Alexandre Dumas — Robin Hood

A ROBIN 
Hoop 


PRINCE OF THIEVES 


ALEXANDRE DUMAS 


Robin Hood 


Prinţul Hoţilor 


Capitolul | 


Era în anul de graţie 1162, în timpul domniei lui Henric al Il- 
lea. Doi călători, cu hainele ponosite de drum lung şi cu feţele 
istovite de negrăită oboseală, străbăteau călare, într-o seară, 
potecile înguste ale pădurii Sherwood, din comitatul 
Nottingham. 

Vremea era rece; copacii, pe care începea să mijească 
verdeaţa firavă de martie, fremătau în ultimele răbufniri ale 
iernii, iar o ceaţă deasă învăluia ţinutul pe măsură ce ultimele 
raze ale soarelui se stingeau în norii sângerii de la orizont. 
Curând, cerul se întunecă de-a binelea, iar peste pădure prinse 
să sufle vântul, prevestind apropierea furtunii. 

— Ritson — spuse cel mai în vârstă dintre călători, 
înfăşurându-se mai strâns în pelerină — vântul se înteţeşte; nu 


ţi-e teamă c-o să ne prindă furtuna înainte de a ajunge? ŞI 
suntem oare pe drumul bun? 

— Mergem drept spre ţintă, milord — răspunse Ritson — şi, 
dacă nu mă-nşală memoria, în mai puţin de un ceas vom ciocăni 
la uşa pădurarului. 

Cei doi necunoscuţi mai merseră în tăcere încă vreo trei 
sferturi de oră, când călătorul pe care tovarăşul său de drum îl 
onorase cu titlul de milord întrebă neliniştit: 

— Mai e mult? 

— Preţ de zece minute, milord. 

— Bine, dar pădurarul acesta, care spui că se numeşte 
Head, merită oare încrederea mea? 

— De bună seamă, milord; cumnatul meu Head este un om 
aspru, deschis şi cinstit; el va asculta cu respect minunata 
poveste născocită de înălţimea voastră şi o va crede. El nu ştie 
ce-nseamnă minciuna şi nu cunoaşte teama. Priviţi, milord! 
strigă vesel Ritson, întrerupându-şi elogiul făcut pădurarului. 
Vedeţi lumina aceea care poleieşte copacii? Acolo e casa lui 
Gilbert Head. De câte ori n-am salutat eu, fericit, în tinereţea 
mea, această licărire din cămin, când ne întorceam seara, obo- 
siţi, de la vânătoare. Şi Ritson se opri în loc, visător, privind cu 
duioşie luminiţa tremurătoare care îl făcea să retrăiască amintiri 
din trecut. 

— Copilul doarme? întrebă gentilomul, prea puţin tulburat 
de emoția servitorului. 

— Da, milord — răspunse Ritson, pe al cărui chip se aşternu 
de îndată o expresie de totală indiferenţă — doarme adânc şi, 
pe legea mea, zău dacă pricep de ce înălţimea voastră se 
străduieşte din răsputeri să ocrotească viaţa unei mici fiinţe atât 
de dăunătoare intereselor sale. Dacă vreţi să scăpaţi pentru 
totdeauna de plodul ăsta, de ce să nu-i înfigă cineva un oţel în 
inimă? Daţi o poruncă, sunt la ordinele dumneavoastră. Drept 
răsplată, făgăduiţi-mi că numele meu o să fie trecut în 
testamentul dumneavoastră şi copilul care doarme acum nu se 
va mai trezi nicicând. 

— Taci! izbucni gentilomul. Nu vreau moartea acestei 
făpturi nevinovate. Mă pot teme că într-o bună zi fapta mea va fi 
dată în vileag, dar mai bine să mă hărțuie teama, cu neliniştile 
ei, decât remuşcările unei crime. De altfel, sunt îndreptăţit să 
sper şi chiar să cred, că taina care învăluie naşterea acestui 


copil nu va fi descoperită niciodată. Însă, dacă s-ar afla ceva, 
asta ţi s-ar datora numai ţie şi, de aceea, îţi jur, Ritson, că fiece 
clipă a vieţii mele o voi folosi ca să-ţi urmăresc îndeaproape 
toate mişcările, toate faptele. Crescut ca un ţăran, copilul acesta 
nu va suferi din pricina stării sale modeste. El îşi va clădi 
fericirea pe felul lui de viaţă şi nu va regreta niciodată numele şi 
averea pe care le pierde astăzi fără a le cunoaşte. 

— Facă-se voia înălţimii voastre, milord! răspunse rece 
Ritson. Însă, la drept vorbind, viaţa unui copil atât de mititel nu 
merită osteneala unei călătorii din Huntingdonshire în 
Nottinghamshire. 

În cele din urmă, călătorii se opriră în faţa unei căsuțe 
ascunse, ca un cuib, în desişul pădurii. 

— Hei, vecine Head! strigă Ritson, cu voce veselă şi 
răsunătoare. Hai deschide repede! Toarnă cu găleata şi văd de 
aici cum arde focul în vatră. Deschide, omule, căci o rudă îţi 
cere ospitalitate. 

Înăuntru, câinii începură să mârâie. Pădurarul, prudent, 
întrebă : 

— Cine bate? 

— Un prieten. 

— Cares prieten? 

— Roland Ritson, fratele tău. Hai deschide, bunul meu 
Gilbert! 

— Roland Ritson din Mansfeld? 

— Da, da, eu, fratele Margaretei. Ei, acum deschizi? adăugă 
Ritson, nerăbdător. O să vorbim când om sta la masă. 

În sfârşit, uşa se deschise şi călătorii intrară în casă. Gilbert 
Head strânse cu căldură mâna cumnatului său, apoi se întoarse 
spre gentilom şi-l salută adresându-i-se cuviincios: 

— Fiţi bine venit, domnule cavaler şi vă rog să nu-mi faceţi 
vină că am călcat legile ospitalităţii dacă am şovăit câteva clipe 
să vă deschid uşa căminului meu. Locul atât de singuratic al 
casei şi numărul mare de tâlhari care mişună prin pădure mă 
silesc să fiu prevăzător, căci nu-i de ajuns să fii viteaz şi puternic 
ca să scapi de primejdie. Vă rog să mă iertaţi, nobile străin şi să 
vă socotiți în casa mea ca în a dumneavoastră proprie. Aşezaţi- 
vă lângă foc şi uscaţi-vă hainele. Între timp o să ne îngrijim de 
cai. Hei, Lincoln — strigă Gilbert, crăpând uşa unei odăi 
alăturate — du caii drumeţilor sub şopru, pentru că în grajd n-or 


să încapă; ai grijă să nu le lipsească nimic; umple ieslea cu fân 
şi aşterne-le paie până la burtă. 

Un ţăran voinic, în haine de pădurar, se ivi de îndată, 
străbătu sala şi ieşi fără să arunce măcar o privire curioasă 
asupra noilor veniţi; apoi, o femeie frumoasă de vreo treizeci de 
ani întinse către Ritson mâinile şi fruntea ca să i le sărute. 

— Dragă Margaret! Surioara mea scumpă! strigă el, 
mângâind-o, în timp ce o privea cu admiraţie naivă amestecată 
cu uimire. Eşti neschimbată, fruntea ţi-e tot atât de senină, ochii 
la fel de strălucitori, buzele şi obrajii tot atât de trandafirii şi de 
fragezi ca pe vremea când bunul nostru Gilbert căuta să-ți 
cucerească inima. 

— Pentru că sunt fericită — răspunse Margaret, aruncând 
spre soţul său o privire drăgăstoasă. 

— Ba spune-i că suntem fericiţi, Maggie — adăugă cinstitul 
pădurar. Datorită firii tale bune, n-a existat până acum în familia 
noastră nici supărare, nici ceartă... Dar am vorbit destul despre 
noi, să ne gândim şi la oaspeţi... Aşa, prietene cumnat! Scoate-ţi 
mantaua! Şi dumneavoastră, domnule cavaler, dezbrăcaţi 
hainele acestea ude de pe care apa curge ca rouă dimineaţa pe 
frunze. Apoi o să cinăm. Hai repede, Maggie, o buturugă-două în 
vatră, cele mai bune bucate pe masă, iar paturile înfăţate cu 
cearşafurile cele mai albe. Hai repede! 

În timp ce, tânără şi sprintenă, femeia asculta de poruncile 
soţului, Ritson îşi desfăcu mantaua şi lăsă să se vadă un copilaş 
frumos, înfăşurat într-o pelerină de caşmir albastru. Dolofan, 
proaspăt şi rumen, chipul copilului ce număra doar vreo 
cincisprezece luni, vestea o sănătate desăvârşită şi o constituţie 
robustă. 

După ce potrivi cu grijă cutele bonetei şi aşeză pruncul aşa 
fel ca o rază de lumină să-i pună în valoare întreaga-i frumuseţe, 
Ritson o strigă încet pe soră-sa. 

Margaret sosi în grabă. 

— Maggie — îi spuse el — vreau să-ţi fac un dar ca să nu 
mă învinuieşti că, după opt ani, vin la tine cu mâna goală... la 
priveşte ce ţi-am adus.!... 

— Sfântă Fecioară! strigă femeia, împreunându-şi mâinile, 
Sfântă Fecioară! Un copil! Al tău e îngeraşul acesta atât de 
frumos, Roland? Gilbert, Gilbert, vino să vezi un copilaş ca un 
înger! 


— Un copil?! Un copil în mâinile lui Ritson?! Şi, departe de a 
se înflăcăra, aşa cum făcuse nevastă-sa, Gilbert aruncă spre 
ruda lui o privire severă. Frate — rosti pădurarul, pe un ton grav 
— nu cumva ai devenit dădacă la sugaci de când te-au reformat 
din armată? Ciudată poftă ţi-a venit să baţi drumurile, cu un 
copil sub haină! Ce-nseamnă toate astea? De ce ai venit la 
mine? Care e povestea pruncului? Hai vorbeşte, fii sincer, vreau 
să ştiu totul. 

— Copilul nu-i al meu, viteazule Gilbert; este orfan iar 
gentilomul pe care-l vezi aici este protectorul său! Înălţimea sa 
cunoaşte familia acestui îngeraş şi o să vă spună de ce am venit 
aici. Insă până atunci, Maggie dragă, ia-mi această prețioasă 
povară care mi-a vlăguit braţele timp de două zile... vreau să zic 
două ceasuri. M-am săturat s-o fac pe doica. 

Margaret luă degrabă copilul în braţe, aşa adormit cum era, 
îl duse în odaia ei, îl aşeză pe pat şi, după ce-i acoperi mâinile şi 
gâtul cu sărutări, îl înveli cu grijă în frumoasa lui pelerină de 
sărbătoare, după care se întoarse la oaspeţi. 

Cina se desfăşură în veselie. La sfârşitul mesei, gentilomul 
îi spuse pădurarului: 

— Interesul pe care încântătoarea dumitale soţie l-a arătat 
acestui copil mă hotărăşte să vă fac o propunere cu privire la 
situaţia lui viitoare. Dar mai întâi îngăduiţi-mi să vă dau unele 
amănunte despre familia, naşterea şi situaţia actuală a acestui 
orfan al cărui unic ocrotitor sunt eu. Tatăl său mi-a fost tovarăş 
de arme în tinereţea pe care mi-am petrecut-o prin tabere şi, 
totodată, mi-a fost cel mai bun şi mai apropiat prieten. La 
începutul domniei gloriosului nostru suveran, Henric al II-lea, am 
fost împreună cu el în Franţa, în Normandia, în Aqvitania, în 
Poitou, iar după o despărţire de câţiva ani, ne-am întâlnit în Ţara 
Galilor. Inainte de a părăsi Franţa, prietenul meu s-a îndrăgostit 
nebuneşte de o tânără fată; s-a căsătorit cu ea şi a dus-o cu el 
în Anglia. Din păcate, familia lui, mândră şi încrezută, ramură a 
unei case princiare îmbâăcsite de prejudecăţi prosteşti, a refuzat 
să primească în mijlocul său pe tânăra femeie, care era săracă 
şi nu poseda altă nobleţe decât noblețea sentimentelor, insulta 
aceasta a lovit-o până în adâncul inimii; ea a murit opt zile mai 
târziu după ce adusese pe lume copilul pe care vrem să vi-l 
încredinţăm ca să-l îngrijiţi şi care nu mai are nici tată, căci 
sărmanul meu prieten a căzut, rănit de moarte, într-o luptă în 


Normandia acum aproape zece luni. Ultimul gând al prietenului 
meu, pe patul de moarte, a fost pentru copilul său. M-a chemat, 
mi-a spus în grabă numele şi adresa doicii şi mi-a cerut să jur pe 
vechea noastră prietenie că voi fi sprijinul şi ocrotitorul acestui 
orfan. Am jurat şi-mi voi ţine jurământul, însă misiunea mea 
este foarte greu de îndeplinit, jupâne Gilbert. Sunt încă soldat, 
îmi petrec viaţa în garnizoane sau pe câmpul de luptă şi nu pot 
veghea eu însumi această fiinţă plăpândă. Pe de altă parte, n- 
am nici rude, nici prieteni în mâinile cărora să pot încredința 
acest preţios odor. Nu ştiam cărui sfânt să cer ajutorul, când îmi 
veni ideea să mă adresez cumnatului dumitale, Roland Ritson: el 
s-a gândit pe loc la dumneata; mi-a spus că, deşi eşti căsătorit 
de opt ani cu o femeie drăgălaşă şi virtuoasă, n-aţi avut încă 
fericirea să fiţi părinţi şi că, fără îndoială, v-aţi învoi, ca în 
schimbul unei recompense, să primiţi sub acoperişul 
dumneavoastră un sărman orfan, copilul unui soldat viteaz. 
Dacă Dumnezeu dă viaţă şi sănătate acestui copil, el va fi 
tovarăşul bă-trâneţelor mele. Îi voi povesti istoria tristă şi 
glorioasă a tatălui său şi-l voi învăţa să calce cu pas hotărât pe 
acelaşi drum pe care am mers şi noi, viteazul său părinte şi eu. 
Până atunci, veţi creşte copilul ca şi cum ar fi al dumneavoastră 
şi nu-l veţi creşte pe degeaba, vă asigur. Răspunde, jupâne 
Gilbert: primeşti propunerea pe care v-am făcut-o? 

Gentilomul aşteptă cu nelinişte răspunsul pădurarului, care, 
înainte de a se învoi, îşi întrebă din ochi soţia. Insă frumoasa 
Margaret îşi întorsese capul spre uşa odăii alăturate şi căuta 
surâzând să prindă cu urechea murmurul abia îngânat al 
răsuflării copilului. 

Ritson urmărea cu coada ochiului expresia zugrăvită pe 
feţele celor doi soţi şi, dându-şi seama că sora lui dorea să 
păstreze copilul, cu toate şovăielile lui Gilbert, spuse cu voce 
convingătoare: 

— Râsul acestui îngeraş va fi bucuria căminului tău, draga 
mea Maggie şi îţi jur pe sfântul Petru că, mai mult decât atât, 
vei auzi şi zgomotul, nu mai puţin vesel, al guineelor pe care 
înălţimea sa ţi le va plăti în fiecare an. Ah, parcă te şi văd 
bogată şi fericită, ducând de mână, în zilele de sărbătoare, acest 
încântător copil, îmbrăcat ca un prinţ strălucitor, care-ţi va 
spune "mamă", iar tu vei străluci de plăcere şi de mândrie. 


Margaret nu răspunse, dar privea zâmbitoare spre Gilbert, a 
cărui tăcere fu rău înţeleasă de gentilom. 

— Şovăi, jupâne Gilbert? întrebă el, încruntându-se. Oare 
propunerea mea nu ţi-e pe plac? 

—  lertaţi-mă, domnule; propunerea dumneavoastră îmi 
este foarte pe plac şi o să luăm copilul, numai dacă scumpa mea 
Maggie nu se va împotrivi cumva. Hai, femeie, spune ce 
gândeşti! Hotărârea ta va fi şi a mea. 

— Acest viteaz cavaler are dreptate — răspunse tânăra 
femeie. Lui îi este cu neputinţă să crească copilul. 

— Ei?... 

— Ei şi o să-i fiu eu mamă. Apoi, adresându-se gentilomului, 
adăugă: Dacă într-o zi o să vreţi să vă luaţi înapoi copilul pe care 
l-aţi adoptat, o să vi-l dăm cu inima strânsă, dar ne vom 
mângâia de pierderea aceasta, gândindu-ne că, alături de 
dumneavoastră, va fi mai fericit decât sub umilul acoperiş al 
unui sărman pădurar. 

— Cuvintele soţiei mele sunt un angajament — reluă Gilbert 
— iar în ceea ce mă priveşte, jur să veghez asupra acestui copil 
şi să-i fiu un adevărat tată. Domnule cavaler, iată dovada 
legământului meu. 

Şi, smulgând de la cingătoare una din mănuşile de care se 
folosea la lucru, o aruncă pe masă. 

— Legământ pentru legământ şi mănuşă pentru mănuşă — 
răspunse gentilomul, aruncând şi el o mănuşă pe masă. Să ne 
înţelegem acum asupra condiţiilor întreţinerii copilului. Te văd 
om de treabă, iată, ţine aceasta; în fiecare an vei primi tot pe- 
atât. 

Şi scoțând de sub haină o pungă de piele plină cu monede 
de aur, încercă să i-o pună în mână. 

Pădurarul refuză: 

—  Păstraţi-vă aurul, domnule! Mângâierile şi fericirea 
Margaretei nu sunt de vânzare. 

Mult timp punga de piele fu plimbată din mâinile lui Gilbert, 
în mâinile gentilomului. În cele din urmă, căzură la învoială şi se 
hotărî, ţinându-se seama de propunerea Margaretei, ca banii 
primiţi în fiecare an drept plată pentru întreţinerea copilului să 
fie puşi într-un loc sigur ca să i se înmâneze orfanului când va fi 
major. După ce lucrurile fură puse la punct, cei de faţă se des- 
părţiră pentru a merge la culcare. 


A doua zi, Gilbert, care se trezise dis-de-dimineaţă, privea 
cu jind la caii oaspeţilor. 

— Ce animale frumoase! îi spuse el lui Lincoln, care-i ţesăla. 
Nici n-ai crede că au alergat două zile, atât sunt de frumoase şi 
de puternice. Pe Dumnezeul meu! Numai prinții pot să încalece 
asemenea cai. Cred că doar unul singur costă mult mai mult 
decât amândoi căluţii mei... Dar uite că mi-am uitat tovarăşii de 
muncă! N-or mai fi având fân în iesle... Şi Gilbert se îndreptă 
spre grajd. Grajdul era gol. Unde-or fi? Hei, Lincoln, ai dus 
cumva caii la păscut? 

— Nu, stăpâne. 

— Ciudat... — murmură Gilbert şi, cuprins deodată de o 
tainică presimţire, se repezi spre camera lui Ritson. Nu găsi pe 
nimeni. Odaia era goală. "S-o fi dus să-l trezească pe gentilom" 
— se gândi el, intrând în camera acestuia.. Dar nici aici nu găsi 
pe nimeni. Margaret apăru cu copilul în braţe. Femeie — strigă 
Gilbert — ne-au dispărut caii! 

— Nu se poate! 

— Au încălecat pe caii noştri şi ni i-au lăsat pe-ai lor. 

— Dar de ce-or fi plecat în felul ăsta?... 

— Ştiu eu, Maggie!... 

— Poate au vrut să nu ştim în ce parte au luat-o?... 

— Sau poate or fi avut pe suflet vreo faptă urâtă?... 

— Poate n-au vrut să ne spună că schimbă bidiviii lor 
istoviţi de oboseală, cu caii noştri. 

— A, nu asta, doamne fereşte! Caii lor parcă n-au fost 
călăriţi de opt zile, atât de puternici şi de odihniţi arătau azi- 
dimineaţă. 

— Eh, să nu ne mai gândim! la mai bine priveşte cât de 
frumos e copilul şi cum zâmbeste. Sărută-l! 

— Mai curând poate că seniorul acela necunoscut a vrut să 
ne răsplătească bunăvoința, schimbându-şi cai lui atât de 
scumpi cu căluţii noştri obosiţi. 

— Se poate; şi, de teamă să nu-l refuzăm, a plecat în timp 
ce dormeam. 

— Ei bine! Dacă-i aşa, îi mulţumesc din tot sufletul, însă nu- 
mi place cumnatu-meu Ritson. Măcar el trebuia să-şi fi luat 
rămas bun de la noi. 


— Păi nu ştii că de la moartea sărmanei tale surori, Anette, 
logodnica lui, Ritson se fereşte să mai vină prin părţile astea? 
Fericirea pe care a văzut-o în casa noastră i-o fi făcut rău. 

— Ai dreptate, femeie — răspunse Gilbert, suspinând 
adânc. Biata Anette! 

— Ce mă supără mai tare din toată întâmplarea asta — 
spuse Margaret — este că nu ştim nici numele, nici adresa 
ocrotitorului acestui copil. Pe cine să anunţăm dacă s-o 
îmbolnăvi? Nici numele copilului nu-l ştim. 

— Alege-i tu un nume, Maggie. 

— Alege-i-l tu, Gilbert; e băiat şi asta-i treaba ta. 

— Dacă-i aşa, să-i dăm numele fratelui meu, pe care l-am 
iubit atât de mult. Nu pot să mă gândesc la Anette fără să-mi 
aduc aminte de nefericitul Robin. 

— Fie, l-am botezat, iată-l pe drăgălaşul nostru Robin! 
strigă Margaret, acoperind cu sărutări obrajii copilului, care 
surâdea blândei femei, de parcă i-ar fi fost adevărata mamă. 

Orfanul primi astfel numele de Robin Head. Mai târziu, fără 
să se poată şti de ce, numele de Head se transformă în Hood, 
iar micuțul străin deveni celebru sub numele de Robin Hood. 


Capitolul II 


Cincisprezece ani se scurseră de la această întâmplare; 
pacea şi fericirea domneau necurmat în casa pădurarului, iar 
orfanul era încredinţat că este fiul preaiubit al Margaretei şi al 
lui Gilbert Head. 

Intr-o frumoasă dimineaţă de iunie, un om cam în vârstă, 
îmbrăcat ca un ţăran înstărit, călare pe un ponei puternic, 
trecea pe drumul ce duce prin pădurea Sherwood spre frumosul 
sat Mansfeldwoodhaus. Cerul era senin; soarele, abia răsărit, 
lumina întinderile nesfârşite; o adiere uşoară străbătea crângul, 
purtând prin văzduh mirosul aspru şi pătrunzător al frunzelor de 
stejar, amestecat cu puzderia miresmelor de flori sălbatice; 


picăturile de rouă străluceau de parcă o mână nevăzută ar fi 
presărat peste muşchi şi pe firele de iarbă o ploaie de diamante; 
la marginea codrului se zbenguiau şi ciripeau fel şi fel de 
păsărele; căprioarele boncăluiau prin hăţişuri; întreaga natură 
părea că se trezeşte din toropeală o dată cu răsăritul soarelui în 
vreme ce ultimele rămăşiţe ale ceţei de peste noapte se 
risipeau în depărtări. 

Frumuseţea zilei se răsfrângea pe chipul senin al călătorului 
care, trăgând adânc în piept aerul curat al dimineţii, cânta cu 
glas puternic un vechi cântec saxon, un imn ce vorbea despre 
moartea tiranilor. 

Deodată, o săgeată îi trecu şuierând pe lângă ureche şi se 
înfipse în craca unui stejar din marginea drumului. Țăranul, mai 
mult surprins decât înfricoşat, descălecă în grabă, se ascunse 
după un copac şi, încordându-şi arcul, se pregăti de apărare. 
Dar zadarnic cercetă cărarea în lung şi-n lat, zadarnic scrută 
desişurile înconjurătoare sau ciuli urechea la cele mai slabe zgo- 
mote din pădure, căci nu văzu şi nu auzi nimic. De aceea nu ştiu 
ce să creadă despre acest atac neaşteptat. Poate că paşnicul 
drumeţ intrase în raza unui vânător neîndemânatic; dar oare 
atunci n-ar fi trebuit să audă zgomotul paşilor sau lătratul 
câinilor sau ar fi zărit căprioara străbătând poteca în goană? 
Sau, poate, era vorba de un tâlhar, de un proscris, cum mişunau 
atâţia în comitat, oameni care nu trăiau decât din omoruri şi 
jafuri şi care îşi petreceau ziua pândind călătorii? Dar toţi aceşti 
hoinari îl cunoşteau, ştiau că nu e un om bogat şi că niciodată 
nu le refuza o bucată de pâine şi un pahar de bere când veneau 
să bată la uşa lui. Jignise oare pe vreunul dintre aceştia care 
acum căuta să se răzbune? Nici pomeneală de aşa ceva; ş-apoi 
nu ştia să aibă vreun duşman pe o distanţă de douăzeci de mile 
jur împrejur. Atunci, ce mână nevăzută a vrut să-l rănească de 
moarte? Da, de moarte, căci săgeata trecuse atât de aproape de 
tâmpla lui, încât îi zbârlise părul. 

Tot gândindu-se la situaţia în care se afla, omul nostru îşi 
spunea în sinea lui: "Oricum, primejdia nu-i pe-aproape fiindcă 
instinctul calului meu n-o simte. Dimpotrivă, animalul stă liniştit, 
de parcă s-ar afla în grajd şi-şi întinde botul către frunzişul 
proaspăt, de parcă ar fi în faţa ieslei. Ei, dar dacă rămâne aici, 
va arăta celui care mă urmăreşte locul unde m-ascund acum. 
Hai, căluţ, la trap!" 


Porunca aceasta fu dată printr-un fluierat în surdină, iar 
animalul, ascultător, deprins cu această manevră de vânător 
care caută un loc singuratic în timpul pândei, ciuli urechile, îşi 
roti ochii mari şi strălucitori spre copacul ce-i ocrotea stăpânul 
şi, răspunzând printr-un nechezat scurt, se depărtă la trap de 
locul acela. Zadarnic aşteptă ţăranul un lung sfert de oră, cu 
ochii în patru, un nou atac. "la să vedem — îşi spuse — dacă 
răbdarea nu duce la nimic, să încercăm cu viclenia. Şi, socotind 
că duşmanul s-ar putea ascunde în direcţia arătată de pana 
săgeţii, slobozi o săgeată în partea aceea, nădăjduind, prin 
această iniţiativă, fie să-l sperie pe răufăcător, fie măcar să-l 
stârnească. Săgeata străbătu văzduhul şi se înfipse în scoarţa 
unui copac, dar nimeni nu răspunse provocării. Oare o a doua 
săgeată nu va reuşi? Porni şi a doua săgeată, dar ea fu oprită în 
zbor. O alta, pornită dintr-un arc nevăzut, o întâlni aproape în 
unghi drept deasupra potecii şi o dobori în vârtej la pământ. 
Lovitura aceasta, nespus de rapidă şi de neaşteptată, vestea 
atâta îndemânare, o atât de mare iscusinţă a mâinii şi a 
ochiului, încât ţăranul, înmărmurit, uitând de orice primejdie, 
țâşni afară din ascunziş. 

— Ce lovitură! Ce lovitură straşnică! strigă el, repezindu-se 
spre marginea desişului ca să dea de urma arcaşului nevăzut. 

Un râs vesel răspunse aclamaţiilor sale şi, aproape de el, o 
voce argintie şi suavă ca de femeie începu să cânte: 


În pădure sunt căprioare şi la marginea pădurii dese 
sunt flori: 

Dar lasă căprioarei viața sălbatică şi lasă florile pe 
tulpina lor mlădie 

Și vino cu mine, dragostea mea, dragul meu Robin 
Hood! 

Știu că-ți plac căprioarele în luminişuri şi florile să-ți 
încununeze fruntea; 

Lasă astăzi vânătoarea şi petalele proaspete 

Și vino cu mine, dragostea mea, dragul meu 

Robin Hood... 


— A, Robin! Neruşinatul de Robin Hood cântă! la vino- 
ncoace, băiete! Cum? Indrăzneşti să tragi cu arcul în tatăl tău? 
Pe sfântul Dunstan, am crezut că niscai tâl hari îmi poartă pică! 


A, copil rău ce eşti, ţi-ai luat drept ţintă pentru arc capul meu 
cărunt? A, iată-l — adăugă bătrânul — iată-l, poznaşul! Cântă 
taman cântecul pe care l-am compus pentru iubitele fratelui 
meu Robin, când era îndrăgostit... pe când mai compuneam şi 
eu cântece, iar sărmanul meu frate îi făcea curte logodnicei 
sale, frumoasa May. 

— Dar ce, tată dragă, ce? Săgeata mea te-a rănit când ţi-a 
gâdilat urechea? răspunse din cealaltă parte a crângului tânărul 
şi începu să cânte din nou: 


Fruntea palidă a lunii nu-i umbrită de vreun nor şi 
nici zgomot nu-i pe vale; 

Nu se aude în văzduh decât dangătul domol al 
clopotului mânăstirii. 

Vino cu mine, dragostea mea, vino cu mine, dragul 
meu Robin Hood, 

Vino cu mine în pădurea veselă din Sherwood, 

Vino cu mine sub copacul ce-a fost martor la primul 
nostru jurământ... 

Vino cu mine, dragostea mea, dragul meu Robin 
Hood... 


Ecoul pădurii mai repeta încă gingaşul refren, când un 
tânăr cam de vreo douăzeci de ani, deşi în realitate n-avea 
decât şaisprezece, se opri în faţa bătrânului ţăran, în care, 
desigur, l-aţi recunoscut pe viteazul Gilbert Head. 

Tânărul surâdea bătrânului şi-şi ţinea în mână boneta verde 
în care sta înfiptă o pană de heron. Părul des şi negru uşor 
ondulat, îi încununa fruntea lată, mai albă decât sideful. 
Pleoapele, puţin mijite, lăsau să ţâşnească prin deschiderea lor 
fulgerele a două pupile de un albastru-închis, a căror vie 
strălucire era însă îmblânzită de gene lungi ce-şi proiectau 
umbrele până pe pomeţii trandafirii ai obrajilor. În privirea lui, 
care plutea într-un fluid transparent asemenea unui email lichid, 
se reflectau ca într-o oglindă toate gândurile, părerile şi simţă- 
mintele unei adolescenţe neprihănite. Trăsăturile feţei lui Robin 
exprimau curaj şi hotărâre; frumuseţea lui aleasă nu avea nimic 
feminin în ea, iar surâsul lui semăna cu surâsul unui om sigur de 
sine. Buzele, de culoarea coralului, se conturau printr-o curbă 
graţioasă sub un nas drept şi fin, cu nări mobile şi transparente, 


iar când se deschideau, lăsau să se vadă un şirag de dinţi albi ca 
laptele. Soarele arămise acest nobil chip, dar albeaţa mătăsoasă 
a pielii se mai zărea încă la rădăcina grumazului şi la încheietura 
pumnului. O bonetă împodobită cu o pană de heron, o vestă cu 
mâneci din postav verde de Lincoln, strânsă în talie, pantaloni 
din piele de căprioară, o pereche de aşa-numiţi unhege sceo 
(conduri saxoni), prinşi de gleznă cu nişte chingi trainice, o 
eşarfă din piele, bătută în ţinte strălucitoare de oţel, pusă de-a 
curmezişul peste piept şi de care era agăţată o tolbă plină cu 
săgeți, un corn mic şi un cuţit de vânătoare atârnate de 
cingătoare, arcul în mână, iată îmbrăcămintea şi echipamentul 
lui Robin Hood. Ansamblul acesta, deşi plin de originalitate, nu 
dăuna câtuşi de puţin frumuseţii adolescentului. 

— Şi dacă mi-ai fi străpuns capul, în loc să-mi fi gâdilat 
urechea? zise bătrânul, repetând cu asprime prefăcută ultimele 
cuvinte ale fiului său. Fereşte-te de asemenea gâdilături, sir 
Robin, ele mai degrabă ucid decât stârnesc hazul. 

— lartă-mă, dragă tată. Nici prin gând nu mi-a trecut să te 
rănesc. 

— Nu mă îndoiesc, dragul tatii, ce dracu! Dar uite că s-ar fi 
putut întâmpla. O schimbare în mersul calului, un pas mai la 
dreapta sau mai la stânga faţă de direcţia pe care o urmam, o 
mişcare a capului, un tremur al mâinii tale, o greşeală cât de cât 
a ochiului, în sfârşit, un lucru de nimic şi jocul tău ar fi însemnat 
moartea. 

— Dar mâna nu mi-a tremurat şi ochiul mi-e totdeauna 
sigur. Nu mă certa, tată dragă şi iartă-mi zburdălnicia. 

— Te iert din tot sufletul, însă, aşa cum spune Esop, ale 
cărui fabule ţi le-a povestit capelanul, oare un om se poate 
distra cu un joc care poate aduce moartea? 

— Ai dreptate — răspunse Robin, pe un ton plin de părere 
de rău. Te rog fierbinte, iartă-mi uşurinţa, greşeala, vreau să 
spun, la care m-a împins îngâmfarea. 

— Îngâmfarea? 

— Da, îngâmfarea; nu mi-ai spus ieri seară, după cină, că 
încă nu sunt un arcaş atât de iscusit, încât să pot atinge părul 
de pe urechea unei căprioare doar ca s-o sperii, fără s-o rănesc? 
Şi... am vrut să-ţi dovedesc contrariul. 

— Frumos chip de a-ţi dovedi iscusinţa! Dar hai să sfârşim 
odată cu asta, copilul meu! Te-am iertat, ne-am înţeles, nu sunt 


câtuşi de puţin supărat, însă făgăduieşte-mi că niciodată n-ai să 
mă mai tratezi ca pe un cerb. 

— Nici o teamă, tată — strigă băiatul — nici o teamă! Oricât 
aş fi de glumet, de zăpăcit sau de poznaş, n-am să uit niciodată 
respectul şi dragostea pe care ţi le datorez şi chiar dacă mi s-ar 
da în stăpânire întreaga pădure Sherwood, n-aş îngădui nimănui 
să se-atingă nici măcar de un fir de păr din capul dumitale. 

Bătrânul strânse cu dragoste mâna pe care i-o întinse 
flăcăul şi spuse: 

— Dumnezeu să-ţi binecuvânteze inima ta bună şi să-ţi dea 
minte! Apoi adăugă, cu un naiv sentiment de orgoliu pe care şi-l 
stăpânise până atunci ca să poată dojeni pe imprudentul arcaş: 
Cum să nu mă mândresc că eşti învăţăcelul meu! Da, da, eu, 
Gilbert Head, l-am învăţat, cel dintâi, cum să încordeze un arc şi 
să trimită o săgeată! Elevul s-a dovedit demn de dascălul său şi, 
de-o va ţine tot aşa, în tot comitatul, ba chiar în toată Anglia, n- 
o să fie alt arcaş mai bun. 

— Să-mi pierd vlaga braţului drept şi nici o săgeată de-a 
mea să nu-şi mai atingă ţinta, dacă ar fi să uit vreodată 
dragostea mea faţă de dumneata, tată dragă! 

— Copile, ştii doar că nu-ți sunt tată decât cu inima! 

— Ah, nu-mi vorbi de drepturi pe care nu le ai asupra mea 
căci dacă natura ţi le-a refuzat, în schimb le-ai dobândit din plin 
prin grija şi devotamentul pe care le ai pentru mine de 
cincisprezece ani. 

— Ba, dimpotrivă, să vorbim — spuse Gilbert, reluându-şi 
drumul pe jos şi ţinând de frâu căluţul, pe care, cu un fluierat 
puternic, îl rechemase lângă el. Un simţământ tainic îmi spune 
că ne ameninţă necazuri în viitor. 

— Ce tot vorbeşti, dragă tată! 

— Mulțumită lui Dumnezeu eşti mare, eşti puternic, eşti plin 
de vlagă, însă viitorul care ţi se deschide în faţă nu mai este 
acela pe care îl bănuiam când, copil mic şi firav, îmbufnat 
uneori, alteori vesel, creşteai pe genunchii Margaretei. 

— Ce-mi pasă! Nu-mi doresc decât ca viitorul să se 
asemene cu trecutul şi cu prezentul. 

— Am îmbătrâni fără păreri de rău dacă taina care-ţi 
învăluie naşterea ar fi dată în vileag. 

— Nu l-aţi mai văzut niciodată pe acel viteaz soldat care m- 
a încredinţat grijii voastre? 


— Nu l-am mai văzut şi nici n-am primit veşti de el decât o 
singură dată. 

— Să fi murit în război? 

— Poate. Un an după ce-ai venit la noi, am primit, printr-un 
mesager necunoscut, o pungă cu bani şi un pergament sigilat, 
dar pecetea n-avea nici un blazon. Am dat preotului 
pergamentul, iar el l-a deschis şi mi-a citit cele ce cuprindea, pe 
care  iată-le cuvânt cu cuvânt: "Gilbert Head, acum 
douăsprezece luni am lăsat sub ocrotirea ta un copil şi mi-am 
luat obligaţia faţă de tine să-ţi plătesc pentru oboseala ta o 
rentă anuală; ţi-o trimit acum; părăsesc Anglia şi nu ştiu când 
mă voi întoarce. Drept care, am luat măsuri să primeşti an de an 
suma datorată. Nu-ţi rămâne, aşadar, decât ca, la scadenţe, să 
te prezinţi şerifului din Nottingham, el îţi va plăti. Creşte băiatul 
ca şi cum ar fi propriul tău copil; când mă voi întoarce, voi veni 
să ţi-l cer". Nici o semnătură, nici o dată. De unde venea 
mesajul? Nu ştiu. Mesagerul a plecat fără să vrea să-mi satisfacă 
această curiozitate. Ţi-am repetat adesea ceea ce ne povestise 
gentilomul necunoscut despre naşterea ta şi despre moartea 
părinţilor tăi. Însă nu ştiu nimic mai mult despre originea ta, iar 
şeriful care îmi plăteşte pentru tine răspunde mereu la fel când 
îl întreb: că nu cunoaşte nici numele, nici locuinţa celui care i-a 
dat sarcina să-mi înmâneze atâtea guinee pe an. Dacă acum 
ocrotitorul tău te va chema la el, draga mea Margaret şi cu mine 
ne vom mângâia cu gândul că-ţi vei redobândi averea şi 
onorurile care sunt ale tale de drept prin naştere. Dar dacă vom 
muri înainte de a sosi gentilomul necunoscut, o cumplită durere 
ne va otrăvi cel din urmă ceas din viaţa noastră. 

— Care durere, tată? 

— Durerea de a te şti singur şi părăsit cu tine însuţi, în voia 
patimilor tale, acum în clipa când vei deveni bărbat. 

— Şi mama şi tu mai aveţi încă multe zile de trăit. 

— Dumnezeu ştie! 

— Dumnezeu va fi milostiv. 

— Facă-se voia lui! Oricum, dacă moartea ne va despărţi, 
să ştii, copilul meu, că tu eşti singurul nostru moştenitor. Căsuţa 
în care ai crescut este a ta, pământurile desţelenite din jur ale 
tale sunt, iar cu banii primiţi pentru întreţinerea ta, pe care i-am 
strâns vreme de cincisprezece ani, n-ai de ce să te temi de 
sărăcie şi vei putea fi fericit, dacă ai să fii cumpătat. 


Nenorocirea te-a lovit încă de când te-ai născut, iar părinţii tăi 
adoptivi s-au străduit să dreagă această nenorocire; dacă ai să 
te gândeşti uneori la ei, lor nu le mai trebuie altă răsplată. 

Adolescentul se întristă. Lacrimi mari i se iviră sub pleoape, 
dar, stăpânindu-şi emoția ca să n-o mai sporească pe a 
bătrânului, întoarse capul, îşi şterse ochii cu dosul mâinii şi 
strigă cu o voce aproape veselă: 

— Niciodată să nu mai pomeneşti, tată, de un subiect atât 
de trist; gândul unei despărţiri, oricât de îndepărtata ar fi ea, mă 
face slab ca o femeie şi slăbiciunea nu e potrivită cu un bărbat 
(se şi credea bărbat). Fără doar şi poate că într-o zi voi şti cine 
sunt, iar dacă nu voi şti, asta nu mă va împiedica niciodată nici 
să dorm liniştit, nici să mă trezesc voios. Zău, dacă nu-mi 
cunosc adevăratul nume, nobil sau om de rând, ştiu ce vreau s- 
ajung: cel mai dibaci arcaş care a tras vreodată o săgeată în 
căprioarele din pădurea Sherwood. 

— Eşti de pe acum, sir Robin! replică cu mândrie Gilbert. 
Nu-ţi sunt eu dascălul? Hai, Gip, căluţul meu! adăugă bătrânul, 
încălecând. Trebuie să mă grăbesc s-ajung la Mansfeldwoodhaus 
şi să mă şi întorc, căci altfel Maggie ar face o mutră mai lungă 
decât cea mai lungă săgeată a mea. Până atunci, dragul tatii, 
încearcă-ţi mereu dibăcia şi nu va trece mult până să-i fii 
deopotrivă lui Gilbert Head din zilele lui cele mai bune... Rămâi 
cu bine!... 

Un timp, Robin se distră ciuruind cu săgeata frunzele din 
vârful celor mai înalţi copaci, apoi, plictisit de acest joc, se 
întinse pe iarbă, la marginea unei poieni şi prin minte începu să i 
se perinde, una câte una, vorbele pe care le schimbase cu tatăl 
său adoptiv. Necunoscând lumea, Robin nu dorea nimic altceva 
decât fericirea de care se bucura în casa pădurarului, iar 
mulţumirea lui cea mai mare era să vâneze, nestingherit de 
nimeni, prin codrii pustii ai Sherwood-ului, mişunând de vânat; 
ce-i păsa lui dacă-l aştepta un viitor de om nobil sau de om de 
rând? 

Un foşnet prelung de frunze şi trosnete grăbite venind 
dinspre mărăcinişul alăturat îl smulseră pe tânărul arcaş din 
visarea lui. Ridicând capul, văzu un cerb care-şi croia drum prin 
hăţiş şi care, străbătând în salturi luminişul, se pierdu de îndată 
în adâncul pădurii. 


În prima clipă, Robin se gândi să-şi încordeze arcul şi să 
urmărească animalul, însă, din întâmplare sau din instinct de 
vânător, mai înainte de a porni în urmărire, îşi întoarse privirea 
spre locul de unde văzuse venind cerbul. La o depărtare de 
câţiva zeci de metri zări un om, chircit în spatele unei movile ce 
domina cărarea. Astfel pitulat, omul putea să vadă, fără a fi 
văzut, tot ce se petrecea pe drum. Cu ochii la pândă şi cu 
săgeata pregătită, el aştepta. La înfăţişare, semăna cu un 
pădurar care cunoaşte bine deprinderile vânatului şi care îşi 
oferea răgazul unei vânători tihnite la pândă. Dar dacă ar fi fost 
cu adevărat şi, mai ales, vânător de cerbi, n-ar fi trebuit să 
şovăie să se arunce pe urmele animalului. Ce rost avea atunci 
această pândă? Sau era, poate, un ucigaş în aşteptarea 
drumeţilor? 

Robin presimţea o crimă şi, nădăjduind să o împiedice, se 
ascunse în dosul unui pâlc de fagi ca să supravegheze cu 
atenţie mişcările necunoscutului care, aşa cum sta pitit, se afla 
cu spatele la Robin şi, prin urmare, aşezat între acesta şi potecă. 
Deodată, brigandul sau vânătorul slobozi o săgeată în direcţia 
potecii, apoi se ridică pe jumătate ca pentru a se repezi asupra 
țintei pe care o ochise, dar se opri de îndată. Trase o înjurătură 
grosolană şi se aşeză din nou la pândă, cu o altă săgeată pre- 
gătită în arc. Şi această săgeată fu urmată de o nouă înjurătură. 

"Cui o fi purtând pică? se întrebă Robin. Sau încearcă să-şi 
pieptene vreun prieten, aşa cum am făcut eu azi-dimineaţă cu 
bătrânul Gilbert? Jocul acesta nu-i dintre cele mai uşoare. Dar nu 
văd nimic în partea în care trage şi totuşi trebuie să vadă el 
ceva de vreme ce-şi pregăteşte o a treia săgeată." 

Robin tocmai vroia să-şi părăsească ascunzătoarea ca să-l 
cunoască pe arcaşul necunoscut şi neîndemânatic, când, 
îndepărtând din întâmplare câteva crăci de fag, zări, opriţi la 
capătul potecii, acolo unde drumul către Mansfeldwoodhaus 
face o cotitură, un gentilom şi o tânără doamnă care păreau 
foarte îngrijoraţi şi se întrebau dacă ar trebui să se întoarcă sau 
să ţină piept primejdiei. Caii sforăiau, iar gentilomul îşi rotea 
privirile jur împrejur pentru a descoperi vrăjmaşul şi a i se 
împotrivi, silindu-se totodată să domolească temerile doamnei 
care-l însoțea. Deodată, tânăra femeie scoase un strigăt de 
spaimă şi aproape căzu de pe cal, leşinată: o săgeată se 
înfipsese în oblâncul şeii. 


Nu mai încăpea nici o îndoială că omul care sta la pândă 
era un ucigaş fricos. Cuprins de o generoasă indignare, Robin îşi 
alese cea mai ascuţită săgeată din tolbă, încordă arcul şi trase. 
Mâna stângă a ucigaşului fu ţintuită de lemnul arcului cu care-i 
ameninţa din nou pe cavaler şi pe însoţitoarea acestuia. Roşu de 
mânie şi de durere, banditul întoarse capul, căutând să afle de 
unde venea acest atac neaşteptat; dar silueta zveltă a tânărului 
nostru arcaş era ascunsă în spatele unui trunchi de fag, iar 
culoarea hainei se confunda cu verdele frunzelor. Robin l-ar fi 
putut ucide pe ticălos, dar, vrând numai să-l înfricoşeze, după 
ce-l pedepsise, mai trimise o săgeată care-i zvârli boneta la vreo 
douăzeci de paşi. Năucit şi înspăimântat, rănitul se ridică şi, 
ţinându-şi cu mâna teafără braţul însângerat, începu să urle şi 
să ţopăie de durere, apoi, învârtindu-se de vreo câteva ori pe 
loc, îşi plimbă ochii rătăciţi peste desişurile dimprejur, după care 
o rupse la fugă strigând: 

— Asta-i dracu gol, dracu gol, dracu gol!... 

Robin salută plecarea banditului cu un hohot de râs şi mai 
sacrifică o ultimă săgeată cu care îl ochi atât de bine, încât 
multă vreme omul n-avea să se mai aşeze jos cu uşurinţă. 

După ce primejdia fu înlăturată, Robin ieşi din ascun- 
zătoare, se apropie de drum şi se rezemă alene de trunchiul 
unui stejar din marginea cărării. Tocmai se pregătea să ureze 
bun venit călătorilor care se apropiau în trap, când femeia, 
zărindu-l, dădu un țipăt, iar călăreţul se repezi spre el cu sabia 
în mână, gata să lovească. 

— Uşurel, domnule cavaler! strigă Robin. Coborâţi braţul şi 
potoliţi-vă furia. Săgeţile ce-au fost trase asupra dumneavoastră 
n-au ieşit din tolba mea. 

— lată-te, aşadar, ticălosule! lată-te, în sfârşit! repetă 
cavalerul, pradă unei nestăvilite mânii. 

— Eu nu sunt ucigaş, dimpotrivă, v-am scăpat viaţa. 

— Dar unde-i atunci ticălosul? Vorbeşte sau îţi crăp capul! 

— Ascultaţi şi veţi afla — răspunse Robin, cu răceală. Cât 
priveşte faptul de a-mi crăpa capul, apoi la asta nici să nu vă 
gândiţi, dar îngăduiţi-mi, domnule cavaler, să vă atrag luarea 
aminte, că această săgeată care stă cu vârful îndreptat spre 
dumneavoastră vă va străpunge inima înainte ca sabia 
dumneavoastră să-mi atingă pielea. Fiţi cu băgare de seamă şi 
ascultați liniştit: am să vă spun adevărul. 


— Ascult — spuse cavalerul aproape fascinat de calmul lui 
Robin. 

— Stam trântit pe iarbă, în tihnă, în spatele fagilor de colo, 
când, deodată, trecu în goană un cerb; am vrut să-l urmăresc, 
dar în clipa când să mă iau după el, am văzut un om trăgând cu 
arcul către o anume ţintă, care la început mi-a rămas ascunsă. 
Uitând cu totul de cerb, m-am aşezat în aşa fel ca să pot 
supraveghea omul, care-mi dădea de bănuit. Nu mi-a trebuit 
mult să descopăr că ţinta lui era această graţioasă doamnă. Se 
spune că sunt cel mai îndemânatic arcaş din pădurea Sherwood. 
Am vrut să mă folosesc de prilej pentru a-mi dovedi mie însumi 
că ceea ce se spune este adevărat. Din prima lovitură i-am 
țintuit banditului mâna pe arc, cu a doua săgeată i-am smuls 
boneta din cap; ea poate fi uşor găsită pe aici primprejur. In 
sfârşit, cu a treia l-am pus pe fugă, că fuge şi acum... Priviţi-l! 
Cavalerul tot mai ţinea spada ridicată: încă se mai temea. Hai, 
domnule cavaler — mai zise Robin — priviţi-mă în faţă şi 
recunoaşteţi că nu semăn a ucigaş. 

— Da, da, copilul meu, mărturisesc că nu semeni — spuse 
străinul în cele din urmă, după ce-l privise cu atenţie pe Robin. 
Fruntea senină, chipul leal, ochii în care scânteia focul curajului, 
gura întredeschisă de zâmbetul unei îndreptăţite mândrii, totul 
la acest adolescent inspira, cerea, impunea încrederea. Spune- 
mi cine eşti şi du-ne, te rog, într-un loc unde caii noştri să se 
poată odihni şi să pască — adăugă cavalerul. 

— Cu plăcere, vă rog să mă urmaţi. 

— Însă mai întâi primeşte punga aceasta până te va 
răsplăti şi Dumnezeu. 

— Păstraţi-vă aurul, domnule cavaler, nu-mi trebuie aur, n- 
am nevoie de el. Mă numesc Robin Hood şi locuiesc cu tata şi cu 
mama la două mile de aici, în marginea pădurii. Veniţi, veţi găsi 
în căsuţa noastră o caldă ospitalitate. 

Tânăra, care până atunci stătuse deoparte, se apropie de 
cavaler, iar Robin văzu strălucind doi ochi negri mari şi lucioşi 
sub gluga de mătase care-i ferea capul de răcoarea dimineţii. 
Băiatul băgă de seamă cât de frumoasă, de încântătoare era şi, 
sorbind-o din ochi, se înclină cuviincios în faţa ei. 

— Oare să ne încredem în cuvântul acestui tânăr? întrebă 
doamna pe cavaler. 


Auzind aceste cuvinte, Robin ridică semet fruntea şi, fără a- 
i da cavalerului răgaz să răspundă, izbucni: 

— Atunci n-ar mai fi pe pământ bună credinţă. 

Cei doi străini se priviră şi surâseră: nu mai aveau nici o 
îndoială. 


Capitolul III 


La început, micul convoi merse în tăcere; cavalerul şi 
tânăra fată se mai gândeau încă la primejdia prin care 
trecuseră, iar în mintea tânărului arcaş se ivea o lume întreagă 
de noi gânduri: pentru prima dată în viaţă admira frumuseţea 
unei femei. 

Mândru din fire, el nu voia să pară inferior celor care-i 
datorau viaţa şi de aceea, călăuzindu-i, se arăta plin de trufie şi 
de asprime. Ghicea că aceste persoane îmbrăcate modest şi 
călătorind fără însoțitori aparţineau de fapt nobilimii, dar aici, în 
pădurea Sherwood, el se considera deopotrivă cu ei, ba chiar 
mai presus decât ei în faţa capcanelor întinse de tâlhari. 

Cea mai mare ambiţie a lui Robin era să se remarce ca un 
arcaş iscusit şi un pădurar îndrăzneţ. Primul titlu îl merita cu 
prisosinţă, dar pe al doilea i-l dezminţea înfăţişarea lui 
tinerească. La toate aceste daruri fireşti, Robin adăuga şi 
farmecul unui glas melodios: ştia acest lucru şi cânta oriunde şi 
oricând avea chef, deci avu chef să le-arate şi călătorilor talentul 
său, aşa că începu sprinţar o baladă veselă, dar, de la primele 
cuvinte, o emoție nemaiîntâlnită îi sugrumă vocea. Buzele i se 
închiseră tremurând. Încercă din nou, dar nu fu în stare să 
scoată nici un sunet, ci doar un suspin adânc. Incercă iar, ace- 
laşi suspin, aceeaşi emoție. Copil nevinovat, el încerca acum 
sfiala dragostei, căci, fără să-şi dea seama, se îndrăgostise de 
frumoasa necunoscută care venea călare în urma lui şi, visând 
la ochii ei negri, uitase toate cântecele învăţate. In cele din 
urmă, înțelegând cauza tulburării sale, îşi zise recăpătându-şi 
stăpânirea de sine: "Răbdare, în curând am s-o văd fără glugă". 

Cavalerul îl întrebă pe Robin, cu multă bunăvoință, despre 
gusturile, deprinderile şi îndeletnicirile sale, dar tânărul îi 


răspunse cu răceală, fără să schimbe tonul decât atunci când 
amorul său propriu fu în joc. 

— Nu ţi-e teamă — îl întrebă străinul — că ticălosul acela va 
căuta să se răzbune pe tine din pricină că a dat greş? Nu ţi-e 
teamă că ai putea să greşeşti ţinta? 

— Zău că nu, domnule, mi-e cu neputinţă să mă tem de aşa 
ceva. 

— Cu neputinţă? 

— Da, deprinderea face ca loviturile cele mai grele să fie 
pentru mine un simplu joc. 

Era prea multă bună credinţă şi nobilă mândrie în 
răspunsurile lui Robin pentru ca străinul să-l ironizeze; de aceea 
necunoscutul continuă: 

— Eşti oare într-atât de bun ochitor ca s-atingi, de la 
cincizeci de paşi, ţinta pe care o atingi de la cincisprezece? 

— Fără doar şi poate, însă — adăugă tânărul, zeflemitor — 
sper, domnule cavaler, că nu consideraţi ca o întâmplare lecţia 
pe care i-am dat-o tâlharului? 

— Cum adică? 

— Păi un asemenea fleac nu dovedeşte nimic. 

— Atunci ce altă probă mai bună ai putea să-mi dai? 

— Aşteptaţi să se ivească vreun prilej şi veţi vedea. 

Tăcerea se aşternu din nou pentru câteva minute; între 
timp, convoiul ajunse în marginea unui luminiş larg pe care 
drumul îl tăia de-a curmezişul. In aceeaşi clipă, o pasăre mare 
de pradă se ridică în văzduh, iar un pui de căprioară, speriat de 
tropotul cailor, ţâşni dintr-un desiş din apropiere şi o zbughi în 
pădure, căutându-şi alt adăpost. 

— Atenţie! strigă Robin ţinând o săgeată între dinţi şi 
potrivind-o pe a doua în arc. Ce preferaţi, vânat cu pene sau cu 
blană? Alegeţi! 

Dar până să fi avut timp cavalerul să-i răspundă, puiul de 
căprioară cădea rănit de moarte, iar pasărea de pradă cobora 
spre luminiş în spirale largi. 

— Pentru că n-aţi ales când trăiau, veţi alege diseară când 
vor fi fripţi. 

— Admirabil! strigă cavalerul. 

— Minunat! murmură tânăra. 

— Înălţimile voastre n-au decât să ţină drumul drept şi 
dincolo de pădurea aceasta, vor zări casa tatălui meu. Vă salut! 


Mă duc înainte ca să dau de veste mamei şi să-l trimit pe 
bătrânul nostru slujitor să aducă vânatul. 

Şi dispăru în galop. 

— Ce copil distins, nu-i aşa, Marianne? se adresă cavalerul 
însoţitoarei sale. Un tânăr încântător şi cel mai frumos pădurar 
englez pe care l-am văzut vreodată. 

— E încă foarte tânăr — răspunse străina. 

— Ba chiar mai tânăr decât îl arată statura zveltă şi 
vigoarea braţului. Nici nu-ţi închipui, Marianne, cât de mult ajută 
viaţa în aer liber să fii puternic şi să-ţi păstrezi sănătatea! Nu 
acelaşi lucru se întâmplă în atmosfera înăbuşitoare a oraşelor — 
adaugă cavalerul, suspinând. 

— Mi se pare, messire Allan Clare, că suspinele dumitale se 
adresează mai puţin copacilor verzi din pădurea Sherwood decât 
încântătoarei lor stăpâne, nobila fiică a baronului din 
Nottingham — răspunse tânăra, cu un surâs uşor. 

— Ai dreptate, Marianne, scumpa mea soră, şi-ţi măr- 
turisesc că aş prefera, dacă alegerea ar depinde numai de mine, 
să-mi petrec zilele hoinărind prin pădurea aceasta, locuind în 
coliba unui yeoman! şi având-o pe Christabel de soţie, decât să 
mă urc pe un tron. 

— Ideea este frumoasă, însă cam fantezistă, dragul meu 
frate. Eşti sigur că Christabel ar primi să schimbe viaţa 
fastuoasă pe care o duce, cu modesta existenţă de care 
vorbeşti? Oh, dragă Allan, nu te amăgi cu asemenea speranţe 
deşarte. Tare mă tem că baronul n-o să-ţi acorde niciodată 
mâna fiicei sale. 

Fruntea tânărului se întunecă, dar, îndepărtând grăbit norul 
de tristeţe, se adresă sorei sale pe un ton calm: 

— Mi se pare că te-am auzit vorbind cu entuziasm de 
plăcerile vieţii la ţară. 

— Este foarte adevărat, Allan şi mărturisesc că uneori am 
gusturi foarte ciudate; însă nu-mi închipui că şi Christabel ar 
avea asemenea gusturi. 

— Dacă Christabel mă iubeşte cu adevărat, îi va plăcea în 
casa mea, ori cum ar fi. Ah, presimţi un refuz din partea 
baronului? Insă dacă aş vrea, ar fi de ajuns să rostesc un singur 
cuvânt, unul singur şi mândrul şi arţăgosul Fitz Alwin ar primi de 


1 Om liber. 


îndată cererea mea, de teamă să nu fie proscris, iar castelul său 
prefăcut în pulbere. 

— Taci, iată căsuţa — spuse Marianne, întrerupându-şi 
fratele. Mama tânărului ne-aşteaptă în prag. lIntr-adevăr, 
înfăţişarea acestei femei este dintre cele mai plăcute. 

— Copilul ei are aceeaşi calitate — răspunse tânărul, 
zâmbind. 

— Oh! Nu mai este un copil — murmură Marianne şi se 
îmbujoră deodată. 

Dar când tânăra fată descălecă, ajutată de fratele el, când 
gluga, lăsată pe spate, îi dădu la iveală chipul, îmbujorarea se 
transformase într-o uşoară undă trandafirie. Robin, care sta 
alături de mama sa, privea uimit şi încântat prima femeie pentru 
care îi bătea inima, iar emoția tânărului arcaş fu atât de 
puternică, de sinceră, de adevărată, încât, fără să-şi dea seama 
de cuvintele pe care le rostea, strigă: 

— Ah, eram sigur că asemenea ochi frumoşi nu puteau să 
lumineze decât un chip frumos! 

Margaret, uimită de îndrăzneala fiului ei, se întoarse spre el 
şi-l dojeni. Allan izbucni în râs, iar frumoasa Marianne se roşi la 
fel de tare ca şi îndrăzneţul Robin, care, pentru a-şi ascunde 
tulburarea, se agăţă de gâtul mamei sale, dar nu mai înainte ca 
naivul poznaş să fi cercetat din ochi dacă Marianne se supărase; 
însă nu văzu pe faţa fetei nici urmă de mânie; dimpotrivă, un 
surâs binevoitor, pe care ea credea că-l poate ascunde de ochii 
vinovatului, îi lumina chipul. Încredinţat în felul acesta c-a 
dobândit iertarea, vinovatul îndrăzni să-şi ridice sfios ochii spre 
idolul său. 

Cam un ceas mai târziu, Gilbert Head se întorcea acasă, 
purtând pe cal, la spate, un rănit pe care-l întâlnise în drum. ÎI 
cobori pe străin cu toată grija de pe locu-i nespus de incomod, îl 
duse în sală şi o strigă pe Margaret, care tocmai se preocupa de 
instalarea călătorilor în odăile de la etaj. 

Auzindu-l pe Gilbert, Maggie dădu fuga. 

— lată, femeie, un om nenorocit care are nevoie de ajutorul 
tău. Un glumeţ răutăcios i-a făcut festa şi i-a țintuit cu o săgeată 
mâna de arc în clipa când se pregătea să ochească un cerb 
tânăr. Să ne grăbim, dragă Maggie, omul e tare slăbit căci a 
pierdut foarte mult sânge. Cum te simţi, prietene? întrebă 
pădurarul, adresându-se rănitului. Curaj, ai să te faci bine. Hai, 


ridică puţin capul, nu te lăsa doborât. Curaj, ce dracu! Nu moare 
nimeni dintr-o înţepătură de cui în mână. 

Rănitul, încovoiat, sta cu capul vârât între umeri şi cu 
fruntea aplecată, de parcă ar fi vrut să-şi ascundă faţa de 
privirea gazdelor. În clipa aceea, Robin intră în încăpere şi 
alergă spre tatăl său ca să-l ajute să-l sprijine pe rănit, dar abia 
îşi aruncă ochii asupra omului, că se îndepărtă de îndată, 
făcându-i semn bătrânului Gilbert că ar dori să-i vorbească. 

— Tată — şopti tânărul — ai grijă să ascunzi călătorilor de 
sus prezenţa acestui rănit în casa noastră. Mai târziu ai să afli de 
ce. Fii prevăzător! 

— Ei, Doamne! Dar ce alt simţământ decât mila ar putea să 
trezească în sufletul oaspeţilor noştri prezenţa ăstui pădurar plin 
de sânge? 

— Ai să afli diseară, tată, până atunci ascultă-mi sfatul. 

— Am să aflu, am să aflu diseară — bombăni nemulţumit 
Gilbert. Ei bine! Vreau să aud numaidecât, pentru că mi se pare 
foarte ciudat ca un copil ca tine să-şi îngăduie să-mi dea mie 
sfaturi să fiu prevăzător. Vorbeşte! Spune-mi ce legătură este 
între pădurarul ăsta şi înălțimile lor? 

— Te rog, aşteaptă, tată, am să-ţi spun diseară când o să 
fim singuri. 

Bătrânul îl lăsă pe Robin şi se întoarse la rănit. O clipă mai 
târziu, acesta scoase un țipăt de durere. 

— Ah, meştere Robin, încă una din isprăvile tale — zise 
Gilbert, fugind după fiul său şi tăindu-i calea tocmai când acesta 
dădea să iasă pe uşă. Chiar azi-dimineaţă te-am ţinut de rău să- 
ti mai încerci îndemânarea pe pielea semenilor tăi şi straşnic m- 
ai mai ascultat, n-am ce zice! Poftim, drept mărturie stă 
nenorocitul ăsta de pădurar ! 

— Cum adică? se oţări tânărul, plin de o respectuoasă 
indignare. Crezi că... 

— Da, da, cred că tu i-ai țintuit mâna pe arc, pentru că în 
toată pădurea nimeni nu are asemenea dibăcie. Priveşte, vârful 
săgeţii te dă de gol, fierul poartă semnul nostru... Cred că acum 
n-ai să-ţi mai tăgăduieşti vina? 

Şi Gilbert îi arătă săgeata pe care o scosese din rană. 

— Ei bine, da, eu l-am rănit pe acest om — răspunse Robin, 
cu răceală. 

Fruntea lui Gilbert se întunecă: 


— Este o faptă cumplită, de ucigaş, meştere; nu ţi-e ruşine 
că din trufie ai rănit grav un om care nu ţi-a făcut nici un rău? 

— Nu mi-e nici ruşine şi nici nu-mi pare rău — răspunse 
răspicat Robin. Ruşine şi păreri de rău să aibă acela care atacă 
din umbră nişte călători ce-şi văd de drum şi sunt lipsiţi de 
apărare. 

— Cine s-a făcut vinovat de o asemenea mişelie? 

— Omul pe care l-ai ridicat din pădure cu atâta gene- 
rozitate. 

Şi Robin îi povesti tatălui său toate amănuntele întâmplării. 

— Ticălosul ăsta te-a văzut? întrebă Gilbert, neliniştit. 

— Nu, căci a rupt-o la fugă, cuprins parcă de nebunie, 
crezând că a avut de-a face cu dracu. 

— lartă-mă că am fost nedrept — zise bătrânul, apucând 
drăgăstos mâinile băiatului. De azi înainte va trebui să 
supraveghem cu  luare-aminte împrejurimile casei. Rana 
ticălosului o să se vindece curând şi, ca să-mi mulţumească 
pentru îngrijire şi ospitalitate, e-n stare să se întoarcă cu cei de 
teapa lui şi să treacă totul prin foc şi sabie. Acum îmi dau seama 
că faţa ăstui om nu-mi este necunoscută — adăugă Gilbert, 
după ce se gândi puţin — dar degeaba îmi frământ mintea, că 
tot nu-mi amintesc numele lui, de bună seamă s-a schimbat 
mult la faţă. Când l-am cunoscut, nu avea mutra asta josnică pe 
care stau întipărite stricăciunea şi crima. 

Discuţia fu întreruptă de sosirea lui Allan şi a Mariannei, 
cărora stăpânul casei le ură bun venit. 

În seara aceea, casa pădurarului arăta foarte însufleţită: 
Gilbert, Margaret, Lincoln şi Robin, dar mai ales Robin, se 
resimţeau din plin de schimbarea şi de tulburarea pe care le-o 
aduseseră oaspeţii în existenţa lor liniştită de fiece zi. Stăpânul 
casei supraveghea cu atenţie pe rănit, gospodina pregătea 
masa, Lincoln se ocupa de cai, dar în acelaşi timp stătea la 
pândă şi supraveghea împrejurimile. Numai Robin nu făcea 
nimic; inima lui se zbuciuma. Întâlnirea cu frumoasa Marianne 
trezise în el simţăminte până atunci necunoscute. Rămânea 
nemişcat, cufundat într-o admiraţie mută, roşea, se îngălbenea 
sau simţea că-l trec fiori când o vedea pe tânăra fată mergând, 
vorbind sau lăsându-şi privirea să rătăcească în jur. 

Nicicând nu văzuse el o asemenea frumuseţe la serbările 
de la Mansfeldwoodhaus. Dansase, râsese, vorbise cu fetele de 


acolo, ba unora chiar le murmurase la ureche vorbe banale de 
dragoste, dar chiar de a doua zi, de îndată ce începea să vâneze 
în pădure, le dădea uitării. Astăzi însă, mai curând ar fi murit de 
teamă decât să îndrăznească să spună vreun cuvânt nobilei 
amazoane, care îi datora viaţa şi pe care simţea că n-o va uita 
niciodată. 

Incetase să mai fie copil. 

În timp ce Robin, aşezat într-un colţ al sălii, o privea cu 
adoraţie pe Marianne, Allan îi aducea laude lui Gilbert pentru 
curajul şi îndemânarea tânărului arcaş şi-l fericea pe bătrân că 
era tatăl unui asemenea flăcău. Insă Gilbert, care spera 
întotdeauna, chiar atunci când s-ar fi aşteptat mai puţin, să 
obţină ştiri asupra originii lui Robin, nu pregeta niciodată să 
mărturisească oricui că tânărul nu era fiul său şi povestea când 
şi cum îi fusese adus copilul de un necunoscut. Astfel Allan află 
cu uimire că Robin nu este fiul lui Gilbert şi când acesta din 
urmă mai adăugă că protectorul necunoscut al orfanului venise 
din Huntington, întrucât şeriful de acolo îi plăteşte în fiecare an 
pensia pentru copil, tânărul cavaler îi spuse: 

— In Huntington ne-am născut şi noi şi de abia am plecat 
de acolo de câteva zile. Povestea lui Robin, cinstite pădurar, 
poate o fi adevărată, dar eu mă îndoiesc. Nici un gentilom din 
Huntington n-a murit în Normandia pe vremea când s-a născut 
acest copil şi nici n-am auzit ca vreun membru din familiile 
nobile din comitat să se fi căsătorit împotriva legilor nobilimii, cu 
vreo franţuzoaică de rând şi săracă. Şi-apoi, de ce să fi adus 
copilul atât de departe de Huntington? Dumneata zici că în inte- 
resul copilului, după cum susţinea Ritson, cumnatul dumitale, 
care s-a gândit la dumneavoastră şi s-a pus chezaş pentru 
omenia dumneavoastră. Dar oare nu cumva au procedat astfel 
pentru că exista un interes să fie ascunsă de ochii lumii 
naşterea acestui copil, pe care voiau să-l părăsească, 
neîndrăznind să-l omoare? Ceea ce îndreptăţeşte părerea mea 
ar fi faptul că de atunci nu l-ai mai văzut pe cumnatul dumitale. 
Când am să mă întorc la Huntington, am să mă interesez în mod 
amănunţit şi am să mă străduiesc să dau de urma familiei lui 
Robin. Sora mea şi cu mine îi datorăm viaţa, facă cerul să-i 
putem plăti în felul acesta datoria sfântă a unei veşnice 
recunoştinţe! 


Încetul cu încetul, cuvintele de mângâiere ale lui Allan şi 
vorbele blânde şi calde ale Mariannei îi redară lui Robin voia 
bună şi calmul său obişnuit. Curând, o adevărată veselie, 
sinceră şi curată, însufleţi casa pădurarului. 

— In drum spre Nottingham ne-am rătăcit în vreme ce 
străbăteam pădurea Sherwood — spuse Allan Clare — şi vreau 
să pornim la drum mâine dimineaţă. Ai vrea să-mi fii călăuză, 
dragă Robin? Sora mea va rămâne aici în grija mamei dumitale, 
iar noi ne vom înapoia către seară. E departe până la 
Nottingham? 

— Cam douăsprezece mile — răspunse Gilbert. Unui cal bun 
nu-i trebuie mai mult de două ceasuri ca să străbată acest 
drum. Trebuie să-i fac o vizită şerifului, căci nu l-am văzut de un 
an, aşa că vă voi însoţi eu, messir Allan. 

— Cu atât mai bine, vom fi trei! spuse Robin. 

— Nu, nu! strigă Margaret şi, aplecându-se la urechea 
soţului ei, îi spuse pe şoptite: Cum te gândeşti la aşa ceva? Să 
laşi în casă două femei singure cu acest bandit?! 

— Cum singure?! zise râzând Gilbert. Nu ţii seama, dragă 
Maggie, că rămâne acasă şi bătrânul nostru Lincoln şi viteazul 
Lance, care ar smulge inima din cel ce-ar îndrăzni să ridice 
mâna asupra ta? 

Margaret aruncă o privire rugătoare spre străină, iar 
Marianne se grăbi să spună răspicat că-şi va urma fratele dacă 
Gilbert nu vrea să renunţe la plăcerea călătoriei proiectate. 
Gilbert se înduplecă şi rămase hotărât ca dis-de-dimineală Allan 
şi Robin să pornească la drum. 

Când se înnoptă, zăvorâră uşile şi se aşezară cu toţii la 
masă ca să cinstească iscusinţa în pregătirea bucatelor a bunei 
Margaret. Felul principal îl alcătuia un sfert de cerb fript; sir 
Robin strălucea de fericire: el vânase cerbul, iar fata găsea 
carnea delicioasă! 

Aşezaţi unul lângă altul, cei doi tineri vorbeau aşa cum 
vorbesc nişte oameni care se cunosc de multă vreme. În ce-l 
privea pe Allan, el asculta cu interes poveştile despre pădure, în 
timp ce Maggie se îngrijea să nu lipsească nimic de la masă. 

Infăţişarea pe care o avea atunci casa pădurarului ar fi 
putut sluji ca model pentru una din acele picturi de interior ale 
şcolii olandeze, în care artistul idealizează realitatea dintr-o 
căsnicie. 


Deodată, un fluierat prelung, pornit din camera în care se 
afla rănitul, îi făcu pe meseni să privească spre scara ce ducea 
la etaj şi abia se pierdu în văzduh fluieratul, că un răspuns 
asemănător se auzi la o mică depărtare în pădure. Cei cinci 
comeseni tresăriră, un câine de pază din curte lătră îngrijorat, 
apoi o linişte din cele mai adânci se aşternu din nou peste 
împrejurimi şi casa pădurarului. 

— Se întâmplă ceva ciudat — spuse Giibert — şi nu m-ar 
mira câtuşi de puţin dacă s-ar găsi prin pădure niscai inşi care 
nu se sinchisesc de fel să scotocească prin alte buzunare decât 
ale lor. 

— Vă temeţi, cu adevărat, de hoţi? întrebă Allan. 

— Câteodată. 

— Credeam că lasă în pace casa unui pădurar cumsecade 
care, de obicei, nu e bogat şi că au atâta bun simţ să n-atace 
decât oameni bogaţi. 

— Oamenii bogaţi trec rar pe aici şi de bună seamă că 
domnii vagabonzi trebuie să se mulţumească şi numai cu pâine 
când nu găsesc carne, dar, vă rog să mă credeţi, tâlharilor nu le 
e ruşine să smulgă bucata de pâine nici chiar din mâna unui 
nenorocit. Ar fi trebuit să-mi respecte măcar casa mea, pe mine 
şi pe ai mei, căci nu o dată i-am lăsat să se încălzească la vatra 
mea şi le-am dat să mănânce la masa asta pe vreme de iarnă şi 
de secetă. 

— Bandiţii nu ştiu ce înseamnă recunoştinţa. 

— Ştiu atât de puţin, încât adesea au vrut să intre aici cu 
sila. 

Auzind aceste cuvinte, Marianne se înfiora şi, fără să vrea, 
se apropie de Robin. Robin vru să o liniştească, dar emoția îi 
sugrumă din nou glasul. Observând teama fetei, Gilbert reluă 
zâmbind: 

—  Liniştiţi-vă, nobilă domnişoară, avem la dispoziţia 
dumneavoastră inimi viteze şi arcuri puternice, iar dacă bandiții 
ar încerca să se arate, vor fugi cum au fugit şi altă dată, ducând 
cu ei drept unică pradă vreo săgeată înfiptă în partea de jos a 
hainei. 

— Mulţumesc — spuse Marianne, apoi, aruncând spre 
fratele său o privire grăitoare, adăugă: Aşadar, viaţa de pădurar 
nu este lipsită de necazuri şi de primejdii? 


Robin, care se înşelă asupra tâlcului acestor cuvinte şi nu 
înţelese că tânăra făcea aluzie la pretinsele gusturi ala fratelui 
său pentru viaţa la ţară, spuse cu însufleţire: 

— Eu găsesc în ea numai plăcere şi fericire. Adesea petrec 
zile întregi în satele din apropiere şi mă întorc în pădurea mea 
nespus de bucuros, zicându-mi întruna că aş prefera să mor 
decât să mă supun chinului de a locui între zidurile unui oraş. 

Robin se pregătea să continue pe acelaşi ton, când răsună 
o lovitură puternică în uşa ce da în sală; clădirea se cutremură, 
iar câinii care stăteau tolăniţi lângă vatră ţâşniră lătrând cu 
furie. Gilbert, Allan şi Robin se repeziră la uşă în timp ce 
Marianne, înfricoşată, se refugie în braţele Margaretei. 

— Cine e? strigă pădurarul. Ce vizitator bădăran în- 
drăzneşte să-mi scoată uşa din ţâţini? 

O a doua lovitură, mai violentă decât prima, fu răspunsul: 
Gilbert îşi reînnoi întrebarea, dar lătratul furios al dulăilor făcea 
imposibil orice dialog. Cu mare greutate se putu auzi de afară 
un glas puternic care, răzbind zarva stârnită, rosti formula 
sacramentală: 

— Deschideţi, pentru numele lui Dumnezeu! 

— Cine sunteţi? 

— Doi călugări. 

— De unde veniţi şi unde vă duceţi? 

— Venim de la mânăstirea noastră, abația din Laiton şi 
mergem spre Mansfeldwoodhaus. 

— Şi ce vreţi? 

— Adăpost pentru noapte şi ceva de mâncare; ne-am 
rătăcit prin pădure şi murim de foame. 

— Glasul tău nu-i glasul unui om pe moarte; cum vrei să mă 
încredinţez că spui adevărul? 

— La dracu! Deschide uşa şi ai să ne vezi — răspunse 
aceeaşi voce a necunoscutului pe care nerăbdarea îl şi făcea 
mai puţin respectuos. Hai, pădurar încăpățânat, deschide odată! 
Picioarele nu ne mai ţin şi ne chiorăie maţele. 

Gilbert încă se mai sfătuia cu musafirii săi şi şovăia, când se 
auzi o altă voce, de data asta o voce rugătoare de bătrân sfios. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, deschide, bunule pădurar! 
Jur pe moaştele simțului nostru patron că fratele meu a spus 
adevărul! 


— La urma urmei — rosti Gilbert tare ca sa poată îi auzit de 
cei de afară — suntem aici patru bărbaţi şi, cu ajutorul câinilor, îi 
vom răzbi pe indivizii aceştia, oricine ar fi ei. Am să deschid. 
Robin şi Lincoln, ţineţi câinii şi nu le daţi drumul decât dacă 
răufăcătorii ne atacă. 


Capitolul IV 


Abia prinse uşa să scârţâie în ţâţâni, că un om care se şi 
proptise în ea în aşa fel ca s-o împiedice să se mai închidă, se ivi 
şi trecu pragul numaidecât. Era un om tânăr, puternic, de 
statură uriaşă, înfăşurat într-un veşmânt lung cu glugă şi cu 
mâneci largi, în vreme ce o sfoară îi slujea drept cingătoare; 
într-o parte îi atârnau nişte mătănii uriaşe, iar mâna dreaptă i se 
sprijinea pe un ciomag gros şi noduros din lemn de corn. Un bă- 
trân îmbrăcat la fel, însoțea pe călugărul acesta mândru. 

După salutările de rigoare, se aşezară iar la masă împreună 
cu noii veniţi şi curând veselia şi încrederea se înstăpâniră din 
nou. Cu toate acestea, cei ai casei nu puteau să uite fluierătura 
de la etaj şi răspunsul venit din pădure, însă, de teamă să nu-şi 
sperie oaspeţii, îşi ascundeau îngrijorarea. 

— Bun şi viteaz pădurar, primeşte mulţumirile mele; masa 
este grozav de bună şi de bogată! strigă călugărul, înfulecând 
pe nerăsuflate o halcă de vânat. Dacă n-am aşteptat să mă 
pofteşti la masă, a fost pentru că nu mă lăsa pofta mea de 
mâncare, ascuţită ca o lamă de pumnal. 

Într-adevăr, vorbele şi purtarea acestui neruşinat păreau 
mai degrabă ale unui soldăţoi decât ale unui om al bisericii, dar 
pe vremea aceea călugării erau foarte numeroşi şi aveau o mare 
libertate de exprimare. Însă pentru că cei mai mulţi dintre ei 
dovedeau o adevărată cucernicie şi cele mai alese virtuţi, 
respectul lumii se extindea peste întreaga lor tagmă. 

— Bunule pădurar, binecuvântarea preasfântei Fecioare să 
aducă pace şi fericire în casa ta! rosti călugărul bătrân, rupând 
primul dumicat de pâine în timp ce fratele lui întru confrerie 
înfuleca de zor şi da pe gât, unul după altul, paharele cu bere. 

— lertaţi-mă, preasfinţi părinţi — zise Gilbert — că am 
zăbovit atâta până să vă deschid uşa, dar ştiţi, prevederea... 


— De bună seamă... prevederea e firească — încuviinţă 
tânărul călugăr, în scurtul răgaz dintre două îmbucături cât s-a 
întrerupt ca să răsufle. O liotă de ticăloşi sălbatici dau târcoale 
prin împrejurimi şi nu-i un ceas de când am fost atacați de doi 
dintre aceşti nemernici care, cu toate tăgăduielile noastre, se 
încăpăţânau să creadă că pot găsi la noi în traistă niscai 
exemplare din acel josnic metal care se numeşte banul. Pe 
sfântul Benedict, nimeriseră bine la mine şi tocmai mă 
pregăteam să le cânt pe spinare cu ciomagul ăsta un imn de 
slavă, când un fluierat prelung, la care ei au răspuns, le-a dat de 
veste să se retragă. Comesenii se priviră între ei cu îngrijorare, 
numai călugărul nu părea că se sinchiseşte de nimic şi-şi 
continua cu filozofie exerciţiile-i gastronomice. Ce-nseamnă 
întâmplarea! reluă el după o scurtă întrerupere. Dacă n-ar fi 
lătrat unul din câinii dumneavoastră, speriat de fluierăturile de 
afară, n-am fi descoperit casa şi, cum începuse să plouă, n-am fi 
avut alt mijloc să ne răcorim decât numai apă chioară, aşa cum, 
de altfel, stă scris în canoanele ordinului nostru. Zicând acestea, 
îşi umplu încă un pahar şi-l dădu repede pe gât. Bravo, 
viteazule! adăugă călugărul, aplecându-se să-l mângâie pe 
Lance, care, din întâmplare, sta tolănit la picioarele lui. Ce 
frumos animal! 

Însă Lance, refuzând să primească mângâierea călugărului, 
se ridică, îşi întinse grumazul şi, adulmecând, mârâi înfundat. 

— Ce e, dragul meu Lance, ce te nelinişteşte? întrebă 
Gilbert, mângâind animalul. 

Dulăul, vrând parcă să-i răspundă, se repezi la uşă dintr-un 
salt şi acolo, fără să latre, începu să adulmece din nou. Apoi, 
ciulindu-şi urechile, întoarse spre stăpânul său o privire furioasă 
şi ceru parcă să i se deschidă uşa. 

— Robin, dă-mi bâta mea şi ia-o şi tu pe a ta — spuse în 
şoaptă Gilbert. 

— Bizuiţi-vă şi pe mine — zise călugărul cel tânăr — am un 
braţ de fier şi un pumn de oţel în care ţin un ciomag din lemn de 
corn. Folosiţi-le şi pe acestea în caz de atac. 

— Mulţumesc — răspunse pădurarul. Credeam că regulile 
ordinului religios din care faci parte nu îngăduie să foloseşti 
forţa în asemenea împrejurări. 

— Numai că, înainte de toate, regulile ordinului meu îmi 
poruncesc să dau ajutor şi să-mi slujesc aproapele. 


— Răbdare, fiii mei! se amestecă şi călugărul bătrân. Nu vă 
năpustiţi voi cei dintâi. 

— Aşa o să facem, părinte: mai întâi, noi... 

Dar Gilbert n-apucă să lămurească până la capăt planul de 
apărare, că fu întrerupt de un țipăt de groază. Margaret zărise în 
capul scării pe rănitul pe care-l credeau pe patul de moarte. 
Mută de spaimă, ea rămăsese cu braţul întins spre această 
sinistră apariţie. Privirile tuturor se îndreptară într-acolo, dar în 
capul scării nu se mai afla nimeni. 

— Hai, dragă Maggie — zise Gilbert înainte de a-şi continua 
expunerea planului de luptă — nu mai tremura aşa! Bietul om 
de sus e prea slăbit ca să fi putut părăsi patul. Mai curând îi 
plâng de milă decât să mă tem de el, căci, dacă ar fi atacat, n-ar 
fi în stare să se apere. Ţi s-a părut, dragă Maggie. 

Vorbind în felul acesta, curajosul pădurar îşi ascundea 
teama, deoarece numai Robin şi el cunoşteau adevărul în 
privinţa rănitului. Fără îndoială că banditul era înţeles cu cei de 
afară, dar trebuia ca supraveghindu-l, nimeni să nu bage de 
seamă că cineva s-ar teme de prezenţa lui în casă; altfel, 
femeile şi-ar fi pierdut capul. li aruncă deci lui Robin o privire cu 
tâlc şi băiatul, fără ca cineva să observe şi fără ca el să facă mai 
mult zgomot decât o pisică în plimbările-i nocturne, se strecură 
până sus pe scară. 

Uşa camerei fiind întredeschisă, îngăduia ca lumina din sală 
să pătrundă în odaie. Dintr-o ochire Robin văzu că rănitul, în loc 
să stea în pat, se aplecase pe jumătate peste fereastră şi vorbea 
în şoaptă cu cineva de afară. Târându-se pe podea, Robin se 
strecură până lângă picioarele banditului şi ciuli urechea la 
discuţia care avea loc. 

— Tânăra şi cavalerul sunt aici — spunea rănitul — i-am 
văzut adineauri. 

— Cum se poate? întrebă interlocutorul. 

— Da, era cât pe ce să le fac de petrecanie azi-dimineaţă, 
când dracu le-a venit în ajutor. O săgeată a ţâşnit de undeva, 
mi-a nenorocit mâna, iar ei mi-au scăpat. 

— Mii de blesteme! 

— Intâmplarea a făcut ca, rătăcindu-se pe drum, să se 
adăpostească peste noapte la acelaşi om cumsecade care m-a 
ridicat şi pe mine, aşa plin de sânge cum eram. 

— Cu atât mai bine, acum n-or să ne mai scape. 


— Câţi sunteţi, băieţi? 

— Şapte. 

— Ei nu-s decât patru. 

— Cel mai greu lucru, pare-mi-se, e să intrăm, căci uşa-i 
foarte bine zăvorâtă şi aud mârâind şi o haită de câini. 

— Lasă uşa; e mai bine să rămână închisă în timpul 
încăierării, altfel frumoasa şi frate-său ar putea iar să ne scape. 

— Păi cum vrei să faci? 

— Eh, la dracu! Să vă bag pe fereastră. Mi-a rămas dreapta 
sănătoasă şi cu ea am să m-ajut să leg de pervazul ferestrei 
cearşaful de pe pat şi cuvertura. Pregătiţi-vă să vă căţăraţi. 

— Foarte bine! strigă Robin şi, apucându-l pe bandit de 
picioare, se opinti ca să-l azvârle pe fereastră. 

Indignarea, mânia, dorinţa fierbinte de a înlătura primejdia 
care ameninţa viaţa părinţilor şi libertatea frumoasei Marianne îi 
însutiră puterile lui de copil. Zadarnic încercă banditul să se 
opună forţei care-l împingea cu furie. Fu nevoit să cedeze şi, 
pierzându-şi echilibrul, dispăru în întuneric şi se opri, nu pe 
pământul gol şi tare, ci în butoiul plin cu apă de sub fereastră. 

Cei de afară, surprinşi de căderea neaşteptată a 
complicelui lor, fugiră în pădure în vreme ce Robin cobori şi le 
povesti întâmplarea. S-a râs cu poftă, apoi, după râs, urmă o 
serioasă chibzuire. Gilbert fu de părere că răufăcătorii, după ce- 
şi vor fi revenit din uimire, se vor năpusti din nou; se pregătiră 
deci să-i respingă, iar călugărul vârstnic, părintele Eldred, 
propuse să înalțe cu toţii o rugăciune către cel atotputernic. 

Tânărul călugăr, a cărui poftă de mâncare se domolise în 
cele din urmă, nu făcu nici o obiecţie; dimpotrivă, intonă cu glas 
de stentor psalmul Exaudi nos. Însă Gilbert îi ceru să înceteze, 
iar comesenii, în genunchi, ascultară o rugăciune pe care 
părintele Eldred o rosti în şoaptă. 

Incă nu se isprăvise rugăciunea, când se auziră gemete 
amestecate cu fluierături sacadate venind dinspre butoiul cu 
apă. Victima lui Robin îi chema pe fugari în ajutor, iar aceştia, 
ruşinaţi de-a fi dat bir cu fugiţii, se apropiară fără zgomot, îl 
scoaseră pe rănit din baie şi-l întinseră, aproape mort, sub 
şopron. Apoi începură să se sfătuiască în privinţa planului de 
atac. 

— Vii sau morţi, trebuie să punem mâna pe Allan Clare şi 
pe sora lui — spuse căpetenia acestei adunături de nemernici — 


aşa am primit poruncă de la baronul Fitz Alwine şi mai curând aş 
vrea să-l înfrunt pe diavol sau să mă las muşcat de un lup turbat 
decât să mă înfăţişez baronului cu mâna goală. Dacă n-ar fi fost 
încurcătura pe care ne-a făcut-o nătângul ăsta de Taillefer, de 
mult ne-am fi întors la castel. 

Cititorii vor recunoaşte fără îndoială că ticălosul pe care-l 
tratase aşa de bine Robin se numea Taillefer. Cât despre 
baronul Fitz Alwine, ei vor face cunoştinţă cu el puţin mai târziu; 
pentru moment este de ajuns să ştie că acest personaj 
răzbunător, jurase să-l piardă pe Allan, în primul rând pentru că 
Allan iubea şi era iubit de lady Christabel Fitz Alwine, fiica lui, pe 
care tatăl său o hărăzise unui nobil bogat din Londra, iar în al 
doilea rând, pentru că acelaşi Allan era deţinătorul unor secrete 
politice care, dacă ar fi fost dezvăluite, ar fi dus la ruinarea şi 
moartea baronului. Or, în acele vremuri ale evului mediu, 
baronul Fitz Alwine, care era stăpânul Nottingham-ului, avea 
drept de viaţă şi de moarte asupra întregului comitat, astfel că 
nu-i venea deloc greu să-şi folosească zbirii pentru a-şi duce la 
îndeplinire răzbunările-i personale. Şi, Doamne, ce zbiri erau 
aceia în rân-dul, cărora Taillefer răsărea ca podoaba cea mai de 
frunte! 

— Înainte, copii, urmaţi-mă cu pumnalul în mână! Nu cruţaţi 
pe nimeni dacă se împotriveşte... Mai întâi încercăm cu 
binişorul. Şi după ce le vorbi astfel celor şapte ticăloşi în slujba 
lordului Fitz Alwine, căpetenia lor lovi zdravăn în uşa casei cu 
mânerul sabiei, strigând: În numele baronului de Nottingham, îţi 
poruncesc să deschizi şi să ne predai... Însă lătratul furios al 
câinilor îi acoperi glasul, astfel încât vorbele lui răzbăteau 
anevoie. Îţi poruncesc să ne predai pe cavalerul şi pe tânăra 
care se ascund în casa ta. 

Gilbert se întoarse numaidecât spre Allan, întrebându-i 
parcă din ochi dacă nu cumva e vinovat. 

— Vinovat, eu?! zise Allan. Oh, nu, îţi jur, viteaz pădurar, nu 
sunt vinovat de nici o crimă, de nici o faptă dezonorantă care ar 
merita să fie pedepsită; cunoşti singurele mele necazuri... 

— Foarte bine. Sunteţi mai departe oaspetele meu, iar noi 
vă datorăm ajutor şi apărare pe măsura puterile noastre. 

— Deschide odată, răzvrătitu' dracului! strigă căpetenia 
asediatorilor. 

— Nu! Nu deschid! 


— Las' că vedem noi... 

Şi, cu lovituri de ghioagă, şeful zgudui uşa, care, poate ar fi 
cedat dacă n-ar fi fost proptită cu un drug gros de fier pus de-a 
curmezişul în interior. 

Gilbert urmărea să câştige timp ca să-şi sfârşească 
pregătirile de apărare. Cum n-avea prea multă încredere în 
trăinicia uşii, care n-ar mai fi rezistat decât foarte puţin, voia ca 
atunci când va trage zăvoarele să arate bandiţilor că au cu cine 
sta de vorbă. De aceea părea asemenea comandantului unei 
cetăţi gata de a fi luată cu asalt: împărțea sarcini, indica 
fiecăruia locul, inspecta armele recomandând mai cu seamă 
prudenţă şi sânge rece. De curaj nu mai pomenea, pentru că toţi 
cei din jurul său dăduseră dovadă de aşa ceva. 

— Aşa! Dragă Maggie — se adresă Gilbert soţiei sale — 
urcă-te la etaj împreună cu nobila domnişoară; femeile n-au ce 
căuta aici. Margaret şi Marianne se supuseră cu părere de rău. 
Tu, Robin, spune-i lui Lincoln că o să-i dăm de lucru, apoi 
aşează-te la o fereastră de la etaj ca să supraveghezi bandiții. 

— Dar n-am să mă mulţumesc numai să-i supraveghez — 
spuse tânărul, care dispăru fluturându-şi arcul pe deasupra 
capului. Cu tot întunericul, n-am să-mi greşesc ţinta. 

— Messire Allan, aveţi sabia; dumneata, părinte, ai bâta şi, 
pentru că regulile ordinului nu se opun, foloseşte-o aşa cum 
trebuie. 

— Pe mine pune-mă să trag zăvoarele uşii — spuse 
călugărul cel tânăr. Poate că ciomagul meu o să inspire respect 
primului sosit. 

— Fie! Acum să ne luăm locurile în primire — urmă Gilbert. 
Eu m-aşez în colţul de colo, de unde o să trag o ploaie de săgeți 
peste nepoftiţi; dumneavoastră, messire Allan, staţi aici; gata să 
interveniţi oriunde va fi nevoie; tu, Lincoln... In clipa aceea, un 
bătrân foarte voinic, înarmat cu un ciomag pe măsura lui, intră 
în sală. Tu, Lincoln, stai de cealaltă parte a uşii, faţă în faţă cu 
bunul călugăr. Ciomegele voastre or să acţioneze împreună, 
însă, mai înainte, trage la o parte masa şi scaunele ca să fie loc 
pentru bătălie. Stingeţi lumânările, flăcările din cămin dau 
destulă lumină. lar voi, câinii mei dragi — spuse pădurarul, 
mângâindu-şi dulăii — şi tu Lance, dragul meu, ştiţi unde să vă- 
nfigeţi colții. Fiţi atenţi! Părintele Eldred, care acum se roagă 
pentru noi, în curând o s-o facă pentru şchiopi şi răposaţi. 


Într-adevăr, părintele Eldred, îngenuncheat într-un colţ al 
încăperii, se ruga cu ardoare, stând cu spatele spre actorii 
acestei drame. 

În timp ce se făceau pregătirile de apărare, asediatorii, 
sătui să mai izbească în uşă fără folos, îşi schimbară tactica. Dar 
lucrul acesta punea în mare primejdie căsuţa pădurarului. Din 
fericire, de sus, din postul său de observaţie, Robin veghea. 

— Tată! rosti el în şoaptă din capul scării. Tată, bandiții 
îngrămădesc uscături în faţa uşii şi se pregătesc să le dea foc. 
Sunt şapte, fără să-l socotesc pe rănit, care zace pe jumătate 
mort. 

— Pe sfânta liturghie! strigă Gilbert. Să nu le dăm răgaz să 
aprindă vreascurile: lemnele sunt uscate, ştiu eu şi într-o clipă s- 
ar aprinde casa, ca un rug în noaptea de sfântu' lon. Deschide, 
deschide repede, părinte benedictin şi fiţi toţi cu ochii-n patru. 

Trăgându-se într-o parte, călugărul întinse braţul, ridică 
drugul de fier, trase zăvoarele şi, deodată, un maldăr de ierburi 
se rostogoli în sală prin uşa întredeschisă. 

— Ura! strigă şeful bandei, năpustindu-se primul în odaie. 
Ura!... 

Doar atât apucă să strige, căci Lance îi sări la gât, iar 
ciomagul lui Lincoln şi al călugărului i se abătură peste ceafă în 
acelaşi timp, lăsându-l lat pe podea. 

Al doilea avu aceeaşi soartă. Al treilea, la fel, dar ceilalţi 
patru bandiți intrară în luptă fără a mai fi opriţi, ca cei dinaintea 
lor, de dulăii care încă mai aveau colții înfipţi în pradă, aşa că se 
încinse o luptă în toată regula, o luptă pe care Gilbert şi Robin, 
aşa cum erau aşezaţi, ar fi putut-o isprăvi foarte repede în 
avantajul lor, împroşcând săgeți în duşmanii care-i atacau cu 
lăncile; însă Gilbert, în loc să verse sânge, prefera să lase 
benedictinului şi lui Lincoln gloria de a-i dobori, unul câte unul, 
pe zbirii baronului Fitz Alwine. De aceea se mulțumea ca 
împreună cu Allan Clare să pareze loviturile de lance. 

Din această cauză, sânge n-a curs decât din muşcăturile 
pricinuite de colții dulăilor. Ruşinat de lipsa-i de activitate, Robin 
vru să-şi arate priceperea şi, ca un demn elev al lui Lincoln în 
arta de a se lupta cu ciomagul, după cum era al lui Gilbert în 
lupta cu arcul, înhăţă o coadă de halebardă şi, învârtind-o în 
jurul lui, adăugă loviturile sale, loviturilor puternice ale 
tovarăşilor săi. 


La apropierea lui Robin, unul din bandiți, un uriaş cât un 
Hercule, cu un rânjet batjocoritor şi fioros, se îndepărtă cu un 
pas din faţa lui Lincoln şi a călugărului şi se repezi asupra 
adolescentului. Fără să se sperie, Robin se sustrase loviturii de 
lance care ar fi putut să-l străpungă şi, răspunzând printr-o 
lovitură directă, izbi în pieptul banditului, care se opri locului, 
icni scurt şi se prăbuşi lângă perete. 

— Bravo, Robin! strigă Lincoln. 

— lad şi moarte! murmură banditul, scuipând sânge, gata- 
gata să dea ortul popii. Dar, deodată se ridică în picioare, se 
clătină o clipă, apoi, cuprins de furie, se năpusti asupra lui 
Robin, cu lancea înainte. 

Robin era pierdut! In beţia succesului, nefericitul uitase să 
se pună în gardă şi lancea urma să-l străpungă cu iuţeala unui 
fulger. Însă bătrânul Lincoln, care sta cu ochii în patru, îl 
răsturnă pe ucigaş, lovindu-l drept în moalele capului. 

— Al patrulea! strigă el, izbucnind în râs. 

Într-adevăr, patru bandiți zăceau pe podea şi nu mai 
rămăseseră în luptă decât trei, care păreau dispuşi mai curând 
să o şteargă decât să continue lupta. Şi asta pentru că ciomagul 
călugărului benedictin nu înceta să le mângâie mădularele. 

Ce straşnic era călugărul acesta cu capul gol, înfierbântat 
de o sfântă mânie, cu mânecile suflecate până la cot, cu rasa 
ridicată deasupra genunchilor! Sfântul Gheorghe în luptă cu 
balaurul n-ar fi avut o înfăţişare mai fioroasă! 

În timp ce călugărul erou, admirat din inimă de Lincoln, 
continua să se bată cu ardoare, Gilbert, ajutat de Robin şi de 
Allan, se apucară să-i lege fedeleş pe învinşii care încă mai 
suflau. Doi dintre ei cerură îndurare, al treilea era mort; 
căpetenia, în care colții lui Lance stăteau înfipţi, horcăia cumplit, 
adunându-şi din când în când puterile pentru a le striga 
tovarăşilor: 

— Ucide... ucide... ucide câinele!... 

Dar ei nu-l auzeau şi chiar dacă l-ar fi auzit, n-ar fi putut să-i 
vină în ajutor, atât erau de preocupaţi să-şi apere propria lor 
piele. Cu toate acestea, un om, pe a cărui prezenţă nu se mai 
bizuia nimeni, îndrăzni să-l ajute. Taillefer, care mai-mai să 
moară sufocat în butoiul cu apă şi pe care confrații lui îl 
întinseseră aproape fără viaţă pe podeaua şurei, deci Taillefer, 
înviorat de zgomotul luptei, se pregătea să-l înjunghie pe 


viteazul Lance, când Robin, văzându-l, îl prinse de umeri, prăvă- 
lindu-l pe spate, şi-i smulse pumnalul din mână; apoi, punându-i 
genunchiul în piept, rămase aşa până când Gilbert şi Allan avură 
timp să-i lege şi lui mâinile şi picioarele. 

Încercarea lui Taillefer avea să grăbească moartea şefului. 
Lance, turbat de furie ca toţi câinii când li se smulge osul din 
gură, îşi înfipse din ce în ce mai adânc colții în gâtul victimei, 
aşa încât carotida şi vena jugulară fură sfâşiate. Viaţa 
răufăcătorului se stingea pe măsură ce i se scurgea sângele. 
Deşi îşi vedeau şeful murind, bandiții continuau totuşi lupta, 
care nu mai putea să dureze mult. Dar nici să fugă nu mai era 
cu putinţă, căci între timp Lincoln, închizând şi ferecând uşa, îi 
prinse ca într-o capcană. 

— Fie-ţi milă! strigă unul dintre ei, ameţit, plin de vânătăi, 
zdrobit de loviturile de ciomag pe care călugărul i le cărase pe 
spinare. 

— Nici o milă! răspunse călugărul. Mângâieri ai vrut, 
mângâieri ai! Na! 

— Fie-ţi milă, pentru numele lui Dumnezeu! 

— Nu există iertare pentru unul singur. 

Şi bâta de corn cădea, cădea într-una şi nu se ridica decât 
ca să cadă din nou. 

— lertare, iertare, iertare! strigară în cele din urmă toţi într- 
un glas. 

— Mai întâi aruncaţi lăncile! 

Lăncile fură aruncate jos. 

— Acum, în genunchi! 

Bandiţii îngenuncheară. 

— Aşa! Nu-mi mai rămâne decât să-mi şterg ciomagul. 

Veselul călugăr numea a-şi şterge ciomagul o nouă ploaie 
de ciomege pe spinarea învinşilor. După ce isprăvi, îşi încrucişă 
braţele şi, sprijinindu-şi cotul drept în bâta-i zdravănă, într-o 
poziţie asemenea lui Hercule biruitorul, spuse: 

— E dreptul stăpânului casei să hotărască soarta voastră. 

Căci Gilbert Head putea dispune de viaţa acestor ticăloşi. El 
îi putea osândi la moarte, după uzul şi obiceiul acelor vremi 
când fiecare îşi făcea singur dreptate, dar pe el îl îngrozea 
sângele vărsat altfel decât în legitimă apărare. De aceea luă altă 
hotărâre. Răniţii fură puşi pe picioare, iar celor ciomăgiţi li se 
înviorară puterile. Îi legară cu mâinile la spate, ca pe nişte 


ocnaşi, iar Lincoln, ajutat de călugărul cel tânăr, îi duseră la vreo 
două mile depărtare de casă, în cel mai tainic loc din pădure, 
lăsându-i acolo în voia soartei. Taillefer nu făcea parte din 
convoi. 

— Gilbert Head — spuse acesta în clipa când Lincoln se 
pregătea să-l lege de ceilalţi — Gilbert Head, aşază-mă pe un 
pat; vreau să-ţi vorbesc înainte de a muri. 

— Nu, câine nerecunoscător! Ar trebui mai curând să te 
spânzur de creanga unui copac. 

— Te rog fierbinte! Ascultă-mă. 

— Nu! Ai să te duci cu ceilalţi. 

— Ascultă, ceea ce am să-ţi spun este de cea mai mare 
însemnătate. 

Gilbert era gata să i se împotrivească din nou, când i se 
păru că aude din gura lui Taillefer un nume care-i trezi în suflet 
o întreagă lume de dureroase aduceri aminte. 

— Annette! A rostit numele ei, Annette! murmură Gilbert, 
aplecându-se îndată asupra rănitului. 

— Da, am spus Annette — îngăimă muribundul în şoaptă. 

— Ei bine, vorbeşte! Spune-mi ce ştii despre Annette. 

— Nu aici, acolo sus, când vom fi singuri... 

— Suntem singuri. 

Aşa i se părea lui Gilbert, căci Robin şi Allan se pregăteau 
să sape o groapă mai departe de casă ca să îngroape mortul, iar 
Margaret şi Marianne nu-şi părăsiseră încă locul unde se 
refugiaseră. 

— Nu, nu suntem singuri — zise Taillefer făcând semn spre 
călugărul care se ruga lângă cadavrul banditului. 

Apoi rănitul îl apucă de braţ pe Gilbert încercând să se 
ridice de jos. Dar bătrânul îl respinse cu putere: 

— Nu pune mâna pe mine, nelegiuitule! 

Nenorocitul căzu pe spate, iar Gilbert, înduioşat fără să 
vrea, îl ridică binişor. Amintirea Annettei îi îmblânzea mânia. 

— Gilbert — reluă Taillefer, cu o voce din ce în ce mai 
pierdută — mult rău ţi-am făcut, dar am să caut să-l repar. 

— Nu-ţi cer nimic, ascult numai ce ai să-mi spui. 

— Ah, Gilbert, fie-ţi milă! Nu mă lăsa să mor. Mă înăbuş... 
dă-mi viaţă pentru o clipă şi-ţi voi spune totul. Sus! Sus! 

Gilbert tocmai se pregătea să-i cheme pe Robin şi pe Allan 
ca să-l ajute să aşeze muribundul în pat, când acesta, crezând 


că pădurarul vrea să-l părăsească, făcu o nouă sforţare pentru a 
se ridica în capul oaselor şi strigă: 

— Nu mă recunoşti, Gilbert? 

— Ba da, te recunosc ca un asasin ce eşti, un blestemat şi- 
un trădător! strigă Gilbert, pregătindu-se să treacă pragul uşii. 

— Sunt mai rău decât atât, Gilbert! Sunt Ritson, Roland 
Ritson, fratele soţiei tale. 

— Ritson! Ritson! Sfântă fecioară, maica lui Dumnezeu! E 
cu putinţă? 

Şi Gilbert se lăsă în genunchi lângă muribundul care se 
zbătea în chinurile agoniei. 


Capitolul V 


După o seară atât de furtunoasă, urmă o noapte liniştită şi 
calmă. Călugărul cel tânăr şi Lincoln se întorseseră din pădure, 
unde îngropaseră cadavrul banditului. Marianne şi Margaret 
auziseră ca prin vis zgomotul luptei; Allan, Robin, Lincoln şi cei 
doi călugări îşi refăceau puterile într-un somn adânc. Doar 
Gilbert veghea, fără să dea geană în geană. Aplecat asupra 
patului în care zăcea Ritson, leşinat, el aştepta cu vădită îngri- 
jorare ca omul în agonie să deschidă ochii. Şi se îndoia... se 
îndoia că acest om cu faţa pământie şi descompusă, cu 
trăsăturile pecetluite de viciu şi îmbătrânite de desfrâu mai mult 
decât de vârstă, era veselul şi frumosul Ritson de odinioară, 
fratele preaiubitei sale soţii, logodnicul nefericitei Annette. ŞI, 
împreunându-şi mâinile, Gilbert se rugă în şoaptă: 

— Ajută-mă, Doamne, să nu moară încă! 

Dumnezeu se îndură şi când răsăritul soarelui pătrunse în 
odaie, scăldând în lumină încăperea, Ritson tresări de parcă s-ar 
fi trezit din somnul morţii, suspină adânc, cuprins de remuşcări, 
şi, luând mâna lui Gilbert, i-o duse la buze, şoptindu-i ceva. 

— Mai întâi, vorbeşte — zise Gilbert, care ardea de dorinţa 
de a afla amănunte despre moartea surorii sale şi despre 
naşterea lui Robin. De iertat, te iert mai apoi. 

— Aş muri mai împăcat. 

Ritson se pregătea tocmai să-şi înceapă mărturisirile, când 
un zgomot de voci vesele răsună în sala de jos. 


— Tată, dormi? întrebă Robin din capul scării. 

— E vremea să plecăm la Nottingham, dacă vrem să ne 
întoarcem astă-seară — adăugă Allan Clare. 

— Dacă nu v-ar fi cu supărare, domnilor — spuse călugărul 
cel uriaş — aş merge şi eu cu dumneavoastră, pentru că mă 
cheamă o faptă bună la castelul din Nottingham. 

— Hai, tată, coboară ca să ne luăm rămas bun. 

Gilbert cobori cu părere de rău: îi era teamă ca muribundul 
să nu moară dintr-o clipă în alta şi de aceea făcu în aşa fel ca să 
se întoarcă repede şi să nu mai fie tulburat în timpul acestei 
convorbiri solemne, care, fără îndoială, ar fi putut să dea la 
iveală destăinuiri însemnate. 

Ură drum bun lui Robin, lui Allan şi călugărului, pe care 
Marianne şi Margaret urmau să-i conducă o bucată de drum, ca 
să se destindă cu această plimbare făcută în primele ceasuri ale 
zilei. Pe Lincoln îl trimise cu o treabă oarecare la 
Mansfeldwoodhaus. Cât priveşte pe călugărul Eldred, el profită 
de ocazie ca să viziteze satul. Toţi trebuiau să se întoarcă până 
la căderea nopţii. 

— Acum suntem singuri, vorbeşte, te-ascult — îi spuse 
Gilbert, aşezându-se la căpătâiul lui Ritson. 

— N-am să-ţi povestesc, frate, toate crimele, toate faptele 
îngrozitoare pe care le-am săvârşit. Ar fi o poveste prea lungă. 
Şi pe urmă, la ce ar folosi să-ţi istorisesc toate astea? Nu e aşa 
că te interesează numai două lucruri: despre Annette şi despre 
Robin? 

— Da, dar vorbeşte-mi mai întâi despre Robin — îi ceru 
Gilbert, de teamă că muribundul n-ar mai fi avut putere să facă 
toate mărturisirile. 

— Îţi aminteşti că am părăsit Mansfeldwoodhaus-ul acum 
douăzeci şi trei de ani ca să intru în serviciu la Philippe Fitzooth, 
baron de Beasant. Titlul acesta i-a fost acordat stăpânului meu 
de regele Henric pentru serviciile aduse în timpul războiului cu 
Franţa. Philippe Fitsooth era fiul cel mai mic al bătrânului conte 
de Huntingdon, care murise cu mult înainte de a mă fi angajat 
pe mine şi care lăsase toată averea şi titlul lui Robert Fitzooth, 
cel mai mare dintre copiii săi. La câtva timp după această 
moştenire, Robert îşi pierdu soţia la naştere şi de atunci şi-a 
concentrat toată atenţia asupra moştenitorului pe care i-l 
lăsase, un copil firav, bolnăvicios, care trăia doar mulţumită 


unor îngrijiri necurmate şi foarte migăloase. Contele Robert, 
nemângâiat de moartea soţiei şi deznădăjduit de viitorul 
copilului său, se lăsă copleşit de durere şi muri, lăsând fratelui 
său Philippe grija de a veghea asupra unicului urmaş al familiei 
sale. De acum înainte, Philippe de Fitzoorh, baron de Beasant, 
avea de îndeplinit o datorie sfântă. Însă ambiția, setea de a 
dobândi noi titluri de nobleţe şi de a moşteni o avere uriaşă îl 
făcură să uite îndemnurile fratelui său şi, după câteva zile de 
şovăire, hotărî să se descotorosească de copil. Dar îşi dădu 
repede seama că trebuie să renunţe la acest plan; tânărul 
Robert trăia înconjurat de o puzderie de slugi; valeţii, gărzile, 
locuitorii comitatului îi erau credincioşi şi ar fi protestat sau, 
poate, chiar s-ar fi răsculat dacă Philippe Fitzooth ar fi îndrăznit 
să-l lipsească pe faţă de drepturile sale. 

Aşadar, hotărî să mai aştepte, profitând de sănătatea 
şubredă a moştenitorului, care, după spusa medicilor, nu putea 
să reziste multă vreme dacă ar fi prins gust pentru o viaţă 
desfrânată şi exerciţii violente. În acest scop am fost angajat eu 
de Philippe Fitzooth. Robert împlinise şaisprezece ani şi, după 
socotelile ticăloase ale unchiului său, eu trebuia să-l împing spre 
pieire prin toate mijloacele cu putinţă; căderi, accidente sau 
boli. Trebuia să încerc orice ca să-i grăbesc moartea, în afară de 
un omor. Spre ruşinea mea, dragă Gilbert, am fost un demn şi 
zelos instrument al baronului de Beasant, care nu putea urmări 
îndeaproape activitatea mea de corupător şi de ucigaş, 
deoarece regele Henric îl trimisese în Franţa, să comande un 
corp de armată. Dumnezeu să mă ierte! Aş fi putut profita de 
absenţa baronului ca să zădărnicesc această uneltire mârşavă, 
însă eu, dimpotrivă, m-am silit să câştig răsplata care mi se 
făgăduise pentru ziua când i-aş fi vestit moartea lui Robert. 

Dar Robert, pe măsură ce creştea, se făcea tot mai voinic. 
Oboseala nu-l mai punea jos. Puteam străbate împreună, ziua şi 
noaptea, pe orice fel de vreme, câmpiile şi pădurile, puteam 
vizita cârciumile sau locurile rău famate, el nu dădea semne de 
oboseală şi adesea eu trebuia să cer îndurare! Din cauza asta, 
mândria mea suferea şi dacă, în acele clipe, baronul mi-ar fi 
scris un singur cuvânt, unul singur cu două înţelesuri, în 
legătură cu această sănătate înfloritoare şi de netbiruit, n-aş fi 
stat pe gânduri să mă folosesc de vreo otravă lentă ca să-mi duc 
operă la bun sfârşit. 


Aşa se face că misiunea mea devenea din zi în zi tot mai 
grea, căci îmi secătuise toată vlaga minţii fără să găsesc un 
mijloc firesc de a zdruncina neobişnuita vigoare a elevului meu. 
Mă istovisem şi eram gata-gata să stric târgul pe care-l 
încheiasem cu baronul de Beasant, când mi s-a părut că s-a 
produs o schimbare în înfăţişarea şi în purtările tânărului conte. 
Această schimbare, la început foarte ştearsă, deveni din ce în ce 
mai vădită, mai reală şi mai importantă. El îşi pierduse 
vioiciunea şi veselia şi sta ceasuri întregi trist şi gânditor. Se 
oprea deodată la începutul vreunei hăituieli sau se plimba sin- 
guratic când câinii încolţeau vânatul. Nu mai mânca, nu mai 
bea, nu mai dormea, fugea de femei şi abia dacă-mi vorbea o 
dată sau de două ori pe zi. Cum nu m-aşteptam să-mi facă vreo 
destăinuire, am vrut să-l pândese ca să aflu pricina acestei 
schimbări atât de neobişnuite; dar treaba mergea greu fiindcă 
mereu găsea motive ca să mă îndepărteze de el. 

Intr-o zi pe când eram împreună la vânătoare gonind un 
cerb, am ajuns la marginea pădurii de la Huntingdon. Acolo 
contele se opri şi, după ce se odihni puţin, îmi spuse scurt: 

— "Roland, aşteaptă-mă lângă stejarul acesta. Am să mă- 
ntorc după câteva ceasuri." 

— "Bine, stăpâne" — i-am răspuns. 

Şi contele se înfundă în desiş. Am legat de îndată câinii de 
un copac şi m-am luat după el, urmând prin mărăciniş drumul 
străbătut de el. Dar, cu toată grija mea, n-am putut să-i dau de 
urmă şi, tot umblând aşa de colo-colo, m-am rătăcit. Foarte 
supărat că pierdusem prilejul de a afla taina contelui, căutam să 
găsesc copacul lângă care îmi poruncise să-l aştept, când, la 
câţiva paşi alături de mine, într-un tufiş, am auzit o voce dulce, 
o voce de copilă... M-am oprit şi, fără zgomot, am înlăturat 
câteva ramuri. Atunci l-am văzut pe stăpânul meu şi o frumoasă 
copilă de vreo şaisprezece-şaptesprezece ani stând de vorbă 
alături unul de altul, zâmbitori şi ţinându-se de mână. 

"Ah! Ah! mi-am zis în gând. lată o noutate la care nu se 
aşteaptă stăpânul meu baronul de Beasant. Robert e 
îndrăgostit. Asta lămureşte şi nesomnul şi tristeţea şi lipsa de 
poftă de mâncare, dar mai cu seamă plimbările de unul singur." 

Am ciulit urechea la cuvintele celor doi îndrăgostiţi, doar- 
doar voi prinde vreun secret, dar n-am auzit decât cuvinte 
folosite de obicei în asemenea împrejurări. Ziua era pe sfârşite. 


Robert se ridică şi, oferind braţul tinerei fete, o conduse la 
marginea pădurii, unde o aştepta un slujitor cu doi cai. l-am 
urmărit din depărtare cum se despart. Apoi stăpânul meu s-a 
întors în grabă la locul unde mă lăsase. Abia am avut timp s- 
ajung înaintea lui. Când el sosi, câinii erau liberi, iar eu sunam 
din corn cu toată puterea. 

— "Ce rost are să trâmbiţezi aşa?" mă întrebă el. 

— "Soarele a apus, domnule conte — am răspuns eu — şi 
mă temeam să nu vă rătăciţi prin pădure." 

— "Nu m-am rătăcit — a zis el, cu răceală. Să ne întoarcem 
la castel." 

Întâlnirile lui Robert cu iubita lui au continuat multă vreme. 
Pentru a le înlesni, Robert mi-a încredinţat şi mie această taină, 
dar eu nu i-am scris nimic baronului de Beasant, până nu m-am 
informat în amănunţime despre situaţia tinerei fete. Miss Laure 
aparţinea unei familii aflată mai jos în ierarhia nobilimii decât 
familia lui Robert, totuşi alianţa aceasta era onorabilă. Baronul 
îmi ceru să împiedic cu orice preţ căsătoria lui Robert cu miss 
Laure şi merse până acolo încât îmi porunci s-o sacrific pe 
tânăra copilă. Ordinul mi se păru nespus de crud şi de 
primejdios, dar, mai ales, foarte greu de înfăptuit; aş fi vrut să 
mă împotrivesc, să nu mă supun, însă cum aş fi putut s-o fac 
când eram vândut trup şi suflet baronului de Beasant? 

Nu ştiam ce să fac, nici cărui diavol să-i cer povaţă, când, 
încrezător şi sincer ca orice om fericit, Robert îmi destăinui că, 
vrând să fie iubit pentru el însuşi, îi ascunsese frumoasei miss 
Laure rangul său. Miss Laure îl credea fiu de pădurar şi, cu toată 
această modestă origină, primise să-i fie soaţă. Robert închinase 
o căsuţă în orăşelul Loockeys, din Nottinghamshire: acolo 
trebuia să se ascundă cu tânăra-i soţie şi, pentru ca absenţa lui 
să nu dea nimic de bănuit, avea să anunţe, părăsind castelul din 
Huntingdon, că urma să petreacă vreo câteva luni în Normandia, 
la unchiul său baronul de Beasant. 

Planul reuşi de minune. Un preot uni într-ascuns pe cei doi 
îndrăgostiţi; eu am fost singurul martor la această căsătorie. 
Apoi ne-am retras în căsuţa din Loockeys. Acolo s-au scurs 
multe zile de fericire, în ciuda poruncilor amenințătoare trimise 
mie de baron, pe care-l ţineam la curent cu tot ce se petrecea şi 
care mă ameninţa cu mânia lui pentru că nu împiedicasem 
această căsătorie... Domnul fie acum binecuvântat! N-am avut 


tăria s-o fac. După un an de fericire, pe care nici un nor măcar n- 
a umbrit-o, Laure aduse pe lume un copil, dar naşterea a costat- 
o viaţa. 

— Şi? întrebă îngrijorat Gilbert. Copilul ăsta ar fi?... 

— Da, e copilul pe care ţi l-am încredinţat acum cinci- 
sprezece ani. 

— Atunci, Robin trebuie să poarte titlul de conte de 
Huntingdon? 

— Da, Robin este conte, Robin... 

Şi Ritson, pe care chinurile remuşcării îl ajutaseră să poată 
vorbi atât de mult, părea gata să-şi dea sfârşitul, dar Gilbert îi 
curmă povestirea! 

— Ah, băiatul meu adoptiv e conte! repeta cu mândrie 
bătrânul Gilbert Head. Conte de Huntingdon! Hai, frate, 
grăbeşte-te să sfârşeşti povestea lui Robin al meu. 

Ritson îşi adună ultimele puteri şi, cu mare strădanie, 
continuă: 

— Înnebunit de durere, Robert refuză orice mângâiere, îşi 
pierdu curajul şi se îmbolnăvi grav. Baronul de Beasant, 
nemulţumit de supravegherea mea, mă vesti că avea să se 
întoarcă în curând. Crezând că acţionez după dorinţele lui, am 
îngropat-o pe contesa Laure într-o mânăstire din apropiere, fără 
să dezvălui că era soţia contelui Robert, iar pe copil l-am dat 
unei ţărance pe care o cunoşteam mai de mult. Intre timp, 
baronul de Beasant se înapoie în Anglia şi, socotind că-i spre 
folosul lui să nu dezvăluie adevărul în legătură cu pretinsa călă- 
torie a lui Robert în Franţa, îl duse pe tânăr la castel, spunând la 
lume că se îmbolnăvise în timpul călătoriei. Soarta îl ajută pe 
baronul de Beasant să-şi realizeze dorinţa, aşa încât el se şi 
vedea moştenitorul titlului şi averii contelui de Huntingdon, căci 
Robert trăgea să moară... Cu foarte puţin timp înainte de a-şi da 
sufletul, nefericitul tânăr îl chemă la patul sau pe baron, îi vorbi 
despre căsătoria sa cu Laure şi-l puse să jure pe evanghelie că 
se va îngriji de creşterea orfanului. Unchiul jură... dar încă nu se 
răcise corpul neînsufleţit al sărmanului Robert, că baronul mă şi 
chemă în încăperea unde zăcea mortul şi, la rândul său, mă 
puse să jur pe evanghelie că nu voi dezvălui nimic, în tot timpul 
vieţii sale, nici despre căsătoria lui Robert, nici despre naşterea 
copilului, nici despre condiţiile în care a murit. Sufletul mi-era 
zdrobit; plângeam când îmi aminteam de stăpânul sau, mai 


degrabă, de elevul meu, de tovarăşul meu, atât de bun şi de 
blând, atât de generos cu mine şi cu toţi; iar trebuia să ascult de 
poruncile baronului de Beasant. Am jurat deci şi ţi-am adus 
copilul dezmoştenit. 

— Şi baronul de Beasant, ajuns prin uzurpare conte de 
Huntingdon, unde este? întrebă Gilbert. 

— A murit într-un naufragiu pe coasta Franţei; îl însoţeam 
atunci, aşa cum l-am însoţit când am venit aici; eu am adus în 
Anglia vestea că a murit. 

— Şi pe el cine l-a moştenit? 

— Bogatul abate din Ramsay, William Fitzooth. 

— Cum adică? Un abate l-a prădat pe fiul meu Robin? 

— Da, abatele ăsta m-a luat în serviciul lui şi acum câteva 
zile m-a gonit pe nedrept, după ce mă certasem cu una din 
slugile lui. Am plecat de la el, cu inima clocotind de mânie şi am 
jurat să mă răzbun... Şi, cu toate că moartea mă face 
neputincios, eu tot mă răzbun, căci ar însemna să nu-l cunosc 
câtuşi de puţin pe Gilbert Head dacă ar îngădui ca Robin să fie 
lipsit încă multă vreme de moştenirea ce i se cuvine. 

— Nu. Mult timp nu va mai fi lipsit — îi răspunse Gilbert — 
sau voi muri. Cine sunt părinţii lui dinspre mamă? E în interesul 
lor ca Robin să fie recunoscut conte al Angliei. 

— Sir Guy de Gamwell-Hall este tatăl contesei Laure. 

— Cum? Bătrânul Sir Guy de Gamwell-Hall, acela are 
locuieşte dincolo de pădure, cu cei şase fii voinici, un fel de 
herculi vânători din Shexwood? 

— Da, frate. 

— Ei bine, cu ajutorul lui, am să mă fac luntre şi punte ca 
să-l gonesc din castelul din Huntingdon pe domnul abate, deşi i 
se spune bogatul, puternicul abate de Ramsay, baron de 
Broughton. 

— Frate, am să mor răzbunat? întrebă Ritson, abia 
mişcându-şi buzele. 

— Jur pe cuvântul şi pe braţul meu, că dacă Dumnezeu îmi 
dă zile, Robin va fi conte de Huntingdon chiar de s-ar împotrivi 
toţi abaţii din Anglia!... Şi sunt, slavă Domnului, o grămadă! 

— Îți mulţumesc! În felul ăsta mi-am răscumpărat măcar o 
parte din greşeli. 


Agonia lui Ritson se prelungea şi când omul căpăta un dram 
de putere, făcea noi mărturisiri. Încă nu spusese totul; nu cumva 
ruşinea sau apropierea morţii îi întunecau mintea? 

— Ah! reîncepu el, după un horcăit îndelungat. Uitam un 
lucru de mare însemnătate... de foarte mare însemnătate... 

— Vorbeşte — îl îndemnă Gilbert, sprijinindu-i capul — hai, 
vorbeşte! 

— Cavalerul acela şi tânăra cărora le-ai dat ospitalitate... 

— Ei? 

— Am vrut să-i omor... ieri... baronul Fitz Alwine m-a plătit 
pentru asta şi, de teamă că n-am să-i întâlnesc, a trimis după ei 
oamenii aceia, complicii mei, pe care i-aţi biruit azi-noapte. Nu 
ştiu de ce baronul are necaz pe viaţa acestor două fiinţe... Insă 
spune-le din partea mea să se ferească şi să nu se apropie de 
castelul din Nottingham. 

Gilbert se înfioră amintindu-şi că Allan şi Robin plecaseră la 
Nottingham, dar acum era prea târziu ca să-i mai poată preveni 
de primejdie. 

— Ritson — spuse el — cunosc un călugăr benedictin care 
nu stă departe de aici. Te poate ajuta să te împaci cu 
Dumnezeu. Vrei să-l chem? 

— Nu, sunt blestemat, blestemat, şi-apoi nici n-ar mai 
ajunge la vreme... mor. 

— Curaj, frate! 

— Mor şi dacă mă ierţi, făgăduieşte-mi, Gilbert, că ai să mă 
îngropi între stejarul şi fagul de la răscrucea drumului spre 
Mansfeldwoodhaus. Făgăduieşte-mi că ai să-mi sapi groapa 
acolo? 

— lţi făgăduiesc. 

— Mulţumesc, bunul meu Gilbert. 

Apoi Ritson adăugă, frângându-şi mâinile cu deznădejde: 

— Ah! Şi încă nu cunoşti toate crimele pe care le-am 
săvârşit. Trebuie să mărturisesc totul... Dar dacă spun tot, îmi 
mai făgăduieşti o dată că ai să mă-ngropi acolo unde te-am 
rugat? 

— Îţi mai făgăduiesc. 

— Gilbert Head, aveai o soră! Îţi aminteşti? 

— Ah! exclamă Gilbert, îngălbenindu-se în timp ce mâinile i 
se încleştară într-o mişcare convulsivă. Îmi amintesc. Ce-ai să- 
mi spui despre sărmana mea soră, rătăcită în pădure, răpită de 


un nelegiuit sau sfâşiată de lupi? Annette, buna şi frumoasa 
mea Annette! 

Ritson se cutremură de fiorul morţii şi zise cu o voce abia 
şoptită: 

— Tu, Gilbert, o iubeai pe sora mea Margaret, eu o iubeam 
pe sora ta. O iubeam la nebunie, o iubeam ca un nebun şi 
nimeni dintre voi nu ştia că o iubeam astfel. Într-o zi am întâlnit- 
o în pădure şi am uitat că un om de omenie trebuie să respecte 
fata pe care vrea să o ia de nevastă. Annette m-a alungat, 
oţărâtă şi a jurat că nu-mi va ierta niciodată această greşeală. l- 
am cerut iertare, i-am căzut în genunchi, i-am spus că aş vrea 
să mor... Ea s-a înduioşat şi-atunci, acolo, sub copacii unde 
vreau să mă-ngropi, am schimbat între noi jurăminte de 
dragoste... Câteva zile mai târziu, am înşelat-o ca un netrebnic, 
îngrozitor... un prieten de-al meu îmbrăcat în veşminte de preot 
ne-a cununat în taină. 

— Oh, iad! Oh, moarte! răcni Gilbert, cuprins de furie, 
prinzându-se cu mâinile de tăblia patului ca să se împotrivească 
ispitei de a-l gâtui pe ticălos. 

— Da, merit moartea şi o să vie... Gilbert, nu mă ucide, nu 
ţi-am spus încă tot... Annette se credea soţia mea, era prea 
cinstită, prea nevinovată ca să poată bănui mârşăvia mea şi 
credea în motivele născocite de mine ca să tot amân şi să nu 
dezvălui familiei faptul că ne-am căsătorit. Am amânat mereu, 
până când a devenit mamă. De atunci i-a fost cu neputinţă să 
mai locuiască în casa tatălui ei. Tot atunci tu te-ai căsătorit cu 
sora mea; venise clipa să mărturisesc totul şi ea mă ruga s-o 
fac, dar eu n-o mai iubeam şi urzeam planul să plec din ţară fără 
a-i spune nimic. Într-o seară, Annette mă aştepta sub stejarul 
sub care jurasem cândva că am s-o iubesc veşnic: mă duceam 
la această întâlnire cu mintea bântuită de gânduri negre. l-am 
ascultat cu nepăsare dojenile amestecate cu lacrimi şi suspine. 
Ah, de ce n-am rămas surd şi nepăsător atunci când, înnebunită, 
a căzut la picioarele mele, mi-a îmbrăţişat genunchii 
strângându-i la piept şi m-a rugat ca mai degrabă s-o străpung 
cu pumnalul decât s-o părăsesc! Buzele ei abia rostiră cuvintele 
"Ucide-mă!", când diavolul, da, diavolul, m-a îndemnat să scot 
pumnalul şi... să lovesc, o dată, de două ori, de trei ori... Eram 
singuri, noaptea era întunecoasă. Am rămas în picioare, 
nemişcat, fără să-mi fi dat seama de crima pe care o făptuisem, 


fără să-mi amintesc că am lovit-o şi cred că nu mă gândeam la 
nimic... când, deodată, am simţit ceva cald pe picioare: era 
sângele Annettei, care curgea şuvoi... Trezit din amorţeală şi 
dându-mi seama de crima pe care o săvârşisem, am vrut să fug; 
dar mâinile ei îmi înlănţuiau picioarele şi, când m-am aplecat să 
mă desprind, am auzit glasul ei blând spunându-mi: "Îți 
mulţumesc, dragul meu Roland!" Ah, în clipa aceea Dumnezeu a 
vrut să mă pedepsească pentru tot restul vieţii, căci nu mi-a dat 
puterea să mă înjunghii şi eu peste trupul neînsufleţit al 
sărmanei Annette. 

—  Ticălosule! Ticălosule care mi-ai ucis sora!... repeta 
Gilbert de câte ori Ritson se întrerupea ca să-şi recapete 
răsuflarea. Ce-ai făcut cu trupul ei, ucigaşule, ucigaş nemernic! 

— Pe când îmi mulțumea, razele lunii strecurându-se 
printre frunze îi luminară chipul palid, iar eu am citit în ochii el 
că mă iertase... Apoi mi-a întins mâna şi şi-a dat sufletul, după 
ce a murmurat aceste cuvinte: "Mulţumesc, Roland, mulţumesc! 
Căci mai bine moartea decât viaţa fără dragostea ta! Vreau să 
nu se ştie niciodată ce am ajuns... Ingroapă-mă la rădăcina 
acestui copac". Nu-mi dau seama cât timp am rămas fulgerat, 
prăbuşit în nesimţire lângă cadavrul nefericitei Annette. Nu mi- 
am venit în fire decât în clipa când am simţit o aprigă durere: mi 
se părea că braţul îmi este sfâşiat de nişte colţi ascuţiţi. Nu mă 
înşelasem: era un lup care, atras de mirosul sângelui... sosise în 
goană... Lupta cu fiara mi-a redat tot sângele rece. Am înţeles 
că, dacă nu îngrop cât mai repede trupul victimei mele, crima 
pe care am făptuit-o avea să fie descoperită. Am săpat deci o 
groapă între stejarul şi fagul de care ţi-am vorbit şi, după ce am 
coborât-o acolo pe sărmana Annette, am fugit; chinuit de 
remuşcări, am rătăcit apoi prin pădure până la ivirea zorilor... 
Atunci m-aţi întâlnit voi, zăcând pe pământ, plin de mușcături şi 
scăldat în propriul meu sânge... lupii mă urmăreau şi m-ar fi 
sfâşiat, aşa că, dacă voi n-aţi fi venit, mi-aş fi primit încă de- 
atunci pedeapsa pentru nelegiuirea mea... A doua zi când toţi s- 
au arătat îngrijoraţi de dispariţia Annettei, eu m-am ferit să-mi 
mărturisesc crima, ba chiar v-am ajutat în cercetările voastre ca 
s-o găsiţi şi am lăsat să se creadă că fusese răpită de vreun 
tâlhar sau că, cine ştie, căzuse pradă fiarelor sălbatice... 

Gilbert nu-l mai asculta... plângea cu capul sprijinit de 
marginea ferestrei. În zadar nemernicul striga: "Mor! Mor! Nu 


uita stejarul!", pădurarul rămase multă vreme acolo, nemişcat, 
prăbuşit sub povara durerii, iar când, în cele din urmă, se 
apropie de pat, Ritson îşi dăduse de mult obştescul sfârşit. 

În timpul lungii agonii a lui Roland Ritson, cei trei călători 
care mergeau spre Nottingham, străbătând în grabă pădurea 
Sherwood, erau, cum ştim, Allan, Robin şi călugărul, călugărul 
cu o grozavă poftă de mâncare, cu inima vitează şi cu braţ 
puternic. Vorbeau, cântau şi râdeau; călugărul cel voinic 
povestea câte o întâmplare mai hazlie, Robin cu vocea-i 
cristalină zicea o baladă, Allan reţinea atenţia tovarăşilor săi de 
drum cu vreo observaţie plină de spirit. 

— Domnule Allan — zise deodată Robin — soarele arată 
amiaza şi stomacul meu nu-şi mai aminteşte de gustarea de 
dimineaţă. Dacă mă credeţi, suntem aproape de malul unui râu 
care curge prin apropiere. Am merinde într-o traistă. Cât timp 
mâncăm, o să ne şi odihnim. 

— Vorba ta, fiule, e plină de înţelepciune — rosti călugărul. 
Mă învoiesc din toată inima... ce zic eu?... cu toate măselele. 

— Nu mă împotrivesc, dragă Robin — spuse Allan — dar 
îngăduie-mi să-ţi atrag atenţia că vreau s-ajung neapărat la 
castelul din Nottingham înainte de apusul soarelui şi dacă ceea 
ce propui ne împiedică, aş prefera să-mi continui drumul fără să 
mă opresc. 

— Facă-se voia dumneavoastră, messire — răspunse Robin 
— unde mergeţi dumneavoastră, mergem şi noi. 

— La râu, la râu! strigă călugărul. Nu mai sunt decât trei 
mile până la Nottingham şi avem timp s-ajungem de zece ori 
până la căderea nopţii. N-o să ne împiedice un ceas de odihnă şi 
o masă bună. 

Liniştit do cuvintele călugărului, Allan primi să se oprească. 
Apoi se aşezară cu toţii la umbra unui stejar bătrân, în 
fermecătoarea vale a unui râuşor cu apă limpede, cristalină, prin 
care se vedea pietrişul alb şi trandafiriu, cu malurile acoperite 
de iarbă şi flori. 

— Ce loc încântător! spuse Allan, privind cu luare-aminte la 
frumuseţile acelui colţ de lume. Dar, pare-mi-se, dragă Robin, că 
nu poţi să vii aici prea des să te odihneşti, acest paradis 
pământesc fiind prea departe de casă. Nu-i aşa? 

— Aşa este, messire, venim destul de rar, o dată pe an şi 
nu când natura se trezeşte la viaţă, când totul este înflorit şi 


frumos ca acum. Venim când iarna a pustiit totul, când vântul 
zbuciumă crengile desfrunzite şi acoperite de chiciură. Atunci 
inima noastră e plină de tristeţe, asemenea cerului încărcat de 
nori şi zăbranicul naturii se înfrăţeşte cu zăbranicul ce ne 
cerneşte sufletul. 

— Ce zăbranic, Robin? 

— Vedeţi fagul acela din mijlocul tufişului de măceş? Sub 
acel fag este un mormânt, mormântul fratelui tatălui meu, Robin 
Hood, al cărui nume îl port eu. S-a întâmplat cu puţin înainte de 
a mă naşte: doi pădurari se întorceau de la vânătoare când au 
fost atacați de o bandă de tâlhari. Cu toate că s-au apărat 
vitejeşte, din nefericire, unchiul meu Robin a fost lovit în inimă 
de o săgeată şi a căzut fără să se mai scoale. Gilbert a răzbunat 
această moarte şi mai târziu a ridicat acest monument modest, 
în faţa căruia venim să ne rugăm şi să plângem în fiece an în 
ziua când s-a întâmplat nenorocirea. 

— Nu există loc pe pământ, oricât de frumos ar fi, care să 
nu fi fost profanat de om — spuse sentenţios călugărul. Apoi, 
schimbând tonul, adăugă cu o veselă nerăbdare: Hai, Robin, 
lasă mortul să se odihnească şi gândeşte-te la cei vii care te- 
nsoţesc; unui mort nu-i mai e foame, dar pe noi foamea ne 
sâcâie. la să vedem! Hai, deschide traista, mi-ai spus că-i plină 
cu merinde. 

Aşezaţi pe iarbă, la malul râului, cei trei călători mâncară 
pe săturate, mulţumită prevederii bunei Margaret. Apoi o ploscă 
pântecoasă, plină cu vin vechi franțuzesc, fu purtată şi 
răspurtată de nenumărate ori din mână la gură şi de la gură în 
mână, încât veselia se înteţi nevoie mare, iar răgazul hărăzit 
popasului se prelungi nespus de mult, fără ca cineva să-şi fi dat 
seama. Robin cânta, cânta fără întrerupere. Allan, în al şaptelea 
cer, zugrăvea cu de-amănuntul farmecele şi calităţile lady-ei 
Christabel. Călugărul sporovăia verzi şi uscate şi striga în gura 
mare că se numeşte Gilles Sherbowne, că se trage dintr-o 
familie înstărită de ţărani, că preferă vieţii din mânăstire, viaţa 
activă şi liberă de pădurar şi că a obţinut de la superiorul 
ordinului său, în schimbul unei sume rotunjoare, îngăduinţa de a 
mânui ciomagul şi de a-l purta după cum îi era pofta. 


— M-au poreclit fratele Tuck? — adăugă el — pentru 
iscusinţa mea în mânuirea ciomagului şi pentru obiceiul de a-mi 
sălta sutana până la genunchi. Sunt bun cu cei buni şi rău cu cei 
răi, prietenilor le dau o mână de ajutor, iar duşmanilor o lovitură 
de ciomag; cânt balada ca să râd şi cântece de pahar cui îi place 
să râdă şi să bea; mă rog laolaltă cu credincioşii, cânt Oremus 
cu habotnicii şi povestesc istorioare vesele celor care fug de 
predici. Uite, ăsta-i fratele Tuck! Dar dumneata, messir Allan, ne 
spui şi nouă cine eşti? 

— Cum să nu, dar numai dacă mă lăsaţi să vorbesc — 
răspunse Allan. 

In timpul acesta, Robin ţinea în mână plosca, încă plină, 
fratele Tuck se întinse ca s-o apuce. | 

— Stai! O clipă! strigă tânărul. Iti dau plosca daca nu-l 
întrerupi pe messire Allan Clare. 

— Dă-mi-o că nu-l întrerup. 

— O să vedem după ce o isprăvi cavalerul. 

— Ce rău eşti, Robin! Mor de sete! 

— N-ai decât! Arunc-o în apă! 

Călugărul se strâmbă de ciudă şi, în loc să asculte 
povestirea lui Allan Clare, se întinse pe iarbă ca pentru a dormi. 

— Sunt saxon — începu acesta din urmă. Tatăl meu era bun 
prieten cu Thomas Becket, primul ministru al lui Henric al II-lea 
şi din această prietenie i s-au tras toate nenorocirile, căci a fost 
exilat la moartea ministrului. 

Robin era gata să urmeze pilda călugărului, căci nu-l 
interesau elogiile pompoase pe care cavalerul le aducea 
strămoşilor şi familiei sale. Dar nepăsarea îi pieri când fu rostit 
numele Mariannei. Şi ascultă cu sufletul la gură... ascultă cu 
atâta atenţie, că nici nu băgă de seamă cum Tuck se ridică în 
capul oaselor şi-i luă binişor plosca din mână. De fiece dată când 
Allan înceta să vorbească de frumoasa Marianne, Robin făcea ce 
făcea ca să aducă din nou vorba despre fată. A trebuit totuşi să-l 
lase pe cavaler să vorbească despre dragostele lui şi să se arate 
cuprins de admiraţie pentru frumuseţea nobilei Christabel, fiica 
baronului din Nottingham. Foarte limbut din cauza vinului 
franțuzesc, cavalerul vorbi apoi despre ura baronului faţă de el. 


2 În limba engleză, tuck înseamnă a sălta, a sufleca. 


— Când favorurile curţii curgeau gârlă asupra familiei mele 
— spuse el — baronul de Nottingham zâmbea dragostei noastre 
şi mă numea copilul lui; însă de îndată ce soarta ne-a fost 
potrivnică, mi-a închis uşa casei şi a jurat că nicicând Christabel 
nu-mi va fi soţie. Am jurat şi eu, la rându-mi, că-i voi frânge 
voinţa şi că voi fi soţul fiicei lui. Şi de-atunci am luptat neîncetat 
să-mi ating telul şi cred că am izbutit... Astă-seară, da, chiar 
astă-seară, ori îmi va acorda mâna Christabelei, ori va fi 
pedepsit pentru lăudăroşenia lui. Soarta m-a ajutat să descopăr 
o taină pe care dacă o dau în vileag, ruina şi moartea s-ar abate 
asupra lui. Îi voi spune deschis: “Baron de Nottingham, îţi 
propun un schimb: tăcerea mea pentru fiica dumitale". 

Allan ar fi tinut-o aşa încă multă vreme, căci Robin, 
comparând-o în gând pe Marianne cu Christabel, nu se gândea 
să-l întrerupă, dar, dându-şi seama că soarele cobora la orizont, 
se opri brusc. 

— La drum! spuse Allan. 

— La drum, frate Tuck! adăugă Robin. 

Dar fratele Tuck dormea dus, culcat pe o rână, cu plosca 
goală strânsă la piept. Robin lăsă cavalerului grija să-l trezească 
pe călugăr, iar el se grăbi să îngenuncheze la mormântul fratelui 
lui Gilbert; ar fi socotit un sacrilegiu să plece de acolo fără să 
îndeplinească această pioasă îndatorire. Tocmai îşi făcea cruce, 
când auzi deodată în spatele lui un adevărat tărăboi în care se 
amestecau nedesluşit strigăte, râsete şi ocări. Cavalerul şi 
călugărul se băteau sau, mai bine zis, călugărul rotea 
năprasnicul său ciomag deasupra capului lui Allan, care căuta să 
pareze loviturile cu lancea, râzând în hohote, în timp ce 
benedictinul blestema de mama focului. 

— Hei, domnilor, ce v-a apucat? strigă Robin. 

— Dacă lancea ta înţeapă tare, frumosule cavaler, apăi 
ciomagul meu atinge vârtos — spunea călugărul, clocotind de 
furie. 

Allan râdea şi se ferea de loviturile călugărului, însă când 
văzu că de sub sutana fratelui picură stropi de sânge care 
înroşesc iarba, înţelese mânia adversarului şi-i ceru pe dată 
iertare. Călugărul  încetă să-şi mai rotească ciomagul, 
bombănind înfundat şi dovedind, după toate cele, o durere vie; 
şi, ducându-şi mâna la spate, aproape de poalele sutanei, 
răspunse tânărului arcaş, care-l întreba de pricina tărăboiului: 


— Pricina? Asta-i pricina! E o ruşine, o adevărată crimă să 
tulburi rugăciunea unui om sfânt ca mine, înfigându-i un vârf de 
lance acolo unde vârful nu întâlneşte nici un os. 

Allan se gândise să-l trezească pe călugăr, împungându-l în 
spate cu vârful lăncii. Fără îndoială, voise să facă haz, nu să-l 
rănească pe sărmanul Tuck, de aceea se rugă cu ardoare de 
iertăciune. Pacea se încheie, iar convoiul se aşternu de îndată la 
drum spre Nottingham; în mai puţin de o oră ajunse la zidul 
cetăţii şi urcă dealul în vârful căruia se înălța castelul feudal. 

— Mie o să mi se deschidă poarta castelului când voi cere 
să vorbesc baronului — spuse Allan — dar voi, prieteni, ce 
şiretlic veţi folosi ca să mă-nsoţiţi? 

— Nu vă faceţi griji, messire — spuse călugărul , în castel 
se află o fată al cărei confesor sunt eu, tatăl ei spiritual. Această 
fată porunceşte după bunul său plac să se lase sau să se ridice 
podul mobil şi uite aşa, datorită autorităţii ei, pot să intru în 
castel la orice oră din zi şi din noapte. Dumneata fii cu băgare 
de seamă, frumosule cavaler, pentru că, dacă ai să te porţi cu 
baronul tot aşa de năprasnic cum te-ai purtat cu mine, n-o să-ţi 
meargă; baronul e un adevărat leu, pe care-l vei stârni chiar în 
bârlogul lui; ia-l cu duhul blândeţei, căci altfel e vai de tine, fiul 
meu! 

— Am să fiu blând şi dârz în acelaşi timp 

— Domnul să te călăuzească! Dar iată că am sosit, ia 
seama! şi, cu o voce de stentor, călugărul strigă: 
Binecuvântarea slăvitului meu stăpân, preasfântul Benedict, să- 
şi împrăştie binefacerile asupra ta şi alor tăi, jupâne Hubert 
Lindsay, păzitor al porţilor castelului din Nottingham! Lasă-ne să 
intrăm; însoțesc doi prieteni: unul vrea să vestească stăpânului 
tău lucruri de mare însemnătate, celălalt are nevoie să se 
răcorească şi să se odihnească, iar eu dacă-mi îngădui, i-aş mai 
da fiicei tale sfaturile de care are nevoie sufletul ei. 

— Cum, dumneata eşti, vesele şi cinstite Tuck, mărgăritar 
printre călugării abației din Linton? i se răspunse cu prietenie 
dinlăuntrul cetăţii. Fiţi bineveniţi şi dumneata şi prietenii 
dumitale, dragul meu gentleman. 

Şi  numaidecât podul mobil fu coborât, iar călătorii 
pătrunseră în castel. 

— Baronul s-a retras în camera lui — îi spuse comandantul 
gărzii, Hubert Lindsay, lui Allan, care cerea să fie condus fără 


întârziere la baron — dar dacă ceea ce aveţi de spus nu sunt 
cuvinte de pace, vă sfătuiesc să amânaţi pe mâine această 
întâlnire, căci astă seară baronul este nespus de mânios. 

— Nu cumva e bolnav? întrebă călugărul. 

— ÎI necăjeşte guta şi suferă cumplit din pricina ei. Dacă-l 
laşi singur, scrâşneşte din dinţi şi strigă după ajutor; dacă stai 
lângă el, fierbe de mânie şi ameninţă pe cel ce îndrăzneşte să-i 
spună vreun cuvânt de alinare. Ah prietene — adăugă, întristat, 
messire Hubert — de când stăpânul a fost lovit în cap cu 
iataganul în ţara lerusalimului, şi-a pierdut şi răbdarea şi 
măsura. 

— Nu mă înspăimântă mânia lui — zise Allan — vreau să-i 
vorbesc chiar acum. 

— După cum vă este voia, domnule! Hei, Tristan! strigă 
paznicul castelului către un servitor care străbătea curtea. 
Spune-mi în ce ape se mai scaldă înălţimea sa? 

— Tot în alea; tună şi fulgeră şi răcneşte ca un tigru pentru 
că doctorul i-a făcut o cută greşită la bandaj. Închipuiţi-vă, 
domnule, că baronul l-a gonit pe doctor, lovindu-l cu piciorul, 
apoi a luat un pumnal şi m-a silit pe mine să-l înlocuiesc pe 
doctor, ameninţându-mă cu glas cumplit că, la cea mai mică 
stângăcie, îmi taie nasul. 

— Vă rog, domnule cavaler — zise Hubert — nu vă înfăţişaţi 
astă-seară dinaintea stăpânului, mai aşteptaţi. 

— N-am s-aştept nici un minut, nici măcar o secundă, 
condu-mă la camera lui. 

— E o poruncă? 

— Da, o poruncă. 

— Atunci, Domnul să vă aibă în paza lui! spuse bătrânul 
Lindsay, făcându-şi cruce. Tristan, condu-l pe domnul. 

Tristan se îngălbeni de spaimă, iar picioarele şi mâinile 
începură să-i tremure. Se felicitase în sinea lui că scăpase teafăr 
din ghearele acestei fiare sălbatice şi nu dorea de fel să se 
expună din nou, pentru că îşi dădea seama şi pe bună dreptate, 
că mânia baronului s-ar fi abătut atât asupra vizitatorului cât şi 
asupra celui care l-ar fi adus. Întrebă deci stingherit: 

— Stăpânul aşteaptă vizita acestui gentilom? 

— Nu, prietene. 

— Atunci îmi daţi voie să-l vestesc pe stăpân? 

— Nu, te urmez; du-mă la el. 


— Ah! strigă îndurerat nenorocitul. Sunt pierdut! 

Şi plecă, urmat de Allan. În timp ce comandantul gărzii 
spuse râzând: 

— Bietul Tristan, urcă treptele spre camera baronului de 
parcă ar urca treptele eşafodului. Pe sfânta liturghie! Nu încape 
îndoială că-i bate inima să-i spargă pieptul. Dar uite că-mi pierd 
timpul aici, dragii mei, în loc să inspectez santinelele postate pe 
ziduri. Frate Tuck, o găseşti pe fată în casă, du-te şi dacă o vrea 
Dumnezeu, am să vin şi eu în mai puţin de un ceas. 

— Mulţumesc din inimă — spuse călugărul. 

Şi, urmat de Robin, pătrunse într-un labirint de coridoare, 
de galerii şi scări, în care Robin s-ar fi rătăcit de o mie de ori. În 
schimb, fratele Tuck cunoştea prea bine locurile acestea: abația 
din Linton nu-i era mai familiară decât castelul din Nottingham. 
De aceea, cu uşurinţa şi cu siguranţa omului mulţumit de sine şi 
mândru de nişte drepturi dobândite de multă vreme, ciocăni la 
uşa camerei. 

— Intră! se auzi o voce tânără şi proaspătă. 

Intrară şi, la vederea uriaşului călugăr, o fată frumoasă de 
vreo şaisprezece-şaptesprezece ani, în loc să se sperie, veni cu 
vioiciune spre ei şi-i primi cu un zâmbet cochet şi binevoitor. 

"Oho, oho! se gândi Robin. lat-o pe naiva pocăită a 
sfântului călugăr! Pe legea mea, această frumoasă fată cu ochi 
strălucitori de veselie, cu buze roşii şi surâzătoare este cea mai 
încântătoare creştină pe care am văzut-o vreodată." 

Robin nu putea să-şi ascundă impresia pe care i-o 
produsese chipul frumos şi binevoitor al fetei. Când frumoasa 
Maud întinse spre el mâinile mici ca să-i ureze bun venit, Tuck, 
ca un bun frate ce era, îi spuse: 

— Nu te mulţumi, băiete, numai cu mâinile, ocheşte buzele, 
buzele de culoarea căpşunii şi sărută-le; alungă-ţi sfiiciunea! 

— Vai, tăceţi! replică fata, scuturându-şi capul cu un aer 
ironic. Tăceţi, vă rog! Cum îndrăzniţi, părinte, să rostiţi 
asemenea lucruri?! 

— Părinte, părinte! repeta călugărul, cu îngâmfare. 

Robin urmă sfatul călugărului, cu toată împotrivirea slabă a 
fetei. Apoi Tuck îi dădu sărutul de iertare, apoi sărutul de pace... 
În sfârşit, să fim sinceri şi să recunoaştem că Maud îl trata pe 
fratele Tuck mai mult ca pe un îndrăgostit decât ca pe un 


sfătuitor spiritual. Dar trebuie să mărturisim că şi purtarea 
călugărului respecta prea puţin canoanele bisericeşti. 

Robin băgă de seamă aceasta; în timp ce cinstea băuturile 
răcoritoare şi gustările cu care Maud încărcase masa, spuse, cu 
un aer nevinovat, că fratele călugăr nu seamănă de loc cu un 
duhovnic de temut şi respectat. 

— Un pic de afecţiune şi de apropiere între rude nu trebuie 
osândit — spuse călugărul. 

— Ah! Sunteţi rude? N-am ştiut. 

— Într-un grad foarte apropiat, foarte apropiat, şi foarte 
puţin interzis, adică: bunicul meu era fiul unuia din nepoţii 
vărului mătuşii lui Maud. 

— Aha! lată o rudenie bine stabilită. 

În timpul acestui dialog, Maud se împurpurase la faţă şi 
părea că-i cere iertare lui Robin. Apoi sticlele se goliră, iar 
încăperea răsună de pahare ciocnite, de zgomotul râsului şi al 
sărutărilor furate lui Maud. Pe când veselia era în toi, uşa odăii 
se deschise brusc, iar în prag se ivi un sergent însoţit de şase 
soldaţi. Sergentul salută politicos pe tânăra fată, apoi, aruncând 
o privire severă spre comeseni, spuse: 

— Dumneavoastră sunteţi însoțitorii străinului care a venit 
în vizită la stăpânul nostru, lordul Fitz Alwine, baron de 
Nottingham? 

— Da — răspunse Robin, cu nepăsare. 

— Ei, şi? întrebă cu îndrăzneală Tuck. 

— Urmaţi-mă amândoi până la camera stăpânului. 

— De ce? mai întrebă Tuck. 

— Nu ştiu, aşa am poruncă; supuneţi-vă! 

— Înainte de a pleca, beţi un pahar — spuse frumoasa 
Maud, oferind soldatului un pahar plin cu bere. Asta nu vă poate 
face rău. 

— Cu plăcere. 

Apoi, după ce goli paharul, sergentul repetă musafirilor lui 
Maud ordinul de a-l urma. Robin şi Tuck se supuseră, părăsind-o 
cu părere de rău pe frumoasa Maud, rămasă singură în odaie. 
După ce străbătu galerii nesfârşite şi o sală de arme, soldatul se 
opri în faţa unei uşi mari şi trainice, tăiată din stejar masiv. 
Ciocăni cu putere de trei ori. 

— Intră! i se răspunse cu asprime dinăuntru. 

— Staţi lângă mine — spuse sergentul lui Robin şi lui Tuck. 


— Intraţi, intraţi odată, secături, tâlhari, candidaţi la 
spânzurătoare, intraţi! repeta, cu voce tunătoare, bătrânul 
baron. Intră, Simon! 

In cele din urmă, sergentul deschise uşa. 

— Ah! lată-vă, ticăloşilor! Unde ţi-ai pierdut timpul de când 
te-am trimis după ei? strigă baronul, aruncând spre 
comandantul grupei priviri aprinse. 

— Înălţimea voastră, am... 

— Minţi, câine! Cum de mai îndrăzneşti să te scuzi, după ce 
m-ai făcut să te-aştept timp de trei ceasuri? 

— Trei ceasuri?! Milord se înşală. De-abia dacă au trecut 
cinci minute de când mi-aţi dat ordin să-i aduc aici pe oamenii 
aceştia. 

— Sclav obraznic! Îndrăzneşti să mă contrazici, ba încă în 
faţă?! Netrebnicilor — adăugă el, adresându-se soldaţilor uluiţi 
— să nu-l mai ascultați pe acest trădător. Luaţi-i armele, 
înşfăcaţi-l, închideţi-l! lar dacă pe drum îndrăzneşte să se 
opună, zvârliţi-l fără milă în fundul temniţei! Hai, fuga marş! 
Executarea! 

Soldaţii se încurajau din ochi şi se apropiau anevoie de 
şeful lor ca să-l dezarmeze. Mai mult mort decât viu, sergentul 
tăcea. 

— Netrebnicilor! zbieră baronul. Îndrăzniţi să v-atingeţi de 
acest om înainte de a-mi fi răspuns la întrebările pe care i le-am 
pus? 

Soldaţii se traseră înapoi. 

— Acum, nemericule, acum că ţi-am făcut dovada bunătăţii 
mele, împiedicând aceste brute să te dezarmeze, mai şovăi să- 
mi răspunzi şi să-mi spui dacă aceşti doi câini sunt însoțitorii 
îndrăzneţului necredincios care s-a încumetat să vină până la 
mine ca să mă insulte în faţă? 

— Da, milord. 

— Dar de unde ştii, neghiobule? De unde ai aflat? Cum ai 
verificat? 

— Mi-au mărturisit ei, milord. 

— Ai îndrăznit să-i întrebi, fără porunca mea? 

— Milord, mi-au spus când le-am poruncit să mă urmeze ca 
să-i aduc la înălţimea voastră. 


— Mi-au spus, mi-au spus — repeta baronul, imitând vocea 
tremurătoare a sărmanului soldat. Halal judecată! Aşadar, crezi 
ce-ţi spune primul venit, nu? 

— Milord, credeam... 

— Taci din gură, pungaşule! Destul! Marş d-aici! 

Sergentul comandă oamenilor săi stânga-mprejur. 

— Stati! 

Sergentul îi opri. 

— Ba nu, plecaţi, plecaţi! 

Sergentul le făcu semn să plece. 

— Unde plecaţi în halul ăsta, nemernicilor? 

Sergentul îi opri pentru a doua oară. 

— Dar plecaţi odată, vă spun, câini împleticiţi, melci în 
uniformă, hai, plecaţi! 

De data aceasta, mica trupă nu se mai opri la uşă şi 
baronul tot mai bombănea când ei ajunseră la post. 

Robin urmărise cu atenţie diferitele faze ale acestui 
interesant dialog dintre Fitz Alwine şi sergent; rămăsese năucit 
şi-l privea, mai mult uimit decât înfricoşat, pe aprigul şi ciudatul 
stăpân al castelului din Nottingham. In vârstă de cincizeci de 
ani, potrivit ca înălţime, cu ochii mici şi vioi, cu nas vulturesc, 
mustăţi lungi şi sprâncene stufoase, cu trăsături energice, 
obrajii colorați, cam injectaţi de sânge şi cu o ciudată sălbăticie 
în felul său de a se purta, iată-i portretul. Purta o armură din 
zale şi, pe deasupra, o pelerină largă de stofă albă pe care se 
desena crucea roşie a paladinilor cruciați. Acestei naturi foarte 
inflamabile, vitriolică dacă ne putem exprima astfel, cea mai 
uşoară contrazicere îi pricinuia explozii teribile; o privire, un 
cuvânt, un gest care nu i-ar fi plăcut îl preschimbau într-un 
duşman implacabil, visând numai răzbunare, răzbunare pe viaţă 
şi pe moarte. 

Desfăşurarea interogatoriului la care urmau să fie supuşi 
cei doi prieteni anunţa noi furtuni pentru seara aceea. Cu un aer 
batjocoritor, amestecat cu o ironie crudă, baronul strigă: 

— Înaintează, tinere lup din Sherwood. Înaintează şi tu, 
călugăr vagabond, pleavă a mănăstirii! Sper să-mi spuneţi fără 
ascunzişuri şi fără a folosi o prudenţă plină de şiretlicuri cum de- 
aţi îndrăznit să pătrundeţi în castelul meu şi ce urzeli de jaf v-au 
făcut să părăsiţi, unul mărăcinişurile, celălalt cocioaba? Vorbiţi, 
vorbiţi deschis, căci altfel cunosc un procedeu minunat ca să 


smulg vorbele din gâtlejul muţilor şi, pe Sfântul Jean d'Acre, voi 
aplica metoda aceasta şi pe pielea voastră de necredincioşi. 

Robin aruncă spre baron o privire dispreţuitoare şi nu găsi 
de cuviinţă să-i răspundă; călugărul păstră aceeaşi tăcere, 
strângând convulsiv în mână nobila bâtă de corn pe care o 
cunoaşteţi şi pe care se sprijinea întotdeauna, fie în timpul 
mersului, fie când se odihnea, ca să-şi dea un oarecare aer de 
persoană venerabilă. 

— Vasăzică aşa? Nu răspundeţi şi-o faceţi pe îmbufnaţii, 
domnilor gentilomi! strigă baronul. Aş putea să ştiu cărui motiv 
datorez cinstea vizitei voastre? Ştiţi, domnilor, că v-aţi potrivit 
de minune: bastardul unui tâlhar, cu un cerşetor jegos! 

— Minţi, baroane! răspunse Robin. Eu nu sunt bastardul 
unui proscris şi nici călugărul nu este un cerşetor jegos. Minţi! 

— Sclavi neruşinaţi! 

— Şi acum minţi! Nu sunt nici sclavul tău, nici ai altcuiva şi 
dacă acest călugăr îşi va întinde braţul spre tine, n-o va face ca 
să cerşească. 

Tuck începu să-şi mângâie bâta. 

— Ah, ah, câine vagabond, îndrăzneşti să mă-nfrunţi, să mă 
insulţi? strigă baronul, înăbuşindu-se de mânie. Hei! Pentru că 
are urechi atât de lungi, să fie țintuit de urechi pe poarta mare a 
castelului şi să i se tragă o sută de vergi! 

Robin, palid de indignare, dar păstrându-şi sângele rece, 
tăcea, cu ochii ţintă la fiorosul Fitz Alwine, şi-şi pregătea o 
săgeată din tolbă. Baronul tresări, dar pare-se nu pricepu 
intenţia tânărului. După o clipă de tăcere, vorbi din nou pe un 
ton mai puţin violent: 

— Tinereţea mă înduioşează şi, în ciuda obrăzniciei tale, n- 
am să te-arunc de îndată în temniţă, dar trebuie să răspunzi la 
întrebările mele şi, răspunzând, să nu uiţi că, dacă îţi las viaţa, o 
fac din bunătate. 

— Nu sunt în puterea dumneavoastră atât de mult pe cât 
credeţi, nobile senior — răspunse Robin cu un dispreţuitor sânge 
rece — şi, ca dovadă, refuz să vă răspund. 

Obişnuit să fie ascultat fără crâcnire de către slujitorii săi, 
precum şi de cei mai slabi decât el, baronul, uimit, rămase cu 
gura căscată; apoi gândurile-i învolburate ce i se ciocneau în 
cap se transformară în cuvinte fără şir şi în invective. 


— Ha, ha! reluă el, cu un râs strident. Aşa, vasăzică, nu eşti 
în puterea mea, ursuleţ ciufulit?! Şi vrei să taci, corcitură de 
maimuţă, copil de vrăjitoare! Ei bine, cu un gest, cu o privire, cu 
un semn, pot să te trimit în iad. Aşteaptă, aşteaptă, am să te 
strâng de gât cu cingătoarea mea. 

Robin, continuând să rămână nepăsător, îşi încordase arcul 
şi tocmai pregătea o săgeată pentru a trage în baron, când Tuck 
interveni cu o voce uşor ironică: 

— Nădăjduiesc că înălţimea voastră nu-şi va pune în 
aplicare amenințările? 

Cuvintele călugărului produseră o diversiune; Fitz Alwine se 
întoarse brusc spre el, asemenea unui lup turbat spre o nouă 
pradă. 

— Stăpâneşte-ţi limba de viperă, călugăr al diavolului! 
strigă baronul, măsurându-l pe Tuck din cap până în picioare; 
apoi adăugă, pentru a face mai expresivă privirea-i 
dispreţuitoare: lată tipul caracteristic al acelor lacomi hrăpăreţi 
care se numesc călugării cerşetori. 

— Nu sunt chiar întru totul de părerea dumneavoastră, 
monseniore — răspunse calm Tuck — şi vă rog să-mi îngăduiţi 
să vă spun, cu tot respectul care se cuvine unui înalt personaj, 
că felul dumneavoastră de a vedea, cu desăvârşire greşit, 
dovedeşte o totală lipsă de bun simţ. Poate v-aţi pierdut minţile, 
milord, din cauza unei crize puternice de gută, sau poate le-aţi 
lăsat pe fundul vreunei sticle de rachiu. 

Robin izbucni într-un hohot de râs. Exasperat, baronul 
apucă o carte groasă de rugăciuni şi o zvârli în capul călugărului 
cu atâta forţă, încât bietul Tuck, atins zdravăn, se clătină 
zăpăcit. Însă îşi reveni de îndată şi, cum nu era omul care să 
primească un dar fără a-şi dovedi pe loc recunoştinţa; ridică 
ciomagul şi lovi cu sete în umărul bolnav de gută al baronului 
Fitz Alwine. Nobilul lord sări ca ars, scoase un răcnet de durere, 
urlă ca un taur în arenă la prima rană şi întinse mâna ca să ia 
din cui sabia pe care o folosise în cruciadă. Dar Tuck nu-i dădu 
răgaz şi, preluând ofensiva, aplică o ciomăgeală viguroasă 
preaînaltului,  preanobilului şi  preaputernicului senior de 
Nottingham, care, cu toată armura grea şi guta lui, fugea 
mâncând pământul jur împrejurul camerei, încercând să scape 
de mângâierile înspăimântătoarei bâte. 


Baronul striga după ajutor de câteva minute, când, în 
sfârşit, sergentul, care-l arestase pe Tuck şi pe Robin, se ivi în 
uşa crăpată pe jumătate şi, după ce vâri capul pe uşă, întrebă 
flegmatic dacă era nevoie de el. Vioi ca la douăzeci de ani, 
baronul făcu doar un salt, din colţul încăperii unde-l încolţise 
ciomagul lui Tuck, până în pragul uşii, pe care sergentul nu 
îndrăznea să-l calce fără ordin, chiar dacă ar fi fost vorba să-i 
vină stăpânului în ajutor. 

Bietul sergent! Ar fi meritat să fie primit ca un salvator, ca 
un înger păzitor, dar furia stăpânului, neputincioasă faţă de 
călugăr, se descărca asupra ostaşului sub o ploaie de lovituri de 
picioare şi de pumni. In cele din urmă, obosind să tot lovească 
această fiinţă inofensivă care nu îndrăznea să riposteze, 
deoarece în vremea aceea orice nobil era pentru vasalul său 
inviolabil ca un sfânt, baronul îşi trase sufletul şi-i dădu ordin 
sergentului să-i înhaţe pe Robin şi pe călugăr şi să-i arunce în 
temniţă. 

Scăpat din ghearele stăpânului, sergentul o rupse la fugă 
strigând: "La arme! La arme!" şi se întoarse curând, însoţit de o 
grupă de vreo doisprezece soldaţi. La vederea acestor întăriri, 
călugărul apucă de pe masă un crucifix de fildeş, se aşeză în 
faţa lui Robin, care voia să tragă vreo câteva săgeți şi strigă: 

— În numele preasfintei Fecioare, în numele Fiului mort 
pentru voi, vă poruncesc să mă lăsaţi să trec. Nenorocirea şi 
excomunicarea să cadă pe capul celui care se va împotrivi! 

Cuvintele acestea, rostite cu voce răsunătoare, îi împietriră 
pe soldaţi, iar călugărul ieşi din apartament fără nici o greutate. 
Robin se pregătea să-şi urmeze prietenul, când, la un semn al 
baronului, soldaţii se aruncară asupra tânărului, îi smulseră 
arcul şi săgețile şi-l împinseră apoi în încăpere. 

Frânt de oboseală şi învineţit de lovituri, baronul se trântise 
într-un jilţ. 

— Acum să ne răfuim noi doi! spuse el, după ce se strădui 
îndelung până să poată vorbi. Acum între noi doi! 

Aceste evenimente se petreceau într-o vreme când nu era 
prudent să te legi de un fiu al bisericii, aşa cum încercase, spre 
nenorocul său, Henric al II-lea, când se certase cu Thomas 
Becket. De aceea baronul se văzuse silit să-l lase pe călugăr să 
scape, dar îşi puse în gând să-şi ia revanşa asupra lui Robin. 


— Este adevărat că l-ai însoţit pe Allan Clare aici? întrebă 
el, cu un ton ironic şi calm. Ai putea să-mi spui ce l-a făcut să 
vină la mine? 

Oricine altul, în locul lui Robin, s-ar fi crezut pierdut, pierdut 
fără scăpare, văzându-se la mâna unui om aşa de crud ca 
bătrânul Fitz Alwine. Însă tânărul şi viteazul arcaş din Sherwood, 
fiind dintre acei oameni care nu tremură niciodată, nici chiar în 
faţa morţii apropiate şi sigure, răspunse cu un sânge rece fără 
pereche: 

— Ştiu că l-am însoţit până aici pe messire Allan Clare, dar 
nu ştiu pentru ce a venit. 

— Minti! 

Robin zâmbi disprețuitor, iar calmul prefăcut al lordului fu 
înlocuit cu o violentă explozie de mânie. Dar cu cât se 
dezlănţuia mai grozav această mânie, cu atât Robin zâmbea mai 
vârtos. 

— De câtă vreme îl cunoşti pe Allan Clare? reluă baronul. 

— De douăzeci şi patru de ore. 

— Minti! minţi! 

Scos din fire de atâtea insulte, Robin răspunse cu răceală: 

— Mint? Mint eu? Dimpotrivă, tu nu spui adevărul, bătrân 
încăpățânat! Ei bine! Fie, mint! Dar nu voi mai minți, căci de 
acum înainte nu voi mai scoate un cuvânt. 

— Copil nebun, vrei să fii aruncat de sus de pe parapet în 
şanţul castelului, aşa cum o să se întâmple peste un ceas, după 
ce va mărturisi complicele tău Allan Clare? Hai, încă o întrebare. 
Dar dacă nu răspunzi, s-a zis cu tine! N-aţi fost atacați venind 
încoace? 

Robin nu răspunse. Fitz Alwine, furios, însă stăpânindu-şi 
furia, se ridică din fotoliu şi apucă sabia. Robin îl privea ţintă: 
aştepta. O crimă era pe punctul de a fi săvârşită când deodată 
uşa se deschise lăsând să treacă doi bărbaţi. Aveau capetele 
înfăşurate în cârpe pline de sânge şi abia dacă se puteau mişca. 
Hainele le erau sfâşiate şi mânjite de noroi. S-ar fi zis că au ieşit 
dintr-o luptă în care nu ei fuseseră învingători. La vederea lui 
Robin, scoaseră amândoi un strigăt de mânie, iar Robin, nici el 
mai puţin uluit, recunoscu în ei pe supraviețuitorii grupului de 
bandiți care atacaseră casa lui Gilbert Head cu o noapte mai 
înainte. Furia baronului ajunse la culme când îi povestiră 
necazurile acelei nopţi şi-l arătară pe Robin ca fiind unul din cei 


mai cumpliţi duşmani ai lor. De aceea baronul nici nu mai 
aşteptă sfârşitul povestirii şi strigă cu ură: 

— Luaţi-l pe netrebnicul ăsta şi aruncaţi-l în temniţă! Să 
stea acolo până o să spună tot ce ştie despre Allan Clare şi o să 
ne ceară iertare în genunchi pentru obrăznicia lui... Nici pâine, 
nici apă; să moară de foame! 

— Adio, baroane Fitz Alwine! zise Robin. Adio! Dacă-i vorba 
să nu ies din temniţa în care m-arunci decât îndeplinind cele 
două condiţii, n-o să ne mai vedem niciodată. Adio deci pentru 
totdeauna! Soldaţii începuseră să-l îmbrâncească spre a-l sili să 
iasă din odaie mai repede, când tânărul, întorcându-se spre 
baron, îi spuse: Ai vrea să fii bun, nobil senior, să trimiţi să-l 
vestească pe Gilbert Head, cinstitul şi curajosul pădurar din 
pădurea Sherwood, că ai de gând să mă găzduieşti pentru câtva 
timp fără să-mi dai de mâncare?... Mi-ai face plăcere şi-ţi 
adresez această rugăminte, milord, pentru că eşti tată şi desigur 
că-nţelegi grija unui părinte când nu ştie ce s-a întâmplat cu fiul 
sau cu fiica lui. 

— Mii de draci! Luaţi-l odată de aici pe guralivul ăsta! 

— A, să nu crezi că eu aş vrea să-ţi mai ţiu tovărăşie multă 
vreme, preacinstite baron de Nottingham. Amândoi ardem de 
dorinţa de a ne despărţi. 

Cum ieşi din camera baronului, Robin începu să cânte în 
gura mare, iar glasul lui tânăr şi cristalin mai răsuna încă sub 
galeriile întunecate ale castelului când uşa temniţei se închise în 
urma lui. 


Capitolul VI 


Prizonierul ascultă îndelung miile de zgomote nedesluşite 
ce răzbăteau din afară până la el şi când paşii soldaţilor nu mai 
tulburară liniştea galeriilor, începu să se gândească la gravitatea 
situaţiei sale. Mânia şi amenințările preaputernicului castelan 
nu-l speriau câtuşi de puţin, el se gândea însă, nobil copil, la 
neliniştea şi la durerea lui Gilbert şi a Margaretei, care îl vor 
aştepta zadarnic şi în seara aceea şi a doua zi şi poate încă 
multă vreme. 


Gândurile acestea atât de mohorâte treziră în Robin o 
aprigă dorinţă de libertate şi, asemenea unui leu tânăr şi captiv 
care se învârteşte în cuşcă de colo-colo, doar-doar o găsi o 
ieşire, tot aşa şi Robin cercetă fiece ungher al celulei, lovi 
pământul cu piciorul, măsură înălţimea până la ochiul de 
fereastră, ciocăni zidurile, socotind de câtă forţă, viclenie sau 
îndemânare ar avea nevoie pentru a sfărâma sau a putea 
deschide o uşă ferecată a cărei cheie se afla neîndoielnic în 
mâinile cerberului acela necioplit. 

