Alexandre Dumas — Cavalerul Reginei

Alexandre Dumas 


Cavalerul Reginei 


ALEXANDRE DUMAS 


Cavalerul Reginei 


sau Le Chevalier de 
Maison-Rouge 


Capitolul | Înrolaţii voluntari 


Era în seara zilei de 10 martie 1793. Abia sunaseră 
ceasurile zece la Notre-Dame şi bătăile, desprinzându-se una 
după alta ca nişte păsări nocturne dintr-un cuib de bronz, îşi 
luau zborul, trist, monoton, patetic. 

Noaptea ce se lăsase asupra Parisului nu era plină de 
zgomot, furtunoasă şi întretăiată de fulgere, ci rece şi 
înnegurată. 

Parisul însuşi nu era nici pe departe Parisul cunoscut, 
strălucind seara de mii de focuri ce se oglindesc în măzga-i 
poleită, Parisul trecătorilor grăbiţi, Parisul şoaptelor vesele şi-al 
suburbiilor bahice, pepinieră a certurilor aprige şi-a crimelor 
temerare, cuptor din sânul căruia se înalţă mii de urlete. Parisul 
nu mai era decât un oraş copleşit de ruşine, sfios, neliniştit, ai 
cărui rari locuitori alergau ca să străbată dintr-o stradă în alta şi 
se năpusteau pe alei sau pe sub portaluri ca nişte fiare 
sălbatice, hăituite de vânători, pierind ca înghiţite de vizuinile 
lor. 

Era, în sfârşit, aşa cum am spus, Parisul zilei de 10 martie 
1793. 


Câteva cuvinte despre împrejurările critice care aduseseră 
asemenea schimbare în aspectul Capitalei şi apoi vom trece la 
evenimentele care formează obiectul povestirii de faţă. 

Franţa, odată cu moartea lui Ludovic al XVI-lea, o rupsese 
cu toată Europa. Celor trei duşmani cu care se războise mai 
înainte, cu alte cuvinte Prusiei, Imperiului Austriei şi 
Piemontului, li se adăugaseră Anglia, Olanda şi Spania. Numai 
Suedia şi Danemarca îşi păstrau vechea lor neutralitate, 
preocupate dealtfel, cum era şi firesc, să stea cu ochii aţintiţi la 
Ecaterina a ll-a, care destrăma Polonia. 

Situaţia era înspăimântătoare. Franţa, nedispreţuită ca 
putere reală, dar destul de puţin preţuită ca forţă morală, de 
când cu masacrele din septembrie şi execuţia din 21 ianuarie, 
era literalmente blocată, ca un simplu oraş, de întreaga Europă. 
Anglia se afla pe coastele noastre, Spania în Pirinei, Piemontul şi 
Austria în Alpi, Olanda şi Prusia în nordul Ţărilor de Jos, şi, 
dintr-un singur loc, cuprins între Rinul de Sus şi fluviul Escaut, 
două sute cincizeci de mii de ostaşi veneau în marş împotriva 
Republicii. 

Peste tot generalii noştri erau respinşi: Maczinski fusese 
silit să părăsească Aix-la-Chapelle şi să se retragă spre Liege; 
Steingel şi Neuilly fuseseră împinşi spre Limburg; Miranda, care 
asediase Maestricht, se retrăsese în Tongres; Valence şi 
Dampierre, siliţi să bată în retragere, pierduseră o parte din 
materiale. Peste zece mii de dezertori fugiseră din unităţile 
militare şi se răspândiseră în interior, în sfârşit, Convenţia 
nemainădăjduind decât în Dumouriez îi trimisese ştafetă după 
ştafetă, poruncindu-i să părăsească malurile cursului de apă 
Biesboos, unde se pregătea pentru o debarcare în Olanda, ca să 
vină să ia comanda armatei de pe Meuse. 

Cu inima fremătând, ca un trup însufleţit, Franţa suferea în 
Paris, cu alte cuvinte chiar în mijlocul ei, toate loviturile pe care 
invazia, răscoala sau trădarea i le dădeau în punctele cele mai 
îndepărtate. Orice victorie era o izbucnire de bucurie, dar 
fiecare înfrângere însemna o înteţire a teroarei. Aşadar, se 
poate lesne înţelege ce tumult iscaseră veştile eşecurilor 
succesive pe care tocmai le încercaserăm. 

În ajun, în ziua de 9 martie, la Convenţie avusese loco 
şedinţă dintre cele mai furtunoase, toţi ofiţerii primiseră ordin să 
se prezinte numaidecât la regimentele lor, iar Danton, care, plin 


de cutezanţă, propunea lucruri imposibile ce se îndeplineau 
totuşi, Danton, urcând la tribună, strigase: 

— Ziceţi că vă lipsesc soldaţii? Haideţi să dăm Parisului pri- 
lejul de-a salva Franţa, să-i cerem treizeci de mii de oameni, să-i 
trimitem lui Dumouriez şi nu numai că Franţa e salvată, dar ne 
asigurăm Belgia, iar Olanda e ca şi cucerită. 

Propunerea fusese primită cu strigăte entuziaste, în toate 
secţiile poftite să se întrunească în cursul serii, se deschiseseră 
registre pentru voluntari. Spectacolele fuseseră interzise pentru 
a împiedica orice fel de distracţie, iar la Palatul primăriei fusese 
arborat un drapel negru în semn de deznădejde. 

Înainte de miezul nopţii, treizeci şi cinci de mii de nume fi- 
gurau înscrise în registrele cu pricina. 

Numai că se întâmplase în seara aceea ce se întâmplase şi 
în cursul zilelor lui septembrie. La fiecare secţie, înrolaţii 
voluntari, înscriindu-se, ceruseră ca, înaintea plecării lor, 
trădătorii să fie pedepsiţi. 

Trădătorii nu erau de fapt alţii decât contrarevoluţionarii, 
conspiratorii deghizați care amenințau dinăuntru Revoluţia 
ameninţată dinafară. Dar, după cum e lesne de înţeles, cuvântul 
căpăta toată amploarea pe care voiau să i-o dea partidele 
extremiste care sfâşiau Franţa la epoca aceea. Trădătorii erau 
cei mai slabi. Or, mai slabi decât toţi erau girondinii. 
Montagnarzii hotărâră ca ei, girondinii, să fie trădătorii. 

A doua zi — 10 martie — toţi deputaţii montagnarzi erau 
prezenţi la şedinţă. lacobinii, înarmaţi, umpluseră tribunele, 
după ce izgoniseră femeile, când iată că apare primarul, însoţit 
de Consiliul Comunei, confirmă raportul comisarilor Convenţiei 
cu privire la devotamentul cetăţenilor şi repetă cererea, unanim 
emisă în ajun, pentru numirea unui tribunal extraordinar, menit 
să-i judece pe trădători. 

Numaidecât fu cerut cu strigăte puternice un raport al 
comitetului. Comitetul se întruneşte pe dată şi, după zece 
minute, Robert Lindet spune că se va numi un tribunal, alcătuit 
din nouă judecători independenţi faţă de orice forme 
procedurale, împărţiţi în două secțiuni, de asemenea 
permanente, care îşi vor asigura probele doveditoare prin toate 
mijloacele şi îi vor urmări la cererea Convenţiei sau din iniţiativă 
proprie pe toţi cei ce ar încerca să creeze o stare de derută în 
rândurile poporului. 


După cum se vecie; încordarea era mare. Girondinii 
înţeleseră că asta însemna înlăturarea lor. Se ridicară în masă şi 
răcniră: 

— Mai bine moartea decât să consimţim la instaurarea unei 
inchiziţii venețiene! 

Drept răspuns la apostrofarea lor, montagnarzii cerură 
votul prin viu grai. 

— Da, strigă Feraud, da, să votăm ca să-i dăm în vileag pe 
oamenii care vor să ucidă nevinovăția în numele legii. 

Se votează într-adevăr şi, împotriva tuturor aşteptărilor, 
majoritatea declară: 

1) că vor fi jurati, 

2) că juraţii vor fi recrutaţi în număr egal din departamente, 

3) că vor fi numiţi de Convenţie. 

În clipa în care cele trei propuneri fură admise, se auziră 
strigăte puternice. Adunarea Convenţiei era obişnuită cu vizitele 
plebei. Ceru să afle ce dorea. | se răspunse că o deputăţie a 
înrolaţilor voluntari care cinase la hala de grâu ruga să i se 
îngăduie să defileze în faţa adunării. 

Numaidecât se deschiseră uşile şi şase sute de bărbaţi, 
înarmaţi cu săbii, pistoale şi sulițe, se arătară pe jumătate beţi şi 
defilară în mijlocul aplauzelor, cerând sus şi tare moartea 
trădătorilor. 

— Da, le răspunse Collot d'Herbois, da, prieteni, în ciuda in- 
trigilor, vă vom salva şi pe voi şi libertatea! 

Cuvintele de mai sus fură urmate de o privire aruncată 
girondinilor, privire ce-i făcu să înţeleagă că nu erau nicidecum 
în afara primejdiei. 

Într-adevăr, după încheierea şedinţei Convenţiei, 
montagnarzii se împrăştiară prin celelalte cluburi, aleargară la 
cordelieri şi la iacobini, propunându-le să-i scoată de sub scutul 
legii pe trădători pentru a-i măcelări chiar în noaptea aceea. 

Soţia lui Louvet locuia în strada Saint-Honore, chiar lângă 
iacobini. Auzind vociferări, coboară, intră în club, aude propune- 
rea şi urcă în mare grabă să-şi prevină soţul. Louvet se 
înarmează, aleargă din uşă în uşă să-şi vestească prietenii, află 
că toţi plecaseră, slujitorul unuia dintre ei îi spune că sunt cu 
toţii la Pétion, se duce neîntârziat acolo şi-i găseşte dezbătând 
liniştit un decret pe care urmau să-l prezinte a doua zi, 
făcându-şi iluzii asupra unei majorităţi deloc sigure, ba chiar 


fălindu-se la gândul că vor obţine aprobarea. Le povesteşte 
ceea ce se petrece, le împărtăşeşte temerile sale, le spune ce 
anume pun la cale împotriva lor iacobinii şi cordelierii şi încheie 
poftindu-i să ia măsuri energice în ceea ce-i priveşte. 

Atunci Pétion se ridică, calm şi impasibil ca de obicei, se 
duce la fereastră, o deschide, priveşte cerul, întinde braţele 
afară şi, trăgându-şi îndărăt mâinile şiroind de apă, zice: 

— Plouă, în noaptea asta nu va fi nimic. 

Prin fereastra acum întredeschisă pătrunseră cele din urmă 
vibrații ale orologiului care bătea ora zece. 

lată, aşadar, ce se petrecuse la Paris în ajun şi chiar în ziua 
aceea; iată ce se petrecea în seara zilei de 10 martie şi de ce, în 
bezna umedă şi în tăcerea amenințătoare, casele hărăzite să-i 
adăpostească pe cei vii, întunecate şi posomorâte, păreau 
sălaşuri ale unor morţi. 

Într-adevăr, nesfârşite patrule ale gărzilor naţionale, 
precedate de cercetaşi cu baioneta înainte, cete de cetăţeni din 
secţiile înarmate la întâmplare, păşind în rânduri strânse, 
jandarmii cercetând fiece colţişor de uşă şi fiece gang, iată 
singurii locuitori ai oraşului care cutezau să se aventureze pe 
străzi, până într-atât lumea înţelesese din instinct că se punea la 
cale ceva necunoscut şi înspăimântător. 

O ploaie măruntă şi rece ca gheaţa, ploaia aceea care îl li- 
niştise pe Pétion, se pornise parcă anume pentru a spori 
indispoziţia şi neliniştea gardienilor ale căror întâlniri semănau 
cu nişte pregătiri de luptă şi care, după ce se recunoşteau cu 
neîncredere, schimbau parola încet şi în silă. Pe urmă, văzându-i 
cum îşi întorceau capetele pentru a se uita unii la ceilalţi după 
ce se despărţeau, ai fi zis că şi unii şi alţii se temeau reciproc să 
nu fie atacați pe la spate. 

Or, tocmai în seara aceea, când Parisul părea cuprins de-o 
spaimă atât de des repetată încât firesc ar fi fost să se fi deprins 
întrucâtva cu ea, în seara aceea când se plănuia pe tăcute 
măcelărirea revoluţionarilor lipsiţi de elan care, după ce 
votaseră, cu multe abţineri moartea regelui, se codeau acum în 
faţa morţii reginei, captivă în închisoarea Temple, cu copiii şi 
cumnata ei, în seara aceea o femeie învăluită într-o mantie de 
indian liliachiu, cu părul negru, cu capul acoperit sau mai curând 
cufundat în gluga mantiei, se strecura de-a lungul caselor de pe 
strada Saint-Honore, ascunzându-se ba în intrândul vreunei 


porţi, ba în vreun ungher dintre ziduri, ori de câte ori se ivea o 
patrulă şi rămânând necilintită ca o statuie, ţinându-şi răsuflarea 
până ce patrula trecea, ca apoi să reînceapă fuga, urmându-şi 
cursa rapidă, neliniştită, până când altă primejdie, de acelaşi 
soi, o silea din nou să tacă şi să încremenească. 

Străbătuse astfel neobservată, graţie precauţiilor pe care şi 
le lua, o parte din strada Saint-Honore, când la colţul străzii 
Grenelle dădu nu peste o patrulă, ci peste o ceată de viteji, 
înrolați voluntari, care cinaseră şi ei în hala de grâu şi al căror 
patriotism devenise încă şi mai înflăcărat datorită numeroaselor 
toasturi pe care le închinaseră victoriilor viitoare. 

Sărmana femeie scoase un strigăt şi încercă să fugă pe 
strada Coq. 

— Ei, tu, cetăţeană, strigă şeful cetei de înrolați, căci 
demnii noştri patrioţi îşi şi aleseseră şefii, până într-atât nevoia 
de a fi comandat e firească omului. Ei! tu, încotro? 

Fugara nici gând să răspundă; alerga întruna. 

— Arma la ochi! făcu şeful, e un bărbat travestit, vreun aris- 
tocrat care fuge! 

Şi zgomotul a două-trei flinte, folosite fără precizie de mâini 
prea şovăitoare ca să poată să fie sigure, îi aduse la cunoştinţă 
bietei femei mişcarea fatală în curs de executare. 

— Nu, nu! strigă ea oprindu-se brusc şi întorcându-se 
îndărăt, nu, cetăţene, te înşeli, nu sunt bărbat. 

— Atunci înaintează la ordin, zise şeful şi spune drept: 
încotro te duci tu aşa, ca o pasăre de noapte plină de farmece? 

— Dar nu mă duc nicăieri, cetăţene... mă întorc acasă. 

— Hm! Te-ntorci acasă? 

— Da. 

— Pentru o femeie cinstită te-ntorci cam târziu acasă, 
cetăţeană. 

— Vin de la o rudă care e bolnavă. 

— Pisicuţă mică, zise şeful făcând un anume gest cu mâna, 
la care femeia, speriată, se trase repede îndărăt, ferindu-se şi 
unde ni-e carnetul? 

— Carnetul meu? Cum aşa, cetăţene? Ce vrei să spui şi 
să-mi ceri? 

— Ce, n-ai citit decretul Comunei? 

— Nu. 

— L-ai auzit atunci proclamat în gura mare? 


— Ba nu. Şi ce spune decretul acela, Doamne-Dumnezeule? 

— Mai întâi că nu se mai spune Doamne-Dumnezeule; 
acum se spune Fiinţă Supremă. 

— lertare, am greşit. Obicei vechi. 

— Prost obicei. Obicei de aristocrat. 

— Am să încerc să mă îndrept, cetăţene. Dar spuneai...? 

— Spuneam că decretul Comunei interzice să ieşi după 
orele zece seara fără carnet de cetăţean. Ai carnetul de 
cetăţean? 

— O, nu! 

— L-ai uitat la ruda ta? 

— N-am ştiut că trebuia să ies cu carnetul acela. 

— Atunci, hai la primul post. Acolo ai să te justifici frumuşel 
faţă de căpitan şi, dacă-i mulţumit de tine, te trimite la 
domiciliu, însoţită de doi oameni, de nu — te ţine până ce 
capătă informaţii mai amănunțite. La stânga v-aliniaţi, grăbiţi 
pasul, înainte marş! 

La strigătul de groază pe care-l scoase arestata, şeful 
înrolaţilor voluntari înţelese că biata femeie se temea grozav de 
asemenea măsură. 

— A-ha! făcu el. Acum sunt sigur c-am pus mâna pe-un 
vânat de soi. Hai, hai, ia-o la picior, micuţe, pe-aci-nainte. 

Şi şeful apucă braţul arestatei, îl trecu pe sub al său, şi-o 
târi după el către postul de la Palais-Egalite, cu toate strigătele 
şi lacrimile ei. 

Ajunseseră în dreptul barierei Sergenţilor când un tânăr 
înalt, învăluit într-o mantie, cotea pe după colţul străzii 
Croix-des-Petits-Champs, tocmai în clipa în care captiva încerca 
prin rugăminţile ei să-şi recapete libertatea. Dar, fără s-o 
asculte, şeful voluntarilor o târa după el cu sălbăticie. Tânăra 
noastră scoase un țipăt, pe jumătate de spaimă, pe jumătate de 
durere. 

Tânărul văzu lupta, auzi ţipătul şi, sărind dintr-un capăt al 
străzii în celălalt, se găsi faţă în faţă cu ceata cea mică de 
oameni. 

— Ce e şi ce faceţi cu femeia asta? întrebă el pe cel ce 
părea a fi şeful. 

— Decât să mă întrebi, mai bine nu-ţi vâri nasul unde nu-ţi 
fierbe oala. 


— Cine-i femeia asta, cetăţeni şi ce-aveţi cu ea? repetă 
tânărul, de data asta cu un ton mai poruncitor decât întâia oară. 

— Dar, mă rog, cine eşti tu ca să ne pui întrebări? 

Tânărul îşi dădu la o parte mantia, şi-un epolet se zări 
strălucind pe ţinuta-i militară. 

— Sunt ofiţer, răspunse el, după cum puteţi vedea. 

— Ofiţer... unde? 

— In garda civică. 

— Ei şi? Ce ne pasă nouă de asta? vorbi un bărbat din 
ceată. Ce ştim noi de aşa ceva? Hm! Ofiţer din garda civică! 

— Ce-ndrugă ăsta? întrebă un altul, cu un glas tărăgănat şi 
ironic, specific oamenilor din popor, sau mai curând plebei pari- 
ziene când e gata-gata să se înfurie. 

— Ce-ndrugă? întrebă tânărul. Spune că dacă epoletul nu e 
în stare să impună respectul cuvenit ofițerului, atunci sabia va 
face ca epoletul să fie respectat. 

Şi în acelaşi timp, trăgându-se un pas înapoi, apărătorul ne- 
cunoscut al tinerei femei scoase de sub faldurile mantiei o sabie 
de infanterie, mare şi solidă, făcând-o să sclipească la lumina 
unui felinar. Apoi, cu o mişcare iute, semn sigur că era deprins 
să lupte cu arma, apucând pe şeful înrolaţilor voluntari de 
gulerul carmaniolei! şi punându-i vârful sabiei drept în gâtlej, îi 
spuse: 

— Acum să stăm de vorbă ca doi buni amici. 

— Dar, cetăţene..., făcu şeful înrolaţilor, încercând să se 
elibereze. 

— ţi pun în vedere că la cea mai mică mişcare pe care o 
faci, la cea mai mică mişcare pe care o fac oamenii tăi, îţi 
străpung trupul cu sabia. 

Intre timp, doi oameni din ceată continuau să ţină femeia. 

— M-ai întrebat cine sunt, urmă tânărul şi n-aveai dreptul, 
pentru că nu comanzi o patrulă legală. Cu toate astea am să-ţi 
spun: mă numesc Maurice Lindey; la 10 august am avut sub co- 
mandă o baterie de tunari. Sunt locotenent în Garda naţională şi 
secretarul secţiei Fraţi şi Amici. Ţi-e de-ajuns? 

— Vai, cetăţene locotenent, răspunse şeful ameninţat încă 
de tăişul săbiei căreia îi simţea vârful apăsând din ce în ce mai 


1 Haină scurtă ce se purta în timpul Revoluţiei Franceze. 


tare, asta-i cu totul altceva. Dacă eşti într-adevăr ceea ce spui, 
adică un adevărat patriot... 

— Ei, vezi? Ştiam eu bine c-avem să ne înţelegem după un 
schimb de câteva cuvinte, spuse ofiţerul. Acum e rândul tău 
să-mi răspunzi: de ce ţipa femeia asta, ce-i făceaţi? 

— O duceam la corpul de gardă. 

— Şi de ce-o duceaţi la corpul de gardă? 

— Pentru că n-are carnet de cetăţean şi pentru că ultimul 
decret al Comunei ordonă să fie arestat oricine îndrăzneşte să 
umble pe străzile Parisului după orele zece seara fără carnet de 
cetăţean. Uiţi că patria e-n primejdie şi că flamura îndoliată 
fâlfâie pe acoperişul primăriei? 

— Flamura îndoliată fâlfâie pe acoperişul primăriei şi patria 
e-n primejdie pentru că două sute de mii de robi mărşăluiesc îm- 
potriva Franţei, spuse în continuare ofiţerul şi nu pentru că o 
femeie umblă pe străzile Parisului după ora zece seara. Dar, 
n-are a face cetăţeni, există un decret al Comunei, sunteţi în 
dreptul vostru şi dacă mi-aţi fi răspuns toate acestea 
numaidecât, explicaţia dintre noi ar fi fost mai scurtă şi mai 
paşnică. E bine să fii patriot, dar nu-i rău să fii politicos şi primul 
ofiţer pe care cetăţenii trebuie să-l respecte e, după câte-mi 
pare, cel pe care l-au numit chiar ei. Acum, dacă vreţi, n-aveţi 
decât s-o duceţi pe femeia asta, sunteţi liberi. 

— Vai! cetăţene, strigă la rândul ei femeia, care urmărise 
întreaga dezbatere cu adâncă îngrijorare, şi-l prinse pe Maurice 
de braţ; vai! cetăţene, nu mă lăsaţi pe mâna acestor oameni 
neciopliţi, pe jumătate beţi. 

— Fie, zise Maurice, luaţi-mă de braţ şi vă voi conduce, îm- 
preună cu ei, până la post. 

— La post! repetă înspăimântată femeia, la post! Şi de ce 
să fiu condusă la post de vreme ce n-am făcut rău nimănui? 

— Sunteţi condusă la post, zise Maurice, nu fiindcă aţi făcut 
vreun rău cuiva sau fiindcă s-ar presupune c-aţi fi în stare să-l 
faceţi, ci pentru că un decret al Comunei interzice să se umble 
noaptea fără carnet şi pentru că dumneavoastră nu-l aveţi. 

— Dar, domnule, nu ştiam. 

— Cetăţeană, la post veţi găsi oameni de treabă care vor 
chibzui asupra motivelor dumneavoastră şi de care nu aveţi a vă 
teme. 


— Domnule, spuse tânăra, strângându-l pe ofiţer de braţ, 
nu de insultă mă tem, ci de moarte. Dacă sunt dusă la post, sunt 
pierdută. 


Capitolul II Necunoscuta 


Din glasul acela se desprindea un accent atât de puternic 
de temere şi de distincţie totodată, încât Maurice tresări. Ca un 
şoc electric, vocea vibrantă îi pătrunse până în inimă. 

Se întoarse către înrolaţii voluntari, care ţineau sfat. Umiliţi 
că fuseseră ţinuţi în şah de un singur om, se sfătuiau acuma cu 
intenţia vizibilă de-a recâştiga terenul pierdut: erau opt contra 
unu. Trei dintre ei aveau puşti, ceilalţi pistoale şi sulițe. Maurice 
n-avea decât sabia. Lupta nu putea fi egală. 

Chiar şi femeia înţelesese cum stau lucrurile, căci lăsă 
capul în jos, suspinând. 

Cât despre Maurice, cu sprânceana-ncruntată, cu colţurile 
buzelor ridicate în semn de dispreţ, cu sabia scoasă din teacă, 
şovăia între sentimentele umane care-i porunceau să apere 
femeia şi datoria cetăţenească ce-l îndemna s-o predea. 

Deodată, dinspre colţul străzii Bons-Enfants se văzu 
scânteind luciul mai multor ţevi de puşcă şi se auzi pasul 
cadenţat al unei patrule care, zărind o gloată de oameni, se opri 
din mers cam la zece paşi de grupul nostru şi prin gura 
caporalului strigă, somând: 

— Stai! Cine-i? 

— Prieten, strigă Maurice, prieten! Vino aici, Lorin. 

Cel căruia îi fusese adresată chemarea de mai sus porni în 
marş în fruntea a opt oameni şi se apropie plin de voioşie. 

— Oh! Tu eşti, Maurice, exclamă caporalul. Ce cauţi, 
desfrânatule, cutreierând străzile la asemenea ceas? 

— Doar vezi, am ieşit acuma de la secţia Fraţi şi Amici. 

— A, da! ca să te duci la secţia Surori şi Amice. Cunoaştem 
noi poveştile astea: 


Află a mea frumoasă 
Când noaptea bate-n miez 
C-o mână credincioasă 


O mână de-amorez 
Se-ndreaptă furişat 
Alunecând prin umbră, 

să tragă doar zăvoare 
Ce-n noaptea tare sumbră 
Te apără de-a lui ardoare. 


Ei! nu cumva de asta-i vorba? 

— Nu, amice, te înşeli, mă duceam întins acasă, când am 
dat peste cetăţeana de faţă care se zbătea în mâinile cetăţenilor 
voluntari. Am alergat numaidecât şi-am întrebat de ce voiau s-o 
aresteze. 

— Ce bine te ghicesc, făcu Lorin. 

Cavalerilor francezi aşa le este firea! 

Apoi, întorcându-se spre înrolați: 

— Şi de ce-aţi arestat femeia? întrebă liricul caporal. 

— Am spus-o de la-nceput locotenentului, răspunse şeful 
cetei mici, pentru că n-are carnetul de cetăţean. 

— Tî! ŢI! făcu Lorin, ce crimă grozavă! 

— Aşadar, nu cunoaşteţi hotărârea Comunei? întrebă şeful 
voluntarilor. 

— Ba da, ba da! dar mai este o decizie care-a anulat-o. 


— Care? 
— lat-o: 
În Parnas şi-n Paradis 
Amorul a dat ucaz: 
Frumuseţea, Tinereţea, 
Gingăşia 


Toată ziua-n orice caz 
Pot umbla fără permis. 


Ei! ce mai ai de spus de-asemenea decizie, cetăţene? E 
cam galantă, pare-mi-se. 

— Da, o fi! Dar nu se potriveşte, după cum se vede. Mai 
întâi nu-i publicată în Monitor, apoi nu suntem nici în Parnas, nici 
în Paradis şi, pe deasupra, acum nu-i ziuă; în sfârşit, cetăţeana 
poate că nu-i nici tânără, nici frumoasă şi nici gingaşă. 


— Mă prind contra, făcu Lorin .Să vedem, cetăţeană, 
dovedeşte că am dreptate, dă-ţi gluga pe spate ca să vadă toată 
lumea dacă îndeplineşti prevederile decretului. 

— Oh! domnule, exclamă tânăra lipindu-se de Maurice, 
după ce m-aţi apărat de duşmani, apăraţi-mă acuma de 
prieteni, vă implor. 

— Vedeţi, vedeţi, se repezi şeful înrolaţilor, se ascunde. Eu 
sunt de părere că-i vreo spioană de-a aristocraților, vreo aventu- 
rieră, vreo desfrânată nocturnă. 

— Oh! domnule, exclamă femeia, silindu-l pe Maurice să 
facă un pas către ea şi descoperindu-şi faţa încântător de 
tânără, de frumoasă şi de distinsă, pe care o lumină felinarul 
aprins. Uitaţi-vă la mine; par să fiu ceea ce spun ei? 

Maurice încremeni. Niciodată nu visase un chip asemănător 
celui pe care-l văzuse. Am spus pe care-l văzuse, fiindcă 
necunoscuta îşi acoperi chipul cu aproape aceeaşi iuţeală cu 
care şi-l descoperise. 

— Lorin, spuse Maurice în şoaptă, cere să duci prizoniera la 
post la tine. Ca şef de patrulă, ai dreptul. 

— Fie, zise caporalul, eu din două vorbe înţeleg cum stau 
lucrurile. 

Apoi, întorcându-se spre necunoscută, urmă: 

— Hai, hai, frumoas-o, de vreme ce nu vrei să ne faci 
dovada că îndeplineşti condiţiile decretului, trebuie să ne 
urmezi. 

— Cum să vă urmeze? se repezi şeful înrolaţilor voluntari. 

— Uite aşa, avem s-o ducem pe cetăţeana la postul de la 
primărie, unde suntem de gardă şi acolo avem să luăm 
informaţii despre ea. 

— Nicidecum, nicidecum, făcu şeful primei cete. Ea e a 
noastră şi rămâne la noi. 

— Hm! cetăţene, zise Lorin, o să ne supărăm. 

— N-aveţi decât să vă supăraţi sau să nu vă supăraţi, ei, 
drăcia dracului! Puțin ne pasă. Noi suntem adevărații soldaţi ai 
Republicii şi în timp ce voi patrulaţi bătând străzile, noi avem să 
ne vărsăm sângele la graniţă. 

— Băgaţi de seamă să nu-l vărsaţi pe drum până acolo, ce- 
tăţeni, căci vi s-ar putea întâmpla una ca asta dacă nu sunteţi 
ceva mai politicoşi decât arătaţi a fi. 


— Politeţea e o virtute de aristocrat şi noi suntem revoluţio- 
nari, replicară înrolaţii. 

— la vă rog, zise Lorin, nu mai vorbiţi despre asemenea 
lucruri în faţa doamnei. Poate că-i englezoaică. Nu te supăra 
de-aşa presupunere, frumoasa mea pasăre de noapte, adăugă 
el, întorcându-se galant spre necunoscută. 


Poetul spus-a astfel şi după el ne 


luăm 

Şi-ncet ca  papagalii întocmai 
repetăm: 

Anglia-i doar un cuib de lebede cu 
haz 

Ce stă-mpietrit în centrul unui prea 
mare iaz. 


— Aha! Te-ai trădat, făcu şeful înrolaţilor. Hai! mărturiseşte 
că eşti o creatură de-a lui Pitt, în solda Angliei, nu... 

— Taci! se răsti Lorin, habar n-ai de poezie, amice, de 
aceea am să-ţi vorbesc în proză. Ascultă, suntem noi gărzi 
naţionale, plini de blândeţe şi plini de răbdare, dar să nu uiţi că 
suntem copiii Parisului, cu alte cuvinte, când ni se suie sângele 
la cap, lovim din plin. 

— Doamnă, spuse Maurice, vedeţi ce se petrece şi ghiciţi 
desigur ce-are să se petreacă: în cinci minute, zece sau 
unsprezece oameni au să se  măcelărească pentru 
dumneavoastră. Cauza îmbrăţişată de cei ce vor să vă apere 
merită oare sângele pe care-l va face să curgă? 

— Domnule, răspunse necunoscuta, împreunându-şi 
mâinile, nu vă pot spune decât un singur lucru, unul singur: 
dacă lăsaţi să fiu arestată se vor ivi pentru mine şi pentru alţii 
nenorociri atât de mari, încât v-aş implora să-mi străpungeţi mai 
curând inima cu arma pe care o ţineţi în mână şi să-mi aruncaţi 
cadavrul în Sena, decât să mă lăsaţi pe mâna lor. 

— Bine, doamnă, fie! lau totul asupra mea. 

Şi lăsând să cadă mâinile frumoasei necunoscute, pe care 
le ţinea într-ale lui, spuse gărzilor naţionale: 

— Cetăţeni, în calitate de ofiţer al vostru, de patriot şi de 
francez, vă ordon să apăraţi pe femeia aici de faţă. Şi tu, Lorin, 
dacă mişeii ăştia scot un cuvânt, pune mâna pe armă. 


— Pregătiţi... armele! ordonă Lorin. 

— Oh,  Doamne-Dumnezeule! exclamă necunoscuta, 
acoperindu-şi fața cu gluga şi sprijinindu-se de un stâlp. Oh, 
Doamne, apără-l! 

Înrolaţii voluntari încercară să se aşeze în poziţie de 
apărare. Unul dintre ei trase chiar un foc de pistol şi glontele 
străpunse pălăria lui Maurice. 

—  Încrucişaţi baionetele, ordonă Lorin. Ram, plan, plan, 
plan, plan, plan. 

Atunci se iscă, pe întuneric, o scurtă încăierare şi o învăl- 
măşeală, timp în care se auziră chiar un foc, două, de puşcă, pe 
urmă ocări, urlete şi blesteme, dar nimeni din afară nu apăru, fi- 
indcă, aşa cum v-am spus, se vorbea pe şoptite de un masacru 
şi se credea că a şi început. Doar două, trei ferestre se 
întredeschiseră, ca să se reînchidă numaidecât. 

Mai puţini la număr şi mai prost înarmaţi, înrolaţii voluntari 
fură într-o clipă scoşi din luptă. Doi fuseseră grav răniţi, alţi 
patru fuseseră puşi la zid, fiecare cu câte o baionetă în piept. 

— Na! exclamă Lorin, acum sper c-aveţi să fiţi blânzi ca 
mieii. Cât despre tine, cetăţene Maurice, te împuternicesc s-o 
duci pe femeia asta la postul de la primărie. la seama că 
răspunzi de ea. 

— Da, încuviinţă Maurice şi apoi adăugă în şoaptă: Şi pa- 
rola? 

— Drace, făcu Lorin scărpinându-se după ureche, parola... 
Păi... 

— Nu cumva te temi c-am să mă servesc de ea în scopuri 
subversive? 

— Slujeşte-te de ea cum vei pofti, te priveşte. 

— Aşadar, ce zici? întrebă din nou Maurice. 

— Zic c-am să ţi-o dau acuşi, dar mai întâi să scăpăm de 
chefliii ăştia. Apoi, înainte de-a ne despărţi, n-ar strica să-ţi dau 
nişte sfaturi bune. 

— Fie, aştept. 

Şi Lorin se întoarse spre gărzile naţionale, care continuau 
să-i ţină sub ameninţarea armelor pe înrolaţii voluntari. 

— Ei, acum vă e destul? întrebă el. 

— Da, câine de girondin, răspunse şeful. 

— Te înşeli, amice, spuse Lorin paşnic, să ştii că suntem 
mai buni revoluționari ca tine, mai ales că noi facem parte din 


clubul Termopile, al cărui patriotism nu poate fi tăgăduit, sper. 
Lăsaţi cetăţenii să plece, urmă Lorin, văd că nu tăgăduiesc. 

— Nu-i mai puţin adevărat că dacă femeia asta e o sus- 
pectă... 

— Dacă era suspectă ar fi fugit în timpul încăierării, în loc 
s-aştepte să se termine bătaia, precum vezi. 

— Hm! făcu unul dintre înrolați, e destul de-adevărat ce 
spune cetăţeanul termopil. 

— Dealtfel vom afla, deoarece amicul meu are s-o ducă la 
post, în timp ce noi mergem să bem un pahar în sănătatea 
naţiunii noi. 

— Mergem să tragem o duşcă? întrebă şeful. 

— Bineînţeles! Mi-e tare sete şi ştiu o cârciumă pe cinste, în 
colţul străzii Thomas-du-Louvre! 

— De ce nu ne-ai spus mai devreme, cetăţene? Ne pare 
tare rău de patriotismul tău şi ca dovadă, în numele naţiunii şi-al 
legii, hai să ne-mbrăţişăm. 

— Să ne îmbrăţişăm, spuse şi Lorin. 

Şi, plini de entuziasm, înrolaţii şi cei din garda naţională 
se-mbrăţişară. Pe vremea aceea îmbrăţişarea şi decapitarea 
erau la fel de obişnuite. 

— Haideţi, amici, strigară atunci cele două cete reunite, în 
colţul străzii Thomas-du-Louvre... 

— Şi noi? întrebară răniții milogindu-se, pe noi ne părăsiţi 
aici? 

— Cum să vă părăsim? făcu Lorin. Să părăsim nişte bravi 
cetăţeni, care-au căzut luptând pentru patrie, ce-i drept 
împotriva unor patrioţi, dar din greşeală şi asta e drept. Vi se vor 
trimite nişte brancarde. În aşteptarea lor, cântaţi Marsilieza, ca 
să vă distraţi: 


Haideţi, copii ai patriei, 
Ziua izbânzii a sosit. 


Pe urmă, apropiindu-se de Maurice, care şedea cu necunos- 
cuta lui în colţul străzii Coq, în timp ce gărzile naţionale şi vo- 
luntarii urcau la braţ spre piaţa Palais-Egalite, îi spuse: 

— Maurice, ţi-am făgăduit un sfat. lată-l: e mai bine să vii 
cu noi decât să te compromiţi apărând-o pe cetăţeana aceasta 
care, ce-i drept, pare încântătoare, dar cu atât mai suspectă, 


căci femeile încântătoare care bat străzile Parisului în puterea 
nopții... 

— Domnule, se amestecă femeia, nu mă judecaţi după apa- 
rente, vă implor. 

— Mai întâi, dumneavoastră îmi spuneţi domnule, ceea ce e 
o mare greşeală, pricepi tu, cetăţeană? lacă şi eu ţi-am spus 
dumneavoastră. 

— Da, cetăţene, ai dreptate, dar lasă-ţi prietenul să-şi 
săvârşească fapta cea bună. 

— Cum adică? 

— Să mă însoţească până la mine acasă şi să mă apere în 
timpul drumului. 

— Maurice! Maurice! exclamă Lorin, gândeşte-te la ceea ce 
faci; te compromiţi îngrozitor. 

— O ştiu prea bine, răspunse tânărul, dar ce vrei să fac!? 
Dacă o las în mijlocul drumului, biata femeie poate fi arestată la 
fiece pas de patrule. 

— O! da, aşa-i, pe câtă vreme cu dumneavoastră, 
domnule... pe câtă vreme cu tine, vreau să spun, cetăţene, sunt 
salvată. 

— Ai auzit-o? Salvată! sări Lorin. Aşadar, o paşte o mare 
primejdie? 

— la ascultă, dragă Lorin, îi replică Maurice, să fim drepţi. 
Sau e patriotă sinceră, sau e aristocrată! Dacă e aristocrată, am 
greşit apărând-o; dacă e patriotă sinceră, e de datoria noastră 
s-o ocrotim. 

— S-avem iertare, amice, îmi pare rău pentru Aristotel, dar 
logica ta e de-a dreptul stupidă. Parc-ai fi cel ce zice: 


Iris m-a păgubit de rațiune 
Şi-acum mă-ntreabă 
de-nţelepciune. 


— Ascultă, Lorin, spuse Maurice, destul cu Dorat?, cu 
Parny?, cu Gentil-Bernard“, te implor, scuteşte-mă. Hai să 
vorbim serios: vrei sau nu vrei să-mi dai parola? 


2 Claude-Joseph Dorat (1734-1780), poet facil care nu a reuşit să se 
impună posterităţii, deşi a abordat aproape toate genurile literare. 

3 Evariste Desire, viconte de Parny (1753-1814), reprezentant al poeziei 
elegiace şi erotice din vremea sa. 


— Cu alte cuvinte, Maurice, mă sileşti să aleg datoria 
sacrificând prietenul, sau să aleg prietenul sacrificând datoria. 
Or, vezi tu, tare mă tem că datoria va fi cea sacrificată. 

— Atunci hotărăşte-te pentru una sau alta, prietene. Dar, 
pentru numele lui Dumnezeu, hotărăşte-te numaidecâăt. 

— Dar să n-abuzezi de ea! 

— lţi făgăduiesc. 

— Nu-i destul. Jură-mi! 

— Pe ce? 

Lorin îşi scoase pălăria, i-o prezentă lui Maurice cu cocarda 
în faţă şi Maurice, găsind lucrul foarte firesc, fără să râdă, 
procedă la executarea jurământului cerut pe altarul improvizat. 

— Şi acum, zise Lorin, iată parola: "Galia şi Luteţia"”. Poate 
că unii o să-ţi spună cum mi-au spus şi mie, "Galia şi Lucreția". 
Ei şi! Lasă-i să treacă totuşi, că-i tot nume roman. 

— Cetăţeană, se grăbi să spună Maurice, acum sunt la 
ordinele dumneavoastră. Mulţumesc, Lorin. 

— Drum bun, îi răspunse acesta, punându-şi din nou pe cap 
altarul patriei. 

Şi, credincios gusturilor sale, asemănătoare celor ale lui 
Anacreon, se depărta murmurâna: 


Vai! Scumpa mea Eleonoră, 

Păcatul cel de farmec plin, pe care tu 
l-ai cunoscut, 

De care-atâta te-ai temut, dar pân' la 
urmă tu l-ai vrut, 

Spune-i celui ce-atât te-adoră, 

Acum că ştii şi l-ai gustat, ce 
are-ntr-însul de temut?" 


Capitolul III Strada Fosses-Saint-Victor 


1 Pierre-Joseph Bernard, zis Gentil-Bernard (1708-1755), poet şi 
dramaturg. 

5 Luteţia, vechiul nume al Parisului. 

€ Parny cântă imaginea creolei Esther Lelièvre pe care o celebrează 
sub numele de Eléonore. 


Rămas singur cu tânăra aceea, Maurice se simţi pentru o 
clipă stânjenit. Temerea de-a fi păcălit, farmecul unei asemenea 
frumuseți încântătoare, o uşoară şi nelămurită remuşcare ce-i 
zgândărea conştiinţa de republican exaltat, toate acestea îl 
reţinură în clipa în care urma să-i ofere braţul tinerei femei. 

— În ce parte mergeţi, cetăţeană? o întrebă el. 

— Vai! domnule, departe tare..., îi răspunse ea. 

— Dar oricum... 

— Către Jardin des Plantes’. 

— Bine, să mergem. 

— Oh, Doamne-Dumnezeule, spuse necunoscuta, îmi dau 
prea bine seama că vă stingheresc. De n-ar fi nenorocirea ce mi 
s-a întâmplat şi de-aş şti că sunt expusă doar unei primejdii 
oarecare, credeţi-mă că n-aş abuza într-atât de generozitatea 
dumneavoastră. 

— Dar oricum, doamnă, îi replică Maurice, care, între patru 
ochi, uita limbajul impus de vocabularul Republicii şi se-ntorcea 
la limbajul său de om civilizat, sincer vorbind, cum se face că vă 
aflaţi la o asemenea oră pe străzile Parisului? Vedeţi doar că 
afară de noi nu mai e ţipenie de om. 

— V-am spus, domnule, mă dusesem să fac o vizită în 
cartierul Roule. Plecată la amiază, fără să ştiu ce se petrece, mă 
întorceam tot fără să ştiu nimica. Mi-am petrecut tot timpul 
într-o casă lăturalnică. 

— Da, şopti Maurice, în vreo casă dintr-acelea, în vreo 
vizuină de aristocrați. Cetăţeană, recunoaşteţi că rugându-mă în 
gura mare să vă dau sprijin, râdeţi pe înfundate că vi-l dau! 

— Eul! exclamă ea, cum adică? 

— Fără îndoială, aveţi de-a face cu un republican ce vă slu- 
jeşte drept călăuză. Ei bine, republicanul îşi trădează cauza, 
asta-i. 

— Dar, cetăţene, vă înşelaţi şi mie ca şi dumneavoastră 
mi-e dragă Republica. 

— Atunci, cetăţeană, dacă sunteţi patriotă cinstită, nu aveţi 
nimic de ascuns. De unde veniţi? 

— Oh! domnule, înduraţi-vă! exclamă necunoscuta. 


7 Grădina botanică. 


Acel domnule cuprindea în rostirea lui expresia unei pudori 
atât de adânci şi-atât de gingaşe, încât Maurice crezu că e pe 
deplin lămurit în privinţa sentimentului pe care-l tăinuia. 

"Cu siguranţă, îşi zise el, că femeia se întoarce de la o 
întâlnire de dragoste." 

Şi, fără să fi înţeles de ce, la acest gând simţi cum i se 
strânge inima. 

Din clipa aceea se hotări să păstreze tăcere. 

Între timp, cei doi pietoni nocturni ajunseseră în strada 
Verrerie, după ce fuseseră întâlniți de trei sau patru patrule 
care, dealtfel, datorită parolei, îi lăsaseră să circule în voie, până 
când ofiţerul celei din urmă păru să facă oarecari dificultăţi. 

Maurice crezu atunci că trebuie să adauge parolei numele 
său şi domiciliul. 

— Bine, în ordine cu tine, dar cetăţeana... 

— Cum, cetăţeana? 

— Da, cine e? 

— E... sora soţiei mele. 

Ofiţerul îi lăsă să treacă. 

— Aşadar, sunteţi căsătorit, domnule? şopti necunoscuta. 

— Nu, doamnă. De ce? 

— Pentru că altminteri, răspunse ea râzând, ar fi fost mai 
scurt să-i spuneţi că vă sunt soţie. 

— Doamnă, cuvântul soţie reprezintă o calitate sacră ce nu 
se cuvine acordată cu uşurătate. Nu am nici măcar cinstea de-a 
vă cunoaşte. 

De data asta fu rândul necunoscutei să-şi simtă inima 
strângându-i-se şi să păstreze tăcere. 

În clipa aceea traversau Podul Marie. 

Tânăra noastră mergea din ce în ce mai repede, pe măsură 
ce se apropiau de capătul drumului. 

Străbătură şi podul Tournelle. 

— lată-ne, cred, în cartierul dumneavoastră, spuse Maurice, 
când puse piciorul pe cheiul Saint-Bernard. 

— Da, cetăţene, răspunse necunoscuta, dar tocmai acum şi 
aici am mai mult nevoie de ajutorul dumneavoastră. 

— Într-adevăr, doamnă, nu-mi îngăduiţi să fiu indiscret, dar 
în acelaşi timp faceţi tot ce puteţi ca să-mi aţâţaţi curiozitatea. 
Nu e deloc nobil felul în care procedaţi. Haideţi, puţină 


încredere, mi se cuvine din plin, cred. Nu-mi veţi face oare 
cinstea să-mi spuneţi cu cine stau de vorbă? 

—  Staţi de vorbă, domnule, îi replică necunoscuta, 
surâzându-i, cu o femeie pe care aţi salvat-o din cea mai mare 
primejdie la care a fost expusă în viaţa ei şi care vă va purta 
recunoştinţă cât va trăi. 

— Nu vă cer chiar atât, doamnă. Fiţi mai puţin 
recunoscătoare şi, în secunda de faţă, spuneţi-mi care vă e 
numele. 

— Cu neputinţă! 

— Dar l-aţi fi spus primului funcţionar de la secţie care v-ar 
fi ieşit în cale, dacă aţi fi fost dusă la post. 

— Nu, niciodată, exclamă necunoscuta. 

— Bine, dar atunci aţi fi intrat la închisoare. 

— Eram hotărâtă să înfrunt orice. 

— Totuşi închisoarea în ziua de azi... 

— Inseamnă eşafodul, o ştiu. 

— Şi aţi fi preferat eşafodul? 

— Trădării, da!... Spunându-mi numele însemna să trădez! 

— V-am spus eu că mă faceţi să joc un rol ciudat pentru un 
republican! 

— Jucaţi rolul unui om generos. Aţi dat peste o biată femeie 
insultată, n-aţi dispreţuit-o, cu toate că e din popor şi, dat fiind 
c-ar putea fi insultată iarăşi, pentru a o salva de la pieire, dum- 
neavoastră o însoţiţi până în mahalaua mizerabilă în care 
locuieşte; iată toată povestea. 

— Da, aveţi dreptate, aşa e în aparenţă. lată ce-aş fi putut 
crede dacă nu v-aş fi văzut şi dacă n-aţi fi stat de vorbă cu, 
mine; dar frumuseţea şi limbajul dumneavoastră sunt ale unei 
doamne de spiţă nobilă. Or, tocmai această calitate în contrast 
cu îmbrăcămintea pe care o purtaţi şi cu mahalaua asta mizeră 
îmi dovedeşte că prezenţa dumneavoastră pe străzi la o 
asemenea oră ascunde o taină. Văd că nu spuneţi nimic... Hai 
atunci să nu mai vorbim. Ne aflăm încă departe de unde locuiti, 
doamnă? 

Tocmai în clipa aceea intrau pe strada Foss6s-Saint-Victor. 

— Vedeţi clădirea aceea mică şi neagră? îi răspunse 
necunoscuta, arătând cu mâna o casă aşezată dincolo de 
zidurile Grădinii botanice. Când vom fi acolo, mă părăsiţi. 


— Prea bine, doamnă. Porunciţi, mă aflu aici pentru a vă da 
ascultare. 

— Vă supăraţi? 

— Eu? Nicidecum. Dealtfel ce vă priveşte? 

— Mă priveşte foarte mult pentru că mai am a vă cere o fa- 
voare. 

— Ce favoare? 

— O despărţire cât mai afectuoasă şi cât mai cinstită... o 
despărţire între prieteni. 

— Despărţire între prieteni? Oh! doamnă, îmi faceţi o prea 
mare onoare. Ciudat ca un prieten să nu ştie numele prietenei 
sale şi ca prietena să-i ascundă unde locuieşte, de teamă 
bineînţeles să nu aibă cumva neplăcerea de a-l revedea. 

Femeia îşi lăsă capul în jos şi nu răspunse. 

— Dealtfel, doamnă, continuă Maurice, dacă am surprins 
cumva vreo taină, nu trebuie să-mi purtaţi pică: n-am căutat aşa 
ceva. 

— lată-mă ajunsă, domnule, spuse necunoscuta. 

Se aflau în faţa vechii străzi Saint-Jacques, mărginită de 
case înalte şi negre, străbătută de alei întunecoase, de străduţe 
destinate unor staţiuni de pompare şi unor tăbăcării, căci la doi 
paşi de-acolo curge râuleţul Bievre. 

— Aici? făcu Maurice. Cum aşa? Aici locuiţi? 

— Da. 

— Cu neputinţă. 

— Totuşi aşa e. Adio! adio, deci, viteazul meu cavaler, adio, 
generosul meu protector! 

— Adio, doamnă, răspunse Maurice cu o nuanţă de ironie în 
glas. Dar ca să pot pleca liniştit, încredinţaţi-mă că nu vă mai 
pândeşte nici o primejdie. 

— Nici una. 

— In cazul acesta mă retrag. 

Şi Maurice execută un salut rece, trăgându-se doi paşi 
îndărăt. Necunoscuta rămase o clipă nemişcată, ţintuită locului. 

— N-aş vrea totuşi să mă despart de dumneavoastră aşa, 
spuse ea. Haideţi, domnule Maurice, daţi-mi mâna. 

Maurice se apropie de necunoscută şi-i întinse mâna. 

Simţi atunci că tânăra îi strecoară un inel într-unul din 
degete. 


— O! cetăţeană, ce faceţi? Nu vă daţi seama că vă pierdeţi 
un inel? 

— Vai! domnule, exclamă ea, nu vă purtaţi cum se cuvine. 

— Nu mai lipsea decât să mă învinuiți de ingratitudine... 

— Haideţi, vă implor, domule... prietene. Nu mă lăsaţi aşa, 
spuneţi ce cereţi, de ce aveţi nevoie? 

— Ca să mă plătiţi, nu-i aşa? făcu tânărul nostru cu 
amărăciune. 

— Nu, îi răspunse necunoscuta, cu o expresie 
fermecătoare, ca să-mi iertaţi taina pe care sunt silită s-o 
păstrez faţă de dumneavoastră. 

Maurice, văzând cum strălucesc în întunecime ochii aceia 
frumoşi, aproape învăluiţi în lacrimi, simțind cum tremură mâna 
aceea călduţă într-ale sale, auzind vocea aceea care coborâse 
aproape până la inflexiunea unei rugi, trecu brusc de la mânie la 
exaltare sentimentală. 

— De ce am nevoie? şopti el. Trebuie să vă revăd. 

— Cu neputinţă. 

— Măcar o dată, un ceas, un minut, o secundă. 

— Cu neputinţă, vă spun. 

— Cum aşa? întrebă Maurice, e adevărat ceea ce-mi 
spuneţi, că n-am să vă mai revăd niciodată? 

— Niciodată! răspunse necunoscuta, cu un dureros ecou. 

— O! doamnă, exclamă Maurice. Hotărât lucru, vă jucaţi cu 
soarta mea. 

Şi-şi ridica mândru capul, scuturându-şi pletele lungi ca 
unul ce vrea să se lepede de-o putere care-l încătuşează fără 
voia lui. 

Necunoscuta îl privea cu o expresie de nedefinit. Se vedea 
că nici ea nu scăpase cu desăvârşire de sentimentul pe care îl 
inspirase. 

— Ştiţi ce? zise ea după o clipă de tăcere ce nu fusese 
tulburată decât de un suspin pe care Maurice încercase zadarnic 
să şi-l înăbuşe. Ascultaţi! îmi daţi cuvântul de onoare că veţi ţine 
ochii închişi din clipa în care vă spun până veţi isprăvi de 
numărat şaizeci de secunde? Dar ştiţi... pe cuvânt de onoare. 

— Şi dacă vă dau cuvântul ce-are să se-ntâmple? 

— Are să se-ntâmple că vă voi dovedi recunoştiinţa mea, 
cum vă promit să n-o mai dovedesc niciodată nimănui, chiar 


dacă ar face pentru mine mai mult decât aţi făcut 
dumneavoastră, ceea ce, dealtfel, ar fi tare greu. 

— Dar, mă rog, aş putea şti?... 

— Nu; aveţi încredere în mine şi veţi vedea... 

— Intr-adevăr, doamnă, nu ştiu dacă sunteţi înger sau 
demon. 

— Îmi daţi cuvântul? 

— Ei bine, da, vi-l dau. 

— Că orice s-ar întâmpla nu veţi deschide ochii?... Orice 
s-ar întâmpla, înţelegeţi bine, chiar dacă v-aţi simţi străpuns de 
o lovitură de pumnal? 

— Mă zăpăciţi, pe cuvântul meu, cu asemenea pretenţii. 

— Hai! daţi-vă cuvântul; cred că nu riscaţi mare lucru. 

— Ei bine, fie! îmi dau cuvântul, orice mi s-ar întâmpla, zise 
Maurice, închizând ochii. 

Dar se opri. 

— Lăsaţi-mă să vă mai văd o dată, o singură dată, şopti el, 
vă implor! 

Tânăra îşi dădu gluga pe spate cu un surâs ce nu era lipsit 
de cochetărie şi la lumina lunii, care tocmai în clipa aceea se 
strecura printre doi nori, Maurice putu să vadă pentru a doua 
oară părul acela lung ce atârna în bucle de abanos, arcul 
desăvârşit al celor două sprâncene parcă desenate cu tuş, doi 
ochi tăiaţi în migdală, catifelaţi şi galeşi, nasul de-o formă 
desăvârşită, nişte buze tinere şi roşii ca mărgeanul. 

— Vai! frumoasă sunteţi, grozav de frumoasă, prea 
frumoasă! exclamă Maurice. 

— Inchideţi ochii, şopti necunoscuta. 

Maurice se supuse. 

Femeia îi cuprinse amândouă mâinile într-ale sale şi-l 
întoarse după voia ei. Deodată o căldură înmiresmată păru că i 
se apropie de obraz şi o gură se lipi uşor de gura lui, lăsându-i 
între buze inelul pe care îl refuzase. 

O senzaţie iute ca gândul îl străbătu, fierbinte ca o flacără. 
Maurice simţi un şoc puternic ca o durere, atât era de 
neaşteptat şi de adânc, atât de tare pătrunsese până în fundul 
inimii, înfiorându-i cele mai tainice fibre. 

Făcu o mişcare bruscă, întinzând mâinile în faţa lui. 

— Cuvântul de onoare, domnule! strigă o voce din 
depărtare. 


Maurice îşi apăsă mâinile încleştate pe ochi ca să poată 
rezista ispitei de a-şi călca cuvântul. Nu mai numără, nici nu mai 
gândi, rămase mut, țintuit locului, clătinându-se pe picioare. 

După o clipă auzi un zgomot ca de uşă închisă la cincizeci 
sau şaizeci de paşi de dânsul. Apoi totul se cufundă în tăcere. 

Atunci îşi luă mâinile de la ochi, îi deschise, privi în jur ca un 
om ce se deşteaptă şi poate ar fi crezut cu-adevărat că se 
deşteaptă şi că toate cele ce i se întâmplaseră nu fuseseră 
decât un vis, dacă n-ar fi ţinut strâns între buze inelul care făcea 
din această aventură de necrezut o incontestabilă realitate. 


Capitolul IV Obiceiurile timpului 


Când Maurice Lindey îşi veni în fire şi se uită în jur, nu văzu 
decât nişte ulite întunecoase ce se întindeau la dreapta şi la 
stânga, încercă să caute, să se orienteze, dar mintea lui era 
tulburată şi noaptea sumbră. Luna, care ieşise cât ai clipi ca să 
lumineze chipul fermecător al necunoscutei, intrase iarăşi în 
nori. Tânărul nostru, după o clipă de nesiguranţă chinuitoare, se 
îndreptă spre casa lui, situată pe strada Roule. 

Ajugând pe strada Sainte-Avoye, Maurice fu uimit de mul- 
ţimea patrulelor care circulau în cartierul Temple. 

— Ce s-a-ntâmplat, sergent? îl întrebă el pe şeful unei 
patrule grozav de active, care tocmai făcuse percheziţie pe 
strada Fontaines. 

— Ce s-a-ntâmplat? făcu sergentul. Păi, s-a-ntâmplat, 
ofiţere, c-au vrut s-o răpească pe femeia Capet cu toată şleahta 
ei. 

— Şi cum asta? 

— Păi, o patrulă de mai-nainte, care făcuse rost nu ştiu cum 
de parolă, s-a introdus în închisoarea Temple, cu costume de 
vânători din Garda naţională şi erau gata-gata să le ridice. Din 
fericire, cel care făcea pe caporalul, vorbind cu ofiţerul de 
gardă, i-a spus domnule; s-a trădat singur, aristocratul. 

— Drace! exclamă Maurice. Şi au fost arestaţi conspiratorii? 

— Nu, patrula a reuşit să iasă în stradă şi s-au împrăştiat. 

— Şi mai este vreo speranţă să se pună mâna pe 
îndrăzneţii aceia? 


— Eh! bine-ar fi să prindem şeful, unul înalt şi slab... care 
fusese vârât printre oamenii de gardă de către unul dintre 
funcţionarii municipali de serviciu. Ce-am mai alergat după el, 
ticălosul! Dar se vede c-a dat peste o uşă din dos şi va fi fugit pe 
la călugărițele madelonete. 

In orice altă împrejurare, Maurice ar fi stat toată noaptea cu 
patrioţii ce vegheau salvarea Republicii, dar de vreun ceas 
dragostea de patrie nu mai era singurul său gând. Işi urmă 
aşadar drumul, vestea pe care-o aflase topindu-se puţin câte 
puţin în conştiinţa lui şi pierind în spatele întâmplării ce-i ieşise 
în cale. Dealtfel, pretinsele tentative de răpire ajunseseră atât 
de frecvente, patrioţii înşişi ştiind că în anumite împrejurări se 
recurgea la ele la fel de lesne de înţeles ca un mijloc politic, 
încât vestea nu-i inspirase o prea mare îngrijorare tânărului 
republican. 

Ajungând acasă, Maurice îşi găsi îndatoritorul:. 

Pe vremea aceea nimeni nu mai avea slujitori. Maurice, 
după cum spuneam, îşi găsi îndatoritorul care, aşteptându-l, 
adormise şi, dormind, sforăia de îngrijorare. 

Tânărul îl deşteptă cu toate menajamentele pe care le 
datorăm semenilor noştri, îl puse să-i tragă cizmele, îl expedie 
din cameră ca nu cumva să-l abată din gândurile lui, se culcă, şi, 
cum era târziu, iar el tânăr, adormi în ciuda preocupărilor ce-i 
munceau mintea. 

A doua zi dimineaţă, găsi o scrisoare pe măsuţa de noapte. 

Plicul vădea un scris fin, elegant şi necunoscut. Maurice se 
uită la sigiliu: sigiliul purta ca deviză un singur cuvânt în limba 
engleză: Nothing, adică Nimic. 

II deschise şi-n el găsi cuvintele de mai jos: 


“Mulţumesc! 
Recunoştinţă veşnică, în schimbul unei uitări veşnice!..." 


Maurice îşi chemă slujitorul; adevărații patrioţi nu-i mai su- 
nau, soneria amintind slugăreala. Dealtminteri, mulţi dintre 
îndatoritori, când intrau la stăpân, puneau această condiţie 
pentru serviciile pe care consimţeau să i le facă. 


e În orig. officieux, adj. substantivizat, termenul a fost utilizat în timpul 
Revoluţiei franceze în locul termenului de valet, lacheu, servitor etc., 
„pentru a le salvgarda demnitatea de cetăţeni." 


Cu vreo treizeci de ani în urmă, la botez, îndatoritorul lui 
Maurice primise numele de Jean, dar în 1792, din proprie 
iniţiativă şi-l schimbase, Jean mirosind a aristocrație şi a deism 
şi acum se numea Scaevola. 

— Scaevola, îl întrebă Maurice, ştii tu ce-i cu scrisoarea 
asta? 

— Nu, cetăţene, 

— Cine ţi-a dat-o? 

— Portarul. 

— Cine a adus-o? 

— Un comisionar, fără îndoială, pentru că nu-i pe ea timbrul 
naţiunii. 

— Coboară şi roagă-l pe portar să urce la mine. 

Portarul urcă, deoarece era chemat de Maurice, Maurice 
fiind foarte iubit de toţi îndatoritorii cu care era în legătură. 
Portarul declară însă că, dac-ar fi fost vorba de oricare alt 
locatar, l-ar fi invitat să coboare la el. 

Pe portar îl chema Aristide. 

Maurice îi puse întrebări. Un om necunoscut adusese 
scrisoarea cu pricina către ceasurile opt dimineaţa. Oricât s-a 
străduit tânărul nostru, înmulţind întrebările, întorcându-le pe 
toate feţele, portarul nu-i putu da alt răspuns. Maurice îl rugă să 
primească zece franci şi, în cazul că omul acela s-ar prezenta 
din nou, să-l urmărească fără să se dea de gol, apoi să 
se-ntoarcă şi să-i spună unde se dusese. 

Ne grăbim să vă înştiinţăm că, spre marea satisfacţie a lui 
Aristide, cumva umilit de propunerea de-a urmări pe unul dintre 
semenii lui, omul nu s-a mai întors. 

Rămas singur, Maurice mototoli înciudat scrisoarea, scoase 
inelul de pe deget, îl puse alături de scrisoarea mototolită pe 
măsuţa de noapte şi se întoarse cu faţa la perete, având 
pretenţia nesăbuită de-a adormi iarăşi. 

Dar peste vreun ceas, după ce-i trecuse valul acela de 
fanfaronadă, Maurice s-a pomenit sărutând inelul şi recitind 
scrisoarea; un safir tare frumos era încrustat în inel. 

Aşa cum am mai spus, scrisoarea era doar un bileţel 
încântător, ce mirosea a aristocrație de la o poştă. 

În vreme ce Maurice se lăsa pradă cercetării aceleia, uşa se 
deschise. Maurice puse inelul pe deget şi ascunse scrisoarea sub 
pernă. Să fi fost oare pudoarea sentimentului de dragoste abia 


încolţit? Sau sfiala patriotului, care nu vrea să se ştie de 
legăturile lui cu persoane destul de imprudente ca să scrie un 
asemenea  bileţel, al cărui parfum era de-ajuns spre a 
compromite mâna care l-a scris precum şi pe cea care l-a 
desfăcut? 

Cel ce intrase astfel era un tânăr în costum de patriot, dar 
un patriot de o eleganţă desăvârşită. Purta o carmaniolă de 
postav fin, un pantalon de caşmir şi nişte ciorapi pestriţi de 
mătase fină. Cât despre boneta-i frigiană, ar fi dat-o de ruşine 
chiar şi pe cea a lui Paris, datorită formei elegante şi frumoasei 
sale culori purpurii. Pe deasupra, mai avea la cingătoare două 
pistoale de la fosta fabrică regală din Versailles şi o sabie 
dreaptă şi scurtă, asemănătoare celor purtate de elevii de la 
Champ-de-Mars. 

— Aha dormi, Brutus! exclamă noul venit, iar patria-i în pri- 
mejdie. Halal! 

— Nu, Lorin, răspunse Maurice, râzând, nu dorm, visez. 

— Da, înţeleg, visezi la Eucharis a ta”! 

— Ce? Nu te-nţeleg! 

— Ei asta-i! 

— De cine vorbeşti? Cine-i acea Eucharis? 

— Ei, na! femeia... 

— Care femeie? 

— Femeia din strada Saint-Honore, femeia cu patrula, necu- 
noscuta pentru care ne-am riscat amândoi capetele ieri seara. 

— A! da, zise Maurice, care ştia prea bine ce voia să spună 
prietenul său, dar se prefăcea că nu înţelege, femeia aceea 
necunoscută! 

— Ei, da, cine era? 

— Habar n-am. 

— Dar era frumoasă? 

— Pf! făcu Maurice, întinzându-şi buzele cu o expresie de 
dispreţ. 

— O biată femeie uitată la o întâlnire de dragoste 


„Da, neputincioşi suntem în faţ-acelor 
graţii, 


? Una dintre nimfele lui Calypso şi eroina unui episod din Aventurile lui 
Telemac, scriere de Fénelon, publicată în 1699. 


Căci dragostea fără-ncetare ne chinuie pe 
noi, bărbaţii. 


— S-ar putea, şopti Maurice, căruia în clipa aceea ideea ce-i 
trecuse prin cap îi făcea o silă cumplită, preferând să vadă în 
frumoasa necunoscută o conspiratoare mai curând decât o 
îndrăgostită. 

— Şi unde locuieşte? 

— Habar n-am. 

— Hai, nu te mai preface! Habar n-ai! Cu neputinţă! 

— De ce, mă rog? 

— Dar ai însoţit-o. 

— Mi-a scăpat, luând-o la fugă la Podul Marie... 

— Ţi-a scăpat ţie? exclamă Lorin izbucnind într-un hohot de 
râs. O femeie să-ţi scape ţie, cine te crede? 


Cum poate porumbiţa să scape, 


vai!, cu duh 

De vulturul cel negru, tiranul din 
văzduh? 

Şi cum poate gazela să fugă făr'să 
piară 

Când tigrul a-nhăţat-o cu apriga lui 
gheară? 


— Lorin, spuse Maurice, când ai să te deprinzi şi tu să 
vorbeşti ca toată lumea? Mă scoţi din sărite cu poezia ta 
infernală. 

— Cum adică să vorbesc ca toată lumea? Dar eu cred că 
vorbesc mai bine decât toată lumea. Vorbesc precum cetăţeanul 
Demoustier, în proză şi în versuri. Cât despre poezia mea, 
dragul meu, ştiu eu o Emilie căreia nu i se pare proastă; dar să 
ne întoarcem la a ta. 

— La poezia mea? 

— Nu, la Emilia ta. 

— Dar ce, am eu vreo Emilie? 

— Hai, hai! se vede că gazela ta s-a făcut tigresă şi ţi-o fi 
arătat colții, aşa că poate te simţi ofensat, dar tot îndrăgostit 
eşti! 

— Eu şi îndrăgostit! protestă Maurice, scuturând din cap. 


— Da, tu, îndrăgostit. 


Hai, dragă nu te mai ascunde 
Şi nu face din asta un mister. 
Cythera ţine-n inimă, pe unde 
N-ajunge trăsnetul lui Jupiter. 


— Lorin, exclamă Maurice, înarmându-se cu o cheie cu 
gaură de pe măsuţa de noapte, îţi pun în vedere că la primul 
vers pe care-l mai spui te fluier. 

— Atunci hai s-o schimbăm pe politică. Dealtfel pentru asta 
venisem. Ai aflat vestea? 

— Am aflat că văduva Capet a vrut să evadeze. 

— Ei! Asta nu-i nimic. 

— Dar ce mai este în plus? 

— Faimosul Cavaler de Maison-Rouge e la Paris. 

— Nu mai spune! strigă Maurice, ridicându-se în capul oase- 
lor, chiar el? 

— Da, el în persoană. 

— Dar când a pătruns? 

— Aseară. 

— Cum asta? 

— Deghizat în vânător din Garda naţională. O femeie, 
despre care se crede că e o aristocrată, deghizată şi ea în 
femeie din popor, i-a dus hainele la barieră; imediat după aceea 
au intrat amândoi, braţ la braţ. Abia când trecuseră, santinela fu 
cuprinsă de-o bănuială. Văzuse femeia trecând cu un pachet 
şi-acuma o revedea trecând cu un militar la braţ; i se păruse 
ceva necurat la mijloc; a dat alarma şi s-a pornit goana după ei. 
S-au făcut nevăzuţi, dispărând într-un palat de pe strada 
Saint-Honore, a cărui uşă s-a deschis ca prin minune. Palatul 
mai avea o ieşire în Champs-Elysées. Şi cu asta basta! Cavalerul 
de Maison-Rouge şi complicea lui au pierit de parcă i-a înghiţit 
pământul. Palatul va fi dărâmat, proprietarul ghilotinat, dar 
asemenea fapte n-au să-l împiedice pe cavaler să pună din nou 
la cale tentativa care i-a eşuat acum patru luni pentru întâia 
oară şi aseară pentru a doua oară. 

— El n-a fost arestat? întrebă Maurice. 


— Ţi-ai găsit, arestează-l pe Proteu, dragul meu, hai! 
arestează-l pe Proteu. Ştii doar cât s-a trudit Aristide să-i vină de 
hac. 


Pastor  Aristoeus fugiens  Peneia 
Tempe...' 


— la seama, spuse Maurice, ducând cheia la gură. 

— la seama tu, ei drăcie! căci de data asta nu mă fluieri pe 
mine, ci pe Virgiliu. 

— Ai dreptate şi câtă vreme nu-l traduci, n-am nimic de 
spus. Dar să ne-ntoarcem la Cavalerul de Maison-Rouge. 

— Da, să recunoaştem că-i un bărbat viteaz. 

— Ca să încerci asemenea lucruri, e nevoie de-un mare 
curaj, asta-i sigur. 

— Sau de o mare dragoste. 

— Tu chiar crezi în dragostea cavalerului pentru regină? 

— Nu cred, spun şi eu aşa, ca toată lumea. Dealtfel pe mulţi 
i-a făcut să se-ndrăgostească de ea, n-ar fi de mirare să-l fi 
sedus şi pe-acesta. Doar l-a sedus şi pe Barnave“, după cât se 
spune. 

— N-are a face, cavalerul trebuie neapărat să aibă complici 
chiar în închisoarea Temple. 

— E posibil. 


Amorul rupe gratii, 
Şi râde de zăvoare. 


— Lorin! 

— Ah! da, ai dreptate. 

— Aşadar, eşti şi tu de părerea celorlalţi? 

— De ce nu? 

— Pentru că după socotelile tale regina ar fi avut vreo două 
sute de amorezi. 


1 Virgiliu, Georgicele. 

1 Antoine Barnave (1761-1793), avocat, om politic, partizan al unei 
monarhii constituţionale, se compromite din punct de vedere civic 
prin desele sale vizite la familia regală şi mai cu seamă la regină. E 
condamnat la moarte şi ghilotinat. 


— Două sute, trei sute, patru sute. E destul de frumoasă 
pentru aşa ceva. Nu zic că i-a iubit, dar, oricum, ei au iubit-o. 
Toţi oamenii văd soarele, dar soarele nu-i vede pe toţi. 

— Aşadar, Cavalerul de Maison-Rouge zici că-i... 

— Zic că-i puţin cam hăituit în clipa de faţă, iar dacă scapă 
de copoii Republicii înseamnă că-i şiret ca o vulpe şmecheră. 

— Şi în toată afacerea asta ce face Comuna? 

— Comuna are să dea o hotărâre prin care toate casele, ca 
nişte registre deschise, vor fi obligate să înscrie pe faţadă 
numele celor ce le locuiesc, bărbaţi şi femei. Se împlineşte visul 
celor din vechime. De ce oare nu există câte-o fereastră în inima 
omului pentru ca toată lumea să poată vedea ce se petrece 
acolo?! 

— Grozavă idee! exclamă Maurice. 

— Să se pună ferestre la inimile oamenilor? 

— Nu, să se pună liste la uşile caselor. 

De fapt, Maurice se gândea că astfel ar putea s-o 
descopere pe necunoscută sau măcar să-i dea de urmă. 

— Nu-i aşa? zise Lorin. Le-am spus că o asemenea măsură 
ne-ar ajuta să punem mâna pe vreo cinci sute de aristocrați. Fi- 
indcă veni vorba, ştii c-am primit azi-dimineaţă la club o solie 
din partea înrolaţilor voluntari; au venit îndrumați de adversarii 
noştri de astă-noapte, care erau beţi morţi când ne-am 
despărţit; au venit cu ghirlande de flori şi coroniţe imortele. 

— Chiar aşa? întrebă Maurice, râzând şi câţi erau? 

— Vreo treizeci. Se bărbieriseră şi aveau bucheţele de flori 
la butoniere. "Cetăţeni ai clubului Termopile, începu oratorul, ca 
adevăraţi patrioţi ce suntem, dorim ca unirea francezilor să nu 
fie stânjenită de nici o neînțelegere şi am venit să fraternizăm 
din nou cu voi." 

— ŞI?... 

— Şi am fraternizat iarăşi, recidivând, cum spune 
Diafoirus!?. Din masa secretarului şi două carafe în care s-au pus 
buchete de flori s-a înălţat un altar patriei. Tu erai eroul 
festivităţii, aşa că ai fost chemat de trei ori ca să fii încoronat; şi 
cum n-ai răspuns, nefiind acolo şi cum trebuia cu orice preţ să 
se încoroneze ceva, au încoronat bustul lui Washington. lată 
ordinea în care s-a desfăşurat ceremonia. 


12 Personaj din comedia Bolnavul închipuit de Molière. 


În timp ce Lorin încheia povestirea faptelor întâmplate, care 
la epoca aceea n-aveau nimic grotesc în ele, se auzi o rumoare 
pe stradă şi se desluşiră nişte bătăi de tobă, mai întâi depărtate, 
pe urmă din ce în ce mai apropiate, însoţite de vacarmul 
alarmei, atât de obişnuit pe-atunci. 

— Ce-o fi asta? întrebă Maurice. 

— Proclamarea hotărârii Comunei, răspunse Lorin. 

— Trebuie să fug la secţie, zise Maurice, sărind jos din pat 
şi strigându-şi îndatoritorul să vină să-l îmbrace. 

— Şi eu mă duc acasă să mă culc, spuse Lorin. N-am dormit 
decât două ceasuri astă-noapte din pricina blestemaţilor tăi de 
voluntari. De nu va fi decât o mică încăierare, să mă laşi să 
dorm; dar de va fi bătaie în toată regula, să vii să mă chemi. 

— Dar de ce te-ai gătit aşa? îl întrebă Maurice, cercetându-l 
cu privirea pe Lorin, care se sculase să plece. 

— Păi, ca să vin la tine sunt silit să trec pe strada Béthisy şi 
pe strada Bethisy la numărul 3 se află o fereastră care se 
deschide ori de câte ori trec eu. 

— Şi nu ţi-e teamă c-ai să fii luat drept regalist? 

— Regalist eu? Ei bine, dimpotrivă, eu sunt cunoscut ca un 
adevărat revoluţionar. Dar trebuie să facem şi oarecari sacrificii 
pentru sexul frumos. Cultul patriei nu-l exclude pe cel al dragos- 
tei, ba, din contră, unul îl cere pe celălalt: 


Republica a decretat 

Pe urmele grecilor să păşim 
Şi-al Libertăţii altar înălţat 
Cu-al Graţiilor să-l unim. 


îndrăzneşte să fluieri strofa asta şi te denunţ că eşti 
aristocrat şi pun să te radă pe cap de n-ai să mai porţi niciodată 
perucă. Rămâi cu bine, scumpe amice. 

Lorin întinse prietenos mâna lui Maurice, pe care tânărul 
secretar o strânse tot prietenos şi plecă gândindu-se să 
cumpere un buchet de flori pentru Chloris”. 


13 În mitologia greacă, zeiţa florilor şi a primăverii. 


Capitolul V Ce fel de om era cetăţeanul Maurice 
Lindey 


În vreme ce Maurice Lindey, după ce se-mbrăcă în grabă, o 
pornise spre secţia din strada Lepelletier, al cărei secretar, cum 
se ştie, era, să încercăm a pune sub ochii publicului 
antecedentele acestui om, care a intrat în scenă împins de unul 
dintre elanurile acelea ale inimii ce sunt atât de fireşti făpturilor 
puternice şi generoase. 

Tânărul spusese adevărul  gol-goluţ când, luând 
necunoscuta pe răspunderea sa, declarase că se numeşte 
Maurice Lindey şi că locuieşte în strada Roule. Ar fi putut 
adăuga că este un vlăstar al acelei semiaristocraţii acordate 
magistraţilor. Strămoşii săi se evidenţiaseră încă de două sute 
de ani prin necotenita opoziţie parlamentară care a făcut faima 
unui Mole!* sau Maupeou”. Tatăl său, bătrânul Lindey, om tare 
de treabă care-şi petrecuse toată viaţa cârtind împotriva 
despotismului, murise de uimire şi spaimă când, în ziua de 14 
iulie 1789, Bastilia căzu în mâinile poporului şi el văzu 
despotismul înlocuit cu o libertate militantă; lăsă acest unic fiu, 
independent datorită averii şi republican prin sentiment. 

Revoluţia, care  urmărise atât de stăruitor marele 
eveniment al republicanismului, îl găsise aşadar pe Maurice în 
plină vigoare şi maturitate virilă — însuşiri ce se cer atletului 
pregătit să intre în arenă —, format totodată printr-o educaţie 
republicană, consolidată şi de frecventarea asiduă a cluburilor şi 
de lectura tuturor pamfletelor epocii. Numai Dumnezeu ştie câte 
trebuise să citească Maurice. Dispreţ profund, dar raţional, 
pentru ierarhie, ponderaţie filosofică în faţa elementelor ce 
alcătuiesc trupul, negare netă a oricărei nobleţi ce nu e 
personală, apreciere imparţială a trecutului cu entuziasm pentru 
ideile noi, simpatie pentru popor amestecată cu cea mai 
aristocratică dintre structuri, iată trăsăturile morale ale celui pe 


14 Mathieu Mole (1584-1656), preşedinte al Parlamentului şi ministru 
de justiţie, a jucat un rol important în timpul Frondei. 

15 Nicholas de Maupeou (1714-1792), cancelar al Franţei care, în 1771, 
înlocuieşte parlamentele din Paris şi Rouen prin curţi de justiţie. 


care nu noi l-am ales, ci pe care însemnările cotidiene din care 
ne inspirăm ni l-au dat ca erou al povestirii de faţă. 

Ca înfăţişare, Maurice Lindey era un bărbat înalt de peste 
un metru şi şaptezeci, în vârstă de două zeci şi cinci sau 
douăzeci şi şase de ani, cu o musculatură herculeană, chipeş, 
având o frumuseţe tipic franceză, care vădeşte trăsăturile 
specifice francilor, adică frunte pură, ochi albaştri, păr castaniu 
şi ondulat, obraji trandafirii şi dinţi ca de fildeş. 

Şi-acum, după ce-am făcut portretul omului, să vedem 
poziţia cetăţeanului. 

Dacă nu bogat, cel puţin independent materialiceşte, 
purtând un nume respectat, dar mai ales popular, cunoscut 
datorită educaţiei sale liberale şi principiilor sale şi mai liberale 
decât educaţia, Maurice se plasase, ca să zicem aşa, în fruntea 
unui partid alcătuit din tineretul burghez patriot. Se prea poate 
ca faţă de revoluționari să fi trecut drept un ins cam molatic, iar 
faţă de colegii de la secţie drept un tânăr cam prea parfumat. 
Dar revoluționarii îi iertau lipsa de elan când frângea bâtele cele 
mai noduroase ca pe nişte trestii firave, iar colegii uitau 
eleganța lui când cu o lovitură de pumn între ochi te trimitea 
rostogol cât colo, la vreo douăzeci de paşi, dacă ochii îl priviseră 
într-un fel care nu-i plăcea. 

Aşadar, atât cu forţa lui fizică şi morală, cât şi cu atitudinea 
sa cetăţenească, cu toate trei laolaltă, Maurice participase la 
cucerirea Bastiliei, făcuse parte din corpul trimis la Versailles, 
luptase ca un leu la 10 august şi e drept să-i recunoaştem 
meritul de-a fi ucis în ziua aceea memorabilă tot atâţia patrioţi şi 
soldaţi de-ai lui Ludovic al XVI-lea, fiindcă n-a mai vrut să 
suporte nici un fel de asasin, fie că purta carmaniolă, fie că era 
un duşman al Republicii îmbrăcat în haină roşie. 

El fu acela care, pentru a îndemna trupele să se predea şi 
pentru a curma vărsarea de sânge, se aruncase asupra gurii 
unui tun pe care un artilerist parizian era pe cale de a-l slobozi; 
el fu acela care intrase primul în palatul Luvru printr-o fereastră, 
în ciuda focurilor de armă ale celor cincizeci de soldaţi ai 
monarhiei şi ale altor gentilomi ambuscaţi, gata să se repeadă; 
iar când zări semne de capitulare din partea duşmanilor, sabia 
lui năprasnică străpunse peste zece oşteni în uniforme; atunci, 
văzând cum prietenii săi îi masacrează pe îndelete pe prizonieri, 
care aruncau armele şi ridicau mâinile implorând şi cerând să 


rămână în viaţă, s-a apucat furios să-şi măcelărească amicii, 
ceea ce i-a făurit o reputaţie demnă de zilele grandioase ale 
Romei şi Greciei. 

Când s-a declarat războiul, Maurice s-a înrolat şi a plecat pe 
frontieră, ca locotenent, cu primii o mie cinci sute de voluntari 
pe care Capitala îi trimitea împotriva năvălitorilor şi care în fie- 
care zi trebuiau să fie urmaţi de alţi o mie cinci sute. 

La prima bătălie la care a luat parte, adică la Jemmapes, a 
fost lovit de un glonte care, după ce i-a despicat muşchii de oţel 
de la umăr, s-a turtit de os. Reprezentantul poporului îl cunoştea 
şi îl trimise înapoi la Paris, să se vindece. Mistuit de febră, 
Maurice se zbătu o lună întreagă pe patu-i de suferinţă, dar luna 
ianuarie îl găsi pe picioare, conducând, dacă nu de drept, cel 
puţin de fapt, Clubul Termopile, adică o sută de tineri din 
rândurile burgheziei pariziene, gata înarmaţi ca să oprească şi 
să împiedice orice tentativă în favoarea tiranului Capet. Dar mai 
e ceva: cu sprânceana-ncruntată de-o mânie neagră, cu ochii 
holbaţi, cu fruntea lividă, cu inima strânsă de-un amestec ciudat 
de ură morală şi de milă fizică, Maurice a asistat cu mâna pe 
sabie la execuţia regelui şi poate că din toată mulţimea fu 
singurul care rămase mut când căzu căpăţâna acelui urmaş al 
lui Ludovic cel Sfânt, al cărui suflet urca în ceruri. Abia după ce 
tigva căzuse, îşi ridică sabia de temut şi toţi amicii săi strigară: 
"Trăiască libertatea!", fără a băga de seamă că de data aceea, 
în mod excepţional, vocea lui nu se amestecase cu ale lor. 

lată cine şi cum era bărbatul care se îndrepta în dimineaţa 
zilei de 11 martie înspre strada Lepelletier şi căruia povestirea 
noastră îi va da mai mult relief prin amănuntele vieţii furtunoase 
ce se putea duce şi se ducea în acea epocă. 

Către ceasurile zece Maurice sosi la secţia al cărei secretar 
era. 

Neliniştea ajunsese la culme. Se punea problema votării 
unei comunicări adresate Convenţiei în scopul de a pune capăt 
comploturilor girondinilor. Maurice era aşteptat cu nerăbdare. 

Nu se vorbea decât de reîntoarcerea Cavalerului de 
Maison-Rouge, de cutezanţa cu care îndârjitul şi pătimaşul 
conspirator pătrunsese pentru a doua oară în Paris, unde se 
pusese preţ pe capul sau, lucru pe care dealtfel îl ştia. 
Pătrunderea lui era pusă în legătură cu tentativa din ajun, de la 
închisoarea Temple şi cu toţii îşi manifestau ura şi indignarea 


împotriva trădătorilor şi aristocraților. Dar împotriva tuturor 
aşteptări a celor de faţă, Maurice se arătă fără vigoare. Redactă 
cu dibăcie proclamația, îşi termină toate obligaţiile de serviciu în 
trei ore, întrebă dacă şedinţa s-a încheiat şi, primind răspuns 
afirmativ, îşi luă pălăria, ieşi şi o apucă pe strada Saint-Honore . 

Ajuns acolo, Parisul îi păru cu totul nou. Revăzu colţul străzii 
Coq, unde, în timpul nopţii, îi apăruse frumoasa necunoscută, 
zbătându-se în mâinile soldaţilor. Apoi, din strada Coq până la 
podul Marie, străbătu acelaşi drum pe care-l parcusese alături 
de ea, zăbovind în toate locurile în care patrulele îi opriseră, 
repetând replicile pe care le schimbaseră în locurile ce i le 
aminteau întocmai, de parc-ar fi păstrat ecoul cuvintelor lor; 
numai că era ora unu după-amiază şi soarele, luminând întregul 
drum, scotea parcă în relief la fiecare pas amintirile din cursul 
nopţii. 

Maurice străbătu podurile şi ajunse curând pe strada Victor, 
cum i se spunea pe vremea aceea. 

— Biata femeie! şopti Maurice, ea nu s-a gândit ieri că 
noaptea ţine doar douăsprezece ceasuri şi că taina ei nu va 
putea dura mai mult decât ţine noaptea, în bătaia soarelui am 
să găsesc poarta prin care s-a strecurat şi cine ştie dacă n-am 
s-o zăresc chiar şi pe ea la vreo fereastră? 

Pătrunse atunci pe vechea stradă Saint-Jacques şi se aşeză 
în locul în care îl pusese necunoscuta în ajun. Preţ de-o clipă 
închise ochii, crezând poate, biet năuc!, că sărutul din noaptea 
trecută îi va dogori buzele pentru a doua oară. Dar nu simţi 
decât amintirea. Ce-i drept şi amintirea ardea încă. 

Maurice deschise ochii şi văzu cele două ulicioare, una la 
dreapta şi cealaltă la stânga lui. Erau pline de noroi, cu pavajul 
stricat, înţesate de obstacole, tăiate de mici punți aruncate 
peste un pârâiaş. Se puteau vedea arcade din grinzi, unghere, 
vreo douăzeci de porţi prost închise, putregăite. Rezultatul unei 
munci grele în toată mizeria lui şi mizeria în toată hidoşenia ei. 
Ici-colo grădini îngrădite ba de-un gard de mărăcini, ba de-un 
zaplaz de araci, ori înconjurate de ziduri; piei puse la uscat sub 
hangare împrăştiau un miros respingător, de tăbăcărie, de ţi se 
făcea greață. Maurice cercetă, căută, chibzui preţ de două ore, 
dar nu găsi nimic şi nu ghici nimic. De zeci de ori se întorcea de 
unde plecase ca să se orienteze. Dar toate încercările-i fură 


zadarnice, toate cercetările sterile. Urmele tinerei femei păreau 
a fi şterse de ceaţă şi de ploaie. 

— Am visat, îşi spuse Maurice. Asemenea cloacă nu i-a 
putut sluji nici o clipă de refugiu frumoasei mele zâne de 
asta-noapte. 

Sălăşluia în sufletul acestui republican crâncen o poezie 
reală, dar în cu totul alt fel decât în inima amicului său, cu 
catrenele lui anacreontice, de vreme ce îmbrăţişase asemenea 
idee ca să nu umbrească aureola care-şi revărsa strălucirea 
asupra capului necunoscutei sale. E drept că se întoarse 
deznădăjduit. 

— Rămas bun! şopti el, frumoasa mea învăluită în taină; 
m-ai socotit prost sau copil. La drept vorbind, ar fi venit ea cu 
mine dacă aici i-ar fi fost locuinţa? Nu!, a trecut doar pe-aici, ca 
lebăda peste o mocirlă infectă. Şi a lăsat o urmă invizibilă, 
precum cea a păsării în văzduh. 


Capitolul VI Închisoarea Temple 


În aceeaşi zi, la aceeaşi oră la care Maurice, crunt 
dezamăgit, trecea iarăşi podul Journelle, mai mulţi cetăţeni 
municipali însoţiţi de Santerre, comandantul Gărzii naţionale, 
procedau la o cercetare severă în turnul mănăstirii Temple — 
lăcaşul călugărilor templieri —, transformată în închisoare din 
ziua de 13. Totul se desfăşura cu deosebire în apartamentul de 
la etajul al treilea, alcătuit dintr-un vestibul şi trei încăperi. 

Una dintre camere era ocupată de două femei, o fată şi un 
copil de nouă ani, cu toţii îmbrăcaţi în haine cernite. Cea mai 
vârstnică dintre femei să tot fi avut treizeci şi şapte sau treizeci 
şi opt de ani. Şedea lângă o masa şi citea. 

A doua şedea şi ea şi lucra la o tapiserie; putea să fie în 
vârsta de douăzeci şi opt, douăzeci şi nouă de ani. 

Fata, în jur de paisprezece ani, şedea lânga copil care 
bolnav sau numai culcat, ţinea ochii închişi ca şi cum ar fi dormit 
„cu toate că era cu neputinţă să dormi în zgomotul pe care-l 
făceau cetăţenii municipali. 

Unii mutau paturile, ceilalţi desfăceau lenjeria în care 
terminaseră de cercetat, se uitau cu o stăruinţă insolentă la 


nenorocitele arestate, care şedeau cu privirile încăpățânat 
plecate una asupra cărţii pe care o citea, cealaltă asupra 
ţesăturii, iar a treia asupra fratelui ei. 

Cea mai în vârstă, înaltă, palidă şi frumoasă, citea şi părea 
că-şi concentrează atenţia mai ales asupra carţii, cu toate că, 
după toate probabilitățile, numai ochii citeau, nu mintea. Atunci, 
unul dintre cetăţenii municipali se apropie de ea, îi smulse cu 
sălbăticie cartea din mână şi o azvârili în mijlocul încăperii. 

Deţinuta întinse mâna spre masă, luă un al doilea volum şi 
continuă să citească. 

Montagnardul prinse a se repezi furios să-i smulgă şi-al 
doilea volum, cum făcuse cu primul. Dar la mişcarea lui, 
deţinuta care broda lângă fereastră tresări, iar fata alergă, 
cuprinse cu braţele capul femeii care citea şi murmură, 
plângând: 

— Vai! sărmana mea mamă. Apoi o îmbrățişă. 

Atunci deţinuta îşi lipi buzele de urechea fetei, ca şi cum ar 
fi sărutat-o, şi-i şopti: 

— Maria, în gura sobei e ascuns un bileţel: scoate-l. 

— Hai! hai! făcu reprezentantul municipal, trăgând-o 
sălbatic pe fată spre el şi despărţind-o de maică-sa. Când aveţi 
de gând să încetaţi cu sărutatul? 

— Domnule, ripostă fata, Convenţia a decretat cumva că un 
copil nu are voie să-şi sărute mama? 

— Nu, dar a decretat ca toţi trădătorii şi aristocrații să fie 
pedepsiţi şi de aceea ne aflăm şi noi acum aici, ca să punem în- 
trebări. Hai, Antoaneta, răspunde. 

Cea interpelată atât de grosolan nu găsi de cuviinţă nici 
măcar să se uite la cel ce-i pusese întrebarea. Dimpotrivă, 
întoarse capul şi o uşoară îmbujorare trecu peste obrajii ei, livizi 
din cauza durerii şi brăzdaţi de lacrimi. 

— E cu neputinţă, urmă omul acela, să nu fi avut habar de 
tentativa de astă-noapte. Dincotro vine? 

Aceeaşi tăcere din partea deţinutei. 

— Răspunde, Antoaneta, zise atunci Santerre, 
apropiindu-se, fără să fi luat aminte la fiorul de groază ce-o 
cuprinsese pe tânăra femeie, când îl văzu pe omul care în ziua 
de 21 ianuarie, dimineaţa, venise să-l ridice din închisoarea 
Temple pe Ludovic al XVI-lea ca să-l ducă la eşafod. Răspunde. 
Astă-noapte a fost o conspirație împotriva Republicii şi au 


încercat să te smulgă din închisoarea care, în aşteptarea 
pedepsirii crimelor de care te-ai făcut vinovată, ţi-a fost 
destinată prin voinţa poporului. la spune, ştiai că se punea la 
cale conspirația asta? 

Maria-Antoaneta tresări la auzul vocii aceluia de care părea 
că se apără, trăgându-se cât mai în fundul scaunului pe care 
şedea. Dar nu răspunse nici întrebării acesteia a lui Santerre, 
cum nu răspunsese nici celorlalte două ale reprezentantului 
municipal. 

— Aşadar, nu vrei să răspunzi? spuse Santerre, izbind 
puternic cu piciorul în podea. 

Deţinuta luă de pe masă un al treilea volum. Santerre se 
întoarse. Puterea brutală a acestui om, care avea sub comandă 
80.000 de inşi, căruia nu i-a trebuit decât un singur gest ca să 
înăbuşe vocea lui Ludovic al XVI-lea în pragul morţii, se izbea 
neputincioasă de demnitatea unei biete deţinute, al cărei cap îl 
putea face să cadă, dar nu să se plece. 

— Şi tu, Elisabeth, se adresă el celeilalte femei, care preţ 
de-o clipă încetase să lucreze la tapiserie spre a-şi împreuna 
mâinile şi a se ruga, dar nu oamenilor acelora, ci lui 
Dumnezeu..., ai să-mi răspunzi? 

— Nu ştiu ce mă-ntrebaţi, replică ea, nu vă pot deci 
răspunde. 

— Ei, drăcie! Cetăţeană Capet, făcu Santerre, pierdându-şi 
răbdarea, e totuşi limpede ce întreb. Spun că ieri s-a făcut o ten- 
tativă ca să fiţi scoase din închisoare — şi că desigur cunoaşteţi 
vinovaţii. 

— Nu avem nici un soi de comunicaţie cu exteriorul, 
domnule, nu putem, aşadar, şti nici ceea ce se face pentru noi, 
nici ceea ce se face împotriva noastră. 

— Bine, fie, spuse reprezentantul municipal. Avem s-aflăm 
noi atunci ce ne spune nepotul tău. î 

Şi se apropie de patul prinţului moştenitor al Franţei. In faţa 
unei asemenea amenințări,  Maria-Antoaneta se ridică 
numaidecât. 

— Domnule, spuse ea, fiul meu e bolnav şi doarme... Nu-l 
deştepta. 

— Atunci răspunde tu. 

— Nu am cunoştinţă de nimic. 


Reprezentantul municipal porni drept spre patul micului de- 
ţinut, care se făcea, aşa cum am mai spus, că doarme. 

— Hai, hai, scoală, Capet, zise el zgâlţâindu-l cu sălbăticie. 

Regina, în zbuciumul durerii şi-al spaimei, făcu semn către 
fiică-sa care, folosindu-se de momentul potrivit, se strecură în 
camera vecină, deschise unul dintre capacele sobei, scoase 
biletul, îl arse, apoi se întoarse înapoi în cameră şi cu o privire o 
linişti pe maică-sa. 

— Ce vreţi de la mine? întrebă copilul. 

— Vrem să ştim dacă n-ai auzit nimic astă-noapte? 

— Nu, am dormit. 

— Îţi place tare să dormi, după cât se pare. 

— Da, pentru că visez când dorm. 

— Şi ce visezi? 

— Că-l văd pe tatăl meu, pe care l-aţi ucis. 

— Aşadar, n-ai auzit nimic? întrebă repezit Santerre. 

— Nimic. 

— Precis că lupanii ăştia sunt înţeleşi cu lupoaica, zise 
înfuriat agentul municipal; şi, totuşi, s-a înfăptuit un complot. 

Regina schiţă un surâs. 

— Austriaca nu se sinchiseşte de noi, exclamă municipalul. 
Ei, dacă-i aşa, hai să aplicăm cu toată rigoarea decretul 
Comunei scoală-te, Capet. 

— Ce vreţi să faceţi? strigă regina ieşindu-şi din fire. Nu 
vedeţi, fiul meu e bolnav, că are febră? Vreţi să-l ucideţi? 

— Fiul tău, îi răspunse agentul municipal, e o pricină 
continuă de nelinişte pentru consilierii închisorii Temple. El este 
ţinta tuturor conspiratorilor. Îşi fac iluzii c-au să vă răpească pe 
toţi împreună. Ei bine, să poftească... Tison!... la chemaţi-l pe 
Tison. 

Tison era un fel de zilier, însărcinat cu muncile grele în gos- 
podăria închisorii. Veni la chemare. 

Era un bărbat de vreo patruzeci de ani, cu pielea arsă de 
soare, cu faţa aspră şi sălbatică şi cu părul negru, scurt şi creţ, 
coborând până pe sprâncene. 

— Tison, întrebă Santene, cine a venit ieri s-aducă merinde 
deţinuţilor? 

Tison rosti un nume. 

— Şi rufăria cine le-a adus-o? 

— Fiică-mea. 


— Aşadar, fiică-ta e spălătoreasă? 

— Păi, desigur. 

— Şi tu i-ai dat deţinuţii ca muşterii? 

— De ce nu? Şi ea poate să câştige de pe urma lor la fel ca 
oricare alta. Doar nu mai sunt banii tiranilor, sunt banii naţiunii, 
de vreme ce națiunea plăteşte pentru ei. 

— i s-a spus să cercetezi rufăria cu de-amănuntul. 

— Şi ce? Nu-mi fac eu datoria cum trebuie? Ca dovadă, ieri 
am găsit o batistă cu două noduri şi m-am dus s-o arăt la 
consiliu, care i-a poruncit soţiei mele s-o deznoade, s-o calce şi 
să se ducă la coana Capet să i-o dea fără să-i spună nimic. 

La auzul ştirii cele două noduri făcute la batistă, regina tre- 
sări, pupilele i se măriră, iar doamna Elisabeth schimbă o privire 
cu dânsa. 

— Tison, zise Satere, fiică-ta e o cetăţeană al cărei 
patriotism nu e pus de nimeni la îndoială, dar cu începere de 
astăzi nu mai are voie să intre în închisoarea Temple. 

— Vai! Doamne! exclamă Tison înspăimântat, ce tot spuneţi 
dumneavoastră? Cum adică, să nu-mi mai văd fiica decât când 
ies de-aici? 

— Nici tu n-ai să mai ieşi, urmă Santerre. 

Tison se uită jur-împrejur fără să-şi oprească privirea 
buimăcită asupra nici unui lucru din preajmă, apoi strigă brusc: 

— N-am să mai ies! A! Va să zică aşa? Ei bine, eu vreau ies 
de-a binelea. Îmi dau demisia; eu nu-s trădător, nici aristocrat, 
ca să fiu ţinut în închisoare. V-o spun pe şleau, vreau să ies. 

— Cetăţene, îl întrerupse Santerre, ascultă de ordinele 
Comunei şi taci din gură, sau ai s-o sfârşeşti rău, ţi-o spun eu. 
Rămâi pe loc şi fii cu ochii în patru la cele ce se petrec. Sunt cu 
ochii pe tine, te previn. 

Între timp, regina, crezându-se uitată, se înseninase 
încet-încet şi-l aşeză pe fiul ei în pat. 

— Cheamă-ţi nevasta sus, îi spuse reprezentantul municipal 
lui Tison. 

Acesta ascultă fără să crâcnească. Ameninţările lui Santerre 
îl potoliseră, făcându-l blând ca mielul. Soţia lui Tison se arătă. 

— Vino-ncoa', cetăţeană, îi spuse Santerre; noi trecem în 
încăperea de-alături şi cât stăm acolo tu percheziţionează de- 
ţinutele. 


— Ce zici, nevastă, nu vor să ne mai lase fata să vină la 
Temple. 

— Cum? Nu mai vor să ne lase fata să vină? Să nu ne mai 
vedem fata? 

Tison clătină din cap. 

— Ce tot spui? 

— Spun c-avem să facem un raport către consiliul închisorii 
şi consiliul va hotărî. Până atunci... 

— Până atunci, zise femeia, eu vreau să-mi văd fata. 

— Taci! se răsti Santerre; te-am chemat aici ca să 
percheziţionezi  arestatele, percheziţionează-le şi pe urmă 
vedem noi... 

— Dar... totuşi! 

— ŢI! ţi! făcu Santerre încruntând sprâncenele; îmi pare că 
treburile se-ncurcă. 

— Femeie, fă odată ce-ţi spune cetăţeanul general; pe 
urmă doar ai auzit c-a spus că vedem noi... 

Şi Tison se uită la Santerre cu un zâmbet umil. 

— Bine, spuse femeia, hai, plecaţi, sunt gata să le 
percheziţionez. 

— Dragă doamnă Tison, i se adresă regina, să credeţi... 

— Nu cred nimic, cetăţeană Capet, spuse cumplita femeie 
scrâşnind din dinţi, afară doar că tu eşti pricina nenorocirilor 
poporului. De aceea, numai să găsesc eu ceva ce nu se cuvine 
asupra ta, şi-ai să vezi tu. 

Patru oameni rămaseră la uşă să-i dea o mână de ajutor 
nevestei lui Tison, în cazul în care regina s-ar fi împotrivit. 

S-a făcut începutul cu regina. 

Asupra ei s-au găsit o batistă înnodata cu trei noduri, ce 
părea nenorocire, un răspuns pregătit la cea de care vorbise 
Tison, un creion, o rasă de călugăriţă şi nişte ceară roşie de 
sigilat. 

— Aha! ştiam eu prea bine, exclamă femeia lui Tison şi 
le-am spus-o municipalilor, că austriaca scrie! Deunăzi am găsit 
un bob de ceară pe dosul sfeşnicului. 

— Vai! doamnă, spuse regina, implorând-o, să nu le arătaţi 
decât rasa. 

— Ei da, sigur, răspunse femeia, să-mi fie milă de tine!... 
Dar de mine cui i-e milă?... Vor să-mi ia fata. 


Asupra doamnei Elisabeth şi alteţei-regale nu s-a găsit 
nimic. 

Femeia lui Tison chemă agenţii municipali care intrară cu 
Santerre în frunte, ea le înmână lucrurile găsite asupra reginei, 
care trecură din mână în mână şi făcură obiectul unui număr 
nesfârşit de presupuneri. Mai ales batista cu trei noduri puse 
la-ncercare multă vreme imaginaţia persecutorilor neamului 
regesc. 

— Şi-acum, spuse Santerre, avem să-ţi citim hotărârea Con- 
venţiei. 

— Care hotărâre? întrebă regina. 

— Hotărârea care ordonă să fii despărțită de fiul tău. 

— E-adevărat că există o asemenea hotărâre? 

— Da. Convenţia are prea mare grijă de copilul încredinţat 
mamei de către naţiune, ca să-l lase în tovărăşia unei mame 
atât de depravate ca tine... 

Ochii reginei aruncau fulgere. 

— Dar formulaţi măcar o învinuire, tigri ce sunteţi. 

— Zău că nu-i greu, interveni un municipal, iată... 

Şi rosti o învinuire infamă ca una dintre cele formulate 
împotriva Agrippinei. 

— Ah! exclamă regina, în picioare, albă ca varul şi superbă 
în indignarea ei, vie-mi în sprijin sunetul tuturor mamelor! 

— Hai! hai! făcu municipalul, toate sunt întocmai cum spun. 
Dar iată-ne stând aici de vreo două ceasuri şi nu ne putem 
pierde toată ziua. Scolă-te Capet şi vino după noi. 

— Niciodată! Niciodată! strigă regina spre agenţii 
municipali şi tânărul Ludovic „pregătindu-se să apere patul de 
apropierea duşmanului, cum face tigroaica cu puii ei — 
niciodată n-am să îngădui să-mi fie luat copilul! 

— Vai, domnilor, interveni doamna Elisabeth 
împreunându-şi mâinile cu o expresie demnă de admirat, în 
numele Celui-de-Sus fie-vă milă de două mame! 

—  Descleştaţi-vă gurile, răspunse Santerre, divulgaţi 
numele, mărturisiţi planul complicilor voştri, spuneţi ce voiau să 
însemne nodurile acelea de la batista adusă cu rufele voastre de 
fata lui Tison şi cele făcute la batista găsită în buzunarele 
voastre; atunci are să vi se lase copilul. 

Cu o privire doamna Elisabeth păru că imploră pe regină să 
facă cumplitul sacrificiu. 


Dar ea, ştergându-şi cu mândrie o lacrimă ce-i strălucea ca 
o nestemată în colţul ochiului zise: 

— Rămas bun, copilul meu. Să nu-l uiţi niciodată pe tatăl 
tău, care e acum în cer şi nici pe maică-ta, pe care în curând are 
s-o regăsească; nu uita să spui în fiecare seară rugăciunea pe 
care te-am învăţat. Adio, fiul meu. 

Îl mai îmbrăţişă o dată, pentru cea din urmă oară şi apoi, 
ridicându-se indiferentă şi neînduplecată, le spuse: 

— Nu ştiu nimic, domnilor; faceţi ce doriţi. 

Reginei i-ar fi trebuit însă mai multă putere decât cea de 
care era în stare un suflet de femeie şi mai ales o inimă de 
mamă. Se prăbuşi zdrobită pe un scaun, în vreme ce i se lua 
copilul, căruia-i curgeau lacrimile şiroaie şi care întindea braţele 
spre ea, fără să scoată însă nici un strigăt. 

Uşa se închise în urma reprezentanţilor municipali care ridi- 
caseră copilul de rege şi cele trei femei rămaseră singure. 

Urmă o clipă de tăcere deznădăjduită, întreruptă de câteva 
hohote de plâns. 

Regina o curmă. 

— Fiica mea, întrebă ea, ce e cu biletul? 

— L-am ars, aşa cum mi-ai spus, mamă. 

— Fără să-l fi citit? 

— Fără să-l citesc. 

— Atunci adio, ultimă licărire, supremă speranţă, şopti 
doamna Elisabeth. 

— Da, ai dreptate, ai dreptate, surioară, suferinţa e prea 
grea. 

Apoi întorcându-se spre fiică-sa: 

— Dar măcar ai văzut scrisul, Maria? 

— Da, mamă, doar o clipă. 

Regina se ridică, se duse până la uşa să vadă dacă nu e 
cumva spionată, apoi, scoțând un ac din păr, se apropie de zid, 
scoase dintr-o crăpătură o hârtiuţă împăturită ca un bileţel şi, 
arătând-o prinţesei îi spuse: 

— Înainte de a-mi răspunde copila mea, aminteşte-ţi bine 
cele văzute şi spune-mi: era acelaşi scrie ca acesta de aici? 

— Da, mamă, exclamă prinţesa, da, îl recunosc, e acelaşi! 

— Slavă Domnului! murmură regina, căzând în genunchi 
într-o stare de exaltare. Dacă astăzi dimineaţă a fost în stare să 


scrie, înseamnă că-i salvat. Mulţumescu-ţi ţie Doamne! Unui 
prieten atât de nobil i se cuvenea una din minunile tale. 

— De cine vorbeşti, mamă? întrebă prinţesa. Cine este 
acest prieten al nostru? Spune-mi cum îl cheamă, ca să-l 
pomenesc în rugile care le-nalţ Domnului. 

— Da, ai dreptate, copila mea, să nu uiţi niciodată numele 
acesta, purtat de un gentilom pe cât de cinstit, pe atât de 
viteaz. El nu ne e devotat din ambiţie, căci nu ni s-a arătat decât 
în zilele nenorocirii noastre. N-a văzut-o niciodată pe regina 
Franţei, sau, mai curând regina Franţei nu l-a văzut niciodată şi, 
iată, îşi închină viaţa ca s-o apere. Poate fi-va răsplătit, aşa cum 
se răsplăteşte azi orice virtute, cu o moarte cumplită... Dar dacă 
va fi să moară... vai! acolo sus! am să-i mulţumesc... Numele lui 
e... 

Regina privi cu nelinişte în juru-i şi spuse în şoaptă: 

— Numele lui e Cavalerul de Maison-Rouge... Rugaţi-vă 
pentru el. 


Capitolul VII jurământ de jucător 


Încercarea de răpire, oricât a fost de contestată, pentru că 
nu se trecuse la executarea ei, aţâţase pe de-o parte mânia 
unora, pe de alta curiozitatea şi interesul altora. Dealtfel — fapt 
ce adăuga evenimentului despre care vorbim o probabilitate 
aproape palpabilă — până şi comitetul siguranţei generale 
aflase că, de vreo trei săptămâni sau chiar o lună, o mulţime de 
emigranţi se reîntorseseră în Franţa, pătrunzând prin diferite 
puncte de frontieră. Era limpede că oamenii care-şi riscau astfel 
capul nu şi-l riscau fără un scop şi că un asemenea scop, după 
toate probabilitățile, nu putea fi altul decât acela de a-şi da 
concursul la răpirea familiei regale. 

La propunerea lui Osselin, membru al Convenţiei, se şi pro- 
mulgase cumplitul decret prin care se condamna la moarte orice 
emigrant dovedit că a pus iarăşi piciorul pe pămânţul Franţei, 
orice francez dovedit că şi-a făcut planuri de emigrare, orice 
individ dovedit că a ajutat un emigrant sau un emigrat să fugă 
sau să se reîntoarcă şi, în sfârşit, orice cetăţean dovedit că a 
adăpostit vreun emigrant. 


Cu această lege înspăimântătoare s-a inaugurat Teroarea. 
Nu mai lipsea decât legea suspecţilor. 

Cavalerul de Maison-Rouge era un duşman prea întreprin- 
zător şi prea îndrăzneţ pentru ca pătrunderea lui în Paris şi apa- 
riţia sa la închisoarea Temple să nu fi generat luarea celor mai 
grave măsuri. Percheziţii mai severe ca niciodată fură executate 
într-o grămadă de case suspecte. Dar, afară de descoperirea 
câtorva emigrante, care se lăsară ridicate şi a câtorva bătrâni, 
care nu-şi mai bătură capul să-şi apere de călău puţinele zile ce 
le mai rămăseseră de trăit, cercetările nu duseră la nici un 
rezultat. Secţiile, aşa cum lesne e de închipuit, în urma acestui 
eveniment au avut de lucru până peste cap multe zile în şir, şi, 
ca atare, secretarul secţiei Lepelletier, una dintre cele mai 
influente din Paris, nu prea a avut timp să se gândească la 
necunoscuta lui. 

Mai întâi încercase să uite, aşa cum hotărâse când părăsise 
vechea stradă Saint-Jacques, dar, precum îi spusese şi prietenul 
său Lorin: 


Gândindu-te că trebuie să uiţi, 
Te trezeşti că-ţi aduci aminte. 


Maurice, totuşi, nu spusese nimic, nici nu mărturisise nimic. 
Ferecase în suflet amănuntele aventurii care scăpase de investi- 
gaţia prietenului său. Cu toate acestea, Lorin, care cunoştea 
firea veselă şi comunicativă a lui Maurice şi care acum îl vedea 
întruna dus pe gânduri şi căutând singurătatea, presimţise şi 
bănuia că pungaşul acela de Cupidon, cum îi spunea el, îşi 
vârâse coada. 

E de notat că în timpul celor optsprezece secole de 
monarhie, Franţa a avut puţini ani închinaţi mitologiei, precum 
anul de graţie 1792. 

Totuşi, cavalerul nu fusese prins. Nu se mai auzea 
vorbindu-se de el. Regina, văduvită de soţ, lipsită de copil, se 
mulțumea doar să plângă, când rămânea singură, între fiică şi 
cumnată. 

Tânărul prinţ moştenitor începea, pe mâinile cizmarului 
Simon, cunoscutul martiraj ce avea să-l alăture peste doi ani 
tatălui şi mamei sale. Urmă doar o clipă de acalmie. 


Vulcanul montagnard se odihnea înainte de a-i nimici pe gi- 
rondini. 

Maurice simţea apăsarea acelei acalmii, aşa cum se simte 
povara atmosferei pe vreme de furtună şi, neştiind cum să-şi 
petreacă clipele de răgaz, ce-l lăsau pradă înflăcărării unui 
simţământ care, de nu era chiar dragoste, grozav îi mai semăna, 
Maurice, cum ziceam, citi iarăşi scrisoarea, îşi lipi buzele de 
frumosul safir şi se hotări, călcându-şi jurământul, să facă o 
ultimă încercare, făgăduindu-şi să fie cea din urmă. 

Tânărul nostru se gândise la un lucru: să se ducă la secţia 
din sectorul Grădinii botanice şi acolo să ceară informaţii de la 
secretarul secţiei colegul său. Dar prima sau, am putea spune, 
unica idee care o avusese, cum că frumoasa-i necunoscută era 
amestecată în cine ştie ce uneltire politică, îl opri. La gândul că 
o indiscreţie din partea lui o putea duce pe fermecătoarea 
femeie în Piaţa Revoluţiei şi putea face să cadă capul ei de înger 
pe eşafod, la gândul acesta un fior de groază trecea prin vinele 
lui Maurice. 

Se hotărî aşadar, să încerce aventura singur şi fără nici o 
informaţie. Planul lui are destul de simplu. Listele afişate la 
toate uşile trebuiau să-i dea primele indicii; apoi interogarea 
portarilor avea să aducă limpezirea misterului, în calitate de 
secretar al secţiei Lepelletier avea mână liberă şi deplină putere 
şi îndreptăţire de-a pune întrebări. 

Dealtfel, Maurice nu ştia numele necunoscutei, dar trebuia 
să se orienteze prin deducţii. Era cu neputinţă ca o făptură atât 
de fermecătoare să nu poarte un nume potrivit pentru 
înfăţişarea ei, vreun nume de silfidă, de zână sau de înger, 
fiindcă sosirea sa pe pământ trebuia să fi fost salutată ca aceea 
a unei fiinţe superioare, supranaturale. 

Numele îl va îndruma fără doar şi poate. 

Maurice se îmbrăcă cu o carmaniolă de postav gros, 
cafeniu, pe cap îşi puse boneta roşie de zile mari şi porni în 
expediţie fără să spună nimănui. 

În mână avea o bâtă noduroasă, căreia i se spunea 
constituite; asemenea armă, pe măsura pumnului viguros al lui 
Maurice, căpăta tăria măciucii lui Hercule. In buzunar avea 
împuternicirea de secretar al secţiei Lepelletier. Dispunea 
deopotrivă de siguranţa fizică şi de garanţia morală. 


Porni, aşadar, să străbată iarăşi strada Saint-Victor şi 
vechea stradă Saint-Jacques, citind la lumina zilei pe sfârşite 
toate numele scrise pe panourile fiecărei uşi de-o mână mai 
mult sau mai puţin iscusită. 

Se afla la a suta casă şi, ca atare, la a suta listă, fără ca 
nimic să-l îndreptăţească să creadă c-ar fi dat cât de cât de 
urmele necunoscutei sale, ceea ce dealtfel n-ar fi voit să 
recunoască decât dacă i-ar fi căzut ochii pe-un nume de felul 
celui pe care-l visase, când un cizmar, om cumsecade de felul 
lui, văzând nerăbdarea ce se zugrăvise pe chipul celui ce citea, 
deschise uşa locuinţei sale, ieşi cu o curea într-o mână şi cu sula 
în cealaltă şi, uitându-se la Maurice pe deasupra ochelarilor, îl 
întrebă: 

— Vrei să afli câte ceva despre locatarii casei de-aici? 
Dacă-i aşa, dă-i drumul. Sunt gata să-ţi răspund. 

— Mulţumesc, cetăţene, mormăi Maurice, căutam doar un 
prieten. 

— Spune-i numele, cetăţene, cunosc toată lumea din 
cartier. Unde locuia prietenul? 

—  Locuia, după câte-mi pare, pe vechea stradă 
Saint-Jacques; dar mi-e teamă să nu se fi mutat. 

— Dar cum îl cheamă? Trebuie să-i ştiu numele. 

Maurice, luat prin surprindere, şovăi o clipă, apoi rosti 
primul nume care-i veni pe buze. 

— René, spuse el. 

— Şi ce meserie? 

Maurice, uitându-se în jur, se văzu încercuit numai de 
tăbăcării. 

— Ucenic tăbăcar. 

— In asemenea caz, interveni un meşter care tocmai se 
oprise acolo şi se uita la Maurice cu oarecare naivitate, nu lipsită 
însă de puţină bănuială, ar trebui să-l întrebi pe meşterul lui. 

— Asta aşa e, observă portarul. Ce-i drept, meşterii ştiu nu- 
mele lucrătorilor lor. lată-l aici şi pe cetăţeanul Dixmer, patronul 
unei tăbăcării care are peste cincizeci de lucrători; el poate să te 
lămurească. 

Maurice se întoarse şi dădu cu ochii de un patron în toată 
regula, înalt de statură, blajin la chip, purtând nişte haine 
scumpe, de industriaş înstărit. 


— Numai că, aşa cum a spus şi cetăţeanul portar, urmă 
meşterul, ar trebui să-i ştiu numele de familie. 

— L-am spus doar: René. 

— René e nume de botez, eu te-ntreb de numele de familie. 
Toţi lucrătorii sunt înscrişi la mine cu numele lor de familie. 

— Zău, făcu Maurice, pe care un asemenea interogatoriu 
începuse să-l scoată din sărite, numele de familie nu i-l ştiu. 

— Cum dracu!? zise meşterul cu un surâs în care lui 
Maurice i se păru că desluşeşte mai multă ironie decât ar fi vrut 
celălalt s-arate, cum, cetăţene, nu-i ştii numele de familie 
prietenului tău? 

— Nu. 

— Atunci se vede treaba că n-ai să-l găseşti. 

Şi meşterul, salutându-l cu bunăvoință pe Maurice, făcu 
câţiva paşi şi pătrunse într-o casă de pe vechea stradă 
Saint-Jacques. 

— Fapt e că dacă nu-i ştii numele de familie..., urmă 
portarul. 

— Ei, iată, nu i-l ştiu, răspunse Maurice, care n-ar fi 
pregetat să dea frâu liber mâniei sale şi nu s-ar fi supărat să i se 
caute pricină, ba dimpotrivă, trebuie să spunem că nu era 
departe de-a căuta el însuşi pricină cu tot dinadinsul. Şi ce-ai de 
spus la asta? 

— Nimica, cetăţene, chiar nimic. Numai că, dacă nu ştii cum 
îl cheamă pe prietenul tău, se vede treaba, aşa cum a spus şi 
cetăţeanul Dixmer, se vede treaba că n-ai să-l mai găseşti. 

Şi cetăţeanul portar intră în gheretă, ridicând din umeri. 

Maurice avea o poftă grozavă să-i ardă o bătaie straşnică 
portarului, numai că acesta era bătrân: neputinţa îl salvă. De-ar 
fi avut cu douăzeci de ani mai puţin, Maurice ar fi dat un 
scandalos spectacol de egalitate în faţa legii, dar de inegalitate 
în faţa forţei. 

Dealtfel, noaptea era gata să se lase şi Maurice nu mai 
avea decât câteva minute de lumină. 

Le folosi ca să pătrundă mai întâi pe prima străduţă, apoi 
pe a doua, cercetă fiecare uşă, iscodi fiecare ungher, se uită 
peste toate zăplazurile, se caţără pe deasupra tuturor zidurilor, 
trase cu ochiul prin toate zăbrelele, prin fiecare gaură de cheie, 
bătu la uşa câtorva magazine pustii, fără să capete răspuns, în 
sfârşit petrecu aproape două ore într-o căutare zadarnică. 


Bătură ceasurile nouă seara. Se înnoptase de tot. Nu se mai 
auzea nici un zgomot, nu se mai zărea nici o mişcare în cartierul 
acela pustiu, din care viaţa părea că se retrăsese odată cu 
lumina zilei. 

Maurice,  deznădăjduit, era pe punctul de-a face 
cale-ntoarsă, când, dintr-o dată, la cotitura unei cărărui înguste, 
văzu strălucind o lumină. Se încumetă să pătrundă în 
strâmtoarea întunecoasă, fără să bage de seamă că tocmai în 
clipa în care înainta, o iscoadă, ce de vreun sfert de ceas îi 
urmărise toate mişcările din mijlocul unui pâlc de arbori înălţat 
peste zidărie, dispăru în graba mare în dosul zidului. 

La câteva clipe după ce iscoada dispăruse, trei bărbaţi, 
ieşind printr-o portiţă făcută în zid, se năpustiră pe cărarea pe 
care se afundase Maurice, în vreme ce un al patrulea, pentru 
mai multă precauţie, închidea portiţa cărăruii. 

La capătul cărării, Maurice dăduse peste o curte, lumina 
strălucea de partea cealaltă a curţii. Bătu la uşa unei case 
sărăcăcioase şi singuratice, dar la prima bătaie în uşă lumina se 
stinse. 

Maurice bătu din nou, dar nimeni nu-i răspunse, îşi dădu 
seama că era consemn să nu se răspundă, înţelese că îşi 
pierdea timpul de prisos bătând la uşă, aşa că străbătu curtea şi 
intră iarăşi pe cărare. 

In acest răstimp uşa casei se crăpă încetişor: trei bărbaţi 
ieşiră şi se auzi un fluierat scurt. 

