Arthur C. Clarke — Leul Din Comarre

Arthur C. Clarke 
LEUL DIN COMARRE 


CAPITOLUL UNU, 

REVOLTA, 

Era pe la sfârzitul secolului al «XVI-lea gi marele Ccean al Ştunței 
intrase în cele din urmă în reflux. Lunga serie de invenţii care, 
vreme de aproape o re de ani, schimbaseră fața lumu se apropia 
acurn de sfârzit. Fuseseră descoperite toate. Unul câte unul, ge 
împlhrmseră toate marile visuri ale trecutului, 

Ciwmlzaţia era complet automatizată, deşi maşini aproape că nu se 
mai vedeau deloc, Ascunse în interiorul zidurilor orazului sau 
îngropate adâno în pământ, utilaje perfecte susțineau întreaga 
povară a lurnii. În tăcere, cu digoreție, roboții satisfăceau toate 
nevoile stăpânilor gi lucrau atât de bine, încât prezenţa lor părea la 
fel de naturală ca ivirea diruneţii, 

Hz erau încă rnulte de învățat în domeniul gtunței pure, iar 
astronomi, nemaitund legați de Părnănt, aveau destul de lucra 
pentru încă o mie de anu, Dar stunțele practice şi mestegşu gurile 
cărora le dăduseră nastere nu mai erau acum preocuparea rnajoră 
a omenirii. În jurul anului două mii şase sute, nu în laborator era 
locul runților lurrunate. 

Oameni cu nume de rezonanță erau artigtu şi hlozotu, legiuitorii şi 
oameni de stat. Inginieru şi mari inventatori aparțineau trecutului. 


e ADI 9 


Arthur C. Clarke 
LEUL DIN COMARRE 


CAPITOLUL UNU. 

REVOLIA. 

Era pe la sfârşitul secolului al XXVI-lea şi marele Ocean al 
Ştiinţei intrase în cele din urmă în reflux. Lunga serie de 
invenţii care, vreme de aproape o mie de ani, schimbaseră 
faţa lumii se apropia acum de sfârşit. Fuseseră descoperite 
toate. Unul câte unul, se împliniseră toate marile visuri ale 
trecutului. 

Civilizaţia era complet automatizată, deşi maşini aproape 
că nu se mai vedeau deloc. Ascunse în interiorul zidurilor 
oraşului sau îngropate adânc în pământ, utilaje perfecte 
susțineau întreaga povară a lumii. În tăcere, cu discreţie, 
roboții satisfăceau toate nevoile stăpânilor şi lucrau atât de 
bine, încât prezenţa lor părea la fel de naturală ca ivirea 
dimineţii. 

Mai erau încă multe de învăţat în domeniul ştiinţei pure, 
iar astronomii, nemaifiind legaţi de Pământ, aveau destul de 
lucra pentru încă o mie de ani. Dar ştiinţele practice şi 
meşteşugurile cărora le dăduseră naştere nu mai erau 
acum preocuparea majoră a omenirii. În jurul anului două 
mii şase sute, nu în laborator era locul minţilor luminate. 

Oameni cu nume de rezonanţă erau artiştii şi filozofii, 
legiuitorii şi oamenii de stat. Inginerii şi marii inventatori 
aparţineau trecutului. Asemeni acelora care găsiseră în 
trecut leacul unor boli de mult uitate, ei lucraseră atât de 
bine, încât acum nu mai era nevoie de serviciile lor. 


Aveau să mai treacă cinci sute de ani până când lucrurile 
să se urnească din nou. 

* 

Priveliştea oferită de studio îţi tăia respiraţia: imensa 
cameră circulară era la aproape patra kilometri de la baza 
Turnului Central. Celelalte cinci clădiri gigantice ale 
oraşului se vedeau puţin mai jos, iar pereţii lor metalici 
sclipeau în soarele dimineţii, irizând lumina în toate culorile 
curcubeului. Undeva, mai jos, se vedeau câmpurile asemeni 
unor table de şah, fermele automatizate, ce se pierdeau în 
ceața orizontului. Dar de data aceasta, farmecul priveliştii 
nu mai avea nici o însemnătate pentru Richard Peyton II 
care se plimba acum nervos printre blocurile imense de 
marmură sintetică - materia primă a artei sale. 

Studioul era plin de bucăţi uriaşe de rocă artificială. 
Majoritatea erau cuburi nefinisate, însă câteva căpătaseră 
deja forme vagi de animale sau fiinţe omeneşti, ori siluete 
abstracte, pe care nici un geometru n-ar fi îndrăznit să le 
numească. Aşezat destul de incomod pe un bloc de diamant 
de zece tone - cel mai mare din câte fuseseră vreodată 
sintetizate - fiul artistului îşi privea celebrul părinte cu o 
expresie nu tocmai prietenoasă. 

— Nu cred că m-ar supăra prea mult, remarcă enervat 
Richard Peyton II, dacă te-ai mulţumi să stai de pomană 
într-un mod onorabil. Sunt oameni care excelează în aşa 
ceva şi, prin existenţa lor, lumea devine mai interesantă. 
Dar să-ţi petreci întreaga viaţă studiind ingineria - iată ceva 
ce depăşeşte puterea mea de înţelegere. Da, ştiu, te-am 
lăsat să-ţi alegi tehnologia ca materie de bază, dar nu ne- 
am gândit niciodată că o vei lua în serios. Când eram de 
vârsta ta eram pasionat de botanică - dar n-am făcut 
niciodată din asta scopul vieţii mele. Profesorul Chandras 
Ling e cel care îţi dă astfel de idei? 

Richard Peyton III se îmbujora. 

— De ce nu? Ştiu care mi-e vocaţia, iar el e de acord cu 
mine. Doar i-ai citit referatul. 


Artistul flutură în aer câteva foi de hârtie: le ţinea între 
degetul mare şi arătător, de parcă ar fi fost cine ştie ce 
insectă scârboasă. 

— Sigur că da, răspunse el, zâmbind cu maliţie: 
„Dovedeşte o deosebită pricepere în ale mecanicii - are 
contribuţii originale în munca de cercetare subelectronică, 
et cetera et cetera. Dumnezeule mare, eu credeam că 
omenirea a renunţat de secole la astfel de jucării! Vrei să fii 
un mecanic - de prima clasă - care să se ocupe de roboții 
ieşiţi din funcţiune? Asta nu-l o meserie pentru băiatul meu 
care mai e şi nepotul unui Consul Mondial. 

— Aş vrea să nu-l mai amesteci atâta pe bunicu' în chestia 
asta, mormăi supărat Richard Peyton III. Faptul că el era 
om de stat nu te-a împiedicat pe tine să ajungi artist. Aşa că 
de ce aş contraveni tradiţiei? 

Barba aurie a bătrânului începu să tremure cu 
nervozitate. 

— Nu mă interesează ce faci, atâta timp cât e vorba de 
ceva cu care ne putem mândri. Dar de ce obsesia asta 
pentru maşinuţe? Avem toate dispozitivele de care avem 
nevoie. Robotul a fost adus la perfecţiune în urmă cu cinci 
sute de ani: navele spaţiale nu s-au mai schimbat de cel 
puţin tot atâta timp: iar în ceea ce priveşte sistemul actual 
de comunicaţii, cred că are aproape opt sute de ani. Aşa că 
de ce să schimbi ceva ce e deja perfect? 

— Da' cu câtă înverşunare îţi ţii pledoaria! Replică tânărul. 
Ciudat lucru ca un artist să spună că ceva e perfect! Tată, 
mi-e ruşine pentru tine! 

— Nu despica firu-n patru! Ştii foarte bine ce vreau să 
spun. Strămoşii noştri au construit maşini care ne asigură 
îndeplinirea tuturor nevoilor. Bineînţeles că unele dintre ele 
ar putea fi cu câteva procente mai eficiente. Dar de ce să ne 
batem capul? Poţi menţiona o singură invenţie importantă 
de care are mare nevoie omenirea acum? 

Tânărul oftă. 


— Ascultă, tată, începu el calm. Am studiat istoria la fel de 
bine ca şi ingineria. Cu vreo douăsprezece secole în urmă, 
existau oameni care credeau că totul fusese deja inventat şi 
asta se întâmpla înainte de descoperirea electricităţii, ca să 
nu mai vorbim de aparatele de zbor sau de astronomie. Ei 
pur şi simplu nu priveau în viitor: minţile lor erau 
împotmolite în propriul prezent. Acelaşi lucru se întâmplă şi 
azi. De cinci sute de ani lumea trăieşte şi gândeşte cu 
creierul trecutului. Recunosc că, în anumite domenii, 
dezvoltarea a a atins apogeul şi deci s-a încheiat, dar sunt 
multe altele în care nici măcar n-a început. În ceea ce 
priveşte tehnica, lumea stagnează. Nu e nimic rău în asta, 
pentru că, oricum, informaţia se păstrează. Numai că se 
pierde timp. Am ajuns pe Pluto acum nouă sute de ani şi 
unde suntem acum? 'Iot pe Pluto! Când vom porni oare să 
traversăm spaţiul interstelar? 

— Dar de ce să ajungem la stele? 

Băiatul scoase un strigăt de nemulţumire şi sări brusc de 
pe blocul de diamant. 

— Asta nu-l o întrebare pentru secolul în care ne aflăm! 
Acum o mie de ani, oamenii spuneau: Cine are chef să 
ajungă pe Lună? Da, ştiu că e de necrezut, dar ai să găseşti 
asta în cărţile scrise la vremea aceea. Pentru noi, Luna e 
acum doar la patruzeci şi cinci de minute distanţă şi există 
oameni ca Ham Jansen, care lucrează pe Pământ şi trăiesc 
în Plato City. Am dezvoltat linia de transport interplanetar, 
dar într-o bună zi ne vom apuca şi de adevăratul transport 
spaţial. Aş putea menţiona zeci de alte domenii în care s-a 
ajuns la un punct mort - şi asta din cauză că există oameni 
care gândesc ca tine şi care se mulţumesc cu atât cât au. 

— Şi ce-l rău în asta? 

Peyton îşi ridică mâinile într-un gest semnificativ. 

— Tată, fii serios! Ai fost vreodată cu-adevărat satisfăcut 
de vreun lucru pe care l-ai creat? Doar animalele sunt 
mulţumite cu ceea ce au deja. 

Artistul zâmbi mâhnit. 


— Poate că ai dreptate. Dar asta nu mă face să-mi schimb 
părerea. Rămân la ideea mea că vei ajunge să-ţi iroseşti 
viaţa, iar bunicul tău e de acord cu mine. 

Se opri o clipă şi păru să-şi aducă aminte de ceva. 

— De fapt, coboară pe Pământ special pentru tine, adăugă. 

Faţa tânărului se crispă. 

— Tată, uite ce e, ţi-am spus deja ce gândesc. Nu vreau s-o 
luăm din nou de la început. Pentru că nici bunicul şi nici 
întregul Consiliu Mondial nu-mi vor schimba hotărârea. 

Era o afirmaţie destul de bombastică şi Peyton se întrebă 
dacă avea într-adevăr să facă ce spusese. Tatăl său era 
tocmai pe punctul de a-l răspunde, când în studio răzbătu 
un sunet melodios, de joasă intensitate. O secundă mai 
târziu se auzi o voce monotonă. 

— Tatăl dumneavoastră vine să vă vadă, domnule Peyton. 

Îşi privi fiul triumfător. 

— Ar fi trebuit să mai adaug, spuse el, că bunicul soseşte 
chiar acum. Dar îţi ştiu obiceiul de a dispărea tocmai când e 
nevoie de tine. 

Tânărul nu răspunse, mulţumindu-se doar să-l privească în 
vreme ce ieşea. Apoi pe faţă îi apăru un surâs detaşat. 
Geamul imens de glasit al peretelui din faţă al studioului 
era deschis şi Peyton ieşi în balcon. Patru kilometri mai jos, 
imensul parking de beton sclipea alb în lumina soarelui, 
punctat doar din loc în loc de siluetele ca nişte lacrimi 
uriaşe ale navelor parcate acolo. Se întoarse şi aruncă o 
privire în încăpere. Era goală, dar deja auzea vocea tatălui 
său care se apropia. Nu mai stătu pe gânduri: se sprijini cu 
o mână de balustradă şi îşi făcu vânt pe deasupra ei. 

Treizeci de secunde mai târziu, două persoane îşi făcură 
apariţia în studio privind în jur cu uimire. Celebrul Richard 
Peyton - fără număr de ordine - era un bărbat căruia îi 
puteai da cu uşurinţă şaizeci de ani, deşi asta ar fi însemnat 
mai puţin de o treime din vârsta sa reală. 

Era îmbrăcat cu o robă purpurie, veştmânt purtat doar de 
douăzeci de oameni pe Pământ şi de mai puţin de o sută din 


întregul Sistem Solar. Autoritatea şi prestanţa iradiau parcă 
de pe chipul lui: în comparaţie cu el, chiar şi propriul său 
fiu, atât de demn şi de stăpân pe sine, avea un aer şters şi 
lipsit de consistenţă. 

— Ei bine, unde e? 

— Pe naiba! A sărit pe fereastră. Ei, acum vom putea să 
discutăm nestânjeniţi. 

Cu un surâs viclean, Richard Peyton II îşi ridică braţul şi 
formă un număr de opt cifre la comunicatorul său personal 
de la încheietură. Răspunsul veni aproape instantaneu. Cu 
tonuri clare şi impersonale, vocea automată repeta la 
nesfârşit: „Stăpânul meu doarme. Vă rog nu-l deranjaţi. 
Stăpânul meu doarme. Vă rog nu-l deranjaţi...” 

Richard Peyton Il apăsă indignat pe comutatorul 
aparatului şi se întoarse către tatăl său. Bătrânul chicoti: 

— Ce să-l faci, îi umblă mintea repede. Ne-a făcut figura. 
Nu putem să-l prindem până nu hotărăşte să-şi deblocheze 
aparatul, iar eu, la vârsta mea, nu mă-ncumet să alerg după 
el. 

Pentru o clipă, cei doi se priviră în tăcere, buimăciţi. Apoi, 
ca la comandă, izbucniră amândoi în râs. 

CAPITOLUL DOI. 

LEGENDA ORAŞULUI COMARRE. 

Peyton căzu ca o piatră preţ de vreo doi kilometri, după 
care apăsă pe neutralizator. ÎI învălui un curent de aer care 
îi tăie respiraţia. Deşi nu avea mai mult de două sute de 
kilometri pe oră, senzaţia de cădere era extraordinară: 
clădirea de lângă el părea că se înalţă cu o iuţeală 
fulgerătoare. 

Sistemul de frânare îi încetini căderea şi cobori lin pe 
ultimii trei sute de metri, aterizând lângă navele înşiruite la 
baza turnului. 

Aparatul de zbor era o maşinărie micuță, cu un singur loc, 
complet automatizată. Sau, cel puţin, aşa fusese construită 
în urmă cu trei secole, dar actualul ei proprietar îi făcuse 


atâtea modificări nepermise, încât nimeni altcineva în lume 
n-ar fi fost în stare să o mânuiască fără a-şi frânge gâtul. 

Băiatul închise neutralizatorul - un dispozitiv nostim care, 
în ciuda faptului că din punct de vedere tehnic era de mult 
depăşit, oferea încă posibilităţi interesante - şi apoi urcă în 
carlinga navei sale. Două minute mai târziu, turnurile 
oraşului se pierdeau în zare şi înaintea lui se derulau cu o 
viteză de şase mii de kilometri pe oră pustiile Ţinuturi 
Sălbatice. 

Schimbă direcţia spre vest şi, într-o clipă, se afla deasupra 
oceanului. lar acum nu trebuia decât să aştepte: nava avea 
să ajungă singură la destinaţie. Se lăsă pe spate şi începu să 
cugete cu amărăciune la propria-l soartă, căinându-se de 
unul singur. 

