Arthur C. Clarke — Orasul Si Stelele

Arthur C. Clarke 


Arthur C. Clarke 


Oraşul şi Stelele 


CUPRINS: 

Unu 3 

Doi 9 

Trei 14 

Patru 20 

Cinci 33 

Şase 40 

Şapte 47 

Opt 55 

Nouă 64 

Zece 72 

Unsprezece 87 
Doisprezece 104 
Treisprezece 116 
Paisprezece 124 
Cincisprezece 130 
Şaisprezece 139 
Şaptesprezece 149 
Optsprezece 159 
Nouăsprezece 169 
Douăzeci 179 
Douăzeci şi unu 190 
Douăzeci şi doi 200 
Douăzeci şi trei 205 
Douăzeci şi patru 212 
Douăzeci şi cinci 221 
Douăzeci şi şase 226 


Oraşul stătea precum un giuvaer strălucitor pe pieptul 
deşertului. Cândva cunoscuse tot felul de schimbări şi 
transformări, însă acum Timpul trecea pe lângă el fără să-l 
atingă. Nopțile şi zilele goneau peste chipul pustiului, dar 
pe străzile Diasparului era veşnic după-amiază, iar seara nu 
pogora nicicând. Nopțile lungi ale iernii puteau bruma 
nisipul, îngheţând ultimele picături din aerul rarefiat al 
Pământului - totuşi oraşul nu cunoştea nici arşiţa, nici 
gerul. Nu avea nici un contact cu lumea din exteriorul lui; 
era un univers închis în sine. 

Oamenii clădiseră şi până atunci oraşe, dar niciodată unul 
ca acesta. Unele duraseră veacuri, altele milenii, înainte ca 
timpul să le şteargă până şi numele. Singur Diaspar sfidase 
Eternitatea, apărându-se împotriva eroziunii lente a 
epocilor, împotriva năruirii şi a ruginei. 

De la ridicarea lui, oceanele Pământului dispăruseră, iar 
deşertul cuprinsese întregul glob. Vântul şi ploaia 
prefăcuseră în pulbere ultimii munţi, iar planeta se 
dovedise prea istovită să nască alţii. Oraşului îi era 
indiferent; Pământul însuşi se putea descompune, Diaspar 
avea să continue să-i protejeze pe urmaşii făuritorilor săi, 
purtându-i, pe ei şi avuţiile lor, în siguranţă pe fluviul 
Timpului. 

Populaţia oraşului uitase multe, dar nu ştia că le uitase. Se 
integra în mediu tot atât de perfect cât şi acesta se potrivea 
cu ea - deoarece aşa fuseseră gândiţi: unul pentru celălalt. 
Nu o interesa ce se găseşte dincolo de zidurile oraşului, era 
ceva ce fusese alungat din minţile locuitorilor. Diaspar 
reprezenta tot ceea ce exista, tot ceea ce le trebuia, tot 
ceea ce puteau să-şi imagineze. Pentru ei nu însemna nimic 
faptul că, odată, Omul stăpânise stelele. 

Totuşi, uneori, miturile străvechi se înălţau din străfunduri 
pentru a-i bântui, şi atunci se foiau neliniştiţi, amintindu-şi 
legendele Imperiului, vremea când Diaspar era tânăr şi îşi 
trăgea sângele vieţii din negustorie cu sistemele multor 
sori. Locuitorii oraşului nu doreau întoarcerea acelor zile de 


demult; se mulţumeau cu nesfârşită lor toamnă. Gloria 
Imperiului aparţinea trecutului şi-i putea rămâne acestuia - 
căci ei îşi aminteau sfârşitul, iar la gândul Invadatorilor 
parcă însuşi gerul spaţiului le pătrundea în oase. 

Atunci se întorceau cu şi mai multă bucurie spre viaţa şi 
căldura oraşului, spre lunga eră de aur cu începutul ei deja 
uitat, şi al cărei sfârşit părea încă teribil de îndepărtat. Şi 
alţi oameni visaseră o asemenea epocă, dar singuri 
contemporanii Diasparului o dobândiseră. 

Trăiseră în acelaşi oraş, călcaseră pe aceleaşi miraculos de 
neschimbate străzi, în vreme ce pe lângă ei se scursese mai 
mult de un miliard de ani. 

Unu. 

Avuseseră nevoie de multe ore până să răzbească afară 
din Grota Viermilor Albi. Dealtfel, nici acum nu puteau fi 
siguri că unii din mongştrii aceia lăptoşi nu-i urmăreau încă. 
Energia armelor era pe terminate. Înaintea lor, săgeata de 
lumină plutitoare, călăuză misterioasă prin labirinturile 
Muntelui de Cleştar, continua să le facă semn. Nu aveau de 
ales; trebuiau să o urmeze deşi, aşa cum se întâmplase de 
atâtea ori, îi putea conduce către primejdii şi mai 
înspăimântătoare. 

Alvin privi îndărăt, căutându-şi din priviri tovarăşii. Alystra 
îl urma cea mai îndeaproape, purtând sfera de lumină rece, 
însă veşnic arzătoare, ce le dezvăluise de la începutul 
aventurii lor atâtea orori, dar şi minunăţii. Razele albicioase 
se revărsau pe coridorul îngust, reflectate de pereţii 
scânteietori; cât timp sfera avea energie, drumul şi mai ales 
orice pericol rămâneau vizibile. Dar, Alvin ştia prea bine, în 
grotele acelea primejdiile mai mari nu erau câtuşi de puţin 
cele vizibile. 

În spatele Alystrei, împovăraţi de greutatea proiectoarelor, 
veneau Narrillian şi Floramus. Pentru o clipă, Alvin se 
întrebă de ce proiectoarele erau atât de grele, căci ar fi fost 
aşa de simplu să fie înzestrate cu neutralizatori 
gravitaţionali, întotdeauna îşi punea asemenea întrebări, 


chiar şi în mijlocul celor mai extraordinare aventuri. Când 
astfel de gânduri îi fulgerau prin minte, i se părea că 
structura realităţii tremura un scurt moment, şi că în 
spatele lumii simţurilor se întrezărea imaginea unul alt 
univers, cu totul diferit. 

Coridorul se termina printr-un perete orb. Oare săgeata îi 
trădase din nou? Nu, roca începu să se năruie. Prin perete 
apăru o lance rotitoare de metal, care crescu rapid, 
transformându-se într-o foreză gigantică. Alvin şi prietenii 
săi se retraseră, aşteptând ca maşinăria să pătrundă în 
grotă. Cu un scrâşnet asurzitor - ce cu siguranţă răsunase 
în toate tainiţele Muntelui, deşteptându-i progeniturile de 
coşmar! 

— Scos de frecarea metalului pe piatră, foreza străpunse 
peretele şi se opri lângă ei. O uşă masivă se deschise şi 
Callistron îi zori să intre în aparat. (De ce tocmai Callistron? 
Ce caută el aici? Se întrebă Alvin.) Peste o clipă se aflau în 
siguranţă, iar vehiculul ţâşnea înainte prin adâncurile 
Pământului. 

Aventura se terminase. În curând, aşa cum se întâmpla 
întotdeauna, aveau să fie iarăşi acasă, lăsând în urmă 
minunile, spaimele şi ambițiile, obosiţi şi plini de mulţumire. 

Din înclinarea podelei, Alvin îşi dădu seama că foreza 
cobora. Callistron ştia probabil ce trebuia făcut; acela era 
drumul spre casă. Totuşi îi părea rău. 

— Callistron, spuse brusc, de ce nu urcăm? Nimeni nu ştie 
cum arată în fapt Muntele de Cleştar. Ar fi minunat dacă am 
putea ieşi undeva, pe o coastă, de unde să privim cerul şi 
ţinutul din jur. Am stat destul sub pământ. 

Rostind cuvintele, realiză cumva că nu procesase bine. 
Alystra ţipă înăbuşit, interiorul forezei tremură precum o 
imagine văzută prin pânza apei, iar dincolo de pereţii 
metalici din jur, Alvin întrezări din nou celălalt univers. Cele 
două lumi păreau a se afla în contradicţie; predomina întâi 
una, apoi cealaltă, şi pe neaşteptate dispărură amândouă. 
Se simţi o senzaţie de sfâşâiere; visul luă sfârşit. Tânărul se 


trezi înapoi în Diaspar, în odaia familiară, plutind la o 
jumătate de metru deasupra duşumelei, susţinut de câmpul 
gravitațional. 

Redevenise el însuşi. Aceasta era realitatea - şi ştia cu 
exactitate ce urma să se întâmple în continuare. 

Alystra apăru prima. Mai degrabă neliniştită decât iritată, 
deoarece dintre toţi, ea îl iubea. 

— Oh, Alvin! Se plânse privindu-i de pe peretele unde 
părea să se fi materializat. O aventură aşa de frumoasă! De 
ce a trebuit s-o strici? 

— Îmi pare rău. N-am vrut. Pur şi simplu am crezut c-ar fi 
o idee bună. 

Fu întrerupt de sosirea simultană a lui Callistron şi 
Floramus. 

— Ascultă, Alvin, început cel dintâi. Este a treia oară că 
întrerupi o saga. Ieri ai stricat totul, dorind să ieşi din Valea 
Curcubeelor. Cu o zi înainte s-a întâmplat la fel, când ai 
încercat să ajungi înapoi la Origine, pe pista temporală pe 
care tocmai o exploram. Dacă nu respecţi regulile, n-ai 
decât să călătoreşti singur! 

Dispăru furios, luându-i şi pe Floramus cu el. Narrillian nu 
se arăta niciodată; probabil era prea scârbit de întreaga 
istorie. Rămăsese doar imaginea Alystrei, cu o privire 
întristată. 

Alvin înclina câmpul gravitațional, se sculă în picioare şi 
păşi către masa pe care o materializase. Pe ea apăruse o 
tavă cu fructe exotice. Nu ceea ce intenţionase, dar în 
confuzia lui gândurile i-o luaseră razna. Nedorind să se 
trădeze, apucă fructul cu aspectul ce! Mai inofensiv şi-l 
gustă cu prudenţă. 

— Bun, zise în cele din urmă Alystra, ce-ai de gând să faci? 

— Asta-i! Mormăi Alvin posac. Eu unul cred că regulile 
sunt stupide. Şi în plus, cum să le ţin minte atunci când 
trăiesc o saga? Pur şi simplu, mă comport în modul ce mie 
îmi pare mai normal. Tu n-ai fi vrut să vezi muntele? 

Alystra îl privi cu ochi măriţi de groază. 


— Asta ar însemna să ieşi afară! 

Alvin ştia că era zadarnic să discute. Se izbise iarăşi de 
bariera ce îl despărţea de toţi din lumea sa, condamnându-l 
poate la o viaţă lipsită de orice mulţumire. El dorea 
permanent să evadeze afară, atât în realitatea de zi cu zi, 
cât şi în vis. Totuşi, pentru ceilalţi locuitori ai Diasparului, 
„afară” avea semnificaţia unui coşmar căruia nu-i puteau 
face faţă. Pe cât posibil, evitau să vorbească despre el. 
Reprezenta ceva necurat şi rău, dar nici Jeserac, propriul 
său tutore, nu voia să-i destăinuie motivul. 

Fata continua să-l privească cu ochi uimiţi, însă plini de 
dragoste. 

— Eşti nefericit, Alvin. În Diaspar, nimeni nu are voie să fie 
nefericit. Vreau să vin să stăm de vorbă. 

Tânărul clătină nepoliticos din cap. Ştia unde avea să ducă 
aşa ceva, iar în prezent nu simţea decât dorinţa de a fi 
singur. De două ori dezamăgită, Alystra dispăru. 

Un oraş cu douăzeci de milioane de locuitori şi nu exista 
nimeni cu care să poată discuta cu adevărat. În felul lor, 
Eriston şi Etania ţineau la el, dar acum, când 
responsabilitatea li se apropia de sfârşit, se mulţumeau să-l 
lase să-şi aleagă singur modul de viaţă şi distracţiile. În 
ultimii ani, pe măsură ce abaterile lui de la comportamentul 
obişnuit deveniseră tot mai evidente, tânărul Alvin simţise 
adesea nemuţumirea părinţilor. Nu faţă de el, poate că s-ar 
fi împotrivit unui astfel de sentiment, ci faţă de neşansa 
care-i desemnase tocmai pe ei, dintre milioanele de 
locuitori ai oraşului, să-l întâlnească pe Alvin când acesta 
ieşise din Palatul Creaţiei, cu douăzeci de ani în urmă. 

Douăzeci de ani. Îşi amintea cel dintâi moment şi primele 
cuvinte auzite vreodată: „Bun venit, Alvin. Eu sunt Eriston, 
tatăl tău desemnat. lar mama ta este Etania.” Cuvintele nu 
însemnaseră nimic atunci, însă mintea lui le înregistrase 
fără greşeală. Îşi aducea aminte cum îşi privise propriul 
trup; crescuse cu patru-cinci centimetri de atunci, dar de 
schimbat se schimbase foarte puţin. Apăruse pe lume 


complet dezvoltat şi, exceptând statura, nu avea să arate 
altfel când va părăsi lumea, într-o mie de ani. 

Înainte de acea primă imagine nu exista nimic. Poate că 
într-o bună zi, golul se va umple, însă gândul era mult prea 
îndepărtat pentru a-l afecta emoţional. 

Reveni la obsedantul mister al naşterii sale. Lui Alvin nui 
se părea ciudat să fi fost creat, instantaneu, de puterile şi 
forţele care materializau toate celelalte obiecte din viaţa 
zilnică. Nu, nu acesta reprezenta misterul. Enigma pe care 
nu izbutise s-o rezolve şi pe care nimeni nu putea să i-o 
explice, era unicitatea lui. 

Unicitatea, un cuvânt ciudat şi trist, un sentiment ciudat şi 
trist. Când îl foloseau la adresa sa - aşa cum auzise deseori, 
în clipele în care nimeni cu bănuia că el ascultă - părea să 
implice un sens răuvoitor, amenințând nu doar propria lui 
fericire. 

Părinţii, tutorele, cunoscuţii încercaseră să-l protejeze în 
faţa adevărului, dorind parcă să apere inocenţa lungii sale 
copilării. Curând, duplicitatea urma să ia sfârşit; peste 
câteva zile avea să devină cetăţean cu drepturi depline al 
Diasparului, şi nimic din ceea ce dorea să afle nu i s-ar mai 
fi putut ascunde. 

De ce, de pildă, nu-şi găsea locul în saga? Dintre miile de 
distracţii ale oraşului, ele erau cele mai populare. Intrând 
într-o saga, nu te transformai într-un simplu observator, 
precum în primitivele spectacole ale epocilor îndepărtate, 
pe unde Alvin scotocise dealtminteri de câteva ori. Deveneai 
un participant activ, capabil să-ţi foloseşti - ori aşa ţi se 
părea - iniţiativa personală. Evenimentele şi scenele ce 
alcătuiau materia primă a aventurilor fuseseră concepute 
demult, de artişti uitaţi, însă exista suficienta flexibilitate 
pentru a permite fluctuații importante. Pătrundeai în aceste 
lumi imaginare alături de prieteni, căutând senzaţii 
inexistente în Diaspar, şi atâta vreme cât visul se derula, nu 
aveai cum să-l deosebeşti de realitate. În definitiv, cine 
putea să fie sigur că Diaspar însuşi nu era doar vis? 


Nimeni n-ar fi putut parcurge vreodată toate povestirile 
concepute şi înregistrate de la întemeierea oraşului. Ele 
vizau totalitatea sentimentelor şi stărilor sufleteşti şi 
conţineau o varietate infinită de subtilităţi. Unele, apreciate 
în special de tineri, conţineau simple întâmplări dramatice, 
cu aventuri şi descoperiri tulburătoare. Altele explorau 
psihologia minţii, în timp ce alte câteva ofereau exerciţii de 
logică sau matematică, spre deliciul unor creiere mai 
rafinate. 

Deşi părea să-i mulţumească pe semenii săi, orice saga îi 
lăsa lui Alvin o senzaţie de incomplet. Cu toate detaliile şi 
surprizele lor, cu toate decorurile şi temele variate, le lipsea 
ceva. 

Aventurile, hotărâse el, nu duceau nicăieri. Întotdeauna 
erau proiectate pe o pânză îngustă, iar nu într-o panoramă 
grandioasă, nu peisajele vaste după care tânjea sufletul său. 
Mai mult chiar, niciodată nu se făceau nici măcar aluzii la 
imensităţile unde se desfăşuraseră în fapt vieţile străbunilor 
- vidul dintre stele şi planete. Autorii aventurilor suferiseră 
de aceeaşi stranie fobie înrădăcinată în toţi locuitorii 
Diasparului. Toate povestirile trebuiau să se desfăşoare în 
locuri închise, în grote subterane sau în văi micuţe, 
înconjurate de munţi ce ascundeau restul lumii. 

O singură explicaţie era posibilă. Demult, poate înainte de 
fondarea Diasparului, se petrecuse ceva ce nu numai că 
potolise curiozitatea şi ambiția Omului, dar îl şi alungase 
dintre stele, ca să se ghemuiască, căutându-şi adăpost, în 
micul univers închis al ultimului oraş de pe Pământ. Omul 
renunţase la Univers şi revenise în uterul artificial al 
Diasparului. Pierise pornirea înflăcărată, nestăvilită, care-l 
mânase cândva prin Galaxie şi către insulele înceţoşate de 
dincolo de ea. De nenumărați eoni, nici o navă nu mai 
pătrunsese în Sistemul Solar. Poate că acolo, departe, 
printre stele, urmaşii Omului continuau să clădească 
imperii şi să distrugă sori, dar Pământul n-o ştia şi nici nu 
era interesat s-o afle. 


Pământul, nu. Însă pe Alvin, da. 

Doi. 

Odaia era întunecată toată, cu excepţia unui perete 
luminos, unde volburile de culori înfloreau şi se retrăgeau, 
căci Alvin se lupta cu propriile-i fantezii. O parte a tabloului 
îl mulțumea; se îndrăgostise de pantele avântate ale 
munţilor ţâşnind din ocean. Liniile curbe, ascendente, 
sugerau forţă şi mândrie. Le studiase îndelung, apoi le 
introdusese în memoria vizualizatorului, unde aveau să fie 
păstrate în timp ce el experimenta cu restul peisajului. Ceva 
îi scăpa totuşi, deşi nu ştia ce anume. Încercase, iarăşi şi 
iarăşi, să completeze spaţiile goale, instrumentul citindu-i 
desenele din minte şi materializându-le pe perete. 
Zadarnic. Contururile erau înceţoşate şi nesigure, culorile 
mohorâte şi sumbre. Dacă artistul nu-şi cunoştea țelul, nici 
cea mai miraculoasă unealtă nu-l putea ajuta să îl găsească. 

Alvin îşi anulă mâzgălelile nesatisfăcătoare şi privi posac 
dreptunghiul pe trei sferturi alb, pe care se străduise să-l 
umple cu frumuseţe. Mânat de un impuls, dublă 
dimensiunile porțiunii realizate şi o deplasă în mijlocul 
ecranului. Nu, era o rezolvare facilă, iar compoziţia nu se 
echilibra. Mai rău decât atât, modificarea scării dezvăluia 
defectele construcţiei, lipsa de siguranţă a liniilor atât de 
hotărâte la o primă vedere. Trebuia s-o ia de la început. 
„Ştergere completă”, comandă maşinii. Albastrul oceanului 
se decoloră, munţii se destrămară precum ceața, până ce 
rămase numai zidul gol. Parcă nici nu existaseră vreodată, 
parcă se pierduseră în uitarea aceea care absorbise mările 
şi munţii Pământului cu ere înainte de apariţia lui Alvin. 

Lumina reveni scăldând camera, şi dreptunghiul pe care 
Alvin îşi proiectase fanteziile se contopi cu restul încăperii, 
dispărând în pereţi. Erau însă pereţi? Pentru cel ce până 
atunci nu mai văzuse un asemenea loc, încăperea arăta 
într-adevăr aparte. Lipseau orice elemente distinctive, orice 
mobilier, încât lăsa impresia că Alvin şedea în centrul unei 
sfere. Nu se vedeau liniile ce separau pereţii de podea sau 


de plafon. Ochiul nu se focaliza asupra detaliilor; dacă te 
bizuiai numai pe văz, spaţiul ce-l cuprindea pe Alvin putea 
la fel de uşor să aibă diametrul de trei metri sau de trei 
kilometri. Ar fi fost dificil să rezişti tentaţiei de a înainta cu 
braţele întinse, să descoperi limitele fizice ale 
extraordinarului loc. 

Totuşi, camere identice constituiseră „un cămin” pentru 
majoritatea membrilor speciei umane, pe cea mai mare 
parte a duratei istoriei sale. Era suficient ca Alvin să 
formuleze gândul corespunzător, pentru ca zidurile să 
devină ferestre, deschizându-se asupra oricărei părţi din 
oraş unde ar fi vrut el. O altă dorinţă şi maşinării niciodată 
vizibile umpleau încăperea cu imaginile proiectate ale 
pieselor de mobilier visate. Întrebarea dacă erau sau nu 
„reale” preocupase puţini indivizi ai ultimului miliard de 
ani. Cu siguranţă că nu se dovedeau mai puţin reale decât 
celălalt mare impostor, materia solidă, iar în plus, când 
încetau să mai fie necesare, puteau fi returnate în lumea 
fantomă a Băncilor Memoriei. Aidoma tuturor obiectelor din 
Diaspar, nu se uzau niciodată şi nici nu se modificau, 
dispărând doar dacă matricile corespunzătoare ar fi fost 
intenţionat anulate printr-un act de voinţă. 

Alvin îşi reconstruise parţial camera, când în ureche îi 
răsună un clinchet persistent. Formulă mental codul de 
acces şi peretele pe care pictase se destrămă. După cum se 
aşteptase, erau părinţii lui, înapoia cărora se zărea Jeserac. 
Prezenţa tutorelui îi semnala că nu era vorba de o reuniune 
familială obişnuită - însă el ştia deja aceasta. 

Iluzia era perfectă şi nu se risipi nici când Eriston începu 
să vorbească. De fapt, cei trei se aflau la distanţă de 
kilometri unii de ceilalţi, dar constructorii oraşului 
cuceriseră spaţiul tot atât de complet pe cât subjugaseră 
timpul. Alvin nu ştia nici măcar unde locuiau părinţii săi, 
între numeroasele turnuri şi labirinturi întortocheate ale 
Diasparului. Amândoi îşi schimbaseră reşedinţa de când el 
fusese pentru ultima dată, fizic, lângă ei. 


— Alvin, au trecut douăzeci de ani de când mama ta şi cu 
mine te-am întâlnit întâia oară. Ştii ce înseamnă asta. 
Relaţia noastră i-a sfârşit acum. Eşti liber să faci orice 
doreşti. 

În glasul bărbatului se simţea o urmă, dar numai o urmă, 
de tristeţe. Mult mai vizibilă era uşurarea, de parcă Eriston 
ar fi fost mulţumit că o stare de lucruri prezentă de mai 
multă vreme căpăta acum recunoaşterea legală. Alvin îşi 
anticipase cu mulţi ani privilegiile. 

— Înţeleg, răspunse el. Vă mulţumesc pentru grija 
purtată; vă voi ţine minte în toate vieţile mele. Aşa suna 
răspunsul protocolar, îl auzise de atâtea ori încât pentru el 
îşi pierduse orice înţeles: o simplă înşiruire de sunete lipsite 
de semnificaţie. Însă, dacă te aplecai peste expresie, „toate 
vieţile mele” constituia o formulare ciudată. Ştia cu 
aproximaţie ce însemna, dar acum sosise momentul să afle 
cu exactitate. În Diaspar existau multe lucruri pe care nu le 
pricepuse şi pe care trebuia să le înveţe în secolele ce-i 
stăteau de-acuma înainte. 

Pentru o clipă se păru că Etania intenţiona să vorbească. 
Ridicase un braţ, modificând irizaţiile veşmântului subţire 
precum pânza de păianjen, apoi îl lăsase să cadă. Se 
întorsese neajutorată spre Jeserac, iar pentru prima oară, 
Alvin realiză că părinţii săi erau îngrijoraţi. Memoria lui 
derulă rapid evenimentele ultimelor săptămâni. Nu, nimic 
din ultima perioadă nu justifica ezitarea lor, aerul de vagă 
nelinişte ce o înconjura atât pe Etania cât şi pe Eriston. 

Jeserac părea însă stăpân pe situaţie. Privi întrebător 
către Eriston şi Etania, se convinse că nu mai aveau nimic 
de adăugat şi se lansă în discursul pe care Alvin îl aşteptase 
atăt. 

— Alvin, începu el, vreme de douăzeci de ani mi-ai fost 
elev. Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă să te învăţ căile 
Oraşului şi să te conduc spre moştenirea ce îţi aparţine. Mi- 
ai pus multe întrebări şi nu la toate ţi-am răspuns. Unele 
lucruri nu erai pregătit să le afli, iar pe altele nu le 


cunoşteam nici eu. În prezent pruncia ta a luat sfârşit, deşi 
copilăria îţi este abia la început. Datoria mea este să 
continui să te călăuzesc, dacă îmi soliciţi ajutorul. Peste 
două sute de ani, s-ar putea să începi să ştii câte ceva 
despre acest Oraş, despre istoria lui. Chiar şi eu, care mă 
apropii de sfârşitul acestei vieţi, am văzut mai puţin de un 
sfert din Diaspar şi probabil nici o singură miime din 
comorile sale. 

Toate aceste lucruri Alvin le cunoştea, dar n-avea cum să-l 
grăbească pe Jeserac. Bărbatul îl privea apăsat de peste 
prăpastia veacurilor, şi cuvintele sale aveau greutatea 
înţelepciunii incalculabile dobândite în decursul unei vieţi 
îndelungate, petrecută printre oameni şi maşini. 

— Spune-mi, Alvin, urmă el, te-ai întrebat vreodată unde ai 
fost înainte de a te naşte, înainte de a te pomeni în faţa 
Etaniei şi a lui Eriston, în Palatul Creaţiei? 

— Cred că nicăieri. N-am fost altceva decât un tipar în 
memoria oraşului, aşteptând să fiu creat. Aşa. 

O canapea joasă scânteie, materializându-se lângă Alvin. 
Tânărul se aşeză şi-l ascultă pe Jeserac. 

— Ai bineînţeles dreptate, continuă acesta. Dar ce mi-ai 
spus nu-i decât o parte a răspunsului - ba chiar o parte 
destul de mică! Până acum n-ai întâlnit decât tineri de 
vârsta ta, care nu cunoşteau adevărul. În curând, ei îşi vor 
reaminti, dar nu şi tu. De aceea trebuie să te pregăteşti să 
înfrunţi realitatea. 

De peste un miliard de ani, specia umană vieţuieşte în 
acest oraş. Ela reprezentat lumea noastră după prăbuşirea 
Imperiului Galactic şi apariţia Invadatorilor din stele. 
Dincolo de zidurile Diasparului nu se află nimic altceva 
decât pustiul amintit în legende. 

Cunoaştem puţine lucruri legate de înaintaşii noştri. Ştim 
doar că erau fiinţe cu viaţa foarte scurtă şi că, oricât de 
ciudat ar părea, se reproduceau fără ajutorul unităţilor de 
memorie sau al organizatoarelor de materie. Într-un proces 
complex şi aparent necontrolabil, tiparele cheie ale fiecărui 


individ erau păstrate în structuri celulare microscopice, 
create în interiorul corpului. Dacă te interesează, biologii îţi 
pot furniza mai multe amănunte, însă metoda nu are 
importanţă practică şi a fost abandonată în zorii istoriei. 

Aidoma oricărui lucru, o fiinţă omenească e definită prin 
structura ei, printr-un tipar. Tiparul unui om, sau mai 
degrabă matricea ce precizează intelectul unui om, este 
incredibil de complexă. Cu toate acestea, Natura l-a 
înghesuit într-o celulă minusculă, mult prea mică pentru a fi 
zărită cu ochiul liber. 

Ceea ce poate face Natura, poate face şi Omul, dar în felul 
lui. Noi nu ştim cât a durat. Poate un milion de ani, dar ce 
înseamnă un milion de ani?! În cele din urmă, anticii au 
învăţat să analizeze şi să stocheze informaţiile definitorii 
pentru orice fiinţă umană, să utilizeze aceste informaţii ca 
să re-creeze originalul, la fel cum tu ai creat această 
canapea. Ştiu că lucrurile astea te interesează, Alvin, dar 
nu-ţi pot spune cu exactitate cum anume se produc. Modul 
de stocare al informaţiilor n-are importanţă; ceea ce 
contează sunt datele în sine. Ele pot fi cuvinte scrise pe 
hârtie, câmpuri magnetice variabile, ori configurații de 
sarcini electrice. Pe lângă aceste metode s-au folosit încă 
multe altele. Ajunge să spun că, de mult timp, oamenii au 
devenit capabili să se stocheze pe ei înşişi; ca să fiu mai 
precis, să stocheze tiparele imateriale cu ajutorul cărora 
pot fi rechemaţi la viaţă. 

Multe din astea le cunoşti deja. Astfel, strămoşii noştri ne- 
au oferit o nemurire virtuală, evitând totuşi problemele 
ridicate de anularea morţii. O mie de ani într-un corp e 
îndeajuns pentru oricine. La sfârşitul perioadei mintea este 
îmbâcsită de amintiri şi tânjeşte după odihnă. Ori după un 
nou început. 

Peste puţin, Alvin, mă voi pregăti să părăsesc această 
viaţă. Îmi voi rememora amintirile, anulându-le pe cele pe 
care nu doresc să le păstrez. Apoi voi intra în Palatul 
Creaţiei, însă printr-o uşă pe care tu n-ai văzut-o niciodată. 


Corpul meu bătrân va înceta să mai existe, tot aşa şi 
conştiinţa. Din Jeserac va rămâne numai o galaxie de 
electroni îngheţaţi în inima unui cristal. 

Voi dormi, fără de vise. După care într-o bună zi, poate 
peste o sută de mii de ani, mă voi deştepta într-o eră nouă 
şi-i voi întâlni pe cei aleşi să-mi fie părinţi. Ei se vor îngriji 
de mine, aşa cum Eriston şi Etania s-au ocupat de tine, 
deoarece la început nu voi şti nimic despre Diaspar, nu-mi 
voi aminti nimic din vechea existenţă. Amintirile vor reveni 
treptat şi pe ele mă voi bizui în momentul în care voi înainta 
în noul ciclu existenţial. 

Aşa arată tiparul vieților noastre, Alvin. Cu toţii am mai 
fost aici de multe, multe ori, deşi intervalele de non- 
existenţă variază după reguli aparent aleatoare, iar 
populaţia nu se repetă niciodată într-o structură dată. Noul 
Jeserac va avea alţi prieteni, interese noi şi diferite; totuşi 
vechiul Jeserac - atât din el cât voi dori să păstrez - va 
continua să existe. 

Şi asta nu e totul. În orice clipă pe străzile oraşului trăiesc 
şi umblă doar o sutime din cetăţenii Diasparului. 
Majoritatea se găsesc în Băncile Memoriei, aşteptând un 
semnal care să-i recheme pe scenă. Ne bucurăm de 
continuitate, dar şi de transformare, de nemurire, dar nu şi 
de stagnare. 

Îmi dau seama ce întrebare îţi pui. Vrei să ştii când îţi vei 
aminti vieţile anterioare, aşa cum fac deja prietenii tăi. 

Asemenea amintiri nu există, deoarece tu eşti unic. Am 
încercat să-ţi ascundem adevărul cât mai multă vreme, ca 
nici o umbră să nu-ţi tulbure copilăria - deşi, cred că ai 
ghicit câte ceva. Noi înşine nu am bănuit nimic până în 
urmă cu cinci ani, dar în prezent nu mai este nici o îndoială. 

Tu, Alvin, reprezinţi un fenomen repetat în Diaspar doar 
de câteva ori de la întemeiere. Poate că, în toată această 
perioadă ai zăcut dormind în Băncile Memoriei, sau poate 
că ai fost creat doar cu numai douăzeci de ani în urmă 
printr-o permutare întâmplătoare. Poate că ai fost prevăzut 


încă de la început de către făuritorii oraşului, ori poate că 
eşti un accident al vremurilor noastre. 

Nu ştim. Tot ceea ce ştim este atât: tu, Alvin, eşti singurul 
din întreaga specie umană care nu a mai trăit vreodată. 
Concret, eşti primul copil născut pe Pământ în ultimele zece 
milioane de ani. 

Trei. 

După ce Jeserac şi părinţii lui dispărură, Alvin rămase mult 
vreme nemişcat, străduindu-se să-şi golească mintea de 
orice gând. Izolă total odaia în jurul lui, ca nimeni să nu-i 
întrerupă transa. 

Nu dormea; somnul reprezenta pentru el o stare 
necunoscută, căci somnul aparţinea unei lumi cu nopţi şi 
zile, iar în Diaspar nu exista noapte. Transa se asemăna cel 
mai mult cu acea stare uitată şi, cu toate că nu era esenţială 
pentru el, ştia că avea să-l ajute să-şi relaxeze mintea. 

Aflase puţine noutăţi. De mult bănuia cele relatate de 
Jeserac, însă una e să bănuieşti, şi cu totul altceva să ţi se 
confirme dincolo de orice posibilitate de respingere. 

Urmau să-i afecteze aceste adevăruri viaţa, şi dacă da, în 
ce mod? N-avea cum să fie sigur, iar incertitudinea 
reprezenta o senzaţie inedită pentru el. Poale că n-avea să 
fie nici o diferenţă; dacă nu se va adapta complet 
Diasparului în această viaţă, o va face în următoarea. Ori în 
alta. 

Numai că formulând acest gând, mintea lui Alvin îl analiză 
şi îl respinse. Diasparul era poate suficient pentru alţii, dar 
nu şi pentru el. Nu se îndoia că ar ar fi putut trăi o mie de 
vieţi fără a-i epuiza minunile, experienţele pe care era 
capabil să ie ofere. Putea face asemenea lucruri. Dar cu ele 
singure nu avea să fie mulţumit niciodată. 

Rămânea de găsit răspuns la o singură problemă: ce era 
de făcut? 

Întrebarea îl smulse din reverie. De ce să stea acolo, într-o 
asemenea stare de tulburare, când în oraş se găsea un loc 
unde îşi putea afla o oarecare linişte sufletească? 


Pâlpâind, o porţiune din perete dispăru. Tânărul păşi în 
coridor, iar moleculele polarizate îi mângâiară chipul 
precum adierea unei brize. Existau mai multe moduri de 
transport, dar Alvin preferă să meargă pe jos. Camera lui se 
situa în apropierea nivelului principal al Oraşului. Un culoar 
scurt îl conduse pe o rampă spiralată, coborând în stradă. 
Ignoră calea mobilă şi rămase pe trotuarul îngust - o 
veritabilă extravaganţă, întrucât trebuia să parcurgă câţiva 
kilometri buni. Însă Alvin aprecia efortul fizic, îi anestezia 
creierul. În plus, erau atâtea de văzut, încât era păcat să 
goneşti pe lângă cele mai recente minuni ale Diasparului, 
cu o eternitate înainte de trăit. 

Obiceiul artiştilor din oraş - şi în Diaspar toţi erau artişti, 
într-un moment sau altul - le cerea să-şi etaleze lucrările 
de-a lungul căilor mobile, astfel încât trecătorii să le poată 
admira. În acest fel, în numai câteva zile, întreaga populaţie 
examina creaţiile merituoase, exprimându-şi deschis 
părerile. Verdictul, înregistrat automat de către selectorii 
de opinie, pe care nimeni nu izbutise vreodată să-i înşele 
sau corupe - şi fuseseră nu puţine încercări - hotăra soarta 
lucrării. Dacă voturile favorabile erau în număr suficient de 
mare, matricea ei intra în memoria oraşului, astfel ca 
oricine şi oricând să poată obţine o reproducere absolut 
identică a operei de artă. 

Piesele mai puţin apreciate aveau soarta tuturor lucrărilor 
fără aprobare publică. Erau fie dizolvate în elementele de 
bază, fie sfârşeau în locuinţele prietenilor artiştilor. 

În drumul său, Alvin zări un singur objet d'art care să-l 
atragă, creat din lumină pură, aducând vag cu o floare 
îmbobocită. Crescând lent dintr-un minuscul miez de 
culoare, se dezvolta în spirale complexe, franjurate, apoi se 
prăbuşea brusc şi îşi reîncepea ciclul. Dar nu exact în 
acelaşi mod, întrucât nu existau două reluări perfect 
identice. Alvin privi mai multe astfel de cicluri, sesizând de 
fiecare dată diferenţe subtile şi nedefinite, deşi modelul de 
bază rămânea neschimbat. 


Ştia de ce îi plăcea tocmai acea sculptura intangibilă. 
Ritmul ei de expansiune îi oferea o impresie de spaţialitate, 
de evadare chiar. Probabil din acelaşi motiv, nu avea să 
atragă pe mulţi din concitadinii săi. Îşi însemnă numele 
artistului şi hotărî să-l caute cu prima ocazie. 

Toate drumurile, atât cele mobile cât şi celelalte, se 
sfârşeau în parcul ce alcătuia inima verde a oraşului. Aici, 
într-un spaţiu circular cu diametrul de peste cinci kilometri, 
se afla amintirea a ceea ce fusese Pământul în zilele 
dinainte ca pustiul să înghită totul, cu excepţia Diasparului. 
Mai întâi apărea o bandă lată de iarbă, după aceea arbuştii 
scunzi, crescând tot mai groşi pe măsură ce înaintai sub 
umbra lor. În acelaşi timp, terenul cobora într-o pantă lină, 
astfel că, în cele din urmă, atunci când ieşeai din păduricea 
îngustă, priveliştea oraşului dispărea, ascunsă de paravanul 
copacilor. 

Apa curgătoare din faţa lui Alvin se numea, simplu, Râul. 
Nu avea şi nici nu-i trebuia un alt nume. Din loc în loc îl 
traversau poduri înguste. Curgea în jurul parcului într-un 
cerc complet, închis, întrerupt de bazine ocazionale. Faptul 
că un râu atât de iute revenea la propriul izvor, după un 
parcurs de mai puţin de zece kilometri, nu-l frapase 
niciodată pe Alvin, deşi reprezenta ceva neobişnuit. Nu s-ar 
fi gândit deloc la acest subiect, nici dacă Râul ar fi curs în 
susul pantei. În Diaspar existau lucruri cu mult mai stranii. 

Vreo duzină de tineri înotau într-un bazin şi Alvin se opri 
să-i privească. Pe cei mai mulţi îi cunoştea din vedere, dacă 
nu după nume, iar pentru o clipă fu ispitit să li se alăture. 
Taina din suflet îl opri însă, şi se mulţumi cu rolul de 
spectator. 

Din punct de vedre fizic, nu se putea spune care din tineri 
ieşise anul acela din Palatul Creaţiei şi care trăia în Diaspar 
de atâta timp cât Alvin. Deşi erau vizibile destule deosebiri 
în privinţa înălţimii şi a greutăţii, ele nu se corelau câtuşi de 
puţin cu vârsta. Pur şi simplu, oamenii se năşteau aşa şi, cu 


toate că, în general, persoanele mai înalte erau mai 
vârstnice, nu era o regulă strictă. 

Mai uşor te ghidai după figură. Unii „nou-născuţi” erau 
mai înalţi decât Alvin, însă aveau o expresie lipsită de 
maturitate, plină de surpriză şi uimire faţă de lumea în care 
se găseau, ceea ce îi trăda imediat. Era tulburător gândul 
că, dormitând neatinse în minţile lor, existau nenumărate 
imagini ale vieților trecute, pe care curând aveau să şi le 
amintească. Alvin îi invidia, cu toate că nu era convins că 
avea de ce. Prima viaţă reprezenta un dar preţios ce nu se 
repeta. Era minunat să priveşti lumea întâia oară, în 
prospeţimea zorilor. Cât de bine ar fi fost să existe şi alţii 
asemeni lui, cărora să le poată împărtăşi gândurile şi 
simţămintele! 

Fizic vorbind, el era turnat în aceleaşi forme ca şi cei din 
apă. Corpul omenesc nu se schimbase în miliardul de ani 
scurs de la întemeierea Diasparului, deoarece tiparul de. 
Bază fusese fixat pentru vecie în Băncile de Memorie ale 
oraşului. Se modificase însă, destul de substanţial, faţă de 
primitiva formă iniţială. Cele mai multe schimbări erau 
interne, invizibile ochiului. În lunga lui istorie, Omul se 
reclădise de mai multe ori în strădania de a termina cu 
bolile, o dată pentru totdeauna. 

Dispăruseră accesoriile inutile, unghiile şi dinţii. Părul 
creştea numai pe cap, pe trup nu mai rămăsese nici o urmă. 
Modificarea cea mai surprinzătoare, probabil, pentru 
cineva din Epoca Zorilor, ar fi constituit-o lipsa ombilicului. 
Inexplicabila lui absenţă i-ar fi oferit destule motive de 
speculație, iar la prima vedere ar fi fost de asemeni uluit de 
problema deosebirii dintre femeie şi bărbat. Poate s-ar fi 
simţit chiar tentat să presupună că nu mai exista nici o 
deosebire, ceea ce ar fi însemnat o gravă eroare. În 
circumstanţe corespunzătoare, nu apărea nici o îndoială 
asupra bărbâăţiei oricărui reprezentant al sexului masculin 
din Diaspar. Pur şi simplu, aparatul său genital devenise 
acum mult mai compactizat când nu se folosea; 


poziţionarea internă fusese îmbunătăţită faţă de soluţia 
iniţială a Naturii, lipsită de eleganţă şi chiar expusă 
riscurilor. 

Şi era tot adevărat că reproducerea nu mai constituia doar 
grija trupului, fiind o chestiune mult prea importantă 
pentru a fi lăsată pe seama şansei, a zarurilor numiţi 
cromozomi. Dar, deşi procreaţia şi naşterea nu mai 
dăinuiau nici măcar în amintire, activitatea sexuală nu 
fusese abandonată. Dealtfel şi în timpurile străvechi, nici 
unu la sută din raporturile sexuale nu urmăreau neapărat 
reproducerea. Dispariţia motivaţiei pentru acel biet procent 
schimbase configuraţia societăţii umane şi înţelesul unor 
cuvinte precum „mamă” şi „tată” - însă dorinţa persistase, 
chiar dacă în prezent satisfacerea ei nu avea un ţel mai 
profund decât satisfacerea oricărei alte plăceri a simţurilor. 

Alvin îşi părăsi contemporanii vioi şi înaintă spre centrul 
parcului. Aici se conturau poteci abia vizibile, întretăindu-se 
printre tufişuri scunde şi, ocazional, afundându-se în râpe 
înguste, printre bolovani uriaşi acoperiţi de licheni. La un 
moment dat, întâlni o micuță maşinărie poliedrică, nu mai 
mare decât un cap omenesc, plutind printre ramurile unui 
copac. Nimeni nu ştia câte tipuri de roboţi se numărau în 
Diaspar: aceştia se fereau de oameni, rezolvându-şi 
sarcinile atât de eficient încât era neobişnuit să observi 
vreunul. 

Treptat, terenul începu să urce; Alvin se apropia de colina 
situată exact în mijlocul parcului şi, prin urmare, al 
oraşului. Obstacole erau mai puţine, se zărea perfect vârful 
deluşorului cu clădirea simplă înălţată acolo. Când ajunse 
lângă ea, gâfâia. Se rezemă de una din coloanele roz- 
trandafirii să-şi tragă răsuflarea şi să privească drumul 
străbătut. 

Există anumite forme de arhitectură ce nu simt nevoia să 
se schimbe niciodată, deoarece au atins deja perfecțiunea. 
Mausoleul lui Yarlan Zey ar fi putut foarte bine să fie clădit 
de constructorii de temple ai primelor civilizaţii umane, deşi 


lor le-ar fi fost imposibil să-şi imagineze materialul său de 
bază. Acoperişul se deschidea spre cer, iar singura încăpere 
era pardosită cu dale mari, care doar la prima vedere 
semănau cu piatra naturală. Pe parcursul multor ere 
geologice tălpile omeneşti traversaseră în toate direcţiile 
podeaua aceea, fără să lase urme în materialul ei incredibil 
de rezistent. 

Creatorul marelui parc - şi constructorul Diasparului, se 
spunea - şedea cu ochii puţin plecaţi, examinând parcă 
planurile întinse pe genunchii săi. Chipul său afişa o 
expresie ciudat evazivă, care derutase lumea timp de multe 
generaţii. Unii o neglijau, socotind-o o toană a artistului, 
alţii aveau impresia că Yarlan Zey zâmbea ironic. 

Întreaga clădire era o enigmă, întrucât în arhivele oraşului 
nu se afla absolut nici o referire cu privire la ea. Alvin nu 
ştia prea bine ce înseamnă cuvântul „mausoleu”; probabil 
Jeserac l-ar fi putut lămuri, căci acesta obişnuia să culeagă 
termeni arhaici, presărându-i în conversații, spre deruta 
interlocutorilor. 

Din punctul central, Alvin îşi putea înălța privirea peste 
paravanul de arbori până în oraş. Cele mai apropiate clădiri 
se găseau la vreo trei kilometri depărtare, alcătuind o 
centură scundă în jurul parcului. Înapoia lor, rând după 
rând şi tot mai înalte, se ridicau turnurile şi terasele din 
corpul principal al oraşului. Se întindeau kilometru după 
kilometru, înălțându-se încet spre cer, tot mai complexe şi 
monumentale. Diaspar fusese plănuit ca o entitate, ca o 
maşină impresionantă. Cu toate acestea, chiar dacă 
aspectul exterior copleşea prin complexitate, abia sugera 
minunile ascunse ale tehnologiei fără de care aceste 
construcţii grandioase n-ar fi fost decât nişte cavouri. 

Tânărul privi spre limitele lumii sale. La douăzeci-treizeci 
de kilometri depărtare, cu detaliile pierzându-se în distanţă, 
se aflau zidurile oraşului, pe care acoperişul cerului lăsa 
impresia că se reazămă. Dincolo de ele nu mai exista nimic. 


Doar pustietatea sfâşietoare a deşertului, unde un om 
înnebunea atât de repede. 

Atunci, de ce oare pustiul de afară îl atrăgea ca pe nimeni 
altul dintre cei pe care-i cunoştea? Alvin nu ştia. Se uita la 
turnurile colorate, la meterezele cuprinzând ceea ce 
constituia în prezent întreaga proprietate a omenirii, 
căutând parcă un răspuns. 

Nu-l descoperi. Dar în clipa aceea, cu inima tânjind după 
inaccesibil, luă o hotărâre. 

Ştia ce va face în decursul acelei vieţi. 

Patru. 

Jeserac nu i-a fost de mare ajutor, dar nici nu s-a arătat 
indiferent, aşa cum se aşteptase Alvin. Îi mai fuseseră puse 
astfel de întrebări în lunga-i carieră de tutore şi nu credea 
că cineva, fie el chiar unic precum Alvin, l-ar fi putut 
surprinde ridicând probleme insolvabile. 

Era adevărat că tânărul începuse să prezinte anumite 
extravaganţe în comportament, care ar fi îndreptăţit, în 
cele din urmă, o corecție. Nu se implica pe deplin, cum era 
normal, în extrem de complicata viaţă socială a oraşului, ori 
în lumile imaginare ale prietenilor săi. Nu arăta un interes 
deosebit nici faţă de domeniile mai elevate ale gândirii, cu 
toate că la vârsta lui, nu surprindea. Mult mai curioasă 
părea dezordinea vieţii sale amoroase; o legătură relativ 
stabilă nu era de aşteptat din partea lui cel puţin vreme de 
încă un secol, dar efemeritatea legăturilor sale devenise 
totuşi celebră. Pe de altă parte, atât cât durau, se dovedeau 
extrem de intense. Alvin lăsa impresia că nu e capabil să 
rezolve simultan mai multe probleme. Da, existau ocazii 
când se alătura cu tot sufletul jocurilor erotice ale 
tovarăşilor săi, când dispărea cu o parteneră timp de câteva 
zile. În schimb, după ce starea respectivă trecea, urmau 
perioade lungi în care manifesta un dezinteres total faţă de 
ce ar fi trebuit să reprezinte o ocupaţie majoră la vârsta lui. 
Probabil că nu era bine pentru el, şi cu siguranţă nici 
pentru iubitele-i abandonate, care rătăceau deznădăjduite 


prin oraş, având nevoie de un timp lung să-şi găsească 
consolarea. Jeserac observase că Alystra ajunsese în 
prezent într-o astfel de perioadă. 

Nu din cauză că Alvin ar fi fost crud, ori lipsit de 
consideraţie, în dragoste, ca şi în orice alt domeniu, Alvin 
părea că este în căutarea unui ideal pe care nu-l găsea în 
Diaspar. 

Dar aceste lucruri nu-l îngrijorau pe Jeserac. Era de 
aşteptat ca un Unic să se comporte altfel decât ceilalţi, şi cu 
timpul, Alvin ar fi urmat să se conformeze tiparului general 
de locuitor al Oraşului. Nici un individ, oricât de excentric 
sau de sclipitor, nu putea afecta enorma inerție a unei 
societăţi rămasă practic neschimbată de peste un miliard 
de ani. Jeserac nu se număra printre adepţii fanatici ai 
stabilităţii însă, pur şi simplu nu era în stare să-şi imagineze 
altceva. Lui Alvin îi spusese: 

— Problema care te frământă este foarte veche. Te-ar 
surprinde câţi inşi iau lumea de-a gata şi nu îşi pun 
niciodată întrebări. Adevărat, odată rasa umană ocupa un 
spaţiu infinit mai mare decât acest oraş. Ai văzut câte ceva 
din felul în care arăta Pământul înainte de extinderea 
pustiurilor şi a dispariţiei oceanelor. Înregistrările pe care 
le urmăreşti cu atâta plăcere sunt cele mai vechi din 
posesia noastră; sunt singurele care prezintă Pământul aşa 
cum a fost înainte de Invadatori. Presupun că nu le-au văzut 
mulţi; spaţiile deschise, nemărginite, nu pot fi suportate de 
către noi. 

Şi desigur, chiar Pământul era doar un grăunte de nisip în 
Imperiul Galactic. Hăurile dintre stele ne par un coşmar pe 
care nimeni întreg la minte nu va încerca să şi-l imagineze. 
Strămogşii noştri le-au traversat în zorii istoriei, când au 
pornit să întemeieze Imperiul. Le-au străbătut iarăşi, 
pentru ultima dată, atunci când Invadatorii i-au alungat 
înapoi pe Pământ. 

Legenda spune - şi nu-i decât o legendă - că oamenii au 
încheiat un pact cu Invadatorii. Aceştia puteau lua în 


stăpânire Universul, dacă ţineau atât de mult, iar noi 
urmam să ne mulţumim cu planeta noastră şi cu nemurirea. 

Am respectat pactul şi am uitat visele deşarte ale copilăriei 
civilizaţiei, tot aşa cum le vei uita şi tu, Alvin. Cei care au 
construit oraşul şi au gândit această societate erau stăpâni 
nu numai ai spiritului, ci şi ai materiei. În interiorul acestor 
ziduri, ei au pus tot ceea ce poate fi de trebuinţă vreodată 
rasei umane - şi s-au asigurat că noi nu vom mai ieşi 
niciodată de aici. 

Ah, barierele fizice sunt cele mai puţin importante. Poate 
că există căi de ieşire din oraş, dar nu cred că vei ajunge 
prea departe „afară”, chiar dacă le găseşti. lar dacă o să 
reuşeşti în încercarea ta, la ce bun? Trupul nu-ţi va rezista 
mult în deşert, acolo unde oraşul nu te mai hrăneşte sau 
apără. 

— Dacă există măcar o cale de ieşire din oraş, rosti încet 
Alvin, atunci ce mă poate opri să plec? 

— Asta-i o întrebare prostească! Cred că ştii deja 
răspunsul. 

Jeserac avea dreptate, dar nu în modul în care bănuia el. 

Alvin ştia - ori mai degrabă ghicise. Prietenii îi oferiseră 
răspunsul, atât în viaţa reală cât ş în aventurile visate 
împreună. Ei nu vor părăsi niciodată Diasparul. Jeserac nu 
cunoştea însă că acea constrângere ce le stăpânea lor 
vieţile nu avea nici o putere asupra lui Alvin. Tânărul nu ştia 
dacă unicitatea i se datora unui accident, sau unui plan 
străvechi, dar în mod limpede lipsa constrângerii mentale 
constituia unul din rezultate. Se întreba câte altele mai 
avea de descoperit. 

În Diaspar nimeni nu se grăbea niciodată şi nici Alvin nu 
încălca adesea această regulă tacit respectată. Analiză 
problema cu atenţie vreme de câteva săptămâni, şi petrecu 
mult timp scotocind cele mai vechi documente din istoria 
oraşului. Zăcea ore în şir, susţinut de braţele nevăzute ale 
câmpului antigravitaţional, în timp ce proiectorul hipnon îi 
deschidea mintea spre trecut. Când înregistrarea lua 


sfârşit, aparatul dispărea - dar Alvin continua să privească 
în gol, până revenea de departe să reîntâlnească realitatea. 
Vedea într-una nesfârşiţii kilometri de apă albastră, mai 
întinsă decât însuşi uscatul, rostogolindu-şi valurile pe 
ţărmuri aurii, în urechi îi răsuna vuietul talazurilor amuţite 
de un miliard de ani, îşi reamintea încontinuu pădurile, şi 
câmpiile, şi animalele ciudate care împărţiseră cândva cu 
Omul lumea. 

Existau puţine înregistrări atât de vechi; în general se 
accepta, deşi nu se cunoştea motivul cu precizie, că toate 
mărturiile din epocile revolute se pierduseră cândva, între 
sosirea Invadatorilor şi construirea Diasparului. Atât de 
completă fusese dispariţia lor, încât ipoteza unui simplu 
accident era puţin credibilă. Omenirea îşi pierduse trecutul, 
cu excepţia câtorva cronici, probabil pe de-a-ntregul 
imaginare, înainte de Diaspar fusese, simplu, Epoca Zorilor. 
În acea perioadă se contopeau primii oameni care 
îmblânziseră focul, dar şi cei care eliberaseră energia 
atomică, cei capabili să cioplească o canoe din buşteni, dar 
şi cei dintâi ce ajunseseră la stele. Dincolo de acest pustiu 
temporal, cu toţii se numeau contemporani. 

Alvin intenţionase să parcurgă drumul singur, dar în 
Diaspar a fi singur nu era întotdeauna un lucru uşor. Abia 
îşi părăsise locuinţa când o întâlni pe Alystra, iar ea nici nu 
încercă să-l facă să creadă că prezenţa i se datora 
întâmplării. 

Tânărul nu realizase niciodată că Alystra era frumoasă, 
întrucât nu văzuse urâţenie omenească. Atunci când e 
universală, frumuseţea îşi pierde puterea de a înfiora 
inimile, şi doar absenţa ei mai poate produce o reacţie 
emoţională. 

Pentru o clipă, Alvin fu nemulţumit de întâlnire, în pofida 
amintirilor încărcate de pasiune. Era prea tânăr şi 
încrezător în sine ca să simtă nevoia unei relaţii de durată, 
deşi mai târziu s-ar fi putut să constate că înfiriparea unei 
astfel de relaţii nu mai e la fel de uşoară. Chiar în clipele 


cele mai intime, bariera unicităţii îl separa de iubirile sale. 
Cu toate că trupul îi era perfect dezvoltat, sentimental era 
încă un copil şi avea să rămână astfel câteva decenii, în 
vreme ce, unul câte unul, prietenii săi aveau să-şi recheme 
amintirile vieților trecute, lăsându-l pe el în urmă. Mai 
văzuse întâmplându-se acest lucru şi devenise precaut în a 
se dărui fără rezerve oricui. Până şi Alystra, acum atât de 
naivă şi de nepricepută, urma să devină în curând un 
complex de aduceri aminte şi de aptitudini, dincolo de ce şi- 
ar fi putut el închipui. 

Uşoara nemulţumire i se risipi însă aproape imediat. Nu 
exista nici un motiv ca Alystra să nu-l însoţească, dacă ar fi 
dorit-o. El nu era egoist şi nu intenţiona să păstreze numai 
pentru sine noua experienţă, aidoma unui avar. Ba chiar ar 
fi avut multe de învăţat urmărind reacţiile fetei. 

În mod cu totul neobişnuit, ea nu-i puse nici o întrebare în 
vreme ce se îndepărtau de centrul aglomerat al oraşului, 
folosind calea expres. Împreună, se îndreptară către 
secţiunea centrală de viteză maximă, fără a se opri să 
privească miracolul de sub picioarele lor. Un inginer din 
alte vremuri ar fi înnebunit încet-încet, încercând să 
priceapă cum era fixată pe margini o şosea aparent solidă, 
în timp ce spre centru se deplasa cu o viteză tot mai mare. 
Dar pentru Alvin şi Alystra, materiale cu proprietăţile 
solidelor într-o direcţie şi cu cele ale lichidelor în alta erau 
absolut normale. 

În jurul lor, clădirile se înălţau tot mai sus, de parca oraşul 
îşi întărea bastioanele împotriva lumii exterioare. Cât de 
ciudat ar fi, se gândi Alvin, daca pereţii aceştia uriaşi ar 
deveni transparenţi ca sticla, permiţânduc-ţi să priveşti viaţa 
dinapoia lor. Răspândiţi pe întreg spaţiul din jur trăiau 
prieteni sau cunoscuţi, prieteni pe care urma să-i cunoască 
într-o bună zi, străini pe care n-avea să-i întâlnească 
niciodată - însă aceştia probabil în număr foarte mic. Cei 
mai mulţi posedau locuinţe personale, fără să fie singuri. 
Era suficient să-şi exprime dorinţa şi puteau ajunge, nu 


fizic, desigur, în prezenţa oricărei persoane dorite. Nu se 
plictiseau deoarece aveau acces la tot ceea ce se realizase 
pe tărâmurile imaginaţiei sau ale realităţii, începând cu 
zilele întemeierii oraşului. Pentru indivizi cu minţile astfel 
alcătuite, existenţa satisfăcea pe deplin. Faptul că în acelaşi 
timp ca se dovedea absolut inutilă, nu părea să-i afecteze, 
lucru pe care Alvin nu-l înţelegea. 

Pe măsură ce se îndepărtau de centrul oraşului, Alvin şi 
Alystra întâlniră tot mai puţini oameni, iar când se opriră 
lângă o platformă lungă din marmură viu colorată, în jurul 
lor nu se mai zărea nimeni. Trecură peste vârtejul îngheţat 
de materie, acolo unde substanţa căilor mobile revenea la 
origine, şi ajunseră în faţa unui perete unde se deschideau 
tunele puternic luminate. Fără să ezite, Alvin alese unul şi 
păşi înăuntru, Alystra urmându-l îndeaproape. Câmpul 
peristaltic îi învălui imediat şi-i propulsă înainte, aşezaţi 
confortabil şi admirând împrejurimile. 

Nu li se mai părea că se găsesc într-un coridor subteran. 
Arta care utilizase drept fundal întregul Diaspar era 
prezentă din plin şi aici; deasupra lor, cerurile păreau 
deschise adierilor paradisului. De jur împrejur, turnuri 
sclipeau sub razele soarelui. Nu era oraşul ştiut de Alvin, ci 
Diasparul unei alte epoci, mult mai vechi. Deşi majoritatea 
marilor clădiri le erau familiare, existau diferenţe subtile ce 
le sporeau interesul. Lui Alvin i-ar fi plăcut să zăbovească, 
dar nu descoperise niciodată modalitatea de a încetini 
drumul prin tunel. 

Foarte repede ajunseră într-o sală ovală, cu ferestre de jur 
împrejur. Prin ele se întrezăreau imagini ademenitoare ale 
unor spaţii vaste, sclipind de flori multicolore. În Diaspar 
continuau să se afle grădini, însă cele de faţă nu existaseră 
decât în mintea artistului care le crease. Cu siguranţă, în 
prezent nu se mai vedeau asemenea flori nicăieri în 
Diaspar. 

Alystra fu fermecată de frumuseţea lor, convinsă că doar 
pentru ele o adusese Alvin acolo. Tânărul o privi o vreme 


alergând fericită de la o fereastră la alta, bucurându-se de 
fiecare nouă descoperire. În clădirile pe jumătate părăsite, 
situate la periferia Diasparului, se găseau sute de astfel de 
locuri, menținute în perfectă stare de energii ascunse. Într- 
o bună zi, era posibil ca viaţa să curgă iarăşi prin tulpinile 
florilor, dar până atunci, străvechea grădină rămânea o 
taină cunoscută numai lor. 

— Mai avem de mers, rosti în cele din urmă Alvin. Acesta e 
doar începutul. 

Păşi printr-o fereastră şi iluzia se spulberă. Înapoia 
geamurilor, nu se afla o grădină, ci un coridor circular, 
ascendent. O vedea pe Alystra la câţiva metri depărtare, 
însă ştia că ea nu-l putea zări. Totuşi, fata nu ezită şi peste o 
clipă i se alătură pe coridor. 

Sub tălpile lor, podeaua începu să înainteze lent, parcă 
doritoare să-i conducă câtre ţintă. Din inerție mai făcură 
câţiva paşi, apoi viteza deveni atât de mare încât fu inutil 
să-şi irosească forţele. 

Coridorul urca; după treizeci de metri coti la nouăzeci de 
grade, deşi numai logica îi determină să creadă asta. Pentru 
simţuri, se deplasau în lungul unui coridor perfect drept. 
Faptul că, în realitate se mişcau în susul unui puț vertical, la 
o înălţime de o mie de metri, nu-i tulbura câtuşi de puţin, 
deoarece nu puteau concepe o defecţiune la nivelul 
câmpului polarizator. 

Brusc, tunelul reîncepu să „coboare”, până descrise din 
nou un unghi drept. Mişcarea podelei se încetini 
imperceptibil, apoi se opri la capătul unei săli lungi, cu 
pereţii îmbrăcaţi în oglinzi, şi Alvin ştiu că i-ar fi fost 
imposibil s-o grăbească pe Alystra. Nu era vorba doar de 
acele câteva caracteristici feminine rămase neschimbate de 
pe vremea Evei, dar nimeni n-ar fi rezistat fascinaţiei 
locului. Din câte cunoştea Alvin, în întreg Diasparul nu se 
mai afla ceva asemănător. Dintr-un capriciu al artistului, 
numai câteva oglinzi reflectau scena aşa cum era în 
realitate - şi chiar acelea, Alvin era convins, îşi schimbau 


permanent poziţia. Desigur, şi restul reflectau ceva, însă 
era tulburător să treci printre peisaje fantastice, în 
continuă modificare. 

Uneori, în lumea de oglinzi se iveau oameni şi, nu o 
singură dată, Alvin recunoscuse unele chipuri. Înţelesese 
prea bine că nu erau persoane pe care le cunoscuse 
personal. Prin intermediul necunoscutului artist, el privise 
în trecut, zărind încarnările anterioare ale celor ce umblau 
astăzi prin oraş. Se întristă, amintindu-şi de propria lui 
unicitate, gândind că, indiferent cât de mult ar fi aşteptat în 
faţa scenelor schimbătoare, niciodată nu avea să 
întâlnească un ecou al propriei persoane. 

— Ştii unde ne găsim? O întrebă pe Alystra, după ce 
trecură de oglinzi. 

Fata clătină din cap. 

— Cred că pe la marginea oraşului. Am mers destul de 
mult, dar nu sunt sigură cât anume. 

— Ne găsim în Turnul lui Loranne, spuse Alvin. Este unul 
dintre cele mai înalte puncte din Diaspar. Vino să-ţi arăt. 

O prinse de mâna şi o scoase din sală. Ieşirile nu erau 
vizibile, însă în anumite puncte desenele pardoselii indicau 
prezenţa unor coridoare laterale. Apropiindu-te de oglinzi 
în locurile respective, reflexiile păreau să se contopească 
într-o cascadă de lumină şi traversai pragul unui alt coridor. 
Alystra pierduse şirul ocolurilor făcute; în cele din urmă 
ieşiră într-un tunel lung, perfect rectiliniu, unde sufla un 
curent rece de aer. Tunelul se întindea orizontal pe sute de 
metri în ambele direcţii, iar capetele îndepărtate se 
întrezăreau ca nişte cerculeţe luminoase. 

— Nu-mi place aici, se plânse Alystra. E frig. 

Probabil nu simţise niciodată până atunci frigul, iar Alvin 
se simţi oarecum vinovat. Trebuia să-i fi spus să-şi ia o 
mantie, una cât mai bună, deoarece în Diaspar veşmintele 
erau pur ornamentale şi de-a dreptul inutile ca protecţie. 

Pentru că era exclusiv vina lui, îşi scoase propria capă şi i-o 
întinse fără un cuvânt. Gestul nu conţinea nici o urmă de 


curtoazie. Egalitatea sexelor se realizase cu adevărat de 
prea multă vreme ca asemenea galanterii să mai 
supravieţuiască. Dacă situaţia ar fi fost inversă, Alystra i-ar 
fi oferit haina ei, iar el ar fi acceptat-o cu aceeaşi uşurinţă. 

Mersul cu vântul în spate nu era de fapt neplăcut. Curând 
ajunseră la capătul tunelului. Un perete de stâncă decupat 
în unghiuri larg deschise le oprea înaintarea; la urma 
urmei, se găseau pe marginea unei prăpăstii. Uriaşa 
conductă de ventilaţie se deschidea în zidul vertical al 
turnului, iar până jos erau cel puţin trei sute de metri. Se 
aflau sus pe meterezele oraşului. Diasparul se întindea la 
picioarele lor, aşa cum puţini îl văzuseră vreodată. 

Panorama reprezenta reversul celei contemplate de Alvin 
în centrul parcului. Privea în jos, către valurile concentrice 
de piatră şi metal ce coborau în terase late de aproape doi 
kilometri spre inima oraşului. Departe, parţial ascunse 
îndărătul turnurilor, distingea pajiştile, copacii şi râul 
circular. lar mai departe, bastioanele Diasparului se ridicau 
iarăşi câtre cer. 

Lângă ei, Alystra privea încântată, dar fără uimire. Văzuse 
oraşul de nenumărate ori până atunci, din alte puncte, 
aproape la fel de bine situate şi în condiţii mult mai 
confortabile. 

— Aceasta este lumea noastră. Şi atât, rosti Alvin. Acum 
vreau să-ţi arăt altceva. 

Se întoarse cu spatele spre zidul perforat şi porni către 
îndepărtatul cerc de lumină de la celălalt capăt al tunelului. 
Simţea tăişul vântului pe trupul său înveşmântat sumar, 
totuşi asta nu-l jena câtuşi de puţin. 

Nu înaintase prea mult, când îşi dădu seama că Alystra nu- 
i urma. Fata rămăsese privind, cu mantia lipită de trup din 
cauza curentului, cu o mână pe jumătate ridicată spre gură. 
Alvin îi zări buzele mişcându-i-se, însă cuvintele nu 
ajungeau până la el. La început o privi surprins, apoi cu o 
nemulţumire nu lipsită de milă. Spusele lui Jeserac erau 
adevărate. Fata nu-l putea însoţi. Înţelesese ce era 


îndepărtatul cerc luminos pe unde vântul sufla veşnic în 
Diaspar. În spatele Alystrei se afla lumea cunoscută, plină 
de minuni însă lipsită de surprize, plutind precum o bulă 
scânteietoare, perfect etanşă, pe fluviul timpului. Înaintea 
ei, la distanţă de numai câţiva paşi, se întindea pustiul 
sălbatic, lumea deşertului, lumea Invadatorilor. 

Alvin reveni lângă ea şi fu surprins să o vadă tremurând. 
— De ce ţi-e frică? O întrebă. Suntem în siguranţă aici, în 
Diaspar. Ai privit pe fereastra dinapoi - sunt convins că o să 

poţi privi şi prin cea din faţă! 

Alystra îl fixa ca şi cum ar fi văzut un monstru ciudat. După 
criteriile ei, asta şi era Alvin. 

— Nu sunt în stare, şopti în cele din urmă fata. Numai 
gândindu-mă şi îmi îngheaţă sângele în vine. Alvin, nu 
merge mai departe! 

— Dar e absurd! Insistă nemilos tânărul. Ce rău ţi s-ar 
putea întâmpla dacă mergi până la capătul coridorului şi 
priveşti afară? E într-adevăr un peisaj straniu, un pustiu 
deprimant, dar nu-i nimic îngrozitor acolo. De fapt, cu cât 
am privit mai mult, cu atât mai frumoasă mi seAlystra nu 
rămase să-l audă terminând. Se răsuci pe călcâie şi fugi în 
josul rampei lungi care îi urcase prin tunel. Alvin nu încercă 
să o oprească; era o impoliteţe să-ţi impui punctul de 
vedere unei alte persoane. În plus, realiza că strădania i s- 
ar fi dovedit absolut inutilă. Ştia că Alystra nu avea să se 
mai oprească până ce nu ajungea printre obişnuiţii ei. Nu 
exista primejdia ca fata să se rătăcească printre culoarele 
oraşului. Instinctul orientării prin cele mai complexe 
labirinturi era numai unul dintre numeroasele lucruri pe 
care Omul le învățase de când începuse să trăiască în oraşe, 
după exemplul de mult dispărutului şobolan, silit să 
dobândească aptitudini similare, atunci când părăsise 
câmpiile, alăturându-se oamenilor. 

Alvin aşteptă o clipă, sperând poate ca Alystra să revină. 
Reacţia ei nu-l surprinsese, ci doar violenţa şi iraţionalismul 
ei. Pe de altă parte, deşi îi părea cu adevărat rău că Alystra 


plecase, nu se putea opri să nu gândească ce bine ar fi fost 
dacă fata i-ar fi lăsat mantia. 