Maurice se întoarse şi văzu trei umbre la o depărtare cam 
de două ori mai mare decât lungimea bâtei sale. 

În licărul de lumină care stăruie chiar în plină beznă pentru 
ochii deprinşi de mult cu întunericul, trei tăişuri străluceau cu 
sclipiri amenințătoare. 

Maurice înţelese că era împresurat: voi să facă un mulinet 
cu bâta, dar cărarea era atât de îngustă încât măciuca lui atinse 
amândoi pereţii, în aceeaşi clipă, o lovitură puternică în cap îl 
năuci. Era atacul neprevăzut dau de cei patru care ieşiseră din 
spatele zidului. Şapte bărbaţi se năpustiră deodată asupra lui 
Maurice şi, cu toată rezistenţa lui disperată, îl doborâră, îi legară 
mâinile, imobilizându-l, şi-l legară la ochi. 

Maurice nu scosese nici un vaiet şi nu strigase după ajutor. 
Puterea şi cutezanţa doresc totdeauna să se descurce singure, 
de parcă le-ar fi ruşine să primească un ajutor din afară. 


Dealtfel, oricât ar fi strigat el după ajutor în mahalaua 
aceea pustie, nimeni n-ar fi venit. 

Fu aşadar doborât şi legat burduf, fără a fi scos, cum am 
mai spus, nici măcar un geamăt. 

Se gândise dealtminteri că, dacă-l legaseră la ochi, nu 
făcuseră ei asta ca să-l ucidă numaidccât. La vârsta lui Maurice, 
orice răgaz e-un prilej de speranţă. 

Îşi concentra, aşadar, toată prezenţa de spirit şi aşteptă. 

— Cine eşti? întrebă o voce încă învrăjbită de luptă. 

— Sunt un om pe cale de-a fi asasinat, răspunse Maurice. 

— Ba mai mult, eşti mort dacă vorbeşti în gura mare, chemi 
sau strigi. 

— De-aş fi vrut să strig, n-aş fi aşteptat până acuma. 

— Eşti gata să-mi răspunzi la întrebări? 

— Întreabă inai întâi şi-am să văd dacă trebuie să-ți 
răspund. 

— Cine te-a trimis aici? 

— Nimeni. 

— Vii deci cu de la tine putere? 

— Da. 

— Minti. 

Maurice încercă din toate puterile să-şi desfacă mâinile, dar 
un asemenea lucru era cu neputinţă. 

— N-am minţit niciodată! izbucni el. 

— Fie că vii cu de la tine putere, fie că eşti trimis, oricum 


eşti spion. 
— Şi voi nişte laşi. 
— Laşi, noi? 


— Da, voi, şapte sau opt împotriva unui singur om legat 
zdravăn, pe care-l mai şi insultaţi. Laşi, laşi, laşi! 

În loc să-i înfurie, mânia lui Maurice păru că-i potoleşte pe 
adversarii săi. Furia asta dovedea că tânărul nostru nu era ceea 
ce îl acuzau ei c-ar fi; un spion adevărat ar fi tremurat şi-ar fi 
cerut îndurare. 

— Asta nu-i insultă, rosti o voce mai blândă, dar totodată 
mai autoritară decât oricare dintre celelalte care vorbiseră, în 
vremurile pe care le trăim, poţi fi spion fără să fii necinstit; 
numai că-ţi rişti viaţa. 

— Fii binevenit, dumneata care ai rostit asemenea vorbe; 
am să-ţi răspund leal. 


— Ce cauţi aici în cartier? 

— Caut o femeie. 

Justificarea fu primită cu şoapte de neîncredere. Şoaptele 
se înteţiră până ce ajunseră asemeni unei vijelii. 

— Minţi! spuse iarăşi aceeaşi voce. Nu-i nici o femeie şi noi 
ştim ce-nseamnă femeia; aici în cartier nu-i nici o femeie de ur- 
mărit. Mărturiseşte-ţi scopul, altfel ai să mori. 

— Ei aşi! făcu Maurice. Doar n-aveţi să mă ucideţi, aşa, 
pentru plăcerea de-a ucide, afară doar dacă nu sunteţi 
cu-adevărat nişte tâlhari de drumul mare. 

Şi Maurice se smuci din nou, mai tare şi mai neaşteptat 
decât întâia oară, ca să-şi elibereze mâinile din strânsoarea 
funiei care le lega, dar dintr-o dată simţi o atingere rece şi o 
senzaţie dureroasă şi vie îi sfâşie pieptul. 

Fără voie, Maurice dădu un pas înapoi. 

— Aha! ai simţit ce-i asta, rosti unul dintre bărbaţi. Ei bine, 
mai sunt încă opt bucăţi aidoma celei cu care ai făcut acuma cu- 
noştinţă. 

— Atunci, ucideţi-mă, spuse Maurice resemnat. Cel puţin 
aşa se termină numaidecât. 

— Cine eşti? Hai, spune! interveni glasul acela blând şi 
autoritar totodată. 

— Numele meu vreţi să-l ştiţi? 

— Da, numele tău. 

— Sunt Maurice Lindey. 

— Ce? exclamă o voce, Maurice Lindey, revolu... patriotul? 
Maurice Lindey, secretarul secţiei Lepelletier? 

Cuvintele de mai sus fură rostite cu atâta însufleţire, încât 
Maurice văzu prea bine că erau decisive. Să dea un răspuns 
însemna, într-un fel sau altul, să-şi hotărască soarta. 

Maurice nu era în stare de nici un soi de laşitate. Luă o ati- 
tudine demnă şi autoritară, ca un adevărat spartan şi spuse cu 
glas hotărât: 

— Da, Maurice Lindey; da, Maurice Lindey, secretarul 
secţiei Lepelletier; da, Maurice Lindey, patriotul, revoluţionarul, 
iacobinul; Maurice Lindey, în sfârşit şi ziua în care va muri 
pentru libertate va fi cea mai frumoasă zi din viaţa lui. 

O tăcere de moarte îi întâmpină răspunsul. 


Maurice Lindey îşi oferi pieptul, aşteptând dântr-o clipă-n 
alta ca spada, al cărei vârf doar îl simţise, să i se înfigă întreagă 
în inimă. 

— Să fie oare adevărat? rosti după câteva secunde o voce 
care trăda o oarecare emoție. Ascultă, tinere, să nu minţi. 

— Scotociţi-mă în buzunare, răspunse Maurice, şi-aveţi să 
găsiţi legitimaţia. Priviţi spre pieptul meu şi, dacă sângele nu 
le-a acoperit, îmi veţi găsi inițialele, un M şi un L, brodate pe 
cămaşă. 

Pe dată, Maurice se simţi ridicat de nişte braţe puternice. 
Fu purtat pe o distanţă destul de scurtă. Auzi deschizându-se o 
uşă, apoi a doua. Numai că a doua era mai strâmtă decât cea 
dintâi, căci bărbaţii care-l duceau abia putură trece cu el. 

Murmurele şi şoaptele se înteţiră. 

"Sunt pierdut, îşi spuse Maurice, au să-mi pună o piatră de 
gât şi-au să mă arunce în cine ştie ce bulboană din apa Bievrei." 

Dar, după o clipă, simţi că aceia care-l purtau urcară câteva 
trepte. Un aer mai călduţ îl izbi în faţă; fu aşezat pe-un scaun. 
Auzi o uşă care se încuie de două ori şi nişte paşi depărtându-se. 
Se crezu lăsat singur. Ciuli urechea cu atenţia de care-i în stare 
omul a cărui viaţă atârnă de-un cuvânt, şi-i păru că aude 
aceeaşi voce, care-i impresionase urechea prin amestecul acela 
de energie, putere şi blândeţe, spunând celorlaţi: 

— Să ne sfătuim şi să chibzuim. 


Capitolul VIII Geneviève 


Abia dacă se scursese un sfert de oră, ce i se păru un secol 
lui Maurice. Nimic mai firesc; tânăr, chipeş, voinic, sprijinindu-şi 
puterea pe o sută de prieteni credincioşi, cu care uneori visa 
înfăptuirea unor lucruri măreţe, se simţea dintr-o dată, fără să fi 
fost pregătit dinainte, în primejdie să-şi piardă viaţa, căzut într-o 
cursă mârşavă. 

Işi dădea seama că fusese închis într-o-ncăpere oarecare. 
Dar era oare supravegheat? 


încercă iar, cu o nouă sforţare, să se elibereze. Muşchii lui 
de fier se umflară, se întăriră, funia îi intră în carne, dar nu se 
rupse. 

Mai îngrozitor decât orice era că avea mâinile legate la 
spate şi că nu-şi putea smulge legătura de pe ochi. Dac-ar fi 
putut vedea, poate c-ar fi putut fugi. 

Totuşi, feluritele lui încercări se petrecuseră fără ca nimeni 
să i se fi împotrivit, fără ca nimic să se fi clintit în jur; înţelese, 
aşadar, că era singur. 

Picioarele-i călcau pe ceva moale, afânat, nisip ori pământ 
gros, poate. Un iz înăcrit şi pătrunzător îi izbi mirosul, vădindu-i 
prezenţa unor materii vegetale. Maurice se gândi că se află 
într-o seră s-au într-un loc asemănător. Făcu câţiva paşi, se izbi 
de-un perete, se întoarse ca să pipăie cu mâinile, dădu peste 
nişte unelte agricole şi scoase fără voie o exclamaţie de 
mulţumire. 

Cu sforţări neînchipuite, izbuti să cerceteze toate sculele, 
una câte una. În asemenea situaţie fuga lui nu mai era decât o 
chestiune de timp. Dacă hazardul sau providenţa îi acorda doar 
cinci minute şi dacă printre unelte ar fi găsit una tăioasă, era 
salvat. 

Găsi o cazma. 

Datorită felului în care fusese legat, Maurice trebui să facă 
un mare efort ca să poată întoarce cazmaua cu tăişul în sus. Pe 
fierul acela, pe care-l ţinea sprijinit de perete cu spatele, 
Maurice tăie sau mai curând roase funia care-i lega pumnii. 
Operația se arăta lungă, fierul cazmalei tăia anevoie. Sudoarea 
îi curgea pe frunte. Auzi zgomot de paşi ce se apropiau. Mai făcu 
o ultimă sforţare, puternică, de neînchipuit, supremă: funia, pe 
jumătate roasă, se rupse. 

De data asta scoase un adevărat strigăt de bucurie. Cel 
puţin era sigur că va muri apărându-se. Maurice îşi smulse 
legătura de pe ochi. 

Nu se înşelase, se afla nu într-o seră, ci într-un pavilion 
unde fuseseră adunate câteva plante bogate în sevă, care nu 
pot rămâne iarna sub cerul liber, într-un colţ erau uneltele de 
grădinărit, dintre care una îi făcuse un atât de preţios serviciu. 
În faţa lui se afla o fereastră; se repezi spre ea, dar era zăbrelită 
şi un bărbat înarmat cu o carabină şedea postat ca santinelă 
dinaintea ei. 


De cealaltă parte a grădinii, cam la vreo treizeci de paşi de- 
părtare, se înălța un chioşc mic, perechea aceluia în care se afla 
Maurice. Storul ferestrei era lăsat, dar în dosul storului licărea o 
lumină. 

Se apropie de uşă şi trase cu urechea: altă santinelă trecea 
în sus şi-n jos prin faţa uşii. Paşii acesteia îi auzise Maurice mai 
înainte. 

Dar în fundul coridorului răsunau nişte voci nedesluşite; de- 
liberarea degenerase evident în discuţie. Maurice nu putea auzi 
tot ce se spunea. Totuşi, unele cuvinte pătrundeau până la el, ca 
şi cum ar fi avut de străbătut o distanţă mai mică, şi, printre 
acestea, auzi cuvintele iscoadă, pumnal, mort. 

Maurice îşi încorda atenţia îndoit. O uşă se deschise şi auzi 
mai limpede: 

— Da, zicea o voce, da, e iscoadă, a aflat ceva şi cu 
siguranţă că e trimis să ne descopere tainele. Dându-i drumul, 
riscăm să ne denunțe. 

— Dar cuvântul dat? întrebă un glas. 

— Cuvântul are să şi-l dea, pe urmă are să şi-l calce. E el 
gentilom ca să ne încredem în cuvântul lui? 

Maurice scrâşni din dinţi la gândul că mai sunt oameni care 
îşi închipuie că trebuie să fii gentilom ca să-ţi ţii jurământul. 

— Dar ce, ne cunoaşte ca să ne denunte? 

— Nu, sigur că nu ne cunoaşte şi habar n-are ce facem noi, 
dar ne ştie adresa şi se va întoarce întovărăşit de ajutoare. 

Argumentul păru hotărâtor. 

— Ei bine, spuse vocea care în repetate rânduri i se impuse 
lui Maurice ca trebuind să fie cea a şefului, v-aţi hotărât? 

— Da, sigur, de o sută de ori da; nu-ți înţeleg, dragul meu, 
mărinimia; dacă noi am încăpea pe mâna Comitetului Salvării 
Publice, ai vedea că ei n-ar face asemenea fasoane. 

— Aşadar, domnilor, vă menţineţi hotărârea? 

— Fără-ndoială şi nădăjduiesc că nu te vei opune. 

— Eu n-am decât un vot, domnilor, şi-al meu e pentru a i se 
reda libertatea. Domniile-voastre aveţi şase şi toate au fost 
pentru moartea lui. Să rămână deci aşa. 

Sudoarea ce curgea pe fruntea lui Maurice îngheţă într-o 
clipă. 

— Are să strige, are să urle, interveni o voce. Cel puţin aţi 
îndepărtat-o pe doamna Dixmer? 


— Ea habar nu are, e în pavilionul din faţă. 

— Doamna Dixmer, şopti Maurice, încep să înţeleg. Mă aflu 
la patronul tăbăcar cu care am vorbit pe vechea stradă 
Saint-Jacques şi care a plecat râzând de mine, când n-am putut 
să-i spun numele prietenului meu. Dar la dracu, ce interes poate 
avea un meşter tăbăcar să mă ucidă? În orice caz, urmă el să 
spună, înainte de-a mă ucide am să dobor şi eu vreo doi. 

Şi se repezi la scula inofensivă care, în mâna lui, avea să 
devină o armă teribilă. 

Pe urmă reveni lângă uşă şi se aşeză în aşa fel încât să fie 
apărat când avea să se deschidă. 

Inima-i bătea gata să-i spargă pieptul şi în tăcerea din jur 
se auzea ritmul bătăilor ei. 

Deodată Maurice se înfiora din creştet până-n tălpi. O voce 
spuse: 

— De vreţi să m-ascultaţi, n-aveţi decât să spargeţi pur şi 
simplu un geam şi, printre gratii, să-l ucideţi c-un foc de 
carabină. 

— O, nu, nu, fără explozie, exclamă altă voce, o explozie ne 
poate trăda. A! iată-te, Dixmer. Ce-i cu soţia dumitale? 

— M-am uitat chiar acuma pe sub stor; nu bănuieşte nimic; 
citeşte. 

— Dixmer, dumneata ai să ne lămureşti. Ce părere ai? Eşti 
pentru un foc de carabină sau pentru o lovitură de pumnal? 

— Mai bine pumnalul! 

— Haidem atunci! rostiră împreună cele cinci sau şase voci. 

Maurice era un fiu al Revoluţiei, o inimă de bronz, un suflet 
de ateu, precum mulţi pe vremea aceea. Dar la cuvintele 
haidem atunci! rostite îndărătul uşii aceleia, care, singură, îl 
despărţea de moarte, îşi aduse aminte de semnul crucii învăţat 
de la maică-sa când, copil fiind, îl punea să-şi spună rugăciunile 
în genunchi. 

Paşii se apropiară, apoi se opriră, după care cheia scrâşni în 
broască şi uşa se deschise încetişor. În timpul clipelor acestora, 
Maurice îşi spusese: 

Dacă-mi pierd timpul lovindu-i, voi fi ucis. Repezindu-mă 
asupra ucigaşilor, îi iau pe neaşteptate, trec în grădină, apoi pe 
ulicioară şi poate scap. 

Numaidecât, luându-şi un avânt de leu, scoțând un strigăt 
sălbatic ce vădea mai curând ameninţare decât spaimă, îi 


răsturnă pe primii doi bărbaţi din faţă, care, crezându-l ferecat şi 
cu ochii legaţi erau departe de-a se aştepta la asemenea atac, îi 
dădu în lături pe ceilalţi, apoi, datorită muşchilor săi de oţel, 
parcurse o distanţă de câţiva metri cât ai clipi, văzu la capătul 
coridorului o uşă larg deschisă ce da în grădină, se repezi, sări în 
goană vreo zece trepte, ajunse în grădină şi, descurcându-se cât 
mai bine cu putinţă, alergă spre poartă. 

Poarta era încuiată cu două zăvoare şi cu un lacăt, Maurice 
trase cele două zăvoare, voi să descuie lacătul, dar n-avea 
cheie. 

In timpul acesta, cei care-l urmăreau ajunseseră pe terasă; 
îl zăriră. 

— lată-l, strigară în cor, trage-n el, Dixmer, trage! Ucide-l, 
ucide-l! 

Maurice scoase un urlet: era încuiat în grădină. Măsură din 
ochi înălţimea zidurilor; era de zece picioare. 

Totul se petrecu repede, cât ai clipi. 

Ucigaşii se repeziră după el. 

Maurice avea faţă de ei un avans de treizeci de paşi. Se 
uită în toate părţile, cu privirea condamnatului care îşi caută 
salvarea într-o împrejurare cât de cât norocoasă. 

Zări pavilionul, storul şi dincolo de stor lumina. 

Făcu un salt, un salt de zece paşi, prinse cu mâna storul, îl 
smulse, trecu prin fereastră, spărgând-o şi căzu în mijlocul unei 
încăperi luminate, în care o femeie citea, aşezată lângă foc. 

Femeia se ridică, înspăimântată, strigând după ajutor. 

— Dăte la o parte, Geneviève, dă-te la o parte, strigă vocea 
Dixmer, dă-te la o parte ca să-l ucid! 

Dar femeia, de îndată ce îl văzu, scoase un țipăt teribil şi-n 
loc să se dea la o parte, cum îi poruncea soţul ei, se aruncă în 
faţa lui Maurice, între el şi ţeava puștii. 

Gestul acesta îl făcu pe Maurice să-şi concentreze atenţia 
asupra făpturii milostive, al cărei prim impuls căuta să-l apere. 

Şi el, la rândul său, scoase un strigăt. 

In faţa lui se afla necunoscuta, de-atâta timp căutată. 

— Dumneata!... Dumneata!... exclamă el. 

— Tăcere! şopti dânsa. 

Apoi, întorcându-se spre ucigaşi, care, cu felurite arme 
mâini, se apropiaseră de fereastră, strigă: 

— Nu se poate să-l ucideţi! 


— E-un spion, exclamă Dixmer, pe al cărui chip blând şi 
plăcut se întipărise o expresie de implacabilă hotărâre; e-un 
spion şi trebuie să moară. 

— Un spion? strigă Geneviève, el, spion? Vino încoace, 
Dixmer. Un singur cuvânt vreau să-ţi spun ca să-ţi dovedesc că 
te înşeli cumplit. 

Dixmer se apropie de fereastră; Geneviève se apropie de 
dânsul şi aplecându-se spre urechea lui îi şopti câteva cuvinte. 
Meşterul tăbăcar înălţă capul. 

— El? întrebă dânsul. 

— Chiar el, răspunse Geneviève. 

— Eşti sigură? 

De data asta tânăra noastră nu mai răspunse, ci, 
întorcându-se spre Maurice, îi întinse mâna, surâzând. 

Trăsăturile lui Dixmer recăpătară atunci ciudata lor 
expresie de blândeţe şi impasibilitate flegmatică. Sprijini patul 
carabinei de pământ şi spuse: 

— Atunci e cu totul altceva. 

Apoi, făcând semn tovarăşilor săi să-l urmeze, se îndepărtă 
împreună cu ei şi le şopti câteva cuvinte, după care plecară. 

— Ascunde inelul, îi şopti Geneviève între timp, toată lumea 
de-aici îl ştie. 

Maurice scoase în grabă inelul de pe deget şi-l strecură în 
buzunarul de la vestă. 

O clipă după aceea, uşa pavilionului se deschise şi Dixmer, 
fără armă, se îndreptă spre Maurice. 

— Cer iertare, cetăţene, îi spuse el. De ştiam mai devreme 
ce-ţi datorăm! Soţia mea, deşi ţine foarte bine minte ce ajutor 
i-ai dat în seara de 10 martie, îţi uitase numele. Nu ştiam, 
aşadar cu cine aveam de-a face! Dac-am fi ştiut, crede-mă că 
n-am fi pus la îndoială nici o clipă cinstea dumitale, nici nu ţi-am 
fi suspectat intenţiile. Aşadar, încă o dată îţi cer iertare! 

Maurice era uluit. Doar printr-o minune îşi mai ţinea 
echilibrul, simţea că ameţeşte şi era gata-gata să cadă. Se 
sprijini de cămin. 

— Dar bine, întrebă el, în sfârşit, de ce voiaţi să mă ucideţi? 

— Am să-ţi spun secretul, cetăţene, răspunse Dixmer şi ţi-l 
încredinţez, ştiindu-te leal. Sunt, aşa cum ştii, meşter tăbăcar şi 
şeful tăbăcăriei de-aici. Cei mai mulţi acizi de care mă slujesc 
pentru pregătirea pieilor mele sunt articole de comerţ prohibite. 


Or, contrabandiştii cu care lucrez aflaseră de un denunţ făcut la 
consiliul general. Când te-am văzut culegând informaţii, m-am 
temut. Contrabandiştii mei s-au temut, încă şi mai tare decât 
mine, de boneta roşie pe care o porţi şi felul dumitale hotărât 
de-a proceda; nu-ţi ascund că se decisese să fii ucis. 

— O ştiu prea bine, exclamă Maurice şi nu-mi spui cu asta 
nimica nou. Am auzit toată dezbaterea pe care aţi ţinut-o şi 
ţi-am văzut carabina. 

— Doar ţi-am cerut iertare pentru fapta mea, continuă Dix- 
mer, cu o înduioşătoare expresie de bunătate. Să înţelegi un 
lucru: datorită epocii pline de contradicții în care trăim, suntem, 
eu şi asociatul meu, domnul Morand, pe cale de-a aduna o avere 
imensă. Suntem furnizorii exclusivi de raniţe pentru armată: în 
fiecare zi confecţionăm o mie cinci sute sau chiar două mii de 
bucăţi. Datorită  fericitei situații în care ne aflăm, 
municipalitatea, care are de lucru până peste cap, nu mai 
găseşte timp să ne verifice cu rigurozitate registrele de conturi, 
aşa încât trebuie să ţi-o mărturisesc, cam pescuim în apă 
tulbure, cu atât mai mult cu cât, după cum spuneam, 
substanţele pregătitoare pe care ni le procurăm prin 
contrabandă ne îngăduie să câştigăm două sute la sută. 

— Drace! făcu Maurice, aşa ceva îmi pare a fi un beneficiu, 
ca să zic aşa, destul de onest, totuşi înţeleg temerea dumitale 
că un denunţ din parte-mi ar putea să-i pună capăt. Dar acum, 
odată ce mă cunoşti, te-ai liniştit, nu-i aşa? 

— Acuma, spuse Dixmer, nici nu-ţi mai cer cuvântul de 
cinste. 

Pe urmă, punându-i mâna pe umăr şi uitându-i-se în ochi, 
cu un surâs adăugă: 

— Ei acuma, că suntem între noi, între prieteni aş putea 
zice, ia spune ce căutai dumneata pe-aici, tinere? Bineînţeles, 
urmă meşterul tăbăcar, dacă nu vrei, eşti liber să nu spui. 

— Dar ţi-am spus, cred, bâlbâi Maurice. 

— Da, o femeie, se grăbi burghezul să răspundă, ştiu că era 
vorba de-o femeie. 

— Doamne-Dumnezeule! exclamă Maurice, iartă-mă, cetă- 
tene, dar îmi dau prea bine seama că-ţi sunt dator o explicaţie. 
Ei uite, căutam o femeie, care deunăzi seara, de sub o mască, 
mi-a spus că locuieşte aici în cartier. Nu-i ştiu numele, nici 


meseria, nici locuinţa. Ştiu doar că sunt îndrăgostit foc de o 
femeie micuță... 

Geneviève era înaltă. 

— Că e blondă, cu o privire vioaie, dezgheţată. 

Geneviève era brunetă, cu ochi mari şi îngânduraţi. 

— În sfârşit, o fetişcană..., urmă Maurice. De-aceea, ca să-i 
fiu pe plac, m-am îmbrăcat şi eu cu hainele astea populare. 

— Aşa se explică totul, spuse Dixmer cu o bună-credinţă 
firească, nedezminţită nici măcar de vreo ochire furişată viclean. 

Geneviève roşise şi, simțind cum se îmbujorează, îşi 
întoarse capul în altă parte. 

— Bietul de dumneata, cetăţene Lindey, urmă Dixmer 
râzând, prin ce încercare te-am făcut să treci, şi, ce să-ţi spun, 
dumneata eşti cel din urmă căruia să-i fi vrut răul; un patriot 
atât de virtuos „un frate!... dar, de fapt, am crezut că vreunul cu 
gânduri ascunse îţi uzurpase numele. 

— Să nu mai vorbim de asta, replică Maurice, care 
înţelesese că venise timpul să se retragă, arată-mi pe ce cale 
s-apuc şi hai să uităm... 

— Pe ce cale s-apuci?! exclamă Dixmer. Să te las să pleci? 
A, nu se poate, nu!! În seara asta dau, sau mai curând asociatul 
meu şi cu mine dăm o masă băieţilor viteji, care voiau să te 
ucidă mai adineaori. Am de gând să te opresc să iei masa cu ei 
ca să vezi că nu sunt chiar atât de îndrăciţi pe cât par. 

— Dar, făcu Maurice în culmea bucuriei că va mai rămâne 
câteva ceasuri aproape de Geneviève, zău nu ştiu dacă se face 
si primesc. 

— Cum aşa, dacă se face să primeşti? îi întoarse vorba 
Dixmer. Nici vorbă că da. Sunt nişte patrioţi buni, sinceri, ca şi 
dumneata. Dealtfel, n-am să cred că m-ai iertat cu adevărat 
decât când vom muşca amândoi dintr-aceeaşi pâine. 

Geneviève nu scotea nici un cuvânt. Maurice era supus 
supiciului. 

— Cu-adevărat, se bâlbâi tânărul nostru, mă tem, cetăţene 
şi nu vă stânjenesc... Hainele astea ale mele... înfăţişarea 
ponosită... 

Geneviève se uită la el sfioasă. 

— Vă poftim din inimă, spuse ea. 

— Primesc, cetăţeană, răspunse Maurice, plecându-se în 
faţa ei. 


— Ei bine, mă duc să-mi liniştesc tovarăşii, zise meşterul 
băcar. Între timp încălzeşte-te, dragă prietene. 

Dixmer ieşi. Maurice şi Geneviève rămaseră singuri. 

— Ah, domnule începu vorba tânăra noastră, cu un accent 
căruia inutil încerca să-i dea o nuanţă de reproş, v-aţi călcat 
cuvântul, aţi fost indiscret... 

— Cum, doamnă! exclamă Maurice, v-am compromis oare? 
Dacă-i aşa, iertaţi-mă, plec şi niciodată... 

— Doamne! strigă dânsa, ridicându-se, sunteţi rănit la 
piept! Cămaşa dumneavoastră e toată pătată de sânge! 

Într-adevăr, pe cămaşa fină şi albă a lui Maurice, cămaşă ce 
făcea un contrast ciudat cu hainele lui grosolane, o pată mare 
roşie se întinsese şi se uscase. 

— Să nu vă îngrijoraţi deloc, doamnă, spuse tânărul; unul 
dintre contrabandişti m-a înţepat cu pumnalul său. 

Geneviève se făcu albă ca varul şi, luându-i mâna, şopti: 

— lertaţi-mă pentru răul ce v-a fost făcut. Mi-ţi salvat viaţa 
şi eu era să fiu pricina morţii! 

— Nu mi-am primit-o. Căci n-aţi crezut nici o clipă c-a fost 
cea pe care o căutam, nu-i aşa? 

— Veniţi cu mine, îl întrerupse Geneviève, să vă dau o că- 
maşă... Nu trebuie ca oaspeţii noştri să vă vadă în asemenea 
stare, ar fi pentru ei un reproş prea aspru. 

— Vă cam stingheresc, nu-i aşa? replică Maurice, 
suspinând. 

— Nicidecum, Îmi fac datoria. Şi apoi adăugă: O fac chiar cu 
multă plăcere. 

Geneviève îl duse pe Maurice într-o vastă cameră de 
toaletă, de o eleganţă pe care nu s-ar fi aşteptat să o găsească 
în casa unui meşter tăbăcar. Ce-i drept, meşterul tăbăcar de 
care vorbim părea să fie milionar. 

Apoi ea deschise toate dulapurile. 

— Luaţi ce vă trebuie, îl pofti, sunteţi ca la dumneavoastră 
acasă. 

Şi plecă. 

Când Maurice ieşi, îl găsi pe Dixmer, care se reîntorsese. 

— Hai, hai la masă! îl chemă el, numai pe dumneata te 
aşteptam ca să începem. 


Capitolul IX Cina 


Când Maurice intră împreună cu Dixmer şi cu Geneviève în 
sufragerie, situată în corpul de clădire în care fusese introdus la 
început, masa pentru cină era aşezată, dar încăperea era încă 
goală. 

Pe urmă îi văzu intrând, rând pe rând şi pe cei şase 
comeseni. 

Toţi erau bărbaţi plăcuţi la înfăţişare, cei mai mulţi tineri, 
îmbrăcaţi după moda zilei. Doi sau trei purtau chiar carmaniole 
pe cap şi bonetă roşie. 

Dixmer îl prezentă pe Maurice, însoţindu-i numele de situat 
şi titlurile sale. 

Apoi, întorcându-se spre Maurice, îi spuse: 

— lată toţi oamenii care m-ajută în negustoria mea. 
Datorită vremurilor, datorită principiilor revoluţionare care au 
desfiinţa distanţele, trăim cu toţii pe piciorul celei mai sfinte 
egalităţi. Aceeaşi masă ne adună pe toţi de câte două ori pe zi şi 
sunt fericit că ai binevoit să iei parte la ospăţul nostru de 
familie. 

— Dar... domnul Morand, zise sfios Geneviève, nu-l aşteptai 
şi pe el? 

— Ah! e drept, răspunse Dixmer. Cetăţeanul Morand despre 
care ţi-am vorbit, cetăţene Lindey, e asociatul meu. El are în 
sarcină, dacă pot spune aşa, partea morală a întreprinderii; el 
trece operaţiile în registre, ţine casa, achită facturile, dă şi 
primeşte banii; aşa că, dintre noi toţi, el are cea mai mare 
bătaie de cap — iată de ce întârzie câteodată. Mă duc să-i dau 
de veste. 

Dar în clipa aceea uşa se deschise şi cetăţeanul Morand 
intră. Era un bărbat mic de statură, oacheş, cu sprâncene 
stufoase. O pereche de ochelari verzi, cum poartă oamenii cu 
vederea obosită de lucru, îi acoperea ochii negri, dar nu le putea 
întuneca scânteierea. De la primele cuvinte pe care le rosti, 
Maurice recunoscu vocea aceea blândă şi autoritară totodată, 
care, în tot timp discuţiilor în care el fusese victima, optase în 
mod constant soluţiile omenoase. Purta o haină cafenie cu 
nasturi mari, o vestă de mătase albă, iar jaboul şi el foarte fin, fu 
nu o dată în timpul a cărei albeaţă şi fineţe au fost cu deosebire 


admirate de Maurice, cu atât mai mult cu cât era mâna unui 
negustor tăbăcar. 

Se asezară la masă: cetăţeanul Morand luă loc la dreapta 
Genevie&vei, Maurice la stânga ei. Dixmer se aşeză în faţa soţiei 
sale. Ceilalţi oaspeţi îşi luară locurile la voia întâmplării în jurul 
mesei lungueţe. 

Cina vădea un gust rafinat. Dixmer avea o poftă de 
industriaş şi făcea onorurile mesei cu multă bunătate şi 
naturaleţe. Lucrătorii sau cei ce treceau ca atare, îi ţineau în 
această privinţă o tovărăşie sinceră şi generoasă. Cetăţeanul 
Morand vorbea puţin, mânca încă şi mai puţin, nu bea aproape 
deloc şi arareori râdea. Maurice, poate din pricina amintirilor pe 
care i le stârnea vocea lui, fu cuprins curând de o mare simpatie 
pentru el. Incerca însă o mare îndoială în privinţa vârstei sale şi 
îndoiala asta îl neliniştea: ba îl lua drept un om de patruzeci, 
patruzeci şi cinci de ani, ba i se părea foarte tânăr. 

Aşezându-se la masă, Dixmer se crezu dator să dea 
comesenilor un soi de justificare a faptului că primise un străin 
în cercul lor mic. 

Şi se achită de această obligaţie ca un om neobişnuit să 
mintă şi ca un naiv ce era. Dar, după cum se vedea, comesenii 
nu păreau pretenţioşi în materie de justificări, căci, în ciuda 
stângăciei pe care o dovedi fabricantul de piei când îl prezentă 
pe tânărul nostru, micul discurs mulţumi pe toţi cei de faţă. 

Maurice îl privea cu uimire. 

"Pe cinstea mea, îşi spunea el, nu-mi cred ochilor. E oare 
acelaşi om care, aruncând fulgere din priviri, cu vocea amenin- 
ţătoare, mă urmărea cu carabina în mână, vrând neapărat să 
mă ucidă acum doar trei sferturi de oră? În clipele acelea l-aş fi 
luat drept un erou sau drept un ucigaş. Doamne-Dumnezeule, 
cum îl schimbă pe om dragostea de piei!" 

Făcând asemenea observaţii, Maurice simţea în fundul 
sufletului o durere şi o bucurie atât de adânci amândouă că 
bietul om n-ar fi putut stabili cu precizie în ce stare sufletească 
se găsea. Se afla în sfârşit lângă frumoasa necunoscută pe care 
o căutase atâta. 

Aşa cum visase dinainte, purta un nume încântător. ÎI 
îmbăta să se simtă alături de ea; îi sorbea cele mai neînsemnate 
sunete ale vocii ei, ori de câte ori răsunau, făceau să-i în vibreze 


cele mai tainice coarde ale inimii, în schimb, ceea ce vedea în 
faţa lui îi zdrobea inima. 

Geneviève era întocmai cum o întrezărise: visul unei 
zbuciumate nu-i fusese spulberat de realitate. Era într-adevăr 
tânara elegantă, cu privire tristă şi suflet nobil. Era un caz 
obişnuit în perioada ce precedase faimosul an 1793 în care se 
găseau — o tânără distinsă, silită, din pricina ruinii din ce în ce 
mai adânci în care căzuse nobilimea, să intre în rândul 
burgheziei, în lumea negoţului. Dixmer părea om de treabă, era 
bogat, fără doar şi poate, se purta cu Geneviève ca un bărbat 
ce-şi dă osteneala să facă fericită o femeie. Dar oare bunătatea, 
bogăţia şi preabunele lui intenţii puteau ascunde imensa 
distanţă ce exista între soţie şi soţ, între tânăra fată visătoare, 
distinsă, plină de farmec şi omul cu preocupări materiale şi 
înfăţişare vulgară? Cu ce sentimente putea oare Geneviève 
umple asemenea prăpastie?... Vai! Întâmplarea îi arăta acum 
limpede lui Maurice: cu sentimentul dragostei. Şi asta îl făcea să 
revină la prima părere pe care o avusese despre tânără noastră 
Geneviève, cu alte cuvinte că în seara în care o văzuse, ea se 
întorcea de la o întâlnire de dragoste. 

Gândul acesta, că Geneviève iubea alt bărbat, îi chinuia 
sufletul. 

Şi-atunci începea să suspine şi să regrete că venise să 
guste încă o dată din otrava asta căreia îi spunem dragoste. 

Apoi, în alte momente, ascultându-i vocea atât de dulce, de 
pură şi armonioasă, cercetându-i privirea atât de senină şi de 
limpede încât în ea i se putea citi până-n adâncul sufletului, 
Maurice era gata să creadă că o asemenea făptură nu poate 
înşela, şi-atunci cădea pradă unei bucurii amare la gândul că 
asemenea trup şi un asemenea suflet, întreaga ei fiinţă 
aparţineau unui burghez de treabă, cu un surâs cinstit, cu spirit 
vulgar şi că pururi ea nu va fi decât a lui. 

S-a vorbit politică; nici nu putea fi altcum. Ce altceva să se 
discute într-o epocă în care politica se amesteca în orice, era zu- 
grăvită pe fundul farfuriilor, acoperea toate zidurile, era procla- 
mată clipă de clipă pe toate străzile? 

Deodată, unul dintre oaspeţi, care până atunci tăcuse, 
întrebă dacă sunt niscaiva veşti noi în privinţa arestatelor din 
închisoarea Temple. 


Maurice tresări fără să vrea la sunetul acelei voci. 
Recunoscuse pe bărbatul care, partizan al măsurilor extreme, îl 
lovise mai întâi cu cuțitul şi apoi votase pentru moartea lui. 

Totuşi omul acela, tăbăcar cinstit, şeful atelierului, cel puţin 
aşa îl prezentase Dixmer, trezi curând buna dispoziţie a lui Mau- 
rice, exprimând ideile cele mai patriotice şi principiile cele mai 
revoluţionare. In anumite împrejurări, tânărul nu era nicidecum 
duşmanul măsurilor drastice, atât de la modă pe-atunci şi al 
căror apostol şi erou nu era altul decât Danton. În locul omului 
aceluia, a cărui armă şi voce îi treziseră senzaţii cumplite, care 
nu se şterseră încă, el nu l-ar fi asasinat pe cel care-l socotea 
spion ci iar fi dat drumul în grădină şi acolo, cu arme egale, cu o 
sabie în mână ca şi adversarul său, s-ar fi luptat crâncen cu el, 
fără milă şi fără îndurare. lată ce ar fi făcut Maurice. Dar îşi dădu 
numaidecât seama că ar exagera cerând de la un lucrător 
tăbăcar să facă ceea ce ar fi făcut el, Maurice. 

Bărbatul acela, adept al măsurilor extreme, care părea a 
vădi în ideile sale politice aceleaşi sisteme violente ca şi-n 
comportamentul particular, vorbea de închisoarea Temple şi se 
mira că paza deţinutelor fusese încredinţată unui consiliu 
permanent, lesne de corupt şi unor municipali al căror 
devotament fusese în mai multe rânduri ademenit. 

— Da, spuse, cetăţeanul Morand, dar trebuie să 
recunoaştem că în orice împrejurare, până în momentul de faţă, 
purtarea municipalilor a îndreptăţit încrederea naţiunii în ei şi 
istoria va spune că nu numai cetăţeanul Robespierre merită 
porecla de incoruptibil. 

— Fără îndoială, fără îndoială, reluă interlocutorul, dar dacă 
un lucru nu s-a întâmplat încă, ar fi absurd să tragi concluzia că 
n-are să se întâmple niciodată. E la fel şi cu Garda naţională, 
continuă şeful atelierului. Să admitem că se dă decizia: 
companiile diferitelor secţii să fie convocate pe rând pentru a 
face de serviciu la închisoarea Temple şi asta aşa, fără nici o 
diferenţiere. Ei bine, nu sunteţi de acord că se poate ca într-o 
companie de douăzeci sau douăzeci şi cinci de oameni să fie un 
nucleu de opt-zece bărbaţi fără scrupule care într-o bună noapte 
ucid santinelele şi răpesc deţinutele? 

— Aşi! făcu Maurice, mijlocul ăsta e prost, cetăţene. Doar 
nu-s decât trei săptămâni, sau poate o lună, de când au vrut 
şi-au încercat să-l folosească şi n-au reuşit nicidecum. 


— Da, spuse Morand, dar numai fiindcă unul dintre 
aristocrații din patrulă a comis imprudenţa să lase să-i scape 
cuvântul domnule, vorbind nu ştiu cu cine. 

— Şi apoi, urmă Maurice, care ţinea să demonstreze că 
poliţia Publicii e bine organizată, iată că au şi aflat despre 
intrarea în Paris a Cavalerului de Maison-Rouge. 

— Aşi! exclamă Dixmer. 

— S-a ştiut că a intrat în Paris Cavalerul de Maison-Rouge? 
întreabă cu răceală Morand. Şi s-a aflat şi prin ce mijloc a intrat? 

— Se ştie totul. 

— Ei, drăcie! exclamă Morand, plecându-se înainte ca să se 
uite în ochii lui Maurice, tare aş fi curios să aflu. Până acum nu 
ni s-a putut spune încă ceva pozitiv în privinţa asta. Dar 
dumneata, cetăţene, dumneata care eşti secretarul unei secţii 
principale din Paris, dumneata trebuie să fii mai bine informat. 

— Bineînţeles, răspunse Maurice, aşa că ceea ce am să vă 
spun este adevărul adevărat! 

Toţi comesenii, până şi Geneviève, părură că acordă cea 
mai mare atenţie celor ce avea să le spună tânărul nostru. 

— Ei bine, începu Maurice să povestească, Cavalerul de 
Maison-Rouge venea din Vendée, după cât se pare. Străbătuse 
toată Franţa, însoţit la drum de norocul lui obişnuit. Ajuns în 
plină zi la bariera Roule, a aşteptat până la nouă seara. La nouă 
seara o femeie travestită în ţărancă a trecut bariera şi i-a adus 
cavalerului o uniformă de vânător din Garda naţională. După 
zece minute s-a întors cu el. Santinela, care o văzuse trecând 
singură, intră la bănuieli văzând că se întoarce însoţită şi sună 
alarma în post. A venit şeful patrulei. Cei doi vinovaţi, înțelegând 
că despre ei era vorba, au intrat valvârtej într-o casă mare, unde 
li s-a deschis o uşă din dos ce dădea în Champs-Elysees. Se pare 
că o patrulă devotată trup şi suflet tiranilor îl aştepta pe cavaler 
în colţul străzii Bar-du-Bec. Restul îl ştiţi. 

— Ai! ai! se miră Morand, e ciudat ceea ce povesteşti dum- 
neata, tinere... 

— Dar mai ales adevărat, spuse Maurice. 

— Da, aşa se pare; dar femeia, se ştie ce s-a întâmplat cu 
ea?... 

— Nu, a dispărut şi nu se ştie nici cine e, nici ce e cu ea. 

Asociatul cetăţeanului Dixmer, ba chiar şi cetăţeanul 
Dixmer părură a respira uşuraţi. 


Geneviève ascultase şi ea toată povestirea de mai sus, 
palidă, nemişcată şi tăcută. 

— Dar, întrebă iarăşi cetăţeanul Morand, cu obişnuitu-i 
sânge rece, cine poate spune că Maison-Rouge făcea parte din 
patrula care a sunat alarma în închisoarea Temple? 

— Un municipal dintre prietenii mei, care în ziua aceea era 
de serviciu la închisoarea Temple, l-a recunoscut. 

— Îi ştia semnalmentele? 

— ÎI văzuse altădată. 

— Şi cum arată cavalerul ăsta de Maison-Rouge? întrebă 
Morand. 

— Un bărbat de douăzeci şi cinci, douăzeci şi şase de ani, 
mic, cu păr blond, plăcut la chip, cu nişte ochi grozavi şi cu nişte 
sprâncene de toată frumuseţea. 

Se lasă o tăcere adâncă. 

— Ei bine, începu iarăşi Morand, dacă prietenul dumitale l-a 
cunoscut pe pretinsul cavaler de Maison-Rouge, de ce nu l-a 
arestat? 

— Mai întâi, neştiind că sosise la Paris, s-a temut să nu se fi 
înşelat în privinţa asemănării şi apoi prietenul meu e cam moale 
din fire. A făcut ceea ce fac oamenii prudenti şi molâi: când cad 
la îndoială se abţin. 

— Dumneata n-ai fi procedat aşa, cetăţene? îl întrebă 
Dixmer pe Maurice, izbucnind în râs. 

— Nu, răspunse Maurice, trebuie să recunosc; aş fi preferat 
să mă înşel, decât să las să-mi scape un om atât de primejdios 
cum e cavalerul ăsta de Maison-Rouge. 

— Şi dumneata ce-ai fi făcut, domnule?..., întrebă 
Geneviève. 

— Ce-aş fi făcut eu, cetățeano? O! Doamne! aş fi procedat 
în doi timpi şi trei mişcări: aş fi dat ordin să se închidă toate 
uşile închisorii Temple, m-aş fi dus întins la patrulă, l-aş fi prins 
pe cavaler de guler şi i-aş fi spus: “"Cavalere, te arestez ca 
trădător al naţiunii!" Şi de îndată ce i-aş fi pus mâna în gât, nu 
l-aş mai fi slăbit, de asta puteţi fi siguri. 

— Dar ce s-ar fi întâmplat după aceea? întrebă Geneviève. 

— Ce să se-ntâmple? | s-ar fi făcut proces lui şi complicilor 
săi şi până acum ar fi fost ghilotinat, asta-i tot. 

Geneviève se cutremură şi aruncă vecinului ei o privire 
înspăimântată. 


Dar cetăţeanul Morand nu păru că ia în seamă privirea ei şi, 
golindu-şi flegmatic paharul, zise: 

— Cetăţeanul Lindey are dreptate: nu se putea proceda 
decât în acest fel. Din nenorocire nu s-a făcut aşa. 

— Şi, mai întrebă Geneviève, măcar se ştie ce s-a mai 
întâmplat cu acel Cavaler de Maison-Rouge? 

— Ei! exclamă Dixmer, se vede treaba că văzându-şi 
încercarea neizbutită a şters-o numaidecât din Paris. 

— Şi poate chiar din Franţa! adăugă Morand. 

— Da' de unde! Nici gând! spuse Maurice. 

— Cum aşa? A avut imprudenţa să rămână în Paris? întrebă 
îngrijorată Geneviève. 

— Nici nu s-a clintit de-aici. 

Toţi cei de faţă întâmpinară cu un freamăt de uimire 
părerea enunțată de Maurice cu atâta siguranţă. 

— Asta-i o presupunere pe care o emiţi dumneata, 
cetăţene, spuse Morand, o presupunere, atâta tot. 

— Nicidecum, e un fapt pe care-l afirm. 

— O! exclamă Geneviève, trebuie să mărturisesc că eu nu 
aş crede ceea ce spui dumneata, cetăţene. După mine, asta ar fi 
oimprudenţă de neiertat. 

— Dumneata eşti femeie, cetăţeană. Negreşit că dumneata 
vei înţelege un lucru care pentru un om cu firea Cavalerului de 
Maison-Rouge a fost mai presus de orice considerent privind 
securitatea sa personală. 

— Şi ce lucru putea fi mai presus de temerea de a-şi pierde 
viaţa într-un chip atât de înfiorător? 

— Ei, Doamne-Dumaezeule, cetăţeană, exclamă Maurice, 
numai dragostea! 

— Dragostea? repetă Geneviève. 

— Bineînţeles. Nu ştiţi oare că Maison-Rouge e îndrăgostit 
de Antoaneta? 

Doi-trei dintre cei de faţă izbucniră într-un râs forţat, vădind 
neîncredere. Dixmer se uită la Maurice de parc-ar fi vrut să-i 
citească până-n fundul sufletului. Geneviève simţi cum i se urcă 
lacrimile în ochi şi o tulburare ce nu putea trece neobservată de 
Maurice îi străbătu trupul. Cetăţeanul Morand vărsă vinul din pa- 
harul pe care tocmai îl ducea la buze şi Maurice s-ar fi 
înspăimântat văzându-l, dacă toată atenţia tânărului n-ar fi fost 
îndreptată în momentul acela asupra Genevievei. 


— Eşti emoţionată, cetăţeană, şopti Maurice. 

— N-ai spus dumneata că eu am să înţeleg pentru că sunt 
femeie? Ei bine, un asemenea devotament, fie el cât de 
potrivnic principiilor noastre, pe noi femeile totdeauna ne mişcă. 

— lar cel al Cavalerului de Maison-Rouge e cu atât mai 
mare, continuă Maurice, cu cât se spune cu certitudine că n-a 
vorbit niciodată cu regina. 

— Cetăţene Lindey, spuse adeptul metodelor extreme, îmi 
pare, dă-mi voie să ţi-o spun, că eşti foarte îngăduitor cu 
cavalerul acela... 

— Domnule, îi răspunse Maurice, slujindu-se poate 
intenţionat de un cuvânt care încetase a mai fi în folosinţă, mi-s 
dragi toate soiurile de oameni mândri şi curajoşi, ceea ce nu mă 
împiedică să mă lupt cu ei când îi găsesc în rândurile duşmanilor 
mei. Nu mi-am pierdut speranţa de a-l întâlni cândva şi pe 
Cavalerul Maison-Rouge. 

— Şi...? făcu Genvieve. 

— Şi dacă-l întâlnesc... ei bine, am să mă lupt cu el. 

Cina se sfârşise. Semnul despărțirii îl dădu Geneviève, 
sculându-se, gata să se retragă. 

În aceeaşi clipa pendula începu să bată. 

— E miezul nopţii! spuse impasibil Morand. 

— Miezul nopţii! exclamă Maurice, atât de repede miezul 
nopţii! 

— lată o exclamaţie ce-mi face plăcere, zise Dixmer. Asta 
dovedeşte că nu te-ai plictisit şi mă face să sper că ne vom 
revedea. Îţi stă deschisă casa unui bun patriot şi nădăjduiesc că 
peste puţin timp îţi vei da seama, cetăţene, că e şi casa unui 
prieten. 

Maurice salută şi, întorcându-se spre Geneviève, o întrebă: 

— Şi dumneata, cetăţeană, îmi îngădui să mai vin? 

— Ba chiar mai mult, eu te rog, răspunse cu însufleţire 
Geneviève. Rămas bun, cetăţene. 

Şi Geneviève se retrase. 

Maurice îşi luă rămas bun de la toţi comesenii, salută în 
chip deosebit pe Morand, care îi plăcuse mult de tot, strânse 
mâna lui Dixmer şi plecă zăpăcit, dar mai degrabă bucuros 
decât întristat din pricina feluritelor întâmplări care îi umpluseră 
seara. 


— Penibilă, inoportună întâlnire! spuse, după plecarea lui 
Maurice, tânăra noastră Geneviève, izbucnind în plâns în faţa 
soţului său care o însoţise până în apartamentul ei. 

— Aşi! cetăţeanul Maurice Lindey, patriot recunoscut, este, 
dimpotrivă, o grozav de prețioasă achiziţie pentru un biet 
tăbăcar ca mine, care are marfă de contrabandă, răspunse 
Dixmer, surâzând. 

— Aşadar, crezi, dragul meu?..., întrebă sfios Geneviève. 

— Cred că pune asupra casei noastre o pecete, de absolvire 
penală şi-i acordă şi un brevet de patriotism. Şi mai cred că, 
începând din seara asta chiar, Cavalerul de Maison-Rouge va fi 
în siguranţă la noi. 

Şi Dixmer, sărutându-şi soţia pe frunte cu o afecţiune mai 
curând paternă decât conjugală, o lăsă în pavilionul acela mic, 
care îi era destinat în întregime şi trecu în cealaltă parte a 
clădirii pe care o locuia, cu oaspeţii pe care i-am văzut stând în 
jurul mesei. 


Capitolul X Cârpaciul Simon 


Era pe la începutul lunii mai. O zi senină umfla piepturile 
istovite de inhalarea ceţurilor îngheţate din timpul iernii, iar ra- 
zele unui soare călduţ şi dătător de viaţă se revărsau peste 
zidurile sumbre ale închisorii Temple. 

În ghereta interioară, care despărţea turnul de grădinile 
fostei mănăstiri, râdeau şi fumau soldaţii din postul de gardă. 

Dar cu toate că ziua era frumoasă şi arestatelor li se 
îngăduise să coboare şi să se plimbe prin grădină, cele trei 
femei nu primiseră. De la execuţia soţului ei, regina se 
mulțumea să stea cu încăpățânare în încăperea ei, ca să nu fie 
silită să treacă prin faţa uşii apartamentului pe care-l ocupase 
regele, la etajul al doilea. 

Când ieşea la aer şi asta cu totul întâmplător, de la fatala 
dată de 21 ianuarie, se ducea în vârful turnului, ale cărui 
creneluri fuseseră închise cu obloane. 

Oştenii din gărzile naţionale de serviciu, preveniţi că cele 
trei femei aveau permisiunea să iasă, aşteptară, aşadar, 


zadarnic toată ziua ca ele să binevoiască să se folosească de 
acea îngăduinţă. 

Către ceasurile cinci, un bărbat cobori şi se apropie de ser- 
gentul comandant al postului. 

— A! tu eşti, taică Tison! spuse cel ce părea un om din 
Garda naţională, bine dispus. 

— Da, sunt eu, cetăţene. Îți aduc din partea municipalului 
Maurice Lindey, prietenul tău, care-i acolo sus, permisul acesta 
pe care Consiliul închisorii Temple l-a acordat fiicei mele ca să 
vină astă-seară s-o vadă pe maică-sa. 

— Şi tu pleci tocmai in clipa în care vine fiică-ta, tată dena- 
turat? îl întrebă sergentul. 

— Ei! plec de nevoie, cetăţene sergent. Nădăjduiam şi eu 
s-o văd pe biata-mi copilă, pe care n-am mai văzut-o de două 
luni şi s-o îmbrăţişez... ştii, aşa, din toată inima, cum se spune, 
ca un tată. Da' poftim! du-te la plimbare. Slujba, slujba asta 
păcătoasă mă sileşte să plec. Trebuie să mă duc la Comună 
să-mi dau raportul. O birjă m-aşteaptă la poartă cu doi jandarmi 
şi asta tocmai în clipa în care are să vină biata mea Sophie. 

— Ce tată nenorocit! făcu sergentul. 


Căci astfel dragostea de ţară 

Sugrumă-n tine vocea 
sângelui, 

Una geme şi-alta zbiară 

Jertfind datoriei... 


la spune, taică Tison, de găseşti din întâmplare o rimă la 
sângelui, ai să mi-o raportezi, da? Pentru moment îmi lipseşte. 

— Şi tu, cetăţene sergent, când are să vină fiică-mea s-o 
vadă pe biata maică-sa, care moare că n-o mai vede, ai s-o laşi 
să treacă? 

— Permisul e-n regulă, răspunse sergentul, în care cititorul 
l-a şi recunoscut, fără îndoială, pe amicul nostru Lorin. Aşa că 
n-am nimica de spus contra: cum vine fiică-ta, intră. 

— Mulţumesc, viteze termopil, mulţumesc, spuse Tison. 

Şi, ieşind spre a se duce să-şi dea raportul la Comună, 
şopti: 

— Biata nevastă-mea, ce fericită are să fie! 


— Ştii tu, cetăţene sergent, spuse un soldat din Garda 
naţională, văzându-l pe Tison că pleacă şi auzind cuvintele pe 
care le rostise când se îndepărta, ştii tu că lucrurile astea te fac 
să te-nfiori până-n adânc? 

— Ce lucruri, cetăţene Devaux? întrebă Lorin. 

— Cum se poate, zise milostivul soldat din Garda naţională, 
să-l vezi pe omul ăsta cu faţa atât de cruntă, cu inima tare ca 
bronzul, pe acest paznic neîndurător al reginei, plecând cu 
lacrimi în ochi, pe jumătate de bucurie, pe jumătate de 
amărăciune, la gândul că nevastă-sa are să-şi vadă fiica şi el 
nu!? Nu trebuie să te gândeşti prea mult la asemenea lucruri, 
cetăţene sergent, căci zău, pe bună dreptate, te-ntristezi... 

— Fără-ndoială că nu trebuie şi iată de ce nu se gândeşte 
nici unul acesta, care pleacă cu lacrimi în ochi, cum spuneai tu. 
Dar la ce oare ar trebui să se gândească el? Ei, la ce? Că s-au 
împlinit trei luni bune de când femeia asta pe care-o 
maltratează fără milă nu şi-a văzut nici ea copilul. Şi nu se 
gândeşte la nenorocirea ei, se gândeşte numai la nenorocirea 
lui; iată, asta-i! E drept că femeia asta a fost regină, urmă 
Agentul pe un ton ironic al cărui sens ar fi fost greu de 
interpretat şi că nu eşti nicidecum silit să te porţi cu o regină 
aşa cum te porţi cu femeia unui muncitor cu ziua. 

— N-are a face; oricum, toată povestea asta e tare tristă, 
zise Devaux. 

— Tristă, dar necesară, spuse Lorin. Cel mai bine e, cum 
spus şi tu, să nu te gândeşti... 

Şi se apucă să fredoneze: 


leri Nicetta, 

Pe sub boschete — 
Sumbre, cochete, 
Umbla singurea. 


Aici ajunsese Lorin cu cântecu-i bucolic când, dintr-o dată, 
se auzi un zgomot mare dinspre partea stângă a postului de 
gardă: era un amestec de înjurături, de ameninţări şi plânsete. 

— Ce-i asta? întrebă Devaux. 

— S-ar zice că-i o voce de copil, răspunse Lorin, trăgând cu 
urechea. 


— Da, da, încuviinţă soldatul din Garda naţională, un biet 
micuţ pe care-l bate; la drept vorbind, n-ar trebui trimişi decât 
cei care n-au copii. 

— la zi, vrei să cânţi? se auzi un glas răguşit de om beat. 

Şi glasul prinse a cânta, de parcă ar fi dat tonul: 


Cocoana Veto a promis 
Să-ucidă tot ce-i în Paris... 


— Nu, răspunse copilul, nu cânt. 
— la zi, nu vrei să cânţi? 


Cocoana Veto a promis... 


Şi glasul se porni din nou: 

— Nu, răspunse copilul, nu, nu, nu... 

— Ei! stârpitură netrebnică! făcu vocea aceea răguşită. 

Şi un şuier de curea despică aerul. Copilul scoase un urlet 
de durere. 

— Drăcia dracului! izbucni Lorin, mârşavul acela de Simon îl 
bate iarăşi pe micul Capet. 

Câţiva soldaţi din Garda naţională ridicară din umeri, doi 
sau trei încercară să zâmbească. Devaux se sculă în picioare şi 
plecă. 

— Spuneam eu bine că aici n-ar trebui să intre nici un tată. 

Deodată o uşă scundă se deschise şi copilul regelui, gonit 
de biciul paznicului, făcu, alergând, câţiva paşi în curte; dar, 
când trecu, ceva greu căzu pe pavaj şi-l lovi în cădere peste 
picior. 

— Vai! strigă copilul. 

Şi, poticnindu-se, căzu pe-un genunchi. 

— Adu-mi înapoi calapodul, pocitanie, hai, că de nu... 

Copilul se ridică şi clătină din cap în semn de refuz. 

— Ei, ei! strigă Lorin, încruntând din sprâncene, încotro ai 
pornit-o aşa, meştere Simon? 

— Să-l pedepsesc pe puiul ăsta de lup, răspunse cârpaciul. 

— Şi de ce să-l pedepseşti? întrebă Lorin. 

— De ce? 

— Da, de ce? 


— Pentru că lepădătura asta nu vrea nici să cânte ca un 
patriot cumsecade, nici să lucreze ca un cetăţean cinstit. 

— Ei bine şi ce te priveşte? îi spuse Lorin. Ce, națiunea ţi l-a 
încredinţat pe Capet ca să-l înveţi să cânte? 

— Ei na! făcu Simon mirat, dar ce te-amesteci tu, cetăţene 
sergent? Fă bine şi răspunde-mi. 

— De ce m-amestec eu? M-amestec ca orice om de suflet. 
Şi e nedemn pentru un om de suflet să vadă cum e bătut un 
copil şi să accepte să fie bătut sub ochii lui. 

— Aşi! e fiul tiranului. 

— E un copil, un copil care n-a luat parte la crimele tatălui 
său, un copil care e nevinovat şi, ca atare, nu trebuie pedepsit. 

— Şi eu îţi spun că mi-a fost încredinţat ca să fac din el ce 
poftesc. Şi poftesc să cânte cântecul Cocoanei Veto şi are să-l 
cânte. 

— Dar bine, nenorocitule, spuse Lorin, cocoana Veto e 
maică-sa, mama copilului ăstuia. Ţi-ar plăcea să-ţi fie silit fiul să 
cânte că tu eşti o canalie? 

— Eu? urlă Simon. Ei lasă, aristocrat păcătos de sergent! 

— la ascultă, fără insulte, strigă şi Lorin. Eu nu sunt Capet, 
eu... şi nu-s pus cu sila să cânt. 

— Am să pun să te-aresteze, păcătosule! 

— Tu? făcu Lorin, tu ai să pui să m-aresteze? la încearcă 
numai să pui s-aresteze pe un termopil! 

— Bine, bine, cine râde la urmă râde mai bine. Până 
una-alta, Capet, ia calapodul de-acolo şi vino să faci gheata, 
altfel e vai de capul tău!... 

— lar eu, izbucni Lorin, pălind îngrozitor şi făcând un pas 
înainte, cu pumnii strânşi şi dinţii încleştaţi, eu îţi spun că n-are 
să ridice calapodul, şi-ţi mai spun că n-are să facă nici o gheată, 
auzi tu, blestemat caraghios? A! da, ai acolo o sabie mare, dar 
află că nu mă tem de ea, cum nu mă tem nici de tine. 
Îndrăzneşte numai s-o tragi din teacă. 

— Blestemăţie! urlă Simon făcând spume la gură de furie. 

În clipa aceea două femei intrară în curte. Una dintre ele 
ţinea o hârtie în mână; se îndreptă spre santinelă, 
adresându-i-se. 

— Cetăţene sergent! strigă santinela, e fata lui Tison, care 
cere s-o vadă pe maică-sa. 


— Las-o să treacă deoarece Consiliul închisorii Temple a 
aprobat, spuse Lorin, care nu voi să se întoarcă nici o clipă, de 
teamă ca Simon să nu se folosească de neatenţia lui şi să 
înceapă iar să bată copilul. 

Santinela lăsă cele două femei să treacă, dar abia urcaseră 
patru trepte ale scării întunecoase când îl întâlniră pe Maurice 
Lindey, care cobora pentru o clipă în curte. 

Noaptea aproape că se lăsase, aşa că nu li se puteau 
desluşi trăsăturile chipului. 

Maurice le opri. 

— Cine sunteţi voi, cetăţenelor, întrebă el şi ce doriţi? 

— Eu sunt Sophie Tison, spuse una dintre cele două tinere. 
Am obţinut autorizaţia să-mi văd mama şi am venit s-o văd. 

— Da, încuviinţă Maurice, dar autorizaţia e pentru tine, 
cetăţeană. 

— Mi-am adus prietena ca să fim cel puţin două fete în mij- 
locul atâtor soldaţi. 

— Foarte bine, dar prietena ta n-are voie să urce. 

— Fie cum doreşti, cetăţene, spuse Sophie Tison, 
strângând-o de mână pe prietena ei, care, lipită de zid, părea 
cuprinsă de uimire şi de spaimă. 

— Cetățeni paznici, strigă Maurice, ridicând capul şi 
adresându-se santinelelor care erau postate la fiecare etaj, 
lăsaţi liberă trecerea cetăţenei Tison; prietena ei nu are voie să 
intre. Va aştepta pe scară, iar voi să vegheaţi să nu i se 
întâmple nimic. 

— Da, cetăţene, am înţeles, răspunseră santinelele. 

— Puteţi să urcați, le spuse Maurice. 

Cele două femei trecură. 

Cât despre Maurice, el sări peste patru sau cinci trepte, 
câte-i mai rămăseseră de coborât şi înainta repede în curte. 

— Ce-i asta, îi întrebă pe soldaţii din Garda naţională, cine 
face asemenea zarvă? Se aud ţipete de copil până în anticamera 
prizonierelor. 

— Ce să fie? răspunse Simon, care, deprins cu procedeele 
cetăţenilor municipali, crezu, zărindu-l pe Maurice, că-i vin 
ajutoare, iacă trădătorul ăsta de aristocrat, iacă, individul ăsta 
mă opreşte să-l chelfănesc pe Capet. 

ŞI-I arătă cu pumnul pe Lorin. 


— Da, fir-ar el al dracului, îl opresc, răcni Lorin, scoţându-şi 
sabia din teacă şi dacă îndrăzneşti să-mi mai spui o dată individ, 
aristocrat sau trădător, să ştii că vâr sabia în tine. 

— Ameninţări! strigă Simon. Unde-i straja? Unde-i straja? 

— Eu sunt straja, răspunse Lorin. Nu mă chema, că dacă vin 
la tine, te distrug. 

— Ajutor! cetăţene municipal, sări! urlă Simon ameninţat 
de data asta serios de către Lorin. 

— Cetăţeanul sergent are dreptate, răspunse cu răceală 
municipalul pe care Simon îl chemase în ajutor, tu necinsteşti 
națiunea; laşule, baţi un copil. 

— Şi încă de ce-l bate, înţelegi tu, Maurice? Pentru că 
băiatul nu vrea să cânte Cocoana Veto, pentru că fiul nu vrea 
să-şi insulte mama. 

— Mizerabile! se răsti la el Maurice. 

— Şi tu? se miră Simon. Aşadar, sunt înconjurat numai de 
trădători. 

— Ei, ticălos netrebnic ce eşti! exclamă cetăţeanul 
municipal, punându-i mână în gât lui Simon şi smulgându-i 
cureaua din mână. Încearcă numai să faci dovadă că Maurice 
Lindey e trădător. 

Şi îl lovi cu toată puterea pe cârpaci cu cureaua peste 
umeri. 

— Mulţumesc domnule, zise copilul care privea cu stoicism 
scena de mai sus, dar are să se răzbune pe mine. 

— Vino, Capet, spuse Lorin, vino, băiete; dacă te mai bate, 
strigă ajutor şi va fi pedepsit, călăul. Hai, hai, micule Capet, intră 
în turn. 

— De ce mă numiţi Capet, dumneavoastră care mă apăraţi? 
întrebă copilul. Doar ştiţi prea bine că nu mă cheamă Capet. 

— Cum asta? Nu te cheamă aşa? se miră Lorin. Dar cum te 
cheamă pe tine? 

— Pe mine mă cheamă Ludovic Carol de Bourbon. Capet e 
numele unuia dintre strămoşii mei. Doar ştiu istoria Franţei, o 
ştiu de la tata. 

— Şi tu vrei să-l înveţi să facă papuci pe-un copil care a 
învăţat istoria Franţei de la rege? strigă Lorin. Haida-de! 

— Ei, fii pe pace, îi spuse Maurice băiatului. Am să fac 
raport. 


— Şi eu am să fac unul, izbucni Simon. Am să spun şi că în 
loc de-o femeie care avea dreptul să intre în turn, ai lăsat să 
treacă două. 

Într-adevăr, în clipa aceea cele două femei ieşeau din 
donjon. Maurice dădu fuga la ele. 

— Ei, cetăţeană, zise el, adresându-i-se celei de lângă el, 
ţi-ai văzut mama? 

Sophie Tison se strecură într-o clipă între cetăţeanul 
municipal şi prietena ei. 

— Da, cetăţene, am văzut-o, mulţumesc, răspunse ea. 
Maurice ar fi vrut s-o vadă pe prietena tinerei fete sau măcar 
să-i audă vocea, dar fata era învăluită în mantie şi părea 
hotărâtă să nu rostească nici un cuvânt. Ba chiar i se păru că 
tremură. 

Spaima ei îl făcu să aibă bănuieli. 

Urcă în grabă, şi, ajungând în prima cameră, văzu prin uşa 
cu geam cum regina, în cealaltă cameră, ascundea în buzunar 
ceva ce Maurice bănui c-ar fi un bilet. 

— Vai! făcu el, să fi fost oare păcălit? 

Îşi chemă numaidecât colegul. 

— Cetăţene Agricola, intră la Maria-Antoaneta şi vezi să n-o 
scapi din ochi. 

— Na! exclamă municipalul, să fi...? 

— Intră, îţi spun şi nu mai pierde nici o clipă, nici un minut, 
nici o secundă. 

Cetăţeanul municipal intră la regină. 

— Cheamă pe nevasta lui Tison, spuse el unui soldat din 
gardă. 

După cinci minute, femeia lui Tison veni radioasă. 

— Mi-am văzut fata, zise ea. 

— Unde? întrebă Maurice. 

— Chiar aici, în anticameră. 

— Bine. Şi fiică-ta n-a cerut cumva s-o vadă pe austriacă? 

— Nu. 

— N-a intrat la ea? 

— Nu. 

— Şi-n vreme ce stăteai de vorbă cu fiică-ta, n-a ieşit 
nimeni din camera prizonierelor? 

— Parcă eu mai ştiu? Mă uitam la fiică-mea pe care n-o 
văzusem de trei luni. 


— la gândeşte-te bine şi adu-ţi aminte. 
— Ah! da, cred că mi-aduc aminte. 


— Ce? 

— Cine? Maria-Tereza? 

— Da. 

— Şi a vorbit cu fiică-ta? 

— Nu. 

— N-a ridicat nimic de pe jos? 
— Fiică-mea? 


— Nu „fiica Mariei-Antoaneta. 

— Ba da, şi-a ridicat batista. 

— Vai nenorocite! strigă Maurice. 

Se repezi la funia unui clopot pe care-l trase cu putere. Era 
clopotul de alarmă. 


Capitolul XI Biletul 


Ceilalţi doi cetăţeni municipali din gardă urcară în grabă. 
Un detaşament din post îi însoțea. 

Uşile fură închise, cele două santinele fură postate ca să 
păzească ieşirile din fiecare cameră. 

— Ce doreşti, domnule? îl întrebă regina pe Maurice, când 
intră la ea. Tocmai voiam să mă culc când, acum vreo cinci 
minute, cetăţeanul municipal (şi regina îl arătă pe Agricola) s-a 
năpustit aici în cameră, fără să-mi spună ce pofteşte. 

— Doamnă, spuse Maurice, salutând, nu colegul meu 
pofteşte ceva de la domnia-ta, ci eu. 

— Dumneata, domnule? întrebă mirată Maria-Antoaneta, 
uitându-se la Maurice, al cărui fel cuviincios de-a fi îi inspirase 
recunoştinţă. Şi ce vrei dumneata? 

— Doresc să binevoieşti a-mi înmâna biletul pe care 
domnia-ta îl ascundeai adineaori, când tocmai intram. 

Principesa şi doamna Elisabeth tresăriră. Regina se făcu 
albă ca varul. 

— Te înşeli, domnule, răspunse ea, nu ascundeam nimic. 

— Minti, austriaco! strigă Agricola. 

Maurice puse repede mâna pe brațul colegului său. 


— O clipă, dragul meu, îi răspunse el. Lasă-mă pe mine să 
vorbesc cu cetăţeana. Sunt într-un fel şi procuror. 

— ZI-i, atunci, dar n-o cruța; ei, drăcie! 

— Ascundeai un bilet, cetăţeană, urmă Maurice cu asprime. 
Ar trebui să ni-l dai. 

— Dar, ce bilet? 

— Cel pe care ţi l-a adus fiica lui Tison şi pe care cetăţeana 
de acolo, fiica dumitale (Maurice arătă spre tânăra prinţesă), l-a 
cules cu batista. 

Cele trei femei se priviră înspăimântate. 

— Dar, domnule, asta e mai mult decât tiranie, spuse 
regina; suntem femei, suntem femei! 

— Să n-amestecăm lucrurile, îi răspunse Maurice cu 
neclintită hotărâre. Noi nu suntem nici judecători, nici călăi, 
suntem gardieni, alte cuvinte concetăţeni, având sarcina de-a 
vă păzi. Avem un consemn; dacă îl călcăm înseamnă că suntem 
trădători. Cetăţeană, rog, aşadar, să-mi dai biletul pe care l-ai 
ascuns. 

— Domnilor, spuse regina cu trufie, de vreme ce sunteţi 
gardieni, scotociţi şi lipsiţi-ne de somn şi în noaptea asta, ca 
întotdeauna. 

— Păzească-ne Domnul să ridicăm mâna asupra unor 
femei! Voi aduce faptele la cunoştiinţa Comunei şi-i vom aştepta 
ordinele. Numai că dumneata nu te vei culca în pat, vei dormi 
pe fotolii, dacă-ţi place aşa, iar noi te vom supraveghea... Dacă 
va trebui, vor începe şi percheziţiile. 

— Dar, ce-i aici? întrebă femeia lui Tison, vârându-şi 
speriată capul pe uşă. 

— Ce să fie, cetăţeană, ai dat o mână de ajutor la o trădare 
şi de aceea poţi fi sigură că n-ai să-ţi mai vezi fata niciodată. 

— Să nu-mi mai văd fata?... ce tot spui, cetăţene? întrebă 
femeia lui Tison care nu înţelegea bine de ce n-are să-şi mai 
vadă fata. 

— lată ce-ţi spun: fiică-ta n-a venit aici să te vadă pe tine, ci 
să aducă o scrisoare cetăţenei Capet, aşa că n-are să mai vină. 

— Dar dacă nu mai vine, n-am s-o mai pot vedea, pentru că 
noi n-avem voie să ieşim de aici... 

— De data asta n-ai pe cine să te mânii, pentru că e vina ta, 
îi răspunse Maurice. 


— Vai! urlă biata mamă, vina mea! Ce tot spui tu acolo, 
vina mea? Doar nu s-a întâmplat nimic. Răspund eu de asta. 
Vai! păi de-ar fi să se fi întâmplat ceva, să te păzească simţul, 
Antoaneta, ai să mi-o plăteşti scump de tot! 

Şi femeia, ieşită din minţi, îi arătă reginei pumnul. 

— Să nu ameninţi pe nimeni, îi răspunse Maurice; mai bine 
încearcă să capeţi cu blândeţe ceea ce cerem noi, căci eşti 
femeie, Şi cetăţeana Antoaneta, care e mamă şi ea, se va 
îndupleca din milă pentru o mamă. Mâine fiică-ta va fi arestată, 
mâine va fi întemniţată... pe urmă, de se descoperă ceva — şi tu 
doar ştii că, dacă vrei cu tot dinadinsul, descoperi cu siguranţă 
— de se descoperă ceva e pierdută şi ea şi însoţitoarea ei. 

Femeia lui Tison, care îl ascultase pe Maurice cu o spaimă 
din ce în ce mai mare, îşi îndreptă spre regină privirea rătăcită. 

— Auzi tu, Antoaneta?... E vorba de fiica mea!... Tu îmi vei fi 
dus fata la pieire! 

Regina păru şi ea înspăimântată, nu atât de ameninţarea 
ce strălucea în ochii gardiencei sale, cât de deznădejdea pe care 
i-o citea în priviri. 

— Vino, doamnă Tison, zise ea, am să-ţi spun ceva. 

— Ei, ia vezi! fără linguşeli, strigă colegul lui Maurice; să fim 
şi noi de faţă, ei, drăcie! În faţa municipalităţii, numai în faţa 
municipalităţii. 

— Lasă-le, cetăţene Agricola, îi şopti Maurice la ureche, nu- 
mai să iasă adevărul la iveală, n-are a face în ce fel... 

— Ai dreptate, cetăţene Maurice, dar... 

— Să trecem de partea cealaltă a uşii cu geamuri, cetăţene 
Agricola, şi, ascultă de mine, să stăm şi cu spatele: sunt sigur că 
persoana faţă de care vom dovedi asemenea bunăvoință nu ne 
va face să ne căim. 

Regina auzi cuvintele acestea spuse anume ca să fie auzite 
de ea şi îi aruncă tânărului o privire plină de recunoştinţă. 
Maurice întoarse capul cu indiferenţă şi trecu de partea cealaltă 
a uşii cu geamuri. Agricola îl urmă. 

— Vezi femeia asta, îi spuse el lui Agricola: ca regină e 
grozav de vinovată, ca femeie vădeşte un suflet demn şi 
generos. E bine că se sfărâmă şi se năruiesc coroanele; 
nenorocirea purifică. 


— Fir-ar să fie, că bine mai vorbeşti, cetăţene Maurice! Îmi 
place să te ascult pe tine şi pe prietenul tău Lorin. Tot versuri ai 
spus şi tu? 

Maurice zâmbi. 

In timpul dialogului de mai sus, dincolo de uşa cu geamuri 
se petrecea scena pe care o prevăzuse Maurice. Femeia lui 
Tison se apropiase de regină. 

— Doamnă, îi spuse aceasta, deznădejdea în care te afli îmi 
zdrobeşte inima. Nu vreau să te lipsesc de copilul dumitale; aşa 
ceva e prea greu de îndurat. Dar gândeşte-te bine: poate că 
făcând ceea ce cer oamenii ăştia, fiica dumitale tot va fi 
condamnată. Fă ce spun ei! strigă nevasta lui Tison. Fă ce spun 
ei! 

— Dar, mai întâi, ascultă despre ce e vorba. 

— Despre ce e vorba? întrebă gardianca cu o curiozitate 
aproape sălbatică. 

— Fiica dumitale a venit aici cu o prietenă. 

— Da, e muncitoare ca şi ea; n-a vrut să vină singură din 
pricina soldaţilor. 

— Prietena aceea i-a dat fiicei dumitale un bilet; fiica 
dumitale la scăpat pe jos; Maria, care tocmai trecea pe lângă ea, 
l-a ridicat. E o hârtie fără nici o valoare, nu încape vorbă, dar 
căreia oameni rău intenţionaţi i-ar găsi o semnificaţie. Nu ţi-a 
spus cetăţeanul municipal că dacă vrei găseşti oricum ceva? 

— Şi după asta, după asta? 

— Ei bine, asta e tot. Vrei să-ţi dau hârtia aceea? Vrei să-mi 
sacrific un prieten şi totuşi să nu-ţi recapeţi, poate, fiica? 

— Fă cum spun ei! strigă iarăşi femeia, fă ce spun ei! 

— Dar dacă hârtia asta îţi compromite fiica? stărui regina. 
Înţelegi? 

— Fiica mea e, ca şi mine, o patriotă cinstită, răspunse 
afurisita de femeie. Slavă Domnului, familia Tison e vestită! Fă 
ce spun ei! 

— Doamne-Dumnezeule! cât aş dori să te pot convinge! 

— Fiică-mea! vreau să-mi fie dată fiica! urmă femeia lui Ti- 
son, bătând din picior. Dă hârtia, Antoaneta, dă-o! 

— lat-o, doamnă! 

Şi regina întinse nenorocitei aceleia de făpturi o bucată de 
hârtie pe care ea o ridică în culmea bucuriei deasupra capului, 
strigând: 


— Veniţi, veniţi, cetăţeni municipali! Am căpătat hârtia. 
Luaţi-o şi daţi-mi copila. 

— Ne-ai sacrificat prietenii, surioară, spuse doamna 
Elizabeth. 

— Nu, surioară, răspunse trist regina, pe noi ne-am 
sacrificat. Hârtia nu poate compromite pe nimeni. 

La strigătele femeii lui Tison, Maurice şi colegul său îi ieşiră 
înainte; ea le întinse numaidecât biletul. Ei îl deschiseră şi citiră: 


“La orient, un amic veghează încă." 


Abia îşi aruncă ochii pe hârtie şi Maurice tresări. 

Scrisul îi păru cunoscut. 

"Doamne-Dumnezeule! izbucni el, să fie al Genevie&vei? Nu, 
e cu neputinţă, sunt nebun! Se aseamănă, fără îndoială, dar 
cum ar putea avea de-a face Geneviève cu regina?" 

Se întoarse şi văzu că Maria-Antoaneta îl privea. Cât despre 
femeia lui Tison, în timp ce aştepta să i se hotărască soarta, îl 
sorbea pe Maurice din ochi. 

— Ai făcut o faptă bună, îi spuse femeii lui Tison. Şi 
dumneata, cetăţeană, de asemenea, adăugă el către regină. 

— Atunci, domnule, răspunse Maria-Antoaneta, urmează-mi 
exemplul: arde hârtia asta şi vei face o faptă caritabilă. 

— Glumeşti, austriaco, interveni Agricola. Să ardă o hârtie 
care poate ne-ar da prilejul să punem mâna pe-un cuib de 
aristocrați? Nu, asta ar fi o prostie curată! 

— Da, mai bine arde-o, spuse şi femeia lui Tison, ar putea 
s-o pună în primejdie pe fata mea. 

— Bineînţeles, pe fiică-ta şi pe ceilalţi, continuă Agricola 
luând din mâinile lui Maurice hârtia pe care acesta cu siguranţă 
ar fi ars-o dacă ar fi fost singur. 

După zece minute, biletul fu depus pe biroul membrilor Co- 
munei, deschis numaidecât şi comentat în toate felurile. 

— "La orient, un amic veghează", rosti o voce. Ce dracu o fi 
însemnând asta? 

— A, da, desigur! făcu un geograf. "La orient" e limpede: 
Lorient e un orăşel din Bretania, situat între Vannes şi Quimper. 
Fir-ar să fie! Ar trebui dat foc oraşului, dacă-i adevărat că sunt în 
el aristocrați care veghează asupra austriecei. 


— E cu atât mai primejdios, adăugă un altul, cu cât, Lorient 
fiind port la mare, acolo se pot pune la cale complicităţi cu en- 
glezii. 

— Propun, spuse un al treilea, să fie trimisă o comisie la Lo- 
rient şi să se întreprindă o anchetă. 

Maurice fusese ţinut la curent asupra deliberărilor. 

"N-am idee unde poate fi orientul de care e vorba, îşi zise 
el, dar cu siguranţă că nu-i în Bretania." 

A doua zi, regina, care, după cum am spus, nu mai cobora 
în grădină ca să nu treacă prin faţa camerei unde fusese 
încarcerat soţul ei, ceru să urce pe platforma turnului, ca să ia 
puţin aer, cu fiica ei şi cu doamna Elisabeth. 

Cererea îi fu încuviinţată numaidecât, dar Maurice se urcă 
şi el şi, oprindu-se în spatele unui soi de gheretă, care adăpos- 
tea partea de sus a scării, aşteptă, ascuns, urmarea biletului din 
ajun. 

La început regina s-a plimbat, afectând indiferenţă, cu 
doamna Elisabeth şi cu fiica ei, pe urmă s-a oprit, în timp ce 
prinţesele continuau să se plimbe, s-a întors spre răsărit şi s-a 
uitat lung cu atenţie la o casă la ferestrele căreia se arătau mai 
multe persoane; una dintre persoanele acelea ţinea o batistă 
albă. 

Maurice scoase un ochean din buzunar şi, în timp ce-l potri- 
vea, regina făcu un semn vizibil, ca şi cum i-ar fi poftit pe 
curioşii de la fereastră să dispară. Dar Maurice apucase să vadă 
un cap de bărbat cu părul blond, palid la faţă, a cărui plecăciune 
fusese plină de respect, aproape chiar de umilinţă. 

In spatele tânărului aceluia, căci curiosul nostru nu părea 
să aibă mai mult de douăzeci şi cinci, douăzeci şi şase de ani, 
şedea o femeie pe jumătate acoperită de silueta lui. Maurice îşi 
îndreptă ocheanul asupra ei şi, crezând că o recunoscuse pe 
Geneviève, făcu o mişcare subită care-l descoperi. Numaidecât 
femeia, care ţinea şi ea un ochean în mână, se trase îndărăt, 
luându-l şi pe tânăr cu ea. Să fi fost Geneviève? Să-l fi 
recunoscut şi ea pe Maurice? Perechea de curioşi să se fi retras 
oare numai la semnul pe care-l făcuse regina? 

Maurice aşteptă o clipă să vad dacă tânărul şi tânăra n-au 
să mai apară. Dar cum fereastra rămânea pustie, îl sfătui pe 
colegul său Agricola să fie cu ochii în patru, cobori ca o furtună 
scara şi alergă să se aşeze la pândă în colţul străzii Porte-Foin, 


ca să vadă dacă cei doi curioşi din casa cu pricina n-au să iasă. 
Fu însă în zadar, căci nimeni nu se arătă. 

Atunci, nemaiputând îndura bănuiala care-i sfâşia inima 
încă de când însoţitoarea fetei lui Tison se încăpăţânase să stea 
ascunsă şi să nu scoată nici un cuvânt, Maurice o porni spre 
vechea stradă Saint-Jacques, unde ajunse cu sufletul chinuit de 
cele mai ciudate bănuieli. 

Când intră, Geneviève în capot alb şedea sub un umbrar de 
iasomie, unde avea obiceiul să ia masa. Îi adresă, ca de obicei, 
un salut călduros lui Maurice şi-l pofti să bea o ceaşcă de 
ciocolată cu ea. 

Pe de altă parte, Dixmer, care între timp venise şi el, se 
arătă grozav de bucuros că-l vede pe Maurice la asemenea ceas 
neaşteptat al zilei. Dar mai înainte ca Maurice să fi băut ceaşca 
de ciocolată pe care o acceptase, Dixmer ceru amicului său, 
secretarul secţiei Lepelletier, să-l însoţească într-o raită prin 
ateliere. Maurice primi. 

— Dragul meu Maurice, începu să-i spună Dixmer, luându-l 
la braţ pe tânărul nostru şi pornind cu el, ai să afli o noutate 
deosebit de importantă. 

— Politică? îl întrebă Maurice, urmărit întruna de ideea sa. 

— Ei! dragă cetăţene, răspunse Dixmer zâmbind, crezi că 
noi, cei de-aici, ne ocupăm de politică? Nu, nu, o noutate 
industrială, slavă Domnului! Venerabilul meu prieten Morand, 
care, după cum ştii e un chimist dintre cei mai merituoşi, tocmai 
a descoperit secretul de fabricare a unui marochin de culoare 
roşie, cum nu aţi mai văzut până în zilele noastre, vreau să spun 
o culoare fixă, care nu se decolorează. Vopseau asta vreau să 
ţi-o arăt. Dealtminieri, ai să-l vezi pe Morand la lucru. Asta da, 
zic şi eu, adevăr artist! 

Maurice nu prea înţelegea cum poţi fi artist în marochin 
roşu Acceptă totuşi să meargă, îl urmă pe Dixmer, străbătu 
atelierele şi într-un soi de laborator particular îl văzu pe 
cetăţeanul Morand la treabă — purta ca de obicei ochelari verzi, 
era îmbrăcat cu haine de lucru şi părea într-adevăr foarte 
preocupat să schimbe în purpuriu albul murdar al unei piei de 
oaie. Avea mânecile suflecate, mâinile — roşii, la fel şi braţele, 
până la coate. Cum spunea Dixmer, se bălăcea bucuros şi vesel 
în cârmâz. 


Îl salută pe Maurice cu capul, aşa ocupat cum era cu 
treburile lui. 

— Ei, cetăţene Morand, îl întrebă Dixmer, ce zici? 

— O să câştigăm o sută de mii de livre pe an numai cu pro- 
cedeul ăsta, răspunse Morand. Dar, iată, sunt opt zile de când 
nu mai dorm, iar acizii mi-au atacat ochii. 

Maurice îl lăsă pe Dixmer cu Morand şi se întoarse la 
Geneviève, şoptindu-şi tainic: 

— Trebuie să recunosc că îndatoririle unui cetăţean 
municipal ar năuci chiar şi pe un erou. După opt zile petrecute în 
închisoarea Temple, ajungi să te suspectezi până şi pe tine 
însuţi drept aristocrat, sfârşind prin a te denunța singur. Bunul 
Dixmer, bravul Morand! gingaşa Geneviève! Şi eu care i-am 
bănuit o clipă. 

Geneviève îl aştepta pe Maurice, cu surâsul ei încântător, 
gata să-l facă să uite până şi urma bănuielilor pe care şi le 
închipuise adevărate. Era ca totdeauna: suavă, prietenoasă, 
fermecătoare. 

Clipele în care Maurice o vedea pe Geneviève erau 
singurele pe care le trăia cu-adevărat. Tot restul timpului, era 
pradă febrei aceleia pe care am putea-o numi febra anului 1793, 
care scinda Parisul în două tabere şi făcea ca existenţa să fie o 
luptă continuă, de fiecare ceas. 

Către amiază, trebui totuşi s-o părăsească pe Geneviève şi 
să se întoarcă la închisoarea Temple. 

La capătul străzii Sainte-Avoye, se întâlni cu Lorin, care 
schimba garda. Lorin se afla în coada plutonului. Se desprinse 
din rând şi veni la Maurice, al cărui chip oglindea încă fericirea 
dulce pe care întâlnirea cu Geneviève i-o revărsa totdeauna în 
suflet. 

— Ah! exclamă Lorin, scuturând călduros mâna prietenului 
său: 


Zadarnic caţi să-ţi ascunzi dorul, 
Eu ştiu care ţi-e năzuinţa. 

Taci mâlc, dar îţi văd suferinţa, 
În ochi îţi citesc dorul, 

Şi-n suflet tot amorul! 


Maurice îşi duse mâna la buzunar să caute cheia. Era 
mijlocul care-l adoptase ca să pună stavilă vervei poetice a 
colegului său. Dar acesta îi văzu gestul şi-o rupse la fugă 
râzând. 

— A! ascultă adăugă Lorin, întorcându-se după câţiva paşi, 
ai de stat încă trei zile la Temple, Maurice. Ti-l încredinţez pe 
micuțul Capet. 


Capitolul XII Dragoste 


De fapt, după o bucată de vreme Maurice ajunsese să ducă 
o viaţă foarte fericită şi în acelaşi timp foarte nenorocită. 
Totdeauna e aşa la începutul marilor pasiuni. 

Munca zilnică la secţia Lepelletier, vizitele pe care le făcea 
seara în vechea stradă Saint-Jacques, prezenţa sporadică la 
clubul Termopile îi umpleau tot timpul. 

Nu-şi ascundea faptul că, văzând-o pe Geneviève în fiecare 
seară, nu făcea decât să se îmbete, înghiţituri rare, dar pline, cu 
dragoste fără speranţă. 

Geneviève era una dintre femeile timide şi aparent uşor de 
câştigat, care întind sincer mâna unui prieten, îşi apropie 
inocent fruntea de buzele lui, cu încrederea unei surori sau cu 
ignoranţa unei fecioare în faţa căreia cuvintele de dragoste par 
o insultă, iar dorinţele carnale un adevărat sacrilegiu. 

Dacă există în visurile cele mai pure pe care Rafael, în 
prima sa manieră, le-a zugrăvit pe pânză, o Madonă cu buze 
surâzătoare, cu privire castă, cu o expresie îngerească, atunci 
tocmai asemenea însuşiri trebuie luate de la divinul elev al lui 
Perugino pentru făurirea portretului Genevievei. 

In mijlocul florilor sale, strălucitoare şi înmiresmată ca ele, 
departe de activitatea soţului ei, departe chiar şi de el, 
Geneviève îi părea lui Maurice, de câte ori o vedea, ca o enigmă 
vie, al cărei sens nu-l putea ghici şi-a cărei dezlegare nu 
îndrăznea să i-o ceară. 

Intr-o seară când rămăsese, ca de obicei, singur cu ea şi 
stăteau alături sub fereastra dublă, prin care în altă seară 
pătrunsese atât de furtunos, când miresmele liliacului în floare 
pluteau pe uşoara adiere ce se iveşte numaidecât după un 


strălucitor apus de soare, Maurice, după o lungă tăcere în 
răstimpul căreia îi urmărise ochii ageri şi pioşi, care priveau cum 
răsare o stea argintie pe cerul de azur, Maurice cuteză s-o 
întrebe cum se face că-i atât de tânără, când soţul ei trecuse de 
vârsta mijlocie a vieţii; că-i atât de nobilă şi delicată, când toate 
vădeau la soţul ei o educaţie şi-o origine de rând că-i atât de 
plină de poezie, când soţul ei n-are alt ţel decât să-şi 
cântărească, să-şi întindă şi să-şi vopsească pieile din fabrică. 

— Ce caută la un meşter tăbăcar, îşi continuă Maurice şirul 
întrebărilor, harpa asta, clavecinul de-aici şi gastelurile despre 
care mi-ai mărturisit că sunt opera dumitale? In sfârşit, de ce 
atâta aristocrație, pe care o urăsc de moarte la alţii, dar pe care 
o ador la dumneata? 

Geneviève îşi aţinti asupra lui Maurice privirile pline de can- 
doare. 

— Îți mulţumesc, răspunse ea, că-mi pui asemenea 
întrebare; ea îmi dovedeşte că eşti un om cu suflet nobil şi că 
n-ai căutat să culegi informaţii despre mine de la nimeni. 

— Niciodată, doamnă, spuse Maurice. Am un prieten 
devotat, care şi-ar da viaţa pentru mine, am o sută de camarazi, 
care sunt gata să meargă oriunde i-aş călăuzi, dar dintre toate 
sufletele astea, când e vorba de o femeie şi mai ales de o 
femeie cum e Geneviève, nu ştiu decât unul singur în care să 
mă încred, sufletul meu. 

— Mulţumesc, Maurice, îi răspunse tânără. Atunci ai să afli 
de la mine tot ce doreşti să ştii. 

— Mai întâi, care e numele dumitale de fată? întrebă 
Maurice. Nu te cunosc decât cu numele de femeie măritată. 

Geneviève înţelese egoismul de îndrăgostit pe care îl trăda 
o asemenea întrebare şi zâmbi. 

— Geneviève du Treilly, îi răspunse ea. Maurice repetă: 

— Geneviève du Treilly! 

— Familia mea, urmă Geneviève, fusese ruinată din timpul 
războiului cu America la care au luat parte tatăl şi fratele meu 
mai mare. 

— Gentilomi amândoi? întrebă Maurice. 

— Nu, nu, răspunse Geneviève, roşind. 

— Totuşi, mi-ai spus că numele dumitale de fată e 
Geneviève du Treilly. 


— Fără particulă, domnule Maurice. Familia mea a fost bo- 
gată, dar n-a avut nici un soi de legătură cu nobilimea. 

— Nu ai încredere în mine, răspunse tânărul nostru 
zâmbind. _ 

— Cum de nu? urmă Geneviève. In America, tatăl meu s-a 
împrietenit cu tatăl domnului Morand. Domnul Dixmer era omul 
de afaceri al domnului Morand. Văzându-ne ruinaţi şi ştiind că 
domnul Dixmer avea averea lui personală independentă, 
domnul Morand l-a prezentat tatălui meu, care, la rândul său, mi 
la prezentat. Am văzut că o căsătorie fusese dinainte pusă la 
cale şi amnţeles că era dorinţa familiei mele. Nu iubeam şi nici 
nu iubisem pe nimeni; am primit. De trei ani de zile sunt soţia lui 
Dixmer şi trebuie s-o spun, de trei ani soţul meu a fost atât de 
bun cu mine încât, cu toată diferenţa de gusturi şi de vârstă ce 
există între noi şi pe care dumneata ai observat-o, n-am simţit 
nici măcar o clipă vreo părere de rău. 

— Dar, urmă Maurice, când te-ai căsătorit cu domnul 
Dixmer, el nu era încă în fruntea fabricii acesteia? 

— Nu, locuiam la Blois. După 10 august, domnul Dixmer 
cumpără casa de aici cu atelierele anexe. Ca să nu am nici un 
soi de amestec cu lucrătorii, ca să mă scutească chiar şi de a 
vedea unele lucruri ce-ar fi putut să mă tulbure în obiceiurile 
mele puţin cam aristocratice, cum le numeai dumneata, mi-a 
dăruit pavilionul acesta, în care trăiesc singură, retrasă, potrivit 
cu gusturile mele, potrivit cu dorinţele mele şi fericită când un 
prieten ca dumneata, Maurice, vine să mă abată de la visările 
mele sau să le împărtăşească alături de mine. 

Şi Geneviève îi întinse mâna lui Maurice, pe care el, înfocat, 
o sărută. 

Geneviève se îmbujoră puţin. 

— Acum, prietene, urmă ea să-i spună, trăgându-şi mâna 
dintr-ale lui, ştii cum am ajuns soţia domnului Dixmer. 

— Da, răspunse Maurice, uitându-se ţintă la Geneviève. Dar 
nu mi-ai spus deloc cum domnul Morand a ajuns să se asocieze 
cu domnul Dixmer. 

— A! foarte simplu, răspunse Geneviève. Domnul Dixmer, 
după cum ţi-am spus, avea oarecare avere, dar totuşi nu atât 
cât să poată lua el singur o fabrică aşa de importantă cum e 
asta. Fiul domnului Morand, protectorul lui Dixmer, cum îţi 
spuneam, fiul acelui prieten al tatălui meu, de care poate că-ţi 


aminteşti, a venit cu jumătate din capital şi, cum se pricepe la 
chimie, s-a dedicat exploatării, depunând o activitate care-l 
acaparează, după cum ai putut observa şi datorită căreia 
comerţul domnului Dixmer, în sarcina căruia intră toată latura 
materială, a luat o extindere imensă. 

— Şi, urmă Maurice, domnul Morand este de asemenea 
unul dintre bunii dumitale prieteni, nu-i aşa, doamnă? 

— Domnul Morand e o fire nobilă, unul dintre sufletele cele 
mai elevate din câte se găsesc sub bolta cerească, răspunse cu 
gravitate Geneviève. 

— Dacă nu ţi-a dat alte dovezi, spuse Maurice puţin cam 
neliniştit de marea importanţă pe care tânăra femeie o acorda 
asociatului soţului ei, decât că împarte cheltuielile de regie cu 
domnul Dixmer şi că a născocit o vopsea nouă pentru marochin, 
îmi îngădui să-ţi atrag atenţia că elogiile pe care i le aduci sunt 
destul de exagerate. 

— Mi-a dat şi alte dovezi, domnule, îi spuse Geneviève. 

— Dar e încă tânăr, nu-i aşa? întrebă Maurice, cu toate că e 
greu de spus ce vârstă are, din pricina ochelarilor verzi pe care-i 
poartă. 

— Are treizeci şi cinci de ani. 

— Vă cunoaşteţi de multă vreme? 

— Din copilărie. 

Maurice îşi muşcă buzele. De la început bănuise că Morand 
o iubeşte pe Geneviève. 

— A! exclamă Maurice, aşa se explică familaritatea lui cu 
dumneata. 

—  Îngrădită în limitele în care ai văzut-o, domnule, 
răspunse Geneviève zâmbind, îmi pare că asemenea 
familiaritate, care nu e decât cea a unui prieten, nu are nevoie 
de explicaţii. 

— O! iartă-mă, doamnă, ripostă Maurice, dumneata ştii că 
orice afecţiune puternică îşi are geloziile ei şi prietenia mea era 
geloasă pe prietenia pe care dumneata păreai c-o nutreşti 
pentru domnul Morand. 

Apoi tăcu. Geneviève păstră şi ea tăcere. În ziua aceea nu 
mai veni vorba de Morand şi Maurice se despărţi de Geneviève 
mai îndrăgostit ca niciodată, căci era gelos. 

Apoi, oricât de orbit ar fi fost tânărul nostru, oricât de legat 
la ochi, oricâtă tulburare i-ar fi pus patima în suflet, în 


povestirea Genevievei erau multe lacune, multe ezitări, multe 
reticenţe, cărora în primul moment nu le dăduse nici un pic de 
atenţie, dar care, după aceea, îi reveneau în minte şi-l tulburau 
într-un chip atât de ciudat, încât nu-l putea linişti nici marea 
libertate pe care i-o îngăduia Dixmer de-a sta de vorbă cu 
Geneviève ori de câte ori şi oricât de mult ar fi poftit, nici 
singurătatea în care erau lăsaţi ei amândoi în fiecare seară. Ba, 
mai mult: Maurice, ajuns oaspetele zilnic al casei, nu numai că 
stătea cu Geneviève, netulburat de nimeni, puritatea ei 
îngerească părând dealtminteri suficientă pentru a o apăra 
împotriva dorințelor tânărului, dar o însoțea şi la toate micile 
cumpărături pe care era silită să le facă din timp în timp, prin 
cartier. 

înconjurat de toată familiaritatea pe care o câştigase în 
casă, îl uimea şi-l neliniştea totuşi un lucru: cu cât căuta mai 
mult poate, ce-i drept, cu scopul de-a putea supraveghea 
sentimentele pe care credea şi se temea că Morand le are 
pentru Geneviève — cu cât căuta, spuneam, să adâncească 
cunoştinţa cu acest om a cărui inteligenţă, în ciuda 
prejudecăţilor sale, îl seducea, ale cărui maniere alese îi 
atrăgeau din zi în zi mai mult, cu atât Morand, omul acesta 
bizar, părea a se preface că vrea să se îndepărteze de Maurice. 
Eroul nostru se plângea cu amărăciune Genevi&vei, deoarece 
era sigur că Morand ghicise în el un rival şi că din gelozie îl ţinea 
la distanţă. 

— Cetăţeanul Morand mă urăşte, îi spuse el într-o zi 
Genevievei. 

— Pe dumneata? îl întrebă Geneviève privindu-l cu frumoşii 
ei ochi miraţi; pe dumneata te urăşte domnul Morand? 

— Da, sunt sigur. 

— Şi de ce te-ar uri? 

— Vrei să-ţi spun? izbucni Maurice. 

— Fără îndoială, continuă Geneviève. 

— Ei bine, pentru că... 

Maurice se opri. Era cât pe ce să spună: "Pentru că te 
iubesc." i 

— Nu, nu pot să-ţi spun de ce, zise el, roşind. In faţa 
Genevièvei, crâncenul republican devenea deodată un om sfios 
şi şovăielnic ca o fată. 

Geneviève zâmbi. 


— Spune mai curând, zise ea, că între voi nu există afinități, 
şi-atunci poate am să te cred. Dumneata eşti o fire înflăcărată, o 
minte ageră, un bărbat pretenţios şi rafinat; Morand nu-i decât 
un negustor altoit pe-un chimist. E sfios, modest... şi numai 
sfiiciunea şi modestia îl împiedică să facă primul pas către 
dumneata. 

— Ei, na! Dar cine-i cere să facă primul pas către mine? Am 
făcut vreo cincizeci eu către el; niciodată nu mi-a răspuns. Nu, 
urmă Maurice, clătinând din cap, nu, sigur că nu-i asta. 

— Dar, atunci, ce e? 

Maurice preferă să tacă. 

A doua zi după ce avusese explicaţia de mai sus cu 
Geneviève, Maurice veni la ea pe la orele două după-amiază. O 
găsi îmbrăcată, gata să iasă. 

— A! fii binevenit, îl întâmpină Geneviève, ai să-mi slujeşti 
de cavaler însoțitor. 

— Dar unde te duci? întrebă Maurice. 

— Mă duc până la Auteuil. E o vreme încântătoare. Aş dori 
să merg puţin pe jos; trăsura are să ne ducă dincolo de bariera, 
unde ne va aştepta, pe urmă ajungem la Auteuil pe jos şi, după 
ce voi fi terminat ce am de făcut la Auteuil, ne întoarcem tot pe 
jos până la trăsura. 

— Ah! exclamă Maurice încântat, ce zi minunată îmi 
dăruieşti! 

Cei doi tineri porniră. Dincolo de Passy, trăsura îi lăsă în 
drum. Acolo, amândoi săriră sprinten pe marginea drumului şi-şi 
continuară plimbarea pe jos. 

Când sosiră la Auteuil, Geneviève se opri. 

— Aşteaptă-mă la marginea parcului, îi spuse ea, după ce 
termin, vin să te iau. 

— Dar la cine te duci? întrebă Maurice. 

— La o prietenă. 

— Şi nu te pot însoţi? 

Geneviève clătină din cap, zâmbind. 

— Cu neputinţă, răspunse ea. 

Maurice îşi muşcă buzele. 

— Atunci bine, zise el, am s-aştept. 

— Ei, ce e? întrebă Geneviève. 

— Nimic, răspunse Maurice, stai mult? 


— Dac-aş fi crezut că te stingheresc, Maurice, dacă aş fi 
ştiut că ziua ţi-e prinsă cu alte treburi, îi spuse Geneviève, nici 
nu mi-ar fi trecut prin gând să te rog să-mi faci micul serviciu 
de-a veni cu mine; m-aş fi lăsat însoţită de... 

— De domnul Morand? întrebă prompt Maurice. 

— Nicidecum. Doar ştii că domnul Morand se află la fabrica 
Rambouillet şi că nu se întoarce decât deseară. 

— Atunci iată cărei împrejurări îi datorez faptul de-a fi fost 
preferat. 

— Maurice, îi spuse Geneviève cu blândeţe, nu pot s-o fac 
s-aştepte pe persoana care mi-a dat întâlnire. Dacă te 
stinghereşte să mă însoţeşti la înapoiere, atunci întoarce-te la 
Paris, numai să-mi trimiţi trăsura înapoi. 

— Nu, nu, doamnă, răspunse cu voiciune Maurice, vă stau 
la dispoziţie. 

Şi-i adresă un salut Genevi&vei, care scoase un suspin uşor 
şi intră în Auteuil. 

Maurice se îndreptă spre locul horărât întâlnirii şi începu să 
se plimbe în lung şi-n lat, culcând la pământ cu bastonul, ca 
Tarquinius, toate capetele de ierburi, de flori sau de scaieţi care 
îi şedeau în cale. Dealtfel, drumul lui se limita la un spaţiu: ca 
toţi oamenii foarte îngânduraţi, Maurice abia făcea câţiva paşi şi 
se şi-ntorcea. 

Îl preocupa mai cu seamă să afle dacă Geneviăve îl iubeşte 
sau nu. Felul ei de-a se purta cu el era cel al unei surori sau al 
unei prietene. Maurice simţea însă că atâta nu-i era de-ajuns... o 
iubea nebuneşte. Ajunsese să-i fie gândul veşnic din timpul zilei 
şi visul mereu repetat din timpul nopţii. Altădată nu cerea 
altceva decât s-o revadă pe Geneviève. Acuma nu-i mai era 
de-ajuns atât, trebuia ca şi Geneviève să-l iubească. 

Geneviève lipsi un ceas, care-i păru lui Maurice cât un 
secol. Pe urmă o văzu venind către dânsul, cu surâsul pe buze. 
El, dimpotrivă, o întâmpină cu sprâncenele încruntate. Sărmana 
noastră inimă e astfel făcută încât se trudeşte să soarbă durere 
din miezul fericirii chiar. 

Geneviève îl luă la braţ, surâzând. 

— lartă-mă, prietene, zise ea, că te-am făcut să mă 
aştepţi... 


Maurice îi răspunse cu o înclinare a capului şi amândoi o 
apucară pe o cărăruie încântătoare, netedă, umbrită, stufoasă, 
care, cu un ocol, trebuia să-i scoată în şosea. 

Era o seară de primăvară dintre cele mai fermecătoare, în 
care toate plantele îşi trimit spre cer miresmele, în care toate 
păsările, nemişcate pe crengi sau săltând prin tufişuri de 
mărăcini, îşi înalţă imnurile de dragoste spre Dumnezeu, în 
sfârşit, una dintre serile acelea ce par hărăzite să rămână vii în 
amintire. 

Maurice şedea mut, Geneviève, dusă pe gânduri, smulgea 
cu-o mână petalele florilor dintr-un buchet pe care-l ţinea în 
cealaltă, cea sprijinită pe braţul lui Maurice. 

— Ce ai? întrebă deodată Maurice şi cine te face să fii tristă 
astăzi? 

Geneviève i-ar fi putut răspunde: "Fericirea mea." Ea se 
uită la el cu privirea-i blândă, plină de poezie, şi-l întrebă: 

— Oare dumneata nu eşti mai trist ca de obicei? 

— Eu, spuse el, eu am de ce să fiu trist; eu sunt nenorocit, 
dar dumneata? 

— Dumneata, nenorocit? 

— Fără îndoială. N-ai băgat de seamă, uneori, că sufăr după 
felul în care îmi tremură glasul? Câteodată, când stau de vorbă 
cu dumneata sau cu soţul dumitale, îmi vine să mă scol aşa 
deodată şi să fug să cer aer cerului, căci simt că are să-mi crape 
pieptul! 

— Dar, îl întrebă Geneviève stânjenită, care e cauza 
suferinţei dumitale? 

— Daca-ş fi o fetişcană fandosită, răspunse Maurice râzând, 
un râs amar, ţi-aş spune că stau prost cu nervii. 

— Şi în clipa de faţă suferi? 

— Teribil, îi spuse Maurice. 

— Atunci să ne întoarcem. 

— Atât de repede, doamnă? 

— Bineînţeles. 

— Ah! da, e-adevărat, murmură tânărul nostru, uitasem că 
domnul Morand trebuie să se întoarcă de la Rambouillet la căde- 
rea nopţii şi iată că se lasă noaptea. 

Geneviève se uită la dânsul cu o privire plină de mustrare. 

— Vai! iarăşi? exclamă ea. 


— De ce deunăzi i-ai adus domnului Morand nişte elogii atât 
de grozave, vorbindu-mi de el? îi spuse Maurice. E vina 
dumitale. 

— De când oare, în faţa oamenilor pe care-i stimezi, întrebă 
Geneviève, n-ai dreptul să spui ceea ce gândeşti despre un om 
demn de toată stima? 

— E puternică stima care te face să grăbeşti pasul, aşa cum 
îl grăbeşti dumneata în clipa de faţă, de teamă să nu întârzii 
câteva minute. 

— Astăzi eşti cât se poate de nedrept, Maurice. Oare n-am 
petrecut o parte din zi cu dumneata? 

— Ai dreptate, sunt prea pretenţios, urmă Maurice, 
lăsându-se cuprins de tumultul impetuos al firii sale. Haide să-l 
vedem pe domnul Morand, haide! 

Geneviève simţi cum supărarea şi mânia îi cuprind inima, 
nu numai sufletul. 

— Da, spuse ea, haide să-l vedem pe domnul Morand. EI, 
cel puţin, e un prieten care nu m-a necăjit niciodată. 

— Ce preţioşi sunt prietenii de-asemenea soi, adăugă 
Maurice, sugrumat de gelozie. In ceea ce mă priveşte, aş dori să 
cunosc şi eu unii ca ei. 

In momentul acela se aflau pe şosea, zarea se împurpura, 
soarele începuse să dispară, făcând să sclipească ultimele-i raze 
pe ornamentele aurite ale Domului Invalizilor. O stea, cea dintâi, 
cea care într-altă seară atrăsese privirile Genevievei, sclipea în 
azurul fluid al cerului. 

Geneviève îşi trase mâna de pe braţul lui Maurice, cu o 
tristeţe resemnată. 

— Ce ai de mă faci să sufăr? îl întrebă ea. 

— Ei! făcu Maurice, ce să am? Mă simt mai puţin dibaci 
decât oamenii pe care-i cunosc. Văd că nu sunt în stare să mă 
fac iubit. 

— Maurice! exclamă Geneviève. 

— Oh! doamnă, dacă dumnealui este întruna bun, întruna la 
fel, înseamnă că dumnealui nu suferă. 

Geneviève se prinse din nou cu mâna-i albă de braţul 
puternic al lui Maurice. 

— Te rog, spuse ea ce voce schimbată, nu mai vorbi, nu 
mai vorbi. 

— Şi de ce să nu mai vorbesc? 


— Pentru că glasul dumitale îmi face rău. 

— Aşadar, nimic nu-ţi place la mine, nici măcar glasul? 

— Taci, te conjur! 

— Voi asculta, doamnă. 

Şi aprigul nostru tânăr îşi şterse fruntea de sudoare cu 
mâna. Geneviève îşi dădu seama că tânărul suferea cu 
adevărat. Firile de natura lui Maurice sunt victimele unor dureri 
necunoscute. 

— Eşti prietenul meu, Maurice, îi spuse Geneviève, 
uitindu-se la el cu o expresie cerească, un prieten preţios pentru 
mine. Fă în aşa fel, Maurice, ca să nu-mi pierd prietenul. 

— Vai! n-ai să-l regreţi multă vreme! izbucni Maurice. 

— Te înşeli, zise Geneviève, am să te regret mult de tot, 
totdeauna. 

— Geneviève! Geneviève! exclamă Maurice, fie-ţi milă de 
mine! 

Geneviève se înfioră. 

Prima oară îi rostea Maurice numele cu o expresie atât de 
semnificativă şi adâncă. 

— Ei bine, urmă Maurice, de vreme ce m-ai ghicit; lasă-mă 
să-ţi spun tot, Geneviève. Căci, chiar de-ar fi să mă ucizi numai 
c-o privire... de prea multă vreme tac; am să vorbesc, 
Geneviève. 

— Domnule, îl întrerupse tânăra femeie, te-am conjurat în 
numele prieteniei noastre să păstrezi tăcerea. Domnule, te mai 
conjur o dată, măcar de dragul meu, dacă nu de-al dumitale, 
nici un cuvânt mai mult, în numele cerului, nici un cuvânt mai 
mult! 

— Prietenia, prietenia! Ah! dacă pentru domnul Morand ai o 
prietenie aidoma celei pe care mi-o porţi mie, atunci află că nu 
am nevoie de asemenea prietenie, Geneviève; mie îmi trebuie 
mai mult decât celorlalţi. 

— Destul, spuse doamna Dixmer, cu un gest de regină; 
destul, domule Lindey. lată trăsura, binevoieşte să mă însoţeşti 
până la soţul meu. 

Maurice tremura de emoție. Când Geneviève puse mâna pe 
braţul lui, ca să ajungă la trăsura care de fapt era doar la câţiva 
paşi tânărului nostru i se păru că mâna ei era fierbinte ca jarul. 
Se urcară amândoi în trăsură. Geneviève se aşeză în spate. 


Maurice luă loc în faţă. Au străbătut tot Parisul fără ca nici unul 
nici celalalt să scoată vreo vorbă. 

Numai că tot timpul drumului Geneviève stătuse cu batista 
la ochi. 

Când intrară în fabrică, Dixmer era ocupat în biroul său. Mo- 
rand tocmai sosise de la Rambouillet şi era pe cale de a-şi 
schimba hainele. Geneviève îi întinse mâna lui Maurice, gata să 
intre în camera ei, şi-i spuse: 

— Adio, Maurice, dumneata ai vrut să fie aşa! 

Maurice nu răspunse nimic, se duse întins la căminul lângă 
care atârna o miniatură cu portretul Genevievei, o sărută cu în- 
flăcărare, o strânse tare la piept, apoi o puse la locul ei şi plecă. 

Maurice s-a întors acasă fără să ştie cum a ajuns; a 
străbătut Parisul fără să fi văzut nimic, fără să fi auzit nimic; 
cele ce se petrecuseră i se perindaseră pe dinainte ca într-un 
vis, fără să-şi fi putut da seama nici de faptele, nici de vorbele 
lui, nici de simţămintele care le insuflaseră. Sunt clipe în care 
până şi sufletul cel mai senin, cel mai stăpân pe el însuşi, se 
dedă unor violenţe la care îl împinge puterea subordonată 
imaginaţiei. 

Aşa cum am spus, întoarcerea lui Maurice n-a fost un mers 
liniştit, ci o goană. Se dezbrăcă fără ajutorul slujitorului; nu răs- 
punse bucătăresei sale, care îl îmbia cu o cină gata pregătită; 
apoi, luând de pe masă scrisorile primite în timpul zilei, le citi pe 
toate, una după alta, fără să înţeleagă un singur cuvânt. 
Negurile geloziei, starea de ameţeală a minţii nu se risipiseră 
încă. 

La ora zece, Maurice se culcă maşinaliceşte, aşa cum 
făcuse toate celelalte lucruri din clipa în care se despărţise de 
Geneviève. 

Dacă lui Maurice în stare normală i s-ar fi povestit purtarea 
ciudată pe care o avusese, ca şi cum ar fi fost a altui ins, n-ar fi 
înţeles-o şi l-ar fi considerat nebun pe cel care fusese în stare să 
săvârşească asemenea acțiuni disperate, pe care nu le-ar fi în- 
dreptăţit nici o rezervă exagerată, nici chiar o indiferență 
exagerată din partea Genevièvei. Dar el nu mai simţi decât 
lovitura cumplită ce-i spulberase speranţele de care nici măcar 
nu-şi dăduse seama vreodată şi pe care, aşa nesigure şi 
nedesluşite cum erau, se sprijineau toate visele lui de fericire, 
care, asemenea unui fum, pluteau neconturate la orizont. 


Aşa că i se întâmplă şi lui Maurice ceea ce se întâmplă mai 
totdeauna în asemenea cazuri: uluit de lovitura primită, adormi 
numaidecât ce se simţi în pat, unde zăcu aproape fără să ştie de 
el însuşi până a doua zi. 

Un zgomot îl deşteptă totuşi. Era zgomotul pe care-l făcuse 
"îndatoritorul" său deschizând uşa. Venise, ca deobicei, să 
deschidă ferestrele camerei de culcare a lui Maurice, care 
dădeau spre o grădină mare şi să-i aducă flori. 

În 1793 se cultivau grozav de mult florile şi Maurice le 
adora. Dar acum nu aruncă nici măcar o privire asupra celor 
aduse, şi, sprijinindu-şi într-o mână capul buimăcit, ridicându-se 
într-o rână, încercă să-şi amintească ce se petrecuse în ajun. 

Maurice se întreba, fără să-şi poată da seama, care erau 
pricinile amărăciunii sale. Singura pricină era gelozia lui pe 
Morand, dar era prost ales momentul de-a gelozi un om, când 
omul acela se afla la Rambouillet, iar tu, între patru ochi cu 
femeia iubită, te bucuri, într-una din cele dintâi zile frumoase de 
primăvară, de intimitatea ei şi de dulceaţa naturii ce se 
deşteaptă. 

Nici vorbă de vreo bănuială în privinţa celor petrecute în 
casa din Auteuil, până la care o însoţise pe Geneviève şi în care 
ea stătuse mai mult de-un ceas. Nu, tortura fără de sfârşit a 
vieţii sale era numai gândul că Morand era îndrăgostit de 
Geneviève. Dar cât de ciudată putea fi o atare închipuire a 
minţii, căci nicicând asociatul lui Dixmer nu dăduse prin vreo 
privire sau prin vreun cuvânt o aparenţă de realitate unei 
asemenea presupuneri! 

Vocea slujitorului îl smulse din visare. 

— Cetăţene, zise acesta, arătându-i scrisorile deschise ce 
se aflau pe masă, ai ales pe cele pe care le păstrezi, sau pot să 
le dau pe foc pe toate? 

— Să dai pe foc ce? întrebă Maurice. 

— Păi, scrisorile pe care cetăţeanul le-o fi citit ieri, înainte 
de culcare. 

Maurice nu-şi amintea să fi citit nici una măcar. 

— Dă-le pe foc pe toate, spuse el. 

— lată-le pe cele de astăzi, zise îndatoritorul. 

Îi înmână lui Maurice un teanc de scrisori şi se duse să 
le-arunce pe celelalte în cămin. 


Maurice luă teancul care i se înmână, simţi sub degete 
grosimea unei peceţi de ceară şi i se păru că recunoaşte 
nelămurit un parfum pe care-l ştia. 

Căută printre scrisori şi văzu o pecete şi un scris ce-l făcură 
să tresară. 

Bărbatul acesta, atât de puternic în faţa primejdiei, pălea 
chiar şi numai la mireasma scrisorii. 

Indatoritorul se apropie de el să-l întrebe ce are, dar 
Maurice îi făcu semn cu mâna să iasă. 

Tânărul nostru întorcea şi iarăşi întorcea scrisoarea: avea 
presimţirea că în ea stă închisă o nenorocire ce-l aşteaptă şi 
tresări la gândul acesta aşa cum tresari în faţa necunoscutului. 

Totuşi, îşi adună tot curajul, o deschise şi citi cele ce 
urmează: 


"“Cetățene Maurice, 

Trebuie să rupem legăturile, care în ceea ce te priveşte par 
să depăşească legile prieteniei. Eşti un om de onoare, cetățene 
şi acum după ce s-a scurs o noapte de la cele petrecute ieri 
seară între noi, trebuie să înţelegi că prezența dumitale în casa 
noastră a devenit imposibilă. Mă bizui pe faptul că dumneata vei 
găsi o scuză, cum o vei crede de cuvință, față de soțul meu. 
Văzând astăzi că soseşte o scrisoare de la dumneata pentru 
domnul Dixmer, voi înțelege că trebuie să regret un prieten din 
nenorocire pierdut, dar pe care toate conveniențele sociale mă 
împiedică să-l revăd. 

Adio pentru totdeauna. 

Genevieve 

P. S. Aducătorul aşteaptă răspunsul." 


Maurice strigă; slujitorul se ivi la chemare. 

— Cine a adus scrisoarea? 

— Un cetăţean comisionar. 

— E încă aici? 

— Da. 

Maurice nici nu suspină, nici nu şovăi. Sări jos din pat, îşi 
trase o pereche de pantaloni lungi, se aşeză în faţa pupitrului, 
luă prima foaie de hârtie ce-i sta la îndemână (se întâmplă să fie 
o hârtie cu antetul tipărit al secţiei) şi scrise: 


"Cetățene Dixmer, 
Te-am îndrăgit şi-mi eşti încă drag, dar e cu neputinţă să te 
mai văd." 


Maurice căută cauza pentru care nu-l putea vedea pe 
cetăţeanul Dixmer şi nu-i veni în minte decât una singură: era 
cea care pe-atunci i-ar fi venit în minte oricui. Aşa că urmă: 


"Anumite zvonuri umblă în privinţa lipsei de interes şi de zel 
pe care dumneata o vădeşti față de treburile publice. Nici prin 
minte nu-mi trece să te învinuiesc, dar n-am nici împuternicirea 
dumitale de-a te apăra. Primeşte părerile mele de rău şi fii 
încredințat că tainele dumitale rămân îngropate în sufletul 
meu." 