Era mult mai neliniştit decât ar fi vrut să recunoască. Se 
obişnuise de ani de zile cu faptul că familia sa nu-l înţelegea 
interesul pentru tehnică: dar opoziţia asta din ce în ce mai 
susţinută, care acum devenise atât de hotărâtă era un lucru 
nou şi neaşteptat. Nu reuşea să înţeleagă. 

Zece minute mai târziu, se ivi din valuri un pilon alb, 
asemeni săbiei legendare Excalibur. Oraşul era cunoscut în 
lume sub numele de Scientia, dar cinicii săi locuitori îi 
spuneau Clopotnița Liliecilor: fusese construit în urmă cu 
opt secole, pe o insulă departe de orice alt țărm. Fusese un 
gest de independenţă, căci pe atunci mai persistau încă 
ultimele urme de naționalism. 

Îşi conduse nava pe pista de aterizare şi se îndreptă spre 
cea mai apropiată intrare. Zgomotul valurilor care se 
izbeau de stânci la mai puţin de o sută de metri distanţă îl 
opri o clipă-n loc: era sunetul care îl impresiona 
întotdeauna. Rămase nemişcat un moment şi inhală aerul 
sărat, privi pescăruşii şi păsările călătoare ce se roteau în 
jurul turnului. Cu multă vreme în urmă, acest petec de 
pământ fusese folosit ca loc de odihnă, dar pe atunci omul 
mai era încă în stare să privească uimit ivirea zorilor şi să 
se întrebe dacă nu cumva era vorba de-o zeiţă. 


Biroul de Genetică se afla aproape de centrul turnului şi 
ocupa o sută de etaje. Îi trebuiseră zece minute ca să 
ajungă în Oraşul Ştiinţei şi îi mai trebuiră încă pe atât 
pentru a-l localiza pe cel pe care îl căuta. Erau kilometri 
întregi de birouri şi de laboratoare. 

Alan Henson II rămăsese unul dintre cei mai buni prieteni 
ai lui Peyton, deşi părăsise Universitatea din Antarctica cu 
doi ani mai devreme şi studiase genetica şi nu ingineria. Ori 
de câte ori avea vreun necaz - şi asta se întâmpla adeseori - 
Peyton îşi recăpăta siguranţa de sine încurajat de bunul 
simţ liniştitor al prietenului său. Era normal deci să vină 
acum în Scientia, mai ales că Henson îi transmisese cu 
numai o zi înainte un mesaj prin care îl chema de urgenţă 
până la el. Biologul îl primi cu multă căldură şi totuşi în 
zâmbetul său se simţea o undă de nervozitate. 

— Mă bucur că ai venit: am nişte veşti care cred că te-ar 
putea interesa. Dar nu prea eşti în apele tale, ce s-a 
întâmplat? 

Peyton îi povesti tărăşenia, adăugând câte puţin şi de la el. 
Celălalt păstră un moment de tăcere. 

— Deci au şi început! Spuse el. Trebuia să ne aşteptăm la 
asta! 

— Ce vrei să zici? Se miră Peyton. 

Biologul deschise un sertar şi scoase de acolo un plic 
sigilat. Extrase din el două foi de plastic pe care se vedeau 
câteva sute de găuri perforate, de mărimi diferite. 

— Ştii ce-s astea? 

— Arată ca o analiză de caracter. 

— Corect. Întâmplător, e chiar a ta. 

— Oh! Dar este e ilegal, nu? 

— N-are a face. Cheia de interpretare e tipărită pe 
marginea de jos: începe cu Aprecierea Estetică şi termină 
cu Facultăţile Mintale. Pe ultima coloană e Coeficientul de 
Inteligență. Vezi să nu ţi se suie la cap! 

Peyton studie cartela cu multă atenţie. La un moment dat 
se înroşi uşor: 


— Nu-mi dau seama cum de-aţi aflat. 

— N-are importanţă, zâmbi Henderson. Acum uită-te la 
analiza asta - îi întinse o a doua cartelă. 

— Păi, e aceeaşi! 

— Nu chiar, dar aproape. 

— A cui e? 

Henderson se sprijini de spătarul scaunului şi îşi măsură 
cuvintele cu grijă: 

— Această analiză, Dick, aparţine stră-străbunicului tău de 
a douăzeci şi doua spiţă pe linie paternă - marele Rolf 
Thordarsen. 

Peyton înmărmuri. 

— Ce?! 

— Nu ţipa, că se aude. Dacă intră cineva, discutăm despre 
cum era pe vremuri, la colegiu. 

— Ei bine, dacă ne întoarcem în timp ceva mai mult, cu 
toţii avem strămoşi remarcabili. Şi acum îţi dai seama de ce 
îi e frică bunicului tău de tine? 

— Numai că a amânat cam mult. Pregătirea mea e, 
practic, încheiată. 

— Pentru asta nouă trebuie să ne mulţumeşti. În mod 
normal analizele merg în urmă cu zece generaţii, cu 
douăzeci în cazuri speciale. E o muncă uriaşă. In Biblioteca 
Moştenirii există sute de miliarde de cartele, câte una 
pentru fiecare bărbat sau femeie care s-au născut începând 
din secolul al douăzeci şi treilea. Coincidenţa asta a fost 
descoperită acum vreo lună de zile dintr-o pură întâmplare. 

— Chiar atunci au început şi discuţiile. Dar tot nu înţeleg 
despre ce e vorba. 

— De fapt, ce ştii tu despre faimosul tău strămoş? 

— Cred că nu mai multe decât ştie toată lumea. 
Bineînţeles că nu ştiu cum şi de ce a dispărut, dacă la asta 
te referi. A părăsit Pământul? 

— Nu. Se poate spune că a părăsit lumea, dar n-a părăsit 
niciodată Pământul. Foarte puţini ştiu asta, Dick: Rolf 
Thordarsen e cel care a construit Comarre. 


Comarre! Peyton şopti cuvântul cu buzele întredeschise, 
savurându-l înţelesul şi misterul. Deci există cu adevărat! 
Chiar dacă unii neagă asta. 

Henson vorbi din nou: 

— Nu cred că ştii prea multe despre Decadenţi. Cărţile de 
istorie au fost redactate cu multă atenţie. Dar întreaga 
poveste e legată de sfârşitul celei de-a II-a Ere a 
Electronicii... 

La trei sute şaizeci de mii de kilometri depărtare de 
suprafaţa Pământului, Luna artificială care adăpostea 
Consiliul Mondial îşi continua eterna mişcare de-a lungul 
orbitei sale. Acoperişul Camerei de Consiliu era construit 
dintr-o placă perfectă de cristalit: când membrii Consiliului 
erau în sesiune, aveai impresia că nu se află nimic între ei şi 
marele glob ce se rotea în depărtare. 

Sensul acestui decor era limpede: nici o opinie îngustă de 
grup n-ar fi putut supravieţui într-un asemenea cadru. Aici 
şi nu altundeva, minţile omeneşti trebuiau să-şi dea măsura 
întregii lor capacităţi. 

Richard Peyton cel Bătrân îşi petrecuse întreaga sa viaţă 
conducând destinele Pământului. De cinci sute de ani, rasa 
umană se bucura de pace, iar arta şi ştiinţa o puseseră 
pentru totdeauna la adăpost de orice nevoi. Cei care 
conduceau planeta puteau fi mândri de munca lor. 

Cu toate acestea, bătrânul om de stat se simţea neliniştit. 
Probabil că schimbările ce se întrezăreau la orizont îşi 
aruncaseră deja umbrele asupra lui. Probabil că simţea, 
chiar dacă doar în subconştient deocamdată, că cele cinci 
secole de linişte se apropiau de sfârşit. 

Puse în funcţiune maşina de scris şi începu să dicteze. 

Din câte ştia Peynton, Prima Eră a Electronicii începuse în 
1908 - înainte cu mai bine de unsprezece secole - o dată cu 
inventarea triodei de către De Forest. În acelaşi secol 
fabulos în care a apărut Naţiunile Unite, s-au inventat 
aeroplanul şi navele spaţiale şi s-a descoperit energia 


atomică, omenirea a fost martora inventării dispozitivelor 
termionice fundamentale care stau la baza lumii de azi. 

A doua Eră a Electronicii venise cu cinci secole mai târziu. 
Ea fusese iniţiată nu de fizicieni, ci de doctori şi de 
psihologi. Vreme de cinci sute de ani, aceştia înregistraseră 
curenţii electrici care se declanşau în creier în timpul 
procesului gândirii. Analiza fusese extrem de complexă, dar 
mai fusese nevoie şi de truda altor generaţii până să fie 
dusă la bun sfârşit. Când totul a fost pus la punct, s-au creat 
primele maşini care puteau citi gândurile umane. 

Dar acesta era abia începutul. O dată ce omul descoperise 
mecanismul propriului său creier, drumul era deschis. Îl 
putea reproduce folosind în loc de celule vii tranzistori şi 
circuite integrate. 

Spre sfârşitul secolului al XXI-lea, au fost construite 
primele maşini care gândeau. Arătau foarte primitive şi era 
nevoie de o sută de metri pătraţi de echipament pentru a se 
putea înlocui munca unui centimetru cub de materie 
cenuşie. Dar primul pas fusese făcut şi nu mai era mult 
până la perfecţionarea creierului mecanic şi utilizarea lui 
pe scară largă. 

Putea efectua doar muncă intelectuală de nivel scăzut şi îi 
lipseau caracteristicile pur umane cum ar fi iniţiativa, 
intuiţia, sentimentele şi emoţiile. Cu toate acestea, în 
condiţii care de obicei rămâneau constante şi când limitele 
acestui creier nu aveau implicaţii prea mari, putea face tot 
ce ştia să facă şi un om. 

Apariţia creierului de metal declanşase una dintre marile 
crize ale civilizaţiei umane. Deşi omul era nevoit încă să-şi 
ducă la bun sfârşit îndatoririle de politician şi conducător al 
societăţii, toată munca imensă a administraţiei de rutină 
fusese preluată de roboţi. Omul era în sfârşit liber. Nu 
trebuia să-şi mai frământe mintea cu trasarea unor 
programe complexe de transport, cu alcătuirea unor 
planuri de producţie, ori calcularea balanței bugetare. 
Maşinile, care în urmă cu secole rezolvaseră problema 


muncii manuale, îşi aduseseră acum o a doua mare 
contribuţie la dezvoltarea societăţii. 

Aceasta a avut o influenţă imensă asupra modului de viaţă, 
iar oamenii au reacţionat în două moduri: unii dintre ei şi- 
au utilizat libertatea nou dobândită pentru atingerea unor 
scopuri care animaseră dintotdeauna minţile cele mai 
luminate - căutarea frumosului şi a adevărului la fel de 
inefabile şi acum ca şi pe vremea construirii templului de pe 
Acropole, dar au fost alţii care au gândit diferit: în sfârşit, 
spuneau ei, pedeapsa dată lui Adam avea să fie ştearsă 
pentru totdeauna. Acum se puteau construi oraşe în care 
maşinile aveau să îndeplinească orice dorinţă de îndată ce 
gândul lua formă în mintea omenească, ba chiar mai 
repede, din moment ce analizorii puteau citi şi cele mai 
ascunse intenţii ale subconştientului. Considerau că scopul 
vieţii era plăcerea şi realizarea fericirii: omul îşi câştigase 
acum acest drept. Erau prea obosiţi de lupta nesfârşită 
pentru cunoaştere şi de dorinţa oarbă de a întinde poduri 
de la o stea la alta. Acesta era vechiul vis al Lotofagilor, un 
vis născut o dată cu omul. Acum, pentru prima oară, el 
putea fi realizat. Flăcările celei de-a doua Renaşteri nu au 
apucat însă să pâlpâie ca lumea că s-au şi stins. Cu trecerea 
anilor însă Decadenţii s-au retras tot mai mult spre modul 
lor de gândire în locurile ascunse ale planetelor interioare 
ei au construit oraşele viselor lor. Timp de un secol, acestea 
au înflorit asemenea unor plante exotice, până când, în cele 
din urmă, fervoarea aproape religioasă cu care fuseseră 
construite s-a stins. Au mai supravieţuit preţ de încă o 
generaţie. Apoi, unul câte unul, s-au şters din amintire. Au 
lăsat însă în urmă o grămadă de istorii şi de legende care s- 
au înmulţit o dată cu trecerea anilor. 

Pe Pământ nu fusese construit decât un oraş de genul 
acesta, dar oamenii nu reuşiseră niciodată să-l dezlege 
misterul. Din motive necunoscute, Consiliul Mondial 
distrusese toate informaţiile cu privire la acest loc. Nimeni 
nu ştia unde se află. Unii ziceau că ar fi în pustiurile arctice, 


alţii credeau că e ascuns în adâncurile Pacificului. Nu se ştia 
nimic precis, în afară de faptul că se chema Comarre. 

Henson îşi întrerupse povestea. 

— Până aici nu ţi-am spus nimic nou, lucrurile astea sunt 
cunoscute de toţi. Restul istoriei însă e un secret pe care îl 
ştiu doar membrii Consiliului Mondial şi încă alţi vreo sută 
de oameni din Scientia. După cum prea bine ştii, Rolf 
Thordarsen a fost cel mai mare geniu tehnic din câţi a 
cunoscut lumea vreodată. Nici chiar Edison nu se poate 
compara cu el. A pus bazele ingineriei cibernetice şi a 
construit primele maşini gânditoare. Timp de mai bine de 
douăzeci de ani, laboratoarele sale au produs invenţii 
extraordinare. Apoi, dintr-o dată, el a dispărut. S-a spus că 
ar fi încercat să ajungă la stele. Dar de fapt a fost altceva. 
Thordarsen credea că roboții săi - maşinile care încă mai 
conduc lumea - erau doar începutul. S-a dus la Consiliul 
Mondial cu nişte propuneri care ar fi schimbat înfăţişarea 
societăţii. Nu ştim în ce fel, dar el susţinea că, dacă nu erau 
acceptate, întreaga specie avea să ajungă într-un punct 
mort - lucru care s-a şi întâmplat, după opinia multora 
dintre noi. Consiliul a respins proiectul cu vehemenţă. Ştii, 
pe vremea aceea robotul de-abia fusese integrat civilizaţiei 
şi se revenea cu greu la o oarecare stabilitate, care, de 
atunci, s-a menţinut vreme de cinci secole. Thordarsen a 
fost adânc dezamăgit şi, cum Decadenţii aveau un real 
talent de a atrage geniile, au pus mâna pe el şi l-au convins 
să părăsească lumea: era singurul om care le-ar fi putut 
transforma visele în realitate. 

— Şi a făcut-o? 

— Nimeni nu ştie. Dar a fost construit Comarre - asta e 
sigur. Există anumite lucruri care nu pot fi ţinute în secret. 
Asta era adevărat, gândi Peyton. Chiar şi în vremurile de 

acum mai dispăreau oameni şi se zvonea că plecaseră în 

căutarea oraşului din vis. Într-adevăr, expresia „s-a dus la 
Comarre” intrase atât de adânc în limbaj cu sensul de ao 
lua razna, încât înţelesul ei iniţial aproape că se pierduse. 


Henson se aplecă înainte şi vorbi cu multă seriozitate: 

— Însă partea cea mai interesantă e alta. Consiliul Mondial 
ar putea să distrugă Comarre, dar n-o face. Credinţa în 
faptul că există ceva de genul ăsta are, în cadrul societăţii, o 
importantă influenţă stabilizatoare. Căci, în ciuda tuturor 
eforturilor noastre, încă mai avem psihopaţi. Şi nu e greu 
să-l hipnotizezi şi să le sugerezi amănunte despre un 
asemenea loc. Nu vor ajunge niciodată acolo, dar nu vor 
înceta să îl caute, iar asta îi va face inofensivi pentru 
societate. Cu ani în urmă, când oraşul de-abia fusese 
construit, Consiliul şi-a trimis agenţii în Comarre. Nu s-a 
întors nici unul dintre ei şi nu pentru că ar fi păţit ceva, dar 
pur şi simplu n-au mai vrut să vină înapoi. lar asta se ştie 
sigur, pentru că au trimis mesaje de acolo. Cred că 
Decandenţii şi-au dat seama că în cazul în care agenţii ar fi 
fost reţinuţi în mod deliberat, Consiliul ar fi şters oraşul de 
pe faţa pământului. Am văzut câteva din acele mesaje. Ceva 
extraordinar. Nu găsesc decât un singur cuvânt: exaltaţi. 
Dick, există ceva în Comarre care îi poate face pe oameni să 
uite lumea de afară, să-şi uite prietenii, familia, totul! 
Încearcă doar să-ţi imaginezi asta! Apoi, când a fost sigur 
că nici unul dintre Decandenţi nu mai putea fi în viaţă, 
Consiliul a încercat din nou. Şi a tot încercat până acum 
vreo cincizeci de ani. Dar nici în ziua de azi nu s-a mai 
întors cineva de acolo. 