Nu era numai frigul, mai se adăuga şi dificultatea de a 
avansa împotriva curentului de aer, şuierând prin plămânii 
oraşului. Tânărul lupta atât cu vântul, cât şi cu o forţă ce 
venea din spatele acestuia. Abia când ajunse la zăbrelele de 
piatră şi-şi încleştă braţele în jurul lor, îşi permise să se 
relaxeze. Orificiile decupate nu-l lăsau decât să-şi strecoare 
capul, dar şi aşa vederea îi era parţial blocată, deoarece 
intrarea conductei se adâncea uşor în perete. 

Totuşi, vedea îndeajuns. Lia câteva mii de metri dedesubt, 
lumina soarelui părăsea deşertul. Razele aproape 
orizontale pătrundeau prin deschizături, proiectând în 
tunel desene stranii, în galben şi negru. Alvin puse mâna 
streaşină la ochi şi privi în jos, spre ţinutul pe care nici un 
om nu mai călcase vreme de milenii. 

Se uita la un ocean de-a pururi îngheţat. Kilometru după 
kilometru, dunele de nisip ondulau spre vest, cu 
orizonturile distorsionate de unghiul razelor solare. Ici-colo, 
capriciile vântului formaseră în nisip vârtejuri şi făgaşe într- 
atât de ciudate, încât uneori îţi venea greu să crezi că 
niciuna din acele sculpturi nu era opera unei fiinţe 
raţionale. La mare depărtare, atât de departe încât Alvin nu 
avea cum să aprecieze distanţa, se zărea un lanţ de coline, 
cu siluete rotunjite. Tânărul rămase dezamăgit; ar fi dorit 
nespus să vadă munţii semeţi ai înregistrărilor străvechi şi 
ai propriilor lui vise. 

Soarele poposise pe coamele dealurilor, cu lumina 
îndulcită şi împurpurată de sutele de kilometri de atmosferă 
pe care îi traversau razele. Pe discul lui se observau două 
pete negre. Din cercetările sale, Alvin aflase despre 
existenţa lor, însă acum era surprins că le distingea cu atâta 
uşurinţă. Semănau mult cu o pereche de ochi, privindu-l pe 
el, cel ghemuit la o ferestruică, cu vântul şuierându-i 
neîncetat pe la urechi. 


Nu exista amurg. Odată cu dispariţia soarelui, petele de 
umbră întinse între dunele de nisip se contopiră brusc într- 
un vast ocean de întuneric. Culorile se destrămară pe cer, 
auriul şi roşul cald se topiră, lăsând în urmă un albastru 
antarctic, unde negrul se accentua tot mai mult. Alvin 
aştepta acel moment ce taie respiraţia, pe care, din toată 
omenirea, el singur îl cunoscuse - licărul de viaţă al primei 
stele. Trecuseră multe săptămâni de la ultima lui venire aici 
şi ştia că între timp configuraţia cerului de noapte se 
modificase. Cu toate acestea, nu fu pregătit pentru 
spectacolul celor Şapte Sori. 

Nu puteau purta al nume, iar acesta îi venise nechemat pe 
buze. Formau un grup mic pe geana de lumină a apusului, 
foarte compact şi uluitor de simetric. Şase aştri erau dispuşi 
într-o elipsă uşor turtită, dar Alvin era convins că alcătuiau 
de fapt un cerc perfect, uşor înclinat către punctul său de 
observaţie. Fiecare stea avea altă culoare: roşu, albastru, 
auriu şi verde, celelalte nuanţe îi scăpau. Exact în mijlocul 
formaţiunii se găsea un alt astru, alb, cel mai strălucitor de 
pe întreg cerul vizibil. Întreaga structură semăna cu o 
bijuterie. Părea incredibil şi mai presus de orice flexibilitate 
a legilor şansei ca Natura să fi realizat vreodată o 
configuraţie de o atât de perfectă frumuseţe. 

Pe măsură ce ochii i se acomodau cu întunericul, Alvin 
distingea uriaşul văl ceţos, cândva numit Calea Lactee. Se 
întindea de la zenit până jos, spre orizont, iar cei Şapte Sori 
se încâlceau în faldurile sale. Treptat se iveau şi celelalte 
stele, parca pentru a-i sfida, iar grupările lor aleatoare 
sporeau şi mai mult enigma acelei simetrii perfecte. Era ca 
şi cum o forţă necunoscută se opusese dezordinii 
universale, gravându-şi semnul printre corpurile cereşti. 

De zece ori se rotise Galaxia în jurul propriei axe de când 
Omul păşise pentru întâia dată pe suprafaţa Pământului. 
Conform etaloanelor sale, asta nu însemna decât o clipă. 
Totuşi, în acea scurtă perioadă se schimbase mult mai mult 
decât ar fi fost normal. Uriaşii sori, care străluciseră cândva 


cu atâta înverşunare în măreţia tinereţii lor, tremurau 
acum, topindu-se în aşteptarea sfârşitului. Însă Alvin nu 
văzuse niciodată cerul în străvechea lui minunăţie şi nu 
realiza ceea ce pierduse. 

Frigul strecurat în oase îl alungă înapoi spre oraş. Se 
desprinse de lângă zid, masându-şi membrele, să-şi pună 
iarăşi sângele în mişcare. În faţa lui, către celălalt capăt al 
tunelului, lumina Diasparului era atât de strălucitoare, încât 
pentru o scurtă clipă fu nevoit să-şi ferească ochii. În 
exteriorul oraşului existau asemenea fenomene precum 
ziua şi noaptea, dar în interior nu era decât o nesfârşită zi. 
Pe măsură ce soarele cobora pe cerul de deasupra, 
Diasparul se umplea de strălucire, şi nimeni nu observa 
momentul dispariţiei luminii naturale. Oamenii alungaseră 
întunericul din oraşe, încă dinainte de a fi pierdut nevoia 
somnului. Singura noapte ce se pogora în Diaspar o 
constituia o întunecare rară şi imprevizibilă, ce se abătea 
uneori asupra parcului, pe care-l transforma într-un loc al 
misterelor. 

Alvin o luă înapoi, mergând încet prin sala oglinzilor, 
obsedat în continuare de noapte şi stele. Se simţea însufleţit 
de viaţă şi în acelaşi timp, deprimat. Avea impresia că nu 
există nici o cale de evadare în pustietatea aceea enormă, 
mai mult, că nu exista motivaţie raţională pentru a o face. 
Jeserac afirmase că un om nu ar fi rezistat în deşert, iar 
Alvin îl credea. Poate că într-o bună zi va descoperi o cale 
ca să părăsească Diasparul, însă dacă o va face, ştia că 
trebuie să revină repede la adăpostul zidurilor. Deşertul 
putea fi un joc amuzant, dar nu mai mult, un joc unde nu 
avea nici un coechipier, şi care nici nu urma să-i ofere ceva 
deosebit. Merita să-l joace doar în cazul în care i-ar fi potolit 
sufletul însetat. 

Lipsit parcă de dorinţa revenirii în lumea familiară, Alvin 
întârzie printre reflexiile trecutului. Rămase în faţa uneia 
dintre oglinzile mari şi privi scenele din adâncurile ei. 


Mecanismul care producea imaginile era controlat de 
însăşi prezenţa lui şi, într-o anumită măsură, de gândurile 
sale. Oglinzile erau întotdeauna goale când pătrundea în 
sală, populându-se de îndată ce se apropia de ele. 

Tânărul avea senzaţia că se găseşte într-o uriaşă piaţă 
deschisă, pe care n-o văzuse niciodată în realitate, piaţă ce 
se găsea probabil undeva în Diaspar. Era neobişnuit de 
ticsită, pentru că în ea se desfăşura un soi de întrunire 
publică. Pe o estradă înaltă, doi bărbaţi se contraziceau 
politicoşi, în vreme ce susţinătorii lor, de jur împrejur, 
interveneau cu vehemenţă. Tăcerea totală sporea farmecul 
scenei, căci imaginaţia lucra imediat, suplinind absenţa 
sunetului. Oare ce dezbăteau? Se întrebă Alvin. Poate că nu 
reprezenta o scenă reală din trecut, ci doar un episod 
imaginar. Echilibrul desăvârşit al spectatorilor, gesturile 
uşor ceremonioase ale vorbitorilor, toate păreau prea 
perfecte pentru a fi reale. 

Studia chipurile din mulţime, căutând măcar unul familiar, 
dar nu recunoştea pe nimeni. Poate însă că privea viitori 
prieteni ce urma să-i întâlnească peste secole abia. Câte 
configurații ale fizionomiei umane se numărau acolo? Un 
număr enorm, totuşi finit, mai ales după ce variațiile 
inestetice fuseseră eliminate. 

Oamenii din lumea oglinzii îşi continuau controversa de 
mult uitată, ignorând imaginea lui Alvin nemişcată printre 
ei. Uneori îi venea greu să creadă că el însuşi nu aparţinea 
acelei scene, întrucât iluzia era desăvârşită. Când una din 
persoanele virtuale se mişca înapoia lui Alvin, ea dispărea 
din vedere, aşa cum s-ar fi întâmplat în mod normal, iar 
când o alta îi trecea prin faţă, el era cel acoperit. 

Se pregătea să plece, când remarcă un bărbat ciudat 
înveşmântat, situat lângă grupul principal. Gesturile şi 
hainele, în fapt întreaga lui înfăţişare părea nelalocul ei în 
adunare. Deranja ansamblul şi, aidoma lui Alvin, constituia 
un anacronism. 


De fapt, era cu mult mai mult. Era real şi îl privea pe tânăr 
cu un surâs uşor amuzat. 

Cinci. 

În scurta-i viaţă, Alvin nu întâlnise nici a mia parte din 
locuitorii Diasparului. De aceea, nu fu surprins să nu-l ştie 
pe omul dinaintea lui. Îl uimea însă faptul că întâlnea pe 
cineva acolo, în turnul părăsit, atât de aproape de hotarul 
cu necunoscutul. 

Se răsuci cu spatele către oglindă şi îl fixă pe intrus. 
Înainte de a apuca să spună ceva, străinul i se adresă: 

— Presupun că eşti Alvin. Când am descoperit că cineva 
vizitează locul acesta, am bănuit că tu trebuie să fii. 

În mod vădit, remarca nu se dorea ofensatoare, ci era o 
simplă constatare. Alvin o acceptă ca atare. Nu-l mira faptul 
că fusese recunoscut; îi plăcea sau nu, unicitatea şi 
potenţialul încă nedezvăluit al acesteia îl făcuseră cunoscut 
tuturor. 

— Eu sunt Khedron, continuă străinul, de parcă astfel 
explica totul. Mi se mai spune Bufonul. 

Alvin tăcu, iar Khedron înălţă din umeri cu o resemnare 
ironică. 

— Ah, asta-i gloria! Eşti tânăr şi în experienţa ta de până 
acum nu s-au strecurat bufonerii. Îţi iert ignoranţa. 

Bărbatul avea un aer neobişnuit de vioi. Alvin îşi chinuia 
creierii, străduindu-se să găsească înţelesul bizarului 
termen „bufon”; cuvântul îi suna familiar, dar nu-l putea 
identifica, în complexa structură socială a oraşului existau 
multe asemenea denumiri şi-ţi trebuia cel puţin o viaţă să le 
înveţi pe toate. 

— Vii deseori aici? Întrebă el, puţin gelos. Ajunsese să 
privească Turnul lui Loranne ca pe un fel de proprietate 
personală şi se simţea uşor nemulţumit că minunile de acolo 
erau cunoscute şi altora. Oare Khedron privise vreodată 
deşertul, văzuse stelele coborând spre vest? 

— Nu, zise omul parcă răspunzându-i gândurilor nerostite. 
N-am mai fost pe aici, însă îmi place să aflu ce întâmplări 


neobişnuite se petrec în oraş, şi a trecut foarte multă vreme 
de când cineva a mai urcat în Turnul lui Loranne. 

Alvin se întrebă de unde ştia Khedron de vizitele sale 
anterioare, dar îşi alungă iute gândul. Diasparul era ticsit 
de ochi, urechi şi de alte organe de simţ cu mult mai subtile 
decât acestea, informându-l în permanenţă de tot ceea ce 
se întâmpla în interiorul său. Oricine se arăta suficient de 
interesat putea, neîndoielnic, să găsească o modalitate de a 
accesa informaţiile privitoare la locuitori. 

— Chiar dacă-i neobişnuit ca oamenii să vină aici, vorbi el, 
continuând să ocolească subiectul principal, de ce treaba 
asta te-ar interesa? 

— Păi, în Diaspar neobişnuitul reprezintă privilegiul meu, 
răspunse Khedron. Te-am remarcat de multă vreme. Ştiam 
că ne vom întâlni odată. Din punctul meu de vedere, şi eu 
sunt un unicat. O, nu aşa ca tine, asta nu e prima mea viaţă. 
De o mie de ori am ieşit din Palatul Creaţiei, dar cândva, 
demult, am fost ales să fiu Bufon şi în Diaspar nu pot exista 
doi în acelaşi timp. Cei mai mulţi consideră că şi unul e prea 
mult. 

Tonul ironic al individului continua să-l deruteze pe Alvin. 
Nu era prea politicos să pui întrebări personale însă, la 
urma urmei, Khedron abordase cel dintâi subiectul. 

— Îmi cer scuze pentru ignoranță, dar ce este un bufon şi 
ce face el? 

— Ai întrebat „ce”, constată Khedron, aşa că voi începe 
spunându-ţi „de ce”. Deşi o poveste lungă, cred că te va 
interesa. 

— Mă interesează totul, răspunse Alvin hotărât. 

— Perfect. Oamenii - dacă au fost oameni, fapt de care 
uneori eu unul mă îndoiesc - oamenii care au conceput 
Diasparul au avut de rezolvat o problemă deosebit de 
complexă. Diaspar nu e numai o maşină, ci şi un organism 
viu, nemuritor. Noi suntem atât de obişnuiţi cu societatea în 
mijlocul căreia trăim, încât nu înţelegem cât de ciudată ar 
părea ea strămoşilor noştri. Avem la dispoziţie o lume 


micuță, închisă, ce nu se modifică niciodată decât în privinţa 
unor aspecte minore, şi care rămâne totuşi stabilă, epocă 
după epocă. A dăinuit, probabil, mai mult decât tot restul 
istoriei umane - însă în istoria aceea au fost, aşa se crede, 
mii de culturi şi civilizaţii distincte ce au apărut, au înflorit 
şi s-au stins apoi. Cum a dobândit Diasparul extraordinara 
lui stabilitate? 

Alvin rămase surprins că cineva întreba un lucru atât de 
simplu, iar speranţele lui de a afla noutăţi începură să se 
destrame. 

— Prin Băncile Memoriei, cu siguranţă. Diasparul este 
locuit mereu de aceeaşi oameni, deşi repartiţia lor pe epoci 
se schimbă pe măsură ce trupurile le sunt create sau 
distruse. 

— Asta-i doar o părticică a răspunsului, clătină din cap 
Khedron. Cu exact aceiaşi oameni, poţi crea multe tipuri 
diferite de societăţi. Nu-mi pot demonstra afirmaţia şi nici 
indicii evidente n-am, dar cred că este adevărată. Creatorii 
oraşului nu i-au impus doar populaţia; ei au stabilit legile 
care ne guvernează comportamentul. Noi de abia sesizăm 
prezenţa acestor legi, însă le respectăm. Diaspar este o 
societate încremenită, incapabilă să se schimbe, evoluând 
între limite restrânse. Pe lângă tiparele corpurilor şi 
personalităţilor noastre, Băncile Memoriei stochează multe 
alte lucruri. Ele conţin însăşi imaginea oraşului, protejându- 
i fiece atom de transformările pe care le aduce timpul. 
Priveşte pardoseala de aici; datează de milioane de ani, au 
călcat-o nenumărate tălpi. Vezi vreun semn de uzură? 
Materialele neprotejate, oricât de rezistente, ar fi fost de 
mult distruse. Dar atâta vreme cât există energie pentru 
funcţionarea Băncilor Memoriei, atâta vreme cât matricile 
conţinute în ele mai controlează configuraţia oraşului, 
structura fizică a Diasparului nu se va modifica. 

— Însă au fost unele modificări, protestă Alvin. De la 
fondarea oraşului s-au demolat multe clădiri, şi s-au 
construit altele noi. 


— Bineînţeles, dar numai eliminând informaţiile stocate în 
Bănci şi programând apoi alte configurații. Oricum, am 
pomenit de asta doar ca un exemplu al modului în care 
oraşul se autopăstrează din punct de vedere fizic. Ceea ce 
vreau să subliniez este că, în mod similar, în Diaspar se 
găsesc maşini ce menţin structura socială. Ele urmăresc 
orice modificări, corectându-le înainte de a se amplifica. 
Cum o fac? Nu ştiu. Poate selectându-i pe cei ce ies din 
Palatul Creaţiei, poate acţionând asupra tiparelor 
personalităţilor noastre. Credem că avem libertatea voinţei, 
dar putem fi oare siguri? 

Oricum, problema a fost rezolvată. Diaspar a supravieţuit 
şi a traversat în siguranţă epocile, aidoma unei nave uriaşe, 
având drept încărcătură ceea ce mai rămăsese din specia 
umană. Reprezintă o realizare excepţională a ingineriei 
sociale, deşt întrebarea dacă merita dusă la capăt rămâne 
încă fără de răspuns. 

În mod cert, stabilitatea nu e suficientă. Duce prea uşor la 
stagnare şi de aici la decadenţă. Întemeietorii oraşului au 
avut extrem de multă grijă s-o evite, chiar dacă aceste 
clădiri abandonate sugerează că nu au reuşit pe de-a- 
ntregul. Eu, Khedron Bufonul, fac parte din acest plan. 
Poate că sunt o rotiţă foarte mică. Mie îmi place să cred 
altceva, dar iarăşi, nu pot să fiu sigur. 

— Şi care crezi că este rolul tău? Întrebă Alvin, în 
continuare derutat, simțind cum îl cuprinde exasperarea. 

— Să zicem că eu introduc în oraş anumite cantităţi, 
prestabilite, de dezordine. A-ţi explica acţiunile mele ar 
însemna să le anulez eficienţa. Judecă-mă după faptele 
mele, chiar dacă puţine, şi nu după vorbe. 

Alvin nu mai întâlnise niciodată un individ de genul lui 
Khedron. Bufonul avea o reală personalitate, ridicându-se 
cu mult deasupra nivelului general de uniformitate, 
caracteristic Diasparului. Cu toate că nu păreau să existe 
şanse de a descoperi ce sarcini avea şi cum le îndeplinea, 
chestiunea era de importanţă minoră. Important, aşa 


simţea Alvin, era că apăruse cineva cu care să discute 
(atunci când acesta se întrerupea din monolog) şi care ar fi 
fost în stare să-i ofere răspunsuri la problemele ce-l 
frământau de atâta timp. 

Coborâră împreună prin coridoarele Turnului lui Loranne, 
ieşind lângă calea mobilă. Abia atunci, tânărul realiză că 
Bufonul nu-l întrebase nici măcar o dată ce făcea acolo, la 
hotarul cu exteriorul. Bănuia că bărbatul ştie, că e 
interesat, dar nu surprins. Ceva îi spunea că ar fi fost 
extrem de greu să-l surprindă pe Khedron. 

Schimbară între ei numerele de indexare, să se poată 
vizita oricând. Alvin ar fi vrut să rămână cât mai mult în 
compania lui Khedron, deşi presupunea că tovărăşia 
acestuia s-ar fi dovedit epuizantă. 'Iotuşi, înainte de a se 
reîntâlni, intenţiona să afle ce-i puteau spune prietenii, şi 
mai cu seamă Jeserac, despre Khedron. 

— Pe data viitoare, rosti străinul şi dispăru brusc. Alvin se 
simţi uşor iritat. Când te întâlneai cu cineva şi te aflai sub 
formă de proiecţie, politeţea îţi cerea să anunţi acest fapt 
încă de la început. În caz contrar, l-ai fi putut pune pe 
interlocutor într-o situaţie jenantă. Probabil Khedron 
stătuse tot timpul liniştit acasă. Oriunde ar fi fost aceasta. 
Numărul comunicat lui Alvin asigura transmiterea oricărui 
mesaj, dar nu-i dezvăluia poziţia. Cel puţin aşa se obişnuia. 
Puteai dezvălui oricui numărul de indexare, însă adresa o 
rezervai doar pentru prieteni. 

Revenind spre centrul oraşului, Alvin reflectă la tot ceea 
ce îi spusese Khedron despre Diaspar şi despre organizarea 
socială a oraşului. Ciudat că nu mai întâlnise pe nimeni 
nemulţumit de modul lor de viaţă. Diaspar şi locuitorii lui 
fuseseră prevăzuţi ca parte a unui plan mult mai întins; 
laolaltă formau o simbioză perfectă. În decursul 
îndelungatelor vieţi, oamenii nu se plictiseau. Lumea lor era 
minusculă după standardele epocilor străvechi, dar 
complexitatea ei copleşea, iar abundența minunilor şi 
bogățiilor depăşea orice închipuire. Aici, în Diaspar, Omul 


adunase toate roadele geniului său, tot ceea ce fusese 
salvat de la ruină din trecut. Se spunea că toate oraşele 
care existaseră vreodată dăruiseră câte ceva Diasparului. 
Înainte de apariţia Invadatorilor, numele său fusese 
cunoscut pretutindeni pe lumile cucerite de om. În înălţarea 
lui se împletise întreg talentul, întreaga artă a Imperiului. 
Când vârsta de aur se apropiase de sfârşit, oameni de geniu 
remodelaseră oraşul, oferindu-i maşinilor ce-l făcuseră 
nemuritor. Oricât de multe s-ar fi uitat, Diaspar avea să 
dăinuie şi să poarte urmaşii Omului, în siguranţă, pe fluviul 
timpului. 

Aceştia obţinuseră nemurirea şi se mulţumeau cu atât. 
Existau un milion de lucruri care să le ocupe vieţile, între 
momentul când păşeau peste pragul Palatului Creaţiei şi 
acela în care, cu trupurile puţin îmbătrânite, se întorceau în 
Băncile Memoriei. Într-o lume unde bărbaţii şi femeile 
posedau o inteligenţă altădată marca geniului, nu se putea 
vorbi de pericolul plictiselii. Plăcerile conversaţiei şi 
disputei, ceremonialurile rafinate ale contactelor sociale - 
toate se dovedeau suficiente să ocupe o parte importantă a 
vieţii. Se adăugau după aceea marile dezbateri publice, la 
care întregul oraş participa cu pasiune, în vreme ce minţile 
sale cele mai ascuţite se înfruntau, ori se asociau în 
escaladarea piscurilor de necucerit ale filosofiei, dar a căror 
provocare continua să ademenească. 

Nici unui individ nu-i lipseau preocupările intelectuale. 
Eriston, de pildă, petrecea multă vreme în dialoguri 
îndelungate cu Computerul Central, care practic conducea 
oraşul şi dispunea de capacitatea de a întreţine nenumărate 
convorbiri simultane cu cei dornici să-i înfrunte intelectul. 
De trei sute de ani, Eriston încerca să construiască 
paradoxuri logice pe care maşina să nu fie în stare să le 
soluţioneze. Şi nu se aştepta să înregistreze un progres 
notabil înainte de scurgerea câtorva vieţi. 

Interesele Etaniei erau de o natură diferită, ţinând de 
estetică. Proiecta şi executa, cu ajutorul organizatoarelor 


de materie, structuri tridimensionale, întrepătrunse, de o 
complexitate atât de rafinată, încât deveneau în final 
adevărate probleme topologice. Lucrările ei se admirau în 
tot Diasparul, iar unele configurații fuseseră încorporate în 
podelele marilor săli coregrafice, unde se utilizau ca bază în 
conceperea unor dansuri noi. 

Asemenea îndeletniciri ar fi putut pare poate seci pentru 
cei lipsiţi de capacitatea de-a le aprecia subtilitatea. În 
Diaspar însă, nu se afla nimeni incapabil să înţeleagă ceea 
ce încercau să facă Eriston şi Etania, şi care să nu aibă şi el 
o preocupare personală la fel de pasionantă. 

Atletismul şi alte sporturi, inclusiv cele născute prin 
controlul gravitaţiei, încântau primele secole ale tinereţii. În 
privinţa aventurilor şi exerciţiilor fanteziei, poveştile saga 
asigurau satisfacerea tuturor dorințelor. Ele reprezentau 
produsul fina! Al aspiraţiei către realism, satisfăcută atunci 
când oamenii reproduseseră imaginile în mişcare şi 
înregistraseră sunetele, utilizând apoi tehnicile respective 
pentru a pune în scenă episoade din realitate sau 
imaginaţie. În saga, iluziile erau totale, deoarece impresiile 
senzitive se produceau direct în creier, anulând orice 
senzaţii contradictorii. Spectatorul absorbit se decupla de 
realitate pe durata aventurii, avea impresia că trăieşte într- 
un vis şi că totuşi este treaz. 

Într-o lume a ordinii şi a stabilităţii care nu-şi modificase 
orientarea generală de un miliard de ani, nu era 
surprinzător să apară un interes major pentru jocurile de 
noroc. Omenirea fusese întotdeauna fascinată de misterul 
rostogolirii zarurilor, de întoarcerea unei cărţi de joc, de 
învârtirea ruletei. La capătul inferior, interesul respectiv se 
baza pe simpla dorinţă de câştig, da. Aceasta reprezenta un 
sentiment fără acoperire într-o lume unde fiecare putea 
deţine ceea ce vrea, în limitele rezonabilului. Însă şi când 
motivaţie a câştigului a fost anihilată, a rămas simpla 
fascinaţie a şansei, seducând şi minţile cele mai sofisticate. 
Maşinile cu o funcţionare absolut aleatoare - evenimente al 


căror final nu putea fi prezis nicicând, indiferent de 
informaţiile avute - ofereau plăceri egale filosofului sau 
simplului jucător. 

lar deasupra, accesibile tuturor, rămăseseră universurile 
întrepătrunse ale iubirii şi artei. Întrepătrunse, deoarece 
iubirea fără artă duce la diminuarea dorinţei, iar arta nu 
poate fi gustată dacă nu este contemplată cu iubire. 

Oamenii căutaseră frumuseţea în multe forme - în şiruri 
de sunete, în rânduri scrise pe hârtie, în suprafeţe de 
piatră, în mişcările trupului omenesc, în culori dispuse în 
spaţiu. 'Toate acestea continuau să supravieţuiască în 
Diaspar, iar în decursul epocilor li se adăugaseră altele. 
Nimeni nu era încă sigur dacă fuseseră descoperite toate 
posibilităţile Artei, ori dacă ea avea un sens şi în afara minţii 
omeneşti. 

Dar acelaşi lucru se putea spune şi despre Iubire. 

Şase. 

Jeserac stătea nemişcat în mijlocul unui vârtej de cifre. În 
faţa lui defilau primele o mie de numere prime transpuse în 
sistemul binar. Se perindau interminabile şiruri de O şi 1, 
aducându-i înaintea ochilor seria completă a numerelor fără 
alţi divizori decât unitatea şi ele însele. Numerele prime se 
bucurau de o vrajă aparte, care absorbise dintotdeauna 
Omul, şi continuau să îl farmece în prezent. 

Jeserac nu era matematician, deşi uneori îi plăcea să 
creadă acest lucru. Tot ce putea face era să caute printre 
numere, urmărind o relaţie specială, o regulă pe care 
indivizi mai capabili ar fi dezvoltat-o într-o lege generală. El 
unul ar fi fost în stare să descopere cum se comportă 
numerele, însă nu să şi explice motivul acelei anume 
comportări. Plăcerea lui consta în a-şi croi drum prin jungla 
aritmetică, descoperind uneori minuni pe care chiar 
exploratori mai pricepuţi nu le observaseră. 

Afişă matricea cu numere întregi şi puse computerul să 
deplaseze numerele prime ca pe nişte mărgele aranjate în 
intersecțiile unei reţele. Făcuse lucrul acela de cel puţin o 


sută de ori şi nici o singură dată nu aflase nimic nou. 
Continua totuşi să-l obsedeze modul lor de răspândire în 
şirul numerelor întregi, aparent lipsit de logică. Ştia că 
unele reguli ale distribuţiei fuseseră deja descoperite, dar 
nu-şi pierdea speranţa că avea să mai găsească altele. 

De întrerupere n-avu cum să se plângă. Dacă ar fi ţinut să 
nu fie tulburat, şi-ar fi programat corespunzător 
contactorul. 

Când soneria îi ţiui blând la ureche, peretele de numere 
tremură, cifrele se contopiră şi Jeserac reveni în lumea 
reală. 

Îl recunoscu imediat pe Khedron. Nu fu teribil de încântat; 
nu-i plăcea să fie perturbat în însuşi modul său de viaţă, iar 
Khedron reprezenta tocmai imprevizibilul. Îl întâmpină 
totuşi cu destulă politeţe, ascunzându-şi îngrijorarea. 

În Diaspar, când doi locuitori se întâlneau întâia, sau chiar 
a suta oară, obiceiul cerea ca aproape o oră să fie petrecută 
în schimburi de amabilităţi, înainte de a trece la problemele 
propriu-zise, dacă acestea existau. Khedron îl jigni pe 
Jeserac, galopând prin ritual în numai cincisprezece 
minute, după care rosti brusc: 

— Vreau să-ţi vorbesc despre Alvin. Din câte ştiu eşti 
tutorele lui. 

— Da, încuviinţă Jeserac. Îl văd de câteva ori pe 
săptămână, ori mai precis de câte ori doreşte el. 

— Ai spune că e un elev capabil? 

Jeserac căzu pe gânduri; nu-i venea uşor să răspundă. 
Relaţia elev-tutore era extrem de importantă şi reprezenta, 
într-adevăr, unul din fundamentele vieţii în Diaspar. În 
medie, câte zece mii de persoane apăreau anual în oraş. 
Memoriile lor se găseau încă în stare latentă şi pe parcursul 
primilor douăzeci de ani, tot ceea ce îi înconjura li se părea 
nou şi ciudat. Trebuiau să fie învăţaţi cum să folosească 
puzderia de maşini şi automate din ansamblul vieţii 
cotidiene, să înveţe cum să se descurce în cea mai complexă 
societate creată vreodată de Om. 


O parte a acestei educaţii provenea de la cuplurile alese ca 
părinţi. Alegerea se făcea prin tragere la sorţi, iar 
îndatoririle nu erau împovărătoare. Eriston şi litania îi 
dedicaseră lui Alvin o treime din timpul lor, îndeplinind 
corect ceea ce se aştepta din partea lor. 

Sarcinile lui Jeserac se restrângeau la aspectele mai 
formale ale educaţiei tânărului; se presupunea că părinţii îl 
vor învăţa cum să se comporte în societate, introducându-l 
într-un cerc de prieteni de aceeaşi vârstă. Ei erau 
răspunzători pentru caracterul lui Alvin, iar Jeserac pentru 
dezvoltarea intelectuala a acestuia. 

— Îmi este destul de dificil să îţi răspund la întrebare, 
replică într-un târziu Jeserac. Cu certitudine, în privinţa 
inteligenţei sale nu există nici o îndoială şi totuşi, multe din 
lucrurile care ar trebui să-l preocupe par să-i fie absolut 
indiferente. Pe de altă parte, dovedeşte o curiozitate 
morbidă faţă de subiecte pe care noi nu obişnuim să le 
discutăm. 

— De pildă, lumea din exteriorul Diasparului? 

— Da. De unde ştii? 

Khedron ezită o clipă, întrebându-se cât anume să îi 
spună. Ştia că Jeserac avea suflet bun şi că era bine 
intenţionat, dar mai ştia că el respecta aceleaşi tabuuri ca 
toţi ceilalţi, cu excepţia lui Alvin şi a lui Khedron. 

— Am bănuit, răspunse în final. 

Jeserac se instală mai comod în fotoliul materializat. 
Situaţia devenise interesantă şi voia s-o analizeze cât mai 
amănunţit. Nu putea afla prea multe, dacă Khedron s-ar fi 
dovedit reticent în a colabora. 

Ar fi trebuit să se gândească la faptul că, într-o bună zi, 
Alvin avea să-l întâlnească pe Bufon şi că de aici vor rezulta 
consecinţe imprevizibile. În afară de Alvin, Khedron 
reprezenta singurul individ din oraş care putea fi numit 
excentric - dar această particularitate îi fusese plănuită şi 
dăruită conştient de către întemeietorii Diasparului. Cu 
multă vreme în urmă se constatase că, în absenţa 


infracţiunilor, ori a dezordinii sociale, o Utopie ar fi devenit 
destul de repede insuportabil de plictisitoare. Dată fiind 
natura lucrurilor, nu se putea garanta menţinerea entropiei 
sociale la un nivel optim. lar dacă erau legiferate şi 
programate infracțiunile, atunci încetau să mai fie 
infracţiuni. 

Soluţia o constituia Bufonul, o idee naivă la prima vedere, 
dar în fapt profundă şi subtilă. În toată istoria Diasparului 
erau mai puţin de două sute de persoane a căror moştenire 
mentală îi recomanda pentru acest rol aparte. Ei deţineau 
anumite privilegii ce-i protejau de consecinţele acţiunilor 
lor, deşi se număraseră Bufoni ce depăşiseră măsura şi 
plătiseră prin singura pedeapsă posibilă în Diaspar: aceea 
de a fi exilați în viitor, înainte de sfârşitul actualei încarnări. 

În rare şi imprevizibile ocazii, Bufonul răsturna oraşul cu 
susu-n jos, prin feste gigantice, glume extrem de complexe, 
atacuri elaborate împotriva unei credinţe la modă, ori a 
unui mod de viaţă. Denumirea de „Bufon” se potrivea ca o 
mănuşă. Cândva existaseră indivizi cu sarcini similare, 
acţionând cam în aceleaşi limite. Pe vremurile regilor şi a 
ale curților regale. 

— Cel mai bine ar fi să vorbim deschis unul cu celălalt, 
propuse Jeserac. Amândoi ştim că Alvin este un Unic, că nu 
a mai trăit o altă viaţă în Diaspar. Poate că tu ghiceşti mai 
bine decât mine implicaţiile acestui adevăr. Eu mă îndoiesc 
că în oraş pot avea loc evenimente neprevăzute, prin 
urmare apariţia lui Alvin trebuie să aibă un scop anume. 
Dacă îşi va atinge acest scop, necunoscut mie, nu ştiu. Nu 
ştiu nici dacă este un scop bun sau rău, nici măcar nu-mi 
imaginez despre ce ar putea fi vorba. 

— Dacă e legat de exteriorul oraşului? 

Jeserac zâmbi răbdător. Bufonul glumea, aşa cum era de 
aşteptat din partea lui. 

— l-am spus ce se află acolo; ştie că în exteriorul 
Diasparului nu se găseşte decât deşertul. Du-l să vadă, 


poate că tu cunoşti o cale de ieşire. E posibil ca după aceea 
să se lecuiască de această ciudăţenie. 

— Cred că a privit deja realitatea de afară, şopti Khedron, 
dar numai pentru sine. 

— Eu unul cred că Alvin este fericit, reluă Jeserac. Nu are 
nici o legătură stabilă şi e greu de crezut că ar putea să 
aibă, atâta vreme cât suferă de această obsesie. Însă la 
urma urmelor, este încă foarte tânăr! Va depăşi faza actuală 
şi se va integra în viaţa normală a oraşului. 

Jeserac vorbea parcă pentru a se convinge pe sine însuşi, 
iar Khedron se întrebă dacă îşi credea propriile cuvinte. 

— Spune-mi, Jeserac, interveni el brusc, Alvin cunoaşte 
faptul că nu e cel dintâi Unic? 

Jeserac îl privi surprins, apoi rosti cu o uşoară urmă de 
sfidare: 

— Trebuia să fi bănuit că tu ştii cel mai bine. Câţi Unici a 
numărat întreaga istorie a Diasparului? 

— Paisprezece, răspunse fără şovăială Khedron. 
Exceptându-l pe el. 

— Ai informaţii mai precise decât aş putea obţine eu, 
constată cu tristeţe Jeserac. Îmi poţi spune ce s-a întâmplat 
cu ceilalţi? 

— Au dispărut. 

— Mulţumesc, asta o ştiam deja. E motivul pentru care i- 
am povestit băiatului cât mai puţine despre predecesorii 
săi; în starea lui prezentă nu i-ar fi de mare ajutor. Mă pot 
bizui pe discreţia ta? 

— Deocamdată, da. Vreau să-l studiez şi eu, tainele m-au 
atras dintotdeauna, iar în Diaspar misterele nu sunt în 
număr mare. Poate că Soarta va aranja o festă, pe lângă 
care toate eforturile mele să pară extrem de modeste. Şi 
dacă se va întâmpla aşa, vreau să mă asigur că voi asista la 
deznodământ. 

— Îţi place să vorbeşti în enigme, îi reproşă Jeserac. 
Concret, ce anume anticipezi? 


— Nu consider că bănuielile mele ar fi mai corecte decât 
ale tale. Totuşi, presupun că nici eu, nici tu, nici altcineva 
din Diaspar nu-l va opri pe Alvin atunci când el va decide ce 
să facă. Ne aşteaptă câteva secole foarte interesante! 

Multă vreme după ce imaginea lui Khedron dispăruse, 
Jeserac rămase nemişcat, fără a se mai apleca spre 
matematică. Îl apăsa o presimţire, un sentiment pe care nu- 
| mai încercase până atunci. Pentru o fracțiune de secundă 
se întrebă dacă n-ar fi trebuit să solicite o audienţă înaintea 
Consiliului, dar nu însemnă să stârnească o zarvă ridicolă, 
lipsită de orice temei real? Poate că întreaga afacere nu era 
decât o glumă stranie şi complicată a lui Khedron, deşi nu-şi 
închipuia de ce fusese ales tocmai el drept cal de bătaie. 

Analiză faptele cu atenţie, din toate perspectivele posibile. 

Probabil cea mai potrivită atitudine era să aştepte şi să 
vadă ce va fi. 

Alvin nu pierdu timpul. Află despre Khedron tot ceea ce se 
putea. Ca de obicei, Jeserac constitui principala lui sursă de 
informaţii. Tutorele îi relată în linii mari discuţia cu 
Khedron, adăugând şi puţinul cunoscut de el. În măsura în 
care aşa ceva era posibil în Diaspar, Bufonul era un 
singuratic: nimeni nu ştia unde locuia, nici alte amănunte 
despre modul lui de viaţă. Ultima lui farsă fusese mai 
degrabă o glumă de copil neastâmpărat, ducând la o 
paralizie generală a căilor mobile. Asta se întâmplase cu 
cincizeci de ani în urmă. Cu o sută de ani mai înainte, 
crease un soi de dragon cu un comportament extrem de 
scandalos, ce bântuise prin oraş consumând toate 
exemplarele existente ale lucrărilor celui mai popular 
sculptor. Artistul însuşi, alarmat în clipa când dieta unică a 
animalului devenise evidentă, îşi făcuse urma pierdută, şi 
nu se mai ivise decât după ce monstru! Dispăruse, la fel de 
misterios precum apăruse. 

Din aceste relatări, un lucru reieşea cu limpezime: 
Khedron cunoştea foarte bine maşinile şi energiile ce 
conduceau oraşul, le putea supune voinţei sale într-un mod 


pe care nimeni altul nu mai reuşise să-l imite. Probabil că 
exista un control superior de siguranţă, capabil să oprească 
un Bufon prea ambițios din a pricinui stricăciuni 
permanente şi ireparabile în structura complexă a 
Diasparului. 

Alvin înregistră informaţiile, dar nu încercă să-l contacteze 
pe Khedron. Deşi avea multe întrebări, independenţa lui 
încăpăţânată - poate singura trăsătură cu adevărat unică 
printre calităţile sale - îl determinase să descopere cât mai 
multe de unul singur. Declanşase o acţiune ce ar fi putut să- 
Il preocupe ani de zile, însă atâta vreme cât simţea că 
înaintează către ţintă, se simţea fericit. 

Aidoma unui explorator din vechime în căutarea unui ţinut 
necunoscut, ci începuse cercetarea sistematică a 
Diasparului. Petrecea zile şi săptămâni rătăcind prin 
turnurile de la marginea oraşului, în speranţa că undeva va 
descoperi o trecere spre lumea din exterior. Pe parcursul 
cercetărilor găsi multe guri de aerisire, deschizându-se sus 
deasupra deşertului, însă toate zăbrelite. Dar chiar dacă nu 
ar fost închise, înălţimea de aproape doi kilometri constituia 
un impediment decisiv pentru o încercare de evadare. 

Nu descoperi nici o ieşire, deşi exploră o mie de coridoare 
şi zece mii de săli pustii. Clădirile investigate se aflau în 
perfecta şi imaculata stare pe care locuitorii Diasparului se 
obişnuiseră s-o accepte ca făcând parte din ordinea firească 
a lucrurilor. Uneori, Alvin întâlnea câte un robot în control, 
întotdeauna îl supunea tirului întrebărilor, însă nu afla 
nimic, deoarece maşinile întâlnite nu erau programate să 
răspundă gândurilor sau vorbelor umane. Deşi conştiente 
de prezenţa lui, plutind politicoase într-o parte, ele refuzau 
să se angajeze în discuţii. 

Treceau zile întregi în care Alvin nu vedea nici o fiinţă 
omenească. Dacă se simţea înfometat, intra într-un 
apartament şi comanda o masă. Aparate miraculoase, spre 
a căror existenţă îşi arunca arareori vreun gând, se trezeau 
la viaţă după eoni de hibernare. Tiparele stocate în memorii 


pâlpâiau la graniţa realităţii şi începeau să organizeze şi să 
distribuie materia controlată. În modul acesta, un fel de 
mâncare preparat de un chef, cu un milion de ani în urmă, 
era chemat în existenţă, să încânte papilele gustative, ori să 
satisfacă pur şi simplu foamea. 

Singurătatea acestei lumi pustii - carapacea goală ce 
înconjura inima vie a oraşului - nu-l deprima pe tânăr. Era 
obişnuit cu singurătatea, pe care o simţea chiar şi atunci 
când se găsea printre cei consideraţi de el prieteni. 
Explorarea înfrigurată ce îi absorbea în întregime energia 
şi interesul, îl făcea să uite de misterul apariţiei sale şi de 
anomalia ce îl izola de ceilalţi. 

Cercetase mai puţin de o sutime din perimetrul oraşului, 
când decise că-şi pierde vremea. Hotărârea nu era 
rezultatul lipsei de răbdare, ci era cauzată de bunul simţ. 
Dacă necesitatea avea să se ivească, el era pregătit să se 
întoarcă şi să-şi termine misiunea impusă, chiar dacă ar fi 
durat o viaţa. Văzuse însă destul ca să se convingă că 
ieşirea din Diaspar, dacă exista, nu putea fi găsită prea uşor. 
Dacă nu cerea ajutorul unuia mai învăţat decât el, ar fi 
pierdut secole într-o căutare poate inutilă. 

Jeserac îi declarase că nu cunoştea calea spre exterior şi 
că se îndoia că ar fi existat vreuna. Interogate de Alvin, 
automatele de informaţii scotociseră zadarnic în memoriile 
lor aproape infinite. Erau în stare să explice fiecare 
amănunt al istoriei Diasparului, începând cu primele 
tentative de înregistrare a datelor, mergând până la bariera 
dincolo de care Epoca Zorilor rămânea de-a pururi ascunsă. 
Dar întrebării simple a lui Alvin nu-i puteau răspunde, ori 
poate că o putere superioară le interzicea să o facă. 

Se văzu nevoit să-l caute pe Khedron. 

Şapte 

— "Ţi-a luat ceva timp, totuşi ştiam că, mai devreme sau 
mai târziu, mă vei vizita. 

Siguranţa lui Khedron îl irita pe tânăr; nu-i plăcea să-şi 
vadă comportamentul prezis cu atâta precizie. Se întrebă 


dacă Bufonul îi urmărise căutările, ori dacă ştia exact ce 
anume încercase. 

— Vreau să găsesc o ieşire din oraş, declară răspicat. 
Trebuie să existe şi cred că m-ai putea ajuta s-o găsesc. 

Un moment, Khedron tăcu. Dacă dorea, putea încă 
întoarce spatele drumului ce se deschisese înaintea lui, 
conducând spre un viitor ce-i depăşea puterile de 
premoniţie. Un altul n-ar fi ezitat; nici un locuitor al 
oraşului, n-ar fi îndrăznit să deranjeze fantomele din 
vremuri moarte cu milioane de secole în urmă. Poate că nu 
era nici un pericol, poate că nimic nu era în stare să 
modifice încremenirea veşnică a Diasparului. Însă dacă 
exista posibilitatea apariţiei în lume a unui lucru nou şi 
straniu, acum era ultima ocazie pentru a împiedica această 
apariţie. 

Actuala ordine a lucrurilor în mulțumea pe Khedron. 
Adevărat, din când în când tulbura el ordinea aceea, dar 
numai superficial. Era un critic şi nu un revoluţionar. Dorea 
să stârnească numai vălurele pe suprafaţa acelui fluviu 
temporal, însă cursul refuza să-l schimbe. Înclinaţia spre 
aventură, cu excepţia celei pur mentale, îi fusese eliminată 
la fel de grijuliu şi de atent ca ia toţi ceilalţi locuitori ai 
Diasparului. 

Totuşi mai avea, aproape stinsă, o scânteie de curiozitate, 
trăsătura care reprezentase cândva darul cel mai de preţ al 
Omului. Şi era pregătit să-şi asume un anume risc. 

Îl privi pe Alvin şi încercă să-şi amintească propria lui 
tinereţe, visele vechi de cinci sute de ani. Orice clipă a 
trecutului pe care voia s-o revadă era încă limpede şi bine 
definită în memorie. Precum mărgelele unui şirag, viaţa 
prezentă şi cele dinaintea ei se succedau una câte una; el 
putea apropia mental şi să examineze pe oricare dintre ele. 
Majoritatea bătrânilor Khedroni îi erau acum străini; 
tiparele de bază erau aceleaşi, însă greutatea experienţei îi 
separa pentru totdeauna. Dacă ar fi dorit; şi-ar fi scos 
complet din minte încarnările anterioare înainte de a 


reintra în Palatul Creaţiei, să doarmă până la următoarea 
trezire. Dar aşa ceva ar fi însemnat un fel de moarte, iar el 
nu se simţea pregătit pentru ea. Prefera să continue să 
adune tot ceea ce-i oferea viaţa, aidoma unui nautil 
adăugând răbdător celule noi pe spirala fiinţei sale lent 
crescătoare. 

În tinereţe, Khedron nu se deosebise cu nimic de tovarăşii 
săi. Preluase rolul căruia îi fusese destinat cu multă vreme 
în urmă, abia în momentul când depăşise vârsta critică şi 
amintirile latente îi reveniseră. Uneori nutrea un 
resentiment, gândindu-se că inteligenţele care înălţaseră cu 
atâta măiestrie Diasparul erau capabile chiar şi acum, după 
atâta vreme, să-l manevreze ca pe o marionetă. Poate că se 
ivise, iată, şansa prea mult amânatei răzbunări. Apăruse un 
nou actor, capabil să tragă cortina finală peste o piesă cu 
prea multe acte. 

Simpatia faţă de cineva a cărui singurătate era chiar mai 
profundă decât a sa, plictiseala produsă de, mileniile cu 
repetări continue şi simţul drăcesc al farsei au constituit 
factorii care l-au determinat pe Khedron să acţioneze. 

— Poate te voi ajuta, îi spuse lui Alvin. Nu vreau totuşi să-ţi 
trezesc speranţe neîntemeiate. Aşteaptă-mă peste o 
jumătate de ceas la intersecţia dintre Raza Trei şi Inelul 
Doi. În cel mai rău caz îţi promit o călătorie interesantă. 

Alvin ajunse cu zece minute mai devreme în locul întâlnirii, 
situat în capătul opus al oraşului. Aşteptă răbdător, în 
vreme ce căile mobile curgeau într-una pe lângă el, purtând 
pasageri mulţumiţi şi calmi spre treburi lipsite de 
importanţă. În cele din urmă, zări în depărtare silueta 
înaltă a lui Khedron şi după încă o clipă, se găsi pentru 
prima data alături de Bufon. Nu mai era o imagine 
tridimensională; când îşi atinseră palmele în salutul 
străvechi, Khedron se dovedi cât se poate de real. 

Bufonul se aşeză pe o balustradă din marmură şi-l studie 
pe Alvin cu o curiozitate nedisimulată. 


— Mă-ntreb, începu el, dacă ştii ce-mi ceri. Şi mai ales, ce 
vei face dacă îţi ofer ceea ce-mi ceri? Crezi, într-adevăr, că 
ai fi capabil să părăseşti oraşul, presupunând că descoperi 
O ieşire? 

— Sunt sigur, replică curajos tânărul, dar Khedron îi citi 
incertitudinea din glas. 

— Atunci dă-mi voie să-ţi spun un lucru de care poate nu-ţi 
dai seama. Vezi turnurile de acolo? Arătă spre vârfurile 
gemene ale Centralei Energetice şi ale Palatului Consiliului, 
aflate faţă în faţă pe malurile unui canion adânc de doi 
kilometri. Să zicem că aş instala între ele, acolo sus, o punte 
perfect imobilă, dar lată de numai cincisprezece centimetri. 
Ai avea curajul să treci pe ea de la un turn la celălalt? 

Alvin ezită. 

— Nu ştiu, răspunse într-un târziu. Cred că nici n-aş 
încerca. 

— Sunt absolut sigur că n-ai putea-o face niciodată. După 
mai puţin de zece paşi, ai ameţi şi te-ai prăbuşi în gol. 
Totuşi, dacă aceeaşi punte s-ar găsi la numai zece 
centimetri deasupra solului, ai merge pe ea fără dificultate. 

— Şi ce dovedeşte asta? 

— Mă ajută să-ţi explic un lucru similar. În cele două 
experienţe, puntea este absolut identică. Unul din roboții pe 
care îi întâlneşti din când în când ar parcurge-o cu aceeaşi 
uşurinţă şi la nivelul solului, şi suspendată între clădiri. Noi 
însă nu, deoarece ne temem de înălţime. Poate că această 
teamă este ilogică, însă-i prea puternică pentru a o ignora. 
Face parte din noi, ne naştem şi trăim cu ea, ori poate prin 
ea. 

În acelaşi fel ne temem de spaţiu. Arată oricărui locuitor al 
Diasparului un drum care să ducă afară, un drum chiar 
identic cu cel din faţa noastră, şi nu va porni pe el. Se va 
întoarce, aşa cum şi tu te-ai întoarce de pe puntea dintre 
turnuri. 

— Dar de ce? Întrebă Alvin. Trebuie să fi existat o vreme 
când. 


— Ştiu, ştiu, încuviinţă Khedron. Cândva oamenii 
străbăteau întreaga lume, ba chiar zburau spre stele. Ceva 
i-a schimbat, li s-a imprimat frica. Tu singur îţi închipui că 
nu 0 ai. Ei bine, vom vedea. Am să te conduc în Palatul 
Consiliului. 

Palatul era una dintre cele mai înalte clădiri din oraş, fiind 
aproape complet ocupat de maşinăriile ce constituiau 
adevărații administratori ai Diasparului. În apropiere de 
vârful lui se găsea sala unde se întrunea Consiliul, în acele 
rare ocazii când se iveau probleme ce impuneau 
dezbaterea. 

Intrarea largă îi înghiţi pe amândoi. Khedron avansa în 
lumina aurie. Alvin nu mai intrase niciodată până atunci în 
Palatul Consiliului. Nu exista nici o interdicţie în acest sens 
- de fapt, în Diaspar se numărau puţine interdicții - însă, 
precum ceilalţi locuitori, privea clădirea cu un soi de 
respect pe jumătate religios. Într-o lume lipsită de divinităţi, 
Palatul Consiliului era edificiul cel mai asemănător cu un 
templu. 

Fără să şovăie, Bufonul îl conduse pe Alvin de-a lungul 
coridoarelor, în josul rampelor, concepute fără doar şi poate 
pentru maşini, nu pentru oameni. Unele coborau în zig-zag 
cu pante atât de abrupte, încât ar fi fost imposibil să te 
menţii pe ele dacă direcţia gravitaţiei n-ar fi fost rotită, 
pentru compensare. 

În cele din urmă ajunseră la o uşă; ea glisă silențios, 
deschizându-se la apropierea lor, după care se închise. În 
faţă se afla o alta, ce ramase nemişcată de astă-dată... 
Khedron nu schiţă nici un gest să o atingă, ci se opri 
înaintea ei. 

După o scurtă pauză, se auzi o voce: 

— Spuneţi-vă numele, vă rog. 

— Sunt Khedron Bufonul. Însoţitorul meu e Alvin. 

— În ce problemă? 

— Simplă curiozitate. 


Spre surpriza tânărului, uşa se deschise. Din experienţă 
personală, ştia că răspunsurile glumeţe date automatelor 
duceau întotdeauna la confuzie şi la revenire în punctul 
iniţial. Maşina care-l chestionase pe Khedron trebuia să fie 
extrem de sofisticată, să se afle pe una din treptele, 
superioare ale ierarhiei Computerului Central. 

Nu mai întâlniră alte bariere, deşi Alvin bănuia că 
trecuseră mai multe teste fără să-şi dea seama. În final, un 
coridor scurt îi conduse într-o sală rotundă, cu podeaua sub 
nivelul coridorului, iar în podeaua aceea se găsea ceva atât 
de uimitor, încât pentru o clipă, Alvin fu copleşit. Privea 
întregul Diaspar, pe macheta întinsă înaintea lui, cu cele 
mai înalte construcţii ajungându-i abia până la umăr. 

Pierdu mult timp căutând locuri familiare şi remarcând 
privelişti neaşteptate, încât abia târziu examină şi restul 
sălii. Pereţii erau acoperiţi cu pătrate microscopice, albe şi 
negre. Dispunerea lor se făcea absolut aleator, iar când 
deplasa brusc ochii, avea impresia unei pâlpâiri rapide, în 
ciuda absenței vreunei modificări reale. Dispuse la distanţe 
egale în jurul sălii, se aflau automate cu comenzi manuale, 
fiecare prevăzut cu display şi fotoliu pentru operator. 

Khedron îl lăsă pe Alvin să cerceteze totul. După aceea 
indică macheta oraşului şi întrebă: 

— Ştii ce reprezintă? 

Alvin fu tentat să spună „Un model”, dar răspunsul părea 
atât de evident, încât intui că nu e cel corect. Scutură din 
cap şi-l aşteptă pe Bufon să vorbească. 

— Dacă îţi aduci aminte, începu bărbatul, ţi-am spus 
cândva cum este menţinut oraşul - în Băncile Memoriei 
care păstrează configuraţia nealterată. Băncile respective 
se găsesc pretutindeni în jurul nostru, depozite gigantice de 
informaţii, definind complet oraşul aşa cum este el acum. 
Fiecare atom al Diasparului se află înregistrat de forţe 
uitate de noi, în matricile îngropate în aceşti pereţi. 

Arătă spre macheta Diasparului, perfectă în cele mai mici 
detalii. 


— Nu e un model; în fapt, nu există din punct de vedere 
material. Este doar proiecția imaginii din Băncile Memoriei 
şi deci e absolut identică cu oraşul în sine. Aparatele din 
jurul sălii îţi permit să examinezi orice porţiune doreşti, s-o 
priveşti în mărime naturală, ori amplificată. Ele sunt 
utilizate atunci când se execută modificări în oraş, deşi a 
trecut foarte multă vreme de când nu s-au mai făcut astfel 
de schimbări. Aici trebuie să vii dacă doreşti să cunoşti 
Diasparul. În câteva zile petrecute în această cameră vei 
învăţa mai mult decât într-o viaţă de explorare. 

— Extraordinar, şopti Alvin. Câţi ştiu că există aşa ceva? 

— Oh, destui, însă îi interesează prea puţin. Consiliul vine 
uneori aici. Nu se face nici o schimbare în oraş dacă nu sunt 
prezenţi cu toţii. Şi nici atunci, dacă Ordinatorul Central nu 
o aprobă. Nu cred că sala e vizitată de mai mult de două- 
trei ori pe an. 

Tânărul dorea să ştie cum de reuşise Khedron să pătrundă 
acolo, apoi îşi aminti că multe din şotiile mai rafinate ale 
Bufonului indicau o cunoaştere a mecanismelor interne ale 
oraşului, dobândită numai printr-un studiu extrem de 
profund. Probabil că unul din privilegiile Bufonului îl 
constituia accesul oriunde dorea. Alvin n-ar fi putut să 
descopere o călăuză mai nimerită în secretele Diasparului. 

— Ceea ce cauţi e posibil să nu existe, spuse Khedron, dar 
dacă există, numai aici îl vei găsi. Să-ţi arăt cum se 
operează monitoarele. 

Următorul ceas Alvin îl petrecu învățând să manevreze 
comenzile unui monitor. Putea alege orice punct al oraşului 
şi să-l examineze la orice scară de mărire. Străzi, turnuri şi 
căi mobile fulgerau pe ecran la schimbarea coordonatelor. | 
se părea că e un spirit atoatevăzător, capabil să se 
deplaseze fără efort peste întregul Diaspar, nestânjenit de 
obstacolele fizice. 

În realitate nu cerceta Diasparul. Se mişca prin celulele de 
memorie, privind imaginea de vis a oraşului: visul ce 
avusese forţa de a menţine adevăratul Diaspar neatins de 


timp vreme de un miliard de ani. Vedea doar acea parte 
permanentă a oraşului: oamenii de pe străzi nu apăreau în 
imagini. Însă pentru el nu importa. Nu-l interesa decât 
lumea din metal şi piatră unde se găsea întemnițat, nu şi 
aceia ce-i împărtăşeau soarta - chiar dacă ei se aflau acolo 
de bună voie. 

Căutând, găsi Turnul lui Loranne şi parcurse grăbit 
coridoarele şi pasajele deja explorate. Când imaginea 
grilajului - de stâncă îi crescu înaintea ochilor, aproape că 
simţi vântul rece ce suflase fără încetare aproape jumătate 
din istoria omenirii şi care continua să sufle în prezent. Se 
apropie de una din ferestruicile peretelui, privi afară. Şi nu 
văzu nimic. Pentru un moment şocul fu atât de mare încât 
mai că se îndoi de propriile sale amintiri. Oare imaginea 
pustiului nu fusese altceva decât o închipuire? 

Apoi înţelese. Deşertul nu făcea parte din Diaspar şi nici o 
proiecţie a sa nu exista în lumea fantomă. Dincolo de 
zăbrelele de piatră se putea găsi orice, însă displayul n-avea 
ce să-i înfăţişeze. 

Era totuşi în stare să-i prezinte o imagine pe care nici un 
om în viaţa nu o zărise. Alvin avansă cu poziţia 
observatorului dincolo de gratii, ieşind în neantul din afara 
oraşului. Reglă comanda direcţiei de cercetare înapoi, spre 
locul de unde pornise. Şi acolo se întindea Diasparul. Văzut 
din exterior. 

Pentru computere, pentru circuitele de memorie şi 
mecanismele ce creau imaginea privită de Alvin, era numai 
o problemă de perspectivă. Ele „cunoşteau” forma oraşului, 
deci o puteau prezenta aşa cum arăta din exterior. Însă deşi 
înţelegea cum fusese realizată proiecția, efectul ei asupra 
tânărului fu copleşitor. Cu spiritul, dacă nu şi în realitate, el 
evadase clin oraş. Părea să plutească în spaţiu, la câţiva 
metri de zidul abrupt al Turnului lui Loranne. Pentru o 
clipă, privi suprafaţa cenuşie şi netedă din faţa ochilor, apoi 
atinse comenzile şi cobori poziţia observatorului spre sol. 


Cunoscând posibilităţile minunatului instrument, planul de 
acţiune îi devenise clar. Nu mai era nevoie să irosească luni 
şi ani, explorând Diasparul din interior, cameră după 
cameră şi coridor după coridor. Din sala unde se afla acum 
se putea deplasa în exteriorul oraşului, remarcând imediat 
orice deschizătură spre deşert. 

Senzaţia victoriei, a succesului, îl ameţise şi simţi nevoia 
să-şi strige bucuria. Se răsuci spre Khedron, dorind să-i 
mulţumească. Fără el n-ar fi izbutit să ajungă aici. Numai că 
acesta dispăruse şi lui Alvin nu-i luă decât o secundă să 
priceapă motivul. 

El era probabil singurul individ din Diaspar în stare să 
privească imaginile de pe ecran. Khedron îl putea ajuta, dar 
până şi el era afectat de acea stranie teroare faţă de 
Univers, care menţinuse omenirea în mica ei carapace. Îl 
părăsise pe Alvin, lăsându-şi să-şi continue explorarea de 
unul singur. 

Sentimentul izolării, ce pentru o clipă îi părăsise sufletul, 
începu să-l apese iarăşi. Nu avea însă timp pentru 
melancolie, avea multe de făcut. Reveni la ecran, reglă 
imaginea zidului şi începu să caute. 

În următoarele săptămâni, Diasparul îl văzu rareori pe 
Alvin, dar puţini îi remarcară absenţa. Aflând că elevul său 
îşi petrecea mai tot timpul în Palatul Consiliului în loc să dea 
târcoale limitelor oraşului, Jeserac se simţi uşurat, 
închipuindu-şi că acolo Alvin n-avea să aibă parte de 
necazuri. Eriston şi Etania îl căutară o dată sau de două ori 
acasă şi negăsindu-l, nu-şi făcuseră probleme. Cea mai 
insistentă se arătase Alystra. 

Era păcat pentru propria ei linişte sufletească că se 
îndrăgostise de Alvin, când la dispoziţie îi stăteau atâtea 
alternative mult mai potrivite. Alystra nu întâmpinase 
niciodată vreo greutate în alegerea partenerilor, însă în 
comparaţie cu Alvin, ceilalţi bărbaţi pe care-i cunoştea nu 
erau altceva decât non-entităţi, turnaţi în aceeaşi matriţă 
lipsită de trăsături caracteristice. Nu voia să-l piardă fără 


luptă; detaşarea şi indiferența lui constituiau o provocare 
căreia fata nu-i rezista. 

Poate că motivele ei nu erau pe de-a întregul egoiste, şi 
mai degrabă materne decât sexuale. Actul naşterii fusese 
uitat, însă instinctele feminine de protecţie şi compasiune 
continuau să dăinuie. Adevărat, Alvin era încăpățânat, 
încrezător în sine şi hotărât să-şi urmeze drumul propriu, 
totuşi Alystra îi simţise marea singurătate interioară. 

Aflând că tânărul dispăruse, îl întrebă pe Jeserac ce se 
întâmplase. După o scurtă ezitare, acesta îi relatase totul. 
Dar dacă Alvin nu dorea pe nimeni lângă el, decizia îi 
aparţinea exclusiv lui. Tutorele i se menținea într-o poziţie 
neutră, cu toate că o plăcea pe Alystra şi spera ca influenţa 
ei să-l ajute pe Alvin să se adapteze vieţii din Diaspar. 

Faptul că Alvin îşi petrecea timpul în Palatul Consiliului 
însemna doar că se angajase într-un proiect de cercetare. 

Opt. 

Imaginea de pe display se topi după ce Alvin ridică mâinile 
de pe taste. Vreme de o clipă rămase nemişcat, privind 
dreptunghiul luminos care-i stăpânise gândurile săptămâni 
de zile. Făcuse înconjurul lumii; cu acel ecran cercetase 
fiece metru pătrat al zidurilor exterioare ale Diasparului. 
Cunoştea oraşul mai bine decât oricine în viaţă, 
exceptându-l poate pe Khedron, iar în prezent ştia că în 
ziduri nu se deschidea nici o trecere. 

Totuşi, nu se simţea cuprins de disperare; nu se aşteptase 
niciodată să fie uşor, că va găsi de la prima încercare ceea 
ce căuta. Important era faptul că eliminase o posibilitate. 
Acum trebuia să le studieze pe celelalte. 

Se sculă de pe scaun şi păşi către imaginea din centrul 
sălii. Îi venea greu să nu o considere un model real al 
oraşului, deşi ştia că nu e decât proiecția optică a 
configurației conţinute de celulele de memorie explorate. 
Atunci când acţiona asupra comenzilor monitorului, 
deplasându-şi observatorul în Diaspar, un punct luminos se 
mişca pe suprafaţa machetei, încât vedea cu exactitate 


încotro se îndrepta. Punctul respectiv constituise o călăuză 
utilă în prunele zile, numai că puţin după aceea devenise 
atât de expert în reglarea coordonatelor, încât se 
dispensase de ajutorul acestuia. 

Oraşul se întindea la picioarele sale; îl privea de sus, 
precum un zeu, iar mintea îi analiza, pe rând, paşii 
următori. 

Dacă absolut totul dădea greş, problema avea o singură 
soluţie. Diasparul era menţinut într-o stază permanentă de 
către circuitele sale, încremenit conform configurației din 
memorii. Însă şi configuraţia respectivă putea fi modificată, 
iar atunci oraşul s-ar fi schimbat. Ar fi fost posibil să 
reproiecteze o secţiune a zidului exterior, astfel încât ea să 
conţină o poartă, să introducă noul proiect în monitoare şi 
să lase oraşul să se remodeleze după noua sa concepţie. 

Bănuia dealtfel că porțiunile destul de întinse de pe 
tastatura monitorului, al căror scop nu-i fusese explicat de 
către Khedron, se utilizau tocmai pentru aceste modificări. 
Ar fi fost inutil să experimenteze cu ele; asemenea comenzi 
erau blocate, putând fi utilizate numai cu acordul 
Consiliului şi cu aprobarea Computerului Central. lar 
şansele să obţină acordul Consiliului erau infime, chiar dacă 
şi-ar fi pregătit argumente sensibile vreme de decenii ori 
chiar secole. În plus, ideea nu-l atrăgea câtuşi de puţin. 

Îşi întoarse gândurile spre cer. Uneori, în fantezii pe care 
se ruşina să şi le amintească, îşi imaginase că redobândise 
libertatea văzduhului la care omul renunţase cu atâta timp 
în urmă. Ştia că odată cerurile Pământului fuseseră 
brăzdate de forme ciudate. Nave gigantice, purtând uneori 
comori necunoscute, soseau din adâncurile spaţiului pentru 
a poposi în legendarul Port al Diasparului. Însă Portul se 
aflase în exteriorul oraşului; cu eoni în urmă nisipurile îl 
îngropaseră. Alvin putea doar să viseze că, undeva în 
labirinturile Diasparului, se mai găsea tăinuită o maşinărie 
zburătoare. Dar de crezut nu credea aşa ceva. Chiar şi 
atunci când aparatele de zbor personale se utilizau în mod 


curent, era imposibil ca ele să fi fost acceptate vreodată în 
interiorul oraşului. 

Pentru o clipă se pierdu în vechiul şi familiarul vis. Se 
imagină stăpânul cerului; lumea se întindea sub el, 
poftindu-l să călătorească oriunde ar fi dorit. Ceea ce vedea 
nu constituia lumea epocii sale, ci lumile pierdute ale 
Zorilor - o panoramă bogată şi vie, cu dealuri, lacuri şi 
păduri. Simţi o invidie amară faţă de necunoscuţii săi 
strămoşi, care zburaseră liberi peste întregul Pământ, 
lăsându-i frumuseţea să apună. 

Visele amăgitoare erau însă inutile. Se smulse din 
atmosfera lor şi reveni în prezent. Dacă cerul era 
inaccesibil, iar drumul pe sol barat, ce mai rămânea? 

Ajunsese din nou într-un punct unde avea nevoie de ajutor, 
deoarece nu mai putea progresa numai prin propriile-i 
eforturi. Nu-i plăcea să recunoască, dar era suficient de 
cinstit să nu nege faptul. Inevitabil, gândurile i se 
îndreptară spre Khedron. 

Alvin nu reuşise niciodată să decidă dacă Bufonul îi plăcea 
sau nu. Era mulţumit că-l întâlnise, recunoscător pentru 
asistenţă şi simpatie. În Diaspar nu exista nimeni altcineva 
cu care să aibă atâtea gânduri în comun, şi totuşi anumite 
trăsături din personalitatea bărbatului îl călcau pe nervi. 
Poate că de vină era aerul acestuia de detaşare ironică, ce 
uneori lăsa impresia că, în secret, râdea de eforturile lui 
Alvin, chiar dacă aparent îl ajuta cum putea mai bine. Din 
această cauză, ca şi datorită independenţei şi încăpăţânării 
sale înnăscute, Alvin ezita să-l solicite pe Bufon altcândva 
decât într-un caz extrem. 

Stabiliseră să se întâlnească într-o rotondă mică, nu 
departe de Palatul Consiliului. În oraş se aflau numeroase 
asemenea locuri izolate, la numai câţiva metri de artere 
foarte circulate şi cu toate acestea complet separate de ele. 
De obicei, aici se ajungea doar pe jos, după un ocol destul 
de lung; alteori se găseau în centrul unor labirinturi rafinat 


concepute, ceea ce le sporea izolarea. Alegerea unui astfel 
de loc pentru întâlnire îl caracteriza pe Khedron. 

Rotonda nu avea un diametru mai mare de cincizeci de 
paşi şi era ascunsă în interiorul unei clădiri uriaşe. Nu 
părea totuşi să aibă limite fizice definite, fiind înconjurată 
de un material albastru-verzui translucid, strălucind cu o 
lumină palidă, internă. În ciuda faptului că perimetrul nu 
era vizibil, fusese astfel construită încât nu exista pericolul 
să te simţi pierdut într-un spaţiu infinit. Ziduri joase, mai 
scunde decât înălţimea pieptului şi întrerupte la distanţe 
egale de ieşiri, reuşeau să dea impresia unui adăpost sigur, 
fără de care nimeni din Diaspar nu s-ar fi simţit pe de-a- 
ntregul liniştit. Când sosi Alvin, Khedron examina un 
perete. Suprafaţa acestuia era acoperită cu un mozaic 
complex de gresii colorate, atât de fantastic combinate 
încât Alvin nici nu încerca să înţeleagă ce reprezenta. 