Maurice nici măcar nu reciti scrisoarea pe care o scrisese, 
cum am mai spus, sub impulsul primului gând ce-i venise în 
minte. Nu avea îndoieli în privinţa efectului pe care urma să-l 
producă.  Dixmer, admirabil patriot, după cum Maurice 
constatase, cel puţin din felul în care vorbea, s-ar putea supăra, 
primind-o. Soţia sa şi cetăţeanul Morand îl vor îndupleca să nu 
cedeze, el nici măcar n-are să răspundă şi uitarea va veni după 
aceea ca un văl negru, să se întindă peste trecutul vesel, ca să-l 
prefacă într-un viitor lugubru. Maurice semnă, lipi scrisoarea, o 
dădu îndatoritorului şi comisionarul plecă. 

Abia atunci un suspin slab se desprinse din inima republica- 
nului, îşi luă mănuşile, pălăria şi plecă la secţie. 

Pus în faţa treburilor publice nădăjduia, sărman Brutus, 
să-şi regăsească stoicismul. 

Treburile publice erau îngrozitoare: se pregătea ziua de 31 
mai. Teroarea care, asemenea unui torent, se prăvălea de sus 
din rândurile montagnarzilor, încerca să prindă în vâltoarea ei 
pe acei îndrăzneţi moderați care au cutezat să ceară răzbunare 
pentru masacrele din septembrie şi au îndrăznit să lupte o clipă 
ca să salveze viaţa regelui. 

În timp ce Maurice lucra cu atâta înfocare, iar febra pe care 
voia s-o alunge îi mistuia mintea în locul inimii, mesagerul se 
reîntoarse în vechea stradă Saint-Jacques şi umplu locuinţa de 
uimire şi spaimă. 


Scrisoarea, după ce trecu pe sub ochii Genevie&vei, fu 
înmânată lui Dixmer. 

Dixmer o deschise şi o citi fără să înţeleagă nimic la 
început; pe urmă o citi cetăţeanului Morand, care, ascultând-o, 
îşi lăsă capul, cu fruntea-i albă ca fildeşul, pe-o mână. 

În situaţia în care se găseau Dixmer, Morand şi tovarăşii lor, 
situaţie totalmente necunoscută de Maurice, dar pe care cititorii 
noştri desigur că au înţeles-o, asemenea scrisoare era ca o 
lovitură de trăsnet. 

— E om sincer? întrebă Dixmer îngrozit. 

— Da, răspunse Morand fără să şovăie. 

— N-are a face! reîncepu cel ce fusese pentru metodele ex- 
treme, vezi bine c-am făcut rău că nu l-am ucis. 

— Dragă prietene, îi spuse Morand, noi luptăm împotriva 
violenţei, o înfierăm, numind-o crimă. Orice ar rezulta din 
asemenea fapt, am făcut bine că nu am ucis un om. Apoi, îţi 
spun încă o dată, eu cred că Maurice este un suflet nobil şi 
sincer. 

— Da, dar dacă sufletul nobil şi sincer e al unui republican 
exaltat, poate că şi el, dacă a surprins ceva dubios, va considera 
că e o crimă să nu-şi sacrifice sinceritatea pe altariul patriei, 
cum spun ei. 

— Dar, urmă Morand, dumneata crezi că el ştie ceva? 

— Ei, dumneata n-ai înţeles? Vorbeşte de taine ce vor 
rămâne îngropate în sufletul său. 

— Tainele acelea sunt evident cele pe care i le-am 
încredinţat eu, cu privire la contrabanda pe care o facem noi; nu 
ştie altele. 

— Dar, întrebă Morand, n-a bănuit el oare nimic despre 
întrevederea de la Auteuil? Ştii doar că a însoţit-o pe soţia 
dumitale. 

— Chiar eu i-am spus Genevi&vei să-l ia pe Maurice cu ea, 
ca s-o ocrotească. 

— Ascultă, zise Morand, avem să vedem dacă asemenea 
bănuieli sunt întemeiate. Rândul de gardă al batalionului nostru 
cade pe ziua de 2 iunie la Temple, asta înseamnă peste opt zile; 
dumneata, Dixmer, eşti căpitanul, iar eu locotenentul. Dacă 
batalionul sau chiar compania noastră primeşte contraordin, aşa 
cum a primit deunăzi batalionul Butte-des-Moulins, pe care 
Santerre l-a înlocuit cu batalionul Gravilliers, atunci înseamnă că 


totul e descoperit şi nu ne mai rămâne decât să fugim din Paris 
sau să murim luptând. Dar dacă lucrurile îşi urmează cursul... 

— Şi aşa tot suntem pierduţi, replică Dixmer. 

— De ce? 

— Ei, drăcie! Nu se sprijinea totul pe cooperarea cu 
cetăţeanul acesta municipal? Nu e el cel care, fără să ştie, 
trebuia să ne deschidă calea la regină? 

— E-adevărat, răspunse Morand abătut. 

— Vezi, aşadar, urmă Dixmer, încruntând sprâncenele, că 
trebuie cu orice preţ să reluăm legăturile cu acest tânăr! 

— Dar dacă nu vrea? Dacă se teme să nu se compromită? 
spuse Morand. 

— Ascultă, zise Dixmer, am s-o întreb pe Geneviève, s-a 
despărţit de el ultima; ea poate că ştie ceva. 

— Dixmer, interveni Morand, văd cu îngrijorare că o 
amesteci pe Geneviève în toate uneltirile noastre. Nu că m-aş 
teme de vreo indiscreţie din partea ei, ferească Dumnezeu!, dar 
partida pe care-o jucăm noi este groaznică şi mi-e ruşine şi milă 
totodată să mizăm pe capul unei femei. 

— Capul unei femei, răspunse Dixmer, trage la cântar tot 
atât cât şi capul unui bărbat, atunci când şiretenia, candoarea 
sau frumuseţea pot face tot atât şi uneori chiar mai mult decât 
forţa, tăria şi curajul. Geneviève ne împărtăşeşte şi convingerile 
şi simpatiile şi va împărtăşi şi soarta noastră. 

— Atunci, fă aşa, dragă prietene, zise Morand, eu am spus 
ce-aveam de spus. Fă aşa. Geneviève e demnă din toate 
punctele de vedere de misiunea pe care i-o încredinţezi sau, mai 
curând, pe care şi-a atribuit-o singură. Martirele din sfinte se 
nasc. 

Şi-i întinse mâna albă şi delicată lui Dixmer, care i-o strânse 
în mâinile sale puternice. 

Apoi Dixmer, sfătuind pe Morand şi pe însoțitorii săi să în- 
teţească supravegherea mai mult ca oricând, se duse la 
Genevidve. 

Ea şedea la o masă, cu privirile aţintite pe o broderie şi cu 
fruntea aplecată. 

La zgomotul uşii care se deschisese, Geneviève se întoarse 
şi-l văzu pe Dixmer. 

— Ah! Dumneata erai, prietene? îi spuse ea. 


— Da, răspunse Dixmer, cu o expresie calmă şi cu un 
zâmbet. Am primit de la prietenul nostru Maurice o scrisoare din 
care nu înţeleg nimic. lat-o, citeşte-o şi spune-mi şi mie ce crezi. 

Geneviève luă scrisoarea cu o mână, căreia, cu toată 
stăpânirea de sine, nu-i putu ascunde tremurul şi citi. 

Dixmer urmări din ochi: privirea lui parcurgea fiecare rând. 

— Ei bine, ce zici? o întrebă el după ce termină cititul 
scrisorii. 

— Ce să zic? Cred că domnul Lindey e un om sincer, 
răspunse Geneviève, cu un calm desăvârşit şi că din partea lui 
nu avem a ne teme de nimic. 

— Crezi că nu ştie cine sunt persoanele pe care le-ai vizitat 
la Auteuil? 

— Sunt absolut sigură. 

— De ce atunci hotărârea asta bruscă? Ţi s-a părut ieri că e 
mai rece sau mai emoţionat ca de obicei? 

— Nu, răspunse Geneviève, cred că era la fel. 

—  Gândeşte-te bine ce-mi răspunzi, Geneviève, căci 
răspunsul dumitate va avea o mare influenţă asupra tuturor 
proiectelor noastre. 

— Stai puţin, spuse Geneviève cu o emotie ce străbătea în 
ciuda eforturilor ei de a-şi păstra sângele rece, stai puţin... 

— Bine, stau! răspunse Dixmer, încleştându-şi puţin fălcile. 
Adună-ţi toate amintirile, Geneviève. 

— Da, urmă tânăra noastră, da, mi-amintesc... ieri era mo- 
rocănos, domnul Maurice e puţin cam tiran în sentimentele sale 
de prietenie... şi uneori am stat bosumflaţi săptămâni de-a 
rândul. 

— Să nu fie decât o simplă bosumflare? întrebă Dixmer. 

— Aşa-mi pare. 

— Geneviève, în situaţia în care ne aflăm, te rog să înţelegi 
că nu avem nevoie de o părere, de probabilităţi, ci de 
certitudini. 

— Ei bine, dragul meu... sunt sigură. 

— Scrisoarea de faţă n-ar fi în cazul acesta decât un pretext 
ca să nu mai vină la noi în casă? 

— Dragul meu, cum vrei dumneata să-ţi spun asemenea 
lucruri? 


— Spune-mi, Geneviève, îi răspunse Dixmer, fiindcă nici 
unei femei în afară de dumneata nu i-aş pune asemenea 
întrebare. 

— Da, e un pretext, spuse Geneviève, plecându-şi ochii. 

— Ah! făcu Dixmer. 

Apoi, după câteva clipe de tăcere, sprijinindu-se de 
speteaza scaunului soţiei sale, cobori de la piept mâna cu 
care-şi stăpânise bătăile inimii şi zise: 

— Fă-mi un serviciu, draga mea. 

— Care? întrebă Geneviève, întrorcându-se spre el, mirată. 

— Înlătură fie chiar umbra unei primejdii; poate că Maurice 
e mult mai la curent cu ceea ce tăinuim noi decât putem bănui. 
Ceea ce crezi că-i numai un pretext e poate o realitate. Scrie-i 
câteva rânduri. 

— Eu? întrebă Geneviève, tresărind. 

— Da, dumneata. Spune-i că scrisoarea ai deschis-o 
dumneata şi că doreşti o explicaţie. Atunci are să vină, ai să-i 
pui întrebări şi vei ghici foarte uşor despre ce e vorba.. 

— Ah! nu, exclamă Geneviève, nu pot face ceea ce-mi spui 
şi nici n-am s-o fac. 

— Scumpa mea Geneviève, când interese atât de 
puternice, ca acelea ce-şi au sprijin în noi, sunt în joc, cum poţi 
să dai îndărăt în faţa unor nenorocite considerente de 
amor-propriu? 

— Ti-am spus părerea mea despre Maurice, domnule, 
răspunse Geneviève; e cinstit, e cavaler, dar e capricios şi nu 
am de gând să suport alte obligaţii decât cele datorate soţului 
meu. 

Răspunsul fu dat cu atâta calm şi în acelaşi timp atât de 
ferm, încât Dixmer înţelese că dacă ar insista, în momentul 
acela cel puţin, ar fi inutil. Nu mai adăugă nici un cuvânt, se uită 
la Geneviève fără a părea că o vede, îşi şterse cu mâna fruntea 
jilavă de sudoare şi ieşi. 

Morand îl aştepta cu nerăbdare. Dixmer îi povesti cuvânt cu 
cuvânt ceea ce se petrecuse. 

— Bine, spuse Morand, să rămânem aici şi să nu ne mai 
gândim. Decât să-i prilejuim o umbră de îngrijorare soţiei 
dumitale, decât să-i rănim amorul-propriu, mai curând aş 
renunţa... 

Dixmer îi puse mâna pe umăr. 


— Sau eşti nebun, domnule, îi spuse el uitându-se ţintă la 
Morand, sau nu crezi o iotă din ceea ce spui. 

— Cum, Dixmer, crezi... 

— Cred, cavalere, că nu eşti defel mai îndreptăţit decât 
mine să-ţi laşi sentimentele în voia pornirilor inimii. Nici 
dumneata, nici eu şi nici Geneviève nu ne mai aparţinem. 
Suntem nişte pretexte chemate să apărăm un principiu şi 
principiile se sprijină pe pretexte, zdrobindu-le. 

Morand tresări şi tăcu; tăcerea lui era ca o meditaţie 
dureroasă. Făcură câteva ocoluri prin grădină fără să schimbe 
nici un cu vânt. 

Apoi Dixmer se despărţi de Morand, spunându-i cu voce 
foarte calmă: 

— Trebuie să dau câteva ordine. Te las, domnule Morand. 

Morand îi întinse mâna şi îl privi, depărtându-se. "Sărmanul 
Dixmer, îşi spuse el, tare mă tem că în toată treaba asta el riscă 
cel mai mult." 

Dixmer intră, într-adevăr, în atelier la dânsul, dădu câteva 
ordine, reciti gazetele, plănui să se distribuie pâine şi porţii de 
unt săracilor din cartier şi, întorcându-se acasă, se dezbrăcă de 
hainele de lucru şi îşi puse un costum de stradă. 

După un ceas, Maurice, cufundat până peste cap în lecturile 
şi în redactarea cuvântărilor sale, fu întrerupt de glasul îndatori- 
torului său, care, aplecându-se la urechea lui, îi spuse încet de 
tot: 

— Cetăţene Lindey, cineva care, după câte pretinde cel 
puţin, are a-ţi spune lucruri foarte importante, te aşteaptă 
acasă. 

Maurice se întoarse acasă şi, intrând, fu foarte uimit că-l 
găseşte pe Dixmer instalat la dânsul, răsfoind jurnalele. Cât 
ţinuse drumul, îşi descususe slujitorul, care, necunoscându-l 
deloc pe meşterul tăbăcar, nu putuse să-i dea nici o informaţie. 

Zărindu-l pe Dixmer, Maurice se opri pe pragul uşii şi roşi 
fără să vrea. 

Dixmer se sculă şi-i întinse mâna, surâzând: 

— Ce ţi s-a întâmplat de mi-ai scris aşa? îl întrebă el pe 
tânărul nostru. Într-adevăr, mi-ai dat o lovitură serioasă, dragă 
Maurice. Eu — indiferent şi fals patriot, aşa îmi scrii? Haide, doar 
n-ai să-mi poţi repeta asemenea învinuiri în faţă: mai bine 
mărturiseşte că-mi cauţi gâlceavă. 


— Am să-ţi mărturisesc tot ce vrei, dragă Dixmer. Căci pro- 
cedeele dumitale au fost dintotdeauna pentru mine cele ale unui 
om de lume; dar nu-i mai puţin adevărat că am luat o hotărâre 
şi hotărârea mea e irevocabilă... 

— Cum aşa? întrebă Dixmer. După propria-ţi mărturisire, nu 
ai nimic a ne imputa şi totuşi ne părăseşti? 

— Dragul meu Dixmer, crede-mă că trebuie să am motive 
foarte bine întemeiate ca să procedez aşa cum am procedat şi 
ca să mă lipsesc de-un prieten ca dumneata. 

— Da, dar în orice caz, interveni Dixmer, prefăcându-se că 
zâmbeşte, motivele nu pot fi nicidecum cele pe care mi le-ai 
scris. Acelea nu sunt decât un pretext. 

Maurice rămase pe gânduri câteva clipe. 

— Ascultă, Dixmer, zise el, trăim într-o epocă în care 
îndoiala exprimată într-o scrisoare poate şi trebuie să ne 
tulbure, înţelegi. Nu s-ar cuveni deloc din partea unui om cinstit 
să te lase sub povara unei asemenea îngrijorări. Da, Dixmer, 
e-adevărat, motivele pe care le-am invocat n-au fost decât un 
pretext. 

Mărturisirea, care s-ar fi cuvenit să însenineze fruntea 
negustorului, păru, dimpotrivă, că o întunecă. 

— Dar atunci, care-i adevăratul motiv? întrebă Dixmer. 

— Nu pot să ţi-l spun, răspunse Maurice; şi, totuşi, dacă l-ai 
şti, l-ai încuviinţa, sunt sigur. 

Dixmer stărui. 

— Vrei să-l ştii neapărat? îl întrebă Maurice. 

— Da, răspunse el. 

— Ei bine, urmă Maurice, care încerca o oarecare uşurare, 
apropiindu-se de adevăr, iată ce este: dumneata ai o soţie 
tânără şi frumoasă, iar virtutea atât de bine cunoscută a acestei 
femei tinere şi frumoase n-a izbutit totuşi să înlăture greşitele şi 
falsele interpretări ale vizitelor mele la voi. 

Dixmer păli uşor. 

— Chiar aşa? întrebă el. Atunci, dragă Maurice, soţul 
trebuie să-ţi mulţumească pentru necazul pe care i-l faci 
prietenului. 

— Înţelegi, continuă Maurice, că nu sunt atât de încrezut 
încât să-mi închipui că prezenţa mea în casa voastră ar putea fi 
primejdioasă pentru liniştea dumitale sau a soţiei dumitale, dar 
ar putea fi totuşi un izvor de calomnii şi ştii doar prea bine 


următorul lucru: cu cât calomniile sunt mai absurde, cu atât mai 
uşor sunt crezute. 

— Copilule! exclamă Dixmer, ridicând din umeri. 

— Copil, tot ce se poate, răspunse Maurice. Dar de la 
distanţă vom fi tot atât de buni prieteni, căci nu vom avea nimic 
să ne imputăm, pe când fiind iarăşi împreună, dimpotrivă... 

— Ei, fiind iarăşi împreună ce ar fi? 

— Lucrurile s-ar putea învenina. 

— Crezi oare, Maurice, că eu m-aş fi putut gândi...? 

— Ei, Doamne-Dumnezeule! exclamă tânărul. 

— Dar de ce mi-ai scris toate astea în loc să mi le fi spus, 
Maurice? 

— lată, tocmai ca să evit ceea ce se petrece între noi în 
clipa de faţă. 

— Te-ai supărat, aşadar, pentru că îmi eşti atât de drag, 
încât am venit să-ţi cer o explicaţie? întrebă Dixmer. 

— Dimpotrivă, izbucni Maurice, sunt fericit, ţi-o jur, că 
te-am putut vedea încă o dată, înainte de-a înceta să te mai 
văd. 

— Să încetezi să mă mai vezi, cetăţene! Nouă totuşi ne eşti 
drag, îi replică Dixmer, luând şi strângând mâna tânărului 
într-ale sale. 

Maurice tresări. 

— Morand — continuă Dixmer, căruia nu-i scăpase 
tresărirea tânărului, dar care, totuşi, nu spuse nimic — Morand 
îmi spunea acelaşi lucru chiar azi-dimineaţă: "Fă tot ce poţi, 
zicea el, ca să-l readuci pe scumpul nostru domn Maurice." 

— Ah! domnule, răspunse tânărul, încruntând din 
sprâncene şi trăgându-şi mâna dintr-ale lui Dixmer, n-aş fi 
crezut să fi câştigat într-atât sentimentele de prietenie ale 
cetăţeanului Morand. 

— Te îndoieşti? îl întrebă Dixmer. 

— Eu, răspunse Maurice, nici nu cred, nici nu mă îndoiesc, 
n-am nici un motiv să-mi pun întrebări cu privire la asemenea 
subiect: când veneam la voi, Dixmer, veneam pentru dumneata 
şi pentru soţia dumitale, dar nicidecum pentru cetăţeanul 
Morand. 

— Nu-l cunoşti, Maurice, îi spuse Dixmer; Morand are un 
suflet nobil. 


— Cred că-i aşa, încuvinţă Maurice, zâmbind cu 
amărăciune. 

— Acum, urmă Dixmer, hai să ne-ntoarcem la obiectul 
vizitei mele. 

Maurice se înclină ca omul care nu mai are nimic de spus şi 
aşteptă. 

— Zici, aşadar, c-au ieşit vorbe? 

— Da, cetăţene, răspunse Maurice. 

— Ei bine, hai să vorbim pe faţă. De ce să dai atenţie unor 
palavre fără noimă ale câtorva vecini care n-au de lucru? 
Dumneata, Maurice, nu ai o conştiinţă şi Geneviève nu stă la 
adăpostul cinstei sale? 

— Sunt mai tânăr ca dumneata, răspunse Maurice, care 
începuse să fie mirat de atâta stăruinţă şi poate văd lucrurile cu 
un ochi mai sensibil şi mai susceptibil. lată de ce îţi declar că 
asupra reputației unei femei cum e Geneviève nu trebuie să 
apese nici măcar palavrele fără noimă ale unor vecini care n-au 
de lucru, îngăduie-mi, aşadar, dragă Dixmer, să stărui în prima 
mea hotărâre. 

— Hai atunci, urmă Dixmer, fiindcă suntem pe calea 
mărturisirilor, să mai mărturisim încă ceva. 

— Ce?..., întrebă Maurice. Ce vrei să mai mărturisesc? 

— Că nu-i nici politica şi nici zvonurile vizitelor dumitale 
insistente la mine care te îndeamnă s-o rupi cu noi. 

— Atunci ce este? 

— Taina pe care ai descoperit-o. 

— Care taină? întrebă Maurice, vădind o curiozitate naivă 
care-l linişti pe tăbăcar. 

— Treaba asta cu contrabanda, pe care ai descoperit-o 
chiar în seara când ne-am cunoscut într-un fel atât de ciudat. Nu 
mi-ai iertat şi n-ai să-mi ierţi niciodată asemenea fraudă şi mă 
învinuieşti că sunt un republican necinstit pentru că mă slujesc 
de produse englezeşti în tăbăcărie la mine. 

— Dragă Dixmer, spuse Maurice, îţi jur că uitasem cu de- 
săvârşire, când veneam la dumneata, că mă aflu la un 
contrabandist. 

— Chiar e-adevărat? 

— E-adevărat. 

— Şi n-ai, aşadar, alt motiv să-mi ocoleşti casa decât cel pe 
care l-ai invocat. 


— Pe cuvânt de onoare. 

— Ei bine, Maurice, urmă Dixmer, sculându-se şi strângând 
mâna tânărului, nădăjduiesc că ai să te mai gândeşti şi că ai să 
revii asupra unei hotărâri care ne face pe toţi să suferim atât de 
mult. 

Maurice se înclină fără să răspundă nici un cuvânt, ceea ce 
însemna un ultim refuz. 

Dixmer ieşi disperat că nu-şi putuse păstra şi asigura 
legăturile cu omul acesta de care în anumite împrejurări nu 
numai că avea nevoie, dar îi era indispensabil. 

Mai era timp. Maurice se simţea frământat de mii de 
dorinţe şi pofte contrarii. Dixmer îl ruga să se întoarcă. 
Geneviève ar fi putut să-l ierte. De ce atunci să fie atât de 
disperat? Lorin, în locul său, ar fi avut cu siguranţă la îndemână 
o mulţime de aforisme extrase din autorii săi favoriţi. Dar mai 
era scrisoarea Genevie&vei, îndepărtarea aceea formală, pe care 
o adusese cu el la secţie şi pe care o ţinea la inimă împreună cu 
biletul pe care-l primise de la ea a doua zi după ce-o scosese din 
mâinile oamenilor acelora care o amenințau şi o batjocoreau, în 
sfârşit, mai era încă ceva, ceva mai presus de toate celelalte: 
era gelozia încăpăţânată a tânărului nostru pe nesuferitul 
Morand, adică prima cauză a rupturii lui cu Geneviève. 

Maurice rămase aşadar neînduplecat în hotărârea lui. 

Dar, trebuie s-o spunem, pentru el renunţarea la vizitele zil- 
nice în vechea stradă Saint-Jacques a însemnat un gol imens. 
Când venea ceasul la care avea obiceiul să se-ndrepte spre 
cartierul Saint-Victor, cădea într-o melancolie profundă şi din 
clipa aceea trecea prin toate fazele aşteptării şi-ale părerilor de 
rău. 

În fiecare dimineaţă, când se trezea, se aştepta să 
găsească o scrisoare de la Dixmer şi, în asemenea 
eventualitate, recunoştea că el, care rezistase unor stăruinţe 
făcute prin viu grai, ar ceda în faţa unei scrisori, în fiecare zi 
ieşea cu speranţa că are s-o întâlnească pe Geneviève şi găsise 
dinainte mii de mijloace de a-i vorbi, dacă ar fi fost s-o 
întâlnească. În fiecare seară se întorcea acasă cu speranţa că va 
găsi pe acel trimis care într-o bună dimineaţă îi adusese pe 
neaşteptate durerea care de-atunci îi ţinea veşnică tovărăşie. 

Foarte adesea, în ceasurile sale de deznădejde, omul ăsta 
puternic răcnea la gândul că îndură un asemenea chin, fără să-l 


poată abate asupra aceluia care îl făcuse să sufere: or, prima 
cauză a tuturor amărăcinilor sale era Morand. Atunci plănuia să 
se ducă să-i caute pricină lui Morand. Dar asociatul lui Dixmer 
era atât de firav, atât de inofensiv, încât ar fi fost o laşitate din 
partea unui colos ca Maurice să-l insulte sau să-l provoace. 

Lorin venise desigur să împrăştie cu glume şi vorbe de duh 
suferinţele prietenului său, pe care acesta se încăpăţâna să nu i 
le împărtăşească, fără să le nege totuşi existenţa. El făcuse tot 
ce-i stătuse în putinţă, practic şi teoretic, ca să redea patriei 
acel suflet îndurerat din pricina altei dragoste. Dar, cu toate că 
situaţia era gravă, cu toate că în orice altă stare de spirit, o 
asemenea situaţie l-ar fi absorbit pe Maurice cu desăvârşire, 
mânându-l în vârtejul politic, de data aceasta nu putuse să-i 
insufle tânărului republican înflăcărarea fără de care n-ar fi 
putut deveni un erou al zilei la14 iulie şi al celei de 10 august. 

De fapt, cele două sisteme, confruntate de aproape zece 
luni de zile, care nu-şi adresaseră până atunci decât atacuri 
oarecum slabe şi nu se-ncercaseră decât prin hărţuieli, se 
pregăteau pentru o încăierare violentă şi era evident că, odată 
pornită, lupta avea să fie mortală pentru unul dintre ele. Cele 
două sisteme, născute chiar din sânul Revoluţiei, erau unul al 
moderaţiei, reprezentat de girondini, adică de Brissot, Pétion, 
Vergniaud,  Valeze, Lanjuinais, Barbaroux şi celălalt, al 
teroriştilor şi al montagnarzilor, reprezentaţi de Danton, 
Robespierre, Chenier, Fabre, Marat, Collot, d'Herbois, Hébert 
etc., etc. 

După 10 august, ca după orice acțiune puternică, cuvântul 
hotărâtor păruse că trebuie să revină partidului moderat. Un 
consiliu de miniştri fusese reorganizat din rămăşiţele vechiului 
cabinet, cu câteva adaosuri. Roland, Servien şi Clavieres, 
miniştri vechi, fuseseră reconfirmaţi. Danton, Monge şi Lebrun 
fuseseră noii numiţi. Cu excepţia unuia singur, care în mijlocul 
colegilor săi reprezenta elementul dârz şi energic, toţi ceilalţi 
miniştri făceau parte din gruparea moderată. 

Când spunem moderată e de la sine înţeles că o spunem în 
mod relativ. 

Dar data de 10 august avusese ecou în străinătate şi 
coaliția se grăbise să acţioneze, nu în sprijinul personal al lui 
Ludovic al XVI-lea, ci în sprijinul principiului şi ideii regaliste, 
zdruncinate din temelie. Atunci  răsunaseră cuvintele 


amenințătoare ale lui Brunswick şi, ca o reuşită teribilă, Longwy 
şi Verdun căzuseră în mâinile inamicului. Atunci avusese loc şi 
reacţiunea teroristă; atunci visase Danton să înfăptuiască zilele 
din septembrie şi îşi realizase visul sângeros care arăta 
inamicului o întreagă Franţă complice la un imens asasinat, gata 
să lupte pentru existenţa-i compromisă, cu toată energia 
deznădejdii. Septembrie salvase Franţa, dar, salvând-o, o 
scosese de sub scutul legii. 

Odată Franţa salvată, vigoarea şi tăria deveniseră inutile 
şi-atunci partidul moderat recăpătase oarecare forţă. Atunci 
voise acel partid să acuze pe cei vinovaţi de zilele acelea 
cumplite. Se rostiseră cuvinte grele, ca, de pildă, ucigaş şi 
asasin. Vocabularul nou al naţiunii se îmbogăţise cu încă un 
cuvânt, cel de septembrist. 

Danton îl încuviinţase cu bravură. Ca şi Clovis, plecase o 
clipă capul sub botezul sângelui, ca apoi să-l înalțe mai sus şi 
mai ameninţător. Se ivea un alt prilej pentru a pune iarăşi în 
mişcare teroarea: e vorba de procesul regelui. Violenţa şi 
moderaţia nu intraseră încă în lupte personale, ci într-o luptă de 
principii. Experienţa forţelor relative fusese făcută chiar în cazul 
regelui arestat. Moderaţia fu învinsă, iar capul lui Ludovic al 
XVI-lea căzu pe eşafod. 

Ca şi data de 10 august, cea de 1 ianuarie redase coaliţiei 
toată energia. larăşi îi fu opus acelaşi om, dar nu cu aceleaşi 
şanse. Dumouriez, împiedicat în demersurile sale progresiste de 
dezordinea în care se aflau toate serviciile administrative, care 
făceau ca ajutoarele în oameni şi bani să ajungă greu până la el, 
se declară împotriva iacobinilor pe care-i acuză de dezordinile 
acelea, trece în partidul girondinilor şi-i pierde, declarându-se 
prietenul lor. 

Atunci s-a răsculat Vandeea, iar departamentele prinseră a 
ameninţa; înfrângerile dau loc la trădări, iar trădările aduc 
înfrângeri. lacobinii acuză pe moderați şi vor să-i lovească la 10 
martie, adică tocmai în seara în care începe povestirea noastră. 
Dar zorul prea mare al adversarilor îi salvează şi poate că şi 
ploaia aceea torențială, care l-a făcut pe Pellion, subtil 
anatomist al spiritului parizian, să spună: "Plouă, în noaptea 
asta n-are să fie nimic." 

Dar cu începere din 10 martie, toate cele ce s-au petrecut 
au fost pentru girondini prevestiri ale prăbuşirii: Marat pus sub 


acuzare şi achitat; Robespierre şi Danton împăcaţi, cel puţin aşa 
cum se împacă un tigru cu un leu ca să doboare un taur pe care 
trebuie să-l sfâşie; Henriot, septembristul, numit comandant 
general al trupelor din Garda naţională — toate prevesteau ziua 
aceea cumplită, ce trebuia să ia cu asalt şi să doboare ultimul 
meterez pe care Revoluţia îl mai împotrivea teroarei. 

lată marile evenimente la care, în orice altă împrejurare, 
Maurice ar fi luat parte activă, aşa cum ar fi fost firesc, datorită 
alcătuirii sale robuste şi patriotismului său exaltat. Dar din 
fericire sau din nefericire pentru Maurice, nici îndemnul lui Lorin, 
nici neliniştea cumplită a oamenilor de pe stradă n-au fost în 
stare să-i alunge din minte singurul gând ce-l obseda. Şi când în 
sfârşit veni ziua de 31 mai, asediatorul teribil de la Bastilia şi de 
la palatul Tuileries şedea lungit pe pat, sfâşiat de fierbinţeala 
aceea care-i ucide până şi pe cei mai puternici şi pentru care e 
de-ajuns doar o privire ca s-o alunge, un cuvânt ca s-o vindece. 


Capitolul XIII 31 mai 


În cursul faimoasei zile de 31 mai, când clopotele şi 
trompetele de alarmă prinseră a suna chiar de când mijiseră 
zorile, batalionul de gardă al suburbiei Saint-Victor pătrundea în 
închisoarea Temple. 

După ce toate formalităţile de rigoare fuseseră îndeplinite 
şi santinelele repartizate la posturi, sosiră cetăţenii municipali 
de serviciu şi patru tunuri pentru întărirea pazei veniră să se 
adauge celor dispuse în baterie la poarta închisorii. 

Odată cu tunurile sosi şi Santerre, într-o ţinută cu epoleţi de 
lână galbenă; pe haină i se putea citi patriotismul în nişte mari 
pete de grăsime. 

Trecu în revistă batalionul, îl socoti apt şi numără cetăţenii 
municipali, care nu erau decât trei. 

— De ce numai trei cetăţeni municipali? întrebă el şi care-i 
cetăţeanul mizerabil care lipseşte? 

— Cel care lipseşte, cetăţene general, nu-i unul dintre cei 
leneşi, răspunse Agricola, vechea noastră cunoştinţă; e 
secretarul secţiei Lepelletier, e şeful vitejilor din unitatea 
Termopile, cetăţenul Maurice Lindey. 


— Bine, bine, făcu Santerre. Şi eu ca şi tine recunosc patrio- 
tismul cetăţeanului Maurice Lindey, dar asta nu mă împiedică 
să-l pun pe lista absenţilor, dacă nu se prezintă în zece minute. 

Şi Santerre trecu la alte probleme. 

La câţiva paşi de general, în clipa în care acesta pronunţase 
cuvintele de mai sus, un căpitan de vânători şi un soldat şedeau 
deoparte, unul sprijinit de puşcă, celălalt şezând pe un tun. 

— Ai auzit? spuse pe şoptite căpitanul soldatului, Maurice 
n-a sosit încă. 

— Dacă n-o să vină, zise căpitanul, te-aş pune pe tine de 
santinelă pe scară şi cum ea va urca probabil în turn pe 
platformă, ai putea să-i strecori un cuvânt. 

În momentul acela, un bărbat, cetăţean municipal după 
eşarfa tricoloră pe care-o purta, intră. Numai că omul acela era 
un necunoscut pentru căpitan şi pentru vânător, drept care 
privirile lor se fixară asupra lui. 

— Cetăţene general, spuse nou-venitul, adresându-se lui 
Santerre, te rog să mă primeşti în locul cetăţeanului Maurice 
Lindey, care e bolnav. lată aici şi certificatul medicului. Rândul 
meu de gardă cade peste opt zile şi schimb cu dânsul, peste opt 
zile are să facă el de serviciu in locul meu, aşa cum astăzi fac eu 
în locul lui. 

— Numai dacă familia Capet, femei şi bărbaţi, va mai fi în 
viaţă peste opt zile, spuse unul dintre cetăţenii municipali. 

Santerre răspunse cu un zâmbet vag la gluma pe care o 
făcuse zelosul acela; apoi, întorcându-se spre înlocuitorul lui 
Maurice, zise: 

— Bine, du-te de semnează în condică în locul lui Maurice 
Lindey şi consemnează în coloana observaţiunilor pricinile 
acestei schimbări. 

Căpitanul şi vânătorul s-au privit cu o expresie de 
surprindere bucuroasă. 

— Peste opt zile, îşi spuseră ei. 

— Căpitane Dixmer, strigă Santerre, ia postul în primire în 
grădină împreună cu însoţitorul pe care-l ai. 

— Hai, Morand, spuse căpitanul vânătorului care-l întovără- 
şea. 

Se auzi toba bătând, iar compania de sub comanda 
meşterului tăbăcar se depărta în direcţia indicată. 


După ce puştile fură puse în piramidă, compania se 
despărţi în grupuri, care începură să se plimbe în lung şi-n lat, 
care cum îl tăia capul. 

Locul plimbării lor era tocmai grădina unde, pe vremea lui 
Ludovic al XVI-lea, familia regală venea uneori să ia aer. Grădina 
era goală, aridă, dezolată, lipsită cu desăvârşire de flori, arbori 
sau verdeață. 

La vreo douăzeci şi cinci de paşi de porţiunea de zid ce 
dădea spre strada Porte-Foin, se înălța un fel de cabană a cărei 
construire, datorită prevederilor municipalităţii, fusese îngăduită 
pentru un cât mai mulţumitor confort al gărzilor naţionale ce 
staţionau la Temple şi care, în zilele de răzmeriţă când le era 
interzisă ieşirea, găseau acolo de băut şi de mâncat. 
Conducerea micii locante interioare fusese grozav de râvnită. In 
sfârşit, concesiunea a fost dată unei patriote de nădejde, 
văduva unuia din cartier, ucis la 10 august şi anume jupânesei 
Plumeau. 

Ghereta aceea mică, construită din scânduri şi chirpici, era 
aşezată în mijlocul unui răzor, căruia i se puteau recunoaşte 
marginile, datorită unui gard viu de merişor pitic. Era alcătuită 
dintr-o încăpere de vreo douăsprezece picioare pătrate, sub 
care se întindea o pivniţă, unde coborai pe nişte trepte 
grosolane tăiate chiar în pământ. Acolo văduva Plumeau ţinea 
sub cheie băuturile şi merindele, pe care le vegheau pe rând ea 
şi cu fiică-sa, o copilă între doisprezece şi cincisprezece ani. 

Abia instalaţi în bivuacul lor, cei din gărzile naţionale s-au 
apucat, precum am mai spus, unii să se plimbe prin grădină, alţii 
să stea de vorbă cu portăresele; unii se uitau la desenele 
schiţate pe pereţi care reprezentau, toate, subiecte patriotice, 
cum ar fi regele spânzurat, cu inscripţia: "Domnul Veto luând o 
baie de aer", sau regele ghilotinat, cu inscripţia: "Domnul Veto 
scuipând în paner", iar ceilalţi făceau propuneri doamnei 
Plumeau în privinţa unor proiecte gastronomice, sugerate de 
poftele lor, mai mari sau mai mici. 

În rândul acestora din urmă se aflau căpitanul şi vânătorul 
despre care am luat cunoştinţă. 

— A! căpitane Dixmer, exclamă cantiniera, am un vin 
grozav de Saumur, ehei! 

— Prea bine, cetăţeană Plumeau, dar vinul de Saumur, 
după părerea mea cel puţin, nu face nici doi bani fără brânza de 


Brie, răspunse căpitanul, care înainte de-a enunţa asemenea 
combinaţie se uitase cu grijă în jurul lui şi băgase de seamă că 
dintre merindele felurite cu care se făleau tejghelele cantinei 
lipsea tocmai alimentul acesta atât de apreciat de dânsul. 

— Vai! căpitane, parcă-i un făcut, dar tocmai am dat ultima 
bucată. 

— Atunci, spuse căpitanul, unde nu-i brânza de Brie, nici 
vinul de Saumur nu merge. Şi ia aminte, cetăţeană Plumeau, 
consumaţia ar fi meritat truda, mai ales că intenţionam să fac 
cinste întregii companii. 

— Căpitane, nu-ţi cer decât cinci minute, cât dau o fugă să 
caut la cetăţeanul portar, care-mi face concurenţă şi care are 
totdeauna; am s-o plătesc mai scump, dar tu eşti un prea bun 
patriot ca să nu mă despăgubeşti. 

— Da, da, du-te, răspunse Dixmer, iar noi în timpul ăsta 
avem să coborâm în pivniţă ca să ne alegem singuri vinul. 

— Ca la tine acasă, căpitane, chiar aşa. 

Şi văduva Plumeau începu s-alerge cât o ţineau picioarele 
spre ghereta portarului, în timp ce căpitanul şi vânătorul, 
înarmaţi cu o lumânare aprinsă, ridicau chepengul şi coborau în 
pivniţă. 

— Bine, zise Morand, după câteva clipe de cercetare, 
pivniţa se prelungeşte în direcţia străzii Porte-Foin. E adâncă de 
noua zece picioare şi n-are nici un soi de zidărie. 

— Cum este solul? întrebă Dixmer. 

— Tuf calcaros. Pământuri de umplutură. Toate grădinile 
de-aici au fost întoarse de mai multe ori, piatră nu găseşti 
nicăieri. 

— lute, spuse repezit Dixmer, aud saboţii vivandierei 
noastre. la două sticle de vin şi hai să urcăm. 

Amândoi îşi făcură tocmai apariţia în deschizătura 
chepengului, când jupâneasa Plumeau se întoarse, aducând 
faimoasa brânză de Brie, cerută cu atâta stăruinţă. 

În urma ei veneau mai mulţi vânători, ademeniţi de 
înfăţişarea straşnică a brânzei cu pricina. 

Dixmer făcu cinste, oferi vreo douăzeci de sticle de vin 
companiei sale, în timp ce Morand povestea soldaţilor despre 
devotamenul lui Curtius, despre modestia lui Fabricius şi despre 
patriotismul lui Brutus şi Casisius, poveşti care fură cam tot atât 


de gustate cât şi brânză de Brie şi vinul de Anjou, oferite de 
Dixmer, ceea ce nu e puţin lucru. 

Bătură unsprezece ceasuri. La unsprezece şi jumătate se 
schimbau santinelele în posturi. 

— De obicei austriaca nu se plimbă de la douăsprezece 
până la unu? întrebă Dixmer pe Tison, care tocmai trecea prin 
faţa cabanei. 

— Ba da, chiar de la amiază la unu. Şi se apucă să cânte: 


Cucoana urcă-n turn, 
Miroton, tonton, mirontum. 


Năzbâtia asta fu primită cu râsetele unanime ale soldaţilor 
din gărzile naţionale. 

Numaidecât după aceea Dixmer făcu apelul oamenilor din 
compania sa care trebuiau să intre de gardă de la unsprezece 
jumătate la unu jumătate, îi sfătui să se grăbească cu prânzul şi 
lui Morand îi dădu armele, ca să-l pună de gardă, aşa cum 
conveniseră, la ultimul etaj al turnului, chiar în ghereta în 
spatele căreia se ascunsese Maurice în ziua când interceptase 
semnalele ce-i fuseseră făcute reginei, de la fereastra unei case 
de pe strada Porte-Foin. 

Dacă te-ai fi uitat la Morand, în clipa în care primise dispo- 
ziţia de mai sus, atât de firească şi atât de aşteptată, ai fi văzut 
cum păleşte faţa lui încadrată de lungile şuviţe de păr negru. 

Deodată un zgomot surd zgudui curţile închisorii Temple şi 
în depărtare se auzi un fel de vijelie de strigăte şi urlete. 

— Ce-o mai fi şi asta? îl întrebă Dixmer pe Tison. 

— Ei! răspunse temnicierul, nimic. Se vede că-i vreun pui 
de răzmeriţă pe care ar vrea să ne-o facă ticăloşii ceia de 
partizani ai lui Brissot, înainte de-a merge la ghilotină. 

Strigătele deveneau din ce în ce mai amenințătoare, se 
auzea duruitul artileriei în mers şi o ceată de oameni, care urlau, 
trecu pe-aproape de închisoarea Temple, strigând: 

"Trăiască secţiile! Trăiască Henriot! Jos cu brissotinii! Jos cu 
rolandiştii! Jos cu cocoana Veto!" 

— Bine! Bine! făcu Tison, frecându-şi mâinile, mă duc să-i 
dau drumul cocoanei Veto, să se bucure făr' de margini de dra- 
gostea pe care i-o poartă poporul. 

Şi se apropie de vizeta turnului. 


— Ei! Tison! strigă o voce tunătoare. 

— Da, cetăţene general, răspunse cel strigat, oprindu-se 
scurt în loc. 

— Azi nu-i plimbare! spuse Santerre. Arestatele n-au voie 
să iasă din celulă. 

Ordinul era fără apel. 

— Fie! făcu Tison, mai puţină bătaie de cap. 

Dixmer şi Morand schimbară o privire sumbră. Aşteptând 
apoi ca semnalul de schimbare a gărzii, acum de prisos, să 
sune, plecară amândoi să se plimbe între cantină şi zidul ce da 
spre strada Porte-Foin. Acolo, Morand se apucă să măsoare 
distanţa, făcând nişte paşi regulaţi, adică de câte trei picioare. 

— Care-i distanţa? întrebă Dixmer. 

— Între şaizeci şi şaizeci şi unu de picioare, răspunse 
Morand. 

— Câte zile ne-ar trebui? 

Morand se gândi, schiţă pe nisip cu o vergea câteva semne 
geometrice şi matematice, pe care le şterse numaidecât. 

— Şapte zile cel puţin, spuse el. 

— Maurice e de gardă peste opt zile, murmură Dixmer. Tre- 
buie aşadar neapărat ca de azi în opt zile să fim împăcaţi cu 
Maurice. 

Ceasul bătu unsprezece jumătate. Morand apucă puşca, 
suspinând, şi, îndrumat de caporal, se duse să schimbe 
santinela care se plimba pe platforma turnului. 


Capitolul XIV Devotament 


În ziua următoare celei în care se petrecuseră toate scenele 
pe care vi le-am povestit, adică la 1 iunie, la ceasurile zece 
dimineaţa, Geneviève şedea la locul ei obişnuit, de sub fereastră 
şi se întreba de ce de trei săptămâni încoace zilele începeau 
atât de trist pentru ea, de ce treceau atât de încet şi, în sfârşit, 
de ce în loc s-aştepte seara cu nerăbdare, o aştepta acuma cu 
temere. 

Mai cu seamă nopţile îi erau triste. Nopțile ei de altădată 
erau atât de frumoase, nopţile acelea pe care şi le petrecea 
visând la ce se întâmplase în ajun şi la ce avea să fie a doua zi. 


Deodată, privirile îi căzură asupra unor minunate glastre cu 
garoafe roşii pe care încă din timpul iernii le scosese din sera 
cea mică, unde Maurice fusese închis şi le ţinea în camera ei, ca 
să înflorească. 

Maurice o învățase să le cultive pe răzorul din cutia de lemn 
de mahon, în care erau răsădite; acolo le stropise, le rărise şi le 
legase pe araci, cât timp venea Maurice, deoarece îi plăcea să-i 
arate progresele pe care încântătoarele flori le făcuseră în 
timpul nopţii, datorită îngrijirilor atente de care se bucurau. Dar 
de când Maurice încetase a mai veni, sărmanele garoafe 
fuseseră lăsate în părăsire şi iată că, daţi uitării, bieţii boboci 
moleşiţi rămăseseră seci şi se aplecau, îngălbenindu-se, peste 
marginile cutiei, pe jumătate veştejiţi. 

Geneviève, la simpla lor vedere, a înţeles şi motivul tristeţii 
sale. Îşi spuse că se întâmplă cu florile cum se întâmplă şi cu 
unele prietenii, pe care le hrăneşti, le cultivi cu pasiune şi care 
îţi fac inima să înflorească; pe urmă, într-o bună dimineaţă, o 
toană sau un neajuns retează prietenia din rădăcină, iar inima 
pe care prietenia aceea o însufleţea se închirceşte moleşită şi se 
ofileşte. 

Tânăra noastră simţi atunci toată groaza pe care-o avea în 
inimă. Sentimentul pe care a vrut să-l înfrunte şi pe care 
nădăjduise să-l răpună se zbătea înlăuntrul conştiinţei şi 
gândurilor sale, mai puternic ca oricând strigând că nu moare 
decât odată cu inima. 

Urmă o clipă de disperare, căci simţea că nu mai poate 
îndura lupta. Işi aplecă uşor capul, îmbrăţişă unul dintre bobocii 
aceia veştejiţi. 

Tocmai în clipa în care îşi ştergea ochii, intră soţul ei. 

Dar şi Dixmer, pe de altă parte, era atât de preocupat şi 
absorbit de propiile-i gânduri, încât nici vorbă să ghicească 
tulburarea dureroasă pe care tocmai o încercase soţia lui şi nu 
observă deloc roşcata trădătoare a pleoapelor ei. 

E drept că Geneviève, zărindu-şi soţul, se ridică în grabă şi, 
alergând spre el, astfel încât să fie cu spatele spre fereastră, îl 
întrebă. 

— Ei, cum e? 

— Cum să fie? Nimic nou. Cu neputinţă să-i strecori ceva, 
cu neputinţă s-o vezi măcar. 


— Cum? izbucni Geneviève, chiar cu toate zvonurile care 
bântuie prin Paris? 

— Ei, vezi, tocmai zvonurile de care vorbeşti au sporit 
neîncrederea paznicilor; s-au temut să nu se profite de 
învălmăşeala generală şi să se urzească tentativa de-a pune 
mâna pe închisoarea Temple. De aceea, în clipa în care 
majestatea-sa avea să urce pe platformă, Santerre a dat ordin 
să nu fie lăsate să iasă nici regina, nici doamna Elisabeth, nici 
principesa. 

— Sărmanul cavaler, cât de amărât trebuie să fi fost! 

— Era disperat când a văzut că ne scapă un asemenea 
prilej. S-a făcut atât de alb la faţă încât, de frică să nu se 
trădeze, l-am luat şi l-am dus de-acolo. 

— Dar, întrebă cu sfială Geneviève, nu se afla la Temple 
nici un cetăţean municipal dintre cunoştinţele dumitale? 

— Trebuia să fie unul, dar acela n-a venit deloc. 

— Cine? 

— Cetăţeanul Maurice Lindey, spuse Dixmer cu un glas pe 
care se silea să şi-l prefacă indiferent. 

— Şi de ce n-a venit? întrebă Geneviève, făcând şi ea 
acelaşi efort de-a părea nepăsătoare. 

— E bolnav. 

— Bolnav, el? 

— Da, ba chiar destul de grav. Patriot, cum îl ştii, s-a văzut 
totuşi silit să-şi cedeze rândul altuia. O, Doamne-Dumnezeule! 
dar chiar dac-ar fi fost acolo, urmă Dixmer, ar fi fost acelaşi 
lucru, înţelegi? Certaţi cum suntem, poate că s-ar fi ferit să stea 
de vorbă cu mine. 

— Cred, dragul meu, că dumneata exagerezi gravitatea 
situaţiei. S-ar putea ca domnul Maurice să nu mai vină pe-aici 
dintr-un capriciu, din cine ştie ce motive neîntemeiate. Dar asta 
nu înseamnă că e duşmanul nostru. Răceala nu înlătură 
politeţea şi, dacă te-ar fi văzut venind către el, sunt sigură c-ar fi 
făcut şi el jumătate de drum către dumneata. 

— Geneviève, îi răspunse Dixmer, pentru ceea ce aşteptăm 
noi de la Maurice, ar trebui mai mult decât o simplă politeţe: 
n-ar fi prea mult nici chiar o prietenie adevărată şi adâncă. Dar 
prietenia noastră e zdrobită. N-a mai rămas nici o speranţă în 
această privinţă. 


Şi Dixmer scoase un suspin adânc, pe când fruntea lui, de 
obicei senină, se încreţi plină de tristeţe. 

— Dar, spuse Genevieve cu sfiiciune, dacă socoteşti că 
domnul Maurice este atât de necesar proiectelor voastre... 

— Atât de necesar încât, interveni Dixmer, mă cuprinde 
deznădejdea văzând că nu vor izbuti fără el. 

— Ei bine, atunci de ce nu încerci un nou demers pe lângă 
cetăţeanul Lindey? 

| se părea că dacă-i rostea numele de familie, intonaţia 
vocii îi era mai puţin mângâietoare decât atunci când îl rostea 
pe cel de botez. 

— Nu, răspunse Dixmer, clătinând din cap, nu; am făcut tot 
ce puteam face, un nou demers ar părea ciudat şi i-ar trezi cu 
siguranţă bănuielile; nu şi apoi, ştii ceva, Geneviève, eu văd 
puţin mai departe în toată povestea asta decât dumneata, în 
adâncul inimii lui Maurice e o rană. 

— O rană? întrebă Geneviève, foarte emoţionată. Vai! 
Doamne! ce vrei să spui? Vorbeşte, dragul meu. 

— Vreau să spun şi dealtfel şi dumneata eşti încredinţată ca 
şi mine, că pricina rupturii noastre cu cetăţeanul Lindey e mai 
mult decât un capriciu. 

— Şi-atunci cărui fapt îi atribui dumneata ruptura? 

— Orgoliului, poate, spuse Dixmer cu promptitudine. 

— Orgoliului?... 

— Da, după părerea lui cel puţin, ne făcea o onoare, el, bur- 
ghezul din Paris, el, pe jumătate nobil, păstrându-şi susceptibi- 
lităţile sub scutul patriotismului; ne făcea o onoare, el, republi- 
canul atotputernic în secţia lui, în clubul şi-n municipalitatea lui, 
acordând prietenie unor fabricanți pielari. Poate c-am fost prea 
rezervaţi, poate c-am fost necuviincioşi... 

— Dar, interveni Geneviève, dacă am fost prea rezervaţi, 
dacă am fost necuviincioşi, îmi pare că demersul pe care l-ai 
făcut dumneata pe lângă el a răscumpărat totul. 

— Da, presupunând că necazul a venit de la mine; dar 
dacă, dimpotrivă, supărarea îi vine de la dumneata? 

— De la mine? Şi cum crezi oare, dragul meu, că i-aş fi 
putut prilejui o supărare domnului Maurice? întrebă Geneviève 
mirată. 

— Ei! cine ştie, cu o fire ca a lui! Nu l-ai învinuit dumneata 
şi încă cea dintâi, că e capricios? lată, mă întorc iarăşi la primul 


meu gând. Geneviève, cred c-ai greşit că nu i-ai scris lui 
Maurice. 

— Eu! izbucni Geneviève, chiar crezi? 

— Nu numai că cred, răspunse Dixmer, dar chiar m-am 
gândit mult şi serios în răstimpul celor trei săptămâni de când 
s-a petrecut ruptura dintre noi. 

— Şi?... întrebă timid Geneviève. 

— Şi socot că un asemenea demers este absolut 
indispensabil. 

— Oh! izbucni din nou Geneviève, nu, nu, Dixmer, nu-mi 
cere aşa ceva. 

— Ştii doar, Geneviève, că nu cer niciodată nimic de la 
dumneata; te rog numai. Ei bine, înţelegi?, te rog să-i scrii 
cetăţeanului Maurice. 

— Dar..., făcu Geneviève. 

— Ascultă, draga mea, începu iarăşi Dixmer, întrerupând-o, 
sau între dumneata şi Maurice sunt motive grave de ceartă, 
deoarece, în ce mă priveşte, niciodată nu s-a plâns de felul meu 
de-a fi şi de-a proceda, sau cearta dintre voi e urmarea vreunei 
copilării. 

Geneviève nu răspunse nici un cuvânt. 

— Dacă cearta e prilejuită de-o copilărie, ar fi curată 
nebunie din partea dumitale s-o lungeşti la nesfârşit; dacă totuşi 
are un motiv serios, în situaţia în care ne aflăm se cade, ia 
aminte bine la cele ce spun, să nu mai ţinem atât de mult la 
demnitatea sau la amorul-propriu. Zău, crede-mă, o ceartă 
dintre doi tineri trage mai puţin în cumpănă decât nişte interese 
uriaşe. Fă un efort, calcă-ţi pe suflet, scrie-i un cuvânt 
cetăţeanului Maurice Lindey şi-atunci are să se-ntoarcă. 

Geneviève rămase o clipă pe gânduri. 

— Dar, spuse ea, nu s-ar putea găsi un mijloc mai puţin 
compromiţător de-a restabili buna înţelegere dintre voi şi 
domnul Maurice? 

— Compromiţător zici? Dar, dimpotrivă, să-i scrii mi se pare 
un mijloc foarte firesc. 

— Mie nu, dragul meu. 

— Eşti tare îndărătnică, Geneviève. 

— Cel puţin dă-mi voie să-ţi spun că pentru prima oară ob- 
servi la mine un asemenea cusur. 


Dixmer, care de câteva clipe îşi tot mototolea batista în 
mâini, îşi şterse fruntea plină de sudoare. 

— Da, răspunse el şi tocmai de-aceea mirarea mea creşte. 

— Doamne, Doamne! făcu Geneviève, e oare cu putinţă, 
Dixmer, să nu fi înţeles motivele împotrivirii mele şi să vrei să 
mă sileşti să vorbesc? 

Şi, fără nici o vlagă, ca şi cum ar fi ajuns la capătul 
puterilor, lăsă să-i cadă capul pe piept şi braţele în lături. 

Dixmer păru ca face un efort puternic să se stăpânească, o 
apucă pe Geneviève de mână, o sili să ridice capul şi privind-o în 
adâncul ochilor, izbucni în râs, într-un hohot ce i s-ar fi părut silit 
Genevi&vei, dacă ea însăşi nu ar fi fost tulburată în momentele 
acelea. 

— Acum văd ce s-a întâmplat, spuse el. La drept vorbind, ai 
dreptate. Am fost orb. Cu inteligenţa dumitale, dragă 
Geneviève, cu fineţea şi discreţia de care te bucuri, te-ai lăsat 
furată de un gând banal, te-ai temut ca Maurice să nu se 
îndrăgostească de dumneata. 

Geneviève simţi cum un fior de frig ucigător îi pătrunde în 
inimă. 

lronia soţului ei cu privire la dragostea pe care i-o purta 
Maurice, dragoste a cărei aprigă putere o putea lesne cântări 
după toate câte ştia ea despre firea tânărului nostru, dragoste 
pe care, în sfârşit şi ea o împărtăşea în adâncul inimii fără să 
şi-o mărturisească altfel decât prin multe remuşcări, ironia 
aceea o ului. N-avu nici măcar puterea de-a se uita la el. Simţi 
că i-ar fi cu neputinţă să răspundă. 

— Am ghicit, nu-i aşa? urmă Dixmer. Ei bine, linişteşte-te, 
Geneviève, eu îl cunosc pe Maurice, e un republican înverşunat, 
care n-are în sufletul lui altă dragoste decât cea pentru patrie. 

— Domnule, întrebă Geneviève, eşti absolul sigur de cele 
ce spui? 

— Da! Fără îndoială, urmă Dixmer, dacă Maurice te-ar fi iu- 
bit, în loc să se certe cu mine, şi-ar fi îndoit numărul atenţiilor 
şi-al amabilităţilor faţă de cel pe care avea tot interesul să-l în- 
şele. Dacă Maurice te-ar fi iubit, n-ar fi renunţat cu atâta 
uşurinţă la titlul de prieten al casei, cu ajutorul căruia, de obicei, 
se pot acoperi asemenea infidelităţi. 

— Zău, izbucni Geneviève, nu glumi deloc, te rog, cu 
asemenea lucruri. 


— Dar nu glumesc deloc, doamnă; îţi spun numai că 
Maurice nu te iubeşte, asta-i tot. 

— lar eu, eu, se repezi Geneviève, îţi spun că te înşeli. 

— In cazul acesta, zise Dixmer, Maurice, care a avut mai 
curând puterea de-a se îndepărta decât de-a înşela încrederea 
gazdei sale, e un om cinstit; or, oamenii cinstiţi sunt rari, 
Geneviève şi ai datoria să faci tot ce trebuie ca să-i readuci când 
au plecat de lângă tine. Geneviève, ai să-i scrii lui Maurice, nu-i 
aşa? 

— O! Doamne! exclamă tânăra noastră. 

Şi-şi lăsă capul să-i cadă între mâini: cel pe care trebuia să 
se sprijine în clipa primejdiei îi lipsea cu desăvârşire, ba mai 
curând o împingea în prăpastie, în loc s-o apere. 

Dixmer o privi o clipă, pe urmă, silindu-se să-i zâmbească, îi 
spuse: 

— Haide, draga mea, lasă la o parte amorul-propriu de 
femeie. Dacă Maurice doreşte să-ţi facă iarăşi declaraţii 
înfocate, râzi şi de astea cum ai râs de cele dintâi. Te cunosc, 
Geneviève, ai un suflet demn şi nobil. Sunt sigur de dumneata. 

— Vai! exclamă Geneviève, lăsându-se s-alunece aşa încât 
ajunse cu un ghenunchi jos, vai! Doamne!, cum poţi fi sigur de 
altul când nu eşti sigur de tine? 

Dixmer păli de parcă tot sângele i s-ar fi adunat în inimă. 

— Geneviève, spuse el, am greşit făcându-te să treci prin 
toate chinurile pe care le-ai încercat. Ar fi trebuit să-ţi spun chiar 
de la început: Geneviève, ne aflăm în epoca marilor dăruiri; 
Geneviève, i-am dăruit reginei, binefăcătoarea noastră, nu 
numai braţul, nu numai capul, dar şi fericirea mea. Alţii au să-i 
dăruiască vieţile lor. Voi face mai mult decât să-i dau viaţa, îmi 
voi risca onoarea; şi onoarea mea, dacă piere, nu va însemna 
decât o lacrimă ce se rostogoleşte în oceanul suferințelor care e 
gata să înghită Franţa. Dar onoarea mea nu riscă nimic când se 
află sub paza unei femei ca Geneviève a mea. 

Pentru întâia oară Dixmer se dezvăluise în întregime. 
Geneviève înălţă capul, îşi pironi asupra lui ochii ei frumoşi, plini 
de admiraţie, se sculă încetişor şi-i întinse fruntea ca să i-o 
sărute. 

— Dumneata chiar vrei să-i scriu? îl întrebă ea. 

Dixmer făcu un semn afirmativ cu capul. 

— Atunci dictează. Şi luă o pană. 


— Nu, nicidecum, spuse Dixmer, e destul că uzez, că 
abuzez poate de tânărul acesta atât de demn. Şi de vreme ce se 
va împăca cu noi în urma unei scrisori pe care o va fi primit de 
la Geneviève, scrisoarea trebuie să fie chiar de la Geneviève şi 
nu de la domnul Dixmer. 

Şi Dixmer îşi sărută a doua oară soţia pe frunte, îi mulţumi 
şi plecă. 

Atunci Geneviève, cuprinsă de-un tremur, scrise: 


" Cetăţene Maurice, 

Ai ştiut cât de mult tine soțul meu la dumneata. Trei 
săptămâni de despărțire, trei săptămâni ce ne-au părut cât un 
secol, te-au făcut să-l uiţi? Vino, te aşteptăm! Intoarcerea 
domniei-tale va fi o adevărată sărbătoare pentru noi. 

Geneviève" 


Capitolul XV Zeița Raţiune 


Maurice era într-adevăr serios bolnav, aşa cum trimisese 
vorbă în ajun generalului Santerre. 

De când nu mai ieşea din casă, Lorin venise regulat să-l 
vadă şi făcuse tot ce putuse ca să-l înduplece să mai petreacă 
puţin. Dar Maurice rezistase cu toată tăria. Sunt boli de care nu 
doreşti să te vindeci. 

În ziua de 1 iunie veni către ora unu. 

— Ce noutăţi de seamă pe ziua de azi? îl întrebă Maurice. 
Eşti grozav de impunător. 

Într-adevăr, Lorin purta costumul de zile mari: boneta roşie, 
carmaniola şi centura tricoloră împodobită cu cele două instru- 
mente care, pe vremea aceea, erau numite pocalurile abatelui 
Maury, dar care mai înainte şi după aceea s-au chemat pur şi 
simplu pistoale. 

— Mai întâi, răspunse Lorin, are loc prăbuşirea generală a 
girondei, care e pe cale de-a se desăvârși, dar ştii, iute, cât ai 
zice peşte, în clipa de faţă, de exemplu, se pregăteşte măcelul 
în Piaţa Carrousel. Apoi, îţi spun în mod special ţie, se pune la 
cale o mare solemnitate la care te poftesc poimâine. 


— Dar astăzi, ce se petrece astăzi? Zici c-ai venit să mă 
inviţi undeva. 

— Da, astăzi avem repetiţia. 

— Care repetiţie? 

— Repetiţia marii solemnităţi. 

— Dragul meu, spuse Maurice, doar ştii că de opt zile n-am 
mai ieşit, ca atare nu mai sunt la curent cu absolut nimic şi ţin 
neapărat să fiu încunoştinţat. 

— Cum! Incă nu ţi-am spus? 

— Nu mi-ai spus nimic. 

— Mai întâi, dragul meu, ştiai doar că l-am desfiinţat pe 
Dumnezeu pentru o bucată de vreme şi l-am înlocuit cu Fiinţa 
Supremă. 

— Da, asta o ştiu. 

— Ei bine, se pare că s-a băgat de seamă ceva: s-a văzut că 
Fiinţa Supremă e un individ moderat, un rolandist, un girondin. 

— Lorin, fără glume când e vorba de lucruri sfinte. Doar stii 
că asemenea lucruri nu-mi plac deloc. 

— Ce vrei, dragă? Trebuie să fii omul secolului în care 
trăieşti. Şi mie mi-era destul de drag Dumnezeul cel vechi, mai 
întâi de toate fiindcă eram obişnuit cu el. Cât despre Fiinţa 
Supremă — ar părea că are într-adevăr păcate şi că de când a 
ajuns acolo sus toate merg anapoda. In sfârşit, legislatorii noştri 
i-au decretat dizgraţierea. 

Maurice ridică din umeri. 

— Ridică tu din umeri cât pofteşti, spuse Lorin. 


Cum ne-a-nvăţat filosofia, 
Noi, mari adepţi ai lui Momus, 
Decretăm ca nebunia 

Să-şi aibă cultul in partibus. 


Aşa că, urmă Lorin, de-aici înainte avem s-o adorăm câte 
puţin pe zeiţa Raţiune. 

— Şi tu te bagi în toate mascaradele astea? întrebă 
Maurice. 

— Vai! dragul meu, dacă ai cunoaşte-o şi tu pe zeiţa 
Raţiune aşa cum o cunosc eu, ai fi unul dintre partizanii ei cei 
mai înflăcăraţi. Ascultă, vreau s-o cunoşti şi tu, am să i te 
prezint. 


— Lasă-mă în pace cu toate nebuniile tale; sunt trist, doar 
ştii. 

— Cu atât mai mult, ce naiba!, ea are să te înveselească. E 
fată bună... Ei! dar tu o cunoşti pe sobra zeiţă pe care parizienii 
au s-o încununeze cu lauri şi-au s-o plimbe într-un car învelit de 
hârtie aurită. E... ia ghiceşte... 

— Cum vrei să ghicesc? 

— E Arthemise. 

— Arthemise? repetă Maurice controlându-şi memoria fară 
ca numele de mai sus să-i amintească cât de cât ceva. 

— Da, o brunetă înaltă, pe care am cunoscut-o anul trecut, 
la bal, la Operă, drept care tu ai venit să iei supeul cu noi şi ai 
ameţit-o. 

— A! da, e-adevărat, răspunse Maurice, acum mi-aduc 
aminte. Ea e? 

— Da, are cele mai multe şanse. Am prezentat-o la concurs. 
Toţi cei din clubul Termopile mi-au făgăduit votul. Peste trei zile 
— alegerea generală. Astăzi — ospăț pregătitor, azi vărsăm 
vinul de Champagne, poate poimâine se va vărsa sânge! Dar să 
se verse ce se varsă, numai Arthemise să fie zieţă; de nu, să mă 
ia dracu! uf, vino! o îmbrăcăm noi cu tunica. 

— Mulţumesc. De când mă ştiu mi-a fost silă de-asemenea 
lucruri. 

— Silă să îmbraci zeițele? La naiba!, dragul meu, dar dificil 
mai eşti! Hai să vedem dacă aşa te-nvoieşti: eu am să-i pun 
tunica si tu ai să i-o scoţi. 

— Lorin, sunt bolnav şi nu numai că veselia m-a părăsit, dar 
chiar şi veselia altora îmi face rău. 

— Ei, asta e! ştii că mă sperii, Maurice! Nu te mai lupţi, nu 
mai râzi... nu cumva pui la cale o conspirație, aşa din 
întâmplare? 

— Eu? Ferească Dumnezeul! 

— Vrei să zici ferească zeiţa Raţiune! 

— Lasă-mă în pace, Lorin. Nu pot şi nici nu vreau să ies din 
casă. Stau în pat şi în pat rămân. 

Lorin se scarpină după ureche. 

— Bine! făcu el, acuma văd eu ce este. 

— Şi ce vezi? 

— Văd c-o aştepţi pe zeiţa Raţiune. 


— Ei, drăcia dracului! izbucni Maurice, prietenii spirituali mă 
stingheresc. Pleacă sau te dau dracului cu zeiţa ta cu tot. 

— Aşa, atacă, atacă... 

Maurice era gata să ridice mâna şi să-l dea dracului când fu 
oprit de îndatoritorul său, care intră tocmai în clipa aceea, 
ţinând în mâna o scrisoare pentru cetăţeanul fratele său. 

— Cetăţene Agesilau, interveni Lorin, ai intrat tocmai când 
nu trebuia; stăpânul tău era pe punctul de-a trăi o clipă sublimă. 

Maurice cobori mâna şi o întinse cu nepăsare spre 
scrisoare, dar abia o atinse şi tresări; apoi, apropiind-o cu 
lăcomie de ochi, îi sorbi dintr-o privire scrisul şi pecetea, şi, 
pălind treptat la faţă, de parcă avea să i se facă rău, rupse 
pecetea. 

— Vai! şopti Lorin, iată că în fine ni se trezeşte interesul, 
după cât se pare. 

Dar Maurice nu mai asculta, citea cu nesat cele câteva 
rânduri de la Geneviève. Le- a citit şi le-a recitit de două, de trei, 
de patru ori. Pe urmă îşi şterse fruntea, lăsă mâinile să-i cadă şi 
se uită la Lorin năucit. 

— Ei, drace! zise Lorin, iată o scrisoare care, pare-se, 
cuprinde nişte veşti straşnice. 

Maurice reciti scrisoarea pentru a cincea oară şi se 
îmbujoră. Ochii săi seci se umeziră, un suspin adânc îi umflă 
pieptul. Apoi, uitând dintr-o dată de boală şi de slăbiciunea care 
o însoţise, sări jos din pat. 

— Hainele! strigă el către îndatoritorul său uluit. Hainele, 
dragă Agesilau! Ah! bietul Lorin, bunul meu Lorin, o aşteptam în 
fiecare zi, dar, drept să-ţi spun, nu mai aveam nici o speranţa 
s-o primesc. Dă-mi un pantalon alb şi o cămaşă cu jabou, 
piaptănă-mi părul şi rade-mă numaidecât. 

Îndatoritorul se porni să execute în grabă poruncile lui 
Maurice; îl pieptănă şi îl bărbieri într-o clipă. 

— S-o văd iarăşi! s-o văd iarăşi! izbucni tânărul nostru, ştii 
tu, Lorin, că habar n-am avut până acum ce înseamnă fericirea?! 

— Bietul de tine, Maurice, spuse Lorin, eu cred că ai nevoie 
să te duci să vezi pe cine te sfătuiam. 

— Dragul meu, exclamă Maurice, iartă-mă, drept să-ţi spun 
mi-am pierdut raţiunea. 

— Hai să ţi-o dau eu pe-a mea, răspunse Lorin, râzând de 
oribilul calambur. 


Lucru tare de mirare, până şi Maurice râse. Odată cu 
fericirea îi revenise cheful de-a gusta glumele. Şi nu numai atât. 

— Poftim, zise el, tăind o ramură de portocal plină de flori, 
du din partea mea buchetul ăsta demnei văduve a lui 
Mausoleus. 

— Bravo! exclamă Lorin, o galanterie ca asta mai zic şi eu. 
Te iert dealtfel. Şi pe urmă, mi se pare că eşti îndrăgostit de-a 
binelea şi trebuie să-ţi spun că totdeauna am avut cel mai 
profund respect pentru marile nefericiri. 

— Ei, da, aşa e, sunt îndrăgostit, spuse hotărât Maurice, a 
cărui inimă plesnea de bucurie, sunt îndrăgostit şi acum pot s-o 
mărturisesc pentru că şi ea mă iubeşte. De vreme ce mă 
cheamă, înseamnă că mă iubeşte, nu-i aşa Lorin? 

— Fără îndoială, răspunse cu complezenţă adoratorul zeiţei 
Raţiune. Dar, ia seama, Maurice, felul cum înţelegi tu lucrul 
acesta mă înspăimântă... 


Când te iubeşte-o Egerie 
Nu e decât o-nşelăciune 

De la tiranul Cupidon, 

lar înţeleaptă te ia-n balon, 
Indrăgosteşte-te de Raţiune 
Fără să faci vreo nebunie! 


— Bravo, bravo! strigă Maurice, bătând din palme. 

Şi luând-o la picior, cobori scara în goană, ajunse pe chei şi 
se repezi în direcţia atât de cunoscută a vechii străzi 
Saint-Jacques. 

— Ei, Agesilau, crezi că m-a aplaudat? îi ceru Lorin părerea. 

— Da, cu siguranţă, cetăţene şi nici nu-i de mirare, căci 
ceea ce ai spus dumneata era tare frumos! 

— Atunci e mai bolnav decât credeam, adăugă Lorin. Apoi, 
la rândul său, cobori scara, dar cu un pas mai liniştit. 

Arthemise nu era Geneviève. 

Abia ajunsese cu florile lui de portocal pe strada 
Saint-Honore, când o ceată de tineri cetăţeni cărora Lorin 
obişnuia să le împartă, după starea de spirit în care se afla, fie 
câte zece centime, fie câte un genunchi pe sub carmaniolă, se 
porniră să-l urmărească, plini de respect, luându-l, fără îndoială, 


drept unul dintre oamenii aceia virtuoşi, cărora Saint-Just 
propusese să li se dea haine albe şi buchete de flori de portocal. 

Cum cortegiul creştea fără încetare, un om virtuos fiind 
chiar şi-n epoca aceea ceva rar de văzut, o gloată de câteva mii 
de tineri se adunase când buchetul fu oferit Artemisei. A fost un 
omagiu la vederea căruia multe alte Raţiuni, care se aliniau în 
front, se simţiră rău, apucându-le chiar şi durerea de cap. 

In aceeaşi seară s-a răspândit în tot Parisul faimoasa 
cantată: 


Trăiască zeiţa Raţiune, 
Flacără pură, dulce lumină, 
Cea mai frumoasă din lume. 


Şi cum întâmplarea face să fi ajuns până la noi fără a se cu- 
noaşte numele autorului, ceea ce a dat mult de furcă 
arheologilor Revoluţiei, aproape că am îndrăzni să afirmăm că 
faimoasa cantată a fost compusă pentru frumoasa Arthemise 
chiar de către amicul nostru Hyacinthe Lorin. 


Capitolul XVI Fiul risipitor 


Maurice n-ar fi putut merge mai repede, chiar dacă ar fi 
avut aripi. 

Străzile erau pline de lume, dar el nu băga de seamă 
mulţimea decât în măsura în care îl făcea să întârzie. Umbla 
vorba, în grupuri, că fusese asediată Convenţia, că 
majestatea-sa poporul era jignit prin reprezentanţii săi, că era 
oprită libera circulaţie şi faptele puteau fi adevărate căci se 
auzea sunând clopotul de alarmă şi bubuind tunul. 

Dar ce-i păsa lui Maurice în clipa aceea de tunul şi de 
clopotul de-alarmă? Ce-l privea că deputaţii puteau sau nu ieşi, 
câtă vreme opreliştea n-ajungea până la el? El alerga şi asta era 
tot. 

In timp ce alerga, îşi închipuia că Geneviève îl aştepta la fe- 
restruica ce da asupra grădinii, ca să-i poată trimite, din 
depărtare, de cum îl va vedea, surâsul ei cel mai fermecător. 


Dixmer şi el trebuie să fi fost prevenit de fericita 
reîntoarcere şi are să-i întindă lui Maurice mâna lui mare şi 
bună, atât de sinceră şi de leală în strânsoarea-i caldă. 

li era drag Dixmer în ziua aceea, îi era drag până şi Morand, 
cu părul lui negru şi ochelarii verzi, în dosul cărora crezuse până 
atunci ca vede lucind un ochi viclean şi ipocrit. 

li era drag tot ce se afla sub soare, fiindcă era fericit; ar fi 
aruncat bucuros flori asupra capetelor tuturor oamenilor, ca toţi 
oamenii să fie fericiţi ca el. 

Totuşi, bietul Maurice se înşela în speranţele sale, da, se 
înşela cum se întâmplă, de nouăsprezece ori din douăzeci, 
omului care gândeşte după cum îl îmbie inima şi se ia după ce-i 
spune ea. 

In locul surâsului dulce pe care-l aştepta Maurice şi care 
trebuia să-l întâmpine de departe, de cum va fi fost zărit, 
Geneviève se hotărâse să nu-i arate eroului nostru decât o 
politeţe rece, răgaz şubred cu care voia să stăvilească torentul 
ce ameninţa să-i copleşească inima. 

Se retrăsese în camera ei de la primul etaj şi n-avea să 
coboare decât atunci când va fi poftită. Vai! şi ea se înşela. 

Numai Dixmer nici gând să se înşele; îl pândea pe Maurice 
de după un grilaj şi zâmbea ironic. 

Cetăţeanul Morand vopsea liniştit în negru nişte cozi mici 
pe are urma să le prindă de nişte pielicele albe de pisică, ca să 
facă din ele hermină. 

Maurice împinse portita aleii ca să intre simplu şi 
prieteneşte prin grădină. Ca altădată, portita dădu glas 
clopoţelului, în felul acela anumit care arăta că Maurice e cel ce 
o deschide. 

Geneviève, care stătea în picioare în faţa ferestrei închise, 
tresări. 

Lăsă să cadă perdeaua pe care o crăpase. 

Prima senzaţie pe care o încercă Maurice, reintrând acolo 
unde fusese poftit, fu, aşadar, o dezamăgire. Nu numai că 
Geneviève nu-l aştepta la fereastra ei de la parter, dar, intrând 
în salonaşul în care se despărţise de ea, n-o găsi şi fu silit să-şi 
anunţe prezenţa, ca şi cum, în cursul celor trei săptămâni în 
care lipsise, ajunsese să fie un străin. 

Inima i se strânse. 


Pe Dixmer l-a văzut Maurice cel dintâi; Dixmer dădu fuga 
şi-l strânse pe Maurice în braţe, cu exclamaţii de bucurie. 

Atunci cobori şi Geneviève. Îşi plesnise obrajii cu cuţitu-i de 
sidef, ca să-şi readucă sângele în obraji, dar nici măcar nu 
coborâse cele douăzeci de trepte şi carminul acela nefiresc 
pieri, întorcându-se în valuri spre inimă. 

Maurice o văzu pe Geneviève apărând în penumbra uşii, se 
îndreptă spre ea surâzând, ca să-i sărute mâna. Abia atunci îşi 
dădu seama cât de mult se schimbase. 

Şi ea, pe de altă parte, observă starea de slăbiciune a lui 
Maurice şi lucirea febrilă din ochii săi. 

— Aşadar, iată-te, domnule! îl întâmpină cu o voce din care 
nu-şi putu stăpâni emotia. 

Se hotărâse să-i spună cu un glas indiferent: 

— "Bună ziua, cetăţene Maurice. De ce te arăţi atât de rar?" 

Varianta îi păru şi aşa rece lui Maurice şi totuşi, ce nuanţă! 

Dixmer puse capăt cercetărilor prea prelungite şi 
reproşurilor reciproce. Porunci să li se servească prânzul, căci 
era aproape ora două. 

Intrând în sufragerie, Maurice băgă de seamă că tacâmul 
său fusese pus. 

Atunci sosi şi cetăţeanul Morand, îmbrăcat cu aceeaşi haină 
cafenie şi cu aceeaşi vestă. Purta tot ochelari verzi, avea 
aceleaşi plete mari, negre şi acelaşi jabou alb. Maurice se arătă 
cât putu de afectuos cu tot grupul, care îi inspira infinit mai 
puţină temere când îl avea sub ochi decât când era departe. 

Într-adevăr, ce l-ar putea îndemna să creadă că Geneviève 
l-ar iubi pe chimistul acela mărunt? Trebuie să fii grozav de în- 
drăgostit şi, ca atare, nebun, ca să-ţi treacă asemenea trăsnaie 
prin cap. 

Dealtfel, momentul ar fi fost cum nu se poate mai prost 
ales ca să fii gelos. Maurice ţinea în buzunarul vestei scrisoarea 
primită de la Geneviève şi inima-i tresălta de bucurie. 

Geneviève îşi recăpătase seninătatea. Femeile se bucură 
de acea trăsătură aparte, datorită căreia prezentul poate 
aproape totdeauna să şteargă în ele urmele trecutului sau 
amenințările viitorului. 

Redevenind fericită, Geneviève se simţi iarăşi stăpână pe 
ea, adică rece şi calmă, totuşi afectuoasă, altă nuanţă pe care 


Maurice n-a fost destul de pătrunzător spre a o înţelege. Lorin 
i-ar fi găsit explicaţia în Parny, Berlin sau în Gentil-Bernard. 

Conversaţia se opri asupra zeiţei Raţiune. Căderea 
girondinilor şi noul cult care trecea moştenirea puterii celeste în 
mâinile femeilor erau cele două evenimente ale zilei. Dixmer 
pretinse că nu i-ar fi părut deloc rău să vadă asemenea cinste 
de nepreţuit oferindu-i-se Genevie&vei. Maurice dădu a râde, dar 
Geneviève fu de părerea soţului ei, aşa că Maurice îi privi pe 
amândoi uimit că patriotismul a putut rătăci până într-atât un 
spirit rezonabil cum era cel al lui Dixmer şi o fire plină de poezie 
cum era cea a Genevievei. 

Morand dezvoltă teoria femeii politice, pornind de la 
Theroigne de Mericourt, eroina zilei de 10 august şi ajungând la 
doamna Roland, sufletul Girondei. Pe urmă, în treacăt, lăsă să-i 
scape câteva vorbe împotriva femeilor ce asistă tricotând la 
şedinţele Convenţiei. Cuvintele lui îl făcură pe Maurice să 
zâmbească. De fapt, erau ironii amare împotriva acelor femele 
patriote, cărora mai târziu li s-a dat porecla hidoasă de 
“linge-ghilotină". 

— Vai! cetăţene Morand, spuse Dixmer, să respectăm 
patriotismul chiar şi-atunci când cade în rătăcire. 

— Cât despre mine, interveni Maurice, găsesc că femeile 
sunt totdeauna îndeajuns de patriote când nu sunt prea 
aristocrate. 

— Ai foarte mare dreptate, zise Morand. Eu mărturisesc cu 
toată sinceritatea că găsesc tot atât de demnă de dispreţ 
femeia care-şi dă aere de bărbat, pe cât de laş bărbatul care 
insultă o femeie, chiar dacă femeia aceea îi este cea mai 
înverşunată duşmancă. 

Cum era şi firesc, Morand căută să-l atragă pe Maurice pe 
un teren delicat. La rândul lui, Maurice răspunsese printr-un 
semn afirmativ. Arena de luptă era deschisă. Atunci, Dixmer, 
precum heraldul care dă semnalul, adăugă: 

— O clipă, o clipă, cetăţene Morand, exceptezi, sper, 
femeile care sunt duşmancele naţiunii. 

O tăcere de câteva secunde urmă după această ripostă la 
replica lui Morand şi la semnul afirmativ al lui Maurice. Tăcerea 
fu ruptă de Maurice. 


— Ba să nu exceptăm pe nimeni, spuse el cu tristeţe. 
Femeile care au fost duşmancele naţiunii sunt astăzi, 
pare-mi-se, tare pedepsite. 

— Te gândeşti la prizonierele de la Temple, austriaca, 
cumnata ei şi fata Capet, izbucni Dixmer cu o repeziciune şi 
volubilitate care alungau din vorbele lui orice expresie. 

Morand păli în aşteptarea răspunsului tânărului municipal şi 
oricine l-ar fi observat ar fi zis că avea să-şi sape brazde pe 
piept, într-atât de adânc îşi înfipsese unghiile în carne. 

— Tocmai de ele vorbesc, răspunse Maurice. 

— Cum! exclamă Morand cu vocea gâtuită, ceea ce se 
spune e adevărat, cetăţene Maurice? 

— Dar ce se spune? întrebă tânărul. 

— Că prizonierele sunt tratate cu cruzime, câteodată chiar 
de cei a căror datorie ar fi să le apere. 

— Există oameni, răspunse Maurice, care nu merită numele 
de oameni. Sunt cei laşi care nu s-au luptat niciodată şi care 
simt nevoia să-i tortureze pe cei învinşi ca să se încredinţeze că 
sunt învingători. 

— Dumneata, Maurice, nu faci parte dintre oamenii aceia, 
sunt sigură, izbucni Geneviève. 

— Doamnă, răspunse Maurice, eu, cel care vă vorbeşte, am 
fost de gardă lângă eşafod când a pierit răposatul rege. Aveam 
sabia în mână şi eram postat acolo ca să ucid cu mâna mea pe 
oricine ar fi căutat să-l salveze. Totuşi, în clipa în care a ajuns 
lângă mine, mi-am scos fără să vreau pălăria şi întorcându-mă 
către oamenii mei le-am spus: "Cetăţeni, vă pun în vedere că 
voi străpunge cu sabia trupul primului care ar îndrăzni s-arunce 
injurii regelui aici de faţă." Ei bine! desfid pe oricine cutează să 
spună că măcar un singur strigăt s-a înălţat din rândurile 
companiei mele. Tot eu am scris cu mâna mea prima dintre cele 
zece mii de lozinci afişate în Paris, când regele fu readus de la 
Varennes: "Oricine va saluta pe rege, va fi bătut; oricine îl va 
insulta, va fi spânzurat." Ei bine, urmă Maurice, fără să observe 
ce puternic efect făcuseră vorbele lui în rândurile celor de faţă, 
ei bine, am dovedit, aşadar, că sunt un patriot bun şi sincer şi că 
detest regii şi pe sprijinitorii lor. Şi, în ciuda părerilor pe care le 
am şi care nu sunt decât expresia convingerilor mele adânci, cu 
toată certitudinea mea că austriaca are o bună parte de vină în 
nenorocirile care mâhnesc şi tulbură Franţa, declar că niciodată, 


dar niciodată un om, oricare ar fi el, fie chiar Santerre, n-o va 
insulta pe fosta regină în prezenţa mea. 

— Cetăţene, îl întrerupse Dixmer, clătinând din cap, ca unul 
care dezaprobă asemenea îndrăzneală, ştii dumneata c-ar trebui 
să fii tare sigur de noi ca să spui asemenea lucruri în faţa 
noastră? 

— Le spun în faţa domniilor-voastre şi în faţa tuturor, Dix- 
mer. Aş mai adăuga: poate că şi ea va pieri pe eşafodul pe care 
a pierit soţul ei şi eu nu sunt dintr-aceia care să se teamă de-o 
femeie şi totdeauna îi voi cruța pe toţi cei mai slabi ca mine. 

— Şi regina, întrebă cu sfiiciune Geneviève, ţi-a arătat vreo- 
dată în vreun fel, domnule Maurice, că ar fi fost mişcată de ase- 
menea delicateţe, cu care acum e departe de-a fi obişnuită? 

— Arestata mi-a mulţumit de mai multe ori pentru menaja- 
mentele mele faţă de ea, doamnă. 

— Atunci trebuie să aştepte cu plăcere când e rondul 
dumitale de gardă... 

— Aşa cred, răspunse Maurice. 

— Deci, spuse Morand, tremurând ca o femeie, de vreme ce 
faci dovada că eşti un suflet generos, cum nimeni nu mai face 
dovadă acum, cred că nu persecuţi nici copiii. 

— Eu? făcu Maurice. Întrebaţi-l pe nelegiuitul de Simon ce 
greutate are braţul cetăţeanului municipal în faţa căruia a avut 
îndrăzneala să-l lovească pe micuțul Capet. 

Răspunsul de mai sus a stârnit o reacţie spontană la masa 
lui Dixmer. Toţi comesenii se sculară în semn de respect. 

Numai Maurice rămase pe scaun, neîndoindu-se că lui i se 
datora elanul de admiraţie. 

— Ei bine, ce e? întrebă mirat. 

— Am crezut c-a strigat cineva din atelier, răspunse 
Dixmer. 

— Nu, nu, spuse Geneviève. Şi eu am crezut la început la 
fel, dar ne-am înşelat. 

Şi cu toţii se reaşezară. 

— A! deci dumneata, cetăţene Maurice, spuse Morand cu 
un tremur în glas, eşti cetăţenul municipal despre care s-a 
vorbit atât de mult şi care a apărat un copil într-un chip atât de 
nobil? 

— S-a vorbit? întrebă Maurice cu o naivitate aproape 
sublimă. 


— Oh! iată un suflet nobil, spuse Morand, sculându-se de la 
masă, ca să nu se trădeze şi retrăgându-se în atelier, ca şi cum 
o lucrare grabnică l-ar fi chemat acolo. 

— Da, cetăţene, răspunse Dixmer, da, s-a vorbit şi trebuie 
să recunosc că toţi oamenii cu suflet şi plini de curaj te-au 
lăudat fără să te cunoască. 

— Hai să-l lăsăm să rămână necunoscut, adăugă 
Geneviève. Gloria pe care i-ar aduce-o asemenea fapte ar fi 
prea primejdioasă. 

Astfel, în cursul acelei ciudate convorbiri, fiecare, fără să 
ştie, îşi spusese cuvântul cu privire la eroism, la devotament, la 
afecţiune şi bunătate. 

Ajunseseră până aproape de exclamaţia de dragoste. 


Capitolul XVII Minerii 


În clipa în care se sculau de la masă, Dixmer fu înştiinţat că 
notarul său îl aştepta în birou. Cerându-i scuze lui Maurice, de 
care obişnuia să se despartă în acest fel, se duse acolo unde îl 
aştepta notarul. 

Era vorba de cumpărarea unei mici case din strada 
Corderie, situată în faţa grădinii închisorii Temple. Dealtfel, s-ar 
fi putut spune că Dixmer cumpăra un loc de casă şi nu o casă, 
fiindcă imobilul existent nu era decât o ruină. El însă avea 
intenţia s-o reclădească. 

De aceea nici târgul cu proprietarul n-a durat mult. Chiar în 
dimineaţa aceea notarul o văzuse şi căzuse de acord cu preţul 
de nouăsprezece mii cinci sute de livre, îi supusese propietarului 
contractul spre semnare şi urma să-i înmâneze suma convenită 
în schimbul imobilului. Proprietarul era obligat să elibereze chiar 
în cursul zilei casa în care aveau să intre lucrătorii a doua zi. 

Contractul odată semnat, Dixmer şi Morand se duseră 
împreună cu notarul în strada Corderie, grăbiţi să vadă noua 
achiziţie fiindcă fusese făcută "pe nevăzute". 

Era o casă aşezată cam pe unde se află astăzi numărul 20, 
cu trei etaje, având şi o mansardă. Parterul fusese închiriat 
cândva unui negustor de vinuri şi avea nişte pivnițe straşnice. 


Proprietarul lăudă cu deosebire pivnițele; erau partea cea 
mai valoroasă a casei. Dixmer şi Morand păreau că arată prea 
puţin interes pivniţelor acelora şi totuşi, amândoi, ca din 
complezenţă,  coborâră în "subterane", cum le numea 
propietarul. 

In pofida obiceiului proprietarilor, acesta într-adevăr nu 
minţise: pivnițele erau grozave, una dintre ele se întindea până 
sub strada Corderie, deasupra se auzea duruitul trăsurilor. 

Dixmer şi Morand nu părură a pune mare preţ pe-un 
asemenea avantaj, exprimându-şi chiar dorinţa să astupe 
cavitățile acelea care, minunate pentru un negustor de vinuri, 
se dovedeau a fi de prisos pentru nişte burghezi de treabă, care 
gândeau să ocupe casa-ntreagă. 

După pivnițe, vizitară parterul, apoi etajul întâi şi pe urmă 
etajul doi, de unde dădeai cu ochii drept în grădina Temple, in- 
vadată ca de obicei de soldaţii din Garda naţională, care se 
bucurau din plin de ea de când regina nu se mai plimba 
pe-acolo. 

Dixmer şi Morand îşi recunoscură prietena, pe văduva 
Plumeau, care, alergând încoace şi-ncolo, făcea onorurile 
cantinei. Bineînţeles, dorinţa lor de-a fi recunoscuţi de ea nu era 
prea mare, de vreme ce se ascundeau în dosul proprietarului, 
care le demonstra cât e de avantajos să ai o asemenea vedere, 
pe cât de variată, pe atât de plăcută. 

Cumpărătorii cerură să vadă mansarda. 

Proprietarul nu se aşteptase la o asemenea pretenţie şi nu 
avea cheia. Dar, înduioşat de teancul de bancnote ce-i fu arătat, 
dădu fuga jos s-o caute. 

— Nu m-am înşelat, spuse Morand, casa asta ne convine de 
minune. 

— Dar de pivniţă ce ai de spus? 

— Că e un ajutor al providenţei care ne scuteşte de două 
zile de muncă. 

— Crezi că e orientată înspre cantină? 

— O apucă puţin spre stânga, dar n-are a face. 

— Dar bine, întrebă Dixmer, cum ai să poţi ţine linia subte- 
rană cu toată siguranţa că vei ajunge unde ţinteşti? 

— Fii pe pace, dragul meu, asta mă priveşte. 

— Dacă am da totuşi de aici semnalul că veghem? 


— De la platformă regina n-ar putea să-l vadă, căci numai 
mansardele sunt, cred, la nivelul platformei şi nu sunt sigur nici 
de asta. 

— N-are a face; Toulan sau Mauny ar putea să-l vadă 
printr-o deschizătură oarecare, şi-o vor preveni pe 
majestatea-sa. 

Dixmer făcu nişte noduri la capătul unei perdele de stambă 
şi scoase perdeaua prin fereastră de parcă ar fi împins-o vântul. 

Pe urmă, amândoi, ca şi cum ar fi fost nerăbdători să vadă 
mansarda, se duseră să-l aştepte pe propietar la scară, după ce 
închiseră uşa la etajul al doilea ca nu cumva să-i vină bravului 
om ideea de-a trage înăuntru perdeaua ce fâlfâia în afară. 

Mansarda, aşa cum prevăzuse Morand, n-ajungea până la 
vârful turnului. Era în acelaşi timp o dificultate şi un avantaj: difi- 
cultate pentru că nu puteau să comunice cu regina prin semne, 
avantaj pentru că o asemenea imposibilitate înlătura orice bănu- 
ială. 

Casele înalte erau, fireşte, cele mai supravegheate. 

— Ar trebui ca prin Mauny, Toulan sau prin fiica lui Tison sa 
fie găsit un mijloc de a i se comunica să-şi ia măsurile de cu- 
viinţă ca să nu fie surprinsă, murmură Dixmer. 

— Am să mă gândesc la asta, răspunse Morand. 

Coborâră. Notarul aştepta în salon cu contractul gata 
semnat. 

— E în regulă, spuse Dixmcr, casa îrni convine. Numără-i 
cetăţeanului cele nouăsprezece mii cinci sute de livre, aşa cum 
am convenit şi dă-i să semneze. 

Proprietarul numără şi el cu atenţie suma şi semnă. 

— Ştii, cetăţene, îi spuse Dixmer, că una din clauzele princi- 
pale e să-mi pui casa la dispoziţie chiar în seara asta, ca să pot 
aduce chiar de mâine lucrătorii. 

— Mă voi conforma, cetăţene; poţi să iei cheile cu 
dumneata chiar acum. Deseară la ceasurile opt casa va fi cu 
desăvârşire goală. 

— Ah! stai puţin, exclamă Dixmer, parcă dumneata, 
cetăţene notar, mi-ai spus că mai e o ieşire ce dă în strada 
Porte-Foin? 

— Da, cetăţene, răspunse proprietarul, dar am blocat-o, de- 
oarece, c-un singur îndatoritor, bietul de el, era prea greu şi 
obositor să se vegheze la două uşi. Dealtfel, ieşirea e blocată în 


aşa fel, încât poate fi pusă iarăşi în folosinţă cu o muncă de cel 
mult două ceasuri. Vreţi să vă încredinţaţi, cetăţenilor? 

— Mulţumesc, e de prisos, răspunse Dixmer, n-are nici o 
importanţă pentru noi ieşirea aceea. 

Şi plecară amândoi, după ce l-au silit pe proprietar să 
făgăduiască pentru a treia oară că la orele opt scara casa va fi 
goală. 

Seara la cesurile nouă, amândoi se reîntoarseră, urmaţi la 
oarecare distanţă de şase bărbaţi, cărora, în toiul dezordinii care 
domnea în tot Parisul, nimeni ne le dădu nici o atenţie 

Intrară ei doi, mai întâi. Proprietarul se ţinuse de cuvânt, 
casa era cu desăvârşire goală. 

Închiseră obloanele cu cea mai mare grijă şi aprinseră 
lumânările pe care Morand le adusese cu el în buzunar. 

Cei cinci sau şase bărbaţi intrară unul după altul. 

Erau comesenii obişnuiţi ai muncitorului tăbăcar, aceiaşi 
contrabandişti care, într-o seară, fuseseră pe cale să-l ucidă pe 
Maurice şi care după aceea ajunseseră prietenii lui. 

Uşile fură închise şi cu toţii coborâră în pivniţă. 

Pivniţa, atât de dispreţuită şi nebăgată-n seamă în timpul 
zilei, devenise, seara, partea cea mai importantă a casei. 

Astupară mai întâi toate deschizăturile şi crăpăturile prin 
care o privire curioasă ar fi putut pătrunde înăuntru. 

Apoi Morand răsturnă numaidecât un butoi gol cu fundul în 
sus şi se apucă să schiţeze cu creionul pe o bucată de hârtie 
nişte figuri geometrice. 

În timp ce trase liniile acelea, ceilalţi, conduşi de Dixmer, 
au ieşit din casă, au apucat-o pe strada Corderie şi s-au oprit în 
colţul străzii Beauce, în faţa unei trăsuri acoperite. 

În trăsură se afla un om care distribui în tăcere fiecăruia 
câte o unealtă din cele folosite de soldaţii genişti: unuia o 
cazma, altuia o sapă, altuia o lopată, altuia o rangă. Fiecare 
dintre ei o ascunsese sub haina îmblănită sau sub mantie. 
Minerii se întoarseră pe drumul pe care veniseră şi trăsura se 
făcu nevăzută. Morand isprăvise lucrul. Se duse de-a dreptul 
într-un ungher al pivniţei. 

— Acolo, zise el, săpaţi acolo. 

Şi muncitorii eliberării se apucară numaidecât de lucru. Si- 
tuaţia deţinuţilor de la Temple ajunsese din ce în ce mai gravă 
şi, mai ales, din ce în ce mai dureroasă. Pentru o clipă, regina, 


doamna Elisabeth şi principesa recăpătaseră oarecare speranţă. 
Nişte cetăţeni municipali, anume Toulan şi Lepâtre, cuprinşi de 
milă pentru augustele deţinute, le arătaseră oarecare 
bunăvoință. La început, prea puţin obişnuite cu asemenea 
semne de simpatie, bietele femei n-avură nici un pic de 
încredere, dar când speri nu se poate să n-ai încredere. Dealtfel, 
ce i se mai putea întâmpla reginei pe care închisoarea o 
despărţise de fiul ei, iar moartea — de soţ? Să meargă la eşafod 
ca el? De multă vreme privea o asemenea soartă în faţă şi, cu 
timpul, isprăvise prin a se obişnui cu ea. 

Prima oară când le veni rândul de gardă lui Toulan şi 
Lepâtre, regina le ceru, dacă-i adevărat că se interesau de 
soarta ei, să-i povestească amănuntele morţii regelui. 

Li se punea simpatia la grea încercare. Lepâtre, care fusese 
de faţă la execuţie, ascultă de ordinul reginei. 

Regina ceru gazetele care relatau cum a decurs execuţia. 
Lepâtre făgădui că le va aduce data viitoare. Rândul de gardă le 
venea din trei în trei săptămâni. 

Când trăia regele, la Temple erau patru municipali. După 
moartea lui nu rnai erau decât trei: unul de veghe ziua, doi — 
noaptea. Toulan şi Lepâtre născociră atunci un şiretlic ca să fie 
totdeauna de gardă noaptea împreună. 

Ceasurile de gardă se trăgeau la sorţi: pe un biletel se scria 
ziua şi pe celelalte două noaptea. Fiecare îşi trăgea bileţelul 
dintr-o pălărie. Hazardul îi alegea pe gardienii de noapte. 

De fiecare dată când Lepâtre şi Toulan erau de gardă, ei 
scriau ziua pe toate trei buletinele şi întindeau pălăria 
cetăţeanului municipal pe care voiau să-l înlăture. Acesta vâra 
mâna în urna improvizată şi trăgea un bileţel pe care scria 
neîndoielnic ziua. Toulan şi Lepâtre le rupeau pe celelalte două, 
bombănind că hazardul le rezervă totdeauna corvoada cea mai 
grea şi mai plicticoasă, adică paza de noapte. 

Când regina fu încredinţată de simpatia celor doi 
supraveghetori, îi puse în legătură cu Cavalerul de 
Maison-Rouge. Atunci fu urzită o tentativă de evadare. Regina şi 
doamna Elisabeth trebuiau să fugă travestite în ofiţeri 
municipali, cu bilete de trecere ce aveau să le fie procurate. Cât 
despre cei doi copii, adică principesa şi tânărul prinţ moştenitor, 
cum omul care aprindea lămpile cu ulei la Temple venea însoţit 
de doi copii de-aceeaşi vârstă cu principesa şi principele 


moştenitor, se hotărâse ca Turgy, despre care vom vorbi îndată, 
să îmbrace nişte haine la fel cu ale lampagiului şi să-i scoată 
astfel pe principesă şi pe prinţul moştenitor. 

Să spunem în două cuvinte ce era cu Turgy. 

Turgy fusese pe vremuri băiat de serviciu la sufrageria 
regelui şi adus la Temple cu o parte din personalul de serviciu 
de la Tuileries, căci regele avusese la început un serviciu al 
meselor destul de bine organizat. În prima lună serviciul acela 
costase națiunea treizeci sau patruzeci de mii de franci. 

Dar, cum e lesne de înţeles, asemenea risipă nu mai putea 
dăinui. Comuna făcu ordine. Au fost concediaţi şefii, bucătarii şi 
ajutorii de bucătari. Un singur băiat de serviciu fu menţinut; ei 
bine, băiatul acesta era Turgy. 

Turgy era, aşadar, un agent intermediar între cele două 
deţinute şi partizanii lor, deoarce el putea ieşi din Temple şi, ca 
atare, putea duce bileţele şi aduce răspunsuri. 

De obicei biletele erau răsucite în chip de dopuri la 
sticluţele cu lapte de migdale care li se aduceau reginei şi 
doamnei Elisabeth. Erau scrise cu zeamă de lămâie şi literele 
rămâneau invizibile până ce hârtia era apropiată de foc. 

Totul era pregătit pentru evadare, când, într-o zi, Tison şi-a 
aprins pipa cu dopul uneia dintre sticluţe. Pe măsură ce hârtia 
ardea, el văzu apărând litere. Stinse hârtia pe jumâtate arsă şi 
duse fragmentul care rămăsese la consiliul de conducere al 
închisorii. Acolo hârtia fu apropiată de foc, dar nu putură fi citite 
decât câteva cuvinte fără şir; cealaltă jumătate fusese prefăcută 
în scrum. S-a recunoscut însă scrisul reginei. Interogat, Tison 
relată câteva amabilităţi pe care i se păruse că le observă din 
partea lui Toulan şi Lepâtre faţă de deţinute. Cei doi comisari 
municipali au fost denunţaţi municipalităţii şi li se interzise 
intrarea în Temple. Rămăsese Turgy. 

Dar neîncrederea crescând în cel mai înalt grad, niciodată 
nu mai era lăsat singur cu principesele. Orice comunicare cu 
exteriorul ajunsese imposibilă. 

Totuşi, într-o bună zi, doamna Elisabeth îi dăduse lui Turgy 
un cuţitaş cu lama de aur, de care se slujea ea ca să-şi taie 
fructele, rugându-l să-l curețe. Turgy bănui ceva şi, tot 
curăţindu-l, îi scoase mânerul, în mâner era vârât un bileţel. 
Bileţelul era un alfabet de semne. 


Turgy îi dădu cuțitul doamnei Elisabeth, dar un cetăţean 
municipal, care era de faţă, i-l smulse din mâini şi-l cercetă, 
despărţind şi el, la rândul său, lama de mâner. Din fericire, 
bileţelul nu mai era acolo. Totuşi, municipalul confiscă cuțitul. 
Atunci a plănuit neobositul Cavaler de Maison-Rouge a doua 
tentativă de evadare care urma să fie înfăptuită datorită casei 
pe care o cumpărase Dixmer. 

Totuşi, puţin câte puţin deţinutele pierduseră orice 
speranţă. In ziua aceea, regina, înspăimântată de strigătele din 
stradă care străbătură până la ea şi aflând din acele strigăte că 
era vorba să fie puşi sub acuzare girondinii, ultimii susţinători ai 
moderaţiei, se întristase de moarte. Odată girondinii ucişi, 
familia regală n-ar mai fi avut în Adunarea Convenţiei nici un 
apărător. 

La orele şapte li se servi cina. Cetăţenii municipali 
examinară fiecare fel de mâncare, ca de obicei, desfăcură unul 
câte unul toate şervetele, sondară pâinea, unul cu furculita, 
celălalt cu degetele, fărâmară macaroanele, sparseră nucile, în 
sfârşit cercetară totul de teamă să nu le parvină deţinutelor un 
bileţel. Apoi, după ce precauţiile de mai sus fuseseră luate, 
poftiră pe regină şi pe principesă să se aşeze la masă: 

— Văduvă Capet, poţi să te apuci să mănânci. 

Regina clătină din cap în semn că nu-i era foame. 

Dar în acelaşi timp, principesa veni, ca şi cum ar fi dorit 
să-şi sărute mama, şi-i şopti încet: 

— Aşează-te la masă, doamnă, îmi pare că Turgy îţi face 
semn. 

Regina tresări şi ridică capul. Turgy se afla în faţa ei, cu şer- 
vetul pus pe braţul stâng şi cu mâna dreaptă atingându-şi 
ochiul. 

Ea se sculă numaidecât, fără să mai facă nici o obiecţie şi 
se duse să-şi ocupe locul obişnuit la masă. 

Cei doi municipali asistau: nu le era îngăduit să lase princi- 
pesele nici o clipă singure cu Turgy. 

Picioarele reginei şi ale doamnei Elisabeth se întâlniseră 
sub masă şi îşi făceau semne. 

Cum regina era aşezată în faţa lui Turgy, nici unul dintre 
semnele băiatului nu putea să-i scape. Dealtfel, toate gesturile 
lui erau atât de fireşti, încât nu puteau inspira şi nici nu inspirară 
nici o bănuială municipalilor. 


După cină, se strânse masa cu aceleaşi precauţii ce 
fuseseră luate la servirea ei. Până şi cele mai mici fărâme de 
pâine fură adunate şi cercetate, după care Turgy ieşi primul, pe 
urmă şi municipalii, dar rămase nevasta lui Tison. 

Femeia asta ajunsese feroce de când fusese despărțită de 
fiică-sa, de soarta căreia nu mai ştia nimic. De câte ori regina o 
îmbrăţişa pe principesă — fiica ei — o apuca furia, de parcă ar fi 
fost cuprinsă de nebunie. De-aceea regina, a cărei inimă 
maternă înţelegea prea bine ce însemna durerea unei mame, se 
oprea deseori în clipa când îşi căuta o asemenea mângâiere, 
singura dealtfel care îi mai rămăsese. 

Tison veni să-şi ia nevasta, dar ea spuse că nu pleacă până 
n-o vede pe văduva Capet culcată. 

Doamna Elisabeth se despărţi atunci de regină şi trecu în 
încăperea ei. 

Regina se dezbrăcă şi se culcă, la fel şi principesa. Atunci 
femeia lui Tison luă lumânarea şi ieşi. 

Municipalii se şi culcaseră pe paturile lor de campanie în co- 
ridor. 

Luna, palida vizitatoare a deţinuţilor, strecura prin 
deschizătura oblonului o rază piezişă care de la fereastră se 
aşternea la picioarele reginei. 

O clipă domni în cameră o linişte deplină. 

Apoi o uşă se învârti uşor în balamale, o umbră se strecură 
prin raza de lumină şi se apropie de căpătâiul patului. Era 
doamna Elisabeth. 

— Ai văzut? întrebă ea în şoaptă. 

— Da, răspunse regina. 

— Şi ai înţeles? 

— Atât de bine că nici nu-mi vine a crede. 

— Hai să repetăm semnele. 

— Mai întâi şi-a atins ochiul cu mâna, ca să ne arate că a 
intervenit ceva nou. 

— Pe urmă a mutat şervetul de pe braţul stâng pe braţul 
drept, ceea ce însemnă că se fac încercări pentru eliberarea 
noastră. 

— Pe urmă şi-a dus mâna la frunte, în semn că ajutorul pe 
care ni-l vesteşte ne vine dinăuntru şi nu din străinătate. 

— Apoi, când l-ai rugat să nu uite să-ţi aducă mâine laptele 
de migdale, şi-a făcut două noduri la batistă. 


— E deci iarăşi Cavalerul de Maison-Rouge. Nobil suflet! 

— El e, spuse şi doamna Elisabeth. 

— Dormi, fata mea? întrebă regina. 

— Nu mamă, răspunse principesa. 

— Atunci, roagă-te pentru cine ştii tu. 

Doamna Elisabeth plecă fără zgomot în camera ei şi preţ de 
cinci minute se auzi glasul tinerei prințese care vorbea cu Dum- 
nezeu în tăcerea nopţii. 

Asta se petrecea tocmai în clipa în care, după indicaţiile şi 
dispoziţiile lui Morand, răsunau primele lovituri de cazma în casa 
cea mică din strada Corderie. 


Capitolul XVIII Nori 


În afara exaltării primelor priviri schimbate, Maurice îşi 
dădu seama că felul cum a fost primit de Geneviève e mult sub 
aşteptările lui; se bizuia pe momentul când va rămâne singur cu 
ea pentru a recâştiga calea pe care-o pierduse, sau, cel puţin, 
pe care i se părea c-o pierduse, în desfăşurarea sentimentelor 
sale. 

Dar Geneviève îşi avea planul ei bine chibzuit. Ea se 
întemeia pe faptul că n-are să-i dea prilejul unei întâlniri între 
patru ochi, cu atât mai mult cu cât îşi aducea aminte cât de 
primejdiose erau aceste întâlniri intime, din pricina farmecului 
lor. 

Maurice îşi punea speranţele în cea de-a doua zi, dar o 
rudă, fără îndoială prevenită, venise să-i facă o vizită şi 
Geneviève o oprise. De data aceea nu era nimic de zis, căci s-ar 
fi putut ca Geneviève să nu aibă nici o vină. 

La plecare, Maurice a primit sarcina să însoţească ruda, 
care locuia în strada Fosses-Saint-Victor. 

Când se despărţiră, Maurice plecă botos, dar Geneviève îi 
zâmbi şi el luă zâmbetul acela drept o făgăduială. 

Vai! Maurice se înşela. A doua zi, la 2 iunie, zi groaznică în 
care s-a înfăptuit căderea girondinilor, Maurice s-a descotorosit 
de Lorin, prietenul lui, care voia cu orice preţ să-l ia cu el la 
Convenţie şi amână toate treburile ca să se ducă să-şi vadă 
iubita. Zeița libertăţii avea o rivală grozavă în Geneviève. 


Maurice o găsi pe Geneviève în salonaşul ei, o Geneviève 
plină de graţie şi foarte prevenitoare; dar împreună cu ea se afla 
o menajeră tânără, cu o cocardă tricoloră, care broda 
monograme pe nişte batiste, lângă fereastră şi care nu s-a 
dezlipit de la locul ei. Maurice încruntă din sprâncene. 
Geneviève văzu că olimpianul era prost dispus şi atunci încercă 
să fie de două ori mai prevenitoare ca de obicei. Dar cum nu 
împinse amabilitatea chiar până într-atât încât să expedieze din 
cameră pe tânăra-i îndatoritoare, Maurice îşi pierdu răbdarea şi 
plecă cu un ceas mai devreme ca de obicei. 

Toate puteau fi pur şi simplu întâmplătoare, drept care 
Maurice se înarmă cu răbdare. În seara aceea, dealtfel, situaţia 
ajunsese atât de înspăimântătoare încât, cu toate că de-o 
bucată de vreme Maurice trăia în afara problemelor politice, 
zvonurile ajunseră până la el. Numai prăbuşirea partidului care 
domnise zece luni în Franţa îl putea sustrage din zbuciumul 
dragostei. 

A doua zi, aceeaşi manevră din partea Genevievei. 
Prevăzând sistemul, Maurice îşi hotărâse un plan; la zece minute 
de la sosirea lui, văzând că, după ce isprăvise de monogramat o 
duzină de batiste, slujnica se apucă de şase duzini de şervete, 
Maurice scoase ceasornicul, se ridică, o salută pe Geneviève şi 
plecă fără să scoată un singur cuvânt. 

Ba mai mult încă, plecând nu-şi întoarse capul nici măcar o 
dată. 

Geneviève, care se ridicase să-l urmărească cu privirea prin 
grădină, rămase o clipă cu mintea pustiită, palidă şi nervoasă, 
după care se lăsă pe scaun, consternată cu desăvârşire de 
urmările diplomaţiei sale. 

În clipa aceea intră Dixmer. 

— Maurice a plecat? exclamă el plin de uimire. 

— Da, bâlbâi Geneviève. 

— Dar abia sosise? 

— Cam de vreun sfert de ceas. 

— Deci se întoarce? 

— Mă îndoiesc. 

— Du-te şi lasă-ne puţin singuri, Muguet , zise Dixmer. 

Slujnica îşi luase numele ăsta de floare fiindcă nu putea 
suferi numele de Maria pe care avusese nenorocul să-l aibă, la 
fel cu austriaca. 


La invitaţia stăpânului se sculă şi plecă. 

— Ei bine, draga mea Geneviève, întrebă Dixmer, ai 
încheiat pace cu Maurice? 

— Dimpotrivă, dragul meu, cred că niciodată n-a existat 
mai multă răceală între noi ca acum. 

— Şi cine-i de vină de data asta? întrebă iarăşi Dixmer. 

— Maurice, fără îndoială. 

— Să vedem: lasă-mă pe mine să fiu arbitru. 

— Cum! exclamă Geneviève, înroşindu-se, nu ghiceşti? 

— De ce s-a supărat? Nu. 

— A prins ciudă pe Muguet, după cât se pare. 

— Ei! serios? Atunci trebuie s-o concediem pe fata asta. 
Pentru o slujnică n-am să mă lipsesc eu de-un prieten ca 
Maurice.. 

— Oh! făcu Geneviève, cred că n-are s-ajungă până acolo 
încât să pretindă s-o alungăm din casă. l-ar fi destul... 

— Ce? 

— S-o scot din camera mea. 

— Să ştii că Maurice are dreptate, spuse Dixmer. Maurice 
vine să te vadă pe dumneata, nu pe Muguet: aşa că nu-i nevoie 
ca Muguet să fie acasă când vine el. 

Geneviève se uită la soţul ei, plină de uimire. 

— Dar, dragul meu... spuse ea. 

— Geneviève, o înrerupse Dixmer, credeam că am în dum- 
neata un aliat care îmi va uşura misiunea pe care mi-am luai-o 
şi, iată, dimpotrivă, temerile dumitale ne măresc îndoit 
greutăţile. Sunt patru zile de când credeam că totul s-a lămurit 
între noi şi când colo trebuie s-o luăm de la început. Geneviève, 
nu ţi-am spus oare că am toată încrederea în dumneata, în 
cinstea dumitale? Nu ţi-am spus că ar trebui ca Maurice să fie 
din nou prietenul nostru, mai intim şi mai încrezător ca 
niciodată? Vai, Doamne!, veşnicele obstacole pe care le pun 
femeile în calea proiectelor noastre! 

— Dar, dragul meu, n-ai cumva alt mijloc? Pentru noi toţi, 
ţi-am spus-o doar, ar fi mai bine ca domnul Maurice să fie în- 
depărtat. 

— Da, pentru noi toţi, poate, dar pentru aceea care-i mai 
presus de noi toţi, pentru aceea căreia i-am jurat să-i sacrificară 
averea, viaţa şi chiar onoarea, trebuie neapărat ca tânărul să se 


întoarcă. Ştii oare că s-au iscat bănuieli în privinţa lui Turgy şi că 
e vorba să li se dea alt slujitor principeselor? 

— Bine, am s-o scot afară pe Muguet. 

— Ei, Doamne-Dumnezeule! Geneviève, se înfierbântă Dix- 
mer, făcând un gest de nerăbdare, atât de rar la omul acesta, 
de ce-mi vorbeşti acum de asta? De ce-mi abaţi calea gândurilor 
mele cu ale dumitale? De ce-mi faci greutăţi în plus peste 
greutăţile mele? Geneviève, ca femeie devotată şi cinstită, fă 
ceea ce crezi că trebuie să faci, atâta-ţi spun. Mâine nu sunt 
acasă, mâine îl înlocuiesc pe Morand în lucrările sale de inginer. 
N-am să iau cina cu voi, dar el o va lua. Are ceva să-i ceară lui 
Maurice, are să-ţi explice el despre ce e vorba. Ceea ce are să-i 
ceară, gândeşte-te, Geneviève, e lucrul cel mai important, dar 
nu e scopul pe care-l urmărim, e numai mijlocul, e ultima 
speranţă a omului acestuia atât de bun, atât de nobil, atât de 
devotat, a protectorului dumitale şi al meu, pentru care ar trebui 
să ne dăm şi viaţa. 

— Şi pentru care sunt gata să mi-o dau pe-a mea! izbucni 
Geneviève cu entuziasm. 

— Ei bine, Geneviève, nu ştiu cum de n-ai fost în stare să 
faci în aşa fel încât omul acesta să fie îndrăgit de Maurice, ceea 
ce era atât de important. Astăzi, în proasta stare de spirit în care 
l-ai adus, Maurice i-ar putea refuza lui Morand ceea ce are să-i 
ceară şi ceea ce trebuie cu orice preţ să obţinem. Vrei acuma 
să-ţi spun, Geneviève, unde au să-l ducă pe Morand toate 
susceptibilităţile, exagerările Şi reticenţele dumitale 
sentimentale? 

— O! domnule, izbucni Geneviève, împreunându-şi mâinile 
şi pălind, domnule, să nu mai vorbim niciodată de asta! 

— Ei atunci, urmă Dixmer, punându-şi buzele pe fruntea 
soţiei sale, fii tare şi gândeşte-te. 

Şi plecă. 

— O! Doamne! Doamne! şopti Geneviève, îngrozită, cu câtă 
înverşunare mă împing ei să încuviinţez dragostea spre care 
zboară tot sufletul meul!... 

A doua zi era zi de sărbătoare, a zecea zi a decadei republi- 
cane. 

Se făcuse un obicei în familia Dixmer, ca dealtfel în toate 
familiile burgheze din acea vreme: duminica şi-n zilele de săr- 
bătoare un prânz mai lung şi mai ceremonios ca-n celelalte zile 


ale săptămânii. De când devenise intimul familiei, Maurice, 
poftit odată pentru totdeauna la asemenea ospeţe, nu lipsise 
încă niciodată. În acele zile, cu toate că îndeobeşte nu se aşezau 
la masă decât la cesurile două, Maurice venea exact la amiază. 

După felul în care plecase, Geneviève se temea aproape că 
n-are să-l mai vadă. 

Într-adevar, ceasul bătu ora amiezii fără ca Maurice să se fi 
zărit; apoi douăsprezece jumătate, apoi unu. 

Ar fi cu neputinţă să arătăm ce se petrecea în timpul acelei 
aşteptări în sufletul Genevievei. 

Mai întâi se îmbrăcase cât mai simplu cu putinţă, apoi, 
văzând că întârzie să vină, îşi puse, dintr-o cochetărie atât de 
firească femeii, o floare la cingătoare şi o floare în păr şi 
continuă să aştepte, simțind cum i se strânge inima din ce în ce 
mai tare. Ajunseseră astfel aproape de clipa în care să se aşeze 
la masă şi Maurice tot nu se arătase. 

La orele două fără zece minute, Geneviève auzi tropotul ca- 
lului lui Maurice, tropot pe care îl cunoştea atât de bine. 

— Oh! iată-l, izbucni ea. Orgoliul n-a putut învinge dragos- 
tea. Mă iubeşte! Mă iubeşte! 

Maurice descălecă, dădu calul pe mâna băiatului grădinar, 
dar îi porunci să-l aştepte pe locul în care se afla. Geneviève ÎI 
privea cum coboară, dar văzu cu îngrijorare că grădinarul nu 
duce calul la grajd. 

Maurice intră. În ziua aceea strălucea de frumos ce era. 
Haina-i largă, neagră, în carouri mari, vesta albă, pantalonii din 
piele de căprioară, conturându-i picioarele modelate parcă după 
cele ale lui Apolo, gulerul din pânză fină de batist alb şi pletele 
frumoase, descoperind o frunte mare, nobilă, toate la un loc 
alcătuiau tipul unui bărbat distins şi puternic. 

Intră. Aşa cum am mai spus, prezenţa lui îi umplea inima de 
fericire Genevi&vei, care îl întâmplină radioasă. 

— Ah! iată-te, în sfârşit, zise ea, întinzându-i mâna. lei 
masa cu noi, nu-i aşa? 

— Dimpotrivă, cetăţeană, răspunse Maurice cu un ton rece, 
venisem să vă cer îngăduinţa de-a lipsi. 

— De-a lipsi? 

— Da, treburile de la secţie îmi reclamă prezenţa. M-am te- 
mut să nu mă învinuiți că sunt nepoliticos; iată de ce am venit. 


Geneviève, fericită abia de-o clipă, simţi că inima i se 
încrâncenează iarăşi. 

— Oh! Dumnezeule! izbucni ea şi Dixmer care nu ia masa 
cu noi, care era sigur că te găseşte la întoarcere, mi-a dat 
misiunea să te rețin. 

— A! atunci îţi înţeleg stăruința, doamnă. E o poruncă a so- 
tului dumitale. Şi eu care nici gând s-o ghicesc şi pe asta! 
Într-adevăr, niciodată n-am să mă vindec de trufia mea. 

— Maurice! 