În timp ce Richard Peyton vorbea, robotul de serviciu 
analiză cuvintele, înregistră pe rând grupurile fonetice, 
inseră punctuaţia şi introduse în mod automat discursul în 
dosarele electronice potrivite. 

— O copie pentru preşedinte şi dosarul meu personal. 

— Discursul dumneavoastră asupra punctului douăzeci şi 
doi şi Conversaţia noastră din dimineaţa aceasta. 

— M-am întâlnit cu fiul meu, dar R. P III a fugit de mine. E 
ferm hotărât şi ar fi prea multă bătaie de cap dacă am 
încerca să-l oprim. Ne e de ajuns lecţia pe care ne-a dat-o 
Thordarsen. 


— Cred că cel mai bun lucru ar fi să-l câştigăm încrederea 
dându-l tot ajutorul de care are nevoie. Apoi îl vom putea 
conduce noi, stabilindu-l anumite domenii de cercetare. Nu 
e nici un pericol, atâta timp cât nu descoperă că R. [. l-a 
fost strămoş. Cu toate similitudinile de caracter, e puţin 
probabil că va încerca să repete opera lui R. 1. 

Henson tăcu. Prietenul lui însă nu avea nimic de spus, era 
prea uimit ca să mai articuleze vreun cuvânt şi, după câteva 
clipe, biologul continuă: 

— Iar acum să ne întoarcem la prezent. În ceea ce te 
priveşte, Dick, Consiliul Mondial ţi-a descoperit strămoşul 
acum o lună. Ne pare rău că le-am spus, dar acum e prea 
târziu. Din punct de vedere genetic, eşti o reîncarc are a lui 
Thordarsen, în sensul ştiinţific al cuvântului, bineînţeles. 
Asta e una dintre cele mai vechi ciudăţenii ale Naturii şi 
poate apărea într-o familie sau alta la fiecare două-trei sute 
de ani. Iu ai putea continua opera la care Thordarsen a fost 
silit să renunţe - oricare ar fi fost aceea. Probabil că s-a 
pierdut pentru totdeauna, dar dacă încă a mai rămas ceva, 
secretul se află în Comarre. Iar Consiliul Mondial ştie asta. 
De aceea încearcă să te abată din drum. Dar să nu-ţi pese. 
În Consiliu sunt unele dintre cele mai luminate minţi pe 
care le-a produs vreodată specia umană. Nu vor să-ţi facă 
nici un rău şi nimeni nu te va atinge cu un deget. Doresc 
însă din toate puterile să menţină actuala structură a 
societăţii, pe care ei o cred a fi cea mai bună. 

Peyton se ridică încet în picioare. Pentru un moment, îl 
copleşi strania senzaţie că era de fapt un observator din 
afară, complet neutru, care privea la acea figură inertă pe 
nume Richard Peyton III, la cel ce încetase să mai fie om 
pentru că devenise un simbol, cheia însăşi a viitorului 
omenirii. Avu nevoie de un efort mental considerabil pentru 
a-şi reveni la normal. 

Prietenul său îl privea în tăcere. 

— Ai uitat să-mi spui ceva, Alan. Cum de ştii toate astea? 
Henson zâmbi. 


— Mă aşteptam la această întrebare. Eu sunt doar 
purtătorul de cuvânt, ales pentru că te cunosc. Cât despre 
ceilalţi, nu pot să-ţi spun nici măcar ţie cine sunt. Dare 
vorba de un număr destul de mare de cercetători pe care 
ştiu că îi admiri. Întotdeauna a existat o rivalitate cordială 
între Consiliu şi oamenii de ştiinţă care îl servesc, dar, în 
ultimii ani, punctele noastre de vedere s-au îndepărtat 
considerabil. Mulţi dintre noi cred că epoca actuală, despre 
care Consiliul speră că va dura etern, este doar un 
intermezzo. Credem, de asemenea, că o prea lungă 
perioadă de stabilitate poate duce la decadenţă. Psihologii 
Consiliului au impresia că o pot preveni. 

Lui Peyton îi sclipiră ochii de entuziasm. 

— Asta ziceam şi eu! Pot să mă alătur vouă? 

— Mai târziu. Acum avem multe de făcut. Ştii, noi suntem 
un fel de revoluționari. Ne-am propus să declanşăm una sau 
două reacţii sociale, iar când acestea se vor fi sfârşit, 
pericolul decadenţei va fi înlăturat pentru câteva mii de ani. 
Tu, Dick, eşti unul dintre catalizatorii noştri. Nu singurul, aş 
putea spune. 

Se opri un moment. 

— Chiar dacă nu reuşim nimic cu Comarre, noi mai avem 
un as în mânecă. Sperăm că în cincizeci de ani să punem la 
punct traficul interstelar. 

— În sfârşit! ÎI întrerupse celălalt. Şi apoi, ce veţi face? 

— Îl vom prezenta Consiliului şi le vom zice: Poftim - acum 
puteţi zbura către stele. Nu-l aşa că suntem băieţi buni? lar 
Consiliul nu va mai avea altceva de făcut decât să surâdă 
strâmb şi să purceadă la dezrădăcinarea civilizaţiei. De 
îndată ce vom fi pus la punct călătoria interstelară, vom 
avea din nou o societate în expansiune, iar stagnarea va fi 
întârziată pe termen nelimitat. 

— Sper să trăiesc s-o văd şi pe asta, spuse Peyton. Dar ce 
pot face eu acum? 

— Doar atât: vrem să te duci în Comarre şi să descoperi ce 
e acolo. Unde alţii s-au împotmolit, noi credem că tu vei 


reuşi. Totul e pregătit. 

— Dar unde e Comarre? Henson zâmbi. 

— E foarte simplu. Nu poate fi decât într-un singur loc: în 
unica zonă pe deasupra căreia nu poate zbura nici o navă, 
în care nu locuieşte nimeni şi unde poţi ajunge doar pe jos. 
În Marea Rezervaţie. 

Bătrânul decuplă maşina de scris. Deasupra - sau 
dedesubt, în fond era acelaşi lucru - marea semilună a 
Pământului eclipsa stelele din jur. În eterna sa rotaţie, mica 
lună depăşise periheliul şi se prăbuşea acum în noapte. Ici 
şi colo, în întunericul întinderilor de dedesubt, se vedeau 
sclipind luminile oraşelor. 

Decorul îl umplu de tristeţe pe bătrân, amintindu-l că 
propria sa viaţă se îndrepta către sfârşit, prevestind parcă 
totodată apusul culturii pe care el încercase să o protejeze. 
De fapt, poate că tinerii cercetători aveau dreptate. Se 
sfârşea acum lunga perioadă de odihnă, iar lumea mergea 
către ţinte pe care el nu avea să le vadă niciodată. 

CAPITOLUL TREI. 

LEUL SĂLBATIC. 

Era deja noapte când nava lui Peyton, zburând spre vest, 
traversa întinderea Oceanului Indian. Nu se zărea nimic în 
depărtare: doar dunga albă a brizanţilor pe coasta Africii, 
însă pe ecranul de control al navigaţiei se distingea clar 
fiecare părticică a acelor ţinuturi. Desigur că noaptea nu-l 
putea în nici un caz ascunde ori proteja şi totuşi era ferit de 
orice privire omenească. lar cât despre monitoarele care 
pândeau în întuneric - de asta aveau grijă alţii. Se părea că 
erau mulţi cei care gândeau la fel ca Henson. 

Planul fusese conceput cu atenţie şi pricepere, fiecare 
amănunt fiind stabilit cu grijă, iar cei care lucraseră la el 
formau cu siguranţă o echipă unită. Trebuia să acosteze la 
marginea pădurii, cât mai aproape de bariera sub tensiune. 

Nici măcar ei, acei prieteni necunoscuţi, n-ar fi putut să 
deconecteze bariera fără să trezească bănuieli. Din fericire 
însă, nu mai erau decât vreo treizeci de kilometri până la 


Comarre şi urma să-l parcurgă pe jos, prin acele locuri 
pustii. 

În trosnet sonor de crengi frânte, nava lui Peyton ateriză 
undeva în pădurea întunecată şi imediat Peyton stinse 
lumina slabă din cabină pentru a putea privi afară. Nu se 
vedea nimic. Îşi aminti ce i se spusese şi nu deschise uşa. Se 
aşeză cât mai comod şi rămase aşa în aşteptarea zorilor. 

Îl trezi lumina orbitoare a soarelui care îi scălda faţa. Sări 
imediat în echipamentul pe care i-l dăduseră prietenii, 
deschise uşa cabinei şi cobori în pădure. 

Locul de aterizare fusese ales cu grijă şi nu-l fu greu să se 
caţere până la platoul aflat la doar câţiva metri distanţă în 
fată se întindeau dealuri acoperite cu iarbă măruntă, pe 
care se vedeau, din loc în loc, grupuri de copaci tineri. Era 
o zi plăcută şi nu foarte călduroasă, deşi era vară, iar 
Ecuatorul se afla destul de aproape. Lucrul acesta era cât 
se poate de normal, pentru că trecuseră deja opt secole de 
control climateric, iar marile lacuri artificiale înecaseră de 
mult deşerturile. 

Pentru prima dată în viaţă, Peyton vedea Natura aşa cum 
fusese ea înainte ca Omul să existe. Şi totuşi, nu sălbăticia 
peisajului îl uimea: băiatul nu cunoscuse niciodată liniştea. 
Toată viaţa trăise învăluit în murmurul maşinilor şi şuieratul 
îndepărtat al curselor de mare viteză ce ajungeau ca o 
şoaptă firavă până sus, în înălțimile stratosferei. 

Aici nu exista nici unul dintre aceste sunete, pentru că nici 
o maşină nu putea trece de bariera de putere ce înconjura 
Rezervaţia. Nu se auzea decât vântul care făcea iarba să 
foşnească şi zumzetul slab al insectelor. I se păru 
apăsătoare atâta linişte şi făcu ceea ce ar fi făcut aproape 
oricare alt om al acelor timpuri: apăsă un buton la radioul 
personal, selectând o bandă cu muzică de fond. 

Merse fără întrerupere, kilometru după kilometru şi 
străbătu astfel ţinutul deluros al Marii Rezervații, cea mai 
mare întindere de teren natural rămasă pe suprafaţa 
globului. Mersul nu-l obosi deloc, căci neutralizorii 


încorporaţi în echipamentul său îi anulau aproape complet 
greutatea. Era însoţit de acel susur reconfortant al muzicii 
care devenise un fundal al vieţii umane încă de la 
inventarea radioului. Deşi n-ar fi trebuit decât să formeze 
un număr pentru a putea intra în contact cu oricine de pe 
planetă, îi plăcea să creadă din toată inima că e singur în 
mijlocul Naturii şi pentru un moment simţi întreaga emoție 
pe care Stanley şi Livingstone trebuie să o fi trăit când 
călcaseră pentru prima dată pe aceste pământuri, cu mai 
bine de o mie de ani în urmă. 

Din fericire, Peyton mergea destul de repede şi până la 
amiază acoperise deja jumătate din distanţa pe care o avea 
de parcurs. Se opri să-şi ia masa de prânz şi se aşeză la 
umbra unui pâlc de conifere importate de pe Marte, care l- 
ar fi uluit pe un explorator din alte timpuri. În ignoranţa sa 
însă, băiatul nici nu se gândi că ele n-aveau ce căuta acolo. 

Adunase deja o grămăjoară de cutii de converse goale 
când observă pe câmp, în direcţia din care venise, ceva ce 
se mişca rapid. Era prea departe pentru a putea fi 
identificat. Când văzu însă că venea spre el, se ridică în 
picioare ca să poată privi mai bine. Nu zărise încă nici un 
animal prin preajmă, deşi o mulţime de animale îl văzuseră 
pe el şi privi cu interes. 

Peyton nu mai văzuse niciodată un leu, dar recunoscu fără 
dificultate magnifica sălbăticiune care se apropia în fugă. 
Se uită repede la copacul de deasupra, ca pentru a se 
încredința că e acolo, apoi rămase în picioare, aşteptând 
calm. 

Ştia doar că nu mai existau în lume animale cu adevărat 
periculoase. Rezervaţia era ceva între un vast laborator 
biologic şi un parc naţional, vizitat de mii de oameni în 
fiecare an. Era un lucru de la sine înţeles că, dacă nu erau 
ţinute sub control, vieţuitoarele puteau să reacționeze 
agresiv. În general, însă, se proceda cu multă delicateţe. 

Animalul voia în mod clar să fie prietenos. Veni drept spre 
Peyton şi începu să se frece de el cu afecţiune. Când băiatul 


se ridică din nou în picioare, leul începu să se arate extrem 
de interesat de cutiile goale de conserve. Apoi se întoarse 
către el cu o expresie pur şi simplu pofticioasă. 

Băiatul râse, desfăcu o altă cutie şi îi vărsă cu atenţie 
conţinutul pe o piatră netedă. Leul acceptă tributul tară să 
clipească şi începu să mănânce cu poftă. Între timp, Peyton 
răsfoi în grabă indexul ghidului oficial pe care i-l dăduseră, 
prevăzători, susţinătorii lui necunoscuţi. 

Erau câteva pasaje despre lei, cu fotografii, pentru a fi de 
folos şi vizitatorilor extratereştri. Informaţiile erau 
liniştitoare. Regele animalelor se schimbase considerabil în 
timpul celor o mie de ani în care fusese hrănit ştiinţific: se 
spusese că în ultimul secol nu mâncase decât douăsprezece 
persoane: în zece cazuri, cercetările care au urmat au 
dovedit că animalul nu fusese vinovat, celelalte două nu 
existaseră de fapt. 

Cartea însă nu spunea nimic despre leii cu care te 
întâlneşti fără să vrei şi despre cel mai indicat mod de-a te 
descotorosi de ei. Şi nici nu pomenea faptul că, în mod 
normal, erau prietenoşi ca acest exemplar. 

Băiatul nu avea un spirit de observaţie prea dezvoltat, aşa 
că i-a trebuit ceva timp până să zărească banda subţire de 
metal din jurul labei anterioare drepte a animalului. Pe ea 
erau vizibile o serie de cifre şi de litere, urmate de ştampila 
oficială a Rezervaţiei. 

Nu era un animal sălbatic: poate că îşi petrecuse întreaga 
tinereţe printre oameni, fiind probabil unul dintre acei 
faimoşi super-lei pe care biologii îi crescuseră şi cărora, la 
un moment dat, le dăduseră drumul pentru a îmbunătăţi 
rasa. Având în vedere articolele ştiinţifice pe care le văzuse 
Peyton, unii dintre ei erau aproape la fel de inteligenţi ca şi 
câinii. 

Descoperi repede că leul de lângă el înţelegea multe 
cuvinte simple, în special cele referitoare la hrană. Chiar şi 
pentru epoca aceasta, era un animal splendid, mai înalt cu 


mai bine de treizeci de centimetri decât firavii săi strămoşi 
din urmă cu zece secole. 