Temniţa era mică. Zidurile aveau trei deschizături: uşa, cu o 
ferestruică deasupra ei, iar vizavi, o fereastră ceva mai mare 
aflată cam la vreo zece picioare înălţime de la pământ şi 
prevăzută cu drugi puternici; tot acolo mai erau o masă, o bancă 
şi un maldăr de paie. 

"De bună seamă — îşi spunea Robin — baronul nu-i atât de 
crud pe cât este de nedrept, căci îmi lasă mâinile şi picioarele 
libere. Deci să ne folosim de situaţia aceasta şi să vedem ce se 
petrece acolo sus. 

După ce urcă banca pe masă şi o propti bine de perete, 
Robin se căţără până sus la lucarnă. Ah, ce fericire! Când puse 
mâna pe gratii, constată că, în loc să fie din fier, erau de stejar 
şi încă stejar mâncat de carii. Văzu că se clintesc cu uşurinţă, 
aşadar, puteau fi sfărâmate la fel de uşor. Şi chiar dacă 
zăbrelele ar fi rezistat la loviturile lui de pumn, erau destul de 
rar înfipte una de cealaltă pentru ca Robin să-şi poată trece 
capul printre ele. Şi-apoi, nu ştia el că pe unde trece capul, trece 
şi corpul? 

Încântat de această descoperire, eroul nostru găsi nimerit 
să cerceteze terenul şi de cealaltă parte, ca să nu-şi 
primejduiască posibilităţile de evadare; căci acolo, pe coridor, 
veghea poate într-ascuns vreun gardian care s-ar fi putut ivi la 
cel dintâi zgomot suspect. Banca fu lipită de uşă şi chipul 
inteligent al prizonierului se arătă în pătratul ferestrei. Dar nu 
zăbovi nici un minut, nici o clipă, nici măcar o jumătate de clipă, 
căci zări un soldat furişându-se de-a lungul peretelui galeriei şi 
apropiindu-se de uşă, fără îndoială ca să spioneze prin gaura 
cheii şi să vadă ce face prizonierul. 

Robin începu să cânte de îndată una din cele mai frumoase 
balade pe care le cunoştea şi, între două strofe, auzi paşii 
soldatului îndepărtându-se şi apropiindu-se iar cu băgare de 


seamă, apoi îndepărtându-se din nou revenind. Această 
manevră, acest du-te-vino dură bine de un sfert de ceas. 

"Dacă flăcăul ăsta — îşi zicea în sinea lui Robin — are de 
gând să se plimbe aşa toată noaptea, sunt în primejdie să mă 
aflu tot aici şi când se va crăpa de ziuă. N-am să-mi pot lua 
zborul pe acolo, pe sus, fără să m-audă." 

Dar, după o bucată de vreme, o linişte adâncă se lăsă pe 
coridor şi se părea că plimbăreţul renunţase la pânda lui: însă 
Robin, care, ca un vânător încercat ce era, cunoştea toate 
şiretlicurile, cumpăni că în asemenea împrejurări e mai bine să 
te încrezi în dovada pe care o vezi cu ochii decât în ceea ce auzi 
cu urechile tale. Deci se încumetă să folosească încă o dată 
ferestruica temniţei sale. Şi nu făcu rău, căci, în loc de un spion, 
băiatul văzu doi, doi inşi care trăgeau cu urechea stând la uşă 
nas în nas. 

În aceeaşi clipă, frumoasa Maud, cu o lumânare într-o mână 
şi cu alte lucruri în cealaltă, se ivi la capătul galeriei şi, văzând 
capul lui Robin atârnând deasupra celor doi temniceri scăpă un 
țipăt. Uşor ca frunza ce se desprinde de pe creangă, Robin sări 
jos şi se pregăti, îngrijorat să asculte ce avea să urmeze. Din 
fericire, glasul fetei acoperise zgomotul făcut de băiat când 
sărise jos. El o auzi pe tânăra fată bruftuluindu-i pe soldaţi şi 
vorbindu-le pentru a da o explicaţie strigătului de surpriză sau 
de spaimă pe care îl scosese. 

Robin se grăbi să aşeze la loc banca şi masa, cântând cât îl 
ţinea gura şi întrebându-se de ce umbla Maud prin castel la 
miezul nopţii. Maud, frumoasa Maud, nu întârzie să-i dea 
răspuns la această enigmă, căci, adresând cuvinte 
împăciuitoare celor doi temniceri, ea intră voioasă în temniţă, 
puse pe masă mâncare şi băutură răcoritoare şi ceru să fie 
lăsată singură cu prizonierul pentru a schimba cu el câteva 
vorbe. 

— Ei bine, tinere pădurar — spuse tânăra de îndată ce se 
închise uşa — ai nimerit-o! Semeni cu o privighetoare în colivie 
şi tare mă tem că n-o să se deschidă repede, căci baronul este 
furios; ocărăşte, tună şi fulgeră şi jură să te trateze întocmai ca 
pe maurii necredincioşi pe care i-a întâlnit la locurile sfinte. 

— Fii tovarăşa mea de captivitate, încântătoare Maud — 
răspunse Robin, îmbrăţişând-o pe tânăra fată — şi nu voi 
regreta libertatea. 


— Nu fi prea îndrăzneţ, messire — spuse fata desprinzându- 
se din îmbrăţişarea lui Robin. Nu te porţi ca un adevărat cavaler. 

— lartă-mă, dar eşti atât de frumoasă, încât... Dar să 
vorbim serios. Să ne aşezăm aici şi lasă-ţi mâinile în mâinile 
mele. Aşa, mulţumesc! Spune-mi acum dacă ştii ce s-a 
întâmplat cu Allan Clare, tovarăşul meu de drum, care a intrat în 
castel o dată cu mine şi cu Tuck, unchiul dumitale. 

— Vai săracul! Zace într-o temniţă mult mai întucoasă şi 
mai înfricoşătoare decât asta. A îndrăznit să-i spună înălţimii 
sale: "Ticălos netrebnic, mă voi căsători cu lady Christabel chiar 
fără voia ta". În clipa când prietenul dumitale atât de imprudent 
rostea aceste cuvinte, eu tocmai intram în camera baronului 
împreună cu tânăra mea stăpână. Când a văzut-o, sir Allan Clare 
a mers până acolo, încât s-a repezit la ea, a luat-o în braţe şi a 
sărutat-o strigând: "Christabel, scumpa şi iubita mea 
Christabel!" Milady şi-a pierdut capul, iar eu am smuls-o de 
lângă monsenior. Din ordinul tinerei mele stăpâne, m-am 
interesat de soarta lui messire Allan; cum ţi-am spus, e 
prizonier. Gill, călugărul acela vesel, mi-a spus ce ţi s-a 
întâmplat şi am venit să... 

— Să m-ajuţi să fug, nu-i aşa, dragă Maud? îţi mulţumesc, 
îţi mulţumesc, da, în curând voi fi iar liber; în mai puţin de un 
ceas, dacă o să m-ajute Dumnezeu. 

— Liber? Dar cum ai să poţi ieşi de aici? Sunt doi paznici la 
uşă. 

— Aş vrea să fi fost o mie. 

— Doar n-oi fi vrăjitor, frumosule pădurar? 

— Nu, dar am învăţat să mă caţăr în copaci ca o veveriţă şi 
să sar peste şanţuri ca un iepure. Tânărul îi arătă din ochi 
fereastra cu gratii şi, apropiindu-se de urechea fetei, atât de 
aproape încât atingerea buzelor lui o făcu pe Maud să roşească, 
îi şopti: 

— Zăbrelele nu sunt de fier. 

Maud înţelese şi un zâmbet de fericire îi lumină faţa. 

— Acum aş vrea să ştiu — mai spuse Robin — unde-l pot 
găsi pe fratele Tuck. 

— La... noi în casă — răspunse Maud, un pic ruşinată. Dacă 
milady are nevoie de ajutor pentru a-l salva pe messire Allan, 
ne-am înţeles să trimită acolo după el. 

— Pe unde trebuie s-o iau ca s-ajung acolo? 


— După ce ieşi de aici, o iei la stânga, pe metereze şi mergi 
aşa până dai de o uşă deschisă. De acolo ajungi la o scară, iar 
scara te va duce la o galerie; galeria dă într-un coridor la 
capătul căruia se găseşte odaia. Uşa este închisă; dacă nu auzi 
înăuntru nici un zgomot, intri; dacă Tuck nu-i acolo, înseamnă că 
l-a chemat milady. Ascunde-te atunci într-un dulap şi aşteaptă- 
mă până vin; o să ne-ngrijim să poţi ieşi din castel. 

— Îţi mulţumesc de o mie de ori, frumoasa mea Maud, n-am 
să uit niciodată bunătatea ta! strigă Robin cu veselie. 

Şi focul care ţâşnea din ochii lui întâlni focul care ţâşnea din 
ochii fetei; cele două scântei se amestecară şi între cele două 
fiinţe atât de tinere şi frumoase avu loc un schimb de gânduri şi 
de dorinţe, schimb pe care-l desăvârşi un îndoit sărut fierbinte. 

— Bravo, bravisssimo, îndrăgostiţilor! lată în ce constă 
schimbul de cuvinte! strigă unul din temniceri, deschizând brusc 
uşa temniţei. Ei, drăcia dracului! Frumoasă domnişoară, ai adus 
prizonierului nişte răcoritoare foarte ciudate! Vă felicit şi văd că 
vă pricepeţi atât de bine să mângâiaţi un om, încât nu m-aş 
supăra câtuşi de puţin dacă aş fi şi eu aruncat în temniţă. 

Auzind aceste cuvinte, Maud se împurpură la faţă. Biata 
fată rămase o clipă mută de emotie, iar când soldatul se apropie 
de ea, poruncindu-i să iasă din temniţă, îşi recăpătă sângele 
rece şi, ridicând mâna-i mică şi albă la înălţimea obrazului ars 
de soare al soldatului, îi trase o pereche de palme, cu un aer 
foarte semeţ. Apoi fugi râzând nebuneşte de zburdălnicia pe 
care o săvârşise. 

— Hm, hm! mormăi temnicerul, frecându-şi obrajii şi 
aruncând spre Robin o privire din cele mai puţin drăgăstoase. 
Băietanul ăsta şi cu mine n-am fost plătiţi cu aceeaşi monedă. 

Şi temnicerul ieşi, prefăcându-se că zăvorăşte uşa şi că 
răsuceşte de mai multe ori cheia în broască. Cât despre 
prizonier, el bea, râdea şi mânca, plin de voie bună. Nu trecu 
mult şi o santinelă înarmată din cap până în picioare, îl înlocui 
pe temnicer, iar Robin, ca să nu pară îngrijorat, nici preocupat, 
începu să cânte cât îl ţinea gura. Santinela, supărată că trebuie 
să facă de gardă, îi porunci cu asprime să tacă. Robin se supuse, 
aşa cum îi era planul şi cu glas ironic, ură soldatului din post 
noapte bună şi vise plăcute. 

Un ceas mai târziu, luna ajunsă la zenit, îi vesti lui Robin că 
e timpul să fugă. Stăpânindu-şi bătăile puternice ale inimii, 


tânărul improviză o scară din bancă şi ajunse fără greutate la 
zăbrelele ferestruii. Una din zăbrele mai mâncată de cari cedă 
cu uşurinţă după câteva smucituri şi-i deschise cale liberă. Robin 
se ghemui pe marginea ferestruii, măsurând cu o privire 
neliniştită distanţa până la pământ. Şi cum i se păru că-i mai 
mult decât câteva picioare, se gândi să-şi folosească 
cingătoarea agăţând-o de zăbreaua cea mai trainică. După 
aceste pregătiri, care se sfârşiră repede, tocmai se pregătea să 
coboare când zări la câţiva paşi, jos, pe terasă, un soldat 
rezemat în suliță, stând cu spatele spre el şi privind spre 
adâncurile îndepărtate ale văii. 

"Hait! îşi spuse Robin. Era să cad în gura lupului. Atenţie!" 

Din fericire, tocmai atunci un nor trecu între lună şi el, aşa 
că terasa intră în întuneric în timp ce valea strălucea de lumină. 
Soldatul, de bună seamă de fel de prin părţile acelea, continua 
să privească în tăcere. 

— Hai şi Doamne-ajută! murmură Robin, care, după ce-şi 
făcu semnul crucii, îşi dădu drumul de-a lungul zidului, agăţat de 
cingătoare. 

Din nefericire cingătoarea era prea scurtă, aşa că, ajuns la 
capătul ei şi simțind că picioarele îi atârnă în gol, îl cuprinse 
teama că ar putea să atragă atenţia santinelei dacă ar cădea cu 
prea mare zgomot. Ce să facă? Să se urce înapoi? Poate că 
zăbreaua de care se agăţase n-ar mai fi rezistat şi la efortul 
urcuşului. Deci, fie ce-o fi, înainte până la capăt! Şi astfel, 
încrezându-se în noroc şi făcându-se cât mai uşor cu putinţă, îşi 
dădu drumul. Un zornăit îngrozitor, ceva asemănător cu un 
chepeng de pivniţă trântit, cam aşa fu zgomotul care tulbură 
santinela din visare în clipa când eroul nostru atinse pământul. 

Santinela dădu un strigăt de alarmă şi se întoarse cu sulița 
îndreptată spre locul de unde venise zgomotul neaşteptat: însă, 
nevăzând şi nemaiauzind nimic, se linişti şi, fără a mai cerceta 
cauza unui asemenea vacarm, se întoarse din nou la postul său 
şi contemplă mai departe în voie valea lui dragă. 

Robin, dându-şi seama că scăpase teafăr, profită de 
uimirea santinelei şi se îndepărtă repede, fără să se sin- 
chisească nici el de cauza zgomotului. Trecuse însă printr-o 
mare primejdie. Intrarea în subteranele castelului se găsea chiar 
sub fereastra temniţei sale, iar chepengul ce o acoperea nu 
fusese închis. Norocul lui că, în cădere, închisese chepengul cu 


piciorul, căci, altfel, ar fi dispărut pentru totdeauna în adâncurile 
subteranei. Însă n-ar fi scăpat de santinelă nici dacă gura 
subteranei ar fi fost închisă, căci atunci l-ar fi trădat zgomotul 
produs de căderea lui peste chepengul metalic. 

Aşadar, norocul îl zâmbea. Cu paşi repezi, dar furişaţi, el îşi 
văzu de drum, respectând indicaţiile frumoasei Maud, întocmai 
cum îi spusese fata, dădu în stânga peste o uşa şi, după ce 
intră, de o scară, apoi de o galerie şi, în cele din urmă, ajunse 
într-un coridor lung. Aci, la un moment dat, se desfăceau două 
galerii; eroul nostru, cufundat într-un întuneric beznă, pipăi 
pământul cu vârful piciorului, iar cu mâinile întinse, pereţii, ca 
nu cumva să apuce pe un drum greşit. Deodată auzi pe cineva 
întrebând în şoaptă: 

— Cine-i? Ce faci acolo? 

Robin se lipi de perete şi-şi ţinu răsuflarea. Oprit locului, 
necunoscutul pipăia şi el lespezile cu vârful sabiei şi căuta să-şi 
dea seama ce-i cu zgomotul pe care-l stârnise Robin în vreme ce 
se apropia. 

"Desigur, a scârţâit vreo uşă" — îşi spuse vizitatorul 
nocturn, continuându-şi drumul. 

Gândindu-se şi pe bună dreptate, că, precedat de o 
călăuză, i-ar fi mai uşor să se descurce în labirintul prin care 
rătăcea de vreun sfert de ceas, Robin îl urmă pe străin la o 
distanţă respectuoasă. Curând, acesta din urmă deschise o uşă 
şi dispăru. Uşa dădea într-o capelă. Robin grăbi pasul, se avântă 
binişor pe urmele necunoscutului şi se strecură fără zgomot în 
dreptul unui stâlp din lăcaşul sfânt. 

Razele lunii scăldau capela cu lumina lor strălucitoare; o 
femeie cu capul acoperit de un văl se ruga, îngenuncheată 
lângă un mormânt. Străinul, purtând o rasă de călugăr, îşi roti 
privarea îngrijorată prin toată încăperea, iar când dădu cu ochii 
de femeia ascunsă sub vălul ei, tresări, îşi reţinu o exclamaţie, 
un strigăt de bucurie ce sta gata să-i scape, străbătu bisericuţa 
şi se apropie de ea, cu mâinile împreunate. La zgomotul paşilor 
necunoscuţi femeia ridică uşor capul şi-l privi, tulburată de 
teamă sau fremătând de speranţă. 

— Christabel! murmură lin călugărul. 

Fata se ridică, obrajii i se îmbujorară şi, aruncându-se în 
braţele întinse ale tânărului, strigă, cu o bucurie care nu poate fi 
exprimată în cuvinte: 


— Allan! Allan! Dragul meu Allan! 


Capitolul VII 


Gilbert îi istorisi soţiei sale Margaret povestea lui Roland 
Ritson, dar îi ascunse cele mai cumplite fărădelegi săvârşite de 
acesta, vorbindu-i foarte puţin despre dragostea şi despre 
sfârşitul nefericitei lui surori Annette. 

— Să cerem îndurare lui Dumnezeu pentru acest nesocotit 
— spuse Margaret, ascunzându-şi lacrimile ca să nu sporească 
durerea soţului său. 

Bătrânul călugăr, îngenuncheat lângă cadavru, murmura 
încet rugăciunile pentru morţi; din când în când, Gilbert şi 
Margaret i se alăturau. Lincoln fu trimis să sape mormântul între 
stejarul şi fagul pe care îi indicase ticălosul Ritson; nu mai 
rămânea decât să aştepte înapoierea călătorilor de la 
Nottingham, ca să aibă loc înmormântarea. 

Obosită de a umbla de colo-colo prin faţa casei, Marianne, 
pradă disperării, simţi nevoia să plece înaintea fratelui său. 
Lance dormea întins pe pragul uşii. Ea îl strigă, îl mângâie cu 
mâna-i albă şi plecă fără a-i spune nimic lui Gilbert. Mult timp 
tânăra păşi visătoare, gândindu-se la viitorul fratelui său: apoi 
se aşeză la rădăcina unui copac. Işi prinse capul în mâini şi 
începu să plângă. De ce? Ştia ceva? Nu! Gânduri negre o făceau 
să se înfioare şi prin mii de imagini nedesluşite vedea chipul 
iubitului ei frate Allan, într-un viitor întunecat, asemenea 
viitorului tânărului pădurar, adevăratul conte de Huntingdon. 

Lance, ca un animal credincios, se întinse la picioarele ei şi, 
cu botul în vânt, îndreptă spre ea doi ochi mari şi rotunzi 
scânteind de inteligenţă. Parcă se întristase şi el văzând 
mâhnirea tinerei fete şi parcă încerca şi el aceleaşi negre 
presentimente, căci nu dormea, ci veghea. 

Soarele mai lumina doar vârfurile celor mai semeţi copaci, 
iar amurgul începuse să învăluie desişurile, când Lance se ridică 
în picioare şi scoase nişte sunete triste, dând din coadă. 
Marianne, smulsă din gândurile sale de acest avertisment, 
regretă că a zăbovit atât de târziu în pădure, dar săriturile 
voioase ale animalului, care părea că salută iniţiativa fetei de a 


se înapoia, o liniştiră şi Marianne o porni spre casă, nădăjduind 
că Allan se va întoarce curând. Lance nu mai mergea în spatele 
tinerei, ca de dimineaţă; acum, dimpotrivă, o luase înainte ca să 
cerceteze poteca şi, din când în când, întorcea capul ca să vadă 
dacă tânăra îl urmează. Deşi era sigură că nu se poate rătăci 
lăsându-se în grija călăuzei sale, Marianne grăbi totuşi pasul căci 
întunericul cădea cu repeziciune, iar pe bolta albastră primele 
stele se şi iviseră. 

Deodată Lance se opri locului, se încordă pe picioare, îşi 
lungi spinarea şi gâtul, ciuli urechile, încreţi botul, adulmecă 
aerul, privi ţintă la potecă şi începu să latre cu furie, cu turbare. 
Tremurând, Marianne rămase împietrită, căutând să descopere 
de ce latră câinele. "Poate vesteşte apropierea lui Allan" — se 
gândi tânăra, ascultând cu atenţie. 

In jur domnea o linişte adâncă. Câinele încetase să mai 
mârâie, iar Marianne încetă să mai tremure. Tocmai în clipa 
când, râzând de teama ei, fata se pregătea să-şi continue 
drumul, un zgomot de paşi grăbiţi răsună într-un tufiş din 
apropiere, iar Lance începu să latre din nou cu şi mai multă furie 
şi mai turbat. Teama de a cădea în mâna unui tâlhar parcă îi 
dădu fetei aripi. Se repezi în goană pe potecă, dar, ajunsă 
curând la capătul puterilor, fu nevoită să se oprească. Era gata 
să leşine când auzi un bărbat strigându-i cu voce aspră şi 
poruncitoare: 

— Cheamă-ţi câinele! 

Lance, care stătuse în ariergardă pentru a ocroti parcă fuga 
tinerei Marianne, se repezi la gâtul necunoscutului care o 
urmărea. 

— Cheamă-ţi câinele! strigă din nou acesta. Nu vreau să-ţi 
fac nici un rău. 

— Cum să cred că-mi spui adevărul? zise Marianne, pe un 
ton aproape hotărât. 

— Dacă aş fi fost un răufăcător, aş fi putut să-ţi trimit de 
mult o săgeată în inimă; încă o dată îţi spun, cheamă-ţi câinele! 

Dar colții lui Lance îi şi sfâşiaseră hainele şi atingeau pielea. 
La primul cuvânt rostit de Marianne, câinele lăsă prada şi se 
aşeză în faţa ei, fără a-şi lua ochii de la necunoscutul pe care 
continua să-l amenințe cu colții. 

Necunoscutul acesta era într-adevăr un tâlhar, unul din acei 
proscrişi fără căpătâi care umblă din loc în loc şi pradă pădurarii 


mai puţin curajoşi decât Gilbert, sau ucid călătorii fără apărare. 
Ticălosul acesta, pe a cărui faţă lividă se putea citi crima, era 
îmbrăcat cu o haină scurtă, strânsă la brâu şi cu un pantalon 
scurt din piele de căprioară; o pălărie cu boruri mari, sfâşiată, 
boţită, abia dacă reuşea să-i acopere părul lung ce-i cădea 
încâlcit pe umeri. Balele câinelui îi albise barba deasă, la şold îi 
atârna un cuţit. Într-o mână ţinea arcul, în cealaltă săgețile. Cu 
toate că era înspăimântată, Marianne se prefăcu a avea mult 
sânge rece. 


— Nu te-apropia — zise fata cu o privire ce impunea 
respect. 

Banditul se opri, căci câinele se pregătea să sară din nou 
asupra lui. 


— Ce vrei? Vorbeşte, te-ascult! adăugă Marianne. 

— Am să vorbesc, dar mai întâi vino cu mine. 

— Unde? 

— N-are nici o importanţă locul din pădure; urmează-mă. 

— N-am să te urmez. 

— Aha! Te împotriveşti, frumoasă domnişoară! strigă 
ticălosul într-un hohot de râs fioros. Faci pe mândra, pe 
încăpăţânata! 

— N-am să te urmez! repetă Marianne, cu hotărâre. 

— Atunci am să fiu silit să folosesc mijloace care n-or să fie 
pe gustul dumitale, te-anunţ. 

— Şi eu te anunţ că dacă vei avea îndrăzneala să te 
foloseşti de violenţă împotriva mea vei fi pedepsit foarte aspru. 

Marianne nu mai tremura; în faţa primejdiei îşi recăpătase 
curajul, aşa că rosti ultimele cuvinte cu o voce sigură şi cu 
braţul întins spre proscris ca pentru a-i spune: "Pleacă!" 

Proscrisul râse din nou cu râsul lui înfiorător. Lance mârâi şi 
clânţăni din dinţi. 

— Într-adevăr, frumoasă fată — reluă banditul după o clipă 
de tăcere — într-adevăr, îţi admir curajul şi îndrăzneala 
cuvintelor, însă admiraţia asta nu mă va face să-mi schimb 
planul. Ştiu cine eşti şi ştiu că ai poposit la pădurarul Gilbert 
Head împreună cu fratele dumitale Allan şi că azi-dimineaţă 
fratele dumitale a plecat la Nottingham. Ştiu totul la fel de bine 
ca şi dumneata, dar mai ştiu ceva pe care dumneata nu-l ştii şi 
anume că porţile castelului contelui Fitz Alwine, care s-au 


deschis ca să-l lase să intre pe messire Allan, nu se vor mai des- 
chide niciodată ca să-l lase să iasă. 

— Ce tot spui? strigă Marianne, înspăimântată din nou. 

— Spun că messire Allan este prizonierul baronului de 
Nottingham. 

— Doamne! Doamne! murmură îndurerată fata. 

— Eu nu-l plâng pe stimatul dumitale frate. Ce-a căutat să 
se bage, cu bună-ştiinţă, în gura leului? Pentru că Fitz Alwine 
este un adevărat leu. Amândoi am făcut războiul şi-i cunosc 
gusturile. Vrea să pună mâna şi pe soră, aşa cum a pus pe frate. 
leri ai scăpat de copoii lui, dar astăzi... Marianne scoase un 
strigăt de deznădejde. A, linişteşte-te, vreau să zic că nici azi n-o 
să pună mâna pe dumneata, o să scapi... dar n-o să-mi scapi 
mie; el cu fratele, eu cu sora. Trăiască partea mea! Hai, fără 
lacrimi, frumoasă fată! La baron ai fi fost sclavă, cu mine ai să fii 
liberă, liberă şi regină în această pădure bătrână. Multe femei, 
brune sau blonde, îţi vor invidia soarta. Aşadar, la drum, 
mireasa mea! În peşteră vom găsi o cină gustoasă din vânat şi 
patul nostru din frunze uscate. 

— Ah, te conjur, vorbeşte-mi de fratele meu, de scumpul 
meu Allan! strigă Marianne, care nu luă în seamă cuvintele 
nesăbuite ale ticălosului. 

— Zău?! reluă el, fără să bage de seamă lipsa de atenţie a 
Mariannei. Dacă fratele dumitale scapă din ghearele fiarei 
sălbatice, o să vină să locuiască la noi, dar tare mi-e teamă că 
n-o să vânăm niciodată un cerb împreună, căci baronul Fitz 
Alwine nu-şi lasă prizonierii să mucezească în temniţă, ci-i 
trimite repede pe lumea cealaltă. 

— Dar cum ai aflat că fratele meu este prizonierul 
baronului? 

— Lasă dracului întrebările astea, frumoaso! E vorba de 
propunerea pe care ţi-o fac să-mi fii regină şi nu de funia cu care 
trebuie să-l spânzure pe domnul, fratele tău. Pe sfântul 
Dunstan! de voie de nevoie, ai să mergi cu mine! 

Şi făcu un pas spre Marianne, care se trase repede înapoi 
strigând: 

— Pe el, Lance! Şo pe el! 

Curajosul animal n-aşteptă decât atât că şi sări la gâtul 
proscrisului. Însă acesta, obişnuit, desigur, cu asemenea lupte, 
apucă labele din faţă ale câinelui şi, cu o putere nemaipomenită, 


îl zvârli la douăzeci de paşi; fără să se sperie, câinele reluă 
atacul şi, printr-o viclenie iscusită, atacând din flanc în loc să 
atace din faţă, îşi înfipse colții în claia de păr ce ieşea de sub 
pălăria banditului, şi-i înfipse atât de bine, încât rămase în gură 
cu toată urechea. Un şuvoi de sânge îl acoperi pe rănit, care se 
rezemă de un copac scoțând urlete îngrozitoare şi blestemându- 
| pe Dumnezeu. Lance, dezamăgit că nu şi-a înfipt colții într-o 
bucată mai solidă, se aruncă din nou, ca după vânat. Numai că 
acest al treilea atac trebuia să-i fie fatal: adversarul său, deşi 
slăbit de pierderea de sânge, îi trăsni una în cap cu latul 
pumnalului, încât animalul se prăvăli la picioarele Mariannei, o 
masă neînsufleţită. 

— Acum, între noi doi! strigă banditul după ce urmărise 
mulţumit căderea lui Lance. Între noi doi, frumoaso!... Mii de 
blesteme! adăugă el, roşindu-se şi plimbându-şi privirea jur 
împrejur. A plecat! a fugit! Ah! Pe toţi dracii, tot n-o să-mi 
scape! 

Şi o luă la goană pe urmele fetei. Marianne fugi mult timp 
fără să-şi dea seama dacă drumul pe care apucase o ducea spre 
casa lui Gilbert Head. După scoaterea din luptă a apărătorului 
ei, îi mai rămânea o speranţă: să scape de bandit, profitând de 
întuneric. De aceea făcu eforturi supraomeneşti ca să câştige 
cât mai mult teren cu putinţă: norocul o va ajuta după aceea. 
Marianne se opri gâfâind într-un luminiş în care dădeau mai 
multe poteci şi răsuflă mai liniştită neauzind nici un zgomot în 
urma ei. Dar o nouă îngrijorare puse stăpânire pe ea: pe ce 
drum s-apuce? N-avea vreme de pierdut: trebuia să aleagă şi să 
aleagă repede, altfel banditul, pornit pe urmele ei, avea să se 
ivească din nou. Nefericita invocă ajutorul Sfintei Fecioare, 
închise ochii, se roti de două-trei ori în jurul său, apoi, arătând 
cu mâna într-o direcţie aleasă la întâmplare, porni într-acolo pe 
potecă. Abia părăsise luminişul, că banditul apăru şi rămase 
descumpănit, neştiind nici el pe ce drum s-apuce pentru a pune 
mâna pe fugară. Din nefericire, luna, aceeaşi lună care tot 
atunci lumina evadarea lui Robin, lumină şi fuga Mariannei: 
rochia ei albă o trădă. 

— În sfârşit! strigă banditul. Am prins-o! 

Marianne auzi aceste vorbe înfiorătoare: "Am prins-o!" şi, 
mai ageră decât o căprioară, mai iute decât o săgeată, zbură, 


zbură, zbură; dar curând, obosită, slăbită, nu mai avu putere să 
strige decât: 

— Allan! Allan! Robin, ajutor, ajutor!... 

Şi căzu leşinată. 

Călăuzit de albul rochiei, banditul grăbi mai tare pasul şi 
tocmai se apleca, întinzând mâinile ca să-şi ridice prada, când 
un om, un paznic ce se afla pe acolo ca să vegheze asupra 
vânatului regal, strigă: 

— Hei! Ticălosule! Nu te-atinge de femeia aceasta că te 
ucid! 

Banditul se făcu că nu aude şi-şi strecură mâinile pe sub 
umerii fetei ca s-o ridice. 

— Aha! O faci pe surdul! reluă pădurarul, cu un glas de 
tunet. Bine! 

Şi începu să-l lovească pe ticălos cu mânerul suliţei pe care 
o ţinea în mână. 

— Păi e femeia mea — spuse banditul, ridicându-se de jos. 

— Minti! O urmăreai cum urmăreşte ursul un pui de 
căprioară. Ticălosule! Înapoi sau înfig sulița în tine! 

Banditul se trase înapoi, căci vârful de fier al suliţei îi şi 
atinsese trupul. 

— Aruncă săgețile! Şi arcul! Şi pumnalul! adăugă pădurarul, 
ameninţându-l cu sulița. Banditul aruncă toate armele. Prea 
bine. Acum stânga-mprejur şi întinde-o, întinde-o frumuşel şi 
uşurel, că altfel te-ndemn eu din spate cu câteva săgeți. 

Fu nevoit să se supună; fără arme, nu mai era cu putinţă 
nici o împotrivire. Banditul se îndepărtă ocărând şi blestemând, 
strigând în gura mare că, mai devreme sau mai târziu, o să se 
răzbune. Pădurarul se grăbi s-o readucă la viaţă pe sărmana 
Marianne, care zăcea în nesimţire pe iarbă, asemenea unei 
statui albe de marmură, răsturnată de pe piedestal; luna care-i 
lumina faţa palidă întărea o asemenea iluzie. Nu departe de 
acolo, şerpuia un pârâiaş. Tânăra fu dusă până pe malul lui; 
câteva picături de apă rece pe tâmple şi pe frunte o înviorară. 
Deschizând ochii ca după un somn lung. strigă: 

— Unde mă aflu? 

— În pădurea Sherwood — răspunse cu naivitate pădurarul. 

La auzul acestei voci care îi era străină, Marianne dădu să 
se scoale şi să fugă mai departe, dar nu mai avu putere; aşa că 
se rugă cu o voce tânguitoare, împreunându-şi mâinile: 


— Nu-mi faceţi nimic rău! Fie-vă milă de mine! 

—  Liniştiţi-vă, domnişoară, ticălosul care v-a atacat este 
departe de noi şi dacă ar vrea s-o ia de la început, va avea de-a 
face cu mine mai înainte de a vă atinge măcar rochia cu un 
deget. Încă tremurând, Marianne privea speriată în jurul ei, deşi 
glasul pe care-l auzea îi părea prietenos. Vreţi, domnişoară, să 
vă conduc la locuinţa noastră? Acolo veţi fi bine primită, v-o jur. 
Veţi găsi acolo tinere care să vă servească şi să vă liniştească, 
tineri voinici şi puternici care să vă apere şi un bătrân care să vă 
slujească drept tată. Să mergem, domnişoară! 

Era atâta afecţiune şi atâta sinceritate în această pro- 
punere, încât Marianne se ridică şi-l urmă instinctiv pe bunul 
pădurar, fără să spună un cuvânt. Aerul proaspăt şi mişcarea o 
făcură să-şi recapete de îndată limpezimea minţii şi sângele 
rece; profitând de clarul de lună, ea cercetă cu atenţie 
înfăţişarea călăuzei şi, ca şi cum un presentiment i-ar fi spus că 
necunoscutul este un prieten al lui Gilbert Head, zise: 

— Unde mergem, messire? Drumul acesta duce la casa lui 
Gilbert Head? 

— Cum? Îl cunoaşteţi pe Gilbert Head? Poate, întâmplător, 
sunteţi fiica lui? Am să-l cert pe bătrânul făţarnic pentru că n-a 
vrut să spună că are o asemenea comoară. lertaţi-mă, miss, nu 
vreau să vă ofensez, dar, vedeţi dumneavoastră, îl cunosc de 
mult timp pe bătrânul Head şi pe Robin Hood, fiul său, dar n-aş 
fi crezut că sunt atât de ascunşi. 

— Greşiţi, messire, nu sunt fiica lui Gilbert. Eu sunt prietena 
lui şi, de ieri, sunt oaspetele lui. 

Şi povestind tot ce i s-a întâmplat de când părăsise casa 
pădurarului, Marianne îşi încheie povestirea cu un compliment 
plin de recunoştinţă pentru salvatorul ei. 

Dar înainte de a isprăvi acest compliment, pădurarul o 
întrerupse roşind: 

— Nici să nu vă gândiţi să vă întoarceţi astă-seară la 
Gilbert; locuinţa lui este foarte departe de aici; în schimb a 
unchiului meu este numai la doi paşi. Acolo veţi fi în siguranţă, 
miss. Însă ca să nu vă temeţi că gazdele dumneavoastră vor fi 
îngrijorate, am să mă duc eu să le spun. 

— Mii de mulţumiri, messire. Primesc propunerea ce-mi 
faceţi, căci mor de oboseală. 


— N-aveţi de ce să-mi mulţumiţi, miss; nu-mi fac decât 
datoria. 

Într-adevăr, Marianne pica de oboseală, din care cauză se 
clătina la fiece pas. Pădurarul observă şi-i oferi braţul, dar 
tânăra, fiind cufundată în gânduri, nu băgă de seamă şi continuă 
să meargă singură. 

— N-aveţi încredere în mine, miss? întrebă cu tristeţe 
tânărul, reînnoindu-şi propunerea. Vă este teamă să vă sprijiniți 
pe acest braţ care... 

— Am deplină încredere în dumneavoastră, messire — 
răspunse Marianne, luând de îndată braţul însoţitorului său. Nu-i 
aşa că nu sunteţi în stare să înşelaţi încrederea unei femei? 

— Chiar aşa, miss; mi-este, într-adevăr, cu neputinţă... da, 
Micul-john nu-i în stare de aşa ceva... Veniţi, sprijiniţi-vă cu 
nădejde pe braţul Micului-John, care ar putea să vă ducă şi în 
braţe dacă ar trebui, miss, fără să obosească câtuşi de puţin, 
după cum nu oboseşte ramura unui copac când stă pe ea o 
turturică. 

— Mieul-John... Micul-John... — murmură tânăra cu uimire, 
ridicând capul ca pentru a măsura din priviri statura uriaşă a 
cavalerului său. Micul-john!... 

— Da, Micul-John, numit aşa pentru că măsoară şase 
picioare şi şase degete înălţime, pentru că-i lat în spate tot pe 
măsură, pentru că, dintr-o singură lovitură, culcă la pământ un 
bou, pentru că picioarele sale pot călca patruzeci de mile 
engleze fără să se oprească, pentru că nu există nici dansator, 
nici alergător, nici luptător, nici vânător care să-l poată întrece, 
pentru că, în sfârşit, cel şase veri ai săi, tovarăşii săi, fiii lui sir 
Guy de Gamwell, sunt cu toţii mai mici decât el; iată de ce, miss, 
cel care are onoarea să vă ofere braţul său drept sprijin este 
numit Micul-john de către toţi cei care-l cunosc. Chiar banditul 
care v-a atacat mă cunoaşte foarte bine, căci s-a potolit pe loc 
când Sfânta Fecioară, care vă ocroteşte, a făcut să vă întâlnesc. 
Îngăduiţi-mi să adaug, miss, că sunt tot atât de cumsecade pe 
cât sunt de puternic, că numele meu de familie este John Baylot 
şi sunt nepotul lui sir Guy de Gamwell, că sunt pădurar din 
naştere, arcaş din plăcere, paznic de vânătoare prin funcţie şi că 
abia de o lună am împlinit douăzeci şi patru de ani. 

Vorbind şi râzând astfel, Marianne şi însoţitorul ei se 
îndreptară spre locuinţa din Gamwell; curând ajunseră la 


marginea pădurii şi acolo li se înfăţişă înaintea ochilor o 
privelişte atât de extraordinară, încât, cu toată oboseala, tânăra 
nu se mai sătura privind minunatul peisaj. Pe o suprafaţă de 
câteva mile, încadrate de pădurea de un verde-închis, se 
întindeau locurile cele mai încântătoare, mai accidentate şi mai 
variate cu putinţă; ici-colo, în marginea pădurii, pe dealuri sau 
pe văi, vedeai căsuțe albe ce păreau nişte năluci, unele 
singuratice, tainice, altele îndesându-se în jurul bisericii, de 
unde vântul purta pe aripile lui ultimele ecouri ale clopotului 
care vestea ceasul stingerii. 

— Vedeţi acolo în sat, în partea dreaptă a bisericii, clădirea 
aceea mare prin ale cărei ferestre pe jumătate închise răzbate o 
lumină puternică? O vedeţi, miss? întrebă Micul-john pe 
tovarăşa lui de drum. Ei bine, acolo este Gamwell-hall, locuinţa 
unchiului meu. În tot comitatul nu găseşti o locuinţă mai 
confortabilă, nici în toată Anglia un colţ de ţară mai încântător! 
Ce spuneţi, miss? 

Marianne încuviinţă cu un surâs entuziasmul nepotului lui 
sir Guy de Gamwaell. 

— Să grăbim paşii, miss — continuă el — roua nopţii a căzut 
din belşug şi n-aş vrea să vă văd tremurând de frig, după ce-aţi 
încetat să mai tremuraţi de frică. 

Curând, o haită de câini de pază, lăsaţi în libertate, îi primi 
zgomotos pe Micul-john şi pe însoţitoarea lui. Tânărul îi potoli cu 
vorbă aspră şi prietenoasă şi cu câteva lovituri de ciomag 
împărţite celor mai neastâmpăraţi, iar după ce trecu printre 
slujitorii uimiţi care-l salutară cu respect, intră în sala mare a 
casei, tocmai în clipa când întreaga familie se pregătea să se 
aşeze la masă pentru cină. 

— Bunul meu unchi — spuse tânărul, ducând-o de mână pe 
Marianne până la jilţul în care trona venerabilul sir Guy de 
Gamwell — vă cer ospitalitate pentru această frumoasă şi nobilă 
domnişoară. Mulțumită  providenţei, al cărui neînsemnat 
instrument am fost eu, a scăpat din ghearele unui ticălos. 

În timp ce fugea prin pădure, Marianne îşi pierduse panglica 
de catifea care, de obicei, îi ţinea strâns părul său lung, iar ca să 
se apere de frig, luase pledul Micului-John, cu care îşi acoperise 
capul, încrucişându-i capetele pe piept şi nelăsând să i se vadă 
decât ovalul foarte fin al chipului ei fermecător. Stingherită de 
acest acoperământ sau ruşinată, poate, de a se fi folosit, faţă de 


toţi, de un obiect făcând parte din îmbrăcămintea unui bărbat, 
Marianne lepădă pledul în grabă şi apăru în faţa privirilor familiei 
de Gamwell în toată strălucirea frumuseţii sale. 

Cei şase veri ai Micului-john rămaseră cu gura căscată de 
admiraţie, iar cele două fete ale lui sir Guy se grăbiră, pline de 
curtenie, s-o întâmpine pe călătoare. 

— Bravo! exclamă patriarhul casei. Bravo, Micule-john, ai să 
ne povesteşti cum ai făcut ca să nu sperii această tânără, 
acostând-o în plină noapte în mijlocul pădurii, cum i-ai insuflat 
atâta încredere, ca să se hotărască să te urmeze fără a te 
cunoaşte şi să ne facă cinstea de a se odihni sub acoperişul 
nostru. Nobilă şi frumoasă domnişoară, mi se pare că sunteţi 
bolnavă şi obosită. Veniţi aici, luaţi loc între soţia mea şi mine; 
un deget de vin bun vă va da puterile, după care fiicele mele vă 
vor conduce la un pat bun. 

După ce Marianne se retrase în camera ei, Micul-john a 
trebuit să dea amănunte asupra celor petrecute în seara aceea; 
el îşi încheie povestirea, amintind că avea de gând să se ducă 
acasă la Gilbert Head. 

— Foarte bine! strigă William, cel mai tânăr dintre cei şase 
fraţi Gamwell. Pentru că această domnişoară este o prietenă a 
viteazului Gilbert Head şi a tovarăşului meu Robin Hood, vreau 
să te-nsoţesc, Micule-Jjohn. 

— Nu în seara asta, Will — spuse bătrânul baronet. Este 
prea târziu, iar Robin de bună seamă se va fi culcat mai înainte 
de a fi străbătut voi pădurea; ai să te duci la el mâine dimineaţă, 
fiule. 

— Dar, tată dragă — zise William — Gilbert trebuie să fie 
îngrijorat de soarta acestei domnişoare şi pun rămăşag că, la 
ceasul acesta, Robin o caută pretutindeni. _ 

— Ai dreptate, fiule; fă cum crezi că e mai bine. li las toată 
libertatea. 

Curând după aceea, Micul-john şi Will se ridicară la masă şi 
porniră la drum prin pădure. 


Capitolul VIII 


Pe Robin l-am lăsat în capelă; se ascunsese după un stâlp şi 
se întreba prin ce întâmplare fericită îşi redobândise Allan 
libertatea. "Fără doar şi poate — se gândea Robin — datorită lui 
Maud, drăguţa de Maud, care-i joacă asemenea feste baronului 
şi, pe legea mea, dacă ne va deschide toate porţile castelului, îi 
făgăduiesc un milion de sărutări." 

— Incă o dată, draga mea Christabel — spunea Allan, 
ducând la buze mâinile tinerei fete — am fericirea, ca după doi 
ani de despărţire, să uit lângă dumneata tot ce am suferit. 

— Ai suferit, dragă Allan? întrebă Christabel, pe un ton uşor 
neîncrezător. 

— Cum, te-ndoieşti? Ah, da, am suferit şi din ziua în care 
am fost alungat din castel de tatăl dumitale, viaţa pentru mine a 
fost un adevărat iad. In ziua aceea când am plecat din 
Nottingham, am mers privind înapoi până când ochii mei n-au 
mai putut zări, din pricina depărtării, vălul pe care-l fluturai de 
pe metereze, în semn de adio. Am crezut atunci că această 
despărţire va fi veşnică, pentru că simţeam că mă sfârşesc de 
durere. Dar lui Dumnezeu i s-a făcut milă de mine: mi-a îngăduit 
să plâng ca un copil care şi-a pierdut mama. Am plâns şi am 
supravieţuit. 

— Allan, martor mi-e cerul că, dacă mi-ar fi stat în putere să 
te fac fericit, aş fi făcut-o! 

— Aşadar, într-o zi voi fi fericit! strigă Allan, cu înflăcărare. 
Şi Dumnezeu va vrea ceea ce vrei tu. 

— Mi-ai fost credincios? întrebă Christabel, întrerupându-l 
pe tânăr cu o cochetărie naivă. Şi-mi vei rămâne mereu? 

— În gând, în vorbă, în faptă, am fost, sunt şi aşa voi 
rămâne mereu! 

— Mulţumesc, Allan! Încrederea pe care o am în tine mă 
ajută să îndur singurătatea în care mă aflu. Datorez supunere 
tatălui meu, însă la una din dorinţele lui nu mă voi supune 
niciodată: poate să ne despartă din nou, cum a mai făcut-o, dar 
niciodată nu mă va putea sili să iubesc pe altul în afară de tine. 

Pentru prima dată în viaţa lui, Robin auzea acum vorbindu- 
se de dragoste; înţelegea totul din intuiţie, tresărea de fericire la 
sunetul acestor cuvinte şi îşi spunea suspinând: "Oh, dacă şi 
frumoasa Marianne ar vrea să-mi vorbească tot aşa!" 

— Draga mea Christabel — continuă Allan — cum de ai 
descoperit ascunzătoarea în care eram închis? Cine mi-a deschis 


uşa? Cine mi-a dat acest veşmânt de călugăr? În întuneric n-am 
putut desluşi chipul salvatorului meu. Mi s-a spus doar în 
şoaptă: "Duceţi-vă în capelă!" 

— In castel nu-i decât o singură fiinţă în care mă pot 
încrede: este o tânără pe cât de bună, pe atât de iscusită; 
evadarea ta o datorăm lui Maud, slujitoarea mea. 

— Eram sigur... — murmură Robin. 

— După ce tatăl meu ne-a despărţit cu atâta violenţă, iar pe 
tine te-a azvârlit în temniţă, Maud, îndurerată de disperarea 
mea, mi-a spus: "Liniştiţi-vă, milady, îl veţi revedea pe messire 
Allan foarte curând". lar buna şi mica Maud s-a ţinut de cuvânt; 
acum câteva clipe mi-a spus să vin şi să te-aştept aici. Se pare 
că temnicerul însărcinat să te păzească n-a rămas nepăsător la 
nazurile micuţei Maud. Maud i-a dat să bea, i-a cântat câteva 
balade şi l-a ameţit atât de bine cu vinul şi cu privirile, încât 
bietul om a adormit buştean. Şi-atunci ştrengărită i-a luat cheile. 
Printr-o fericită întâmplare, confesorul lui Maud se găsea în 
castel şi preacuviosul nu s-a sfiit să-şi scoată rasa ca să ţi-o dea 
ţie. Incă nu l-am văzut pe acest venerabil slujitor al Domnului, 
însă vreau să-l cunosc ca să-i mulţumesc din suflet pentru 
sprijinul părintesc dat lui Maud. 

"Cu adevărat sprijin foarte părintesc" — se gândi Robin, 
continuând să stea ascuns după stâlp. 

— Călugărul acesta nu se numeşte cumva fratele Tuck? 
întrebă Allan. _ 

— Ba da, dragă prietene. Il cunoşti? 

— Oarecum — răspunse tânărul, surâzând. 

— Sunt sigură că trebuie să fie un bătrân cumsecade — 
adăugă Christabel. Dar de ce râzi, Allan? Crezi oare că bunul 
părinte nu merită respectul nostru? 

— Nu pretind altceva, dragă Christabel. 

— Atunci de ce râzi, dragul meu? Vreau să ştiu şi eu. 

— De un fleac, draga mea. Pentru că acest bun călugăr 
bătrân, nu-i chiar atât de bătrân pe cât crezi. 

— Mă mir totuşi că greşeala mea te face să râzi atât. Bătrân 
sau tânăr, n-are importanţă, eu îl iubesc pe acest călugăr. De 
altfel, mi se pare că şi Maud îl iubeşte mult. 

— Ah, despre asta n-am nimic de zis; însă aş fi deznădăjduit 
dacă şi tu l-ai iubi pe cât îl iubeşte Maud. 

— Ce vrei să spui? întrebă Christabel, cam supărată. 


— lartă-mă, dragostea mea, toate acestea nu sunt decât o 
glumă pe care o vei înţelege mai târziu, când amândoi îi vom 
mulţumi călugărului pentru bunătatea lui. 

— Fie. Dar nu-mi spui nimic despre Marianne, sora ta! Ah, 
măcar pe ea îmi vei îngădui s-o iubesc, nu-i aşa? 

— Marianne ne-aşteaptă la un pădurar cumsecade care stă 
în pădurea Sherwood; ea a părăsit Huntingdon-ul ca să stea cu 
noi, deoarece speram că tatăl tău îmi va acorda mâna ta. Cum 
însă nu e mulţumit că doar m-a îndepărtat, încearcă acum să-mi 
răpească şi libertatea iar mai târziu, desigur şi viaţa; deci nu ne 
mai rămâne decât o singură şansă de fericire: fuga... 

— Ah, nu, Allan, niciodată nu-l voi părăsi pe tata! 

— Dar bine, mânia lui va cădea asupra ta, cum a căzut 
asupra mea. Marianne, tu şi eu vom fi atât de fericiţi când vom fi 
departe de lume, oriunde vei vrea să trăieşti, în pădure, în oraş, 
oriunde Christabel. Oh, vino, vino cu mine, nu vreau să plec fără 
tine din iadul ăsta! 

Christabel disperată, plângea cu capul în mâini şi nu putea 
rosti decât un singur cuvânt: "Nu! nu!" ori de câte ori Allan îi 
vorbea de fugă. Ah, dacă Allan Clare s-ar fi aflat undeva, în 
public, cum ar mai fi demascat el crimele baronului Fitz Alwine 
şi cum l-ar mai fi zdrobit pe acest om crud şi îngâmfat! 

În timp ce tânărul gentilom şi Christabel, strânşi unul lângă 
altul, îşi mărturiseau durerile şi speranţele, Robin, în faţa căruia 
se juca pentru prima dată o adevărată scenă de dragoste, se 
simţea transportat într-o lume cu totul nouă. 

Uşa prin care pătrunseseră în capelă prizonierii evadați se 
deschise încet şi Maud, cu o torţă în mână, se ivi însoţită de 
fratele Tuck, dezbrăcat de rasa de călugăr. 

— Oh. oh, oh, stăpâna mea! strigă Maud suspinând. Totul e 
pierdut! O să murim cu toţii, este un măcel cumplit! Oh, oh, 
oh!... 

— Ce s-a întâmplat, Maud? strigă Christabel, îngrozită. 

— Am spus eu c-o să murim: baronul trece totul prin foc şi 
sânge; nu cruţă pe nimeni, nici pe dumneavoastră, nici pe mine! 
Ah, este înfiorător să mori atât de tânăr! Nu, nu, de o mie de ori, 
nu, milady, nu vreau să mor! 

Biata Maud tremura şi plângea cu adevărat, însă în curând 
avea să zâmbească din nou. 


— Ce-nseamnă vorbăria asta? întrebă Allan, cu asprime. Ai 
înnebunit? Şi dumneata, jupâne Tuck, ai putea să-mi spui ce se- 
ntâmplă? 

— Cu neputinţă, domnule cavaler — răspunse călugărul, cu 
un aer uşor ironic — pentru că tot ce ştiu se rezumă doar la atât: 
şedeam... ba nu, eram în genunchi.. 

— Ba şedeai — îl întrerupse Maud. 

— Ba eram în genunchi... — ripostă călugărul. 

— Ba şedeai — repetă Maud. i 

— Ba eram în genunchi, îţi spun! Eram în genunchi... Imi 
făceam rugăciunea... 

— Beai bere — îl întrerupse din nou Maud, cu dispreţ — ba 
chiar beai prea mult. 

— Blândeţea şi politeţea sunt calităţi alese, frumoasa mea 
Maud, dar îmi face impresia că astăzi eşti înclinată să le uiţi. 

— Fără morală şi, mai ales, fără vorbe de prisos...- reluă 
Allan, cu voce poruncitoare. Explicaţi-mi ce v-a adus aici pe 
neaşteptate şi ce primejdie ne ameninţă. 

— Întrebaţi-l pe cuviosul părinte — zise Maud, şăgalnică, 
scuturându-şi căpşorul frumos — lui v-aţi adresat adineauri, 
domnule cavaler, drept e ca tot el să vă răspundă. 

— Maud, priveşti cu uşurinţă teama care m-a cuprins — 
adăugă Christabel. Spune-mi de ce trebuie să ne temem, le rog, 
îţi poruncesc. 

Intimidată, tânăra cameristă se roşi la faţă şi, apropiindu-se 
de stăpâna sa, începu: 

— lată ce este, milady. Ştiţi că i-am dat lui Egbert, 
temnicerul, mai mult vin decât putea să rabde capul lui, aşa că 
a adormit. În toiul somnului, somn greu de beţiv, Egbert a fost 
chemat de milord; milord voia să facă o vizită iubi... lui messire 
Allan. Sărmanul temnicer, aflându-se încă sub influenţa vinului 
pe care i l-am turnat şi uitând de respectul pe care-l datorează 
înălţimii sale, s-a înfăţişat cu mâinile în şold şi i-a cerut cu 
necuviinţă să-i spună cine a îndrăznit să-i tulbure lui somnul, el, 
un tânăr viteaz şi cinstit. Domnul baron a fost atât de surprins 
auzind această neobişnuită întrebare, încât a rămas mut câteva 
clipe, cu ochii ţintă la Egbert. Incurajat de această tăcere, 
temnicerul s-a apropiat de domnul baron şi i-a strigat pe un ton 
vesel: "la spune-mi, hodorog bătrân, cum îţi mai merge cu 
sănătatea? Sper că la noapte guta o să te lase să dormi 


liniştit..." Ştiţi că înălţimea sa nu prea era în toane bune. 
Închipuiţi-vă ce furie l-a cuprins, după vorbele şi gesturile lui 
Egbert... Ah, milady, dacă l-aţi fi văzut atunci pe monsenior, aţi 
fi tremurat şi dumneavoastră cum tremur eu acum, căci v-aţi fi 
temut de un măcel: monseniorul era turbat şi răgea mai tare 
decât un leu rănit; se zguduia sala când bătea din picior sau 
când umbla de colo-colo să găsească ceva să sfarme în mâini. 
Deodată înhăţă inelul cu chei agăţat la cingătoarea lui Egbert şi 
începu să caute printre ele cheia temniţei unde se găsea iubi... 
domnul cavaler. Cheia nu mai era. "Ce-ai făcut cu ea?" a strigat 
stăpânul, cu glas ca de tunet. La această întrebare, Egbert se 
trezi deodată şi se îngălbeni de spaimă. Monseniorul nu mai 
avea putere să strige, dar tremurul convulsiv care-i înfiora trupul 
prevestea răzbunarea. A poruncit să vină o grupă de soldaţi cu 
care s-a îndreptat spre temniţa domnului, spunând că, dacă nu-l 
va găsi acolo pe prizonier, Egbert va fi spânzurat... Messire — 
continuă Maud, adresându-se lui Allan — trebuie să fugiţi cât 
mai repede cu putinţă, să fugiţi mai înainte ca tatăl meu, 
informat de cele întâmplate, să închidă porţile castelului şi să 
ridice podul mobil. 

— Pleacă, pleacă, dragă Allan! strigă Christabel. Dacă tatăl 
meu ne-ar găsi împreună, am fi despărțiți pentru totdeauna. 

— Dar tu, Christabel, tu? întrebă deznădăjduit Allan. 

— Eu, eu rămân... ca să potolesc mânia tatălui meu. 

— Atunci rămân şi eu! 

— Nu, nu, fugi, pentru numele lui Dumnezeu! Dacă mă 
iubeşti, fugi... o să ne revedem. 

— Juri c-o să ne revedem, Christabel? 

— Jur! 

— Ei bine, Christabel, mă supun. 

— Adio, pe curând! 

— Şi acum urmaţi-mă, domnule cavaler, împreună cu acest 
venerabil călugăr. 

— Eşti sigură, Maud, că tatăl dumitale ne va lăsa să ieşim 
din castel? întrebă fratele Tuck. 

— Da, numai să nu-i fi adus cineva la cunoştinţă cele 
petrecute în timpul serii. Hai, veniţi, nu mai avem timp de 
pierdut. 

— Numai că în castel am intrat trei — spuse călugărul. 

— Aşa este — zise Allan. Ce s-o fi întâmplat cu Robin? 


— Prezent! strigă tânărul pădurar, ieşind din ascunzătoare. 

Christabel scoase un uşor strigăt de spaimă, iar Maud îl 
salută pe Robin cu atâta grabă, încât călugărul se încruntă. 

— lIsteţ băiat! exclamă Maud, zâmbind şi atingând cu 
gingăşie braţul lui Robin. A evadat dintr-o temniţă pe care o 
supravegheau două santinele. 

— Şi dumneata ai fost închis? strigă Allan. 

— Am să vă povestesc aventura mea când o să fim departe 
de aici — răspunse tânărul pădurar. Să plecăm mai repede. 
Haideţi odată, messire! Pare-mi-se că ar trebui să ţineţi la 
viaţă... mai mult decât mine — adăugă tânărul, cu tristeţe — 
căci moartea dumneavoastră o va plânge sora dumneavoastră 
şi alte persoane, în timp ce pe mine... Dar haideţi, veniţi repede, 
să profităm de ajutorul frumoasei Maud; să plecăm odată, 
zidurile castelului din Nottingham îmi apasă sufletul. Să 
mergem! 

La aceste ultime cuvinte, Maud aruncă spre tânăr o privire 
ciudată. Deodată se auzi un zgomot de paşi pe coridorul ce 
ducea la capelă. 

— Doamne, ai milă de noi! strigă Maud. Vine baronul; 
pentru numele lui Dumnezeu, plecaţi! 

Dezbrăcându-şi în grabă rasa de călugăr, Allan i-o dădu lui 
Tuck şi se repezi apoi spre Christabel ca să-şi ia rămas bun. 

— Pe aici, cavalere! strigă Maud, autoritară, deschizând una 
din uşi. 

Allan depuse pe buzele Christabelei un sărut fierbinte, apoi 
răspunse chemării lui Maud. 

— Sfântul Benedict să te apere, dulcea mea prietenă! zise 
călugărul, vrând s-o îmbrăţişeze şi el pe Maud. 

— Obraznicule! strigă tânăra. Hai treceţi, treceţi odată! 

Robin, încă de pe acum expert în galanterii, se înclină în 
faţa Christabelei şi-i sărută respectuos mâna, spunându-i: 

— Sfânta Fecioară să vă fie sprijin, mângâiere şi călăuză! 

— Mulţumesc! răspunse Christabel, uimită de atâta nobleţe 
în purtarea unui simplu pădurar. 

— Milady — zise Maud — în timp ce noi fugim, aşezaţi-vă în 
genunchi ca pentru rugăciune şi prefăceţi-vă că nu ştiţi nimic, 
aşa încât baronul să nu bănuiască nici pe departe că aţi putea 
cunoaşte pricina mâniei sale. 


Abia se închise uşa în urma fugarilor, că în capelă năvăili 
baronul, urmat de soldaţi. 

Să-l părăsim pentru o clipă şi să-i însoţim mai întâi pe cei 
trei prieteni ai noştri, cărora buna Maud le este înger păzitor. 

Micul grup se strecură astfel printr-o galerie lungă şi 
îngustă: în frunte mergea Maud, cu o torţă în mână; după ea 
Robin; fratele Tuck păşea aproape alături de Robin; ultimul 
venea Allan. Maud grăbea pasul, ca să se depărteze de Robin şi 
să ajungă cât mai repede la poarta castelului. Nu râdea, tăcea, 
iar cu mâna rămasă liberă înlătura mâna lui Robin, care încerca 
zadarnic să-i prindă din zbor câteva cute ale rochiei. 

— Vasăzică eşti supărată pe mine? o întrebă tânărul, pe un 
ton rugător. 

— Da — răspunse scurt Maud. 

— Ce-am făcut de nu-ţi mai sunt pe plac? 

— N-ai făcut nimic. 

— Atunci, am spus ceva? 

— Nu mă-ntreba, messire, asta nici nu poate, nici nu 
trebuie să te intereseze. 

— Dar mă mâhneşte. 

— Ce importanţă are? Te vei consola repede. Nu vei fi în 
curând departe de castelul din Nottingham, ale căror ziduri îţi 
apasă sufletul? 

"Aha, înţeleg" — îşi spuse Robin şi adăugă: 

— Dacă m-a obosit baronul, zidurile castelului şi zăvoarele 
temniţelor lui, în schimb nu m-a obosit nici chipul dumitale atât 
de încântător, nici zâmbetul, nici cuvintele dumitale frumoase, 
draga mea Maud. 

— Adevărat? întrebă Maud, întorcând capul pe jumătate. 

— Foarte adevărat, dragă Maud. 

— Atunci să facem pace... 

Şi Maud se lăsă îmbrăţişată de tânărul pădurar. Această 
mică mişcare produse o întârziere în înaintarea fugarilor, iar 
călugărul, a cărui ureche fusese neplăcut impresionată de 
zgomotul sărutului, strigă pe un ton morocănos: 

— Hei! Mai repede! Pe unde trebuie s-o luăm? 

Ajunseseră la o întretăiere de coridoare. 

— La dreapta — răspunse Maud şi douăzeci de paşi mai 
departe se pomeniră la poartă. 

Tânăra îşi chemă tatăl. 


— Cum? strigă bătrânul Lindsay, care, din fericire, nu aflase 
încă despre întâmplările din seara aceea. Cum? Ne şi părăsiţi, în 
plină noapte? Tocmai voiam să ciocnesc un pahar cu dumneata 
înainte de culcare, frate Tuck; trebuie, într-adevăr, să plecaţi 
chiar în seara asta? 

— Da, fiule — răspunse Tuck. 

— Adio deci, veselul meu Gilles, iar dumneavoastră, bravi 
gentlemeni, la revedere! 

Podul mobil fu coborât. Allan se repezi cel dintâi afară din 
castel. Călugărul îl urmă, după ce schimbă câteva vorbe cu 
tânăra fată, care, de astă dată, nu-i mai îngădui s-o sărute, ceea 
ce el numea binecuvântarea, căci, profitând de o clipă de 
neatenţie din partea călugărului, ea îşi lipi buzele fierbinţi de 
mâna lui Robin. Sărutul acesta, care-l săgetă pe tânăr până în 
adâncul sufletului, îl întristă în acelaşi timp nespus de mult. 

— O să ne revedem curând, nu-i aşa? zise Maud în şoaptă. 

— Sper — răspunse Robin — dar până mă voi întoarce, fii 
bună, copilă dragă, să-mi iei arcul şi săgețile pe care le-am lăsat 
în camera baronului şi să le dai celui care o să ţi le ceară din 
partea mea. 

— Vino dumneata. 

— Bine, am să vin eu. Maud. Adio, Maud! 

— Adio Robin, adio! 

Suspinele care înecau glasul fetei nu îngăduiau să se 
înţeleagă dacă ea mai spusese şi: "Adio, Allan! Adio, Tuck!" 

Fugarii coborâră repede dealul, străbătură oraşul fără să se 
oprească şi nu-şi încetiniră pasul decât sub umbra ocrotitoare a 
pădurii Sherwood. 


Capitolul IX 


Pe la ora zece seara, Gilbert, care aştepta cu nerăbdare 
înapoierea călătorilor, îl lăsă pe părintele Eldred în odaia lui 
Ritson şi cobori la Margaret, care se îndeletnicea cu treburi 
gospodăreşti. Voia să afle dacă miss Marianne este îngrijorată 
de preaîndelungata absenţă a fratelui său. 


— Miss Marianne? zise Margaret, care, absorbită de durerea 
ei, nu băgase de seamă că tânăra fată lipsea. Miss Marianne? 
De bună seamă că-i în odaia ei. 

Gilbert se repezi acolo, dar camera era goală. 

— Este zece, Maggie, zece şi fata încă nu s-a întors acasă. 

— Adineauri se plimba cu Lance pe drumul din faţa casei. 

— Te pomeneşti că s-o fi rătăcit. Ah, Maggie, tremur de 
spaimă că i s-o fi întâmplat vreo nenorocire. E zece trecute! În 
pădure, la ceasul ăsta, numai lupii şi tâlharii sunt treji. 

Gilbert îşi luă arcul, săgețile, un pumnal foarte ascuţit şi se 
repezi în pădure în căutarea Mariannei. Cunoştea toate 
hăţişurile, toate desişurile, toate boschetele, toate luminişurile şi 
voia să cerceteze pe rând toate locurile acestea pe care el le 
ştia atât de bine, dar care erau atât de primejdioase pentru o 
femeie. "Trebuie s-o găsesc pe fată — îşi spunea Gilbert. Pe 
sfântul Petru! Trebuie s-o găsesc!" 

Din instinct sau mai degrabă datorită acelui simţ deosebit 
pe care pădurarii îl dobândesc cu timpul tot bătând codrii în lung 
şi-n lat, Gilbert urmă acelaşi drum străbătut de Marianne, până 
la locul unde fata se aşezase să se odihnească. Ajuns acolo, 
pădurarului i se păru că aude un geamăt surd la marginea unei 
poteci din apropiere unde razele lunii nu răzbeau prin frunzişul 
des. Ciuli urechea şi recunoscu îndată că gemetele sunt însoţite 
de strigăte slabe, ascuţite şi tânguitoare semănând cu cele pe 
care le scoate un animal în suferinţă. Era întuneric beznă şi 
Gilbert se îndreptă dibuind spre locul de unde veneau gemetele, 
care, pe măsură ce pădurarul se apropia, deveneau tot mai 
desluşite; deodată, picioarele omului se loviră de o masă inertă 
zăcând la pământ. Se aplecă, întinse mâna şi atinse blana unui 
animal, udă de sudoare rece. Animalul, înviorat parcă de 
atingerea acestei mâini, făcu o mişcare, iar gemetele se 
preschimbară într-un slab lătrat de recunoştinţă. 

— Lance, bietul meu Lance! strigă Gilbert. 

Lance încercă sa se ridice, dar, istovit de efort, se prăbuşi 
gemând. 

"Trebuie să i se fi întâmplat o nenorocire înfiorătoare 
nefericitei fete şi desigur că Lance a fost doborât în timp ce se 
lupta s-o apere — se gândi Gilbert. Ah — murmură pădurarul, 
mângâind cu blândeţe capul animalului credincios — ah, 
bătrânul meu drag, unde-ai fost rănit? La burtă? Nu. La şale? La 


labe? Nu, nu. Ah! La cap! Ticălosul a vrut să-ţi sfărâme ţeasta... 
Ah! Uşurel! N-o să murim noi. Ai pierdut mult sânge, dar tot ţi-a 
mai rămas. Inima bate, da, simt cum bate şi nu vesteşte 
sfârşitul..." 

Ca cei mai mulţi ţărani, Gilbert cunoştea puterea de 
tămăduire a unor plante. Se grăbi să culeagă anumite ierburi în 
luminişurile din apropiere, de unde întunericul fusese alungat de 
primele raze ale lunii şi, după ce le sfărâmă între două pietre, le 
aşeză pe rana lui Lance, iar pe deasupra trecu o fâşie ruptă din 
surtucul său din piele de căprioară. 

— Trebuie să te părăsesc, sărmane bătrân, dar fii liniştit, 
am să vin înapoi să te văd: până atunci să te odihneşti pe patul 
ăsta de frunze uscate; am să te-acopăr în întregime cu frunze ca 
să nu-ţi fie frig, dragul meu Lance! 

Vorbindu-i câinelui cum ar fi vorbit unui om, bătrânul 
pădurar luă animalul în braţe şi-l duse într-un desiş. După aceea 
mai mângâie o dată credinciosul animal şi-şi continuă drumul în 
căutarea tinerei Marianne. 

— Pe sfântul Petru! murmură Gilbert, cercetând desişurile şi 
luminişurile cu ochi de pisică sălbatică. Pe sfântul Petru, dacă 
bunul Dumnezeu mi-l scoate în cale pe feciorul diavolului care a 
prăpădit pielea bietului meu Lance, am să-l silesc, cu lovituri de 
pumnal, să joace o horă cum n-a jucat niciodată. Ah, ticălosul! 
Nemernicul! 

Gilbert mergea pe aceeaşi cărare pe unde fugise Marianne 
după ce Lance căzuse doborât şi ajunse în luminişul unde Micul- 
John o salvase pe fugară. Gilbert tocmai se pregătea să 
cerceteze împrejurimile destul de despădurite ale luminişului, 
când în faţă, alungită de razele oblice ale lunii, se ivi o umbră ce 
se agita pe pământ; la început crezu că este umbra unui copac 
şi nu se sinchisi, dar instinctul îi spuse că umbra are ceva 
straniu: o privi, aşadar, cu luare-aminte şi recunoscu de îndată 
că aparţine unei fiinţe vii, unui om. La douăzeci de paşi de locul 
unde se găsea, Gilbert zări un om în picioare, rezemat de un 
copac, întors cu spatele şi care îşi vântura braţele deasupra 
capului de parcă ar fi vrut să-şi potrivească un turban. Pădurarul 
nu şovăi să-şi înfigă mâna-i viguroasă în cel pe care-l credea 
tâlhar şi poate chiar asasinul tinerei Marianne. 

— Cine eşti tu? îl întrebă el, cu voce tunătoare. Mai de 
uimire, mai de slăbiciune, omul se clătină şi alunecă de-a lungul 


copacului, la picioarele lui Gilbert. Cine eşti tu? repetă Gilbert, 
ridicându-l degrabă pe străin. 

— Ce te priveşte? mormăi acesta de îndată ce, repus pe 
picioare, observă că Gilbert era singur — ce te... 

— Mă priveşte foarte mult. Sunt pădurar şi, ca atare, am în 
grijă paza pădurii Sherwood. Ori tu semeni cu un bandit cum 
seamănă luna din luna asta cu cea din luna trecută şi bănuiesc 
că nu vânezi doar un singur soi de vânat. Cu toate acestea am 
să te las să pleci nestingherit dacă ai să-mi răspunzi fără 
şovăială şi cu sinceritate la întrebările pe care am să ţi le pun, 
dar dacă te-mpotriveşti, te dau pe mâna şerifului. 

— Întreabă-mă şi am să văd dacă răspund au ba. 

— Ai întâlnit în seara asta în pădure o doamnă tânără 
îmbrăcată într-o rochie albă? Un râs batjocoritor înflori pe buzele 
banditului. Am înţeles. Ai întâlnit-o. Dar ce văd? Eşti rănit la cap? 
Da şi rana asta ţi-a făcut-o un câine. Nemernicule! la să văd! 

Şi Gilbert smulse deodată bandajul însângerat care 
acoperea rana. Astfel dat în vileag, omul lăsa să se vadă o 
bucată de carne ce-i cădea pe ceafă şi, înnebunit de durere, fără 
a se gândi o clipă că se învinuieşte pe sine, strigă: 

— De unde ştii că era un câine? Am fost doar noi doi! 

— Şi fata unde este? Vorbeşte, nemernicule, vorbeşte sau 
te ucid. 

În timp ce Gilbert, cu mâna pe pumnal, aştepta un răspuns, 
banditul îşi ridică pe ascuns arbaleta şi-l lovi cu sete în moalele 
capului. Bătrânul, zăpăcit pentru moment, îşi recăpătă îndată 
stăpânirea de sine, se înţepeni bine pe picioare şi trase 
pumnalul din teacă. Asupra banditului se abătu o ploaie de 
lovituri, dese şi necurmate, în spinare, peste umeri, peste mâini 
şi coapse, încât ticălosul se prăvăli şi rămase în nesimţire, întins 
pe pământ, mai mult mort decât viu. 

— Nu ştiu ce mă opreşte să te ucid, nemernicule! strigă 
pădurarul. Dar pentru că nu vrei să-mi spui unde este tânăra 
doamnă, te las în plata Domnului. Mori aici, ca o fiară sălbatică. 

Şi Gilbert se depărtă ca să-şi continue cercetările. 

— Încă n-am murit, josnic sclav al biciului! murmură 
proscrisul, ridicând pumnul de cum plecă Gilbert. N-am murit şi 
am să ţi-o dovedesc! Ah! Ai fi vrut să ştii unde se găseşte acum 
fata! Aş fi un prost dacă ţi-aş alunga îngrijorarea şi ţi-aş spune 
că unul din neamul Gamwell a dus-o la locuinţa familiei. Ah! Vai, 


vai, cât sufăr! Oasele îmi sunt sfărâmate, membrele zdrobite şi 
totuşi n-am murit, Gilbert Head, n-am murit, nu, nu! 

Şi, târându-se în patru labe, îşi căută adăpost şi odihnă la 
umbra unui desiş din vecinătate. 

Din ce în ce mai îngrijorat, bătrânul străbătea pădurea, dar 
începuse să-şi piardă speranţa că avea s-o mai găsească în 
viaţă pe tânăra fată, când, nu prea departe de el, auzi cântându- 
se una din baladele vesele pe care le compusese cândva în 
cinstea fratelui său Robin. Cântărețul nevăzut venea spre el pe 
aceeaşi potecă; Gilbert ascultă şi amorul lui propriu de poet îl 
făcu să uite grija care-l stăpâneşte. 

— Vedea-i-aş mutra roşie a prostănacului ăstuia de Will, pe 
bună dreptate poreclit Roşcovanul, bălăbănindu-se spânzurată 
de craca unui stejar! murmură Gilbert nemulţumit. Cântă balada 
mea şi cuvintele n-au nici o noimă! Hei, jupâne Gamwell, nu 
schimonosi în felul ăsta şi muzica şi poezia! Dar ce dracu faci la 
ceasul ăsta în pădure? 

— U-hu-hu!... răspunse tânărul gentleman. Cine îndrăzneşte 
să-l întrerupă din cântat pe William de Gamwell mai înainte ca 
William de Gamwell să-l fi salutat? 

— Cine l-a auzit o dată, o singură dată pe Will Roşcovanul, 
nu-l mai uită nicicând şi, ca să-l recunoască, n-are nevoie să-l 
vadă nici la lumina soarelui, nici la lumina lunii şi nici chiar a 
stelelor! 

— Bravo! Straşnic răspuns! răsună o altă voce veselă. 

— Inaintează, străin glumeţ — răspunse Will, pe un ton 
provocator — ca să-ţi dăm o lecţie de bună-cuwviinţă. 

Şi Will începu să-şi rotească bâta, când Micul-John interveni: 

— Ce? Eşti nebun, vere? Nu-l recunoşti pe bătrânul Gilbert, 
la care ne ducem? 

— Da, într-adevăr, e Gilbert! 

— Ei bine, da, Gilbert. 

— A! Asta-i altceva! zise tânărul şi, grăbind pasul spre 
pădurar, adăugă: Veşti bune, bătrâne, veşti bune! Tânăra 
doamnă este în siguranţă acasă la noi, iar miss Barbara şi miss 
Winifred se îngrijesc cu atenţie de ea. Micul-john a întâlnit-o în 
pădure tocmai când un bandit era gata s-o ucidă. Dar ce, eşti 
singur, Gilbert? Dar Robin, dragul meu Robin Hood, unde este? 


—  Linişteşte-te, Will! Cruţă-ţi plămânii şi nouă urechile. 
Robin a plecat azi-dimineaţă la Nottingham şi nu se înapoiase în 
clipa când eu am plecat de-acasă. 

— Ah, rău a făcut Robin Hood că a plecat la Nottingham 
fără mine; doar hotărâsem împreună să stăm opt zile în oraş. Ce 
straşnic se petrece acolo! 

— Dar eşti palid, Gilbert — zise Micul-john. Ce ai? Eşti 
bolnav? 

— Nu, am necazuri: cumnatul meu a murit astăzi şi am aflat 
că... dar n-are importanţă, să nu mai vorbim. Domnul fie lăudat, 
miss Marianne este în afară de orice primejdie! Am căutat-o în 
pădure; închipuiţi-vă îngrijorarea mea, mai ales după ce am 
găsit mai adineauri aproape mort, pe sărmanul Lance, cel mai 
bun dintre câinii mei. 

— Lance aproape mort, câinele acesta atât de bun, atât 
de... 

— Da, Lance, un animal cum nu mai e altul. Cu el i se stinge 
şi rasa. 

— Cine a făcut asta, cine a săvârşit asemenea fărădelege, 
spune-mi unde-i ticălosul, să-i fărâm coastele! Unde este? Unde? 
întrebă grăbit tânărul cu părul roşu. 

— Fii liniştit, fiule, l-am răzbunat eu pe bătrânul Lance. 

— Nu-mi pasă, vreau să-l răzbun şi eu. Spune-mi unde-i 
nemernicul ăsta atât de laş ca să omoare un câine? Vreau să-l 
cunosc cu ajutorul ciomagului. E un bandit, nu încape îndoială? 

— Da, l-am lăsat colo mai jos... In partea aceea... aproape 
mort, după ce l-am snopit cu lovituri de pumnal. 

— Dacă omul ăsta este unul şi acelaşi cu cel care a 
îndrăznit să se poarte brutal cu miss Marianne, e de datoria mea 
să-l duc în faţa şerifului din Nottingham — spuse Micul-john. 
Arată-mi, Gilbert, unde l-ai lăsat. 

— Veniţi pe aici, copii! 

Bătrânul pădurar găsi cu uşurinţă locul unde proscrisul se 
prăvălise sub loviturile sale; dar necunoscutul nu mai era acolo. 

— Foarte neplăcut! strigă Will. Tocmai locul unde ne dăm 
întâlnire când plecăm de acasă la vânătoare: La răscrucea asta, 
între stejarul şi fagul de aici. 

— Între stejar şi fag! repetă Gilbert, străbătut de un fior. 

— Da, între cei doi copaci. Dar ce ai, bătrâne? strigă Will. 
Tremuri ca frunza... 


— Pentru că... Ah, nimic, nimic... — răspunse Gilbert, 
stăpânindu-şi emoția. Mi-am adus aminte... nu-i nimic... 

— Cum? Te temi de strigoi, tocmai dumneata, viteazule? 
zise  Micul-john, ignorând pricina emoţiei lui Gilbert. Pe 
dumneata, ca cel mai vârstnic dintre pădurari, te credeam sătul 
de poveştile astea. Ce-i drept, locul ăsta n-are o faimă prea 
bună; se zice că sufletul chinuit al unei tinere fete ucisă de 
bandiți, rătăceşte în fiece noapte pe sub copacii bătrâni; eu n- 
am văzut-o, deşi colind pădurea ziua şi noaptea, însă mulţi 
oameni din Mansfeld, din Nottingham, de pe la noi şi de prin 
satele învecinate jură că au întâlnit-o aici la răspântie. 

Pe măsură ce Micul-John vorbea, emoția lui Gilbert creştea; 
o sudoare de gheaţă îi acoperise faţa, dinţi îi clănţăneau şi, cu 
privirea rătăcită, cu braţul întins spre fag arăta însoţitorilor săi 
ceva nedesluşit. Deodată vântul, care până atunci abia adiase, 
se înteţi deodată şi mătură frunzele uscate îngrămădite sub 
copaci. Şi, în mijlocul vârtejului, se înălţă o formă omenească. 

— Annette, Annette, surioara mea! strigă Gilbert, căzând în 
genunchi şi ridicându-şi mâinile împreunate. Annette, ce vrei? 
Ce porunceşti? 

Will şi Micul-John, oricât de curajoşi ar fi fost, se înfiorară și- 
şi făcură cruce cu evlavie, căci Gilbert nu era pradă unei 
năluciri. Ca şi el, vedeau şi ei o fantomă uriaşă şi albă stând în 
picioare între cei doi copaci. S-ar fi zis că fantoma vrea să se 
îndrepte spre ei, dar vântul înteţindu-se, năluca se îndepărtă de- 
a-ndăratelea, supunându-se parcă forţei vântului şi se mistui 
dincolo de răscruce, în partea cufundată în beznă, unde razele 
oblice ale lunii nu puteau răzbate prin frunzişul des. 

— Ea este! Ea este! Fără mormânt!... 

Rostind aceste cuvinte, Gilbert se prăbuşi leşinat, iar 
tovarăşii lui rămaseră multă vreme nemişcaţi şi muţi ca nişte 
stane de piatră. Nu mai zăreau năluca, însă li se părea că vântul 
aduce până la ei un zvon nedesluşit, ca un geamăt. Venindu-şi 
încetul cu încetul în fire, cei doi tineri se grăbiră să-i dea ajutor 
lui Gilbert, care încă nu-şi recăpătase cunoştinţa. Zadarnic îi 
frecară mâinile şi încercară să-i strecoare printre dinţi câteva 
picături de whisky (băutură din care fiece pădurar poartă asupra 
lui o mică provizie atunci când face de pază), zadarnic îi şoptiră 
la ureche fel şi fel de cuvinte de îmbărbătare, bătrânul nu se 


trezea din leşin şi, dacă nu i-ar fi simţit bătăile puternice ale 
inimii, ar fi crezut că murise. 

— Ce-i de făcut, vere? întrebă Will. 

— Să-l ducem acasă şi cât mai repede — răspunse Micul- 
John. 

— Deşi eşti în stare să-l iei singur în cârcă, nu i-ar face bine, 
după cum nu i-ar face bine nici dacă tu l-ai apuca de picioare şi 
eu de cap. 

— Uite, Will, ia toporişca mea şi caută prin desiş tot ce 
trebuie ca să înjghebăm o targă. In timpul ăsta eu stau lângă el; 
sper totuşi să-l trezesc. 

William nu mai cânta baladele vesele ale lui Gilbert ci era 
adânc mâhnit de starea bătrânului bard din Sherwood; tot 
umblând după lemnele de care avea trebuinţă, ajunse în partea 
aceea învăluită în beznă a răscrucii şi, s-o spunem spre lauda 
sa, nu încercă mai multă teamă decât dacă s-ar fi plimbat 
singur, la miezul nopţii, prin livada de la Gamwell Hall. Deodată 
William se împiedică de un corp voluminos întins pe pământ şi 
se prăvăli peste el. Tânărul era să tragă o înjurătură la adresa 
obstacolului ce-i tăia calea, când îşi dădu seama că ceea ce 
luase el drept un ciot de lemn este înzestrat cu viaţă şi 
bolboroseşte la urechea lui un şir lung de ocări şi blesteme. 

— Hei, hei! strigă curajosul Will, apucându-l de gât pe 
necunoscutul peste care se rostogolise. Vere, vere, vino-ncoaco! 
L-am găsit! 

— Taie-l de la rădăcină — răspunse Micul-John fără a-l 
părăsi pe Gilbert. 

— Ei, păi n-am găsit un copăcel, l-am găsit pe bandit, pe cel 
care l-a omorât pe Lance, vino, vere! 

— Dă-mi drumul! Mă sufoc! şoptea omul, horcăind. Ah! 
lată-vă doi împotriva mea — zise el, văzându-l pe Micul-john 
sosind în grabă. Nu e nevoie... mor! Aer, fie-vă milă, aer!... 

Wiliiam se ridică. 

— Ei, la dracu! Păi asta-i năluca de adineauri, cu surtucul 
din blană albă de capră! strigă Micul-john. Nu stăteai culcat 
acolo, între cei doi copaci, pe un maldăr de frunze? 

— Ba da. 

— Tu ai urmărit o fată tânără? întrebă Micul-John. 

— Tu l-ai doborât pe cel mai viteaz dintre câini? adăugă 
Will. 


— Nu, nu, domnilor! Fie-vă milă, ajutaţi-mă, mor! 

— Şi — reluă Will — ai omorât un om care a crezut că vede 
în tine o nălucă, năluca unei oarecare Annette... 

— Annette? Annette? Ah, da, îmi amintesc de Annette... 
Ritson a omorât-o; eu eram travestit în preot şi i-am cununat... 

"Aiurează!" se gândiră cei doi veri, care nu pricepeau tâlcul 
acestor cuvinte. 

— Fie-vă milă, domnilor, luaţi-mă de aici! Pământul este 
foarte tare! 

— Mai întâi spune-ne cine te-a adus în halul ăsta. 

— Lupii — răspunse ticălosul, care, cu toate chinurile 
agoniei, nu-şi pierduse judecata. Lupii, domnilor, mi-au sfâşiat 
picioarele şi mâinile cu colții; m-am rătăcit în pădure şi, cum nu 
mâncasem de două zile, n-am avut putere să mă apăr. Fie-vă 
milă, fie-vă milă, seniorii mei! 

— E un bandit — îi şopti la ureche lui Will Micul-john — el a 
urmărit-o pe miss Marianne, el i-a crăpat capul lui Lance, pe el l- 
a doborât Gilbert cu lovituri de cuţit. Cred că n-o să ajungă prea 
departe şi că-l vom găsi tot aici când se va lumina de ziuă. Dacă 
nu va muri până atunci, am să-l duc înaintea şerifului. 

Şi fără a se mai sinchisi de gemetele banditului, cei doi veri 
se înapoiară la Gilbert. Încetul cu încetul, Gilbert îşi recăpătase 
cunoştinţa şi, ţinând-o morţiş că este în stare să se întoarcă 
acasă pe jos, o porni la drum sprijinit de o parte şi de alta de cei 
doi tineri. Când ajunse la câţiva paşi de casă, un urlet lugubru 
străbătu văzduhul până la ei. Gilbert se opri şi se cutremură. 

— Este Lance! şopti el. Poate ultimul lui urlet durere. 

— Curaj, bunul nostru Gilbert! Uite că am ajuns, iat-o şi pe 
Margaret, care te-aşteaptă în prag cu o torţă în mână. Curaj! 

Pentru a doua oară, urletele câinelui străbătură văzduhul. 
Gilbert fu gata să-şi piardă din nou cunoştinţa, dar Margaret se 
repezi spre el, îl sprijini şi-l ajută intre în casă. Un ceas mai 
târziu, Gilbert, aproape liniştit, spuse blând tinerilor săi prieteni: 

— Mai târziu, copii, poate că voi avea putere să vă 
istorisesc povestea acestui suflet chinuit pe care l-am văzut 
rătăcind acolo. 

— Un suflet chinuit?! izbucni Will în hohote de râs. Ah, 
cunoaştem noi sufletul ăsta... 

— Taci, vere! zise Micul-john, cu asprime. 


— Nu, nu-l cunoaşteţi căci sunteţi prea tineri — răspunse 
Gilbert. 

— Vreau să zic că l-am întâlnit pe banditul pe care l-ai 
cinstit atât de bine cu lovituri de pumnal. 

— L-aţi întâlnit? 

— Da şi e pe moarte. 

— Să-l ierte Domnul! 

— Şi să-l ia dracu! adăugă Will. 

— Taci, vere! 

— Copii, înainte de a vă întoarce acasă, aţi putea să-mi 
faceţi un mare serviciu? întrebă Gilbert. 

— Vorbeşte, meştere. 

— În casa mea este un mort, ajutaţi-mă să-l îngrop. 

— La porunca dumitale, bunul nostru Gilbert — răspunse 
William. Avem braţe puternice şi nu ne temem nici de morţi, nici 
de vii, nici de fantome. 

— Taci odată, vere! se răsti din nou Micul-John. 

— Fie, o să tac — murmură Will cu năduf. 

El nu-şi dădea seama că aluziile la fantome redeşteptau în 
bătrânul pădurar vechi nelinişti şi dureri. 

„Înainte mergea părintele Eldred, murmurând rugăciuni, 
urma apoi Micul-john şi Lincoln, care duceau mortul pe o năsălie 
şi după năsălie, mergeau Margaret şi Gilbert. Gilbert îşi 
stăpânea lacrimile ca să nu stârnească plânsul soţiei sale, însă 
Margaret hohotea încet, sub gluga-i de dimie. După ei venea 
Will Roşcovanul. În această ordine, convoiul înainta la miezul 
nopţii spre cei doi copaci la rădăcina cărora iubitul şi ucigaşul 
Annettei ceruse să fie îngropat. Gilbert şi soţia lui rămaseră în 
genunchi tot timpul cât Lincoln şi Micul-john au săpat groapa. 
Încă n-o săpaseră decât pe jumătate, când Will, care făcea de 
pază prin apropiere, cu arcul într-o mână şi cu cealaltă pe 
plăselele pumnalului, se apropie de vărul său, şoptindu-i la 
ureche: 

— N-ar fi rău dacă am lărgi groapa ca să mai îngropăm pe 
cineva alături de omul ăsta. 

— Ce vrei să spui, vere? 

— Vreau să spun că cel care pretindea că a fost atacat de 
lupi şi pe care l-am lăsat într-o stare jalnică e mort, mort de-a 
binelea. Du-te, mişcă-l cu piciorul şi vezi dacă zice ceva. 


Ultimii bulgări de pământ cădeau peste trupurile neîn- 
sufleţite ale celor doi bandiți, când pentru a treia oară urletele 
câinelui tulburară liniştea pădurii. 

— Lance, sărmanul meu Lance, e rândul tău acum! strigă 
pădurarul. Nu mă-ntorc acasă până nu te voi ajuta. 


Capitolul X 


Aşa cum povestise Maud, aprigul baron, urmat de şase 
soldaţi înarmaţi, cobori până la temniţa lui Allan Clare. Dar 
acolo, nici urmă de prizonier! 

— Ha, ha! exclamă el, râzând ca un tigru, dacă vreodată 
tigrii ar putea să râdă. Ha, ha, straşnic mai ascultă oamenii de 
ordinele mele! Sunt încântat, într-adevăr! Atunci la ce-mi mai 
folosesc temnicerii şi donjonul? Pe sfânta Griselda, am să-mi 
exercit singur, fără ei, dreptul meu de viaţă şi de moarte pe 
care-l am şi voi închide prizonierii în colivia fiicei mele... Unde-i 
Egbert Lanner, purtătorul de chei? _ 

— Aici, monseniore îi răspunse un soldat. Il ţin bine, căci 
altfel ar rupe-o la fugă. 

— Dacă ar fi fugit, te-aş fi spânzurat pe tine în locul lui. 
Apropie-te, Egbert! Vezi uşa temniţei, este închisă; vezi 
ferestruica din uşă, este strâmtă; ei bine, ai putea să-mi spui 
cum a putut prizonierul, care nu-i nici atât de subţire ca să 
treacă prin această deschizătură, nici atât de uşor ca aerul ca să 
se strecoare prin gaura cheii, ai putea să-mi spui cum a făcut de 
a şters-o? Mai mult mort decât viu Egbert tăcea. Ai putea să-mi 
spui pentru ce câştig murdar ai ajutat la evadarea acestui 
nemernic? Te-ntreb fără mânie, răspunde-mi fără teamă. Sunt 
bun şi drept şi, poate, dacă-mi mărturiseşti greşeala, am să te 
iert... 

Zadarnic voia baronul să facă dovada bunătăţii sale; Egbert 
avea prea multă experienţă ca să creadă în sinceritatea lui şi, 
mai mult mort decât viu, continua să tacă. 

— Ah, sclavi netrebnici! strigă deodată Fitz Alwine. Pun 
rămăşag că nici unuia dintre voi nu i-a trecut prin minte să-l 
vestească pe portarul castelului despre cele întâmplate, aşa 
este? Repede, repede, să meargă cineva şi să-i poruncească din 


partea mea lui Hubert Lindsay să ridice podul mobil şi să închidă 
toate porţile. 

Un soldat porni numaidecât în fugă, dar se rătăci prin 
coridoarele întunecoase ale temniţei şi căzu cu capul în jos pe 
treptele unei pivnițe. Căzătura fu mortală, însă nimeni nu băgă 
de seamă, iar fugarii putură să iasă din castel, mulţumită 
acestei nenorociri, neştiută de nimeni. 

— Milord — vorbi unul din oameni — când veneam încoace, 
mi s-a părut că zăresc lumina unei torţe în capătul galeriei ce 
duce la capelă. 

— Şi ai aşteptat până acum ca să mi-o spui? zbieră baronul. 
Ah, s-au jurat cu toţii să mă ucidă încetul cu încetul, ticăloşii! 
Dar vor muri toţi înaintea mea, da, aşa! adăugă el, sufocat de 
turbare. Da, veţi muri înaintea mea şi, pentru voi am să 
născocesc o caznă cumplită, dacă nu voi pune mâna pe acest 
păgân căruia Egbert îi va ţine locul în ştreang. 

Zicând acestea, Fitz Alwine smulse o torţă din mâna unui 
soldat şi se năpusti în capelă. Christabel, în picioare, în faţa 
mormântului mamei sale, părea cufundată într-o adâncă 
meditaţie. 

— Scotociţi prin toate colţurile şi ungherele, prindeţi-l viu 
sau mort! porunci baronul. Soldaţii se supuseră. Şi tu, fiica mea, 
ce cauţi aici? 

— Mă rog, tată. 

— Nu încape îndoială că te rogi pentru un necredincios care 
merită să fie spânzurat, nu? 

— Mă rog pentru tine în faţa mormântului mamei mele, nu 
vezi? 

— Unde ţi-e complicele? 

— Care complice? 

— Trădătorul acela de Allan. 

— Nu ştiu. 

— Mă minţi; este aici. 

— Niciodată nu te-am minţit, tată. 

Baronul cercetă cu privirea faţa palidă a tinerei fete. 

— Nu-i nici unul, nici celălalt — spuse un soldat. 

— Nici unul, nici celălalt? repetă Fitz Alwine, care începuse 
să se îndoiască de fuga lui Robin. 

— Da, monseniore, nici unul, nici celălalt. Nu-i vorba oare 
de doi prizonieri care au evadat? 


Furios că-i scăpase Robin, neobrăzatul acela de Robin, care- 
| înfruntase pe faţă şi de la care sperase să capete mai târziu, cu 
ajutorul torturii, informaţii despre Allan, baronul îşi înfipse mâna- 
i puternică în umărul limbutului soldat, spunându-i: 

— Nici unul, nici celălalt, zici? Explică-mi ce înseamnă 
aceste patru cuvinte. Soldatul tremura sub apăsarea violentă a 
mâinii şi nu ştia ce să răspundă. Mai întâi spune-mi cum te 
cheamă? 

— Cu voia înălţimii voastre, sunt Gaspard Steinkopf; eram 
de pază pe metereze când... 

— Mizerabile! Vasăzică tu erai de pază la uşa temniţei 
acestui pui de lup din Sherwood?! Să nu-mi spui că l-ai lăsat să 
fugă, că te-njunghii!... 

Renunţăm să mai înregistrăm nenumăratele forme în care 
s-a manifestat mânia baronului; este destul pentru cititorii noştri 
să ştie că mânia ajunsese la el o stare obişnuită, de necesitate, 
căci baronul ar fi încetat să respire dacă ar fi încetat să se mai 
mânie. 

— Aşadar, recunoşti că a evadat pe când făceai de pază pe 
meterezul dinspre răsărit? reluă baronul după o clipă de tăcere. 
Hai, răspunde! 

— Milord, m-aţi ameninţat cu pumnalul dacă mărturisesc — 
îngăimă nenorocitul. 

— Şi-mi voi înfăptui ameninţarea. 

— Atunci mai bine tac. 

Baronul ridică pumnalul asupra nefericitului, dar lady 
Christabel îi opri braţul, strigând: 

— Oh, te conjur, tată, nu stropi cu sânge acest mormânt! 

Rugămintea fu ascultată, baronul îl îmbrânci cu violenţă pe 
Gaspard, vâri pumnalul în teacă, apoi se adresă tinerei fete pe 
un ton aspru: 

— Întoarce-te în apartamentele dumitale, milady; iar voi, 
ceilalţi, încălecaţi şi goniţi pe drumul spre Mansfeldwoodhaus; 
nu încape îndoială că în direcţia aceea s-au îndreptat prizonierii 
şi-i veţi prinde cu uşurinţă. li vreau, îmi trebuie cu orice preţ, mă 
auziţi? Am nevoie de ei! 

Soldaţii se supuseră, iar Christabel tocmai se îndepărta, 
când Maud intră în capelă. Veni în fugă spre stăpâna ei şi, 
ducându-şi un deget la buze, îi şopti: 

— Salvaţi! Sunt salvaţi! 


Tânăra lady îşi împreună mâinile ca pentru rugăciune ca să- 
i mulţumească lui Dumnezeu, apoi se îndepărtă, urmată de 
Maud. 

— la staţi! strigă baronul, care auzise şuşotelile cameristei. 
Domnişoară Hubert Lindsay, aş vrea să stau o clipă de vorbă cu 
dumneata. Hai, apropie-te! Ce? Ţi-e teamă că te mănânc? 

— Nu ştiu — răspunse Maud, înspăimântată — însă, 
monseniore, îmi păreţi atât de mâniat, atât de furios, că nu 
îndrăznesc. 

—  Domnişoară Hubert Lindsay, şiretenia dumitale e 
cunoscută şi se ştie că nu te temi de o sprânceană încruntată. 
Totuşi, dacă am vrea, ai putea să tremuri cu adevărat şi bagă de 
seamă să nu vrem... Spune-mi, cine este salvat? Ti-am auzit 
cuvintele, frumoasă obraznică! 

— N-am spus, monseniore, că e salvat vreunul — răspunse 
Maud, jucându-se cu un aer nevinovat cu mânecile lungi ale 
rochiei. 

— Ah, încântătoare actriţă, n-ai spus că e salvat! Ai spus, 
poate, că sunt salvaţi; nu unul, mai mulţi... 

Camerista clătină din cap în semn de tăgadă. 

— A, mincinoaso, mincinoasă prinsă asupra faptului! Maud 
îl privi ţintă pe baron, cu un aer nătâng, ca şi cum n-ar fi înţeles 
ce însemnau cuvintele "asupra faptului". Nu mă-nşeli tu pe mine 
cu nerozia ta prefăcută — spuse baronul. Ştiu că ai înlesnit fuga 
prizonierilor mei, dar nu te bucura, încă nu sunt atât de departe 
de castel, ca oamenii mei să nu-i poată prinde şi vom vedea în- 
tr-un ceas dacă ai să-i împiedici să fie legaţi, unul în spatele 
celuilalt şi să fie aruncaţi în şanţ, de sus, de pe metereze. 

— Ca să poată fi legaţi spate în spate, monseniore, trebuie 
să fie aduşi aici — zise Maud, cu aceeaşi naivitate nătângă pe 
care o dezminţeau ochii sclipind de şiretenie. 

— lar mai înainte de a fi aruncaţi în şanţ, se vor spovedi şi, 
dacă se va dovedi că ai fost complice cu ei, o să încercăm, 
domnişoară Hubert Lindsay, să te facem să tremuri puţin. 

— După voia înălţimii voastre, monseniore. 

— Care nu va fi de loc şi a dumitale... vei vedea. 

— Pe sfântul Valentin, monseniore, m-aş bucura să ştiu 
dinainte ce aveţi de gând cu mine, cel puţin voi avea răgazul să 
mă pregătesc — adăugă ea, plecându-se până la pământ. 

— Obraznico! 


— Milady — continuă camerista, pe un ton foarte calm, 
apropiindu-se de stăpâna ei, care, nemişcată cum rămăsese, 
semăna cu o statuie reprezentând durerea — milady, credeți- 
mă, înălţimea voastră ar trebui să se întoarcă în apartamentele 
sale; noaptea e rece... Înălţimea voastră nu are gută... dar... 

Arţăgosul baron, descumpănit de atâta ironie şi sânge rece, 
o întrerupse pe cameristă şi-i ceru pentru ultima dată să spună 
la cine se referise când spusese: "Salvaţi! Salvaţi!" 

Întrebarea fu pusă aproape fără mânie, iar Maud înţelese că 
era timpul să-i răspundă într-un fel sau altul; drept care, mai- 
mai că strigă, biruită întrucâtva de încăpăţânarea baronului: 

— Pentru că-mi cereţi, am să vă spun, monseniore. Este 
adevărat, am rostit cuvintele acelea: "Este salvat!" Şi am spus-o 
în şoaptă, ca să nu-mi dau în vileag emoția în faţa soldaţilor 
înălţimii voastre. Însă e nespus de greu să vi se ascundă ceva, 
monseniore. Când i-am spus limpede lui milady: ""Este salvat!", 
mă refeream la sărmanul Egbert, pe care voiaţi să-l spânzurați, 
monseniore şi pe care, Domnul fie lăudat, nu l-aţi spânzurat! 
mai zise Maud, izbucnind în lacrimi. 

— Ei, asta-i prea de tot! strigă baronul. Ce, Maud, mă iei 
drept un tâmpit? A, este absurd să abuzezi de răbdarea mea! Ei 
bine, Egbert va fi spânzurat şi pentru că-l iubeşti, vei fi 
spânzurată împreună cu el. 

— Vă mulţumesc din inimă, monseniore — răspunse 
camerista, izbucnind într-un hohot de râs, apoi, după ce făcu o 
reverență, se răsuci pe călcâie şi fugi după Christabel, care 
tocmai ieşise din capelă. 

Lordul Fitz Alwine porni şi el după Maud, improvizând un 
monolog plin de reproşuri la adresa vicleniei femeilor. 
Impertinenţa ironică a lui Maud dezlănţuise instinctele sălbatice 
ale baronului, dar el nu ştia nici asupra cui, nici cum să-şi 
descarce mânia. Ar fi dat jumătate din avere dacă Allan şi Robin 
i-ar fi fost aduşi pe loc. Şi, pentru a-şi omori timpul până la 
înapoierea soldaţilor trimişi pe urmele fugarilor, baronul se 
hotărî să-şi potolească furia în tovărăşia lady-ei Christabel. 

Maud, care simţea că baronul vine după ea, se temu de 
vreo izbucnire violentă şi fugi cât putu mai repede, ducând cu 
ea şi torţa, astfel că baronul se găsi cufundat dintr-o dată într-o 
beznă desăvârşită, ceea ce-l făcu sa zvârle un nou şir de 
blesteme la adresa lui Maud şi a lumii întregi. 


"Tună, baroane, tună!", îşi zicea Maud, depărtându-se; însă 
tânăra, mai mult poznaşă decât răutăcioasă, cuprinsă de 
remuşcări când îşi aduse aminte de bătrânul neputincios pe 
care-l părăsise în galeriile întunecate, se opri tocmai când i se 
păru că aude nişte strigăte disperate. 

— Ajutor! Ajutor! striga o voce surdă şi înăbuşită. 

— Mi se pare că recunosc vocea baronului! zise Maud, 
reîntorcându-se vitejeşte din drum. Unde sunteţi, monseniore? 
întrebă fata. 

— Aici, ticăloaso, aici! răspunse Fitz Alwin, cu o voce care 
părea că vine de sub pământ. 

— Dumnezeule! Cum aţi coborât acolo? strigă fata, oprindu- 
se în capul scării. Cu ajutorul torţei, tânăra îl zări pe baron întins 
pe trepte şi oprit în coborârea lui de un obiect care-i bara 
trecerea. 

Furiosul personaj greşise drumul, asemenea nenorocitului 
soldat care-şi frânsese gâtul alergând să ducă porunca de a se 
închide porţile castelului. Însă, datorită cuirasei pe care o purta 
întotdeauna sub haina-i cu mâneci scurte, baronul alunecase pe 
treptele scării fără a se răni, iar cu picioarele se proptise în 
trupul neînsufleţit al soldatului. Căderea aceasta avu acelaşi 
efect asupra mâniei castelanului ca şi ploaia asupra unui vânt 
puternic. 

— Maud — spuse el, ridicându-se anevoie, sprijinit de 
tânăra fată — Maud, Dumnezeu te va pedepsi pentru că ai fost 
atât de lipsită de respect, încât m-ai părăsit fără lumină, în 
întuneric. 

—  lertaţi-mă, monseniore, mergeam după milady şi 
credeam că vă însoţeşte vreun soldat cu o altă torţă. Domnul fie 
lăudat! Sunteţi teafăr, iar providenţa n-a vrut ca bunul nostru 
stăpân să ne fie răpit... Sprijiniţi-vă de braţul meu, monseniore... 

— Maud — zise iar baronul, care nu se gândea să-şi ia din 
nou aerul de nebun furios atâta timp cât avea nevoie de ajutorul 
cameristei — Maud să-mi aduci aminte că beţivul adormit pe 
scara pivniţei trebuie trezit cu cincizeci de lovituri de bici. 

— Fiţi liniştit, monseniore, n-am să uit. 

Nu-şi închipuiau că beţivul acela e doar un cadavru. 
Licărirea tremurătoare a torţei lumina foarte slab, iar baronul 
era mult prea preocupat de cele întâmplate nepreţuitei sale 


persoane ca să bage de seamă că petele de pe trepte nu-s pete 
de vin, ci de sânge. 

— Unde mergem, monseniore? întrebă Maud. 

— La fiica mea. 

"Ah, sărmana milady! îşi spuse în gând camerista. lar o să 
înceapă s-o chinuiască de cum s-o simţi la largul lui într-un jilţ." 

Christabel sta în faţa unei măsuţe luminată de o lampă de 
bronz şi privea cu luare-aminte un mic obiect pe care-l ţinea în 
podul palmei. La zgomotul făcut de intrarea baronului, ea 
ascunse repede micul obiect. 

— Ce era fleacul acela pe care l-ai ascuns atât de repede de 
privirile mele? întrebă baronul, aşezându-se în cel mai moale jilţ 
din cameră. 

— Bun, iată că a şi început — murmură Maud. 

— Ce-ai zis, Maud? 

— Zic, monseniore, că îmi faceţi impresia că aveţi mari 
dureri. 

Baronul, bănuitor, aruncă spre tânără o privire plină de 
mânie. 

— Spune-mi, fiica mea, ce era fleacul acela? 

— Nu este un fleac, tată. 

— Altceva nu poate să fie. 

— Atunci părerile noastre nu sunt aceleaşi — răspunse 
Christabel, încercând să surâdă. 

— O fată bună n-are păreri deosebite de ale tatălui său. Ce 
era fleacul acela? 

— Vă jur că nu era aşa ceva. 

— Fiica mea — reluă baronul, cu o voce nespus de calmă, 
dar foarte severă — dacă obiectul pe care l-ai ferit de ochii mei 
nu are nici o legătură cu vreo greşeală săvârşită, sau nu-ți 
aminteşte nimic de care să te căleşti, arată-mi-l. Sunt tatăl tău 
şi, ca atare, trebuie să veghez asupra purtării tale. Dacă, 
dimpotrivă, este un fel de talisman şi dacă roşeşti pentru că-l ai, 
arată-mi-l şi în cazul acesta. În afara drepturilor, mai am şi 
obligaţii de îndeplinit: să te împiedic să cazi în prăpastie, dacă 
mergi pe marginea ei şi să te scot, dacă ai căzut. Te mai întreb 
o dată, fiica mea, ce era obiectul acela pe care l-ai ascuns în 
sân? 

— Este un portret, milord — răspunse copila, tremurând şi 
roşind de tulburare. 


— Şi al cui este portretul?... 

Christabel plecă ochii, fără să răspundă. 

— Nu abuza de răbdarea mea... am îndurat destule pe ziua 
de azi, este adevărat, dar nu abuza; răspunde, este portretul 
lui... 

— Nu pot să-ţi spun, tată. Lacrimile îi înăbuşeau vocea, dar 
Christabel continuă îndată pe un ton mai sigur: Da, tată, ai 
dreptul să mă-ntrebi, dar eu voi îndrăzni să mi-l iau pe acela de 
a nu-ţi răspunde, căci conştiinţa mea nu-mi spune că am făcut 
nimic rău nici împotriva demnităţii mele, nici a demnităţii tale. 

— Aş! Conştiinţa ta nu-ţi spune nimic pentru că 
împărtăşeşte sentimentele tale; este foarte frumos şi foarte 
moral ce-mi spui, fata mea! 

— Te rog să mă crezi, tată, nu voi necinsti niciodată numele 
tău, îmi amintesc prea adeseori de sărmana şi sfânta mea 
mamă. 

— Adică eu sunt un ticălos bătrân... Ah, de multă vreme v- 
aţi înţeles cu toţii... — urlă baronul. Dar nu îngădui să mi se 
spună în faţă! 

— Tată, eu n-am spus asta. 

— Atunci o gândeşti. Pe scurt, puţin îmi pasă de preţioasa 
relicvă pe care o ascunzi de mine cu atâta îndârjire; este 
portretul acelui necredincios pe care continui să-l iubeşti 
împotriva voinţei mele şi al cărui chip m-am săturat să-l mai 
văd. Acum ascultă-mă cu atenţie, lady Christabel: n-ai să te 
căsătoreşti niciodată cu Allan Clare. Mai degrabă vă omor pe 
amândoi cu mâna mea decât să îngădui această căsătorie, iar tu 
îl vei lua de bărbat pe sir Tristram de Goldsborough... Este 
adevărat că nu-i prea tânăr, însă are câţiva ani mai puţin decât 
mine şi eu nu sunt un om bătrân... este adevărat că nu-i nici 
prea frumos, dar de când frumuseţea aduce fericirea în 
căsnicie? Nici eu n-am fost frumos şi totuşi milady Fitz Alwine nu 
m-ar fi schimbat nici cu cel mai frumos cavaler de la curtea lui 
Henric al II-lea. Şi, în afară de asta, urâţenia lui Tristram de 
Goldsborough este o chezăşie temeinică pentru liniştea ta 
viitoare... n-o să-ţi fie necredincios; să mai ştii că este şi foarte 
bogat şi cu mare trecere la curte; într-un cuvânt, este omul care 
îmi... care ţi se potriveşte cel mai bine în toate privinţele; am să- 
i trimit mâine consâmţământul tău. Peste patru zile va veni să-ţi 


mulţumească personal şi, înainte de sfârşitul săptămânii, vei fi o 
mare doamnă, milady. 

— N-am să mă căsătoresc niciodată cu acest om, milord! 
strigă fata. Niciodată! Niciodată! 

Baronul izbucni în râs: 

— Nu-ţi cere nimeni părerea, milady, dar ne vom îngriji să 
te facem să asculţi. Christabel, până atunci palidă ca o moartă, 
se roşi toată şi, încleştându-şi spasmodic mâinile, păru că ia o 
hotărâre de neclintit. Te las să te gândeşti, fata mea — reluă 
baronul — dacă socoteşti că totuşi este bine să te mai gândeşti. 
Insă întipăreşte-ţi bine în minte ce-ţi spun: vreau, îţi cer o supu- 
nere totală, fără crâcnire, desăvârşită. 

— Doamne Dumnezeule! Ai milă de mine! strigă îndurerată 
Christabel. 

Baronul plecă ridicând din umeri. Vreme de un ceas 
încheiat, Fitz Alwine se plimbă prin camera lui în lung şi-n lat, 
gândindu-se la întâmplările din seara aceea. Ameninţările lui 
Allan Clare îl înfricoşau pe baron, iar hotărârea fetei i se părea 
de neînfrânt. "Poate ar fi mai bine să tratez problema căsătoriei 
cu mai multă blândeţe — îşi spunea el. De fapt, îmi iubesc 
copilul, este fata mea, este sângele meu. N-aş vrea să se 
considere o victimă a voinţei mele; vreau să fie fericită, dar, în 
acelaşi timp, vreau să se mărite cu Tristram, vechiul meu 
prieten şi tovarăş de arme. Am să caut să mă folosesc de 
blândeţe, poate aşa am să izbutesc." 

Ajuns în dreptul camerei Christabelei, baronul se opri; un 
oftat sfâşietor răzbătu până la el. "Mititica de ea" — îşi zise 
baronul, deschizând încetişor uşa. Tânăra scria. "Ah! Ah! îşi 
spuse în sinea lui bătrânul, care nu pricepea de fel cum de fata 
lui avea talent la scris, când scrisul, în acea vreme, era hărăzit 
numai clerului. Tot prostul ăsta de Allan Clare i-a băgat în cap să 
mâzgălească hârtia." Şi Fitz Alwine înaintă fără zgomot spre 
masă. 

— Cui îi scrii, domnişoară? întrebă el furios. 

Christabel scoase un țipăt şi vru să ascundă hârtia, tot 
acolo unde ascunsese şi portretul, dar baronul mai iute decât 
ea, puse mâna pe scrisoare. Pierdută şi uitând că nobilul său 
părinte nu se obosise vreodată să deschidă o carte, nici să ţină 
o pană în mână şi că, prin urmare, nu ştia să citească, fata 
încercă să fugă din încăpere, dar baronul o înhăţă de braţ şi, 


ridicând-o ca pe un fulg, o ţinu lângă el. Christabel leşină. Cu 
ochii scăpărând de furie, baronul căută să descifreze literele 
scrise de mâna fetei, dar, neputând, îşi cobori privirea spre 
sărmana copilă al cărei chip lipsit de culoare se sprijinea fără 
viaţă pe piept. 

— Ah, femeile, femeile! strigă baronul, aşezând-o pe pat. 
Apoi Fitz Alwine deschise uşa şi strigă cu o voce răsunătoare: 
Maud! Maud! Tânăra sosi în goană. Dezbracă-ţi stăpâna! îi spuse 
şi se depărtă bombănind. 

— Sunt numai eu cu dumneavoastră, milady — zise Maud, 
trezindu-şi stăpâna. Nu vă temeti! 

Christabel deschise ochii şi plimbă în jurul ei o privire 
rătăcită, dar, văzând-o lângă pat numai pe credincioasa ei 
servitoare, se aruncă de gâtul acesteia, strigând: 

— Oh, Maud! Sunt pierdută, Maud! 

— Spuneţi-mi, scumpă lady, ce necaz aveţi? 

— Tata a pus mâna pe scrisoarea pe care i-o scriam lui 
Allan. 

— Dar, milady, nobilul dumneavoastră părinte nu ştie să 
citească. 

— Îl va pune pe confesor să-i citească scrisoarea. 

— Da, dacă îi lăsăm timp. Daţi-mi repede o altă hârtie, o 
hârtie asemănătoare cu aceea care v-a fost smulsă. 

— Uite, foaia asta seamănă puţin... 

— Fiți liniştită, milady şi ştergeţi-vă ochii aceştia atât de 
frumoşi; lacrimile le întunecă strălucirea. 

îndrăzneață Maud se năpusti în apartamentele baronului 
tocmai în clipa când acesta se pregătea să-l asculte pe 
venerabilul său confesor, care ţinea în mână, gata să citească, 
scrisoarea Christabelei către Allan. 

— Monseniore — zise repede Maud — m-a trimis milady să 
vă cer scrisoarea pe care înălţimea voastră i-a luat-o de pe 
masă. 

Şi spunând acestea, tânăra fată se strecură ca o pisică 
până lângă confesor. 

— Pe sfântul Dunstan, fiică-mea e nebună! Cum în- 
drăzneşte să te însărcineze cu o asemenea misiune? 

— Da, monseniore şi iată că mi-am îndeplinit-o! zise Maud, 
smulgând cu uşurinţă hârtia din mâinile preotului, care o ţinea 
în dreptul nasului ca să poată desluşi scrisul. 


— Obraznico! strigă baronul, năpustindu-se după Maud. 

Tânăra se repezi spre uşă ca un pui de căprioară, dar în 
prag se lăsă prinsă. 

— Dă-mi hârtia sau te sugrum! Maud plecă încet capul, 
păru că se cutremură de teamă, iar baronul smulse dintr-unul 
din buzunarele şorţului în care ea îşi vârâse amândouă mâinile o 
hârtie întru totul asemănătoare cu aceea pe care confesorul se 
pregătea s-o citească. Ai merita o pereche de palme, toanto! 
urlă baronul, ridicând o mână asupra lui Maud, iar cu cealaltă 
întinzând călugărului hârtia. 

— N-am făcut decât să îndeplinesc porunca stăpânei. 

— Bine! Du-te şi spune-i fiicei mele că pe ea am s-o 
pedepsesc pentru obrăznicia ta. 

— Mă închin cu smerenie, monseniore — răspunse Maud, 
însoţindu-şi cuvintele cu o plecăciune dintre cele mai ironice. 

încântată că i-a reuşit stratagema, tânăra se întoarse 
fericită în camera stăpânei. 

— Ei, acum că suntem liniştiţi, ia să vedem, părinte. Citiţi- 
mi ce-i scrie ticăloasa mea fată, păgânului acela de Allan Clare. 

Călugărul începu să citească încet, cu o voce fonfănită: 


"Când iarna blândă îngăduie viorelelor să se 
deschidă, 

Când florile se desfac şi ghioceii vestesc 
sosirea primăverii, 

Când inima ta atrage dulci priviri şi dulci 
cuvinte, 

Când surâzi de fericire, te gândeşti la mine, 
dragostea mea?" 


— Ce-mi citeşti acolo, părinte? strigă baronul. Prostii, 
Doamne iartă-mă! 

— Desluşesc cuvânt cu cuvânt ce scrie pe hârtie, fiule! Vrei 
să merg mai departe? 

— Desigur, părinte; mi se pare însă că fiica mea era prea 
tulburată ca să nu fi scris altceva decât acest cântecel nătâng. 

Călugărul îşi reluă lectura. 


"Când primăvara acoperă pământul cu 
trandafiri înmiresmati, 


Când soarele zâmbeşte cerului, 

Când iasomia înfloreşte sub fereastră. 

Nu vrei să trimiti un gând de dragoste spre cel 
care te iubeşte?" 


— La dracu! strigă baronul. Şi astea se cheamă versuri! Mai 
e mult, părinte? 

— Doar câteva rânduri şi nimic altceva. 

— la căutaţi, uitaţi-vă mai jos. 

— "Când toamna..." 

— Destul! Destul! urlă Fitz Alwine. Cântecul străbate toate 
cele patru anotimpuri, ajunge! 

Totuşi bătrânul continuă: 


"Când frunzele veştede acoperă iarba, 

Când cerul este învăluit de nori, 

Când cade promoroaca şi zăpada, 

Te gândeşti oare la cel care te iubeşte, 
dragostea mea?" 


— Dragostea mea, dragostea mea! repetă baronul. Nu, nu 
se poate, Christabel nu scria cântecul ăsta când am surprins-o. 
Am fost înşelat, ah, straşnic m-au înşelat, dar, pe sfântul Petru, 
nu pentru multă vreme. Părinte, aş vrea să rămân singur: bună 
seara, noapte bună! 

— Pace ţie, fiule! zise călugărul, retrăgându-se. 

să-l lăsăm pe baron să-şi rumege planurile de răzbunare şi 
să ne întoarcem la Christabel şi la zvăpăiata Maud. 

Tânăra fata îi scria lui Allan că este gata să plece din casa 
tatălui său şi că planurile baronului cu privire la căsătoria ei cu 
sir Tristram de Goldsborough o sileau să ia această crudă 
hotărâre. 

— Am să-i duc eu scrisoarea asta lui messire Allan — spuse 
Maud, luând scrisoarea. În acest scop, tânăra fată trezi un băiat 
de vreo şaisprezece-şaptesprezece ani, fratele său de lapte. 
Halbert — zise ea — vrei să-mi faci un mare bine, adică lady-ei 
Christabel? 

— Cu plăcere — răspunse flăcăul. 

— Din capul locului însă îţi spun că te pândesc unele 
primejdii. 


— Cu atât mai bine, Maud. 

— Aşadar, mă pot încrede în tine — continuă Maud, 
trecându-şi un braţ în jurul gâtului lui şi privindu-l ţintă în ochii 
negri, frumoşi. 

— Încrede-te ca în Dumnezeu — răspunse copilul, cu naivă 
îngâmfare — ca în Dumnezeu, dragă Maud. 

— Oh! Ştiam eu că mă pot bizui pe ţine, dragă frate: 
mulţumesc! 

— Ce trebuie să fac? 

— Trebuie să te scoli, să te îmbraci şi să încaleci. 

— Nimic mai uşor. 

— Să ştii că trebuie să iei din grajd calul care aleargă cel 
mai iute. 

— Nimic mai uşor. lapa mea, botezată cu frumosul tău 
nume, Maud, e cea mai bună alergătoare din comitat. 

— Dragă copile, ştiu asta. Grăbeşte-te şi, de îndată ce eşti 
gata, vino în curtea din faţa podului mobil, eu te voi aştepta 
acolo. 

Zece minute mai târziu, Halbert, ţinând de căpăstru calul 
înşeuat, asculta cu atenţie instrucţiunile isteţei cameriste. 

— Aşadar — îi explică ea — străbaţi oraşul şi o parte din 
pădure, după care ai să dai de o casă aflată cam la câteva mile 
înainte de Mansfeldwoodhaus. In casa asta locuieşte un pădurar 
pe care-l cheamă Gilbert Head. Îi dai biletul ăsta şi-l rogi să-l dea 
lui messire Allan Clare, iar fiului pădurarului, Robin Hood, îi vei 
da arcul şi săgețile astea care sunt ale lui. lată instrucţiunile 
mele, ai înţeles bine ce ţi-am spus? 

— Foarte bine, frumoasa mea Maud — răspunse băiatul — 
mai ai să-mi dai şi alte porunci? 

— Nu. Ah, ba da, uitasem... Spune-i lui Robin Hood, 
proprietarul arcului şi săgeţilor, spune-i că... In curând o să i se 
dea de ştire când va sosi clipa să vină la castel fără nici o 
primejdie, căci aici este cineva care aşteaptă cu nerăbdare 
întoarcerea lui... Înţelegi, Hal? 

— Sigur că-nţeleg. 

— Fă în aşa fel ca să nu te-ntâlneşti cu soldaţii baronului. 

— Şi de ce să-i ocolesc, Maud? 

— Am să-ţi spun de ce când o să te întorci, iar dacă soarta 
te aruncă în calea lor, născoceşte o pricină ca să le lămureşti de 
ce te plimbi noaptea şi fereşte-te să le vorbeşti de ţinta 


călătoriei tale. Du-te acum, inimă vitează! Halbert pusese 
piciorul în scară când Maud adăugă: Insă dacă ai să întâlneşti 
trei persoane dintre care unul este un călugăr... 

— Fratele Tuck, nu-i aşa? 

— Da... atunci nu merge mai departe, cei doi tovarăşi ai lui 
sunt Allan Clare şi Robin Hood, aşa că îţi vei duce repede la 
îndeplinire însărcinarea primită şi te vei înapoia degrabă. Acum, 
la drum! Nu uita să-i spui tatii când te-o întreba de ce ieşi din 
castel, că te duci în oraş să cauţi un medic pentru lady 
Christabel, care-i bolnavă. Adio, Hal, adio! Am să-i spun 
frumoasei Grace May că tu eşti cel mai îndatoritor şi cel mai 
curajos băiat din Christendon. 

— Adevărat Maud, ai să fii aşa de bună să-i spui toate astea 
lui Grace? zise Halbert, aruncându-se în şa. 

— Ba bine că nu, chiar şi mai mult, am s-o rog să-ți 
plătească ea toate sărutările pe care ţi le datorez eu pentru 
binele pe care mi-l faci. 

— Ura! Ura! strigă băiatul, dând pinteni calului, Ura, pentru 
Maud! Ura, pentru Grace! 

Podul mobil fu lăsat. Hal cobori colina în galop, iar Maud, 
mai uşoară ca o rândunică, zbură spre apartamentele stăpânei 
sale ca să-i anunţe, fericită, plecarea mesagerului. 


Capitolul XI 


Noaptea era liniştită şi senină, razele lunii inundau pădurea, 
iar cei trei fugari străbăteau în goană, pe rând, când zonele 
întunecate ale desişurilor, când cele scăldate în lumină ale 
poienelor. Nepăsător, Robin Hood trimitea în văzduh refrenele 
unei balade de dragoste; Allan Clare, trist şi tăcut, deplângea 
rezultatele vizitei sale la castelul din Nottingham. În timp ce 
călugărul făcea aprecieri foarte puţin vesele asupra nepăsării lui 
Maud faţă de el şi asupra atenţiei pline de gingăşie pe care fata 
o arătase tânărului pădurar. 

— Pe sfânta liturghie! murmură înfundat călugărul. Pare-mi- 
se totuşi că mi-s un bărbat frumos, bine înfipt pe picioarele mele 
şi nu prea urât la chip, aşa cum mi s-a spus de atâtea ori; atunci 
de ce şi-o fi schimbat părerea Maud? Ah! Pe sufletul meu! Dacă 


cocheta asta mică mă uită pe mine pentru ăst băietan palid şi 
pirpiriu, asta dovedeşte că n-are gust şi atunci nu vreau să-mi 
pierd timpul luptând împotriva unui rival atât de firav; n-are 
decât să-l iubească până n-o mai putea! Puțin îmi pasă dacă-l 
iubeşte! Şi sărmanul călugăr suspină. Aş! reluă el deodată, cu 
chipul luminat de un zâmbet plin de trufie. Nu. Nu-i cu putinţă! 
Maud nu poate iubi stârpitura asta care nu ştie decât să gungu- 
rească balade; a vrut doar să mă facă gelos, să-mi pună la 
încercare încrederea mea în ea şi să mă facă s-o iubesc şi mai 
mult. Ah, femeile, femeile! Au mai multă viclenie într-un singur 
fir de păr din cap decât avem noi, bărbaţii, în toate firele de păr 
din barbă. 

Cititorii ne vor dezaproba, poate, că punem în gura acestui 
personaj bisericesc un asemenea fel de a vorbi şi că-l lăsăm să 
joace rolul unui cuceritor, ahtiat după plăceri lumeşti. Dar îi 
rugăm să se întoarcă cu gândul la vremurile în care se petrece 
acţiunea povestirii noastre şi atunci vor înţelege că nu avem nici 
pe departe intenţia de a calomnia ordinele religioase. 

— Ei bine, vesele Gilles, cum îţi spune frumoasa Maud — îi 
strigă Robin — unde-ţi fuge gândul? Pari la fel de trist ca un 
discurs funebru. 

— Cei pe care... norocul îi favorizează au dreptul să fie 
veseli, jupân Robin — răspunse călugărul — dar cei care sunt 
victimele nazurilor lui au şi ei un drept: dreptul de a fi trişti. 

— Dacă numeşti favoruri ale norocului privirile bine- 
voitoare, surâsurile strălucitoare, cuvintele dulci şi sărutările 
drăgăstoase ale unei fete frumoase — replică Robin — pot să 
mă laud că sunt foarte bogat. Dar dumneata, frate Tuck, care ai 
făcut jurământ de cumpătare, spune-mi, cu ce drept pretinzi că 
eşti lovit de acest zeu năzuros? 

— Te faci că nu ştii, băiete? 

— Chiar nu ştiu. Dar mă gândesc dacă nu cumva Maud are 
vreun amestec în tristeţea ta. Ah, nu, cu neputinţă! Dumneata 
eşti tatăl ei spiritual, confesorul ei şi nimic altceva... nu-i aşa? 

— Hai, arată-ne drumul spre casa ta — zise călugărul pe un 
ton posac — şi nu mai îndruga verzi şi uscate, ca un zăpăcit ce 
eşti. 

— Să nu ne supărăm, bunul meu Tuck — spuse Robin cu 
mâhnire. N-am vrut să te jignesc, dar dacă Maud este pricina, să 
ştii că asta s-a întâmplat fără voia mea, ţi-o jur! N-o iubesc pe 


Maud şi, mai înainte de a o fi văzut azi pentru prima dată, mi-am 
dăruit inima unei tinere fete... 

Călugărul se întoarse spre tânărul pădurar, îi strânse mâna 
cu multă afecţiune şi-i spuse zâmbind: 

— Păi, nu m-ai jignit, dragă Robin, sunt trist aşa din senin şi 
fără o pricină anume. Maud n-are nici o înrâurire asupra 
caracterului meu, nici asupra inimii mele. Maud este o copilă 
veselă şi încântătoare. la-o de nevastă când ţi-o veni vremea să 
te-nsori şi-o să fii fericit.... Dar eşti sigur că ţi-ai dăruit inima? 

— Sigur... foarte sigur... mi-am dăruit-o pentru totdeauna. 
Călugărul zâmbi din nou. Nu vă călăuzesc acasă la tata pe 
drumul cel mai scurt — spuse Robin după o clipă de tăcere — ca 
să nu ne întâlnim cu soldaţii pe care, de bună seamă, i-a trimis 
baronul pe urmele noastre când a aflat că am evadat. 

— Judeci ca un înţelept şi te porţi ca o vulpe, jupâne Robin 
— zise călugărul. Sau eu nu-l mai cunosc pe bătrânul fanfaron, 
sau în mai puţin de un ceas va fi pe urmele noastre, însoţit de o 
trupă de arbaletieri nepricepuţi. 

Cei trei fugari, chinuiţi de oboseală, tocmai se pregăteau să 
străbată o răscruce de drum, când, la lumina lunei, zăriră un 
călăreț coborând în goană mare povârnişul unei poteci. 

— Prieteni, ascundeţi-vă în spatele copacilor — îi sfătui la 
iuţeală Robin. Vreau să fac cunoştinţă cu drumeţul ăsta. Stai! 
Stai! strigă Robin, văzând că vijeliosul călăreț nu-i decât un 
băieţandru. 

— Stai! repetă călugărul, cu o voce de stentor. 

Călărețul se întoarse din drum şi strigă: 

— Ah, dacă ochii nu mă-nşală, iată-l pe părintele Tuck. 
Bună seara, părinte Tuck! 

— Vorbe de aur, copilul meu! răspunse călugărul. Bună 
seara şi spune-ne cine eşti tu? 

— Cum, părinte, cuvioşia voastră nu-şi mai aminteşte de 
Halbert, fratele de lapte al frumoasei Maud, fiica lui Hubert 
Lindsay, portarul castelului din Nottingham? 

— A, tu eşti, jupâne Hal! Acum te recunosc. Şi pentru care 
pricină, mă rog, galopezi astfel prin pădure, după miezul nopţii? 

— Am să vă spun pentru că-mi veţi da o mână de ajutor să- 
mi duc la îndeplinire misiunea: trebuie să înmânez lui messire 
Allan Clare un bilet scris de mâna micuță a lady-ei Christabel 
Fitz Alwine. 


— Şi ca să-mi dai arcul şi săgețile pe care le văd la spatele 
tău, dragă băiete — adăugă Robin. 

— Biletul! Unde-i biletul? întrebă Allan, grăbit. 

— Oho! exclamă tânărul, râzând. Nu mai e nevoie să întreb 
de numele acestor gentlemani. Ca să-i pot deosebi, Maud mi-a 
spus: "Sir Allan este cel mai înalt, iar sir Robin cel mai tânăr; sir 
Allan este frumos, dar sir Robin este şi mai frumos". Văd acum 
că Maud nu s-a înşelat; îmi dau seama, deşi nu mă pricep la 
frumuseţea bărbaţilor. Ei, dacă ar fi vorba de frumuseţea fe- 
meilor, acolo nu zic ba, acolo mă pricep şi Grace May ştie lucrul 
asta. 

— Scrisoarea, vorbăreţule, dă-mi scrisoarea! strigă Allan. 

Halbert îl privi lung şi plin de uimire pe tânărul bărbat, apoi 
spuse liniştit: 

— lată, sir Robin, aveţi aici arcul şi săgețile; sora mea vă 
roagă... 

— La dracu! strigă din nou Allan. Dă-mi scrisoarea, băiete, 
căci altfel ţi-o iau ou sila! 

— După voia dumneavoastră, messire — răspunse liniştit 


Halbert. 

— Îmi pierd cumpătul fără să vreau, copilul meu — continuă 
Allan, cu blândeţe — însă scrisoarea aceasta este atât de 
însemnată... 


— Nu mă îndoiesc, messire, căci Maud mi-a spus să n-o 
înmânez nimănui decât numai dumneavoastră personal, dacă vă 
voi întâlni înainte de a ajunge la casa lui Gilbert Head. Tot 
vorbind, Halbert se scotocea prin buzunare şi le întorcea pe dos; 
apoi după vreo cinci minute de căutare prefăcută, răutăciosul 
glumeţ spuse pe un ton jalnic şi trist: Dumnezeule, am pierdut- 
o! Am pierdut scrisoarea! 

Allan, disperat şi furios, se repezi la Hal şi-l zvârli jos de pe 
cal. Din fericire, băiatul se ridică teafăr. 

— Caută la cingătoare! îi strigă Robin. 

— Ah, da, am uitat de cingătoare — spuse Hal, jumătate 
râzând, jumătate dojenindu-l cu privirea pe cavaler pentru 
brutalitatea lui de prisos. 

— Ura! Ura! Pentru iubita mea Grace May! Am găsit biletul 
lady-ei Christabel. 


Cu braţul ridicat în aer, Hal ţinea hârtia în vârful degetelor, 
strigând mereu "Ura!", aşa că Allan s-a văzut nevoit să facă un 
pas spre el şi să-i smulgă preţioasa epistolă. 

— Dar mesajul pentru mine l-ai pierdut, jupâne? întrebă 
Robin. 

— Îl am pe limbă. 

— Liberează-ţi limba, te-ascult. 

— lată-l, cuvânt cu cuvânt: "Dragă Hal, mi-a spus Maud, să-i 
spui lui messire Robin Hood că în curând o să i se dea de veste 
când va sosi clipa să vină la castel fără nici o primejdie, căci aici 
este cineva care aşteaptă cu nerăbdare întoarcerea lui". Asta e. 

— Şi pentru mine ce-a spus? întrebă călugărul. 

— Nimic, cuvioase părinte. 

— Nici un cuvânt? 

— Nici unul. 

— Mulţumesc. 

Şi fratele Tuck îi aruncă lui Robin o privire furioasă. 

Fără a pierde o clipă, Allan rupse sigiliul scrisorii şi, la 
lumina lunei, citi următoarele: 


“Dragul meu Allan, 

Atunci când m-ai rugat atât de drăgăstos şi de convingător 
să părăsesc casa părintească, n-am vrut să-ți ascult vorbele şi 
am respins propunerile tale, deoarece eram încredințată că 
prezența mea este necesară pentru a asigura fericirea tatălui 
meu şi mi se părea că el n-ar putea trăi fără mine. 

M-am înşelat amarnic. Am rămas ca trăsnită când, după 
plecarea ta, m-a anunţat că, la sfârşitul săptămânii, voi deveni 
soția altuia decât a scumpului meu Allan. Lacrimile, rugăminţile 
mele au fost zadarnice. Sir Tristram de Goldsborough va sosi 
peste patru zile. 

Ei bine, deoarece tata vrea să se despartă de mine, 
deoarece prezența mea îi este o povară, îl părăsesc. 

Dragă Allan, ţi-am oferit inima, iți ofer acum mâna. Maud, 
care va pregăti totul în vederea fugii, îti va spune cum trebuie 
să procedezi. 

Sunt a ta 

Christabel". 

"P.S. Tânărul însărcinat să-ţi aducă biletul acesta îti va 
înlesni o întâlnire cu Maud". 


— Robin — spuse de îndată Allan — mă-ntorc la 
Nottingham. 

— Aşa aveţi de gând? 

— M-aşteaptă Christabel. 

— Asta-i altceva. 

— Baronul Fitz Alwine vrea s-o mărite cu un ticălos bătrân, 
prieten cu el. Ea n-are cum să scape de căsătorie decât fugind 
de-acasă şi m-aşteaptă ca să fugă... Ai vrea să m-ajuţi în 
această încercare? 

— Din toată inima, messire. 

— Ei bine, ne întâlnim mâine de dimineaţă. O vei găsi pe 
Maud sau pe unul din trimişii ei, poate chiar pe acest tânăr, la 
intrarea în oraş. 

— Cred, messire, că ar fi mai înţelept să mergeţi întâi să vă 
vedeţi sora, pe care lunga dumneavoastră absenţă a îngrijorat-o 
din cale afară. Vom pleca împreună când se va crăpa de ziuă, 
însoţiţi de câţiva oameni voinici pentru al căror curaj şi 
devotament mă pun chezaş. Dar ia tăceţi, aud zgomotul unei 
trupe călare. Şi Robin îşi lipi urechea de pământ. Cavalcada asta 
vine dinspre castel... sunt soldaţii baronului care ne caută. 
Messire şi dumneata, frate Tuck, ascundeţi-vă în mărăciniş, iar 
tu, Hal, tu să ne-arăţi că eşti vrednicul frate al lui Maud. 

— Şi vrednic de dragostea frumoasei Grace May — adăugă 
flăcăul. 

— Da, băiatule. Încalecă pe cal, uită că ne-ai întâlnit şi 
încearcă să-i lămureşti pe călăreţi că baronul le-a poruncit să se 
înapoieze la castel de îndată. Inţelegi? 

— Înţeleg, fiţi liniştit. Să mă lipsească pentru totdeauna 
Grace May de privirile ei mângâietoare dacă n-am să 
îndeplinesc porunca dumneavoastră cu toată dibăcia. 

Halbert dădu pinteni calului, dar nu ajunse prea departe şi 
cavalcada îi tăie drumul. 

— Cine eşti? întrebă şeful grupului de călăreţi. 

— Halbert, scutier novice în castelul din Nottingham. 

— Ce cauţi în pădure la ceasul când cine nu-i de serviciu 
trebuie să doarmă liniştit? 

— Pe dumneavoastră vă caut; monseniorul baron m-a 
trimis după dumneavoastră ca să vă spun să vă întoarceţi de 
îndată la castel. Şi-a pierdut răbdarea, vă aşteaptă de o oră. 


— Monseniorul era rău dispus când l-ai părăsit? 

— Fără îndoială, misiunea pe care o aveaţi de îndeplinit nu 
cerea o absenţă atât de îndelungată. 

— Am ajuns până în satul Mansfeldwoodhaus fără să dăm 
peste fugari; în schimb, când ne înapoiam, am pus, din fericire, 
gheara pe unul din ei. 

— Adevărat? Şi pe care din ei l-aţi prins? 

— Pe un oarecare Robin Hood. E aici legat fedeleş pe un 
cal, în mijlocul oamenilor mei. 

Ascuns în spatele unui copac la numai câţiva paşi 
depărtare, Robin scoase puţin capul încercând să-l vadă pe 
necunoscutul care se folosea de numele lui, dar nu izbuti să-i 
zărească faţa. 

— Daţi-mi voie să-l văd şi eu pe prizonier — spuse Halbert, 
apropiindu-se de grupul soldaţilor — eu îl cunosc pe Robin Hood 
din vedere. 

— Aduceţi prizonierul! ordonă şeful. 

Adevăratul Robin zări atunci un tânăr îmbrăcat la fel ca el, 
cu veşminte de pădurar; picioarele îi erau legate pe sub burta 
calului, iar mâinile la spate. Când o rază de lună lumină chipul 
prizonierului, Robin recunoscu pe cel mai tânăr din fiii lui sir Guy 
de Gamwell, pe veselul William, sau Will Roşcovanul, cum i se 
spunea de obicei. 

— Păi ăsta nu-i Robin Hood! strigă Halbert, râzând în 
hohote. 

— Dar atunci cine e? întrebă dezamăgit şeful. 

— De unde ştii tu că eu nu sunt Robin Hood? Te înşală ochii, 
tânărul meu prieten — zise Roşcovanul. Eu sunt Robin Hood, m- 
auzi? 

— Fie! Atunci sunt doi arcaşi cu acelaşi nume în pădurea 
Sherwood — replică Halbert. Unde l-aţi găsit, sergent? 

— La câţiva paşi de o casă unde locuieşte un oarecare 
Gilbert Head. 

— Era singur? 

— Singur. 

— Ar fi trebuit să fie însoţit de două persoane, căci Robin, 
care a evadat din castel, a fugit împreună cu încă doi prizonieri; 
de altfel, n-aveau nici arme, nici cai, fugeau pe jos, aşa că ar fi 
fost cu neputinţă să ajungă atât de departe, numai dacă ar fi 
încălecat un cal iute ca ai noştri. 


— Fii bun şi spune-mi, tinere scutier — i se adresă sergentul 
— de unde ştii dumneata că erau trei fugari? Şi îţi poruncesc din 
nou să-mi spui de ce hoinăreşti prin pădure în miez de noapte? 
Şi să-mi mai spui şi de când îl cunoşti pe Robin Hood? 

— Mi se pare, sergent, că vrei să-ţi schimbi haina de soldat 
cu o sutană de preot. 

— Lasă gluma, caraghios mic ce eşti! Răspunde fără greş la 
întrebările mele. 

— Nu glumesc deloc, sergent şi ca dovadă am să răspund 
la întrebările dumitale fără... cum ai zis?... A, da, fără greş! Am 
să încep cu ultima întrebare, îţi convine, sergent? 

— Dă-i drumul! strigă soldatul, nerăbdător. Altfel, îţi pun 
cătuşe. ` 

— Fie, îi dau drumul! Il cunosc pe Robin Hood fiindcă l-am 
văzut chiar azi intrând în castel. 

— Mai departe! 

— Hoinăresc prin pădure, întâi din porunca baronului Fitz 
Alwine, stăpânul nostru, al tuturor; porunca o cunoşti. În al 
doilea rând, din porunca fiicei sale preaiubite, lady Christabel. 
Eşti mulţumit, sergent? 

— Mai departe! 

— Ştiu că erau trei prizonieri evadați pentru că mă vestise 
meşterul Hubert Lindsay, păstrătorul cheilor castelului şi tatăl 
surorii mele de lapte, frumoasa Maud; eşti mulţumit, sergent? 

Sergentul turba din pricina calmului batjocoritor al 
răspunsurilor şi, nemaiştiind ce să zică, strigă: 

— Ce poruncă ai primit din partea lady-ei Christabel? 

— Ohoho! exclamă băiatul, râzând. Sergentul se gândeşte 
să pătrundă în tainele milady-ei... Ohoho! Este, într-adevăr, de 
necrezut. Dar nu te ruşina, sergent; porunceşte-mi să mă-ntorc 
în mare grabă la castel şi-am să-i aduc la cunoştinţă milady-ei 
dorinţa dumitale; fără doar şi poate că milady mă va trimite să-ţi 
ies în cale, tot în mare grabă, ca dumneata să cumpăneşti 
poruncile pe care mi le-a dat. Hai, frumosule căpitan, bâjbâi, te 
împotmoleşti, dar eu te felicit pentru că l-ai prins pe Robin Hood. 
Nu mă-ndoiesc că baronul Fitz Alwine te va răsplăti cu vârf şi 
îndesat când îl va vedea pe ăst Robin Hood pe care i-l aduci 
drept cel adevărat. 

— Ascultă, limbutule! strigă sergentul, plin de năduf. Te-aş 
strânge de gât dacă aş avea timp!... La drum, copii! 


— La drum — strigă şi prizonierul — şi ura pentru 
Nottingham! 

Cavalcada tocmai dădea să plece, când Robin ţâşni în faţa 
calului sergentului şi zise cu voce puternică: 

— Stai! Eu sunt Robin Hood! 

Înainte de a fi luat această hotărâre, curajosul băiat îi 
şoptise la ureche lui Allan următoarele cuvinte: 

— Messire, dacă ţii la viaţă şi la Christabel, rămâi nemişcat 
ca ăst trunchi de copac şi lasă totul în seama mea — iar Allan îi 
îngăduise lui Robin să vorbească, fără a înţelege însă ce 
urmăreşte băiatul. 

— Mă trădezi, Robin! strigă Will Roşcovanul fără voie. 

La aceste cuvinte, şeful grupului de călăreţi întinse braţul, îl 
apucă pe Robin de gulerul hainei şi-l întrebă apoi pe Hal: 

— Ăsta-i adevăratul Robin? 

Prea viclean ca să răspundă fără greş, vorba sergentului, 
Hal ocoli întrebarea şi zise: 

— De când mă găseşti, messire, atât de pătrunzător, că ceri 
ajutorul deşteptăciunii mele? Ce, eu mi-s ogar de vânătoare ca 
să adulmec vânatul pentru dumneata? Ce sunt eu, pisică 
sălbatică, să văd ceea ce dumneata nu vezi? Sau vrăjitor ca să 
ghicesc ce dumneata nu ştii? Ai obiceiul să mă-ntrebi în fiece 
clipă: "Hal, ce-i asta?" "Hal, ce-i aia?" 

— Nu face pe prostul şi spune-mi care din cei doi pierde- 
vară este Robin Hood, altfel, îţi repet, te leg. 

— Noul venit poate foarte bine să răspundă singur: 
întreabă-l. 

— V-am mai spus că eu sunt Robin Hood, adevăratul Robin 
Hood! strigă tânărul crescut de Gilbert. Cel pe care l-aţi legat de 
cal este un bun prieten al meu, e Robin Hood doar aşa, de 
formă. 

— Atunci rolurile se schimbă — zise sergentul — şi, pentru 
început, ai să-i iei tu locul gentlemanului cu părul roşu. 

Slobozit din legături, Will se repezi spre Robin şi cei doi 
prieteni se îmbrăţişară călduros, apoi Will se făcu nevăzut, după 
ce strânse cu putere mâna lui Robin, spunându-i în şoaptă: 

— Bizuie-te pe mine. 

Fără îndoială, aceste cuvinte erau un răspuns la vorbele pe 
care Robin i le şoptise la ureche în timp ce se îmbrăţişau. 


Soldaţii îl legară pe Robin pe cal, iar grupul de călăreţi porni 
spre castel. 

lată acum în ce împrejurări a fost arestat William. leşind de 
la Gilbert Head, Roşcovanul îl lăsase pe vărul său Micul-john să 
se întoarcă singur la Gamwell Hall, iar el o apucă spre 
Nottingham, nădăjduind să-l întâlnească pe Robin. După ce 
merse aproape un ceas, auzi tropot de cai şi, crezând că este 
Robin şi tovarăşii lui, Will începu să cânte în gura mare, cu cea 
mai falsă voce care s-a auzit vreodată, balada lui Gilbert ce se 
sfârşeşte astfel: 


Vino cu mine, dragostea mea, dragul meu Robin Hood, 


iar soldaţii baronului, înşelaţi de invocarea numelui de 
Robin Hood, l-au înconjurat şi l-au legat fedeleş strigând: 
"Victorie!" 

Will înţelese repede că prietenul său era ameninţat de 
primejdie şi de aceea nu le-a spus soldaţilor cine este. Restul îl 
cunoaşteţi. 

Grupul de călăreţi plecă cu Robin; Allan şi călugărul ieşiră 
din ascunzătoare, iar Will, ridicându-se din mijlocul unui tufiş, le 
păru o fantomă. 

— Ce v-a spus Robin? îl întrebă Allan. 

— lată cuvânt cu cuvânt — răspunse Will. "Doi tovarăşi ai 
mei, un cavaler şi un călugăr, sunt ascunşi pe-aici pe-aproape. 
Spune-le să vină mâine, în revărsatul zorilor, în valea lui Robin 
Hood, pe care ei o cunosc. Să vii şi tu cu fraţii tăi pentru că am 
nevoie de braţe puternice şi de inimi îndrăzneţe ca să m-ajute în 
încercarea mea. Trebuie să ocrotim nişte femei." Asta a fost tot. 
Prin urmare, domnule cavaler — adăugă Will — vă sfătuiesc să 
mergem chiar acum la Gamwell Hall pentru că de aici avem mai 
puţin de mers până acolo decât până la casa lui Gilbert Head. 

— Aş vrea să-mi îmbrăţişez sora în seara asta; ea se află la 
Gilbert. 

— lertaţi-mă, messire; doamna care a sosit ieri la Gilbert, 
însoţită de un gentilom, se găseşte acum la Gamwell Hall. 

— La Gamwell Hall? Cu neputinţă! 

— lertaţi-mă, messire, miss Marianne este acum la tatăl 
meu şi pe drum am să vă povestesc cum a ajuns acolo. 


— N-a spus Robin că mâine va trebui să ocrotim nişte 
femei? întrebă călugărul. 

— Ba da, părinte. 

— Fericit ştrengar! mormăi călugărul. O răpeşte pe Maud. 
Ah, femeile, femeile! Cu adevărat au într-un fir de păr din cap 
mai multă viclenie decât au bărbaţii în toate firele din barba lor. 


Capitolul XII 


Baronul asculta fără interes un om de încredere al său care- 
i prezenta situaţia cheltuielilor, când, deodată, pătrunse în 
cameră Robin, însoţit de doi soldaţi şi precedat de sergentul 
Lambic, al cărui pronume l-am uitat. Brusc, vijeliosul baron îl 
întrerupse din lectură pe omul său şi se îndreptă spre mica 
trupă, iar privirile sale nu prevesteau nimic bun. Sergentul ridică 
ochii spre stăpânul său, ale cărui buze întredeschise fremătau şi 
crezu că e cuviincios să-i lase seniorului primul cuvânt; dar 
bătrânul Fitz Alwine nu era omul care să aştepte cu răbdare să i 
se dea raportul, aşa că îi cârpi cu sete sergentului o palmă ca 
pentru a-i spune: "Ascult". 

— Aşteptam... — bâlbâi sărmanul Lambic. 

— Şi eu aşteptam. Şi, mă rog, care dintre noi trebuie să 
aştepte? Nu vezi, nătângule, că ciulesc urechile de o oră?... Dar 
mai întâi să ştii, domnule, că mi s-au povestit isprăvile dumitale; 
totuşi îţi fac cinstea să mai ascult o dată povestirea şi din gura 
dumitale. 

— V-a spus Halbert, monseniore?... 

— Mi se pare că-mi pui întrebări? La dracu! lată ceva 
nemaipomenit! Domnul îmi pune mie întrebări! Oh! Oh! 

Lambic povesti tremurând cum îl arestase pe adevăratul 
Robin. 

— Uiţi un singur amănunt, domnule. De ce nu-mi spui că ai 
prins şi apoi l-ai lăsat liber pe ticălosul acela pe care ţineam 
grozav de mult să-l arestezi? lată ceva foarte hazliu din partea 
dumitale, domnule. 

— Greşiţi, milord. 

— Eu nu greşesc niciodată, domnule. Da, i-ai dat drumul 
când a apărut acest tânăr din Sherwood. 


— Aşa este, milord — răspunse Lambic, care, din prudenţă, 
ocolise acest episod al expediției sale în pădure. 

— Aha, jupâne Lambic, cel mai înţelept, cel mai înflăcărat, 
cel mai pătrunzător, cel mai priceput din toată trupa, sergentul 
uneia din companiile mele de soldaţi! strigă baronul, 
dispreţuitor, apoi adăugă: Nu ţi-ai amintit de chipul aceluia pe 
care l-ai închis în temniţă cu câteva ceasuri mai înainte? Rege al 
neghiobilor, liliac orb, melc schilod! 

— Eu n-am văzut pe nici unul din prizonieri, milord. 

— Adevărat? Erai legat la ochi? Vino-ncoace, Robin! strigă 
baronul, cu o voce ca de tunet, trântindu-se într-un jilţ. Soldaţii îl 
împinseră pe Robin către baron. Foarte bine, dulăiaşule! Tot aşa 
de straşnic latri? Am să-ţi spun ce ţi-am mai spus: să-mi 
răspunzi cinstit la întrebările mele, altfel poruncesc oamenilor 
mei să te ucidă, m-ai înţeles? 

— Intrebaţi-mă — răspunse rece Robin. 

— Aha! Te-ai schimbat, nu refuzi să vorbeşti, bravo! 

— Vă spun, milord, întrebaţi-mă. 

Privirea baronului, care se îmblânzise, fulgeră din nou şi se 
aţinti asupra lui Robin, dar Robin zâmbi. 

— Cum ai evadat, pui de lup? 

— leşind din temniţă. 

— Aş fi ghicit-o fără prea multă strădanie; cine ţi-a înlesnit 
fuga? 

— Eu singur. 

— Şi mai cine? 

— Nimeni. 

— Minţi! Eu ştiu cu totul altceva; ştiu că n-ai putut să te 
strecori prin gaura cheii şi că cineva ţi-a deschis uşa. 

— Nu mi-a deschis nimeni uşa, dar dacă nu-s atât de 
subţiratic ca să mă strecor pe gaura cheii, în schimb am putut 
să mă strecor printre zăbrelele de la fereastra temniţei; de acolo 
am sărit pe meterez, unde am găsit o uşă deschisă, i-am trecut 
pragul, am străbătut apoi nişte galerii, curţi interioare, în sfârşit, 
am ajuns la podul mobil... şi iată-mă-s liber, milord. 

— Şi tovarăşul tău cum a evadat? 

— Nu ştiu. 

— Trebuie totuşi să-mi spui. 

— Cu neputinţă. Nu eram împreună; ne-am întâlnit. 

— Şi în ce loc anume v-aţi întâlnit aşa la tanc? 


— Nu cunosc interiorul castelului şi nu pot să indic locul. 

— Dar ticălosul acela unde era când te-a arestat sergentul 
Lambic? 

— Nu ştiu. Tocmai ne despărţisem cu câteva clipe mai 
înainte; eu mă întorceam singur acasă la tata. 

— El era cel arestat? 

— Nu. 

— Dar el unde-i acum? Ce s-a întâmplat cu el? 

— De cine vorbiţi, milord? 

— Ştii tu prea bine, vicleanule, vorbesc de Allan Clare, 
complicele şi prietenul tău. 

— Pe Allan Clare l-am văzut alaltăieri pentru prima dată. 

— Ah, Dumnezeule, câtă neruşinare! Tărănoii din ziua de 
azi îndrăznesc să ne mintă în faţă! Nu mai există nici bună- 
credinţă, nici respect de când copiii au început să descifreze 
buchile şi să mâzgălească hârtia! Şi fata mea a fost înrâurită de 
viciul ăsta; acum e în legătură cu ticălosul de Allan Clare prin 
mijlocirea acestor scrisori blestemate. Ei bine, pentru că n-ai 
habar unde se ascunde mizerabilul acela, ajută-mă să ghicesc 
unde aş putea să dau de el şi, în schimb, drept răsplată îţi fă- 
găduiesc libertatea. 

— Milord, nu obişnuiesc să-mi petrec timpul dezlegând 
taine. 

— Bine! Am să te silesc eu să hărăzeşti mai multe ceasuri 
din zi acestei îndeletniciri folositoare. Hei, Lambic, pune-l din 
nou în lanţuri pe câinele ăsta şi, dacă mai evadează, Dumnezeu 
să te scape de spânzurătoare! 

— Ah, acum n-o să-mi mai scape — răspunse sergentul, 
schiţând un zâmbet. 

— Atunci şterge-o şi fereşte-te de ştreang! 

Sergentul îl purtă pe Robin dintr-un coridor într-altul, din 
scară în scară, până la o mică uşă ce dădea într-o galerie 
îngustă. Ajunşi acolo, luă torţa aprinsă din mâna unui servitor 
venit să le lumineze drumul şi-l împinse pe Robin într-o 
cămăruţă unde, drept mobilier, nu se vedea decât un braţ de 
paie. Tânărul pădurar îşi roti privirea jur împrejur; un loc mai 
înfiorător decât această temniţă nu putea fi altul; nu exista altă 
ieşire în afară de uşa din bârne groase ferecate cu plăci de fier. 
"Cum naiba să ieşi de aici?" îşi frământa el mintea să găsească 
un mijloc ca să facă de prisos măsurile de prevedere luate de 


temnicerul său, dar nu găsea nimic. Deodată, în bezna 
coridorului, în spatele soldaţilor, zări sclipind privirea luminoasă 
şi limpede a lui Halbert. Viziunea aceasta îi dădu speranţă; 
acum nu se mai îndoia că va fi eliberat în curând, ştiind că inimi 
devotate împărtăşeau necazul lui. 

— lată-ţi iatacul! spuse Lambic. Intraţi, messire şi daţi 
uitării supărarea! Amintiţi-vă că toţi vom muri într-o zi; că o fi 
mâine sau mai târziu, n-are nici o însemnătate. De asemenea şi 
felul în care mori: că mori într-un fel sau altul, de murit tot mori. 

— Ai dreptate, sergent! răspunse Robin, calm. Te-nţeleg că- 
ţi va fi totuna dacă vei muri aşa cum ai trăit... ca un câine. 

În timp ce vorbea, Robin iscodea cu coada ochiului uşa 
rămasă încă deschisă şi-şi întipărea în minte locul soldaţilor de 
pe coridor. Plecase şi servitorul care-i dăduse torţa lui Lambic şi 
tânărui Hal; frânţi de oboseală, cei patru soldaţi se rezemau 
nepăsători de zid şi nu dădeau nici o atenţia convorbirii dintre 
şeful lor şi prizonier. 

Iscusit în a urzi un plan şi iute în a-l pune în aplicare, 
tânărul lup din Sherwood profită de neatenţia soldaţilor şi de 
slăbiciunea lui Lambic, ale cărui mişcări erau îngreunate din 
pricina torţei pe care o ţinea în mâna dreaptă şi, sărind ca o 
pisică sălbatică, zvârli torţa în obrazul sergentului, o stinse dintr- 
o dată, iar el ţâşni afară din temniţă. Cu tot întunericul şi cu 
toată durerea îngrozitoare pe care i-o pricinuiau arsurile de pe 
faţă, Lambic, urmat de oamenii lui, porni în goană nebună după 
fugar; dar nicicând un iepure ţâşnit pe neaşteptate n-a şters-o 
mai repede; nicicând o vulpe urmărită de haite de câini n-a 
făcut mai multe ocoluri. Zadarnic copoii baronului scotociră, 
urlând, toate ungherele, toate coltişoarele nesfârşitelor galerii; 
Robin le scăpă. 

Neştiind unde se află, de la un timp tânărul începu să 
meargă cu mai multă grijă, ţinând mâinile întinse ca să se 
ferească de eventuale obstacole. Mergând aşa pe bâjbâite se 
lovi de cineva care nu-şi putu stăpân un țipăt de spaimă. 

— Cine eşti? se auzi o voce aproape tremurândă. 

"E vocea lui Halbert" — îşi zise Robin. 

— Eu sunt, dragă Hal — răspunse tânărul pădurar. 

— Care eu? 

— Eu, Robin Hood; am evadat şi sunt urmărit; ascunde-mă 
undeva. 


— Urmaţi-mă, messire — spuse viteazul copil — daţi-mi 
mâna, ţineţi-vă mereu aproape de mine şi, mai ales, nici o 
vorbă. 

După mii de ocolişuri prin întuneric, Halbert, cu Robin de 
mână, se opri locului şi ciocăni uşor la o uşă ale cărei scânduri 
rău îmbinate lăsau să se strecoare câteva raze de lumină; o 
voce dulce se interesă de numele vizitatorului nocturn. 

— Hal, fratele tău. 

Uşa se deschise de îndată. 

— Ce veşti mi-aduci, dragă frate? întrebă Maud, apucând 
mâinile tânărului. 

— Am mai mult decât veşti, dragă Maud, întoarce capul şi 
priveşte. 

— Doamne Dumnezeule! El e! strigă Maud, sărind de gâtul 
lui Robin. Surprins şi stânjenit de o primire care mărturisea un 
sentiment pe care el era departe de a-l împărtăşi, Robin vru să 
povestească peripeţiile prin care trecuse de când se reîntorsese 
la castel, despre noua lui evadare, dar Maud nu-i dădu răgaz să 
vorbească. Salvat, salvat, salvat! îngâna fata înnebunită, printre 
lacrimi, râs, suspine şi sărutări. Salvat, salvat! 

— Ce fată ciudată eşti tu, Maud! zise inocentul scutier 
novice. Credeam că-ţi fac plăcere dacă-l aduc aici pe messire 
Robin Hood şi când colo, plângi de pare-ai avea remuşcări. 

— Hal are dreptate — spuse Robin — ai să-ţi strici ochii 
aceştia atât de frumoşi, dragă Maud. Fii iar veselă, cum ai fost 
de dimineaţă. 

— Cu neputinţă — răspunse fata, suspinând adânc. 

— Nu-mi vine să cred — spuse Robin, aplecându-se spre 
capul lui Maud şi atingând cu buzele şuviţele de păr negru ce-i 
încadrau fruntea. Fără îndoială, Maud simţi răceala cu care 
tânărul pădurar rosti aceste cuvinte simple: "Nu-mi vine să 
cred", căci se îngălbeni şi oftă amarnic. Maud dragă, nu mai 
plânge, sunt aici! repeta Robin fără încetare. Spune-mi de ce 
eşti supărată. 

— Nu-mi cere asta astăzi, mai târziu o să afli totul... Lady 
Christabel şi cu mine ne gândeam să te eliberăm... Ah, cât o să 
se bucure când va afla că eşti liber! Messire Allan Clare a primit 
scrisoarea sa? Ce răspuns îi aduci? 

— Messire Allan n-a putut nici să scrie, nici să stea de vorbă 
cu mine, dar îi cunosc intenţiile şi vreau, cu ajutorul lui 


Dumnezeu şi cu sprijinul dumitale, dragă Maud, s-o răpim pe 
lady Christabel din castel şi s-o ducem la logodnicul său. 

— Alerg să-i dau de veste stăpânei — zise repede Maud. Nu 
voi lipsi mult. Aşteaptă-mă aici până mă întorc; vino cu mine, 
Hal. 

Rămas singur, Robin se aşeză pe marginea patului fetei şi 
căzu pe gânduri. Am mai spus că, în ciuda tinereţii sale, Robin 
vorbea şi acţiona ca un om în toată puterea cuvântului. Această 
judecată precoce o datora grijii cu care fusese educat de Gilbert. 
El îl învățase să gândească singur, să acţioneze singur şi să 
acţioneze bine. Dar nu-i dezvăluise că, întâmplător, în afara sim- 
patiilor născute din prietenie, se pot naşte şi altele care să se 
dezvolte irezistibil între două fiinţe de sexe diferite. Purtarea 
frumoasei Maud, din clipa când îi sărutase mâna pe furiş la 
ieşirea din capelă, îl uimea din cale afară. Dar, pe măsură ce se 
gândea, precum şi datorită intuiţiei, crezu că desluşeşte ce 
înseamnă dragostea; înţelese, de asemenea, că ceea ce simţea 
Maud pentru el se numeşte dragoste şi se întristă, căci el nu 
simţea nimic pentru ea, în afară de faptul că o găsea frumoasă, 
plină de graţie, îndatoritoare şi devotată. Cu toate acestea, deşi 
îl întrista indiferența resimţită fără voia lui faţă de Maud, ajunse 
să se dojenească pentru această indiferenţă şi să se întrebe 
dacă n-ar trebui, chiar cu riscul de a fi necinstit, să-i răspundă şi 
el lui Maud cu aceeaşi dragoste. Adolescentul naiv era gata să-i 
ofere inima, pe care o credea încă liberă, când deodată chipul 
scump al Mariannei se ivi în faţa ochilor. 

— O, Marianne! Marianne! strigă el plin de înflăcărare. 

Cauza lui Maud era definitiv pierdută. 

Curând după această înflăcărare, în suflet i se cuibăriră 
îndoiala şi tristeţea. Marianne, ca şi Christabel, aparţinea unei 
familii nobile şi poate că dispreţuia dragostea unui biet pădurar. 
Poate că Marianne iubea vreun cavaler de la Curte. E adevărat 
că-l privise cu ochi drăgăstoşi, dar cine îl încredința pe el că 
aceste priviri atât de duioase nu erau inspirate doar de 
recunoştinţă. Pe măsură ce-şi punea aceste întrebări sau altele, 
cărora le răspundea în defavoarea lui, cauza lui Maud se 
îmbunătăţea. 

Maud era drăguță, la fel de drăguță ca şi Marianne sau 
Christabel, dar nu era de viţă nobilă şi n-avea adoratori în rândul 
gentilomilor, aşa că un pădurar umil cum era el ar fi putut lupta 


uşor împotriva adoratorilor ei; Maud, de asemenea, îi arunca 
priviri  drăgăstoase, dar aceste priviri nu se datorau 
recunoştinţei; dimpotrivă, el îi datora fetei recunoştinţă. 

Cât timp se cufundă în aceste visări, Robin încercă senzaţii 
ciudate şi se lăsă pradă lor, cuprins când de fericire, când de 
îngrijorare. Deodată, un zgomot de paşi greoi, cu totul deosebiți 
de paşii uşori ai lui Maud; răsunară pe coridor. Şi cum zgomotul 
se apropia de odaie, Robin stinse lumina de îndată ce răsună 
prima izbitură puternică în uşă. 

— Hei, Maud — se auzi vocea vizitatorului de afară — de ce 
stingi lumina? Robin tăcu chitic şi se ghemui în spaţiul îngust 
dintre pat şi perete. Deschide-mi, Maud! Nerăbdător că nu 
primeşte răspuns, vizitatorul deschise uşa şi intră. Dacă n-ar fi 
fost întuneric, Robin ar fi putut vedea un om înalt, voinic, bine 
făcut. Maud, Maud, hai vorbeşte! Sunt sigur că-i aici; am văzut 
lumina lămpii prin crăpăturile uşii. Şi omul cu glas puternic şi 
aspru căuta bâjbâind prin odaie. Pentru mai multă siguranţă, 
Robin se strecură sub pat. Ce mobile tâmpite! zise omul, căci se 
lovise la cap de un dulap şi se împiedicase de un scaun. Pe 
legea mea, ca să fiu sigur, am să m-aşez jos pe podea. Se lăsă o 
tăcere adâncă; Robin respira doar din când în când şi cât mai 
încet cu putinţă. Dar unde o fi? zise străinul, întinzând mâna şi 
plimbându-şi-o peste pat. Nu-i culcată; pe sufletul meu, încep să 
cred că Gaspard Steinkopf a avut dreptate, o dreptate pentru 
care a încasat un pumn zdravăn, căci mi-a spus: Jupâne Hubert 
Lindsay, fiica ta sărută oamenii la fel de lesne cum dau eu pe 
gât un pahar de bere. Ce ticălos! Să îndrăznească el să-mi 
spună mie de copilul meu, mie, tatăl ei, că sărută prizonierii!... 
Ce ticălos!... Totuşi mi se pare foarte ciudat că atât de târziu 
Maud nu-i la ea în odaie. La lady Christabel nu poate să fie. 
Atunci unde o fi? Doamne Dumnezeule, simt că înnebunesc! 
Unde o fi mica mea Maud, unde o fi? Pe sfânta mamă a lui 
Dumnezeu, dacă Maud greşeşte... o... şi eu sunt la fel de ticălos 
ca şi Gaspard Steinkopf... insult propriul meu sânge, viaţa mea, 
inima mea, copilul meu, pe scumpa mea Maud. Ah, cap bătrân şi 
nebun ce sunt! Am uitat că Halbert a ieşit din castel ca să caute 
un medic pentru lady Christabel, care-i bolnavă, de bună seamă 
că Maud se afla lângă milady. Ce fericit sunt, ce fericit sunt, ce 
fericit sunt că mi-am adus aminte! Merit să fiu tras pe roată 


pentru că am putut să-mi fac asemenea gânduri nesăbuite 
despre fata mea dragă. 

Nemişcat şi Robin îşi făcea tot soiul de gânduri nelalocul lor 
şi, pe deasupra, încercase şi o undă de gelozie înainte de a fi 
recunoscut în vizitatorul nocturn pe paznicul purtător al cheilor 
castelului, preacinstitul părinte al lui Maud, Hubert Lindsay. 

Paşi uşori şi grăbiţi, foşnetul unei rochii şi lumina unei lămpi 
întrerupseră monologul lui Hubert, care se ridică în picioare. La 
vederea lui, Maud nu-şi putu reţine un strigăt de spaimă şi-l 
întrebă îngrijorată: 

— Ce cauţi aici, tata dragă? 

— Am venit să vorbesc cu tine, Maud. 

— Vorbim mâine, tată; este foarte târziu, sunt obosită şi 
vreau să dorm. 

— Am să-ţi spun numai câteva vorbe. 

— Nu vreau s-aud nimic, tată; te sărut şi nu mai aud nimic, 
bună seara. 

— Am să-ţi pun doar o singură întrebare şi cum îmi 
răspunzi, plec. 

— Îţi spun că sunt surdă şi am să devin şi mută. Bună 
seara, bună seara! adăugă Maud, apropiindu-şi fruntea de 
buzele bătrânului. 

— la mai lasă-mă cu "buna seara", fetiţo — spuse Hubert, 
cu un aer grav — vreau să ştiu de unde vii şi de ce nu te-ai 
culcat încă. 

— Vin din apartamentele milady-ei, care este foarte 
bolnavă. 

— Prea bine. Altă întrebare: de ce eşti aşa de darnică cu 
sărutările faţă de unii prizonieri? De ce săruţi un străin de parcă 
ti-ar fi frate? Faci rău, Maud! 

— Eu? Am sărutat eu străini? Eu?! Eu?! Cine a scornit 
minciuna asta? 

— Gaspard Steinkopf. 

— Gaspard Steinkopf a minţit, tată; dar n-ar fi minţit dacă 
ti-ar fi spus cât de furioasă şi de indignată am fost când a avut 
îndrăzneala să încerce să mă seducă. 

— A îndrăznit?... strigă Herbert, răcnind de mânie. 

— A îndrăznit! repetă fata, cu hotărâre. Apoi, izbucnind în 
lacrimi, adăugă: M-am împotrivit, am izbutit să scap, iar el m-a 
ameninţat că se va răzbuna. 


Hubert îşi ţinea fata strâns la piept şi, după câteva clipe de 
tăcere, spuse calm, acel calm în străfundul căruia se ghiceşte 
sângele rece al unei mânii neîndurătoare: 

— Dumnezeu să-l ierte pe Gaspard Steinkopf şi să-i 
hărăzească pace pe lumea cealaltă! Eu n-am să-mi găsesc 
liniştea în lumea asta până nu-l voi pedepsi pe ticălos. 
Îmbrăţişează-mă, copila mea, îmbrăţişează-l pe bătrânul tău 
tată care te iubeşte, care te respectă, care se roagă cerului să 
vegheze asupra fericirii tale. 

Şi Hubert Lindsay se întoarse la slujba lui. 

— Robin — întrebă îndată fata — unde eşti? 

— Aici, Maud — răspunse Robin, ieşind din ascunzătoare. 

— Eram pierdută dacă te găsea tata aici. 

— Nu, dragă Maud — zise tânărul, cu o candoare fără 
pereche — dimpotrivă, aş fi depus mărturie pentru nevinovăția 
ta. Dar spune-mi, cine-i acest Gaspard Steinkopf? Eu l-am 
văzut? 

— Da, făcea de pază la uşa temniţei tale când ai fost închis 
prima dată. 

— Atunci el este cel care ne-a surprins când... vorbeam? 

— Ei — răspunse Maud, roşind fără să vrea. 

— Ei bine, vei fi răzbunată, chipul lui mi-a rămas în minte şi 
când o să-l întâlnesc... 

— Nu te ocupa de acest om, nu merită, dispreţuieşte-l şi tu, 
cum îl dispreţuiesc şi eu... Lady Christabel vrea să te vadă, dar, 
înainte de a te însoţi acolo, vreau să-ţi spun ceva, Robin... Sunt 
tare nefericită... şi... 

Maud se opri, hohotele o înecau. 

— lar lacrimi! spuse afectuos Robin. Hai, nu mai plânge! Pot 
să-ţi fiu de folos cu ceva? Cu ce pot să te-ajut ca să fii fericită? 
Spune-mi şi sunt al tău cu trup şi suflet; nu te feri să-mi 
mărturiseşti ce necazuri ai; un frate trebuie să se sacrifice 
pentru sora lui şi eu sunt fratele tău. 

— Plâng, Robin, că sunt silită să trăiesc în castelul asta 
îngrozitor, unde nu-s alte femei decât lady Christabel şi cu mine, 
în afară de fetele de la bucătărie şi de cele care se-ngrijesc de 
păsări. Am fost crescută împreună cu milady şi, cu toată 
deosebirea de rang, ne iubim ca două surori. Mie îmi 
mărturiseşte toate necazurile, cu mine împarte toate bucuriile; 
însă, în ciuda strădaniilor bunei mele stăpâne, îmi dau seama, 


simt că sunt numai slujitoarea ei şi nu îndrăznesc să-i cer un sfat 
sau o mângâiere. Tata, atât de bun, de cinstit, de viteaz, nu mă 
ocroteşte decât de la distanţă şi mărturisesc că am nevoie sa fiu 
ocrotită de aproape... În fiece zi soldaţii baronului îmi dau 
târcoale... şi mă insultă înțelegând greşit zburdălnicia firii mele, 
veselia mea, râsul meu, cântecele mele... Nu, simt că nu mai am 
putere să mai îndur viaţa asta cumplită! Ori se schimbă, ori 
mor! lată, Robin ce doream să-ţi spun şi dacă lady Christabel 
părăseşte castelul, te rog să mă iei şi pe mine cu ea. Tânărul 
pădurar răspunse scoțând un strigăt de mirare. Nu mă goni, ia- 
mă şi pe mine, te rog fierbinte! repetă Maud, cu patimă. Am să 
mor, am să mă omor, vreau să mă omor dacă treceţi podul 
mobil fără mine. 

— Uiţi, dragă Maud, că sunt încă un copil şi că n-am dreptul 
să te duc în casa tatălui meu. Poate că te-ar alunga. 

— Un copil! replică fata, cu ciudă. Un copil care azi- 
dimineaţă sorbea dragostea! 