— Priveşte mozaicul ăsta, rosti Bufonul. Nu observi nimic 
ciudat? 

— Nu, recunoscu tânărul după o scurta inspecţie. Pe mine 
mă lasă rece. Dar nu-i nimic straniu aici. 

Khedron trecu degetele peste gresiile multicolore. 

— Nu prea ai spirit de observaţie, remarcă el. Uite-te la 
muchii - vezi cum s-au rotunjit? Aşa ceva vezi arareori în 
Diaspar. Uzura. Sfărâmarea materiei sub asaltul timpului, 
îmi amintesc o vreme când locul acesta era nou-nouţ, doar 
cu optzeci de mii de ani în urmă, în ultima mea viaţă. Dacă 
mă voi întoarce peste alte zece vieţi, voi găsi gresiile 
complet tocite. 

— Nu văd nimic surprinzător, replică Alvin. În oraş există 
şi alte lucrări de artă, nu îndeajuns de bune pentru a fi 
păstrate în circuitele de memorie, dar nici îndeajuns de rele 
pentru a fi distruse. Bănuiesc că, într-o bună zi, un alt artist 
va face aici o treabă mai bună. Iar lucrarea aceea va fi 
protejată împotriva uzurii. 

— L-am cunoscut pe cel ce a făcut zidul acesta, reluă 
Khedron continuând să cerceteze crăpăturile mozaicului. E 


curios că mi-o amintesc, căci pe individ nu-l mai ţin minte. 
Probabil nu l-am plăcut şi de aceea l-am şters din amintiri. 
Râse scurt: Poate că mozaicul l-am făcut chiar eu, într-una 
din perioadele mele de inspiraţie artistică şi am fost atât de 
iritat când oraşul a refuzat să-l treacă în eternitate, încât 
am hotărât să uit toată afacerea. Uite. Ştiam că se va rupe! 

Izbutise să desprindă o aşchie dintr-o gresie aurie şi părea 
extrem de mulţumit de micul sabotaj. Aruncă bucăţica pe 
jos, adăugând: 

— Acum roboții de întreţinere vor fi nevoiţi să întreprindă 
ceva! 

Alvin înţelese că era o lecţie pentru el. I-o spunea straniul 
instinct, cunoscut sub numele de intuiţie, care părea să 
urmeze scurtături inaccesibile logicii simple. Privi aşchia 
aurie de la picioare, încercând să o asocieze cumva cu 
problema sa. 

Nu-i fu dificil să găsească răspunsul, odată ce realiză că un 
astfel de răspuns era posibil. 

— Pricep ce încerci să-mi spui. În Diaspar sunt multe 
lucruri ce nu sunt păstrate în circuitele de memorie, lucruri 
pe care nu le-aş găsi în monitoarele din Palatul Consiliului. 
Dacă aş fi mers acolo şi aş fi căutat acest perete, nu l-aş fi 
descoperit. 

— Ba zidul cred că da, însă pe el nu s-ar fi aflat nimic. 

— Da, am înţeles, încuviinţa Alvin prea nerăbdător să mai 
despice firul în patru. În acelaşi mod, ar putea exista părţi 
ale oraşului niciodată înscrise în circuitele de memorie, dar 
care să nu fi dispărut încă. Nu înţeleg însă cum mă ajută 
asta pe mine. Ştiu că zidul exterior există. Şi că nu are nici 
o deschidere în el. 

— Poate că nici nu se există vreo ieşire, reflectă Khedron. 
Nu-ţi promit nimic, dar cred că monitoarele ne-ar învăţa 
foarte multe - dacă le-ar permite-o Computerul Central. Şi 
cred că a început să te placă. 

Pe drumul spre Palat, Alvin medită la ultima remarcă. Până 
atunci considerase că accesul la monitoare se datora 


exclusiv lui Khedron. Nu se gândise că la mijloc ar fi putut fi 
şi o anume calitate a sa. Faptul că era un Unic avea multe 
dezavantaje; o serie de compensaţii îi păreau normale. 

În sala unde Alvin petrecuse atâtea ore, imaginea oraşului 
continua să domine. De astă dată o privi cu alţi ochi; 
lucrurile reprezentate existau în realitate, numai că. 
Probabil nu întreg Diasparul era reprodus acolo. Adevărat, 
orice nepotriviri ar fi fost minore şi, din câte îşi dădea 
seama, imposibil de detectat. 

— Am mai încercat cu mulţi ani în urmă, însă comenzile au 
rămas blocate. Poate acum mă vor asculta. 

Întâi încet, apoi cu tot mai multă siguranţă pe măsură ce-şi 
reamintea vechile cunoştinţe, degetele lui Khedron se 
deplasară pe pupitru, oprindu-se pentru o clipă în punctele 
nodale ale grilei senzitive. 

— Cred că e corect, zise în cele din urmă. Oricum, vom 
vedea imediat. 

Ecranul se aprinse, dar în locul imaginii la care se 
aşteptase Alvin, apăru un mesaj cel puţin ciudat: 

REGRESIUNEA VA ÎNCEPE DUPĂ CE STABILIŢI VITEZA 

— Ce prost sunt, mormăi Khedron. Am făcut totul bine, dar 
am uitat ce-i mai important. Degetele i se mişcară sigure pe 
taste, şi când mesajul dispăru de pe ecran, se răsuci să 
privească macheta. 

— Fii atent, Alvin. Cred că amândoi vom afla ceva nou 
despre Diaspar. 

Tânărul aşteptă răbdător, însă nu se petrecu nimic. 
Imaginea oraşului continua să plutească înainte, în toată 
splendoarea ei familiară. Tocmai voia să-l întrebe pe 
Khedron ce anume trebuia să se întâmple, când o mişcare 
bruscă îi atrase atenţia. Întoarse capul rapid într-acolo. Nu 
fusese decât un licăr, o străfulgerare de abia întrevăzută şi 
nu reuşi să distingă ceva clar. 

Nu se modificase nimic, Diasparul era la fel cum fusese 
întotdeauna. Apoi văzu că Bufonul îl urmărea cu un zâmbet 


sardonic, aşa că studie iarăşi oraşul. De această dată, 
fenomenul avu loc exact sub ochii lui. 

Una dintre clădirile de la marginea parcului dispăru brusc, 
înlocuită fiind instantaneu de o alta complet diferită. 
Transformarea fusese atât de rapidă încât dacă ar fi clipit, 
Alvin n-ar fi remarcat-o. Privi uluit oraşul subtil transformat, 
cu mintea în căutarea unui răspuns. Îşi aminti cuvintele 
apărute pe ecran, REGRESIUNEA VA ÎNCEPE. Şi înţelese 
de îndată ce se întâmpla. 

— Aşa arăta oraşul cu mii de ani în urmă, şopti el către 
Khedron. Ne întoarcem în timp! 

— O definiţie sugestivă, nu tocmai exactă, replică Bufonul. 
Ceea ce se întâmplă în fapt, este că monitorul rememorează 
versiunile anterioare ale Diasparului. Când se fac 
modificări, circuitele de memorie nu sunt pur şi simplu 
golite. Informaţiile conţinute în ele sunt trecute în unităţi de 
stocare secundare, de uncie sunt rechemate ori de câte ori 
apare nevoia. Am programat monitorul să regreseze prin 
unităţile respective cu viteza de o mie de ani pe secundă. 
Privim deja Diasparul de acum o jumătate de milion de ani, 
însă va trebui să ne întoarcem mult în timp pentru a vedea 
adevăratele schimbări. Voi mări viteza. 

Reveni asupra comenzilor, iar în aceeaşi clipă nu doar o 
clădire, ci o întreagă stradă dispăru, înlocuită de un uriaş 
amfiteatru oval. 

— Aha, Arena! Exclamă Khedron. Îmi amintesc ce zarvă a 
provocat decizia de a scăpa de ea. Era rareori folosită, dar 
mulţi continuau s-o admire cu nostalgie. 

Monitorul rechema mult mai iute amintirile; imaginea 
Diasparului gonea în trecut cu milioane de ani pe minut, iar 
schimbările se efectuau atât de rapid încât ochiul nu mai 
era capabil să le urmărească în întregime. Alvin observă că 
modificările oraşului aveau o anumită ciclicitate; după o 
lungă staţionare, urma o avalanşă de reconstrucţii, urmată 
de o altă perioadă de inerție. Diasparul semăna cu un 


organism viu, obligat să-şi refacă puterile după fiecare 
explozie de creştere. 

Pe parcursul acestor schimbări, configuraţia de bază a 
oraşului nu se modificase. Clădirile apăreau şi dispăreau, 
însă tiparul străzilor părea veşnic, iar parcul rămânea inima 
verde a Diasparului. Alvin se întrebă cât de mult putea 
sonda monitorul în trecut. Putea ajunge până la fondarea 
oraşului, să treacă prin vălul despărţind adevărurile istoriei 
de miturile şi legendele Zorilor? 

Parcurseseră deja cinci sute de milioane de ani. Dincolo de 
zidurile Diasparului, însă în afara ştiinţei monitoarelor, se 
afla un alt Pământ. Poate că existau oceane şi păduri, sau 
chiar oraşe pe care Omul nu le abandonase încă în 
prelunga sa retragere spre ultimul cămin. 

Minutele se scurseră, fiecare un eon în micul univers al 
aparatelor. În curând, îşi spuse Alvin, se va atinge nivelul 
celei dintâi memorii stocate, iar regresia va lua sfârşit. Dar, 
deşi lecţia fusese fascinantă, nu înţelegea cum l-ar ti ajutat 
să scape din oraş, acum şi aici. 

Printr-o bruscă şi tăcută implozie, Diasparul se contractă 
la o fracțiune din mărimea sa anterioară. Parcul dispăru, 
zidul mărginaş de turnuri gigantice, legate între ele, se 
evaporă. Oraşul din faţa lor era deschis lumii deoarece 
drumurile radiale se întindeau spre limitele imaginii, 
neîntrerupte de nici o barieră. Acesta era Diasparul înainte 
ca marea transformare să se abată asupra omenirii. 

— N-avem cum merge mai departe, rosti Khedron 
indicând ecranul, unde apăruseră cuvintele SFÂRŞITUL 
REGRESIUNII. Aceasta trebuie să fie cea mai veche 
imagine din celulele de memorie. Mă îndoiesc că înaintea ei 
s-au utilizat circuitele de eternitate; totul se uza în mod 
natural. 

Alvin privi modelul străvechiului oraş. Se gândi la traficul 
pe care-l cunoscuseră acele drumuri, în vreme ce oamenii 
veneau şi plecau din toate colţurile lumii lor, şi alte altor 
lumi. Aceia fuseseră strămoşii săi, şi faţă de ei se simţea mai 


apropiat decât de actualii tovarăşi de viaţă. Dorea să-i vadă, 
să le cunoască gândurile atunci când umblau pe străzile 
unui Diaspar aflat la o distanţă de un milion de ani. Totuşi 
gândurile lor nu puteau fi încărcate de fericire, deoarece ei 
trăiseră sub umbra Invadatorilor. În câteva secole aveau să 
întoarcă spatele gloriei şi să ridice un zid împotriva 
Universului. 

Khedron deplasă imaginea displayului de vreo zece ori, 
înainte şi înapoi, prin scurta perioadă ce marca 
transformarea. Schimbarea dintr-un orăşel deschis într-o 
metropolă apărată de ziduri durase ceva mai mult de o mie 
de ani. Probabil că în acest răstimp, maşinile care serviseră 
cu atâta credinţă Diasparul, proiectaseră şi construiseră, 
iar în circuitele de memorie fuseseră introduse datele ce le 
permiteau îndeplinirea sarcinilor. Acolo intraseră şi 
structurile bazice ale tuturor indivizilor aflaţi în prezent în 
viaţă, astfel încât, la chemarea unui impuls, să poată fi 
înveşmântaţi în materie şi renăscuţi în Palatul Creaţiei. Într- 
un anume fel şi Alvin trebuia să fi existat în lumea aceea 
străveche. Desigur, exista posibilitatea ca persoana sa să fie 
total sintetizată, să fi fost planificat de artişti, de ingineri ce 
lucraseră cu unelte de o inimaginabilă complexitate, cu un 
scop bine definit. Cu toate acestea, i se părea mai probabil 
ca el să constituie un amalgam al celor ce trăiseră şi 
păşiseră cândva pe acest Pământ. 

Odată cu noul oraş, foarte puţin mai rămăsese din vechiul 
Diaspar; parcul îl acoperise aproape în întregime. Înainte 
de transformare, în centrul Diasparului existase un mic 
spaţiu verde, înconjurând punctul de confluență ale 
arterelor radiale. Apoi se extinsese înzecit, ştergând atât 
străzi cât şi clădiri. Atunci se ridicase Mausoleul lui Yarlan 
Zey, înlocuind o gigantică construcţie rotundă, aflată la 
intersecţia străzilor. Alvin nu crezuse niciodată în legendele 
privind vechimea Mausoleului. Greşise. 

— Crezi că putem explora imaginea aceasta, aşa cum am 
procedat cu cea Diasparului contemporan? Rosti tânărul 


fulgerat de un gând. 

Degetele lui Khedron alergară peste comenzile 
monitorului şi ecranul răspunse întrebării. De mult 
dispărutul oraş începu să se mărească sub ochii lor, în 
vreme ce poziţia observatorului se deplasa pe străzile 
ciudat de înguste. Imaginile străvechi ale Diasparului 
continuau să fie la fel de limpezi şi de distincte precum cele 
ale oraşului unde trăiau ei în prezent. Timp de un miliard 
de ani, circuitele de memorie le menţinuseră într-o 
fantomatică existenţă, aşteptând momentul când cineva 
urma să le recheme. Şi într-adevăr, gândi Alvin, ceea ce 
vedea nu reprezenta o simplă rememorare. Era ceva mult 
mai complex. Era amintirea unei amintiri. 

Nu ştia ce putea să înveţe de acolo, sau dacă avea să-i fie 
de folos în căutare. Nu importa însă; privea fascinat în 
trecut, la o lume care existase pe vremea când oamenii încă 
mai rătăceau printre stele. Indică clădirea circulară, 
scundă, din centrul oraşului. 

— Să începem de aici, îi propuse lui Khedron. Mi se pare 
un început la fel de bun ca oricare altul. 

Poate că a fost pur şi simplu noroc, poate străfulgerarea 
unei amintiri străvechi, poate rezultatul logicii elementare. 
Nu conta deoarece, mai devreme ori mai târziu, oricum ar fi 
ajuns în acest punct - unde convergeau toate arterele 
radiale ale oraşului. 

Avu nevoie de zece minute să descopere că ele nu se 
întâlneau acolo doar din considerente de simetrie. Avu 
nevoie de zece minute ca să ştie că lunga lui căutare îşi 
aflase sfârşitul. 

Nouă. 

Alystra constatase că era extrem de uşor să-i urmărească 
pe Alvin şi pe Khedron, fără ca aceştia să-şi dea seama. 
Păreau extrem de grăbiţi - lucru în sine neobişnuit - şi nu 
priveau deloc în urmă. Era un joc amuzant urmărirea aceea 
pe căile mobile, ascunsul în spatele oamenilor, fără a-i scăpa 
pe cei doi din vedere. Mai târziu, țelul lor devenise evident; 


când părăsiră străzile şi intrară în parc, fu limpede că 
mergeau la Mausoleul lui Yarlan Zey. Parcul nu avea alte 
clădiri, iar oameni atât de grăbiţi precum Alvin şi Khedron 
nu puteau fi interesaţi de peisaj. 

Deoarece pe ultimele sute de metri până la Mausoleu nu 
avea unde să se ascundă, Alystra aşteptă dispariţia celor doi 
printre umbrele blocurilor de marmură. Apoi, imediat după 
ce îi pierdu din vedere, se grăbi în susul pantei acoperite cu 
iarbă. Era absolut sigură că se putea piti în spatele unei 
coloane, până avea să afle ce intenționau Alvin şi Khedron; 
după aceea, n-aveau decât s-o descopere. 

Mausoleul era alcătuit din două cercuri concentrice de 
coloane, adăpostind un atrium interior. Coloanele mascau 
întreg spaţiul central, cu excepţia unui sector. Alystra evită 
să se apropie din direcţia respectivă şi pătrunse în 
Mausoleu pe una din intrările laterale. Depăşi prudentă 
primul cerc, nu zări pe nimeni, şi se furişă spre cel de-al 
doilea. Printre coloane îl zărea pe Yarlan Zey privind către 
intrarea principală, peste parcul pe care-l construise, spre 
oraşul străjuit de el de atâta vreme. 

Dar în toată pustietatea din marmură nu se mai afla 
nimeni. Mausoleul era gol. 

În acel moment, Alvin şi Khedron se găseau la treizeci de 
metri sub pământ, într-o cutie cubică ai cărei pereţi păreau 
să gonească permanent în sus. Aceea constituia singura 
indicație a deplasării; nu simțeau nici cea mai mică vibraţie 
care să dovedească rapida lor afundare, coborârea spre o 
ţintă nici acum bănuită pe de-a-ntregul. 

Fusese absurd de uşor, căci drumul era deja pregătit. (De 
cine? Se întrebase Alvin. De Computerul Central? Ori de 
însuşi Yarlan Zey, atunci când transformase oraşul?) 
Displayul le arătase puţul vertical, plonjând în adânc, însă 
nu-i urmaseră parcursul integral, deoarece imaginea 
dispăruse. Alvin înţelesese că monitorul nu deţinea, şi 
probabil nici nu deținuse vreodată, informaţiile solicitate. 


De abia formulase gândul respectiv şi ecranul se iluminase 
din nou. Pe el apăruse un mesaj scurt, în limbajul 
simplificat, utilizat de maşini în comunicările cu oamenii din 
clipa în care obţinuseră egalitatea intelectuală: 

AŞEZAŢI-VĂ ACOLO UNDE PRIVEŞTE STATUIA - ŞI NU 
UITAŢI: 

DIASPARUL N-A ARĂTAT ÎNTOTDEAUNA AŞA. 

Ultimele cinci cuvinte erau scrise cu litere mai mari, iar 
înţelesul întregului mesaj deveni imediat limpede tânărului. 
Parolele mentale codificate fuseseră utilizate de foarte 
multă vreme pentru deschiderea unor uşi, sau acţionarea 
unor automate. lar „staţi acolo unde priveşte statuia” - era 
chiar prea simplu. 

— Mă întreb câţi au citit mesajul ăsta? Reflectă gânditor. 

— Paisprezece, după câte ştiu eu, replică Khedron. Şi e 
posibil să mai fi fost şi alţii. 

Nu-şi detalie răspunsul enigmatic, iar Alvin era prea grăbit 
să-i ceară explicaţii. 

Nu aveau cum să fie absolut siguri că mecanismele vor 
răspunde impulsului declanşator. Când ajunseră la 
Mausoleu, nu le trebui decât o secundă ca să descopere 
singura dală din pardoseală asupra căreia era aţintită 
privirea statuii lui Yarlan Zey. Într-adevăr, doar la prima 
vedere considerai că ea se uită spre oraş. Dacă te aşezai 
drept în faţa statuii, vedeai că ochii îi erau aplecaţi, iar 
surâsul evaziv se adresa unui punct aflat imediat lângă 
intrarea în Mausoleu. Odată secretul aflat, nu mai rămăsese 
nici o îndoială. Alvin se deplasă pe dala adiacentă şi 
constată că Yarlan Zey nu-l mai privea. 

Reveni lângă Khedron şi repetă mental cuvintele pe care 
Bufonul le rostise cu glas tare: „Diaspar n-a arătat 
întotdeauna aşa.” Imediat, de parcă nici nu trecuseră 
milioane de ani de la ultima lor funcţionare, aparatele ce 
aşteptaseră răbdătoare reacționară. Dala de piatră începu 
să coboare lin în adâncuri. 


Deasupra, pătratul albastru dispăru aproape imediat. 
Puţul se închisese; nu exista pericolul accidentării unui 
neatent. Pentru o clipă, Alvin se întrebă dacă o altă dală se 
materializase, s-o înlocuiască pe cea care îi purta, apoi 
hotări că nu. Dala originală continua să fie la locul ei, iar 
cea de sub tălpile lor exista probabil doar pentru 
infinitezimale fracțiuni de secundă, recreându-se 
permanent tot mai jos, pentru a oferi iluzia unei coborâri 
continue. 

Niciunul nu vorbi în vreme ce pereţii goneau tăcuţi pe 
lângă ei. Khedron se lupta din nou cu propria sa conştiinţă, 
gândindu-se dacă nu cumva de această dată mersese prea 
departe. Nu-şi imagina destinaţia, dacă aveau într-adevăr o 
destinaţie. Pentru întâia oară în viaţă, începea să priceapă 
înţelesul real al cuvântului „frică”. 

Alvin însă nu se temea. Era prea surescitat. Aceeaşi 
senzaţie o încercase în Turnul lui Loranne, când privise 
deşertul necălcat de om şi văzuse stelele acoperind cerul 
nopţii. Atunci doar întrevăzuse necunoscutul, acum înainta 
spre el. 

Mişcarea pereţilor încetă. Pe una din laturile straniului 
paralelipiped se ivi o pată luminoasă, care crescu, devenind 
o uşă. Trecură prin ea, parcurseră un coridor scurt. Şi 
ajunseră într-o gigantică sală circulară, ai cărei pereţi se 
ridicau până la o sută de metri, formând o boltă. 

Coloana prin interiorul căreia coborâseră părea mult prea 
subţire să susţină milioanele de tone de piatră de deasupra. 
De fapt nu părea de loc parte integrantă a sălii, ci lăsa 
impresia unei adăugiri ulterioare. Urmărind privirea lui 
Alvin, Khedron ajunse la aceeaşi concluzie. Vorbi oarecum 
sacadat, nerăbdător să spună ceva, orice: 

— Coloana n-ar fi satisfăcut întregul trafic de aici, pe 
timpul când Diasparul îşi deschidea porţile lumii. Acesta se 
desfăşura prin tunelurile de acolo; le recunoşti? 

Tânărul privi pereţii sălii, aflaţi la peste o sută de metri 
depărtare. La intervale egale se zăreau douăsprezece guri 


de tunel, orientate radial, aidoma căilor mobile de la 
suprafaţă. Observă că tunelurile urcau lin, şi recunoscu 
familiara culoare cenuşie a căilor mobile. Erau însă doar 
cioturile retezate ale uriaşelor şosele. Misteriosul material 
care le însufleţea era în prezent încremenit. Prin 
amenajarea parcului, butucul sistemului de căi mobile 
fusese îngropat, dar niciodată distrus. 

Alvin porni către cel mai apropiat tunel. Făcuse doar câţiva 
paşi când realiză că se întâmpla ceva cu pardoseala de sub 
tălpi. Devenea transparentă. Alţi câţiva metri şi avu 
impresia că şedea suspendat în văzduh, fără nici un suport 
vizibil. Se opri şi scrută neantul de dedesubt. 

— Khedron! Vino să te uiţi! 

Bărbatul i se alătură şi priviră nedumeriţi. De-abia vizibilă, 
la o adâncime nedefinită, se întindea o hartă gigantică - o 
uriaşă reţea de linii convergând spre un punct situat sub 
coloana centrală. Pentru o clipă o cercetară în tăcere, apoi 
Khedron spuse: 

— Îţi dai seama ce este? 

— Cred că da, răspunse Alvin. Este harta sistemului de 
transport, iar cerculeţele acelea trebuie să fie oraşe ale 
Pământului. Văd nişte denumiri lângă ele, dar sunt prea 
neclare să le pot citi. 

— Cândva trebuie să fi existat un mijloc de iluminare, 
opină preocupat Bufonul. 

Fixase cu ochii liniile de dedesubt, urmărindu-le spre 
exteriorul sălii. 

— Eram sigur! Exclamă brusc. Vezi că razele converg 
către tunelurile mici? 

Alvin observase nenumăratele tuneluri mai mici, 
descendente, aflate alături de arcadele căilor mobile. 
Khedron reluă fără să mai aştepte un răspuns: 

— E greu de imaginat un sistem mai simplu. Oamenii 
coborau pe căi, îşi alegeau următoarea destinaţie, apoi 
urmau traseul corespunzător de pe hartă. 

— Dar ce s-a întâmplat cu ele? 


Khedron tăcu, cercetând cu privirea tunelurile care 
coborau. Erau în număr de treizeci sau patruzeci, şi absolut 
identice. Doar denumirile de pe hartă ar fi permis 
identificarea lor, iar denumirile acelea erau acum 
indescifrabile. 

Alvin se îndepărtase, ocolind coloana centrală. Deodată, 
glasul i se auzi uşor înăbuşit, distorsionat de ecou. 

— Ce este? Întrebă Khedron, nedorind să se deplaseze, 
deoarece era pe cale să desluşească unul din grupurile de 
litere. 'Totuşi vocea tânărului suna insistent, aşa încât i se 
alătură. 

Jos se zărea cealaltă jumătate a uriaşei hărţi, cu reţeaua 
sclipind slab, orientată spre punctele cardinale. Aici însă nu 
era la fel de înceţoşată, iar una dintre linii - şi numai una - 
era strălucitor luminată. Parcă nu avea nici o legătură cu 
restul sistemului şi indica, aidoma unei săgeți sclipitoare, 
unul dintre tunelurile descendente. Aproape de capăt, linia 
intersecta un cerc de lumină aurie, pe care scria un singur 
cuvânt: LYS. Asta era tot. 

Cei doi rămaseră tăcuţi mult timp, privind simbolul 
respectiv. Pentru Khedron reprezenta o provocare, pe care 
o ştia de netrecut - şi chiar prefera să nu o fi întâlnit. Dar 
pentru Alvin sugera împlinirea viselor. Deşi Lys nu însemna 
nimic pentru el, plimba cuvântul prin gură, degustându-i 
sonoritatea ca pe o aromă exotică. Sângele îi pulsa vine, iar 
obrajii îi erau îmbujoraţi ca de febră. Examina sala, 
încercând să şi-o imagineze cum arătase în vremurile de 
demult, când transportul aerian fusese abandonat, dar 
oraşele Pământului păstrau încă legăturile dintre ele. Se 
gândea la nenumăratele milioane de ani pe parcursul 
cărora traficul se reducea treptat, iar luminile de pe hartă 
se stingeau una câte una, până când mai rămăsese doar 
acea singură linie. Oare de cât timp sclipea acolo, alături de 
vecinele ei întunecate, aşteptând să călăuzească paşi care 
nu mai soseau? 


Yarlan Zey sigilase căile mobile şi izolase Diasparul. Faptul 
se petrecuse probabil cu un milion de ani în urmă. Chiar de 
atunci, contactul cu Lys trebuie să fi fost pierdut. Părea 
imposibil să fi rezistat; poate că, în fapt, harta nu mai 
însemna nimic. 

Într-un târziu, Khedron îi întrerupse visarea. Tulburat şi 
nervos, siguranţa de sine îi dispăruse complet. 

— Nu cred că trebuie să mergem mai departe. S-ar putea 
să fie periculos dacă. Dacă nu ne pregătim. 

Recomandării nu-i lipsea înţelepciunea, dar tânărul 
recunoscuse unda de spaimă din glasul celuilalt. Dacă n-ar 
fi simţit-o poate că i-ar fi dat ascultare, însă aşa, o prea 
acută conştiinţă a propriei sale valori, combinată cu 
disprețul faţă de ezitările Bufonului, îl împinseră înainte. | 
se părea stupid să ajungă aşa departe şi să renunţe, când 
ţinta se găsea în faţa ochilor. 

— Eu intru în tunel, anunţă hotărât, parcă provocându-l pe 
Khedron să-l oprească. Vreau să văd unde conduce. 

Porni imediat, iar după o scurtă ezitare, Bufonul îl urmă în 
lungul săgeţii de lumină de sub picioare. 

În tunel simţiră smucitură familiară a câmpului peristaltic 
şi imediat fură purtaţi fără cel mai mic efort în adâncuri. 
Călătoria nu dură nici un minut. Când câmpul îi eliberă, se 
găseau la capătul unei săli lungi şi înguste, de forma unei 
jumătăţi de cilindru. În celălalt capăt se pierdeau în 
depărtare alte două tuneluri, slab iluminate. 

Membrii oricărei civilizaţii din Epoca Zorilor ar fi socotit 
locul familiar, totuşi pentru Alvin şi Khedron aici se găsea 
un fragment din altă lume. Scopul aparatului lung şi 
aerodinamic, aşezat aidoma unui proiectil la intrarea în 
primul din tuneluri era evident, ceea ce nu-i diminua 
ciudăţenia. Partea superioară era transparentă şi, privind 
înăuntru, Alvin zări şiruri de fotolii. Nu se vedea nici o uşă. 
Aparatul plutea cam la o jumătate de metru deasupra unei 
şine metalice, dispărând în tunel. La câţiva metri mai 
departe, o a doua şină pătrundea în celălalt tunel, însă 


deasupra ei nu se afla nici un vehicul. Alvin ştiu, cu o 
siguranţă absolută, că undeva dedesubtul necunoscutului şi 
îndepărtatului Lys, o maşină aştepta într-o încăpere 
identică. 

Khedron începu să vorbească, puţin precipitat: 

— Ce sistem ciudat! Transportă numai o sută de călători o 
dată, deci nu se aşteptau la un aflux foarte mare. Şi de ce s- 
au chinuit să se îngroape în Pământ, când cerurile erau încă 
libere? Poate că Invadatorii nu le-au permis nici măcar să 
zboare, deşi îmi vine greu s-o cred. Sau au construit locul 
acesta în timpul perioadei de tranziţie, atunci când oamenii 
continuau să călătorească, dar nu mai doreau să o facă în 
spaţiu? Mergeau de la un oraş la altul fără să vadă stelele şi 
cerul. 

Râse nervos: 

— De un lucru sunt sigur, Alvin. Lys semăna mult cu 
Diaspar. În esenţă, toate oraşele trebuie să fi fost la fel. Nu-i 
de mirare că au fost abandonate şi că s-au contopit în 
Diaspar. Ce rost avea existenţa altora? 

Alvin abia îl auzea. Examina preocupat vehiculul, 
încercând să descopere o uşă. Dacă era acționată de un cod 
mental ori verbal, n-ar fi reuşit niciodată s-o deschidă, 
rămânând cu o enigmă obsedanta pentru întreg restul 
vieţii. 

Deschiderea silenţioasă a uşii îl luă prin surprindere. Nu 
auzise nici un sunet, nici cel mai mic avertisment. O 
porţiune a carcasei dispăru pur şi simplu, iar minunatul 
interior apăru înaintea tânărului. 

Sosise momentul hotărâtor. Dacă dorea, mai putea încă să 
se retragă. Dacă păşea prin uşă, ştia ce avea să se întâmple, 
dar nu şi unde anume avea să ajungă. N-avea să-şi mai 
controleze propriul destin, ci s-ar fi abandonat unor forţe 
total necunoscute. 

Nici măcar nu şovăi. Se temea să nu întârzie, bănuind că 
dacă aştepta prea mult, momentul nu s-ar mai fi repetat 
niciodată - sau, dacă ar fi făcut-o, curajul să nu-i mai fie pe 


măsura dorinţei de cunoaştere. Khedron deschise gura, 
gata să protesteze, însă înainte de-a apuca să rostească 
vreun cuvânt, Alvin trecu pragul. Se răsuci către Bufon, 
rămas dincolo de dreptunghiul abia vizibil a! Uşii. Pentru o 
clipă domni o tăcere stranie, în vreme ce fiecare îl aştepta 
pe celălalt să vorbească. 

Decizia nu le aparţinu. O scurtă fulgerare transparentă şi 
carcasa se închise la loc. Alvin înălţă mâna în semn de 
rămas bun, iar cilindrul începu să se mişte. Înainte de a 
pătrunde în tunel, se deplasa deja mai rapid decât un om în 
alergare. 

Existase o vreme când zilnic, milioane de oameni făcuseră 
asemenea călătorii, în vehicule similare în esenţă, efectuând 
naveta între casă şi servici. De atunci, Omul explorase 
Universul şi revenise iarăşi pe Pământ; cucerise un imperiu 
şi-l pierduse. În prezent o astfel de călătorie se repeta într- 
un vehicul în care nenumărați indivizi lipsiţi de gustul 
aventurii s-ar fi simţit ca acasă. 

Şi urma să fie cea mai importantă călătorie făcută de o 
fiinţă umană în ultimul miliard de ani. 

Alystra cercetase de zece ori Mausoleul, deşi o singură 
dată ar fi fost suficient, deoarece nu exista nici un loc care 
să constituie o ascunzătoare. După neaşteptata surpriză 
iniţială, se întrebase dacă nu cumva ceea ce urmărise ca 
prin parc fuseseră în fapt proiecţiile lui Alvin şi Khedron. N- 
ar fi avut însă sens. Proiecţiile se puteau materializa 
oriunde. Nici o persoană normală nu şi-ar fi „plimbat” 
proiecția cale de trei kilometri, ca să ajungă ia destinaţie 
după o jumătate de oră, atunci când putea ajunge acolo 
instantaneu. Nu, îi urmărise pe realii Alvin şi Khedron 
intrând în Mausoleu. 

Atunci, undeva trebuia să se găsească o intrare secretă. 
Aşteptându-i să reapară, avea să încerce s-o găsească. 

Întâmplător, nu observă apariţia lui Khedron, căci în 
momentul aceia examina o coloană din spatele statuii. Auzi 
paşi, se întoarse şi îl văzu singur. 


— Unde-i Alvin? Strigă fata. 

Bufonul nu-i răspunse imediat. Părea zăpăcit şi şovăielnic, 
iar Alystra fu nevoită să repete întrebarea înainte ca el s-o 
bage în seamă. Nu păru câtuşi de puţin surprins s-o 
întâlnească acolo. 

— Nu ştiu unde este, răspunse în cele din urmă. Pot să-ţi 
spun doar că e în drum spre Lys. Acum ştii la fel de mult ca 
mine. 

Nu era înţelept să iei în serios vorbele Bufonului, dar 
Alystrei nu-i trebuiau alte dovezi să înţeleagă că el nu juca 
un rol în clipele acelea. Îi spusese adevărul. Chiar dacă nu-l 
pricepea. 

Zece. 

Când uşa se închise în spatele lui, Alvin se lăsă să cadă în 
fotoliul cel mai apropiat. Brusc avusese senzaţia că puterea 
îi părăsise picioarele. Îl încerca, aşa cum nu mai cunoscuse 
niciodată, teama necunoscutului ce-i caracteriza pe 
concitadinii săi. Îşi simţea fiecare membru tremurând, iar 
ochii i se împăienjeniseră. Dacă ar fi putut evada din 
vehiculul în acceleraţie, ar fi făcut-o fără ezitare, chiar cu 
preţul trădării propriilor vise. 

Nu-l copleşea doar teama în sine, ci şi un sentiment de 
absolută singurătate. Tot ceea ce cunoştea şi iubea se afla 
în Diaspar. Chiar daca nu întâlnea nici un pericol, exista 
posibilitatea să nu-şi mai revadă niciodată semenii. Ştia ca 
nimeni altul în ultimele epoci ce înseamnă să-ţi părăseşti 
pentru totdeauna căminul. În clipa aceea de deznădejde, i 
se părea lipsit de importanţă dacă drumul pe care-l urma 
ducea spre moarte sau spre viaţă. Ceea ce importa cu 
adevărat era continua îndepărtare de casă. 

Treptat, indispoziţia îi trecu, iar umbrele întunecate i se 
risipiră din minte. Începu să privească în jur, căutând să 
vadă ce putea învăţa din acel incredibil de vechi vehicul în 
care călătorea. Alvin nu considera deosebit de straniu sau 
miraculos faptul că sistemul subteran de transport 
funcţiona perfect după atâţia ani. Memoria monitoarelor 


nu-l păstra, dar cu siguranţă, altundeva existau circuite 
similare care să-l ferească de transformări şi distrugere. 

Observă un panou de afişaj acoperind parţial peretele din 
faţă. Purta un anunţ laconic, dar liniştitor: 

LYS 

35 MINUTE. 

În timp ce privea, numărul se schimbă în „34”. Cel puţin 
reprezenta o informaţie utilă, deşi necunoscând viteza de 
deplasare, nu putea calcula distanţa parcursă. Pereţii 
tunelului erau o permanenta pâclă cenuşie, iar singura 
senzaţie de mişcare o constituia o trepidaţie foarte slabă, 
pe care n-ar fi remarcat-o niciodată dacă n-ar fi fost 
avertizat. 

Diaspar trebuia să se găsească la mulţi kilometri 
depărtare. Deasupra se întindea deşertul cu dunele sale 
mişcătoare. Poate chiar în clipa aceea gonea pe sub colinele 
neregulate, privite atât de des din Turnul lui Loranne. 

Imaginaţia lui se îndreptă către Lys, parcă nerăbdătoare 
să ajungă acolo înaintea trupului. Ce fel de oraş era? Oricât 
de mult s-ar fi străduit, nu-şi închipuia decât o altă versiune, 
la scară redusă, a Diasparului. Se întrebă dacă Lys mai 
exista, apoi se linişti, spunându-şi că în caz contrar 
vehiculul nu s-ar fi clintit din locul lui. 

Deodată, simţi o schimbare în vibrația de sub tălpi. 
Aparatul încetinea - era absolut sigur. Timpul se scursese 
mai iute decât crezuse. Oarecum surprins, privi afişajul. 

LYS 

23 MINUTE. 

Nedumerit şi puţin neliniştit, îşi lipi faţa de carcasa 
transparentă. Viteza încă transforma pereţii tunelului într-o 
ceaţă lipsită de detalii, însă uneori putea întrezări nişte 
semne ce dispăreau aproape imediat. lar la fiecare apariţie 
întârziau tot mai mult în câmpul său vizual. 

Apoi, fără nici o tranziţie, pereţii tunelului dispărură. 
Trecea cu viteză foarte mare printr-un enorm spaţiu 
subteran, cu mult mai întins decât sala căilor mobile. 


Privind uluit afară, Alvin distinse pe sol o reţea complexă 
de şine de ghidaj, care se întretăiau de nenumărate ori, 
dispărând apoi într-un labirint de tuneluri. Din cupola 
arcuită a plafonului se revărsa o lumină albăstruie, şi 
conturate pe fundalul luminos se desluşeau siluetele unor 
maşinării gigantice. Lumina era într-atât de puternică încât 
rănea ochii, iar Alvin pricepu că zona nu era destinată 
oamenilor. Peste o clipă trecea pe lângă nenumărate 
rânduri de cilindri, aşteptând nemişcaţi pe şinele lor, cu 
mult mai mari decât cel în care călătorea Alvin. Tânărul 
presupuse că se utilizau la transportul materialelor. În jurul 
lor se găseau adunate stranii mecanisme poliarticulate, 
toate tăcute şi încremenite în nemişcare. 

Aproape la fel de repede, caverna dispăru înapoia lui. 
Prezenţa îl uluise. Pentru prima dată înţelegea cu adevărat 
uriaşa hartă întunecată de sub Diaspar; lumea conţinea mai 
multe minuni decât visase el vreodată. 

Privi din nou afişajul. Nu se modificase; traversarea 
ciudatei zone durase mai puţin de un minut. Accelera din 
nou. Deşi senzaţia mişcării era aproape inexistentă, pereţii 
tunelului fulgerau în ambele părţi cu o viteză pe care nici 
măcar n-o bănuia. 

I se păru că se scurge o veşnicie până ce vibrația aproape 
insesizabilă reapăru. Afişajul anunţă: 

LYS 

1 MINUI. 

Minutul acela a fost cel mai lung cunoscut de Alvin 
vreodată. Vehiculul înainta tot mai încet. Nu era vorba de o 
simplă reducere a vitezei; în sfârşit, se pregătea de oprire. 

Lin şi tăcut, cilindrul ieşi din tunel într-o sală copie fidelă a 
celei de sub Diaspar. O clipă, tânărul fu prea surescitat să-şi 
focalizeze privirea. Uşa se deschisese cu mult înainte ca el 
să înţeleagă că trebuia să coboare. Înainte de-a păşi afară, 
se uită la panoul de afişaj pentru o ultima oară. Mesajul se 
modificase, dar anunţul strălucea mult mai liniştitor: 

DIASPAR 


35 MINUTE. 

Căutând ieşirea, Alvin descoperi prima indicație că se afla 
în mijlocul unei civilizaţii diferite. În mod vădit, drumul spre 
suprafaţă îl constituia un tunel lung şi larg, situat în capătul 
sălii, iar prin lunci urca un şir de trepte. Scările constituiau 
o paritate în Diaspar. La schimbările de nivel, arhitecţii 
oraşului prevăzuseră rampe sau coridoare înclinate. 
Obiceiul se păstrase din vremurile când roboții se deplasau 
pe roţi, iar treptele reprezentau pentru ei o barieră de 
netrecut. 

Scara era foarte scurtă, terminându-se în faţa unor porţi 
ce se deschiseră automat la apropierea lui Alvin. Tânărul 
pătrunse într-o cameră micuță, asemănătoare 
paralelipipedului care-l coborâse prin puţul lui Yarlan Zey. 
Nu fu surprins când, după câteva minute, uşile se 
redeschiseră spre un coridor boltit, suind lin către o arcadă 
sub care se zărea cerul. Nu simţise nici o senzaţie de 
deplasare, totuşi Alvin pricepu că urcase mai multe sute de 
metri. Se grăbi în susul coridorului, spre uşa scăldată în 
soare, uitând teama în dorinţa de a vedea ce îl aşteaptă. 

leşi pe versantul unei coline şi pentru o secundă avu 
impresia că revenise în parcul central din Diaspar. Totuşi, 
dacă acesta era un parc, giganticele lui dimensiuni nu 
puteau fi cuprinse cu privirea. Nicăieri nu se zărea oraşul 
aşteptat. Păduri şi câmpii se întindeau cât vedea cu ochii. 

Ridică apoi privirea către orizont şi acolo, deasupra 
copacilor, întinzându-se într-un arc uriaş ce încingea lumea, 
se afla un zid de piatră care ar fi umilit şi pe uriaşii cei mai 
semeţi ai Diasparului. Se ridica atât de departe încât 
detaliile erau neclare, însă conturul lui îl nedumereau pe 
Alvin. Abia când se acomoda cu scara colosalului peisaj îşi 
dădu seama că pereţii cei îndepărtați nu fuseseră clădiţi de 
om. 

Timpul nu cucerise totul; Pământul avea încă munţi de 
care să fie mândru. 


Alvin rămase mult timp în gura tunelului, adaptându-se 
treptat cu lumea ciudată unde ajunsese. Era pe jumătate 
copleşit de şocul dimensiunilor şi al spaţiilor deschise; inelul 
de munţi înceţoşaţi putea cuprinde zece oraşe ca Diasparul. 
Nu zărise nici o urmă de viaţă omenească. Totuşi, drumul 
care cobora colina părea întreţinut; n-avea altceva de făcut 
decât să-l urmeze. 

La baza colinei, drumul dispărea printre arbori 
impunători, acoperind complet aproape soarele. Păşi în 
umbra lor şi fu întâmpinat de un amalgam de miresme şi de 
sunete. Cunoştea deja foşnetul vântului prin frunze, dar pe 
lângă acesta se auzeau nenumărate zgomote care nu-i 
sugerau nimic. Îl asaltau arome necunoscute, mirosuri 
pierdute până şi de memoria civilizaţiei sale. Căldura, 
profunzimea miresmelor şi a culorilor, prezenţa nevăzută a 
unui milion de creaturi îl izbiră cu o violenţă aproape fizică. 

Ajunse lângă lac fără să fi observat vreun indiciu al 
acestuia. Arborii din dreapta dispărură şi înainte apăru o 
uriaşă întindere albastră, presărată cu insulițe. Niciodată 
Alvin nu mai văzuse o pânză de apă atât de mare; prin 
comparaţie, cele mai întinse bazine din Diaspar nu erau 
decât băltoace. Se apropie încetişor de malul lacului şi luă 
puţin din lichidul călduţ în căuşul palmelor, lăsându-l să se 
scurgă printre degete. 

Peştele mare şi argintiu, apărut brusc dintre ierburile 
subacvatice, fu prima creatură non-umană văzută vreodată 
de Alvin. Ar fi trebuit să-i apară pe de-a întregul nou, totuşi 
forma peştelui obseda mintea tânărului prin familiaritate. 
Aşa cum se oprise, suspendat în adâncul verzui, tremurând 
imperceptibil din aripioare, părea însuşi întruchiparea 
forţei şi vitezei. Aici, transpuse într-un corp viu, se regăseau 
liniile pline de graţie ale măreţelor nave ce stăpâniseră 
cândva cerurile Pământului. Evoluţia şi ştiinţa 
descoperiseră aceleaşi răspunsuri, dar creaţiile Naturii 
duraseră mai mult. 


În cele din urmă, Alvin se desprinse de sub vraja locului şi 
îşi continuă drumul şerpuit. Pădurea se închise iarăşi în jur, 
însă nu pentru mult timp. Poteca se sfârşi într-un luminiş lat 
de aproape un kilometru şi de două ori mai lung. lar Alvin 
înţelese de ce nu văzuse până atunci picior de om. 

Poiana era presărată de clădiri cu un etaj, colorate în 
nuanţe pastelate, odihnitoare pentru ochi chiar în lumina 
orbitoare a soarelui. Majoritatea erau destul de simple, 
totuşi câteva fuseseră construite cu un stil arhitectural 
rafinat, cu nişte coloane canelate şi ornamente graţioase în 
unghiuri drepte. Toate acele clădiri, probabil foarte vechi, 
foloseau arcul ogival a cărui origine se pierdea în zorii 
istorici. 

Mergând fără grabă spre aşezare, Alvin se strădui să 
priceapă ceea ce vedea. Nimic nu era familiar. Până şi aerul 
era altfel, pulsând de viaţă necunoscută. lar oamenii blonzi 
ce umblau cu graţie printre clădiri nu aparţineau în nici un 
caz rasei celor din Diaspar. 

Nu-l băgau în seamă pe Alvin, iar lipsa lor de reacţie era 
ciudată deoarece straiele sale difereau total. În Diaspar 
temperatura era permanent constantă, făcând ca hainele 
celor de acolo să fie pur ornamentale şi adesea extrem de 
elaborate. Aici însă veşmintele păreau mai degrabă 
funcţionale, croite pentru uz, nu pentru podoabă, fiind 
frecvent compuse dintr-o togă simplă, drapată în jurul 
corpului. 

Locuitorii Lysului reacționară la prezenţa lui Alvin abia 
când acesta avansase destul de mult în aşezare, dar 
maniera în care o făcură fu oarecum surprinzătoare. Dintr- 
o clădire se ivi un grup de cinci persoane, pornind hotărâți 
spre el, cu aerul că îi aşteptaseră sosirea. Tânărul simţi o 
bruscă şi ameţitoare tulburare, iar sângele îi bubui în 
tâmple. Se gândi la întâlnirile decisive dintre oameni şi alte 
civilizaţii, petrecute pe lumi îndepărtate. Cei din faţa sa 
aparţineau propriei sale specii. Dar cum evoluaseră ei în 
eonii ce-i separaseră de Diaspar? 


Delegaţia se opri la doi metri de Alvin. Conducătorul ei 
zâmbi, întinzând mâna în străvechiul gest de salut. 

— Am considerat că este mai bine să ne întâlnim aici. 
Aşezarea noastră e foarte diferită de Diaspar, iar drumul de 
la capătul liniei oferă vizitatorilor şansa. Aclimatizării. 

Alvin acceptă mâna întinsă, însă o clipă fu prea surprins ca 
să răspundă. Bănuia de ce îl ignoraseră cu toţii până acolo. 

— Ştiaţi că vin? Întrebă în cele din urmă. 

— Bineînţeles. Ştim întotdeauna când se mişcă un 
transportor. Spune-mi, cum ai descoperit drumul? A trecut 
atâta vreme de la ultima vizită, încât ne temeam că secretul 
a fost pierdut pentru vecie. 

Vorbitorul fu întrerupt de unul din însoțitori: 

— Să ne stăpânim curiozitatea, Gerane. Seranis ne 
aşteaptă. 

Numele „Seranis” fusese precedat de un cuvânt 
necunoscut lui Alvin, care presupuse că reprezenta un soi 
de titlu. Nu întâmpină nici o greutate în înţelegerea 
limbajului, dar nici nu considera faptul ca fiind uimitor. 
Diaspar şi Lys aveau aceeaşi moştenire lingvistică, iar 
străvechea invenţie a înregistrării sunetului îngheţase de 
mult timp graiul într-un tipar rezistent. 

Gerane înălţă din umeri, cu o resemnare ironică. 

— Perfect, zâmbi el. Seranis are puţine privilegii - nu 
vreau să i-l răpesc pe acesta. 

Pătrunzând mai adânc în aşezare, Alvin îi studie pe cei din 
jur. Păreau blânzi şi inteligenţi, însă acestea erau însuşiri pe 
care le cunoştea şi i se păreau normale. El căuta diferenţele 
faţă de cei din Diaspar. Diferențe existau, însă greu de 
definit. Oamenii erau ceva mai înalţi decât Alvin, iar la doi 
dintre ei văzu cu claritate semnele vizibile ale vârstei fizice. 
Aveau pielea arămie, cu tonuri foarte întunecate şi toate 
gesturile păreau că degajă vigoare şi însufleţire, deşi în 
acelaşi timp, erau puţin confuze. Alvin surâse amintindu-şi 
prorocirea lui Khedron, aceea că Lysul avea să se 
dovedească absolut identic cu Diaspar. 


Localnicii îl priveau acum cu o curiozitate făţişă, în vreme 
ce îşi urma călăuzele; nu se mai prefăceau că asistă la un 
eveniment obişnuit. Deodată, dinspre arborii din dreapta 
răsunară ţipete ascuţite, pătrunzătoare, iar din pădure 
apăru în goană un grup de fiinţe mici, agitate, care se 
îngrămădiră în jurul tânărului. Acesta se opri complet uluit, 
nevenindu-i să-şi creadă ochilor. Întâlnise ceva ce propria 
lui lume pierduse cu atâta timp în urmă, încât astăzi 
aparţinea mitologiei. Aşa începuse odată viaţa. 
Zgomotoasele şi fascinantele creaturi erau copii umani. 

Alvin îi privi cu o neîncredere dublată de o altă senzaţie 
tulburătoare, dar pe care n-o putea încă identifica. Nimic 
altceva nu i-ar fi readus în minte, cu atâta forţă, depărtarea 
faţă de lumea cunoscută lui. Diaspar plătise, şi încă din plin, 
preţul nemuririi. 

Se opriră înaintea celei mai mari clădiri! Se ridica în 
mijlocul luminişului, iar pe turnuleţul ei rotund, o flamură 
verde flutura în bătaia vântului. 

Când Alvin intră în clădire, toţi, cu excepţia lui Gerane, 
rămaseră pe loc. Înăuntru era linişte şi răcoare. Razele 
soarelui, intrând prin pereţii transparenţi luminau cu o 
strălucire blândă. Podeaua era elastică şi lucioasă, 
acoperită cu mozaicuri fine. Pe pereţi, un artist de talent şi 
forţă zugrăvise peisaje din pădure. Alternând cu tablourile 
lui se numărau imagini, ce lui Alvin nu-i evocau nimic, deşi 
erau atractive şi plăcute ochiului. Uşor adâncit într-un 
perele, un ecran dreptunghiular era acoperit cu o mulţime 
de culori mişcătoare - probabil un receptor visofonic, deşi 
de mici dimensiuni. 

Alături de Gerane urcă o scurtă scară circulară, care-i 
purtă pe terasa clădirii. Din locul acela se vedea întreaga 
aşezare, alcătuită din aproximativ o sută de clădiri. In 
depărtare, arborii se răreau, delimitând nişte izlazuri 
întinse, unde păşteau mai multe specii de animale. Tânărul 
nu-şi imagina ce anume puteau fi; majoritatea erau 


patrupede, însă unele păreau să aibă şase, sau chiar opt 
picioare. 

Seranis îi aştepta în umbra turnului. Greu de spus ce 
vârstă avea; părul ei lung, auriu, era presărat cu fire sure. 
Alvin bănuia că el constituia o indicație asupra anilor ei. 
Existenţa copiilor, cu toate consecinţele implicate, îi sporise 
confuzia. Acolo unde exista naştere, cu siguranţă trebuia să 
fie şi moarte. Durata vieţii în Lys putea fi cu totul alta ca în 
Diaspar. N-avea cum să aprecieze dacă Seranis avea 
cincizeci, cinci sute sau cinci mii de ani dar, privind în ochii 
ci, simţea acea înţelepciune şi experienţă profundă, 
încercate uneori în prezenţa lui Jeserac. 

Femeia îi indică un scaun micuţ. Deşi cu ochii surâdea 
binevoitoare, nu rosti nimic până ce Alvin nu se instală 
confortabil. Sau cât de confortabil putea fi sub privirea ei 
intensă. Femeia suspină şi i se adresă cu un glas şoptit: 

— O asemenea ocazie nu apare prea des, aşa încât te-aş 
ruga să mă scuzi dacă nu cunosc ceremonialul potrivit. Un 
oaspete însă, chiar neaşteptat, beneficiază de anumite 
drepturi, înainte de a începe, trebuie să te avertizez de un 
lucru, îţi putem citi gândurile. 

Zâmbi la reacţia necontrolată a tânărului şi continuă: 

— Nu trebuie să-ţi faci griji. Nici un alt drept nu e mai 
sfânt decât cel al secretului gândurilor. Nu voi pătrunde în 
mintea ta decât dacă îţi vei da acordul. N-ar fi fost cinstit 
să-ţi ascund acest fapt. Vei înţelege de ce noi considerăm 
vorbirea oarecum lentă şi greoaie. Nu o utilizăm des. 

Revelația, deşi uşor alarmantă, nu-l surprinse pe Alvin. 
Cândva, atât oamenii cât şi maşinile deţinuseră această 
aptitudine. Maşinile, care nu se schimbaseră, erau capabile 
să citească şi acum gândurile stăpânilor. Dar în Diaspar 
oamenii pierduseră darul pe care, odată, îl împărţiseră 
împreună cu servitorii lor. 

— Nu ştiu ce anume te-a adus din lumea ta în a noastră, 
urmă Seranis, însă dacă ai pornit în căutarea vieţii, drumul 


tău a luat sfârşit. În afară de Diaspar, dincolo de munţi nu 
se întinde decât deşertul. 

În mod ciudat, Alvin nu se îndoi de cuvintele femeii, chiar 
dacă până în clipa aceea obişnuise să pună sub semnul 
întrebării părerile unanim acceptate. Singura lui reacţie fu 
una de tristeţe, pentru că se confirma tot ceea ce i se 
spusese. 

— Povesteşte-mi despre Lys, o rugă. De ce v-aţi despărţit 
de Diaspar? Cu toate că mi se pare că ştiţi multe despre noi. 

Seranis surâse înaintea nerăbdării lui. 

— 'Toate la timpul lor. Mai întâi aş vrea să cunosc câte ceva 
despre line. Spune-mi cum ai descoperit drumul către noi şi 
de ce ai venit. 

Şovăielnic la început, apoi, treptat, cu mai multă 
siguranţă, Alvin istorisi totul. Până atunci nu mai vorbise 
atât de liber. Aici, în sfârşit, exista cineva care să nu râdă de 
visele sale, pentru că ştia că acele vise erau adevărate. O 
dată sau de două ori, Seranis îl întrerupse cu întrebări 
scurte, atunci când el menţiona un aspect al Diasparului 
necunoscut ei. Lui Alvin îi venea greu să înţeleagă că lucruri 
făcând parte din existenta cotidiană puteau fi de neînțeles 
cuiva care nu trăise niciodată în oraş şi nu cunoştea nimic 
despre cultura şi organizarea lui complexă. Seranis asculta 
cu o astfel de atenţie încât o crezu fascinată de povestea lui; 
abia mai târziu avea să realizeze ca vorbele sale erau 
ascultate şi de alte creiere, în comunicare cu cel al femeii. 

Când termina, se făcu tăcere. Apoi Seranis îl privi şi 
întreba: 

— De ce ai venit în Lys? 

Alvin o măsură surprins. 

— Ţi-am explicat. Voiam sa explorez lumea. Toţi îmi 
spuseseră că dincolo de oraş nu se află decât pustiul, dar 
trebuia să verific cu ochii mei. 

— A fost singurul motiv? 

Alvin ezită. În cele din urmă, nu răspunse exploratorul 
încăpăţâna), ci copilul pierdut, născut într-o lume străină. 


— Nu, murmura el, n-a fost singurul motiv, deşi n-am 
realizat-o până astăzi. Eram singur. 

— Singur? În Diaspar? Pe buzele lui Seranis apăruse un 
zâmbet, dar în ochii ei se citea înţelegere şi tânărul ştiu că 
acesta era răspunsul aşteptat de ea. 

Acum, după ce-şi povestise viaţa, o aşteptă să-şi respecte 
făgăduiala. Seranis se ridică, începând să se plimbe pe 
terasă. 

— Cunosc întrebările pe care vrei să le pui, rosti ea. La 
unele îţi pot răspunde, însă ar fi obositor să o fac în cuvinte. 
Deschide-ţi mintea către mine şi-ţi voi spune ceea ce doreşti 
să ştii. Ai încredere; fără permisiunea ta nu voi citi nimic. 

— Ce vrei să fac? Întrebă precaut Alvin. 

— Să fii de acord să-mi accepţi ajutorul. Să mă priveşti în 
ochi. Şi să uiţi totul. 

Alvin n-a ştiut niciodată cu exactitate ce s-a întâmplat. 
Peste simţurile sale se lăsase un voal opac şi, cu toate că nu- 
şi amintea cum le dobândise, când căută în minte 
cunoştinţele se găseau acolo. 

Vedea trecutul; nu limpede, ci aşa cum vede cineva o 
câmpie înceţoşată, de pe un munte înalt. Înţelese că omul 
nu fusese dintotdeauna un locuitor al oraşelor, iar atunci 
când maşinile îl eliberaseră de trudei, între cele două 
civilizaţii se instaurase o rivalitate permanentă. În Epoca 
Zorilor existaseră mii de oraşe, însă o mare parte a omenirii 
preferase să trăiască în comunităţi relativ mici. Transportul 
universal şi mijloacele de comunicaţie instantanee ofereau 
contacte cu restul lumii, iar nevoia convieţuirii laolaltă cu 
milioane de oameni nu era stringentă. 

În zilele de început, Lys fusese asemenea altor sute de 
aşezări. Dar treptat, de-a lungul timpului, dezvoltase o 
cultură independentă, una dintre cele mai evoluate în 
istoria umanităţii. O cultură bazată îndeosebi pe utilizarea 
directă a puterii mentale, ceea ce o deosebea de restul 
societăţilor omeneşti, bazate tot mai mult pe maşini. 


De-a lungul eonilor, avansând pe căile lor diferite, 
prăpastia dintre Lys şi restul lumii s-a adâncit. Peste ea se 
aruncau punți numai în momentele de criză: când Luna 
intrase în procesul periculos de apropiere de Pământ, 
distrugerea ei constituise opera savanților din Lys. Tot ei 
asiguraseră şi apărarea Terrei împotriva Invadatorilor, 
opriţi în cele din urmă în lupta de la Shalmirane. 

Bătălia aceea epuizase omenirea. Unul câte unul, oraşele 
muriseră şi deşertul le acoperise. Pe măsură ce populaţia 
scădea, oamenii începură migraţia care avea să facă din 
Diaspar ultimul şi cel mai mare dintre toate aşezările 
umane. 

Majoritatea acestor schimbări nu afectaseră Lysul, deşi el 
purtase propriul său război - împotriva pustiului. Bariera 
naturală a munţilor nu era suficientă, şi multe veacuri au 
trecut înainte ca oaza cea mare să scape de spectrul 
nisipului. 

Imaginile deveneau neclare aici, poate în mod intenţionat. 
Alvin nu distingea ce anume se întreprinsese ca Lys să 
capete virtuala veşnicie proprie Diasparului. 

Vocea lui Seranis părea să ajungă la el de la mare 
depărtare. Nu era numai vocea ei, ci o simfonic de cuvinte, 
cântată parcă la unison de multe alte glasuri. 

— Asta e, foarte pe scurt, istoria noastră. Vezi deci ca şi în 
Epoca Zorilor am avut puţine legături cu alte oraşe, chiar 
dacă locuitorii lor ne vizitau adesea. Nu i-am împiedicat 
niciodată, deoarece mulţi dintre cetăţenii noştri de seamă 
au venit de afară. Însă, când oraşele au început să moară, 
n-am dorit să fim târâţi în prăbuşirea lor. După 
întreruperea transportului aerian, în Lys nu s-a mai putut 
ajunge decât într-un singur mod, prin sistemul transportor 
din Diaspar. Capătul dinspre voi a fost închis odată cu 
amenajarea parcului. Şi ne-aţi uitat, deşi noi nu v-am uitat 
pe voi niciodată. 

Diaspar ne-a surprins. Ne aşteptasem să aibă soarta 
celorlalte oraşe, însă ela reuşit să formeze o cultură stabilă, 


cu şanse de a dura tot atât cât şi Pământul. Nu este o 
cultură pe care noi o admirăm, totuşi ne bucură că cei ce 
doreau să scape au izbutit. Drumul parcurs de tine astăzi a 
fost parcurs de mai mulţi decât ai crede, şi aproape toţi au 
fost oameni deosebiți, ce au adus cu ei ceva de valoare când 
au intrat în Lys. 

Glasul se stinse. Paralizia simţurilor lui Alvin se destrămă, 
iar tânărul îşi reveni. Văzu cu surprindere că soarele 
coborâse mult sub vârfurile copacilor şi că cerul estic purta 
deja amprenta nopţii. Undeva, un clopot vibra cu un dangăt 
răsunător, pulsând lent în liniştea amurgului şi încărcând 
văzduhul cu mister. Alvin se pomeni înfiorându-se uşor, nu 
de prima atingere a răcorii nopţii, ci datorită lucrurilor 
aflate. Se făcuse foarte târziu, iar el se găsea departe de 
casă. Brusc, simţi nevoia să-şi revadă prietenii, să fie iarăşi 
printre imaginile şi scenele familiare ale Diasparului. 

— Trebuie să plec, rosti el. Khedron. Părinţii mei. Mă 
aşteaptă. Nu era chiar adevărul. Cu siguranţă, Khedron se 
întreba ce anume i se întâmplase, dar altcineva, din câte 
ştia Alvin, nu era la curent cu plecarea sa. Nu-şi explica 
motivul pentru care minţise şi imediat îi fu ruşine. 

Seranis îl privi gânditoare. 

— Mă tem că nu-i atât de simplu, spuse ea. 

— Ce vrei să zici? Transportorul nu mă va duce înapoi? 
Refuza să dea crezare ideii că putea fi reţinut în Lys 
împotriva voinţei sale, deşi gândul îi fulgerase prin minte. 

Pentru prima dată, Seranis păru oarecum stânjenită. 

— Noi am discutat cazul tău, reluă ea fără să explice cine 
erau acei „noi”, sau ce anume discutaseră. Dacă te vei 
întoarce în Diaspar, oraşul va afla de existenţa noastră. 
Chiar dacă ne-ai promite să nu destăinui nimic, vei vedea că 
în timp e imposibil să păstrezi secretul. 

— Dar de ce doriţi ca el să fie păstrat? Replică tânărul. Eu 
cred că ar fi bine pentru ambele oraşe dacă locuitorii lor s- 
ar întâlni din nou. 


— Noi suntem de altă părere. Dacă s-ar deschide porţile, 
ţinutul nostru ar fi copleşit de curioşi şi de căutătorii de 
senzaţii inedite. În schimb, rămânând ascuns, doar cei mai 
buni dintre voi vor ajunge până aici. 

Răspunsul degaja atâta superioritate, bazânduse în acelaşi 
timp pe nişte presupuneri complet eronate, încât Alvin simţi 
cum nemulţumirea îl cuprinde. 

— Nu aveţi dreptate. Nu cred că veţi găsi în întreg 
Diasparul o altă persoană capabilă să părăsească oraşul, 
chiar dacă ar dori - sau chiar dacă ar şti că poate ajunge 
undeva. Dacă îmi permiteţi să mă întorc, faptul nu va avea 
nici o consecinţă pentru Lys. 

— Hotărârea nu-mi aparţine şi subestimezi puterile minţii, 
dacă crezi că barierele ce menţin oamenii în interiorul 
oraşului tău nu pot fi niciodată depăşite. Totuşi, nu dorim să 
te reținem aici împotriva voinţei tale. Dacă doreşti să te 
întorci însă în Diaspar, trebuie să îţi ştergem din minte 
amintirile legate de Lys. 

Şovâăi o clipă: 

— Aşa ceva nu s-a mai întâmplat niciodată; toţi 
predecesorii tăi au venit ca să rămână. 

Alvin se vedea pus în faţa unei alegeri pe care refuza s-o 
accepte. Dorea să exploreze Lysul, să-i descopere secretele, 
felul prin care se deosebea de propria lui lume, dar în 
acelaşi timp era hotărât să revină în Diaspar, să le 
dovedească prietenilor că nu fusese un simplu visător. Nu 
înţelegea motivele care alimentau dorinţa de secret, dar şi 
dacă le-ar fi înţeles, comportarea lui n-ar fi fost altul. 

Realiză că trebuia să câştige timp, ori să o convingă pe 
Seranis că-i cerea un lucru imposibil. 

— Khedron ştie unde sunt. Memoria lui n-o veţi şterge. 

Seranis zâmbi. Era un zâmbet plăcut şi în orice alte 
circumstanţe ar fi fost luat drept prietenos. Însă în spatele 
lui tânărul întrezări, întâia oară, prezenţa unei puteri 
copleşitoare, implacabile. 


— Ne subestimezi, Alvin, răspunse ea. Este foarte uşor. Pot 
ajunge în Diaspar mai repede decât mi-ar lua traversarea 
Lysului. Înaintea ta, au mai venit şi alţii aici, iar unii le 
spuseseră cunoştinţelor unde anume pleacă. Totuşi, acei 
prieteni i-au uitat, iar ei au dispărut din istoria Diasparului. 

Alvin neglijase acest fapt, iar acum i se părea evident. Se 
întrebă de câte ori, în milioanele de ani scurse de la 
separarea celor două culturi, locuitorii Lysului pătrunseseră 
în Diaspar pentru a-şi păstra taina, păzită cu atâta 
străşnicie. Şi îşi mai puse întrebarea cât de extinse erau 
puterile mentale pe care le posedau şi pe care nu ezitau să 
le utilizeze aceşti oameni ciudaţi. 

Era oare prudent să-şi facă planuri? Seranis îi promisese 
că nu-i va citi gândurile fără acordul său, dar Alvin nu ştia 
dacă nu existau situaţii în care promisiunea putea fi 
încălcată. 

— Desigur, vorbi în cele din urmă, nu vă aşteptaţi să mă 
hotărăsc imediat. Nu e posibil să vizitez Lysul înainte de a 
lua o decizie? 

— Fireşte, încuviinţă Seranis. Poţi rămâne la noi cât 
doreşti, iar apoi, dacă te răzgândeşti, să te întorci în 
Diaspar. Ar fi însă mult mai uşor dacă te-ai hotărî în 
următoarele câteva zile. Nu vrem ca prietenii tăi să se 
îngrijoreze, şi cu cât lipseşti mai mult, cu atât ne va fi mai 
greu să facem modificările necesare. 

Alvin era de acord; ar fi vrut să ştie însă în ce constau 
acele „modificări”. Probabil că cineva din Lys avea să-l 
contacteze pe Khedron - fără ca Bufonul să-şi dea seama - 
şi să acţioneze asupra minţii lui. Dispariţia lui Alvin nu 
putea fi tăinuită, însă putea fi ştearsă informaţia 
descoperită de către el şi Khedron. Iar cu trecerea timpului, 
numele lui Alvin urma să se alăture celorlalţi Unici ce 
dispăruseră misterios şi fuseseră uitaţi apoi. 

Existau multe ciudăţenii aici, iar tânărul nu rezolvase 
niciuna din ele. Strania relaţie unilaterală dintre Lys şi 
Diaspar avea oare un ţel, sau reprezenta pur şi simplu un 


accident al istoriei? Cine şi ce erau Unicii? lar dacă 
locuitorii Lysului erau în stare să pătrundă în Diaspar, de ce 
nu anulaseră circuitele de memorie conţinând indicaţia 
referitoare la existenţa acestora? Probabil că aceasta era 
singura întrebare la care Alvin era capabil să ofere un 
răspuns plauzibil. Computerul Central era un adversar mult 
prea puternic, pe care cele mai avansate tehnici mentale 
nu-l afectau. 

Se forţă să uite aceste probleme; într-o bună zi, când va şti 
mai mult, va afla poate răspunsurile. Acum era zadarnic să 
speculeze, să clădească piramide de ipoteze pe un 
fundament de ignoranță. 

— Perfect, spuse nu prea încântat, căci neaşteptata 
barieră continua să-l neliniştească. Vă voi comunica decizia 
mea cât de repede, însă până atunci arătaţi-mi aşezarea 
voastră. 

Surâsul lui Seranis nu mai ascunse de astă dată nici o 
ameninţare. 

— Suntem mândri de Lys şi va fi o plăcere pentru noi să-ţi 
arătăm cum trăiesc oamenii fără ajutorul oraşelor. Între 
timp nu trebuie să-ţi faci griji - amicii nu ţi se vor nelinişti 
din cauza absenței. Ne vom ocupa de asta, măcar pentru 
propria noastră protecţie. 