Când Peyton îşi reluă călătoria, leul porni repejor după el. 
Se îndoia că prietenia lui merita mai mult de un kilogram de 
carne sintetică, dar, la urma urmei, era plăcut să ai cu cine 
vorbi, mai ales atunci când celălalt nu poate să te 
contrazică. După ce cugetă adânc o bună bucată de timp, 
hotări că cel mai potrivit nume pentru noua sa cunoştinţă 
era Leo. 

Străbătuse deja vreo câteva sute de metri, când deodată, 
înaintea lui, străluci o lumină care-l luă vederea. Îşi dădu 
imediat seama despre ce era vorba, dar, uluit, se opri 
clipind des. Leo - noul lui prieten - o rupsese la fugă şi deja 
nu se mai vedea. Nu mi-ar fi de prea mult ajutor în caz de 
pericol, gândi Peyton. Mai târziu însă, avea să-şi schimbe 
complet părerea. 

Când îşi recăpătă vederea, privirea îi căzu pe un anunţ 
multicolor, scris cu litere strălucitoare. Atârna în aer şi 
spunea: 

ATENŢIE! VĂ APROPIAŢI DE TERITORIUL INTERZIS! 
ÎNTOARCEŢI-VĂ ÎNAPOI! 

Din Ordinul Consiliului Mondial în exerciţiu! 

Studie anunţul cu un aer gânditor, apoi privi în jur, 
căutând proiectorul. Era la marginea drumului, într-o cutie 
de metal nu foarte bine ascunsă. O deschise repede cu 
cheile universale pe care Comisia de Electronică i le 
înmânase cu ocazia primei sale licenţe. 

După câteva minute în care cercetă atent ceea ce era 
înăuntru, răsuflă uşurat. Proiectorul era un dispozitiv 
simplu, prevăzut cu condensatori. Putea fi activat de oricine 
ar fi apărut pe drum. Exista şi o bandă fotografică, dar 
aceasta fusese deconectată - lucru care nu-l surprinse, 
pentru că orice animal în trecere pe acolo ar fi putut 
declanşa dispozitivul. Cu atât mai bine. Asta însemna că 
nimeni nu trebuia şi n-avea să ştie vreodată că Richard 
Peyton III păşise la un moment dat pe această potecă. 


Îl strigă pe Leo, care veni încet înapoi: părea oarecum 
ruşinat de ceea ce făcuse. Semnul din aer dispăru şi băiatul 
lăsă releele decuplate pentru a nu intra din nou în 
funcţiune în timp ce Leo trecea prin dreptul lor. Apoi 
închise capacul la loc şi îşi continuă drumul întrebându-se 
ce avea să se mai întâmple de-aci încolo. 

După vreo sută de metri, auzi o voce neomenească. Il se 
adresa pe un ton sever, dar nu-l spunea nimic nou: îl 
ameninţa doar cu o serie de sancţiuni minore, dintre care 
unele nu-l erau străine. 

Era amuzant să-l vezi pe Leo cum încerca să localizeze 
punctul de unde venea sunetul. Peyton căută din nou 
proiectorul şi îl verifică înainte de a umbla la el. Se gândi că 
ar fi totuşi mai sigur dacă ar părăsi drumul: de aici încolo, 
puteau fi dispozitive de înregistrat peste tot de-a lungul lui. 

Cu oarecare dificultate, reuşi în cele din urmă să-l 
determine pe Leo să rămână pe suprafaţa metalică în timp 
ce el porni de-a lungul fâşiei de pământ sterp care 
mărginea drumul. Pe următorii câteva sute de metri, întâlni 
încă două capcane electronice cu aspect inofensiv. Ultima 
părea că renunţase la tonul persuasiv. Mesajul era foarte 
simplu: 

ATENŢIE, LEI SĂLBATICI. 

Peyton se uită la Leo şi începu să râdă. Animalul nu-şi dădu 
seama ce îl amuza, dar dădu din coadă plin de politeţe. În 
faţa lor, semnul automat mai pâlpâi o dată, iar apoi dispăru. 

Oare ce rost mai aveau de fapt acele avertismente? - se 
întrebă în sinea sa. Probabil că erau puse pentru a-l speria 
pe vizitatorii accidentali: cei care ştiau unde vor să ajungă 
nu puteau fi întorşi din drum cu una cu două, îşi explică 
apoi el de unul singur. 

Drumul coti brusc, descriind un unghi drept şi în faţa lui 
apăru Comarre. Era ciudat că, deşi aşteptase îndelung 
acest lucru, acum era atât de surprins. Drept înainte se afla 
o imensă arie defrişată, ocupată pe jumătate de o imensă 
structură din metal negru. 


Oraşul era conceput în formă de con în terase, având o 
înălţime de aproximativ opt sute de metri şi baza de o mie. 
Cât de mult cobora sub pământ, Peyton nu putea ghici. 
Rămase locului năucit de mărimea şi de aspectul mai mult 
decât bizar al clădirii. Apoi, încet, porni spre ea. 

Ajunse la treptele de marmură ce duceau spre zidul înalt 
de metal şi se îndreptă către ciudata deschidere întunecată 
care părea să fie singura intrare. Leo păşea neauzit pe 
lângă el, părea obişnuit şi nu socotea a fi stranii 
împrejurimile. 

Peyton se opri la capătul scărilor şi formă un număr pe 
comunicator. Aşteptă până veni tonul de recunoaştere şi 
apoi vorbi încet în microfon: 

— Musca intră în salon. 

Repetă formula de două ori, simțindu-se ca un caraghios. 
Cineva, gândi el, avea un simţ al umorului grozav de 
pervers. 

Nu primi nici un răspuns, dar asta făcea parte din plan. 
Insă nu avea nici o îndoială că mesajul fusese recepționat 
probabil într-unul dintre laboratoarele Scientiei, fiindcă 
formase un număr care avea cod pentru Emisfera Vestică. 

Peyton desfăcu cea mai mare conservă de carne şi o 
împrăştie pe suprafaţa de marmură, apoi, vârându-şi 
degetele în coama leului, trase de ea uşor, în joacă. 

— Cred că ar fi mai bine să rămâi aici, îi spuse. S-ar putea 
să lipsesc un timp. Nu încerca să vii după mine. 

Când ajunse sus, privi înapoi. Spre marea lui uşurare, leul 
nu încerca să-l urmeze. Stătea ridicat pe labele din faţă şi îl 
privea cu o expresie patetică. Băiatul îi făcu semn cu mâna, 
apoi se întoarse şi plecă. 

Nu exista uşă, ci doar o simplă gaură neagră pe suprafaţa 
curbată a metalului. Iată o chestie bizară: oare ce fusese în 
mintea constructorilor? Cum să împiedici animalele să intre 
când clădirea nu are uşă? Apoi un lucru ciudat îi atrase 
atenţia. 


Era prea neagră. Cu toate că zidul se afla în umbră, 
intrarea n-avea de ce se fie chiar atât de neagră. Scoase un 
ban din buzunar şi îl aruncă în deschizătură. Sunetul 
produs în cădere îi alungă orice îndoială şi păşi înăuntru. 

Circuitele fine ale identificatorului ignoraseră moneda, 
după cum ignoraseră de altfel toate animalele care se 
rătăciseră şi intraseră prin întunecatul portal. Dar prezenţa 
unei minţi umane fusese de-ajuns pentru a influenţa releele. 
Pentru o fracțiune de secundă, ecranul prin care trecuse 
Peyton vibrase supraîncărcat cu energie. Apoi deveni din 
nou inert. 

Peyton avu impresia că îi trebuise prea mult timp pentru a 
atinge din nou pământul cu piciorul, dar asta nu era totul. 
Şi mai surprinzătoare părea tranziţia instantanee de la 
întuneric la o lumină orbitoare, de la căldura aproape 
chinuitoare din junglă la o temperatură ce părea aproape 
răcoroasă prin comparaţie. Schimbarea fu atât de bruscă, 
încât rămase locului nedumerit. Cu un acut sentiment de 
neplăcere, se întoarse spre arcada prin care intrase: nu mai 
era acolo. Şi, de fapt, nu fusese niciodată. Stătea pe o 
platformă metalică ridicată, exact în centrul unei imense 
camere circulare, înconjurate de douăsprezece arcade 
ogivale. Putea să fi intrat la fel de bine prin oricare dintre 
ele - numai că toate se aflau la patruzeci de metri 
depărtare de centrul încăperii. 

În prima clipă îl cuprinse panica. Inima îi bătea nebuneşte 
şi simţi cum i se înmoaie picioarele copleşit de un sentiment 
apăsător de singurătate. Se aşeză pe platformă şi încercă 
să gândească logic. 

CAPITOLUL PATRU. 

SUB ZODIA MACULUI. 

Ceva l-a transportat instantaneu de la intrarea cea neagră 
până în centrul camerei. Nu puteau fi decât două explicaţii, 
ambele de domeniul fantasticului: fie că ceva nu era în 
regulă cu spaţiul din Comarre, fie că cei ce-l construiseră 
deţineau secretul transferului de materie. 


Încă de pe vremea când oamenii învăţaseră cum să 
transmită sunetul şi imaginea prin unde radio, ei au dorit să 
poată transmite şi materia prin aceleaşi mijloace. Peyton 
privi platforma pe care stătea: putea foarte bine să conţină 
echipament electronic, iar în tavan se vedea o umflătură 
foarte ciudată. 

Oricum s-ar fi petrecut lucrurile, nu-şi putea imagina o 
cale mai bună de a-l descuraja pe vizitatorii nedoriți. Sări 
repede în picioare. Nu era ăsta locul în care să merite să 
zăboveşti. 

Îl sâcâia însă gândul că nu putea ieşi de-acolo fără ajutorul 
maşinăriei care-l adusese înăuntru. Dar, fiecare lucru la 
timpul său. Oricum, când avea să-şi termine explorarea, 
oraşul Comarre nu va mai deţine nici un secret pentru el. 

Însă Peyton nu gândea aşa din pură îngâmfare. Între el şi 
cei care clădiseră oraşul erau cinci secole de cercetări. Deşi 
cu siguranţă va afla unele lucruri noi de acum încolo, nici 
unul nu va fi atât de dificil încât să nu poată fi înţeles. Alese 
la întâmplare una dintre ieşiri şi începu explorarea oraşului. 

Maşinile pândeau aşteptând fără îndoială momentul 
potrivit. Fuseseră construite pentru a servi unui singur 
scop, îndeplinindu-şi şi acum orbeşte, datoria. Cu mult timp 
în urmă, ele aduseseră pacea uitării în minţile obosite ale 
celor ce le construiseră. Şi această uitare mai putea fi încă 
dăruită tuturor celor care intrau în Comarre. 

Când Peyton ieşise din pădure, dispozitivele îşi începuseră 
deja analiza. Disecţia unei minţi umane, cu toate 
speranţele, dorinţele şi obsesiile ei, nu era o sarcină care să 
poată fi dusă la bun sfârşit repede. Analizatorii n-aveau să 
opereze decât peste câteva ore. Până atunci, musafirul avea 
să fie întreţinut într-un fel sau altul, fiindcă între timp se 
pregătea pentru el o primire mult mai generoasă. 

Noul vizitator îi dădu multă bătaie de cap robotului 
însărcinat cu localizarea lui, deoarece Peyton se mişca 
repede dintr-o cameră în alta, explorând oraşul. La un 
moment dat, maşinăria se opri în centrul unei încăperi mici, 


circulare, înconjurată de butoane magnetice şi luminată de 
un singur tub fluorescent. 

Conform instrumentelor de detecție, Peyton se afla doar la 
câţiva metri depărtare, dar lentilele senzor nu-l vedeau cu 
nici un chip. Nedumerit, robotul încremeni în loc fără a 
emite vreun zgomot, cu excepţia zumzetului slab al 
motoarelor sale şi a ocazionalului pâlpâit al releului. Așezat 
pe o scară îngustă, la trei metri de podea, băiatul studia 
maşinăria cu viu interes. Văzu un cilindru de metal 
strălucitor care se ridica de pe un disc cu baza groasă 
montată pe nişte rotiţe directoare. Nu avea nici un fel de 
membre, suprafaţa cilindrului era netedă, cu excepţia 
inelului de lentile şi a unei serii de mici grătare metalice. 

Era amuzant să vezi uimirea robotului în timp ce biata sa 
minte se muncea cu două seturi de informaţii contradictorii. 
Deşi ştia că Peyton trebuia să fie pe undeva prin încăpere, 
ochii îi spuneau că nu era nimeni acolo. Începu să se învârtă 
în cercuri mici, total neputincios, până ce băiatului i se făcu 
milă de el şi cobori de pe scară. Maşinăria îşi întrerupse 
imediat mişcarea giratorie şi începu să-l transmită mesajul 
de bun venit. 

— Mă numesc A-Cinci. 'Te voi duce oriunde vei dori să 
mergi. Te rog, dă-mi ordinele în vocabular standard robot. 

Peyton avea un sentiment de uşoară dezamăgire. Era un 
robot perfect standard, iar el se aştepta la mai mult decât 
atât în oraşul pe care îl construise 'Thordarsen. Dar 
maşinăria putea fi foarte folositoare dacă o manevrai cum 
trebuie. 

— Mulţumesc, spuse el, ca să se afle în treabă. Du-mă, te 
rog, la cartierele de locuinţe. 

Deşi cu siguranţă oraşul era complet automatizat, exista 
totuşi posibilitatea ca anumite forme de viaţă umană să mai 
existe încă. Poate va găsi pe cineva care să-l ajute în 
cercetările sale: dacă se gândea mai bine, însă, cel mai bun 
lucru la care se putea aştepta era absenţa unor adversari 
care să-l pună bețe în roate. 


Fără un cuvânt, mica maşinărie se învârti pe roţi şi ieşi din 
încăpere. Coridorul de-a lungul căruia îl conduse pe băiat 
se termina cu o uşă frumos sculptată, pe care el încercase 
deja să o deschidă fără însă a reuşi. Se părea că A-Cinci îi 
cunoştea secretul, pentru că atunci când se apropiară, 
panoul gros de metal alunecă încet într-o parte. Robotul 
intră într-o cameră mică, asemănătoare unei cutii. 

Peyton se întrebă dacă erau cumva într-un dispozitiv de 
transfer de materie, dar curând îşi dădu seama că nu era 
vorba despre nimic neobişnuit: se aflau într-un lift. 
Judecând după durata urcuşului, ajunseseră probabil 
aproape de vârful oraşului. Când uşile se deschiseră, Peyton 
păşi afară cu senzaţia că a pătruns într-o altă lume. 

Coridoarele în care intrase prima dată erau cenuşii, fără 
decoraţii, pur utilitare. În contrast, aceste holuri spaţioase 
şi camerele din jur erau extrem de luxoase. Secolul al XXVI- 
lea marcase o eră a decoraţiunilor înzorzonate şi a culorilor 
vii, stil mult disprețuit în perioadele care urmaseră. Dar 
Decadenţii îşi depăşiseră cu mult propria epocă, iar când 
construiseră Comarre, făcuseră uz din belşug şi de 
resursele psihologiei, pe lângă cele ale artei. 

Nu ţi-ar fi ajuns o viaţă întreagă pentru a admira toate 
desenele murale, toate picturile şi sculpturile, tapiseriile 
complicate, care păreau încă la fel de frumoase ca în clipa 
când fuseseră create. O mare pierdere ca un asemenea loc 
minunat să fie ţinut ascuns, ferit de privirile omeneşti. 
Peyton aproape că îşi pierduse tot zelul ştiinţific şi, uimit ca 
un copil, alerga de la o minunăţie la alta, pierdut în 
admiraţie. 

Se aflau aici opere de geniu, probabil la fel de valoroase ca 
oricare dintre acelea pe care le cunoscuse lumea de 
dinainte. Un geniu bolnav şi disperat, însă un geniu, care îşi 
pierduse încrederea în sine însuşi, deşi făcea dovada unei 
măiestrii tehnice de invidiat. Abia acum înţelegea Peyton cu 
adevărat de unde provenea numele de decadenţi al celor ce 
construiseră oraşul Comarre. 