— Uiţi pe bătrânul tău tată, care ar muri de mâhnire... 
Adineauri l-am auzit; te-a binecuvântat şi a jurat să 
pedepsească un calomniator. 

— O să mă ierte ştiind că mi-am urmat stăpâna. 

— Bine, dar stăpâna ta poate să fugă: messire Allan Clare 
este logodnicul ei. 

— Ai dreptate, Robin, eu nu-s decât o sărmană fiinţă 
părăsită. 

— Pare-mi-se totuşi că fratele Tuck ar putea să-ţi... 

— Oh, e rău, e foarte rău ce-mi spui! strigă Maud, supărată. 
Am râs, am cântat, am vorbit vrute şi nevrute cu călugărul, dar 
sunt  neprihănită,  m-auzi? Sunt  neprihănită! Doamne 
Dumnezeule, toţi mă învinuiesc, pentru ei sunt o fată pierdută! 
Ah, simt că înnebunesc! 

Şi, luându-şi capul în mâini, Maud căzu în genunchi 
plângând. Robin era foarte mişcat. 

— Ridică-te — îi spuse el, cu blândeţe. Ei bine, ai să fugi 
împreună cu milady, ai să vii la Gilbert, tatăl meu şi ai să-i fii lui 
fiică şi mie soră. 

— Dumnezeu să te binecuvânteze, suflet nobil! zise Maud, 
punându-şi capul pe umărul lui Robin. Am să te slujesc, am să 
fiu sclava ta. 


— Vei fi sora mea. Haide, Maud, zâmbeşte acum, în- 
locuieşte lacrimile acestea urâcioase cu un zâmbet luminos. 
Maud surâse. Timpul ne zoreşte; du-mă la lady Christabel. Maud 
continua să zâmbească, dar nu se mişca. Ei bine, draga mea, ce 
mai aştepţi? 

— Nimic, nimic; haidem! 

Şi cuvântul "haidem" fu spus între două sărutări depuse pe 
obrajii îmbujoraţi ai eroului nostru. 

Lady Christabel aştepta cu nerăbdare mesagerul lui Allan. 

— Pot să mă bizui pe dumneata, messire? întrebă ea îndată 
ce Robin intră în cameră. 

— Da, doamnă. 

— Dumnezeu vă va răsplăti, messire; sunt gata. 

— Şi eu, stăpână scumpă! strigă Maud. Să plecăm! Nu mai 
avem nici o clipă de pierdut. 

— Nu mai avem? zise Christabel, uimită. 

— Da, milady, nu mai avem, noi, noi! răspunse camerista, 
râzând. Cum credeţi, doamnă, că Maud ar putea trăi departe de 
scumpa ei stăpână? 

— Cum, vrei să mă-nsoţeşti? 

— Nu numai că vreau, dar aş muri de durere dacă 
dumneavoastră n-aţi vrea. 

— Merg şi eu! strigă Halbert, care până atunci stătuse 
deoparte. Milady mă ia în serviciul său. Messire Robin, iată arcul 
şi săgețile dumneavoastră pe care le-am luat eu când aţi fost 
arestat în pădure. 

— Mulţumesc, Hal — spuse Robin. Începând de astăzi 
suntem prieteni. 

— Pe viaţă şi pe moarte, messire! adăugă flăcăiandrul cu 
naivă mândrie. 

— Să plecăm deci! strigă Maud. Hal, treci înaintea noastră, 
iar dumneavoastră, milady, daţi-mi mâna. Şi acum, linişte, 
linişte desăvârşită, cea mai mică şoaptă, cel mai mic zgomot 
poate să ne dea de gol. 

Castelul din Nottingham comunica cu exteriorul prin nişte 
subterane uriaşe, a căror intrare se deschidea în capela 
castelului, iar ieşirea o aveau în pădurea Sherwood. Hal le 
cunoştea destul de bine ca să poată sluji drept călăuză. A 
străbate aceste subterane nu era lucru complicat; trebuia mai 
întâi să ajungi la capelă. Or, intrarea în capelă nu mai era liberă 


cum fusese la începutul nopţii: baronul Fitz Alwine postase acolo 
o santinelă. Din fericire pentru fugari, santinela socotise potrivit 
să facă de gardă în interiorul capelei şi, frântă de oboseală, 
adormise pe o bancă asemenea unui călugăr, în strană. 

Aşadar, cei patru tineri pătrunseră în sfântul lăcaş fără să-l 
trezească pe soldat şi chiar fără să-i bănuiască prezenţa, atât de 
adâncă era bezna. Tocmai se aflau la doi paşi de intrarea în 
subterană când Halbert, care mergea în frunte, se împiedică de 
un mormânt impunător şi se prăvăli cu zgomot la pământ. 

— Cine-i, stai! strigă deodată santinela, crezând că a fost 
prins dormind în post. 

Doar ecoul repetă acel puternic "Cine-i! Stai!", iar sunetele 
care se prelungiră din stâlp în stâlp, din boltă în boltă acoperiră 
zgomotul glasurilor şi mişcările fugarilor. Hal se ascunse în 
spatele mormântului, Robin şi Christabel se strecurară sub scara 
amvonului. Numai Maud n-avu timp să se ascundă. Flacăra unei 
torţe lumină capela, iar sentinela strigă: 

— La dracu! Asta-i Maud, Maud cea care se spovedeşte 
fratelui Tuck! Ştii tu, frumoaso, că din pricina ta lui Gaspard 
Steinkopf i-a tremurat mustaţa şi s-a trezit aşa, deodată, tocmai 
când te visa pe tine, cu nurii tăi? Oh, Doamne, am crezut că 
bătrânul mistreţ de la lerusalim, binevoitorul nostru stăpân, 
inspectează posturile de pază. Dar, trăiască bucuria, bătrânul 
sforăie şi pe mine mă trezeşte frumuseţea! 

Zicând acestea, soldatul înfipse torţa într-un sfeşnic din 
strană şi se îndreptă spre Maud cu braţele deschise pentru a-i 
cuprinde mijlocul. 

Maud răspunse rece: 

— Da, am venit să mă rog pentru lady Christabel, care este 
foarte bolnavă, lasă-mă să mă rog, Gaspard Steinkopf. 

"Aha! îşi zise Robin, punând fără zgomot o săgeată în arc. 
Asta-i calomniatorul"... 

— Lasă rugăciunea pentru mai târziu, frumoasa mea, spuse 
soldatul, ale cărui mâini atingeau pieptul fetei. Nu fi sălbatică şi 
dă-i lui Gaspard o sărutare, două sărutări, trei sărutări, multe 
sărutări... 

— Inapoi, laşule, obraznicule! strigă Maud, retrăgându-se 
din faţa soldatului. Acesta înaintă încă un pas. Inapoi, 
calomniatorule! Ai încercat să-l faci pe tata să mă blesteme ca 
să te răzbuni pentru disprețul cu care ţi-am respins galanteriile 


tale mârşave! Înapoi, monstrule care nu respecţi nici măcar aste 
locuri sfinte! Înapoi! 

— Mii de trăsnete! strigă Gaspard, clocotind de mânie şi 
luând fata în braţe. Mii de trăsnete! Obrăznicia ta va fi 
pedepsită. 

Maud se împotrivi din răsputeri şi nu se îndoia că Halbert şi 
Robin îi vor veni în ajutor, dar se temea ca zgomotul luptei să nu 
atragă atenţia soldaţilor din postul apropiat. De aceea se feri să 
tipe şi tocmai se mulțumea să-i spună soldatului: 

— Ba tu ai să fii... pedepsit — când o săgeată, trimisă de o 
mână ce nu greşea niciodată ţinta, pătrunse în ţeasta 
ticălosului, care se prăvăli fără viaţă pe lespezile capelei. 

Mai puţin prompt decât săgeata, Hal ţâşni de la locul lui ca 
să-şi apere sora, dar nu apucă s-o mai prindă în braţe, căci fata 
se prăbuşi leşinată, murmurând: 

— Mulţumesc, Robin, mulţumesc!... 

Flacăra tremurândă a torţei lumină mai întâi două trupuri 
neînsufleţite întinse pe pardoseală unul lângă altul; unul 
rămânea izolat în moarte, iar lângă celălalt aşteptau inimi 
devotate şi ochi grijulii care urmăreau semnele revenirii la viaţă. 
Robin luă în pumni apă sfinţită din aghiazmatar şi udă cu băgare 
de seamă tâmplele fetei; Hal îi lovea uşor mâinile, iar Christabel 
murmura nesfârşiţe vorbe de caldă prietenie, invocând ajutorul 
Sfintei Fecioare. Într-un cuvânt, toţi trei se sileau să o aducă în 
simţiri pe sărmana Maud, căci mai degrabă ar fi renunţat la fugă 
decât să o părăsească în această stare. După câteva minute 
Maud deschise ochii, dar minutele acestea li se păruseră secole. 
Când pleoapele se dezlipiră, o privire lungă, cea dintâi, o privire 
cerească plină de recunoştinţă şi de dragoste se opri asupra lui 
Robin: un zâmbet înflori pe buzele palide ale fetei, apoi o undă 
trandafirie înlocui paloarea rece a obrajilor; Maud răsuflă adânc, 
iar braţele ei se prinseră de braţele care i se întindeau ca s-o 
ridice. Trezindu-se din leşin, ea fu cea dintâi care strigă: 

— Să mergem! 

Drumul prin subterană dură mai mult de un ceas. 

— În sfârşit, ne apropiem — spuse Hal. Aplecaţi-vă, bolta-i 
joasă şi aveţi grijă la tufişul de mărăcini care ascunde afară 
ieşirea din tunel. Mergeţi spre stânga aşa, ţineţi poteca de-a 
lungul mărăcinişului... şi acum, adio torţă şi trăiască lumina 
lunii! Suntem liberi! 


— Acum este rândul meu să vă slujesc drept călăuză — 
spuse Robin, orientându-se. Aici sunt la mine acasă. Pădurea 
este a mea. Să nu vă temeti, doamnelor! Când se va crăpa de 
ziuă, îl vom întâlni pe messire Allan Clare. 

Micul grup înainta cu vioiciune prin desişurile codrului, cu 
toată oboseala celor două tinere. Prudenţa le cerea să nu 
meargă pe poteci, nici să străbată luminişurile, unde, cu 
siguranţă, baronul îşi trimisese copoii. Cu riscul de a-şi sfâşia 
rochiile şi de a-şi răni tălpile şi gleznele, erau nevoite să umble 
asemenea căprioarelor, din desiş în desiş, să se strecoare 
printre copaci. De câteva minute, Robin părea că se gândeşte 
foarte adânc. Sfioasă, Maud îl întrebă care-i pricina. 

— Dragă soră — spuse el — trebuie să ne despărţim înainte 
de ivirea zorilor. Halbert te va însoţi până la tatăl meu şi-i vei 
explica de ce nu m-am întors de la Nottingham; este necesar şi 
prudent să fie înștiințat că o duc fără întârziere pe milady la 
messire Allan Clare. 

După un călduros rămas bun, fugarii se despărţiră, iar Maud 
îşi înghiţi lacrimile şi suspinele mergând după Halbert pe drumul 
arătat de Robin. Lady Christabel şi cavalerul său, pentru că de 
acum înainte Robin este un adevărat cavaler, ajunseră fără greş 
la drumul mare ce ducea de la Nottingham la 
Mansfeldwoodhaus, iar Robin, înainte de a porni mai departe, se 
urcă într-un copac şi iscodi cu privirea jur împrejur până în zare. 
La început nu zări nimic suspect şi cât putu cuprinde cu ochii, 
drumul i se păru liber, însă când tânărul cobori din observatoru-i 
improvizat, crezându-se ocrotit de soartă, văzu deodată răsărind 
pe drum un călăreț care înainta în galop. 

— Ghemuiţi-vă aici, milady, aici în şanţ, în spatele acestui 
boschet, la picioarele mele şi, pentru Dumnezeu, nu vă mişcaţi, 
nu scoateţi nici cel mai mic strigăt de spaimă. 

—  Ne-ameninţă vreo primejdie? Vă temeţi de ceva, 
messire? întrebă Christabel, văzându-l pe Robin punând o 
săgeată în arc şi aşezându-se la pândă după trunchiul unui 
copac. 

— Repede, milady, ascundeţi-vă, un călăreț se îndreaptă 
spre noi şi nu ştiu dacă este prieten sau duşman... La urma 
urmei, dacă este duşman, nu-i decât un om şi o săgeată bine 
ţintită opreşte întotdeauna un om. 


Robin nu îndrăznea să mai adauge nimic, de teamă să nu-şi 
sperie şi mai vârtos însoţitoarea, căci, în lumina slabă a zorilor, 
recunoscuse pe steguleţul lancei călăreţului culorile baronului 
Fitz Alwine. Christabel bănuia intenţia războinică a lui Robin şi ar 
fi vrut să-i strige: "Fără sânge! Fără moarte! Şi aşa, libertatea 
aceasta ne costa prea scump!", însă Robin, care într-o mână 
ţinea arcul, iar cu cealaltă, cu un gest autoritar îi făcea semn să 
tacă în vreme ce călăreţul se apropia în goana mare. 

— Pentru numele lui Dumnezeu din cer, ascundeţi-vă 
milady! murmura Robin, cu dinţii strânşi de parcă ar fi vrut să-şi 
înghită vocea: Ascundeţi-vă! 

Christabel se supuse şi, acoperindu-şi capul cu pelerina, 
începu să se roage fierbinte Sfintei Fecioare. Intre timp, 
călăreţul se apropia, se apropia din ce în ce, iar Robin, ascuns în 
spatele copacului, cu arcul încordat şi săgeata la ochi, îl aştepta 
să treacă. Călărețul trecu... trecu repede ca un fulger... dar şi 
mai repede, o săgeată îl ajunse în plină goană, atinse crupa 
calului, se strecură pieziş, între coaste şi teltie şi pătrunse în 
burtă; animal şi călăreț se rostogoliră în colbul drumului. 

— Să fugim, milady! strigă Robin. Să fugim! 

Christabel, mai mult moartă decât vie, tremura din toate 
mădularele şi îngăima aceste cuvinte: 

— L-a omorât! L-a omorât! L-a omorât!... 

— Să fugim, milady — repetă Robin — să fugim, timpul 
trece. 

— L-a omorât! îngăima înnebunită Christabel. 

— Nu, nu l-am omorât, milady. 

— A scos un țipăt groaznic, un țipăt de agonie! 

— N-a scos decât un țipăt de uimire. 

— Crezi? 

— Da, călăreţul a fost trimis în căutarea noastră, iar noi am 
fi fost pierduţi dacă n-aş fi pus calul în imposibilitate să-l mai 
ducă. Să mergem, milady, mă veţi înţelege mai bine când n-o să 
mai tremuraţi. 

Liniştită, Christabel îl urma pe Robin cât putea de repede. 

— Călărețul n-a fost rănit? întrebă ea, după ce mai făcură 
vreo sută de paşi. 

— Nici măcar o zgârietură, milady; însă bietul cal a galopat 
pentru ultima oară. Călărețul acesta avea o situaţie foarte 
avantajoasă față de noi; putea să meargă de la 


Mansfeldwoodhaus la Nottingham şi înapoi câtă vreme noi am fi 
fost încă pe drum. De aceea era neapărat nevoie să-i domolesc 
zelul. Acum suntem pe picior de egalitate.. Da' ce tot spun eu? 
Suntem chiar mai presus căci, deşi mergem pe jos, atât el cât şi 
noi, picioarele noastre sunt mai sprintene şi nu-s stânjenite de 
nimic. Curaj, milady! Până când el o să izbutească să iasă de 
sub cal şi să pornească la drum cu cizmele lui grele, care doar 
nu-s cizme să facă şapte poşte dintr-un singur pas, noi o să fim 
departe. Curaj, milady, Allan Clare nu-l departe! 


Capitolul XIII 


Cu fruntea, cu pleoapele sau mai bine zis cu toată faţa arsă 
de flacăra torţei căreia îi slujise drept mucarniţă, sergentul 
Lambic, urmărindu-l pe Robin, a mai avut şi norocul să apuce 
într-o direcţie cu totul opusă aceleia pe care dispăruse fugarul. 

Pe vremea când se petreceau aceste întâmplări, castelul 
din Nottingham avea o sumedenie de galerii subterane săpate 
în stânca dealului pe vârful căruia se înălţau turnurile şi zidurile 
lui crenelate. Puţini oameni, chiar dintre cei mai bătrâni locuitori 
ai cetăţii feudale, cunoşteau cu precizie topografia acestui 
sumbru şi misterios labirint. Aşa că Lambic şi oamenii lui 
rătăciră la întâmplare până când, norocul refuzându-le ajutorul, 
se despărţiră unii de alţii fără a-şi da seama. 

Aproape orbit, cum am mai spus, Lambic întoarse spatele 
lui Robin, lăsându-şi oamenii să se îndepărteze spre stânga, iar 
el se îndreptă spre scara principală a castelului, unde i se păru 
că aude paşii soldaţilor săi. 

— Bun! zise el. Nu încape îndoială că l-au prins pe 
caraghiosul ăla tânăr şi-l duc în faţa baronului; trebuie s-ajung o 
dată cu ei, căci, altfel, nătângii ăştia mărginiţi se vor făli în ochii 
monseniorului cu iscusinţa lor. 

Tot mormăind aşa, viteazul sergent ajunse în dreptul uşii 
apartamentelor baronului şi, prevăzător, căci avea experienţă, 
vru ca mai înainte de a se înfăţişa şi el să afle ce primire le-a 
făcut bătrânul Fitz Alwine soldaţilor şi prizonierului. Îşi lipi, 
aşadar, urechea de broasca uşii şi ascultă următorul dialog: 


— Zici că scrisoarea asta mă vesteşte că sir Tristram de 
Goldsborough nu poate veni la Nottingham? 

— Da, monseniore, trebuie să se prezinte la Curte. 

— Supărătoare nepotrivire! 

— Şi vă mai spune că vă aşteaptă la Londra. 

— Păcat! Precizează în ce zi să ne întâlnim? 

— Nu, monseniore, vă roagă numai să porniţi cât mai 
neîntârziat. 

— Bine! Am să plec chiar în dimineaţa asta; porunceşte să 
pregătească repede caii, vreau să fiu însoţit de şase soldaţi. 

— Vi se va îndeplini întocmai porunca, monseniore. 

Mirat din cale afară că Robin nu se află acolo şi crezând că 
soldaţii l-au dus din nou în temniţă, Lambic alergă acolo într-un 
suflet să se convingă. Uşa temniţei era însă larg deschisă, 
încăperea goală, iar torţa, încă fumegând, zăcea pe jos. 

"Hait! Sunt pierdut! îşi zise sergentul. Ce-i de făcut?" 

Ca un automat, se întoarse la uşa baronului, îndrăznind să 
mai spere că soldaţii l-ar putea aduce pe blestematul de 
pădurar. Bietul Lambic! Simţea în jurul gâtului cum se strânge 
un nou ştreang. Totuşi speranţa, care nu-i părăseşte niciodată 
pe nefericiţi, speranţa aceasta îi surâse când el, lipindu-şi din 
nou urechea de gaura cheii, constată că în cameră domneşte o 
linişte desăvârşită. 

Soldatul chibzui astfel: 

“Baronul doarme, deci nu-i supărat; nu-i supărat, deci nu 
ştie că pădurarul mi-a alunecat printre degete ca o anghilă; nu 
ştie nimic de fuga pădurarului, deci nu socoteşte să mă 
dojenească, să-mi ardă vreo pedeapsă sau să mă spânzure, aşa 
că pot să mă prezint în faţa lui fără teamă şi să-i raportez 
despre însărcinarea pe care mi-a dat-o, ca şi cum aş fi îndeplinit- 
o spre marea-i mulţumire. In felul ăsta am să câştig timp şi am 
să pot să aflu ce s-a întâmplat cu afurisitul de Robin, ca să-l bag 
iar în temniţă sau să-l ţin acolo, dacă cei doi soldaţi nătângi ai 
mei au avut norocul să-şi facă datoria aşa cum se cuvine. 
Aşadar, pot să mă prezint fără teamă... da, fără teamă, în faţa 
acestui stăpân atât de cumplit şi de atotputernic... să intram! 
Dar doarme, doarme! Oh, păi asta-i ca şi cum ai opri din drum 
un tigru înfometat şi ai îndrăzni să-i mângii spinarea! Nu mi-s eu 
atât de nebun ca să-l trezesc pe monsenior. Ah, ah şi totuşi — 
continuă să-şi spună sărmanul Lambic rând pe rând tremurând 


de spaimă şi sigur pe el, sfios şi fanfaron — şi dacă baronul nu 
doarme? Cu atât mai bine, înseamnă că este clipa cea mai 
potrivită să intru, asta ar dovedi o dată mai mult că nu ştie 
nimic de nenorocirea ce mi s-a întâmplat. Dacă nu doarme, apoi 
această linişte, această tăcere este o adevărată minune! Mă 
gândesc să încerc mai întâi să zgâri uşor la uşă şi dacă zgomotul 
acesta nu e bine primit, am tot timpul s-o şterg". 

Lambic zgârie uşor cu unghia drept la mijlocul uşii, acolo 
unde se produce maximum de sonoritate. Provocarea rămase 
fără rezultat, iar liniştea dinăuntru nu fu tulburată. 

"Cu siguranţă că doarme — îşi zise iar Lambic. Eh, ba nu, 
nerod ce sunt! De bună seamă că a plecat; trebuie să fie lângă 
fata lui, altfel l-aş auzi căci sforăie când doarme şi se aude." 

Mânat de o curiozitate drăcească, sergentul împinse binişor 
uşa, care se roti în balamale fără zgomot, dându-i posibilitatea 
să-şi vâre capul ca să cuprindă dintr-o privire toată încăperea. 

— Doamne sfinte! 

Strigătul acesta de groază se stinse pe buzele lui Lambic, 
frigul şi înţepeneala morţii puseră stăpânire pe el, iar omul 
nostru rămase în pragul uşii întredeschise. In timp ce baronul, 
mut şi el de uimire şi uluit de atâta îndrăzneală, îl fulgera cu 
privirea. 

Bietul Lambic! Norocul îi sta mereu împotrivă, un duh rău 
se ţinea de capul lui; fatalitatea a vrut ca el să-l tulbure pe 
baron tocmai în clipa când bătrânul păcătos, îngenuncheat în 
faţa confesorului, îi cerea iertare înainte de a pleca la Londra. 

—  Nemernicule! Calicule! Infam sacrilegiu! Spion de 
confesional! Trimis al Satanei! Trădător vândut diavolului! Ce 
cauţi aici? strigă baronul, care, în cele din urmă, îşi recăpătă 
respiraţia şi putu să-şi dea frâu liber furiei. Cine-i stăpân şi cine-i 
slugă aici la castel? Oare eşti tu stăpânul? Oare sunt eu sluga? 
Ştreangul de gât, hrană corbilor! N-am să încalec pe cal mai 
înainte ca tu să urci treptele spânzurătorii. 

— Linişteşte-te, fiule! spuse bătrânul duhovnic, Dumnezeu 
este milostiv. 

— Dumnezeu nu este slujit de asemenea nemernici — 
răspunse baronul, ridicându-se beat de furie. Vino aici, 
ticălosule! adăugă el după ce se roti prin cameră ca o hienă în 
cuşcă. In genunchi, aici, ia-mi locul şi spovedeşte-te înainte de a 
muri. 


Lambic nu se clintea din prag şi, cu toate că-i pierise graiul, 
pândea o pauză în mânia stăpânului său ca să încerce să 
lămurească lucrurile. Baronul, căruia ideile şi cuvintele îi veneau 
fără şir, îi oferi fără să vrea posibilitatea de a se dezvinovăţi. 

— Ce vrei de la mine? întrebă el deodată. Vorbeşte! 

— Milord, am ciocănit de mai multe ori la uşă — răspunse 


sergentul, cu umilinţă — am crezut că nu-i nimeni şi m-am 
gândit că... 
— Da, te-ai gândit să profiţi de absenţa mea şi să mă furi. 
— Vai, milord... 


— Ca să mă furi! 

— Milord, eu sunt soldat — replică Lambic, mândru. 

Această acuzare de furt îi redeşteptă curajul; nu-i mai fu 
teamă nici de temniţă, nici de ciomăgeală, nici de ştreang. 

— Sfinte Dumnezeule! Ce nobilă indignare! exclamă 
baronul, râzând ironic. 

— Da, milord, sunt soldat, soldat în serviciul înălţimii 
voastre, iar înălţimea voastră n-a avut niciodată soldaţi hoţi. 

— Înălţimea mea poate şi vrea, dacă îi place, să-şi 
numească soldaţii hoţi. Înălţimea mea nu se interesează de 
virtuțile lor personale, în sfârşit, înălţimea mea are prea mult 
bun simţ pentru a presupune că vizita dumitale, messire 
Lambic, vizită cu care mă onorezi tocmai în clipa când credeai 
că lipsesc, nu are alt scop decât să-mi faci cunoscut că eşti un 
om cinstit. Pe scurt, hoţ sau om cinstit, de ce ai venit aici? Pe 
urmă ai să-mi raportezi despre întemnițarea puiului de lup. 

Lambic începu din nou să tremure, căci porunca baronului îi 
dovedea că fuga lui Robin nu fusese încă descoperită, dar se 
temea de o ieşire mai violentă în clipa când ar fi ajuns să-i 
lămurească baronului cauza arsurilor de pe faţă; rămase deci 
nemişcat dinaintea cumplitului său stăpân, cu ochii holbaţi 
prosteşte, cu gura căscată, cu braţele atârnând. 

— A, dar de unde vii? strigă deodată baronul, cercetând 
faţa lui Lambic. La dracu! Am avut dreptate când ţi-am spus mai 
adineauri că eşti scăpat din iad; căci numai dacă ai fost în vizită 
la Satana, ai putut să-ţi pârjoleşti mutra în halul ăsta. 

— M-a ars o torţă, milord. 

— O torţă?! 

— lertaţi-mă, milord, înălţimea voastră nu ştie că torţa 
asta... 


— Ce-mi tot cânţi acolo? Pe scurt: despre ce torţă-i vorba? 

— De torţa lui Robin. 

— lar Robin? tună baronul, repezindu-se să-şi ia sabia din 
cui. 

"Gata! îşi zise Lambic, retrăgându-se instinctiv spre uşă, 
pregătit s-o rupă la fugă îndată ce prima lovitură de sabie s-ar fi 
abătut asupra lui. lată-mă, fără îndoială, împachetat şi trimis pe 
lumea cealaltă." 

— lar Robin! Unde-i Robin? strigă baronul, despicând aerul 
cu spada. Unde este ca să vă străpung pe amândoi? 

Lambic ieşise pe jumătate din cameră şi se prinsese 
zdravăn cu mâinile de uşă ca s-o tragă după el în caz că vârful 
spadei l-ar fi ameninţat prea de aproape. 

— Fiule — zise bătrânul călugăr — filistenii erau gata să fie 
zdrobiţi, dar ei s-au rugat lui Dumnezeu şi sabia a intrat în 
teacă. 

Fitz Alwine zvârli sabia pe masă şi se repezi spre Lambic, 
care nu mai părea că vrea s-o şteargă. 

— Te-ntreb încă o dată, ce cauţi aici? strigă baronul, 
înhăţându-l de gulerul hainei şi târându-l în mijlocul camerei. 
Vreau să ştiu ce legătură este între Robin, torţă şi faţa ta 
hidoasă? Răspunde repede şi clar căci, altfel, uite, pe-ăsta, care 
nu-i sabie, îndurarea nu va mai fi nevoită să-l bage în teacă. 

Vorbind astfel, Fitz Alwine arătă cu degetul spre un baston 
lung şi gros cu măciulie de aur, o trestie aproape fenomenal de 
groasă în care se sprijinea ori de câte ori se plimba pe 
metereze. 

— Milord — spuse la iuţeală sergentul, născocind pe loc o 
cale ocolită ca să evite un răspuns hotărât — venisem, milord, 
să întreb ce are de gând să facă înălţimea voastră cu acest 
Robin Hood? 

— Eh, la dracu! Vreau să rămână în temniţa unde-i închis. 

— Binevoiţi să-mi spuneţi, milord, unde se găseşte această 
temniţă; am să veghez. 

— Cum, tu nu ştii? Nu l-ai dus tu acolo abia acum un ceas?! 

— Dar nu mai e acolo, milord. Am dat poruncă oamenilor 
mei să-l aducă în faţa dumneavoastră şi am crezut că i-aţi ales o 
altă temniţă... Acolo, milord, mi-a ars faţa. 

— Ah, asta-i prea de tot! urlă Fitz Alwine, făcând un pas 
spre trestia cu măciulie de aur, în timp ce Lambic, cu capul 


întors pe jumătate, socotea din ochi, neliniştit, dacă nu cumva a 
sosit clipa s-o şteargă mai înainte de a se dezlănţui furtuna. 

Loviturile aveau să cadă ca o grindină, căci, cu toată guta, 
baronul nu era ciung. Ajuns la capătul răbdării însă şi uitând cu 
totul de inviolabilitatea de care se bucura stăpânul, Lambic ţâşni 
înaintea lui, îi smulse bastonul, îl apucă de amândouă mâinile şi, 
cu tot respectul pe care i-l îngăduia situaţia, îl trânti cu putere în 
jilţul larg unde se odihnea în timpul crizelor de gută, apoi fugi 
mâncând pământul. Tot mâncând pământul, vru să fugă în 
urmărirea îndrăzneţului vasal şi Fitz Alwine, care, datorită furiei, 
simţea în trup un dram de sprinteneală; dar cei doi soldaţi 
trimişi în căutarea lui Robin, care acum se întorceau, îi cruţară 
osteneala. La strigătele de "Puneţi mâna pe el", "Puneţi mâna 
pe el", ei şi tăiară calea sergentului, care încă n-apucase să iasă 
din anticameră. 

— La o parte! strigă sergentul, îmbrâncindu-i pe cei doi 
subordonați. La o parte! 

Însă Fitz Alwine se repezi să închidă uşa; orice rezistenţă 
era de prisos, iar nefericitul Lambic aştepta, cufundat într-o 
tristă uimire, ca puternicul lui stăpân să-i hotărască soarta. 

Datorită unuia din acele fenomene ciudate, inexplicabile şi 
care sunt, poate, în ordinea morală, ceea ce fenomenele 
analoage sunt în ordinea fizică a naturii, furia baronului păru că 
se domoleşte după acest episod de răzvrătire, întocmai cum 
vijelia se potoleşte după o ploicică. 

— Cere-mi iertare! zise liniştit Fitz Alwine, care, cu 
răsuflarea tăiată, se prăbuşi, de astă dată de bună voie, în jilţul 
său. Hai jupâne Lambic, îmi ceri iertare? 

Baronul manifesta, poate, această linişte, această blândeţe, 
numai pentru că nu mai avea puterea să-şi menţină furia la 
nivelul obişnuit; însă starea aceasta nu putea să dureze prea 
mult şi, pe măsură ce şovăiala sfioasă a lui Lambic se 
prelungea, Fitz Alwine îşi redobândea respiraţia normală, iar 
clocotul furiei creştea în intensitate. Explozia devenea iminentă. 

— Aha! Nu vrei să-mi ceri iertare! Bine! zise el, cu ironie 
crudă. Fă un act de pocăință: este foarte util înainte de moarte. 

— Milord, iată ce s-a petrecut şi aceşti doi oameni vor putea 
întări că ceea ce spun este adevărat. 

— Doi ticăloşi ca şi tine! 


— Nu sunt atât de vinovat pe cât credeţi, milord; tocmai mă 
pregăteam să închid uşa temniţei, când Robin Hood... 

Nu-l vom urma pe sergent în povestirea-i încărcată de 
amănunte, întretăiată de ezitări în favoarea sa, pentru că 
cititorul nu va afla nimic nou. Baronul îl asculta urlând de furie, 
bătând din picior şi zbătându-se în jilţ cum s-ar zbate diavolul 
dacă ar folosi drept cadă de baie un aghiazmatar. La sfârşit, îşi 
rezumă amenințările cu privire la pedeapsă printr-o frază de un 
înfricoşător laconism: 

— Dacă Robin a evadat din castel, voi nu-mi veţi scăpa! 
Pentru el libertatea, pentru voi moartea. 

Deodată un ciocănit violent răsună în uşa camerei. 

— Intră! strigă baronul. 

Un soldat intră şi spuse: 

— Preacinstitul lord să mă ierte dacă îndrăznesc să mă 
prezint în faţa preacinstitei sale persoane fără să fi fost chemat 
de înălţimea sa, dar cele petrecute sunt atât de nemaipomenite, 
atât de cumplite, că mi-am zis că mă supun unei datorii fireşti 
dacă vin să-l vestesc de îndată pe preacinstitul stăpân al acestui 
castel. 

— Vorbeşte, dar să nu baţi câmpii la nesfârşit! 

— Înălţimea voastră va fi mulţumită, povestirea mea are 
sfârşit şi este pe cât de scurtă pe atât de înfricoşătoare; ştiu că 
un bun soldat trebuie să-şi obosească arcul şi să-şi cruţe limba, 
or, cum sunt un bun... 

— Treci la fapte, la fapte, neghiobule! strigă baronul. 

Soldatul se înclină curtenitor şi continuă: 

— Or, cum sunt un bun soldat, nu uit niciodată acest 
principiu. 

— Limbut îndrăcit! Taci dacă-i vorba să ne-ndrugi numai 
despre meritele tale, sau povesteşte ce ştii. 

Soldatul se înclină din nou şi continuă netulburat: 

— Datoria mea îmi cerea... 

— lar?! strigă Fitz Alwine. 

— Datoria mea îmi cerea să schimb santinela din capelă... 

"Ah, în sfârşit" — îşi zise baronul în gând şi începu să 
asculte cu atenţie. 

— M-am dus acolo cam acum vreo cinci-zece minute, cu 
voia înălţimii voastre; ajuns la uşa sfântului lăcaş n-am găsit 
santinela, deşi trebuia să fie acolo pentru că venisem s-o 


schimb. "Este aici, mi-am zis, e de ajuns s-o descopăr, ia s-o 
căutăm." Am căutat-o, am strigat, dar nimeni nu mi-a răspuns. 
"O fi dormind sau o fi beat? Şi asta ar fi cu putinţă, m-am gândit 
eu. Să mergem la post, să aducem garda, să-l ia pe vinovat şi să 
i se aplice o pedeapsă straşnică, başca ce-o să primească de la 
şeful meu." Ajung la post şi strig: "Sergent, scoate garda!", dar 
nimeni nu iese din post; intru înăuntru: înăuntru nimeni. "Oho!" 
îmi zic... 

— La dracu cu tot ce-ţi zici tu! Limbutule! Treci la fapte! 
strigă baronul, nerăbdător. 

Soldatul salută din nou milităreşte şi continuă: 

"Oho, îmi zic, îndatoririle ostaşului nu mai sunt cu- 
noscute în garnizoana castelului din Nottingham. A slăbit 
disciplina şi urmările acestei situaţii”... 

— Mii de dumnezei! O să baţi câmpii aşa întruna, limbut 
neghiob?! Câine prolix! zbieră baronul. 

— Câine prolix! murmură pentru el soldatul, care se 
întrerupse la acest epitet. Câine prolix! Eu, care sunt vânător 
iscusit, n-am cunoscut până azi această specie de câine. Dar nu- 
mi pasă, să mergem mai departe. Şi urmările acestei situaţii pot 
fi nefericite; am găsit fără greutate oamenii din post stând la 
masă, la bucătărie, aşa că am putut trece numaidecât la o 
cercetare amănunţită a lăcaşului sfânt pe dinafară şi pe 
dinăuntru. În jur, nimic deosebit, doar aceeaşi lipsă a santinelei. 
înăuntru însă santinela era prezentă, dar în ce hal, Doamne 
Dumnezeule! Era prezentă ca morţii pe câmpul de bătaie, adică 
întinsă pe pământ, fără viaţă, scăldată într-un lac de sânge, cu 
ţeasta străpunsă de o săgeată... 

— Dumnezeule mare! strigă baronul. Cine a putut săvârşi 
asemenea crimă? 

— Nu ştiu, n-am fost acolo, însă... 

— Cine a fost omorât? 

— Gaspard Steinkopf... un soldat aspru. 

— Şi zici că nu-l cunoşti pe ucigaş? 

— Am avut cinstea să-i spun înălţimii voastre că n-am fost 
de faţă când s-a săvârşât omorul, însă, pentru a uşura 
cercetările monseniorului, m-am gândit că este bine să iau 
săgeata ucigaşă... iat-o! 

— Săgeata aceasta nu-i făurită în arsenalul meu — spuse 
baronul după ce o cercetă cu atenţie. 


— Însă, cu tot respectul pe care-l datorez înălţimii sale — 
reluă soldatul — îmi îngădui să-i arăt că această săgeată, dacă 
nu iese din arsenalul său, trebuie să provină de undeva şi cred 
că am observat unele asemănătoare într-o tolbă de săgeți pe 
care o purta în seara aceasta unul din scutierii novici. 

— Care novice? 

— Halbert. Tolba cu săgeți şi arcul pe care le-am văzut în 
mâna acestui tânăr aparţin unuia din prizonierii înălţimii voastre, 
cu numele de Robin Hood. 

— Repede, căutaţi-l pe Halbert şi aduceţi-l în faţa mea! 
porunci baronul. 

— L-am văzut pe Hal acum vreun ceas îndreptându-se 
împreună cu domnişoara Maud spre locuinţa lady-ei Christabel 
— spuse acelaşi soldat. 

— Aprindeţi o torţă şi urmaţi-mă! strigă baronul. 

Baronul, urmat de Lambic şi de escortă, se îndreptă grăbit 
spre apartamentele fiicei sale, uitând durerile de gută. Ajuns la 
uşă, ciocăni cu putere, dar cum nu primi nici un răspuns, o 
deschise şi se repezi înăuntru. Întuneric adânc şi linişte deplină. 
Zadarnic străbătu baronul încăperile şi chiar dependinţele 
apartamentului: peste tot întâlni aceeaşi linişte şi acelaşi 
întuneric. 

— A plecat! A plecat! spuse cu îngrijorare baronul, apoi, cu 
o voce sfâşietoare, începu să strige: Christabel! Christabel! Dar 
Christabel nu răspunse. A plecat! A plecat! repeta baronul 
frângându-şi mâinile, apoi se trânti pe acelaşi scaun pe care o 
surprinsese pe fată scriindu-i lui Allan Clare. A plecat cu el! Oh, 
fetiţa mea, Christabel a mea! Nădejdea că-şi va regăsi totuşi 
fiica fugită îi mai dădu sărmanului părinte un dram de sânge 
rece. Alarmă! Voi, ceilalţi — tună el — împărţiţi-vă în două 
grupe: una va scotoci castelul de sus până jos, în lung şi-n lat, 
peste tot, va scotoci peste tot... cealaltă, călare, nu va lăsa ne- 
cercetat în pădurea Sherwood nici un crâng, nici un hăţiş, nici 
un tufiş... Plecaţi... Soldaţii se pregăteau să plece când baronul 
adăugă: Să i se spună lui Hubert Lindsay, păstrătorul cheilor, să 
vină la mine; fiindcă Maud Jezabel, blestemata lui de fiică, a 
pregătit fuga, o să plătească el pentru ea. Mai spuneţi la 
douăzeci din călăreţii mei să-şi înşeueze caii şi să fie gata la 
primul ordin. Plecaţi, hai plecaţi odată, ticăloşilor! 


Soldaţii se îmbulziră spre uşă, iar Lambic, profitând de 
împrejurare, se îndepărtă şi el de ghearele furiosului său stăpân. 

Rămas singur, baronul începu să vorbească fără şir, biruit 
când de violenţa mâniei, când de jalea inimii. Işi iubea fata din 
tot sufletul, iar ruşinea pe care o simţea fiindcă ea plecase cu un 
bărbat era totuşi mai mică, decât durerea la gândul că de acum 
înainte n-avea s-o mai vadă, s-o mai îmbrăţişeze şi chiar s-o mai 
tiranizeze. 

Bătrânul Hubert Lindsay se ivi în timp ce baronul se zbătea 
între furie şi deznădejde. Din nefericire pentru el, sosea tocmai 
înainte de a se fi sfârşit un acces de furie. 

— Pentru că nu ştiu să-şi facă datoria de ostaşi, am să-i 
ucid pe toţi! striga baronul. Şi n-am să las pe pământ nici măcar 
umbra vreunuia dintre aceşti necredincioşi, ca să n-aibă cine să 
spună nici măcar: "Am ajutat-o pe Christabel să-şi înşele tatăl!" 
Da, da, jur pe toţi sfinţii apostoli şi pe bărbile strămoşilor mei că 
n-am să cruţ pe nici unul!... A, iată-te, jupâne Hubert Lindsay, 
păzitorul cheilor castelului din Nottingham! lată-te! 

— Înălţimea voastră m-a chemat — zise bătrânul, cu voce 
liniştită. 

Drept răspuns, baronul îl apucă de gât, asemenea unei fiare 
sălbatice, îl târî până în mijlocul camerei şi-i spuse zgâlţâindu-l: 

— Ticălosule! Unde mi-e fata? Răspunde sau te sugrum! 

— Fiica dumneavoastră, milord? Nu ştiu nimic — răspunse 
Hubert, mai mult surprins decât înspăimântat de furia 
stăpânului său. 

— Mincinosule! 

Hubert se desprinse din încleştarea baronului şi-i răspunse 
rece: 

— Milord, faceţi-mi cinstea şi lămuriţi-mi pricina acestei 
ciudate întrebări şi vă voi răspunde... Dar să ştiţi, milord, că eu 
nu sunt decât un om modest, deschis şi cinstit, care în viaţa lui 
n-a trebuit să roşească. Chiar dacă m-aţi ucide pe loc, fără să 
mă spovedesc, nu-mi va păsa, căci n-am nimic să-mi reproşez; 
sunteţi domnul şi stăpânul meu, întrebaţi-mă şi la toate 
întrebările pe care mi le veţi pune vă voi răspunde, nu din 
teamă, ci din datorie, din respect... 

— Cine a ieşit din castel în decurs de două ore? 

— Nu ştiu, milord: de două ore am predat cheile în- 
locuitorului meu Michael Walden. 


— Adevărat? 

— Tot aşa de adevărat după cum îmi sunteţi domn şi 
stăpân. 

— Cine a ieşit, când încă mai erai de pază? 

— Halbert, tânărul scutier. Mi-a spus: "Milady este bolnavă, 
am poruncă să caut un medic". 

— Aha! lată complotul! strigă baronul. Te-a minţit: 
Christabel nu era bolnavă, Hal ieşea ca să pregătească fuga. 

— Cum? Milady v-a părăsit, milord? 

— Da! Nerecunoscătoarea şi-a părăsit părintele şi fiica ta a 
plecat cu ea. 

— Maud? A, nu, monseniore, nu se poate, mă duc s-o caut, 
este la ea în cameră. 

Sergentul Lambic, care era fericit să-şi arate zelul, întră 
grăbit. 

— Milord — spuse el — călăreţii sunt gata. L-am căutat 
zadarnic pe Halbert în tot castelul; a venit cu mine şi cu Robin, 
dar n-a mai ieşit pe poarta mare; Michael Walden se jură: 
nimeni n-a trecut pe podul mobil de două ceasuri. 

— La ce bun toate acestea? spuse baronul. Moartea lui 
Gaspard nu-i o crimă inutilă. Lambic! strigă Fitz Alwine, după un 
moment de tăcere. 

— Milord. 

— Ai fost astă-noapte până la casa unui pădurar pe nume 
Gilbert Head, nu departe de Mansfeldwoodhaus? 

— Da, milord. 

— Ei bine! Acolo locuieşte ticălosul acela de Robin Hood şi, 
desigur, acolo trebuie să se întâlnească fiica mea cu un 
necredincios care... Dar să nu mai vorbim de asta... Lambic, 
încalecă împreună cu oamenii tăi, aleargă până la casa aceea, 
pune mâna pe fugari şi nu te înapoia până nu dai foc bârlogului 
de tâlhari. 

— Da, milord. 

Şi Lambic dispăru. 

Hubert Lindsay intrase în cameră de vreo câteva minute şi 
stătea în picioare, deoparte, posomorât, tăcut, cu brațele 
încrucişate la piept şi cu capul plecat. 

— Bătrânul meu slujitor — îi spuse Fitz Alwine — nu vreau 
ca mânia să mă facă să uit că trăim alături unul de celălalt de 
mulţi ani; întotdeauna mi-ai fost credincios; de două ori mi-ai 


salvat viaţa. Ei bine, bătrânul meu frate de arme, uită-mi mânia, 
brutalitatea sau dacă vreodată te-am nedreptăţit şi dacă şi tu îţi 
iubeşti fata, cum şi eu o iubesc pe a mea, ajută-mă încă o dată 
cu vitejia ta, cu experienţa ca să aduc înapoi în căminul 
părintesc oiţele rătăcite... pentru că Maud, fără îndoială, a 
plecat cu Christabel. 

— Vai, monseniore, camera ei este goală — spuse 
suspinând bătrânul. 

Această sinceră durere ar fi putut dovedi baronului că 
Hubert nu este complice la fuga celor două fete, însă ciudatul 
gentilom, bănuitor şi iute la mânie, era încredinţat că 
întotdeauna inferiorul îşi înşală superiorul, că ţăranul îl înşală pe 
nobil, preotul pe episcop, soldatul pe ofiţer şi aşa mai departe. 
El crezu deci că-i întinde o cursă lui Hubert, spunându-i: 

— Oare în subteranele castelului n-o fi vreo ieşire care să 
ducă în pădurea Sherwood? 

Baronul cunoştea foarte bine existenţa acestei ieşiri, dar nu 
ştia poziţia ei exactă. Hubert şi, fără îndoială, fiica lui erau mai 
bine informaţi decât el. 

"Aha! îşi zise în sinea lui baronul, punând această întrebare. 
Dacă domnişoara Maud a dus-o pe fiica mea pe sub pământ, am 
să-i plătesc cu vârf şi îndesat cheltuielile de călăuză." 

Hubert, sincer şi cinstit, după cum am mai spus, crezu de 
datoria lui să-şi ajute stăpânul s-o găsească pe tânăra lady: de 
altfel şi el ca şi baronul era interesat să-i prindă pe fugari, drept 
care se grăbi să răspundă: 

— Da, milord, subterana are o ieşire în pădure; cunosc 
toate ocolişurile care duc acolo. 

— Şi Maud le ştie ca tine? 

— Nu, milord, cel puţin aşa cred. 

— Aşadar, nimeni în afară de tine nu cunoaşte această 
taină? 

— Mai sunt încă trei, milord . Michael Walden, Gaspard 
Steinkopf şi Halbert. 

— Halbert! strigă baronul, cuprins de un nou acces de furie. 
Halbert! El trebuie să le fi servit de călăuză. Hei, o torță, torţe şi 
să scotocim subterana! 

Hubert fu răsplătit pentru sinceritatea lui; baronul îşi 
recăpătă încrederea în el şi-l copleşi cu semne de prietenie şi 
jurăminte de recunoştinţă. 


— Curaj, stăpâne! îl îmbărbăta bătrânul în timp ce se 
pregăteau torţele şi se strângeau oamenii care trebuiau să 
alcătuiască escorta. Curaj, Dumnezeu ni le va aduce înapoi. 

Disperarea celor doi bătrâni era sfâşietoare. Despărţiţi prin 
naştere, prin orgoliul castei, prin felul lor de viaţă, ei se apropiau 
unul de altul pentru a înlătura o nenorocire comună; acum erau 
egali în durere. 

Baronul şi Hubert, urmaţi de şase soldaţi, străbătură 
capela, fără să se oprească la cadavrul lui Gaspard şi se mistuiră 
în subterană. Abia făcuseră câţiva paşi, că Fitz Alwine auzi un 
zgomot îndepărtat de glasuri. 

— Aha! strigă el. Am pus mâna pe ei! Înainte, Hubert, 
înainte! 

Hubert mergea în frunte. Zgomotul pe care-l auzise baronul 
le izbi iar urechea. 

— Monseniore — spuse bătrânul — ceea e auziţi nu vine din 
subterana ce duce în pădure. 

— N-are a face, ei sunt, înainte, înainte nu mai sta! 

In acel loc drumul se bifurca, iar ei o porniră în direcţia de 
unde venea zgomotul. Zgomotul creştea, răsunară strigăte. 

— Straşnic, cer ajutor! Venim, copii, venim! 

— Inseamnă că s-au rătăcit — spuse Hubert. 

— Cu atât mai bine — răspunse baronul, a cărui dragoste 
părintească începea să fie înlocuită de o aprigă sete de 
răzbunare. Cu atât mai bine! 

Hubert, care mergea cu câţiva paşi mai înainte, se opri să 
asculte. 

— Milord — spuse el — vă jur că strigătele acestea nu vin 
din partea fugarilor; am apucat-o pe un drum greşit, luând-o în 
partea asta şi pierdem timp. 

— Vino cu mine! strigă baronul, aruncând o privire furioasă 
spre păzitorul cheilor castelului, pe care începu din nou să-l 
bănuie că este înţeles cu fugarii. Vino, iar voi aşteptaţi-ne aici! 

— La porunca voastră, milord — răspunse Hubert. 

Cei doi bătrâni se îndreptară spre locul de unde venea 
zgomotul; din clipă în clipă, strigătele se auzeau tot mat 
limpede. 

— Pe sufletul meu! murmură Hubert. Stăpânul a înnebunit! 
Îşi închipuie că cine fuge face atâta zgomot?! Cei care fac 


zgomotul ăsta vorbosc de-ţi sparg urechile şi, pe legea mea, 
parcă vin înspre noi. 

Abia isprăvi, când doi soldaţi se iviră deodată în faţa ochilor 
uimiţi ai baronului. 

— De unde veniţi, necredincioşilor? 

— L-am urmărit pe prizonierul Robin Hood — răspunseră cei 
doi nenorociţi, istoviţi de oboseală şi cuprinși da spaimă. Ne-am 
rătăcit, milord — adăugară ei — şi ne credeam pierduţi pentru 
totdeauna când providenţa ne-a trimis pe înălţimea voastră în 
ajutor; v-am auzit de departe venind şi am alergat înaintea 
dumneavoastră ca să vă cruţăm osteneala drumului. 

Fitz Alwine nu ştia cum să mai drăcuie, în dezamăgirea care 
se abătuse peste el, când unul din soldaţi începu să-i 
povestească fuga lui Robin Hood. 

— Taci, taci, mizerabile! strigă el. Spuneţi-mi de când 
rătăciţi prin această subterană, unde ar trebui să fiţi osândiţi să 
muriţi de foame, aţi auzit vreun zgomot care să dea bănuit? 

— Nimic, milord. 

— Să ne grăbim, Hubert, să ne grăbim, trebuie să câştigăm 
timpul pierdut. 

Acest timp pierdut îi salvase pe fugari. După un sfert de 
ceas, mica trupă ajunse în pădure şi era limpede că fugarii 
folosiseră acelaşi drum. Uşa subteranei, care de obicei era 
închisă, stătea dată de perete. 

— Presimţirile mele nu m-au înşelat! strigă baronul. Hai 
soldaţi, porniţi, răscoliţi pădurea în lung şi-n lat; o sută de 
monede de aur celui care o va aduce la castel pe lady Christabel 
şi pe nemernicii care au târât-o cu ei. 

Baronul, însoţit numai de Hubert, se reîntoarse la castel, 
unde, în loc să se odihnească, aşa cum avea mare nevoia, 
îmbrăcă o vestă din zale, îşi încinse sabia şi, ridicând deasupra 
capului lancea cu steguleţul purtând culorile casei sale, încălecă 
degrabă şi se repezi în fruntea unei trupe de douăzeci de 
oameni pe drumul ce duce la Mansfeldwoodhaus. 


Capitolul XIV 


Toate personajele — toate aceste dramatis personae — 
despre care am vorbit până aici străbat acum bătrâna pădure 
Sherwood. 

Robin şi Christabel se îndreaptă spre locul unde îi aşteaptă 
sir Allan Clare şi de aceea merg în direcţie opusă cu sergentul 
Lambic, care primise ordin să dea foc casei tatălui adoptiv al lui 
Robin Hood. 

Însoţit de douăzeci de lănci zdravene, baronul, întinerit de o 
continuă furie, se aruncă în căutarea fetei. Să-l lăsăm să 
galopeze din răsputeri pe potecile înverzite ale pădurii şi să ne 
alăturăm lui sir Allan Clare, care, sprijinit de Micul-john, de 
fratele Tuck, de Will Roşcovanul şi de ceilalţi şase fii ai nobilului 
Guy de Gamwell, se îndreaptă degrabă spre valea lui Robin 
Hood, în timp ce Maud şi Halbert ţin drumul spre căsuţa 
bătrânului pădurar. 

Maud nu mai este vioaie, neobosită, vitează şi veselă; Maud 
îşi repetă cu tristeţe în gând indicaţiile pe care i le-a dat Robin 
ca să recunoască drumul printre miile de poteci care se taie şi 
se întretaie; în sfârşit, Maud, deşi este în paza unui băiat 
curajos, seamănă cu o sărmană făptură părăsită care oftează şi 
iar oftează, după ce a făcut un drum atât de lung. 

— Mai e mult până la casa lui Gilbert? întrebă ea. 

— Nu, Maud — răspunse vesel Hal. Incă vreo şase mile. 

— Şase mile! 

— Curaj, Maud, curaj! zise Halbert. Noi lucrăm pentru lady 
Christabel. Dar ia stai! Priveşte într-acolo, nu recunoşti cumva 
un cavaler, da, un cavaler urmat de un călugăr şi de nişte 
pădurari?... Este messire Allan cu fratele Tuck. Vă salut, 
domnilor, nicicând, nicicând o întâlnire nu a picat mai la ţanc. 

— Dar lady Christabel şi Robin unde sunt? întrebă grăbit sir 
Allan când o recunoscu pe Maud. 

— Sunt pe drum ca să vă întâlnească în vale — răspunse 
Maud. 

— Domnul să ne apere! exclamă Allan după ce Maud îi 
povesti cu de-amănuntul toate întâmplările prin care trecuseră 
din clipa când fugiseră din castel. Viteaz Robin, lui îi datorez 
totul; pe iubita mea şi pe sora mea! 

— Noi ne ducem să-i spunem tatălui său de ce zăboveşte 
Robin — zise Hal. 


— Şi n-ai putea să te duci singur, frate Hal? întrebă Maud, 
care ardea de dorinţa să fie aproape de Robin. Stăpâna mea 
trebuie să aibă mare nevoie de mine. 

Allan se învoi pe dată cu cererea fetei şi porni mai departe. 
Fratele Tuck, la început tăcut şi retras, nu întârzie să se apropie 
de tânăra fată. Încercă mai întâi să facă pe îndatoritorul, surâse, 
vorbi mai puţin pe şleau ca de obicei, ba chiar dovedi puţin 
spirit, însă avansurile sale nu fură primite decât cu o foarte 
mare rezervă. Schimbarea aceasta în felul de a se purta al 
frumoasei Maud îl întrista pe Tuck şi-i tăie tot avântul. Aşa că 
bietul călugăr se ţinu deoparte şi merse privind gânditor spre 
tânăra fată, la fel de gânditoare ca şi el. Totuşi, la câţiva paşi în 
spatele lui Tuck, mergea un personaj care părea că doreşte din 
tot sufletul ca Maud să-i arunce măcar o privire; acest personaj 
îşi potrivea îmbrăcămintea în dezordine, îşi peria haina cu 
mâneca, îşi potrivea pana de heron de la pălărie, îşi netezea 
părul des, pe scurt, se deda, în plină pădure, la acele gesturi de 
cochetărie pe care orice îndrăgostit începător le face din 
instinct. 

Acest personaj nu era altul decât prietenul nostru Will 
Roşcovanul. Pentru el, Maud reprezenta idealul de frumuseţe; 
deşi o vedea pentru prima dată, îşi dădu seama că pe eao 
visase să-i fie stăpâna inimii. O frunte albă, uşor bombată, 
subliniată de sprâncene delicate de culoare castanie, ochi negri 
a căror strălucire era potolită de gene lungi, mătăsoase, obraji 
trandafirii şi catifelaţi, un nas asemenea celor modelate de 
artiştii din antichitate, o gură întredeschisă ca să lase să 
vorbească şi să respire dragostea, buze în colţul cărora se 
cuibăreau surâsuri uşoare şi dulci, o bărbie în care gropiţa 
făgăduia plăcerea după cum embrionul din sămânță făgăduieşte 
frumuseţea florii, un gât şi nişte umeri îmbinaţi într-o linie 
unduioasă, un mijlocel subţire, mişcări graţioase şi nişte picioare 
mici pentru care cărările în pădure ar fi trebuit să fie acoperite 
cu flori — aşa arăta Maud frumoasa fiică a lui Hubert Lindsay. 

William nu era atât de timid ca să se mulţumească numai s- 
o admire în tăcere; dorinţa, nevoia de a simţi ochii tinerei fete 
ridicându-se spre el îl mânară repede alături de dânsa. 

— Îl cunoaşteţi pe Robin Hood, domnişoară? întrebă Will. 

— Da, domnule, răspunse Maud cu graţie. 


Fără să-şi dea seama, Will atingea o coardă sensibilă şi-i 
câştigă atenţia lui Maud. 

— Vă place mult? 

Maud nu-i răspunse, însă obrajii i se împurpurară. Numai un 
adevărat începător ca Will putea să se adreseze inimii unei 
femei aşa, dintr-o dată. Se purta ca un orb care merge, fără să 
tremure, pe marginea unei prăpăstii; câţi oameni nu sunt viteji 
numai datorită neştiinţei! 

— Eu îl iubesc atât de mult pe Robin.Hood — reluă el — 
încât v-aş purta pică, domnişoară, dacă dumneavoastră nu v-ar 
plăcea. 

—  Liniştiţi-vă, messire; recunosc că este un băiat 
încântător. Desigur că-l cunoaşteţi demult. 

— Suntem prieteni din copilărie şi mai bine să-mi pierd 
mâna dreaptă decât prietenia lui: o spun asta din toată inima. 
Cât despre calităţi, apoi cred că-n tot comitatul nu găseşti arcaş 
care să-l întreacă; caracterul său este la fel de drept pe cât de 
drepte îi sunt săgețile: este viteaz, este blând, iar modestia lui e 
deopotrivă cu blândeţea şi cu vitejia; alături de el, nu m-aş teme 
de lumea întreagă. 

— Cu ce ardoare vă exprimaţi gândurile, messire! Tot aşa şi 
cu laudele pe care i le aduceţi. 

— Pe cât e de adevărat că mă numesc William de Gamwell 
şi că sunt un băiat de treabă, la fel de adevărat este că spun 
adevărul, domnişoară, numai adevărul. 

— Maud — întrebă Allan — te temi că baronul şi-a dat 
seama de fuga lady-ei Christabel? 

— Da, domnule cavaler, căci înălţimea sa trebuia să plece 
chiar în dimineaţa asta la Londra, cu milady. 

— Tăceţi! Tăceţi! veni să le spună Micul-john, care mergea 
înaintea lor ca să cerceteze drumul. Ascundeţi-vă în locul cel 
mai des din hăţiş! Aud zgomotul unui grup de călăreţi; dacă noii 
veniţi dau peste noi, ne vom năpusti asupra lor pe neaşteptate, 
iar strigătul nostru de adunare va fi Robin Hood... Repede, 
ascundeţi-vă — mai zise Micul-john, adăpostindu-se şi el în 
spatele unui copac. 

Îndată apăru un călăreț purtat de un cal care sărea, cu o 
viteză ameţitoare, peste toate obstacolele întâlnite în cale; 
şanţuri, copaci răsturnaţi, tufişuri şi hăţişuri. Călărețul acesta pe 
care-l urmau anevoie patru călăreţi şi care sta mai mult chircit 


decât călare pe spinarea animalului dezlănţuit îşi pierduse 
pălăria, iar părul lung şi resfirat, fluturând în vânt, dădea 
chipului său, pe care se citea spaima, o expresie ciudată şi 
diabolică. El aproape că zbură pe deasupra desişului unde se 
pitise mica trupă, iar Micul-john zări o săgeată înfiptă, ca un 
jalon de topograf, în crupa calului. Călărețul dispăru ca un fulger 
în adâncul pădurii, urmat îndeaproape de cei patru oameni. 

— Cerul să ne ocrotească! strigă Maud. Este baronul! 

— Este baronul! repetară Allan şi Halbert. 

— ŞI, dacă nu mă-nşel — adăugă Will — săgeata care 
serveşte drept cârmă animalului său iese din tolba lui Robin; ce 
zici, Micule-John? 

— Sunt de părerea dumitale, Will şi trag concluzia că Robin 
şi tânăra doamnă sunt în primejdie. Robin este prea prudent ca 
să-şi risipească săgețile fără a fi silit s-o facă; să ne grăbim. 

Ni se pare că nu este de prisos să explicăm pe scurt situaţia 
neplăcută în care se găsea nobilul Fitz Alwine, un foarte bun 
călăreț, de altfel. 

Pătrunzând în pădure, baronul dăduse ordin celui mai bun 
călăreț al său să cerceteze drumul de la Nottingham la 
Mansfeldwoodhaus şi să-i raporteze când se vor intâlni la o 
anumită răscruce pe care i-o indicase. Se ştie ce i s-a întâmplat 
călăreţului: Robin l-a dat jos de pe cal. Întâmplarea a făcut ca 
Robin şi lady Christabel să ajungă la acea răscruce venind dintr- 
o parte, în vreme ce baronul ajungea şi el în acelaşi loc, venind 
din altă parte. Cei doi fugari au avut norocul că s-au aruncat 
într-un desiş fără să fie văzuţi. Baronul, împreună cu cei patru 
călăreţi care-l însoțeau, se aşeză în mijlocul răspântiei, 
aşteptând înapoierea cercetaşului. 

— la iscodiţi prin împrejur — porunci baronul — doi pe o 
parte şi doi pe alta. 

"Suntem pierduţi — îşi zise Robin. Ce să facem? Cum să 
fugim? Dacă ieşim din pădure, caii ne vor prinde cât ai clipi; 
dacă încercăm să ne strecurăm, zgomotul va atrage atenţia 
copoilor. Ce să facem?" 

Tot chibzuind astfel, Robin îşi încordă arcul şi-şi alese 
săgeata cu vârful cel mai ascuţit. Când Christabel observă 
aceste pregătiri, deşi era paralizată de spaimă, totuşi pietatea 
filială depăşi în sufletul ei dorinţa de a se întâlni cu Allan, de 
aceea îl rugă pe tânăr să-i cruţe tatăl. Robin zâmbi şi făcu un 


semn de încuviinţare din cap. Semnul voia să spună: "ÎI voi 
cruța", surâsul: "Aminti-ţi-vă de călăreţul trântit din şa". 

Soldaţii cercetau cu grijă extremităţile răspântiei dar 
răsplata de o sută de scuzi de aur care le stârnea zelul n-avea 
darul să le dea şi miros. Totuşi, situaţia lui Robin şi a 
Christabelei devenea din ce în ce mai critică, deoarece copoii 
aceştia, mergând doi câte doi în direcţii opuse ca să cerceteze 
luminişul, nu puteau până la urmă să nu dea peste ei. 

În acest timp, bătrânul Fitz Alwine, stând ca un cercetaş pe 
înălţimea ce domină un câmp de bătaie, repeta în gând 
înfiorătoarea dojană pe care voia s-o adreseze fiicei lui de îndată 
ce va fi fost readusă în căminul părintesc. De asemenea, 
născocea tot soiul de metode rafinate pentru a-i pedepsi pe 
Robin, pe Maud şi pe Hal şi socotea, până la o diferenţă de 
câteva degete, înălţimea spânzurătorii lui Allan: bunul senior îşi 
şi imagina zvârcolirile celui care îndrăznise s-o răpească pe 
Christabel; avea să lase leşul să putrezească în ştreang pe tot 
timpul lunii de miere şi zâmbea de pe acum la gândul că în anul 
viitor o să fie bunic datorită lui sir Tristram de Goldsborough. 

Dar deodată, în vârtejul acestor vise încântătoare, calul 
baronului cabrează, se leagănă, îşi încordează spinarea, azvârle 
din copite şi-l zgâlţâie vârtos pe bătrânul luptător, care se ţine 
cu nădejde şi încearcă să stăpânească bidiviul, aşa cum făcea 
altădată cu neîmblânziţii armăsari arabi. Încercare zadarnică! 
Omul şi animalul nu se înţeleg; Fitz Alwine se ţine înfipt în şa tot 
atât de neclintit ca săgeata înfiptă în crupa calului, iar calul şi 
visele baronului pornesc deodată într-o cursă fără noimă, 
nebună, fantastică, începând de acolo din pădure, trecând pe 
lângă Allan Clare, apoi mai departe, cine ştie până unde. Cei 
patru  scutieri se repeziră în ajutorul stăpânului lor, iar 
îndemânatecul arcaş, luând-o de mână pe însoţitoarea lui, 
străbătu repede răspântia. 

Ce s-a întâmplat cu baronul? N-am fi îndrăznit să vă 
povestim întâmplarea care a pus capăt acestei curse peste 
câmp, într-atât este de extraordinară şi de minunată, dacă 
cronicile timpului nu i-ar garanta autenticitatea. lată: 

Scutierii îl pierdură curând din vedere pe baron, care, 
poate, ar fi fost purtat de-a latul întregii Anglii, până la ţărmul 
Oceanului, dacă animalul, trecând pe sub un stejar, nu s-ar fi 
împiedicat de un trunchi de copac căzut lângă rădăcina 


acestuia. Baronul, care nici o clipă nu-şi pierduse cumpătul, 
vrând să evite o cădere a cărei violenţă i-ar fi putut fi fatală, 
lăsă frâul şi se agăţă cu amândouă mâinile de una din crengi, 
din fericire la îndemâna lui; el spera totodată să reţină şi calul, 
strângându-l între genunchi. Dar animalul cabră atât de cumplit, 
încât Fitz Alwine fu silit să părăsească şaua şi rămase agăţat de 
craca stejarului, în timp ce calul, uşurat de povară, se redresă şi 
porni mai departe într-o nouă goană nebună. 

Prea puţin obişnuit cu gimnastica, baronul începu să 
măsoare distanţa care-l despărţea de pământ înainte de a-şi da 
drumul, când tocmai atunci văzu strălucind în pâcla dimineţii, 
chiar sub picioarele sale, ceva incandescent ca două bucăți de 
jar. Aceste două puncte de foc aparţineau unei matahale negre 
care se vânzolea de colo-colo, se rotea şi din când în când se 
apropia în salturi de picioarele nefericitului lord. 

"Hait! Un lup!" îşi spuse baronul, fără a-şi putea reţine un 
strigăt de spaimă şi încercând să încalece pe cracă. O sudoare 
de gheaţă, sudoarea groazei, îi scăldă tot trupul când simţi colții 
fiarei alunecând peste pielea cizmei şi scrâşnind în metalul 
pintenilor; lupul se arunca întinzându-şi gâtul, scoțând limba şi 
mirosind prada, în vreme ce baronul, simțind că-i amorţesc 
braţele, se agăţă cu bărbia de cracă şi îşi aduse genunchii la 
piept. 

Lupta era inegală: firul care ţinea în aer această ispititoare 
delicatesă pentru o fiară sălbatică sta gata să se rupă, iar 
bătrânul lord simţea că-l lasă puterile. Dăruindu-şi ultimul gând 
Christabelei şi încredinţându-şi sufletul lui Dumnezeu, închise 
ochii, îşi descleştă mâinile... şi-şi dădu drumul. Dar, minune! 
Căzând ca un bolovan în capul lupului, care nu se aştepta la aşa 
ceva, greutatea trupului, care se prăvăli cu partea cea mai 
dezvoltată, îi rupse fiarei şira spinării. Aşa că, dacă cei patru 
scutieri ar fi sosit la locul accidentului, şi-ar fi găsit stăpânul 
leşinat, întins alături de un lup mort. Dar alte personaje decât 
scutierii aveau să-l trezească pe nobilul senior de Nottingham. 

La rădăcina bătrânului stejar ale cărui ramuri se plecau 
spre pârâiaşul ce străbătea valea Robin Hood, sta Lady 
Christabel. In picioare, la câţiva paşi mai departe, Robin se 
sprijinea în arc. Amândoi aşteptau cu nerăbdare sosirea lui sir 
Allan Clare şi a însoţitorilor săi. După ce isprăviseră toate 
subiectele cu privire la situaţia lor actuală, vorbiră despre 


Marianne, iar gingaşele laude pe care le risipi din belşug 
Christabel la adresa încântătorului caracter al sorei lui Allan fură 
ascultate de Robin cu încordata atenţie a dragostei. Tânărul ar fi 
vrut s-o întrebe pe Christabel dacă nu cumva, asemenea lui 
Allan Clare, Marianne îşi dăruise inima vreunui nobil şi frumos 
cavaler. Dar nu îndrăznea... Dacă ar fi aşa — îşi spunea el — 
sunt pierdut. Ce sorţi de izbândă mai am eu, în luptă cu un 
astfel de rival, eu, sărman copil al pădurii?" 

— Milady — spuse el deodată, cu glas tulburat şi 
tremurător, roşindu-se — o plâng din toată inima pe miss 
Marianne dacă şi-a părăsit vreun prieten drăgăstos ca să-şi 
însoţească fratele într-o călătorie, dacă nu plină de adevărate 
primejdii, cel puţin de greutăţi şi oboseală. 

— Marianne — răspunse Christabel — a avut nenorocul sau, 
poate, fericirea să nu aibă alt prieten drăgăstos decât pe fratele 
ei. 

— Mi-e greu să cred, milady! O fiinţă atât de frumoasă, atât 
de fermecătoare ca miss Marianne trebuie să aibă, cum aveţi şi 
dumneavoastră, pe cineva care să-i fie devotat, cum vă este 
dumneavoastră messire Allan. 

— Oricât vi s-ar părea de ciudat, messire — spuse tânăra, 
roşindu-se — vă asigur că Marianne nu cunoaşte altă dragoste 
decât dragostea de frate. 

Acest răspuns, dat pe un ton destul de rece, îl sili pe Robin 
să schimbe vorba. 

Soarele începuse să poleiască vârfurile copacilor, dar Allan 
tot nu se ivea. Robin, ascunzându-şi neliniştea ca să n-o 
alarmeze pe tânăra fată, făcea cele mai sumbre ipoteze asupra 
cauzelor acestei întârzieri. Deodată, o voce sonoră răsună în 
depărtare; Robin şi Christabel tresăriră. 

— Oare ne strigă prietenii noştri? întrebă fata. 

— Din nefericire, nu! Will, prietenul meu din copilărie şi 
Micul-john, vărul lui, care îl însoțesc pe messire Allan, cunosc 
foarte bine locul unde îi aşteptăm şi ceea ce am făcut noi cere 
atâta prevedere ca să putem izbândi, încât nu s-ar distra 
jucându-se cu ecoul din pădure. 

Vocea se apropie şi un călăreț purtând culorile lui Fitz 
Alwine traversă repede valea. 

— Să ne îndepărtăm, milady, aici suntem prea aproape de 
castel. Înfig săgeata asta aici, la rădăcina stejarului şi dacă 


prietenii mei ajung în lipsa noastră, îşi vor da seama, văzând-o, 
că suntem ascunşi prin apropiere. 

— Prea bine, messire; mă las cu totul în paza 
dumneavoastră. 

Cei doi tineri abia străbătuseră câteva tufişuri căutând un 
loc potrivit ca să se odihnească puţin, când zăriră trupul unui 
bărbat, întins şi nemişcat ca un mort, lângă o buturugă. 

— Doamne sfinte! strigă Christabel. E tata, sărmanul meu 
tată e mort! 

Robin se cutremură, crezându-se vinovat de moartea 
baronului. Rănirea calului nu era oare prima cauză? 

— Sfântă Fecioară! murmură Robin. Mulţumiţi Domnului că 
nu-i decât leşinat. 

Zicând acestea, tânărul arcaş îngenunche lângă bătrân, în 
timp ce Christabel, îndurerată şi cuprinsă de remuşcări, scotea 
gemete sfâşietoare. O uşoară rană pe fruntea baronului lăsa să 
picure câţiva stropi de sânge. 

— lan te uită! Dar ce, s-a luptat cu un lup? Ah, a strâns fiara 
de gât — strigă vesel Robin — şi-apoi a leşinat! Milady, milady, 
credeţi-mă, domnul baron e doar zgâriat un pic; milady, ridicați- 
vă. Ce nenorocire! Ce nenorocire! spuse Robin. A leşinat şi ea. 
Ah, Dumnezeule, Dumnezeule! Ce-i de făcut? Aici nu pot s-o 
las... ei uite că leul ăsta bătrân se trezeşte, îşi mişcă braţele... a 
şi început să mormăie. Ah, să înnebuneşti, nu alta! Milady, 
răspundeţi-mi! Nimic, la fel de nepăsătoare ca un trunchi de 
copac. Oh, de ce n-am în braţe şi-n şale puterea pe care o simt 
în inimă? Aş duce-o de aici cum duce o doică pruncul. 

Şi Robin încercă să o ducă de-acolo pe Christabel. 

Venindu-şi în fire, baronul nu s-a gândit la fiica lui, cât la 
lup, singura şi ultima fiinţă vie pe care o văzuse înainte de a 
închide ochii. Întinse deci mâna vrând să apuce animalul, pe 
care şi-l închipuia ocupat să-i devoreze un picior sau o coapsă; 
deşi nu simţea nici o durere, se agăţă de rochia fetei, jurând să- 
şi apere viaţa până la ultima suflare. 

— Fiară bicisnică! se adresă baronul, lupului întins la câţiva 
paşi de el. Fiară înfometată de carnea mea, însetată de sângele 
meu, las' c-ai să vezi tu. Aha! Scoate limba, îl sugrum... Aha, am 
mai sugrumat eu şi pe alţii!... Hai, veniţi încoace toţi lupii din 


Sherwood, veniţi!... Aha, uite altul şi încă unul! Sunt pierdut! 
Doamne Dumnezeule, fie-ţi milă de mine! Pater qui es in...’ 

"E nebun! E nebun de-a binelea!" îşi spunea Robin, 
îngrijorător împărţit între datoria pe care o avea de împlinit şi 
nevoia de a-şi asigura propria-i piele. Dacă ar fi rupt-o la fugă, ar 
fi părăsit-o pe aceea pe care jurase să o ducă la Allan; dacă ar fi 
rămas, urletele nebunului ar fi putut atrage oamenii care-l 
căutau prin pădure. 

Din fericire accesul de nebunie al baronului se potoli şi, 
continuând să stea cu ochii închişi, Fitz Alwine înţelese că nici 
un colţ de fiară sălbatică nu-i sfârtecase mădularele. Atunci 
dădu să se scoale, dar Robin, îngenuncheat în dreptul capului, 
se lăsă din răsputeri pe umerii lui şi, jucând, ca să spunem aşa, 
rolul unei oboseli deosebit de mari, îl ţinu întins la pământ. 

— Pe sfântul Benedict! murmură baronul. Simt pe umeri o 
greutate de o sută de mii de livre... O, Dumnezeule şi stăpân al 
meu! Jur să ridic o capelă în partea de răsărit a meterezului 
dacă-mi scapi viaţa şi-mi dai putere să mă-ntorc la castel! Libera 
nos, quaesumus, Domine’! 

După ce sfârşi rugăciunea, încercă să facă un nou efort, dar 
Robin, care spera s-o vadă pe Christabel revenindu-şi în simţire, 
continua să apese cu toată puterea. 

— Domine, exaudi orationem meam — reîncepu Fitz 
Alwine, lovindu-se în piept, apoi prinse să scoată strigăte 
ascuţite. 

Insă aceste strigăte nu-i conveneau de loc lui Robin, pentru 
că puneau în mare primejdie siguranţa fugarilor. Neştiind cum 
să-l facă să tacă, tânărul rosti cu asprime: 

— Tăceţi! 

La auzul acestei voci omeneşti, baronul deschise ochii şi, 
care nu-i fu mirarea când recunoscu, aplecat asupră-i, chipul lui 
Robin Hood, iar alături, lungită pe pământ, fiica lui leşinată! 
Această apariţie risipi într-o clipă nebunia, fierbinţelile şi 
mâhnirea arţăgosului lord şi, ca şi cum el ar fi fost stăpân pe 
situaţie, în propriul lui castel, înconjurat de soldaţi, strigă 
aproape triumfător: 

— In sfârşit, am pus mâna pe tine, dulăiaşule! 

3 Tatăl nostru carele eşti în ceruri ... 


* Mântuieşte-ne, Doamne... 
5 Doamne, ascultă ruga mea. 


— Tăceţi! replică Robin, hotărât şi poruncitor. Tăceţi! Fără 
ameninţări, fără ţipete, pentru că nu-şi au locul. Eu vă am în 
mână! 

Şi Robin continuă să se lase cu toată puterea pe umerii 
baronului. 

— Intr-adevăr — spuse Fitz Alwine, căruia nu-i fu greu să se 
smulgă din strânsoarea adolescentului şi să se ridice cât era de 
înalt — într-adevăr, ţi-arăţi colții, dulăiaşule! 

Christabel zăcea tot leşinată, semănând cu un trup 
neînsufleţit căzut între cei doi bărbaţi, căci Robin se trăsese 
câţiva paşi înapoi şi-şi pusese o săgeată în arc. 

— Încă un pas, milord şi sunteţi mort! zise tânărul, ţintind 
ţeasta baronului. 

— Ah, ah! exclamă Fitz Alwine, galben la faţă şi retrăgându- 
se binişor pentru a se adăposti în spatele unui copac. Eşti oare 
atât de laş ca să omori, ca să ucizi un om fără apărare? 

Robin zâmbi. 

— Milord — îi spuse el, ochind într-una capul seniorului — 
continuaţi să vă retrageţi. Prea bine, iată-vă la adăpost după 
trunchiul copacului. Acum luaţi aminte la ce am să vă 
poruncesc, ba nu, să vă rog. Atenţie! Nu v-arătaţi nici nasul, nici 
măcar un singur fir de păr, nici la stânga, nici la dreapta... altfel, 
vă pândeşte moartea. 

Fără a lua prea mult în seamă vorbele flăcăului, baronul, 
bine ocrotit de copac, scoase degetul arătător şi-l ameninţă pe 
tânărul arcaş. Dar se căi amar, căci degetul îi zbură cât ai clipi, 
smuls de o săgeată. 

— Ucigaşule! Ticălos nemernic! Vampirule! Vasalule! urlă 
rănitul. 

— Linişte, baroane, sau vă ţintesc capul, m-auziţi? 

Fitz Alwine, lipit de copac, îl împroşca pe Robin, cu jumătate 
de gură, cu un torent de blesteme, dar sta ascuns cu grijă 
deoarece îl ştia pe Robin doar la câţiva paşi de el, cu arcul 
încordat şi cu săgeata la ochi, pândindu-i cel mai mic gest pe 
care ar fi avut nesăbuinţa să-l facă arătându-se de după 
trunchiul copacului. Robin însă îşi pusese de mult arcul la şold, o 
luase uşurel pe Christabel în cârcă şi dispăruse printre tufişuri. 
Chiar atunci se auziră tropote de cai şi patru călăreţi se iviră în 
faţa copacului după care sta ascuns baronul. 


— Veniţi încoace, ticăloşilor! strigă el, căci cei patru nu erau 
alţii decât scutierii pe care, datorită calului său care galopa cu 
săgeata înfiptă în crupă, îi lăsase de mult în urmă. Veniţi 
încoace! Năpustiţi-vă asupra necredinciosului care vrea să mă 
ucidă şi să-mi răpească fata. 

Soldaţii nu pricepeau o iotă din porunca primită, căci jur 
împrejur nici urmă de bandit sau de femeie răpită. 

— Acolo, acolo, nu-l vedeţi că fuge?? zise baronul, alergând 
printre picioarele cailor. Nu vedeţi acolo, uite-l, coteşte colo la 
capătul pădurii... 

Într-adevăr, Robin n-avea destulă putere ca să ducă repede 
şi departe o greutate atât de mare ca trupul unei femei, aşa că 
abia câteva sute de paşi îl despărţeau de duşmani. Călăreţii se 
repeziră spre el; dar strigătele baronului ajunseseră în acelaşi 
timp şi la urechile lui Robin, care înţelese îndată că scăparea nu 
mai putea fi fuga. Întorcându-se spre urmăritori, puse un 
genunchi în pământ, o culcă pe Christabel de-a curmezişul pe 
celălalt picior, apucă arcul cu amândouă mâinile şi, ochindu-l din 
nou pe Fitz Alwine, strigă: 

— Staţi! În numele cerului, încă un pas şi, stăpânul vostru e 
mort! 

N-apucă Robin să-şi sfârşească vorba, că baronul se şi 
ascunse în spatele copacului ocrotitor, zbierând întruna: 

— Puneţi mâna pe el! Ucideţi-l! M-a rănit!... Ce mai 
aşteptaţi? Ah, laşilor, mercenarilor!... 

Purtarea plină de mândrie a viteazului arcaş îi intimidă pe 
soldaţi. Totuşi unul dintre ei încercă să râdă de această teamă. 

— Frumos cântă cocoşelul — zise el — dar nu-mi pasă, o să 
vedeţi cât de blând şi de supus este! 

Şi zicând acestea, soldatul descălecă şi se îndreptă spre 
Robin. Deoarece în afară de săgeata pregătită în arc, băiatul 
mai ţinea una în dinţi, spuse cu o voce poruncitoare, dar 
înfundată: 

— V-am rugat să nu vă apropiaţi, acum vă poruncesc... Vai 
de voi dacă nu mă lăsaţi să-mi văd liniştit de drum! 

Soldatul începu să râdă batjocoritor şi continuă să îna- 
inteze. 

— O dată, de două ori, de trei ori, stai! 

Soldatul râdea într-una, înaintând. 

— Mori, dar! strigă Robin. 


Şi omul căzu, cu pieptul străpuns de săgeată. Numai 
baronul purta cămaşă de zale, soldaţii săi aveau veşminte 
vânătoreşti. 

— Câinilor, aruncaţi-vă asupra lui! striga necontenit Fitz 
Alwine. Laşilor! Laşilor! O zgărietură îi bagă-n sperieţi! 

— Înălţimea sa numeşte asta o zgârietură?! murmură unul 
dintre călăreţi, prea puţin dornic să repete mişcarea pe care o 
făcuse mai înainte tovarăşul său, acum mort. 

— Ah, uite! strigă un alt soldat, ridicându-se în scări ca să 
vadă mai bine. Ne vin ajutoare. La dracu! E Lambic, 
monseniore! 

Într-adevăr, Lambic şi escorta lui soseau în goana mare. 
Sergentul era atât de fericit şi de grăbit să-i raporteze baronului 
despre succesul expediției sale, încât, fără a-l fi zărit pe Robin, 
strigă din răsputeri: 

— Nu i-am găsit pe fugari, monseniore, dar casei i-am dat 
foc. 

— Bine, bine — răspunse grăbit Fitz Alwine — dar ia uită-te 
la puiul ăla de urs, căruia laşii ăştia nu îndrăznesc să-i pună 
botniţă. 

— Oho! exclamă Lambic, râzând disprețuitor, 
recunoscându-l pe diavolul cu torța. Aha, mânz sălbatic, las' că- 
ţi pun eu frâul. Ştii tu, drăguțule neîmblânzit, că vin chiar de la 
grajdul tău? Credeam că am să te găsesc acolo şi, drept să-ţi 
spun, mi-a părut rău: ai fi văzut un foc straşnic şi ai fi putut juca 
în mijlocul flăcărilor împreună cu maică-ta. Dar fii pe pace! 
Pentru că nu erai acolo; am vrut s-o cruţ pe bătrână de un chin 
de prisos şi i-am trimis la vreme o săgeată în... 

Lambic n-apucă să isprăvească: un strigăt răguşit i se 
stinse pe buze şi, scăpând frâul din mâini, se prăbuşi... o 
săgeată îi străpunsese gâtlejul. O negrăită teamă îi pironi locului 
pe martorii acestei scene. Cu toată emoția puternică pricinuită 
de ultimele cuvinte ale lui Lambic, Robin profită de situaţie şi, 
luând-o în spinare pe Christabel, dispăru în tufiş. 

— Repede, repede! repeta baronul în culmea furiei. 
Repede, ticăloşilor! Dacă nu-l prindeţi, vă spânzur pe toţi, da, vă 
spânzur! 

Soldaţii descălecară şi se năpustiră pe urmele tânărului. 
Robin mergea încovoiat sub povara lui, distanţa dintre el şi 
duşmanii săi micşorându-se cu fiece clipă; cu cât băiatul se 


străduia mai mult să se îndepărteze, cu atât îşi dădea seama că 
truda lui este zadarnică şi, culmea nenorocirii, fata, care 
începuse să-şi vină în fire, se zvârcolea şi scotea ţipete ascuţite. 
Mişcările acestea dezordonate deveneau o piedică în goana lui 
Robin şi dacă el ar fi reuşit să se ascundă în vreun tufiş des, 
strigătele Christabelei n-ar fi întârziat să-l dea de gol. 

"Haidem! îşi zise el. Dacă-i vorba să murim, să murim 
apărându-ne." 

Şi căută din priviri un loc potrivit ca să o lase pe Christabel, 
chiar dacă ar fi trebuit să se înapoieze apoi singur pentru a ţine 
piept oamenilor baronului. Un ulm înconjurat de tufişuri şi de 
copăcei tineri îi păru nimerit ca adăpost pentru logodnica lui 
Allan şi, fără să-i dezvăluie fetei primejdia care-i ameninţa, o 
aşeză la rădăcina copacului, se întinse alături de ea, rugând-o 
fierbinte să stea nemişcată şi liniştită şi aşteptă, în vreme ce în 
mintea lui vedea aievea o privelişte înfiorătoare: incendierea 
casei în care crescuse, apoi pe Gilbert şi pe Margaret murind în 
mijlocul flăcărilor. 


Capitolul XV 


Soldaţii se apropiau încet şi cu băgare de seamă, oprindu- 
se la fiecare pas ca să primească îndrumările baronului, care nu 
le îngăduia să folosească arcul, de teamă să nu-i rănească fiica. 

Ordinul acesta nu era pe placul soldaţilor, căci îşi dădeau 
seama că Robin nu-i va lăsa să se apropie atât de mult ca ei să 
poată folosi sulița, fără ca el să doboare vreo câţiva. "Sunt 
pierdut dacă le vine în gând să mă înconjoare" — îşi zise în sinea 
lui Robin. Printre crengi putu să-l zărească pe Fitz Alwine şi o 
dorinţă de răzbunare îi încolţi în inimă. 

— Robin — murmură Christabel, mă simt în putere. Ce s-a 
întâmplat cu tata? Nu-i aşa că nu i-ai făcut nici un rău? 

— Nici un rău, milady — repetă Robin, tresărind — însă... 

Şi, cu degetul, făcu să vibreze coarda arcului. 

— Insă ce? strigă fata, înspăimântată de acest gest sinistru. 

— El mi-a făcut un mare rău! Ah, milady, dacă aţi şti... 

— Unde-i tata, messire? 


— La câţiva paşi de aici — răspunse Robin cu răceală — şi 
înălţimea sa ştie că suntem la câţiva paşi de domnia sa. Soldaţii 
însă nu îndrăznesc să mă atace căci se tem de săgețile mele. 
Ascultaţi-mă cu atenţie, milady — reluă Robin, după ce chibzui o 
clipă. Dacă rămânem aici, vom cădea fără doar şi poate în 
mâinile lor; n-avem decât o singură scăpare: fuga. Fuga fără să 
fim văzuţi şi, ca să izbutim, ne trebuie mult curaj, mult sânge 
rece şi, mai ales, multă încredere în ajutorul celui de sus. Ascul- 
taţi-mă cu luare-aminte: dacă tremuraţi aşa, nu veţi pricepe tot 
ce vă spun. Acum e rândul dumneavoastră; înfăşuraţi-vă în 
pelerină, culoarea ei închisă nu atrage atenţia; strecuraţi-vă pe 
sub frunziş cât mai aproape de pământ... şi dacă-i nevoie, târâţi- 
vă. 

— Curajul nu-mi lipseşte, îmi lipseşte puterea — spuse 
plângând biata Christabel. Mă vor ucide mai înainte de a fi făcut 
douăzeci de paşi. Salvaţi-vă, messire, nu vă mai îngrijiţi de 
mine; aţi făcut tot ce era cu putinţă pentru a mă duce lângă 
iubitul meu; Dumnezeu n-a vrut, facă-se voia lui, iar sfânta lui 
binecuvântare să vă însoţească! Adio, messire... plecaţi. li veţi 
spune scumpului meu Allan că tatăl meu nu-şi va exercita multă 
vreme autoritatea asupra mea... şi trupul şi inima îmi sunt 
sfărâmate; voi muri curând. Adio! 

— Nu, milady — răspunse curajosul copil — n-am să fug. l- 
am făgăduit lui messire Allan şi, ca să-mi ţin cuvântul dat, am să 
merg înainte, numai dacă moartea nu mă va împiedica... Hai, 
curaj! Poate că Allan a şi ajuns în vale şi poate că, văzându-mi 
săgeata, a şi început să ne caute... Dumnezeu încă nu ne-a 
părăsit. 

— Allan, Allan, dragă Allan! De ce nu vii? strigă 
deznădăjduită Christabel. 

Deodată, ca pentru a răspunde parcă acestei chemări 
disperate, se auzi urletul prelungit al unui lup. Christabel 
înghenunchie cu braţele ridicate spre cer. Dar Robin, cu obrajii 
îmbujoraţi, îi astupă gura cu mâna şi repetă acelaşi urlet. 

— Ne vin în ajutor — zise el, vesel — vin, milady; urletul 
acesta aste un semnal între pădurari. l-am răspuns şi prietenii 
noştri vor sosi curând. Vedeţi că Dumnezeu nu ne părăseşte? 
Am să le spun să se grăbească. Apoi, ducându-şi mâna pâlnie la 
gură, Robin imită strigătul heronului când este urmărit de 
vulturi. Asta înseamnă, milady, că suntem la mare ananghie. Un 


strigăt asemănător de heron speriat răsună la o mică depărtare. 
Este Will, prietenul Will! strigă Robin. Curaj, milady, strecuraţi- 
vă sub frunziş, acolo o să fiţi la adăpost, trebuie să vă feriţi de o 
săgeată rătăcită. 

Inima tinerei fete bătea să-i spargă pieptul, dar, îm- 
bărbătată de speranţa că avea să-l vadă curând pe Allan, se 
supuse şi dispăru, mlădioasă ca o şopârlă, în desişul unui hăţiş. 
Ca să le abată atenţia urmăritorilor, Robin scoase un strigăt 
puternic, ieşi din ascunziş şi, dintr-un salt, se piti în dosul altui 
copac. Numaidecât o săgeată se înfipse în scoarţa copacului. 
Gata să riposteze, eroul nostru îi salută sosirea cu un hohot de 
râs batjocoritor şi, răspunzând săgeţii cu săgeată, dobori la 
pământ pe nefericitul soldat care trăsese. 

— Înainte, neghiobilor, Iaşilor! înainte! striga Fitz Alwine. 
Altfel o să vă omoare pe toţi, unul câte unul. 

Baronul îşi îndemna oamenii la luptă, făcându-şi scut din 
fiece copac, când o ploaie de săgeți vesti că intră în luptă Micul- 
John, cei şapte fraţi Gamwell, Allan Clare şi fratele Tuck. La 
vederea acestei viteze trupe, cei din Nottingham lepădară 
armele şi cerură îndurare. Numai baronul nu se dădu bătut şi se 
năpusti în mărăciniş răcnind. 

Văzându-şi prietenii, Robin se repezi pe urmele 
Christabelei; dar Christabel, în loc să se fi oprit la o mică 
depărtare, gonise tot înainte, fie de frică, fie din pricină că 
uitase de sfaturile lui Robin, fie pentru că era nefericită. Robin 
găsi uşor urma pe unde trecuse fata, dar degeaba o strigă: doar 
ecoul îi răspunse. Tânărul arcaş începu să se învinuiască de 
neprevedere când deodată auzi un strigăt. Ţâşni în direcţia 
aceea şi zări un călăreț al baronului, care o apucase de mijloc pe 
Christabel şi o ridicase pe calul său. Robin trimise încă una din 
săgețile sale răzbunătoare; lovit drept în piept, calul se poticni, 
răsturnându-i pe călăreț şi pe Christabel. Soldatul o lăsă pe fată 
şi, cu sabia în mână, căută zadarnic să răzbune moartea 
animalului său, dar n-avu timp să-şi recunoască adversarul, căci 
se prăbuşi ţeapăn lângă victima sa. Robin o smulse pe 
Christabel de lângă acest nou cadavru, de teamă ca sângele 
care gâlgâia din rana de la tâmplă să n-o murdărească. Când 
Christabel deschise ochii şi zări chipul nobil al tânărului arcaş 
aplecat asupra ei, roşi toată şi, întinzându-i mâna, îi spuse doar 
un singur cuvânt: 


— Mulţumesc! 

Insă acest cuvânt fu rostit cu atâta recunoştinţă şi adâncă 
emotie, încât Robin, îmbujorându-se la rândul său, sărută mâna 
care i se întinsese. 

— De ce v-aţi depărtat atât de mult, milady şi cum de v-a 
prins mercenarul acela? Ceilalţi au aruncat armele şi i-au cerut 
îndurare lui Messire Allan. 

— Allan?!... Omul acela m-a recunoscut şi a pus mâna pe 
mine strigând: "O sută de scuzi! Ura! O sută de scuzi de aur!" 
dar spuneaţi că Allan... 

— Spun că messire Allan Clare vă aşteaptă. 

Deşi abia mai putea să meargă, tânăra prinse deodată 
aripi, dar se opri uluită în faţa alaiului care-l însoțea pe cavaler. 
Robin o luă pe Christabel de mână şi făcu câţiva paşi spre grup, 
însă Allan, cum o zări, fără a mai ţine seama de cei de faţă şi 
fără a scoate un cuvânt, se repezi spre ea, o strânse la piept şi-i 
acoperi fruntea cu sărutări. Christabel, cu inima zvâcnind, beată 
de bucurie, moartă de fericire, fiindcă se simţea, într-adevăr, 
fericită, nu mai era în braţele lui Allan decât o simplă formă 
omenească. Toată viaţa i se adunase în priviri, în buzele-i 
tremurânde, în bătăile nebuneşti ale inimii. În cele din urmă, îşi 
făcură drum lacrimile, suspinele; suspine de fericire, lacrimi de 
bucurie. Apoi îşi veniră în fire şi-şi putură vorbi uitându-se lung 
unul la celălalt, priviri în care strălucirea dragostei înlocuia 
lumina din priviri. 

Cei care urmăreau această întâlnire sau mai degrabă 
această contopire a două suflete se simțeau nespus de tulburaţi. 
Maud, fiindu-i parcă ciudă, se apropie de Robin, îi luă mâinile şi 
vru să-i zâmbească. Dar zâmbetul acesta dezlănţui, una câte 
una, lacrimi cât bobul de mari pe obrajii ei catifelaţi, iar lacrimile 
lunecau fără să se sfarme, asemenea picăturilor de ploaie pe 
frunze. 

— Spune-mi, mama şi Gilbert?... întrebă tânărul, strângând 
în mâinile lui mâinile fetei. 

Maud îi răspunse tremurând că acasă la el fusese numai 
Halbert. 

—  Micule-John — zise Robin — l-ai văzut pe tata azi- 
dimineaţă? Nu i s-a întâmplat nimic rău? 

— Nimic rău, dragă prietene, numai lucruri ciudate, pe care 
o să ţi le povestească el însuşi; azi dimineaţă, adică pe la 


ceasurile două după miezul nopţii, l-am lăsat pe taică-tău liniştit 
şi sănătos. 

— Dar ce te-ngrijorează, Robin? întrebă Will, venind lângă 
tânărul arcaş pentru a fi mai aproape ele Maud. 

— Am pricini temeinice să mă-ngrijorez: un sergent al 
baronului Fitz Alwine mi-a spus că azi-dimineaţă a dat foc casei 
tatălui meu şi că pe mama a aruncat-o în flăcări. 

— Şi tu ce i-ai răspuns? strigă Micul-John. 

— Nu i-am răspuns nimic, l-am ucis... O fi spus adevărul? O 
fi minţit? Vreau să mă duc să văd, să-i văd pe tata şi pe mama 
— zise Robin, cu vocea înecată în lacrimi. Să mergem, soră 
Maud... 

— Miss Maud e sora ta? strigă Will. Acum opt zile, zău că nu 
te ştiam atât de fericit! 

— Acum opt zile încă n-aveam soră, dragă Will... astăzi am 
fericirea să fiu frate — răspunse Robin, încercând să zâmbească. 

— Nu le doresc surorilor mele decât un singur lucru: să 
semene toate cu domnişoara — adaugă curtenitor Will. 

Robin se uită mirat la Maud. Fata plângea. 

— Unde-i fratele tău, Halbert? o întrebă Robin. 

— Ti-am mai spus, Robin, Hal se îndreaptă spre casa lui 
Gilbert. 

— Pe viaţa mea! strigă deodată Tuck. Pare-mi-se că-l 
zăresc, priviţi... 

Într-adevăr, Hal venea în mare goană, călare pe cel mai 
frumos cal din grajdurile baronului. 

— lată, prieteni — strigă cu mândrie băiatul — priviţi, deşi 
departe de voi, m-am luptat vitejeşte şi am câştigat cel mai 
frumos cal din tot comitatul. Aş, da' ce, credeţi că m-am luptat? 
Nici pomeneală! Am găsit calul fără călăreț păscând în pădure. 

Robin zâmbi, recunoscând calul baronului: calul pe care îl 
folosise drept ţintă. 

Se ţinu sfat. 

În vremea aceea, latifundiarii feudali se purtau faţă de 
vasalii lor întocmai ca nişte suverani, se războiau cu vecinii şi se 
dedau la jafuri, la tâlhării şi la crime, sub pretext că îşi exercită 
dreptul lor de viaţă şi de moarte; se angajau adesea lupte 
îngrozitoare între castele, între sate şi când se sfârşea bătălia, 
se retrăgeau deopotrivă şi învinşii şi învingătorii, fiecare la el 
acasă, gata s-o ia de la capăt dacă s-ar fi ivit un nou prilej. 


Baronul de Nottingham, învins în noaptea aceasta, atât de 
bogată în evenimente, putea să încerce să se răzbune chiar a 
doua zi. Oamenii săi, după ce se adunară laolaltă, se înapoiară 
la castel. Baronul mai avea destui soldaţi pe care nu-i băgase în 
luptă, iar bărbaţii din Gamwell Hall, singurii partizani ai lui Allan 
Clare şi ai lui Robin, n-ar fi fost în stare să ţină piept multă 
vreme unui senior atât de puternic; era necesar deci, ca pentru 
a-şi păstra avantajul, să înlocuiască lipsa de braţe cu 
prevederea, cu viclenia, cu acţiunea şi, bineînţeles, cu 
îndrăzneala. 

lată de ce prietenii noştri ţinură sfat, în timp ce baronul, 
însoţit de doi sau trei slujitori, se întorcea la castel într-o stare 
vrednică de plâns. Prezenţa Christabelei îi împiedica să-l 
hărţuiască în timpul retragerii. 

Se hotărî ca messire Allan şi Christabel să se refugieze de 
îndată şi pe cel mai scurt drum la Gamwell Hall. Urmau să fie 
însoţiţi de Will Roşcovanul, de cei şase fraţi ai săi şi de vărul lor, 
Micul-john. Robin, Maud, Tuck şi Halbert trebuiau să se îndrepte 
spre locuinţa lui Gilbert Head. Seara îşi vor da de veste unii 
altora, fiind pregătiţi, în caz de nevoie, să se întrunească în 
cutare sau cutare loc. William nu împărtăşea aceste hotărâri şi- 
şi folosi toată elocinţa ca s-o convingă pe Maud că este absolut 
necesar să-şi însoţească stăpâna la Hall. Maud, luând în serios 
noul ei titlu de soră a lui Robin, nici nu vru să audă; dar Will făcu 
ce făcu şi Christabel, fără să cunoască motivul, se alătură 
dorinţei lui. Maud fu silită s-o urmeze. 

— Robin Hood — spuse Allan Clare, luând în mâinile lui 
mâinile tânărului arcaş — Robin Hood, de două ori ţi-ai 
primejduit viaţa ca s-o salvezi pe a mea şi a lady-ei Christabel, 
îmi eşti mai mult decât prieten, îmi eşti frate. Or, între fraţi, totul 
le aparţine în egală măsură: a ta este inima mea, sângele meu, 
averea mea, tot ce am; când nu-ți voi mai fi recunoscător, 
înseamnă că am încetat să mai trăiesc. Adio! 

— Adio, messire! 

Cei doi tineri se îmbrăţişară, iar Robin duse respectuos la 
gură degetele albe ale logodnicei cavalerului. 

— Adio, tuturor! strigă Robin, salutând pentru ultima dată 
pe fraţii Gamwell. 

— Adio! răspunseră aceştia, fluturându-şi bonetele. 

— Adio! murmură o voce dulce. Adio! 


— La revedere, dragă Maud — spuse Robin — la revedere! 
Nu-ţi uita fratele! 

Allan şi Christabel, călare pe calul baronului, plecară cei 
dintâi. 

— Sfânta Fecioară să-i ocrotească! rosti Maud, cu tristeţe. 

— Ce noroc că au un cal aşa de bun! răspunse Halbert. 

— Copile! murmură Maud şi un suspin adânc îi scăpă de pe 
buze. 

Nobilul animal care-i ducea pe lady Christabel şi pe Allan 
Clare spre Gamwell Hall mergea repede, dar cu grijă, cu mişcări 
line, de parcă ar fi înţeles ce prețioasă povară poartă în spate. 
Frâul îi atârna pe grumazul frumos arcuit, dar calul nu-şi lua 
ochii din pământ, de teamă să nu curme, prin vreun pas greşit, 
convorbirea dintre cei doi îndrăgostiţi. Din când în când, tânărul 
întorcea capul, iar vorbele lui întâlneau vorbele Christabelei, 
care, pentru a se ţine în şa, cuprinsese cu braţele mijlocul 
cavalerului. 

Ce puteau să-şi spună, după o noapte atât de cumplită? Tot 
ceea ce le dicta fericirea, uneori multe lucruri, alteori nimic, 
căci, dacă pentru unii dragostea este elocventă, pentru alţii e 
mută. Christabel se dojenea pentru purtarea ei faţă de părintele 
său; se vedea osândită, alungată de lume fiindcă fugise cu un 
bărbat şi se întreba dacă mai târziu, chiar Allan însuşi nu o va 
dispreţui. Dacă se dojenea astfel, dacă avea aceste scrupule, 
aceste temeri, n-o făcea decât pentru a asculta cu şi mai multă 
încântare cum erau definitiv spulberate de vorbele 
convingătoare ale cavalerului. 

— Ce s-ar întâmpla cu noi, dragă Allan, dacă tatăl meu ar 
avea puterea să ne despartă? 

— In curând nu va mai avea — scumpă Christabel — în 
curând vei fi soţia mea; nu numai în faţa lui Dumnezeu, ca 
astăzi, dar chiar în faţa oamenilor. Şi eu voi avea soldaţi — 
adăugă cu mândrie tânărul cavaler — şi soldaţii mei vor putea 
sta alături de cei din Nottingham. Să nu ne mai facem griji, 
dragă Christabel, să ne bucurăm de fericirea noastră şi de 
ocrotirea cerului. 

— Să dea Dumnezeu ca tatăl meu să ne ierte! 

— Draga mea, dacă ţi-e teamă de vecinătatea 
Nottinghamului, vom pleca în insulele din sud, unde cerul este 


veşnic senin şi unde vom găsi un soare cald, fructe şi flori 
minunate. Spune-mi că vrei, şi-ţi voi găsi un paradis pe pământ. 

— Ai dreptate, Allan, vom fi mai fericiţi acolo decât în 
această Anglie rece. 

— Şi ai să părăseşti Anglia fără părere de rău? 

— Fără părere de rău!... Ca să fiu cu tine, aş părăsi cerul — 
adăugă Christabel, dragăstoasă. 

— Bine! îndată ce ne vom căsători, vom pleca pe continent; 
Marianne va veni cu noi. 

— Taci! strigă tânăra. Ascultă... Allan, suntem urmăriţi... 

Cavalerul opri calul. Christabel nu se înşelase, zgomot de 
cai în galop ajungea până la ei şi, din minut în minut, din 
secundă în secundă, zgomotul acesta, mai întâi îndepărtat, 
sporea mereu apropiindu-se. 

— Ah, ce nenorocire! De ce oare am plecat înaintea 
prietenilor noştri din Gamwell?! murmură Allan, dând pinteni 
calului ca să facă stânga-mprejur şi să se înfunde în desiş, 
deoarece în clipa aceea se găsea la marginea drumului. 

Dar chiar atunci, o bufniţă, trezită de zgomot, ieşi dintr-o 
scorbură, scoase un țipăt lugubru şi zbură atât de aproape, 
încât, cu aripile, atinse botul calului, care tocmai se pregătea să 
asculte, supus de pinteni. Animalul se sperie şi, în loc să 
gonească în direcţia aleasă de Allan, se aşternu la fugă de-a 
lungul drumului. 

— Curaj, Christabel! strigă tânărul, luptându-se zadarnic să 
stăpânească dobitocul înnebunit de spaimă. Ţine-te bine! Un 
sărut Christabel şi Dumnezeu să ne apere! 

Un grup de călăreţi purtând în vârful suliţelor drapelul cu 
culorile baronului se înşiruise de-a curmezişul drumului. Nu 
puteai fugi întorcând spatele călăreţilor, nu puteai scăpa decât 
printr-o minune, forțând linia acestora. Văzând primejdia, Allan 
nu se mai gândi decât s-o înfrunte. Înfigând pintenii în crupa 
calului, se repezi, cu capul aplecat înainte, drept în mijlocul 
soldaţilor şi... trecu asemenea unui fulger ce străbate un nor. 

— Schimbă mâna! Stânga-mprejur! porunci comandantul 
trupei, scos din sărite de această îndrăzneală. Ochiţi animalul — 
urlă el — dar să nu o loviți pe milady, că e vai şi amar! 

O ploaie de săgeți căzu în jurul lui Allan dar nobilul animal 
nu-şi încetini cursa, iar cavalerul nu-şi pierdu curajul. 


— Oh, iadule! Ne scapă! urlă comandantul. La picioare, 
trageţi la picioare! 

Câteva clipe mai târziu, călăreţii îi înconjurau pe cei doi 
îndrăgostiţi, aruncaţi în iarbă de sărmanul animal lovit de 
moarte. 

— Predaţi-vă, cavalere! spuse comandantul, cu o politeţe 
ironică. 

— Niciodată — răspunse Allan, care se şi ridicase în picioare 
şi trăsese sabia din teacă. Niciodată! Aţi ucis-o pe lady Fitz 
Alwine — adăugă tânărul, arătând-o pe Christabel, leşinată, la 
picioarele sale. Ei bine, voi muri răzbunând-o! 

Lupta inegală nu dură mult: Allan căzu copleşit de răni, iar 
soldaţii îşi urmară drumul spre Nottingham, luând-o cu ei pe 
Christabel ca pe un copil adormit. 

William, cuprins de remuşcări, se întoarse la scumpul său 
Robin; credea că-i putea fi de folos şi-şi pusese în gând ca după 
aceea să se înapoieze repede la Gamwell Hall ca să poată 
admira ochii frumoşi ai lui miss Hubert Lindsay. Dar Micul-John, 
formalist cum era, îl chemă înapoi. 

— Se cade ca tu să-i prezinţi la Gamwell Hall pe noii veniţi. 
Am să-l însoțesc eu pe Robin. 

William primi; nu putea să refuze obligaţiile pe care i le 
impunea prietenia. In timpul acestei scurte discuţii, Allan şi 
Christabel îi depăşiseră pe fraţii Gamwell, iar Robin, crezând că 
scurtează drumul, îi însoţi o bucată de vreme, până găsi poteca 
bine cunoscută. Hal şi Maud erau înainte, iar fratele Tuck se 
oprise ca să aştepte grosul trupei. Tot vorbind, tinerii ajunseră la 
răscrucea unde Robin trebuia să se despartă de ei şi în 
apropierea căreia aştepta fratele Tuck, întins alene pe iarbă şi 
cu gândul la cruda Maud. Bietul călugăr! Cuvintele de rămas 
bun se repetară a mia oară când ochii unuia dintre fraţii 
Gamwell descoperiră nu prea departe un bărbat lungit la 
pământ, cu trupul plin de sânge. 

— Un soldat al baronului! spuseră unii. 

— Vreo victimă de-a lui Robin! adăugară alţii. 

— Cerule! S-a întâmplat o mare nenorocire! strigă Robin, 
recunoscându-l de îndată pe Allan Clare. Ah, prieteni, priviţi... 
iarba călcată în picioare de cai. Aici s-a dat o luptă... Doamne 
Dumnezeule! Doamne Dumnezeule! Poate că e mort... şi cu lady 


Christabel ce s-o fi întâmplat? Se strânseră cu toţii în jurul 
trupului ce părea fără viaţă. 

— Nu e mort, liniştiţi-vă! strigă Tuck. 

— Domnul fie binecuvântat! repetară în cor. 

— Sângele curge prin această rană adâncă din creştetul 
capului, dar inima bate încă... Allan, domnule cavaler, vă 
înconjură prietenii dumneavoastră, deschideţi ochii... 

— Cercetaţi primprejur — zise Robin — căutaţi-o pe lady 
Christabel. 

Acest dulce nume rostit de Robin aduse în trupul lui Allan 
pâlpâirea de viață ce sta gata să se stingă. 

— Christabel! murmură el. 

— Se află în siguranţă, messire! strigă călugărul, care şi 
începuse să culeagă câteva ierburi trebuitoare în asemenea 
împrejurări. 

— Răspunzi de el? îl întrebă Robin pe călugăr. 

— Răspund, îndată ce-i oblojesc rana, va putea fi dus la 
Gamwell Hall pe o targă de crengi. 

— Atunci, adio, messire Allan — spuse Robin, aplecându-se 
cu tristeţe asupra rănitului — o să ne revedem! 

Drept răspuns, Allan schiţă doar un zâmbet firav. 

In timp ce braţele vânjoase ale fraţilor Gamwell transportau 
spre casă, cu băgare de seamă, pe sărmanul Allan Clare, Robin, 
ros de nelinişte, se grăbea spre casa părintelui său adoptiv. 
Nenorocirea lui Allan şi grijile lui personale îi apăsau inima. 
Blestema depărtarea, spaţiul, ar fi vrut să zboare mai iute decât 
rândunelele, ar fi vrut să străpungă pădurea deasă ca să-i 
îmbrăţişeze mai repede pe Margaret şi pe Gilbert, să se 
încredinţeze că sunt în viaţă. 

— Parcă ai picioare de cerb — zise Micul-john. 

— Le ai întotdeauna dacă vrei — îi răspunse Robin. 

Ajungând în valea arinilor, care ducea spre casa lui Gilbert, 
cei doi tineri recunoscură cu groază că Lambic spusese 
adevărul. Un fum gros se mai răsucea încă pe deasupra 
copacilor; un miros acru de lemn ars umplea văzduhul. Robin 
scoase un strigăt de disperare şi, urmat de Micul-John, mâhnit şi 
el, se repezi în fugă pe potecă. La câţiva paşi de mormanul 
negru de ruine, acolo unde cu o zi înainte zâmbea, cu ferestrele 
luminate, casa lor atât de veselă, sta îngenuncheat sărmanul 


Gilbert, strângând în palme mâinile îngheţate ale Margaretei, 
întinsă în faţa lui. 

— Tată, tată! strigă Robin. 

O exclamaţie surdă scăpă de pe buzele lui Gilbert şi, făcând 
câţiva paşi spre Robin, se prăbuşi hohotind în braţele întinse ale 
tânărului. Totuşi tăria înnăscută a bătrânului pădurar puse frâu 
pentru o clipă vaietelor, lacrimilor şi suspinelor. 

— Robin — vorbi el, cu o voce hotărâtă — tu eşti 
moştenitorul legitim al contelui de Huntingdon. Nu tresări: 
acesta-i adevărul... Intr-o zi vei fi puternic şi cât va mai pâlpâi o 
scânteie de viaţă în trupul meu bătrân, ea îţi aparţine... vei avea 
de o parte avere, de altă parte devotamentul meu. Ei bine, 
priveşte, priveşte-o, moartă, ucisă de un nemernic, pe aceea 
care te-a iubit cu dragoste nemărginită, cum şi-ar fi iubit copilul 
plămădit în propriile-i măruntaie. 

— O, da, cât de mult mă iubea mama! murmură Robin, 
îngenunchind lângă trupul neînsufleţit al Margaretei. 

— lată ce-au făcut din mama ta: un cadavru! lată ce-au 
făcut din casa ta: un morman de ruine! Conte de Huntingdon, îţi 
vei răzbuna mama? 

— O voi răzbuna! Şi, ridicându-se mândru, tânărul adaugă: 
Contele de Huntingdon va zdrobi pe baronul de Nottingham, iar 
locuinţa seniorială a nobilului va fi mistuită de flăcări, asemenea 
acestei case de modest pădurar! 

— Jur, la rândul meu — spuse Micul-john — să nu-l las o 
clipă de odihnă sau răgaz lui Fitz Alwine, oamenilor şi vasalilor 
lui! 

A doua zi, Lincoln şi Micul-john duseră trupul Margaretei la 
Gamwell Hall şi-l înmormântară cu toată cinstea în micul cimitir 
al satului. 

Intâmplările de neuitat din această noapte stranie uniseră 
într-o singură familie personajele povestirii noastre, hotărâte să 
se răzbune pe baronul Fitz Alwine. 


Capitolul XVI 


La câteva zile după înmormântarea sărmanei Margaret, 
Allan Clare povesti prietenilor săi împrejurările neaşteptate 


datorită cărora lady Christabel fusese încă o dată smulsă 
dragostei sale. Halbert, care fusese trimis la castel de nefericitul 
îndrăgostit atât de crunt dezamăgit în speranţele sale, venise cu 
vestea că Fitz Alwine plecase cu fiică-sa la Londra şi că, de acolo 
urma să se ducă în Normandia, unde treburi importante îi 
cereau să fie prezent. Vestea acestei plecări atât de pripite şi de 
neaşteptate căzu ca un trăsnet pricinuindu-i tânărului o adâncă 
durere; şi durerea lui era atât de adâncă, încât Marianne, Robin 
şi feciorii lui sir Guy folosiră, spre a-l linişti, toate mângâierile pe 
care dragostea şi devotamentul le pot inspira. O părere a 
tânărului Hood, sprijinită cu căldură de toţi membrii familiei 
Gamwell, aduse o licărire de speranţă în inima lui Allan. 

Robin spusese: 

— Allan trebuie să-l urmeze pe Fitz Alwine la Londra, de la 
Londra, în Normandia şi să nu se oprească decât acolo unde se 
va opri furiosul baron. 

Părerea se transformă curând în plan şi planul fu dus la 
îndeplinire. Allan se pregăti de plecare. La rugămintea lui, 
blânda şi resemnata Marianne se învoi să-l aştepte, până se va 
înapoia, în încântătoarea singurătate de la Gamwell Hall. 

Să-l lăsăm pe messire Allan s-o urmeze la Londra şi în 
Normandia pe lady Christabel şi să ne ocupăm de Robin Hood, 
sau, mai bine zis, de tânărul conte de Huntingdon. 

Inainte de a începe urmărirea pe cale judecătorească a unei 
cereri atât de dificile cum era aceea pe care avea s-o facă în 
interesul fiului său adoptiv, Gilbert crezu de datoria lui să 
supună această problemă lui sir Guy de Gamwell şi să-i relateze 
în cele mai mici amănunte ciudata povestire pe care i-o 
mărturisise Ritson pe patul de moarte. După ce bătrânul sfârşi 
istorisirea mârşavei uzurpări a drepturilor lui Robin, sir Guy îi 
spuse la rândul său lui Gilbert că mama lui Robin era fiica 
fratelui său Guy de Coventry. Aşa că Robin era nepot de frate al 
baronetului şi nu nepot de fiu al acestuia, cum înţelesese Gilbert 
din vorbele lui Ritson. Din nefericire, sir Guy de Coventry 
murise, iar fiul său, singurul descendent al acestei ramure mai 
tinere a familiei Gamwell, era plecat în cruciadă. "Însă — 
adăugase bunul baronet — lipsa acestor două rude nu trebuie să 
fie o piedică în calea demersurilor la care te gândeşti. viteazule 
Gilbert, inima mea şi braţul meu, averea mea şi copiii mei sunt 
şi ai lui Robin. Vreau în chipul cel mai hotărât să-i fiu de folos, 


vreau să-l văd ajungând, în faţa tuturor, posesorul unei averi 
care îi aparţine în faţa lui Dumnezeu." 

Cererea justă a lui Robin fu făcută în faţa tribunalului. Se 
porni un proces. Abatele de Ramsay, adversarul tânărului, un 
membru foarte bogat al atotputernicei biserici, respinse 
categoric cererea şi califică povestirea lui Gilbert drept 
născocire, minciună şi impostură. Fu chemat dinaintea 
judecătorilor şeriful căruia domnul de Beasant îi încredinţase 
banii necesari pentru întreţinerea nepotului său; dar omul 
acesta, vândut cu trup şi suflet îndrăzneţului deţinător al 
bunurilor contelui de Huntingdon, tăgădui faptul că i se 
încredinţaseră banii şi refuză a-l recunoaşte pe Gilbert. 

Singurul martor al tânărului, singurul său apărător, apărător 
socotit drept nebun şi vizionar, era deci tatăl său adoptiv. Ce-i 
drept, slab sprijin ca să poată lupta cu sorţi de izbândă 
împotriva unui adversar atât de bine situat în societate, cum era 
abatele de Ramsay. Este adevărat că sir Guy de Gamwell 
declară sub jurământ că fiica fratelui său dispăruse din 
Huntingdon la vremea arătată de Ritson, dar numai la atât se 
mărginea, din cele ce se cunoşteau, mărturia bătrânului. Dacă 
Robin reuşise să-i preocupe pe judecători, dacă, de asemenea, 
reuşise să alunge din mintea lor orice îndoială morală asupra le- 
galităţii drepturilor sale, în schimb îi era foarte greu, ca să nu 
spunem imposibil, să biruie obstacolele materiale ce se opuneau 
triumfului cauzei sale. 

Distanţa dintre Huntingdon şi Gamwell, lipsa unui sprijin 
militar îl împiedicau pe Robin să-şi câştige drepturile prin forţa 
armelor, acţiune îngăduită, sau cel puţin tolerată, în vremea 
aceea. El fu deci silit să îndure răbdător sfidarea plină de 
obrăznicie a duşmanului său şi să-şi caute un mijloc paşnic şi 
legal ca să intre fără luptă în folosinţa averii sale, deoarece încă 
nu se dăduse nici o hotărâre judecătorească. Acest mijloc fu 
găsit de sir Guy şi după sfatul bătrânului, Robin se adresă direct 
judecății regelui Henric al Il-lea. După ce îşi trimise jalba, începu 
să aştepte răspunsul binevoitor sau nefavorabil al maiestăţii 
sale, înainte de a lua o nouă hotărâre. 

Trecură şase ani, şase ani plini de grija unui proces părăsit 
şi reluat după bunul plac al judecătorilor sau avocaţilor. Chinuiţi 
de neliniştile aşteptării, cei şase ani trecură ca o zi pentru cei ce 
locuiau la Gamwell Hall. 


Robin şi Gilbert n-au mai părăsit casa ospitalieră a lui sir 
Guy, dar, cu toată căldura şi grija plină de dragoste a fiului său, 
Gilbert, veselul Gilbert de altădată, ajunsese numai umbra celui 
ce fusese cândva. Margaret luase cu ea în mormânt şi sufletul şi 
veselia bătrânului. 

Marianne se număra şi ea printre oaspeţii de la Gamwell 
Hall. Gingaşa fată, purtând pe frunte cununa de trandafiri 
înfloriţi ale celor douăzeci de primăveri, era şi mai încântătoare 
decât în ziua când Robin, îndrăgostit, îşi mărturisea cu glas tare 
şi cu naivitate admiraţia în faţa frumosului ei chip. lubită cu 
respect de oameni, îndrăgită de femei cu un sentiment de 
sinceră afecţiune, gingaşei Marianne nu-i lipsea decât prezenţa 
fratelui său ca să se bucure de o fericire deplină. Allan era în 
Franţa şi, în rarele scrisori pe care le trimitea, nu-i vorbea 
niciodată nici de fericire, nici de o apropiată înapoiere. 

Robin admira, aprecia şi îndrăgea, mai mult şi mai bine ca 
nimeni altul, perfecțiunea fizică şi morală a Mariannei, însă 
această admiraţie, o adevărată pasiune, nu se exprima nici prin 
priviri, nici prin vorbe, nici prin gesturi. Singurătatea fetei o 
făcea în ochii lui Robin tot atât de demnă de respect ca o mamă. 
Mai mult, viitorul său nesigur îl împiedica pe Robin, din 
delicateţă, să-i declare dragostea pe care situaţia lui din acel 
moment nu îi îngăduia să o consfinţească prin legăturile 
temeinice ale căsătoriei. 

Oare nobila soră a lui Allan Clare s-ar fi putut ea cobori 
până la Robin Hood? 

Pe de altă parte, ar fi fost cu neputinţă, chiar pentru cel mai 
atent observator, să-şi dea seama de gândurile tinerei fete; i-ar 
fi fost cu neputinţă să descopere în purtarea Mariannei, în 
vorbele sau în privirile ei, nu numai cât loc îi păstra lui Robin în 
inimă, dar nici măcar ca şi-ar da seama de dragostea fierbinte 
cu care o înconjura tânărul tăcut şi devotat. Pentru toţi, fără 
deosebire, glasul Mariannei avea aceleaşi modulaţii muzicale. 
Absența lui Robin nici nu-i întuneca fruntea, nici nu făcea ca 
privirile-i să fie visătoare; înapoierea lui neaşteptată n-o făcea 
să roşească; nu vorbea cu el între patru ochi, nici nu se întâlnea 
cu el din întâmplare. Melancolică, dar nu mâhnită, Marianne 
părea că trăieşte cu amintirea fratelui său, nădăjduind să afle 
într-o zi că, iubit de Christabel, Allan va lăsa să i se citească pe 
frunte mândria şi fericirea pe care i-o dăruiau această dragoste. 


Locuitorii de la Gamwell Hall alcătuiau în jurul Mariannei 
mai degrabă o curte decât un anturaj, căci, fără a se arăta faţă 
de nimeni nici rece, nici mândră, nici trufaşă, tânăra fată se 
situase, fără voia ei, deasupra tuturor celor din juru-i. Sora lui 
Allan Clare părea că este regina Gamwell Hall-ului. Regină prin 
frumuseţe această apreciere i-o dădea incontestabila «ei 
superioritate recunoscută şi respectată de toţi. Purtările alese 
ale fetei, conversaţia-i spirituală şi gravă o aşezau în mod evi- 
dent deasupra gazdelor sale, iar oamenii aceştia, în sinceritatea 
lor loială şi simplă, erau primii care să-i recunoască acest merit. 

Maud Lindsay, al cărui tată murise cu aproape cinci ani în 
urmă, nu putuse nici să se întoarcă la castel, nici să-şi urmeze 
stăpâna în Franţa. Locuia deci şi ea la Gamwell Hall şi căuta să 
fie de folos pe măsura puterilor sale. 

Tânărul Hal, fratele de lapte al lui Maud, era acum paznic la 
castel şi ne grăbim să adăugăm că, de mai multe ori, avusese 
de gând să lepede livreaua baronului, dar un motiv mai puternic 
decât această dorinţă, un motiv puternic sprijinit pe sentiment, 
îl ţinea în lanţurile bătrânului baron: şi acest motiv se numea 
Grace May, al cărei ochi expresivi, care străluceau la câţiva paşi 
de Nottingham, nimiceau orice proiecte bărbăteşti de eman- 
cipare. Hal, îndrăgostit cum era, îndura această robie cu un 
amestec de bucurie şi tristeţe şi, drept mângâiere, făcea din 
timp în timp câte o lungă vizită la Gamwell. Veselii fii ai lui sir 
Guy băgară de seamă că primele cuvinte pe care băiatul le 
rostea intrând în casă erau mereu aceleaşi: 

— Dragă soră Maud, îţi aduc un sărut din partea frumoasei 
mele Grace. 

Maud primea sărutul. Ziua se scurgea în jocuri, râsete, 
mese, discuţii, apoi, în clipa plecării, Hal repeta: 

— Dragă soră Maud, dă-mi un sărut cu buzele tale pentru 
Grace May. 

Maud îi dădea sărutul de rămas bun, aşa cum ea primise 
unul la sosire şi Hal pleca mulţumit. 

Ce mult îşi iubea logodnica băiatul acesta bun şi cinstit! 

Prietenul nostru Gilles Sherbowne, veselul călugăr Tuck, 
înţelese în cele din urmă indiferența inimii frumoasei Maud, din 
comportarea ei politicoasă şi rece. Primele zile care au urmat 
acestei triste descoperiri le-a petrecut plângându-se de 
nestatornicia femeilor, în general şi de a lui Maud, în special. 


Când vaietele, tânguirile şi regretele i-au potolit clocotul durerii, 
Tuck a jurat să renunţe la dragoste. In schimb, a jurat să nu mai 
îndrăgească altceva pe lume decât băutura, mâncarea şi 
straşnicele lovituri de ciomag, pe care, adăuga el in petto, i-ar 
fi plăcut întotdeauna să le dea, nu să le primească. Jurământul 
lui Tuck a fost întărit de o masă îmbelşugată şi de o cantitate 
zdravănă de bere dată pe gât, după care a simţit nevoia să mai 
adauge vreo jumătate de duzină de pahare cu vin vechi. După 
ce isprăvi în chip lăudabil această masă copioasă, Tuck părăsi 
sala unde fusese ospătat, fără să ridice ochii spre Maud, care sta 
gânditoare, cu coatele pe fereastră şi fără să strângă mâna 
binevoitoare a gazdelor; înfăşurat în hotărârea sa ca într-o 
pelerină, el părăsi Gamwell Hall-ul, plin de măreție. 

Maud îl iubise şi-l mai iubea încă pe Robin Hoood. Dar când 
biata fată o cunoscu pe Marianne, când timpul şi contactul zilnic 
îi dezvăluiră rarele calităţi ale sorei lui Allan Clare, înţelese 
dragostea lui Robin şi-i iertă dispreţuitoarea-i indiferenţă. Nu 
numai că-l iertă, dar fata aceasta bună şi devotată înţelese şi 
acceptă propria ei inferioritate, mulţumindu-se să joace rolul de 
soră, fără nici un gând ascuns, fără nici o nădejde în viitor, dar 
nu şi fără regret. Cu fineţea perspicace a femeii cu adevărat 
îndrăgostite, Maud descoperi taina Mariannei. Taina aceasta, 
ţinută ascunsă chiar faţă de cel pe care îl interesa, n-a rămas 
multă vreme un secret şi pentru Maud. Ea citi în privirea calmă 
şi în aparenţă indiferentă a Mariannei gândul care cu patru 
cuvinte, l-ar fi făcut fericit pe tânărul pădurar. 

"Îl iubesc pe Robin". 

Maud căută să-şi înăbuşe visul sub povara zdrobitoare a 
realităţii; încercă să-şi alunge din inimă chipul scump şi atât de 
drăgăstos mângăiat care se chema fericire şi al cărui nume era 
Robin Hood. Incerca să se arate în ochii tuturor nepăsătoare şi 
fericită: vru să uite, dar nu putu decât să plângă şi să-şi aducă 
aminte. Această necurmată luptă lăuntrică ce punea faţă în faţă 
inima şi raţiunea obosi trăsăturile încântătoare ale frumoasei 
Maud. Proaspăta şi zâmbitoarea fiică a bătrânului Lindsay arăta 
acum ca un portret pe jumătate şters, în care te străduiai, cu o 
dureroasă uimire, să desluşeşti frumosul şi surâzătorul ei chip 
de odinioară. Acţionând în exterior, această suferinţă morală 


6 În gând. 


pusese pe obrajii fetei o înduioşătoare paliditate, iar această 
aparentă de om bolnav fu atribuită durerii pe care i-o pricinuise 
moartea tatălui său. 

Printre cei care căutau s-o smulgă pe Maud din durerea ei, 
printre cei care se arătau faţă de ea binevoitori şi buni, se 
număra şi un flăcău îndatoritor, vesel şi plin de energie, cu 
purtări blânde şi prevenitoare şi care, singur, se străduia s-o 
distreze pe fată mai mult decât ar fi făcut un amfitrion ca să-şi 
distreze şaizeci de musafiri. Cât era ziua de lungă îl vedeai pe 
acest prieten devotat al sărmanei Maud, ieşind din casă în curte, 
pierind din curte pe câmp, de pe câmp în pădure. Acest veşnic 
du-te-vino, aceste drumuri neobosite nu aveau alt rost decât 
găsirea vreunui obiect nou sau de preţ care să fie dăruit 
frumoasei Maud, descoperirea vreunei plăceri care să-i fie 
oferită, a vreunei surprize pe care să i-o facă. Prietenul acesta 
atât de delicat, atât de prevenitor era vechea noastră cunoştinţă 
Will Roşcovanul. 

O dată pe săptămână şi aceasta cu o regularitate şi o 
constantă demne de o soartă mai bună, William îi făcea lui Maud 
o declaraţie de dragoste. Cu o regularitate şi o constanţă 
deopotrivă cu ale tânărului, Maud îi respingea declaraţia. 

Prea puţin intimidat şi, mai cu seamă, prea puţin descurajat 
de refuzurile răbdătoare ale tinerei fete, Will o iubea în tăcere 
de luni până duminică, însă în această zi, dragostea lui, mută 
timp de o săptămână, nemaiputându-se stăpâni, ajungea la 
apogeu. Refuzurile calme ale fetei vărsau puţină apă rece peste 
vâlvătaie şi Will tăcea până duminica următoare, zi de odihnă 
care îi dădea posibilitatea să-şi descarce din nou tot oful inimii, 
fără nici o oprelişte. 

Tânărul Gamwell nu putea pricepe gingaşa delicateţe a 
sentimentului care-l împiedica pe Robin să-i mărturisească 
Mariannei dragostea lui. William socotea această delicateţe 
drept o neghiobie şi, departe de a-l imita, el nu scăpa nici un 
prilej favorabil pentru a-şi mărturisi iubirea, lucru pe care-l mai 
făcuse de o sută de ori, sau pentru a rosti un cuvânt din care 
Maud să înţeleagă că este iubită, iubită cu duioşie de William de 
Gamwell. 

Maud era pentru William farmecul vieţii, singura femeie pe 
care o iubea. Maud era muza inspiratoare, bucuria şi fericirea, 
plăcerea, visul şi speranţa lui. Will dăduse numele lui Maud 


câinelui său favorit de vânătoare; de asemenea, armele 
preferate ale tânărului purtau numele ei; arcul lui se numea 
Maud; lancea, blonda Maud; săgețile, gingaşele Maud. Însetat în 
dragostea lui de numele iubitei sale, William dorea cu ardoare 
să aibă calul flăcăului îndrăgostit de Grace May, numai pentru 
că animalul purta numele idolului său. Hall refuză categoric ofer- 
tele fabuloase pe care i le făcu William ca să-i cumpere calul; 
atunci, prietenul nostru se repezi până la Mansfeld, de unde 
cumpără o iapă, căreia îi dădu de îndată numele incomparabilei 
sale Maud. Numele mic al lui miss Lindsay ajunse să fie bine 
cunoscut în vecinătatea Gamwell-ului; numele ei era veşnic pe 
buzele lui Will; îl rostea de douăzeci de ori pe oră şi din ce în ce 
cu un simţământ tot mai drăgăstos. Nemulțumit să dea numele 
prietenei sale obiectelor de care se servea zilnic, William boteza 
cu numele acesteia toate lucrurile care-i plăceau. Maud 
ajunsese în aşa măsură să fie idealizată în inima acestui tânăr, 
încât ea nu-i mai apărea sub forma unei femei, ci mai curând 
sub chipul unui înger, al unei zeițe, al unei fiinţe superioare 
tuturor celorlalte fiinţe, mai aproape de cer decât de pământ; 
într-un cuvânt, miss Lindsay era cu adevărat icoana la care se 
închina Will. 

Dacă suntem obligaţi să recunoaştem că sălbaticul fiu al 
baronetului de Gamwell o iubea pe Maud într-un fel, pe cât de 
primitiv, pe atât de sincer, trebuie să recunoaştem că această 
dragoste, atât de ciudată în modul de a se exprima, avusese o 
înrâurire asupra inimii lui miss Lindsay. Femeile detestă rareori 
pe cel care le iubeşte şi când întâlnesc o inimă într-adevăr 
devotată, ele îi dăruiesc o parte din dragostea pe care le-a 
inspirat-o. Fiecare zi îi aducea din partea lui Will o atenţie, o 
drăgălăşenie, o amabilitate şi toate aveau drept scop sau 
recompensă bucuria lui Maud. |n cele din urmă, această 
afecţiune zgomotoasă, amestecată cu pasiune, cu respect şi cu 
dragoste platonică, sădi în inima fetei o vie recunoştinţă. Dacă 
dovezile de dragoste din partea lui William nu erau însoţite de 
gingăşia acelei forme pe care inimile sensibile o cred neapărat 
necesară în manifestarea lor, aceasta se datora numai faptului 
că francheţea caracterului, a firii sale nu putea nici să conceapă, 
nici să admită o asemenea gingăşie. Maud cunoştea firea 
năvalnică şi iute la mânie a lui Will. De altfel, care-i femeia care 


nu înţelege numaidecât forţa şi măreţia unei bunătăţi ce îşi are 
izvorul în inimă? 

Din recunoştinţă, poate chiar dintr-un sentiment de 
generozitate, Maud căută să merite dragostea lui Will. Ca să o 
obţină, ea nu folosi o cochetărie dătătoare de speranţe. Nu, o 
asemenea purtare amăgitoare ar fi fost nepotrivită cu firea 
tinerei fete; ea se arătă faţă de William grijulie ca o tânără 
mamă, atentă ca o prietenă şi cu o purtare de soră. Din păcate, 
gingăşiile lui Maud fură greşit înţelese de Will, care, la cei mai 
neînsemnat cuvânt afectuos, la o simplă privire de cordială 
prietenie, cădea în extazul adorării, se lăsa târât de o iubire 
nebunească. 

După ce îi jura o dragoste veşnică, după ce-i oferea 
numele, inima şi averea, Will îşi încheia întotdeauna declaraţiile 
sale pătimaşe cu o întrebare perseverentă şi naivă: 

— Ai să mă iubeşti, Maud? Ai să ajungi să mă iubeşti într-o 
zi? 

Nevrând să-i dea vreo speranţă, Maud ocolea răspunsul. 
După cum am mai spus, purtarea lui miss Lindsay nu izvora 
dintr-un sentiment de cochetărie şi mai puţin încă din dorinţa 
veşnic măgulitoare pentru vanitatea unei femei, de a-şi păstra 
un adorator. Maud, care se ştia iubită cu patimă, care cunoştea 
firea pripită a lui Will, se temea, pe bună dreptate, de 
consecinţele primejdioase ale unui refuz serios şi irevocabil. In 
prima clipă, Will ar fi putut să sufere cumplit din cauza 
înfrângerii sale în dragoste. De altfel, trebuie să recunoaştem cu 
toată sinceritatea că teama de a întâmpina un refuz, fără 
putinţa de revenire, nu tulburase niciodată inima şi gândul 
acestui tânăr. Sărmanul băiat credea cu tărie că, dacă Maud îi 
refuza dragostea astăzi, i-ar fi putut-o accepta a doua zi. De mai 
bine de trei sute de ori o întrebase pe tânăra fată dacă o să-l 
iubească, de şase sute de ori îi spusese că o adoră, de trei sute 
de ori Will fusese respins cu toată blândeţea. Oricum ar fi fost, 
tânărul îşi propusese să-şi reînnoiască propunerile de încă trei 
sute de ori. 

Totuşi, inima lui Maud nu era în stare să reziste la un asediu 
atât de prelungit, căci inima aceasta era bună, blândă şi 
devotată. William ştia toate acestea şi spera că într-o bună zi. la 
o nouă declaraţie de dragoste, Maud îi va întinde mâna ei mică 


şi albă, fruntea ei atât de senină şi-i va spune, în sfârşit: "Te 
iubesc, William". 

Am uitat să urmărim privirea lui Maud atunci când şi-o 
îndrepta, cu o afectuoasă recunoştinţă, asupra pătimaşului ei 
admirator. Prietenul nostru avea unele imperfecţiuni fizice şi 
morale care, de obicei, nu constituie apanajul unor eroi din 
romanele noastre moderne, totuşi aceste imperfecţiuni nu 
aveau nici dreptul, nici puterea să îndepărteze dragostea. Will 
era înalt, bine proporţionat; faţa ovală cu trăsături fine nu era 
urâţită de nuanţa aceea roză de proaspătă tinereţe scoasă în 
relief de părul de un roşu cam aprins. Şi totuşi trebuie să 
recunoaştem, culoarea aceasta ciudată care-i atrăsese tânărului 
porecla de "Roşcovanul" era un cusur, un mare cusur. Trebuie 
să adăugăm însă că părul lui William era ondulat de la natură şi- 
i cădea pe ceafă cu o graţie demnă de admirat. Mângâind capul 
copilului, mama lui William se amăgise cu gândul că timpul avea 
să mai întunece ciudata culoare a pletelor lui, însă, departe de a 
împlini nădejdea bunei femei, timpul îşi făcuse plăcerea de a da 
părului o nuanţă roşie şi mai aprinsă, astfel că William ajunse un 
al doilea Wilhelm cel Roşu. 

În schimb, încântătoare frumuseți fizice şi nepreţuite 
calităţi morale compensau din plin acest capriciu al naturii, căci 
Will avea ochi albaştri, migdalaţi, care exprimau când tandrete, 
când scăpărau de şiretenie. La privirea blândă a ochilor se 
adăuga o undă de bună dispoziţie, atât de sinceră, de 
afectuoasă şi de binevoitoare, încât micşora considerabil 
aspectul general, puţin cam colorat, al prietenului nostru. 

lubită de familia Gamwell, adorată de Will, dorind să placă 
tuturor, Maud ajunse în cele din urmă să se ataşeze de tânărul 
ei adorator, însă, pentru că îi respinsese de atâtea ori dragostea 
pe care i-o oferise, deşi dorea să-i răspundă, nu mai ştia cum să 
procedeze. 

lată situaţia în care se găseau personajele noastre în anul 
1182, la şase ani după uciderea sărmanei Margaret. Intr-o 
frumoasă noapte din primele zile ale lunii iunie, Gilbert Head 
pregăti o expediţie nocturnă, cu scopul de a prinde o bandă de 
oameni de-ai baronului Fitz Alwine. lzbânda expediției trebuia să 
îndeplinească o mare dorinţă a bătrânului, căci soţul Margaretei 
nu renunţase la planul lui de răzbunare. Informaţiile obţinute de 
Gilbert cu privire la trecerea acestor oameni prin pădurea 


Sherwood lăsau să se creadă că ei îşi însoțeau stăpânul spre 
castelul din Nottingham. Intenţia lui Gilbert era să-şi îmbrace 
oamenii lui cu hainele soldaţilor baronului şi să pătrundă astfel 
în castel. Acolo ar fi urmat represalii, represalii nemiloase, care 
plăteau cu moarte pentru moarte, cu incendiu pentru incendiu. 

Mai mult vorbăreţ decât prudent, Hal răspunsese la toate 
întrebările lui Gilbert. Nevinovatul flăcău nu-şi dăduse seama că 
răspunsurile sale sincere stârneau nori de furtună în ochii 
întunecaţi şi atenţi ai bătrânului. 

Robin şi Micul-john îi juraseră lui Gilbert că-l vor ajuta să-l 
pedepsească pe baron. Credincioşi jurământului făcut şi unul şi 
celălalt se puseră la dispoziţia lui. La cererea lui Gilbert, Micul- 
John înarmă o ceată de oameni îndrăzneţi şi curajoşi, în care 
intraseră şi fiii lui sir Guy şi care astfel alcătuită din luptători 
hotărâți să învingă se puse la dispoziţia bătrânului pădurar. 

Gilbert voia să-l ucidă pe baron cu propriile-i mâini, căci în 
chinuitoarea lui durere, el socotea această ucidere ca un tribut 
ce trebuia plătit rămăşiţelor scumpe ale nefericitei sale soţii. 

În această privinţă, Robin nu împărtăşea părerile tatălui său 
adoptiv şi, fără a considera că-şi calcă jurământul făcut în faţa 
trupului neînsufleţit al Margaretei, el se gândea să-l apere totuşi 
pe baron de furia bătrânului. Aşadar, un gând de dragoste 
trebuia să se aşeze ca un scut între arma lui Gilbert şi pieptul 
baronului Fitz Alwine. 

"Doamne Dumnezeule! îşi spunea în gând Robin. Ajută-mă 
să-l feresc pe omul acesta de loviturile tatălui meu; blânda fiinţă 
care stă alături de tine nu cere răzbunare. Hărăzeşte-mi norocul 
să-i pot îmblânzi inima lui Fitz Alwine, să aflu de la el de soarta 
lui Allan Clare, ca să pot aduce celei pe care o iubesc o rază de 
fericire." 

Cu câteva minute înainte de ora fixată pentru plecare, 
Robin se duse în încăperile unde locuia Marianne ca să-şi ia 
rămas bun de la tânăra fată. Deschizând încet uşa camerei, 
Robin o zări stând rezemată cu coatele pe fereastră, vorbind cu 
ea însăşi, aşa cum se întâmplă câteodată celor care trăiesc 
singuri, înconjurați numai de gândurile lor. Surprins şi tulburat, 
Robin rămase mut, cu pălăria în mână, în pragul uşii. 

— Sfântă mamă a lui Isus — murmura fata, cu voce 
întretăiată — ajută-mă, apără-mă, dă-mi putere să îndur 
zdrobitoarea monotonie a existenţei mele! Allan, fratele meu, 


singurul meu ocrotitor, unicul meu prieten, de ce m-ai părăsit! 
Speranţele tale de fericire erau pentru mine singura mea 
bucurie, Christabel şi cu tine eraţi toată viaţa mea! De şase ani 
eşti plecat, frate drag, iar eu am crescut departe de tine, ca o 
floare uitată în curtea unei case pustii. Oamenii cărora le-ai 
încredinţat grija vieţii mele sunt prea buni şi mă copleşesc cu 
bunătatea lor, dar asta mă face să simt şi mai mult singurătatea 
mea, părăsirea mea. Sunt nefericită, Allan, foarte nefericită şi ca 
o culme a nenorocirii mele, o patimă mistuitoare îmi umple 
toată fiinţa: inima nu-mi mai aparţine. 

Când sfârşi aceste cuvinte dureroase, Marianne îşi prinse 
capul în mâinile sale albe şi începu să plângă cu amărăciune. 

— "Inima nu-mi mai aparţine" — repetă Robin, tresărind 
îngrijorat, în timp ce o îmbujorare puternică îl făcea să înţeleagă 
că fusese martorul indiscret al tânguirilor tinerei fete. Marianne 
— spuse el repede, înaintând spre mijlocul camerei — îmi daţi 
voie să stau de vorbă cu dumneavoastră câteva clipe? 

Surprinsă, Marianne scose un strigăt uşor. 

— Cu plăcere, messire — răspunse ea, cu blândeţe. 

— Domnişoară — continuă Robin, cu ochii în pământ şi cu 
tremur în glas — am săvârşit fără să vreau o greşeală de 
neiertat. Cer nemărginitei dumneavoastre îngăduinţe să asculte 
mărturisirea fără mânie. Stau în pragul uşii de câteva minute şi 
am auzit, fără să vreau, cuvintele atât de triste pe care le-aţi 
rostit. 

Marianne se aprinse la faţă. 

— Am auzit fără să ascult, domnişoară — se grăbi să 
adauge Robin, apropiindu-se sfios de tânăra fată. Un zâmbet 
blând întredeschise buzele încântătoarei lady. Domnişoară — 
reluă Robin, încurajat de acest dumnezeesc surâs — daţi-mi voie 
să răspund unora din cuvintele dumneavoastră. Nu mai aveţi 
părinţi, Marianne, sunteţi departe de fratele dumneavoastră şi 
aproape singură pe lume. N-am întâlnit şi eu în viaţa mea 
aceleaşi dureri? Nu sunt şi eu orfan? Ca şi dumneavoastră, 
milady, pot să mă plâng şi eu de soarta mea; ca şi 
dumneavoastră aş putea plânge şi eu, dar nu pe cei absenţi, ci 
mai dureros, pe cei care nu mai sunt. Şi totuşi nu plâng, pentru 
că nădăjduiesc în viitor şi în Dumnezeu. Curaj, Marianne, 
păstraţi-vă încrederea şi speranţa: Allan se va întoarce şi, cu el 
şi nobila şi frumoasa Christabel. Aşteptând înapoierea lor, fără 


îndoială nu prea îndepărtată, acordaţi-mi cinstea să vă ţin loc de 
frate. Nu mă refuzati, Marianne; veţi înţelege curând că 
încrederea dumneavoastră se sprijină pe un om care şi-ar da 
viaţa ca să vă facă fericită. 

— Ce bun sunteţi, Robin! răspunse tânăra, emoţionată. 

— Aveţi încredere în mine, scumpă lady. Şi mai ales, să nu 
credeţi că, oferindu-vă inima, viaţa, toată grija mea, am făcut-o 
fără să mă gândesc... lată, Marianne — adăugă tânărul, cu o 
voce mai sigură şi mai puţin tremurătoare — am să vă spun tot 
adevărul: vă iubesc de când v-am întâlnit prima dată. O 
exclamaţie amestecată cu bucurie şi uimire scăpă de pe buzele 
Mariannei. Dacă vă fac astăzi această mărturisire — reluă Robin, 
tulburat — dacă vă deschid inima în care am închis chipul 
dumneavoastră de şase ani, nu o fac în speranţa de a primi în 
schimb dragostea dumneavoastră, ci pentru a vă face să 
înţelegeţi cât vă sunt de devotat. Cuvintele pe care le-aţi rostit 
şi pe care le-am auzit fără să vreau, mi-au zdrobit inima. Nu vă 
cer să-mi spuneţi numele celui pe care-l iubiţi... când mă veţi 
socoti vrednic să-l înlocuiesc pe fratele dumneavoastră, îmi veţi 
spune. Credeţi-mă, Marianne, voi respecta această alegere 
demnă de invidiat... Mă cunoaşteţi de şase ani şi nu-i aşa că v-a 
fost uşor să mă judecaţi după faptele mele? Merit titlul scump 
de ocrotitor al dumneavoastră. Nu plângeţi, Marianne, daţi-mi 
mâna şi spuneţi-mi că într-o zi voi fi prietenul, confidentul 
dumneavoastră. 

Marianne întinse amândouă mâinile tremurânde spre 
tânărul care se înclinase spre ea. 

— V-am ascultat cuvintele, Robin — spuse fata — cu un 
sentiment atât de viu, care mă împiedică să vă exprim toată 
fericirea. Vă cunosc de mulţi ani şi fiecare zi m-a învăţat să vă 
apreciez mai mult. În timpul absenței lui Allan aţi îndeplinit pe 
lângă mine rolul celui mai bun dintre fraţi şi aceasta, în umbră, 
în tăcere, aproape fără să vă mulţumesc. Sunt foarte mişcată, 
dragă prietene, de sacrificiul generos pe care vreţi să-l faceţi în 
favoarea persoanei necunoscute căreia îi aparţine inima mea. Ei 
bine, mi-ar fi greu să fiu întrecută în nobleţe sufletească chiar de 
dumneavoastră, Robin. Vreau să mă arăt tot atât de sinceră pe 
cât aţi fost dumneavoastră de devotat. O roşeaţă puternică 
inundă obrajii Mariannei, care tăcu vreo câteva minute. Să nu vă 
faceţi o părere proastă despre delicateţea mea de femeie — 


continuă tânăra, tulburată — dacă în schimbul tuturor gingăşiilor 
pe care le-aţi avut pentru mine eu vă dau dragostea mea! De 
altfel, nu cred deloc că trebuie să roşesc din pricina acestei 
mărturisiri, pentru că ea reprezintă dovada recunoştinţei şi 
sincerităţii mele. 

Nu mai repetăm cuvintele înflăcărate care s-au pornit ca un 
torent din inimile celor doi tineri; şase ani de dragoste în tăcere 
acumulaseră comori de iubire. 

Cu mâinile împreunate, cu ochii în lacrimi, cu surâsul pe 
buze, ei îşi jurară unul altuia dragoste constantă, veşnică: 
dragostea aceasta nu trebuia să zboare spre cer decât o dată cu 
ultima suflare a vieţii lor. 


Capitolul XV 


— Maud, Maud, miss Maud! striga o voce veselă, urmărind- 
o pe tânăra care se plimba singură prin grădina de la Gamwell 
Hall. Maud, încântătoare Maud! repeta glasul cu o tandreţe 
nerăbdătoare. Unde eşti? 

— Sunt aici, William, sunt aici — răspunse miss Lindsay, 
întâmpinându-l cu binevoitoare grabă pe tânăr. 

— Sunt foarte fericit că te-ntâlnesc Maud! strigă vesel 
William. 

— Şi eu mă bucur de această întâlnire, dacă-ţi face atâta 
plăcere — răspunse tânăra, cu multă graţie. 

— Sigur că-mi ace mare plăcere, Maud. Ce seară frumosă, 
nu-i aşa? 

— Foarte frumoasă, William; dar altceva n-ai să-mi spui? 

— lartă-mă, Maud, am altceva să-ţi spun — răspunse Will, 
râzând — însă liniştea atât de plăcută din seara aceasta mă face 
să mă gândesc că ar fi mai potrivită pentru o plimbare prin 
pădure. 

— Ai de gând să pregăteşti vreo vânătoare pentru mâine? 

— Nu, Maud, nu ne ducem în pădure cu asemenea gânduri 
paşnice, ne ducem... Ah, iară uit... nu trebuie să vorbesc 
nimănui despre asta. Totuşi o să fac un lucru de pe urma căruia 
pot să m-aleg cu un picior rupt... Vorbesc prostii, Maud, nu m- 
asculta. Am venit să-ţi doresc noapte bună şi să-ţi spun adio... 


— Adio, Will? Ce-nseamnă asta? Porneşti cumva în vreo 
expediţie primejdioasă? 

— Ei bine, dacă ar fi aşa, cu un arc şi cu un ciomag 
zdravăn, într-o mână hotărâtă, câştigi uşor victoria. Dar, 
tăcere!... Toate vorbele mele sunt de prisos, ele nu spun nimic. 

— Mă-nşeli, William, vrei să faci o taină din plecarea ta în 
timpul nopţii. 

— Prevederea o cere, scumpă Maud; un cuvânt nechibzuit 
ar putea fi foarte primejdios. Soldaţii... ah, sunt nebun... nebun 
din dragoste pentru tine, Maud! lată adevărul: Micul-John, Robin 
şi cu mine mergem în pădure la vânătoare. Inainte de a pleca 
am vrut să-mi iau rămas bun de la tine, Maud, un rămas bun 
foarte drăgăstos, căci s-ar putea să nu mai am fericirea să-ţi... 
Vorbesc prostii, Maud, da, cu adevărat prostii! Am venit să-ţi 
spun rămas bun, numai pentru că îmi este cu neputinţă să plec 
de acasă fără să-ţi strâng mâna; acesta-i adevărul adevărat, 
Maud, te-asigur. 

— Da, Will, aşa este. 

— Dar de ce ţi-oi fi spunând mereu adio şi la revedere, 
dragă Maud? 

— Nu stă în puterea mea să-ţi răspund, Will. 

— Ah, da, aşa este. Maud — zise vesel tânărul — nu 
dumneata trebuie să-mi răspunzi! Poate că nu ştii, dragă Maud, 
poate că nu ştii că te iubesc mai mult decât îl iubesc pe tata, pe 
fraţii mei, pe surorile mele, pe bunii mei prieteni. Pot pleca de 
acasă cu gândul că voi lipsi săptămâni întregi, fără să-mi iau 
rămas bun de la cineva, în afară de mama, dar mi-e cu 
neputinţă să plec de lângă tine, chiar pentru câteva ceasuri, fără 
să-ţi strâng mâinile micuţe şi albe în mâinile mele, fără să iau cu 
mine, ca o binecuvântare, aceste dulci cuvinte: "Drum bun şi să 
te-ntorci curând, Will". Şi totuşi dumneata nu mă iubeşti, Maud 
— spuse bietul băiat întristându-se. Dar norul acesta nu 
întunecă multă vreme ochii frumoşi ai lui William, căci la iuţeală 
continuă pe un ton mai vesel: Sper, Maud, că într-o zi mă vei 
iubi; sper, am răbdare, am să aştept după voia ta; nu te grăbi, 
nu te frământa; nu impune inimii tale un simţământ pe care ea 
nu vrea să-l primească. Va veni şi aceasta, dragă Maud, aşa că 
într-o bună zi ai să-ţi spui singură: "Ei bine, îl iubesc pe William. 
Îl iubesc niţel... niţel de tot". Apoi, după câteva zile, câteva 
săptămâni, câteva luni, ai să mă iubeşti mai mult. Şi astfel 


dragostea dumitale va spori treptat, până când va ajunge să fie 
la fel de puternică, de pătimaşă pe cât de neţărmurită este a 
mea. Dar zadarnic, Maud, nu vei ajunge până acolo. Eu te iubesc 
într-atâta, încât ar însemna să cer prea mult cerului, să-l rog să- 
ţi sădească în inimă o atare dragoste. Mă vei iubi după cum îţi 
va plăcea, după fantezia dumitale, după toane şi într-o zi ai să- 
mi spui: Will, te iubesc!", iar eu am să-ţi răspund: „Oh! Oh! 
Oh!", adică mai bine zis nu ştiu ce am să-ţi răspund, Maud; însă 
voi sări în sus de bucurie, o voi lua în braţe pe mama, voi fi beat 
da fericire. Ah, Maud, încearcă să mă iubeşti, începi mai întâi cu 
un sentiment uşor, mâine mă vei iubi un pic mai mult, pentru ca 
la sfârşitul săptămânii să-mi spui: "Te iubesc, Will!" 

— Mă iubeşti cu adevărat, Will? 

— Ce-ar trebui să fac ca să ţi-o dovedesc? întrebă tânărul, 
cu gravitate. Ce-ar trebui să fac? Spune-mi... Aş vrea să te fac 
să-nţelegi că te iubesc din toată inima, din tot sufletul, cu toată 
puterea mea şi vreau să-ţi spun aceasta pentru că dumneata 
încă n-o ştii. 

— Dragă William, cuvintele şi faptele dumitale sunt dovezi 
care nu se mai cer sprijinite pe alte dovezi, iar întrebarea mea 
nu are alt scop decât să aducă o lămurire serioasă între noi, nu 
asupra sentimentelor dumitale, pe care le cunosc, ci asupra 
acelora care îmi umplu mie inima. Dumneata, Will, mă iubeşti, 
mă iubeşti cu toată sinceritatea, dar nu trebuie să uiţi că eu ți- 
am atras atenţia că s-a întâmplat fără voia mea; eu n-am căutat 
niciodată să-ţi inspir dragostea. 

— Este adevărat, Maud, este adevărat, eşti tot atât de 
modestă, pe cât eşti de frumoasă. Te iubesc pentru că te iubesc, 
asta-i. 

— Will — spuse tânăra, privindu-l cam îngrijorată — Will, te- 
ai gândit vreodată că mi-aş fi putut dărui inima înainte de a te fi 
cunoscut? 

Acest gând îngrozitor, care nu tulburase niciodată visurile 
lui William şi nu zgândărise dulcea tihnă a răbdătoarei sale 
iubiri, îl lovi atât de dureros în inimă, încât tânărul păli şi, gata 
să leşine, se rezemă de un copac. 

— Nu cumva ţi-ai dăruit inima, Maud? murmură el, cu voce 
rugătoare. 

—  Linişteşte-te, dragă Will — zise, fata, cu blândeţe — 
linişteşte-te şi ascultă-mă. Cred în dragostea dumitale, cum cred 


în Dumnezeu şi aş vrea din toată inima, bunul meu Will, să-ţi 
dăruiesc dragoste pentru dragoste. 

— Nu-mi spune, Maud, că-ţi este cu neputinţă să mă 
iubeşti! strigă tânărul, fără să se mai stăpânească. Nu-mi spune, 
căci simt, după bătăile inimii, după căldura sângelui care-mi 
curge prin vine ca o lavă topită, simt că mi-ar fi cu neputinţă să 
aud, să-ţi ascult cuvintele. 

— Şi totuşi va trebui să le-asculţi, Will, şi-ţi cer îngăduinţa 
de a asculta cu luare-aminte câteva minute. Cunosc chinul 
dragostei fără speranţă, dragul meu prieten, i-am îndurat 
chinurile unul câte unul; nu există pe lume o durere la fel cu 
aceea pe care ţi-o aruncă în inimă o dragoste neîmpărtăşită. Aş 
vrea din tot sufletul, dragă Will, să te cruţ de acele crude 
nelinişti; ascultă-mă, te rog, fără amărăciune şi, mai ales, fără 
mânie. Înainte de a te fi cunoscut, înainte de a fi părăsit castelul 
din Nottingham mi-am dăruit inima unui om care nu mă iubeşte, 
care nu m-a iubit niciodată, care n-o să mă iubească vreodată. 

William tresări. 

— Maud — spuse el, cu emoție în glas — Maud, dacă vrei, 
omul acesta te va iubi, te va iubi, Maud — repetă bietul băiat, cu 
ochii plini de lacrimi. Pe sfânta liturghie! Trebuie ca omul acesta 
să fie sclavul dumitale, trebuie să-l bat în fiecare zi. Da, Maud, 
am să-l bat până o să te iubească. 

— N-ai să baţi pe nimeni, Will — răspunse Maud, zâmbind 
fără să vrea, de felul ciudat în care voia să acţioneze băiatul. Nu 
numai că dragostea nu se poate impune cu de-a sila şi într-un 
fel atât de sălbatic, dar, mai cu seamă, cel despre care-ţi 
vorbesc nu merită nici pe departe un tratament atât de 
nepotrivit. Trebuie să-nţelegi, Will, că nu aştept, că nu sper să 
găsesc afecţiune la acest om şi dumneata trebuie să-nţelegi şi 
mai bine că ar însemna să fii lipsit şi de inimă şi de suflet ca să 
rămâi nepăsător şi indiferent la dovezile dumitale de dragoste. 
Ei bine, Will, dragul meu Will, cuvintele dumitale generoase m- 
au tulburat nespus, vreau să-mi arăt recunoştinţa dăruindu-ţi 
mâna mea şi asigurându-te de un sentiment care va face totul 
ca să cucerească, să merite şi să egaleze sentimentul dumitale. 

— Maud, e rândul dumitale să m-asculţi, dragă Maud — 
răspunse Will, cu vocea întretăiată de emoție. Mi-e ruşine că m- 
am mângâiat cu speranţa că într-o zi voi merita dragostea 
dumitale, mi-e ruşine că n-am înţeles cauza indiferenţei 


dumitale. Te rog să uiţi mărturisirea smulsă inimii dumitale. 
Datorită sufletului dumitale bun, vrei să primeşti numele bietului 
William şi tot datorită aceleiaşi bunătăţi, vrei să te sacrifici 
pentru fericirea lui. Gândeşte-te Maud, că tocmai această 
fericire înseamnă spulberarea speranţelor dumitale, poate chiar 
a liniştii dumitale. Eu nu pot şi nici nu trebuie să primesc un 
asemenea sacrificiu. Nu numai că nu mă cred demn de el, dar 
aş roşi dacă ţi-aş mai vorbi despre dragostea mea. lartă-mi 
plictiseala pe care ţi-am pricinuit-o, iartă-mă că te-am iubit, că 
te iubesc mereu, iartă-mă; jur că n-am să-ţi mai vorbesc 
niciodată despre simţămintele mele. 

— William, William, unde eşti? se auzi deodată o voce 
puternică şi sonoră. 

— Mă cheamă, Maud, adio! Sfânta Fecioară să vegheze 
asupra dumitale, iar ocrotirea ei divină să te ferească de orice 
necaz! Fii fericită, Maud şi dacă n-ai să mă mai vezi niciodată, 
dacă n-am să mă mai întorc, gândeşte-te uneori la sărmanul 
Will, gândeşte-te la cel care te iubeşte şi te va iubi de-a pururi. 

Rostind aceste cuvinte, murmurate cu vocea înecată în 
lacrimi, tânărul o cuprinse în braţe, o strânse cu putere şi o 
sărută cu patimă, apoi fugi fără să mai privească îndărăt, fără să 
răspundă glasului melodios care căuta să-l reţină. 

"Nu mi-a dat răgaz ca să-i arăt în chip lămurit delicateţea 
mărturisirii mele — îşi zise Maud, adânc întristată de 
neaşteptata plecare a lui William. Mâine am să-i spun că inima 
mea nu regretă trecutul; şi atunci Will, dragul de el, va fi fericit." 

Dar, vai, acest mâine avea să fie precedat de lungi zile de 
aşteptare. 

Vreo douăzeci de vasali voinici, înarmaţi cu lănci, cu săbii, 
arcuri şi săgeți, înconjurau, la o distanţă respectuoasă, un grup 
de oameni alcătuit din fiii lui sir Guy de Gamwell, Micul-john, 
nepotul său şi Gilbert Head. 

— Sunt foarte uimit că Robin se lasă aşteptat — spunea 
bătrânul pădurar tinerilor săi însoțitori. Nu este în obiceiul fiului 
meu să fie leneş. 

— Aveţi răbdare, jupâne Gilbert — replică Micul-john, 
înălţându-şi trupul zdravăn ca să cerceteze cu privirea până hăt 
departe. Şi nu numai Robin lipseşte la apel, dar şi văru-meu WIII 
se lasă aşteptat. Pun rămăşag că nu ne întârzie ei plecarea cu 
câteva minute, fără un motiv serios. 


A 


— lată-i! strigă deodată unul din oameni. 

Will şi Robin înaintau grăbiţi. 

— Ai uitat cumva ora întâlnirii, fiul meu? întrebă Gilbert, 
întinzând celor doi tineri mâna. 

— Nu, tată dragă, şi-ţi cer iertare că te-am făcut s-aştepţi. 

— Să mergem! strigă Gilbert. Micule-john — adaugă el, 
întorcându-se spre acesta — prietenii dumitale cunosc scopul 
expediției noastre? 

— Da, Gilbert şi au jurat că te vor urma cu tot curajul şi că 
te vor sluji cu credinţă. 

— Aşadar, pot să mă bizui pe sprijinul lor cu toată 
încrederea? 

— Cu toată încrederea. 

— Foarte bine. Încă un cuvânt: ca să ajungă la Nottingham 
pe drumul cel mai scurt, duşmanii noştri vor străbate Mansfeld- 
ul, vor intra pe drumul mare care taie în două pădurea 
Sherwood şi vor ajunge la o răscruce unde noi vom sta la 
pândă... Nu mai e nevoie să-ţi spun mai mult, Micule-John, îmi 
cunoşti gândurile? 

— Intocmai — răspunse tânărul. Copii — strigă Micul-John, 
la un semn al bătrânului — aveţi curajul să vă-nfigeţi dinţii voştri 
de saxoni în trupul acestor lupi normanzi? Aveţi curajul să 
învingeţi sau să muriţi? 

Un "da" viguros răspunse acestei duble întrebări pusă de 
tânăr. 

— Prea bine, bravii mei, înainte!... 

— Ura ! La luptă! strigă Will, urmând împreună cu Robin 
trupa războinică. 

Şi ecoul pădurii întunecate repeta mereu: 

Ura! Ura! Ura! 

— Ce-i cu tine, prietene Will? întrebă Robin, luându-l de braţ 
pe tânărul îngândurat. Mi se pare că un nor de neagră 
melancolie îţi întunecă chipul vesel. Oare strigătele luptătorilor 
nu-i mai par armonioase nobilului William? Sau se teme că 
plimbarea noastră este primejdioasă? 

— Îmi pui o întrebare ciudată, Robin — răspunse William, 
aruncând prietenului său o privire plină de tristeţe. Intreabă 
ogarul dacă-i place să urmărească cerbul, şoimul dacă-i place să 
se repeadă din înaltul cerului asupra bietei păsărele, dar nu mă 
întreba pe mine dacă mă tem de primejdie. 


— Întrebarea mea voia să te smulgă din gândurile negre 
care te copleşesc — răspunse Robin — gânduri triste care ţi-au 
întunecat strălucirea ochilor şi ţi-au pus pe frunte o paloare 
îngrijorătoare. Dacă ai un necaz, un necaz adevărat, 
încredinţează-mi-l, Will, nu sunt eu prietenul tău? 

— N-am nici un necaz, Robin, sunt ce-am fost ieri şi ce voi fi 
mâine. Mă vei vedea, ca de obicei, primul în luptă. 

— Nu mă-ndoiesc de curajul tău, dragă Will, dar mă 
îndoiesc că sufletul tău este liniştit: sunt sigur că ceva te 
mâhneşte. Fii sincer cu mine, aş putea să-ţi fiu de folos, să port 
împreună cu tine povara grijilor tale şi, în felul acesta, să ţi-o 
uşurez. Dacă te-ai certat cu cineva, spune-mi, ceea ce te 
preocupă pe tine, mă preocupă şi pe mine. 

— Cauza tristeţii mele nu este nici atât de importantă, nici 
atât de serioasă, dragul meu Robin, ca să mai rămână multă 
vreme o taină. Dacă m-aş fi gândit mai mult, n-aş fi acum nici 
uimit, nici întristat de ceea ce mi s-a întâmplat... lartă-mi 
şovăielile, încerc un sentiment care, cu toată vrerea mea, îmi 
zăvoreşte inima pentru orice destăinuire. O fi din mândrie sau 
din sfială? Nu ştiu. Dar un prieten ca tine este un al doilea eu. 
Intrebările tale află în mine un ecou adânc, prietenia ta biruie 
falsa mea ruşine, eu... 

— Nu, nu, dragă Will — îl întrerupse repede Robin — 
păstrează-ţi taina: orice suferinţă are pudoarea ei; iartă-mi, te 
rog, stăruința prietenească a întrebărilor mele. 

— Eu trebuie să-ţi cer iertare pentru egoismul durerii mele, 
dragă Robiri — spuse Will, rostind sacadat cuvintele într-un 
hohot de râs mai trist decât plânsul .Sufăr, sufăr într-adevăr şi 
vreau să văd, acum când vorbesc cu tine, cât de adâncă este 
rana care mi-a sfâşiat sufletul. Vei fi confidentul primei mele 
suferinţe, după cum mi-ai fost primul meu tovarăş de joacă, căci 
prin prietenie suntem mai legaţi unul de altul, decât am fi fost 
prin legături de sânge şi s-ajung să fiu spânzurat, Rob, dacă 
dragostea pe care ţi-o port nu este ca a celui mai iubitor dintre 
fraţi. 

— Ai dreptate Will, prietenia ne-a înfrățit. Unde sunt zilele 
frumoase ale copilăriei noastre? Fericirea de care ne bucuram 
atunci şi care nu se va mai întoarce niciodată! 

— Pentru tine, Robin, fericirea se va întoarce, dar sub altă 
formă: va purta altă îmbrăcăminte, un alt nume, dar tot fericire 


va fi. Pentru mine, nu mai sper nimic, nu mai doresc nimic, 
inima mi-e zdrobită. Îţi aminteşti, Robin, cât de mult am iubit-o 
pe Maud Lindsay... nu găsesc cuvinte care să te facă să-nţelegi 
cât mai limpede cu putinţă ce iubire de nebiruit lega viaţa mea 
chiar numai de simplul nume al acestei fete. Ei bine, acum ştiu, 
ştiu... 

O teamă dureroasă străpunse inima lui Robin. 

— Ei bine şi acum? întrebă el, îngrijorat. 

— Când ai venit să mă cauţi în grădina casei — reluă 
William — eram lângă Maud, tocmai îi spuneam, ceea ce-i spun 
zilnic de foarte multă vreme, că visul meu cel mai dulce este să 
i-o dau mamei mele drept fiică şi soră, surorilor mele. O 
întrebam pe Maud dacă ar vrea să încerce să mă iubească un 
pic iar Maud mi-a răspuns că încă înainte de a veni la Gamwell 
Hall îşi dăruise inima. Atunci, Robin, mi s-au năruit toate 
speranţele, atunci am simţit cum se frânge ceva în mine; era 
inima, Robin, era inima mea. Vezi, dar, cât de nefericit sunt... 

— Maud ţi-a spus numele celui pe care-l iubeşte? întrebă 
Robin cu teamă. 

— Nu — răspunse Will — mi-a spus numai că omul acela n-o 
iubeşte. Poţi să-nţelegi asta, Robin? Există un om care n-o 
iubeşte pe Maud şi pe care Maud îl iubeşte! Un om pe care 
privirea ei îl caută şi el fuge de această privire! Oh, nemernicul! 
Mizerabilul! l-am propus lui Maud să pun mâna pe el şi să-l silesc 
să-i dăruiască dragostea pe care i-o refuză. l-am propus să-l bat 
până l-oi lăsa lat, dar ea s-a împotrivit. Ah, îl iubeşte, Robin! II 
iubeşte! După ce a sfârşit aceasta tristă şi stânjenitoare 
mărturisire — continuă William — sărmana şi mărinimoasa Maud 
mi-a dăruit mâna. N-am primit. Rațiunea, cinstea, onoarea au 
cerut dragostei mele să tacă... Spune-i adio veselului şi 
glumeţului Will căci a murit, Robin, a murit... 

— Haide, haide, William, un dram de curaj! îl îmbărbătă 
Robin, cu blândeţe. Ţi-e inima bolnavă şi trebuie îngrijită ca s-o 
vindeci. Şi eu vreau să-i fiu primul medic. O cunosc pe Maud 
mult mai bine decât o cunoşti tu: într-o zi te va iubi, dacă nu 
cumva te iubeşte de pe acum. Te-asigur, William, că ai 
interpretat foarte greşit aceste gingaşe mărturisiri de fată 
tânără; ele au fost dictate de un sentiment de o nespusă 
delicateţe; ele trebuiau să te facă să-nţelegi greutăţile 
întâmpinate în trecut şi, în acelaşi timp, să facă mai preţios un 


dar respins atât de nechibzuit. Crede-mă, William, Maud este o 
fată încântătoare, pe cât este de cinstită tot pe atât e de 
frumoasă şi cu adevărat vrednică de dragostea ta. 

— Sunt sigur de asta! strigă tânărul. 

— Nu trebuie să crezi că necazurile frumoasei miss Lindsay 
sunt cu mult mai adânci decât sunt de fapt, dragul meu, nici să- 
ţi frămânţi mintea cu presupuneri himerice. Nu mă-ndoiesc că 
Maud a şi început să te iubească şi într-o zi te va iubi şi mai 
mult. 

— Crezi, Robin, dragul meu Robin? strigă tânărul, 
agăţându-se cu lăcomie de această rază de speranţă. 

— Da, cred; numai că fă-mi plăcerea şi lasă-mă să vorbesc 
fără să mă-ntrerupi. Ţi-o repet şi am să ţi-o repet ori de câte ori 
ai să-ţi pierzi curajul: Maud te iubeşte; faptul că ţi-a dăruit mâna 
nu era nici o dovadă de recunoştinţă, nici un sacrificiu, ci a fost 
un avânt al inimii. 

— Te cred, Robin, te cred! strigă Will. Chiar mâine am s-o 
întreb pe Maud dacă nu vrea ca mama să mai aibă un copil. 

— Eşti un băiat minunat, William! Fă-ţi curaj şi hai să 
grăbim pasul căci am rămas cu cel puţin un sfert de leghe în 
urmă tovarăşilor noştri şi, drept să-ţi spun, această zăbavă nu 
ne dă un aer prea vitejesc. 

— Ai dreptate, prietene, mi se pare că aud glasul dojenitor 
al comandantului nostru. 

Când mica trupă ajunse la locul stabilit de Gilbert ca fiind 
propice pentru ambuscadă, bătrânul postă oamenii, dădu 
fiecăruia noi şi scurte lămuriri, porunci să se păstreze o linişte 
desăvârşită pe toată linia, după care se aşeză în spatele unui 
trunchi de copac, la câţiva paşi de Micul-john, care sta cu 
urechea ciulită. 

Doar strigătul vreunei păsări trezite, cântecul melodios al 
privighetoarei ori murmurul vântului zbenguindu-se prin frunze 
tulburau când şi când tăcerea nopţii însă la aceste şoapte 
nedesluşite se adăugă curând un zgomot de paşi, la început 
îndepărtat, aproape imperceptibil, pe care numai auzul unor 
oameni trăind în pădure puteau să-l desluşească printre 
tânguirile melodioase, ale vântului, printre glasul păsărilor şi 
foşnetul frunzelor. 