Urma să fie pentru prima dată când Seranis făcea o 
promisiune pe care nu o putea respecta. 

Unsprezece. 

Oricât încercase Alystra, nu putuse să obţină alte 
informaţii de la Khedron. Bufonul îşi revenise repede din 
şocul iniţial şi din spaima care-l deteminase să fugă la 
suprafaţă, atunci când rămăsese singur în subterana 
Mausoleului. Totodată se simţea ruşinat de laşitatea lui, şi 
se întreba dacă va avea vreodată curajul să revină în sala 
căilor mobile, în mijlocul reţelei de tuneluri radiind spre 
lume. Deşi considera că Alvin acţionase pripit, dacă nu chiar 
imprudent, nu credea cu adevărat că pe tânăr îl ameninţa 
vreo primejdie. Avea să se întoarcă când va crede de 


cuviinţă. Khedron era absolut convins, sau. Aproape 
convins; avea şi anumite reţineri ce-l făceau să simtă nevoia 
de a fi prudent. Hotărâse că, deocamdată, cel mai inteligent 
lucru era să spună puţin şi să lase impresia că totul 
reprezentase în fapt una din glumele sale. 

Din nefericire, în clipa întâlnirii cu Alystra, nu izbutise să-şi 
ascundă emoția Fata zărise spaima întipărită limpede în 
ochii lui şi o interpretase imediat ca pe consecinţa unui 
pericol în care se găsea Alvin. Asigurările lui Khedron 
fuseseră inutile, iar ea se înfuriase tot mai tare în vreme ce 
se îndreptau spre ieşirea parcului. La început dorise să 
rămână în Mausoleu şi să-l aştepte pe, Alvin să se întoarcă, 
fie şi în acelaşi mod misterios în care dispăruse. Khedron 
reuşise s-o convingă că ar fi însemnat o pierdere de timp. 
Răsuflase uşurat când fata îl urmase în oraş. Exista o şansă 
ca Alvin să revină aproape imediat, iar Bufonul nu dorea ca 
şi alţii să cunoască secretul lui Yarlan Zey. 

Pe drum, Khedron realizase că tactica lui eşuase, şi că 
scăpase complet situaţia din mână. Era prima dată când i se 
întâmpla aşa ceva: să nu se simtă capabil să rezolve o 
problemă, care în plus părea destul de gravă. Treptat, 
teama imediată şi iraţională fu înlocuită cu o alarmă 
profundă, de-acum ferm înrădăcinată. Până în acel moment, 
Khedron nu se gândise prea mult la consecinţele acţiunilor 
sale. Propriile interese şi o empatie superficială, dar reală 
faţă de Alvin, reprezentaseră motive suficiente pentru ce 
întreprinsese. Cu toate că îi oferise lui Alvin ajutor şi 
încurajări, nu crezuse nici o clipă că ceea ce se petrecuse s- 
ar fi putut întâmpla cu adevărat. 

În ciuda uriaşei diferenţe de vârstă şi de experienţă dintre 
ei, voinţa lui Alvin fusese întotdeauna mai puternică. Era 
prea târziu ca să mai îndrepte situaţia; Khedron simţea că 
evenimentele îl purtau spre un deznodământ complet în 
afara controlului său. 

În această lumină, nu era drept ca Alystra să-l considere 
geniul rău al lui Alvin şi să-l acuze de cele întâmplate. Fata 


nu era răzbunătoare, dar era neliniştită şi parţial, neliniştea 
ei se revărsa asupra Bufonului. lar dacă vreo acţiune de aei 
i-ar fi pricinuit necazuri lui Khedron, Alystra n-ar fi încercat 
în prezent nici cel mai mic regret. 

Când ajunseră la uriaşa cale circulară din jurul parcului, 
se despărţiră într-o tăcere împietrită. Privind-o pe Alystra 
dispărând în depărtare, Khedron se întrebă obosit ce 
planuri îi treceau fetei prin minte. 

Deocamdată putea fi sigur de un singur lucru. Următoarea 
perioadă de timp n-avea să se plângă de plictis. 

Alystra acţionă iute şi inteligent. Nu-şi pierdu vremea să ia 
legătura cu Eriston şi Etania; părinţilor lui Alvin le lipsea 
adevărata personalitate; pentru ei simţea o oarecare 
afecţiune, dar nu respect. Ei ar fi argumentat mult şi inutil, 
ca în cele din urmă să facă ce făcea Alystra acum. 

Jeserac o ascultă fără să-şi exteriorizeze în vreun fel 
simţămintele. Îşi ascunse bine îngrijorarea - atât de bine, 
încât fata fu chiar dezamăgită. Ei uneia i se părea că 
niciodată nu se mai petrecuse ceva atât de extraordinar şi 
de important, dar calmul lui Jeserac îi retezase elanul. După 
ce termină, bărbatul o chestionă pe îndelete şi-i sugeră, în 
mod indirect, că putea comite o greşeală. Ce motiv o 
determina să creadă că Alvin părăsise cu adevărat oraşul? 
Poate că totul fusese o glumă pe seama ei. Implicarea lui 
Khedron conferea probabilitate ipotezei. Poate că exact în 
clipa aceea, ascuns undeva în Diaspar, Alvin râdea pe 
înfundate. 

Singurul lucru pozitiv obţinut de la Jeserac fusese 
promisiunea că el se va interesa, căutând-o apoi în ziua 
următoare. Jeserac o sfătui ca între timp să nu-şi facă griji 
şi că ar fi fost bine dacă n-ar mai fi povestit nimănui nimic. 
Nu era necesar să provoace o problemă generală în 
legătură cu un incident ce avea, probabil, să se clarifice în 
câteva ore. 

Alystra îl părăsi pe tutore cu un uşor sentiment de 
frustrare. Ar fi fost însă mult mai mulţumită dacă ar fi ştiut 


ce întreprinsese acesta imediat după plecarea ei. 

Jeserac avea prieteni în Consiliu. În lunga lui viaţă, el 
însuşi se numărase printre membrii Consiliului şi, dacă 
ghinionul nu-l ocolea, putea să fie iarăşi. Îi căută pe trei 
dintre prietenii săi mai influenţi şi, cu prudenţă, le stârni 
interesul istorisind ceea ce aflase. În calitate de tutore al lui 
Alvin, era perfect conştient de poziţia sa foarte delicată şi 
dorea să se pună la adăpost. Deocamdată, cu cât erau mai 
puţini cei ce ştiau de întâmplare, cu atât mai bine. 

De îndată se căzu de acord ca în primul rând să fie 
contactat Khedron, căruia să i se ceară explicaţii. 
Excelentul lor plan avea un singur neajuns. Khedron îl 
anticipase şi acum era de negăsit. 

Dacă exista vreo ambiguitate referitoare la poziţia lui 
Alvin, gazdele sale se dovedeau extrem de atente să nu i-o 
amintească. Era liber să meargă oriunde dorea în Airlee, 
micuța aşezare condusă de Seranis - deşi termenul de 
„conducere” nu era cel mai nimerit pentru a descrie rolul ci 
în comunitate. Alvin avea uneori impresia că femeia aceea 
era un soi de dictator înţelept, însă alteori i se părea că îi 
lipsea orice putere. Deocamdată, tânărul nu izbutise câtuşi 
de puţin să priceapă sistemul social al Lysului, fie datorită 
simplităţii, fie din contra, datorită unei complexităţi ale 
cărei ramificații îi scăpau cu desăvârşire, tot ceea ce 
descoperise se rezuma la faptul că Lys se compunea din 
numeroase aşezări, între care Airlee constituia un exemplu 
tipic. Şi totuşi, dintr-un alt punct de vedere, nu existau 
exemple tipice; Alvin fusese asigurat că fiecare aşezare se 
străduia să se deosebească cât mai mult de vecinele ei. 
Totul era extrem de confuz. 

Deşi adăpostea mai puţin de o mie de oameni, Airlee era 
un loc al surprizelor. Aproape că nu exista aspect al vieţii 
care să nu difere de cel corespunzător din Diaspar. 
Diferenţele mergeau până la chestiuni fundamentale, 
precum comunicarea. În Lys numai copiii foloseau vocea, 
adulţii vorbeau foarte rar şi, după o vreme, Alvin înţelese că 


o făceau numai din politeţe faţă de el. Era o experienţă 
stranie şi iritantă să te simţi învăluit într-o plasă uriaşă de 
cuvinte plutind tăcute şi insesizabile, dar după un timp 
tânărul se obişnui. Dată fiind inutilitatea cuvântului vorbit, 
supraviețuirea limbajului o găsea surprinzătoare. Abia mai 
târziu descoperi că locuitorilor Lysului le plăceau foarte 
mult cântecele şi, dealtfel, orice formă de muzică. Fără acel 
stimulent, era extrem de plauzibil să fi devenit muţi cu 
foarte multă vreme în urmă. 

Gazdele sale se arătau permanent ocupate, prinse cu 
treburi şi cu rezolvări de probleme, de obicei de neînțeles 
pentru Alvin. Atunci când înţelegea ce făceau, mare parte a 
activităţii lor îi părea fără rost. De pildă, majoritatea 
alimentelor se obțineau pe cale naturală, şi nu sintetizate 
conform tehnologiilor dezvoltate cu ere în urmă. Când 
remarcase acest fapt, i se explicase cu răbdare că 
locuitorilor Lysului le plăcea să privească plantele 
dezvoltându-se, să urmărească efectele unor experimente 
genetice complicate, să obţină gusturi şi arome tot mai 
rafinate. Airlee, spre exemplu, era faimoasă pentru fructele 
sale, însă când tânărul gustă din ele nu le consideră mai 
gustoase decât cele obţinute în Diaspar prin simpla mişcare 
a unui deget. 

La început se întrebă dacă cei din Lys nu cumva uitaseră, 
ori poate că nici nu dispuseseră vreodată de forţele şi 
aparatele care pentru el erau normale şi pe care se baza 
viaţa lui în Diaspar. Curând descoperi că motivul nefolosirii 
lor era altul. Uneltele şi ştiinţa existau, dar se utilizau doar 
în caz de absolută nevoie. Exemplul cel mai grăitor îl oferea 
sistemul de transport, dacă putea fi denumit astfel. Pe 
distanţe scurte oamenii mergeau pe jos şi asta părea să le 
facă plăcere. Când se grăbeau, sau trebuiau să deplaseze 
greutăţi, foloseau animale, în mod evident crescute în acest 
scop. Era vorba de un animal scund, cu şase picioare, foarte 
docil şi puternic, însă lipsit de inteligenţă. O altă specie o 
reprezentau animalele de curse, cu patru picioare, însă 


folosind când alergau numai musculoasele membre 
posterioare. Puteau traversa Lysul în doar câteva ore, cu un 
călăreț instalat într-o şa pivotantă. Nimic nu l-ar fi convins 
pe Alvin să rişte o asemenea cursă, chiar dacă printre tineri 
reprezenta un sport foarte popular. Armăsarii lor, 
selecționați cu grijă, erau aristocrații lumii animale, şi erau 
conştienţi de poziţie. Deţineau un vocabular destul de bogat 
şi Alvin îi auzea adesea discutând între ei, lăudându-se cu 
trecute sau viitoare succese, încercă să fie prietenos 
aruncând câteva cuvinte, însă ei pretinseră că nu-l înţeleg, 
iar la insistenţele sale se îndepărtară, tropotind demni şi 
superiori. 

Aceste două rase de animale se dovedeau suficiente 
pentru muncile obişnuite, oferind proprietarilor satisfacţii 
de neobţinut din partea unor creaţii mecanice. Totuşi, 
pentru viteze foarte mari sau greutăţi deosebite, se utilizau 
fără ezitare maşinile. 

Cu toate că lumea animală a Lysului îi oferise lui Alvin o 
mulţime de surprize interesante, cel mai mult continuau să- 
| fascineze extremele locuitorilor. Copiii şi bătrânii. Ambele 
categorii la fel de uimitoare şi la fel de pasionante. Cel mai 
bătrân om din Airlee de-abia atinsese al doilea veac, şi mai 
avea de trăit doar câţiva ani. Când el avea să ajungă la 
vârsta aceea, gândise Alvin, trupul nu i-ar fi cunoscut nici o 
schimbare, în vreme ce bătrânul, lipsit de perspectiva un 
lanţ de existenţe viitoare, îşi va fi epuizat total resursele 
fizice. Avea părul complet alb, iar faţa incredibil de 
brăzdată de riduri. Părea să-şi petreacă întregul timp la 
soare, sau plimbându-se încet, schimbând saluturi insonore 
cu cei întâlniți. Din câte îşi dădea seama Alvin, era mulţumit 
şi nu cerea mai mult de la viaţă, deloc tulburat de 
apropiatul sfârşit. 

Această filosofie de viaţă diferea atât de mult de cea din 
Diaspar, încât îi depăşea înţelegerea. De ce să accepţi 
moartea când aveai posibilitatea să trăieşti o mie de ani, iar 
apoi să sari înainte prin milenii, pentru a începe iarăşi într-o 


lume pe care tu însuţi o ajutaseşi să capete formă? Era 
decis să capete răspunsul Lysienilor la această întrebare, de 
îndată ce s-ar fi ivit şansa să discute deschis despre viaţă şi 
moarte. Îi venea greu să creadă că în Lys se făcuse de bună 
voie o astfel de alegere, conştienţi de alternativa vieţii 
infinite - Diaspar. 

O parte a răspunsului o găsi printre copii, fiinţele mici tot 
atât de necunoscute lui ca oricare din animalele Lysului. Le 
privi joaca, iar în cele din urmă fu chiar acceptat ca prieten. 
Uneori lăsau impresia că nu semănau câtuşi de puţin cu 
oamenii; motivațiile, logica, până şi limbajul lor păreau 
complet străine. Îi privea uimit pe adulţi, întrebându-se cum 
era posibil ca ei să fi evoluat din acele extraordinare 
creaturi, ce-şi petreceau cea mai mare parte a timpului 
într-o lume proprie, fără legături cu Lysul celor mari. 

Şi totuşi, copiii deşteptaseră în inima lui un sentiment 
necunoscut până atunci. Când - lucru care se întâmpla 
uneori - izbucneau în lacrimi de frustrare sau de disperare, 
micile lor drame i se păreau mai teribile decât lunga 
retragere a Omului, după pierderea Imperiului Galactic. 
Dacă aceasta din urmă constituia ceva mult prea uriaş şi 
îndepărtat pentru a fi pe deplin înţeles, plânsetul unui copil 
îţi sfâşia în schimb inima. 

Alvin întâlnise iubirea în Diaspar, şi iată că acum învăţa 
ceva la fel de preţios, fără de care iubirea în sine nu şi-ar fi 
putut atinge niciodată împlinirea. Învăţa sensul tandreţii. 

Dacă Alvin studia Lysul, şi Lysul îl studia pe el, deloc 
nemulţumit de cele descoperite. Se găsea de numai trei zile 
în Airlee, când Seranis îi propuse să viziteze împrejurimile. 
Tânărul acceptă fără ezitare - cu singura condiţie de a nu fi 
obligat să călărească unul din animalele de cursă. 

— Te asigur, rosti Seranis cu un neaşteptat licăr de umor, 
că nimeni nu intenţionează să-şi rişte unul din preţioasele 
animale. Dar fiindcă e vorba de un caz excepţional, voi 
aranja să ai un mijloc de transport unde să te simţi 


confortabil. Te va însoţi Hilvar şi bineînţeles că vei merge 
oriunde doreşti. 

Alvin se întrebă dacă ultima afirmaţie era totuşi adevărată. 
Presupunea că s-ar fi ridicat obiecţii dacă ar fi încercat să 
se întoarcă pe colina de unde coborâse în Lys. Deocamdată 
însă nu-şi făcea griji şi nu se grăbea să revină în Diaspar. De 
fapt, nici nu se gândise la întoarcere după prima întâlnire 
cu Seranis. Viaţa continua să fie pentru el atât de inedită şi 
de fascinantă, încât se mulțumea să trăiască intens 
prezentul. 

Aprecia gestul lui Seranis care-l desemnase pe fiul ei drept 
călăuză, deşi fără îndoială, Hilvar primise instrucţiuni 
precise pentru evitarea oricăror neplăceri. Alvin avusese 
nevoie de timp ca să se obişnuiască cu Hilvar, dintr-un 
motiv pe care nu i l-ar fi putut mărturisi fără să-i rănească 
orgoliul. Perfecţiunea se generalizase în Diaspar, încât 
frumuseţea fizică îşi pierduse valoarea; era tot aşa de 
obişnuită ca şi aerul pe care-l respirau. În Lys situaţia se 
prezenta altminteri, iar epitetul cel mai puţin răutăcios 
aplicabil lui Hilvar era cel de „obişnuit”. După normele lui 
Alvin, tânărul era de-a dreptul urât, şi o vreme îl evitase în 
mod deliberat. Dacă Hilvar realizase acest lucru, nu o 
arătase în nici un fel, şi nu peste mult prietenia lui sinceră 
sfărâmase bariera dintre ei. Avea să vină un timp când Alvin 
urma să se obişnuiască într-atât cu zâmbetul larg şi strâmb 
al lui Hilvar, cu forţa şi blândeţea lui, încât nu ar fi crezut 
că-l considera respingător vreodată şi nici n-ar fi dorit să-l 
vadă altfel. Acela n-ar mai fi fost Hilvar, ci un altul. 

Plecară din Airlee imediat după răsăritul zorilor, într-un 
vehicul mic, denumit de către Hilvar maşină de teren, şi 
care aparent funcţiona pe acelaşi principiu cu vehiculul 
subteran dintre Lys şi Diaspar. Plutea în aer la câţiva 
centimetri deasupra solului, şi cu toate că nu se zărea nici o 
urmă de şină de ghidaj, Hilvar îi spusese că străbătea 
numai traseele prestabilite. Toate aşezările dispuneau de 


legături asemănătoare, însă în decursul şederii sale în Lys, 
Alvin nu mai observase o altă maşină. 

Era evident că Hilvar investise mult efort în pregătirea 
expediției şi că o aştepta cu aceeaşi nerăbdare ca şi Alvin. 
Plănuise itinerariul ţinând seama de propriile sale interese; 
istoria naturală constituia pasiunea sa cea mare şi spera să 
găsească noi specii de insecte în regiunile relativ 
nepopulate ale Lysului pe care urmau să le viziteze. 
Intenţiona să ajungă cu maşina cât mai spre sud posibil, iar 
restul drumului să-l facă pe jos. Fără să-şi dea seama ce 
însemna aceasta, Alvin nu ridică nici o obiecţie. 

Aveau şi un tovarăş de drum - Krif, cel mai spectaculos 
dintre animalele lui Hilvar. În repaos, cele şase aripi 
transparente ale lui Krif se pliau în lungul trupului, care 
scânteia prin ele precum un sceptru bătut în pietre 
preţioase. Dacă îl deranja ceva, se înălța în văzduh ca un 
fulger multicolor, cu un fâlfâit de-abia auzit de aripi 
invizibile. Deşi uriaşa insectă venea când era strigată şi 
putea - uneori - să îndeplinească ordine simple, era 
aproape complet lipsită de inteligenţa. Avea în schimb o 
personalitate bine definită şi, din cine ştie ce motiv, se arăta 
extrem de suspicioasă faţă de Alvin, făcând ca sporadicele 
sale tentative de a-i câştiga încrederea să eşueze cu 
regularitate. 

Pentru Alvin, drumul prin Lys se învecina cu visul. Tăcut, 
aidoma unui spectru, vehiculul luneca peste câmpii întinse, 
croindu-şi drum prin păduri, fără a se abate de la ghidajul 
invizibil. Înaintau cam de zece ori mai repede decât un om 
mergând pe jos. Rareori cineva se grăbea aşa în Lys. 

Străbătură mai multe aşezări, unele mai întinse decât 
Airlee, dar majoritatea asemănătoare. Pe Alvin îl interesau 
subtilele, însă semnificativele diferenţe în vestimentaţie, şi 
chiar în privinţa aspectului fizic, apărând pe măsura trecerii 
de la o comunitate ia alta. 

Civilizaţia Lysului era alcătuită din sute de culturi 
distincte, fiecare contribuind cu ceva aparte la dezvoltarea 


generală. Vehiculul ie era ticsit cu cei mai faimos produs din 
Airlee, nişte pere micuţe, galbene, primite cu recunoştinţă 
ori de câte ori Hilvar le oferea. Tânărul se oprea adesea să 
discute cu prieteni, prezentându-le un Alvin impresionat de 
politeţea tuturor, manifestată prin folosirea limbajului oral 
în clipa în care aflau cine este el. Probabil că adesea le 
venea destul de greu. Totuşi, din câte îşi dădea el seama, 
rezistau ispitei de-a reveni la telepatie şi nu se simţise 
niciodată exclus din discuţie. 

Cel mai lung popas îl făcură într-un sătuc, aproape ascuns 
într-o mare de iarbă înaltă şi galbena, ridicată cu mult peste 
înălţimea lor şi unduind în briză ca o vietate. Înaintând prin 
ea, fură permanent întrecuţi de valurile de fire ce se 
îndoiau deasupra. La început, Alvin găsi fenomenul destul 
de neplăcut, căci nutrea impresia stranie că iarba se apleca 
să-l privească mai de-aproape, dar după un timp descoperi 
în mişcarea aceea perpetuă o senzaţie odihnitoare. 

Nu după multă vreme înţelese de ce se opriseră tocmai 
acolo. Printre cei ce îi aşteptau se găsea o fată oacheşă şi 
sfioasă pe care, prezentând-o, Hilvar o numi Nyara. Era 
limpede că erau fericiţi să se revadă, iar Alvin le invidie 
bucuria deschisă. Hilvar se străduia să împace obligaţiile de 
ghid cu dorinţa de a rămâne singur cu Nyara. Alvin îl 
scoase din impas, pornind de unul singur să exploreze satul. 
Nu erau multe de văzut, însă încercă să-şi prelungească la 
maximum plimbarea. 

La pornire avea să aibă pregătite multe întrebări pe care 
cu greu aştepta săi le pună lui Hilvar. Nu-şi imagina cum 
arata dragostea într-o societate telepatică şi după o scurtă 
perioadă de discreţie politicoasă, abordă subiectul. Hilvar 
păru destul de dispus să-l lămurească, chiar dacă Alvin 
bănuia că-l întrerupsese dintr-o prelungita şi tandra 
despărţire mentală. 

În Lys, dragostea începea adesea prin contact mental. 
Puteau să treacă luni sau ani până la întâlnirea fizică a celor 
doi îndrăgostiţi. Astfel că, explica Hilvar, nu existau nici un 


fel de impresii false sau minciuni. Doi oameni ale căror 
minţi se deschideau voluntar una către cealaltă nu aveau 
secrete. Dacă vreunul ar fi încercat să ascundă ceva, 
partenerul ar fi ştiut imediat. 

Doar cei maturi şi echilibraţi îşi permiteau o astfel de 
onestitate. Numai o iubire bazată pe un altruism absolut 
supravieţuia. Alvin înţelegea foarte bine că o asemenea 
iubire era mai profundă şi mai bogată decât orice ar fi 
cunoscut concitadinii săi. De fapt, îi şi era dificil să creadă 
că o astfel de comuniune exista cu adevărat. 

Şi totuşi, Hilvar îl asigură că da, iar când Alvin insistă în a 
cere explicaţii, devenise gânditor, pierdut în propriile 
reverii. Erau lucruri imposibil de comunicat; pur şi simplu, 
le ştiai ori nu. Alvin constată cu amărăciune că el n-avea să 
izbutească niciodată să atingă acel nivel sublim de 
înţelegere între persoane, din care oamenii aceştia făcuseră 
însuşi fundamentul vieţii. 

leşind din savana care se sfârşea brusc, de parcă fusese 
trasă o linie dincolo de care iarba nu mai avea dreptul să 
crească, văzură că în faţa lor se întindea un şir de dealuri 
scunde, împădurite. Avanpostul principalelor metereze din 
apărarea Lysului, explică Hilvar. Munţii adevăraţi începeau 
mai departe, dar pentru Alvin chiar şi acele deluşoare 
trezeau respect şi venerație. 

Se opriră într-o vale îngustă, încă scăldată de căldura ţi 
lumina soarelui de după-amiază. Hilvar îl privi pe Alvin cu 
ochii cinstiţi ai celui ce nu are nimic de ascuns. 

— De aici pornim pe jos, rosti vesel, începând să scoată 
echipamentul din vehicul. Maşina n-are cum să meargă mai 
departe. 

Alvin privi dealurile, apoi scaunul confortabil unde şezuse 
până atunci. 

— Nu putem ocoli? Întrebă fără mari speranţe. 

— Ba da. Dar noi nu o vom face. Vom sui în vârf; acolo e 
mai interesant. Voi trece maşina pe automat iar ea ne va 
aştepta la coborâre, pe cealaltă parte. 


Ca să nu abandoneze fără luptă, Alvin făcu o ultimă 
încercare: 

— În curând se întunecă. Nu vom reuşi să acoperim 
întreaga distanţă până la apusul soarelui. 

— Exact, încuviinţă Hilvar, sortând pachetele cu o viteză 
incredibilă. Vom petrece noaptea sus şi drumul îl vom sfârşi 
mâine. 

Alvin se recunoscu înfrânt. 

Echipamentul pe care-l purtau era voluminos, dar avea o 
greutate mică. Fusese introdus în containere cu 
polarizatoare de gravitație, cerându-ţi să învingi doar 
inerția masei. Atât timp cât mergea în linie dreaptă, Alvin 
nici nu realiza că poartă vreo povară. Dar manevrarea 
containerelor necesita o oarecare îndemânare, deoarece la 
orice schimbare de direcţie, pachetul părea să capete o 
personalitate cu păreri proprii bine definite, insistând cu 
încăpățânare să se menţină pe drumul iniţial. 

Când Hilvar termină de fixat curelele şi se declară 
mulţumit, porniră încet în susul văii. Alvin privi cu regret la 
maşina care dispăru rapid din vedere; se întreba câte ore 
aveau să se scurgă până să se tolănească din nou în scaunul 
ei confortabil. 

Cu toată lipsa de entuziasm, urcuşul se dovedi plăcut, cu 
soarele încălzindu-le spinările, peisajul schimbându-se într- 
una. Exista şi o potecă, aproape pierdută în iarbă, 
dispărând din loc în loc, dar pe care Hilvar părea capabil s- 
o urmărească fără greş, chiar atunci când tovarăşul său nu 
mai zărea nici o urmă. Îl întrebă pe Hilvar cine anume 
făcuse poteca şi află că pe dealurile respective trăiau multe 
animale mici - unele solitare, altele în comunităţi primitive 
ce imitau multe din caracteristicile primitive ale civilizaţiei 
umane. Câteva descoperiseră, sau fuseseră învăţate să 
folosească uneltele şi focul. Lui Alvin nici nu-i trecu prin 
minte că astfel de creaturi ar fi putut să fie altfel decât 
prietenoase; atât el cât şi Hilvar considerau faptul de la sine 
înţeles. Multe epoci trecuseră de când ceva sau cineva de 


pe Pământ se arătase capabil să amenințe supremaţia 
Omului. 

Urcau de o jumătate de oră, când Alvin remarcă pentru 
prima dată un murmur slab. Nu-i detecta sursa, deoarece 
nu venea dintr-o direcţie anume. Era un murmur 
neîntrerupt, sporind treptat în intensitate pe măsură ce 
valea se lărgea. L-ar fi întrebat pe Hilvar ce anume era, dar 
considera mai important să-şi cruţe răsuflarea. 

Alvin era perfect sănătos; niciodată în viaţa lui nu fusese 
bolnav. Şi totuşi, integritatea fizică, oricât de importantă şi 
necesară în general, nu era suficientă acum. Alvin poseda 
musculatura, dar nu şi antrenamentul. Paşii uşori ai lui 
Hilvar, elanul lui lipsit de efort ce-l ducea ca prin farmec în 
susul fiecărei pante îl umpleau pe Alvin de invidie. Şi de 
hotărârea de a nu ceda, atâta vreme cât încă mai putea 
păşi. De fapt, ştia cu certitudine că însoţitorul său îl punea 
la încercare, dar nu se simţea jignit. O întrecere 
prietenească, pe care o aprobase în mod tacit, deşi 
oboseala i se strecura încet-încet în picioare. 

După ce parcurseră două treimi din urcuş, lui Hilvar i se 
făcu milă şi poposiră o vreme, rezemaţi de o stâncă, cu 
chipurile îndreptate în sus, lăsând razele soarelui să le 
usuce trupurile. Uruitul variabil devenise în prezent foarte 
puternic. Deşi Alvin îl întrebă, Hilvar refuză să-i dea 
explicaţii. Nu dorea să-i strice surpriza, se justificase el. 

Se grăbeau să ajungă pe culme înainte de apus. Din 
fericire, urcuşul era lin şi lipsit de obstacole. Arbuştii 
acoperind poalele dealului se răriseră, parcă obosiţi şi ei de 
lupta cu înălţimea. Pe ultimele sute de metri creştea numai 
o iarbă scurtă şi sârmoasă, plăcută pentru tălpi. Când vârful 
le apăru în faţă, Hilvar găsi în el alte energii, nebănuite şi 
începu să alerge. Alvin decise să ignore provocarea, dar în 
realitate nu avea de ales. Se mulţumi să avanseze încet, în 
acelaşi ritm, iar când îl ajunse în sfârşit pe Hilvar, se 
prăbuşi epuizat şi satisfăcut. 


Abia după ce-şi recăpătă suflul, izbuti să aprecieze 
panorama întinsă dedesubt, să descopere originea vuietului 
permanent ce umplea văzduhul. Înainte, terenul cobora 
brusc de pe creastă - atât de brusc încât se transforma într- 
un perete vertical. Desprinzându-se de pe acel perete, o 
uriaşă panglică de apă cădea curbându-se în spaţiu, 
fărâmiţându-se pe Stâncile aflate la trei sute de metri mai 
jos. Apa se pierdea într-o ceaţă tremurătoare de stropi 
minusculi, iar din adâncuri se înălța un tunet continuu, 
reverberându-se în ecouri prelungi pe dealurile învecinate. 

Cea mai mare parte a cascadei era umbrită; totuşi, razele 
de soare ce ocoleau muntele mai luminau încă ţinutul de 
jos, acordând peisajului o notă finală, plină de farmec. 
Acolo, vibrând într-o splendoare efemeră, deasupra bazei 
cascadei, se arcuia ultimul curcubeu de pe Pământ. 

Hilvar descrise un cerc larg cu braţul înspre orizont. 

— De aici, strigă el pentru a se face auzit peste urletul 
cascadei, vezi întregul Lys. 

Şi Alvin îl crezu. Spre nord se întindeau kilometri după 
kilometri de păduri, întrerupte ici-colo de poieni, păşuni, 
străbătute de firele şerpuite a peste o sută de râuri. 
Ascunsă undeva în imensitatea aceea se găsea Airlee, dar 
era imposibil să încerce să o găsească cu privirea. Tânărului 
i se păru că recunoaşte lacul care mărginea drumul către 
Lys, însă se putea ca ochii să-i fi jucat o festă. Mai spre 
nord, copacii şi luminişurile se contopeau într-un covor 
verde-pestriţ, încreţit pe alocuri de şiruri de dealuri. lar 
mai departe, la limita câmpului vizual, munţii din bariera de 
apărare a Lysului de pustiu se întindeau ca nişte nori 
îndepărtați. 

Spre est şi vest priveliştea era asemănătoare, însă spre 
sud munţii păreau să se ridice la numai câţiva kilometri. 
Alvin îi distingea foarte clar, şi îşi dădea seama că erau mult 
mai înalţi decât deluşorul unde se afla el. Între munţi şi 
dealuri se întindea un ţinut mai sălbatic decât cel pe care 
de abia îl străbătuseră. Într-un mod greu de definit, părea 


pustiu şi sterp, de parcă Omul nu mai trăia acolo de mulţi, 
de foarte mulţi ani. 

Hilvar răspunse întrebării nerostite: 

— Cândva şi partea aceea era locuită. Nu ştiu de ce a fost 
abandonată, dar poate că într-o bună zi ne vom întoarce. 
Acum doar animale mai trăiesc acolo. 

Adevărat, nicăieri nu se zărea vreun semn de viaţă 
omenească - nici o poiană defrişată, ori albie îndiguită care 
să amintească de prezenţa omului. Într-un singur loc se 
vedea o urmă a unei trecute existenţe: la mulţi kilometri 
depărtare, o ruină albă, solitară, se înălța deasupra pădurii 
precum un colţ rupt într-o gură de fiară. În rest, 
pretutindeni natura îşi proclamase nestânjenită dominaţia. 

Soarele cobora înapoia zidurilor vestice ale Lysului. Pentru 
un moment de neuitat, munţii îndepărtați părură să ardă cu 
flăcări aurii, apoi ţinutul păzit de ei fu repede acoperit de 
întuneric. Se lăsase noaptea. 

— Ar fi trebuit să facem treaba asta mai devreme, rosti 
Hilvar, practic ca întotdeauna, în vreme ce-şi despacheta 
lucrurile. În cinci minute va fi întuneric beznă. Şi va fi frig. 

Pe iarbă se iviră mai multe obiecte ciudate. Un trepied 
zvelt extinse o tijă verticală, cu o protuberantă de forma 
unei pere în vârf. Hilvar aşteptă până ce para se înălţă 
deasupra lor, apoi dădu o comandă mentală pe care fireşte, 
Alvin n-o intercepta. Imediat, împrejurimile fură scăldate în 
lumină, iar bezna se retrase. Para emana nu doar lumină ci 
şi căldură, aşa că Alvin simţea o radiaţie blândă 
pătrunzându-i în tot corpul şi încălzindu-l. 

Ţinând într-o mână trepiedul şi în cealaltă o raniţă, Hilvar 
cobori panta, urmat de către Alvin, care se străduia din 
răsputeri să se menţină în cercul luminos. În cele din urmă, 
Hilvar se opri într-o depresiune micuță, la câteva sute de 
metri sub creasta dealului şi începu să instaleze restul 
echipamentului. 

Mai întâi se ivi o emisferă largă dintr-un material rigid, 
aproape invizibil, cuprinzându-i de jur împrejur şi 


protejându-i de briza rece ce începuse să sufle odată cu 
lăsarea nopţii. Emisfera izvora dintr-o cutie 
paralelipipedică, pe care Hilvar o aşezase pe sol, uitând 
complet de ea, ba chiar acoperind-o cu restul bagajelor. 
Poate că aceeaşi cutiuţă le oferise paturile confortabile, 
transparente, în care Alvin se întinse fericit. Asistase pentru 
prima dată la materializarea mobilierului în Lys, unde 
locuinţele îi păreau teribil de înghesuite datorită obiectelor 
prezente acolo în permanenţă, în loc de a fi stocate atât de 
eficient în bănci de memorie. 

Tot întâia oară în Lys servi Alvin mâncare sintetică, când 
Hilvar scoase cina dintr-un recipient special. Printr-un 
orificiu situat în partea superioară a cupolei, convertizorul 
aspira permanent aerul, preluându-şi materiile prime din 
care îşi realiza zilnicul miracol. Alvin prefera hrana 
sintetică. Modul de preparare al celei naturale îl şocase ca 
extrem de neigienic, în opinia sa. În plus, cu aceste 
convertizoare ştiai întotdeauna ce mănânci. 

Se pregătiră de masă, în vreme ce întunericul sporea în 
jurul lor şi stelele răsăreau. Când sfârşiră, în exteriorul 
cortului era complet beznă, iar Alvin putea zări pe 
perimetrul cercului de lumină forme nedesluşite, locuitori ai 
pădurii ieşind din vizuini. Uneori vedea reflexiile luminii în 
ochi ce îl fixau, însă creaturile nu se apropiau atât cât să le 
distingă clar înfăţişarea. 

Era linişte; Alvin se simţea extrem de mulţumit. O vreme, 
întinşi pe paturi, tinerii discutaseră despre cele văzute, 
despre misterele ce-i fascinau pe amândoi, despre 
multiplele diferenţe dintre culturile lor. Pe Hilvar îl 
interesau Circuitele de Eternitate, răspunzătoare de 
scoaterea Diasparului în afara timpului, şi Alvin constată că 
îi venea foarte greu să răspundă la unele întrebări. 

— Ce nu înţeleg, este cum s-au asigurat constructorii 
Diasparului că circuitele de memorie nu se vor strica 
niciodată, spunea Hilvar. Mi-ai spus că informaţiile care 
definesc oraşul şi locuitorii lui sunt stocate în cristale, sub 


forma unor configurații de sarcini electrice. De acord - 
cristalele vor dura veşnic, dar ce se întâmplă cu circuitele 
asociate? Nu există niciodată avarii de nici un fel? 

— l-am pus lui Khedron aceeaşi întrebare şi mi-a răspuns 
că Băncile Memoriei sunt construite în triplu exemplar. 
Oricare dintre cele trei poate menţine oraşul, iar dacă sei 
întâmplă ceva uneia din ele, celelalte două o repară 
automat. Daune permanente s-ar înregistra numai dacă la 
două bănci ar surveni simultan aceeaşi defecţiune. Şansele 
unui asemenea eveniment sunt infime. 

— Dar cum se menţine relaţia dintre configuraţia stocată 
în unităţile de memorie şi structura reală a oraşului? Între 
plan, aşa cum este el, şi ceea ce descrie? 

Alvin fu depăşit. Ştia că răspunsul implica cunoaşterea 
diverselor tehnologii de organizare a spaţiului şi formelor în 
sine - dar nu putea explica modul care ordona un atom în 
poziţia definită de nişte date stocate altundeva. 

Brusc inspirat, indică spre cupola invizibilă ce-i apăra de 
frigul nopţii. 

— Dacă-mi vei spune cum face cutiuţa pe care stai tu 
cortul acesta, atunci îţi voi explica şi eu cum funcţionează. 

Circuitele de Eternitate. 

Hilvar izbucni în râs. 

— Mi se pare corect. Dacă vrei cu adevărat să ştii, trebuie 
să-l întrebi pe unul din experţii noştri în teoria câmpurilor. 
Eu unul nu-s în stare să îţi zic. 

Răspunsul îl puse pe gânduri pe Alvin. Deci în Lys 
continuau să se afle oameni capabili de a înţelege 
funcţionarea maşinilor; nu acelaşi lucru s-ar fi putut spune 
despre Diaspar. 

Mai discutară o vreme, apoi Hilvar încheie: 

— Sunt obosit. Nu te culci? 

Alvin îşi frecă picioarele istovite. 

— Aş vrea, dar nu sunt sigur că pot să dorm. Mi se pare un 
obicei foarte ciudat. 


— E mai mult decât un simplu obicei. Mi s-a spus că pe 
vremuri a reprezentat o necesitate vitală pentru toate 
fiinţele omeneşti. Noi continuăm şi astăzi să dormim cel 
puţin o dată pe zi, chiar dacă numai câteva ceasuri. În acest 
interval, corpul se odihneşte şi mintea la fel. În Diaspar 
nimeni nu doarme niciodată? 

— Doar extrem de rar. Jeserac, tutorele meu, a făcut-o o 
dată sau de două ori, însă în urma unor eforturi mentale de 
excepţie. Un trup şi o activitate normală n-au nevoie de 
asemenea perioade de odihnă; am renunţat la ele cu 
milioane de ani în urmă. 

Chiar în vreme ce rostea cuvintele acelea ce sunau a 
laudă, reacţia propriului corp îl dezicea. Simţea o oboseala 
nemaicunoscută până atunci; părea că radiază din pulpe şi 
din coapse, răspândindu-se în întregul trup. Senzaţia în 
sine nu era neplăcută. Dimpotrivă. Hilvar îl privea cu un 
surâs amuzat şi Alvin nu avu vreme să se întrebe dacă nu 
cumva tovarăşul lui îşi exercitase asupră-i vreuna din 
puterile mentale. Dacă era aşa, Alvin nu protestă câtuşi de 
puţin. 

Lumina revărsata din lampa de deasupra păli treptat, însă 
căldura degajată nu se micşoră. Înaintea ultimei pâlpâiri, 
mintea pe jumătate adormită a lui Alvin remarcă un 
amănunt curios ce trebuia clarificat a doua zi. 

Hilvar se dezbrăcase, permițându-i lui Alvin să realizeze 
cât de mult se depărtaseră cele două ramuri ale speciei 
umane. În privinţa proporţiilor corpului existau deosebiri 
minore, dar diferenţe fundamentale apăreau pentru 
organele genitale, la dinţi, la unghii şi în cazul pilozităţii 
corporale. lar ceea ce-l nedumerea cel mai mult o 
reprezenta strania adâncitură de pe stomacul lui Hilvar. 

După câteva zile, când îşi amintise de subiect, explicaţiile 
durară destul de mult. Până la a izbuti să clarifice funcţia 
ombilicului, Hilvar fusese nevoii să rostească mai multe mii 
de cuvinte şi să deseneze şase-şapte diagrame. 


Şi amândoi, el şi Alvin, făcuseră un important pas înainte 
spre înţelegerea civilizaţiei fiecăruia din ei. 

Doisprezece. 

Când Alvin se deşteptă, era miezul nopţii. Ăl trezise ceva, 
poate un foşnet strecurat în mintea lui, în ciuda 
nesfârşitului vuiet al cascadei. Se sculă în capul oaselor şi 
încercă să străpungă bezna cu privirea, în vreme ce, cu 
răsuflarea oprită, asculta tunetul apei şi zgomotele slabe şi 
furişe ale animalelor nocturne. 

Nu distingea nimic. Lumina stelelor era prea slabă să 
dezvăluie ceva din ţinutul întins la câteva sute de metri 
dedesubt şi doar o linie frântă mai întunecoasă, eclipsând 
aştrii, amintea de munţii dinspre sud. 

Îl auzi pe Hilvar foindu-se, apoi deşteptându-se şi el. 

— Ce s-a întâmplat? Întrebă acesta în şoaptă. 

— Mi s-a părut că aud un zgomot. 

— Ce fel de zgomot? 

— Nu ştiu, poate a fost o închipuire. 

Cele două perechi de ochi scrutară iarăşi noaptea. Apoi 
Hilvar prinse braţul lui Alvin. 

— Acolo! Şuieră el. 

Departe, spre sud, strălucea un punct luminos, prea jos 
deasupra orizontului ca să fie o stea. Era ceva orbitor de 
alb, tivit cu violet, şi chiar în vreme ce-i priveau, strălucirea 
începu să-i crească până ce nu mai putu fi privit. După 
aceea explodă - ca şi cum un fulger izbise undeva, sub 
marginea lumii. Pentru o clipă, munţii şi ţinutul înconjurat 
de ei fură scăldaţi într-o lumină dizolvând întunericul nopţii. 
După un răstimp interminabil, răsună şi ecoul unei explozii 
îndepărtate, iar o adiere neaşteptată foşni printre ramurile 
pădurii. Se domoli repede, iar stelele alungate reapărură 
pe cer, una câte una. 

Pentru a doua oară în viaţa lui, pe Alvin îl încercă teama. 
Nu într-un mod atât de personal şi iminent ca în sala căilor 
mobile, pe vremea când luase hotărârea de a ajunge în Lys. 
Era mai mult decât frică, se apropia de respect şi copleşire; 


privea faţa Necunoscutului şi simţise că acolo, în spatele 
munţilor, se afla ceva pe care el trebuia neapărat să-l vadă. 

— Ce-a fost asta? Şopti într-un sfârşit. 

Urmă o pauză atât de lungă, încât repetă întrebarea. 

— Încerc să aflu, răspunse Hilvar şi tăcu. Alvin înţelese ce 
făcea; nu-i mai întrerupse căutarea silenţioasă. 

Destul de repede, prietenul său suspină dezamăgit: 

— Dorm cu toţii, nu mi-a răspuns nimeni. Ori aşteptăm 
până mâine dimineaţă, ori trezesc pe cineva. Dar n-aş vrea 
s-o fac decât dacă-i foarte important. 

Alvin îşi puse întrebarea ce anume considera Hilvar ca 
fiind important. Tocmai voia să sugereze, pe un ton uşor 
sarcastic, că fenomenul la care asistaseră justifica pe deplin 
întreruperea somnului oricui, însă înainte de a rosti vreun 
cuvânt, însoţitorul lui continuă pe un ton ce aducea a scuză. 

— Mi-am amintit. A trecut mult de când nu am mai fost pe 
aici şi nu eram tocmai sigur de poziţia noastră. Trebuie să fi 
fost Shalmirane. 

— Shalmirane?! Există încă? 

— Da, aproape că uitasem. Cândva, Seranis mi-a spus că 
fortăreaţa se găseşte în munţii aceştia. Bineînţeles, o ruină, 
dar e posibil ca cineva să mai locuiască acolo. 

Shalmirane! Pentru cele două civilizaţii, atât de diferite în 
privinţa culturii şi a istoriei, numele poseda rezonanţe 
mitice. În toată istoria Pământului nu existase episod mai 
măreț decât cel al apărării lui Shalmirane împotriva unui 
duşman care cucerise întreg Universul. Deşi adevărul se 
pierduse pe vecie în ceţurile învăluind Epocile Zorilor, 
legendele nu fuseseră nicicând uitate şi aveau să dureze tot 
atât cât Omul. 

Vocea lui Hilvar răsună din nou în întuneric: 

— Cei din sud ne-ar putea spune mai multe. Am câţiva 
prieteni acolo, mâine dimineaţă îi voi întreba. 

Alvin abia îl auzi. Se scufundase în propriile sale gânduri, 
străduindu-se să-şi amintească tot ce auzise vreodată 
despre Shalmirane. În fapt, nu prea mult. După epocile 


scurse de atunci, nimeni nu mai distingea adevărul de mit. 
Cert rămânea doar faptul că Bătălia de la Shalmirane 
marcase sfârşitul cuceririlor Omului şi începutul lungului 
declin. 

În munţii aceia, gândea tânărul, se ascundea poate 
răspunsul la întrebările lui chinuitoare. 

— Cât ar dura să ajungem la fortăreață? Întrebă el. 


— N-am fost niciodată acolo, însă e mult mai departe decât 
am intenţionat să mergem. Nu cred că ne-ar ajunge o 
singură zi. 

— Nu putem folosi maşina? 

— Nu, nu poate traversa munţii. 

Alvin căzu pe gânduri. Era obosit, tălpile îl usturau, iar 
muşchii gambelor îl dureau după efortul neobişnuit. 
Amânarea explorării îl ispitea, dar exista posibilitatea ca o 
altă ocazie să nu se mai ivească niciodată. 

Sub lumina palidă a stelelor care-şi pierduseră puterea, nu 
puţine din ele stinse de la înălţarea fortăreței, tânărul se 
luptă cu sine însuşi şi, în cele din urmă se hotărî. Nu se 
schimbase nimic. Munţii continuau să vegheze ţinutul 
adormit, însă o răscruce se apăruse, ca să dispară după 
aceea imediat în istorie. Specia umană înainta, se pare, 
spre un viitor nou şi straniu. 

Cei doi prieteni nu mai dormiră, iar la cele dintâi licăriri 
ale zorilor ridicară tabăra. larba se acoperise de rouă. Pe 
Alvin îl uimeau nestematele scânteietoare ce împodobeau 
verdeaţa din natură. Mersul prin iarba umedă îl fermeca. 
Privind îndărăt, în susul dealului, îşi zărea umbra 
întinzându-i-se în urmă - o dâră întunecată peste panta 
sclipitoare. 

Când ajunseră la marginea pădurii, soarele urcase deja 
deasupra peretului estic al Lysului. Aici, Natura redevenise 
stăpâna. Chiar şi Hilvar părea pierdut printre arborii uriaşi 
care blocau lumina solară, proiectând pe sol umbre 
gigantice. Din fericire, râul născut din cascadă curgea spre 
sud, într-o linie prea dreaptă ca să fie naturală; înaintând 
de-a lungul lui evitau hăţişurile dese. Cea mai lungă parte a 
drumului, Hilvar se strădui să-l domolească pe Krif; acesta 
dispărea la răstimpuri în junglă, ori luneca nebuneşte peste 
luciul apei. Până şi Alvin, pentru care totul continua să fie 
extrem de nou, simţea că pădurea exercita o fascinaţie 
aparte, altminteri decât micuţele şi sistematizatele păduri 
din nord. Puţini arbori erau identici; majoritatea se găseau 


pe diferite trepte de transformare, iar de-a lungul timpului 
unii reveniseră la formele iniţiale, naturale. În mod evident, 
mulţi dintre ei nu-şi aveau originea pe Pământ şi, probabil, 
nici în Sistemul Solar. Ridicându-se aidoma unor santinele 
deasupra copacilor mai mici, giganţii segquoia ajungeau la 
peste o sută de metri înălţime. Cândva fuseseră consideraţi 
cele mai străvechi vieţuitoare de pe Terra, fiind mai bătrâne 
decât Omul. 

Râul se lărgise; din când în când se desfăcea în salbe de 
lacuri, unde se aflau insule minuscule. Pe suprafaţa apei 
alergau în toate direcţiile insecte, mici creaturi multicolore, 
în ciuda poruncilor lui Hilvar, Krif ţâşnise să se alăture 
îndepărtatelor rude; dispăruse brusc într-un nor de aripi 
sclipitoare, stârnind o sumedenie de bâzâituri nervoase. 
După o clipă, norul se destrămase, iar Krif gonise înapoi 
mai repede decât putea fi urmărit cu ochiul liber. Rămăsese 
apoi lângă Hilvar, fără să mai încerce o altă escapadă. 

Către seară începură să se întrevadă munţii. Râul, călăuza 
lor credincioasă, curgea leneş apropiindu-se de finalul 
călătoriei. Era limpede că înainte de amurg n-aveau cum 
ajunge la picioarele masivului; cu mult mai devreme, 
pădurea devenise atât de întunecată încât îngreuna enorm 
orice înaintare. Arborii gigantici se pierduseră în umbre şi 
un vânt rece scutura frunzişul. Cei doi se pregătiră să 
înnopteze lângă un uriaş sequoia roşu, al cărui vârf era încă 
luminat de soare. 

Când acesta asfinţi, lumina mai dăinuia pe undele 
mişcătoare. Exploratorii - căci aşa se considerau acum - 
rămăseseră în penumbra amurgului, privind râul şi 
meditând la cele văzute. În mod neaşteptat, Alvin simţi 
cuprinzându-l din nou delicioasa toropeală încercată cu o 
noapte înainte şi se abandonă somnului. Poate că odihna nu 
era necesară în viaţa lipsită de eforturi a Diasparului, însă 
aici era binevenită. Adormi, pe buze cu întrebarea cine 
trecuse ultima dată pe acolo şi cu cât timp în urmă. 


Soarele se înălţase sus pe cer când ei ajunseră înaintea 
zidurilor muntoase ale Lysului. În faţă terenul urca abrupt, 
în valuri de stâncă stearpă. Aici râul se sfârşea la fel de 
spectaculos pe cât începuse; solul i se deschidea în cale şi el 
se prăbuşea cu urlet, dispărând din vedere. Alvin încercă 
să-şi închipuie grotele subterane pe unde şerpuia înainte de 
a ieşi iarăşi la lumina zilei. Poate că oceanele pierdute ale 
Terrei continuau să se agite adânc în bezna eternă, iar 
fluviul bătrân simţea chemarea lor. 

Pentru un moment, Hilvar privi vârtejul şi ţinutul sălbatec 
întins dincolo de el. Apoi indică o trecătoare, abia vizibilă 
printre dealuri. 

— Shalmirane se găseşte în direcţia aceea. 

Alvin nu-l întrebă de unde ştia; presupunea că mintea lui 
Hilvar intrase în legătură cu cea a unui prieten aflat la mulţi 
kilometri depărtare, şi că informaţia respectivă îi fusese 
transmisă în tăcere. 

Nu dură mult până ajunseră în trecătoare. După ce o 
străbătură se pomeniră pe un platou ciudat, cu pante line. 
Pe Alvin nu-l mai încerca oboseala şi nici teama - doar o 
nerăbdare încordată, sentimentul apropierii aventurii. Nu- 
şi dădea seama ce ar fi putut să descopere acolo, însă nu se 
îndoia că era vorba de ceva neobişnuit şi important. 

Lângă vârf, natura terenului se modifică brusc. Pantele de 
la bază fuseseră din rocă vulcanică, poroasă, adunată pe 
alocuri în grămezi mari. Spre vârf, solul era alcătuit dintr-o 
suprafaţă dură, sticloasă şi periculos de alunecoasă, de 
parcă Stâncile se topiseră cândva, scurgându-se în josul 
muntelui. 

Buza platoului se afla foarte aproape. Hilvar o atinse 
primul, iar după câteva clipe Alvin se opri, amuţit, alături. 
Şedeau nu pe marginea unui platou, cum se aşteptaseră, ci 
pe marginea unui crater gigantic, adânc de aproximativ un 
kilometru şi cu un diametrul de alţi cinci. În faţa lor, terenul 
cobora abrupt, mai lin spre fund şi apoi se înălța iarăşi, tot 
mai aproape de verticală, către marginea diametral opusă. 


Partea centrală a craterului conţinea un lac circular, a cărui 
suprafaţă tremura înfiorată din adâncuri. 

Deşi plasată direct în bătaia razelor solare, întreaga 
depresiune era complet neagră. Alvin şi Hilvar nici măcar 
nu ghiceau natura substanţei pereţilor, dar părea roca unei 
lumi ce nu cunoscuse niciodată ziua. Sub picioarele lor, 
ocolind întregul crater, se întindea o bandă metalică 
neîntreruptă, lată de aproape o sută de metri, fără cea mai 
mică urmă de coroziune. 

Obişnuindu-se cu acel peisaj nepământean, cei doi prieteni 
realizară că întunecimea craterului nu era atât de absolută 
pe cât crezuseră ei. Ici-colo, atât de rapid că nu se sesizau 
decât indirect, mici sclipiri luminoase scânteiau în pereţii de 
abanos. Apăreau aleator, dispărând imediat după aceea, 
aidoma reflexiilor stelelor pe valurile mării. 

— Minunat! Exclamă Alvin. Dar ce anume e? 

— Mie îmi pare un soi de reflector. 

— E prea negru! 

— Numai pentru ochii noştri, nu uita. Nu ştim ce fel de 
radiaţii se utilizau atunci. 

— Parcă nu-mi vine să cred că asta-i totul. Unde-i 
fortăreaţa? 

Hilvar indică lacul. 

— Uită-te atent. 

Alvin scrută suprafaţa tremurătoare a apei, încercând să 
desluşească tainele ascunse dedesubt. La început nu zări 
nimic, apoi distinse o reţea vagă de lumini şi umbre, în 
zonele mai puţin adânci de pe margini. Izbuti să 
urmărească configuraţia respectivă până spre centrul 
lacului, unde adâncurile adăposteau probabil alte mistere. 

Undele întunecate acoperiseră fortăreaţa. Acolo jos se 
găseau ruinele unor clădiri cândva măreţe, năruite de timp. 
Nu fuseseră însă toate înecate, deoarece tânărul remarcă 
mormane de bolovani, blocuri uriaşe ce alcătuiseră cândva 
ziduri masive, în partea cealaltă a craterului. Apa clipocea 


lângă ele, dar nu se ridicase îndeajuns pentru a-şi definitiva 
victoria. 

— Să ocolim lacul, şopti Hilvar de parcă proporţiile 
dezolării i-ar fi înfiorat sufletul. Poate descoperim ceva în 
ruinele acelea. 

Pe parcursul primelor sute de metri, pereţii craterului se 
dovediră atât de abrupți şi netezi încât cu greu îşi păstrau 
poziţia verticală, dar când ajunseră la zonele mai line fură 
în stare să umble fără dificultate. În apropiere de mal, 
abanosul lucios al suprafeţei era ascuns de un strat subţire 
de ţărână, suflată de vânturile din Lys de-a lungul 
vremurilor. 

La vreo patru sute de metri depărtare, blocuri uriaşe de 
stâncă se îngrămădeau unele peste altele, aidoma unor 
cuburi gigantice. Aici se mai putea încă identifica o porţiune 
dintr-un zid masiv; ceva mai încolo două obeliscuri 
sculptate străjuiau o intrare, odinioară plină de măreție. 
Pretutindeni creşteau licheni şi plante târâtoare, copăcei 
închirciţi, iar vântul sufla încet în jurul lor. 

Alvin şi Hilvar se apropiară de ruinele lui Shalmirane. 
Împotriva acelor ziduri, a energiilor adăpostite de ele, 
fulgeraseră şi tunaseră şi fuseseră înfrânte forţe capabile să 
nimicească o lume. Cândva, cerurile paşnice fuseseră 
brăzdate de focuri smulse din inimile sorilor, iar munţii 
Lysului tremuraseră aidoma unor fiinţe vii sub furia 
stăpânilor lor. 

Nimeni nu reuşise vreodată să cucerească fortăreaţa. Dar 
acum invincibila cetăţuie cedase - capturată şi distrusă de 
lujerele răbdătoare ale iederii, de generaţiile de viermi 
orbi, de apele încet crescătoare ale lacului. 

Copleşiţi de măreţia ei, cei doi tovarăşi păşiră tăcuţi spre 
colosala ruină. Intrară în umbra unui portal spart şi 
pătrunseră într-un canion, unde stânca muntelui se despica 
în două. Înainte se afla lacul şi în scurt timp apa clipoceau la 
picioarele lor. Unde micuţe, înalte de numai câţiva 
centimetri, se spărgeau de malul îngust. 


Hilvar rupse primul tăcerea. În glasul lui răsuna o notă de 
nesiguranţă ce-l determină pe Alvin să îl privească surprins. 
— Nu-nţeleg, rosti încet. Dacă vântul nu ajunge până aici, 
ce anume produce valurile astea? Apa ar trebui să fie 

nemişcată. 

Înainte ca prietenul să îi răspundă, Hilvar se trânti la 
pământ, întoarse capul pe o parte, şi-şi afundă urechea 
dreaptă în apă. Alvin se întrebă ce spera să descopere într- 
o asemenea poziţie, apoi îşi dădu seama că Hilvar asculta. 
Şovăind - pentru că undele negre nu păreau deloc 
îmbietoare - îl imită. 

Şocul răcelii dură numai o secundă; după aceea auzi slab, 
dar distinct, un bubuit ritmic şi continuu. Parcă jos, în 
străfundurile apelor, pulsa o inimă gigantică. 

Scuturându-şi apa din păr, tinerii se priviră tăcuţi. 
Niciunul n-ar fi spus cu glas tare ceea ce gândea. Că lacul 
era viu! 

— Ar fi mai bine dacă am cerceta ruinele, fără să ne 
apropiem de lac, spuse în cele din urmă Hilvar. 

— Crezi că e ceva acolo? Întrebă Alvin arătând 
enigmaticele vălurele care continuau să i se spargă la 
picioare. Să fie oare periculos? 

— Nimic din ceea ce posedă un creier inteligent nu e 
periculos. 


(Adevărat? Socoti Alvin. Dar Invadatorii?) 

— Nu pot detecta nici un fel de gânduri şi totuşi am 
senzaţia că nu suntem singuri. Foarte ciudat. 

Reveniră încet spre ruinele fortăreței, fiecare purtând în 
minte zgomotul subacvatic, înfundat şi permanent. Alvin 
avea impresia că ciudăţeniile sporiseră şi că, în ciuda 
eforturilor, se îndepărta tot mai mult de desluşirea 
adevărurilor pe care le căuta. 

Nu părea probabil ca ruinele să le dezvăluie ceva, totuşi 
scotociră atenţi printre grămezile de resturi şi maldărele 
uriaşe de bolovani. Poate că acolo se afla cimitirul de maşini 


- acele maşini care funcţionaseră cu atâta vreme în urmă, 
inutile astăzi dacă s-ar fi întors Invadatorii. De ce nu mai 
reveniseră însă niciodată? Însă asta era o altă problemă şi 
Alvin avea suficiente enigme care-şi aşteptau rezolvarea. 
Nu trebuia să mai caute altele în plus. 

La câţiva metri de lac, descoperiră printre ruine un spaţiu 
liber. Fusese năpădit de buruieni, dar o căldură teribilă le 
pârjolise şi la apropierea celor doi se fărâmară în cenuşă, 
lipindu-se de încălţările lor. În mijloc se găsea un trepied 
metalic, ferm ancorat în sol, susţinând un cerc uşor înclinat 
axial, astfel încât era aţintit asupra unui punct situat cam la 
jumătatea distanţei dintre orizont şi zenit. La prima vedere 
cercul păru gol, apoi, când Alvin privi mai atent, văzu că în 
interiorul lui se găsea o ceaţă fină, înşelătoare pentru ochi, 
pâlpâind undeva la marginea spectrului vizibil: licărul 
energiei. Din acest aparat, era convins, ţâşnise explozia de 
lumină ce-i ademenise în vechiul Shalmirane. 

Nu îndrăzniră să se apropie, păstrând prudenţi o distanţă 
sigură. O descoperire importantă, socoti Alvin. Mai 
rămânea de aflat cine şi în ce scop instalase aparatul. 
Cercul era clar înclinat spre spaţiu. Oare fulgerul văzut de 
ei fusese un semnal? Ipoteza dădea naştere unor implicaţii 
care le tăiau răsuflarea. 

— Alvin, rosti brusc Hilvar cu voce calmă, dar apăsată. 
Avem musafiri. 

Tânărul se răsuci pe călcâie şi se trezi privind un triunghi 
de ochi lipsiţi de pleoape. Cel puţin, aceasta a fost prima lui 
impresie. În spatele ochilor zări după aceea silueta 
robotului, mică şi complexă. Plutea în văzduh cam la un 
metru deasupra solului şi nu semăna cu nici un altul văzut 
până atunci de Alvin. 

După ce depăşi surpriza, redeveni stăpân pe sine. 
Întreaga viaţă comandase maşinilor, iar faptul că aceasta 
nu-i era familiară nu constituia un impediment. La urma 
urmei, nu văzuse mai mult decât câteva procente din roboții 
care-i satisfăceau solicitările zilnice în Diaspar. 


— Poţi vorbi? Întrebă. 

Tăcere. 

— Te dirijează cineva? 

Iarăşi tăcere. 

— Pleacă. Apropie-te. Ridică-te. Coboară. 

Niciuna din comenzile mentale convenţionale nu produse 
efect. Robotul rămânea inactiv, parcă dispreţuitor. Rezultau 
imediat două posibilităţi: fie era prea limitat pentru a 
înţelege comenzile, fie din contra, îl caracteriza un grad 
înalt de inteligenţă, posedând capacităţi proprii de voinţă şi 
alegere. În acest din urmă caz, trebuia tratat ca pe un egal. 
Şi încă putea fi subestimat, dar robotul nu i-ar fi purtat 
resentimente; orgoliul nu fusese inclus printre viciile 
maşinilor. 

Hilvar nu se abţinu să nu râdă de confuzia evidentă a 
prietenului său. Era gata să-i propună să preia el sarcina 
stabilirii legăturii, când vorbele i se topiră pe buze. Tăcerea 
din jurul lui Shalmirane fu destrămată de un zgomot 
ameninţător, imposibil de interpretat greşit - pleoscăitul 
unui corp uriaş, şiroind de apă. 

Pentru a doua oară de la plecarea din Diaspar, Alvin îşi 
dori să fie acasă. Apoi realiză că nu aceasta era starea 
potrivită pentru a întâmpină aventura, şi înaintă încet, dar 
hotărât, spre lac. 

Creatura care ieşea din apa întunecată părea o parodie 
monstruoasă a robotului, alcătuită însă din materie 
organică. Dispunerea similară a ochilor nu putea fi o 
coincidenţă, întrucât fusese reprodusă în mare şi 
configuraţia tentaculelor, a membrelor poliarticulate. Acolo 
însă asemănările încetau. Robotul nu avea dantelăria de 
aripioare delicate ce băteau permanent apa, nenumăratele 
picioare butucănoase pe care fiinţa avansa spre mal şi nici 
supapele de aspirație, sau orice ar fi fost ele, şuierând 
zgomotos în aerul rarefiat. 

Trupul creaturii rămăsese sub unde; doar primii trei metri 
îi scoase în mediul evident nefamiliar. Lungimea totală 


părea să fie de vreo cincisprezece metri, dar şi cineva lipsit 
de cunoştinţe de biologie ar fi remarcat aspectul general de 
improvizație al monstrului, construcţia neglijentă, de parcă 
elementele constitutive ar fi fost executate grosolan şi 
asamblate în grabă, atunci când nevoia se ivise. 

În pofida dimensiunilor animalului şi a temerilor iniţiale, 
după ce îl studiară cu atenţie, Alvin şi Hilvar nu se mai 
simţiră îngrijoraţi. Creatura era în mod limpede stângace; 
pur şi simplu nu putea fi considerată o ameninţare serioasă, 
chiar dacă ar fi existat motive să fie privită astfel. Omul îşi 
învinsese de multă vreme spaima copilărească datorată 
unui aspecte neobişnuite. 'leama respectivă nu reuşise să 
supravieţuiască primului contact cu o civilizaţie 
extraterestră prietenoasă. 

— Lasă-mă pe mine, şopti Hilvar. Mă pricep la animale. 

— Dar nu-i un animal, replică tot în şoaptă Alvin. Sunt 
sigur că este o fiinţă inteligentă şi că robotul ăla e 
proprietatea sa. 

— Este posibil să fie şi invers. Oricum, e extrem de ciudat. 
Nu detectez nici urmă de gând. Hei. Dar ce se-ntâmplă? 

Monstrul nu se clintise din loc. Era în continuare ridicat pe 
jumătate la malul apei, poziţie menţinută printr-un efort ce 
părea considerabil. Însă în centrul triunghiului format de 
ochii lui începuse să apară un fel de membrană 
semitransparentă - o membrană care pulsa şi tremura, 
emițând sunete grave, aidoma unor bubuituri rezonante 
formând cuvinte ininteligibile. Devenise evident că fiinţa 
încerca să le vorbească. 

Încercarea aceea disperată de comunicare emoţiona. Timp 
de câteva minute, creatura se chinui zadarnic, apoi brusc, 
lăsă impresia că îşi înţelesese greşeala. Membrana 
pulsatorie se contractă, iar sunetele crescură în înălţime cu 
câteva octave, intrând în spectrul de frecvenţă al vorbirii 
umane. Începură să se audă frânturi distincte de cuvinte, 
intercalate între mormăieli de neînțeles. Fiinţa îşi 


reamintea un vocabular ştiut cândva, cu multă vreme în 
urmă, dar pe care nu-l mai utilizase de atunci. 

Hilvar interveni: 

— Acum te înţelegem, spuse el, pronunţând clar şi 
răspicat. Te putem ajuta? Ţi-am văzut semnalul. Venim din 
Lys. 

La auzul numelui „Lys”, fiinţa păru că-şi pierde vioiciunea, 
ca dezamăgită. 

— Lys, repetă ea. Nu putea rosti corect litera „s”, astfel 
încât se auzea „Lyd”. Mereu din Lys. Niciodată nu vine 
altcineva. Noi îi chemăm pe Cei Mari, însă ei nu ne aud. 

— Cine sunt Cei Mari? Întrebă Alvin, aplecându-se înainte 
cu interes. Aripioarele delicate fremătară spre cer. 

— Cei Mari, de pe planetele zilei veşnice. Ei vor veni. 
Stăpânul ne-a promis. 

Răspunsul nu lămurea deloc misterul, dar înainte ca Alvin 
să continue, Hilvar vorbi. Întrebările sale erau atât de 
răbdătoare, pline de înţelegere şi în acelaşi timp 
pătrunzătoare, încât Alvin nu îl întrerupse, în pofida 
nerăbdării. Nu recunoştea superioritatea inteligenţei lui 
Hilvar, însă nu exista îndoială că abilitatea acestuia de a 
trata cu animalele se extindea asupra uluitoarei creaturi. 
Mai mult, ea chiar părea să-l agreeze. Vorbirea îi deveni tot 
mai clară, iar dacă la început se limitase la propoziţii scurte 
şi directe, mai apoi răspunsurile ei câştigară în 
complexitate, oferind informaţii suplimentare. 

Alvin nu simţi scurgerea timpului în vreme ce Hilvar 
reconstituia o poveste incredibilă. Nu puteau, desigur, să 
descopere întregul adevăr; rămânea loc pentru 
nenumărate ipoteze şi argumentări. Pe măsură ce 
răspundea întrebărilor, înfăţişarea fiinţei începu să se 
modifice. Se retrase înapoi în lac, picioarele butucănoase 
care o sprijiniseră dispărură, contopindu-se cu restul 
trupului. Brusc se petrecu o transformare şi mai 
extraordinară. Cei trei ochi uriaşi se închiseră, se 
contractară în nişte puncte, dispărând complet. Fiinţa 


părea să vadă tot ce dorea, neavând nevoie de organe 
vizuale. 

Alte schimbări mai subtile aveau loc permanent, iar în final 
deasupra apei rămase doar diafragma vibratoare cu 
ajutorul căreia vorbea. Fără îndoială, şi ea urma să se 
topească în masa amorfă de protoplasma, când rolul ei avea 
să înceteze. 

Lui Alvin îi venea greu să creadă că inteligenţa exista într- 
o formă atât de instabilă. Dar surpriza cea mare nu sosise 
încă. Deşi originea extraterestră a fiinţei era evidentă, trecu 
destul până ce Hilvar, în pofida vastelor cunoştinţe de 
biologie, să-şi dea seama de tipul de organism pe care-l 
aveau înainte: nu o singură entitate. Dealtfel în permanenţă 
spusese „noi” referindu-se la sine. Nu era altceva decât o 
colonie de creaturi independente, organizate într-un întreg 
şi controlată de forţe necunoscute. 