— Mie-mi revine sarcina de-a ţine seama mai curând de 
acţiunile decât de vorbele dumitale; eu trebuie să înţeleg că, 
dacă Dixmer nu e de faţă, e un motiv în plus să nu rămân. Lipsa 
lui ar însemna o stânjenire sporită pentru dumneata. 

— Dar de ce? întrebă cu sfiiciune Geneviève. 

— Pentru că de când m-am întors pari a-ţi da toată 
osteneala să mă ocoleşti. Pentru că m-am întors pentru 
dumneata, numai pentru dumneata, o ştii prea bine, o! 
Doamne-Dumnezeule! şi că de când m-am întors am găsit 
totdeauna, fără încetare, mereu pe alţii şi niciodată pe 
dumneata. 

— lată-te iarăşi supărat, dragă prietene şi cu toate acestea 
eu fac tot ce-mi stă în putinţă... 

— Nu-i adevărat, Geneviève, poţi să faci mai mult. Sau să 
mă primeşti ca mai înainte, sau să mă alungi de-a binelea. 

— Hai, Maurice, spuse cu duioşie Geneviève, înţelege în ce 
situaţie mă aflu, ghiceşte-mi temerile şi spaimele şi nu mai face 
pe tiranul cu mine. 

Şi tânăra femeie se apropie de el şi-l privi cu tristeţe. 
Maurice tăcu. 

— Dar spune-mi ce vrei? urmă ea. 

— Vreau să te pot iubi, Geneviève, fiindcă simt că acuma 
nu mai pot trăi fără dragostea pe care ţi-o port. 

— Maurice, fie-ţi milă! 

— Atunci, doamnă, izbucni Maurice, ar trebui să mă laşi să 
mor. 

— Să mori? 

— Da, să mor, sau să uit. 

— Aşadar, dumneata ai putea să uiţi? exclamă Geneviève, 
ale cărei lacrimi urcară din inimă şi-i umplură ochii. 


— Vai! nu, nu, şopti Maurice, căzând în ghenunchi, nu, 
Geneviève, să mor, poate, să uit, niciodată, niciodată! 

— Şi totuşi, urmă Geneviève cu hotărâre, ar fi cel mai bine, 
Maurice, fiindcă dragostea asta e criminală. 

— l-ai spus asta şi domnului Morand? întrebă Maurice, re- 
venind subit la răceala-i de mai înainte. 

— Domnul Morand nu-i nebun ca dumneata, Maurice şi 
n-am avut niciodată prilejul să-i arăt felul în care ar trebui să se 
poarte în casa unui prieten. 

— Mă prind pe orice, răspunse Maurice, surâzând cu ironie, 
mă prind pe orice că, dacă Dixmer ia masa în altă parte, Morand 
nu va lipsi. Ah! iată ce motive serioase trebuie să-mi opui, 
Geneviève, ca să mă împiedici să te iubesc. Căci atâta vreme 
cât va fi aici, în coasta dumitale, fără să te părăsească nici o 
clipă, urmă el cu dispreţ, nu, nu, n-am să te iubesc, sau, cel 
puţin, n-am să recunosc că te iubesc. 

— lar eu, izbucni Geneviève, scoasă din fire de aceea 
veşnică suspiciune, strângându-l de braţ pe tânărul nostru, cu 
un soi de frenezie, eu îţi jur, înţelege bine, Maurice şi asta ţi-o 
spun o dată pentru totdeauna, ţi-o spun ca să nu ne mai 
întoarcem la asemenea subiect niciodată, îţi jur că Morand nu 
mi-a adresat niciodată măcar un cuvânt de dragoste, că Morand 
nu m-a iubit niciodată şi că niciodată Morand nu mă va iubi. ţi 
jur pe cinstea mea, pe sufletul mamei mele. 

— Vai! exclamă Maurice, cât aş vrea să te cred! 

— Oh! crede-mă, sărman nebun! spuse ea cu un surâs care 
pentru oricine afară de un gelos ar fi fost o mărturisire plină de 
farmec. Crede-mă! Dealtfel, vrei să ştii mai mult? Ei bine, află că 
Morand iubeşte o femeie în faţa căreia dispar toate femeile de 
pe pământ, aşa cum florile de câmp dispar în faţa stelelor de pe 
cer. 

— Şi cine-i femeia, întrebă Maurice, care poate eclipsa 
într-atât pe celelalte femei, când printre ele se află Geneviève? 

— Cea pe care-o iubeşti, răspuse Geneviève surâzând, nu-i 
ea totdeauna capodopera creaţiei? 

— Atunci, urmă Maurice, dacă nu mă iubeşti, Geneviève... 

Tânăra noastră aşteaptă cu îngrijorare sfârşitul frazei lui. 

— Dacă nu mă iubeşti, spuse Maurice mai departe, poţi cel 
puţin să-mi juri că nicidată n-ai să iubeşti pe altul? 


— Oh! cât despre asta, Maurice, ţi-o jur şi încă din toată ini- 
ma, exclamă Geneviève, încântată că Maurice, el singur, îi 
oferea asemenea tranzacţie cu conştiinţa ei. 

Maurice cuprinse amândouă mâinile pe care Geneviève le 
înălța spre cer şi le acoperi cu sărutări fierbinţi. 

— Ei bine, acum, spuse el, am să fiu bun, înţelegător şi în- 
crezător, acum am să fiu generos. Vreau să-ţi surâd, vreau să fiu 
fericit. 

— Şi n-ai să ceri nimic mai mult? 

— Am să încerc. 

— Acuma, spuse Geneviève, socot să e inutil să-ţi mai ţină 
calul pregătit de plecare. Secţia n-are decât s-aştepte. 

— Vai! Geneviève, cât aş dori ca lumea întreagă să aştepte 
şi eu s-o pot face s-aştepte pentru dumneata. 

Se auziră paşi în curte. 

— Vine cineva să ne spună că masa e gata, spuse 
Geneviève. 

Îşi strânseră mâinile pe furiș. 

Tocmai Morand fu acela care venea să spună că nu mai 
erau aşteptaţi, pentru a se aşeza la masă, decât Maurice şi 
Geneviève. Şi el se gătise pentru prânzul acela de duminică. 


Capitolul XIX Cererea 


Gătit cu atâta bun-gust, Morand trezise o mare curiozitate 
în ochii lui Maurice. 

Chiar şi cel mai rafinat dintre tinerii regalişti eleganți ai 
epocii n-ar fi găsit nici un cusur nodului cravatei, cutelor 
cizmelor sau ţesăturii fine a cămăşii sale. 

Dar trebuie să mărturisim că avea acelaşi păr şi purta 
aceiaşi ochelari. 

| se păru atunci lui Maurice, până într-atât îl liniştise 
jurământul Geneviève, i se păru, ziceam, că îi vede pentru întâia 
oară părul şi ochelarii în adevărata lor lumină. 

"Al dracului să fiu, îşi spuse Maurice în sinea lui, 
îndreptându-se spre Morand ca să-l salute, al dracului să fiu 
dac-oi mai fi vreodată gelos pe tine, brave cetăţene Morand! 
Dacă vrei, n-ai decât să-ţi pui în fiecare zi hainele de duminică 


de culoarea guşei de hulub şi să-ţi faci pentru sărbători un 
costum ţesut din aur. Cu începere de astăzi îţi făgăduiesc că 
n-am să mă mai uit decât la părul tău şi la ochelarii pe care-i 
porţi şi mai ales n-am să te mai învinuiesc că o iubeşti pe 
Geneviève." 

După un asemenea monolog, e de la sine înţeles că 
strânsoarea mâinii date cetăţeanului Morand a fost cu mult mai 
sinceră şi mai cordială ca de obicei. 

Altfel decât altădată, prânzul s-a desfăşurat între puţini. Nu 
erau decât trei tacâmuri pe o masă îngustă. Maurice pricepu că 
pe sub masă va putea da peste piciorul Genevievei; piciorul va 
continua fraza mută, de dragoste, pe care o începuse mâna. 

S-au aşezat la masă. Maurice o vedea pe Geneviève dintr-o 
parte; ea şedea împotriva luminii: păru-i negru bătea în reflexe 
albastre ca pana corbului; tenul îi strălucea, iar ochii erau umezi 
de dragoste. 

Maurice căută şi dădu peste piciorul Genevi&vei. La prima 
atingere, căutând o reacţie pe chipul ei, o văzu în acelaşi timp 
roşind şi pălind. Picioruşul rămase însă paşnic sub masă, 
adormit între ale lui. 

În hainele-i guşă de hulub, Morand părea că-şi regăsise dis 
poziţia sărbătorească, spiritul sclipitor şi captivant pe care 
Maurice îl văzuse uneori ţâşnind de pe buzele acestui om straniu 
şi pe care fără îndoială că l-ar fi însoţit flacăra din ochi, dacă 
ochelarii verzi n-ar fi acoperit-o cu desăvârşire. 

Spuse mii de năzbâtii fără să râdă deloc; tocmai în aerul 
serios şi imperturbabil consta puterea glumelor lui Morand şi din 
el se desprindea farmecul acela ciudat al spiritelor sale. 
Negustorul acesta, care călătorise atâta pentru comerţul de piei 
de toate soiurile, de la piele de panteră până la cele de iepure, 
chimistul ăsta cu braţele roşii, cunoştea Egiptul ca şi Herodot, 
Africa la fel cu Levaillant şi Opera ori iatacurile femeilor ca un 
tânăr galant al regatului. 

— Dar, zău, cetăţene Morand, exclamă Maurice, dumneata 
nu eşti pur şi simplu un om cu multe cunoştinţe, ci un adevărat 
savant. 

— Am văzut atâtea, dar mai cu seamă am citit mult, 
răspunse Morand. Pe urmă, nu trebuie oare să te pregăteşti 
puţin şi pentru viaţa de plăceri căreia mă gândesc să mă dedau 


de îndată ce voi face avere? E timpul, cetăţene Maurice, e 
timpul! 

— Ei! făcu Maurice, dumneata vorbeşti de parcă ai fi 
bătrân. Ce vârstă ai? 

Morand se întoarse tresărind la întrebarea lui Maurice, atât 
de firească. 

— Am treizeci şi opt de ani, răspunse el .Eh! asta înseamnă 
să fii savant, cum spui dumneata, să nu mai ai vârstă. 

Geneviève începu să râdă; Maurice râse şi el; Morand se 
mulţumi să zâmbească. 

— Şi spui că ai călătorit mult? îl întrebă Maurice, strângând 
între ale sale piciorul Genevi&vei, care încerca pe nesimţite să 
scape de strânsoare. 

— O parte din tinereţea mea, răspunse Morand, s-a scurs în 
străinătate. 

— Ai văzut multe; iarta-mă, ar fi trebuit să spun că ai obser- 
vat, urmă Maurice, căci un om ca dumneata nu poate să vadă 
fără să observe. 

— Pe cinstea mea, am văzut multe, spuse Morand. Aproape 
c-aş spune c-am văzut tot. 

— Tot, cetăţene, e tare mult, îl întrerupse Maurice râzând şi 
dacă ai fi căutat... 

— Ah! da, ai dreptate. Sunt două lucruri pe care încă nu 
le-am văzut niciodată. E adevărat că în zilele noastre asemenea 
lucruri se găsesc din ce în ce mai rar. 

— Şi care-s acelea? întrebă Maurice. 

— Primul, răspunse cu gravitate Morand, e un Dumnezeu. 

— O! exclamă Maurice, în lipsă de Dumnezei, cetăţene Mo- 
rand, ţi-aş arăta o zeiţă. 

— Cum asta? îl întrerupse Geneviève. 

— Da, o zeiţă, creaţiune cu totul modernă: zeiţa Raţiune. 
Am un prieten, despre care m-aţi auzit uneori vorbind, dragul şi 
bravul meu Lorin, o inimă de aur, care n-are decât un singur 
cusur, acela că face catrene şi calambururi. 

— Ei şi? 

— Ei şi s-a apucat să ofere oraşului Paris avantajul de-a 
avea o zeiţă Raţiune, perfect pusă la punct şi căreia nu i s-a 
găsit nici un cusur. E cetăţeana Arthemise, fostă dansatoare la 
Operă şi în prezent vânzătoare de parfumuri în strada Martin. De 


îndată ce va fi definitiv acceptată ca zeiţă, voi putea să v-o arăt. 
Celălalt lucru, zise el, e un rege. 

— O! aşa ceva e mai greu, spuse Geneviève, silindu-se să 
zâmbească, nu mai sunt. 

— Ar fi trebuit să aveţi grijă să-l vedeţi pe ultimul, interveni 
Maurice. 

— De aici rezultă faptul, continuă Morand, că nu-mi pot face 
nici o idee de cum arată o frunte încoronată: trebuie să fie tare 
tristă. 

— Tare tristă, într-adevăr, spuse Maurice; vă asigur eu care 
văd una aproape în fiecare lună. 

— O frunte încoronată? se miră Geneviève. 

— Sau cel puţin, urmă Maurice, care a purtat povara grea şi 
dureroasă a unei coroane. 

— Ah! da, regina, exclamă Morand. Ai dreptate, domnule 
Maurice, trebuie să fie o privelişte lugubră... 

— E chiar atât de frumoasă şi de mândră cum se spune? 
întrebă Geneviève. 

— N-ai văzut-o niciodată, doamnă? o întrebă la rândul său 
Maurice, mirat. 

— Eu? Niciodată..., răspunse tânăra noastră. 

— Într-adevăr, spuse Maurice, e ciudat! 

— Şi de ce ciudat? întrebă Geneviève. Am trăit în provincie 
până-n 91; din 91, locuiesc pe vechea stradă Saint-Jacques, care 
seamănă tare mult a provincie, afară doar că n-ai soare deloc şi 
ai mai puţin aer şi mai puţine flori. Dumneata îmi ştii viaţa, 
cetăţene Maurice, totdeauna a fost la fel. Cum s-o fi văzut pe 
regină? Niciodată nu mi s-a ivit prilejul. 

— Şi nu cred că ai profita de cel care, din nenorocire, ţi s-ar 
prezenta poate, spuse Maurice. 

— Ce vrei să spui? întrebă Geneviève. 

— Cetăţeanul Maurice, interveni Morand, face aluzie la un 
lucru care nu mai e o taină. 

— Care lucru? întrebă din nou Geneviève. 

— Ei care! la condamnarea probabilă a Mariei-Antoaneta la 
moarte, pe acelaşi eşafod pe care a murit şi soţul ei. Cetăţeanul 
zice, în sfârşit, că dumneata nu ai să cauţi s-o vezi în ziua în 
care va ieşi din închisoarea Temple, ca să se ducă în Piaţa 
Revoluţiei. 


— Oh! bineînţeles că nu, izbucni Geneviève la cuvintele 
rostite cu un atât de glacial sânge rece de către Morand. 

— Atunci, resemnează-te, continuă impasibil chimistul, căci 
austriaca este bine păzită şi Republica e o zână care face să 
dispară pe oricine pofteşte ea. 

— Mărturisesc, spuse Geneviève, că aş fi fost totuşi tare cu- 
rioasă s-o văd pe femeia asta, biata de ea. 

— Să vedem, se grăbi să spună Maurice, cât se poate de 
nerăbdător să afle toate dorinţele Genevi&vei. Chiar ai dori 
cu-adevărat s-o vezi? Atunci spune-mi numai un cuvânt. 
Republica e o zână, are dreptate cetăţeanul Morand, dar şi eu, 
în calitate de cetăţean municipal, sunt într-o mică măsură 
vrăjitor. 

— Ai putea să mă duci s-o văd pe regină, dumneata, 
domnule? izbucni Geneviève. 

— Sigur c-aş putea. 

— Şi cum asta? întrebă Morand, schimbând repede o privire 
scurtă cu Geneviève, care trecu neobservată de tânărul 
îndrăgostit. 

— Nimic mai simplu, răspunse Maurice. Sunt bineînţeles şi 
cetăţeni municipii care nu sunt demni de încredere, ba sunt 
chiar bănuiţi. Dar eu, eu am dat destule dovezi de devotament 
faţă de cauza libertăţii, ca să nu fiu printre aceia. Dealtfel, 
intrările în închisoarea Temple depind atât de cetăţenii 
municipali, cât şi de şefii de post. Or, şef de post în ziua când voi 
fi de gardă e tocmai prietenul Lorin, care mi se pare că a fost 
chemat să înlocuiască nici mai mult nici mai puţin decât pe 
generalul Santerre, dat fiind că în trei luni s-a ridicat de la gradul 
de caporal la cel de adjutant-major. Ei bine, vino să mă cauţi la 
Temple în ziua când voi fi de gardă, adică joia viitoare. 

— În sfârşit, spuse Morand, nădăjduiesc că eşti servită după 
cum pofteşti. Vezi cum merge treaba? 

— Vai! nu, nu, exclamă Geneviève, nu vreau. 

— Şi de ce? izbucni Maurice, pentru care vizita aceea la 
Temple nu însemna decât mijlocul de-a vedea pe Geneviève 
într-o zi în care ştia că este lipsit de-asemenea fericire. 

— Pentru că, răspunse Geneviève, ar însemna poate să te 
expui, dragă Maurice, la vreun conflict neplăcut, iar dacă ţi s-ar 
întâmpla dumitate, prietenul nostru, cine ştie ce necaz, prilejuit 


de satisfacerea unui capriciu al meu, nu mi-aş ierta-o toată 
viaţa! 

— lată cât de înţelept ai vorbit, Geneviève, spuse Morand. 
Crede-mă, suspiciunile sunt mari, cei mai buni patrioţi sunt 
astăzi suspecți. Renunţă la un asemenea plan, care, pentru 
dumneata, aşa cum ai spus, nu-i decât un simplu capriciu al 
curiozităţii. 

— S-ar spune că vorbeşti ca un gelos, Morand şi că 
deoarece n-ai văzut nici rege, nici regină, nu vrei ca alţii să-i 
vadă. Hai, au te mai opune, vino şi dumneata! 

— Eu? În nici un caz. 

— Doar nu cetăţeana Dixmer doreşte să vină la Temple. Eu 
o rog şi nu numai pe ea, ci şi pe dumneata, să veniţi să distraţi 
pe-un biet deţinut. Căci, odată poarta încuiată după intrarea 
mea, devin şi eu, timp de douăzeci şi patru de ore, tot atât de 
deţinut cât ar fi şi-un rege. 

Şi, strângând piciorul Genevi&vei cu picioarele lui, spuse: 

— Veniţi, zău, vă conjur. 

— Ştii ce, Morand, zise Geneviève, însoţeşte-mă. 

— Asta înseamnă o zi pierdută, spuse Morand, care-mi va 
întârzia cu o zi data în care-mi voi lichida comerţul. 

— Atunci nu mă duc nici eu, zise Geneviève. 

— Şi de ce? întrebă Morand. 

— Ei, Doamne! e foarte simplu, îi răspunse Geneviève, 
pentru că dacă nu mă pot bizui pe soţul meu, ca să mă 
însoţească şi dacă nici dumneata nu mergi cu mine, dumneata, 
om serios, om de treizeci şi opt de ani, eu nu voi avea cutezanţa 
de-a merge să înfrunt singură posturile tunarilor, grenadirilor şi 
vânătorilor, ca să cer să vorbesc cu un cetăţean municipal care 
nu-i mai mare ca mine decât cu trei sau patru ani. 

— Atunci, spuse Morand, de vreme ce crezi că prezenţa 
mea e indispensabilă, cetăţeană... 

— Haide, haide, cetăţene savant, fii galant, ca şi cum ai fi 
pur şi simplu un om oarecare, interveni Maurice şi sacrifică-ţi 
jumătate din zi pentru soţia prietenului dumitale. 

— Fie! zise Morand. 

— Acum, urmă Maurice, nu vă cer decât un singur lucru: 
discreţie. O vizită la închisoarea Temple e o incursiune suspectă 
şi orice accident, cât de neimportant, s-ar întâmpla în urma unei 


asemenea vizite, ne duce pe toţi la ghilotină. Cu iacobinii nu-i de 
glumit, fir-ar ei să fie! Aţi văzut cum s-au purtat cu girondinii. 

— Ei, drace! spuse Morand, trebuie să luăm în consideraţie 
ce ne spune cetăţeanul Maurice. Ar fi un fel de-a ieşi din comerţ 
care nu mi s-ar potrivi deloc. 

— N-ai auzit, interveni Geneviève, zâmbind, că cetăţeanul a 
spus toţi? 

— Cum toţi? 

— Toţi împreună. 

— Da, fără îndoială, tovărăşia e plăcută; dar, frumoasa mea 
sentimentală, în tovărăşia dumitale prefer să trăiesc decât să 
mor. 

"Ei, na! unde dracu mi-era capul, se întrebă Maurice în 
sinea lui, când credeam că omul acesta e îndrăgostit de 
Geneviève?" 

— Atunci s-a hotărât, continuă Geneviève, ei, Morand, cu 
dumneata vorbesc, cu dumneata cel discret, cu dumneata cel 
visător, pe joia viitoare. Nu cumva să te apuci miercuri seara de 
vreo experienţă de chimie care să te reţină douăzeci şi patru de 
ceasuri, cum se întâmpla uneori. 

— Fii pe pace, îi răspunse Morand. Dealtfel de-acum şi până 
atunci ai să-mi mai aduci aminte. 

Geneviève se ridică de la masă, Maurice îi urmă exemplul şi 
Morand avea să facă la fel pentru a-i însoţi, poate, când unul 
dintre lucrători îi aduse chimistului o fiolă mică, plină cu o 
licoare ce-i atrase toată atenţia. 

— Să ne grăbim, spuse Maurice, luând-o pe Geneviève. 

— O! fii liniştit, îi răspunse ea, are acum de lucru cel puţin o 
oră întreagă. 

Şi tânăra îşi lăsă mâna într-ale lui, iar el i-o strânse cu 
duioşie. Ea avea remuşcări pentru trădarea comisă şi-şi plătea 
remuşcările dăruindu-i fericire. 

— Vezi, îi spuse, străbătând grădina şi arătându-i lui 
Maurice garoafele ce fuseseră aduse la ea într-o casetă de lemn 
de acaju, ca să le readucă la viaţă dacă ar mai fi fost cu putinţă, 
vezi, florile mele au murit. 

— Cine le-a ucis? Nepăsarea dumitale, zise Maurice. 
Sărmane garoafe! 

— Nu e nepăsarea mea, e părăsirea dumitale, dragă 
prietene. 


— Totuşi, ele nu cereau decât foarte puţin, Geneviève, 
puţină apă, atâta tot şi plecarea mea trebuie să-ţi fi lăsat destul 
timp. 

— Vai! răspunse Geneviève, dacă florile s-ar stropi cu 
lacrimi, sărmanele garoafe, cum le spui dumneata, n-ar fi murit. 

Maurice o cuprinse în braţe, o apropie pătimaş de el şi, mai 
înainte ca ea să fi avut timp să se apere, îşi apăsă buzele pe 
ochiul pe jumătate surâzător, pe jumătate trist, care privea cutia 
răvăşită. 

Geneviève avea atâtea lucruri să-şi reproşeze sieşi, încât fu 
îngăduitoare. 

Dixmer se întoarse târziu, dar la reîntoarcerea sa îi găsi pe 
Morand, Geneviève şi Maurice în grădină discutând botanică. 


Capitolul XX Florăreasa 


În sfârşit, joia faimoasă, ziua de gardă a lui Maurice, sosi. 

Era la începutul lunii iunie. Cerul părea de-un albastru 
închis şi pe întinderea lui sinilie se desprindea albul mat al 
caselor noi. Începuse a se presimţi sosirea acelui câine teribil pe 
care cei din vechime şi-l închipuiau mistuit de-o sete nepotolită 
şi care, după spusele parizienilor, a celor din plebe, linge atât de 
bine pavajele! Parisul era curat ca un covor şi miresmele ce se 
înălţau din arbori, emanau din flori, se răspândeau şi îmbătau 
aerul de parc-ar fi voit să-i facă pe locuitorii Capitalei să uite 
puţin aburul acela de sânge care fumega fără încetare pe 
caldarâmul pieţelor. 

Maurice trebuia să intre la Temple la ceasurile nouă fix. Cei 
doi colegi ai lui erau Mercevault şi Agricola. La orele opt se afla 
în vechea stradă Saint-Jacques, în mare ţinută de cetăţean 
municipal, adică cu o eşarfă tricoloră, ce-i strângea talia subţire 
şi mlădioasă. Venise ca de obicei pe cal la Geneviève şi cât ţinu 
drumul putuse culege elogii şi îndemnuri făţişe de la patriotele 
care-l priveau trecând. 

Geneviève era gata demult. Purta o rochie simplă de 
muselină, un soi de manta de tafta uşoară pe deasupra şi o 
boneţică împodobită cu cocordă tricoloră, în asemenea costum 
simplu, era de o frumuseţe uluitoare. 


Morand, care, aşa cum am văzut, se lăsase tare mult rugat, 
de frică să nu fie suspectat drept aristocrat se îmbrăcase cu 
hainele de toate zilele, nişte haine pe jumătate de burghez, pe 
jumătate de meşteşugar. Abia venise şi faţa lui vădea urmele 
unei mari oboseli. 

Pretindea că muncise toată noaptea ca să termine o lucrare 
urgentă. 

Dixmer plecase îndată după întoarcerea prietenului său Mo- 
rand. 

— Ei bine, întrebă Geneviève, ce hotărâre ai luat, Maurice, 
cum o vom vedea pe regină? 

—  Ascultaţi, eu mi-am făcut planul. Sosesc cu voi la 
Temple, vă prezint lui Lorin, prietenul meu, care comandă 
garda, îmi iau postul în primire şi la momentul potrivit vă caut. 

— Dar, întrebă Morand, unde şi cum vom vedea noi pe de- 
ţinuţi? 

— În timpul prânzului sau cinei, dacă vă convine, prin uşa 
cu geamuri a municipalilor. 

— Perfect! exclamă Morand. 

Maurice văzu atunci că Morand se apropie de dulapul din 
fund al sufrageriei şi bea în grabă un pahar de vin curat. 
Asemenea lucru îl miră. Morand era foarte sobru şi nu bea de 
obicei decât vin cu apă. 

Geneviève îşi dădu seama că Maurice se uita mirat la cel ce 
bea. 

—  Închipuieşte-ţi spuse ea, că se omoară muncind 
nenorocitul ăsta de Morand, aşa încât e în stare să nu fi pus 
nimic în gură de ieri dimineaţă. 

— N-a luat masa aici? întrebă Maurice. 

— Nu, face nişte experienţe în oraş. 

Geneviève îşi lua precauţii inutile. Maurice, ca un bărbat 
care iubeşte cu-adevărat, cu alte cuvinte ca un egoist veritabil, 
nu băgase de seamă fapta lui Morand decât cu atenţia 
superficială pe care omul îndrăgostit o acordă în treacăt oricărei 
împrejurări nelegate de femeia iubită. 

Paharului de vin Morand îi mai adăugă o felie de pâine pe 
care o înghiţi hulpav. 

— Şi acum, spuse el după ce mâncă, iată că sunt gata, 
dragă cetăţene Maurice. Când vrei, putem pleca. 


Maurice, care desfoia pistilurile ofilite ale unei garoafe us- 
cate, pe care o culesese în trecere, îi oferi Genevièvei braţul, 
spunând: 

— Să plecăm. 

Şi plecară. Fericirea lui Maurice era atât de mare, încât 
inima nu i-o putea cuprinde în întregime. Ar fi chiuit de bucurie 
dacă nu s-ar fi stăpânit. Intr-adevăr, ce-ar fi putut el dori mai 
mult? Nu numai că Geneviève nu-l iubea pe Morand, de asta era 
sigur, dar, mai mult, îl iubea pe el, cel puţin aşa nădăjduia. 
Dumnezeu trimisese un soare frumos pe pământ, braţul 
Genevie&vei fremăta sub al lui, iar crainicii publici urlau cât îi 
ţinea gura, vestind triumful iacobinilor şi prăbuşirea lui Brissot şi 
a complicilor săi, cu alte cuvinte, dând de ştire că patria fusese 
salvată. 

Sunt într-adevăr clipe în viaţă în care inima omului e prea 
mică pentru a putea cuprinde toată bucuria sau toată durerea 
care se adună în ea. 

— O! ce zi frumoasă! exclamă Morand. 

Maurice se întoarse cu uimire: era primul elan ce ţâşnea în 
prezenţa lui din omul acesta mereu distrat sau reţinut. 

— O! da, foarte frumoasă, spuse Geneviève, lăsându-se 
uşor pe braţul lui Maurice. De-ar rămâne aşa până deseară, 
senină şi fără nici un nor, cum e în clipa de faţă! 

Maurice sorbi cuvintele ei şi fericirea îi crescu îndoit. 

Morand se uită la Geneviève prin ochelarii săi verzi, cu o 
expresie de adâncă recunoştinţă: poate că şi el îi sorbise 
cuvintele. 

Au străbătut astfel, trecând peste Petit-Pont, strada 
Juiverie, apoi Podul Notre-Dame, pe urmă au apucat-o spre piaţa 
Hote!-de-Ville, apoi pe strada Barre-du-Bec şi strada 
Sainte-Avoye. Pe măsură ce înaintau, pasul lui Maurice se făcea 
tot mai uşor, în timp ce, dimpotrivă, pasul tovarăşei lui şi al 
însoţitorului ei încetineau din ce în ce. 

Ajunseseră în colţul străzii Vieilles-Audriettes, când, dintr-o 
dată, o florăreasă opri trecerea prietenilor noştri, înfăţişându-le 
coşul ei plin de flori. 

— Ce minunate garoafe! exclamă Maurice. 

— Da, tare frumoase, încuvinţă Geneviève. Se pare că cei 
care le cultivă n-au alte preocupări, căci iată, nu sunt ofilite. 

Vorbele ei sunară tare dulce în sufletul tânărului republican. 


— Ei! Chipeşe municipal! i se adresă florăreasă, ia cumpără 
un buchet cetăţenei. Văd că e îmbrăcată în alb, iată nişte 
minunate garoafe roşii. Albul cu purpuriul se potrivesc grozav. 
Cetăţeana are să-şi prindă buchetul pe inimă şi, cum inima ei e 
atât de aproape de haina ta albastră, veţi avea la un loc culorile 
naţionale. 

Florăreasa era tânără şi frumoasă, îşi debita laudele cu o 
graţie deosebită, dealtfel laudele ei erau foarte bine alese şi 
chiar de-ar fi făcut-o anume, se potriveau de minune cu 
împrejurarea. În afară de asta, florile erau aproape simbolice: 
nişte garoafe la fel cu acelea ofilite din caseta de acaju. 

— Da, răspunse Maurice, am să cumpăr, fiindcă sunt 
garoafe, m-auzi tu? Pe toate celelalte flori nu le pot suferi. 

— O! Maurice, exclamă Geneviève, e chiar de prisos! Avem 
atâtea la fel cu astea în grădină! 

Şi, în ciuda refuzului acesta din vârful buzelor, ochii ei 
spuneau că se topeşte de poftă să aibă buchetul. 

Maurice îl alese pe cel mai frumos dintre toate, era dealtfel 
cel pe care i-l înmână frumoasa vânzătoare de flori, un buchet 
alcătuit din douăzeci de garoafe de culoarea macului, cu un par- 
fum acrişor, dar suav. În mijlocul tuturor şi dominând ca o 
regină, ieşea o garoafă enormă. 

— lată, îi spuse Maurice vânzătoarei, aruncându-i pe lădiţa 
ca o mică tarabă o bancnotă de cinci livre, ţine, asta-i pentru 
tine! 

— Mulţumesc, frumosule municipal, îi răspunse florăreasa, 
mulţumesc de-o sută de ori! 

Şi plecă spre altă pereche de cetăţeni, cu speranţa că într-o 
zi care începea cu atâta dărnicie are să-i meargă bine. In timpul 
acestei scene, foarte simplă în aparenţă şi care a durat abia 
câteva secunde, Morand, clătinându-se pe picioare, îşi ştergea 
fruntea, iar Geneviève era palidă şi tremura toată. Luă, 
încleştându-şi încântătoarea-i mână, buchetul, pe care i-l oferi 
Maurice, şi-l duse la obraz mai mult pentru a-şi ascunde emoția 
decât pentru a-i mirosi parfumul. Restul drumului fu făcut cu 
voie bună, mai ales de către Maurice. Cât despre Geneviève, 
bucuria ei era forţată, iar cea a lui Morand se manifesta într-un 
chip ciudat, când prin suspine înăbuşite, când prin hohote de râs 
în gura mare, sau prin glume răsunătoare ce plouau peste 
capetele trecătorilor ca o salvă de tir fără oprire. 


La orele nouă ajunseră la Temple. 

Santerre făcea apelul cetăţenilor municipali. 

— Aici sunt, strigă Maurice, lăsând pe Geneviève în grija lui 
Morand. 

— A! fii binevenit, spuse Santerre, întinzând mâna tânărului 
nostru. 

Lui Maurice nici prin gând nu-i trecu să refuze mâna ce-i fu- 
sese întinsă. Prietenia lui Santerre, era fără îndoială, una dintre 
cele mai preţioase ale epocii. 

Văzându-l pe omul care comandase faimoasa bătaie a 
tobelor, Geneviève se cutremură, iar Morand păli. 

— Dar cine-i cetăţeana aceea frumoasă, îl întrebă Santerre 
pe Maurice şi ce caută aici? 

— E soţia bravului cetăţean Dixmer. Nu se poate să nu fi 
auzit vorbindu-se de acest viteaz patriot, cetăţene general! 

— Da, da, răspunse Santerre, şeful unei tăbăcării, căpitan 
de vânători al legiunii Victor. 

— Chiar aşa. 

— Bine, bine, dar e frumoasă, zău! Şi maimuţoiul acela care 
i-a dat braţul? 

— E cetăţeanul Morand, asociatul soţului ei şi vânător în 
compania lui Dixmer. 

Santerre se apopie de Geneviève. 

— Bună ziua, cetăţeană, spuse el. 

Geneviève făcu un efort. 

— Bună ziua, cetăţene general, răspunse ea surâzând. 

Santerre se simţi măgulit atât de surâsul ei, cât şi de titlul 
pe care i-l acordase. 

— Şi ce cauţi aici, frumoasă patriotă? urmă Santerre. 

— Cetăţeană, interveni Maurice, n-a văzut-o niciodată pe 
văduva Capei şi ar dori s-o vadă. 

— Da, făcu Santerre, înainte de a-i... 

Şi făcu un gest înfiorător. 

— Chiar aşa, răspunse Maurice cu răceală. 

— Bine, zise Santerre, numai caută să nu fie văzută când 
intră în turn. Ar fi un exemplu prost, dealtfel am toată 
încrederea în tine. 

Santerre strânse din nou mâna lui Maurice, făcu un gest 
amical şi protector cu capul spre Geneviève şi plecă să-şi vadă 
de treburile sale. 


După nenumărate mişcări de grenadiri şi vânători, după 
câteva manevre cu tunul ale cărui bubuituri surde se socotea 
c-ar răspândi prin împrejurimi un sentiment salutar de 
intimidare, Maurice o luă din nou de braţ pe Geneviève şi, urmat 
de Morand, înaintă către postul la poarta căruia Lorin zbiera cât 
îl ţinea gura, comandând batalionului său nişte manevre. 

— lată-l pe Maurice, izbucni el. Al dracului! e cu o femeie 
care-mi pare plăcută. Oare nu cumva vicleanul vrea să-mi con- 
cureze zeiţa Raţiune? Dacă-ar fi aşa, vai! biata Arthemise! 

— Ei, cetăţene adjutant! îl aduse la ordine căpitanul. 

— A, da, adevărat! atenţie! strigă Lorin. În rând câte unu! la 
stânga, stânga... Salut, Maurice! În pas alergător... marş! 

Tobele sunară, companiile plecară să-şi ia posturile în 
primire, şi, când fiecare fu la locul său, Lorin alergă într-un 
suflet. Avu loc primul schimb de politeţi şi amabilităţi. Maurice îl 
prezentă pe Lorin Genevievei şi lui Morand. Pe urmă începură 
explicaţiile. 

— Da, da, înţeleg, spuse Lorin, vrei să intre în turn 
cetăţeanul şi cetăţeana. E lucru uşor, am să aşez santinelele în 
posturi şi-am să le spun că pot să te lase să treci cu toată 
societatea ta. 

După zece minute, Geneviève şi Morand intrau în urma 
celor trei cetăţeni municipali şi luau loc în spatele uşii cu 
geamuri. 


Capitolul XXI Garoafa roşie 


Regina de-abia se sculase. Bolnavă de vreo două, trei zile, 
şedea în pat mai mult ca de obicei. Aflând însă de la cumnata ei 
că soarele răsărise şi că afară era tare frumos, făcuse un efort 
şi, ca s-o scoată pe fiică-sa la aer, ceruse să se plimbe pe 
terasă, ceea ce i se îngăduise fără nici o greutate. 

Şi apoi mai era un motiv care o hotărâse. O dată, o singură 
dată, ce-i drept, de sus de pe terasa turnului îl zărise pe 
principele moştenitor în grădină. Dar la primul semn pe care-l 
schimbaseră fiul şi mama, Simon a intervenit şi l-a vârât pe copil 
înăuntru. 


N-are a face, îl zărise şi asta însemna mult. E adevărat că 
micuțul deţinut, sărmanul, era tare palid şi foarte schimbat. 
Apoi, era îmbrăcat ca un copil din popor, cu o carmaniolă şi un 
pantalon de postav gros. Dar îi lăsaseră părul frumos, cu bucle 
blonde, care părea ca o aureolă pe care Dumnezeu, fără 
îndoială, voise să i-o păstreze în ceruri copilului martir. 

Dacă ar mai putea să-l vadă o dată măcar, ce sărbătoare ar 
fi pentru sufletul acela de mamă! 

Pe urmă, în sfârşit, mai era un lucru. 

— Surioară, îi spusese doamna Elisabeth, ştii că am găsit în 
coridor un fir de pai înfipt în ungherul zidului. Pe limba semna- 
lelor noastre, asta înseamnă să fim cu ochii în patru la ce se pe- 
trece în jur şi că un prieten se apropie. 

— E-devărat, răspunse regina, care, uitându-se cu milă la 
cumnata şi la fiica sa, se încuraja ea însăşi ca să nu-şi piardă cu 
totul speranţa în salvarea lor. 

Cerinţele serviciului fiind satisfăcute, Maurice rămăsese 
stăpân pe turnul închisorii, cu atât mai mult cu cât hazardul îi 
desemnase pe el de gardă în timpul zilei, lăsând pe cetăţenii 
municipali Agricola şi Mercevault să vegheze noaptea. 

Cei doi municipali înlăturați la sorţi plecaseră după ce 
lăsaseră procesele lor verbale la consiliul închisorii Temple 

— Ei bine, cetăţene municipal, spuse nevasta lui Tison, 
venind să-l salute pe Maurice, ne-ai adus văd musafiri ca să ne 
vadă porumbiţele. Numai eu sunt condamnată să n-o mai văd 
pe biata mea Sophie. 

— Sunt nişte prieteni de-ai mei care n-au văzut-o niciodată 
pe femeia Capet. 

— Ei bine, vor fi într-un loc cât se poate de bun, stând în 
dosul uşii cu geamuri. 

— Cu siguranţă, încuviinţă Morand. 

— Numai că, spuse Geneviève, vom părea şi noi ca toţi 
curioşii plini de cruzime care vin de partea cealaltă a gratiilor să 
se bucure de chinurile unui deţinut. 

— Ei bine, de ce nu ţi-ai aşezat prietenii pe drumul ce duce 
la turn, fiindcă femeia Capet se plimbă astăzi pe terasă cu 
cumnată-sa şi fiică-sa; că dânsei i-au lăsat fata, pe câtă vreme 
mie, care nu sunt vinovată, mie mi-au luat-o! Vai! aristocrații, 
pentru ei totdeauna se găsesc favoruri, cetăţene Maurice, 
orice-ai face. 


— Dar i-au luat fiul! răspunse el. 

— O! Dac-aş avea un băiat, şopti gardianca, cred că mi-ar 
părea mai puţin rău după fată. 

Între timp Genevi&ve schimbase câteva priviri cu Morand. 

— Dragul meu, îi spuse tânăra noastră lui Maurice, 
cetăţeana are dreptate. Dacă ai vrea să mă aşezi într-un fel 
oarecare în calea Mariei-Antoaneta, mi-ar displace mai puţin 
decât s-o privesc de-aici. Îmi pare că felul ăsta de-a te uita la ele 
este umilitor şi pentru ele şi pentru noi. 

— Buna mea Geneviève, zise Maurice, eşti plină de 
delicateţe! 

— Ei, drăcie, cetăţeana! izbucni unul dintre cei doi colegi ai 
lui Maurice, care mâncau în camera alăturată pâine cu cârnaţi, 
dacă dumneata ai fi arestată şi văduva Capet ar fi curioasa ce ar 
dori să te vadă, n-ar mai face ea atâtea fasoane ca să-şi 
satisfacă fantezia, ticăloasa! 

Geneviève, cu o mişcare mai iute ca fulgerul, întoarse ochii 
spre Morand, să vadă ce efect au avut insultele acestea asupra 
lui. Într-adevăr, Morand tresări. Un licăr straniu, fosforescent, ca 
să zicem aşa, îi ţâşni de sub pleoape şi pumnii se încleştară o 
clipă. Dar toate semnele astea fură atât de repezi şi scurte, că 
trecură neobservate. 

— Cum îl cheamă pe cetăţeanul ăsta municipal? îl întrebă 
ea pe Maurice. 

— Cetăţeanul Mercevault, răspunse tânărul nostru. 

Pe urmă adăugă, ca pentru a-i scuza grosolăniile: 

— E cioplitor în piatră. 

Mercevault auzi şi-i aruncă lui Maurice o privire piezişă. 

— Hai, hai, zise nevasta lui Tison, termină-ţi de mâncat 
cârnatul şi de băut jumătatea, ca să pot strânge. 

— Dacă le termin în ceasul de faţă, nu-i meritul austriecei, 
mormăi municipalul. Dacă ar fi putut să mă ucidă la 10 august, 
ar fi făcut-o cu siguranţă, de-aceea în ziua când o să meargă la 
ghilotină, am să mă aflu neclintit în post. 

Morand păli ca un mort. 

— Haidem, haidem, cetăţene Maurice, spuse Geneviève, 
haidem unde mi-ai făgăduit că mă duci. Aici, îmi pare că sunt eu 
însămi deţinută, mă înăbuş. 


Maurice îi scoase pe Morand şi pe Geneviève, iar 
santinelele, puse în gardă de Lorin, îi lăsară să treacă, fără nici o 
greutate. 

Maurice îi aşeză într-un culoar mic de la etajul superior, în 
aşa fel ca atunci când regina, doamna Elisabeth şi principesa 
vor trebui să urce pe coridor, să nu poată face altcum decât să 
treacă prin faţa lor. 

Cum plimbarea era hotărâtă pentru ceasurile zece şi nu mai 
erau decât câteva minute de aşteptat, Maurice nu numai că 
nu-şi părăsi deloc prietenii, dar, ca să nu planeze cumva nici cea 
mai mică bănuială asupra acestei incursiuni oarecum ilegale, 
înlâlnindu-l pe cetăţeanul Agricola, îl luă să stea cu el. 

Bătură zece ceasuri. 

— Deschide! strigă de la baza turnului o voce pe care 
Maurice o recunoscu ca fiind a generalului Santerre. 

Numaidecât garda luă arma, gratiile se  închiseră, 
santinelele îşi pregătiră armele. Se auzi atunci în toată curtea un 
zgomot de fiare, de pietre şi de paşi care impresionară puternic 
pe Morand şi pe Geneviève, căci Maurice îi văzu pălind pe 
amândoi. 

— Câte măsuri pentru paza a trei femei! şopti Geneviève. 

— Da, spuse Morand, încercând să râdă. Dacă cei care 
încearcă să le scoată din închisoare ar fi în locul nostru şi ar 
vedea ce vedem noi, s-ar lăsa păgubaşi. 

— Într-adevăr, adăugă Geneviève, încep să cred că n-au să 
scape niciodată. 

— Şi eu sper să fie aşa, îi răspunse Maurice. 

Şi, aplecându-se, după ce rosti cuvintele de mai sus, peste 
rampa scării, spuse: 

— Atenţie, iată deţinutele. 

— Spune-mi cum le cheamă, pe fiecare în parte, căci eu nu 
le cunosc. 

— Primele două care urcă sunt cumnata şi fata văduvei 
Capet. Ultima, cea cu un căţeluş înaintea ei, e Maria-Antoaneta. 

Geneviève făcu un pas înainte. Dar Morand, în loc să le pri- 
vească, dimpotrivă, se lipi de perete. 

Buzele lui erau livide şi mai pământii decât piatra turnului. 

Geneviève, în rochia albă şi cu ochii ei frumoşi, puri, părea 
un înger aşteptând pe cei întemnițați ca să le lumineze calea 


amară pe care-o străbăteau şi să le reverse în trecere un strop 
de bucurie în suflete. 

Doamna Elisabeth şi principesa trecură aruncând câte-o pri- 
vire uimită asupra străinilor. Fără îndoială că celei dintâi îi trecu 
prin minte c-ar putea fi cei prevestiţi de semne, căci se 
întorsese iute spre principesă şi-i strânse mâna, lăsând să-i cadă 
batista pentru a o preveni pe regină. 

— Fii atentă, surioară, zise ea, mi-am scăpat batista. Şi urcă 
alături de tânăra prinţesă. 

Regina, al cărei gâfâit şi uşoară tuse seacă arătau că e 
bolnavă, se aplecă să ia batista ce-i căzuse la picioare, dar, mai 
prompt ca ea, căţeluşul o apucă şi alergă s-o ducă doamnei 
Elisabeth. Regina continuă aşadar să urce şi, după câteva 
trepte, se găsi în faţa Genevievei, a lui Morand şi a tânărului 
municipal. 

— Oh! Flori! exclamă ea. De multă vreme n-am mai văzut. 
Ce frumos miros şi ce fericită sunteţi, doamnă, că aveţi flori. 

lute, ca gândul ce se înfiripase la auzul acelor cuvinte dure- 
roase, Geneviève întinse mâna să ofere reginei buchetul. Atunci 
Maria-Antoaneta înălţă capul, o privi şi o roşeaţă imperceptibilă 
îi apăru pe fruntea lividă. 

Dar cu o mişcare firească şi cu obişnuinţa de-a asculta 
întocmai regulamentele, Maurice întinse mâna ca să oprească 
braţul Genevie&vei. 

Regina şovăi o clipă, apoi, uitându-se la Maurice, recunoscu 
pe tânărul municipal care obişnuia să-i vorbească cu hotărâre, 
dar în acelaşi timp cu respect. 

— E interzis, domnule? întrebă ea. 

— Nu, nu, răspunse Maurice. Geneviève, poţi să oferi 
buchetul. 

— Oh! mulţumesc, mulţumesc, domnule! exclamă regina cu 
vie recunoştinţă. 

Şi, salutând-o pe Geneviève cu o bunăvoință plină de 
graţie, Maria-Antoaneta întinse o mâna slăbită şi alese la 
întâmplare o garoafă din grămada de flori. 

— Dar luaţi-le pe toate, doamnă, luaţi-le, spuse sfios 
Geneviève. 

— Nu, răspunse regina cu un surâs fermecător. Buchetul îl 
aveţi poate de la o ființă pe care o iubiţi şi nu vreau să vă 
lipsesc. 


Geneviève se înroşi şi roşeaţă ei o făcu pe regină să 
zâmbească. 

— Hai, hai, cetăţeană Capet, spuse Agricola, trebuie să-ţi 
vezi de drum. 

Regina salută şi continuă să urce. Dar, înainte de-a 
dispărea, se întoarse încă o dată, şoptind: 

— Ce frumos miroase garoafa asta şi ce frumoasă e femeia 
aceea! 

— Nu m-a văzut, murmură Morand, care stând aproape în 
genunchi în penumbra coridorului nu atrăsese deloc privirile re- 
ginei. 

— Dar dumneata, dumneata ai văzut-o bine, nu-i aşa, Mo- 
rand?, nu-i aşa, Geneviève? întrebă Maurice de două ori fericit, 
mai întâi pentru spectacolul pe care-l procurase prietenilor săi şi 
apoi pentru plăcerea pe care i-o făcuse atât de lesne nenorocitei 
prizoniere. 

— Ah! da, da, răspunse Geneviève, am văzut-o bine şi 
acuma, chiar de-aş trăi o sută de ani, am s-o văd întruna. 

— Şi cum îţi pare? 

— Tare frumoasă. 

— Şi dumneata, Morand? 

Morand îşi împreună mâinile fără să răspundă. 

— la spune-mi, o întrebă, în şoaptă şi râzând, Maurice pe 
Geneviève, nu cumva Morand e îndrăgostit de regină? 

Geneviève tresări, dar, revenindu-şi numaidecât, răspunse 
râzând şi ea: 

— Zău, aşa s-ar cam părea. 

— Ei vezi, Morand, nu-mi spui cum ţi s-a părut, stărui Mau- 
rice. 

— Mi s-a părut tare palidă, răspunse el. 

Maurice o luă iarăşi la braţ pe Geneviève şi o ajută să 
coboare spre curte. Pe scara întunecoasă, îi păru că Geneviève 
i-a sărutat mâna. 

— Ei na, făcu Maurice, ce înseamnă asta, Geneviève? 

— Asta înseamnă, Maurice, că n-am să uit niciodată că, 
pentru un capriciu al meu, ţi-am riscat capul. 

— Ei, făcu Maurice, asta e chiar exagerare curată, 
Geneviève. Ştii bine că recunoştinţa nu e sentimentul pe care-l 
doresc şi-l aştept de la dumneata. 

Geneviève îl strânse uşurel de braţ. 


Morand venea din urmă, poticnindu-se şi împiedicându-se. 

Au ajuns în curtea închisorii. Lorin veni să-i recunoască pe 
cei doi vizitatori şi-i scoase din închisoarea Temple. Dar, înainte 
de-a se despărţi de Maurice, Geneviève îi ceru să promită că a 
doua zi va veni să prânzească în vechea stradă Saint-Jacques. 


Capitolul XXII Simon cenzorul 


Maurice se întoarse la postul său cu inima plină de-o 
bucurie aproape divină. Acolo o găsi pe femeia lui Tison, 
plângând. 

— Dar ce ai, ce s-a întâmplat, măicuţă? o întrebă el. 

— Ce să am, sunt furioasă, răspunse gardianca. 

— Şi de ce? 

— Pentru că în lumea asta nu-i decât nedreptate pentru oa- 
menii săraci. 

— Dar spune odată, ce e? 

— Dumneata eşti bogat, dumneata eşti burghez. Nu vii aici 
decât o singură zi şi ţi se îngăduie să fii vizitat de femei 
frumoase care dau buchete austriecei şi eu care stau cuibărită 
aici, ca într-o poiată, tot timpul, mie mi se interzice s-o mai văd 
pe biata mea Sophie. 

Maurice îi luă mâna şi-i strecură o bancnotă de zece livre. 

— lată, măicuţă Tison, îi spuse el, ţine şi curaj! Ce Dumne- 
zeu! Austriaca n-o trăi cât lumea. 

— O hârtie de zece livre, făcu gardianca, frumos din partea 
dumitale, dar mi-ar prii mai bine o hârtiuţă cu o şuviţă din părul 
bietei mele fete, învelit în ea. 

Femeia tocmai isprăvise de spus acestea, când Simon, care 
urca scara, îi auzi şi văzu gardianca strângând în buzunarul de 
la fustă bancnota pe care i-o dăduse Maurice. Să spunem în ce 
stare de spirit se afla Simon. 

Simon venea din curte, unde îl întâlnise pe Lorin. Între ei 
doi era, hotărât lucru, o mare antipatie. 

Antipatia lor era motivată nu atât de scena violentă pe care 
am înfăţişat-o mai înainte cititorului, cât de deosebirile dintre in- 
divizi, izvor veşnic şi nepotolit al unor asemenea duşmănii sau 
porniri, care, deşi întru totul explicabile, sunt numite mistere. 


Simon era urât, Lorin era frumos; Simon era murdar, Lorin 
mirosea plăcut; Simon era republican fanfaron, Lorin era unul 
dintre patrioţii aceia înflăcăraţi care pentru Revoluţie au făcut 
numai sacrificii. Şi apoi, ca să revenim la încăierare, Simon 
simţea instinctiv că pumnul tânărului elegant, cu aceeaşi 
eleganţă ca şi cel al lui Maurice, i-ar fi acordat o pedeapsă 
demnă de un plebeu. Zărindu-l pe Lorin, Simon se oprise brusc 
în loc şi pălise. 

— Tot batalionul ăsta face de gardă? mormăi el. 

— Ei şi? răspunse un grenadir căruia îi displăcuse remarca 
Cred că e la fel de bun ca oricare altul. 

Simon scoase un creion din buzunarul carmaniolei şi se pre- 
făcu că notează ceva pe o foaie de hârtie aproape la fel de 
neagră ca mâinile lui. 

— Ei na! făcu Lorin, aşadar ştii să scrii de când eşti 
preceptorul lui Capet. la priviţi, cetăţeni, pe cinstea mea, 
notează; iată pe Simon cenzorul. 

Şi un hohot de râs general se porni din rândul tineretului 
din Garda naţională, aproape toţi tineri cu carte, şi-l zăpăci pe 
nenorocitul de cârpaci. 

— Bine, bine, izbucni el scrâşnind din dinţi şi făcându-se alb 
de mânie, se spune că ai lăsat să intre străini în turn şi asta fără 
ştiinţa şi îngăduinţa Comunei. Am să-ţi închei proces-verbal cu 
ajutorul cetăţeanului municipal. 

— Cel puţin acela ştie să scrie, spuse Lorin, e Maurice, Mau- 
rice pumn de fier, îl cunoşti? 

Tocmai atunci Morand şi Geneviève ieşeau. 

Văzându-i, Simon se repezi în turn, chiar în clipa când, aşa 
cum spuneam, Maurice îi da femeii lui Tison bancnota de zece 
livre drept consolare. 

Maurice nu dădu atenţie mizerabilului aceluia, de care 
dealtfel se ferea ori de câte ori îi ieşea în cale, aşa cum te fereşti 
de-o reptilă veninoasă şi dezgustătoare. 

— Aha! făcu Simon către femeia lui Tison, care-şi ştergea 
ochii cu şorţul, vrei aşadar numaidecât să fii ghilotinată, 
cetăţeană? 

— Eu? izbucni femeia lui Tison. Taci din gură, eşti se vede 
nebun. 

— Cum! primeşti bani de la cetăţenii municipali ca să-i laşi 
să vâre aristocrați la austriacă? 


— Haida de! doar sunt prietenii cetăţeanului municipal 
Maurice, unul dintre cei mai buni patrioţi care există. 

— Conspiratori, îţi spun eu. Dealtfel Comuna va fi informată 
şi va judeca singură. 

— Aşa, ai să mă denunţi, spion de poliţie? 

— Chiar aşa, afară doar dacă nu te vei denunța tu singură. 

— Dar ce să denunţ? Ce vrei tu să denunţ? 

— Ceea ce s-a petrecut aici. 

— Dar nu s-a petrecut nimic. 

— Unde şedeau aristocrații? 

— Colo, pe scară. 

— Când a urcat sus în turn văduva Capet? 

— Da. 

— Şi şi-au vorbit? 

— Şi-au spus două cuvinte. 

— Două cuvinte, vezi? Dealtfel aici miroase a aristocrați. 

— Ce spui, miroase a garoafă. 

— Garoafă? De ce garoafă? 

— Pentru că cetăţeana avea un buchet care înmiresma. 

— Care cetăţeană? 

— Cea care se uita cum trece regina. 

— Ei vezi? Tu spui regină, femeie. Relaţiile tale cu 
aristocrații au să te piardă. la te uită, pe ce am călcat? urmă 
Simon aplecându-se. 

— Ei, tocmai pe-o floare... spuse femeia lui Tison, pe-o ga- 
roafă. O fi căzut din mâinile cetăţenei Dixmer, când 
Maria-Antoaneta a luat una din buchetul ei. 

— Femeia Capet a luat o floare din buchetul celăţenei Dix- 
mer? întrebă Simon. 

— Da şi chiar eu i-am dat-o, auzi tu? spuse Maurice cu 
vocea amenințătoare, după ce de câteva minute asculta 
dialogul de mai sus care îl neliniştea. 

— Bine, bine. Vedem noi ce se vede şi ştim noi ce se spune, 
mormăi Simon, care ţinea încă în mână garoafa zdrobită de 
piciorul lui mare. 

— Şi eu, urmă Maurice, ştiu un lucru şi-am să ţi-l spun pe 
şleau: tu n-ai ce căuta în turn, postul tău de călău e colo jos, 
lângă micul Capet, pe care astăzi totuşi n-ai să-l baţi, pentru că 
sunt aici şi-ţi interzic s-o faci. 


— A! ameninţi şi-mi spui călău! izbucni Simon zdrobind floa- 
rea între degete. Lasă, vedem noi dacă le e îngăduit 
aristocraților... Na, dar ce-i asta? 

— Ce? întrebă Maurice. 

— Ceea ce simt în garoafă, na! A! A! 

Şi sub ochii lui Maurice, uluit, Simon scoase din caliciul florii 
o hârtiuţă răsucită cu uimitoare grijă şi care fusese introdusă ar- 
tistic în centrul petalelor dese. 

— Vai! exclamă şi Maurice la rândul său, ce să fie asta, 
Dumnezeule? 

— Avem să aflăm, avem să ştim, spuse Simon 
apropiindu-se de lucarnă. Ei! Amicul tău Lorin zice că nu ştiu să 
citesc. Ei bine, ai să vezi. 

Lorin îl calomniase pe Simon. El ştia să citească tipăriturile 
cu orice literă şi chiar scrisul de mână, când era de-o anumită 
mărime. Dar biletul era redactat cu o atare migală, încât Simon 
fu silit să recurgă la ochelari. Puse, aşadar, biletul pe lucarnă şi 
începu să scotocească prin buzunare, dar tocmai când era în 
toiul operaţiei, cetăţeanul Agricola deschise uşa de la camera 
vecină, care era în faţa ferestruicii şi curentul de aer care se 
făcu luă pe sus hârtia aceea uşoară ca o pană, aşa încât, când 
Simon, după o cercetare de-o clipă, îşi descoperi ochelarii şi, 
punându-i pe nas, se întoarse, zadarnic o mai căută: hârtia 
dispăruse. 

Simon scoase un urlet ca de fiară. 

— A fost o hârtie, strigă el, a fost o hârtie. Vai de tine, 
cetăţene municipal, căci hârtia va trebui să se găsească. 

Şi cobori în fugă, lăsându-l pe Maurice uluit. 

După zece minute, trei membri ai Comunei intrară în turn. 
Regina era încă pe terasă şi se dădu ordin să fie lăsată în cea 
mai deplină ignoranță despre cele petrecute. Membrii Comunei 
cerură să fie duşi în faţa ei. 

Primul lucru care îi izbi fu garoafa roşie pe care ea o ţinea 
în mână. Se priviră uimiţi şi, apropiindu-se de ea, preşedintele 
delegaţiei îi spuse: 

— Daţi-ne floarea. 

Regina, care nu se aştepta la năpustirea aceea, tresări şi 
şovăi. 

— Daţi floarea, doamnă, interveni Maurice cuprins de 
teroare, vă rog. 


Regina întinse garoafa cerută. 

Preşedintele o luă şi se retrase, urmat de colegii lui, într-o 
încăpere vecină pentru a face percheziţia şi a încheia 
procesul-verbal. 

Floarea fu desfoiată: era goală. 

Maurice răsuflă uşurat. 

— Un moment, un moment, un moment, spuse unul dintre 
membri, miezul garoafei lipseşte, a fost scos. Alveola e goală, 
e-adevărat, dar în alveola asta cu siguranţă c-a fost introdus un 
bileţel. 

— Sunt gata, spuse Maurice, să vă dau toate explicaţiile 
necesare, dar, mai înainte de toate, cer să fiu arestat. 

— Luăm act de propunerea ta, spuse preşedintele, dar nu 
facem uz de ea. Eşti cunoscut ca un bun patriot, cetăţene 
Lindey. 

— Şi răspund cu viaţa pentru prietenii pe care am avut 
imprudenţa să-i aduc cu mine. 

— Nu răspunde de nimeni, îl sfătui procurorul. 

Se auzi larmă mare prin curţi. 

Era Simon care, după ce căutase zadarnic bileţelul luat de 
vânt, se dusese să-l găsească pe Santerre şi îi povestise 
tentativa de răpire a reginei cu toate adaosurile pe care putea 
să i le atribuie unei asemenea răpiri înflăcărarea închipuirii sale. 
Santerre alergă într-un suflet, închisoarea Temple fu încercuită 
şi garda schimbată, spre marea ciudă a lui Lorin care protesta 
împotriva unei atare ofense aduse batalionului său. 

— A! cârpaci afurisit, îi spuse el lui Simon, ameninţându-l cu 
sabia, ţie îţi datorez gluma asta, dar fii pe pace, ţi-o plătesc eu! 

— Mai curând cred că ai să plăteşti tu şi ceilalţi naţiunii, îi 
spuse cizmarul, frecându-şi mâinile. 

— Cetăţene Maurice, zise Santerre, ţine-te la dispoziţia Co- 
munei, care-ţi va lua interogatoriul. 

— Sunt la ordinul dumitale, cetăţene comandant, dar am şi 
cerut să fiu arestat şi o cer încă. 

— Aşteaptă, aşteaptă, şopti perfid Simon, dacă ţii aşa de 
mult, o să încercăm să-ţi fim pe plac. 

Şi plecă s-o găsească pe femeia lui Tison. 


Capitolul XXIII Zeița Raţiune 


Toată ziua au scotocit prin curte, prin grădină şi prin împre- 
jurimi, căutând hârtiuţa care pricinuise atâta zarvă şi care — 
nimeni nu se mai îndoia — ascundea un complot întreg. 

Au pus întrebări reginei, după ce o despărţiseră de cumnata 
şi de fiica ei, dar regina nu răspunse altceva decât că pe scară 
întâlnise o tânără cu un buchet şi că se mulţumise doar să ia o 
floare din buchet. 

Şi că luase floarea cu consimţământul cetăţeanului 
municipal Maurice. 

N-avea nimic altceva de spus, ăsta era purul adevăr! 

Toate cele de mai sus fură repetate cuvânt cu cuvânt lui 
Maurice, când îi veni rândul şi el sprijini mărturisirea reginei, ca 
fiind sinceră şi exactă. 

— Dar, întrebă preşedintele, a fost un complot, totuşi? 

— Cu neputinţă, răspunse Maurice. Eu însumi, luând 
prânzul la doamna Dixmer, i-am propus să-i arăt deţinuta, pe 
care n-o văzuse niciodată. Dar nu se fixase nici ziua şi nici 
modalitatea. 

— Dar şi-a luat flori, spuse preşedintele, buchetul acela 
fusese făcut dinainte? 

— Nici vorbă de-aşa ceva, eu i-am cumpărat florile de la o 
florăreasă care ne-a ieşit în cale să ni le ofere în colţul străzii 
Vieilles-Audriettes. 

— Dar florăreasă ţi-a înmânat buchetul? 

— Nu, cetăţene, eu l-am ales dintre zece sau douăsprezece. 
E drept că l-am ales pe cel mai frumos. 

— Dar s-ar fi putut strecura biletul în timpul drumului? 

— Cu neputinţă, cetăţene. Nici o clipă n-am scăpat-o din 
ochi pe doamna Dixmer şi ca să faci intervenţia de care vorbiţi 
dumneavoastră la fiecare floare, căci, luaţi aminte, după cele 
spuse de Simon, fiecare floare trebuia să ascundă un bilet 
asemănător, ar fi trebuit pe puţin o jumătate de zi. 

— Dar, în sfârşit, nu s-ar fi putut strecura printre florile 
acelea două bileţele gata pregătite? 

— În faţa mea deţinuta a luat o floare la întâmplare, după 
ce a refuzat buchetul întreg. 

— Atunci, după părerea ta, cetăţene Lindey, nu poate fi 
vorba de complot? 


— Ba da, e complot, răspunse Maurice şi eu primul cred şi 
afirm aceasta; numai că nu de la prietenii mei porneşte 
complotul. Totuşi, deoarece națiunea nu trebuie să fie expusă 
nici unei temeri, sunt gata să depun o cauţiune şi să mă 
constitui arestat. 

— Nici vorbă! răspunse Santerre, ce, aşa trebuie să 
procedăm cu oamenii încercaţi, ca tine? Dacă tu te constitui 
arestat ca să răspunzi de prietenii tăi, atunci mă constitui şi eu 
arestat ca să răspund de tine. Lucrul, aşa cum stă, e simplu, nu 
există nici un denunţ pozitiv, nu-i aşa? Nimeni n-are să ştie ce 
s-a petrecut. Să întărim paza, tu mai ales şi vom ajunge să 
cunoaştem fondul lucrurilor, evitând publicitatea. 

— Mulţumesc, cetăţene comandant, spuse Maurice, dar am 
să-ţi răspund ceea ce dumneata mi-ai răspunde dacă ai fi în 
locul meu. Nu trebuie să ne mulţumim numai cu atât, ci trebuie 
să găsim florăreasa. 

— Florăreasa e departe, dar, fii pe pace, o vom căuta. Tu 
supraveghează-ţi prietenii, eu am să supraveghez curierul şi 
căile de comunicaţie ale închisorii. 

Nu se gândiseră la Simon, dar Simon îşi avea planul lui. 
Sosi la sfârşitul şedinţei pe care am înfăţişat-o, ca să întrebe ce 
ştiri mai erau şi află despre decizia Comunei. 

— Aha! va să zică nu e nevoie decât de un denunţ în 
regulă, zise el, ca să pornim treaba; ei bine, aşteptaţi doar cinci 
minute, ŞI-I şi aduc. 

— Ce e? întrebă preşedintele. 

— Ce să fie? răspunse cârpaciul, cetăţeana Tison are 
curajul să dea în vileag uneltirile tainice ale lui Maurice, 
partizanul aristocrației şi ramificaţiile complotului unui alt 
făţarnic patriot dintre prietenii lui, pe nume Lorin. 

— la seama, Simon! Zelul tău faţă de naţiune poate că te 
împinge pe căi greşite, vezi să nu te piardă, spuse preşedintele: 
Maurice Lindey şi Hyacinthe Lorin sunt verificaţi. 

— Asta are să se vadă la tribunal, îi răspunse Simon. 

— Gândeşte-te bine, Simon, deschizi un proces scandalos 
pentru toţi patrioţii de încredere. 

— Scandalos sau ba, ce-mi pasă? Ce, adică eu mă tem de 
scandal? Măcar are să se ştie tot adevărul în privinţa celor ce 
trădează. 


— Aşadar, tu stărui în a face un denunţ în numele femeii lui 
Tison? 

— Ba chiar am să fac un denunţ, deseară, la cordilieri şi am 
să te denunţ şi pe tine, cetăţene preşedinte, dacă nu vrei să-l 
vâri la arest pe trădătorul Maurice. 

— Ei bine, fie, spuse preşedintele, care, după obiceiul 
vremurilor acelora nenorocite, tremura în faţa celui ce striga 
mai tare. Bine, fie, îl vom aresta. 

În timp ce se luase hotărârea de mai sus împotriva lui, 
Maurice se întorsese la Temple unde îl aştepta un bilet astfel 
redactat: 


"Garda noastră fiind în chip violent ridicată, n-am să pot, 
după toate probabilitățile, să te mai văd decât mâine dimineață. 
Vino să iei masa cu mine. Mâncând cu mine, ai să mă poti pune 
la curent cu toate uneltirile şi conspirațiile descoperite de 
meşterul Simon. 


Se zice să Simon spune 

Că răul tot de la o garoafă vine. 
Eu rozei întrebări voi pune 

Să văd ce crede despre tine. 


Și mâine, la rândul meu, am să-ți spun ce-mi va fi răspuns 
Arthemise. 

Amicul tău, 

Lorin" 


"Nimic nou", îi răspunse Maurice. “Dormi liniştit în noaptea 
asta şi mâine ia masa fără mine, dat fiind că, din pricina 
incidentelor din cursul zilei de azi, nu voi ieşi probabil din casă 
înaintea amiezii. 

Aş vrea să fiu zefirul ca să am dreptul de a-i da un sărut 
rozei de care vorbeşti. 

Îți îngădui să-mi fluieri proza aşa cum îti fluier eu versurile. 

Amicul tău, Maurice 

P.S. Cred, dealtfel, că aşa-zisa conspirație nu-i decât o falsă 
alarmă." 


Lorin ieşise de fapt către ceasurile unsprezece, înaintea 
întregului său batalion, din pricina demersului brutal al 
cârpaciului. 

Se consolase de-o asemenea jignire cu un catren şi, aşa 
cum o spunea dealtfel în cele patru versuri, se duse la 
Arthemise. 

Arthemise fu încântată văzându-l pe Lorin. Vremea era 
minunată, după cum am spus. Fata făcu propunerea unei 
plimbări de-a lungul cheiurilor, care fu primită. 

Trecuseră prin faţa portului de cărbuni, discutând politică, 
Lorin povestind excluderea lui din Temple şi căutând să 
ghicească pricinile care o provocaseră, când, ajungând în 
dreptul străzii Barres, zăriră amândoi o florăreasă care, ca şi ei, 
mergea pe malul drept al Senei. 

— A! cetăţene Lorin, zise Arthemise, sper că ai să-mi dai un 
buchet de flori. 

— Cum de nu! făcu Lorin şi două dacă-ţi face plăcere. 

Grăbiră pasul ca s-o ajungă pe florăreasă, care şi ea îşi 
urma calea cu un pas tare grăbit. 

Ajungând la Podul Marie, fata se opri şi aplecându-se 
deasupra parapetului, îşi goli coşul de flori în albia fluviului. 

Florile împrăştiate se rotiră un moment în aer. Buchetele, 
mânate de greutate, căzură mai repede, apoi şi buchetele şi 
florile, plutind la suprafaţa apei, se lăsară duse de curent. 

— O! exclamă Arthemise, uitându-se la florăreasă care 
făcea un comerţ atât de straniu, mi se pare... chiar da... ba nu... 
ba da...vai! Ce bizar! 

Florăreasă puse un deget pe buze, de parc-ar fi rugat-o pe 
Arthemise să tacă şi dispăru. 

— Ce e, zeiţă? întrebă Lorin. O cunoşti cumva pe 
muritoarea asta? 

— Nu, la început aşa crezusem... Dar cu siguranţă că m-am 
înşelat. 

— Totuşi, ţi-a făcut un semn, stărui Lorin. 

"De ce oare o fi florăreasă în dimineaţa asta?" se miră 
Arthemise, întrebându-se pe sine. 

— Ştii cine e? o întrebă iarăşi Lorin. 

— Da, răspunse Arthemise, e o florăreasă de la care 
cumpăr uneori. 


— În orice caz, ciudat fel de a-şi vinde marfa mai are 
florăreasă asta. 

Şi amândoi, după ce s-au uitat o ultimă oară la florile care 
ajunseseră sub pod şi care primiră un nou imbold de la 
vâltoarea apei ce trecea pe sub arcade, îşi continuară drumul 
spre Rapee, unde plănuiseră să ia masa împreună. 

Pentru moment incidentul nu avu nici o urmare. Numai că 
fiind oarecum ciudat şi având un caracter cam misterios, se 
întipări în imaginaţia poetică a lui Lorin. 

În timpul acesta denunţul femeii lui Tison, denunţ îndreptat 
împotriva lui Maurice şi a lui Lorin, stârnise vâlvă mare la clubul 
iacobinilor şi Maurice primise la Temple înştiinţarea din partea 
Comunei că libertatea îi era ameninţată de indignarea publică. 
Era un soi de invitaţie, făcută tânărului municipal, de-a se 
ascunde, dacă se ştia vinovat. Dar sigur de sine, Maurice 
rămase la Temple şi fu găsit la postul său când veniră să-l 
aresteze. 

Fu interogat numaidecât. 

Rămânând ferm în hotărârea de-a nu pune în cauză pe nici 
unul dintre prietenii lui, de care era sigur, Maurice, ce nu era 
omul care să se sacrifice în chip ridicol tăcând, ca eroii din 
romane, ceru să fie pusă în cauză florăreasa. 

Să fi fost ceasurile cinci seara când Lorin se întoarse la el 
acasă. Află în aceeaşi clipă de arestarea lui Maurice şi de 
cererea pe care acesta o făcuse. 

Florăreasa de pe Podul Marie, aruncând florile în Sena, îi 
veni numaidecât în minte şi avu o revelaţie subită. Florăreasa 
aceea ciudată, coincidenţa cartierelor, mărturisirea Arthemisei, 
făcută cu jumătate de gură, toate păreau că strigă de la sine că 
acolo stă explicaţia misterului a cărui dezvăluire o cerea 
Maurice. 

Ţâşni din camera sa, cobori cele patru etaje de parc-ar fi 
avut aripi şi alergă la zeiţa Raţiune care broda nişte stele de aur 
pe o rochie de voal albastru. 

Era rochia ei de zeiţă. 

— Gata cu stelele, draga mea, exclamă Lorin. Azi-dimineaţă 
l-au arestat pe Maurice şi probabil şi eu voi fi arestat în seara 
asta. 

— Maurice, arestat? 


— Ei! Doamne-Dumnezeule, da. În timpurile pe care le 
trăim nimic mai obişnuit decât marile evenimente. Nu le mai 
luăm în seamă pentru că vin cu grămada, asta e tot. Or, toate 
aceste mari evenimente răsar din nişte fleacuri. Să nu neglijăm, 
aşadar, fleacurile. Cine e florăreasa pe care am înlâinit-o 
azi-dimineaţă, scumpa mea? 

Arthemise tresări. 

— Care florăreasă? 

— Ei drăcie! cea care-şi arunca cu atâta dărnicie florile în 
Sena. 

— Ah! Doamne! exclamă Arthemise, e atât de gravă fapta 
asta de revii asupra ei cu atâta stăruinţă. 

— E atât de gravă, draga mea, încât te rog să-rni răspunzi 
numaidecât la întrebare. 

— Dragul meu, nu pot. 

— Zeiţă, nimic nu ţi-e cu neputinţă! 

— Mi-am dat cuvântul de onoare să păstrez tăcerea! 

— Şi eu mi-am dat cuvântul de onoare că te voi face să vor- 
beşti. 

— Dar de ce stărui atât de mult? 

— Pentru că... fir-ar să fie! pentru ca să nu i se taie gâtul lui 
Maurice. 

— Doamne! Maurice ghilotinat! izbucni tânăra zeiţă 
speriată. 

— Fără să mai vorbim şi de mine, care, într-adevăr, nu mai 
cutez să fiu sigur că am să rămân cu capul pe umeri. 

— Vai! nu, nu, izbucni Arthemise, ar însemna să ne ducem 
fără doar şi poate la pierzanie. 

În aceeaşi clipă, îndatoritorul lui Lorin dădu năvală în 
camera Arthemisei. 

— Vai! cetăţene, exclamă el, fugi, ascunde-te. 

— Dar de ce? întrebă Lorin. 

— Pentru că jandarmii au venit la tine acasă, şi, în vreme ce 
spărgeau uşa, am izbutit să trec peste acoperiş în casa vecină si 
să alerg ca să te previn. 

Arthemise scoase un strigăt teribil, îl iubea cu adevărat pe 
Lorin. 

— Arthemise, spuse Lorin, aşezându-se, pui oare viaţa unei 
florărese în cumpănă cu aceea al lui Maurice şi a iubitului tău? 


Dacă aşa stau lucrurile, îţi spun pe faţă că încetez de-a te mai 
socoti zeiţa Raţiune şi te proclam zeiţa Prostie. 

— Biată Héloïse! izbucni fosta dansatoare de la Operă, nu-i 
vina mea dacă te trădez! 

— Bine, bine! draga mea, spuse Lorin punând o hârtie în 
faţa Arthemisei. M-ai răsplătit, dăruindu-mi numele de botez, 
dă-mi acuma numele de familie şi adresa. 

— Vai! să-l scriu? Niciodată! niciodată! strigă Arthemise. Să 
ţi-l spun, fie! 

— Atunci spune-l şi poţi fi sigură că n-am să-l uit. 

Şi Arthemise prin viu grai îi dădu lui Lorin numele şi adresa 
falsei florărese. Se numea Héloïse Tison şi locuia în strada 
Nonandieres 24. 

Aflând numele, Lorin scoase un strigăt şi alergă cât îl ţineau 
picioarele. N-ajunsese încă la capătul străzii când o scrisoare 
sosi pe adresa Arthemisei: 


"Nici o vorbă în privința mea, dragă prietenă, aflarea 
numelui meu m-ar duce la pieire sigur... Aşteaptă până mâine 
ca să-mi spui numele, fiindcă deseară părăsesc Parisul. 

A ta, Héloise" 


— Vai! Doamne! exclamă viitoarea zeiţă, dac-aş fi putut 
ghici, aş fi aşteptat până mâine. 

Şi se repezi spre fereastră ca să-l cheme înapoi pe Lorin, de 
mai era timp. Dar el dispăruse. 


Capitolul XXIV Mama şi fiica 


V-am spus mai înainte că în câteva ore vestea 
evenimentului cu pricina se  răspândise în tot Parisul. 
Într-adevăr, în epoca aceea se comiteau indiscreţii destul de 
uşor de înţeles din partea unui guvern a cărui politică se înfiripa 
şi se destrăma în stradă. 

Zarva pătrunse, aşadar, groaznică şi amenințătoare şi în 
vechea stradă Saint-Jacques şi, după două ceasuri de la 
arestarea lui Maurice, se şi aflase vestea. 


Datorită sârguinţei lui Simon, toate amănuntele complotului 
ţâşniseră ca din puşcă, trecând dincolo de zidurile închisorii. 
Numai că adevărul ajunsese într-o oarecare măsură alterat la 
meşterul tăbăcar, dat fiind că fiecare, prin gura căruia trecuse, 
punea câte-o înfloritură. Era vorba, se spunea, de-o floare 
otrăvită ce fusese strecurată reginei şi cu ajutorul căreia 
austriaca trebuia să-şi adoarmă santinelele ca să iasă din 
Temple. Mai mult încă, la zvonurile de mai sus se mai 
adăugaseră bănuielile în privinţa devotamentului batalionului 
concediat în ajun de Santerre. Aşa că se adunaseră mai multe 
victime, destinate urii poporului. 

Dar cei din vechea stradă Saint-Jacques nu se puteau 
nicidecum înşela, cum era şi firesc, în privinţa celor întâmplate 
şi Morand pe de-o parte, Dixmer pe de alta ieşiră numaidecât, 
lăsând-o pe Geneviève pradă celei mai cumplite disperări. 

Într-adevăr, de i s-ar fi întâmplat vreo nenorocire lui 
Maurice, numai Geneviève era pricina nenoricirii aceleia. Ea cu 
mâna ei îl vârâse pe tânărul orb în temniţa în care zăcea închis 
şi de unde, după toate probabilitățile, n-avea să mai iasă decât 
ca să urce pe eşafod. 

Dar, în orice caz, Maurice nu va plăti cu capul faptul că s-a 
supus orbeşte capriciului Genevi&vei. Dacă Maurice ar fi să fie 
condamnat, Geneviève se va duce singură să se învinovăţească 
şi să mărturisească totul. Şi-ar fi luat toată răspunderea asupra 
ei şi, bineînţeles, cu preţul vieţii sale l-ar fi salvat pe Maurice. 

Geneviève, îl loc să se cutremure la gândul c-ar muri pentru 
Maurice, dimpotrivă găsea în el o fericire amară. 

Îl iubea pe tânărul republican, îl iubea mai mult chiar decât 
s-ar fi cuvenit unei femei care nu mai era liberă. Pentru ea era 
un mijloc de-a reda cerului sufletul ei curat, fără nici o umbră, 
aşa cum îl primise de la el. leşind din casă, Morand şi Dixmer se 
despărţiră. Dixmer se îndreptă către strada Corderie, iar Morand 
alergă spre strada Nonandieres. Ajungând la capătul Podului 
Marie, Morand zări o gloată de gură-cască şi de curioşi care se 
înghesuiau la Paris în timpul unui eveniment sau după 
desfăşurarea lui, chiar pe locul cu pricina, aşa cum stau corbii 
pe un câmp de bătălie. 

Văzându-i, Morand se opri, nu se mai putu ţine pe picioare 
şi fu silit să se sprijine de parapetul podului. În sfârşit, după 
câteva secunde, îşi recapătă puterea aceea miraculoasă pe care 


o avea în împrejurări grele, se strecură printre grupurile de 
curioşi, întrebă şi află că, de-abia cu zece minute mai înainte, 
fusese ridicată din strada Nonandieres numărul 24 o fată 
vinovată bineînţeles de crima de care era învinuită, deoarece 
fusese surprinsă făcându-şi bagajele. 

Morand căută să afle clubul în care biata fată trebuia să fie 
interogată. Află că fusese dusă în faţa secţiei principale şi se 
prezentă acolo numaidecât. 

Clubul era plin ochi. Totuşi, slujindu-se de coate şi de 
pumni, Morand reuşi să se strecoare într-o tribună. Primul lucru 
pe care-l zări fu statura înaltă, figura nobilă şi expresia plină de 
dispreţ a lui Maurice, stând în picioare pe banca acuzaților şi 
strivindu-l cu privirile pe Simon, care vorbea plin de emfază. 

— Da, cetăţeni, striga Simon, da, cetăţeana Tison îi acuză 
pe cetăţeanul Lindey şi pe cetăţeanul Lorin. Cetăţeanul Lindey 
tot spune de-o florăreasă pe care vrea să dea vina. Dar, vă spun 
dinainte, florăreasa nu e de găsit şi nici nu va fi. Aici e un 
complot urzit de-o societate de aristocrați care dau vina unii pe 
alţii ca nişte laşi ce sunt. Aţi văzut dealtfel că cetăţeanul Lorin a 
şters-o de-acasă când s-au dus să-l ridice. Ei bine, nici el nu mai 
e de găsit, ca şi florăreasa. 

— Ai minţit, Simon, se auzi o voce furioasă, el e de găsit, 
iată-l. 

Şi Lorin năvăli în sală. 

— Faceţi-mi loc! strigă el, îmbrâncind spectatorii. Loc! Şi se 
duse să se aşeze alături de Maurice. 

Intrarea lui Lorin, petrecută cât se poate de firesc, fără 
fasoane, fără emfază, ci cu toată francheţea şi vigoarea inerente 
firii tânărului revoluţionar, pricinui cea mai profundă impresie şi 
cea mai puternică senzaţie asupra tribunelor care se apucară să 
bată din palme şi să strige bravo! 

Maurice se mulţumi să surâdă şi să întindă mâna 
prietenului său, de parcă-şi spusese lui însuşi: "Sunt sigur că 
n-am să stau multă vreme singur pe banca acuzaților." 

Spectatorii priveau cu un interes vizibil pe cei doi tineri chi- 
peşi, pe care, ca un demon invidios pe tinereţe şi pe frumuseţe, 
îi acuza ticălosul de cârpaci de la Temple. 

Simon îşi dădu seama de proasta impresie care începea să-l 
împresoare. Atunci se hotări să dea lovitura de graţie. 


— Cetăţeni, urlă el, cer ca nobila şi mărinimoasa cetăţeana 
Tison să fie ascultată, cer ca ea însăşi să ia cuvântul şi să acuze. 

— Cetăţeni, spuse Lorin, cer ca mai înainte să fie ascultată 
tânăra care tocmai a fost arestată şi care, fără îndoială, va fi 
adusă în faţa voastră. 

— Nu, protestă Simon, trebuie să fie iarăşi vreun martor 
mincinos, vreun partizan de-al aristocraților; dealtminteri, 
cetăţeana Tison arde de nerăbdare să lămurească justiţia. 

In timpul acesta, Lorin vorbea cu Maurice. 

— Da, strigară cei din tribune, da, depoziţia femeii lui Tison, 
da, da, să depună mărturie! 

— Cetăţeana Tison e în sală? întrebă preşedintele. 

— Fără îndoială că e, exclamă Simon. Cetăţeana Tison, 
spune că eşti aici. 

— lată-mă, cetăţene preşedinte, spuse gardianca. Dar, 
dacă depun mărturie, aveţi să-mi daţi fiica? 

— Fiica ta n-are ce căuta în afacerea care ne interesează, 
spuse preşedintele. Mai întâi depune-ţi mărturia şi pe urmă fă 
cerere către Comună ca să-ţi dea înapoi copila. 

— Ai înţeles? cetăţeanul preşedinte îţi porunceşte să depui 
mărturia, strigă Simon; hai, depune-o numaidecât. 

— O clipă, spuse preşedintele, întorcându-se spre Maurice, 
uimit de liniştea acelui om, de obicei atât de aprig, o clipă! Ce- 
tăţene municipal, n-ai nimic de obiectat înainte? 

— Nu, cetăţene preşedinte, decât că înainte de-a face laş şi 
trădător pe un om ca mine, Simon ar fi trebuit să aştepte să fie 
mai bine informat. 

— Tu spui, tu spui? repetă Simon cu tonul acela batjocoritor 
al omului din popor, atât de caracteristic plebei pariziene. 

— Eu spun, Simon, urmă Maurice mai mult cu tristeţe decât 
cu mânie, că vei fi crud pedepsit acuşi, când ai să vezi ce se 
întâmplă. 

— Şi ce are să se întâmple? întrebă Simon. 

— Cetăţene preşedinte, continuă Maurice, fără să răspundă 
dezgustătorului său acuzator, mă alătur prietenului meu Lorin, 
rugându-te ca fata care a fost arestată să fie ascultată înainte 
de-a i se da cuvântul acestei biete femei, căreia, fără îndoială, i 
s-a dictat depoziţia. 

— Auzi tu, cetăţeană, strigă Simon, auzi tu? Ei spun că eşti 
martor mincinos. 


— Eu, martor mincinos? spuse nevasta lui Tison. Ei! lasă, 
c-ai să vezi tu, aşteaptă numai, aşteptă! 

— Cetăţene, interveni Maurice, ordonă nenorocitei acesteia 
să tacă. 

— A! ţi-e frică, strigă Simon, ţi-e frică! Cetăţene preşedinte, 
pretind să fie ascultată cetăţeana Tison. 

— Da, da, să fie ascultată! strigară tribunele. 

—  Linişte! strigă şi preşedintele. lată că se întoarce 
Comuna. 

În clipa aceea se auzi afară un vehicul care mergea, însoţit 
de larmă mare de arme şi urlete. 

Neliniştit, Simon se întoarse spre uşă. 

— Pleacă de la tribună, îi spuse preşedintele, nu mai ai cu- 
vântul. 

Simon cobori. 

În acelaşi moment, intrară jandarmii, cu o droaie de curioşi, 
evacuaţi puţin după aceea şi o femeie fu împinsă către 
completul tribunalului. 

— E ea? întrebă Lorin pe Maurice. 

— Da, da, ea e, răspunse acesta. Vai! nenorocita, e 
pierdută! 

— Florăreasa, florăreasa! se şoptea în rândurile tribunelor 
frământate de curiozitate, e florăreasa. 

— Înainte de orice, cer audierea femeii lui Tison, urlă cizma- 
rul. l-ai ordonat să depună mărturie, cetăţene preşedinte şi vezi 
bine că n-o depune! 

Femeia lui Tison fu chemată şi începu să debiteze un 
denunţ înspăimântător, plin de amănunte. După părerea ei, 
florăreasa era vinovată, ce-i drept, dar Maurice şi Lorin erau 
complicii ei. 

Denunţul stârni un efect vizibil asupra publicului. 

În timpul acesta Simon triumfa. 

— Jandarmi, aduceţi florăreasa, strigă preşedintele. 

— Vai, e înfiorător! şopti Morand, acoperindu-şi faţa cu 
amândouă mâinile. 

Florăreasa fu chemată şi se aşeză în partea de jos a 
tribunei, în faţa femeii lui Tison, a cărei mărturie o învinuia de 
crima capitală. 

Abia atunci îşi ridică vălul de pe faţă. 

— Héloïse! exclamă femeia lui Tison, fiica mea... tu aici... 


— Da, mamă, răspunse blând tânăra acuzată. 

— Dar de ce stai între doi jandarmi? 

— Pentru că sunt acuzată, mamă. 

— Tu?... acuzată? izbucni femeia lui Tison îngrozită şi de 
cine? 

— De dumneata, mamă. 

O tăcere înfricoşătoare, o tăcere de moarte se aşternu 
dintr-o dată peste mulţimea gălăgioasă şi sentimentul dureros, 
insuflat de-o asemenea scenă oribilă, copleşi inimile tuturor. 

—  Fiică-sa! şopteau voci încete, ce parcă veneau din 
depărtare, fiică-sa, nenorocita! 

Maurice şi Lorin priveau pe acuzatoare şi pe acuzată cu un 
simţământ de milă profundă şi durere plină de respect. 

Simon, nerăbdător să asiste la sfârşitul episodului în care 
nădăjduia să-i vadă compromişi pe Maurice şi pe Lorin, încerca 
acum să se ferească de privirile femeii lui Tison, care rotea în jur 
priviri rătăcite. 

— Cum te numeşti, cetăţeană? o întrebă preşedintele, 
mişcat şi el, pe tânăra calmă şi resemnată. 

— Héloïse Tison, cetăţene. 

— Câţi ani ai? 

— Nouăsprezece. 

— Unde locuieşti? 

— În strada Nonandières, numărul 24. 

— Tu i-ai vândut cetățeanului municipal Lindey, pe care 
iată-l aici pe bancă, un buchet de garoafe, astăzi-dimineaţă? 

Fiica lui Tison se întoarse către Maurice şi după ce îl privi, 
spuse: 

— Da, cetăţene, eu. 

Femeia lui Tison îşi privea fiica cu ochii holbaţi de spaimă. 

— Ştiai că fiecare garoafă purta câte un bilet adresat 
văduvei Capet? 

— Da, ştiam, răspunse acuzata. 

Un freamăt de groază şi de admiraţie se ridică din sală. 

— De ce i-ai oferit garoafele acelea cetăţeanului Maurice? 

— Pentru că l-am văzut purtând eşarfa municipală şi 
bănuiam că se duce la închisoarea Temple. 

— Cine-ţi sunt complicii? 

— Nu am nici unul. 

— Cum! Ai făcut complotul singură? 


— Dacă îi spuneţi complot, da, l-am făcut singură. 

— Dar cetăţeanul Maurice ştia...? 

— Că florile aveau înăuntru bilete? 

— Da. 

— Cetăţeanul Maurice e cetăţean municipal. Cetăţeanul 
Maurice o putea vedea pe regină între patru ochi la orice oră din 
zi şi din noapte. Cetăţeanul Maurice, dacă ar fi avut ceva de 
spus reginei, nu avea nevoie să-i scrie, deoarece putea să-i 
vorbească. 

— Şi tu nu-l cunoşteai pe cetăţeanul Maurice? 

— ÎI văzusem venind la închisoare pe vremea în care 
stăteam cu biata mama, dar nu-l cunoşteam altfel decât din 
vedere! 

— Vezi, mizerabile! izbucni Lorin, amenințând cu pumnul pe 
Simon, care, plecând capul în jos, încremenit de întorsătura pe 
care-o luau lucrurile, încerca să se strecoare, fără să fi zărit. Vezi 
ce-ai făcut? 

Toate privirile se întoarseră către Simon cu un sentiment de 
îndreptăţită indignare. Preşedintele continuă: 

— Deoarece tu ai înmânat buchetul, deoarece tu ştiai că în 
fiecare floare se află o hârtie, tu trebuia să ştii şi ceea ce sta 
scris pe hârtie! 

— Fără îndoială că ştiu! 

— Ei bine, atunci, spune-ne, ce era pe hârtie? 

— Cetăţene, spuse fata cu hotărâre, am spus tot ceea ce 
puteam şi mai cu seamă ceea ce voiam să spun. 

— Aşadar, refuzi să răspunzi? 

— Da. 

— Ştii la ce te expui? 

— Da. 

— Ai poate speranţă în tinereţea şi frumuseţea ta? 

— N-am speranţă decât în Dumnezeu. 

— Cetăţene Maurice Lindey, spuse preşedintele, cetăţene 
Hyacinthe Lorin, amândoi sunteţi liberi. Comuna ia act de 
nevinovăția voastră şi vă recunoaşte meritele de buni cetăţeni. 
Jandarmi, duceţi-o pe cetăţeana Héloïse la închisoarea secţiei. 

La vorbele de mai sus, femeia lui Tison păru că se 
deşteaptă, scoase un strigăt înspăimântător şi voi să se repeadă 
să-şi mai îmbrăţişeze o dată fiica, dar jandarmii o împiedicară. 

— Te ierţi mamă, strigă fata în timp ce era dusă. 


Femeia lui Tison dădu drumul unui răcnet sălbatic şi se pră- 
buşi ca moartă. 

—  Nobilă fiică! şopti Morand copleşit de-o emoție 
dureroasă. 


Capitolul XXV Biletul 


Ca urmare a întâmplărilor pe care vi le-am povestit, un 
ultim episod s-a mai adăugat ca să întregească drama care 
începuse să se desfăşoare, cu sumbrele ei peripeții. 

Femeia lui Tison, zdrobită de cele ce se întâmplaseră, căci 
până şi crima involuntară are în sine un conţinut odios şi nu 
există crimă mai mare decât cea a unei mame care-şi omoară 
copilul, fie chiar dintr-un exces de zel patriotic, femeia lui Tison, 
spuneam, după ce zăcuse o bucată de vreme într-o neclintire 
desavârşită, înălţă capul, privi în juru-i rătăcită şi, văzându-se 
singură, scoase un strigăt şi se repezi spre uşă. 

La uşă, câţiva curioşi, mai pătimaşi decât ceilalţi, stăteau 
încă în grup. Se dădură în lături când o văzură, arătând-o cu 
degetul şi zicând: 

— Vedeţi femeia aceea? Şi-a denunţat fiica. 

Femeia lui Tison scoase iar un strigăt de disperare şi se 
năpusti înspre închisoarea Temple. 

Dar, abia dacă străbătuse a treia parte din strada 
Michel-le-Comte, când un bărbat îi ieşi în cale şi-i opri trecerea, 
ascunzându-şi faţa în mantia cu care era îmbrăcat. 

— Eşti mulţumită, îi spuse el, ţi-ai ucis copila. 

— Mi-am ucis copila? Ucis copila? izbucni sărmana mamă. 
Nu, nu e cu putinţă. 

— Totuşi aşa e, căci fiică-ta e arestată. 

— Şi unde au dus-o? 

— La închisoarea Conciergerie, de unde va pleca la 
tribunalul revoluţionar şi doar ştii bine ce se întâmplă cu cei 
care ajung acolo. 

— Dă-te la o parte, spuse nevasta lui Tison şi lasă-mă să 
trec. 

— Unde te duci? 

— La închisoarea Conciergerie. 


— Ce să faci acolo? 

— S-o mai văd. 

— N-au să te lase să intri. 

— Au să mă lase măcar să mă culc pe pragul porţii, să stau 
şi să dorm acolo. N-am să mă mişc de-acolo până ce va ieşi 
şi-am s-o mai văd măcar o dată. 

— Dar dacă cineva ti-ar făgădui că-ţi dă fata înapoi? 

— Ce spui? 

— Te întreb, dacă un om îţi făgăduieşte să-ţi dea fata 
înapoi, ai face tot ce omul acela ţi-ar cere să faci? 

— Orice pentru fiica mea! Orice pentru Heloise! exclamă fe- 
meia, răsucindu-şi braţele de disperare. Orice, orice, orice! 

— Ascultă, urmă necunoscutul, Dumnezeu te-a pedepsit. 

— Şi de ce? 

— De chinurile prin care ai torturat o sărmană mamă ca şi 
tine. 

— De cine vorbeşti? Ce vrei să spui? 

— Prin pările şi sălbăticiile tale, adeseori ai adus arestata la 
doi paşi de deznădejdea către care te îndrepţi tu însăţi în clipa 
de faţă. Dumnezeu te pedepseşte ducându-ţi la moarte fiica pe 
care o iubeşti atât de mult. 

— Ai spus că este un om care ar putea-o salva. Unde-i omul 
acela? ce vrea? cât vrea? 

— Omul acela vrea să pui capăt persecuțiilor reginei, să-i 
ceri iertare pentru toate ofensele pe care i le-ai adus şi dacă 
bagi de seamă că femeia asta şi ea o mamă care suferă, care 
plânge şi care e pradă deznădejdii, prin cine ştie în ce 
împrejurare imposibilă, printr-o minune cerească, este pe 
punctul de-a evada, tu s-o ajuţi din toate puterile în loc să te 
împotriveşti fugii sale. 

— Ascultă, cetăţene, spuse femeia lui Tison, omul acela eşti 
tu, nu-i aşa? 

— Ei şi? 

— Tu îmi făgăduieşti să-mi salvezi fiica? 

Necunoscutul tăcu. 

— Mi-o făgăduieşti? Îţi dai cuvântul? Mi-o juri? Răspunde. 

— Ascultă. Ca să-ţi salvez copila voi face tot ce poate face 
un om ca să salveze o femeie. 

— N-o poate salva! izbucni femeia lui Tison gemând, n-o 
poate salva. Minţea când făgăduia c-are s-o salveze. 


— Fă tu tot ceea ce poţi pentru regină şi eu am să fac tot 
ceea ce pot pentru fiica ta. 

— Ce-mi pasă mie de regină? E şi ea o mamă care are o 
fată, asta-i tot. Dar de-i vorba de tăiat gâtul cuiva, nu fiică-si, ci 
ei are să i-l taie. Să-mi taie şi mie gâtul şi să-mi salveze copila. 
N-au decât să mă ducă la ghilotină, dar cu condiţia să nu i se 
clatine nici un singur fir de păr din cap şi sunt gata să mă duc la 
ghilotină cântând: 


Ah! tot aşa, tot aşa, 
Cu aristocrații la 
spânzurătoare... 


Şi femeia lui Tison se apucă să cânte cu un glas înfiorător. 
Pe urmă, dintr-o dată, se opri din cântat cu un hohot de râs, cât 
o ţinea gura. 

Bărbatul în mantie păru înspăimântat de un asemenea 
început de nebunie şi se trase un pas îndărăt. 

— Doar n-ai să pleci aşa, spuse femeia lui Tison, disperată, 
apucându-l de mantie. Doar n-ai venit să spui unei mame: "Fă 
aşa şi-ţi salvez copila", ca după aceea să-i spui: "Poate că da." Ai 
s-o salvezi? 

— Da. 

— Când? 

— În ziua când o vor duce de la închisoarea Conciergerie la 
eşafod. 

— De ce atâta aşteptare? De ce nu la noapte, deseară, 
numaidecât? 

— Pentru că nu pot. 

— Aha! vezi bine, izbucni femeia lui Tison, vezi bine că nu 
poţi. Dar, eu, eu pot. 

— Ce poţi tu? 

— Pot s-o persecut pe arestată, cum îi spui tu, pot s-o su- 
praveghez pe regină, cum zici tu, aristocrat ce eşti, pot să intru 
la orice oră, ziua şi noaptea, în închisoare şi aşa am să şi fac. 
Cât despre fuga ei din închisoare, asta să vedem. Ah! da, să 
vedem dacă trebuie să scape din închisoare, câtă vreme nimeni 
nu vrea să-mi salveze fata. Dinte pentru dinte, vrei aşa? 
Doamna Veto a fost regină, ştiu eu atâta lucru, Héloïse Tison 


nu-i decât o biată fată, o ştiu şi pe-asta, dar la ghilotină suntem 
cu toţii egali. 

— Ei bine, fie! spuse omul cu mantie; salveaz-o şi o salvez 
Şi eu. 

— Jură. 

— Jur. 

— Pe ce? 

— Pe ce vrei tu. 

— Ai o fată? 

— Nu. 

— Ei bine! făcu femeia lui Tison, lăsând să-i cadă amândouă 
braţele cu un gest de descurajare; atunci pe ce vrei să juri? 

— Ascultă, jur pe Dumnezeu. 

— Na! exclamă femeia lui Tison, doar ştii că l-au dărâmat 
pe cel vechi şi că n-am pus unul nou în loc. 

— Îţi jur pe mormântul tatălui meu. 

— Să nu juri pe morminte, asta aduce nenorocire... Vai! 
Doamne, Doamne! când mă gândesc că poate peste trei zile şi 
eu voi jura pe mormântul copilei mele! Copila mea! Biata mea 
Heloise! strigă atât de tare nevasta lui Tison, încât la glasul ei, 
şi-aşa pătrunzător, mai multe ferestre se deschiseră. 

Văzând ferestrele deschizându-se, un alt bărbat se 
desprinse parcă de lângă zid şi se îndreptă către cel dintâi. 

— Nu e nimic de făcut cu femeia asta, spuse primul celui 
de-al doilea, e nebună. 

— Nu, e mamă, zise acesta. 

Şi porni împreună cu însoţitorul său. Văzându-i că se 
depărtează, femeia lui Tison păru că-şi vine în fire. 

— Unde vă duceţi? strigă ea. Vă duceţi s-o salvaţi pe 
Héloïse? Aşteptaţi-mă atunci, merg şi eu cu voi. Aşteptaţi-mă, 
hai, aşteptaţi-mă! 

Şi sărmana mamă se luă după ei, urlând. Dar, la primul colţ 
de stradă, le pierdu urma. Şi nemaiştiind încotro s-o apuce, ră- 
mase o clipă locului, nehotărâtă, uitându-se în toate părţile. 
Văzându-se singură în puterea nopţii şi în taina tăcerii, cele 
două simboluri ale morții, scoase un strigăt sfâşietor şi căzu pe 
caldarâm, pierzându-şi cunoştinţa. 

Bătură ceasurile zece. 

In timpul acesta, pe când bătăile aceleiaşi ore răsunau şi de 
la orologiul închisorii, regina şedea, în camera pe care o ştim, 


lângă o lampă ce fila, între cumnata şi fiica ei, ferită de privirile 
cetăţenilor municipali de către principesă, pe care se făcea c-o 
sărută; dar, în acelaşi timp, recitea un bileţel scris pe cea mai 
subţire hârtiuţă ce se putea găsi, cu o scriere atât de fină că 
abia mai aveau putere ochii ei arşi de lacrimi să-i descifreze li- 
terele. 

Bileţelul cuprindea cele ce urmează: 


"Marţi, cereti să coborâți în grădină, ingăduință pe care o 
veți primi fără nici o greutate, deoarece s-a dat ordin sau se va 
da ordin să vi se acorde asemenea favoare de îndată ce o veti 
cere. După ce veți fi făcut trei sau patru ocoluri, faceţi-vă că 
sunteți obosită, apropiați-vă de cantină şi cereti femeii Plumeau 
îngăduința de-a vă aşeza la ea. Acolo după câteva clipe, simulati 
că vi se face rău şi că leşinați. Atunci se vor închide uşile pentru 
a vi se putea aduce ajutor şi veti rămâne cu doamna Elisabeth şi 
cu alteța-sa regală. Numaidecât chepengul de la pivniță se va 
deschide.  Repeziţi-vă dimpreună cu fiica şi cumnata 
domniei-voastre prin deschizătură şi sunteţi salvate toate trei." 


—  Doamne-Dumnezeule! exclamă principesa, soarta 
noastră nenorocită să se fi săturat oare de noi? 

— Sau poate că biletul acesta nu-i decât o cursă? se întrebă 
doamna Elisabeth. 

— Nu, nu, răspunse regina, scrisul ăsta totdeauna mi-a dez- 
văluit prezența unui prieten tainic, dar foarte viteaz şi foarte 
credincios. 

— E scrisul cavalerului? întrebă principesa. 

— Chiar al lui, răspunse regina. 

Doamna Elisabeth Împreună mâinile. 

— Să recitim biletul, fiecare în parte, foarte-ncet, urmă 
regina, aşa încât dacă una dintre noi ar uita vreun lucru, cealaltă 
să-şi aducă aminte. 

Şi toate trei recitiră biletul. Dar, tocmai când isprăveau de 
citit, auziră uşa camerei deschizându-se. Cele două principese 
se întoarseră, regina rămase aşa cum se găsea, numai că duse 
cu un gest aproape imperceptibil biletul în păr şi şi-l strecură în 
pieptănătură. 

Cel care deschisese uşa era un cetăţean municipal. 


— Ce doreşti, domnule? întrebară într-un glas doamna Eli- 
sabeth şi principesa. 

— Hm! făcu municipalul, îmi pare că vă culcaţi cam târziu 
în seara asta... 

— A apărut o nouă hotărâre a Comunei, întrebă regina, 
întorcându-se cu obişnuitu-i aer de demnitate, prin care se 
stabileşte la ce ceas trebuie să mă urc în pat? 

— Nu, cetăţeană, răspunse municipalul, dar dacă e nevoie, 
se va face una. 

— Până atunci, domnule, urmă Maria-Antoaneta, respectă, 
dacă nu camera unei regine, măcar pe cea a unei femei. 

— la te uită, mormăi municipalul, aristocrații ăştia vorbesc 
încă de parc-ar fi cine ştie ce de capul lor. 

Dar până una-alta, dominat de demnitatea aceea trufaşă în 
vremea prosperității, dar pe care cei trei ani de suferinţă o 
făcuseră stăpânită, municipalul se retrase. 

După câteva clipe, lampa se stinse şi, ca de obicei, cele trei 
femei se dezbrăcară folosind întunericul drept perdea pentru de- 
cenţa lor. 

A doua zi, la ceasurile nouă dimineaţa, regina, după ce a 
recitit bileţelul ascuns din ajun în faldurile draperiilor de la patul 
ei, ca nu cumva să se abată întrucâtva de la directivele ce erau 
cuprinse în el, după ce l-a rupt şi l-a prefăcut în bucățele 
aproape minuscule, se îmbrăcă după perdelele din încăperea ei 
şi, deşteptându-şi cumnata, se duse la fiica ei. 

După câteva clipe, ieşi şi chemă cetăţenii municipali ce 
făceau de gardă. 

— Ce doriţi, cetăţeană? întrebă unul dintre ei, ivindu-se în 
cadrul uşii, în vreme ce celălalt nici nu se sinchisea să se scoale 
de la micul dejun, ca să răspundă chemării regale. 

— Domnule, răspunse Maria-Anioaneta, vin acuma din ca- 
mera fiicei mele şi biata copilă este grav bolnavă. Picioarele-i 
sunt umflate şi o dor, căci se mişcă prea puţin. Or, 
dumneavoastră ştiţi, domnule, că eu sunt cea care am 
condamnat-o la această lipsă de mişcare. Eram autorizată să 
cobor şi să mă plimb în grădină, dar fiind silită să trec prin faţa 
camerei în care locuia soţul meu pe când încă mai trăia, la 
vederea acelei uşi mi s-a strâns inima şi m-au părăsit puterile, 
aşa că m-am urcat înapoi în cameră, mărginindu-mă numai la 
plimbarea de pe terasă. Acum plimbarea asta e insuficientă 


pentru sănătatea bietei mele copile. Vă rog, aşadar, cetăţene 
municipal, să cereţi în numele generalului Santerre îngăduinţa 
de-a mă folosi de libertatea ce-mi fusese acoradă. V-aş rămâne 
recunoscătoare. 

Regina rostise cuvintele de mai sus cu un glas atât de 
dulce, dar atât de demn în acelaşi timp, ocolise cu atâta dibăcie 
orice soi de calificativ care ar fi putu jigni îngâmfarea 
republicană a interlocutorului ei, încât acesta, care se înfăţişase 
cu boneta pe cap, cum era dealtfel obiceiul celor mai mulţi 
dintre oamenii de felul lui, ridică puţin câte puţin boneta-i roşie 
de pe cap şi când ea termină de vorbit, o salută, spunându-i: 

— Fiţi liniştită, doamnă, vom cere cetăţeanului general în- 
găduinţa pe care o solicitaţi. 

Pe urmă, retrăgându-se, repetă, de parcă ar fi vrut să se 
convingă că ceda etichetei şi nu slăbiciunii: 

— E drept, la urma urmei, e drept. 

— Ce e drept? întrebă celălalt municipal. 

— E drept ca femeia asta să-şi plimbe fata care e bolnavă. 

— Ei şi?... ce cere? 

— Cere să coboare şi să se plimbe un ceas în grădină. 

— Na! făcu celălalt, să ceară să meargă pe jos de la 
închisoarea Temple până la Piaţa Revoluţiei, să se sature de 
plimbare. 

Regina auzi cuvintele de mai sus şi păli. Dar îi insuflară o 
nouă doză de curaj pentru evenimentul cel mare ce se pregătea. 

Municipalul isprăvi de mâncat şi cobori. Pe de altă parte, re- 
gina ceru să ia micul dejun în camera fiicei sale, lucru ce fu încu- 
viinţat. 

Principesa, ca să adeverească vestea suferinţei sale, 
rămase culcată, iar doamna Elisabeth şi regina şezură lângă 
patul ei. 

La unsprezece apăru Santerre. Sosirea-i fu, ca de obicei, 
vestită cu tobele ce bătură pe câmpurile de manevră şi cu 
intrarea noului batalion şi a noilor municipali care veniseră să-i 
înlocuiască pe cei al căror rând de gardă încetase. 

După ce Santerre inspectă batalionul care ieşea şi 
batalionul care intra, după ce îşi îmboldi calul greoi, cu picioare 
scurte şi groase, să meargă în pas de paradă prin curtea 
închisorii Temple, se opri în loc câteva clipe. Venise momentul în 


care cei ce aveau să-i vorbească îi adresau reclamaţiile, 
denunţurile sau cererile lor. 

Municipalul profită de popasul generalului ca să se apropie 
de el. 

— Ce vrei? îl întrebă brusc Santerre. 

— Cetăţene, răspunse municipalul, vin să-ţi spun din partea 
reginei... 

— Ce-i aceea regina? îl întrebă Santerre. 

— A! e drept, făcu municipalul, mirat el însuşi ca îl luase 
gura pe dinainte... Ce naiba mi-a venit să spun? Ce, am 
înnebunit? Vin să-ţi spun din partea doamnei Veto... 

— Ei, ce vii să-mi spui? Să vedem. 

— Vin să-ţi spun că micuța Veto e bolnavă, după cât se 
pare, din lipsă de aer şi de mişcare. 

— Ei bine şi pentru asta trebuie să învinuiască națiunea? 
Națiunea i-a îngăduit să se plimbe în grădină, ea a refuzat. Să-i 
fie de bine! 

— Tocmai asta e, acum se căieşte şi cere, dacă vrei să-i în- 
gădui, să coboare. 

— Nu văd de ce-aş opri-o! Auziţi, voi cu toţii, urmă 
Santerre, adresându-se întregului batalion, văduva Capet cere 
să coboare ca să se plimbe în grădină. Ceea ce cere i-a fost 
acordat de naţiune; dar băgaţi de seamă să nu cumva să 
evadeze, sărind peste zidurile închisorii, căci, de se întâmplă aşa 
ceva, vă tai capetele la toţi. 

Gluma cetăţeanului general fu întâmpinată cu un hohot de 
râs homeric. 

— Şi acuma, de vreme ce sunteţi preveniţi, rămâneţi cu 
bine. Mă duc la Comună. Se pare că Roland şi Barbaroux au fost 
găsiţi şi e vorba să li se dea câte-un paşaport de plecare pe 
lumea cealaltă. 

Vestea asta se vede că-l punea pe cetăţenul general într-o 
atât de bună dispoziţie. 

Santerre plecă în galop. 

Batalionul care îşi închisese garda ieşi după el. 

În sfârşit, municipalii cedară locul noilor veniţi, care 
primiseră instrucţiunile lui Santerre cu privire la regină. 

Unul dintre municipali urcă până la Maria-Antoaneta ca să-i 
aducă la cunoştinţă că generalul îi aprobase cererea. 


"Vai! gândi ea, uitându-se la cer prin fereastra camerei 
sale, mânia ta, Doamne, să fi adormit oare şi cumplita ta 
dreaptă să fi obosit de cât a apăsat asupra noastră?" 

— Mulţumesc, domnule, îi spuse municipalului cu surâsul 
acela care-l dusese pe Barnave la pierzanie şi care înnebunise 
atâţia bărbaţi, mulţumesc! 

Apoi, întorcându-se spre căţeluşul ei, care sărea după ea pe 
labele dinapoi, de parc-ar fi înţeles din privirile stăpânei lui că se 
petrec nişte lucruri extraordinare, îi spuse: 

— Hai, Black, mergem să ne plimbăm. 

Căţeluşul se aplecă să latre, să sară şi după ce se uitase 
stăruitor la municipal, înțelegând că vestea care îi înveselise 
stăpâna venea fără îndoială din partea acelui om, se apropie de 
el, târându-se umil, dând întruna din coada lungă şi mătăsoasă, 
ba îndrăzni chiar să se gudure. 

Omul acela, care poate ar fi rămas nesimţitor la rugăminţile 
reginei, se înduioşă la guduratul câinelui. 

— De n-ar fi fost decât pentru animalul ăsta mic, cetăţeană 
Capet, şi-ar fi trebuit să ieşiţi mai des, spuse el. Sentimentul 
umanităţii cere să ai grijă de toate creaturile. 

— La ce oră putem ieşi, domnule? întrebă regina. Nu 
credeţi oare că soarele amiezii ne va face bine? 

— Puteţi ieşi când veţi binevoi, îi răspunse municipalul, nu 
avem nici o dispoziţie specială în privinţa asta. Totuşi, dacă 
doriţi să ieşiţi la amiază, cam atunci e momentul când se 
schimbă gărzile, va fi mai puţină mişcare în turn. 

— Ei bine, fie la amiază, spuse regina, apăsându-şi mâna pe 
inimă ca să-i potolească bătăile. 

Şi se uită la omul care părea mai puţin aspru decât confrații 
lui şi care, poate, drept plată a bunăvoinţei şi atenţiei sale faţă 
de cerinţele deţinutei avea să-şi piardă viaţa în lupta pe care o 
plănuiau conjuraţii. 

Dar în clipa în care o oarecare milă era gata să-i înduioşeze 
inima de femeie, se deşteptă în ea şi firea de regină. Se gândi la 
ziua de 10 august şi la cadravele prietenilor ei zăcând grămadă 
pe covoarele palatului; îşi aminti de ziua de 2 septembrie şi de 
capul principesei de Lamballe, ivindu-se în faţa ferestrei ei, înfipt 
în vârful unei lănci; se gândi la ziua de 21 ianuarie şi la soţul ei, 
murind pe eşafod în bătaia tobelor care-i acopereau glasul; în 
sfârşit se gândi la fiul său, bietul copil, căruia îi auzise de-atâtea 


ori din camera ei strigătele de durere fără să-l poată ajuta şi 
inima i se împietri. 

— Vai! şopti ea, nenorocirea e ca sângele hidrelor din anti- 
chitate; iveşte recolte de noi nenorociri! 


Capitolul XXVI Black 


Cetăţeanul municipal ieşi să-şi cheme colegii şi să dea citire 
procesului-verbal lăsat de municipalii care părăsiseră garda. 

Regina rămase singură, cu fiica şi cumnata ei. 

Câteştrele se priviră. 

Principesa se repezi în braţele reginei şi o ţinu îmbrăţişată. 

Doamna Elisabeth se apropie de cumnata ei şi-i întinse 
mâna. 

— Să ne rugăm lui Dumnezeu, spuse regina, dar să ne 
rugăm în şoaptă pentru ca nimeni să nu-şi închipuie că ne 
rugăm. 

Sunt epoci fatale în care rugăciunea, acel imn firesc pe care 
Dumnezeu l-a sădit în adâncul sufletului omenesc, ajunge să fie 
suspect în ochii oamenilor, căci rugăciunea e un act de speranţă 
sau de recunoştinţă. Or, în ochii paznicilor ei, atât speranţa cât 
şi recunoştinţa erau pricini de îngrijorare, deoarece regina nu 
mai putea spera decât un singur lucru, evadarea; deoarece 
regina nu-i putea mulţumi lui Dumnezeu decât pentru un singur 
lucru, că i-ar fi dat mijloacele să evadeze. 

După ce rugăciunea făcută în gând s-a încheiat, toate trei 
rămaseră tăcute, fără să mai rostească un singur cuvânt. Bătură 
unsprezece ceasuri; apoi amiaza. În clipa în care ultima bătaie 
răsună din clopotul de bronz, un zgomot de arme începu să dea 
năvală pe scara în spirală şi să urce până la regină. 

— Se schimbă santinelele în posturi, spuse ea. Au să vină 
să ne caute. 

Regina văzu că şi cumnata şi fiica ei păliră. 

— Curaj, le spuse, pălind şi ea. 

— E amiază, se auzi un strigăt de jos, aduceţi deţinutele! 

— lată-ne, domnilor, răspunse regina, care, cu un 
sentiment din care nu lipsea o anume părere de rău, aruncă o 
ultimă privire şi-şi luă rămas bun de la pereţii întunecaţi şi de la 


mobilele, nu grosolane, dar destul de simple, tovarăşii 
captivităţii sale. 

Prima uşiţă se deschise: dădea pe coridor. Coridorul era 
întunecos şi în obscuritate cele trei captive puteau să-şi ascundă 
emoția. Înaintea lor alerga micuțul Black. Dar, când ajunseră la 
a doua uşiţă, adică lângă uşa de care Maria-Antoaneta încerca 
să-şi ferească privirea, animalul credincios se duse să-şi 
lipească botul de cuiele acelea cu floarea mare, şi, după ce dădu 
drumul mai multor scheunări scurte şi tânguitoare, scoase un 
geamăt dureros şi prelung. Regina trecu repede, fără să mai 
aibă puterea de a-şi chema câinele, căutând zidul să se sprijine. 

După ce mai făcu câţiva paşi, simţi că o lasă picioarele şi 
trebui să se oprească. Fiica şi cumnata ei se apropiară de dânsa 
şi o clipă cele trei femei rămaseră nemişcate, formând un grup 
îndurerat, mama sprijinindu-şi fruntea pe capul principesei. 

Black, căţeluşul, veni lângă ea. 

— Ei!, strigă vocea de jos, ce face? coboară ori nu mai co- 
boară? 

— lată-ne, răspunse municipalul, care rămăsese în picioare 
respectând durerea, aceea atât de mare în simplitatea ei. 

— Haidem! spuse regina. 

Şi coborâră. 

Când arestatele ajunseră la capătul scării în spirală, în faţa 
ultimei uşi, pe sub care soarele trasa nişte fâşii late de lumină 
aurită, se auzi o bătaie de tobă care chema santinela, după care 
urmă o tăcere adâncă, prilejuită de curiozitate şi uşa greoaie se 
deschise încetişor, rotindu-se în balamalele ce scârţâiră. 

O femeie şedea aşezată pe pământ sau mai curând culcată 
lângă pietroiul de-alături de uşă. Era nevasta lui Tison, pe care 
regina n-o mai văzuse de vreo douăzeci şi patru de ceasuri şi a 
cărei lipsă şi în timpul serii din ajun şi în cursul dimineţii aceleia, 
îi stârnise mirarea. 

Regina avea sub ochi ziua, arborii, grădina şi, dincolo de 
bariera care închidea grădina, privirea ei lacomă căuta coliba 
mică a cantinei, unde prietenii o aşteptau fără îndoială, când, la 
zgomotul paşilor ei, femeia lui Tison îşi dădu la o parte mâinile 
de pe faţă şi regina văzu un chip pierit şi zdrobit sub părul sur al 
femeii. 

Schimbarea era atât de mare, încât regina se opri mirată. 


Atunci, cu încetineala fiinţelor cu mintea rătăcită, femeia 
veni să  îngenuncheze în faţa uşii, oprind trecerea 
Mariei-Antoaneta. 

— Ce vrei dumneata, femeie dragă? întrebă regina. 

— A spus că trebuie să mă ierţi. 

— Cine? o întrebă iarăşi regina. 

— Bărbatul cu mantie, răspunse femeia lui Tison. 

Regina se uită cu uimire la doamna Elisabeth şi la fiica ei. 

— Hai, hai, interveni cetăţeanul municipal, lasă să treacă 
văduva Capet, are voie să se plimbe în grădină. 

— Ştiu eu asta, răspunse bătrâna. Doar de asta am venit 
s-o aştept aici, pentru că n-au vrut să mă lase să urc la ea şi, 
deoarece trebuie să-i cer iertare, trebuia s-o aştept aici. 

— Dar de ce n-au vrut să te lase să urci la mine? o întrebă 
regina. 

Femeia lui Tison începu să râdă. 

— Pentru că ei susţin că-s nebună! răspunse ea. 

Regina se uită la ea şi văzu, într-adevăr, în ochii rătăciţi ai 
nenorocitei aceleia lucind o scânteie stranie, acel licăr nedefinit 
care arată lipsa gândirii. 

— Vai, Doamne-Dumnezeule! exclamă ea, biata femeie! ce 
ţi s-a întâmplat? 

— Mi s-a întâmplat... ce, nu ştii? spuse femeia; ba da... o ştii 
prea bine, căci din pricina dumitale e condamnată... 

— Cine? 

— Héloïse. 

— Fiica dumitale? 

— Da, ea... biata mea fiică! 

— Condamnată?... dar de către cine? cum? de ce? 

— Pentru că ea a vândut buchetul... 

— Care buchet? 

— Buchetul de garoafe... Şi doar ea nu-i florăreasă, urmă 
femeia lui Tison, de parca-ar fi căutat să-şi trezească amintirile. 
Cum oare a putut ea să vândă buchetul. 

Regina se cutremură. O legătură nevăzută unea scena 
aceea cu situaţia prezentă şi înţelese că nu trebuia să piardă 
timpul într-un dialog inutil. 