— Este un drumeţ călare — spuse Robin cu jumătate de 
glas. Recunosc pasul scurt şi repede al unui ponei de-al nostru. 


— Ai întru totul dreptate — răspunse Micul-john, cu aceeaşi 
prevedere în glas. Cel care vine este un prieten sau trecător 
paşnic. 

— Totuşi, atenţie! 

— Atenţie! îşi repetară oamenii unii altora. 

Cel care stârnise curiozitatea plină de îngrijorare a micii 
trupe îşi continua vesel drumul, cântând în gura mare o baladă 
compusă în cinstea sa şi, fără îndoială, de el însuşi. 

— Blestematule! strigă deodată cântăreţul, azvârlind calului 
aceste drăgălaşe cuvinte. Ah, animal lipsit de gust, de ce naiba 
nu stai liniştit, încântat, vrăjit, atunci când torente de armonie 
se revarsă de pe buzele mele?! În loc să-ţi ciuleşti urechile tale 
lungi şi să m-asculţi cu gravitate, aşa cum se cuvine, întorci 
capul ba la dreapta, ba la stânga şi-ţi uneşti vocea ta falsă, 
guturală şi lipsită de armonie cu vocea mea! Însă, de, eşti fe- 
meie şi de-aia eşti cicălitoare, gata să contrazici, încăpăţânată şi 
îndărătnică! Dacă eu vreau să mergi pe partea aia a drumului, 
tu o apuci numaidecât în partea cealaltă, faci mereu ce nu 
trebuie să faci şi nu faci niciodată ce trebuie, să faci. Ştii că te 
iubesc, neruşinato şi acum când te-ai încredinţat de-a binelea de 
dragostea mea, vrei să-ţi schimbi stăpânul. Eşti la fel ca ea, la 
fel ca toate femeile: mofturoasă, schimbătoare, voluntară şi 
cochetă. 

— De ce vorbeşti cu atâta patimă împotriva femeilor, 
prietene? spuse  Micul-john, care ieşise pe tăcute din 
ascunzătoare şi apucase calul de căpăstru. 

Prea puţin speriat, necunoscutul continuă: 

— Mai înainte de a-ţi răspunde, aş fi foarte fericit să cunosc 
numele aceluia care opreşte un om paşnic şi cumsecade, 
numele aceluia care adaugă la purtarea-i tâlhărească obrăznicia 
de a numi prieten un om care-i este cu totul superior — adaugă 
semet străinul. 

— Află, domnule călugăr din Copmanhurst, că zgomotoasa- 
ţi cântare mi-a dezvăluit numele dumitale, că n-ai fost oprit de 
un tâlhar, ci de un om care se sperie foarte greu şi care se află 
cu mult deasupra dumitale, la o înălţime deopotrivă cu aceea pe 
care ţi-o dă deocamdată calul — răspunse calm şi rece nepotul 
lui sir Guy. 

— Aflaţi, domnule câine de pădure, că grosolănia purtării 
dumneavoastră mi-a arătat cine sunteţi, că aţi pus întrebări unui 


om puţin obişnuit să răspundă unor întrebări supărătoare, unui 
om care vă va ciomăgi straşnic dacă nu veţi da drumul, chiar în 
clipa asta, căpăstrului calului. 

— Numai gura e de voi ăştia, gălăgioşii — răspunse tânărul, 
batjocoritor — iar eu am să răspund amenințărilor dumitale, 
prezentându-ţi un tânăr pădurar care o să te facă să ceri 
îndurare, cu propria dumneatale bâtă. 

— Să mă facă să cer îndurare cu propria mea bâtă? strigă 
furios străinul. Lucru rar, dacă nu chiar cu neputinţă. Aduceţi-vă 
prietenul, hai, aduceţi-i repede! 

Mai înainte de a-şi sfârşi vorba, călătorul descălecă. Ei bine, 
unde este acel bătăuş de meserie — continuă străinul, aruncând 
asupra tânărului priviri furioase — unde-i? Vreau să-i crăp capul 
ca să am plăcerea să te pedepsesc apoi şi pe dumneata, 
nătărău cu picioare lungi! 

— Hai repede, Robin — spuse Gilhert — hai repede, că ne 
grăbim; dă-i acestui limbut obraznic o lecţie scurtă, dar 
straşnică! 

Zărindu-l pe străin, Robin îl luă de braţ pe Micul-Jjohn şi-i 
şopti la ureche: 

— Cum, nu-l recunoşti pe călătorul ăsta? E Tuck călugărul 
vesel. 

— Ei nu! Adevărat? 

— De bună seamă, dar nu spune nimic, de mult vreau să-mi 
încrucişez bâta cu bravul Gilles şi cum semiîntunericul nopţii mă 
ajută să nu mă recunoască, vreau să profit de această ciudată 
întâlnire. 

Trupul zvelt şi subţire al lui Robin aduse pe buzele 
străinului un surâs răutăcios. 

— Băiete — zise el, râzând — eşti sigur că ţeasta ţi-e 
îndeajuns de groasă ca să poţi îndura, fără să dai ortul popii, 
ploaia de lovituri pe care o merită neobrăzarea ta? 

— Teasta mea este bine clădită, deşi nu-i groasă ca a 
dumitale, domnule străin — răspunse tânărul, vorbind în 
dialectul din Yorkshire pentru a nu i se recunoaşte vocea. Cu 
toate astea o să ţină la loviturile dumitale, dacă o să fii iscusit ca 
să m-atingi, iscusinţă pe care eu o pun la îndoială cu tot atâta 
curaj, câtă fanfaronadă pui dumneata ca s-o trâmbiţezi. 

— Să te vedem la lucru, coţofană tânără şi obraznnică! 
Lasă vorba şi treci la faptă. In gardă! 


Ca să-l sperie pe tânărul său adversar, Tuck îşi roti bâta 
într-o vârtelniţă înfricoşătoare şi păru că vrea să-şi îndrepte 
prima lovitură spre picioarele lui Robin, dar flăcăul, mult prea 
iscusit ca să nu bănuiască adevărata intenţie a călugărului, opri 
bâta în clipa când, manevrată de o mână sigură, era gata să-l 
pocnească în cap. Apoi, nemulţumit doar cu această apărare 
abilă, abătu o ploaie de lovituri peste umerii, şalele şi ţeasta lui 
Tuck, atât de repede, de violent şi de sistematic, încât călugărul, 
năucit, zdrobit şi orbit, ceru, nu îndurare, ci întreruperea luptei. 

— Mânuieşti destul de bine bâta, tânărul meu prieten — 
spuse el, gâfâind şi încercând să-şi ascundă oboseala. Bag de 
seamă că loviturile saltă pe mădularele dumitale mlădioase fără 
să le rănească. 

— Saltă când m-ating, messire — răspunse vesel Robin — 
numai că până acum n-am simţit bâta dumitale pe pielea mea. 

— Vorbeşte trufia în dumneata, tinere, căci nu-ncape 
îndoială că măcar o dată tot te-am atins. 

— Ai uitat, căâlugăre Tuck, că tocmai această trufie m-a 
împiedicat întotdeauna să mint? răspunse Robin, cu vocea lui 
obişnuită. 

— Cine eşti? întrebă grăbit călugărul. 

— Priveşte-mă! 

— Ah, pe sfântul Benediet, preafericitul nostru patron! E 
Robin Hood, arcaşul iscusit. 

— În carne şi oase, vesele Tuck! 

— Veselul Tuck, da, veselul Tuck, dar numai până când mi- 
ai suflat iubita, pe Maud Lindsay. 

Abia sfârşi aceste cuvinte, că o mână de fier încleştă aprig 
braţul lui Robin în timp ce un glas furios murmura în surdină: 

— E adevărat ce spune călugărul ăsta? 

Robin întoarse capul şi văzu chipul lui Will, palid, cu buzele 
tremurânde, cu ochii injectaţi. 

— Linişteşte-te, William — răspunse Robin, cu blândeţe — 
linişteşte-te, am să-ţi răspund numaidecât la întrebare. Dragă 
Tuck — reluă tânărul — nu ţi-am suflat-o eu pe aceea pe care cu 
atâta uşurinţă o numeşti iubita dumitale. Miss Maud, ca o fată 
demnă şi cinstită, a respins o dragoste pe care nu putea s-o 
împărtăşească. Fuga ei din castelul din Nottingham nu a fost o 
greşeală, ci îndeplinirea unei îndatoriri: şi-a însoţit stăpâna, pe 
lady Christabel Fitz Alwine. 


— Eu n-am făcut legământ de călugărie, Robin — răspunse 
Tuck, scuzându-se parcă — şi aş fi putut să-i dau numele meu 
lui miss Lindsay. Însă, dacă fata asta năzuroasă mi-a respins 
dragostea, de vină e frumosul dumitale chip, sau, mai degrabă, 
nestatornicia inimii, caracteristică firii femeilor. 

— Taci, călugăre Tuck! strigă Robin. Este o infamie să 
bârfeşti pe seama femeilor. De ajuns, nici un cuvânt mai mult! 
Miss Maud este orfană, miss Maud este nenorocită, miss Maud 
are drept la respectul tuturor. 

— A murit Hubert Lindsay? întrebă cu tristeţe Tuck. 
Dumnezeu să-l ierte! 

— Da, Tuck, a murit. De atunci s-au petrecut multe lucruri 
ciudate, am să ţi le povestesc mai târziu. Aşteptând să se 
ivească prilejul de a sta de vorbă mai pe-ndelete, să ne folosim 
de întâmplarea care a făcut să ne întâlnim. Avem nevoie de 
sprijinul dumitale. 

— Pentru ce? întrebă Gilles. 

— Am să te lămuresc cât se poate mai pe scurt. După cum 
ştii, baronul Fitz Alwine şi-a pus zbirii să dea foc casei tatălui 
meu; mama a fost ucisă în mijlocul vâlvătăilor, iar Gilbert vrea s- 
o răzbune. Îl aşteptăm aici pe baron; vine din străinătate şi se 
întoarce la Nottingham. Avem de gând să pătrundem prin 
surprindere în castel. Dacă ai chef să schimbi câteva lovituri 
zdravene, iată prilejul! 

— Bravo, nu mă dau niciodată în lături când e vorba de o 
plăcere. Dar cred că nu speraţi să obţineţi şi o victorie, căci 
trupa noastră nu-i prea puternică, dacă-i alcătuită doar din ăşti 
băieţi frumoşi, din dumneata şi din mine. 

— Tatăl meu împreună cu o ceată de pădurari voinici stă la 
pândă în desiş, la vreo douăzeci de paşi de aici. 

— Păi atunci a noastră-i biruinţa! strigă călugărul, rotind 
bâta în jurul capului, plin de înflăcărare. 

— Prin ce parte ai intrat în pădure, respectabile părinte? 
întrebă Micul-John. 

— Pe drumul dinspre Mansfeld spre Nottingham, plăpândul 
meu prieten — răspunse călugărul. De fapt — adăugă el — nu- 
mi iert c-am avut orbul găinilor şi-ţi strâng mâna din toată 
inima, dragul meu Micul-John. 

Nepotul lui sir Guy răspunse cu afecţiune dovezilor de 
prietenie ale călugărului. 


— N-ai întâlnit în drum niscai militari călări? întrebă tânărul. 

— O ceată de oameni venind de la locurile sfinte se răcorea 
într-un han din Mansfeld, însă ceata aceasta, oricât de 
disciplinată părea să fie, este alcătuită din oameni pe jumătate 
morţi de oboseală, vlăguiţi de lipsuri. Credeţi că fac parte din 
escorta baronului Fitz Alwine? 

— Da, căci cruciații aceştia aşteptaţi la castelul din 
Nottingham sunt oamenii lui. Aşa că în curând vom întâmpina 
nişte personaje ilustre. Călugăre Tuck, trebuie să te-ascunzi într- 
un desiş sau după un trunchi de copac 

— Cu plăcere, dar unde să duc iapa asta încăpăţânată? Are 
tot atâtea cusururi ca o fem... st!... totuşi am îndrăgit-o. 

— Am s-o duc eu într-un loc sigur; încredinţează-mi-o mie şi 
ascunde-te. 

Micul-john legă calul de un copac, nu prea departe de 
drum, apoi se întoarse la tovarăşii lui. 

ingrijorarea nervoasă a lui Will nu-i dădu răgaz să aştepte o 
clipă potrivită pentru explicaţii; el puse stăpânire pe Robin şi, de 
voie, de nevoie, impetuosul tânăr îşi sili prietenul să-i 
povestească foarte amănunţit împrejurările privind fuga din 
castelul Nottingham. Robin fu drept, sincer şi, mai ales, generos 
cu Maud. Will ascultă cu sufletul la gură, iar când tânărul îşi 
sfârşi povestirea. Îl întrebă: 

— Asta-i tot? 

— Tot. 

— Mulţumesc! 

Şi cele două inimi se îmbrăţişară. 

— Sunt fratele ei — spuse Robin. 

— Eu voi fi soţul ei! strigă William şi adăugă vesel: Hai să 
ne batem! 

Bietul William! 

Aşteptarea pădurarilor se prelungi târziu în noapte şi abia 
către ceasurile trei dinspre ziuă un nechezat de cal răsună în 
inima pădurii. lapa lui Tuck răspunse cu graţie acestui glas 
fratern. 

— Tânăra mea domnişoară o face pe cocheta — spuse 
Tuck. Ai legat-o bine, Micule-Jjohn? 

— Te cred — răspunse tânărul. 

— Tăceţi — zise Robin — aud tropot de cai. 


Câteva clipe mai târziu, la răscrucea drumului se ivi o ceată 
care nu-şi tăinuia de fel apropierea, deoarece oamenii, mai puţin 
obosiţi decât i se păruse lui Tuck, râdeau, vorbeau şi cântau. 
Chiar atunci, căluţul lui Tuck ţâşni din tufiş, trecu asemenea 
unei săgeți pe lângă stăpânul său şi se îndreptă în galop spre 
soldaţi. Călugărul schiţă un gest, vrând să se repeadă pe urmele 
dezertoarei. 

— Ce, eşti nebun?! murmură Micul-john, apucându-l de 
mână. Încă un pas şi eşti mort. 

— Păi o să-mi ia poneiul — mârâi Tuck. Lasă-mă să mă 
duc... 

— Taci, nefericitule! Din cauza ta o să fim descoperiţi! 
Ponei îs berechet... Unchiul meu o să-ţi dea altul. 

— Da, dar n-are binecuvântarea abatelui de la mânăstirea 
noastră, aşa cum avea drăgălaşa Mary; lasă-mă, dă-mi drumul... 
Ce-nseamnă sălbăticia asta, prietene turn? Vreau să-mi iau 
calul, vreau, vreau! 

— N-ai decât! Du-te şi ţi-l ia! strigă Micul-John, împingându-l 
pe călugăr. Du-te, fanfaron zăpăcit, smintitule! 

Tuck se aprinse la faţă, din ochi îi scăpărau fulgere şi rosti 
cu glas tremurând de mânie: 

— Ascultă, turn, clopotniţă, coloană ambulantă, după luptă 
am să-ţi trag o ciomăgeală să mă ţii minte! 

— Sau tu ai să fii ciomăgit — răspunse Micul-john. 

Tuck se repezi în drum şi, fugind spre soldaţi, văzu iapa 
sărind, cabrând, stârnind nori de praf şi împotrivindu-se la 
strădaniile celor care voiau să pună capăt zbenguielilor sale. Un 
soldat atinse poneiul cu lancea, însă lovitura îi fu înapoiată cu 
vârf şi îndesat de către Tuck, încât nefericitul alunecă din şa, 
urlând de durere. 

— Mary, Mary, încetişor, fata mea! strigă Tuck. Vino- 
ncoace, mititico, vino-ncoace! 

La auzul acestui glas cunoscut, calul ciuli urechile, necheză 
vesel şi se duse lângă stăpânul său. 

— Cum ticălosule?! urlă furios comandantul. Îmi masacrezi 
oamenii? 

— Respectaţi un om al bisericii — răspunse Tuck, străgând 
o lovitură zdravănă cu bâta în capul calului încălecat de 
comandant. Animalul sări brusc înapoi, şeful se clătină în şa şi-şi 


pierdu echilibrul. Nu vezi haina pe care o port? continuă Tuck, 
pe un ton pe care încerca să-l facă impunător. 

— Nu! răcni şeful. Nu! Nu-ţi văd haina, ci îndrăzneala ta 
obraznică. Şi am să-ţi crăp capul fără respect pentru prima şi 
fără părere de rău pentru cealaltă. 

Lovitura de lance îl atinse pe Tuck, iar durerea îl înnebuni 
atât de rău pe bunul călugăr, încât el se aruncă deasupra 
comandantului, strigând cu o voce năprasnică: 

— Hood, săriţi! Ajutor, Hood! Ajutor! 

Strigătele lui Tuck nu-l impresionară pe comandant. Trupa 
lui, compusă din vreo patruzeci de oameni, ar fi putut să-l ajute 
la cel mai mic semn, căci oricât de iscusit şi de viguros ar fi fost 
călugărul, era totuşi un adversar uşor de biruit. 

— Înapoi, ticălosule! zbieră el din răsputeri. Înapoi ! şi-l 
respinse cu lancea în timp ce calul, strunit de călăreț, se aruncă 
înainte spre benedictin. 

Tuck făcu un salt uimitor şi, cu o nemaipomenită lovitură de 
bâtă, crăpă capul şefului. Douăzeci de lănci şi tot atâtea săbii 
ameninţară dintr-o dată viaţa îndrăzneţului călugăr. 

— Ajutor, Hood! Ajutor! strigă Tuck, lipindu-se ca un leu cu 
spatele de trunchiul unui copac. 

— Ura! Ura, pentru Hood! strigară atunci pădurarii 
dezlănţuiţi. Ura! Ura!... 

Şi ceata comandată de Gilbert se avântă ca un om, în 
ajutorul călugărului. Văzând venind spre ei, cu gânduri 
vrăjmaşe, această trupă armată, soldaţii scoaseră un strigăt de 
adunare, ocupară drumul pe toată lăţimea lui şi se pregătiră să 
răstoarne inamicul sub copitele cailor. O ploaie de săgeți curmă 
desfăşurarea acestei prime măsuri de apărare, iar o jumătate de 
duzină de soldaţi se prăbuşi pe câmpul de luptă, rănită de 
moarte. Văzând că numărul duşmanilor este mult mai mare faţă 
de mica lui trupă, Gilbert porunci oamenilor săi să se retragă 
spre o latură a drumului pentru a fi ocrotiţi de întunericul pădurii 
şi de zidul copacilor. Această manevră abilă expunea soldaţii 
loviturilor mortale ale săgeţilor, căci pădurarii nu-şi greşeau 
niciodată ţinta, într-atât de mare le era iscusinţa dobândită. 

— Descălecaţi! strigă cel care, din proprie iniţiativă, luase 
locul comandantului. 


Cruciații se supuseră, iar ceata lui Gilbert se năpusti 
vitejeşte spre ei. Se încinse o luptă corp la corp, o luptă pe viaţă 
şi pe moarte, unde stăpână era forţa. 

— Hood! Hodd! strigau pădurarii. Răzbunare! Răzbunare! 

— Fără milă! Jos cu câinii de saxoni! Jos cu ei! strigau 
soldaţii. 

— Fereşte-te de colții ăstor câini! strigă Will, înfigând o 
săgeată în pieptul unui vlăjgan care dăduse acest strigăt de 
moarte. 

Micul-john, Robin şi Gilbert se luptau de aceeaşi parte, fraţii 
Gamwell făceau minuni de vitejie iar căgărul, voiniceşte, dobora 
un om cu fiece lovitură a nemaipomenitei sale bâte. William 
alerga ca un cerb dintr-o parte în alta, răsturnând ici un soldat, 
zdrobind dincoace capul altuia, dar veghind la salvarea 
prietenilor săi şi, mai ales, a lui Robin, pe care în două rânduri 
mai-mai că-l scăpă de la moarte. 

Cu toate aceste strădanii, cu tot curajul deosebit al 
fiecăruia, cu toată forţa combinată a rezistenţei generale, 
rezultatul victorios al luptei era neîndoielnic de partea soldaţilor 
baronului. Trupa aceasta, foarte disciplinată, obişnuită cu 
oboseala şi de două ori mai numeroasă decât a pădurarilor, 
câştiga, clipă de clipă, terenul pe care-l pierduse la începerea 
bătăliei. Micul-Jjohn socoti dintr-o privire că situaţia este aproape 
disperată, iar din moment ce vărsarea de sânge devenea un 
măcel de prisos, trebuia să i se pună capăt. Insă neîndrăznind să 
acţioneze fără încuviințarea lui Gilbert, porni în căutarea 
acestuia. 

Curajul lui William atrase asupra lui atenţia unul grup de 
patru soldaţi care se sfătuiseră să pună mâna pe unul din 
conducătorii pădurarilor. Socotind că blândul îndrăgostit de 
frumoasa Maud este unul dintre capi, reuşiră să-l trântească la 
pământ, cu toată împotrivirea tânărului. Robin văzu şi el 
rezultatul atacului şi, întrebându-şi numai inima lui bună, 
străpunse pieptul unul om cu o lovitură de lance, îl ridică de jos 
pe William şi, sprijinit de prietenul său, încercă o retragere victo- 
rioasă către grupul pădurarilor, pe care Micul-john izbutise să-i 
regrupeze înspre pădure. 

Primejdia în care se aflase Will părea îndepărtată; ajutat de 
Robin, el se îndrepta spre grupul prieten care alcătuia un zid în 
faţa soldaţilor, când, deodată, strigătul lui Robin, un strigăt 


furios de disperare, îl făcu pe tânăr să uite de soldaţii care nu 
pieriseră în luptă. 

— Tata! Tata! strigă Robin. Îl omoară pe tata! 

Tânărul arcaş se aruncă în ajutorul lui Gilbert, iar William, 
înfăşcat din nou, nu mai avu timp decât să-l vadă pe Robin 
căzând în genunchi dinaintea lui Gilbert, căruia o lovitură de 
secure îi crăpase ţeasta. In mijlocul urletelor pricinuite de 
moartea bătrânului, de prompta răzbunare a lui Robin, care-l 
dobori la pământ pe soldatul ucigaş, răpirea lui Will trecu 
neobservată. 

Lupta, domolită o clipă, se încinse şi mai aprig. Robin şi 
Tuck loveau de moarte pe toţi cei ce căutau să-i atingă, iar 
Micul-john, profitând de mânia deznădăjduită a tânărului, ridică 
trupul lui Gilbert. 

Un sfert de ceas după plecarea tristului cortegiu, Robin 
strigă cu voce puternică: 

— In pădure, copii! 

Pădurarii se risipiră ca un stol de păsări luate pe nepusă 
masă, iar soldaţii se aruncară în urmărirea lor, urlând: 

— Victorie! Victorie! Să alungăm câinii, să omorâm câinii! 

— Câinii nu se vor lăsa omorâţi fără să muşte! strigă Robin 
în timp ce din arcurile încordate porniră tot atâtea săgeți 
ucigătoare. 

Urmărirea primejdioasă deveni curând imposibilă, iar 
soldaţii avură înţelepciunea să-şi dea seama de aceasta. 

Din ceata Micului-john lipseau şase oameni, Gilbert Head 
murise, iar William era dat dispărut. 

— Nu-l voi părăsi pe William — zise Robin, oprind ceata. Voi 
duceţi-vă, bravii mei; eu îl voi căuta pe Will: rănit, mort sau 
prizonier, trebuie să-l găsesc. 

— Merg şi eu cu tine — spuse îndată Micul-John. 

Oamenii îşi continuară drumul, iar cei doi tineri făcură 
degrabă cale întoarsă. Pe câmpul de luptă nu se vedea nici 
urmă de bătălie. Morţii, pădurari sau soldaţi, dispăruseră. larba 
călcată în picioare de cai arăta ici şi colo că trecuse o trupă 
numeroasă, dar nimic altceva: resturi de arme, de săgeți sau 
alte rămăşiţe, totul fusese strâns, luat de către cruciați. Totuşi o 
făptură rătăcea de colo-colo, la răscrucea drumului, aruncând în 
dreapta şi-n stânga priviri inteligente şi căutând cu îngrijorare: 
era calul călugărului. La vederea celor doi tineri, poneiul se 


îndreptă spre ei, cu un aer mulţumit, dar, recunoscându-l pe cel 
care-l priponise, necheză, cabră şi dispăru în goană. 

— S-a emancipat blânda Mary — spuse Micul-john. Fără 
doar şi poate că mai înainte de a se crăpa de ziuă o să pună 
mâna pe ea vreun bandit. 

— Să încercăm s-o prindem — zise Robin. Cu ajutorul ei îmi 
va fi, poate, mai uşor să-i ajung pe soldaţi. 

— Şi să te omoare, dragă prietene — răspunse cu multă 
judecată nepotul lui sir Guy. Încercarea ta va fi de prisos şi tot 
pe atât de nechibzuită, te-asigur. Mai bine să ne-ntoarcem la 
Gamwell Hall. Mâine o să hotărâm. 

— Da, da, să ne întoarcem la Gamwell Hall — încuviinţă 
Robin. O dureroasă datorie mă cheamă acolo chiar azi. 

A treia zi, trupul lui Gilbert, lângă care Tuck se rugase 
cucernic, fu înfăşurat în giulgiu şi pregătit să fie dus spre ultimul 
său loc de odihnă. La cererea lui, Robin fu lăsat singur lângă 
rămăşiţele dragi ale bunului bătrân, ca să se roage fierbinte 
pentru odihna celui care-l iubise atâta. 

— Adio pentru totdeauna, scump părinte, adio, tu care ai 
primit în casa ta copilul străin şi fără familie; adio, tu care, cu 
atâta nobleţe, ai dat acestui copil o inimă iubitoare, un tată 
devotat, un nume fără pată, adio, adio, adio!... Moartea ne-a 
despărţit unul de celălalt, dar sufletele nu poate să ni se 
despartă. Ah, tată, tată! Vei trăi veşnic în inima mea, iubit, 
respectat, cinstit asemenea lui Dumnezeu. Nici trecerea 
timpului, nici greutăţile vieţii, nici fericirea nu vor slăbi 
dragostea mea de fiu. Mi-ai spus adesea, o, tată preaiubit, că 
sufletul celor buni păzeşte şi ocroteşte pe cei pe care i-a iubit. 
Veghează asupra fiului tău, asupra celui căruia i-ai dat un nume 
pe care toată viaţa îl va păstra vrednic de tine. Îți jur, tată, cu 
mâna mea în mâna ta, îţi jur că niciodată Robin Hood nu va 
porni vreo acţiune frumoasă fără să fie călăuzită de tine, nici o 
acţiune urâtă fără ca ea să nu fie urmată de amintirea dreptei 
tale judecăţi. 

După aceste cuvinte, câteva clipe se aşternu liniştea, apoi 
tânărul se ridică, îşi chemă prietenii şi, cu capul gol, urmat de 
toţi membrii familiei Gamwell, însoţi rămăşiţe le pământeşti ale 
bătrânului pădurar. 

În urma acestui trist convoi venea Lincoln, mai alb la faţă 
decât moartea, apoi un câine şchiopătând, un biet câine la care 


nu se uita nimeni, la care nimeni nu se gândea, un biet câine 
credincios până la mormânt. Când trupul, îmbrăcat şi învelit în 
giulgiu, fu culcat pe ultimul lui pat de odihnă, când armele lui 
Gilbert fură aşezate alături de el, bunul şi bătrânul Lance se târî 
până la marginea gropii şi, cu un urlet sfâşietor de trist, se 
aruncă peste trupul neînsufleţit. 

Robin vru să îndepărteze câinele. 

— Lăsaţi slujitorul să se odihnească lângă stăpân, sir Robin 
— rosti cu gravitate Lincoln. Şi stăpânul şi câinele sunt morţi. 

Bătrânul avea dreptate: Lance murise. 

După ce groapa fu umplută cu pământ Robin rămase 
singur, pentru că marile dureri nu au nevoie nici de mângâieri, 
nici de martori. Soarele se afundase într-un nor purpuriu, 
primele stele scânteiau pe cer şi razele blânde ale lunii luminau 
singurătatea lui Robin, când două umbre albe se iviră la câţiva 
paşi de tânărul îndurerat. Atingerea uşoară a două mâini puse în 
acelaşi timp pe umeri îl smulse pe Robin din toropeala 
deznădejdii, cu mult mai tristă decât hohotul de plâns. Când îşi 
ridică privirea, văzu alături de el pe Maud, în lacrimi şi pe 
Marianne, gânditoare. 

— Îţi aduc, Robin, speranţa, amintirea şi simpatia mea, 
spuse Marianne, cu emotie în glas. Dacă Dumnezeu dă durerea, 
el dă şi puterea de a o îndura. 

— Voi presăra pe mormânt florile amintirii, Robin — spuse 
Maud — şi vom vorbi împreună despre cel care nu mai este 
printre noi. 

— Mulţumesc Marianne, mulţumesc Maud! răspunse Robin. 

Şi neputând să exprime în cuvinte adânca lui recunoştinţă, 
tânărul se ridică, strânse mâna lui Maud, se înclină în faţa 
Mariannei şi se îndepărtă în grabă. 

lar cele două fete îngenuncheară pe locul unde stătuse 
Robin şi începură să se roage în tăcere. 

Capitolul XVIII 


A doua zi, în primele ceasuri ale dimineţii, Robin şi Micul- 
John intrau într-un han din orăşelul Nottingham ca să ia gustarea 
de dimineață. Sala era ticsită de soldaţi, care, după 
îmbrăcăminte, aparţineau baronului Fitz Alwine. In timp ce 


mâncau, cei doi prieteni trăgeau cu urechea la vorbele 
soldaţilor. 

— Încă nu ştim — spunea unul din oamenii baronului — cu 
ce fel de duşmani au avut de-a face cruciații. Înălţimea sa 
bănuieşte că au fost atacați de nişte tâlhari sau poate chiar de 
niscai vasali având în frunte pe unul din duşmanii săi. Din 
fericire pentru monsenior, el a sosit la castel câteva ceasuri mai 
târziu. 

— Cruciații mai rămân mult la castel, Geoffroy? îl întrebă 
hangiul pe cel care vorbise. 

— Nu, mâine pleacă la Londra, unde îşi vor duce prizonierii. 

Robin şi Micul-john schimbară între ei o privire plină de tâlc. 
Urmară câteva cuvinte lipsite de interes pentru prietenii noştri, 
apoi soldaţii continuară să bea şi să joace cărţi. 

— William este la castel — murmură Robin, cu voce abia 
auzită. Trebuie sau să-l căutăm, sau să aşteptăm să iasă; în 
sfârşit, trebuie să ne folosim de forţă, de viclenie, de 
îndemânare, într-un cuvânt, să-l eliberăm. 

— Sunt gata la orice — spuse Micul-john, la fel de încet. 

Apoi se ridicară de la locurile lor, iar Robin plăti hangiului; 
în clipa când cei doi prieteni străbăteau rândurile soldaţilor 
aşezaţi în cerc, îndreptându-se spre uşă, individul căruia i se 
spusese Geoffroy se adresă Micului-John. 

— Pe sfântul Paul, prietene! Căpățânii tale, pare-mi-se, îi 
plac tare mult bârnele din tavan şi dacă maică-ta poate să te 
sărute pe obraji fără să stai în genunchi în faţa ei, apăi merită să 
primească un grad în armata cruciaților. 

— Statura mea te supără, domnule soldat? zise respectuos 
Micul-John. 

— Ba nicidecum, semeţule străin, dar trebuie să măr- 
turisesc cu toată sinceritatea că mă uimeşte din cale afară. Până 
azi am crezut că eu mi-s omul cel mai bine clădit şi cel mai 
voinic din comitatul Nottingham. 

— Sunt fericit că pot să-ţi dau o dovadă potrivnică — 
răspunse îndatoritor Micul-Jjohn. 

— Pun rămăşag pe o oală cu bere — reluă Geoffroy, 
adresându-se adunării — că în ciuda acestei aparenţe de putere, 
străinul nu-i în stare să m-atingă cu o bâtă. 

— Ţin rămăşagul! strigă cineva din mulţime. 

— Bravo! răspunse Geoffroy. 


— Cum, dar pe mine nici măcar nu mă-ntrebi dacă primesc 
provocarea? strigă la rândul său Micul-john. 

— Tu n-ai putea să-i refuzi un sfert de oră de plăcere 
aceluia care, fără să te cunoască, a pus rămăşag pe tine — zise 
omul ce se arătase de acord cu cererea lui Geoffroy. 

— Înainte de a răspunde invitaţiei prieteneşti ce mi s-a 
făcut — replică Micul-john — aş vrea să-i dau adversarului meu 
următorul modest avertisment: fără să fiu mândru de puterea 
mea, trebuie să spun că nimic nu-i stă în cale; trebuie să mai 
spun că, vrând să te lupţi cu mine, înseamnă să cauţi o 
înfrângere, uneori o nenorocire, de cele mai multe ori o rănire a 
amorului propriu Eu n-am fost învins niciodată. 

Soldatul începu să râdă zgomotos. 

— În ochii mei eşti cel mai mare fanfaron de pe pământ, 
domnule străin! strigă el, răutăcios. Şi dacă nu vrei să mai 
adaug şi cuvântul laş pe lângă cel de înfumurat, atunci primeşte 
să te lupţi cu mine. 

— Pentru că ţii cu orice chip, o fac din toată inima jupâne 
Geoffroy. Însă, mai înainte de a-ţi da o dovadă a forţei mele, 
lasă-mă să-i spun câteva cuvinte tovarăşului meu. Apoi, după ce 
voi sfârşi, îţi făgăduiesc să folosesc timpul în aşa fel, încât să te 
tămăduiesc cu pricepere de îngâmfarea dumitale. 

— Numai să nu o ştergi! zise Geoffroy, batjocoritor. 

Toţi cei din jur izbucniră în râs. Rănit până în adâncul 
sufletului de această bănuială neruşinată, Micul-John se repezi 
spre soldat. 

— Dacă aş fi normand — spuse tânărul — aşa aş face; dar 
sunt saxon. lar dacă n-am primit pe loc propunerea-ţi belicoasă, 
am făcut-o din bunătate. Ei bine, pentru că-ţi baţi joc de 
scrupulele mele, limbut nătâng ce eşti, pentru că te-ai purtat în 
aşa fel ca să nu-mi mai fie milă de tine, cheamă hangiul, 
plăteşte-ţi berea şi cere să ţi se aducă nişte feşe, căci dacă-i 
adevărat că numeşti cap cocoaşa grosolană ce ţi se clatină între 
umeri, tot atât de adevărat este că o să ai foarte mare nevoie 
de ele. Dragul meu Robin — spuse Micul-john, regăsindu-şi 
prietenul, care aştepta la câţiva paşi lângă han — du-te acasă la 
Grace May, unde fără îndoială că-l vei găsi pe Hal. Ar fi foarte 
primejdios pentru dumneata şi, mai ales, ne-ar pricinui mari 
neajunsuri pentru salvarea lui Will, dacă ai fi recunoscut de 
vreun servitor de la castel. Eu sunt silit să răspund la bravada 


neaşteptată a acestui soldat, răspunsul va fi scurt şi clar, de 
asta să nu te-ndoieşti, aşa că mergi şi pune-te la adăpost de 
orice întâlnire supărătoare. 

Robin se supuse în silă sfaturilor înțelepte ale Micului-John, 
căci este neîndoios că i-ar fi făcut mare plăcere să asiste la 
spectacolul unei lupte în care prietenul său ar fi învins cu 
uşurinţă. 

După ce Robin dispăru, John se întoarse la han. Mulțimea 
de băutori sporise considerabil, căci vestea despre o întrecere 
între puternicul Geoffroy şi un străin, care nu era cu nimic mai 
prejos decât el ca forţă şi îndrăzneală, se răspândise în tot 
orăşelul şi-i atrăsese pe amatorii acestui fel de luptă. 

După ce aruncă peste mulţime o privire nepăsătoare şi 
liniştită, Micul-Jjohn se apropie de potrivnicul său. 

— Sunt al tău, sir normand — zise el. 

— Şi eu — răspunse Geoffroy. 

— Inainte de a începe lupta — adăugă Micul-John — vreau 
să răsplătesc buna-cuviinţă a prietenului generos care, bizuindu- 
se pe dibăcia unui necunoscut, a riscat să piardă un rămăşag. 
Aşadar, vreau, ca răspuns la încrederea sa curtenitoare, să 
arunc în joc cinci șilingi şi să pun rămăşag nu numai că am să te 
fac să masori pământul cât eşti de lung, dar şi că am să te 
trăsnesc în cap cu bâta mea. Cel care va câştiga cei cinci şilingi 
va da de băut binevoitoarei asistenţe. 

— Mă-nvoiesc — răspunse vesel Geoffroy — ba chiar şi eu, 
la rându-mi, îndoiesc suma dacă ai să izbuteşti să-mi pricinuieşti 
vreo rană sau să mă răstorni. 

— Ura! strigară spectatorii care din această tărăşenie n- 
aveau decât de câştigat fără a pierde nimic. 

Însoţiţi cu mare alai de mulţime, cei doi potrivnici ieşiră din 
sală şi se îndreptară spre o pajişte întinsă al cărei covor de iarbă 
deasă era foarte nimerit pentru o astfel de împrejurare. Acolo, în 
mijloc, se aşezară unul în faţa celuilalt. Spectatorii alcătuiră un 
cerc larg în jurul luptătorilor. O tăcere adâncă urmă larmei de 
până atunci. Micul-john nu se dezbrăcă; se mulţumi doar să-şi 
scoată mănuşile şi să-şi lepede armele. În schimb, Geoffroy se 
pregăti cu grijă: îşi dezbrăcă veşmintele mai stânjenitoare şi mai 
grele şi se înfăţişă într-o vestă de culoare închisă, strânsă pe 
corp. O clipă, cei doi bărbaţi se priviră ţintă cu luare-aminte. 


Chipul Micului-John era calm şi surâzător; pe faţa lui Geoffroy se 
citea, fără voia lui, o vagă nelinişte. 

— Aştept! spuse tânărul, salutându-l pe soldat. 

— La porunca dumitale! răspunse Geoffroy, vădind aceeaşi 
bună-cuviinţă. 

Cu o mişcare simultană, cei doi bărbaţi îşi întinseră mâna şi 
o strângere cordială îi apropie pentru o clipă. 

Lupta începu. N-o s-o descriem, vom spune doar că n-a fost 
de lungă durată. În ciuda eforturilor viguroase ale unei 
împotriviri energice, Geoffroy îşi pierdu echilibrul şi Micul-john, 
cu o forţă nebănuită şi cu o iscusinţă nemaiîntâlnită până atunci, 
îl zvârli pe adversar peste capul său, trântindu-l la o distanţă de 
vreo douăzeci de paşi de el. Exasperat de această ruşinoasă 
înfrângere, soldatul se ridică de jos, în mijlocul hohotelor de râs 
ale celor prezenţi, care îşi aruncau bonetele în aer, strigând: 

— Ura! Ura! Pentru frumosul pădurar! 

— Am câştigat cinstit prima parte a rămăşagului nostru, 
domnule soldat — spuse Micul-jJohn — şi sunt gata s-o încep şi 
pe a doua. 

Aprins la faţă de mânie, Geoffroy răspunse la această 
cerere încuviinţând din cap. Se măsurară bâtele celor doi, iar 
lupta continuă mai aprigă, mai înverşunată, mai cumplită. 
Geoffroy fu încă o dată biruit. Strigătele entuziaste ale mulţimii 
sărbătoriră izbânda lui John în timp ce un val de bere curgea în 
pocale, în cinstea frumosului pădurar. 

— Să uităm ce-a fost, viteazule soldat! spuse John, 
întinzând adversarului mâna. 

Geoffroy refuză propunerea prietenească ce i se făcea, 
rostind cu tristeţe: 

— N-am nevoie nici de ajutorul braţului dumitale, nici de 
prietenia dumitale, domnule pădurar şi te rog să pui mai puţină 
îngâmfare în felul dumitale de a te purta. Nu sunt omul care să 
îndur liniştit ruşinea unei înfrângeri şi dacă îndatoririle mele de 
soldat nu m-ar chema la castelul din Nottingham, ţi-aş înapoia 
fiecare lovitură pe care am primit-o. 

— Uite, vezi, viteaz prieten — replică John, care aprecia la 
justa valoare curajul soldatului — nu fi nici nemulţumit, nici 
invidios. Ai fost biruit de o forţă mai mare decât forţa dumitale: 
paguba nu-i mare şi vei reuşi, nu mă îndoiesc, să găseşti 
mijloacele potrivite ca să meriţi din nou faima de om puternic, 


ager şi cu sânge rece. Sunt bucuros să recunosc, dă-mi voie s-o 
spun sus şi tare, că eşti nu numai foarte priceput în arta de a 
mânui bâta, dar şi atletul cel mai greu de doborât pe care poate 
să-l dorească o inimă hotărâtă şi un braţ viteaz. De aceea pri- 
meşte mâna mea, fără vreun gând ascuns, căci ţi-o întind cu 
cea mai desăvârşită loialitate. 

Cuvintele acestea rostite cu reală bunăvoință îl mişcară pe 
răzbunătorul normand. 

— lată mâna mea! se adresă el tânărului pădurar. Să ne-o 
strângem prieteneşte. Acum, dragul meu tânăr — adăugă 
Geoffroy, cu o voce dulceagă — fă-mi cinstea şi spune-mi 
numele celui care m-a învins. 

— Deocamdată nu pot să-ţi îndeplinesc vrerea, jupâne 
Geoffroy; mai târziu am să-ţi spun cu mai multă uşurinţă cine 
sunt. 

— Aştept când îţi va fi voia, străinule, însă înainte de a te 
lăsa să ieşi din acest han, cred că este de datoria mea să-ți 
mărturisesc că, numindu-mă normand, ai săvârşit o greşeală: eu 
sunt saxon. 

— Pe legea mea! răspunse vesel Micul-john. Sunt tare 
fericit să aflu că eşti saxon. Asta sporeşte respectul şi simpatia 
pe care mi le insufli. Curând o să ne revedem şi atunci îţi voi 
spune mai multe şi voi fi mai încrezător. Şi-acum, la revedere, 
treburile care m-au chemat la Nottingham mă silesc să plec. 

— Cum se poate?! Te şi gândeşti să pleci, nobile pădurar? 
Cu una ca asta nu pot să mă învoiesc, am să te-nsoţesc acolo 
unde trebuie să te duci. 

— Te rog, domnule soldat, lasă-mă să mă-ntâlnesc cu 
tovarăşul meu, am pierdut până acum un timp preţios. 

Vestea plecării Micului-john trecu din gură în gură şi pricinui 
mare zarvă. Douăzeci de glasuri îl rugară în cor: 

— Străine, mergem cu tine, vrem să spunem tuturor ce 
suflet mare ai şi cât eşti de viteaz. 

Foarte puţin dornic să primească mărturiile amenințătoare 
ale acestei neaşteptate popularităţi, Micul-john, care vedea cu 
groază apropiindu-se ora întâlnirii cu Robin, îi spuse repede lui 
Geoffroy: 

— Vrei să mă îndatorezi? 

— Cu dragă inimă. 


— Ei bine! Atunci ajută-mă să scap în chip cuviincios de 
aceşti beţivani zgomotoşi. Vreau să mă-ndepărtez de ei fără să 
bage de seamă. 

— Cu plăcere — răspunse Geoffroy; apoi, după o clipă de 
gândire, adăugă: Nu-i decât un singur mijloc ca să izbuteşti. 

— Care? 

— lată: să mă-nsoţeşti la castelul din Nottingham; dincolo 
de podul mobil nu vor îndrăzni să ne urmeze. Dinlăuntrul 
castelului, am să te călăuzesc până la un drum pustiu care te va 
scoate la intrarea în oraş pe o cale ocolită. 

— Cum adică? strigă Micul-John. Nu putem găsi alt mijloc ca 
să scap de această gloată de nătărăi? 

— Altul nu văd. Nu cunoşti, omule, deşertăciunea 
prostească a acestor limbuţi; au să se ţină scai de tine, nu 
pentru tine, ci ca să fie văzuţi în apropierea ta, ca să poată 
spune vecinilor, rudelor şi cunoştinţelor: "Am stat două ceasuri 
cu viteazul băiat care l-a învins pe Geoffroy cel puternic; e 
prieten cu mine, acum câteva clipe, am intrat împreună în oraş, 
de altfel cred că m-aţi văzut, eram în dreapta lui... sau în stânga 
lui..." şi aşa mai departe. 

De voie, de nevoie, Micul-John se văzu silit să urmeze sfatul 
dat de Geoffroy: 

— Bine, mă-nvoiesc; să plecăm fără întârziere. 

— Într-o clipă sunt al dumitale. Prieteni — strigă Geoffroy — 
trebuie să mă-ntorc la castel; preacinstitul pădurar mă-nsoţeşte. 
Vă rog să ne lăsaţi să plecăm nestingheriţi; dacă vreunul dintre 
voi îşi va îngădui să se ţină după noi, fie şi numai la douăzeci de 
paşi, voi socoti purtarea lui ca o sfidare neobrăzată şi, pe sfântul 
Paul, am să-l fac să se căiască amarnic! 

— Dar — îndrăzni să se ridice un glas — casa mea se află 
pe drumul pe care o să mergeţi voi şi sunt silit să mă duc acasă. 

— Nu te sileşte nimeni, ai să pleci după zece minute — 
spuse răspicat Geoffroy. Aşadar, bună ziua la toată lumea şi 
complimente fiecăruia! 

După ce vorbi astfel, Geoffroy ieşi din sală şi un ne- 
maipomenit ura! îl însoţi pe Micul-john până în pragul uşii. Şi 
astfel, Micul-jJohn pătrunse în locuinţa seniorială a baronului Fitz 
Alwine. 

După ce-l părăsi pe Micul-john, Robin se îndreptă spre 
locuinţa lui Grace May. Pentru Robin, drăgălaşa logodnică a lui 


Hal era o necunoscută, căreia îi admirase farmecul numai prin 
ochii tânărului său prieten şi, de aceea, dacă ar fi să vorbim 
după gândul lui Robin, trebuie să adăugăm că o vie curiozitate îl 
atrăgea spre locuinţa tinerei Grace May. Deşi bătu multă vreme 
la uşă, nu răspunse nimeni dinăuntru; obosit de atâta aşteptare, 
începu să îngâne un cântec învăţat de la tatăl său. De la primele 
note ale acestei melancolice melodii, un pas vioi şi grăbit trezi 
liniştea adormită ce părea că pluteşte în casa cea vecine; uşa se 
deschise deodată şi în prag se ivi o tânără domnişoară care, fără 
să se mai uite la vizitator, strigă veselă: 

— Ştiam eu, dragă Hal, că ai să vii în dimineaţa asta; i-am 
spus mamei... Ah, iertaţi-mă, messire — adăugă zglobia fată, 
care nu era alta decât Grace May — vă cer de o mie de ori 
iertare. 

Adresând vizitatorului aceste scuze, Grace se roşise până în 
albul ochilor, căci, în repezeala necugetată a elanului, se 
aruncase în braţele lui Robin. 

— Eu vă cer iertare, domnişoară, că nu sunt cel pe care-l 
aşteptaţi — răspunse tânărul, cu o voce foarte blândă. 

Tulburată şi stingherită, Grace May spuse: 

— Domnule, aş putea să ştiu cărei cauze trebuie să atribui 
onoarea vizitei dumneavoastră? 

— Domnişoară — zise Robin — sunt un prieten al lui Halbert 
Lindsay şi aş vrea să-l văd. Un motiv temeinic, care ar cere prea 
multă vreme ca să vi-l lămuresc, nu-mi îngăduie să-l caut pe Hal 
la castel. V-aş rămâne foarte îndatorat dacă mi-aţi da voie să-l 
aştept aici. 

— Cu toată plăcerea, domnule, prietenii lui Hal sunt oaspeţi 
bineveniţi în casa mamei mele; intraţi, vă rog. 

Robin se înclină curtenitor în faţa lui Grace şi intrară 
împreună într-o încăpere mare de la parter. 

— Aţi mâncat, domnule? întrebă fata. 

— Da, domnişoară, vă mulţumesc. 

— Îngăduiţi-mi să vă ofer un pahar cu bere, avem o bere 
minunată. 

— Primesc ca să am plăcerea să închin pentru Hal, fericitul 
meu prieten — spuse galant Robin. 

Ochii frumoasei Grace scânteiară de veselie. 

— Sunteţi curtenitor, messire! zise ea. 


— Sunt un sincer admirator al frumuseţii, miss şi nimic mai 
mult. 

Fata roşi. 

— Veniţi de departe? întrebă ea pentru a îndruma pe un 
făgaş conversaţia. 

— Da, domnişoară, vin dintr-un sătuc aflat nu departe de 
Mansfeld. 

— Satul familiei Gamwell? întrebă repede Grace. 

— Întocmai. Cunoaşteţi acest sat? întrebă Robin. 

— Da, messire — răspunse zâmbind fata — îl cunosc foarte 
bine şi totuşi n-am fost niciodată acolo. 

— Cum se face, atunci?... 

— O, foarte simplu: sora de lapte a lui Halbert, miss Maud 
Lindsay, locuieşte în castelul lui sir Guy. Halbert îşi vizitează 
sora adeseori şi, la înapoiere, îmi vorbeşte despre ea, mi-aduce 
noutăţi de prin părţile acelea; astfel — adaugă fata — datorită 
lui am ajuns să-i iubesc pe oaspeţii lui sir Guy. Printre aceşti 
oaspeţi este unul despre care Halbert îmi vorbeşte cu multă 
prietenie. 

— Cine? întrebă tânărul, râzând. 

— Dumneavoastră, messire, căci dacă memoria nu mă- 
nşală, pot să vă salut cu toată încrederea numindu-vă Robin 
Hood. Hal mi-a făcut un portret al dumneavoastră atât de fidel, 
încât e cu neputinţă să mă-nşel. Mi-a spus — adăugă tânăra, cu 
grabă — că Robin Hood este înalt, bine făcut, are ochi mari, 
negri, un păr minunat, un aer plin de nobleţe. 

Zâmbetul lui Robin puse capăt descrierii însufleţite a tinerei 
Grace May; ea tăcu, lăsând ochii în pământ. 

— Inima lui bună l-a făcut pe Hal să se arate foarte 
binevoitor în privinţa mea, domnişoară, în schimb a fost foarte 
sever în privinţa dumneavoastră şi abia acum bag de seamă că 
tot ce mi-a spus despre dumneavoastră este lipsit de adevăr. 

— Totuşi n-a putut să spună nimic care să mă jignească, 
sunt sigură — adăugă Grace, cu acea admirabilă încredere în 
dragostea împărtăşită. 

— Nu, mi-a spus că sunteţi una din cele mai încântătoare 
făpturi din comitatul Nottingham. 

— Şi nu l-aţi crezut? 

— lertaţi-mă; acum îmi dau seama că am făcut cea mai 
mare greşeală când l-am crezut. 


— Ei bine, sunt încântată să vă aud vorbind cu toată 
sinceritatea — răspunse cu veselie fata. 

— Foarte sincer. Vă spuneam mai adineaori că Hal s-a 
arătat sever faţă de dumneavoastră şi am adăugat că, numindu- 
vă una din cele mai încântătoare femei din întregul comitat, Hal 
greşea. 

— Da, domnule, însă trebuie să iertăm exagerarea când 
vine din partea unei inimi înclinate spre bunăvoință. 

— Nu este nici o exagerare, domnişoară, aici este vorba de 
orbire, căci nu sunteţi una din cele mai frumoase femei din tot 
comitatul, ci cu adevărat cea mai frumoasă. 

Grace începu să râdă. 

—  Ingăduiţi-mi — spuse ea — să nu văd în cuvintele 
dumneavoastră decât un compliment binevoitor şi sunt sigură 
că, dacă aş avea nebunia să le cred sincere, m-aţi socoti o mică 
proastă. Maud Lindsay este o frumuseţe desăvârşită şi, mai 
presus de Maud, la castelul Gamwell este o tânără doamnă pe 
care, neîndoielnic, o găsiţi de o sută de ori mai frumoasă decât 
Maud, de o mie de ori mai frumoasă decât mine; numai că 
dumneavoastră, messire, sunteţi pe cât de discret, pe atât de 
galant şi nu îndrăzniţi să spuneţi deschis ceea ce gândiţi. 

— Niciodată nu mi-a fost teamă, domnişoară, să vorbesc 
deschis — răspunse Robin — şi spun un adevăr când vă 
încredinţez că sunteţi, în felul dumneavoastră de frumuseţe, mai 
frumoasă decât toate fetele din Nottingham. Tânăra doamnă la 
care faceţi aluzie are, ca şi dumneavoastră, dreptul de a fi 
socotită cea mai frumoasă în rândul fiinţelor frumoase în felul ei. 
Insă, pare-mi-se, convorbirea noastră se transformă în măgulire 
— adăugă Robin — şi nu vreau ca prietenul meu Hal să-mi 
aducă vină că vă fac complimente. 

— Aveţi dreptate, messire, să vorbim ca nişte prieteni. 

— Aşa da. Ei bine, miss Grace, răspundeţi-mi sincer la 
întrebarea pe care vreau să v-o pun: cum se face că, fără să 
staţi pe gânduri o clipă şi să vă uitaţi la mine, v-aţi aruncat în 
braţele mele? 

— Întrebarea dumneavoastră este stânjenitoare, sir Robin 
— spuse Grace — totuşi am să vă răspund. Murmuraţi un cântec 
pe care-l cântă mereu Hal şi, pe deasupra, am crezut că-i 
recunosc vocea. Hal mi-e prieten din copilărie şi, ca să zic aşa, 
am crescut amândoi pe genunchii mamei mele; faţă de Hal mă 


port ca o soră, ne vedem în fiece zi. Aceasta vă lămureşte de ce 
m-am purtat aşa de necugetat. Vă rog să mă iertaţi. 

— Dar, miss Grace, dumneavoastră n-aveţi nici un motiv să 
vă cereţi iertare. Acum când am avut plăcerea să vă cunosc, 
sunt gata să invidiez fericirea lui Hal, pentru că nu m-aş mira 
dacă l-aş auzi strigând că el este cel mai fericit băiat din lume. 

— Sir Robin — spuse cu veselie fata — v-am prins încă o 
dată cu minciuna. Fericirea asta pe care sunteţi gata s-o 
invidiaţi n-aţi schimba-o pentru aceea care este ţinta tuturor 
nădejdilor dumneavoastră. 

— Fermecătoare Grace — răspunse calm Robin — când un 
bărbat sau o femeie se îndrăgosteşte de o inimă cinstită, nu-şi 
mai ia îndărăt acest simţământ şi dacă mie mi-ar da prin gând 
să-l înlocuiesc pe Hal în inima dumneavoastră, v-aţi supăra pe 
mine. _ 

— Oh, nicidecum — ripostă Grace, cu naivitate. Insă — 
adăugă râzând — n-aş vrea să afle Halbert ceea ce gândesc cu 
adevărat, asta l-ar face să se-ncreadă. 

Conversaţia începută atât de zglobiu se mai prelungi, la fel 
de veselă, încă vreun ceas. 

— Îmi vine să cred — spuse deodată Robin — că Hal se lasă 
aşteptat; îndrăgostiţii sunt întotdeauna nerăbdători şi, de obicei, 
sosesc mai înainte de ora fixată pentru întâlnire. 

— Şi nu-i firesc să fie aşa, messire? zise Grace. 

— Foarte firesc. 

În sfârşit, la uşă răsună o ciocănitură, apoi se auzi melodia 
cântată de Robin. După ce aruncă tânărului o privire care părea 
să spună: "Vezi că greşeala mea trebuie iertată?', Grace se 
repezi în întâmpinarea noului venit. Prezenţa lui Robin nu o 
împiedică pe zvăpăiata domnişoară să-l certe pe Hal pentru 
întârziere şi să-l îmbrăţişeze făcând-o niţel pe îmbufnata. 

— Ce-mi văd ochii? Dumneata aici, Robin? strigă Hal. ŞI 
Maud, scumpa mea surioară? Cum o duce cu sănătatea? 

— Maud e puţin bolnavă. 

— Am să vin s-o văd. E ceva grav? 

— Nu, Nimic, nimic. 

— M-aşteptam să te-ntâlnesc aici — continuă Halbert. Am 
ştiut sau mai bine zis, am bănuit că ai venit la Nottingham şi 
iată cum. Mergând în oraş cu o treabă pentru castel, am aflat că 
urma să aibă loc o luptă cu bâta între Geoffroy cel puternic... Il 


ştii Grace?... şi un pădurar. Atunci m-am gândit numaidecât să 
mă duc şi eu să privesc întrecerea. 

— În timp ce eu te-aşteptam aici, mesire — spuse Grace, 
ţtuguindu-şi frumoasele-i buze trandafirii, cu un aer bosumflat. 

— Nu mă gândeam să stau mai mult de un minut. Am ajuns 
chiar în clipa când Micul-john îl arunca pe Geoffroy peste cap, pe 
Geoffroy cel puternic, pe Geoffroy uriaşul, cum îi spunem noi la 
castel. Închipuieşte-ţi, Grace, câtă îndemânare! Am vrut să-i cer 
lui John veşti despre dumneata, dar a fost cu neputinţă să mă 
apropii de el. Am străbătut oraşul în lung şi-n lat şi, văzând că 
nu dau de el, te-am căutat la castel. 

— La castel?! strigă Robin. Ai rostit numele meu când m-ai 
căutat? 

— Nu, nu, fii liniştit. Baronul s-a înapoiat ieri şi, dacă aş fi 
făcut prostia să destăinui prezenţa dumitale pe domeniul său, ai 
fi fost urmărit ca o fiară sălbatică. 

— Dragă Hal, teama mea este o adevărată copilărie; ştiu 
cât eşti de prevăzător şi că poţi păstra o taină. Ţinta călătoriei 
mele era mai întâi să mă-ntâlnesc cu dumneata şi-apoi să capăt 
veşti despre soarta prizonierilor care se găsesc în castel. Ai 
aflat, fără îndoială, ce s-a petrecut noaptea asta în pădurea 
Sherwood. 

— Da, ştiu; baronul e furios. 

— Atâta pagubă pentru el! Să revenim la prizonieri; printre 
ei se găseşte un băiat pe care vreau să-l salvez cu orice preţ: 
William Roşcovanul. 

— William! strigă tânărul. Dar cum naiba s-a băgat el în 
banda aceea de proscrişi care i-a atacat pe cruciați? 

— Dragă Hal — spuse Robin — n-a fost o încăierare cu o 
bandă de proscrişi, ci, dimpotrivă, cu oameni foarte cinstiţi care 
au avut neprevederea să acţioneze în chip nechibzuit şi să 
creadă că atacă, nu nişte cruciați, ci, dimpotrivă, pe baronul Fitz 
Alwine şi niscai soldaţi de-ai săi. 

— Dumneata erai?! strigă bietul Hal, stingherit. Robin 
încuviinţă din cap. Acuma pricep totul: de dumneata este vorba 
când cruciații zic că era un om în bandă care semăna moartea 
cu fiece săgeată trasă. Ah, sărmanul meu Robin, ce dureros s-a 
sfârşit lupta pentru dumneata! 

— Da, Hal, foarte dureros, într-adevăr! repetă cu tristeţe 
Robin. Bietul tata a fost ucis. 


— Vrednicul Gilbert ucis?! izbucni Hal, cu vocea înecată de 
lacrimi. Oh, Doamne Dumnezeule! 

Cele câteva clipe de tăcere ce urmară îi cufundară pe 
amândoi tinerii într-o durere comună. Grace nu mai zâmbea; era 
mâhnită de tristeţea lui Halbert şi de disperarea lui Robin. 

— Şi zici că bietul Will a căzut în mâinile soldaţilor 
baronului? întrebă Halbert ca să-l facă pe Robin să vorbească de 
soarta prietenului său. 

— Da — răspunse Robin — şi eu am venit să te caut, dragă 
Hal, cu speranţa că ai să mă ajuţi să intru în castel. N-am să plec 
din Nottingham până nu-i voi reda libertatea lui Will. 

— Bizuie-te pe mine, Robin — răspunse numaidecât tânărul 
— am să fac tot ce-mi stă în putinţă ca să-ţi fiu de ajutor în 
această împrejurare dureroasă. O să intrăm în castel, nu mi-e 
greu să te iau cu mine, dar, odată intrat, va trebui să veghezi 
singur asupra dumitale, să ai răbdare şi să fii prevăzător. De 
când s-a înapoiat baronul, trăim într-un adevărat iad: strigă, 
înjură, umblă de colo până colo şi ne striveşte pe toţi cu 
prezenţa lui. 

— S-a întors şi lady Christabel cu el? 

— Nu, n-a venit dacât confesorul; soldaţii care l-au însoţit 
pe baron sunt străini. 

— N-ai aflat nimic de soarta lui Allan Clare? 

— Nici un cuvânt; la castel nu-i nimeni care să poată să-ţi 
dea vreo veste, nimeni. Cât priveşte pe lady Christabel, ea a 
rămas în Normandia, după cum bănuiesc, într-o mânăstire. De 
bună seamă că messire Allan se află în apropierea acelei 
mânăstiri. 

— Mai mult ca sigur — răspunse Robin. Bietul Allan! Sper 
să-i fie răsplătită dragostea lui atât de statornică. 

— Da — adăugă Grace — există o soartă a îndrăgostiţilor. 

— Eu mă las în seama acestei blânde soarte — spuse 
Halbert, aruncând logodnicii sale o privire drăgăstoasă... 

— Şi eu la fel — murmură Robin, gândindu-se la Marianne, 
cu inima înduioşată. 

— Dragă Robin — adăugă Hal — dacă e cu putinţă să facem 
ceva pentru salvarea lui William, trebuie să încercăm chiar astă- 
seară. La miezul nopţii, prizonierii vor fi duşi la Londra ca să fie 
judecaţi şi osândiţi acolo, după bunul plac al regelui. 


— Atunci să ne grăbim, să ne grăbim, i-am făgăduit Micului- 
John să-l aştept la intrare pe podul mobil al castelului. 

— Draga mea Grace — spuse Hal, cu oarecare teamă în 
glas — n-ai să mă cerţi mâine că te-am părăsit azi aşa de 
repede? 

— Nu, nu, Hal, fii liniştit, du-te plin de curaj în ajutorul 
prietenului dumitale şi nu te gândi la mine, am să mă rog lui 
Dumnezeu să te-ajute. 

— Eşti cea mai bună şi mai iubită dintre femei, scumpa mea 
Grace — spuse Hal, sărutându-şi logodnica pe obrajii 
împurpuraţi. 

Robin o salută curtenitor pe fată, apoi cei doi prieteni se 
îndreptară în grabă spre castel. 

— Într-adevăr, e Micul-john. Ce-o fi însemnând prietenia 
asta? 

— Pun capul — răspunse Hal — că Geoffroy a căpătat dintr- 
o dată o mare afecţiune pentru Micul-john şi că-l duce la castel 
ca să-i dea de băut. Geoffroy este un băiat minunat, dar foarte 
neprăvăzător. Se află în serviciul baronului doar de puţină 
vreme şi o să fie mare zarvă dacă o să dea prea uşor pe gât 
sticlele. 

— Ne putem încrede fără greş în cumpătarea Micului-John 
— răspunse Robin — el nu-şi va lăsa tovarăşul să întreacă 
măsura. 

— Atenţie Robin — zise cu însufleţire Hal. Micul-John ne-a 
văzut şi îţi face semn. 

Robin se uită spre prietenul său. 

— Mă sfătuieşte să-l aştept — zise Robin — se duce la 
castel, dar am să încerc să-i explic că te-nsoţesc şi că ne vom 
întâlni într-o curte interioară. 

— Foarte bine. Ai să mă-nsoţeşti la corpul de gardă; am să 
spun că eşti un prieten de-al meu. Acolo vom încerca să aflăm, 
din trăncănelile soldaţilor, în ce parte a turnului sunt închişi 
prizonierii şi numele celui care are sarcina să-i păzească. Dacă o 
să putem fura cheile turnului, îl vom elibera pe William, dar ca 
să ieşim, va trebui să străbatem încă o dată subteranele. După 
ce vom ajunge în pădure... 

— Le dau voie să ne urmărească şi chiar să ne-ajungă dacă 
vor izbuti! strigă vesel Robin. 


Podul mobil fu coborât la strigătul lui Hal, iar Robin se găsi, 
curând după aceea, în interiorul castelului din Nottingham. 

Văzându-se silit să-l urmeze pe Geoffroy, Micul-John se 
hotări să profite, în interesul vărului său, de prietenia pe care i-o 
arăta soldatul normand. Pădurarului nu-i fu greu să aducă vorba 
despre întâmplările petrecute în timpul nopţii: plin de bună 
voinţă, Geoffroy răspunse curiozităţii noului său prieten şi-i 
încredinţă chiar secretul că el avea misiunea să-i păzească pe 
cei trei prizonieri. 

— Printre ei — adăugă soldatul — se găseşte un băiat 
foarte frumos, care are, în adevăr, o faţă deosebită. 

— Eh! făcu Micul John, pe un ton nepăsător. 

— Da. Poate că niciodată în viaţa dumitale n-ai să vezi un 
păr cu o culoare atât de neobişnuită. E aproape roşu. Cu toate 
astea, băiatul este foarte frumos, are nişte ochi minunaţi, şi- 
acum ai zice că închid în ei un diavol, atât de tare strălucesc din 
pricina mâniei. Monseniorul l-a vizitat pe bietul flăcău când eram 
eu de pază: n-a putut să scoată un cuvânt de la el şi baronul a 
ieşit jurând c-o să poruncească să-l spânzure în următoarele 
douăzeci şi patru de ore. 

"Sărmanul Will" — îşi spuse în gând Micul-John. 

— Crezi oare că nefericitul acela o fi rănit? întrebă el apoi 
cu glas tare. 

— Da' de unde! E tot atât de sănătos ca dumneata şi ca 
mine — răspunse Geoffroy. Numai că-i fără chef, asta e tot. 

— Aşadar, aveţi temnițe sus pe metereze? lată un lucru 
destul de rar — zise Micul-John. 

— Greşeşti, domnule. În Anglia există în multe castele. 

— Şi unde se află, la colţuri? 

— De cele mai multe ori, da, dar nu toate sunt bune de 
locuit; de pildă, cea dinspre apus, unde este închis băiatul de 
care îţi vorbesc, e destul de bună. Poţi trăi acolo fără să suferi. 
Priveşte — adăugă Geoffroy — se poate vedea de aici unde se 
află. Vezi barbacana de colo? 

— Da. 

— Aşa! Vezi deasupra o deschizătură pentru aer şi lumină, 
sub o uşă joasă? 

— O văd. Băiatul acela cu părul roşu acolo e? 

— Da, din nefericire pentru el. 

— Sărmanul! Ce păcat, nu-i aşa, jupâne Geoffroy? 


— Mare păcat, domnule! 

— Şi când te gândeşti — reluă Micul-john, cu aerul omului 
care face o simplă reflecţie — că acolo, între patru pereţi şi-n 
spatele unei uşi ferecate, zace un om tânăr, în toată puterea, 
sănătos, care nici n-o fi făcut cine ştie ce rău, dar care, de bună 
seamă, îşi iroseşte vlaga în strădanii zadarnice! Stă vreo 
santinelă în temniţă cu el? 

— Nu, e singur şi dac-ar avea prieteni, i-ar fi foarte lesne să 
evadeze. Zăvorul uşii este pe dinafară, doar să-l tragă cineva 
şi... scârţ! uşa s-ar roti în ţâţâni. Numai că i-ar fi cu neputinţă să 
străbată partea dinspre apus a meterezului. 

— De ce? 

— Pentru că pe partea asta soldaţii fac necontenit de pază, 
pe când partea dinspre răsărit e pustie şi pe acolo ar fi un drum 
sigur. 

— Acolo nu sunt santinele? 

— Nu, partea aceea a castelului e cu desăvârşire pustie; se 
zice că ar fi bântuită de strigoi, aşa că un fel de teamă alungă 
toată lumea de acolo. 

— Drept să-ţi spun — adăugă Micul-John — nu l-aş sfătui pe 
prizonier să încerce o evadare atât de nesigură, căci, după ce ar 
ieşi din temniţă, ce-ar putea să facă el ca să evadeze dincolo de 
zidurile unei asemenea fortărețe? 

— Un om străin şi care nu cunoaşte trecerile secrete n-ar fi 
în stare să facă mai mult de zece paşi şi s-ar opri. Eu, de pildă, 
dacă aş vrea să fug, m-aş duce spre răsărit, unde-i o încăpere 
goală cu fereastra spre şanţ. Lângă fereastră, cam la o lungime 
de braţ, se găseşte un contrafort: acesta ar putea sluji ca 
treaptă. De acolo te-ai putea cobori pe o construcţie de lemn ce 
pluteşte pe apă; fără îndoială că podul ăsta care se ridică şi se 
lasă după voie slujea oamenilor baronului când se întorceau la 
castel după ora stingerii. Odată ajuns de cealaltă parte, nu-ți 
mai rămâne ca să scapi decât să te bizui pe sprinteneala 
picioarelor tale. 

— l-ar trebui un prieten deştept sărmanului prizonier — 
spuse Micul-John. 

— Da, dar nu-l are. 

— Nu-l are... — repetă John, ca un ecou. 

— Prietene pădurar — spuse Geoffroy — îngăduie-mi să te 
las singur câteva minute, am unele treburi de îndeplinit; dacă 


vrei să te plimbi prin castel, ai voie, iar dacă din întâmplare te 
opreşte careva, spune-i parola bucuros şi în chip cinstit; o să ştie 
că eşti de-ai noştri. 

— Îţi mulţumesc, jupâne Geoffroy — răspunse Micul-john, 
cu recunoştinţă. 

— În curând ai să-mi mulţumeşti şi mai vârtos, câine saxon! 
mormăi Geoffroy, ieşind din cameră. De fapt ţăranul ăsta mă 
crede unul de-ai lor. Eu sunt normand, un adevărat normand şi 
am să-i dovedesc că pe Geoffroy cel puternic nu-l bate nimeni 
fără a-şi primi pedeapsa. O, blestemat pădurar, ai făcut să se 
plece în faţa ta un om care n-a simţit niciodată pe umerii lui 
bâta unui potrivnic. Ai să te căieşti tu de nesăbuinţa ta, fii pe 
pace! Aha! strigă Geoffroy, izbucnind în hohote de râs. Ai căzut 
în cursă, voinicule! Nu încape îndoială că ai venit să-ţi scapi 
prietenii, căci nişte ticăloşi ca tine i-au atacat pe cruciați. 
Straşnic, ai să faci un drum în slujba maiestăţii sale, dacă nu 
cumva cuțitul meu ţi s-o înfige în inimă. Ce uşor a muşcat din 
momeală! Pun rămăşag pe viaţa mea că-l voi găsi curând sus pe 
meterezul dinspre răsărit. Va fi un prilej să-i plătesc cu o lovitură 
tot ce-i datorez. 

Tot mormăind aşa, Geoffroy se gândea să se laude în faţa 
baronului cu destoinicia lui şi, în acelaşi timp, să se răzbune pe 


Micul-John. 
Rămas singur, prietenul nostru John începu să chibzuiască 
şi el. "Geoffroy ăsta s-ar putea să fie om cinstit — îşi spunea 


nepotul lui sir Guy — ba chiar să aibă gânduri bune, însă eu nu 
cred în cinstea şi-n bunăvoința lui. Nu-i este dat unui personaj 
atât de mărunt să aibă măreție sufletească de a ierta sau, mai 
mult încă, să arate interes pentru un adversar învingător. 
Aşadar, Geoffroy mă înşeală; fără îndoială am căzut în cursă. 
Trebuie să ies din ea şi să veghez la scăparea lui William." 
Micul-john părăsi camera şi, fără altă călăuză decât norocul, 
se îndreptă spre o galerie largă, la capătul căreia credea că va 
ajunge la răsărit de metereze. După ce rătăci vreo jumătate de 
oră printr-un şir de coridoare şi treceri cu desăvârşire pustii, se 
pomeni în faţa unei uşi. Micul-John o deschise şi zări în încăpere 
un bătrân, aplecat peste un cufăr în care îngrămădea cu grijă 
săculeţi plini cu bani de aur. Absorbit de numărătoare, nu băgă 
de seamă prezenţa neaşteptată a pădurarului. Micul-john tocmai 
se întreba în sinea lui ce ar trebui să răspundă la întrebarea 


inevitabilă a bătrânului, când acesta, ridicând capul, zări 
dinaintea lui pe uriaşul vizitator. O spaimă cumplită i se citi pe 
faţă. Săculeţul îi scăpă din mâini, iar aurul, răsturnându-se pe 
podea, zăngăni cu un sunet ce-i dădu fiori proprietarului. 

— Cine eşti tu? întrebă el, cu glas tremurător. Am poruncit 
să nu intre nimeni în apartamentul meu. 

Ce vrei? 

— Sunt un prieten al lui Geoffroy şi aş fi vrut s-ajung în 
turnul dinspre apus, dar m-am rătăcit. 

— Ah! exclamă bătrânul în timp ce un zâmbet ciudat îi 
întredeschise buzele. Vasăzică eşti prieten cu Geoffroy cel 
puternic, cu vitezul Geoffroy? Ascultă, frumosule pădurar, căci 
într-adevăr eşti un băiat frumos cum n-am mai văzut până 
acum, n-ai vrea să schimbi haina ta de ţăran cu uniforma de 
soldat? Eu sunt baronul Fitz Alwine. 

— Cum, dumneavoastră sunteţi baronul Fitz Alwine? strigă 
Micul-John. 

— Da şi într-o zi ai să te feliciţi că ai avut norocul să mă- 
ntâlneşti, dacă o să ai gândul bun să primeşti propunerea mea. 

— Care propunere? întreba Micul-john. 

— Să intri în slujba mea. 

— Mai înainte de a vă răspunde, îngăduiţi-mi să vă pun 
câteva întrebări — spuse Micul-john, în timp ce cu un aer foarte 
liniştit, răsuci de două ori cheia în uşa pe care intrase. 

— Ce faci, frumosule pădurar? întrebă baronul, cuprins 
dintr-o dată de teamă. 

— Vreau să preîntâmpin ca vreun nepoftit să ne curme 
vorba şi pun oprelişte unor vizite ce-ar putea fi supărătoare — 
răspunse calm tânărul. Un fulger de furie scăpără în ochii mici şi 
cenuşii ai baronului. Vedeţi aceasta? întrebă pădurarul, vârând 
sub ochii înălţimii sale o curea lungă din piele de cerb. 
Sufocându-se de mânie, bătrânul se mulţumi să răspundă la 
această întrebare îngrijorătoare, printr-un simplu semn 
afirmativ. Ascultaţi-mă cu luare-aminte — reluă tânărul. Am să 
cer o favoare, iar dacă se întâmplă ca din vreun motiv oarecare 
să mi-o refuzaţi, am să vă spânzur fără pic de milă de colţul 
dulapului de colo. Nimeni n-o să vă vină într-ajutor pentru 
simplul fapt că am să vă împiedic să strigaţi. Sunt înarmat, am o 
voinţă de fier, un curaj pe măsura acestei voințe şi mă simt în 
stare să apăr uşa acestei camere împotriva a douăzeci de 


soldaţi. Oricum ar fi, înţelegeţi că, dacă refuzaţi să m-ascultaţi, 
sunteţi un om mort. 

"Ticălos nemernic! gândea baronul în sinea lui. Dacă o să 
scap de sub drăceasca-ţi stăpânire, am să pun să te snopească 
în bătaie." 

— Ce doreşti, viteaz pădurar? întrebă înălţimea sa, cu voce 
mieroasă. A 

— Vreau libertatea... In clipa aceea, pe sală se auziră paşi 
grăbiţi şi o ciocănitură puternică zgudui uşa din ţâţâni. Micul- 
John smulse de la brâu un cuţit cu lama subţire şi ascuţită, îl 
înhaţă pe bătrânul firav şi-i spuse cu glas şoptit şi ameninţător: 
Dacă scoateţi un strigăt, dacă rostiţi un singur cuvânt care să-mi 
pună viaţa în primejdie, vă ucid. Întrebaţi cine ciocăne. 

Ingrozit, baronul se supuse orbeşte: 

— Cine-i acolo? 

— Eu sunt, monseniore. 

— Care eu, neghiobule? îi şopti Micul-John. 

— Care eu, neghiobule? repetă baronul. 

— Geoffroy. 

— Ce vrei, Geoffroy? 

— Am să vă dau o veste foarte importantă, monseniore. 

— Ce veste? 

— Am pus mâna pe şeful ticăloşilor care au atacat vasalii 
înălţimii voastre. 

— Aşa? Adevărat? murmură Micul-john, pe un ton răutăcios. 

— Aşa? Adevărat? repetă bietul baron. 

— Da, milord şi dacă înălţimea voastră binevoieşte să-mi 
îngăduie, am să-i spun prin ce şiretlic am izbutit să pun mâna pe 
acest tâlhar. 

— Acum sunt ocupat, nu te pot primi; vino peste o jumătate 
de ceas. 

Baronul îşi smulse, ca să spunem aşa, acest răspuns care-i 
fusese suflat de Micul-John. 

— Peste o jumătate de oră o să fie prea târziu — zise 
Geoffroy, vădit nemulţumit. 

— Fă bine şi ascultă, ticălosule! Şi pleacă d-aici! Îţi repet: 
acum sunt foarte ocupat. 

Copleşit de furie, baronul ar fi dat bucuros sacii cu aur 
închişi în cufăr numai să-l poată opri pe Geoffroy şi să-l cheme în 
ajutor. Din nefericire, soldatul, silit să se supună ordinului 


categoric ce i se dăduse, se depărtă tot atât de repede pe cât 
venise, iar baronul rămase din nou singur cu uriaşul său 
vrăjmaş. Când paşii soldatului se pierdură în adâncul coridorului, 
Micul-john îşi vâri cuțitul la brâu şi-i spuse lordului Fitz Alwine: 

— Acum, domnule baron, am să vă spun ce vreau. Noaptea 
trecută a avut loc o luptă în pădurea Sherwood, între soldaţii 
dumneavoastră care se întorceau de la locurile sfinte şi o ceată 
de viteji saxoni. Şase oameni au fost făcuţi prizonieri: vreau să 
fie eliberaţi aceşti şase oameni şi mai vreau să nu-i însoţească şi 
să nu-i urmărească nimeni. Nu-mi place spionajul şi vi-l interzic. 

— AŞ primi cu dragă inimă să-ţi fiu pe plac, frumosule 
pădurar, însă... 

— Nu vreţi. Atunci ascultați, domnule baron, pentru că n- 
am nici timp să-mi plec urechea la vorbele dumneavoastră 
înşelătoare, nici răbdarea să le las să mă obosească. Daţi-mi 
libertatea acestor băieţi, sau nu răspund de viaţa 
dumneavoastră nici măcar un sfert de ceas. 

— Eşti iute la mânie, tinere! Bine! Am să-ţi dau ascultare. 
lată sigiliul meu: caută o santinelă de pe meterez, arată-i acest 
sigiliu şi spune-i că ţi-am acordat iertarea pentru aceşti ticăloşi... 
aceşti prizonieri. Santinela te va călăuzi spre cel care-i are în 
pază pe prietenii dumitale şi numai decât ţi se va deschide uşa 
încăperii unde îi ţin închişi, căci băieţii aceştia viteji nu sunt în 
temniţă. 

— Cuvintele dumneavoastră mi se par destul de sincere, 
domnule baron — răspunse Micul-John — cu toate acestea nu 
prea îmi vine să mă-ncred prea mult în ele. Sigiliul, santinela, 
acest du-te-vino dintr-un loc în altul, totul îmi pare atât de 
complicat, încât mi-ar fi cu neputinţă să mă descurc onorabil. 
Drept care, de voie sau de nevoie, mă veţi însoţi până la omul 
care-i are în pază pe prietenii mei; îi veţi porunci să-i libereze, 
apoi ne veţi lăsa să ieşim în linişte din castel. 

— Te-ndoieşti de cuvântul meu? întrebă baronul, cu arţag. 

— Cu desăvârşire şi mai adaug că, dacă printr-un cuvânt, 
printr-un gest, un semn, veţi încerca să mă împingeţi în vreo 
capcană, în aceeaşi clipă vă înfig cuțitul în inimă, fără să mai 
strig: "Păzea'". 

Micul-john îşi rosti amenințările cu atâta hotărâre, pe chipul 
lui se citea o dârzenie atât de neclintită, încât nu mai rămânea 


nici o îndoială că între cuvânt şi faptă n-ar mai fi fost decât 
gestul. 

Baronul se găsea într-o situaţie foarte primejdioasă şi asta 
din vina lui. De obicei, o companie de soldaţi veghea asupra 
siguranţei sale, fie lângă apartamentele în care locuia, fie 
undeva la îndemână ca să răspundă la prima chemare. Insă în 
ziua aceea, dorind să rămână singur ca să-şi poată rândui în 
taină imensa cantitate de aur depozitată în cufere (pe vremea 
aceea nu existau bancheri), îndepărtase garda şi interzisese 
oricui, indiferent sub ce motiv, să pătrundă în apartamentele 
sale. Dându-şi seama cu disperare că este singur, baronul nu 
îndrăznea să calce opreliştea impusă de Micul-john şi, cu gâtlejul 
doldora de strigăte de spaimă, păstra o tăcere de mormânt. 
Lordul Fitz Alwine ţinea la viaţa lui şi n-avea deloc chef să-şi 
întâlnească strămoşii. Totuşi se găsea foarte aproape de a 
întreprinde această tristă călătorie, căci lupta cu Micul-john avea 
prea puţini sorţi de izbândă: libertatea tinerilor saxoni, cerută în 
chip atât de hotărât, era un fapt irealizabil pentru motivul că, 
încă din primele ceasuri ale dimineţii, prizonierii, legaţi în lanţuri 
unii de alţii şi păziţi de vreo douăzeci de soldaţi, fuseseră trimişi 
la Londra. Armata lui Henric al ll-lea, decimată de războaiele 
dezastruoase din Normandia, era foarte slăbită şi cu toate că 
regatul se afla în plină pace, regele recruta, pe cât îi sta în pu- 
tinţă, tineri sănătoşi şi bine făcuţi. Ca să-i fie pe plac regelui, 
seniorii suzerani trimiteau la Londra nenumărați vasali de-ai lor, 
iar lordul Fitz Alwine se întorsese la Nottingham ca să aleagă, 
dintre oamenii lui, o trupă demnă să se numere în rândurile 
armatei regale. Statura înaltă a Micului-John, înfăţişarea sa 
mândră şi puterea herculeană ce răzbătea din întreaga lui fiinţă 
îi treziseră baronului dorinţa de a-l trimite la Londra. Cu acest 
gând ascuns îi propusese el tânărului pădurar să intre în 
serviciul său şi să îmbrace uniforma militară. 

Silit să asculte de o nouă poruncă a Micului-John, baronul se 
hotărî să-i ascundă adevărul şi să-l ducă, sub pretextul de a 
vizita prizonierii, într-o parte a castelului unde i-ar fi fost cu 
putinţă să capete imediat ajutor. 


— Sunt gata să răspund cererii dumitale — zise el, 
ridicându-se de pe scaun. 
— Vă asigur că aveţi foarte multă dreptate — adăugă 


tânărul — şi dacă vreţi să amânaţi pentru cât mai târziu vizita 


dumneavoastră la Satana, să ne grăbim să părăsim această 
cameră. Ah, dar vreau să-mi mai spuneţi ceva — adăugă Micul- 
John. 

— Vorbeşte — gemu baronul. 

— Unde este fiica dumneavoastră? 

— Fata mea?! exclamă Fitz Alwine, mirat din cale afară. 
Fata mea?! 

— Da, fiica dumneavoastră, lady Christabel. 

— Trebuie să-ţi spun, domnule pădurar, că-mi pui o 
întrebare foarte ciudată. 

— N-are importanţă, răspunde-ţi-mi deschis. 

— Lady Christabel este în Normandia. 

— Unde, în Normandia? 

— La Rouen. 

— Adevărat? 

— Foarte adevărat. Se află la mânăstirea din acel oraş. 

— Ce s-a întâmplat cu Allan Clare? 

Chipul baronului se împurpură dintr-o dată, dinţii încleştaţi 
sub buzele fremătătoare înăbuşiră un strigăt de furie şi el zvârli 
tânărului o privire încărcată de o nespusă mânie. John, care cu 
statura lui îşi domina firavul duşman, repetă rar aceeaşi 
întrebare: 

— Ce s-a întâmplat cu Allan Clare? 

— Nu ştiu! 

— Minciună! strigă Micul-john. Minciună! Ne-a părăsit de 
şase ani ca s-o urmeze pe lady Christabel şi sunt sigur că ştiţi ce 
s-a întâmplat cu acest tânăr nefericit. Unde este? 

— Nu ştiu. 

— Nu l-aţi văzut în timpul acestor şase ani? 

— L-am văzut, încăpățânat nemernic!... 

— Vă rog, fără insulte, domnule baron. Unde l-aţi văzut? 

— Prima întâlnire dintre noi — reluă Fitz Alwine, cu 
amărăciune în glas — s-a petrecut într-un loc unde acest 
vagabond neruşinat nu trebuia să pună piciorul. L-am găsit în 
apartamentul fiicei mele, în genunchi dinaintea  lady-ei 
Christabel. Chiar în aceeaşi seară, fata mea intra la mânăstire; a 
doua zi a avut îndrăzneala să se prezinte în faţa mea şi să-mi 
ceară mâna Christabelei. Am pus oamenii să-l dea afară. De 
atunci nu l-am mai văzut, însă de curând am auzit că a intrat în 
serviciul regelui Franţei. 


— De bună voie? întrebă John. 

— Da, ca să îndeplinească toate condiţiile unei înţelegeri 
dintre noi. 

— Ce înţelegere? La ce s-a angajat Allan? Ce i-aţi făgăduit? 

— S-a angajat să-şi refacă averea, să reintre în posesia 
domeniilor sale, sechestrate din cauza devotamentului arătat de 
tatăl său faţă de Thomas Becket. l-am făgăduit mâna fiicei mele 
dacă stă departe de ea timp de şapte ani, fără să caute s-o 
vadă. Dacă nu-şi respectă cuvântul, voi face cu lady Christabel 
ce voi crede eu de cuviinţă. 

— De când există acest angajament? 

— De trei ani. 

— Bun. Acum să ne ocupăm de prizonieri. Să mergem să-i 
punem în libertate. 

În pieptul baronului clocotea un adevărat vulcan; totuşi faţa 
lui palidă nu lăsa să se întrevadă nimic din planurile sinistre 
care-i frământau mintea. Înainte de a-l însoţi pe Micul-Jjohn, 
răsuci de doua ori cheia în broasca cufărului, se încredinţă că nu 
lăsase nici o urmă care să-i dea în vileag bogăţiile, apoi se 
adresă tânărului, cu glas blajin: 

— Haidem, viteazule saxon! 

Micul-john nu era omul care să urmeze orbeşte drumul pe 
care l-ar fi ales baronul, aşa că-i fu lesne să-şi dea seama că 
lordul Fitz Alwine mergea într-o direcţie opusă celei pe care ar fi 
trebuit să o ia ca să ajungă la metereze. 

— Domnule baron — îi spuse el punându-şi mâna viguroasă 
pe umărul bătrânului — aţi ales un drum care ne depărtează de 
ţinta noastră. 

— De unde ştii? întrebă baronul. 

— Pentru că prizonierii sunt închişi în temniţele de pe 
meterez. 

— Cine ţi-a spus? 

— Geoffroy! 

— Ticălosul! 

— Da, e un ticălos, căci, nemulţumit să-mi spună în ce 
parte a castelului se află prietenii mei, mi-a mai arătat şi 
mijlocul prin care îi pot ajuta să evadeze. 

— Adevărat? strigă baronul. N-am să uit să-l răsplătesc 
pentru bunele sale servicii. Insă, trădându-mă pe mine, îşi bătea 


joc de prea marea dumitale încredere: prizonierii nu sunt în 
această parte a castelului. 

— Se poate, însă eu vreau să mă încredinţez de acest lucru 
în tovărăşia dumneavoastră. 

Sub galeria unde se găseau cele două personaje ale 
noastre, se auzi deodată zgomot de paşi stârnit de mai mulţi 
oameni. Doar o scară îl despărţea pe lordul Fitz Alwine de acest 
ajutor providenţial. Aşa că, profitând de un moment de 
neatenţie din partea pădurarului, care tocmai căuta să-şi dea 
seama de locul unde se aflau, baronul se repezi, cu o 
sprinteneală de nebănuit pentru vârsta lui, spre uşa ce se 
deschidea spre scară. Dar tocmai când, ajungând aici, se 
pregătea să coboare din patru în patru trepte, simţi o mână de 
fier înfigându-i-se în umăr. Nenorocitul bătrân dădu un țipăt 
ascuţit şi se aruncă pe trepte. Calm, mulţumindu-se doar să mă- 
rească pasul, Micul-john îl urmă pe baron în goana-i 
nebunească, mai aprigă, mai grăbită din minut în minut. Mânat 
de speranţa că va găsi ajutor, baronul alerga mereu, strigând şi 
cerând ajutor. Insă strigătele lui rămâneau fără ecou şi se 
pierdeau în imensa singurătate a galeriilor. În sfârşit, după un 
sfert de oră de fugă, baronul ajunse la o uşă, o împinse cu atâta 
putere, încât se deschiseră amândouă canaturile, iar el căzu 
disperat în braţele unui om care se repezise înaintea lui. 

— Scapă-mă! Scapă-mă! Ucigaşul! striga baronul. Prinde-l! 
Omoară-l! Şi, sfârşind cu strigătele acestea furioase, lordul Fitz 
Alwine, la capătul puterilor, alunecă din mâinile care încercau 
să-l susţină şi se întinse pe podea cât era de lung. 

— Inapoi! strigă Micul-John, căutând să-l îndepărteze pe 
ocrotitorul baronului. Înapoi! 

— Ei, bravo, Micul-jJohn — răsună o voce cunoscută. Mânia 
te orbeşte în aşa măsură, încât nu-ţi mai recunoşti prietenii? 

Micul-John scoase un strigăt de uimire. 

— Ce văd? Dumneata, Robin? Slavă Domnului! lată o 
întâmplare fericită care o să-l bucure grozav pe trădătorul ăsta, 
căci, dacă nu erai dumneata, jur că i-ar fi sunat ceasul. 

— Cine-i acest nenorocit pe care-l urmăreşti aşa, dragă 
John? 

— Baronul Fitz Alwine — îi suflă la ureche Halbert lui Robin, 
ascunzându-se în spatele acestuia din urmă. 


— Baronul Fitz Alwine?! strigă Robin. Sunt cu adevărat 
încântat de această întâlnire, care îmi va da putinţa să-i pun 
câteva întrebări de cea mai mare însemnătate pentru nişte 
persoane la care ţin foarte mult. 

— Nu te mai osteni să-l întrebi — răspunse Micul-john. Am 
aflat de la el tot ce doream să ştiu, mai întâi despre soarta lui 
Allan Clare, apoi despre prietenii noştri. Sunt închişi aici şi el 
tocmai mă ducea spre temniţa lor ca să-i pună în libertate. Sau, 
mai bine zis, trădătorul se făcea că mă duce acolo, căci a 
profitat de un moment de neatenţie ca să încerce să fugă. 

Regretul de a nu fi reuşit, îi smulse baronului un geamăt 
lugubru. 

— Când îţi făgăduia punerea în libertate a prietenilor noştri, 
te înşela, viteazule John: dragii noştrii băieţi se îndreptau spre 
Londra în timp ce noi mâncam la han. 

— Cu neputinţă! strigă Micul-John. 

— Şi totuşi e foarte adevărat — răspunse Robin Hood. A 
aflat Hal şi noi tocmai te căutam ca să te scoatem din bârlogul 
leului. 

Auzind rostindu-se numele lui Halbert, baronul ridică uşor 
capul, aruncă repede o privire spre băiat şi, lămurit pe de-a- 
ntregul asupra fidelității călăuzei, îşi reluă poziţia de om învins, 
murmurând în gândul lui mii de blesteme la adresa sărmanului 
Hal. Mişcarea baronului nu scăpase atenţiei plină de îngrijorare 
a lui Halbert. 

— Robin — spuse el — înălţimea sa mi-a aruncat o privire 
care nu-mi făgăduieşte recompense prea mari pentru prietenia 
mea faţă de dumneata. 


— Nu, într-adevăr... — murmură în surdină lordul Fitz 
Alwine — şi n-am să-ţi iert niciodată trădarea. 
— Ei bine, dragă Hal — răspunse Robin, dacă rămânerea 


dumitale aici a devenit imposibilă, dacă prezenţa noastră în 
castel a devenit de prisos, să plecăm împreună. 

— Staţi — interveni Micul-john — pare-mi-se că fac un mare 
bine întregului comitet scăpându-l pentru totdeauna de 
stăpânirea trufaşă a acestui normand blestemat. Am să-l trimit 
la dracu! 

Amenințarea aceasta îl făcu să sară în sus pe baron, care 
într-o clipă fu pe picioarele-i slăbănoage. Hal şi Robin închiseră 
uşa. 


— Bunule pădurar — îngăimă bătrânul — cinstite arcaş, 
micuțul meu Hal, nu fiţi fără milă! Nu sunt vinovat de năpasta 
care a căzut pe capul prietenilor voştri: ei au atacat oamenii 
mei, oamenii mei s-au apărat; nu este acesta un fapt foarte 
firesc? Vitejii băieţi căzuţi în mâinile mele, în loc să fie 
spânzurați cum s-ar fi cuve... cum merit... vreau să spun cum ar 
fi trebuit să se aştepte, au fost cruţaţi şi au fost trimişi la 
Londra. Nu ştiam că o să veniţi azi să-mi cereţi eliberarea lor; 
dacă aş fi fost anunţat, de bună seamă că băieţii n-ar mai fi avut 
acum ce să-şi mai dorească. Gândiţi-vă: în loc să vă înfuriaţi, fiţi 
judecători, nu călăi. Vă jur că am să cer graţierea prietenilor 
voştri. Mai jur că am să-i iert lui Halbert trăd... uşurinţa purtării 
lui şi am să-l păstrez în slujba bună pe care o are la mine. 

Vorbind astfel, baronul ciulea urechea la cel mai mie 
zgomot, sperând zadarnic să primească un ajutor cară nu 
venea. 

— Baron Fitz Alwine — rosti cu gravitate Micul-john — 
trebuie să procedez după legea codrului: veţi muri. 

— Nu! Nu! suspină înălţimea sa. 

— Ascultaţi, vă rog, domnule baron. Vorbesc fără mânie. 
Acum şase ani, aţi poruncit să se pună foc casei acestui tânăr; 
mama lui a fost ucisă de unul din soldaţii voştri şi pe trupul 
acestei sărmane femei am jurat să-l pedepsim pe ucigaş. 

— Fie-vă milă de mine! gemu bătrânul. 

— Micule-john — spuse Robin — cruţă-l pe acest om pentru 
îngereasca făptură care-l numeşte tată. Milord — adăugă Robin, 
întorcându-se spre baron — făgăduiţi-mi că-i veţi acorda lui 
Allan Clare mâna aceleia pe care o iubeşte şi veţi scăpa cu 
viaţă. 

— Făgăduiesc, domnule pădurar. 

— Vă veţi ţine cuvântul? întrebă Micul-John. 

— Da. 

— Lasă-i viaţa, John! Jurământul pe care ţi l-a făcut a fost 
auzit în cer; dacă nu-l respectă, sufletul său va fi veşnic afurisit. 

— Cred că-i de mult afurisit, prietene — replică John — şi nu 
mă pot împăca cu gândul că i s-a acordat astfel iertarea deplină. 

— Nu vezi că-i pe jumătate mort de frică? 

— Ba da; însă nici nu vom apuca noi să facem o sută de 
paşi şi el va pune toată trupa să ne urmărească. Trebuie să 
împiedicăm un asemenea deznodământ primejdios. 


— Să-l închidem în camera aceasta — zise Hal. 

Lordul Fitz Alwine aruncă spre tânăr o privire încărcată de 
ură. 

— Foarte bine — adăugă Robin. 

— Şi tipetele pe care o să le scoată când va rămâne singur? 
Şi gălăgia pe care o va face? V-aţi gândit la toate astea? 

— Atunci — zise Robin — leagă-l de un jilţ cu cingătoarea 
din piele de cerb cu care eşti încins şi drept căluş vâră-i în gură 
mânerul propriului său pumnal. 

Micul John îl apucă zdravăn pe baron, care nu încercă să se 
apere, şi-l legă fedeleş de spătarul jilţului. După ce luară aceste 
măsuri, cei trei tineri se grăbiră să ajungă în curtea ce dădea 
spre podul mobil, iar paznicul, care era un prieten al lui Hal, îi 
lăsă să treacă fără a le face nici o greutate. 

În timp ce prietenii noştri se îndreptau spre locuinţa 
frumoasei Grace May, Geoffroy, în culmea nerăbdării, se 
îndreptă spre apartamentele baronului. Ajuns în faţa uşii, mai 
întâi ciocăni uşor, apoi, neprimind răspuns, bătu mai tare. 
Nimeni nu-i răspunse. Speriat de această linişte, Geoffroy începu 
să-l strige pe baron, dar nu-i răspunse decât ecoul propriului său 
glas. Atunci, cu umărul său puternic, forţă uşa. Camera era 
goală. Geoffroy străbătu sălile, coridoarele, trecerile secrete, 
galeriile, strigând din răsputeri: 

— Monseniore! Monseniore! Unde sunteţi? 

In sfârşit, după multe căutări, Geoffroy avu plăcerea să dea 
peste stăpân. 

— Milord! Stăpâne! Ce s-a întâmplat?! exclamă Geoffroy în 
timp ce-l dezlega pe baron. 

Acesta, palid de mânie, răspunse furios: 

— Spune să se ridice podul mobil, nu lăsaţi pe nimeni să 
iasă, scotociţi prin tot castelul şi veţi da peste un mişel de 
pădurar înalt, ascuns pe undeva; legaţi-l şi aduceţi-mi-l. Hal să 
fie spânzurat. Hai, pleacă odată, neghiobule! Ce mai stai?! 

Frânt de oboseală, baronul se târî până în camera lui, dar 
Geoffroy, cu inima plină de nădejdea ispititoare că va pune 
mâna pe Micul-john, plecă să împartă numeroasele porunci pe 
care le primise. 

Un ceas mai târziu, în vreme ce tot castelul era scotocit de 
sus până jos pentru a-l găsi pe Micul-john, Hal, care-şi luase 


rămas bun de la frumoasa Grace May, străbătea pădurea 
Sherwood însoţit de prietenii săi, îndreptându-se spre Gamwell. 


Capitolul XIX 


După ce baronul Fitz Alwine îşi veni de-a binelea în fire din 
spaima prin care trecuse şi se odihni după încercările care-l 
obosiseră peste măsură, porunci să se facă cercetări în oraşul 
Nottingham spre a da de urma pădurarului. Este de la sine 
înţeles că baronul pregătea o cruntă răzbunare pentru ocara 
nemaipomenită pe care o îndurase. 

Când Geoffroy aduse la cunoştinţă baronului fuga lui 
Halbert, mânia castelanului ajunse la culme. 

— Ticălos nemernic! se adresă el lui Geoffroy. Dacă mai ai 
neîndemânarea să laşi să-ţi scape şi tâlharul care s-a înfăţişat 
dinaintea mea spunând că ţi-e prieten, să ştii că vei fi spânzurat 
fără milă! 

Dorind să recâştige stima şi încrederea stăpânului său, 
voinicul servitor porni în căutarea pădurarului, cu toată 
conştiinciozitatea. Străbătu oraşul, scotoci împrejurimile, întrebă 
hangiii şi-şi dădu atât de bine silinţa, încât află că primul păzitor 
al pădurii Sherwood, sir Guy de Gamwell, avea un nepot ale 
cărui semnalmente corespundeau întru totul cu cele ale 
frumosului pădurar. Geoffroy mai află că tânărul acesta locuia în 
casa unchiului său şi că, judecând după descrierea făcută de 
cruciați privitor la şeful bandei care-l atacase noaptea, 
personajul acesta rudă cu sir Guy nu era altul decât adversarul 
baronului şi învingătorul lui Geoffroy. 

Omul care-i dăduse soldatului aceste preţioase informaţii 
mai adăugase că un tânăr arcaş, iscusit nevoie mare în 
mânuirea arcului, iscusinţă aproape proverbială, ca să spunem 
aşa şi care se numea Robin Hood, locuia, de asemenea, în 
castelul de la Gamwell. 

Cum e de la sine înţeles, Geoffroy alergă în mare grabă să-i 
spună baronului tot ce aflase. Lordul Fitz Alwine ascultă liniştit 
povestea stufoasă a slujitorului său, ceea ce dovedea din partea 
lui o mare răbdare şi, dintr-o dată, mintea i se lumină. Îşi aminti 
că Maud, sau Isabel, cum în mod obişnuit o numea baronul pe 


servitoarea fiicei sale, se refugiase la Gamwell Hall şi că, fără 
îndoială, tot acolo trebuia să fie şi Robin Hood, şeful bandei, 
precum şi Micul-john şi oamenii care alcătuiau banda aceea 
neruşinată. 

Noi veşti confirmară exactitatea raportului făcut de 
Geoffroy şi atunci lordul Fitz Alwine se hotărî pe loc să depună, 
la picioarele tronului lui Henric al II-lea o plângere severă 
împotriva pădurarilor. Momentul era bine ales. În acea vreme, 
Henric al II-lea, care se ocupa în mod stăruitor de asigurarea 
ordinei interne în regat şi căuta să introducă respectarea 
proprietăţii teritoriale, asculta cu atenţie relatările despre furturi 
şi jafuri, care îi erau făcute de cei care-i prezentau rapoartele. 
Din ordinul regelui, cei vinovaţi erau arestaţi, apoi întemnițați; 
din închisorile de stat treceau fie în rândurile gradelor inferioare 
ale armatei, fie pe vasele de pază a coastei. 

Lordul Fitz Alwine obţinu o audienţă la Henric al II-lea şi 
baronul îi supuse regelui, exagerând mult, motivele plângerii 
sale împotriva lui Robin Hood. Numele acesta reţinu atenţia 
regelui în mod deosebit. El ceru lămuriri suplimentare şi află 
astfel că Robin Hood este acela care revendicase dreptul la titlul 
şi bunurile ultimului conte de Huntingdon, pretinzând că 
descinde în linie directă din Waltheof, căruia comitatul de 
Huntingdon îi fusese acordat de Wilhelm | Cuceritorul. După cum 
se ştie, cererea lui Robin Hood fusese respinsă, iar adversarul 
său, abatele de Ramsey, rămăsese în posesia moştenirii 
tânărului. 

Aflând că agresorul baronului nu este altul decât pretinsul 
conte de Huntingdon, regele se supără foarte tare şi-l condamnă 
pe Robin Hood la exil. El decretă, de asemenea, ca familia 
Gamwell, ocrotitoarea pe faţă a lui Robin Hood, să fie 
deposedată de bunurile pe care le stăpânea şi izgonită de pe 
domeniile sale. 

Un prieten al lui sir Guy care aflase despre judecata crudă 
pronunţată împotriva sărmanului bătrân se grăbi să-i trimită o 
depeşă. Îngrozitoarea veste aduse consternare în liniştita 
locuinţă a familiei Gamwell. Ţăranii, aflând la iuţeală vestea 
privitor la nenorocirea care-l lovise pe stăpânul lor, se strânseră 
în jurul castelului şi strigară, împreună cu sir Guy, că trebuie să 
împiedice pe oricine ar încerca să se apropie de Gamwell Hall şi 
că sunt gata mai degrabă să moară luptând decât să cedeze o 


palmă de pământ. Robin Hood ştia că sir Guy avea o proprietate 
frumoasă în comitetul Yorkshire şi, sfătuit de Micul-John, îl rugă 
pe bătrân să părăsească Gamwell-ul şi să-şi ducă familia în acel 
adăpost sigur. 

— Nu mi-e de ultimele zile pe care le mai am de trăit — 
răspunse  baronetul, ştergându-şi cu o mână tremurândă 
lacrimile care îi înroşeau pleoapele. Eu sunt asemenea 
bătrânilor stejari din pădurile noastre, cărora cel mai uşor vânt 
le smulge frunzele una câte una, până rămân cu desăvârşire 
despuiaţi. Copiii mei vor părăsi chiar azi această casă căzută în 
ruină. Insă eu n-am nici puterea, nici curajul să dezertez de sub 
acoperişul părinţilor mei. Aici m-am născut, aici voi muri. Nu-mi 
cere să plec, Robin Hood! Căminul strămoşilor mei îmi va sluji 
de mormânt; ca şi ei, voi adormi în casa care m-a văzut venind 
pe lume, ca şi ei voi apăra uşa casei mele împotriva invaziei 
străine. Duceţi-mi soţia şi pe fetele mele... Băieţii mei, sunt 
sigur, nu-l vor părăsi pe bătrânul lor tată; alături de el, vor apăra 
leagănul neamului nostru. 

Rugăminţile lui Robin şi implorările Micului-john îl lăsară 
surd pe baronet. Trebuiră să-şi ia nădejdea de a-l îndepărta de 
Gamwell şi cum împrejurările cereau să se treacă imediat la 
acţiune, se luară de îndată măsuri în vederea organizării plecării 
femeilor. 

Lady Gamwuell, fiicele sale, Marianne, Maud, slujitoarele din 
casă, încredințate unei cete de ţărani credincioşi, trebuiau, o 
dată cu căderea nopţii, să se îndepărteze de Gamwell Hall. 

După ce se sfârşiseră pregătirile acestei dureroase plecări 
şi familia se reuni în sala mare a castelului, Robin Hood, 
observând că Marianne lipseşte, se îndreptă în grabă spre 
camera tinerei fete. 

— Robin! strigă deodată o voce, întretăiată de suspine. 
Tânărul întoarse capul şi o zări pe miss Maud, cu ochii înotând în 
lacrimi. Dragul meu Robin — spuse ea — vreau să-ţi vorbesc 
înainte de a părăsi casa. Vai, Doamne, s-ar putea să nu ne mai 
revedem niciodată! 

— Dragă Maud, te rog, linişteşte-te, nu te lăsa pradă unui 
gând atât de trist. In curând vom fi din nou împreună ţi-o jur. 

— Aş vrea să te pot crede, Robin; însă, în realitate este cu 
neputinţă: ştiu ce primejdie ne ameninţă; apărarea pe care o vei 
încerca prezintă greutăţi aproape de neînvins. Ceasul plecării se 


apropie, dă-mi voie, Robin să-ţi mărturisesc recunoştinţa mea, 
pentru bunătatea neîntreruptă pe care mi-ai arătat-o. 

— Te rog, Maud, între noi să nu mai fie vorba de 
recunoştinţă şi mulţumiri; aminteşte-ţi de legământul pe care l- 
am făcut amândoi acum şase ani, ne-am legat atunci eu să te 
iubesc ca un frate, iar tu ca o soră. Mă grăbesc să adaug că ţi-ai 
ţinut cuvântul şi că ai fost pentru mine cea mai afectuoasă 
prietenă şi cea mai bună dintre surori. De atunci, am început să 
te iubesc tot mai mult. 

— Mă iubeşti cu adevărat, Robin? 

— Da, Maud, vreau să vezi în mine o rudă devotată cu totul 
fericirii dumitale. 

— Întotdeauna te-ai purtat în aşa fel încât să mă convingi 
de afecțiunea dumitale, dragă Robin; de aceea am încredere în 
caracterul cinstit al dumitale ca să-ţi spun... 

Dar n-apucă să sfârşească aceste cuvinte, că tânăra fată 
izbucni într-un hohot de plâns. 

— Hai, Maud, ce ai? Vorbeşte, prostuţo! De fapt, pare-mi-se 
că eşti la fel de sfioasă ca un pui de căprioară. Cu faţa ascunsă 
în mâini, tânăra continua să plângă. Hai, Maud, hai, curaj! Ce- 
nseamnă disperarea asta? Ce vrei să-mi mărturiseşti? Te-ascult, 
vorbeşte fără teamă. 

Maud îşi lăsă mâinile în jos, ridică ochii şi spuse, încercând 
să zâmbească: 

— Sufăr mult... Mă gândesc la o fiinţă care a fost bună cu 
mine, care m-a înconjurat cu grijă, cu atenţie... 

— Te gândeşti la William — o întrerupse repede Robin. Fata 
roşi. Ura! strigă Robin. Ah, drăguță Maud. || iubeşti pe băiatul 
acesta viteaz, Domnul fie lăudat! Aş fi dat totul ca să-l văd pe 
Will la picioarele dumitale. Ar fi atât de fericit să te-audă 
spunând: "Te iubesc, William"! 

Maud încercă să nege că l-ar iubi pe William atât de mult pe 
cât i se părea lui Robin, dar fu nevoită să recunoasă în cele din 
urmă că tot gândindu-se la tânărul roşcovan, ajunsese să aibă 
pentru el un simţământ puternic. După această mărturisire, 
destul de stingheritoare, mai ales că i-o făcea lui Robin, Maud îl 
iscodi cu privire la lipsa lui William. Robin răspunse că n-are de 
ce să se neliniştească, întrucât această absenţă se datora unor 
treburi importante şi că, peste câteva zile, Will avea să se 
întoarcă în mijlocul familiei. Această minciună afectuoasă aduse 


pacea şi liniştea în inima fetei. Ea întinse spre Robin obrajii 
îmbujoraţi de lacrimi şi, după ce primi sărutul lui frăţesc; se 
grăbi să coboare în sala mare de la parter. 

Robin intră apoi în camera Mariannei. 

— Dragă Marianne — spuse Robin, luând mâinile fetei în 
mâinile sale — suntem pe punctul de a ne despărţi şi, poate, 
pentru multă vreme. Dă-mi voie ca înainte de a ne despărţi să-ţi 
vorbesc de la inimă la inimă. 

— Te-ascult, Robin — răspunse tânăra cu căldură. 

— Ştii, desigur, Marianne — spuse tânărul, cu tremur în glas 
— că te iubesc din tot sufletul? 

— Tot ce faci îmi dovedeşte zilnic aceasta, prietene. 

— Ai încredere în mine, nu-i aşa? Crezi pe deplin, întru 
totul, fără greş, în sinceritatea dragostei mele, în devotamentul 
meu plin de tandră abnegaţie? 

— Da, da, desigur, dar de ce mă-ntrebi dacă te cred un om 
cinstit, o inimă vitează, un adevărat prieten? În loc să-i 
răspundă, Robin zâmbi trist. Robin, mă sperii, vorbeşte, te rog. 
Chipul dumitale serios, purtarea-ţi gravă şi întrebările ciudate pe 
care mi le pui mă fac să mă tem că-mi va fi dat să aflu o 
nenorocire şi mai mare decât aceea care mă copleşeşte de 
atâta vreme. 

—  Linişteşte-te, Marianne — spuse blând Robin — 
mulţumesc lui Dumnezeu, n-am veşti proaste să-ţi dau. N-am 
să-ţi vorbesc decât despre dumneata şi dacă o fac, nu trebuie să 
te superi pe mine. In ciuda raţiunii, dragostea este egoistă, iar 
dragostea mea va fi supusă la o grea încercare. Va trebui să ne 
despărţim Marianne, şi, poate, pentru totdeauna. 

— Nu, Robin, nu, trebuie să avem încredere în bunătatea lui 
Dumnezeu. 

— Vai, dragă Marianne, văd cum totul se năruie în jurul 
meu şi inima mi se frânge. lată această familie respectabilă şi 
primitoare: pentru că mi-a întins o mână de ajutor când 
rătăceam fără adăpost, este osândită la exil, i se confiscă 
bunurile, este izgonită din casă. Vom apăra casa şi, atâta vreme 
cât va mai rămâne piatră pe piatră în satul Gamwell, voi sta 
alături de ea. Providența de la care aştepţi ajutor nu m-a părăsit 
niciodată în clipe de primejdie şi, ca şi dumneata, mă bizui şi eu 
pe ea. Eu voi lupta, ea mă va ocroti. Insă gândeşte-te bine, Ma- 
rianne, o ordonanţă regală m-a osândit la exilarea din ţară şi, 


oricând, pot să fiu spânzurat de primul copac de pe marginea 
drumului sau să fiu trimis la spânzurătoare de vreun spion, căci 
s-a pus preţ pe capul meu. Robin Hood, conte de Huntingdon — 
adăugă cu mândrie tânărul — nu mai este astăzi nimic. Ei bine, 
Marianne, mi-ai acordat încrederea şi ai jurat să fii iubita mea 
tovarăşă de viaţă? 

— Da, da, Robin. 

— Dragă Marianne, şterg din inima mea acest jurământ, 
vreau să uit această făgăduială. Marianne, adorata mea 
Marianne, îţi redau libertatea şi te dezleg de legământul făcut. 

— Ah, Robin! strigă fata, cu glas dojenitor. 

— Aş fi nedemn de dragostea dumitale, Marianne — spuse 
Robin — dacă în situaţia mea de azi aş mai nutri speranţa de a 
te numi soţia mea. Îţi dau deci libertatea să dispui de mâna 
dumitale. Însă te rog doar un singur lucru: să te gândeşti din 
când în când, cu prietenie, la sărmanul proscris. 

— Mă întristează părerea pe care o ai despre caracterul 
meu, Robin — răspunse fata jignită. Cum ai putut să crezi măcar 
o clipă că cea pe care o iubeşti ar fi atât de nedemnă de 
dragostea dumitale? Cum ai putut să crezi că dragostea mea ar 
putea fi necredincioasă în clipele de nenorocire? 

Rostind aceste cuvinte, Marianne izbucni în plâns. 

— Marianne! Marianne! strigă disperat Robin. Pentru 
numele lui Dumnezeu, ascultă-mă liniştită. Vai, te iubesc atât de 
mult, încât mă ruşinez să te osândesc să împarţi cu mine soarta 
mea nefericită. Crede-mă că nu mă simt prea umilit de 
dezonoarea crudă care-mi loveşte numele, dar gândul de a mă 
despărţi de dumneata îmi îneacă sufletul într-o amară suferinţă! 
Însă, Marianne, dacă nu te-aş iubi atât, mi-aş înfige pumnalul în 
inimă, dragostea pentru dumneata este singura mea legătură cu 
viaţa. Dumneata, dragă Marianne, care eşti obişnuită cu luxul, ai 
suferi cumplit din pricina sărăciei dacă ai ajunge soţia lui Robin 
Hood, şi-ţi jur că aş prefera să te pierd pentru totdeauna decât 
să te ştiu că ai fi nefericită cu mine. 

— Sunt soţia dumitale în faţa lui Dumnezeu, Robin şi viaţa 
dumitale va fi şi viaţa mea. Acum dă-mi voie să-ţi dau câteva 
sfaturi: ori de câte ori vei putea să-mi trimiţi vreo veste despre 
dumneata, fă-o şi dacă ţi-e cu putinţă să vii să mă vezi, vino, îmi 
vei face o mare bucurie. Fratele meu se va reîntoarce şi, cu 


ajutorul lui, nădăjduiesc să obţinem revocarea decretului atât de 
crud care te condamnă. 

Robin zâmbi trist: 

— Dragă Marianne, nu trebuie să-ţi amăgeşti inima cu o 
speranţă deşartă. Nu m-aştept la nimic bun din partea regelui. 
Sunt hotărât să mă port într-un anume fel şi n-am să mă abat de 
la această hotărâre. Dacă vei auzi vorbindu-se de rău despre 
mine, astupă-ţi urechile, Marianne, ca să n-audă calomniile, căci 
îţi jur pe sfânta mea mamă, voi merita totdeauna stima şi 
prietenia dumitale. 

— Ce-aş putea să aud rău despre dumneata, Robin şi ce 
planuri ţi-ai făcut? 

— Nu mă-ntreba nimic, dragă Marianne, cred că planurile 
mele sunt cinstite, dar dacă viitorul va dovedi că ele nu sunt 
aşa, eu voi fi primul care să-mi recunosc greşeala. 

— Ştiu că eşti cinstit şi viteaz, Robin şi mă voi ruga lui 
Dumnezeu să te-ajute în tot ce vei pune la cale. 

— iți mulţumesc, scumpa mea Marianne. Şi acum, adio! 
spuse Robin, stăpânindu-şi cu greu lacrimile care-i scăldau ochii. 

In braţele nefericitului ei prieten, tânăra simţi că o părăsesc 
şi ultimele puteri când auzi cuvântul "adio". Îndurerată, îşi 
ascunse faţa pe umărul lui Robin şi lasă lacrimile să-i curgă 
nestăvilit. Câteva minute, cei doi tineri rămaseră muţi, zdrobiţi 
de durere. În sfârşit, cineva o strigă pe Marianne şi chemarea 
avu darul să-i despartă din înlănţuirea acestei ultime îmbrăţişări. 
Coborâră şi Marianne, care era îmbrăcată în veşminte de 
călărie, încălecă pe calul ce-i fusese pregătit. Lady Gamwell şi 
fiicele sale erau atât de îndurerate, încât abia se puteau ţine în 
şa. Slujitoarele din casă, cele mai multe căsătorite, copiii lor şi 
câţiva bătrâni completau grupul călare. După o scenă 
sfâşietoare, porţile castelului fură închise în urma fugarilor, care, 
însoţiţi de o ceată de oameni hotărâți, se îndreptară spre 
pădure. 

Se scurse o săptămână. Fiecare zi din această săptămână 
de aşteptare plină de nelinişte fu folosită pentru fortificarea 
Gamwell Hall-ului. Locuitorii satului trăiau, ca să spunem aşa, 
chinuiţi de teamă, căci fiece oră aducea cu sine spaima pentru 
ziua următoare. |n jurul Gamwell Hall-ului au fost aşezate 
santinele. Sub îndrumarea lui Robin, se ridicară două rânduri de 
baricade având drept scop, dacă nu să oprească înaintarea 


duşmanului, cel puţin să constituie un obstacol greu de trecut în 
calea lui. Aceste baricade de înălţimea unui om îngăduiau ţăra- 
nilor să se afle la adăpost de săgețile ucigaşe ale inamicului, 
dându-le, în schimb, posibilitatea să ţintească fără greş locul 
unde trebuiau să ajungă propriile lor lovituri. 

Totuşi nu trebuie să credem că sir Guy îşi făcuse vreo iluzie 
asupra succesului apărării sale, el îşi dădea seama că este şi 
primejdioasă şi inutilă, dar nu voia să se predea fără să se fi 
luptat ca un nobil şi curajos saxon. 

Robin era sufletul acestei mici armate: supraveghea lu- 
crările, încuraja ţăranii, făurea arme, le împărțea. Satul 
Gamwell, altădată atât de calm şi de tihnit, era acum plin de 
viaţă, de însufleţire; spaima făcuse loc entuziasmului, iar 
paşnicii locuitori ai satului se arătau mândri şi fericiţi să intre în 
luptă deschisă cu normanzii. 

Când toate pregătirile de apărare au fost isprăvite, un fel 
de toropeală se lăsă peste sat; s-ar fi zis că liniştea, alungată 
până atunci de ecoul strigătelor războinice, ar fi revenit iar la 
gazdele sale paşnice; însă tăcerea aceasta semăna cu răgazul 
de linişte ce învăluie natura cu câteva clipe înainte de izbucnirea 
furtunii. Ochiul priveşte neclintit, auzul este încordat, aştepţi cu 
îngrijorare bubuitul trăsnetului. _ 

Inamicul se lăsă aşteptat zece zile. In cele din urmă, unul 
din pândarii puşi în pădure vesti apropierea unei trupe călare. 
Vestea zbură din gură în gură, se sună alarma, iar ţăranii se 
repeziră ca un singur om să-şi ocupe posturile. Ghemuiţi în 
spatele baricadelor, ei stăteau tăcuţi, cu armele pregătite, 
urmărind cu înfrigurare înaintarea rapidă a duşmanului. 

Nezărind pe nimeni, neauzind nici un zgomot care să 
trădeze o încercare de apărare, comandantul soldaţilor lui 
Henric al II-lea îşi freca mâinile de bucurie, încredinţat că avea 
să-i surprindă nepregătiţi pe locuitorii din Gamwell. Totuşi, 
cunoscându-i pe saxoni — el ştia din experienţă, simțind pe 
propria-i piele, că oamenii aceştia viteji se băteau foarte bine — 
se aşteptase să întâlnească obstacole pe drum. Tăcerea care 
domnea în câmpie îi pricinui o nespusă plăcere, socotind că va 
pica pe neaşteptate. 

Trupa normandă se compunea din vreo cincizeci de 
oameni, ţăranii erau o sută; după cum se vede, forţa acestora 
din urmă era superioară inamicului şi, în plus, poziţia lor era 


admirabilă. Încredinţat că avea să cadă asupra satului 
asemenea unei păsări de pradă asupra păsărelei nevinovate, 
comandantul nostru ordonă oamenilor să grăbească pasul 
cailor. Soldaţii se supuseră şi, în pas vioi, urcară colina la 
iuţeală. Dar abia atinseră creasta, că o ploaie de săgeți, de 
sulițe şi de pietre îi învălui din creştet până-n tălpi. Uimirea 
soldaţilor fu atât de mare, încât o a doua ploaie de săgeți se 
abătu asupra lor mai înainte ca ei să se fi gândit la ripostă. 

Căderea a trei sau patru soldaţi răniţi mortal îi făcu pe 
normanzi să scoată un strigăt de mânie; atunci zăriră şi 
baricadele. Se aruncară asupra primei şi o atacară cu furie. 
Întâmpinaţi cu bărbăţie şi respinşi cu putere de saxonii pitulaţi 
în ascunzătorile lor, soldaţii înţeleseră că nu le rămânea altceva 
de făcut decât să se bată vitejeşte. Ei reuşiră să cucerească 
prima baricadă, însă în spatele acesteia îi opri o a doua, apoi a 
treia. Pierduseră până atunci destui oameni şi, culmea 
dezamăgirii, nu le era cu putinţă să vadă dacă doborâseră vreun 
duşman. Saxonii, care în cea mai mare parte erau arcaşi foarte 
dibaci, nu-şi greşeau niciodată ţinta, iar săgețile lor semănau 
prăpăd în rândurile micii armate. 

Foarte nemulţumiţi că nu se găseau faţă în faţă cu 
inamicul, soldaţii începură să cârtească. Comandantul, care 
prinse din zbor aceste murmure de descurajare, ordonă 
oamenilor să execute o retragere aparentă, ca să-i silească pe 
saxoni să iasă din ascunzătoarea lor tainică. Acest şiretlic de 
război fu numaidecât pus în practică: normanzii se prefăcură a 
se retrage în ordine şi se îndepărtaseră o bună bucată de drum 
dincolo de baricade, când un strigăt vesti apariţia vasalilor lui sir 
Guy. Fără a opri înaintarea trupei, comandantul aruncă o privire 
înapoi. Ţăranii alergau lărmuind şi într-o dezordine aparentă în 
urmărirea duşmanului lor. 

— Nu vă-ntoarceţi, băieţi! strigă comandantul. Lăsaţi-i să 
ne-ajungă. Îi vom prinde! Atenţiune! Atenţiune! 

Însufleţiţi de dorinţa unei răzbunări răsunătoare, soldaţii 
continuau să se îndepărteze. Dar deodată, spre surprinderea 
comandantului normand, saxonii, în loc să caute să-i ajungă pe 
soldaţi din urmă, se opriră la prima baricadă ce fusese cucerită 
şi, de acolo, trimiseră cu o neasemuită îndemânare un nor de 
săgeți asupra fugarilor. 


Scos din minţi, comandantul îşi aduse oamenii înapoi pe 
drumul pe care-l mai parcursese o dată şi, îmboldindu-şi calul, 
ajunse dintr-o săritură în fruntea trupei. Deodată, o ploaie de 
săgeți zvârlite de mâini sigure îl copleşi pe bietul normand; omul 
se clătină în şa şi, fără să scoată un cuvânt, se rostogoli ca o 
masă neînsufleţită la picioarele calului, care rănit şi el, ţâşni din 
rânduri şi se prăvăli mort la câţiva paşi de cadavrul stăpânului 
său. 

Abătuţi de insuccesul strădaniilor lor de până atunci, 
soldaţii se demoralizară cu totul în faţa acestei noi nenorociri. Ei 
ridicară trupul comandantului şi, fără să mai stea să numere 
măcar morţii sau să-şi ridice răniții, părăsiră câmpul de luptă în 
goana cailor. 

După ce anunţară, prin strigăte de bucurie, retragerea 
soldaţilor, ţăranii nu-şi pierdură vremea să-i urmărească, ci să 
strângă răniții şi să îngroape morţii. Optsprezece oameni 
căzuseră în luptă, în numărul lor fiind cuprins şi comandantul, 
pe care-l ridicaseră oamenii lui. Bunii ţărani erau atât de fericiţi 
de victoria câştigată, încât se şi gândeau să-şi aducă soțiile 
înapoi la Gamwell; însă Micul-Jjohn îi lămuri pe naivii săi tovarăşi 
că regele, în răzbunarea lui, nu se va mărgini doar la trimiterea 
acestui grup de armată şi că ei trebuie să se aştepte la sosirea 
unei trupe mai numeroase pe care să se pregătească a o primi 
aşa cum se cuvine. 

Ca devotați slujitori ai lui sir Guy, vasalii ascultară de 
sfaturile tânărului lor şef, întăriră baricadele şi făuriră noi arme. 
Prin grija Micului-john, Gamwell Hall fu aprovizionat cu o mare 
cantitate de alimente şi pus în stare de a rezista unui adevărat 
asediu. Vreo treizeci de ţărani, aliaţi şi prieteni cu proprietarii 
din Gamwell, se alăturară trupei din sat. Înarmaţi până în dinţi, 
mereu în stare de alarmă, pregătiţi în orice clipă pentru apărare, 
vitejii saxoni aşteptau sosirea sângeroşilor normanzi. 

Luna iulie se apropia de sfârşit şi de vreo cincisprezece zile 
ţăranii îşi aşteptau primejdioşii lor vizitatori. Se pregătiseră să 
fie atacați în primele ceasuri ale dimineţii, deoarece, după toate 
probabilitățile, normanzii, obosiţi de un marş forţat sub arşiţa 
soarelui, s-ar fi odihnit peste noapte la Nottingham. 

Intr-o seară, doi locuitori din sat, înapoindu-se de la 
Mansfeld unde fuseseră după cumpărături, aduseră prietenilor 
lor vestea că la Nottingham sosise o trupă de soldaţi ce număra 


vreo trei sute de oameni, care aveau de gând să-şi petreacă 
noaptea acolo, pentru ca a doua zi să ajungă, fără oboseală, la 
Gamwell Hall. 

Vestea îi tulbură nespus pe ţărani, dar emoția făcu loc apoi 
unei activităţi şi mai însufleţite. A doua zi în zori, ţăranii, strânşi 
în jurul călugărului Tuck, ascultară, pioşi, o slujbă religioasă, 
după care Micul-john, care îşi unise şi el rugăciunile cu ale 
celorlalţi, păşi în mijlocul mulţimii şi, cu voce blândă şi sonoră, le 
spuse: 

— Prieteni, înainte de a ne îndrepta în tăcere spre locurile 
unde ne-aşteaptă datoria, aş vrea să vă vorbesc, însă eu sunt un 
om puţin ştiutor de carte şi nici nu mă pricep să rostesc cuvinte 
frumoase. Fiecare om are talentul lui, eu mă pricep să mânuiesc 
bâta şi să trag bine cu arcul. lertaţi-mă deci dacă mă exprim 
rău, dar ascultaţi-mă cu atenţie. Duşmanul se apropie, fiți 
prevăzători şi nu părăsiţi ascunzătorile decât numai în caz de 
mare nevoie. Dacă sunteţi siliţi să atacați inamicul în luptă corp 
la corp, faceţi-o cu calm, fără grabă. Ţineţi bine minte că, dacă 
din nenorocire vă pierdeţi sângele rece, fără să vreţi veţi uita 
chiar lucrurile cele mai importante pentru apărarea voastră. Să 
ştiţi, prieteni, că un lucru ca să fie bine făcut nu trebuie făcut în 
grabă. Luptaţi-vă pas cu pas pentru fiecare palmă de pământ, 
căci altfel plătiţi cu viaţa orice greşeală. Arătaţi-i duşmanului că 
fiecare palmă din pămânul nostru strămoşesc valorează cât 
viaţa unui câine de normand. Vă mai spun o dată, băieţi, 
păstraţi-vă cumpătul, fiţi viteji şi hotărâți! Vindeţi cât mai scump 
soldaţilor lui Henric foloasele pe care pot să le dobândească 
datorită superiorității numărului şi a armelor. Ura pentru 
Gamwell şi pentru inimile saxone! 

— Ura! strigară cu voioşie vasalii, punând mâna pe arme şi 
cătând în zări, cu priviri scânteietoare, ivirea duşmanului. 

— Prieteni — strigă Robin, repezindu-se pe locul unde 
stătuse până atunci Micul-john — nu uitaţi că luptaţi pentru 
căminele voastre, nu uitaţi că vă apăraţi acoperişul ce vă 
adăposteşte nevestele, care ocroteşte leagănele copiilor voştri; 
amintiţi-vă că normanzii sunt asupritorii noştri, că ei ne calcă în 
picioare, că îi tiranizează pe cei slabi şi că nu întind mâna decât 
ca să ardă, să ucidă sau să nimicească! Amintiţi-vă că aici este 
vatra strămoşilor voştri,. pe care trebuie s-o feriţi de apropierea 
lor. Luptaţi-vă cu vitejie, băieţi, luptaţi-vă până la ultima suflare! 


— Da, da, ne vom bate vitejeşte! răspunseră oamenii într- 
un glas. 

Trei ceasuri după răsăritul soarelui un sunet de corn vesti 
apropierea duşmanului. Pândarii puşi în pădure se întoarseră la 
Gamwell şi, curând după aceea, aşa cum se întâmplase şi data 
trecută, apărătorii se făcură nevăzuţi. 

Armata vrăjmaşă înainta încet şi era lesne de ghicit, după 
lungimea coloanei, că numără cu adevărat vreo două-trei sute 
de oameni. Călăreţii se strânseră la poalele dealului pe care 
trebuiau să-l urce înainte de a se zări Gamwell-ul şi, după ce 
ţinură sfat vreo câteva minute, trupa se împărţi în patru grupe. 
Prima se repezi în galop spre colină, a doua descălecă şi-i urmă 
pe călăreţi, a treia ocoli colina prin stânga, iar a patra prin 
dreapta. 

Manevra aceasta, ce fusese prevăzută, fu contracarată; se 
construiseră din timp întărituri la rădăcina copacilor care cresc 
pe vârful dealului, iar distanţa dintre copaci fusese atât de bine 
umplută cu mărăciniş şi arbuşti, încât soldaţii se felicitau că au 
dat peste un adăpost unde ar fi putut să se adune nestingheriţi, 
după ce ar fi atins creasta colinei. 

Apropiindu-se de copacii protectori, normanzii fură 
întâmpinați de un nor de săgeți care rănea oamenii şi silea caii 
să cabreze, iscând dezordine în rândul soldaţilor şi obligându-i 
să coboare dealul mai repede decât îl urcaseră. 

Oamenii trimişi pe cele două laturi ale colinei se bucurară 
de o primire la fel de dezastruoasă ca şi ceilalţi tovarăşi ai lor. 
Drept urmare, se hotărî ca înaintarea, cu neputinţă de efectuat 
călare, să se facă pe jos. Soldaţii descălecară şi, ocrotiţi de 
scuturi, porniră hotărâți pe cele trei drumuri indicate de 
comandantul lor, în timp ce o parte a trupei, lăsată ca rezervă, 
aştepta la poalele dealului succesul unui prim atac împotriva 
baricadelor. 

Normanzii ajunseră degrabă la prima întăritură, înaltă de 
şapte picioare şi străbătută ici şi colo de ferestruici pe unde se 
zvârleau săgețile. In loc să piardă un timp preţios lovind 
duşmanul aflat la adăpost de loviturile lor, soldaţii începură să 
escaladeze meterezul. La rândul lor, ţăranii nu încercară să 
opună o rezistenţă inutilă: ei se mulţumiră să se retragă în 
spatele celei de a doua baricade. Incurajaţi de acest prim 
succes, normanzii se aruncară orbeşte în urmărirea ţăranilor şi 


atacară noua baricadă cu o furie nemaipomenită. O clipă, cele 
două părţi luptară aproape corp la corp; bătălia devenea 
sângeroasă, când un semnal îi chemă pe saxoni, punându-i la 
adăpostul celei de-a treia baricade. Această retragere îi făcu pe 
normanzi să bage de seamă că, încetul cu încetul, pierdeau 
terenul cucerit. Căpitanul îşi strânse oamenii pentru a se sfătui 
împreună asupra unui plan de atac şi, în timp ce-i asculta 
vorbind, privea atent în jurul său. 

Gamwell-ul era situat în mijlocul unei vaste câmpii, iar 
dealul, care într-un fel îi slujea drept meterez, era în acelaşi timp 
un drum impracticabil pentru cai şi primejdios pentru oameni. 

Căpitanul îşi întrebă oamenii dacă nu se afla printre ei 
vreunul care să cunoască satul. Intrebarea căpitanului, repetată 
din gură în gură, aduse în faţa acestuia un ţăran care pretindea 
a cunoaşte satul Gamwell, unde avea o rudă. 

— Eşti saxon, ticălosule? întrebă comandantul, încruntându- 
se. 

— Nu, căpitane, sunt normand. 

— Ruda ta este de partea răzvrătiţilor ăstora? 

— Da, căpitane, pentru că-i saxon. 

— Atunci cum eşti rudă cu el? 

— Păi fiindcă s-a însurat cu cumnată-mea. 

— Cunoşti satul? 

— Da, căpitane. 

— Ai putea să călăuzeşti oamenii la Gamwell pe un alt drum 
decât acesta? 

— Da, pe sub poalele dealului trece un drum care duce 
drept la Gamwell Hall, locuinţa lui sir Guy. 

— La Gamwell Hall? întrebă comandantul. Unde se află? 

— Acolo, în stânga dumneavoastră, clădirea aceea mare, 
înconjurată de copaci. E locuinţa lui sir Guy. 

— Bătrânul răzvrătit pe care-l atacăm noi? Pe legea mea, 
regele Henric ar fi putut să-mi dea o însărcinare mai uşoară 
decât să-l scot pe câinele ăsta de saxon din coteţui lui. Dar ia 
spune-mi, ticălosule, pot să mă-ncred în tine? 

— Da, căpitane şi dacă veţi urma sfaturile pe care vi le dau, 
veţi vedea că n-am minţit. 

— AŞ vrea pentru că mi-e milă de urechile tale — răspunse 
ameninţător căpitanul. 


— V-am mai făcut eu şi alte servicii — adăugă omul — când 
v-am călăuzit până aici. 

— Da, ai dreptate, dar de ce nu mi-ai vorbit de la început 
despre acest drum? 

— Pentru că saxonii şi-ar fi dat seama de mişcarea trupei şi 
şi-ar fi luat măsuri de prevedere pentru a împiedica înaintarea. 
Un pumn de oameni viteji sunt în stare să apere poteca 
împotriva a o mie de oameni. 

— Şi zici că trece pe la poalele dealului? mai întrebă 
comandantul. 

— Da, căpitane, chiar în marginea pădurii. 

Căpitanul, foarte încântat de cele aflate, porunci unei părţi 
din trupă să se pregătească să urmeze călăuza, în timp ce el 
pornea un nou atac pentru a abate atenţia saxonilor în altă 
parte. 

Planul căpitanului avea să nu se îndeplinească. 

Cumnatul ghidului, care, într-adevăr, se număra printre 
apărătorii lui sir Guy, îşi recunoscu ruda şi, arătându-i-l Micului- 
John, îi atrase atenţia asupra convorbirii ce se purta între el şi 
comandant. Micul-john presimti pe loc trădarea ce se punea la 
cale; el chemă vreo treizeci de oameni şi, sub comanda unuia 
din verii săi, îi trimise să supravegheze drumul ameninţat de 
invazie. După ce luă aceste măsuri, Micul-john îl chemă pe 
Robin Hood. 

— Dragă prietene — îi spuse el — ai putea să atingi cu 
săgeata un obiect de pe colină? 

— Cred că da — răspunse tânărul, cu modestie. 

— Sau, mai bine zis, eşti sigur — replică Micul-John. Ei bine, 
urmăreşte-mi privirea. Vezi omul acela din stânga soldatului 
care are la cap un cogeamite panaş? Omul acela, dragă 
prietene, este un ticălos viclean şi sunt sigur că-i dă 
comandantului unele sfaturi ca să-l ajute să cucerească 
Gamwell-ul pe drumul din marginea pădurii. Încearcă să-l ucizi 
pe nemernicul acela. 

— Cu dragă inimă. 

Robin îşi încordă arcul şi, după două secunde, omul despre 
care-i vorbise Micul-john sări în sus de durere, scoase un strigăt 
şi căzu la pământ ca să nu se mai ridice niciodată. Comandantul 
normand îşi adună la iuţeală oamenii şi se hotărî să ia 
baricadele cu asalt. 


Saxonii se apărară vitejeşte, dar, fiind inferiori ca număr, nu 
putură să împiedice pătrunderea duşmanului, aşa că primiră 
ordin să se retragă în direcţia satului. După ce trecură de 
baricade, normanzii câştigară cu uşurinţă tot mai mult teren, 
apoi pătrunseră în sat; un fel de spaimă cumplită puse stăpânire 
pe ţărani. Erau gata să fugă când o voce le strigă din răsputeri: 

— Saxoni, staţi pe loc! Cine-i viteaz îşi urmează co- 
mandantul. Înainte! Înainte! 

Glasul acesta, care era al Micului-John, reîmprospăta forţele 
şovăielnice ale sătenilor înspăimântați; ei se întoarseră şi, 
ruşinaţi de slăbiciunea de care dăduseră dovadă, îşi urmară 
comandantul. Acesta se repezi ca un leu spre un bărbat înalt 
care împărțea împreună cu comandantul-şef conducerea trupei 
şi care, prin ardoarea cu care lovea, băgase spaima în saxoni. 
Văzându-l pe Micul John cum se îndreaptă spre el doborând la 
pământ, ca pe nişte trestii mlădioase, soldaţii care încercau să-i 
taie calea, omul despre care vorbim puse mâna pe o secure şi îi 
ieşi în întâmpinare. 

— lată-ne în sfârşit faţă-n faţă, jupâne pădurar! strigă omul, 
care nu era altul decât Geoffroy. Cu o singură lovitură am să mă 
răzbun pentru tot răul pe care mi l-ai făcut. 

Micul-john zâmbi dispreţuitor şi când Geoffroy, după ce-şi 
roti securea, încercă s-o prăvălească în capul tânărului; acesta, 
cu un gest iute ca gândul, îi zbură securea din mână şi o aruncă 
la douăzeci de paşi de el. 

— Eşti un ticălos, un nemernic — spuse Micul-john — şi 
meriţi să mori, dar încă o dată mi-e milă de tine. Apără-te! 

Cei doi bărbaţi, sau mai bine zis cei doi uriaşi, căci Geoffroy 
cel puternic, vă amintiţi, era tot atât de înalt ca şi Micul-John, 
începură lupta. Ea dură mult, iar victoria, rămasă multă vreme 
nesigură, se hotărî dintr-o dată în favoarea Micului-John, care, 
adunându-şi puterile într-un suprem efort, îşi repezi sabia peste 
umărul lui Geoffroy, spintecându-i trupul în două. Învinsul căzu 
fără să scoată un geamăt, iar cele două tabere vrăjmaşe care 
luaseră parte în tăcere la această ciudată luptă, priviră cu 
uimire amestecată cu groază rana teribilă pricinuită de lovitura 
mortală. 

Micul-john nu se opri dinaintea trupului neînsufleţit al 
duşmanului său; el ridică sabia însângerată deasupra capului şi 
străbătu rândurile normanzilor, asemenea unui zeu al războiului, 


al pustiirii şi al morţii. Ajuns pe o înălţime, tânărul privi în urma 
lui şi văzu că normanzii îi împresuraseră pe vasali, care, cu tot 
curajul lor, nu erau în stare să se apere. Numaidecât, tânărul 
sună din corn şi dădu ordin de retragere, apoi, repezindu-se din 
nou în învălmăşeală, îşi croi drum spre oamenii săi. Câteva 
minute, sabia lui fulgerătoare ţinu soldaţii la respect, iar saxonii, 
urmând indicaţiile comandantului lor, ajunseră încetul cu încetul 
în curtea Gamwell-Hall-ului. Strânşi laolaltă într-un singur corp şi 
luptându-se pe viaţă şi pe moarte, ei izbutiră să treacă de 
porţile castelului, pregătit din timp să facă faţă unui asediu. 

Normanzii se aruncară asupra porţilor cu securea în mână, 
însă porţile din bârne groase de stejar ţinură piept vrăjmaşilor. 
Atunci ei începură să dea ocol fortăreței în nădejdea că vor găsi 
vreo intrare mai slab apărată. Însă căutările lor, la început de 
prisos, deveniră curând primejdioase căci saxonii aruncau de la 
înălţimea ferestrelor uriaşi bolovani de piatră şi-i copleşeau cu o 
ploaie de săgeți. 

Înspăimântat de prăpădul pe care-l făceau proiectilele 
aruncate de asediați, căpitanul normand îşi chemă oamenii şi, 
după ce aşeză vreo sută în jurul castelului, cobori în sat cu 
restul trupei. După cum se ştie, casele din Gamwell erau 
părăsite. Cu încuviințarea comandantului, soldaţii răscoliră 
locuinţele; dar, spre marea lor uimire, nu numai că le găsiră 
pustii, dar nu aflară nimic de prădat şi nici de-ale gurii. Crezând 
într-o victorie rapidă, ei nu-şi aduseseră provizii, aşa că acum se 
aflau în mare încurcătură şi-şi manifestau nemulţumirea. 
Comandantul trimise în pădure vreo douăzeci de oameni, 
cunoscuţi ca vânători iscusiţi, care să încerce să prindă câţiva 
cerbi. Vânătoarea fu încununată de succes; înfometaţii se 
săturară, iar căpitanul, care îşi stabilise tabăra în sat, puse o 
jumătate din trupă să se odihnească, iar pe cealaltă să 
pregătească armele pentru un atac de noapte asupra fortăreței 
care-i adăpostea pe saxoni. 

Mai fericiţi decât duşmanii lor, ţăranii mâncară bine, îşi 
adunară morții, se îngrijiră de răniţi, apoi se culcară. La căderea 
serii, o lumină strălucitoare vesti saxonilor o nouă manevră a 
duşmanului: satul era în flăcări. 

— Vezi, dragul meu John — spuse Robin Hood, arătând 
tânărului lumina lugubră — ticăloşii au dat foc fără milă caselor 
ţăranilor noştri. 


— Şi vor da foc şi castelului, prietene — răspunse Micul- 
John cu tristeţe. Trebuie să fim pregătiţi să îndurăm şi această 
nenorocire. Clădirea este veche şi, fiind înconjurată de copaci, 
va arde ca o căpiţă de paie. 

— Cu câtă linişte vorbeşti! strigă Robin. Nu s-ar putea să 
preîntâmpinăm această ticăloasă încercare? 

— Vom face tot ce ne stă în putinţă, dragă Robin, însă nu te 
amăgi: focul e un duşman greu de biruit. 

— Priveşte, John, încă o casă care arde; ori fi vrând să dea 
foc la tot satul? 

— Te-ai îndoit vreo clipă, sărmanul meu Robin? Da, vor 
nimici dragul nostru Gamwell şi când îşi vor isprăvi acolo treaba 
lor drăcească, vor veni şi aici să-ncerce să pună foc. 

Deznădăjduiţi, ţăranii priveau spectacolul, scoțând strigăte 
de mânie. Voiau să iasă din castel şi să-şi stingă pe loc setea de 
răzbunare ce le frigea inima. Însă Micul-John, înştiinţat de unul 
din verii lui, veni în mijlocul oamenilor şi le vorbi cu voce caldă: 

— Vă înţeleg furia, dragii mei, dar, pentru Dumnezeu, aveţi 
răbdare! Dacă vom putea să ne apărăm măcar până la ivirea 
zorilor, vom învinge. Aşteptaţi; într-un sfert de ceas nemernicii 
vor fi aici. 

— Uite-i! spuse Robin. 

În adevăr, normanzii înaintau spre castel, urlând şi ţinând în 
amândouă mâinile torţe aprinse. 

— La posturi, copii, la posturi! strigă nepotul lui sir Guy. 
Îndreptaţi săgețile cu băgare de seamă, ochiţi cu grijă, căutaţi 
să nu greşiţi nici o lovitură. Dumneata, Robin, stai aici lângă 
mine. Vei lovi de moarte pe cei pe care ţi-i voi arăta eu. 

Normanzii împresurară castelul şi, ţinându-se departe de 
ferestre şi de barbacane, aruncau asupra porţilor torţe aprinse. 
Însă ţăranii vărsau apă din belşug peste ele şi le stingeau 
înainte de a apuca să facă vreun rău. Incercarea de a pune foc 
fu oprită şi un fel de urlet de bucurie scos de soldaţi îi atrase la 
o fereastră pe Micul-john şi pe Robin. Cu şeful lor în frunte, vreo 
doisprezece soldaţi târau după ei un instrument care, după 
toate probabilitățile, avea drept scop să sfărâme porţile. In clipa 
când normanzii, conduşi de comandantul lor, se pregăteau să 
aşeze maşina pe locul pe care trebuia să-l ocupe, Micul-john îi 
spuse lui Robin: 

— Ocheşte-l pe căpitanul ăsta blestemat! 


— AŞ vrea şi eu, dar e foarte greu să-l ucid pentru că-i 
îmbrăcat cu o cămaşă de zale; ar trebui să-l pot atinge la cap. 

— Atenţie — spuse John — pregăteşte-ţi arcul... trage, 
dragă Robin, hai, trage odată! Uite că torţa îi luminează chipul. 

Săgeata porni, lovi între sprâncene, căpitanul se prăbuşi pe 
spate. Innebuniţi, soldaţii se strânseră de-a valma în jurul 
comandantului lor într-o dezordine nemaipomenită. 

— Acum, saxoni! strigă John, cu o voce de tunet. Trageţi o 
ploaie de săgeți asupra incendiatorilor. 

Această nouă ploaie de săgeți fu atât de zdrobitoare, încât 
soldaţii rămaşi în picioare se simţiră pierduţi. Erau gata s-o rupă 
la fugă când un normand, aşezându-se din proprie iniţiativă în 
fruntea tovarăşilor lui, le propuse să folosească un ultim mijloc 
pentru a-i sili pe ţărani să iasă din fortăreață. Un pâlc de copaci, 
alcătuit mai ales din pini, se înălța vizavi de faţada interioară a 
castelului, adică înspre grădină. Normanzii, conduşi de noul lor 
comandant, tăiară pe jumătate trunchiurile copacilor aflaţi în 
apropierea acoperişului clădirii, după ce mai înainte dăduseră 
foc crengilor de sus. Micul-john, care urmărea cu îngrijorare 
progresul rapid al diabolicei distrugeri, lăsă deodată să-i scape 
un strigăt de furie şi-i spuse lui Robin: 

— Au găsit mijlocul de a ne sili să ieşim. Copacii vor aprinde 
acoperişul şi, în câteva minute, castelul va fi cuprins de flăcări. 
Robin, doboară-i pe purtătorii de torţe, iar voi, prieteni, nu 
precupeţiţi săgețile. Jos cu lupii normanzi! Jos cu lupii! 

Copacii luară repede foc şi se prăbuşiră peste acoperiş cu 
un zgomot îngrozitor; curând după aceea, o lumină roşie 
încunună cupola castelului. 

Micul-john îşi adună oamenii în sala mare, îi împărţi în trei 
cete şi, împreună cu Robin Hood, preluă comanda primei, dădu 
călugărului Tuk comanda celei de-a doua, iar pe a treia o 
încredinţă bătrânului Lincoln. Apoi fiecare ceată se pregăti să 
iasă din castel pe altă poartă. 

Sir Guy asistase cu un aer nepăsător la pregătirile de 
plecare, iar când nepotul său îi ceru să părăsească sala 
împreună cu el, bătrânul baronet strigă: 

— Vreau să mor sub ruinele casei mele! 

Zadarnic îl rugară pe bătrân şi Micul-john şi Robin şi tinerii 
Gamwell, zadarnic îi arătară vâlvătaia care arunca în sală o 
lumină sângerie, zadarnic îi vorbiră de soţia lui, de fiicele lui, 


bătrânul saxon rămânea surd la rugăminţile lor, indiferent la 
lacrimile lor. 

— Atenţie! Atenţie! strigă deodată Robin Hood. Se 
prăbuşeşte acoperişul. 

Micul-john îl înşfăcă strâns pe unchiul său, îl prinse în braţe 
şi, cu toate gemetele şi vaietele bătrânului, îl scoase afară din 
sală. Abia ieşiseră saxonii, că se auzi un zgomot sinistru: etajele, 
îngreunate de căderea acoperişului, se prăbuşiră unul după 
altul, iar din bătrâna locuinţă seniorială începură să iasă coloane 
de foc şi fum. 

Micul-john îl încredinţă pe sir Guy câtorva oameni hotărâți 
şi le porunci să pornească degrabă spre Yorkshire. Liniştit 
dinspre partea aceasta, neînvinsul Micul-John puse iar mâna pe 
sabia lui triumfătoare şi se aruncă asupra duşmanului strigând: 

— Victorie! Victorie! Cereţi iertare! Cereţi îndurare! 

Apariţia lui Tuck îmbrăcat în rasa-i de călugăr stârni panică 
în rândurile normanzilor; nici unul nu îndrăznea să lupte 
împotriva unui om al sfintei biserici şi de aceea, cuprinşi brusc 
de teamă, se repeziră, urmăriţi de saxoni, spre locul unde-şi 
lăsaseră caii, se aruncară repede în şa şi se îndepărtară în galop 
vijelios. Din cei trei sute de normanzi care veniseră în dimineaţa 
aceea, abia mai rămăseseră şaptezeci. Imbătaţi de victorie, ţă- 
ranii îl înconjurară pe Micul-john, care, după ce porunci să fie 
adunaţi răniții, le vorbi astfel: 

— Saxoni! Aţi dat astăzi dovadă că sunteţi demni să purtaţi 
acest nume, dar, din păcate, în ciuda vitejiei voastre, normanzii 
şi-au atins scopul: v-au ars căminele, au făcut din voi nişte bieţi 
proscrişi. Rămânerea voastră aici nu mai este cu putinţă. In 
curând, o nouă trupă de soldaţi va împresura aceste ruine; 
aşadar, trebuie să plecaţi de aici. Avem o singură scăpare: 
adăpostul pe care ni-l oferă pădurea. Care dintre voi, copii, n-a 
dormit pe muşchiul din pădure şi sub perdeaua unduitoare a 
frunzelor verzi din copaci? 

— Să mergem în pădure! Să mergem în pădure! strigară 
mai multe glasuri. 

— Prea bine, să mergem în pădure — repetă Micul-John. 
Vom trăi împreună, vom munci unii pentru alţii. Insă pentru ca 
fericirea noastră să se sprijine pe temelia unei veşnice 
înţelegeri, ne trebuie un şef. 

— Un şef? Atunci să fii dumneata, Micule-John. 


— Trăiască Micul-John! strigară vasalii într-un glas. 

— Dragii mei prieteni — spuse tânărul — vă mulţumesc 
nespus de mult pentru cinstea pe care vreţi să mi-o faceţi, însă 
nu pot primi. Daţi-mi vie să vă prezint, chiar acum, pe cel care 
este vrednic să stea în fruntea voastră. 

— Unde este? Unde este? 

— lată-l — zise John, punându-şi mâna pe umărul lui Robin 
Hood. Robin Hood, copii, este un adevărat saxon şi, pe 
deasupra, este viteaz. Modestia şi judecata lui sunt deopotrivă 
cu înţelepciunea unui bătrân. Robin Hood, contele Huntingdon, 
este urmaşul direct al lui Waltheof, fiul iubit al Angliei. 
Normanzii, care i-au furat averea, nu-i recunosc nici titlurile de 
nobleţă; regele Henric l-a proscris pe Robin Hood. Acum, copii, 
răspundeţi-mi la întrebarea mea: îl vreţi ca şef pe nepotul lui sir 
Guy de Gamwell, pe nobilul Robin Hood? 

— Da! Da! strigară ţăranii, măguliţi să-l aibă şef pe contele 
de Huntingdon. 

Inima lui Robin Hood tresăltă de bucurie, planurile lui 
secrete aveau prilejul să se realizeze. Se simţea mândru şi, s-o 
recunoaştem, se ştia capabil să îndeplinească misiunea grea 
care-i revenea datorită bunătăţii prietenului său. După ce-şi 
plimbă peste saxoni privirea-i strălucitoare, se descoperi şi, 
sprijinindu-se cu mâna de braţul Micului-John, spuse emoţionat: 

— Prieteni, sunt fericit că m-aţi ales şef şi vă mulţumesc din 
toată inima. Fiţi siguri că voi face tot ce-mi stă în putinţă ca să 
merit stima şi dragostea voastră. Tinereţea mea ar putea fi 
pentru voi un motiv de teamă şi de neîncredere, dacă n-aş avea 
grijă să vă spun că gândurile, sentimentele şi acţiunile mele 
sunt ale unui om care a suferit şi deci ale unui om matur. Veţi 
găsi în mine un frate, un tovarăş, un prieten, un şef în caz de 
mare nevoie. Cunosc pădurea, viitorul nostru cămin şi îmi iau 
sarcina să vă găsesc acolo un adăpost sigur, unde să duceţi o 
viaţă fericită şi plăcută. Taina acestui adăpost nu va fi 
dezvăluită niciodată, nimănui. Vom fi propriii noştri paznici şi va 
trebui să ne arătăm discreţi şi prevăzători. Pregătiţi-vă de 
plecare, am să vă duc într-un loc retras, unde duşmanii noştri nu 
au cum să ajungă. Incă o dată, iubiţi fraţi saxoni, vă mulţumesc 
pentru încrederea voastră; o voi merita, pentru că voi fi cu voi şi 
la bine şi la rău. 


Pregătirile de plecare nu durară mult, mai ales că normanzii 
nu lăsaseră nimic bieţilor proscrişi. 

Trei ceasuri mai târziu, Robin Hood şi Micul-John, însoţiţi de 
ţărani, pătrundeau într-o subterană încăpătoare situată în inima 
pădurii. Această pivniţă, foarte uscată, avea în tavan nişte 
descinderi mari care îngăduiau aerului şi luminii să circule în 
voie pe toată întinderea ei. 

— Intr-adevăr, Robin — spuse Micul-John — eu care cunosc 
pădurea la fel de bine ca şi dumneata, sunt uimit de 
descoperirea pe care ai făcut-o. Cum se face oare că-n pădurea 
Sherwood se găseşte o locuinţă atât de confortabilă? 

— Se pare — răspunse Robin — ca a fost construită de nişte 
fugari saxoni în timpul lui Wilhelm Cuceritorul. 

Câteva zile după ce prietenii noştri se instalaseră în 
pădurea Sherwood, doi oameni din ceata lor plecaţi la Mansfeld 
după cumpărături îi aduseră lui Robin la cunoştinţă că o trupă 
alcătuită din cinci sute de normanzi, neputând face altceva mai 
bun, dărâmase de-a binelea zidurile ospitalierei case care fusese 
odinioară Gamwell Hall. 


Capitolul XX 


Trecură cinci ani. 

Ceata lui Robin Hood, instalată confortabil în pădure, trăia 
în deplină siguranţă, deşi normanzii, duşmanii ei fireşti, aveau 
cunoştinţă de existenţa ei. La început, oamenii se hrăniră cu 
vânat, însă, cum după un timp această resursă ar fi devenit 
neîndestulătoare, Robin Hood trebui să se îngrijească într-un 
mod mai sigur de cele necesare oamenilor săi. În consecinţă, 
după ce organiză supravegherea drumurilor care străbat în 
toate direcţiile pădurea Sherwood, începu să încaseze un 
impozit de la drumeţi. Acest impozit, foarte piperat dacă străinul 
surprins era un mare senior, se reducea la o nimica toată în caz 
contrar. De altfel, aceste zilnice încasări abuzive nu semănau cu 
un furt; ele erau făcute cu multă graţie şi curtenie. 

lată cum opreau oamenii lui Robin Hood pe călători: 


— Domnule străin — spuneau ei, scoţându-şi cuviincios 
boneta din cap — şeful nostru, Robin Hood, o aşteaptă pe 
înălţimea voastră ca să poată sta la masă. 

Această invitaţie, care nu putea fi refuzată, era primită deci 
cu recunoştinţă. Condus întotdeauna cu multă curtenie în faţa 
lui Robin Hood, străinul se aşeza la masă cu gazda sa, mânca 
bine, bea şi mai bine, iar la desert afla suma cheltuită în cinstea 
lui. Este de la sine înţeles că această cifră era proporţională cu 
valoarea financiară a străinului. Dacă avea bani la el, plătea pe 
loc, dacă nu avea destui bani asupra lui, dădea numele şi 
adresa familiei, căreia i se cerea o sumă însemnată drept 
răscumpărare. În acest din urmă caz, călătorul, deşi rămânea 
prizonier, era aşa de bine tratat, încât aştepta ceasul punerii în 
libertate fără cea mai mică nemulţumire. Pe normanzi, plăcerea 
de a lua masa cu Robin Hood îi costa foarte scump, dar 
niciodată nu s-au plâns că ar fi fost constrânşi la aceasta. 

De două sau de trei ori a fost trimisă o companie de soldaţi 
împotriva celor din pădure, dar, întotdeauna învinsa în chip 
ruşinos, ea declară că ceata lui Robin Hood este de nebiruit. 
Dacă marii seniori erau jefuiţi fără milă, în schimb oamenii 
săraci, fie ei saxoni sau normanzi, erau foarte bine primiţi. Când 
lipsea Tuck, îşi îngăduiau să oprească uneori câte un călugăr 
care, dacă primea de bună voie să facă o slujbă pentru ei, era 
răsplătit cu multă generozitate. 

Tuck, vechiul nostru prieten, fiind foarte fericit într-o 
asemenea tovărăşie, nu se gândea o clipă să se despartă de ei. 
Îşi clădise o chilioară în apropierea pivniţei şi trăia copios 
mâncând cele mai bune produse ale pădurii. Bea mereu bunul 
frate: vin, când avea norocul să găsească vreo câteva sticle, 
bere tare când nu avea vin şi apă proaspătă, când vai, norocul 
schimbător îi întorcea spatele. Însă este de la sine înţeles că-n 
situaţia aceasta sărmanul Gilles se strâmba îngrozitor şi striga în 
gura mare că apa proaspătă şi limpede de izvor e greţoasă şi 
fără gust. Timpul nu schimbase în bine firea bravului călugăr. 
Era acelaşi om flecar, gălăgios şi fanfaron, gata oricând să se ia 
la harţă. Însoţea ceata în drumurile ei prin pădure şi era mai 
mare dragul să-i întâlneşti pe aceşti oameni veseli, cu chip 
zâmbitor, cu vorba vioaie, care, chiar atunci când opreau 
călătorii, nu pierdeau nimic din binevoitoarea lor bună 
dispoziţie. Ei se arătau tuturor atât de fericiţi, atât de încântați 


de felul lor de viaţă, încât lumea îi numi prieteneşte "oamenii 
veseli ai pădurii". 

De cinci ani de zile nimeni nu mai auzise nimic nici de Allan 
Clare, nici de lady Christabel; se ştia numai că baronul Fitz 
Alwine îl urmase pe Henric al II-lea în Normandia. 

Sărmanul Will Roşcovanul fusese înrolat într-o unitate 
militară. Halbert, care se însurase cu Grace May, locuia cu soţia 
lui în micul oraş Nottingham şi era tatăl unei încântătoare fetiţe 
de trei ani. Maud, frumoasa Maud, cum îi spunea gentilul 
William, continua să stea cu familia Gamwell, care, am spus-o, 
se retrăsese în taină la o proprietate a sa din Yojkshire. Lângă 
soţia şi fiicele sale, bătrânul baronet îşi uitase nenorocirea; el îşi 
redobândise puterile, iar sănătatea-i înfloritoare îi făgăduia o 
viaţă îndelungată. Fiii lui sir Guy se întovărăşiseră cu Robin 
Hood şi stăteau cu el în pădurea verde. O mare schimbare se 
produsese în persoana eroului nostru: crescuse, devenise mai 
vânjos; frumuseţea delicată a chipului său căpătase trăsături 
mai bărbăteşti, fără să piardă nimic din distincţia-i rară. În 
vârstă de douăzeci şi cinci de ani, Robin Hood părea să aibă 
treizeci: ochii lui mari, negri scânteiau de îndrăzneală; buclele-i 
mătăsoase încadrau o frunte senină, uşor arsă de mângâierile 
soarelui; gura şi mustăţile-i negre ca pana corbului dădeau o 
expresie de seriozitate chipului său încântător; însă aerul sever 
al feţei nu-i luase nimic din binevoitoarea veselie a firii. Robin 
Hood, care stârnea în cel mai înalt grad admiraţia femeilor, nu 
părea nici mândru, nici măgulit, inima lui aparţinea Mariannei. O 
iubea pe tânăra fată cu aceeaşi dragoste din trecut şi o vizita 
adesea în castelul lui sir Guy. Dragostea dintre cei doi tineri era 
cunoscută de familia Gamwell şi aşteptau, pentru a se căsători, 
înapoierea lui Allan sau vestea despre moartea lui. 

Printre oaspeţii primiţi prieteneşte la Barnsdale (cum se 
numea proprietatea baronetului saxon) se găsea un tânăr care o 
adora pe Marianne. Acest tânăr, un vecin din apropierea lui sir 
Guy (parcul castelului său se învecina cu proprietatea 
baronetului) se înapoiase abia de câteva luni de la lerusalim, 
unde fusese într-o cruciadă, făcând parte din ordinul 
Templierilor. 

Sir Hubert de Boissy era cavaler şi, prin urmare, sortit 
celibatului. 


Într-o dimineaţă, întorcându-se călare dintr-o plimbare prin 
împrejurimi, sir Hubert o zări pe Marianne la o fereastră a 
castelului vecinului său. O găsi frumoasă, dori să o revadă şi se 
interesă cine era. | se spuse. Se prezentă de îndată la uşa 
baronetului, se recomandă drept un vecin binevoitor şi 
cumsecade, îi oferi bătrânului prietenia lui şi încercă să-i capete 
încrederea. Era o cucerire foarte greu de făcut; bătrânul saxon, 
care-i dispreţuia pe normanzi, se arătă rezervat şi primi cu o 
extremă răceală avansurile seniorului de Boissy. Fără să se 
descurajeze în urma acestui prim eşec, cavalerul reveni. Din 
prudenţă, sir Guy se arătă mai îngăduitor. La câteva zile după 
această a doua întrevedere, Hubert făcu o vizită şi doamnelor 
de Gamwell şi, odată primit în cercul familiei, se arătă atât de 
sincer, de afectuos, de binevoitor, încât sir Guy, căruia cavalerul 
îi istorisea minunate povestiri, văzu dispărând încetul cu încetul 
sentimentul de neîncredere pe care i-l inspirase doar înfăţişarea 
normandului. 

Vizitele lui Hubert se înmulţiră, iar el se comportă cu atâta 
iscusinţă, încât câştigă pe deplin stima şi prietenia bătrânului, 
pentru care deveni curând un tovarăş foarte agreabil. Galant cu 
tinerele fete, fără să fie supărător, el le împărțea în mod egal 
amabilităţi şi atenţii. Nimeni nu se putea plânge de insistenţele 
sale, care păreau pornite numai din prietenie. Aşa le consideră 
şi Marianne, căreia nu-i trecu prin minte să-i spună ceva lui 
Robin. Totuşi, tânăra se temea de o întâlnire întâmplătoare între 
cei doi bărbaţi, în salonul castelului, întâlnire care l-ar fi putut 
determina pe Robin Hood să săvârşească vreo imprudenţă, căci 
era lesne de ghicit că impetuosul tânăr n-ar fi văzut cu ochi buni 
prietenia dintre un saxon şi un duşman al neamului său. 

Hubert de Boissy era unul dintre acei oameni care, fără să 
posede calităţi fizice şi morale deosebite, au norocul să placă 
femeilor şi să fie iubiţi de acestea. Caracterul său gata oricând 
să se mlădieze după împrejurări lăsase să se creadă despre el 
că ar avea o inimă bună, ceea ce îi adusese mari succese în 
societate. Această admiraţie inexplicabilă îl făcu foarte îngâmfat 
şi-i dădu o doză de obrăznicie care-l împiedica să-şi imagineze 
că el ar putea să întâmpine un refuz din partea unei femei pe 
care ar fi onorat-o cu atenţia sa. 

Regulile ordinului din care făcea parte Hubert îi interziceau 
căsătoria şi-l supunea obligaţiilor unei vieţi caste; însă, la drept 


vorbind, cei mai mulţi dintre templieri erau asemenea lui 
Hubert, care, obişnuit cu luxul unei averi princiare, trăia în lume 
şi ducea viaţa unui tânăr care dispunea pe de-a-ntregul după 
cum îi era voia de inima lui, de averea lui şi de timpul lui liber. 

De cum o văzu pentru prima dată pe nevinovata Marianne, 
în inima cavalerului se aprinse o patimă nestăvilită şi această 
patimă ascunsă de privirile tuturor şi ignorată de aceea care era 
obiectul ei deveni pentru Hubert un adevărat chin. inut la 
distanţă de atitudinea rece a fetei, exasperat de disprețul 
mândru pe care aceasta îl nutrea pentru uzurpatorii normanzi, 
el se îndrăgosti de Marianne cu o dragoste plină de ură în care 
dorinţa şi repulsia se amestecau în acelaşi timp. 

Cavalerul era un spirit destul de pătrunzător şi avea 
suficientă experienţă ca să-şi dea seama că, în afară de bunul 
sir Guy, toată familia îi îndură anevoie prezenţa. Nici el nu se 
simţea la largul lui lângă aceia pe care-i numea prietenii săi, dar 
împotriva cărora urzea cu laşitate o răzbunare cruntă. În ciuda 
firii sale bune şi generoase, bătrânului baronet i se întâmpla 
adeseori să lase să i se ghicească disprețul său faţă de normanzi 
şi să-i califice cu epitete injurioase. Hubert îşi stăpânea mânia 
pe care i-o pricinuiau aceste insulte excesive, zâmbea cu un aer 
îngăduitor şi împingea făţărnicia până acolo, încât se făcea că 
împărtăşeşte părerile gazdei, numai după ce încerca sa le 
combată pentru a-şi atrage mila şi simpatia. 

Hubert era înzestrat cu o inteligenţă remarcabilă; el judeca 
repede şi bine atunci când interesul pasiunilor sale cerea să se 
orienteze rapid. Aşa că, încă de la prima întâlnire, i-a fost uşor 
să-l judece pe sir Guy, să-şi dea seama că bunul bătrân este un 
om simplu, sincer, deschis, incapabil să bănuiască la alţii 
gândurile josnice pe care el nu le avea. După două luni de la 
prima vizită făcută la castel, Hubert ajunsese să fie tratat, în 
aparenţă, ca un adevărat prieten al familiei. 

Winifred şi Barbara, cele două fiice ale baronetului, se 
purtau faţă de normand cu o politeţe curtenitoare; însă nu 
acelaşi lucru se întâmpla cu Marianne, care instinctiv, se temea 
de această aparenţă de om cumsecade a cavalerului. 

Hubert aflase de apropiata căsătorie a Mariannei, dar îi 
fusese cu neputinţă să descopere numele viitorului soţ. O fire 
mai puţin înflăcărată decât a cavalerului s-ar fi retras în faţa 
atitudinii glaciale a Mariannei, însă, la drept vorbind, Hubert era 


mânat mai degrabă de un sentiment de răzbunare decât de o 
dragoste adevărată. El aştepta momentul potrivit pentru o 
declaraţie făcută pe neaşteptate şi-şi propunea să cadă în 
genunchi dinaintea fetei şi să-i mărturisească pe un ton umil 
dragostea arzătoare ce-o simţea pentru ea. Insă, aşteptând cu 
răbdare perseverentă clipa când să rămână singur cu Marianne, 
Hubert încerca să afle taina fetei, propunându-şi, în caz că ar fi 
izbutit, să zdrobească sub călcâi acest periculos obstacol. 

Întrebaţi fiind de valeţii lui Hubert, vasalii lui sir Guy dădură 
informaţii false despre logodnicul Mariannei, botezându-l pe 
acesta cu un nume imaginar, iar cavalerul, cu toată şiretenia şi 
cu toate cercetările foarte dibace, rămase în această privinţă cu 
desăvârşire neştiutor. Reuşi totuşi să afle că viitorul soţ al lui 
Marianne este saxon, tânăr şi de o frumuseţe deosebită. Şi mai 
află că vizitele lui la castel sunt ţinute în cea mai mare taină. 
Aşa fiind, cavalerul se aşeză la pândă ca să surprindă venirea 
rivalului său şi să-l ucidă când va trece. Insă această intenţie 
plină de bunăvoință fu zădărnicită: tânărul aşteptat nu veni. 

Aici ajunseseră lucrurile: Hubert încă nu-şi mărturisise nici 
violenţa patimii sale pentru Marianne, nici ura pe care o nutrea 
pentru întreaga ei familie, când o sărbătoare dintr-un sat aflat la 
o mică depărtare de castel chemă acolo toţi membrii familiei 
Gamwell. Hubert ceru voie să însoţească doamnele, permisiune 
ce-i fu acordată cu plăcere. 

Winifred, Maud şi Barbara se gândeau bucuroase la această 
excursie, însă Marianne, care aştepta vizita lui Robin Hood, 
pretextă o violentă durere de cap ca să poată rămâne singură la 
castel. 

Familia plecă, însoţită de vasalii îmbrăcaţi în haine de 
sărbătoare. În afară de un bărbat rămas de pază şi de două 
slujitoare, toţi plecară din Barnsdale. 

Rămasă singură, Marianne se urcă în camera ei, se îmbrăcă 
frumos şi se aşeză la o fereastră de unde putea să vadă câteva 
drumuri ce se îndreptau spre castel. In fiece clipă credea că 
aude sunetul melodios al cornului, chemare care îi vestea 
apropierea iubitului. Atunci, capul ei încântător se apleca puţin, 
o strălucire fugară îi lumina ochii gânditori, buzele rosteau grav 
un nume şi toată făptura îi fremăta de bucurie, de nelinişte, de 
aşteptare. Dar nici sunetul nu se auzi, nici silueta dorită nu-şi 
alungi forma-i elegantă pe nisipul auriu al drumului şi atunci 


Marianne, nevăzând nimic cu ochii, privi în adâncul fiinţei sale 
ca să vadă cu inima. 

Aşteptarea fu lungă şi curând deveni dureroasă. Marianne 
iscodi zarea, scormoni cu privirea aleile parcului, luă aminte la 
toate zgomotele şi, dezamăgită în nădejdea-i arzătoare, începu 
să plângă încet. Aşezată într-un jilţ, cu capul sprijinit în palmă, 
se lăsă pradă unei naive disperări, când, deodată, un zgomot 
uşor o făcu să-şi ridice fruntea. În faţa ei era Hubert. Marianne 
scoase un strigăt şi vru să fugă. 

— De ce vă este teamă, miss? Mă luaţi drept fiul iadului? 
Dumnezeu fie binecuvântat! Credeam că am dreptul să 
presupun că prezenţa mea în camera unei fete nu poate fi 
pentru ea un motiv de teamă. 

—  lertaţi-mă, messire — îngăimă fata, cu o voce tre- 
murătoare — nu v-am auzit deschizând uşa. Eram singură şi... 

— Îmi face impresia că vă place foarte mult singurătatea, 
încântătoare Marianne şi când i se întâmplă unui prieten de-al 
dumneavoastră să vă surprindă astfel, îi arătaţi o faţă atât de 
nemulțumită, de parcă ar fi avut stângăcia să vă întrerupă dintr- 
o convorbire amoroasă. După o clipă de spaimă, Marianne îşi 
redobândi calmul ei obişnuit. Ridică fruntea cu demnitate şi cu 
pas hotărât, se îndreptă spre uşă. Cavalerul de Boissy o opri. 
Domnişoară — spuse el — vreau să vă vorbesc: faceţi-mi 
plăcerea să-mi acordaţi câteva minute. De fapt, credeam că 
vizita mea o să fie mai bine primită. 

— Vizita dumneavoastră, messire — răspunse tânăra, cu 
dispreţ — este tot atât de neplăcută pe cât a fost de 
neaşteptată. 

— Adevărat? striga Hubert. Sunt foarte mâhnit, însă ce 
vreţi, domnişoară, trebuie să ştii să înduri ceea ce nu poţi 
împiedica. 

— Dacă sunteţi gentilom, ştiţi cum să vă purtaţi în lume, sir 
Hubert; este destul să vă rog să mă lăsaţi singură. 

— Sunt gentilom, frumoasa copilă — răspunse glumeţ 
cavalerul — dar îmi place atât de mult societatea aleasă, încât 
îmi trebuie un motiv mai puternic decât o simplă dorinţă, ca să 
mă hotărăsc s-o părăsesc. 