Animale oarecum similare - de pildă meduzele - existaseră 
cândva din abundență în oceanele Pământului. Unele de 
dimensiuni uriaşe, purtându-şi pe lungimi de douăzeci- 
treizeci de metri corpurile transparente şi jungla de 
tentacule vezicante. Însă niciunul dintre ele nu posedase 
scânteia inteligenţei şi nu depăşise reacţiile reflexe în faţa 
unor stimuli simpli. 

Însă în acest caz inteligenţa nu putea fi pusă sub semnul 
îndoielii, chiar dacă părea să se găsească într-un proces de 
decădere. Alvin urma să-şi amintească mereu 
nepământeasca întâlnire, pe Hilvar potrivind laolaltă, fără 
grabă, fragmentele istoriei Stăpânului. Polipul proteic îşi 
căuta cuvintele de mult uitate, lacul întunecat mângâia 
ruinele din Shalmirane, iar robotul trioptic îi fixa cu ochi 
neclintiţi. 

Treisprezece. 

Stăpânul sosise pe Pământ în haosul Secolelor de 
Tranziţie, pe vremea când Imperiul Galactic se fărâmiţa, 
dar căile stelare de comunicaţie nu fuseseră încă complet 
tăiate. Era de origine umană, chiar dacă planeta natală i se 


rotea în jurul unuia din cei Şapte Sori. Tânăr fiind, se 
văzuse silit să-şi părăsească lumea de baştină. Amintirea ei 
îl urmărise întreaga viaţă. Expulzarea şi-o punea pe seama 
unor duşmani neîndurători, însă în realitate la mijloc se 
găsea o maladie incurabilă pe care, dintre toate speciile 
inteligente ale Universului, numai Homo Sapiens părea s-o 
aibă: mania credinţei. 

În decursul primei părţi din istoria sa, omenirea produsese 
o succesiune nesfârşită de profeţi, prooroci, mesii şi 
evanghelişti, care-şi convinseseră adepţii că secretele 
Cosmosului le erau dezvăluite numai lor. Unii izbutiseră să 
întemeieze religii ce supravieţuiseră generaţii, influențând 
miliarde de oameni. Alţii fuseseră uitaţi încă înainte de a 
muri. 

Dezvoltarea ştiinţelor, ce cu regularitate monotonă 
respingeau teoriile profeților şi produceau miracole 
neegalate de aceştia, distrusese în final religia. Nu şi 
uimirea, nici veneraţia sau smerenia încercate de cele mai 
multe fiinţe inteligente atunci când contemplau Universul 
din jur. În schimb slăbise, iar apoi desfiinţase complet 
numeroasele credinţe, fiecare proclamându-şi arogantă 
calitatea de unic deţinător al adevărului suprem, 
condamnând ca false rivalele şi predecesoarele ei. 

Totuşi, deşi din momentul în care omenirea atinsese un 
nivel elementar de civilizaţie ele nu mai deţinuseră nici o 
putere reală, culte izolate continuaseră să apară de-a 
lungul epocilor. Oricât de fantastice le-ar fi fost doctrinele, 
reuşeau întotdeauna să-şi atragă discipoli. Înfloriseră în 
special în decursul perioadelor de confuzie şi de dezordine, 
şi nu era câtuşi de puţin surprinzător că Secolele de 
Tranziţie cunoscuseră o adevărată explozie de iraţionalism. 
Atunci când realitatea deprima, oamenii încercau să se 
amăgească cu mituri. 

Expulzat de pe planeta natală, cel numit Stăpânul nu 
plecase totuşi cu mâna goală. Cei Şapte Sori 
reprezentaseră centrul puterii şi cunoştinţelor galactice, iar 


el avusese prieteni influenţi. Părăsise planeta într-o navă 
micuță şi iute, clasată printre cele mai rapide construite 
vreodată. Luase cu el un alt produs de ultimă oră al ştiinţei 
- robotul ce-i fixa cu privirea în chiar acel moment pe Alvin 
şi pe Hilvar. 

Nimeni nu reuşise să cunoască capacităţile şi funcțiunile 
acestei maşini. Într-o oarecare măsură, ea devenise un 
alter-ego al Stăpânului şi probabil că în lipsa ei, religia 
Celor Mari s-ar fi prăbuşit după moartea fondatorului. 
Rătăciseră împreună printre roiurile stelare, schimbând 
permanent direcţia, până ce ajunseseră, în cele din urmă, 
dar cu certitudine nu întâmplător, pe planeta de unde 
porniseră strămoşii Stăpânului. 

Despre acea saga a lor se scriseseră biblioteci întregi, 
fiecare volum inspirând la rândul lui o mulţime de 
comentarii până când, printr-un soi de reacţie în lanţ, 
cărţile originale se pierduseră sub munţi de exegeze şi de 
adnotări. Stăpânul poposise pe multe planete, şi îşi făcuse 
discipoli din rândul multor specii. 

Personalitatea sa trebuie să fi fost extrem de puternică 
dacă izbutise să-i convingă atât pe umani, cât şi pe non- 
umani, mai cu scamă deoarece nu exista nici urmă de dubiu 
că printre adepţii unei religii cu o audiența atât de largă se 
număraseră şi indivizi deosebit de înzestrați. Probabil că 
Stăpânul avusese cel mai mare succes - fiind în acelaşi timp 
ultimul - dintre toţi proorocii omenirii. Niciunul din 
predecesorii săi nu câştigase atâţia discipoli şi nu-şi 
răspândise învăţăturile peste giganticele hăuri ale spaţiului 
şi timpului. Care anume fuseseră aceste învățături, Alvin şi 
Hilvar nu aflară nici măcar cu aproximaţie. Polipul uriaş se 
strădui din răsputeri să le repete, însă majoritatea 
cuvintelor erau lipsite de sens, predici întregi erau 
reproduse într-o manieră mecanică şi rapidă, încât 
deveneau extrem de dificil de urmărit. După o vreme, 
Hilvar fu nevoit să abată discuţia de la aspectul teologic, 
pentru a se concentra asupra unor evenimente concrete. 


Însoţit de un grup dintre cei mai fideli discipoli, Stăpânul 
venise pe Pământ în zilele premergătoare dispariţiei 
oraşelor, când Portul Diaspar se deschidea încă stelelor. 
Sosiseră probabil în nave de diferite tipuri; polipii, de pildă, 
călătoriseră într-un vas umplut cu fluid din oceanul lor de 
baştină. Nu se mai ştia dacă acest cult al lor fusese primii 
bine pe Terra. Cel puţin nu întâlnise o opoziţie violentă, iar 
după ce peregrinaseră un timp, se stabiliseră în pădurile 
din munţii Lysului. 

La sfârşitul lungii sale vieţi, gândurile Stăpânului 
reveniseră iarăşi la planeta de unde fusese alungat. Le 
ceruse prietenilor să-l scoată afară sub cerul liber, să 
privească aştrii Aşteptase, cu puterile părăsindu-l treptat, 
până ce zărise, răsăritul celor Şapte Sori, iar spre final 
bolborosise mai multe lucruri ce aveau să inspire alte 
biblioteci de comentarii. Vorbise din nou despre Cei Mari, 
ce părăsiseră acum Universul materiei şi al spaţiului, dar 
care urmau cu siguranţă să revină într-o bună zi. Îşi 
însărcinase discipolii să rămână acolo pentru a-i întâmpină, 
atunci când aveau să se întoarcă. Au fost ultimele lui 
cuvinte inteligibile. Nu a mai recunoscut pe nimeni dintre 
cei din jur, însă înainte de a-şi da ultima suflare şoptise o 
frază care traversase epocile, obsedând minţile tuturor 
celor ce o auziseră: E minunat să priveşti umbrele colorate 
pe plantele lumii eterne. Apoi murise. 

După dispariţia sa, mulţi adepţi plecaseră. Totuşi, destui 
rămaseră credincioşi învățăturilor, pe care le prelucraseră 
cu migală de-a lungul timpului. La început au crezut că Cei 
Mari, indiferent cine ar fi fost ei, vor apare în curând, dar 
speranţa li se destrămă odată cu scurgerea secolelor. Aici 
relatarea fiinţei devenea foarte confuză, adevărul şi 
legenda se contopeau, fără a mai putea fi separate. Alvin îşi 
imagina doar vag generaţiile de fanatici aşteptând un 
eveniment măreț, neînțeles, care urma să se petreacă într- 
un moment necunoscut din viitor. 


Cei Mari nu au apărut niciodată. Treptat puterea sectei 
slăbi, pe măsură ce moartea sau deziluziile îi răpuneau pe 
membrii ei. Primii dispăruţi au fost discipolii umani, cu viaţa 
cea mai scurtă. Ca o supremă ironie, ultimul adept al 
profetului om îl reprezenta o creatură fundamental 
deosebită. 

Uriașul polip era astăzi ultimul discipol al Stăpânului, 
dintr-un motiv extrem de simplu. El era nemuritor. 
Miliardele de celule individuale din care era alcătuit trupul 
său mureau, dar înainte de asta se reproduceau. La 
anumite intervale, monstrul se dezintegra în celulele 
componente, ce se divizau după aceea dacă mediul le-o 
permitea. În decursul acestei faze, polipul nu mai exista ca 
entitate inteligentă, conştientă. În acest punct lui Alvin îi 
veni automat în minte modul în care locuitorii Diasparului 
petreceau milenii de repaos în Băncile Memoriei. 

La momentul potrivit, o misterioasă forţă biologică 
readucea laolaltă componentele risipite, iar polipul începea 
un nou ciclu existenţial. Revenea la conştiinţa de sine, îşi 
amintea vieţile anterioare, deşi adesea imperfect, căci 
accidentele deteriorau celulele delicate ale memoriei. 

Poate că nici o altă formă de viaţă nu şi-ar fi menţinut atât 
de mult credinţa într-o religie uitată de un miliard de ani. 
Într-un fel, polipul era victima neajutorată a propriei naturi 
biologice. Datorită nemuririi, nu se schimba şi era silit să 
repete de-a pururi acelaşi tipar invariabil. 

În ultimele ei faze, religia Celor Mari se identificase cu 
venerarea celor Şapte Sori. Când Cei Mari refuzaseră să se 
ivească, se încercase o comunicare cu sistemul lor stelar. 
Apoi semnalele respective se transformaseră într-un ritual 
lipsit de sens, întreţinut în prezent doar de o creatură 
incapabilă să înveţe şi de un robot incapabil să uite. 

Când nespus de bătrâna voce se stinse în aerul nemişcat, 
Alvin se simţi copleşit de milă. Ce devotament zadarnic, 
câtă loialitate irosită inutil, în vreme ce sori şi planete se 
năşteau şi mureau. 


N-ar fi crezut niciodată o asemenea poveste dacă nu ar fi 
avut dovezile înaintea ochilor. Şi mai mult decât oricât îl 
întrista dimensiunea ignoranței sale. Un crâmpei din trecut 
fusese luminat pentru o clipă, dar acum bezna îl învăluise 
iarăşi. 

Istoria Universului era probabil un ghem de asemenea fire 
încâlcite, şi nimeni nu putea spune care dintre ele importau 
şi care nu. Povestea uluitoare a Stăpânului şi a Celor Mari 
semănase cu oricare alta din nenumăratele legende ce 
supravieţuiseră, într-un fel sau altul, Civilizației Zorilor. 
Totuşi, existenţa polipului şi a tăcutului robot făcea 
imposibil ca Alvin să ia totul drept o fabulă având ca temă 
autoamăgirea, înălţată pe un fundament de nebunie. 

Care era legătura, se întrebă el, dintre cele două entităţi, 
atât de diferite din toate punctele de vedere şi care, cu 
toate acestea, menţinuseră peste eoni o tovărăşie 
extraordinară? Cumva, intuia că dintre ei robotul era mai 
important. Fusese însoţitorul Stăpânului şi trebuia să-i 
cunoască secretele. 

Alvin se uită spre automatul enigmatic rămas neclintit. De 
ce nu vorbea? Ce gânduri treceau prin complicata şi poate 
străina lui minte? Deşi, dacă fusese conceput pentru a-l sluji 
pe Stăpân, cu certitudine mintea lui nu era pe de-a-ntregul 
străină celei umane, fiind neapărat capabilă să răspundă 
comenzilor. Gândindu-se la tainele deţinute de acel robot 
enervant de tăcut, simţea o curiozitate atât de mare, încât 
se învecina cu lăcomia. Nu era cinstit ca asemenea 
cunoştinţe să-i fie ascunse; acolo se aflau poate minuni 
depăşind până şi nivelul Computerului Central din Diaspar. 

— De ce nu vrea să ne vorbească robotul vostru? Întrebă 
polipul, când Hilvar îşi termină epuizat întrebările. 

Răspunsul fu cel aşteptat. 

— Stăpânul l-a oprit să vorbească altfel decât cu glasul 
său, iar de atunci vocea lui a amuţit. 

— Dar pe voi vă asculta? 


— Da. Stăpânul l-a lăsat în grija noastră. Vedem prin ochii 
lui oriunde merge. Supraveghează maşinile care întreţin 
lacul şi-i păstrează apa curată. Dar e mai corect să-l numim 
partener, nu servitor. 

Alvin căzu pe gânduri. În minte începea să i se înfiripe o 
idee, deocamdată vagă, doar pe jumătate formată. Poate că 
îl inspirase pur şi simplu tentaţia cunoaşterii şi a puterii. 
Oricum, nici privind retrospectiv nu avea să-şi definească cu 
limpezime cauzele ce-l îndemnaseră să acţioneze. Probabil 
egoiste la bază, ele implicau şi un anume sentiment de milă. 
I-ar fi plăcut să curme aşteptarea inutilă a creaturii, să o 
elibereze de sub greutatea fantasticului destin. Nu era 
sigur ce s-ar fi putut face cu polipul, în schimb robotului i se 
putea vindeca nebunia, dezgropând în acelaşi timp 
nepreţuitele cunoştinţe păstrate de memorii. 

— Sunteţi convinşi, rost el încet, vorbind polipului dar 
adresându-se de fapt maşinii, că rămânând aici îndepliniţi 
dorinţa Stăpânului? El voia ca lumea să-i cunoască 
învăţătura. Ea s-a pierdut, iar voi vă ascundeţi aici în 
Shalmirane. Noi înşine v-am descoperit doar printr-o 
întâmplare. Poate că sunt mulţi cei care doresc să 
descopere doctrina Celor Mari. 

Hilvar îl privi atent, neînţelegându-i intenţiile. Polipul 
părea agitat, iar pulsaţiile regulate ale organului său de 
vorbire întârziară câteva clipe. Apoi răspunse, cu un glas 
scăpat de sub control: 

— Am discutat mulţi ani această problemă, dar nu putem 
pleca din Shalmirane. Lumea trebuie să vină la noi, 
indiferent cât ar dura. 

— Am o idee mai bună, interveni energic Alvin. Este 
adevărat că voi trebuie să rămâneţi în lac, însă nu văd 
motivul pentru care tovarăşul vostru nu ne-ar însoţi pe noi. 
Se poate întoarce oricând doreşte, sau oricând aveţi nevoie 
de el. De la moartea Stăpânului lucrurile s-au schimbat. 
Lucruri pe care, trebuie să le cunoaşteţi şi pe care nu le veţi 
înţelege niciodată dacă veţi rămâne aici. 


Robotul nu se clinti. Tulburat de agonia indeciziei, polipul 
se afundă complet sub suprafaţa lacului timp de câteva 
minute. Poate că discuta neauzit cu partenerul său. În 
câteva rânduri vru să se ridice înapoi, dar parcă reflectând 
mai bine, se cufundase iarăşi. Hilvar profită de ocazie: 

— Aş vrea să ştiu ce încerci să faci, şopti cu o voce pe 
jumătate amuzată, pe jumătate serioasă. Sau nu ştii nici tu? 
— Sunt convins că-ţi pare rău de sărmanele creaturi. Nu 

crezi că ar fi frumos să le ajutăm? 

— Ba da, totuşi acum te cunosc destul de bine ca să fiu 
aproape sigur că altruismul nu constituie una din 
trăsăturile tale dominante. Trebuie să existe şi un alt motiv. 

Alvin surâse amar. Chiar dacă Hilvar nu-i citise gândurile - 
şi nu avea nici un motiv să creadă c-o făcuse - putea, 
neîndoielnic, să-i descifreze caracterul. 

— Poporul tău are puteri mentale remarcabile, replică în 
încercarea de a deplasa discuţia pe un teren mai puţin 
periculos. Părerea mea este că veţi fi în stare să faceţi ceva 
pentru robot, chiar dacă pentru polip nu. Vorbea foarte 
încet, să nu fie auzit. Prudenţa părea însă deplasată; 
robotul nu-i acorda atenţie. 

Din fericire, înainte ca Hilvar să-şi reia întrebările, polipul 
reapăru la suprafaţă. În ultimele minute se micşorase mult 
şi se mişca haotic. In timp ce îl priveau, din corpul 
transparent, complex, se desprinse o porţiune, 
dispersându-se după aceea în nenumărate fragmente mici, 
ce se împrăştiară cu iuţeală. Fiinţa se destrăma sub ochii 
lor. 

Când vorbi, glasul îi era schimbat, dificil de înţeles: 

— Începe următorul ciclu, bolborosi într-o şoaptă fluierată. 
Nu-l aşteptam aşa de repede. Rămas câteva minute. Stimul 
prea puternic. Nu mă pot menţine mult. 

Alvin şi Hilvar îl fixau cu fascinaţie îngrozită. Deşi procesul 
la care asistau era natural, nu era plăcut să urmăreşti 
convulsiile finale ale unei creaturi inteligente. Îi încerca de 
asemenea un sentiment vag de vinovăţie: irațional, căci 


momentul declanşării unui nou ciclu nu avea mare 
importanţă, însă pricepuseră că efortul exagerat şi agitația 
cauzate de prezenţa lor erau răspunzătoare de 
metamorfoza prematură. 

Alvin realiză că trebuia să acţioneze repede, altminteri 
risca să piardă şansa aceea - nu numai pentru câţiva ani, ci 
poate pentru secole. 

— Ce aţi hotărât? Robotul vine cu noi? 

Urmă o pauză chinuitoare, în care polipul se străduia să-şi 
controleze trupul pe cale de descompunere. Diafragma 
tremură, dar nu emise nici un sunet. Apoi, ca într-un 
disperat gest de rămas bun, îşi flutură slab aripioarele 
delicate şi le lăsă să cadă în apă, unde ele se desprinseră 
imediat. După câteva minute, transfomarea se sfârşise. Din 
polip nu mai rămăsese nici un fragment cu dimensiuni mai 
mari de un centimetru. Apa era plină de bucățele mici, 
verzui, ce păreau să posede o viaţă şi o mobilitate proprie, 
dispărând rapid în imensitatea lacului. 

Vălurelele de la suprafaţă conteniseră, iar Alvin înţelese că 
zgomotul monoton din adâncuri încetase. Lacul era din nou 
mort. Dar într-o bună zi, forţele necunoscute care în trecut 
nu dăduseră niciodată greş în a-şi îndeplini sarcinile, urmau 
să acţioneze iarăşi, determinând polipul să renască. 
Fenomen ciudat şi extraordinar, însă era el cu mult mai 
straniu decât organizarea trupului omenesc, el însuşi o 
vastă colonie de celule vii, distincte, organizate pe tipuri şi 
în interdependenţă unele faţă de celelalte? 

Nu pierdu timpul cu asemenea speculaţii. Îl apăsa obsesia 
eşecului, deşi scopul nu şi-l definise niciodată. Ratase o 
ocazie rarisimă, ce putea să nu se mai ivească. Privi trist 
spre lac şi abia după o vreme mintea lui percepu cuvintele 
şoptite de Hilvar la ureche: 

— Cred că ai reuşit să îl convingi. 

Se răsuci iute pe călcâie. Robotul, până atunci retras, 
plutind fără să se apropie la mai puţin de şapte metri, se 
deplasase silențios şi se afla acum cam la un metru 


deasupra capului său. Ochii nemişcaţi, cu unghi larg de 
vedere, nu ofereau nici o indicație asupra direcţiei de 
interes. Probabil că distingea perfect întreaga emisferă 
dinainte, dar Alvin nu se îndoia că el însuşi se găsea în 
centrul atenţiei maşinii. 

Aceasta aştepta următoarea mişcare a tânărului. Într-o 
anumită măsură se găsea sub controlul lui Alvin. Putea să-l 
urmeze în Lys, chiar şi în Diaspar. Dacă nu se răzgândea. 
Deocamdată, Alvin îi era un stăpân de probă. 

Paisprezece. 

Întoarcerea în Airlee le luă aproape trei zile - în parte, 
deoarece Alvin nu avea interes să se grăbească. Explorarea 
Lysului ocupa în prezent locul doi, plasându-se după 
proiectul mult mai important şi mai ispititor de a intra în 
contact cu inteligenţa artificială care-i devenise tovarăş de 
drum. 

Bănuia că robotul încerca să-l folosească în scopurile lui 
personale, probabil pentru un soi de justiţie romantică. 
Asupra lor nu era însă sigur, căci robotul continua cu 
încăpățânare să tacă. Din raţiuni necunoscute - poate din 
teama de a nu-i dezvălui prea multe din secrete Stăpânul 
introdusese blocaje extrem de eficiente pe circuitele de 
vorbire, iar tentativele lui Alvin de a le înlătura eşuaseră. 
Chiar şi interpelările indirecte, de genul „dacă nu spui 
nimic, iau tăcerea drept răspuns afirmativ”, dăduseră greş; 
robotul era prea inteligent pentru a fi păcălit cu atâta 
uşurinţă. 

Din alte puncte de vedere se arăta mai dornic de 
cooperare. Asculta orice comenzi ce nu-i cereau să 
vorbească sau să dezvăluie informaţii. După o vreme, Alvin 
descoperi că îl putea controla prin gânduri, ca pe roboții 
Diasparului. Reprezenta un mare pas înainte, iar ceva mai 
târziu, creatura - era greu s-o consideri o simplă maşinărie 
- îşi cobori puţin baricadele, permițându-i să privească prin 
ochii ei. Se părea că nu obiecta împotriva unor asemenea 
forme pasive de comunicare, însă respingea orice alte 


încercări de apropiere. Pe Hilvar îl ignora total; nu-i asculta 
nici o comandă, baricadându-şi mintea împotriva 
investigaţiilor acestuia. Lia început Alvin fusese dezamăgit, 
deoarece sperase ca puterile mentale ale lui Hilvar să-i 
permită forțarea tezaurului de amintiri ascunse. Abia mai 
târziu înţelesese avantajul de a avea un servitor ce nu mai 
asculta de nimeni altul. 

Singurul membru al expediției care obiecta vehement 
împotriva prezenţei robotului era Krif. Poate îşi imagina că 
are de-a face cu un soi de rival, ori dezaproba, din 
principiu, orice obiect zburător lipsit de aripi. În câteva 
rânduri, pe când rămăsese nesupravegheat, încercase nişte 
atacuri directe. Robotul îl enervase însă şi mai mult, 
ignorându-l cu desăvârşire. În cele din urmă, Hilvar izbutise 
să îl potolească, iar pe durata restului călătoriei păru 
resemnat. Amândoi însoțeau vehiculul lunecând silențios 
prin păduri şi câmpuri, fiecare menţinându-se pe partea 
stăpânului propriu, prefăcându-se că nu iau în seamă unul 
existenţa celuilalt. 

În Airlee, Seranis îi aştepta. Alvin ştia că e imposibil să-i 
surprinzi pe oamenii aceia; minţile lor, conectate laolaltă, îi 
ţineau la curent cu tot ceea ce se desfăşura în ţinut. Era 
curios să afle cum reacţionaseră ci la vestei aventurii din 
Shalmirane. 

Seranis arăta mult mai îngrijorată şi mai nesigură decât o 
văzuse el până atunci, şi tânărul îşi reaminti de alegerea pe 
care trebuia să o facă. În vâltoarea ultimelor zile uitase de 
ea; nu-i plăcea să-şi irosească energia făcându-şi griji cu 
viitorul, dar iată că viitorul bătea acum la uşa lui. Trebuia să 
decidă unde în cele două lumi dorea să trăiască. 

Când Seranis începu să-i vorbească, în glasul ei suna 
neliniştea. Brusc, Alvin avu impresia că planurile Lysului în 
privinţa sa se modificaseră. Ce se întâmplase în decursul 
absenței lui? Oare dăduseră greş cei ce plecaseră în 
Diaspar să acţioneze asupra mintii lui Khedron? 


— Alvin, începu femeia, sunt multe lucruri pe care nu ţi le- 
am spus până astăzi, dar pe care trebuie să le cunoşti ca ne 
înţelegi. 

Cunoşti unul din motivele izolării civilizaţiilor noastre. 
Teama de Invadatori, umbra aceea întunecată din 
străfundurile fiecărei fiinţe omeneşti, a făcut ca neamul tău 
să întoarcă spatele lumii şi să se piardă în propriile lui vise. 
Aici, în Lys, teama n-a fost niciodată atât de mare, chiar 
dacă noi suntem cei care am suportat povara atacului final. 

Dar izolarea mai are un motiv. 

Cu mult în urmă, Alvin, oamenii au început să caute 
nemurirea, iar în cele din urmă au descoperit-o. Au uitat 
însă că lumea care aboleşte moartea, trebuie să abolească 
de asemeni viaţa. Extinderea nelimitată a vieţii mulţumeşte 
individul, dar duce la stagnare. Astfel că noi am sacrificat 
nemurirea, în timp ce Diasparul continuă să urmărească 
acest deziderat fatal. Din această cauză s-au despărţit 
popoarele noastre. Şi tot de aceea nu trebuie să se mai 
întâlnească niciodată. 

Deşi cuvintele nu constituiau o surpriză, şocul lor nu fu cu 
nimic diminuat. Alvin refuza să admită eşecul planurilor 
sale, aşa cum erau ele, închegate doar pe jumătate. Doar o 
parte a creierului său o mai asculta pe Seranis. Înţelegea şi 
reţinea cuvintele ei, în vreme ce cu o altă parte a minţii 
pornise să refacă drumul către Diaspar, încercând să-şi 
imagineze obstacolele ce-i putea fi ridicate în cale. 

Nefericirea lui Seranis era vizibilă. Glasul ei aproape că 
ruga, iar Alvin pricepu că nu i se adresa numai lui, ci şi 
fiului ei. Era probabil conştientă de afecțiunea născută între 
cei doi tineri pe parcursul zilelor petrecute împreună. 
Hilvar îşi fixa mama cu atenţie şi Alvin avu impresia că 
privirea lui trăda nu numai îngrijorare, ci şi o umbră de 
acuzare. 

— Nu vrem să te obligăm să faci ceva împotriva voinţei 
tale, dar credem că îţi dai seama la ce ar conduce 
reîntâlnirea culturilor noastre. Între ele există o diferenţă 


tot atât de uriaşă cât distanţa ce separa Pământul de 
străvechile sale colonii. Gândeşte-te la un singur aspect, 
Alvin. 'Tu şi Hilvar aveţi aproape aceeaşi vârstă. Dar şi el, şi 
eu vom fi morţi de secole, în vreme ce tu vei rămâne mereu 
tânăr. Şi asta e doar prima din seria infinită a vieților tale! 

În încăpere se aşternu tăcerea, o tăcere atât de profundă 
încât Alvin auzea strigătele ciudate, tânguitoare, ale unor 
animale necunoscute, undeva de pe câmpie. În final, 
articulă aproape şoptit: 

— Ce vreţi să fac? 

— Speram să fim în stare să îţi oferim să alegi între a 
rămâne în Lys şi a te întoarce în Diaspar, însă acum 
alternativa a devenit imposibilă. S-au întâmplat prea multe 
pentru a te mai lăsa să decizi singur. Chiar în puţinul timp 
petrecut aici, influenţa ta a fost extrem de tulburătoare. Nu, 
nu-ţi reproşăm nimic, sunt convinsă că nu doreai să faci 
rău. Totuşi, ar fi fost mai bine să laşi fiinţele întâlnite în 
Shalmirane să-şi urmeze propriul destin. 

În ceea ce priveşte Diasparul. Seranis schiţă un gest de 
iritare. Prea mulţi ştiu unde ai plecat. Noi suntem vinovaţi 
că nu am acţionat la timp. În plus, bărbatul care te-a ajutat 
să descoperi Lysul a dispărut; nici Consiliul vostru, nici 
agenţii noştri nu-l găsesc, deci el rămâne un potenţial 
pericol pentru siguranţa noastră. Poate că eşti surprins că 
îţi zic aceste lucruri, însă nu îmi asum nici un risc. Mă tem 
că nu mai există decât o singură soluţie: trebuie să te 
trimitem înapoi în Diaspar cu un set de memorii false. 
Amintirile respective au fost construite cu grijă şi când te 
vei întoarce acasă nu îţi vei mai aminti nimic despre noi. Vei 
crede că ai trecut printr-o serie de aventuri presărate de 
primejdii, dar destul de puţin ieşite din comun, undeva prin 
nişte tuneluri subterane întunecate, unde tavanul se năruia 
în permanenţă. Ai rezistat hrănindu-te cu buruieni şi bând 
apă din izvoare găsite pe alocuri. Întotdeauna vei fi convins 
că acesta e adevărul, iar cei din Diaspar îţi vor accepta 


versiunea. Posibilii exploratori nu vor mai fi ispitiţi să caute; 
vor crede şi ei că ştiu totul despre Lys. 

Seranis tăcu. II privi scrutător, cu ochi îngrijoraţi. 

— Ne pare foarte rău că e nevoie de aşa ceva; te rugăm să 
ne ierţi, atâta vreme cât ne ţii minte. Probabil nu eşti de 
acord cu verdictul nostru, însă noi cunoaştem lucruri 
neştiute de tine. Cel puţin nu vei regreta, căci vei crede că 
ai descoperit tot ce era de descoperit. 

Alvin îşi puse întrebarea dacă femeia spunea adevărul. Nu 
era deloc sigur că s-ar fi întors la rutina cotidiană a 
Diasparului, chiar dacă s-ar fi amăgit cu gândul că dincolo 
de zidurile oraşului nu se află nimic interesant. Dar oricum, 
nu intenţiona să-şi verifice supoziţia. 

— Când doriţi să mă. Supuneţi tratamentului? 

— Imediat; totul e pregătit. Deschide-ţi mintea, aşa cum ai 
mai procedat. Nu vei mai simţi nimic până în clipa când te 
vei trezi înapoi în Diaspar. 

Tânărul tăcu o vreme, apoi rosti încet: 

— Aş vrea să-mi iau rămas bun de la Hilvar. 

— Înţeleg. Vă las singuri. Mă voi întoarce atunci când vei fi 
pregătit. 

Cobori scările, lăsându-i pe cei doi tineri pe terasă. 

Alvin nu se adresă imediat prietenului său; îl încerca o 
tristeţe copleşitoare şi în acelaşi timp o hotărâre de 
neclintit de a nu permite distrugerea speranţelor sale. Privi 
din nou aşezarea unde cunoscuse un anume etalon al 
fericirii şi pe care s-ar fi putut să nu o mai revadă dacă 
susţinătorii lui Seranis îşi impuneau punctul de vedere. 
Maşina de teren rămăsese sub un arbust stufos, iar robotul 
plutea răbdător deasupra ei. Câţiva copii se adunaseră în 
jur să examineze bizarul musafir. Nici un adult nu părea 
câtuşi de puţin interesat de el. 

— Hilvar, îmi pare teribil de rău. 

— Şi mie, răspunse Hilvar cu vocea înecată de emoție. 
Speram că vei rămâne aici. 

— Crezi că ce vrea Seranis să facă e bine? 


— Nu o judeca prea aspru. Ea face doar ce i se cere. Deşi 
nu-i răspunsese la întrebare, Alvin nu avu inima să o repete. 
N-ar fi fost corect să abuzeze de loialitatea prietenului său. 

— Atunci spune-mi, reluă el, cum m-ar opri ai tăi dacă aş 
încerca să plec cu amintirile nealterate? 

— Foarte uşor. Ţi-ar prelua controlul minţii şi te-ar sili să 
te întorci. 

Alvin aşteptase un astfel de răspuns şi nu se descuraja. Ar 
fi vrut să i se destăinuie lui Hilvar, în mod vizibil tulburat de 
iminenta lor despărţire, dar nu îndrăznea să-şi asume nici 
cel mai mic risc. Atent, verificând fiece detaliu, parcurse cu 
ochii minţii singurul drum capabil să-l ducă înapoi în 
Diaspar, aşa cum dorea el. 

Rămânea un risc de neocolit, pe care trebuia să îl înfrunte. 
Dacă Seranis îşi încălca promisiunea pătrunzându-i imediat 
în minte, toate pregătirile sale ar fi fost zadarnice. 

Întinse mâna lui Hilvar, care i-o strânse puternic, în tăcere. 

— Să coborâm, rosti Alvin. Înainte de plecare vreau să mai 
văd câţiva locuitori ai aşezării. 

Hilvar îl urmă în răcoarea liniştită a clădirii. În hol şi pe 
inelul de sticlă multicoloră din jurul casei. Acolo îi aştepta 
Seranis, calmă şi decisă. Ştia că Alvin încerca să-i ascundă 
ceva şi recapitulă măsurile de prevedere luate. Tot aşa cum 
un atlet îşi încălzeşte muşchii înainte de efort, femeia 
rememora comenzile ce i-ar fi putut fi necesare în caz de 
rezistenţă mentală. 

— Eşti gata, Alvin? 

— Aproape, răspunse tânărul. Tonul glasului o determină 
să-l fixeze cu atenţie. 

— Atunci cel mai bine ar fi să-ţi goleşti mintea, cum ai 
procedat prima dată. Nu vei simţi nimic. 

Alvin se răsuci spre Hilvar şi-i şopti iute, ca Seranis să nu 
audă: 

— La revedere, Hilvar. Nu te teme. Mă voi întoarce. 

După care reveni spre Seranis. 


— Nu mă supără ceea ce doriţi să faceţi. Fără îndoială, 
astăzi consideraţi că e soluţia cea mai bună, dar eu cred că 
nu aveţi dreptate. Diaspar şi Lys nu trebuie să rămână de-a 
pururi separate; poate că într-o zi vor avea disperată nevoie 
unul de celălalt. Tocmai de aceea voi pleca de aici cu ceea 
ce am învăţat. Nu cred că mă puteţi opri. 

Nu mai aşteptă nici un moment şi bine făcu. Seranis nu se 
clinti, însă tânărul simţi cum corpul îi scapă de sub control. 
Puterea care-i paralizase voinţa era cu mult mai intensă 
decât se aşteptase, şi imediat realiză că numeroase alte 
minţi o secondau pe femeie. Lipsit de control, porni spre 
casă ca un automat. Vreme de un groaznic moment crezu 
că planul îi eşuase. 

Atunci văzu o străfulgerare de oţel şi cristal. Braţe 
metalice îl cuprinseră cu iuţeală. Trupul lui se luptă cu ele, 
aşa cum prevăzuse că avea s-o facă, dar strădaniile străine 
lui se iroseau în van. Solul i dispăru de sub tălpi şi o 
secundă zări chipul lui Hilvar, încremenit de surpriză, 
surâzând nătâng. Robotul îl purta la vreo patru metri 
deasupra Pământului, mult mai repede decât ar fi alergat 
un om. Dură o singură clipă ca Seranis să-i priceapă 
şiretlicul; zvârcolirile tânărului încetară când ea abandonă 
controlul. Totuşi, coaliția Lysienilor nu fusese încă înfrântă. 
Se întâmplă ceea ce Alvin anticipase şi se străduise să 
prevină. 

În mintea lui luptau două entităţi separate, cu porniri 
contradictorii; una din ele se adresa robotului, implorându-l 
să-l coboare pe sol. Adevăratul Alvin aştepta cu sufletul la 
gură, împotrivindu-se prea puţin unor forţe pe care ştia că 
nu-i e dat să spere să le învingă. Riscase, necunoscând dacă 
straniul său aliat avea să-i asculte comenzile atât de 
complicate. Indiferent de urmări, îi spusese robotului, nu 
trebuia să se supună altor porunci ale sale până ce nu 
ajungea în siguranţă în Diaspar. Acelea fuseseră ordinele. 
Dacă le respecta, însemna că Alvin îşi hotărâse singur 
soarta, fără amestecul celor din Lys. 


Robotul gonea fără ezitări pe drumul descris în detaliu de 
tânăr. O parte a creierului lui Alvin continua să solicite 
imperativ să fie eliberat, dar el ştia acum că nu mai este în 
pericol. Seranis îşi înţelese înfrângerea, iar forţele din el 
încetară brusc să se mai războiască. Revenise la pacea 
interioară, aidoma acelui călător care, cu epoci în urmă, 
legat fiind de catargul propriei corăbii, auzise cântecul 
sirenelor topindu-se deasupra mării rubinii ca vinul. 

Cincisprezece. 

Alvin nu-şi îngădui să se destindă până nu se văzu în sala 
căilor mobile. Pericolul ca locuitorii din Lys să îl oprească, 
ori chiar să-l întoarcă în acelaşi vehicul în care călătorea în 
prezent, încă persista. 

Întoarcerea n-a însemnat însă decât reluarea monotonă a 
primului drum. După patruzeci de minute se găsea iarăşi în 
Mausoleul lui Yarlan Zey. 

Custozii Consiliului îl aşteptau, înveşmântaţi în robele 
negre, oficiale, neîmbrăcate de secole. Alvin nu fu surprins. 
Comitetul de primire îl alarma prea puţin. Depăşise atâtea 
obstacole, încât un altul nu mai conta. Învăţase multe 
lucruri din clipa în care părăsise Diasparul, iar odată cu 
experienţa câştigase o încredere în sine vecină cu aroganţa. 
În plus, dispunea de un aliat puternic, chiar dacă bizar. Cele 
mai iscusite şi puternice minţi din Lys nu izbutiseră să-i 
dejoace planul şi era convins că nici în Diaspar nimeni nu 
avea să reuşească. 

Certitudinea lui se baza pe argumente logice, dar şi pe 
ceva ce depăşea judecata - o anume credinţă în propriul 
destin, născută de curând în sufletul său. Misterul originii, 
reuşita într-un domeniu nestrăbătut de nimeni până în acel 
moment, modul în care i se deschiseseră înainte orizonturi 
noi şi faptul că nici o piedică nu izbutise să-l oprească - 
toate acestea îi întăreau încrederea în sine. Credinţa în 
propriul destin reprezenta unul din cele mai valoroase 
daruri făcute Omului de către zei, iar Alvin nu cunoştea 
numărul celor pe care ea îi condusese la dezastru. 


— Alvin, începu conducătorul grupului, am primit ordin să 
te însoţim oriunde ai merge, până ce Consiliul te va asculta 
ş va hotări verdictul. 

— De ce anume sunt acuzat? Întrebă Alvin. Era încă 
cuprins de exaltarea evadării din Lys şi nu era în stare să ia 
în serios noua ameninţare. Probabil Khedron pălăvrăgise. 
Pentru o clipă fu furios pe Buton din cauza trădării. 

— Nu există încă nici o acuzaţie. Dacă va fi necesară, va fi 
formulată după ce vei fi audiat. 

— Şi când se va întâmpla asta? 

— Presupun că foarte curând. Custodele era în mod 
evident stingherit şi nu ştia cum să ducă la bun sfârşit 
neplăcuta însărcinare. Era gata să-l trateze pe Alvin ca pe 
oricare concitadin, dar îşi aminti îndatoririle funcţiei şi 
adoptă imediat o atitudine exagerat de distantă. 

— De unde a apărut acest robot? Întrebă el brusc. Este de- 
al nostru? 

— Nu. L-am găsit în Lys, ţinutul de unde vin. L-am adus să 
întâlnească aici Computerul Central. 

Afirmația rostită cu atâta calm produse o considerabilă 
tulburare. Şi aşa era dificil de acceptat faptul că în 
exteriorul Diasparului se găsea ceva, însă devenea de-a 
dreptul îngrozitor că Alvin adusese pe cineva de acolo, 
intenţionând să-l prezinte creierului oraşului. Custozii se 
priviră între ei cu o spaimă atât de neputincioasă, încât 
Alvin abia îşi stăpâni râsul. 

Traversând parcul, urmat de la distanţă de escorta care 
discuta în şoaptă, tânărul gândi următorul pas. În primul 
rând trebuia să afle cu exactitate ce anume se petrecuse în 
lipsa lui. Din cele afirmate de Seranis, se părea că Bufonul 
dispăruse. În Diaspar existau nenumărate locuri unde te 
puteai ascunde, iar cum ştiinţa lui Khedron despre oraş era 
inegalabilă, sigur nu avea să fie găsit dacă nu se arăta el 
însuşi. Poate că ar fi trebuit să-i lase un mesaj, într-un loc pe 
unde era probabil ca el să treacă, fixând o întâlnire. 


Prezenţa custozilor făcea însă imposibilă punerea în 
practică a ideii. 

În schimb, trebuia să recunoască că supravegherea lor era 
extrem de discretă. Ajuns în apartament, aproape uitase de 
existenţa escortei. Presupunea că nu aveau să-l deranjeze, 
intervenind numai în eventualitatea în care ar fi încercat să 
părăsească Diasparul, iar deocamdată el nu intenţiona aşa 
ceva. Mai mult, bănuia că ar fi fost imposibil să revină în Lys 
pe acelaşi drum. Era limpede că Seranis blocase deja 
sistemul de transport subteran. 

Custozii nu-l însoţiră în cameră; ştiau că e o singură ieşire 
şi pe aceasta o păzeau. Neavând nici o instrucţiune în 
privinţa robotului, îi permiseră să-l însoţească pe Alvin. Nu 
voiau să aibă de-a face cu o asemenea maşină, căci originea 
ei nepământeană era bătătoare la ochi. Din 
comportamentul ei nu se deducea dacă era un servitor 
supus comenzii lui Alvin, sau dacă dispunea de o voinţă 
proprie. Datorită acestei incertitudini erau mai mult decât 
mulţumiţi s-o lase în pace. 

După ce peretele se închise înapoia sa, Alvin îşi materializă 
canapeaua favorită şi se trânti pe ea. Destinzându-se în 
mediul familiar, apelă din unităţile de memorie ultimele sale 
încercări în materie de pictură şi sculptură, cercetându-le 
cu ochi critic. Dacă nici înainte nu izbutiseră să-l satisfacă, 
acum îl nemulţumeau de două ori. Constatase că persoana 
care le crease nu mai exista. 1 se părea că în cele câteva zile 
cât lipsise din Diaspar acumulase experienţa unei vieţi 
întregi. 

Anulă produsele adolescenţei, ştergându-le pentru 
totdeauna, fără a le mai întoarce în Băncile de Memorie. 
Odaia rămase iarăşi goală, cu excepţia divanului şi a 
robotului cu privirea inexpresivă. Ce credea el despre 
Diaspar? Apoi Alvin îşi aduse aminte că nu era tocmai 
străin, deoarece cunoscuse oraşul în ultimele zile de 
contact cu stelele. 


După ce se simţi cu adevărat ajuns acasă, tânărul îşi caută 
prietenii. Începu cu Eriston şi Etania, mai degrabă dintr-un 
sentiment al datoriei decât din dorinţa reală de a-i vedea şi 
de a vorbi cu ei. Nu-i păru rău când fu informat că nu 
puteau fi contactaţi; le lăsă un scurt mesaj, anunţându-şi 
întoarcerea. Nu era tocmai o veste, căci întregul oraş aflase 
deja că el se întorsese. Spera totuşi ca cei doi să-i aprecieze 
grija; descoperise un sentiment nou, deşi încă nu realizase 
că, asemenea celor mai multe virtuţi, nu avea mare valoare 
dacă nu era spontan. 

Acţionând sub imperiul unui impuls interior, formă 
numărul dat de Khedron cu mult timp în urmă, în Turnul lui 
Loranne. Bineînţeles că nu aştepta răspuns, însă poate că 
Bufonul lăsase vreun mesaj. 

Bănuiala se dovedi întemeiată, dar mesajul în sine suna 
total neaşteptat. 

Peretele se dizolvă şi Khedron îşi făcu apariţia. Arăta 
obosit şi tulburat, câtuşi de puţin individul sigur pe el, uşor 
cinic, cunoscut de Alvin. Avea o privire hăituită şi vorbea 
parcă presat de timp: 

— Alvin, aceasta este o înregistrare. Dacă o recepţionezi, 
utilizeaz-o cum vrei. Pentru mine nu mai are importanţă. 

Când m-am întors în Mausoleu, am constatat că Alystra ne 
urmărise. Probabil a anunţat Consiliul că tu ai părăsit 
Diasparul cu ajutorul meu. În scurt timp, custozii au început 
să mă caute şi am hotărât să mă ascund. Sunt obişnuit. Am 
mai recurs la astfel de măsuri când glumele mele n-au fost 
apreciate la justa lor valoare. (Abia acum simţi Alvin spiritul 
vechiului Khedron.) Nu m-ar fi găsit nici peste o mie de ani. 
Dar altcineva a fost cât pe ce să o facă. Alvin, în Diaspar se 
găsesc străini; nu pot veni decât din Lys şi pe mine mă 
caută. Nu ştiu ce înseamnă asta, dar nu-mi place. Faptul că 
au fost pe punctul de a mă prinde, deşi se găsesc într-un 
oraş ce ar trebui să le fie necunoscut, sugerează că deţin 
puteri telepatice. Aş putea înfrunta Consiliul, însă ei 


reprezintă un altfel de pericol pe care nu doresc să îl 
cunosc. 

De aceea voi recurge la soluţia ce probabil mi-ar fi fost 
impusă de Consiliu, căci am mai fost ameninţat în trecut cu 
aţa ceva. Voi intra acolo unde nu mă poate urmări nimeni şi 
unde voi scăpa de transformările care vor interveni în 
Diaspar. Poate că fac o prostie, oricum, timpul va decide. 
Într-o bună zi voi cunoaşte răspunsul. 

Cred că ai ghicit deja că m-am întors în Palatul Creaţiei, în 
siguranţa Băncilor Memoriei. Orice s-ar întâmpla, mă 
încred în Computerul Central şi în forţele ce controlează 
destinul Diasparului. Dacă ar avea loc vreo imixtiune în 
funcţionarea lor, am pieri cu toţii. Dacă nu, n-am de ce mă 
teme. 

Mie îmi va pare că s-a scurs numai o clipă înainte deamă 
întoarce în Diaspar, peste cincizeci sau o sută de mii de ani. 

Mă întreb ce fel de oraş voi găsi. Va fi foarte interesant 
dacă şi tu te vei afla acolo. Oricum, bănuiesc că ne vom 
reîntâlni odată şi odată. Nu pot încă să spun dacă aştept 
această întâlnire cu nerăbdare, ori dacă îmi este frică de ea. 
Nu te-am înţeles niciodată, Alvin, deşi a existat o vreme 
când eram îndeajuns de trufaş să cred că da. Doar 
Computerul Central cunoaşte adevărul despre tine, aşa 
cum ştie adevărul despre toţi ceilalţi Unici ce au apărut din 
timp în timp, de-a lungul epocilor, ca după aceea să nu mai 
fie văzuţi niciodată. Ai descoperit ce s-a întâmplat cu ei? 

Cred că un alt motiv pentru care evadez în viitor este şi 
nerăbdarea. Sunt curios să văd rezultatul acţiunilor tale, 
însă etapele intermediare nu mă interesează - presupun că 
nu vor fi deosebit de plăcute. Va fi interesant să observ dacă 
în lumea aceea, unde voi păşi peste câteva minute după 
ceasul meu, vei fi considerat un ctitor, ori un criminal. Sau 
dacă, pur şi simplu, lumea îşi va mai aminti de tine. 

La revedere, Alvin. Mă gândisem să îţi dau nişte sfaturi, 
dar nu cred că le-ai da ascultare. Îţi vei urma drumul, aşa 
cum ai procedat mereu. Prietenii îţi vor fi simple unelte pe 


care să le foloseşti sau să le arunci, după cum vor dicta 
împrejurările. 

Asta-i totul. Nu mai am nimic de adăugat. 

O clipă, Khedron - acel Khedron care nu mai era în 
prezent decât o configuraţie de sarcini electrice în celulele 
de memorie - îl privi pe Alvin resemnat şi trist. Apoi 
imaginea se destrămă. 

Alvin rămase nemişcat mult timp după dispariţia 
Bufonului, îşi cerceta sufletul aşa cum rareori făcuse în 
viaţa lui, deoarece nu putea nega adevărul din spusele lui 
Khedron. În planurile şi aventurile sale, se oprise vreodată 
să mediteze la efectul faptelor sale asupra celor din jur? 
Adusese neliniştea în inimile prietenilor şi poate alte 
lucruri, mai rele, totul din cauza unei nepotolite curiozităţi, 
a pornirii de a descoperi ceea ce nu trebuia cunoscut. 

Nu-l îndrăgise pe Khedron. Personalitatea caustică a 
Bufonului nu încurajase o relaţie apropiată, chiar dacă Alvin 
ar fi dorit-o. Acum însă, gândindu-se la cuvintele sale de 
adio, se simţea cuprins de remuşcări. Numai datorită lui 
fugise Khedron într-un viitor necunoscut. 

Totuşi, continuă să îşi spună el, nu trebuia să se 
învinovăţească pentru cele întâmplate. Se adeverea doar 
ceea ce el ştiuse: Bufonul era un laş. Poate că nu mai mult 
decât alt locuitor al Diasparului, însă din nefericire Khedron 
poseda şi o imaginaţie ieşită din comun. Alvin recunoştea o 
anumită responsabilitate pentru soarta lui, dar în nici un 
caz nu-şi putea asuma întreaga vină. 

Făcuse el rău, pricinuise vreo neplăcere cuiva din Diaspar? 
Se gândi la Jeserac, tutorele atât de răbdător cu el, cel mai 
dificil elev avut probabil vreodată. Îşi reaminti măruntele 
dovezi de dragoste arătate de părinţii lui de-a lungul anilor. 
lată că acum, de la distanţa timpului, erau cu mult mai 
multe decât considerase el vreodată. 

Se gândi la Alystra. Îl iubise, iar el îi acceptase ori îi 
ignorase dragostea, după cum îi convenise. Dar ce altceva 


să fi făcut? Ar fi fost oare ea mai fericită dacă ar fi respins-o 
de la început? 

În prezent înţelegea de ce nu iubise niciodată, nici pe ea, 
nici pe o altă femeie din Diaspar. Era o altă lecţie învățată în 
Lys. Diaspar uitase multe lucruri, printre care şi realul sens 
al dragostei. În Airlee văzuse mamele legănându-şi pruncii 
pe genunchi, simţise el însuşi tandreţea şi nevoia de a 
proteja micile şi neajutoratele fiinţe, încercând sentimente 
ce reprezentau faţa altruista a iubirii. Dar în Diaspar nu se 
găsea nici o femeie care să cunoască ceea ce, cândva, 
constituise țelul final al dragostei. 

În oraşul nemuritor nu existau nici sentimente, nici pasiuni 
adevărate. Poate că ele înfloreau încă, dar se caracterizau 
prin efemeritate, căci n-aveau cum dura o veşnicie. În 
Diaspar se găseau de-a pururi sub o umbră întunecată. 

Probabil că atunci a fost momentul, dacă a existat 
vreodată un moment precis, când Alvin şi-a înţeles destinul. 
Până atunci fusese doar agentul inconştient al propriilor 
imbolduri. Dacă ar fi cunoscut o analogie atât de veche, s-ar 
fi comparat cu un bărbat călare pe un armăsar dezlănţuit. Îl 
purtase în multe locuri ciudate şi ar fi putut s-o facă iarăşi, 
însă în galopul sălbatic îl învățase şi unde dorea cu adevărat 
să meargă. 

Reveria tânărului fu întreruptă de clinchetul ecranului 
mural. Tonalitatea sunetului îl avertiză că nu provenea din 
exterior, ci avea un oaspete în carne şi oase. Aprobă 
accesul, iar peste o secundă apăru Jeserac. 

Tutorele părea grav, dar nu neprietenos. 

— Mi s-a cerut să te însoțesc, Alvin. Consiliul aşteaptă să te 
asculte. Zări robotul şi-l scrută cu interes. Deci acesta e 
tovarăşul adus din călătoria ta. Cred că ar fi potrivit să vină 
şi el. 

Lui Alvin îi convenea de minune. Robotul îl salvase deja 
dintr-un pericol, iar dacă se ivea cazul ar fi putut să apeleze 
din nou la el. Era interesant de ştiut ce gândea automatul 
despre întâmplările în care fusese implicat. Îşi dori pentru a 


mia oară să priceapă ce se întâmplă în interiorul minţii 
artificiale. Avea impresia că, deocamdată, robotul hotărâse 
să privească, să acumuleze informaţii şi să tragă unele 
concluzii, fără să acţioneze până la momentul nimerit. Poate 
pe neaşteptate urma să decidă să-şi părăsească pasivitatea, 
iar intenţiile lui trebuiau să se potrivească cu planurile 
tânărului. Totuşi, singurul aliat era astfel legat doar prin 
firele fragile ale interesului personal, capabil aşadar să îl 
părăsească orişicând. 

Alystra îi aştepta pe rampa coborând în stradă. Dacă putea 
s-o învinuiască pentru rolul jucat în dezvăluirea secretului, 
Alvin nu avu inima s-o facă. Nefericirea ei era vizibilă, iar 
ochii i se umplură de lacrimi când alergă în întâmpinarea 
lui. 

— Oh, Alvin! Ce se va întâmpla cu tine? 

EI îi apucă mâinile cu o blândeţe ce-i surprinse pe 
amândoi. 

— Nu te teme. Se va rezolva cu bine totul. La urma urmei, 
Consiliul nu poate decât să decidă trimiterea mea înapoi în 
Băncile Memoriei - dar parcă nu-mi vine să cred că o vor 
face. 

Frumuseţea şi deznădejdea fetei mişcau atât de mult, 
încât Alvin realiză că trupul răspunde prezenţei ei într-un 
mod binecunoscut. Era foamea trupului; n-o dispreţuia, dar 
acum însemna prea puţin. Îşi desprinse încet mâinile şi se 
întoarse, urmându-l pe Jeserac. 

Privindu-i cum se îndepărta, Alystra îşi simţi inima pustie, 
dar nu îndurerată. Ştia că nu-l pierduse, căci nu-i 
aparținuse niciodată. Şi înțelegând acest lucru, fu în stare 
să depăşească regretele zadarnice. 

Alvin nu remarcă privirile curioase sau îngrozite ale 
concitadinilor întâlniți pe străzi. Îşi recapitula argumentele 
şi îşi organiza în minte expunerea, în modul care i se părea 
cel mai potrivit. Din când în când, se asigura că nu e câtuşi 
de puţin tulburat şi că stăpânea perfect situaţia. 


În anticameră aşteptară câteva minute; suficient ca 
tânărul să se mire de ce îi erau picioarele atât de moi, dacă 
teamă nu-i era. Mai încercase această senzaţie atunci când 
se chinuise pe ultima pantă a colinei, acolo unde Hilvar îi 
arătase cascada din vârful căreia zăriseră explozia 
luminoasă din Shalmirane. Se întrebă ce făcea Hilvar în 
acel moment, şi dacă urmau să se revadă vreodată. 
Considera foarte important ca ei doi să se întâlnească 
iarăşi... 

Uşile uriaşe se deschiseră, iar Alvin îl însoţi pe Jeserac în 
sala Consiliului. Cei douăzeci de membri erau aşezaţi în 
jurul mesei semilună. Alvin se simţi măgulit, observând că 
niciunul din locuri nu era gol. După multe secole, Consiliul 
se întrunea pentru prima dată fără absenţe. Rarele lui 
şedinţe erau de obicei simple formalităţi, chestiunile 
obişnuite fiind rezolvate prin intermediul videofonului sau, 
dacă se dovedea necesar, printr-o întrevedere între 
Preşedinte şi Computerul Central. 

Alvin cunoştea din vedere majoritatea membrilor 
Consiliului; prezenţa atâtor chipuri familiare îl linişti. 
Aidoma lui Jeserac, nu păreau a-i fi ostile, ci indicau numai 
îngrijorare şi nedumerire. În definitiv, cu toţii erau oameni 
înţelepţi. Dovada că ei greşeau îi putea indispune, dar Alvin 
nu credea că aveau să-i poarte pică. Cândva, demult, o 
asemenea presupunere ar fi fost extrem de riscantă, însă 
natura umană se îmbunătăţise de atunci din anumite 
puncte de vedere. 

Urmau să-l asculte, lipsiţi probabil de prejudecăţi, dar nu 
aprecierile lor erau cele importante. Judecătorul lui nu îl 
reprezenta în primul rând Consiliul. Era Computerul 
Central. 

Şaisprezece. 

Nu s-au desfăşurat nici un fel de formalităţi. Preşedintele 
declară şedinţa deschisă, apoi se răsuci spre tânăr: 

— Alvin, rosti cu blândeţe, am vrea să ne relatezi ce ţi s-a 
întâmplat din momentul în care ai dispărut acum zece zile. 


Utilizarea termenului „dispărut” era extrem de 
semnificativă, socoti Alvin. Consiliul încă refuza să admită 
că el părăsise cu adevărat Diasparul. Se întrebă dacă ştiau 
că în oraş intraseră străini; se îndoia. În caz afirmativ s-ar fi 
arătat mult mai alarmaţi. 

Îşi povesti călătoria, limpede şi fără înflorituri. Suna 
suficient de stranie şi incredibilă pentru urechile lor şi nu 
avea nevoie de exagerări. Într-un singur punct se depărtă 
de adevăr; nu pomeni nimic despre modul cum evadase din 
Lys. Era destul de plauzibil ca să folosească metoda încă o 
dată. 

Fu fascinat să urmărescă felul în care atitudinea 
Consiliului se modifică pe parcursul istorisirii sale. La 
început, oamenii se arătaseră sceptici, refuzând să accepte 
ceea ce reprezenta o negare a convingerilor lor, profanarea 
celor mai înrădăcinate mituri. Când Alvin le povesti despre 
dorinţa lui înflăcărată de a explora lumea din externi, 
despic convingerea, lipsită de argumente, că o asemenea 
lume exista în realitate, îl priviră ca pe o creatură ciudată şi 
incomprehensibilă. Potrivit concepţiei lor, asta şi era. Dar în 
cele din urmă fură siliţi să admită că Alvin avusese dreptate, 
iar ei greşiseră. În vreme ce povestea lui Alvin avansa, 
îndoielile li se risipeau treptat. Poale că nu agreau cele 
auzite, dar nu mai puteau nega evidenţa. lar dacă s-ar fi 
simţit ispitiţi să o facă, însoţitorul tăcut al lui Alvin îi oprea. 

Un singur aspect al relatării tânărului le trezi indignarea, 
însă nu împotriva lui. Un freamăt de nemulţumire dădu ocol 
sălii când Alvin relată dorinţa celor din Lys de a evita 
contactul cu Diaspar şi măsurile întreprinse de Seranis 
pentru prevenirea unei asemenea catastrofe. Oraşul se 
mândrea cu civilizaţia sa, şi avea motive. Faptul că altcineva 
îi considera inferiori depăşea capacitatea de toleranţă a 
membrilor Consiliului. 

Alvin fu foarte atent să nu jignească pe nimeni; dorea pe 
cât posibil să-i câştige de partea lui. Se strădui să lase 
impresia că nu considera nimic rău în tot ceea ce 


întreprinse, şi că se aştepta mai degrabă la laude decât la 
critici. Reprezenta cea mai bună strategie de adoptat, 
dezarmând din capul locului majoritatea posibililor 
acuzatori. Avu de asemenea efectul - deşi nu intenţionat - 
de a transfera întreaga vină asupra lui Khedron dispărutul. 
Alvin, devenise clar pentru toţi ascultătorii, era prea tânăr 
să întrezărească consecinţele primejdioase ale faptelor lui. 
Bufonul ar fi trebuit să ştie mai bine ce se poate întâmpla, şi 
totuşi acţionase într-o manieră absolut iresponsabilă. 
Numai că ci nici nu ştiau că în final Bufonul însuşi le 
adoptase pe deplin punctul de vedere. 

Ca tutore al lui Alvin, Jeserac ar fi meritat şi el să fie 
învinuit; unii consilieri chiar fi aruncară priviri 
pătrunzătoare. Dar Jeserac nu părea timorat, deşi era 
perfect conştient de reproşul nerostit. Îl însufleţea o 
anumită mândrie: aceea de a fi instruit mintea cea mai 
originală ce apăruse în Diaspar din Epoca Zorilor până în 
prezent, şi nimic nu i-ar fi micşorat-o. 

Abia după ce-şi termină relatarea, Alvin încercă să-i 
influenţeze pe consilieri. Cumva, trebuia să-i convingă de 
adevărurile afirmate de cei din Lys, însă cum i-ar fi putut 
determina să înţeleagă ceva ce nu văzuseră niciodată şi 
abia reuşeau să-şi imagineze? 

— Mi se parc o tragedie că cele două ramuri 
supraviețuitoare ale speciei umane au rămas separate un 
asemenea răstimp. Într-o zi vom afla probabil cum s-a 
întâmplat, însă acum e mult mai important să reparăm 
greşeala. Niciodată nu trebuie să se mai întâmple aşa ceva. 
În Lys am protestat contra opiniei care proclamă 
superioritatea lor. Într-adevăr, ei ne pot învăţa multe 
lucruri, dar şi de la noi ar afla destule. Dacă pornim în 
schimb de la ideea că nu avem nimic de învăţat unii de la 
ceilalţi, nu devine oare limpede că şi noi şi ei greşim? 

Se uită întrebător de-a lungul semicercului de feţe şi 
încurajat, continuă: 


— Strămoşii noştri au clădit un imperiu ale cărui hotare au 
ajuns la stele. Oamenii călătoreau în voie între acele lumi. 
Astăzi urmaşii lor se tem să depăşească zidurile unui oraş. 
Să vă spun de ce? 

Făcu o pauză; nu se clintea nimeni în sala cea mare. 

— Deoarece ne temem - ne temem de ceva petrecut la 
începutul istoriei. Am aflat adevărul în Lys, deşi îl bănuisem 
de multă vreme. Va trebui oare să ne ascundem de-a 
pururea în Diaspar, ca nişte laşi, pretextând că nu există 
nimic altceva în afara Oraşului? Pentru că acum un miliard 
de ani, Invadatorii ne-au silit să ne refugiem pe Terra? 

Pusese degetul pe rană; dezvăluise spaima lor secretă, 
acea spaimă pe care el n-o încercase niciodată şi a cărei 
putere n-o înţelegea. Acum puteau să facă ce doreau. 
Rostise adevărul, aşa cum îl vedea el. 

Preşedintele îl privi cu gravitate. 

— Mai vrei să spui ceva înainte ca să hotărâm ce măsuri 
trebuie luate? 

— Ar mai fi un lucru. Doresc să prezint robotul 
Computerului Central. 

— De ce? Ştii doar că ceea ce se petrece în această 
încăpere este cunoscut de el. 

— Totuşi asta vreau, replică Alvin politicos, dar ferm. 
Solicit atât permisiunea Consiliului, cât şi pe cea a 
Computerului. 

Înainte ca bărbatul să răspundă, în sală răsună o voce 
limpede şi calmă. Alvin n-o auzise niciodată în viaţa lui, însă 
realiză imediat cine anume vorbea. Aparatele obişnuite de 
informaţii, fragmentele periferice ale uriaşei inteligenţe 
artificiale, se puteau adresa oamenilor - însă nu posedau 
acel timbru inconfundabil, încărcat de înţelepciune şi 
autoritate. 

— Lăsaţi-l, zise Computerul Central. 

Alvin se uita spre Preşedinte, fără să încerce să-şi 
exploateze succesul. Se mulţumi să întrebe: 

— Îmi permiteţi să plec? 


Omul privi în jur, nu înregistră nici o împotrivire şi 
răspunse oarecum neajutorat: 

— Da. Custozii te vor însoţi şi te vor aduce înapoi după ce 
vom termina discuţia. 

Tânărul făcu o plecăciune scurtă, uşa se dilată înaintea lui 
şi el ieşi din cameră. Jeserac îl urmă. Când uşile se închiseră 
în spatele lor, Alvin se răsuci. 

— Ce crezi că va decide Consiliul? Întrebă agitat. 

Jeserac zâmbi. 

— Nerăbdător ca întotdeauna. Nu ştiu ce bază poţi pune 
pe părerea mea, însă cred că în primul rând vor decide 
sigilarea Mausoleului lui Yarlan Zey, ca nimeni să nu mai 
repete călătoria ta. Diaspar ar continua să existe ca şi 
înainte, netulburat de lumea exterioară. 

— De asta mi-este teamă, replică Alvin cu amărăciune. 

— Încă speri să schimbi lumea? 

Tânărul nu-i răspunse imediat; ştia că Jeserac îi ghicise 
intenţiile, dar nu şi planurile de viitor, pentru simplul motiv 
că nu avea încă niciunul. Ajunsese într-un stadiu în care 
improviza, adaptându-se continuu fiecărei noi situaţii. 

— Consideri că sunt vinovat? Întrebă deodată, iar tutorele 
rămase surprins de tonul nou din glasul său. Părea supus, 
sugerând că pentru prima dată, Alvin căuta aprobarea celor 
din jur. Jeserac fu mişcat, dar era prea înţelept ca să ia 
situaţia în serios. Alvin se găsea sub o tensiune 
considerabilă şi n-ar fi fost prudent să spere în 
transformarea definitivă a caracterului lui. 

— Nu-i uşor de răspuns. Sunt tentat să afirm că orice 
experienţă e valoroasă. Nu se poate nega că ai contribuit 
din plin la îmbogățirea cunoştinţelor noastre, dar în acelaşi 
timp ai sporit şi numărul pericolelor ce ne ameninţă. Cine 
ştie care din aceste urmări va fi mai importantă în timp? Te- 
ai gândit vreodată? 

O clipă, dascălul şi elevul se priviră gânditori, înţelegându- 
se reciproc mai bine ca niciodată. Apoi se întoarseră spre 


coridorul lung ce pornea din sala Consiliului, cu escorta în 
urma lor. 

Lumea subterană nu fusese făcută pentru om. Sub 
strălucirea luminilor albastre - atât de intense încât pe 
Alvin îl usturau ochii - coridoare lungi şi spaţioase se 
pierdeau la infinit. Probabil pe acolo circulau roboții 
Diasparului în viaţa lor fără de sfârşit. Paşii oamenilor însă 
nu răsunaseră de veacuri pe pardoseală de piatră. 

Acesta era oraşul subteran, oraşul paralel al maşinilor, 
fără de care Diaspar nu ar fi existat. Câteva sute de metri 
mai departe, coridorul intra într-o sală circulară, cu 
diametrul de aproape doi kilometri, al cărei plafon îl 
susțineau coloane uriaşe, suportând şi greutatea 
inimaginabila a Centralei Energetice. Conform hărților, aici 
Computerul Central medita de o veşnicie, supraveghind 
împlinirea Diasparului. 

Sala era mult mai vastă decât îndrăznise Alvin să-şi 
închipuie, dar unde se afla ordinatorul? Se aşteptase să 
găsească o unică şi gigantică maşină, deşi îşi dădea seama 
că reprezentarea respectivă era naivă. Panorama uluitoare, 
de neînțeles, din faţa lui îl determină să se oprească, uimit 
şi nesigur. 

Coridorul pe unde veniseră se deschidea sus în peretele 
încăperii, cu siguranţă cea mai voluminoasă cavitate 
construita vreodată de om, iar de ambele părţi, rampe lungi 
coborau pe o platformă îndepărtată. Acoperind suprafaţa 
puternic iluminată se zăreau sute de construcţii albe, mari, 
atât de multe încât un moment Alvin avu impresia că 
priveşte un oraş subteran. Imaginea îl tulbură profund şi n- 
avea s-o uite pe de-a-ntregul niciodată. Nu vedea nimic din 
ce aşteptase: sclipirea familiară a metalului pe care, de la 
începutul timpului, omul se obişnuise să-l asocieze roboților, 
loialii săi servitori. 

Aici se ajunsese la capătul unei evoluţii, aproape la fel de 
îndelungate cât cea a Omului. Începuturile ei se pierdeau în 
negurile Epocii Zorilor, când omenirea învățase să 


folosească energia şi populase întreaga lume cu aparate 
zgomotoase. Aburul, apa, vântul fuseseră îmblânzite pentru 
o vreme, iar apoi abandonate. Secole la rând lumea trăise 
utilizând energia materiei, după care o înlocuise. Cu fiecare 
schimbare, vechile maşinării fuseseră uitate şi altele noi le 
luaseră locul. Lent, de-a lungul a mii de ani, idealul maşinii 
perfecte se conturase tot mai limpede - idealul care cândva 
fusese un vis, apoi o perspectivă îndepărtată, iar în cele din 
urmă devenise o realitate. 

Nici o maşină nu trebuie să conţină părţi în mişcare. 

Aceasta reprezenta expresia finală a acelui vis. Împlinirea 
lui durase poate o sută de milioane de ani, iar în momentul 
triumfului, Omul îi întorsese pentru totdeauna spatele. 
Maşinile atinseseră desăvârşirea, capabile să se auto- 
întreţină veşnic, slujindu-şi în acelaşi timp stăpânii. 

Alvin nu se întrebă care din structurile albe şi tăcute 
constituia Computerul Central. Ştia că acesta le cuprindea 
pe toate şi că se extindea mult în afara sălii, incluzând toate 
aparatele din Diaspar, fie ele mobile ori fixe. Aşa cum 
propriul său creier însuma miliarde de celule individuale, 
dispuse într-un spaţiu de ordinul miilor de centimetri cubi, 
la fel elementele fizice ale Computerului Central erau 
răspândite pe întreaga suprafaţă a Diasparului. Poate că 
încăperea nu conţinea decât sistemul de interconectare, 
prin care se legau laolaltă unităţile dispersate. Tânărul privi 
în josul rampelor suprafaţa vastă. Cunoscând ceea ce se 
petrece în Diaspar, Computerul Central trebuia să ştie că el 
ajunsese acolo. Nu-i rămânea altceva de făcut decât să 
aştepte instrucţiuni. 