— Femeie dragă, spuse ea, te rog lasă-mă să trec, mai 
târziu ai să-mi povesteşti totul. 


— Nu, chiar acum. Trebuie să mă ierţi, trebuie să te ajut să 
evadezi, pentru ca el să-mi salveze fiica. 

Regina se făcu albă la faţă ca o moartă. 

— Doamne-Dumnezeule! şopti ea, ridicând ochii spre cer. 

Apoi, întorcându-se spre cetăţeanul municipal, îi spuse: 

— Domnule, fii bun şi dă la o parte femeia asta, vezi bine că 
e nebună. 

— Haide, haide, măicuţă, zise municipalul, hai s-o luăm din 
loc. 

Dar femeia lui Tison se agăţă de zid. 

— Nu, urmă ea, trebuie să mă ierte ea pentru ca el să-mi 
salveze fata. 

— Dar cine-i acela? 

— Bărbatul cu mantie. 

— Soră dragă, interveni doamna Elisabeth, spune-i câteva 
cuvinte de mângâiere. 

— Bineînţeles, spuse regina. De fapt cred că aşa se termină 
mai repede. 

Pe urmă, întorcându-se spre nebună, o întrebă: 

— Femeie dragă, ce doreşti? spune! 

— Doresc să mă ierţi pentru câte te-am făcut să suferi, 
pentru ocările pe care ţi le-am aruncat, pentru denunţurile pe 
care le-am pus la cale împotriva dumitale, şi, când ai să-l vezi pe 
omul acela cu mantie, să-i porunceşti să-mi salveze fiica, fiindcă 
el face tot ce doreşti dumneata. 

— Nu ştiu ce vrei să spui cu omul cu mantie, răspunse 
regina, dar, dacă nu-i vorba decât să capeţi de la mine, pentru 
liniştea sufletului, iertarea tuturor jignirilor pe care crezi că mi 
le-ai adus, din adâncul sufletului, sărmană femeie, te iert cu 
toată sinceritatea şi fie ca aceia pe care i-am jignit să mă ierte şi 
ei tot aşa! 

— Oh! oftă femeia lui Tison într-o izbucnire de nespusă bu- 
curie, îmi va salva fata deoarece dumneata m-ai iertat. Dă-mi 
mâna, doamnă, dă-mi mâna. 

Regina, mirată, fără să înţeleagă nimic, îi întinse mâna pe 
care femeia lui Tison o apucă cu înfrigurare şi de care îşi lipi 
buzele. 

În clipa aceea, vocea răguşită a unui vestitor de ştiri se auzi 
strigând de pe strada Temple: 


— lată judecata şi sentinţa ce condamnă pe tânăra Héloïse 
Tison la pedeapsa cu moartea pentru crima de conspirație! 

Abia ajunseră vorbele de mai sus până la urechile femeii lui 
Tison şi faţa i se descompuse. Se ridică într-un genunchi şi 
întinse amândouă braţele, oprind trecerea reginei. 

— Oh, Doamne-Dumnezeule! şopti regina care nu pierduse 
nici un cuvânt din îngrozitoarea veste. 

— Condamnată la pedeapsa cu moartea? izbucni mama 
fetei. Fiica-mea condamnată? Héloïse pierdută? Aşadar n-a 
salvat-o şi n-o poate salva? Aşadar e prea târziu?... Vai!... 

— Sărmană femeie, crede-mă că-ţi plâng de milă. 

— Tu? se repezi ea şi ochii i se umplură de sânge. Tu? tu 
mă plângi? Niciodată! Niciodată! 

— Te înşeli, te plâng din toată inima, dar lasă-mă să trec. 

— Să-ţi dau drumul să treci!? 

Femeia lui Tison izbunci într-un hohot de râs. 

— Nu! nu! Te lăsam să fugi pentru că-mi spusese că, 
dacă-ţi cer iertare şi te las să fugi, fiica mea va fi salvată, dar 
deoarece fata mea are să moară, tu n-ai să scapi. 

— Ajutor, domnilor, veniţi-mi în ajutor! exclamă regina. 
Doamne-Dumnezeule! doar vedeţi prea bine că femeia asta e 
nebună. 

— Nu, nu sunt nebună, nu. Eu ştiu ce spun, izbucni femeia 
lui Tison. Ştiţi, e adevărat că a fost o conspirație. Simon a 
descoperit-o, fiica mea, biata mea fiică a vândut buchetul. Ea a 
mărturisit în faţa tribunalului revoluţionar... un buchet de 
garoafe... în el erau hârtii. 

— Doamnă! exclamă regina, în numele Celui-de-sus! 

Se auzi din nou vocea vestitorului care repeta: 

— lată judecata şi sentinţa care condamnă pe tânăra 
Héloïse Tison la pedeapsa cu moartea pentru crimă de 
conspirație! 

— Auzi tu? urlă nebuna, în jurul căreia se adunau soldații 
din Garda națională, auzi tu? condamnată la moarte! Pentru 
tine, pentru tine au să-mi omoare fata, auzi tu?, pentru tine, 
austriaco! 

— Domnilor, zise regina, pentru Dumnezeu, dacă nu voiţi să 
mă scăpaţi de nebuna asta, sărmana, lăsaţi-mă cel puţin să urc 
sus înapoi. Nu pot suporta învinuirile femeii acesteia; aşa 
nedrepte cum sunt, mă distrug. 


Şi regina întoarse capul, izbucnind într-un dureros hohot de 
plâns. 

— Da, da, plângi, ipocrito! strigă nebuna. Buchetul tău o 
costă scump... Dealtfel ar fi trebuit să nu se încreadă. Aşa mor 
toţi cei care te slujesc. Tu aduci nenorocire, austriaco! Ţi-au ucis 
prietenii, soţul, apărătorii, în sfârşit, acum îmi ucid fata. Când îţi 
vine rândul şi ţie să te ucidă ca să nu mai moară nimeni pentru 
tine? 

Şi nenorocita rosti aceste ultime cuvinte, urlând şi 
însoţindu-le de-un gest de ameninţare. 

— Nenorocito! se încumetă să spună Elisabeth, uiţi că 
vorbeşti cu regina? 

— Regină ea?... regină? repetă femeia lui Tison, al cărei 
acces de nebunie creştea şi se înteţea de la o clipă la alta. Dacă 
e regină, să-i oprească pe călăi să-mi ucidă copila... s-o graţieze 
pe biata mea Héloïse... doar regii pot graţia... Hai, dă-mi înapoi 
fata şi-am să te recunosc de regină. Până atunci, nu eşti decât o 
simplă femeie, ba chiar o femeie care aduci nenorocire, o 
femeie care ucide!... 

— Vai! fie-ţi milă, doamnă, exclamă Maria-Antoaneta, nu 
vezi durerea mea? Uită-te la lacrimile mele! 

Şi Maria-Antoaneta încercă să treacă, nu în speranţa de-a 
mai evada, ci doar în mod automat, ca să scape de obsesia 
aceea înfiorătoare. 

— Ei! n-ai să treci, urlă bătrâna. Vrei să fugi, doamnă Veto... 
o ştiu bine, omul cu mantia mi-a spus-o, vrei s-ajungi la prusacii 
tăi... dar n-ai să fugi, urmă ea, agăţându-se de rochia reginei. 
Am să te împiedic eu! La spânzurătoare, doamnă Veto! La arme, 
cetăţeni! Să mergem... sângele scârnav... 

Şi, cu braţele încleştate, cu părul sur răvăşit, cu obrajii roşii 
ca focul, cu ochii înecaţi în sânge, nenorocita se prăbuşi 
răsturnată, rupând o bucată din rochia de care se agăţase. 

Regina, tulburată, dar scăpând cel puţin de nebună, era 
gata să fugă înspre grădină, când deodată, un strigăt teribil, 
amestecat cu un lătrat de câine şi însoţit de o zarvă ciudată 
scoaseră din amorţire soldaţii din gărzile naţionale care, atraşi 
de scena de mai sus, stăteau în jurul Mariei-Antoaneta. 

— La arme! La arme! Trădare! striga un om pe care după 
voce regina îl recunoscu că e Simon cârpaciul. 


Lângă omul acela, care, cu sabia în mână, păzea pragul 
colibei, micuțul Black lătra furios. 

— La arme, toţi din post! strigă Simon, suntem trădaţi; 
băgaţi-o pe austriacă înăuntru. La arme! La arme! 

Un ofiţer sosi în fugă. Simon începu să-i vorbească, 
arătându-i cu ochii scânteietori interiorul cabanei. Ofiţerul strigă 
şi el, la rândul său: 

— La arme! 

— Black! Black! chemă regina făcând câţiva paşi înainte. 

Dar câinele nu-i răspunse, lătrând mai departe, furios. 
Soldaţii din gărzile naţionale alergară la arme şi se năpustiră 
spre cabană, în vreme ce municipalii luară în primire pe regină, 
pe cumnata şi pe fiica ei şi sileau arestatele, grăbindu-le, să 
treacă înapoi prin portiţa turnului, care se închise în urma lor. 

— Pregătiţi-vă armele! strigară municipalii către santinele. 

Şi se auzi zgomotul puştilor care se încărcau. 

— E-acolo, e-acolo, sub chepeng, strigă Simon. Am văzut 
chepengul mişcându-se, sunt sigur. Dealtfel câinele austriecei, 
un căţeluş de treabă ce nu făcea parte din complot, a lătrat 
împotriva conspiratorilor, care se vede treaba că sunt în pivniţă. 
Ei! vedeţi, încă mai latră! 

Într-adevăr, Back, încurajat de strigătele lui Simon, îşi înteţi 
lătratul. 

Ofiţerul apucă inelul chepengului. Doi grenadiri dintre cei 
voinici, văzând că nu reuşeşte să-l ridice, îl ajutară, dar fără mai 
mult succes. 

— Vedeţi cum ţin de chepeng pe dinăuntru? spuse Simon. 
Foc! prin chepeng, prieteni, foc! 

— Ei! strigă doamna Plumeau, o să-mi distrugeţi sticlele. 

— Foc! repetă Simon, foc! 

— la mai taci tu, flecarule! se răsti ofiţerul. lar voi, aduceţi 
nişte topoare şi despicaţi scândurile. Acuma, un pluton să fie 
gata. Atenţie! şi foc prin gaura chepengului, de cum va fi 
deschisă. 

Un geamăt, nişte vaiete şi o tresăltare subită dădură de 
veste soldaţilor din gărzile naţionale că se petrecuse o mişcare 
înăuntru. Curând după aceea se auzi un zgomot subteran, de 
parcă un grilaj de fier s-ar fi închis. 

— Curaj! îi îndemnă ofiţerul pe soldaţii genişti care dădură 
fuga. 


Toporul despică scândurile. Douăzeci de ţevi de puşcă 
coborâră în direcţia deschiderii, care se lărgea din clipă în clipă. 
Dar prin deschidere nu văzură pe nimeni. Ofiţerul aprinse o torţă 
şi o aruncă în pivniţă: pivniţa era goală. 

Chepengul, care, de data aceasta, cedă fără să opună nici 
cea mai mică împotrivire, fu ridicat. 

— Urmaţi-mă! strigă ofiţerul năpustindu-se vitejeşte pe 
scară. 

— Înainte, înainte! strigară soldaţii din gărzile naţionale, 
repezindu-se în urma ofițerului lor. 

— Ah! văduvă Plumeau, spuse Tison, va să zică îţi 
împrumuţi pivniţa aristocraților. 

Zidul era desfundat. Nenumăraţi paşi călcaseră pământul 
umed şi un tunel lat de trei picioare şi înalt de cinci, de parc-ar fi 
fost drumul strâmt al unei tranşee, se înfunda înspre strada 
Cornerie. 

Ofiţerul se aventură în deschizătura aceea, hotărât să 
urmărească aristocrații până în inima pământului. Dar, abia de 
făcuseră trei-patru paşi şi fu oprit de un grilaj de fier. 

— Staţi! le spuse el celor care-l împingeau din spate, nu se 
poate merge mai departe, e-un obstacol. 

— Ei bine, întrebară cetăţenii municipali care, după ce 
închiseseră deţinutele, alergară să afle veşti, ce e? Spuneţi-ne 
ce s-a întâmplat? 

— La naiba! exclamă ofiţerul, ieşind la iveală, e-o 
conspirație! Aristocraţii voiau s-o răpească pe regină în timpul 
plimbării sale şi se vede treaba că ea era înţeleasă cu ei. 

— Ai dracului! strigă municipalul. Daţi ruga după cetăţeanul 
Santerre şi să se aducă la cunoştinţa Comunei. 

— Soldaţi, ordonă ofiţerul, rămâneţi în pivniţă şi ucideţi pe 
oricine ar veni. 

Şi ofiţerul, după ce dădu ordinul de mai sus, urcă sus să-şi 
întocmească raportul. 

— Ai! ai! strigă Simon, frecându-şi mâinile, ai! ai!, s-ar mai 
putea spune că sunt nebun? Viteazul Black! Black e-un patriot 
faimos! Black a salvat Republica! Vin-aici, Black, vin-aici! 

Şi tâlharul, făcând ochi dulci bietului câine care se apropie 
de el, îi trase o lovitură de picior, trimiţându-l la vreo douăzeci 
de paşi depărtare. 


— Vai! ce drag îmi eşti, Black! zise el, tu ai să-i tai gâtul 
stăpânei tale! Hai, vin-aici Black, vin-aici! 

Dar, în loc să-l mai asculte, de data asta Black o apucă 
schelălăind, pe drumul turnului. 


Capitolul XXVII Tânărul regalist 


Să fi trecut vreo două ore de când se petrecuseră 
evenimentele pe care tocmai vi le-am povestit. 

Lorin se plimba prin camera lui Maurice în vreme ce 
Agesilau!* văcsuia şi lustruia cizmele stăpânului său în 
încăperea alăturată. Pentru înlesnirea convorbirii uşa rămăsese 
însă deschisă, iar Lorin, ce umbla de colo-colo, se oprea din 
când în când în faţa uşii aceleia şi punea întrebări 
"îndatoritorului". 

— Şi tu, cetăţene Agesilau, zici că stăpânul tău a plecat 
azi-dimineaţă? 

— Păi da! 

— La ora obişnuită? 

— Cu zece minute mai devreme sau cu zece minute mai 
târziu, nu ştiu precis. 

— Şi de-atunci nu l-ai mai văzut? 

— Nu, cetăţene. 

Lorin porni iarăşi să se plimbe, făcu fără să scoată o vorbă 
trei-patru ocoluri, pe urmă, oprindu-se din nou, întrebă: 

— Şi-a luat sabia cu el? 

— Păi, totdeauna când se duce la secţie pleacă cu sabia. 

— Şi eşti sigur că s-a dus la secţie? 

— Cel puţin aşa mi-a spus. 

— În cazul acesta am să-l găsesc, răspunse Lorin. Dacă ne 
încrucişăm cumva pe drum, să-i spui c-am venit şi că am să mă 
reîntorc. 

— Stai puţin, zise Agesilau. 

— Ce? 

— li aud pasul pe scară. 


16 Noua poreclă a „îndatoritorului". Agesilau a fost un rege al Spartei 
(c.399 — c.360 î.e.n. 


— Crezi? 

— Sunt sigur. 

Într-adevăr, aproape în aceeaşi clipă, uşa se deschise şi 
Maurice intră. 

Lorin îi aruncă o privire fugară şi nevăzând nimic schimbat 
la el, zise: 

— Uf! lată-te în sfârşit! Te aştept de două ceasuri. 

— Cu atât mai bine, răspunse Maurice zâmbind, ai avut tot 
timpul să-ţi pregăteşti distihurile şi catrenele. 

— O! dragul meu Maurice, spuse improvizatorul, m-am 
lăsat de ele. 

— De distihuri şi de catrene? 

— Da. 

— Cum aşa? A venit sfârşitul lumii? 

— Maurice, dragă prietene, sunt tare trist. 

— Tu, trist? 

— Sunt nenorocit. 

— Tu, nenorocit? 

— Da, am remuşcări, înţelegi? 

— Remuşcări? 

— Ei, Doamne! Da, răspunse Lorin, tu sau ea, dragul meu, 
altă posibilitate nu era. Tu sau ea, şi-ţi dai seama că n-am 
şovăit, dar ştii, Arthemise e în culmea disperării, era prietena ei. 

— Biata fată! 

— Şi deoarece ea mi-a dat adresa... 

— Ai fi făcut de-o mie de ori mai bine să fi lăsat lucrurile 
să-şi urmeze cursul de la sine. 

— Da, şi-atunci tu ai fi în clipa de faţă condamnat în locul 
ei. Grozav te-ai mai gândit, dragă amice. Şi eu care venisem 
să-ţi cer un sfat! Te credeam mai cu scaun la cap. 

— Să vedem, n-are a face, cere-mi-l totuşi. 

— Ei bine, înţelegi? Biata fată, aş vrea să încerc s-o salvez. 
Dac-aş trage sau dacă m-aş alege c-un ghiont zdravăn, cred că 
m-aş simţi bine. 

— Eşti nebun, Lorin, spuse Maurice, ridicând din umeri. 

— Dar dac-aş face un demers pe lângă tribunalul revoluţio- 
nar? 

— E prea târziu, a fost condamnată. 

— La drept vorbind, continuă Lorin, e îngrozitor să vezi pie- 
rind aşa femeia asta tânără. 


— Cu atât mai îngrozitor cu cât salvarea mea i-a pricinuit 
moartea. Dar, la urma urmei, Lorin, trebuie să ne consoleze 
faptul că era o conspiratoare. 

— Ei, Doamne! oare în vremurile pe care le trăim nu 
conspiră toată lumea, mai mult sau mai puţin? A făcut şi ea ca 
toată lumea. Biata femeie! 

— N-o plânge prea mult, amice şi mai ales n-o plânge în 
gura mare, spuse Maurice, pentru că şi noi purtăm o parte din 
vină. Crede-mă, nu suntem încă scoşi complet de sub acuzaţia 
de complicitate, încât să fim fără pată. Astăzi la secţie am fost 
numit girondin de căpitanul de vânători de la Saint-Leu şi a 
trebuit să-i trag pe loc o lovitură de sabie, ca să-i dovedesc că 
se înşelase. 

— Va să zică pentru asta te întorci acasă atât de târziu. 

— Întocmai. 

— Dar de ce nu mi-ai dat de ştire? 

— Pentru că în treburi de soiul ăsta tu nu te poţi stăpâni. 
Trebuia ca drăcia asta să se termine numaidecât ca să nu 
stârnească vâlvă. Fiecare ne-am ocupat de cei pe care îi aveam 
la îndemână. 

— Şi canalia aia te-a făcut girondin pe tine, un ins fără de 
pată? 

— Chiar aşa! Ceea ce îţi dovedeşte, dragul meu, că încă o 
aventură ca asta şi nu vom mai fi populari. Şi doar ştii că în 
zilele noastre, sinonimul cuvântului nepopular e cuvântul 
suspect. 

— O ştiu prea bine, răspunse Lorin şi cuvântul ăsta îi face şi 
pe cei mai viteji să se cutremure. N-are a face... Nu suport 
gândul s-o las pe biata Heloise să se ducă la ghilotină fără să-i 
cer iertare. 

— Pe scurt, ce vrei? 

— Aş vrea ca tu să rămâi aici, Maurice, tu care n-ai nimic 
a-ţi imputa în privinţa ei. Cu mine e altceva. Pentru că nu mai 
pot face nimic pentru ea, am să-i ies înainte când o vor duce, 
pricepi tu, dragă Maurice, ca măcar să-mi întindă mâna!... 

— Atunci, am să te însoțesc, spuse Maurice. 

— Cu neputinţă, dragul meu, ia gândeşte-te: tu eşti 
cetăţean municipal, eşti secretar de secţie, ai fost pus în cauză, 
pe câtă vreme eu, eu n-am fost decât apărătorul tău; te-ar 


putea crede vinovat, aşa că rămâi; cu mine e altceva, eu nu risc 
nimic, deci mă duc. 

Toate cele pe care le spunea Lorin erau atât de întemeiate 
încât nu i se putea obiecta nimic. Maurice, de-ar fi schimbat un 
singur semn cu fiica lui Tison în drum spre eşafod, şi-ar fi de- 
nunţat singur complicitatea. 

— Atunci, du-te, spuse el, dar fii prudent. Lorin zâmbi, îi 
strânse mâna lui Maurice şi plecă. 

Maurice deschise fereastra şi-i trimise un trist rămas bun. 
Dar, înainte ca prietenul lui să dea colţul străzii, Maurice se 
reîntoarse de mai multe ori să se uite la el şi de fiecare dată, 
atras de un soi de simpatie magnetică, Lorin se întorcea de 
asemenea, şi-l privea surăzând. 

In sfârşit, după ce dispăru la colţul cheiului, Maurice închise 
fereastra, se lăsă într-un fotoliu şi căzu într-o somnolenţă dintre 
acelea care la firile tari şi la temperamentele nervoase sunt pre- 
vestitoare de mari nenorociri, căci seamănă cu liniştea ce 
precede vijelia. 

Din visare sau mai curând din aţipeală l-a scos 
"îndatoritorul" său, care, înapoindu-se dintr-o cursă prin oraş, 
intră cu aerul însufleţit al slujitorilor ce ard de nerăbdare să 
spună stăpânului veştile pe care le-au cules. 

Dar, văzându-l pe Maurice dus pe gânduri, nu îndrăzni să-l 
conturbe, mulţumindu-se să treacă şi iar să treacă prin faţa lui 
fără pricină, dar cu încăpățânare. 

— Ce e? întrebă Maurice într-o doară. Spune dacă ai ceva 
de spus. 

— Vai! cetăţene, încă o conspirație straşnică, asta-i! 

Maurice dădu din umeri. 

— O conspirație de ţi se face părul măciucă, urmă Agesilau. 

— Zău aşa? făcu Maurice ca unul obişnuit cu câte treizeci 
de conspirații pe zi, cum era pe vremea aceea. 

— Da, cetăţene, reîncepu Agesilau, să te cutremuri, nu alta! 
Numai dacă te gândeşti la ea şi te apucă groaza, ca bun patriot. 

— Şi ce fel de conspirație? întrebă Maurice. 

— Austriaca, puţin a lipsit să fugă. 

— Aşi! exclamă Maurice, începând să fie mai atent. 

— Se pare, urmă Agesilau, că văduva Capet avea legături 
cu fata lui Tison, pe care o ghilotinează astăzi. Merită ce-a păţit, 
nenorocita. 


— Şi cum avea regina legături cu fata asta? întreabă 
Maurice care simţea cum i se îmbrobonează fruntea de sudoare. 

— Printr-o garoafă, închipuieşte-ţi, cetăţene, că i-a strecurat 
planul evadării într-o garoafă. 

— Într-o garoafă!... Şi cine oare? 

— Domnul Cavaler de... stai puţin... e totuşi un nume 
grozav de cunoscut, dar eu... eu uit toate numele astea... Un 
cavaler de Château... ce prost sunt... doar nu mai sunt castele... 
Un cavaler de Maison... 

— Maison-Rouge. 

— Întocmai. 

— Cu neputinţă. 

— Cum cu neputinţă? Dacă-ţi spun că s-a găsit o trapă, o 
subterană, nişte căleşti. 

— Dar cum? doar n-ai spus încă nimic din toate astea. 

— Ei bine! iată că-ţi spun acum. 

— Spune. Dacă-i o născocire, cel puţin e frumoasă? 

— Nu, cetăţene, nu-i născocire, nici gând şi ca probă — 
toate le ştiu de la cetăţeanul portar. Aristocraţii au săpat o 
galerie de mină. Galeria pornea din strada Corderie şi ducea 
până-n pivniţa cantinei cetăţenei Plumeau şi până şi ea, 
cetăţeana Plumeau, era cât pe-aci să fie acuzată de 
complicitate. O cunoşti, nu? 

— Da, răspunse Maurice. Şi pe urmă? 

— Ei bine, văduva Capet trebuia să fugă prin subterana 
aceea. Era chiar cu piciorul pe prima treaptă! Cetăţeanul Simon 
a prins-o de rochie, iată, sună generala în oraş şi apelul în secţii! 
Auzi toba? Se zice că prusacii sunt la Dammarţin şi c-au ajuns cu 
recunoaşterile până la frontiere. 

În acel torent de vorbe, unele adevărate, altele mincinoase, 
unele posibile, altele absurde, Maurice întrezări firul conducător. 
Totul pornea de la garoafa dată reginei sub ochii lui şi 
cumpărată de el de la nenorocita aceea de florăreasă. Garoafa 
ascundea planul unei conspirații care se înfăptuise, cu 
amănuntele mai mult sau mai puţin adevărate, povestite de 
Agesilau. 

Între timp, bătăile de tobă se apropiară şi Maurice auzi 
strigându-se pe stradă: 


— Mare conspirație descoperită la Temple de cetăţeanul Si- 
mon! Mare conspirație în folosul văduvei Capet, descoperită la 
Temple! 

— Da, da, exclamă Maurice, e tocmai ceea ce gândeam. E 
ceva adevărat aici. Şi Lorin, care în mijlocul mulţimii exaltate, 
are să-i întindă poate fetei aceleia mâna, riscând să fie sfâşiat în 
bucăţi... 

Maurice îşi luă pălăria, îşi prinse sabia la centură şi din două 
salturi ajunse în stradă. 

"Unde să fie? se întrebă Maurice. În drum spre 
Conciergerie, fără îndoială." 

Şi-o porni spre chei. 

La capătul cheiului Megisserie, nişte sulițe şi baionete, ră- 
sărind dintr-o adunătură de oameni, îi izbiră privirea, îi păru că 
în mijlocul grupului desluşeşte uniforma unuia din Garda naţio- 
nală şi gesturile duşmănoase ale celor din grup. Cu inima 
strânsă alergă spre mulţimea care se înghesuise pe malul apei. 

Cetăţeanul din Garda naţională împresurat de cohorta 
marsiliezilor era tocmai Lorin: livid la faţă, cu buzele strânse, cu 
privirea amenințătoare, cu mâna pe plăselele săbiei, măsurând 
din ochi locul în vederea loviturilor pe care se pregătea să le 
dea. 

La doi paşi de Lorin se afla Simon. Acesta din urmă, cu un 
rânjet sălbatic, îl arăta pe Lorin marsiliezilor şi gloatei, spunând: 

— lată, iată! îl vedeţi pe cel de colo, e unul din aristocrații 
pe care i-am alungat ieri din Temple; unul din cei care înlesnesc 
schimbul scrisorilor prin garoafe. El e complicele fetei lui Tison 
care va trece îndată. Ei bine, îl vedeţi cum se plimbă liniştit pe 
chei, în timp ce complicea lui va fi dusă la ghilotină! Ba poate 
că-i era mai mult decât complice, poate că-i era amantă şi c-a 
venit aici ca să-i spună rămas bun, sau să-ncerce s-o scape. 

Lorin nu era omul care s-aştepte s-audă mai mult. Îşi trase 
sabia din teacă. 

In acelaşi timp gloata făcu loc unui bărbat care intra în mul- 
time cu capul plecat şi a cărui umeri largi şi vânjoşi răsturnară 
trei sau patru spectatori ce se pregăteau să devină actori. 

— Fii fericit, Simon, spuse Maurice. Fără îndoială îţi pare rău 
că sunt şi eu aici cu prietenul meu ca să-ţi faci din plin meseria 
de denunţător. Denunţă, Simon, hai, denunţă, iată-mă. 


— Zău, chiar aşa, exclamă Simon cu rânjetu-i hidos, soseşti 
tocmai la timp. Acela, făcu el, e frumosul Maurice Lindey, care a 
fost acuzat odată cu fata lui Tison şi care a scăpat fiindcă e 
bogat, de! 

— La spânzurătoare, la spânzurătoare cu el! strigară 
marsiliezii. 

— Da, da! încercaţi numai, ripostă Maurice. 

Şi, făcând un pas înainte, împunsese, doar aşa, ca să-şi 
încerce puterile, drept în mijlocul frunţii pe unul dintre cei mai 
înfocaţi călăi, pe care-l năpădi sângele, orbindu-l. 

— Ajutor! strigă el. 

Marsiliezii aplecară suliţele, ridicară securile, îşi încărcară 
flintele. Mulțimea înspăimântată se trase în lături şi cei doi 
prieteni rămaseră izolaţi şi expuşi tuturor loviturilor, ca o ţintă 
dublă. 

Se priviră cu un ultim surâs, pentru că se aşteptau să fie 
sfâşiaţi de vârtejul de fier şi foc care-i ameninţa, când, 
dintr-odată, uşa casei de care se sprijineau cu spatele se 
deschise şi o ceată de tineri în uniformă, dintre cei numiţi la 
vremea aceea tineri regalişti sau muscadini, toţi înarmaţi cu 
săbii şi fiecare având câte o pereche de pistoale la cingătoare, 
se năpustiră asupra marsiliezilor, provocând o încăierare 
crâncenă. 

— Ura! strigară într-un glas Lorin şi Maurice, reînsufleţiţi de 
ajutorul neaşteptat, fără să se gândească că luptând alături de 
acei nou-veniţi îndreptăţeau învinuirile lui Simon. Ura! 

Dar dacă ei nu se gândeau la salvarea lor, un altul se gândi 
pentru ei. Un tânăr mic de statură, de vreo douăzeci şi cinci, do- 
uăzeci şi şase de ani, cu ochi albaştri, mânuind cu 
nemaipomenită dibăcie şi înfocare o sabie de genist, pe care ai 
fi zis că mâna lui delicată nici n-ar fi putut s-o ridice, văzând că 
Maurice şi Lorin, în loc să fugă pe uşa pe care părea că o lăsase 
anume deschisă, luptau alături şi împreună cu el, se întoarse, 
spunându-le încet: 

— Fugiţi pe uşa aceea; ceea ce facem noi aici nu vă 
priveşte şi vă compromiteţi de prisos. 

Apoi, văzând că cei doi prieteni şovăiau, strigă către 
Maurice: 

— Înapoi! n-avem nevoie de patrioţi, cetăţene Lindey, noi 
suntem aristocrați. 


Auzind numele acela şi văzând îndrăzneala tânărului de a-şi 
declina o calitate care pe-atunci însemna condamnarea la 
moarte, mulţimea scoase un strigăt. 

Dar tânărul cel blond şi încă trei sau patru dintre prietenii 
lui, fără să se sperie de strigătul acela, îi împinseră pe Maurice şi 
pe Lorin într-un gang, închizând poarta în urma lor. Apoi se 
întoarseră, amestecându-se în învălmăşeala care crescuse 
deoarece se apropia căruţa condamnaților. 

Maurice şi Lorin, salvaţi ca printr-o minune, se priveau 
miraţi, uluiţi. 

Salvarea lor părea pregătită anume. Intrară într-o curte, în 
fundul căreia găsiră o portiţă tainică ce da în strada 
Saint-Gerimain-l'Auxerrois. 

În clipa aceea, de pe Pont-au-Change ieşi un detaşament de 
jandarmi care trecu repede cheiul, cu toate că de pe strada per- 
pendiculară pe cea unde şedeau Maurice şi Lorin se mai auzi 
vreme de-o clipă-două o luptă îndârjită. 

— La galop! strigă o voce, la galop! 

Căruţa o porni în galop. Lorin zări pe tânăra nenorocită, în 
picioare, cu surâsul pe buze şi cu ochii semeţi. Dar nu putu să 
schimbe nici măcar un semn cu ea; trecu, fără să-l vadă, pe 
lângă o gloată de oameni care strigau: 

— La moarte, aristocrata! La moarte! 

Şi zgomotul se depărta, potolindu-se şi îndreptându-se spre 
palatul Tuileries. 

În acelaşi timp, portita pe unde ieşiseră Maurice şi Lorin se 
redeschise şi trei sau patru tineri regalişti cu hainele sfâşiate şi 
pline de sânge ieşiră şi ei tot pe acolo. Erau pesemne singurii 
care mai rămăseseră din grup. 

Tânărul blond ieşi cel din urmă. 

— Vai! oftă el, cauza pentru care luptăm se vede că e 
blestemată! 

Şi, aruncându-şi sabia ruptă şi plină de sânge, se îndreptă 
spre strada Lavandieres. 


Capitolul XXVIII Cavalerul de Maison-Rouge 


Maurice se grăbi să se întoarcă la secţie ca să facă o 
plângere împotriva lui Simon. 

E-adevărat că înainte de-a se despărţi de Maurice, Lorin 
găsise un mijloc mai expeditiv: s-adune câţiva membri ai secţiei 
Termopile, să-l aştepte pe Simon la prima lui ieşire din Temple şi 
să-l omoare într-o încăierare pusă la cale. 

Dar Maurice se împotrivise hotărât unui asemenea plan. 

— Eşti pierdut dacă apuci calea violenţei. Să-l zdrobim pe 
Simon, dar să-l zdrobim pe căi legale. Pentru jurişti trebuie să fie 
un lucru uşor. 

Ca urmare, a doua zi de dimineaţă Maurice se duse la 
secţie şi-şi formulă plângerea. 

Fu însă uimit când la secţie preşedintele îşi declină 
răspunderea, sub motiv că nu putea să ia parte la o dispută 
între doi buni cetăţeni, însufleţiţi ambii de dragoste de patrie. 

— Bine! spuse Maurice, ştiu acuma ce trebuie să faci pentru 
a merita reputaţia de bun cetăţean. Să aduni gloata ca să 
asasinezi un om pe care nu-l poţi suferi, asta numeşti dumneata 
a fi însufleţit de dragoste de patrie? Atunci mă alătur 
sentimentelor lui Lorin, pe care am greşit combătându-le. Cu 
începere de azi am să m-apuc să practic patriotismul aşa cum îl 
înţelegeţi voi şi experienţa o voi face cu Simon. 

— Cetăţene Maurice, îi răspunse preşedintele, Simon are 
poate mai multă dreptate decât tine în problema de faţă. A 
descoperit o conspirație, fără a fi fost chemat s-o facă prin 
slujba pe care o are, acolo unde tu n-ai văzut nimic, tu care 
aveai datoria s-o descoperi. Mai mult, tu eşti complice 
întâmplător sau intenţionat... nu ştim încă..., dar eşti complice 
cu duşmanii naţiunii. 

— Eu! exclamă Maurice. Asta-i bună, iată lucruri noi! Dar cu 
cine anume, cetăţene preşedinte? 

— Cu cetăţeanul Maison-Rouge. 

— Eu? făcu Maurice uimit la culme, eu? Eu sunt complice cu 
Cavalerul de Maison-Rouge? Nici nu-l cunosc, niciodată nu 
l-am... 

— Ai fost văzut vorbindu-i. 

— Eu? 

— Strângându-i mâna. 

— Eu? 

— Da. 


— Unde? Când?... Cetăţene preşedinte, spuse Maurice, 
năvalnic, încredinţat de nevinovăția lui, ai fost minţit. 

— Zelul tău pentru patrie te împinge puţin cam departe, re- 
plică preşedintele, şi-are să-ţi pară rău de tot ce-ai spus, când 
am să-ţi dovedesc că n-am rostit decât adevărului. lată trei 
rapoarte diferite care te învinuiesc. 

— Ei asta-i! zise Maurice, adică dumneata crezi că sunt atât 
de nerod încât să cred în cavalerul dumitale de Maison-Rouge? 

— Şi de ce n-ai crede? 

— Pentru că nu-i decât un conspirator imaginar care te 
ajută să ai mereu o conspirație gata făcută la îndemână, ca să-ţi 
implici toţi duşmani. 

— Citeşte denunţurile. 

— Nu citesc nimic, răspunse Maurice. Protestez şi neg că 
l-aş fi văzut vreodată pe Cavalerul de Maison-Rouge sau că aş fi 
vorbit ieri cu el. Cine nu crede în cuvântul meu de onoare, să 
vină să-mi spună şi ştiu şi eu cum am să-i răspund. 

Preşedintele ridică din umeri. Maurice, care nu voia să 
rămână dator nimănui cu nimic, făcu la fel. 

Şedinţa continuă într-o atmosferă apăsătoare şi plină de 
neîncredere. 

După şedinţă, preşedintele, brav patriot ridicat la primul 
rang al districtului prin sufragiile concetăţenilor săi, se apropie 
de Maurice şi-i spuse: 

— Vino, Maurice, vreau să-ţi mai spun ceva. 

Maurice păşi în urma preşedintelui, care îl duse într-o 
încăpere alăturată sălii de şedinţe. 

Ajuns acolo, îl privi în ochi şi, punându-i mâna pe umăr, îi 
spuse: 

— Maurice, l-am cunoscut şi l-am admirat pe tatăl tău, 
drept care te stimez şi ţin la tine. Maurice, crede-mă, te expui 
unei mari primejdii dacă îţi pierzi încrederea, primul semn de 
declin al unui spirit cu adevărat revoluţionar. Maurice, dragul 
meu, de îndată ce-ţi pierzi încrederea, îţi pierzi şi ataşamentul. 
Tu nu crezi în duşmanii naţiunii, de aceea treci pe lângă ei fără 
să-i vezi şi ajungi să fii instrumentul uneltirilor lor fără să-ţi dai 
seama. 

— Ce dracu! Cetăţene, răspunse Maurice, doar ştiu ce fac, 
sunt un om de suflet şi un patriot zelos, dar zelul meu nu m-a 
făcut fanatic: iată duăzeci de pretinse conspirații pe care 


Republica le atribuie pe toate aceluiaşi nume. Întreb, odată 
pentru totdeauna, cine le dă în vileag? 

— Nu crezi în conspiratori, Maurice, zise preşedintele. Ei 
bine, spune-mi, crezi în garoafa roşie pentru care a fost 
ghilotinată ieri fiica lui Tison? 

Maurice tresări. 

— Crezi în subterana construită în grădina Temple, care eo 
cale de comunicare între pivniţa cetăţenei Plumeau şi o anume 
casă de pe strada Corderie? 

— Nu, răspunse Maurice. 

— Atunci fă ca apostolul Toma, du-te şi vezi. 

— Nu sunt de gardă la Temple şi n-am să fiu lăsat să intru. 

— Acum toată lumea poate să intre la Temple. 

— Cum aşa? 

— Citeşte raportul ăsta. De vreme ce eşti atât de 
neîncrezător, am să te conving numai cu acte oficiale. 

— Cum? exclamă Maurice citind raportul, s-a ajuns chiar 
până aici? 

— Citeşte mai departe. 

— Regina e transportată la Conciergerie? 

— Ei, ce zici? întrebă preşedintele. 

— Vai! exclamă Maurice. 

— Crezi oare că pe temeiul unui vis, sau al unei fantasme, 
cum îi spui tu, sau ai unei trăsnăi, Comitetul Salvării Publice a 
adoptat o măsură atât de gravă? 

— Măsura a fost adoptată, dar nu va fi executată, la fel cu 
multe alte măsuri pe care le-am văzut luate şi asta-i tot... 

— Citeşte până la capăt, spuse preşedintele. Şi îi mai dădu 
un ultim document. 

— Avizul de recepţionare al lui Richard, temnicerul de la 
Conciergerie! exclamă Maurice. 

— A fost întemniţată acolo la orele două. 

De data aceasta Maurice rămase pe gânduri. 

— Comuna, după cum ştii, continuă preşedintele, 
acţionează în vederea unor scopuri temeinice. Ea şi-a săpat un 
drum larg şi drept, iar măsurile pe care le ia nu sunt deloc naive, 
căci a pus în aplicare principiul următor al lui Cromwell: "Regii 
nu trebuie loviți decât la cap" Citeşte nota asta secretă a 
ministrului poliţiei. 

Maurice citi: 


"Dat fiind că avem certitudinea că numitul Cavaler de 
Maison-Rouge se află la Paris; că a fost văzut în diferite locuri, 
că a lăsat urme ale intervenției sale în mai multe comploturi, din 
fericire zădărnicite, poftesc pe toți şefii de secții să intensifice 
vigilenta." 


— Ei, ce zici? întrebă preşedintele. 
— Trebuie să te cred, cetăţene preşedinte, exclamă 
Maurice. Şi continuă: 


“Semnalmentele Cavalerului de  Maison-Rouge: cinci 
picioare şi trei degete înălțime, părul blond, ochii albaştri, nasul 
drept, barba castanie, bărbie rotundă, voce plăcută, mâini ca de 
femeie. Între treizeci şi cinci şi treizeci şi şase de ani." 


La semnalmentele indicate, o străfulgerare ciudată trecu 
prin mintea lui Maurice; se gândi la tânărul ce comanda trupa de 
tineri regalişti, numiţi la vremea aceea muscadini, care îi 
salvase în ajun pe Lorin şi pe dânsul şi care îi lovea cu atâta 
hotărâre pe marsiliezi cu sabia lui de genist. _ 

"Ei, drăcie! şopti Maurice, să fi fost el? In cazul acesta, de- 
nunţul în care se spune că am fost văzuţi stând de vorbă nu 
poate fi fals. Numai că nu-mi aduc aminte să-i fi strâns mâna." 

— Ei bine, Maurice, întrebă preşedintele, acuma ce mai ai 
de spus, dragul meu? 

— Spun că te cred, răspunse Maurice, meditând cu tristeţe, 
căci de-o bucată de vreme, fără să ştie ce influenţă nefastă îi 
întuneca viaţa, vedea cum totul în jurul lui se înnegura. 

— Nu-ţi pune în joc popularitatea, Maurice, urmă preşedin- 
tele. Astăzi popularitatea înseamnă viaţă; nepopularitatea, ia 
aminte, înseamnă bănuială de trădare şi cetăţeanul Lindey nu 
poate fi bănuit că e trădător. 

Maurice nu avea nimic de răspuns unei opinii pe care 
simţea că o împărtăşeşte întocmai. Mulţumi vechiului său 
prieten şi părăsi sediul secţiei. 

— Ei! şopti el, să respirăm puţin. Prea multe bănuieli şi 
lupte. Să mergem la Geneviève. 

Şi Maurice apucă drumul către vechea stradă Saint-Jacques. 


Când ajunse la meşterul tăbăcar, Dixmer şi Morand îi 
dădeau îngrijiri Genevi&vei, cuprinsă de o violentă criză de 
nervi. 

Aşa că, în loc de a i se îngădui să intre, un slujitor îi opri 
trecerea. 

— Totuşi, anunţă-mă, spuse Maurice îngrijorat şi dacă 
Dixmer nu mă poate primi, am să plec. 

Slujitorul intră în pavilionul cel mic, în timp ce el, Maurice, 
rămase în grădină. 

li păru că se petrece ceva ciudat în casă. Lucrătorii tăbăcari 
nu erau la locul lor de muncă, ci străbăteau grădina cu un aer 
îngrijorat. 

Dixmer veni personal până la uşă. 

— Intră, dragă Maurice, intră, spuse el. Doar nu eşti dintre 
cei cărora uşa le e închisă. 

— Dar ce s-a întâmplat? întrebă tânărul nostru. 

— Geneviève e bolnavă, răspunse Dixmer. Mai mult chiar, 
aiurează. 

— Doamne-Dumnezeule, exclamă Maurice întristat că nici 
acolo nu găseşte decât tulburare şi suferinţă. Dar ce are? 

— Dragul meu, urmă Dixmer, despre bolile femeilor nimeni 
nu ştie nimic şi cu atât mai puţin soţul. 

Geneviève şedea lungită pe o canapea. Lângă ea se afla 
Morand, care îi dădea să aspire săruri. 

— Ei, cum e? întrebă Dixmer. 

— La fel, răspunse Morand. 

— Héloïse! Héloïse! murmură tânăra femeie printre dinţii în- 
cleştaţi şi buzele vinete: 

— Heloise! repetă Maurice cu mirare. 

— Ei Doamne! da, interveni grăbit Dixmer, Geneviève a 
avut nenorocul să iasă ieri în oraş şi a văzut trecând nenorocita 
aceea de căruţă a condamnaților, cu o biată fată pe nume 
Héloïse, pe care o duceau la ghilotină. Din clipa aceea a avut 
cinci sau şase crize de nervi şi repetă întruna numele ăsta. 

— A impresionat-o mai cu seamă faptul că în fata aceea a 
recunoscut-o pe florăreasa care i-a vândut garoafele pe care le 
ştii. 

— Sigur că le ştiu, doar din pricina lor era cât pe-aci să mi 
se taie capul. 


— Da, am ştiut toate acestea, dragă Maurice şi crede-mă că 
am fost înspăimântați la culme. Dar Morand a fost la şedinţă şi 
te-a văzut ieşind liber. 

— Tăcere! exclamă Maurice; iarăşi vorbeşte, cred. 

— Cuvinte întretăiate, de neînțeles, continuă Dixmer. 

— Maurice! şopti Geneviève, au să-l ucidă pe Maurice. Aju- 
tor! cavalere, ajutor! 

O tăcere adâncă se lăsă după cuvintele acestea. 

— Maison-Rouge, şopti iarăşi Geneviève, Maison-Rouge! 

Maurice simţi o urmă de bănuială, doar atât, o urmă. 
Dealtfel era prea îngrijorat de suferinţa Genevi&vei ca să mai 
comenteze cuvintele ei. 

— Aţi chemat un medic? întrebă el. 

— O! nu-i nimic grav, răspunse Dixmer, delirează puţin, 
asta e tot. 

Şi strânse atât de tare braţul soţiei sale, încât Geneviève îşi 
reveni şi, scoțând un strigăt stins, deschise ochii pe care până 
atunci îi ţinuse tot timpul închişi. 

— Ah! iată-vă pe toţi, spuse ea şi Maurice cu voi. O! sunt 
fericită că te văd prietene, dacă ai şti cât am... 

Reluă: 

—... cât am suferit cu toţii de două zile încoace! 

— Da, spuse Maurice, iată-ne pe toţi. Linişteşte-te, aşadar, 
nu mai fi înspăimântată. Şi mai cu seamă, încearcă să te 
dezobişnuieşti a mai rosti un nume care în clipele de faţă nu e 
văzut cu ochi buni. 

— Care e acela? întrebă repede Geneviève. 

— Al Cavalerului de Maison-Rouge. 

— Am rostit eu numele cavalerului de Maison-Rouge? în- 
trebă Geneviève înspăimântată. 

— Fără îndoială că da, răspunse Dixmer cu un râs silit. Dar, 
înţelegi dumneata, Maurice, nu e de mirare, deoarce se spune în 
mod public că el a fost complicele fiicei lui Tison şi că a condus 
tentativa de răpire care, din fericire, a eşuat ieri. 

— Nu spun c-ar fi ceva de mirare în asta, replică Maurice, 
spun doar că trebuie să se ascundă bine. 

— Cine? întrebă Dixmer. 

— Ei na! Cavalerul de Maison-Rouge! Comuna îl caută şi 
copoii ei au mirosul fin. 


— Numai dacă l-ar aresta înainte de-a pune la cale o nouă 
tentativă, care să-i reuşească mai bine decât cea din urmă, 
spuse Morand. 

— În orice caz, răspunse Maurice, nu va mai fi în slujba re- 
ginei. 

— Şi de ce, mă rog? întrebă Morand. 

— Pentru că de-acum înainte regina e pusă la adăpost de 
serviciile sale. 

— Şi unde e ea acum? întreabă Dixmer. 

— La Conciergerie, răspunse Maurice; au transferat-o 
astă-noaple. 

Dixmer, Morand şi Geneviève scoaseră un strigăt pe care 
Maurice l-a luat ca pe o exclamaţie de surpriză. 

— Aşa că, vă daţi seama, urmă el, adio cu planurile 
cavalerului reginei! închisoarea Conciergerie e mai sigură decât 
Temple. 

Morand şi Dixmer schimbară o privire care îi scăpă lui 
Maurice. 

— Vai! Doamne! exclamă el, iată că doamna Dixmer 
păleşte iar. 

— Geneviève, îi spuse Dixmer soţiei sale, trebuie să te 
culci, eşti suferindă. 

Maurice văzu că i se da a înţelege să plece. Sărută mâna 
Genevievei şi ieşi. 

Morand îl însoţi până în vechea stradă Saint-Jacques. Acolo 
îl părăsi şi se duse să spună câteva cuvinte unui slujitor care 
ţinea de căpăstru un cal gata înşeuat. 

Maurice era atât de preocupat, încât nici măcar nu-l întrebă 
pe Morand, cu care dealtfel nu schimbase nici un cuvânt de 
când ieşiseră din casă, cine era omul acela şi ce rost avea acolo 
calul înşeuat. O apucă pe strada Fosses-Saint-Victor şi ajunse pe 
cheiuri. 

— Ce ciudat! îşi spunea el pe când mergea. Oare îmi 
slăbeşte mintea? Oare evenimentele iau o întorsătură gravă? 
Oricum, totul apare mărit ca printr-un microscop. 

Şi, ca să găsească puţină linişte, Maurice îşi întoarse faţa 
către briza serii şi se sprijini de parapetul podului. 


Capitolul XXIX Patrula 


Şi pe când îşi desăvârşea în cuget meditaţiile de mai sus, 
privind curgerea apei cu o atenţie melancolică, ale cărei 
simptome sunt de găsit la orice parizian neaoş, Maurice, sprijinit 
de parapetul podului, auzi apropiindu-se o ceată mică de 
oameni cu pas egal, ca de patrulă. 

Se întoarse: era o companie a Gărzii naţionale, care venea 
pe partea cealaltă. În plin întuneric, lui Maurice i se păru că-l 
recunoaşte pe Lorin. 

Era el, într-adevăr. De cum îl recunoscu, alergă să-l 
întâmpine cu braţele deschise. 

— În sfârşit, exclamă Lorin, iată-te! Ei drăcie! E greu să te 
găsească omul: 


Dar, cum un drag prieten în cale mi-a 
ieşit 

Şi soarta-mi va să aibă un mult mai 
bun sfârşit! 


De data asta nădăjduiesc că n-ai să te mai împotriveşti; îţi 
ofer versuri de Racine, nu de Lorin. 

— Ce cauţi pe-aici cu patrula? întrebă Maurice, pe care 
orişice începuse să-l neliniştească. 

— Sunt şef de misiune, dragul meu. Trebuie să restabilesc 
reputaţia noastră zdruncinată. 

Apoi, întorcându-se spre companie, spuse: ` 

— Pentru onor, arm'! Pe loc repaus! Hai, băieți! Incă nu s-a 
înnoptat de tot. Vorbiţi şi voi de necazurile voastre, căci şi noi 
avem să vorbim de-ale noastre. 

Întorcându-se către Maurice, Lorin continuă: 

— Astăzi la secţie am aflat două veşti grozave. 

— Care? 

— Cea dintâi: începem să fim suspecți, tu şi cu mine. 

— O ştiu. Cealaltă? 

— A! O ştii? 

— Da. 

— A doua: toată conspirația cu garoafa a fost pusă la cale şi 
comandată de Cavalerul de Maison-Rouge. 

— Şi pe asta o ştiu. 


— Atunci să trecem la a treia veste, pe care n-o mai ştii, 
sunt sigur, în seara asta îl prindem pe Cavalerul de 
Maison-Rouge. 

— II prindeţi pe Cavalerul de Maison-Rouge? 

— Da. 

— Aşadar, te-ai făcut jandarm? 

— Nu, dar sunt patriot. Un patriot are obligaţii faţă de patria 
sa. Or, patria mea este grav primejduită de Cavalerul ăsta de 
Maison-Rouge, care pune la cale uneltiri peste uneltiri. Or, patria 
îmi porunceşte mie, care sunt patriot, s-o descotorosesc de 
sus-numitul Cavaler de Maison-Rouge, care o stinghereşte teribil 
şi eu îmi ascult patria. 

— Totuna e, zise Maurice, dar este ciudat că-ţi iei o 
asemenea misiune. 

— Nu eu mi-am luat misiunea, ci am primit-o. Dar, dealtfel, 
trebuie să-ţi spun că aş fi aspirat la o asemenea misiune. Avem 
nevoie de o ispravă strălucită ca să ne reabilităm, dat fiind că 
reabilitarea noastră nu înseamnă numai siguranţa existenţei, ci 
şi dreptul de-a vâri cu prima ocazie un vârf de sabie în burta 
dezgustătorului Simon. 

— Dar cum s-a aflat că în fruntea conspirației cu subterana 
a fost Cavalerul de Maison-Rouge? 

— Incă nu e chiar sigur, dar se presupune. 

— A! aşadar procedaţi prin deducţii? 

— Nu, procedăm prin certitudini. 

— Şi ce plan ţi-ai făcut? la să vedem, căci, în sfârşit... 

— Ascultă cu atenţie. 

— Te ascult. 

— De îndată ce-am auzit strigându-se: "Mare conspirație 
descoperită de cetăţeanul Simon..." (canalia asta de Simon! 
pretutindeni dai de el, mizerabilul!), am vrut să aflu prin 
propriile-mi mijloace. Or, era vorba de-o subterană. 

— Există subterana? 

— Există, am văzut-o. 

Cu ochii mei, eu însumi, văzut-am, deci văzui. Na, de ce nu 
mă fluieri? 

— Pentru că versul e de Molière şi pentru că, trebuie să 
mărturisesc, împrejurările sunt prea grave ca să-mi mai ardă de 
glumă. 


— Ei na! Dar când vrei tu să glumim, dacă nu când lucrurile 
sunt grave? 

— Spui, aşadar, c-ai văzut... 

— Subterana... lţi repet c-am văzut subterana, că am trecut 
prin ea şi că face legătura între pivniţa cetăţenei Plumeau şi o 
casă de pe strada Corderie, casa cu numărul 12 sau 14, nu-mi 
mai aduc bine aminte. 

— Adevărat, Lorin, ai trecut prin ea?... 

— Cât e de lungă şi, zău, te-ncredinţez că era un tunel 
grozav de frumos săpat. Mai mult, era întretăiat de trei grilaje 
de fier, pe care am fi fost siliţi să le dezgropăm unul după altul, 
dar care le-ar fi dat conjuraţilor tot timpul, sacrificându-şi trei 
sau patru dintr-ai lor, s-o pună pe doamna văduvă Capet la loc 
sigur, în cazul în care ar fi reuşit. Din fericire n-a fost aşa şi 
afurisitul ăla de Simon a descoperit-o şi pe-asta. 

— Dar, spuse Maurice, îmi pare că primii bănuiţi ar fi trebuit 
să fie locuitorii casei din strada Corderie. 

— Asta s-ar fi făcut, dacă în casă s-ar fi găsit măcar un 
locatar. 

— Bine, dar casa aceea trebuie să fie a cuiva? 

— Da, este a unui nou proprietar, dar nimeni nu-l cunoaşte. 
Se ştia că imobilul îşi schimbase proprietarul de vreo 
cincisprezece zile sau trei săptămâni şi asta-i tot. Vecinii 
auziseră zgomote, însă casa fiind veche, au crezut că se lucra la 
repararea ei. Cât despre celălalt proprietar, el a părăsit Parisul. 
Eu am sosit tocmai atunci. 

"Dă-ţi seama, i-am spus lui Santerre trăgându-l la o parte, 
sunteţi cu toţii în mare încurcătură." 

"E-adevărat, răspunse el, suntem." 

"Casa asta a fost vândută, nu-i aşa?" 

"Da." 

"Acum cinsprezcce zile?" 

"Cinsprezecc zile sau trei săptămâni." 

"Vândută în prezenţa unui notar?" 

"Da, aşa e." 

"Ei bine, trebuie de căutat la toţi notarii din Paris, pentru a 
afla cine a vândut casa şi pentru a obţine actul de vânzare. În el 
are să se vadă numele şi domiciliul cumpărătorului." 


"Bravo! exclamă Santerre, iată un sfat bun. Şi totuşi omul 
care mi-l dă e învinuit că nu-i un bun patriot. Lorin! eu am să te 
reabilitez, sau de nu, să mă ia dracul!" 

Aşa că, urmă Lorin, zis şi făcut. Fu căutat notarul, fu găsit şi 
actul şi pe act numele şi domiciliul vinovatului. Drept care San- 
terre şi-a ţinut cuvântul şi m-a împuternicit să-l arestez. 

— Şi omul acela e Cavalerul de Maison-Rouge? 

— Nu. E complicele lui. Adică aşa bănuim. 

— Atunci cum Spui c-ai să-l arestezi pe Cavalerul 
Maison-Rouge? 

— Avem să-i arestăm pe toţi. 

— Dar tu îl cunoşti pe Cavalerul de Maison-Rouge? 

— De minune. 

— Îi ai semnalmentele? 

— Ei na! Mi le-a dat Santerre. Înalt de cinci picioare şi 
două-trei degete, părul blond, ochi albaştri, nasul drept, barba 
castanie. Dealtfel l-am văzut. 

— Când? 

— Astăzi chiar. 

— L-ai văzut? 

— L-ai văzut şi tu. 

Maurice tresări. 

— Tinerelul acela blond, care ne-a salvat azi-dimineaţă, ştii, 
cel care comanda ceata de muscadini şi care lovea din 
răsputeri. 

— Aşadar el e? întrebă Maurice. 

— Chiar el. A fost urmărit, dar i s-a pierdut urma în preajma 
domiciliului proprietarului nostru din strada Corderie. Aşa încât 
se bănuieşte că locuiesc împreună. 

— Într-adevăr e posibil. 

— Ba e chiar sigur. 

— Dar, după câte-mi pare, dragă Lorin, adăugă Maurice, 
dacă tu îl arestezi în seara asta pe cel care ne-a salvat 
azi-dimineaţă, dai dovadă de oarecare lipsă de recunoştinţă. 

— Ei, na! făcu Lorin, Crezi oare că el ne-a salvat ca să ne 
salveze? 

— Dar atunci pentru ce? 

— Nici gând, dragul meu. Şedeau acolo la pândă ca s-o ră- 
pească pe sărmana Héloïse Tison, când avea să treacă. Asasinii 
noştri îi stinghereau şi-atunci au sărit asupra lor. Noi am fost 


salvaţi prin contralovitură şi datorită ei. Şi cum numai intenţia 
are valoare, iar în cazul nostru intenţia a lipsit, n-am a-mi 
reproşa nici cea mai mică ingratitudine. Dealtfel, esenţială e 
necesitatea. Or, trebuie neapărat să ne reabilităm printr-o 
lovitură grozavă. Mi-am luat răspunderea şi pentru tine. 

— Faţă de cine? 

— Faţă de Santerre. El ştie că tu eşti în fruntea expediției. 

— Cum asta? 

— "Eşti sigur c-ai s-arestezi împricinaţii?", m-a întrebat el. 
"Da, i-am răspuns eu, dacă vine şi Maurice cu mine." 

"Dar te bizui pe Maurice? De-o bucată de vreme i-a scăzut 
înflăcărarea." 

"Cei ce susţin aşa ceva se înşeală. Maurice e tot atât de în- 
flăcărat cât sunt şi eu." 

"Şi răspunzi de el?" 

"Ca de mine însumi", i-am răspuns eu. După aceea am 
trecut pe la tine, dar nu te-am găsit; am apucat-o apoi pe 
drumul ăsta, mai întâi pentru că e cel pe care mergi tu de 
obicei, în sfârşit, te-am întâlnit, iată-te. Înainte marş! 


În cântec de victorie 
Deschidem drum spre glorie... 


— Dragă Lorin, îmi pare nespus de rău, dar n-am nici un 
chef să merg în asemenea misiune. Spune-le că n-ai dat de 
mine. 

— Cu neputinţă! Toţi oamenii noştri te-au văzut. 

— Ei bine, atunci ai să le spui că m-ai întâlnit şi că n-am 
vrut să mă alătur vouă. 

— Şi asta-i cu neputinţă! 

— Dar, mă rog, de ce? 

— Pentru că în cazul de faţă nu vei fi doar un om lipsit de 
înflăcărare, ci pur şi simplu un suspect. Şi doar ştii care-i soarta 
suspecţilor: sunt duşi în Piaţa Revoluţiei şi poftiţi să salute sta- 
tuia Libertăţii, numai că în loc s-o salute cu pălăria, o salută cu 
capul. 

— Ei bine, Lorin, întâmplă-se ce s-o-ntâmpla, dar are să-ţi 
pară cu siguranţă ciudat ceea ce am să-ţi spun. 

Lorin căscă ochii mari şi se uită la Maurice. 

— Ştii tu, urmă Maurice, mi-e-silă de viaţă. 


Lorin izbucni în râs. 

— Bun! zise el, ne-am luat la harţă cu iubita şi iată că ne-au 
năpădit ideile negre. Haide, frumosule Amadis”, fii iarăşi bărbat, 
şi-apoi vei redeveni cetăţean. Eu, dimpotrivă, nu-s niciodată pa- 
triot mai bun ca atunci când sunt certat cu Arthemise. Apropo, 
divina zeiţă Raţiune îţi trimite un milion de calde salutări. 

— Să-i mulţumeşti din partea mea. Adio, Lorin. 

— Cum adio? 

— Da, plec. 

— Unde pleci? 

— Acasă la mine, ei drăcie! 

— Maurice, mergi pe calea pierzaniei. 

— Atâta pagubă! 

— Maurice, gândeşte-te, dragul meu, gândeşte-te. 

— Sunt hotărât. 

— Nu ţi-am spus tot... 

— Tot ce? 

— Tot ce mi-a spus Santerre. 

— Ce ţi-a spus? 

— Când te-am cerut ca şef al misiuni, mi-a spus: "la sea- 
ma." "La cine?" "La Maurice." 

— La mine? 

— Da. "Maurice, a adăugat el, se duce foarte des în 
cartierul acela." 

— În care cartier? 

— În cel al lui Maison-Rouge. 

— Cum asta!? exclamă Maurice, pe aici se ascunde? 

— Cel puţin aşa se bănuieşte, pentru că pe aici locuieşte 
complicele său presupus, cumpărătorul casei din strada 
Corderie. 

— În cartierul Victor? 

— Da, în cartierul Victor. 

— Şi pe ce stradă din cartier? 

— Pe vechea stradă Saint-Jacques. 

— Vai! Doamne-Dumnezeule! şopti Maurice, încremenit şi 
trăsnit ca de-un fulger. Şi-şi duse mâna la ochi. 


1 Personaj principal, caracterizat prin statornicie în dragoste, al 
unui celebru roman cavaleresc, Amadis de Geada. 


Apoi, după o clipă, ca şi cum în clipa aceea îşi adunase tot 
curajul, întrebă: 

— Ce profesie are? 

— Meşter tăbăcar. 

— Şi cum îl cheamă? 

— Dixmer. 

— Ai dreptate, Lorin, spuse Maurice stăpânindu-şi prin pu- 
terea voinţei până şi cea mai mică urmă de emoție, merg cu voi. 

— Bine faci, eşti înarmat? 

— Am sabia, ca de obicei. 

— la şi pistoalele astea amândouă. 

— Şi tu? 

— Eu am carabina. Drepţi! Arma la umăr! înainte marş! 

Patrula porni, însoţită de Maurice, care mergea alături de 
Lorin şi precedată de-un bărbat îmbrăcat în cenuşiu, care o 
conducea: era omul poliţiei. 

Din când în când, din colţurile străzilor sau de pe sub porţile 
caselor se vedea desprinzându-se câte-o umbră ce venea să 
schimbe câteva cuvinte cu bărbatul îmbrăcat în cenuşiu: erau 
oameni puşi să supravegheze. 

Ajunseră la stradelă. Omul cenuşiu nu şovăi nici o singură 
clipă; era bine informat; apucă pe stradelă. 

În faţa porţii de la grădină, prin care cândva Maurice 
trecuse legat fedeleş, omul se opri. 

— Aici, zise el. 

— Ce aici? întrebă Lorin. 

— Aici îi găsim pe cei doi şefi. 

Maurice se sprijini de zid. Simţi că are să se prăbuşească pe 
spate. 

— Acuma, urmă omul cenuşiu, avem trei intrări: intrarea 
principală, apoi asta şi încă o intrare care dă într-un pavilion. Eu 
am să intru cu şase sau opt oameni prin intrarea principală; 
păziţi intrarea de aici cu patru sau cinci oameni şi puneţi trei 
oameni de încredere la ieşirea pavilionului. 

— Eu, spuse Maurice, am să trec peste zid şi-am să stau de 
veghe în grădină. 

— De minune, exclamă Lorin, mai cu seamă că, fiind 
înăuntru, ai să ne deschizi poarta. 


— Bucuros, îi răspunse Maurice, numai să nu părăsiţi aleea 
şi să nu veniţi până nu vă chem. Am să văd din grădină tot ce se 
va petrec înăuntru. 

— Aşadar, cunoşti casa? întrebă Lorin. 

— Am vrut s-o cumpăr cândva. 

Lorin îşi piti oamenii prin ungherele gardurilor, pe la 
colţurile uşilor, în timp ce agentul de poliţie se depărta cu opt 
sau zece soldaţi din Garda naţională ca să forţeze, după cum 
spusese, intrarea principală. 

După o clipă, zgomotul paşilor lor se stinse fără să fi trezit 
în mijlocul pustiului aceluia nici urmă de îngrijorare. 

Oamenii lui Maurice se aflau la posturile lor şi se pitulau în 
umbră, cât puteau mai bine. Ai fi jurat că peste tot domneşte li- 
niştea şi că nu se petrece nimic neobişnuit în vechea stradă 
Saint-Jacques. 

Maurice începu, aşadar, să escaladeze zidul. 

— Aşteaptă, îi spuse Lorin. 

— Ce? 

— Parola. 

— Adevărat. 

— Garoafă şi subterană. Arestează pe toţi cei ce nu-ţi spun 
aceste două cuvinte. Lasă-i să treacă pe toţi cei ce ţi le vor 
spune. Asta-i consemnul. 

— Îţi mulţumesc, spuse Maurice. 

Şi sări de pe creasta zidului în grădină. 


Capitolul XXX  Garoafă şi subterană 


Primul şoc a fost teribil şi numai printr-o mare stăpânire de 
sine a izbutit Maurice să-i ascundă lui Lorin tulburarea ce-i cu- 
prinsese întreaga fiinţă. Dar de îndată ce se află în grădină, 
singur în tăcerea nopţii, spiritul i se mai linişti şi gândurile, în loc 
să i se rostogolească dezordonate în creier, i se înfăţişară pe 
rând cugetului, putând fi adâncite şi cântărite de rațiune. 

Cum!? Casa asta în care Maurice intrase atât de des cu cea 
mai curată bucurie, casa asta care fusese pentru el raiul pe 
pământ, nu era altceva decât un cuib de intrigi sângeroase? 
Toată bunăvoința cu care a fost primită prietenia lui înflăcărată 


să fie doar ipocrizie? Toată dragostea Genevie&vei să fi fost 
numai frică? 

Ştim cum era împărţită grădina în care nu o dată cititorii 
i-au urmărit pe tinerii noştri eroi. Maurice se strecură din tufiş în 
tufiş până ce se găsi ferit de razele lunii, în umbra serei 
improvizate unde fusese închis în prima zi când pătrunsese în 
casă. 

Sera era în faţa pavilionului în care locuia Geneviève. 

Dar în seara aceea, în camera tinerei noastre nu se vedea o 
lumină statornică şi izolată, ca de obicei. Lumina trecea acum 
de la o fereastră la alta. Maurice o zări pe Geneviève printr-o 
perdea ridicată pe jumătate, din întâmplare: înghesuia în grabă 
nişte lucruri într-un cufăr şi cu uimire observă lucirea unor arme 
în mâinile ei. 

Se sui pe o bornă de piatră ca să vadă mai bine ce se 
petrece în cameră. In vatră se ridicau flăcări mari care-i atraseră 
atenţia: erau nişte hârtii pe care Genevieve le ardea. 

In clipa aceea o uşă se deschise şi un bărbat intră la 
Geneviève. 

La început Maurice se gândi că nu putea fi decât Dixmer. 

Tânăra alergă la el, îi apucă mâinile şi amândoi rămaseră o 
clipă unul în faţa altuia, părând cuprinși de o emoție puternică. 
Ce emoție putea fi oare? Maurice nu era în stare s-o ghicească, 
sunetul vorbelor lor n-ajungea până la el. , 

Dar dintr-o dată Maurice îi măsură statura cu ochii. "Asta nu 
e Dixmer", şopti el. 

Într-adevăr, cel care intrase era subţire şi scund; Dixmer 
era înalt şi trupeş. 

Gelozia e un stimulent energic, într-o clipă, Maurice 
calculase statura necunoscutului cu o precizie aproape perfectă 
şi analizase în gând şi silueta soţului. 

"Nu e Dixmer", şopti el iarăşi, ca şi cum ar fi fost silit să-şi 
repete lui însuşi cele văzute ca să se încredinţeze de perfidia 
Genevievei. 

Se apropie de fereastră, dar cu cât se apropia mai tare cu 
atât vedea mai puţin: fruntea îi ardea ca focul. 

Piciorul i se izbi de-o scară. Fereastra era la o înălţime de 
şapte-opt picioare. Maurice luă scara şi se duse s-o sprijine de 
zid. 

Se urcă şi-şi lipi ochiul în despicătura perdelei. 


Necunoscutul din camera Genevievei era un tânăr de 
douăzeci şi şapte, douăzeci şi opt de ani, cu ochi albaştri şi cu o 
înfăţişare şi ţinută elegantă. Apucase mâinile tinerei noastre şi 
vorbea cu ea ştergându-i întruna lacrimile care înceţoşau 
fermecătoarea privire a Genevievei. 

Un zgomot uşor produs de Maurice îl făcu pe tânăr să 
întoarcă privirile spre fereastră. 

Maurice îşi stăpâni un strigăt de uimire: recunoscuse pe 
misteriosul său salvator din Piaţa Châtelet. 

În clipa aceea Geneviève îşi trase mâinile din cele ale necu- 
noscutului şi apoi se îndreptă spre cămin ca să se încredinţeze 
că hârtiile fuseseră nimicite de foc. 

Maurice nu se mai putu stăpâni. Toate patimile groaznice 
care torturează omul, dragostea, răzbunarea, gelozia, îi 
strângeau inima cu dinţii lor de foc. Nu mai aşteptă, împinse cu 
putere fereastra prost închisă şi sări în cameră. 

În aceeaşi clipă două pistoale-i fură puse în piept. 

La zgomotul făcut, Geneviève se întoarse; zărindu-l pe Mau- 
rice, rămase mută. 

— Domnule, spuse cu răceală tânărul republican celui care-i 
ţinea de două ori viaţa în mână, la capetele celor două arme, 
domnule, dumneata eşti Cavalerul de Maison-Rouge? 

— Şi dac-ar fi aşa? răspunse cu o întrebare cavalerul. 

— A! dacă-i aşa, înseamnă că eşti un bărbat viteaz şi ca 
atare un om calm, drept care am să-ţi spun două cuvinte. 

— Vorbeşte, spuse cavalerul fără să clintească pistoalele. 

— Dumneata poţi să mă ucizi, dar n-ai să mă ucizi mai 
înainte de-a fi scos un strigăt, sau mai bine zis n-am să mor fără 
să-l fi scos. Dacă scot strigătul, o mie de oameni care au 
împresurat casa au s-o facă pulbere în zece minute. Aşadar, 
pune jos pistoalele şi ascultă ce-am să-i spun doamnei. 

— Genevi&vei? întrebă cavalerul. 

— Mie? şopti tânăra. 

— Da, dumitale. 

Geneviève, mai albă decât o statuie, îl prinse de braţ pe 
Maurice; tânărul o respinse. 

— Ştii doar ceea ce mi-ai mărturisit, doamnă, zise Maurice 
cu un profund dispreţ. Văd că ai spus adevărul, într-adevăr, nu-l 
iubeşti pe domnul Morand. 

— Maurice, ascultă-mă! exclamă Geneviève. 


— Nu mai am nimic de auzit, doamnă, spuse Maurice. M-ai 
înşelat. Dintr-o singură lovitură ai frânt toate legăturile care-mi 
uniseră inima de a dumitale ca sub un sigiliu. Mi-ai mărturisit că 
nu-l iubeşti pe domnul Morand, dar nu mi-ai spus că iubeşti pe 
altul. 

— Domnule, spuse cavalerul, ce tot spui dumneata de 
Morand, sau, mai curând, despre ce Morand vorbeşti dumneata? 

— Despre Morand chimistul. 

— Morand chimistul se află în faţa dumitale. Morand chimi- 
stul şi Cavalerul de Maison-Rouge sunt una şi aceeaşi persoană. 

Şi întinzând mâna spre o măsuţă alăturată, într-o clipă îşi 
puse pe cap peruca neagră, care îl făcuse aşa de multă vreme 
de nerecunoscut în ochii tânărului republican. 

— Ah! da, exclamă Maurice, cu un îndoit dispreţ, da, 
înţeleg, dumneata nu-l iubeai pe Morand, pentru că Morand nu 
exista; dar deşi subterfugiul e dibaci, nu e mai puţin vrednic de 
dispreţ. 

Cavalerul făcu o mişcare amenințătoare. 

— Domnule, urmă Maurice, binevoieşte şi mă lasă o clipă să 
stau de vorbă cu doamna. Dacă doreşti, poţi să asişti la convor- 
birea noastră, nu va fi lungă, te asigur. 

Geneviève făcu un semn, poftindu-l pe Maison-Rouge să 
aibă răbdare. 

— Aşadar, urmă Maurice, dumneata, Geneviève, m-ai făcut 
de râs în faţa prietenilor mei! Am ajuns să le inspir silă! M-ai 
făcut să slujesc orbeşte tuturor comploturilor dumnitale! M-ai fo- 
losit ca pe o unealtă! Ascultă: e o acţiune infamă, dar vei fi pe- 
depsită, doamnă, căci domnul, aici prezent, are să mă ucidă sub 
ochii dumitale! Dar, în mai puţin de cinci minute şi el va împietri 
acolo, zăcându-ţi la picioare, sau dacă va scăpa cu viaţă, va trăi 
doar ca să-şi ducă tigva pe eşafod. 

— El să moară!? exclamă Geneviève. El să-şi ducă tigva pe 
eşafod!? Dar nu ştii, Maurice, că el este ocrotitorul meu, al fami- 
liei mele, că mi-aş da viaţa ca să i-o apăr pe-a lui; că dacă el 
moare, am să mor şi eu şi că dacă dumneata eşti dragostea 
mea, el e religia mea? 

— Vai! zise Maurice, continui să spui că mă iubeşti! Într-a- 
devăr, femeile sunt prea slabe şi prea laşe! 

Apoi, întorcându-se, i se adresă tânărului regalist: 

— Hai, domnule, trebuie să mă ucizi sau să mori. 


— Dar pentru ce? 

— Pentru că dacă nu mă ucizi, te arestez. 

Maurice întinse mâna ca să-l înşface de piept. 

— Eu n-am să-mi apăr viaţa luptând cu dumneata! spuse 
Cavalerul de Maison-Rouge. 

Şi-şi aruncă armele pe un fotoliu. 

— Şi de ce n-ai să-ţi aperi viaţa luptând cu mine? 

— Pentru că viaţa mea nu răscumpără remuşcarea de-a fi 
ucis un om de onoare şi mai ales, da, mai ales pentru că 
Geneviève te iubeşte. 

— Vai! exclamă tânăra noastră împreunându-şi mâinile, cât 
eşti de bun, de mărinimos, de leal şi de generos, Armand! 

Maurice se uită la amândoi cu o uimire aproape prostească. 

— lată, spuse cavalerul, intru în camera mea. lţi dau 
cuvântul de onoare că nu pentru a fugi, ci pentru a ascunde un 
portret. 

Maurice îşi îndreptă repede ochii către portretul 
Genevievei; era la locul său obişnuit. 

Fie că Maison-Rouge va fi ghicit gândul lui Maurice, fie că 
va fi voit să împingă generozitatea până la culme, spuse: 

— Poftim, ştiu că dumneata eşti republican, dar totodată 
ştiu că ai un suflet curat şi cinstit. Am să mă destăinui dumitale 
până la capăt. Priveşte! 

Şi scoase din sân o miniatură pe care i-o arătă lui Maurice: 
era portretul reginei. 

Maurice lăsă capul în jos şi-şi apăsă mâna pe frunte. 

— Aştept ordinele dumitale, domnule, spuse Maison-Rouge. 
Dacă urmăreşti arestarea mea, să baţi la uşa asta când va fi 
timpul să mă predau. Nu mai ţin la viaţa mea, de vreme ce viaţa 
mea nu se mai sprijină pe speranţa de-a salva regina. 

Cavalerul ieşi fără ca Maurice să fi făcut nici măcar un gest 
spre a-l opri. 

Abia apucă să iasă din cameră şi Geneviève se aruncă la pi- 
cioarele tânărului republican. 

— lartă-mă, exclamă ea, iartă-mă, Maurice, pentru tot răul 
pe care ţi l-am făcut; iartă-mă pentru înşelătoriile mele, iartă-mă 
în numele suferințelor şi al lacrimilor mele, căci îţi jur c-am plâns 
tare mult şi am suferit groaznic. Vai! soţul meu a plecat azi de 
dimineaţă, nu ştiu unde a plecat şi poate nici n-am să-l mai văd. 


Acum nu-mi rămâne decât un singur prieten, nu un prieten, ci 
un frate şi dumneata ai să-l ucizi. lartă-mă, Maurice! lartă-mă! 

Maurice o ridică de la picioarele lui şi-i spuse: 

— Ce vrei? Uneori ne iese în cale ursita rea, ca acuma. 
Toată lumea îşi pune în joc viaţa, în clipa de faţă. Cavalerul de 
Maison-Rouge a jucat ca şi ceilalţi, dar a pierdut. Trebuie să 
plătească. 

— Adică să moară, dacă te înţeleg bine. 

— Da. 

— Trebuie să moară şi tocmai dumneata îmi spui asta? 

— Nu eu, Geneviève, ci destinul. 

— Destinul nu şi-a spus ultimul cuvânt în împrejurarea de 
faţă, pentru că dumneata îl poţi salva. 

— Cu preţul cuvântului meu şi, ca atare, al onoarei mele. 
Înţeleg, Geneviève. 

— Închide ochii, Maurice, doar atâta îţi cer şi îţi făgăduiesc 
că recunoştinţa mea va merge până unde poate ajunge 
recunoştinţa unei femei. 

— De prisos aş închide ochii, doamnă: este o parolă, o 
parolă fără de care nimeni nu poate ieşi din casa asta, căci, îţi 
repet, casa este împresurată. 

— Şi dumneata o ştii? 

— Fără îndoială că o ştiu. 

— Maurice! 

— Ce este? 

— Dragul meu, scumpul meu Maurice, spune-mi parola, tre- 
buie să mi-o spui! 

— Geneviève, cine eşti dumneata ca să-mi spui: "Maurice, 
în numele dragostei pe care ţi-o port, calcă-ţi cuvântul, calcă-ţi 
onoarea, trădează-ţi cauza, reneagă-cţi crezul?" În schimbul 
acestora ce-mi oferi dumneata, care mă ispiteşti? 

— Ah, Maurice, salvează-l, întâi salvează-l şi apoi cere-mi 
viaţa. 

— Geneviève, urmă Maurice cu un glas sumbru, ascultă ce 
am să-ţi spun. Cu un picior am păşit pe calea infamiei; ca s-o 
urmez până la capăt, aş vrea să am cel puţin un temei faţă de 
mine însumi. Geneviève, jură-mi că nu-l iubeşti pe Cavalerul de 
Maison-Rouge. 

— Îl iubesc pe Cavalerul de Maison-Rouge ca o soră, ca o 
prietenă, nu altfel, ţi-o jur. 


— Geneviève, mă iubeşti? 

— Maurice, te iubesc, ţi-o mărturisesc în ţaţa lui Dumnezeu, 
care m-aude. 

— Dacă fac ceea ce-mi ceri, ai să te lepezi de rude, 
prieteni, patrie, ca să fugi cu trădătorul? 

— Maurice! Maurice! 

— Şovăi!... şovăi! 

Şi Maurice se dădu înapoi copleşit de dispreţ. Geneviève, 
care se sprijinea de el, simţi deodată cum o părăseşte sprijinul şi 
căzu în genunchi. 

— Maurice, exclamă ea, lăsându-se pe spate şi frângându-şi 
mâinile împreunate, Maurice, fac tot ce vei vrea, îţi jur; 
porunceşte, ascult. 

— Ai să fii a mea? 

— Când ai să vrei. 

— Jură-mi pe Hristos! 

Geneviève întinse braţul. 

— Doamne! rosti ea, ai iertat pe soţia adulteră; nădăjduiesc 
că mă vei ierta şi pe mine. 

Şi lacrimi mari i se rostogoliră pe obraji, căzându-i pe 
şuviţele lungi, despletite, ce-i ajungeau până la piept. 

— Nu aşa, nu jura aşa, spuse Maurice, căci nu-ţi primesc 
jurământul. 

— Doamne! urmă ea, jur să-mi închin toată viaţa lui 
Maurice, să mor cu el şi, dacă trebuie, să mor pentru el, dacă-mi 
salvează prietenul, protectorul şi fratele, pe Cavalerul de 
Maison-Rouge. 

— Bine, va fi salvat, spuse Maurice. 

Şi se îndreptă spre camera alăturată. 

— Domnule, zise el, îmbracă-te iarăşi cu hainele tăbăcarului 
Morand. Te dezleg de cuvântul dat, eşti liber. lar dumneata, 
doamnă, urmă el, adresându-se Genevievei, ascultă cuvintele 
parolei: garoafă şi subterană. 

Apoi, ca şi cum i-ar fi făcut scârbă să mai rămână în 
încăperea în care rostise cele două cuvinte ce făcuseră din el un 
trădător, Maurice deschise fereastra şi sări din cameră în 
grădină. 


Capitolul XXXI Percheziţia 


Maurice îşi reocupă postul de observaţie în grădină, în faţa 
ferestrei Genevievei, dar fereastra nu mai era luminată: 
Geneviève intrase la Cavalerul de Maison-Rouge. 

Era dealtfel şi timpul ca Maurice să părăsească încăperea, 
căci abia ajunsese la colţul serei când poarta de la grădină se 
deschise şi omul cenuşiu apăru, urmat de Lorin şi de cinci sau 
şase grenadiri. 

— Ei, cum e? întrebă Lorin. 

— Vezi şi tu, răspunse Maurice, sunt la postul meu. 

— Nimeni n-a încercat să treacă cu forţa? întrebă iarăşi 
Lorin. 

— Nimeni, îi răspunse Maurice, fericit că a putut scăpa de o 
minciună prin felul în care-i fusese pusă întrebarea. Nimeni! Și 
voi, ce-aţi făcut? 

— Noi ne-am convins că domnia-sa Cavalerul de 
Maison-Rouge a intrat în casă acum un ceas şi de-atunci n-a mai 
ieşit, răspunse omul poliţiei. 

— Şi îi ştiţi camera? întreabă Lorin. 

— Camera lui nu-i despărțită de camera cetăţenei Dixmer 
decât printr-un coridor. 

— A! exclamă Lorin. 

— De fapt, nu era nevoie de nici o despărţitură. Se pare că 
acest Cavaler de Maison-Rouge e un bărbat uşuratic. 

Maurice simţi cum i se urcă sângele la cap. Inchise ochii şi 
văzu mii de fulgere lăuntrice. 

— Ei bine! dar... cetăţeanul Dixmer ce zice de-aşa ceva? în- 
trebă Lorin. 

— | se părea că-i o cinste pentru el. 

— Ascultaţi! făcu Maurice cu vocea gâtuită, ce hotărâre 
luăm? 

— Luăm hotărârea, spuse omul poliției, să mergem să-l 
înşfăcăm din camera lui şi poate chiar din pat. 

— Nu bănuieşte, aşadar, nimic? 

— Absolut nimic. 

— Cum e dispus terenul? întrebă Lorin. 

— Avem un plan foarte exact, răspunse omul cenuşiu: un 
pavilion situat în ungherul grădinii, iată-l: urci patru trepte, le 
vedeţi chiar aici! Ajungi pe un palier, la dreapta — uşa 


apartamentului cetăţenei Dixmer; e fără îndoială acela a cărui 
fereastră o vedem, în faţa ferestrei, acolo, în fund, e o uşă care 
dă spre coridor şi în coridor e uşa camerei trădătorului. 

— Bine, iată o topografie amănunţit făcută. Cu un plan ca 
ăsta poţi să mergi şi cu ochii legaţi, cu atât mai lesne cu ochii 
deschişi. Să mergem, aşadar. 

— Străzile sunt bine păzite? întrebă Maurice cu un interes 
pe care toţi cei de faţă îl atribuiră, fireşte, temerii lui de a nu-l 
scăpa pe cavaler. 

— Şi străzile şi trecerile şi răscrucile, toate, zise omul 
cenuşiu. Nici un şoarece nu poate să treacă dacă nu ştie parola. 

Maurice se cutremură. Atâtea precauţii luate îl făceau să se 
teamă că trădarea sa nu va fi de nici un folos fericirii lui. 

— Acum, spuse omul cenuşiu, câţi oameni vă trebuie ca să-l 
arestaţi pe cavaler? 

— Câţi oameni? întrebă Lorin. Nădăjduiesc că Maurice şi cu 
mine suntem destui. Nu-i aşa, Maurice? 

— Da, se bâlbâi Maurice, sigur că ne vom descurca. 

— Ascultaţi, nu umblaţi cu lăudăroşenii de prisos. Vreţi să-l 
prindeţi? 

— Ei, drăcie! dacă vrem! exclamă Lorin, bineînţeles că da! 
Nu-i aşa, Maurice, că trebuie să-l prindem? 

Lorin apăsă pe ultimele cuvinte. El spusese dealtfel că un 
început de bănuială apucase să planeze asupra lor şi nu trebuia 
lăsat timp bănuielilor, ce se răspândeau pe vremea aceea ca 
fulgerul, să se înrădăcineze. Or, Lorin îşi da seama că nimeni 
n-ar mai îndrăzni să pună la îndoială patriotismul a doi bărbaţi 
ce-ar fi izbutit să-l prindă pe Cavalerul de Maison-Rouge. 

— Ei bine! spuse omul poliţiei, dacă ţineţi cu tot dinadinsul, 
să luăm cu noi mai curând trei în loc de doi sau patru în loc de 
trei; cavalerul se culcă totdeauna cu o sabie sub căpătâi şi cu 
două pistoale pe măsuţa de noapte. 

— Ei, fir-ar al naibii! exclamă unul dintre grenadirii din com- 
pania lui Lorin, hai să intrăm cu toţii. Fără preferinţe! Dacă se 
predă, îl păstrăm pentru ghilotină, dacă rezistă, îl sfârtecăm cu 
săbiile. 

— Bine zici, făcu Lorin. Aşadar, înainte! Intrăm pe uşă sau 
pe fereastră? 


— Pe uşă, spuse omul poliţiei. Poate că întâmplător cheia e 
în uşă, pe câtă vreme dacă intrăm pe fereastră, trebuie să 
spargem câteva ochiuri şi am face zgomot. 

— Fie, pe uşă, zise Lorin, numai să intrăm odată, puţin îmi 
pasă pe unde. Haidem, cu sabia în mână, Maurice. 

Automat, Maurice îşi trase sabia din teacă. 

Trupa mică înainta spre pavilion, întocmai cum arătase 
omul cenuşiu, au dat de primele trepte, apoi au păşit pe palier 
şi, în sfârşit, în vestibul. 

— Ah! exclamă Lorin bucuros, cheia e în uşă. 

Intr-adevăr, întinsese mâna prin întuneric şi, aşa cum 
spusese, cu vârful degetelor simţi răceala cheii. 

— Hai, deschide odată, cetăţene locotenent, spuse omul ce- 
Nuşiu. 

Lorin răsuci cu băgare de seamă cheia în broască. Uşa se 
deschise. 

Maurice îşi şterse cu mâna sudoarea de pe frunte. 

— Am ajuns! exclamă Lorin. 

— Nu încă, îi întoarse vorba omul cenuşiu. Dacă informaţiile 
noastre topografice sunt exacte, aici ne aflăm în apartamentul 
cetăţenei Dixmer. 

— N-avem decât să ne încredinţăm, spuse Lorin. Să 
aprindem nişte lumânări. Văd că mai este foc în cămin. 

— Să aprindem torţe, hotărî omul cenuşiu. Torţele se sting 
mai greu decât lumânările. 

Şi luă din mâna unui grenadir două torţe pe care le aprinse 
de la focul din cămin care abia mai pâlpâia. Una i-o dădu lui 
Maurice, cealaltă — lui Lorin. 

— Vedeţi că nu m-am înşelat; iată uşa care dă în camera de 
culcare a cetăţenei Dixmer şi iat-o şi pe cea care dă pe coridor. 

— Înainte, pe coridor, ordonă Lorin. 

Uşa din fund fu deschisă la fel de uşor ca prima şi se găsiră 
cu toţii în faţa uşii apartamentului în care locuia cavalerul. Poate 
de douăzeci de ori văzuse Maurice uşa aceea, dar niciodată nu 
întrebase încotro duce. Pentru el lumea toată se mărginea la ca- 
mera în care-l primea Geneviève. 

— Ah! exclamă Lorin în şoaptă, aici schimbăm tactica. Uşa 
e încuiată, nici urmă de cheie. 

— Dar, întrebă Maurice, abia putând să vorbească, sunteţi 
siguri că e aici? 


— Dacă planul e exact, aici trebuie să fie, răspunse omul 
poliţiei. Dealtfel, vom vedea. Grenadiri, spargeţi uşa, năvăliţi în 
cameră. 

Patru oameni, desemnaţi de către trimisul poliţiei, ridicară 
paturile puştilor şi la un semn al acestuia, care conducea 
operaţia, dădură toţi odată o singură lovitură: uşa se făcu 
tăndări. 

— Predă-te sau eşti mort, răcni Lorin, năvălind în cameră. 

Nimeni nu răspunse: draperiile patului erau închise. 

— latacul! ia seama la iatac! strigă omul poliției, arma la 
ochi şi la prima mişcare a perdelelor, trageţi! 

— Aşteptaţi, spuse Maurice, am să dau perdelele într-o 
parte. 

Şi nădăjduind, fără îndoială, că Maison-Rouge şedea ascuns 
îndărătul perdelelor de la pat şi că prima lovitură de pumnal sau 
primul glonte de pistol îi vor fi hărăzite lui, Maurice se repezi la 
draperiile care lunecară scrâşnind pe vergeaua galeriei. Patul 
era gol. 

— Ei, drăcie! făcu Lorin, nimeni! 

— Te pomeneşti c-o fi scăpat, bolborosi Maurice. 

— Cu neputinţă, cetăţeni! Cu neputinţă! exclamă omul ce- 
nuşiu. Vă spun c-a fost văzut intrând acum un ceas, că nimeni 
nu l-a văzut ieşind şi că toate ieşirile sunt păzite. 

Lorin deschidea uşile tuturor dulapurilor şi comodelor, se 
uita pretutindeni, chiar şi acolo unde ar fi fost cu neputinţă să se 
ascundă un om. 

— Nimeni, totuşi! Vedeţi doar că nu e nimeni! 

— Nimeni, repeta şi Maurice cu o emoție lesne de înţeles; 
într-adevăr se vede că nu e nimeni. 

— În camera cetăţenei Dixmer, spuse omul poliţiei. Poate 
că e acolo. 

— O! exclamă Maurice, respectaţi camera unei femei. 

— Cum asta!? făcu Lorin. Bineînţeles că o vom respecta, ca 
şi pe cetăţeana Dixmer. Dar s-o cercetăm. 

— Pe cetăţeana Dixmer? întrebă unul dintre grenadiri, 
bucuros să plaseze o glumă de prost-gust. 

— Nu, răspunse Lorin, camera ei. 

— Atunci, interveni Maurice, lăsaţi-mă pe mine să trec în 
frunte. 


— Treci, spuse Lorin, tu eşti căpitanul. Să acordăm fiecăruia 
onorurile ce i se cuvin. 

Doi oameni fură lăsaţi să păzească încăperea pe care 
ceilalţi o părăsiră trecând în cea în care aprinseseră torţele. 

Maurice se apropie de uşa ce dădea în camera de dormit a 
Genevievei. 

Era prima oară când avea să intre acolo. 

Inima îi bătea foarte tare. 

Cheia era în uşă. 

Maurice duse mâna spre cheie, dar şovăi. 

— Hai, deschide odată! îl zori Lorin. 

— Dar, zise Maurice, dacă cetăţeana Dixmer e culcată? 

— Avem să ne uităm în patul ei, sub pat, în cămin şi în du- 
lapuri, răspunse Lorin, după care, dacă nu e nimeni decât ea, 
avem să-i urăm noapte bună. 

— Nicidecum, interveni omul poliţiei, avem s-o arestăm, ce- 
tăţeana Geneviève Dixmer e o aristocrată, recunoscută drept 
complice a fiicei lui Tison şi a Cavalerului de Maison-Rouge. 

— Deschide dumneata atunci! se răsti Maurice, dând 
drumul cheii, eu nu arestez femei. 

Omul poliţiei se uită chiorâş la Maurice, iar grenadirii înce- 
pură să cârtească. 

— Ce, aţi început să cârtiţi? întrebă Lorin. N-aveţi decât să 
cârtiţi şi împotriva mea, căci sunt de părerea cetăţeanului 
Lindey. 

Şi se trase un pas îndărăt. 

Omul cenuşiu apucă cheia, o întoarse grăbit, uşa se 
deschise; soldaţii se năpustiră în cameră. 

Două lumânări ardeau pe o măsuţă, dar camera 
Genevievei, ca şi cea a Cavalerului de Maison-Rouge, era goală. 

— Goală! exclamă omul poliţiei. 

— Goală! repetă Maurice, pălind. Unde să fie oare? Lorin se 
uită lung la Maurice, cu uimire. 

— S-o căutăm, spuse omul poliţiei. 

Şi, urmat de jandarmi, se apucă să scotocească toată casa, 
din pivniţă până-n ateliere. 

Abia se întoarseră ei cu spatele şi Maurice, care-i urmărise 
cu ochii plini de îngrijorare, se repezi la rândul său în încăpere, 
deschizând iarăşi dulapurile pe care le mai deschise şi chemând 
cu o voce plină de teamă şi nelinişte: 


— Geneviève! Geneviève! 

Dar Geneviève nici gând să răspundă, camera era 
într-adevăr goală. 

Atunci Maurice se apucă şi el să scotocească prin casă cu 
un zel pătimaş. Serele, hangarele, dependinţele, cercetă tot, dar 
era de prisos. 

Deodată se auzi un zgomot puternic; o ceată de bărbaţi 
înarmaţi se înfăţişă la poartă; oamenii schimbară parola cu 
santinela, năvăliră în grădină şi se răspândiră în casă. În fruntea 
grupului de întărire strălucea panaşul fumuriu al lui Santerre. 

— Ei bine! făcu el către Lorin, unde e conspiratorul? 

— Cum adică unde e conspiratorul? 

— Da. Vă întreb ce-aţi făcut cu el? 

— Şi eu v-aş întreba pe dumneavoastră: detaşamentul pe 
care-l comandaţi, dacă a păzit bine ieşirile, trebuie să-l fi 
arestat, pentru că nu mai era în casă când am intrat noi. 

— Ce tot spui? exclamă generalul furios, l-aţi lăsat să 
scape? 

— Noi n-am putut să-l lăsăm să scape, fiindcă nu l-am prins. 

— Atunci nu mai înţeleg nimic, spuse Santerre. 

— Nimic din ce? 

— Nimic din cele ce mi-aţi comunicat prin trimisul vostru. 

— V-am trimis noi pe cineva? 

— Bineînţeles. Bărbatul acela cu haină cafenie, cu părul 
negru şi ochelari verzi, care a venit să ne vestească din partea 
voastră că sunteţi gata-gata să puneţi mâna pe Maison-Rouge, 
dar că se apără, luptându-se ca un leu. Drept care am venit în 
fugă. 

— Un om cu haină cafenie, cu părul negru şi cu ochelari 
verzi? repetă Lorin. 

— Bineînţeles, ţinând o femeie de braţ. 

— Tânără, frumoasă? exclamă Maurice, reprezindu-se spre 
general. 

— Da, tânără şi frumoasă. 

— Era el împreună cu cetăţeana Dixmer. 

— Care el? 

— Maison-Rouge... Oh! păcătosul de mine, cum de nu i-am 
ucis pe amândoi? 

— Hai, lasă cetăţene Lindey, spuse Santerre, îi prindem noi. 

— Dar cum de i-aţi lăsat să treacă? întrebă Lorin. 


— Ei, fir-ar să fie! exclamă Santerre, i-am lăsat să treacă fi- 
indcă ştiau parola. 

— Ştiau parola? strigă Lorin. Aşadar, printre noi se află un 
trădător? 

— Nu, nu, cetăţene Lorin, spuse Santerre, voi sunteţi cunos- 
cuţi, se ştie bine că printre voi nu sunt trădători. 

Lorin se uită jur-împrejurul lui, de parc-ar fi căutat 
trădătorul despre a cărui prezenţă pomenise. 

Observă fruntea încruntată şi privirile şovăitoare ale lui 
Maurice. 

— Ah! şopti el, ce-o mai fi şi asta? 

— Cavalerul nu poate fi prea departe, spuse Santerre; să 
cercetăm prin împrejurimi. Poate a dat peste vreo patrulă mai 
dibace ca noi, care nu s-o fi lăsat păcălită. 

— Da, da, să căutăm, adăugă Lorin. 

Apoi îl apucă pe Maurice de braţ şi, sub pretextul 
investigaţiilor de făcut, îl scoase afară din grădină. 

— Da, să căutăm, spuseră şi soldaţii, dar înainte... 

Şi unul dintre ei îşi aruncă torţa sub o şură ticsită cu 
vreascuri şi iarbă uscată. 

— Hai, zise Lorin, vino. 

Maurice nu se împotrivi, îl urmă pe Lorin, ca un copil. 
Amândoi alergară până la pod fără să scoată nici un cuvânt; 
acolo se opriră. Maurice întoarse capul. 

Cerul era roşu în direcţia cartierului, deasupra caselor urcau 
puzderie de scântei. 


Capitolul XXXII Jurământul 


Maurice fu cuprins de-un tremur; întinse mâna înspre 
strada Saint-Jacques şi zise: 

— Foc! foc! 

— Ei bine! da, răspunse Lorin, foc. Şi ce-i cu asta? 

— Vai! Doamne-Dumnezeule! Dacă s-a întors? 

— Cine? 

— Geneviève. 

— Geneviève e doamna Dixmer, nu-i aşa? 

— Da, ea e. 


— Nu-i nici o primejdie să se fi întors, de vreme ce n-a 
plecat. 

— Lorin, trebuie s-o găsesc, trebuie să mă răzbun. 

— Ei! ei! exclamă Lorin. 


Amor, tiran al zeilor şi-al muritorilor, 
Nu-ţi trebuie tămâie pe vatra 
altarelor. 


— Ai să mă ajuţi s-o regăsesc, nu-i aşa, Lorin? 

— Ei, na! nici n-are să fie greu. 

— Dar cum? 

— Dacă soarta cetăţenei Dixmer te frământă pe cât mă laşi 
să cred, înseamnă c-o cunoşti şi dacă o cunoşti, trebuie să ştii 
care-i sunt prietenii cei mai intimi. Nu cred c-a părăsit Parisul, 
toţi vor dealtfel cu orice preţ să rămână aici. S-o fi refugiat la 
vreo confidentă şi mâine dimineaţă ai să primeşti prin vreo Roză 
sau prin vreun Marton un bileţel ticluit cam în termenii următori: 


De Marte la Cythera din nou vrea să 
pătrundă, 

Sub vălul azuriu al nopţii să 
s-ascundă. 


Şi să se înfăţişeze la portar în strada cutare, numărul 
cutare, întrebând de doamna Trei-Stele; cam aşa. 

Maurice ridică din umeri. Ştia bine că Geneviève n-avea la 
cine să se refugieze. 

— N-o vom găsi, şopti el. 

— Ingăduie-mi să-ţi spun ceva, Maurice, zise Lorin. 

— Ce? 

— Că n-ar fi cine ştie ce mare nenorocire dacă n-am mai 
găsi-o. 

— Dacă n-o găsim, Lorin, adăugă Maurice, eu am să mor. 

— Ei drace! făcu tânărul, aşadar din pricina acestei iubiri 
erai tu cât pe-aci să mori? 

— Da, răspunse Maurice. 

Lorin rămase o clipă pe gânduri. 

— Maurice, zise el, să tot fie unsprezece ceasuri, cartierul e 
pustiu, uite-acolo o bancă de piatră, pusă parcă anume ca să 


găzduiască doi prieteni. Acordă-mi favoarea unei convorbiri 
secrete, cum se spunea sub vechiul regim, îţi dau cuvântul c-am 
să vorbesc numai în proză. 

Maurice se uită în jur şi-apoi se duse să se aşeze lângă prie- 
tenul lui. 

— Vorbeşte, zise Maurice, sprijinindu-şi pe-o mână fruntea 
obosită. 

— Ascultă, dragă prietene, am să-ţi spun un lucru, fără 
introducere, fără perifraze, fără comentarii: mergem pe calea 
pierzaniei sau mai curând tu ne duci pe calea pierzaniei. 

— Cum asta? întrebă Maurice. 

— Există, scumpul meu prieten, urmă Lorin, o anume 
decizie, dată de Comitetul Salvării Publice, care spune că e 
trădător de patrie oricine întreţine relaţii cu inamicii patriei. Ai tu 
cunoştinţă de decizia asta? 

— Fără îndoială, răspunse Maurice. 

— Va să zică o ştii? 

— Da. î 

— Ei bine! Imi pare că tu eşti oarecum trădător de patrie. 
Ce ai de spus? cum zicea Manlius... 

— Lorin! 

— Bineînţeles, afară de cazul în care tu consideri că îşi ido- 
latrizează patria toţi cei ce dau adăpost, masă şi casă domnului 
Cavaler de Maison-Rouge, care n-am putea spune că e un repu- 
blican exaltat şi nici c-ar fi învinuit, deocamdată, că ar fi condus 
evenimentele din septembrie. 

— Vai, Lorin! exclamă Maurice scoțând un suspin. 

— Drept care, urmă moralistul, îmi pare că tu ai fost sau 
eşti încă puţin cam prea prieten cu inamicul patriei. Hai, hai, nu 
te indigna şi nu protesta, dragă amice; parc-ai fi gigantul 
Enceladus'*, gata să răstorni munţii când te întorci de pe-o parte 
pe cealaltă. Aşa că ţi-o spun încă o dată, nu te revolta şi 
mărturiseşte pur şi simplu că nu mai eşti un revoluţionar plin de 
zel. 

Lorin rostise cuvintele de mai sus cu toată blândeţea de 
care era în stare, alunecând asupra lor printr-un artificiu retoric 
demn de Cicero. 

Maurice protestă doar printr-un gest. 


18 Enceladus, cel mai puternic dintre giganţii care au uneltit împotriva 
lui Zeus. 


Dar gestul lui fu socotit ca neavenit şi Lorin continuă: 

— O! dac-am trăi într-un climat de seră, într-un climat con- 
stant în care, potrivit regulilor botanicii, termometrul arată inva- 
riabil şaisprezece grade, ţi-aş spune, dragul meu Maurice, e 
elegant, e cum se cuvine; să fim niţeluş aristocrați din timp în 
timp, nu strică, e frumos, dar noi fierbem astăzi la treizeci şi 
cinci şi chiar patruzeci de grade! Apa fierbe şi noi abia dacă 
suntem călduţi; pe căldura asta părem reci şi dacă eşti rece, eşti 
suspect, după cum ştii; când eşti suspect, eşti prea inteligent, 
scumpul meu Maurice, ca să nu-ţi dai seama ce-ai să fii curând, 
sau, mai bine zis, ce n-ai să mai fii deloc. 

— Ei bine! atunci să mă omoare şi să se termine odată, ex- 
clamă Maurice. Dealtfel, tot m-am săturat de viaţă. 

— De-abia de-un sfert de oră, observă Lorin. La drept vor- 
bind, nu mai e destulă vreme ca să te las să procedezi în 
privinţa asta cum te taie capul: şi pe urmă, dacă mori astăzi, 
înţelegi tu, trebuie să mori republican, pe câtă vreme tu ai să 
mori aristocrat. 

— Vai! oftă Maurice, căruia începuse să i se urce sângele în 
cap din pricina durerii şi îngrijorării provocate de conştiinţa vi- 
novâăţiei sale, mergi cam prea departe, dragul meu. 

— Am să merg şi mai departe, căci te previn că dacă te faci 
aristocrat... 

— Ai să mă denunţi? 

— Ei, na! Nici gând, am să te închid într-o pivniţă şi-am să 
încep să te caut, în bătaia tobelor, ca pe un dispărut: pe urmă 
am să strig în gura mare că aristocrații, prinzând de veste ce 
destin le pregăteşti, te-au sechestrat, te-au chinuit, te-au 
înfometat, aşa că, de îndată cei vei fi fost regăsit, vei fi 
încoronat cu flori în public de damele din Hală şi de calicii care 
adună zdrenţe din cartierul Victor, aşa cum s-a întâmplat cu Elie 
de Beaumont, şeful jandarmeriei, cu domnul Latude şi cu alţii. 
Grăbeşte-te, aşadar, să intri din nou în pielea lui Aristide, căci 
altfel ştii ce te-aşteaptă. 

— Lorin, îmi dau seama că ai dreptate, dar sunt luat de 
curent, alunec pe pantă în jos. Poţi oare să-mi porţi pică fiindcă 
îmi urmez destinul? 

— Nu-ţi port pică, dar te cert. Adu-ţi aminte puţin de 
scenele pe care Pilade i le făcea zilnic lui Oreste, scene care 
dovedesc cu succes că prietenia nu-i decât un paradox, de 


vreme ce aceşti doi prieteni legendari se certau de dimineaţă 
până seara. 

— Leapădă-te de mine, Lorin, ai face mai bine. 

— Nici gând. 

— Atunci, lasă-mă să iubesc, să fiu nebun, poate chiar 
criminal, fiindcă, dacă o revăd, simt c-am s-o ucid. 

— Sau c-ai să-i cazi în genunchi. Maurice! Maurice! 
Îndrăgostit de-o aristocrată, n-aş fi crezut nici în ruptul capului. 
lată-te în situaţia sărmanului Osselin cu marchiza de Charny. 

— Destul, Lorin, te implor! 

— Maurice, sau te vindec sau mă ia dracu! Nu vreau să 
câştigi la loteria sfintei ghilotine, cum spune băcanul din strada 
Lombarzilor. la seama, ai să mă aduci la exasperare. Ai să faci 
din mine un om crud. Maurice, îmi vine să dau foc insulei 
Saint-Louis; dă-mi o torţă, un şomoiog aprins! 


Vai nu! zadarnică e toată truda mea! 

Să cer o torţă sau făclie nu-i oare lucru de 
prisos 

Când focul tău, Maurice, atâta de frumos, 

E-n stare să incendieze şi sufletu-ţi, şi-oraşul 
şi tot ce-n jur ar sta? 


Maurice zâmbi fără voie. 

— Doar ne înţeleseserăm să nu mai vorbim decât în proză, 
remarcă el. 

— Dar numai din pricină că mă scoţi din sărite cu nebunia 
ta, răspunse Lorin; numai din pricină că... Ascultă, hai să bem, 
Maurice, hai să ne-mbătăm, să punem la cale niscaiva moţiuni, 
să studiem economia politică, dar, pentru numele lui Jupiter, să 
nu mai fim îndrăgostiţi, să nu mai îndrăgim decât libertatea. 

— Sau Rațiunea. 

— O! ce-i drept! zeiţa înseamnă mare lucru şi să ştii că te 
socoate un muritor încântător. 

— Nu eşti gelos? 

— Ca să-mi salvez un prieten, mă simt în stare de orice sa- 
crificiu. 

— Mulţumesc, Lorin, şi-ţi preţuiesc devotamentul; dar, vezi 
tu, cel mai bun mijloc de a-mi alina durerea e s-o trăiesc până la 
saturație. Rămâi cu bine, Lorin. Du-te s-o vezi pe Arthemise. 


— Şi tu unde te duci? 

— Acasă. 

Şi Maurice făcu câţiva paşi spre pod. 

— Va să zică, acum locuieşti înspre vechea stradă 
Saint-Jacques? 

— Ba nu, dar Îmi face plăcere s-o iau pe-acolo. 

— Ca să mai vezi o dată locul unde trăia fiara ta neînduple- 
cată. 

— Ba, ca să văd dacă nu s-a întors acolo unde ştie c-o 
aştept. O! Geneviève, Geneviève! nu te-aş fi crezut în stare 
de-asemenea trădare! 

— Maurice, un tiran care cunoştea bine femeile, pentru c-a 
murit de mult ce le-a iubit, spunea: 


Adesea îşi schimbă părerea femeia! 
Nebun e cin' se-ncrede-n ea, 
de-aceea! 


Maurice oftă şi cei doi prieteni o apucară iarăşi înspre 
vechea stradă Saint-Jacques. 

Pe măsură ce se apropiau auziră larmă, văzură cum lumina 
creştea, desluşiră cântece patriotice, care, în plină zi, în plin 
soare, în atmosfera de luptă păreau imnuri eroice, dar care în 
puterea nopţii, în lumina incendiului, căpătau accentul lugubru 
al unei beţii de canibali. 

— Doamne-Dumnezeule! exclamă Maurice, uitând că Dum- 
nezeu era desfiinţat. 

Şi grăbea pasul, sudoarea curgându-i pe frunte. Lorin se 
uita la el cum merge şi şoptea printre dinţi: 


Dragoste, dragoste, când pui mâna 
pe noi, 

Se poate lesne spune: s-a terminat 
cu voi! 


Întreg Parisul părea că  se-ndreaptă spre teatrul 
evenimentelor pe care le-am povestit. Maurice se văzu silit să 
străbată un şir de grenadiri, rândurile de membri ai secţiilor, 
apoi să se strecoare prin cetele înghesuite ale mulţimii de 


gură-cască, pe cât de furioasă, pe atât de trează, care, în epoca 
aceea, alerga urlând de la un spectacol la alt spectacol. 

Pe măsură ce se apropia, Maurice, în nerăbdarea-i turbată, 
iuţea pasul. Lorin abia izbutea să-l urmeze, dar îl iubea prea 
mult ca să-l părăsească în asemenea clipe. 

Totul era aproape pe sfârşite. Focul trecuse de la şura sub 
care soldatul aruncase torţa aprinsă, la atelierele construite din 
scânduri rânduite astfel încât aerul să pătrundă prin spaţiile 
mari dintre ele. Mărfurile arseseră. Acum începea să ardă şi 
casa. 

— Doamne, îşi zicea Maurice, dacă s-a întors, dacă se află 
în vreuna din încăperi, învăluită în cercul de flăcări, 
aşteptându-mă, strigându-mă... 

Şi Maurice, pe jumătate nebun de durere, preferând să 
creadă în nebunia celei pe care o iubea, decât în trădarea ei, 
Maurice izbi cu capul aplecat uşa pavilionului pe care o 
întrezărea prin fum. 

Lorin se ţinea mereu după el; l-ar fi urmat până şi în iad. 

Acoperişul ardea, focul începuse să cuprindă scara. 

Maurice,  gâfiind, cercetă tot etajul, salonul, camera 
Genevi&vei, camera Cavalerului de Maison-Rouge, coridoarele, 
chemând cu voce gâtuită: 

— Geneviève! Geneviève! 

Nimeni nu răspunse. 

Întorcându-se în prima încăpere, cei doi prieteni văzură 
valurile de flăcări care începuseră să pătrundă prin uşă. In ciuda 
strigătelor lui Lorin, care-i arăta fereastra, Maurice trecu prin 
mijlocul flăcărilor. 

De acolo alergă înspre casă, străbătu fără să se oprească 
curtea înţesată de mobile sfărâmate, regăsi sufrageria, salonul 
lui Dixmer, cabinetul chimistului Morand. Peste tot, fum, 
sfărâmături, cioburi de sticlă. Focul cuprinsese şi partea asta a 
casei şi începuse s-o mistuie. 

Maurice făcu aici exact ceea ce făcuse şi în pavilion. Nu 
lăsă nici o încăpere necercetată, nici un coridor nestrăbătut. 
Cobori în pivniţă. Poate că Geneviève, ca să fugă de incendiu, se 
refugiase acolo. 

Nimeni nicăieri. 

— Ei, drăcie! exclamă Lorin, nu vezi că nimeni n-ar putea 
rezista aici, afară de salamandre şi doar nu cauţi asemenea ani- 


male legendare. Hai, vino, o să întrebăm, o să ne informăm la 
cei ce-au fost de faţă, poate va fi văzut-o careva. 

Ar fi fost nevoie de multe puteri la un loc ca să-l scoată pe 
Maurice afară din casă. Speranţa însă îl trase de-un singur fir de 
păr. 

Atunci începură investigaţiile: cercetară împrejurimile, 
oprind femeile care treceau, scotocind cărările, dar fără nici un 
rezultat. Se făcuse ceasul unu noaptea. Cu toată vigoarea-i 
atletică, Maurice era frânt de oboseală, ca atare se dădu bătut, 
renunțând la alergături, urcuşuri, certuri şi înfruntări nesfârşite 
cu mulţimea. 

Tocmai trecea prin faţa lor o trăsură. Lorin o opri. 

— Dragul meu, îi spuse el lui Maurice, am făcut tot ce-a fost 
omeneşte cu putinţă ca s-o regăsim pe Geneviève a ta; pentru 
ea ne-am spetit, ne-am pârjolit, ne-am încăierat. Cupidon, oricât 
de exigent ar fi, nu poate pretinde mai mult de la un îndrăgostit 
şi cu atât mai puţin de la unul care e departe de-a fi astfel. Să 
urcăm în trăsură şi să ne ducem fiecare acasă. 

Maurice nu răspunse, dar se lăsă în voia prietenului. 
Ajunseră în faţa uşii lui Maurice fără să fi schimbat măcar un 
singur cuvânt. 

— Ei! slavă Domnului! exclamă Lorin, eşti aşteptat: iată-mă 
mai liniştit. Hai, bate la uşă. 

Maurice bătu; uşa se deschise. 

— Noapte bună! Pe mâine dimineaţă, zise Lorin. 

— Noapte bună! răspunse automat Maurice. 

Şi uşa se închise în urma lui. 

Pe primele trepte ale scării, dădu peste îndatoritorul său. 

— Vai! cetăţene Lindey, exclamă acesta, câtă îngrijorare 
ne-ai pricinuit. 

Cuvintele "ne-ai pricinuit" îl izbiră pe Maurice. 

— Dumitale? întrebă el. 

— Da, mie şi domniţei care te aşteaptă. 

—  Domniţă? repetă Maurice, găsind că nu era defel 
momentul să primească vizita pe care probabil vreuna din 
vechile lui amice i-o făcea. Bine ca mi-ai spus asta chiar acum, 
mă duc să mă culc la Lorin. 

— Cu neputinţă. Şedea la fereastră, te-a văzut coborând din 
trăsură şi a strigat: "lată-l!" 


— Ei şi ce-mi pasă mie c-a aflat că sunt eu? Nu-mi arde de 
dragoste. Urcă şi spune-i femeii aceleia că s-a înşelat. 

Îndatoritorul dădu să plece ca să împlinească porunca, dar 
se opri. 

— Ei! cetăţene, stărui el, greşeşti. Domnița era tare tristă. 
Răspunsul meu o va deznădăjdui. 

— Dar, mă rog, întrebă Maurice, cine-i femeia asta? 

— Cetăţene, nu i-am văzut chipul; e învăluită într-o mantie 
şi plânge; iată tot ce-ţi pot spune despre ea. 

— Zici că plânge? întrebă Maurice. 

— Da, dar pe tăcute, înăbuşindu-şi suspinele. 

— Va să zică plânge, repetă Maurice. Aşadar, e cineva pe 
lume care mă iubeşte până într-atât, încât să se îngrijoreze aşa 
de tare de lipsa mea? 

Şi urcă încetişor în urma îndatoritorului său. 

— lată-l, cetăţeană, iată-l! strigă acesta năpustindu-se în 
cameră. 

Maurice intră în urma lui. 

Văzu într-un colţ al salonului o făptură care tremura, cu faţa 
ascunsă în perne, o femeie ce-ar fi părut moartă dacă gemetele 
convulsive n-ar fi făcut-o să tresară. 

Printr-un semn, Maurice îi ceru îndatoritorului să iasă afară. 

Acesta îi dădu ascultare şi plecă, închizând uşa. 

Atunci Maurice alergă la tânăra aceea, care ridică capul. 

— Geneviève! strigă eroul nostru. Geneviève la mine acasă! 
O, Doamne, oare am înnebunit? 

— Nu, dragul meu, eşti în toate minţile, răspunse ea. Ţi-am 
făgăduit să fiu a domniei-tale, dacă-l salvezi pe Cavalerul de 
Maison-Rouge. L-ai salvat; aşadar, iată-mă! Te aşteptam. 

Maurice se înşelă asupra sensului cuvintelor ei. Se dădu un 
pas înapoi şi, privind-o cu tristeţe, spuse blând: 

— Geneviève, aşadar, nu mă iubeşti! 

Privirea Genevi&vei se întunecă de lacrimi; întoarse capul 
şi, sprijinindu-se de speteaza canapelei, izbucni în plâns. 

— Ah, oftă Maurice, e clar că nu mă iubeşti şi nu numai că 
nu mă mai iubeşti, Geneviève, dar încerci pesemne un 
sentiment de ură împotriva mea dacă te afli într-o asemenea 
stare de deznădejde. 

Maurice puse în ultimele sale cuvinte atâta exaltare şi 
durere, încât Geneviève îşi înălţă capul şi îi cuprinse mâna. 


— Doamne-Dumnezeule, exclamă ea, cel pe care-l credeam 
cel mai bun, până la urmă e şi el un egoist! 

— Egoist, Geneviève, ce vrei să spui? 

— Nu înţelegi oare cât sufăr? Soţul fugit, fratele proscris, 
casa în flăcări şi toate într-o singură noapte şi pe deasupra 
scena groaznică dintre dumneata şi Cavalerul de Maison-Rouge! 

Maurice o asculta în extaz, căci, oricât de nebunească îi era 
pasiunea, ar fi fost cu neputinţă să nu înţeleagă că astfel de 
emoţii, adunate dintr-o dată, te pot aduce în halul de durere în 
care se afla Geneviève. 

— Aşadar, ai venit, eşti aici, eşti a mea, n-ai să mă mai pă- 
răseşti! 

Geneviève tresări. 

— Unde m-aş fi putut duce? răspunse ea cu amărăciune. 
Am oare unde mă refugia, am eu vreun adăpost sau vreun 
protector, altul decât cel ce a pus preţ un protecţiei sale? 
Copleşită de furie şi înnebunită, mergeam pe Pont-Neuf şi la un 
moment dat m-am oprit să văd apa sumbră fremătând în 
ungherele arcadelor; mă simţeam atrasă, vrăjită. Pentru tine, 
sărmană femeie, îmi spuneam, acolo e un adăpost, acolo e 
netulburata odihnă, acolo e uitarea. 

— Geneviève, Geneviève! exclamă Maurice, ai spus aşa ce- 
va?... Aşadar nu mă iubeşti deloc? 

— Am spus-o, răspunse Geneviève, în şoaptă. Am spus-o, 
dar am venit. 

Maurice oftă şi se lăsă să alunece la picioarele ei. 

— Geneviève, şopti el, nu mai plânge. Geneviève, uită toate 
nenorocirile, dacă mă iubeşti. Geneviève, în numele 
Celui-de-Sus, spune-mi că nu violenţa amenințărilor mele te-a 
adus aici. Spune-mi că şi dacă nu m-ai fi văzut în seara asta, 
aflându-te singură, fără adăpost, tot ai fi venit la mine şi 
primeşte-mi jurământul pe care ţi-l fac de-a te dezlega de 
jurământul pe care te-am silit să-l dai. 

Geneviève aţinti asupra tânărului o privire ce vădea o 
inexprimabilă recunoştinţă. 

—  Câtă mărinimie! exclamă ea. Ah! Doamne, îţi 
mulţumesc! cât e de mărinimos! 

— Ascultă, Geneviève, spuse Maurice, Dumnezeu pe care îl 
izgonim acum din lăcaşurile sale, dar pe care nu-l putem izgoni 
din inimile noastre, în care a sădit dragostea, Dumnezeu a făcut 


ca seara asta să pară lugubră, dar, în fond, să strălucească de 
bucurie şi de fericire. Dumnezeu te-a îndrumat către mine, 
Geneviève, mi te-a pus în braţe şi-ţi vorbeşte prin graiul meu. În 
sfârşit, Dumnezeu vrea să răsplătească astfel atâtea suferinţe 
pe care le-am îndurat, atâtea virtuţi de care am dat dovadă 
luptând împotriva dragostei noastre ce părea nelegitimă, ca şi 
cum un sentiment care a fost atât de curat şi a rămas atât de 
adânc ar fi putut fi socotit o crimă. Aşa că nu mai plânge, 
Geneviève! Dă-mi mâna. Vrei să te afli la un frate, vrei ca acest 
frate să-ţi sărute plin de respect poala rochiei, să plece cu 
mâinile împreunate în rugăciune, trecând dincolo de pragul 
încăperii fără să întoarcă deloc capul? 