—  Încălcaţi toate regulile bunei-cuviinţe, messire — 
răspunse Marianne. Atunci vă rog să-mi îngăduiţi să vă las, 
acolo unde aţi pătruns fără să fiţi nici chemat, nici dorit. 


— Domnişoară — reluă Hubert, cu obrăznicie — astăzi 
vreau să uit cu desăvârşire de bună-cuviinţă şi dacă nu am de 
gând să mă retrag, n-am de gând nici să vă las să ieşiţi. Am 
avut onoarea să vă spun că aş vrea să vă vorbesc şi cum prilejul 
de a vă vorbi între patru ochi este tot atât de rar ca şi 
frumuseţea dumneavoastră, ar fi păcat pentru mine să nu mă 
folosesc de ceea ce am cucerit, pretextând, după pilda 
dumneavoastră, o puternică durere de cap. Binevoiţi să mă 
ascultați: vă iubesc de multă vreme... 

— Destul, messire — îl întrerupse Marianne — nu-mi este 
îngăduit să aud mai mult. 

— Vă iubesc — repetă Hubert. 

— Vai! strigă Marianne. Dacă baronetul ar fi fost lângă 
mine, n-aţi fi îndrăznit să-mi vorbiţi astfel. 

— Desigur, răspunse tânărul, cu obrăznicie. O paloare ca de 
mort acoperi obrajii fetei. Aveţi şi spirit şi inteligenţă — continuă 
Hubert — este de prisos să-mi pierd timpul ca să vă copleşesc 
cu complimente prosteşti. Acest fel de a proceda ar avea, 
desigur, o influenţă fericită asupra unei fete vanitoase şi 
cochete; însă faţă de dumneavoastră ar fi inutil şi de prost gust. 
Sunteţi foarte frumoasă şi vă iubesc; după cum vedeţi, merg 
drept la ţintă: vreţi să-mi înapoiaţi o parte din această 
afecţiune? 

— Niciodată! răspunse Marianne, cu hotărâre. 

— lată un cuvânt care ar fi mai prudent să nu-l rostească o 
tânără atunci când i se întâmplă să se afle singură cu un bărbat 
foarte îndrăgostit de frumuseţea ei. 

— Oh, Dumnezeule! Dumnezeule! strigă Marianne, 
împreunându-şi mâinile. 

— Vreţi să fiţi soţia mea? Dacă primiţi, veţi fi una dintre 
marile doamne din Yorkshire. 

— Nefericitule! strigă tânăra. Vă încălcaţi în mod ruşinos 
jurământul pe care l-aţi făcut. Îmi oferiţi o mână care nu este 
liberă; aparţineţi ordinului Templierilor şi de aceea vă este 
interzis jurământul căsătoriei. 

— Pot să fiu dezlegat de jurământ — zise cavalerul — şi, 
dacă primiţi numele meu, nimic nu se va opune fericirii noastre. 
V-o jur pe nemurirea sufletului meu, Marianne, că veţi fi fericită. 
Vă iubesc cu toată puterea inimii mele, voi fi sclavul 
dumneavoastră, nu voi avea alt gând decât să vă fac cea mai 


invidiată dintre femei. Marianne, răspundeţi-mi; nu plângeţi aşa; 
îmi daţi voie să sper în dragostea dumneavoastră? 

— Niciodată! Niciodată! Niciodată! 

— lar acelaşi cuvânt, Marianne — repetă Hubert, pe un ton 
prefăcut. Nu vă pripiţi, gândiţi-vă înainte de a răspunde. Sunt 
bogat, posed cele mai frumoase domenii din Normandia, am 
numeroşi vasali; ei vor fi servitorii dumneavoastră; veţi fi idolul 
întregului ţinut. Vă voi acoperi părul cu perlele cele mai gingaşe, 
vă voi copleşi cu darurile cele mai de preţ. Marianne, Marianne, 
v-o jur, cu mine veţi fi fericită. 

— Nu juraţi, messire,căci va veţi călca acest nou jurământ 
cum l-aţi călcat pe cel prin care v-aţi legat faţă de Dumnezeu. 

— Nu, Marianne, vă voi fi credincios. 

— AŞ vrea să cred în cuvintele dumneavoastră, messire — 
reluă tânăra, pe un ton mai împăciuitor — dar nu pot răspunde 
dorințelor pe care ele le exprimă: inima mea nu-mi aparţine. 

— Mi s-a spus, dar nu mi-a venit să cred, atât mi-era de 
neplăcut acest gând. Este adevărat? Aşadar, este adevărat? 

— Este adevărat, messire — răspunse Marianne, roşindu-se. 

— Bine, fie! Voi respecta secretul inimii dumneavoastră 
dacă îmi veţi spune uneori un cuvânt binevoitor, dacă îmi veţi 
spune că pot spera să mă numesc prietenul dumneavoastră. Vă 
voi iubi din tot sufletul! Vă voi fi foarte devotat ! 

— Nu am nevoie de nici un prieten, messire, pentru că n-aş 
putea recunoaşte drepturi la o afecţiune pe care mi-este cu 
neputinţă s-o împart. Cel care îmi stăpâneşte gândirile are 
singurele bogății la a căror cucerire năzuiesc: o inimă nobilă, un 
spirit cavaleresc şi un caracter cinstit. Îi voi fi credincioasă şi a 
lui pe vecie. 

— Marianne, nu mă lăsaţi să-mi pierd nădejdea, mi-aş 
pierde minţile. Vreau să fiu calm şi să mă port faţă de 
dumneavoastră în limitele respectului, dar dacă continuaţi să 
mă trataţi cu aceeaşi asprime, va fi foarte greu să-mi pot 
stăpâni mânia. Ascultaţi-mă, Marianne, nu se poate să fiţi iubită 
de omul care poate trăi departe de dumneavoastră, cu pasiunea 
cu care vă iubesc eu. Oh, Marianne, fiţi a mea! Ce viaţă duceţi 
aici? Izolată în mijlocul unei familii străine. Sir Guy nu este tatăl 
dumneavoastră. Winifred şi Barbara nu vă sunt surori. Ştiu că în 
vinele dumneavoastră curge sânge normand, iar disprețul pe 
care îl manifestaţi este doar ecoul recunoştinţei care vă leagă 


de aceşti saxoni. Veniţi, frumoasa mea Marianne, veniţi cu mine, 
vă voi oferi o viaţă de lux, de plăceri, de petreceri. 

Un surâs dispreţuitor înflori pe buzele Mariannei. 

— Messire — spuse ea — binevoiţi să vă retrageţi, 
propunerile pe care mi le faceţi nu merită nici măcar politeţea 
unui refuz. Am avut onoarea să vă spun că sunt logodită cu un 
nobil saxon. 

— Aşadar, respingeţi, dispreţuiţi propunerile mele, tânără 
trufaşă? întrebă Hubert, cu voce schimbată. 

— Da, messire. 

— Puneţi la îndoială sinceritatea cuvintelor mele? 

— Nu, domnule cavaler şi vă mulţumesc pentru bunele 
dumneavoastră intenţii, dar vă mai rog o ultimă dată: lăsaţi-mă 
singură. Prezența dumneavoastră în camera mea îmi 
pricinuieşte o vie neplăcere. 

Drept răspuns, cavalerul luă un jilţ şi-l apropie de cel pe 
care şedea Marianne. Fata se ridică şi, în picioare, în mijlocul 
încăperii, aşteptă calmă, cu privirea în pământ, plecarea lui 
Hubert. 

— Veniti lângă mine — spuse el, după o clipă de tăcere — 
nu vreau să vă fac nici un rău, vreau să obţin o făgăduială care, 
fără să vă silească să stricaţi logodna cu misteriosul necunoscut 
pe care îl iubiţi cu atâta gingăşie, îmi va da puterea să îndur 
amintirea dispreţului dumneavoastră. Rog, deşi am dreptul să 
cer, Marianne — spuse Hubert, apropiindu-se de tânăra fată, 
care, fără grabă aparentă, dar cu pas hotărât, se îndreptă spre 
uşă. Uşa este închisă, miss Marianne, iar mâinile dumneavoastră 
atât de frumoase s-ar răni inutil, încercând să forţeze broasca. 
Sunt un om prevăzător, frumoasă copilă; în castel nu este 
nimeni şi, dacă aţi avea fantezia să strigaţi după ajutor, oamenii 
mei care aşteaptă la câţiva paşi de Barnsdale ar putea să ia 
strigătele dumneavoastră drept un ordin de a aduce în dreptul 
scării de la intrare nişte cai straşnici gata înşeuaţi şi care, de 
voie de nevoie, vă vor duce departe de aici. 

— Messire — spuse Marianne, cu voce sugrumată de plâns 
— fie-vă milă de mine! Îmi cereţi un lucru pe care mi-e cu 
neputinţă să vi-l acord, iar violenţa nu va avea nici o putere 
asupra inimii mele. Lăsaţi-mă să plec; vedeţi că nici nu strig, nici 
nu chem pe nimeni. Vă stimez îndeajuns ca să nu iau în serios 
amenințările dumneavoastră de a mă răpi; sunteţi om de onoare 


şi nici măcar nu v-aţi putea gândi să săvârşiţi o faptă atât de 
laşă. Sir Guy vă iubeşte, sir Guy vă stimează, are pentru 
dumneavoastră consideraţie, aţi avea curajul să înşelaţi cu atâta 
cruzime generoasa prietenie pe care aţi văzut-o născându-se? 
Gândiţi-vă, toată familia Gamwell ar fi deznădăjduită... eu... eu 
m-aş omori, cavalere. 

Zicând acestea Marianne izbucni în plâns. 

— Am jurat că vei fi a mea. 

— Aţi făcut un jurământ lipsit de sens, messire şi dacă 
vreodată inima dumneavoastră a bătut cu dragoste pentru vreo 
femeie, gândiţi-vă în ce situaţie dureroasă s-ar găsi dacă un 
bărbat ar vrea s-o silească pe iubita dumneavoastră să renunţe 
la această dragoste. Dacă aveţi o soră, messire, gândiţi-vă la 
ea; eu am un frate, dar n-ar supravieţui dacă mi-aş pierde 
onoarea. 

— Vei fi soţia mea, Marianne, soţia mea scumpă şi 
respectată; vino cu mine. 

— Nu, messire, niciodată. 

Hubert care se apropiase încet de Marianne, vru s-o 
îmbrăţişeze. Tânăra fată scăpă din ticăloasa îmbrăţişare şi, 
retrăgându-se în celălalt colţ al camerei, începu să strige cu 
disperare: 

— Ajutor! Ajutor! 

Prea puţin speriat de o chemare pe care o ştia fără sorţi de 
izbândă, Hubert începu să râdă cu cruzime şi izbuti s-o apuce de 
mâini. Însă în clipa când încerca s-o tragă spre el, fata, cu un 
gest iute ca gândul, smulse pumnalul agăţat la cingătoarea lui 
Hubert şi se repezi spre fereastra deschisă. Sărmana copilă, în 
deznădejdea ei, era gata să-şi înfigă pumnalul în piept sau să se 
arunce pe fereastră când, deodată, liniştea câmpiei fu tulburata 
de sunetul unui corn care-şi risipea notele-i armonioase. Pe 
jumătate aplecată peste fereastră, Marianne tresări uşor; apoi, 
cu pumnalul în mână, ridică fruntea, îşi încorda auzul şi, cu 
inima bătând să-i spargă pieptul, ascultă. Sunetul, mai întâi vag 
şi nedesluşit, se auzi din ce în ce mai limpede, apoi izbucni într- 
o veselă fanfară. Vrăjit de farmecul acestei melodii neaşteptate, 
Hubert se opri locului, dând pace fetei, dar când sunetul 
cornului încetă să se mai audă, se apropie de Marianne, 
încercând s-o îndepărteze cu forţa de fereastră. 


— Ajutor, Robin, ajutor! începu să strige Marianne, cu glas 
răsunător. Ajutor, repede, repede, Robin, dragul meu Robin, 
cerul te trimite! 

Trăsnit de surpriză când auzi rostindu-se acest nume de 
temut, Hubert încercă să înăbuşe strigătele Mariannei, dar fata 
se zbătu cu o energie şi cu o forţă extraordinare. Deodată 
numele Mariannei răsună afară, urmat de zgomotul unei lupte, 
apoi uşa camerei unde se afla fata zbură în ţăndări şi, în prag, 
se ivi Robin Hood. Fără să scoată un strigăt, fără să spună o 
vorbă, Robin se năpusti asupra cavalerului, îşi înfipse mâinile în 
gâtul lui şi-l trânti la picioarele Mariannei. 

— Ticălosule! strigă Robin, ţinând piciorul pe pieptul lui 
Hubert. Încerci să brutalizezi o femeie?! 

Marianne, în lacrimi, căzu în braţele logodnicului său. 

— Fii binecuvântat, dragul meu Robin! spuse ea. Mai mult 
decât viaţa, mi-ai salvat onoarea. 

— Scumpa mea Marianne — răspunse tânărul, n-am cerut 
niciodată altă favoare lui Dumnezeu decât să mă găsesc lângă 
tine când eşti în primejdie. Binecuvântată fie providenţa care 
mi-a călăuzit paşii! Linişteşte-te, ai să-mi spui după aceea ce s-a 
petrecut înainte de fericita mea sosire. Cât despre dumneata, 
ticălos neruşinat — continuă Robin Hood, întorcându-se spre 
cavalerul care se ridicase între timp — pleacă de aici! O respect 
prea mult pe tânăra pe care ai avut îndrăzneala s-o insulţi, ca 
să-mi îngădui să te lovesc în faţa ei. leşi!... 

Nu vom încerca să descriem furia seducătorului ticălos: 
aducea a nebunie. Ochii lui aruncau spre tânăra pereche o 
privire încărcată de ură; mormăi câteva cuvinte neînţelese şi, 
dezarmat, ridicol, insultat, făcut de ruşine, ieşi pe uşă, cobori 
clătinându-se treptele pe care le urcase atât de vesel şi se 
îndepărtă de castel. Robin Hood o ţinea strâns la piept pe 
Marianne, iar fata continua să plângă, căutând să-i explice 
salvatorului ei cât se bucura de prezenţa lui. 

— Marianne, scumpa mea Marianne — spunea Robin, blând 
— n-ai de ce să te mai temi, sunt cu tine. Hai, ridică-ţi spre mine 
chipul tău frumos, vreau, vreau să-l văd liniştit şi surăâzător. 
Marianne încercă să răspundă drăgăstoasei cereri a prietenului 
său, dar nu putu scoate nici un cuvânt, atât era de tulburată. 
Cine este tânărul acesta, draga mea? întrebă Robin după un 


timp de tăcere, aşezându-se alături de tânăra fată, care încă 
mai tremura. 

— Un senior normand ale cărui domenii se învecinează cu 
Barnsdale — răspunse fata, cu teamă. 

— Un normand?! strigă Robin. Cum se poate ca unchiul 
meu să primească în casă un om care aparţine acestui neam 
blestemat? 

— Dragul meu Robin — zise Marianne — după cum ştii, sir 
Guy este un bătrân prevăzător şi înţelept: nu-l judeca înrâurit de 
mânia care te stăpâneşte acum. Dacă l-a primit în casă pe 
cavalerul Hubert de Boissy, fii sigur că a avut un motiv serios ca 
s-o facă. Ca şi dumneata, ba poate chiar mai mult, sir Guy îi 
dispreţuieşte pe normanzi. În afară de prevedere, care l-a silit 
pe unchiul dumitale să-l primească pe cavaler, au mai fost la 
mijloc viclenia, abilitatea şi prefăcătoria mieroasă cu care acesta 
a reuşit să câştige bunăvoința întregii familii. Sir Hubert se arăta 
atât de respectuos, de umil şi de devotat, încât toată lumea s-a 
lăsat înşelată de cinstea aparentă a caracterului său. 

— Şi dumneata, Marianne? 

— Eu — spuse fata — eu nu stăteam să-l judec, dar găseam 
în privirea lui ceva fals care mă împiedica să am încredere. 

— Cum a reuşit să pătrundă în camera dumitale? 

— Nu ştiu. Plângeam pentru că... şi tânăra fată îşi plecă 
privirea, roşindu-se. 

— Pentru că?... o întrebă Robin, drăgăstos. 

— Pentru că nu mai veneai — spuse Marianne, cu un surâs 
blând. 

— lubita mea dragă!... 

— Un zgomot uşor mi-a atras atenţia, am ridicat capul şi l- 
am văzut pe cavaler. Îl părăsise pe sir Guy pentru un motiv 
oarecare, îndepărtase slujitoarele, şi-şi pusese oamenii să 
supravegheze casa. 

— Ştiu — o întrerupse Robin — am răsturnat doi care au 
încercat să-mi aţină calea. 

— Oh, dragă Robin, m-ai salvat! Fără dumneata aş fi fost 
moartă acum; eram gata să mă înjunghii, când am auzit sunetul 
cornului dumitale. 

— Unde locuieşte ticălosul ăsta? întrebă Robin, scrâşnind 
din dinţi. 


— La câţiva paşi de aici — spuse fata, ducându-l pe Robin 
spre fereastră. Vino — continuă ea — vezi clădirea aceea al 
cărei acoperiş întrece copacii din parc? Acela este castelul 
seniorului de Boissy. 

— Mulţumesc, dragă Marianne, dar acum să nu mai vorbim 
de omul acela, sufăr că mâinile lui ticăloase ţi-au putut atinge 
mâinile. Să vorbim despre noi, despre prietenii noştri. Am să-ţi 
dau veşti bune, dragă Marianne, veşti care au să te facă fericită. 

— Vai, dragă Robin — zise fata, cu amărăciune — sunt atât 
de puţin obişnuită cu bucuria, încât nici măcar nu pot să sper la 
o întâmplare fericită. 

— Şi totuşi greşeşti, draga mea. Haide, uită ceea ce s-a 
întâmplat şi încearcă să ghiceşti care sunt aceste veşti bune. 

— Oh, dragă Robin! strigă fata. Vorbele dumitale mă fac să 
cred într-o fericire nesperată. Ai obţinut iertarea regelui? Da? 
Eşti liber şi nu mai eşti silit să fugi de oameni? 

— Nu, Marianne, nu, sunt tot un biet proscris; nu-i vorba de 
mine. 

— Atunci, de fratele meu, de dragul meu Allan? Unde este, 
Robin? Când va veni să mă vadă? 

— Sper că o să vină foarte curând — zise Robin. Am primit 
veşti de la el printr-un om care a intrat în ceata mea. Acest om, 
care a fost făcut prizonier de normanzi când ne-am încăierat cu 
soldaţii cruciați în pădurea Sherwood, a fost silit să intre în 
slujba baronului Fitz Alwine. Baronul împreună cu lady 
Christabel s-a înapoiat ieri la castelul din Nottingham. O dată cu 
el a venit şi saxonul făcut soldat, dar primul gând al acestuia a 
fost să treacă de partea noastră. El mi-a spus că Allan Clare 
avea un rang de vază în armata regelui Franţei şi că era pe 
punctul de a obţine o învoire ca să petreacă vreo câteva luni în 
Anglia. 

— lată o veste foarte fericită, dragă Robin — spuse 
Marianne — ca totdeauna eşti îngerul păzitor al sărmanei 
dumitale prietene. Allan te iubeşte mult, dar o să te iubească şi 
mai mult când am să-i spun cât ai fost de generos şi de bun cu 
cea care, fără ajutorul afecțiunii dumitale protectoare, ar fi murit 
de plictiseală, de tristeţe şi de grijă. 

— Dragă Marianne — răspunse tânărul — să-i spui lui Allan 
că am făcut tot ce mi-a stat în putinţă ca să te ajut să înduri cu 


răbdare durerea pe care ţi-o pricinuia absenţa lui; să-i spui că 
am fost pentru dumneata un frate iubitor şi devotat. 

— Un frate? Ah, mai mult decât un frate — rosti încet 
Marianne. 

— lubita mea dragă — murmură Robin, strângând-o la piept 
— spune-i că te iubesc cu patimă şi că toată viaţa mea îţi 
aparţine. 

Drăgăstoasa convorbire dintre cei doi tineri se prelungi 
mult şi dacă s-a întâmplat ca Robin să strângă prea tare mâinile 
frumoasei sale logodnice în mâinile lui, această afectuoasă 
mângâiere s-a păstrat în limitele caste ale unei dragoste pline 
de respect. 

A doua zi, cum se lumină de ziuă, Robin Hood încălecă şi, 
fără să anunţe nimănui această plecare precipitată, se îndreptă 
grăbit spre pădurea Sherwood. Din ordinul său, vreo cincizeci de 
oameni, sub comanda  Micului-john, se îndreptară spre 
Barnsdale, unde se ascunseră în preajma satului, în aşteptarea 
ultimelor instrucţiuni din partea tânărului lor şef. Chiar în 
aceeaşi seară, Robin Hood îşi duse oamenii într-o pădurice din 
faţa castelului lui Hubert de Boissy şi le povesti în câteva 
cuvinte mârşava purtare a cavalerului normand. 

— Am aflat — adăugă Robin, că Hubert de Boissy 
pregăteşte o răzbunare cumplită; şi-a adunat cei patruzeci de 
vasali ai săi şi în noaptea asta vrea să atace castelul scumpei 
noastre rude şi prieten sir Guy de Gamwuell; plănuieşte să dea 
foc clădirilor, să omoare bărbaţii şi să răpească femeile. Ei bine, 
băieţi! Şi-a făcut aceste planuri uitând de noi. Noi vom apăra 
împrejurimile domeniului din Barnsdale. Victoria noastră nu 
poate fi pusă la îndoială. Cu îndemânare şi curaj, înainte! 

— Înainte! strigară cu înflăcărare pădurarii veseli. 

De cum se întunecă, pe porţile castelului lui Hubert de 
Boissy ieşi un pâlc de oameni ce se îndreptară în tăcere spre 
Barnsdale. Dar abia trecură hotarul domeniilor normandului, că 
un strigăt de război zbură peste capetele lor, îngheţându-i de 
spaimă. Hubert se aruncă în mijlocul lor şi începu să-i încurajeze 
cu gestul şi cu fapta, apoi se repezi înspre partea de unde 
venise strigătul ameninţător. In aceeaşi clipă, ca la un semn, 
pădurarii, ţăşniră din pădure şi se năpustiră asupra micii trupe. 
Incăierarea, care începu cu violenţă, avea să devină sângeroasă 
când Robin Hood se găsi faţă în faţă cu cavalerul de Boissy. 


Lupta fu cumplită. Hubert se apără vitejeşte, dar Robin Hood, 
ale cărui forţe sporiseră însutit din pricina mâniei, făcu minuni 
de vitejie şi-şi împlântă sabia, până la gardă, în pieptul 
cavalerului normand. Vasalii cerură îndurare şi Robin se arătă 
generos. Odată duşmanul ucis, porunci încetarea luptei. Castelul 
Boissy fu dat pradă flăcărilor, iar stăpânul acestui minunat 
domeniu, spânzurat de un copac de pe drum. 
Marianne era răzbunată. 


Proscrisul 


Capitolul | 


În primele ore ale unei frumoase dimineţi de august, Robin 
Hood, cu inima plină de bucurie şi cu cântecul pe buze, se 
plimba singur pe o potecă îngustă din pădurea Sherwood. 
Deodată auzi un glas puternic cântând o baladă de-a lui, însă cu 
nişte intonaţii atât de ciudate încât cel care o cânta dovedea o 
totală necunoaştere a regulilor muzicale. 

— Pe Maica Precistă! murmură tânărul, ascultând atent 
cântecul necunoscutului. lată un lucru care mi se pare foarte 
ciudat. Cuvintele pe care le-am auzit sunt făcute de mine încă 
de pe vremea când eram un copilandru, dar nu le-am dat 
nimănui să le înveţe. 

Tot gândindu-se astfel, Robin se strecură în spatele unui 
copac ca să aştepte acolo trecerea călătorului necunoscut. 


Acesta se arătă curând. Ajuns în dreptul stejarului la rădăcina 
căruia se aşezase Robin, el îşi aruncă privirea înspre adâncul 
pădurii. 

— Oho! exclamă necunoscutul, zărind prin desiş o minunată 
turmă de cerbi. lată nişte cunoştinţe vechi, ia să vedem dacă 
mai am încă ochiul bun şi mâna sigură. Pe sfântul Pavel, o să-mi 
facă plăcere să trag o săgeată în voinicul acela care păşeşte 
agale. 

Zicând acestea, străinul luă o săgeată din tolbă, o potrivi în 
arc şi ochi cerbul, care căzu lovit de moarte. 

— Bravo! strigă o voce glumeaţă. Lovitura vădeşte o mare 
iscusinţă!... 

Surprins, străinul se întoarse brusc: 

— Credeţi, messire? zise el, cereetându-l pe Robin din cap 
până în picioare. 

— Desigur, sunteţi foarte îndemânatic. 

— Ce-i drept e drept — rosti necunoscutul, cu glas 
dispreţuitor. 

— Fără îndoială şi mai cu seamă pentru un om care nu-i 
obişnuit să vâneze cerbi. 

— De unde ştiţi că nu-s obişnuit cu asemenea exerciţii? 

— După felul cum ţineţi arcul. Pun rămăşag pe ce vreţi, 
domnule necunoscut, că vă pricepeţi mai bine să doborâţi un 
om pe câmpul de luptă decât să culcaţi la pământ un cerb, în 
desiş. 

— Straşnic răspuns! strigă străinul, râzând. Mi-e oare 
îngăduit să aflu numele unui om cu privirea atât de ageră, încât 
poate să judece, după o singură lovitură, care-i deosebirea 
dintre un soldat şi un pădurar? 

— În treburile de faţă, numele meu este de mică în- 
semnătate, domnule. Pot să vă înşir însă calităţile mele. Sunt 
unul din paznicii principali ai acestei păduri şi n-am poftă să las 
cerbii fără apărare, la bunul plac al celor care se gândesc să 
tragă în ei numai ca să-şi încerce dibăcia. 

— Prea puţin îmi pasă de pofta dumitale, frumosule pădurar 
— răspunse necunoscutul, cu hotărâre — şi să ştii că n-ai să mă- 
mpiedici dumneata să trag cu săgețile mele unde am chef; am 
să omor cerbi, pui de căprioară, tot ce-mi place. 

— Asta nu v-ar fi greu, dacă eu nu m-aş împotrivi, însă 
pentru că sunteţi un straşnic vânător — zise Robin — vă fac o 


propunere. Ascultaţi: sunt şeful unei cete de oameni hotărâți, 
isteţi şi foarte îndemânatici în tot felul de exerciţii potrivite cu 
îndeletnicirea lor. Cred că sunteţi un băiat cumsecade. Dacă 
aveţi o inimă cinstită şi o fire paşnică şi împăciuitoare, m-aş 
bucura să vă primesc în ceata mea. Odată intrat, veţi putea să 
vânaţi; dar dacă nu primiţi propunerea mea, vă poftesc să 
părăsiţi pădurea fără întârziere. 

— Într-adevăr, domniile paznic, vorba vă e plină de 
îngâmfare. Ei bine, luaţi acum aminte la ce vă spun şi eu. Dacă 
nu vă grăbiţi să-mi întoarceţi spatele, o să vă dau un sfat care, 
fără vorbă multă, o să vă-nveţe să vă măsuraţi cuvintele; acest 
sfat, drăguţule, o să fie o ploaie de lovituri de ciomag trase fără 
a sta mult pe gânduri. 

— Tu să mă loveşti pe mine? strigă dispreţuitor Robin. 

— Da, eu. 

— Măi băiete — zise Robin — nu vreau să mă-nfurii, căci ar 
fi vai de tine, însă dacă n-o iei numaidecât din loc, mai întâi o să 
fii straşnic pedepsit, apoi să-ţi luăm măsura gâtului şi-o să 
vedem cât de greu ţi-atârnă trupul sus pe craca cea mai înaltă 
din pădure. 

Străinul izbucni în râs. 

— Să fiu bătut şi spânzurat! spuse el. lată un lucru ciudat, 
dacă n-ar fi cu neputinţă. Hai, încearcă, te-aştept. 

— Nu-mi dau osteneala să ciomăgesc cu mâna mea pe toţi 
fanfaronii întâlniți în drum, dragă prietene — răspunse Robin. 
Am oameni care fac în numele meu această slujbă necesară. Am 
să-i chem şi tu ai să te lămureşti cu ei. 

Robin Hood duse cornul la gură şi era gata să-şi 
slobozească chemarea, când străinul puse o săgeată în arc şi 
strigă cu asprime: 

— Opreşte-te sau te omor! 

Robin lasă cornul să-i cadă din mână, luă arcul şi, 
repezându-se spre străin cu o nebănuită sprinteneală, strigă la 
rându-i: _ 

— Nesăbuitule! Nu-ţi dai seama cu cine te pui? Inainte de a 
mă fi atins tu, te-aş fi lovit eu, iar moartea pe care mi-ai fi 
trimis-o te lua întâi pe tine. Fii om cu judecată! Suntem străini şi 
unul şi celălalt şi ne purtăm ca nişte duşmani fără a avea o 
pricină cu temei. Arcul este o armă sângeroasă. Pune-ţi săgeata 


în tolbă şi fiindcă vrei să te joci cu ciomagul, fie ciomagul! 
Primesc lupta! 

— Fie ciomagul! repetă străinul, iar cel ce va avea 
îndemânarea să lovească la cap, va fi nu numai învingător, dar 
va putea să hotărască soarta potrivnicului său după cum îi va fi 
voia. 

— Mă-nvoiesc — răspunse Robin — dar bagă de seamă la 
urmările pe care singur le-ai vrut, căci dacă te fac să-mi ceri 
îndurare, am dreptul să te iau în ceata mea. Primeşti? 

— Da. 

— Prea bine şi fie ca cel mai îndemânatic să învingă! 

— Amin! încheie străinul. 

Lupta începu. Loviturile date la nimereală de cei doi 
adversari îl copleşiră pe străin, care nu izbuti să-l atingă pe 
Robin nici măcar o singură dată. Mânios şi răsuflând din greu, 
bietul băiat aruncă arma. 

— Stai, opreşte-te! zise el. Sunt frânt de oboseală. 

— Te recunoşti învins? întrebă Robin. 

— Nu, însă recunosc că eşti cu mult mai presus decât mine. 
Te pricepi de minune să mânuieşti ciomagul şi asta-i spre folosul 
tău; cât de cât, trebuie ca lupta să fie pe măsura amândurora. 
Ştii să mânuieşti sabia? 

— Da — răspunse Robin. 

— Vrei să ne luptăm mai departe cu sabia? 

— Cum de nu. 

Îşi luară săbiile. Îndemânatici şi unul şi celălalt, se luptară 
un sfert de ceas fără să poată să se rănească. 

— Opreşte-te! strigă Robin deodată. 

— Eşti obosit? întrebă străinul, cu un surâs triumfător. 

— Da — răspunse sincer Robin — şi-apoi socotesc că o 
luptă cu sabia este un lucru foarte puţin plăcut. Ciomagul e 
altceva: loviturile lui sunt mai puţin primejdioase şi, într-un fel, 
mai folositoare. Sabia are ceva aspru şi crud. Deşi am obosit, 
într-adevăr — adăugă Robin, cercetând chipul necunoscutului, 
care purta pe cap o tichie ce-i ascundea o parte din frunte — nu- 
i asta singura pricină care m-a făcut să cer întreruperea luptei. 
De când mă aflu în faţa ta, mi-au reînviat în minte amintiri din 
copilărie; privirea ochilor tăi mari şi albaştri nu mi-e 
necunoscută. Glasul tău îmi aminteşte glasul unui prieten, inima 
mea se simte îmboldită spre tine. Spune-mi cum te cheamă. 


Dacă tu eşti acela pe care-l iubesc şi pe care-l aştept cu toată 
nerăbdarea unei adânci şi duioase prietenii, fii binevenit! Dacă 
eşti un străin, nu-i nimica, vei fi tot binevenit. Te voi îndrăgi 
pentru tine şi pentru amintirile dragi ce se trezesc în mine când 
te văd. 

— Vorba ţi-e blândă şi mă farmecă, domnule pădurar — 
răspunse necunoscutul — dar, spre marea mea părere de rău, 
nu pot să-ţi îndeplinesc cinstita dumitale cerere. Nu sunt liber; 
numele meu este o taină pe care prevederea mă sfătuieşte s-o 
păstrez cu grijă. 

— N-ai de ce să te temi de mine — spuse Robin — eu sunt 
ceea ce oamenii numesc un proscris. De altfel, nu sunt în stare 
să trădez încrederea unei inimi care s-a încredinţat inimii mele 
şi dispreţuiesc josnicia omului care ar îndrăzni să dea în vileag 
chiar o taină aflată întâmplător. Spune-mi numele tău. (Străinul 
mai şovăi o clipă.) Îţi voi fi prieten — adăugă Robin, cu sinceri- 
tate. 

— Primesc — răspunse necunoscutul. Mă numesc William 
Gamwell. 

Robert scoase un strigăt: 

— Will! Will! Dragul meu Will Roşcovanul! 

— Da. 

— Şi eu sunt Robin Hood. 

— Robin! strigă tânărul, aruncându-se în braţele prietenului 
său. Ce fericire! 

Cei doi tineri se îmbrăţişară călduros, apoi, cu ochii 
strălucind de o bucurie negrăită, se cercetară unul pe altul, 
uimiţi, tulburaţi. 

— Şi eu care te-am ameninţat! spuse Will. 

— Şi eu care nu te-am recunoscut! spuse Robin. 

— Am vrut să te ucid! strigă Will. 

— Şi eu te-am ciomăgit! continuă Robin, izbucnind în râs. 

— Ah! Ce face... Maud? 

— Foarte bine. 

— Cum e?... 

— Aceeaşi fată încântătoare care te iubeşte Will, care 
numai pe tine te iubeşte pe lume. A plâns, biata fată, din pricina 
lipsei tale. Şi tu, sărmane Will, ai suferit mult. În schimb, ai să fii 
fericit dacă tot o mai iubeşti pe buna şi frumoasa Maud. 


— Cum adică, o mai iubesc? Cum poţi să mă-ntrebi aşa 
ceva, Robin? Ah, sigur c-o iubesc şi Dumnezeu s-o 
binecuvânteze că nu m-a uitat! Nici o clipă n-am încetat mă 
gândesc la ea şi chipul ei scump era închis în inima mea şi-mi da 
putere; ea a fost curajul soldatului pe câmpul de luptă, 
mângâierea prizonierului în bezna temniţei. Robin, Maud mi-a 
fost gând şi vis, nădejde şi viitor. Datorită ei am putut să îndur 
cele mai crunte lipsuri, cele mai dureroase cazne. Dumnezeu 
mi-a sădit în inimă o nezdruncinată încredere în viitor; am fost 
încredinţat că am s-o revăd pe Maud şi că am să fiu soţul ei, ca 
să-mi petrec alături de ea ultimii ani ai vieţii. 

— Această nădejde care nu te-a părăsit este pe cale să se 
îndeplinească, dragă Will — spuse Robin. 

— Da, nădăjduiesc, sau mai bine zis am această dulce 
credinţă. Ca să-ţi dovedesc, prietene Robin, cât de mult m-am 
gândit la scumpa copilă, o să-ţi povestesc un vis pe care l-am 
avut pe când mă aflam în Normandia. Cu toate că a fost acum 
aproape o lună, tot îl mai ţin minte. Se făcea că zăceam în 
fundul unei temnițe, cu mâinile legate, cu trupul ferecat în 
lanţuri şi cum stam aşa, am văzut-o deodată pe Maud lângă 
mine, palidă ca o moartă şi plină de sânge. Sărmana fată 
întindea spre mine mâinile-i rugătoare, dar eu nu înţelegeam ce 
vrea, deşi vedeam că suferă cumplit şi că mă cheamă în ajutor. 
Cum ţi-am spus, eu eram ferecat în lanţuri, mă tăvăleam pe jos 
şi, în neputinta mea, muşcam fierul ce-mi încercuia braţele. Cu 
un cuvânt, mă străduiam din răsputeri să mă târăsc până la 
Maud. Deodată, lanţurile începură să-şi slăbească strânsoarea, 
apoi căzură. Am sărit în picioare şi m-am repezit spre Maud. Am 
luat-o în braţe pe biata fată, aşa plină de sânge şi i-am acoperit 
cu sărutări fierbinţi obrajii palizi. Puțin câte puţin, sângele, care i 
se oprise în vine, începu încetul cu încetul să-şi ia drumul firesc. 
Buzele sărmanei Maud începură şi ele să prindă viaţă, apoi 
copila deschise ochii ei mari, negri şi mă învălui cu o privire 
recunoscătoare şi drăgăstoasă care mă mişcă până în adâncul 
sufletului; inima îmi tresăltă de fericire şi am scos un oftat din 
pieptul ce-mi ardea. Sufeream şi eram fericit în acelaşi timp. M- 
am dat jos din pat, hotărât să mă întorc în Anglia. Voiam s-o 
revăd pe Maud, pe Maud, care, de bună seamă, era nefericită, 
pe Maud, care, de bună seamă, avea nevoie de ajutorul meu. M- 
am înfăţişat pe dată căpitanului meu, care odinioară fusese 


intendentul tatălui meu şi de la care mă credeam în drept să-mi 
arate multă bunăvoință şi înţelegere. Nu i-am spus din ce pricină 
doresc să mă întorc în Anglia, căci, nu încape îndoială, ar fi râs 
de mine; i-am spus numai ce voiam. Cu multă asprime, a refuzat 
să-mi acorde învoire; dar acest prim neajuns nu m-a descurajat; 
eram, ca să zic aşa, cuprins de o furie nestăvilită de a o revedea 
pe Maud şi atunci l-am rugat pe omul acesta, căruia altădată îi 
poruncisem, l-am implorat să-mi primească cererea. Chiar dacă 
o să-ţi fie milă de mine, eu tot am să merg cu povestirea până la 
capăt. M-am aruncat în genunchi în faţa lui, dar slăbiciunea mea 
l-a făcut să zâmbească şi, cu o lovitură de picior, m-a dat de-a 
berbeleacul. Atunci, Robin, m-am ridicat; aveam sabia la mine, 
am tras-o din teacă şi, fără să mă gândesc, fără să şovăi o clipă, 
l-am ucis pe ticălosul acela. De atunci sunt urmărit; oare mi-or fi 
pierdut urma? Sper. lată de ce, Robin, luându-te drept străin, n- 
am vrut să-ţi spun cum mă cheamă, dar binecuvântat fie cerul 
că m-a călăuzit spre dumneata! Acum să vorbim de Maud. Tot la 
Gamwell Hall stă? 

— La Gamwell Hal, dragă Will?! repetă Robin. Vasăzică nu 
ştii ce s-a petrecut? 

— Nu. Dar ce s-a întâmplat? Mă sperii. 

— Linişteşte-te. Nenorocirea care a lovit familia dumitale s- 
a reparat în parte; timpul şi resemnarea au şters urmele unui 
fapt foarte dureros: castelul şi satul Gamwell au fost nimicite. 

— Nimicite? strigă Will. Maica lui Dumnezeu! Şi mama, 
spune-mi Robin şi scumpul meu tată şi sărmanele mele surori? 

— Toată lumea e bine, linişteşte-te; familia dumitale 
locuieşte acum la Barnsdale. Mai târziu am să-ţi povestesc în 
amănunt nefericitele întâmplări. Deocamdată este destul să ştii 
că această sălbatică distrugere a fost săvârşită de normanzi, 
care au plătit scump pentru fărădelegea lor. Am ucis două treimi 
din trupele trimise de regele Henric. 

— De regele Henric? strigă William. Apoi, după o oarecare 
şovăire, adăugă: Robin, mi-ai spus că eşti primul pădurar al 
acestei păduri, păi atunci eşti neîndoielnic în slujba regelui, nu? 

— Nu chiar aşa, bălăiorul meu verişor — răspunse tânărul, 
râzând. Pentru munca de pădurar îmi plătesc normanzii, adică 
cei bogaţi, căci de la cei săraci nu cer nimic. Sunt într-adevăr 
pădurar; dar pe socoteala mea şi a veselilor mei tovarăşi. Într-un 


cuvânt, William, sunt stăpânul pădurii Sherwood şi-mi voi apăra 
drepturile şi privilegiile mele împotriva tuturor pretendenţilor. 

— Nu te-nţeleg, Robin — spuse Will, foarte mirat. 

— Am să-ţi explic mai limpede. Zicând acestea, Robin duse 
cornul la gură şi scoase trei sunete ascuţite, care abia 
pătrunseră în inima pădurii, că William şi văzu ieşind din desiş, 
din luminiş, din dreapta şi din stânga vreo sută de oameni, toţi 
purtând veşminte frumoase, a căror culoare verde se potrivea 
de minune cu înfăţişarea lor semeaţă. Oamenii aceştia înarmaţi 
cu arcuri, scuturi şi săbii scurte se adunară în tăcere în jurul 
căpeteniei lor. William căscă ochii mari şi-l privi uimit din cale 
afară pe Robin. O clipă, tânărul se amuză de uluitoarea surpriză 
pe care i-o stârnise vărului său atitudinea respectuoasă a 
oamenilor sosiți în grabă la chemarea cornului, apoi, punându-și 
mâna pe umărul lui Will, spuse râzând: 

— Băieți, iată un om care, într-o luptă cu sabia, m-a silit să 
cer îndurare. 

— EI?! strigară oamenii, cercetându-l pe Will cu vădită 
curiozitate. 

— Da, el m-a învins şi sunt mândru de victoria lui pentru că 
are mâna sigură şi inima cinstită. 

Micul-john, care părea mai puţin încântat decât Robin de 
îndemânarea lui William, făcu un pas spre mijlocul cercului şi se 
adresă tânărului: 

— Străine, dacă l-ai făcut pe viteazul Robin Hood să-ţi ceară 
îndurare, de bună seamă că eşti nemaipomenit de puternic, însă 
nu te vei putea bucura de gloria de a fi biruit pe căpetenia 
pădurarilor veseli, fără să fii cât de cât altoit de locotenentul lui. 
Eu sunt foarte tare în lupta cu ciomagul, vrei să te iei la 
întrecere cu mine? Dacă ai să mă faci să strig: "Destul!", am să 
te proclam cel mai bun luptător cu sabia din toată tara 

— Dragă Micule John — spuse Robin — pun rămăşag pe o 
tolba cu săgeți contra unui arc din lemn de tisă că acest flăcău 
viteaz va învinge. 

— Primesc îndoit rămăşagul, stăpâne — răspunse John — şi 
dacă străinul câştigă, va putea fi numit nu numai cel mai bun 
luptător cu sabia, dar şi cel mai bun mânuitor de bâtă din vesela 
Anglie. 

Auzindu-l pe Robin Hood numindu-l Micul-john pe tânărul 
uriaş, cu faţa arsă de soare, care sta în faţa lui, Will simţi în 


inimă un adevărat fior; totuşi nu lăsă nimic să se vadă. Chipul lui 
rămase calm; îşi trase pe ochi boneta pe care o purta pe cap şi, 
răspunzând printr-un zâmbet la semnele pe care i le făcea 
Robin, îşi salută grav adversarul şi, cu ciomagul în mână, 
aşteptă primul atac. 

— Păi bine, Micule-John — strigă Will în clipa când tânărul 
se pregătea să înceapă lupta — vrei să te baţi cu Will 
Roşcovanul, cu drăguţul Will, aşa cum aveai obiceiul să-i spui? 

— Doamne Dumnezeule! strigă Micul-John, lăsând ciomagul 
să-i cadă din mână. Glasul ăsta... şi privirea!... 

Apoi făcu câţiva paşi şi, clătinându-se ca ametit, se sprijini 
de umărul lui Robin. 

— Ei, da! glasul ăsta este al meu, vere John! strigă Will, 
aruncându-şi boneta în iarbă. Priveşte-mă! 

Pletele lungi, roşii se revărsară în bucle mătăsoase 
încadrând chipul tânărului, iar Micul-john, după ce privi cu 
admiraţie mută faţa zâmbitoare a vărului său, se repezi spre el, 
îl luă în braţe şi-i spuse cu o neasemuită dragoste: 

— Fii binevenit, Will, dragul meu Will, în vesela Anglie, în 
casa strămoşilor tăi, tu care, prin înapoierea ta, aduci bucurie, 
fericire şi mulţumire. Mâine, cei din Barnsdale vor fi în 
sărbătoare, mâine vor strânge în braţe pe cel pe care-l credeau 
pierdut pentru totdeauna. Ceasul care te-a adus în mijlocul 
nostru este binecuvântat de cer, scumpul meu Will. Sunt fericit 
să... să... să te revăd... Să nu crezi, Will, că sunt un om slab dacă 
vezi câteva lacrimi pe obraz; nu, nu, nu plâng, dimpotrivă sunt 
fericit, foarte fericit... 

Bietul John nu se mai putu stăpâni; braţele sale, care-l 
ţineau înlănţuit pe Will, se strânseră convulsiv şi el începu să 
plângă în tăcere. William împărtăşea şi el mişcătoarea bucurie a 
vărului său şi Robin Hood îi lăsă o clipă unul în braţele celuilalt. 
După ce trecu prima emoție, Micul-john îi povesti lui Will, cât 
mai pe scurt cu putinţă, peripeţiile înfricoşătoarei nenorociri 
care-i izgonise din Gamwell Hall. După ce-şi sfârşi povestirea, 
Robin şi John îl duseră pe Will să-i arate diferitele adăposturi pe 
care ceata lor le înjghebase în pădure şi, la cererea lui, fu înrolat 
în trupă cu gradul de locotenent, ceea ce-l aşeza în acelaşi rând 
cu Micul-john. A doua zi de dimineaţă, Will îşi mărturisi dorinţa 
de a merge la Barnsdale. Cum era şi firesc, cererea fu înţeleasă 
de Robin, care hotărî pe loc să-l însoţească împreună cu Micul- 


John. Fraţii lui Will sosiseră cu două zile mai înainte la Barnsdale, 
unde se făceau pregătiri pentru a serba ziua de naştere a lui sir 
Guy. Sosirea lui William avea să facă din această sărbătoare o 
mare bucurie. 

După ce dădu oamenilor săi ordinele necesare, Robin Hood, 
însoţit de cei doi prieteni, porni spre Mansfeld, de unde urmau 
să ia caii pentru drum. Mergeau plini de veselie. Robin cânta cu 
vocea lui caldă şi armonioasă cele mai frumoase balade, iar Will, 
beat de fericire, ţopăia alături de el, repetând fără noimă 
refrenul cântecelor. Chiar şi Micul-john îndrăznea din când în 
când să scoată câte o notă falsă, ceea ce îl făcea pe Will să râdă 
cu lacrimi şi pe Robin să se alăture acestei veselii. Dacă un 
străin i-ar fi văzut pe prietenii noştri, de bună seamă şi-ar fi 
închipuit că are de-a face cu niscai oaspeţi ghiftuiţi de vreo 
gazdă generoasă, într-atât este de adevărat că beţia inimii se 
aseamănă cu beţia pe care o dă vinul. 

Ajunşi aproape de Mansfeld, veselia lor zgomotoasa fu 
brusc curmată. Trei oameni îmbrăcaţi în haine de pădurari 
ţâşniră dintr-un tufiş şi se aşezară de-a latul drumului pe care 
veneau cei trei tineri, cu aerul hotărât de a le aţine calea. Robin 
Hood şi prietenii lui se opriră o clipă, apoi tânărul îi cercetă din 
ochi pe străini şi-l întrebă cu glas poruncitor: 

— Cine sunteţi şi ce căutaţi aici? 

— Tocmai vroiam şi eu să vă întreb acelaşi lucru — 
răspunse un flăcău vânjos, cu umerii pătraţi, care, înarmat cu un 
ciomag şi cu un iatagan, părea foarte pregătit să reziste unui 
atac. 

— Adevărat? răspunse Robin. Ei bine, sunt foarte fericit că 
v-am cruțat osteneala, căci, dacă aţi fi îndrăznit să-mi puneţi 
mie o asemenea întrebare neobrăzată, s-ar fi putut să vă dau un 
atare răspuns, încât să vă pară rău toată viaţa pentru 
îndrăzneala voastră. 

— Vorba ţi-e semeaţă, băiete — răspunse pădurarul, în 
zeflemea. 

— Mai puţin semeaţă decât fapta, dacă-ai fi avut 
neprevederea să-mi pui întrebări. Eu nu răspund, eu întreb. Aşa 
că vă mai întreb pentru o ultimă oară: cine sunteţi şi ce căutaţi 
aici? judecând după înfăţişarea voastră măreaţă, s-ar părea că 
pădurea Sherwood este proprietatea voastră. 


— Slavă Domnului, băiete, ai o gură!... Vasăzică îmi faci 
cinstea să-mi făgăduieşti o ciomăgeală dacă-ţi pun şi eu aceeaşi 
întrebare pe care tu mi-ai pus-o mie. Minunat! Şi-acum, veselul 
meu străin, am să-ţi dau o lecţie de bună-cuviinţă şi am să 
răspund la întrebarea ta. După aceea, ai să simţi pe pielea ta 
cum îi pedepsesc eu pe proşti şi pe neobrăzaţi. 

— Fie — răspunse vesel Robin — spune-mi repede cum te 
cheamă şi cu ce te-ndeletniceşti, pe urmă o să mă baţi dacă o 
să poţi; o doresc din toată inima. 

— Sunt paznicul acestei părţi din pădure; drepturile mele 
de supraveghere se întind de la Mansfeld până la o răspântie 
largă ce se află la vreo şapte mile de aici. Aceşti doi oameni 
sunt ajutoarele mele. Împuternicirea am primit-o de la regele 
Henric şi, din porunca lui, ocrotesc cerbii de tâlhari ca voi. Ai 
înţeles? 

— Foarte bine, dar dacă dumneata eşti paznicul acestei 
păduri, atunci eu şi tovarăşii mei ce mai suntem? Până acum, eu 
m-am crezut singurul om care are dreptul la acest titlu. Este 
adevărat că eu nu-l deţin din bunătatea regelui Henric, ci din 
propria mea voinţă, care aici este atotputernică pentru că se 
numeşte dreptul celui mai tare. 

— Adică tu eşti şeful care supraveghează pădurea 
Sherwood?! reluă dispreţuitor pădurarul. Glumeşti! Eşti doar un 
ticălos şi nimic altceva. 

— Dragă prietene — răspunse Robin, cu vioiciune — cauţi 
să mă dai gata cu persoana ta plină de însemnătate, dar nu tu 
eşti paznicul cu ale cărui titluri te făleşti în faţa mea. Eu îl 
cunosc pe-acela. 

— Ha, ha! râse paznicul. Poţi să-mi spui cum îl cheamă? 

— Fără doar şi poate. Îl cheamă John Cokle, morarul cel 
gras din Mansfeld. 

— Eu sunt feciorul lui. Mă numesc Much. 

— Tu eşti Much? Nu cred. i 

— Ba da, aşa este — zise Micul-john. Il cunosc din vedere. 
Mi s-a vorbit despre el ca despre un om iscusit în mânuirea 
ciomagului. 

— Nu te-au minţit, pădurare şi dacă tu mă cunoşti, pot să 
spun şi eu acelaşi lucru despre tine. Ai o statură şi un chip cu 
neputinţă să le uiţi. 

— Ştii cum mă cheamă? întrebă tânărul. 


— Vezi bine, jupâne John. 

— Eu sunt Robin Hood, paznicule Much. 

— Bănuiam eu, îndrăzneţule şi mă bucur că te-am întâlnit. 
O mare răsplată a fost făgăduită celui ce va pune mâna pe tine. 
De felul meu, sunt foarte ambițios, iar răsplata asta, care-i o 
sumă frumuşică, o să-mi prindă de minune. Azi am prilejul să 
pun mâna pe tine şi n-o să te las să-mi scapi. 

— Ai mare dreptate, tu care te-ngrijeşti să-ndestulezi 
spânzurătoarea! răspunse Robin, cu dispreţ. Atunci, dacă-i aşa, 
jos haina şi pune mâna pe sabie! Sunt omul tău! 

— Staţi! strigă Micul-John. Much e mai priceput în mânuirea 
ciomagului decât a sabiei; să ne batem tustrei. Eu am grijă de 
Much, Robin şi tu William, luaţi-i în primire pe ceilalţi, lupta va fi 
mai cumpănită. 

— Mă-nvoiesc — răspunse paznicul — ca să nu se spună că 
Much, fiul morarului din Mansfeld, a fugit din faţa lui Robin Hood 
şi a oamenilor săi atât de veseli. 

— Frumos răspuns! strigă Robin. Hai Micule-john, ia-l pe 
Much, dacă ţi l-ai ales ca adversar. Eu îl iau pe flăcăul ăsta 
voinic. Vrei să te baţi cu mine? îl întrebă Robin pe cel pe care 
întâmplarea i-l dăduse ca potrivnic. 

— Foarte bucuros, viteazule proscris! 

— Atunci să începem, iar Maica Domnului să dea biruinţă 
celor care merită sprijinul său. 

— Amen! încheie Micul-John. Sfânta Fecioară nu-l părăseşte 
niciodată la nevoie pe cel slab. 

— Nu părăseşte pe nimeni — spuse Much. 

— Pe nimeni — repetă Robin, făcându-şi cruce. 

După ce pregătirile de luptă fură isprăvite cu voioşie, Micul- 
John strigă voiniceşte: 

— Gata? 

— Gata — repetară Will şi Robin. 

O veche baladă, care a păstrat amintirea acestei lupte de 
neuitat, o povesteşte astfel: 


Într-o frumoasă zi pe la mijlocul verii 

Se luară la luptă, curajoşi şi puternici, 

De la al optulea ceas al dimineţii până la 
nămiezi 

Şi nu slăbiră lupta şi nici nu conteniră, 


lar John şi Will şi Robin, luptând fără 
încetare 

Nu-şi lăsară potrivnicii nici măcar să-i 
rănească. 


— Micule-John — spuse Much, răsuflând din greu, după ce îi 
ceruse îndurare — îţi ştiam de mult îndemânarea şi vroiam să 
mă lupt cu tine. Dorinţa mi s-a împlinit, m-ai învins, iar biruinţa 
ta mi-a dat o lecţie de modestie, care-mi va fi de mare folos. Mă 
credeam un bun mânuitor al ciomagului, dar tu m-ai învăţat că 
nu-s decât un prost. 

— Eşti un mânuitor grozav, prietene Much — răspunse 
Micul-john, strângând mâna pe care i-o întindea paznicul — şi-ţi 
meriţi pe deplin faima ta vitejească. 

— ţi mulţumesc pentru lauda adusă mie, pădurarule — 
spuse Much — însă cred că-i pornită mai degrabă din bună- 
cuviinţă decât din sinceritate. Crezi oare că mândria mea suferă 
din pricina unei înfrângeri neaşteptate? Nici pomeneală. Nu mă 
simt deloc umilit că am fost învins de un om ca tine. 

— Cinstite vorbe ai rostit, viteaz fiu de morar! zise vesel 
Robin. Dai dovadă că eşti înzestrat cu cea mai dorită dintre 
bogății: o inimă curată şi un suflet de saxon. Numai un om 
cinstit poate să primească, vesel şi fără pic de ură, o înfrângere 
ce i-a rănit mândria. Dă-mi mâna, Much şi iartă-mi cuvintele pe 
care ţi le-am spus când mi-ai vorbit de lăcomia-ţi plină de 
ambiţie. Nu te cunoşteam, iar disprețul meu nu te ţintea pe tine, 
ci doar cuvintele pe care le-ai rostit. Bei un pahar de vin de Rin? 
Să bem pentru fericita noastră întâlnire şi pentru viitoarea 
noastră prietenie. 

— lată mâna mea, Robin Hood, ţi-o dau din toată inima. Am 
auzit vorbe de laudă despre tine. Ştiu că eşti un nobil proscris, 
că cei săraci se bucură de ocrotirea-ţi generoasă. Te iubesc 
chiar şi cei care ar trebui să te urască: normanzii, duşmanii tăi. 
Toţi vorbesc despre tine cu stimă şi n-am auzit pe nimeni care 
să osândească cu temei faptele tale. Averea ţi-a fost luată, ai 
fost proscris, dar oamenii cinstiţi te iubesc fiindcă în casa ta 
nenorocirea şi-a făcut cuib. 

— Iţi mulţumesc pentru cuvintele tale bune, prietene Much; 
n-am să te uit niciodată şi te rog să-mi faci plăcerea să mergi 
împreună cu noi până la Mansfeld. 


— Robin, sunt al tău cu trup şi suflet — îi răspunse Much. 

— Şi eu — zise cel care se bătuse cu Robin. 

— Şi eu la fel — adăugă potrivnicul lui Will. 

Aşa că se îndreptară împreună spre oraş, vorbind, râzând şi 
ţinându-se de braţ. 

— Dragă Much — întrebă Robin Hood când ajunseră la 
Mansfeld — prietenii dumitale sunt oameni prevăzători? 

— De ce-mi pui această întrebare? 

— Pentru că tăcerea lor este necesară siguranţei mele. 
După cum cred că-ţi dai seama, vin aici în mare taină şi dacă un 
cuvânt nesăbuit ar da în vileag prezenţa mea într-un han din 
Mansfeld, localul hangiului meu ar fi numaidecât înconjurat de 
soldaţi, iar eu aş fi silit fie să fug, fie să mă bat .Astăzi nu mi-ar 
plăcea nici fuga, nici lupta. Sunt aşteptat în Yorkshire şi nu 
vreau să-mi întârzii plecarea. 

— Răspund de tovarăşii mei. Cât despre mine, să n-ai nici o 
grijă, dar eu cred, dragă Robin, că exagerezi primejdia. Doar de 
curiozitatea cetăţenilor din Mansfeld ai putea să te temi. Ei ar 
veni după dumneata, într-atâta sunt de dornici să vadă cu 
propriii lor ochi pe faimosul Robin Hood, eroul tuturor baladelor 
pe care le cântă tinerele fete. 

— Pe sărmanul proscris, vrei să spui, jupâne Much — zise 
tânărul, cu amărăciune. Nu-ţi fie frică să mă numeşti aşa; 
ruşinea acestui nume nu cade asupra mea, ci asupra capului 
aceluia care a rostit o hotărâre pe cât de crudă, pe atât de 
nedreaptă. 

— Bine, prietene; însă oricare ar fi numele pus alături de 
numele dumitale, este iubit şi respectat. 

Robin Hood strânse mâinile viteazului băiat. 

Fără să atragă atenţia, ei poposiră la un han mai retras şi 
se aşezară plini de voie bună în jurul unei mese pe care hangiul 
o acoperi repede cu o jumătate de duzină de sticle cu gâtul 
lung, pline cu acel vin straşnic de Rin care dezleagă limbile şi 
deschide inimile. Sticlele se succedară repede unele după altele, 
iar conversaţia deveni atât de vioaie şi de încrezătoare, încât 
Much vru s-o prelungească la nesfârşit. În cele din urmă, el îi 
ceru lui Robin să-l primească în ceata lui, iar tovarăşii lui Much, 
vrăjiţi de descrierea încântătoare a unei vieţi libere şi 
independente duse sub copacii bătrâni din pădurea Sherwood, 
urmară exemplul şefului lor şi se angajară cu tot sufletul să-l 


urmeze pe Robin Hood. Acesta primi propunerea pornită din 
inimă care i se făcu, iar Much, vrând să plece de îndată, ceru 
voie noului său şef să meargă şi să-şi ia rămas bun de la în- 
treaga familie. Micul-john trebuia să-l aştepte să se înapoieze, 
să-i ducă pe cei trei la adăpostul din pădure, să-i instaleze acolo, 
după care să se îndrepte spre Barnsdale, unde avea să-i 
găsească pe William şi pe Robin. După ce puseră la punct 
aceste amănunte, convorbirea lor luă alt curs. 

Cu câteva clipe înainte de a părăsi hanul, doi oameni 
intrară în sala unde se aflau ei. Primul dintre cei doi aruncă mai 
întâi o privire fugitivă asupra lui Robin Hood, se uită la Micul- 
John şi zăbovi cu luare-aminte asupra lui Will Roşcovanul. 
Atenţia lui fu atât de stăruitoare şi de vădită, încât tânărul băgă 
de seamă; tocmai se pregătea să-l întrebe pe noul venit ce vrea 
de la el, când acesta, dându-şi seama că a stârnit neliniştea 
flăcăului, îşi întoarse privirea în altă parte, bău pe nerăsuflate 
paharul de vin pe care-l ceruse şi ieşi din sală împreună cu 
tovarăşul său. 

Prea absorbit de bucuria pe care i-o da speranţa de ao 
întâlni pe Maud înainte de căderea nopţii, Will uită să spună 
verilor săi ce i se întâmplase şi încălecă împreună cu Robin, fără 
a se gândi să-i pomenească ceva. Pe drum, cei doi prieteni 
făcură un plan cu privire la sosirea lui William acasă. Robin voia 
să se înfăţişeze singur ca să pregătească familia pentru primirea 
lui Will, dar nerăbdătorul băiat nici nu voia să audă. 

— Dragă Robin — spunea el — nu mă lăsa singur, mi-ar fi 
cu neputinţă să stau tăcut şi liniştit la câţiva paşi de casa tatălui 
meu. M-am schimbat atât de mult, viaţa aspră pe care am dus-o 
a lăsat urme vădite pe faţa mea, că numai mama ar putea să 
mă recunoască de la prima vedere. Spune-le că sunt un străin, 
un prieten al lui Will, în felul ăsta aş avea fericirea să-mi văd 
părinţii mai repede şi să mă dau în vileag numai după ce ei vor 
fi fost pregătiţi de venirea mea. 

Robin se supuse dorinţei lui William, iar cei doi tineri se 
înfăţişară împreună la castelul din Barnsdale. 

Toată familia era adunată în jurul mesei. Robin fu primit cu 
braţele deschise, iar baronetul se purtă cu cel pe care-l lua 
drept un străin, cu o afectuoasă ospitalitate. Winifred şi Barbara 
se aşezară lângă Robin, copleşindu-l cu întrebări, căci de obicei 
el era pentru tinerele fete ecoul noutăţilor dinafară. 


Absența lui Maud şi a Mariannei îl făcu pe Robin să se simtă 
la largul său. Aşa că, după ce răspunse întrebărilor verişoarelor 
lui, se ridică şi spuse întorcându-se spre sir Guy: 

— Unchiule, am să-ţi dau veşti bune, veşti care te vor face 
foarte fericit. 

— Chiar venirea ta aici este o mare mulţumire pentru 
bătrâna mea inimă, Robin Hood! răspunse baronetul. 

— Robin Hood este un trimis al cerului! strigă Barbara, 
scuturându-şi vioaie frumoasele-i plete blonde. 

— Când voi veni data viitoare, Barby — răspunse vesel 
tânărul — am să fiu un trimis al dragostei: îţi voi aduce un soţ. 

— ÎI voi primi cu multă plăcere, Robin — spuse fata, râzând. 

— Şi foarte bine vei face, verişoară, pentru că va fi demn de 
această primire graţioasă. N-am să ţi-l descriu, mă mulţumesc 
doar să-ţi spun că, de îndată ce te vei uita la el, ai să-i spui lui 
Winifred: "Dragă soră, iată-l pe acela care i se potriveşte 
Barbarei Gamwell. 

— Eşti sigur de asta, Robin? 

— Foarte sigur, încântătoare poznaşă! 

— Oh, ca să mă hotărăsc, trebuie să fiu în deplină 
cunoştinţă de cauză, Robin. Fără a lăsa să se vadă, să ştii că 
sunt foarte greu de mulţumit şi ca să-mi placă, un bărbat 
trebuie să fie foarte binecrescut. 

— Ce-nţelegi prin a fi foarte binecrescut? 

— Să-ţi semene, vere. 

— Linguşitoareo! 

— Spun ce gândesc şi atâta rău să fie dacă răspunsul meu 
ţi se pare o măgulire. Şi nu numai că vreau ca bărbatul meu să 
fie la fel de frumos cum eşti dumneata, dar vreau să mai aibă şi 
inteligenţa şi inima dumitale. 

— Cu alte cuvinte, ţi-aş fi pe plac, Barbara, nu? 

— Sigur că da, eşti întru totul pe gustul meu. 

— Sunt în acelaşi timp şi foarte încântat şi foarte mâhnit că 
am această fericire, dragă verişoară. Insă, vai, dacă nutreşti în 
taină speranţa să mă cucereşti, dă-mi voie să-ţi deplâng 
nebunia. Sunt logodit cu două persoane. 

— Robin, cunosc aceste două persoane. 

— Adevărat, verişoară? 

— Da şi dacă aş vrea să le rostesc numele... 

— Ah, te rog, nu-mi trăda secretul, miss Barbara. 


— Fii fără grijă, vreau să-ţi cruţ modestia. Şi ca să revenim 
la mine, dragă Robin, consimt, dacă binevoieşti să-mi acorzi 
această favoare, să fiu a treia dumitale logodnică şi chiar a 
patra, pentru că bănuiesc că există cel puţin trei tinere care 
aşteaptă fericirea de a purta ilustrul dumitale nume. 

— Zeflemistă mică ce eşti! spuse Robin, râzând. Nu meriţi 
prietenia pe care ţi-o port. Totuşi am să-mi ţin făgăduiala şi 
peste câteva zile am să-ţi aduc un cavaler încântător. 

— Dacă protejatul dumitale nu este tânăr, inteligent şi 
frumos, nu-mi trebuie, Robin, ţine minte! 

— Este aşa cum ţi-l doreşti. 

— Foarte bine. Acum spune-ne noutatea pe care te 
pregăteai să i-o anunţi tatălui meu mai înainte de a te fi gândit 
să-mi oferi un soţ. 

— Miss Barbara, tocmai mă pregăteam să-i spun unchiului, 
mătuşii şi dumitale, dragă Winifred, că am aflat veşti despre o 
fiinţă foarte scumpă inimilor noastre. 

— Despre fratele meu Will? zise Barbara. 

— Da, verişoară. 

— Ah, ce fericire! Şi?... 

— Ei şi acest tânăr care te priveşte cu un aer foarte 
stânjenit, într-atâta este de fericit că se află în prezenţa unei 
fete nespus de încântătoare, l-a văzut pe William acum câteva 
zile. 

— Fiul meu e sănătos? întrebă sir Guy, cu glas tremurat. 

— Este fericit? întrebă şi lady Gamwell, împreunându-şi 
mâinile. 

— Unde-i? întrebă Winifred. 

— Ce-l ţine departe de noi? zise Barbara, aţintindu-l pe 
tovarăşul lui Robin Hood, cu ochii plini de lacrimi. 

Sărmanul William, cu gâtul uscat, cu inima plină, nu putea 
să scoată un cuvânt. După aceste întrebări stăruitoare, urmă o 
clipă de tăcere. Barbara îl privea gânditoare pe tânărul din faţa 
ei. Deodată scoase un țipăt, se repezi la străin şi, luându-l de 
gât, rosti printre suspine: 

— E Will! E Will! ÎI recunosc. Dragă Will, ce fericită sunt că 
te văd! Şi, sprijinindu-şi capul pe umărul fratelui său, începu să 
plângă în hohote. 

Lady Gamwell, fiii ei, Winifred şi Barbara îl înconjurară pe 
Will, iar sir Guy, încercând să pară calm, căzu într-un jilţ şi se 


porni să plângă ca un copil. Tinerii fraţi ai lui Will păreau beţi de 
fericire. După un "ura"! formidabil, îl cuprinseră pe William cu 
braţele lor puternice şi-l îmbrăţişară, mai-mai să-l înăbușe. 

Robin profită de lipsa de atenţie a celorlalţi şi ieşi din 
încăpere spre a se duce la Maud. Sănătatea lui miss Lindsay era 
foarte gingaşă şi cerea multă grijă, de aceea ar fi fost, poate, 
primejdios să i se dea de veste aşa dintr-o dată că Will s-a 
întors. Îndreptându-se spre camera lui Maud, Robin se întâlni cu 
Marianne. 

— Ce se-ntâmplă în castel, dragă Robin? întrebă fata, după 
ce primise din partea logodnicului său tandre complimente. Am 
auzit strigăte care mi se par foarte vesele. 

— Şi chiar sunt, dragă Marianne, pentru că sărbătoresc o 
întoarcere mult dorită. 

— A cui întoarcere? întrebă fata, cu tremur în glas. A 
fratelui meu? 

— Din păcate, nu, Marianne — răspunse Robin, luând în 
mâinile lui mâinile fetei. Încă nu ni l-a trimis Dumnezeu pe Allan, 
ci pe Will. Îţi aminteşti de Will Roşcovanul, de simpaticul Will? 

— Cum să nu şi sunt foarte fericită să ştiu că s-a întors 
sănătos. Unde este? 

— În braţele mamei sale, am plecat din cameră în clipa 
când fraţii lui se luptau care mai de care să-l îmbrăţişeze. Mă 
duc s-o caut pe Maud. 

— Este în odaia ei. Vrei să trimit s-o anunţe să coboare? 

— Nu, mă duc eu până la ea, căci trebuie pregătită biata 
copilă să-l primească pe William. Misiunea pe care mi-am luat-o 
este foarte greu de îndeplinit — adăugă Robin, râzând. Cunosc 
mult mai bine labirinturile din pădurea Sherwood decât 
ascunzişurile tainice din inima unei femei. 

— Lăsaţi modestia deoparte, messire Robin — răspunse 
Marianne, veselă. Vă pricepeţi mai bine ca oricine altul cum să 
pătrundeţi în inima unei femei. 

— Într-adevăr, Marianne, pare-mi-se că verişoarele mele, 
Maud şi dumneata v-aţi înţeles tustrele să încercaţi să faceţi din 
mine un orgolios. Mă copleşiţi, după pofta inimii, cu 
complimente măgulitoare. 

— Fără îndoială, sir Robin — spuse Marianne, ameninţându- 
| cu degetul — le laşi pe Winifred şi pe Barbara să se arate 
curtenitoare faţă de dumneata. Aha, cochetezi cu verişoarele 


dumitale; prea bine, sunt încântată s-o aflu. La rândul meu am 
să-mi încerc şi eu puterea ochilor asupra inimii frumosului Will 
Roşcovanul. 

— Mă învoiesc, dragă Marianne, dar trebuie să te previn că 
vei avea de luptat cu o rivală primejdioasă. Maud este iubită cu 
patimă şi ea îşi va apăra fericirea, iar sărmanul Will va roşi 
până-n vârful urechilor, găsindu-se astfel între două femei 
încântătoare. 

— Dacă William ştie să roşească la fel de bine ca 
dumneata, Robin, atunci nu mă tem să-l pun la această 
încercare stânjenitoare. 

— Oh! Oh! exclamă Robin, râzând. Vrei să zici că eu nu ştiu 
să roşesc, miss Marianne? 

— Cel puţin nu mai ştii, ceea ce este cu totul altceva; mi- 
amintesc că odată, o roşeaţă vie ţi-a împurpurat obrajii. 

— Când s-a petrecut acest lucru de neuitat? 

— În ziua când ne-am întâlnit prima oară în pădurea 
Sherwood. 

— Îmi îngădui să-ţi spun de ce am roşit atunci Marianne? 

— Mi-e teamă să răspund "da", Robin, pentru că văd ivindu- 
se în ochii dumitale o expresie ironică şi pe buze un surâs 
răutăcios. 

— Ţi-e teamă de răspunsul meu şi totuşi îl aştepţi cu 
nerăbdare, mis Marianne. 

— Nici pomeneală. 

— Foarte rău atunci, căci eu credeam că ţi-ar face plăcere 
să-ţi dezvălui taina... când am roşit pentru prima... şi ultima 
oară... 

— Îmi face plăcere să-mi vorbeşti despre lucruri care te 
privesc pe tine, Robin — zise Marianne, surâzând. 

— În ziua când am avut fericirea să te duc în casa tatălui 
meu, ardeam de dorinţa să-ţi văd chipul, care, acoperit de 
faldurile glugii, nu-mi arăta decât strălucirea limpede a ochilor 
tăi. Îmi spuneam atunci în sinea mea, mergând alături de 
dumneata, plin de modestie: "Dacă fata aceasta are un chip la 
fel de frumos ca şi privirea, am să-i fac curte". 

— Cum, Robin, la şaisprezece ani te gândeai să fii iubit de o 
femeie? 

— Pe Dumnezeul meu, da, şi-n clipa când îmi ziceam c-o să- 
ţi închin toată viaţa mea, chipul dumitale încântător, ivit de sub 


țesătura groasă care-l ascundea ochilor mei, se arătă în toată 
strălucitoarea-i frumuseţe. Privirea mea se agăţă cu atâta 
înfocare de privirea dumitale, încât o roşeaţă vie ţi-a năpădit 
obrajii. Un glas lăuntric îmi strigă: "Această fată îţi va fi soţie". 
Sângele ce mi se îngrămădise la inimă mi se urcă în obraji. 
Atunci am simţit că te voi iubi. lată, dragă Marianne, povestea 
primei şi ultimei dăţi când am roşit. Din ziua aceea — continuă 
Robin, mişcat, după o clipă de tăcere — această speranţă, 
căzută din cer ca făgăduiala unui viitor fericit, mi-a fost 
mângâiere şi sprijin în viaţă. Sper şi cred. 

Un strigăt vesel răzbătu din salon până în odaia unde, cu 
mâinile strâns înlănţuite şi vorbind în şoaptă, cei doi schimbau 
între ei cele mai gingaşe cuvinte. 

— Hai, dragă Robin — spuse Marianne; întinzând fruntea 
spre buzele tânărului — du-te sus la Maud; eu mă duc să-l 
îmbrăţişez pe Will şi să-i spun că eşti lângă scumpa-i logodnică. 

Robin se îndreptă degrabă spre camera lui Maud, unde o 
găsi pe tânăra fată. 

— Am fost aproape sigură că sunt strigătele de bucurie ce 
vestesc sosirea dumitale, dragă Robin — spuse ea, făcându-i 
semn tânărului să ia loc. lartă-mă că nu am coborât în salon, dar 
mă simt stingheră şi aproape nedorită în mijlocul bucuriei 
generale. 

— Şi de ce, Maud? 

— Pentru că întotdeauna eu sunt singura căreia niciodată 
nu poţi să-i aduci o veste bună. 

— O să vină şi rândul dumitale, Maud. 

— Nu mai am curajul să sper, Robin şi simt o tristeţe de 
moarte. Te iubesc din toată inima, sunt fericită când te văd şi 
totuşi nu-ţi dau dovezi de această afecţiune şi totuşi nu-ți 
mărturisesc cât mi-e de plăcută prezenţa dumitale aici, ba 
uneori chiar, dragă Robin, caut să fug de dumneata. 

— Să fugi de mine? întrebă tânărul, uimit. 

— Da, Robin, pentru că atunci când te-aud dându-i lui sir 
Guy veşti despre băieţii lui, spunându-i lui Winifred cuvinte 
frumoase din partea Micului-john, aducându-i Barbarei o 
scrisoare din partea fraţilor ei, îmi zic: "Pe mine mă uită 
întotdeauna şi numai sărmanei Maud Robin n-are nimic să-i 
aducă". 

— Niciodată, nimic, Maud?! 


— Ah. nu vorbesc de darurile încântătoare pe care mi le 
aduci. Întotdeauna îi faci lui Maud, sora dumitale, nenumărate 
daruri, crezând că-n felul acesta lipsa de veşti va fi trecută cu 
vederea. Inima dumitale prea bună încearcă să mă mângâie în 
fel şi chip, dragă Robin; din păcate, eu nu pot fi mângâiată. 

— Eşti o fetiţă răutăcioasă, miss Maud — spuse Robin, 
glumeţ. Cum se poate, domnişoară, să te plângi că nu primeşti 
niciodată de la nimeni dovezi de prietenie, dovezi de plăcute 
aduceri aminte?! Cum se poate, urâcioaso, nerecunoscătoareo, 
adică nu-ţi aduc eu, de câte ori vin, veşti de la Nottingham? 
Cine-i acela care, cu riscul de a-şi pierde capul, se duce adesea 
la Hal, fratele dumitale? Cine-i acela care, cu riscul şi mai mare 
încă de a-şi lăsa o parte din inimă, se expune vitejeşte focului 
ucigător a doi ochi frumoşi? Numai ca să-ţi fac plăcere, Maud, 
înfrunt primejdia de a fi singur între patru ochi cu încântătoarea 
Grace, îndur farmecul gingaşului ei surâs, îndur atingerea 
mâinilor ei frumoase, ba chiar o sărut pe frunte. Şi pentru cine, 
te-ntreb eu, pentru cine îmi expun liniştea inimii mele? Pentru 
dumneata, Maud, numai pentru dumneata! 

Maud izbucni în râs. 

— Într-adevăr, sunt prea puţin recunoscătoare din fire — 
spuse ea — pentru ca mulţumirea pe care o încerc când te aud 
vorbindu-mi de Halbert şi de soţia lui să nu fie de ajuns pentru 
ce-şi doreşte inima mea. 

— Foarte bine, domnişoară; atunci n-am să-ţi mai spun că l- 
am văzut pe Hal săptămâna trecută şi că m-a însărcinat să te 
sărut pe amândoi obrajii; n-am să-ţi mai spun nici că Grace te 
iubeşte din toată inima şi că fetiţa ei Maud, un înger de 
bunătate, îi urează ziua bună drăgălaşei sale naşe. 

— Îți mulţumesc de mii de ori, dragă Robin, pentru 
încântătorul dumitale fel de a nu spune nimic. In felul acesta 
sunt foarte mulţumită să nu ştiu ce se petrece la Nottingham; 
dar, fiindcă veni vorba, i-ai povestit Mariannei cât de atent eşti 
cu încântătoarea soţie a lui Halbert? 

— Ah, iată o întrebare răutăcioasă, miss Maud. Ei bine! Ca 
să-ţi dovedesc că am conştiinţă şi că ea nu are pricini să se 
dojenească, am să-ţi spun că i-am mărturisit Mariannei o mică 
parte din admiraţia mea pentru farmecele frumoasei Grace. 
Totuşi, fiindcă am o slăbiciune pentru ochii ei, m-am ferit să m- 
arăt prea înflăcărat cu privire la un subiect atât de gingaş. 


— Ei, cum? O înşeli pe Marianne? Meriţi să mă duc chiar 
acum să-i spun toată grozăvia fărădelegii pe care ai săvârşit-o. 

— Vom merge numaidecât împreună, îţi voi oferi braţul, dar 
mai înainte de a ne duce la Marianne, vreau să vorbesc cu 
dumneata. 

— Ce vrei să-mi spui, Robin? 

— Lucruri încântătoare şi care, sunt sigur, îţi vor face o 
negrăită plăcere. 

— Înseamnă că ai primit veşti de la... de la... Şi tânăra fată, 
cu privirea întrebătoare, cu obrajii îmbujoraţi dintr-o dată, îl 
privea pe Robin, cu o expresie de îndoială, de speranţă şi 
bucurie. 

— De la cine, Maud? 

— Oh, îţi baţi joc de mine — zise cu tristeţe biata fată. 

— Nu, draga mea mică prietenă — am să-ţi dau o veste cu 
adevărat minunată. 

— Atunci, spune-mi-o repede! 

— Ce zici de un soţ? întrebă Robin. 

— Un soţ?! lată o întrebare ciudată. 

— Ba de loc, dacă acest soţ ar i... 

— Will! Will! Ai auzit vorbindu-se de Will? Pentru numele lui 
Dumnezeu, Robin, nu te juca cu inima mea, sărmana! Uite, bate 
atât de tare, că ma face să sufăr. Te-ascult, vorbeşte, Robin, Will 
este sănătos, dragul de el? 

— Fără doar şi poate de vreme ce de-abia aşteaptă să te 
numească scumpa lui soţioară. 

— L-ai văzut? Unde este? Când o să vină aici? 

— L-am văzut, o să vină foarte curând. 

— Oh, Sfântă Fecioară, îţi mulţumesc! strigă Maud, cu 
mâinile împreunate şi înălţând spre cer ochii scăldaţi în lacrimi. 
Cât m-aş bucura să-l văd — adăugă fata — dar... continuă ea, cu 
privirea aţintită spre uşă, în pragul căreia sta un tânăr. El e! El 
el... 

Maud scoase un strigăt de nestăvilită bucurie, se aruncă în 
braţele lui Will şi-şi pierdu cunoştinţa. 

— Sărmană, scumpă fată! murmură tânărul, cu glas 
tremurător. Emoţia a fost prea vie şi prea neaşteptată: a leşinat. 
Robin, ia-o tu, eu mă simt slab ca un copil şi mi-e cu neputinţă 
să mă mai ţin pe picioare. 


Robin o luă binişor din braţele lui Will şi o aşeză pe un jilţ, în 
timp ce bietul William îşi ascunse capul în mâini, zguduit de 
hohote de plâns. Maud îşi veni în fire şi primul ei gând fu să-l 
caute din ochi pe tânărul bărbat. Acesta îngenunche în lacrimi la 
picioarele fetei, îi cuprinse mijlocul şi, cu voce blândă, murmura 
neîncetat numele iubitei sale: "Maud! Maud!" 

— William! Dragă William! 

— Trebuie să vorbesc cu Marianne — spuse Robin, râzând. 
Adio, vă las singuri; nu-i uitaţi pe cei care vă iubesc. 

Maud îi întinse mâna, iar William îl privi cu recunoştinţă. 

— In sfârşit, iată că m-am întors, dragă Maud — spuse Will. 
Eşti mulţumită că mă vezi? 

— Cum poţi să mă-ntrebi aşa ceva, William? De bună 
seamă că sunt mulţumită, ba mai mult decât atât, sunt fericită, 
foarte fericită. 

— Nu vrei să mă mai vezi plecând de lângă tine? 

— Am vrut-o eu vreodată? 

— Nu, dar atârnă numai de tine ca să rămân aici pentru 
totdeauna sau să fac o simplă vizită. 

— Ce vrei să spui? 

— Ţi-aminteşti ultima noastră convorbire? 

— Da, dragă William. 

— Te-am părăsit atunci, cu inima foarte grea, draga Maud şi 
eram disperat. Robin a observat că sunt trist şi încolţit de 
întrebările lui, i-am mărturisit pricina. Am aflat atunci numele 
celui pe care-l iubeai. 

— Să nu mai vorbim de nebuniile mele de fată tânără — îl 
întrerupse Maud, înlănţuindu-i gâtul cu braţele. Trecutul 
aparţine lui Dumnezeu. 

— Da, dragă Maud, numai lui Dumnezeu, prezentul este al 
nostru, nu-i aşa? 

— Da, al nostru. Ar fi bine, poate, pentru liniştea dumitale, 
dragă William — adăugă fata — să ştii tot ce a fost între mine şi 
Robin Hood, foarte limpede, foarte cinstit, o dată pentru 
totdeauna. 

— Ştiu tot ce vreau să ştiu, dragă Maud; Robin mi-a 
povestit tot ce s-a petrecut între tine şi el. 

O undă trandafirie coloră fruntea tinerei fete. 

— Dacă nu te-ai fi grăbit să pleci atât de repede — continuă 
Maud, sprijinindu-şi faţa împurpurată pe umărul tânărului — ai fi 


aflat că, foarte mişcată de iubirea-ţi răbdătoare, aş fi vrut să-i 
răspund. Cât timp ai lipsit, m-am deprins să-l privesc pe Robin 
cu ochi de soră şi azi mă-ntreb, Will, dacă inima mea a bătut 
într-adevăr vreodată pentru altul decât pentru tine. 

— Atunci înseamnă că mă iubeşti niţel, Maud, nu? zise Will, 
cu mâinile împreunate şi cu ochii înotând în lacrimi. 

— Puțin, nu! Mult, da. 

— Ah, Maud, cât sunt de fericit!... Vezi că am avut dreptate 
să nădăjduiesc, să aştept, să fiu răbdător, să-mi spun: "Va veni 
o zi când voi fi iubit"... Ne căsătorim, nu-i aşa? 

— Dragul meu Will! 

— Spune da, sau mai bine spune: "Vreau să mă căsătoresc 
cu bunul meu William". 

— Vreau să mă căsătoresc cu bunul meu William — repetă 
fata, ascultătoare. 

— Dă-mi mâna, dragă Maud. 

— lat-o! 

Wiliiam sărută cu patimă mâna mică a logodnicei sale. 

— Când facem nunta, Maud? întrebă el. 

— Nu ştiu, dragă prietene, într-una din zilele acestea. 

— Fără-ndoială, însă trebuie hotărât; ce-ar fi să zicem... 
mâine? 

— Mâine, nici să nu te gândeşti Will! Cu neputinţă! 

— Cu neputinţă? De ce? 

— Pentru că e prea neaşteptat, prea repede. 

— Fericirea nu vine niciodată prea repede, draga Maud şi 
dacă am putea să ne căsătorim chiar acum, eu aş fi cel mai 
fericit dintre oameni. Dar pentru că trebuie să aştept până 
mâine, mă resemnez. Aşadar, ne-am înţeles, mâine vei fi soţia 
mea, da? 

— Mâine? zise fata. 

— Da şi iată de ce: mai întâi pentru că sărbătorim ziua de 
naştere a tatii, care împlineşte şaptezeci şi cinci de ani; în al 
doilea rând, pentru că mama ţine să sărbătorească întoarcerea 
mea printr-o mare petrecere. Sărbătoarea va fi şi mai 
desăvârşită dacă am înveseli-o şi mai vârtos adăugându-i 
împlinirea dorințelor noastre. 

— Familia ta, dragă William, nu este pregătită să mă 
primească în sânul ei, iar tatăl tău ar putea spune... 


— Tata? o întrerupse Will. Tata va spune că eşti un înger, 
că te iubeşte şi că încă de mult eşti fata lui. Ah, Maud, înseamnă 
că nu-l cunoşti pe acest bătrân bun şi drăgăstos, dacă te- 
ndoieşti că nu s-ar bucura de fericirea feciorului său. 

— Ai un dar de a convinge omul, dragul meu Will, încât sunt 
cu totul de partea ta. 

— Aşadar, consimţi, Maud? 

— Cred că da, trebuie, dragă Will. 

— Nu te sileşte nimeni, miss. 

— Într-adevăr, William, e foarte greu să te mulţumească 
cineva. De bună seamă că ti-ar plăcea să m-auzi spunând: 
"Consimt din toată inima"... 

— Să mă căsătoresc cu tine, mâine — adăugă Will. 

— Să mă căsătoresc cu tine mâine — repetă Maud, râzând. 

— Foarte bine. Acum sunt mulţumit. Vino, dragă nevestică, 
să anunţăm prietenilor noştri apropiata noastră căsătorie. 

William luă braţul fetei, îl strecură pe sub al său şi, 
sărutând-o, o târî spre sala unde se mai găsea încă reunită 
întreaga familie. 

Lady Gamwell şi soţul său o binecuvântară pe Maud, 
Winifred şi Barbara o salutară pe tânăra fată cu numele de soră, 
iar fraţii lui Wiiliam o îmbrăţişară cu foc. Pregătirile de nuntă 
dădură de lucru femeilor, care, însufleţite de dorinţa de a 
contribui la fericirea lui Will şi la frumuseţea lui Maud, începură 
pe loc să se îngrijească de o încântătoare rochie de mireasă 
pentru tânăra fată. 

A doua zi sosi tare greu, aşa cum soseşte orice zi când este 
aşteptată cu nerăbdare. Încă de dimineaţă, în curtea castelului 
au fost aduse nenumărate butoaie cu bere, împodobite cu 
ghirlande de frunze, care trebuiau să aştepte răbdătoare ca 
lumea să binevoiască a băga în seamă prezenţa lor acolo. Intre 
timp se pregătea un ospăț sărbătoresc, braţe de flori erau 
presărate prin săli, muzicanţii îşi acordau instrumentele, iar 
invitaţii începură să sosească în grupuri. 

Ceasul hotărât pentru celebrarea căsătoriei frumoasei miss 
Lindsay cu William Gamwell se apropia. Maud, îmbrăcată cu 
mult gust, aştepta în sală venirea lui William, dar William nu 
sosea. Sir Guy trimise un slujitor să-l caute pe tânăr. Slujitorul 
străbătu parcul în sus şi-n jos, cercetă castelul, îl strigă pe 
flăcău, dar drept răspuns nu primi decât ecoul propriului său 


glas. Robin Hood şi feciorii lui sir Guy încălecară şi scotociră 
împrejurimile, dar nu găsiră nici urmă de Will şi nici nu putură 
căpăta vreo ştire. Musafirii, grupuri-grupuri, porniră şi ei să 
cerceteze câmpia, dar şi cercetările lor rămaseră zadarnice. 

La miezul nopţii, toată familia, cu lacrimi în ochi, se strânse 
în jurul sărmanei Maud, care, de mai bine de un ceas, zăcea în 
nesimţire. 

William dispăruse. 


Capitolul II 


După cum am spus, baronul Fitz Alwine o adusese la 
castelul din Nottingham pe frumoasa şi gingaşa lady Christabel. 
La câteva zile după dispariţia sărmanului Will, baronul se găsea 
într-o încăpere din apartamentul său particular, în faţa unui 
bătrânel îmbrăcat cu o splendidă haină brodată cu fir de aur. 
Dacă bogăţia i-ar fi stat în sluţenie, am putea spune că 
oaspetele baronului Fitz Alwine era negrăit de bogat. Judecând 
după faţa lui, bătrânelul acesta atât de elegant număra, de bună 
seamă, mai mulţi ani chiar decât baronul, dar se părea că el nu- 
şi mai aminteşte cât timp s-a scurs de la întocmirea actului său 
de naştere. 

Brăzdaţi de zbârcituri şi schimonosindu-se asemenea unor 
maimuțe bătrâne, cele două personaje vorbeau cu jumătate glas 
şi era limpede că amândoi încercau, prin şiretenie şi măgulire, 
să obţină unul de la celălalt soluţia definitivă a unei afaceri 
foarte importante. 

— Sunteţi prea aspru cu mine, baroane — spuse bătrânul 
cel slut, clătinând din cap. 

— Pe legea mea, nu — se grăbi să răspundă lordul Fitz 
Alwine. Nu fac decât să asigur fericirea fiicei mele, atâta tot şi 
vă înfrunt deschis spunându-vă că nu veţi găsi nici un gând 
ascuns în intenţiile mele, dragă sir Tristram. 

— Ştiu că sunteţi un bun părinte, Fitz Alwine şi că singura 
dumneavoastră grijă este fericirea lady-ei Christabel... Şi ce-aţi 
vrea să-i daţi ca dotă acestei scumpe copile? 

— V-am mai spus: cinci mii de galbeni în ziua căsătoriei şi 
aceeaşi sumă mai târziu. 


— Trebuie fixată ziua, baroane, trebuie fixată ziua — 
mormăi bătrânul. 

— Să zicem după cinci ani. 

— Termenul acesta este cam lung, iar dota pe care i-o daţi 
fetei e destul de modestă. 

— Sir Tristram — rosti baronul cu voce seacă — îmi puneţi 
răbdarea la prea mare încercare. Amintiţi-vă că fata mea este 
tânără şi frumoasă şi că dumneavoastră nu mai aveţi avantajele 
fizice de care v-aţi bucurat acum cincizeci de ani. 

— Haide, haide! Nu fiţi supărat, Fitz Alwine, glodurile mele 
sunt curate; aş putea pune un milion alături de cei zece mii de 
galbeni ai dumneavoastră, dar ce vorbesc eu un milion, poate 
chiar două. 

— Ştiu că sunteţi bogat — îl întrerupse baronul. Din păcate, 
eu nu mă pot compara cu dumneavoastră, deşi vreau să-mi 
aşez fata în rândul celor mai nobile doamne din Europa. Vreau 
ca poziţia lady-ei Christabel să fie la fel cu a unei regine. 
Cunoaşteţi această dorinţă părintească şi totuşi refuzaţi să-mi 
daţi suma care să m-ajute s-o duc la îndeplinire. 

— Nu înţeleg, dragul meu Fitz Alwine, cu ce s-ar schimba 
fericirea fiicei dumneavoastră dacă păstrez în mâna mea banii 
care reprezintă jumătate din averea pe care o am. Ofer venitul 
unui milion, a două milioane, lady-ei Christabel, însă păstrez 
capitalul. Aşa că nu vă mai frământaţi degeaba, îi voi asigura 
soţiei mele o viaţă de regină. 

— Toate bune... din gură, dragă Tristram, însă daţi-mi voie 
să vă spun că atunci când între soţi este o mare diferenţă de 
vârstă, în casa lor intră neînţelegerea. Se poate întâmpla să nu 
rabzi toanele unei soţii tinere şi să vrei să iei înapoi ceea ce i-ai 
dat. Dacă am în mâna mea jumătate din averea dumneavoastră, 
voi fi liniştit pentru viitorul fericit al fetei mele, ea n-ar avea de 
ce să se teamă, iar dumneavoastră puteţi să vă certaţi cu ea cât 
veţi avea chef. 

— Să ne certăm? Glumiţi, baroane; niciodată nu se va 
întâmpla o asemenea nenorocire. O iubesc prea mult pe 
frumoasa porumbiţă ca să nu mă tem să fac ceva care să nu-i 
fie pe plac. De doisprezece ani nădăjduiesc să-i obţin mâna şi 
credeţi că aş fi în stare să nu-i încuviinţez toanele? Să aibă câte 
o vrea, va fi bogată şi va putea să şi le mulţumească pe toate. 


— Permiteţi-mi să vă spun, sir Tristram, că dacă refuzaţi 
încă o dată să primiţi cererea mea, vă voi retrage în modul cel 
mai hotărât cuvântul pe care vi l-am dat. 

— Sunteţi prea iute, baroane, mult prea iute — murmură 
bătrânul. Să mai stăm puţin de vorbă... 

— În privinţa aceasta v-am spus tot ce am avut de spus. 
Hotărârea mea este luată. 

— Nu vă încăpăţânaţi, Fitz Alwine. la să vedem, dacă v-aş 
da cincizeci de mii de galbeni? 

— V-aş întreba dacă aveţi de gând să mă insultaţi. 

— Să vă insult? Fitz Alwine, ce părere aveţi despre mine?... 
Dacă aş spune două sute de mii de galbeni? 

— Sir Tristram, să ne oprim aici. Ştiu cât de imensă este 
averea dumneavoastră şi de aceea propunerea pe care mi-o 
faceţi este o adevărată batjocură. Ce-aţi vrea să fac cu cele 
două sute de mii de galbeni ai dumneavoastră? 

— Am spus două sute de mii, baroane? Am vrut să spun 
cinci sute de mii... auziţi... cinci sute! Asta nu-i o sumă 
însemnată, o sumă foarte însemnată? 

— Este adevărat — răspunse baronul — dar adineauri mi-aţi 
spus că aţi putea pune două milioane lângă modestele zece mii 
de galbeni ai fetei mele. Daţi-mi un milion şi Christabel a mea va 
fi soţia dumneavoastră chiar mâine, dacă veţi vrea, dragul meu 
Tristram. 

— Un milion?! Vreţi un milion, Fitz Alwine?! De fapt, cererea 
dumneavoastră este absurdă. La drept vorbind, nu pot să las în 
mâinile dumneavoastră jumătate din averea pe care o am. 

— Puneţi la îndoială cinstea şi delicateţea mea? strigă 
baronul, enervat. 

— Nicidecum, dragul meu prieten. 

— Bănuiţi că am alt interes decât acela de a asigura 
fericirea fiicei mele? 

— Ştiu că o iubiţi pe lady Christabel, însă... 

— Însă ce? îl întrerupse cu violenţă baronul. Hotărâţi-vă pe 
loc sau anulez pentru totdeauna angajamentele pe care le-am 
luat. 

— Nu-mi daţi nici măcar răgazul să mă gândesc. 

În clipa aceea, un ciocănit sfios la uşă anunţă sosirea unui 
servitor. 

— Intră! porunci baronul. 


— Milord — spuse valetul — un trimis al regelui a sosit cu 
veşti care nu suferă amânare; el aşteaptă hotărârea înălţimii 
voastre pentru a vi le aduce la cunoştinţă. 

— Spune-i să urce — răspunse baronul. Acum, sir Tristram, 
un ultim cuvânt: dacă nu-mi îndepliniţi cererea mea înainte de 
sosirea trimisului care va fi aici peste două minute, n-o-veţi avea 
pe lady Christabel. 

— Ascultaţi-mă, Fitz Alwine, pentru numele lui dumnezeu, 
ascultaţi-mă. 

— Nu ascult nimic, fiica mea preţuieşte un milion, şi-apoi 
mi-aţi spus că o iubiţi. 

— Mult, foarte mult — mormăi bătrânul slut. 

— Ei bine, sir Tristram, veţi fi foarte nefericit căci veţi fi 
despărţit pentru totdeauna de ea. Cunosc un tânăr senior, nobil 
ca un rege, bogat, foarte bogat, cu o înfăţişare plăcută, care nu 
aşteaptă decât învoirea mea ca să-şi pună numele şi averea la 
picioarele fetei. Dacă mai şovăiţi o clipă, mâine, luaţi bine 
aminte, mâine, aceea pe care o iubiţi, fiica mea, frumoasa şi 
încântătoarea Christabel, va fi soţia fericitului dumeavoastră 
rival. 

— Sunteţi necruţător, Fitz Alwine! 

— Aud paşii trimisului, răspundeţi, da sau nu? 

— Dar... Fitz Alwine! 

— Da sau nu? 

— Da, da... — bolborosi bătrânul. 

— Sir Tristram, scumpul meu prieten, gândeşte-te la 
fericirea dumitale: fata mea este o comoară de gingăşie şi 
frumuseţe. 

— Intr-adevăr este foarte frumoasă — spuse bătrânul 
amorez. 

— Şi într-adevăr preţuieşte un milion de galbeni — adăugă 
baronul rânjind. Sir Tristram, fata mea îţi aparţine. 

Şi astfel, baronul Fitz Alwine îşi vându fata, pe frumoasa 
Christabel, lui sir Tristram de Goldsborough pentru un million de 
galbeni. 

Îndată ce intră în încăpere, curierul îl anunţă pe baron că un 
soldat care-l ucisese pe căpitanul regimentului său fusese 
urmărit până la Nottinnghamshire. Regele ordona baronului Fitz 
Alwine să-l prindă pe soldat cu ajutorul oamenilor săi şi să-l 
spânzure fără milă. După plecarea curierului, lordul Fitz Alwine 


luă în mâinile lui mâinile tremurânde ale viitorului soţ al fiicei 
sale şi-şi ceru iertare că trebuie să-l părăsească într-o clipă atât 
de fericită, însă porunca regelui era precisă şi trebuia să i se 
supună fără întârziere. 

Trei zile după încheierea onorabilului târg dintre baron şi sir 
Tristram, soldatul urmărit fu făcut prizonier şi închis în turnul 
castelului din Nottingham. 

Robin Hood continuă cu îndărătnicie să-l caute pe William, 
care din păcate, era sărmanul soldat prins de zbirii înarmaţi ai 
baronului. Deznădăjduit că cercetările sale rămaseră fără 
rezultat în tot comitatul York, Robin Hood se întoarse în pădure, 
sperând să afle niscai veşti de la oamenii săi, care postați pe 
drumurile ce duc de la Mansfeld la Nottingham, ar fi putut să 
afle ceva despre prietenul lui. 

La o milă de Mansfeld, Robin Hood se întâlni cu Much, fiul 
morarului. Acesta călărea, ca şi el, un cal puternic şi galopa în 
direcţia de unde venise Robin. Zărindu-şi şeful, Much scoase un 
strigăt de bucurie şi se opri. 

— Ce fericit sunt că te-ntâlnesc, dragă prietene! spuse el. 
Mă duceam la Barnsdale, am veşti despre băiatul care era cu 
dumneata când ne-am întâlnit. 

— L-ai văzut? De trei zile îl căutăm. 

— L-am văzut. 

— Când? 

— leri. 

— Unde? 

— La Mansfeld, unde m-am întors după ce-am petrecut 
patruzeci şi opt de ceasuri cu noii mei tovarăşi. Pe când mă 
apropiam de casa părintească, am văzut în faţa porții o mulţime 
de cai. Pe unul din ei sta cocoțat un om cu mâinile strâns legate. 
L-am recunoscut pe prietenul dumitale. Soldaţii se răcoreau şi-l 
lăsaseră pe prizonier în seama chingilor ce-l ţineau priponit de 
cal. Fără să le atrag atenţia, am reuşit să-l fac să înţeleagă pe 
sărmanul băiat că o să dau fuga la Barnsdale şi să te înştiinţez 
de nenorocirea ce i s-a întâmplat. Făgăduiala asta i-a mai întărit 
curajul prietenului dumitale, care mi-a mulţumit clipind din ochi 
cu tâlc. Fără să pierd un minut, am cerut un cal şi, pe când 
încălecam, am întrebat un soldat despre soarta hărăzită 
prizonierului. Mi-a spus că, din porunca baronului Fitz Alwine, 
tânărul va fi dus la castelul din Nottingham. 


— Îţi mulţumesc pentru graba pe care ai pus-o ca să-mi faci 
acest bine, dragă Much — zise Robin. Mi-ai spus tot ce doream 
să ştiu şi ar trebui s-avem mare nenoroc dacă n-am izbuti să 
preîntâmpinăm gândul crud al înălţimii sale normande. In şa, 
dragă Much, s-ajungem cât mai repede în inima pădurii, acolo 
voi lua măsurile potrivite pentru o expediţie prudentă. 

—uUnde-i Micul-John? întrebă Much. 

— Vine şi el, dar pe alt drum decât cel pe care am venit noi. 
Ne-am despărţit, sperând să aflăm veşti fiecare în parte. Soarta 
a fost de partea mea, fiindcă am avut bucuria să te-ntâlnesc, 
viteazule Much. 

—  Mulţumirea este a mea, căpitane — răspunse vesel 
Much. Voința dumitale e legea care mă călăuzeşte în toate 
faptele mele. 

Robin zâmbi, înclină capul şi porni în goană, urmat 
îndeaproape de însoţitorul său. Sosind la locul întâlnirii, Robin şi 
Much îl găsiră acolo pe Micul-john. După ce-i aduse la cunoştinţă 
veştile aflate de la Much, Robin îi porunci să adune oamenii 
risipiţi prin pădure, să alcătuiască o singură ceată şi s-o ducă la 
marginea pădurii dinspre castelul Nottingham. Acolo, ascunşi în 
umbra copacilor, să aştepte chemarea lui Robin şi să fie pre- 
gătiţi pentru luptă. După ce dădu aceste porunci, Robin şi Much 
încălecară şi porniră într-un galop nebunesc spre Nottingham. 

— Dragul meu — zise Robin când ajunseră la marginea 
pădurii — iată-ne la capătul drumului. Eu nu pot să intru în 
Nottingham căci prezenţa mea în oraş ar fi repede descoperită 
şi i s-ar da un temei pe care vreau să-l ţin ascuns. Mă-nţelegi, 
nu-i aşa? Dacă duşmanii lui William ar afla de sosirea mea 
neaşteptată, ar fi cu ochii în patru şi, drept urmare, ne-ar fi 
foarte greu să-l eliberăm pe tovarăşul nostru. Aşadar, vei intra 
singur în oraş şi te vei duce la o căsuţă care se află aproape de 
Nottingham. Vei găsi acolo un om cumsecade, un prieten de-al 
meu pe nume Halbert Lindsay, iar în lipsa lui, o femeie drăguță 
al cărei nume i se potriveşte de minune: Grace. Ea îţi va spune 
unde se găseşte soţul ei, îl vei căuta şi-l vei aduce la mine. Ai 
înţeles? 

— Foarte bine. 

— Atunci du-te! Eu am să stau aici şi, aşteptându-te, voi 
supraveghea împrejurimile. 


Rămas singur Robin îşi ascunse calul în desiş, se întinse la 
umbra unui stejar şi-n gândul lui începu să urzească un plan ca 
să-l scape pe sărmanul Will. Tot scotocindu-şi mintea-i isteaţă, 
tânărul supraveghea drumul cu atenţia încordată. Nu trecu mult 
şi la capătul drumului ce urcă dinspre Nottingham către pădure, 
se ivi un tânăr cavaler foarte bine îmbrăcat. "Pe legea mea! îşi 
spuse Robin în sinea lui. Dacă plimbăreţul ăsta cu straie bogate 
este normand, bine face că a ales acest loc ca să tragă în piept 
aerul înmiresmat al câmpiei. Pare-mi-se că zeiţa Fortuna îl 
îndrăgeşte într-atâta, că va fi tare plăcut să-i iei din buzunare 
preţul săgeţilor şi al arcurilor ce se vor frânge mâine în cinstea 
lui William. Veşmântul său este bogat, iar mersul semeţ, nu 
încape îndoială că gentilul domn înseamnă o întâlnire prea- 
fericită pentru mine. Haide, haide, frumosule coconaş, ai să 
păşeşti şi mai uşor după ce-o să facem cunoştinţă. Într-o clipă, 
Robin părăsi poziţia orizontală pe care o avusese până atunci şi 
se postă în mijlocul drumului pe unde trebuia să treacă 
drumeţul. Acesta, aşteptând din partea lui Robin un gest de 
politeţe, se opri curtenitor. 

— Fiţi binevenit, încântătorul meu cavaler — spuse Robin, 
ducându-şi mâna la tichie. E atât de întuneric, încât am luat 
graţioasa dumneavoastră apariţie drept un sol al soarelui. Faţa 
dumneavoastră surâzătoare luminează priveliştea şi, dacă aţi 
mai zăbovi niţel la marginea pădurii, florile învăluite în umbră vă 
Vor lua drept o rază caldă de lumină. 

Străinul începu să râdă vesel. 

— Faceţi parte din ceata lui Robin Hood? întrebă el. 

— judecaţi după aparenţă, messire — răspunse tânărul — şi 
pentru că mă vedeţi îmbrăcat în veşmânt de pădurar, bănuiţi că 
fac parte negreşit din ceata lui Robin Hood. Vă-nşelaţi, nu toţi 
locuitorii pădurii sunt legaţi de soarta şefului proscris. 

— Se poate — replică străinul, vădit iritat. Am crezut că 
întâlnesc un om din ceata oamenilor veseli, dar m-am înşelat, 
asta-i tot. 

Răspunsul călătorului îi stârni curiozitatea lui Robin. 

— Messire — spuse el — pe chipul dumneavoastră stă 
întipărită atâta sinceră prietenie, încât eu, în ciuda urii aprige pe 
care de mulţi ani o nutresc faţă de normanzi... 

— Nu sunt normand, domnule pădurar — îl întrerupse 
călătorul — şi, ca şi dumneavoastră, îmi îngădui să spun că 


judecaţi după aparenţe: veşmintele şi accentul meu vă fac să 
greşiţi. Sunt saxon, deşi în vinele mele curg şi câteva picături de 
sânge normand. 

— Un saxon mi-e ca şi un frate, messire şi sunt fericit să vă 
pot dovedi simpatia şi încrederea mea. Fac parte din ceata lui 
Robin Hood. După cum ştiţi, desigur, ne purtăm mai puţin 
dezinteresat când e vorba să ne facem cunoscuţi călătorilor 
normanzi. 

— Cunosc această purtare plină de curtenie şi-n acelaşi 
timp rodnică — răspunse străinul, râzând. Am auzit mult 
vorbindu-se despre asta şi mă duceam la Sherwood numai 
pentru plăcerea de a mă întâlni cu şeful dumneavoastră. 

— Şi dacă v-aş spune, messire, că vă găsiţi în faţa lui Robin 
Hood? 

— l-aş întinde mâna — răspunse repede străinul, însoţindu- 
şi cuvintele de un gest prietenesc — şi i-aş spune: "Prietene 
Robin, l-ai uitat pe fratele Mariannei?" 

— Allan Clare! Eşti Allan Clare! strigă Robin fericit. 

— Da, sunt Allan Clare şi amintirea chipului dumitale, dragă 
Robin, mi-era atât de bine întipărită în inimă, încât de la prima 
privire te-am recunoscut. 

— Cât sunt de fericit că te văd, dragă Allan! zise Robin, 
strângând mâinile tânărului. Marianne nu se-aşteaptă la 
fericirea pe care i-o aduce venirea dumitale în Anglia. 

—  Sărmana-mi scumpă soră! spuse Allan, cu adâncă 
tristeţe. E sănătoasă? E cât de cât fericită? 

— E sănătoasă tun, dragă Allan şi singura-i nemulţumire 
este despărţirea de dumneata. 

— M-am întors şi m-am întors ca să nu mai plec. Buna mea 
soră va fi pe deplin fericită. Ai aflat, Robin, că am intrat în 
serviciul regelui Franţei? 

— Da, un om al baronului şi baronul însuşi, într-un avânt de 
sinceritate stârnit de spaimă, ne-au adus la cunoştinţă situaţia 
dumitale pe lângă regele Ludovic. 

— O împrejurare fericită mi-a îngăduit să-i fac un mare 
serviciu regelui Franţei — reluă cavalerul — şi, pentru a-mi 
mulţumi, regele m-a întrebat stăruitor ce dorinţă am. Bunătatea 
regelui mi-a dat curaj: i-am vorbit de jalea inimii mele, i-am spus 
că averea mea mi-a fost confiscată şi l-am rugat fierbinte să-mi 
îngăduie să mă întorc în Anglia. Regele a avut bunătatea să-mi 


asculte rugămintea şi mi-a dat pe loc o scrisoare pentru Henric 
al lIl-lea. Fără să pierd o clipă, am plecat la Londra. Era 
rugămintea regelui Franţei, Henric al Il-lea mi-a înapoiat averea 
tatălui meu, iar vistieria statului trebuie să-mi plătească, în 
galbeni frumoşi, venitul pe care l-au adus proprietăţile mele de 
când mi-au fost confiscate. În afară de asta, am agonisit o sumă 
însemnată care, depusă în mâinile baronului Fitz Alwine, mă va 
ajuta să obţin mâna scumpei mele Christabel. 

— Cunosc această învoială — spuse Robin. Cei şapte ani 
hotărâți de baron se apropie de sfârşit, nu-i aşa? 

— Da, mâine e ultima zi sorocită. 

— Ei bine, atunci grăbeşte-te să-i faci o vizită baronului; un 
ceas de întârziere ar putea să-nsemne pierzania dumitale. 

— Cum oare ai aflat de învoială şi de condiţiile ei? 

— De la vărul meu Micul-john. 

— Nepotul acela uriaş al lui sir Guy de Gamwell? întrebă 
Allan. 

— Chiar el, ţi-aminteşti de băiatul ăsta demn? 

— Cum de nu. 

— Ei bine, este mai voinic ca oricând şi puterea îi întrece 
statura. De la el am aflat de învoiala dumitale încheiată cu 
baronul. 

— Lordul Fitz Alwine i-a făcut lui o asemenea mărturisire? 
întrebă Allan, surâzând. 

— Da. Micul-John a întrebat-o pe înălţimea sa, cu pumnalul 
în mână şi cu ameninţarea pe buze. 

— Atunci înţeleg exuberanţa baronului. 

— Dragă prietene — continuă Robin cu seriozitate — teme- 
te de lordul Fitz Alwine. El nu te iubeşte şi dacă ar putea să-şi 
calce jurământul, n-ar şovăi s-o facă. 

— Dacă va încerca să-mi refuze mâna lady-ei Christabel, îţi 
jur, Robin, că-l voi face să se căiască amarnic. 

— Ai cumva vreun mijloc datorită căruia baronul s-ar teme 
de amenințările dumitale? 

— Da şi chiar de n-aş avea, tot îl voi sili să-şi ţină 
făgăduiala. Mai degrabă aş asedia castelul din Nottingham decât 
să renunţ la iubita mea Christabel. 

— Dacă ai nevoie de ajutor, sunt cu totul la porunca 
dumitale, dragă Allan. Pot să-ţi pun de îndată la dispoziţie două 
sute de oameni voinici şi iuți. Ei mânuiesc la fel de bine arcul, 


sabia, lancea şi scutul; spune un cuvânt şi, la porunca mea, vor 
veni să facă zid în jurul dumitale. 

— Îţi mulţumesc de o mie de ori, dragă Robin, nu m- 
aşteptam la altceva de la un prieten ca dumneata. 

— Şi aveai dreptate; acum dă-mi voie să te-ntreb de unde 
ştiai că locuiesc în pădurea Sherwood? 

— După ce mi-am rezolvat treburile la Londra — răspunse 
cavalerul — am venit la Nottingham. Acolo am aflat de 
înapoierea baronului şi de prezenţa Christabelei la castel. După 
ce m-am liniştit cu privire la cea pe care o iubesc, am plecat la 
Gamwell. Închipuieşte-ţi uimirea mea când am intrat în sat şi n- 
am găsit decât urmele bogatei locuinţe a baronetului. M-am 
întors degrabă la Mansfeld, unde un localnic mi-a povestit cele 
petrecute acolo. Despre dumneata n-a avut decât cuvinte de 
laudă, mi-a mai spus că familia Gamwell s-a retras în mare taină 
pe domeniul său din Yorkshire. Vorbeşte-mi acum de sora mea 
Marianne, Robin Hood. S-a schimbat mult? 

— Da, dragă Allan, s-a schimbat mult. 

— Sărmana mea soră! 

— Este de o frumuseţe desăvârşită — adăugă râzând — 
pentru că fiece primăvară i-a adăugat un farmec nou. 

— S-a măritat? întrebă Allan. 

— Nu, nu încă. 

— Cu atât mai bine. Ştii cumva dacă şi-a dăruit inima sau 
şi-a făgăduit mâna? 

— La asta o să-ţi răspundă chiar ea — spuse Robin, roşind 
uşor. Ce cald e azi! adăugă el, trecându-şi mâna peste fruntea 
împurpurată. Dacă vrei, hai să ne-aşezăm aici la umbră. Aştept 
un om de-al meu şi văd că sosirea lui se prelungeşte peste 
ceasul hotărât. Ascultă Allan, ţi-aminteşti de unul din băieţii lui 
sir Guy, de William poreclit Roşcovanul din pricina părului său 
de un roşu cam prea aprins? 

— Un tânăr frumos, cu ochi mari, albaştri? 

— Da. Bietul băiat a fost trimis la Londra de baronul Fitz 
Alwine şi acolo a fost încorporat într-un regiment care făcea 
parte din corpul de armată aflat şi azi în Normandia. Într-o bună 
zi, William a fost cuprins de un dor nestăvilit să-şi vadă familia. 
A cerut o învoire care nu i s-a dat şi, scos din fire de veşnicul 
refuz al căpitanului, l-a ucis. Will a izbutit să ajungă în Anglia. O 
întâmplare fericită ne-a pus faţă în faţă, iar eu l-am dus pe acest 


drag flăcău la Bamsdale, unde locuieşte familia lui. A doua zi, 
toată casa era în sărbătoare, căci se sărbătorea nu numai 
întoarcerea exilatului, ci şi căsătoria lui, precum şi ziua de 
naştere a lui sir Guy. 

— Will se-nsoară? Cu cine? 

— Cu o fată încântătoare pe care ai cunoscut-o, miss 
Lindsay. 

— Nu-mi amintesc de ea. 

— Cum? Ai uitat-o pe însoţitoarea, pe prietena, pe 
camerista atât de devotată lady-ei Christabel? 

— Ah, ba da, ba da! spuse Allan Clare. Vorbeşti de fata cea 
veselă a portarului din Nottingham, de zburdalnica Maud? 

— Da, de ea. Maud şi William se iubeau de multă vreme. 

— Maud îl iubea pe William Roşcovanul?! Ce tot spui, 
Robin? Dar parcă dumneata câştigaseşi inima tinerei fete, dragă 
prietene?! 

— Nu, nu, greşeşti. 

— Ba nicidecum, nicidecum, mi-amintesc că, dacă ea nu te 
iubea, ceea ce mă-ndoiesc, în schimb dumneata aveai pentru 
dânsa un mare şi gingaş interes. 

— Aveam atunci ca şi acum un sentiment de frate. 

— Adevărat? întrebă răutăcios cavalerul. 

— Pe cinstea mea că aşa este — răspunse Robin, Şi ca să-ţi 
isprăvesc povestea cu William, iată ce s-a întâmplat. Cu un ceas 
înainte de celebrarea căsătoriei, a dispărut şi am aflat că a fost 
răpit de soldaţii baronului. Mi-am chemat oamenii; în câteva 
clipe vor fi aici şi mă bizui pe iscusinţa mea şi pe ajutorul lor ca 
să-l eliberez pe William. 

— Unde-i el acum? 

— Fără doar şi poate că-n castelul Nottingham; în curând o 
voi şti neîndoielnic. 

— Nu lua o hotărâre pripită, dragă Robin, aşteaptă până 
mâine; îl voi vedea pe baron şi mă voi folosi, de toată înrâurirea 
pe care poate s-o aibă asupra lui fie rugămintea, fie 
ameninţarea, pentru a obţine punerea în libertate a vărului 
dumitale. 

— Şi dacă bătrânul ticălos acţionează mai repede, n-aş 
regreta oare toată viaţa că am pierdut câteva ceasuri? 

— Ai vreun motiv să te temi? 


— Cum poţi să-mi pui o astfel de întrebare, dragă Allan, 
când ştii mai bine decât mine crudul adevăr? Ştii bine, nu-i aşa, 
că lordul Fitz Alwine este un om fără inimă, fără milă, fără suflet. 
Dacă ar îndrăzni să-l spânzure pe Will cu propriile lui mâini, fii 
sigur că ar face-o. Trebuie să mă grăbesc să-l smulg pe William 
din ghearele leului, dacă nu vreau să-l pierd pentru totdeauna. 

— Poate că ai dreptate, dragul meu Robin şi în acest caz ar 
fi primejdios să urmezi sfaturile mele de a fi prevăzător. Chiar 
azi am să mă duc la castel şi, odată acolo, îmi va fi cu putinţă 
să-ţi dau o mână de ajutor, îl voi întreba pe baron; dacă nu 
răspunde la întrebările mele, voi iscodi soldaţii şi sper că ei se 
vor lăsa ispitiţi de o răsplată bunicică. Bizuie-te pe mine şi dacă 
strădaniile mele rămân fără rezultat, îţi voi da de veste ca să 
treci cât mai grabnic la fapte. 

— Primesc, cavalere. lată că vine şi omul meu. Este însoţit 
de Halbert, fratele de lapte al lui Maud. Voi afla unele lucruri 
despre soarta sărmanului meu Will. Ei, ce veşti? întrebă Robin, 
după ce-l îmbrăţişa pe tânărul său prieten. 

— Am puţine lucruri să vă spun — răspunse Halbert. Ştiu 
doar că un prizonier a fost adus la castelul din Nottingham şi 
Much mi-a spus că nefericitul este bietul nostru prieten Will 
Roşcovanul. Dacă vrei să-ncerci să-l salvezi, Robin, trebuie s-o 
faci numaidecât. Un călugăr pelerin, în trecere prin Nottingham, 
a fost chemat la castel ca să-l spovedească pe prizonier. 

— Maica ta, Doamne, ai milă de noi! strigă Robin, cu tremur 
în glas. Will, bietul meu Will este în primejdie de moarte! 
Trebuie scos din castel cu orice preţ! Altceva nu mai ştii, 
Halbert? mai întrebă Robin. 

— Nimic în legătură cu Will, dar am aflat că lady Christabel 
o să se căsătorească la sfârşitul săptămânii. 

— Lady Christabel se mărită? repetă Allan. 

— Da, messire — răspunse Halbert, privindu-l pe cavaler, 
cu un aer mirat. Se va căsători cu cel mai bogat normand din 
toată Anglia. 

— Cu neputinţă! Cu neputinţă! strigă Allan Clare. 

— Ba este foarte adevărat — răspunse Halbert. În castel au 
şi început să se facă mari pregătiri pentru celebrarea fericitului 
eveniment. 


— Fericitul eveniment!! repetă cavalerul, cu tristeţe. Cum îl 
cheamă pe ticălosul care vrea să o ia de nevastă pe lady 
Christabel? 

— Se cunoaşte că nu sunteţi de pe aici, messire — zise 
Halbert — altfel aţi şti cât de bucuros este baronul Fitz Alwine. 
Milord a manevrat atât de bine, încât a reuşit să câştige o avere 
nemaipomenită în persoana lui sir Tristram de Goldsborough. 

— Lady Christabel să fie soţia acestui bătrân slut! strigă 
cavalerul, mirat din cale afară. Păi omul ăsta e cu un picior în 
groapă! Omul ăsta este un monstru de urâţenie, un zgârcit 
murdar! Fiica baronului Fitz Alwine este logodnica mea şi atâta 
timp cât inima o să-mi bată în piept, nimeni altul decât mine nu 
va avea vreun drept asupra inimii sale. 

— Logodnica dumneavoastră, messire? Dar cine sunteţi? 

— Cavalerul Allan Clare — spuse Robin. 

— Fratele lady-ei Marianne! Acela care este iubit cu atâta 
gingăşie de lady Christabel! 

— Da, dragă Hall — zise Allan. 

— Ura! strigă Halbert, aruncându-şi boneta în aer. lată o 
sosire binevenită. Fiţi binevenit în Anglia, domnule, prezenţa 
dumneavoastră va preschimba în zâmbet lacrimile frumoasei 
dumneavoastre logodnice. Ceremonia acestei mârşave căsătorii 
urmează să aibă loc la sfârşitul săptămânii; dacă vreţi să vă 
împotriviţi, n-aveţi vreme de pierdut. 

— Chiar acuma mă duc la baron să-i fac o vizită „spuse 
Allan. Dacă-şi închipuie că mai poate şi azi să se joace cu mine, 
se înşeală amarnic. 

— Bizuie-te pe ajutorul meu, cavalere — spuse Robin. Mă 
leg să pun o stavilă puternică în calea nenorocirii dumitale şi 
anume forţa unită cu şiretenia. O voi răpi pe lady Christabel. 
Sunt de părere să mergem toţi patru la castel, veţi intra singur, 
iar eu vă voi aştepta până ieşiţi împreună cu Much şi cu Halbert. 
_ Tinerii ajunseră curând în vecinătatea locuinţei senioriale. 
In clipa când cavalerul se pregătea s-apuce pe drumul ce ducea 
spre podul mobil, se auzi un zgomot de lanţuri, podul fu coborât 
şi un bătrân în veşminte de pelerin ieşi pe poarta castelului. 

— lată-l pe confesorul chemat de baron pentru sărmanul 
William — spuse Halbert. Intreabă-l, Robin, el poate o să-ţi 
spună ce soartă îl aşteaptă pe prietenul nostru. 


— La acelaşi lucru mă gândeam şi eu, dragă Halbert şi 
socotesc întâlnirea cu acest om sfânt ca un ajutor trimis de 
providenţă. Sfânta Fecioară să te ocrotească, părinte! spuse 
Robin, închinându-se respectuos în faţa bătrânului. 

—  Îndeplinească-se ruga ta curată, fiule! răspunse 
pelerinul. 

— Vii de departe, părinte? 

— Din Ţara Sfântă, unde am făcut un lung şi dureros 
pelerinaj ca să-mi ispăşesc păcatele din tinereţe. lIstovit de 
oboseală, m-am înapoiat ca să mor sub cerul sub care m-am 
născut. 

— Dumnezeu ţi-a hărăzit ani mulţi, bunule părinte. 

— Da, fiule, în curând împlinesc nouăzeci de ani, iar viaţa 
mi se pare acuma ca un vis. 

— Părinte, mă rog Sfintei Fecioare să dea ultimelor 
dumitale zile, pace şi linişte. 

— Să te-audă Domnul, dragă copile cu suflet blând şi pios! 
La rândul meu, rog cerul să coboare binecuvântarea lui asupra 
capului tău tânăr. Eşti credincios şi bun, fii şi milos şi îndreaptă- 
ţi gândul spre cei care suferă, care sunt gata să moară. 

— Lămureşte-mă, părinte, nu te-nţeleg — spuse Robin, cu 
tremur în glas. 

— Vai, vai! exclamă bătrânul. Un suflet stă gata să urce la 
ceruri, lăcaşul său suprem. Trupul pe care-l însufleţeşte abia 
numără treizeci de ani. Un om cam de vârsta ta o să moară deo 
moarte negrăit de crudă. Roagă-te pentru el, fiul meu! 

— Omul acesta vi s-a spovedit, părinte? 

— Da, peste câteva, ceasuri va fi smuls din lumea aceasta. 

— Şi unde-i nefericitul acesta? 

— Într-una din temniţele întunecoase ale castelului. 

— Este singur? 

— Da, fiul meu, singur. 

— Şi nenorocitul trebuie să moară? întrebă iar tânărul. 

— Mâine, la răsăritul soarelui. 

— Sunteţi sigur, părinte, că executarea osânditului nu va 
avea loc înainte de primele ceasuri ale dimineţii? 

— Da, sunt sigur. Oh, Doamne! Nu-i destul de devreme şi 
atunci? Cuvintele tale îmi fac rău, copile; dar ce, doreşti 
moartea fratelui tău? 


— Nu, bătrâne sfânt, nu, de o mie de ori nu! Mi-aş da viaţa 
ca s-o salvez pe a lui. II cunosc pe acest biet băiat, părinte, îl 
cunosc şi-l iubesc. Ştiţi, poate, care îi este osânda? Ştiţi, cumva, 
dacă trebuie să moară înlăuntrul castelului? 

— Am aflat de la temnicer că tânărul acesta nenorocit va fi 
dus la spânzurătoare de călăul din Nottingham. S-a dat poruncă 
să se facă o execuţie publică în piaţa din mijlocul oraşului. 

— Domnul să ne-ajute! murmură Robin. Drag şi bun părinte 
— adaugă el, luând mâna bătrânului — vrei să-mi faci un mare 
bine? 

— Ce-mi ceri copile? 

— Doresc, îţi cer, părinte, să binevoieşti a te întoarce la 
castei şi a-l ruga pe baron să-ţi acorde îngăduinţa de a-l însoţi 
pe prizonier până la spânzurătoare. 

— Am şi primit această îngăduinţă, fiule, mâine dimineaţă 
voi fi lângă prietenul tău. 

— Fii binecuvântat, părinte sfânt, fii binecuvântat! Vreau 
să-i spun un ultim cuvânt celui care e gata să moară şi aş vrea 
să te rog, bunul meu bătrân, să i-l repeţi în numele meu. Mâine 
dimineaţă voi fi aici, lângă acest tufiş; te rog să ai bunătatea, ca 
mai înainte de a intra în castel, să vii să-mi asculţi mărturisirea. 

— Voi fi acolo la ceasul hotărât, fiule! 

— ţi mulţumesc, bunul meu părinte. Pe mâine! 

— Pe mâine şi pacea Domnului să fie cu tine! 

Robin se închină respectuos, iar pelerinul, cu mâinile 
încrucişate pe piept, se depărtă rugându-se. 


— Da, mâine — repetă tânărul — o să vedem noi dacă 
mâine Will va fi spânzurat. 
— Ar trebui — zise Hal, care trăsese cu urechea la 


convorbirea dintre Robin şi confesorul sărmanului prizonier — ar 
trebui ca oamenii dumitale să fie aşezaţi la o mică depărtare de 
locul de execuţie. 

— Vor sosi la prima chemare — spuse Robin. 

— Cum vei face ca soldaţii să nu bage de seama prezenţa 
lor? 

— Fii fără grijă, dragul meu Halbert — răspunse Robin — 
oamenii mei veseli cunosc de multă vreme meşteşugul de a se 
face nevăzuţi, chiar pe drumul mare şi, crede-mă, nu-şi vor 
freca hainele de pieptul soldaţilor baronului şi nu se vor ivi decât 
la un semnal dinainte hotărât. 


— Eşti atât de sigur de izbândă, dragul meu Robin — spuse 
Allan — încât doresc să am, pentru treburile mele personale, o 
parte din încrederea ce te însufleţeşte în această clipă. 

— Cavalere — răspunse tânărul — îngăduie-mi să-l pun pe 
William în libertate, să-l duc la Barnsdale, să-l las în mâinile 
scumpei sale soţii, apoi ne vom ocupa de lady Christabel. 
Căsătoria nu poate să aibă loc decât cel mult peste câteva zile, 
aşa că avem timp să ne pregătim pentru o luptă serioasă cu 
lordul Fitz Alwine. 

— Voi intra în castel — spuse Allan — şi voi afla, într-un fel 
sau altul, secretul acestei comedii. Dacă baronul a considerat 
potrivit să calce un legământ pe care onoarea şi delicateţea 
trebuiau să-l consfinţească, voi fi în dreptul meu să uit orice 
dovadă de respect şi, de voie de nevoie, lady Christabel va 
deveni soţia mea. 

— Ai dreptate, dragă prietene, înfăţişează-te numaidecât 
baronului; de bună seamă el nu se-aşteaptă la vizita dumitale, 
aşa că uluirea ţi-l va preda cu mâinile şi picioarele legate. 
Vorbeşte-i hotărât şi fă-l să înţeleagă că nu te vei da înapoi să 
foloseşti forţa pentru a o dobândi pe lady Christabel. In timp ce 
vei face această importantă intervenţie pe lângă lordul Fitz 
Alwine, eu îmi voi căuta oamenii şi-i voi pregăti, cu precauţie, 
pentru acţiunea la care mă gândesc. Dacă ai nevoie de mine, 
trimite-mi un curier special acolo unde ne-am întâlnit acum 
câteva minute şi unde, fii sigur, vei găsi la orice oră din zi şi din 
noapte pe unul din vitejii mei tovarăşi. Dacă ai nevoie să 
vorbeşti cu credinciosul dumitale aliat, vei cere să te conducă în 
ascunzătoarea mea. Acum, spune-mi, nu ţi-e teamă că, odată 
intrat în castel, n-ai mai putea să ieşi? 

— Lordului Fitz Alwine îi va fi cu neputinţă să folosească 
violenţa faţă de un om ca mine — răspunse Allan — căci s-ar 
expune la un prea mare pericol, şi-apoi, dacă intenţionează cu 
adevărat s-o dea pe Christabel acestui îngrozitor Tristram, va fi 
atât de grăbit să scape de mine, încât mă tem că mai curând va 
refuza să mă primească decât să mă reţină lângă el. Aşadar, 
adio, sau mai degrabă la revedere, dragă Robin, te voi regăsi cu 
siguranţă înainte de sfârşitul zilei. 

— Am să te-aştept. 

În timp ce Allan Clare se îndrepta spre porţile castelului, 
Robin, Halbert şi Much porniră în grabă spre oraş. Introdus fără 


cea mai mică greutate în apartamentul lordului Fitz Alwine, 
cavalerul se găsi dintr-o dată în faţa cumplitului castelan. Dacă 
o stafie s-ar fi sculat din mormânt, i-ar fi pricinuit baronului mai 
puţină teamă şi groază decât i-a fost dat să încerce la vederea 
cavalerului care sta dinaintea lui, într-o atitudine demnă şi 
mândră. 

Baronul îl fulgeră pe valet cu o privire atât de fioroasă, 
încât omul o rupse la fugă din încăpere de-i sfârâiau călcâiele. 

— Nu m-aşteptam să vă văd — spuse înălţimea sa, 
îndreptându-şi ochii bulbucaţi de mânie asupra cavalerului. 

— Se poate, milord, însă iată-mă. 

— Văd prea bine. Din fericire însă nu v-aţi respectat 
cuvântul; termenul pe care vi l-am fixat a expirat de ieri. 

— Inălţimea voastră se înşală; eu sunt punctual la graţioasa 
întâinire ce mi-a fost fixată. 

— Mi-e greu să vă cred pe cuvânt. 

— Sunt mâhnit că mă veţi sili să vă contrazic. Ambele părţi 
ne-am luat un angajament prin bună învoială, iar eu sunt în 
drept să vă cer acum îndeplinirea făgăduielii făcute. 

— V-aţi îndeplinit toate obligaţiile cuprinse în învoială? 

— Le-am îndeplinit. Trei erau: trebuia să fiu repus în 
posesia bunurilor mele, trebuia să am o sută de mii de galbeni, 
trebuia ca, după şapte ani, să vă cer mâna lady-ei Christabel. 

— Aveţi, într-adevăr, o sută de mii de galbeni? întrebă 
baronul, lacom. 

— Da, milord. Regele Henric mi-a redat averea şi am primit 
venitul adus de proprietăţile mele cu începere din ziua când mi- 
au fost confiscate. Sunt bogat şi cer ca de mâine să mi-o daţi de 
soţie pe lady Christabel. 

— Mâine! strigă baronul. Mâine! Şi dacă mâine n-aţi fi fost 
aici — adăugă el, posomorât — învoiala n-ar fi căzut? 

— Ba da, însă ascultaţi-mă, lord Fitz Alwine: vă sfătuiesc să 
alungaţi din mintea dumneavoastră planul drăcesc la care vă 
gândiţi acum: sunt în dreptul meu, mă aflu în faţa 
dumneavoastră la ceasul hotărât şi nimic pe lume (nu vă gândiţi 
să folosiţi forţa), nimic pe lumea asta, zic, nu mă va face să 
renunţ la aceea pe care o iubesc. Dacă în disperare de cauză, 
veţi folosi viclenia, fiţi sigur că-mi voi lua o revanşă crudă. 
Cunosc o întâmplare tainică din viaţa dumneavoastră şi o voi da 


în vileag. Am trăit la curtea regelui Franţei şi am fost iniţiat în 
secretele unei chestiuni care vă priveşte personal. 

— Ce chestiune? întrebă baronul, îngrijorat. 

— Deocamdată este de prisos să mă lungesc în lămuriri. 
Ajunge să ştiţi că am aflat şi păstrez scris numele unor englezi 
nemernici care nu s-au codit să-şi vândă ţara, punându-i pe 
grumaz jugul străin. (Lordul Alwine se îngălbeni.) Respectaţi-vă 
făgăduiala, milord şi eu voi uita că aţi fost laş şi trădător faţă de 
regele vostru. 

— Cavalere, insulţi un bătrân — zise baronul, luându-şi un 
aer indignat. 

— Am spus adevărul şi nimic mai mult. Încă un refuz, 
milord, încă o minciună, încă un subterfugiu şi dovezile 
privitoare la iubirea dumneavoastră de ţară vor fi trimise regelui 
Angliei. 

— Ai mare noroc, Allan Clare — zise mieros baronul — că 
cerul mi-a hărăzit o fire paşnică şi răbdătoare. Dacă aş fi fost 
supărăcios şi iute la mânie, ai fi ispăşit crunt îndrăzneala, te-aş 
fi aruncat în şanţul castelului. 

— Fapta aceasta ar fi însemnat o nebunie, milord, căci tot 
nu v-ar fi scăpat de răzbunarea regelui. 

— Tinereţea dumitale este o scuză pentru îndrăzneala 
cuvintelor rostite. Vreau să fiu blând, acolo unde mi-ar fi uşor să 
lovesc. De ce-mi vorbeşti cu ameninţarea pe buze mai înainte 
de a şti dacă am, într-adevăr, intenţia să-ţi refuz mâna fiicei 
mele? 

— Pentru că ştiu neîndoielnic că aţi făgăduit-o pe lady 
Christabel unui bătrân jalnic şi dezgustător, lui sir Tristram de 
Goldsborough. 

— Chiar aşa, chiar aşa! Şi cine-i, mă rog, acel limbut 
neghiob care ţi-a spus astă nerozie? 

— N-are importanţă, tot Nottinghamul vuieşte în legătură 
cu pregătirile de nuntă ale acestei căsătorii bogate şi ridicole. 

— Cavalere, eu nu răspund de minciunile prosteşti care se 
vântură în jurul meu. 

— Aşadar, nu i-aţi făgăduit lui sir Tristram mâna fiicei 
dumneavoastră? 

— Dă-mi voie să nu răspund la această întrebare. Până 
mâine sunt liber să gândesc şi să hotărăsc după bunul meu plac; 
mâine este ziua dumitale; vino atunci şi voi acorda dorinţei 


dumitale satisfacţie deplină. Adio, cavalere Clare — adăugă 
bătrânul, ridicându-se — îţi doresc o zi bună şi te rog să mă laşi 
singur. 

— Cu plăcerea de a vă revedea, baron Fitz Alwine. Nu uitaţi 
că un gentilom nu are decât un singur cuvânt. 

— Prea bine, prea bine, — mormăi bătrânul, întorcându-se 
cu spatele spre vizitator. 

Allan părăsi apartamentul baronului cu inima plină de grijă. 
Era limpede că bătrânul senior ticluia o viclenie. Privirea-i 
amenințătoare îl însoţise pe tânăr până în pragul uşii, apoi el se 
retrase în firida unei ferestre fără a binevoi să răspundă la 
ultimul salut al cavalerului. De îndată ce Allan dispăru din 
vedere (tânărul se ducea la Robin Hood), baronul scutură cu 
violenţă un clopoțel aşezat pe masă. 

— Să vină la mine Peter cel Negru — spuse grăbit baronul. 

— Îndată, milord. 

Câteva minute mai târziu, soldatul chemat de lordul Fitz 
Alwine se prezentă în faţa lui. 

— Ascultă, Peter — spuse baronul — ai sub ordinele 
dumitale băieţi viteji şi discreţi care îndeplinesc fără crâcnire 
poruncile pe care le dai? 

— Da, milord. 

— Sunt curajoşi şi ştiu ei oare să uite treburile pe care le 
fac? 

— Da, milord. 

— Bine. Adineauri a ieşit de aici un cavaler îmbrăcat într-o 
elegantă haină roşie. Urmăreşte-l împreună cu doi băieţi de 
nădejde şi fă în aşa fel ca să nu mai stingherească pe nimeni. 
Înţelegi? 

— Da, milord — răspunse soldatul, cu un rânjet îngrozitor în 
timp ce trăgea pe jumătate din teacă un pumnal uriaş. 

— Vei fi răsplătit, viteazule Peter. Du-te fără teamă, dar 
lucrează în taină şi cu prudenţă. Dacă acest fluturaş ia drumul 
spre pădure, lasă-l să pătrundă sub copaci, căci acolo vei avea 
deplină libertate. După ce l-ai trimis pe lumea cealaltă, 
îngroapă-l la rădăcina vreunui stejar bătrân şi acoperă locul cu 
frunze şi rădăcini, în felul acesta nimeni nu va descoperi 
cadavrul. 


— Ordinele înălţimei voastre vor fi executate întocmai, 
milord şi când mă voi înfăţişa din nou, cavalerul va dormi sub un 
covor de iarbă verde. 

— Te-aştept, urmăreşte-l fără întârziere pe acest trufaş 
domnişor. 

Însoţit de doi oameni, Peter cel Negru ieşi din castel şi 
curând se află pe urmele cavalerului. Acesta, adâncit în gânduri, 
preocupat şi cu inima plină de tristeţe, păşea agale la marginea 
pădurii Sherwood. Văzându-l pe tânăr sub crengile copacilor, 
ucigaşii aflaţi pe urmele lui tresăriră de o sinistră bucurie. 
Grăbiră pasul şi se ascunseră într-un tufiş, gata să se 
năpustească asupra tânărului la momentul potrivit. 

Allan Clare căută din ochi călăuza făgăduită de Robin şi, în 
timp ce iscodea în jur, se gândea cum să facă pentru a o răpi pe 
lady Christabel din mâinile nevrednicului ei părinte. Un zgomot 
de paşi grăbiţi îl smulse pe cavaler din dureroasa lui visare. 
Intoarse capul şi văzu trei oameni cu feţe sinistre şi cu sabia în 
mână îndreptându-se spre el. Allan se lipi de un copac, scoase 
sabia din teacă şi rosti cu glas hotărât: 

— Ce vreţi, ticăloşilor? 

— Vrem viaţa ta, fluturaşule elegant! strigă Peter cel Negru, 
aruncându-se asupra tânărului. 

— Înapoi, netrebnicule! zise Allan, lovindu-şi adversarul 
peste faţă. Înapoi cu toţii! continuă el, dezarmând cu o 
îndemânare fără pereche şi pe al doilea potrivnic. 

Peter îşi îndoi eforturile, dar fără a izbuti să-şi lovească 
adversarul, care, nu numai că scoase din luptă pe unul din 
ucigaşi, zvârlindu-i sabia în crengile unui copac, dar îi crăpase 
ţeasta şi celui de-al treilea. Dezarmat şi turbând de furie, Peter 
cel Negru smulse un copăcel şi se repezi la Allan. Il lovi pe 
cavaler în cap cu atâta violenţă, încât acesta scăpă sabia din 
mână şi se prăbuşi fără cunoştinţă. 

— Am doborât prada! strigă voios soldatul în timp ce-şi 
ajuta tovarăşii răniţi să se pună pe picioare. Târâţi-vă cum puteţi 
până la castel şi lăsaţi-mă singur; isprăvesc eu cu băiatul ăsta. 
Prezenţa voastră aici este primejdioasă, iar vaietele voastre mă 
obosesc. Hai, plecaţi, am să sap eu groapa în care să îndes 
trupul tânărului senior. Dă-mi lopata pe care ai adus-o. 

— lat-o — spuse unul din oameni. Peter — adăugă ticălosul 
— sunt mai mult mort decât viu, mi-e cu neputinţă să merg. 


— Întinde-o sau te curăţ — răspunse Peter, cu brutalitate. 

Cei doi oameni, înnebuniţi de durere şi de spaimă, ieşiră 
târâş-grăpiş din desiş. 

Rămas singur, Peter se puse pe treabă; aproape că-şi 
sfârşise cumplita-i îndeletnicire când deodată o lovitură de 
ciomag se abătu pe umărul său şi atât de puternică, încât omul 
se prăbuşi cât era de lung pe marginea gropii. Când durerea se 
mai potoli, ticălosul îşi întoarse ochii spre cel care-l pricopsise cu 
această binemeritată recompensă. El zări faţa rotundă a unui 
tânăr voinic, îmbrăcat în rasă de călugăr dominican. 

— Cum se poate, necredincios netrebnic cu bot negru! 
strigă călugărul, cu voce de stentor. Loveşti în cap un gentilom 
şi, ca să-ţi ascunzi fapta infamă, îngropi victima nenorocită! 
Spune-mi, tâlharule, cine eşti? 

— O să vorbească sabia în locul meu — se oţări Peter, 
sărind în picioare. Ea o să te trimită pe lumea cealaltă şi-acolo 
nu-ţi va fi greu să-l întrebi pe aghiuţă ca să-ţi spună el numele 
pe care vrei să-l afli de la mine. 

— N-ar mai fi nevoie să mă obosesc, de-ar fi să mor 
înaintea ta, ticălos neruşinat! Citesc pe faţa ta că te-nrudeşti cu 
iadul. Acum sfătuieşte-ţi sabia să stea liniştită, că dacă încearcă 
să-şi mişte limba, ciomagul meu o s-o amuţească pentru 
totdeauna. la-o din loc, e singurul lucru pe care poţi să-l faci... 

— Nu mai înainte de a-ţi arăta că sunt un iscusit mânuitor 
de spadă — spuse Peter, lovindu-l pe călugăr cu sabia. 

Lovitura fu atât de rapidă, de violentă şi de bine ţintită, 
încât atinse mâna stângă a călugărului, retezându-i trei degete 
de la rădăcină. Călugărul scoase un răcnet, apoi ca fulgerul se 
năpusti spre soldat, îl dobori sub puternica-i îmbrăţişare şi 
revărsă asupra lui o ploaie de lovituri de ciomag. Atunci, un 
simţământ ciudat puse stăpânire pe nemernicul ucigaş; sabia îi 
scăpă din mână, ochii i se împăienjeniră, judecata i se tulbură, 
îşi pierdu minţile şi nu mai fu în stare să se apere. Când 
călugărul încetă să-l mai lovească, Peter murise de mult. 

— Pungaşul! murmură călugărul, vlăguit de durere şi de 
oboseală. Pungaş blestemat! Ce-şi închipuia el, că degetele 
bietului Tuck au fost făcute ca să fie tăiate de un câine 
normand? Cred că i-am dat o lecţie straşnică, din păcate o să-i 
fie greu să se folosească de ea pentru că şi-a dat ultima suflare. 
N-are decât, e vina lui, nu a mea, de ce l-a omorât pe băiatul 


ăsta frumos? Ah, Dumnezeule! strigă bunul călugăr, punându-şi 
mâna teafără pe trupul cavalerului. Respiră şi e cald, inima bate, 
ce-i drept, slab, dar îndeajuns ca să dea un semn de viaţă. Am 
să-l iau în cârcă şi am să-l duc până la ascunzătoare. Bietul 
băiat, nu-i greu de loc! Cât despre tine, ucigaş netrebnic — 
adăugă Tuck, lovind cu piciorul leşul lui Peter — rămâi aici şi 
dacă lupii încă nu s-au ospătat, o să-şi potolească foamea cu 
tine. 

După care călugărul se îndreptă cu pas hotărât şi grăbit 
spre locuinţa oamenilor veseli. 

Acum să lămurim pe scurt cum a fost prins Will Roşcovanul. 

Omul care-l întâlnise pe Will, însoţit de Robin Hood şi de 
Micul-John, la hanul din Mansfeld, umbla, din ordinul superiorilor, 
în căutarea fugarului. Văzându-l pe tânăr însoţit de cinci voinici 
care la nevoie puteau să-i dea o mână de ajutor, el amânase, 
prevăzător, clipa capturii. In schimb, părăsise hanul şi trimisese 
la Nottingham după o grupă de soldaţi, care, călăuziţi de 
iscoadă, se îndreptară la miezul nopţii spre Barnsdale. A doua zi, 
fatalitatea l-a mânat pe Will afară din castel; şi astfel sărmanul 
băiat căzu în mâinile soldaţilor, fiind luat pe sus fără ca el să 
poată opune nici cea mai mică rezistenţă. 

La început, William fu cuprins de o cruntă disperare, apoi 
întâlnirea cu Much îi dădu oarecare speranţă. El pricepu îndată 
că, aflând de situaţia-i nefericită, Robin Hood va face totul ca să- 
i vină în ajutor şi că, dacă n-ar izbuti să-l scape, cel puţin n-avea 
să dea înapoi din faţa nici unei stavile pentru a-i răzbuna 
moartea. Mai ştia şi lucrul acesta însemna o mare mângâiere 
pentru biata lui inimă, că multe lacrimi ar fi curs deplângând 
cruda-i soartă; ştia, de asemenea, că Maud, atât de fericită când 
l-a văzut din nou acasă, ar plânge amarnic pierderea fericirii lor 
comune. 

Închis într-o temniţă întunecoasă, Will aştepta chinuit de 
nelinişte şi teamă, ceasul hotărât pentru execuţie şi fiecare ceas 
îi aducea rând pe rând şi speranţă şi deznădejde. Nefericitul 
prizonier ciulea neliniştit urechea la toate zgomotele ce 
răzbăteau de afară, în nădejdea să recunoască ecoul îndepărtat 
al cornului lui Robin Hood. Primele licăriri ale zorilor îl găsiră pe 
William rugându-se; se spovedise pios bunului pelerin şi, cu 
sufletul împăcat, cu inima încrezătoare în cel de la care aştepta 
să-l ajute, Will se pregătea să-i urmeze pe zbirii baronului, care 


trebuiau să vină la răsăritul soarelui. Soldaţii îl aşezară pe 
William în mijlocul lor şi porniră spre Nottingham. Când pătrunse 
în oraş, escorta fu înconjurată de o mare mulţime, care încă de 
dimineaţă aştepta sosirea alaiului funebru. 

Oricât de mare i-ar fi fost speranţa, nefericitul tânăr simţi 
deodată că se clatină pe picioare, văzând în juru-i numai feţe 
necunoscute. Inima i se umplu din nou de amărăciune şi 
lacrimile, anevoie stăpânite, îi umeziră pleoapele. Şi totuşi 
nădejdea nu-l părăsise, căci o voce lăuntrică îi spunea: "Robin 
Hood nu e departe, Robin Hood o să sosească". Când ajunse la 
picioarele respingătoarei spânzurători care fusese ridicată din 
porunca baronului, William se îngălbeni: nu se aştepta să moară 
de o moarte atât de josnică. _ 

— Vreau să vorbesc cu lordul Fitz Alwine — spuse el. In 
calitatea lui de şerif, acesta trebuia să asiste la execuţie. 

— Ce vrei de la mine, nenorocitule? întrebă baronul. 

— Milord, n-aş putea oare să obţin iertarea? 

— Nu — răspunse rece bătrânul. 

— Atunci — continuă William, pe un ton liniştit — rog să-mi 
fie acordată o favoare pe care o inimă generoasă nu poate s-o 
refuze. 

— Ce favoare? 

— Milord, aparţin unei nobile familii saxone, numele ei este 
sinonim cu onoarea şi nici unul din membrii ei n-a fost expus 
vreodată dispreţului concetăţenilor săi. Sunt soldat şi gentilom, 
trebuie să mor ca un soldat. 

— Vei fi spânzurat — replică brutal baronul. 

— Milord, mi-am primejduit viaţa pe câmpurile de bătălie şi 
nu se cuvine să fiu spânzurat ca un tâlhar. 

— Ce spui?! Adevărat?! rânji bătrânul. Şi, rogu-te, în ce fel 
vrei să-ţi ispăşeşti fărădelegea? 

— Daţi-mi o sabie şi porunciţi soldaţilor să mă lovească cu 
lăncile; aş vrea să mor cum moare un om cinstit, cu mâinile 
slobode şi cu faţa spre cer. 

— Mă crezi chiar atât de nătâng ca să risc viaţa unuia 
dintre oamenii mei, numai ca să-ţi fac ţie pe plac? Nicidecum, 
nicidecum, vei fi spânzurat. 

— Milord, vă conjur, vă implor, fie-vă milă de mine! lată, nu 
mai cer sabie, nu mă voi apăra, mă las tăiat în bucăţi de 
oamenii dumneavoastră. 


— Ticălosule! izbucni baronul. Ai ucis un normand şi ceri 
îndurare tot de la un normand? Eşti nebun! Înapoi! Vei muri 
spânzurat şi sper că în foarte scurt timp o să-ţi ţină tovărăşie 
tâlharul acela care, împreună cu ceata lui de pungaşi, mişună 
prin pădurea Sherwood. 

— Dacă acela de care vorbiţi cu atât dispreţ s-ar afla lângă 
mine v-aş fi râs în nas de ameninţarea dumneavoastră, laş fricos 
ce sunteţi! Ţineţi minte un lucru, baron Fitz Alwine: dacă mor, 
Robin Hood mă va răzbuna. Feriţi-vă de Robin Hood, nu va trece 
o săptămână şi el va fi în castelul din Nottingham. 

— N-are decât să vină cu toată ceata, voi porunci să se 
ridice două sute de spânzurători. Călău, fă-ţi datoria! zise 
baronul. 

Călăul puse mâna pe umărul lui William. Sărmanul băiat 
aruncă în jurul lui o privire disperată şi, nevăzând decât o 
mulţime tăcută şi  înduioşată, îşi încredinţă sulletul lui 
Dumnezeu, 

— Opriţi! se auzi glasul tremurător al bătrânului pelerin. 
Opriţi! Trebuie să dau ultima binecuvântare acestui nefericit 
care se pocăieşte. 

— Ţi-ai îndeplinit toate îndatoririle faţă de acest netrebnic! 
strigă baronul, furios. De prisos să mai întârziem cu execuţia. 

—  Necredinciosule! strigă la rându-i pelerinul. Vrei să-l 
lipseşti pe acest tânăr de ajutorul religiei? 

— Hai, grăbeşte-te! îl zori nerăbdător lordul Fitz Alwine. M- 
au obosit atâtea tărăgăneli. 

— Soldaţi, depărtaţi-vă puţin! spuse bătrânul. Rugăciunile 
unui muribund nu trebuiesc auzite de urechi străine. 

La un semn al baronului, soldaţii se traseră la oarecare 
distanţă de prizonier. William şi pelerinul se găsiră astfel singuri 
la picioarele spânzurătorii. 

Călăul asculta respectuos ordinele baronului. 

— Nu te mişca, Will — spuse pelerinul, aplecat în faţa 
tânărului — sunt eu, Robin Hood. Am să-ţi tai legăturile, care-ţi 
stânjenesc mişcările, apoi ne vom arunca în mijlocul soldaţilor; 
de uimire, îşi vor pierde capul. 

— Fii binecuvântat! Ah, dragul meu Robin, fii binecuvântat! 
murmura sărmanul Will, sufocat de fericire. 


— Apleacă-te, Willian, fă-te că-mi vorbeşti... aşa, uite că ți- 
am tăiat legăturile, apucă sabia care atârnă sub rasa mea. Ai 
luat-o? 

— Da — murmură Will. 

— Foarte bine, acum sprijină-ţi spatele de spatele meu şi 
să-i arătăm lordului Fitz Alwine că n-ai venit pe lume ca să fii 
spânzurat! Printr-un gest mai iute ca gândul, Robin Hood îşi 
lepădă rasa de pelerin, înfăţişându-se privirilor uimite ale 
mulţimii în binecunoscutul veşmânt de pădurar. Milord! strigă 
Robin, cu voce puternică şi vibrantă. William Gamwell face parte 
din ceata oamenilor veseli. Mi l-aţi luat; am venit să-l iau înapoi, 
în schimb vă voi trimite leşul ticălosului care a primit din partea 
dumneavoastră sarcina să-l ucidă în chip laş pe cavalerul Allan 
Clare. 

— Cinci sute de galbeni viteazului care-l va prinde pe 
tâlharul ăsta! urlă baronul. Cinci sute de galbeni soldatului 
viteaz care va pune mâna pe el! 

Robin Hood plimbă peste mulţimea încremenită de uimire o 
privire strălucitoare. 

— Nu povăţuiesc pe nimeni să-şi pună viaţa în primejdie — 
spuse el — căci voi fi înconjurat de tovarăşii mei. 

Acestea fiind zise, Robin sună din corn şi în aceeaşi clipă 
din pădure ieşi puzderie de pădurari având în mâini arcul gata 
pregătit. 

— La arme! strigă baronul. La arme! Normanzi credincioşi, 
prindeţi-i pe tâlhari! 

Un nor de săgeți învălui trupa. Cuprins de spaimă, baronul 
se aruncă pe cal şi se îndreptă spre castel, răcnind. Oamenii din 
Nottingham, înfricoşaţi, se repeziră pe urmele stăpânului lor, iar 
soldaţii, molipsiţi şi ei de groaza mulţimii, o luară la fugă în 
galopul cailor. 

— Pădurea şi Robin Hood! strigau oamenii veseli, fugărindu- 
i pe duşmani şi râzând în hohote. 

Locuitori, pădurari şi soldaţi străbătură de-a valma oraşul, 
unii muţi de frică, alţii râzând, cei din urmă turbaţi de furie. 
Baronul intră primul în castel: toată lumea îl urmă, în afară de 
oamenii veseli, care îşi salutară vrăjmaşii cu aclamații ironice la 
adresa laşităţii lor. 

Când Robin Hood, însoţit de ceata lui, luă drumul spre 
pădure, oamenii, care nu erau răniţi şi nu pierduseră nimic din 


această ciudată zarvă, lăudară curajul tânărului şef şi 
devotamentul lui în faţa nenorocirii. Tinerele fete îşi amestecară 
şi ele glasul lor suav în concertul de elogii, ba chiar se întâmplă 
ca una din ele să spună că pădurarii sunt atât de drăguţi şi de 
binevoitori, încât ei nu-i va mai fi teamă să străbată singură 
pădurea. 


Capitolul III 


După ce s-a convins că Robin Hood n-are de gând să 
asedieze castelul, lordul Fitz Alwine, cu trupul prăpădit şi cu 
mintea muncită de mii de planuri care de care mai nesăbuit, se 
retrase în apartamentul săiu. Acolo, baronul începu să se 
gândească la nemaipomenita îndrăzneală a lui Robin Hood, 
care, ziua în amiaza mare, înarmat doar cu o simplă sabie 
inofensivă, căci n-o scosese din teacă decât ca să taie legăturile 
prizonierului, avusese extraordinara prezenţă de spirit să ţină la 
respect o mulţime de oameni înarmaţi. Îşi aduse aminte de fuga 
ruşinoasă a soldaţilor săi şi, uitând că el fusese primul care 
dăduse pilda, luând-o la fugă, le blestemă laşitatea. 

— Ce spaimă josnică! strigă el. Ce teamă ridicolă! Ce-or să 
creadă locuitorii din Nottingham? Lor le-ar fi fost îngăduit să 
fugă, pentru că n-aveau cu ce să se apere, dar soldaţii înarmaţi 
până-n dinţi şi disciplinaţi? Din cauza acestui fapt nemaiauzit, 
faima mea de om viteaz şi curajos s-a năruit pentru totdeauna. 

De la această reflecţie, jalnică pentru amorul său propriu, 
baronul trecu la altă ordine de idei. El exageră atât de mult 
ruşinea înfrângerii, încât ajunse să arunce toată vina asupra 
soldaţilor. Îşi închipui că el le acoperise fuga nesăbuită, 
nicidecum că le deschisese calea dezertării şi că, fără altă 
pavăză decât propriul său curaj, îşi croise singur drum prin 
mulţimea proscrişilor. Concluzia aceasta bizară care-l făcea pe 
baron să confunde închipuirea cu realitatea aţâţă la culme furia- 
i lăuntrică; el se repezi afară din cameră şi se năpusti în curte, 
unde oamenii lui, strânşi grupuri-grupuri, vorbeau cu năduf de 
ruşinoasa lor înfrângere, învinuindu-l de aceasta pe nobilul lor 
senior. Baronul căzu ca un trăsnet în mijlocul trupei, le porunci 
să se adune în cerc şi le ţinu un lung discurs despre frica lor 
dezonorantă. Cită apoi cazuri imaginare de panică nechibzuită, 


adăugând că nimeni nu auzise vorbindu-se vreodată despre o 
laşitate comparabilă cu aceea pentru care ei trebuiau să se 
dojenească. Baronul vorbi cu atâta vehemenţă şi indignare şi-şi 
dădu asemenea ifose de om curajos, neînfrânt, încât soldaţii, 
stăpâniţi de respectul pe care-l datorau suzeranului lor, sfârşiră 
prin a crede că ei sunt cu adevărat singurii vinovaţi. Furia 
baronului li se păru o nobilă şi firească mânie, aşa că-şi plecară 
capetele, zicându-şi în sinea lor că sunt nişte fricoşi care se tem 
şi de umbra lor. Când baronul îşi sfârşi discursul său pompos, 
unul din oameni propuse să fie urmăriţi proscrişii până în 
ascunzătoarea lor din pădure. Propunerea fu primită cu strigăte 
de bucurie de întreaga trupă, iar soldatul care avusese această 
idee belicoasă îl rugă pe viteazul flecar să se pună în fruntea lor. 
Numai că viteazul nostru, prea puţin dornic să răspundă la 
asemenea cerere neaşteptată, spuse că este foarte recu- 
noscător pentru această dovadă de aleasă preţuire, dar că, 
deocamdată, i se pare mult mai plăcut să rămână acasă. 

— Vitejii mei — adăugă baronul — prudenţa ne cere să 
aşteptăm un prilej fericit ca să punem mâna pe Robin Hood; 
cred că este mai înţelept să ne abţinem, măcar pentru moment, 
de la orice încercare nesocotită. Răbdare azi, curaj în timpul 
luptei, iată ce vă cer! 

După ce isprăvi, temându-se ca nu cumva soldaţii să 
înceapă iar cu rugăminţile, baronul se grăbi să-i lase cu planurile 
lor de izbândă. Liniştit sufleteşte cu privire la faima lui de 
războinic viteaz, baronul uită de Robin Hood şi se ocupă numai 
de interesele-i personale şi de pretendenţii la mâna lady-ei 
Christabel. Se înţelege de la sine că pentru a-şi realiza cele mai 
scumpe dorinţe ale sale, lordul Fitz Alwine se bizuia pe de-a- 
ntregul pe iscusinţa încercată a lui Peter cel Negru şi pe faptul 
că, în ochii lui, Allan Clare nu mai era printre cei vii. Este 
adevărat că Robin Hood îi anunţase moartea sângerosului său 
emisar, dar puţin îi păsa baronului că Peter ar fi plătit cu viaţa 
serviciul făcut stăpânului şi seniorului său. Descotorosit de Allan 
Clare, nici o piedică nu mai stătea între Christabel şi sir 
Tristram, iar acesta se afla atât de aproape de mormânt, încât 
tânăra soţie putea să-şi schimbe de la o zi la alta rochia de 
mireasă cu vălul negru al văduvelor. Tânără şi frumoasă ca o 
adevărată minune, liberă de orice obligaţii şi într-atât de bogată, 
că stârnea invidii, lady Christabel ar fi putut să contracteze o 


căsătorie potrivită cu frumuseţea ei şi cu imensa-i avere. Dar cu 
cine? se întreba Fitz Alwine şi, cu ochii scăpărând de ambiţie, 
căuta un soţ la înălţimea speranţelor sale. Vanitosul bătrân 
întrezări îndată splendorile curţii regale şi se gândi la fiii lui 
Henric al Il-lea. In vremea aceea de necontenită luptă între 
diferitele partide care-şi împărţiseră regatul Angliei, nevoia 
făcuse ca banul să devină o mare putere, iar ridicarea lady-ei 
Christabel la rangul de prinţesă regală nu era câtuşi de puţin un 
lucru cu neputinţă de atins. Tulburătoarea speranţă a lordului 
Fitz Alwine începu să prindă în mintea lui conturul unui plan 
aflat în ajunul înfăptuirii sale. Se şi vedea bunicul unui rege al 
Angliei şi se întreba cu care naţiune ar fi mai avantajos să-şi 
unească nepoţii şi strănepoţii, când în minte îi răsunară vorbele 
lui Robin Hood, năruindu-i tot acest eşafodaj aerian. Şi dacă 
Allan Clare trăieşte? 

— Trebuie să mă încredinţez pe dată! strigă baronul, scos 
din fire numai la această simplă bănuială. 

Scutură nervos clopoţelul aşezat zi şi noapte la îndemâna 
lui şi îndată se înfăţişă un slujitor. 

— Peter cel Negru este la castel? 

— Nu, milord, a plecat ieri însoţit de doi oameni. Numai 
aceştia s-au înapoiat, unul grav rănit, celălalt pe jumătate mort. 

— Trimile-mi-l pe cel care se mai ţine pe picioare. 

— Da, milord. 

Omul chemat sosi curând; era bandajat la cap, iar brațul 
stâng susținut de o eşarfă. 

— Unde-i Peter cel Negru? întrebă baronul, fără a-i arăta 
nenorocitului nici un dram de compătimire. 

— Nu ştiu, milord; l-am lăsat în pădure; săpa o groapă ca să 
ascundă acolo trupul tânărului senior pe care l-a omorât. 

O undă de roşeaţă coloră chipul baronului. Încercă să 
vorbească, dar din gură îi ieşeau cuvinte fără noimă; întoarse 
capul şi-i făcu semn ucigaşului să plece. Acesta, care atâta 
aştepta, se îndepărtă sprijinindu-se de pereţi. 

— Mort! murmură baronul, cu un sentiment greu de 
precizat. Mort! repetă el. Şi, palid la faţă, încât te puteai îndoi 
dacă el însuşi mai trăieşte, îngăima întruna cu voce slabă: Mort! 
Mort!... 


Să-l lăsăm pe Fitz Alwine pradă tainicei nelinişti a unei 
conştiinţe revoltate şi să plecăm în căutarea soţului pe care-l 
hărăzise fiicei sale. 

Sir Tristram nu părăsise castelul şi şederea lui acolo trebuia 
să se prelungească până la sfârşitul săptămânii. Baronul dorea 
să celebreze căsătoria în capela castelului, dar sir Tristram, care 
se temea de vreo fărădelege pusă la cale împotriva lui, voia, 
dimpotrivă, ca nunta să aibă loc ziua în amiaza mare, în abația 
din Linton, aflată cam la o milă de oraşul Nottingham. 

— Dragă prietene — îi spuse lordul Fitz Alwine, pe un ton 
hotărât, când se ridică această problemă — eşti un prost şi un 
încăpățânat, fiindcă nu înţelegi nici bunele mele intenţii, nici 
interesul dumitale. Să nu-ţi închipui că fata mea ar fi prea 
fericită că-ţi aparţine şi că va merge veselă la altar. N-aş şti să-ţi 
spun de ce, însă presimt că la abația din Linton se va petrece 
ceva foarte neplăcut pentru proiectele noastre comune. Ne 
aflăm în vecinătatea unei cete de tâihari care, comandată de un 
şef îndrăzneţ, este în stare să ne împresoare şi să ne jefuiască. 


— Am să fiu escortat de slujitorii mei — răspunse sir 
Tristram. Sunt mulţi şi foarte curajoşi. 
— Cum vrei — zise baronul. Dacă o să se întâmple ceva 


rău, nu vei avea dreptul să te plângi. 

— Fii fără grijă, iau asupră-mi răspunderea greşelii mele, în 
cazul că săvârşesc o greşeală alegând locul unde se va 
desfăşura celebrarea căsătoriei. 

— Fiindcă veni vorba — zise baronul — nu uita, te rog, că în 
ajunul acestei zile importante trebuie să-mi înmânezi milionul de 
galbeni. 

— Lada care conţine această mare sumă se află în camera 
mea, Fitz Alwine — spuse sir Tristram, lăsând să-i scape un 
suspin dureros. Ea va fi transportată în apartamentul dumitale 
în ziua căsătoriei. 

— În ajun — preciză baronul — în ajun, aşa ne-am înţeles. 

— Fie, în ajun. 

Şi cu aceasta, cei doi bătrâni se despărţiră. Unul se duse la 
Christabel pentru a-i face curte, celălalt se cufundă din nou în 
visurile sale iluzorii de mărire. 

La castelul din Barnsdale tristeţea era nemărginită; 
bătrânul sir Guy, soţia sa şi sărmanele surori ale lui William îşi 
petreceau ziua îndemnându-se unul pe altul la resemnare, iar 


noaptea, ca să plângă pierderea sărmanului Will. A doua zi după 
miraculoasa salvare a flăcăului, familia Gamwell, adunată în sala 
mare, vorbea cu mâhnire despre ciudata dispariţie a lui Will, 
când la poarta castelului răsună vesel sunetul cornului de 
vânătoare. 

— E Robin! strigă Marianne, repezindu-se la fereastră. 

— Cu siguranţă că aduce veşti bune — spuse Barbara. Hai, 
dragă Maud, curaj, nu pierde nădejdea, William o să se întoarcă. 

— Ah, Doamne! De ce nu-i adevărat ce-mi spui, soră 
dragă?! zise Maud, plângând. 

— Ba-i adevărat, ba-i adevărat! strigă Barbara. E Will, e 
Robin şi un tânăr, de bună seamă vreun prieten de-al lor. 

Maud se repezi la uşă; Marianne, care îşi recunoscuse 
fratele (Allan Clare, care zăcuse în nesimţire câteva ceasuri din 
cauza durerii, se simţea acum minunat), căzu împreună cu Maud 
în braţele întinse ale celor doi tineri. 

Maud, emoţionată, repeta nebunește: 

— Will! Will! Dragul meu Will! 

In schimb, Marianne, cu braţele înnodate în jurul gâtului 
fratelui său, nu era în stare să scoată un cuvânt. 

Nu vom încerca să descriem bucuria acestei fericite familii. 
Râsul şterse până şi amintirea lacrimilor, sărutările şi gingaşele 
strângeri de mână reuniră la sânul matern, sub aceeaşi 
mângâiere şi într-o singură îmbrăţişare, pe aceşti copii iubiţi. Sir 
Guy dădu binecuvântarea lui Will şi salvatorului fiului său, iar 
lady Gamwell, veselă şi surâzătoare, o strânse la piept pe 
încântătoarea Maud. 

— N-am avut eu dreptate când v-am spus că Robin ne- 
aduce veşti bune? zise Barbara, îmbrăţişându-l pe Will. 

— Da, ai avut dreptate, dragă Barbara — răspunse 
Marianne, strângând mâna fratelui său. 

— Tare aş avea chef să zic că Robin e Will şi să-l îmbrăţişez 
cu foc — spuse zburdalnica Barbara. 

— Acest mod de a-ţi exprima recunoştinţa ar fi un rău 
exemplu, dragă Barby! strigă Marianne, râzând. Ne-am vedea 
silite să facem ca dumneata şi Robin ar muri sub povara unei 
atât de mari fericiri. 

— In asemenea împrejurări, moartea mea ar fi foarte dulce, 
nu credeţi, lady Marianne? 


Tânăra se roşi. Un zâmbet imperceptibil flutură pe buzele 
lui Allan Clare. 

— Cavalere — spuse Will, îndreptându-se spre tânărul 
bărbat — vedeţi, dar, ce afecţiune a inspirat Robin surorilor 
mele, dar merită această afecţiune. Povestindu-vă nenorocirile 
noastre, Robin nu v-a spus că el i-a smuls din ghearele morţii pe 
tatăl şi pe mama mea; el nu v-a vorbit despre neobositul său 
devotament faţă de Winifred şi Barbara şi nici nu v-a pomenit că 
i-a purtat de grijă lui Maud, viitoarea mea soţie, ca un foarte bun 
prieten ce este. Dându-vă veşti despre preaiubita dumnea- 
voastră lady Marianne, Robin nu a adăugat: "Am vegheat la 
fericirea aceleia care se găsea departe de dumneavoastră; ea 
are în mine un prieten credincios, un frate veşnic devotat; el 
nu..." 

— Te rog, William — îl întrerupse Robin — cruță-mi 
modestia şi deşi lady Marianne spune că nu mai ştiu să roşesc, 
simt cum mi se aprinde fruntea. 

— Dragă Robin — spuse cavalerul, strângându-i mâna, 
vădit mişcat — îţi datorez de mult o infinită recunoştinţă şi sunt 
fericit să ţi-o mărturisesc astăzi: n-aveam nevoie să fiu asigurat 
de Will că ţi-ai îndeplinit cu nobleţe delicata misiune încredinţată 
onoarei dumitale; loialitatea tuturor faptelor dumitale mi-o 
garanta cu prisosinţă. 

— Oh, dragă frate — interveni Marianne — dacă ai şti cât a 
fost de bun şi de generos cu noi toţi! Dacă ai şti cât de demnă 
de laudă este purtarea lui faţă de mine, l-ai cinsti, dragul meu şi 
l-ai iubi, cum îl... cum îl... 

— Cum îl iubeşti tu, nu-i aşa? spuse Allan, cu un zâmbet 
binevoitor. 

— Da, cum îl iubesc eu — rosti Marianne, cu chipul luminat 
de o negrăită mândrie, în timp ce glasul ei melodios tremura de 
emoție. Nu mă sfiesc să-mi mărturisesc dragostea pentru omul 
generos care a luat parte la doliul inimii mele. Robin mă iubeşte, 
dragă Allan. Şi mă iubeşte cu aceeaşi dragoste puternică şi 
veşnică pe care o nutresc şi eu pentru el. l-am făgăduit mâna 
mea lui Robin Hood şi aşteptam să te întorci pentru a-i cere 
Domnului sfânta lui binecuvântare. 

— Egoismul meu mă face să roşesc, Marianne şi ruşinea pe 
care o încerc mă face să preţuiesc de două ori mai mult 
admirabila purtare a lui Robin. Protectorul tău firesc era departe 


de tine, te uitase, dar, credincioasă amintirii lui, dragă soră, tu l- 
aşteptai să se întoarcă pentru a avea dreptul să te crezi fericită. 
lertaţi-mi amândoi această uitare de neiertat. Christabel mă va 
apăra în faţa inimilor voastre atât de înţelegătoare. Mulţumesc, 
Robin — spuse cavalerul — mulţumesc, n-am cuvinte ca să-ți 
exprim sincera mea recunoştinţă... O iubeşti pe Marianne şi Ma- 
rianne te iubeşte, îţi dau mâna ei, bucuros şi mândru. 

Apoi cavalerul luă mâna sorei sale şi o puse în mâna 
tânărului bărbat. Acesta, cu inima îmbătată de bucurie, o 
strânse pe Marianne la pieptul său şi o sărută cu patimă. 

William părea nebun de fericirea ce domnea în jurul lui şi, 
dorind să-şi mai potolească niţel emoţiile violente, o luă pe 
Maud de mijloc, o sărută de mai multe ori pe gât, rosti câteva 
cuvinte fără noimă şi, în cele din urmă, reuşi să scoată un "ura" 
puternic. 

— Vom face nunta în aceeaşi zi, nu-i aşa, Robin? strigă 
voios Will. Sau mai bine zis vom face nunta mâine. A, nu, nu 
mâine, când amâi un lucru care se poate face chiar acum, îţi 
poartă ghinion. Ne căsătorim azi? Ei? Ce spui, Maud? 

Fata izbucni în râs. 

— Eşti prea grăbit, William — spuse cavalerul. 

— Prea grăbit?! Ce uşor ţi-e dumitale, Allan, să judeci 
dorinţa mea; însă dacă dumneata ai fi fost smuls din braţele 
celei pe care o iubeşti în clipa când te pregăteai să-i dai numele, 
n-ai mai spune acum că sunt prea grăbit. N-am dreptate, Maud? 

— Ba da, William, ai dreptate, totuşi căsătoria noastră nu 
poate avea loc azi. 

— Şi de ce, mă rog? Te-ntreb de ce? repetă băiatul, 
nerăbdător. 