Vocea de acum familiară, ce continua să inspire respect, se 
auzi atât de încet şi de aproape încât Alvin fu convins că cei 
din escortă nu auziseră nimic. 

— Coboară pe rampa din stânga. Te voi îndruma după 
aceea mai departe. 

Începu să coboare, cu robotul plutind deasupra. Nu fu 
urmat nici de Jeserac, nici de custozi. Se întrebă dacă 


aceştia primiseră dispoziţie să rămână pe loc, sau dacă 
hotărâseră să-l supravegheze de la înălţime, fără a mai 
efectua lunga coborâre. Ori poate nu cutezau să se apropie 
mai mult de altarul central al oraşului. 

La baza rampei, aceeaşi voce îl călăuzi pe Alvin pe o alee 
şerpuind printre titanii adormiţi. De trei ori i se mai adresă 
glasul nevăzut, până ce, deodată, ştiu că ajunsese la 
destinaţie. 

Maşina înaintea căreia se oprise era mai mică decât 
majoritatea celorlalte, totuşi alături de ea se simţi 
neînsemnat. Cele cinci nivele, cu benzile lor orizontale, 
dădeau impresia unui animal ghemuit. Comparând-o cu 
robotul său, tânărului îi veni greu să creadă că amândouă 
reprezentau produse ale aceleiaşi evoluţii, şi că se defineau 
prin acelaşi termen. 

Cam la un metru înălţime, o bandă lată, transparentă, se 
întindea pe întreaga lungime a structurii. Alvin îşi lipi 
fruntea de materialul neted, surprinzător de cald şi privi în 
interiorul maşinii. La început nu zări nimic, apoi, punând 
palma pavăză la ochi, izbuti să distingă mii de punctuleţe 
luminoase, suspendate în neant. Erau dispuse într-o reţea 
tridimensională, la fel de stranie şi lipsită de sens pentru el 
cum trebuie să fi fost aştrii pentru oamenii primitivi. Deşi le 
privi multe minute, uitând de scurgerea timpului, luminile 
colorate nu se clintiră din locul lor şi strălucirea lor nu se 
modifică. 

Alvin îşi dădu seama că, dacă ar fi studiat interiorul 
propriului creier, ar fi înţeles tot atât de puţin. Computerul 
părea inert şi imobil. 

Pentru prima dată începu să priceapă câte ceva despre 
energiile şi forţele ce mențineau oraşul. Întreaga viaţă 
acceptase fără comentarii miracolul sintetizatoarelor, 
satisfăcând de atâtea epoci, într-un flux necontenit, nevoile 
Diasparului. Asistase de mii de ori la acel act de creaţie, 
însă rareori se gândise că undeva trebuia să existe un tipar 
al celor zămislite. 


Aşa cum o minte omenească se concentrează o vreme 
asupra unui singur gând, inteligenţele infinit mai vaste, 
constituind doar o porţiune din Computerul Central, 
abordau şi analizau oricât de mult conceptele cele mai 
sofisticate. 'Tiparele obiectelor create se păstrau în aceste 
minţi eterne, iar o simplă cerere din partea unei voințe 
omeneşti le conferea realitate. 

Lumea avansase cu adevărat din clipa când primii locuitori 
ai peşterilor ciopliseră cu răbdare, oră după oră, vârfuri de 
săgeți şi de pumnale din piatră îndărătnică. 

Alvin aşteptă, neîndrăznind să vorbească până nu primea 
un semnal de recunoaştere. Se întrebă cum îi sesiza 
prezenţa Computerul Central, cum îl vedea, cum îl auzea. 
Nicăieri nu se observau senzori-grilele, ecranele sau 
inexpresivii ochi din cristal prin intermediul cărora roboții 
luau cunoştinţă de mediul înconjurător. 

— Expune problema, şopti vocea. Părea straniu ca această 
întindere copleşitoare de aparatură să-şi exprime atât de 
rar gândurile. Apoi, Alvin realiză că se supraaprecia; 
probabil că nici a milioana parte din creierul Computerului 
Central nu se ocupa de persoana lui. El nu reprezenta 
decât unul din nenumăratele evenimente supuse simultan 
atenţiei Computerului, în vreme ce veghea asupra 
Diasparului. 

Era dificil să se adreseze unei prezenţe umplând întregul 
spaţiu. Cuvintele lui Alvin păreau să se topească în aer. 

— Cine sunt eu? Întrebă tânărul. 

Ştia ce răspuns ar fi primit, dacă ar fi întrebat unul din 
automatele de informaţii. O făcuse de multe ori şi 
întotdeauna i se răspunsese „Eşti un Om”. Astăzi însă 
discuta cu o inteligenţă de un alt nivel, iar precizia 
semantică nu mai era atât de necesară. Computerul Central 
avea să înţeleagă ce anume dorea el, dar asta nu însemna 
că urma să-i şi răspundă. 

Şi într-adevăr, se întâmplă lucrul de care se temea. 


— Nu pot răspunde la această întrebare. Dacă aş face-o, 
aş dezvălui intenţia creatorilor mei, anulând-o în acest mod. 

— Deci rolul meu a fost prevăzut odată cu înălţarea 
oraşului? 

— Afirmația se poate aplica oricui. 

Replica îl determină pe Alvin să se oprească. Aşa era, 
componenta umană a Diasparului fusese construită la fel de 
atent ca şi roboții grasului. Faptul că era un „Unic” îi 
conferea lui Alvin o trăsătură distinctivă, dar asta nu 
implica în mod necesar valoarea. 

Înţelese că nu avea să afle nimic în legătura cu misterul 
originii sale. Era inutil să încerce să păcălească vasta 
inteligenţă, sau să spere ca ea să-i destăinuie informaţii 
secrete. Nu fu dezamăgit; simţea că se apropie de adevăr şi 
oricum, nu răspunsul la întrebare aceea reprezentase 
principalul motiv pentru prezenţei lui acolo. 

Privi robotul din Lys, şi se gândi cum să procedeze în 
continuare. Exista posibilitatea ca el să reacționeze violent 
dacă ar fi cunoscut ce anume intenţiona Alvin, aşa încât 
părea mai prudent să nu-l lase să audă ce intenţiona să-i 
spună Computerului Central. 

— Poţi crea o zonă de tăcere? 

Simţi imediat inconfundabilă senzaţie de „mort”, completa 
izolare caracteristică unei astfel de zone. Vocea 
Computerului, acum ciudat de seacă şi lugubră, rosti: 

— Nu ne ascultă nimeni. Spune ce doreşti. 

Tânărul se uită spre robot; nu se clintise din loc. Poate că 
nu bănuia nimic, iar el greşise închipuindu-şi că urmărea un 
anume obiectiv. Poate că-l însoţise în Diaspar doar ca un 
servitor credincios, caz în care planul lui Alvin semăna cu 
un şiretlic urât. 

— Cunoşti circumstanţele în care am întâlnit acest robot, 
începu Alvin. Deţine probabil date de excepţie asupra 
trecutului, încă din zilele dinainte ca oraşul să fie aşa cum îl 
ştim noi. E posibil chiar să ne ofere date despre alte lumi 
decât Pământul, deoarece l-a însoţit pe Stăpân în călătoriile 


sale. Din nefericire, circuitele vocale îi sunt blocate. Nu ştiu 
cât de efectiv este blocajul respectiv, dar vreau să-ţi cer să-l 
îndepărtezi. 

Glasul lui Alvin suna sec, deoarece zona de tăcere 
absorbea cuvintele înainte ca ele să dea naştere ecoului. 
Aşteptă în neantul invizibil şi insonorizat. 

— Solicitarea ta implică două aspecte, replică Computerul. 
Unul de ordin moral, celălalt de ordin tehnic. Robotul a fost 
astfel conceput încât să asculte comenzile unei anumite 
persoane. Ce drept am eu să-i schimb programul, chiar 
dacă aş fi în stare? 

Alvin se aşteptase la obiecţie şi îşi pregătise câteva 
argumente. 

— Nu cunoaştem forma exactă a restricţiei impusă de 
Stăpân. Dacă i-ai vorbi, poate l-ai convinge că împrejurările 
în care i-a fost impus blocajul s-au modificat. 

Era, desigur, modalitatea de abordare cea mai evidentă. 
Alvin o încercase el însuşi, fără de succes, dar spera ca 
resursele mentale infinit mai mari ale Computerului Centrai 
să izbândească acolo unde el eşuase. 

— Depinde de natura blocajului, veni răspunsul. Există, 
spre exemplu, blocaje care atunci când sunt forţate distrug 
conţinutul celulelor de memorie. Consider totuşi că 
Stăpânul nu deţinea suficiente cunoştinţe pentru aşa ceva; 
sunt necesare tehnici speciale. Oricum, voi întreba robotul 
dacă în unităţile lui de memorie a fost instalat un circuit de 
ştergere. 

— Dar dacă ştergerea memoriei o cauzează chiar 
întrebarea respectivă? Interveni Alvin. 

— Ei, în asemenea cazuri trebuie urmată o procedură 
standard. Voi prevede instrucţiuni secundare, care să 
comande ignorarea întrebării în eventualitatea prezenţei 
unei astfel de situaţii. După aceea e simplu să-l angajez într- 
un paradox logic, aşa încât fie că-mi răspunde, fie că nu, să 
se vadă silit să-şi încalce instrucţiunile. Într-un impas de 
acest gen, roboții reacţionează identic pentru a se proteja. 


Îşi golesc circuitele de intrare, iar întrebarea încetează să 
mai existe pentru ei. 

Alvin regretă că ridicase problema, dar după o clipă de 
ezitare îşi zise că şi el ar fi adoptat aceeaşi tactică, 
pretinzând că în fapt nu i s-a pus nici o întrebare. Cel puţin, 
o latură o avea asigurată - Computerul Central era pregătit 
să abordeze orice capcane existente în unităţile de memorie 
ale robotului. Alvin nu dorea să-şi vadă automatul 
transfomat într-un maldăr de fiare vechi. Ca să evite 
aceasta ar fi fost chiar de acord să-l ducă înapoi în 
Shalmirane cu secretele neatinse. 

Aşteptă cât mai răbdător, în timp ce se desfăşura lupta 
tăcută, insesizabilă, a celor două inteligenţe. Se încrucişau 
două minţi, ambele create de geniul uman în epoca lui de 
glorie, de mult apusă, atunci când obținuse cele mai măreţe 
realizări. lar acum ambele depăşeau puterea de înţelegere 
a oricărui om în viaţă. 

După multe minute, vocea lipsită de ecou a Computerului 
Central se auzi din nou: 

— Am stabilit un contact parţial. Cunosc natura blocajului 
şi cred că ştiu de ce a fost impus. Există însă o singură 
modalitate de a-l înlătura. Robotul va vorbi numai când Cei 
Mari se vor întoarce pe Pământ. 

— Dar e-un nonsens! Protestă Alvin. Şi celălalt discipol al 
Stăpânului credea în ei, încercând să ne explice ce sunt. În 
cea mai mare parte, explicaţia a fost iraţională şi ilogică. Cei 
Mari n-au existat şi nici nu vor exista vreodată. 

Se părea că impasul era de netrecut, iar Alvin se simţi 
cuprins de dezamăgire, amară, disperată. Calea spre 
cunoaştere îi era blocată de dorinţa unui nebun, mort de un 
miliard de ani. 

— Probabil ai dreptate afirmând că Cei Mari nu au existat, 
ceea ce nu înseamnă totuşi că ei nu pot exista de acum 
încolo. 

Urmă o altă tăcere lungă, în care Alvin se strădui să 
înţeleagă răspunsul Computerului. Cele două inteligenţe 


artificiale intrară din nou în contact. Şi apoi, fără nici un 
avertisment, Alvin se trezi în Shalmirane. 

Şaptesprezece. 

Decorul se prezenta cum îl văzuse ultima dată. Uriaşul 
crater de abanos absorbea lumina soarelui fără să reflecte 
nimic. Alvin şedea între ruinele fortăreței, privind lacul ale 
cărei ape nemişcate îl determinară să considere că polipul 
gigant devenise un nor dispersat de microorganisme, şi nu 
o creatură superior organizată. 

Robotul se afla lângă el, dar nu şi Hilvar. Nu avu timp să se 
întrebe ce semnifica aceasta, sau să se îngrijoreze de 
absenţa prietenului său, întrucât aproape imediat se 
petrecu ceva atât de fantastic încât orice altă preocupare îi 
dispăru din minte. 

Cerul începu să crape. O linie subţire de întuneric se 
întinse de la orizont până la zenit, lăţindu-se încet de parcă 
noaptea şi haosul ar fi spart Universul, scurgându-se peste 
ei. Implacabil, întunericul se întindea. Acoperise deja un 
sfert din boltă. Cu toate cunoştinţele sale solide de 
astronomie, Alvin nu-şi înfrânse impresia copleşitoare că 
lumea i se afla sub o gigantică cupolă albastră. Şi că ceva 
spărgea din exterior cupola. 

Apoi fragmentul de noapte încetă să mai crească. Puterile 
ce-l creaseră priveau în jos, spre Universul-jucărie 
descoperit, întrebându-se poate dacă merita atenţia lor. 
Alvin nu se simţea nici alarmat, nici înfricoşat de 
examinarea aceea cosmică. Ştia că se află înaintea unor 
forţe care puteau trezi în oameni veneraţia, dar niciodată 
teamă. 

Hotărâră: aveau să-şi irosească câteva fragmente de 
Eternitate pentru Pământ şi locuitorii lui. Şi sosiră prin 
fereastra deschisă în ceruri. Plutiră spre Pământ aidoma 
scânteilor unei forje celeste. Tot mai multe, îndesindu-se 
treptat, până ce o cascadă de foc se revărsă din văzduh 
împroşcând pe sol bălți de lumină lichidă. Alvin nu mai avu 


nevoie de cuvintele aducând cu o binecuvântare: „Cei Mari 
au venit!” 

Focul ajunse la el şi nu-l arse. Se învolbura pretutindeni, 
umplând craterul uriaş din Shalmirane cu o strălucire 
aurie. Privind înmărmurit, Alvin observă că torentul de 
lumină nu era uniform, ci poseda formă şi structură. 
Începuse să se închege în configurații limpezi, strângându- 
se în vârtejuri mistuitoare ce se roteau tot mai iute în jurul 
axelor. Centrele li se înălţau în coloane, în interiorul cărora 
Alvin întrezări stranii siluete efemere. Dinspre Stâlpii 
totemici, sclipitori, se auzea şoapta unui cântec infinit de 
îndepărtat şi dulce. 

„Cei Mari au venit 

lar de astă dată sosi răspunsul: 

— Servitorii Stăpânului vă salută. Aşteptam de mult 
venirea voastră. 

În clipa aceea Alvin înţelesese că blocajele fuseseră 
îndepărtate. Simultan, Shalmirane şi nepământenii ei 
oaspeţi dispărură, iar el se trezi în faţa Computerului 
Central, în străfundurile Diasparului. 

Totul fusese o iluzie, cu nimic mai reală decât lumile 
fantastice de saga unde îşi petrecuse ceasurile tinereţii. 
Cum fusese însă creată, de unde apăruseră imaginile 
văzute? 

— O problemă neobişnuită, explică Computerul Central. 
Ştiam că robotul trebuie să aibă în minte o concepţie 
vizuală asupra Celor Mari. Dacă îl convingeam că impresiile 
receptate prin simţuri coincid cu imaginea respectivă, 
restul devenea simplu. 

— Dar cum ai procedat? 

— În esenţă, întrebându-l pe robot cum arată Cei Mari şi 
preluând şablonul format de gândurile sale. Şablonul era 
destul de incomplet; am fost nevoit să improvizez. O dată 
sau de două ori scena creată de mine a început să se 
îndepărteze considerabil de concepţia robotului, dar de 
fiecare dată am izbutit să-i sesizez la timp nedumerirea şi 


LLA 


să aduc modificări înainte de a-l face suspicios. Am folosit 
sute de circuite, pe când el unul singur, iar imaginile au fost 
comutate atât de rapid încât schimbările să nu fie 
percepute. Un soi de scamatorie, care a izbutit să-i satureze 
circuitele senzoriale şi simultan să-i depăşească facultăţile 
critice. Ce ai văzut tu era numai imaginea finală, retuşată - 
cea care se potrivea cel mai bine revelaţiei Stăpânului. 
Oarecum grosolană, dar a avut succes. Robotul a fost de 
convins de autenticitatea ei ca să înlăture blocajele, iar în 
clipa aceea am executat contactul total cu mintea lui. În 
prezent îţi va răspunde la orice întrebare. 

Alvin era încă năuc; amintirea falsului apocalips continua 
să-i ardă în creier. Nu pretinse că înţelege pe deplin 
explicaţiile Computerului. Dar asta nu avea importanţă; se 
reuşise un miracol terapeutic, porţile se deschiseseră şi-i 
aşteptau intrarea. 

Atunci îşi aminti avertismentul Computerului Central şi 
întrebă îngrijorat: 

— Care era reținerea de ordin moral avută? 

— Descoperisem motivul existenţei Celor Mari. Când vei 
cunoaşte în detaliu povestea vieţii Stăpânului, lucru ce îţi 
stă în putinţă chiar acum, vei afla că el prelinsese că a 
realizat multe minuni. Discipolii l-au crezut, iar convingerea 
lor i-a întărit puterea. Bineînţeles, acele minuni au explicaţii 
extrem de simple. Mi se pare surprinzător că oameni 
altminteri inteligenţi s-au lăsat înşelaţi în asemenea 
măsură. 

— Aşadar a fost doar un escroc? 

— Nu. Nu e atât de simplu. Dacă ar fi fost numai un 
impostor, n-ar fi avut niciodată un asemenea succes, iar 
cultul lui n-ar fi dăinuit atâta. A fost un om bun; multe din 
învăţăturile sale erau adevărate şi pline de înţelepciune. În 
cele din urmă a crezut el însuşi în propriile miracole, deşi 
exista un martor capabil să le denunțe ca falsuri. Robotul îi 
cunoştea secretele, era partenerul şi purtătorul lui de 
cuvânt. Dacă vreodată ar fi fost supus unui interogatoriu 


amănunţit, ar fi putut distruge fundaţiile puterii Stăpânului. 
De ceea i-a poruncit să nu-şi dezvăluie nimănui 
cunoştinţele, până în ultima zi a Universului, când Cei Mari 
urmau să sosească. E greu de crezut că în acelaşi individ a 
coexistat un astfel de amestec de înşelătorie şi de 
sinceritate, însă aşa s-au petrecut lucrurile. 

Alvin se întrebă ce simţea robotul, eliberat de străvechile 
restricţii. Cu siguranţă, complexitatea îi permitea să încerce 
un sentiment ca indignarea. Ar fi putut să fie furios pe cel 
care îl înrobise, dar şi pe Alvin, pe Computerul Central, ce-l 
păcăliseră pentru a-i înlătura blocajul. 

Zona de tăcere dispăru. lainele fuseseră dezvăluite; 
venise în sfârşit clipa cea atât de aşteptată de Alvin. Se 
întoarse spre robot şi puse întrebarea care îl obsedase de 
când auzise istoria Stăpânului. 

Iar robotul îi răspunse. 

Jeserac şi custozii îl aşteptau în acelaşi loc. Ajuns în vârful 
rampei, înainte de a pătrunde în coridor, Alvin privi încă o 
dată sala. Iluzia părea mai puternică ca oricând; la 
picioarele lui se întindea un oraş mort, cu clădiri albe, 
ciudate, un oraş decolorat de o lumină orbitoare, greu de 
suportat de ochii omeneşti. Poate că era mort, poate nu 
trăise niciodată, însă pulsa cu energii mult mai vaste decât 
cele care însufleţiseră materia organică. În vreme ce 
omenirea îşi urma destinul mai departe, acele maşini tăcute 
rămâneau acolo, perpetuând gândurile insuflate cu eoni 
înainte de oameni de geniu. 

Deşi pe drumul de înapoiere Jeserac încercă să-l descoase, 
tânărul nu spuse nimic despre discuţia purtată în subteran. 
Nu era vorba de discreţie; Alvin trăia încă în minte minunile 
văzute şi era prea copleşit de reuşită ca să întreţină o 
conversaţie coerentă. Jeserac fu nevoit să-şi stăpânească 
nerăbdarea şi să spere că, în cele din urmă, Alvin avea să 
iasă din transă. 

Străzile Diasparului erau scăldate de o lumină palidă, 
parcă lipsită de viaţă după strălucirea oraşului din adânc. 


Alvin abia le privea; nu-l interesau siluetele familiare ale 
uriaşelor turnuri pe lângă care treceau, sau privirile 
curioase ale trecătorilor. Ciudat, gândi el, că tot ce i se 
întâmplase convergea de fapt spre acest moment. De clipa 
întâlnirii lui Khedron, evenimentele lăsaseră impresia că 
înaintează neabătut, spre un ţel predestinat. Monitoarele. 
Lys. Shalmirane. În fiece etapă ar fi putut porni pe un drum 
greşit, dar ceva îl împinsese mai departe în direcţia cea 
bună. El era oare făuritorul propriului destin, sau soarta îl 
favoriza? Poate că la mijloc era o simplă chestiune de 
probabilităţi, de aplicare a legilor şansei. Oricine ar fi găsit 
cărarea din munţi şi probabil că, de nenumărate ori în 
trecut, alţii ajunseseră la fel de departe. De pildă, Unicii 
anteriori lui - ce se întâmplase cu ei? Dar poate că el era 
primul norocos. 

Pe drum, Alvin stabili raporturi din ce în ce mai strânse cu 
aparatul eliberat din îndelungata robie. De la început 
acesta fusese capabil să-i recepţioneze gândurile, însă până 
atunci tânărul nu ştiuse dacă avea să-i asculte eventualele 
comenzi. Nesiguranţa dispăruse; îi vorbea ca unei fiinţe 
omeneşti deşi, pentru că alături se mai aflau şi alţii, îi 
poruncise să nu folosească cuvinte, ci imagini mentale 
simple. Uneori îi invidia pe roboţi pentru comunicarea 
liberă dintre ei la nivelul telepatic, în vreme ce oamenii. Cu 
excepţia celor din Lys. 

Constituia o altă calitate pierdută în Diaspar, sau 
abandonată în mod deliberat. 

Reluă dialogul mental în anticamera sălii Consiliului. Era 
imposibil să nu compare actuala situaţie cu cea din Lys, 
unde Seranis încercase să-l supună voinţei ei. Spera că nu 
mai aibă alt conflict, dar se pregătea pentru orice 
eventualitate, încă mai bine decât în Lys. Privirea aruncată 
membrilor Consiliului îi spuse care le era hotărârea. Nu fu 
nici surprins, nici prea dezamăgit şi nu trădă niciunul din 
sentimentele la care s-ar fi aşteptat consilierii, când ascultă 
concluziile Preşedintelui. 


— Alvin, începu acesta, am analizat cu atenţie situaţia 
creată de descoperirile tale, şi am ajuns la o decizie 
unanimă. Deoarece nimeni nu doreşte modificarea modului 
nostru de viaţă, şi întrucât doar o dată la câteva milioane de 
ani se naşte cineva capabil să părăsească Diasparul, 
sistemul de tuneluri către Lys este inutil. Ba reprezentă 
poate un pericol. De aceea, intrarea în sala căilor mobile a 
fost sigilată. 

Mai mult, întrucât există posibilitatea să fie şi alte 
modalităţi de părăsire a oraşului, se vor investiga toate 
unităţile de memorie ale monitoarelor. Cercetările 
respective s-au şi declanşat. 

Am analizat de asemenea ce măsuri ar trebui luate, şi dacă 
ele sunt necesare în ce te priveşte. Ţinând seama de 
tinereţe, precum şi de condiţiile aparte ale originii tale, s-a 
decis să nu fi tras la răspundere pentru ce ai făcut. În 
definitiv, dezvăluind o potenţială ameninţare la adresa 
modului nostru de viaţă, ai adus oraşului un serviciu. Vom 
consemna aprecierile pozitive pentru acest fapt. 

Răsunară câteva aplauze, iar pe chipurile Consilierilor se 
iviră expresii de satisfacţie. O situaţie dificilă fusese 
rezolvată cu iscusinţă. Evitaseră pedepsirea lui Alvin, iar în 
prezent îşi puteau relua vechile îndeletniciri, mulţumiţi că 
ei, cetăţeni de frunte ai Diasparului, îşi îndepliniseră 
datoria. Cu puţin noroc, ar fi trecut multe secole până la 
apariţia unei situaţii similare. 

Preşedintele privi întrebător spre tânăr; probabil aştepta 
ca el să mulţumească Consiliului pentru bunăvoința. Avea să 
fie dezamăgit în cazul acesta. 

— Vă pot pune o întrebare? Rosti politicos Alvin. 

— Fireşte. 

— Să înţeleg că decizia a fost aprobată de Computerul 
Central? 

După regulile Diasparului, întrebarea era impertinentă. 
Consiliul nu trebuia să-şi justifice deciziile, sau să le explice. 


Dar, din motive necunoscute, Computerul îi acordase lui 
Alvin o întrevedere. Tânărul deţinea o poziţie privilegiată. 

Întrebarea produse oarecum stânjeneală, iar răspunsul 
sună şovăielnic. 

— Bineînţeles că ne-am consultat cu el. A spus să ne 
bizuim pe judecata noastră. 

Era ceea ce crezuse tânărul. Computerul Central 
discutase cu ei în acelaşi timp în care vorbise cu Alvin - de 
fapt, soluţionând simultan un milion de probleme diferite 
ale Diasparului. Computerul ştia, la fel de bine ca şi Alvin, 
că deciziile Consiliului erau lipsite de reală importanţă. 
Viitorul ieşise complet de sub controlul acestuia când, din 
inconştientă ignoranță, apreciase criza ca fiind rezolvată... 

Privindu-i pe naivii bătrâni ce se considerau conducătorii 
Diasparului, Alvin nu simţi nici superioritate, nici dulcea 
anticipare a triumfului. Stătuse înaintea adevăratului 
conducător, iar acesta îi vorbise în tăcerea gravă a 
strălucitorului său domeniu subteran. Întâlnirea îi domolise 
în mare măsură trufia, însă îi mai rămăsese suficient orgoliu 
pentru o încercare finală, depăşind tot ceea ce se petrecuse 
până atunci. 

Luându-şi rămas bun, se gândi dacă membrii Consiliului 
nu fuseseră surprinşi de consimţământul lui tăcut, de 
absenţa oricărui protest faţă de închiderea drumului spre 
Lys. Custozii nu-l însoţiră; nu se mai afla sub observaţie, cel 
puţin nu într-o manieră evidentă. Doar Jeserac îl abordă la 
ieşire, pe străzile multicolore şi aglomerate. 

— Alvin, te-ai comportat exemplar, dar pe mine nu mă 
păcăleşti. Ce ai de gând? 

Tânărul surâse. 

— Ştiam că îţi vei da seama. Dacă vii cu mine îţi voi 
demonstra de ce drumul subteran nu mai este important. 
Vreau să încerc ceva nou, nu periculos, însă e foarte posibil 
să nu îţi placă. 

— De acord. După obicei, continui să fiu tutorele tău, deşi 
cred că rolurile s-au inversat. Unde mergem? 


— În Turnul lui Loranne. De acolo îţi voi prezenta lumea 
din exterior. 

Jeserac păli, dar nu dădu înapoi. Parcă lipsit de încredere 
în propriul glas, încuviinţă scurt din cap, urmându-l pe Alvin 
pe suprafaţa netedă a drumului rulant. 

Nu dovedi nici un pic de teamă în tunelul pe unde sufla 
veşnic în Diaspar vântul îngheţat. Locurile se schimbaseră; 
grilajul de piatră ce bloca accesul spre deşert dispăruse. Nu 
avea rol constructiv, iar Computerul, Central îl înlăturase 
fără împotrivire la solicitarea lui Alvin. Mai târziu, 
monitoarele puteau fi instruite să îl materializeze iarăşi, 
repunându-l la locul lui. Deocamdată, tunelul se căsca, 
nezidit şi nepăzit, în zidul exterior al oraşului. 

Abia când ajunse la capătul uriaşei conducte de aerisire, 
Jeserac înţelese că se află în pragul lumii dinafară. Privind 
albastrul cerului, paşii lui deveniră tot mai şovăielnici până 
când, în cele din urmă se opriră. Alvin îşi aminti cum Alystra 
se întorsese, fugind, din acelaşi punct şi se întrebă dacă îl 
putea convinge pe Jeserac să înainteze. 

— Îţi cer doar să priveşti afară, nu să părăseşti oraşul. 
Sunt sigur că asta o poţi face! 

În decursul scurtei sale şederi în Airlee, Alvin văzuse o 
mamă învăţându-şi pruncul să meargă. Amintirea îi reveni 
obsedant în minte, în vreme ce-l ademenea pe Jeserac mai 
departe, comentând măgulitor fiecare pas. Spre deosebire 
de Khedron, Jeserac nu era laş. Se pregătise să lupte 
împotriva prejudecăţii, dar bătălia era cumplită. Alvin se 
simţea la fel de istovit ca şi el în clipa în care reuşi să-l 
aducă într-un punct de unde se vedea întreaga întindere a 
deşertului. 

Odată ajuns acolo, curiozitatea şi frumuseţea stranie a 
peisajului, atât de deosebit de ceea ce cunoscuse de-a 
lungul existenţei sale, părură să învingă spaimele lui 
Jeserac. Panorama dunelor de nisip, dealurile îndepărtate îl 
fascinau. Era după-amiază, iar curând ţinutul avea să fie 
vizitat de o noapte ce nu coborâse niciodată în Diaspar. 


— Ţi-am cerut să vii aici, începu Alvin, vorbind repede, 
abia stăpânindu-şi nerăbdarea, pentru că mi-am dat seama 
că tu, mai mult decât oricare altul, ai câştigat dreptul de a 
cunoaşte locul unde m-au condus pelegrinările mele. 
Doream să vezi deşertul, să-mi fii martor, astfel încât 
Consiliul să cunoască ce fac. 

După cum am spus-o, am adus acest robot cu speranţa că 
prin Computerul Central voi îndepărta blocajele impuse de 
aşa-numitul Stăpân. A reuşit, printr-un şiretlic pe care nu l- 
am înţeles complet, iar acum am acces la amintirile şi 
capabilitățile lui speciale. Voi folosi una din ele. Priveşte! 

Răspunzând unei comenzi mentale, bănuite doar de 
Jeserac, robotul ieşi prin gura tunelului, îşi spori viteza şi în 
câteva secunde nu se mai distinse decât sub forma unei 
îndepărtate scânteieri metalice sub razele soarelui. Zbura 
jos, deasupra deşertului, peste dunele de nisip întinse 
aidoma unor valuri îngheţate. Jeserac avea impresia certă 
că robotul caută ceva - deşi nu-şi închipuia ce anume. 

Apoi, punctul sclipitor se înalţă din pustiu şi se opri la trei 
sute de metri deasupra solului. Alvin scoase un suspin de 
satisfacţie. Privi iute către Jeserac, parcă spunându-i: „Asta 
e!” 

Neştiind la ce să se aştepte, Jeserac nu distinse la început 
nimic. Apoi, nevenindu-i să-şi creadă ochilor, văzu că din 
deşert se ridica un nor de praf. 

Nimic nu este mai teribil decât mişcarea, acolo unde nici o 
mişcare nu pare a fi posibilă. Jeserac depăşise însă hotarele 
uimirii şi ale spaimei când dunele începură să gliseze 
lateral. Precum un uriaş trezit din somn, sub deşert se 
mişca ceva, iar la urechile lui Jeserac ajunse vuietul 
Pământului despicat de forţe inimaginabile. Brusc, un 
gheizer gigant de nisip erupse la sute de metri în văzduh şi 
solul fu ascuns vederii. 

Încet, praful începu să se aşeze în rana deschisă pe 
obrazul pustiului. Jeserac şi Alvin rămăseseră cu privirile 
aţintite în aer, acolo unde cu puţin timp înainte nu plutise 


decât robotul, în sfârşit, tutorele înţelese de ce tânărului îi 
fusese indiferentă decizia Consiliului, de ce nu protestase 
aflând de sigilarea legăturii subterane. 

Învelişul de pământ şi piatră estompa, dar nu putea 
ascunde liniile mândre ale navei înălțate din deşertul 
spintecat. Pe când priveau, nava se răsuci lent spre ei, 
transformându-se într-un cerculeţ îndepărtat şi începu să 
crească. 

Alvin vorbi repede, zorit de timp: 

— Robotul a fost destinat să fie însoţitorul şi servitorul 
Stăpânului şi, în primul rând, pilotul vasului său. Înainte de 
a ajunge în Lys, au aterizat în Portul Diaspar, ce zace astăzi 
sub nisip. Populaţia lui se afla în scădere atunci; cred că 
nava Stăpânului s-a numărat printre ultimele sosite pe 
Pământ. Au stat o vreme în Diaspar, apoi au plecat spre 
Shalmirane. În zilele acelea căile de acces erau deschise. N- 
a mai avut nevoie de vas, iar el l-a aşteptat sub dune. 
Aidoma Diasparului, aidoma acestui robot - aidoma a tot 
ceea ce constructorii din trecut au considerat cu adevărat 
important - nava a fost păstrată de propriile ei circuite 
eterne. Câtă vreme avea surse energetice, nu se uza şi nici 
distruge; imaginea existentă în celulele de memorie nu 
suferea modificări, iar ea controlează structura fizică. 

Nava, telecomandată de robot, ajunsese foarte aproape. 
Jeserac observă că era lungă de aproape treizeci de metri şi 
ascuţită la ambele capete. Nu se zărea nici un chepeng sau 
hublou, însă stratul gros de pământ făcea imposibilă orice 
apreciere exactă. 

Fură împroşcaţi cu pietricele şi praf, iar o secţiune a 
fuselajului basculă în afară. Jeserac văzu o cabină mică, 
goală, cu o a doua uşă în peretele opus. Nava se oprise la 
numai o jumătate de metru de gura tunelului de ventilaţie, 
de care se apropiase cu prudenţa unei fiinţe vii. 

— Adio, Jeserac, rosti Alvin. Nu mă pot întoarce în Diaspar 
să-mi iau rămas bun de la prieteni; te rog, face asta în 
numele meu. Lui Eriston şi Etaniei spune-le că voi reveni 


curând. Dacă nu va fi aşa, le rămân recunoscător pentru 
tot. Şi ţie îţi sunt recunoscător, chiar dacă nu eşti de acord 
cu modul în care ţi-am folosit învăţăturile. 

În ceea ce priveşte Consiliul. Spune-le că un drum odată 
deschis, nu mai poate fi închis prin adoptarea unei rezoluţii. 

Nava se zărea doar ca o pată neagră pe fundul cerului, 
apoi dispăru. Jeserac n-o mai vedea, dar din ceruri se auzea 
cel mai impresionant dintre zgomotele produse de Om. 
Vuietul prelung al aerului, prăbuşindu-se kilometru după 
kilometru într-un tunel de vid, sfredelit prin cer. 

Bărbatul nu se clinti nici după ce ultimele ecouri se 
stinseră în deşert. Se gândea la băiatul care plecase, căci 
pentru el, Alvin rămânea în veci un copil, singurul din 
Diaspar de când ciclul naşterii şi al morţii fusese întrerupt. 
Alvin nu avea să se maturizeze niciodată; pentru el, întregul 
Univers era o jucărie, un rebus de rezolvat pentru propria 
satisfacţie. În hârjoneala lui descoperise o ultimă jucărie 
ucigaşă, capabilă să distrugă tot ce rămăsese din civilizaţia 
umană. Indiferent de rezultat, pentru el era în continuare o 
joacă. 

Soarele se găsea jos, puţin deasupra orizontului. Un vânt 
rece sufla dinspre pustiu, însă Jeserac aştepta, stăpânindu- 
şi frica. Şi deodată, pentru întâia oară în viaţă, văzu stelele. 

Optsprezece. 

Nici în Diaspar nu văzuse Alvin foarte des un lux ca cel ce-i 
apăruse în faţa ochilor când trapa interioară a ecluzei se 
deschisese înaintea lui. Stăpânul putea să fi fost orice, însă 
în nici un caz ascet. Abia mai târziu, Alvin se gândi la faptul 
că opulenţa aceea nu constituia o extravaganţă deşartă; 
micuța lume reprezentase singurul lui cămin în decursul 
deselor călătorii printre aştri. 

Nu vedea comenzi, totuşi ecranul oval, acoperind în 
întregime peretele opus ecluzei, dovedea că încăperea nu 
era una obişnuită. Dispuse în semicerc în faţa ecranului se 
aflau trei canapele joase; restul cabinei era ocupat de două 


măsuţe şi câteva fotolii - unele în mod clar destinate unor 
pasageri de origine extraterestră. 

După ce se instală confortabil, Alvin privi în jur căutând 
robotul. Spre surprinderea lui, acesta dispăruse. Îl 
descoperi într-o nişă situată imediat sub plafon. Îl adusese 
pe Stăpân pe Pământ, traversase spaţiul, şi în calitate de 
servitor îl urmase în Lys. De parcă mileniile scurse nici nu 
existaseră, el se pregătise să-şi reia vechile îndatoriri. 

Alvin încercă o comandă mentală. Ecranul se ilumină; în 
faţa lui apăru Turnul lui Loranne, straniu micşorat, aparent 
răsturnat pe orizontală. Încercări ulterioare îi oferiră 
imagini ale cerului, ale oraşului şi deşertului. Rezoluţia era 
excepţională, aproape perfectă, deşi lăsa impresia că nu se 
face nici o amplificare. Alvin experimentă până ce reuşi să 
obţină orice panoramă dorea, apoi fu gata să pornescă. 

— Du-mă în Lys. 

Comanda era simplă, dar cum să o îndeplinească nava, 
când el însuşi nu avea habar asupra direcţiei? Nu se 
gândise la acesta problemă, însă când ea îi veni în minte, 
traversau deja deşertul cu o viteză extraordinară. Ridică 
din umeri, acceptând mulţumit faptul că avea servitori mai 
pricepuţi decât el însuşi. 

Scara peisajelor de pe ecran era dificil de apreciat; cu 
toate acestea, în fiecare secundă se parcurgeau probabil 
mai mulţi kilometri. Nu departe de oraş, culoarea solului se 
schimbă brusc într-un cenuşiu mohorât, iar Alvin realiză că 
treceau peste bazinul unuia dintre oceanele dispărute. 
Cândva, Diasparul trebuie să fi fost aproape de țărm, chiar, 
dacă nu cunoştea referiri în acest sens nici în cele mai vechi 
înregistrări. Marile întinderi de apă se evaporaseră cu mult 
înainte de întemeierea lui. 

Peste alte câteva sute de kilometri, terenul urca abrupt. La 
un moment dat, Alvin opri nava deasupra unei configurații 
ciudate de linii ce se intersectau vag prin pătura de nisip. 
Pentru o clipă fusese nedumerit, apoi pricepuse că privea 
ruinele unui oraş. Nu întârzie; era dureros să constaţi că 


milioane de oameni nu lăsaseră drept urmă a existenţei lor 
decât nişte făgaşe în nisip. 

Curba plană a orizontului începu să se modifice, 
dezvăluind munţii. Nava încetini, coborând într-un arc 
uriaş, lung de o sută cincizeci de kilometri. Apoi, pe 
neaşteptate, înaintea lui apăru Lysul, pădurile şi râurile 
nesfârşite alcătuind o scenă de o asemenea frumuseţe, 
încât rămase locului un timp. Spre est, ţinutul se adumbrea, 
iar lacurile mari păreau pete de noapte. Dar spre apus, 
apele jucau şi scânteiau în lumină, împrăştiind culori pe 
care Alvin nu şi le închipuise niciodată. 

Din fericire, reuşi să localizeze repede Airlee, căci mai 
departe robotul nu cunoştea drumul. Alvin se simţea 
mulţumit că descoperise una din limitele maşinii. Probabil 
nu auzise niciodată de aşezare şi de aceea nu avea stocată 
poziţia ei în memorie. 

După câteva încercări, tânărul asoliză nava pe colina de 
unde privise întâia oară Lysul. Vehiculul se controla uşor; 
trebuia doar să-şi formuleze intenţiile generale, iar robotul 
se ocupa de rest. Bănuia că ordinele periculoase sau 
imposibile ar fi fost ignorate, deşi nu intenţiona, pe cât 
posibil, să dea astfel de ordine. Nimeni nu îi observase 
sosirea. Constituia un amănunt important, pentru că nu 
dorea o nouă încleştare mentală cu Seranis. Nu avea încă 
un plan bine definit, totuşi nu voia să rişte până ce nu-şi 
regăsea prietenii. Robotul îi putea fi ambasador, în vreme 
ce el ar fi rămas în siguranţa navei. 

Nu întâlni pe nimeni pe drum. Încerca o senzaţie stranie 
stând în fotoliul din navă, în timp ce câmpul lui vizual se 
deplasa lin pe cărarea cunoscută şi el auzea foşnetele 
arborilor. Totuşi, nu se identifica încă pe deplin cu robotul, 
iar încordarea mentală continua să fie considerabilă. 

În Airlee se înserase; căsuţele pluteau în globuii de lumină. 
Înaintă la adăpostul întunericului. Ajunsese foarte aproape 
de locuinţa lui Seranis când fu descoperit. Se auzi un 
zumzet furios, strident, iar ecranul fu acoperit de un nor de 


aripi. Se feri involuntar, apoi realiză ce anume se 
întâmplase. Krif îşi exprima din nou resentimentele, faţă de 
orice zburătoare lipsită de aripi. 

Nedorind să-i pricinuiască vreun rău, Alvin opri robotul şi 
acceptă loviturile revărsate asupra lui. Deşi era la doi 
kilometri depărtare, nu-şi stăpâni tresărirea de bucurie în 
clipa în care Hilvar ieşi din casă să vadă ce se întâmplă. 

La apariţia stăpânului, Krif se îndepărtă, continuând să 
bâzâie ameninţător. În tăcere, Hilvar privi robotul şi zâmbi. 
— Salut, Alvin. Mă bucur că ai revenit. Sau te afli încă în 

Diaspar? 

Nu pentru prima dată, pe Alvin îl încercă o admiraţie uşor 
invidioasă pentru agerimea şi precizia minţii prietenului 
său. 

— Nu, răspunse minunându-se de acurateţea cu care i se 
reproducea glasul. Sunt în Airlee. Nu prea departe, însă 
deocamdată prefer să rămân pe loc. 

Hilvar râse. 

— Procedezi foarte bine. Seranis te-a iertat, dar Sfatul. În 
sfârşit, asta-i altă poveste. Chiar acum are loc aici o 
întrunire; prima de acest fel din Airlee. 

— Adică consilierii voştri s-au prezentat în persoană? 
Credeam că datorita telepatiei asemenea întruniri nu sunt 
necesare. 

— Ele se ţin foarte rar, în anumite ocazii sunt considerate 
utile. Eu unul nu cunosc natura exactă a crizei, dar au sosit 
deja trei Senatori şi cât de curând trebuie să apară ceilalţi. 

Alvin nu-şi putu reţine un zâmbet, observând că 
evenimentele din Diaspar se repetau în Lys. Oriunde ar fi 
mers, lăsa în urmă un siaj de consternare şi alarmă. 

— Cred că ar fi o idee bună să mă adresez acestui Sfat al 
vostru. Atâta timp cât o pot face în siguranţă. 

— Dacă vor promite că nu vor încerca să pună stăpânire 
pe tine, vino fără grijă. În caz contrar, ar fi mai bine să 
rămâi unde te găseşti. Îţi voi conduce robotul înaintea 
Senatorilor, îi va tulbura destui de mult. 


Urmându-l pe Hilvar, Alvin simţi din nou o stare acută de 
satisfacţie şi aţâţare. De astă dată îi întâlnea pe 
conducătorii Lysului în condiţii de egalitate; deşi nu le purta 
pică, era plăcut să se ştie stăpân pe situaţie. În plus, 
dispunea de puteri enorme, neinventariate în întregime. 

Uşa sălii de conferinţe era încuiată şi trecură câteva 
minute până Hilvar izbuti să-şi anunţe prezenţa. 

Minţile Senatorilor erau atât de preocupate încât fu dificil 
să le întrerupă discuţia. Pereţii culisară lent, iar Alvin 
pătrunse prin intermediul automatului în încăpere. 

Cei trei Senatori încremeniră în scaune când robotul pluti 
spre ei. Pe chipul lui Seranis însă nu înregistră nici un semn 
de surpriză. Poate că Hilvar o avertizase deja, sau poate că 
ea însăşi se aştepta ca mai devreme ori mai târziu, Alvin să 
revină. 

— Bună seara, rosti politicos, de parcă apariţia sa acolo ar 
fi fost lucrul cel mai natural. Am hotărât să mă întorc. 

Cu siguranţă, surpriza lor îi depăşise aşteptările. Unul din 
Senatori, un tânăr cu păr grizonat, îşi reveni cel dintâi, 
şuierând: 

— Cum ai ajuns aici? 

Motivul uimirii sale era evident. Aidoma Diasparului, Lys 
sigilase liniile de transport subteran. 

— Păi, la fel ca ultima dată, replică Alvin, amuzându-se pe 
socoteala lor. 

Ceilalţi doi Senatori îl priviră fix pe primul dintre ei, care- 
şi desfăcu braţele într-un gest de neajutorare resemnată. 
Apoi, acesta vorbi din nou: 

— N-ai întâmpinat. Nici o dificulate? 

— Absolut niciuna, zise Alvin hotărât să le spotească 
deruta. Şi văzu că reuşise. M-am întors, continuă el, din 
proprie voinţă, pentru a vă aduce veşti importante. Datorită 
neînţelegerii noastre anterioare, rămân deocamdată la 
distanţă. Dar dacă voi apare în persoană, îmi făgăduiţi să nu 
încercaţi să-mi controlaţi acţiunile? 


O vreme nimeni nu spuse nimjc. Alvin se întrebă ce 
gânduri se schimbau în linişte. După aceea, Seranis vorbi în 
numele tuturor: 

— Nu vom mai încerca. Deşi nu-mi amintesc să fi izbutit 
nici altă dată. 

— Perfect, replică Alvin. Voi ajunge în Airlee cât de repede. 

Aşteptă întoarcerea robotului, apoi îl instrui amănunţit, 
punându-l să repete ordinele. Era convins că Seranis nu 
avea să-şi încalce promisiunea, însă prefera să-şi asigure o 
cale de retragere. 

Ecluza se închise silențios în urma lui. După încă o clipă 
auzi un şuierat, aidoma unui prelung suspin de uimire, 
produs de aerul alungat din calea navei ce se înălța. Un 
moment, o formă neagră acoperi stelele, apoi nava dispăru. 

Abia atunci tânărul realiză că făcuse o greşeală: minoră, 
însă din categoria celor care pot conduce spre dezastru 
planurile cele mai atent gândite. Uitase că simţurile 
robotului erau mult mai ascuţite, iar noaptea mai 
întunecoasă decât se aşteptase el. În repetate rânduri 
pierdu firul potecii, iar de câteva ori evită în ultima clipă să 
se izbească de copaci. În pădure, bezna era aproape 
absolută. La un moment dat, o formă masivă înaintă prin 
tufişuri. Se auzi un foşnet slab, câteva crenguţe se frânseră, 
iar doi ochi de smarald îl priviră fix de la înălţimea 
pieptului. Îi vorbi încetişor formei străine; o limba incredibil 
de lungă îi răzui mâna. După un moment, un trup puternic 
se frecă afectuos de el, îndepărtându-se fără zgomot. Habar 
n-avea ce anume întâlnise. 

Luminile aşezării apărură pe neaşteptate printre arborii 
din faţă, dar Alvin nu mai avea nevoie de ele. Cărarea de 
sub picioarele sale devenise un pârâu de foc albăstrui. 
Mugşchiul de pe pământ era fosforescent, iar paşii lui lăsau 
pete întunecate, ce dispăreau lent. Spectacolul vrăjea; 
tânărul se aplecă şi rupse un smoc din muşchiul straniu, 
care străluci câteva minute în palmele sale înainte de a se 
stinge. 


Lângă casă tot Hilvar îl întâmpină şi îl conduse înaintea lui 
Seranis şi a Senatorilor. Aceştia îl salutară politicoşi, cu o 
reţinere prudentă. Dacă se întrebau unde dispăruse 
robotul, nu făcură nici un comentariu. 

— Regret foarte mult că am fost nevoit să părăsesc ţinutul 
într-un mod atât de neprotocolar, începu Alvin. Poate v-ar 
interesa să aflaţi că mi-a fost aproape la fel de dificil să 
evadez din Diaspar. Făcu o pauză semnificativă, apoi reluă: 
Am povestit celor din oraşul meu despre Lys. M-am străduit 
să creez o impresie favorabilă, totuşi Diasparul nu doreşte 
să întreţină nici o legătură cu voi. În ciuda spuselor mele, 
vrea să evite contactul cu o civilizaţie inferioară. 

Observă extrem de satisfăcut reacţia Senatorilor. Până şi 
amabila Seranis se înroşise uşor. Dacă ar fi reuşit să aţâţe 
unul contra altuia Lysul şi Diasparul, socotea Alvin, 
problema ar fi fost pe jumătate rezolvată. 

Fiecare şi-ar fi dorit să demonstreze superioritatea 
propriului mod de viaţă, încât barierele ar fi dispărut în 
scurtă vreme. 

— De ce ai revenit în Lys? Întrebă Seranis. 

— Pentru că vreau să vă conving, atât pe voi cât şi pe cei 
din Diaspar, că aţi comis o greşeală. Nu aminti celălalt 
motiv - anume că acolo se afla singurul prieten pe care se 
bizuia şi de al cărui ajutor avea nevoie. 

Senatorii tăceau, aşteptându-l să continue. Alvin ştia că 
prin ochii şi urechile lor vedeau şi auzeau multe alte 
inteligenţe. El era acum reprezentantul Diasparului şi 
întregul Lys avea să-i judece civilizaţia după cele afirmate în 
faţa Senatorilor. Constituia o mare responsabilitate ce îl 
făcu să se simtă neînsemnat ca persoană. Îşi ordonă în 
minte ideile şi începu să vorbească. 

Subiectul îl reprezenta Diasparul. Descrise oraşul aşa cum 
îl văzuse ultima dată, visând în mijlocul deşertului, cu 
turnurile sclipind pe fundalul cerului aidoma unor curcubee 
captive. Din visteria memoriei, rechemă cântările pe care 
poeţi străvechi le scriseseră spre lauda Diasparului, vorbi 


despre nenumăraţii oameni care-şi sacrificaseră viaţa 
pentru a-i spori frumuseţea. Indiferent cât de mult ar fi trăit 
cineva, le spuse el, n-ar fi putut cunoaşte toate splendorile 
oraşului, mereu apăreau lucruri noi. Înfăţişă câteva din 
minunile create de locuitorii Diasparului, străduindu-se să-i 
facă să aprecieze măcar capodoperele artiştilor trecutului. 
Şi se întrebă în sinea lui, uşor melancolic, dacă într-adevăr 
muzica Diasparului constituise ultima şoaptă a Terrei către 
stele, aşa cum le declarase. 

Îl ascultară până la sfârşit, fără să-l întrerupă sau să pună 
întrebări. Se făcuse târziu când termină; se simţea mai 
obosit decât îşi amintea să fi fost vreodată. Tensiunea şi 
excitarea zilei prelungite îl copleşiseră în cele din urmă, şi 
el adormi fără să-şi dea seama. 

Când se trezi, se afla într-o odaie necunoscută. Abia după 
câteva clipe îşi reaminti că nu se mai găsea în Diaspar. Pe 
măsură ce mintea i se limpezea, lumina spori în jurul său, 
până fu scăldat de razele blânde ale soarelui de dimineaţă, 
pătrunzând prin pereţii transparenţi. Rămase întins, 
rememorând evenimentele zilei şi întrebându-se ce forţe 
pusese în mişcare. 

Cu un sunet muzical, plăcut, unul din pereţi se plie în sus, 
într-un mod atât de complicat încât deruta ochiul. Prin 
deschiderea creată înăuntru pătrunse Hilvar. Îl privi pe 
Alvin cu o expresie jumătate amuzată, jumătate preocupată. 

— Dacă te-ai trezit, poate-mi spui ce planuri ai în 
continuare şi cum ai izbutit să te întorci. Senatorii tocmai 
au plecat să cerceteze drumul subteran; nu înţeleg cum ai 
reuşit să-l utilizezi din nou. Pe acolo ai venit? 

— Ar fi mai bine să-i ajungem din urmă, spuse Alvin sărind 
din pat, întinzându-se din toate încheieturile. N-aş vrea să 
îşi piardă timpul degeaba. În privinţa primei tale întrebări. 
Nu peste mult îţi voi da răspunsul. 

Îi ajunseră pe cei trei tocmai lângă lac. Se salutară cu 
răceală. Comitetul de Investigaţii pricepuse că Alvin ştia 


încotro se îndreptau, iar neaşteptata întâlnire îi 
descumpâănise. 

— Mă tem că aseară v-am îndrumat greşit, începu Alvin 
plin de voioşie. N-am venit în Lys pe drumul cel vechi, aşa 
încât încercarea voastră de a-l închide s-a dovedit 
zadarnică. De fapt, Consiliul Diasparului a închis la rândul 
lui terminalul nostru, cu un succes asemănător. 

Chipurile Senatorilor ar fi ilustrat un studiu psihologic 
despre uimire, în vreme ce minţile le căutau diverse alte 
soluţii. 

— Atunci cum ai ajuns aici? Întrebă conducătorul lor. 
Brusc, în ochii lui licări înţelegerea, şi Alvin realiză că 
începeau să întrevadă adevărul. Se întrebă dacă nu cumva 
interceptase comanda trimisă de creierul lui dincolo de 
munţi. Tăcu însă, mulţumindu-se să indice cu mâna nordul. 

Prea iute ca să fie urmărit cu privirea, un arc de lumină 
argintie se ivi peste culmi, lăsând în spate o dâră 
incandescentă, lungă de peste un kilometru. Se opri la circa 
şapte kilometri deasupra Lysului. Nu încetinise şi nici nu 
frânase în trepte. Se oprise brusc, încât ochii Continuară 
din inerție să urmărească cerul, până când mişcarea fu 
înregistrată în sfârşit. Din văzduh năvăli o limbă de tunet, 
sunetul aerului izbit şi zdrobit de violenţa trecerii navei. 
Peste puţin timp ea însăşi, scânteind în soare, apăru pe 
colină, la nici o sută de metri depărtare. 

Era greu de spus cine fusese mai surprins. 'Totuşi, Alvin îşi 
reveni cel dintâi. Mergând - aproape alergând - spre vas, 
îşi puse întrebarea dacă întotdeauna zbura în maniera 
aceea meteoritică. Ideea îl tulbura, căci pe parcursul 
călătoriei nu încercase nici cea mai uşoară senzaţie de 
mişcare. Mult mai straniu însă era faptul că, numai cu o zi 
înainte, vehiculul astăzi strălucitor fusese învelit de un strat 
gros de rocă, cu duritatea fierului, atunci când fusese 
smulsă din adâncurile deşertului. Abia când ajunse lângă 
navă şi îşi fripse vârfurile degetelor atingând fuselajul, Alvin 
pricepu cele întâmplate. Lângă pupă mai existau urme de 


pământ complet ars. În rest el dispăruse, dezvăluind 
carcasa de neatins nici pentru timp, nici pentru orice altă 
forţă a naturii. 

Însoţit de Hilvar, se opri în cadrul uşi deschise şi-i privi pe 
Senatorii amuţiţi. Oare ce gândeau? Mai exact, ce gândea 
întregul Lys? După feţele lor, probabil însă că nu gândea 
deloc în acel moment. 

— Plec în Shalmirane şi mă voi întoarce peste o oră, rosti 
Alvin. Dar acesta e numai un început, iar cât timp voi fi 
plecat, vreau să reflectaţi la ce vă spun acum. 

Nava aceasta nu e una obişnuită, din tipul utilizat de 
oameni pentru a călători pe Pământ. Este o navă 
interstelară, una dintre cele mai rapide construite vreodată. 
Dacă doriţi să ştiţi unde am găsit-o, puteţi afla răspunsul în 
Diaspar. Însă va trebui să mergeţi acolo, pentru că 
Diasparul nu va veni la voi niciodată. 

Se răsuci spre Hilvar şi-i făcu semn să intre. Acesta ezită o 
clipă, cât să mai privească o dată în jur. Apoi păşi în ecluza. 

Senatorii rămaseră locului până când nava, deplasându-se 
de astă dată mai încet, dispăru spre sud. Tânărul grizonat 
ce conducea grupul înălţă din umeri resemnat, adresându- 
se unuia dintre colegi: 

— De fiecare dată când am propus schimbări, te-ai opus. 
Până acum ai avut câştig de cauză. Nu cred însă că viitorul 
va fi de partea unui singur grup. Atât Lys cât şi Diaspar au 
ajuns la capătul unei perioade, iar momentul trebuie tratat 
cu cea mai mare atenţie. 

— Mă tem că ai dreptate, sosi răspunsul morocănos. 
Străbatem o criză; Alvin ştia ce zice când ne-a sfătuit să 
mergem în Diaspar. Existenţa noastră este în prezent 
cunoscută, deci nu are rost să ne mai ascundem. Cred că 
cel mai potrivit ar fi să luăm legătura cu verii noştri. Poate 
că în momentul acesta sunt mai dornici de cooperare. 

— Dar accesul subteran e închis la ambele capete! 

— Vom redeschide terminatul nostru; nu va trece mult şi 
Diasparul va proceda la fel. 


Minţile Senatorilor, atât a celor din Airlee cât şi a celorlalţi 
răspândiţi în întregul Lys, primiră propunerea cu antipatie, 
dar nu aveau altă alternativă. 

Mai curând decât se aşteptase, sămânță sădită de Alvin 
încolţise. 

Munţii pluteau încă în umbre când ajunseră în Shalmirane. 
De la înălţime, uriaşul crater al fortăreței arăta minuscul; 
părea imposibil ca soarta Pământului să fi depins cândva de 
cerculeţul respectiv de abanos. 

Alvin opri nava printre ruinile de pe malul lacului, iar 
paragina din jur îl copleşi, înfiorându-i sufletul. Deschise 
ecluza, lăsând tăcerea să pătrundă în navă. Hilvar, care nu 
rostise nici o vorbă pe întreaga durată a zborului, întrebă în 
şoaptă: 

— De ce te-ai întors aici? 

Alvin îi răspunse abia după ce se aflau lângă lac. 

— Voiam să-ţi arăt nava. Şi mai speram ca polipul să se fi 
refăcut; am senzaţia că-i sunt dator; doream să-i povestesc 
ce am descoperit. 

— În cazul acesta trebuie să mai aştepţi. Te-ai întors mult 
prea devreme. 

Alvin o ştia. Nu se simţi dezamăgit. Suprafaţa lacului era 
perfect nemişcată, nu vibra în ritmul regulat ce-i 
nedumerise altă dată. Îngenunchie pe mal, scrutând 
adâncurile reci, întunecate. 

Clopoţei transparenţi, cu tentacule aproape invizibile, 
pluteau ici şi colo sub oglinda apei. Tânărul îşi cufundă 
mâna şi prinse unul în căuşul palmei. Îi dădu drumul 
aproape imediat, cu o exclamaţie de surpriză. Îl urzicase. 

Într-o bună zi - peste câţiva ani, peste câteva secole - 
meduzele mici, lipsite de rațiune, urmau să se contopească, 
renăscând uriaşul polip, iar memoriile lor se vor contopi din 
nou în conştiinţă. Alvin se întrebă cum avea să accepte 
polipul descoperirile lui; exista posibilitatea ca el să nu fie 
foarte încântat de adevăr. Da, putea să nu accepte 
inutilitatea atâtor eoni de aşteptare. 


Fuseseră însă inutili? Cu toată amăgirea, aşteptarea 
îndelungată şi plină de credinţă a acestori creaturi îşi 
găsise în final răsplata. Ca prin minune, ele salvaseră 
cunoştinţe din trecut, care altminteri ar fi fost pierdute pe 
vecie. Azi aveau dreptul la odihnă, iar credinţa lor lua calea 
unui milion de alte religii care cândva se consideraseră 
veşnice. 

Nouăsprezece. 

Hilvar şi Alvin reveniră gânditori la navă şi nu după multă 
vreme fortăreaţa redeveni o pată întunecată, pierdută 
printre dealuri. Se micşoră cu repeziciune, deveni un ochi 
negru, lipsit de pleoape, aţintit de-a pururi asupra cerurilor, 
apoi se pierdu în panorama generală a Lysului. 

Alvin nu dădu nici o comandă; Continuară să se înalțe 
până ce întreaga regiune apăru sub ei aidoma unei insule 
verzi pe un ocean gălbui. Niciodată nu urcase atât de sus. 
Când se opriră din ascensiune, dedesubt se vedea întreaga 
semilună a Pământului. Lys era foarte mic, o simplă pată de 
smarald pe deşertul palid, însă foarte departe, lângă 
curbura globului, ceva scânteia precum un giuvaer. Aşa 
văzu Hilvar, pentru întâia oară, oraşul Diaspar. 

Rămaseră acolo un timp, privind Pământul în rotaţie. 
Dintre străvechile domenii ale Omului, cu siguranţă acesta 
era ultimul pe care şi-ar fi permis să îl piardă. Alvin regreta 
că nu putea înfăţişa planeta, aşa cum o zărea acum, 
conducătorilor Lysului şi Diasparului. 

— Hilvar, vorbi el într-un târziu, crezi că e bine ceea ce 
fac? 

Întrebarea îl surprinse pe Hilvar. El bănuia nimic despre 
îndoielile ce-l copleşeau uneori pe prietenul său şi nici nu 
ştia de întâlnirea cu Computerul Central, de impactul avut 
de aceasta asupra minţii lui Alvin. Nu era o întrebare 
uşoară, căreia să îi răspunzi imparţial; ca şi Khedron, însă 
cu mai puţin temei, Hilvar simţea că propria sa 
personalitate era înăbuşită. Era absorbit implacabil în 
vârtejul provocat de Alvin în urma trecerii sale prin viaţă. 


— Cred că da, spuse. Popoarele noastre au fost separate 
un timp prea lung. Hilvar socotea că nu afirmase nici un 
neadevăr, dar era conştient că propriile lui sentimente îi 
afectau răspunsul. Totuşi, Alvin încă era îngrijorat. 

— Altceva mă nelinişteşte. Diferenţa între duratele vieților 
noastre. 

Nu zise mai mult, deoarece fiecare ştia ce gândeşte 
celălalt. 

— M-am gândit şi cu la asta, recunoscu Hilvar, însă cred că 
problema se va rezolva de la sine, cu vremea, când cele 
două civilizaţii vor ajunge să se cunoască iarăşi. Nu pot 
avea dreptate amândouă - vieţile noastre sunt poate prea 
scurte, iar ale voastre mult prea lungi. În cele din urmă se 
va ajunge la un compromis. 

Alvin căzu pe gânduri. Era adevărat, ar fi fost singura 
speranţă, dar perioada de tranziţie urma să fie extrem de 
dificilă. Îşi reaminti cuvintele amare ale lui Seranis: Atât el 
cât şi eu vom fi morţi de veacuri, în vreme ce tu vei rămâne 
mereu tânăr. Perfect, el avea să accepte orice condiţii. 
Chiar şi în Diaspar prieteniile se găseau sub ameninţarea 
aceleiaşi umbre; faptul că aveau să se reînnoade peste o 
sută, sau peste un milion de ani, era prea puţin important. 
Tânărul ştia, cu o siguranţă mai presus de logică, din pura 
intuiţie, că bunăstarea speciei necesita fuziunea celor două 
culturi; pentru o asemenea cauză, fericirea individuală era 
lipsită de însemnătate. Un moment, Alvin îşi imagină 
omenirea ca reprezentând mai mult decât fundalul 
însufleţit al propriei sale vieţi şi acceptă fără să clipească 
greutăţile pe care alegerea lui i le putea aduce într-o bună 
Zi. 

Dedesubt, planeta îşi continua rotația eternă. Simţind 
starea sufletească a tovarăşului său, Hilvar rămase tăcut. 

— Când am părăsit prima dată Diasparul, începu Alvin mai 
târziu, nu ştiam nici eu ce speram să găsesc. Lysul m-ar fi 
mulţumit cândva - ba chiar mai mult decât atât - dar acum, 
însuşi Pământul mi se pare mic şi lipsit de importanţă. 


Fiecare descoperire a ridicat alte întrebări, mai profunde, a 
lărgit şi mai mult orizonturile. Mă întreb când şi unde se vor 
sfârşi toate acestea. 

Hilvar nu-l văzuse niciodată pe Alvin atât de îngândurat. 
Nu dorea să-l întrerupă. În ultimele câteva minute aflase 
nenumărate lucruri noi despre el şi gândurile sale. 

— Robotul mi-a spus, urmă Alvin, că vasul e în stare să 
ajungă în mai puţin de o zi la cei Şapte Sori. Crezi că ar 
trebui să merg acolo? 

— Mă crezi capabil să te opresc? Îi replică Hilvar. 

— Nu e un răspuns. Cine ştie ce se găseşte în spaţiu? 
Poate că Invadatorii au părăsit Universul, dar dacă există 
alte inteligenţe potrivnice omenirii? 

— De ce să fie aşa? Problema aceasta a fost dezbătută ere 
întregi de filosofii noştri. E greu de presupus că o rasă cu 
adevărat inteligentă poate fi duşmănoasă. 

— Dar Invadatorii? 

— De acord, ei reprezintă o enigmă. Dacă într-adevăr erau 
neîndurători, probabil s-au autodistrus până acum. Şi chiar 
dacă nu s-a întâmplat aşa. Hilvar arătă pustiul nesfârşit de 
sub ei. Cândva, noi aveam un imperiu. Ce i-ar mai ispiti 
acum? 

Alvin rămase uşor surprins să constate că există cineva 
care să-i împărtăşească într-atât punctul de vedere. 

— La fel gândesc toţi cei din Lys? 

— Doar o minoritate. Cetăţeanul obişnuit nu-şi face griji în 
privinţa asta, dar consideră că dacă Invadatorii ar fi dorit 
cu adevărat să distrugă Pământul, ar fi făcut-o cu mult timp 
în urmă. Nu cred că există cineva care să se teamă cu 
adevărat de ei. 

— În Diaspar, situaţia e complet diferită. Concetăţenii mei 
sunt nişte laşi. Îi îngrozeşte ideea de a părăsi oraşul şi nu 
ştiu ce se va întâmpla când vor auzi că am găsit o navă. 
Jeserac aanunţat Consiliul; aş vrea să ştiu ce intenţionează. 

— Îţi pot spune eu. Se pregătesc să primească prima 
delegaţie din Lys. M-a anunţat Seranis... 


Alvin privi ecranul. Ar fi parcurs într-o clipă distanţa dintre 
Lys şi Diaspar. Cu toate că îşi atinsese unul din țeluri, în 
prezent i se părea neînsemnat. Totuşi era mulţumit. În mod 
clar, lungile epoci de izolare luaseră sfârşit. 

Conştiinţa faptului că izbândise în ceea ce, odată, fusese 
principalul lui obiectiv, îi alungă şi ultimele îndoieli. Îşi 
îndeplinise misiunea pe Pământ, mai repede şi mai bine 
decât îndrăznise să spere. În faţa sa se întindea drumul 
spre ceea ce părea a fi ultima şi, cu siguranţă, cea mai 
măreaţă aventură. 

— Hilvar, mă vei însoţi? Întrebă, conştient de ceea ce-i 
cerea. 

— Nu mai era nevoie să mă întrebi. Am anunţat-o pe 
Seranis şi pe ceilalţi cunoscuţi că voi pleca împreună cu tine 
cu mai bine de o oră în urmă. 

Se aflau deja extrem de sus când Alvin dădu robotului 
ultimele instrucţiuni. Nava se oprise, iar Pământul se găsea 
la aproape o mie cinci sute de kilometri, acoperind cea mai 
mare parte a cerului de dedesubt. Nu părea atrăgător. 
Alvin îşi închipui cum, în trecut, alte vase poposiseră o 
vreme acolo, pentru ca apoi să-şi continue drumul. 

Un răstimp destul de lung, robotul verifică circuitele şi 
comenzile neutilizate de eoni. După aceea răsună un sunet 
înfundat, primul auzit de Alvin în navă: un zumzet subţire, 
crescând rapid, octavă după octavă, până la frecvenţe ce nu 
mai fură percepute de urechea omenească. Nu se simţea 
nici un fel de mişcare, dar pe ecran stelele se deplasau. 
Pământul reapăru, dispăru - apoi apăru din nou, într-o altă 
poziţie. Nava „adulmeca”, rotindu-se în spaţiu precum acul 
unei busole în căutarea nordului. Timp de câteva minute 
cerul se învârti în jurul lor, până ce, în sfârşit, nava se 
stabiliză: un proiectil uriaş aţintit spre stele. 

În centrul ecranului strălucea în toată splendoarea lui 
multicoloră grupul măreț al celor Şapte Sori. Pământul se 
zărea doar ca o semilună subţire, întunecată, tivită cu 
auriul şi purpuriul apusului. Alvin presimţi că urma să se 


întâmple ceva ce avea să depăşească în amploare 
experienţele anterioare. Aşteptă, încleştându-şi ambele 
braţe de fotoliu, în vreme ce secundele se scurgeau, iar cei 
Şapte Sori scânteiau ademenitori înainte. 