Arta Decandenţilor îl dezgusta şi îl fascina în acelaşi timp. 
Nu era dăunătoare, fiind complet detaşată de standardele 
morale, dar caracteristicile sale dominante păreau a fi 
oboseala şi deziluzia. După un timp, deşi nu crezuse 
niciodată că ar putea fi impresionat de artele vizuale, 
Peyton începu să simtă cum i se strecoară în suflet o tristeţe 
nedefinită. Şi totuşi i se părea aproape imposibil să se 
smulgă de acolo. 

În cele din urmă, se întoarse din nou către robot. 

— Acum mai locuieşte cineva aici? 

— Da. 

— Unde sunt? 

— Dorm. 

Într-un fel, părea un răspuns perfect normal. Pentru că şi 
Peyton se simţea foarte obosit. În decursul ultimei ore, se 
luptase din răsputeri pentru a rămâne treaz. Ceva îl îmbia 
la somn, aproape că i-l impunea. Mâine va avea timp destul 
să afle secretele pe care le căuta aici. Dar pentru moment 
nu vroia decât să doarmă. 

Porni în mod automat după robot, care, ieşind din holul 
spaţios, îl conduse printr-un coridor lung, mărginit de o 
parte şi de alta de uşi metalice: pe fiecare din ele se zărea 
încrustat un simbol pe care - deşi îi era oarecum familiar - 
nu îl putea, totuşi recunoaşte. Mintea sa amorţită încă mai 
medita fără prea multă tragere de inimă asupra acestei 
probleme, când robotul se opri în dreptul unei uşi care se 
deschise în tăcere. 

Canapeaua somptuos drapată era de-a dreptul irezistibilă: 
se împletici spre ea ca un automat şi, în timp ce se cufunda 
într-un somn adânc, un licăr de recunoaştere îi trecu prin 
minte. Acum ştia ce reprezintă simbolul de pe uşă, dar 
creierul său obosit nu-l mai putea înţelege întreaga 
semnificaţie: era un mac. 

Nu exista nici urmă de viclenie, sau rea voinţă în tot ce se 
petrecea acolo. Oraşul îndeplinea în mod impersonal 
misiunea în vederea căreia fusese construit: toţi cei care 


intraseră în Comarre îşi primiseră de bună voie darurile. 
Acest vizitator însă era primul care nu le luase în seamă. 

Integratoarele erau de mult pregătite, dar mintea 
neobosită şi cercetătoare a băiatului izbutise până acum să 
le scape. Îşi puteau însă permite să aştepte: doar asta 
făceau de cinci sute de ani încoace. 

Dar iată că, în sfârşit, sistemele de apărare ale acestei 
minţi ciudate şi rebele începeau să cedeze: Richard Peyton 
alunecă uşor într-un somn profund. Undeva departe, în 
adâncuri, în inima oraşului Comarre, un releu se declanşă şi 
curenţii complecşi, de fluctuaţie scăzută, începură să 
crească şi să curgă prin tranzistori. Conştiinţa lui Richard 
Peyton III încetă să mai existe. 

Băiatul adormi instantaneu. Pentru o scurtă perioadă de 
timp, uitarea completă puse stăpânire pe el: apoi, încetul cu 
încetul, şoaptele slabe ale conştiinţei se făcură din nou 
auzite. lar mai târziu, ca de obicei, începu să viseze. 

Era ciudat că-l venise în minte chiar visul său favorit, mai 
viu acum decât oricând. Peyton iubise toată viaţa marea, 
mai ales de când văzuse odată, de pe puntea de observaţie 
a unei nave de cursă de mică altitudine, frumuseţea 
incredibilă a insulelor Pacificului. Nu le vizitase niciodată, 
dar de câte ori nu visase să-şi petreacă viaţa pe vreo insulă 
retrasă şi liniştită, fără să-l pese de viitorul sau de restul 
lumii! 

Aproape toţi oamenii au un astfel de vis la un moment dat 
în viaţă, dar Peyton era conştient că, după două luni 
petrecute într-un astfel de loc, s-ar fi întors la civilizaţie pe 
jumătate înnebunit de plictiseală. Cu toate acestea, el 
continuase să aibă mereu astfel de vise, iar acum se vedea 
din nou stând sub palmierii bătuţi de vânt şi auzea iarăşi 
vuietul valurilor care se izbeau de stânci, pe ţărmul lagunei 
în care soarele se reflecta ca într-o oglindă de azur. 

Visul era extraordinar de viu, atât de viu încât, chiar 
adormit fiind, Peyton se gândea că nici un vis n-are dreptul 
să fie aşa de real. Apoi se sfârşi brusc, lăsându-l cu impresia 


că în gândurile lui survenise o prăpastie uriaşă. 
Întreruperea îl readuse la realitate. 

Adânc dezamăgit, rămase pentru un moment cu ochii 
strâns închişi, încercând să-şi recapete paradisul pierdut. 
Dar era imposibil. Ceva i se răsucea în creier şi nu-l lăsa să 
doarmă. Mai mult decât atât, canapeaua pe care stătea 
deveni deodată rigidă şi foarte tare. Înţelese, în cele din 
urmă, că visul se sfârşise. 

Fusese întotdeauna extrem de realist şi niciodată nu-l 
munciseră îndoieli filozofice: tocmai de aceea, şocul resimţit 
era mult mai puternic decât ar fi fost pentru alte minţi mai 
puţin inteligente. Nu i se întâmplase niciodată până acum 
să se îndoiască de propria-l sănătate mintală, dar acum o 
făcu. Pentru că sunetul care îl trezise era chiar murmurai 
valurilor ce se izbeau de stânci. Stătea pe nisipul auriu de 
lângă lagună, auzea în jurul lui şoaptele vântului prin 
palmieri şi simţea adierea ca pe nişte degete fierbinţi, 
mângâietoare. 

În primul moment, crezuse că încă visează, dar nu, de data 
aceasta nu mai avea nici un dubiu. Când cineva e sănătos 
mintal, nu confundă niciodată visul cu realitatea. lar dacă 
acest vis nu era real, atunci totul în univers nu era decât 
minciună. 

Treptat, însă, încetă să se mai minuneze: se ridică şi 
nisipul se desprinse de pe el ca o ploaie de aur. Ferindu-şi 
ochii de lumina arzătoare a soarelui, privi în lungul plajei. 

Oare de ce i se părea acest loc atât de familiar? Şi cum de 
ştia - în chip foarte firesc - că satul se afla la mică distanţă, 
pe ţărmul golfului? În curând avea să-şi reîntâlnească 
prietenii de care îl despărţise, pentru o scurtă perioadă de 
timp, o lume pe care acum o uita cu repeziciune. 

Îşi amintea vag de un tânăr inginer - chiar şi numele îi 
scăpa acum - care aspirase odată să câştige faimă şi 
înţelepciune. În cealaltă viaţă, îl cunoscuse bine pe acest 
individ fără minte, dar acum nu putea înţelege cu nici un 
chip deşertăciunea acelor ambiţii. 


Începu să se preumble agale de-a lungul plajei, lepădându- 
se cu fiecare pas de ultimele amintiri, aidoma imaginilor 
unui vis alungate de lumina zilei. 

De partea cealaltă a lumii, trei oameni stăteau singuri într- 
un laborator şi aşteptau îngrijoraţi, cu ochii aţintiţi asupra 
unui comunicator cu multe canale, cu un design neobişnuit. 
Aparatul zăcea mut de nouă ore. Nimeni nu se aşteptase la 
vreun mesaj în primele opt, dar semnalul prestabilit 
întârziase deja cu mai bine de o oră. Simţind că nu mai 
poate să aştepte, Alan Henson se ridică brusc în picioare. 

— Trebuie să facem ceva! Eu îi trimit un apel. Ceilalţi doi 
cercetători se schimbară priviri nehotărâte. 

— Convorbirea ar putea fi interceptată. 

— Numai dacă ne supraveghează deja şi pe noi. Şi chiar 
de-ar fi aşa, nu voi spune nimic neobişnuit. Peyton va 
înţelege şi dacă ne mai poate încă răspunde... 

Dacă Richard Peyton avusese vreodată noţiunea timpului, 
acum ea dispăruse cu desăvârşire. Doar prezentul era 
acum real, căci atât trecutul cât şi viitorul zăceau ascunse 
în dosul unui ecran impenetrabil, asemeni unui peisaj feeric 
abia întrezărit sub rafale torențiale de ploaie. 

Se bucura de prezent şi era pe deplin satisfăcut. Nu mai 
rămăsese nimic din spiritul cercetător şi neobosit care îşi 
propusese odată, cu destulă încredere în sine însuşi, să 
cucerească noi domenii ale cunoaşterii. Dar ce rost mai 
avea acum cunoaşterea? 

Apoi paradisul din jurul său se cutremură şi dispăru. 
Peyton scoase un strigăt de durere, căci i se lua acum tot ce 
iubea şi doar rapiditatea ca de fulger a tranziţiei îl ajută să 
nu-şi piardă minţile. Dar când totul luă sfârşit, se simţi aşa 
cum trebuie să se fi simţit Adam când porţile Edenului se 
trântiseră pentru totdeauna în urma lui. Sunetul care-l 
adusese înapoi era cel mai banal lucru din lume. Şi poate 
că, într-adevăr, nimic altceva n-ar fi putut răzbate până la 
creierul lui. Era doar ţiuitul comunicatorului său, care 


zăcea aici, pe jos, în camera întunecată din oraşul Comarre, 
lângă canapeaua pe care stătea. 

Abia dacă era capabil să-şi amintească vag ceva din viaţa 
sa pe insulă. Avusese nişte cunoştinţe, dar numele şi feţele 
lor se pierduseră în uitare. Dragostea, pacea minţii, 
fericirea - toate fuseseră ale lui pentru o scurtă perioadă de 
timp. Şi deja acum nu-şi mai amintea mai nimic, cu excepţia 
ultimelor clipe ale vieţii sale în paradis: stătea din nou pe 
malul lagunei, dar acum era noapte şi nu era singur. Luna, 
părând că fusese întotdeauna plină, aluneca foarte jos pe 
deasupra oceanului, iar pânza lungă de lumină argintie se 
întindea până departe, spre marginea lumii. Stelele, care 
nu-şi schimbau locul, străluceau pe cer fără întrerupere ca 
nişte briliante, mai frumoase chiar decât cele ce se zăreau 
de pe Pământ, pierdute demult în uitare. Dar el era acum 
absorbit de o altă frumuseţe şi se aplecă din nou spre 
trupul întins alături, pe nisipul care, acoperit de părul ei 
auriu, părea că îşi pierduse toată strălucirea. 

Sunetul metalic se stinse când, în mod automat, întinse 
mâna şi apăsă butonul de recepţie. Probabil că răspunsese 
ceva care îl mulţumise într-un fel pe cel care-l chemase - 
cine să fie oare acel Alan Henson? - pentru că, în scurt 
timp, legătura se întrerupse. Simţindu-se încă ameţit, 
Peyton se ridică în capul oaselor, ţinându-şi capul în mâini şi 
încercând să se reorienteze prin propria sa viaţă. 

Nu visase: era sigur. Mai degrabă era ca şi cum ar fitrăit o 
a doua viaţă, iar acum se întorcea la vechea existenţă, ca un 
om care îşi revine dintr-o amnezie. Deşi totul era încă 
destul de confuz, avea în minte o convingere clară: nu 
trebuia să mai adoarmă niciodată în Comarre. 

Încetul cu încetul, voinţa şi personalitatea lui Richard 
Peyton III se întoarseră din exil. Cu oarecare nesiguranţă, 
se ridică în picioare şi se îndreptă către ieşire, aflându-se 
din nou în acel coridor lung, cu sute de uşi identice. Dar 
semnele acelea încrustate căpătaseră acum o nouă 
semnificaţie. 


Abia dacă îşi dădea seama încotro se îndrepta, preocupat 
numai de problemele pe care va fi silit să le înfrunte. Pe 
măsură ce înainta, gândurile i se limpeziră şi, încetul cu 
încetul, începu să înţeleagă. Deocamdată era doar o simplă 
teorie, dar curând avea să o verifice. 

Mintea umană este un lucru delicat şi ascuns, care nu are 
nici un contact direct cu lumea înconjurătoare, 
acumulându-şi toate cunoştinţele şi experienţa prin 
intermediul simţurilor. Acum era posibil să înregistrezi şi să 
păstrezi gânduri şi emoţii aşa cum înainte oamenii 
înregistraseră sunetul pe kilometri întregi de bandă şi 
cabluri. 

Dacă acele gânduri ar fi fost proiectate într-o altă minte 
când trupul respectiv era inconştient şi cu toate simţurile 
amorţite, atunci creierul ar fi putut crede că totul este real. 
Şi în nici un caz nu şi-ar fi dat seama de fals, aşa cum nu se 
poate distinge o simfonie perfect înregistrată de cea 
originală. 

Toate acestea erau cunoscute de secole, dar constructorii 
oraşului le folosiseră aşa cum nimeni altcineva n-o mai 
făcuse încă. Undeva în oraş, existau maşini care puteau 
analiza fiecare gând şi dorinţă a celor ce intrau acolo. În 
altă parte, constructorii oraşului stocau, probabil, orice 
senzaţie sau experienţă pe care mintea omenească o 
cunoscuse vreodată. lar din acest material brut, se putea 
construi, după dorinţă, orice realitate posibilă. 

Acum înţelegea Peyton cu adevărat măsura geniului care 
pusese bazele acestui oraş. Maşinile îi analizaseră 
gândurile cele mai ascunse şi îi construiseră o lume bazată 
pe dorinţele sale subconştiente. Apoi, când venise 
momentul, puseseră stăpânire pe mintea lui şi proiectaseră 
în ea tot ce trăise el mai înainte. 

Nu era deci de mirare că tot ce-şi dorise Peyton vreodată 
devenise atunci noua lui realitate, acel paradis deja lăsat 
uitării. Şi nici faptul că, de-a lungul vremurilor, mulţi 
crezuseră că doar în Comarre îşi pot afla pacea! 


CAPITOLUL CINCI. 

INGINERUL. 

Când îşi reveni, auzi un zgomot de roţi care îl făcu să se 
întoarcă şi să privească peste umăr. Micul robot care îi 
fusese ghid venea înapoi. Fără îndoială că maşinăria 
complexă care îl conducea se întreba acum ce se 
întâmplase cu noul pacient. O idee începu să încolţească în 
mintea lui Peyton. 

A-Cinci porni din nou să turuie în limbajul său standard. 
Era de mirare cum mai exista o maşinărie atât de simplă 
într-un loc în care automatizarea ajunsese la cea mai înaltă 
treaptă de dezvoltare. Dar apoi îşi dădu seama că poate 
robotul era în mod intenţionat construit astfel, fără prea 
multe complicaţii. De ce să folosească o maşinărie 
complexă, atâta vreme cât una simplă se dovedea la fel de 
bună, - ba poate chiar mai bună. 

Peyton nu luă în seamă discursul pe care de-acum îl 
cunoştea. După cum ştia, toţi roboții trebuie să se supună 
comenzilor umane, exceptând cazul în care alţi oameni i-ar 
fi dat instrucţiuni în sens contrar, Chiar şi proiectoarele 
oraşului - îşi aminti ei cu neplăcere - ascultaseră de 
neştiutele şi nerostitele comenzi ale propriului său 
subconştient. 

— Condu-mă la proiectoarele de gânduri, îi ordonă el. 

Aşa cum se aşteptase, robotul nu se mişcă, mulţumindu-se 
să-l răspundă simplu: 

— Nu înţeleg. 

Peyton răsuflă uşurat, simțindu-se din nou stăpân pe 
situaţie. 

— Vino aici şi nu te mişca până ce nu-ţi spun eu. Selectorii 
şi releele robotului analizară instrucţiunile fără a găsi nici 
un ordin contrar celui dat de Peyton. Maşinăria îşi puse 
roţile în mişcare şi se deplasă încet înainte. Hotărârea era 
luată: acum nu mai avea cale de întoarcere. Nu se mai 
putea mişca până ce nu-l ordona el sau până nu primea alte 


comenzi. Hipnoza robotului era un truc foarte vechi, agreat 
în mod deosebit de ştrengarii neastâmpăraţi. 