— Pentru că trebuie să plec din Barnsdale peste câteva 
ceasuri, prietene Will — răspunse cavalerul — şi pentru că mi-ar 
plăcea foarte mult să fiu şi eu de faţă la nunta dumitale şi a 
surorii mele. Pe de altă parte, sper să am şi eu fericirea să mă 
căsătoresc cu lady Christabel, aşa că cele trei nunţi ar putea 
avea loc în aceeaşi zi. Mai aşteaptă, William; până într-o 
săptămână, totul se va aranja, spre mulţumirea noastră a 
tuturor. 

— S-aştept o săptămână?! strigă Will. Cu neputinţă! 

— Ascultă, William — interveni Robin — o săptămână trece 
repede şi inima ta o să te-nveţe să fii răbdător. 


— Fie! Mă resemnez — spuse flăcăul, descurajat. Sunteţi 
toţi împotriva mea, eu sunt singur ca să mă apăr. Maud, care ar 
trebui să m-ajute cu vorba ei dulce, stă mută. laca tac. Ascultă, 
Maud, pare-mi-se că noi doi avem ceva de vorbit despre viitorul 
nostru cămin. Hai să ne plimbăm în grădină, măcar două ceasuri 
şi tot înseamnă un câştig faţă de veşnicia unei săptămâni. 

Fără să aştepte consimţământul fetei, Will o luă de mână şi 
o trase râzând sub frunzişul verde din parc. 

După vreo şapte zile de la întrevederea care-i pusese faţă 
în faţă pe Allan Clare şi pe lordul Fitz Alwine, lady Christabel era 
singură în cameră, stând aşezată, sau mai bine zis pe jumătate 
întinsă pe un jilţ. Purta o splendidă rochie din saten alb care 
cădea în cute mătăsoase în jurul trupului ei prăbuşit, iar un voal 
prins de cosiţele-i bălaie o acoperea în întregime. Chipul 
Christabelei atât de pur şi de frumos era foarte palid, gura cu 
buzele lipsite de culoare era închisă, iar ochii mari, fără viaţă, se 
aţinteau, rătăciţi, spre uşa din faţă. Din când în când, o lacrimă 
fierbinte aluneca pe obrajii fetei şi lacrima aceasta, perlă a 
durerii, era singura dovadă că acest trup prăbuşit de durere 
trăieşte. 

Două ceasuri se scurseră într-o aşteptare de moarte. 
Christabel încetase să mai trăiască; sufletul ei, copleşit de 
amintirile ameţitoare ale unui trecut fără întoarcere, vedea cu 
groază apropiindu-se clipa sacrificiului. 

— M-a uitat! spuse deodată fata, împreunându-şi mâinile 
mai albe decât mătasea rochiei. A uitat-o pe cea pe care spunea 
că o iubeşte, că este singura fiinţă pe care o iubeşte, şi-a călcat 
făgăduiala, s-a căsătorit. Ah, Doamne Dumnezeule! Ai milă de 
mine, puterile mă părăsesc, inima mi-e zdrobită. Am suferit 
atâta! Pentru el am îndurat cuvintele amare şi privirile lipsite de 
dragoste ale celui pe care trebuie să-l iubesc şi să-l respect! 
Pentru el am suferit fără să mă plâng, am răbdat singurătatea 
posomorâtă a mânăstirii! Mi-am pus nădejdea în el, dar el m-a 
înşelat! Un suspin îi zgudui pieptul şi lacrimi din belşug ţâşniră 
din ochii ei. Deodată un ciocănit uşor în uşă o smulse pe lady 
Christabel din visarea-i dureroasă. Intră — spuse ea — cu voce 
stinsă. 

Uşa se deschise şi în faţa ochilor sărmanei făpturi 
deznădăjduite se ivi chipul brăzdat de zbârcituri al lui sir 
Tristram. 


— Draga mea lady — spuse bătrânul, cu un rânjet pe care 
el îl credea un surâs frumos — ora plecării a sosit, daţi-mi voie, 
vă rog, să vă ofer mâna; escorta ne aşteaptă; vom fi perechea 
cea mai fericită din Anglia. 

— Milord — se bâlbâi Christabel — nu mă simt în stare să 
cobor. 

— Cum puteţi spune, draga mea, că nu puteţi cobori? Nu 
pricep nimic, sunteţi îmbrăcată, lumea ne aşteaptă. Haideţi! 
Daţi-mi mâna. 

— Sir Tristram — zise Christabel, ridicându-se, cu ochii 
aprinşi şi cu buzele tremurânde — ascultaţi-mă, vă conjur, dacă 
aţi avea în suflet o scânteie de milă, aţi cruța o biată fată care 
vă imploră, de această groaznică ceremonie. 

— Groaznică ceremonie? repetă sir Tristram, foarte mirat. 
Ce vreţi să spuneţi, milady? Nu vă înţeleg. 

— Cruţaţi-mi durerea de a vă da o explicaţie — răspunse 
Christabel, suspinând — şi vă voi binecuvânta, milord şi mă voi 
ruga pentru dumneavoastră. 

— Imi păreţi foarte tulburată, mica mea porumbiţă — spuse 
bătrânul mieros. Liniştiţi-vă, dragostea mea şi astă-seară, sau 
mâine, dacă veţi socoti că-i mai bine, îmi veţi împărtăşi 
nevinovatele dumneavoastră taine. Acum timpul e scurt, însă 
după ce ne vom căsători, nu va mai fi la fel, vom avea destul 
răgaz şi atunci am să v-ascult de dimineaţă până seara. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, milord, ascultaţi-mă acum: 
dacă tatăl meu vă înşală, eu nu vă pot da speranţe deşarte. 
Milord, eu nu vă iubesc, inima mea aparţine unui tânăr senior, 
care a fost primul meu prieten din copilărie; mă gândesc la el în 
clipa când vă dau mâna; îi iubesc, milord, îl iubesc şi inima mea 
îi aparţine în întregime. 

— II veţi uita pe acest tânăr, milady, iar când veţi fi soţia 
mea, credeţi-mă că nu vă veţi mai gândi deloc la el. 

— Nu-l voi uita niciodată, amintirea lui îmi este adânc 
săpată în inimă şi nu poate fi ştearsă de acolo. 

— La vârsta dumneavoastră, credem că iubim pentru 
veşnicie, draga mea, apoi timpul trece şi şterge sub paşii lui 
imaginea atât de îndrăgită. Haideţi, veniţi! Vom vorbi despre 
toate astea mai târziu şi am să vă ajut să puneţi între trecut şi 
prezent speranţa în viitor. 

— Sunteţi fără milă, milord! 


— Vă iubesc, Christabel. 

— Doamne Dumnezeule, îndură-te de mine! şopti fata, 
suspinând. 

— Nu-ncape îndoială că Dumnezeu se va îndura — spuse 
bătrânul, luând-o pe Christabel de mână. El vă va trimite 
resemnarea şi uitarea. Sir Tristram sărută cu respect amestecat 
cu afecţiune şi cu o compătimire plină de simpatie mâna rece pe 
care-o ţinea în mâinile sale. Veţi fi fericită, milady — spuse el. 

Christabel zâmbi trist. "Am să mor" — se gândi ea. 

La mânăstirea din Linton se făceau intense pregătiri pentru 
celebrarea căsătoriei dintre lady Christabel şi bătrânul sir 
Tristram. Incă de dimineaţă, capela fusese împodobită cu 
minunate ţesături, iar fiori înmiresmate, răspândeau în sanctuar 
cele mai suave parfumuri. Episcopul de Herford, care trebuia să- 
i unească pe cei doi soţi, înconjurat de călugări purtând stihare 
albe, aştepta sosirea alaiului în pragul bisericii. Cu câteva clipe 
înainte de sosirea lui sir Tristram şi a lady-ei Christabel, un om 
ţinând în mână o mică harfă, păşi în faţa episcopului. 

— Monseniore — spuse noul venit, închinându-se cu respect 
— veţi face o slujbă mare în cinstea viitorilor soţi, nu-i aşa? 

— Da, prietene — răspunse episcopul — dar de ce-mi pui 
această întrebare? 

— Monseniore — răspunse străinul — eu sunt cel mal bun 
harfist din Franţa şi din Anglia şi, de obicei, arta mea este 
căutată la serbările care se desfăşoară cu fast şi strălucire. Am 
auzit vorbindu-se de căsătoria lui sir Tristram cel bogat cu unica 
fiică a baronului Fitz Alwine şi am venit să-mi ofer serviciile 
înălţimii sale. 

— Dacă ai talent pe cât ai, pare-mi-se, siguranţă de sine şi 
mândrie, fii binevenit. 

— Vă mulţumesc, monseniore! 

— Imi place foarte mult sunetul harfei — adăugă episcopul 
— şi mi-ar face plăcere să-mi cânţi ceva înainte de sosirea 
alaiului de nuntă. 

— Monseniore — răspunse străinul, semeţ, înfăşurându-se 
maiestuos în faldurii veşmântului său lung până în pământ — 
dacă aş fi un scripcar vagabond, ca cei pe care îi ascultați de 
obicei, v-aş împlini dorinţa, însă eu nu cânt decăt la ore fixe şi în 
locuri corespunzătoare. In curând voi avea posibilitatea să vă 
satisfac pe de-a-ntregul fireasca dumneavoastră cerere. 


— Eşti obraznic — replică episcopul, mânios — îţi poruncesc 
să cânţi chiar acum. 

— N-am s-ating măcar o coardă înainte de sosirea alaiului 
— spuse străinul, cu un desăvârşit sânge rece — însă în clipa 
aceea, monseniore, veţi asculta un sunet care, fiţi sigur, vă va 
uimi din cale afară. 

— Vom fi în măsură să-ţi preţuim talentul foarte curând — 
zise episcopul — căci iată se apropie mirii. 

Străinul se îndepărtă câţiva paşi, iar episcopul ieşi în 
întâmpinarea cortegiului. 

În clipa când să treacă pragul bisericii, lady Christabel, pe 
jumătate leşinată, se întoarse spre baronul Fitz Alwine. 

— Tată — murmură ea, cu voce şovăielnică — ai milă de 
mine, căsătoria aceasta înseamnă moartea mea. O privire aspră 
a baronului o sili să tacă. Milord — continuă Christabel, punând 
o mână crispată pe braţul lui sir Tristram — fiţi îndurător; mai 
puteţi încă să-mi redaţi viaţa, fie-vă milă de mine! 

— Despre asta vom vorbi mai târziu — răspunse sir 
Tristram. Şi, făcând un semn episcopului, se pregăti să intre în 
biserică. 

Baronul luă mâna fetei şi tocmai se pregătea s-o conducă la 
altar, când o voce puternică strigă deadată: 

— Stati! 

Lordul Fitz Alwine scoase un strigăt, iar sir Tristram se 
sprijini de portalul bisericii, gata să leşine. Străinul o luase de 
mână pe lady Christabel. 

— Nemernic  îngâmfat! îl apostrofă episcopul, 
recunoscându-l pe harfist. Cine ţi-a dat voie să pui mâna ta de 
mercenar pe această nobilă domnişoară? 

— Providența care mă trimite în ajutorul neputinței sale — 
răspunse străinul, semeţ. 

Baronul se repezi spre harfist. 

— Cine eşti tu — îl întrebă el — şi de ce tulburi o ceremonie 
sfântă? 

— Nefericitule! strigă străinul. Numeşti ceremonie sfântă 
ruşinoasa unire dintre o tânără fată şi un bătrân? Milady — 
adăugă el, înclinându-se cu respect în faţa Christabelei, pe 
jumătate moartă de spaimă — aţi venit în casa Domnului ca să 
primiţi numele unui om cinstit; îl veţi primi... Curaj, bunătatea 
Domnului veghează asupra inocenţei dumneavoastră. 


Harfistul desfăcu repede cu o mână cingătoarea care-i ţinea 
strâns veşmântul, iar cu cealaltă duse la gură un corn de 
vânătoare. 

— Robin Hood! strigă baronul. 

— Robin Hood, prietenul lui Allan Clare! murmură lady 
Christabel. 

— Da, Robin Hood şi oamenii lui veseli — răspunse eroul 
nostru, arătând din ochi numeroasa ceată de pădurari care se 
strecurase fără zgomot, împresurând escorta. 

În aceeaşi clipă, un tânăr cavaler, elegant îmbrăcat, se 
apropie de Christabel şi îngenunche. 

— Allan Clare! Dragul meu Allan Clare! strigă fata 
împreunându-şi mâinile. Fii binecuvântat, pentru că nu m-ai dat 
uitării! 

—  Monseniore — zise Robin Hood, apropiindu-se de 
episcop, cu capul descoperit şi cu un aer respectuos — eraţi 
gata să uniţi, împotriva tuturor legilor omeneşti şi ale societăţii, 
două fiinţe care n-au fost hărăzite de cer să trăiască sub acelaşi 
acoperiş. Priviţi la această tânără, priviţi şi soţul pe care voia să 
i-l dea zgârcenia veşnic flămândă a tatălui său. Lady Christabel 
este logodită din fragedă copilărie cu cavalerul Allan Clare. 
Asemenea ei, el este tânăr, bogat, nobil şi o iubeşte, de aceea 
vă rugăm, preaplecaţi, să consfinţiţi unirea lor. 

— Mă împotrivesc din toate puterile la această căsătorie! 
strigă baronul, căutând să se desprindă din strânsoarea Micului- 
John, căruia îi revenise grija de a-l păzi pe bătrân. 

— Fii pe pace, om lipsit de suflet! răspunse Robin Hood. 
Îndrăzneşti oare să ridici glasul în pragul sfintei biserici, venind 
aici ca să calci în picioare făgăduiala pe care ai făcut-o? 

— N-am făcut nici o făgăduială! urlă lordul Fitz Alwine, 
înroşindu-se la faţă. 

— Monseniore — reluă Robin Hood — vreţi să uniţi aceştii 
doi tineri? 

— Nu pot s-o fac fără consimţământul lordului Fitz Alwine — 
răspunse episcopul de Herford. 

— Nu-mi voi da niciodată consimţământul! strigă baronul. 

—  Monseniore — continuă Robin, fără a lua în seamă 
vociferările batonului — aştept hotărârea dumneavoastră cea 
din urmă. 


— Nu pot să-ţi îndeplinesc cererea — răspunse episcopul — 
strigările n-au fost făcute şi legea cere... 

— Ne vom supune legii — spuse Robin. Prietene John, 
încredinţează pe înălţimea sa unui om de-ai noştri şi fă 
strigările. Micul-john se supuse. El vesti de trei ori căsătoria 
dintre Allan Clare şi lady Christabel Fitz Alwine. Însă episcopul 
refuză şi după aceea să dea celor doi tineri binecuvântarea 
nupţială. Hotărârea domniei voastre este definitivă, 
monseniore? întrebă Robin. 

— Da — răspunse episcopul. 

— Fie. Am ştiut că aşa se va întâmpla şi de aceea am fost 
însoțit de un om sfânt care are dreptul să oficieze serviciul divin. 
Părinte — continuă Robin, adresându-se bătrânului care stătea 
deoparte, nebăgat în seamă — binevoiţi să intraţi în biserică, 
soții vă vor urma. 

Pelerinul, care dăduse o mână de ajutor la eliberarea lui 
Will, înaintă încet. 

— lată-mă, fiule — spuse el. Mă voi ruga pentru cei care 
suferă şi voi cere lui Dumnezeu iertarea pentru cei răi. 

Ţinut în frâu de prezenţa oamenilor veseli, cortegiul intră 
fără larmă în biserică şi curând ceremonia începu. Episcopul se 
retrăsese; sir Tristram gemea de-ţi era mai mare mila, iar lordul 
Fitz Alwine mormăia surd tot felul de ameninţări. 

— Cine o încredinţează pe această tânără soţului ei? 
întrebă bătrânul, întinzându-şi mâinile tremurânde deasupra 
capului Christabelei, îngenuncheată în faţa lui. 

— Binevoiţi să răspundeţi, milord! zise Robin Hood. 

— Tată, fie-ţi milă! se rugă fata. 

— Nu, nu, de o mie de ori nu! strigă baronul, ieşit din minţi. 

— Pentru că tatăl acestei nobile copile refuză să-şi ţină 
făgăduiala sfântă pe care a făcut-o — spuse Robin — îi iau eu 
locul. Eu, Robin Hood, dau de soţie cavalerului Allan Clare pe 
lady Christabel Fitz Alwine. 

Ceremonia căsătoriei se sfârşi fără nici o piedică. 

De-abia se sfârşi cununia dintre Allan Clare şi Christabel, că 
în uşa bisericii se ivi familia Gamwell. Robin Hood merse în 
întâmpinarea Mariannei şi o conduse la altar; William şi Maud 
veneau în urma tânărului. Trecând pe lângă Robin, cucernic 
îngenuncheat alături de Marianne, Will murmură: 


— În sfârşit, Rob, prietenul meu, a sosit ziua fericită. 
Priveşte cât de frumoasă e Maud! Te-asigur că inimioara ei bate 
foarte tare. 

— Linişte, Will, roagă-te, Dumnezeu ne-ascultă în clipa asta. 

— Bine, am să mă rog şi chiar din tot sufletul — răspunse 
vesel flăcăul. Pelerinul binecuvântă noile perechi, ridicând spre 
cer mâinile-i tremurânde. Maud, scumpa mea Maud — spuse 
Will de îndată ce ieşi cu tânăra fată din biserică — în sfârşit, eşti 
soţia mea, scumpa mea soţie. Am fost atât de nefericit de toate 
întârzierile pe care împrejurările ni le-au pus în calea fericirii 
noastre, încât acum mi-e greu să mă pătrund de toată 
însemnătatea acestui fapt. Sunt nebun de fericire, eşti a mea, 
numai a mea! Te-ai rugat, Maud, draga mea? l-ai cerut Fecioarei 
să ne dea întotdeauna bucuria strălucitoare pe care ne-a dat-o 
astăzi? 

Maud zâmbea şi plângea în acelaşi timp, într-atât inima ei 
era plină de dragoste şi de recunoştinţă faţă de William, 

Căsătoria lui Robin stârni o bucurie nestăvilită în rândul 
oamenilor veseli, care, după ce ieşiră din biserică, strigară "ura" 
în gura mare. 

—  Nemernici zgomotoşi! mormăi lordul Fitz Alwine, 
urmându-l de voie de nevoie pe uriaşul Micul-john, care-l poftise 
cuviincios să iasă din biserică. 

Câteva clipe mai târziu, biserica se goli de lume. Lordul Fitz 
Alwine şi sir Tristram, fără cal, sprijinindu-se melancolic, unul de 
braţul celuilalt şi într-o stare de spirit cu neputinţă de zugrăvit, o 
luară încet pe drumul, ce ducea la castel. 

— Fitz Alwine — spuse bătrânul, poticnindu-se — trebuie 
să-mi înapoiezi milionul de galbeni pe care ţi l-am încredinţat. 

— Pe legea mea, nu, sir Tristram, căci eu nu sunt vinovat cu 
nimic de nenorocirea care ţi s-a întâmplat: Dacă mi-ai fi ascultat 
sfatul, dezastrul acesta n-ar fi avut loc. Cununându-te în capela 
din Nottingham, aş fi asigurat fericirea noastră comună; însă 
dumneata ai preferat strălucirea în locul tainei, ziua în locul 
întunericului şi poftim rezultatul! Priveşte, ticălosul acela mi-a 
luat fata; îmi trebuie o despăgubire: aşa că păstrez milionul. 

Trimişi la Nottingham într-o trăsură la fel de prăpădită ca şi 
trăsura stăpânilor lor, servitorii celor doi lorzi îi urmau la 
distanţă, râzând în ascuns de ciudata întâmplare. 


Cei care luaseră parte la nuntă, însoţiţi de oamenii veseli, 
ajunseră repede în inima pădurii. Bătrânul codru se pregătise să 
primească perechile fericite, iar copacii, răcoriţi de roua 
dimineţii, îşi aplecau crengile verzi către oaspeţi. Lungi 
ghirlande împletite din flori şi frunze se prindeau unele de altele 
şi legau între ei stejari seculari, ulmi scunzi, plopi cu tulpini 
zvelte. Din când în când se ivea câte un cerb încoronat cu flori 
asemenea unui zeu mitologic; un pui de cerb împodobit cu 
panglici ţâşnea în mijlocul drumului, ba uneori şi o căprioară 
purtând de asemenea un colan de flori străbătea ca o săgeată 
vreo pajişte înverzită. În mijlocul unei largi răscruci de drumuri 
se întinsese o masă, fusese pregătită o sală de dans, se 
organizaseră jocuri şi tot felul de distracţii care să contribuie la 
bucuria generală. 

Multe fete din Nottingham veniseră să împodobească, cu 
făptura lor gingaşă, serbarea dată de Robin Hood; întreaga 
adunare era stăpânită de un simţământ de sinceră prietenie. 

Maud şi William, la braţ, cu zâmbetul pe buze şi cu inima 
plină de bucurie, se plimbau singuri pe o cărare în apropierea 
locului unde se dansa, când călugărul Tuck le apăru în cale. 

— la te uită! Viteazul Tuck, veselul Gilles, fratele meu mai 
mare! strigă Will, râzând. Ai venit mânat de gândul cel bun să te 
plimbi împreună cu noi? Fii binevenit, Gilles, scump prieten şi fă- 
mi plăcerea să priveşti la comoara sufletului meu, soţia mea 
scumpă, bunul meu cel mai de preţ! Priveşte îngerul acesta, 
Gilles şi spune-mi dacă mai există pe lume o fiinţă mai 
încântătoare decât frumoasa mea Maud! Mi se pare însă, 
prietene Tuck — adăugă tânărul, uitându-se cu luare-aminte la 
faţa îngrijorată a călugărului — mi se pare că eşti trist. Ce ai? 
Împărtăşeşte-ne şi nouă necazurile tale, voi încerca să te alin. 
Maud, micuța mea, să-i vorbim prieteneşte. Hai vino cu noi, 
Gilles, mai întâi am să-ţi ascult păsul, apoi îţi voi vorbi despre 
soţia mea, iar inima-ţi îmbătrânită va întineri întâlnindu-se eu 
inima mea. 

— N-am ce să-ţi spun, Will — răspunse călugărul, cu glas 
întretăiat — sunt fericit să te ştiu pe tine în culmea fericirii. 

— Asta nu mă-mpiedică, dragă Tuck, să privesc cu o 
sinceră mâhnire faţa ta întunecată. Spune, ce ai? 

— Nimic — răspunse călugărul — nimic, afară, poate, de un 
gând care-mi trece prin minte, o flacără trecătoare care-mi 


aprinde bietul meu creier, un spiriduş care-mi hărţuieşte inima. 
În sfârşit, Will, nu ştiu dacă ar trebui să-ţi spun toate astea: 
acum câţiva ani, credeam că mica vrăjitoare care se strânge 
atât de drăgăstos lângă tine, este raza mea de soare, bucuria 
vieţii mele, cel mai scump şi mai preţios giuvaer al meu. 

— Cum, sărmane —Tuek, atât de mult ai iubit-o pe 
frumoasa mea Maud? 

— Da, William. 

— Ai cunoscut-o înaintea lui Robin, dacă nu mă-nşel? 

— Da, înaintea lui Robin. 

— Şi ai iubit-o? 

— Din păcate — suspină călugărul. 

— S-ar fi putut altfel?! adăugă Will, drăgăstos, sărutând 
mâinile soţiei sale. Robin a iubit-o de cum a văzut-o, eu am 
adorat-o de la prima vedere şi acum? Acum, Maud, eşti a mea! 
În tăcerea care urmă acestei exclamaţii pătimaşe a lui Will, 
călugărul îşi plecă privirea, iar Maud, cu fruntea împurpurată, îşi 
privi soţul, zâmbind. Sper, prietene Tuck — continuă William, cu 
simpatie — că fericirea mea nu te face să suferi. Dacă astăzi 
sunt fericit, să ştii că am câştigat cu mare trudă dreptul de ao 
numi pe Maud scumpa mea soţie. Tu n-ai cunoscut deznădejdea 
dragostei respinse, n-ai cunoscut exilul, n-ai tânjit departe de 
cea pe care o iubeai, nu ţi-ai pierdut puterea, sănătatea sau 
liniştea. 

Făcând această înşiruire a durerilor, Will îşi aruncă privirea 
spre faţa rotofeie a călugărului şi izbucni într-un hohot de râs. 
Tuck cântărea cel puţin două sute zece livre, iar faţa lui veselă 
semăna cu o lună plină. Maud, care pricepuse ce anume 
stârnise râsul lui William, îi împărtăşi veselia şi, în cele din urmă, 
însuşi Tuck începu să râdă cu naivitate. 

— Sunt sănătos — zise el, cu o încântătoare bunătate — dar 
asta nu mă împiedică... În sfârşit, asta este. Mulțumită Maicii 
Domnului, bunii mei prieteni — spuse el, luând în mâinile lui 
mari mâinile unite ale celor doi tineri — vă doresc şi unuia şi 
altuia fericire deplină. Ce-i drept, dulce Maud, ochii dumitale de 
gazelă mi-au sucit capul multă vreme. În sfârşit, să nu ne mai 
gândim la asta; am acum o morală a mea plină de înţelepciune 
în aceasta privinţă şi, căutând o alinare, am gasit-o. 

— Ai găsit-o? strigară într-un glas şi William şi Maud. 

— Da — răspunse Tuck, zâmbind. 


— O fată tânără cu ochii negri? întrebă cocheta Maud. O 
fată care a ştiut să pună preţ pe frumoasele dumitale virtuţi, 
Gilles? 

Călugărul începu să râdă. 

— Da, într-adevăr — răspunse el — alinarea mea este o 
doamnă cu ochi strălucitori şi buze trandafirii. Mă-ntrebi, dulce 
Maud, dacă a ştiut să mă preţuiască? Asta-i o treabă greu de 
rezolvat; scumpa mea consolatoare este o adevărată zăpăcită, 
iar eu nu sunt singurul căruia îi primeşte sărutările. 

— Şi o iubeşti? spuse Will, cu un glas în care mila se 
împletea cu dezaprobarea. 

— Da, o iubesc — răspunse călugărul — şi totuşi, cum v-am 
spus, îşi împarte favorurile cu prea mare uşurinţă. 

— Atunci este o femeie nevrednică! strigă Maud, roşindu- 
se. 

— Cum se poate, Tuck — zise şi Will — ca o inimă vitează, 
un om cinstit ca tine să se lase prins de un simţământ atât de 
oarecare? Eu, decât să iubesc o asemenea femeie, mai bine... 

— St! St! îl întrerupse blând călugărul Tuck — fii prudent, 
Will! 

— Prudent? De ce? 

— Pentru că nu-i frumos să vorbeşti de rău o persoană pe 
care ai îmbrăţişat-o adesea. 

— Ai îmbrăţişat-o pe femeia aceea? strigă Maud, cu dojană 
în glas. 

— Maud! Maud! E o minciună! izbucni Will. 

— Ba nu-i minciună — zise liniştit călugărul — ai îmbrăţişat- 
o şi nu o dată, de zece ori, de douăzeci de ori... 

— Oh, Will! Will... 

— Nu-l asculta, Maud, minte! Ascultă, Tuck, spune 
adevărul! Am îmbrăţişat-o eu pe aceea pe care o iubeşti? 

— Da şi pot să-ţi fac şi dovada. 

— Îl auzi, Will? zise Maud gata să plângă. 

— Îl aud, dar nu pricep nimica — răspunse tânărul. Gilles, în 
numele prieteniei noastre, te rog să mă pui faţă-n faţă cu fata 
aceea, vom vedea noi dacă o să aibă neobrăzarea să repete 
minciuna pe care o spui tu. 

— Asta vreau şi eu, Will şi pun rămăşag cu tine, nu numai 
că vei fi silit să recunoşti dragostea pe care i-o porţi, dar îi vei da 
şi alte dovezi de dragoste, sărutând-o. 


— Nu vreau — spuse Maud, agăţându-se de braţul lui Will — 
nu vreau să-i vorbească acelei femei. 

— Ba o să-i vorbească şi o s-o îmbrăţişeze — o ţinea una şi 
bună călugărul, cu o ciudată încăpățânare. 

— Cu neputinţă — spuse Will. 

— Pe de-a-ntregul cu neputinţă — întări Maud. 

— Arată-ne-o pe iubita ta, jupâne Gilles. Unde este? 

— Ce-ţi pasă, Will? spuse Maud. Doar nu doreşti ca ea să 
vină aici şi-apoi... şi-apoi, William, pare-mi-se că persoana de 
care este vorba n-ar fi o cunoştinţă potrivită pentru soţia ta, 
dragul meu. 

— Ai dreptate, dragă soţioară — spuse Will, sărutând-o pe 
Maud pe frunte — nu-i vrednică să te privească nici măcar o 
clipă. Dragă Tuck — continuă William — să ştii că-ţi rămân 
îndatorat dacă pui capăt unei glume care lui Maud nu-i e pe 
plac; nu doresc şi nici nu sunt curios s-o văd pe aceea pe care o 
iubeşti, aşa că să nu mai vorbim. 

— Şi totuşi trebuie negreşit să fii pus faţă-n faţă cu ea, pe 
cuvântul meu de onoare, Will! 

— Nu, nu! se împotrivi Maud, William nu ţine deloc la 
această întâlnire, iar pentru mine ar fi foarte stânjenitoare. 

— Totuşi am să v-o arăt — zise încăpăţânatul Gilles, Iat-o! 
Spunând aceste cuvinte, Tuck scoase de sub rasă o carafă de 
argint şi, ridicând-o până la înălţimea ochilor lui William, îi 
spuse: Priveşte frumoasa mea butelcuţă, scumpa mea alinare! 
Mai îndrăzneşti să spui că n-ai îmbrăţişat-o niciodată? 

Cei doi tineri izbucniră veseli în râs. 

— Mărturisesc că am greşit, bunul meu Tuck — recunoscu 
Will, luând carafa — şi cer voie soţiei mele dragi să depun un 
sărut prietenesc pe buzele roşii ale acestei vechi prietene. 

— Te las, Will, bea în sănătatea noastră şi-n sănătatea 
acestui călugăr vesel! 

Will îşi umezi doar buzele cu lichidul roşu, apoi îi dădu 
carafa înapoi lui Tuck, care, în entuziasmul său, o goli dintr-o 
înghiţitură. Apoi cei trei prieteni ai noştri, braţ la braţ, porniră la 
plimbare împreună, dar, la chemarea lui Robin, se întoarseră la 
oaspeţi. 

Robin îl prezentase Barbarei pe Much, spunându-i că acesta 
era tânărul soţ pe care i-l anunţase de multă vreme, însă fata îşi 


scutură buclele-i blonde, răspunzând că încă nu se gândeşte la 
măritiş. 

Micul-john, care nu era prea vorbăreţ din fire, s-a arătat 
nespus de curtenitor în ziua aceea. O copleşi cu tot soiul de 
atenţii pe verişoara lui, Winifred şi nu era greu să vezi că cei doi 
aveau să-şi spună lucruri foarte secrete, căci vorbeau pe 
şoptite, dansau mereu împreună şi părea că nu văd nimic în 
jurul lor. 

Cât despre Christabel, chipul ei strălucea de fericire, dar 
fata era atât de tulburată de brusca despărţire de tatăl său, atât 
de slăbită din pricina suferințelor îndurate, încât nu putea să ia 
parte la jocuri. Stând lângă Allan Clare, pe o moviliţă acoperită 
cu stofe şi flori, ea părea o tânără regină prezidând o sărbătoare 
regească dată în cinstea supuşilor ei. 

Marianne, ţinându-l drăgăstos de braţ pe soţul ei, străbătea 
sala de bal. 

— Voi veni să stau cu tine, Robin — spunea ea — şi până 
când regele te va ierta, voi împărţi cu tine oboseala şi 
singurătatea vieţii pe care o duci. 

— Ar fi mai cuminte să locuieşti la Barnsdale, draga mea. 

— Nu, Robin, inima mea este cu tine şi nu vreau să-mi 
părăsesc inima. 

— Primesc cu mândrie devotamentul tău plin de curaj, soţia 
mea dragă, dragostea mea — răspunse tânărul, profund mişcat. 
Voi face tot ce-mi stă în putinţă ca să fii mulţumită şi fericită în 
noua ta viaţă. 

Într-adevăr, ziua căsătoriei lui Robin Hood a fost o zi de 
fericire şi de bucurie. 


Capitolul IV 


Marianne şi-a ţinut făgăduiala şi, în ciuda blândei împotriviri 
a lui Robin, şi-a stabilit locuinţa sub copacii bătrâni ai pădurii 
Sherwood. Allan Clare, care am spus că stăpânea o minunată 
reşedinţă în valea Mansfeld, nu a putut s-o convingă pe sora lui 
să locuiască acolo cu Christabel, deoarece Marianne era 
hotărâtă să nu-şi părăsească soţul. 


Îndată după căsătorie, cavalerul îi propuse lui Henric al Il- 
lea să-i vândă proprietăţile sale din Huntingdonshire pentru o 
treime din valoarea lor, cu condiţia ca Henric să întărească prin 
act regal căsătoria lui cu lady Christabel Fitz Alwine. Henric al Il- 
lea, care căuta lacom orice prilej pentru a alipi coroanei cele mai 
bogate domenii din Anglia, acceptă propunerea şi, printr-un act 
special, întări căsătoria dintre cei doi tineri. Allan Clare puse în 
joc atâta pricepere şi grabă, încât regele se arătă fericit să 
poată încheia cât mai repede tratativele în mod definitiv, astfel 
că totul se terminase când episcopul de Herford şi baronul Fitz 
Alwine sosiră la Curte. 

Este de la sine înţeles că înaltul prelat şi nobilul normand 
aţâţară împotriva lui Robin Hood toată mânia regelui. La cererea 
lor insistentă, Henric al Il-lea acordă episcopului dreptul de a-l 
prinde pe îndrăzneţul proscris şi de a-i aplica fără milă şi fără 
întârziere pedeapsa capitală. 

In timp ce cei doi normanzi conspirau împotriva fericirii lui 
Robin Hood, el, după ce îşi văzuse visul cu ochii, trăia liniştit şi 
fără griji sub frunzişul verde al pădurii Sherwood. 

Will Roşcovanul, având-o cu el pe Maud, era cel mai fericit 
om din lume. Înzestrat cu o imaginaţie înflăcărată, William îşi 
închipuia că cea mai mare fericire pe lume este o soţie ca Maud 
şi, naiv, o împodobise cu toate harurile unui înger. Maud 
cunoştea cât de nemărginită era această măgulitoare afecţiune 
şi se silea să nu coboare de pe soclul pe care o aşezase 
dragostea soţului său. Urmând pilda lui Robin Hood şi a 
Mariannei, Will şi soţia lui îşi stabiliră şi ei locuinţa în pădure, 
ducându-şi traiul laolaltă într-o desăvârşită armonie. 

Robin Hood iubea sexul frumos, mai întâi dintr-o pornire 
firească, apoi în onoarea încântătoarei fiinţe care îi purta 
numele. Tovarăşii lui Robin Hood împărtăşeau sentimentele de 
respect şi simpatie pe care i le inspirau lui femeile, aşa că 
tinerele fete din împrejurimi puteau străbate cărările pădurii, 
fără nici o teamă. Dacă vreuna din aceste frumoase trecătoare 
s-ar fi întâlnit întâmplător cu vreun om din ceată, ea era poftită 
cu toată curtenia la o gustare, apoi i se dădea o escortă care o 
însoțea până la ieşirea din pădure şi nici una din tinerele fete nu 
s-a plâns vreodată de purtarea călăuzelor ei. De îndată ce s-a 
aflat de purtarea cuviincioasă şi binevoitoare a pădurarilor, 
faima aceasta s-a răspândit până departe şi multe fete cu ochi 


strălucitori şi cu pasul la fel de sprinţar ca şi inima ce le zvâcnea 
în piept se încumetară să străbată văile şi potecile din pădurea 
Sherwood. 

În ziua nunţii lui Robin, multe tinere miss cu chipul suav îşi 
simţiră inima bătând cu înflăcărare în preajma acestei frumoase 
perechi. În timpul dansului, blondele fiice ale Evei aruncau pe 
furiş priviri curioase spre curtenitorii lor cavaleri, mirându-se în 
sinea lor că au putut vreodată să se teamă de ei, fie şi o singură 
clipă, şi-şi spuneau în taină că trebuie să fie tare plăcut să 
împarţi cu aceşti tineri îndrăzneţi viaţa lor aventuroasă. In nevi- 
novăţia inimilor lor tinere, ele lăsau să se vadă această dorinţă 
secretă, iar pădurarii, încântați, se gândiră pe dată să tragă cele 
mai mari foloase. Şi frumoasele fete din Nottingham băgară de 
seamă că graiul oamenilor lui Robin Hood era, ca şi privirea lor 
de altfel, de o irezistibilă elocvenţă. 

Rezultatul acestei descoperiri a fost că fratele Tuck s-a 
văzut copleşit de treabă, căci de dimineaţă până seara nu făcea 
altceva decât să binecuvânteze alte şi alte perechi. Pe bună 
dreptate, bunul nostru călugăr vru să ştie dacă aceste 
numeroase căsătorii nu erau doar o epidemie cu caracter 
trecător. Dar întrebarea sa rămase fără răspuns. După ce atinse 
apogeul, furia căsătoriilor se potoli, cazurile deveniră mai rare. 
Totuşi este ciudat faptul că simptomele au rămas la fel de 
violente şi se menţin până în zilele noastre. 

Aşadar, mica colonie din pădure trăia fericită. Pivniţa de 
care am vorbit a fost împărţită în încăperi mici sau în 
apartamente care foloseau doar pentru dormit. Luminişurile 
pădurii serveau de salon şi de sufragerie şi numai în vremea de 
iarnă se recurgea la adăpostul de sub pământ. Este greu de 
imaginat cât de plăcută şi de tihnită era viaţa acestor oameni. 
Aproape toţi de origină saxonă şi legaţi unii de alţii cum sunt 
membrii aceleiaşi familii, cei mai mulţi dintre ei avuseseră de 
suferit de pe urma crudei împilări a năvălitorilor normanzi. 

Bogaţii seniori normanzi şi oamenii bisericii erau cu 
precădere tributari cetei lui Robin Hood. Cei dintâi, pentru că 
uzurpaseră saxonilor titlurile de nobleţe şi averea moştenită de 
la părinţi; ceilalţi, pentru că îşi sporeau necontenit pe spinarea 
poporului bogăţiile şi aşa foarte mari. Robin Hood impunea 
normanzilor biruri, este adevărat însă că aceste contribuţii, deşi 
foarte însemnate, se încasau fără luptă sau vărsare de sânge. 


Poruncile şefului erau respectate cu sfinţenie, căci nesupunerea 
atrăgea după sine pedeapsa cu moartea. Această severă 
disciplină făcuse ca ceata lui Robin Hood — a cărui cinste şi 
cavalerism erau cunoscute — să se bucure de o admirabilă 
reputaţie. Zadarnic au fost trimise mai multe expediţii pentru a 
sili ceata oamenilor veseli să-şi părăsească ascunzişul. În cele 
din urmă, autorităţile, obosite de o luptă fără rezultat, încetară 
urmărirea, iar nepăsarea lui Henric al II-lea sfârşi prin a-i obliga 
pe normanzi să suporte vecinătatea primejdioasă a duşmanilor 
lor. 

Marianne găsea viaţa din pădure mult mai plăcută decât 
îndrăznise vreodată să spere. Ea era făcută (o spunea râzând) 
ca să fie regina iubită a acestui trib. Dovezile de respect, de 
dragoste şi de devotament cu care era înconjurat Robin Hood 
măguleau în mod deosebit amorul propriu al Mariannei, care era 
mândră să se sprijine de braţul ocrotitor al viteazului şi tânărului 
ei soţ. Dacă Robin Hood ştiuse să câştige şi să păstreze 
dragostea oamenilor săi, având pentru toţi un sentiment 
constant şi o prietenie sinceră, ştiuse, de asemenea, să-şi 
impună asupra lor şi o autoritate absolută. 

Frumoasa pădure Sherwood îi oferea Mariannei distracţii 
foarte plăcute, fie că străbătea cu soţul ei pitoreştile şi 
întortocheatele poteci, fie că-şi trecea timpul învățând dansurile 
la modă pe vremea aceea. Datorită lui Robin, ea avea o 
prețioasă colecţie de şoimi, pe care învățase să-i arunce în zbor, 
cu o mână sigură şi experimentată. Insă jocul preferat al 
Mariannei era arcul. Cu o răbdare neobosită, Robin o iniţia pe 
tânăra lui soţie în tainele ştiinţei arcaşilor. Marianne urmărea cu 
luare-aminte lecţiile care i se dădeau; nicicând un elev nu se 
dovedise mai atent şi mai silitor, aşa că în scurt timp ajunse un 
arcaş neîntrecut. Pentru Robin şi pentru oamenii lui era un 
spectacol încântător s-o vadă pe Marianne trăgând cu arcul, 
îmbrăcată cu o vestă din stofă verde de Lincoln, strânsă pe 
corp; trupul său maiestuos şi zvelt se mlădia uşor, mâna stângă 
ţinea arcul în timp ce dreapta, îndoită cu graţie, trăgea săgeata 
spre ureche. După ce desluşi toate tainele unei arte care ÎI 
făcuse vestit pe Robin Hood, Marianne dobândi, la rându-i, o 
mare faimă. Deosebita iscusinţă a tinerei femei stârnea, în cel 
mai înalt grad, admiraţie şi respectul locuitorilor pădurii, iar 
aliaţii acestora, locuitorii din Mansfeld şi Nottingham, veneau cu 


mic, cu mare să vadă cu ochii lor uluitoarea îndemânare a 
Mariannei. 

Trecu un an, un an de bucurii, de fericire şi de petreceri. 
Allan du Val (aşa îl vom numi de acum înainte pe cavaler, după 
numele proprietăţii) deveni tată; cerul îl binecuvântase cu o fată 
(Robin şi William aveau, fiecare, câte un băiat frumos), aşa că 
un şir de baluri şi de petreceri au fost organizate pentru a 
sărbători aceste vesele evenimente. 

Într-o dimineaţă, în timp ce Robin Hood, Will Roşcovanul şi 
Micul-john şedeau sub un copac, căruia i se spunea copacul 
"întâlnirii" deoarece în toate împrejurările servea ca punct de 
întâlnire a cetei, se auzi un zgomot uşor. 

— Ascultaţi! spuse repede Robin. Pasul unui cal răsună în 
luminiş; ia vedeţi dacă nu ne vine vreun musafir, mă-nţelegi, 
Micule-John? 

— Mai încape vorbă şi am să-l aduc aici pe călăreț dacă 
merită să fie poftit la masa dumitale. 

— Va fi de două ori bine venit fiindcă foamea începe să-mi 
dea ghes. 

Micul-john şi Will se strecurară prin desiş în direcţia 
drumului străbătut de călător şi curând îl putură zări. 

— Pe sfânta slujbă! Bietul om arată foarte rău — spuse 
William, schiţând un zâmbet. Pun mâna-n foc că averea nu-i dă 
prea multă bătaie de cap. 

— Şi eu parcă aş zice că bietul călăreț are un aer foarte 
jalnic şi nefericit — răspunse Micul-john — dar se prea poate ca 
înfăţişarea asta sărăcăcioasă să fie doar un tertip. Datorită 
acestui lucru, călătorul crede că poate să treacă nevămuit prin 
pădurea Sherwood. O să-i arătăm că dacă are de gând să se 
prefacă, noi suntem cel puţin tot atât de şireţi ca şi el. 

Cu toate că purta straie de cavaler, drumeţul îţi făcea milă 
de la prima vedere. Hainele îi fluturau în toate părţile, ca şi cum 
din pricina necazurilor puţin îi mai păsa de felul în care arată: 
gluga îi căzuse pe spate, iar capul, aplecat ca şi cum omul ar fi 
fost cufundat în gânduri, mărturisea o mare durere. Străinul fu 
smuls din meditaţia lui de vocea puternică a uriaşului Micul- 
John. 

— Bună ziua, domnule străin! strigă prietenul nostru, 
venind înaintea drumeţului. Fiţi binevenit în pădurea Verde! 
Sunteţi aşteptat cu nerăbdare. 


— Sunt aşteptat? întrebă necunoscutul, învăluind chipul 
vesel al lui John într-o privire tristă. 

— Da, seniore — interveni Will Roşcovanul — stăpânul v-a 
căutat peste tot şi au trecut trei ceasuri de când v-aşteaptă ca 
să poată sta la masă. 

— Pe mine nu poate să m-aştepte nimeni — răspunse 
străinul, cu îngrijorare. Vă înşelaţi, nu sunt eu oaspetele pe care- 
| aşteaptă stăpânul vostru. 

— Vă rog să mă iertaţi, messire, dar de dumneavoastră 
este vorba; a aflat că treceţi astăzi prin pădurea Sherwood. 

— Cu neputinţă, cu neputinţă — repetă străinul. 

— Vă spunem adevărul — zise Will. 

— Cum se numeşte acela care se arată atât de curtenitor 
cu un biet drumeţ? 

— Robin Hood — răspunse Micul-john, ascunzându-şi un 
zâmbet. 

— Robin Hood, faimosul pădurar? întrebă străinul, vădit 
surprins. 

— Chiar el, messire. 

— Am auzit de mult vorbindu-se despre el — zise drumeţul 
— şi purtarea lui nobilă îmi inspiră o adevărată simpatie. Sunt 
foarte fericit că am prilejul să-l întâlnesc pe Robin Hood; este un 
om loial şi credincios. De aceea primesc cu plăcere 
binevoitoarea lui invitaţie, cu toate că nu înţeleg cum i s-a dat 
de veste că voi trece pe domeniile lui. 

— Îi va face o deosebită plăcere să v-o spună el însuşi — 
răspunse Micul-john. 

— Atunci, facă-se voia dumitale, viteaz pădurar, ia-o 
înainte, te urmez! 

Micul-john luă calul drumeţului de căpăstru şi-l trase după 
el pe poteca ce ducea la răscrucea unde aştepta Robin Hood. 
Will forma ariergarda. Micul-john nu se îndoia o clipă că 
înfăţişarea tristă şi sărăcăcioasă a omului n-ar fi fost o 
prefăcătorie menită să-i servească drept bilet de liberă trecere 
în cazul unei întâlniri neplăcute, pe când William îşi zicea, poate 
pe mai bună dreptate, că drumeţul este un biet om sărman de 
la care n-ai avea altă mulţumire decât de a-l vedea mâncând o 
cină foarte îndestulată. 

Curând, străinul şi călăuzele sale ajunseră în faţa lui Robin. 
Acesta îl salută pe noul venit şi, mişcat de înfăţişarea-i jalnică, 


începu să-l cerceteze în vreme ce străinul îşi tot potrivea, cum 
se pricepea mai bine, sărmanele-i straie. O supremă distincţie 
însoțea fiecare gest al necunoscutului, astfel că Robin ajunse 
repede la aceeaşi concluzie ca şi Micul-john şi anume: că 
mâhnirea drumeţului, precum şi sărăcia veşmintelor lui nu-s alt- 
ceva decât prefăcătorie în speranţa de a-şi cruța punga. Cu 
toate acestea, tânărul şef îl primi cu multă bunăvoință pe tristul 
necunoscut; îl pofti să ia loc şi dădu poruncă oamenilor să aibă 
grijă de calul musafirului. O masă deosebit de gustoasă fu 
servită pe iarbă şi cum spune o veche baladă: 


Pâinea, vinul şi pulpa de căprioară 

Se găseau din belşug, 

Și nu lipsea nici unul din oamenii 
pădurii, 

Nici chiar păsărelele pe ramuri. 


După cum se, vede, cu toată înfăţişarea jalnică a oas- 
petelui, Robin nu-şi dezminţi faima de gazdă generoasă. Dacă-i 
adevărat că necazul face poftă de mâncare, atunci trebuie să 
recunoaştem că străinul era tare necăjit. El ataca bucatele, cu 
elanul unui stomac care postise douăzeci şi patru de ore şi 
pentru ca mâncarea să lunece mai uşor, dădea de duşcă vinul, 
ceea ce dovedea că lichidul era straşnic sau, mai curând, că 
necazul face şi sete grozavă. 

După masă, Robin şi oaspetele său se întinseră sub 
frunzişul copacilor înalţi şi vorbiră deschis. Părerile cavalerului 
despre oameni şi lucruri îi făcură lui Robin o impresie bună şi, în 
ciuda aspectului mizer al musafirului, tânărul şef nu putea să 
creadă că sărăcia lui este adevărată. Dintre toate viciile, Robin 
ura mai ales prefăcătoria. Firea lui sinceră şi deschisă nu voia să 
aibă de-a face cu viclenia. Astfel că, în ciuda stimei reale pe 
care ţi-o inspira cavalerul, se hotărî să-l pună să plătească din 
plin cheltuielile mesei la care luase parte. Prilejul de a-şi pune 
gândul în aplicare se ivi curând; după ce tună şi fulgeră 
împotriva nerecunoştinţei oamenilor, străinul adăugă: 

— Încerc un dispreţ atât de profund pentru acest viciu, că 
nu mă mai mir de nimic, însă pot să afirm că în viaţa mea n-aş 
săvârşi o asemenea faptă. Dă-mi voie, Robin Hood, să-ţi 
mulţumesc din toată inima pentru primirea prietenoasă pe care 


mi-ai făcut-o şi dacă vreo întâmplare fericită pentru mine te-ar 
aduce vreodată prin apropierea mânăstirii Sfânta-Maria, nu uita 
că vei găsi la castelul Plaine o afectuoasă şi cordială ospitalitate. 

— Seniore cavaler — răspunse tânărul — niciodată nu 
plictisesc cu vizita mea personală pe cei pe care îi primesc în 
această pădure verde. Cei care au cu adevărat nevoie de o 
masă bună oferită din milostenie găsesc întotdeauna un loc la 
masa mea, însă mă arăt mai puţin generos faţă de drumeţii care 
pot să-mi plătească ospitalitatea. M-aş teme că rănesc mândria 
unui om favorizat de soartă dacă i-aş oferi pe degeaba vânatul 
şi vinul meu. Găsesc mai potrivit şi pentru el şi pentru mine să-i 
spun: "Pădurea aceasta este ca un han, eu sunt hangiul, oame- 
nii mei veseli alcătuiesc personalul de serviciu. Ca nişte oaspeţi 
nobili ce sunteţi, plătiţi cu dărnicie ceea ce vi s-a servit". 

Cavalerul începu să râdă. 

— lată — spuse el — un fel hazliu de a privi lucrurile şi un 
fel ingenios de a încasa biruri. Acum câteva zile am auzit 
lăudându-se felul curtenitor în care uşuraţi călătorii de averea 
ce le prisoseşte, însă niciodată nu mi s-au dat lămuriri atât de 
clare ca cele pe care le-am auzit acum. 

— Ei bine, seniore cavaler, voi completa aceste lămuriri. 
După ce vorbi astfel, Robin luă cornul de vânătoare şi-l duse la 
gură. Micul-john şi Will Roşcovanul veniră de îndată. Messire 
cavaler — continuă Robin Hood — ospitalitatea se apropie de 
sfârşit; binevoieşte să achiţi preţul, casierii mei sunt gata să-l 
primească. 

— Întrucât socoteşti pădurea ca un han, nota cheltuielilor 
este, fără îndoială, pe măsura întinderii ei, nu? întrebă calm 
cavalerul. 

— Fără îndoială, messire. 

— Tratezi în acelaşi fel un cavaler, un baron, un duce şi un 
membru al Camerei Lorzilor? 

— La fel — răspunse Robin Hood — căci aşa este drept; 
cred ca n-aţi vrea ca un sărman ţăran ca mine să găzduiască de 
pomană un cavaler cu blazon, un conte, un duce sau un prinţ; ar 
fi împotriva regulilor de etichetă. 

— Ai perfectă dreptate, gazdă dragă, însă, de fapt, îţi vei 
face o foarte proastă părere despre musafirul dumitale când o 
să-ţi spună că toată averea lui este doar zece pistoli. 


—  Îngăduie-mi, cavalere, să pun la îndoială această 
afirmaţie — răspunse Robin. 

— Draga mea gazdă, îi invit pe tovarăşii dumitale să se 
încredinţeze de această crudă realitate pe care o mărturisesc, 
făcând o vizită hainelor mele. 

Micul-john, care rareori lăsa să-i scape prilejul de a face 
dovada poziţiei sale sociale, se grăbi să asculte. 

— Cavalerul a spus adevărul — zise Micul-John, dezamăgit. 
N-are decât zece pistoli. 

— Deocamdată suma aceasta reprezintă singura mea avere 
— adăugă străinul. 

— Ţi-ai tocat moştenirea, nu? întrebă râzând Robin. Sau 
moştenirea era o nimica toată? 

— Averea mea era considerabilă — răspunse cavalerul — n- 
am tocat-o. 

— Atunci cum se face că eşti atât de sărac? Căci recunoşti 
că situaţia dumitale de acum seamănă foarte mult cu rezultatul 
unor cheltuieli nesăbuite. 

— Aparenţele sunt înşelătoare şi, ca să vă fac să înţelegeţi 
nenorocirea mea, ar trebui să vă istorisesc o poveste jalnică. 

— Seniore cavaler, te-ascult din toată inima şi cu luare- 
aminte şi, dacă stă în puterea mea să-ţi fiu de folos cu ceva, îţi 
stau la dispoziţie. 

— Ştiu, nobile Robin Hood, că întinzi cu generozitate 
ocrotirea asupra celor năpăstuiţi şi că ei se bucură de 
binevoitoarea dumitale simpatie. 

— Messire, cruţă-mă, te rog! îl întrerupse Robin. Să ne 
ocupăm de lucruri care te interesează. 

— Mă numesc Richard — continuă străinul — familia mea se 
trage din regele Ethelred. 

— Atunci eşti saxon? întrebă tânărul. 

— Da şi originea mea nobilă a fost izvorul multor nenorociri. 

— Îngăduie-mi să strâng mâna unui frate — spuse Robin 
Hood, cu un surâs vesel pe buze. Saxonii sunt bineveniţi în 
pădurea Sherwood. 

Cavalerul răspunse cu afecţiune îmbrăţişării gazdei sale şi 
continuă astfel: 

— Mi se spune sir Richard de la Plaine pentru că am un 
castel situat în centrul unui întins domeniu, la vreo două mile de 
mânăstirea Sfânta Maria. M-am căsătorit de tânăr cu o femeie 


pe care o iubeam încă din fragedă copilărie. Cerul ne-a 
binecuvântat căsnicia şi ne-a dat un fiu. Nicicând un tată şi o 
mamă nu şi-au iubit copilul mai mult decât îl iubim noi pe 
Herbert al nostru şi nicicând un copil nu s-a arătat mai vrednic 
de o asemenea dragoste puternică. Apropierea noastră de 
mânăstirea Sfânta Maria ne-a dat prilejul să ţinem cu ea o 
strânsă legătură. Mă împrietenisem cu călugării, încât trăiam 
într-un fel de intimitate. Într-o zi, un călugăr căruia îi arătasem o 
simpatie deosebită, mi-a cerut să-i acord câteva minute şi, 
luându-mă deoparte, mi-a spus: 

— "Sir Richard, sunt în ajun de a face un jurământ sacru, 
sunt în ajun de a mă despărţi de lume pentru totdeauna şi las 
lângă mormântul mamei sale o biată orfană fără avere şi fără 
sprijin. Mă consacru lui Dumnezeu pentru totdeauna şi sper că 
austeritatea vieţii monahale îmi va da curajul să mai îndur încă 
vreo câţiva ani povara vieţii. În numele cerului, vă rog să aveţi 
milă de biata mea fiică." 

"Dragă frate — i-am răspuns nefericitului — fti 
mulţumesc pentru încrederea dumitale şi pentru că, ţi-ai pus 
nădejdea în mine, să ştii că nădejdea aceasta nu-ţi va fi înşelată, 
fiica dumitale va fi fiica mea." 

Călugărul, mişcat până la lacrimi de ceea ce numea el 
generozitate, îmi mulţumi călduros şi, la rugămintea mea, 
trimise după fată. N-am simţit niciodată o emoție asemănătoare 
cu cea pe care am încercat-o la vederea acestei copile. Avea 
doisprezece ani; era înaltă şi subţire şi avea o deosebită 
eleganţă; părul blond şi lung îi acoperea umerii delicaţi cu 
buclele-i mătăsoase. Intrând în sala unde aşteptam, salută cu 
graţie, aţintind asupra mea doi ochi mari albaştri, plini de 
melancolie. După cum cred că bănuieşti, dragă gazdă, fetiţa 
aceasta încântătoare mi s-a lipit de inimă; i-am luat mâinile în 
mâinile mele şi am sărutat-o părinteşte pe frunte. 

— "Nu-i aşa, sir Richard — spuse călugărul — că acest copil 
merită o ocrotire părintească?" 

— "Da, frate şi mărturisesc că în viaţa mea ochii aceştia n- 
au admirat o fiinţă mai încântătoare." 

"Lila seamănă foarte bine cu sărmana ei mamă, îmi 
răspunse călugărul — şi de câte ori o văd, durerea mi se 
reînnoieşte, ea îmi alungă gândul de la lucrurile cereşti şi mi-l 
îndreaptă spre blânda făptură care odihneşte sub lespedea rece 


a mormântului. Adoptaţi-mi copila, sir Richard, nu veţi regreta 
această faptă caritabilă. Lila are calităţi alese, o fire bună, e 
pioasă, blândă şi cuminte." 

— "Am să-i fiu ca un tată, ca un tată iubitor" — i-am spus 
eu, adânc mişcat. 

Sărmana fată ne asculta uimită şi, mutându-şi privirea 
îngrijorată a ochilor ei albaştri de la tatăl ei la mine, zise: 

— "Tată dragă, vrei să..." 

— "Îţi vreau binele, fetiţa mea dragă — răspunse călugărul 
— trebuie să ne despărţim." 

N-am să încerc să-ţi descriu, dragul meu, scena dureroasă 
care a urmat după lungile explicaţii pe care i le-a dat călugărul 
fetei lui îndurerate. A plâns cu ea, apoi, la un semn pe care mi l- 
a făcut nenorocitul, am smuls-o pe fată din braţele sale şi am 
ieşit cu ea din mânăstire. 

În primele zile după instalarea ei la castel, Lila păru tristă şi 
gânditoare, apoi timpul şi tovărăşia binevoitoare a fiului meu 
Herbert reuşiră să-i aline durerea. Cei doi copii au crescut unul 
lângă celălalt, iar când au împlinit, Lila şaisprezece ani, iar 
Herbert vârsta fericită de douăzeci de ani, mi-a fost uşor să 
înţeleg că se iubeau cu o dragoste curată. "Inimile acestea 
tinere — i-am spus soţiei mele după ce am făcut această 
descoperire — nu au cunoscut ce este amărăciunea, să-i ferim 
de loviturile ei. Herbert o adoră pe Lila şi Lila, de asemenea, îl 
iubeşte cu pasiune pe fiul nostru. N-are nici o importanţă ca Lila 
este de origină modestă, că tatăl său a fost înainte un simplu 
cultivator de pământ; astăzi el este un sfânt. Prin grija noastră, 
Lila a dobândit toate calităţile potrivit cu sexul său, ea îl iubeşte 
pe Herbert şi-i va fi o tovarăşă credincioasă." Soţia mea a 
consimţit din toată inima la căsătoria copiilor noştri şi chiar în 
aceeaşi zi i-am logodit. Ziua fixată pentru căsătorie era aproape, 
când un cavaler normand, stăpânul unui mic domeniu situat în 
Lancashire, vizită mânăstirea Sfânta Maria. Normandul văzuse şi 
admirase proprietatea mea. Dorinţa de a şi-o însuşi puse de 
îndată stăpânire pe el. Fără să-şi dea în vileag această poftă, 
reuşi să afle că aveam sub ocrotire părintească o fată frumoasă, 
bună de măritat. Bănuind, pe drept cuvânt, că o parte din avere 
urma să i-o dau ei ca dotă, normandul veni la poarta casei mele 
şi, sub pretext că vrea să viziteze castelul, reuşi să pătrundă în 
intimitatea familiei noastre. Cum ţi-am spus, Robin, Lila era 


foarte frumoasă, la vederea ei, imaginaţia musafirului meu se 
aprinse; el veni din nou în vizită şi-mi mărturisi dragostea lui 
pentru logodnica fiului meu. Fără să resping cererea onorabilă a 
normandului, i-am adus la cunoştinţă angajamentele luate 
tânăra fată, adăugind că Lila era liberă să dispună de mâna ei. 
Atunci el i se adresă direct. Refuzul fetei fu delicat, dar hotărât; 
ea îl iubea pe Herbert. Normandul părăsi castelul, jurând să se 
răzbune pe ceea ce numea el obrăznicia noastră. 

La început n-am făcut altceva decât să râdem de 
amenințările lui. Evenimentele aveau să ne înveţe însă cât erau 
de serioase. După două zile de la plecarea normandului, fiul cel 
mare al unui vasal de-al meu îmi spuse că, la vreo patru mile 
depărtare de castel, l-a întâlnit pe străinul care venise în vizită 
la mine ducând-o în braţe pe biata mea fiică, deznădăjduită. 
Vestea aceasta ne-a aruncat într-o cruntă disperare. Mie nu-mi 
venea să cred, însă flăcăul care ne adusese vestea ne dădu 
dovezi sigure despre nenorocirea care ne lovise. "Sir Richard — 
îmi spuse el — din păcate, cuvintele mele sunt foarte aderate şi 
iată cum am putut să mă încredinţez că era miss Lila. Stam pe 
marginea drumului când un cavaler călare, ducând în faţa lui pe 
cal o femeie care plângea şi urmat de scutierul său, se opri la 
câţiva paşi lângă mine. Harnaşamentul calului său se rupsese şi 
el mă chemă, ameninţându-mă, să-l ajut. M-am apropiat, miss 
Lila îşi frângea mâinile. «Potriveşte frâul», îmi spuse cu asprime 
cavalerul. Am ascultat şi, fără să fiu văzut, am tăiat chinga şeii, 
apoi, prefăcându-mă că cercetez dacă potcoavele calului sunt în 
bună stare, am reuşit să înfig un cui într-o copită. După ce am 
făcut asta, am rupt-o la fugă şi am venit în goană ca să vă dau 
de veste." 

Fiul meu Herbert nu ascultă mai departe; se duse la grajd, 
înşeuă un cal şi porni în galop. Şiretenia flăcăului a fost 
încununată de succes. Când Herbert îl ajunse pe normand, 
acesta căzuse din şa. Mai întâi între acest nenorocit şi fiul meu 
se dădu o luptă cumplită, dar dreptatea învinse; fiul meu îl ucise 
pe răpitor. 

Îndată ce se află de moartea normandului, o trupă de 
soldaţi fu trimisă după fiul meu. L-am ascuns pe Herbert şi m- 
am adresat regelui, cu o smerită cerere. l-am arătat maiestăţii 
sale purtarea mişelească a normandului, i-am arătat că fiul meu 
se bătuse cu duşmanul său şi că l-a ucis primejduindu-şi el 


însuşi viaţa. Regele îmi ceru să răscumpăr iertarea lui Herbert 
cu un preţ uriaş. Prea fericit că am obţinut iertarea, m-am grăbit 
să satisfac dorinţa regală. Mi-am golit sipetul, am făcut apel la 
vasalii mei, mi-am vândut vesela şi mobilele. După ce-am istovit 
toate resursele îmi mai lipseau încă patru sute de scuzi de aur. 
Abatele mânăstirii sfânta Maria mi-a propus să-mi împrumute 
suma de care aveam nevoie şi pe care trebuia să o garantez cu 
o ipotecă. Se înţelege de la sine că am primit bucuros oferta 
binevoitoare. Condiţiile împrumutului au fost astfel stabilite: o 
vânzare simulată a proprietăţilor mele îi da posibilitatea să 
reţină venitul pe timp de un an. Dacă nu restitui cei patru sute 
de scuzi de aur până în ultima zi din cea de-a douăsprezecea 
lună a acestui an, toată averea mea rămâne în posesia lui. lată 
care e situaţia mea, draga mea gazdă — adăugă cavalerul — se 
apropie ziua scadenţei şi toată averea mea, toate bunurile mele 
sunt aceşti zece pistoli. 

— Crezi că abatele mânăstirii Sfânta Maria n-o să-ţi mai 
acorde o păsuire ca să-ţi plăteşti datoria? întrebă Robin Hood. 

— Din nenorocire, sunt sigur că n-o să-mi acorde nici un 
ceas, nici un minut. Dacă la ziua scadenţei, suma nu-i va fi 
restituită până la cel din urmă scud, proprietăţile mele vor 
rămâne în mâinile lui. Vai, cât sunt de nenorocit! Soţia mea 
iubită nu va mai avea adăpost, sărmanii mei copii vor rămâne 
fără pâine. Dacă aş suferi numai eu singur, mi-aş face curaj, dar 
să-i văd suferind pe cei care-mi sunt dragi, o, este o încercare 
peste puterile mele. Am cerut sprijin la toţi cei care se numeau 
prietenii mei pe vremea când eram bogat; am fost refuzat de 
toţi: un refuz rece la unii, indiferent la alţii; nu mai am prieteni, 
Robin Hood, am rămas singur. 

Când isprăvi de vorbit, cavalerul îşi ascunse faţa în mâinile-i 
tremurătoare şi un oftat amar îi scăpă de pe buze. 

— Sir Ricbard — spuse Robin Hood — povestea dumitale e 
tristă, dar nu trebuie să-ţi pierzi nădejdea în Dumnezeu, 
bunătatea lui veghează asupra dumitale şi cred că eşti pe 
punctul de a întâlni un ajutor pe care ţi-l trimite cerul. 

— Ah, Doamne! exclamă cavalerul. Dacă aş putea obţine o 
amânare, poate că aş izbuti să-mi achit datoria. Din păcate, nu 
pot oferi drept garanţie decât un legământ în faţa Sfintei 
Fecioare. 


— Primesc garanţia — răspunse Robin Hood — şi, în numele 
veneratei mame a lui Dumnezeu, sfânta noastră patroană, am 
să-ţi împrumut eu cei patru sute de scuzi de aur de care ai 
nevoie. 

Cavalerul scoase un strigăt: 

— Dumneata, Robin Hood? O, fii binecuvântat de o mie de 
ori! iți jur cu toată sinceritatea unei inimi recunoscătoare că-ţi 
voi înapoia cinstit această sumă. 

— Cred, cavalere. Micule-John — zise Robin — ştii unde este 
vistieria pentru că eşti casierul pădurii. Adu-mi patru sute de 
scuzi, iar dumneata, Will, fă-mi plăcerea şi vezi dacă printre 
hainele mele nu se găseşte un veşmânt potrivit pentru musafirul 
nostru. 

— Cu adevărat, Robin Hood, bunătatea dumitale este atât 
de mare... — strigă cavalerul. 

— Lasă, lasă — îl întrerupse Robin, râzând — am încheiat, 
unul faţă de celălalt, un angajament, iar eu îţi datorez toata 
cinstea pentru că în ochii mei eşti un trimis al Sfintei Fecioare. 
Will, adaugă la haine şi câţiva coţi de stofă bună; pune un 
harnaşament pe calul sur pe care episcopul de Herford ni l-a 
încredinţat ca să-l îngrijim, apoi, dragă Will, adaugă la aceste 
daruri modeste toate obiectele pe care spiritul tău născocitor le 
socoteşte a-i fi de folos cavalerului. 

Micul-john şi cu Will se duseră în mare grabă să în- 
deplinească poruncile. 

— Vere — zise John — mâinile dumitale sunt mai sprintene 
decât ale mele; numără banii, eu am să măsor stofa şi am să mă 
slujesc de arc drept măsură. 

— Bine — răspunse Will, râzând — măsura o să fie bună. 

— Păi cum să nu, ai să vezi. 

Micul-john luă arcul într-o mână, cu cealaltă despături un 
balot de stofă şi începu, nu să măsoare câţiva coţi, ci s-ar fi zis 
că vrea să ştie cât are tot balotul. 

William izbucni în râs: 

— Dă-i înainte, prietene John, dă-i înainte! În felul ăsta, o să 
se ducă toată bucata... aşa cum faci tu: trei coţi pentru unul! 
Bravo!... 

— Taci din gură, limbă lungă! Nu ştii că Robin s-ar arăta şi 
mai darnic dacă ar fi în locul nostru?! 


— Atunci am să mai adaug şi eu câţiva scuzi — spuse 
William. 

— Câţiva pumni de scuzi, vere; o să-i luăm înapoi de la 
normanzi. 

— Gata, s-a făcut! 

Văzând dărnicia lui John şi generozitatea lui Will, Robin 
zâmbi mulţumindu-le din priviri. 

— Seniore cavaler — spuse Will, înmânând cavalerului aurul 
— fiecare fişic numără o sută de scuzi. 

— Dar sunt şase fişicuri, tânărul meu prieten... 

— Greşeşti, oaspete drag, nu sunt decât patru. Şi-apoi, n- 
are importanţă! Pune banii în pungă, strânge-o bine şi să nu mai 
vorbim. 

— Când să ti-i restitui? întrebi cavalerul. 

— De azi într-un an, exact în aceeaşi zi, dacă termenul îţi 
convine şi dacă mai sunt pe lume — spuse Robin. 

— Primesc. 

— Sub acest copac. 

— Voi fi punctual la întâlnire, Robin Hood — spuse 
cavalerul, strângând cu recunoştinţă mâinile tânărului şef — 
însă înainte de a ne despărţi dă-mi voie să-ţi spun că toate 
laudele aduse purtării dumitale nobile nu egalează pe cele care 
îmi umplu inima. Mi-ai salvat mai mult decât viaţa, mi-ai salvat 
soţia şi copiii. 

— Messire — răspunse Robin — eşti saxon şi numele acesta 
îţi dă dreptul la întreaga mea prietenie şi, în afară de asta, ai pe 
lângă mine o atotputernică ocrotitoare; nefericirea. Eu sunt, 
ceea ce spun oamenii, un tâlhar, un hoţ, fie! Dar dacă-i storc pe 
bogaţi, nu iau nimic de la cei săraci. Urăsc violenţa şi nu vărs 
sânge. Îmi iubesc ţara şi-i urăsc pe cotropitorii normanzi pentru 
că, alături de uzurpare, au pus tirania. Nu-mi mulţumi, n-am 
făcut nimic deosebit; ţi-am dat fiindcă dumneata nu aveai, 
aşadar, a fost foarte drept. 

— Purtarea dumitale faţă de mine, orice ai spune, este 
nobilă şi generoasă. Deşi îţi sunt un străin, ai făcut pentru mine 
mai mult decât cei care se numesc prietenii mei. Dumnezeu să 
te binecuvânteze, Robin, pentru că ai adus-din nou fericirea în 
inima mea. Oriunde şi oricând, voi fi mândru să spun că-ţi sunt 
îndatorat şi mă rog cerului din tot sufletul să-mi hărăzească 
fericirea de a putea să-mi arăt într-o zi recunoştinţa mea 


fierbinte. Adio, Robin Hood, adio, adevăratul meu prieten.! De 
azi într-un an îmi voi achita datoria faţă de dumneata. 

— La revedere, messire — răspunse Robin, strângând cu 
prietenie mâna oaspetelui. Dacă vreodată se va întâmpla să am 
nevoie de ajutorul dumitale, o voi face cu încredere şi fără 
şovăire. 

— Să te-audă Dumnezeu! Dorinţa mea cea mai vie va fi 
atunci să te ajut din toată inima, cu trupul şi cu sufletul meu. 

Apoi sir Richard strânse mâna lui Will, Micului-John şi 
încălecă pe calul sur-rotat al episcopului de Herford. Calul 
cavalerului, încărcat cu darurile lui Robin Hood venea în urma 
stăpânului. 

Văzându-şi oaspetele dispărând la cotitura drumului, Robin 
Hood se adresă celor doi de lângă el: 

— Am făcut un om fericit; ziua a fost bine folosită. 


Capitolul V 


Marianne şi Maud locuiau de o lună la castelul din 
Barnsdale şi n-aveau să-şi reia vechiul fel de viaţă decât după 
completa lor restabilire, căci nu am uitat că cele două femei 
erau mame. 

Robin Hood nu a putut îndura multă vreme lipsa preaiubitei 
lui soţii. Într-o dimineaţă luă cu el o parte din ceată şi o instală 
în pădurea Barnsdale. William, care, fireşte, îl urmase pe tânărul 
său şef, se grăbi să spună că locuinţa subterană construită în 
pripă în apropierea castelului era de o mie de ori mai bună 
decât cea din inima pădurii Sherwood, sau cel puţin că dacă îi 
lipseau diferite lucruri care să completeze condiţiile de trai ale 
cetei, apropierea de Barnsdale Hall era o foarte agreabilă 
compensație. 

Robin şi William erau deci încântați de schimbarea 
domiciliului, iar alte două cunoştinţe ale noastre împărtăşeau 
vădita lor satisfacţie pentru aceleaşi motive. Acei doi tineri se 
numeau Micul-John şi Much Cokie, fiul morarului. De la un timp, 
Robin observase că Micul-john şi Much lipseau toată ziua fără să 
aibă vreun motiv. Această dezertare se repetă de atâtea ori, 
încât Robin vru să-i cunoască pricina; când se informă, află că 


verişoara lui, Winifred, căreia îi plăcea nespus de mult să se 
plimbe, îi ceruse Micului-john să o însoţească prin locurile cele 
frumoase din pădurea Barnsdale. "Bun — îşi zise Robin — asta în 
ce-l priveşte pe Micul-john, dar Much?" 

| se spuse că miss Barbara, împărtăşind curiozitatea surorii 
sale cu privire la frumuseţile campestre, ţinuse s-o însoţească în 
plimbările sale pe câmp, însă că Micul-john cu o prudenţă 
demnă de toată lauda, îi arătase tinerei domnişoare că 
răspunderea faţă de o femeie fiind ea singură un lucru de mare 
însemnătate, lui îi era cu neputinţă să accepte să meargă şi ea 
şi nici să-şi asume obligaţiile ce rezultau de aici. Aşa că Much s- 
a oferit s-o ocrotească pe miss Barbara şi aceasta a primit. Cele 
două perechi rătăceau prin pădure şi prin locurile cele mal 
tainice şi mai umbroase, vorbind nu se ştie despre ce şi uitând 
să privească lucrurile pentru care se duseseră acolo şi bătrânii 
stejari cocârjaţi, fagii cu crengile lor graţioase, ulmii seculari 
defilau prin faţa lor fără a fi băgaţi în seamă cât de cât. Apoi, o 
fatalitate şi mai ciudată decât această nepăsare faţă de 
frumuseţile pădurii călăuzea mereu paşii fiecăreia din cele două 
perechi pe alt drum decât drumul bun, aşa că tinerii nu se 
întâlneau decât în poarta castelului, o dată cu primele licăriri ale 
stelelor. 

Plimbările acestea, care se repetau zilnic, îi lămuriră lui 
Robin dubla absenţă a celor doi tovarăşi. Într-o seară, după o zi 
fierbinte, un vânt călduţ răcorea văzduhul: Marianne şi Maud, la 
braţul lui Robin şi William, ieşiră din castel ca să facă o plimbare 
pe pajiştile înmiresmate ale pădurii. Winifred şi Barbara veneau 
în urma celor două perechi, iar Micul-john şi nedespărţitul său 
Much ţineau loc de umbre celor două surori. 

— Aici respir — spuse Marianne, întorcându-şi în bătaia 
vântului chipul ei slăbit. Mi se pare că în casă îmi lipseşte aerul 
şi de-abia aştept să ne întoarcem ta pădure. 

— Aşadar, e plăcut să trăieşti în pădure, nu? întrebă miss 
Barbara. 

— Da — răspunse Marianne — e atâta soare, lumină, 
umbră, flori şi frunze! 

— Much îmi spunea ieri — continuă Barbara — că păldurea 
Sherwood întrece în frumuseţe pe cea din Barnsdale; înseamnă 
că strânge laolaltă toate minunile lumii, căci şi locurile de aici de 
la noi sunt încântătoare. 


— Aşadar, Barbara, găseşti că pădurea din Barnsdale este 
foarte frumoasă? întrebă Robin, ascunzându-şi zâmbetul. 

— Încântătoare — răspunse cu vioiciune tânăra fată — sunt 
privelişti fermecătoare. 

— Care parte din pădure ţi-a atras cu precădere privirea, 
verişoară dragă? 

— N-aş putea răspunde foarte precis la întrebarea dumitale, 
Robin, totuşi cred că amintirea mea acordă o mică preferinţă 
unei văi care, sunt sigură, nu-şi are pereche în pădurea 
Sherwood. 

— Şi unde se găseşte valea aceasta?... 

— O, departe de aici, însă nu poţi să-ţi închipui ceva mai 
proaspăt, mai liniştit, mai înmiresmat ca acel colţişor de 
pământ. Închipuieşte-ţi, vere, o pajişte nemărginită înconjurată 
de colinele unui deal pe coama căruia cresc din belşug tot soiul 
de copaci. În lumina soarelui, frunzele lor diferit colorate se 
înfăţişează ochiului când ca o perdea de smaralde, când ca o 
pânză multicoloră ce-ţi flutură dinaintea privirilor. larba care 
acoperă valea seamănă cu o mare verde, nu zăreşti nici o cută 
pe suprafaţa ei. Închipuiţi-vă la rădăcina copacilor şi pe 
povârnişurile acestui deal flori roşii, violete sau aurii, iar în 
partea de jos a râpei, strecurându-se în umbră, un firicel de apă 
ce murmură rostogolindu-se printre maluri şi veţi avea în faţa 
ochilor oaza pădurii Barnsdale. Şi apoi — continuă fata — este 
atâta pace în acest minunat colţişor retras, aerul este atât de 
curat, că-ţi simţi inima tresăltând de bucurie. Intr-un cuvânt, în 
viaţa mea n-am văzut un loc mai încântător. 

— Unde-i această vale încântătoare, Barbara? întrebă 
Winifred, cu naivitate. 

— Păi nu vă plimbaţi împreună? o întrebă Robin, zâmbind. 

— Ba da — răspunse Winifred — numai că ne rătăcim 
mereu... adică nu, vreau să zic adesea... uneori, e şi mai bine 
zis. Vreau să spun că Micul-john greşeşte drumul şi atunci ne 
trezim deodată despărțiți. Ne căutăm, dar nu ştiu cum se face 
că nu ne întâlnim niciodată înainte de a sosi la castel. Insă 
această veşnică despărțire este, vă asigur, cu totul 
întâmplătoare. 

— Da, nu ne îndoim: cu totul întâmplătoare — repetă Robin, 
ironic — doar nimeni nu crede că ar fi altfel. Dar de ce roşeşti, 
Barbara? De ce-ţi cobori privirea în pământ, Winifred? Uitaţi-vă, 


nici John, nici Much nu par stingheriţi, ei ştiu bine că vă rătăciţi 
prin pădure fără să băgaţi de seamă! 

— Pe Dumnezeul meu, aşa e! răspunse Much. Ştiind că lui 
miss Barbara îi plac locurile singuratice şi liniştite, am dus-o în 
valea aceea mică pe care v-a descris-o. 

— Sunt îndemnat să cred — continuă Robin — că Barbara 
are un dezvoltat simţ de observaţie dacă a putut îmbrăţişa dintr- 
o singură privire toate frumuseţile pe care ni le-a zugrăvit. Dar 
ia spune-mi, Barbara, în oaza aceea din pădurea Barnsdale, cum 
numeai adineauri valea descoperită de Much, n-ai găsit altceva 
şi mai încântător decât copacii cu frunzele pestriţe, decât iarba 
verde, râul care susură şi florile multicolore? 

Barbara roşi: 

— Nu-nţeleg ce vrei să spui, vere. 

— Adevărat? Cred că Much mă-nţelege mai bine. la să 
vedem. Much, răspunde-mi sincer: nu cumva Barbara a uitat să 
pomenească de un episod încântător petrecut în timpul vizitei 
voastre în acest rai pământesc? 

— Ce episod, Robin? întrebă tânărul, încercând să schiţeze 
un surâs. 

— Discretul meu prieten — spuse Robin — ai auzit cumva 
că doi tineri îndrăgostiţi unul de celălalt s-au dus singuri în 
încântătorul colţ retras de lume a cărei amintire Barbara o 
păstrează atât de bine în adâncul inimii? Much roşi până-n vârful 
urechilor. Ei bine — continuă Robin — doi tineri pe care-i cunosc 
foarte bine au vizitat acum câteva zile raiul vostru de verdeață. 
Ajunşi pe marginea râuşorului, ei s-au aşezat unul lângă celălalt. 
Mai întâi au admirat priveliştea, au ascultat cântecele 
păsărelelor şi au rămas câteva clipe orbi şi muţi, apoi tânărul, 
încurajat de singurătate, de tăcerea emoţionată a înfioratei lui 
însoţitoare, a luat în mâinile sale două micuţe mâini albe. 
Tânăra nu şi-a ridicat privirea din pământ, dar a roşit şi această 
roşeaţă a vorbit pentru ea. Atunci, cu o voce care fetei i s-a 
părut mai dulce decât cântecul păsărelelor, mai armonioasă 
decât adierea vântului, tânărul i-a spus: "Nu iubesc pe nimeni în 
lumea asta mai mult decât pe dumneata; aş prefera să mor 
decât să-ţi pierd dragostea şi dacă ai vrea să fii soţia mea, m-ai 
face omul cel mai fericit". Spune-mi, Barbara — adăugă 
surâzând Robin — ai putea să-mi spui dacă fata a primit cu 
plăcere rugămintea fierbinte a curtenitorului ei cavaler? 


— Nu răspunde la asemenea întrebare indiscretă, Barby! 
strigă Marianne. 

— Much, vorbeşte în numele Barbarei — spuse Robin. 

— Ne pui şi unuia şi celuilalt nişte întrebări atât de ciudate 
— răspunse tânărul, încredinţat că Robin fusese de faţă la 
convorbirea lui între patru ochi cu Barbara — încât mi-e cu 
neputinţă să le-nţeleg rostul. 

— Pe legea mea, Much! spuse William. Mi se pare că Robin 
vorbeşte în numele adevărului şi dacă ar fi să judecăm după 
mutra ta stânjenită şi după roşeaţa care împodobeşte fruntea şi 
obrajii surorii mele, voi sunteţi îndrăgostiţii din valea aceea. Ura! 
Barbara, dacă mie mi se spune Will Roşcovanul, din pricina 
culorii părului meu, ai putea şi tu să te numeşti Barby 
Roşcovana, căci chipul tău este tot o văpaie. Nu-i aşa, Maud? 

— Domnule William — spuse Barbara, nemulțumită — dacă 
ai fi lângă mine, tare ţi-aş mai smulge o şuviţă din chica ta 
nesuferită. 

— Ai putea să faci asta dacă aceeaşi chică ar împodobi alt 
cap decât al meu — replică William uitându-se la Much. Capul 
fratelui tău nu poate fi atins; el are tiranul lui personal, nu-i aşa, 
Maud? 

— Aşa, e, Will, dar eu nu te-am tras niciodată de păr. 

— Va veni vremea, draga mea. 

— Niciodată — spuse Maud, râzând. 

— Aşadar, Much, nu vrei să-mi spui ce-a răspuns fata? 

— Dacă în vreo zi ai s-o întâlneşti pe fata aceea, va trebui 
s-o întrebi chiar pe ea, Robin. 

— N-am să uit. Dar dumneata, Micule-john, cunoşti un băiat 
simpatic căruia îi place la nebunie singurătatea între patru ochi 
cu o persoană încântătoare? 

— Nu, Robin, dar dacă ai să vrei să-l cunoşti pe acest 
îndrăgostit, am să încerc să-l găsesc — răspunse Micul-John, cu 
naivitate. 

— Am o idee, John! strigă Will, izbucnind în râs. Îndrăgostiţii 
de care vorbeşte Robin nu vă sunt necunoscuţi şi pun rămăşag 
pe tot ce vrei că tânărul despre care e vorba poate fi numit 
vărul meu şi că tânăra fată este o drăgălaşă persoană din 
apropiere. 

— Ideea e proastă, Will — răspunse John — nu-i vorba de 
mine. 


— Într-adevăr, am greşit drumul — spuse Will, zâmbind — 
nu poate fi vorba de tine, vere dragă, pentru că tu n-ai fost 
îndrăgostit niciodată. 

— lartă-mă, te rog, Will — răspunse calm uriaşul — iubesc 
din toată inima şi de multă vreme o fată frumoasă şi 
încântătoare. 

— Oh, oh! exclamă Will. Micul-john îndrăgostit, iată ceva 
nou! 

— Şi de ce oare Micul-Jjohn n-ar putea să fie îndrăgostit? 
întrebă John, cu naivitate. Nu mi se pare nimic nemaipomenit în 
asta. 

— Absolut nimic, viteazul meu prieten, vreau să văd toată 
lumea fericită şi fericire înseamnă dragoste, dar pe sfântul 
Pavel, aş fi foarte fericit s-o cunosc pe doamna gândurilor tale. 

— Doamna gândurilor mele?! exclamă tânărul. Păi cine vrei 
să fie altcineva dacă nu sora ta Winifred, vere Will? Sora ta pe 
care o iubesc din copilărie, cum o iubeşti şi tu pe Maud sau 
Much pe Barbara. 

Un hohot de râs răspunse sincerităţii lui John, iar Winifred, 
înconjurată de felicitări, aruncă tânărului o privire plină de o 
dojană drăgăstoasă. 

— Vezi, Much — zise Robin — mai curând sau mai târziu 
adevărul iese la iveală. Am nimerit în plin când te-am indicat 
drept eroul micii scene petrecute în pădurea Barnsdale. 

— Ai fost de faţă? întrebă Much. 

— Nu, am bănuit sau, mai degrabă, mi-am adus aminte de 
propriile mele impresii. Şi mie mi s-a întâmplat acelaşi lucru 
acum un an. Marianne m-a atras... 

— Cum, eu te-am atras?! strigă tânăra femeie. Tu ai fost 
acela, Robin, crede-mă, te rog, căci dacă aş fi prevăzut pe- 
atunci cum o să te porţi după căsătorie... 

— Ce-ai fi făcut, Marianne? o întrerupse Barbara. 

— M-aş fi măritat mai repede, Barby — adăugă tânăra 
femeie, zâmbindu-i lui Robin. 

— lată, sper, un răspuns care ar trebui să încurajeze 
încrederea de care ai dat dovadă în ascuns, glumeaţă Barby. Să 
vorbim deschis, suntem în familie. Spune-ne că-l iubeşti pe 
Much şi Much ne va face şi el aceeaşi mărturisire. 

— Da, voi face această mărturisire! strigă Much, emoţionat. 
Da, voi spune cu glas tare: o iubesc pe Barbara Gamwell din 


toată inima. Voi spune tuturor celor care vor vrea să mă asculte: 
ochii Barbarei sunt pentru mine lumina zilei; vocea ei dulce şi 
tulburătoare îmi sună în urechi ca un cântec armonios de 
păsărele. Prefer gingaşa tovărăşie a scumpei mele Barbara în 
loc de plăcerea ospăţului, de vârtejul balului sub frunzişul verde 
de mai; prefer gingaşa privire a ochilor ei, zâmbetul buzelor 
sale, strângerea mâinii ei micuţe în locul tuturor bogățiilor de pe 
lume. Sunt cu desăvârşire devotat Barbarei şi decât să fac un 
lucru care ar putea să nu-i placă, m-aş duce mai curând la 
şeriful din Nottingham şi i-aş cere să mă trimită la 
spânzurătoare. Da, dragi prieteni, o iubesc pe copila aceasta şi 
chem asupra căpşorului ei bălai toate binecuvântările cerului. 
Dacă ar vrea să-mi dăruiască fericirea de a o ocroti cu numele şi 
cu dragostea mea, va fi fericită şi iubită cu toată gingăşia. 

— Ura! strigă Will, aruncându-şi boneta în aer. A mărturisit. 
Surioară, şterge-ţi ochii tăi frumoşi şi întindeţi obrajii trandafirii 
spre acest viteaz îndrăgostit, îţi dau voie. Dacă în loc să fiu un 
băiat viteaz, aş fi fost o fată sfioasă şi aş fi auzit asemenea 
vorbe dulci, i-aş fi întins mâna şi, cu inima în palmă, m-aş fi 
trezit în braţele logodnicului. N-ai face şi tu la fel, Maud? Sigur 
că da, nu-i aşa? 

— Vai, nu, Will, modestia... 

— Doar suntem în familie, n-ai de ce să roşeşti de o pornire 
atât de firească. Nu mă-ndoiesc, Maud, că eşti de părerea mea. 
Dacă eu aş fi Much, iar tu ai fi Barby ai fi fost de mult în braţele 
mele şi m-ai fi sărutat din toată inima. 

— Eu sunt de părerea lui William — spuse Robin, schiţând 
un zâmbet uşor ironic. Barbara trebuie să ne dovedească 
dragostea ei pentru Much. 

Astfel interpelată, tânăra păşi în mijlocul grupului vesel şi 
rosti sfioasă: 

— Cred în dragostea pe care mi-o mărturiseşte Much, de 
aceea îi sunt recunoscătoare şi trebuie să mărturisesc la rândul 
meu că... că... 

— Că-l iubeşti şi tu tot atât cât te iubeşte şi el pe tine — 
adăugă repede Will. Astăzi îţi găseşti anevoie cuvintele, 
surioară; te-asigur că mie mi-a trebuit mult mai puţin timp ca să 
mă fac înţeles de Maud că o iubesc din toată inima; nu-i aşa, 
Maud? 

— Aşa e, Will — răspunse tânăra femeie. 


— Much — continuă William, cu un aer mai serios — îţi dau 
pe drăguţa Barbara de soţie; are toate calităţile şi ai să fii un soţ 
fericit. Barby, dragostea mea, Much este un om cinstit, un saxon 
viteaz, credincios ca oţelul, el nu-ţi va înşela speranţele tale cele 
mai gingaşe şi te va iubi mereu. 

— Mereu, mereu! strigă Much, luând în mâinile lui mâinile 
logodnicei. 

— Sărută-ţi viitoarea soţie, Much — spuse Will. 

Tânărul se supuse şi, cu toată slaba împotrivire a 
domnişoarei Gamwell, el îi atinse obrajii roşii ca focul. 

Baronetul îşi dădu consimţământul la căsătoria fiicelor sale, 
iar data celebrării celor două cununii fu stabilită de îndată. 

A doua zi de dimineaţă, Robin Hood, Micul John şi Will 
Roşcovanul se găseau împreună cu vreo sută de oameni în 
pădurea Barnsdale, când un băiat tânăr, care părea să fi făcut 
un drum lung, se înfăţişă dinaintea lui Robin. 

— Nobilul meu stăpân — spuse el — vă aduc o veste bună. 

— Foarte bine, George — răspunse Robin. Zi repede despre 
ce-i vorba. i 

— Este vorba de vizita episcopului de Herford. Inălțimea sa 
trebuie să treacă azi prin pădurea Barnsdale, însoțit de vreo 
douăzeci de servitori. 

— Bravo! lată într-adevăr o veste bună. Ştii cam pe la ce 
oră ne va onora monseniorul eu prezența? 

— Către ceasurile două, căpitane. 

— Minunat! Dar spune-mi, cum de-ai aflat despre trecerea 
înălțimii sale pe aici? 

— De la un om de-ai noştri care, trecând prin Sheffield, a 
aflat că episcopul de Herford se pregătea să facă o vizită la 
mânăstirea Sfânta Maria. 

— George, eşti un băiat straşnic şi-ţi mulțumesc că ţi-a 
venit gândul ăl bun să-mi dai de veste. Copii — adăugă Robin — 
fiți atenţi la ordinele mele, o să râdem. Will Roşcovanul, ia cu 
tine vreo douăzeci de oameni şi du-te să supraveghezi drumul 
din apropierea castelului tatălui tău. Tu, Micule-John, ai să 
supraveghezi, cu acelaşi număr de oameni, cărarea care 
coboară în partea de miazănoapte a pădurii. Much, du-te şi te- 
aşază la răsărit de pădure, cu restul cetei. Eu am să m-aşez pe 
drumul cel mare. Monseniorul nu trebuie lăsat să fugă, vreau să- 
| invit să ia loc la o masă regească; va fi ospătat din belşug, dar 


va plăti pe măsură. Tu, George, alege un cerb frumos şi o 
căprioară grasă şi pregăteşte-le ca să fim lăudaţi pentru masa 
oferită. 

După ce plecară cei trei locotenenţi, fiecare cu mica lui 
ceată, Robin porunci oamenilor să se îmbrace în haine 
ciobăneşti (pădurarii aveau în magazie tot felul de veşminte), iar 
el îşi puse o simplă bluză. După ce efectuară această 
transformare, cerbul şi căprioara fură înfipţi în proţapi. Un foc 
bine alimentat cu crăci uscate începu să muşte din carnea 
gustoasă a vânatului, cu văpaia lui fierbinte. 

Aşa cum îi vestise George, către ceasurile două, episcopul 
de Herford, însoţit de suită, apăru la capătul drumului, în 
mijlocul căruia sta Robin cu oamenii lui îmbrăcaţi ca ciobanii. 

— Se apropie prada — spuse Robin, râzând. Hai, prieteni 
veseli, stropiţi friptura, oaspetele soseşte! 

Episcopul şi suita lui mergeau repede şi curând ajunseră în 
dreptul ciobanilor. La vederea uriaşei frigări ce se răsucea încet 
deasupra jarului, prelatul scoase o violentă exclamaţie de 
mânie: 

— Ce este aici, ticăloşilor? Ce-nseamnă asta?... Robin Hood 
ridică ochii spre episcop, privindu-l cu un aer nătâng fără să 
răspundă. N-auziţi, ticăloşilor? întrebă din nou episcopul. V-am 
întrebat pentru cine pregătiţi acest ospăț strălucit? 

— Pentru cine? repetă Robin, cu o mutră de nătărău 
admirabil prefăcută. 

— Da, pentru cine? Cerbii din această pădure aparţin 
regelui, de aceea găsesc că sunteţi neruşinaţi că aţi îndrăznit să 
puneţi mâna pe ei. Răspundeţi-mi: pentru cine este pregătit 
acest ospăț? 

— Pentru noi, monseniore — răspunse Robin, râzând. 

— Pentru voi, nătărăule?! Pentru voi?! Auzi la el ce glumă! 
Doar n-o să mă faceţi să cred că belşugul ăsta de carne e pentru 
voi! 

— Monseniore, spun adevărul, ne este foame şi, de îndată 
ce carnea va fi friptă, ne vom aşeza la masă. 

— Ai cui sunteţi voi? Cine sunteţi voi? 

— Suntem nişte bieţi ciobani. Păzim oile. Astăzi am vrut să 
ne odihnim după atâta oboseală şi să ne înveselim puţin. De-aia 
am omorât cele două căprioare. 


— Aşa, vasăzică, aţi vrut să vă veseliţi! Ce răspuns naiv! 
Dar ia spuneţi-mi, cine v-a dat încuviințarea să doborâţi vânatul 
regelui? 

— Nimeni. 

— Nimeni, ticălosule?! Şi vreţi să mâncaţi în linişte roadele 
unui furt atât de îndrăzneţ? 

— De bună seamă, monseniore, însă, dacă vă face plăcere 
să luaţi şi dumneavoastră parte, ne vom simţi măguliţi de 
această cinste. 

— Propunerea voastră este o adevărată insultă, cioban 
obraznic! O resping cu indignare. Aţi uitat că braconajul se 
pedepseşte cu moartea? Hai, destule vorbe de prisos! Pregătiţi- 
vă să mă urmaţi la închisoare; de acolo o să vă ducă la 
spânzurătoare. 

— La spânzurătoare? strigă Robin, prefăcându-se disperat. 

— Da, băiete, la spânzurătoare! 

— Nu vreau să fiu spânzurat! gemu Robin Hood, cu un 
accent care-ţi făcea milă. 

— De-asta sunt convins, dar n-are nici o importanţă şi tu şi 
tovarăşii tăi meritaţi să fiţi puşi în ştreang. Haideţi, netoţilor, 
pregătiţi-vă să mă urmaţi, n-am timp de pierdut. 

— lertare, monseniore, de o mie de ori iertare! Am greşit 
din neştiinţă, fiţi îngăduitor cu nişte bieţi nenorociţi mai vrednici 
de milă decât de pedeapsă. 

— Nişte bieţi nenorociţi care mănâncă o friptură atât de 
gustoasă nu sunt de plâns. Aha, voinicilor, vasăzică vă îndopaţi 
cu vânat regesc! Bine! Foarte bine! Vom merge împreună în faţa 
maiestăţii sale şi vom vedea noi dacă ea o să vă acorde iertarea 
pe care eu v-o refuz. 

— Monseniore — reluă Robin, cu glas rugător — avem 
neveste, copii, fie-vă milă! Vă implor în numele nevolniciei celor 
dintâi, a inocenţei celorlalţi; ce se vor face fără noi aceste biete 
fiinţe? 

— Nevestele şi copiii voştri nu mă interesează câtuşi de 
puţin — replică episcopul, necruţător. Puneţi mâna pe aceşti 
ticăloşi — porunci el, întorcându-se către oamenii din suită — şi 
dacă încearcă să fugă, ucideţi-i fără milă. 

— Monseniore — spuse Robin Hood — îngăduiţi-mi să vă 
dau un sfat bun: retrăgeţi-vă aceste cuvinte nedrepte; ele miros 
a violenţă şi sunt lipsite de milă creştină. Credeţi-mă, ar fi mai 


cuminte din partea dumneavoastră să primiţi propunerea pe 
care v-am făcut-o ca să luaţi masa cu noi. 

— Îți interzic să-mi mai adresezi un singur cuvânt! strigă 
înfuriat episcopul. Soldaţi, puneţi mâna pe tâlharii ăştia! 

— Nu vă apropiaţi! strigă Robin, cu glas de tunet. Sau, pe 
Sfânta Fecioară, o să vă căiţi! 

— Atacaţi-i cu îndrăzneală pe aceşti sclavi nemernici — 
repeta episcopul — nu-i cruţaţi! 

Servitorii prelatului se aruncară asupra grupului oamenilor 
veseli, iar încăierarea ameninţa să devină sângeroasă, Robin 
sună din corn şi deodată apărură grupuri-grupuri, care, 
prevenite de prezenţa episcopului, se apropiaseră pe nesimţite. 
Prima acţiune a noilor-veniţi a fost să dezarmeze suita 
episcopului. 

— Monseniore — se adresă Robin prelatului, mut de groază 
când îşi dădu seama în ce mâini picase — v-aţi arătat 
neînduplecat şi noi vom fi fără milă. Ce facem cu cel care voia 
să ne ducă la spânzurătoare? îşi întrebă tovarăşii tânărul 
comandant. 

—  Veşmântul pe care-l poartă îmblânzeşte asprimea 
osândei mele — spuse John, liniştit. Nu trebuie lăsat să sufere. 

— Te porţi ca un om cinstit, viteazule pădurar. 

— Credeţi, monseniore? continuă calm John. Ei bine, am să- 
mi sfârşesc de rostit gândurile mele paşnice: în loc de a vă 
chinui trupul şi sufletul şi de a vă ucide încetul cu încetul, vă 
vom tăia capul, pur şi simplu. 

— Să-mi tăiaţi capul, pur şi simplu?! murmură episcopul, 
fără vlagă în glas. 

— Da — spuse Robin — pregătiţi-vă să muriţi monseniore! 

— Robin Hood, fie-ţi milă de mine, te conjur! se rugă 
episcopul, împreunându-şi mâinile. Acordă-mi câteva ceasuri, nu 
vreau să mor fără să mă spovedesc. 

— Semeţiei dumneavoastră de la început i-a luat locul 
acum o prea mare umilinţă, monseniore — răspunse rece Robin. 
Însă această umilinţă nu mă tulbură, singur v-aţi osândit: 
pregătiţi-vă sufletul să se înfăţişeze în cer. Micule-John — 
adăugă Robin, făcându-i un semn convenit — veghează să nu 
lipsească nimic din solemnitatea ceremoniei. Monseniore, 
binevoiţi să mă urmaţi. Vreau să vă conduc în faţa instanţei de 
judecată. 


Pe jumătate mort de spaimă, episcopul se târî clătinându-se 
în urma lui Robin Hood. Când ajunseră în dreptul copacului 
"întâlnirii", Robin îl pofti pe prizonier să se aşeze pe un maldăr 
de iarbă şi porunci unuia din oamenii săi să aducă apă. 

— Monseniore, doriţi să vă răcoriţi faţa şi mâinile? întrebă 
cuviincios tânărul şef. Deşi foarte uimit de o atare propunere, 
episcopul răspunse plin de ifose şi după ce se spălă, Robin 
adaugă: Îmi veţi face onoarea să prânziţi cu mine? Mai întâi 
mănânc, căci n-aş putea să dau o sentinţă cu burta goală. 

— Voi prânzi, dacă mi-o ceri — răspunse episcopul, 
resemnat. 

— Nu v-o cer, monseniore, vă rog. 

— Atunci mă supun rugăminţii dumitale, sir Robin. 

— Ei bine, la masă, monseniore! 

Zicând acestea, Robin îşi duse musafirul în sala de ospeţe, 
adică spre o pajişte înflorită unde masa era gata pusă. Masa 
încărcată de bucate înfăţişa privirii un spectacol încântător, aşa 
că acest lucru păru să-i mai alunge prelatului gândurile negre. 
Nemâncat din ajun, episcopul simţea că-i lasă gura apă, iar 
mirosul îmbietor al vânatului îl ameţea pur şi simplu. 

— lată — zise el, aşezându-se — o carne foarte bine friptă. 

— Şi foarte gustoasă — adăugă Robin, servindu-i o bucată 
aleasă. 

Către mijlocul mesei, episcopul îşi uită teama care-l 
stăpânise până atunci, iar la desert nu mai văzu în Robin decât 
un comesean foarte binevoitor. 

— Minunatul meu prieten — spuse, — vinul dumitale este 
delicios, îmi încălzeşte inima; adineauri mi-era frig, eram bolnav, 
trist, îngrijorat, acum mă simt foarte vesel. 

— Sunt deosebit de fericit să v-aud vorbind astfel, 
monseniore, căci îmi lăudaţi ospitalitatea. In general, oaspeţii 
mei sunt foarte încântați de buna primire de care se bucură aici. 
Totuşi vine o clipă neplăcută pentru ei şi anume atunci când 
trebuie să plătească; le place foarte mult să primească, dar li se 
pare foarte neplăcut să dea. 

— Este adevărat, este foarte adevărat — zise prelatul, fără 
a şti câtuşi de puţin ce voia să spună prin această încuviinţare. 
Da, de fapt, aşa se întâmplă. Mai toarnă-mi, te rog; aş zice că-mi 
curge foc prin vine. A, dar ştii, gazdă dragă, că duceţi o viaţă 
fericită? 


— Ni se spun oamenii veseli din pădure. 

— Chiar aşa, chiar aşa. Acum, domnule, nu vă cunosc 
numele... daţi-mi voie să-mi iau rămas bun; trebuie să-mi 
continui drumul. 

— Nimic mai adevărat, monseniore. Vă rog să plătiţi ce-aţi 
consumat şi pregătiţi-vă să bem un pahar la botul calului. 

— Să plătesc ce-am consumat?! mormăi episcopul. Dar ce, 
aici sunt la han? Mă credeam în pădurea Sherwood. 

— Monseniore, sunteţi într-un han, eu sunt hangiul, iar 
oamenii care ne înconjoară sunt slujitorii. 

— Cum, toţi aceştia sunt slujitorii dumitale?! Păi sunt cel 
puţin o sută cincizeci, două sute. 

— Aşa este, monseniore şi fără a-i pune la socoteală pe cei 
absenţi. Inţelegeţi, aşadar, că, având un asemenea număr de 
valeţi, trebuie să cer musafirilor mei să-mi plătească pentru 
găzduirea oferită cât mai mult cu putinţă. Episcopul oftă adânc. 

— Dă-mi nota — spuse el — şi tratează-mă ca pe un 
prieten. 

— Ca pe un mare senior, cinstitul meu oaspete, ca pe un 
mare senior! răspunse vesel Robin. Micule-John! strigă el. Acesta 
sosi de îndată. Fă socoteala monseniorului episcop de Herford. 

Prelatul se uită la John şi începu să râdă. 

— Ei, asta-i bună! exclamă el. Mic, ţi se spune mic, dar ai 
putea fi copilul unui copac. Hai, dă-mi nota, drăguţule casier! 

— De prisos, monseniore. E destul să-mi spuneţi unde ţineţi 
banii, mă voi servi singur. 

— Nerugşinatule! izbucni episcopul. Nu-ţi îngădui să-ţi vâri 
degetele tale uriaşe în punga mea. 

— Doream să vă cruţ oboseala de a mai număra, mon- 
seniore. 

— Oboseala de a număra?! Da' ce, crezi că sunt beat? 
Caută-mi geanta şi adă-mi-o, am să-ţi dau un galben. 

Micul-john nici că se gândi să dea ascultare ultimei porunci 
a episcopului; îi descheie haina şi găsi o pungă de piele pe care 
o goli: în pungă erau trei sute de galbeni. 

Seniorul de Herford, cu ochii mijiţi, asculta fără să priceapă 
exclamaţiile triumfătoare ale lui John, iar când Robin îi spuse: 
“"Monseniore, vă mulţumim pentru generozitatea 
dumneavoastră", închise ochii şi mormăi cuvinte neînţelese, 
printre care Robin izbuti să desluşească aceste câteva vorbe: 


— La mânăstirea Sfânta Maria, numaidecât... 

— Vrea să plece — zise John. 

— Spune să i se aducă bidiviul — răspunse Robin. 

La un semn al lui John, unul din oameni aduse calul înşeuat: 
animalul avea capul împodobit cu flori. Episcopul, pe jumătate 
adormit, fu ridicat în şa şi legat bine ca să nu alunece, căci o 
cădere i-ar fi fost fatală. Şi astfel, urmat de mica lui trupă 
înveselită de mâncare şi de băutură, episcopul o porni spre 
mânăstire. O parte din oamenii lui Robin, înfrăţiţi cu cei din 
escorta prelatului, însoţi alaiul până la poarta mânăstirii. Nu-i 
nevoie să mai spunem că, îndată ce au tras clopotul de la 
intrare, pădurarii se îndepărtară în goana cailor. 

Nu vom încerca să descriem uimirea şi spaima ce îi 
cuprinse pe sfinţii călugări când îl văzură apărând în faţa lor pe 
episcopul de Herford, cu faţa surâzătoare, cu mersul nesigur şi 
cu hainele în dezordine. A doua zi după această tragică 
întâmplare, episcopul era să înnebunească de ruşine, de furie şi 
de umilinţă. El petrecu ceasuri întregi în rugăciune, cerând lui 
Dumnezeu să-i ierte greşelile, invocând în acelaşi timp ocrotirea 
divină împotriva ticălosului de Robin Hood. 

La cererea prelatului atât de grav jignit, stareţul mânăstirii 
Sfânta Maria înarmă cincizeci de oameni şi-i puse la dispoziţia 
oaspetelui său. Episcopul, cu inima clocotind de mânie, porni în 
fruntea acestei mici armate pe urmele faimosului proscris. In 
ziua aceea, Robin Hood vrând să cunoască personal situaţia lui 
sir Richard de la Plaine, mergea singur pe o potecă din pădure 
ce dădea în drumul mare. Zgomotul unei cavalcade numeroase 
îi atrase atenţia, grăbi pasul în direcţia de unde venea tropotul 
şi se găsi faţă în faţă cu episcopul de Herford. 

— Robin Hood! strigă prelatul, recunoscându-l pe eroul 
nostru. E Robin Hood! Predă-te, trădătorule! 

După cum vă puteţi închipui, Robin Hood nici că se gândea 
să răspundă la această invitaţie. Împresurat din toate părţile, cu 
neputinţă de a se apăra sau măcar de a-şi chema oamenii în 
ajutor, el se strecură cu îndrăzneală printre doi călăreţi care 
păreau că vor să-i taie calea şi se avântă cu o iuţeală de cerb 
spre o căsuţă aflată cam la un sfert de milă de locul unde se 
găseau soldaţii episcopului. Aceştia se luară după Robin, dar 
fiind siliţi să facă un ocol, nu putură ajunge la fel de repede ca el 
la căsuţa unde, fără îndoială, avea să ceară adăpost. Robind 


Hood găsise uşa casei deschisă; intrase şi baricadase ferestrele, 
fără a ţine seama de strigătele unei bătrâne aşezate în faţa 
vârtelniţei. 

— Nu-ţi fie teamă, măicuţă — spuse Robin după ce închise 
uşile şi ferestrele. Nu sunt hoţ, sunt un biet nenorocit căruia poţi 
să-i faci un bine. 

— Ce bine? Cine eşti? întrebă femeia cu glas nu prea liniştit. 

— Sunt un proscris, măicuţă, sunt Robin Hood; episcopul de 
Herford mă urmăreşte şi vrea să mă omoare. 

— Cum? Dumneata eşti Robin Hood? zise ţăranca, 
împreunându-şi mâinile. Nobilul şi darnicul Robin Hood? 
Dumnezeu fie lăudat că i-a dat putinţa unei biete fiinţe ca mine 
să-şi plătească datoria de recunoştinţă faţă de proscrisul milos 
cu toţi oamenii. Uită-te la mine, copile şi caută să-ţi aminteşti, 
printre cei pe care i-ai ajutat, chipul aceleia care-ţi vorbeşte 
acum. Sunt doi ani de atunci: ai venit aici, din întâmplare, ar 
spune o femeie lipsită de recunoştinţă, eu spun că adus de 
providenţă. M-ai găsit singură, sărmană şi bolnavă. Bărbatul 
meu murise de curând şi eu nu mai aşteptam altceva decât să 
mor la rându-mi. Vorbele dumitale blânde şi mângâioase mi-au 
redat curajul, forţa, sănătatea. A doua zi, un om trimis de 
dumneata mi-a adus merinde, îmbrăcăminte şi bani. l-am cerut 
să-mi spună numele generosului meu binefăcător. "Se numeşte 
Robin Hood", mi-a spus el. Din ziua aceea, copile, îţi pomenesc 
numele în toate rugăciunile mele. Casa mea îţi aparţine, viaţa 
mea aşijderea; sunt sluga dumitale. 

— Mulţumesc, măicuţă — răspunse Robin Hood, strângând 
cu prietenie mâinile tremurătoare ale ţărăncii. Îţi cer sprijinul, nu 
de teama primejdiei, dar ca să preîntâmpin o vărsare de sânge 
fără rost. Episcopul vine însoţit de vreo cincizeci de oameni şi, 
după cum vezi, o luptă între noi nu este cu putinţă. Eu sunt 
singur. 

— Dacă ucigaşii vor descoperi unde te-ai ascuns, au să te 
omoare — spuse bătrâna. 

— Fii fără grijă, măicuţă, n-ajung ei până acolo! O să găsim 
noi un mijloc ca să ne ferim de violenţa lor. 

— Ce mijloc, copilul meu? Vorbeşte, sunt gata să te-ascult. 

— Ai vrea să schimbi hainele cu mine? 


— Să ne schimbăm hainele între noi?! exclamă bătrâna. Mă 
tem, fiule, că viclenia asta n-are rost; cum ai să faci dintr-o 
femeie care numără anii mei un cavaler chipeş?! 

— Am să te schimb atât de bine, măicuţă — răspunse Robin 
— că vom putea să-i înşelăm pe soldaţi, căci, pare-se, ei nu ştiu 
cum arăt la faţă. Ai să te faci că eşti beată, iar monseniorul 
episcop de Herford va fi atât de grăbit să pună mâna pe mine, 
încât n-o să vadă decât îmbrăcămintea. 

Travestirea se făcu repede. Robin îşi puse rochia cenușie şi 
boneta bătrânei, după care o ajută pe aceasta să îmbrace 
pantalonii, vestonul şi să se încalţe cu ghetele lui. Apoi Robin 
ascunse cu grijă, sub tichia lui, părul încărunţit al bătrânei şi-i 
prinse armele la brâu. Abia isprăviră, că soldaţii şi sosiră la uşa 
căsuţei. Mai întâi loviră cu putere, apoi, un soldat îi propuse 
episcopului să spargă uşa cu ajutorul picioarelor dinapoi ale 
calului său. Episcopul fu de acord cu propunerea. Călărețul îşi 
întoarse calul cu spatele şi-l repezi împotriva uşii, împungându-l 
cu lancea. Inţepătura produse un efect contrar celui la care se 
aştepta soldatul, căci animalul cabră cu putere şi-l zvârli pe 
călăreț din şa. Zborul bietului soldat străbătu spaţiul ca o 
săgeată, avu un rezultat dezastruos. Episcopul, care se 
apropiase vrând să vadă cum va cădea uşa şi să-i taie calea lui 
Robin Hood dacă acesta ar fi încercat să fugă, fu izbit peste faţă 
de pintenii soldatului. Durerea pricinuită de această lovitură îl 
înfurie atât de rău pe bătrân, încât, fără să se mai gândească la 
cruzimea nedreaptă a mâniei, ridică un fel de măciucă pe care o 
purta în mână ca semn al rangului său şi-l ucise pe nenorocitul 
care zăcea, mai mult mort decât viu, la picioarele calului furios. 

In vreme ce episcopul de Herford se îndeletnicea cu 
asemenea fapte de vitejie, uşa casei se deschise. 

— Strângeţi rândurile! strigă episcopul, autoritar. Strângeţi 
rândurile! 

Soldaţii se buluciră cu larmă în jurul casei. Episcopul cobori 
de pe cal, dar, când puse piciorul pe pământ, se împiedică de 
trupul însângerat al soldatului şi căzu cu capul înainte prin uşa 
deschisă. Dezordinea pricinuită de acest grotesc accident îi sluji 
de minune lui Robin Hood. Ameţit şi răsuflând anevoie, 
episcopul îşi îndreptă privirea, fără a-l cerceta, spre un om care 
sta nemişcat în ungherul cel mai întunecos al odăii. 


— Puneţi mâna pe ticălosul de colo! sirigă episcopul, 
arătând-o soldaţilor pe bătrână. Puneţi-i un căluş şi legaţi-l pe 
cal, răspundeţi cu capul pentru el! Dacă vă scapă, veţi fi 
spânzurați cu toţii până la unul, fără milă! 

Soldaţii se aruncară asupra persoanei indicate de ţipetele 
furioase ale conducătorului lor şi, în lipsa unui căluş, înfăşurară 
faţa bătrânei, cu o batistă mare pe care o găsiră la îndemână. 
Indrăzneţ până la imprudenţă, Robin Hood se rugă, cu voce 
tremurătoare, pentru iertarea prizonierului, însă episcopul îl 
alungă şi ieşi din căsuţă după ce avu grozava mulţumire să-şi 
vadă duşmanul, cocoţat pe spinarea calului, cu mâinile şi 
picioarele legate fedeleş. 

Bolnav şi aproape orb din pricina rănii care-i spintecase 
faţa, episcopul încălecă şi porunci oamenilor să-l urmeze la 
copacul "Întâlnirii" proscrişilor. Episcopul avea de gând să-l 
spânzure pe Robin de craca cea mai înaltă a acestui copac. 
Mândrul prelat ţinea cu orice preţ să dea proscrişilor un 
înspăimântător avertisment cu privire la soarta care îi aştepta 
dacă ar fi continuat să se poarte asemenea şefului lor. 

De îndată ce călăreţii se mistuiră în adâncul pădurii, Robin 
Hood ieşi din căsuţă şi se îndreptă în goană spre copacul 
"Intâlnirii". Abia ajunse într-un luminiş, când zări, dar încă foarte 
departe, pe Micul John, pe Will Roşcovanul şi pe Much. 

— la priviţi colo, în mijlocul luminişului — le spunea John 
prietenilor săi — ce făptură ciudată vine spre noi, parcă ar fi o 
vrăjitoare. Pe Maica Domnului, dacă aş bănui că zgripţuroaica 
asta are niscai gânduri vrăjmaşe, i-aş trimite o săgeată din cele 
bune. 

— Săgeata ta n-ar putea s-o atingă! răspunse Will, râzând. 

— Şi, de ce, mă rog? Îmi pui îndemânarea la îndoială? 

— Nici pomeneală de aşa ceva, însă dacă aşa cum crezi tu, 
femeia asta este vrăjitoare, ea îţi va opri săgeata în zbor. 

— Pe legea mea! spuse Much, care nu-şi luase ochii de la 
ciudata călătoare. Zic şi eu la fel ca Micul-Jjohn, femeia asta e cu 
totul altfel: are o statură uriaşă, şi-apoi nici nu merge ca 
suratele ei, ci face cogeamite salturile, ce mai, mă-nspăimântă; 
dacă ne-ai da voie, Will, am pune la încercare puterea ei 
vrăjitorească, cu care, pare-mi-se, este din belşug dăruită. 

— Much, nu fiţi uşuratici! îi sfătui Will. Această sărmană 
făptură poartă nişte veşminte vrednice de tot respectul nostru, 


şi-apoi, în ce mă priveşte, doar ştiţi că eu nu-s în stare să fac 
nici cel mai mic rău unei femei. Şi dacă arătarea asta nu e 
vrăjitoare? Nu trebuie să ne luăm după ce vedem la suprafaţă, 
căci se întâmplă adesea ca o coajă urâtă s-ascundă un miez 
dulce. In ciuda înfăţişării sale caraghioase, sărmana bătrână 
poate că este o femeie cumsecade, o creştină cinstită. Cruţaţi-o 
şi, pentru ca purtarea voastră să fie mai blândă, gândiţi-vă la 
ordinele lui Robin: ele ne opresc de la orice faptă duşmănoasă 
sau chiar numai lipsită de respect faţă de femei. 

Micul-john se făcu totuşi că-şi încordează arcul şi că ţinteşte 
cu săgeata în direcţia pretinsei vrăjitoare. 

— Opreşte! strigă o voce gravă şi sonoră. Cei trei tineri 
scoaseră un strigăt de uimire. Eu sunt, Robin Hood — adăugă 
personajul care reţinuse atâta timp atenţia pădurarilor şi, în 
timp ce-şi rostea numele, Robin smulse boneta ce-i acoperea 
capul ascunzându-i şi o bună parte a feţei. Chiar eram cu 
desăvârşire de nerecunoscut? întrebă eroul nostru când ajunse 
în mijlocul tovarăşilor lui. 

— Erai tare slut, dragă prietene — îi răspunse Will. 

— De ce te-ai îmbrăcat atât de urât? îl întrebă Much. 

Robin le povesti pe scurt păţania lui. 

— Şi-acum — zise el, încheindu-şi istorisirea — să ne 
gândim la apărare. Inainte de toate am nevoie de haine. Tu, 
dragă Much, te rog să-mi faci un bine şi să dai fuga la magazie 
să-mi aduci de-acolo un veşmânt potrivit. Între timp, Will şi John 
vor aduna în jurul copacului "Întâlnirii" toţi oamenii care se 
găsesc în pădure. Grăbiţi-vă, băieţi, vă făgăduiesc o răsplată 
pentru toate necazurile pe care ni le prilejuieşte monseniorul de 
Herford. 

Micul-john şi Will se repeziră în pădure pe două drumuri 
diferite, iar Much plecă să-i aducă haine lui Robin. Un ceas mai 
târziu, îmbrăcat în frumoase veşminte de pădurar, Robin se afla 
lângă copacul "Intâlnirii". John adusese şaizeci de oameni, iar 
Will vreo patruzeci. Robin îşi risipi ceata în tufişurile ce alcătuiau 
jur. imprejurul luminişului un zid de nepătruns, apoi se aşeză la 
rădăcina uriaşului copac ales de monsenior ca să-i slujească 
drept spânzurătoare. 

Abia fuseseră luate aceste măsuri, că pământul prinse să 
răsune de ropotul cavalcadei; episcopul se ivi însoţit de 
întreaga-i suită. Când soldaţii pătrunseră în mijlocul luminişului, 


se auzi sunetul unui corn, frunzele tufişurilor se clătinară şi, de 
jur împrejur, din gardul viu de verdeață, răsăriră oameni 
înarmaţi până în dinţi. La vederea formidabilei apariţii a 
pădurarilor, care, la un semn al şefului lor — pe care episcopul 
încă nu-l văzuse — se aşezară în ordine de bătaie, un fior de 
gheaţă îl străbătu pe prelat din creştet până-n tălpi. Aruncând în 
juru-i o privire speriată, el zări un tânăr îmbrăcat într-o tunică 
roşie, care, asemenea unui comandant, dădea ordine cetei de 
proscrişi. 

— Cine-i omul acela? întrebă episcopul, arătându-l pe Robin 
unui soldat care se afla în apropierea prizonierului legat pe cal. 

— Omul acela este Robin Hood — răspunse prizonierul, cu 
tremur în glas. 

— Robin Hood?! exclamă episcopul. Dar tu cine eşti, 
ticălosule? 

— Sunt o femeie, monseniore, o biată femeie bătrână. 

— Ah, fii blestemată, vrăjitoare afurisită! strigă episcopul, 
exasperat. Fii blestemată! Haideţi, copii — adăugă monseniorul, 
chemându-şi trupa cu un gest — să ieşim din luminiş, nu vă fie 
teamă de nimic; croiţi-vă drum cu vârful sabiei prin rândurile 
acestor nemernici! Înainte, inimi viteze! Înainte! 

Insă inimile viteze socotiră, fără îndoială, că dacă ordinul de 
a-i ataca pe proscrişi era uşor de dat, în schimb era mai greu de 
dus la îndeplinire, aşa că nu se clintiră din loc. 

La un semn al lui Robin, pădurarii îşi potriviră săgețile şi-şi 
ridicară arcurile într-o mişcare de ansamblu de toată frumuseţea 
şi cum faima îndemânării lor era cunoscută şi temută, soldaţii 
episcopului, nemulţumiţi să stea nemişcaţi, se aplecară atât de 
mult, încât se făcură una cu şaua. 

— Aruncaţi armele! porunci Robin. Eliberaţi prizonierul! 
Soldaţii se supuseră ordinului dat de tânărul şef. Măicuţă — se 
adresă Robin bătrânei, scoţând-o din luminiş — du-te acasălia 
dumneata, mâine am să-ţi trimit răsplata pentru fapta bună pe 
care ai săvârşit-o. Du-te repede, n-am vreme acuma să-ţi 
mulţumesc, dar nu uita că răsplata mea e mare. 

Bătrânica sărută mâna lui Robin şi plecă însoţită de o 
călăuză. 

— Fie-ţi milă de mine, Doamne! Fie-ţi milă de mine! striga 
episcopul, frângându-şi mâinile. 

Robin se apropie de duşmanul lui. 


— Fiţi binevenit, monseniore! rosti el, binevoitor. Îngăduiţi- 
mi să vă mulţumesc pentru vizita dumneavoastră. Bag de 
seamă că ospitalitatea mea are un farmec atât de mare, încât 
nu v-aţi putut împotrivi dorinţei de a mai împărtăşi încă o dată 
cu noi buna dispoziţie. Episcopul îi aruncă lui Robin o privire 
disperată şi oftă adânc. Păreţi trist, monseniore, e adevărat? 
întrebă tânărul .Aveţi vreo supărare? Nu vă bucuraţi că mă 
revedeţi? 

— N-aş putea spune că sunt fericit — răspunse episcopul — 
căci situaţia în care mă găsesc face cu neputinţă acest 
sentiment. Bănuiţi, fără greutate, cu ce gând am venit aici şi, de 
bună seamă, vă veţi răzbuna pe mine, cu conştiinţa împăcată, 
deoarece loviți un duşman. Totuşi cred că trebuie să vă spun 
următoarele: lăsaţi-mă să plec şi niciodată şi în nici o 
împrejurare n-am să caut să vă fac vreun rău; lăsaţi-mă să plec 
împreună cu oamenii mei şi sufletul dumitale nu va trebui să 
răspundă în faţa lui Dumnezeu pentru un păcat de moarte, căci 
pacat de moarte ar fi dacă cineva s-ar atinge de viaţa unui mare 
preot al sfintei biserici. 

— Urăsc moartea şi violenţa, monseniore — răspunse Robin 
Hood — şi dovada o fac zilnic faptele mele. Nu atac niciodată, 
mă mulţumesc să-mi apăr viaţa mea şi a vitejilor care au 
încredere în mine. Dacă aş păstra în inimă cel mai mic 
simţământ de ură sau de răzbunare împotriva dumneavoastră, 
monseniore, v-aş pedepsi cu pedeapsa pe care mi-o pregăteaţi 
mie. Însă nu este aşa; nu vă urăsc şi nu mă răzbun niciodată 
pentru răul care nu a putut să mi se facă. Vă voi reda libertatea, 
însă cu o condiţie. 

— Vorbiţi, messire — spuse politicos episcopul. 

— Îmi veţi făgădui să-mi respectaţi independenţa şi 
libertatea oamenilor mei; îmi veţi jura că niciodată în viitor şi în 
nici o împrejurare nu veţi sprijini vreo încercare în scopul de a 
mi se lua viaţa. 

— V-am făgăduit de bună voie că n-am să vă fac nici un rău 
— vorbi cu blândeţe episcopul. 

— O făgăduială nu angajează cu nimic o conştiinţă care nu 
prea se sperie, monseniore. Vreau să juraţi. 

— Jur pe sfântul Pavel să vă las să trăiţi după bunul 
dumneavoastră plac. 

— Prea bine, monseniore, acum sunteţi liber. 


— Vă mulţumesc de o mie de ori, Robin Hood. Acum vă rog 
să porunciţi să mi se adune oamenii; s-au răspândit care încotro 
şi s-au înfrățit cu tovarăşii dumneavoastră. 

— Vă ascult, monseniore; în câteva clipe, soldaţii vor fi în 
şa. Înainte de a pleca, nu doriţi să beţi ceva rece? 

— Nu, nu vreau nimic — se grăbi să răspundă episcopul, 
înspăimântat numai la auzul acestei periculoase propuneri. 

— N-aţi pus nimic în gură cam de mult, monseniore şi o 
felie de friptură... 

— Nici măcar un dumicat, gazdă dragă, nici măcar un 
dumicat. 

— Atunci o cupă cu vin bun? 

— Nu, nu, de o sută de ori nu! 

— Aşadar, nu vreţi nici să beţi, nici să mâncaţi împreună cu 
mine, monseniore? 

— Nu mi-e nici foame, nici sete, vreau doar să plec, atâta 
tot. Vă rog, nu încercaţi să mă reţineţi mai mult. 

— Facă-se voia dumneavoastră, monseniore. Micule-John — 
adăugă Robin — înălţimea sa vrea să plece. 

— Înălţimea sa este liber s-o facă — răspunse John, ironic — 
îi voi întocmi socoteala. 

— Socoteala?! repetă episcopul, mirat. Ce vreţi să spuneţi? 
N-am băut şi n-am mâncat nimic. 

— A, n-are importanţă — răspunse liniştit John — dacă aţi 
intrat în han, luaţi parte la cheltuieli. Oamenilor dumneavoastră 
le e foame şi cer de mâncare; caii dumneavoastră au şi fost 
săturaţi, de aceea nu-i cu putinţă ca noi să pătimim din pricina 
sobrietăţii dumneavoastră şi să fim siliţi să nu primim nimic, 
pentru că dumneavoastră nu doriţi să luaţi nimic. Noi pretindem 
ceva daruri pentru slujitorii care s-au obosit să găzduiască oa- 
meni şi animale. 

— Luaţi cât vreţi — răspunse episcopul, neliniştit — şi 
lăsaţi-mă să plec. 

— Punga-i tot în acelaşi loc? întrebă Micul-John. 

— Uite-o! răspunse episcopul, arătând spre un săculeţ de 
piele agăţat la oblâncul şeii calului său. 

— Mi se pare mai grea decât la ultima dumneavoastră 
vizită, monseniore. 

— Cred şi eu — răspunse episcopul, străduindu-se să-şi 
păstreze cumpătul — conţine o sumă foarte mare. 


— Sunt foarte fericit, monseniore; aş putea să vă întreb ce 
sumă este în această pungă? 

— Cinci sute de galbeni... 

— Straşnic! Câtă generozitate să vii aici cu o asemenea 
comoară! spuse ironic tânărul. 

— Comoara asta — se bâlbâi episcopul — comoara asta o s- 
o împărţim, nu-i aşa? Doar n-o să îndrăzniţi să mă prădaţi, să-mi 
furaţi o sumă atât de mare... 

— Să vă furăm? repetă Micul-john, pe un ton dispreţuitor. 
Ce vorbe rostiţi? Oare nu faceţi deosebire între a fura şi a lua 
unui om ceea ce nu-i aparţine? Aţi luat banii aceştia în chip 
necinstit de la oameni care aveau nevoie de ei, iar eu vreau să 
li-i înapoiez. Aşadar, vedeţi, monseniore, că eu nu vă fur. 

— Noi numim felul nostru de a lucra filozofie de pădurar — 
spuse râzând Robin Hood. 

— Legalitatea acestei filozofii este foarte îndoielnică — 
răspunse episcopul — însă, neputând să mă apăr, sunt silit să 
mă supun şi să dau tot ce vă place să-mi cereţi. Luaţi deci 
punga. 

— Mai vreau să vă cer încă ceva, monseniore — spuse John. 

— Ce anume? întrebă îngrijorat episcopul. 

— Părintele nostru spiritual lipseşte deocamdată din 
Barnsdale şi cum a trecut foarte multă vreme de când nu ne-am 
mai bucurat de ocrotirea lui pioasă, vă rugăm, monseniore, să 
ne faceţi o slujbă. 

— Cum îndrăzneşti să-mi faci o asemenea cerere în- 
jositoare? Mai bine moartea decât să săvârşesc atare nelegiuire. 

— Este totuşi de datoria dumneavoastră, monseniore — 
spuse Robin — să ne ajutaţi să-l slăvim pe Dumnezeu în orice 
clipă. Micul John are dreptate, de mai multe săptămâni n-am 
mai luat parte la o sfântă slujbă şi nu putem lăsa să se piardă 
prilejul fericit care ni se iveşte astăzi. Binevoiţi să vă pregătiţi, 
vă rog, ca să îndepliniţi dreapta noastră cerere. 

— Ar fi un păcat de moarte, o fărădelege, aş putea să fiu 
lovit de mâna lui Dumnezeu, dacă aş consimţi la acest sacrilegiu 
dezonorant! răspunse episcopul, roşu de mânie. 

— Monseniore — rosti Robin — noi cinstim cu creştinească 
umilinţă simbolurile religiei catolice şi, vă rog să mă credeţi, nu 
veţi găsi nicicând, nici chiar în imensa dumneavoastră 
catedrală, oameni care să asculte cu mai multă luare-aminte şi 


cu mai multă reculegere decât proscrişii aceştia din pădurea 
Sherwood. 

— Să mă-ncred oare în cuvintele dumneavoastră? întrebă 
episcopul, cu îndoială în glas. 

— Da, monseniore şi veţi recunoaşte în curând adevărul 
adevărat. 

— Să mergem, vreau din toată inima să vă cred, conduceţi- 
mă la capelă. 

— Veniţi, monseniore. 

Urmat de episcop, Robin se îndreptă spre un loc aflat în 
apropierea copacului "Întâlnirii”. Acolo, în mijlocul unei văioage, 
se înălța un altar din pământ, acoperit cu un strat gros de 
muşchi presărat cu flori. Toate obiectele necesare slujbei 
religioase erau aşezate pe altar, iar eminenţa sa rămase uimită 
de prospeţimea acestui sfânt lăcaş în aer liber. 

După slujbă, oamenii veseli îşi arătară recunoştinţa lor faţă 
de prelat, iar acesta rămase atât de uimit de purtarea 
respectuoasă a pădurarilor în timpul slujbei, încât nu se putu 
stăpâni de a nu-i pune lui Robin o mulţime de întrebări privitor 
la felul de trai sub copacii uriaşi din bătrâna pădure. 

În timp ce Robin răspundea cu o curtenie fermecătoare la 
întrebările episcopului, pădurarii îi poftiră pe soldaţi la masa 
încărcată de bucate; Much veghea la pregătirea celui mai ales 
ospăț ce s-a servit vreodată în pădurea verde. Încet, fără să 
bage de seamă, Robin îl aduse pe episcop în faţa comesenilor 
veseli. Acesta îi privi cu nesaţ, iar veselia lor îi risipi şi ultimele 
rămăşiţe de proastă dispoziţie, 

— Oamenii dumneavoastră îşi petrec bine timpul — spuse 
Robin, arătând eminenţei sale grupul cel mai mâncăcios din 
toată adunarea. 

— Mănâncă într-adevăr cu mare poftă. 

— Nu-ncape îndooială că le este foame, monseniore, e două 
şi parcă şi eu simt nevoia să gust ceva. Vreţi să primiţi invitaţia 
mea la un prânz modest, fără pretenţii? 

— Mulţumesc, gazdă dragă, mulţumesc — răspunse 
episcopul, încercând să rămână surd la îndemnurile repetate ale 
stomacului. Nu vreau nimic, absolut nimic, deşi mi-e cam foame. 

— Nu trebuie să nemulţumiţi niciodată nevoile fireşti, 
monseniore — zise Robin, foarte serios — căci vor avea de 
suferit şi spiritul şi inima, iar sănătatea se năruie. Veniţi, luaţi 


loc pe acest covor de verdeață, veţi fi servit şi dacă vă temeţi să 
nu zăboviţi prea mult, veţi mânca doar o bucăţică de pâine. 

— Aşadar, trebuie negreşit să v-ascult? întrebă episcopul, 
cu o bucurie pe care cu greu şi-o putea ascunde. 

— Nu sunteţi obligat, monseniore — răspunse Robin, ironic 
— şi dacă nu vă face plăcere să gustaţi împreună cu mine din 
această delicioasă friptură şi din vinul acesta ales, atunci vă rog 
să vă abţineţi, căci este mai periculos să sileşti stomacul să 
primească unele bucate, decât să-l lipseşti mai multe ceasuri de 
hrană. 

— A, nu-mi silesc stomacul — răspunse episcopul, râzând. 
Am o straşnică poftă de mâncare şi cum n-am pus nimic în gură 
cam de multişor, cred că am să onorez binevoitoarea dumitale 
invitaţie. 

— Atunci, poftiţi la masă, monseniore şi poftă bună! 

Episcopul de Herford mâncă bine şi bău bine, căci îi plăcea 
să bea, numai că vinul pe care i-l turna Robin se dovedi atât de 
tare, încât, la sfârşitul mesei, eminenţa sa era beat turtă. Apoi, 
către seară, monseniorul se întoarse la mânăstirea Sfânta Maria 
într-o astfel de stare a spiritului şi a trupului, încât cuvioşii 
călugări ai mânăstirii scoaseră din nou strigăte de groază şi de 
indignare. 


Capitolul VI 


— AŞ da mult să ştiu cum se simte astăzi episcopul de 
Herford — îi spunea Will Roşcovanul vărului său Micul-john, care, 
împreună cu Much, îl însoțea pe Will la Barnsdale. 

— Bietul prelat, nu încape îndoială că-şi simte capul un pic 
cam greu — răspunse Much — deşi sunt îndemnat să cred că 
eminenţa sa este oarecum deprinsă să întreacă măsura. 

— Observaţia ta este plină de adevăr, dragul meu — 
răspunse John — monseniorul de Herford poate să bea foarte 
mult fără a-şi pierde capul. 

— Robin şi-a bătut joc de el — adaugă Much. Aşa o fi făcând 
cu toţi preoţii pe care-i întâlneşte? 

— Da, atunci când aceşti preoţi sunt asemenea episcopului 
de Herford şi profită de puterea lor spirituală şi vremelnică 


numai ca să jupoaie poporul. S-a întâmplat că Robin nu s-a 
mulţumit doar s-aştepte venirea acestor pioşi călători, ci s-a 
abătut din drum ca să le iasă în cale. 

— Ce-nţelegi prin a se abate din drum? întrebă Much. 

— În timp ce vom merge, am să vă povestesc o întâmplare 
ce vă va lămuri vorbele mele. Într-o dimineaţă, Robin Hood a 
aflat că doi călugări îmbrăcaţi în rase negre, care duceau o 
foarte mare sumă de bani pentru mânăstirea lor, trebuiau să 
treacă pe undeva prin pădurea Sherwood. Vestea aceasta îi făcu 
deosebită plăcere lui Robin căci banii noştri erau pe sfârşite, iar 
suma ne pica tocmai la ţanc. Fără să spună nimic nimănui 
(arestarea celor doi călugări era un fleac), Robin îşi îmbrăcă un 
veşmânt lung de pelerin şi se aşeză pe drumul pe care urmau să 
treacă cei doi călugări. Aşteptarea fu scurtă, călugării se iviră 
curând în faţa lui Robin: erau doi bărbaţi înalţi, bine înfipţi în 
şaua cailor. Robin le ieşi în cale, îi salută până la pământ şi, 
ridicându-se, apucă de frâu caii care mergeau unul Iingă 
celălalt. Apoi vorbi cu voce tânguitoare: 

"— Fiţi binecuvântaţi, sfinţi fraţi şi lăsaţi-mă să vă spun cât 
sunt de fericit că v-am întâlnit. Pentru mine este o mare bucurie, 
mulţumesc cu umilinţă cerului!" 

"— Ce-nseamnă potopul ăsta de vorbe?" întrebă unul dintre 
călugări. 

"— Părinte, el exprimă bucuria pe care o simt. 
Dumneavoastră sunteți reprezentanții lui Dumnezeu, al 
Dumnezeului bunătăţii, sunteţi imaginea îndurării divine. Am 
nevoie de ajutor, sunt un nenorocit, mi-e foame, fraţilor, mor de 
foame, faceţi-vă milă cu ce vă lasă inima." 

"— N-avem nimic la noi — răspunse călugărul care vorbise 
şi mai înainte. Aşa că cererea dumitale este de prisos şi trebuie 
să se oprească aici; dă-ne pace să ne vedem de drum!" 

Robin Hood, ţinând în mână frâiele cailor, îi împiedica pe 
călugări să fugă. 

"— Fraţilor — începu iar, cu o voce şi mai tânguitoare şi mai 
sfârşită — fie-vă milă de nenorocirea mea şi dacă nu puteţi să- 
mi daţi un codru de pâine, faceţi-vă pomană măcar cu un 
gologan. De ieri dimineaţă rătăcesc prin pădurea asta fără să 
mănânc şi fără să beau. Dragii mei fraţi, în numele preasfintei 
mame a lui Cristos, vă conjur, faceţi-mi acest bine umil." 


"— Ascultă, limbut nătâng, lasă frâul cailor şi dă-ne pace! 
Nu vrem să pierdem timpul cu un nătărâu ca tine." 

"— Aşa e — spuse cel de-al doilea călugăr, repetând 
aproape cuvânt cu cuvânt vorbele confratelui său — nu vrem să 
pierdem timpul cu un nătărău ca tine." 

"— Bunii mei călugări, măcar câţiva bănuţi ca să nu mor de 
foame!" 

"— Chiar dacă aş vrea să-ţi dau ceva de pomană, cerşetor 
tare de cap ce eşti, mi-ar fi cu neputinţă, căci n-avem la noi nici 
un chior." 

"— Cu toate acestea, fraţii mei, nu v-arată înfăţişarea că 
sunteţi chiar aţât de nevoiaşi; aveţi cai frumoşi, sunteţi bine 
îmbrăcaţi, iar pe chipurile voastre străluceşte mulţumirea." 

"— Am avut bani până mai adineauri, dar ne-au jefuit hoţii." 

"— Nu ne-au lăsat nici măcar un băânuţ — adăugă călugărul 
care părea să aibă menirea de a repeta ca un ecou cuvintele 
superiorului său." 

"— Sunt încredinţat că amândoi minţii cu o multă 
neruşinare" — spuse Robin. 

"— Tu ne faci pe noi mincinoşi, ticălos nenorocit!" strigă 
călugărul. 

"— Da! Mai întâi pentru că nu v-a jefuit nimeni, fiindcă în 
bătrâna pădure Sherwood nu sunt hoţi, apoi pentru că mă 
înşelaţi când îmi spuneţi că n-aveţi bani. Urăsc minciuna şi-mi 
place să cunosc adevărul. Drept pentru care o să vi se pară 
firesc să vreau să mă-ncredinţez cu propriile mele mijloace de 
neadevărul spuselor voastre." 

Isprăvindu-şi ameninţarea, Robin lăsă frâiele şi puse mâna 
pe un sac ce atârna de oblâncul şeii primului călugăr. Acesta, 
înspăimântat, dădu pinteni calului şi se îndepărtă în galop, 
urmat de aproape de cel de-al doilea călugăr. Robin, care ştiţi că 
avea picioare de cerb, se repezi după ei, îi ajunse şi, dintr-o 
mişcare, îi dădu jos de pe cai pe amândoi. 

"— Bunule cerşetor, cruţă-ne — murmură călugărul cel 
voinic — fie-ţi milă de fraţii tăi! N-avem să-ţi dăm nici merinde, 
nici bani, ţi-o jur. Aşa că, pe bună dreptate, e cu neputinţă să 
ceri de la noi să te-ajutăm pe loc." 

"— N-avem nimic, bunule cerşetor — adăugă ecoul 
călugărului superior, un biet nenorocit slăbănog care, de 


spaimă, era alb la faţă ca varul. Nu putem să-ţi dăm ce n-avem 
nici noi." 

"— Ei bine, părinţeilor — spuse Robin — aş vrea să dau 
crezare cuvintelor voastre ce par sincere. Aşa că am să vă arăt 
eu un mijloc ca să căpătăm ceva bani şi unii şi alţii. O să 
îngenuncherii tustrei şi o să-i cerem Sfintei Fecioare să ne vină 
într-ajutor. Maica Domnului nu m-a părăsit niciodată în clipe de 
grea cumpănă şi nu mă-ndoiesc că va răspunde cu bunătatea ei 
nemărginită la rugăminţile mele. Eram cufundat în rugăciune 
când v-aţi ivit la capătul drumului şi, crezând că poate cerul v-a 
trimis în ajutorul meu, v-am făcut modesta mea rugăminte. 
Refuzul vostru nu m-a deznădăjduit; nu sunteţi trimişii 
providenţei, asta este. Dar sunteţi, sau trebuie să fiți, nişte 
oameni credincioşi. O să ne rugăm şi glasurile noastre, laolaltă, 
vor purta mai lesne rugăciunea noastră până la picioarele 
atotputernicului." 

Cei doi călugări se împotriviră să îngenuncheze şi Robin nu 
izbuti să-i silească decât ameninţându-i că o să le cerceteze 
buzunarele. 

— Adică s-au aşezat în genunchi tustrei ca să ceară cerului 
să le trimită bani? îl întrerupse Will Roşcovanul. 

— Da — răspunse povestitorul — şi din porunca lui Robin 
cei doi se rugau cu glas tare şi limpede. 

— A, trebuie să fi fost o privelişte tare caraghioasă — spuse 
Will. 

— Foarte caraghioasă, într-adevăr. Robin se stăpâni şi 
rămase serios: el asculta cu toată gravitatea rugăciunea 
călugărilor: "Sfântă Fecioară, spuneau ei, trimite-ne bani, ca să 
ne scapi de primejdie". Este de prisos să vă spun că n-a picat 
nici un ban. În schimb, glasul călugărilor se făcea din ce în ce 
mai trist şi mai jalnic, aşa încât Robin Hood, nemaiputându-se 
stăpâni în faţa acestui ciudat spectacol, izbucni într-un râs 
zgomotos. Văzând această izbucnire de veselie, călugării se 
liniştiră şi încercară să se scoale de jos, dar Robin ridică 
ciomagul, întrebându-i: 

"— Aţi primit banii?" 

"— Nu — răspunseră ei — nu." 

"— Atunci rugaţi-vă mai departe." 

Un ceas încheiat, călugării fură supuşi la acest chin 
obositor; începură să-şi frângă mâinile, să dispereze, să-şi 


smulgă părul din cap, să plângă de ciudă. Erau istoviţi, copleşiţi 
de umilinţă şi totuşi o ţineau una şi bună că nu au nimic. 

"— Sfânta Fecioară nu m-a părăsit niciodată — le spunea 
Robin, drept mângâiere. Ce-i drept, încă nu ţin în mână dovada 
bunătăţii sale, dar n-o să se lase prea mult aşteptată. Aşa că, 
dragi prieteni, nu vă pierdeţi curajul, dimpotrivă, rugaţi-vă cu şi 
mai multă râvnă." 

Insă cei doi călugări se văitau aşa de tare, încât Robin sfârşi 
prin a se plictisi să-i mai asculte. 

"— Acum, dragii mei fraţi — le spuse el — ia să vedem câţi 
bani v-a trimis cerul." 

"— Nici un ban!" strigă călugărul cel voinic. 

"— Nici un ban? repetă Robin. Cum se poate aşa ceva?" 
Bunii mei fraţi, spuneţi-mi, sunteţi siguri că eu n-am nici un ban, 
deşi v-am spus că buzunarele mele sunt goale?" 

"— Nu, într-adevăr, nu putem fi siguri" — spuse unul dintre 
călugări. 

"— Există un mijloc de a vă convinge." 

"— Care?" întrebă călugărul cel voinic. 

"— Unul foarte simplu — continuă Robin — să mă căutaţi, 
însă cum vouă prea puţin vă pasă dacă am sau nu vreun ban şi 
cum treaba asta mă priveşte numai pe mine, o să-mi iau 
îngăduinţa să mă uit eu în buzunarele voastre." 

"— Nu putem să îngăduim o asemenea ocară!'" strigară 
amândoi călugării într-un glas. 

"— Nu e nici o ocară, fraţilor; vreau să vă fac dovada că, 
dacă cerul mi-a ascultat ruga, mi-a trimis un ajutor prin mâinile 
voastre cucernice." 

"— N-avem nimic, nimic." 

"— Tocmai de lucrul ăsta vreau să mă încredinţez. Oricare 
ar fi suma ce vi s-ar cuveni prin împărţeală, o s-o împărţim în 
două; una pentru voi şi una pentru mine. Vă rog să vă scotociţi 
buzunarele şi să-mi spuneţi ce-aţi găsit." 

Călugării se supuseră de îndată; fiecare îşi vâri mâna în 
buzunar, dar nu scoase nimic. 

"— Văd, fraţii mei — spuse Robin — că vreţi să-mi lăsaţi 
plăcerea să vă caut eu. Bine, fie." 

Călugării se împotriviră dârz, însă Robin, înarmat cu 
ciomagul, îi ameninţă, cu toată seriozitatea, că o să-i snopească 
în bătaie, aşa încât se resemnară să fie supuşi unei cercetări 


amănunțite. După câteva minute de căutare, Robin Hood 
adunase cinci sute de scuzi de aur. Disperat că-şi pierduse 
scuzii, călugărul cel voinic îl întrebă îngrijorat pe Robin: 

"— Nu împarţi banii cu noi?" 

"— Păi cum, voi credeţi că v-au picat din cer de când 
suntem împreună? zise Robin, privindu-i pe cei doi cu toată 
seriozitatea. Călugării nu mai scoaseră un cuvânt. Aţi minţit, aţi 
tinut-o una şi bună că n-aveţi nici un ban în vreme ce voi aveaţi 
în buzunare o sumă cu care s-ar putea răscumpăra un om 
cumsecade. N-aţi vrut să-l miluiţi pe cel care se tânguia că-i 
mort de foame; credeţi oare şi unul şi celălalt, că v-aţi purtat ca 
nişte adevăraţi creştini? Eu însă vă iert şi vreau să-mi ţiu în 
parte făgăduiala pe care v-am făcut-o. Uite, câte cincizeci de 
scuzi de aur pentru fiecare. Acum plecaţi şi dacă o să-ntâlniţi pe 
drum vreun biet cerşetor, aduceţi-vă aminte că Robind Hood v-a 
lăsat putinţa să-i veniţi în ajutor." 

La numele de Robin Hood, călugării tresăriră, uitându-se 
plini de uimire la prietenul nostru. Fără să dea atenţie mutrelor 
lor uluite, Robin îi salută şi dispăru în pădure. Abia se stinse 
zgomotul paşilor lui în depărtare, că cei doi călugări încălecară 
degrabă şi o luară la sănătoasa, fără să se mai uite înapoi. 

— Robin trebuie să fi fost travestit cu multă iscusinţă, dacă 
n-a putut fi recunoscut de călugări — spuse Much. 

— În aşa ceva, Robin e neîntrecut, de altfel, ai văzut cum a 
ştiut să se preschimbe într-o femeie bătrână. Aş putea să vă 
povestesc sute de renghiuri când s-a deghizat şi n-a putut fi 
recunoscut şi vă asigur că farsa pe care i-a jucat-o într-o zi 
şerifului din Nottingham a fost nemaipomenită. 

— Da — spuse Much — a fost o festă frumoasă care stârnit 
vâlvă; toţi au râs de şerif şi au aplaudat îndrăzneala lui Robin 
Hood. 

— Păi ce s-a întâmplat? întrebă William. Eu n-am auzit de 
povestea asta. 

— Cum, nu cunoşti tărăşenia cu Robin Hood deghizat în 
măcelar? 

— Nu, hai povesteşte-mi-o, Micule-John! 

— Cu plăcere. Acum vreo patru ani era o mare lipsă de 
carne în comitatul Nottingham. Măcelarii cereau atât de mult pe 
carne, încât numai cei bogaţi îşi îngăduiau s-o aibă la masă. 
Robind Hood, care pândea orice veste, află această stare de 


lucruri şi se hotărî să-i ajute pe cei nevoiaşi. Într-o zi de târg, 
Robin se aşeză la pândă pe drumul pe care trebuia să-l străbată, 
prin pădurea Sherwood, un negustor de vite, principalul furnizor 
al oraşului Nottingham. Îl întâlni pe omul său mergând pe un cal 
pur sânge şi mânând din urmă o mare cireadă de cornute. Robin 
cumpără cireada, calul, hainele măcelarului şi tăcerea acestuia, 
iar drept garanţie pentru această ultimă cumpărătură, ni-l 
încredinţă nouă pe om ca s-avem grijă de el până la înapoierea 
lui în pădure. 

Robin voia să vândă carnea pe un preţ foarte mic, de aceea 
se gândi că ar fi bine să-şi asigure protecţia cuiva, a şerifului, de 
pildă, pentru că măcelarii s-ar fi înţeles între ei şi ar fi putut să-l 
împiedice să-şi realizeze bunele lui gânduri faţă de săraci. 

Şeriful ţinea un han mare unde se adunau negustorii din 
împrejurimi când veneau la Nottingham. Robin ştia acest lucru 
şi, pentru a preîntâmpina o ciocnire între el şi confrații lui, îşi 
duse cireada la târg, alese dintre animale pe cel mai gras şi-l 
mână spre hanul şerifului. Acesta stătea în pragul uşii şi rămase 
mut de admiraţie în faţa juncanului pe care-l mâna Robin. 
Prietenul nostru, încântat de primirea interesată, poate, pe care 
i-o făcu şeriful, îi spuse că el are cea mai frumoasă cireadă din 
tot iarmarocul şi că ar fi fericit dacă ar vrea să primească în dar 
acest juncan. Şeriful protestă cu modestie faţă de acest dar 
bogat. 

A Domnule şerif — îi spuse Robin — eu nu cunosc 
obiceiurile de prin partea locului, nu-i cunosc nici pe confrații 
mei şi mi-e teamă să nu-mi caute ceartă. De aceea v-aş rămâne 
foarte îndatorat dacă aţi vrea să  acordaţi ocrotirea 
dumneavoastră unui om care ţine foarte mult să vă fie pe plac. 

Şeriful jură numaidecât că va spânzura pe cel ce ar îndrăzni 
să-l supere pe prietenul nostru (căci în clipa aceea recunoştinţa 
lui era la fel de mare pe cât de greu era juncanul); apoi mai jură 
că Robin este un băiat îndatoritor şi cel mai frumos măcelar care 
vânduse vreodată carne. Liniştit asupra acestui punct important, 
Robin se întoarse în piaţă. Când începu vânzarea, o mulţime de 
săraci începură să întrebe care-i preţul cărnii; din păcate, pentru 
pungile sărmane, preţul era foarte ridicat. 

După ce văzu că s-a stabilit preţul, Robin începu să dea 
pentru un gologan atâta carne cât ceilalţi măcelari dădeau 
pentru trei  gologani. Vestea despre această ieftinătate 


nemaipomenită se răspândi repede în tot oraşul, iar săracii 
veniră buluc. Robin le da pentru un penny aceeaşi cantitate de 
carne pe care ceilalţi le-ar fi dat-o pentru cinci. Curând se află în 
toată piaţa că Robin nu vindea decât la săraci. Lumea îşi făcu o 
părere foarte bună despre el, însă ceilalţi măcelari, prea puţin 
îmboldiţi să-i urmeze exemplul, îl socoteau un risipitor care, într- 
o pornire de generozitate nesăbuită, îşi risipea cea mai mare 
parte din avere. Când această presupunere deveni o realitate, 
măcelarii îi trimiseră la Robin pe cei cărora nu le puteau vinde 
nimic. 

Pe la amiază, negustorii de vite se adunară laolaltă şi, toţi 
într-un glas, hotărâră că era cazul să-l cunoască pe noul venit. 
Unul dintre ei se desprinse din grup şi, apropiindu-se de Robin, îi 
spuse: 

"— Fermecător amic şi frate, purtarea dumitale ni se pare 
ciudată, căci, ţi-o spunem fără supărare, ea face prăpădul 
prăpădului din îndeletnicirea de măcelar. In schimb, pentru 
fapta dumitale vrednică de laudă, nu putem decât să te 
felicităm şi să aplaudăm cu amândouă mâinile această 
minunată generozitate. Tovarăşii mei, foarte entuziasmați de 
bunătatea inimii dumitale, m-au însărcinat să-ţi prezint 
respectele lor şi să te invităm la cină." 

"— Primesc invitaţia din toată inima — răspunse vesel 
Robin — şi sunt gata să vă urmez acolo unde vreţi să mă 
duceţi." 

— Noi obişnuim să ne adunăm la hanul şerifului — răspunse 
măcelarul — şi dacă n-aveţi nimic împotrivă..." 

— Vai de mine! îl întrerupse Robin. Dimpotrivă, voi fi foarte 
fericit să mă aflu în tovărăşia unui om pe care îl onoraţi cu 
încrederea dumneavoastră." 

"— Dacă-i aşa, atunci, messire, o să isprăvim ziua cu 
veselie." 

— Erai şi dumneata cu Robin? întrebă Much, mirat că 
povestitorul cunoaşte toate aceste amănunte. 

— Vezi bine că da. Cum crezi că l-aş fi lăsat pe Robin, lipsit 
de apărare, să rămână în voia primejdiei de a fi recunoscut? El 
îmi poruncise să mă ţin deoparte, însă eu n-am socotit de 
cuviinţă să iau în seamă sfatul lui; aşa că m-am aşezat foarte 
aproape de el. Deodată m-a văzut şi, apucându-mă de mână, m- 
a dojenit mânios că nu l-am ascultat. l-am lămurit pe şoptite din 


ce pricină nu i-am ascultat porunca. S-a potolit numaidecât şi, 
privindu-mă cu zâmbetul lui fermecător pe care i-l cunoaşteţi, 
mi-a spus: "Amestecă-te în mulţime, dragul meu John, şi, 
veghind asupra mea, veghează cu grijă şi asupra ta. Dacă ţi s-ar 
întâmpla vreo nenorocire, aş rămâne pe veci nemângâiat". L-am 
ascultat şi m-am pierdut în mulţime, iar când Robin, însoţit de 
grupul vesel al măcelarilor, s-a îndreptat spre locuinţa şerifului 
hangiu, m-am luat după ei şi am intrat împreună în sala de 
mese. Am cerut să mi se aducă bucate bune şi m-am aşezat în 
firida unei ferestre. In ziua aceea Robin era foarte vesel; el s-a 
aşezat la masă cu gazdele sale şi, spre sfârşitul cinei, i-a poftit 
să bea cel mai bun vin din pivniţă, adăugând că face cinste pe 
socoteala lui. Vă daţi seama că propunerea-i generoasă a fost 
primită cu aplauze vesele; vinul s-a plimbat prin toate ungherele 
sălii; mi-am primit şi eu partea mea. În clipa când veselia 
mesenilor era în toi, şeriful se arătă în pragul uşii. Robin îl pofti 
să ia şi el loc. Omul primi şi cum Robin i se părea, pe bună 
dreptate, eroul acestei sărbători, vru să ştie cine este. 

"— E un flăcău şiret! strigă unul din măcelari. Un şmecher, 
un suflet rar, un băiat bun." 

Şeriful m-a zărit. Nu eram beat şi faţa mea liniştită l-a 
îndemnat să-mi pună câteva întrebări. 

"— Tânărul ăsta — îmi spuse el, arătându-l pe Robin din 
ochi — trebuie să fie un risipitor care, după ce şi-a vândut 
proprietăţile, casa ori castelul, are de gând să-şi irosească 
nebuneşte toată averea." 

"— Se prea poate" — am răspuns eu, nepăsător. 

"— O mai fi având oare ceva?" întrebă şeriful. 

"— S-ar putea, messire." 

"— Credeţi că ar vrea să vândă pe nimica toată animalele 
ce i-au mai rămas?" 

"— Nu ştiu, însă puteţi foarte simplu să aflaţi..." 

"— Cum?" întrebă prosteşte şeriful. 

"— La dracu! Să-l întrebaţi chiar pe el." 

"— Aveţi dreptate, domnule." 

Zicând aceasta, şeriful se apropie de Robin şi, după ce-i 
lăudă în chip pompos generozitatea, îl felicită pentru felul nobil 
în care-şi folosea averea. 

"— Tânărul meu prieten — zise şeriful — nu mai aveţi 
cumva de vânzare niscai cornute? V-aş găsi eu un cumpărător 


şi, făcându-vă acest bine, mi-aş îngădui să vă spun că un om de 
rangul dumneavoastră şi cu înfăţişarea dumneavoastră nu 
poate, fără a-şi compromite demnitatea, să se facă negustor de 
vite." 

Robin, înțelegând foarte bine adevărata cauză a acestei 
şirete reflecţii, începu să râdă şi-i spuse binevoitorului şerif că 
are o mie de cornute, de care s-ar lipsi bucuros pentru cinci sute 
de scuzi de aur. 

"— Vă dau trei sute" — spuse şeriful. 

La cursul actual — replică Robin — vitele mele 
valorează, una peste alta, doi scuzi de cap." 

"— Dacă vreţi să-mi vindeţi toată cireada, vă dau trei sute 
de scuzi de aur, atrăgându-vă atenţia, galantul meu gentilom, 
că trei sute de scuzi de aur vor sta mai bine în punga 
dumneavoastră decât cele o mie de cornute pe păşunile 
dumneavoastră." 

"— Este prea prost plătit" — spuse Robin, aruncându-mi o 
privire pe furiş. 

"— O inimă largă ca a dumneavoastră, milord — adaugă 
şeriful încercând să-l măgulească pe Robin — nu se tocmeşte 
pentru câţiva scuzi. Haideţi, târgul e făcut. Bateţi palma. Unde 
sunt vitele? Aş vrea să le văd pe toate la un loc." 

"— Pe toate la un loc!- repetă Robin râzând la gândul care-i 
trecu prin minte. 

"— De bună seamă, tânărul meu prieten şi dacă locul unde 
se găseşte această minunată cireadă nu-i prea departe de aici, 
putem să mergem până acolo călare şi să facem târgul la faţa 
locului. Am să iau banii cu mine şi, dacă sunteţi înţelegător, 
totul se va isprăvi înainte de a ne înapoia la Nottingham." 

"— Am pământuri întinse cam la o milă depărtare de oraş 
— răspunse Robin; vitele mele sunt acolo şi le puteţi vedea aşa 
precum doriţi. 

"— Pământuri întinse, la o milă de oraş... — repetă şeriful. 
Cunosc împrejurimile şi nu pot să-mi dau seama unde se află 
proprietăţile dumneavoastră." 

"— Tăceţi — murmură Robin, aplecându-se la urechea 
şerifului. Din motive speciale, vreau să-mi ţin secret şi numele şi 
calitatea. Dacă aş destăinui locul unde ţin vitele, ar însemna să- 
mi trădez incognito-ul necesar intereselor mele. Mă-nţelegeţi, 
nu-i aşa?" 


— De minune, tânărul meu prieten — răspunse şeriful, 
clipind cu tâlc. Şi prietenii şi familia sunt de temut, înţeleg, 
înţeleg." 

"— Ce straşnică inteligenţă pătrunzătoare aveţi! spuse 
Robin, cu un aer misterios. Sunt îndemnat să cred c-o să ne 
înţelegem de minune. Aşa! Dacă vreţi, o să profităm de 
neatenţia măcelarilor şi o s-o ştergem fără să bage nimeni de 
seamă. Sunteţi gata să mă urmaţi?" 

"— Cum să nu! Eu sunt cel care v-aşteaptă. Mă duc să dau 
poruncă să se înşeueze caii." 

"— Duceţi-vă, eu vă urmez îndată." 

Şeriful ieşi din sală, iar eu, din porunca lui Robin, m-am dus 
la tovarăşii noştri veseli, pe care, pentru a preîntâmpina orice 
neplăcere, îi rânduisem, prevăzător, la o depărtare de unde 
puteai să auzi sunetul cornului şi le-am vestit sosirea şerifului. 

La câteva minute după plecarea mea, şeriful îl duse pe 
Robin la el în casă, îl prezentă soţiei sale, o făptură tânără şi 
frumoasă de vreo douăzeci de ani şi-l rugă să ia loc până o să 
numere banii. Când şeriful se înapoie în camera unde îl lăsase 
pe Robin singur cu soţia lui, îl găsi pe tânăr la picioarele 
doamnei. Scena aceasta îl supără din cale afară pe mohorâtul 
soţ, însă nădejdea că-l va face pe Robin să încheie un târg din 
care să iasă înşelat, îi dădu putere să-şi stăpânească mânia. Işi 
muşcă buzele şi-i spuse lui Robin: 

"— Sunt gata să vă urmez, domnule gentilom." 

Robin trimise frumoasei doamne un sărut şi, spre furia 
turbată a soţului revoltat, îi anunţă apropiata sa reîntoarcere. 
Curând după aceea, şeriful şi Robin ieşeau călare din 
Nottingham. Robin îşi duse tovarăşul pe cele mai pustii poteci 
din pădure până ajunseră la răscrucea unde trebuia să-i întâlnim 
noi. 

"— lată — spuse Robin, întinzând braţul spre o vale 
încântătoare din bătrânul codru — iată una din proprietăţile 
mele." 

"— Ceea ce-mi spuneţi espe pe de-a-ntregul neadevărat şi 
născocit — răspunse şeriful, fiind încredinţat că-i vorba de o 
mistificare. Pădurea aceasta împreună cu tot ce cuprinde ea 
este proprietatea regelui." 

"— Se poate — replică Robin — însă pentru că eu am pus 
stăpânire pe ea, a mea este." 


"— Cum a dumitale?" 

"— Foarte bine, o să vedeţi îndată în ce fel." 

"— Ne aflăm într-un loc pustiu şi plin de primejdii — spuse 
şeriful. Pădurea mişună de tâlhari; Doamne fereşte să cădem în 
mâinile ticălosului de Robin Hood! Dacă s-ar întâmpla o 
asemenea nenorocire, am fi prădaţi cât ai zice peşte de tot ce 
avem asupra noastră." 

"— O să vedem noi ce-o să facă — spuse Robin râzand — 
căci pun rămăşag unu contra o mie că în curând o să dăm ochii 
cu el." 

Şeriful se îngălbeni, aruncând priviri speriate spre tufişurile 
înconjurătoare. 

"— Aş fi dorit ca proprietăţile dumneavoastră să se afle într- 
un loc mai sigur şi dacă mi-aţi fi vorbit despre primejdiile ce 
pândesc din vecinătate, v-asigur că n-aş fi venit aici." 

"— Vă spun, domnule — reluă Robin — că aici suntem pe 
domeniile mele." 

"— Ce vreţi să spuneţi? Despre ce domenii vorbiţi?" întrebă 
şeriful, neliniştit. 

"— Mi se pare totuşi că vorbele mele sunt foarte clare — 
zise Robin. Vă arăt luminişurile, văile şi răscrucile acestea şi vă 
spun: «lată proprietăţile mele». Dumneavoastră când vorbiţi 
despre soţia dumneavoastră, nu spuneţi: «Soţia mea»?" 

"— Ba da, ba da, fără îndoială — se bâlbâi şeriful. Dar 
dumneavoastră cum vă numiţi, vă rog? Aş vrea să cunosc cât 
mai repede numele unui proprietar atât de bogat." 

"— Curiozitatea dumneavoastră firească vă va fi în curând 
satisfăcută — răspunse Robin, râzând. În aceeaşi clipă, o turmă 
mare de cerbi străbătu poteca. Priviţi, priviţi, messire, priviţi 
spre dreapta; iată vreo sută din cornutele mele; sunt grase şi 
frumoase, nu-i aşa? Ce ziceţi?" 

Şeriful tremura din toate mădularele. 

"— Mai bine n-aş fi venit aici" — spuse el, cercetând cu 
privirea speriată pădurea deasă dimprejur. 

"— Păi de ce? întrebă Robin. Vă asigur că bătrâna pădure 
este o locuinţă încântătoare; de altfel, de ce vă temeţi, nu sunt 
şi eu alături de dumneavoastră?" 

"— Tocmai asta mă nelinişteşte, domnule. Mărturisesc că, 
de câteva minute, prezenţa dumneavoastră nu mi-e tocmai 
plăcută." 


"— Din fericire pentru mine, puţini oameni sunt de aceeaşi 
părere, domnule — răspunse Robin, râzând — însă pentru că, 
spre marea mea părere de rău, dumneavoastră vă numărați 
printre aceştia, este de prisos să mai lungesc vorba noastră în 
doi." 

Zicând acestea, Robin se înclină în faţa şerifului cu un aer 
ironic şi duse cornul la gură. Am uitat să vă spun, dragi prieteni, 
că noi îi urmăream din apropiere pe cei doi călători. La prima 
chemare am apărut. Înspăimântat, şeriful era gata să cadă de 
pe cal. 

"— Ce doriţi, nobilul meu stăpân?" l-am întrebat eu pe 
Robin. Binevoiţi a-mi da poruncă şi pe loc va fi dusă la 
îndeplinire." 

— Întotdeauna îi vorbeşti în felul ăsta lui Robin, Micule- 
John? îl întrebă Will Roşcovanul. 

— Da, Will, pentru că aşa se cade şi aşa îmi place — 
răspunse uriaşul, cu toată sinceritatea. 

"— L-am adus până aici pe puternicul şerif din Nottingham 
— răspunse Robin. lnălţimea să vrea să vadă câteva din 
cornutele mele şi să ia masa cu noi. Locotenente dragă, ai grijă 
ca oaspetele nostru să fie tratat cu toată cuwviinţa şi cu tot fastul 
cuvenit rangului său." 

"— li vom servi cele mai alese bucate — i-am răspuns eu — 
căci sunt încredinţat că va plăti cu multă dărnicie." 

"— Să plătesc?! strigă şeriful. Ce-nţelegi prin asta?" 

"— Lămurirea vă va fi dată la timpul potrivit, messire — 
răspunse Robin. Şi-acum, îngăduiţi-mi să vă răspund la 
întrebarea pe care mi-aţi făcut cinstea să mi-o puneţi când am 
intrat în pădure." 

"— Ce întrebare?" murmură şeriful. 

"— Aţi vrut să ştiţi cum mă numesc." 

"— Ah!" gemu hangiul. 

"— Mă numesc Robin Hood, messire." 

"— Văd" — spuse şeriful, arătând din ochi trupa veselă 
care-l înconjura. 

"— Cu privire la ceea ce înţelegem noi prin a plăti, iată: 
săracii au oricând loc la masa noastră, dar ne acoperim 
cheltuielile din plin de la oaspeţii care au fericirea să aibă o 
pungă bine garnisită." 

"— Care vă sunt condiţiile?" întrebă şeriful, cu voce jalnică. 


"— Noi nu punem condiţii şi nici nu fixăm preţuri. Noi luăm 
toţi banii comeseanului nostru, fără să-i numărăm. De pildă, 
dumneavoastră aveţi în pungă trei sute de scuzi de aur." 

"— Dumnezeule mare!" murmură şeriful. 
"— Cheltuiala dumneavoastră va fi de trei sute de scuzi de 
aur." 

"— Trei sute de scuzi?!" 

"— Da şi vă sfătuiesc să mâncaţi cât veţi putea şi să beţi 
cât mai mult cu putinţă, ca să nu plătiţi pentru ce n-aţi 
consumat." 

Apoi o masă straşnică a fost servită pe iarbă. Cum nu-i era 
foame, şeriful a mâncat foarte puţin, în schimb a băut vârtos. 
Nouă ni s-a părut că setea asta nemăsurată era pricinuită de 
deznădejde. La sfârşit ne-a dat cei trei sute de scuzi de aur şi, 
îndată ce ultima monedă a dispărut în punga mea, a dorit să ne 
părăsească. Robin a poruncit să fie adus calul şerifului, l-a ajutat 
pe acesta să încalce, i-a dorit drum bun şi l-a rugat foarte mult 
să nu uite să-i amintească de el, încântătoarei sale soţii. Şeriful 
n-a răspuns la plecăciunile noastre; atât de tare se grăbea să 
plece din pădure, încât a dat pinteni calului şi s-a depărtat în 
galop, fără să rostească un cuvânt. Aşa s-a sfârşit aventura lui 
Robin Hood cu măcelarii din Nottingham. 

— Intr-o zi aş vrea şi eu să-mi pun iscusinţa la încercare şi 
să mă deghizez — spuse Will Roşcovanul. Ai încercat vreodată, 
Micule-John? 

— Da, ca să dau ascultare poruncii lui Robin. 

— Şi cum te-ai descurcat? întrebă Will. 

— Destul de bine pentru ce a fost nevoie — răspunse John. 

— Şi despre ce a fost vorba? întrebă Much. 

— lată. Intr-o dimineaţă pe când Robin Hood se pregătea să 
facă o vizită lui Halbert Lindsay şi frumoasei sale soţii, i-am 
atras atenţia asupra primejdiei care-l pândeşte dacă va intra în 
oraş fără să ia nici o măsură de prevedere. După cele 
întâmplate şerifului cu aşa-zisa vânzare de animale, trebuia să 
ne temem de o cumplită răzbunare din partea lui. Robin şi-a râs 
de spaimele mele şi mi-a spus că, pentru a nu fi recunoscut, o 
să se deghizeze în normand. Într-adevăr, s-a îmbrăcat cu un 
măreț veşmânt de cavaler, s-a dus la Halbert, iar de la locuinţa 
tânărului paznic al castelului, la hanul ţinut de şerif. Aici a 
cheltuit o groază de bani, s-a purtat curtenitor cu soţia gazdei, 


lăudându-i gingaşa-i frumuseţe, a vorbit cu şeriful, care l-a 
copleşit cu bunăvoința lui, apoi, cu câteva clipe înainte de a 
pleca, l-a luat pe şerif deoparte şi i-a spus râzând: "Mii de 
mulţumiri, scumpă gazdă, pentru primirea atât de curtenitoare 
pe care ai binevoit să i-o faci lui Robin Hood". Şi mai înainte ca 
şeriful să-şi vină în fire din uimirea în care-l aruncaseră vorbele 
lui Robin Hood, acesta şi dispăruse. _ 

— Foarte bine! zise William. Insă această dovadă de 
iscusinţă din partea lui Robin nu ne spune cum te-ai deghizat 
dumneata, Micule John. 

— M-am îmbrăcat ca cerşetor. 

— În ce împrejurări? 

— Aşa cum v-am mai spus: ca să dau ascultare unei 
porunci a lui Robin. Robin voia să-mi pună la încercare iscusinţa: 
Voia să vadă dacă sunt în stare să ţin hangul nemaipomenitei lui 
îndemânări. M-a lăsat deci să-mi aleg eu felul în care să mă 
deghizez şi, cum aflasem de moartea unui normand bogat ale 
cărui proprietăţi se învecinau cu Nottingham-ul, m-am hotărât 
să mă amestec printre săracii care însoțeau cortegiul mortuar. 
Imi pusesem pe cap o pălărie veche, împodobită cu scoici, îm- 
brăcasem un veşmânt de pelerin, o bâtă zdravănă în mână, o 
desagă pentru de-ale gurii şi o pungă mică în care să pun daniile 
de bani. Hainele mele erau atât de sărăcăcioase, iar eu 
semănam atât de bine cu un sărac adevărat, încât veselii mei 
tovarăşi au fost ispitiţi să-mi dea de pomană. 

Cam la o milă de ascunzătoarea noastră, am întâlnit un 
pâlc de cerşetori; şi ei, ca şi mine, se îndreptau spre catastelul 
răposatului. Unul dintre ticăloşii aceia părea orb, al doilea 
şchiopăta de mai mare mila, ultimii doi n-aveau altceva care să-i 
deosebească decât nişte zdrenţe rufoase. "lată — mi-am zis eu, 
prinvindu-i cu coada ochiului — iată nişte băieţi care îmi pot sluji 
de model; am să-i opresc şi am să fac aşa fel ca să iau lecţii de 
la ei." 

"— Bună ziua, fraţilor — am strigat cât am putut mai 
curtenitor — sunt fericit că întâmplarea a făcut să ne întâlnim. 
Încotro vă duceţi?" 

"— P-aici încolo pe drum" — mi-a răspuns scurt flăcăul 
căruia i-am vorbit cu precădere. 