Nu se auzi nimic, doar un tremur scurt ce păru să le 
înceţoşeze vederea - iar Pământul dispăru, ascuns parcă de 
o mână de iluzionist. Erau singuri în spaţiu, singuri cu aştrii 
şi cu un Soare ciudat de mic. Pământul se topise ca şi cum 
n-ar fi existat niciodată. 

Trepidaţia se repetă şi odată cu ea se auzi un vuiet surd, 
căci generatoarele foloseau o parte mai însemnată a puterii 
lor. Pentru o clipă păru că nu se întâmplase nimic, apoi Alvin 
îşi dădu seama că nici Soarele nu se vedea, iar stelele se 
scurgeau încet pe lângă navă. Privi îndărăt - şi nu zări 
nimic, înapoia lor nu se mai afla decât o emisferă neagră. 
Chiar în timp ce se uita, văzu stelele dispărând aidoma 
scântcilor în apă. Nava gonea cu mult peste viteza luminii, 
iar tânărul înţelese că nu se mai găseau în spaţiul familiar al 
Pământului şi Soarelui. 

Când vibrația aceea bruscă, ameţitoare, se simţi pentru a 
treia oară, inima aproape i se opri. Tulburarea stranie a 
vederii fusese evidentă: pentru un moment, ceea ce îl 
înconjura fusese distorsionat dincolo de posibilitatea 
recunoaşterii. Sensul distorsiunii i se dezvălui într-un 
inexplicabil fulger de intuiţie. Aceea era realitatea, nu o 
iluzie optică. Cumva, trecând prin pelicula subţire a 
Prezentului, întrezărise schimbările petrecute în spaţiul 
înconjurător. 

Uruitul generatoarelor se transformă în vacarm, 
scuturând nava. Un sunet cu atât mai impresionant cu cât 
era primul strigăt de protest auzit de Alvin din partea unei 
maşini. Apoi încetă brusc şi liniştea neaşteptată păru să le 
răsune în timpane. Generatoarele îşi făcuseră datoria; până 
la sfârşitul drumului n-aveau să mai fie necesare. Stelele 
din faţă luciră alb-albăstrui şi dispărură în banda 
ultravioletului. Totuşi, printr-o scamatorie a Ştiinţei sau 


Naturii, cei Şapte Sori continuau să fie vizibili, deşi poziţiile 
şi culorile lor se schimbaseră subtil. Nava gonea într-acolo 
printr-un tunel întunecat, dincolo de limitele spaţiului şi ale 
timpului, cu o viteză prea mare pentru a fi percepută de 
mintea omenească. 

Era greu de crezut că ţâşniseră din Sistemul Solar cu o 
iuţeală care, dacă nu s-ar fi redus, i-ar fi purtat prin inima 
Galaxiei şi în neantul de dincolo de ea. Nici Alvin, nici Hilvar 
nu erau capabili să conceapă adevăratele dimensiuni ale 
călătoriei lor. Marile saga ale exploratorilor stelari 
modificaseră complet concepţia Omului despre Univers şi 
chiar acum, după milioane de secole, străvechile tradiţii nu 
muriseră cu totul. Legendele povesteau că existase cândva 
o navă care ocolise Cosmosul în răstimpul dintre răsăritul şi 
apusul soarelui. Miliardele de kilometri dintre stele nu 
însemnau nimic pentru astfel de viteze. Alvin considera 
expediţia doar cu puţin mai teribilă şi chiar mai lipsită de 
primejdii decât primul lui drum spre Lys. 

În vreme ce sistemul celor Şapte Sori îşi sporea treptat 
luminozitatea, Hilvar fu cel care rosti cu glas tare ceea ce 
gândeau în fapt amândoi: 

— Alvin, observă el, formațiunea aceea nu poate fi 
naturală. 

Însoţitorul lui încuviinţă din cap. 

— De ani de zile mi-am spus-o şi eu, totuşi continuă să îmi 
pară fantastic. 

— Poate că n-a fost creată de Om, continuă Hilvar, dar este 
opera unor fiinţe inteligente. Niciodată natura n-ar fi creat 
un cerc perfect de stele, la fel de strălucitoare. Iar în 
Universul vizibil nu există absolut nimic similar Soarelui 
Central. 

— Dar pentru ce anume a fost realizat? 

— Oha, îţi pot oferi mai multe ipoteze. Poate constituie un 
semnal, astfel încât orice navă pătrunsă în Universul nostru 
să ştie unde să caute prezenţa raţiunii. Poate că marchează 
centrul unei administrații galactice. Sau poate (şi eu cred 


că asta-i explicaţia) e pur şi simplu cea mai măreaţă operă 
de artă. E însă inutil să speculăm pe tema asta. Peste câteva 
ore vom cunoaşte adevărul. 

Vom cunoaşte adevărul. Probabil, gândi Alvin. Dar ce 
părticică din el vom ajunge să cunoaştem? Părea ciudat ca, 
în vreme ce părăsea Diasparul şi Pământul, cu o viteză 
depăşind orice închipuire, mintea lui să revină iarăşi asupra 
tainei originii sale. Dar în realitate nu era atât de 
surprinzător. Aflase multe din clipa sosirii în Lys, dar nu 
putuse găsi nici măcar o clipă de intimitate şi de linişte. 

Nu avea altceva de făcut decât să aştepte. Viitorul lui 
imediat era controlat de minunata maşină - cu siguranţă 
una dintre supremele realizări inginereşti ale tuturor 
timpurilor - ce-l purta în inima Universului. Acum avea 
prilejul să gândească şi să reflecteze, indiferent dacă o 
dorea sau nu. Însă mai întâi trebuia să-i spună lui Hilvar ce i 
se întâmplase după pripita lor despărţire, cu numai două 
zile în urmă. 

Hilvar ascultă istorisirea fără comentarii şi fără să ceară 
explicaţii. Lăsa impresia că înţelege instantaneu cele 
povestite de Alvin şi nu păru deloc surprins aflând de 
întâlnirea cu Computerul Central, de intervenţia efectuată 
asupra minţii robotului. Nu pentru că ar fi fost incapabil să 
se minuneze, însă istoria era plină de splendori narative 
comparabile cu orice parte a relatării lui Alvin. 

— Este limpede, rosti când tânărul termină de povestit, 
atunci când a fost construit, Computerul Central a primit 
instrucţiuni speciale în privinţa ta. Cred că ai ghicit deja de 
ce. 

— Aşa cred şi eu. O parte a răspunsului mi-a fost dată de 
Khedron, când mi-a explicat că întemeietorii Diasparului au 
luat anumite măsuri de precauţie pentru a-i preveni 
declinul. 

— Consider că tu - şi ceilalţi Unici dinaintea ta - faceţi 
parte din mecanismul social care previne stagnarea? Sau 


că, în vreme ce Bufonii sunt factorii de corecție pe termen 
scurt, voi sunteţi factorii pe termen lung? 

Hilvar exprimase ideea mai bine decât ar fi putut-o face el, 
totuşi Alvin nu se gândise numai la aşa ceva. 

— Eu consider că adevărul e ceva mai complicat. Se pare 
că în momentul construirii oraşului a izbucnit un conflict de 
idei, între cei ce voiau să-l izoleze complet de lumea 
exterioară şi cei care doreau să menţină unele legături. 
Prima fracțiune a câştigat, dar ceilalţi nu s-au recunoscut 
înfrânți. Cred că Yarlan Zey a fost unul din conducătorii lor, 
însă nu era îndeajuns de puternic pentru a acţiona direct. A 
făcut tot posibilul, păstrând sistemul de transport subteran 
şi asigurându-se că, periodic, din Palatul Creaţiei urma să 
iasă cineva care să nu împărtăşească temerile 
concetăţenilor săi. De fapt, mă întrebAlvin se opri şi privi în 
gol, atât de concentrat încât nu mai observă nimic în jui. 

— La ce te gândeşti? Îl întrebă Ililvar. 

— Tocmai m-a izbit ideea că. Că eu sunt Yarlan Zey. Este 
perfect posibil. S-ar putea să-şi fi introdus personalitatea în 
Băncile Memoriei, bazându-se pe ea ca să distrugă şablonul 
Diasparului, până ce acesta nu se întrona definitiv. Într-o 
bună zi trebuie să aflu ce s-a întâmplat cu Unicii anteriori. 
Asta mi-ar completa petele albe ale tabloului. 

— Yarlan Zey sau un altul a instruit Computerul Central să 
ofere asistentă Unicilor, ori de câte ori erau creaţi, 
murmură Hilvar, urmându-i raţionamentul. 

— Exact. Ironia cea mare este că puteam obţine toate 
informaţiile dorite direct de la Computerul Central, fără nici 
un fel de ajutor din partea sărmanului Khedron. Mi-ar fi 
spus mult mai mult decât i-a dezvăluit lui vreodată. Trebuie 
să recunosc însă că mi-a economisit timp şi m-a învăţat 
unele lucruri pe care niciodată nu le-aş fi deprins de unul 
singur. 

— 'Teoria le acoperă faptele cunoscute, rosti Hilvar cu 
oarecare prudenţă. Din păcate, nu rezolvă principala 
problemă: scopul iniţial al Diasparului. De ce concitadinii tăi 


se încăpăţânează să pretindă că în exterior nu există nimic? 
Aceasta este întrebarea la care aş dori eu să aflu răspunsul. 

— Iar eu aş vrea să îţi răspund. Dar nu ştiu când, sau cum. 

Astfel discutară şi visară în timp ce, oră după oră, cei 
Şapte Sori se distanţau treptat între ei, până umplură 
tunelul întunecat pe unde înainta nava. Una câte una, cele 
şapte stele de pe circumferință dispărură la hotarul beznei 
şi, în sfârşit, rămase doar Soarele Central. Deşi nu se afla 
pe de-a-ntregul în spaţiul lor, continua să strălucească cu 
acea lumină perlată ce-l deosebea de toţi ceilalţi aştri. 
Scânteierea lui spori progresiv, dintr-un punct se 
transformă într-un disc mititel, care începu să se lărgească. 

Semnalul de avertizare a fost extrem de scurt: pentru o 
singura clipă, în cabină vibra o notă profundă, cu rezonanţa 
unui clopot. Alvin încleşta palmele pe braţele fotoliului, deşi 
gestul era inutil. 

Generatoarele gigantice răbufniră reînviind, şi cu o 
rapiditate aproape insesizabilă, stelele reapărură. Nava 
revenise în spaţiu, în universul sorilor şi al planetelor, al 
lumii naturale unde nimic nu se deplasează mai rapid decât 
lumina. 

Se aflau în sistemul celor Şapte Sori, iar inelul uriaş de 
globuri colorate domina cerul. Şi cât de straniu era acest 
cer! Dispăruseră aştrii cunoscuţi, constelaţiile familiare. 
Calea Lactee nu mai era o dâră vagă, ceţoasă, dispusă la 
extremitatea firmamentului; se găsea în centrul creaţiei 
primordiale şi imaginea ei măreaţă despărţea Universul în 
două. 

Înaintau cu repeziciune spre Soarele Central. Celelalte 
şase stele ale sistemului formau un set de balize colorate, 
risipite în spaţiu. Nu departe de cea mai apropiată dintre 
ele se zăreau scânteile minuscule ale unor planete, lumi 
probabil gigantice dacă erau vizibile de la asemenea 
distanţă. 

Cauza luminii sidefate a Soarelui Central devenise 
limpede. Un înveliş gazos înconjura steaua atcnuându-i 


strălucirea şi conferindu-i culoarea aparte. Norul se zărea 
doar indirect. Se răsucea în forme stranii, dezorientând 
privirea. Era însă prezent şi cu cât îl examinau mai mult, cu 
atât părea mai vast. 

— Ei bine, Alvin, spuse Hilvar, avem destule lumi între care 
să alegem; ori speri să le explorezi pe toate? 

— Din fericire cred că nu va fi nevoie de aşa ceva, rosti 
Alvin. Dacă vom stabili un contact, oriunde, vom obţine 
informaţiile dorite. Logic ar fi să ne îndreptăm spre planeta 
cea mai mare a Soarelui Central. 

— Dacă nu cumva este prea mare. Ştiu că unele planete 
erau atât de uriaşe, încât oamenii nu puteau trăi pe 
suprafaţa lor datorită gravitaţiei. 

— Mă îndoiesc că aici va fi la fel. Sunt sigur că sistemul 
este complet artificial. Oricum, vom vedea din spaţiu dacă 
există oraşe sau clădiri. 

Hilvar indică robotul. 

— Problema a fost soluţionată. Nu uita. Călăuza noastră a 
mai fost pe aici; în definitiv ne conduce spre căminul ei. 
Tare sunt curios să ştiu cu ce gânduri se întoarce. 

Aceeaşi întrebare şi-o pusese Alvin. Dar avea oare vreun 
sens să-şi închipuie că robotul simţea ceva analog unor 
sentimente omeneşti, acum, când revenea după atâta 
vreme acasă? 

De când Computerul Central îi anulase blocajele verbale, 
robotul nu făcuse niciodată dovada unor sentimente sau 
emoţii. Răspunsese la întrebările lui Alvin şi-i îndeplinise 
comenzile, însă adevărata lui personalitate se dovedise 
complet inaccesibilă. Că poseda o personalitate, Alvin era 
însă absolut convins, altminteri n-ar fi simţit acea senzaţie 
vagă de vinovăţie, ce-l încerca ori de câte ori îşi reamintea 
şiretlicul care-i păcălisE. Pe el şi pe tovarăşul său în prezent 
lipsit de conştiinţă. 

Încă credea în ceea ce-l învățase Stăpânul. Deşi îl privise 
măsluind miracole şi minţind discipolii, loialitatea nu-i 
fusese cu nimic afectată. Era capabil, precum mulţi oameni 


înaintea lui, să pună de acord două seturi de date 
contradictorii. 

Acum îşi urma amintirile imemoriale înapoi, către origine. 
Aproape pierdută în strălucirea Soarelui Central exista o 
scânteie palidă de lumină, înconjurată de sclipirile şi mai 
vagi ale unor lumi mărunte. Extraordinara lor călătorie se 
apropia de sfârşit. Peste puţin timp aveau să ştie dacă 
fusese sau nu inutilă. 

Douăzeci. 

Planeta de care se apropiau se afla la numai câteva 
milioane de kilometri depărtare: o sferă minunată, plină de 
lumini multicolore. Nicăieri pe suprafaţa ei nu exista 
întuneric deoarece, rotindu-se sub razele Soarelui Centrai, 
celelalte stele îi străbăteau rând pe rând firmamentul. În 
acel moment Alvin pricepu limpede înţelesul ultimelor 
cuvinte ale Stăpânului: E minunat să priveşti umbrele 
colorate pe planetele luminii eterne. 

Ajunseseră atât de aproape încât puteau distinge 
continente şi oceane, vălul subţire al unei atmosfere. Totuşi, 
imaginile păreau oarecum ciudate şi brusc realizară că 
demarcaţiile dintre apă şi uscat erau curios de regulate. 
Continentele planetei nu erau aşa cum le lăsase Natura - 
dar cât de neînsemnată trebuie să fi fost modelarea unei 
lumi pentru cei ce construiseră sorii de pe cer! 

— Nu sunt oceane! Exclamă Hilvar. Priveşte. Se observă 
nişte linii! 

Abia când se apropiară şi mai mult, Alvin reuşi să vadă clar 
ce zărise prietenul lui. În interiorul oceanelor, de-a lungul 
marginilor continentelor, se desenau dungi şi linii vagi. 
Vederea lor îi umplu inima de îndoieli, întrucât ştia foarte 
bine ce reprezentau. Văzuse alte linii similare în deşertul 
din jurul Diasparului, iar ele îi spuseră că drumul lor fusese 
zadarnic. 

— Planeta e la fel de aridă ca Pământul, rosti mohorât. Apa 
ei s-a evaporat; dungile acelea sunt depunerile de sare din 
oceane. 


— Ei n-ar fi lăsat să se întâmple aşa ceva. Înseamnă că, la 
urma urmei, am ajuns prea târziu, constată Hilvar. 

Dezamăgirea lui suna atât de amar, încât Alvin nu mai 
spuse nimic. Privi în tăcere înainte. Planeta se rotea lent, iar 
suprafaţa ei se ridica maiestuoasă în întâmpinarea navei. 
Zăreau acum clădirile, minuscule încrustaţii albe prezente 
aproape pretutindeni, exceptând bazinele fostelor mări. 

Cândva lumea aceasta constituise centrul Universului. 
Astăzi era inertă, văzduhul pustiu, iar pe sol nu se zărea 
niciunul din punctele mişcătoare care înseamnă viaţă. 
Totuşi, nava continua să alunece hotărâtă deasupra 
oceanului încremenit. Un ocean ce, pe alocuri, se aduna în 
valuri uriaşe amenințând văzduhul. 

Se opriră brusc, de parcă robotul ajunsese în sfârşit la 
capătul amintirilor sale. Dedesubt se găsea o coloană din 
piatră albă, înăţându-se în mijlocul unui uriaş amfiteatru de 
marmură. Alvin mai aşteptă un timp apoi, deoarece 
continuau să rămână nemişcaţi, comandă asolizarea. 

Până atunci încă mai sperase, în secret, să descopere viaţă 
pe planetă. Speranţa îi dispăru instantaneu când ecluza se 
deschise. Niciodată, nici chiar în paragina din Shalmirane, 
el nu cunoscuse tăcerea absolută. Pe Pământ exista 
permanent murmurul glasurilor, freamătul creaturilor vii, 
oftatul vântului. Nimic din toate astea nu se auzea aici şi 
nici nu avea să se mai audă vreodată. 

— De ce ne-ai adus aici? Întrebă. În fapt, răspunsul nu-l 
interesa cu adevărat. Inerţia căutării îl purta însă mai 
departe, chiar dacă entuziasmul i se spulberase. 

— Este punctul de plecare al Stăpânului, răspunse robotul. 

— Mă gândisem că asta-i explicaţia, încuviinţă Hilvar. Cât 
de ironică poate fi soarta! A plecat alungat de pe această 
planetă. lar acum, priveşte monumentul pe care i l-au 
înălţat! 

Coloana de piatră era de vreo sulă de ori mai înaltă decât 
un om şi fusese plasată pe un postament metalic circular, 
înălţat deasupra câmpiei. Era lipsită de orice semne 


distinctive şi nu purta nici o inscripţie. Oare câte mii ori 
milioane de ani, se gândi Alvin, se adunaseră aici adepţii 
Stăpânului ca să-l comemoreze? Ştiuseră ci vreodată că el 
murise în exil pe îndepărtatul Pământ? 

Nu mai avea nici o importanţă. Stăpânul şi adepţii lui 
dispăruseră cu toţii, acoperiţi de uitare. 

— Să mergem afară, îl îndemnă Hilvar, încercând să-l 
scoată din starea de deprimare. În definitiv am străbătut 
jumătate de Univers ca să vedem acest loc. Atâta efort poţi 
face. 

Fără să vrea, Alvin zâmbi şi-l urmă prin ecluză. Afară îşi 
mai reveni. Chiar dacă lumea era moartă, trebuia totuşi să 
conţină ceva interesant, ceva care să-l ajute să rezolve 
unele din misterele trecutului. 

Aerul era încărcat de praf, însă respirabil, iar în ciuda 
sorilor de pe boltă temperatura era scăzută. Doar discul alb 
al Soarelui Central furniza căldură, dar şi aceasta părea să- 
şi fi pierdut puterea, trecând prin norul ceţos din jurul 
stelei. Ceilalţi sori contribuiau doar cu nuanţe şi culori. 

După câteva minute, se convinseră că obeliscul nu le putea 
oferi nimic. Materialul lui purta semnele vădite ale timpului; 
muchiile i se rotunjiseră, iar postamentul metalic fusese 
tocit de tălpile generaţiilor de discipoli şi vizitatori. Era 
straniu să se gândească că ei reprezentau, probabil, ultimii 
din miliardele de fiinţe omeneşti ce poposiseră acolo. 

Hilvar tocmai voia să propună întoarcerea în navă pentru 
a zbura până la cea mai apropiată clădire, când Alvin 
observă o fisură îngustă în pardoseala de marmoră a 
amfiteatrului. O urmară pe o distanţă coasiderabilă; se 
lărgea treptat, până devenea prea lată ca să se mai poată 
păşi peste ea. 

După încă un moment ajunseră în locul de unde începea. 

Suprafaţa arenei fusese izbită şi afundată într-o gigantică 
depresiune, puţin adâncă, dar lungă de aproape doi 
kilometri. Nu-ţi trebuia multă imaginaţie pentru a înţelege 
ce se petrecuse. Cu mult timp în urmă, dar după 


abandonarea planetei, acolo coborâse un imens corp 
cilindric, înălțându-se după aceea iarăşi în spaţiu şi lăsând 
planeta în solitudinea amintirilor ei. 

Ce fel de fiinţe fuseseră în el? De unde veniseră? Alvin 
putea doar să privească şi să se întrebe. Niciodată nu avea 
să ştie dacă la întâlnirea cu acei vizitatori întârziase cu o 
mie, zece mii, sau cu un milion de ani. 

Reveniră tăcuţi la vas (cât de micuţ ar fi arătat pe lângă 
colosul ce se odihnise cândva acolo!) şi zburară încet peste 
amfiteatru, până ajunseră la cea mai impresionantă dintre 
clădirile înconjurătoare. După ce asolizară în faţa intrării 
complicat ornamentate, Hilvar şi Alvin remarcară simultan 
acelaşi lucru: 

— Clădirile nu par sigure. Pietrele prăbuşite acolo. E un 
miracol că mai stau în picioare. Dacă pe planeta ar fi 
furtuni, ar fi dărâmat de mult ruinele acestea. Nu cred că 
ar fi înţelept să intrăm înăuntru. 

— Nici nu intenţionez. Vom trimite robotul. Se deplasează 
mai rapid decât noi şi nici nu există riscul ca plafonul să se 
năruie peste el. 

Hilvar aprobă ideea, dar insistă asupra unui aspect 
neglijat de Alvin. Înainte ca robotul să plece în 
recunoaştere, Alvin îi ordonă să transmită computerului 
navei un set complet de instrucţiuni, astfel încât, orice s-ar 
fi întâmplat cu el, cei doi prieteni să poată reveni în 
siguranţă pe Pământ. 

Nu le luă mult să se convingă că planeta nu conţinea nimic 
atrăgător ca să le ofere spre explorare. Priviră scurgându- 
se pe ecran kilometri întregi de coridoare goale, acoperite 
de praf, în vreme ce robotul explora labirinturile părăsite. 
Orice clădire construită de fiinţe inteligente, indiferent de 
forma corpului, respecte anumite principii fundamentale. 
După un timp, până şi cele mai stranii forme de arhitectură 
nu mai surprind, iar mintea este hipnotizată de repetiţie şi 
incapabilă de a recepționa impresii noi. Se părea că acele 
clădiri avuseseră un rol exclusiv rezidenţial, iar fiinţele care 


locuiseră în ele avuseseră dimensiuni apropiate de cele 
umane. Poate fuseseră chiar oameni. Totuşi exista un număr 
surprinzător de mare de camere şi nişe accesibile numai 
unor creaturi înaripate. Ceea ce nu însemna, fireşte, că 
arhitecţii fuseseră înzestrați cu aripi. Ar fi putut utiliza 
dispozitive antigravitaţional individuale, folosite cândva 
peste tot, dar care dispăruseră cu desăvârşire în Diaspar. 

— Alvin, rosti Hilvar în final, nici într-un milion de ani nu 
vom termina de explorat clădirile. E limpede că n-au fost 
doar abandonate, ci au fost golite cu atenţie de ce era mai 
valoros. Ne pierdem timpul. 

— Ce propui? 

— Ar trebui să examinăm alte câteva regiuni ale planetei şi 
să vedem dacă sunt identice. Cel puţin cu aşa bănuiesc. Să 
investigăm rapid celelalte planete şi să coborâm numai 
dacă arată cu totul altfel, sau dacă remarcăm ceva 
neobişnuit. Asta-i tot ce putem spera să facem, numai să nu 
vrei să rămânem aici restul vieţii. 

Avea perfectă dreptate. Veniseră să contacteze alte 
inteligenţe, nu să efectueze cercetări arheologice. Primul 
obiectiv putea fi realizat în câteva zile. Al doilea necesita 
secole de trudă, alături de armate de oameni şi roboţi. 

După două ore părăsiră planeta şi se simţiră de-a dreptul 
mulţumiţi când o făcură. Chiar în timpurile când lumea 
aceea clocotea de viaţă, interminabilele ei clădiri trebuie să 
fi fost extrem de deprimante. Nu se vedea urmă de parcuri, 
de spaţii deschise unde să crească vegetaţia. Fusese o lume 
complet sterilă şi era greu să-ţi imaginezi psihologia 
fiinţelor care o locuiseră. Dacă următoarea planetă avea să 
fie la fel, probabil că aveau să abandoneze căutările. 

Nu era însă, ba chiar o deosebire mai mare era imposibil 
de imaginat. 

Planeta următoare se găsea mai aproape de soare şi le 
părea mult mai caldă. Un plafon coborât de nori o acoperea 
parţial, indicând abundența apei, dar nu se zărea nici un 
ocean. De asemenea, nici o urmă de viaţă inteligentă. 


Ocoliseră planeta de două ori fără să zărească un singur 
lucru cu aspect artificial. De la un pol la celălalt, întregul 
glob era învelit într-o pătură de un verde malign. 

— Să fim prudenţi, opină Hilvar. Planeta e vie şi nu-mi 
place deloc culoarea vegetației. Ar fi mai bine să rămânem 
în navă şi să nu deschidem ecluza. 

— Nici măcar robotul să nu-l trimitem? 

— Nu, nici atât. Ai uitat ce înseamnă boala. Deşi poporul 
meu se pricepe la medicină, acum suntem foarte departe de 
casă. Aici pot exista primejdii invizibile ochiului. Cred că 
planetă aceasta a luat-o razna. Cândva trebuie să fi fost un 
soi de grădină gigantică, un parc, dar după ce a fost 
abandonată, Natura s-a reinstaurat în drepturile ei. Aşa 
ceva nu s-ar fi întâmplat pe vremea când sistemul era 
populat. 

Alvin nu se îndoia că Hilvar avea dreptate. Era ceva rău 
acolo, ceva ostil ordinii şi regularităţii comune în Lys şi 
Diaspar, un fel de anarhie biologică. De un miliard de ani, 
pe planetă se purtase un război fără armistiţii şi era 
precaut să se ferească de supraviețuitori. 

Coborâră încet deasupra unei câmpii uriaşe, atât de 
uniformă încât planeitatea ei ridica o întrebare imediată. O 
înconjura un teren mai înalt, complet acoperit cu arbori, a 
căror înălţime putea fi aproximată numai şi care, laolaltă cu 
tufişurile, formau hăţişuri atât de dese, încât trunchiurile 
lor erau practic îngropate. Printre ramurile superioare 
zburau o mulţime de creaturi înaripate, deplasându-se cu o 
asemenea iuţeală încât se dovedea imposibil de spus dacă 
erau păsări sau insecte. Ori cu totul altceva. 

Ici-colo, câte un copac gigant reuşise să urce cu câţiva 
metri desupra vecinilor, suficient de mult ca aceştia să 
formeze o alianţă de moment pentru a-i distruge avantajul 
obţinut şi să-l doboare. În ciuda războiului purtat în linişte, 
prea lent ca să fie urmărit de ochii omului, impresia de 
conflict implacabil, nemilos, copleşea. 


Prin comparaţie, câmpia părea paşnică. Se întindea până 
la orizont, perfect netedă, cu diferenţe ocazionale de câţiva 
centimetri, acoperită cu o iarbă subţire şi sârmoasă. Deşi 
coborâseră până la cincisprezece metri deasupra ei, nu se 
zărea nici un semn de viaţă animală, ceea ce Hilvar 
considera surprinzător. Poate că animalele se ascunseseră 
speriate de apariţia lor. 

Plutiră pe loc, în timp ce Alvin încerca să-şi convingă 
prietenul că deschiderea ecluzei n-ar fi comportat nici un 
pericol. Hilvar îi explică răbdător ce însemnau bacteriile, 
sporii, viruşii şi alţi microbi, concepte greu de închipuit 
pentru Alvin şi cu atât mai greu de aplicat propriei 
persoane. Discuţia se purta de câteva minute, fără ca ei să 
remarce un lucru ciudat. Ecranul din cabină, care până 
atunci înfăţişase pădurea îndepărtată, era în prezent lipsit 
de imagine. 

— Tu l-ai închis? Întrebă Hilvar. 

— Nu, răspunse tânărul şi un fior rece îl străbătu luând în 
consideraţie cealaltă explicaţie posibilă. Tu l-ai închis? 
Întreba robotul. 

— Nu, replică ca un ecou automatul. 

Oftând uşurat, Alvin abandonă ideea că robotul ar fi 
început să acţioneze conform propriei voințe. 

— Atunci de ce nu mai avem imagine? 

— Receptorii vizuali au fost acoperiţi. 

— Nu înţeleg, exclamă Alvin, uitând pentru o clipă că 
robotul acţiona numai în baza unor date precise. Îşi reveni 
repede şi întrebă: Ce anume a acoperit receptorii? 

— Nu ştiu. 

Laconismul roboților exaspera uneori tot atât de mult cât 
şi pălăvrăgeala a oamenilor. Înainte ca Alvin să-şi continue 
interogatoriul, Hilvar îl întrerupse: 

— Spune-i să ridice nava încetişor, rosti cu glasul încordat. 

Alvin repetă comanda. Nu simţi nici o mişcare, dar 
niciodată nu simţea. Apoi, lent, imaginea reapăru pe ecran, 
deşi vreme de o clipă fu înceţoşată şi distorsionată. Se 


vedeau însă destule ca să facă să înceteze orice discuţii 
referitoare la asolizare. 

Câmpia nu mai era netedă. Imediat sub ei apăruse o 
proeminenţă uriaşă, o umflătură spartă în vârf, în locul pe 
unde ieşise nava. Pseudopode gigantice se agitau peste 
deschizătură, parcă încercând să prindă iarăşi prada ce le 
scăpase. Privind fascinat şi îngrozit, Alvin întrezări un 
orificiu purpuriu pulsator, tivit cu tentacule asemănătoare 
unor şerpi biciuind văzduhul şi care ar fi târât în gaura 
căscată orice ajungea în preajmă. 

Păcălită de prezumptiva victimă, creatura se afundă lent 
înapoi şi abia atunci Alvin realiză că şesul de sub ei nu era 
decât o mâzgă subţire pe suprafaţa neclintită a unui ocean. 

— Ce-a fost. Asta! Icni el. 

— Ar trebui să cobor şi să o studiez înainte de a-ţi da un 
răspuns, replică Hilvar nonşalant. Probabil un animal 
primitiv, poate chiar o rudă a prietenului nostru din 
Shalmirane. Cu siguranţă e lipsit de inteligenţă, altminteri 
n-ar fi încercat să înghită o navă spaţială. 

Alvin se simţi zguduit, deşi ştia că nu se aflaseră câtuşi de 
puţin în primejdie. Se întrebă oare ce altceva mai trăia sub 
iarba aceea inocentă, care pur şi simplu îi invitase să 
coboare şi să alerge pe suprafaţa ei elastică. 

— Aş putea rămâne mult timp aici, urmă Hilvar, evident 
fascinat de cele văzute. În condiţiile de aici, evoluţia trebuie 
să fi produs rezultate deosebit de interesante. Nu numai 
evoluţia, ci şi involuţia, pentru că după abandonarea 
planetei, anumite forme superioare de viaţă au regresat. 
Cred că s-a atins un echilibru şi. Doar nu vrei să plecăm 
deja? Glasul lui căpătă o notă de tânguire, pe măsură ce 
peisajul se micşora sub ei. 

— Ba dă, încuviinţă Alvin. Am văzut o planetă lipsită de 
viaţă, alta cu o viaţă excesivă şi n-aş putea spune care mi-a 
displăcut mai mult. 

La două mii de metri deasupra câmpiei, planeta le oferi o 
ultimă surpriză. Întâlniră o adevărată flotilă de baloane 


uriaşe, flasce, plutind în vânt. Din fiecare glob semitranspa- 
rent atârnau mănunchiuri de tentacule, formând practic o 
pădure răsturnată. Unele plante, în strădania de a scăpa de 
conflictul feroce de la sol, izbutiseră să cucerească 
văzduhul. Printr-un miracol al adaptării, reuşiseră să 
sintetizeze hidrogen şi să-l stocheze în pungi etanşe, aşa 
încât să se înalțe în relativa linişte a atmosferei. 

Cu toate acestea, nu era deloc sigur că îşi găsiseră pacea. 
Frunzele şi tulpinile ce atârnau în jos erau infestate de o 
întreagă faună, cdmpusă din creaturi cu aspect de păianjen, 
care trăiau la rândul lor deasupra suprafeţei planetare, 
continuând universala bătălie pentru existenţă pe 
singuraticele insule aeriene. Probabil că, din timp în timp, 
aveau unele contacte cu solul. Alvin văzu unul din baloane 
dezumflându-se brusc şi căzând din cer, membrana pliată 
jucând aproximativ rolul unei paraşute. Se întrebă dacă 
fusese un accident, sau dacă făcea parte din ciclul de viaţa 
al bizarelor creaturi. 

Hilvar se culcă în aşteptarea următoarei vizite planetare. 
Dintr-un motiv pe care robotul nu-l lămurise, nava călătorea 
încet - cel puţin în comparaţie cu viteza de până atunci - în 
interiorul unui sistem solar. Avură nevoie de aproape două 
ore să ajungă la corpul ceresc ales drept a treia escală. 
Alvin rămase uşor surprins că o simplă călătorie 
interplanetară dura atât de mult. 

Când pătrunseră în atmosferă, îşi trezi partenerul. 

— Ce crezi despre asta? Întrebă indicând ecranul. 

Peisajul era mohorât; predominau tonurile negre şi 
cenuşii, nu se distingea nici un semn de vegetaţie, sau orice 
allă prezenţă a vieţii. Existau însă dovezi indirecte; 
dealurile scunde şi văile puţin adânci erau presărate de 
emisfere absolut perfecte, unele dispuse în desene 
complexe, simetrice. 

Pe ultima planetă învăţaseră ce sensul prudenţei. După ce 
analizară cu atenţie toate posibilităţile, rămaseră în văzduh, 
la o înălţime destul de marc, trimițând robotul să 


investigheze. Prin ochii lui, văzură apropiindu-se una dintre 
emisfere. Robotul plutea la numai câţiva metri de suprafaţa 
netedă, lipsită de semne distinctive. 

Nu se zărea nici o intrare şi nici vreo indicație asupra 
scopului emisferei. Era destul de mare, cu peste treizeci de 
metri înălţime. Altele erau chiar şi mai mari. Dacă constituia 
o clădire, se părea că nu dispunea de nimic asemănător 
unei intrări sau ieşiri. 

După ce şovăi un timp, Alvin comandă robotului să 
înainteze şi să atingă cupola. Spre marea lui surprindere, 
maşina refuză să-l asculte. 

— De ce nu execuţi ordinul? Întrebă Alvin revenindu-şi din 
uimire. 

— Este interzis, veni răspunsul. 

— Interzis de către cine? 

— Nu ştiu. 

— Atunci cum. Nu, anulez întrebarea. Este o interdicţie 
programată în interiorul tău? 

— Negativ. 

Eliminase o posibilitate. Fusese posibil ca ei, constructorii 
cupolelor, să fi fost şi constructorii robotului, capabili să 
includă interdicţia respectivă în programul original. 

— Când ai primit ordinul? Întrebă Alvin. 

— Atunci când am coborât. 

Alvin se întoarse către Hilvar, cu lumina unei noi speranţe 
arzându-i în ochi. 

— Aici există viaţă inteligentă! Simţi ceva? 

— Nu. Locul mi se parc la fel de mort ca prima planetă 
vizitată. 

— Mă duc la robot. Să vedem dacă restricţia se aplică şi 
fiinţelor vii. 

Hilvar nu comentă, deşi nu părea deosebit de încântat. 
Coborâră nava pe sol, la treizeci de metri de emisferă, nu 
departe de robot şi deschiseră ecluza. 

Alvin ştia că ecluza nu se deschidea decât dacă creierul 
navei se convingea că atmosfera e respirabilă. O secundă 


crezu că acesta comisese o greşeală. Acrul era extrem de 
rarefiat şi abia îi alimenta plămânii. Apoi, inhalând adânc, 
descoperi că putea absorbi suficient oxigen ca să 
supravieţuiască, deşi simţea că nu avea să reziste mai mult 
de câteva minute acolo. 

Gâfâind din greu, se apropiară de robot şi de peretele 
curb al domului misterios. Făcură încă un pas - apoi se 
opriră simultan, izbiţi de aceeaşi neaşteptată lovitură. 
Precum dangătul unui clopot uriaş, în minţile lor răsunase 
un mesaj: 

PERICOL. NU VĂ APROPIAŢI. 

Asta fusese tot. Nu un mesaj exprimat în cuvinte, ci 
exclusiv prin gânduri. Alvin era sigur că orice creatură, 
indiferent de nivelul de inteligenţă, ar fi primit acelaşi 
avertisment, în aceeaşi manieră perfect inteligibilă - în 
străfundul minţii lui. 

Un avertisment, nu o ameninţare. Cumva, ştiau că avea în 
vedere propria lor protecţie. Aici, părea să spună, se 
găseşte ceva foarte periculos, iar noi, creatorii lui, suntem 
preocupaţi ca nimeni să nu sufere, apropiindu-se în 
necunoştinţă de cauză. 

Cei doi tineri se retraseră câţiva paşi şi se priviră, fiecare 
aşteptându-l pe celălalt să rostească ce gândea. Hilvar 
sintetiză cel dintâi situaţia. 

— Am avut dreptate, Alvin, zise el. Aici nu există viaţă 
inteligentă. Semnalul de avertizare e automat, 
declanşându-se atunci când te apropii la o anumită distanţă. 

Alvin încuviinţă şi adăugă: 

— Mă întreb ce anume încercau să protejeze? Sub 
cupolele acestea încap clădiri! Orice! 

— N-avem cum să aflăm dacă toate impun aceeaşi 
restricţie. Mai interesante mi se par diferenţele dintre cele 
trei planete vizitate. Au golit-o complet pe primA. Pe a doua 
au abandonat-o fără mari probleme. lar aici au devenit 
extrem de grijulii. Poate că plănuiau să revină într-o bună zi 
şi dpreau ca totul să fie în perfectă ordine. 


— Dar nu s-au mai întors şi de atunci a trecut foarte mult 
timp. 

— Poate s-au răzgândit. 

Curios, medită Alvin, cum atât el cât şi Hilvar începuseră, 
în mod inconştient, să se refere la nişte ipotetici „ei”. 
Indiferent cine fuseseră aceştia, prezenţa lor se simţise 
limpede pe prima planeta, iar aici devenise chiar foarte 
puternică. Lumea de faţă fusese ambalată eu grijă şi pusă la 
păstrare, parcă în vederea unei utilizări viitoare. 

— Să ne-ntoarcem, gâfâi Alvin. Abia mai respira. 

După ce ecluza se închise îndărătul lor şi ei îşi reveniră, 
discutară următorul pas. Pentru o cercetare 
corespunzătoare ar fi trebuit să testeze un număr mare de 
cupole, cu speranţa de a găsi una care să nu emită semnalul 
de avertisment, unde să poată să pătrundă. Dacă 
încercarea eşuă. Dar Alvin nici nu voia să se ia în 
considerare această posibilitate. 

Fu însă nevoit să o facă peste mai puţin de jumătate de 
ceas, într-un mod mult mai dramatic decât şi-ar fi închipuit. 
Robotul investigase fără rezultat şase cupole, când întâlniră 
ceva ce nu-şi găsea locul în ordinea şi aranjamentul 
respectiv. 

Dedesubt se afla o vale largă, mai puţin împestriţată de 
impenetrabilele şi misterioasele emisfere. În centrul văii se 
zărea cicatricea distincta a unei gigantice explozii - o 
explozie care azvârlise schije pe mai mulţi kilometri, în 
toate direcţiile, şi care pârjolise solul, formând un crater 
puţin adânc. 

Iar lângă crater se afla epava unei nave. 

Douăzeci şi unu. 

Asolizară aproape de locul străvechii tragedii şi porniră 
încet, drămuindu-şi respiraţia, spre giganticul fuselaj înălţat 
deasupra lor. Din navă rămăsese numai o secţiune scurtă, 
probabil prova ori pupa, restul fiind distrus de explozie. În 
vreme ce se apropiau de epavă, un gând se înfiripă treptat 


în mintea lui Alvin, devenind tot mai puternic, până atinse 
statutul unei certitudini. 

— Hilvar, articulă el cu greutate, descoperind că abia 
reuşea să vorbească şi să umble în acelaşi timp, cred că 
asta-i nava care a coborât pe cea dintâi planetă. 

Prietenul său încuviinţă din cap, preferând să nu-şi piardă 
suflul. Şi pe e îl izbise aceeaşi idee. Soarta acelor primi 
vizitarori reprezenta o lecţie bună pentru imprudenţi. 
Spera ca Alvin să nu uite ceea ce vedea. 

Ajunseră lângă fuselaj şi ridicară privirile spre interiorul 
navei. Priveau parcă într-o clădire uriaşă, despicată cu 
brutalitate; podelele, pereţii şi plafoanele, rupte în planul 
exploziei, ofereau imaginea distorsionată a unei secţiuni de- 
a lungul navei. Oare ce fiinţe, se întrebă Alvin, zăceau acolo, 
în epava propriului vas? 

— Nu înţeleg ceva, rosti brusc Hilvar. Acest segment este 
aproape intact. Unde-i restul? S-a rupt în două în spaţiu, iar 
bucata asta a căzut aici? 

Descoperiră răspunsul după ce trimiseră robotul în 
explorare şi examinară ei înşişi împrejurimile. Nu era urmă 
de îndoială; dubiile dispărură când Alvin găsi şirul de 
moviliţe lungi de trei metri, pe colina de lângă navă. 

— Aşadar au coborât aici ignorând avertismentul, 
concluzionă Hilvar. Erau curioşi, la fel ca tine. Au încercat 
să deschidă cupola. 

Arătă spre versantul opus al craterului, spre scoica 
netedă, lipsită de semne, unde locuitorii lumii îşi 
pecetluiseră comorile la plecare. Nu mai era o emisferă; 
acum era o sferă aproape completă, căci în jurul ei solul 
fusese spulberat de explozie. 

— Nava a fost grav avariată şi mulţi dintre ocupanţi au fost 
ucişi. Au reuşit totuşi s-o repare şi au plecat din nou, 
abandonând secţiunea asta după ce au evacuat din ea ceea 
ce era valoros. Ce muncă trebuie să fi fost! 

Alvin nu îl auzea. Privea însemnul ciudat care-i atrăsese 
iniţial în locul acela: o tijă subţire, susţinând un disc la o 


treime din lungime faţă de vârf. Deşi străin şi nefamiliar, 
obiectul îl făcea să perceapă un mesaj mut, purtat de-a 
lungul erelor. 

Dedesubtul pietrelor de la baza ei se găsea răspunsul la 
cel puţin o întrebare, însă deocamdată se putea lipsi de 
răspuns. Indiferent cum ar fi arătat fiinţele acelea, îşi 
meritau dreptul la odihnă veşnică. 

Revenind la navă, Hilvar abia auzi şoapta lui Alvin. 

— Sper că au ajuns cu bine acasă. 

— Şi acum încotro? Întrebă Hilvar. 

Alvin privea gânditor ecranul. 

— Crezi că ar trebui să ne întoarcem? Replică el. 

— Îmi pare ideea cea mai bună. S-ar putea ca norocul 
nostru să se schimbe; cine ştie ce alte surprize ne aşteaptă 
pe celelalte planete? 

Era glasul raţiunii şi al prudenţei, iar Alvin învățase să-i 
acorde mai multă atenţie decât cu câteva zile în urmă. Însă 
străbătuse un drum lung şi întreaga viaţă aşteptase acest 
moment; nu dorea să renunţe, atâta timp cât mai erau 
lucruri de văzut. 

— Rămânem în navă; nu vom mai asoliza nicăieri. Cred că 
e suficient ca măsură de precauţie. 

Hilvar înălţă din umeri, parcă refuzând să accepte orice 
responsabilitate pentru ce urma să se întâmple. Acum când 
Alvin însuşi dovedea o oarecare prudenţă, nu era înţelept să 
recunoască că el unul dorea de astă dată să continue 
cercetarea, deşi abandonase speranţa de a întâlni viaţă 
inteligentă pe vreuna din planete. 

Înaintea lor se afla un sistem dublu, o planetă mare 
însoţită de un satelit mai mic. Primara sistemului putea fi 
soră geamănă cu cea de a doua planetă explorată de ei, 
înveşmântată în aceeaşi pătură de un verde livid. Era inutil 
să se apropie; cunoşteau deja ce anume acoperea. 

Alvin cobori cu nava deasupra satelitului. Nu-i trebuia 
avertismentul complexei maşinării ca să ştie că atmosfera 
nu era prezentă. Umbrele aveau contururi clare, precis 


delimitate şi nu exista o trecere gradată de la noapte la zi. 
Constituia cel dintâi corp ceresc unde vedea ceva similar 
unei înnoptări. În regiunea unde se găseau, doar unul din 
sorii colorați se ridica deasupra orizontului. Peisajul era 
scăldat într-o lumină roşiatecă, mohorâtă, de parcă fusese 
cufundat în sânge. 

Zburară mulţi kilometri deasupra unor munţi rămaşi la fel 
de colţuroşi şi de ascuţiţi ca în epocile îndepărtate ale 
genezei. Era o lume care nu cunoscuse niciodată 
schimbarea, descompunerea, o lume ce nu fusese niciodată 
roasa de vânturi şi de ploi. Aici nu erau necesare circuite de 
eternitate, să păstreze obiectele cu tinereţea iniţială. 

Dar dacă nu era aer, nu era nici viaţă. Sau oare exista? 

— Din punct de vedere biologic, ideea nu e absurdă, 
răspunse Hilvar întrebării lui Alvin. În general viaţa nu 
apare într-un spaţiu lipsit de aer, deşi poate dezvolta forme 
care să supravieţuiască acolo. Aşa ceva trebuie să se fi 
petrecut în milioane de cazuri, ori de câte ori o planetă 
populată îşi pierdea treptat atmosfera. 

— Dar te-ai aştepta ca în vid să existe forme de viaţă 
inteligentă! Nu s-ar fi protejat ele însele împotriva pierderii 
atmosferei? 

— Numai dacă dezastrul s-ar fi produs după ce şi-au 
dezvoltat suficient intelectul pentru a-l stăvili. Dar dacă 
atmosfera s-a destrămat în vreme ce ele se găseau într-o 
fază primitivă, nu le rămânea decât să se adapteze, 
altminteri ar fi pierit. lar după adaptare, puteau să nască o 
inteligenţă extrem de ridicată. Probabil că aşa s-a şi 
întâmplat în fapt - stimulentul era cu totul deosebit. 

În privinţa respectivului corp ceresc, discuţia celor doi 
avea un caracter pur teoretic. Nu se zăreau nicăieri semne 
că ar fi adăpostit vreodată viaţă ori inteligenţă. Atunci, ce 
scop avusese? Alvin nutrea convingerea că sistemul 
multiplu al celor Şapte Sori era complet artificial, iar lumea 
aceea făcea parte dintr-un plan general. 


Desigur, se putea să fi fost concepută pur şi simplu ca 
ornament, ca să ofere un satelit giganticului ei însoțitor. Şi 
în acest caz însă, plauzibil era să i se fi atribuit un scop. 

— Uite, indică Hilvar ecranul. Acolo. În dreapta. 

Alvin modifică traiectoria navei şi peisajul se înclină în 
jurul lor. Datorită vitezei, Stâncile înroşite se contopiră într- 
o dungă ceţoasă, apoi imaginea se stabiliză. Dedesubt 
începură să se perinde dovezile incontestabile ale vieţii. 

Incontestabile - şi în acelaşi timp de neînțeles. Se 
prezentau sub forma unor şiruri de coloane subţiri, înalte 
de şaizeci de metri şi distanţate cam la treizeci una de 
cealaltă. Se pierdeau în depărtare, micşorându-se într-o 
perspectivă hipnotică până ce orizontul le înghiţea. 

Alvin coti spre dreapta, să zboare împrejurul lor, 
încercând să le ghicească rolul jucat cândva. Erau absolut 
regulate, continuându-se neîntrerupt peste dealuri şi văi. 
Nu se zărea nici o urmă că ar fi susţinut cândva ceva: 
netede şi lipsite de ornamente, fiecare îngustându-se puţin 
spre vârf. 

Destul de brusc, şirul coti în unghi drept. Alvin mai 
parcurse câţiva kilometri înainte să reacționeze şi să vireze 
în noua direcţie. 

Coloanele de desfăşurau înainte cu pasul perfect egal. 
Apoi, la optzeci de kilometri de acea modificare de direcţie, 
făceau pe neaşteptate un alt unghi drept. În ritmul ăsta, 
socoti Alvin, în curând ne întoarcem de unde am pornit. 
Monotonia coloanelor îi hipnotizase în asemenea măsură, 
încât atunci când lanţul lor se întrerupse, depăşiseră cu mai 
mulţi kilometri discontinuitatea. Hilvar îi strigă lui Alvin să 
întoarcă nava. Coborâră încetişor, iar ocolind porţiunea 
respectivă, o bănuială fantastică le încolţi în minte. La 
început, niciunul din ei nu avu curajul să i-o mărturisească 
celuilalt. 

Două coloane se rupseseră în apropierea bazelor. 
Rămăseseră întinse în locul unde căzuseră, dar asta nu era 


totul. O forţă teribilă îndoise spre exterior coloanele 
adiacente golului format. 

Nu puteau evita concluzia. Alvin înţelesese peste ce 
zburaseră: ceva ce observase adesea în Lys, însă 
schimbarea şocantă a proporţiilor îl împiedicase să-şi dea 
seama din primul moment. 

— Hilvar, grăi el, abia îndrăznind să-şi rostească gândurile, 
Ştii ce e? 

— Pare greu de crezut, dar am ocolit un ţarc pentru 
animale. Coloanele formează un gard. Un gard ce nu a fost 
suficient de rezistent. 

— Persoanele care cresc animale, rosti Alvin cu râsul 
nervos folosit atunci când oamenii îşi maschează stupoarea, 
ar trebui să se asigure că ştiu cum să le ţină închise. 

Hilvar nu reacţionă la gluma forţată; privea încruntat şi 
gânditor coloanele doborâte. 

— Nu înţeleg, spuse în cele din urmă. De unde avea hrană 
pe o asemenea planetă? Şi de ce a evadat din ţarc? Aş da 
orice să aflu ce fel de animal era. 

— Poate că a fost abandonat aici şi a rupt îngrăditura 
tocmai pentru că era înfometai, reflectă Alvin. Sau l-a iritat 
ceva. 

— Să coborâm puţin. Vreau să privesc solul. 

Se apropiară până când nava fu gata să atingă piatra 
stearpă şi abia atunci observară că nenumărate gropiţe, 
largi de patru-cinci centimetri, presărau solul. În afara 
ţarcului însă, terenul nu prezenta găurile respective; ele se 
încetau la limita coloanelor. 

— Ai avut dreptate, era flămând, încuviinţă Hilvar. Dar n-a 
fost un animal, e mai corect să-i spunem plantă. lerminase 
solul din interiorul ţarcului şi fusese nevoită să găsească 
hrană. Probabil se deplasa destul de lent; i-au luat ani de 
zile până a dărâmat pilonii. 

Imaginaţia lui Alvin completă rapid detaliile de care nu 
avea să fie sigur niciodată. Nu se îndoia de corectitudinea 
analizei lui Hilvar şi de faptul că un monstru botanic, ale 


cărui mişcări erau probabil atât de lente încât nu puteau fi 
urmărite cu ochiul liber, purtase o bătălie greoaie, dar 
necontenită împotriva barelor ce-l întemniţau. 

Putea fi încă viu chiar după atâtea milenii, rătăcind liber 
pe suprafaţa planetei. Căutarea lui constituia însă o sarcină 
lipsită de speranţă, întrucât ar fi însemnat cercetarea 
suprafeţei întregului glob. Încercară o examinare 
nesistematică în cei câţiva kilometri pătraţi din jurul 
deschiderii şi descoperiră găuri asemănătoare într-o zonă 
circulară cu diametrul de peste o sută cincizeci de metri, 
unde creatura se oprise să se hrănească - dacă termenul 
era aplicabil unui organism ce părea să-şi extragă 
substanţele vitale direct din rocă. 

Înălţându-se mai mult în spaţiu, Alvin se simţi copleşit de o 
oboseală ciudată. Văzuse foarte multe lucruri, însă aflase 
prea puţin. Pe toate aceste planele existau minuni, dar ceea 
ce căutau le părăsise cu multă vreme în urmă. Ştia că ar fi 
fost inutil să viziteze alte lumi ale celor Şapte Sori. Chiar 
dacă în Univers se mai afla inteligenţă, unde o puteau căuta 
în prezent? Privi stelele risipite pe ecran aidoma pulberii de 
diamant şi ştiu că tirnpul rămas nu era suficient pentru a le 
explora pe toate. 

Părea că se scufundă într-un ocean de singurătate şi 
deprimare, de o profunzime neîncercată până atunci. Acum 
înţelegea spaima Diasparului faţă de dimensiunile uriaşe 
ale Universului, teroarea care-l făcusc pe cei din specia lui 
să se adune în microcosmosul propriului oraş. Era greu însă 
de crezut că, la urma urmei, ei avuseseră dreptate. 

Se întoarse către Hilvar, căutând sprijin. Prietenul său 
stătea cu pumnii încleştaţi şi cu o privire absorbită. Ţinea 
capul aplecat într-o parte, părând să asculte, încordându-şi 
fiecare simţ în pustietatea din jur. 

— Ce e? Întrbă Alvin neliniştit. Fu nevoit să repete 
întrebarea înainte ca Hilvar să reacționeze în vreun fel. 
Când îi răspunse, privea în continuare în gol. 

— Vine ceva, şopti el. Ceva ce nu înţeleg. 


Alvin avu impresia că în cabină se lăsase brusc frigul. 
Coşmarul Invadatorilor îi reînvie în minte, confruntându-l 
cu toată grozăvia lui închipuită. Cu un efort epuizant de 
voinţă, alungă panica din minte. 

— E prietenos? Să pornim înapoi către Pământ? 

Hilvar nu răspunse primei întrebări - doar celei de-a doua. 
Glasul lui era slab, dar nu speriat. Părea mai degrabă 
surprins şi curios, de parcă întâlnise ceva atât de uimitor 
încât nu-şi permitea să piardă timpul răspunzând 
întrebărilor îngrijorate ale lui Alvin. 

— Prea târziu. Este deja aici. 

Galaxia se rotise de multe ori în jurul axei din clipa în care 
Vanamonde devenise conştient. Puţine lucruri îşi amintea 
despre cei dintâi eoni şi despre creaturile ce-l îngrijiseră 
atunci. Totuşi nu uitase disperarea lui când acestea 
plecaseră, lăsându-l singur printre aştri. Din momentul 
acela rătăcise de la o stea la alta, evoluând lent, sporindu-şi 
treptat puterile. Odată, visase că îi regăsise pe cei ce 
asistaseră la naşterea sa; cu toate că visul se estompase 
încet-încet, niciodată nu-l uitase pe deplin. 

Pe nenumărate lumi descoperise ruine, însă inteligenţă 
descoperise o singură dată. Şi fugise înspăimântat din faţa 
Soarelui Negru. Numai că Universul este foarte mare, iar 
căutarea abia începuse. 

Deşi îndepărtată în spaţiu şi timp, gigantica emisie ener 
getică din inima Galaxiei îl ademenise pe Vanamonde de 
peste ani-lumină. Nu aducea câtuşi de puţin cu radiaţia 
stelară şi se ivise în câmpul conştiinţei lui la fel de brusc 
precum dâra unui meteor pe un cer senin. Prin spaţiu şi 
timp porni într-acolo, spre ultimul moment al existenţei 
sale, desprins din el asemeni timpului trecut, mort şi 
încremenit. 

Prelunga formă metalică, cu infinite complexităţi de 
structură, era de neînțeles, la fel de străină ca majoritatea 
obiectelor din lumea fizică. În jurul ei însă exista aura 
energetică ce-l atrăsese de-a curmezişul Universului, dar 


nu asta îl interesa în prezent. Precaut, cu prudenţa delicată 
a unui animal sălbatic gata oricând să fugă, atinse cele două 
minţi descoperite. 

Şi atunci ştiu că lunga lui căutare luase sfârşit. 

Alvin îşi prinse prietenul de umeri şi-l scutură cu violenţă, 
încercând să-l trezească. 

— Spune-mi ce se întâmplă! Îl imploră el. Ce vrei să fac? 

Privirea pierdută, inexpresivă, dispăru treptat din ochii lui 
Hilvar. 

— "Tot nu pricep, rosti el, dar nu trebuie să ne speriem. De 
asta sunt convins. Indiferent ce e, nu ne va face nici un rău. 
Pare pur şi simplu. Curios. 

Alvin era gata să răspundă când, deodată, îl copleşi o 
senzaţie care nu semăna cu nimic cunoscut până atunci. 
Încerca senzaţia că prin corp i se răspândeşte o căldură 
uşor pişcătoare. Impresia dură numai câteva secunde, însă 
când dispăru, el nu mai era acelaşi Alvin. Ceva îi împărțea 
creierul în două, suprapunându-se peste el aşa cum un cerc 
poate acoperi parţial un altul. Era conştient de mintea lui 
Hilvar, în apropiere, şi deopotrivă de ocupată cu creatura 
coborâtă asupra lor. Senzaţia se dovedea mai degrabă 
stranie decât neplăcută şi-i oferea lui Alvin primul contact 
telepatic - capabilitatea degenerată în asemenea măsură la 
semenii săi din Diaspar încât nu mai putea fi utilizată decât 
în comenzile adresate roboților. 

Atunci când Seranis încercase să-i ia în stăpânire mintea, 
tânărul se revoltase. Acum nu se mai împotrivi. Ar fi fost 
zadarnic, şi în plus ştia că fiinţa necunoscută, indiferent de 
natura ei, nu era duşmănoasă. Se relaxă, acceptând fără 
împotrivire o inteligenţă infinit superioară să-i exploreze 
creierul. Însă, în acest considerent nu avea dreptate întru 
totul. 

Vanamonde îşi dădu seama imediat că una din minţi era 
mai accesibilă şi mai deschisă decât cealaltă. Prezenţa sa le 
uluia pe amândouă şi asta îl mira nespus. Îi venea greu să 


creadă că uitaseră; uitarea, ca şi moartea, constituiau 
noţiuni dincolo de înţelegerea lui. 

Comunicarea era foarte dificilă. Gândurile-imagini din 
creierele lor arătau atât de bizar încât cu greu le 
recunoştea. Îl uimea şi chiar îl alarma puţin obsesia spaimei 
recurente fată de Invadatori. Îi reamintea de propriile sale 
sentimente încercate pentru întâia dată în apropierea 
Soarelui Negru. 

Ei însă nu ştiau nimic despre Soarele Negru, iar 
întrebările lor începeau să i se contureze în minte. 

— Ce eşti? 

La asta putea răspunde un singur lucru. 

— Sunt Vanamonde. 

Urmă o pauză (ce încet gândeau!), apoi întrebarea se 
repetă. Nu pricepuseră. Ciudat, deoarece cu siguranţă 
numele i-l dăruiseră alţii asemeni lor, ca să-l pună alături de 
amintirile naşterii sale. Foarte puţine erau acele amintiri; 
începeau în mod inexplicabil dintr-un singur punct 
temporal, dar atâtea câte erau se dovedeau limpezi precum 
cristalul. 

Din nou firavele lor gânduri i se infiltrară în conştiinţă. 

— Unde sunt cei care au creat cei Şapte Sori? Ce s-a 
întâmplat cu ei? 

Nu ştia. Îi convinse cu greutate, iar dezamăgirea lor 
răsună clar şi distinct peste abisul ce le separa minţile. Însă 
se arătau răbdători şi el fu fericit să-i ajute, căci căinarea 
lor semăna cu a lui, iar ei erau primii săi prieteni. 

Alvin aprecia că niciodată în decursul vieţii nu avea să mai 
trăiască o experienţă la fel de stranie ca această 
conversaţie tăcută. Îi venea greu să accepte că el 
reprezenta ceva mai mult decât un spectator. Nu voia să 
recunoască nici în sinea lui că în multe privinţe mintea lui 
Hilvar era mai capabilă decât a sa. Putea doar să aştepte şi 
să se minuneze, pe jumătate năucit de torentul de gânduri 
la limita înţelegerii lui. 


Brusc, palid şi tulburat, Hilvar întrerupse contactul şi se 
întoarse către prietenul său. 

— Alvin, este ceva ciudat aici. Nu înţeleg deloc. 

Cuvintele sale zgândăriră orgoliul lui Alvin. Chipul îi trădă 
probabil acest lucru, căci Hilvar surâse înţelegător. 

— Nu-mi pot da seama ce este. Vanamonde, continuă el. 
Deţine cunoştinţe extraordinare, şi totuşi inteligenţa nu o 
are dezvoltată în aceeaşi măsură. Bineînţeles, există 
posibilitatea să aibă o minte de o natură într-atât de 
diferită, încât noi să n-o putem pricepe. Deşi nu-mi vine să 
cred că asta ar fi explicaţia. 

— Bine, şi ce ai aflat până acum? Întrebă Alvin nerăbdător. 
Ştie ceva despre cei Şapte Sori? 

Hilvar părea să se găsească foarte departe. 

— Au fost construiți de mai multe rase, printre care se afla 
şi cea umană, răspunse el absent. Vanamonde îmi 
furnizează astfel de răspunsuri, dar se pare el nu înţelege 
semnificaţia lor. Cunoaşte, cred, trecutul, fără a fi capabil 
să-l interpreteze. Evenimentele istoriei sunt amestecate în 
mintea lui. 

Se opri gânditor, apoi se lumină la faţă: 

— Putem întreprinde un singur lucru: să-l aducem pe 
Pământ, să fie studiat de învățații noştri. 

— Dar e prudent să procedăm astfel? 

— Da, replică Hilvar surprins de întrebarea însoţitorului 
său. Vanamonde este prietenos, mai mult, chiar afectuos 
faţă de noi. 

Brusc, gândul ce dădea târcoale la hotarul conştiinţei lui 
Alvin se limpezi. Şi-l aminti pe Krif, pe animalele care 
evadau permanent, alarmând sau nemulţumind prietenii lui 
Hilvar. Şi îşi aminti - ce mult timp i se părea că se scursese 
de atunci! 

— Scopul zoologic al expediției lor în Shalmirane. 

Hilvar descoperise un nou animal de casă. 

Douăzeci şi doi. 


Cât de improbabilă ar fi părut acestă conferinţă cu numai 
câteva zile în urma, gândea Jeserac. Cei şase vizitatori din 
Lys se aflau în faţa Consiliului, aşezaţi la o masă instalată în 
partea deschisă a potcoavei. Ca o ironie a soartei, nu cu 
mult înainte, Alvin şezuse exact în acelaşi loc şi auzise 
Consiliul hotărând ca Diasparul să fie izolat de lume. Acum 
lumea se năpustise cu înverşunare asupra lor. Şi nu numai 
ea, ci însuşi Universul. 

Consiliul se schimbase, lipseau nu mai puţin de cinci dintre 
membrii săi. Nu reuşiseră să facă faţă noilor 
responsabilităţi şi probleme, şi aleseseră drumul lui 
Khedron. Era dovada faptului că Diasparul dăduse greş, 
dacă atât de mulţi dintre locuitorii săi nu izbutiseră să ţină 
piept primei dificultăţi reale apărute după milioane de ani. 
Câteva mii fugiseră în uitarea Băncilor Memoriei, sperând 
ca la următoarea trezire, criza să fie depăşită, iar Diasparul 
să fi revenit la aspectul lui familiar. Aveau însă să fie 
dezamăgiţi. 

Jeserac fusese cooptat într-unul din locurile vacante. Deşi 
oarecum izolat datorită rolului de tutore al lui Alvin, 
prezenţa sa era într-atât de necesară încât nimeni nu 
obiectase. Şedea la unul din capetele mesei în formă de 
potcoavă, o poziţie ce îi conferea unele avantaje. Nu numai 
că putea studia profilurile vizitatorilor, ci vedea la fel de 
uşor chipurile tovarăşilor săi din Consiliu - iar expresiile lor 
erau foarte sugestive. 

Fără îndoială, Alvin avusese dreptate, iar Consiliul 
înţelegea treptat neplăcutul adevăr. Delegații din Lys 
gândeau mai rapid decât cele mai inteligente minţi ale 
Diasparului, ceea ce nu reprezenta unicul lor avantaj, 
întrucât dovedeau şi un grad extraordinar de coordonare, 
datorat, bănuia Jeserac, facultăţilor telepatice. Se întrebă 
dacă nu cumva citeau gândurile Consilierilor, deşi nu 
credea că ar fi încălcat promisiunea solemnă, în lipsa căreia 
întâlnirea respectivă n-ar fi fost posibilă. 


Jeserac nu considera că se înregistraseră progrese 
importante. De fapt, nici nu ştia cum s-ar fi putut obţine ele. 
Consiliul, care cu greu acceptase existenţa Lysului, părea 
incapabil să priceapă ce se petrece. Dar în mod limpede 
erau speriaţi. Şi la fel, presupunea el, erau şi musafirii, 
chiar dacă ei izbuteau să-şi camufleze sentimentele mai 
birje. 

El unul nu era atât de înspăimântat pe cât se așteptase; 
temerile nu-i pieriseră, însă reuşise să le înfrunte. Ceva din 
imprudenţa lui Alvin (sau era oare curaj?) începuse să-i 
modifice concepţiile, deschizându-i noi orizonturi. Nu 
credea că va fi capabil să părăsească vreodată Diasparul, 
dar în prezent măcar înţelegea impulsul ce-l mânase pe 
Alvin să o facă. 

Întrebarea Preşedintelui îl surprinse nepregătit, totuşi îşi 
reveni rapid. 

— Consider, spuse el, că doar din pură întâmplare actuala 
situaţie s-a ivit abia acum. Ştim că au existat alţi 
paisprezece Unici anteriori; apariţia lor trebuie să fi avut o 
motivaţie clară. Eu cred că ea a constat în asigurarea 
faptului că Lys şi Diaspar nu vor rămâne separate pe vecie. 
Alvin a rezolvat acest aspect, dar a întreprins şi altceva ce 
bănuiesc că n-a existat în schema iniţială. Computerul 
Central mi-o poate confirma? 

Vocea impersonală răspunse instantaneu: 

— Consilierul ştie că nu-mi este permis să comentez 
instrucţiunile programate de constructorii mei. 

— Indiferent de motiv, urmă Jeserac, faptele sunt limpezi. 
Alvin a ieşit în spaţiul cosmic. Când se va întoarce, puteţi 
încerca să-l opriţi să mai plece - deşi mă îndoiesc că veţi 
reuşi, deoarece între timp a învăţat probabil multe. Şi dacă 
s-a întâmplat lucrul de care vă temeţi, atunci nimeni dintre 
noi nu poate face nimic. Pământul este complet neajutorat, 
aşa cum a fost de fapt de milioane de ani. 

Se opri şi privi în roată. Cuvintele lui nu făcuseră plăcere 
nimănui, însă nici nu se aşteptase să facă şi nici nu o dorise. 


— "Totuşi, nu pricep de ce trebuie să fim alarmaţi. 
Pământul nu se află într-un pericol mai mare decât altă 
dată. De ce doi oameni, într-o navă micuță, ar abate din nou 
mânia Invadatorilor asupra noastră? Dacă suntem cinstiţi 
cu noi înşine, trebuie să recunoaştem că Invadatorii ne-ar fi 
putut distruge planeta cu epoci în urmă. 

Urmă o tăcere dezaprobatoare. Era o erezie. Şi cândva, 
Jeserac însuşi ar fi condamnat-o ca atare. 

Preşedintele interveni, încruntându-se preocupat: 

— Nu cumva există o legendă potrivit căreia Invadatorii au 
cruțat Pământul, cu singura condiţie ca Omul să nu mai iasă 
niciodată în spaţiu? Nu cumva tocmai le-am încălcat 
condiţia? 

— O legendă, da, încuviinţă Jeserac. Acceptăm multe 
lucruri fără să ne punem întrebări şi acesta e unul din ele. 
În privinţa legendei respective nu avem nici o dovadă. Îmi 
vine greu să cred că un eveniment de o asemenea 
importanţă nu e înregistrat în memoriile Computerului 
Central. El nu ştie nimic despre o asemenea înţelegere. L- 
am chestionat, deşi numai prin automatele de informaţii. La 
dorinţa Consiliului, întrebarea i se poate pune direct. 

Jeserac nu vedea motivul să fie dojenit din nou pentru 
încălcarea unui tabu. Aşteptă. 

Răspunsul însă nu sosi, căci în momentul acela solii din Lys 
tresăriră simultan în fotolii, în vreme ce feţele le 
încremeneau în expresii neîncrezătoare şi speriate. Lăsau 
impresia că ascultă mesajul unui glas teribil de îndepărtat. 

Consilierii aşteptară, propria lor nelinişte sporind minut 
după minut, în vreme ce conversaţia continua silențios. Apoi 
conducătorul delegaţiei ieşi din transă şi se întoarse către 
Preşedinte, scuzându-se: 

— Am primit veşti extrem de ciudale şi de tulburătoare din 
Lys. 

— Alvin a revenit pe Pământ? 