Ei bine, spune doar un cuvânt, fă doar un semn şi-ai să mă 
vezi plecând, ai să rămâi singură, liberă şi în siguranţă, ca o 
fecioară într-o biserică. Sau, dimpotrivă, adorata mea 
Geneviève, aminteşte-ţi că te-am iubit atât de tare, încât am 
fost gata să-mi pierd viaţa, că pentru dragostea asta, pe care o 
poţi face funestă ori fericită, i-am trădat pe-ai mei şi am ajuns 
odios şi abject în propriii mei ochi; gândeşte-te la fericirea pe 
care ne-o păstrează viitorul, la puterea şi la energia care 
sălăşluiesc în tinereţea şi-n dragostea noastră ca să ne apere 
fericirea care e gata să înfrunte pe oricine-ar ataca-o şi ar 
primejdui-o. Geneviève, înger al bunătăţii, spune-mi, ce vrei? 
Vrei să faci un om atât de fericit, încât să nu-i mai pară rău că 
trăieşte şi nici să nu-i mai pese de fericirea eternă? Atunci, în loc 
să mă alungi, surâde-mi, Geneviève a mea, lasă-mă să-ţi duc 
mâna la inima mea, vino spre cel ce te râvneşte cu toată 
puterea, cu toată dorinţa şi cu tot sufletul, Geneviève, dragostea 
mea, viaţa mea, Geneviève, nu-ţi retrage jurământul! 

Inima tinerei femei se umplea de cuvintele lui duioase: dul- 
ceața dragostei, oboseala, pricinuită de suferinţele trecute, îi 
răpiră orice putere. Lacrimile nu-i mai curgeau, dar suspinele îi 
zguduiau pieptul înflăcărat. 

Maurice înţelese că Genevidve nu mai avea tăria să reziste 
şi-o cuprinse în braţe. Atunci ea îşi lăsă capul pe umărul lui şi 
păru-i lung se desfăcu, revărsându-se pe obrajii înfierbântaţi ai 
iubitului. 

Dar Maurice simţi cum îi tresaltă pieptul, zvâcnind ca 
valurile după furtună. 


— Plângi, Genevieve..., şopti el cu adevărată tristeţe. 
Linişteşte-te. Niciodată n-am să-mi impun dragostea în faţa unei 
nobile suferinţe. Nicicând buzele mele nu se vor murdări c-un 
sărut otrăvit fie chiar de-o singură lacrimă de părere de rău. 

Şi desfăcu cercul viu al braţelor sale, îndepărtându-şi 
fruntea de cea a Genevidvei şi întorcându-se încet. 

Dar în aceeaşi clipă, printr-una din reacţiile acelea atât de 
fireşti la femeia care se fereşte, dar care, ferindu-se, totuşi 
doreşte, Geneviève îl cuprinse pe Maurice de gât cu braţele 
tremurătoare, îl strânse cu putere şi-şi lipi obrazul rece şi încă 
ud de lacrimile care abia încetaseră să şiroiască pe obrazul 
fierbinte al tânărului îndrăgostit. 

— Vai! şopti ea, nu mă părăsi, Maurice, căci nu te mai am 
decât pe tine. 


Capitolul XXXIII Ziua următoare 


Un soare minunat se strecura printre stolurile verzi, aurind 
frunzele celor trei trandafiri mari, plantați în nişte cutii de lemn 
aşezate pe prichiciul ferestrei lui Maurice. 

Florile acestea, cu atât mai plăcute la vedere cu cât sezonul 
lor era pe sfârşite, înmiresmau o sufragerie mică, pardosită cu 
dale, strălucind de curăţenie, în care la o masă nu încărcată, dar 
alcătuită cu rafinament, tocmai se aşezară Geneviève şi 
Maurice. 

Uşa era închisă, căci pe masă se aflau toate cele de care 
comesenii ar fi avut nevoie. De la sine înţeles că spuseseră: 

— Ne vom servi singuri. 

În încăperea alăturată se auzea îndatoritorul, care, zelos 
precum slujitorul febril al Fedrei, forfotea întruna. Căldura şi 
însufleţirea celor din urmă zile frumoase pătrundeau printre 
şipcile distanţate ale storului şi puneau pe frunzele trandafirilor 
mângâiaţi de soare o strălucire ca de aur şi de smarald. 

Geneviève aşeză pe farfurie fructul auriu pe care-l ţinea în 
mână şi, dusă pe gânduri, surâzând numai cu buzele, în vreme 
ce ochii ei mari erau toropiţi de melancolie, rămase tăcută, 
inertă, deşi însufleţită şi fericită de soarele dragostei, cum erau 
şi florile acelea frumoase de soarele de pe cer. 


Curând ochii ei îi căutară pe cei ai lui Maurice şi îi găsiră 
aţintiţi asupra-i: şi el o privea şi visa. 

Atunci îşi puse braţu-i atât de delicat şi alb pe umărul tâ- 
nărului îndrăgostit, care tresări, apoi îşi sprijini capul de dânsul, 
cu o încredere şi o certitudine care înseamnă mai mult decât 
dragostea. 

Geneviève se uita la el fără să vorbească şi, privindu-l, ro- 
şea. 

Maurice n-avea decât să-şi aplece uşor capul ca să-şi 
lipească gura de buzele întredeschise ale iubitei sale. Işi aplecă 
încet capul. Geneviève păli, iar ochii i se închiseră ca petalele 
florii care-şi ascunde caliciul de razele luminii. 

Şedeau astfel nemişcaţi şi tăcuţi, cuprinşi de-o fericire neo- 
bişnuită, când zgomotul strident al clopoţelului de la sonerie îi 
făcu să tresară. 

Se desprinseră unul de celălalt. 

Îndatoritorul intră şi închise misterios uşa. 

— E cetăţeanul Lorin! vesti dânsul. 

— A! dragul meu Lorin, exclamă Maurice. Mă duc să-l 
poftesc să plece. lartă-mă, Geneviève. 

Geneviève îl opri. 

— Să-l pofteşti să plece pe prietenul dumitale, Maurice! Un 
prieten care te-a alinat, te-a ajutat, te-a sprijinit? Nu, nu vreau 
să alungi un asemenea prieten nici din casă şi nici din inima du- 
mitale. Să intre, Maurice, să intre. 

— Îngăduieşti?..., întrebă Maurice. 

— Chiar voiesc, răspunse Geneviève. 

— Vai! aşadar crezi că eu nu te iubesc destul, exclamă 
Maurice, încântat de asemenea gingăşie şi simţi nevoia să fii 
idolarizată? 

Geneviève îşi întinse fruntea împurpurată către tânărul 
îndrăgostit. Maurice deschise uşa şi Lorin intră, chipeş de-ţi lua 
ochii în costumul său ce aducea cu al unui muscadin. Zărind-o 
pe Geneviève, se arătă uimit, după care îi făcu numaidecât o 
plecăciune plină de respect. 

— Vino, Lorin, vino, îl întâmpină Maurice şi priveşte-o pe 
doamna. Eşti detronat, Lorin. Acum există o persoană pe care 
ţi-o prefer. Pentru tine mi-aş fi dat viaţa; pentru ea, nu-ţi spun 
nimic nou cu asta, mi-am dat cinstea. 


— Doamnă, spuse Lorin cu o seriozitate care trăda o emoție 
foarte adâncă, voi încerca să-l iubesc pe Maurice mai mult decât 
dumneata, pentru ca el să nu înceteze cu totul de-a mă iubi. 

— Stai jos, domnule, zise Geneviève surâzând. 

— Da, stai jos, adăugă şi Maurice, care, strângând cu 
dreapta mâna prietenului şi cu stânga pe cea a iubitei sale, 
simţea cum i se umple inima de toată fericirea la care poate 
râvni un om pe pământ. 

— Aşadar, nu mai vrei să mori? Nu mai vrei să fii ucis? 

— Cum asta? întrebă Geneviève. 

— O! Doamne, exclamă Lorin, ce animal schimbător e omul 
şi câtă dreptate au filosofii să-i dispreţuiască uşurătatea şi nes- 
tatornicia! lată aici de faţă unul — e oare de crezut aşa ceva, 
doamnă? — care aseară voia să se arunce în apă şi susţinea sus 
şi tare că pentru el nu mai e cu putinţă fericirea pe lumea asta: 
şi iată că astăzi-dimineaţă îl găsesc vesel şi bucuros, cu surâsul 
pe buze, cu fruntea senină, cu dragostea de viaţă în suflet, 
stând în faţa unei mese ispititoare: e drept că nu mănâncă, dar 
asta nu dovedeşte c-ar mai fi nenorocit. 

— Chiar voia el să facă tot ce ai spus dumneata? întrabă 
Geneviève. 

— Tot ce ai auzit, doamnă şi încă multe altele! Am să-ți 
povestesc mai târziu. Deocamdată mi-e tare foame; e vina lui 
Maurice care aseară m-a pus să alerg prin tot cartierul 
Saint-Jacques. Îmi dați voie să mă ospătez din bucatele voastre 
de care nu v-aţi atins nici unul? 

— Zău, are dreptate! exclamă Maurice, bucuros ca un copil. 
Hai să stăm la masă cu toţii. Eu n-am mâncat şi nici dumneata, 
Geneviève. 

Rostindu-i numele, Maurice trase cu ochiul la Lorin, dar Lo- 
rin nici măcar nu clipi. 

— Va să zică ghiciseşi că e ea! deduse Maurice. 

— Ba bine că nu! răspunse Lorin tăindu-şi o felie mare de 
jambon. 

— Şi mie mi-e foame, spuse Geneviève, întinzând farfuria. 

— Lorin, îi strigă Maurice, aseară eram bolnav. 

— Erai mai mult decât bolnav, erai nebun. 

— Ei bine, în dimineaţa asta mi se pare că tu te simţi mai 
rău. 

— Cum adică? 


— Încă n-ai făcut nici un vers. 
— Chiar acum mă gândeam la asta, răspunse Lorin. 


Atuncea când se află de 
Graţii-nconjurat, 
Ţinând în mână-i lira, Phoebus cântă 


tare, 

Dar dacă pe-al lui Venus urm-a 
apucat 

Phoebus sărmanu-şi pierde ura pe 
cărare. 


— Bine! iată totuşi un catren, se grăbi să spună Maurice, 
zâmbind. 

— Şi va trebui să te mulţumeşti cu el, deoarece avem de 
vorbit despre lucruri mai puţin plăcute. 

— Ce mai este? întrebă Maurice cu îngrijorare. 

— Ce să fie? Sunt în curând de gardă la Conciergerie. 

— La Conciergerie! exclamă Geneviève. Lângă regină? 

— Lângă regină... cred că da, doamnă. 

Geneviève păli. Maurice încruntă din sprâncene şi-i făcu un 
semn lui Lorin. Acesta îşi tăie încă o felie de jambon, de două ori 
mai mare decât cea dintâi. 

Regina fusese într-adevăr dusă la Conciergerie, unde avem 
şi noi s-o însoţim. 


Capitolul XXXIV Conciergerie 


La colţul dintre Pont-au-Change şi Cheiul Florilor, se înalţă 
ceea ce a mai rămas din vechiul palat al lui Ludovic cel Sfânt, 
care prin excelenţă se numea "Palatul", aşa cum Roma se 
numea "Oraşul" şi care încă mai păstrează denumirea suverană 
de când singurii regi ce mai sălăşluiesc în el sunt grefierii, 
judecătorii şi împricinaţii. 

Casa justiţiei e o clădire mare şi sumbră care te face mai 
curând să te temi de zeiţa cea aspră şi severă, decât s-o iubeşti. 
Acolo vezi recuzita şi atribuţiile răzbunării umane adunate 
într-un spaţiu strâmt. Ici, sălile unde stau păziţi acuzaţii, ceva 


mai încolo sălile unde sunt judecaţi, dedesubt celulele unde sunt 
închişi după condamnare; la uşă, un locşor unde sunt însemnați 
cu fierul roşu; la vreo sută cinzeci de paşi, un alt loc, mai mare, 
unde sunt ucişi, adică Piaţa Greve, unde se desăvârşeşte ceea 
ce fusese doar schiţat la Palat. 

Justiţia, după cum se vede, are totul la îndemână. 

Clădirile acestea alipite unele de altele, mohorâte, cenuşii, 
găurite de ferestruici cu gratii, în care bolțile căscate seamănă 
cu nişte peşteri zăbrelite şi care se întind de-a lungul Cheiului 
des Lunettes, alcătuiesc Conciergeria. 

Inchisoarea are carcere pe care apele Senei le umezesc cu 
nămolul lor negru; are ieşiri secrete care duceau altădată spre 
fluviu victimele de a căror dispariţie erau legate mari interese. 

Văzută în 1793, Conciergeria, furnizoare neobosită a 
eşafodului, Conciergeria, după cum spuneam, era ticsită de 
arestaţi care într-un ceas erau gata condamnaţi, în epoca aceea, 
vechea închisoare a lui Ludovic cel Sfânt era cu drept cuvânt 
pensiunea morţii. 

Sub bolțile uşilor se legăna noaptea un felinar cu lumină 
roşie, urmă sinistră a acestui lăcaş al durerii. 

În ajunul zilei în care Maurice, Lorin şi Geneviève prânzeau 
împreună, o rostogolire surdă de roţi zdruncinase pavajul 
cheiului şi geamurile închisorii. Apoi, rostogolirea încetă în faţa 
porţii ogivale. Jandarmii bătură la poartă cu plăselele săbiei, 
poarta se deschise, trăsura intră în curte şi după ce balamalele 
porţilor se învârtiră din nou când trăsura trecu, după ce 
zăvoarele scârţâiră iarăşi, o femeie cobori. 

Pe dată uşa căscată în faţa ei o înghiţi. Trei-patru capete 
curioase care înaintaseră spre lumina flăcărilor ca să cerceteze 
cu privirea pe femeia arestată şi care se _ iviseră în 
semiobscuritate, se traseră îndărăt, cufundându-se în întuneric; 
se mai desluşiră apoi câteva hohote stridente de râs şi câteva 
grosolane strigăte de rămas bun, schimbate între oamenii care 
se depărtau şi care fură auzite fără ca oamenii aceia să fi fost 
văzuţi. 

Cea adusă astfel rămăsese îndărătul primei uşi, împreună 
cu jandarmii ei. Văzu că mai avea de trecut una, dar uitase că, 
pentru a trece printr-o uşă a închisorii, trebuia în acelaşi timp să 
ridici piciorul şi să pleci capul, fiindcă jos se afla o treaptă ce 
urcă şi sus una ce coboară. 


Arestata, fără îndoială încă neobişnuită cu arhitectura închi- 
sorilor, în ciuda lungului răstimp petrecut în ele, uită să-şi plece 
fruntea şi se izbi cu toată puterea de bara de fier. 

— Te-ai lovit rău, cetăţeană? întrebă unul dintre jandarmi. 

— Acum nimic nu mă mai poate lovi, răspunse ea liniştită. 
Şi trecu fără să se tânguie, cu toate că deasupra sprâncenei se 
putea vedea urma aproape sângerândă pe care i-o lăsase 
lovitura. 

Îndată se zări şi fotoliul portarului, fotoliu mai vrednic de 
respect în ochii arestaţilor decât tronul unui rege în ochii 
curtenilor, fiindcă portarul unei închisori e cel ce împarte 
înlesnirile şi orice înlesnire are mare însemnătate pentru un 
arestat. Adeseori o favoare, fie ea cât de mică, îi schimbă cerul 
sumbru într-un paradis. 

Portarul Richard, încredinţat de propria-i importanţă şi 
aşezat bine în fotoliul său, pe care nici gând să-l părăsească, cu 
tot zornăitul gratiilor şi huruitul trăsurii care îi vestea un oaspete 
nou, portarul Richard, ziceam, trase pe nas o priză de tabac, se 
uită la arestată, deschise un registru foarte gros şi căută o pană 
în călimara mică de lemn negru, în care cerneala, uscată pe 
margini, mai păstra în mijloc puţină umezeală glodoasă, aşa 
cum în mijlocul craterului unui vulcan rămâne totdeauna puţină 
materie în clocot. 

— Cetăţene portar, i se adresă şeful escortei, fă-ne intrarea, 
dar repede, căci suntem aşteptaţi urgent la sediul Comunei. 

— Ei! nu ţine mult, spuse portarul, vărsând în călimară 
câteva picături de vin, care-i mai rămăseseră pe fundul unui 
pahar. Sunt deprins cu asemenea treabă, slavă Domnului! 
Numele şi pronumele tău, cetăţeană? 

Şi, muindu-şi pana în cerneala improvizată, se pregătea să 
scrie în josul paginii, completată pe vreo şapte optimi, datele 
necesare întemniţării nou-venitei, în vreme ce, în picioare, în 
spatele fotoliului, cetăţeana Richard, femeie cu o expresie 
binevoitoare, admira cu o uimire plină de respect pe femeia cu 
înfăţişare tristă, nobilă şi mândră, pe care soţul ei o interoga. 

— Marie-Antoinette-jeanne-Josephe de Lorraine, răspunse 
arestata, arhiducesă de Austria, regină a Franţei. 

— Regina Franţei? întrebă portarul uimit, ridicându-se pe 
braţul fotoliului. 

— Regina Franţei, repetă arestata cu acelaşi glas. 


— Cu alte cuvinte, văduva Capet, făcu şeful escortei. 

— Sub care din aceste două nume trebuie s-o trec în 
registru? întrebă portarul. 

— Sub care din două pofteşte, numai s-o treci cât mai 
repede, răspunse şeful escortei. 

Portarul se reaşeză în fotoliu şi, cu un tremur uşor, înscrise 
în registrul său, prenumele, numele şi titlu pe care i le dăduse 
arestata, înregistrări a căror cerneală roşcată apare, încă şi 
astăzi în registrul acela a cărui foaie a fost roasă de şoarecii din 
locuinţa portarului revoluţionar tocmai pe porţiunea cea mai 
prețioasă. 

Nevasta lui Richard continua să stea în picioare, în spatele 
fotoliului soţului ei, numai că un simţământ de compătimire 
pioasă îi împreunase mâinile. 

— Ce vârstă? urmă portarul. 

— Treizeci şi şapte de ani şi nouă luni, răspunse regina. 

Richard se apucă iarăşi de scris, pe urmă trecu la 
semnalmente în amănunt şi-şi încheie lucrarea cu formulele şi 
însemnările specifice. 

— Bine, zise el, s-a făcut. 

— Unde va fi dusă arestata? întrebă şeful escortei. 

Richard mai trase o priză de tabac şi se uită la soţia lui. 

— Păi! făcu ea, n-am fost înştiinţaţi, aşa că habar n-avem... 

— Caută, spuse brigadierul. 

— E camera de consiliu, urmă femeia. 

— Hm! e tare mare, şopti Richard; dar pentru moment nu 
poate fi locuită căci n-are pat. 

— E-adevărat, adăugă femeia, la asta nu mă gândisem. 

— Eh! făcu unul dintre jandarmi, îi puneţi mâine un pat, că 
până mâine mai este puţin. 

— Dealtminteri, cetăţeană poate petrece noaptea asta în 
camera noastră. Nu-i aşa, bărbate? zise femeia lui Richard. 

— Ei şi noi? întrebă portarul. 

— Noi nu ne mai culcăm. Cum a zis cetăţeanul jandarm, o 
noapte trece la iuţeală. 

— Atunci, spuse Richard, duceţi-o pe cetăţeană în camera 
mea. 

— În timpul ăsta ai să ne pregăteşti hârtia de primire, nu-i 
aşa? 

— O găsiţi când vă întoarceţi. 


Femeia lui Richard luă o lumânare aprinsă de pe masă şi o 
porni în frunte. 

Maria-Antoaneta o urmă fără să scoată un cuvânt, stăpânită 
şi palidă, ca întodeauna. Doi temniceri, cărora femeia lui Richard 
le făcu semn, încheiară cortegiul. | se arătă reginei un pat pe 
care soţia lui Richard se grăbi să aştearnă cearşafuri albe. 
Temnicerii se instalară la ieşire, după care uşa fu încuiată 
învârtindu-se cheia în broască de două ori şi Maria-Antoaneta 
rămase singură. 

Cum şi-a petrecut noaptea nimenea nu ştie, pentru că a 
petrecut-o între patru ochi cu Dumnezeu. 

Abia a doua zi regina fu dusă în camera de consiliu, un pa- 
trulater alungit, a cărei uşiţă de intrare dădea pe un coridor al 
Conciergeriei ce fusese tăiat pe toată lungimea sa de un perete 
despărțitor care nu ajungea până la plafon. 

Unul dintre cele două compartimente era camera oamenilor 
de gardă. 

Celălalt era camera reginei. 

O fereastră zăbrelită cu nişte bare groase dădea lumină 
fiecărei celule. 

Un paravan ce încuia uşa o izola pe regină de paznicii ei şi 
acoperea deschizătura din mijloc. 

Întreaga încăpere fusese de curând pardosită cu cărămizi. 

În sfârşit, pereţii fuseseră decoraţi cândva cu un chenar de 
lemn aurit de care rnai atârnau încă petice de hârtie cu crini 
regali pe ele. 

Un pat instalat în faţa ferestrei, un scaun aşezat aproape de 
lumină, iată mobilierul închisorii regale. 

După ce a intrat, regina a cerut să-i fie aduse cărţile şi 
lucrul de mână. 

| se aduseră Revolutia din Anglia, pe care o începuse la 
Temple, Călătoria tânărului Anarcharis!” şi tapiseria pe care o 
broda. 

Jandarmii se aşezară în celula vecină. Istoria le a păstrat 
numele, aşa cum face cu oamenii cei mai neînsemnaţi când 
fatalitatea îi asociază celor mai mari catastrofe şi când asupra 
lor se revarsă o parte din lumina orbitoare pe care o aruncă 


19 Este vorba de scrierea abatelui Jean-Jacques Barthélemy, apărută în 
1788. 


fulgerul, doborând fie tronurile regilor, fie chiar regii.Cei doi se 
numeau Duchesne şi Gilbert. 

Comuna îi desemnase pe-aceşti doi bărbaţi, pe care-i ştia 
ca pe nişte buni patrioţi, iar ei trebuiau să stea neclintiţi în 
celula lor până la judecarea  Mariei-Antoaneta. Printr-o 
asemenea măsură se urmărea înlăturarea neregulilor aproape 
inevitabile ale serviciului ce se schimbă de mai multe ori pe zi, 
atribuindu-li-se în acelaşi timp gardienilor o foarte mare 
responsabilitate. 

Chiar în ziua aceea, regina află, din pălăvrăgeala celor doi 
oameni, a căror discuţie ajungea până la ea, căci nici o pricină 
nu-i silea să vorbească în şoaptă, regina află, ziceam, despre 
măsura luată. Se bucură, dar în acelaşi timp se şi îngrijoră, 
deoarece, dacă pe de-o parte îşi spunea că oamenii aceia 
trebuie să fi fost de toată încrederea, de vreme ce fuseseră aleşi 
dintre atâţia bărbaţi, pe de altă parte se gândea că prietenii ei 
ar putea găsi mult mai multe prilejuri de-a corupe doi gardieni 
cunoscuţi şi cu posturi fixe decât o sută de necunoscuţi 
desemnaţi la voia întâmplării şi venind s-o supravegheze pe 
neaşteptate, doar pentru o singură zi. 

In prima noapte, înainte de-a se culca, unul dintre cei doi 
paznici fumase, după cum îi sta în obicei. Fumul tutunului se 
strecură prin spărturile peretelui despărțitor şi-o năpădi pe 
sărmana regină, căreia nenorocirile, în loc să-i tocească 
sensibilitatea, i-o ascuţiseră. 

Numaidecât se simţi cuprinsă de tulburări şi de greață. 
Capul i se îngreuie din pricina sufocării; dar, credincioasă 
hotărârii sale de-a fi de o neînduplecată mândrie, regina nu se 
plânse. 

In timp ce se afla într-acea dureroasă veghe, în care nimic 
nu tulbura tăcerea şi liniştea nopţii, i se păru că aude un soi de 
geamăt ce venea de-afară. Geamătul era lugubru şi prelung, 
ceva sinistru şi pătrunzător ca urletul vântului trecând prin nişte 
săli pustii, când furtuna împrumută voce de om ca să dea viaţă 
patimilor dezlănţuite în elemente. 

Curând însă îşi dădu seama că zgomotul care o făcuse la 
început să tresară, strigătul acela dureros şi stăruitor nu era 
decât plânsetul unui câine ce urla pe chei. Regina se gândi 
numaidecât la bietul ei Black, pe care-l uitase în clipa în care 
fusese ridicată din Temple şi al cărui schelălăit i se păru că-l 


recunoscuse, într-adevăr, sărmanul animal se pierduse de 
stăpână-sa datorită prea marii vigilenţe şi coborâse nebăgat în 
seamă după dânsa, urmărise vehicolul până la gratiile 
Conciergeriei şi nu se depărtase de-acolo decât fiindcă era cât 
pe ce să fie tăiat în două de îndoita lamă de fier ce se închisese 
în urma ei. 

Dar bietul animal se întorsese numaidecât şi, înțelegând că 
stăpâna lui fusese închisă în mormântul acela mare de piatră, o 
chema, urlând şi aştepta, la zece paşi de santinelă, mângâierea 
unui răspuns. 

Regina răspunse cu un suspin la care paznicii îşi ciuliră ure- 
chile. 

Dar cum suspinul acela fu singurul şi nici un alt zgomot nu-l 
însoţi în încăperea Mariei-Antoaneta, paznicii se liniştiră numai- 
decât şi aţipiră din nou. 

A doua zi în zori, regina se sculă şi se îmbrăcă. Aşezată 
lângă fereastra zăbrelită, a cărei lumină, trecută ca prin sită din 
pricina gratiilor, cobora  vânătă pe  mâinile-i slăbite, 
Maria-Antoneta părea că citeşte, dar gândurile ei zburau 
departe de carte. 

Paznicul Gilbert crăpă paravanul şi se uită la dânsa tăcut. 
Maria-Antoaneta auzi scrâşnetul obiectului tras într-o parte, dar 
nici nu ridică capul. 

Era aşezată astfel încât paznicii să-i poată vedea chipul, 
scăldat în lumina dimineţii. 

Paznicul Gilbert îi făcu semn camaradului său să vină şi el 
s-o privească prin crăpătură. 

Duchesne se apropie. 

— Uită-te la ea, spuse Gilbert cu voce înceată, cât e de 
palidă. Te înspăimântă! Ochii tiviti de roşcată arată că suferă. 
Parc-ar fi plâns. 

— Ştii bine, zise Duchesne, că văduva Capet nu plânge 
niciodată; e prea mândră ca să plângă. 

— Atunci e bolnavă, îşi dădu Gilbert cu părerea. 

Apoi, ridicându-şi glasul, o întrebă pe regină: 

— la spune, cetăţeană Capet, eşti bolnavă? 

Regina îşi ridică încet ochii şi privirea i se pironi limpede şi 
întrebătoare asupra celor doi oameni. 


— Cu mine vorbiţi, domnilor? întrebă ea cu vocea plină de 
blândeţe, căci i se păruse că observă o urmă de interes în tonul 
celui care i se adresase. 

— Da, cetăţeană, cu tine, urmă Gilbert. Te întrebăm dacă 
nu cumva eşti bolnavă. 

— Din ce pricină? 

— Pentru că ţi s-au înroşit ochii. 

— Şi eşti foarte palidă, adăugă Duchesne. 

— Vă mulţumesc, domnilor. Nu, nu sunt deloc bolnavă, dar 
am suferit mult astă-noapte. 

— A! Da! necazurile pe care le ai. 

— Nu, domnilor, necazurile mele fiind aceleaşi şi religia 
învăţându-mă să le îndur, nu mă fac să sufăr într-o zi mai mult 
ca-n cealaltă. Mi-e rău pentru că nu prea am dormit 
astă-noapte. 

— A! locuinţă nouă, schimbare de pat, făcu Duchesne. 

— Şi-apoi locuinţa numai frumoasă nu e, adăugă Gilbert. 

— Nici asta nu e pricina, domnilor, răspunse regina, 
clătinând din cap. Urâtă sau frumoasă, locuinţa mi-e indiferentă. 

— Atunci ce e? 

— Ce e? 

— Da. 

— Vă cer iertare că v-o spun, dar am fost tare stânjenită din 
pricina mirosului de tutun, pe care domnul îl răspândeşte şi-n 
clipa de faţă. 

Într-adevăr, Gilbert fuma, ceea ce de fapt era ocupaţia lui 
cea mai obişnuită. 

— Vai! exclamă el, tulburat de blândeţea cu care îi vorbea 
regina. Asta era? Dar de ce nu mi-ai spus, cetăţeană? 

— Pentru că n-am crezut că am dreptul să vă stingheresc în 
deprinderile dumneavoastră, domnule. 

— Ei bine, lasă că n-ai să mai fi stingherită, cel puţin de 
mine, spuse Gilbert, aruncându-şi luleaua care se sparse de 
lespede, fiindcă n-am să mai fumez. 

Şi se întoarse împreună cu tovarăşul său, după ce închisese 
paravanul. 

— Poate că are să i se taie capul, asta e treaba naţiunii, dar 
de ce s-o faci să sufere pe femeia asta? Noi suntem soldaţi, nu 
călăi ca Simon. 


— Ai apucături de aristocrat, camarade, spuse Duchesne, 
clătinând din cap. 

— Ce înseamnă pentru tine aristocrat? la, hai, explică-mi şi 
mie cum vine treaba asta? 

— Pentru mine aristocrat e oricine jigneşte națiunea şi dă 
satisfacţie inamicilor ei. 

— Aşadar, după tine, spuse Gilbert, eu jignesc națiunea 
pentru că nu o mai afum pe văduva Capet? Haida-de! Vezi tu, 
eu, urmă omul cel cumsecade, îmi aduc aminte jurământul pe 
care l-am depus patriei şi ordinul pe care mi l-a dat brigadierul, 
asta e tot. Or, ordinul îl ştiu pe de rost: "Să nu laşi arestata să 
evadeze, să nu laşi pe nimeni să pătrundă la dânsa, să înlături 
orice legătură pe care ar vrea s-o stabilească sau s-o întreţină 
cu cineva şi să mori în postul tău. lată ce-am făgăduit şi am 
să-mi ţin făgăduiala. Trăiască națiunea! 

— Ceea ce-ţi spun, îi întoarse vorba Duchesne, nu 
înseamnă că mi-ar fi necaz pe tine, dimpotrivă, mi-ar fi însă tare 
milă să te văd compromis. 

— Sst! iată că vine cineva. 

Regina nu scăpase nici un cuvânt din convorbirea de mai 
sus, cu toate ca se desfăşurase în şoaptă, închisoarea ascute 
simţurile! 

Zgomotul care atrăsese atenţia celor doi paznici era făcut 
de mai mulţi inşi care se apropiau de uşă. 

Uşa se deschise. 

Doi municipali intrară, urmaţi de portar şi de câţiva 
temniceri. 

— Unde e arestata? întrebară ei. 

— Acolo, spuseră cei doi jandarmi. 

— Cum e instalată? 

— Poftiţi să vedeţi. 

Şi Gilbert se duse să împingă paravanul. 

— Ce doriţi, domnule? întreabă regina. 

— A venit o inspecţie de la Comună, cetăţeană Capet. 

"Omul ăsta e cumsecade, gândi Maria-Antoaneta şi dacă 
prietenii mei vor numaidecât..." 

— E bine, e bine, spuseră municipalii, dându-l pe Gilbert 
într-o parte şi intrând la regină, nu-i nevoie de prea multe 
zorzoane. 


Regina nici nu şi-a ridicat capul şi s-ar fi putut crede, după 
nepăsarea ei, că nici n-auzea, nici nu vedea ce se petrece, ca şi 
cum ar fi fost tot singură. 

Delegații Comunei cercetară curioşi şi atenţi toate 
amănuntele camerei, sondară lemnăria, patul, gratiile de la 
fereastra care da asupra curţii femeilor şi, după ce le puseră în 
vedere paznicilor să fie cât mai vigilenţi, ieşiră fără să fi adresat 
vreun cuvânt Mariei-Antoaneta şi fără ca ea să fi părut că a luat 
act de prezenţa lor. 


Capitolul XXXV Sala paşilor pierduţi 


Către sfârşitul aceleiaşi zile în care am văzut pe cetăţenii 
municipali cercetând închisoarea reginei cu o grijă atât de 
amănunţită, un bărbat îmbrăcat cu o carmaniolă de culoare 
cenuşie, cu capul acoperit de-un păr des şi negru şi purtând 
peste părul negru o bonetă miţoasă care deosebea în vremurile 
acelea patrioţii extremişti de mulţimea poporului, se plimba în 
sala cea mare, numită atât de filosofic sala paşilor pierduţi, 
părând a-i privi foarte atent pe cei ce intrau şi ieşeau, adică 
mulţimea obişnuită a sălii aceleia, mulţime mult sporită pe 
atunci, când procesele aveau o importanţă capitală, când îţi 
riscai capul pe care trebuia să-l aperi de călăi şi de cetăţeanul 
Fouquier-Tinville, neobositul furnizor de victime. 

Atitudinea bărbatului căruia tocmai i-am schiţat portretul 
era cât se poate de potrivită. Societatea în timpurile acelea era 
împărţită în două clase, mieii şi lupii: unii trebuiau în chip firesc 
să-i înfricoşeze pe ceilalţi, deoarece o jumătate din societate o 
sfâşia pe cealaltă. 

Încrâncenatul nostru personaj, care se plimba încolo şi 
încoace, era mic de statură. Cu o mână neagră şi murdară tot 
învârtea un soi de bâtă, numită constituţie. Ce-i drept, mâna 
care flutura teribila armă ar fi părut destul de mică oricui ar fi 
vrut să joace în faţa ciudatului personaj rolul de inchizitor pe 
care el şi-l arogase faţă de ceilalţi, dar nimeni n-ar fi îndrăznit să 
controleze, în nici o privinţă, un om cu o înfăţişare atât de 
cumplită. 


Într-adevăr, prin felul în care arăta, bărbatul cu bâta 
pricinuia mare nelinişte şi îngrijorare anumitor grupuri de 
conţopişti ce ţineau disertaţii asupra treburilor publice care 
începuseră să mergă din rău în mai rău sau din bine în mai bine, 
după cum lucrurile erau privite din punct de vedere conservator 
sau revoluţionar. Oamenii aceia, bieţii de ei, îi cercetau cu coada 
ochiului barba lungă şi neagră, ochii albaştri, sprâncenele 
stufoase ca peria şi se cutremurau de fiecare dată când 
plimbarea groaznicului patriot, plimbare care se desfăşura pe 
toată lungimea paşilor pierduţi, îl apropia de ei. 

Îi cuprinsese spaima mai cu seamă din pricină că de câte 
ori se gândiseră să se apropie de el sau numai să-l privească 
atent, bărbatul lovea de lespezi bâta lui grea, care smulgea 
pietrei un sunet când înăbuşit şi surd, când strident şi sonor. 

Dar nu numai bieţii conţopişti din gherete — şoarecii 
Palatului, cum li se spune —, despre care am vorbit, erau sub 
stăpânirea puternicei impresii. Feluriţii indivizi ce intrau în sala 
paşilor pierduţi pe uşa principală sau prin uşile strâmte de ieşire 
grăbeau şi ei pasul când îl zăreau pe omul cu bâta, care se 
plimba necontenit, cu încăpățânare, de la un capăt la altul al 
sălii, găsind în fiecare clipă câte un pretext spre a face să 
răsune ciomagul pe lespezi. 

Dacă scribii ar fi fost mai puţin speriaţi şi trecătorii mai pă- 
trunzători, ar fi observat fără îndoială că patriotul nostru, 
capricios ca toate firile excentrice şi nestăpânite, părea că 
preferă unele lespezi, de exemplu pe cele care, aşezate la mică 
distanţă de peretele din dreapta şi cam spre mijlocul sălii, 
scoteau sunetele cele mai limpezi şi mai puternice. 

Sfârşi chiar prin a-şi concentra mânia numai asupra câtorva 
lespezi, mai cu seamă asupra celor din centru. O clipă uită de 
sine până într-atât încât se opri să măsoare din ochi ceva, 
probabil o distanţă. 

Uitarea de sine dură însă puţin şi el îşi reluă numaidecât ex- 
presia cruntă a privirilor pe care o străfulgerare de bucurie o 
înlocuise preţ de-o clipă. 

Aproape în aceeaşi secundă, un alt patriot — în epoca 
aceea, fiecare individ îşi avea părerile înscrise pe frunte sau mai 
curând pe haine — aproape în aceeaşi secundă, spuneam, un alt 
patriot intră prin uşa dinspre galerie şi, fără să pară a împărtăşi 
câtuşi de puţin impresia generală de spaimă pe care o insuflase 


primul ocupant, începu să se plimbe într-un pas aproape egal cu 
al celuilalt, aşa încât la jumătatea sălii se întâlniră. 

Noul-venit avea, ca şi primul dealtfel, o bonetă miţoasă, o 
carmaniolă cenuşie, mâinile murdare şi o bâtă. Dar mai avea, 
spre deosebire de celălalt, o sabie mare care-i ajungea până la 
pulpe. Cel de-al doilea era însă mai de temut decât cel dintâi, 
îndeosebi pentru că, pe cât de aprigă părea înfăţişarea primului, 
pe atât de şiret, de duşmănos şi de grosolan părea a fi cel din 
urmă. 

De asemeni, cu toate că cei doi bărbaţi dădeau impresia că 
aparţin aceleiaşi cauze şi că împărtăşesc aceeaşi opinie, cei de 
faţă riscară o aruncătură de ochi ca să vadă ce are să urmeze, 
nu din întâlnirea lor, fiindcă nu mergeau chiar pe aceeaşi linie, 
dar din apropierea lor. La primul tur, aşteptările fură 
dezamăgite: cei doi patrioţi se mulţumiră să schimbe o privire, 
la care cel mai scund dintre ei păli. judecând însă după mişcarea 
involuntară a buzelor, se vedea cât de colo că paloarea nu îi 
fusese prilejuită nicidecum de un sentiment de temere, ci pur şi 
simplu de dezgust... 

Şi totuşi, la al doilea tur, ca şi cum primul patriot ar fi făcut 
o sforţare puternică, faţa lui, atât de aspră până atunci, se 
lumină. Parcă o urmă de surâs care încearcă să fie binevoitor îi 
trecu pe buze şi-şi îndreptă paşii mai către stingă, cu scopul 
vădit de a-l opri pe-al doilea patriot. 

Spre centru se întâlniră. 

— Ei na! cetăţeanul Simon! zise primul patriot. 

— Chiar el! Dar ce treabă ai cu cetăţeanul Simon şi mai 
întâi de toate cine eşti tu? 

— Te faci că nu mă recunoşti? 

— Nu te recunosc deloc pentru bunul motiv că nu te-am 
văzut niciodată! 

— Haida-de! Nu-l mai recunoşti pe cel care a avut cinstea 
de-a purta capul celei care a fost doamna de Lamballe? 

Şi cuvintele de mai sus, rostite cu o mânie surdă, zburară 
năvalnic din gura patriotului cu carmaniolă. Simon tresări. 

— Tu? întrebă el. Tu? 

— Ei na, te miri? Zău, cetăţene, credeam că te pricepi mai 
bine la prieteni, la devotaţi!... Mă necăjeşti! 

— E foarte bine ce-ai făcut tu, spuse Simon, dar nu te cu- 
noşteam. 


— E mai avantajos să-l ai în pază pe micul Capet, eşti mai 
în văzul oamenilor. Uite, eu te cunosc şi te stimez. 

— A! mulţumesc. 

— N-ai de ce... Aşadar, te plimbi? 

— Da, aştept pe cineva... Şi tu? 

— Şi eu la fel. 

— Dar, cum te cheamă? Am de gând să vorbesc despre tine 
la club. 

— Theodore e numele meu. 

— Şi mai cum? 

— Atâta tot. Ce, nu-ţi ajunge? 

— Cu prisosinţă... Şi pe cine aştepţi tu, cetăţene Theodore? 

— Un amic, căruia am de gând să-i încredinţez un denunţ 
grozav. 

— Zău? la spune-mi şi mie. 

— Ei, un cuib de aristocrați. 

— Cum îi cheamă? 

— Nu, asta n-o pot spune decât amicului meu. 

— Greşeşti, căci iată-l pe-al meu venind către noi şi cred că 
ăsta ştie destulă procedură ca să-ţi fie de folos... 

— Fouquier-Tinville! exclamă primul patriot. 

— Chiar el, dragul meu. 

— Ei da, aşa mai merge. 

— Da aşa merge... Bună ziua, cetăţene Fouquier. 

Fouquier-Tinville, palid, calm, holbând, cum avea obiceiul, 
nişte ochi negri duşi în fundul capului, sub sprâncenele stufoase, 
tocmai ieşise pe o uşă laterală a sălii, cu un registru în mână 
şi-un teanc de hârtii sub braţ. 

— Bună ziua, Simon, ce mai e nou? 

— Multe. Mai întâi un denunţ al cetăţeanului Theodore, cel 
care a purtat capul femeii Lamballe. lată, ţi-l prezint. 

Fouquier îşi aţinti privirea inteligentă asupra patriotului, pe 
care scrutarea aceea îl tulbură, în ciuda stăpânirii de sine. 

— Theodore? Cine-i acest Theodore? întrebă el. 

— Eu, răspunse bărbatul cu carmaniolă. 

— Tu ai purtat capul femeii Lamballe? întrebă acuzatorul 
public, cu o expresie de profundă îndoială. 

— Eu, pe strada Saint-Antoine. 

— Dar mai ştiu pe unul care se laudă cu asta, spuse 
Fouquier. 


— Eu ştiu vreo zece, sări cu curaj cetăţeanul Theodore. Dar, 
în sfârşit, cum aceia cer câte ceva, iar eu nu cer nimic, 
nădăjduiesc că voi fi preferat. 

Spusele de mai sus îl făcură să râdă pe Simon şi îl 
înseninară pe Fouquier. 

— Ai dreptate, zise acesta din urmă şi chiar dacă n-ai 
făcut-o, ar fi trebuit s-o faci. Acum, te rog, lasă-ne. Simon are 
să-mi spună ceva. 

Theodore se îndepărtă, prea puţin jignit de sinceritatea ce- 
tăţeanului acuzator public. 

— O clipă, strigă Simion, nu-l lăsa să plece deocamdată. As- 
cultă mai întâi denunţul pe care ni-l aduce. 

— A! exclamă Fouquier-Tinville, oarecum distrat, un 
denunţ? 

— Da, un cuibar, adăugă Simon. 

— Bravo! Spune, despre ce e vorba? 

— Ei! mai nimic. Cetăţeanul Maison-Rouge şi câţiva amici 
de-ai săi! 

Fouquier se dădu un pas îndărăt, Simon ridică braţele spre 
cer. 

— E adevărat? întrebară amândoi într-un glas. 

— Adevărul adevărat. Vreţi să-i prindeţi? 

— Numaidecât. Unde sunt? 

— Pe  Maison-Rouge l-am întâlnit pe strada 
Grande-Truanderie. 

— Te înşeli, nu-i el la Paris, spuse Fouquier. 

— L-am văzut eu, dacă-ţi spun! 

— Cu neputinţă. O sută de oameni au fost puşi în urmărirea 
lui şi tocmai el să se arate pe stradă! 

— EI, el, sigur el, făcu patriotul, un ins înalt, brunet, voinic 
cât trei voinici la un loc şi bărbos ca un urs. 

Fouquier ridică din umeri, dispreţuitor. Patriotul lăsă să-i 
cadă braţele, consternat. 

— N-are a face, intenţia bună preţuieşte cât fapta. Şi acum, 
Simon, spune-mi între patru ochi ce ai de spus. Hai, dă-i zor, 
sunt aşteptat la grefă, e ora când vin căruțele. 

— Păi, nimic nou. Copilul e bine. 

Patriotul întoarse spatele în aşa fel încât să audă, fără a 
părea că trage cu urechea. 

— Eu plec, dacă vă stingheresc. 


— Mergi cu bine, îi spuse Simon. 

— Bună ziua, făcu Fouquier. 

— Spune-i amicului tău că te-ai înşelat, adăugă Simon. 

— Bine; îl aştept. 

Şi Theodore se dădu puţin într-o parte şi se sprijini în bâta 
lui. 

— Da, copilul e bine, începu atunci Fouquier. Dar cum stă 
cu moralul? 

— ÎI fasonez cum vreau. 

— Aşadar, vorbeşte? 

— Când vreau. 

— Crezi c-ar putea depune mărturie în procesul Antoanetei? 

— Nu cred, ci sunt sigur. 

Theodore se dădu după un stâlp şi începu să se uite spre 
uşi; privirea îi era distrată, pe câtă vreme urechile cetăţeanului 
erau ciulite, căci îşi ridicase boneta mare şi flocoasă. Poate că 
nu vedea nimic, dar de auzit auzea cu siguranţă ceva. 

— Gândeşte-te bine, îl preveni Fouquier, să nu pui comisia 
în situaţia de-a face ceea ce se numeşte o eroare judiciară. 

— Va spune tot ceea ce doresc. 

— Ti-a spus ţie ce avem să-l întrebăm noi? 

— Da, mi-a spus. 

— E foarte important, cetăţene Simon, ce ne făgăduieşti tu. 
Mărturia copilului o duce pe mamă la moarte. 

— Pe asta mă bizui şi eu, ce naiba! 

— Asemenea lucru nu s-a mai pomenit de la destănuirile pe 
care Nero i le făcea lui Narcissus, şopti Fouquier cu voce 
sumbră, încă o dată îţi spun, gândeşte-te bine, Simon. 

— S-ar zice, cetăţene, că tu mă socoti neghiob, îmi repeţi 
întruna acelaşi lucru. Stai puţin, ascultă comparaţia asta: când 
bag o bucată de piele în apă, se moaie ea ori ba? 

— Dar... nu ştiu ce vrei să spui, replică Fouquier. 

— Se face moale. Ei bine, micul Capet se face în mâinile 
mele tot atât de moale ca pielea cea mai fină. Am eu mijloacele 
mele... 

— Fie, îngăimă Fouquier. Asta-i tot ce voiai să-mi spui? 

— Tot... A! uitasem: încă un denunţ. 

— larăşi! Pesemne că vrei să nu-mi mai văd capul de 
treabă? 

— Patria trebuie slujită. 


Şi Simon îi înmână un petic de hârtie la fel de întunecată ca 
una dintre pieile despre care vorbea mai înaiitfe, dar, cu 
siguranţă, mai puţin fină. Fouquier îl luă şi-l citi. 

— larăşi Lorin al tău! îl urăşti atât de tare pe omul acesta? 

— Mereu îl prind încâlcind legea. A spus "Adio, doamnă" 
unei femei cu care se saluta de la o fereastră, aseară... Mâine, 
nădăjduiesc să-ţi aduc câteva cuvinte despre un alt subiect: 
Maurice, acela care era municipal la Temple când cu garoafa 
roşie. 

— Precizează! precizează! zise Fouquier, surâzându-i lui Si- 
mon. 

Apoi îi întinse mâna şi-i întoarse spatele cu o grabă deloc 
măgulitoare pentru cârpaci. 

— Ce naiba vrei să precizez? Au fost ghilotinaţi alţii care au 
făcut mai puţin. 

— Răbdare, îi răspunse Fouquier liniştit. Nu se pot face 
toate deodată. 

Şi intră cu pas grăbit, trecând prin uşiţa cu vizetă. 

Simon îl căută cu ochii pe cetăţeanul Theodore, ca să aibă 
cu cine schimba o vorbă care să-l aline. Nu-l mai văzu în sală. 

Dar tocmai când Simon ieşea pe poarta dinspre sud, 
Theodore se arătă din nou în colţul unei gherete de scribi. Cel ce 
ocupa ghereta îl însoțea. 

— La ce oră se închid porţile zăbrelite? îl întrebă Theodore. 

— La cinci. 

— Şi pe urmă ce se face aici? 

— Nimic. Sala rămâne goală până a doua zi. 

— Nici patrulări, nici musafiri? 

— Nu, domnule, gheretele noastre se încuie cu cheia. 

Cuvântul domnule îi încruntă sprâncenele lui Theodore, 
care se uită numaidecât cu suspiciune jur-împrejur. 

— Cleştele şi pistoalele sunt în gheretă? întrebă el. 

— Da, sub covor. 

— Întoarce-te la noi... A, fiindcă veni vorba, mai arată-mi o 
dată camera tribunalului a cărei fereastră n-are gratii şi care dă 
asupra unei curţi din apropierea Pieţei Dauphine. 

— În stânga, cea dintre stâlpi, sub felinar. 

— Bine. Du-te şi ţine caii în locul convenit! 

— Ei! Noroc, domnule, noroc!... Bizuiţi-vă pe mine. 


— lată momentul potrivit... nimenea nu se uită... 
deschide-mi ghereta! 

— S-a făcut, domnule. Am să mă rog pentru 
dumneavoastră. 

— Nu pentru mine trebuie să te rogi! Cu bine. 

Şi cetăţeanul Theodore, după ce aruncă o privire plină de 
înţeles, se strecură cu atâta dibăcie sub micul acoperământ al 
gheretei, încât pieri de parc-ar fi fost umbra scribului care încuia 
uşa. 

Onorabilul scrib scoase cheia din broască, luă un teanc de 
hârtii sub braţ şi ieşi din sala cea mare cu puţinii funcţionari 
care, la bătaia ceasurilor cinci, ieşeau din grefe precum 
ariergarda unor albine întârziate. 


Capitolul XXXVI Cetăţeanul Theodore 


Noapte cuprinsese în vălu-i cenuşiu sala aceea imensă al 
cărei ecou sinistru n-avea alt rost decât să repete cuvintele 
înăcrite ale procurorilor sau vorbele de îndurare ale 
împricinaţilor. 

În plin întuneric, dreaptă şi neclintită, câte o coloană albă 
părea că veghează în mijlocul sălii ca o fantomă protectoare a 
blestematului loc. 

Singurele zgomote care se auzeau în întunecimea aceea 
erau ronţăitul şi goana înteţită a şobolanilor, care rodeau 
hârţoagele încuiate în gheretele scribilor, după ce mai întâi 
roseseră lemnul. 

Uneori se desluşeau destul de clar zgomotele vreunui 
vehicul ce ajungea până la sanctuarul zeiţei Themis, purtătoarea 
balanței justiţiei, cum ar spune un academician, precum şi nişte 
zornăituri de chei, ce păreau a ieşi de sub pământ. Dar toate 
acestea fremătau undeva departe şi nimic nu scoate mai tare în 
relief opacitatea tăcerii ca un zgomot depărtat, după cum nimic 
nu scoate mai tare în relief întunecimea ca ivirea unei lumânări 
îndepărtate. 

Cu siguranţă c-ar fi fost cuprins de-o spaimă ameţitoare cel 
care, la asemenea ceas, ar fi cutezat să se-avânte în vasta sală 
a Palatului, ale cărui ziduri erau încă roşii pe dinafară de sângele 


victimelor din septembrie, ale cărui scări văzuseră chiar în ziua 
aceea trecând douăzeci şi cinci de condamnaţi la moarte şi ale 
cărui lespezi nu erau despărțite de carcerile pline de schelete 
ale Conciergeriei decât de un strat gros de numai câteva 
picioare. 

Totuşi, în puterea acelei nopţi înspăimântătoare, în inima 
acelei linişti aproape solemne, se auzi un scârţâit: uşa unei 
gherete de scrib se învârti pe balamalele-i zgomotoase şi o 
umbră mai întunecată decât umbra nopţii se strecură cu băgare 
de seamă afară din gheretă. 

Atunci, patriotul acela pătimaş, căruia în şoaptă i se spunea 
domnule şi care se prezenta cu numele de Theodore, porni cu 
un pas uşor ce abia atingea lespezile pline de găuri şi de hopuri. 

"Am numărat douăsprezece lespezi începând de la gheretă; 
ia să vedem, aici e capătul celei dintâi." 

Şi, calculând întruna, căuta şi pipăia cu vârful piciorului 
fisura de la fiecare împreunare a dalelor, pe care trecerea 
timpului o adânceşte. 

“la să vedem, şopti el, oprindu-se, mi-am luat toate 
măsurile de precauţie? Voi fi eu destul de tare şi va avea ea 
destul curaj? O! da, căci ştiu bine cât e de curajoasă. 
Dumnezeule! când îi voi spune Doamnă, sunteţi salvată!..." 

Stătu locului, ca zdrobit sub greutatea unei asemenea 
speranţe. 

"Vai! exclamă el, plan plin de cutezanţă, nebunesc!, vor 
spune ceilalţi, afundându-se sub plăpumi sau mulţumindu-se să 
dea târcoale prin preajma Conciergeriei, îmbrăcaţi în haine de 
lacheu; dar asta numai fiindcă ei nu simt ce simt eu spre a 
cuteza; eu vreau să salvez nu numai regina, ci şi femeia, mai cu 
seamă femeia. 

Acum la lucru şi să recapitulăm. 

Să scot lespedea e-un fleac; s-o las căscată, iată primejdia, 
căci poate veni o patrulă... Dar patrulele nu vin niciodată. Nu 
există nici o bănuială, căci nu am complici şi pe urmă cât timp 
îmi trebuie, cu avântul meu pătimaş, ca să străbat culoarul întu- 
necos? În trei minute ajung sub camera ei, în alte cinci minute 
ridic piatra de la temelia căminului; mă va auzi lucrând, dar are 
atâta tărie, încât să nu se sperie! Dimpotrivă, va înţelege că se 
apropie un liberator... E păzită de doi oameni. Fără doar şi 
poate, cei doi au să alerge... 


Ei bine, la urma urmei, doi oameni, continuă să-şi spună pa- 
triotul, cu un surâs întunecat şi uitându-se rând pe rând la arma 
pe care o avea la centură şi la cea pe care o ţinea în mână, doi 
oameni înseamnă două focuri cu pistolul ăsta, sau două lovituri 
cu drugul ăsta de fier. Bieţii oameni... Eh! au murit mulţi alţii, 
mai puţin vinovaţi ca ăştia doi. 

Hai, să-i dăm drumul." 

Şi cetăţeanul Theodore apăsă cu hotărâre ranga de fier 
drept în locul unde se îmbinau cele două lespezi. 

În aceeaşi clipă o lumină puternică alunecând pe deasupra 
lespezilor ca o dâră de aur şi un zgomot repetat de ecoul bolţii îl 
făcură pe conspirator să întoarcă numaidecât capul; dintr-un 
singur salt, se repezi să se pitească în gheretă. 

îndată după aceea, glasuri estompate de distanţă, 
estompate şi de emotia pe care orice om o simte noaptea când 
se află într-un edificiu vast, îi ajunseră până la urechi. 

Theodore se aplecă şi zări, printr-o crăpătură a gheretei, 
mai întâi un bărbat în haină militară a cărui sabie lungă zornăia 
pe lespezi, producând unul dintre zgomotele care-i ciuliră 
urechile; apoi un alt bărbat în nişte haine verzui, ţinând o linie 
într-o mână şi-un sul de hârtii subsuoară; apoi un al treilea, 
purtând o haină groasă de lână creaţă şi o scufa blănită; în 
sfârşit, un al patrulea, cu saboţi şi carmaniolă. 

Poarta de fier, a Neguţătorilor de mărunţişuri, cum i se 
spune, scrâşni în balamalele-i sonore şi se izbi de lanţul de fier 
care o ţinea deschisă în timpul zilei. 

Cei patru bărbaţi intrară. 

"O patrulă, şopti Theodore. Slavă Domnului! cu zece minute 
mai târziu aş fi fost pierdut." 

Pe urmă, concentrându-şi atenţia, se trudi să recunoască 
oamenii care alcătuiau patrula. 

Într-adevăr, pe trei dintre ei îi recunoscu. 

Cel care mergea în frunte, purtând uniformă de general, 
era Santerre; omul cu haina groasă de lână creaţă şi cu scufia 
blănită era portarul Richard; insul cu saboţi şi carmaniolă era, se 
vede treaba, un temnicer. 

Dar nu-l mai văzuse niciodată pe bărbatul cu haine verzui, 
care ţinea o riglă într-o mână şi nişte hârtii sub braţ. 


Cine putea fi omul acela şi ce căutau la ceasurile zece 
noaptea, în sala paşilor pierduţi, generalul Comunei, portarul 
paznic al Conciergeriei, un temnicer şi omul necunoscut? 

Cetăţeanul Theodore se sprijini pe-un genunchi, ţinând 
într-o mână pistolul încărcat şi potrivindu-şi cu cealaltă boneta 
pe părul pe care întoarcerea grăbită i-l mişcase prea tare din loc 
ca să mai pară natural. 

Până în clipa aceea, cei patru musafiri nocturni tăcuseră 
sau, cel puţin, vorbele pe care le rostiseră n-ajunseseră până la 
urechile conspiratorului decât ca un zgomot nedesluşit. 

Dar, la zece paşi de ascunzătoare, Santerre vorbi şi vocea 
lui ajunse limpede până la urechea cetăţeanului Theodore. 

— lată, spuse el, suntem în sala paşilor pierduţi. Tie, 
cetăţene arhitect, îţi revine sarcina de-a ne îndruma şi de-a te 
osteni să dovedeşti că descoperirea ta nu e o balivernă; căci, 
vezi tu, Revoluţia a pus la punct toate gogomăniile astea şi 
astăzi nu mai crede nimeni în subterane şi în duhuri. Tu ce spui, 
cetăţene Richard? adăugă Santerre, întorcându-se către omul cu 
scufia blănită şi cu haina de lână creaţă. 

— Eu n-am spus niciodată că n-ar fi vreo subterană pe sub 
Conciergerie, răspunse acesta. Dar iată-l şi pe Gracchus, e tem- 
nicer aici de zece ani şi, ca atare, cunoaşte Conciergeria aşa 
cum îşi cunoaşte buzunarul. Totuşi habar n-are de existenţa 
subteranei de care vorbeşte cetăţeanul Giraud. Cetăţeanul 
Giraud este însă arhitectul oraşului, el trebuie să ştie asta mai 
bine ca noi, doar e meseria lui. 

Theodore se înfiora din creştet până-n tălpi la auzul 
cuvintelor de mai sus. 

"Din fericire, şopti el, sala e mare şi, până să găsească ei ce 
caută, au să scormonească cel puţin două zile." 

Dar arhitectul îşi desfăcu sulul mare de hârtie, îşi potrivi 
ochelarii şi se aşeză în genunchi în faţă planului pe care-l 
cercetă la lumina tremurătoare a felinarului pe care-l ţinea 
Gracchus. 

— Mă tem, făcu Santerre în zeflemea, ca nu care cumva să 
fi visat cetăţeanul Giraud. 

— Ai să vezi, cetăţene general, răspunse arhitectul, ai să 
vezi îndată dacă am visat. Aşteaptă, aşteaptă puţin. 

— Vezi bine că aşteptăm, spuse Santerre. 

— Prea bine, spuse arhitectul, încheind dialogul. 


Apoi, calculând, continuă: 

— Doisprezece şi cu patru fac şaisprezece şi cu opt 
douăzeci şi patru, care împărţit la şase fac patru; iată ăsta-i 
locul meu, iar dacă mă înşel c-un lat de palmă puteţi să spuneţi 
că sunt un ignorant. 

Arhitectul rosti cuvintele de mai sus cu o siguranţă de sine 
care-l îngheţă de spaimă pe cetăţeanul Theodore. 

Santerre se uita la plan cu un soi de respect; se vedea că îl 
admira cu atât mai tare cu cât nu înţelegea nimic. 

— Urmăriţi cu atenţie ce am să vă spun. 

— Unde să urmărim? întrebă Santerre. 

— Pe planul ăsta pe care l-am ridicat, ei drăcie! Sânteţi 
gata? La treisprezece picioare depărtare de zid, o lespede 
mobilă; am însemnat-o cu litera A. O vedeţi? 

— Bineînţeles că văd un A, spuse Santerre. Ce, crezi cumva 
că nu ştiu să citesc? 

— Sub lespedea asta se află o scară, urmă arhitectul. 
Uitaţi-vă, am însemnat-o cu un B. 

— B, repetă Santerre. Văd B-ul, dar nu văd scara. ŞI 
generalul izbucni într-un râs zgomotos la gluma năstruşnică pe 
care-o făcuse. 

— De îndată ce lespedea e ridicată şi sunteţi pe ultima 
treaptă, urmă arhitectul, socotiți cincizeci de paşi de câte trei 
picioare şi uitaţi-vă în sus; vă veţi afla tocmai la grefă, unde e 
capătul subteranei ce trece pe sub celula în care e închisă 
regina. 

— Văduva Capet, vrei să spui, cetăţene Giraud, ripostă 
Santerre, încruntând din sprâncene. 

— Ei! da, văduva Capet. 

— Spuseşi regina. 

— Deprindere veche. 

— Şi susţii aşadar că iese sub grefă? întrebă Richard. 

— Nu numai că iese sub grefă, dar am să vă spun şi în ce 
parte anume a grefei: drept sub sobă. 

— Da, e ciudat, zise Gracchus. Intr-adevăr, de fiecare dată 
când îmi scapă o buturugă în locul acela, piatra răsună. 

— Dacă vom găsi ceea ce spui tu, cetăţene arhitect, arn să 
recunosc că geometria merită toate laudele. 

— Ei bine, poţi recunoaşte de pe-acum, cetăţene Santerre, 
fiindcă am să te conduc la locul însemnat cu litera A. 


Cetăţeanul Theodore îşi înfipse unghiile în carne. 

— Întâi să văd, întâi să văd, se grăbi să spună Santerre; eu 
sunt ca sfântul Toma. 

— A! spui ca sfântul Toma. 

— Da, da, la fel cum ai spus şi tu regină, din deprindere. 
Dar nimeni n-o să mă acuze că am conspirat pentru sfântul 
Toma. 

— Nici pe mine pentru regină. 

ŞI, după această replică, arhitectul luă rigla, calculă, 
numără câţiva stânjeni şi, oprindu-se, după ce se convinse că 
socotise toate distanţele, ciocăni o lespede. 

Era exact aceeaşi lespede pe care o ciocănise şi cetăţeanul 
Theodore, în nepotolita-i mânie. 

— Aici e, cetăţene general, spuse arhitectul. 

— Chiar crezi, cetăţene Giraud? 

Patriotul din gheretă, uitând unde se află, îşi trase cu toată 
puterea un pumn în coapsă, scoțând apoi un geamăt surd. 

— Sunt sigur, răspunse Giraud. Şi expertiza voastră, 
coroborată cu raportul meu, va dovedi Convenţiei că nu m-am 
înşelat. Da, cetăţene general, continuă arhitectul cu emfază, 
lespedea asta deschide o subterană care se termină la grefă, 
trecând pe sub celula văduvei Capet. Să ridicăm lespedea şi 
coborâţi în subterană cu mine. Vă voi dovedi că doi bărbaţi, ba 
chiar unul singur, ar putea într-o noapte s-o răpească de aici, 
fără ca nimeni să fi bănuit măcar. 

Vorbele arhitectului stârniră un murmur de spaimă şi de ad- 
miraţie totodată, care străbătu prin tot grupul şi se stinse în ure- 
chile cetăţeanului Theodore, preschimbat parcă într-o statuie. 

— lată primejdia care ne pândea, urmă Giraud. Ei bine, 
acuma, cu un simplu grilaj pe care-l aşez în culoarul subteran şi 
care-l va despărţi în două, înainte de-a ajunge în dreptul 
carcerei văduvei Capet, eu salvez patria. 

— O! făcu Santerre, cetăţene Giraud, ai avut o idee 
sublimă. 

— Înghiţi-te-ar iadul, idiot, de trei ori idiot! mormăi patriotul 
în culmea furiei. 

— Acum ridică lespedea, spuse arhitectul cetăţeanului 
Gracchus, care, afară de felinar, ducea şi-o rangă de fier. 

Cetăţenul Gracchus se puse pe lucru şi — într-o clipă — 
lespedea fu ridicată. 


Atunci se ivi larg căscată subterana, cu scara ce se pierdea 
în adâncul ei şi un val de aer mucezit ţâşni, dens ca un abur. 

— Încă o încercare eşuată! şopti cetăţeanul Theodore. Vai! 
cerul nu vrea s-o lase să scape şi soarta ei e-o soartă 
blestemată! 


Capitolul XXXVII Cetăţeanul Gracchus 


O clipă, grupul de trei bărbaţi rămase nemişcat în faţa des- 
chizăturii subteranei, în timp ce temnicerul introducea în gaură 
felinarul care nu izbutea să lumineze adâncurile. 

Arhitectul, triumfător, îi domina pe cei trei însoțitori prin 
toată grandoarea geniului său. 

— Ei, ce mai aveţi de zis? întrebă el după câteva clipe. 

— Pe legea mea, răspunse Santerre, iată subterana. Asta 
nu se poate contesta. Numai că rămâne de văzut unde duce. 

— Da, repetă şi Richard, rămâne de văzut. 

— Ei bine, coboară, cetăţene Richard, şi-ai să vezi singur 
dacă am avut dreptate. 

— Avem ceva mai bun de făcut decât să intrăm pe-aici, 
spuse portarul. Să ne întoarcem cu tine şi cu generalul la 
Conciergerie. Acolo ai să ridici lespedea de la sobă şi o să 
vedem. 

— Foarte bine! exclamă Santerre. Haidem! 

— Dar ia seama, interveni arhitectul, lespedea rămasă aici 
deschisă poate da niscaiva idei vreunuia. 

— Cine dracu să vină aici la ora asta? întrebă Santerre. 

— Dealtmiteri, spuse Richard, sala e pustie şi dacă îl lăsăm 
pe Gracchus de pază e destul. Rămâi aici, cetăţene Gracchus, 
noi vom reveni prin partea cealaltă a subteranei. 

— Fie, făcu Gracchus. 

— Eşti înarmat? îl întrebă Santerre. 

— Am sabia şi ştanga asta, cetăţene general. 

— Minunat! Păzeşte bine. În zece minute suntem înapoi. 

Şi toţi trei, după ce-au închis grilajul, trecură prin galeria 
Neguţătorilor de mărunţişuri, ca să ajungă la intrarea principală 
a închisorii Conciergerie. 


Temnicerul îi privi cum se depărtau, îi urmări cu ochii câtă 
vreme putu să-i vadă şi-i ascultă cât timp putu să-i audă. Pe 
urmă, după ce toate se cufundară în tăcere, puse felinarul pe 
jos, se aşeză picioarele spânzurându-i deasupra adâncurilor 
subteranei şi învepu să viseze. 

Temnicerii visează şi ei uneori, numai că nimeni nu se 
trudeşte să cerceteze şi să afle la ce visează ei. 

Dintr-o dată, în timp ce se afla în toiul visărilor sale, simţi o 
mână lăsându-se grea pe umărul lui. 

Se întoarse, văzu o făptură necunoscută şi voi să strige, dar 
în aceeaşi clipă un pistol i se lipi, rece ca gheaţa, de frunte. 

Vocea i se opri în gât, braţele îi căzură inerte, ochii luară o 
expresie de adâncă implorare. 

— Nici o vorbă, îi şopti nou-venitul, sau eşti mort. 

— Ce doriţi, domnule? se bâlbâi temnicerul. 

Chiar şi-n 1793 existau momente, aşa precum se vede, în 
care oamenii nu se mai tutuiau şi uitau să se cheme cetăţeni. 

— Vreau, răspunse cetăţeanul Theodore, să mă laşi să intru 
înăuntru. 

— Ce să faceţi? 

— Ce-ţi pasă? 

Temnicerul se uită cu cea mai profundă uimire la cel ce-i 
făcea asemenea cerere. 

Totuşi, în adâncul privirii aceleia, interlocutorul său părea 
să observe o urmă de complicitate. 

Lăsă arma în jos. 

— Vrei să te îmbogăţeşti? 

— Nu ştiu. Nimeni nu mi-a făcut niciodată vreo propunere în 
privinţa asta. 

— Ei bine, iată că sunt eu primul. 

— Vreti să mă îmbogăţiţi? 

— Da. 

— Ce înţelegeţi dumneavoastră prin bogăţie? 

— Cinzeci de mii lire de aur, spre exemplu , iar cinzeci de 
mii lire de aur astăzi fac un milion. Ei bine, îţi dau cinzeci de mii 
de lire. 

— Ca să vă las să intraţi acolo? 

— Da; cu condiţia să vii şi tu cu mine şi să mă ajuţi să fac 
ceea ce vreau eu. 


— Dar ce să faceţi acolo? În cinci minute subterana va fi 
plină de soldaţi care au să vă aresteze. 

Cetăţenul Theodore fu izbit de gravitatea acestor cuvinte. 

— Poţi să-i împiedici pe soldaţi să coboare? 

— Eu n-am nici un mijloc; nu-i cunosc; de prisos să caut 
vreunul. 

Şi se vedea că temnicerul îşi concentra toată forţa de 
pătrundere a spiritului ca să găsească mijlocul care să valoreze 
cincizeci de mii de lire. 

— Dar mâine, întrebă cetăţeanul Theodore, n-am putea in- 
tra? 

— Da, fără îndoială, dar de-acuma până mâine se va pune 
grilaj de fier pe toată lăţimea subteranei şi, pentru mai multă 
siguranţă, s-a hotărât ca grilajul să fie din fier masiv, solid şi fără 
uşă. 

— Atunci trebuie găsit altceva, spuse cetăţeanul Theodore. 

— Da, trebuie găsit altceva, încuviinţă temnicerul. Să 
căutăm. 

După cum se vede din felul împăciuitor în care se exprima 
cetăţeanul Gracchus, între el şi cetăţenul Theodore se 
închegase o alianţă. 

— Treaba asta mă priveşte pe mine, spuse Theodore. Ce 
slujbă ai tu la Conciergerie? 

— Sunt temnicer. 

— Şi ce anume faci? 

— Descui şi încui uşile. 

— Dormi acolo? 

— Da, domnule. 

— Mănânci tot acolo? 

— Nu totdeauna. Am şi eu ceasurile mele de odihnă. 

— Şi atunci ce faci? 

— Mă bucur de ele. 

— În ce fel? 

— Făcându-i curte stăpânei cârciumii Puţul lui Noe care 
mi-a făgăduit că se mărită cu mine când am să am o mie şi cinci 
sute de franci. 

— Unde e cârciuma Puţul lui Noe? 

— Lângă strada Vieille-Draperie. 

— Foarte bine, 

— Sst, domnule! 


Patriotul nostru ciuli urechea. 

— A! a! făcu el. 

— Auziţi? 

— Da... paşi, paşi. 

— Se întorc. Vedeţi aşadar că n-am fi avut timp. Acel n-am 
devenea din ce în ce mai concludent. 

— Ai dreptate. Eşti băiat de treabă, cetăţene şi îmi pari pre- 
destinat... 

— A fi ce? 

— A fi bogat cândva. 

— Să v-audă Dumnezeu! 

— Aşadar, crezi în Dumnezeu? 

— Uneori. Astăzi de exemplu... 

— De exemplu ce? 

— Aş crede bucuros. 

— Păi, să crezi, spuse cetăţeanul Theodore, punând zece lu- 
dovici în mâna temnicerului. 

— Drace! făcu acesta uitându-se la aur în lumina felinarului. 
E treabă serioasă, aşadar? 

— Mai serioasă nici că se poate! 

— Ce trebuie să fac? 

— Să fii mâine la Puţul lui Noe, am să-ţi spun ce-aştept de 
la tine. Cum te cheamă? 

— Gracchus. 

— Ei bine, cetăţene Gracchus, până mâine fă în aşa fel ca 
să te dea afară portarul Richard. 

— Să mă dea afară? Şi slujba mea? 

— Vrei să rămâi temnicer cu cinzeci de mii de franci asupra 
ta? 

— Nu, dar fiind temnicer şi sărac, sunt sigur că n-am să fiu 
ghilotinat. 

— Sigur? 

— Sigur sau aproape. Pe câtă vreme fiind liber şi bogat... 

— Ai să-ţi ascunzi banii şi-n loc să curtezi pe stăpâna 
crâşmei Puţul lui Noe, ai să curtezi o tricoteză de la şedinţele 
Convenţiei Naţionale. 

— Ei bine, s-a făcut. 

— Pe mâine, la cârciumă. 

— La ce oră? 

— Pe la şase seara. 


— Luaţi-vă zborul, repede, iată-i... Vă spun să vă luaţi 
zborul, fiindcă presupun că aţi coborât din înaltul bolților. 

— Pe mâine, repetă Theodore, rupând-o la fugă. 

Într-adevăr, era şi timpul: zgomotul paşilor şi al vocilor se 
apropia. Se şi vedea în subterana întunecoasă sclipind lumina 
felinarelor. 

Theodore alergă la uşa pe care i-o arătase scribul a cărei 
ghereta o ocupase, îi desprinse zăvorul cu cleştele, se duse de-a 
dreptul la fereastra indicată, o deschise, şi-şi dădu drumul în 
stradă, ajungând pe caldarâm. 

Dar, înainte de-a fi părăsit sala paşilor pierduţi, mai apucă 
să audă întrebarea cetăţeanului Gracchus şi răspunsul pe care 
i-l dădu Richard: 

— Cetăţeanul arhitect avea perfectă dreptate: subterana 
trece pe sub camera văduvei Capet. Era primejdie mare. 

— Cred şi eu! răspunse Gracchus, pe deplin încredinţat că 
spune un mare adevăr. 

Santerre îşi făcu apariţia în deschizătura scării. 

— Şi muncitorii tăi, cetăţene arhitect? îl întrebă el pe 
Giraud. 

— Înainte de-a se lumina de ziuă vor fi aici şi pe loc va fi 
pus şi grilajul, răspunse o voce care părea a ieşi din măruntaiele 
pământului. 

— Şi tu vei fi salvat patria! spuse Santerre, jumătate în 
glumă, jumătate în serios. 

— Nici nu-ți închipui ce adevăr grăieşii, cetăţene general, 
şopti Gracchus. 


Capitolul XXXVIII Copilul de rege 


În timpul acesta, începuseră pregătirile în vederea 
procesului reginei, după cum s-a putut vedea din capitolul 
precedent. 

Se prevedea că, prin sacrificarea acelui cap ilustru, ura 
populară ce mocnea de-atâta amar de vreme va fi în sfârşit 
potolită. 

Mijloacele de-a face să cadă acel cap nu lipseau şi, totuşi, 
Fouquier-Tinville, acuzatorul înverşunat, luase hotărârea de-a nu 


trece cu vederea noile mijloace de acuzare pe care Simon 
făgăduise să i le pună la dispoziţie. 

A doua zi după întâlnirea ce avu loc între acesta şi Simon în 
sala paşilor pierduţi, un zgomot de arme se produse şi-i făcu să 
tresară pe arestaţii care se mai aflau încă la Temple. 

Arestaţii la care ne referim erau doamna Elisabeth, 
principesa şi copilul care, după ce i se spuse Majestate când era 
în faşă, nu mai era numit decât micul Ludovic Capet. 

Generalul Hanriot, cu panaşul lui tricolor şi o sabie mare, 
intra, urmat de mai mulţi bărbaţi din gărzile naţionale, în turnul 
principal unde zăcea copilul de rege. 

Alături de general mergea un grefier cu expresie grosolană 
şi răutăcioasă, ducând o trusă de scris, un sul de hârtie şi 
vânturând în rnână o pană peste măsură de lungă. 

În spatele scribului venea acuzatorul public. L-am văzut, îl 
cunoaştem şi, ceva mai târziu, avem să dăm iarăşi peste omul 
acela sfrijit, galben şi nepăsător, ai cărui ochi sângeroşi îl băgau 
în sperieţi până şi pe crâncenul şi cumplitul Santerre, 
încătărămat în uniforma-i de război. 

Câţiva bărbaţi din gărzile naţionale şi un locotenent îi 
urmau. 

Simon, cu un surâs prefăcut, ţinându-şi într-o mână boneta 
de blană de pui de urs şi în cealaltă cureaua de cizmar, urcă în 
frunte spre a conduce comisia. 

Ajunseră la o cameră destul de întunecată, spațioasă şi 
goală, în fundul căreia se afla tânărul Ludovic, culcat pe pat, 
într-o stare de nemişcare desăvârşită. 

Când l-am văzut pe sărmanul copil fugind de mânia 
dezlănţuită a lui Sirrion, mai avea în el un soi de vitalitate ce 
reacţiona împotriva purtării mârşave a cârpaciului de la Temple: 
fugea, striga, plângea; deci se temea, deci suferea, deci 
nădăjduia. 

Acum, teama şi speranţa pieriseră. Fără îndoială că 
suferinţa era încă prezentă, dar deşi ea exista, copilul martir, 
pus să plătească într-un chip atât de crud greşelile părinţilor săi, 
o ascundea în străfundul inimii, învăluind-o sub aparenţa unei 
insensibilităţi depline. 

Nu-şi ridică măcar capul când comisarii veniră către dânsul. 

Aceştia, fără nici o altă introducere, luară scaune şi se 
aşezară: acuzatorul public la căpătâiul patului, Simon la 


picioare, grefierul lângă fereastră, cei din gărzile naţionale şi 
locotenentul — deoparte şi ceva mai în umbră. 

Cei din asistenţă care se uitau la micul arestat cu oarecare 
interes, sau chiar cu oarecare curiozitate, băgară de seamă 
paloarea copilului, faptul că părea gras nefiind în realitate decât 
buhăit, precum şi moliciunea picioarelor, ale căror articulaţii 
începuseră să se umfle. 

— Copilul ăsta e tare bolnav, spuse locotenentul cu un ton 
sigur la care Fouquier-Tinville, după ce se aşezase şi era gata 
să-şi înceapă interogatoriul, întoarse capul. 

Micul Capet ridică ochii, căută în penumbră pe cel care 
rostise cuvintele acelea şi-l recunoscu pe tânărul care îl mai 
împiedicase o dată pe Simon să-l bată, în curtea închisorii 
Temple. O lumină blândă şi inteligentă luci în pupilele lui de un 
albastru-închis, dar asta fu totul. 

— A, a! tu erai, cetăţene Lorin, spuse Simon, atrăgând 
astfel atenţia lui Fouquier-Tinville asupra prietenului lui Maurice. 

— Eu în persoană, cetăţene Simon, răspunse Lorin cu 
imperturbabilu-i aplomb. 

Şi cum Lorin, deşi gata oricând să facă faţă primejdiei, nu 
era omul care s-o caute fără rost, profită de împrejurare ca să-l 
salute pe Fouquier-Tinville, care-i răspunse cu un salut politicos. 

— Ne-ai atras atenţia, cetăţene, spuse atunci acuzatorul pu- 
blic, că băiatul e bolnav. Eşti medic? 

— Am studiat medicina, deşi nu sunt doctor. 

— Ei bine, ce crezi că are? 

— Ce simptome de boală? întrebă Lorin. 

— Da. 

— Ei bine, găsesc că obrajii şi ochii sunt umflaţi, mâinile 
palide şi slabe, genunchii tumefiaţi; şi dacă i-aş lua pulsul, aş 
constata, sigur, că are între optzeci şi cinci şi nouăzeci de bătăi 
pe minut. 

Copilul păru nesimţitor la enumerarea simptomelor bolii 
sale. 

— Şi cărui fapt îi poate ştiinţa atribui starea arestatului? în- 
treba acuzatorul public. 

Lorin îşi scarpină vârful nasului, şoptind: 


să vorbesc Philis vrea să mă facă, 


Dar persoana mea are chef să 
tacă. 


Apoi cu voce tare, răspunse: 

— Pe cinstea mea, cetăţene, nu cunosc îndeajuns de bine 
regimul micului Capet, ca să-ţi pot răspunde... Totuşi... 

Simon ciulea urechile şi râdea pe înfundate, văzându-şi 
duşmanul gata-gata să se compromită. 

— Totuşi, urmă Lorin, cred că nu face destulă gimnastică. 

— Aşa-i! sări cu vorba Simon, ticălosul nu mai vrea nici să 
meargă. 

Copilul rămase  nesimţitor la învinuirea  cizmarului. 
Fouquier-Tinville se ridică, veni la Lorin şi vorbi cu el încet. 
Nimeni nu auzi cuvintele acuzatorului public, dar era evident că 
vorbele lui nu puteau fi decât un interogatoriu. 

— O, crezi aşa ceva, cetăţene? E foarte grav pentru o 
mamă... 

— În tot cazul, avem s-o ştim, spuse Fouquier; Simon 
pretinde că l-a auzit chiar pe el spunând-o şi şi-a luat sarcina 
să-l facă să mărturisească. 

— Ar fi ceva hidos, spuse Lorin, dar, în sfârşit, e cu putinţă, 
austriaca nu-i lipsită de păcate; şi, pe drept sau pe nedrept, asta 
nu mă priveşte pe mine... din ea s-a făcut o Messalină, dar să nu 
te mulţumeşti cu atât şi să vrei să faci o Agrippină, mi se pare 
cam prea de tot, trebuie să mărturisesc. 

— lată ce ne-a fost raportat de Simon, spuse Fouquier 
impasibil. 

— Nu mă îndoiesc că Simon a spus-o... sunt oameni pe care 
nici o acuzaţie nu-i înspăimântă, nici chiar acuzaţiile imposibile... 

Dar nu găseşti oare, urmă Lorin uitându-se ţintă la 
Fouquier, nu găseşti oare, tu, care eşti un om inteligent şi drept, 
tu care, în sfârşit eşti puternic, că a cere unui copil asemenea 
amănunte în privinţa celei pe care natura îi porunceşte s-o 
respecte înseamnă a insulta însăşi umanitatea în persoana 
acelui copil? 

Acuzatorul nici nu clipi; scoase din buzunar o notă şi i-o 
arăta lui Lorin. 

— Convenţia îmi ordonă s-o informez, spuse el, restul nu 
mă priveşte; o informez. 


— E drept, zise Lorin; şi trebuie să spun că dacă copilul 
acesta ar mărturisi... 

Şi tânărul nostru clătină scârbit din cap. 

— Dealtfel, urmă Fouquier, noi nu procedăm numai pe baza 
denunţului lui Simon; uite, acuzaţia e publică. 

Şi Fouquier mai scoase un document din buzunar. Era un 
număr din gazeta cunoscută sub numele de Pere Duchesne şi 
care, după cum se ştie, era redactată de Hébert. 

Acuzaţia, într-adevăr, era formulată limpede ca lumina zilei. 

— E scris, ba chiar tipărit, spuse Lorin; dar n-are a face, 
până ce nu aud asemenea învinuire ieşind din gura copilului, 
vreau să spun, ieşind de bunăvoie şi liber, fără ameninţări... ei 
bine... 

— Ei bine, ce?... 

— Ei bine, în ciuda lui Simon şi Hébert, eu m-aş îndoi, cum 
te îndoieşti tu însuţi. 

Simon  pândea cu nerăbdare încheierea convorbirii. 
Netrebnicul habar n-avea ce putere poate să aibă asupra omului 
inteligent privirea pe care o desluşeşte în mulţime; îi poate trezi 
o simpatie sau o ură spontană. Uneori e ca o putere care 
respinge, alteori ca o forţă ce atrage, făcând să se apropie 
gândirea, ba chiar persoana omului respectiv, de a celuilalt om 
descoperit în mulţime şi a cărui forţă o simte egală ori 
superioară. 

Fouquier simţise forţa şi importanţa privirii lui Lorin şi voia 
să fie înţeles de un asemenea observator. 

— Interogatoriul începe, spuse acuzatorul public; grefier, ia 
pana. 

Grefierul tocmai scrisese preliminariile unui proces-verbal şi 
aştepta, ca şi Simon, Hanriot şi toţi ceilalţi, să se sfârşească 
discuţia dintre Fouquier-Tinville şi Lorin. 

Numai copilul părea cu desăvârşire străin de scena al cărui 
actor principal era tocmai el şi recăpătase privirea aceea 
ştearsă, iluminată doar o clipă de scânteierea unei supreme 
înţelegeri. 

— Tăcere! porunci Hanriot, cetăţeanul Fouquier-Tinville în- 
cepe să interogheze copilul. 

— Capet, întrebă acuzatorul, tu ştii ce-a ajuns maică-ta? 

Micul Ludovic, de la paloarea lui ca marmura, se făcu roşu 
ca focul. Dar nu răspunse. 


— N-ai auzit, Capet? stărui acuzatorul. 

Aceeaşi tăcere. 

— Ei! aude el prea bine, zise Simon, dar e ca maimuţele, nu 
vrea să răspundă de frică să nu fie socotit drept bărbat şi să nu 
fie pus să muncească. 

— Răspunde, Capet, interveni Hanriot, e comisia din partea 
Convenţiei, ea te întreabă şi tu eşti dator să dai ascultare legilor. 

Copilul păli, dar nu răspunse. 

Simon făcu un gest de furie. La firile de asemenea soi, 
brutale şi mărginite, furia e şi ea o beţie, însoţită de simptomele 
hidoase ale adevăratei beţii provocate de vin. 

— Vrei să răspunzi, lupane? îl întrebă el, arătându-i pumnul. 

— Taci, Simon, interveni Fouquier-Tinville, nu tu ai 
cuvântul. Replica de mai sus, cu care se obişnuise de la 
tribunalul revoluţionar, îi scăpă fără voie. 

— Ai auzit, Simon, exclamă Lorin, nu tu ai cuvântul: e a 
doua oară că ţi se spune asta faţă de mine: prima oară ţi s-a 
spus când învinuiai pe fiica măicuţei Tison, pe care ai avut 
plăcerea s-o trimiţi la ghilotină. 

Simon tăcu. 

— Maică-ta te iubea, Capet? întrebă Fouquier. 

Aceeaşi tăcere. 

— Se spune că nu, urmă acuzatorul. 

Un soi de surâs vag se ivi pe buzele copilului. 

— Dar când vă spun, urlă Simon, că mi-a spus mie că-l 
iubea prea tare! 

— Vezi, Simon, partea proastă e că micul Capet, atât de 
flecar între patru ochi, devine aşa deodată mut în faţa lumii, 
spuse Lorin. 

— Ei! de-am fi numai noi doi! exclamă Simon. 

— Da, de-aţi fi numai voi doi, dar din nefericire nu sunteţi 
singuri. Ei! de eraţi singuri, viteazule Simon, preabunule patriot, 
ce bătaie zdravănă i-ai mai fi tras bietului copil, nu? Dar nu eşti 
singur şi nu îndrăzneşti, fiinţă infamă! în faţa noastră a celorlaţi, 
oameni cinstiţi, care ştim că oamenii din antichitate, după 
modelul cărora încercăm şi noi să ne luăm, respectau făpturile 
slabe, tu nu îndrăzneşti, căci nu eşti singur. Dar nici viteaz nu 
eşti, amice, când aia te bate cu nişte copii de-o şchioapă. 

— Eh!... oftă pe şoptite Sirnon, scrâşnind djn dinţi. 


— Capet, reluă Fouquier, i-ai mărturisit tu nişte lucruri tai- 
nice lui Simon? 

Căutătura copilului căpătă o expresie de ironie cu neputinţă 
de descris. 

— În privinţa mamei tale? continuă acuzatorul. 

O scânteriere de dispreţ i se desluşi în privire. 

— Răspunde da sau nu, exclamă Hanriot. 

— Răspunde da! urlă Simon ridicând cureaua asupra 
copilului. 

Copilul fu cuprins de-un tremur, dar nu schiţă nici o mişcare 
ca să se ferească de lovitură. 

Cei de faţă scoaseră un soi de strigăt de scârbă. 

Lorin făcu mai mult: se repezi şi, mai înainte ca braţul lui 
Simon să cadă asupra copilului, îl apucă de încheietura mâinii. 

— la dă-mi drumul! urlă Simon, roşu ca purpura de mânie. 

— Ştii, spuse Fouquier, nu-i nici un rău în faptul că o mamă 
îşi iubeşte fiul; spune-ne în ce fel te iubea mama ta, Capet. Asta 
ar putea să-i fie de folos. 

Micuţul arestat tresări la ideea că ar putea să-i fie de folos 
maică-sii. 

— Mă iubea aşa cum o mamă îşi iubeşte feciorul, domnule, 
răspunse el; nu există două feluri în care mama îşi iubeşte copii; 
şi nici în care copiii îşi iubesc mama. 

— Şi eu, şarpe mic, susţin că mi-ai spus că maică-ta... 

— Vei fi visat aşa ceva, îl întrerupse liniştit Lorin. Cred că 
trebuie să ai deseori năluciri prin somn, Simon. 

— Lorin, Lorin, scrâşni Simon. 

— Ei da, Lorin şi pe urmă? N-ai mijloace să-l baţi pe Lorin: el 
bate pe alţii când sunt răi la suflet; n-ai mijloace nici să-l de- 
nunţi, căci ceea ce a făcut, oprindu-ţi braţul să lovească, a făcut 
în faţa generalului Hanriot şi a cetăţeanului Fouguier-Tinville, 
care amândoi îl aprobă şi vezi că ei nu sunt dintre cei cu 
sentimente patriotice dubioase! N-ai mijloace să-l trimiţi la 
ghilotină ca pe Héloïse Tison. E neplăcut, ba chiar te face să-ți 
ieşi din fire, dar asta e şi n-ai ce face, bietul meu Simon! 

— Mai târziu! mai târziu! izbucni cizmarul cu rânjetu-i de 
hienă. 

— Da, dragă amice — răspunse Lorin — însă nădăjduiesc, 
cu ajutorul Fiinţei Supreme... a! te aşteptai să spun cu ajutorul 
lui Dumnezeu?... nădăjduiesc, ziceam, să te spintec mai înainte, 


cu ajutorul Fiinţei Supreme şi a săbiei mele; dar, ia dă-te la o 
parte, Simon, nu pot să văd din pricina ta. 

— Tâlharule! 

— Taci, nu pot s-aud din pricina ta. 

Şi Lorin îl zdrobi pe Simon cu privirea. 

Simon îşi încleştă palmele, cu ale căror crăpături negre se 
mândrea. Da, aşa cum spusese Lorin, trebuia să se mărginească 
doar la atât. 

— Acum, odată ce a început să vorbească, spuse Hanriot, 
fără îndoială că va continua. Hai, treci mai departe, cetăţene 
Fouquier. 

— Vrei să ne răspunzi acuma? întrebă Fouquier. 

Copilul rămase tăcut. 

— Vezi, cetăţene, vezi? făcu Simon. 

— Încăpăţânarea copilului ăstuia e ciudată, spuse Hanriot, 
tulburat fără să vrea de asemenea fermitate cu totul şi cu totul 
regală. 

— E rău sfătuit, zise Lorin. 

— De către cine? întrebă Hanriot. 

— Ei, de către patronul său. 

— Mă acuzi? exclamă Simon; mă denunţi?... a! ciudat lucru. 

— Să încercăm cu blândeţea, spuse Fouquier. Şi 
întorcându-se către copil, care parcă era cu desăvârşire lipsit de 
simţuri, spuse: Hai dragă copile, răspunde comisiei naţionale, 
nu-ţi înrăutăţi situaţia refuzând să dai nişte lămuriri necesare. Ai 
vorbit cu cetăţeanul Simon despre felul în care te mângâia 
maică-ta, despre felul în care te iubea? 

Ludovic îşi plimba asupra adunării privirile care, oprindu-se 
la Simon, se umplură de ură, dar nu răspunse. 

— Te simţi nenorocit? îl întrebă iarăşi acuzatorul. Ai locuinţă 
proastă, eşti prost hrănit, eşti maltratat? Vrei mai multă 
libertate, vrei altă hrană, altă închisoare, alt paznic? Vrei un cal 
ca să te poţi plimba? Vrei să ţi se acorde tovărăşia unor copii de 
vârsta ta? 

Ludovic rămase în aceeaşi muţenie, din care nu ieşise 
decât ca s-o apere pe maică-sa. 

Comisia rămase încremenită de uimire; atâta tărie, atâta 
înţelegere erau de necrezut la un copil. 

— Ei! regii ăştia, exclamă Hanriot pe şoptite, ce soi! Parc-ar 
fi tigri; de mici sunt plini de răutate. 


— Cum să redactez procesul-verbal? întrebă grefierul pus în 
încurcătură. 

— Daţi-i lui Simon asta, spuse Lorin. Fără să mai scrieţi ni- 
mic, se descurcă el de minune. 

Simon îl ameninţă cu pumnul pe duşmanul său 
neînduplecat. Lorin începu să râdă. 

— N-ai să mai râzi aşa în ziua în care ai să mergi la 
ghilotină, izbucni Simon, turbat de furie. 

— Nu sunt sigur dacă am să ţi-o iau înainte sau dacă am să 
vin după tine la mica ceremonie cu care mă ameninţi, îi 
răspunse Lorin, dar ştiu că tare mulţi au să mai râdă când ţi-o 
veni rândul. Dumnezeilor! ... am spus dumnezeilor, la plural... 
dumnezeilor! urât ai să mai fii în ziua aceea, Simon, ai să fii 
hidos. 

Şi Lorin se aşeză în spatele comisiei, râzând din toată 
inima. 

Comisia nu mai avea nimic de făcut şi, ca atare, se retrase. 

Cât despre copil, văzându-se scăpat de cei ce veniseră să-l 
chestioneze, se apucă să fredoneze, lungit în pat, un cântecel 
melancolic, melodia favorită a tatălui său. 


Capitolul XXXIX Buchetul de violete 


Pacea, după cum era de prevăzut, nu putea sălăşlui multă 
vreme în lăcaşul atât de fericit care-i adăpostea pe Geneviève şi 
Maurice. 

În vijeliile stârnite de vânt şi de fulger, cuibul hulubilor e 
zgâlţâit odată cu arborele care îi tăinuieşte. 

Geneviève căzu dintr-o spaimă în alta: nu se mai temea 
pentru Maison-Rouge, dar tremura pentru Maurice. 

Îşi cunoştea prea bine soţul şi nu se îndoia că, de vreme ce 
dispăruse, era salvat. Sigură de salvarea lui, tremura pentru ea 
însăşi. 

Nu îndrăznea să-şi destănuiască suferinţa celui mai 
cutezător om al epocii aceleia, în care nimeni nu mai ştia ce-i 
frica, dar suferinţa i se citea în ochii înroşiţi şi pe buzele livide. 

Într-o zi Maurice intră încetişor, fără ca Geneviève, 
afundată într-o adâncă visare, să-l fi auzit. Se opri în prag şi o 


văzu stând nemişcată, cu privirea fixă, cu braţele inerte, întinse 
pe genunchi, cu fruntea îngândurată şi capul plecat. 

O privi o clipă cu o tristeţe amară, căci tot ceea ce se 
petrecea în inima tinerei femei i se dezvălui, de parcă i-ar fi citit 
până şi cel din urmă gând. 

Atunci, făcând un pas către dânsa, îi spuse: 

— Nu-ţi mai este dragă Franţa, Geneviève, recunoaşte şi 
mărturiseşte. Te fereşti şi de aerul pe care-l respiri, până şi de 
fereastră te apropii cu silă. 

— Vai! răspunse Geneviève, ştiu prea bine că nu-ți pot 
tăinui gândurile, Maurice. Ai ghicit. 

— Totuşi, ce ţară frumoasă! exclamă tânărul. Viaţa are preţ 
astăzi şi e plină de evenimente. Zgomotoasele dezbateri 
publice, activitatea cluburilor, conspiraţiile fac să fie atât de 
dulci ceasurile petrecute între cei patru pereţi ai căminului. 
Dragostea e mai mare când te-ntorci acasă cu temerea de-a nu 
mai putea iubi a doua zi, pentru că a doua zi vei înceta poate să 
mai trăieşti! 

Geneviève clătină din cap. 

— Ingrată ţară! exclamă ea. 

— Cum adică? 

— Da, câte n-ai făcut pentru libertatea ei şi totuşi astăzi eşti 
pe jumătate suspect! 

— Dar tu, scumpa mea Geneviève, răspunse Maurice, duş- 
mancă înverşunată a acestei libertăţi, tu care ai făcut atâta 
împotriva ei, dormi liniştită şi apărată sub acoperişul unui 
republican. lată, după cum vezi, că există o compensație. 

— Da, spuse Geneviève, dar asta nu va dura multă vreme, 
căci ceea ce e nedrept nu poate dura. 

— Ce vrei să spui? 

— Vreau să spun că eu, adică aristocrata din mine, care 
visează pe ascuns înfrângerea partidului vostru şi prăbuşirea 
ideilor voastre, eu, care conspir până şi în casa ta pentru 
întoarcerea vechiului regim, eu, care odată recunoscută ca 
atare, te condamn la moarte şi la dezonoare, potrivit părerilor 
tale cel puţin eu, Maurice, n-am să rămân aici, ca un geniu rău 
al casei. Şi n-am să te târăsc după mine la eşafod. 

— Şi unde ai să te duci, Genevieve? 

— Unde am să mă duc? într-o zi, când vei fi plecat, am să 
mă duc să mă denunţ eu însămi, fără să spun de unde vin. 


— Ah! oftă Maurice, rănit în adâncul sufletului, 
nerecunoştinţa s-a şi ivit. 

— Nu, răspunse tânăra cuprinzându-l pe Maurice cu braţele 
pe după gât, nu, dragul meu, nu-i nerecunoştinţa, e dragoste 
gata de jertfă, ţi-o jur. N-am vrut ca fratele meu să fie prins şi 
ucis ca un rebel şi nu vreau ca iubitul meu să fie prins şi ucis ca 
un trădător. 

— Ai să faci aşa ceva, Geneviève? exclamă Maurice. 

— Tot atât de sigur cum ştiu că există un Dumnezeu în cer! 
răspunse tânăra. Dealtfel, nu teama mă chinuie, ci remuşcarea. 

Şi-şi lăsă capul intr-o parte ca şi cum remuşcarea ar fi fost 
prea grea ca s-o poată îndura. 

— Vai! Geneviève, exclamă Maurice. 

— Înţelegi desigur ceea ce spun şi mai ales ceea ce simt, 
Maurice, urmă Geneviève, căci aceeaşi remuşcare te apasă şi 
pe tine... Ştii prea bine că m-am dăruit fără să am dreptul de-a 
dispune de mine; că m-ai avut fără să am dreptul de-a mă dărui. 

— De-ajuns! spuse Maurice, de-ajuns! 

Fruntea i se încreţi şi o hotărâre sumbră licări în ochii lui 
limpezi. 

— Îţi voi arăta, Geneviève, urmă tânărul, că nu te iubesc 
decât pe tine. Îţi voi dovedi că nici un sacrificiu nu e mai presus 
de dragostea mea. Urăşti Franţa. Ei bine, fie, vom părăsi Franţa. 

Geneviève îşi împreună mâinile şi se uită la iubitul ei cu o 
admiraţie plină de entuziasm. 

— Nu mă amăgeşti, Maurice? grăi ea cu o voce stinsă. 

— Când te-am dezamăgit? o întrebă Maurice. Poate în ziua 
când mi-am călcat onoarea ca să te câştig? 

Geneviève îşi apropie buzele de buzele lui Maurice şi 
rămase, ca să zicem aşa, atârnată de gâtul iubitului ei. 

— Da, tu ai dreptate, Maurice, spuse ea, de fapt eu m-am 
înşelat. Ceea ce simt nu e remuşcare, poate mai degrabă o 
înjosire sufletească. Dar tu cel puţin ai să mă înţelegi, te iubesc 
prea mult şi nu pot încerca alt sentiment decât spaima de-a te 
pierde. Să plecăm departe, iubitule; să mergem acolo unde 
nimeni nu ne va mai putea ajunge. 

— Îţi mulţumesc! exclamă Maurice, în culmea bucuriei. 

— Dar cum să fugim? întrebă Geneviève, cutremarându-se 
la asemenea gând înspăimântător. Astăzi nu poţi lesne scăpa de 


pumnalul asasinilor din 2 septembrie sau de securea călăilor din 
21 ianuarie. 

— Geneviève, spuse Maurice, Dumnezeu ne ocroteşte. As- 
cultă: binele pe care am voit să-l fac cu prilejul acelui 2 septem- 
brie, de care vorbeai mai înainte, îmi va aduce răsplata astăzi. 
Doream din răsputeri să salvez un biet preot, care învățase cu 
mine. M-am dus să-l găsesc pe Danton şi, la cererea lui, 
Comitetul Salvării Publice a semnat un permis de liberă trecere 
pentru nenorocitul acela şi pentru sora lui. Danton mi-a înmânat 
mie permisul. Dar sărmanul preot, în loc să vină să-l caute la 
mine, aşa cum îl sfătuisem, s-a dus să se ascundă la Mânăstirea 
carmeliţilor şi acolo şi-a găsit moartea. 

— Şi permisul? întrebă Geneviève. 

— E tot la mine. Astăzi preţuieşte un milion. Dar face mai 
mult, Geneviève, permisul acesta înseamnă viaţa, înseamnă 
fericirea! 

— O, Doamne-Dumnezeule! exclamă tânăra eroină, fii 
binecuvântat! 

— Acum ascultă: n-am altă avere, după cum ştii, decât o 
bucată de pământ, pe care o administrează un slujitor bătrân al 
familiei, patriot cinstit, suflet leal în care ne putem încrede. El 
îmi va trimite veniturile unde voi vrea. În drum spre Boulogne, 
trecem pe la dânsul. 

— Unde locuieşte? 

— Lângă Abbeville. 

— Când plecăm, Maurice? 

— Peste un ceas. 

— Nu trebuie să se ştie că plecăm. 

— Nimeni n-are să ştie. Eu dau o fugă până la Lorin; elare o 
trăsurică fără cal, eu am un cal fără trăsură. După ce mă întorc, 
plecăm numaidecât. Tu rămâi aici, Geneviève şi pregăteşte 
toate cele necesare pentru drum. Nu ne trebuie multe bagaje. O 
să cumpărăm tot ce ne lipseşte în Anglia. Mă duc să-l trimit pe 
Scaevola undeva, ca să-l îndepărtez. Lorin are să-i spună 
deseară despre plecarea noastră. Şi chiar în seara asta vom fi 
departe. 

— Şi dacă ne arestează pe drum? 

— Dar n-avem permisul cu noi? Mergem întâi la Hubert, aşa 
îl cheamă pe administrator. Hubert aparţine municipalităţii din 
Abbeville şi de la Abbeville până la Boulogne ne va însoţi ca să 


ne păzească. La Boulogne cumpărăm sau închiriam o barcă. De- 
altfel aş putea trece pe la comitet ca să obţin o misiune pentru 
Abbeville. Dar nu, fără vicleşuguri! Nu-i aşa, Geneviève? Să ne 
câştigăm fericirea, riscându-ne vieţile. 

— Da, dragul meu şi vom reuşi. Dar cum mai miroşi a 
parfum în dimineaţa asta, iubitule! spuse Geneviève, lipindu-şi 
faţa de pieptul lui Maurice. 

— Aşa e, ai dreptate, cumpărasem un buchet de violete 
pentru tine, azi-dimineaţă, când am trecut prin faţă pe la 
Palais-Egalite; dar, intrând şi văzându-te atât de tristă, nu m-am 
mai gândit decât să te întreb despre pricinile tristeţii tale. 

— Vai! dă-mi-l. 

Geneviève aspiră mireasma buchetului cu un nesaţiu pe 
care parfumurile îl trezesc în mai toate firile sensibile. Dintr-o 
dată ochii i se umplură de lacrimi. 

— Ce ai? o întrebă Maurice. 

— Biata Héloïse! şopti Geneviève. 

— A! da, oftă Maurice. Dar să ne gândim la noi, draga mea 
şi să lăsăm morţii, din orice partid ar fi ei, să doarmă în 
mormântul pe care însuşi devotamentul lor l-a săpat. Adio! eu 
plec! 

— Întoarce-te cât mai repede. 

— În mai puţin de jumătate de ceas voi fi înapoi. 

— Dar dacă Lorin nu-i acasă? 

— Nu-i nimic. Servitorul lui mă cunoaşte. Pot lua de la el tot 
ce-mi place, chiar şi în lipsa lui, cum ar face şi el la mine. 

— Bine, bine! 

— Tu, Geneviève, pregăteşte tot, mărginindu-te, cum ţi-am 
spus, la strictul necesar; nu trebuie ca plecarea noastră să pară 
o mutare. 

— Fii pe pace! 

Tânărul făcu un pas spre uşă. 

— Maurice! îl strigă Geneviève. 

Se întoarse şi-şi văzu iubita cu braţele întinse spre el. 

— La revedere! la revedere, draga mea şi mult curaj! Intr-o 
jumătate de ceas sunt înapoi. 

Geneviève rămase singură, ocupată, cum am spus, cu 
pregătirile de plecare. 

Pregătirile acelea le făcea într-un soi de febră. Cât timp mai 
stătea în Paris, avea impresia că e de două ori vinovată. Odată 


ieşită din Franţa, odată ajunsă în străinătate, îi părea că acea 
crimă a ei, mai curând a fatalităţii decât a ei, o va apăsa mai 
puţin. 

Ajunsese chiar să spere că până la urmă singurătatea şi izo- 
larea o vor face să uite de existenţa oricărui bărbat afară de 
Maurice. 

Trebuia să fugă în Anglia, aşa conveniseră. Acolo ar avea o 
căsuţă, o vilă mică, izolată, ascunsă tuturor privirilor, îşi vor 
schimba numele şi din cele două nume ale lor vor face unul 
singur. 

Acolo, ar angaja doi slujitori care să nu ştie absolut nimic 
din trecutul lor. Intâmplarea făcuse că şi Maurice şi Geneviève 
vorbeau englezeşte. 

Nici unul nici celălalt nu lăsau nimic în Franţa după care să 
regrete, afară doar de mama aceea pe care o regretăm 
totdeauna, fie ea chiar vitregă şi pe care o numim patrie. 

Geneviève începuse aşadar să aşeze lucrurile de care nu se 
puteau lipsi în călătoria sau, mai curând, în fuga lor. 

Simţea o nepusă plăcere să aleagă dintre toate lucrurile pe 
cele pentru care Maurice avea predilecție: haina care îi venea 
mai bine pe talie, cravata care i se potrivea mai bine la faţă, 
cărţile pe care le răsfoise mai des. Termină de ales. Haine, 
lenjerie, cărţi stăteau grămadă pe scaune pe canapea, pe pian, 
aşteptând să fie rânduite în cufăr. 

Deodată auzi cheia scrâşnind în broasca uşii. 

— Se-ntoarce Scaevola, îşi zise ea. Să nu-l fi întâlnit oare 
Maurice? 

Şi îşi văzu mai departe de treabă. 

Uşile de la salon erau deschise. Geneviève îl auzi pe îndato- 
ritor umblând în camera de-alături. 

— Scaevola! chemă ea. 

Un pas, ce se apropia, se auzi în camera vecină. 

— Scaevola! repetă Geneviève, vino aici, te rog. 

— lată-mă! răspunse un glas. 

La intonaţia şi inflexiunea vocii aceleia, Geneviève se 
întoarse brusc şi scoase un țipăt puternic. 

— Soţul meu! strigă ea. 

— Chiar eu, spuse liniştit Dixmer. 

În momentul intrării lui, Genevi&ve şedea pe un scaun cu 
braţele ridicate, căutând într-un sertar ceva de legat. Atunci 


simţi cum se învârte casa cu ea, întinse braţele şi se lăsă pe 
spate, dorind să se deschidă o prăpastie şi s-o înghită. 

Dixmer o prinse în braţe şi o duse pe o canapea, unde se 
aşeză şi el. 

— Dar ce ai, draga mea? Ce se întâmplă? întrebă el. 
Prezenţa mea aici produce asupra dumitale un efect atât de 
neplăcut? 

— Simt că mor! bâigui Geneviève, apăsându-şi ochii cu 
mâinile, ca să nu mai vadă cumplita arătare. 

— Hm! făcu Dixmer, mă şi credeai mort, draga mea, şi-ţi 
fac impresia unei fantome? 

Geneviève se uită în jur cu privirile rătăcite şi, zărind 
portretul lui Maurice, se lăsă să alunece de pe canapea, căzând 
în genunchi, de parc-ar fi cerut ajutor de la chipul acela 
neputincios şi nesimţitor care continua să surâdă. 

Sărmana femeie înţelegea toate amenințările pe care 
Dixmer le ascundea sub calmul lui prefăcut. 

— Da, dragă copilă, continuă să spună tăbăcarul, chiar eu 
sunt. Poate mă credeai departe de Paris, dar nu, am rămas aici. 
A doua zi după ce am părăsit casa, m-am întors şi am văzut în 
locul ei un morman mare şi frumos de cenuşă. Am întrebat de 
dumneata, nimeni nu te văzuse. M-am apucat să te caut şi am 
trudit din greu ca să te găsesc. Mărturisesc că nu te credeam 
aici. Totuşi, am avut o bănuială, fiindcă, precum vezi, am venit. 
Dar principalul e că te văd şi mă vezi. Ce face Maurice? 
Într-adevăr, sunt sigur că ai suferit tare mult, dumneata, 
regalistă înfocată, fiind silită să trăieşti sub acelaşi acoperământ 
cu un republican fanatic. 

— Doamne-Dumnezeule! şopti Geneviève, fie-ţi milă de 
mine! 

— Totuşi, draga mea, urmă Dixmer privind în jurul său, mă 
mângâie faptul că eşti foarte bine instalată aici şi că nu pari a fi 
avut prea multe de îndurat din cauza surghiunului. Eu, de când 
ne-a ars casa şi am fost ruinaţi, am rătăcit la voia întâmplării, 
aciuindu-mă prin fundul pivniţelor, prin calele corăbiilor şi uneori 
chiar prin canalele ce se scurg în Sena. 

— Domnule! exclamă Geneviève. 

— Văd aici nişte fructe foarte frumoase. Eu a trebuit adesea 
să mă lipsesc de desert, fiind silit să mă lipsesc chiar şi de 
mâncare. 


Geneviève îşi ascunse faţa în mâini, hohotind de plâns. 

— Nu că mi-ar fi lipsit banii, urmă Dixmer. Slavă Domnului, 
am luat cu mine vreo treizeci de mii de franci de aur, ceea ce 
face azi vreo cinci sute de mii de franci. Dar e greu ca un 
cărbunar, un pescar sau un adunător de zdrenţe să scoată 
ludovici din buzunar şi să cumpere o bucată de brânză sau un 
salam! Ei da, doamnă, am adoptat pe rând cele trei costume. 
Astăzi, ca să mă deghizez mai bine, m-am costumat în patriot, 
chiar în unul extremist, în marsiliez. Graseiez şi înjur! Drace! Un 
proscris nu umblă prin Paris atât de uşor ca o femeie tânără şi 
frumoasă şi n-am avut fericirea să cunosc o republicană înfocată 
care să mă fi putut ascunde de orice privire. 

— Domnule, exclamă Geneviève, fie-ţi milă de mine! Doar 
vezi că sunt gata să mor! 

— De îngrijorare, înţeleg. Ai fost tare îngrijorată de soarta 
mea. Dar linişteşte-te, iată, m-am întors şi nu ne vom mai des- 
părţi, doamnă. 

— Ai să mă ucizi! exclamă Geneviève. 

Dixmer o privi cu un surâs înspăimâtător. 

— Să ucid o femeie nevinovată! Vai, doamnă, ce spui dum- 
neata? Se vede că durerea pe care ai încercat-o din pricina lipsei 
mele te-a făcut să-ţi pierzi minţile! 

— Domnule, exclamă Geneviève, mai bine ucide-mă decât 
să mă chinui cu ironii atât de crude. Nu, nu sunt nevinovată. Se 
cuvine să mor. Ucide-mă, domnule, ucide-mă. 

— Aşadar recunoşti că meriţi moartea? 

— Da. 

— Şi că pentru a ispăşi nu ştiu ce crimă de care te 
învinuieşti vei îndura moartea fără să te plângi? 

— Loveşte, domnule! N-am să scot nici un strigăt şi în loc 
să te blestem voi binecuvânta mâna care mă loveşte. 

— Nu, doamnă, nu vreau să te lovesc. Totuşi vei muri, aşa 
cred. Numai că moartea dumitale, în loc să fie dezonorantă, aşa 
cum ai fi îndreptăţită să te temi, va fi glorioasă, pe aceeaşi 
treaptă cu cele mai frumoase morţi. Mulţumeşte-mi, doamnă, te 
voi pedepsi făcându-te nemuritoare. 

— Domnule, ce ai de gând să faci? 

— Voi urmări țelul către care năzuiam când am fost 
întrerupţi în drumul nostru. În ceea ce te priveşte şi în ceea ce 


mă priveşte, vei fi vinovată, pentru cei mulţi însă vei muri ca o 
martiră. 

— Ah! Doamne-Dumnezeule! Vorbindu-mi astfel, dumneata 
mă scoţi din minţi, încotro mă duci? Unde mă târăşti? 

— Probabil la moarte. 

— Lasă-mă atunci să-mi fac rugăciunea. 

— Rugăciunea? 

— Da. 

— Către cine? 

— Asta nu te priveşte! De vreme ce dumneata mă ucizi, 
mi-am plătit datoria şi plătind-o, nu-ţi mai datorez nimic. 

— Ai dreptate, spuse Dixmer, retrăgându-se în camera 
de-alături. Te aştept. 

Şi ieşi din salon. 

Geneviève îngenunche în faţa portretului, apăsându-şi 
puternic, cu amândouă mâinile, inima gata să i se sfarme. 

— Maurice, şopti ea, iartă-mă. Nu mă aşteptam să fiu fe- 
ricită, dar nădăjduiam să te pot face fericit. Maurice, te lipsesc 
de fericirea pentru care trăiai. lartă-mă pentru moartea ta, iu- 
bitule! 

Şi, tăind o şuviţă din părul ei lung, o înnodă în jurul 
buchetului de violete pe care îl aşeză lângă portret, iar portretul 
acela, insensibil ca orice tablou negrăitor, luă parcă o expresie 
dureroasă când o văzu plecând. 

Cel puţin aşa i se păru Genevievei, uitându-se la portret 
printre lacrimi. 

— Eşti gata, doamnă? întrebă Dixmer. 

— Atât de repede! şopti Geneviève. 

— O! Faceţi tot ce-aveţi de făcut pe îndelete, doamnă!... 
răspunse Dixmer. Eu nu sunt grăbit! Dealtfel Maurice nu mai 
poate întârzia mult şi aş fi încântat să-i pot mulţumi pentru 
ospitalitatea pe care ţi-a acordat-o. 

Geneviève tresări de spaimă la gândul că iubitul ei s-ar 
putea întâlni cu soţul ei. 

Se ridică de parc-ar fi fost împinsă de un resort. 

— S-a terminat, domnule, spuse ea. Sunt gata! 

Dixmer trecu înainte. Geneviève, tremurând din creştet 
până în tălpi, îl urmă, cu ochii pe jumătate închişi, cu capul 
răsturnat pe spate. Urcară într-un vehicul ce aştepta la uşă, în 
faţa casei. Trăsura porni. 


Aşa cum spusese Geneviève, într-adevăr totul se 
terminase. 


Capitolul XL La cârciuma Puţul lui Noe 


Omul îmbrăcat în carmaniolă, pe care l-am văzut măsurând 
în lung şi în lat sala paşilor pierduţi şi pe care, în timpul 
expediției arhitectului Giraud, generalul Hanriot şi bătrânul 
Richard, l-am auzit schimbând câteva cuvinte cu temnicerul 
rămas de pază la intrarea subteranei, patriotul acela furios cu 
cuşmă de urs şi cu mustață deasă, care-i declarase lui Simon că 
el a purtat capul principesei de Lamballe, în ziua următoare 
acelei seri atât de bogate în emoţii se găsea, către ceasurile 
şapte seara, la cârciuma Puţul lui Noe, situată, cum am mai 
spus, la colţul străzii Vieille-Draperie. 

Se afla acolo la negustorul, sau mai curând la negustorita 
de vin, în fundul unei încăperi întunecoase şi afumate de fumul 
tutunului şi al lumânărilor, făcându-se că înghite pe nerăsuflate 
o porţie de peşte prăjit în unt încins. 

Incăperea în care cina era aproape goală: nu mai 
rămăseseră decât doi ori trei clienţi, obişnuiţii localului, ce se 
bucurau de privilegiul pe care îl dobândiseră venind zilnic acolo. 

Aproape toate mesele erau goale, dar trebuie s-o spunem 
spre cinstea cârciumii Puţul lui Noe, feţele de masă înroşite, sau 
mai curând vineţii, mărturiseau trecerea unui număr mulţumitor 
de clienţi ce plecaseră sătui. 

Ultimii trei se făcuseră pe rând nevăzuţi, şi, către ceasurile 
opt fără un sfert, patriotul se afla singur. 

Atunci depărtă cu un dezgust cât se poate de aristocratic 
felul de mâncare ordinar cu care păruse în urmă cu o clipă a se 
delecta şi scoase din buzunar o tabletă de ciocolată de Spania, 
pe care o degustă încet, cu o expresie total diferită de cea pe 
care îl văzusem străduindu-se s-o dea mai înainte fizionomiei 
sale. 

Din când în când, în timp ce ronţăia ciocolata de Spania şi 
pâinea neagră, arunca priviri neliniştite către uşa cu geamuri 
acoperite de o perdea în carouri albe şi roşii. Uneori ciulea 
urechea, întrerupându-şi cina modestă şi căzând pe gânduri, 


ceea ce trezi interesul patroanei localului, ce şedea la tejghea, 
destul de aproape de uşa asupra căreia patriotul nostru îşi 
aţintea ochii, făcând-o să se creadă, fără prea mare vanitate, 
obiectul preocupărilor sale. 

In sfârşit, clopoţelul de la uşa de intrare sună într-un anumit 
fel care-l făcu pe omul nostru să tresară; începu din nou să 
mănânce peşte, fără ca patroana cârciumii să fi băgat de seamă 
că jumătate de porţie o aruncă unui câine, ce se uita înfometat 
la el, iar cealaltă jumătate — unei pisici care îşi încerca ghearele 
delicate, dar ascuţite, pe botul bietului câine. 

Uşa cu perdeaua în carouri roşii şi albe se deschise şi intră 
un om îmbrăcat aproape la fel cu patriotul, cu deosebirea că 
purta o bonetă roşie în loc de una de blană. O verigă enormă cu 
chei atârna la cingătoarea omului aceluia, cingătoare de care 
mai era prinsă şi o sabie mare de infanterist cu teaca de aramă. 

— Supa şi clondirul meu! strigă omul intrând în sala 
comună, fără să se atingă de boneta-i roşie şi mulţumindu-se 
să-i facă un semn cu capul patroanei localului. 

Apoi, după ce scoase un suspin de oboseală, se duse să se 
aşeze la masa vecină celei la care cina patriotul nostru. 

Stăpâna  cârciumii, din interesul pe care-l purta 
nou-venitului, se sculă şi se duse personal să comande cele 
cerute de el. 

Cei doi bărbaţi şedeau cu spatele unul la altul: primul 
privea strada, celălalt se uita spre fundul încăperii. Nici un 
cuvânt nu fu schimbat între cei doi bărbaţi cât timp stăpâna 
cârciumii era de faţă. 

Abia când uşa se închise în urma ei şi când, în sfârşit, la 
pâlpâitul unei singure lumânări, suspendată la capătul unui fir 
de sârmă de o lungime calculată aproape ştiinţific, în aşa fel ca 
lumina să se împartă egal între cei doi oaspeţi, bărbatul cu 
bonetă de blană îşi dădu seama, datorită oglinzii aşezate în faţa 
lui, că încăperea era cu desăvârşire goală, el îi spuse tovarăşului 
său, fără să se întoarcă: 

— Bună seara. 

— Bună seara, domnule, îi răspunse nou-venitul. 

— Ei, îl întrebă patriotul cu aceeaşi nepăsare prefăcută, 
cum stăm? 

— S-a isprăvit. 

— Ce s-a isprăvit? 


— După cum ne-am înţeles, am avut discuţii cu taica 
Richard în privinţa serviciului. Eu m-am plâns că mi-a slăbit 
auzul, că am ameteli şi mi-a venit rău chiar în încăperea grefei. 

— Foarte bine. După aceea? 

— După aceea taica Richard şi-a chemat nevasta şi 
nevastă-sa m-a frecat cu oţet la tâmple, drept care mi-am venit 
în fire. 

— Şi pe urmă? 

— Pe urmă, după cum ne-a fost înţelegerea, i-am spus că 
lipsa de aer îmi dă leşinuri, dat fiind că eu sunt temperament 
sanguin şi că slujba la Conciergerie, unde acuma se află patru 
sute de arestaţi, mă ucide. 

— Ei ce-au spus. 

— Maica Richard m-a plâns. 

— Şi taica Richard? 

— El m-a dat afară. 

— Dar asta nu-i de-ajuns că te-au dat afară. 

— Aşteptaţi puţin. Maica Richard, care e o femeie inimoasă, 
l-a ţinut de rău că n-are suflet deloc, mai cu seamă că eu am 
copii. 

— Şi la asta el ce-a spus? 

— A spus că ea are dreptate, dar că prima condiţie ca să fii 
temnicer e să locuieşti în închisoarea în care slujeşti; că 
Republica nu glumeşte şi că le taie capetele celor care au 
amețeli în exerciţiul funcţiei lor. 

— Ei drace! făcu patriotul. 

— Şi are dreptate taica Richard. De când e acolo austriaca 
e un adevărat iad cu supravegherea: nici pe taică-tău nu-l mai 
scapi din ochi. 

Patriotul dădu câinelui farfuria s-o lingă; pisica îl muşcă pe 
câine. 

— Spune până la capăt, zise el fără să se întoarcă. 

— În sfârşit, domnule, m-am apucat să gem, adică să-mi fie 
rău. Am cerut să fiu dus la infirmerie şi i-am încredinţat că mi-ar 
muri de foame copiii dacă îmi taie leafa. 

— Şi taica Richard? 

— Taica Richard mi-a răspuns că nu faci copii când eşti 
temnicer. 

— Dar maica Richard ţinea cu dumneata, cred? 


— Din fericire! l-a făcut o scenă lui bărbatu-său, 
învinuindu-l că e rău la suflet şi până la urmă taica Richard mi-a 
spus: "Ei bine, cetăţene Gracchus, înţelege-te cu unul din 
prietenii tăi, care să-ţi dea o parte din leafa ta; adă-mi-l ca 
înlocuitor, şi-ţi făgăduiesc să fac în aşa fel ca să fie primit." 
Drept care am plecat, spunând: "S-a făcut, taică Richard, mă 
duc să-l caut." 