Tovarăşii neghiobului mă măsurară din creştet până în 
tălpi, iar pe chipul lor se citea uimire amestecată cu teamă. 


"— Nu-i aşa că flăcăul ăsta poate fi asemuit cu turnul 
abației din Linton? spuse unul dintre sărăcani trăgându-se mai 
îndărăt. 

"— Pot fi asemuit, fără teama de a greşi, cu un om care nu 
se teme de nimic" — am răspuns eu, ameninţător. 

"— Haide-haide, faceţi pace!" mormăi un cerşetor. 

"— Fie, pace! am zis eu. Dar ce e de ros la capătul 
drumului, de a răsărit de pretutindeni sfânta noastră confrerie a 
zdrenţăroşilor? De ce bat clopotele abației din Linton cu atâta 
jale?" 

"— Pentru că a murit un normand." 

"— Vă duceti la înmormântarea lui?" 

"— Ne ducem să ne luăm şi noi partea noastră din pomenile 
ce se vor împărţi la înmormântare unor bieţi pârliţi ca noi; n-ai 
decât să ne-nsoţeşti." 

"— Ba bine că nu şi n-am să vă mulţumesc că-mi daţi voie" 
— am răspuns eu, batjocoritor. 

"— Coadă de mătură slinoasă! strigă cel mai în putere 
dintre cerşetori. Dacă-i aşa, să ştii că n-avem chef să-ţi mai 
răbdăm multă vreme tovărăşia ta neroadă. Semeni cu un ticălos 
adevărat, iar prezenţa ta nu ne e pe plac. Cară-te şi, în chip de 
compliment, na, ţine, o să-ţi crăp ţeasta!"... 

Sfârşindu-şi vorba, calicul îmi trase una în cap de-am văzut 
stele verzi. Acest atac neaşteptat m-a scos din fire — continuă 
Micul-John. M-am aruncat asupra nemernicului şi, dintr-o singură 
mişcare, l-am potolit cu o ploaie de lovituri. Ticălosul, nemaifiind 
în stare să se apere, mi-a cerut repede îndurare. 

"— Acum e rândul vostru, câini blestemaţi!" am strigat eu, 
ameninţându-i cu ciomagul pe ceilalţi netrebnici. 

Vă asigur, dragi prieteni, că v-aţi fi prăpădit de râs 
văzându-l pe orb deschizând ochii şi urmărindu-mi îngrozit 
mişcările, sau pe olog rupând-o la fugă spre pădure. Le-am 
poruncit gălăgioşilor să tacă, deoarece urlau de mă asurziseră, 
apoi, pe îndelete, le-am mângâiat cu ciomagul umerii lor 
puternici. Dintr-o traistă sfâşiată de loviturile mele căzură 
câteva monede de aur; ticălosul căruia îi aparţineau galbenii se 
trânti în genunchi în faţa comorii; spera, desigur, să le ascundă 
de mine. 

"— Oho! am exclamat eu. lată ceva care schimbă faţa 
lucrurilor, calici netrebnici, sau mai bine zis, hoţi ce sunteţi! O 


să-mi daţi acum, pe loc şi ultima lăscaie pe care o aveţi, că de 
nu, vă stâlcesc pe toţi trei." 

Laşii se mai rugară încă o dată de îndurare şi cum braţul 
îmi obosise de atâta ciomăgeală neîntreruptă, m-am arătat 
mărinimos. Când i-am părăsit pe cerşetori, cu buzunarele 
doldora de prada luată, ei abia se mai puteau ţine pe picioare. 
Am făcut repede cale întoarsă, încântat de izbânda mea, căci 
este cinstit să jefuieşti nişte hoţi, mai ales pe o potecă din 
pădure. Robin Hood, înconjurat de oamenii lui veseli, se 
îndeletniceau trăgând cu arcul. 

"— Ce s-a întâmplat, Micule-John? strigă el, văzându-mă. 
Te-ai şi întors? N-ai avut curajul să-ţi joci rolul de frate cerşetor 
până la capăt?" 

"— lartă-mă, dragă Robin, mi-am făcut datoria şt cerşitul 
mi-a fost îndestulat. Am adus şase sute de scuzi de aur." 

"— Şase sute de scuzi de aur! strigă el. Asta înseamnă că ai 
prădat un cardinal sau un episcop?" 

"— Nu, căpitane, am strâns această sumă de la membrii 
tribului de cerşetori." 

Robin Hood luă un aer grav. 

"— Lămureşte-mă cu de-amănuntul, John — spuse el. Nu-mi 
vine să cred că ai jefuit nişte oameni sărmani." 

l-am povestit lui Robin tărăşenia, atrăgându-i atenţia că 
nişte cerşetori putrezi de bogaţi nu puteau fi decât nişte tâlhari 
de meserie. Robin fu de aceeaşi părere şi chipul lui prinse din 
nou să zâmbească. 

— A fost o zi bună — spuse Much, râzând. Şase sute de 
scuzi de aur doar cât ai aruncat o dată năvodul! 

— In aceeaşi seară — continuă John — am împărţit săracilor 
din vecinătatea pădurii Sherwood jumătate din prada mea. 

— Ce om de treabă eşti, John! spuse Will, strângându-i 
mâna. 

— Ce mărinimos este Robin, vrei să zici, William; pentru că, 
făcând astfel, n-am făcut decât să mă supun poruncilor şefului 
meu. 

— lată-ne ajunşi la Barnsdale — spuse Much — drumul nu 
mi s-a părut de loc lung. 

— Am să-i spun asta soră-mi — zise Will, râzând. 

— Şi eu am să adaug — replică Much — că nici o clipă n-am 
încetat să mă gândesc la ea. 


Capitolul VII 


Trecuseră şapte zile de când William, Much şi Micul-John se 
aflau la castelul din Barnsdale şi toată lumea din casă, fericită, 
se pregătea să sărbătorească nunta lui Winifred şi a Barbarei. 
Sub îndrumările lui Will Roşcovanul, parcul şi grădina castelului 
fuseseră transformate în arene şi săli de bal, pentru că 
îndatoritorul tânăr se îngrijea necontenit să-i mulţumească pe 
toţi, în general şi pe fiecare, în special. Neobosit în strădaniile 
sale, punea mâna la toate, se ocupa de toate şi umplea casa cu 
veselia lui plină de haz. 

În timp ce lucra astfel, vorbea, râdea, se adresa lui Robin 
sau îl necăjea pe Much. Deodată, o idee năstruşnică îl făcu pe 
Will Roşcovanul să izbucnească în hohote de râs. 

— Ce ai, William? îl întrebă Robin. 

— Dragul meu, te las să ghiceşti pricina veseliei mele — 


răspunse Will — şi pun rămăşag că n-ai să reuşeşti. 
— Pricina asta trebuie să fie tare veselă, dacă râzi aşa de 
unul singur. 


— Ce-i drept, este foarte veselă. Îi cunoşti pe cei şase fraţi 
ai mei, nu-i aşa? Toţi sunt făcuţi cam după acelaşi calapod: 
blonzi ca spicul, blânzi, liniştiţi, vizeji, cinstiţi. 

— Unde vrei s-ajungi, William? 

— Uite unde: băieţii ăştia buni nu ştiu ce-i dragostea. 

— Ei, şi? întrebă Robin, râzând. 

— Ei bine — continuă Will Roşcovanul, mi-a venit o idee 
care ar putea să ne înveselească foarte mult. 

— Ce idee? 

— După cum ştii, am asupra fraţilor mei o mare înrâurire; 
chiar azi am să-ncerc să-i conving să se-nsoare cu toţii. Robin 
izbucni în râs. Am să-i adun în curte, undeva într-un colţişor, și- 
am să le vâr în cap să se-nsoare în aceeaşi zi cu Much şi cu 
Micul-John. 

— Aşa ceva nu e cu putinţă, dragă Will — răspunse Robin. 
Flăcăii aceştia sunt prea liniştiţi şi prea nepăsători ca să se 
înflăcăreze dintr-o dată la cuvintele dumitale; de altfel, după 
câte ştiu, nici măcar nu sunt îndrăgostiţi de cineva. 


— Cu atât mai bine, or să facă curte tinerelor prietene ale 
surorilor mele şi lucrul acesta va fi un spectacol dintre cele mai 
vesele. Închipuieşte-ţi o clipă mutra lui Gregory, ordonatul, 
greoiul, bunul Gregory căutând să placă unei femei! Vino cu 
mine, Robin, n-avem timp de pierdut, n-au mai rămas decât trei 
zile ca ei să-şi poată face alegerea. Am să-l chem şi am să le ţin 
cu voce gravă o cuvântare părintească. 

— Căsătoria este o treabă serioasă, Will, de aceea nu 
trebuie privită cu uşurinţă. Convinşi de elocinţa dumitale, s-ar 
putea să se însoare, dar mai târziu, dacă vor fi nefericiţi din 
cauza unei alegeri pripite, oare n-o să-ţi muşti mâinile că ai 
contribuit la necazul acesta pe care ei îl vor purta o viaţă 
întreagă? 

— În privinţa asta, Robin, fii liniştit! Mă voi strădui să le 
găsesc nişte fete care să merite toată dragostea lor şi acum şi în 
viitor. Chiar cunosc o tânără persoană care e foarte îndrăgostită 
de fratele meu Herbert. 

— Asta nu-i destul, Will. Tânăra aceasta este demnă să le 
numească, pe Barbara şi Winifred, "surorile mele"? 

— Sigur că da, ba mai mult decât atât, sunt sigur că va fi o 
soţie foarte bună. 

— Herbert a văzut-o pe fata asta? 

— Da, însă bietul băiat, naiv cum este, nu-şi închipuie 
câtuşi de puţin că ar putea fi iubit de cineva. De mai multe ori 
am încercat să-l fac să înţeleagă că este întotdeauna bine venit 
în casa lui miss Anna Maydow. Dar degeaba. Herbert nu pricepe 
nimic. Deşi are douăzeci şi nouă de ani, tot copil a rămas! Acum, 
că pe el l-am căpătuit, să trecem la altul. M-am împrietenit cu o 
tânără încântătoare, care i s-ar potrivi lui Egbert din toate 
punctele de vedere. Apoi Maud mi-a vorbit chiar ieri de o fată 
care locuieşte pe-aproape şi care găseşte că Harold e un băiat 
tare drăguţ. Aşa că, vezi, Robin, avem o bună parte din ce ne 
trebuie pentru ducerea la îndeplinire a planului meu. 

— Din păcate, nu-i destul, Will, fiindcă ai şase fraţi de 
însurat. 

— Nu te nelinişti, am să caut şi am să mai găsesc trei fete. 

— Foarte bine. Dar după ce le vei găsi, crezi oare că fraţii 
tăi or să le fie pe plac? 

— De-asta nu mă-ndoiesc; fraţii mei sunt tineri, voinici, 
chipeşi... Imi seamănă mie — adăugă Will, cu o uşoară 


îngâmfare în glas — şi dacă nu au pe vino-ncoace ca dumneata, 
Robin şi o fire deschisă şi veselă, în schimb, înfăţişarea lor n-are 
nimic care să poată supăra privirea unei fete înțelepte şi cu 
judecată, o fată care-şi caută un soţ de nădejde. lată-l pe 
Herbert — zise Will, întorcând capul spre un tânăr care tocmai 
trecea pe o alee din grădină — am să-l chem. Herbert, băiete, ia 
vino încoace! 

— Ce vrei, Will? spuse tânărul, apropiindu-se. 

— Vreau să vorbesc cu tine, prietene. 

— Te-ascult, Will. 

— Ceea ce vreau să-ţi spun îi priveşte şi pe fraţii noştri, du- 
te şi-i caută. 

— Alerg. 

Timp de câteva minute cât a durat absenţa lui Herbert, Will 
rămase pe gânduri. Tinerii sosiră în grabă la chemarea lui, cu 
fruntea luminoasă şi cu zâmbetul pe buze. 

— lată-ne, William, am sosit — spuse vesel cel mai mare. 
Care-i pricina că ne-ai adunat în jurul tău? 

— O gravă pricină — dragii mei fraţi. Dar mai întii îmi daţi 
voie să vă-ntreb ceva? Tinerii încuviinţară printr-un semn. ÎI 
iubiţi mult pe tatăl nostru, nu-i aşa? 

— Cine s-ar putea îndoi de dragostea noastră pentru el? 
întrebă Gregory. . 

— Nimeni. Intrebarea aceasta este numai un punct de 
plecare. Aşadar, îl iubiţi mult pe tata şi v-aţi încredinţat că 
vrednicul bătrân s-a purtat întotdeauna ca un om de onoare, ca 
un adevărat saxon, nu? 

— Fără doar şi poate! strigă Egbert. Dar pentru numele lui 
Dumnezeu, ce-nseamnă cuvintele astea, Will! L-a insultat cineva 
pe tata? Spune-mi mie cine-i ticălosul şi mă-nsărcinez eu să spăl 
onoarea familiei Gamwell. 

— Onoarea familiei Gamwell este neatinsă, dragii mei fraţi, 
căci dacă ar fi fost pângărită de minciună, pata ar fi fost spălată 
până acum în sângele calomniatorului. Vreau să vă vorbesc 
despre un lucru mai puţin grav, dar totuşi serios. Insă nu trebuie 
să mă întrerupeţi dacă vreţi să isprăvesc cuvântarea înainte de 
sfârşitul zilei. Încuviinţaţi sau nu încuviinţaţi spusele mele numai 
dând din cap. Atenţie, încep! Purtarea tatălui nostru este pur- 
tarea unui om cinstit, ea trebuie să ne fie călăuză şi pildă. 


— Da — răspunseră şase capete blonde, înclinându-se 
toate o dată. 

— Mama noastră a urmat acelaşi drum — continuă Will — 
ea şi-a închinat viaţa îndeplinirii tuturor obligaţiilor, este o pildă 
a tuturor virtuţilor, da? 

— Da, da. 

— Scumpul nostru tată şi blânda noastră mamă s-au iubit, 
au trăit împreună, s-au bucurat unul pe altul. Dacă tatăl nostru 
nu s-ar fi însurat, noi n-am fi fost pe lumea asta şi deci n-am fi 
cunoscut bucuria de a trăi. E clar ce spun? 

— Da, da. 

— Ei bine, băieţi, noi trebuie să fim recunoscători tatălui şi 
mamei noastre că s-au căsătorit, că ne-au adus pe lume şi că 
ne-au dat viaţă, nu-i aşa? 

— Da, da. 

— Atunci cum se face că rămâneţi orbi în faţa unei 
asemenea mari fericiri? Cum se face că vă arătaţi nere- 
cunoscători faţă de providenţă? Cum se face că vă-ncăpăţânaţi 
să daţi părinţilor noştri dovadă de respect, de dragoste şi de 
recunoştinţă? 

Ascultându-l pe Will, tinerii căscară nişte ochi mari, plini de 
uimire: nu pricepeau nimic din vorbele fratelui lor. 

— Ce vrei să spui, William? întrebă Gregory. 

— Vreau să spun, domnilor, că, urmând pilda părintelui 
nostru, ar trebui să vă-nsuraţi şi să faceţi prin această faptă 
dovada admiraţiei voastre faţă de purtarea tatălui nostru, care 
s-a căsătorit. 

— O, Doamne! strigară tinerii, cam nemulţumiţi. 

— Căsătoria înseamnă fericire — continuă Will. Gândiţi-vă 
ce fericiţi veţi fi când o fiinţă micuță se va anina de braţul 
vostru, aşa precum o floare stă aninată de un copac puternic, de 
o fiinţă micuță care vă va iubi, care se va gândi la voi şi pentru 
care voi veţi însemna toată bucuria. Priviţi în jurul vostru, 
ştrengarilor şi veţi vedea fructele dulci ale căsătoriei. Mai întâi, 
Maud şi cu mine, pe care sunt sigur că ne invidiaţi când ne 
vedeţi jucându-ne cu scumpul nostru copil. Apoi Robin şi 
Marianne. Gândiţi-vă la Micul-John şi luaţi exemplu de la acest 
băiat vrednic. Mai vreţi şi altă dovadă de fericire pe care cerul v- 
o pogoară asupra tinerilor soţi? Faceţi-i o vizită lui Halbert 
Lindsay şi frumoasei sale Grace; coborâţi până la valea râului 


Mansfeld şi-i veţi găsi acolo pe Allan Clare şi lady Christabel. 
Sunteţi îngrozitor de egoişti dacă nu v-aţi gândit niciodată că stă 
în puterea voastră să faceţi o femeie fericită. Nu daţi din cap, 
căci n-o să convingeţi niciodată pe nimeni că sunteţi băieţi buni 
şi genroşi. Roşesc eu pentru lipsa voastră de căldură sufletească 
şi sunt mâhnit când aud spunându-se peste tot: "Fiii bătrânului 
baronet sunt oameni răi." M-am hotărât să vă-nsor, aşa să ştiţi! 

— Adevărat? spuse revoltat Rupert. Ei bine, eu, unul, nu 
vreau să mă-nsor. O fi căsătoria un lucru foarte plăcut, dar mie 
puţin îmi pasă în clipa asta. 

— Nu vrei să te-nsori? replică Will. Se prea poate, dar ai s-o 
faci, căci eu cunosc o tânără care o să-ţi schimbe hotărârea. 
Rupert clătină din cap. Ascultă-mă, suntem în familie, spune-mi 
adevărul: iubeşti vreo femeie mai mult decât pe celelalte? 

— Da — răspunse tânărul, cu seriozitate. 

— Bravo! izbucni Will, foarte surprins de o destăinuire atât 
de neaşteptată, căci Rupert fugea de societatea tinerelor fete. Şi 
cine este? Spune-mi cum o cheamă. 

— Mama — răspunse băiatul, cu naivitate. 

— Mama ta? repetă Will, cu o uşoară ironie. Nu-mi spui 
nimic nou. Ştiu că de multă vreme o iubeşti, o venerezi, o 
respecţi pe mama noastră. Eu nu-ţi vorbesc de dragostea filială 
cu care sunt înconjurați părinţii! Eu îţi vorbesc de altceva, de 
dragoste. Dragostea este un simţământ care... o gingăşie care... 
în sfârşit, o pornire care dă ghes inimii către o fată tânără. Se 
poate foarte bine ca în timp ce-ţi adori mama, să fii îndrăgostit 
de o persoană tânără. 

— Nici eu nu vreau să mă-nsor — spuse Gregory. 

— Crezi că-n felul ăsta dai dovadă de voinţă, băiete? i se 
adresă Will. Ai să vezi îndată că greşeşti. Poţi să-mi spui de ce 
nu vrei să te-nsori? 

— Nu — îngână cu teamă Gregory. 

— Vrei să trăieşti numai pentru tine? Gregory nu răspunse. 
Ai avea îndrăzneala să-mi spui — ridică Will glasul, luându-și un 
aer revoltat — că împărtăşeşti părerea ticăloşilor acelora care 
dispreţuiesc tovărăşia unei femei? 

— Nu spun asta şi nici măcar n-o gândesc, dar... 

— Nu există nici un "dar" care să ţină piept argumentelor 
atât de puternice cu care eu vin în întâmpinarea voastră a 


tuturor. Aşa că, pregătiţi-vă, băieţi, să vă căsătoriţi, căci o veţi 
face o dată cu Winifred şi cu Barbara. 

— Cum se poate?! strigă Egbert. Peste trei zile? Eşti nebun, 
Will. Până atunci nici n-avem timp să ne găsim pe cineva. 

— Încredinţaţi-mi mie această grijă, mă însărcinez eu s-o 
fac mai bine decât ar îndrăzni să spere modestia voastră. 

— În ceea ce mă priveşte, eu refuz cu hotărâre să-mi pierd 
libertatea — spuse Gregory. 

— Nu mi-aş fi închipuit ca fiul marnei mele să fie atât de 
egoist — zise William, cu un aer jignit. 

Bietul Gregory roşi. 

— Ascultă, Gregory — interveni Rupert — lasă-l pe Will să 
facă cum ştie el. La urma urmei, ne vrea numai fericirea şi, dacă 
are bunătatea să-mi caute o femeie, am s-o iau. Ştii bine, frate, 
că împotrivirea este de prisos. William a făcut întotdeauna cu 
noi ce-a vrut. 

— Dacă Will ţine morţiş să ne-nsoare — adaugă Stepan — 
apăi mi-e totuna că mă-nsor peste trei zile sau peste şase luni. 

— Şi eu zic la fel ca Stepan — îngăimă sfiosul Harold. 

— Eu, unul, mă plec în faţa forţei — adaugă Gregory — 
fiindcă Will este un drac împieliţat. Mai devreme sau mai târziu 
tot o să mă prindă în plasa lui. 

— Ba ai să-mi mulţumeşti foarte curând că ţi-am spulberat 
părerile tale greşite, iar fericirea ta mă va răsplăti din plin. 

— Mă-nsor ca să-mi rămâi dator — adăugă Gregory — sper 
însă, Will, că pentru a-ţi rămâne dator, la rândul meu, ai să-mi 
găseşti o fată drăguță. 

— Am să vă prezint pe toţi unor domnişoare tinere şi 
fermecătoare şi dacă n-o să le găsiţi pline de drăgălăşenie, vă 
dau voie să spuneţi tuturor că Will Roşcovanul nu se pricepe ce- 
nseamnă un chip frumos. 

— În ce mă priveşte, te scutesc de oboseală — zise Herbert. 
Eu mi-am găsit nevastă. 

— Oho! strigă, râzând Will. Ai să vezi, Robin, că băieţii mei 
sunt rostuiţi şi că sila lor faţă de însurătoare era doar un joc 
nevinovat. Şi cum o cheamă pe iubita ta, Herbert? 

— Anna Maydow. Ne-am înţeles între noi să ne căsătorim în 
acelaşi timp cu surorile mele. 

— Ştrengarule! zise Will, bătându-l uşor pe umăr. Alaltăieri 
ţi-am vorbit de fata asta şi n-ai suflat o vorbă. 


— De abia azi am primit răspunsul din partea scumpei mele 
Anna. 

— Foarte bine, dar când am pomenit de dragostea ei pentru 
tine, ai tăcut mâlc. 

— N-aveam ce să-ţi răspund. Tu îmi spuneai: "Miss Anna 
este foarte frumoasă, are un caracter încântător, o să fie o soţie 
minunată". Eu ştiu toate astea de multă vreme, aşa că părerile 
tale nu erau altceva decât ecoul părerilor mele. Şi ai mai spus: 
"Miss Anna te iubeşte mult". Îţi dai seama, cred, că amândoi 
ştiam la fel de bine unele lucruri, aşa că n-aveam ce să-ţi spun. 

— Straşnic răspuns, dragul meu Herbert şi văd după 
tăcerea fraţilor noştri că numai tu eşti vrednic de stima mea. 

— Eram de mult hotărât să mă-nsor — spuse Harold. Maud 
m-a făcut să doresc acest lucru. 

— Ţi-a ales Maud vreo fată? întrebă Will, râzând. 

— Da, frate! Maud mi-a spus că este foarte plăcut să-ţi duci 
viaţa lângă o fetiţă încântătoare şi eu sunt niţel de părerea ei. 

— Ura! strigă Will, încântat la culme. Fraţilor, consimţiţi de 
bună voie şi cu mâna pe inimă să vă căsătoriţi o dată cu 
Winifred şi cu Barbara? 

— Da — rostiră două voci hotărâte. 

— Da — murmurară tinerii care n-aveau nici o soţie în 
perspectivă. 

— Ura! Trăiască însurătoarea! strigă Will, aruncându-şi 
boneta în aer. 

— Ura! repetară în cor cele şase glasuri reunite. 

— Will — spuse Egbert — să ne gândim la viitoarele noastre 
soţii; trebuie să te grăbeşti să ni le prezinţi, căci, de bună 
seamă, or să vrea să stăm puţin de vorbă înainte de căsătorie. 

— Tot ce se poate; veniţi cu mine; am pentru Egbert o 
domnişoară gingaşă şi cred că mai cunosc trei fete care vor fi pe 
placul lui Gregory, Rupert şi Stepan. 

— Dragă Will — zise Rupert — eu îmi doresc o fată blondă şi 
subţire; nu vreau să mă-nsor cu una prea grasă. 

— Las' că-ţi cunosc eu gusturile tale romantice şi am să 
mă-ngrijesc de tine ca atare; logodnica ta e subţire ca o trestie 
şi frumoasă ca un înger. Haideţi, băieţi, să mergem să vă prezint 
pe rând. O să le faceţi curte şi, dacă n-o să ştiţi cum trebuie să 
vă purtaţi ca să placeţi unei femei, eu am să vă dau sfaturi, ba 


mai mult decât atât, am să vă-nlocuiesc eu pe lângă frumoasele 
voastre copile. 

— Păcat că nu poţi să te şi însori cu viitoarele noastre 
neveste, prietene Will, treaba ar merge ca pe roate. 

William îl ameninţă cu degetul pe fratele său, îl luă de braţ 
pe Gregory şi plecă din Barnsdale, însoţit de alaiul 
îndrăgostiţilor. 

Cei şapte fraţi ajunseră curând în sat. Acolo, Herbert se 
despărţi de ei ca să-i facă o vizită iubitei sale; câteva clipe mai 
târziu dispăru şi Harold, iar Will, însoţit de ceilalţi fraţi, se 
îndreptară spre locuinţa fetei pe care i-o hărăzise lui Egbert. 
Chiar miss Lucy deschise uşa. Era o tânără încântătoare, cu faţa 
trandafirie, cu ochii negri scânteind de şiretenie. Zâmbetul îi 
exprima bunătate şi fata zâmbea mereu. William îl prezentă pe 
fratele său lui miss Lucy şi-i vorbi despre calităţile lui Egbert. Se 
arătă atât de convingător şi atât de elocvent încât, cu 
consimţământul mamei sale, tânăra fată îl lăsă pe Will să spere 
că dorinţa îi va fi îndeplinită. 

încântat de bunăvoința lui miss Lucy, William îl lăsă pe 
Egbert în tovărăşia tinerei fete, să continue a-i face curte, o 
curte începută atât de bine şi plecă însoţit de ceilalţi fraţi ai săi. 

Abia ieşiră din casă, că Stepan îi spuse lui Will : 

— AŞ fi fericit dacă aş avea şi eu inteligenţa, uşurinţa şi 
farmecul tău în vorbire. 

— Nimic nu-i mai lesne decât să vorbeşti curtenitor unei 
femei, dragul meu; cuvintele, în sine, n-au prea multă 
însemnătate; nu trebuie negreşit să-ţi înfloreşti spusele cu vorbe 
frumoase, este de ajuns să spui lucruri adevărate şi s-o faci cu 
bună-cuviinţă. 

— E frumoasă fata pe care mi-ai ales-o? 

— Spune-mi cum ţi-ar plăcea să fie, ce fel să fie frumoasă? 

— A, eu nu sunt prea mofturos; m-aş mulţumi să semene 
cu Maud — răspunse Stepan. 

— M-aş mulţumi să semene cu Maud! repetă Will, mirat din 
cale afară. Păi bine, dragul meu, te cred şi eu şi dă-mi voie să ți- 
o spun: nu eşti deloc modest. Pe sfântul Pavel, o femeie ca 
Maud e lucru rar, Stepan, ca să nu zic de negăsit. Ştii tu, sărman 
ambițios, că nu există pe pământ o fiinţă care să semene cu 
scumpa mea soţioară? 

— Crezi, Will? 


— Sunt sigur — i-o tăie hotarât soţul lui Maud. 

— Uite că n-am ştiut, iartă-mi nepriceperea, Will. Eu încă n- 
am călătorit — răspunse tânărul, cu naivitate — însă dacă ai 
putea să-mi găseşti o fată frumoasă, aşa cam ca Maud... 

— Nu există nimeni pe lumea asta care să aibă măcar una 
din calităţile lui Maud — răspunse William, pe jumătate supărat 
de dorinţa fratelui său. 

— Atunci ştii ce, Will, dă-mi-o pe aceea pe care ai ales-o 
după gustul tău — spuse Stepan, descurajat. 

— Ai să fii încântat. Mai întâi am să-ţi spun numele: o 
cheamă Minny Meadows. 

— O cunosc — spuse Stepan, zâmbind — este o fată cu 
ochii negri şi cu părul creţ. Minny avea obiceiul să râdă de mine; 
zicea că par nătâng şi adormit. Dar cu toate că mă necăjea, îmi 
plăcea. Într-o zi, când eram numai noi doi, ea m-a întrebat 
râzând dacă am sărutat vreo fată în viaţa mea. 

— Şi tu ce i-ai răspuns? 

— l-am răspuns că sigur că da, mi-am sărutat surorile. 
Minny a început să râdă cu hohote şi m-a întrebat mai departe: 
"În afară de surori, ai mai sărutat vreo femeie?" "lartă-mă, miss, 
i-am răspuns, am sărutat-o pe mama." 

— Pe maică-ta, mare nătărău! Ei bine şi ce ţi-a spus când a 
auzit acest straşnic răspuns? 

— A râs şi mai tare. Apoi m-a întrebat dacă n-aş vrea să 
sărut şi alte doamne în afară de mama şi de surorile mele. l-am 
răspuns: "Nu, domnişoară". 

— Mare prost! Trebuia s-o săruţi pe Minny, ăsta era 
răspunsul care trebuia dat la întrebările ei. 

— Nici prin cap nu mi-a trecut — adăugă Stepan, foarte 
liniştit. 

— Şi cum v-aţi despărţit după această convorbire atât de 
gingaşă? 

— Minny m-a făcut nătâng, apoi a fugit râzând să moară. 

— Încuviinţez pe de-a-ntregul epitetul cu care ai fost onorat 
de viitoarea ta soţie. Dar fata îţi place? 

— Da. Şi ce să-i spun când o să fim numai noi doi? 

— Să-i spui de toate. 

— Înţeleg. Dar spune-mi, Will, cum trebuie să-ncep o frază 
frumoasă? Întotdeauna, primul cuvânt e cel mai greu de găsit. 


— Când o să fii singur cu Minny să-i spui că vrei să iei 
câteva lecţii cu privire la arta de a săruta fetele şi. tot vorbindu- 
i, s-o şi săruţi. După acest prim pas, n-o să-ţi fie greu să-ți 
continui drumul. 

— Niciodată n-o să am atâta îndrăzneală — spuse Stepan, 
cu teamă. 

— Niciodată n-o să am atâta îndrăzneală! repetă Will, 
zeflemitor. Pe sufletul meu! Să ştii, Stepan, că dacă n-aş fi 
încredinţat că eşti un pădurar viteaz şi curajos, te-aş lua drept o 
copilă îmbrăcată în haine bărbăteşti. 

Stepan roşi. 

— Dar dacă fata o să se simtă jignită de purtarea mea? 
întrebă el, şovăitor. 

— Ei bine! Ai s-o săruţi într-una spunându-i: "Încântătoare 
miss, drăgălaşă Minny, n-am să încetez să te sărut până n-ai să 
mă ierţi". Şi încă ceva, bagă la cap ce-ţi spun şi fă aşa ca să-ți 
aduci aminte la nevoie: o fată nu se împotriveşte cu tot 
dinadinsul să fie sărutată de cel pe care-l iubeşte. A, dacă 
tânărul cavaler nu-i place, lucrurile se schimbă, atunci ea se 
apără şi se apără atât de bine, că n-ai ce-i face. Insă dinspre 
partea lui Minny, n-ai de ce să te temi de un refuz adevărat. Am 
aflat de la cineva demn de încredere că fata asta drăguță te 
priveşte cu simpatie. 

Stepan se înarmă cu mult curaj şi-i făgădui lui Will să-şi 
înfrângă sfiala. 

Minny era singură acasă. 

— Bună ziua, încântătoare Minny! zise Will, luând mâna 
întinsă a fetei, care se roşise uşor. Ţi-l aduc pe fratele meu 
Stepan, care vrea să-ţi spună ceva de foarte mare însemnătate. 

— EI?! exclamă fata. Şi ce vrea să-mi spună atât de 
important? 

— Vreau să vă spun — începu repede Stepan, galben la faţă 
că te-nspăimânta — că vreau să iau câteva lecţii... 

— Sst! Sst! îl întrerupse Will. N-o lua aşa repede, băiete! 
Dragă Minny, Stepan o să-ţi explice îndată ce aşteaptă el de la 
bunătatea dumitale. Până atunci, îngăduie-mi să-ţi anunţ 
căsătoria surorilor mele. 

— Am auzit vorbindu-se că la castel se fac pregătiri pentru 
nişte petreceri frumoase. 


— Sper, dragă Minny, că vei vrea să împărtăşeşti cu noi 
această bucurie, nu? 

— Cu plăcere, Will; fetele din sat au şi început să vadă de 
rochii, iar eu abia aştept să joc la nuntă. 

— Vei veni şi cu iubitul dumitale, nu-i aşa, Minny? 

— Nu, nu — îl întrerupse Stepan — uiţi Will... 

— Nu uit nimic — i-o reteză Will, la rândul lui. Fă-mi 
plăcerea şi taci câteva clipe. lţi vei aduce şi iubitul, nu-i aşa 
Minny? continuă tânărul, repetând întrebarea. 

— Eu n-am iubit — răspunse fata. 

— Adevărat, Minny? o întrebă Will. 

— Foarte adevărat; nu cunosc pe nimeni căruia să-i pot 
spune astfel. 

— Dacă vrei, Minny, voi fi eu iubitul dumitale! strigă 
Stepan, apucând cu mâini tremurătoare mâinile fetei. 

— Bravo, Stepan! exclamă Will. 

— Da, da — continuă tânărul, încurajat de aprobarea 
fratelui său — da, Minny, vreau să fiu iubitul dumitale; am să vin 
să te iau în ziua petrecerii şi o să ne căsătorim o dată cu surorile 
mele. 

Năucită de această declaraţie neaşteptată, tânăra nu ştia 
ce să răspundă. 

— Ascultă-mă dragă Minny — spuse Will — fratele meu te 
iubeşte de multă vreme şi tăcerea pe care a păstrat-o nu vine 
din inimă, ci din nemaipomenita lui sfială. Îţi jur pe cinstea mea 
că Stepan îţi vorbeşte de dragoste cu toată sinceritatea. 
Dumneata eşti liberă, Stepan e un băiat frumos şi, mai ales, 
bun, e un băiat grozav! Va fi un bărbat vrednic de dumneata. 
Dacă dumneata şi familia dumitale sunteţi de acord, atunci o să 
vă căsătoriţi o dată cu surorile mele. 

— De fapt, Will — răspunse fata, plecându-şi stânjenită 
ochii — am fost atât de puţin pregătită pentru cererea dumitale 
atât de neaşteptată, încât nu ştiu ce să răspund. 

— Răspunde: "Il vreau pe Stepan de bărbat" — zise tânărul, 
simțindu-se la largul lui datorită privirilor calde ale tinerei fete. 
Simt o mare dragoste pentru dumneata, Minny — continuă el — 
şi aş fi cel mai fericit dintre oameni dacă ai vrea să-mi dai mâna. 

— Mi-e cu neputinţă să răspund astăzi onorabilei propuneri 
pe care mi-o faci — zise fata, făcând o plecăciune plină de graţie 
şi glumeaţă sfiosului ei amorez. 


— Eu am să vă las singuri, dragii mei prieteni — spuse 
William — prezenţa mea vă stânjeneşte şi nu vă puteţi 
destăinui, dar sunt sigur că Minny le iubeşte niţel pe Winifred şi 
pe Barbara şi ar vrea să le numească surorile sale. 

— Le iubesc din tot sufletul şi pe Winifred şi pe Barbara — 
răspunse fata, foarte emoţionată. 

— In cazul ăsta — spuse Stepan — pot spera, domnişoară, 
că, ţinând seama de prietenia pe care o nutreşti faţă de surorile 
mele, vei binevoi să te-arăţi generoasă şi faţă de mine. 

— Asta rămâne de văzut — răspunse fata, cu cochetărie. 

— La revedere, încântătoare Minny! zise William, surâzând. 
Te rog să fii îngăduitoare şi bună cu un băiat drăguţ care te 
iubeşte mult, deşi nu ştie să-şi mărturisească dragostea într-un 
fel mai convingător. 

— Eşti aspru, Will — îi replică fata, cu toată seriozitatea. Eu 
găsesc că Stepan se exprimă cum nu se poate mai bine. 

— Atunci — continuă Will — văd că eşti o persoană 
minunată, buna mea Minny. Dă-mi voie să-ţi sărut mâna şi să-ţi 
spun încă o dată: la revedere, surioară! 

— Trebuie într-adevăr să-i răspund lui William: la revedere, 
frăţioare? întrebă fata, întorcându-se spre Stepan. 

— Da, scumpa mea domnişoară, da — strigă Stepan, plin 
de bucurie. Spune-i: "La revedere, frăţioare", ca să plece mai 
repede. 

— Faci progrese băiete — spuse Will, râzând. Pare-se că 
lecţiile mele ţi-au prins bine. 

Apoi William o îmbrăţişă pe Minny şi plecă însoţit de 
Gregory şi de Rupert. 

— Acum e rândul nostru, nu-i aşa, Will? zise Gregory. De 
abia aştept s-o văd pe fata cu care trebuie să mă-nsor. 

— Şi eu la fel — adăugă Rupert. 

— Unde stă? întrebă Gregory. 

— Am s-o văd chiar azi pe logodnica mea? continuă Rupert. 

— Curiozitatea voastră firească va fi satisfăcută. Viitoarele 
voastre soţii sunt verişoare; se numesc Mabel şi Editha 
Harowfeld. 

— Le cunosc pe-amândouă — spuse Gregory. 

— Şi eu le cunosc — adăugă Rupert. 

— Sunt două fete frumoase — reluă Will — şi nu mă mir că 
chipul lor încântător v-au atras privirile. Eu am venit de-abia de 


un an şi jumătate în Barnsdale, dar cu toate astea cunosc toate 
fetele din comitat, indiferent că sunt blonde sau brune. Ca şi voi 
şi eu mi-am îndreptat atenţia spre Mabel şi Editha. 

— În viaţa mea n-am văzut un băiat ca tine, Will — spuse 
Gregory. Cunoşti toate femeile, tu eşti mereu pe drum; ce-i 
drept, nu semănăm câtuşi de puţin. 

— Din păcate, pentru voi, băieţi, căci, dacă mi-aţi fi 
semănat cât de cât, n-aş fi fost silit acum să vă caut neveste şi 
să vă-nvâţ eu să faceţi curte celor care vă plac. 

— A, n-o să ne fie din cale afară de greu să ne-arătăm 
curtenitori faţă de Mabel şi de Editha — ripostă cu hotărâre 
Gregory. Rupert o găseşte încântătoare pe Mabel, iar eu sunt 
convins că Editha este o fată bună. Am s-o întreb, pur şi simplu, 
dacă vrea să fie nevasta lui Gregory Gamwell. 

— Nu trebuie să pui această întrebare aşa deodată, dragul 
meu, căci s-ar putea să rămâi cu buza umflată. 

— Atunci învaţă-mă cum s-o fac pe Editha să priceapă ce 
vreau eu. Nu ştiu să umblu cu şiretlicuri. Eu vreau s-o iau de 
nevastă şi credeam că e firesc să-i spun : "Editha, sunt gata să 
mă-nsor cu dumneata". 

— Dacă i-ai face o asemenea declaraţie pe nepregătite, ai 
pune fata într-o mare încurcătură. 

— Atunci ce trebuie să fac? întrebă disperat Gregory. 

— Trebuie să aduci vorba încet-încet pe calea pe care vrei 
s-o urmezi: vorbeşti mai întâi despre serbarea ce se dă peste 
trei zile la castel, despre fericirea Micului-jJohn, despre bucuria 
lui Much, pomeneşti cu iscusinţă despre apropiata ta căsătorie 
şi, în legătură cu asta, întreab-o, aşa cum am făcut eu cu Minny, 
dacă se gândeşte şi ea să se mărite, dacă o să vină la serbarea 
de la Barnsdale împreună cu vreun iubit. 

— Şi dacă Editha îmi răspunde: "Da, Gregory, o să vin cu un 
iubit"? 

— Eh, atunci ai să-i spui: "Miss acest iubit voi fi eu". 

— Şi dacă Editha mă refuză? se încumetă bietul Gregory să 
întrebe mai departe. 

— Atunci îi propui lui Mabel. 

— Şi eu? zise Rupert. 

— Editha n-o să refuze — replică Will — aşa că fiţi pe pace, 
fiecare o să ia de nevastă fata care-i place. 


Tinerii străbătură piaţa satului şi se opriră dinaintea unei 
case încântătoare, în pragul căruia stăteau două tinere. 

— Bună ziua brunei Editha şi blondei Mabel! spuse Will, 
salutându-le pe cele două verişoare. Fraţii mei şi cu mine am 
venit să vă poftim la nuntă. 

— Fiţi bineveniţi, domnilor — răspunse Mabel cu o voce 
dulce ca un ciripit. Faceţi-ne plăcerea să poftiţi în casă şi să luaţi 
ceva să vă răcoriţi. 

— Mii de mulţumiri, încântătoare Mabel — răspunse William 
— o propunere făcută cu atâta curtenie şi graţie nu se izbeşte 
niciodată de vreun refuz. O să bem o oală de bere în sănătatea 
voastră şi a fericirii noastre. 

Editha şi Mabel, care erau persoane pline de bunăvoință şi 
de spirit, primiră râzând vorbele galante ale celor trei fraţi; apoi, 
după un ceas de taifas vesel, Gregory îşi luă inima în dinţi, 
întrebând-o pe Editha dacă are de gând să vină la castel însoţită 
de iubitul ei. 

— N-am să vin însoţită de un iubit, ci de o jumătate de 
duzină de băieţi drăguţi — răspunse, veselă, cocheta Editha. 

Acest răspuns neaşteptat pricinui o mare confuzie în 
gândurile bietului Gregory. El lăsă să-i scape un suspin şi, 
întorcându-se către fratele său, îi spuse în şoaptă: 

— Am pierdut, nu-i aşa, ce zici? Doar nu mă pot lupta cu o 
jumătate de duzină de pretendenți! Dacă stau şi judec puţin, 
nici n-am cum să câştig; înseamnă că sunt silit să rămân flăcău. 

— Cum tot nu voiai să te-nsori, asta pică bine — îi răspunse 
Will, necăjindu-l. 

— Ce-i drept, nu mă gândeam, dar când mi-a intrat în inimă 
dorinţa asta, mă tem că n-am să-mi găsesc nevastă. 

— Ai s-o iei pe Editha, las' pe mine. Miss Editha — spuse 
William — vizita noastră avea un îndoit ţel: mai întâi de a vă 
pofti pe amândouă la petrecerea noastră de familie, apoi aş 
vrea să-ţi prezint, nu un iubit cu care să mergi la nuntă, un 
adorator de douăzeci şi patru de ore, ai şase dintr-aceştia, iar al 
şaptelea n-ar face figură bună, ci un băiat cinstit, la locul lui, 
cuminte, bogat, ceea ce nu strică şi care ar fi foarte mândru şi 
foarte fericit să-ţi dăruiască inima, mâna şi numele lui. 

Editha căzu pe gânduri. 

— Vorbeşti serios, Will? întrebă ea. 


— Foarte serios, miss. Gregory te iubeşte, de altfel el e aici 
şi dacă ai închide ochii la privirea lui atât de grăitoare, te rog să 
dai un pic de atenţie cuvintelor lui sincere. Vreau să-i las lui 
plăcerea de a susţine o cauză care, cred, că este în parte 
câştigată — adăugă tânărul, socotind că zâmbetul vesel ce 
înflorea pe buzele Edithei era de bun augur pentru fratele său. 
William îl lăsă pe Gregory să se apropie de fată şi-l căută din 
priviri pe Rupert pentru a-i veni în ajutor dacă ar fi fost nevoie. 
Dar nu era nevoie să-l ajute pe Rupert; tânărul vorbea pe şoptite 
cu Mabel; îi luase mâinile fetei şi, pe jumătate îngenuncheat în 
faţa ei, părea că-i mărturiseşte o mare recunoştinţă." 

"Bun — îşi zise Will — se descurcă singur; pot să-l las cu 
propriile lui puteri. 

Tânărul se mai uită o clipă la cele două perechi de 
îndrăgostiţi, apoi, fără să le atragă atenţia, ieşi din odaie şi se 
duse la castel într-o fugă. Ajungând la Barnsdale Hall, Will îi 
întâlni pe Robin, pe Marianne şi pe Maud. Le povesti toate cele 
petrecute, le vorbi despre sfiala plină de teamă a viitorilor soţi, 
dar sfârşi prin a recunoaşte că cei patru tineri s-au descurcat 
foarte bine în situaţia lor dificilă. 

Spre seară, noii logodnici apărură la castel, strălucind de 
bucurie; victoria lor era completă: obţinuseră consimţământul 
din partea iubitelor lor. Părinţii tinerelor domnişoare socoteau că 
este curată nebunie să te căsătoreşti cu atâta grabă însă 
cinstea de a face parte din nobila familie Gamwell înlătură orice 
rezervă. 

Sir Guy, pregătit cu _ iscusinţă de Robin ca să-şi dea 
încuviințarea cu privire la alegerea făcută de fiii săi, primi cu 
multă bunăvoință pe cele şase frumoase logodnice. Cele opt 
căsătorii fură celebrate cu mare fast la data stabilită şi fiecare fu 
mulţumit de norocul ce dăduse peste el. 


Capitolul VIII 


La o lună după întâmplările pe care le-am povestit, Robin 
Hood, soţia lui şi toată ceata oamenilor veseli se întorseseră din 
nou sub copacii uriaşi ai pădurii Sherwood. Cam în aceeaşi 
vreme, mulţi normanzi, plătiţi cu dărnicie de regele Henric al Il- 


lea pentru serviciile lor militare, îşi luară în primire domeniile ce 
le fuseseră dăruite de generozitatea regală. Unii din aceşti 
normanzi, obligaţi să treacă prin pădurea Sherwood pentru a 
ajunge la noile lor proprietăţi, au fost siliţi de ceata oamenilor 
veseli să plătească scump această trecere. Noii veniţi au 
protestat şi s-au plâns judecătorilor din oraşul Nottingham, însă 
plângerile, considerate drept exagerări, au rămas fără răspuns. 
Dar iată de ce şerifii şi alte personalităţi cu vază din oraş 
păstrau o tăcere prudentă. 

Mulţi din membrii cetei lui Robin Hood se înrudeau cu 
locuitorii din Nottingham şi, cum era şi firesc, aceştia din urmă 
se foloseau de trecerea lor asupra şefilor civili sau militari 
pentru a preîntâmpina orice măsură aspră ce s-ar fi putut lua 
împotriva oaspeţilor pădurii. Tare se mai temeau oamenii 
aceştia de treaba ca nu cumva, în caz că un atac victorios i-ar fi 
alungat pe oamenii veseli din adăpostul lor verde, într-o 
dimineaţă să aibă trista mulţumire de a vedea pe vreuna din 
rudele lor legănându-se cu ştreangul de gât în spânzurătoarea 
oraşului. 

Totuşi, pentru că era necesar în ochii reclamanţilor, să se 
facă paradă de indignare şi de justiţie, răsplata făgăduită celui 
care ar fi izbutit să-l răpească pe Robin Hood fu dublată. Oricine 
se prezenta obținea pe loc autorizaţia de a-l aresta pe faimosul 
proscris. Mulţi oameni înzestrați cu o forţă fizică remarcabilă sau 
foarte hotărâți s-au încumetat să pornească în această 
aventură, dar se petrecea un lucru cu totul neaşteptat: intrau şi 
ei, de bună voie, în ceata pădurarilor veseli. 

Intr-o dimineaţă, Robin şi Will Roşcovanul se plimbau prin 
pădure, când deodată îl văzură pe Much apărând în faţa lor, 
gâfâind şi leoarcă de năduşeală. 

— Ce-i cu tine, Much? îl întrebă, îngrijorat, Robin. Te-a 
urmărit cineva? Eşti tot o apă. 

— Nu te speria, Robin — spuse tânărul, ştergându-şi faţa 
aprinsă. Slavă Domnului, n-am întâlnit nici o primejdie. M-am 
luptat cu ciomagul cu Arthur cel paşnic. Să mă bată Dumnezeu, 
dar băiatul ăsta are în braţe o putere de uriaş. 

— Este adevărat, dragă Much şi e foarte greu să te baţi cu 
Arthur când el ia lupta în serios. 


— Arthur nu-şi pierde o clipă sângele rece — adăugă Much. 
Însă cum nu cunoaşte adevăratele reguli ale artei, îşi datoreşte 
izbânda numai forţei nemărginite a muşchilor săi. 

— Te-a silit să-i ceri îndurare? 

— Te cred, căci altfel m-ar fi lăsat lat, fără suflare; acum s-a 
încăierat cu Micul-john, însă cu un asemenea potrivnic, 
înfrângerea lui Arthur nu poate fi pusă la îndoială, fiindcă de 
îndată ce începe să lovească prea tare, Micul-john îi zvârle 
ciomagul din mână şi-l croieşte zdravăn pe spinare ca să-l 
înveţe minte să-şi domolească puterea. 

— Cum de te-ai prins în luptă cu neîmblânzitul Arthur? 
întrebă Robin. 

— Fără nici o pricină, doar aşa ca să petrec un ceas plăcut 
şi să ne punem în mişcare trupurile într-un exerciţiu sănătos. 

— Arthur este un luptător grozav — reluă Robin — într-o zi 
m-a biruit şi pe mine în lupta cu ciomagul. 

— Pe dumneata? întrebă Will. 

— Da, vere dragă, m-a tratat cam la fel cum l-a tratat pe 
Much: flăcăul se slujeşte de ciomagul lui de lemn ca de un drug 
de fier. 

— Cum s-a făcut de te-a biruit? Şi în ce loc anume? întrebă 
Will, plin de curiozitate. 

— Lupta a avut loc în pădure şi am să vă spun cum am 
făcut cunoştinţă cu Arthur. Eram singur; mă plimbam pe o 
cărare pustie, când, deodată, l-am zărit pe uriaşul Arthur, 
sprijinit în ciomagul lui ferecat, cu gura şi ochii căscaţi, uitându- 
se ţintă la o turmă de cerbi ce trecea liniştită la vreo sută de 
paşi de el. Înfăţişarea lui de uriaş şi expresia de naivă candoare 
ce-i lumina chipul m-au îndemnat să-mi bat joc de el. M-am 
strecurat tiptil în spatele lui şi, când am fost aproape, i-am ars 
un pumn zdravăn între spete. Arthur a tresărit, a întors capul şi 
m-a privit furios. 

"— Cine eşti tu — l-am întrebat eu — şi de ce hoinăreşti 
prin pădure? Semeni foarte bine cu un hoţ care se pregăteşte să 
fure un cerb. Fă-mi plăcerea şi şterge-o chiar acum! Eu sunt 
paznicul pădurii şi nu sufăr să văd pe aici vlăjgani de teapa ta." 

"— Zău? îmi răspunse el, nepăsător nevoie mare. Încearcă 
să mă goneşti dacă vrei să-mi iau tălpăşiţa, că eu nu vreau să 
plec. N-ai decât să-ţi chemi şi niscai ajutoare, dacă-ţi place, eu 
nu mă împotrivesc." 


"— N-am nevoie de nimeni ca să te fac să respecţi legea şi 
voinţa mea, frumosule! i-am răspuns. Sunt obişnuit să mă 
folosesc de propriile mele puteri, care, după cum vezi, sunt 
vrednice de respect. Am două mâini, o sabie, un arc şi săgeți." 

"— Micuţul meu pădurar — zise Arthur măsurându-mă din 
cap până în picioare, cu o privire plină de dispreţ — dacă am să- 
ţi trag o singură lovitură de ciomag peste degete, n-ai să te mai 
poţi sluji nici de sabie, nici de arc." 

"— Vorbeşte cuviincios, băiete — m-am stropşit eu — dacă 
nu vrei să-ncasezi o ploaie de lovituri." 

"— Adică să biciuieşti un stejar cu o trestie! Ai, micuţule? 
Cin' te crezi că eşti, înfumuratule? Află că nu mă sinchisesc de 
tine nici cât negru sub unghie. Insă, dacă vrei să te lupţi, sunt 
omul tău." 

"— N-ai sabie" — i-am spus. 

"— N-am nevoie de sabie, căci am ciomag." 

"— Atunci să-mi caut şi eu un ciomag la fel cu al tău." 

"— Fie"! spuse el. Şi Arthur se puse în gardă. 

Prima lovitură i-am dat-o eu; am văzut cum îi ţâşneşte 
sângele din frunte şi cum i se prelinge pe obraji. Năucit, se trase 
înapoi. Eu am lăsat arma jos, însă el, văzându-mi gestul, care de 
bună seamă i se păru a fi victorios, începu să mânuiască 
ciomagul cu o forţă şi cu o dibăcie nemaipomenite. Şi lovea atât 
de virtos, încât abia puteam să fac faţă loviturilor şi să ţin 
ciomagul cu mâinile încleştate. Sărind înapoi pentru a mă feri de 
o lovitură puternică, am pierdut din vedere să mă apăr, iar el, 
profitând de împrejurare, îmi trase una în cap, cea mai grozavă 
lovitură pe care am încasat-o vreodată! Am căzut pe spate ca 
străpuns de o săgeată, totuşi nu mi-am pierdut cunoştinţa şi am 
sărit repede în picioare. Lupta, întreruptă o clipă, începu din 
nou. Loviturile curgeau cu nemiluita şi atât de înspăimântătoare, 
încât abia-abia de puteam să mă apăr. Ne-am bătut aşa vreo 
patru ceasuri; ecoul loviturilor noastre răsuna în bătrâna pădure, 
iar noi ne învârteam unul în jurul celuilalt întocmai ca doi 
mistreți care s-au încăierat. În cele din urmă, socotind că e de 
prisos să continui o luptă în care n-aveam nimic de câştigat, nici 
măcar mulţumirea de a-mi fi ciomăgit potrivnicul, am aruncat 
ciomagul. 

"— Ei, destul! am spus eu. Să punem capăt încăierării. 
Putem să ne croim aşa până mâine şi să ne facem praf unul pe 


celălalt fără nici un folos. Eşti liber să umbli prin pădure fiindcă 
eşti un băiat viteaz." 

"— Foarte mulţumesc pentru marea cinste — îmi răspunse 
dispreţuitor. Datorită ciomagului meu mi-am câştigat dreptul de 
a face ce vreau, aşa că lui trebuie să-i mulţumesc, nu dumitale." 

"— Ai dreptate, viteazule, însă o să-ţi fie cam greu să-ți 
aperi acest drept dacă n-ai decât ciomagul ca să ţi-l valorifici. In 
pădurea verde mai sunt destui luptători pricepuţi şi n-ai să-ți 
poţi păstra libertatea decât cu preţul unor capete sparte sau 
mădulare învineţite. Crede-mă, traiul la oraş este mai bun decât 
viaţa pe care ai duce-o aici." 

"— Şi totuşi aş vrea să trăiesc în pădure" — răspunse 
Arthur. 

Răspunsul viteazului meu adversar îmi dădu de gândit — 
continuă Robin. l-am cercetat din priviri statura înaltă, chipul 
prietenos şi sincer şi mi-am zis în sinea mea că un asemenea 
flăcău ar fi un mare noroc pentru mica noastră comunitate. 

"— Nu-ţi place să stai la oraş?" l-am întrebat. 

"— Nu — mi-a răspuns el — m-am săturat să mai fiu sclavul 
blestemaţilor de normanzi şi să-i aud că mă strigă mereu ba 
câine, ba sclav, ba slugă. Stăpânul meu m-a cinstit azi- 
dimineaţă cu cele mai josnice vorbe şi, nemulţumit să mă sâcâie 
cu limba lui de viperă, a vrut să mă lovească. N-am aşteptat să 
dea; un ciomag se găsea la îndemână, l-am înhăţat şi i-am 
trăsnit una pe spinare că şi-a pierdut cunoştinţa. Apoi am fugit." 

"— Cu ce te-ndeletniceşti?" l-am întrebat. 

"— Sunt tăbăcar — mi-a răspuns — şi locuiesc de câţiva ani 
în comitatul Nottingham." 

"— Ei bine, viteazul meu amic — i-am spus eu — dacă n-ai 
o slăbiciune deosebită pentru meşteşugul dumitale, ai putea să-i 
spui adio şi să e stabileşti aici. Eu sunt Robin Hood. Ai auzit de 
mine?" 

„- Cum să nu. Dar oare eşti cu adevărat Robin Hood? 
Adineauri mi-ai spus că eşti unul din paznicii pădurii." 

"— Pe cuvântul meu de cinste că sunt Robin Hood!" i-am 
răspuns eu, întinzându-i mâna bietului băiat, uluit cum nu se 
mai poate. 

"— Adevărat?" bâigui el. 

"— Pe sufletul şi pe conştiinţa mea!" 


— Atunci sunt într-adevăr foarte fericit că te-am întâlnit — 
adăugă Arthur, cu o expresie în care se citea bucuria — căci şi 
eu venisem în căutarea dumitale, generosule Robin Hood. Când 
mi-ai spus că eşti paznicul pădurii, te-am crezut şi n-am mai 
îndrăznit să-ţi mărturisesc ce vânt m-aducea la Sherwood. Vreau 
să intru în ceata voastră şi dacă mă primiţi, nu veţi avea alt 
slujitor mai devotat şi mai credincios decât Arthur cel Paşnic, 
tăbăcar din Nottingham." 

"— Îmi place sinceritatea ta, Arthur — i-am spus eu — şi 
mă-nvoiesc să intri în ceata noastră, a oamenilor veseli. Legile 
noastre sunt simple şi puţine, însă ele trebuie respectate. În 
afară de asta, libertate desăvârşită. O să fii bine îmbrăcat, bine 
plătit şi bine tratat." 

"— Inima îmi tresaltă în piept când te-aud, Robin Hood, iar 
la gândul că o să fac parte dintre ai voştri mă simt tare fericit. 
De altfel, eu nu sunt pentru dumneata chiar străin cu totul, aşa 
cum ai putea să crezi: Micul-john mi-e rudă. Unchiul meu din 
partea mamei s-a însurat cu mama Micului-john, care era soră 
cu sir Guy de Gamwell. Nu-i aşa că am să-l văd în curând pe 
Micul John? Ard de dorinţa să-l îmbrăţişez." 

"— Am să-l chem repede aici" — i-am spus lui Arthur şi am 
sunat din corn. 

Câteva clipe mai târziu, Micul-Jjohn se ivi în luminişul din 
pădure. La vederea sângelui care ne mânjise feţele cu pete 
îngrozitoare, Micul-John se opri brusc. 

"— Ce s-a-ntâmplat Robin? strigă el, înspăimântat. Faţa ţi-e 
într-un hal făr' de hal!" 

"— Fiindcă am fost ciomăgit — i-am răspuns eu, calm — iar 
vinovatul se află în faţa dumitale." 

"— Dacă vlăjganul ăsta te-a bătut, înseamnă că mânuieşte 
frumuşel ciomagul! strigă Micul-John. Ei bine, am să-i plătesc cu 
vâri şi îndesat loviturile cu care te-a pricopsit. la vino încoace, 
băiete!" 

"— Opreşte-ţi braţul, prietene John şi întinde-i mâna unui 
aliat credincios, unei rude; tânărul acesta se numeşte Arthur." 

"— Arthur din Nottingham, poreclit cel Paşnic?" întrebă 
John. 

"— Chiar el — răspunse Arthur. Nu ne-am mai văzut din 
copilărie, dar totuşi te recunosc, vere John." 


— Eu nu pot să spun acelaşi lucru — zise John, cu 
sinceritatea lui naivă. Nu-mi amimesc nici o trăsătură de a ta; 
dar asta n-are mare însemnătate, fie cum spui, vere şi fii 
binevenit. Vei găsi în pădurea verde din Sherwood inimi şi 
chipuri binevoitoare." 

Arthur şi John se îmbrăţişară, iar restul zilei îl petrecură în 
veselie. 

— De atunci te-ai mai luptat vreodată cu Arthur? îl întrebă 
Will pe Robin. 

— N-am mai avut prilejul; de altfel, cred că m-ar birui iar şi 
asta ar fi pentru a treia oară. 

— Cum? Pentru a treia oară? strigă Will. 

— Da, am mai mâncat o bătaie zdravănă de la Gaspard 
spoitorul de vase. 

— Adevărat? Când asta? Fără îndoială că înainte de a intra 
în ceată. 

— Da — răspunse Robin — m-am deprins să încerc eu 
însumi curajul şi forţa unui om înainte de a-i acorda încrederea. 
Nu vreau să am drept tovarăşi nişte inimi slabe şi nişte capete 
uşor de doborât. Într-o zi l-am întâlnit pe Gaspard spoitorul pe 
drumul spre Nottingham. Ştiţi ce bărbat voinic şi lat în spate 
este, nu-i nevoie să vi-l mai descriu. De cum l-am văzut, mi-a 
plăcut înfăţişarea lui; mergea cu pas hotărât, fluierând un 
cântec vesel. l-am ieşit în cale. 

"— Bună ziua, viteaz prieten — i-am spus eu — după cum 
văd, eşti drumeţ. Cică umblă un zvon despre niscai veşti 
proaste; or fi adevărate?" 

"— Despre ce veşti anume vorbeşti? mă întrebă el. Nu ştiu 
nici una care să merite să fie povestită; de altfel, vin de la 
Bamburg, sunt de meserie arămar şi nu mă interesează decât 
meşteşugul meu." 

"— Şi totuşi vestea despre care-i vorba trebuie să te 
intereseze, viteazule. Am auzit că zece spoitori au fost puşi în 
lanţuri fiindcă s-au îmbătat." 

"— Vestea dumitale nu face doi bani — îmi răspunse el. 
Dacă ar fi puşi în lanţuri toţi cei care beau, fii sigur că locul 
dumitale s-ar afla în primele rânduri ale osândiţilor, căci nu s-ar 
zice că dispreţuieşti un vin bun." 

"— Aşa-i, nu sunt duşmanul unei sticle de vin roşu şi nu 
cred că se găseşte în lume un om vesel căruia să nu-i placă 


vinul. Ce te-a adus de la Bamburg pe meleagurile astea? Că, de 
bună seamă, nu te-a adus numai meşteşugul." 

"— Ce-i drept, nu m-a adus meşteşugul — răspunse 
Gaspard. Am pornit pe urmele unui tâlhar, îl cheamă Robin 
Hood. Se dă o răsplată de o sută de scuzi de aur celui care va 
izbuti să pună mâna pe tâlhar, iar eu ţin foarte mult să câştig 
banii ăştia." 

"— Cum, ai de gând să pui mâna pe el?" l-am întrebat eu pe 
arămar, căci eram nespus de mirat de felul grav şi liniştit în care 
îmi făcuse această ciudată mărturisire. 

"— Am un ordin de arestare semnat de rege" — mă lămuri 
Gaspard. 

"— Ordinul este în regulă?" 

"— In perfectă regulă: îmi dă dreptul să-l arestez pe Robin 
şi-mi făgăduieşte recompensa." 

"— Vorbeşti de arestarea asta, încercată zadarnic de atâtea 
ori, ca şi cum ar fi cel mai uşor lucru din lume." 

"— Pentru mine n-o să fie greu — zise arămarul; sunt 
puternic, am muşchi de oţel, un curaj fără pereche şi multă 
răbdare. După cum vezi, pot să sper să-l înhaţ." 

"— Dar dacă l-ai întâlni din întâmplare, l-ai cunoaşte?" 

"— Nu l-am văzut niciodată; dacă aş şti cum arată la faţă, 
treaba ar fi pe jumătate făcută. In privinţa asta, dumneata eşti 
mai câştigat? 

"— Da, l-am întâlnit de două ori pe Robin Hood şi poate aş 
putea să te-ajut." 

"— Frumosule, dacă faci asta — îmi spuse el — am să-ţi dau 
o parte bunicică din banii pe care-i voi câştiga." 

"— Am să-ţi arăt un loc unde ai să-l poţi întâlni — i-am 
răspuns. Însă înainte de a merge mai departe cu învoiala 
noastră, aş vrea să văd şi eu ordinul de arestare; ca să fie bun, 
trebuie să fie bine întocmit." 

"— Îţi rămân îndatorat pentru prevedere — îmi răspunse 
arămarul, neîncrezător — dar n-am să dau nimănui hârtia din 
mână. Nu mă-ndoiesc că este bună şi întocmită cum trebuie, eu 
sunt pe deplin încredinţat şi asta mi-ajunge, puţin îmi pasă dacă 
dumneata crezi sau nu. Robin Hood o să vadă ordinul regelui 
când o să-l am în mână, legat fedeleş de mâini şi de picioare." 

"— Poate că ai dreptate, viteazule — i-am răspuns eu, 
nepăsător. La urma urmei, nici nu ţin morţiş, cum ţi s-ar părea, 


să mă-ncredinţez dacă ordinu-i bun au ba. Mă duc la 
Nottingham nu numai din curiozitate, dar şi din lipsă de treabă, 
căci am auzit azi-dimineaţă că Robin Hood o să vină în oraş. 
Dacă vrei să mă-nsoţeşti, am să ţi-l arăt pe faimosul proscris." 

"— Te cred pe cuvânt, băiete — zise cu însufleţire arămarul 
— dar dacă, după ce-om ajunge la destinaţie, o să observ din 
partea ta vreo şmecherie, ai să faci cunoştinţă cu ciomagul 
meu." 

Am ridicat dispreţuitor din umeri. Văzând gestul meu, 
izbucni în râs. 

"— N-o să-ţi pară rău că m-ai ajutat — spuse el — căci eu 
nu sunt om nerecunoscător." 

Când am ajuns la Nottingham, ne-am oprit la hanul lui Pat, 
iar eu am cerut stăpânului o sticlă cu bere specială. Arămarul, 
care umbla pe drum de dimineaţă, era mort de sete, aşa că 
berea dispăru repede. După bere, am cerut să ni se aducă vin, 
după vin iar bere şi aşa mereu vreme de un ceas încheiat. 
Arămarul golise, fără să-şi dea seama, toate sticlele care-i 
fuseseră puse dinainte, căci eu, prea puţin înclinat din fire să 
beau fără măsură, m-am mulţumit doar cu câteva pahare. Nu 
mai e nevoie să vă apun că omul meu s-a îmbătat turtă. Beat 
cum era, mi-a povestit în chip pompos cam în ce fel avea să 
facă şi să dreagă pentru a pune mâna pe Robin Hood; ajunse 
până acolo, încât, după ce-l făcea prizonier pe căpetenia 
oamenilor veseli, aresta întreaga ceată şi o ducea la Londra. 
Regele răsplătea vitejia lui Gaspard, dându-i bogății şi mare 
slujbă în stat, dar în clipa când ilustrul învingător era să se 
însoare cu o prinţesă din Anglia, alunecă de pe scaun şi, 
dormind buştean, se rostogoli sub masă. l-am luat punga 
arămarului: conţinea ordinul de arestare şi câţiva bani. Am plătit 
hangiului tot ce s-a băut şi i-am spus: 

"— Când omul ăsta s-o trezi, să-i ceri să-ţi plătească ce-a 
dat de duşcă; apoi, dacă întreabă cine sunt eu şi unde mă poate 
găsi, spune-i că locuiesc în pădure şi că mă numesc Robin 
Hood." 

Hangiul, un om foarte cumsecade în care am toată 
încrederea începu să râdă vesel. 

— "Fiţi liniştit, messire Robin — îmi spuse el — am să vă- 
ndeplinesc întocmai porunca şi dacă vrea să vă vadă, n-are 
decât să vă caute." 


"— Ai înţeles, bravul meu — am răspuns eu, luând cu mine 
punga căldărarului. De altfel, fără doar şi poate că omul n-o să 
mă lase multă vreme să-l aştept." 

Zicând acestea, l-am salutat prieteneşte pe hangiu şi am 
plecat. Gaspard se trezi după vreo câteva ore de somn. Işi dădu 
repede seama şi de absenţa mea şi de pierderea pungii. 

"— Hangiul! strigă cu o voce de tunet. Am fost jefuit, sunt 
ruinat! Unde-i tâlharul?" 

"— Despre ce tâlhar vorbiţi?" întrebă hangiul, cu sânge 


rece. 
"— De tovarăşul meu. M-a jefuit." 
"— lată un lucru care nu-mi face nici o plăcere — spuse 
hangiul, foarte nemulţumit — căci aveţi de plată o sumă 
frumuşică." 


"— De plată?! repetă Gaspard, gemând. Nu mai am nimic, 
nimic, ticălosul mi-a luat tot. Aveam în pungă un ordin de 
arestare dat de rege. Cu această hârtie puteam să mă- 
mbogăţesc, puteam să pun mâna pe Robin Hood. Tâlharul ăsta 
necunoscut mi-a făgăduit că-mi dă ajutor, trebuia să mă ducă la 
căpetenia proscrişilor. Ah, nemernicul! A profitat de buna mea 
credinţă şi mi-a furat hârtia asta atât de prețioasă." 

"— Ce?! izbucni hangiul. l-ai mărturisit acelui tânăr 
gândurile rele care te-au adus la Nottingham?" 

Arămarul se uită chiorâş la hangiu. 

"— S-ar zice că dumneata n-ai da o mână de ajutor 
tânărului îndrăzneţ care ar vrea să-l aresteze pe Robin Hood, nu- 
i aşa?" 

"— Pe legea mea! răspunse hangiul. Robin Hood nu mi-a 
făcut nici un rău şi treburile lui cu autoritățile statului nu mă 
privesc. Dar cum dracu se face — continuă el — că ai băut cu el 
şi i-ai dat hârtia aceea, în loc să-l înhaţi.?" 

Arămarul îl privi uluit. 

"— Ce vrei să spui?" 

"— Vreau să spun că ai pierdut prilejul să-l înhaţi pe Robin 
Hood." 

"— Cum adică?" 

"— A, că neghiob eşti! Robin Hood a fost adineauri aici; aţi 
intrat împreună, aţi băut împreună, iar eu am crezut că eşti din 
ceata lui." 


"— Am băut eu cu Robin Hood?! Am ciocnit eu cu Robin 
Hood?!" strigă arămarul, înmărmurit. 

"— Da, da! De o mie de ori da!" 

"— Asta-i nemaipomenit ! exclamă nenorocitul, căzând pe 
scaun. Ah, dar las' pe mine, nu se va putea spune că şi-a bătut 
joc de Gaspard spoitorul şi a rămas nepedepsit. Ah, nemernicul! 
Ah, tâlharul! începu el să urle. Aşteaptă tu, aşteaptă, pornesc eu 
în urmărirea ta." 

"— Aş vrea să-mi plăteşti înainte de a te lăsa să pleci" — 
spuse hangiul. 

"— La cât se ridică suma?" întrebă furios Gaspard. 

"— Zece şilingi" — spuse gazda, încântat de chipul furios al 
nefericitului arămar. 

"— Nu pot să plătesc nici măcar un penny — zise Gaspard, 
întorcându-şi buzunarele pe dos. În schimb, am să-ţi las sculele 
mele pentru această nefericită datorie; face de trei sau de patru 
ori mai mult decât îmi ceri. Ai putea să-mi spui unde îl pot găsi 
pe Robin Hood?" 

"— Astă-seară, nu ştiu; dar mâine îl vei găsi pe omul 
dumitale vânând căprioarele regelui." 

"— Bun, atunci amân pe mâine prinderea tâlharului" — 
răspunse arămarul, cu o siguranţă care-l puse pe gânduri pe 
hangiu. Căci — adăugă Robin — povestindu-mi toate acestea, 
hangiul mi-a mărturisit că, văzând furia lui Gaspard, s-a temut 
pentru mine. A doua zi de dimineaţă am început să caut nu 
căprioare, ci să-l întâlnesc pe arămar, dar n-a trebuit să caut 
multă vreme. Îndată ce m-a zărit, a tras un răcnet şi s-a repezit 
spre mine, ameninţându-mă cu ciomagul. 

"— Cine-i bădăranul care îndrăzneşte să apară în faţa mea, 
într-un chip atât de puţin cuviincios?'" am strigat eu. 

"— Nu-i nici un bădăran — răspunse arămarul — este 
păgubaşul, foarte hotărât să se răzbune." 

Spunând acestea, începu să mă atace cu ciomagul; m-am 
ferit din calea lui şi am tras sabia din teacă. 

"— Opreşte-te — i-am spus eu — nu ne batem cu arme 
asemănătoare; îmi trebuie şi mie un ciomag." 

Gaspard mă lasă să-mi pregătesc în linişte o cracă de 
stejar, apoi se năpusti din nou. Ţinea ciomagul cu amândouă 
mâinile şi trăgea în mine ca un tăietor de lemne într-un copac. 
Braţele şi pumnii începură să-mi slăbească şi-atunci am cerut 


încetarea luptei, căci nu era nici o cinste să câştigi într-o 
asemenea luptă. 

"— Vreau să te spânzur de primul copac din drum" — îmi 
spuse el, furios, aruncând ciomagul. 

Am făcut un salt înapoi şi am sunat din corn; vlăjganul ăsta 
avea putere să mă trimită pe lumea cealaltă. Micul-John şi ceata 
oamenilor veseli alergară la chemarea mea. Mă aşezasem la 
rădăcina unui copac, frânt de oboseală, şi, fără să scot un 
cuvânt, i-am arătat, cu un gest, lui Gaspard întăririle care 
sosiseră în ajutorul meu. 

"— Ce s-a întâmplat?" întrebă John. 

"— Dragul meu — am răspuns — iată un om care m-a 
ciomăgit zdravăn şi pe care ţi-l recomand pentru că merită 
stima noastră. Şi, întorcându-mă spre Gaspard, am adăugat: 
Dacă vrei să intri în ceata mea, vei fi binevenit." 

Arămarul a primit şi de atunci face parte din ceata noastră, 
după cum ştii. 

— Eu, unul, prefer arcul şi săgețile în locul tuturor 
ciomegelor din lume — spuse William — fie că le socoteşti un 
joc, fie arme de atac sau de apărare. După părerea mea, mi-ar 
plăcea să fiu trimis pe lumea cealaltă dintr-o singură lovitură 
decât să plec pe bucățele, şi-apoi prefer de o mie de ori rana 
pricinuită de săgeată decât durerile pe care le înduri după o 
lovitură de ciomag. 

— Dragul meu — răspunse Robin — ciomagul aduce mari 
servicii acolo unde arcul este neputincios. Rezultatele sale nu 
depind de o tolbă plină şi când nu vrei moartea duşmanului, o 
ploaie de lovituri lasă amintiri mai dureroase decât rana făcută 
de o săgeată. 

Vorbind aşa, cei trei prieteni se îndreptară spre drumul ce 
duce la Nottingham, când, deodată, le ieşi în cale o tânără cu 
ochii în lacrimi. Robin se repezi spre tânăra înlăcrimată. 

— De ce plângi, copila mea? o întrebă el prietenos. 

Fata izbucni în hohote. 

— Vreau să-l văd pe Robin Hood — spuse ea. Fie-vă milă, 
messire şi duceţi-mă la el. 

— Eu sunt Robin Hood, frumoasă copilă — răspunse 
tânărul, cu blândeţe — oamenii mei s-au purtat urât cu cei 
şaisprezece ani ai tăi? Ţi-e mama bolnavă? Vii să-mi ceri ajutor? 
Vorbeşte, sunt cu totul la dispoziţia ta. 


— Messire, ne-a lovit o mare nenorocire. Trei din fraţii mei, 
care fac parte din ceata dumneavoastră, au fost făcuţi prizonieri 
de şeriful din Nottingham. 

— Spune-mi, copilă, cum îi cheamă pe fraţii tăi? 

— Adalbert, Edelbert şi Edroin, inimi vesele — răspunse fata 
printre suspine. 

Un strigăt de durere scăpă de pe buzele lui Robin. 

— Dragi tovarăşi — zise el — sunt cei mai viteji şi mai 
îndrăzneţi din toată ceata mea. Cum de-au căzut în mâna 
şerifului, mica mea prietenă? întrebă Robin. 

— Sărind să-l scape pe un tânăr, care era târât la închisoare 
fiindcă-şi apărase mama împotriva silniciei mai multor soldaţi. În 
clipa asta se înalţă spânzurătoarea la poarta oraşului, seniore 
Robin Hood; fraţii mei or să fie spânzurați acolo. 

— Şterge-ţi lacrimile, frumoasă fată — răspunse Robin cu 
bunătate, fraţii tăi n-au de ce să se teamă, nu există nici un om 
din pădurea Sherwood care să nu fie gata să-şi dea viaţa pentru 
a-i salva pe cei trei viteji. Plecăm spre Nottingham; tu, întoarce- 
te acasă şi, cu glasu-ţi dulce, linişteşte inima întristată a tatălui 
tău, iar mamei tale spune-i că Robin Hood îi va înapoia copiii. 

— Cerul să vă binecuvânteze, messire — murmură fata, 
surâzând printre lacrimi. Am auzit eu că totdeauna sunteţi gata 
să-i ajutaţi pe cei nenorociţi, să-i apăraţi pe cei săraci. Însă, 
seniore Robin, grăbiţi-vă căci fraţii mei sunt în primejdie de 
moarte. 

i — Increde-te în mine, copilă dragă, voi ajunge la vreme. 
Intoarce-te degrabă la Nottingham şi nu sufla nimănui nici un 
cuvânt despre drumul pe care l-ai făcut la noi. 

Tânăra îi apucă mâinile lui Robin Hood şi i le sărută cu 
căldură. 

— Mă voi ruga toată viaţa pentru fericirea dumneavoastră, 
messire — spuse ea, emoţionată. 

— Dumnezeu să te aibă în pază, copila mea! La revedere! 

Copila porni în fugă pe drumul spre oraş şi dispăru curând 
sub frunzişul copacilor. 

— Ura! strigă Will. O s-avem ceva de făcut şi-am să mă 
distrez puţin. Acum, Robin, porunceşte! 

— Du-te la Micul-John şi spune-i să adune toţi oamenii care-i 
sunt la îndemână şi să-i ducă la marginea pădurii dinspre 
Nottingham, dar să aibă grijă să nu fie văzuţi. Apoi, de îndată ce 


veţi auzi sunetul cornului meu, să vă croiţi drum până la mine, 
cu arcul întins sau cu sabia în mână. 

— Ce-ai de gând să faci? întrebă Will. 

— Să mă duc în oraş şi să văd dacă pot găsi vreun mijloc ca 
să întârzii execuţia. Nu uitaţi, prieteni, că trebuie să acţionăm cu 
cea mai mare prudenţă, căci dacă ar afla şeriful că eu cunosc 
situaţia nefericită în care se găsesc oamenii mei, ar împiedica 
orice încercare de eliberare din partea mea şi ar porunci să-i 
spânzure pe tovarăşii noştri în interiorul castelului. Asta, cu 
privire la prizonieri. În ce ne priveşte pe noi, ştiţi bine că baronul 
s-a lăudat în gura mare că, dacă-i vom pica vreodată în mână, 
ne va atârna în spânzurătoarea oraşului. De astă dată şeriful a 
procedat bine şi repede, aşa că nu se teme că aş fi avut timp să 
fiu încunoştinţat de soarta ce li se pregăteşte celor trei. Aşa 
stând lucrurile şi pentru a băga frica în locuitorii din Nottingham, 
îi va spânzura în public pe tovarăşii noştri. Eu plec îndată la 
oraş; tu du-te chiar acum, întâlneşte-ţi oamenii şi urmaţi 
întocmai sfaturile mele. 

Acestea fiind zise, Robin Hood se îndepărtă în mare grabă. 
Abia se despărţi de tovarăşii lui, că întâlni în cale un pelerin 
cerşetor. 

— Ce noutăţi mai sunt prin oraş, bunul meu bătrân? întrebă 
Robin. 

— Noutăţile din oraş vestesc lacrimi şi gemete, tinere — 
răspunse pelerinul. Trei tovarăşi de-ai lui Robin Hood urmează 
să fie spânzurați din porunca baronului Fitz Alwine. 

Pe Robin îl fulgeră deodată un gând. 

— Părinte — zise el — aş vrea să iau şi eu parte la 
executarea acestor tâlhari, dar fără să fiu recunoscut căci sunt 
paznic al bătrânei păduri. Vrei să-ţi schimbi hainele cu mine? 

— Glumeşti, tinere? 

— Nu, părinte, vreau să-ţi dau hainele mele şi eu să mă- 
mbrac cu ale dumitale. Dacă te-nvoieşti, am să-ţi dau patruzeci 
de şilingi pe care să-i foloseşti după plac. 

Bătrânul cercetă plin de curiozitate pe acela care îi făcea o 
asemenea cerere. 

— Hainele dumitale sunt frumoase — spuse el — veşmântul 
meu e rupt. E de necrezut că vrei să-ţi schimbi îmbrăcămintea 
dumitale nou-nouţă cu nişte biete zdrenţe. Cine insultă un 


bătrân săvârşeşte un mare păcat; îl insultă chiar pe Dumnezeu 
şi-l paşte nenorocirea. 

— Părinte — zise Robin — respect părul dumitale alb şi rog 
pe Sfânta Fecioară să te ia sub ocrotirea ei. Eu nu ţi-am cerut 
acest lucru cu gând să te jignesc, ci pentru a face o faptă bună. 
Ţine — adăugă Robin, dându-i bătrânului vreo douăzeci de 
monede de aur — iată preţul înţelegerii noastre. 

Pelerinul aruncă asupra banilor o privire lacomă. 

— Tinerii au adesea idei trăsnite — spuse el — şi dacă eşti 
într-o clipă de veselă fantezie, nu văd de ce n-aş vrea să te 
mulţumesc. 

— Aşadar — replică Robin — te rog să te dezbraci... 
Nădragii ăştia au fost meşteşugiţi de vreme — spuse Robin, 
vesel — căci dacă ar fi să judec după puzderia de petice din care 
sunt alcătuiți, găseşti pe ei postavuri din toate cele patru 
anotimpuri. 

Pelerinul râse. 

— Veşmântul meu seamănă cu conştiinţa unui normand — 
răspunse el — este alcătuit din bucăţi şi bucățele, pe când 
hainele dumitale sunt ca o inimă de saxon; puternică şi fără 
pată. 

— Cuvintele dumitale sunt de aur, părinte — spuse Robin, 
îmbrăcând zdrenţele bătrânului, cu toată îndemânarea de care 
era în stare — şi dacă trebuie să-ţi laud spiritul, este de datoria 
mea să laud deopotrivă disprețul vădit pe care ţi-l insuflă 
bogăţia, căci veşmântul dumitale este de o adevărată simplitate 
creştină. 

— E nevoie să las blazonul pe haină? întrebă pelerinul. 

— Nu, părinte, căci nu-mi mai trebuie. Acum, după ce ne- 
am schimbat, dă-mi voie să-ţi dau un sfat. Îndepărtează-te 
grabnic de această parte a pădurii şi, mai ales, spre binele 
dumitale, fereşte-te să mă urmăreşti. Porţi hainele mele, ai banii 
mei în buzunar, eşti bogat şi bine îmbrăcat, caută-ţi norocul la 
câteva mile departe de Nottingham. 

— Îţi mulţumesc pentru sfat tinere, este întru totul pe 
potriva dorinţei mele tainice. Primeşte binecuvântarea unui 
bătrân şi dacă-i cinstit ceea ce ai de gând să faci, îţi doresc 
grabnică izbândă. 

Robin îl salută curtenitor pe pelerin şi porni în grabă spre 
oraş. În clipa în care tânărul arcaş, astfel deghizat şi neavând 


drept armă decât un ciomag de stejar, ajungea la Nottingham, 
un pâlc de soldaţi călări ieşea din castel, îndreptându-se către 
marginea oraşului unde se ridicaseră trei spânzurători. Deodată 
prin mulţime se răspândi o veste: călăul era atât de bolnav, 
încât sta gata-gata să dea ortul popii, aşa că nu mai putea 
trimite pe nimeni pe lumea cealaltă. Din ordinul şerifului se făcu 
o strigare: se căuta un om care, în schimbul unei recompense 
corespunzătoare, să primească a îndeplini slujba gâdelui. 

Robin, care se strecurase în fruntea cortegiului, făcu un pas 
înfăţişându-se baronului Fitz Alwine. 

— Nobile şerif — spuse el, vorbind pe nas — ce-mi daţi dacă 
mă-nvoiesc a-l înlocui pe călău? 

Baronul se trase înapoi câţiva paşi, ca un om care se teme 
de o atingere primejdioasă. 

— Socotesc că dacă ţi-aş da mai multe rânduri de haine, ai 
putea primi această recompensă — răspunse nobilul senior, 
măsurându-l pe Robin din creştet până în tălpi. Aşa că, 
cerşetorule, dacă vrei să ne scoţi din încurcătură, am să 
poruncesc să ţi se dea şase rânduri noi de haine şi pe deasupra, 
drepturile băneşti ale călăului, adică 13 soli. 

— Şi cât îmi mai daţi, monseniore, dacă vă mai spânzur şi 
pe dumneavoastră? întrebă Robin, apropiindu-se de baron. 

— Păstrează o distanţă cuviincioasă, cerşetorule şi repetă 
ce mi-ai spus că n-am auzit. 

— Mi-aţi oferit şase rânduri noi de haine şi 13 soli — reluă 
Robin — ca să-i spânzur pe ăşti bieţi flăcăi. Intreb ce mai 
adăugaţi la răsplata mea dacă mă însărcinez să vă spânzur şi pe 
dumneavoastră împreună cu o duzină de câini normanzi. 

— Ticălos neruşinat! Ce-nseamnă cuvintele astea? strigă 
şeriful, foarte uimit de îndrăzneala pelerinului. Ştii tu cu cine 
vorbeşti? Slugoi obraznic, încă un cuvânt şi vei fi a patra pasăre 
ce se va legăna de braţul spânzurătorii. 

— Cred că aţi băgat de seamă, seniore — replică Robin — 
că nu mi-s decât un biet om îmbrăcat ca vai de lume, nu? 

— Da, ce-i drept, îmbrăcat ca vai de lume... — răspunse 
şeriful, făcând un gest de silă. 

— Ei bine! zise eroul nostru. Mizeria asta exterioară 
ascunde o inimă mare, o fire tare gingaşă. Sunt foarte simţitor 
la insultă şi simt disprețul şi ocara la fel ca şi domnia voastră, 
nobile baron. Dumneavoastră n-aţi avut nici un scrupul ca să-mi 


primiţi serviciile şi, totuşi vă bateţi joc de sărăcia în care mă 
aflu. 

— Tacă-ţi gura, cerşetor palavragiu! îndrăzneşti să te 
compari cu mine, eu, lordul Fitz Alwine? Ce, eşti nebun?! 

— Eu sunt un biet om — spuse Robin — un biet om tare 
nenorocit. 

— N-am venit aici ca s-ascult trăncănelile unuia de teapa ta 
— zise baronul, nerăbdător. Dacă refuzi propunerea pe care ţi-o 
fac, pleacă! Dacă o primeşti, treci la treabă! 

— La drept vorbind, nu ştiu în ce constă slujba mea — 
răspunse Robin, încercând să câştige timp pentru a îngădui 
oamenilor săi să ajungă la marginea pădurii. N-am făcut 
niciodată meseria de călău şi mulţumesc Sfintei Fecioare că n- 
am făcut-o. Blestemată fie îndeletnicirea asta şi ticălosul care o 
exercită! 

— Ah, bădăranule, îţi baţi joc de mine? zbieră baronul, scos 
din fire de obrăznicia lui Robin. Ascultă, dacă nu te-apuci 
numaidecât de treabă, am să pun oamenii să te snopească în 
bătaie. 

— Şi cu asta aţi făcut vreun pas mai 'nainte, monseniore? 
spuse Robin. Credeţi că veţi găsi pe altcineva care să se 
învoiască acum pe loc a se supune poruncilor dumneavoastră? 
Nu. S-a făcut o strigare care a fost auzită de toţi şi totuşi eu sunt 
singurul care m-am înfăţişat să vă îndeplinesc dorinţa. 

— Înţeleg eu unde vrei s-ajungi, ticălos netrebnic! strigă 
şeriful, turbat de furie. Vrei să ţi se mărească suma făgăduită 
pentru a-i trimite pe lumea cealaltă pe cei trei bădărani. 

Robin ridică din umeri. 

— N-aveţi decât să puneţi pe cine vreţi să-i spânzure — 
răspunse el, arătând o totală nepăsare. 

— Ba nicidecum, nicidecum — replică şeriful, cu glasul 
îndulcit — tu ai să te-apuci de treabă. |ţi îndoiesc răsplata şi 
dacă n-ai să-ţi faci bine meseria, am să am dreptul să spun că 
eşti cel mai puţin conştiincios călău din lume. 

— Dacă aş vrea să-i ucid pe nenorociţii ăştia — răspunse 
Robin — m-aş mulţumi cu plata pe care mi-aţi oferit-o; dar nu 
vreau câtuşi de puţin să-mi mânjesc mâinile atingând 
spânzurătoarea. 

— Ce spui, ticălosule? răcni baronul. 


— Aşteptaţi, monseniore, am să chem nişte oameni care, la 
porunca mea, or să vă scape pentru totdeauna de neplăcerea 
de a-i mai vedea pe aceşti fioroşi vinovaţi. Sfârşindu-şi vorba, el 
îşi scoase cornul: o cascadă de sunete ca o fanfară se revărsa în 
văzduh în timp ce Robin îl apucă cu amândouă mâinile pe 
baronul înspăimântat.  Monseniore — spuse el — viaţa 
dumneavoastră atârnă de un singur gest; dacă faceţi o mişcare, 
vă înfig cuțitul în inimă. Interziceţi servitorilor dumneavoastră să 
vă dea ajutor — adaugă Robin, ridicând deasupra capului 
bătrânului ditamai cuțitul de vânătoare. 

— Soldaţi, rămâneţi pe locurile voastre! strigă baronul cu 
voce puternică. 

Soarele sclipea în lama strălucitoare a cuţitului şi acest 
reflex luminos îl ameţea pe bătrânul senior, făcându-l să 
aprecieze puterea adversarului său. De aceea, în loc să opună o 
rezistenţă imposibilă, se supuse gemând. 

— Ce vrei de la mine, cinstite pelerin? îngăimă baronul, 
încercând să dea glasului său o blândeţe binevoitoare. 

— Viaţa celor trei oameni pe care vreţi să-i spânzurați, 
milord — spuse Robin Hood. 

— Nu pot să-ţi acord această favoare, viteazul meu drag — 
răspunse bătrânul. Nefericiţii ăştia au omorât cerbii care aparţin 
regelui şi vina asta se pedepseşte cu moartea. Tot Nottingham- 
ul ştie de fărădelegea pe care au săvârşit-o şi de osândirea lor, 
aşa că, dacă dintr-o slăbiciune condamnabilă, aş pleca urechea 
la rugăminţile tale, regelui i s-ar aduce la cunoştinţă această 
bunătate a mea de neiertat. 

În acel moment se iscă în mulţime o mare agitaţie şi se 
auziră şuierând săgețile. Robin, văzând că oamenii săi sosiseră, 
scoase un strigăt. 

— Ah, dumneata eşti, Robin Hood! strigă baronul, cu un aer 
vrednic de milă. 

— Da, milord — răspunse eroul nostru — sunt într-adevăr 
Robin Hood. 

Ocrotiţi prieteneşte de locuitorii oraşului, oamenii veseli se 
iviră din toate părţile. Will Roşcovanul şi oamenii lui se 
amestecară repede cu cei trei tovarăşi ai lor. După eliberarea 
prizonierilor, baronul Fitz Alwine înţelese că singurul mijloc de a 
scăpa teafăr dintr-o situaţie atât de critică era de a se înţelge cu 
Robin Hood. 


— Duceţi-i repede pe osândiţi de aici — îi zise el — soldaţii 
mei, mânioşi din pricina unei înfrângeri suferite de curând pe 
care n-au uitat-o, ar putea să se împotrivească, zădărnicindu-ţi 
planul. 

— Curtenia de care daţi dovadă este pornită din teamă — 
zise Robin Hood, râzând. Nu mi-e frică de împotrivirea soldaţilor 
dumneavoastră. Datorită numărului şi vitejiei lor, oamenii mei 
sunt de neînvins. 

Apoi, Robin Hood îl salută cu ironie pe bătrân, îi întoarse 
spatele şi porunci oamenilor săi să se întoarcă în pădure. Chipul 
palid ca de ceară al baronului exprima în acelaşi timp şi furie şi 
spaimă; el îşi adună trupa, încălecă şi se îndepărtă în grabă. 

Locuitorii oraşului Nottingham, care nu osândeau câtuşi de 
puţin braconajul, îi înconjurară pe oamenii veseli, strigând "ura" 
şi copleşindu-i de laude. Apoi, notabilităţile oraşului, la largul lor 
după fuga baronului, îşi dădură în vileag dovezile lor de simpatie 
faţă de Robin Hood, în timp ce părinţii tinerilor prizonieri 
îmbrăţişau genunchii  eliberatorului fiilor lor. Mulţumirile 
modeste, dar sincere ale acestor oameni sărmani îi mergeau la 
inimă lui Robin mai mult decât ar fi putut s-o facă nişte 
sentimente exprimate într-o retorică înflorită. 


Capitolul IX 


Trecuse un an din ziua în care Robin îl ajutase cu atâta 
generozitate pe sir Richard de la Plaine, iar de câteva săptămâni 
oamenii veseli se stabiliseră din nou în pădurea din Barnsdale. 
Încă din dimineaţa zilei hotărâte pentru vizita cavalerului, Robin 
Hood se pregăti să-l primească, dar ceasul întâlnirii sosi fără a-l 
aduce şi pe debitorul aşteptat. 

— N-o să vină — spuse Will Roşcovanul, care, stând la 
umbra unui copac, între Micul-john şi Robin Hood, cerceta cu 
oarecare nerăbdare drumul ce se aşternea în faţa lui. 

— Nerecunoştinţa lui sir Richard o să ne servească drept 
lecţie — răspunse Robin. Ea o să ne înveţe să nu ne mai 
încredem în făgăduiala oamenilor; însă cum mie oamenii îmi 
sunt dragi, n-aş vrea să fiu înşelat de sir Richard, căci în viaţa 
mea n-am văzut un om pe al cărui chip să fi fost mai limpede 


întipărită loialitatea şi buna-credinţă şi mărturisesc că, dacă 
debitorul meu nu-şi respectă cuvântul, n-aş mai şti după ce 
semn exterior ai mai putea recunoaşte un om cinstit. 

— Eu sunt încredinţat că acest cavaler cumsecade va veni 
— spuse Micul-john. Cu un ceas mai înainte de a se ascunde 
soarele după copaci, sir Richard va fi aici. 

— Să te-audă Dumnezeu, dragă John! exclamă Robin Hood. 
Căci vreau să cred şi eu, ca şi dumneata, că vorba unui saxon 
este un legământ de onoare. Am să stau aici până se vor ivi 
primele stele şi de nu va veni, absenţa lui va însemna pentru 
mine că mi-a murit un prieten. Luaţi-vă armele, prieteni, 
chemaţi-l şi pe Much şi plimbaţi-vă tustrei pe drumul ce duce 
spre mânăstirea Sfânta Maria. Poate o să-l vedeţi pe sir Richard, 
iar în lipsa acestui nerecunoscător, pe vreun normand bogat sau 
chiar vreun nenorocit înfometat. Vreau să văd un chip ne- 
cunoscut, porniţi în căutarea unei aventuri şi aduceţi-mi pe 
cineva să ia masa cu mine. 

— lată un fel ciudat de a te mângâia, dragă Robin — spuse 
Will, râzând. Dar fie precum doreşti! O să-ţi căutăm o distracţie 
trecătoare. 

Cei doi tineri îl strigară pe Much şi după ce acesta răspunse 
la chemare, plecară toţi trei în direcţia arătată de Robin. 

— Robin este foarte trist azi — spuse Will, gândind cu glas 
tare. 

— De ce? întrebă Much, surprins. 

— Pentru că i-e teamă că s-a păcălit încrezându-se în sir 
Richard de la Plaine — replică Micul-John. 

— Nu văd de ce greşeala asta ar putea fi o pricină de 
supărare pentru Robin — vorbi Will. Nevoie de bani n-avem şi 
patru sute de scuzi, mai mult sau mai puţin, în ladă... 

— Robin nu se gândeşte la bani — îl întrerupse John, cu o 
voce cam iritată — ceea ce spui, vere dragă, este o adevărată 
prostie. Robin e necăjit că a îndatorat o inimă nerecunoscătoare, 
asta e. 

— Aud tropotul unui cal — zise Will. Să ne oprim. 

— Mă duc înaintea călătorului! strigă Much, pornind în fugă. 

— Dacă este cavalerul, strigă-ne şi pe noi — spuse John. 

William şi vărul lui aşteptară; Much se arătă curând pe 
cărare. 


— Nu este sir Richard — spuse el, apropiindu-se de cei doi 


prieteni — sunt doi călugări dominicani însoţiţi de vreo 
doisprezece oameni. 
— Dacă dominicanii au un alai după ei — zise John — 


înseamnă că sunt plini de aur, puteţi fi siguri. Drept care, eu zic 
că merită să-i poftim să ia masa cu Robin al nostru. 

— Să mai chemăm câţiva oameni veseli? întrebă Will. 

— Nu-i nevoie, inima slugilor stă în picioare şi într-atâta 
este ea sclava acestora din urmă, încât, în faţa primejdiei, 
alcătuiesc un tot şi nu ştiu decât un singur lucru: să dea bir cu 
fugiţii. O să vedeţi că am avut dreptate. Atenţie, iată-i pe 
călugări! Ţineţi minte că trebuie neapărat să-i ducem lui Rouin; 
prietenul nostru se plictiseşte şi pentru el va fi o distracţie 
plăcută. Pregăţiti-vă arcurile şi fiţi gata să tăiaţi drumul 
frumoasei cavalcade. William şi Much se grăbiră să 
îndeplinească porunca şefului lor. Dând cotul drumului care 
şerpuia capricios printre două rânduri de copaci, călătorii îi 
zăriră pe pădurari şi poziţia duşmânoasă pe care o luaseră. 
Inspăimântaţi de această primejdioasă întâlnire, oamenii îşi 
opriră caii, iar călugării, care se găseau în fruntea micii coloane, 
încercară să se ascundă în spatele slujitorilor. 

— Nu vă mişcaţi, părinţeilor — strigă poruncitor John, căci 
altfel vă lovesc de moarte! 

Călugării se îngălbeniră pe rând, dar, văzând că se află în 
puterea pădurarilor, se supuseră ordinului dat cu atâta violenţă. 

— Scumpul meu străin — spuse unul dintre călugări, 
schimonosind un zâmbet dulceag — ce vreţi de la un umil 
slujitor al sfintei biserici? 

— Vreau să grăbiţi pasul cailor; stăpânul meu v-aşteaptă de 
trei ceasuri, aşa că mâncarea o să se răcească. 

Dominicanii schimbară o privire plină de îngrijorare. 

— Tâlcul vorbelor dumneavoastră este pentru noi o taină, 
prietene; vă rog să ne lămuriţi — răspunse călugărul, cu o voce 
mieroasă. 

— Vă mai spun o dată şi asta nu-i nevoie s-o mai lămuresc: 
stăpânul meu v-aşteaptă. 

— Cine este stăpânul dumneavoastră, prietene? 

— Robin Hood — răspunse scurt Micul-John. 

Un fior de spaimă asemenea unei rafale îngheţate îi 
străbătu pe însoțitorii călugărilor. Ei aruncară în jurul lor priviri 


temătoare, crezând, fără îndoială, că vor vedea vreun proscris 
ţâşnind din mijlocul desişului isau al pădurii. 

— Robin Hood? repetă călugărul, cu o voce mai mult spartă 
decât muzicală. II cunosc pe Robin Hood: este un tâlhar înrăit pe 
capul căruia s-a pus preţ. 

— Robin Hood nu este un tâlhar — răspunse furios Micul- 
John — şi nu sfătuiesc pe nimeni să se facă ecoul acuzării 
neruşinate pe care aţi adus-o nobilului meu stăpân. Insă n-am 
timp să discut cu dumneavoastră despre o treabă atât de 
gingaşă. Robin Hood vă pofteşte la masă, urmaţi-mă fără 
împotrivire. Cât despre slugi, le poftesc să-şi ia tălpăşiţa dacă 
vor să scape cu viaţă. Will şi Much, doborâţi-l la pământ pe 
primul care ar vrea să rămână aici împotriva voinţei mele. 

Pădurarii, care în timpul convorbirii dintre călugăr şi Micul- 
John îşi lăsaseră arcurile în jos, le ridicară numaidecât 
pregătindu-se să trimită săgeata ucigătoare. Văzând arcurile 
ridicate şi îndreptate împotriva lor, servitorii călugărilor dădură 
pinteni cailor şi dispărură cu o grabă care merita toate laudele 
pentru firea lor prevăzătoare. 

Călugării se pregăteau să urmeze pilda însoţitorilor lor, 
când John înhaţă caii de căpestre şi-i sili să rămână pe loc. In 
spatele dominicanilor, John zări un lacheu care părea a avea 
sarcina să ducă un cal de povară, iar lângă lacheu, îngheţat de 
spaimă, sta un băiat purtând veşminte de paj. Mai curajoşi decât 
oamenii din escortă, cei doi copii nu dezertaseră de la posturile 
lor. 

— Păzeşte-i p-ăşti doi tineri caraghioşi — îi spuse John lui 
Will Roşcovanul. Lor le dau voie să-şi urmeze stăpânii. 

Robin stătea la umbra copacului "Întâlnirii"; de cum îl zări 
pe John şi pe însoțitorii săi, se ridică repede, merse în 
întâmpinarea lor şi-i salută călduros pe călugări. Această bună- 
cuviinţă îi făcu pe dominicani să creadă că nu se găsesc în faţa 
lui Robin Hood, de aceea nu-i răspunseră la salut. 

— Robin, nu-i lua în seamă pe neobrăzaţii ăştia — spuse 
John, mânios de necwviinţa călugărilor. Sunt oameni lipsiţi de 
bună creştere; niciodată n-ai s-auzi de la ei o vorbă bună faţă de 
săraci şi nici nu sunt curtenitori faţă de cineva. 

— N-are nici o importanţă — răspunse Robin — îi cunosc eu 
pe călugări şi n-aştept de la ei nici cuvinte frumoase, nici 
zâmbete curtenitoare. Buna-cuviinţă este o datorie şi eu sunt 


sclavul ei. Dar — ce-ai acolo, Will? întrebă Robin, privind spre cei 
doi paji şi spre calul de povară. 

— Rămâşiţele unei trupe alcătuite dintr-o duzină de oameni 
— răspunse tânărul râzând. 

— Şi ce-ai făcut cu grosul acestei trupe viteze? 

— Nimic; văzând arcurile noastre încordate, a fost cuprinsă 
de spaimă şi de zăpăceală; a fugit fără măcar să se uite înapoi. 

Robin izbucni în râs. 

— Preacinstiţi călugări — li se adresă el — de bună seamă 
că după o călătorie atât de lungă vă e foame; nu vreţi să luaţi 
masa cu mine? 

Dominicanii se uitară atât de speriaţi la oamenii veseli care 
sosiseră la chemarea cornului, încât Robin le vorbi cu blândeţe, 
ca să-i liniştească: 

— Nu vă temeti, bunilor călugări, nimeni nu vă va face nici 
un rău; aşezaţi-vă la masă şi mâncaţi după pofta inimii. 

Călugării se supuseră, dar se vedea cât de colo că nu se 
simțeau prea liniştiţi de vorbele binevoitoare ale tânărului şef. 

— Unde se găseşte mânăstirea dumneavoastră — întrebă 
Robin — şi cum se numeşte? 

— Eu aparţin de mânăstirea Sfânta Maria — răspunse cel 
mai bătrân dintre călugări — şi sunt marele chelar al mânăstirii. 

— Fiţi bine venit, frate — spuse Robin. Sunt fericit să 
primesc un om ca dumneavoastră. O să vă exprimaţi părerea 
asupra vinului meu, căci în privinţa aceasta trebuie să fiţi un 
judecător neîntrecut. Indrăznesc chiar să sper că o să-l găsiţi 
după gustul dumneavoastră, căci, fiind şi eu foarte pretenţios, 
beau întotdeauna vin de cea mai bună calitate. Neîncrederea 
călugărilor se risipi încetul cu încetul şi ei mâncară cu poftă, iar 
chelarul recunoscu deschis că bucatele sunt straşnice, iar vinul, 
deosebit de bun, adăugând că este o adevărată plăcere să 
mănânci pe iarbă verde, cu tovarăşi atât de veseli. 

— Dragă frate — spuse Robin, la sfârşitul mesei — aţi părut 
uimit că aţi fost aşteptat la masă de un om pe care nu-l cu- 
noaşteţi. Am să vă explic în puţine cuvinte misterul acestei 
invitaţii. Acum un an am împrumutat o sumă de bani unui 
prieten al stareţului dumneavoastră şi am primit drept garanţie 
pe Maica Domnului Nostru Isus, sfânta noastră patroană. 
Increderea mea în bunătatea Fecioarei divine mi-a dat 
convingerea că, la sorocul hotărât pentru achitarea datoriei, voi 


primi, pe o cale oarecare, banii pe care i-am împrumutat. Aşa că 
am trimis trei dintre tovarăşii mei în întâmpinarea călătorilor; ei 
v-au văzut şi v-au adus la mine. Aparţineţi unei mânăstiri, iar eu 
nu pot pune la îndoială misiunea delicată ce v-a fost încredin- 
tată de prevăzătoarea şi generoasa bunăvoință a sfintei 
dumneavoastră patroane. Aţi venit în numele ei să-mi înapoiaţi 
banii pe care i-am dat unui nenorocit; fiţi bineveniţi! 

— Mi-e cu desăvârşire necunoscută datoria de care-mi 
vorbiţi, messire — răspunse călugărul — şi nu v-am adus nici un 
ban. 

— Vă-nşelaţi, părinte, sunt sigur că lăzile acelea ferecate de 
pe cal, pe care le-aţi dat în seama pajilor, conţin suma ce mi se 
datorează. Câte monede de aur aveţi în această drăgălaşă ladă 
îmbrăcată în piele şi atât de trainic legată pe spinarea 
nefericitului patruped? 

Călugărul, năucit de întrebarea lui Robin Hood, se făcu alb 
ca varul la faţă şi bâlbâi cu o voce de neînțeles: 

— N-am cine ştie ce, messire: cel mult vreo douăzeci de 
monede de aur. 

— Numai douăzeci de monede de aur? repetă Robin, 
ţintuindu-l pe călugăr cu o privire aspră. 

— Da, messire — răspunse călugărul, a cărui faţă palidă se 
lumină deodată de o roşeaţă puternică. 

— Dacă spuneţi adevărul, frate — adăugă Robin, pe un ton 
prietenos — nu mă voi atinge de nici un ban din mica 
dumneavoastră comoară, ba mai mult încă, am să vă dau bani 
atât cât veţi avea nevoie. Dar dacă, dimpotrivă, aţi avut proasta 
inspiraţie să mă minţiţi, n-am să vă las nici măcar un penny. 
Micule-John — continuă Robin — cercetează cufăraşul cu pricina 
şi, dacă ai să găseşti numai douăzeci de monede de aur, 
respectă avutul oaspetelui nostru; dacă suma e dublă sau triplă, 
ia-o toată. 

Micul-john se grăbi să îndeplinească ordinul lui Robin. 
Călugărului îi pieri culoarea din obraji; o lacrimă de furie i se 
prelinse de-a lungul feţei, el îşi încleştă spasmodic mâinile şi 
lăsă să-i scape din gâtlej o exclamaţie înfundată. 

— Ah! Ah! zise Robin, privindu-l pe călugăr. Pare-se că cele 
douăzeci de monede de aur sunt într-o tovărăşie foarte 
numeroasă. Ei, John, oaspetele nostru e chiar atât de sărac pe 
cât spune? întrebă Robin. 


— Nu ştiu dacă-i sărac — răspunse John — dar ce e sigur 
este c-am găsit în ladă opt sute de monede de aur. 

— Lăsaţi-mi banii, messire — se rugă călugărul — nu sunt ai 
mei; eu răspund de ei faţă de superiorul meu. 

— Cui duceaţi aceste opt sute de monede de aur? întrebă 
Robin. 

— Inspectorilor mânăstirii Sfânta Maria, din partea abatelui 
nostru. 

— Inspectorii abuzează de dărnicia abatelui dumnea- 
voastră, părinte şi rău fac că cer un preţ atât de mare pentru 
câteva cuvinte de iertăciune. De data asta nu vor primi nimic şi 
le veţi spune că Robin Hood, având nevoie de bani şi i-a însuşit 
pe cei pe care-i aştepta. 

— Mai este o lădiţă — spuse John — pot s-o deschid? 

— Nu — răspunse Robin — mă mulţumesc cu cele opt sute 
ds monede de aur. Domnule călugăr, sunteţi liber să vă 
continuaţi drumul. Aţi fost tratat cu bună-cuviinţă şi sper să 
plecaţi pe de-a-ntregul mulţumit. 

— Eu nu numesc bună-cuviinţă o invitaţie silită şi un furt pe 
faţă — ripostă călugărul, cu asprime în glas. lată-mă obligat să 
mă întorc la mânăstire şi ce-am să-i spun stareţului? 

— ÎI veţi saluta din partea mea — răspunse râzând Robin 
Hood. Mă cunoaşte preacinstitul părinte şi amintirea caldei 
prietenii dintre noi îi va face nespusă plăcere. 

Călugării încălecară şi, cu inima clocotind de mânie, porniră 
în galop pe drumul care trebuia să-i ducă la mănăstirea Sfânta 
Maria. 

— Sfânta Fecioară fie binecuvântată! strigă Micul-john. Ea 
ne-a înapoiat banii pe care i-ai împrumutat lui sir Richard şi 
chiar dacă acesta nu şi-a ţinut cuvântul, tot ne putem mângâia 
fiindcă, la urma urmelor, n-am pierdut nimic. 

— Eu nu mă împac atât de uşoar că mi-am pierdut 
încrederea în cuvântul unui saxon — răspunse Robin — şi aş fi 
fost mai bucuros să primesc vizita lui sir Richard, sărac lipit 
pământului, decât să fiu încredinţat că este un nerecunoscător 
şi un om lipsit de onoare. 

—  Nobilul meu stăpân! strigă deodată o voce veselă 
dinspre luminiş. Un cavaler vine pe drumul mare; e însoţit de 
vreo sută de oameni înarmaţi până-n dinţi. Să le-aţinem calea? 

— Sunt normanzi? întrebă repede Robin. 


— Rar vezi saxoni cu veşminte atât de bogate cum sunt 
călătorii aceştia — răspunse flăcăul care vestise apropierea 
numeroasei trupe. 

— Atunci, alarmă, oameni veseli! strigă Robin. Luaţi-vă 
arcurile şi la posturi! Pregătiţi-vă săgețile, dar nu trageţi mai 
înainte de a primi ordin să începeţi atacul. 

Oamenii dispărură, iar răscrucea unde se găsea Robin păru, 
dintr-o dată, pustie. 

— Nu vii cu noi? îl întrebă John pe Robin, care rămăsese 
nemişcat la rădăcina copacului. 

— Nu — răspunse tânărul — vreau să-i aştept pe străini şi 
sa văd cu cine avem de-a face. 

— Atunci rămân şi eu cu dumneata — răspunse John. E 
periculos să rămâi singur: săgeata zboară aşa de repede. Dacă 
te loveşte, cel puţin voi fi aici ca să te apăr. 

— Vreau să te păzesc şi eu — spuse Will, aşezându-se lângă 
Robin, care se întinsese alene pe iarbă. 

Sosirea atât de neaşteptată a unei trupe aproape formi- 
dabile, faţă de numărul mic al pădurarilor, care, mai tot timpul, 
se aflau răspândiţi pretutindeni în pădure, îi pricinui lui Robin o 
vagă îngrijorare şi de aceea nu voia să înceapă ostilitățile mai 
înainte de a se încredința că victoria este posibilă. Călăreţii 
înaintau repede spre luminiş. Când ajunseră la o bătaie de 
săgeată de locul unde stătea Robin, cel care părea a fi şeful se 
repezi în galop spre Robin. 

— Este sir Richard! strigă vesel John după ce se uită la 
aprigul călăreț. 

— Maică sfântă, îţi mulţumesc! strigă Robin, sărind în 
picioare. Un saxon nu şi-a călcat cuvântul dat! 

Sir Richard descălecă repede, alergă spre Robin şi i se 
aruncă în braţe. 

— Dumnezeu să te ocrotească, Robin Hood! spuse el, 
îmbrăţişându-l părinteşte pe tânăr. Dumnezeu să-ţi dea bucurie 
şi sănătate până în ultimul ceas! 

— Fii binevenit în pădurea verde, scumpul meu cavaler! 
răspunse emoţionat Robin. Sunt fericit să văd că ţi-ai ţinut 
făgăduiala şi că inima ţi-e plină de simţăminte frumoase pentru 
slujitorul tău devotat. 

— Aş fi venit chiar cu mâna goală, Robin Hood, într-atât mă 
simt de onorat să-ţi strâng mâna; din fericire pentru inima mea, 


pot să-ţi înapoiez banii pe care mi i-ai împrumutat cu atâta 
delicateţe, bunătate şi curtenie. 

— Aşadar, ţi-ai redobândit bunurile? întrebă Robin Hood. 

— Da şi cerul să-ţi răsplătească din belşug toată fericirea 
pe care ţi-o datorez. 

Minunat îmbrăcaţi după moda timpului, oamenii alcătuiau o 
linie strălucitoare în jurul lui sir Richard; ei atraseră repede 
atenţia lui Robin. 

— Trupa aceasta atât de frumoasă este a ta? întrebă el. 

— În clipa de faţă îmi aparţine — răspunse zâmbind 
cavalerul. 

— Îmi place ţinuta oamenilor şi chipurile lor impunătoare — 
zise Robin, plăcut surprins. Par foarte disciplinaţi. 

— Da, sunt viteji, cinstiţi şi credincioşi şi sunt toţi saxoni, le- 
am pus la încercare calităţile de care îţi vorbesc. Mi-ai face un 
mare bine, dragul meu Robin, dacă ai vrea să dai poruncă 
oamenilor tăi să-mi găzduiască oamenii; au făcut un drum lung 
şi cred că au nevoie de câteva ceasuri de odihnă. 

— Vor afla îndată ce înseamnă ospitalitatea unui pădurar — 
răspunse pe loc Robin. Oameni veseli — se adresă el tovarăşilor 
lui, care începuseră să se ivească din toate colţurile codrului. 
Străinii aceştia sunt fraţi de-ai noştri, sunt saxoni; le este foame 
şi sete. Vă rog să le-arătaţi cum ne purtăm noi cu prieteni care 
vin la noi în pădurea verde. 

Pădurarii se grăbiră să dea ascultare ordinelor lui Robin, 
grabă care, de bună seamă, l-a mulţumit pe sir Richard, căci, 
mai înainte de a se retrage deoparte cu gazda la, el văzu iarba 
acoperită cu bucate, oale cu bere şi sticle cu vin. 

Robin Hood, sir Richard, Micul-John şi Will se aşeşară 
dinaintea unei mese îmbelşugate, iar când ajunseră la desert, 
cavalerul începu să povestească întâmplările prin care trecuse 
din ziua când se întâlnise pentru prima dată cu eroul nostru. 

— Nu pot să vă spun, dragii mei prieteni, cu ce sentimente 
de recunoştinţă şi de nesfârşită bucurie am părăsit pădurea 
aceasta, acum un an de zile. Inima îmi sălta în piept şi eram atât 
de grăbit să-mi văd soţia şi copiii, că am ajuns la castel într-un 
timp mai scurt decât îmi trebuie ca să vă istorisesc toată 
povestea mea. 

"— Suntem salvaţi!" am strigat eu, îmbrăţişându-i pe toţi ai 
mei, sărmanii! Soţia mea a izbucnit în lacrimi şi era gata să 


leşine, într-atât de copleşitoare au fost surpriza şi emoția pe 
care le încerca. 

"— Cum îl cheamă pe generosul prieten care ne-a venit în 
ajutor?" m-a întrebat Herbert. 

"— Copiii mei — le-am spus eu — zadarnic am bătut la 
toate uşile, zadarnic am cerut ajutor de la cei care spuneau că 
ne sunt prieteni, n-am găsit milă decât la un om care mi-era 
necunoscut. Binefăcătorul acesta este un nobil proscris, 
ocrotitorul săracilor, sprijinitorul năpăstuiţilor, răzbunătorul celor 
oropsiţi. Omul acesta este Robin Hood." 

Copiii mei au îngenuncheat alături de mama lor şi, cu 
evlavie, au înălţat spre Dumnezeu mulţumiri fierbinţi pornite 
dintr-o adâncă recunoştinţă. După ce au sfârşit cu această 
datorie a inimii, Herbert m-a rugat să-i dau voie să vină să te 
vadă, dar l-am lămurit că pornirea aceasta a lui atât de 
spontană mai degrabă te-ar stingheri decât te-ar încânta, 
deoarece ţie nu-ţi place să ţi se vorbească de faptele bune pe 
care le faci. 

— Dragul meu cavaler — îl întrerupse Robin — să lăsăm 
această parte a povestirii şi spune-ne mai bine cum te-ai 
descurcat cu abatele de la Sfânta Maria. 

— Răbdare, draga mea gazdă, răbdare — replică zâmbind 
sir Richard — nu vreau să te laud, fii liniştit; ştiu cât eşti de 
modest; totuşi cred că trebuie să-ţi spun că scumpa Lila şi-a unit 
rugăminţile cu ale lui Herbert, aşa că a trebuit să folosesc toată 
autoritatea mea de părinte ca să silesc aceste inimi tinere să se 
resemneze. Le-am făgăduit, în numele tău, că vor avea bucuria 
să te vadă la castel. 

— Bine ai făcut, sir Richard, îţi făgăduiesc că într-una din 
zile am să-ţi cer ospitalitate — spuse afectuos Robin. 

— Îți mulţumesc draga mea gazdă. Am să-i vorbesc Lilei şi 
lui Herbert despre angajamentul pe care ţi l-ai luat, aşa că 
speranţa de a-ţi mulţumi prin viu grai îi va umple de mulţumire. 
Chiar a doua zi după sosirea mea — continuă sir Richard — m- 
am dus la mânăstirea Sfânta Maria. Mai târziu am aflat că, la 
ceasul când eu mă îndreptam spre mânăstire, abatele şi 
stareţul, aflaţi în sala de mese, vorbeau astfel despre mine: 

"— Acum un an — îi spunea stareţului abatele — un 
cavaler, al cărui domeniu este vecin cu mânăstirea, a 
împrumutat de la mine patru sute de monede de aur. Trebuie 


să-mi înapoieze această sumă împreună cu dobânda, de nu, 
toată averea lui îmi revine mie. După mine, ziua începută ia 
sfârşit la amiază; prin urmare, socotesc că ceasul scadenţei a 
sosit şi cred că sunt stăpânul întregii sale averi." 

"— Frate — răspunse stareţul, indignat — eşti crud; un biet 
om care are o datorie de plătit trebuie să aibă dreptul la o 
ultimă păsuire de douăzeci şi patru de ore. Ar fi ruşinos din 
partea dumitale să pretinzi o proprietate asupra căreia nu ai 
încă nici un drept. Procedând astfel, ruinezi un nenorocit, îl 
aduci la sapă de lemn, ori datoria dumitale ca membru al 
preasfintei biserici te obligă să uşurezi, pe cât îţi stă în putinţă, 
povara necazurilor care apasă pe umerii fraţilor noştri loviți de 
năpastă." 

"— Păstraţi-vă sfaturile pentru cei ce vor să le primească — 
răspunse abatele, iritat. Am să fac ce-o să cred eu de cuviinţă 
fără să ţin seama de reflecţiile dumneavoastră ipocrite. (În clipa 
aceea a intrat în sala de mese marele chelar). Aţi primit vreo 
veste de la sir Richard de la Plaine?" l-a întrebat abatele. 

"— Nu, dar asta n-are nici o importanţă. Tot ce ştiu, 
domnule abate, este că proprietatea lui e acum a 
dumneavoastră." 

"— Marele judecător se află aici — replică abatele. Vreau să 
aflu de la el dacă pot să mă socotesc proprietarul castelului lui 
sir Richard." 

Abatele s-a dus să-l caute pe marele judecător, care, în 
schimbul unei sume de bani, i-a spus: 

"— Sir Richard n-o să vină astăzi; prin urmare, te poţi 
considera stăpânul întregii sale averi." 

Tocmai se rostea această judecată nedreaptă, când eu 
soseam la poarta mânăstirii. Ca să pun la încercare gene- 
rozitatea creditorului meu, mă îmbrăcasem cu haine ponosite, la 
fel şi oamenii care mă însoțeau purtau veşminte foarte 
sărăcăcioase. Portarul mânăstirii mi-a ieşit înainte. Pe vremea 
fericită când fusesem bogat, îl cinstisem de multe ori, iar omul, 
cumsecade, îmi păstrase o amintire plină de recunoştinţă. El mi- 
a povestit convorbirea care avusese loc între abate şi stareţ. 
Lucrul acesta nu m-a mirat; ştiam că nu trebuie să m-aştept la 
vreo binefacere din partea prea cucernicului om. 

"— Fiți binevenit — continuă călugărul portar — sosirea 
dumneavoastră îi va face plăcere stareţului. Fără îndoială că 


domnul abate va fi mai puţin fericit, căci se şi crede proprietarul 
frumoasei dumneavoastră locuinţe. In sală veţi găsi multă lume, 
gentilomi, mai mulţi lorzi. Sper, sir Richard, că n-aţi dat crezare 
vorbelor mieroase ale superiorului nostru şi că aduceţi banii" — 
mai spuse portarul pe un ton de prietenească îngrijorare. 

L-am liniştit pe bunul călugăr şi am intrat numai eu în sala 
unde toată lumea aceea adunată în mare consiliu lua măsuri ca 
să mi se aducă la cunoştinţă exproprierea domeniilor mele. 
Nobila adunare a fost atât de uluită când m-a văzut, încât s-ar fi 
zis că eram un strigoi înfricoşător venit dinadins de pe aceea 
lume ca să le răpesc o pradă râvnită cu atâta lăcomie. Am 
salutat sfios preacinstita adunare şi, cu un aer de prefăcută 
umilinţă, i-am spus abatelui: 

"— Domnule abate, mi-am ţinut făgăduiala, iată-mă." 

"— Mi-aţi adus banii?" întrebă repede sfinţia sa. 

"— Din păcate, nici un penny"... 

Un zâmbet de fericire înflori pe buzele generosului meu 
creditor. 

"— Atunci de ce ai mai venit, dacă nu eşti în măsură să-ţi 
achiţi datoria?" 

"— Am venit să vă rog, cu tot respectul, să-mi îngăduiţi un 
răgaz de câteva zile." 

"— Cu neputinţă; după înţelegerea noastră, trebuie să-mi 
plăteşti chiar astăzi. Dacă nu poţi s-o faci, proprietăţile tale sunt 
ale mele; de altfel, aşa a hotărât şi marele judecător. Aşa este, 
milord?" 

M-am prefăcut că sunt deznădăjduit şi l-am rugat pe abate 
să-i fie milă de mine şi să mă mai îngăduie trei zile. l-am 
înfăţişat soarta crudă care o aştepta pe soţia mea şi pe copii 
dacă i-ar fi alungat din casa lor. Abatele a rămas surd la 
rugăminţile mele; plictisit de prezenţa mea, îmi porunci să 
părăsesc sala numaidecât. Scos din sărite din pricina purtării lui 
urâte, am ridicat semet fruntea şi, înaintând în mijlocul sălii, am 
pus pe masă un sac plin cu bani. 

"— lată cele patru sute de monede de aur pe care mi le-aţi 
împrumutat; ceasul amiezii încă n-a sunat, aşa că am îndeplinit 
toate obligaţiile din înţelegerea pe care am încheiat-o amândoi 
şi, în ciuda vicleniilor dumneavoastră, proprietăţile mele nu-şi 
vor schimba stăpânul." 


Nu poţi să-ţi închipui, dragă Robin — zise râzând cavalerul, 
uimirea, turbarea, furia abatelui; întorcea capul când la dreapta, 
când la stânga, deschidea ochii, bolborosea cuvinte fără noimă. 
Parcă era nebun. După ce m-am bucurat o clipă de priveliştea 
asta de furie mută, am ieşit din sală şi m-am dus la căsuţa 
portarului. Acolo ne-am îmbrăcat cu veşminte pe potrivă şi eu şi 
oamenii mei, şi, însoţiţi de o escortă vrednică de rangul meu, 
am intrat din nou în sală. Toată lumea a fost foarte uimită când 
a văzut schimbarea survenită în înfăţişarea mea; calm, am 
înaintat până înaintea jilţului ocupat de marele judecător şi i-am 
spus tare şi răspicat: 

"— Mă adresez dumneavoastră, milord, ca să vă întreb, în 
prezenţa onorabilei adunări care vă înconjură, dacă, după ce am 
îndeplinit toate condiţiile din înţelegerea pe care am semnat-o, 
pământurile şi castelul de la Plaine nu sunt şi rămân ale mele? 

"— Sunt ale dumneavoastră" — răspunse în silă jude- 
cătorul. 

M-am înclinat în faţa acestei hotărâri drepte şi am părăsit 
mânăstirea cu sufletul plin de bucurie. In drum spre casă mi-am 
întâlnit soţia şi copiii. 

"— Fiţi fericiţi, scumpii mei — le-am spus îmbrăţişându-i — 
şi rugaţi-vă pentru Robin Hood, căci fără el, acum am fi fost 
nişte bieţi cerşetori. Şi-acum să căutăm să-i arătăm generosului 
Robin Hood că nu uităm binele pe care ni l-a făcut." 

Ne-am apucat de lucru chiar de a doua zi, iar pământul 
meu, bine lucrat, mi-a dăruit curând banii pe care mi i-ai 
împrumutat. Dragă Robin, ţi-aduc cinci sute de monede de aur, 
o sută de arcuri făcute din cel mai bun lemn de tisă şi tot atâtea 
săgeți şi tolbe şi, pe deasupra, îţi dăruiesc trupa de oameni a 
căror ţinută frumoasă ai admirat-o adineauri. Oamenii sunt bine 
înarmaţi şi fiecare din ei are un straşnic cal de luptă. Primeşte-i 
să te slujească; o vor face cu recunoştinţă şi cu credinţă. 

— Mi-aş pierde stima faţă de mine însumi dacă aş primi 
acest dar bogat, dragă cavalere — zise Robin, vădit emoţionat. 
Nu vreau să primesc nici măcar banii pe care mi i-ai adus. 
Marele chelar al mânăstirii Sfânta Maria a luat masa cu mine 
azi-dimineaţă, iar cheltuiala pe care a făcut-o aici ne-a adus în 
ladă sute de monede de aur. Nu iau niciodată bani de două ori 
în aceeaşi zi; am luat aurul călugărului în locul banilor tăi, aşa că 
faţă de mine eşti achitat. Ştiu, dragă cavalere, că veniturile pro- 


prietăţii tale s-au micşorat din pricina pretențiilor regelui, de 
aceea ele trebuiesc cruţate. Gândeşte-te la copiii tăi; eu sunt 
bogat, normanzii trec mereu pe meleagurile astea şi sunt plini 
de aur. Să nu mai vorbim de servicii şi de recunoştinţă, măcar 
de ţi-aş putea fi de folos întru prosperitatea averii tale şi 
fericirea celor pe care-i iubeşti. 

— Ai un fel atât de nobil şi de generos de a te purta — 
răspunse înduioşat sir Richard — încât mi s-ar părea că 
săvârşesc o necuviinţă insistând să primeşti darurile pe care le 
refuzi. 

— Da, domnule cavaler şi să nu mai vorbim de asta — zise 
vesel Robin. Dar spune-mi, cum se face că ai venit atât de târziu 
la întâlnire? 

— Venind încoace — răspunse sir Richard — am trecut 
printr-un sat unde avea loc o întrecere între cei mai voinici 
oameni din părţile de apus ale ţării: erau ocupați să se lupte 
între ei. Premiul hărăzit învingătorului era un taur alb, un cal, o 
şa cu un căpăstru bătut în ţinte de aur, o pereche de mănuşi de 
oţel, un inel de argint şi un butoi cu vin vechi. M-am oprit şi eu o 
clipă ca să privesc lupta. Unul din luptători de statură potrivită 
dădea dovadă de atâta putere, încât era limpede că premiile 
aveau să-i încununeze triumful. Într-adevăr, după ce şi-a 
doborât toţi adversarii, a rămas singur în picioare, stăpân 
desăvârşit pe câmpul de luptă. Era gata să i se dea toate 
lucrurile pe care pe drept le câştigase, când cineva l-a 
recunoscut ca făcând parte din ceata dumitale. 

— Şi era într-adevăr, unul din oamenii mei? se grăbi Robin 
să întrebe. 

— Da, se numea Gaspard. 

— Aşadar, viteazul Gaspard a câştigat premiul? 

— Le-a câştigat pe toate, însă, sub motiv că făcea parte din 
ceata oamenilor veseli, nu voiau să i le dea. Gaspard şi-a apărat 
dreptul cu îndrăzneală. Atunci doi sau trei luptători s-au apucat 
să pună lângă numele tău vorbe de ocară. Ar fi trebuit să vezi cu 
ce forţă şi cu ce plămâni ţi-a luat Gaspard apărarea. Vorbea aşa 
de tare şi dădea din mâini atât de bine, încât cuţitele au fost 
scoase din teacă. Bietul tău Gaspard era gata să fie biruit de 
numărul şi de viclenia duşmanilor săi, când, ajutat de oamenii 
mei, i-am pus pe toţi pe fugă. După ce i-am făcut acest mic 
serviciu viteazului băiat, i-am dat cinci monede de aur pentru 


butoiul cu vin şi i-am poftit pe fugari să facă degrabă cunoştinţă 
cu conţinutul acestuia. Aşa cum îţi închipui, n-au avut nimic 
împotrivă. lar eu l-am luat cu mine pe Gaspard, ca să-l scap de 
răzbunarea pe care o întârziasem. 

— Dragă cavalere, îţi mulţumesc că ai luat apărarea unuia 
din vitejii mei slujitori; cel care, cu puterea lui, îmi ajută tovarăşii 
are dreptul la prietenia mea veşnică. Dacă ai să ai vreodată 
nevoie de mine, dă-mi de veste şi braţul şi punga mea vor fi ale 
tale. 

— Te voi socoti întotdeauna un adevărat prieten răspunse 
cavalerul — şi sper că şi tu, Robin, vei face la fel faţă de mine. 

Ultimele ceasuri ale după-amiezii se scurseră în veselie, iar 
către seară, sir Richard îi însoţi pe Robin, pe Will şi pe Micul-John 
la castelul din Barnsdale, unde erau adunaţi toţi membri familiei 
Gamwell. 

Sir Richard nu-şi putu stăpâni zâmbetul, admirând pe cele 
zece femei încântătoare care îi fură prezentate. După ce Will 
atrase atenţia cavalerului asupra frumoasei sale Maud, îl luă 
deoparte şi-l întrebă la ureche dacă a mai văzut vreodată un 
chip mai încântător decât acela al soţiei sale. Cavalerul începu 
să râdă şi-i şopti lui Will că ar fi lipsit de curtenie faţă de 
celelalte doamne dacă ar îndrăzni să-şi îngăduie să 
mărturisească cu glas tare ceea ce gândeşte despre frumoasa 
Maud. Încântat de acest răspuns grațios, Will îşi îmbrăţişă soţia, 
încredinţat că el este cel mai norocos dintre soţi şi omul cel mai 
fericit din lume. 

După căderea nopţii, sir Richard părăsi Barnsdale şi, însoţit 
de o parte din oamenii lui Robin ca să-i călăuzească prin pădure, 
intră curând, cu suita-i numeroasă, în incinta castelului de la 
Plaine. 


Capitolul X 


Şeriful din Nottingham (vorbim de lordul Fitz Alwine, de 
fericită amintire), aflând că Robin Hood şi o parte din oamenii lui 
sunt plecaţi în Yorkshire, socoti că ar fi cu putinţă ca, ajutat de o 
trupă numeroasă de soldaţi viteji, să descotorosească pădurea 
Sherwood de tâlharii care, lipsiţi de şeful lor, s-ar găsi în 


imposibilitate de a se apăra. Plănuind această expediţie, lordul 
Fitz Alwine îşi propunea să supravegheze marginile bătrânei 
păduri ca să-l poată aresta pe Robin când acesta avea să se 
întoarcă. După cum ştim, soldaţii baronului nu erau nişte eroi ai 
curajului, de aceea baronul aduse de la Londra o trupă de 
soldaţi viteji şi-i pregăti chiar el pentru vânătoarea pe care avea 
de gând s-o pornească împotriva proscrişilor. 

Oamenii veseli cunoşteau atâta lume la Nottingham, încât 
fură înştiinţaţi de soarta ce li se pregătea de către milostivul 
baron, mai înainte chiar, ca acesta să fi hotărât ziua când 
trebuia să aibă loc sângeroasa bătălie. Acest interval de timp le 
dădu pădurarilor răgazul trebuitor ca să se pregătească pentru a 
întâmpina trupele seniorului. 

Ispitiţi din cale afară de momeala unei mari răsplate, 
oamenii baronului mergeau la atac având o înfăţişare bravă de 
neînfrânt. Dar abia pătrunseră în pădure, că o ploaie ucigătoare 
de săgeți se abătu asupra atacatorilor, încât jumătate dintre ei 
acoperi pământul cu cadavre. Prima salvă fu urmată de a doua, 
mai vie, mai năprasnică, mai ucigătoare; fiecare săgeată îşi 
atingea ţinta, iar trăgătorii rămâneau nevăzuţi. 

După ce băgară spaima şi dezordinea în rândurile vrăj- 
maşilor, pădurarii ţâşniră din ascunzătorile lor şi, scoțând 
strigăte înfricoşătoare, doborâră la pământ pe toţi cei care 
încercau să se împotrivească. O panică înfricoşătoare împrăştie 
trupa, care, într-o neorânduială de nedescris, se întoarse la 
castelul din Nottingham. In această luptă ciudată n-a fost rănit 
nici măcar un singur om din ceata pădurarilor veseli. Spre seară, 
odihniţi, cu forţele refăcute şi bine dispuşi cum fuseseră înainte 
de luptă, ei adunară pe năsălii trupurile soldaţilor ucişi şi le 
aşezară în faţa porţilor castelului lordului Fitz Alwine. 

Furios şi disperat, baronul îşi petrecu noaptea gemând de 
necaz. Işi acuză oamenii, îşi spuse că a fost părăsit de sfântul lui 
patron, învinui toată lumea de înfrângerea armatei sale şi se 
declară un şef viteaz, victimă a relei credinţe a subordonaţilor 
săi. A doua zi, spre seară, după această tristă întâmplare, lordul 
Fitz Alwine primi vizita unui normand, un prieten de-al său, care 
venise însoţit de vreo cincizeci de oameni. Baronul îi povesti 
nefericita întâmplare, adăugând, fireşte, ca să-şi motiveze 
veşnicele înfrângeri, că ceata lui Robin Hood era invizibilă. 


— Dragă baroane — spuse liniştit sir Guy de Gisborne (aşa 
se numea vizitatorul) — chiar dacă Robin Hood ar fi dracu în 
carne şi oase şi dacă mi s-ar năzări să-i smulg coarnele, aş face- 
O. 

— Vorbele nu-s fapte, dragă prietene — răspunse acru 
bătrânul senior — uşor de zis: "Dac-aş vrea, aş face aşa şi pe 
dincolo". Mă-ndoiesc că puteți pune mâna pe Robin Hood. 

— Dacă aş vrea să-l înhaţ — răspunse normandul, cu 
nepăsare — n-aş avea nevoie să fiu aţâţat. Mă simt destul de 
puternic ca să îmblânzesc un leu şi, la urma urmei, Robin Hood 
nu-i decât un om; un om destoinic, recunosc, dar nu o făptură 
drăcească şi de negăsit. 

— Puteţi să spuneţi ce vreţi, sir Guy — adăugă baronul, 
vădit hotărât să-l împingă pe normand să întreprindă o acţiune 
împotriva lui Robin Hood — dar nu există în toată Anglia un 
singur om, fie el ţăran, soldat sau mare senior, în stare să facă 
să se plece dinaintea lui capul acestui viteaz proscris. El nu se 
teme de nimic, nu-i e frică de nimic, o armată întreagă nu l-ar 
înspăimânta. 

Sir Guy de Gisborne zâmbi cu dispreţ. 

— Nu mă îndoiesc câtuşi de puţin — replică el — de curajul 
acestui viteaz proscris; însă mărturisiţi, baroane, că până azi 
Robin Hood n-a avut de luptat decât cu nişte fantome. 

— Ce face?! strigă baronul, profund jignit în amorul lui 
propriu de comandant general. 

— Chiar aşa, fantome, o repet, bătrânul meu prieten. 
Soldaţii dumneavoastră sunt plămădiţi, nu din carne şi oase, ci 
din noroi şi lapte. Cine a mai văzut asemenea caraghioşi? Să 
fugă din faţa săgeţilor proscrişilor şi doar numele lui Robin Hood 
să-i bage-n sperieţi?! A, dacă aş fi fost eu în locul 
dumneavoastră!... 

— Ce-aţi fi făcut? întrebă grăbit baronul. 

— L-aş fi spânzurat pe Robin Hood. 

— Pentru asta nu-mi lipseşte nici dorinţa, nici voinţa — 
răspunse mâhnit baronul. 

— Îmi dau prea bine seama, baroane: ci puterea. Eh, este o 
adevărată fericire pentru vrăjmaşul dumneavoastră că nu s-a 
găsit niciodată faţă în faţă cu mine. 

— Ha, ha! exclamă baronul, râzând. Căci altfel l-aţi fi 
străpuns cu lancea, nu-i aşa? Mă faceţi să râd, prietene, cu 


îngâmfarea dumneavoastră. Lăsaţi, lăsaţi şi dumneavoastră aţi 
tremura din cap până-n picioare numai dacă v-aş spune: "Uite-l 
pe Robin Hood!" 

Normandul sări de pe scaun. 

— Să ştiţi — zise el, furios — că mie nu mi-e frică nici de 
oameni, nici de dracu, nici de nimeni pe lumea asta şi, la rândul 
meu, vă sfidez fiindcă aţi crezut că mă puneţi într-o situaţie mai 
presus decât curajul meu. Şi pentru că numele lui Robin Hood a 
servit ca punct de plecare al discuţiei noastre, vă cer ca o 
favoare să mă puneţi pe urmele acestui om pe care vă place să- 
| socotiți de netbiruit fiindcă n-aţi putut să-l biruiţi. Am să mă fac 
luntre şi punte ca să-l prind, să-i tai urechile şi să-l spânzur de 
picioare, nici mai mult, nici mai puţin, întocmai ca pe un porc. 
Unde poate fi întâlnit acest om puternic? 

— În pădurea de la Barnsdale. 

— La ce depărtare de Nottingham se află această pădure? 

— Se poate ajunge acolo în două ceasuri mergând pe 
drumuri ocolite şi cum aş fi nemângâiat, sir Guy, dacă vi s-ar 
întâmpla o nenorocire din vina mea, dacă îmi îngăduiţi, aş 
adăuga oamenii mei la ai dumneavoastră ca să mergem 
împreună în căutarea ticălosului. Am aflat dintr-un izvor vrednic 
de încredere că pentru moment el este despărţit de cea mai 
mare parte din ceata lui; deci ne va fi uşor, dacă acţionăm cu 
prudenţă, să încercuim bârlogul tâlharilor, să-l înhăţăm pe şeful 
lor şi să lăsăm ceata în seama dreptei răzbunări a soldaţilor noş- 
tri. Ai mei au avut mult de suferit în pădurea Sherwood, aşa că 
vor fi foarte fericiţi să-şi ia o revanşă răsunătoare. 

— Primesc cu mare plăcere propunerea dumneavoastră 
atât de îndatoritoare, dragă prietene — răspunse normandul — 
deoarece îmi va da putinţa să vă dovedesc că Robin Hood nu 
este nici drac, nici om invizibil şi pentru ca, nu numai lupta 
dintre mine şi proscrisul acesta să fie egală, ci şi pentru a vă 
arăta că nu mă gândesc să umblu cu dedesubturi, am să mă 
îmbrac ca un om de rând şi am să mă lupt corp la corp cu Robin 
Hood. 

Baronul nu lăsă o clipă să se ghicească plăcerea pe care i-o 
pricinuia răspunsul mândrului său oaspete şi, pe un ton temător 
şi afectuos, îndrăzni să facă totuşi unele observaţii sfioase 
asupra primejdiei la care se expunea minunatul său prieten, 
asupra imprudenţei de a folosi o deghizare care avea să-l pună 


în contact direct cu un om renumit pentru îndemânarea şi forţa 
lui fizică. 

Normandul, plin de o vanitoasă încredere în el, reteză scurt 
neîntemeiatele temeri ale baronului, care, cu o grabă 
remarcabilă pentru vârsta lui, se duse să dea ordin trupei sale 
să se înarmeze. Un ceas mai târziu, sir Guy de Gisborne şi lordul 
Fitz Alwine, însoţiţi de vreo sută de oameni şi având un aer de 
cuceritori, porniră pe drumul care avea să-i ducă în pădurea 
Barnsdale. Baronul şi noul său aliat se înţeleseră ca acesta din 
urmă să-l lase pe Fitz Alwine să ducă trupa într-un loc din 
pădure dinainte hotărât, în vreme ce sir Guy, ocrotit de 
veşmântul său de om de rând împotriva oricărei încercări rău- 
voitoare trebuia să se îndrepte în altă direcţie, să-l caute pe 
Robin Hood, să se lupte cu el, fie de voie, fie de nevoie şi, 
bineînţeles, să-l trimită pe lumea cealaltă. lzbânda normandului 
— căci pentru el izbânda era neîndoielnică — avea să fie vestită 
baronului printr-un cântec deosebit, cu un corn de vânătoare. La 
chemarea triumfală a cornului, şeriful urma să anunţe victoria 
normandului şi să pornească în galopul cailor spre locul unde se 
dăduse lupta. După constatarea victoriei, la vederea cadavrului 
lui Robin Hood, soldaţii urmau să răscolească desişurile, 
hăţişurile, adăposturile subterane şi să ucidă sau să facă 
prizonieri, după bunul lor plac, pe toţi proscrişii care din 
nefericire le-ar fi căzut în mână. 

În timp ce trupa înainta cu grijă şi în tăcere spre marginea 
pădurii din Barnsdale, Robin Hood stătea întins fără grijă sub 
copacul "Întâlnirii" şi dormea adânc. Micul-john, aşezat la 
picioarele şefului său, veghea asupra odihnei lui, gândindu-se la 
calităţile inimii şi ale spiritului încântătoarei sale soţii, blânda 
Winifred, când deodată fu trezit din această dulce visare „de 
ţipătul ascuţit al unui sturz, care, aşezat jos pe o cracă în 
copacul "Întâlnirii", fluiera din răsputeri bătând din aripi. Ciripitul 
acesta strident îl trezi brusc pe Robin, care se ridică cu un gest 
de teamă. 

— Ce s-a întâmplat, dragă Robin? zise John. 

— Nimic — răspunse tânărul, venindu-şi în fire. Am visat şi 
nici nu-mi vine să spun că mi-a fost frică. Parcă eram atacat de 
doi oameni de rând; mă băteau fără milă, iar eu le întorceam 
loviturile cu vârf şi îndesat. Cu toate acestea era gata-gata să 
fiu învins, vedeam cum moartea îşi întinde mâinile spre mine, 


când deodată o pasăre, venind nu ştiu de unde, mi-a spus pe 
limba ei cântătoare: "Curaj, am să-ţi trimit ajutor!" M-am trezit şi 
nu văd nici primejdia, nici pasărea; aşadar, orice vis e o 
minciună — spuse râzând Robin. 

— Eu nu sunt de părerea dumitale, căpitane — răspunse 
îngândurat John — căci o parte din vis s-a dovedit. Adineauri, 
chiar pe ramura care te-atinge, cânta de te asurzea un sturz. 
Când te-ai trezit, l-ai speriat şi a fugit. Poate îţi vestea... ceva. 

— Ei, asta-i acum! Am ajuns să fim superstiţioşi, prietene 
John? întrebă vesel Robin. Haide, la vârsta noastră, ar fi 
caraghios; să lăsăm copilăriile astea pe seama fetelor şi a 
băieţeilor, dar noi!... Totuşi — continuă Robin — este poate 
înţelept să fim atenţi la tot ce se întâmplă, mai ales într-o viaţă 
atât de plină de neprevăzut cum este a noastră. Cine ştie, poate 
că sturzul ne-o fi spus: "Santinelă, atenţie!", iar noi suntem 
santinelele înaintate ale unei trupe de viteji. Inainte deci, o 
primejdie prevenită este în parte înlăturată! 

Robin sună din corn, iar oamenii veseli, răspândiţi prin 
luminişurile dimprejur, sosiră la chemarea lui. Robin îi trimise pe 
drumul ce cobora spre York, căci numai din partea aceea s-ar fi 
putut teme de vreun atac, iar el, însoţit de John, plecă să 
cerceteze partea cealaltă a pădurii. Willlam, împreună cu doi 
pădurari voinici, o luă pe drumul spre Mansfeld. 

După ce iscodiră din priviri potecile şi drumurile către care 
se îndreptaseră oamenii lor, Robin şi John porniră şi ei pe drumul 
urmat de Will Roşcovanul. Acolo, la o cotitură a văii, întâlniră un 
om, cu trupul înfăşurat într-o piele de cal în chip de veşmânt. Pe 
vremea aceea, această ciudată îmbrăcăminte era la mare preţ 
în rândurile celor din Yorkshire, care se ocupau mai ales cu 
creşterea cailor. Noul venit purta la şold o sabie şi un pumnal, 
iar chipul lui, pe care sta întipărită cruzimea, mărturisea cu 
prisosinţă că omul era obişnuit să ucidă cu aceste arme. 

— Ah! Ah! exclamă Robin, zărindu-l. Pe legea mea, iată un 
straşnic ticălos! De departe duhneşte o crimă! Am să-l întreb şi 
dacă nu răspunde cinstit la întrebarea mea, am să încerc să-i 
văd culoarea sângelui. 

— Seamănă cu un câine înzestrat cu colţi zdraveni, dragă 
Robin; fii atent, rămâi aici sub copac, mă însărcinez eu să-i aflu 
numele, prenumele şi însuşirile. 


— Dragă John — spuse repede Robin — simt ceva ciudat 
pentru vlăjganul acesta. Lasă-mă să-l ţesăl în felul meu. De mult 
timp nu m-am mai bătut cu cineva şi, pe maica lui Dumnezeu, 
sfânta mea protectoare, dacă aş pleca urechea la vorbele 
voastre, n-aş putea să schimb nici măcar un pumn cu cineva. Fii 
atent, prietene John — adăugă Robin, drăgăstos — va veni o 
vreme când, lipsindu-mi un potrivnic, am să fiu silit să te 
snopesc în bătaie; ei, doar aşa ca să-mi deprind mâna; iar tu, 
din pricina asta, vei fi victima propriei tale bunăvoinţe. Du-te să- 
| ajungi pe Will din urmă şi nu veniţi la mine până nu veţi auzi 
cântecul victorios al cornului. 

— Voința ta e lege pentru mine, Robin Hood — răspunse 
supărat John — iar eu îmi fac o datorie din a te asculta, deşi o 
fac fără tragere de inimă. 

Să-l lăsăm pe Robin să-şi urmeze calea în întâmpinarea 
străinului şi să-l urmărim pe Micul-john, care, ca un rob 
credincios poruncii şefului său, se grăbea să-l ajungă pe William, 
plecat, împreună cu doi oameni, pe drumul mare ce ducea spre 
Mansfeld. 

La vreo trei sute de metri de locul unde îl lăsase pe Robin, 
gata să intre în vorbă cu străinul, Micul-john îl găsi pe Will 
Roşcovanul şi pe cei doi tovarăşi ai lui încrucişându-şi săbiile cu 
o duzină de soldaţi. John scoase un strigăt şi, dintr-o săritură, fu 
alături de tovarăşii lui. Dar primejdia, foarte greu de înlăturat, 
deveni şi mai şi când un zăngănit de arme şi un tropot de cai 
atrase atenţia tânărului spre capătul drumului. Acolo, în penum- 
bra proiectată de copaci, apăru o companie de soldaţi în fruntea 
cărora sălta în mers un cal acoperit cu valtrapuri bogate. Pe cal 
sta mândru, cu sulița pregătită da atac, şeriful din Nottingham. 

John se aruncă în întâmpinarea noilor veniţi, îşi pregăti 
arcul şi trase în baron. Mişcările tânărului se succedară cu atâta 
rapiditate şi violenţă, încât arcul, prea întins, se frânse de parcă 
ar fi fost de sticlă. John lăsă să-i scape un blestem la adresa 
săgeţii inofensive şi înhăţă alt arc, pe care i-l întinsese un 
proscris rănit de moarte de soldaţii cu care se lupta William. 
Baronul înţelese gestul şi intenţia arcaşului, el se aplecă pe 
grumazul calului, făcându-se una cu trupul animalului. Săgeata 
hărăzită să-i aducă moartea trânti în colbul drumului un soldat 
care se afla în spatele său. Prăbuşirea tovarăşului lor scoase din 
sărite întreaga trupă, care, ferm hotărâtă să obţină victoria şi 


văzându-se superioară în privinţa numărului, dădu pinteni cailor 
şi înaintă cu repeziciune. 

Dintre cei doi tovarăşi ai lui William, unul fusese ucis, iar al 
doilea continua să lupte, însă era lesne de înţeles că ceasul 
înfrângerii lui va suna curând. John îşi dădu seama de pericolul 
la care se expune vărul său; el se aruncă în mijlocul luptătorilor, 
îl smulse pe Will din mâinile lor şi-i strigă să fugă. 

— Niciodată! răspunse hotărât Will. 

— Te rog, Will — zise John în timp ce-şi izbea vrăjmaşii. Du- 
te şi caută-l pe Robin Hood şi cheamă oamenii noştri. Vai! Astăzi 
iarba verde va fi năclăită de râuri de sânge. Cântecul sturzului a 
fost o prevestire. 

William se supuse rugăminţii vărului său; era uşor de 
înţeles toată gravitatea situaţiei, văzând numărul soldaţilor care 
începuseră să năvălească în luminiş. Lovi cu sete într-un om 
care încerca să-i taie calea şi dispăru în desiş. 

Micul-john se lupta ca un leu, dar era nebunie curată să 
lupţi singur împotriva atâtor duşmani. John fu învins, el căzu; 
soldaţii îi legară picioarele şi mâinile şi-l proptiră de trunchiul 
unui copac. Sosirea baronului avea să hotărască soarta 
sărmanului nostru prieten. Chemat cu strigăte puternice, lordul 
Fitz Alwine dădu fuga într-un suflet. La vederea prizonierului, un 
zâmbet de ură satisfăcută dădu chipului său o expresie de 
ferocitate. 

— Aha! exclamă el, gustând, beat de fericire, bucuria 
triumfului. lată-te în mâinile mele, prăjină a pădurii! Ai să-mi 
plăteşti scump obrăznicia ta înainte de a te trimite pe lumea 
cealaltă. 

— Pe legea mea! rosti John, foarte liniştit, deşi îşi muşca cu 
furie buza de jos. La orice chinuri v-ar plăcea să mă supuneţi, 
ele nu vă vor putea face să uitaţi că viaţa dumneavoastră a stat 
în mâna mea şi că, dacă azi aveţi putinţa să-i martirizaţi pe 
saxoni, asta se datoreşte numai bunătăţii mele. Acum, luaţi 
aminte: Robin Hood va sosi îndată, dar pe el nu-l veţi înfrânge la 
fel de lesne cum m-ati înfrânt pe mine. 

— Robin Hood! exclamă rânjind baronul. Robin Hood o să 
audă foarte curând sunându-i ultimul ceas. Am dat ordin să i se 
taie capul, iar trupul să fie lăsat aici, în pădure, ca să slujească 
drept hrană lupilor hămesiţi. Soldaţi — adăugă baronul, 
întorcându-se spre doi oameni, sclavi supuşi la poruncile sale — 


aşezaţi-l pe ticălosul ăsta în spinarea unui cal şi s-aşteptăm aici, 
fără a ne depărta, întoarcerea lui sir Guy; bănuiesc că ne va 
aduce capul ticălosului de Robin Hood. 

Oamenii descălecară şi rămaseră lângă cai, gata să 
încalece pe dată, dacă ar fi fost nevoie, iar baronul, aşezat în 
largul lui pe o movilă de iarbă, aştepta răbdător sunetul cornului 
lui sir Guy de Gisborne. 

S-o lăsăm pe senioria sa să se odihnească după atâta 
oboseală şi să vedem ce s-a petrecut între Robin Hood şi 
necunoscutul cu veşmânt din piele de cal. 

— Bună dimineaţa! zise Robin, apropiindu-se de străin. 
judecând după arcul straşnic pe care-l ţineţi în mână, s-ar putea 
crede că sunteţi un arcaş viteaz şi cinstit. 

— Am pierdut drumul — replică străinul, nebinevoind să 
răspundă la reflecţia interogativă care-i fusese adresată — şi mă 
tem să nu mă rătăcesc prin acest labirint de răscruci, luminişuri 
şi poteci. 

— Cunosc bine toate drumurile din pădure, messire — 
răspunse Robin Hood, cuviincios — şi dacă aţi binevoi să-mi 
spuneţi în ce parte a pădurii vreţi s-ajungeţi, vă pot sluji de 
călăuză. 

— Nu mă duc într-un loc anume — zise străinul, 
cercetându-şi cu atenţie interlocutorul. Vreau să m-apropii de 
inima pădurii, căci am toate motivele să cred că acolo voi întâlni 
un om cu care mi-ar fi nespus de plăcut să schimb două-trei 
vorbe. 

— De bună seamă, omul acela vă este prieten, nu? întrebă 
Robin, cu amabilitate. 

— Nu — răspunse repede străinul. Este un nemernic, cel 
mai primejdios dintre nemernici, un proscris care merită să fie 
spânzurat. 

— Ah! Ah! exclamă Robin, mereu cu zâmbetul pe buze. Pot 
oare să vă-ntreb numele acestui client pentru spânzurătoare, 
fără a săvârşi o indiscreţie? 

— Cum să nu! Il cheamă Robin Hood şi, vezi, tinere, aş da 
bucuros o duzină de monede de aur ca să am plăcerea să mă- 
ntâlnesc cu el. 

— Dragă domnule — zise Robin — felicitaţi-vă pentru 
întâmplarea care m-a scos în calea dumneavoastră, căci pot, 
fără a pune la îndoială generozitatea dumneavoastră, să vă duc 


până la Robin Hood. Îngăduiţi-mi numai să vă-ntreb cum vă 
numiţi. 

— Mă numesc sir Guy de Gisborne, sunt bogat şi am un 
mare număr de vasali. După cum vă puteţi da seama, 
veşmântui meu este o deghizare iscusită. Robin Hood nu se va 
feri de un nenorocit atât de prost îmbrăcat şi mă va lăsa să m- 
apropii de el. Totul e numai să ştiu unde se află. Şi-atunci, când 
îmi va fi la îndemână, va muri, v-o jur, fără a avea nici răgazul, 
nici posibilitatea să se apere; am să-l ucid fără milă. 

— Robin Hood v-a făcut, desigur, mult rău, nu? 

— Mie? Nimic! Până acum câteva ceasuri nici măcar nu 
auzisem de numele lui şi, cum o să vedeţi, dacă mă veţi însoţi 
până la el, chipul meu îi este cu desăvârşire necunoscut. 

— Atunci de ce vreţi să-i luaţi viaţa? 

— N-am nici un motiv, doar fiindcă aşa îmi place mie. 

— Ciudată plăcere, îngăduiţi-mi să vă spun, şi-apoi, vă 
plâng din suflet că aveţi asemenea gânduri sângeroase. 

— Ei bine, vă-nşelaţi, nu sunt un om rău şi fără nătângul de 
Fitz Alwine, la ceasul la care vă vorbesc, aş fi fost în drum spre 
casă. El m-a îndemnat să pornesc în această aventură, îndoindu- 
se că l-aş putea dobori pe Robin Hood. Deci, fiind în joc amorul 
meu propriu, trebuie cu orice preţ să înving. A, dar pentru că 
veni vorba — adaugă sir Guy — acum că eu v-am spus cum mă 
cheamă, cine sunt şi ce planuri am, e rândul dumneavoastră să 
răspundeţi la întrebările mele. Cine sunteţi? 

— Cine sunt eu? repetă Robin, cu glas tare şi privind grav. 
Ai să vezi: sunt contele de Huntingdon, regele pădurii; eu sunt 
omul pe care-l cauţi, sunt Robin Hood! 

Normandul făcu un salt înapoi. 

— Atunci pregăteşte-te să mori! strigă el, trăgându-şi sabia 
din teacă. Sir Guy Gisborne n-are decât un cuvânt: a jurat să te 
ucidă şi vei muri! Fă-ţi rugăciunea, Robin Hood, căci peste 
câteva clipe cornul meu de vânătoare va vesti însoţitorilor mei 
care se află undeva pe-aproape că şeful proscrişilor nu mai este 
decât un cadavru ciumpăvit, un cadavru fără cap. 

— Învingătorul are dreptul şi puterea de a hotărî ce să facă 
cu trupul potrivnicului său — răspunse rece Robin Hood. In 
gardă deci! Ai jurat să nu mă cruţi, jur şi eu, la rândul meu, dacă 
Sfânta Fecioară îmi va hărăzi victoria, să mă port după cum 


meriţi. Haide, nici o îndurare nici pentru unul, nici pentru 
celălalt; viaţa şi moartea stau faţă-n faţă! 

Acestea fiind zise, cei doi adversari îşi încrucişară spadele. 
Normandul era nu numai un adevărat Hercule, dar era şi foarte 
priceput în arta scrimei. El îl atacă pe Robin cu atâta furie, încât 
tânărul, încolţit de aproape, fu silit să dea înapoi şi se împiedică 
de rădăcinile unui stejar. Sir Guy, cu ochiul la fel de ager ca şi 
mâna, îşi dădu pe loc seama de avantajul pe care îl obținuse, îşi 
dublă loviturile şi, de mai multe ori, Robin simţi că spada îi 
tremură în mâna-i încleştată pe gardă. Poziţia lui Robin devenea 
îngrijorătoare: stânjenit în mişcări de rădăcinile noduroase ale 
copacului care îi zgâriau gleznele, el nu putea nici să înainteze, 
nici să dea înapoi. Se hotărî atunci să iasă din cercul în care se 
găsea închis şi, avântându-se ca un cerb încolţit, sări în cealaltă 
parte a potecii, dar făcând acest salt, întâlni o creangă târâtoare 
care i se prinse de piciorul stâng, aşa că se rostogoli în colbul 
drumului. Robin văzu primejdia, închise ochii şi murmură cu 
ardoare: 

— Sfântă maică a lui Dumnezeu, vino-mi în ajutor! Sfântă 
Fecioara, te-nduri oare să mă laşi în voia ăstui normand ticălos 
ca să mă ucidă? 

Abia isprăvi Robin de rostit aceste cuvinte, pe care sir Guy 
nu îndrăzni să le întrerupă, socotindu-le, fără îndoială, un act de 
pocăință, că deodată simţi o nouă vlagă curgându-i în vine; 
întoarse vârful spadei spre duşman şi, în vreme ce acesta căuta 
să îndepărteze arma amenințătoare, Robin sări în picioare, 
aflându-se, liber şi puternic, în mijlocul drumului. Lupta, 
întreruptă o clipă, reîncepu cu o nouă furie; însă victoria îşi 
schimbase faţa, ea trecuse de partea lui Robin. Sir Guy, 
dezarmat şi atins în piept, căzu fără să scoată un cuvânt: 
murise. După ce mulţumi lui Dumnezeu pentru victoria 
dobândită, Robin se încredinţă că sir Guy îşi dăduse cu adevărat 
ultima suflare şi, privind chipul normandului, îşi aminti că omul 
acesta nu venise singur să-l caute, că adusese cu el o trupă de 
soldaţi şi că trupa aceasta, ascunsă undeva în pădure, aştepta 
semnalul cornului de vânătoare. "Cred că ar fi cuminte — îşi zise 
în gând Robin — să văd dacă vitejii ăştia nu sunt cumva soldaţii 
baronului Fitz Alwine şi să-mi dau singur seama de negrăita 
plăcere pe care i-ar pricinui-o vestea morţii mele. Am să mă- 


mbrac cu hainele lui sir Guy, am să-i tai capul şi am să-i atrag 
aici pe răbdătorii lui tovarăşi." 

Robin Hood îl dezbrăcă pe normand de o parte din 
veşminte, pe care şi le puse el, cu toate că simţea un fel de silă. 
Când îşi aruncă pe umeri şi pielea de cal, puteai să juri că este 
sir Guy de Gisborne în carne şi oase. După ce se deghiză şi 
aşeză capul normandului în aşa fel ca să nu fie recunoscut la 
prima vedere, Robin Hood sună din corn. Un strigăt de triumf 
răspunse chemării tânărului, care se repezi în grabă spre locul 
de unde se auzeau glasurile vesele. 

— Ascultaţi, ascultați cu luare-aminte! strigă Fitz Alwine, 
ridicându-se de jos. Este oare într-adevăr cornul lui sir Guy? 

— Da milord — răspunse un om care făcea parte din trupa 
cavalerului — este cornul său, nu încape îndoială; cornul 
stăpânului meu are un sunet deosebit. 

— Atunci, victoria-i a noastră! izbucni seniorul. Viteazul şi 
mândrul sir Guy l-a ucis pe Robin Hood. 

— O sută de sir Guy n-ar fi în stare să-l lovească pe Robin 
Hood, dacă l-ar ataca pe rând şi-n mod cinstit! răcni bietul John, 
deşi o cumplită nelinişte îi strângea inima. 

— Tacă-ţi gura, neghiob cu picioare lungi! se răsti baronul 
la ei. Şi dacă ai ochi buni, uită-te colo în marginea luminişului şi- 
ai să-l vezi îndreptându-se spre noi în goană pe învingătorul 
şefului tău ticălos, ai să-l vezi pe viteazul sir Guy de Gisborne. 

John se înălţă şi, după spusele baronului, văzu un om, pe 
jumătate înfăşurat într-o piele de cal. Robin imita atât de bine 
mersul cavalerului, încât John crezu că recunoaşte în el pe 
necunoscutul pe care-l lăsase stând de vorbă cu prietenul său. 
Un strigat de furie neputincioasă ţâşni din pieptul lui John. 

— Ah, ticălosul! Nelegiuitul! strigă tânărul, disperat. L-a 
omorât pe Robin Hood! L-a omorât pe cel mai viteaz saxon din 
toată Anglia! Răzbunare, răzbunare, răzbunare! Robin Hood are 
prieteni, iar în comitatul Nottingham se găsesc mii de mâini care 
vor izbuti să-l pedepsească pe ucigaş. 

— Fă-ţi mai bine ultima rugăciune, câine şi lasă-ne în pace! 
strigă baronul. Stăpânul tău e mort şi curând ai să-i calci şi tu pe 
urme. Fă-ţi rugăciunea ca să-ţi cruţi sufletul de chinurile la care 
îţi va fi supus trupul. Crezi că amenințând cu blestemele tale 
zadarnice pe nobilul cavaler care a curăţat pământul de un 
ticălos, ai să dobândeşti vreun drept la mila noastră? Apropie-te, 


viteazule sir Guy — continuă Fitz Alwine, adresându-se lui Robin 
Hood, care se apropia repede. Meriţi toată lauda şi recunoştinţa 
noastră: ai scăpat ţara de tâlhari, ai ucis un om, pe care poporul, 
îngrozit îl socotea de neînvins, l-ai omorât, în sfârşit, pe faimosul 
Robin Hood! Cere-mi ce crezi că ţi se cuvine pentru această 
faptă admirabilă; îţi pun la dispoziţie trecerea mea la Curte, 
sprijinul veşnicei mele prietenii; cere-mi ce vrei, nobile cavaler, 
sunt gata să-ţi îndeplinesc orice dorinţă! Robin cumpăni situaţia 
dintr-o aruncătură de ochi şi privirile furioase pe care i le arunca 
John îl încredinţară mai vârtos decât accesul de recunoştinţă al 
nobilului senior de reuşita deghizării sale. 

— Nu merit atâtea mulţumiri — răspunse Robin, imitând 
întocmai ca un ecou vocea cavalerului. L-am ucis în luptă 
dreaptă pe cel care m-a atacat şi dacă-mi daţi voie, domnule 
baron, să vă cer preţul victoriei mele, vă cer, în schimbul 
serviciului pe care l-am făcut, să mă bat cu ticălosul pe care l-aţi 
arestat. Mă sfâşie din ochi şi privirea lui mă oboseşte; vreau să-l 
trimit pe lumea cealaltă ca să-i ţină de urât drăgălaşului său 
tovarăş. 

— Cum doriţi! răspunse lordul Fitz Alwine, frecându-şi 
bucuros mâinile. Ucideţi-l dacă vă face plăcere. Viaţa lui vă 
aparţine. 

Vocea lui Robin nu l-a putut înşela şi pe Micul-John, aşa că 
un oftat de negrăită mulţumire îi înlătură de pe inimă povara 
îngrijorării pe care uriaşul o încercase. Robin se apropie de John; 
baronul îl urmă. 

— Milord — spuse Robin, râzând — binevoiţi să mă lăsaţi 
singur cu ticălosul acesta. Sunt convins că teama de o moarte 
ruşinoasă îl va hotărî să-mi încredinţeze taina ascunzătorii unde 
se găsesc oamenii care fac parte din ceata lui. Îndepărtaţi-vă şi 
porunciţi şi oamenilor dumneavoastră să se îndepărteze, căci, 
de nu, îi voi trata pe curioşi în acelaşi fel cum l-am tratat pe 
omul al cărui cap iată-l aici. 

Zicând aceste cuvinte, Robin arunca trofeul însângerat în 
braţele lordului Fitz Alwine. Bătrânul scoase un strigăt de groază 
şi scăpă arcul şi săgețile pe care le ţinea în mână. Capul lui sir 
Guy se rostogoli la pământ şi se opri cu fruntea în pulberea 
drumului. Soldaţii, înspăimântați, se îndepărtară în grabă. 
Rămas singur cu Micul-John, Robin Hood îi tăie repede legăturile, 
îi dădu arcul şi săgețile lui sir Guy şi sună din cornul său. Abia se 


stinse sunetul cornului, că din adâncul pădurii răzbătură strigăte 
înfricoşătoare, iar crengile copacilor îndepărtate cu violenţă 
lăsară drum liber mai întâi lui Will Roşcovanul, cu chipul atât de 
roşu, încât s-ar fi zis că e de purpură, apoi unei mulţimi de 
oameni veseli, cu sabia în mână. Această apariţie fulgerătoare i 
se păru şerifului mai mult vis decât realitate. El privea, fără să 
vadă, asculta, fără să audă, iar trupul şi mintea îi erau paralizate 
de o groază copleşitoare. Clipa aceasta de spaimă cumplită i se 
păru o veşnicie; făcu un pas spre cel pe care-l luase drept 
cavalerul normand şi se găsi faţă în faţă cu Robin Hood, care, 
după ce-şi lepădase pielea de cal de pe umeri, cu spada în 
mână, îi ţinea la respect pe soldaţi, la fel de abătuţi ca şi şeful 
lor. 

Scrâşnind din dinţi şi incapabil să spună vreun cuvânt, 
baronul se întoarse brusc, încălecă şi, fără să dea trupei vreun 
ordin, porni în galop. Soldaţii, ispitiţi de o pildă atât de puţin 
vrednică de laudă, îşi imitară şeful şi se aruncară tot în galop pe 
urmele lui. 

— Lua-te-ar dracu cât mai curând! strigă John, furios. 
Laşitatea ta n-o să te mai scape; săgețile mele ajung destul de 
departe ca să-ţi poată străpunge ţeasta. 

— Nu trage, John! spuse Robin, apucându-şi prietenul de 
braţ. Vezi bine că, ţinând seama de legile firii, omul acesta nu 
mai are mult de trăit; la ce bun să grăbeşti moartea bătrânului 
cu câteva zile? Las' să-l chinuie remuşcarea, departe de orice 
legătură cu familia, numai cu ura lui neputincioasă. 

— Ascultă, Robin, nu pot să-l las pe tâlharul ăsta bătrân să 
scape aşa de uşor; îngăduie-mi să-i dau o lecţie, o amintire, să 
ţină minte trecerea lui prin pădure; nu-l omor, îţi dau cuvântul 
meu. 

— Atunci, fie, ocheşte, dar ocheşte repede, că acum 
dispare la cotitura drumului. 

John trase şi, judecând după saltul baronului în şa şi după 
graba cu care îşi scoase săgeata din locul unde fusese atins, nu 
mai încăpea nici o îndoială că multă vreme Fitz Alwine n-avea să 
mai încalece, ci avea să stea întins, liniştit, în jilţul său. 

Micul-john strânse recunoscător mâna salvatorulul său, iar 
Will îi ceru lui Robin să-i povestească întâmplările prin care 
trecuse în ultimele ore ale acestei zile de neuitat. 


Capitolul XI 


Baronul Fitz Alwine îl considera pe Robin drept coşmarul 
vieţii sale, iar dorinţa nestăvilită de a se răzbuna crunt pentru 
toate umilinţele pe care le îndurase din partea acestui tânăr nu 
se domolea o clipă. Veşnic înfrânt de duşmanul său, baronul o 
ţinea una şi bună, jurând, înainte de atac şi după înfrângere, să 
nimicească toată ceata de proscrişi. Dar când se văzu silit să 
recunoască fără înconjur că niciodată nu-i va fi cu putinţă să-l 
învingă pe Robin prin forţă, se hotări să recurgă la vicleşug. 
Chibzuind îndelung noul său plan, ajunse la convingerea că a 
descoperit, în sfârşit, un mijloc paşnic de a-l prinde pe Robin în 
laţ. Fără să piardă o clipă, baronul trimise la Nottingham după 
un negustor bogat din localitate, căruia îi destăinui planul său, 
recomandându-i să păstreze cel mai mare secret. Omul acesta, 
slab din fire şi nehotărât, împărtăşi lesne ura pe care baronul o 
nutrea împotriva celui pe care-l numea tâlhar de drumul mare. 

Chiar a doua zi după întâlnirea lui cu lordul Fitz Alwine, 
negustorul, credincios făgăduielii făcute arţăgosului bătrân, 
adună în casa lui pe cei mai de vază cetăţeni din oraş şi le 
propuse să meargă împreună cu el la şerif spre a-i cere 
îngăduinţa să organizeze o întrecere de tragere la ţintă, la care 
să vină să-şi încerce îndemânarea locuitorii din Nottingham şi 
cei din Yorkshire. 

— De câtăva vreme, cele două comitate se cam pizmuiesc 
între ele — zise negustorul — şi, pentru onoarea oraşului, aş fi 
fericit să ofer vecinilor noştri prilejul de a-şi dovedi iscusinţa lor 
de arcaşi, sau, mai bine zis, de a arăta încă o dată superioritatea 
categorică a arcaşilor noştri atât de dibaci. Pentru ca lupta 
dintre cele două tabere să fie deopotrivă de dreaptă, vom stabili 
ca tragerea cu arcul să aibă loc la hotarul dintre cele două 
comitate, iar răsplata va fi o săgeată cu vârful de argint şi cu 
penele de aur. 

Cetăţenii convocați de aliatul baronului se grăbiră să 
accepte cu toată generozitatea această propunere şi, însoţiţi de 
negustor, porniră să-i ceară lordului Fitz Alwine îngăduinţa de a 
anunţa o întrecere de arcaşi între cele două comitate rivale. 


Bătrânul, încântat de grabnica reuşită a celei dintâi părţi a 
planului pe care-l urzise, îşi ascunse mulţumirea şi, cu un aer 
nepăsător, îşi dădu consimţământul, adăugând că, dacă 
prezenţa lui putea fi de vreun folos la strălucirea serbării, va fi 
pentru el o plăcere şi o datorie să prezideze întrecerile. Cetăţenii 
strigară într-un glas că prezenţa seniorului lor ar fi o 
binecuvântare a cerului şi părură atât de fericiţi de făgăduiala 
pe care le-o făcu baronul de a lua parte, că şi cum acesta ar fi 
fost legat de ei prin cele mai gingaşe legături. Ei părăsiră 
castelul, cu inima plină de bucurie şi arătară concetăţenilor lor 
bunăvoința de care dăduse dovadă baronul, însoţindu-şi vorbele 
cu gesturi însufleţite, cu ochii strălucind de fericire şi cu o 
lărmuială care întrecea cu mult chiar propria lor uimire. Bieţii 
oameni, erau atât de puţin obişnuiţi să aibă parte de o aseme- 
nea curtenie în raporturile lor cu seniorul normand! 