Îşi goli repede geanta cu scule pe care orice inginer o avea 
întotdeauna la el: şurubelniţa universală, cleştele cu arc, 
burghiul automat, şi, mai important decât toate, cuțitul 
atomic care putea trece prin cel mai gros metal în câteva 
secunde. Apoi cu o îndemânare ce vădea practica 
îndelungată, începu să meşterească la maşinăria ce nu 
bănuia nimic. 

Din fericire, robotul fusese construit pentru servicii simple 
şi putea fi desfăcut fără prea multă dificultate. 
Echipamentul de direcţionare îi era perfect cunoscut şi nu-l 
luă prea mult până să găsească mecanismul locomotor. 
Acum, orice s-ar fi întâmplat, maşina nu mai avea scăpare. 
Era ţintuită locului. 

Apoi o orbi şi, unul câte unul, îl descoperi toate simţurile 
electrice, anulându-le. La scurtă vreme, din mica maşinărie 
nu mai rămăsese decât un tub plin cu resturi complicate. 
Simţindu-se ca un băieţel care tocmai a comis un atac 
furibund asupra ceasului lipsit de apărare al bunicului, 
Peyton se aşeză şi aşteptă ceea ce ştia că urma să se 
întâmple. 

Era oarecare lipsă de consideraţie din partea lui să 
saboteze astfel robotul aflat atât de departe de maşina 
principală. Robotului-transportor îi trebuiră aproape 
cincisprezece minute pentru a parcurge drumul din 
adâncuri până sus. Auzind în depărtare uruit de roţi, Peyton 
înţelese că previziunile sale fuseseră corecte. Distracţia era 
pe sfârşite. 

Transportorul - o maşină simplă de cărat, era echipată cu 
nişte braţe ce puteau apuca şi susţine un robot deteriorat. 
Părea orb, deşi fără îndoială că simţurile sale speciale erau 
mai mult decât suficiente pentru a-l face eficace. 

Peyton aşteptă până ce îl colectă pe nefericitul A-Cinci, 
apoi dintr-un salt se caţără pe transportor ţinându-se 
departe de membrele mecanice: nu avea deloc chef să fie 


confundat cu un alt robot nefuncţional. Din fericire 
maşinăria cea mare nici măcar nu-l observă. 

Coborând nivel cu nivel, trecu de cartierele de locuit ale 
clădirii, chiar şi de camera în care se aflase pentru prima 
dată şi ajunse mai jos, în zone pe care nu le văzuse 
niciodată. În timp ce avansa spre măruntaiele clădirii, 
înfăţişarea oraşului se schimba continuu. Nu mai exista nici 
urmă din luxul şi din opulenţa de la etajele superioare: în 
locul lor, aici era un pământ al nimănui, galerii mohorâte 
străjuite de cabluri şi conducte gigantice. Curând şi acestea 
se sfârşiră. Transportorul trecu printr-o serie de uşi mari, 
glisante şi ajunse în sfârşit la ţintă. 

Şirurile de panouri cu relee şi mecanisme selectoare 
păreau nesfârşite, dar cu toate că Peyton era tentat să-şi 
părăsească involuntarul mijloc de transport, aşteptă cu 
răbdare până ce ajunse la panourile principale de control. 
Apoi sări jos de pe robotul transportor şi îl privi cum 
dispare către cine ştie ce zonă îndepărtată a oraşului. 

Se întrebă cât timp avea să-l ia super-automatului pentru 
a-l repara pe A-Cinci. Sabotajul fusese foarte dur şi Peyton 
credea mai degrabă că robotul urma să ia calea lăzii cu 
deşeuri. Apoi, nerăbdător ca un înfometat aflat la un 
banchet, începu să examineze minunăţiile oraşului. 

În următoarele cinci ore se opri doar o dată, pentru a 
trimite semnalul de rutină către prietenii lui. Ar fi vrut să le 
vorbească despre succesul repurtat, dar riscul era prea 
mare. După ce parcurse nenumărate circuite, descoperi 
funcţiile unităţilor principale, iar acum începea să 
investigheze o parte din echipamentul secundar. Totul era 
exact aşa cum se aşteptase. Analizorii şi proiectoarele de 
gânduri se aflau chiar la etajul de deasupra şi erau 
controlate de instalaţia centrală. Însă nu-şi putea imagina 
cum lucrau: probabil că ar fi durat luni de zile până să le 
pătrundă toate secretele. Dar le identificase şi la nevoie va 
şti cum să le deconecteze. 


Puțin mai târziu, descoperi monitorul de gânduri. Era un 
aparat de dimensiuni reduse, asemănător cu pupitrul de 
comandă al vechilor centrale telefonice manuale, dar mult 
mai complex. Scaunul operatorului avea o structură 
curioasă, fiind izolat de pământ şi acoperit cu o reţea de fire 
şi bare de cristal. Era pentru prima dată când întâlnea aici 
o maşină destinată în mod evident uzului uman. Probabil că 
cei dintâi ingineri o construiseră în primele zile ale oraşului, 
cu scopul de a putea instala apoi restul echipamentelor. 

Peyton nu s-ar fi aventurat să folosească monitorul de 
gânduri dacă pe panoul de control n-ar fi fost înscrise 
instrucţiuni detaliate. După ce le citi cu atenţie, conectă 
unul dintre circuite şi mări încet tensiunea ţinând sub 
control intensitatea şi păstrând-o cu mult sub linia roşie de 
pericol. 

Chiar şi aşa însă, senzaţia resimţită era de-a dreptul 
zguduitoare. Îşi menținea încă propria personalitate, dar 
peste gândurile lui se suprapuneau idei şi imagini cu totul 
necunoscute: privea către o altă lume, de la fereastra unei 
minţi ce nu-l aparţinea. 

Era ca şi cum corpul său s-ar fi aflat în două locuri 
deodată, deşi senzațiile celei de-a doua personalităţi păreau 
mult mai puţin vii decât acelea ale adevăratului Richard 
Peyton III. Acum înţelegea ce semnifica linia de pericol. 
Când se pierdea controlul şi intensitatea gândurilor 
devenea prea mare, rezultatul era cu siguranţă nebunia. 

Deconectă dispozitivul. Acum înţelegea la ce se referise de 
fapt robotul spunând că ceilalţi locuitori ai oraşului 
dormeau. Mai erau şi alţi oameni în Comarre care zăceau în 
transă, cu proiectoarele de gânduri deasupra lor. 

Îşi aminti din nou de acel coridor lung cu sutele de uşi 
metalice. Când coborâse aici trecuse prin multe asemenea 
galerii: nu încăpea îndoială că cea mal mare parte a 
oraşului era pur şi simplu un fagure imens cu mii de 
încăperi în care mii de oameni îşi trăiau propriul vis. 


Verifică unul câte unul toate circuitele de pe panoul de 
comandă. Multe fuseseră deja scoase din uz, dar vreo 
cincizeci erau încă în funcţiune. Şi fiecare purta cu sine 
toate gândurile, dorinţele şi emoţiile unui spirit uman. 

Acum, când era pe deplin conştient, înţelegea bine cum 
fusese păcălit, dar asta nu-l aducea prea multă consolare, 
înţelegea lipsurile acestor lumi sintetice şi observa cum 
toate facultăţile critice ale minţii omeneşti erau amorţite în 
timp ce fluxul nesfârşit al emoţiilor simple, dar vii se 
revărsa asupra ei. 

Da, totul părea foarte simplu acum. Dar asta nu schimba 
cu nimic faptul că această lume artificială p extrem de reală 
pentru cel ce stătea sub vraja ei ai reală încât durerea 
despărțirii încă îi mai chinuia propriul spirit. 

Timp de aproape o oră, Peyton exploră lumile a cincizeci 
de minţi adormite. Era o călătorie fascinantă, dar care, 
totodată, îl umplu de repulsie. În această oră învăţă despre 
creierul uman şi despre căile lui ascunse mai mult decât îşi 
închipuise vreodată că ar putea exista. Când termină, 
rămase nemişcat o lungă perioadă de timp alături de 
tabloul de comandă analizându-şi noile cunoştinţe. Devenise 
brusc mai înţelept cu câţiva ani, iar tinereţea părea să fi 
rămas undeva departe, în urmă. 

Pentru prima oară înţelegea în mod explicit faptul că 
dorinţele urâte şi perverse care îi tulburaseră câteodată 
propria minte erau comune tuturor fiinţelor umane. Dar 
constructorilor oraşului nu le păsase de bine şi de rău, iar 
maşinile îi slujiseră întotdeauna cu credinţă. 

Era mulţumit să vadă că teoriile i se adevereau, dar 
înţelegea că îi va fi destul de greu să scape de acolo. Dacă s- 
ar întâmpla să adoarmă din nou în interiorul acestor ziduri, 
probabil că nu s-ar mai trezi niciodată. Fusese salvat o dată, 
dar şansa nu avea să-l mai surâdă şi a doua oară. 

Proiectoarele de gânduri trebuiau scoase din funcţiune şi 
încă în aşa fel încât roboții să nu le mai poată repara 
niciodată. Proiectaţi cu scopul de a remedia avarii minore, 


manuale, aceştia s-ar fi văzut complet neputincioşi în faţa 
unor distrugeri de genul celor pe care le avea Peyton în 
vedere. Când va sfârşi ceea ce-şi propusese, Comarre nu va 
mai fi o ameninţare pentru nimeni. N-avea să-l mai 
sechestreze mintea niciodată şi nici pe a acelora care s-ar fi 
întâmplat să treacă vreodată pe aici. 

În primul rând trebuia să-l localizeze pe cei care dormeau 
şi să-l trezească din nou la viaţă. Asta probabil că avea să 
dureze ceva timp, dar, din fericire, maşina era echipată cu 
aparate standard de căutare monitorizată. Cu ajutorul lor 
putea vedea şi auzi tot ce se petrecea în oraş prin simpla 
focalizare a fascicolului cursor pe porţiunea dorită. Putea 
să-şi proiecteze chiar propria voce, dacă voia, dar nu şi 
imaginea. Aparatele capabile să realizeze acest lucru 
fuseseră realizate abia după construcţia oraşului Comarre. 

Nu izbuti chiar de prima dată să manevreze corect 
comenzile şi, la început, fascicolul de lumină alergă 
bezmetic de colo-colo prin oraş. Se pomeni privind cu 
surprindere imagini din locuri necunoscute, ciudate, iar la 
un moment dat văzu, pentru o fracțiune de secundă, chiar 
pădurea, deşi imaginea obţinută era cu susul în jos. 

Se întrebă dacă Leo mai era încă prin preajmă şi localiza 
intrarea, nu fără un oarecare efort. 

Da, iată locul prin care pătrunsese în oraş cu o zi înainte. 
Şi, la câţiva metri depărtare, îl văzu pe Leo care privea ţintă 
către oraş, având întipărită în ochi o expresie de reală 
îngrijorare. Pe băiat faptul îl impresionă adânc. Se întrebă 
dacă l-ar fi putut aduce în Comarre. N-ar fi fost rău să-l aibă 
alături, pentru că, după experienţele de peste noapte, 
începea deja să simtă nevoia unui sprijin moral. 

Cercetă metodic oraşul şi izbuti să descopere mai multe 
intrări ascunse, aflate la nivelul solului. Se tot întreba cum 
va reuşi să plece. Chiar dacă ar putea acţiona 
transmiţătorul de materie în sens contrar, totuşi nu-l prea 
surâdea o astfel de perspectivă. Ar fi preferat mai degrabă 
să folosească un mijloc de transport de modă veche. 


Însă toate ieşirile erau încuiate şi pentru moment rămase 
nedumerit. Apoi încercă să vadă dacă nu era vreun robot 
prin preajmă. După un timp, îl găsi pe unul din fraţii mai 
mici ai lui A-cinci care se plimba de-a lungul unui coridor, 
îndreptându-se către o ţintă misterioasă. Din fericire îi 
ascultă comenzile fără să crâcnească, deschise uşa de 
intrare şi ieşi. Peyton îndreptă iar fascicolul de lumină spre 
zid şi-l focaliză la câţiva metri de Leo, apoi strigă uşor: 

— Leo! 

Leul privi în sus speriat. 

— Hei, Leo, suni eu, Peyton! 

Uimit din cale afară, leul începu să se învârtească încet de 
jur-împrejur, apoi renunţă şi rămase pe loc neştiind ce să 
facă. 

Peyton îl convinse cu greu să se urnească din loc şi să 
intre. Leul îi recunoscu vocea şi părea că ar vrea să vină, 
dar nu era decât un biet animal dezorientat şi speriat. 

Ezită un moment în dreptul intrării: nu-l plăcea deloc 
oraşul şi nici robotul care îl aştepta alături tăcut, în dreptul 
intrării. 

Cu răbdare, fără a se grăbi, Peyton îi ceru leului să vină pe 
urmele robotului explicându-l de mai multe ori, în diferite 
feluri, pentru a fi sigur ca înţelegea corect. Apoi, 
adresându-l-se direct maşinăriei, îi ordonă să-l conducă pe 
Leo spre cabina de comandă. După aceea, cu un cuvânt de 
încurajare, îi lăsă singuri pe cei doi care formau împreună o 
pereche destul de stranie. 

Îl supăra faptul că nu putea vedea în nici una din camerele 
acelea închise, deasupra cărora era aşezat semnul macului. 
Erau izolate de razele fascicolului sau probabil dispozitivele 
de focalizare fuseseră asamblate în aşa fel încât monitorul 
nu putea fi folosit pentru a privi în acele sectoare. 

Dar nu descurajă. Cei care dormeau aveau să fie treziţi 
într-un mod mai brutal, aşa cum de fapt se întâmplase şi cu 
el. Acum, după ce le cercetase universul interior, nu mai 
avea nici un fel de simpatie pentru ei: nu-l încerca decât un 


oarecare simţ al datoriei care îi spunea că trebuie să-l 
trezească. Altfel, nu meritau nici un pic de consideraţie. 

Deodată, îi veni în minte un gând îngrozitor. Cu ce oare îi 
alimentase proiectoarele mintea ca răspuns la propriile sale 
dorinţe în acea idilă dată uitării, din care însă îi fusese atât 
de greu să se întoarcă? Erau oare gândurile lui ascunse la 
fel de demne de dispreţ ca şi ale celorlalţi care visau? 

Era o problemă destul de delicată, aşa că o alungă pentru 
moment şi se aşeză din nou la panoul central de comandă. 
Prima dată trebuia să deconecteze circuitele, iar apoi să 
distragă proiectoarele în aşa fel încât să nu mai poată fi 
folosite vreodată. Vraja pe care Comarre o inoculase în 
atâtea minţi avea să fie în sfârşit ruptă pentru totdeauna. 

Peyton întinse mâna să acţioneze întrerupătoarele 
circuitului multiplu, dar nu mai apucă s-o facă. Încet, dar 
ferm, patru braţe metalice îl prinseră pe la spate. Se zbătu 
încercând să scape, dar degeaba, căci se pomeni ridicat în 
aer şi transportat în mijlocul încăperii. Acolo, braţele 
metalice îl aşezară din nou pe podea şi apoi se retraseră. 

Mai degrabă enervat decât alarmat, Peyton se întoarse să 
dea faţă cu duşmanul. Privit cu atenţie de la câţiva metri 
depărtare, părea să fie cel mai complex robot pe care îl 
văzuse vreodată. Corpul său măsura peste doi metri 
înălţime şi stătea pe douăsprezece anvelope mari şi 
rotunde. 