— Şi ai găsit pe cineva, dibaciule? 

În clipa aceea patroana localului intră, aducând 
cetăţeanului Gracchus supa şi clondirul. 

Aşa ceva nu era nici pe placul lui Gracchus, nici al 
patriotului, ei mai având, fără îndoială, câteva lucruri importante 
să-şi spună. 

—  Cetăţeană, spuse temnicerul, am primit o mică 
gratificaţie de la taica Richard, aşa că astăzi mi-aş îngădui un 
cotlet de porc cu castraveciori şi-o sticlă de vin de Bourgogne; 
trimite-ţi slujnica să-mi caute cotletele la măcelar, iar dumneata 
du-te să-mi aduci vinul de la pivniţă. 

Patroana dădu numaidecât poruncile de rigoare. Slujnica 
ieşi pe uşa dinspre stradă, iar ea ieşi pe uşa de la pivniţă. 

— Bine, spuse patriotul, eşti băiat deştept. 

— Atât de inteligent încât îmi dau seama, cu toate 
făgăduinţele dumneavoastră frumoase, ce ne aşteaptă pe 
amândoi. Bănuiţi ce ne aşteaptă? 

— Da, bineînţeles. 

— Ne riscăm amândoi capetele. 

— Nu te îngrijora de-al meu. 

— Nu al dumneavoastră, domnule, îmi produce, trebuie să 
mărturisesc, îngrijorarea cea mare. 

— Ci al tău. 

— Da. 

— Dar dacă-l socotesc la dublu decât preţuieşte... 

— Ei! domnule, gâtul e un lucru foarte preţios. 

— Nu al tău. 

— Cum nu al meu? 

— Cel puțin în clipa de față. 

— Ce vreți să spuneți? 

— Vreau să spun că gâtul tău nu face nici două parale, căci 
dacă aş fi, de exemplu, un agent al Comitetului Salvării Publice, 
mâine ai fi ghilotinat. 


Temnicerul se întoarse cu o mişcare atât de bruscă, încât 
câinele prinse a lătra la el. Era livid ca un mort. 

— Nu te întoarce şi nu te-ngălbeni, spuse patriotul; 
termină-ţi supa; nu sunt agent provocator, amice. Bagă-mă la 
Conciergerie, pune-mă în locul tău, dă-mi cheile şi mâine îţi 
număr cinzeci de mii de lire de aur. 

— E măcar adevărat? 

— Ai o garanţie faimoasă: capul meu. Temnicerul stătu pe 
gânduri câteva clipe. 

— Hai! spuse patriotul, care-l vedea în oglindă, hai, nu te 
gândi la rele. Dacă mă denunţi, ceea ce-ar însemna că ţi-ai făcut 
doar datoria, Republica n-are să-ţi dea nici un ban. Dacă însă 
mă serveşti, ceea ce ar însemna că nu ţi-ai făcut datoria, eu am 
să-ţi dau cele cinzeci de mii de lire, fiindcă în lumea asta e 
nedrept să faci ceva pe gratis. 

— Ei, înţeleg, spuse temnicerul, n-am decât câştig şi folos 
dacă fac ceea ce-mi ceri; dar mă tem de urmări... 

— Urmările!... ce ai te teme? Doar nu eu am să te denunţ, 
dimpotrivă. 

— Fără îndoială. 

— A doua zi după ce mă voi fi instalat, tu vii să dai o raită 
pe la Conciergerie; îţi număr douăzeci şi cinci de fişicuri, fiecare 
însemnând câte două mii de franci; cele douăzeci şi cinci de 
fişicuri se vor simţi bine în buzunarele tale. Odată cu banii îţi 
dau şi-un bilet de liberă trecere ca să poţi ieşi din Franţa; pleci şi 
oriunde te vei duce, vei fi, dacă nu bogat, cel puţin liber şi de 
capul tău. 

— Ei bine, s-a făcut, domnule, întâmplă-se ce s-o întâmpla. 
Eu sunt un biet calic, nu mă bag în politică. Franţa a mers bine 
totdeauna fără mine şi n-are să piară acuma din pricina mea. 
Dacă dumneavoastră aţi pus la cale ceva rău, cu atât mai rău 
pentru dumneavoastră. 

— În tot cazul, răspunse patriotul, nu cred c-aş putea face 
mai rău decât se face în momentul de faţă. 

— Dumneavoastră îmi veţi îngădui să nu judec eu politica 
Convenţiei Naţionale. 

— Eşti un om minunat, plin de înţelepciune şi de nepăsare. 
Acum să vedem când mă duci la taica Richard. 

— Chiar în seara asta dacă binevoiţi. 

— Da, sigur. Şi cine sunt eu? 


— Vărul meu Mardoche. 

— Mardoche? Fie! Numele îmi place. Ce meserie? 

— Pantalonar. 

— De la pantalonar la tăbăcar nu-i decât o chestie de 
deprindere a mâinii. 

— Sunteţi tăbăcar? 

— AŞ putea fi. 

— Adevărat! 

— La ce oră ne prezentăm acolo? 

— Peste o jumătate de ceas, dacă binevoiţi. 

— Atunci, la ceasurile nouă. 

— Şi eu când primesc banii? 

— Mâine. 

— Sunteţi, aşadar, foarte bogat? 

— Am din ce trăi cu îndestulare. 

— Sunteţi un om al vechiului regim, nu-i aşa? 

— Ce te priveşte? 

— Să ai avere şi să-ţi dai averea pentru riscul de a fi ghilo- 
tinat, într-adevăr cei din vechiul regim trebuie să fie tare 
dobitoci! 

— Ce vrei! revoluționarii sunt atât de deştepţi, încât n-a mai 
rămas deşteptăciune şi pentru alţi. 

— Sst! iată că vine vinul! 

— Pe deseară, în faţa Conciergeriei. 

— Da. 

Patriotul îşi plăti consumaţia şi plecă. 

Din uşă, fu auzit cum strigă cu vocea-i tunătoare: 

— Haide odată, cetăţeană, cotletele cu castraveciori! vărul 
meu Gracchus moare de foame. 

— Ce bun e Mardoche! spuse temnicerul, gustând din 
paharul are tocmai i-l umpluse cu vin de Bourgogne, pe care 
tocmai il umpluse cârciumăreasa, uitându-se la el cu drag. 


Capitolul XLI Grefierul ministerului de război 


Patriotul ieşise, dar nu se depărtase. Prin sticla geamurilor 
afumate îl pândea pe temnicer, ca să vadă dacă nu intră în 
legătură cu agenţii poliţiei republicane, una dintre cele mai bune 


din câte au existat vreodată, căci o jumătate din societate o 
spiona pe cealaltă, nu atât pentru gloria grandioasă a 
guvernului, cât pentru siguranţa propriilor capete. 

Dar nici o suspiciune a patriotului nu s-a dovedit 
întemeiată; la ceasurile nouă fără câteva minute, temnicerul se 
ridică, o ciupi pe cârciumăreasă de bărbie, apoi ieşi. 

Patriotul îl întâlni lângă Conciergerie şi amândoi intrară în în 
chisoare. 

Chiar în seara aceea târgul se încheie: taica Richard îl 
acceptă pe temnicerul Mardoche ca înlocuitor al cetăţeanului 
Gracchus. 

Cu două ceasuri înainte de încheierea înţelegerii, într-altă 
parte a închisorii se petrecea o scenă aparent neimportantă, 
care are totuşi o mare însemnătate pentru personajele 
principale ale povestirii de faţă. 

Grefierul de la Conciergerie, ostenit după ziua lui de lucru, 
era gata să-şi închidă registrele şi să plece, când un bărbat, 
condus şi însoţit de cetăţeana Richard, se înfăţişă la biroul său. 

— Cetăţene grefier, spuse însoţitoarea, iată pe confratele 
dumitale de la Ministerul de Război, care vine din partea 
cetăţeanului ministru ca să copieze câteva acte de puşcăriaşi 
militari. 

— A! cetăţene, făcu grefierul, soseşti cam târziu, tocmai 
eram gata de plecare. 

— Dragă confrate, iartă-mă, răspunse nou-sositul, dar avem 
atâtea treburi, încât deplasările noastre nu le putem face decât 
în clipele de răgaz şi clipele noastre de răgaz sunt doar cele în 
care ceilalţi mănâncă şi dorm. 

— Dacă-i aşa, atunci zi, scumpe confrate, dar dă-i zor, căci, 
vezi şi dumneata, e ceasul cinci şi mi-e foame. Ai împuternicirile 
la dumneata? 

— lată-le, spuse grefierul de la Ministerul de Război, 
înfăţişând un portofoliu, pe care confratele său, cu toată graba 
lui, îl cercetă cu scrupuloasă atenţie. 

— Ei! toate sunt în regulă, zise soţia lui Richard, doar le-a 
inspectat şi soţul meu. 

— N-are a face, n-are a face, răspunse grefierul, 
continuându-şi cercetarea. 


Grefierul Ministerului de Război aşteptă cu răbdare ca unul 
ce ştia că trebuie să treacă prin stricta îndeplinire a unor 
asemenea formalităţi. 

— E în perfectă ordine, spuse grefierul de la Conciergerie, 
poţi începe când doreşti. Ai multe acte de copiat? 

— O sută. 

— Atunci e treabă de mai multe zile! 

— De aceea, dragă confrate, vreau să înfiinţez la dumneata 
o mică instituţie, dacă-mi îngădui, bineînţeles. 

— Cum intenţionezi s-o faci? întrebă grefierul de la Concier- 
gerie. 

— Asta am de gând să-ţi explic. Te invit să cinezi în seara 
asta cu mine. Ţi-e foame, după cum spuneai. 

— Şi nu mă dezic. 

— Ei bine, ai să-mi cunoşti soţia; e bucătăreasă bună; pe 
urmă ai să mă cunoşti pe mine; sunt băiat bun. 

— Pe legea mea, chiar aşa îmi pari a fi. Totuşi, dragă 
confrate... 

— Hai, primeşte fără nazuri stridiile pe care am să le 
cumpăr trecând prin Piaţa Châtelet, un pui de la grătargiul 
nostru şi două-trei feluri de mâncare, nişte fleacuri, pe care 
doamna Durand le reuşeşte la perfecţie. 

— Mă farmeci şi mă ispiteşti, dragă confrate, răspunse 
grefierul de la Conciergerie, uluit de asemenea meniu, 
neobişnuit pentru un grefier plătit de tribunalul revoluţionar cu 
două livre în hârtia-monedă a acelor timpuri, care în realitate 
abia dacă valorau doi franci. 

— Aşadar, primeşti? 

— Primesc. 

— În cazul acesta, lăsăm lucrul pe mâine; în seara asta, 
plecăm. 

— Să plecăm. 

— Eşti gata? 

— Într-o clipă. Lasă-mă numai să dau de ştire gardienilor 
care o păzesc pe austriacă. 

— Ce anume le dai de ştire? 

— Că plec şi că nu mai e nimeni la grefă, ca atare, toate 
zgomotele devin pentru ei suspecte. 

— A! foarte bine, minunată precauţie, pe legea mea! 

— Înţelegi, nu-i aşa? 


— De minune. Hai, du-te! 

Grefierul de la Conciergerie se duse într-adevăr şi bătu în 
ferestruică; unul dintre paznici deschise, întrebând: 

— Cine bate? 

— Eu! grefierul. Află că plec. Seara bună, cetăţene Gilbert. 

— Seara bună, cetăţene grefier. 

Şi ferestruica se închise. 

Grefierul de la Ministerul de Război cercetase toată scena 
cu cea mai mare atenţie, iar când uşa de la camera reginei se 
deschise, privirea lui pătrunsese repede până în fundul primului 
compartiment: îl văsuse pe străjerul Duchesne stând la masă şi 
ca atare se încredinţase că regina n-avea decât doi paznici. 

Se-nţelege de la sine că la întoarcerea grefierului 
Conciergeriei, confratele său luase cea mai indiferentă expresie 
pe care-o putuse da fizionomiei sale. 

Tocmai când ieşeau de la Conciergerie, doi oameni se 
pregăteau să intre. 

Cei doi, care intrau, erau cetăţeanul Gracchus şi vărul său 
Mardoche. 

Vărul Mardoche şi grefierul de la Ministerul de Război, 
zărindu-se, îşi înfundară pe ochi boneta de blană, celălalt pălăria 
cu boruri late, fiecare dintre ei cu un gest ce părea a izvori din 
sentimente identice. 

— Cine-s oamenii ăştia? întrebă grefierul de la Ministerul de 
Război. 

— Nu cunosc decât pe unul dintre ei: un temnicer, îl 
cheamă Gracchus. 

— A! făcu celălalt, cu o nepăsare prefăcută, aşadar 
temnicerii de la Conciergerie pot ieşi din închisoare? 

— Au şi ei ziua lor de ieşire. 

Investigația nu fu împinsă mai departe. Noii amici o luară 
pe Pont-au-Change. În colţul Pieţei Châtelet, grefierul de la 
Ministerul de Război, potrivit programului anunţat, cumpără un 
coş cu douăsprezece duzini de stridii; pe urmă o apucară pe 
cheiul Gevres. 

Locuinţa grefierului de la Ministerul de Război era foarte 
modestă. Cetăţeanul Durand ocupa trei încăperi mici situate în 
Piaţa Grève, într-o casă fără portar. Fiecare locatar avea câte o 
cheie de la uşa dinspre alee şi se convenise că-şi vor da de ştire, 
când nu vor fi luat cheile cu ei, printr-una, două sau trei lovituri 


de ciocan, potrivit cu etajul locuit: persoana care aştepta pe 
cineva şi care recunoştea semnalul cobora şi deschidea uşa. 

Cetăţeanul Durand avea cheia în buzunar, deci nu bătu. 

Grefierul de la Palat o găsi pe soţia grefierului de la 
Ministerul de Război foarte pe placul său. 

Era, într-adevăr, o femeie fermecătoare, a cărei expresie de 
adâncă tristeţe, întipărită pe întreaga-i fizionomie, trezea la 
prima vedere un interes puternic. Să nu uităm că tristeţea e 
unul dintre cele mai sigure mijloace de seducţie ale femeilor 
frumoase. Tristeţea îi atrage pe toţi bărbaţii, fără excepţie, chiar 
şi pe grefieri, căci, orice s-ar spune, grefierii sunt şi ei bărbaţi şi 
nu există nici un amor-propriu, oricât de feroce şi nici un suflet 
sensibil care să nu nădăjduiască să mângâie o femeie frumoasă 
întristată şi să-i preschimbe rozele albe de pe tenul palid în nişte 
roze mai vesele, cum spunea cetăţeanul Durand. 

Cei doi grefieri cinară cu multă poftă, doar doamna Durand 
nu guse nimic în gură. 

Întrebările totuşi curgeau de la unul la celălalt. 

Grefierul de la Ministerul de Război îl intreba pe confratele 
său, cu un interes neobişnuit în timpurile acelor drame 
cotidiene, care erau uzanţele, la Palat, zilele de judecată sau 
mijloacele de supraveghere şi pază. 

Grefierul de la Palat, bucuros că e ascultat cu atâta atenţie, 
răspundea binevoitor, vorbind despre obiceiurile gardienilor, 
despre cele ale lui Fouquier-Tinville şi, în sfârşit, despre cele ale 
cetăţeanului Sanson, principalul actor al tragediei ce se juca în 
fiecare seară în Piaţa Revoluţiei. 

Apoi, adresându-se colegului şi gazdei sale, cerea şi el 
informaţii cu privire la minister. 

— O! răspunse Durand, eu sunt mai puţin informat decât 
dumneata, fiind doar secretar de grefier şi nu titularul postului. 
Fac însă slujba grefierului-şef. Ca funcţionar obscur, mă aleg cu 
truda, iar cei iluştri cu profitul; ăsta-i obiceiul tuturor birocraţilor, 
fie şi revoluționari. Pământul şi cerul se vor schimba poate într-o 
zi, dar birourile nu se vor schimba nicicând. 

— Ei bine, eu am să te ajut, cetăţene, spuse grefierul 
Palatului, încântat de vinul bun al gazdei şi mai cu seamă de 
ochii frumoşi ai doamnei Durand. 

— A! mulţumesc, îi răspunse cel căruia i se făcuse 
asemenea ofertă dezinteresată. Orice schimbare a obiceiurilor şi 


a locurilor de muncă înseamnă o distracţie pentru un biet 
funcţionar şi mai curând mă tem c-am să-mi văd lucrul terminat 
la Conciergerie decât c-am să-l văd tărăgănându-se, mai ales 
dacă voi putea s-o aduc în fiecare seară la grefă pe doamna 
Durand, care s-ar plictisi singură aici, acasă. 

— Nu văd ce te-ar putea împiedica, spuse grefierul 
Palatului, încântat de plăcuta distracţie pe care i-o făgăduia 
confratele său. 

— Ea are să-mi dicteze actele de eliberare ale arestaţilor, 
urmă cetăţeanul Durand; şi apoi, din când în când, dacă nu ţi-a 
părut cina din seara asta prea rea, vei veni să mai iei câte una 
la fel. 

— Da, dar nu prea des, răspunse demn grefierul de la Palat, 
căci trebuie să-ţi mărturisesc că voi fi ţinut de rău dacă mă voi 
întoarce mai târziu ca de obicei într-o anume căsuţă din strada 
Petit-Musc. 

— Ei bine, lasă că lucrurile se vor aranja de minune, zise 
Durand. Nu-i aşa, draga mea? 

Doamna Durand, foarte palidă şi la fel de tristă, ridică ochii 
asupra soţului ei şi răspunse: 

— Facă-se precum voieşti dumneata. 

Bătură unsprezece ceasuri. Venise timpul să se despartă. 
Grefierul de la Palat se ridică şi îşi luă rămas bun de la noii săi 
prieteni, exprimându-şi toată plăcerea de care se bucurase 
făcând cunoştinţă cu ei şi cu cina lor. 

Cetăţeanul Durand îşi conduse oaspetele până pe palier. 
Apoi, întorcându-se în cameră, spuse: 

— Hai, Geneviève, culcă-te. 

Tânăra, fără să răspundă, se sculă, luă o lampă şi trecu în 
camera din dreapta. 

Durand, sau mai curând Dixmer, o privi ieşind, rămase o 
clipă pe gânduri, cu fruntea întunecată după plecarea ei; apoi 
trecu în camera sa, care se afla în partea opusă. 


Capitolul XLII Cele două bilete 


Cu începere de-atunci, grefierul de la Ministerul de Război 
veni în fiecare seară să lucreze cu sârg în biroul colegului său de 


la Palat. Doamna Durand reconstituia documentele din 
registrele pregătite dinainte, iar Durand copia cu înfocare. 

Durand cerceta tot ce era în jur, fără să pară că e atent la 
ceva. Băgase de seamă că în fiecare seară, la ceasurile nouă, un 
paner cu de-ale mâncării, adus de Richard sau de soţia lui, era 
aşezat la uşă. 

În clipa în care grefierul spunea paznicului: "Cetăţene, eu 
plec", paznicul, fie Gilbert, fie Duchesne, ieşea, lua panerul şi-l 
ducea la Maria-Antoaneta. 

În timpul celor trei seri consecutive, în care Durand 
rămăsese mai târziu la postul lui, panerul de asemeni rămăsese 
mai târziu la locul lui, pentru că numai când deschidea el uşa, ca 
să spună rămas bun grefierului, paznicul lua coşul cu alimente. 

La un sfert de ceas după ce panerul cel plin era băgat 
înăuntru, unul dintre cei doi paznici punea la uşă coşul cel gol, 
din ajun, aşezându-l în acelaşi loc în care fusese celălalt. 

În seara zilei a patra, era la începutul lui octombrie, după 
şedinţa obişnuită, după ce grefierul Palatului plecase şi Durand, 
sau mai curând Dixmer, rămăsese singur cu soţia, el lăsă pana 
din mână, pe urmă se uită în jur şi, ciulind urechea cu o atenţie 
atât de încordată de parcă ar fi fost în joc propria lui viaţă, se 
ridică repede şi, alergând cu paşi înăbuşiţi către uşa cu 
ferestruică, dădu la o parte şervetul care acoperea panerul şi 
înfipse în pâinea moale, destinată arestatei, un tub mic de 
argint. 

Apoi, alb la faţă, tremurând de emoție, o emoție care îl 
tulbură până şi pe omul cel mai stăpân pe sine după cea 
săvârşit un act suprem, a cărui împlinire a fost îndelung 
pregătită şi mult aşteptată, tremurând de emoție, spuneam, s-a 
întors să-şi reia locul, apăsându-şi o mână pe frunte şi cealaltă 
pe inimă. 

Geneviève s-a uitat la el să vadă ce şi cum face, fără să-i 
spună nici un cuvânt; în mod obişnuit, de când soţul ei o luase 
de la Maurice, ea aştepta totdeauna ca el să-i adreseze primul 
cuvântul. 

Totuşi, de data aceasta, ea rupse tăcerea. 

— Astă-seară? întrbă ea. 

— Nu, mâine, răspunse Dixmer. 


Şi, ridicându-se, după ce se uitase în juru-i şi trăsese din 
nou cu urechea, închise registrele, se apropie de uşa cu 
ferestruică şi bătu în ea. 

— Ce-i? întrebă Gilbert 

— Cetăţene, răspunse el, eu plec. 

— Bine, spuse paznicul din fundul celulei. Bună seara. 

— Bună seara, cetăţene Gilbert. 

Durand auzi scârţâitul zăvoarelor şi, înțelegând că paznicul 
avea să deschidă uşa, plecă. 

Pe coridorul ce ducea de la locuinţa taicăi Richard în curte, 
el se izbi de un temnicier ce purta o bonetă de blană şi învârtea 
o legătură grea de chei. 

Pe Dixmer îl cuprinse frica; omul acela brutal, ca toţi colegii 
de meserie, avea să-l cerceteze, să-l privească, să-l recunoască 
poate, îşi îndesă mai tare pălăria pe cap, în vreme ce Geneviève 
îşi acoperea ochii cu garnitura pelerinuţei ei negre. 

Dar Dixmer se înşelase. 

— Ah! iertaţi-mă! Doar atât spuse temnicierul, cu toate că 
el fusese cel izbit. 

Dixmer tresări auzindu-i vocea blândă şi politicoasă. Dar 
temnicerul era fără îndoială grăbit: strecurându-se pe coridor, 
deschise uşa de la locuinţa taicăi Richard şi se făcu nevăzut. 
Dixmer îşi urmă drumul, împreună cu Geneviève. 

— Ce ciudat! spuse el, când se văzu afară, după ce uşa se 
închisese în spatele lui şi curentul de aer îi răcorise fruntea 
încinsă. 

— Da, foarte ciudat, şopti Geneviève. 

Pe vremea intimităţii lor, cei doi soţi şi-ar fi împărtăşit unul 
altuia pricina uimirii. Dar Dixmer îşi pecetlui gândurile în minte, 
căutând să le alunge ca pe-o halucinație, iar Geneviève, trecând 
de Pont-au-Change, se mulţumi să arunce o ultimă privire 
asupra sumbrului Palat, în care ceva asemănător fantomei prie- 
tenului pierdut trezise într-însa atâtea amintiri dulci şi totodată 
amare. 

Amândoi ajunseră în Piaţa Grève, fără să mai fi rostit nici un 
cuvânt. 

Intre timp, paznicul Gilbert ieşise şi luase panerul cu 
alimente, destinat reginei, în el se aflau fructe, un pui fript, o 
sticlă de vin alb, o garafă de apă şi jumătate dintr-o pâine de 
două livre. 


Gilbert ridică şervetul şi constată aşezarea obişnuită a 
obiectelor puse în paner de către cetăţeana Richard, după care, 
dând la o parte paravanul, spuse cu glas tare: 

— Cetăţeană, iată masa. 

Maria-Antoaneta rupse pâinea, dar de îndată ce apucă o 
bucată de pâine între degete, simţi atingerea rece a argintului şi 
înţelese că în pâinea aceea se afla ceva extraordinar. 

Atunci privi în jur, dar paznicul plecase. 

Regina rămase o clipă nemişcată; era atentă, socotind paşii 
paznicului ce se depărta treptat. 

Când se încredința că e singură şi că Gilbert se aşezase 
lângă camaradul său, scoase tubuşorul din pâine. In el se afla un 
bilet, îl desfăcu şi citi cele ce urmează: 


"Doamnă, fiți gata mâine la ora la care ați primit biletul de 
față, căci mâine, la aceeaşi oră, o femeie va fi adusă în celula 
majestăţii-voastre. Femeia se va îmbrăca cu veştmintele 
domniei-voastre şi vi le va da pe ale sale. Pe urmă veți ieşi din 
Conciergerie la brațul unuia dintre cei mai devotați slujitori ai 
dumneavoastră. 

Să nu vă sperie zgomotul ce se va produce în încăperea 
vecină; să nu vă opriţi şi să nu şovăiţi nici la țipete, nici la 
gemete; să nu aveti altă grijă decât cea de-a îmbrăca cât mai 
repede rochia şi de-a vă pune pe umeri pelerinuța femeii care 
trebuie să ia locul majestății-voastre." 


— Ce devotament! şopti regina. Mulţumescu-ţi, Doamne! 
Aşadar, nu sunt, cum se spunea, ţinta hulei tuturor. 

Maria-Antoaneta reciti biletul. Abia atunci fu izbită de para- 
graful al doilea. 

— "Să nu şovăiţi nici la ţipete şi nici la gemete", şopti ea. 
Asta înseamnă că cei doi paznici ai mei vor fi loviți, bieţii 
oameni!, ei care mi-au arătat atâta milă! Vai! niciodată, 
niciodată! 

Rupse jumătatea a doua a biletului, care era nescrisă şi, 
cum nu avea nici pană, luă acul cu care-şi prindea fişiul şi înţepă 
în hârtie litere ce alcătuiră cuvintele următoare: 


“Nu pot şi nu trebuie să primesc sacrificarea vieții nimănui 
în schimbul vieţii mele. 


M. A." 


Pe urmă puse hârtia în tub, pe care îl vâri în cea de-a doua 
parte a pâinii rupte. 

Abia se terminase operaţia descrisă mai sus când ceasurile 
bătură zece. Regina, cu bucata de pâine în mână, numără cu 
tristeţe bătăile orelor care vibrau lent şi distinct, când auzi la 
una dintre ferestrele ce dădeau spre aşa-numita curte a 
femeilor un zgomot strident, asemănător celui produs de un 
diamant ce zgâria sticla. Zgomotul fu urmat de-o lovitură uşoară 
în fereastră, lovitură repetată de mai multe ori, acoperită cu 
intenţie de tusea unui bărbat. Pe urmă, în colţul geamului se ivi 
o bucăţică de hârtie răsucită sul, care alunecă încetişor şi căzu 
jos, lângă zid. Apoi regina auzi zgomotul legăturii de chei ce 
săltau izbindu-se unele de altele şi paşi ce se depărtau, 
bocânind pe pavaj. 

Văzu că geamul fusese găurit într-un colţ şi că prin colţul 
găurii, bărbatul ce se depărta strecurase hârtia, care era fără 
îndoială tot un bilet. Şi biletul şedea pe pământ, la picioarele ei. 
Regina îl sorbea din ochi, trăgând cu urechea dacă vreunul 
dintre paznici nu se apropie cumva de ea; dar îi auzi vorbindu-şi 
pe şoptite, ca de obicei, printr-o convenţie tacită, ca să nu-i 
tulbure liniştea. Atunci se sculă încetişor, ţinându-şi răsuflarea şi 
se duse să ridice hârtiuţa. 

Un obiect subţire şi dur căzu, alunecând ca dintr-o teacă şi 
se izbi de cărămida pardoselii, răsunând metalic. Era o pilă de 
cea mai mare fineţe, mai curând o bijuterie decât o unealtă, o 
piesă de oţel cu care şi mâna cea mai slabă şi mai stângace ar fi 
putut tăia într-un sfert de oră fierul celor mai groase gratii. 


"Doamnă, grăia hârtia, mâine la ceasurile nouă şi jumătate, 
un bărbat va veni să stea de vorbă cu gardienii ce vă păzesc, 
prin fereastra dinspre curtea femeilor. În acel răstimp, 
majestatea-voastră să taie a treia gratie de la fereastra sa, 
mergând dinspre stânga spre dreapta... Tăiati pieziş, un sfert de 
ceas trebuie să-i fie de-ajuns majestății-voastre, pe urmă fiți 
pregătită să treceţi prin fereastră... Ştirea vă vine de la unul 
dintre cei mai devotați şi credincioşi slujitori, care şi-a închinat 
viața majestății-voastre şi ar fi fericit să şi-o sacrifice pentru ea." 


— O! şopti regina, să fie oare o cursă? Dar nu, scrisul mi se 
pare cunoscut, e acelaşi ca la Temple; e scrisul Cavalerului de 
Maison-Rouge. Fie! Dumnezeu vrea poate să scap. 

Şi regina căzu în genunchi şi se cufundă în rugăciune, 
balsamul suveran al arestaţilor. 


Capitolul XLIII Pregătirile lui Dixmer 


Ziua următoare, precedată de o noapte de insomnie, veni 
în sfârşit, groaznică şi, putem spune fără exagerare, de culoarea 
sângelui. 

De fapt, în epoca aceea şi mai cu seamă în anul acela, soa- 
rele, oricât de frumos ar fi fost, avea în fiecare zi nişte pete 
palide-vineţii. 

Regina abia putu să doarmă şi somnul nu-i aduse odihnă; 
de cum închidea ochii îi părea că vede sânge, îi părea că aude 
strigăte şi gemete. 

Adormise cu pila în mână. 

O parte din zi o închinase rugăciunii. Paznicii o vedeau 
rugându-se atât de des, încât nu-i îngrijoră deloc sporul acela de 
cucernicie. 

Din timp în timp, arestata scotea de la piept pila care-i 
fusese trimisă de unul dintre salvatorii ei şi compara fragilitatea 
instrumentului cu puterea gratiilor. 

Din fericire, gratiile nu erau fixate în zid decât într-o singură 
parte, adică în partea de jos. 

Partea de sus se îmbuca într-o gratie transversală; odată 
partea de jos tăiată, nu mai rămânea decât să tragi gratia şi 
gratia ieşea. 

Dar nu din pricina greutăților fizice şovăia regina: înţele- 
sese cât se poate de bine că lucrul era cu putinţă şi tocmai 
putinţa aceea prefăcea speranţa într-o flacără sângerândă care 
o orbea. 

Presimţea că prietenii ei, ca să ajungă la ea, trebuiau să 
ucidă paznicii şi regina n-ar fi admis cu nici un preţ moartea lor; 
de multă vreme oamenii aceia erau singurii care îi arătau 
oarecare milă. 


Pe de altă parte, dincolo de gratiile pe care i se cerea să le 
taie, trecând peste trupurile celor doi oameni sortiţi pieirii 
fiindcă i-ar fi împiedicat pe salvatori s-ajungă la ea, dincolo era 
viaţa, libertatea şi poate răzbunarea, trei lucruri ademenitoare, 
mai cu seamă pentru o femeie, încât îşi cerea iertare de la 
Dumnezeu că le dorea atât de fierbinte. 

Observase, dealtfel, că nici un soi de bănuială nu-i tulbura 
pe paznici. Cât despre cursa întinsă arestatei, presupunând că 
proiectatul complot nu era decât o cursă, nici prin minte nu le 
trecea una ca asta. 

Regina renunţă aproape în întregime la gândurile care o 
făceau să considere cele două propuneri ce-i fuseseră făcute 
drept nişte capcane. Dar pe măsură ce ruşinea de-a fi prinsă în 
una dintre cele două curse o părăsea, era cuprinsă de-o teamă 
mai mare, aceea de-a vedea curgând sângele vărsat pentru ea. 

"Bizar destin şi sublim spectacol! şopti ea. Două conspirații 
se unesc ca să salveze o sărmană regină, sau mai curând o 
biată femeie arestată, care n-a făcut absolut nimic ca să-i 
ademenească sau să-i încurajeze pe conspiratori şi conspiraţiile 
au să se dea în vileag în acelaşi timp. 

Cine ştie! poate că amândouă nu sunt decât una şi aceeaşi. 
Poate că-i o mână dublă ce trebuie să ajungă într-un singur 
punct. 

Dacă aş vrea, aş fi salvată! 

Dar o biată femeie sacrificată în locul meu! 

Şi doi oameni ucişi pentru ca femeia aceea să ajungă până 
la mine! 

Nici Dumnezeu, nici viitorul nu mi-ar ierta una ca asta. 

Cu neputinţă, cu neputinţă!..." 

Dar atunci în mintea ei se perindau iarăşi şi iarăşi măreţele 
idei despre devotamentul slujitorilor pentru stăpânii lor şi 
vechile tradiţii privitoare la dreptul stăpânilor de-a dispune de 
vieţile slujitorilor: fantome aproape spulberate ale unei regalităţi 
muribunde. 

"Anna de Austria, îşi spunea ea, ar fi acceptat. Anna de 
Austria ar fi pus mai presus de orice lucru măreţul principiu al 
salvării persoanelor de sânge regesc. 

Anna de Austria era dintr-acelaşi sânge cu mine şi aproape 
în aceeaşi situaţie ca mine. 


A fost o nebunie c-am venit să continui în Franţa regalitatea 
Annei de Austria! 

Dealtfel nu eu am venit. Doi regi au spus: 

«- E important ca doi copii de sânge regesc care nu s-au 
văzut niciodată, care nu s-au iubit, care poate că nu se vor iubi 
niciodată, să fie căsătoriţi la acelaşi altar, ca apoi să moară pe 
acelaşi eşafod.» 

Şi apoi, moartea mea nu o va aduce oare şi pe ceaa 
sărmanului meu copil care, în ochii puţinilor prieteni pe care îi 
am, e încă regele Franţei? 

Şi când fiul meu va fi mort ca şi soţul meu, cele două umbre 
nu vor surâde de milă, văzând că am mânjit cu sângele meu ră- 
măşiţele tronului lui Ludovic cel Sfint, numai ca să cruţ câteva 
picături de sânge vulgar?" 

Aşa, cuprinsă de temeri din ce în ce mai mari, de febra 
îndoielii, ale cărei pulsaţii se înteţeau, şi, în sfârşit, de groază, a 
întâmpinat regina înserarea. 

De mai multe ori s-a uitat pe furiş la cei doi paznici; 
niciodată nu arătaseră a fi mai liniştiţi ca atunci. 

Şi niciodată micile atenţii ale oamenilor acelora grosolani, 
dar buni la suflet, n-o impresionaseră mai tare. Când umbra 
înserării pătrunse în celulă, când paşii patrulei de rond se auziră 
lovind caldarâmul, când zgomotul armelor şi urletul câinilor 
treziră ecourile sumbrelor bolți, când, în sfârşit, închisoarea 
întreagă se vădea înspăimântătoare şi lipsită de orice speranţă, 
Maria-Antoaneta, stăpânită de slăbiciunea inerentă firii 
femeieşti, se sculă înspăimântată, spunând: 

— Da, am să fug, am să fug. Când vor veni şi vor vorbi, am 
să tai o gratie şi am să aştept să-mi hotărască soarta Dumnezeu 
şi salvatorii mei. Sunt datoare faţă de copiii mei. Pe ei n-au să-i 
omoare sau, dacă-i omoară, iar eu am să fiu liberă, ah! atunci, 
cel puţin... 

Nu-şi isprăvi vorba, căci ochii i se închiseră şi buzele i se 
încleştară. A fost un vis înspăimântător al unei biete regine 
închise într-o încăpere cu zăvoare şi gratii. Dar, curând, tot în 
visul ei, gratiile şi zăvoarele căzură; se văzu în mijlocul unei 
armate sumbre şi nemiloase, poruncea flăcării să strălucească, 
săbiei să iasă din teacă; se răzbuna pe un popor care, la urma 
urmei, nici măcar nu era al ei. 


În acel răstimp, Gilbert şi Duchesne stăteau de vorbă 
liniştiţi, pregătindu-şi masa de seară. 

Tot atunci, Dixmer şi Geneviève intrau la Concienerie şi, ca 
de obicei, se instalau la grefă. După un ceas de la venirea lor, de 
asemeni potrivit obiceiului, grefierul Palatului îşi termina trebu- 
rile şi îi lăsa singuri. 

De îndată ce uşa se închise în urma colegului său, Dixmer 
se repezi la panerul gol, aşezat la uşă în locul panerului din 
seara aceea. 

Apucă bucata de pâine, o rupse şi găsi tubul. 

Bileţelul reginei era închis în el. Dixmer îl citi, pălind. 

Şi pe când Geneviève se uita la el, observându-l, Dixmer 
rupse hârtia în bucățele mici pe care le aruncă în gura sobei 
încinse. 

— Bine, făcu el, totul e în ordine. 

Apoi, întorcându-se spre Geneviève, zise: 

— Vino, doamnă. 

— Eu? 

— Da, trebuie să-ţi vorbesc în şoaptă. 

Geneviève, ţeapănă şi rece ca marmura, făcu un gest de 
resemnare şi se apropie. 

— lată, a venit ceasul, doamnă, spuse Dixmer. Ascultă-mă. 

— Da, domnule. 

— Preferi o moarte utilă cauzei noastre, o moarte pentru 
care să te binecuvânteze un partid întreg şi să te plângă tot po- 
porul, decât o moarte ruşinoasă şi josnică, venită din răzbunare, 
nu-i aşa? 

— Da, domnule. 

— Aş fi putut să te ucid pe loc, când te-am găsit la amantul 
dumitale; dar un om ca mine, care şi-a consacrat viaţa unei 
cauze demne şi sfinte, trebuie să ştie să tragă foloase din 
propriile-i nenorociri şi să le consacre acelei cauze, aşa cum am 
făcut eu sau mai curând cum intenţionez să fac. După cum ai 
văzut, am renunţat la plăcerea de a-mi face singur dreptate. 
L-am cruțat şi pe amantul dumitale. 

Ceva asemănător unui surâs fugar, dar groaznic, flutură pe 
buzele livide ale Genevi&vei. 

— Cât despre amantul dumitale, trebuie să înţelegi, 
dumneata , care mă cunoşti, că n-am aşteptat decât un prilej 
mai bun. 


— Domnule, sunt gata. De ce atunci asemenea preambul? 

— Eşti gata? 

— Da, dumneata mă ucizi. Ai dreptate, aştept. 

Dixmer se uită la Geneviève şi tresări fără voie: în 
momentul acela era sublimă, o aureolă părea că-i luminează 
fiinţa, cea mai strălucitoare dintre toate, cea care vine din 
dragoste. 

— Acum să continui, urmă Dixmer. Am prevenit-o pe 
regină. Ea aşteaptă. Totuşi, după toate probabilitățile, regina va 
face obiecţiuni, dar dumneata ai s-o sileşti. 

— Bine, domnule, porunceşte şi mă voi supune. 

— Acuşi, urmă Dixmer, am să bat la uşă şi Gilbert va 
deschide. Cu pumnalul ăsta — Dixmer îşi desfăcu haina şi-i 
arătă, trăgându-l pe jumătate din teacă, un pumnal cu două 
tăişuri — cu pumnalul ăsta am să-l ucid. 

Geneviève se cutremură fără voie. 

Dixmer făcu un semn cu mâna prin care îi cerea să fie aten- 
tă. 

— În clipa în care-l lovesc, continuă el, te repezi în camera 
de-alături, unde se află regina. Uşă nu există, după cum ştii, 
numai un paravan şi dumneata schimbi îmbrăcămintea cu ea, în 
timp ce eu îl voi ucide pe-al doilea soldat. Atunci am s-o iau pe 
regină la braţ şi am să ies cu ea. 

— Foarte bine, spuse rece Geneviève. 

— Înţelegi? o întrebă Dixmer. În fiecere seară eşti văzută cu 
pelerinuţa de tafta neagră care-ţi acoperă faţa. Pune pelerinuţa 
pe umerii majestăţii-sale şi potriveşte-i cutele aşa cum ai 
obiceiul să le potriveşti pe dumneata. 

— Voi face întocmai cum spui, domnule. 

— Nu-mi mai rămâne decât să te iert şi să-ţi mulţumesc 
doamnă, adăugă Dixmer. 

Geneviève clătină din cap cu un surâs rece. 

— Nu am nevoie de iertarea dumitale, domnule, nici de 
mulţumirile dumitale, spuse ea, întinzând mâna. Ceea ce fac sau 
mai curând ceea ce am să fac şterge o crimă, cu toate că eu nu 
sunt vinovată decât de-o slăbiciune. Şi spre slăbiciunea aceea, 
adu-ţi aminte, domnule, aproape că m-ai împins prin purtarea 
dumitale. Eu fugeam de el şi dumneata mă împingeai în braţele 
lui. Aşa că dumneata eşti instigatorul, judecătorul şi, pe deasu- 
pra şi răzbunătorul. Deci eu trebuie să te iert că mă omori şi te 


iert. Eu trebuie să-ţi mulţumesc, domnule, că-mi iei viaţa, pentru 
că viaţa mi-ar fi de nesuferit departe de singurul om pe care-l 
iubesc, mai cu seamă din ceasul în care dumneata, dintr-o 
răzbunare sălbatică, ai sfărâmat toate legăturile dintre mine şi 
el. 

Dixmer îşi înfipse unghiile în carne. Voi să răspundă, dar nu 
avu glas. 

Făcu câţiva paşi prin grefă, după care spuse, în sfârşit: 

— Timpul trece, fiecare clipă e prețioasă. Haide, doamnă, 
eşti gata? 

— Ti-am spus, domnule, răspunse Geneviève cu calmul 
unei martire, aştept! 

Dixmer îşi adună hârtiile, se duse să vadă dacă toate uşile 
sunt bine închise, dacă nimeni n-ar fi putut intra în grefă; apoi 
voi să repete soţiei sale toate instrucţiunile. 

— Inutil, domnule, spuse Geneviève, ştiu perfect ce am de 
făcut. 

— Atunci, rămas bun! 

Şi Dixmer îi întinse mâna, ca şi cum, în clipa aceea 
supremă, orice imputare ar fi trebuit să se şteargă în faţa unei 
situaţii atât de măreţe şi a unui sacrificiu atât de sublim. 

Geneviève, cutremurându-se, atinse cu vârful degetelor 
mâna soţului ei. 

— Vino lângă mine, doamnă, spuse Dixmer, şi, îndată ce-l 
voi fi lovit pe Gilbert, intră. 

— Sunt gata. 

Atunci Dixmer strânse în mâna dreaptă pumnalul său mare, 
iar cu stânga bătu în uşă. 


Capitolul XLIV Pregătirile Cavalerului de 
Maison-Rouge 


În vreme ce scena descrisă în capitolul precedent se 
desfăşura în faţa uşii de la grefă, ce dădea în închisoarea 
reginei, sau mai precis în prima încăpere, ocupată de cei doi 
paznici, alte pregătiri se făceau, în partea opusă, adică în curtea 
femeilor. 


Un bărbat se ivi dintr-o dată, ca o statuie de piatră care s-ar 
fi desprins din zid. Bărbatul era însoţit de doi câini şi pe când in- 
tona cântecul care era foarte la modă în epoca aceea, lovi cu le- 
gătura de chei pe care o ţinea în mâna cele cinci gratii ce 
ferecau fereastra reginei. 

Regina tresări mai întâi, dar, luând faptul drept un semnal, 
deschise încetişor fereastra şi se apucă de lucru cu o mână mai 
experimentată decât s-ar fi putut crede, căci nu o dată, în 
atelierul de lăcătuşerie în care augustul ei soţ se distrase 
odinioară petrecându-şi acolo o parte a zilei, ea, cu degetele-i 
delicate, apucase instrumente asemănătoare celui în care acum 
se sprijineau toate şansele de salvare. 

De îndată ce auzi fereastra reginei deschizându-se, 
bărbatul cu legătura de chei se duse să bată în geamul 
paznicilor. 

— Ei! exclamă Gilbert uitându-se printre gratii, e cetăţeanul 
Mardoche. 

— Chiar el, răspunse acesta. Se pare că paza noastră 
merge de minune! _ 

— Ca de obicei, cetăţene. Imi pare bine că nu ne găseşti 
vină prea des. 

— Ei! făcu Mardoche, în noaptea asta trebuie să fim mai vi- 
gilenţi ca oricând. 

— Na! exclamă Duchesne, apropiindu-se. 

— Da, da, cu siguranţă! 

— Dar ce se întâmplă? 

— Deschideţi fereastra, că vă povestesc. 

— Deschide, spuse Duchesne. 

Gilbert deschise fereastra şi schimbă o strângere de mână 
cu purtătorul cheilor, care se şi împrietenise cu cei doi paznici. 

— Ce se-ntâmplă, cetăţene Mardoche? repetă Gilbert. 

— Ce să se-ntâmple? Şedinţa Convenţiei s-a cam 
înfierbântat. Aţi citit ştirile? 

— Nu. Dar ce s-a petrecut? 

— Ce să se petreacă? Mai întâi de toate cetăţeanul Hebert 
a descoperit un lucru. 

— Care anume? 

— Păi, conspiratorii pe care-i credeau morţi sunt vii şi încă 
foarte vii! 


— Ah, da! spuse Gilbert; Delessart şi Thierry; am auzit 
vorbindu-se despre asta. Se zice că sunt în Anglia, netrebnicii. 

— Şi Cavalerul de Maison-Rouge! făcu purtătorul cheilor, 
ridicând glasul să-l audă regina. 

— Cum! şi-acela e în Anglia? 

— Da' de unde! E în Franţa, urmă Mardoche păstrându-şi 
glasul la acelaşi diapazon. 

— S-a întors? 

— Nici n-a plecat. 

— lată unul care are tupeu, nu glumă! zise Duchesne. 

— Aşa e el! 

— Ei bine, au să încerce să-l aresteze. 

— Sigur că au să încerce să-l aresteze. Dar, după cât se 
pare, nu-i lucru uşor. 

În clipa aceea, cum pila reginei scrâşnea aşa de tare pe 
gratii, încât purtătorul de chei se temu să nu fie auzită în ciuda 
sforţărilor pe care le făcea ca să acopere zgomotul, apăsă cu 
călcâiul pe laba unuia dintre câinii săi, care scoase un urlet de 
durere. 

— Vai! bietul câine! spuse Gilbert. 

— Ei! făcu purtătorul cheilor, n-avea decât să încalţe nişte 
saboţi. N-ai de gând să taci, Girondin, n-ai de gând să taci? 

— Pe câinele tău îl cheamă Girondin, cetăţene Mardoche? 

— Da, i-am dat numele ăsta. 

— Ei şi spuneai că, începu Duchesne, care, sechestrat şi el, 
asculta veştile cu acelaşi interes ca şi arestaţii, ziceai că? 

— Da, aşa-i, vă spuneam că cetăţeanul Hébert, ăsta zic şi 
eu patriot!, a introdus o moţiune cum că austriaca să fie dusă 
iarăşi la Temple. 

— Şi de ce, mă rog? 

— Pentru că pretinde că a fost smulsă din Temple numai ca 
să fie sustrasă inspecției directe a Comunei din Paris. 

— Şi tentativelor afurisitului de Maison-Rouge, spuse 
Gilbert. Îmi pare că subterana există. 

— Chiar asta i-a răspuns şi cetăţeanul Santerre, dar Hébert 
a zis că de vreme ce suntem preveniţi nu mai există primejdie, 
că la Temple Maria-Antoaneta putea fi ţinută cu jumătate din 
măsurile de precauţie necesare aici. De fapt, e-adevărat că 
Temple e o construcţie mult mai solidă decât Conciergerie. 


— Pe cinstea mea, spuse Gilbert, eu aş vrea s-o ducă înapoi 
la Temple. 

— Înţeleg, îţi vine greu s-o păzeşti. 

— Nu, mă întristează. 

Maison-Rouge tuşi puternic; pe măsură ce pătrundea mai 
adânc în gratia de fier, pila făcea mai mult zgomot. 

— Şi ce s-a hotărât până la urmă? întrebă Duchesne, după 
ce accesul de tuse al purtătorului de chei trecu. 

— S-a hotărât să rămână aici, dar să i se intenteze 
numaidecât procesul. 

— Vai! Biata femeie! spuse Gilbert. 

Duchesne, al cărui auz era mai fin decât al colegului său, 
sau a cărui atenţie era mai puţin captivată de poveştile lui 
Mardoche, se aplecă să tragă cu urechea spre compartimentul 
din stânga. 

Purtătorul cheilor observă mişcarea. 

— Aşa că, înţelegi dumneata Duchesne, spuse el cu 
vioiciune, tentativele conspiratorilor vor deveni cu atât mai 
disperate cu cât ei îşi vor da seama că au mai puţin timp 
înaintea lor ca să le pună la cale şi să le execute. Se vor dubla 
paznicii la închisori, dat fiind că-i vorba nici mai mult nici mai 
puţin decât de o invazie armată în Conciergerie. Conspiratorii 
vor ucide totul în calea lor până vor pătrunde la regină, la 
văduva Capet, vreau să spun. 

— Ei, na! dar cum au să intre conspiratorii? 

— Deghizaţi în patrioţi, se vor preface că încep iarăşi un 2 
septembrie, ticăloşii! Şi-apoi, odată uşile deschise, s-a isprăvit! 

Urmă o clipă de tăcere, prilejuită de uimirea paznicilor. 

Purtătorul de chei auzi, cu bucurie şi spaimă totodată, cum 
pila continua să scârţie. Bătură orele nouă. 

In acelaşi timp se auziră ciocănituri la uşa grefei, dar cei doi 
paznici, preocupaţi, nu răspunseră. 

— Ei bine, vom veghea, vom veghea fără răgaz, spuse 
Gilbert. 

— ŞI, dacă trebuie, vom muri la posturile noastre ca nişte 
adevăraţi republicani, adăugă Duchesne. 

"Curând trebuie să termine", îşi spunea purtătorul de chei, 
ştergându-şi fruntea de sudoare. 


— Şi dumneata, în ceea ce te priveşte, zise Gilbert, veghezi, 
presupun, căci n-ai să fii mai ferit decât noi, dac-ar fi să se 
întâmple vreun eveniment de felul celui pe care ni-l prevesteşti. 

— Nici vorbă, spuse purtătorul de chei. Eu îmi petrec 
nopţile făcând rond după rond. Dealtfel, sunt şi foarte istovit; voi 
ăştilalţi faceţi cel puţin cu schimbul şi din două nopţi puteţi 
dormi una. 

În clipa aceea se auziră pentru a doua oară bătăi în uşa de 
la grefă. Mardoche tresări. Orice incident, cât de mic, putea 
împiedica reuşita planului său. 

— Ce mai e şi asta? întrebă el ca din întâmplare. 

— Nimic, nimic, răspunse Gilbert, grefierul de la Ministerul 
de Război pleacă şi-mi dă de ştire. 

— Aha! exclamă purtătorul cheilor. 

Dar grefierul se încăpăţâna să bată în uşă. 

— Bine! bine! strigă Gilbert fără să plece de la fereastră. 
Bună seara!... Cu bine!... 

— Îmi pare că spune ceva, făcu Duchesne, întorcându-se cu 
faţa spre uşă. Răspunde-i. 

Atunci se auzi glasul grefierului: 

— Hai, vino, cetăţene gardian, aş vrea să-ţi spun ceva, doar 
o clipă. 

Vocea, copleşită precum părea de-o emoție care-i înlătura 
accentul obişnuit, îl făcu pe purtătorul cheilor să-şi ciulească 
urechile, crezând că o recunoaşte. 

— Ce pofteşti, cetăţene Durand? întrebă Gilbert. 

— Vreau să-ţi spun ceva. 

— Ei, lasă c-ai să-mi spui mâine dimineaţă. 

— Nu, în seara asta. Trebuie să-ţi vorbesc în seara asta, 
repetă aceeaşi voce. 

"Ce are să se întâmple oare? şopti purtătorul cheilor. Asta e 
vocea lui Dixmer." 

Sinistră şi răsunătoare, vocea aceea părea că imprimă un 
accent funebru ecoului îndepărtat al coridorului sumbru. 
Duchesne se întoarse. 

— Ei hai, zise Gilbert, fiindcă vrea numaidecât, iată, mă 
duc. 

Purtătorul cheilor se folosi de clipa în care atenţia celor doi 
gardieni era absorbită de-o împrejurare neprevăzută şi dădu 
fuga la fereastra reginei. 


— Gata? întrebă el. 

— Sunt la mai mult de jumătate, răspunse regina. 

— Grăbiţi-vă! şopti el. 

— Ei, cetăţene Mardoche, spuse Duchesne, unde eşti? 

— lată-mă, exclamă purtătorul cheilor întorcându-se repede 
la fereastra primei încăperi. 

În aceeaşi clipă, în vreme ce era gata să-şi ia din nou locul, 
un strigăt teribil răsună în închisoare, pe urmă un potop de 
ocări, apoi zăngănitul unei săbii, trasă din teaca-i de metal. 

— A! ticălosule, tâlharule! strigă Gilbert. 

Şi zarva unei lupte se auzi din coridor. 

În acelaşi timp, uşa se deschise: temnicierul văzu două 
umbre încăierându-se în faţa uşii şi lăsând liberă trecerea unei 
femei, care, împingându-l pe Duchesne, se repezi în încăperea 
reginei. 

Duchesne, fără să se îngrijoreze de prezenţa femeii, alergă 
să dea ajutor camaradului său. 

Temnicierul se repezi la cealaltă fereastră: văzu femeia 
îngenuncheată în faţa reginei, rugând-o, implorând-o pe 
arestată să schimbe îmbrăcămintea cu dânsa. 

Mardoche se aplecă cu ochii scânteind, încercând să 
observe chipul femeii pe care se temea c-o recunoscuse. 

Dintr-o dată scoase un strigăt îndurerat. 

— Geneviève! Geneviève! rosti el îngrozit. 

Regina lăsase să-i cadă pila din mână şi părea zdrobită, 
încă o tentativă neizbutită! 

Temnicierul prinse cu amândouă mâinile şi zgâlţâi cu o 
sforţare supremă gratia de fier tăiată de pilă. 

Dar muşcătura oţelului în gratie nu era destul de adâncă şi 
gratia rezistă. 

În răstimpul acesta, Dixmer reuşise să-l împingă pe Gilbert 
înapoi în închisoare şi era gata să intre cu el, când Duchesne, 
împingând uşa, izbuti să-l respingă. 

Dar nu putu închide uşă. Dixmer, disperat, vârâse braţul 
între uşă şi uşorul ei. 

La capătul braţului, încleştat în palmă, se afla pumnalul, 
care, frecându-se de catarama de aramă a centironului, 
lunecase de-a lungul pieptului gardianului, despicându-i haina şi 
sfâşiindu-i carnea. 


Cei doi bărbaţi se străduiau să-şi adune toate puterile şi, în 
acelaşi timp, strigau după ajutor. 

Dixmer simţi că i se rupe braţul; îşi sprijini umărul de uşă şi, 
împingând cu toată puterea, izbuti să-şi tragă afară braţul 
zdrobit. 

Uşa se închise cu zgomot. Duchesne împinse zăvoarele, în 
vreme ce Gilbert răsuci cheia în broască. 

Paşi grăbiţi răsunară pe coridor, după care totul se sfârşi. 
Cei doi paznici se uitară unul la altul şi începură a căuta în jur. 

Auziră zgomotul pe care îl făcea falsul temnicier încercând 
să rupă gratia. 

Gilbert se repezi în închisoarea arestatei, unde o găsi pe 
Geneviève în genunchi în faţa reginei, implorând-o să schimbe 
îmbrăcămintea cu ea. 

Duchesne apucă cu amândouă mâinile carabina şi alergă la 
fereastră: văzu un om agăţat de gratiile ferestrei pe care le 
zgâlţia cu disperare şi prin care zadarnic încerca să treacă. 

Puse carabina la ochi. 

Tânărul văzu ţeava carabinei aplecându-se asupra lui şi 
spuse: 

— Da! ucide-mă; trage! 

Şi, sublim în disperarea sa, îşi umflă pieptul ca să înfrunte 
glontele. 

— Cavalere! exclamă regina, cavalere, te implor, cruţă-ţi 
viaţa, cruţă-ţi viaţa! 

La glasul Mariei-Antoaneta, Cavalerul de Maison-Rouge că- 
zu în genunchi. 

Puşca se descarcă, dar căderea lui în genunchi îl salvă; 
glontele trecu pe lângă capul său. 

Geneviève îşi crezu prietenul ucis şi, pierzându-şi 
cunoştinţa, se prăbuşi pe lespezi. 

Când fumul de puşcă se risipi, nu mai era nimeni în curtea 
femeilor. 

După vreo zece minute, treizeci de soldaţi, conduşi de doi 
comisari, cercetau Conciergerie până în cele mai ascunse 
cotloane. 

Nimeni nu fu găsit. Grefierul trecu liniştit şi surăzător prin 
faţa fotoliului în care şedea taica Richard. 

Cât despre temnicer, el ieşise strigând: 

— Alarmă! alarmă! 


Santinela voise să-l oprească, punându-i baioneta în piept, 
dar câinii lui se repeziră la gâtul santinelei. 

Numai Geneviève a fost arestată, interogată şi băgată în 
închisoare. 


Capitolul XLV Cercetările 


Nu mai putem lăsa în uitare pe unul dintre personajele prin- 
cipale ale povestirii de faţă, cel care, în vreme ce se petreceau 
evenimentele din capitolul precedent, suferea mai tare decât 
toţi, cu atât mai mult cu cât suferinţele lui merită cu prisosinţă 
compasiunea cititorilor noştri. 

Strada La Monnaie era scăldată în soare, iar cumetrele adu- 
nate în faţa uşilor stăteau la taifas bucuroase tare, de parcă 
oraşul n-ar fi fost într-un val de sânge de mai bine de zece luni, 
când iată că Maurice se întoarse cu trăsurica pe care făgăduise 
s-o aducă. 

Lăsă hăţurile calului în mâinile unui lustragiu din faţa 
bisericii Saint-Eustache şi urcă, cu inima plină de bucurie, 
treptele scării. 

Ce sentiment dătător de viaţă e dragostea! Ea ştie să însu- 
fleţească inimile inerte la orice senzaţie, ea populează pustiurile 
şi aduce în faţa ochilor imaginea fiinţei iubite, ea face ca vocea 
care cântă în sufletul îndrăgostitului să-i arate lumea întreagă 
scăldată în lumina sclipitoare a speranţei şi fericirii, şi, dat fiind 
că acest sentiment este pe cât de generos, pe atât de egoist, 
îndrăgostitul devine orb la tot ce nu e fiinţa adorată. 

Maurice nu văzu femeile, Maurice nu le auzi palavrele. El 
n-o vedea decât pe Geneviève făcând pregătirile în vederea 
plecării care avea să le asigure o fericire trainică, n-o auzea 
decât pe Geneviève fredonând dusă pe gânduri cântecelu-i 
obişnuit şi cântecelul acela îi suna atât de dulce în urechi, încât 
ar fi jurat că aude modulaţiile vocii ei concomitent cu scrâşnetul 
unei broaşte ce se încuie. 

În faţa intrării Maurice se opri. Uşa — care de obicei 
rămânea încuiată — era întredeschisă, ceea ce îl miră pe 


Maurice. Se uită jur-împrejur să vadă dacă n-o zăreşte cumva pe 
Geneviève în coridor, dar Geneviève nu se afla acolo. Atunci 
intră, străbătând anticamera, sufrageria, salonul. Cercetă şi 
dormitorul. Anticamera, sufrageria, salonul, dormitorul, toate 
erau pustii. Cheamă, strigă, dar nimeni nu răspunde. 

Îndatoritorul plecase, cum dealtfel se ştie. Maurice se gândi 
că, în lipsa lui, Geneviève va fi avut nevoie de vreo funie ca să 
lege cuferele sau de ceva provizii pentru drum şi că va fi plecat 
să le cumpere. Imprudenţa ei îi păru mare, dar, cu toate că neli- 
niştea începuse să-l cuprindă, încă nu bănuia nimic. 

Se hotări să aştepte, plimbându-se în lung şi-n lat şi 
aplecându-se din timp în timp afară pe fereastră, prin 
deschizătura căreia pătrundeau răbufniri de vânt amestecate cu 
ploaie. 

La un moment dat, i se păru că aude un pas pe scară; ciuli 
urechea: nu era pasul Genevi&vei. Cu toate acestea alergă până 
la scară, se aplecă peste rampă şi îl văzu pe îndatoritorul său 
urcând alene scara, cu nepăsarea atât de obişnuită a slujitorilor. 

— Scaevola! îi strigă el. 

Îndatoritorul înălţă capul. 

— A! dumneata eşti, cetăţene? 

— Da, eu; unde e cetăţeana? 

— Cetăţeana? întrebă Scaevola mirat, continuând să urce. 

— Da. N-ai văzut-o pe jos? 

— Nu. 

— Atunci coboară, întreabă pe portar şi cere informaţii de la 
vecini. 

— Numaidecât. 

Scaevola cobori iarăşi. 

— Mai repede, hai, mai repede! strigă Maurice. Nu vezi că 
stau ca pe jăratec? 

Maurice aşteptă cinci-şase minute pe scară, pe urmă, 
văzând că Scaevola nu apare, intră în apartament şi se aplecă 
din nou prin fereastră afară, îl văzu pe Scaevola intrând în 
două-trei prăvălii şi ieşind fără să fi aflat nimic. 

În culmea nerăbdării, îl strigă. 

Îndatoritorul înălţă capul şi-l văzu la fereastră pe stăpânul 
său plin de nerăbdare. 

Maurice îi făcu semn să urce. 

— E cu neputinţă să fi ieşit, îşi spuse Maurice. 


Şi o strigă din nou: 

— Geneviève! Geneviève! 

Totul părea a fi mort. Camera goală parcă nu mai avea nici 
ecou. 

Scaevola intră. 

— Ştii, portarul e singurul care-a văzut-o. 

— Portarul a văzut-o? 

— Da, vecinii n-au auzit nimic. 

— Portarul zici c-a văzut-o? Cum? 

— A văzut-o plecând. 

— Aşadar a plecat? 

— Aşa se pare. 

— Singură? E cu putință ca Geneviève să fi plecat singură. 

— Nu era singură, cetățene, era cu un bărbat. 

— Cum cu un bărbat? 

— Cel puțin aşa spune cetățeanul portar. 

— Du-te şi adu-l aici. Trebuie să aflu cine e bărbatul acela. 

Scaevola făcu doi paşi spre uşă. Pe urmă, întorcându-se, 
spuse părând că stă pe gânduri: 

— Aşteaptă puţin. 

— Ce e? Vorbeşte! 

— Poate că bărbatul care a fugit după mine. 

— Un bărbat a alergat după tine? 

— Da. 

— De ce? 

— Ca să-mi ceară cheia din partea dumitale. 

— Care cheie, nenorocitule? Hai spune, spune odată! 

— Cheia de la apartament. 

— Şi-ai dat cheia de la apartament unui străin? strigă 
Maurice apucându-l cu amândouă mâinile de guler. 

— Dar nu e un străin, domnule, e unul dintre prietenii dumi- 
tale. 

— A, da? Unul dintre prietenii mei? Atunci e Lorin fără îndo- 
ială. Aşa trebuie să fie, va fi plecat cu Lorin. 

Şi Maurice zâmbi, aşa livid cum era şi îşi şterse cu batista 
fruntea udă de sudoare. 

— Nu, nu, domnule, nu era el, spuse Scaevola. Ce dracu! 
nu-l cunosc eu pe domnul Lorin? 

— Atunci cine era? 


— ÎI ştii şi dumneata bine, cetăţene: bărbatul care-a venit 
într-o zi... 

— Care zi? 

— Ziua în care dumneata erai atât de trist. Cel care te-a 
luat cu el şi pe urmă te-ai întors atât de vesel... 

Scaevola băgase de seamă toate amănuntele. Matirice se 
uită la el uluit, un fior îi străbătu prin toate mădularele, apoi, 
după o tăcere lungă, întreabă: 

— Dixmer? 

— Da, zău, cred că el e, cetăţene, răspunse îndatoritorul. 

Maurice se clătină şi, trăgându-se îndărăt, căzu într-un 
fotoliu. 

Ochii i se înceţoşară. 

— Doamne-Dumnezeule! şopti el. 

Când deschise ochii, privirile îi căzură pe buchetul de 
violete uitat sau mai degrabă lăsat de Geneviève. 

Se repezi la el, îl luă, îl sărută, apoi, observând locul în care 
fusese pus, zise: 

— Nu mai rămâne nici o îndoială: violetele... sunt ultimul ei 
rămas bun! 

Maurice se întoarse şi abia atunci băgă de seamă cufărul: 
era doar pe jumătate făcut; restul rufelor erau pe jos sau în 
dulapul întredeschis. 

Fără îndoială, rufele ce se aflau pe jos îi căzuseră 
Genevi&vei din mâini la ivirea lui Dixmer. 

Din clipa aceea, îşi explică totul. Scena îi apăru vie şi 
groaznică în faţa ochilor, între cei patru pereţi, martori odinioară 
ai unei atât de mari fericiri. 

Până în clipa aceea Maurice fusese doborât, zdrobit. 
Deşteptarea fu cumplită, mânia tânărului — înspăimântătoare. 

Se ridică, închise fereastra rămasă întredeschisă, luă de 
deasupra biroului două pistoale, gata încărcate pentru călătorie, 
le cercetă capsele şi, găsindu-le în bună stare, puse pistoalele în 
buzunarele de la haină. 

Pe urmă îşi strecură în buzunar două fişicuri de ludovici, pe 
care, în ciuda patriotismului său, socotise că e înţelept să-i 
păstreze în fundul unui sertar, şi, luând în mână sabia, cu teacă 
cu tot, spuse: 

— Scaevola, cred că ţii la mine. De cincisprezece ani te afli 
la noi, întâi la tata, apoi la mine. 


— Da, cetăţene, răspunse îndatoritorul îngrozit, căci 
paloarea, vinişoarele ieşite şi tremurul nervos al stăpânului său 
îl speriară: niciodată nu-l văzuse într-o asemenea stare pe omul 
acela care trecea pe bună dreptate drept cel mai puternic dintre 
bărbaţi; da, spune ce-mi porunceşti? 

— Ascultă, dacă doamna care locuia aici... 

Maurice se întrerupse. Vocea îi tremura atât de tare, rostind 
cuvintele de mai sus, încât nu mai putu continua. 

— Dacă se întoarce, urmă el după o clipă, primeşte-o; 
încuie uşa după ce va fi intrat, ia carabina asta, aşează-te pe 
scară şi cu preţul capului, cu preţul vieţii, cu preţul sufletului 
tău, să nu laşi pe nimeni să intre. Dacă vor să spargă uşa, 
apăr-o; loveşte, ucide, nu te teme de nimic, Scaevola. lau totul 
asupra mea. 

Glasul tânărului nostru, încrederea lui plină de vehemenţă îl 
înflăcără şi-l exaltară pe Scaevola. 

— Nu numai că voi ucide, spuse el, dar mă voi lăsa chiar 
ucis pentru cetăţeana Geneviève. 

— iți mulţumesc... Acuma, ascultă. Apartamentul ăsta mi-a 
devenit nesuferit şi nu mai vreau să calc aici până nu o voi găsi. 
Dacă va putea să scape şi dacă se întoarce, aşează pe fereastră 
vasul mare japonez cu margarete, florile care-i plăceau atât de 
mult. Asta în timpul zilei. Noaptea să pui un sfeşnic. De fiecare 
dată când voi trece pe la capătul străzii, voi avea veşti; câtă 
vreme n-am să mai văd nici sfeşnicul şi nici vasul japonez, voi 
continua cercetările. 

— Vai! domnule, fii cu băgare de seamă, fii cu băgare de 
seamă! exclamă Scaevola. 

Maurice nici măcar nu răspunse. Se repezi afară din 
cameră, cobori scara de parc-ar fi avut aripi şi alergă într-un 
suflet la Lorin. 

Ar fi greu de redat uimirea, mânia, furia demnului nostru 
poet când află asemenea veste; ar însemna să repetăm elegiile 
emoţionante pe care trebuie să i le fi inspirat Oreste lui Pilade. 

— Aşadar, nu ştii unde se află? întreba el întruna. 

— Pierdută, dispărută! urla Maurice în paroxismul disperării; 
a ucis-o, Lorin, a ucis-o! 

— Nu, scumpul meu prieten, nu, dragul meu Maurice, n-a 
ucis-o. Nu ucizi o femeie ca Geneviève, după atâtea zile de 
gândire. Dacă ar fi ucis-o, ar fi ucis-o pe loc şi, ca semn de 


răzbunare, i-ar fi lăsat trupul în casa ta. Nu, dragul meu, a fugit 
cu ea, peste măsură de fericit că şi-a găsit comoara. 

— Tu nu-l cunoşti, Lorin, tu nu-l cunoşti, se tânguia Maurice. 
Omul ăsta avea ceva funest în privire. 

— Da' de unde, te înşeli. Mi s-a părut totdeauna un om de 
treabă. A luat-o ca s-o sacrifice. Are să fie arestat împreună cu 
ea. Au să-i ucidă pe amândoi. lată unde stă primejdia, spunea 
Lorin. 

Şi vorbele lui măreau îndoit tulburarea lui Maurice. 

— Am s-o găsesc! Am s-o găsesc sau am să mor, strigă el. 

— Cât despre asta, e sigur c-avem s-o găsim, zise Lorin. 
Linişteşte-te. Ascultă, Maurice, dragul meu Maurice, nu cauţi 
bine dacă nu te gândeşti şi gândeşti greşit dacă te frămânţi, aşa 
cum faci tu. 

— Rămâi cu bine, Lorin, rămâi cu bine. 

— Dar ce ai de gând să faci? 

— Plec. 

— Şi pe mine mă laşi? De ce? 

— Pentru că treaba asta mă priveşte numai pe mine, pentru 
că numai eu trebuie să-mi risc viaţa ca s-o salvez pe cea a 
Genevi&vei. 

— Vrei să mori? 

— Am să înfrunt orice. Vreau să mă duc să-l găsesc pe pre- 
şedintele comitetului de supraveghere, vreau să stau de vorbă 
cu Hébert, Danton, Robespierre. Voi mărturisi tot, dar trebuie să 
mi-o redea. 

— Bine, fie, spuse Lorin. 

Şi fără să mai aduge nici un cuvânt, se închise cu 
centironul, îşi puse pe cap pălăria de uniformă şi, aşa cum 
făcuse şi Maurice, apucă două pistoale încărcate pe care le vâri 
în buzunare. 

— Hai să plecăm, adăugă el simplu. 

— Dar te compromiţi! exclamă Maurice. 

— Ei şi? 


Când piesa-i pe sfârşite, trebuie, 
dragul meu, 

În bună tovărăşie să te-ntorci cu 
amicul tău. 


— Unde mergem să căutăm în primul rând? întrebă 
Maurice, 

— Să căutăm mai întâi în vechiul cartier, în vechea stradă 
Saint-Jacques, pe urmă să-l pândim pe Maison-Rouge; unde-i el, 
trebuie să fie şi Dixmer; pe urmă să ne ducem prin preajma 
caselor din Vieille-Corderie. Ştii că se vorbeşte s-o transfere pe 
Antoaneta la Temple? Crede-mă, oameni ca ei abia în ultima 
clipă pierd speranţa de-a o salva. 

— Da, repetă Maurice, într-adevăr, ai dreptate... 
Maison-Rouge crezi că e în Paris? 

— Dixmer sigur e. 

— Adevărat, adevărat. S-au reîntâlnit, spuse Maurice, pe 
care câteva străfulgerări îl ajutară să-şi recapete, încet, încet, 
capacitatea de-a raţiona. 

Atunci, chiar în clipa aceea, cei doi prieteni se puseră pe că- 
utat, dar totul fu în zadar. Parisul e mare şi întunericul lui — de 
nepătruns. Nici o prăpastie n-a ştiut vreodată să ascundă mai 
bine taina pe care crima sau nenorocirea i-a încredinţat-o. 

De sute de ori Lorin şi Maurice trecură prin Piaţa Grève, de 
sute de ori au fost la un pas de căsuţa în care locuia Geneviève, 
păzită fără răgaz de Dixmer, aşa cum preoţii de altădată îşi 
păzeau victima hărăzită sacrificiului. 

Cât despre Geneviève, văzându-se sortită pieirii, ea 
acceptase sacrificiul şi, ca toate fiinţele generoase, voia să 
moară fără vâlvă; dealtfel, se temea de publicitatea pe care 
Maurice n-ar fi şovăit nici o clipă s-o dea răzbunării sale mai 
puţin pentru Dixmer, cât pentru cauza reginei. 

Păstră, aşadar, o tăcere atât de profundă de parcă moartea 
îi încleştase gura. 

Totuşi, fără să-i spună lui Lorin, Maurice se dusese să se 
roage de membrii neînduratului Comitet al Salvării Publice, iar 
Lorin, pe de altă parte, fără să-i spună lui Maurice, întreprinsese 
şi el aceleaşi demersuri. 

Aşa că, în aceeaşi zi, câte o cruce roşie fusese făcută de 
Fouquier-Tinville în dreptul numelor lor şi cuvântul suspecți îi 
legă într-o acoladă sângeroasă. 


Capitolul XLVI Judecata 


În a douăzeci şi treia zi din vendemiar, anul al II-lea al Re- 
voluţiei Franceze, una şi indivizibilă, corespund datei de 14 oc- 
tombrie 1793, stil vechi, cum se spunea pe-atunci, o mulţime 
curioasă năvălise dis-de-dimineaţă umplând până la refuz 
tribunele sălii în care se ţineau şedinţele revoluţionare. 

Culoarele palatului, aleile şi străzile ce duceau la 
Conciergerie erau năpădite de spectatori dornici să afle şi plini 
de nerăbdare, care-şi împărtăşeau unii altora zvonurile şi 
patimile, cum valurile îşi împărtăşesc unele altora vuietul şi 
spuma. 

In ciuda curiozităţii ce pusese stăpânire pe fiecare 
spectator, sau poate tocmai din pricina curiozităţii, fiece val al 
acestei mări neliniştite, strânsă între două obstacole, obstacolul 
dinafară care o împingea şi obstacolul dinăuntru care o 
respingea, îşi păstra în acel flux şi reflux aproape acelaşi loc pe 
care apucase să-l ocupe. Totuşi, cei mai bine plasați 
înţeleseseră că poziţia lor va stârni invidia celorlalţi, pe care 
încercaseră s-o domolească povestind vecinilor mai prost plasați 
decât ei, care transmiteau la rândul lor mai departe, tot ce 
vedeu şi ce auzeau. 

Dar lângă uşa tribunalului o ceată de bărbaţi înghesuiți îşi 
aruncau invective grosolane,  certându-se pentru zece 
centimetri, căci zece centimetri în lăţime le-ar fi fost de-ajuns ca 
să poată vedea printre doi umeri un colţ de sală şi chipurile 
judecătorilor, iar zece centimetri în înălţime le-ar fi fost de-ajuns 
ca să vadă, pe deasupra capetelor celor din faţă, sala întreagă şi 
chipul acuzatei. 

Din nenorocire, trecerea de pe coridor în sală, un culoar 
foarte îngust, fusese luata în stăpânire aproape în întregime de 
către un bărbat lat în umeri şi care îşi ţinea braţele curbate ca 
nişte arcuri, proptind întreaga mulţime unduitoare, gata să se 
năpustească în sală dacă meterezul acela uman nu i-ar fi stat în 
cale. 

Bărbatul neclintit de pe pragul tribunalului era tânăr şi 
chipeş şi la fiecare asalt mai puternic al mulţimii îşi scutura ca 
pe-o coamă părul des, sub care strălucea o privire întunecată şi 
hotărâtă. Apoi, după ce respingea mulţimea dintr-o privire şi 
dintr-un gest, ca un stăvilar însufleţit, oprindu-i asalturile 


încăpăţânate, tânărul revenea la starea de imobilitate şi de 
atenţie concentrată. 

De sute de ori masa compactă încercase să-l dea la o parte, 
căci era înalt de statură şi din spatele lui era cu neputinţă să se 
vadă ceva. Dar, cum am mai spus, o stâncă n-ar fi fost mai greu 
de clintit decât el. 

Totuşi, de la celălalt capăt al mării de oameni, prin chiar 
inima mulţimii înghesuite, un alt bărbat îşi croise drum cu o 
stăruinţă soră cu cruzimea; nimic nu-i stăvilise neobosita 
înaintare, nici loviturile celor pe care-i depăşea, nici ocările celor 
pe care-i strivea trecând, nici vaietele femeilor, căci erau multe 
femei în gloata aceea. 

La lovituri răspundea cu lovituri, la ocări cu câte-o privire 
dinaintea căreia se trăgeau îndărăt şi cei mai viteji, la vaiete — 
cu o nepăsare care aducea a dispreţ. 

In sfârşit, ajunse în spatele tânărului voinic, care închidea, 
ca să zicem aşa, intrarea în sală. Şi în toiul aşteptării generale, 
căci fiecare dintre cei de faţă voia să vadă cum se vor petrece 
lucrurile între cei doi aprigi antagoniști, în toiul aşteptării 
generale, cum spuneam, viteazul nostru îşi încercă metoda, care 
consta în a-şi introduce între doi spectatori coatele ca nişte 
pene şi în a-şi croi drum printre trupurile cele mai înghesuite 
unele într-altele. 

Totuşi, acest tânăr era mai curând scund, avea obrajii palizi 
şi picioare subţiri ce vădeau o alcătuire bicisnică, după cum 
ochii săi înflăcăraţi erau semnul unei voințe de nezdruncinat. 

Dar abia dacă atinse cu cotul şoldul tânărului din faţa lui şi 
acesta, uimit de agresiunea celuilalt, se întoarse cât ai clipi şi 
ridică pumnul care, lăsându-se să cadă, ameninţa să-l strivească 
pe îndrăzneţ. 

Cei doi vrăjmaşi se aflară atunci faţă în faţă şi un strigăt 
înăbuşit scăpă în aceeaşi clipă fiecăruia dintre ei. 

Se recunoscuseră. 

— Cetăţene Maurice, zise tânărul delicat, cu un accent de 
inexprimabilă durere, dă-mi voie să trec. Lasă-mă să văd, te rog 
din adâncul sufletului. Pe urmă poţi să mă ucizi. 

Maurice, căci el era, se simţi pătruns de înduioşare şi 
admiraţie pentru un asemenea devotament, pentru o asemenea 
voinţă neclintită. 

— Dumneata! şopti el. Dumneata aici! Câtă nesocotinţă! 


— Da, eu aici, dar sunt sleit de puteri... 
Doamne-Dumnezeule!, o aud vorbind! Lasă-mă s-o văd! 
Lasă-mă s-o ascult! 

Maurice îi făcu loc şi tânărul trecu înaintea lui. Atunci, dat 
fiind că Maurice se afla în fruntea gloatei, nimic nu mai putea 
împiedica vederea celui care suferise atâtea lovituri şi atâtea 
împotriviri ca să poată ajunge până acolo. 

Întreaga scenă şi şoaptele prilejuite de ea deşteptară 
curiozitatea judecătorilor. 

Acuzata îşi întoarse şi ea privirile înspre partea aceea unde, 
în fruntea mulţimii, îl zări şi-l recunoscu pe cavaler. 

Un fior o tulbură o clipă pe regină, care era aşezată în 
fotoliul de fier. 

Interogatoriul, condus de preşedintele Harmand, interpretat 
de Fouquier-Tinville şi comentat de Chauveau-Lagarde, apărăto- 
rul reginei, dură atât cât îngăduiră puterile judecătorilor şi ale 
acuzatei. 

Tot timpul, Maurice rămase neclintit pe locul său, în vreme 
ce de mai multe ori spectatorii se reîntoarseră, atât în sală cât şi 
pe coridoare. 

Cavalerul se sprijinea de un stâlp şi era tot atât de palid ca 
stâlpul de care se proptise. 

Noaptea opacă urmă zilei; câteva lumânări aprinse pe 
mesele juraţilor, câteva lămpi care filau pe pereţii sălii luminau 
cu reflexele lor sinistre şi roşietice chipul nobil al acelei femei 
care păruse atât de frumoasă sub luminile strălucitoare ale 
serbărilor de la Versailles. 

Se afla acolo singură, răspunzând scurt, dispreţuitor, la 
întrebările preşedintelui şi aplecându-se uneori la urechea 
apărătorului ca să-i vorbească în şoaptă. 

Fruntea ei albă şi netedă nu pierduse nimic din mândria-i 
obişnuită. Era îmbrăcată în rochia cu dungi negre pe care, de la 
moartea regelui, nu mai voise s-o lepede. 

Judecătorii se ridicară spre a se duce să dezbată; şedinţa se 
terminase. 

— M-am arătat oare prea semeaţă, domnule? îl întrebă ea 
pe Chauveau-Lagarde. 

— Vai! doamnă, răspunse el, are să vă stea întotdeauna 
bine să vă arătaţi precum sunteţi. 


— Ai văzut cât e de mândră! exclamă o femeie din 
asistenţă, de parcă o voce ar fi răspuns întrebării pe care 
nefericita tocmai o pusese apărătorului ei. 

Regina întoarse capul către femeia aceea. 

— Ei da, repetă femeia, spun că eşti mândră, Antoaneta şi 
că mândria asta a ta te-a pierdut. 

Regina roşi. 

Cavalerul se întoarse spre femeia care rostise cuvintele de 
mai sus şi îi spuse cu blândeţe: 

— Era regină. 

Maurice îl prinse de închietura mâinii. 

— Hai, îi spuse el în şoaptă, ai tăria de-a nu te pierde, 
dându-te în vileag. 

— Domnule Maurice, îi răspunse cavalerul, eşti bărbat şi 
vorbeşti cu un bărbat. Spune-mi, crezi oare că vor putea s-o 
condamne? 

— Nu cred, răspunse Maurice, sunt sigur. 

— O femeie! exclamă Maison-Rouge cu un suspin. 

— Nu, o regină, replică Maurice. Dumneata însuţi ai spus-o 
adineaori. 

Cavalerul îl prinse la rândul său pe Maurice de încheietura 
mâinii şi, cu o putere de care nu l-ai fi crezut în stare, îl sili să se 
aplece spre el. 

Se făcuse ceasul trei şi jumătate de noapte, goluri mari se 
puteau vedea în rândurile spectatorilor. Câteva lumini se 
stinseră ici-colo, lăsând unele părţi din sală în întuneric. 

Una dintre părţile cele mai întunecate era tocmai cea în 
care se găseau cavalerul şi Maurice, care asculta ceea ce avea 
să-i spună. 

— De ce te afli aici şi ce cauţi, îl întrebă cavalerul, 
dumneata, domnule, care n-ai o inimă de tigru? 

— Ei, Doamne! răspunse Maurice, am venit să aflu ce s-a 
întâmplat cu o femeie nefericită. 

— Da, spuse Maison-Rouge, cea pe care soţul ei a băgat-o 
în celula reginei, nu-i aşa? Cea care a fost arestată sub ochii 
mei? 

— Geneviève? 

— Da, Geneviève. 

— Aşadar, Geneviève e arestată, sacrificată de soțul ei, 
ucisă de Dixmer?... Vai! înțeleg totul, acum înțeleg totul. 


Cavalere, povesteşte-mi ce s-a petrecut, spune-mi unde se află, 
spune-mi unde-aş putea s-o regăsesc. Cavalere... femeia 
aceasta e toată viaţa mea, înţelegi? 

— Ei bine, am văzut-o; eram de faţă când a fost arestată. Şi 
eu venisem s-o scot pe regină din închisoare! Dar cele două pla- 
nuri ale noastre, pe care nu ni le-am putut împărtăşi, s-au 
distrus unul pe altul, în loc să se ajute reciproc. 

— Şi dumneta n-ai salvat-o cel puţin pe ea, pe sora 
dumitale, pe Geneviève? 

— Parc-aş fi putut? Nişte zăbrele de fier mă despărţeau de 
ea. Vai! Dac-ai fi fost şi dumneata acolo, dacă ne-am fi putut uni 
puterile, bara blestemată ar fi cedat şi le-am fi salvat pe 
amândouă. 

— Geneviève! Geneviève! şopti Maurice. 

Apoi, uitându-se la Maison-Rouge cu o furie de nedescris, îl 
întrebă: 

— Şi Dixmer? Ce-i cu el? 

— Nu ştiu. A fugit pe unde a putut, ca şi mine. 

— O! exclamă Maurice cu dinții strânşi, dacă se-ntâmplă 
să-mi iasă vreodată în cale... 

— Da, înţeleg. Dar situaţia nu e încă disperată pentru 
Geneviève, spuse Maison-Rouge, pe câtă vreme aici, pe câtă 
vreme regina... Ascultă, Maurice, eşti un om de suflet, eşti un 
om puternic, ai prieteni... Te rog cum te rogi lui Dumnezeu, 
ajută-mă să salvez regina. 

— Te mai gândeşti încă? 

— Maurice, Geneviève te conjură prin glasul meu. 

— Nu rosti numele ăsta, domnule. Cine ştie dacă n-ai fi 
sacrificat-o şi dumneata pe biata femeie, la fel ca Dixmer? 

— Domnule, răspunse cavalerul cu mândrie, când lupt 
pentru o cauză, eu ştiu să nu pun în joc decât propria-mi 
persoană. 

În clipa aceea, uşa de la sala de dezbateri se redeschise. 
Maurice era gata să răspundă. 

— Tăcere, domnule! spuse cavelerul. Tăcere! lată, intră ju- 
decătorii. 

Şi Maurice simţi cum tremură mâna pe care Maison-Rouge, 
palid şi gata să-şi piardă echilibrul, tocmai i-o pusese pe braţ. 

— Ah! şopti cavalerul, nu mai am putere. 

— Curaj şi ţine-ţi firea, altfel eşti pierdut, spuse Maurice. 


Curtea intră, într-adevăr şi vestea prezenţei ei se răspândi 
în coridoare şi galerii. 

Mulțimea se năpusti din nou în sală şi luminile se aprinseră 
parcă de la sine pentru o asemenea clipă decisivă şi solemnă. 

Regina fu şi ea readusă în sală: stătea dreaptă, nemişcată, 
trufaşă, cu ochii ficşi şi buzele strânse. 

Îi fu citită sentinţa care o condamna la pedeapsa cu 
moartea. 

Ascultă fără să pălească, fără să clipească, fără ca nici un 
muşchi al feţei sale să arate vreo urmă de emoție. 

Apoi se întoarse spre cavaler, îndreptă către el o lungă şi 
grăitoare privire, ca să-i mulţumească acestui om pe care nu-l 
văzuse niciodată altfel decât ca pe statuia însufleţită a 
devotamentului. Apoi, sprijinindu-se de braţul ofițerului de 
jandarmi care comanda trupa, ieşi liniştită şi demnă din incinta 
tribunalului. Maurice scoase un suspin lung. 

— Slavă Domnului! spuse el, nimic din declaraţia sa n-o 
compromite pe Geneviève şi mai sunt încă speranţe. 

— Slavă Domnului! murmură pe de altă parte Cavalerul de 
Maison-Rouge, totul s-a încheiat şi lupta s-a sfârşit. Nu mai 
aveam putere să merg mai departe. 

— Curaj! îi spuse Maurice în şoaptă. 

— Voi avea! îi răspunse cavalerul. 

Şi amândoi, după ce-şi strânseră mâinile, plecară, ieşind 
prin două uşi diferite. 

Regina fu dusă iarăşi la Conciergerie. Când păşi înăuntrul 
închisorii, orologiul cel mare bătea ceasurile patru dimineaţa. 

Când dădu să iasă de pe Pont-Neuf, Maurice fu oprit de cele 
două braţe ale lui Lorin. 

— Stai, spuse el, pe-aici nu se trece! 

— Dar de ce? 

— Încotro te duci? 

— Acasă. Acum pot să mă întorc, fiindcă ştiu ce s-a 
întâmplat cu ea. 

— Cu atât mai bine, dar n-ai să te duci acasă! 

— Care-i motivul? 

— Motivul iată-l: de două ceasuri jandarmii au venit să te 
aresteze. 

— Ah! exclamă Maurice. Cu atât mai bine. 

— Eşti nebun? Şi Geneviève? 


— Ai dreptate. Şi-atunci unde mergem? 

— La mine, ce naiba! 

— Dar te duc la pierzanie! 

— Cu atât mai bine. Hai, vino! ŞI-I luă cu dânsul. 


Capitolul XLVII Preot şi călău 


După ce părăsi incinta tribunalului, regina fusese 
transportată tot la Conciergerie. 

Ajunsă în camera ei, a luat o foarfecă şi şi-a tăiat părul lung 
şi frumos, încă şi mai frumos din pricina lipsei de pudră, 
interzisă de un an de zile. Apoi l-a înfăşurat într-o hârtie, pe care 
a scris: A se împărţi între fiul şi fiica mea. 

După aceea s-a aşezat sau mai curând s-a prăbuşit pe un 
scaun şi, zdrobită de oboseală, — interogatoriul durase 
optsprezece ceasuri — a adormit. 

La ora şapte, zgomotul paravanului mutat din loc o trezi 
brusc: se întoarse şi văzu un bărbat care-i era cu desăvârşire 
necunoscut. 

— Ce doriţi de la mine? întrebă ea. 

Bărbatul se apropie de ea şi, salutând-o atât de politicos de 
parcă n-ar fi fost regină, îi spuse: 

— Eu mă numesc Sanson. 

Regina se înfioră puţin şi se ridică. Numele acela îi spunea 
mai mult decât o lungă cuvântare. 

— Ai venit prea devreme, domnule, îi spuse ea. Nu ai putea 
să mai întârzii puţin? 

— Nu, doamnă, răspunse Sanson; am primit ordin să vin. 

După ce rosti cuvintele de mai sus, făcu un pas spre regină. 

Şi prezenţa acelui om şi clipa ce sosise erau pe cât de 
limpezi, pe atât de cumplite. 

— Ah! înţeleg, spuse arestata, ai venit să-mi tai părul. 

— Este necesar, doamna, răspunse gâdele. 

— Ştiam, domnule, zise regina şi am dorit să te scutesc de 
asemenea sarcină. Părul meu e acolo, pe masă. 

Sanson urmări mâna reginei în partea în care se îndrepta. 

— Numai că, urmă ea, aş vrea să le fie dat copiilor mei, în 
seara aceasta. 


— Doamnă, zise Sanson, asemenea sarcină nu mă priveşte 
pe mine. 

— Totuşi, crezusem... 

— Mie nu-mi aparţine, urmă călăul, decât ceea ce 
rămâne...de la persoane... haine, bijuterii şi încă şi acelea numai 
dacă mi se dau formal; dacă nu, totul e dus la Salpâtriere şi 
aparţine sărmanilor din spitale. Un decret al Comitetului Salvării 
Publice a hotărât aşa. 

— Dar totuşi, domnule, întrebă Maria-Antoaneta, stăruind, 
aş putea fi sigură că părul meu va fi dat copiilor mei? 

Sanson rămase mut. 

— Imi iau eu sarcina să încerc, spuse Gilbert. 

Arestata îi aruncă paznicului o privire plină de inexprimabilă 
recunoştinţă. 

— Venisem acuma, spuse Sanson, ca să vă tai părul, dar de 
vreme ce operaţia asta s-a înfăptuit, aş putea, dacă doriţi, să vă 
las un moment singură. 

— Te rog, domnule, răspunse regina, căci am nevoie să mă 
reculeg şi să-mi fac rugăciunea. 

Sanson se înclină şi ieşi. 

Atunci regina rămase singură, fiindcă Gilbert îşi strecurase 
doar capul ca să rostească vorbele pe care le-am auzit. 

In vreme ce condamnata îngenunchea pe un scaun mai 
scund decât celelalte, care-i slujea de scăunel de rugăciune, o 
scenă, nu mai puţin înfiorătoare decât cea pe care v-am 
povestit-o, se petrecea în casa parohială a  bisericuţei 
Saint-Landry, în insula Cite. 

Preotul parohiei abia se sculase. Bătrâna lui menajeră îi 
pregătea modesta gustare, când, deodată, cineva bătu cu 
putere în uşa casei parohiale. 

Chiar la un preot din zilele noastre, o vizită neprevăzută 
vesteşte totdeuna un eveniment: botez, o căsătorie in extremis 
sau o spovedanie supremă. Dar în vremurile acelea, vizita unui 
străin putea prevesti ceva mai grav. De fapt, în vremurile acelea 
preotul nu mai era mandatarul lui Dumnezeu, el trebuia să dea 
socoteală oamenilor. 

Totuşi, abatele Girard era din numărul celor care nu prea 
aveau de ce se teme, căci depusese jurământul pe Constituţie: 
în făptura sa conştiinţa şi probitatea vorbiseră mai tare decât 
amorul-propriu şi spiritul religios. Fără îndoială, abatele Girard 


admitea posibilitatea unui progres în guvernare şi-i părea rău că 
atâtea abuzuri se săvârşiseră în numele puterii divine. 
Păstrându-şi credinţa în Dumnezeu, încuviinţase totuşi să se 
înfrăţească cu regimul republican. 

— Du-te de vezi, doamnă Jacinthe, cine-a venit să ne bată 
la poartă atât de dimineaţă, zise el. Dacă nu mi se cere cumva 
un ajutor grabnic, spune c-am fost chemat în dimineaţa asta la 
Conciergerie şi că sunt silit să plec îndată. 

Doamna Jacinthe se numise pe vremuri doamna Madeleine, 
dar încuviinţă să primească un nume de floare în schimbul 
vechiului nume, aşa cum abatele Girard încuviinţase titlul de 
cetăţean în locul celui de preot. 

La îndemnul stăpânului ei, doamna Jacinthe se grăbi să co- 
boare treptele grădiniţei în care dădea poarta de la intrare. 
Trase zăvoarele şi un tânăr tare palid şi tare neliniştit, dar cu o 
înfăţişare blândă şi cinstită, i se înfăţişă. 

— ÎI caut pe domnul abate Girard! spuse el. 

Jacinthe îi cercetă straiele răvăşite, barba neîngrijită şi 
observă tremurul nervos al nou-venitului. Toate i se părură 
semne rău prevestitoare. 

— Cetăţene, răspunse ea, aici nu există nici un domn, nici 
abate. 

— lertaţi-mă, doamnă, urmă tânărul, vreau să spun parohul 
bisericii Saint-Landry. 

Jacinthe, în ciuda patriotismului de care era însufleţită, fu 
izbită de cuvântul doamnă, care nu i s-ar mai fi adresat nici 
măcar unei împărătese. Totuşi îi spuse: 

— Nu poate fi văzut, cetăţene; îşi spune rugăciunule din 
breviar. 

— În cazul acesta am să aştept, răspunse tânărul. 

— Dar, ripostă doamna Jacinthe, căreia stăruința străinului 
îi redeştepta gândurile rele pe care şi le făcuse dintru început, ai 
să aştepţi zadarnic, cetăţene, căci a fost chemat la Conciergerie 
unde are să plece în câteva clipe. 

Tânărul se făcu alb ca varul, sau, mai curând, din palid cum 
era, deveni livid. 

— Aşadar e-adevărat! spuse el în şoaptă. 

Apoi, adăugă tare: 

— lată, doamnă, tocmai pricina care mă aduce la 
cetăţeanul Girard. 


Şi vorbind întruna, intrase, închisese zăvoarele de la poartă, 
încetişor, ce e drept, dar sigur şi cu toate protestele, ba chiar 
amenințările doamnei Jacinthe, pătrunsese în casă, ajungând 
până în camera abatelui. 

Acesta, văzându-l, scoase un uşor strigăt de surpriză. 

— Să mă iertaţi, domnule paroh, spuse tânărul numaidecât, 
trebuie să vă aduc la cunoştinţă un lucru foarte grav. Ingăduiţi 
să rămânem singuri. 

Bătrânul preot ştia din experienţă cum se exteriorizează 
marile suferinţe. Pe figura tânărului nostru citi o pasiune 
mistuitoare şi-n vocea lui febrilă desluşi o emoție supremă. 

— Lasă-ne singuri, doamnă Jacinthe, zise el. 

Tânărul urmări din ochi cu nerăbdare menajera, care, obiş- 
nuită să ia parte la tainele stăpânului, întârzia să plece; apoi, 
după ce în sfârşit închise uşa în urma ei, necunoscutul începu să 
vorbească: 

— Domnule paroh, mă veţi întreba de la început cine sunt. 
Am să v-o spun: sunt un om proscris, sunt un om condamnat la 
moarte, care nu trăieşte decât datorită cutezanţei. Sunt 
Cavalerul de Maison-Rouge. 

Abatele tresări de spaimă în fotoliul său mare. 

— O! să nu vă temeţi de nimic, urmă cavalerul; nimeni nu 
m-a văzut intrând aici şi chiar cei care m-ar fi văzut, nu m-ar fi 
recunoscut; m-am schimbat tare mult în ultimele două luni. 

— Dar bine, ce doreşti dumneata, cetăţene? întrebă paro- 
hul. 

— Vă duceti în dimineaţa asta la Conciergerie, nu-i aşa? 

— Da, am fost căutat de portar. 

— Ştiţi de ce? 

— Pentru vreun bolnav, pentru vreun muribund, sau pentru 
vreun condamnat, poate. 

— Aţi ghicit, o fiinţă condamnată vă aşteaptă. 

Bătrânul se uită la cavaler plin de uimire. 

— Dar ştiţi cine e fiinţa aceea? întrebă Maison-Rouge. 

— Nu, nu ştiu. 

— Fiinţa aceea e regina. 

Abatele lăsă să-i scape un strigt de durere. 

— Regina? Doamne-Dumnezeule! 


— Da, domnule abate, regina! Am căutat să aflu ce preot 
aveau să-i dea. Am aflat că v-au ales pe sfinţia-voastră şi-am 
venit într-un suflet. 

— Şi ce vrei dumneata de la mine? întrebă preotul 
înspăimântat de cuvintele înfrigurate ale cavalerului. 

— Vreau... ah! nu vreau, domnule abate, vin să vă implor, 
să vă rog, să mă prosternez. 

— Pentru ce anume? 

— Să mă luaţi cu domnia-voastră la majestatea-sa. 

— O! dar dumneata eşti nebun! exclamă abatele. 
Dumneata îmi vrei pieirea şi-ţi vrei pieirea dumitale însuţi! 

— Să nu vă temeti de nimic. 

— Biata femeie e condamnată şi s-a isprăvit cu ea! 

— Ştiu, domnule abate. Nu ca s-o salvez vreau eu s-o văd, 
ci... Dar, ascultaţi-mă, văd că nu mă ascultați, părinte. 

— Nu te ascult fiindcă-mi ceri un lucru cu neputinţă; nu te 
ascult fiindcă te comporţi ca un om dement, răspunse bătrânul; 
nu te ascult fiindcă vorbele dumitale mă înspăimântă. 

— Părinte, liniştiţi-vă, continuă tânărul încercând să se liniş- 
tească el însuşi. Părinte, credeţi-mă, sunt cu mintea întreagă. 
Regina e pierdută, o ştiu, dar doresc să mă prosternez la 
picioarele ei, doar o clipă şi asta-mi va salva viaţa; dacă n-o văd, 
mă omor şi cum sfinţia-voastră va fi pricina disperării mele, îmi 
veţi fi ucis în acelaşi timp şi trupul şi sufletul. 

— Fiule, fiule, spuse preotul, îmi ceri să-mi sacrific viaţa, 
gândeşte-te! Aşa bătrân cum sunt, existenţa mea e încă de 
trebuinţă multor nenorociţi; aşa bătrân cum sunt, să ies singur 
în calea morţii ar însemna să mă sinucid. 

— Nu mă alungaţi, părinte, răspunse cavalerul. Doar aveţi 
nevoie de un ajutor, de un diacon; luaţi-mă pe mine, luaţi-mă cu 
sfinţia-voastră. 

Preotul încercă să facă apel la tăria lui de caracter, care 
începuse să slăbească. 

— Nu, zise el, nu, asta ar însemna să-mi calc datoria; am 
jurat pe Constituţie, am jurat din inimă, cu toată sinceritatea. 
Femeia condamnată e o regină vinovată. Primesc bucuros să 
mor, dacă moartea mea ar putea fi de folos aproapelui meu, dar 
nu accept să-mi nesocotesc datoria. 


— Vă spun şi vă repet, vă jur că nu vreau s-o salvez pe 
regină; iată, jur pe sfinta evanghelie, pe sfânta cruce ce-o aveţi 
în faţă, că nu merg la Conciergerie ca s-o scap de la moarte. 

— Atunci ce doreşti? întrbă bătrânul mişcat de accentul 
acela de disperare, care nu poate fi imitat. 

— Ascultaţi, părinte, vorbi cavalerul, al cărui suflet voia 
parcă să ajungă pe buze, mi-a fost binefăcătoare şi are pentru 
mine un oarecare ataşament; să mă vadă în ultimul ei ceas va fi 
pentru ea, sunt sigur, o mângâiere. 

— Asta e tot ce vrei? întrebă preotul, zdruncinat de 
accentul irezistibil al tânărului. 

— E tot şi numai atât. 

— Nu cumva urzeşti un complot ca să încerci s-o salvezi pe 
condamnată? 

— Nici un complot. Sunt creştin, părinte şi dacă în sufletul 
meu e o umbră de minciună, dacă nutresc nădejdea că ea va 
scăpa cu viaţă şi dacă mă strădui să fac cât de cât ceva în 
asemenea Scop, să mă pedepsească Dumnezeu, 
condamnându-mă la focul cel veşnic. 

— Nu-ţi pot făgădui nimic, îi spuse preotul, în mintea căruia 
se iveau primejdiile atât de mari şi de numeroase aduse de o 
asemenea imprudenţă. 

— Luaţi aminte, părinte, exclamă cavalerul cu un accent de 
adâncă durere, v-am spus totul ca un fiu supus, n-am grăit 
decât sub îndemnul unor sentimente creştineşti, de milostenie. 
Nici o vorbă otrăvită şi nici o ameninţare nu s-a desprins de pe 
buzele mele şi totuşi capul îmi clocoteşte şi febra îmi arde 
sângele, disperarea îmi sfâşie inima şi sunt înarmat, părinte. 
Priviţi, am un pumnal la mine. 

Şi tânărul scoase de la piept o spadă strălucitoare şi fină ce 
aruncă un licăr livid pe mâna lui tremurătoare. 

Parohul se trase repede îndărăt. 

— Să nu vă temeţi de nimic, spuse cavalerul cu un surâs 
trist. Alţii, ştiindu-vă atât de credincios cuvântului dat, v-ar fi 
smuls un jurământ în schimbul fricii sfinţiei-voastre. Nu, eu v-am 
implorat şi încă vă mai implor cu mâinile împreunate şi cu 
fruntea plecată: ajutaţi-mă s-o mai văd o singură clipă. lată în 
schimb o garanţie pentru siguranţa voastră. 

Scoase din buzunar un bilet şi-l înmână abatelui Girard, 
care îl desfăcu şi citi cele de mai jos: 


"Eu, Rene, Cavaler de Maison-Rouge, declar, în numele lui 
Dumnezeu şi pe a mea cinste, că, prin ameninţare cu moartea, 
I-am silit pe venerabilul paroh de la Saint-Landry să mă ia cu el 
la Conciergerie, în ciuda împotrivirilor sale violente. Drept care 
semnez, 

Maison-Rouge"“ 


— Bine, fie, zise preotul. Dar mai jură-mi încă o dată că n-ai 
să comiţi imprudenţe. Nu-i destul ca viaţa mea să fie apărată, 
răspund şi de-a dumitale. 

— O! să nu ne mai gândim la asta, spuse cavalerul: sunteţi 
de acord? 

— N-am încotro, de vreme ce dumneata ţii cu tot dinadin- 
sul. Ai să m-aştepţi jos şi când ea va intra în grefă, atunci ai s-o 
vezi... 

Cavalerul apucă mâna bătrânului şi o sărută cu acelaşi 
respect şi cu acelaşi extaz cu care ar fi sărutat crucifixul. 

— Vai! şopti cavalerul, cel puţin va muri ca o regină şi 
mâna călăului n-o va atinge. 


Capitolul XLVIII Căruţa 


De îndată ce căpătă încuviințarea parohului de la 
Saint-Landry,  Maison-Rouge se repezi într-o  cămăruţă 
întredeschisă, pe care o recunoscu a fi odăiţa de toaletă a 
abatelui. 

Acolo, într-o clipită, barba şi mustăţile-i căzură sub tăişul 
briciului şi-abia atunci putu să vadă şi el cât era de palid; era 
într-adevăr înfricoşător. 

Se întoarse aparent liniştit; dealtfel, parcă uitase cu 
desăvârşire că la Conciergerie putea fi recunoscut, cu toate că 
nu mai avea barbă şi mustăţi. 

Îl urmă pe abate pe care, în timpul celor câteva clipe cât 
eroul nostru lipsise, doi funcţionari veniseră să-l caute. Cavalerul 
era de nerecunoscut, fiind buhăit şi puhav din pricina febrei şi, 
cu îndrăzneala aceea care spulberă orice bănuială, intră prin 
poarta cu gratii ce da în curtea Palatului. 


Era, ca şi abatele Girard, îmbrăcat în haine negre, 
veştmintele preoţeşti fiind interzise. 

În incinta grefei dădură peste mai mult de cincizeci de inşi, 
slujitori ai închisorii, deputaţi, comisari, care aşteptau s-o vadă 
pe regină trecând, fie trimişi de alţii, fie veniţi din simplă 
curiozitate. 

Inima cavalerului bătea atât de puternic când ajunse în faţa 
ghişeului de la intrarea în închisoare, încât nu mai auzi discuţiile 
abatelui cu paznicii şi cu temnicierul. 

Dar un om, care ţinea în mâna o foarfecă şi o bucată de 
stofă tăiată de curând, se izbi de Maison-Rouge în prag. 

Maison-Rouge se întoarse şi-l recunoscu pe călău. 

— Ce cauţi aici, cetăţene? întrebă Sanson. 

Cavalerul încercă să-şi potolească fiorii care fără voia lui îi 
treceau prin vine. 

— Eu? întrebă el. Nu vezi, cetăţene Sanson, că îl însoțesc 
pe parohul de la Saint-Landry? 

— A! bine, răspunse călăul. 

Şi se aşeză deoparte, dând porunci ajutorului său. În timpul 
acela, Maison-Rouge pătrunse în incinta grefei, pe urmă din 
grefă trecu în încăperea în care se aflau cei doi paznici. 

Bieţii oameni erau consternaţi: pe cât de mândră şi trufaşă 
fusese condamnata cu ceilalţi, pe atât de bună şi blândă fusese 
cu ei; păreau a fi mai curând slujitorii decât paznicii ei. 

Dar, de-acolo de unde şedea, cavalerul n-o putea zări pe re- 
gină; paravanul era închis. 

Paravanul se deschise ca să intre preotul, dar se închise la 
loc în urma lui. 

Când cavalerul intră, convorbirea începuse. 

— Domnule, spunea regina cu glas strident şi distant, 
deoarece ai depus jurământ de credinţă Republicii, în numele 
căreia sunt trimisă la moarte, n-aş putea avea încredere în 
domnia-ta. Nu ne mai închinăm aceluiaşi Dumnezeu. 

— Doamnă, răspunse abatele Girard, adânc mişcat de 
semeaţă ei profesiune de credinţă, o creştină care are să moară 
trebuie să moară fără ură în suflet şi nu trebuie să-l alunge pe 
Dumnezeu, sub orice formă i s-ar prezenta. 

Maison-Rouge făcu un pas ca să întredeschidă paravanul, 
nădăjduind că regina, văzându-l şi aflând pricina care-l adusese, 


îşi va schimba şi hotărârea faţă de preot. Dar cei doi paznici se 
şi repeziră. 

— Deoarece sunt diaconul parohului..., spuse 
Maison-Rouge. 

— Dacă ea nu-l vrea pe preot, spuse Duchesne, n-are 
nevoie nici de diaconul lui. 

— Poate că va primi, spuse cavalerul, ridicând vocea; e cu 
neputinţă să nu primească. 

Dar Maria-Antoaneta era prea copleşită de sentimentele 
care o frământau, ca să audă şi să recunoască glasul 
cavalerului. 

— Haide, domnule, urmă ea, adresându-se tot abatelui 
Girard, du-te şi lasă-mă. Deoarece trăim la ora aceasta în Franţa 
sub un regim de libertate, cer libertatea de-a muri după pofta 
mea. 

Preotul încercă să stăruie. 

— Lasă-mă, domnule, exclamă ea, ţi-am spus să mă laşi în 
pace. 

Preotul vru să mai spună ceva. 

— E dorinţa mea, adăugă regina cu un gest ca al Mariei 
Tereza. 

Abatele Girard ieşi. 

Maison-Rouge încercă să-şi strecoare privirea prin deschiză- 
tura paravanului, dar arestata şedea cu spatele spre el. 

Ajutorul călăului se încrucişă cu preotul; intrase ţinând nişte 
frânghii în mână. 

Cei doi paznici îl împinseră pe cavaler spre uşă, înainte ca 
el, deznădăjduit şi zăpăcit, să fi scos o vorbă sau să fi făcut o 
mişcare pentru a-şi înfăptui planul. 

Se reîntâlni cu abatele Girard pe coridorul ce ducea la 
poarta cu ghişeu. De pe coridor fură amândoi împinşi până la 
grefă, unde vestea refuzului reginei de-a primi preotul se 
răspândise şi unde trufia austriacă a Mariei-Antoaneta era 
pentru unii pretext de invective şi ocări grosolane, iar pentru 
alţii motivul unei tainice admiraţii. 

— Haideţi, spuse Richard preotului, întoarceţi-vă acasă, de 
vreme ce v-a alungat. N-are decât să moară cum pofteşte. 

— Zău! făcu soţia lui Richard, să ştiţi că are dreptate şi eu 
aş face la fel. 

— Dar n-aţi avea dreptate, cetăţeană, spuse abatele. 


— Taci, femeie! şopti temnicerul, holbându-se la ea. Ce te 
priveşte pe tine? Poftiţi, părinte, poftiţi. 

— Nu, răspunse abatele Girard, am s-o însoțesc chiar fără 
voia ei; un cuvânt, de n-ar fi decât un cuvânt, dacă-l aude, are 
să-i amintească de îndatoririle sale; dealtfel Comuna mi-a dat o 
misiune... şi trebuie să dau ascultare Comunei. 

— Fie, dar atunci descotoroseşte-te de paracliserul tău, 
spuse cu grosolănie adjutantul-major care comanda unitatea 
militară. 

Era un vechi actor de la Comedia Franceză, pe nume 
Grammont. 

Ochii cavalerului fulgerară de mânie şi automat îşi vâri 
mâna în sân. 

Abatele Girard ştia că sub vestă ţinea un pumnal. Cu o că- 
utătură rugătoare îi opri gestul. 

— Cruţă-mi viaţa, îi spuse el în şoaptă. Vezi bine că totul e 
pierdut, nu te pierde şi pe dumneata odată cu ea. Pe drum am 
să-i vorbesc despre dumneata, îţi jur, am să-i povestesc cât ai 
riscat ca s-o vezi pentru ultima oară. 

Cuvintele preotului potoliră clocotul tânărului nostru erou; 
dealtfel, reacţia firească începuse să se producă; toată fiinţa lui 
era cuprinsă de-o slăbiciune ciudată. Bărbatul acesta, de o 
voinţă eroică, de o tărie miraculoasă, ajunsese la capătul 
puterilor şi al voinţei sale; plutea şovăitor, sau mai curând 
istovit, răpus, într-un soi de somnolenţă pe care ai fi putut-o lua 
drept prevestirea morții. 

— Da, spuse el, aşa trebuia să se întâmple: crucea pentru 
lisus, eşafodul pentru ea; zeii şi regii beau până la fund paharul 
pe care li-l înmânează oamenii. 

Rezultatul acestei meditații, plină de resemnare şi de 
inerție, fu că tânărul se lăsă împins până la uşa exterioară, fără 
să se apere decât prin câte-un geamăt involuntar, fără să 
se-mpotrivească defel, ca Ofelia, sortită morţii, când se văzu 
luată şi împinsă de undele apei. 

La porţile Conciergeriei şi pe lângă gratii se înghesuia o 
mulţime înspăimântătoare, dintr-acelea pe care e cu neputinţă 
să ţi le imaginezi dacă nu le-ai văzut măcar o dată în viaţă. 

Nerăbdarea pusese stăpânire pe tot soiul de patimi şi 
patimile acelea îşi strigau în gura mare păsurile care, 
împreunându-se, alcătuiau un soi de rumoare imensă şi 


prelungită, ca şi cum tot zgomotul întregii populaţii a Parisului 
s-ar fi concentrat în cartierul Palatului de justiţie. 

În faţa mulţimii se instalase o armată întreagă, cu tunuri 
menite să protejeze serbarea şi să dea o certitudine celor veniţi 
să se desfete. 

Zadarnic ai fi încercat să străpungi zidul de oameni, 
îngroşat puţin câte puţin de patrioţii suburbiilor, din clipa în care 
vestea condamnării se răspândise şi în afara Parisului. 

Maison-Rouge, odată scos din Conciergerie, se află fireşte 
în faţa primului rând de soldaţi. 

Soldaţii îl întrebară cine e. 

El răspunse că e vicarul abatelui Girard, dar, ca unul ce 
jurase pe constituţie odată cu abatele său, fusese şi el refuzat 
de regină. 

Soldaţii îl împinseră şi ei, până ce ajunse în primele rânduri 
ale gloatei. 

Acolo fu silit să repete cele spuse soldaţilor. 

Atunci, vocile se înălţară într-un strigăt: 

— Acum s-a despărţit de ea... A văzut-o... Ce spunea?... Ce 
făcea?... Tot trufaşă e?... E abătută?... Plânge?... 

Cavalerul răspunse tuturor întrebărilor cu o voce stinsă, 
blândă şi binevoitoare în acelaşi timp, ca şi cum vocea lui ar fi 
fost cea din urmă manifestare a vieţii ce parcă i se concentrase 
pe buze. 

Răspunsul lui era adevărul curat şi simplu; numai că 
adevărul acela era un elogiu adus tăriei de caracter a 
Antoanetei şi tot ce spunea el, cu simplitatea şi sinceritatea unui 
evanghelist, strecură chin şi remuşcare în multe suflete. 

După ce vorbi de prinţul moştenitor, de principesă, apoi de 
regina detronată, de soţia fără soţ şi de mama fără copii, în 
sfârşit de femeia rămasă singură şi părăsită, fără nici un prieten, 
pe mâinile călăilor, multe frunţi păliră sub vălul tristeţii, multe 
lacrimi se iviră, furişate şi fierbinţi, în ochi ce doar cu o clipă 
înainte fuseseră însufleţiţi de ură. 

Bătu ceasul unsprezece la orologiul Palatului şi pe dată ru- 
moarea, încetă. Sute de mii de oameni numărau bătăile ceasului 
cărora le răspundeau bătăile inimii. 

Apoi, după ce vibrarea ultimei bătăi a ornicului se stinse în 
văzduh, se auzi un zgomot mare îndărătul porţilor şi se văzu ve- 
nind o căruţă dinspre cheiul Florilor, croindu-şi drum prin uriaşa 


gloată, pe urmă printre paznici şi oprindu-se în sfârşit în faţa 
treptelor. 

Îndată regina apăru sus, pe imensul peron. Toate pasiunile 
se concentrară în ochi, tuturor li se curmă răsuflarea. 

Părul, tăiat scurt, îi albise în timpul captivităţii, iar nuanţa 
lui argintie accentua delicateţea palorii sidefii, care, în clipa 
supremă, dădea frumuseţii acelei fiice a cezarilor o trăsătură 
aproape celestă. 

Purta o rochie albă şi mâinile-i erau legate la spate. 

Când apăru sus pe scară, având în dreapta pe abatele 
Girard, ce o însoțea în ciuda dorinţei ei şi în stânga pe călău, 
amândoi îmbrăcaţi în negru, prin toată mulţimea străbătu un 
murmur, pe care doar Dumnezeu, care citeşte în adâncul 
sufletelor, l-ar fi putut înţelege şi sintetiza într-un adevăr. 

Un om se strecură atunci între călău şi Maria-Antoaneta. 

Era Grammont. Trecu astfel ca să-i arate abjecta căruţă. 

Involuntar, regina se trase un pas înapoi. 

— Urcă, îi spuse Grammont. 

Toată lumea auzi cuvântul acela, căci emoția făcuse să 
amuţească pe buzele spectatorilor orice şoaptă. 

Atunci se văzu cum sângele urcă în obrajii reginei şi ajunge 
la rădăcina părului; apoi, aproape numaidecât, faţa-i recapătă 
paloarea aceea mortală. 

Buzele învineţite se întredeschiseră. 

— De ce eu sunt dusă în căruţă, spuse ea, când regele a 
mers la eşafod în trăsura lui? 

Abatele Girard îi spuse în şoaptă câteva cuvinte. Fără 
îndoială, combătea acest ultim strigăt de orgoliu regal al 
condamnatei. 

Regina tăcu şi se clătină. 

Sanson întinse amândouă braţele s-o sprijine, dar ea se în- 
dreptă înainte ca el s-o fi atins. 

Cobori treptele, în vreme ce ajutorul călăului potrivea o scă- 
riţă de lemn în spatele căruţei. 

Regina urcă, abatele urcă şi el în urma ei. 

Sanson îi puse pe amândoi să se aşeze. 

Când căruţa începu a se hurduca, o mare mişcare se iscă în 
popor. Dar cum soldaţii nu puteau cunoaşte scopul acelui 
freamăt al mulţimii, îşi adunară toate puterile ca să îndepărteze 


gloata. Se făcu deci un mare spaţiu între căruţă şi primele 
rânduri. 

În spaţiul acela se auzi un urlet lugubru. 

Regina tresări şi se ridică în picioare, privind în jur. 

Îşi văzu câinele, pierdut de două luni, câinele care nu 
putuse pătrunde cu ea în Conciergerie, care în ciuda huiduielilor, 
loviturilor şi ocărilor se repezea întruna spre căruţă. Dar într-o 
clipă bietul Black, sleit de puteri, slab, zdrobit, dispăru sub 
picioarele cailor. 

Regina îl urmări din ochi. Nu putea vorbi, căci vocea îi era 
acoperită de zgomot; nu-l putea arăta cu degetul, căci mâinile-i 
erau legate. Dealtfel, chiar dacă l-ar fi putut arăta, chiar dacă ar 
fi putut fi auzită, rugămintea ei ar fi rămas zadarnică. 

Dar, după ce-l pierduse o clipă din ochi, îl revăzu. 

Se afla în braţele unui tânăr palid care, stând în picioare pe 
un tun, domina mulţimea. Parcă înălţat de o exaltare ce nu 
poate fi descrisă în cuvinte, tânărul făcea plecăciuni reginei şi îi 
arăta cerul. 

Maria-Antoaneta îşi îndreptă şi ea privirea spre cer şi schiţă 
cu blândeţe un surâs. 

Cavalerul de Maison-Rouge scoase un geamăt, de parcă 
surâsul acela i-ar fi făcut o rană în inimă şi, în timp ce căruţa 
coti înspre Pont-au-Change, el cobori în mulţime şi se făcu 
nevăzut. 


Capitolul XLIX  Eşafodul 


În Piaţa Revoluţiei, aşteptau doi bărbaţi, sprijiniți de-un fe- 
linar. 

Aşteptau, împreună cu mulţimea — din care o parte se 
dusese în Piaţa Palatului, o altă parte venise în Piaţa Revoluţiei 
şi restul, în tumult şi înghesuială, se răspândise pe drumul care 
lega cele două pieţe — aşteptau, spuneam, sosirea reginei la 
instrumentul de supliciu, care, tocit de ploaie şi de vânt, tocit de 
mâna călăului, tocit, groaznic lucru!, de contactul cu victimele, 
domina cu o trufie sinistră toate capetele de sub el, aşa cum o 
regină îşi domină poporul. 


Cei doi bărbaţi, cu braţele încrucişate, cu buzele livide, cu 
sprâncenele încruntate, ce îşi vorbeau din când în când în 
şoaptă, erau, fireşte, Maurice şi Lorin. Pierduţi printre spectatori, 
dar ocupând locuri ce puteau fi invidiate de toţi, continuau în 
şoaptă o discuţie ce nu era dintre cele mai puţin interesante din 
câte şerpuiau în grupurile care, parcă electrizate, se frământau, 
precum o mare vie, de la Pont-au-Change până la Podul 
Revoluţiei. 

Imaginea pe care v-am înfăţişat-o, cea a eşafodului 
dominând toate capetele, îi izbise pe amândoi. 

— Priveşte, zicea Maurice, cum monstrul hidos îşi înalţă 
braţele roşii. Ai zice că ne cheamă şi că ne zâmbeşte din 
ferestruica lui, ce pare o gură înfiorătoare. 

— Pe cuvânt, răspunse Lorin, eu nu fac parte din acea 
şcoală a poeziei care vede totul în roşu. Eu văd lucrurile în roz şi 
chiar picioarele maşinii ăsteia hidoase aş cânta şi aş spune: 
Dum spiro, spero. 

— Încă nădăjduieşti, când se ucid femeile? 

— Ah, Maurice, fiu al Revoluţiei, nu-ţi renega mama. Rămâi 
mai departe patriotul bun şi leal. Maurice, cea care va să moară 
nu-i o femeie ca toate celelalte femei; cea care va să moară 
este geniul rău al Franţei. 