O proclamaţie iscusit întocmită dădea de veste că urma să 
aibă loc o întrecere între locuitorii comitatelor Nottingham şi 
York. Se fixase şi ziua, iar locul fusese ales între pădurea 
Barnsdale şi satul Mansfeld. Cum s-a avut grijă ca vestea despre 
această întrecere să fie răspândită în toate colţurile ținuturilor 
pentru care fusese pregătită, ea a ajuns şi la urechile lui Robin 
Hood. Pe dată, tânărul se hotărî să participe şi el ca să sprijine 
onoarea oraşului Nottingham. Alte veşti îi aduseră la cunoştinţă 
lui Robin că baronul Fitz Alwine avea să prezideze întrecerea. 
Această bunăvoință, atât de puţin potrivită cu firea 
morocănoasă a bătrânului, îl făcu pe Robin să priceapă scopul 
tainic pe care-l urmăreau dorinţele nobilului lord. 

"Ei, bine! îşi zise Robin. Să-ncercăm şi noi, luându-ne toate 
măsurile de prevedere trebuincioase unei apărări vitejeşti." 

In ajunul zilei în care trebuia să aibă loc întrecerea, Robin 
îşi adună oamenii şi le spuse că are de gând să se ducă şi să 
câştige premiul arcului, în cinstea oraşului Nottingham. 

— Băieți — zise el — ascultaţi-mă bine: baronul Fitz Alwine 
vine la serbare şi, fără îndoială, un motiv cu totul deosebit îl 
îndeamnă să se arate atât de dornic de a fi pe placul cetăţenilor. 
Cred că cunosc acest motiv; el încearcă să pună mâna pe mine. 
Aşa că voi lua cu mine o sută patruzeci de tovarăşi , şase vor 
participa la întrecere, iar ceilalţi se vor risipi prin mulţime în aşa 
fel, încât în cazul când am fi trădaţi, să se poată aduna la prima 


chemare. Pregătiţi-vă armele şi fiţi gata să ţineţi piept într-o 
luptă pe viaţă şi pe moarte! 

Ordinele lui Robin Hood fură executate întocmai, aşa că, la 
ceasul hotărât pentru plecare, grupuri de oameni porniră pe 
drumul spre Mansfeld şi ajunseră fără nici o greutate la locul 
întrecerii, acolo unde o mulţime de lume se şi găsea adunată. 

Robin Hood, Micul-john, Will Roşcovanul, Much şi alţi cinci 
oameni veseli trebuiau să ia parte la luptă. Fiecare era altfel 
îmbrăcat şi vorbeau între ei foarte puţin, tocmai spre a nu da 
nimănui putinţa să-i recunoască. Locul ales pentru întrecere era 
un luminiş larg aflat chiar la marginea pădurii Barnsdale, 
aproape de drumul mare. Puzderie de oameni veniţi din 
împrejurimi se înghesuiau zgomotoşi în acest loc, în mijlocul 
căruia fuseseră aşezate nişte scuturi mici, drept ţinte. O estradă 
ridicată în faţa tirului, îl aştepta pe baron, căruia îi revenea 
cinstea de a judeca loviturile şi de a înmâna premiul. 

Curând sosi şi şeriful însoţit de o escortă de soldaţi. Alţii 
cincizeci, aparţinând tot baronului, se strecuraseră prin mulţime, 
îmbrăcaţi în veşminte de oameni de rând, cu porunca de a-i 
aresta îndată pe cei care li s-ar fi părut suspecți şi de a-i aduce 
în faţa şerifului. Luând aceste măsuri de prevedere, lordul Fitz 
Alwine era pe deplin îndreptăţit să creadă că Robin Hood, care, 
cu firea lui aventuroasă, îşi bătea joc de primejdii, va veni la 
serbare neînsoţit şi că astfel el, seniorul, va avea, în sfârşit, 
mulţumirea să-şi ia o revanşă care se lăsase aşteptată dincolo 
de marginea răbdării omeneşti. 

întrecerea începu: trei oameni din Nottingham loviră 
scuturile, săgețile lor atinseră semnul, dar nu în centru. 

După aceştia, urmară alţi trei din Yorkshire, obţinând un 
succes asemănător cu al adversarilor dinainte. Când veni rândul 
lui Will Roşcovanul, el străpunse centrul semnului cu cea mai 
mare uşurinţă. Un "ura" victorios consfinţi îndemânarea lui Will, 
pe care îl urmă Micul-john. Tânărul trimise săgeata în gaura 
făcută de săgeata lui William, apoi, mai înainte ca păzitorul 
scutului să fi avut timp s-o scoată, Robin Hood o sfărâmă în 
bucăţi şi înfipse alta în locul ei. 

Mulțimea entuziasmată se agita cu mare zgomot, iar 
locuitorii din Nottingham încheiară la iuţeală rămăşaguri pe 
sume însemnate. Trei dintre cei mai buni arcaşi din Yorkshire 
înaintară şi, cu o mână hotărâtă, atinseră centrul ochiului de 


bou, desenat pe scuturi. Atunci fu rândul oamenilor din nord să- 
şi strige în gura mare victoria şi să accepte rămăşagurile puse 
de cetăţenii din Nottingham. 

In acest timp, baronul, foarte puţin interesat de succesul 
obţinut de una sau de cealaltă din părţi, supraveghea cu multă 
luare-aminte pe arcaşi. Robin Hood îi atrăsese atenţia, dar cum 
vederea îi slăbise de o bună bucată de vreme, nu putea să 
recunoască de la o asemenea distanţă trăsăturile feţei 
duşmanului său. 

Much şi oamenii veseli desemnaţi de Robin să tragă la ţintă 
atinseră şi ei semnul fără nici o greutate; patru oameni din 
Yorkshire care le urmară făcură acelaşi lucru. Cei mai mulţi 
dintre arcaşi erau atât de obişnuiţi să tragă la ţintă, încât 
victoria, fărâmiţându-se astfel, putea să fie ori nulă, ori 
generală. Atunci se luă hotărârea să se aşeze drept ţintă nişte 
nuiele şi să se aleagă şapte inşi dintre învingătorii celor două 
tabere. Cetăţenii din Nottingham îl desemnară pe Robin Hood şi 
pe oamenii lui să le apere onoarea; locuitorii din Yorkshire 
aleseră pe cei care se dovediseră cei mai buni arcaşi. Cei din 
Yorkshire traseră primii: cel dintâi rupse nuiaua, al doilea o 
atinse numai, iar al treilea o şterse atât de aproape, încât s-ar fi 
zis că adversarii lor nu-i vor putea întrece în îndemânare. 

Will Roşcovanul trecu în faţă şi, întinzând cu nepăsare 
arcul, trase pe neaşteptate şi rupse în două nuiaua de salcie. 

— Ura pentru Nottinghamshire! strigară cetăţenii din 
Nottingham, aruncându-şi bonetele în aer, fără să se gândească 
dacă le vor mai găsi sau nu. 

Se pregătiră alte nuiele; oamenii lui Robin, de la Micul-John 
şi până la ultimul dintre ei, le frânseră cu uşurinţă. Sosi rândul 
lui Robin. El aruncă trei săgeți în cele trei nuiele, cu o asemenea 
repeziciune, că, dacă lumea nu le-ar fi văzut frângându-se, n-ar 
fi crezut nimeni că este cu putinţă atâta îndemânare. 

Se luară la întrecere şi cu alte probe, dar Robin îi învinse pe 
toţi, deşi adversarii lui erau şi ei arcaşi iscusiţi. Câţiva începură 
să spună că nici chiar faimosul Robin Hood n-ar putea ţine piept 
omului cu jachetă roşie: aşa îl desemna mulţimea pe Robin. 
Părerea aceasta atât de primejdioasă, pentru Robin Hood, care 
nu voia să-şi trădeze prezenţa, se transformă curând în 
afirmaţie, ba mai mult, se răspândi zvonul că învingătorul la 
proba cu arcul nu era altul decât Robin Hood, în carne şi oase. 


Cei din Yorkshire, foarte umiliţi de înfrângerea suferită, se 
grăbiră să strige în gura mare că lupta n-a fost egală între ei cu 
un om ca Robin Hood: ei se plânseră că au fost atinşi în onoarea 
lor de arcaşi, că şi-au pierdut banii (ceea ce pentru ei reprezenta 
cel mai puternic argument) şi, sperând, de bună seamă, să nu-şi 
respecte rămăşagurile încheiate, încercară să transforme discu- 
tiile în ceartă. 

Oamenii veseli, de cum îşi dădură seama de intenţiile 
duşmănoase ale adversarilor lor, se adunară laolaltă şi alcătuiră, 
fără să lase impresia, un grup de vreo optzeci şi şase de 
persoane. În timp ce vrajba îşi înteţea văpaia în rândul celor 
care încheiaseră rămăşaguri, Robin Hood era dus la şerif în 
mijlocul aclamaţiilor vesele ale cetăţenilor din Nottingham. 

— Faceţi loc învingătorului! Trăiască arcaşul iscusit! strigau 
vreo două sute de glasuri. lată-l pe cel care a câştigat premiul! 

Robin Hood, ţinându-şi fruntea plecată cu modestie, sta 
dinaintea lordului Fitz Alwine, într-o atitudine foarte res- 
pectuoasă. Baronul căscă ochii mari cât cepele, ca să vadă mai 
bine chipul tânărului bărbat. O oarecare asemănare în ce 
priveşte statura, poate chiar şi veşmântul, îl făcea pe baron să 
creadă că-l are în faţă pe proscrisul acela pe care nu putuse 
niciodată să-l înhaţe. Însă, prins între două sentimente 
potrivnice, între îndoială şi o firavă certitudine, nu putea, fără a 
compromite reuşita planului pe care-l urzise, să se arate prea 
grăbit. El îi întinse lui Robin săgeata-premiu, sperând să-l 
recunoască pe tânăr după timbrul vocii. Insă Robin înşelă 
speranţa baronului: el luă săgeata, se închină adânc şi o înfipse 
la cingătoare. Se scurse o clipă. Robin păru că pleacă, dar când 
baronul, deznădăjduit că-l vede îndepărtându-se, tocmai se 
pregătea să încerce o lovitură hotărâtoare, tânărul ridică ochii, îl 
privi ţintă şi-i spuse râzând: 

— Cuvintele n-ar putea să exprime tot preţul pe care eu îl 
acord darului ce mi-aţi făcut, dragul meu prieten. Am să mă 
întorc la singuratica-mi locuinţă din mijlocul pădurii verzi, cu 
inima plină de recunoştinţă şi voi păstra cu deosebită grijă 
nepreţuita dovadă a bunătăţii dumneavoastră. Nobile senior de 
Nottingham, vă salut cu toată afecțiunea! 

— Stai! Stai! răcni baronul. Soldaţi, făceţi-vă datoria! Omul 
acesta este Robin Hood, puneţi mâna pe el! 


— Laş ticălos! izbucni Robin. Ai anunţat că această 
întrecere este deschisă tuturor, hărăzită plăcerii tuturor 
oamenilor, fără primejdie şi fără oprelişti! 

— Un proscris n-are nici un drept — replică baronul. Tu n-ai 
fost cuprins în chemarea adresată cetăţenilor cinstiţi. Haideţi, 
soldaţi, puneţi mâna pe tâlharul ăsta! 

— Primul care se apropie îl ucid! strigă Robin, cu voce 
puternică, ridicând arcul spre un vlăjgan care se îndreptă spre 
el; văzând atitudinea amenințătoare a arcaşului, omul se trase 
înapoi şi dispăru în mulţime. 

Robin suflă în corn şi oamenii săi veseli, pregătiţi să susţină 
o luptă sângeroasă, înaintară degrabă ca să-l ocrotească. Robin 
păşi în mijlocul cetei sale, porunci oamenilor să-şi încordeze 
arcurile şi să se retragă încet, deoarece numărul soldaţilor 
baronului era prea mare ca să poată angaja cu ei o luptă fără a 
se teme de o cumplită vărsare de sânge. 

Baronul se repezi în fruntea oamenilor săi şi, furios, le 
porunci să-i aresteze pe proscrişi. Soldaţii se supuseră; iar 
cetăţenii din Yorkshire, plini de năduf pentru înfrângerea 
suferită şi supăraţi de pierderea rămăşagurilor pe care le 
încheiaseră, se alăturară oamenilor baronului şi se avântară 
împreună cu ei pe urmele pădurarilor. Insă locuitorii din 
Nottingham îi datorau lui Robin Hood prea multă prietenie şi 
recunoştinţă ca să-l lase fără ajutor, la bunul plac al soldaţilor 
seniorului lor. Mulțimea le deschise drum proscrişilor prin 
mijlocul ei şi, salutându-i cu aclamații prieteneşti, închise în 
urma lor drumul pe care-l deschisese. 

Din nefericire, protectorii lui Robin Hood nu erau nici atât 
de numeroşi, nici atât de puternici ca să-i ocrotească timp mai 
îndelungat fuga lui prudentă. Ei fură siliţi să se dea la o parte, 
iar soldaţii ajunseră la drumul pe care pădurarii se retrăgeau în 
goană. Începu o urmărire înverşunată. Din când în când, 
pădurarii se opreau şi trimiteau o ploaie de săgeți asupra 
soldaţilor; aceştia răspundeau şi ei cum puteau şi, cu tot 
prăpădul pricinuit în rândurile lor, continuau să-i urmărească pe 
fugari, cu tot curajul. Trecuse un ceas de când cele două tabere 
schimbau săgeți între ele, când Micul-john, care mergea alături 
de Robin în fruntea pădurarilor, se opri deodată şi-i spuse 
tânărului său şef: 


— Mi-a sunat ceasul, prietene! Sunt grav rănit şi nu mai am 
putere să merg. 

— Cum se poate? strigă Robin. Eşti rănit? 

— Da — răspunse Micul-John — m-au atins la genunchi şi de 
o jumătate de ceas pierd atâta sânge, că-mi simt mădularele 
vlăguite. Nu pot să mă mai ţin pe picioare. 

Şi zicând acestea, John se prăbuşi la pământ. 

— Oh, Doamne Dumnezeule! strigă Robin, îngenunchind 
lângă prietenul său. John, bunul meu John, curaj, încearcă să te 
ridici, să te sprijini de mine. Eu nu sunt obosit, am să te-ajut să 
mergi; încă puţin şi am scăpat de orice primejdie. Lasă-mă să-ţi 
leg rana, ai să te simţi mult mai bine. 

— Nu, Robin, e zadarnic — murmură John, cu voce stinsă — 
piciorul nu-l mai simt, mi-ar fi cu neputinţă să-l mişc. Nu te opri, 
lasă în plata Domnului un nenorocit care nu cere decât să 
moară. 

— Să te părăsesc?! Eu?! strigă Robin. Ştii bine că nu sunt în 
stare de o asemenea mârşăvie. 

— Nu va fi o mârşăvie, Rob, va fi o datorie. Tu răspunzi în 
faţa lui Dumnezeu de viaţa oamenilor care ţi s-au alăturat ţie cu 
trup şi suflet. Lasă-mă aici; dar dacă mă iubeşti, dacă m-ai iubit 
vreodată, nu-i îngădui ticălosului de şerif să mă prindă viu: 
împlântă-mi în inimă cuțitul tău de vânătoare, ca să mor ca un 
saxon cinstit şi viteaz. Pleacă-ţi urechea la rugămintea mea, 
Robin, omoară-mă, mă vei cruța de chinuri crude şi de durerea 
de a-i revedea pe duşmanii noştri. Sunt atât de laşi normanzii 
ăştia, că s-ar bucura să-şi bată joc de clipele mele de pe urmă. 

— Ascultă, John — răspunse Robin, ştergându-şi pe furiş o 
lacrimă — nu-mi cere un lucru imposibil. Ştii bine că n-am să te 
las să mori fără a-ţi da ajutor şi departe de mine, ştii bine că mi- 
aş sacrifica viaţa mea şi a oamenilor mei ca să te salvez. Şi mai 
ştii că, departe de a te părăsi, mi-aş vărsa şi ultima picătură de 
sânge ca să te apăr. Când voi cădea, nădăjduiesc să fiu alături 
de tine, John şi atunci vom porni amândoi pe lumea cealaltă, 
mână în mână şi cu inimile unite, aşa cum am fost şi pe lumea 
asta. 

— Vom lupta şi vom muri alături de tine dacă cerul ne 
refuză sprijinul pe care ni l-a dat până acum! spuse Will, 
îmbrăţişându-şi vărul. Şi ai să vezi că mai sunt pe lume băieţi 
viteji. Copii — zise Will, întorcându-se spre pădurari, care se 


opriseră şi ei — iată, prietenul vostru, tovarăşul vostru, şeful 
vostru este rănit de moarte. Credeţi că ar trebui să-l părăsim 
pradă răzbunării ticăloşilor care ne urmăresc? 

— Nu, nu, de o sută de ori nu! strigară oamenii într-un 
singur glas. Să facem zid în jurul lui şi să-l apărăm până vom 
cădea. 

— Daţi-mi voie — spuse voinicul Much, apropiindu-se — 
pare-mi-se că nu foloseşte la nimic să ne riscăm pielea. John 
este doar rănit la un genunchi, aşa că poate, fără să ne temem 
că va pierde sânge, să îndure să fie luat de aici. Am să-l aşez pe 
umerii mei şi am să-l duc cât m-or ţine picioarele. 

— Când n-ai să mai poţi tu, Much — zise Will— am să te 
înlocuiesc eu şi altul pe mine, nu-i aşa, băieţi? 

— Da, da! răspunseră vitejeşte pădurarii. 

În ciuda împotrivirii lui John, Much îl luă pe sus şi, cu 
ajutorul lui Robin, îl săltă pe umeri. Apoi fugarii îşi continuară 
drumul cu toată graba. Popasul silit pe care mica trupă îl făcuse 
dăduse soldaţilor posibilitatea să se apropie şi iată-i că se şi 
zăreau la capătul drumului. Oamenii veseli trimiseră o ploaie de 
săgeți şi îşi înteţiră fuga, în nădăjdea să ajungă acasă, 
încredinţaţi că soldaţii n-ar fi avut nici puterea, nici curajul, să-i 
urmărească până acolo. La o cotitură a drumului cel mare ce se 
pierdea în câmpie, pădurarii zăriră în mijlocul frunzişului 
copacilor turnurile unui castel. 

— Al cui o fi domeniul acesta? întrebă Robin. Îl cunoaşte 
careva dintre voi pe proprietar? 

— Eu, căpitane — răspunse un om de curând intrat în 
ceată. 

— Ce zici, crezi că vom fi bine primiţi de acest senior? Căci 
suntem pierduţi dacă nu ni se deschid porţile castelului. 

— Răspund de bunătatea lui sir Richard de la Plaine — 

spuse pădurarul. Este un brav saxon. 
. — Sir Richard de la Plaine! strigă Robin. Ah, suntem salvati! 
Inainte, băieţi, înainte! Will, ia-o înainte şi spune-i paznicului 
podului mobil că Robin Hood şi o parte din oamenii lui, urmăriţi 
de normanzi, îi cer lui sir Richard îngăduinţa să intre în castel. 

William străbătu ca o săgeată distanţa care-l despărţea de 
domeniul lui sir Richard. În timp ce tânărul îşi îndeplinea 
misiunea, Robin şi tovarăşii lui se îndreptau spre castel. Curând, 
un drapel alb fu înălţat pe zidul înconjurător, un cavaler ieşi din 


castel şi, urmat de Will, porni în galop în întâmpinarea lui Robin. 
Ajuns în faţa tânărului şef, descălecă şi-i întinse amândouă 
mâinile. 

— Messire — zise tânărul, strângând mâinile lui Robin, cu 
vădită emoție — sunt Herbert Gower, fiul lui sir Richard. Tatăl 
meu m-a însărcinat să vă spun că sunteţi binevenit în casa 
noastră şi că se va simţi cel mai fericit dintre oameni dacă îi veţi 
da prilejul să-şi plătească măcar o parte din obligaţiile pe care le 
avem faţă de dumneavoastră. Sunt al dumneavoastră cu trup şi 
suflet, sir Robin! adăugă tânărul, cu un elan plin de adâncă 
recunoştinţă. Dispuneţi de mine cum vă place. 

— iți mulţumesc din suflet, tânărul meu prieten — răspunse 
Robin, îmbrăţişându-l pe Herbert. Propunerea dumitale mă 
ispiteşte, căci voi fi mândru să am în rândurile locotenenţilor 
mei un cavaler atât de îndatoritor. Însă acum trebuie să ne 
gândim la primejdia care-mi ameninţă ceata. Este istovită de 
oboseală, cel mai drag dintre tovarăşii mei a fost atins la picior 
de săgeata unui normand şi, de aproape două ceasuri, suntem 
urmăriţi de soldaţii baronului Fitz Alwine. Priveşte, copilul meu 
— continuă Robin, arătându-i tânărului un grup de soldaţi care 
cotropise drumul — ne vor răni şi pe noi dacă nu ne vom grăbi 
să căutăm adăpost în spatele zidurilor castelului. 

— Podul mobil a şi fost lăsat — spuse Herbert. Să ne grăbim 
şi peste zece minute nu va trebui să vă mai temeţi de duşmanii 
dumneavoastră. 

Şeriful şi oamenii ajunseră tocmai la timp ca să vadă cum 
mica ceată a proscrişilor păşea pe podul mobil ca să intre în 
castel. innebunit de această nouă înfrângere, baronul luă 
numaidecât îndrăzneaţa hotărâre de a cere lui sir Richard, în 
numele regelui, să-i predea oamenii care, abuzând, desigur, de 
încrederea lui, izbutiseră să se aşeze sub ocrotirea sa; la 
cererea lordului Fitz Alwine, cavalerul apăru sus, pe meterez. 

— Sir Richard de la Plaine — spuse baronul, care aflase de 
la oamenii săi numele stăpânului castelului — îi cunoaşteţi pe 
cei care au pătruns adineauri în casa dumneavoastră? 

— li cunosc, milord — răspunse rece cavalerul. 

— Cum adică?! Ştiţi că ticălosul care comandă această 
ceată de tâlhari este un proscris, un duşman al regelui, şi-i daţi 
adăpost? Ştiţi că vă expuneţi să fiţi pedepsit ca trădător? 


— Eu ştiu că acest castel şi pământul care-l înconjoară sunt 
proprietatea mea; ştiu că am dreptul să fac ce-mi place şi să 
primesc în castel pe cine vreau. lată, domnule, răspunsul meu: 
binevoiţi, aşadar, să plecaţi numaidecât dacă vreţi să evitaţi o 
luptă în care dumneavoastră nu veţi fi avantajaţi, deoarece 
dispun de o sută de oameni înarmaţi, iar săgețile mele sunt cele 
mai ascuţite din tot comitatul. Bună ziua, domnule! 

După ce sfârşi acest răspuns ironic, cavalerul părăsi 
meterezul. 

Baronul, care nu se simţea prea sprijinit de soldaţii săi ca să 
încerce un atac împotriva castelului, se hotărî, spumegând de 
mânie, cum ne putem lesne închipui, să se retragă împreună cu 
oamenii lui şi să se întoarcă la Nottingham. 

— Fii binevenit de mii de ori în casa pe care o datorez 
bunătăţii tale, dragul meu Robin Hood! spuse cavalerul, 
îmbrăţişându-şi oaspetele. Fii binevenit de mii de ori! 

— Mulţumesc, cavalere! răspunse Robin. Dar te rog nu mai 
vorbi de modestul serviciu pe care am avut mulţumirea să ţi-l 
fac. Prietenia ta l-a răsplătit de sute de ori, iar astăzi mă scapi 
de o adevărată primejdie. Spune-mi, îţi aduc un rănit şi aş vrea 
să-l îngrijeşti cu afecţiune. 

— Va fi socotit ca şi când ai fi tu însuţi, dragă Robin. 

— Acest vrednic băiat nu-ţi este necunoscut, cavalere — 
adăugă Robin. Este Micul-john, primul meu locotenent, cel mai 
drag şi cel mai credincios dintre tovarăşii mei. 

— Soţia mea şi Lila se vor ocupa de el — răspunse sir 
Richard — şi-l vor îngriji bine; de asta poţi fi liniştit. 

— Dacă vorbiţi de Micul-john, sau, mai bine zis, de cel mai 
mare John care a mânuit vreodată un ciomag — interveni 
Herbert — să ştiţi că a şi încăput pe mâinile unui priceput medic 
din York, care a sosit la noi de aseară. l-a şi legat rana şi l-a 
asigurat că o să se vindece foarte repede. 

— Domnul fie lăudat! spuse Robin Hood. Dragul meu John 
este în afară de primejdie. Acum cavalere — adăugă el — sunt 
cu totul al dumitale şi al familiei dumitale dragi. 

— Soţia mea şi Lila sunt nerăbdătoare să te vadă, dragă 
Robin — spuse cavalerul. Te-aşteptă în camera de alături. 

— Dragă tată — zise Herbert, râzând — i-am spus 
prietenului meu — şi vorbind astfel, tânărul îl arătă pe Will 
Roşcovanul — că sunt soţul fericit al celei mai frumoase femei 


din lume; şi ştii ce mi-a răspuns? Sir Richard şi Robin Hood 
schimbară un zâmbet. Mi-a spus — continuă Herbert — că el are 
o soţie a cărei uimitoare frumuseţe n-are pereche în lume. Daro 
s-o vadă pe Lila şi atunci... 

— Ah, dacă ai fi văzut-o pe Maud, n-ai vorbi aşa, tinere! Nu- 
i adevărat, Robin? 

— Nu mă-ndoiesc că Herbert o va găsi pe Maud foarte 
frumoasă — răspunse Robin, împăciuitor. 

— Fără îndoială, fără îndoială — zise Herbert — însă Lila 
este frumoasă ca o minune şi în ochii mei nu există femeie cu 
care s-o pot compara. 

Will  Roşcovanul îl asculta pe Herbert, încruntând 
sprâncenele. Bietul băiat se simţea niţel rănit în amorul lui 
propriu de soţ. Însă trebuie să recunoaştem că, de îndată ce Will 
a dat cu ochii de soţia lui Herbert, a scos un strigăt de 
admiraţie. Lila îşi ţinuse toate făgăduielile făcute din fragedă 
copilărie: frumoasa copilă pe care am văzut-o la mânăstirea 
Sfânta Maria devenise acum o femeie încântătoare. Înaltă, 
zveltă şi graţioasă ca o căprioară, Lila îşi întâmpină oaspeţii, cu 
ochii plecaţi şi cu un zâmbet divin pe buzele-i trandafirii. Ridică 
spre Robin Hood doi ochi albaştri mari şi sfioşi şi-i întinse mâna. 

— Salvatorul nostru nu este un străin pentru mine — spuse 
ea, cu o voce suavă. 

Robin Hood, mut de amiraţie, duse la buze mâna albă a 
Lilei. Herbert, care se strecurase lângă Robin, îi spuse atunci lui 
Will, cu, un zâmbet plin de mândră afecţiune: 

— Prietene Will, îţi prezint pe soţia mea... 

— Este foarte frumoasă... — rosti încet Will Roşcovanul — 
însă Maud... — adăugă el şi mai încet. 

Mai mult nu mai spuse, căci Robin Hood îi porunci din priviri 
să nu vadă nimic altceva dincolo de încântătoare soţie a lui 
Herbert. 

După un schimb reciproc de afectuoase complimente între 
soţia lui sir Richard şi oaspeţii săi, cavalerul îi lăsă pe Will şi pe 
fiul său de vorbă cu doamnele, iar el, trăgându-l deoparte pe 
Robin Hood, îi spuse: 

— Dragă Robin, vreau să-ţi dovedesc că nu există în lumea 
asta un om pe care să-l iubesc mai mult decât pe tine şi-ţi 
reînnoiesc dovada prieteniei mele pentru ca să poţi acţiona 
după cum vrei şi după cum ai plănuit. Vei fi aici în siguranţă 


atâta timp cât casa aceasta va putea să te apere, atâta timp cât 
pe metereze va fi un om în picioare, iar eu voi ţine piept, cu 
arma în mână, tuturor şerifilor din regat. Am poruncit să se 
închidă porţile şi să nu fie nimănui îngăduit să intre în castel, 
fără încuviințarea mea. Oamenii mei sunt pregătiţi şi gata să se 
împotrivească din răsputeri oricărui atac. Oamenii tăi se 
odihnesc, lasă-i să se bucure liniştiţi de o săptămână de fericire, 
iar între timp noi ne vom gândi ce hotărâre să iei. 

— Mă-nvoiesc cu plăcere să rămân aici câteva zile — 
răspunse Robin — dar cu o condiţie. 

— Care? 

— Oamenii mei veseli se vor înapoia mâine în pădurea 
Barnsdale; îi va însoţi Will Roşcovanul. El se va întoarce aici 
însoţit de draga lui Maud, de Marianne şi de soţia sărmanului 
John. 

Sir Richard primi bucuros propunerea lui Robin şi totul se 
aranjă spre deplina mulţumire a celor doi prieteni. 

Se scurseră cincisprezece zile foarte plăcute în castelul de 
la Plaine şi, la sfârşitul lor, Robin, Micul-john, complet vindecat, 
Will Roşcovanul şi incomparabila Maud, Marianne şi Winifred 
erau din nou sub frunzişul verde al copacilor din pădurea 
Barnsdale. 

...A doua zi după înapoierea la Nottingham, baronul Fitz 
Alwine plecă la Londra, obţinu o audienţă la rege şi-i povesti 
jalnica lui aventură. 

— Maiestatea voastră — spuse baronul — va găsi, desigur, 
foarte ciudat ca un cavaler căruia Robin Hood i-a cerut adăpost 
să refuze să mi-l predea pe vinovat, când i-am poruncit acest 
lucru în numele regelui. 

— Cum se poate? Un cavaler a dovedit atâta lipsă de 
respect faţă de suveranul său? strigă Hernic, mânios. 

— Da, sire, cavalerul Richard Gower de la Plaine a respins 
cererea mea întemeiată; mi-a răspuns că el este rege pe 
domeniile lui şi că puţin îi pasă de puterea maiestăţii voastre. 

După cum se vede, baronul minţea cu neruşinare pentru a 
obţine câştig de cauză. 

— Ei bine! zise regele. O să apreciem noi înşine îndrăzneala 
acestui netrebnic. Peste cincisprezece zile vom fi la Nottingham. 
Luaţi câţi oameni aveţi nevoie pentru a da lupta şi dacă o 
întâmplare nefericită nu ne va îngădui să vă întâlnim, procedaţi 


cum veţi crede de cuviinţă; puneţi mâna pe acest neîmblânzit 
Robin Hood, pe cavalerul Richard şi aruncaţi-i pe amândoi în 
cele mai întunecoase temnițe pe care le-aveţi; când vor fi puşi 
sub zăvoare, anunţaţi justiţia noastră. Vom chibzui atunci 
asupra a ceea ce ne rămâne de făcut. 

Baronul Fitz Alwine se supuse întocmai ordinului regal. 
Strânse o armată numeroasă şi se îndreptă în fruntea ei spre 
castelul lui sir Richard. Însă bietul baron n-a avut noroc, căci 
sosi la castel a doua zi după plecarea lui Robin Hood. Gândul de 
a-l urmări pe Robin până în adăpostul acestuia nu-i trecu o clipă 
prin minte bătrânului senior. O anumită amintire şi o anumită 
durere din pricina căreia plimbările pe cal îi mai căşunau 
necazuri îi temperau zelul în această privinţă. Neputând face 
altceva mai bun, îşi propuse să-l prindă pe sir Richard, dar cum 
un asalt asupra castelului era un lucru dificil de încercat şi 
primejdios de pus în practică, se hotări să recurgă la viclenie 
pentru a obţine un succes mai sigur. 

Baronul îşi răspândi oamenii, luă cu el numai vreo douăzeci 
de vlăjgani voinici şi se aşeză la pândă la o mică depărtare de 
castel. Aşteptarea a fost de scurtă durată; a doua zi de 
dimineaţă, sir Richard, fiul său şi câţiva servitori căzură în cursa 
nevăzută ce le fusese întinsă şi, cu toată apărarea lor vitejească, 
fură învinşi, legaţi, aşezaţi pe cai şi duşi la Nottingham. Un 
servitor al lui sir Richard putu să scape şi, deşi grav rănit de 
loviturile primite, reuşi să ducă stăpânei sale această veste 
tristă. 

Lady Gower, deznădăjduită, vroia să plece după soţul ei, 
dar Lila o făcu pe nefericita femeie să priceapă că intervenţia ei 
nu ar fi avut un rezultat favorabil pentru situaţia celor doi 
bărbaţi; ea o sfătui pe mama el să se adreseze lui Robin Hood. 
Numai el era în stare să judece sănătos situaţia lui sir Richard şi 
să acţioneze pentru eliberarea lui. Lady Gower ascultă 
rugămintea tinerei femei şi, fără a mai pierde o clipă, alese doi 
servitori credincioşi, încalecă şi se îndreptă în cea mai mare 
grabă spre pădurea Barnsdale. Un pădurar care rămăsese la 
castel fiind bolnav se simţi destul de în putere ca să-i slujească 
de călăuză până la copacul "Intâlnirii”. 

Printr-o întâmplare fericită Robin Hood era la post. 


— Dumnezeu să te binecuvânteze, Robin! strigă lady 
Gower, descălecând repede. Vin la dumneata cu o rugăminte, 
vin să-ţi cer încă o favoare. 

— Mă speriaţi, lady! Pentru Dumnezeu, ce s-a întâmplat? 
strigă Robin, în culmea uimirii. Spuneţi-mi ce doriţi, sunt gata să 
mă supun. 

— Ah, Robin! suspină sărmana femeie. Soţul şi fiul meu au 
fost prinşi de duşmanul dumitale, şeriful din Nottingham. Robin, 
scapă-mi soţul, scapă-mi copilul, opreşte-l pe ticăloşii care-i duc 
cu ei; nu sunt mulţi şi de-abia au părăsit castelul. 

— Liniştiţi-vă, doamnă — spuse Robin Hood — soţul vă va fi 
în curând redat. Nu uitaţi că sir Richard este cavaler şi, în 
această calitate, ţine de justiţia regatului. Oricare ar fi puterea 
baronului Fitz Alwine, ea nu-i îngăduie să omoare un nobil 
saxon. Lui sir Richard trebuie să i se facă proces, dacă vina care 
i se pune în cârcă este de natură să constituie obiectul unui 
proces.  Liniştiţi-vă,  uscaţi-vă lacrimile, soţul şi fiul 
dumneavoastră vă vor îmbrăţişa în curând. 

— Cerul să te-audă! strigă lady Gower, împreunându-şi 
mâinile. 

— Acum, doamnă, îngăduiţi-mi să vă dau un sfat: 
întoarceţi-vă la castel, ferecaţi toate porţile şi nu lăsaţi să intre 
nici un străin. Eu îmi voi aduna oamenii şi mă voi repezi în 
fruntea lor în urmărirea baronului de Nottingham. 

Lady Gower, îmbărbătată de cuvintele mângâietoare ale 
tânărului arcaş, se despărţi de el cu inima ceva mai uşoară. 
Robin Hood aduse la cunoştinţă oamenilor săi capturarea lui sir 
Richard şi dorinţa lui de a tăia calea şerifului; pădurarii scoaseră 
un strigăt, jumătate de indignare împotriva trădării baronului, 
jumătate de bucuria de a avea un nou prilej spre a-şi folosi arcul 
şi îşi făcură pregătirile în grabă şi cu mare veselie. 

Robin se aşeză în fruntea vitezei sale cete şi, însoţit de 
Micul-john, de Much şi de Will Roşcovanul, se repezi în urmărirea 
şerifului. După un marş lung şi obositor, ceata ajunse în oraşul 
Mansfeld, iar, acolo, Robin află de la un hangiu că, după ce se 
odihniseră, soldaţii baronului îşi continuaseră drumul spre 
Nottingham. Robin Hood îşi lăsă oamenii sub comanda lui Much 
şi a Micului-john ca să se răcorească, iar el, însoţit de Will, se 
înapoie în galopul vijelios al unui cal straşnic la copacul 
"Întâlnirii” din pădurea Sherwood. Ajuns la gura subteranei, 


Robin sună voios din corn; la această chemare atât de bine 
cunoscută, veniră în fugă vreo sută de pădurari. 

Robin luă cu el această nouă ceată şi o îndrumă în aşa fel, 
ca escorta baronului să se afle între cele două cete ale sale; căci 
oamenii lăsaţi la Barnsdale trebuiau să plece şi ei spre 
Nottingham, după un ceas de odihnă. Oamenii veseli ajunseră 
repede într-un loc destul de aproape de oraş şi, spre marea lor 
mulţumire, aflară că trupa şerifului încă nu trecuse. Robin alese 
o poziţie propice, ascunse o parte din oameni, iar restul îi aşeză 
de o parte şi de alta a drumului. 

Apariţia unei jumătăţi de duzină de soldaţi vesti că în 
curând urma să sosească şeriful şi armata lui de călăreţi. 
Pădurarii se pregătiră în tăcere să le facă o primire călduroasă. 
Cercetaşii trecură fără piedică pe lângă ceata care stătea la 
pândă, iar când fură destul de departe pentru ca trupa pe care o 
precedau să creadă că nu are nimic de temut, sunetul unui corn 
străbătu văzduhul şi o ploaie de săgeți salută rândul strâns al 
primilor soldaţi. Şeriful ordonă un popas şi trimise vreo treizeci 
de oameni să cerceteze tufişurile. Dar în felul acesta îi trimitea 
la pieire. Soldaţii, împărţiţi în două grupe, fură atacați din 
ambele părţi deodată şi siliţi să depună armele şi să ceară 
îndurare. 

Odată isprăvită această acţiune, oamenii veseli se aruncară 
asupra escortei baronului, care, bine înarmată şi iscusită în 
mânuirea armelor, se apără cu dârzenie. Robin şi oamenii lui se 
luptau ca să-l elibereze pe sir Richard şi pe fiul acestuia. La 
rândul lor, călăreţii veniţi de la Londra căutau să obţină răsplata 
făgăduită de rege celui care îl va înhăţa pe Robin Hood. Aşa că, 
de ambele părţi, lupta era furioasă şi crâncenă, iar victoria nesi- 
gură, când, deodată, strigătele unei a doua cete de pădurari 
vestiră că situaţia se schimbă cu totul. Era Micul-john, cu ceata 
lui, care, venind dinspre Barnsdale, se aruncă în încăierare cu o 
furie dezlănţuită. 

Vreo doisprezece arcaşi îi şi înconjuraseră pe sir Richard şi 
pe fiul său, le tăiaseră legăturile, le dăduseră arme şi, fără a se 
teme de primejdia la care se expuneau, se luptau corp la corp 
cu oamenii în armuri de fier sau îmbrăcaţi în cămăşi de zale. 

Nesocotit şi impetuos ca orice tânăr, Herbert, însoţit de 
câţiva oameni veseli, se năpustise chiar în mijlocul escortei 
baronului. Aproape un sfert de oră, curajosul copil ţinu piept 


călăreţilor, dar, copleşit de numărul lor, era gata-gata să 
plătească scump temerara-i imprudenţă, când un arcaş, fie 
pentru a-i veni în ajutor, fie pentru a grăbi sfârşitul luptei, îl ochi 
repede pe baron, îi străpunse gâtul cu o săgeată, îl dobori de pe 
cal şi-i tăie capul. Apoi, înfigând capul în vârful sabiei, îl ridică în 
aer strigând din răsputeri. 

— Câini normanzi, ia uitaţi-vă la şeful vostru! Priviţi pentru 
ultima oară mutra slută a semeţului vostru şerif şi aruncaţi 
armele dacă nu vreţi s-aveţi şi voi aceeaşi s... 

Dar pădurarul nu-şi sfârşi ultimul cuvânt: un normand îi 
crăpă ţeasta, care se rostogoli în ţărâna din drum. 

Moartea lordului Fitz Alwine îi sili pe normanzi să depună 
armele şi să ceară îndurare. Din ordinul lui Robin, o partea din 
oamenii veseli îi însoţi pe învinşi până la Nottingham, în timp ce, 
în fruntea cetei care rămase cu el, tânărul bărbat porunci să fie 
ridicaţi morţii, ajută răniții şi făcu să dispară urmele luptei. 

— Adio pentru totdeauna, om cu inimă de fier şi negrăit de 
crudă ! spuse Robin, privind cu dezgust cadavrul baronului. Te- 
ai întâlnit cu moartea şi o să-ţi primeşti răsplata pentru faptele 
tale urâte. Inima ţi-a fost lacomă şi nemiloasă, mâna ta s-a 
întins ca o molimă asupra nefericiţilor saxoni; ţi-ai chinuit 
vasalii, ţi-ai trădat regele, ţi-ai părăsit fiica, meriţi toate chinurile 
iadului! Sir Richard — spuse Robin, după ce trupul bătrânului 
senior fu ridicat de soldaţi şi dus spre Nottingham — iată o zi 
tristă. Te-am smuls din ghearele morţii, dar nu de la ruină, căci 
bunurile tale vor fi confiscate. Aş fi vrut, dragă Richard, să nu te 
fi cunoscut niciodată. 

— De ce? întrebă cavalerul, foarte mirat. 

— Pentru că şi fără ajutorul meu, ai fi reuşit, desigur, să-ţi 
plăteşti datoria către mânăstirea Sfânta Maria, iar recunoştinţa 
nu te-ar fi obligat să-mi faci un bine. Fără să vreau, eu sunt 
cauza nenorocirii tale: vei fi surghiunit, proscris din regat, casa 
ta va fi luată de un normand, scumpa ta familie va suferi şi 
toate astea din vina mea... Vezi şi tu, Richard, că prietenia mea 
este primejdioasă. 

— Dragul meu Robin — spuse cavalerul, cu nespusă 
blândeţe — soţia şi copiii mei trăiesc, tu eşti prietenul meu; ce- 
aş putea să regret? Dacă regele mă osândeşte, voi părăsi 
castelul părinţilor mei, cu desăvârşire sărac, dar fericit şi 


binecuvântând ceasul care m-a călăuzit lângă nobilul Robin 
Hood! 

Tânărul bărbat clătină încet din cap. 

— Să vorbim serios despre situaţia ta, dragă Richard — 
continuă el. Vestea despre cele întâmplate va ajunge la Londra, 
iar regele va fi necruţător. l-am atacat soldaţii, iar el te va sili să 
plăteşti înfrângerea, nu numai prin surghiun, ci printr-o moarte 
dezonorantă. Părăseşte-ţi casa, vino cu mine, îţi dau cuvântul 
meu de om că, atâta vreme cât un suflu de viaţă va ieşi de pe 
buzele mele, vei fi în siguranţă în paza oamenilor mei veseli. 

— Primesc, din toată inima propunerea ta generoasă, Robin 
Hood — răspunse sir Richard — o primesc cu bucurie şi 
recunoştinţă. Insă, înainte de a mă stabili în pădure, am să- 
ncerc, căci viitorul copiilor mei mi-o cere ca o datorie, să 
îmblânzesc mânia regelui. O sumă mare de bani îl va hotărî, 
poate, să cruţe viaţa unui nobil cavaler. 

Chiar în aceeaşi seară, sir Richard trimise un mesaj la 
Londra ca să ceară unui membru influent din familia sa să-l 
apere pe lângă rege. Curierul se întoarse de la Londra în galop 
şi-l anunţă pe stăpânul său că Henric al II-lea, foarte supărat de 
moartea baronului Fitz Alwine, trimisese la castelul cavalerului o 
companie întreagă alcătuită din soldaţii săi cei mai buni, cu 
porunca de a-l spânzura pe el şi pe fiul său de primul copac de 
pe drum. Comandantul acestei trupe era un normand fără avere 
care primise în dar din mâna regelui, pentru el şi pentru 
descendenţii lui până la ultima generaţie, castelul de la Plaine. 

Ruda lui sir Richard îi mai aducea la cunoştinţă con- 
damnatului că în comitatele Nottingham, Derby şi York se oferea 
o răsplată foarte mare omului destul de îndemânatic care ar fi 
fost în stare să pună mâna pe Robin Hood şi să-l predea viu sau 
mort unuia din cei trei şerifi. Sir Richard îl preveni de îndată pe 
Robin Hood de primejdia ce-i ameninţă viaţa şi-i anunţă sosirea 
lui neîntârziată în mijlocul alor săi. Ajutat de vasalii lui, cavalerul 
goli castelul de tot ce cuprindea şi-şi trimise mobilele, armele şi 
vesela la castelul din Barnsdale. Când ultimul furgon trecu podul 
mobil, sir Richard, soţia sa, Herbert şi Lila părăsiră călare 
scumpa lor locuinţă şi ajunseră fără piedici în pădurea verde. 

Când trupa trimisă de rege sosi în faţa castelului, porţile 
erau date de perete, iar încăperile cu desăvârşire pustii. Noul 
proprietar al domeniilor lui sir Richard se arătă foarte dezamăgit 


să găsească locul pustiu, însă cum el îşi petrecuse cea mai mare 
parte din viaţă luptând împotriva capriciilor soartei, se aranjă în 
aşa fel ca să nu sufere prea mult din pricina asta. În consecinţă, 
trimise înapoi soldaţii şi, spre marea disperare a vasalilor, se 
instală ca stăpân în castelul de la Plaine. 


Capitolul XII 


Se scurseră trei ani tihniţi de la evenimentele pe care le-am 
povestit. Ceata lui Robin Hood se mărise foarte mult, iar faima 
neînfricatului ei conducător se răspândise în toată Anglia. După 
moartea lui Henric al II-lea se urcase pe tron fiul său Richard, 
care, după ce irosise averea coroanei, plecase în cruciade, 
lăsând regența regatului în seama prinţului John, fratele său, un 
om destrăbălat, nespus de zgârcit şi foarte sărac cu duhul, ceea 
ce îl făcea incapabil să-şi ducă la îndeplinire obligaţiile ce-i 
fuseseră încredințate. 

Poporul, sărăcit în timpul domniei lui Henric al II-lea, ajunse 
la sapă de lemn în timpul lungii perioade cât a durat această 
sângeroasă regență. Robin Hood alina suferinţele săracilor din 
Nottinghamshire şi din Derbyshire, cu o generozitate nesecată, 
aşa că ajunsese idolul tuturor acestor năpăstuiţi. Dar dacă 
dădea săracilor, în schimb lua de la cei bogaţi, astfel că 
normanzii, preoţii şi călugării contribuiau din plin, spre marea lor 
disperare, la acţiunile frumoase ale nobilului proscris. 

Marianne continua să locuiască în pădure, iar cei doi soţi se 
iubeau ca în primele zile ale fericitei lor căsnicii. Timpul nu 
făcuse să scadă pasiunea lui William pentru încântătoarea lui 
soţie; în ochii credinciosului saxon, Maud îşi păstra neschimbată 
frumuseţea, asemenea unui diamant curat. Micul-john şi Much 
se mai felicitau şi acum pentru alegerea pe care o făcuseră 
luând de soţii, unul pe blânda Winifred, celălalt pe zburdalnica 
Barbara. Cât priveşte pe fraţii lui Will, nici ei n-aveau motive să 
se căiască de alegerea lor făcută în pripă. Erau fericiţi şi vedeau 
viaţa în roz. 

Inainte de a ne despărţi pentru totdeauna de două 
personaje care au jucat un rol important în povestirea noastră, 


să le facem o vizită prietenească la castelul Val, din valea râului 
Mansfeld. 

Allan Clare şi lady Chrislabel trăiau fericindu-se unul pe 
celălalt. Casa lor, construită în mare parte după indicaţiile 
cavalerului, era o minune de confort şi de bun gust. Un zid de 
copaci bătrâni împiedica orice privire indiscretă să pătrundă în 
grădină şi părea să pună o barieră de netrecut în jurul acestei 
locuinţe poetice. 

Copiii, frumoşi, cu chip suav, flori vii în această oază a 
dragostei, înviorau cu joaca lor gălăgioasă pacea tihnită ce 
domnea peste imensul domeniu. Glasul lor vesel trezea ecoul, 
iar paşii uşori ai picioruşelor lor abia lăsau urme pe nisipul 
aleilor din parc. Allan şi Christabel rămăseseră cu inima, cu 
sufletul şi cu chipul tânăr. Pentru ei, săptămâna avea durata 
unei zile, iar ziua trecea repede ca un ceas. 

Christabel nu-şi mai văzuse tatăl de la căsătoria ei cu Allan 
în mânăstirea din Linton, căci arţăgosul bătrân se încăpăţânase 
cu cruzime, respingând încercările de împăcare făcute şi de fiica 
lui şi de cavaler. Moartea baronului o afectă profund pe 
Christabel; dar cu cât i-ar fi fost durerea mai mare, dacă, 
pierzându-l pe toturatorul zilelor ei, ar fi pierdut şi un adevărat 
părinte! 

Allan manifestase intenţia de a-şi valorifica drepturile sale 
asupra baroniei şi comitatului Nottingham şi, după sfatul lui 
Robin, care îl povăţuia să grăbească această îndreptăţită 
pretenţie, tocmai se pregătea să se adreseze regelui, când află 
că prinţul John devenise proprietarul castelului din Nottingham, 
cu veniturile şi cu bunurile ce depindeau de el. Allan era prea 
mulţumit ca să-şi primejduiască pacea şi fericirea într-o luptă 
care, datorită superiorității adversarului său, putea să fie pe cât 
de periculoasă, pe atât de inutilă. Aşa că nu făcu nici un demers 
şi nici nu regretă pierderea acestei bogate moşteniri. 

Atacurile îndreptate de Robin Hood împotriva normanzilor şi 
a preoţilor deveniră atât de numeroase şi de dăunătoare pentru 
averea acestor persoane de vază, încât ajunseră să atragă 
atenţia marelui cancelar al Angliei, Longchamp, episcop de Ely. 
Episcopul se hotărî să pună capăt existenţei arcaşilor veseli şi 
pregăti în acest scop o expediţie de mari proporţii. Cinci sute de 
oameni, în fruntea cărora se afla prinţul John, sosiră la castelul 
din Nottingham şi făcură pregătiri pentru a pune mâna pe Robin 


Hood. Acesta, informat numaidecât de intenţiile respectabilei 
trupe, se mulţumi să zâmbească şi se pregăti, la rândul său, să-i 
zădărnicească încercările fără a-şi expune oamenii riscului unei 
lupte. 

Robin îşi ascunse ceata, îmbrăcă o duzină de pădurari în tot 
felul de haine şi-i trimise la castel, unde se înfăţişară ca să 
slujească drept călăuze pentru trupă, pe potecile atât de 
încâlcite ale pădurii. Propunerea lor fu primită cu toată graba de 
comandanții trupelor şi cum pădurea se întindea pe aproape 
treizeci de mile, este lesne de înţeles cât i-au ocolit şi i-au 
răsocolit călăuzele pe bieţii soldaţi. Ici trupa se înfunda în 
adâncul văilor, colo intra până la genunchi în apa mocirloasă a 
mlaştinilor sau, în sfârşit, răsfirată pe creste, bombănea cu dis- 
perare împotriva îndatoririlor de soldat, trimițând la toţi dracii pe 
marele cancelar al Angliei, pe Robin Hood şi ceata lui invizibilă, 
căci este de prisos să spunem că nici o haină de pădurar nu se 
ivi în zare. 

La căderea nopţii, soldaţii se găseau întotdeauna la şapte 
sau opt mile de castelul din Nottingham, unde trebuiau să 
ajungă negreşit, dacă nu voiau să înnopteze sub cerul liber. Se 
întorceau frânţi de oboseală, morţi de foame, fără să fi zărit 
ceva care să le poată dovedi prezenţa oamenilor veseli. Timp de 
două săptămâni aceste plimbări obositoare se repetară cu 
regularitate, iar rezultatul fu întotdeauna acelaşi. Prinţul John, 
chemat la Londra de plăcerile sale, abandonă partida şi se 
întoarse în capitală cu trupa. 

După doi ani de la această ultimă expediţie, Richard se 
întoarse în Anglia, iar prinţul John, care, pe bună dreptate, se 
temea de fratele său, îşi căută refugiu împotriva mâniei regelui 
între zidurile bătrânului castel din Nottingham. Richard Inimă de 
Leu, care aflase despre ticăloasa purtare a regentului, rămase la 
Londra doar trei zile, apoi, însoţit de o mică trupă, porni hotărât 
împotriva răzvrătitului. Castelul din Nottingham fu încercuit; 
după lupte care durară trei zile, fortăreaţa se predă fără condiţii 
dar prinţul John reuşi să fugă. In timp ce se lupta ca ultimul 
dintre soldaţi, Richard observă că o ceată de oameni voinici îi 
dădea ajutor şi că numai mulţumită sprijinului lor viguros 
izbutise să învingă. 

După luptă şi după ce se instală la castel, Richard ceru 
informaţii asupra acelor arcaşi iscusiţi care îi veniseră în ajutor, 


dar nimeni nu-i putu spune nimic, aşa că se văzu silit să se 
adreseze şerifului din Nottingham. Şeriful era acelaşi om căruia 
Robin Hood îi jucase festa ducându-l în pădure, unde îl pusese 
să-i plătească vizita cu trei sute de scuzi de aur. Sub înrâurirea 
acestei amintiri dureroase, şeriful îi spuse regelui că arcaşii de 
care maiestatea sa întreabă nu puteau fi, desigur, decât ai 
cumplitului Robin Hood. 

— Acest Robin Hood — adăugă hangiul, ranchiunos — este 
un ticălos înrăit, îşi hrăneşte ceata pe seama călătorilor, 
jefuieşte oamenii cumsecade, ucide cerbii regelui şi săvârşeşte 
zilnic tot soiul de nelegiuiri. 

Halbert Lindsay, fratele de lapte al frumoasei Maud, care 
avusese norocul să-şi păstreze funcţia de portar al castelului, se 
găsea, din întâmplare, lângă rege în timpul acestei convorbiri. 
Indemnat de un sentiment de recunoştinţă faţă de Robin şi de 
un avânt firesc unui caracter generos, îşi uită situaţia lui 
modestă şi, făcând un pas spre augustul interlocutor al şerifului, 
rosti cu toată convingerea: 

— Sire, Robin Hood este un saxon cinstit, un proscris 
nefericit. Dacă-i jefuieşte pe bogaţi de prisosul lor, o face ca să 
uşureze mizeria celor săraci. Din Nottinghamshire până în 
Yorkshire, numele lui Robin Hood este rostit cu respectul datorat 
unei veşnice recunoştinţe. 

— II cunoşti pe acest viteaz arcaş? îl întrebă regele pe 
Halbert. 

Intrebarea aceasta îl aduse la realitate: tânărul se roşi şi 
răspunse încurcat: 

— L-am văzut pe Robin Hood, dar mai demult şi eu nu fac 
decât să repet maiestăţii voastre vorbele frumoase pe care le 
spun săracii despre acela care nu-i lasă să moară de foame. 

— Haide, viteazul meu băiat — zise regele, zâmbind — 
ridică fruntea şi nu-ţi renega prietenul! Pe sfânta treime, dacă el 
se poartă aşa cum ne-ai povestit, atunci este un om a cărui 
prietenie trebuie să fie prețioasă. Mărturisesc că voi fi foarte 
fericit să-l văd pe acest proscris şi, pentru că m-a ajutat, n-o să 
se poată spune că Richard al Angliei s-a arătat nerecunoscător, 
chiar faţă de un proscris. Mâine de dimineaţă voi merge în 
pădurea Sherwood. 

Regele se ţinu de cuvânt: chiar a doua zi, însoţit de o 
escortă de cavaleri şi soldaţi şi călăuzit de şerif, care nu găsea 


plimbarea prea ispititoare, bătu potecile, drumurile, luminişurile 
bătrânei păduri; însă căutarea fu cu totul de prisos căci Robin 
Hood nu se arătă. Foarte nemulţumit de insuccesul încercării 
sale, Richard chemă un om care îndeplinea slujba de pădurar în 
pădurea Sherwood şi-l întrebă dacă ştie vreun mijloc ca să-l 
întâlnească pe şeful proscrişilor. 

— Maiestatea voastră poate să scotocească pădurea şi un 
an de zile — răspunse omul — că tot n-o să întâlnească nici 
măcar umbra vreunui proscris dacă umblă însoţit de escortă. 
Robin Hood se fereşte să se bată, pe cât este cu putinţă, nu de 
teamă, căci cunoaşte atât de bine pădurea încât nu-i e frică de 
nimic, nici chiar de un atac cu cinci-şase sute de oameni, dar o 
face din cumpătare şi din prudenţă. Dacă maiestatea voastră 
doreşte să-l vadă pe Robin Hood, să se îmbrace ca un călugăr, 
împreună cu patru sau cinci cavaleri, îmbrăcaţi şi ei la fel. Eu voi 
sluji drept călăuză maiestăţii voastre şi jur pe sfântul Dunstan că 
nimeni n-o să păţească nimic! Robin îi opreşte pe preoţi, îi 
găzduieşte, le ia banii, dar nu le face nici un rău. 

— Pe sfânta cruce, pădurarule, vorbele tale sunt de aur! 
zise râzând regele. Am să-ţi ascult sfatul tău iscusit. Rasa de 
călugăr n-o să-mi vină prea bine, dar n-are importanţă. Să mi se 
caute o rasă de călugăr! 

Nerăbdătorul monarh îmbrăcă repede veşminte de abate, 
alese patru cavaleri, care îşi puseră şi ei rase monahale şi, 
folosind o nouă stratagemă sugerată tot de pădurar, fură 
pregătiţi trei cai în aşa fel ca să se creadă că duc cu ei o 
comoară însemnată. Cam la trei mile depărtare de castel, 
pădurarul care slujea drept călăuză pretinşilor călugări se 
apropie de rege şi-i spuse: 

— Monseniore, priviţi acolo la marginea luminişului, iată-i: 
sunt Robin-Hood, Micul-john şi Will Roşcovanul, cei trei şefi ai 
cetei. 

— Prea bine — zise bucuros regele. Şi dând pinteni calului, 
Richard se făcu că ar vrea să fugă. 

Robin Hood ţâşni în drum, apucă animalul de dârlogi şi-l 
opri. 

— Cer iertare cu umilinţă, domnule abate — rosti el. 
Binevoiţi să vă opriţi o clipă şi să primiţi salutul meu de 
bunvenit. 


— Mirean păcătos! strigă Richard, căutând să imite vorbirea 
obişnuită a oamenilor bisericii. Cine eşti tu care-ţi îngădui să 
opreşti din drumul său un om cucernic care are de îndeplinit o 
misiune sacră? 

— Sunt un om de rând din această pădure — răspunse 
Robin Hood — iar tovarăşii mei trăiesc, ca şi mine, de pe urma 
vânătoarei şi datorită generozităţii cucernicilor membri ai sfintei 
biserici. 

— Pe viaţa mea, eşti un ticălos îndrăzneţ — răspunse 
regele, ascunzându-şi zâmbetul — dacă îndrăzneşti să-mi spui în 
faţă că îmi mănânci... că mănânci cerbii regelui şi că jefuleşti 
clerul. Pe sfântul Hubert! Cel puţin ai meritul că eşti sincer! 

— Sinceritatea este singura bogăţie a oamenilor care nu au 
nimic — răspunse Robin Hood — însă cei care au rente, domenii, 
monede de aur şi de argint pot să se lipsească de ea, căci n-ar 
şti ce să facă cu ea. Eu cred, nobile abate — continuă Robin, cu 
ironie — că şi dumneavoastră vă numărați în rândul prea 
fericiţilor de care vă vorbesc. De aceea îmi iau îngăduinţa să vă 
cer să veniţi în ajutorul nevoilor noastre modeste, în ajutorul 
mizeriei oamenilor săraci, care sunt prietenii şi oblăduiţii noştri. 
Prea adesea uitaţi, fraţi călugări, că în preajma bogatelor 
voastre locuinţe se află case de unde lipseşte pâinea şi, cu toate 
acestea, aveţi mai mult aur decât vă trebuie pentru a vă 
satisface tot ce vi se năzare. 

— Poate că-i adevărat ce spui, tinere — replică regele, 
aproape uitând că purta veşminte religioase — şi îmi place 
sinceritatea care ţi se citeşte pe faţă. Pari mai cinstit decât eşti 
în realitate; de aceea, pentru chipul tău de om cumsecade şi din 
dragoste faţă de mila creştinească, îţi dăruiesc toţi banii pe care 
îi am acum la mine , patruzeci de monede de aur. Îmi pare rău 
că n-am mai mult, însă, după cum ştii, desigur, regele locuieşte 
de câteva zile în castelul Nottingham şi aproape că mi-a golit 
buzunarele. Aşadar, ia banii aceştia şi foloseşte-te de ei, pentru 
că îmi place înfăţişarea şi feţele hotărite ale voinicilor tăi 
tovarăşi. 

Sfârşind aceste cuvinte, regele îi întinse lui Robin Hood un 
săculeţ de piele cu patruzeci de piese de aur. 

— Dumneavoastră sunteţi o pasăre rară printre preoţi, 
messire abate — spuse râzând Robin — şi dacă n-aş fi jurat să-i 
storc, mai mult sau mai puţin, pe toţi membrii sfintei biserici, aş 


refuza să primesc ofranda dumneavoastră atât de generoasă; 
totuşi nu se va putea spune că aţi avut prea mult de suferit 
trecând prin pădurea Sherwood. Escorta şi caii dumneavoastră 
vor trece în deplină libertate şi, pe deasupra, îmi veţi îngădui să 
nu primesc decât douăzeci de monede de aur. 

— Pădurare, te porţi ca un adevărat nobil — răspunse 
Richard, părând mişcat de curtenia lui Robin — şi-mi voi face o 
plăcere să-i vorbesc despre tine suveranului nostru. Maiestatea 
sa te cunoaşte puţin, căci mi-a spus să te salut din partea sa, 
dacă voi avea norocul să te întâlnesc. Intre noi fie vorba, cred că 
regelui Richard, căruia îi place vitejia oriunde ar întâlni-o, nu i-ar 
fi cu supărare să-i mulţumească prin viu grai viteazului arcaş 
care l-a ajutat să deschidă porţile castelului din Nottingham şi 
să-l întrebe de ce a dispărut îndată după bătălie, împreună cu 
vitejii lui tovarăşi. 

— Dacă aş avea vreodată fericirea să mă aflu în faţa 
maiestăţii sale, n-aş şovăi să-i răspund pe loc la această 
întrebare, însă, deocamdată, să vorbim despre altceva, domnule 
abate. Il iubesc mult pe regele Richard, pentru că este englez 
trup şi suflet, deşi prin legături de sânge aparţine unei familii 
normande. Aici, noi toţi, preoţi sau laici, suntem slujitorii 
credincioşi ai maiestăţii sale şi dacă aţi binevoi să primiţi, vom 
bea împreună, domnule abate, în sănătatea nobilului Richard. 
Pădurea Sherwood ştie să fie ospitalieră fără nici o plată atunci 
când primeşte sub bătrânii săi copaci inimi saxone şi preoţi 
generoşi. 

— Primesc cu plăcere binevoitoarea ta invitaţie, Robin Hood 
— răspunse regele — şi sunt gata să te urmez oriunde vei vrea 
să mă duci. 

— Vă mulţumesc pentru această încredere, bunule călugăr 
— spuse Robin — îndemnând calul pe care sta Richard s-o 
apuce pe poteca ce ducea la copacul "Intâlnirii". 

Micul-john, Will Roşcovanul şi cei patru cavaleri travestiţi în 
călugări veneau în urma regelui, care era precedat de Robin. 
Abia pătrunse mica trupă pe cărare, când un cerb înspăimântat 
de zgomot le tăie drumul fulgerător, dar, mai iute decât 
sărmanul animal, săgeata lui Robin îi străpunse coasta, lovindu-l 
de moarte. 

— Straşnică lovitură! Straşnică lovitură! strigă regele 
încântat. 


— Lovitura nu este deloc nemaipomenită, domnule abate — 
spuse Robin, privindu-l pe Richard, oarecum mirat — toţi 
oamenii mei, dar toţi, pot omori un cerb aşa cum am făcut-o eu, 
chiar soţia mea ştie să tragă cu arcul şi vădeşte iscusinţă în 
încercări care sunt mult mai presus decât umila ispravă pe care 
am săvârşit-o eu sub ochii dumneavoastră. 

— Soţia ta? întrebă regele. Ai o soţie? Pe sfânta liturghie! 
Sunt curios s-o cunosc pe aceea care împarte cu tine primejdiile 
aventuroasei taie cariere. 

— Soţia mea, messire abate, nu este singura din sexul ei 
care preferă o inimă credincioasă şi o locuinţă în sălbăticie unei 
dragoste înşelătoare şi luxului vieţii de la oraş. 

— Am să-ţi prezint pe soţia mea, domnule abate! strigă Will 
Roşcovanul. Şi dacă nu vei recunoaşte că frumuseţea ei este 
vrednică de un tron, ai să-mi dai voie să-ţi spun că eşti ori orb, 
ori că ai gusturi dintre cela mai proaste. 

— Pe sfântul Dunstar! exclamă Richard. Are dreptate lumea 
că v-a poreclit oamenii veseli; nimic nu vă lipseşte aici, aveţi de 
toate: femei frumoase, vânat regal, verdeață proaspătă, 
libertate deplină. 

— De aceea suntem şi foarte fericiţi, messire — răspunse 
Robin, râzând. 

Grupul ajunse curând în poiană, unde masa pusă îşi aştepta 
oaspeţii. Şi masa aceasta înbelşugată, cu vânat plăcut mirositor, 
stârni cunoscuta poftă de mâncare a lui Richard Inimă de Leu. 

— Pe conştiinţa mamei mele! strigă regele (să ne grăbim să 
spunem că doamna Eleonora avea atât de puţină conştiinţă, că 
era curată glumă s-o invoci). lată o cină cu adevărat regească! 
Apoi regele luă loc la masă şi începu să înfulece cu o poftă 
grozavă. Spre sfârşitul mesei, Richard se adresă gazdei: M-ai 
făcut curios şi doresc să le cunosc pe frumoasele femei care 
trăiesc pe întinsul tău domeniu; prezintă-mi-le, sunt curios să 
văd dacă sunt vrednice să împodobească nobila curte a regelui 
Angliei, cum îmi dădea de înţeles tovarăşul acela al tău cu părul 
roşu. 

Robin îl trimise pe Will să le aducă pe frumoasele nimfe ale 
pădurii şi porunci oamenilor să pregătească jocurile pe care le 
practicau în timpul zilelor de odihnă. 

— Oamenii mei vor încerca să vă distreze puţin, — domnule 
abate — spuse Robin, aşezându-se lângă rege — şi veţi vedea 


că plăcerile noastre şi felul oarecum neobişnuit al traiului nostru 
nu au într-însele nimic care să merite a fi osândit şi atunci când 
vă veţi găsi în apropierea bunului rege Richard, să-i spuneţi, vă 
cer aceasta ca o favoare, că oamenii veseli din pădurea 
Sherwood nu sunt nici de temut pentru saxonii de treabă, nici 
răi faţă de cei care împărtăşesc necazurile de neînlăturat ale 
vieţii lor aspre. 

— Fii liniştit, cinstite pădurar, maiestatea sa va fi tot atât de 
bine informată de ceea ce se petrece aici, ca şi cum ea însăşi ar 
fi stat la masa ta, în locul meu. 

— Messire, dumneavoastră sunteţi cel mai curtenitor abate 
pe care l-am întâlnit vreodată şi sunt foarte fericit că am avut 
plăcerea să vă tratez ca pe un frate. Acum binevoiţi să urmăriţi 
arcaşii mei. Nimeni nu-i întrece în dibăcie şi ca să vă distreze, nu 
mă-ndoiesc că vor face azi minuni. 

Oamenii lui Robin începură să tragă cu arcul, dovedind o 
mână atât de sigură şi un ochi atât de straşnic, încât regele îi 
felicită cu sinceră uimire. Exerciţiul dura de vreo jumătate de 
oră, când apăru Will Roşcovanul, aducând cu el pe Marianne şi 
pe Maud, îmbrăcate în costume de amazoană, croit din stofă 
verde de Lincoln şi purtând şi una şi cealaltă, un arc şi o tolbă cu 
săgeți. În spatele celor trei veneau Barbara, Winifred, dalba Lila 
şi frumoasele soţii ale tinerilor Gamwell. 

Regele deschise ochii mari, plini de uimire şi contemplă 
fără să scoată un cuvânt chipurile încântătoare ce se roşeau sub 
privirea lui. 

— Domnule abate — spuse Robin, luând mâna Mariannei — 
vă prezint pe regina inimii mele, iubita mea soţie. 

— Poţi să adaugi, fără să greşeşti, regina oamenilor tăi 
veseli, viteazul meu Robin! strigă regele. Şi ai dreptate să fii 
mândru că insufli o dragoste gingaşă unei fiinţe atât de 
încântătoare! Scumpă doamnă — continuă regele — daţi-mi voie 
să salut în persoana dumneavoastră pe regina pădurii Sherwood 
şi să vă aduc omagiul unui supus credincios. 

Zicând acestea, regele puse un genunchi în pământ, luă 
mâna albă a Mariannei şi o sărută cu respect. 

— Daţi dovadă de o mare curtenie, domnule abate — spuse 
Marianne, cu modestie — dar binevoiţi a vă aduce aminte, vă 
rog, că unui om cu rangul sacru al dumneavoastră nu se cade să 


se încline astfel dinaintea unei femei; această expresie de 
umilinţă şi respect se cuvine să o aduceţi doar lui Dumnezeu. 

— lată o dojană plină de învăţăminte din partea soţiei unui 
simplu pădurar — murmură regele, reluându-şi locul sub copacul 
"Întâlnirii". 

— Domnule abate, iat-o pe soția mea! strigă Will, trăgând-o 
de mână pe Maud către rege. 

Regele se uită la Maud şi spuse zâmbind. 

— Această frumoasă persoană este desigur doamna care 
va face cinste în palatul unui rege? 

— Da, messire — încuviinţă Will: 

— Ei bine, prietene, sunt de aceeaşi părere cu tine şi, dacă 
îmi dai voie, voi săruta frumoşii obraji ai aceleia care ţi-este 
dragă — spuse regele. 

William zâmbi, iar regele luă acest zâmbet drept o 
încuviinţare şi o sărută galant pe tânăra femeie. 

— Daţi-mi voie să vă spun un cuvânt la ureche, domnule 
abate — zise Will, apropiindu-se de rege, care se învoi cu 
bunăvoință la cererea tânărului. Sunteţi un om de gust — 
continuă Will — iar în pădurea Sherwood nu veţi mai avea de ce 
vă teme. Începând de azi, vă făgăduiesc o primire cordială ori 
de câte ori o întâmplare fericită vă va aduce în mijlocul nostru. 

— Îţi mulţumesc pentru amabilitatea ta, dragul meu — 
replică vesel regele. Ah, ah, dar ce mai văd?! strigă Richard, cu 
ochii la surorile lui Will, care însoţite de Lila, se înfăţişară 
dinaintea lui. Într-adevăr, băieţi, driadele voastre sunt adevărate 
zâne. Regele luă mâna tinerei Lila. Pe maica Domnului! 
murmură el. N-aş fi crezut să existe pe lume altă femeie mai 
frumoasă decât dulcea mea Berengere, dar, pe sufletul meu, 
sunt silit să recunosc că această copilă îi este deopotrivă şi în 
candoare şi în frumuseţe. Micuța mea — spuse regele, 
strângând mâna fetei — ai ales o viaţă foarte aspră, cu 
desăvârşire lipsită de plăcerile vârstei tale. Nu ţi-e teamă, 
sărmană copilă, că furtunile din pădure vor nimici viaţa ta 
plăpândă, cum nimicesc florile fragede? 

— Părinte — răspunse Lila cu blândeţe — vântul se ia la 
întrecere cu puterea copăceilor şi el îi cruţă pe cei mai slabi. Aici 
sunt fericită: o fiinţă care mi-e dragă locuieşte în bătrânul codru 
şi alături de ea nu ştiu ce înseamnă durerea. 


— Ai dreptate să-ţi mărturiseşti dragostea dacă omul pe 
care-l iubeşti este demn de tine, dulce copilă — răspunse 
Richard. 

— Este demn, părinte, de o dragoste şi mai mare decât cea 
pe care i-o port — răspunse Lila — şi totuşi îl iubesc cu toată 
dragostea cu care sunt în stare să iubesc. 

Tânăra femeie se roşi când isprăvi de vorbit; ochii mari, 
albaştri ai lui Richard o priveau cu atâta ardoare, încât, cuprinsă 
de o nelămurită teamă, Lila îşi trase binişor mâna din mâna 
regelui şi se duse lângă Marianne. 

— Îţi mărturisesc, jupâne Robin — spuse regele — că în 
toată Europa nu există o singură curte care să se poată lăuda că 
reuneşte în jurul tronului atâtea femei tinere şi frumoase câte 
văd în jurul nostru. Am văzut femei din fel şi fel de ţări, dar 
nicăieri n-am întâlnit frumuseţea calmă şi suavă a femeilor 
saxone. 

— Sunt fericit să vă aud vorbind astfel, domniile abate — 
replică Robin — îmi dovediţi, o dată mai mult, că în vinele 
dumneavoastră curge sânge englez. Eu nu pot să-mi dau 
părerea într-o chestiune atât de gingaşă, pentru că am călătorit 
puţin şi, în afară de Derbyshire şi Yorkshire, nu cunosc altceva. 
Cu toate acestea, mă simt îndemnat să spun ca şi 
dumneavoastră că femeile saxone sunt cele mai frumoase femei 
din lume. 

— Nu încape îndoială că sunt cele mai frumoase femei din 
lume — interveni Will, cu hotărâre. Eu am străbătut o mare 
parte din regatul Franţei şi pot să spun sus şi tare că n-am găsit 
o singură domnişoară sau doamnă care să poată fi comparată 
cu Maud. Maud este idealul frumuseţii engleze, asta-i părerea 
mea! 

— Ai fost în serviciul regelui? întrebă Richard, privindu-l cu 
luare-aminte pe tânărul bărbat. 

— Da, messire — răspunse William — am fost în serviciul 
regelui Henric în Acvitania, în Poitou, la Harfleur, la Evreux, la 
Beauvais, la Rouen şi în alte multe cetăţi. 

— Ohoho! exclamă regele, întorcând capul de teamă ca nu 
cumva Will, în cele din urmă, să-l recunoască. Robin Hood — 
continuă el — oamenii dumitale se pregătesc să reînceapă 
jocurile; mi-ar plăcea să asist la noi exerciţii. 


— Va fi după voia dumneavoastră, messire; am să vă arăt 
cum fac ca să deprind mâna arcaşilor mei. Much! strigă Robin. 
Zi să pună pe nuielele de tragere la ţintă nişte coroniţe de 
trandafiri. 

Much execută ordinul şi, curând, vârful fiecărei nuiele apăru 
perpendicular din cercul împodobit cu flori. 

— Acum, băieţi, ochiţi nuiaua! strigă Robin. Cel care nu va 
nimeri ţinta îmi va dărui o săgeată bună şi va primi o palmă. Fiţi 
atenţi, căci, pe Maica Domnului, nu-i voi cruța pe neghiobi; se- 
nţelege de la sine că trag şi eu cu voi şi că, în caz că nu voi 
nimeri, voi îndura aceeaşi pedeapsă. 

Mai mulţi pădurari dădură greş şi primiră cu seninătate câte 
o palmă zdravănă. Robin Hood sfărâmă nuiaua în bucățele; alta 
fu pusă în locul ei; Will şi Micul-john dădură greş şi, în mijlocul 
hohotelor de râs, îşi primiră plata pentru neîndemânarea lor. 
Robin trase ultima lovitură, dar, dorind să arate falsului abate 
că, în asemenea caz, nu se face nici o deosebire între el şi 
oamenii lui, greşi dinadins ţinta. 

— Ah, ah! exclamă uimit un pădurar. V-aţi abătut de la 
ţintă, jupâne! 

— E adevărat, pe legea mea, şi-mi merit pedeapsa! Care 
dintre voi vrea să-mi mângâie obrazul? Tu, Micule-john, tu eşti 
cel mai puternic dintre noi şi ai să ştii să loveşti zdravăn. 

— Nici nu mă gândesc — răspunse John — sarcina asta mi-e 
atât de neplăcută, încât, ca s-o îndeplinesc, ar trebui să mă cert 
pentru totdeauna cu mâna dreaptă. 

— Ei bine, Will, mă adresez ţie. 

— Mulţumesc, Robin, refuz din toată inima să-ţi fac această 
plăcere. 

— Şi eu refuz — spuse Much. 

— Şi eu! strigă un om. 

— Şi noi la fel! strigară pădurarii într-un glas. 

— Toate astea-s copilării, e caraghios... — spuse Robin, cu 
severitate. Eu n-am şovăit să-i pedepsesc pe cei care au greşit, 
voi trebuie să faceţi la fel şi cu aceeaşi asprime. Pentru că nici 
unul din oamenii mei nu îndrăzneşte să ridice mâna asupra 
mea, vă revine dumneavoastră, domnule abate, sarcina să 
rezolvaţi această problemă. lată cea mai bună săgeată a mea şi 
acum, messire, vă rog să mă serviţi la fel de generos, cum mi- 
am servit eu arcaşii neîndemânatici. 


— Nu îndrăznesc să iau asupra mea obligaţia de a te 
satisface, dragă Robin — răspunse regele, râzând — căci am 
mână grea şi lovesc cam tare. 

— Nu sunt nici sensibil, nici delicat, domnule abate; loviți 
cum vă place! 

— Vrei neapărat? întrebă regele, dezvelindu-şi un braţ 
musculos. Ei bine, fie, vei fi servit după cum doreşti! 

Lovitura fu atât de puternică, încât Robin căzu pe spate, 
dar se ridică numaidecâăt. 

— Mărturisesc în faţa lui Dumnezeu — spuse el, surâzând şi 
cu chipul împurpurat — că sunteţi cel mai zdravăn călugăr din 
vesela Anglie. Braţul dumneavoastră are mai multă forţă decât 
este necesar pentru liniştea unui om care îndeplineşte o misiune 
cucernică, şi-mi pun capul rămăşag (el este prețuit la patru sute 
de scuzi de aur) că vă pricepeţi mai bine să ţineţi în mână un 
arc sau să vă folosiţi de ciomag decât să duceţi crucea. 

— Tot ce se poate — răspunse regele, râzând — şi să mai 
adăugăm, dacă vrei, să mânuiesc o spadă, o lance sau un scut. 

— Vorba şi felul dumneavoastră de a fi dovedesc mai 
degrabă un om obişnuit cu viaţa aventuroasă a unui soldat 
decât un servitor al preasfintei biserici — răspunse Robin, 
cercetându-l pe rege cu luare-aminte. Aş vrea tare mult să ştiu 
cine sunteţi, căci îmi trec prin cap nişte gânduri foarte ciudate. 

— Alungă-ţi gândurile acestea, Robin Hood şi nu căuta să 
afli dacă sunt sau nu omul care se înfăţişează înaintea ta — 
răspunse repede regele. 

Cavalerul Richard de la Plaine, care lipsea încă de 
dimineaţă, sosi tocmai atunci şi se apropie de Robin. Zărindu-l 
pe rege, cavalerul tresări, căci îl cunoştea prea bine pe suveran. 
El se uită la Robin, dar acesta părea că n-are habar de rangul 
înalt al oaspetelui său. 

— II cunoşti pe cel ce poartă veşmânt de călugăr superior? 
întrebă sir Richard, în şoaptă. 

— Nu — răspunse Robin — dar cred că am descoperit abia 
de câteva minute că părul acesta roşu şi ochii mari albaştri nu 
pot fi decât ai unui singur om în lumea asta... 

— Richard Inimă de Leu, regele Angliei! strigă cavalerul 
fără să vrea. 

— Ah, Ah! exclamă falsul călugăr, apropiindu-se. Robin 
Hood şi sir Richard căzură în genunchi. 


— Recunosc acum chipul august al suveranului meu — 
spuse şeful proscrişilor — este chipul bunului nostru rege 
Richard al Angliei. Dumnezeu să ocrotească pe viteaza sa 
maiestate! Un zâmbet binevoitor înflori pe faţa regelui. Sire — 
continuă Robin, rămânând în aceeaşi atitudine umilă — acum 
maiestatea voastră ştie cine suntem: nişte proscrişi alungaţi din 
casa părinţilor noştri de o împilare nedreaptă şi crudă. Săraci şi 
fără adăpost, am căutat un refugiu în singurătatea pădurii. Am 
trăit din vânătoare, din pomeni, cerute, desigur, dar fără 
violenţă şi folosind cea mai desăvârşită curtenie; ni se dădea de 
voie sau de nevoie, dar noi nu luam fără să fim pe deplin 
încredinţaţi că cel care se împotrivea să vină în ajutorul mizeriei 
noastre avea în punga de la brâu putinţa să răscumpere un 
cavaler. Sire, implor maiestăţii voastre iertarea pentru tovarăşii 
mei şi pentru şeful lor. 

— Ridică-te, Robin Hood — răspunse regele, cu bunătate — 
şi spune-mi ce te-a făcut să-mi dai ajutor cu vitejii tăi arcaşi 
atunci când am atacat baronia din Nottingham? 

— Sire — răspunse Robin Hood, care, deşi se supuse 
ordinului regelui, sta totuşi plecat cu respect în faţa lui — 
maiestatea voastră este idolul inimilor cu adevărat engleze. 
Faptele voastre, atât de vrednice de respectul tuturor, v-au 
făcut să câştigaţi deosebita faimă de cel mai viteaz dintre viteji, 
bărbat cu inima de leu, care, ca un cavaler viteaz, triumfa cu 
arma în mână împotriva duşmanilor săi şi-şi întinde ocrotirea 
generoasă peste cei năpăstuiţi. Prinţul John merita dizgraţia 
maiestăţii voastre şi, când am aflat că regele meu se află în faţa 
zidurilor castelului din Nottingham, m-am aşezat sub ordinele 
sale. Când maiestatea voastră a cucerit castelul care slujea 
drept refugiu prinţului răzvrătit, misiunea mea, odată 
îndeplinită, m-am retras fără să spun un cuvânt, deoarece 
conştiinţa că-mi slujisem cu loialitate regele mă mulțumea pe 
deplin. 

— Îți mulţumesc din inimă pentru sinceritatea ta, Robin 
Hood — răspunse regele — şi dragostea pe care mi-o porţi îmi 
este negrăit de plăcută. Vorbeşti şi te porţi ca un om cinstit; 
sunt mulţumit şi-ţi acord iertare deplină pentru oamenii veseli 
din pădurea Sherwood. Ai ţinut în mâinile tale o putere foarte 
mare, aceea de-a face rău şi n-ai dat curs acestei puteri 
primejdioase. Ai ajutat pe cei nevoiaşi şi sunt mulţi în comitatul 


Nottingham. N-ai încasat contribuţii curtenitoare decât de la 
normanzii bogaţi şi asta ca să îndestulezi nevoile cetei tale. Iți 
iert greşelile; ele au fost urmările fireşti ale unei situaţii cu totul 
excepţionale: însă, pentru că legile pădurii au fost încălcate, 
pentru că principii bisericii şi seniorii suzerani s-au găsit în 
situaţia de a lăsa în mâinile tale câteva fărâme din uriaşele lor 
averi, iertarea ta cere un act întocmit cu toate formele ca să 
poţi trăi de aci înainte la adăpost de orice învinuire şi de orice 
urmărire. Mâine, în prezenţa cavalerilor mei, voi proclama 
anularea actului prin care ai fost proscris şi care te punea mai 
jos decât cel din urmă iobag din regat. lţi redau, ţie şi tuturor 
celor care au împărţit cu tine viaţa ta aventuroasă, drepturile şi 
privilegiile de oameni liberi. Am zis şi jur să-mi ţin cuvântul, prin 
graţia lui Dumnezeu atotputernicul! 

— Trăiască Richard Inimă de Leu! strigară cavalerii într-un 
glas. 

— Sfânta Fecioară s-o ocrotească veşnic pe maiestatea 
voastră! spuse Robin Hood, cu vocea înăbușită de emoție şi, 
punând un genunchi în pământ, sărută respectuos mâna 
generosului principe. 

După ce îndeplini acest act de recunoştinţă, Robin se ridică, 
sună din corn, iar oamenii veseli, ocupați fiecare cu câte o 
treabă, unii trăgând la ţintă cu arcul, alţii exersându-se în 
mânuirea ciomagului, îşi părăsiră îndeletnicirile şi se adunară în 
jurul tânărului lor şef. 

— Bravii mei tovarăşi — începu Robin — puneţi cu toţii un 
genunchi în pământ şi descoperiţi-vă: vă aflaţi în faţa 
suveranului nostru legitim, preaiubitul rege al Angliei vesele, 
Richard Inimă de Leu! Salutaţi-l cu respect pe nobilul nostru 
stăpân şi senior! Proscrişii se supuseră ordinului lui Robin şi, în 
timp ce întreaga ceată îngenunchia cu umilinţă, Robin aduse la 
cunoştinţa tuturor clemenţa suveranului. Şi acum — adăugă 
tânărul bărbat — faceţi să răsune bătrânul codru de strigătele 
voastre de bucurie! Pentru noi, băieţi, s-a născut o zi mare: 
sunteţi liberi prin graţia lui Dumnezeu şi a nobilului Richard! 

Oamenii veseli n-au mai avut nevoie de un nou îndemn ca 
să-şi arate bucuria lor lăuntrică: scoaseră un ura atât de 
puternic, încât nu-i de mirare dacă s-a auzit până la vreo două 
mile de copacul "Întâlnirii”. După ce larma se potoli, Richard al 


Angliei îl pofti pe Robin să-l însoţească la castelul din 
Nottingham, împreună cu întreaga ceată. 

— Sire — răspunse Robin — măgulitoarea dorinţa pe care 
şi-a manifestat-o maiestatea voastră îmi umple inima de o 
negrăită bucurie. Sunt cu trup şi suflet al suveranului meu şi, 
dacă ar binevoi să-mi îngăduie, aş alege dintre oamenii mei o 
sută patruzeci de arcaşi, care, cu un devotament desăvârşit, vor 
fi umilii slujitori ai maiestăţii voastre. 

Regele, la fel de măgulit pe cât era de surprins de modesta 
purtare a viteazului proscris, îi mulţumi din inimă lui Robin Hood 
şi, invitându-l să-şi trimită din nou oamenii la exerciţiile 
întrerupte pentru o clipă, luă o cupă de pe masă, o umplu ochi şi 
o sorbi dintr-o înghiţitură; apoi spuse cu o ciudată veselie 
familiară: 

— Şi-acum, prietene Robin, spune-mi, te rog, cine este 
uriaşul acela; căci mi-ar fi foarte greu să-l numesc altfel pe 
uriaşul flăcău pe care natura l-a înzestrat cu un chip atât de 
cinstit. Pe sufletul meu, până azi am crezut că sunt un om foarte 
înalt, dar văd acum că, dacă m-aş aşeza alături de vlăjganul 
acesta, aş semăna cu un pui pricăjit. Ce braţe! Ce picioare! Câtă 
vigoare! Omul acesta este admirabil croit! 

— Este şi admirabil de bun, sire — răspunse Robin — şi are 
o putere nemaipomenită: el singur ar putea să ţină în loco 
armată, dar la auzul unei poveşti triste se înduioşează ca un 
copil. Omul care are onoarea să atragă atenţia maiestăţii 
voastre este fratele meu, tovarăşul meu, cel mai bun prieten al 
meu; are o inimă de aur, o inimă credincioasă ca oţelul sabiei 
sale neînvinse. Mânuieşte ciomagul cu atâta îndemânare, încât 
n-a fost biruit niciodată; pe deasupra, este cel mai dibaci arcaş 
din toată ţara şi cel mai viteaz băiat din toată lumea. 

— lată, Robin, laude care, cu adevărat, îmi sună dulce când 
le aud — spuse regele — căci cel care ţi le insuflă merită să fie 
prietenul tău. Vreau să-i vorbesc acestui cinstit bărbat. Cum îl 
cheamă? 

— John Naylor, sire, însă noi îi spunem Micul-Jjohn, ţinând 
seama de înălţimea lui modestă. 

— Hei, frumosule copac din pădure, turn al Babilonului, 
băiatul meu, ia vino lângă mine, vreau să te privesc de aproape 
— zise regele râzând. 


John se apropie cu capul descoperit, şi, calm şi sigur de 
sine, aşteptă ordinele lui Richard. Regele puse tânărului câteva 
întrebări privitoare la puterea extraordinară a muşchilor săi, 
încercă să se lupte cu el, dar fu învins cu tot respectul de uriaşul 
său partener. După această încercare, regele se amestecă în 
jocurile, în exerciţiile oamenilor veseli atât de firesc, de parcă ar 
fi fost unul dintre tovarăşii lor. La sfârşit declară că de multă 
vreme nu petrecuse o zi atât de plăcută. In noaptea aceea, 
regele Angliei dormi păzit de proscrişii din pădurea Sherwood, 
iar a doua zi de dimineaţă, după ce făcu cinste unei mese 
îmbelşugate, se pregăti să se reîntoarcă la Nottingham. 

— Viteazul meu Robin — spuse prinţul — ai putea să-mi dai 
nişte haine la fel cu cele pe care le poartă oamenii tăi? 

— Da, sire. 

— Ei bine, porunceşte să ni se aducă, mie şi cavalerilor mei, 
câte un veşmânt asemănător cu al tău. La intrarea în 
Nottingham o să ne distrăm puţin. Oamenii din serviciul nostru 
sunt grozav de zeloşi când simt în apropiere un superior care le 
poate supraveghea purtarea, de aceea nu mă-ndoiesc că 
viteazul şerif şi neînfricaţii lui soldaţi ne vor face dovada vitejiei 
lor de neînfrânt. 

Regele şi cavalerii se îmbrăcară cu hainele alese de Robin 
şi, după un sărut curtenitor dat Mariannei în numele tuturor 
oamenilor, Richard, înconjurat de cavalerii săi, de Robin Hood, 
de John, de Will Roşcovanul, de Much şi de o sută patruzeci de 
arcaşi, se îndreptă vesel către locuinţa-i seniorială. 

La porţile oraşului Nottingham Richard dădu ordin suitei să 
scoată un strigăt de victorie. Acest ura formidabil îi făcu pe 
locuitori să iasă în pragul caselor; dar, la vederea unei cete de 
oameni veseli înarmaţi până în dinţi, ei crezură că regele a fost 
ucis de proscrişi şi că aceştia, întărâtaţi de sângeroasa lor 
victorie, se năpusteau acum asupra oraşului pentru a măcelări 
toţi locuitorii. Cuprinşi de spaimă, bieţii oameni se repeziră 
grămadă care încotro; unii se ascunseră în ungherele cele mai 
tainice ale locuinţei, alţii o rupseră la fugă încotro vedeau cu 
ochii; alţii traseră clopotele în semn de alarmă, chemară trupele 
din oraş, îl căutară pe șerif, care, printr-o ciudată întâmplare, se 
făcu nevăzut. 


Trupele regelui se pregăteau să-i atace pe proscrişi, când 
şefii lor, foarte puţin dornici să intre în luptă fără a cunoaşte 
motivul, puseră frâu pornirii lor războinice. 

— lată şi ostaşii noştri! spuse Richard, privind răutăcios la 
fricoşii apărători ai oraşului. Aş zice că şi locuitorii şi soldaţii ţin 
tare mult la pielea lor. Şeriful lipseşte, şefii tremură. Pe 
Dumnezeul meu, laşii aceştia ar merita o bătaie exemplară. Dar 
abia isprăvi regele această reflecţie prea puţin măgulitoare 
pentru locuitorii Nottingham-ului, că trupele sale personale, 
avându-l în frunte pe căpitan, ieşiră în grabă din castel şi se 
aşezară în linie de bătaie, cu lăncile gata de atac. Pe sfântul 
Denis! Băieţii mei nu glumesc! strigă regele, ducând la gură 
cornul pe care i-l dăduse Robin. 

El sună de două ori: un semnal pe care îl indicase dinainte 
căpitanului gărzilor, sale, iar acesta, recunoscând semnalul 
stabilit de principe, porunci soldaţilor să lase jos armele şi 
aşteptă respectuos apropierea suveranului. Vestea înapoierii lui 
Richard al Angliei, însoţit triumfător de prinţul proscrişilor, se 
răspândi la fel de repede precum se răspândise vestea 
apropierii proscrişilor nutrind gânduri sângeroase. Locuitorii, 
care, prevăzători, se pitiseră în fundul caselor, ieşiră afară, 
galbeni la faţă, dar cu zâmbetul pe buze. Şi de îndată ce se 
încredinţară că Robin Hood şi ceata lui câştigaseră bunăvoința 
regelui, se strânseră prieteneşte în jurul oamenilor veseli, 
lăudându-i, strângându-le mâna, declarându-se care mai de care 
prietenii şi ocrotitorii lor. Din mijlocul mulţimii se înălţau strigăte 
de bucurie şi felicitări; din toate părţile se auzeau cuvinte rostite 
cu dragoste, ca de pildă: "Glorie nobilului Robin Hood, viteazul 
pădurar, frumosului proscris! Glorie bunului şi gentilului Robin 
Hood!" Apoi din ce în ce mai îndrăzneţe, glasurile începură să-l 
aclame atât de furtunos pe şeful proscrişilor, încât Richard, 
obosit de zarva aceasta care se înteţea mereu, strigă: 

— Pe coroana şi pe sceptrul meu, aş zice că tu eşti rege 
aici, Robin Hood! 

— Oh, sire — răspunse tânărul, zâmbind cu tristeţe — nu 
daţi importanţă şi nu puneţi preţ pe aceste dovezi de aparentă 
prietenie; ea nu este decât un firav rezultat al nepreţuitei 
bunăvoinţe cu care maiestatea voastră îl copleşeşte pe proscris. 
Un cuvânt al regelui Richard poate preschimba în urlete de ură 
aceste strigăte însufleţite pe care le stârneşte prezenţa mea aici 


şi aceiaşi oameni, fără să se gândească şi fără remuşcare, ar 
trece de îndată de la elogiu la ocară, de la admiraţie, la dispreţ. 

— Ai dreptate, dragul meu Robin — răspunse regele, râzând 
— ticăloşi sunt peste tot şi am avut prilejul să constat lipsa de 
inimă a unora dintre locuitorii Nottingham-ului. Când am venit 
cu gândul să-l pedepsesc pe prinţul John, unii au privit 
întoarcerea mea în Anglia cu reţinere plină de prevedere. Pentru 
aceştia, dreptul este al celui mai tare; ei nu ştiau că, având 
ajutorul tău, mi-era uşor să cuceresc castelul şi să-l alung de 
acolo pe fratele meu. Acum ne arată latura frumoasă a chipului 
lor hâd şi ne scot ochii cu linguşirea lor josnică. Dragă Robin, ți- 
am făgăduit o răsplată nobilă pentru serviciul pe care mi l-ai 
făcut; exprimă-ţi dorinţa; regele Richard n-are decât un cuvânt; 
el îşi respectă şi îşi îndeplineşte angajamentele pe care şi le ia. 

— Sire — răspunse Robin — maiestatea voastră mă face 
fericit mai mult decât pot să exprim eu prin cuvinte, oferindu-mi 
din nou generosul său sprijin: primesc pentru mine, pentru 
oamenii mei şi pentru un cavaler care, lovit de dizgraţia regelui 
Henric, a fost silit să-şi caute adăpost în lăcaşul ocrotitor al 
pădurii Sherwood. Cavalerul acesta, sire, este un om inimos, un 
vrednic tată de familie, un saxon viteaz şi dacă maiestatea 
voastră ar vrea să-mi facă cinstea de a asculta povestea lui sir 
Richard Gower de la Plaine, sunt sigur că ar binevoi să-mi 
încuviinţeze cererea pe care îmi voi îngădui să i-o fac. 

— Prietene Robin, ţi-am dat cuvântul nostru de rege că-ţi 
acordăm toate favorurile pe care vei vrea să le ceri de la noi — 
răspunse regele afectuos. Vorbeşte fără teamă şi spune-ne 
datorită căror împrejurări a căzut acest cavaler în dizgraţia 
tatălui meu. 

Robin se grăbi să dea ascultare ordinului regesc şi istorisi 
foarte pe scurt povestea cavalerului de la Plaine. 

— Pe Maica Domnului! strigă Richard. Acest brav cavaler a 
fost tratat cu cruzime, iar tu te-ai purtat ca un nobil, venindu-i în 
ajutor. Dar n-o să se spună, viteazule Robin Hood, că şi în cazul 
acesta, l-ai întrecut pe regele Angliei în nobleţe sufletească şi în 
generozitate. La rândul meu, vreau să-l ocrotesc pe prietenul 
tău; cheamă-l în faţa noastră. Robin îl chemă pe cavaler, iar 
acesta se înfăţişă regelui cu inima zvâcnind de emoţiile unei 
dulci speranţe. Sir Richard de la Plaine — spuse regele, cu 
prietenie — viteazul tău prieten Robin Hood mi-a vorbit despre 


nenorocirile care ţi-au lovit familia şi primejdiile care te-au 
pândit. Sunt fericit că, făcându-ţi dreptate, pot să-i dovedesc lui 
Robin admiraţia mea sinceră şi stima mea adâncă pe care mi le 
insuflă purtarea lui. lţi redau drepturile şi bunurile tale, iar 
vreme de un an vei fi scutit de orice bir şi de orice contribuţie. In 
afară de aceasta, anulez decretul prin care ai fost proscris, 
pentru ca amintirea acestui act de nedreptate să se şteargă cu 
desăvârşire din amintirea concetăţenilor tăi. Inapoiază-te la 
castel; înscrisurile prin care ţi-am acordat iertarea deplină îţi vor 
fi eliberate din porunca noastră. lar tu, Robin Hood, mai cere-i 
ceva aceluia care nu va crede niciodată că şi-a plătit datoria de 
recunoştinţă faţă de tine, nici chiar atunci când îţi va fi îndeplinit 
toate dorinţele. 

— Sire — spuse cavalerul, punând un genunchi în pământ 
— cum aş putea să vă arăt recunoştinţa care-mi umple inima? 

— Spunându-mi că eşti fericit — răspunse vesel regele — şi 
făgăduindu-mi că n-ai să mai insulţi pe oamenii preasfintei 
biserici. Sir Richard sărută mâna generosului principe şi se 
retrase discret în grupurile adunate la câţiva paşi de rege. Ei 
bine, viteaz arcaş — reluă prinţul, întorcându-se spre Robin 
Hood — ce-mi ceri? 

— Nimic deocamdată, sire; mai târziu, dacă maiestatea 
voastră binevoieşte să-mi îngăduie, am să-i cer o ultimă 
favoare. ` 

— Îți va fi acordată. Acum să ne îndreptăm spre castel. In 
pădurea Sherwood am fost primiţi cu o generoasă ospitalitate şi 
e de crezut că şi castelul Nottingham va dispune de ceva 
mijloace ca să se pregătească un ospăț regal. Oamenii tăi se 
pricep de minune să prepare vânatul, iar aerul proaspăt şi 
oboseala drumului ne-au dat o straşnică poftă de mâncare, mai 
vârtos ca de obicei, aşa că am mâncat cu lăcomie. 

— Maiestatea voastră avea tot dreptul să mănânce după 
pofta inimii — răspunse râzând Robin — căci vânatul era 
proprietatea sa. 

— Al nostru sau al primului vânător venit — replică vesel 
regele — şi dacă toată lumea se preface a crede că cerbii din 
pădurea Sherwood sunt proprietatea noastră şi numai a noastră, 
există un anumit pădurar pe care-l cunoşti foarte bine, dragă 
Robin şi trei sute de tovarăşi ai lui, care alcătuiesc ceata lui 
veselă, care prea puţin s-au sinchisit de prerogativele coroanei. 


Tot vorbind astfel, Richard se îndrepta spre castel, iar 
aclamaţiile entuziaste ale mulţimii însoţiră cu strigăte zgo- 
motoase, până la porţile vechii cetăţi, pe regele Angliei şi pe 
faimosul proscris. 

Chiar în aceeaşi zi, regele îşi îndeplini făgăduiala pe care i-o 
făcuse lui Robin Hood: el semnă un act prin care anula ordinul 
de  proscripţie şi-l repunea pe tânărul bărbat în posesia 
drepturilor şi titlurilor asupra bunurilor şi  demnităţilor 
aparţinând familiei de Huntingdon. 

A doua zi după această fericită zi, Robin îşi adună oamenii 
într-una din curţile castelului şi le anunţă neaşteptata schimbare 
a norocului său. Această veste umplu inimile vitejilor pădurari 
de o sinceră bucurie; ei îşi iubeau nespus de mult şeful, dar toţi, 
într-un glas, refuzară libertatea pe care voia să le-o acorde 
Robin. Se hotărî, aşadar, chiar atunci pe loc, ca oamenii veseli 
să înceteze pe viitor a mai lua contribuţii de la normanzi şi 
preoţi, urmând să fie hrăniţi şi îmbrăcaţi pe seama nobilului lor 
stăpân, Robin Hood, acum bogatul conte de Huntingdon. 

— Băieți — adăugă Robin — pentru că vreţi să trăiţi în 
apropierea mea şi să mă însoţiţi la Londra, dacă porunca 
preaiubitului nostru suveran m-ar chema acolo, vă cer să juraţi 
că nu veţi dezvălui niciodată locul adăpostului nostru din 
pădure. Să ne păstrăm acest nepreţuit refugiu pentru cazul când 
vom mai avea alte necazuri. 

Oamenii jurară aşa cum le ceruse şeful lor, iar Robin îi pofti 
să-şi facă, fără întârziere, pregătirile de plecare. 

La 20 martie 1194, în ajunul plecării sale la Londra, Richard 
tinu sfat în castelul din Nottingham şi, printre problemele 
importante care fură discutate atunci, a fost şi stabilirea 
drepturilor lui Robin Hood asupra comitatului Huntingdon. 
Regele îşi manifestă în mod hotărât dorinţa de a i se restitui lui 
Robin proprietăţile deţinute de abatele de Ramsay, iar sfetnicii 
lui Richard îi făgăduiră solemn să dea viaţă, spre deplina sa 
mulţumire, actului de dreptate care trebuia să repare 
nenorocirile îndurate cu atâta curaj de nobilul proscris. 


Capitolul XIII 


Înainte de a se despărţi, poate pentru totdeauna, de 
bătrânul codru care îi slujise de adăpost, Robin Hood fu curpins 
de o atât de adâncă părere de rău pentru trecut şi de teamă 
pentru viitor — de altfel puţin justificată faţă de perspectivele pe 
care generoasele făgăduieli ale lui Richard îl lăsaseră să le 
întrevadă — încât se hotări să aştepte sub frunzişul ocrotitor al 
pădurii rezultatul definitiv al angajamentelor luate de regele 
Angliei. 

Rămânând în pădurea Sherwood, Robin se dovedi fericit 
inspirat, căci încoronarea lui Richard, care avu loc la Winchester, 
puţin timp după întoarcerea sa la Londra, absorbi atât de mult 
spiritele, încât făcu nepotrivită orice intervenţie care ar fi 
amintit de drepturile recunoscute, dar încă neproclamate, ale 
proaspătului conte de Huntingdon. 

După încoronare, Richard plecă pe continent, acolo unde îl 
chema apriga lui dorinţă de a se răzbuna pe Filip, regele Franţei, 
şi, încrezându-se în cuvântul sfetnicilor săi, lăsă în seama 
acestora grija de a restabili averea viteazului Robin Hood. 

Baronul de Broughton (abatele de Ramsey) care continua 
să deţină averea familiei de Huntingdon, se folosi de toată 
trecerea de care se bucura, precum şi de toată imensa lui 
bogăţie, pentru a întârzia aducerea la îndeplinire a decretului 
dat de Richard în favoarea adevăratului moştenitor al titlurilor şi 
al domeniului din acest bogat comitat. Dar, tot căutându-şi 
protectori şi prieteni, prudentul baron nu încerca să se 
împotrivească pe faţă actelor emise din voinţa lui Richard, 
mulţumindu-se doar să ceară timp, să-l copleşească pe cancelar 
cu cele mai bogate daruri, izbutind în felul acesta să se menţină 
nestingherit în posesia uriaşei averi pe care o uzurpase. 

În timp ce Richard se lupta în Normandia, în timp ce 
abatele de Ramsey câştiga pentru cauza sa întreaga cancelarie, 
Robin Hood aştepta cu încredere vestea care trebuia să-i aducă 
la cunoştinţă intrarea în posesia averii tatălui său. Unsprezece 
luni de aşteptare pasivă avură darul să slăbească răbdarea 
neclintită a tânărului bărbat. El se înarmă deci cu curaj şi, sigur 
de bunăvoința pe care i-o arătase regele când trecuse prin 
Nottingham, adresă o cerere lui Hubert Walter, arhiepiscop de 
Canterbury, lordul păstrător al sigiliului Angliei şi mare judecător 
al regatului. Cererea lui Robin ajunse la destinaţie, arhiepiscopul 
luă cunoştinţă de ea, dar dacă această dreaptă cerere nu fu 


respinsă pe faţă, în schimb rămase fără răspuns, fiind 
considerată ca neavenită. 

Reaua voinţă a celor care se arătaseră gata să-i restituie lui 
Robin Hood bunurile familiei sale se manifesta prin această 
inerție, iar tânărul bărbat îşi dădu lesne seama că o luptă surdă 
se angajase împotriva lui. Din nenorocire, abatele de Ramsey, 
devenit baron de Broughton şi conte de Huntingdon, era un 
adversar prea puternic ca să fie cu putinţă, în absenţa lui 
Richard, să se încerce asupra lui cea mai uşoară constrângere. 
Aşa că Robin se hotărî să închidă ochii asupra nedreptăţilor 
cărora le căzuse victimă şi să aştepte cuminte reîntoarcerea 
regelui Angliei. 

După ce luă această hotărâre, Robin Hood trimise un al 
doilea mesaj marelui judecător. El îi mărturisi via lui 
nemulţumire pentru vădita protecţie pe care acesta o acorda 
abatelui de Ramsey şi-i declară că, sperând în grabnica dreptate 
din partea lui Richard, o dată cu reîntoarcerea lui în Anglia, el îşi 
reia locul în fruntea cetei sale, continuând să trăiască în 
pădurea Sherwood, ca mai înainte. 

Aparent, Hubert Walter nu dădu nici o atenţie celei de-a 
doua scrisori a lui Robin; însă, luând măsuri severe pentru 
restabilirea ordinei şi liniştii pe tot întinsul Angliei şi nimicind 
numeroasele cete organizate din diferite comitate ale ţării, 
arhiepiscopul îl lăsă în pace pe protejatul lui Richard şi pe veselii 
săi tovarăşi. 

Patru ani se scurseră în calmul înşelător care preceda 
furtuna pe cer şi răzmeriţele pe pământ. Într-o dimineaţă, 
vestea morţii lui Richard căzu ca un trăsnet asupra regatului 
Angliei şi sădi spaima în toate inimile. Urcarea pe tron a prinţului 
John, care parcă îşi dăduse osteneala să-şi atragă ura tuturor, fu 
semnalul unui lung şir de crime şi de violenţe ruşinoase. 

In timpul acestei regretabile perioade, abatele de Ramsey, 
însoţit de o suită numeroasă străbătu pădurea Sherwood, 
îndreptându-se spre York şi fu arestat de Robin. Făcut prizonier, 
împreună cu escorta sa, abatele nu-şi redobândi libertatea decât 
cu preţul unei răscumpărări foarte mari. Plăti blestemând, dar 
făgădui să se răzbune şi răzbunarea sa nu se lăsă aşteptată. 

Abatele de Ramsey se adresă regelui, iar John, care în 
vremea aceea avea mare nevoie de sprijinul nobilimii, plecă 
urechea la plângerile baronului şi trimise pe loc în urmărirea lui 


Robin Hood vreo sută de oameni, sub comanda lui sir William 
Gray, fratele cel mare al lui John Gray, favoritul regelui, cu 
ordinul de a tăia în bucățele întreaga ceată. 

Cavalerul Gray era normand şi nu-i putea suferi pe saxoni. 
Stăpânit de ură, el jură să depună în cel mai scurt timp, la 
picioarele abatelui de Ramsey, capul neruşinatului său adversar. 

Sosirea neaşteptată a unei companii de soldaţi îmbrăcaţi în 
cămăşi de zale şi cu înfăţişarea războinică, stârni panică în micul 
oraş Nottingham; când se află însă că scopul venirii lor era 
pădurea Sherwood şi nimicirea cetei lui Robin, spaima făcu loc 
nemulțumirii, iar câţiva oameni devotați proscrişilor se grăbiră 
să le vestească nenorocirea ce avea să cadă pe capul lor. 

Robin Hood primi vestea ca un om pregătit pentru aşa ceva 
şi care se aşteaptă dintr-o clipă într-alta la represalii din partea 
unui duşman foarte ofensat, fiind încredinţat că abatele Ramsey 
participase la organizarea acestei rapide expediţii. Robin îşi 
strânse oamenii şi-i pregăti să opună atacului normanzilor o 
dârză rezistenţă, apoi trimise în întâmpinarea duşmanilor săi un 
arcaş îndemânatic, îmbrăcat ţărăneşte, care trebuia să le pro- 
pună soldaţilor să-i conducă la copacul cunoscut în tot comitatul 
ca fiind locul de întâlnire al cetei oamenilor veseli. 

Această viclenie atât de simplă, de care Robin se folosise 
cu succes şi altă dată, reuşi din plin şi de data aceasta, iar 
cavalerul Gray primi fără nici o bănuială propunerea trimisului 
lui Robin. Binevoitorul pădurar se aşeză în fruntea trupei, pe 
care o plimbă prin tufişuri, prin desişuri şi prin mărăcinişuri mai 
bine de trei ceasuri, fără să pară a-şi da seama că straşnicile 
cămăşi de zale îngreunau tare mult mersul bieţilor soldaţi. În 
sfârşit, când aceştia fură copleşiţi sub greutatea apăsătoare a 
armurilor, când fură zdrobiţi de oboseală, călăuza îi duse, nu la 
copacul "Întâlnirii", ci în mijlocul unui luminiş larg înconjurat de 
ulmi, de fagi şi de stejari, bătrâni de sute de ani. În acest loc, 
unde era o iarbă atât de proaspătă şi de deasă, de ai fi zis că-i 
pajiştea din faţa unui castel, se afla întreaga ceată a oamenilor 
veseli, unii stând în picioare, alţii tolăniţi pe jos. 

La vederea duşmanului, în aparenţă dezarmat, soldaţii îşi 
simţiră forţele reîmprospătate; fără să se gândească la călăuză, 
care se şi strecurase în rândul proscrişilor, ei scoaseră un strigăt 
de triumf şi se năpustiră vijelios asupra pădurarilor. Spre marea 
uimire a normanzilor, oamenii veseli abia dacă îşi părăsiră 


atitudinea nepăsătoare pe care şi-o luaseră şi, aproape fără să 
se urnească din loc, ridicară deasupra capetelor nişte ciomege 
uriaşe şi începură să le învârtească, râzând cu hohote. 

Scoşi din minţi de această primire batjocoritoare, soldaţii, 
cu sabia în mână, se aruncară la întâmplare asupra pădurarilor, 
iar aceştia, fără să-şi piardă cât de cât cumpătul, îi doborâră pe 
atacatori, unii după alţii, cu nemaipomenite lovituri de ciomag; 
apoi, ameţitor de repede, le zdrobiră cu lovituri ucigătoare 
capetele şi umerii. Zgomotul surd pe care îl făceau zalele şi 
coifurile se amestecau cu urletele soldaţilor doborâţi la pământ, 
cu strigătele pădurarilor, care s-ar fi zis că nu-şi apără propria 
lor viaţă, ci că-şi încearcă îndemânarea asupra unor trupuri fără 
viaţă. 

Sir William Gray, care conducea atacul soldaţilor, privea 
turbat de furie cum cade în jurul lui floarea trupei sale şi-şi 
blestema din toată inima ideea pe care o avusese să-şi îmbrace 
oamenii cu o îmbrăcăminte atât de grea. Îndemânarea şi 


sprinteneala corpului erau primele condiţii ale unei victorii — şi 
aşa destul de nesigură, într-o luptă dată cu nişte oameni de o 
forţă neobişnuită — iar normanzii abia se puteau mişca. 


Temându-se de o derută completă, cavalerul întrerupse lupta şi, 
datorită generozităţii lui Robin, putu să-şi readucă la Nottingham 
resturile trupei cu care venise. Este de la sine înţeles că 
recunoscătorul cavaler îşi făgăduia în gând să reia atacul chiar 
de-a doua zi, însă cu oameni purtând o îmbrăcăminte mai 
uşoară decât a normanzilor aduşi de la Londra. 

Robin Hood, care ghicise intenţiile duşmănoase ale lui sir 
William, îşi aşeză oamenii în ordine de bătaie în acelaşi loc unde 
se dăduse lupta în ajun şi aşteptă liniştit sosirea soldaţilor, care 
fuseseră semnalaţi la vreo două mile de copacul "Întâlnirii“, de 
unul din pădurarii trimişi ca observatori în diferite puncte ale 
pădurii din apropierea Nottingham-ului. 

De data aceasta, normanzii purtau veşminte uşoare de 
arcaşi; erau înarmaţi cu arcuri, săgeți, săbii scurte şi scuturi. 

Robin Hood şi oamenii lui erau la posturile lor de vreun ceas 
şi totuşi soldaţii nu se arătau. Tânărul începu să creadă că 
duşmanii îşi schimbaseră gândul, când un pădurar sosi în goană 
de la postul unde fusese aşezat ca santinelă şi-i spuse lui Robin 
că normanzii, rătăcindu-se pe drum, se îndreptau direct spre 


copacul "“Întâlnirii", unde se adunaseră femeile, din ordinul lui 
Robin. 

Vestea aceasta îi dădu lui Robin un fior de moarte; el se 
îngălbeni la faţă şi spuse oamenilor: 

— Repede înaintea normanzilor, trebuie să le tăiem calea; 
nenorocire lor şi nouă dacă ajung la femeile noastre. 

Pădurarii se repeziră ca un singur om pe urmele soldaţilor, 
propunându-şi fie să le taie drumul, fie să ajungă înaintea lor la 
copacul "Întâlnirii". Din nefericire, soldaţii aveau un avans prea 
mare ca să mai poată fi opriţi sau pădurarii să ajungă înaintea 
lor atât de repede, încât să se preântâmpine o cumplită 
nenorocire. Obiceiurile sau, mai bine zis cruzimea din acea 
epocă barbară, îl făceau pe Robin şi pe tovarăşii lui să se teamă 
de sălbaticile represalii ale normanzilor asupra femeilor cu 
desăvârşire lipsite de apărare. i 

Normanzii ajunseră curând la copacul "Intâlnirii". La 
vederea lor, femeile se ridicară înspăimântate şi, scoțând 
strigăte de groază, se năpustiră deznădăjduite, care încotro. Sir 
William înțelese dintr-o privire tot folosul pe care ura sa 
împotriva saxonilor l-ar putea trage din disperarea şi slăbiciunea 
femeilor lor; se hotărî să pună mâna pe ele şi să se răzbune de 
insuccesul primului atac Împotriva lui Robin Hood, ucigându-le. 

Din ordinul comandantului, soldații se opriră, iar sir William 
urmări o clipă din ochi zbuciumul sărmanelor femei înfricoşate. 
Una dintre ele fugea în frunte, iar tovarăşele ei încercau să o 
ajungă şi în acelaşi timp să-i acopere fuga. Această grijă vădită 
îl făcu pe normand să priceapă rangul deosebit al celei care 
alerga înaintea tuturor. Se gândi că ar fi bine s-o lovească pe ea 
cea dintâi: luă arcul, puse în el o săgeată şi ţinti cu sânge rece. 
Cavalerul era bun ochitor: nefericita, atinsă între umeri, căzu 
însângerată în mijlocul femeilor, care, fără să se mai gândească 
la propria lor scăpare, îngenuncheară în jurul ei scoțând strigăte 
sfâşietoare. 

Un om văzuse gestul aducător de moarte al ticălosului 
normand, un om ochise cavalerul în frunte, sperând să 
împiedice lovitura mortală. Dar săgeata lui îşi atinse ţinta prea 
târziu, căci sir William apucase să-şi trimită săgeata înainte de a 
se prăbuşi, lovit de moarte de săgeata lui Robin Hood. 

— Lady Marianne a fost lovită! Lovită de moarte! 


Vestea aceasta zbură din gură în gură; la auzul ei, lacrimile 
împăienjeniră ochii vitejilor saxoni, care îşi iubeau regina cu o 
neţărmurită dragoste. Cât priveşte pe Robin, durerea lui fu un 
adevărat delir; nu vorbea, nu plângea, se lupta. Micul-john şi el 
se aruncau ca nişte tigri însetaţi de sânge în mijlocul 
normanzilor, semănând moartea în rândurile duşmanilor, fără să 
scoată un strigăt, fără să-şi descleşteze fălcile; braţele lor 
sprintene păreau înzestrate cu o putere supraomenească: o răz- 
bunau pe Marianne şi o răzbunau crunt! Două ceasuri dură 
această luptă sângeroasă; normanzii fură căsăpiţi, ei nu 
obţinură nici iertare, nici îndurare; un singur soldat reuşi să fugă 
şi el îi povesti fratelui lui sir William de Gray sfârşitul nenorocit 
al expediției. 

Marianne fu dusă pe o pajişte, departe de câmpul de luptă; 
acolo o găsi Robin pe Maud, în lacrimi, încercând în zadar să 
oprească sângele care curgea în valuri din rana îngrozitoare. 
Robin se aruncă în genunchi lângă Marianne; inima toată îi era 
un zbucium; nu putea nici să vorbească, nici să se mişte şi un fel 
de horcăit îi zguduia pieptul; se sufoca. La apropierea lui Robin, 
Marianne deschise ochii, privindu-l cu nesfârşită dragoste. 

— Aşa e că nu eşti rănit, dragul meu? întrebă ea, cu voce 
stinsă, după o clipă de mută contemplare. 

— Nu, nu — murmură Robin, care abia putea să-şi 
descleşteze dinţii. 

— Sfânta Fecioară fie lăudată! adăugă Marianne, zâmbind. 
M-am rugat pentru tine Maicii Domnului şi ea mi-a împlinit ruga. 
S-a isprăvit lupta aceasta îngrozitoare, Robin? 

— Da, scumpă Marianne; duşmanii noştri au dispărut 
pentru totdeauna şi nu se vor mai întoarce... Dar să vorbim 
despre tine, să ne gândim la tine, tu eşti... eu... Sfântă Maica a 
lui Dumnezeu ! strigă Robin. Durerea asta este peste puterile 
mele! 

— Haide, curaj, dragul meu, iubitul meu Robin, ridică 
fruntea, uită-te în ochii mei — spuse Marianne, încercând să 
zâmbească. Rana nu-i adâncă şi se va vindeca, mi-au scos 
săgeata. Ştii bine, dragul meu, că dacă ar fi să mă tem de ceva, 
eu aş fi prima care să-mi dau seama că mi-a sunat ceasul... 
Haide, uită-te la mine, Robin... 

Vorbind astfel, Marianne încerca sa-şi apropie capul lui 
Robin. dar efortul acesta îi slei şi ultimele puteri şi când tânărul 


bărbat ridică ochii în lacrimi spre sărmana rănită, aceasta 
leşinase. Marianne îşi reveni repede şi, după ce-l mângâie pe 
soţul ei cu blândeţe, spuse că simte nevoia să se odihnească un 
pic şi curând căzu într-un somn adânc. De îndată ce Marianne 
adormi pe patul de muşchi, pregătit de tovarăşele ei la umbra 
copacilor, Robin Hood se duse să se intereseze de starea trupei. 
li găsi pe John, pe Will Roşcovanul şi pe Much ocupați cu 
îngrijirea răniților şi cu îngroparea morţilor. Numărul răniților nu 
era prea mare, doar vreo zece oameni fuseseră loviți mai greu, 
iar din rândurile lor nu aveau nici un mort de plâns. Normanzii, 
în schimb, pieriseră cu toţii: mai multe şanţuri săpate la 
marginea luminişului trebuiau să le slujească de mormânt. 

Când se trezi după trei ceasuri de somn adânc, Marianne îşi 
găsi soţul lângă ea şi îngereasca făptură, vrând să-i mai dea o 
speranţă aceluia care o iubea cu atâta dragoste, începu să-i 
spună că nu mai simte nici o slăbiciune şi că se va vindeca în 
curând. Marianne suferea, Marianne simţea o sfârşeală de 
moarte şi-şi dădea seama că orice speranţă este zadarnică; dar 
durerea lui Robin îi sfâşia sufletul şi ea căuta, pe cât îi sta în 
putere, să-i aline durerea care avea să-l lovească în curând. 

Chiar de a doua zi, rana se agravă, se umflă şi orice 
speranţă de vindecare se topi chiar şi în inima lui Robin. 

— Dragă Robin — spuse Marianne, punându-şi mâinile ei 
fierbinţi în mâinile soţului său — mi se apropie ceasul de pe 
urmă, clipa despărțirii noastre va fi dureros de crudă, dar nu cu 
neputinţă de îndurat de către două fiinţe care au încredere unul 
în celălalt. 

— O, Marianne, scumpa mea Marianne! strigă Robin, 
izbucnind în hohote de plâns. Oare Sfânta Fecioară ne-a părăsit 
până într-atâta, încât să îngăduie să ni se zdrobească inimile? 
Moartea ta îmi va aduce şi mie moartea, Marianne, căci nu voi 
putea să trăiesc fără tine. 

— Credinţa şi datoria vor fi sprijinul slăbiciunii tale, dragul 
meu Robin — spuse blând tânăra femeie. Te vei resemna să 
înduri nenorocirea care s-a abătut asupra noastră şi vei trăi, 
dacă nu fericit, cel puţin liniştit şi puternic, în mijlocul oamenilor 
a căror fericire depinde de viaţa ta. Am să te părăsesc, prietenul 
meu, dar mai înainte de a închide ochii în lumina zilei, lasă-mă 
să-ţi spun cât de mult te iubesc, cât de mult te-am iubit. Dacă 
recunoştinţa care îmi umple tot sufletul ar putea îmbrăca o 


formă vizibilă, ai înţelege forţa şi întinderea unui sentiment, 
căruia doar dragostea mea îi este deopotrivă. Te-am iubit, 
Robin, cu încrederea desăvârşită a unei inimi devotate; ţie ţi-am 
închinat viaţa mea şi m-am rugat cerului să-mi dăruiască harul 
de a-ţi fi mereu pe plac. 

— Şi cerul ţi-a dăruit acest har, scumpă Marianne — spuse 
Robin, încercând să-şi potolească clocotul durerii — căci pot să- 
ţi spun, la rândul meu, că numai tu mi-ai stăpânit inima şi că, 
alături de mine sau departe de mine, tu ai fost singura mea 
nădejde, cea mai dulce mângâiere a mea. 

— Dacă cerul ne-ar fi îngăduit, dragă Robin, să îmbătrânim 
unul lângă celălalt — adăugă Marianne — dacă ne-ar fi dăruit un 
lung şir de zile fericite, despărţirea ar fi fost şi mai crudă, pentru 
că ai fi avut mai puţină putere să înduri această sfâşietoare 
durere. Dar amândoi suntem tineri şi te las singur într-o 
perioadă când îţi umpli singurătatea cu amintiri şi, poate, chiar 
cu speranţă... la-mă în braţe, dragă Robin... Aşa... lasă-mă să-mi 
sprijin capul de obrazul tău. Vreau să-ţi mângâi urechea cu 
ultimele cuvinte pe care le mai pot şopti. Vreau ca sufletul să mi 
se înalțe liniştit şi zâmbitor... Vreau să-mi dau ultima suflare cu 
capul pe inima ta... 

— Scumpa mea Marianne, nu vorbi aşa! strigă Robin, cu o 
voce sfâşietoare. Nu pot s-ascult cum buzele tale rostesc acest 
cuvânt funest: despărţirea. Ah, Sfântă Maică a lui Dumnezeu! 
Sfântă Maică ocrotitoare a celor deznădăjduiţi! Tu care mi-ai 
îndeplinit toate rugile mele umile, dăruieşte-mi viaţa celei care 
mi-e dragă, dăruieşte-mi viaţa soţiei mele! Te rog, te implor în 
genunchi şi cu mâinile împreunate! 

Şi Robin, cu faţa scăldată în lacrimi, întinse mâinile 
rugătoare spre cer. 

— Inalţi către Maica Domnului o rugă zadarnică, scumpul 
meu — spuse Marianne, sprijinindu-şi fruntea palidă pe umărul 
lui Robin. Zilele mele... ce zic eu, ceasurite îmi sunt numărate. 
Dumnezeu mi-a trimis un vis ca să ma vestească. 

— Un vis? Ce vrei să spui, copilă scumpă? 

— Da, un vis; asculta. Te-am văzut înconjurat de oamenii 
tăi veseli, într-un luminiş larg din pădurea Sherwood. Parcă 
dădeai o serbare în cinstea vitejilor tăi tovarăşi, căci copacii din 
bătrânul codru erau împodobiţi cu ghirlande de trandafiri, iar 
flamuri roşii ca purpura fluturau vesele în bătaia vântului 


înmiresmat. Stam lângă tine, te ţineam de mână şi-mi simţeam 
inima copleşită de o nespusă fericire, când un străin cu chipul 
palid şi îmbrăcat în negru s-a oprit în faţa noastră şi mi-a făcut 
semn cu mâna să-l urmez. M-am ridicat fără voia mea şi tot fără 
voia mea am răspuns ciudatei chemări a sumbrului vizitator. 
Totuşi, înainte de a mă depărta, te-am întrebat din priviri, căci 
gura mea nu mai lăsa să treacă nici măcar un suspin din pieptu- 
mi zbuciumat. Privirea ta surăâzătoare şi calmă mi-a întâlnit 
privirea mea; ţi-am făcut semn arătându-ţi-l pe necunoscut, iar 
tu ai întors capul spre el, zâmbind mereu. Te-am făcut să 
înţelegi că mă duce cu el departe; o uşoară paloare s-a întipărit 
pe faţa ta, dar zâmbetul de pe buze nu ţi s-a şters. Eram 
deznădăjduită, am început să tremur, apoi să plâng, cu capul în 
mâini. Necunoscutul mă târa cu el. Când am ajuns la câţiva paşi 
de luminiş, ne-a ieşit în cale o femeie acoperită cu văluri; 
necunoscutul s-a retras, iar când femeia şi-a ridicat vălul care-i 
acoperea faţa, am văzut chipul drag al mamei mele. Am scos un 
strigăt şi, tremurând de mirare, de fericire şi de frică, am întins 
braţele spre mama. "Copilă dragă, mi-a spus ea. cu voce blândă 
şi melodioasă, nu plânge, primeşte cu resemnare soarta tuturor 
muritorilor. Mori în pace!...' Nu mai ţin minte sfârşitul visului, 
dragă Robin — spuse Marianne, după o scurtă tăcere. M-am 
trezit şi am înţeles că trebuie să te părăsesc... 

— Scumpă, scumpă Marianne!... 

— Dragul meu — continuă tânăra femeie — simt că şi 
ultimele puteri mi se sting; lasă-mă să-mi odihnesc capul pe 
inima ta... ia-mă în braţe şi, asemenea unui copil obosit care 
adoarme la pieptul mamei sale, voi adormi şi eu în ultimul meu 
somn... Robin o sărută cu înfrigurare pe muribundă în timp ce 
lacrimi fierbinţi cădeau pe fruntea ei. Cerul să te binecuvânteze, 
dragul meu — îngână tânăra, cu o voce din ce în ce mai pier- 
dută... Cerul să te binecuvânteze... Totul se întunecă în jurul 
meu şi totuşi aş vrea să te mai văd o dată zâmbind, aş vrea să 
mai citesc o dată în ochii tăi cât îţi sunt de dragă... Robin, aud 
glasul mamei... mă cheamă... adio!... Robin!... 

— Marianne! Marianne! strigă Robin, căzând în genunchi 
lingă tânăra femeie. Mai vorbeşte-mi... mai vorbeşte-mi! Nu 
vreau să mori! Nu, nu vreau. Doamne atotputernic, ajută-mă! 
Sfânta Fecioară, fie-ţi milă de noi! 


— Dragă Robin — murmură Marianne — vreau să fiu 
îngropată sub copacul "Intâlnirii"... vreau să-mi fie mormântul 
acoperit cu flori... 

— Da, scumpa mea Marianne, da, îngerul meu scump, ai să 
dormi sub un covor de verdeață înmiresmată, iar când îmi va 
suna şi mie ultimul ceas, şi-l chem cu toată fiinţa mea, voi cere 
celui care îmi va închide ochii să-mi hărăzească un loc alături de 
tine... 

— Mulţumesc, dragul meu, ultima bătaie a inimii mele este 
pentru tine... mor fericită pentru că mor în braţele tale... Adio... 
ad... 

Un suspin scăpă laolaltă cu un sărut de pe buzele 
Mariannei; mâinile ei apăsară blând gâtul lui Robin, pe care 
până atunci îl ţinuseră înlănţuit, apoi se desprinseră fără viaţă. 

Robin rămase mult timp aplecat, privind dulcele chip, mult 
timp nădăjdui s-o vadă deschizând ochii, dar ochii rămaseră 
închişi; mult timp aşteptă un cuvânt de pe buzele palide, măcar 
o tresărire a fiinţei care-i era atât de dragă; dar, vai, aşteptarea 
îi fu zadarnică: Marianne murise! 

— Sfântă Maica lui Dumnezeu! strigă Robin, aşezând încet 
pe covorul de muşchi trupul fără viaţă al nefericitei sale soţii. A 
plecat! lubita mea, singura mea fericire, soţia mea, a plecat 
pentru totdeauna!... Şi, nebun de durere, nefericitul bărbat se 
ridică de jos şi o rupse la fugă, urlând: A murit Marianne! A murit 
Marianne!... 


Capitolul XIV 


Robin Hood îndeplini cu sfinţenie ultima dorinţă a soţiei 
sale; puse să se sape o groapă sub copacul "Intâlnirii" şi aşeză 
acolo, pe un pat de flori, rămăşiţele pământeşti ale îngerului 
care-i fusese sprijin şi mângâiere în viaţă. Fetele din comitat, 
venite să ia parte la ceremonia funebră, acoperiră mormântul 
proaspăt al Mariannei cu ghirlande de trandafiri, amestecându-şi 
lacrimile lor cu lacrimile sărmanului Robin. Allan şi Christabel, 
anunţaţi prin curier de tragica întâmplare, sosiră în primele 
ceasuri ale zilei; amândoi erau deznădăjduiţi şi plânseră amarnic 
pierderea ireparabilă a iubitei lor surori. 


Când totul luă sfârşit, când trupul Mariannei dispăru pentru 
totdeauna din faţa ochilor, Robin Hood, care supraveghease 
îndeaproape dureroasele amănunte ale înmormântării, scoase 
un urlet sfâşietor, se cutremură din creştet până în tălpi, aşa 
cum face un om atins în piept de o săgeată ucigătoare, şi, fără 
a-l asculta pe Allan, fără a-i răspunde Christabelei, speriaţi de 
această deznădejde plină de furie, se smulse din mâinile lor şi 
dispăru în pădure. Sărmanul Robin voia să fie singur, singur cu 
durerea lui. 

Timpul care tămăduieşte şi alină rănile cele mai cumplite, 
n-avu nici o înrâurire asupra lui Robin Hood: în inima lui rana 
rămase veşnic deschisă. Plânse fără încetare şi avea s-o plângă 
mereu pe femeia care, cu chipul ei blând, îi luminase sălaşul din 
bătrânul codru, pe aceea care-şi găsise fericirea în dragostea 
lui, care fusese singura bucurie a vieţii lui. 

Şederea în pădure îi deveni curând greu de îndurat şi el se 
retrase la Barnsdale Hall; dar şi aici amintirile sfâşietoare ale 
trecutului îi rămăseseră atât de vii, încât Robin Hood căzu într-o 
apatie mohorâtă. Nu mai trăia nici cu spiritul, nici cu gândul, nici 
chiar cu amintirea. Această tristeţe aruncă asupra cetei 
oamenilor veseli umbrele întunecate ale unei adânci melancolii. 
Lacrimile tânărului şef le stinsese toată licărirea de veselie, aşa 
că sărmanii pădurari rătăceau gânditori pe cărările codrului 
bătrân, asemenea unor suflete chinuite. Nu se mai auzea 
răsunând, sub cununa verde a copacilor, râsul gros al 
călugărului Tuck; nu se mai auzeau răsunând, în mijlocul 
strigătelor de izbândă, ciomegele sprinţare întrecându-se în 
vigoare şi în dibăcie; săgețile rămâneau inofensive în tolbe, iar 
tragerea cu arcul la ţintă fusese părăsită. Lipsa de somn, sila 
faţă de hrană aduseră o vădită schimbare în înfăţişarea lui 
Robin; se îngălbenise, ochii aveau cearcăne de culoare 
pamântie, o tuse seacă îi chinuia pieptul, iar o fierbinţeală lentă 
desăvârşea opera începută de durere. Micul-john, care asista în 
tăcere la această dureroasă prefacere, reuşi într-o zi să-l facă pe 
Robin să înţeleagă că trebuie nu numai să plece din Barnsdale, 
dar şi din Yorkshire şi să caute, în plăcerea unei călătorii, 
uşurarea durerii care-l copleşea. După un ceas de împotrivire, 
Robin se învoi să asculte de sfaturile înțelepte ale Micului-John 
şi, înainte de a se despărţi de tovarăşii săi, îi încredința bunului 
său prieten conducerea cetei. 


Pentru a călători fără să fie recunoscut de cineva, Robin 
îmbrăcă haine ţărăneşti şi, sub această modestă înfăţişare, 
ajunse până la Scarborough. Acolo se opri la poarta unei colibe 
sărăcăcioase, locuită de văduva unui pescar şi ceru voie să se 
odihnească. Buna bătrână îl primi prieteneşte pe eroul nostru şi, 
în timp ce-i aduse câte ceva de-ale gurii, îi povesti micile 
necazuri ale vieţii ei; îi spuse că are o corabie de pescuit, cu un 
echipaj alcătuit din trei oameni, dar că întreţinerea lor este o 
adevărată povară pentru posibilităţile ei, deşi nici atâţia nu erau 
destui ca să manevreze corabia şi s-o aducă la mal după ce o 
încărcau cu peşte. 

Dorind să-şi omoare timpul într-un fel oarecare, Robin Hood 
îi propuse bătrânei să completeze el numărul celorlalţi trei 
tovarăşi pentru o plată modestă, iar ţăranca, fericită de bunele 
intenţii ale oaspetelui său, primi cu dragă inimă propunerea lui. 

— Cum te cheamă, flăcăule? îl întrebă femeia după ce sfârşi 
cu instalarea lui Robin Hood în colibă. 

— Numele meu este Simon de Lee, cinstită doamnă — 
răspunse Robin Hood. 

— Ei bine, Simon de Lee, de mâine te-apuci de lucru şi dacă 
îti place îndeletnicirea de pescar, vom rămâne multă vreme 
împreună. 

Chiar de a doua zi, Robin Hood ieşi pe mare cu noii săi 
tovarăşi, dar suntem siliţi să spunem că, în ciuda interesului pe 
care şi-l dădu, Robin, care nu avea nici cele mai elementare 
cunoştinţe de manevrare, nu putu fi de nici un folos 
îndemânaticilor pescari. Din fericire pentru Robin, nu avea de a 
face cu nişte oameni răi, aşa că aceştia, în loc să-l ia la rost 
pentru nepriceperea lui, se mulţumiră doar să râdă de ideea pe 
care o avusese de a-şi lua cu el, pe mare, arcul şi săgețile. 
"Dacă vlăjganii aceştia ar fi fost ai mei, în pădurea Sherwood — 
îşi zicea Robin — nu s-ar fi grăbit să facă haz pe socoteala mea; 
dar, ce vrei, fiecare cu meseria lui; nu le sunt câtuşi de puţin 
deopotrivă în meşteşugul lor." 

După ce încărcară până sus corabia cu peşte, pescarii 
întinseră pânzele şi porniră spre țărm. Pe drum văzură că o 
corvetă franceză se îndreaptă către ei. Corveta nu părea să aibă 
oameni mulţi la bord, totuşi pescarii se speriară la apropierea ei 
şi începură să strige că sunt pierduţi. 

— Pierduţi? Păi de ce? întrebă Robin. 


— Cum de ce? Prost mai eşti! se oţări unul din pescari. 
Pentru că pe vasul ăsta se află duşmanii ţării noastre, pentru că 
suntem în război cu ei, pentru că, dacă ne abordează, or să ne 
ia prizonieri. 

— Sunt încredinţat că n-au să poată — replică Robin. O să 
ne apărăm. 

— Cum o să ne putem apăra? Ei sunt vreo cincisprezece, iar 
noi suntem trei. 

— Păi ce, pe mine nu mă pui la socoteală, viteazule? 
întrebă Robin. 

— Nu, băiete, căci mâinile ţi-s prea albe ca să ţi se fi jupuit 
vreodată pe vâsle ori muncind din greu. N-ai habar de mare şi 
dacă ai cădea în apă, ar fi un nătâng mai puţin pe lume. Nu te 
supăra, eşti băiat de treabă, mi-e drag de tine, dar nu meriţi 
pâinea pe care o mănânci. 

Un zâmbet uşor înflori pe buzele lui Robin. 

— Amorul meu propriu nu se simte zgândărit — spuse el — 
totuşi vreau să vă dovedesc că pot fi şi eu bun la ceva în caz de 
primejdie. Arcul şi săgețile mele ne vor scoate din încurcătură. 
Legaţi-mă de catarg, trebuie să am mâna sigură şi lăsaţi corveta 
să se apropie până în bătaia arcului meu. 

Pescarii ascultară: Robin fu legat zdravăn de catarg şi, cu 
arcul întins, aştepta. De îndată ce coverta se apropie, Robin ochi 
un om aflat la prova vasului. Cu o săgeată înfiptă în gât, îl 
aruncă fără viaţă în mijlocul punţii. Un al doilea marinar avu 
aceeaşi soartă. După o clipă de uimire şi de încântare, pescarii 
scoaseră un strigăt de triumf, iar cel care era mai mare peste 
tovarăşii lui îi arătă lui Robin un om care sta la cârma corvetei. 
Robin îl ucise la fel de repede ca şi pe ceilalţi doi. Cele două 
vase se lipiră bord la bord; pe corvetă mai erau doar şase 
oameni, dar curând Robin reduse la trei numărul nenorociţilor 
francezi. Văzând că pe corvetă rămăseseră numai trei marinari, 
pescarii se hotărâră numaidecât să pună mâna pe vas şi nu le fu 
greu de loc, deoarece, dându-şi seama că orice împotrivire este 
de prisos, francezii se predară fără condiţii. Marinarilor li se lăsă 
viaţa şi libertatea de a se întoarce în Franţa, cu o corabie de 
pescari. 

Corveta franceză era o pradă bogată căci ea ducea regelui 
Franţei o mare sumă de bani şi anume: douăsprezece mii de 
livre. 


Este de la sine înţeles că, punând stăpânire pe această 
comoară nesperată, pescarii îi cerură iertare celui de care îşi 
bătuseră joc cu câteva ceasuri mai înainte, apoi, sincer 
dezinteresaţi, declarară că prada îi aparţine în întregime lui 
Robin, deoarece Robin hotărâse singur victoria, datorită 
iscusinţei sale şi curajului său neclintit. 

— Bunii mei prieteni — spuse Robin — numai eu am dreptul 
să rezolv această problemă şi iată cum vreau să facem: 
jumătate din corvetă şi din încărcătura ei va fi proprietatea 
sărmanei văduve căreia îi aparţine corabia asta, iar restul va fi 
împărţit între voi trei. 

— Nu, nu — protestară oamenii — nu se poate ca tu să te 
lipseşti de un bun pe care l-ai dobândit fără să te fi ajutat 
cineva. Vasul este al tău şi, dacă vrei, noi te vom sluji. 

— Vă mulţumesc, dragii mei — răspunse Robin — dar nu 
pot să primesc mărturia devotamentului vostru. Împărţirea 
corvetei se va face după cum vreau eu, iar cele douăsprezece 
mii de livre le voi folosi ca să construiesc, pentru voi şi pentru 
sărmanii locuitori din golful Scarborough, case mai sănătoase 
decât cele pe care le aveţi acum. 

Pescarii se străduiră, dar zadarnic, să schimbe planul lui 
Robin; ei se străduiră să-l convingă că, dând văduvei, săracilor şi 
lor un sfert din cele douăsprezece mii de livre, s-ar fi dovedit 
prea generos; dar Robin nici nu vru să audă şi sfârşi prin a le 
cere cinstiţilor săi tovarăşi să nu mai adauge un cuvânt. 

Robin Hood rămase câteva săptămâni în mijlocul oamenilor 
pe care generozitatea lui îi făcuse atât de fericiţi, apoi, într-o 
dimineaţă, sătul de mare şi dornic să-şi revadă bătrânul codru şi 
pe scumpii lui tovarăşi, adună pescarii şi le spuse că pleacă. 

— Dragi prieteni — zise Robin — mă despart de voi cu 
inima plină de recunoştinţă pentru toată grija şi bunătatea pe 
care le-aţi avut faţă de mine. Poate n-o să ne mai vedem 
niciodată, totuşi vreau să păstraţi o amintire frumoasă celui care 
a fost oaspetele vostru, prietenului vostru Robin Hood. 

Mai înainte ca pescarii, uluiţi din cale afară, să-şi recapete 
graiul, Robin Hood dispăruse. 

Micul golf care a adăpostit sub umilul acoperiş al colibelor 
sale pe faimosul proscris poartă şi astăzi numele de Golful lui 
Robin Hood. 


Robin ajunse la marginea pădurii Barnsdale în primele 
ceasuri ale unei frumoase dimineţi de iunie. Cu sufletul răscolit 
de o adâncă emotie, el păşi pe poteca din pădure, unde, vai, de 
atâtea ori venise să-l aştepte, cu inima plină de bucurie şi cu 
zâmbetul pe buze, fiinţa scumpă a cărei absenţă o va plânge 
neîncetat. După câteva clipe de contemplare mută a acestor 
locuri, martore fără grai a fericirii lui pierdute, Robin respiră mai 
liniştit; simţi că trecutul reînvie, iar amintirea Mariannei alunecă, 
uşoară şi suavă, ca o adiere înmiresmată, de-a lungul cărărilor 
întunecoase, peste pajiştile înflorite, prin luminişurile umbrite de 
stejarii seculari ce-şi lăsau perdelele de frunze în calea soarelui. 
Robin Hood urmări năluca scumpă şi păşi împreună cu ea în 
tufişurile dese, cobori pe urmele ei în fundul văilor şi, însoţit 
mereu de dulcea vedenie, ajunse la răscrucea unde se aduna de 
obicei grosul cetei oamenilor veseli. 

În ziua aceea, locul era pustiu: Robin duse la gură cornul de 
vânătoare şi adâncurile pădurii răsunară la chemarea-i 
puternică. Un strigăt, sau mai degrabă un fel de urlet răspunse 
la glasul cornului: crengile copacilor ce împrejmuiau răspântia 
fură date în lături cu violenţă, iar Will Roşcovanul, însoţit de 
întreaga ceată, se repezi spre Robin Hood, cu braţele întinse. 

— Dragă Rob, scump prieten! murmură frumosul Will, cu 
vocea întretăiată. lată-te, în sfârşit, înapoi! Binecuvântat fie 
Domnul! Te aşteptam cu mare nerăbdare, nu-i aşa, Micule-john? 

— Da, aşa e — răspunse John, care, cu ochii plini de lacrimi, 
privea îndurerat chipul palid al călătorului. Lui Robin i-a fost milă 
de neliniştea şi de grijile noastre, dacă s-a întors. 

— Da, dragă John şi sper să nu te mai părăsesc niciodată. 

John îi luă mâna lui Robin Hood şi i-o strânse cu atâta 
vigoare plină de neţărmurită dragoste, încât tânărul nu îndrăzni 
să se plângă de durerea pe care i-o pricinui înflăcărată 
strângere de mână. 

— Fii bine venit în mijlocul nostru, Robin Hood! strigară 
veseli pădurarii. Fii de o mie de ori bine venit! 

Manifestările de bucurie pricinuite de prezenţa lui se 
aşezară ca un balsam răcoritor peste rana netămăduită din 
inima eroului nostru. El îşi dădu seama că nu mai trebuie să se 
lase pradă durerii sale şi să-i lipsească de sprijin pe aceşti 
oameni viteji care-şi legaseră soarta de soarta lui nefericită. 
Luând această hotărâre curajoasă, sărmanul Robin îşi simţi 


fruntea cuprinsă de fierbinţeală. Dar, vai, inima se ridică 
împotriva voinţei, dar voinţa se dovedi mai tare, căci după ce-şi 
luă în gând un rămas bun de la amintirea Mariannei, întinse 
mâna spre slujitorii lui credincioşi şi le spuse cu voce calmă şi 
hotărâtă: 

— Dragi tovarăşi, de azi înainte îl veţi avea alături de voi 
oricând pe prietenul, călăuza şi şeful vostru, pe Robin Hood, 
proscrisul, pe căpitanul Robin Hood! 

— Ura! strigară pădurarii, aruncându-şi bonetele în aer. 
Ura! Ura! 

— Acum, să ne veselim — spuse Robin — şi de azi înainte, 
în mijlocul nostru să domnească iar veselia. Astăzi, repaus; de 
mâine, vânătoare şi atenţie la normanzi! 

Noile isprăvi ale lui Robin Hood ajunseră în curând subiectul 
tuturor discuţiilor în Anglia, iar bogaţii seniori din Nottingham, 
Derbyshire şi Yorkshire contribuiră din plin la nevoile săracilor şi 
la întreţinerea cetei. 

Se scurseră mulţi ani fără a interveni vreo schimbare în 
situaţia proscrişilor, însă, mai înainte de a închide această carte, 
trebuie să facem cunoscut cititorilor soarta unora din 
personajele cu care s-au întâlnit de-a lungul ei. 

Sir Guy de Gamwell şi soţia sa au murit la adânci bătrâneţe, 
lăsând pe fiii lor la Barnsdale Hall, unde aceştia se retrăseseră, 
încetând să mai facă parte din ceata lui Robin Hood. 

Will Roşcovanul urmase şi el exemplul fraţilor lui; locuia 
într-o casă încântătoare împreună cu scumpa lui Maud, mamă a 
mai multor copii şi iubită de soţul ei, cu aceeaşi dragoste ca în 
primele zile ale căsniciei. Much şi Barbara se stabiliseră, de 
asemenea, lângă Maud, însă Micul-john, care avusese durerea s- 
o piardă pe Winifred, neavând nici un motiv să dezerteze din 
pădure, a rămas credincios lui Robin; de altfel, trebuie să ne 
grăbim să spunem, John îl iubea prea mult pe Robin pentru a se 
fi gândit, fie numai o clipă, să-l părăsească, iar cei doi tovarăşi 
trăiau laolaltă, convinşi în sinea lor că numai moartea îi va putea 
despărţi vreodată. 

Să nu uităm să spunem câteva cuvinte despre viteazul 
Tuck, piosul capelan care a binecuvântat atâtea căsătorii. Tuck îi 
rămăsese credincios lui Robin şi nu pierduse nimic din 
remarcabilele sale calităţi: era acelaşi călugăr beţiv, zgomotos şi 
flecar. 


Halbert Lindsay, fratele de lapte al frumoasei Maud, numit 
mareşal al castelului din Nottingham de către Richard Inimă de 
Leu, îşi îndeplinise atât de bine obligaţiile funcţiei sale, încât 
reuşise să şi-o păstreze. Soţia lui Hal, frumoasa Grace May, 
rămăsese la fel de încântătoare în ciuda trecerii timpului, iar 
micuța ei Maud făgăduia să fie în viitor portretul viu al mamei 
sale. 

Sir Richard de la Plaine trăia liniştit şi fericit lângă soţia şi 
cei doi copii ai săi, Herbert şi Lila. Cinstitul saxon îi păstra lui 
Robin Hood o recunoştinţă şi o dragoste care nu aveau să se 
stingă decât o dată cu ultima-i bătaie a inimii şi era o adevărată 
sărbătoare la caslel când Robin, atras de această afecţiune ca 
de un magnet, venea acolo împreună cu Micul-john să se odih- 
nească.... 

„„„Nu trecu mult timp de când fu semnată Magna Carta şi 
regele loan, după un şir de fapte monstruoase, porni personal în 
urmărirea tânărului rege al Scoției, care fugea din faţa lui şi se 
îndreptă spre Nottingham, semănând jalea şi spaima în drumul 
său. loan era însoţit de mai mulţi generali ale căror isprăvi le 
atrăseseră porecle elocvente, ca de pildă: Jaleo cel Fără 
Măruntaie, Mauleon Sângerosul, Walter Much Ucigaşul, Sottim 
cel Crud, Godeshal Inimă de Bronz. Aceşti ticăloşi erau că- 
peteniile unei bande de mercenari străini, al căror drum era 
presărat de siluiri, moarte şi incendii. Vestea apropierii acestei 
armate de tâlhari suna ca un dangăt de înmormântare în 
urechile populaţiei înspăimântate, care fugea deznădăjduită 
încotro vedea cu ochii, lăsându-şi casele în mâinile normanzilor. 

Robin Hood află despre ticăloasa purtare a soldaţilor şi se 
hotărî de îndată să-i facă să îndure aceleaşi chinuri, pe care le 
îndurau victimele lor lipsite de apărare. Pădurarii răspunseră la 
chemarea şefului lor cu o însufleţire care i-ar fi înfiorat pe 
oamenii regelui loan, într-atât de neîndurătoare era ura 
învinsului faţă de învingător, a saxonului împotriva normandului. 

După ce îşi pregăti ceata de luptă, Robin Hood aşteptă. 
Apropiindu-se de pădurea Sherwood, căpeteniile normanzilor 
trimiseră înainte o mică trupă ca să cerceteze terenul, iar când 
grosul armatei pătrunse în pădure, zăriră, spânzurând de 
crengile copacilor, morţi pe cărări sau trăgând să moară în 
colbul drumului, oamenii a căror înapoiere o aşteptaseră 
zadarnic. Această privelişte înfiorătoare mai domoli avântul 


războinic al normanzilor; totuşi, cum erau în număr mare, îşi 
continuară drumul. Robin nu putea să atace deschis o armată 
întreagă şi cum numai prin viclenie ar fi obţinut victoria, folosi 
cu pricepere isteţimea şi îndemânarea fără pereche a oamenilor 
săi. Îi hărţui pe soldaţi, trimiţându-le săgeți ucigătoare, săgeți al 
căror punct de plecare rămânea nevăzut; urmărea armata, 
omorând pe cei care rămâneau în urmă sau măcelărind fără 
milă pe cei care-i cădeau în mână. O groază generală paraliză 
mişcările armatei; ea se socoti pierdută, căci, datorită 
superstiţiilor din vremea aceea, soldaţii erau încredinţaţi că se 
află în puterea farmecelor unui duh necurat. Unul dintre şefii 
străini, Sottim cel Crud, încercă să pună capăt măcelului care 
ameninţa să semene dezordinea şi dezbinarea în rândurile 
armatei. El dădu ordin să se facă un popas, îşi sfătui oamenii ca, 
în interesul propriei lor salvări, să-şi stăpânească teama şi, în 
fruntea a vreo cincizeci de normanzi hotărâți, porni el însuşi să 
cerceteze adâncul pădurii. Dar mica trupă abia apucă să se 
înfunde pe una din potecile pierdute şi întortocheate, că o ploaie 
de săgeți se abătu din vârful copacilor, se înălţă din adâncul 
tufişurilor şi îl lovi de moarte pe Sottim şi pe cei cincizeci de 
oameni ai lui. Dispariţia soldaţilor plecaţi în cercetare şi a 
curajosului lor comandant spori groaza instinctivă a normanzilor 
şi le dădu aripi ca să străbată pădurea Sherwood şi să ajungă 
cât mai repede la Nottingham. Sosiţi acolo, frânţi de oboseală şi 
turbaţi de furie, ei se dedară, cu şi mai multă sălbăticie, la ex- 
cese şi mai incalificabile decât cele care le semnalaseră 
trecerea lor prin valea Mansfeld. 

A doua zi după aceste represalii, armata, tot sub comanda 
regelui loan, se îndreptă spre Yorkshire, incendiind şi măcelărind 
de plăcere pe paşnicii locuitori din satele pe unde trecea. In 
timp ce normanzii îşi croiau un drum de lacrimi, de sânge şi de 
foc, saxonii, dintre care unii fuseseră jefuiţi de bunuri, alţii 
despărțiți prin silnicie de soțiile şi de copiii lor, se alăturară cetei 
lui Robin, însetaţi, la rândul lor, de moarte şi de măcel, astfel că 
Robin Hood, acum în fruntea a opt sute de saxoni, se aruncă pe 
urmele sângeroasei cohorte. 

Un noroc neaşteptat ferise de furia normanzilor locuinţa 
paşnică a lui Allan Clare şi castelul lui sir Richard de la Plaine. 
Nici una, nici cealaltă din cele două case nu se află în drumul 
urmat de jefuitori, căci este de la sine înţeles că John nu-i cruța 


pe saxonii bogaţi. El îi alunga din casele lor, pe care apoi le 
dădea favoriţilor săi, cu dreptul de a se instala ca stăpâni ai 
acelor bunuri, în locul nenorociţilor gentilomi izgoniți. Însă, în 
urma lui, sosea Robin Hood, cu straşnicii lui tovarăşi, iar noul 
proprietar şi soldaţii pe care şi-i luase cu plată ca să-l ajute să-şi 
păstreze cu forţa drepturile obţinute prin această uzurpare, 
cădeau în mâinile proscrişilor, care-i ucideau fără milă. 

Regele, aflând, din protestele strigate în gura mare şi din 
plângerile oamenilor săi de marşul triumfal al celui care îi 
răzbuna pe saxoni, trimise împotriva lui o parte din armata sa, 
sperând că va izbuti să împresoare ceata lui Robin Hood, despre 
care se zvonea că îşi făcuse tabăra într-o pădurice. Credem 
potrivit să spunem că soldaţii regelui nu avură nici măcar mulţu- 
mirea să se înapoieze şi să-i povestească suveranului lor 
înfrângerea suferită; ei fură ucişi înainte chiar de a ajunge la 
aşa-zisa tabără, unde ar fi trebuit să-l surprindă pe Robin Hood. 

Actele de vitejie ale eroului nostru avură mare răsunet în 
Anglia, iar numele său deveni la fel de faimos pentru normanzi 
ca şi cel al lui Hereward the Wake pentru înaintaşii lor, în timpul 
domniei lui Wilhelm |. 

loan ajunse la Edimbourg, dar neputând să-l prindă pe 
regele Scoției, se îndreptă spre Dower, lăsând ordin trupelor 
sale răspândite în mai multe locuri să vină după el. Cea mai 
mare parte din aceste trupe fură însă atacate de oamenii lui 
Robin, unele în Derbyshire, altele în Yorkshire. Tocmai atunci, 
regele loan muri şi îi urmă la tron fiul său Henric. 

În timpul domniei noului rege, viaţa lui Robin Hood fu mai 
puţin aventuroasă şi mai puţin activă decât pe vremea 
sângeroasei domnii a regelui loan, căci contele de Pembroke, 
tutorele tânărului suveran, se ocupă îndeaproape să 
îmbunătăţească starea poporului şi izbuti să menţină pacea pe 
tot cuprinsul ţării. 

Întreruperea bruscă a oricărei activităţi fizice şi morale îl 
aruncă pe Robin Hood într-o stare de depresiune care-i slăbi 
forţele. Este drept că eroul nostru nici nu mai era tânăr: atinsese 
cincizeci şi cinci de ani, iar Micul-john, respectabila vârstă de 
şaizeci şi şase de ani. După cum am mai spus, timpul nu 
adusese nici o alinare durerii lui Robin Hood, iar amintirea 
Mariannei, la fel de proaspătă şi de vie ca a doua zi după des- 
părţire, zăvorâse inima lui Robin pentru orice altă dragoste. 


Mormântul Mariannei, îngrijit cu pioşenie de oamenii veseli, se 
acoperea în fiece an cu alte flori şi foarte adesea, după 
întronarea păcii, pădurarii îşi găseau şeful, palid şi mohorât, 
îngenuncheat pe iarba ce se întindea ca un covor de smarald în 
jurul copacului "Întâlnirii”. Din zi în zi, tristeţea lui Robin 
devenea tot mai grea, mai copleşitoare; din zi în zi, chipul lui se 
întuneca, zâmbetul îi pieri de pe buze, iar John, răbdătorul şi 
devotatul John, nu mai reuşea întotdeauna să obţină de la prie- 
tenul său un răspuns la întrebările sale îngrijorate. 

Se întâmplă totuşi ca Robin să fie mişcat de îngrijirile 
tovarăşului său şi se învoi, la rugămintea acestuia, să meargă şi 
să ceară mângâierea religiei la stareţa unei mânăstiri ce se afla 
în apropierea pădurii Sherwood. 

Stareţa, care-l mai văzuse pe Robin şi cunoştea amănuntele 
vieţii lui, se grăbi să-l primească oferindu-i tot ajutorul pe care 
era în stare să i-l dea. Robin Hood se arătă simţitor faţă de 
primirea binevoitoare a călugăriţei şi-i ceru, dacă ar fi avut 
bunătatea, să-i scoată puţin sânge. Stareţa se învoi, îl duse pe 
bolnav într-o chilie şi, cu o îndemânare nemaipomenită, făcu 
operaţia cerută, apoi, la fel de pricepută ca un medic, îi bandajă 
braţul bolnav şi-l lăsă întins pe pat, pe jumătate leşinat. Un 
zâmbet ciudat de crud descleştă buzele călugăriţei, care, ieşind 
din chilie, răsuci cheia în broască de două ori şi luă cheia cu ea. 

Să spunem câteva cuvinte despre această călugăriţă. 

Ea era rudă cu sir Guy de Gisborne, cavalerul normand 
care, într-o expediţie întreprinsă alături de baronul Fitz Alwine 
împotriva oamenilor veseli, avusese nenorocul să moară de 
moartea pe care i-o pregătise lui Robin Hood. Totuşi acestei 
femei nu i-ar fi trecut prin minte niciodată să-şi răzbune vărul, 
dacă fratele acestuia din urmă, prea laş ca să-şi rişte viaţa într-o 
luptă cinstită, n-ar fi convins-o că ea ar îndeplini în acelaşi timp 
un act de dreptate şi o faptă bună, descotorosind regatul Angliei 
de preafaimosul proscris. Stareţa, fire slabă, se supuse voinţei 
ticălosului normand: ea săvârşi crima, tăind artera radială a 
încrezătorului Robin Hood. 

După ce-l lăsă pe bolnav timp de o oră să doarmă somnul 
de nebiruit care trebuia să urmeze după o atât de mare pierdere 
de sânge, călugăriţa se întoarse tiptil la el, îi scoase bandajul 
care-i strângea artera şi când sângele începu din nou să curgă, 
se îndepărtă în vârful picioarelor. 


Robin Hood dormi până dimineaţa, fără să simtă nimic, dar, 
deschizând ochii şi încercând să se ridice, simţi o slăbiciune atât 
de mare, încât crezu că i-a sunat ceasul din urmă. Sângele, care 
continuase să se scurgă prin tăietura arterei, inundase patul. 
Robin Hood înţelese atunci primejdia de moarte în care se 
găsea. Cu o voinţă aproape supraomenească, izbuti să se 
târască până la uşă; încercă s-o deschidă, dar văzu că e 
încuiată; susţinut de voinţa lui neînfrântă, atât de puternică 
încât reuşi să-i însufleţească întreaga fiinţă, el ajunse la 
fereastră, o deschise şi se aplecă peste pervaz, încercând să 
sară. Dar neputând s-o facă, îşi înălţă ochii spre cer într-un 
strigăt deznădăjduit. Ca inspirat de un duh bun, apucă cornul de 
vânătoare, îl duse la gură şi slobozi anevoie câteva sunete 
slabe. 

Micul-john, care nu se putuse despărţi fără durere de 
tovarăşul lui iubit şi-şi petrecuse noaptea lângă zidul mânăstirii, 
tocmai se trezise şi se pregătea să încerce să-l vadă pe Robin 
Hood, când urechea îi fu izbită de sunetele istovite ale cornului 
de vânătoare. 

— Trădare! Trădare! strigă Micul-john, alergând ca un 
nebun spre păduricea unde îşi stabilise tabăra o parte din 
oamenii veseli. La mânăstire, băieţi, la mânăstire! Robin Hood 
ne cheamă, Robin Hood este în primejdie! 

Într-o clipă, pădurarii săriră în picioare şi se repeziră pe 
urmele Micului-jJohn, care şi începuse să izbească din răsputeri 
în poarta mânăstirii. Călugăriţa de la poartă refuză să deschidă; 
John nu mai pierdu o clipă ca s-o roage, ştiind că ruga i-ar fi fost 
de prisos; aşa că sfărâmă poarta cu ajutorul unui bolovan de 
granit aflat la îndemână şi, călăuzindu-se după sunetele 
cornului, găsi chilia unde zăcea Robin Hood într-un lac de sânge. 
La vederea lui Robin gata să-şi dea sfârşitul, puternicul pădurar 
simţi că-şi pierde cunoştinţa; două lacrimi de durere şi de 
indignare se rostogoliră pe chipul lui ars de soare; căzu în 
genunchi şi, luându-şi în braţe vechiul prieten, îi spuse printre 
suspine: 

— Stăpâne, stăpâne preaiubit, cine a săvârşit crima infamă 
lovind un bolnav? Care mână nelegiuită a săvârşit o crimă într- 
un sfânt lăcaş? Răspunde, pentru numele lui Dumnezeu, 
răspunde! 

Robin clătină din cap. 


— La ce bun — murmură el — acum când totul s-a sfârşit 
pentru mine, acum când am pierdut şi ultima picătură de sânge 
din vine? 

— Robin — zise John — spune-mi adevărul! Trebuie să ştiu, 
trebuie să ştiu! Trădării, nu-i aşa, trădării trebuie să cer 
socoteală pentru această ucidere? Robin Hood încuviinţă dând 
din cap. Scumpul meu prieten — continuă John — lasă-mi 
suprema mângâiere de a-ţi răzbuna moartea, îngăduie-mi să 
aduc, la rândul meu, moartea şi durerea acolo unde s-a săvârşit 
o crimă, acolo unde s-a născut pentru mine cea mai cruntă du- 
rere. Spune-mi un cuvânt, fă un semn şi mâine nu va mai 
rămâne nici urmă din această dezgustătoare casă: o voi dărâma 
piatră cu piatră, simt că mai am încă puterea unui uriaş şi am 
cinci sute de viteji care îmi vor veni în ajutor. 

— Nu, John, nu, nu vreau ca mâinile tale curate şi cinstite 
să se-atingă de călugăriţe; ar fi un sacrilegiu. Aceea care m-a 
ucis a ascultat, desigur, de o voinţă mai puternică decât sunt 
sentimentele sale religioase. Ea va avea de îndurat chinul 
remuşcărilor. Eu o iert. Ştii. John, că eu n-am făcut şi nici n-am 
lăsat să se facă rău vreunei femei, iar pentru mine o călugăriţă 
este de două ori mai sfântă şi mai venerabilă. Să nu mai vorbim 
de asta, dragul meu; dă-mi arcul şi o săgeată şi du-mă la 
fereastră; vreau să-mi dau ultima suflare acolo unde va cădea 
ultima mea săgeată. Sprijinit de Micul-john, Robin Hood ochi în 
depărtări, trase de coarda arcului şi săgeata, trecând ca un 
porumbel peste vârful copacilor, căzu la o foarte mare distanţă. 
Adio, frumosul meu arc... adio, săgeți credincioase... — 
murmură Robin, înduioşat, lăsându-le să-i lunece din mână. 
John, prietenul meu — adăugă el, mai calm — du-mă la locul 
unde ţi-am spus că aş vrea să mor... 

Micul-john îl luă pe Robin în braţe şi, cu nepreţuita-i povară, 
cobori în curtea mânăstirii, unde, din ordinul său, oamenii veseli 
se adunaseră în linişte. Dar la vederea şefului lor culcat ca un 
copil pe umărul puternic al lui John, la vederea chipului său 
palid, scoaseră un strigăt de durere şi vroiră să pedepsească de 
îndată pe cele care-l doborâseră pe Robin. 

— Pace, băieţi! spuse John. Lăsaţi lui Dumnezeu grija de a 
face dreptate; deocamdată, numai starea stăpânului nostru 
trebuie să ne dea de gândit. Urmaţi-mă cu toţii la locul unde 
vom găsi ultima săgeată trasă de Robin. 


Trupa se despărţi în două pentru a deschide drum 
bătrânului prin mijlocul ei; John străbătu această cale, cu pas 
hotărât; apoi află repede locul unde se înfipsese în pământ 
ultima săgeată trasă de Robin Hood. Acolo, John întinse pe iarbă 
haine aduse de oamenii veseli şi-l culcă pe ele, cu foarte mare 
grijă, pe sărmanul muribund. 

— Acum — spuse Robin, cu voce stinsă — cheamă-mi toţi 
oamenii veseli; vreau să fiu înconjurat încă o dată de inimile 
viteze care m-au slujit cu atâta dragoste şi devotament. Vreau 
să-mi dau ultima suflare în mijlocul vitejilor tovarăşi ai vieţii 
mele. 

John sună din corn de trei ori la intervale diferite: un astfel 
de apel le vestea proscrişilor o primejdie iminentă, cerându-le să 
se grăbească. Printre oamenii care răspunseră la chemarea lui 
John se găsea şi Will Roşcovanul, căci, deşi încetase să mai facă 
parte din ceată, el sosea adesea în mijlocul lor şi rar lăsa să 
treacă o săptămână fără să vină să doboare un cerb, să strângă 
mâinile prietenilor şi să împartă cu ei roadele vânătoarei. 

Nu vom încerca să descriem uimirea şi disperarea bunului 
William când află despre starea lui Robin Hood, când văzu chipul 
descompus al acestui prieten atât de scump şi vrednic de 
dragostea pe care i-o insufla. 

— Sfânta Fecioară! strigă Will. Ce s-a-ntâmplat, sărmanul 
meu prieten, sărmanul meu frate, dragul meu Robin? Spune-mi, 
spune-mi şi mâine vinovatul îşi va ispăşi crima. 

Robin Hood ridică încet capul îndurerat de pe braţul Micului- 
John, pe care se rezema, se uită la Will cu nesfârşită dragoste şi- 
i spuse zâmbind — un zâmbet firav şi trist: 

— Îţi mulţumesc, bunul meu Will, nu vreau să fiu răzbunat; 
alungă din inima ta orice ură împotriva ticălosului de a cărui 
mână mor, dacă nu fără părere de rău, cel puţin fără suferinţă. 
Am ajuns la capătul zilelor mele, fără îndoială. Am trăit mult, 
Will, am trăit, iubit şi onorat de toţi cei care m-au cunoscut. Mi-e 
greu să mă despart de voi, prietenii mei buni şi dragi — 
continuă Robin, îmbrăţişându-i cu o privire plină de dragoste pe 
Micul-john şi pe Will. Prezenţa ta lângă patul meu de moarte 
este o mare mângâiere pentru mine, dragă Will, frate drag, căci 
am fost, unul pentru altul, frate bun şi iubitor. lţi mulţumesc 
pentru toate dovezile de dragoste cu care m-ai înconjurat; te 
binecuvântez din inimă şi din gură şi rog cerul să te facă fericit 


pe cât meriţi să fii. Să-i spui din partea mea lui Maud, scumpa ta 
soţie, că n-am uitat-o urânducţi ţie fericire, iar tu s-o îmbrăţişezi 
din partea fratelui ei, Robin Hood. William izbucni într-un hohot 
de plâns zguduitor. Nu plânge aşa, Will — continuă Robin, după 
o clipă de tăcere — plânsul tău îmi face foarte rău; aşadar, 
inima ta e la fel de slabă ca a unei femei şi nu mai poţi să înduri 
cu bărbăţie durerea? William nu răspunse, lacrimile îl înecau. 
Bătrânii mei tovarăşi, dragi prieteni ai inimii mele — continuă 
Robin, adresându-se oamenilor veseli, strânşi în tăcere în jurul 
lui — voi care aţi împărţit cu mine greutăţile şi primejdiile, bucu- 
riile şi necazurile, cu un devotament şi cu o credinţă mai presus 
de orice laudă, primiţi mulţumirile mele cele de pe urmă şi 
binecuvântarea mea. Adio, fraţii mei, adio, viteji saxoni! Aţi fost 
groaza normanzilor, aţi câştigat pentru totdeauna recunoştinţa 
săracilor. Fiţi fericiţi, fiţi binecuvântaţi şi rugaţi-vă uneori pentru 
prietenul care a plecat dintre voi, pentru dragul vostru Robin 
Hood! Câteva gemete înfundate au fost singurul răspuns la 
cuvintele lui Robin; zdrobiţi de durere, oamenii ascultau 
cuvintele de rămas bun, refuzând să înţeleagă cruda lor 
realitate. Şi tu, Micule-John — vorbi din nou muribundul, cu o 
voce care din clipă în clipă devenea tot mai domoală şi mai 
slabă — tu, inimă nobilă, tu, pe care te-am iubit cu toată 
puterea sufletului meu, ce-ai să faci, cui ai să-i dăruieşti 
dragostea pe care mi-o purtai mie? Cu cine vei mai locui sub 
copacii bătrânului codru? O, John al meu, ai să fii singur, singur 
şi foarte nefericit! lartă-mă că te părăsesc aşa; am nădăjduit să 
am parte de o moarte mai blândă, am nădăjduit să mor o dată 
cu tine, alături de tine, cu arma în mână, pentru apărarea ţării 
mele. Soarta a hotărât altfel! Ceasul meu se apropie, John. Ochii 
mi se împăienjenesc, dă-mi mâna, vreau să mor ţinând-o strâns 
în mâinile mele. John, îmi cunoşti dorinţa, cunoşti locul unde 
urmează să fie înmormântate rămăşiţele mele pământeşti: sub 
copacul "Întâlnirii", lângă aceea care mă aşteaptă, lângă 
Marianne. 

— Da, da — suspină nefericitul John, cu ochii plini de 
lacrămi — ai să fii... 

— Mulţumesc, bătrâne, mor fericit. Am s-o întâlnesc pe 
Marianne şi pentru totdeauna. Adio, John... 

Vocea stinsă a ilustrului proscris nu se mai auzi. Sufletul 
celui pe care-l iubiseră atât îşi luase zborul. 


— Îngenuncheaţi, copii! spuse bătrânul, făcându-şi semnul 
crucii. Nobilul şi generosul Robin Hood a încetat din viaţă! 

Toate frunţile se înclinară, iar William rosti lângă trupul lui 
Robin o rugăciune scurtă dar fierbinte, apoi, ajutat de Micul- 
John, îl duseră la locul unde trebuia să-şi găsească ultima 
odihnă. Doi pădurari săpară groapa lângă cea în care se odihnea 
Marianne, iar Robin fu aşezat acolo pe un strat gros de flori şi de 
frunze. Micul-John îi puse alături arcul şi săgețile sale. 

Aşa luă sfârşit viaţa celui care a oferit una din cele mai 
extraordinare povestiri din analele acestei ţări. 

Odihnească-se în pace! 

Bunurile cetei fură împărţite cinstit între membrii săi de 
către Micul-john, care voia să-şi sfârşească în singurătate 
ultimele zile ale unei existenţe, dureroase de acum înainte. 
Proscrişii se despărţiră; unii trăiră la Nottingham, alţii se 
răspândiră pe ici, pe colo, prin comitatele învecinate, dar nici 
unul nu se încumetă să mai rămână în inima bătrânului codru. 
Moartea lui Robin Hood făcuse ca şederea lor acolo să fie 
nespus de tristă. 

Micul-john nu se putea hotărî să plece din pădure, el 
petrecu acolo câteva zile, hoinărind pe potecile singuratice şi 
chemându-l cu glas tare pe cel care nu-i mai putea răspunde. In 
cele din urmă se hotărî să-i ceară adăpost lui Will Roşcovanul. 
Will îl primi cu braţele deschise şi, cu toate că şi el era foarte 
mâhnit, încercă să-i aducă o slabă alinare durerii lui pe veci 
nemângâiate: dar John nu voia să fie mângâiat. 

Într-o dimineaţă, William îl căută pe Micul-John; îl găsi în 
grădină, stând în picioare, sprijinit cu spatele de un stejar bătrân 
şi cu capul întors spre pădure. Chipul lui John era palid, ochii 
deschişi şi ficşi păreau că nu privesc nicăieri. Speriat, Will îl 
apucă pe vărul său de mână, strigându-l cu glas tremurător, dar 
bătrânul nu-i mai răspunse. Murise. 

Această lovitură neaşteptată fu o mare durere pentru bunul 
William; el îl duse în casă pe Micul-John, iar a doua zi toată 
familia Gamwell îl conducea pe acest frate preaiubit la ţintirimul 
din Hathersage, aflat la o depărtare de şase mile de Castleton, 
în Derbyshire. 

Mormântul care acoperă rămăşiţele pământeşti de bunului 
John mai există şi astăzi; el se face remarcat prin lespedea 
deosebit de lungă, aşezată deasupra. Privirile iscoditoare ale 


curioşilor vor descoperi pe această lespede două iniţiale, J.N., 
artistic săpate în granit. 


Sfârşit 


x k x