— Nu, nu Alvin. Altceva! 


Coborându-şi nava credincioasă în poiana din Airlee, Alvin 
se întrebă dacă în istorie mai existase vreun vas care să 
aducă o asemenea încărcătură pe Pământ. Presupunând că 
Vanamonde era localizat într-adevăr în interior. Pe durata 
călătoriei nu dăduse nici un semn de viaţă. Hilvar 
considera, iar cunoaşterea lui era mult mai directă, că doar 
sfera de atenţie a lui Vanamonde putea fi definită spaţial. 
Vanamonde în sine nu era localizat niciunde. Poate chiar 
nicicând! 

Seranis şi cei cinci Senatori aşteptau lângă navă. Pe unul 
din ei Alvin îl cunoştea de la ultima vizită. Bănuia că ceilalţi 
doi întâlniți atunci se găseau în prezent în Diaspar. Era 
curios să afle ce rezultate obținuse delegaţia şi cum 
reacţionase oraşul faţă de primii intruşi din exterior după 
atâta timp. 

— Se pare, Alvin, rosti Seranis pe un ton sec, după ce-şi 
îmbrăţişase fiul, că ai un talent aparte de a descoperi 
entităţi ieşite din comun. Cred însă că va trece mult până îţi 
vei depăşi actuala realizare. 

Fu rândul lui Alvin să fie surprins. 

— Vanamonde e deja aici? 

— Da, de câteva ore. Nu ştim în ce mod a reuşit să 
urmărească traseul vostru iniţial - o performanţă de-a 
dreptul stupefiantă şi care ridică o serie de probleme 
filosofice interesante. Sunt dovezi că a ajuns în Lys exact în 
clipa în care l-aţi descoperit, deci e capabil de viteze 
infinite. Asta nu e totul. În ultimele ceasuri ne-a învăţat mai 
multă istorie decât crezusem vreodată că există. 

Tânărul o privi uluit, apoi înţelese. Nu era greu de 
imaginat impactul lui Vanamonde asupra acestor oameni, 
cu simţurile lor ascuţite şi minţile superb angrenate 
laolaltă. Reacţionaseră cu o viteză surprinzătoare. Se 
amuză închipuindu-şi scena absurdă a unui Vanamonde 
înspăimântat, înconjurat de spiritele luminate ale Lysului. 

— Aţi descoperit ce este? 


— Da. Asta a fost simplu, deşi tot nu-i cunoaştem originea. 
Este o rațiune pură, însă copilăroasă, în pofida unei 
cunoaşteri aproape nelimitate, şi o spun în sensul strict al 
cuvântului. 

— Fireşte! Strigă Hilvar. Trebuia să-mi fi dat seama! 

Alvin îl privi derutat. Seranis îi explică răbdătoare: 

— Cu toate că Vanamonde are o minte colosală, se arată a 
fi necopt, nedezvoltat. Inteligența lui reală se găseşte sub 
nivelul celei a unei fiinţe omeneşti - femeia zâmbi ironic - 
chiar dacă procesele gândirii sunt mult mai rapide şi învaţă 
foarte repede. De asemenea, posedă unele puteri pe care 
deocamdată nu le înţelegem. Se pare că trecutul îi este 
acccesibil, într-un mod dificil de descris. S-ar putea să fi 
utilizat această aptitudine pentru a vă reconstitui drumul 
de pe Pământ. 

Alvin rămase tăcut, copleşit. Realiză câtă dreptate avusese 
Hilvar, aducându-l pe Vanamonde în Lys. Şi pricepu cât de 
norocos fusese păcălind-o pe Seranis - nu era ceva 
repetabil într-o viaţă. 

— Vrei să spui, întrebă el, că Vanamonde de-abia s-a 
născut? 

— După normele sale, da. Vârsta lui e foarte mare, deşi 
probabil nu cât a civilizaţiei umane. Lucrul cel mai 
extraordinar este că insistă să susţină că noi l-am creat. Nu 
poate fi însă nici urmă de îndoială că originea i se leagă de 
misterele trecutului. 

— Ce se întâmplă acum cu el? Interveni Hilvar cu un ton 
uşor posesiv. 

— Istoricii din Grevam îl chestionează. Se încearcă 
reconstituirea principalelor evenimente ale trecutului, dar 
va dura ani de zile. Vanamonde îl descrie în cele mai mici 
detalii, dar din cauză că nu înţelege nimic din el progresăm 
foarte încet. 

Alvin se întrebă cum aflase Seranis aceste amănunte, 
dându-şi seama apoi că probabil fiecare creier treaz din Lys 
asista la cercetări. Se simţi mândru ştiind că lăsase în Lys o 


urmă la fel de importantă ca cea din Diaspar, dar mândria i 
se împletea cu frustrarea. Exista ceva care nu va înţelege 
sau împărtăşi pe deplin niciodată: contactul direct între 
gânduri, fie ele şi numai omeneşti, reprezenta pentru el un 
mister la fel de mare pe cât este muzica pentru un surd, ori 
culoarea pentru orbi. Totuşi, în prezent locuitorii Lysului 
comunicau mental cu inimaginabila creatură extraterestră 
pe care el o condusese spre Pământ, şi pe care n-ar fi 
descoperit-o nicicând numai cu ajutorul simţurilor sale. 

Nu mai avea ce face aici; rezultatele investigaţiei urmau 
să-i fie comunicate la sfârşit. Deschisese porţile infinitului şi 
se simţea copleşit, speriat de ceea ce făcuse. Pentru propria 
lui linişte sufletească, trebuia să revină în micuța şi 
familiara lume a Diasparului, să caute adăpost pentru a-şi 
analiza visele şi aspiraţiile. Ironia soartei: cel ce respinsese 
plin de dispreţ oraşul ca să se avânte printre stele, se 
întorcea acasă, aşa cum un copil înspăimântat se refugiază 
în braţele mamei. 

Douazeci şi trei. 

Diasparul nu fu prea încântat să-l revadă pe Alvin. Oraşul 
continua să fie în fierbere, aidoma unui muşuroi imens, 
zgândărit violent cu băţul de un copil neastâmpărat. Încă 
şovăia în a înfrunta realitatea, dar cei ce refuzau să admită 
existenţa Lysului şi a lumii exterioare nu mai aveau unde să 
se ascundă. Băncile Memoriei încetaseră să-i mai accepte. 
Indivizi încercând să se agaţe de visele lor şi să se refugieze 
în viitor, intrau acum zadarnic în Palatul Creaţiei: Flacăra 
dizolvatoare refuza să-i mai întâmpine, refuzând să-i mai 
deştepte peste o sută de mii de ani depărtare pe fluviul 
temporal. Orice apel adresat Computerului Central se 
dovedea inutil, iar acesta nu explica nimănui logica 
acţiunilor sale. Respinşii se vedeau nevoiţi să revină în oraş, 
pentru a se confrunta cu problemele propriei epoci. 

Alvin şi Hilvar aterizaseră la periferia parcului, nu departe 
de Palatul Consiliului. Până în ultima clipă Alvin nu fusese 
sigur dacă nava putea cobori prin ecranele protective ale 


oraşului. Cerul Diasparului, ca de altfel totul legat de el, era 
artificial. Noaptea, cu amintirile înstelate de ceea ce 
pierduse Omul, nu era niciodată lăsată să pogoare aici, şi în 
plus se asigura în acest mod paza împotriva furtunilor 
bântuind uneori deşertul şi acoperind cerul cu perdele 
mişcătoare de nisip. 

Paznicii invizibili le permiseră însă trecerea, iar când 
Diasparul apăru dedesubt, Alvin ştiu că ajunsese acasă. 
Oricât l-ar fi atras Universul şi tainele sale, el se născuse şi 
aparţinea acestui loc. Nu avea să-l satisfacă niciodată, dar 
de revenit va reveni mereu. Traversase jumătate din galaxie 
ca să afle acest simplu adevăr. 

Mulțimea se adună înainte ca vasul să aterizeze. Alvin îşi 
puse întrebarea cum urmau să-l primească concitadinii. Le 
distingea perfect chipurile, privindu-i pe ecran. Sentimentul 
dominant părea a fi curiozitatea - în sine, ceva nou pentru 
Diaspar. Curiozitatease amesteca cu neliniştea, iar ici-colo i 
se observau semne clare de teamă. Nimeni, gândi oarecum 
trist tânărul, nu arăta bucuros de întoarcerea lui. 

Pe de altă parte, Consiliul îl întâmpină cu braţele deschise 
- deşi din pură prietenie. Cu toate că el provocase criza 
respectivă, era singurul în stare să pună bazele viitoarei 
politici a Diasparului. Îl ascultară cu atenţie povestindu-şi 
drumul spre sistemul celor Şapte Sori şi întâlnirea cu 
Vanamonde. Le răspunse la întrebări cu o răbdare 
surprinzătoare probabil pentru toţi. Alvin descoperi destul 
de repede că pe primul loc, în minţile lor, se situa frica faţă 
de Invadatori, chiar dacă evitau s-o pomenească. Figurile 
lor indicară clar posomorârea când el abordă subiectul în 
mod deschis. 

— Dacă Invadatorii se mai găsesc în Univers, atunci cu 
siguranţă ar fi trebuit să-i întâlnesc în centrul galaxiei. Dar 
în preajma celor Şapte Sori nu există viaţă inteligentă şi o 
bănuiam încă înainte ca Vanamonde să ne-o confirme. Eu 
cred că Invadatorii au dispărut de multe ere. În mod cert, 


Vanamonde, probabil de o vârstă cu Diasparul, nu ştie nimic 
despre ei. 

— Să discutăm următoarea ipoteză, interveni unul dintre 
Consilieri. Dacă, într-un mod ce depăşeşte actuala noastră 
înţelegere, Vanamonde e un urmaş al Invadatorilor. Şi-a 
uitat originea, fapt care nu înseamnă că într-o bună zi nu 
poate redeveni periculos. 

Hilvar, asistând doar ca spectator, nu aşteptă permisiunea 
să vorbească. Pentru prima dată Alvin îl văzu într-atât de 
furios. 

— Vanamonde a privit în mintea mea, rosti Hilvar, iar eu 
am întrezărit ceva din mintea lui. Lysul a aflat deja multe 
despre el, deşi nu a descoperit încă ce anume este. Un 
lucru însă-i sigur: este prietenos. S-a bucurat când ne-a 
întâlnit. Nu avem de ce ne teme deel. 

După această izbucnire urmă un moment de tăcere, iar 
Hilvar se aşeză la loc cu o expresie puţin stânjenită. Din 
acea clipă tensiunea din Sala Consiliului se micşoră 
considerabil, de parcă o povară se ridicase de pe inimile 
celor prezenţi. Şi fireşte, Preşedintele nu încercă, cum i-ar 
fi cerut datoria, să-l mustre pe Hilvar pentru întrerupere. 

Audiind dezbaterile, Alvin observă destul de repede că în 
cadrul Consiliului se conturaseră trei curente. 
Conservatorii, în minoritate, continuau să spere că timpul 
putea fi întors înapoi şi să se reinstaureze vechea ordine. 
Oricât de absurd ar fi părut, ei se agăţau de speranţa că 
Diaspar şi Lys puteau fi convinse să uite iarăşi una de 
cealaltă. 

Progresiştii alcătuiau un alt grup minoritar, dar prezenţa 
lor în Consiliu îl surprindea în mod plăcut pe Alvin. Fără să 
fie tocmai încântați de invazia din exterior, se hotărâseră să 
o utilizeze cât mai bine în folosul lor. Unii dintre ei 
ajunseseră chiar să sugereze modalităţi de a depăşi 
barierele psiholpgice care izolaseră Diasparul mai eficient 
decât cele fizice. 


Majoritatea membrilor Consiliului, reflectând cu exactitate 
starea de spirit a cetăţenilor, adoptase o atitudine de 
expectativă, aşteptând o clarificare a tendinţelor în evoluţie, 
înțelegeau că nu se punea problema planificării pe termen 
lung şi până nu se limpezea situaţia nu încercau să urmeze 
o cale bine definită. 

Când şedinţa luă sfârşit, Jeserac se alătură celor doi tineri. 
Părea schimbat de la ultima întâlnire - şi despărţire - din 
Turnul lui Loranne, atunci când pustiul se întinsese sub ei. 
Schimbarea nu era una la care Alvin să se fi aşteptat, deşi 
se încadra într-o categorie pe care avea s-o întâlnească tot 
mai frecvent în zilele următoare. 

Tutorele său arăta mai tânăr, ca şi cum trupul lui găsise un 
combustibil nou, mai puternic, în adâncul său. În ciuda 
vârstei, se număra printre cei capabili să răspundă 
provocării azvârlite Diasparului de către Alvin. 

— Am noutăţi pentru tine, începu el. Îl cunoşti pe 
senatorul Gerane, nu-i aşa? 

După o clipă de nedumerire, tânărul îşi aminti. 

— Sigur că da. A fost unul dintre primii oameni pe care i- 
am întâlnit în Lys. Nu face parte din delegaţia lor? 

— Ba da. Am ajuns la o înţelegere reciprocă excelentă. E 
un individ sclipitor; cunoaşte despre mintea omenească mai 
multe lucruri decât aş fi crezut că e posibil - deşi mi-a spus 
că după normele Lysului, el este un începător. La noi a 
iniţiat un proiect care sunt sigur că-ţi va place. Doreşte să 
analizeze cauzele ce ne rețin în oraş şi crede că, atunci 
când va descoperi modul cum ne-au fost impuse, le va putea 
înlătura. Lucrează deja cu vreo douăzeci dintre noi. 

— Şi cu tine? 

— Da, încuviinţă Jeserac, trădând o modestie pe care Alvin 
rareori o întâlnise. Nu este uşor şi nici plăcut. Dar te 
stimulează. 

— Cum lucrează Gerane? 

— Foloseşte mai multe poveşti-saga. A creat o întreagă 
serie şi ne studiază reacţiile la parcurgerea lor. N-am 


bănuit că la vârsta mea am să revin la amuzamentele 
copilăriei. 

— Ce sunt astea, saga? Întrebă Hilvar. 

— Lumi de vis, imaginare, răspunse Alvin. De fapt, 
majoritatea sunt imaginare, pentru că unele se bazează 
probabil pe fapte istorice. În celulele de memorie ale 
oraşului sunt înregistrate mii şi milioane; îţi poţi alege orice 
doreşti, aventuri, experienţe inedite, şi întotdeauna ele îţi 
vor părea absolut veridice atât timp cât impulsurile 
aparatelor îţi alimentează creierul. 

Se întoarse către Jeserac: 

— Ce tip de saga foloseşte? 

— După cum era de aşteptat, majoritatea se referă la 
părăsirea Diasparului. Unele ne poartă în perioada 
primelor noastre vieţi, cât mai aproape de timpul 
întemeierii oraşului. Gerane consideră că apropiindu-se mai 
mult de originea acestor constrângeri mentale, îi va fi mai 
uşor să le analizeze. 

Alvin se simţi extrem de încurajat. Strădaniile lui ar fi fost 
doar pe jumătate împlinite dacă, deschizând porţile 
Diasparului, ar fi constatat că nimeni nu iese prin ele. 

— Chiar doreşti să fii în stare să ieşi din Diaspar? Întrebă 
viclean Hilvar. 

— Nu, răspunse Jeserac fără ezitare. Ideea mă îngrozeşte. 
Totuşi, înţeleg că am greşit fundamental considerând 
Diasparul singurul lucru important de pe lume, iar raţiunea 
îmi spune că ceva trebuie făcut pentru a îndrepta greşeala. 
Din punct de vedere emoţional, nu sunt capabil deocamdată 
să părăsesc oraşul. Poate niciodată nu voi izbuti. Oricum, 
Gerane apreciază că unii dintre noi vor reuşi să ajungă în, 
Lys, iar eu sunt dispus să-l ajut în experiment. Deşi pe 
jumătate, continui să sper că va eşua. 

Alvin îşi privi cu un respect înnoit bătrânul tutore. Nu avea 
să mai nesocotească niciodată puterea sugestiei şi nici să 
subestimeze forţele capabile să împingă un om la acţiuni 
împotriva logicii. Nu se putea reţine să nu compare curajul 


calm al lui Jeserac cu fuga speriată a lui Khedron, chiar 
dacă, luând în considerare cele învăţate în ultima vreme 
despre natura umană, îi venea greu să-l condamne pe 
Bufon pentru fapta sa. 

Era convins de succesul încercării lui Gerane. Poate 
Jeserac era prea bătrân pentru a sparge şablonul atâtor 
vieţi, indiferent cât ar fi dorit să păşească pe un drum nou. 
Chestiunea avea puţină importanţă, deoarece aveau să 
reuşească alţii, conduşi de priceperea psihologilor din Lys. 
Iar în clipa în care primii urmau să scape din tiparele vechi 
de un miliard de ani, rămânea doar o chestiune de timp ca 
şi restul să-i urmeze. 

Se întrebă ce se va întâmpla cu Diaspar, cu Lys, când 
barierele vor dispare complet. Cumva, din ambele civilizaţii 
trebuiau salvate elementele cele mai capabile şi contopite 
într-o cultură nouă, mai sănătoasă. O sarcină dificilă ce 
necesita înţelepciunea şi răbdarea ambelor părţi. 

Unele dificultăţi apăruseră deja, prevestindu-le pe cele 
viitoare. Vizitatorii din Lys refuzaseră cu politeţe să 
locuiască în casele oferite în oraş. Îşi instalaseră corturile în 
parc, într-un peisaj reamintindu-le ţinutul lor. Hilvar 
constituise singura excepţie. Deşi nu-i plăcea să stea într-o 
odaie cu mobilier efemer şi pereţi mişcători, acceptase cu 
bravură ospitalitatea lui Alvin, asigurat de promisiunea unei 
şederi scurte. 

Până atunci, Hilvar nu se simţise niciodată singur. În 
Diaspar cunoscuse totuşi singurătatea. Pentru el, oraşul era 
mai straniu decât fusese Lys pentru Alvin. Se simţea 
oprimat şi copleşit de infinită lui. Complexitate, de 
nenumăraţii străini părând să umple fiecare centimetru de 
spaţiu din jur. În Lys îi cunoştea aproximativ pe toţi, fie că îi 
întâlnise fizic, fie că nu. O mie de vieţi nu i-ar fi ajuns însă 
să-i cunoască pe toţi cetăţenii Diasparului, şi cu toate că 
înţelegea că sentimentului respectiv îi lipsea logica, se 
simţea deprimat. Doar loialitatea faţă de Alvin îl reţinea 


acolo, într-un mediu ce nu avea nimic comun cu lumea sa şi 
cu el însuşi. 

Încercase adesea să analizeze simţămintele ce-l legau de 
Alvin. Era conştient că prietenia lui izvora din aceeaşi sursă 
care-l făcea să iubească creaturile mici şi dârze, şi i-ar fi 
uimit pe toţi aceia ce-l considerau pe Alvin un individ 
hotărât, încăpățânat, interiorizat, neavând nevoie de 
afecțiunea nimănui şi incapabil s-o ofere în schimb chiar 
dacă ar fi primit-o. 

Hilvar însă ştia mai bine. Instinctiv, o înţelesese încă de la 
început. Alvin era un explorator şi toţi exploratorii caută 
ceva pierdut. Rareori izbutesc să-l găsească, dar aproape 
niciodată reuşita nu le oferă satisfacţii mai mari decât 
căutarea în sine. 

El nu ştia ce anume căuta Alvin. Pe prietenul lui îl mânau 
forţe declanşate cu eoni în urmă, de către plănuitorii de 
geniu ai Diasparului, ori de către oamenii încă mai geniali 
care li se împotriviseră. Aidoma oricărei fiinţe umane, Alvin 
era într-o anumită măsură o maşină, acţiunile fiindu-i 
determinate de moştenirea lui ereditară. Amănuntul nu 
influenţase cu nimic nevoia lui de înţelegere şi simpatie şi 
nu-l făcea imun în faţa singurătăţii ori frustrării. Pentru 
concitadinii săi reprezenta un individ atât de surprinzător 
încât uneori, uitau că şi el împărtăşea aceleaşi sentimente. 
Numai un străin, provenind dintr-un mediu cu totul diferit, 
putea să-l privească ca pe o fiinţă umană. 

În numai câteva zile de la sosirea în Diaspar, Hilvar 
întâlnise mai mulţi oameni decât în toată viaţa sa de până 
atunci. Întâlnise. Dar practic nu ajunsese să cunoască pe 
niciunul. Deoarece trăiau laolaltă într-un spaţiu atât de 
restrâns, locuitorii oraşului păstrau mereu o rezervă greu 
de învins. Singura izolare cunoscută era aceea a minţii şi se 
agăţau de ea chiar atunci când participau la nesfârşitele 
activităţi sociale din oraş. Lui Hilvar îi părea rău pentru ei, 
Chiar dacă ştia că ei nu aveau nevoie de simpatia lui. Nu 
realizau ce anume le lipsea, nu înțelegeau sentimentul cald 


al apartenenţei la comunitate, la un grup care îi unea pe 
toţi în societatea telepatică a Lysului. Deşi îndeajuns de 
politicoşi pentru a se preface, era evident că cei mai mulţi 
dintre interlocutorii lui îl priveau compătimitori, bănuindu-l 
că ducea o existenţă teribil de monotonă şi de plictisitoare. 

Pe Eriston şi Etania, părinţii lui Alvin, Hilvar îi etichetase 
destul de repede ca lipsiţi de personalitate, oameni blajini, 
total dezorientaţi. | se părea foarte derutant să-l audă pe 
prietenul său numindu-i mamă şi tată - cuvinte care, în Lys, 
continuau să-şi menţină străvechiul înţeles biologic. Avea 
nevoie de un permanent efort de imaginaţie ca să-şi 
amintească faptul că legile vieţii şi ale morţii fuseseră 
abrogate de creatorii Diasparului. Existau momente când 
considera că, în ciuda activităţilor din jur, oraşul era pe 
jumătate mort, pentru că nu avea copii. 

Se întreba ce avea să se întâmple cu Diaspar acum, când 
lunga lui izolare luase sfârşit. Credea că lucrul cel mai 
nimerit ar fi fost distrugerea Băncilor Memoriei, ce 
mențineau oraşul în tipare rigide de atâtea epoci. Oricât de 
miraculoase - poate constituiau apogeul unei ştiinţe - ele 
reprezentau creaţia unei civilizaţii bolnave, o civilizaţie 
înspăimântată de prea multe lucruri. Unele dintre acele 
temeri se bazau pe realităţi, însă altele erau simple produse 
ale închipuirii. Hilvar cunoştea câte ceva din primele 
rezultate ale explorării minţii lui Vanamonde. În câteva zile 
urmau să le afle şi locuitorii Diasparului. Şi să descopere 
cât anume din trecutul său fusese mit. 


Lipsit de Băncile Memoriei, oraşul avea să moară într-o 
sută de ani, căci oamenii lui pierduseră capacitatea de a se 
reproduce singuri. Asta era dilema ce trebuia soluţionată. 
Hilvar întrezărise deja o posibilă rezolvare. Orice problemă 
tehnică are întotdeauna un răspuns, iar concetăţenii lui 
erau experţi în ştiinţele biologice. Ce fusese legat se putea 
desface; evident, dacă Diasparul o dorea. 

În primul rând însă, oraşul trebuia să înţeleagă ce 
pierduse. lar pentru aceasta era nevoie de mulţi ani, poate 
de secole. Prima lecţie începuse, iar impactul ei avea să 
zdruncine Diasparul tot atât de profund pe cât o făcuse 
însuşi contactul cu exteriorul. 

Desigur, Lysul va fi zguduit la rândul său. În ciuda 
diferenţelor dintre cele două civilizaţii, ele proveneau din 
aceeaşi tulpină. Şi împărţiseră aceleaşi vise. Amândouă 
aveau să fie mai sănătoase după o privire, curioasă şi 
neclintită, aruncată în trecutul pierdut de atâta vreme. 

Douăzeci şi patru. 

Amfiteatrul fusese conceput să cuprindă întrega populaţie 
trează a Diasparului. Niciunul din cele zece milioane de 
locuri nu rămăsese neocupat. Privind în josul giganticei 
curbe, Alvin îşi amintea fără să vrea de Shalmirane. Aveau 
aceeaşi formă şi aproape aceeaşi mărime. Dacă cineva ar fi 
umplut cu oameni craterul lui Shalmirane, el ar fi semănat 
mult cu amfiteatrul plin din Diaspar. 

Exista totuşi o diferenţă fundamentală. Cupa uriaşă a lui 
Shalmirane era reală, amfiteatrul nu. Şi nu existase 
niciodată, era doar o fantomă, un model de sarcini 
electronice, dormind în Computerul Central până la ivirea 
necesităţii rechemării sale. De fapt, tânărul se găsea în 
camera lui, iar sutele de mii de oameni ce păreau să-l 
înconjoare se aflau în locuinţele lor. Atât timp cât nu încerca 
să se mişte, iluzia se păstra perfectă. Putea crede foarte 
bine că Diasparul dispăruse şi toţi locuitorii se adunaseră în 
enorma cavitate. 


Nici măcar o dată la un mileniu viaţa oraşului nu se oprea, 
ca populaţia să se întâlnească în Marea Adunare. Dar 
simultan, în Lys se desfăşura o adunare similară. Acolo era 
o întrunire a minţilor, şi poate că asociată ei exista o 
reuniune a trupurilor, la fel de imaginară şi de amăgitoare 
ca aceasta. 

Alvin recunoştea majoritatea chipurilor din jur. La aproape 
doi kilometri depărtare şi cu irei sute de metri mai jos, se 
alia micuța platformă circulară asupra căreia se îndrepta 
atenţia tuturor. Era greu de crezut că de la o asemenea 
distanţă se distingea ceva, insă Alvin ştia că în momentul 
începerii adunării, urma să audă şi să vadă lotul, la fel de 
limpede ca oricare alt cetăţean al oraşului. 

Platforma se umplu de fum şi din el se întrupa Callitrax, 
conducătorul grupului însărcinat cu reconstituirea 
trecutului din informaţiile oferite de Vanamonde. Fusese o 
misiune dificilă, aproape imposibilă, nu numai din cauza 
uriaşelor perioade de timp implicate. O singură dată, cu 
ajutorul lui Hilvar, Alvin pătrunsese vreme de o clipă în 
mintea ciudatei creaturi pe care o descoperiseră - ori care 
îi descoperise. Pentru Alvin, gândurile lui Vanamonde se 
dovediseră la fel de neinteligibile precum o mie de voci 
strigând împreună într-o peşteră imensă, cu ecou. 

Totuşi, locuitorii Lysului le desluşeau, izolându-le şi 
înregistrându-le pentru a fi studiate în voie. Se zvonea, deşi 
Hilvar nu voia nici să confirme, nici să nege, că ceea ce 
obţinuseră era atât de straniu, încât abia semăna cu istoria 
acceptată de specia umană de un miliard de ani încoace. 

Callitrax începu să vorbească. Pentru Alvin, ca şi pentru 
oricare altul, glasul clar şi precis părea să vină de la o 
distanţă de numai câţiva centrimetri. Apoi, printr-o 
modalitate dificil de definit, la fel cum construcţia unui vis 
contrazice logica dar nu produce nici o surpriză în mintea 
visătorului, Alvin se trezi lângă Callitrax, chiar dacă, în 
acelaşi timp, îşi menținea locul sus pe panta amfiteatrului. 
Paradoxul nu-l mira pe tânăr, îl accepta ca atare, fără 


întrebări, aidoma celorlalte fenomene de modificare a 
timpului şi spaţiului oferite de ştiinţă. 

Foarte sumar, Callitrax rezumă istoria acceptată. Aminti 
de necunoscuţii din Civilizaţiile Zorilor, care nu lăsaseră în 
urma lor decât nume glorioase şi legendele învăluite în 
ceaţă ale Imperiului. Chiar de la începuturi, spunea el, 
Omul dorise stelele - şi în cele din urmă le obținuse. Vreme 
de milioane de ani cutreierase prin Galaxie, cucerind 
sistemele stelare unul după altul. Apoi, din bezna de dincolo 
de marginea Universului, Invadatorii îl loviseră şi-i 
smulseseră tot ceea ce câştigase. 

Retragerea în Sistemul Solar fusese amară şi durase 
probabil mai multe epoci. Pământul însuşi fusese salvat cu 
greu în urma fabuloaselor bătălii purtate în jurul lui 
Shalmirane. Când totul luase sfârşit, Omului îi rămăseseră 
numai amintirile şi planeta lui natală. 

De atunci avusese loc un declin prelung. Ca o ironie finală, 
rasa ce sperase să conducă Universul, abandonase şi cea 
mai mare parte a micuţei sale lumi, despărţindu-se în două 
civilizaţii izolate, Lys şi Diaspar, oaze de viaţă într-un deşert 
ce le separa tot atât de eficient ca şi hăurile interstele. 

Callitrax făcu o pauză. Alvin şi ceilalţi participanţi la 
adunare avură impresia că istoricul se uita în ochii 
fiecăruia, cu o privire martoră a unor evenimente pe care 
nici acum nu le putea crede. 

— Deci, continuă el, acestea au fost legendele în care am 
crezut cu toţii. Astăzi vă pot spune că sunt false, false în 
totalitatea detaliilor lor, atât de false încât nici măcar acum 
nu le-am pus complet de acord cu adevărul. 

Tăcu, aşteptând efectul cuvintelor sale. După aceea, încet 
şi răspicat, oferi atât Lysului cât şi Diasparului cunoştinţele 
obţinute din mintea lui Vanamonde. 

Nu era câtuşi de puţin adevărat că Omul atinsese stelele. 
Micul lui imperiu se mărginise la oabitele lui Pluto şi 
Persefona. Spaţiul interstelar se dovedise o barieră mai 
presus de puterile sale. Întrega civilizaţie i se dezvoltase în 


jurul Soarelui şi era încă foarte tânără, când. Aştrii au venit 
către Pământ. 

Impactul trebuie să fi fost zguduitor. În ciuda eşecurilor, 
Omul nu se îndoise niciodată că într-o bună zi avea să 
cucerească abisurile Cosmosului. Crezuse, de asemenea, că 
dacă în Univers existau civilizaţii egale cu a sa, nu existau 
altele superioare. În momentul respectiv înţelesese că 
ambele credinţe se dovediseră neîntemeiate, iar printre 
stele se găseau minţi cu mult mai evoluate. 

Timp de mai multe veacuri, mai întâi în navele altor rase, 
apoi în vehicule construite cu o tehnică împrumutată, Omul 
explorase Galaxia. Pretutindeni găsise culturi pe care era în 
stare să le înţeleagă, dar nu să le şi egaleze, iar alteori 
întâlnise minţi ce urmau curând să-l depăşească cu totul. 

Şocul s-a dovedit teribil, însă a declanşat şi modelarea 
speciei. Trist şi infinit mai înţelept, revenise în Sistemul 
Solar ca să reflecte asupra cunoştinţelor dobândite. 
Acceptă provocarea şi treptat, imagină un plan conferind 
speranţe pentru viitor. 

Cândva, ştiinţele fizice constituiseră principalul său 
interes. Se întoarse cu şi mai multă hotărâre asupra 
geneticii şi studiului creierului. Indiferent de preţ, avea să- 
şi accelereze evoluţia până la limitele posibilului. 

Experimentul îi epuizase energia pentru milioane de ani. 
Lupta, sacrificiile şi strădaniile acelea Callitrax le cuprinse 
în doar câteva cuvinte. Omul obținuse marile victorii. 
Învinsese boala şi dacă dorea, putea trăi veşnic, iar prin 
stăpânirea telepatiei, supusese voinţei sale cea mai subtilă 
dintre forţe: cea mentală. 

Bazându-se pe propriile resurse, se pregătise să se 
aventureze iarăşi în spaţiile uriaşe ale Galaxiei, să 
întâlnească de pe poziţii de egalitate civilizațiile care îl 
respinseseră cândva, şi să-şi joace rolul în istoria 
Universului. 

Toate acestea au fost înfăptuite. Din epoca aceea, poate 
cea mai întinsă din întreaga istorie, umană, proveneau 


Legendele Imperiului. Imperiul fusese un conglomerat de 
rase, dar adevărul fusese uitat în tragedia zguduitoare care 
îi marcase sfârşitul. 

Durase cel puţin un milion de ani. Trebuie să fi cunoscut 
destule crize, războaie chiar, însă ele se pierduseră în valul 
măreț al speciilor înaintând împreună spre maturitate. 

— Putem fi mândri de rolul strămoşilor noştri în 
evenimentele respective, continuă Callitrax. Chiar atunci 
când au atins nivelul maxim, ei nu au pierdut nimic din 
iniţiativă. Discutăm în prezent despre conjuncturi, nu 
despre fapte dovedite, dar se pare că experimentele ce au 
constituit deopotrivă prăbuşirea şi încununarea glorioasă a 
Imperiului au fost inspirate şi dirijate de Om. 

Filosofia ascunsă în spatele lor pare să fi fost următoarea: 
contactul cu alte civilizaţii demonstrase cât de mult 
depindea imaginea unei fiinţe de aspectul ei fizic, de 
organele de simţ cu care era înzestrată. S-a argumentat că 
o imagine reală a Universului nu putea fi obţinută decât de 
o minte eliberată de asemenea limitări fizice - în fapt, o 
rațiune pură. Ideea fusese răspândită printre numeroase 
religii străvechi ale Pământului; e ciudat cum un concept 
lipsit de origine raţională a ajuns în cele din urmă unul 
dintre ţelurile cele mai de seamă ale ştiinţei. 

În Universul natural nu se descoperise niciodată o 
inteligenţă imaterială; Imperiul s-a decis să o creeze. 

Noi am uitat, pe lângă multe altele, cunoştinţele şi 
aptitudinile care au făcut posibilă o astfel de realizare. 
Savanţii Imperiului stăpâneau forţele Naturii, secretele 
timpului şi ale spaţiului. Deoarece creierele noastre sunt 
produsul unei dispuneri extraordinar de complexg a 
celulelor cerebrale, cuplate prin reţeaua sistemului nervos, 
ei s-au străduit să obţină un creier ale cărui componente să 
nu fie fizice, ci tipare impuse direct spaţiului. Un asemenea 
creier, dacă poate fi numit astfel, ar utiliza forţe electrice, 
ori de altă natură şi ar fi complet eliberat de tirania 
materiei. Ar gândi cu o viteză superioară oricărei 


inteligenţe organice, dăinuind atât timp cât exista un erg de 
energie liber în Univers şi dispunând de puteri nelimitate. 
Odată construit, ar fi oferit posibilităţi inimaginabile chiar 
pentru proprii creatori. 

Bazându-se în mare măsură pe experienţa câştigată în 
procesul propriei regenerări, Omul a sugerat crearea unor 
astfel de fiinţe. Reprezenta cea mai măreaţă provocare 
aruncata vreodată inteligenţei, iar după secole de dezbateri 
ea a fost acceptată. Toate speciile galactice s-au unit în 
înfăptuirea acestui plan. 

Peste un milion de ani vor separa visul de realitate. 
Civilizaţii vor înflori şi vor decade, strădania de ere a 
lumilor va fi risipită iarăşi şi iarăşi, dar țelul, țelul nu avea 
să fie uitat niciodată. Într-o buna zi va fi posibil să 
cunoaştem întreaga poveste, cel mai de seamă efort de 
durată din istorie. Astăzi ştim doar că sfârşitul lui a 
însemnat un dezastru care aproape a distrus întreaga 
Galaxie. 

Mintea lui Vanamondc refuză să pătrundă în perioada 
aceasta, o perioadă relativ îngustă de timp unde nu are 
acces, dar bănuim că la mijloc este un blocaj datorat 
propriilor temeri. La începutul intervalului respectiv, 
Imperiul apare în culmea gloriei, încordându-se în 
aşteptarea succesului inevitabil. La sfârşitul lui, peste 
numai câteva mii de ani, Imperiul este zguduit, stelele 
însele sunt mai palide, secătuite parcă de putere. Peste 
Galaxiei atârna o cortină de spaimă, o spaimă legată de 
numele: „Mintea Nebună”. 

Nu-i greu de presupus ce s-a petrecut în acel scurt 
răstimp. S-a obţinut o rațiune pură, însă ea era fie nebună, 
fie, aşa cum pare şi mai plauzibil, complet ostilă faţă de 
materie. Timp de secole a răvăşit Universul, până a s-a 
reuşit să fie îngrădită de forţe pe care nu ni le imaginăm. 
Probabil că armele utilizate în cele din urma de Imperiu au 
redus mult resursele sale. Din amintirea conflictului au 


rămas anumite legende, nu toate despre Invadatori. Dar în 
legătură cu asta, vă voi spune de îndată mai multe lucruri. 

Mintea Nebună nu putea fi distrusă, căci din construcţie 
ea s-a dorit nemuritoare. A fost condusă la marginea 
Galaxiei şi întemniţată într-un mod deocamdată 
incomprehensibil, închisoarea ei este o stea artificială, 
denumită Soarele Negru şi acolo se găseşte şi în ziua de 
azi. Când Soarele Negru va muri, entitatea va fi iarăşi 
liberă. Nu ştim când va veni ziua aceea. 

Callitrax tăcu, pierdut în propriile-i reverii, fără să 
realizeze că ochii întregii lumi se aţinteau asupra sa. În 
răstimpul acelei tăceri prelungi, Alvin privi roata, căutând 
să citească pe chipurile mulţimii efectul celor aflate, al 
amenințărilor nedefinite care înlocuiseră în prezent mitul 
Invadatorilor. Majoritatea oamenilor încremeniseră 
neîncrezători; încă se străduiau să alunge trecutul 
plăsmuit, dar deocamdată nu puteau accepta realitatea 
mult mai stranie care îi lua locul. 

Cu glas scăzut, Callitrax începu să descrie ultimele zile ale 
Imperiului. Pe măsură ce tabloul se contura înaintea lui, 
Alvin îşi dădea seama că ar fi preferat să trăiască atunci, în 
vremurile când existase adevărata aventură şi un curaj 
superb - curajul de a smulge victoria din ghearele 
dezastrului. 

— Deşi Mintea Nebună pârjolise Galaxia, resursele 
Imperiului rămăseseră încă uriaşe, iar spiritul lui neînfrânt. 
Cu un curaj ce nu poate decât uluiască, experimentul a fost 
dus până la capăt. A început căutarea erorii ce declanşase 
catastrofa. Desigur, s-au ridicau mulţi împotrivindu-se 
cercetărilor, profeţind alte dezastre, dar erau în minoritate. 
Proiectul a fost continuat şi, cu cunoştinţele dobândite (deşi 
cu plata unui tribut atât de greu) de astă dată a reuşit. 
Rațiunea nou născută poseda un potenţial intelectual atât 
de mare încât nici nu putea fi măsurat; era însă complet 
infantilă. Nu ştim dacă făuritorii ei se aşteptau la un 
asemenea rezultat, dar se pare că l-au anticipat. Abia după 


milioane de ani creaţia lor avea să atingă maturitatea. Nu 
se putea face nimic pentru a iuți procesul. 

Vanamonde a fost prima dintre aceste minţi. În Galaxie 
trebuie să mai existe altele, însă noi credem că au fost 
create extrem de puţine, întrucât Vanamonde nu şi-a 
întâlnit niciodată semenii. 

Realizarea raţiunilor pure a constituit cea mai importanta 
operă a civilizaţiei galactice, în care Omul a jucat un rol de 
frunte, poate chiar predominant. 

Nu m-am referit la Pământ în sine, pentru că istoria lui nu 
reprezintă decât un firicel într-o enormă tapiserie. Fiind 
permanent secătuită prin plecarea făpturilor ei mai 
aventuroase, planeta noastră a devenit, inevitabil, 
conservatoare, în cele din urmă s-a opus creatorilor lui 
Vanamonde şi, cu siguranţă, n-a avut nici un aport în actul 
final. Munca Imperiului luase sfârşit. Privind în jurul lor, la 
stelele pe care le stinseseră mânaţi de disperare şi pericol, 
oamenii acelui timp au hotărât să-i lase Universul lui 
Vanamonde. 

Aici dăm peste o enigmă. O enigmă pe care, probabil, n-o 
vom rezolva, iar Vanamonde nu ne poate da ajutor. Ştim 
numai că Imperiul a intrat în contact cu ceva straniu şi 
măreț, situat foarte departe pe curba Cosmosului, în 
cealaltă extremitate a spaţiului însuşi. Bănui doar ce anume 
era, însă solicitarea respectivă trebuie să fi sunat teribil de 
urgent şi de promiţător. 

Într-un răstimp foarte scurt, strămoşii noştri şi rasele 
asociate lor au pornit într-o călătorie pe care noi nu suntem 
în stare s-o refacem. Gândurile lui Vanamonde par a se 
limita la hotarele Galaxiei, dar prin el am asistat totuşi la 
începuturile acestei aventuri măreţe şi misterioase. lată 
imaginea ei reconstituită; veţi fi martorii unor evenimente 
petrecute în urmă cu un miliard de ani. 

Palid spectru al fostei sale glorii, discul rotitor al Galaxiei 
atârna în neant. Pe întreaga sa lungime se zăreau uriaşele 
goluri lăsate de Mintea Nebuna - răni care, în următoarele 


epoci, aveau să fie umplute de stele plutitoare. Dar 
niciodată ele nu aveau să înlocuiască pe deplin pierdutele 
splendori. 

Omul se afla pe punctul de a-şi părăsi Universul, tot aşa 
cum, cu multă vreme în urmă, îşi părăsise planeta. Şi nu 
doar Omul, ci o mie de specii ce trudiseră alături de el la 
făurirea Imperiului. 

Se adunaseră aici, la marginea Galaxiei, cu toată 
imensitatea acesteia între ei şi destinaţia pe care erau 
capabili s-o atingă doar peste multe ere. 

Adunaseră o flotă înaintea căreia orice imaginaţie pălea. 
Navele amiral erau sori, cele mai mici, planete. Un întreg 
nor globular, cu sistemele lui solare şi lumile asociate 
acestora se pregătea să pornească în infinit. 

Lunga linie de foc ţâşni prin inima Galaxiei, sărind de la o 
stea la alta. Într-o secundă muriră o mie de sori, alimentând 
cu energiile lor forma teribilă care accelerase de-a lungul 
Galaxiei, dispărând apoi în abis. 

— În acest fel, Imperiul a părăsit Universul cunoscut, ca 
să-şi întâlnească destinul altundeva. Când moştenitorii săi, 
raţiunile pure, vor ajunge la maturitate, s-ar putea să se 
întoarcă. Dar ziua aceea este încă foartt departe. 

lată pe scurt istoria civilizaţiei galactice; propria noastră 
istorie, ce nouă ni se pare atât de importantă, nu reprezintă 
decât un epilog banal, chiar dacă atât de complex încât n- 
am izbutit să-i desluşim complet toate amănuntele. 

Se pare că unele dintre speciile vechi, mai conservatoare, 
au refuzat să-şi părăsească lumile. Printre ele s-au numărat 
şi strămoşii noştri. Cele mai multe au decăzut, treptat au 
dispărut, totuşi e posibil ca unele să mai supravieţuiască. 
Chiar Pământul a scăpat cu greu de aceeaşi soartă. În 
timpul Secolelor de Tranziţie - care în fapt, au durat 
milioane de ani - cunoştinţele trecutului s-au pierdut, sau 
au fost distruse în mod intenţionat. Deşi mai greu de crezut, 
a doua variantă este totuşi mai probabilă. 


De-a lungul vremurilor, Omul s-a cufundat într-o barbarie 
superstiţioasă, deşi încă accepta ştiinţa. A deformat istoria 
pentru a scăpa de sentimentul neputinței şi eşecului. 
Legendele despre Invadatori sunt complet false. Ele au fost 
inspirate, neîndoielnic, de bătălia dusă împotriva Minţii 
Nebune. Strămoşii ne-au fost alungaţi înapoi pe Pământ 
numai de boala cuibărită în sufletele lor şi de nimic altceva. 

Când am descoperit acest lucru, noi, cei din Lys, am avut o 
nedumerire. Bătălia de la Shalmirane nu a avut loc 
niciodată. Totuşi Shalmirane a existat şi încă mai există. Mai 
mult chiar, adăposteşte una dintre cele mai teribile arme 
construite vreodată. 

A durat o vreme până am aflat răspunsul; este foarte 
simplu. Cu mult în urmă, Pământul a avut un unic satelit 
uriaş, Luna. Când în vâltoarea luptelor, sub acţiunea 
gravitaţiei şi a mareelor, Luna a început să se apropie de 
planetă, a devenit necesară distrugerea ei. Shalmirane a 
fost construit special în acest scop, iar în jurul misiunii sale 
s-au ţesut legendele pe care le cunoaşteţi cu toţii. 

Callitrax zâmbi, întristat: 

— Trecutul nostru abundă în asemenea legende, parţial 
false şi parţial adevărate, precum şi în alte paradoxuri ce n- 
au fost încă soluționate. Problema ţine mai degrabă de 
domeniul psihologicului decât de al istoricului. Nici chiar 
înregistrările Computerului Central nu pot fi în totalitate 
crezute. Oricum, ele poartă urme clare ale unor intervenţii 
din trecutuffoarte îndepărtat. 

Pe Pământ, doar Diaspar şi Lys au supravieţuit declinului: 
Diaspar graţie perfecțiunii maşinilor, Lys datorită relativei 
izolări şi a capabilităţilor intelectuale aparte, deţinute de 
locuitorii săi. Dar ambele civilizaţii, cu toate strădaniile de a 
reveni la nivelul iniţial, au fost impregnate de temerile şi 
miturile moştenite. 

Aceste temeri nu trebuie să ne mai obsedeze. Ca istoric, 
datoria mea nu este să prevăd viitorului, ci doar să observ şi 
să interpretez trecutul. Iar lecţia lui e destul de limpede: 


am trăit prea mult timp rupţi de realitate, iar acum a venit 
vremea să ne refacem vieţile. 

Douăzeci şi cinci. 

Jeserac păşea, tăcut şi năucit, pe străzile unui Diâspar pe 
care nu-l mai văzuse niciodată. Într-adevăr, diferea atât de 
mult de oraşul unde îşi trăise vieţile, încât aproape nu-l mai 
recunoştea. Ştia că era Diasparul, deşi nu se oprise nici o 
clipă să se întrebe cum anume îl identificase. 

Străzile erau înguste, clădirile mai scunde. Iar parcul 
dispăruse. Sau mai exact, încă nu exista. Era Diasparul 
dinaintea transformării, Diasparul deschis lumii şi 
Universului. Deasupra oraşului, cerul era albastru şi 
presărat cu ghemotoace albe de nori, răsucindu-se şi 
învârtindu-se lent în vântul cae sufla peste chipul unui 
Pământ mai tânăr. 

Trecând prin şi pe sub nori, se zăreau călători ai 
văzduhului mult mai substanţiali. La kilometri deasupra, 
brăzdând cerurile cu dantelăria lor tăcută, soseau şi plecau 
navele legând Diasparul de lumile exterioare. Jeserac privi 
îndelung misterul şi splendoarea cerului deschis. Pentru o 
clipă, spaima îi străpunse inima. Se simţea gol, lipsit de 
apărare, conştient că acoperişul albastru şi liniştit nu era 
decât o coajă subţire, îndărătul căreia se întindea spaţiul, 
cu tainele şi primejdiile sale. 

Teama nu era îndeajuns de puternică pentru a-i paraliza 
voinţa. O parte a creierului său ştia că totul nu e decât un 
vis, iar un vis nu-i putea face rău. Avea să plutească prin el, 
savurând ceea ce îi prezenta, până când se va trezi iarăşi în 
oraşul familiar. 

Umbla prin Diaspar mergând spre punctul unde se 
înălţase odată Mausoleul lui Yarlan Zey. Acum nu se mai afla 
nici un monument - doar o clădire circulară scundă, cu 
multe intrări boltite. La una din ele îl aştepta un bărbat. 

Jeserac ar fi trebuit să fie copleşit de uimire, dar în 
prezent nimic nu-l mai putea surprinde. Cumva, i se părea 
normal să se afle faţă în faţă cu constructorul Diasparului. 


— Presupun că m-ai recunoscut, vorbi Yarlan Zey. 

— Bineînţeles. Ţi-am văzut statuia de o mie de ori. Ştiu că 
visez şi că în fapt, niciunul dintre noi nu este aici. 

— Orice s-ar întâmpla nu trebuie să te sperii. Urmează-mă 
şi nu uita că nimic nu te poate atinge întrucât, când vei dori, 
te vei deştepta în Diaspar, în epoca ta. 

Ascultător, Jeserac îl însoţi, cu mintea ca un receptor lipsit 
de spirit critic. O amintire, ori ecoul unei amintiri îl preveni 
asupra celor ce aveau să se întâmple. Ştia că altă dată ar fi 
tresărit îngrozit, dar astăzi nu simţea nimic, nici o teamă. 
Era liniştit, conştient de irealitatea experienţei, iar prezenţa 
lui Yarlan Zey părea un talisman împotriva oricăror 
primejdii. 

Puţini coborau pe căile mobile conducând în adâncurile 
clădirii; erau singuri atunci când se opriră tăcuţi lângă 
cilindrul prelung, aerodinamic, capabil să îi scoată din oraş 
într-o călătorie ce altă dată lui Jeserae i-ar fi distrus mintea. 

Când călăuza îi indică uşa deschisă, ezită o clipă în prag, 
apoi păşi înăuntru. 

— Vezi? Surâse Yarlan Zey. Relaxează-te şi nu uita că eşti 
în siguranţă. Nimic nu te poate atinge. 

Şi Jeserac îl crezu. Simţi un fior vag de nelinişte când 
intrarea tunelului lunecă silențios spre el, iar vehiculul 
începu să-şi sporească viteza, gonind prin adâncurile 
Pământului. Indiferent ce spaime ar fi nutrit, le uită în 
dorinţa de a se adresa legendarului personaj. 

— Nu ţi se pare ciudat că, deşi cerurile ne sunt deschise, 
am încercat să ne îngropăm în Pământ? Rosti Yarlan Zey. 
Este numai începutul bolii la al cărei sfârşit asişti în epoca 
de unde vii. Omenirea a fost înspăimântată de ceea ce se 
află acolo, în spaţiu, şi curând va închide toate uşile ce duc 
spre Univrs. 

— Dar am zărit multe nave pe cerul Diasparului! 

— N-o să le mai vezi mult timp. Am pierdut contactul cu 
stelele. Până şi planetele vor deveni pustii. Ne-au trebuit 
milioane de ani ca să parcurgem drumul spre exterior şi 


doar câteva secole ca să revenim acasă. lar peste puţin 
timp vom abandona cea mai mare parte a Terrei însăşi. 

— De ce aţi făcut-o însă? Întrebă Jeserac. Cunoştea 
răspunsul, totuşi se simţea obligat să pună întrebarea. 

— Ne trebuia un adăpost care să ne apere de două lucruri: 
teama de moarte şi teama de spaţiu. Eram o rasă bolnavă şi 
nu mai doream să jucăm un rol în Univers. Şi de aceea am 
pretins că el nici nu există. Privisem haosul bântuind printre 
stele şi am tânjit după stabilitate şi pace. Diaspar trebuia 
închis, încât nimic nou să nu pătrundă vreodată în el. 

Am conceput oraşul pe care îl cunoşti şi am inventat un 
trecut fals să ne ascundă laşitatea. Ah, n-am fost primii care 
să o facă, dar am fost primii ce au făcut-o cu atâta grijă. Am 
remodelat sufletul omenesc, răpindu-i ambiția şi pasiunile 
înflăcărate, să fie mulţumit cu lumea oferită lui acum. 

Construirea oraşului şi a maşinilor sale a luat o mie de ani. 
Pe măsură ce fiecare constructor îşi sfârşea sarcina, mintea 
îi era ştearsă de orice amintiri, i se implanta un set 
amănunţit de memorii false, iar identitatea i se stoca în 
circuite până la momentul potrivit pentru a fi rechemată. 

În cele din urmă a sosit şi ziua când în Diaspar n-a mai 
rămas nici un singur om în viaţă; doar Computerul Central, 
urmând instrucţiunile programate şi controlând Băncile 
Memoriei unde dormeam cu toţii. Nu mai exista nimeni care 
să fi avut contact cu trecutul - şi astfel, din acest punct, 
istoria a început din nou. 

Unul câte unul, într-o ordine prestabilită, am fost 
rechemaţi din circuitele de memorie, căpătând iarăşi 
trupuri. Aidoma unei maşini de-abia puse în funcţiune, 
Diasparul a început să-şi îndeplinească misiunea pentru 
care fusese creat. 

Totuşi, încă de la început, unii dintre noi au avut îndoieli. 
Eternitatea înseamnă foarte mult. Înţelegeam riscul de a nu 
lăsa nici o cale de ieşire, izolându-ne total de Univers. Nu 
ne puteam opune dorinţei civilizaţiei noastre, de aceea am 


acţionat în secret, operând modificările pe care le 
consideram necesare. 

Unicii au reprezentat invenţia noastră. Urmau să apară la 
intervale mari de timp şi, dacă circumstanţele le permiteau, 
urmau să afle dacă în afara Diasparului se găsea şi altceva 
care să merite să fie contactat. 

Nu ne-am închipuit niciodată că va dura atât până când 
unul din ei va reuşi - dar nici n-am bănuit că succesul va fi 
atât de grandios. 

În ciuda suspendării facultăţilor critice, constituind însăşi 
esenţa unui vis, Jeserac se întrebă cum de reuşea Yarlan 
Zey să vorbească cu atâta siguranţă despre lucruri 
petrecute la un miliard de ani după moartea lui. Îl 
descumpănea - nu mai ştia unde se găseşte în spaţiu şi în 
timp. 

Drumul se apropia de final. Pereţii, tunelului nu mai 
fulgerau pe lângă el cu viteze ameţitoare Yarlan Zey vorbi 
cu o forţă şi o autoritate nedovedite până atunci. 

— Trecutul s-a dus, ne-am îndeplinit sarcina, fie ea bună 
sau rea. Când ai fost creat, Jeserac, ţi s-a implantat teama 
de lumea exterioară şi predispoziția de a rămâne în 
interiorul oraşului - caracteristici comune tuturor celor din 
Diaspar. 

Acum şiii că teama aceasta e lipsită de temei, că ţi-a fost 
impusă artificial. Eu, Yarlan Zey care ţi-am impus-o, te 
eliberez de ea. Ai înţeles? 

Cu acele ultime cuvinte, glasul lui crescu, până păru să 
răsune pretutindeni. Transportorul subteran în care 
goneau pâlpâi şi tremură în jurul lui Jeserac, de parcă visul 
se apropia de sfârşit. Totuşi, pe măsură ce imaginile se 
destrămau, continua să audă glasul poruncitor tunându-i în 
creier: 

— Nu-ţi mai este frică, Jeserac. 

Nu-ţi mai este frică. 

Se zbătu, înotând spre realitate tot aşa cum un 
scufundător urcă din adâncurile oceanului spre suprafaţă. 


Yarlan Zey dispăruse, lăsând în urma lui un vălmăşag de 
glasuri cunoscute, dar pe care nu le identifica. Ele îi 
vorbeau încurajator, se simţi sprijinit de mâini prietenoase. 
Apoi, ca un revărsat de zori, realitatea revent. Deschise 
ochii şi-i văzu alături pe Alvin, Hilvar şi Gerane, uşor 
neliniştiţi. Îi ignoră; spiritul îi era prea copleşit de 
minunăţiile aşternute înaintea lui - panorama pădurilor şi a 
râurilor, cupola de smarald a cerului deschis. 

Se afla în Lys şi nu-i mai era frică. 

Nimeni nu-l tulbură, în vreme ce momentul respectiv i se 
imprima în minte pentru vecie. În final, când se convinse că 
era înconjurat de un prezent real, se întoarse către ceilalţi. 

— Mulţumesc, Gerane. N-am crezut că vei reuşi. 

Psihologul zâmbi mulţumit de sine şi regla o maşinărie 
micuță ce plutea în aer. 

— Ne-ai speriat de câteva ori, recunoscu el. O dată sau de 
două ori, ai început să pui întrebări la care nu ţi se putea 
răspunde logic şi m-am temut că voi fi nevoit să întrerup 
secvenţa. 

— Dar dacă Yarlan Zey nu m-ar fi convins. Ce-ai fi făcut! 
— Te-am fi păstrat în stare de inconştienţă şi te-am fi dus 
înapoi în Diaspar, unde te-ai fi trezit în mod natural, fără să 

ştii nimic de călătoria în Lys. 

— Acel Yarlan Zey. Câte din spusele lui sunt adevărate? 

— Cred că majoritatea. Dar pe mine nu mă interesa atât 
respectarea adevărului istoric, cât autenticitatea acestei 
saga. Callitrax a vizionat-o şi n-a găsit nici o eroare. 
Bineînţeles, se bazează pe datele cunoscute despre Yarlan 
Zey şi despre originea Diasparului. 

— Acum vom deschide cu adevărat oraşul, interveni Alvin. 
Probabil va dura mult, dar în cele din urmă cred că vom 
izbuti să neutralizăm această teamă, ca oricine doreşte să şi 
poată părăsi Diasparul. 

— Sigur va dura mult, replică sec Gerane. Nu uitaţi că Lys 
n-are cum să primească câteva sute de milioane de oaspeţi, 


dacă toţi cei din Diaspar vor decide să vină aici. Nu cred că 
ipoteza e probabilă, totuşi posibilitatea există. 

— Lucrurile se vor rezolva de la sine. O fi Lysul mic, dar 
lumea-i largă. De ce s-o lăsăm în stăpânirea deşertului? 

— Continui să visezi, Alvin, tocmai mă întrebam ce vei face 
de-acum încolo, zâmbi Jeserac. 

Tânărul nu răspunse. În ultimele săptămâni, aceeaşi 
întrebare îl frământase tot mai mult. Coborând spre Airlee, 
rămase în urma celorlalţi, dus pe gânduri. Oare veacurile 
pe care ie avea înainte aveau să însemne doar o lungă 
coborâre? 

Răspunsul se afla în mâinile lui. Se eliberase de destin, aşa 
încât putea începe să trăiască. 

Douăzeci şi şase. 

Orice realizare lasă în urma ci o umbră de tristeţe fiindcă, 
după ce un ţel mult râvnit a fost în sfârşit atins, simţi lipsa 
unei noi ţinte spre care să te îndrepţi. Pe Alvin îl încerca 
această mâhnire, şi rătăcea singur prin pădurile şi câmpiile 
Lysului. Nu-l însoțea nici Hilvar, deoarece sunt momente 
când un om simte nevoia să se izoleze chiar şi de cei mai 
buni prieteni. 

Nu mergea la întâmplare, deşi unde avea să poposeasefl 
nu ştia. Nu căuta un loc anume, ci o stare, o influenţă. Mai 
exact, un mod de viaţă. 

Diasparul nu mai avea nevoie de el. Catalizatorii introduşi 
în oraş acționau rapid şi nimic din ce-ar mai fi fost în stare 
să facă n-ar fi influenţat schimbările ce se produceau acolo. 

Şi acest ţinut paşnic urma să se transforme. Adeseori se 
întreba dacă nu cumva greşise lăsându-se mânat de 
satisfacerea propriei curiozităţi, când deschisese 
străvechiul drum dintre cele două civilizaţii. Totuşi, cu 
siguranţă era mai bine ca Lys să cunoască adevărul. Să ştie 
că, aidoma Diasparului, fusese întemeiat pe spaime şi 
minciuni. 

Se întreba ce formă va lua noua societate. Considera că 
Diasparul trebuie să scape din temniţa Băncilor de 


Memorie, să reinstaureze ciclul vieţii şi al morţii. Ştia că 
Hilvar era convins de posibilitatea acestui lucru, deşi 
propunerile sale sunau prea tehnic pentru Alvin. Şi poate că 
avea să vină din nou o vreme când dragostea să nu mai fie 
complet stearpă. 

Oare acest lucru să-i fi lipsit în permanenţă în Oraş? 
Acesta să fi fost adevăratul obiectiv? Învăţase în prezent că 
atunci când puterea, curiozitatea, ambiția sunt satisfăcute, 
încă rămân dorurile inimii. Nimeni nu trăieşte cu adevărat 
până nu atinge armonia dintre iubire şi dorinţă, ce până nu 
ajunsese în Lys, nici nu visase că ar exista. 

Păşise pe planeta celor Şapte Sori, primul om după un 
milion de ani. Acum, lucrul acesta nu prea reprezenta ceva 
deosebit pentru el. Se gândea că ar fi renunţat la toate 
reuşitele pentru strigătul unui copil nou născut pe care să-l 
ştie al lui. 

Poate că într-o bună zi va descoperi în Lys ceea ce voia. 
Oamenii de acolo aveau o căldură şi o înţelegere care, îşi 
dădea seama, lipseau în Diaspar. Însă înainte de-a se odihni, 
înainte de a-şi găsi tihna, mai trebuia să ia o hotărâre. 

Mâinele sale deţineau puterea. Odată, căutase şi 
acceptase cu nerăbdare responsabilitatea, însă astăzi ştia 
că nu putea să aibă linişte atât timp cât ea îi aparţinea. lar 
dacă ar fi abandonat-o, însemna să trădeze încrederea pusă 
în el. 

Când se decise, se afla deja într-o aşezare străbătută de 
canale micuţe, situată la marginea unui lac. Casele 
multicolore, părând să plutească ancorate pe valuri, formau 
o scenă de o frumuseţe diafană. Aici exista viaţă şi căldură 
şi confort - tot ceea ce-i lipsise în mijlocul măreției 
abandonate a celor Şapte Sori. 

Într-o buna zi, omenirea avea să fie pregătită să atace 
iarăşi spaţiul. Alvin nu ştia ce nou capitol de Istorie urma să 
scrie Omul printre stele. Nu era grija lui. Viitorul său se 
găsea aici, pe Pământ. 


Însă înainte de a întoarce spatele stelelor, mai avea de 
făcut un drum. 

Alvin verifică altitudinea. Oraşul era prea departe pentru a 
fi recunoscut ca eperă a Omului, iar curbura planetei 
devenise vizibilă. Aproape imediat zăriră linia de crepuscul, 
la mii de kilometri depărtare, în marşul ei etern peste 
deşert. 

Deasupra şi în jur se vedeau stelele, încă sclipitoare, 
pentru toată gloria pierdută. 

Hilvar şi Jeserac tăceau, bănuind motivul pentru care Alvin 
îi rugase să-l însoţească în zbor. Niciunul nu avea chef de 
vorbă, în vreme ce peisajul sterp defila dedesubt. 
Pustietatea îi copleşea pe amândoi, şi brusc Jeserac încercă 
o mânie încărcată de dispreţ pentru oamenii trecutului, 
pentru nepăsarea cu care lăsaseră să moară frumuseţile 
Pământului. 

Spera ca Alvin să nu greşească visând că situaţia putea fi 
schimbată. Mijloacele şi ştiinţa nu dispăruseră, trebuia doar 
voinţă să întorci veacurile înapoi, să faci oceanele să 
spumege din nou. Apa încă exista, ascunsă adânc în 
măruntaiele Pământului, iar dacă era necesar, pentru 
crearea ei se puteau construi uzine de transmutaţie. 

Multe erau de făcut în anii următori. Jeserac ştia că se 
găseşte la hotarul dintre două epoci şi simţea în jurul său 
iuţindu-se din nou pulsul omenirii. Erau multe probleme, 
dar Diaspar avea să le înfrunte. Refacerea trecutului urma 
să dureze secole, însă la sfârşitul lor, Omul urma să 
recupereze ceea ce pierduse. 

Putea să recâştige totul? Se întreba Jeserac. Greu de 
crezut şi chiar în această ipoteză, la ce bun să recucerească 
Galaxia? 

— Am dorit să vedeţi aceste imagini, rosti încet Alvin, 
întrerupându-i şirul gândurile. S-ar putea să nu mai aveţi 
niciodată o astfel de şansă. 

— Intenţionezi să pleci din nou? 


— Nu. Spaţiul nu mă mai interesează. Chiar dacă în 
Galaxie ar mai supravieţui alte civilizaţii, mă îndoiesc că ele 
merită efortul să fie căutate. Sunt multe de făcut pe 
Pământ. Ştiu acum că el este casa mea şi nu-l voi mai 
părăsi. 

Privi în jos, spre întinsul deşert, dar ochii lui vedeau deja 
mările ce aveau să le acopere peste o mie de ani. Omul îşi 
redescoperise planeta, şi avea s-o facă minunată atât timp 
cât urma să rămână acolo. Apoi. 

— Încă nu suntem pregătiţi să pornim spre stele, şi va 
dura mult timp înainte de-a înfrunta iarăşi provocarea lor. 

M-am întrebat ce ar trebui să fac cu această navă. Dacă ar 
rămâne aici, pe Pământ, aş fi în permanenţă ispitit s-o 
folosesc, şi nu mi-aş găsi liniştea. Totuşi nu-i pot irosi 
potenţialul. Simt că mi-a fost dată în grijă şi că trebuie s-o 
folosesc în beneficiul lumii. 

De aceea, iată ce-am hotărât. O voi trimite împreună cu 
robotul în afara Galaxiei, să descopere ce s-a întâmplat cu 
strămoşii noştri. lar dacă e posibil, să afle ce anume au 
plecat să caute, când au părăsit Universul nostru. Trebuie 
să fi fost ceva cu totul deosebit ca să renunţe la toate 
realizările de aici. 

Indiferent cât ar dura călătoria, robotul nu va obosi 
niciodată. Într-o bună zi, verii noştri vor primi mesajul, şi 
vor şti că îi aşteptăm aici, pe Pământ. Se vor întoarce; sper 
că până atunci să devenim demni de ei, indiferent cât de 
extraordinari au devenit între timp. 

Alvin amuţi, privind în viitorul schiţat, la care era posibil să 
nu fie niciodată martor. În timp ce Omul îşi reclădea lumea, 
nava urma să traverseze întunericul dintre galaxii, 
întorcându-se peste mii de ani. Poate că el avea să fie 
prezent să o întâmpine, dar dacă nu, tot se simţea 
mulţumit. 

— Cred că procedezi înţelept, rosti Jeserac. 

Apoi, pentru ultima dată, ecoul unei spaime străvechi 
învie, neliniştindu-l. 


— Dar să presupunem, adăugă el, că nava ia contact cu 
ceva ce nu dorim să întâlnim. 

Glasul i se stinse. Recunoscuse temerea şi cu un zâmbet 
ironic, auto-dezaprobator, alungă din minle ultimele 
fantome ale Invadatorilor. 

Alvin îi răspunse, luându-l mai în serios decât se aşteptase: 

— Ai uitat că în curând îl vom avea pe Vanamonde în 
ajutor? Nu ştim încă ce puteri are, însă cei din Lys par să-i 
considere potenţialul fără limite. Nu-i aşa, Hilvar? 

Prietenul său nu-i răspunse imediat. Într-adevăr, 
Vanamonde reprezenta cealaltă mare enigmă, semnul de 
întrebare de-a pururi aşezat în faţa viitorului, atât timp cât 
rămânea pe Pământ. Era clar că evoluţia lui Vanamonde 
spre maturitate şi conştiinţă fusese accelerată în urma 
contactului cu filosofii Lysuiui. Aceştia îşi puneau speranţe 
mari în privinţa viitoarelor colaborări cu supermintea aceea 
de copil, apreciind că ar fi putut reduce eonii necesari unei 
dezvoltări normale. 

— Nu sunt sigur, mărturisi Hilvar. Cumva, nu cred că 
trebuie să ne aşteptăm la prea mult din partea lui. Acum noi 
îl ajutăm, dar pentru el nu vom însemna decât un episod 
efemer. Nu cred că destinul lui se leagă neapărat de al 
nostru. 

— De ce? Întrebă surprins Alvin. 

— Nu-ţi pot explica, este numai o intuiţie. 

Deşi ar fi putut spune mai multe, Hilvar păstră tăcerea. 
Asemenea chestiuni nu se discutau prin viu grai şi, cu toate 
că Alvin n-ar fi râs de visul său, nu dorea să i-l pomenească 
nici chiar lui. 

Fusese mai mult decât un vis, de asta era sigur, un vis ce 
avea să-l urmărească întreaga viaţă. Îi pătrunsese în minte, 
în decursul acelui indescriptibil şi de neîmpărtăşit contact 
trăit cu Vanamonde. Oare Vanamonde însuşi ştia ce îi 
rezerva teribilul destin? 

Într-o bună zi, Soarele Negru îşi va secătui energiile, 
eliberându-şi prizonierul. Atunci, la capătul Universului, 


când timpul însuşi va ajunge să şchioapete, gata de a se 
opri, Vanamonde şi Mintea Nebună vor trebui să se înfrunte 
printre cadavrele stelelor. 

Conflictul putea să aducă coborârea cortinei peste 
întreaga Creaţie. Va fi un conflict fără legătură cu Omul, şi 
al cărui deznodământ n-avea să-i fie niciodată cunoscut. 

— Priviţi! Exclamă brusc Alvin. Asta voiam să vă arăt! 
Înţelegeţi ce semnifică? 

Nava se afla deasupra polului. Sub ei, planeta prezenta o 
emisferă completă. Privind în jos, spre centura de 
crepuscul, Jeserac şi Hilvar zăriră în aceeaşi clipă atât 
răsăritul cât şi apusul, în părţi opuse ale lumii. Simbolismul 
era atât de perfect, atât de izbitor, încât nu aveau să uite 
momentul niciodată. 

În acest Univers se lăsă noaptea. Umbrele se lungeau 
către un est ce n-avea să mai cunoască alţi zoii. Dar 
altundeva, stelele erau încă tinere şi lumina dimineţii 
zăbovea; şi într-o bună zi, Omul urma să pornească iarăşi 
pe drumul străbătut cândva. 


SFÂRŞIT