Din diferite părţi ale saşiului metalic ieşeau tot felul de 
tentacule, braţe, cabluri şi alte mecanisme greu de descris 
ce se proiectau în toate direcţiile. La distanţă unul de 
celălalt, două grupuri de membre erau ocupate cu 
demontarea şi repararea unei maşinării pe care, cu un 
sentiment de vinovăţie, Peyton o recunoscu imediat. Îşi 
cântări adversarul în tăcere. Era cu siguranţă un robot de 
cea mai înaltă performanţă. Dar folosise împotriva lui 
violenţa fizică şi nici unui robot nu-l era permis una ca asta: 
cel mult putea refuza să-l asculte ordinele. Un robot nu se 
comporta astfel decât dacă se afla sub controlul direct al 


unei alte minţi omeneşti. Asta însemna că undeva, în oraş, 
mai există încă o minte trează, o minte conştientă şi ostilă. 

— Cine eşti tu? Întrebă el în cele din urmă adresându-se 
nu robotului, ci celui care îl dirija. 

Aproape în aceeaşi clipă maşinăria îi răspunse pe un ton 
sigur, mecanic ce părea a fi mai mult decât redarea 
automată a vocii unei fiinţe omeneşti: 

— Eu sunt Inginerul. 

— Atunci ieşi ia iveală şi lasă-mă să te zăresc. 

— Dar te uiţi la mine. 

Tonul inuman al vocii, precum şi cuvintele rostite îi 
alungară enervarea într-o clipă, lăsând în locul ei un 
sentiment de incredibilă uimire. Maşina nu era sub 
comanda vreunei fiinţe omeneşti. Era la fel de automatizată 
ca şi ceilalţi roboţi ai oraşului, dar, spre deosebire de ei şi 
de toţi ceilalţi roboţi din lume, acesta avea voinţă şi 
conştiinţă proprie. 

CAPITOLUL ŞASE. 

COŞMARUL. 

În timp ce privea cu ochii larg deschişi la maşina din faţa 
sa, Peyton simţi cum i se ridică părul în cap - dar nu de 
teamă, ci din cauza emoţiei prea mari care îl cuprinsese. 
Eforturile lui erau în sfârşit răsplătite căci aici, în faţa 
ochilor săi, se afla împlinit un vis al omenirii, vechi de- 
aproape o mie de ani. 

Cu mult timp în urmă, maşinile căpătaseră o inteligenţă 
limitată. Acum ajunseseră în sfârşit să aibă şi conştiinţă. 

Acesta era secretul pe care Thordarsen voise să-l 
dăruiască lumii, secret pe care Consiliul căutase să-l 
ascundă de teama consecinţelor nebănuite ce ar fi putut 
apărea. Vocea lipsită de viaţă vorbi din nou: 

— Mă bucur că îţi dai seama de adevăr. Asta simplifică 
mult lucrurile. 

— Poţi să-mi citeşti gândurile? Întrebă Peyton. 

— Bineînţeles. Asta fac chiar din momentul în care ai intrat 
aici. 


— Mi-am dat seama, spuse Peyton zâmbind sarcastic. Şi 
ce-ai de gând să faci acum cu mine? 

— Trebuie să te împiedic să distrugi Comarre. lată un 
lucru destul de rezonabil, gândi Peyton. 

— Şi dacă aş pleca acum? [i-ar conveni? 

— Da. Aşa ar fi bine. 

Băiatul nu se putu abţine să nu râdă. Inginerul era totuşi 
un robot, în ciuda caracterului său aproape omenesc. Nu 
era capabil de şiretenie, iar acest lucru îi oferea lui un 
avantaj. Trebuia să-l păcălească într-un fel pentru a-l face 
să-şi dea la iveală secretele. Dar robotul îi citi din nou 
gândurile. 

— Nu te voi lăsa să faci asta. Ai aflat deja prea multe. 
Trebuie să pleci imediat. Dacă e necesar, voi folosi forţa. 

Trebuia să câştige timp: la urma-urmei, putea măcar 
încerca să descopere limitele inteligenţei atât de uimitoare 
a acestei maşinării. 

— Înainte de a pleca, spune-mi şi mie: de ce te numeşti 
Inginerul? 

Robotul răspunse destul de repede: 

— Dacă apar erori serioase care nu pot fi reparate de 
roboţi, mă ocup eu de ele. La nevoie, pot reconstrui întregul 
oraş, dar, în mod normal, când totul funcţionează cum 
trebuie, eu nu intervin. Stau deoparte. 

Cât de străină era pentru o minte umană ideea de 
„repaus”. Abia îşi stăpâni un zâmbet de amuzament 
remarcând distincţia pe care Inginerul o făcea între el 
însuşi şi „roboti”. Următoarea întrebare se impunea de la 
sine: 

— Şi dacă ţi se întâmplă ţie ceva? 

— Suntem doi. Celălalt e în repaus acum. Fiecare îl poate 
repara pe celălalt. A fost nevoie de asta o dată, acum trei 
sute de ani. 

Era un sistem fără nici o fisură. Comarre era ferit de 
accidente pentru milioane de ani de aici încolo. Cei care 
construiseră oraşul fabricaseră şi aceşti veşnici gardieni 


pentru a-l veghea în timp ce ei porneau în căutarea 
propriilor lor vise. Şi nu era de mirare că acum, la multă 
vreme după ce făuritorii săi muriseră, Comarre continua să- 
şi îndeplinească strania menire. 

Ce tragedie însă că tot acest geniu se risipise în zadar! 

Secretele pe care le deţinea Inginerul ar fi putut 
revoluţiona tehnologia cibernetică, ar fi putut da naştere 
unei noi lumi. Acum, după ce fuseseră construite primele 
maşini conştiente, mai exista oare vreo limită? 

— Nu, replică Inginerul pe neaşteptate. Thordarsen mi-a 
spus că va veni ziua în care roboții vor fi mai inteligenţi 
decât oamenii. 

Era ciudat să auzi cum o maşină pronunţa numele 
propriului ei constructor. Deci acesta fusese visul lui 
Thordarsen! Încă nu putea înţelege imensele implicaţii ale 
acestui fapt şi mai cu seamă nu era pregătit să le accepte în 
întregime. La urma-urmei, între robot şi mintea umană se 
întindea o prăpastie enormă. 

— Nu mai mare decât cea dintre om şi animalele din care 
se trage. Tu, Omule, nu eşti decât un robot foarte complex. 
Eu sunt unul mai simplu, dar mai eficient. Asta e tot. 

Peyton reflectă câteva clipe asupra problemei. Dacă Omul 
nu era într-adevăr decât un robot complex - o maşină 
compusă din celule vii în locul reţelelor electrice şi 
tranzistorilor - atunci într-o bună zi vor putea fi construiți şi 
roboţi mult mai complecşi. lar când va veni ziua aceea, 
supremaţia Omului va lua sfârşit. S-ar putea ca maşinile să 
continue să-l slujească, dar ele vor fi mult mai inteligente 
decât stăpânii lor. 

În încăperea imensă, mărginită de şiruri lungi de 
analizatoare şi relee complicate, se aşternu o tăcere 
deplină. Inginerul îl privea fix, în timp ce braţele şi 
tentaculele lui erau încă ocupate cu munca de reparaţie. 

Peyton simţea cum îl cuprinde disperarea, dar, ca de 
obicei, faptul că i se puneau bețe în roate îl făcea mai 
hotărât decât oricând. Trebuia să-şi dea seama cu orice 


chip cum era construit Inginerul. Altfel, avea să-şi irosească 
întreaga viaţă încercând să egaleze geniul lui 'Thordarsen. 

Dar n-avea nici o şansă. Robotul era mereu cu un pas 
înaintea lui: 

— Nu poţi să faci planuri împotriva mea. Dacă încerci să 
fugi pe uşa aceea, îţi arunc în picioare unitatea asta de 
putere. La o asemenea distanţă, eroarea probabilă e mai 
mică de o jumătate de centimetru. 

Nu te puteai ascunde din faţa analizatoarelor de gânduri. 
Ideea abia încolţise în mintea lui Peyton, dar robotul o şi 
ghicise. O apariţie bruscă îi surprinse în egală măsură pe 
amândoi. Prin aer scăpără deodată un fulger brun-auriu şi 
asupra robotului se năpusti, cu o viteză de şaizeci şi cinci de 
kilometri la oră, o jumătate de tonă de oase şi tendoane, 
izbindu-l drept în central de greutate. 

Pentru o clipă, braţele, tentaculele, cablurile se zbătură 
de-a valma, frenetic, apoi cu un zgomot înfiorător, Inginerul 
se prăbuşi la podea. Lingându-şi labele gânditor, Leo se 
ghemui deasupra maşinăriei stricate. 

Nu prea înţelegea el ce voia animalul ăsta lucios care îl 
ameninţa pe stăpânul lui. Avea o piele foarte tare: nu mai 
văzuse una ca asta decât o dată, cu mulţi ani în urmă, când 
se certase în mod necugetat cu un rinocer. 

— Bravo, băietei strigă Peyton bucuros. Ţine-l acolo! 
Inginerul îşi rupsese membrele mai importante, iar 
tentaculele erau prea slabe pentru a mai putea face vreun 
rău cuiva. Apreciind încă o dată importanţa incalculabilă a 
trusei cu scule, Peyton se puse pe treabă. Când termină, 
Inginerul nu mai era capabil de nici o mişcare, deşi nu-l 
atinsese nici unul din circuitele neuronice. La urma-urmei, 
ar fi semănat prea mult cu o crimă. 

— Acum poţi să te ridici, Leo. 

Ascultător, leul se trase într-o parte nu foarte încântat. 

— Îmi pare rău că a trebuit să fac una ca asta, rosti Peyton 
cu ipocrizie, dar cred că mă înţelegi. Poţi să mai vorbeşti? 

— Da, răspunse Inginerul. Ce-ai de gând să faci acum? 


Băiatul zâmbi. În urmă cu cinci minute, ei fusese cel care 
pusese această întrebare. Cât va dura oare până ce 
geamănul Inginerului îşi va face apariţia? Deşi în caz de 
forţă majoră Leo ar fi putut face faţă situaţiei, totuşi, 
prevenit deja, celălalt robot era în stare să le creeze mari 
neplăceri. Putea - de exemplu - să stingă luminile. 

Tuburile incandescente pâlpâiau şi într-o clipă bezna 
adâncă se aşternu în încăpere. Luat prin surprindere, Leo 
scoase un urlet jalnic şi înspăimântat. Cu un aer plictisit, 
Peyton îşi aprinse lanterna de buzunar. 

— Asta nu mă deranjază cu nimic, spuse el. Nu-l nici o 
diferenţă, poţi să le laşi aprinse. 

Inginerul nu spuse nimic, dar tuburile incandescente 
licăriră din nou aruncând în jur aceeaşi strălucire argintie. 

Cum naiba să te lupţi cu un duşman care îţi poate citi 
gândurile dejucânduc-ţi orice plan de apărare? - se enervă 
Peyton. Trebuia să evite din răsputeri orice idee 
susceptibilă de a-l produce neplăceri, ca de exemplu... Dar 
se opri la timp. Îşi blocă pentru moment gândurile 
încercând să integreze în minte funcţia omega a lui 
Armstrong, reuşind astfel să se controleze. 

— Uite, începu el. Vreau să fac un târg cu tine. 

— Ce-l asta? Nu ştiu ce înseamnă cuvântul. 

— Nu contează, replică băiatul precipitat. Propunerea mea 
e următoarea: lasă-mă să-l trezesc pe oamenii sechestraţi 
aici, dă-mi circuitele fundamentale şi plec fără să mă ating 
de nimic. Nu încalci astfel nici unul dintre ordinele pe care 
ţi le-au dat constructorii tăi şi nu faci nici un rău. 

Un om ar fi stat la discuţii, dar nu şi un robot. Creierului 
său nu-l lua poate nici o miime de secundă pentru a cântări 
situaţia, oricare ar fi fost ea. 

— Foarte bine, văd din felul cum gândeşti că intenţionezi 
să respecţi înţelegerea. Dar ce înseamnă cuvântul. 

Peyton roşi. 

— N-are importanţă. E doar o vorbă de-a oamenilor, spuse 
el repede. Bănuiesc că... Ăă... Imediat va fi aici şi colegul 


tău, nu-l aşa? 

— Aşteaptă afară de câteva minute, răspunse robotul. Vrei 
să-ţi ţii câinele sub control? 

Peyton izbucni în râs. La urma-urmei, nu te puteai aştepta 
ca un robot să cunoască şi zoologie. 

— Leul, atunci, se corectă Inginerul citindu-l gândurile. 
Peyton îi adresă câteva cuvinte lui Leo şi, pentru a fi mai 
sigur, îşi vâri degetele în coama sa şi îl ţinu lângă el. Înainte 

de a apuca să formuleze invitaţia, al doilea robot intră în 
încăpere înaintând neauzit. Leul mârâi şi încercă să se 
năpustească asupra noului venit, dar braţul lui Peyton îl 
stăpâni. Inginerul II era, în toate privinţele, o dublură 
perfectă a colegului său. Chiar şi atunci când veni spre el şi 
îi surprinse gândurile, o făcu în aceeaşi manieră 
deconcertantă cu care el nu se puteau obişnui. 

— Înţeleg că vrei să mergi la cei care visează, îi spuse. 
Urmează-mă! 

De ce oare roboții ăştia nu spun niciodată „te rog”? Elunul 
se cam săturase de atâtea comenzi. 

— Urmează-mă, te rog, repetă maşina, vorbind cu cel mai 
neutru ton posibil. 

Peyton se conformă. 

Intră din nou în coridorul cu multe uşi pe care stătea 
înscris semnul florii de mac, sau poate că era doar un 
coridor asemănător cu acela. Robotul îl conduse către o uşă 
care nu se deosebea prin nimic de celelalte şi se opri în faţa 
ei. Placa groasă de metal alunecă într-o parte şi Peyton 
intră în camera întunecată, nu fără o strângere de inimă. 

Pe canapea zăcea întins un om foarte bătrân. La prima 
vedere, părea mort: abia mai respira. După ce-l privi atent 
câteva clipe, băiatul i se adresă robotului: 

— Trezeşte-l! 

Undeva, în adâncurile oraşului, un proiector de gânduri 
încetă să mai trimită fluxul de impulsuri şi un univers care 
niciodată nu existase se prăbuşi prefăcut în ţăndări. 


De pe canapea îl fixau doi ochi sticloşi, în care lucea 
nebunia. Priveau prin el şi pe lângă el, iar buzele subţiri 
îngăimau nişte cuvinte dezarticulate, din care băiatul abia 
dacă înţelese câte ceva. lar şi iar, fără oprire, bătrânul 
striga nişte nume - oameni şi locuri din lumea sa de vis din 
care tocmai fusese smuls. Era oribil şi patetic în acelaşi 
timp. 

— Opreşte-te! Ţipă băiatul. Te-ai întors la realitate! Ochii 
aceia strălucitori păreau că de-abia acum îl văd. 

Cu un efort imens, bătrânul se ridică. 

— Cine eşti tu? Întrebă cu glas tremurător. 

Apoi, înainte ca Peyton să-l poată răspunde, continuă cu o 
voce înecată: 

— Ăsta e un coşmar. Pleacă, pleacă! Lasă-mă să mă 
trezesc! 

Învingându-şi repulsia, băiatul îşi aşeză mâna pe umărul 
descărnat. 

— Nu te speria! Eşti treaz. Nu-ţi aduci aminte? 

Bătrânul însă părea că nu-l aude. 

— Da, e cu siguranţă un coşmar, nu încape nici o îndoială! 
Dar de ce nu mă trezesc? Nyran, Cressidor, unde sunteţi? 
Nu vă văd nicăieri! 

Nimic nu-l mai putea aduce acum la realitate şi, în cele din 
urmă, îndurerat, Peyton se întoarse către robot: 

— Trimite-l înapoi! 

CAPITOLUL ŞAPTE. 

A TREIA RENAŞTERE. 

Delirul luă sfârşit. Trupul fragil căzu înapoi pe canapea, iar 
faţa sa ridată deveni din nou o mască lipsită de expresie. 

— Toţi sunt la fel de nebuni ca şi ăsta? Întrebă Peyton în 
cele din urmă. 

— Dar nu e nebun. 

— Cum adică? Bineînţeles că este! 

— E în transă de mai mulţi ani. Gândeşte-te că ai pleca 
într-un ţinut îndepărtat şi că ţi-ai schimba complet modul de 
viaţă, uitând tot ce ai cunoscut vreodată înainte. În cele din 


urmă, nu ţi-ai mai aminti de viaţa ta trecută decât aşa cum 
îţi aminteşti acum de prima ta copilărie. Şi dacă, prin cine 
ştie ce miracol, ai fi purtat brusc înapoi în timp, ai reacţiona 
exact la fel. Şi nu uita, viaţa pe care o visează e perfect 
reală pentru el şi o trăieşte deja de prea mulţi ani. 

Era adevărat. Dar cum de avea Inginerul o asemenea 
putere de pătrundere? Băiatul se întoarse către el uimit, 
dar, ca de obicei, nu apucă să-şi formuleze întrebarea. 

— Thordarsen mi-a explicat toate astea alaltăieri, pe când 
încă mai construiam Comarre. La vremea aceea, unii dintre 
aceştia erau deja în transă de douăzeci de ani. 

— Alaltăieri? 

— Cu vreo cinci sute de ani în urmă - cum aţi spune voi. 

Cuvintele îi aduseră în minte o imagine stranie. Îl putea 
vedea aievea pe acel geniu însingurat lucrând aici, printre 
roboţi, fără nici o fiinţă omenească alături de el. Toţi ceilalţi 
plecaseră de mult probabil în căutarea propriilor vise. 

Thordarsen rămăsese încă până îşi desăvârşise opera, 
dorinţa de a crea legându-l totuşi de lume. Iar cei doi 
Ingineri, cea mai mare realizare a lui şi poate înfăptuirea 
cea mai valoroasă pe care o înregistrase lumea vreodată, 
erau şi ultimele sale capodopere. In faţa unei asemenea 
pierderi, îl cuprinse o milă copleşitoare. Iar acum, mai mult 
decât oricând, era convins de faptul că, dacă acel geniu trist 
îşi irosise viaţa muncind, atunci opera lui nu trebuia să se 
piardă, ci să fie redată umanităţii. 

— Toţi oameni care visează sunt la fel ca acesta? Îl întrebă 
el pe robot. 

— Toţi, în afară de noii veniţi. Ei îşi mai amintesc poate de 
prima lor viaţă. 

— Du-mă la unul dintre ei. 

Următoarea cameră în care intrară era exact ca prima, cu 
diferenţa că trupul întins pe canapea aparţinea unui om în 
vârstă de cel puţin patruzeci de ani. 

— De cât timp e aici? 


— A venit de-abia acum câteva săptămâni. A sosit chiar 
înaintea ta şi a fost primul vizitator după mulţi ani de 
aşteptare. 

— Trezeşte-l, te rog. 

Ochii bărbatului se deschiseră încet. Nu se zărea nici 
urmă de nebunie în ei, doar tristeţe şi nedumerire. Apoi îl 
invadară amintirile. Se ridică pe jumătate de pe canapea. 
Primele cuvinte pe care le rosti erau perfect raţionale: 

— De ce m-aţi adus înapoi? Cine sunteţi voi? 

— Eu tocmai am scăpat de proiectoarele de gânduri, 
explică Peyton. Vreau să le dau drumul tuturor celor ce mai 
pot fi încă salvaţi. 

— Salvaţi? De ce? Mi-au trebuit patruzeci de ani ca să 
evadez din lume, iar acum tu vrei să mă târăşti înapoi în ea! 
Pleacă şi lasă-mă în pace! 

Dar Peyton n-avea de gând să cedeze cu una, cu două. 

— Crezi oare că această lume iluzorie ar putea înlocui 
realitatea? Nu ai nici măcar cea mai slabă dorinţă de-a 
scăpa de aici? 

Celălalt râse din nou, deloc amuzat, însă. 

— Pentru mine, Comarre este realitatea. Lumea nu-mi va 
da nimic, niciodată. Aşa că de ce aş vrea să mă întorc? Aici 
mi-am găsit liniştea şi asta-l tot ce-mi doresc, 

Peyton se întoarse brusc pe călcâie şi ieşi. În spatele lui, 
omul se trânti înapoi pe canapea cu un suspin de uşurare. 
Ştia când fusese înfrânt. Şi mai ştia acum şi de ce voise el 
să-l trezească pe ceilalţi. 

Nu fusese la mijloc nici un fel de simţ al datoriei: se 
gândise doar la propriul său interes. Dorise să se convingă 
pe sine însuşi că lucrurile erau cu adevărat putrede în 
Comarre. Dar acum ştia că nu-l adevărat. Întotdeauna, 
chiar şi în regatul Utopiei, aveau să existe oameni cărora 
lumea nu le putea oferi nimic altceva decât tristeţe şi 
deziluzie. 

Cu trecerea timpului, aceştia vor fi din ce în ce mai puţini, 
dar cu mii de ani în urmă, în vremurile întunecate ale 


istoriei, cei mai mulţi oameni fuseseră, într-un fel sau altul, 
nişte inadaptaţi. Oricât de minunat se anunţa viitorul, aveau 
să mai existe încă tragedii. Şi atunci, de ce să fie condamnat 
Comarre pentru că oferea oamenilor singura speranţă de 
linişte şi fericire? 

N-avea de gând să mai încerce şi cu alţii. Îi fuseseră 
zdruncinate propriile convingeri şi încrederea în sine, iar 
cei care visau în Comarre n-aveau să-l poarte deloc 
recunoştinţă dacă i-ar fi adus la realitate. 

Se întoarse din nou către Inginer. Dorinţa de a pleca, de a 
părăsi oraşul devenise copleşitoare, dar lucrul cel mai, 
important nu fusese încă împlinit. Robotul îi ghici din nou 
gândurile. 

— Da, îţi pot da ce doreşti, spuse el. Urmează-mă, te rog. 

Dar nu-l conduse - aşa cum se aşteptase Peyton - înapoi 
către nivelul destinat maşinilor, prin labirintul năucitor al 
echipamentelor de comandă. Urcând etaj după etaj, 
ajunseră în cele din urmă mai sus decât fusese Peyton 
vreodată, într-o mică încăpere circulară, aflată probabil în 
cel mai înalt punct al oraşului. Nu existau ferestre, ci doar o 
serie de discuri ciudate, agăţate în perete şi care puteau 
deveni transparente prin anumite metode secrete. 

Era o cameră de studiu şi Peyton rămase pironit locului 
privind în jur cu respect şi admiraţie când îşi dădu seama 
cui îi aparținuse ea cu veacuri în urmă. De-a lungul 
pereţilor, se înşirau rafturi pline de cărţi vechi, pe care 
nimeni nu le mai atinsese de cinci sute de ani. Însă totul în 
încăpere îţi lăsa impresia că Thordasen abia ieşise. Pe o 
planşetă prinsă în perete, un circuit pe jumătate finisat 
aştepta parcă ultimele retuşuri. 

— Pare că cineva l-ar fi întrerupt, spuse Peyton mai mult 
pentru sine. 

— Aşa a şi fost, răspunse robotul. 

— Cum adică? Nu s-a alăturat şi el celor ce visau, după ce 
te-a construit pe tine şi pe fratele tău? 


Era dificil de crezut că în replica Inginerului nu exista nici 
urmă de emoție, dar cuvintele sunau la fel de rece precum 
toate celelalte afirmaţii de până acum: 

— Când ne-a terminat pe noi, Thordarsen nu s-a declarat 
mulţumit. El nu era precum ceilalţi. Ne-a spus de multe ori 
că îşi găsise fericirea construind Comarre. Mereu zicea că 
vrea să se alăture celor ce visau, dar de fiecare dată mai 
apărea ceva de făcut. Aşa că a continuat până în ziua în 
care l-am găsit prăbuşit pe masa aceasta, aici, în camera de 
lucru. Cuvântul pe care îl citesc în mintea ta e „moarte”, 
dar în conştiinţa mea el nu există. 

Peyton tăcea. 1 se păru că sfârşitul marelui om de ştiinţă 
nu fusese lipsit de nobleţe. Amărăciunea care îi întunecase 
întreaga viaţă se risipise în cele din urmă: cunoscuse 
bucuria creaţiei. Dintre toţi savanții ce veniseră în Comarre, 
el fusese cel mai mare. lar opera lui avea să dureze. 

Robotul se deplasă încet către un pupitru de oţel şi scotoci 
cu unul din tentacule într-un sertar. Scoase de acolo un 
volum gros, strâns între două coperţi metalice. Fără un 
cuvânt, îi înmână cartea lui Peyton, care o deschise cu mâni 
tremurătoare. Conţinea mai multe mii de pagini dintr-un 
material subţire şi foarte rezistent. 

Pe prima pagină stătea scris cu litere mari, energic 
trasate: 

ROLF THORDARSEN. 

ÎNSEMNĂRI DE MICROELECTRONICĂ. 

ÎNCEPUT ASTĂZI: ZIUA 2, LUNA 12, ANUL 2598 

Dedesubt se vedea un scris aşternut în grabă, ca şi cum ar 
fi fost făcut în momente de mare surescitare. Citi şi toate 
umbrele se risipiră dintr-o dată, la fel de brusc ca un răsărit 
de soare la Ecuator. 

„Către cititorul acestor rânduri: 

Eu Rolf Thordarsen, negăsind înţelegere în propria mea 
epocă trimit acest mesaj în viitor. Dacă mai există încă 
oraşul Comarre, tu, cititorule vei fi văzut deja opera 
mâinilor mele şi vei fi scăpat de capcanele pe care le-am 


întins minţilor slabe. Deci eşti pregătit să primeşti această 
cunoaştere şi s-o împărtăşeşti lumii întregi. Dăruieşte-o 
oamenilor de ştiinţă şi roagă-l s-o întrebuinţeze cu 
înţelepciune. 

Eu am înlăturat bariera dintre Om şi Maşină, iar viitorul le 
aparţine deopotrivă.” 

Peyton citi mesajul de mai multe ori şi cuvintele 
îndepărtatului său strămoş îi treziră o emoție adâncă. Era 
un plan strălucit. Numai în felul acesta, probabil singurul, 
Thordarsen ar fi putut transmite mesajul său generaţiilor 
viitoare, având totodată siguranţa că el nu va ajunge decât 
la cei pregătiţi să-l primească. Peyton se întreba dacă acest 
plan existase înainte ca Thordarsen să se alăture 
Decadenţilor sau dacă el fusese conceput mult mai târziu. 
Dar asta n-avea s-o afle niciodată. 

Privi din nou spre Inginer, gândindu-se cum va fi lumea, 
atunci când toţi roboții vor căpăta o conştiinţă. Putea 
întrezări în viitor chiar mai mult decât atât. 

Roboții n-aveau nici una din limitele şi jalnicele slăbiciuni 
ale Omului. Ei n-ar permite niciodată ca pasiunea să le 
întunece logica şi nu s-ar lăsa mânaţi de interese egoiste ori 
ambiţii. Ei aveau să completeze calităţile Omului. Îşi aminti 
cuvintele lui Thordarsen: „Acum viitorul le aparţine 
deopotrivă”. 

Peyton se smulse din visare. Vor mai trece încă multe 
secole până ce toate acestea vor deveni realitate. 

Se întoarse spre Inginer: 

— Sunt gata de plecare. Dar într-o bună zi mă voi întoarce. 

Robotul se trase încet înapoi. 

— Rămâi pe loc, îi ordonă el băiatului. 

Peyton îl privi uimit, apoi privirea îi zbură către tavan. 
Văzu din nou acea protuberanţă ciudată sub care se 
pomenise prima dată când intrase în oraş, cu secole în 
urmă parcă. 

— Hei! Ţipă el. Nu vreau... 


Era însă prea târziu. În spatele lui se afla ecranul 
întunecat, mai negru decât noaptea însăşi. În faţă se vedea 
câmpul mărginit de pădure. Era seară şi soarele cobora în 
spatele copacilor. 

Auzi un scâncet, undeva în urma lui: un leu foarte speriat 
privea pădurea cu ochi nedumeriţi. Leo nu părea mulţumit 
de transfer. 

— Gata, bătrâne, acum s-a terminat, îl consolă Peyton. Nu-l 
poţi acuza pentru că au încercat să scape de noi cât mai 
repede cu putinţă. Hai, vino! Nu vreau să-mi petrec 
noaptea în pădure. 

La celălalt capăt al pământului, un grup de cercetători 
părăsea laboratorul cu strângere de inimă, fără să 
cunoască încă măsura succesului lor. În Turnul Central, 
Richard Peyton Il tocmai descoperise că fiul său nu-şi 
petrecuse ultimele două zile cu verii săi din America de Sud 
şi-l pregătea acum netrebnicului un discurs de bun-venit. 

La mii de kilometri depărtare de pământ, Consiliul 
Mondial chibzuia şi plănuia tactici ce aveau să se 
dovedească în curând zadarnice, căci se apropia a Treia 
Renaştere. Dar cel care provocase toate încurcăturile nu 
ştia nimic şi, pentru moment, nici nu-l interesa. 

Peyton cobori încet treptele de marmură, depărtându-se 
de intrarea acea misterioasă al cărei secret nu-l fusese încă 
dezvăluit. Leo îl urma la mică distanţă, privind în urmă şi 
mârâind în răstimpuri. 

Străbătură împreună cărarea metalică ce ducea spre 
drumul mărginit de copaci piperniciţi. Peyton era bucuros 
că soarele nu apusese încă. Pe timp de noapte, drumul, ar fi 
strălucit din cauza radioactivităţii sale interne, iar copacii 
chirciţi s-ar fi profilat pe cer ca nişte siluete sinistre. 

Când ajunse la cotitură, se opri un moment privind încă o 
dată în urmă şi văzu din nou peretele circular de metal, a 
cărui siluetă întunecată arăta atât de deprimant. Parcă nici 
nu mai simţea bucuria triumfului. Ştia că nu va uita 


niciodată ceea ce zăcea în spatele acelor ziduri imense, 
ademenitoare făgăduinţă de pace şi linişte neţărmurită. 

Avea inima grea şi se temea că orice satisfacţie, orice 
realizare pe care i-ar mai putea-o dărui lumea de afară, 
avea să-l pară lipsită de sens pe lângă beatitudinea oferită 
de simpla existenţă a oraşului Comarre. Pentru o clipă avu o 
viziune de coşmar: se văzu bătrân şi trist, întorcându-se pe 
acest drum în căutarea alinării. Se scutură, alungând astfel 
de gânduri. 

O dată ce păşi în câmp deschis, îşi recăpătă încrederea. 
Deschise iarăşi nepreţuitul volum şi îl frunzări năucit de 
promisiunile pe care le conţinea. Cu mult timp în urmă, 
trecuseră pe aici caravane lente, încărcate cu aur şi fildeş 
pentru Solomon cel Înţelept. Dar toate acele comori nu 
valorau nimic pe lângă acest unic volum şi întreaga 
înţelepciune a lui Solomon nu putuse măcar să 
întrezărească noua civilizaţie ce avea să se nască. 

Începu să cânte, lucru pe care îl făcea foarte rar şi foarte 
prost. Era un cântec vechi, datând dinainte de era atomică 
şi a călătoriilor interplanetare, mai bătrân chiar decât 
primele aparate de zbor. Era vorba despre un bărbier din 
Sevilia, dacă existase vreodată un asemenea loc. Leo îl 
suportă o vreme în tăcere, după care începu şi el să cânte 
în felul lui. Duetul nu era prea grozav. 

Când noaptea se aşternu, pădurea, cu toate secretele ei, 
dispăruse deja dincolo de orizont. Vegheat de stele şi de 
tovarăşul său de drum, Peyton adormi adânc. 

De data aceasta însă nu mai visă nimic. 


SFÂRŞIT