— Nu după ea îmi pare rău, nu pe ea o plâng! exclamă 
Maurice. 

— Da, înţeleg. E vorba de Geneviève. 

— Ah! oftă Maurice, ştii tu, mă roade un gând care mă înne- 
buneşte: că Geneviève se află în mâinile furnizorilor ghilotinei, 
Hébert şi Fouquier-Tinville, în mâinile celor ce-au trimis-o aici pe 
sărmana Eloise şi care o trimit aici şi pe  trufaşa 
Maria-Antoaneta. 

— Ei bine! replică Lorin, vezi tu, pe mine tocmai asta mă 
face să sper. După ce mânia poporului se va fi hrănit din plin cu 
cei doi tirani, se va sătura cel puţin pentru o bucată de vreme, 
ca şarpele boa, căruia îi trebuie trei luni ca să mistuie ceea ce 
sfâşie. Atunci mânia aceasta nu va mai putea înghiţi pe nimeni 
şi, cum zic profeţii mahalalei, are să se teamă până şi de cele 
mai mici fărâme. 

— Lorin, zise Maurice, eu sunt mai pozitiv decât tine şi-ţi voi 
spune în şoaptă ceea ce sunt gata să repet şi în gura mare: 
Lorin, eu o urăsc pe regina cea nouă, succesoarea austriecei, pe 


care are s-o distrugă. E o regină mohorâtă, tristă, a cărei 
purpură e ţesută din sângele vărsat zilnic şi al cărei 
prim-ministru e călăul Sanson. 

— Ei, pe noi n-are să ne prindă! 

— Nu ştiu, urmă Maurice, clătinând din cap. Doar vezi că 
n-avem altă ieşire decât să colindăm străzile, ca să nu ne 
aresteze la noi acasă! 

— Putem pleca din Paris, nimic nu ne împiedică. Să nu ne 
plângem, aşadar. Unchiul meu ne aşteaptă la Saint-Omer; bani, 
paşapoarte, nimic nu ne lipseşte. Doar n-are să ne aresteze nici 
un jandarm, ce crezi? Stăm aici fiindcă vrem să stăm. 

— Nu, ceea ce spui tu nu-i drept, dragă prietene, suflet de- 
votat ce-mi eşti... Tu stai numai fiindcă eu vreau să stau. 

— Şi tu vrei să stai ca s-o găseşti pe Geneviève. Ei bine, ce 
poate fi mai simplu, mai drept şi mai firesc? Crezi că-i în închi- 
soare, ceea ce e aproape sigur. Vrei să veghezi asupra ei şi, 
pentru asta, nu trebuie să părăseşti Parisul. 

Maurice scoase un suspin. Era evident că gândurile sale 
prinseseră a rătăci pe alte meleaguri. 

— ţi mai aduci aminte moartea lui Ludovic al XVI-lea? 
spuse el. Parcă mă văd, palid de emoție şi de mândrie. Eram 
unul dintre şefii mulţimii în care mă ascund astăzi. Eram mai 
mare la picioarele eşafodului decât fusese vreodată în viaţa lui 
regele care îi urca treptele. Ce schimbare, Lorin! Şi când te 
gândeşti că n-au trecut decât nouă luni! 

— Nouă luni de dragoste, Maurice!... O! dragoste, tu ai 
făcut să cadă Troia! 

Maurice suspină. Gândurile-i hoinare apucară pe alt drum şi 
prinseră a cerceta alte orizonturi. 

— Sărmanul Maison-Rouge, şopti el, ce zi tristă pentru el! 

— Ehei! făcu Lorin, ştii tu ce mi se pare mie cel mai trist în 
revoluţii? Vrei să-ţi spun? 

— Da. 

— Că de multe ori ai drept duşmani oameni pe care i-ai dori 
prieteni şi drept prieteni oameni pe care... 

— Îmi vine greu să cred..., îl întrerupse Maurice. 

— Ce? 

— Că n-are să născocească vreun plan, fie el chiar 
nesăbuit, ca s-o salveze pe regină. 

— Un om mai tare ca o sută de mii? 


— Ţi-am spus doar: fie planul acela chiar nesăbuit... Eu unul 
ştiu că de-ar fi s-o salvez pe Geneviève... 

Lorin încruntă sprâncenele. 

— i-o mai spun o dată, Maurice, ai apucat pe căi greşite. 
Nu, chiar dac-ar trebui s-o salvezi pe Geneviève, n-ai deveni un 
cetăţean periculos. Dar destul cu asta, suntem ascultați. lată, 
capetele au prins a se undui. Uite, slujitorul cetăţeanului Sanson 
s-a ridicat de pe paner şi priveşte în depărtare. Soseşte 
austriaca. 

Intr-adevăr, un freamăt prelung şi din ce în ce mai puternic 
cuprinsese mulţimea, parcă spre a însoţi unduirea pe care o ob- 
servase Lorin. Semăna cu o rafală dintr-acelea care încep 
şuierând şi sfârşesc mugind. 

Maurice îşi înălţă statura impunătoare slujindu-se de stâlpii 
felinarului şi privi înspre strada Saint-Honore€. 

— Da, spuse el, cuprins de fiori, iat-o. 

Intr-adevăr, se zărea altă maşinărie, aproape la fel de 
hidoasă ca ghilotina: căruţa. 

La dreapta şi la stânga străluceau armele escortei, în faţa 
ei, Grammont răspundea cu fluturări de sabie la strigătele 
câtorva fanatici. 

Dar, pe măsură ce înainta căruţa, strigătele se stingeau sub 
privirea rece şi sumbră a condamnatei. 

Nici o fizionomie n-a impus vreodată un respect mai adânc, 
niciodată Maria-Antoaneta n-a fost atât de plină de măreție şi de 
maiestate, împinse trufia curajului ei până acolo încât trezi 
spaima celor de faţă. 

Nepăsătoare la încurajările abatelui Girard, care o însoţise 
împotriva dorinţei ei, fruntea nu i se înclina nici la dreapta, nici 
la stânga; gândul viu din străfundul minţii sale părea neclintit, 
ca şi privirea; hurducăturile căruţei pe caldarâmul bolovănos îi 
scoteau şi mai mult în relief rigiditatea ţinutei: s-ar fi zis că-i o 
statuie de marmură purtată într-un car. Statuia regală avea însă 
privirea aprinsă şi părul îi flutura în vânt. 

O tăcere, asemănătoare celei a deşertului, se lăsă brusc 
asupra celor trei sute de mii de oameni care asistau la o scenă 
pe care cerul o vedea pentru întâia oară sub bătaia soarelui. 

Curând, din locul unde se aflau, Maurice şi Lorin auziră 
scârţâitul osiilor căruţei şi răsuflarea puternică a cailor. 

Căruţa se opri la picioarele eşafodului. 


Regina, care fără îndoială nu se gândise la clipa aceea, se 
trezi şi înţelese; îşi aruncă privirea semeaţă asupra mulţimii şi 
acelaşi tânăr palid, pe care-l văzuse în picioare pe un tun, îi 
apăru din nou, în picioare pe o bornă. 

De pe bornă îi făcu aceeaşi plecăciune plină de respect, pe 
care i-o adusese şi-n clipa ieşirii de la Conciergerie; pe urmă, 
sări numaidecât jos. 

Mulţi oameni îl văzură şi, fiindcă era îmbrăcat în negru, se 
iscă zvonul că un preot ar fi aşteptat-o pe Maria-Antoaneta ca 
să-i acorde absolvirea păcatelor şi iertarea divină în clipa urcării 
pe eşafod. Dealtfel nimeni nu-l tulbură pe cavaler. Există în mo- 
mentele supreme un respect suprem pentru unele lucruri. 

Regina cobori cu băgare de seamă cele trei trepte ale 
scăriţei. Era susţinută de Sanson. Acesta, deşi îşi executa 
sarcina la care părea el însuşi condamnat, o înconjură până în 
ultimul moment cu cele mai prevenitoare atenţii. 

In timp ce se îndrepta către treptele eşafodului, câţiva cai 
se cabrară, câţiva gardieni pedeştri şi câţiva soldaţi părură că se 
clatină şi-şi pierd echilibrul. Apoi se văzu un soi de umbră 
strecurându-se sub eşafod. Dar calmul se restabili într-o clipă: 
nimeni nu voia să-şi piardă locul într-un asemenea moment 
solemn, nimeni nu voia să piardă nici cel mai mic amănunt din 
marea dramă care avea să se săvârşescă: toţi ochii se 
îndreptară spre condamnată. 

Regina ajunsese pe platforma eşafodului. Preotul îi vorbea 
întruna, un ajutor de călău o împingea uşor din spate, un altul îi 
dezlega fişiul care-i acoperea umerii. 

Maria-Antoaneta simţi mâna netrebnică ce-i atinse gâtul şi, 
ferindu-se brusc, călcă fără voie pe piciorul lui Sanson, care, fără 
că ea să vadă, o lega de scândura fatală. 

Sanson îşi trase piciorul. 

— lartă-mă, domnule, îi spuse regina, n-am făcut-o anume. 

Fură cele din urmă cuvinte rostite de fiica de împărați, 
regina Franţei, văduva lui Ludovic al XVI-lea. 

Sfertul de ceas după ora amiezii bătu la orologiul palatului 
Tuileries: odată cu el, Maria-Antoaneta se cufundă în eternitate. 

Un strigăt teribil, un strigăt care însuma toate sentimentele, 
bucurie, spaimă, deznădejde, speranţă, triumf, ispăşire, acoperi 
ca un uragan un strigăt slab şi jalnic, care, în aceeaşi clipă, 
izbucni de sub eşafod. 


Totuşi, aşa slab cum era, gardienii îl auziră şi făcură câţiva 
paşi înainte. Mulțimea, scăpând din strânsoare, se revărsă 
asemeni unui fluviu care rupe zăgazurile, răsturnă grilajul, 
împrăştie paznicii şi se izbi ca un flux de postamentul 
eşafodului, clătinându-l. 

Fiecare voia să vadă de-aproape rămăşiţele regalității, pe 
care toţi o socoteau definitiv suprimată în Franţa. 

Dar gardienii şi jandarmii căutau altceva, căutau umbra 
care se strecurase sub eşafod. 

Doi jandarmi se întorseseră târând de guler un tânăr care 
ţinea în dreptul inimii o batistă pătată de sânge. 

Tânărul era urmat de un câine mic, prepelicar, care urla 
jalnic. 

— La moarte aristocratul! La moarte cu el! strigară câţiva 
bărbaţi din popor arătându-l pe tânăr. Şi-a muiat batista în 
sângele austriecei! La moarte cu el! 

— Doamne-Dumnezeule! zise Maurice către Lorin, îl recu- 
noşti? Spune, îl recunoşti? 

— La moarte regalistul! repetară, urlând, furioşii. Luaţi-i ba- 
tista pe care vrea s-o păstreze ca pe-o relicvă, smulgeţi-o, 
smulgeţi-o! ` 

Un surâs orgolios se ivi pe buzele tânărului. Işi desfăcu 
cămaşa, descoperindu-şi pieptul şi lăsă să-i cadă batista. 

— Domnilor, spuse el, sângele pe care-l vedeţi nu-i al 
reginei, e al meu. Lasaţi-mă să mor în pace! 

Şi o rană adâncă, lucind în bătaia luminii, se văzu larg 
deschisă în dreptul inimii. 

Mulțimea scoase un strigăt şi se dădu îndărăt. 

Atunci tânărul se aplecă încetişor şi căzu în genunchi, cu 
privirile îndreptate spre eşafod, ca un martir ce priveşte spre 
altar. 

— Maison-Rouge! şopti Lorin la urechea lui Maurice. 

— Bun rămas! şopti tânărul, aplecându-şi capul cu un surâs 
supraomenesc. Bun rămas, sau mai curând, la bună vedere! 

Şi-şi dădu ultima suflare în mijlocul gardienilor uluiţi. 

— lată ce se mai poate face, Lorin, spuse Maurice, înainte 
de-a ajunge cetăţean dăunător. 

Căţelul se tot învârtea în jurul cadavrului, urlând năucit şi 
speriat. 


— Ăsta-i Black, spuse un bărbat, ce ţinea un baston gros în 
mână. Vino aici, drăguţule! 

Câinele se îndreptă spre cel care-l chema, dar, când ajunse 
la un pas de el, omul ridică bastonul şi-i crăpă capul, hohotind 
de râs. 

— Blestematul! exclamă Maurice. 

„_._ — Taci! şopti Lorin, oprindu-l, taci, altfel suntem pierduţi. 
Asta e Simon. 


Capitolul L Descindere la domiciliu 


Lorin şi Maurice s-au întors la locuinţa primului dintre ei. 
Maurice, ca să nu-şi compromită prietenul, îşi luase un obicei să 
plece dis-de-dimineaţă şi să nu se mai întoarcă decât seara. 

Urmărind evenimentele, asistând la transferul prizonierilor 
la Conciergerie, pândea zilnic transportarea Genevievei, 
neputând şti în ce imobil fusese închisă. 

Căci Lorin, după ce se dusese la Fouquier-Tinville, reuşise 
să-l convingă pe Maurice că primul său demers pe faţă îl va 
pierde şi că va fi sacrificat fără să-i fi putut aduce vreun ajutor 
Genevievei, iar Maurice, care s-ar fi lăsat încarcerat numaidecât 
în speranţa de a-şi regăsi în sfârşit iubita, ajunsese să fie 
prudent din teama de-a nu fi despărţit pe veci de ea. 

Aşadar, în fiecare dimineaţă se ducea de la Carmes la 
Port-Libre, de la Madelonnettes la Saint-Lazare, de la Force la 
Luxembourg şi se posta în faţa închisorilor la ieşirea căruţelor 
care duceau acuzaţii la tribunalul revoluţionar. De cum îşi 
arunca privirile asupra victimelor, alerga la altă închisoare. 

Dar curând îşi dădu seama că nici zece oameni n-ar izbuti 
să supravegheze cele treizeci şi trei de închisori de care 
dispunea Parisul în epoca aceea, aşa că se mulţumi să meargă 
chiar la tribunal şi să aştepte apariţia Genevievei. 

Era, după cât se vede, un început de disperare, într-adevăr, 
ce speranţe îi mai rămâneau unui condamnat după arestare? 
Uneori, tribunalul, care-şi începea şedinţele la ora zece 
dimineaţa, proceda la condamnarea a douăzeci sau chiar 
treizeci de inşi până la ceasurile patru după-amiază; în 
asemenea caz, primul condamnat se mai bucura de viaţă preţ 


de şase ceasuri, dar ultimul, primind sentinţa la patru fără un 
sfert, cădea sub cuţit la patru şi jumătate. 

A se resemna la gândul că Geneviève ar putea avea o 
asemenea soartă însemna a renunţa să se mai lupte cu destinul. 

O! dac-ar fi ştiut dinainte de întemnițarea Genevievei, cum 
ar mai fi dejucat Maurice justiţia umană, atât de orbită în epoca 
aceea! Cât de uşor şi de repede ar fi smuls-o pe Geneviève din 
închisoare. Nicicând evadările nu fuseseră mai lesnicioase ca 
atunci şi totuşi s-ar putea spune că niciodată n-au fost atât de 
rare. Toată nobilimea, odată băgată în închisoare, se instala 
acolo ca într-un castel şi aştepta în tihnă să moară. A fugi ar fi 
fost totuna cu a te abate de la legile duelului. Până şi femeile 
roşeau de ruşine la gândul de a-şi recâştiga libertatea cu un 
asemenea preţ. 

Dar Maurice nu şi-ar fi făcut atâtea scrupule. Să ucizi nişte 
câini, să corupi un temnicier, ce putea fi mai simplu! Geneviève 
nu purta un nume atât de ilustru încât să tragă atenţia lumii... 
Ea nu s-ar fi dezonorat fugind din închisoare şi dealtfel... chiar 
dacă s-ar fi dezonorat! 

Oh! cu ce amărăciune se gândea la grădinile de la 
Port-Libre, peste porţile cărora era atât de uşor de sărit; la 
pereţii încăperilor de la Madelonnettes, atât de simplu de 
străpuns că să ajungi în stradă; la zidurile de la Luxembourg şi 
la coridoarele întunecoase de la Carmes în care un bărbat 
hotărât putea pătrunde atât de lesne forțând o fereastră! 

Dar era oare Geneviève în vreuna din închisorile acestea? 

Atunci, sfâşiat de îndoială şi zdrobit de îngrijorare, Maurice 
îl copleşea cu ocări pe Dixmer, îl ameninţa, îşi degusta mânia pe 
care o nutrea împotriva omului aceluia a cărui răzbunare laşă se 
ascundea sub masca devotamentului pentru cauza regalității. 

"Am să-l găsesc până la urmă, gândea Maurice, căci dacă 
vrea s-o salveze pe sărmana lui soţie, are să se arate, iar dacă 
vrea s-o piardă, va căuta s-o acopere de insulte. Am să-l găsesc, 
nelegiuitul, şi-atunci va fi vai de el!" 

În dimineaţa zilei în care se petreceau faptele pe care le 
vom povesti, Maurice plecase să-şi ia locul în incinta tribunalului 
revoluţionar. Lorin dormea. 

Fu deşteptat de o gălăgie mare: auzi la uşa locuinţei sale 
voci de femei şi zgomot de paturi de puşcă. 


Aruncă în jur o privire buimacă, de om surprins, dorind 
parcă să se încredinţeze că nici un obiect compromiţător nu e la 
vedere. 

Patru militari de la secţie, doi jandarmi şi un comisar intrară 
în locuinţa lui. 

Vizita lor era atât de semnificativă, încât Lorin se grăbi să 
se îmbrace. 

— Mă arestaţi? întrebă el. 

— Da, cetăţene Lorin. 

— Dar de ce? 

— Pentru că eşti suspect. 

— A! e drept. 

Comisarul mâzgăli câteva cuvinte în josul procesului-verbal 
de arestare. 

— Unde ţi-e prietenul? întrebă el pe urmă. 

— Care prieten? 

— Cetăţeanul Maurice Lindey. 

— La el acasă, probabil, răspunse Lorin. 

— Nu-i adevărat, locuieşte aici. 

— El? Haida-de! Căutaţi şi dacă-l găsiţi... 

— lată denunţul, spuse comisarul, e limpede. 

Şi-i dădu lui Lorin o bucată de hârtie cu o scriere hidoasă şi 
o ortografie enigmatică, în denunţ se spunea că în fiecare dimi- 
neaţă cetăţeanul Lindey, suspect şi sortit arestării, era văzut 
ieşind de la cetăţeanul Lorin. 

Denunţul era iscălit de Simon. 

— Păi cârpaciul ăsta are să-şi piardă clienţii, spuse Lorin, 
dacă practică două meserii în acelaşi timp. Şi delator şi tălpuitor 
de ghete! E un adevărat cezar acest domn Simon... 

Şi izbucni în râs. 

— Cetăţeanul Maurice, spuse atunci comisarul, unde e cetă- 
ţeanul Maurice? Te somăm să-l predai! 

— V-am spus că nu-i aici! 

Comisarul trecu în camera vecină, pe urmă urcă într-o 
odăiţă unde locuia îndatoritorul lui Lorin. În sfârşit intră şi într-o 
cameră scundă. Nici urmă de Maurice. 

Dar, pe masa din sufragerie, o scrisoare scrisă de curând 
atrase atenţia comisarului. Era de la Maurice care o pusese la 
plecare, dis-de-dimineaţă, fără să-şi trezească prietenul, cu 
toate că dormeau împreună. 


"Mă duc la tribunal. la masa fără mine, nu mă întorc decât 
deseară." 


— Cetăţeni, spuse Lorin, oricât m-aş grăbi să vă dau 
ascultare, veţi înţelege că nu vă pot însoţi în cămaşă... 
Îngăduiţi-i îndatoritorului să mă îmbrace. 

— Aristocratul! spuse o voce, are nevoie de ajutor că să-şi 
tragă pantalonii. 

— Ei! Doamne, da! răspunse Lorin, eu sunt la fel cu 
cetăţeanul Dagobert! Aţi băgăt de seamă că n-am spus regele... 

— Hai, dă-i drumul, spuse comisarul, dar grăbeşte-te. 

Îndatoritorul coborî din cămăruţa lui şi veni să-şi ajute 
stăpânul să se îmbrace. 

Scopul lui Lorin nu era de fapt acela de-a fi slujit de un 
valet. El voia ca nimic din cele petrecute să nu-i scape 
îndatoritorului, pentru ca la rândul sau îndatoritorul să-i spună 
lui Maurice tot ce se petrecuse. 

— Acuma, domnilor... scuzaţi, cetăţenilor... acuma, 
cetăţenilor, sunt gata şi vă urmez. Dar îngăduiţi-mă, vă rog, să 
iau cu mine ultimul volum din Scrisori către Emilia de 
Demoustier, care abia a apărut şi încă nu l-am citit. Asta va 
alunga plictisul captivităţii mele. 

— Captivitatea ta? spuse deodată Simon, ajuns şi el 
municipal, intrând urmat de patru membri ai secţiei. N-are să fie 
lungă; faci parte din procesul femeii care a vrut s-o facă scăpată 
pe austriacă. Ea e judecată astăzi... mâine te judecă pe tine 
după ce depui mărturia. 

— Cizmarule, spuse Lorin pe un ton grav, ia seama că prea 
coşi repede tălpile la încălțări. 

— Da, dar ce minunată tăietură de cuţit! răspunde Simon 
cu un rânjet hidos. Ai să vezi, ai să vezi, frumosule grenadir. 

Lorin ridică din umeri. 

— Ei, hai, nu plecăm? întrebă el. Vă aştept. 

Şi cum unul câte unul se întorceau să coboare scara, Lorin îi 
trase municipalului Simon o lovitură de picior atât de puternică, 
încât acesta se rostogoli, urlând, din treaptă în treaptă de-a 
lungul scării lustruite, până jos. 

Cei ce-l însoțeau nu-şi putură stăpâni râsul. Lorin îşi vâri 
mâinile în buzunare. 


— În exerciţiul funcţiei mele! strigă Simon alb la faţă de 
mânie. 

— Ei, drăcie! răspunse Lorin, nu suntem oare cu toţii în 
exerciţiul funcţiei? 

Îl urcară într-o trăsură şi comisarul îl duse la Palatul de jus- 
tiţie. 


Capitolul LI Lorin 


Dacă cititorul vrea să ne urmeze pentru a doua oară la 
tribunalul revoluţionar, avem să-l regăsim acolo pe Maurice, în 
acelaşi loc în care l-am văzut, numai că-l vom găsi mai palid şi 
mai neliniştit. 

In clipa când ridicăm cortina lugubrei scene spre care ne 
mână evenimentele mai mult decât propria noastră plăcere, 
juraţii sunt în deliberare asupra unui proces pe care tocmai îl 
ascultaseră; doi acuzaţi îşi şi făcuseră toaleta, gătindu-se pentru 
eşafod cu o precauţie insolentă, — un mijloc prin care erau 
zeflemisiţi judecătorii în epoca aceea şi acum stăteau de vorbă 
cu apărătorii lor, ale căror cuvinte neclare semănau cu cele ale 
unui medic deznădăjduit în privinţa stării bolnavului său. 

Gloata din tribune se afla, în ziua aceea, într-o dispoziţie 
sumbră, o dispoziţie dintre cele ce aţâţă severitatea juraţilor; 
puşi sub directa supraveghere a tricotezelor şi mahalagiilor, 
juraţii se ţin mai tare, precum actorii care-şi dublează energia în 
faţă unui public prost dispus. 

Incepând de la ora zece de dimineaţă, cinci deţinuţi 
fuseseră gata preschimbaţi în cinci condamnaţi de către 
neînduplecaţii juraţi. 

Cei doi, care se aflau atunci pe banca acuzaților, aşteptau, 
aşadar, acel da sau nu ce trebuia să-i redea vieţii sau să-i 
arunce în braţele morții. 

Gloata celor de faţă, pe care obişnuita tragedie cotidiană, 
ce devenise spectacolul ei favorit, o adusese într-o stare de 
cruzime sălbatică, gloata celor de faţă, spuneam, îi pregătea 
prin exclamaţii pentru clipa de pe urmă. 


— la te uită la cel lung! zicea o tricoteză care, neavând 
bonetă, purta la coc o cocardă tricoloră, de un lat de palmă. 
Uite-te cât e de pierit! parc-ai zice c-a şi murit! 

Condamnatul se uita cu un surâs plin de dispreţ la femeia 
care-l apostrofa. 

— Ce tot spui? făcu vecina celei dintâi. Uite-l că râde. 

— Da, râde galben! 

Un mahalagiu se uită la ceas. 

— Cât e ceasul? îl întrebă cel ce-l întovărăşea. 

— Unu fără zece. Durează de trei sferturi de ceas... 

— Ca la Domfront, oraşul nenorocirii: soseşti la amiază, eşti 
spânzurat la unu. 

— Şi cel mic şi cel mic! striga altul din mulţime; ia te uită la 
el, cât are să fie de urât când va strănuta în sac! 

— Ei! treaba se face la iuţeală, nici n-ai timp să-ţi dai 
seama. 

— Ştii ceva? Să-i cerem capul de la domnul Sanson; doar 
avem dreptul să-l vedem. 

— la te uită ce haină frumoasă are! Ce să zic, au şi săracii o 
plăcere când sunt scurtaţi eleganţii. 

Într-adevăr, aşa cum spusese şi călăul reginei, sărmanii 
moşteneau hainele rămase de la fiecare victimă, îndată după 
execuţie toate hainele fiind duse la Salpâtriere spre a fi 
împărţite nevoiaşilor. Tot acolo fuseseră trimise şi veştmintele 
reginei ghilotinate. 

Maurice asculta învolburarea cuvintelor fără să ia seama la 
ele. În clipe ca acelea, fiecare era stăpânit de cine ştie ce gând 
puternic care-l însingura. De câteva zile inima lui nu mai bătea 
decât în anumite clipe şi cu întretăieri. Din timp în timp, fie 
teama, fie speranţa îi întrerupeau parcă mersul vieţii şi această 
necurmată oscilație nimicise sensibilitatea sufletului său, 
înlocuind-o cu un soi de nepăsare. 

Juraţii intrară în şedinţă şi, cum era de aşteptat, 
preşedintele rosti condamnarea celor doi arestaţi. 

Fură luaţi şi ieşiră cu un pas ferm: pe vremea aceea toată 
lumea murea frumos. 

Vocea aprodului sună lugubru şi sinistru. 

— Cetăţeanul  acuzator public împotriva  cetăţenei 
Geneviève Dixmer. 


Maurice fu străbătut prin tot trupul de un fior şi un val de 
sudoare îi acoperi faţa. 

Uşa mică prin care intrau acuzaţii se deschise şi Geneviève 
apăru. 

Era îmbrăcată în alb, păru-i era pieptănat cu o 
fermecătoare cochetărie, căci şi-l etajase în bucle aranjate cu 
artă, în loc să-l taie, cum făceau multe dintre femei. 

Fără îndoială, sărmana Geneviève voia să pară până-n 
ultima clipă frumoasă celui care s-ar fi putut s-o vadă. 

Maurice o văzu pe Geneviève şi simţi că toate puterile pe 
care şi le strânsese pentru această împrejurare îl părăsesc 
dintr-o dată. Totuşi se aştepta la o atare lovitură, deoarece, de 
douăsprezece zile, nu scăpase nici o şedinţă şi de trei ori chiar 
numele Genevievei fusese rostit de acuzatorul public. Unele 
disperări sunt însă atât de intime şi atât de profunde, încât 
nimeni nu le poate sonda abisul. 

Toţi cei care-o văzură ivindu-se pe femeia aceea, atât de 
frumoasă, atât de pură, atât de palidă, scoaseră câte un strigăt, 
unii de furie — în epoca aceea se găseau oameni care urau orice 
superioritate, fie ea a frumuseţii sau a banului, fie ea a geniului 
sau a originei —, alţii de admiraţie, câţiva de milă. 

Nu încape îndoială că Geneviève recunoscu un strigăt între 
toate strigătele, o voce între toate vocile, căci se întoarse înspre 
Maurice, în vreme ce preşedintele răsfoia dosarul acuzatei, 
uitându-se din când în când la ea, pe furiş. 

De la prima aruncătură de ochi, Geneviève îl văzu pe 
Maurice, cu toate că borurile pălăriei lui mari îi ascundeau 
chipul. Atunci se întoarse spre el, cu un surâs dulce, făcând un 
gest şi mai dulce încă: îşi apăsă mâinile cuprinse de tremur pe 
buze şi, încredinţându-şi sufletul suflului, înaripa sărutul acela 
pierdut, pe care un singur ins din mulţime avea dreptul să-l 
prindă. 

O şoaptă străbătu toată sala, trezită de curiozitate. 
Geneviève, interpelată, se întoarse către judecători, dar se opri 
brusc din mişcarea ei şi ochii dilataţi se fixară, cu o 
inexprimabilă expresie de teroare, asupra unui punct din sală. 

Zadarnic se înălţă Maurice în vârful picioarelor. Nu văzu 
nimic sau, poate, altceva cu mult mai important îi atrase atenţia 
asupra scenei, cu alte cuvinte asupra tribunalului. 

Fouquier-Tinville începuse citirea actului de acuzaţie. 


Actul susţinea că Geneviève Dixmer era soţia unui 
conspirator îndârjit, bănuit c-ar fi ajutat pe ex-Cavalerul de 
Maison-Rouge în tentativele succesive pe care acesta din urmă 
le făcuse pentru salvarea reginei. 

Dealtfel, acuzata fusese surprinsă în genunchi în faţa 
reginei implorând-o să schimbe hainele cu ea şi oferindu-se să 
moară în locul ei. Asemenea fanatism stupid, spunea mai 
departe actul de acuzare, va merita fără îndoială elogiile 
contrarevoluţionarilor, dar astăzi, adăuga actul, fiecare cetăţean 
francez îşi datoreşte viaţa numai naţiunii şi a şi-o sacrifica 
duşmanilor Franţei înseamnă a se face de două ori vinovat de 
trădare. 

Geneviève, întrebată dacă recunoaşte că fusese surprinsă, 
aşa cum declaraseră gardienii Duchesne şi Gilbert, în genunchi 
în faţa reginei, implorând-o să schimbe hainele cu ea, răspunse 
simplu: 

— Da! 

— Atunci, spuse preşedintele, povesteşte-ne ce planuri îţi 
făcuseşi şi ce speranţe nutreai. 

Geneviève zâmbi. 

— O femeie poate nutri speranţe, răspunse ea, dar nu e în 
stare să facă un plan de felul celui căruia i-am căzut victimă. 

— Atunci, cum de te aflai acolo? 

— Mă aflam acolo fiindcă nu eram liberă, stăpână pe actele 
mele, ci eram împinsă. 

— Cine te-a împins? întreabă acuzatorul public. 

— Oameni care mă ameninţaseră cu moartea dacă nu m-aş 
fi supus. 

Şi privirea întărâtată a tinerei acuzate rătăci iarăşi prin sală, 
fixându-se asupra unui punct invizibil pentru Maurice. 

— Dar, ca să scapi de moartea de care erai ameninţată, 
înfruntai moartea care decurgea în chip firesc pentru dumneata 
dintr-o condamnare. 

— Când am cedat presiunilor, eram cu cuțitul în piept, pe 
câtă vreme fierul ghilotinei era încă departe de capul meu. Am 
îngenuncheat în faţa amenințării şi violenţei imediate. 

— De ce n-ai strigat după ajutor? Oricare cetăţean integru 
te-ar fi apărat. 


— Ah! domnule, răspunse Geneviève, cu atâta tristeţe şi 
dulceaţă în glas, încât inima lui Maurice se umflă de parcă să 
plesnească, nu mai aveam pe nimeni lângă mine. 

Înduioşarea înlocui simpatia, după cum simpatia înlocuise 
curiozitatea. Multe capete se aplecară, unele ascuzându-şi 
lacrimile, altele lăsându-le să curgă în voie. 

Maurice zări atunci în stânga lui un cap dârz, o figură împie- 
trită. 

Era Dixmer, în picioare, sumbru, implacabil, nepierzând din 
ochi nici pe Geneviève, nici tribunalul. 

Tânărul nostru simţi sângele urcându-i-se la cap; mânia i se 
ridică din inimă în creier, umplându-i toată fiinţa de o 
nestăpânită dorinţă de răzbunare, îi aruncă lui Dixmer o 
căutătură plină de ură, atât de pătrunzătoare şi de puternică, 
încât acesta întoarse capul înspre duşmanul lui, de parcă ar fi 
fost atras de un fluid fierbinte. 

Privirile lor se încrucişară ca două văpăi. 

— Spune-ne numele  instigatorilor dumitale, ceru 
preşedintele. 

— Nu-i decât unul singur, domnule. 

— Care? 

— Soţul meu. 

— Ştii unde se află? 

— Da. 

— Spune-ne unde se ascunde. 

— El a putut fi ticălos faţă de mine, dar eu n-am să fiu laşă. 
Nu e de datoria mea să-i divulg ascunzătoarea, ci de datoria 
domniilor-voastre s-o descoperiţi. 

Maurice se uită la Dixmer. 

Dixmer nici nu se clinti. Un gând trecu prin capul tânărului, 
gândul de a-l denunța, denunţându-se şi pe el însuşi; dar îl în- 
lătură. 

"Nu, îşi spuse el, nu trebuie să moară aşa." 

— Prin urmare, refuzi să ne înlesneşti cercetările? întrebă 
preşedintele. 

— Cred, domnule, că n-aş putea-o face, răspunse 
Geneviève, decât făcându-mă demnă de dispreţ în ochii altora, 
aşa cum s-a făcut el în ochii mei. 

— Martori sunt? întreabă preşedintele. 

— Este unul, răspunse aprodul. 


— Cheamă martorul. 

— Maximilien-Jean Lorin! ţipă aprodul. 

— Lorin! exclamă Maurice. Vai, Doamne, oare ce s-a 
întâmplat? 

Scena de mai sus s-a petrecut chiar în ziua arestării lui 
Lorin şi Maurice habar n-avea că Lorin fusese arestat. 

— Lorin! şopti Geneviève uitându-se în jur cu o îndurerată 
îngrijorare. 

— De ce nu răspunde martorul la apel? întrebă 
preşedintele. 

— Cetăţene preşedinte, spuse Fouguier-Tinville, în urma 
unui denunţ recent, martorul a fost arestat la domiciliu; 
urmează să fie adus numaidecât. 

Maurice tresări. 

— Este un alt martor mai important, urmă Fouquier, dar 
acela n-a putut fi încă găsit. 

Dixmer se întoarse spre Maurice, surâzând. Poate că acelaşi 
gând care străbătuse prin capul iubitului trecea acum prin capul 
soţului. 

Geneviève se făcu albă ca varul şi se ghemui scoțând un 
geamăt. 

În clipa aceea intră Lorin însoţit de doi paznici. După dânsul 
şi prin aceeaşi uşă se arătă şi Simon, care veni să se aşeze în 
sala tribunalului, ca unul dintre obişnuiţii locului. 

— Numele şi prenumele dumitale? întrebă preşedintele. 

— Maximilien-jean Lorin. 

— Ocupaţia dumitale? 

— Om liber. 

— N-ai să mai fii multă vreme, spuse Simon, arătându-i 
pumnul. 

— Eşti rudă cu acuzata? 

— Nu, dar am cinstea de-a face parte dintre prietenii ei. 

— Ai ştiut că a conspirat pentru răpirea reginei din închisoa- 
re? 

— Cum credeţi că aş fi ştiut? 

— Poate că ţi-a încredinţat taina. 

— Mie, membru al secţiei Termopile?... Haida-de! 

— Totuşi ai fost văzut cu ea. 

— Trebuie să fi fost văzut chiar adeseori. 

— Ai cunoscut-o drept o aristocrată? 


— Am cunoscut-o ca soţia unui meşter tăbăcar. 

— In realitate, soţul ei nu exercita meseria sub care era 
ascuns. 

— A! asta n-o ştiu. Soţul ei nu face parte dintre prietenii 
mei. 

— Spune ce ştii despre soţ. 

— A! Bucuros!... e un om rău şi primejdios... 

— Domnule Lorin, interveni Geneviève, fie-ţi milă... 

Lorin urmă nepăsător: 

— Care şi-a sacrificat soţia, sărmana, pe care o aveţi în faţa 
ochilor, nu spre a-şi satisface crezul său politic, ci ca să-şi poto- 
lească o ură personală. Pf! Îl pun aproape tot atât de jos ca şi pe 
Simon. 

Dixmer se făcu livid. Simon voi să deschidă gura, dar cu un 
gest preşedintele îi impuse tăcerea. 

— Se pare că ştii la perfecţie povestea cu pricina, cetăţene 
Lorin, spuse Fouquier-Tinville; ia povesteştene-o. 

— Să-mi fie cu iertare, cetăţene Fouquier, răspunse Lorin, 
ridicându-se, dar am spus tot ce ştiam. 

Salută şi se aşeză iarăşi jos. 

— Cetăţene Lorin, urmă acuzatorul, e de datoria ta să lămu- 
reşti tribunalul. 

— Să se lămurească cu cele pe care i le-am spus. Cât 
despre femeia de faţă, o mai repet o dată, n-a făcut altceva 
decât să se supună violenţei... Uitaţi-vă la ea, are ea aerul unei 
conspiratoare? A fost silită să facă ceea ce a făcut, asta-i tot! 

— Crezi? 

— Sunt sigur că-i aşa. 

— In numele legii, spuse Fouquier, cer ca martorul Lorin să 
fie chemat în faţa tribunalului, ca învinuit de complicitate cu fe- 
meia aceasta. 

Maurice scoase un geamăt. Geneviève îşi ascunse faţa în 
mâini. Simon exclamă în culmea bucuriei: 

— Cetăţene acuzator, ai salvat patria! 

Cât despre Lorin, fără să răspundă nimic, sări peste 
balustradă, ca să vină să se aşeze alături de Geneviève; îi luă 
mâna şi, sărutându-i-o respectuos, îi spuse cu un sânge rece 
care înfiora adunarea: 

— Bine te-am găsit, cetăţeană. Ce mai faci? 

După care se aşeză pe banca acuzaților. 


Capitolul LII Urmare la cel dinainte 


Toată scena de mai înainte trecuse ca o fantasmagorie prin 
faţa ochilor lui Maurice, ce şedea sprijinit în sabia de care nu se 
despărţea. Vedea cum îi cad unul câte unul prietenii în prăpastia 
din care nu se mai întorc şi imaginea aceea ucigătoare îl tulbura 
atât de puternic, încât se întreba pentru ce el, tovarăşul 
nefericiţilor acelora, se mai agăța de marginea prăpastiei, de ce 
nu se lăsa dus de vârtejul care îl târa după ei. 

Sărind peste balustradă, Lorin văzuse chipul sumbru şi 
batjocoritor al lui Dixmer. 

După ce se aşeză lângă ea, aşa cum am spus, Geneviève 
se aplecă la urechea lui şi-i şopti: 

— Ştii că Maurice e acolo? 

— Unde? 

— Nu te uita numaidecât. Privirea dumitale l-ar putea 
pierde. 

— Fii pe pace. 

— In spatele nostru, aproape de uşă. Ce durere pentru el 
dacă vom fi condamnaţi! 

Lorin se uită la tânăra noastră eroină cu o expresie de 
blândă compătimire. 

— Vom fi, spuse el, te rog să nu te îndoieşti. Dezamăgirea 
ar fi prea crudă dacă ai avea imprudenţa să speri. 

— Vai! Doamne! exclamă Geneviève. Sărmanul prieten va 
rămâne singur pe lume! 

Lorin se întoarse atunci către Maurice, iar Geneviève, 
nemaiputând rezista, aruncă o privire fugară asupra tânărului. 
Maurice şedea cu ochii ţintă la ei, apăsându-şi o mână pe inimă. 

— Există un mijloc să te salvezi, spuse Lorin. 

— Sigur? întrebă Geneviève, cu o strălucire de bucurie în 
ochi. 

— Pe răspunderea mea. 

— Dacă m-ai salva, Lorin, cum te-aş mai binecuvânta! 

— Dar mijlocul acela..., urmă tânărul. 

Geneviève îi citi îndoiala în privire. 

— Aşadar şi dumneata l-ai văzut? întrebă ea. 


— Da, l-am văzut. Vrei să fii salvată? Să coboare şi el pe 
fotoliul de fier, şi-atunci eşti salvată. 

Dixmer ghici, fără îndoială, din expresia privirii lui Lorin, ce 
vorbe rostise, căci se făcu alb ca varul. Dar după scurtă vreme 
reveni la calmul lui posomorât şi rânjetul i se aşternu din nou pe 
buze. 

— E cu neputinţă, spuse Geneviève, nu l-aş mai putea uri. 

— Va să zică îţi ştie generozitatea şi te înfruntă. 

— Fără îndoială, fiindcă e sigur de el, de mine, de noi toţi. 

— Geneviève, eu sunt mai puţin perfect ca dumneata. 
Lasă-mă pe mine să-l vâr aci şi pe urmă să piară. 

— Nu, Lorin, te implor, nimic comun cu un asemenea om, 
nici chiar moartea. Mi s-ar părea că îi sunt necredincioasă lui 
Maurice dacă aş muri cu Dixmer. 

— Dar dumneata n-ai să mai mori. 

— Şi cum va fi cu putinţă să trăiesc când va fi mort? 

— Vai! făcu Lorin, câtă dreptate are Maurice să te iubească! 
Eşti un înger şi patria îngerilor e cerul. Bietul Maurice, scumpul 
nostru Maurice! 

Între timp, Simon, care nu putea auzi ce vorbeau cei doi 
acuzaţi, îi sfâşia cu privirea, neputându-le auzi cuvintele. 

— Cetăţene paznic, zise el, ia opreşte conspiratorii să-şi 
continue comploturile împotriva Republicii până şi în tribunalul 
revoluţionar. 

— Doar ştii, cetăţene Simon, răspunse paznicul, că aici nu 
se mai conspiră sau, dacă se conspiră, nu ţine mult. Stau de 
vorbă cetăţenii şi de vreme ce legea nu le interzice să 
vorbească în căruţă, de ce i-ar opri să vorbească în tribunal? 

Paznicul nu era altul decât Gilbert. Recunoscuse învinuita 
arestată de el în celula reginei şi, cinstit ca de obicei, nu se 
putea împiedica să admire curajul şi devotamentul. 

Preşedintele îşi  ascultase  asesorii; la invitaţia lui 
Fouquier-Tinville îşi începu chestionarul. 

— Acuzat Lorin, îl întrebă el, de ce natură erau relaţiile du- 
mitale cu cetăţeana Dixmer? 

— De ce natură, cetăţene preşedinte? 

— Da. 

— De o prietenie pură ne uneau inimile legate: Eu o iubeam 
ca pe-o soră, ea mă iubea ca pe-un frate. 


— Cetăţene Lorin, făcu Fouqguier-Tinville, rima nu e 
perfectă. 

— Cum asta? 

— Fără îndoială, gata cu frate. 

— Taie, cetăţene acuzator, taie, doar asta ţi-e meseria. 

Chipul nepăsător a lui Fouquier-Tinville păli uşor la auzul 
înfiorătoarei glume. 

— Şi cu ce ochi, întrebă preşedintele, privea cetăţeanul 
Dixmer legăturile unui bărbat, ce se pretindea republican, cu 
soţia lui? 

— Despre asta nu vă pot spune nimic, declarându-vă că nu 
l-am cunoscut pe cetăţeanul Dixmer, lucru de care sunt cât se 
poate de mulţumit. 

— Dar, interveni Fouquier-Tinville, văd că nu ne spui că 
prietenul tău, cetăţeanul Maurice Lindey, era nodul acestei 
prietenii atât de pure dintre dumneata şi acuzată... 

— N-o spun, răspunse Lorin, pentru că găsesc că nu e bine 
s-o spun şi cred că şi dumneata ar fi trebuit să iei exemplu de la 
mine. 

— Cetățenii juraţi, spuse Fouquier-Tinville, vor decide 
asupra acestei alianţe ciudate dintre doi republicani şi o 
aristocrată şi încă în clipa în care aristocrata a fost dovedită ca 
autoare a unuia dintre cele mai negre comploturi împotriva 
naţiunii. 

— Cum aş fi putut şti despre complotul de care vorbeşti, ce- 
tăţene acuzator? întrebă Lorin mai curând revoltat decât 
înspăimântat de brutalitatea argumentului. 

— Dumneata ai cunoscut-o pe femeia asta, îi erai prieten, 
ea te numea frate şi dumneata o numeai soră şi adică n-aveai 
habar despre demersurile ei? E oare cu putinţă, cum singur ai 
spus-o, întrebă preşedintele, ca ea să fi săvârşit singură 
acţiunea de care e învinuită? 

— N-a săvârşit-o singură, răspunse Lorin, slujindu-se de ter- 
menii tehnici folosiţi de preşedinte, de vreme ce ea v-a spus, de 
vreme ce eu v-am spus, de vreme ce eu vă repet că soţul ei o 
silea. 

— Atunci cum se face că nu-l cunoşti pe soţ, spuse 
Fouquier-Tinville, de vreme ce soţul era unit cu femeia? 

Lorin n-ar fi avut decât să povestească prima dispariţie a lui 
Dixmer; Lorin n-ar fi avut decât să vorbească despre dragostea 


Genevievei cu Maurice; Lorin n-ar fi avut, în sfârşit, decât 
s-aducă la cunoştinţă felul în care soţul îşi răpise şi-şi ascunsese 
soţia într-un loc retras, de negăsit şi astfel s-ar fi dezvinovăţit de 
orice complicitate, spulberând orice bănuială. 

Dar pentru asta ar fi trebuit să dea în vileag taina celor doi 
prieteni; pentru asta ar fi trebuit s-o facă pe Geneviève să 
roşească în faţa a cinci sute de oameni; Lorin clătină din cap de 
parcă şi-ar fi spus lui însuşi; nu. 

— Ei bine, întrebă preşedintele, ce ai de răspuns 
cetăţeanului acuzator? 

— Că logica domniei-sale e zdrobitoare, spuse Lorin şi că 
m-a convins de un lucru pe care nici nu-l bănuiam. 

— Care lucru? 

— Că sunt, după cât se pare, unul dintre cei mai oribili şi 
înspăimântători conspiratori din câţi s-au văzut. 

Asemenea declaraţie stârni un val de ilaritate generală. Nici 
chiar juraţii nu-şi putură opri râsul, căci tânărul nostru rostise 
vorbele de mai sus cu tonul cel mai potrivit. 

Fouquier simţi ironia din plin şi cum, datorită perseverenţei 
sale neobosite, ajunsese să cunoască tainele acuzaților tot atât 
de bine ca şi pe acuzaţii înşişi, nu-şi putu stăpâni un sentiment 
de admiraţie şi compătimire pentru Lorin. 

— Hai, spuse el, cetăţene Lorin, vorbeşte, apără-te. 
Tribunalul are să te asculte, căci îţi ştie trecutul şi trecutul tău e 
cel al unui brav republican. 

Simon voi să deschidă gura. Preşedintele îi făcu semn să 
tacă. 

— Vorbeşte, cetăţene Lorin, te ascultăm. 

Lorin clătină iarăşi din cap. 

— Tăcerea asta e o recunoaştere, urmă preşedintele. 

— Nu, spuse Lorin, tăcerea asta e tăcere şi-atăta tot. 

— Incă o dată, interveni Fouquier-Tinville, nu vrei să vor- 
beşti? 

Lorin se întoarse cu faţa spre auditoriu ca să-l întrebe din 
ochi pe Maurice ce trebuia să facă. 

Maurice nu-i făcu nici un semn să vorbească şi Lorin tăcu. 

Ceea ce a însemnat că s-a condamnat singur. 

Pe urmă, lucrurile se desfăşurară rapid. 


Fouquier îşi rezumă acuzaţia, preşedintele rezumă 
dezbaterile, juraţii plecară să delibereze şi se întoarseră cu un 
verdict de vinovăţie împotriva lui Lorin şi a Genevievei. 

Preşedintele îi condamnă pe amândoi la pedeapsa cu 
moartea. 

La marele orologiu al Palatului băteau ceasurile două. 

Preşedintele pronunţă condamnarea exact în răstimpul cât 
sună orologiul. 

Maurice ascultă cele două zgomote contopite. Când dubla 
vibrare, a vocii şi-a clopotului, se stinse, puterile îl părăsiră. 

Paznicii îi scoaseră afară pe Geneviève şi Lorin, care îi oferi 
braţul. 

Amândoi îl salutară pe Maurice, fiecare în felul său: Lorin 
surâdea; Geneviève, palidă, gata să leşine, îi trimise un ultim 
sărut pe vârful degetelor scăldate în lacrimi. 

Ea păstrase până în ultima clipă speranţa de-a trăi şi acum 
îşi plângea nu viaţa, ci dragostea ce avea să se stingă odată cu 
viaţa. 

Maurice, pe jumătate nebun, nu răspunse acelui rămas bun 
al prietenilor. Se sculă pierit, rătăcit, de pe banca pe care se 
prăbuşise. Prietenii lui dispăruseră. 

Atunci simţi că un singur lucru mai trăia în fiinţa lui; ura 
care îi muşca inima. 

Aruncă o ultimă privire în jur şi-l recunoscu pe Dixmer, 
plecând cu ceilalţi spectatori şi aplecându-se ca să treacă pe 
sub uşa arcuită a culoarului. 

Cu repeziciunea unui arc ce se destinde, Maurice sări din 
bancă în bancă ajunse la aceeaşi uşă. 

Dixmer ieşise şi acum cobora spre coridorul întunecos. 

Maurice cobori în urma lui. 

În clipa în care Dixmer păşi pe lespezile sălii celei mari, 
Maurice îi puse mâna pe umăr. 


Capitolul LIII Duelul 


În vremurile acelea nu era deloc plăcut să te simţi atins pe 
umăr. 
Dixmer se întoarse şi-l recunoscu pe Maurice. 


— A! bună ziua, cetăţene republican, zise Dixmer, fără să-şi 
arate emoția decât printr-o tresărire aproape imperceptibilă, pe 
care şi-o stăpâni pe loc. 

— Bună ziua, cetăţene mişel, îi răspunse Maurice, mă 
aşteptai, nu-i aşa? 

— Dimpotrivă, nu te aşteptam, răspunse Dixmer. 

— Şi de ce? 

— Pentru că te-am aşteptat mai devreme. 

— Şi aşa sosesc prea devreme pentru tine, asasinule! 
adăugă Maurice, cu o voce, sau mai curând într-o şoaptă 
înspăimântătoare, căci în ea se simţea vuietul vijeliei ce i se 
adunase în suflet, cum în priviri i se adunaseră fulgere. 

— Flăcări îmi arunci prin ochi, cetăţene, spuse Dixmer. Vom 
fi descoperiţi şi urmăriţi. 

— Da şi te temi să nu fii arestat, nu-i aşa? Te temi să nu fii 
dus pe eşafodul pe care trimiţi pe alţii? Să ne aresteze, cu-atât 
mai bine, căci mi se pare că astăzi lipseşte un vinovat în faţa 
justiţiei naţionale. 

— Aşa cum lipseşte şi un nume pe lista oamenilor de 
onoare, nu-i aşa?, de când numele dumitale a fost şters de pe 
ea. 

— Bine, mai vorbim noi despre asta, nădăjduiesc. Dar până 
una-alta, te-ai răzbunat ca un ticălos, te-ai răzbunat pe-o 
femeie. Dacă m-ai aşteptat undeva, de ce nu m-ai aşteptat la 
mine, în ziua în care mi-ai furat-o pe Geneviève? 

— Cred că dumneata eşti primul hoţ. 

— Haide, domnule, fără vorbe de duh, căci nu te ştiu 
priceput în ele. Fără vorbărie. Te ştiu mai tare în fapte decât în 
cuvinte, dovadă ziua în care ai vrut să mă asasinezi: atunci ţi-ai 
arătat adevăratele porniri. 

— Şi nu o dată mi-am reproşat că n-am dat ascultare primei 
porniri, răspunse Dixmer liniştit. 

— Ei bine, spuse Maurice, lovindu-şi sabia cu mâna, îţi ofer 
o revanşă. 

— Mâine, dacă vrei, nu astăzi. 

— Pentru ce mâine? 

— Sau diseară. 

— De ce nu numaidecât? 

— Pentru că sunt ocupat până la orele cinci. 

— Încă vreun plan ticălos, spuse Maurice, încă vreo cursă. 


— la ascultă, domnule Maurice, replică Dixmer, la drept 
vorbind eşti cam nerecunoscător. Vreme de şase luni te-am 
lăsat să întreţii legături de dragoste cu soţia mea; timp de şase 
luni v-am respectat întâlnirile, am închis ochii la surâsurile 
domniilor-voastre. Nicicând un bărbat, trebuie să recunoşti, n-a 
fost mai puţin gelos ca mine. 

— Pentru că erai încredinţat că ţi-aş putea fi de folos şi mă 
menajai. 

— Fără îndoială, răspunse liniştit Dixmer, care se stăpânea 
pe măsură ce Maurice se aţâţa. In timp ce dumneata îţi trădai 
republica şi mi-o vindeai în schimbul unei priviri a soţiei mele, în 
vreme ce dumneata te dezonorai prin trădare, iar ea prin 
adulter, eu eram înțeleptul, eroul. 

— Groaznic! exclamă Maurice. 

— Da! nu-i aşa? Califici purtarea dumitale, domnule. Da, e 
groaznică, e infamă! 

— Te înşeli, domnule, purtarea pe care o găsesc groaznică 
şi infamă e cea a bărbatului căruia i-a fost încredinţată cinstea 
unei femei, care a jurat că-i va păstra cinstea pură şi intactă şi 
care, în loc să-şi ţină jurământul, a făcut din frumuseţea ei o 
nadă ruşinoasă în care a prins inima celui slab din fire. Înainte 
de orice, era datoria dumitale sfântă s-o aperi pe femeia asta şi 
dumneata, în loc s-o aperi, ai vândut-o. 

— Am să-ţi spun, domnule, răspunse Dixmer, ce eram dator 
să fac; eram dator să-mi salvez prietenul, care împreună cu 
mine lupta pentru o cauză sfântă. Aşa cum mi-am sacrificat 
averea pentru acea cauză, la fel mi-am sacrificat şi onoarea. Cât 
despre mine, am uitat cu desăvârşire de persoana mea, m-am 
retras cu totul în umbră. La mine nu m-am mai gândit decât în 
ultimă instanţă. Acuma nu mai am prieten; prietenul mi-a murit 
străpuns de-un pumnal; acuma nu mai am regină; regina a 
murit pe eşafod; acuma, ei bine, acum nu mă mai gândesc 
decât la răzbunarea mea. 

— Spune mai curând la asasinatul dumitale. 

— N-asasinezi o femeie adulteră, lovind-o, o pedepseşti 
doar. 

— Adulterul i l-ai impus, deci era legitim. 

— Crezi? făcu Dixmer cu un surâs sumbru. Analizează-i 
remuşcările, ca să vezi dacă ea crede c-a procedat legitim. 


— Cel care pedepseşte, loveşte în văzul tuturor. Dumneata 
nu pedepseşti pentru că, punându-i capul sub ghilotină, te 
ascunzi. 

— Auzi vorbă! Eu să fug, eu să mă ascund! Dar unde vezi 
una ca asta, nătângule? întrebă Dixmer. Înseamnă că m-am 
ascuns, de vreme ce-am asistat la condamnarea ei? Înseamnă 
că fug, de vreme ce-am să mă duc până în sala morţilor ca să-i 
spun ultimul adio? 

— Ai s-o mai vezi? exclamă Maurice, ai să-ţi mai iei rămas 
bun de la ea? 

— Hotărât lucru, răspunse Dixmer ridicând din umeri, nu te 
pricepi la răzbunări, cetăţene Maurice. Aşadar, în locul meu, ai 
lăsa evenimentele să se desfăşoare în voia lor şi împrejurările 
să-şi urmeze cursul; aşadar, spre exemplu, socoţi că faţă de 
femeia adulteră care şi-a meritat moartea m-am achitat, de 
vreme ce-am pedepsit-o cu moartea, sau mai curând ea s-a 
achitat faţă de mine. Nu, cetăţene Maurice, eu am găsit ceva 
mai bun de făcut, am găsit un mijloc să-i întorc femeii ăsteia 
răul pe care mi l-a făcut! Te iubeşte şi are să moară departe de 
dumneata. Pe mine mă urăşte şi pe mine are să mă vadă iarăşi. 
Uite, adăugă el scoțând un portofel din buzunar, vezi portofelul 
ăsta? In el am un bilet semnat de grefierul Palatului. Cu biletul 
ăsta pot pătrunde până la condamnaţi. Ei bine, am să pătrund 
până la Geneviève, şi-am să-i spun de la obraz că-i o adulteră, 
am să mă uit cum îi cade părul sub mâna călăului şi, în vreme 
ce părul are să-i cadă, are să-mi audă vocea, repetându-i: " 
Adultero!" Am s-o însoțesc până la căruţă şi, când va păşi pe 
eşafod, ultimul cuvânt ce-are să-l audă va fi cel de adulteră. 

— la seama! n-are să aibă puterea să sufere atâtea 
mârşăvii şi are să te denunțe! 

— Nu! răspunse Dixmer, prea mă urăşte ca să facă una ca 
asta. Dac-ar fi avut de gând să mă denunțe, m-ar fi denunţat 
atunci când prietenul dumitale o sfătuia în şoaptă să mă 
denunțe. De vreme ce nu m-a denunţat ca să-şi salveze viaţa, 
n-are să mă denunțe acum ca să moară cu mine, căci ştie prea 
bine că dacă mă denunţă, îi voi amâna supliciul cu o zi; şi ştie 
prea bine că dacă m-ar denunța, am s-o însoțesc nu numai până 
jos unde se termină scările palatului, ci până la eşafod; căci ştie 
prea bine că, în loc s-o părăsesec lângă scăunaş, voi urca cu 
dânsa în căruţă; şi ştie la fel de bine că tot timpul drumului am 


să-i repet cuvântul teribil de adulteră; că şi pe eşafod am să i-l 
repet şi că în clipa în care se va prăbuşi în eternitate, învinuirea 
asta o va însoţi. _ 

Dixmer era înfiorător de plin de mânie şi ură. Il apucase de 
mână pe Maurice şi i-o scutura cu o putere nebănuită de tânărul 
nostru, care avea o reacţie contrară: pe măsură ce Dixmer se 
înfierbânta, Maurice se calma. 

— Ascultă, spuse el, la asemenea răzbunare lipseşte un 


lucru. 

— Care? 

— Să-i poţi spune; "leşind din tribunal, ţi-am întâlnit iubitul 
şi l-am ucis." 


— Dimpotrivă, prefer să-i spun că trăieşti şi că tot restul 
vieţii dumitale ai să suferi din pricina morţii ei. 

— Totuşi ai să mă ucizi, spuse Maurice; sau, adăugă el, 
uitându-se jur-împrejur şi văzându-se aproape stăpân pe poziţie, 
sau am să te ucid eu. 

Şi alb la faţă de emoție, exaltat de mânie, simţindu-şi 
puterile îndoite din pricina stăpânirii de sine pe care şi-a 
impus-o ca să-l audă pe Dixmer cum îşi expune până la capăt 
groaznicu-i proiect, îl înşfăcă de gât şi îl trase după el, mergând 
cu spatele, către o scară ce dădea pe malul apei. 

Simţindu-i mâna, Dixmer fu cuprins, la rându-i, de-o ură ce 
urca în el ca o lavă. 

— Prea bine, zise el, nu-i nevoie să mă tragi cu sila, vin 
singur. 

— Vino atunci, eşti înarmat. 

— Te urmez. 

— Nu, mergi înaintea mea. Îți pun în vedere că la cel mai 
mic semn, la cel mai mic gest îţi despic capul cu o lovitură de 
sabie. 

— Ei! ştii doar prea bine că nu mi-e teamă, spuse Dixmer 
cu un surâs pe care buzele palide îl făceau înfiorător. 

— Teamă de sabia mea, nu, şopti Maurice, dar ţi-e teamă 
că nu te vei mai putea răzbuna. Totuşi, adăugă el, acum când 
suntem faţă-n faţă, poţi să-ţi iei rămas bun de la ea. 

Într-adevăr, ajunseseră la marginea apei şi chiar dacă 
privirea cuiva i-ar fi putut urmări acolo unde se aflau, nimeni 
n-ar fi putut ajunge la timp spre a împiedica desfăşurarea 
duelului. 


Dealtfel, o mânie identică îi sfâşia pe cei doi bărbaţi. 

Din vorbă în vorbă, coborâseră pe scăriţa care da în Piaţa 
Palatului şi ajunseseră pe cheiul aproape pustiu, căci, fiind abia 
ora două, dezbaterile şi condamnările continuau şi mulţimea se 
înghesuia încă în sala tribunalului, pe coridoare şi în curți. 
Dealtminteri, Dixmer părea la fel de însetat de sângele lui 
Maurice, ca şi Maurice de sângele lui Dixmer. 

S-au afundat atunci sub una dintre bolțile ce duc de la 
celulele Conciergeriei la apa fluviului, canale infecte astăzi, dar 
care, însângerate odinioară, fuseseră nu o dată locul de trecere 
a cadavrelor scoase din temniţele subterane. 

Maurice se aşeză între apă şi Dixmer. 

— Cred că eu am să te omor, Maurice, spuse Dixmer; 
tremuri prea tare. 

— lar eu, Dixmer, spuse Maurice, apucând sabia în mână şi 
împiedicându-i cu grijă orice încercare de retragere, cred, 
dimpotrivă, că eu am să te ucid şi, după ce te voi fi ucis, am 
să-ţi iau din portofel biletul de liberă trecere de la grefa 
Palatului. Ei! degeaba ţi-ai încheiat nasturii la haină, sabia mea 
are să ţi-o desfacă, mă prind pe orice, fie ea de bronz, ca 
platoşele din antichitate. 

— Biletul acela, urlă Dixmer, ai să-l iei? 

— Da, răspunse Maurice, eu am să mă slujesc de biletul 
acela. Cu biletul acela eu am să pătrund până la Geneviève; eu 
am să mă aşez alături de ea în căruţă; am să-i şoptesc la ureche 
cât timp va mai trăi: Te iubesc, iar când îi va cădea capul, am 
să-i spun: Te-am iubit. 

Dixmer făcu o mişcare cu mâna stângă ca să apuce hârtia 
şi să o arunce cu portofel cu tot în fluviu. Dar, iute ca fulgerul, 
ascuţită ca o coasă, sabia lui Maurice se abătu asupra mâinii 
aceleia şi o desprinse aproape în întregime de încheietură. 

Rănitul scoase un strigăt, scuturându-şi mâna mutilată şi se 
puse în gardă. 

Abia atunci începu sub bolta aceea izolată şi întunecoasă o 
luptă teribilă. Cei doi bărbaţi încercuiți într-un spaţiu atât de în- 
gust, încât loviturile nu puteau depăşi, ca să zicem aşa, linia tru- 
pului, alunecau pe lespezile pline de mâzgă şi anevoie se 
propteau de pereţii canalului. Atacurile se înteţeau pe măsura 
nerăbdării luptătorilor. 


Dixmer simţea scurgându-i-se sângele şi-şi dădea seama că 
puterile aveau să-l părăsească odată cu sângele pierdut, îl atacă 
pe Maurice cu atâta violenţă, încât acesta se văzu silit să se dea 
un pas îndărăt. Trăgându-se înapoi, îi alunecă piciorul stâng şi 
vârful săbiei duşmanului său îi atinse pieptul, rănindu-l. Dar cu o 
mişcare iute ca gândul, aşa îngenuncheat cum se afla, Maurice 
înlătură lama cu mâna stângă şi întinse vârful săbiei spre 
Dixmer, care, în plin avânt al mâniei, repezindu-se în mişcarea 
lui pe un sol înclinat, căzu peste sabia lui Maurice şi se 
străpunse singur în ea. 

Se auzi un blestem înspăimântător. Apoi trupurile celor doi 
se rostogoliră până afară din boltă. 

Unul singur se ridică: Maurice, Maurice scăldat în sânge, 
dar în sângele duşmanului său. 

Trase sabia către el, dar pe măsură ce o trăgea părea că 
scoate şi restul de viaţă care mai scutura încă într-un tremur 
nervos mădularele lui Dixmer. 

Apoi, când se încredința de-a binelea că acela murise, se 
apleca asupra cadavrului, deschise haina mortului, luă portofelul 
şi se depărta în mare grabă. 

Dar se privi cum arată şi-şi dădu seama că n-ar fi putut face 
nici patru paşi pe stradă fără să fie arestat: era plin de sânge. 

Se apropie de malul apei, se aplecă înspre fluviu şi-şi spălă 
mâinile şi hainele. 

Pe urmă urcă repede scara, aruncând o ultimă privire spre 
boltă. 

Un fir roşu şi aburind ieşea de sub boltă şi înainta 
scurgându-se spre cursul apei. 

Ajuns aproape de Palat, desfăcu portofelul şi găsi biletul de 
liberă trecere semnat de grefierul Palatului. 

— Mulţumescuc-ţi ţie, Doamne, tu cel drept! şopti el. 

Şi urcă în grabă treptele care duceau la sala morţilor. 

Ornicul bătea ora trei. 


Capitolul LIV Sala morţilor 


Ne amintim desigur că grefierul Palatului de Justiţie pusese 
la îndemâna lui Dixmer toate registrele sale de întemniţări şi eli- 


berări ale arestaţilor şi că întreţinuse cu el relaţii pe care 
prezenţa doamnei grefiere le făcea nespus de plăcute. 

Omul acesta, cum lesne ne putem închipui, a fost copleşit 
de o spaimă cumplită când ieşi la iveală complotul lui Dixmer. 

Într-adevăr, era obligat să apară în postura de complice al 
fostului său coleg şi să fie condamnat la moarte odată cu 
Geneviève. 

Fouquier-Tinville îl chemase la el. 

E de la sine înţeles cât s-a trudit bietul om să-şi dovedească 
nevinovăția în ochii acuzatorului public. Şi a reuşit datorită 
mărturisirilor Genevi&vei, care stabileau că el habar nu avusese 
de planurile soţului ei. A reuşit şi datorită dispariţiei lui Dixmer, 
dar mai cu seamă datorită interesului lui Fougquier-Tinville de-a 
păstra cu orice preţ reputaţia imaculată a organelor sale 
administrative. 

— Cetăţene, îi spusese grefierul, aruncându-se în genunchi 
la picioarele sale, iartă-mă, m-am lăsat înşelat. 

— Cetăţene, îi răspunse acuzatorul public, un slujitor al 
naţiunii care se lasă înşelat în nişte vremuri cum sunt cele pe 
care le trăim, se cuvine să fie ghilotinat. 

— Dar omul poate greşi din prostie, cetăţene, urmă 
grefierul, care murea de pofta de a-l numi monseniore pe 
Fouquier-Tinville. 

— Prostie sau nu, replică severul acuzator, nimeni nu 
trebuie să se lase să adoarmă în el dragostea pentru Republică. 
Şi gâştele Capitoliului erau proaste şi totuşi s-au trezit din somn 
ca să salveze Roma. 

La asemenea argument, grefierul nu mai avea nimic de 
replicat; scoase un geamăt şi aşteptă. 

— Te iert, spuse Fouquier. Ba chiar am să-ţi iau şi apărarea, 
căci nu vreau ca unul dintre slujbaşii mei să fie nici măcar 
bănuit. Dar, ţine minte, la cel mai neînsemnat cuvânt ajuns la 
urechea mea, la cea mai palidă amintire a poveştii de faţă, te-ai 
curăţat. 

Nu-i nevoie să mai spunem cu ce grabă şi solicitudine porni 
grefierul să găsească rapoartele, gata oricând să spună tot ce 
ştiau şi uneori ce nu ştiau, chiar de-ar fi făcut să cadă capetele a 
zeci de oameni. 


Îl căută pretutindeni pe Dixmer ca să-i ceară să tacă. Dar 
Dixmer îşi schimbase fireşte domiciliul şi grefierul nu-l putu găsi 
nicăieri. 

Geneviève fu adusă pe banca acuzaților, dar ea declarase 
dinainte, în cursul instrucției, că nici ea, nici soţul ei n-au avut 
nici un complice. 

Şi vai! cum i-a mai mulţumit el din ochi bietei femei când o 
văzu trecând prin faţa lui în drum spre judecată! 

Numai că, după ce ea trecuse şi el se întorsese o clipă în 
grefă să ia un dosar pe care-l cerea cetăţeanul Fouquier-Tinville, 
îl văzu deodată pe Dixmer apărând şi îndreptându-se spre el cu 
pas domol şi liniştit. 

Apariţia îl împietri. 

— Vai! făcu el, de parc-ar fi zărit un spectru. 

— Ce, nu mă mai cunoşti? întrebă nou-venitul. 

— Ba da. Eşti cetăţeanul Durand, sau mai curând 
cetăţeanul Dixmer. 

— Chiar aşa. 

— Dar nu eşti mort, cetăţene? 

— Nu încă, precum vezi. 

— Vreau să spun că vei fi arestat. 

— Cine vrei să mă aresteze? Nimeni nu mă cunoaşte. 

— Dar te cunosc eu şi n-am de spus decât un cuvânt ca să 
te trimit la ghilotină. 

— lar eu n-am de spus decât două cuvinte ca să fii 
ghilotinat odată cu mine. 

— E îngrozitor ceea ce spui. 

— Nu, e doar logic. 

— Dar despre ce e vorba? Să vedem, vorbeşte! 
Grăbeşte-te, căci, cu cât vom vorbi mai puţin, cu atât riscăm 
mai puţin şi unul şi celălalt. 

— lată. Soţia mea va fi condamnată, nu-i aşa? 

— Tare mă tem că da, biata femeie! 

— Ei bine, doresc s-o mai văd pentru ultima oară ca să-i 
spun rămas bun. 

— Unde? 

— În sala morţilor. 

— Şi-ai să îndrăzneşti să intri acolo? 

— De ce nu? 


— Vai! exclamă grefierul, care simţi că se înfioară chiar 
numai la un asemenea gând. 

— Trebuie să existe un mijloc! urmă Dixmer. 

— Ca să pătrunzi în sala morţilor? 

— Da, fără îndoială. 

— Care-i acela? 

— Să-ţi procuri un bilet de liberă trecere. 

— Şi unde se obţine biletul de liberă trecere? Grefierul se 
făcu alb ca varul şi bolborosi: 

— Biletele de liberă trecere unde se obţin, întrebi? 

— Întreb unde se obţin, răspunse Dixmer; întrebarea e lim- 
pede, cred. 

— Se obţin... aici. 

— Ei, zău? Şi cine le semnează de obicei? 

— Grefierul. 

— Dar grefierul eşti tu! 

— Fără îndoială că sunt eu. 

— Na! ce potriveală! urmă Dixmer luând loc. Ai să-mi 
semnezi un bilet de liberă trecere. 

Grefierul sări ca ars. 

— Îmi ceri capul, cetăţene, spuse el. 

— Ba nu, îţi cer un bilet de liberă trecere, atâta tot! 

— Acuma chem să te-aresteze, nenorocitule! exclamă 
grefierul, făcând apel la toată energia sa. 

— N-ai decât, răspunse Dixmer, dar în aceeaşi clipă, te 
denunţ ca complice şi în loc să mă laşi să mă duc singur în sala 
faimoasă, ai să mă însoţeşti, atâta tot! 

Grefierul se îngălbeni. 

— Ah! Ticălosule! exclamă el. 

— Nu-i nici un ticălos în afacerea asta, urmă Dixmer. 
Trebuie să vorbesc cu soţia mea şi-ţi cer un bilet de liberă 
trecere ca s-ajung până la ea. 

— E chiar atât de necesar să vorbeşti cu ea? 

— Aşa se pare, de vreme ce-mi risc capul ca să izbutesc. 

Argumentul i se păru plauzibil grefierului. Dixmer văzu că 
era pornit s-o facă. 

— Hai, urmă el, fii pe pace, n-are să se ştie nimic. Ce dracu! 
Trebuie să mai fie cazuri asemănătoare celui în care mă găsesc! 

— Rar. Nu-i mare concurenţă la aşa ceva! Ştii ce? Hai să 
aranjăm treaba altfel. 


— Dacă-i cu putinţă, n-am nimic împotrivă. 

— E foarte cu putinţă. Intri prin uşa condamnaților; prin uşa 
aceea n-ai nevoie de bilet de liberă trecere. Şi după ce vei fi 
vorbit cu soţia, mă chemi şi eu te scot. 

— Nu-i rea ideea, spuse Dixmer, dar din nenorocire e 
povestea aia care circulă prin tot oraşul... 

— Care? 

— Povestea unui ghebos care a greşit uşa şi, crezând că 
intră în arhive, a murit în sala despre care vorbim. Numai că 
intrând prin uşa condamnaților în loc să intre pe uşa cea mare şi 
neavând bilet de liberă trecere cu care să se legitimeze, odată 
intrat, n-au mai vrut să-l lase să iasă. | s-a spus că de vreme 
ce-a intrat pe uşa condamnaților, trebuie să fi fost şi el 
condamnat ca şi ceilalţi, în zadar a protestat, s-a jurat, a 
chemat, nimeni nu l-a crezut, nimeni nu i-a venit în ajutor, 
nimeni nu l-a scos. Aşa încât cu toate protestele, jurămintele, 
strigătele sale, călăul i-a tăiat mai întâi părul şi pe urmă gâtul. E 
adevărată anecdota, cetăţene grefier? Dumneata trebuie s-o ştii 
mai bine ca toată lumea. 

— Da, e-adevărată! spuse grefierul tremurând din tot 
trupul. 

— Ei bine, vezi deci că, ţinând seama de asemenea 
antecedente, ar trebui să fiu nebun să intru într-un abator ca 
ăsta! 

— Dar de vreme ce îţi spun că eu voi fi aici! 

— Şi dacă vei fi chemat şi reținut în altă parte, sau dacă 
uiţi? 

Dixmer repetă ultimile cuvinte: 

— Dacă uiţi că sunt acolo? 

— Dar de vreme ce-ţi făgăduiesc... 

— Nu. Dealtminteri, aşa ceva te-ar compromite. Ai fi văzut 
discutând cu mine şi pe urmă, ce să mai vorbim, nu-mi convine. 
Aşa că prefer biletul de liberă trecere. 

— Cu neputinţă. 

— Atunci, dragul meu, va trebui să deschid gura şi vom 
face împreună plimbarea în Piaţa Revoluţiei. 

Grefierul, năucit, zăpăcit, pe jumătate mort, semnă un bilet 
de liberă trecere pentru un cetăţean. 

Dixmer se repezi asupra lui şi ieşi grăbit să se ducă să ia loc 
în sala de şedinţe, acolo unde l-am văzut. 


Restul se ştie. 

Din clipa aceea, grefierul, ca să evite orice învinuire de 
complicitate, se duse să ia loc alături de Fouquier-Tinville, 
lăsând direcţia grefei pe mâinile primului său ajutor. 

La ceasurile trei şi zece minute, Maurice, în posesia biletului 
de liberă trecere, străbătu un şir de temniceri şi de paznici, 
ajungând fără nici o piedică la uşa fatală. 

Când spunem fatală, exagerăm, deoarece existau două uşi. 
Una mare prin care intrau şi ieşeau posesorii biletelor de liberă 
trecere şi uşa condamnaților, prin care intrau numai cei ce 
trebuiau să meargă la eşafod. 

încăperea în care pătrunsese Maurice era despărțită în 
două compartimente. 

În unul dintre compartimente şedeau funcţionarii însărcinaţi 
să înregistreze numele celor ce soseau, iar în celălalt, mobilat 
doar cu câteva bănci de lemn, erau depuşi şi cei ce fuseseră 
numai arestaţi şi cei ce fuseseră condamnaţi, ceea ce de fapt 
era aproape acelaşi lucru. 

Încăperea era întunecoasă, luminată doar de nişte geamuri 
dintr-un perete de scândură, comun cu grefa. 

O femeie îmbrăcată în alb, pe jumătate fără cunoştinţă, 
zăcea într-un colţ rezemată de zid. 

Un bărbat stătea în picioare în faţa ei, cu braţele 
încrucişate, clătinând din când în când din cap şi şovăind să-i 
vorbească, de frică să nu-i redeştepte simţirea, pe care părea să 
şi-o fi pierdut. 

În jurul celor două personaje se vedeau mişcându-se 
condamnaţii, care hohoteau de plâns sau cântau imnuri 
patriotice. 

Alţii se plimbau cu paşi gigantici, de parcă ar fi vrut să fugă 
de gândurile care-i sfâşiau. 

Era într-adevăr anticamera morţii şi mobilierul o făcea să-şi 
merite numele. 

Se vedeau întredeschizându-se sicriele umplute cu paie, de 
parcă i-ar fi chemat pe cei vii: slujeau drept paturi de odihnă, 
erau morminte provizorii. 

Un dulap mare se afla pe peretele opus ferestrelor. Din cu- 
riozitate, un arestat îl deschise, dar se dădu înapoi plin de 
groază. 


În dulap stăteau închise hainele însângerate ale 
ghilotinaţilor din ajun şi cozi lungi de păr împletit atârnau ici şi 
colo; ele reprezentau bacşişurile călăului, care le vindea rudelor, 
când autoritatea supremă nu-i poruncea să ardă acele scumpe 
relicve. 

Maurice, cu răsuflarea tăiată, scos din fire, nici nu 
deschisese bine uşa şi văzu dintr-o ochire întregul tablou. 

Făcu doar trei paşi în încăpere şi se prăbuşi la picioarele 
Genevievei. 

Biata femeie scoase un strigăt pe care Maurice i-l înăbuşi 
cu un sărut. 

Lorin, plângând, îşi strângea prietenul în braţe; erau cele 
dintâi lacrimi pe care le vărsa. 

Ce straniu! Toţi nenorociţii de acolo, care aveau să moară 
împreună, abia de se uitau la tabloul înduioşător pe care i-l ofe- 
reau aceşti semeni ai lor. 

Fiecăruia dintre ei îi erau prea de-ajuns emoţiile personale 
ca să mai poată lua parte la emoţiile celorlalţi. 

Cei trei prieteni rămaseră pentru o clipă uniţi într-o îmbră- 
ţişare mută, fierbinte, aproape plină de voioşie. 

Lorin se desprinse primul din grupul îndurerat. 

— Şi tu eşti condamnat? îl întrebă pe Maurice. 

— Da, răspunse el. 

— Vai! ce fericire! şopti Geneviève. 

Bucuria oamenilor care nu mai au decât un ceas de trăit nu 
poate dăinui nici măcar cât viaţa lor. 

Maurice, după ce-o contemplă pe Geneviève, cu dragostea 
lui înflăcărată şi adâncă, pe care o păstra în inimă, după ce-i 
mulţumi pentru cuvântul-totodată egoist şi duios care îi scăpase 
de pe buze, se întoarse către Lorin. 

— Acuma, spuse el, cuprinzând în mâna lui amândouă 
mâinile Genevi&vei, să stăm de vorbă. 

— A! da, să stăm de vorbă, încuviinţă Lorin. E tocmai ce tre- 
buie, dacă ne rămâne timp. Ce vrei să-mi spui? 

— Ai fost arestat din pricina mea, condamnat din pricina ei, 
fără să fi comis nimic împotriva legilor. Cum Geneviève şi cu 
mine ne plătim datoriile, n-are nici un rost să fii pus tu să 
plăteşti odată cu noi. 

— Nu înţeleg. 

— Lorin, tu eşti liber. 


— Liber eu? Eşti nebun! izbucni Lorin. 

— Nu, nu sunt nebun, îţi repet că eşti liber. lată biletul de 
liberă trecere. Vei fi întrebat cine eşti; ai să spui că eşti 
funcţionar la grefa de la Carmes şi că ai venit să vorbeşti cu 
cetăţeanul grefier al Palatului; din curiozitate i-ai cerut un bilet 
de liberă trecere ca să vezi condamnaţii; i-ai văzut, eşti 
satisfăcut şi pleci. 

— Asta e o glumă, nu-i aşa? 

— Nu, nici vorbă, dragul meu, iată biletul, nu lăsa să-ţi 
scape prilejul. Tu nu eşti îndrăgostit, tu n-ai nevoie să mori ca să 
petreci câteva minute cu iubita sufletului tău şi să nu pierzi nici 
o clipă din eternitatea ta. 

— Ei bine! Maurice, exclamă Lorin, dacă se poate ieşi de 
aici, ceea ce n-aş fi crezut nici în ruptul capului, îţi jur, de ce nu 
încerci s-o salvezi întâi pe doamna? Cât despre tine, vom vedea 
ce-i de făcut. 

— Cu neputinţă, răspunse Maurice cu o teribilă strângere 
de inimă. Uită-te, pe bilet e vorba de un cetăţean şi nu deo 
cetăţeană. Şi, dealtfel, Geneviève n-ar vrea să iasă şi să mă lase 
pe mine aici, să trăiască, ştiind că eu am să mor. 

— Ei bine, dar dacă ea nu vrea, de ce să vreau eu? Crezi, 
aşadar, că am mai puţin curaj decât o femeie? 

— Nu, dragul meu, dimpotrivă, ştiu că eşti cel mai curajos 
dintre bărbaţi, dar nimic pe lume n-ar putea îndreptăţi 
încăpăţânarea ta în asemenea caz. Hai, Lorin, profită de 
momentul propice şi dă-ne nouă bucuria supremă de-a te şti 
liber şi fericit. 

— Fericit! exclamă Lorin, se vede că glumeşti! Fericit fără 
voi? ... Ei! ce dracu vrei să fac eu în lumea asta, fără voi, la 
Paris, ieşit din obiceiurile mele? Să nu vă mai văd, să nu vă mai 
scot din sărite cu versurile mele pe rime date? Ah! nu, în ruptul 
capului! 

— Lorin, prietene!... 

— Tocmai fiindcă-ţi sunt prieten, de-aceea stărui. Cu 
speranţa de-a vă regăsi, fiind arestat aşa cum sunt, aş fi în stare 
să dărâm ziduri. Dar să scap de-aici singur-singurel ca să 
hoinăresc pe străzi, cu capul plecat, apăsat de-o greutate ca o 
remuşcare, ce-are să-mi strige fără încetare în ureche: "Maurice, 
Genevie&ve!", ca să trec prin anume cartiere, prin faţa unor case 
în care v-am văzut pe voi, ca s-ajung să-mi fie silă şi să nu mai 


pot suferi Parisul ăsta scump, pe care l-am iubit atât de mult, 
nu! pe cinstea mea nu şi găsesc că a fost just să se proscrie 
regii, de n-ar fi decât din pricina regelui Dagobert. 

— Şi ce legătură are regele Dagobert cu cele ce se petrec 
cu noi? 

— Ce legătură? Tiranul acela infernal îi spunea marelui Eloi: 
"Nu există nici o tovărăşie, oricât de bună, de care să nu 
trebuiască să te desparţi!" Ei bine, eu sunt republican şi spun: 
Nimic nu trebuie să ne facă să ne despărţim de-o tovărăşie, nici 
chiar ghilotina; mă simt bine aici, aşa că rămân. 

— Bietul meu prieten! bietul meu prieten! exclamă Maurice. 

Geneviève nu spunea nimic, dar se uita la el cu ochii 
scăldaţi în lacrimi. 

— Ţie îţi pare rău după viaţă! spuse Lorin. 

— Da, din pricina Genevievei! 

— Dar mie nu-mi pare rău neavând de ce, nici din cauza 
zeiţei Rațiunea, care — am uitat să-ţi aduc la cunoştinţă 
împrejurarea s-a supărat în ultima vreme grozav de tare pe 
mine, lucru care nu-i va pricinui nici măcar necazul de-a se 
consola ca cealaltă Arthemise, cea veche. Voi merge, aşadar, 
foarte liniştit şi foarte bine dispus. Am să-i fac să râdă pe toţi 
netrebnicii ăştia care aleargă după căruţa condamnaților; am 
să-i fac un catren frumos domnului Sanson şi pe urmă gata... 
adică... stai puţin. Lorin se întrerupse. 

— A! s-a făcut! s-a făcut! izbucni el, s-a făcut, vreau să ies. 
Ştiam prea bine că nu iubesc pe nimeni dincolo; dar uitasem că 
urăsc pe cineva. Ceasul, Maurice, cât e ceasul? 

— Trei şi jumătate. 

— Am vreme, am vreme. 

— Cu siguranţă! exclamă Maurice. Mai sunt încă nouă 
acuzaţi astăzi, şedinţa nu se termină înainte de cinci. Mai avem, 
aşadar, aproape două ceasuri înaintea noastră. 

— E tocmai cât îmi trebuie. Dă-mi biletul de liberă trecere şi 
împrumută-mi douăzeci de centime. 

— Doamne! ce ai de gând să faci? şopti Geneviève. 

Maurice îi strânse mâna. Important pentru el era să plece 
Lorin. 

— Am o idee! spuse Lorin. 

Maurice îşi scoase punga cu bani din buzunar şi o puse în 
mâna prietenului său. 


— Şi acum biletul de liberă trecere, pentru Dumnezeu! scu- 
zaţi, am vrut să spun pentru Fiinţa Supremă! 

Maurice îi înmână biletul de liberă trecere. 

Lorin îi sărută mâna Genevievei şi, profitând de clipa în 
care erau aduşi la grefă o serie de condamnaţi, trecu încălecând 
băncile de lemn şi se înfăţişă la uşa cea mare. 

— Ei! exclamă un paznic, iată unul care fuge, după câte-mi 
pare. 

Lorin se răsti la el prezentându-i biletul. 

— Citeşte aici, spuse el, cetăţene paznic şi învaţă să cunoşti 
mai bine oamenii. 

Paznicul recunoscu iscălitura grefierului, dar făcea parte din 
categoria aceea de funcţionari care n-au în general încredere şi 
cum tocmai atunci grefierul cobora treptele tribunalului, cu un 
fior care încă nu-l părăsise de când, cu atâta imprudenţă, se 
încumetase să-şi pună iscălitura, paznicul îl întrebă: 

— Cetăţene grefier, iată un act cu ajutorul căruia un 
oarecare vrea să iasă din sala morţilor. E valabil actul? 

Grefierul păli de spaimă şi, încredinţat că, dacă se uită, are 
să zărească chipul teribil al lui Dixmer, se grăbi să răspundă, 
uitându-se la biletul de liberă trecere: 

— Da, da, e semnătura mea. 

— Atunci, spuse Lorin, dacă e iscălitura ta, dă-mi biletul. 

— Nu, spuse grefierul, rupând în bucățele biletul, nu! Soiul 
ăsta de bilete nu pot sluji decât o dată. 

O clipă, Lorin rămase nehotărât. 

— A! nu-i nimic, exclamă el, mai înainte de toate trebuie 
să-l omor. 

Şi se repezi afară din grefă. 

Maurice îl urmărise pe Lorin cu o emoție lesne de înţeles. 
După ce Lorin dispăru, îi spuse Genevi&vei într-o exaltare care 
părea să fie bucurie adevărată: 

— A scăpat! l-a rupt biletul de liberă trecere, n-are să mai 
poată intra. Dealtfel, chiar de-ar putea intra, şedinţa tribunalului 
se termină la cinci, când se va întoarce, noi vom fi morţi. 

Geneviève scoase un suspin şi se înfiora. 

— Ah! strânge-mă în braţe, şopti ea şi să nu ne mai des- 
părţim... Oare de ce nu-i cu putinţă să fim loviți o singură dată, 
ca să ne dăm ultima suflare în aceeaşi clipă! 


După aceea se retraseră în cel mai depărtat ungher al 
încăperii întunecate, Geneviève se aşeză strâns lipită de 
Maurice şi-şi petrecu amândouă braţele în jurul gâtului său. 
Imbrăţişaţi, răsuflând amândoi odată, potolind înlăuntrul lor 
tumultul oricărui gând, cei doi împietriră în înlănţuirea dragostei 
şi în vecinătatea morţii. 

Şi astfel s-a scurs o jumătate de ceas. 


Capitolul LV De ce plecase Lorin 


Dintr-o dată se auzi un zgomot puternic, paznicii dădură 
buzna prin uşiţa scundă, în urma lor venea Sanson însoţit de 
ajutoarele lui care duceau colaci de frânghie. 

— Vai! dragul meu, exclamă Geneviève, iată clipa fatală şi 
simt că mă părăsesc puterile. 

— Vă înşelaţi, se auzi vocea puternică a lui Lorin: 


Vă înşelaţi, n-aveţi dreptate, 
Ca moartea-nseamnă libertate! 


— Lorin! strigă Maurice în culmea disperării. 

— Nu sunt bune deloc, nu-i aşa? Sunt de aceeaşi părere cu 
tine. Incepând de ieri n-am mai făcut decât versuri vrednice de 
dispreţ. 

— A! despre asta e vorba. Te-ai întors, nenorocitule!... te-ai 
întors!... 

— Asta ne-a fost înţelegerea, nu? Ascultă, fiindcă cele ce 
am de spus vă interesează pe amândoi. 

— Doamne! 

— Dar lasă-mă să vă vorbesc, altfel n-am să mai am vreme 
să vă povestesc comedia. Am vrut să ies ca să cumpăr un cuţit 
din strada Barillerie. 

— Dar ce voiai să faci cu cuțitul? 

— Voiam să-l ucid pe milostivul de domn Dixmer. 

Geneviève fu scuturată de-un fior. 

— Ah! exclamă Maurice, acum înţeleg. 

— L-am cumpărat. Şi iată ce-mi ziceam eu, iar tu vei înţele- 
ge ce spirit logic are prietenul tău. Încep să cred c-ar fi trebuit 


să mă fac matematician, nu poet. Din nenorocire, acum e prea 
târziu. lată, aşadar, ce-mi ziceam eu;  urmăreşte-mi 
raţionamentul: "Domnul Dixmer şi-a compromis soţia; domnul 
Dixmer a venit s-o vadă în timpul procesului, domnul Dixmer nu 
se va lipsi de plăcerea de-a o vedea trecând în căruţa 
condamnaților şi mai ales de-a ne însoţi. Am să-l găsesc în 
primul rând al gloatei, am să mă strecor lângă el, am să-i spun: 
«Bună ziua, domnule Dixmer»> şi am să-i înfig cuțitul în coaste." 

— Lorin! exclamă Geneviève. 

— Linişteşte-te, scumpă prietenă, providenţa a făcut sin- 
gură dreptate, închipuiţi-vă că gloata, în loc să stea în faţa Pa- 
latului, ca de obicei, făcuse o întorsătură spre dreapta şi se 
înghesuia de-a lungul cheiului. Aha! mi-am zis eu, fără îndoială 
că trebuie să fie vreun câine care se îneacă. De ce n-ar fi acolo 
şi Dixmer? Un câine care se îneacă e un prilej de-a căsca gura. 
Mă apropii de parapet şi văd de-a lungul malului o grămadă de 
oameni care ridicau braţele în sus, se aplecau să se uite la ceva 
ce sta întins pe pământ şi scoteau exclamaţii de gândeai c-are 
să se reverse Sena. Mă apropiai... Acel ceva... ghiceşte cine 
era... 

— Era Dixmer, spuse Maurice cu o voce sumbră. 

— Da, el. Cum de-ai putut ghici? Da, Dixmer, scumpe 
prieten, Dixmer care-şi spintecase singur pântecul. Nenorocitul 
s-a sinucis, fără îndoială, drept ispăşire. 

— Ei! făcu Maurice cu un zâmbet sumbru, asta ai crezut tu? 

Geneviève îşi lăsă capul să-i cadă în mâini. Era prea slăbită 
ca să mai poată îndura atâtea emoţii una după alta. 

— Da, asta am crezut, dat fiind că s-a găsit lângă el sabia-i 
plină de sânge; afară doar... dacă nu va fi întâlnit pe cineva... 

Maurice, fără să spună vreun cuvânt şi folosindu-se de clipa 
în care Geneviève, copleșită, nu era cu ochii îndreptaţi asupra 
lui şi nu putea să-l vadă, îşi desfăcu haina şi-i arătă lui Lorin 
vesta şi cămaşa însângerată. 

— A! asta-i altceva, spuse Lorin. 

Şi-i întinse mâna lui Maurice. 

— Acum, spuse el, aplecându-se la urechea lui Maurice, dat 
fiind că n-am fost percheziţionat, deoarece am pătruns spunând 
că fac parte din suita domnului Sanson, am la mine cuțitul 
cumpărat, dacă ghilotina îţi face cumva silă. 

Maurice apucă arma cu o mişcare plină de bucurie. 


— Nu, spuse el, Geneviève ar suferi prea tare. 

Şi-i înapoie cuțitul lui Lorin. 

— Ai dreptate, zise Lorin. Trăiască maşina domnului 
Guillotin! În fond, ce-i maşina domnului Guillotin? Un bobârnac 
peste gât, cum a spus Danton. Ce-i un bobârnac? 

Şi azvârli cuțitul în mijlocul grupului de condamnaţi. 

Unul dintre ei îl luă şi şi-l înfipse în piept, căzând mort 
numaidecât. 

În aceeaşi clipă, Geneviève făcu o mişcare şi scoase un 
tipat. Sanson îi pusese mâna pe umăr. 


Capitolul LVI Trăiască Simon! 


La strigătul scos de Geneviève, Maurice înţelese că lupta e 
gata să înceapă. 

Dragostea poate exalta sufletul până la eroism, dragostea 
poate, împotriva instinctelor fireşti, să împingă o făptură umană 
să-şi dorească moartea, dar nu poate stinge în om teama de 
durere. Era evident că Geneviève accepta moartea cu mai multă 
linişte şi pietate de când ştia că Maurice va muri cu ea, dar 
resemnarea nu exclude suferinţa şi a pleca din lumea aceasta 
nu înseamnă numai a cădea într-un abis pe care-l numim 
necunoscut, ci mai înseamnă a suferi căzând. 

Maurice cuprinse cu privirea toată scena prezentă şi cu 
gândul toată scena care avea să urmeze: 

In mijlocul încăperii — un cadavru din pieptul căruia un 
paznic, repezindu-se, smulsese un cuţit, de teamă să nu 
slujească şi altora. 

In jurul lui — bărbaţi muţi de disperare, abia luându-l în 
seamă, scriind pe câte-un carnet cuvinte fără şir, sau 
strângându-şi mâinile unii altora; unii repetând fără încetare, 
cum fac demenţii, un nume îndrăgit, sau scăldând în lacrimi un 
portret, un inel, o şuviţă de păr; alţii proferând blesteme 
furioase împotriva tiraniei, cuvânt banal, afurisit rând pe rând de 
toată lumea şi totdeauna, iar uneori chiar de tirani. 

În mijlocul tuturor nenorocirilor acelora, Sanson, împovărat 
mai puţin de cei cincizeci şi patru de ani ai lui, decât de 
gravitatea funcţiei sale lugubre, Sanson blând şi prevenitor, atât 


cât îi îngăduia misiunea sa, dădea unuia un sfat, altuia o 
încurajare, găsind cuvinte creştineşti cu care să răspundă atât 
deznădejdii, cât şi înfruntării. 

— Cetăţeană, îi spuse el Genevie&vei, va trebui să vă 
scoateţi fişiul şi să vă ridicaţi părul sau să-l tăiaţi, dacă binevoiţi. 

Geneviève începu să tremure. 

— Hai, scumpa mea prietenă, zise cu blândeţe Lorin, curaj! 

— Aş putea să-i ridic eu părul doamnei? întrebă Maurice. 

— Ah! da, exclamă Geneviève, el! vă implor, domnule 
Sanson. 

— Fie, zise bătrânul, întorcând capul. 

Maurice îşi dezlegă cravata ce păstra căldura gâtului său, 
Geneviève o sărută şi, aşezându-se în genunchi în faţa 
tânărului, îi întinse capul fermecător, mai frumos acum, copleşit 
de durere, decât vreodată în clipe de bucurie! 

După ce Maurice isprăvi funebra operaţie, mâinile îi 
tremurau atât de tare şi pe chipul lui se citea atâta durere, încât 
Geneviève exclamă: 

— Vai! Maurice, acuma am curaj. 

Sanson se întoarse. 

— Nu-i aşa, domnule, că am curaj? îl întrebă ea. 

— Bineînțeles, cetăţeană, răspunse călăul cu glasul 
înduioşat. 

Între timp, ajutorul principal parcursese borderoul trimis de 
Fouquier-Tinville. 

— Paisprezece, zise el. Sanson, numără condamnaţii. 

— Cincisprezece, cu cel mort, spuse el; cum se face asta? 

Lorin şi Geneviève numărară şi ei după el, însufleţiţi de 
acelaşi gând. 

— Spuneţi că nu sunt decât paisprezece condamnaţi şi noi 
suntem cincisprezece? întrebă ea. 

— Da, se vede că cetăţeanul Fouquier-Tinville s-a înşelat. 

— Vai! tu ai minţit, îi spuse Geneviève lui Maurice, tu nu ai 
fost condamnat. 

— De ce să aştept până mâine când tu mori astăzi? 
răspunse Maurice. 

— lubitule, făcu ea surâzând, îmi dai putere; văd acuma cât 
e de uşor să mori. 

— Lorin, zise Maurice, Lorin, îţi spun pentru ultima oară... 
nimeni nu te poate recunoaşte aici... spune c-ai venit să-ţi iei 


rămas bun de la mine... spune c-ai fost închis din greşeală. 
Cheamă paznicul care te-a văzut ieşind... Eu, cel ce trebuie să 
mor, voi fi adevăratul condamnat. Dar tu, te implorăm, prietene, 
fă-ne bucuria de-a trăi, ca să ne păstrezi amintirea. Mai este 
timp, Lorin, te implorăm. 

Geneviève îşi împreună mâinile în semn de rugă. Lorin îi luă 
amândouă mâinile şi i le sărută. 

— Am spus nu şi e nu, răspunse Lorin cu vocea-i hotărâtă. 
Nu mai stăruiţi, sau, pe bună dreptate, am să cred că vă 
stingheresc. 

— Paisprezece, repetă Sanson şi ei sunt cincisprezece! 

Apoi, ridicând glasul, spuse: 

— E careva printre dumneavoastră care are ceva de 
reclamat? E careva care ar putea dovedi că se află aici dintr-o 
eroare? 

Poate că s-au întredeschis câteva guri la întrebarea de mai 
sus, dar s-au închis fără să rostească nici un cuvânt. Celor care 
ar fi minţit le era ruşine să mintă; cel care n-ar fi minţit n-a vrut 
să vorbească. 

Se făcu o tăcere de câteva minute, în vreme ce ajutoarele 
îşi vedeau de treburi, săvârşindu-şi lugubra lor slujbă. 

— Cetăţeni, suntem gata... spuse atunci glasul surd şi 
solemn al lui Sanson. 

Câteva suspine şi câteva gemete răspunseră glasului 
aceluia. 

— Ei bine, zise Lorin, fie! 


Să murim pentru patrie, 
E soarta cea mai frumoasă!... 


Da, mai cu seamă când mori pentru patrie; dar, hotărât 
lucru; încep să cred că noi nu murim decât pentru plăcerea celor 
care se uită la noi cum murim. Pe cinstea mea, Maurice, sunt de 
părerea ta, încep şi eu să fiu dezgustat. 

— Apelul! strigă un comisar la uşă. 

Mai mulţi paznici intrară în cameră şi închiseră ieşirile, 
aşezându-se astfel între viaţă şi condamnaţi, de parcă i-ar fi 
împiedicat să revină la viaţă. 

Se făcu apelul. Maurice, care fusese de faţă la judecata 
condamnatului care se sinucisese cu cuțitul lui Lorin, răspunse 


prezent când i s-a rostit numele. Atunci se văzu că mortul era în 
plus. 

Mortul fu scos afară din sală. Dacă i s-ar fi stabilit 
identitatea, dacă ar fi fost recunoscut drept condamnat, ar fi 
fost ghilotinat cu ceilalţi, aşa mort cum era. 

Supraviețuitorii fură împinşi spre ieşire. 

Pe măsură ce trecea câte unul prin faţa ferestruicii de la in- 
trare, i se legau mâinile la spate. 

Nici o vorbă nu fu rostită preţ de zece minute de către 
nenorociţii aceia. 

Numai călăii vorbeau şi acționau. 

Maurice, Geneviève şi Lorin, care abia se mai puteau ţine 
pe picioare, se înghesuiau unul în altul ca să nu fie despărțiți. 
Apoi condamnaţii fură împinşi din localul Conciergeriei în curte. 

Acolo, spectacolul deveni înspăimântător. 

Mulţi dintre condamnaţi simţiră că li se taie picioarele la ve- 
derea căruţelor; temnicerii îi ajutară să urce. 

Se auzeau în dosul porţilor, încă închise, vocile confuze ale 
gloatei şi se ghicea după freamătul ei că trebuie să fie mare. 

Geneviève urcă în căruţă cu destulă putere; dealtfel 
Maurice o sprijinea cu cotul. Maurice sui iute după dânsa. 

Lorin nu se grăbi, îşi alese locul şi se aşeză în stânga lui 
Maurice. 

Porţile se deschiseră; în fruntea primelor rânduri se afla 
Simon. 

Cei doi prieteni îl recunoscură; şi dânsul îi văzu. 

Se caţără pe borna de la poartă, pe lângă care căruțele 
aveau să treacă; erau trei căruţe. 

Prima se urni din loc: era cea în care se aflau cei trei 
prieteni. 

— Ei! bună ziua, frumosule grenadir! îi strigă Simon lui 
Lorin; gândesc c-ai să încerci tăişul cuţitului meu, nu? 

— Da, răspunse Lorin şi am să-mi dau osteneala să nu-l ştir- 
besc prea tare, ca să poată tăia şi pielea ta, când ţi-o veni 
rândul. 

Celelalte căruţe se porniră şi ele, urmând-o pe prima. O 
furtună înspăimântătoare de strigăte, de gemete, de blesteme 
izbucni în jurul condamnaților. 

— Curaj, Geneviève, curaj! îi şopti Maurice. 


— Vai! răspunse tânăra noastră, nu-mi pare rău de viaţă, 
deoarece mor împreună cu tine. Îmi pare rău că n-am mâinile 
libere ca măcar să te strâng în braţe, înainte de-a muri. 

— Lorin, spuse Maurice, Lorin, scotoceşte în buzunarul 
vestei mele şi ai să găseşti un cuţitaş. 

Maurice îşi aplecă buzunarul la înălţimea mâinilor 
prietenului său; pe urmă, trudindu-se amândoi, îl deschiseră. 
Atunci Maurice îl apucă cu dinţii şi tăie funiile care legau mâinile 
lui Lorin. 

Lorin, scăpat de funiile sale, îi făcu acelaşi serviciu lui Mau- 
rice. 

— Grăbeşte-te, spuse tânărul, uită-te la Geneviève; e gata 
să leşine. 

Într-adevăr, ca să poată îndeplini operaţia aceea, Maurice 
se întorsese o clipă de lângă biata femeie şi, ca şi cum toată 
puterea i-ar fi venit de la dânsul, ea închisese ochi şi-şi lăsase 
capul să-i cadă pe piept. 

— Geneviève, o strigă Maurice, Geneviève, deschide ochii, 
draga mea! Nu mai avem decât câteva minute ca să ne vedem 
pe lumea asta. 

— Funiile îmi rănesc mâinile, şopti ea. 

Maurice o dezlegă. 

Numaidecât deschise ochii şi se ridică în prada unei exaltări 
care o făcu sclipitor de frumoasă. 

Cu un braţ îl cuprinse pe Maurice de gât, cu cealaltă mână 
prinse mână lui Lorin şi toţi trei, în picioare în căruţă, având la 
picioarele lor celelalte două victime îngropate în stupoarea unei 
morţi anticipate, trimiseră cerului, care le îngăduise să se 
sprijine liberi unul de altul, un semn şi o privire pline de 
recunoştinţă. 

Gloata care-i insulta, văzându-i şezând, tăcu când îi văzu 
stând în picioare. 

Se zări eşafodul. 

Maurice şi Lorin îl văzură; Geneviève nu-l zări; ea nu se uita 
decât la iubitul ei. 

Căruţa se opri. 

— Te iubesc, îi şopti Maurice Genevie&vei, te iubesc. 

— Femeia mai întâi, femeia prima! strigară mii de voci. 

— Îţi mulţumesc, poporule, spuse Maurice. Cine spunea 
oare că eşti crud? 


O cuprinse pe Geneviève în braţe şi, cu buzele lipite de 
buzele ei, o duse în braţele lui Sanson. 

— Curaj, strigă Lorin, curaj! 

— Am, răspunse Geneviève, am! 

— Te iubesc! şopti Maurice. Te iubesc! 

Nu mai erau nişte victime sortite măcelului, ci nişte prieteni 
care sărbătoreau moartea. 

— Rămas bun! strigă Geneviève lui Lorin. 

— La revedere! îi răspunse el. 

Geneviève dispăru sub fatala basculă. 

— E rândul tău! spuse Lorin. 

— E rândul tău! zise Maurice. 

— Ascultă! Geneviève te cheamă. 

Într-adevăr, Geneviève scoase ultimul ei strigăt. 

— Vino! chemă ea. 

O zarvă mare se iscă în gloată. Frumosul şi gingaşul cap 
căzuse. 

Maurice se repezi. 

— E cât se poate de drept, spuse Lorin, să ne ţinem de 
logică. M-auzi tu, Maurice? 

— Da. 

— Ea te-a iubit, e ucisă prima, tu nu eşti condamnat, deci tu 
mori al doilea; eu n-am făcut nimic, dar fiind cel mai criminal 
dintre noi trei, vin ultimul la rând. 


Şi iată, totul este clar 
Când ai de logică habar. 


Pe cinstea mea, cetăţene Sanson, îţi făgăduisem un catren, 
dar ai să te mulţumeşti şi cu un distih. 

— Te-am iubit! şopti Maurice, legat de scândura fatală, 
zâmbindu-i capului iubitei lui, te-am iu... 

Fierul tăie cuvântul la jumătate. 

— E rândul meu! exclamă Lorin, sărind dintr-un salt pe 
eşafod şi repede! căci, într-adevăr, îmi pierd capul... Cetăţene 
Sanson, te-am păgubit de două versuri, în schimb îţi ofer un 
calambur. 

Sanson îl legă şi pe el. 

— Uite, urmă Lorin, e moda să se strige trăiască... ceva, 
când mori. Altădată se striga: "Trăiască regele!", dar rege nu 


mai este. După aceea s-a strigat: "Trăiască libertatea!", dar nici 
libertate nu mai am. Pe cinstea mea: "Trăiască Simon!" care 
ne-a adunat pe toţi trei la un loc. 

Şi capul generosului tânăr căzu lângă cele ale lui Maurice şi 
Geneviève! 


Sfârşit 


x k x 


O formatare unitară făcută de BlankCd. Pentru a fi 
evidențiată de alte formatări, fiecare volum va purta pe lângă 
numele fişierului şi menţiunea: |v. BlankCd]. In aceeaşi 
formatare unitară veţi mai putea citi: 


>» Alexandre Dumas - Cavalerul Reginei [v. BlankCd] 

>» Alexandre Dumas - Cei Patruzeci şi Cinci vol.l lv. 
BlankCd] 

>» Alexandre Dumas - Cei Patruzeci şi Cinci vol.2 [v. 
BlankCd] 

> Alexandre Dumas - Cei trei muşchetari [v. BlankCd] 

> Alexandre Dumas - Contele de Monte-Cristo vol.l [v. 


BlankCd] 

> Alexandre Dumas - Contele de Monte-Cristo vol.2 |v. 
BlankCd] 

>» Alexandre Dumas - Contele de Monte-Cristo vol.3 |v. 
BlankCd] 


> Alexandre Dumas - După douăzeci de ani [v. BlankCd] 

>» Alexandre Dumas - Familia de'Medici [v. BlankCd] 

> Alexandre Dumas - Laleaua neagră [v. BlankCd] 

> Alexandre Dumas - Marchiza de Brinvilliers [v. BlankCd] 

> Alexandre Dumas - Masca de fier [v. BlankCd] 

> Alexandre Dumas - Mână de mort [v. BlankCd] 

>» Alexandre Dumas - Otrava şi pumnalul familiei Borgia [v. 
BlankCd] 

>» Alexandre Dumas - Robin Hood [v. BlankCd] 


> Alexandre 
BlankCd] 

> Alexandre 
BlankCd] 

>» Alexandre 
BlankCd] 

> Alexandre 
BlankCd] 


Dumas - 


Dumas - 


Dumas - 


Dumas - 


Vicontele de 
Vicontele de 
Vicontele de 


Vicontele de 


Bragelonne vol.1 |v. 
Bragelonne vol.2 [v. 
Bragelonne vol.3 [v. 


Bragelonne vol.4 [v. 


>» Alexandre Dumas-fiul - Dama cu camelii [v. BlankCd] 


În pregătire: 


>» Alexandre Dumas - Cele două Diane [v. BlankCd] 


Notă: Dacă ţi-a plăcut formatarea şi îţi lipseşte una sau mai 
multe cărţi formatate unitar, le poţi găsi (cu ctrl+click-stânga) 


aici. 


Atenţie: Pentru a vă deplasa mai uşor prin e-book, plasați 
cursorul mouse-ului în Cuprins e-book pe un anumit capitol, apoi 
apăsaţi tasta ctrl apoi click-stânga. 
Cuprins e-book Cavalerul Reginei: 


Capitolul | 

Capitolul II 
Capitolul III 
Capitolul IV 


Capitolul VI 
Capitolul VII 
Capitolul VIII 
Capitolul IX 
Capitolul X 
Capitolul XI 
Capitolul XII 
Capitolul XIII 
Capitolul XIV 
Capitolul XV 


Înrolaţii voluntari 
Necunoscuta 


Strada Fosses-Saint-Victor..........c eee 
Obiceiurile timpului. ei tniimecăta  it 
Ce fel de om era cetăţeanul Maurice 


Închisoarea Temple.. 


Jurământ de jucător 
Geneviève 


Cârp 


Devot 
Zeița 


aciul Simon... 
Biletul 


ament........... 
Raţiune......... 


Capitolul XVI 
Capitolul XVII 
Capitolul XVIII 
Capitolul XIX 
Capitolul XX 
Capitolul XXI 
Capitolul XXII 
Capitolul XXIII 
Capitolul XXIV 
Capitolul XXV 
Capitolul XXVI 
Capitolul XXVII 
Capitolul XXVIII 
Capitolul XXIX 
Capitolul XXX 
Capitolul XXXI 
Capitolul XXXII 
Capitolul XXXIII 
Capitolul XXXIV 
Capitolul XXXV 
Capitolul XXXVI 
Capitolul XXXVII 
Capitolul XXXVIII 
Capitolul XXXIX 
Capitolul XL 
Capitolul XLI 
Capitolul XLII 
Capitolul XLIII 
Capitolul XLIV 
183 - 

Capitolul XLV 
Capitolul XLVI 
Capitolul XLVII 
Capitolul XLVIII 
Capitolul XLIX 
Capitolul L 
Capitolul LI 
Capitolul LII 
Capitolul LII 
Capitolul LIV 


Fiul risipitor.. 
Minerii........... 


Cererea........ 
Florăreasa... 


Garoafa roşie 


SION CEPZOTU iata ca aia oaze aiba 


Zeița Raţiune... 


Mama şi fiica.. 


Biletul............ 


Tânărul regalist 


Cavalerul de Maison-Rouge............ee eee 
Patrula... 


Garoafă şi subterană... eee 
PErCNEZI LI că c ot ata ae ol a lata 


Jurământuul........ 


Zia următoare... m scooter tt 


Conciergerie...... 


Sala paşilor pierduţi... eee eee 
Cetăţeanul Theodore... eee eee 
Cetăţeanul Gracchus..........c eee eee eee eeeee 


Copilul de rege..... 


Buchetul de violete.............ce eee 
La cârciuma Puţul lui Noe€............cee eee 
Grefierul ministerului de război...................... 
Cele două bilete... eee 
Pregătirile lui Dixmer...........c eee 
Pregătirile Cavalerului de Maison-Rouge......... 


Capitolul LV De ce plecase Lorin... eee eee 
Capitolul LVI Trăiască SION! no sania ezita a taiata 


POSTFAŢĂ După 199 de ani 


Performanţa (sau măcar cota de interes) a romanului 
Cavalerul reginei este şi uşor de observat şi uşor de analizat. 
Cititorii vor descoperi, astfel, destul de repede că această carte 
veche de peste un secol este animată de un neclătinat ideal 
retrospectiv (retoric şi tematic, deopotrivă) dar că, în acelaşi 
timp, câştigă fără urmă de trac examenul actualităţii. A învinge 
rigorile, constringerile timpului nu este un lucru de trecut cu 
vederea şi, în cazul literaturii, este o premisă a succesului. 

Dealtfel, cuvântul succes a însoţit şi însoţeşte firesc 
destinul lui Alexandre Dumas, autor, între 1844-1850, a unor 
romane retipărite în milioane de exemplare. Lista este de 
notorietate publică: Cei trei muşchetari, După 20 de ani, Regina 
Margot, Contele de Monte Cristo, Vicontele de Bragelone, 
Colierul reginei. 

Cavalerul reginei îşi asumă, fără echivoc, convenţii epice 
experimentate în epocă nu numai de Alexandre Dumas. Autorul 
nu face, însă, nici un secret din aceasta, îndeplinind separe cu 
voioşie, oricum cu deplină luciditate, reverenţa politicoasă faţă 
de câştigurile tradiţiei. Aşa că nu-i rămâne decit să desfăşoare la 
vedere atât componentele cât şi procedeele de asamblare a 
construcţiei narative. Cititorul, mai ales cititorul modem, nu are 
decit de câştigat asistând la acest joc cu cărţile pe faţă, 
normalitatea, nu facilitatea fiind dominanta receptării 

Romanul începe absolut previzibil, în cel mai pur stil clasic, 
înfăţişând când şi unde se petrece acţiunea, cine îi sunt protago- 
Niştii, fizionomia, genealogia, vestimentația, comportamentul 
acestora fiind fără nici o grabă enumerate, analizate, 
interpretate. Urmează, ca în toate cărţile de aventuri, o cascadă 


de evenimente, dar cum Dumas nu este un scriitor oarecare, 
tehnica sa nu se întemeiază pe simpla acumulare (captivantă) 
de fapte, desenul epic fiind deseori incitant perturbat de artificii 
menite să menţină viu contrastul de viteză al povestirii. Pe care, 
pentru a nu se dezice în nici un fel de principiile sale (literare), 
Dumas le preia tot din repertoriul verificat prin alte cărţi, 
explorându-le şi exploatindu-le cum se cuvine: încurcături foarte 
graţioase sau de-a dreptul sumbre (cu tot cortegiul de uneltiri 
mizerabile, în linia romanului "negru" sau de exaltate dovezi de 
puritate, în maniera prozei naive şi sentimentale), explicitări 
aproape didactice ale analizei psihologice, ambiguitatea 
travestiului, sonoritatea loviturilor de teatru, culorile tari ale 
antitezelor (răul şi binele ca entităţi absolute, ceea ce, evident, 
interzice observarea nuanţelor). 

Pentru a ne referi doar la ultimul procedeu amintit mai sus, 
el se verifică şi în portretistică. Cuplul masculin/feminin este 
pictat în cea mai elocventă tradiţie romantică, ea însăşi 
continuînd cu originalitate, desigur, stereotipii medievale şi 
renascentiste. Silueta fetei este inefabilă, fragilă, de o tainică 
delicatele: "Maurice a putut să vadă pentru a doua oară părul 
acela lung ce atîma în bucle de abanos, arcul desăvârşit al celor 
două sprâncene parcă desenate cu tuş, doi ochi tăiaţi în 
migdală, catifelaţi şi galeşi, nasul de-o formă desăvârşită, nişte 
buze tinere şi roşii ca mărgeanul. /... / Dacă există în visurile 
cele mai pure pe care Rafael, în prima sa manieră, le-a zugrăvit 
pe pânză, o Madonă cu buze surizătoare, cu privire castă, cu o 
expresie îngerească, atunci toate aceste însuşiri trebuie luate de 
la divinul Perugio pentru făurirea portretului Genevievei." În chip 
armonic faţă de acest model, mai degrabă ideal decit real, 
tînărului i se observă forţa, demna eleganţă, intelectualitatea: 
“In ziua aceea strălucea de frumos ce era. Haina-i largă, neagră, 
în carouri mari, vesta albă, pantalonii din piele de căprioară, 
conturându-i picioarele modelate parcă după cele ale lui Apolo, 
gulerul din pânză fină de batistă şi pletele frumoase, 
descoperind o frunte mare, nobilă, toate la un loc alcătuiau tipul 
unui bărbat distins şi puternic." lar, pentru ca tradiţia să fie şi 
aici cît mai îndeaproape respectată, soarta îndrăgostiţilor este 
legată de cea a prietenului devotat, în plan literar o indiscutabilă 
reuşită a romancierului. 


Nu e nevoie de o extinsă experienţă de lectură pentru a 
putea întrevedea aţa cu care sunt legate evenimentele şi, 
interesant, explicitarea recuzitei şi procedeelor literare este 
bănuită nu numai de cititor ci şi de personaje (de unele dintre 
ele) pentru a fi direct recunoscută de creatorul acestora, 
scriitorul. Complicitate dintre cele mai tulburătoare. leri, în 
Cavalerul reginei, ea reprezenta o simplă sugestie, azi a devenit 
temă a literaturii. 

Dar, să revenim. Ca şi alte romane, linearitatea unui singur 
fir epic se dovedeşte cu totul inadecvată fanteziei explozive a 
scriitorului. E limpede că Dumas preferă fresca, se simte în 
largul său doar sub orizonturi deschise care-i îngăduie 
desfăşurarea şi (respirăm un aer romantic, totuşi!) confruntarea 
forţelor. Şi aşa, povestea de dragoste Genevieve-Maurice, cu 
toate hăţişurile şi meandrele ei, nu este decât rampa de lansare 
către o a doua poveste, anunţată, dealtfel, încă din titlu. 
Cavalerul este un înfocat regalist, iar regina este Marie- 
Antoinette. Acţiunea începe la mijlocul lui 1793 (Ludovic al XVI- 
lea urcase pe eşafod la 21 ianuarie) şi se încheie în octombrie, 
când are loc executarea reginei, după un proces la care 
fuseseră audiaţi 40 de martori, cum se reaminteşte şi în una 
dintre cele mai noi sinteze dedicate momentului - Franţois Furet, 
Mona Ozouf, Dictionnaire critique de le Revolution Franţaise 
(Paris, Flammarion, 1988). 

In august 1793, ştim tot din istorie, nu din roman, baroana 
de Stae'l publicase Reflexions sur le proces de la reine, 
observând că atacurile calomnioase au însoţit destinul Mariei- 
Antoinette cu mult înainte de momentul când "spiritul de partid 
a făcut să dispară adevărul de pe faţa pământului" Autoarea 
apologiei se referea la numeroasele pamflete şi cîntece satirice 
de care chiar regina avusese cunoştinţă, cum o dovedeşte 
corespondenţa cu mama sa, împărăteasa Maria Tereza. 

Dumas alege, astfel, o personalitate controversată a anului 
1793, un an, o clipă istorică în care primatul politicului este de 
necontestat. O spune el însuşi în roman: "S-a vorbit politică; nici 
nu putea fi altcum. Ce altceva să se discute într-o epocă în care 
politica se amesteca în orice, era zugrăvită în fundul farfuriilor, 
acoperea toate zidurile, era proclamată clipă de clipă pe toate 
străzile?" Şi iată cum, treptat, Cavalerul reginei abandonează 
calea idilei, pentru a deveni imaginea lumii postrevoluţionare, 


mozaic de atitudini şi trăiri pe meridianele căreia se întâlnesc, 
fraternizează chiar, uneori, avântul şi laşitatea, entuziasmul, 
teroarea, delaţiunea şi jertfa, o lume a Comitetului Salvării 
Publice, a tribunalelor revoluţionare şi a manifestaţiilor de 
stradă, o lume în care (cităm din Dumas) "îmbrăţişarea şi 
decapitarea erau la fel de obişnuite", o lume în care se întâlneau 
sub aceeaşi cupolă durii, moderaţii şi indecişii, monarhiştii şi 
republicanii, în sfirşit, o lume ce căuta cu înfrigurată disperare şi 
speranţă nu atât să prevadă viitorul, cât să lămurească şi să se 
regăsească pe sine. Căci pentru toţi, târgoveţi, regi sau ofiţeri, 
insuportabilă nu era acceptarea deciziei implacabile, ci 
extinderea plasei tentaculare a confuziei. Aşa, cel puţin gândesc 
personajele: 

"-Eheif făcu Lorin, ştii tu ce mi se pare mie cel mai trist în 
revoluţii? Vrei să-ţi spun? 

— Da. 

— Că de multe ori ai drept duşmani oameni pe care i-ai 
dori prieteni, iei drept prieteni oameni pe care... 

— Imi vine greu să cred... îl întrerupse Maurice." 

Dumas înregistrează această insuportabilă nelinişte, în 
primul rând de natură morală. Renan, în imediata lui apropiere, 
îl confirmă: "Cine ştie dacă adevărul nu e trist." Este o concluzie 
sau o sceptică prempniţie? 

Incepând ca studiu de caracter, Cavalerul reginei se 
impune treptat ca studiu al mentalităților şi tocmai această 
deplasare de accent este elocvent sesizată de cititorul de azi, 
predispus şi sub presiunea evenimentelor recente, să se 
intereseze nu de aparenţe, ci de semnificaţii, să observe nu 
doar pojghiţa exterioară a faptelor, cât structura lor de 
adâncime. 

lată cum atât dimensiunea istorică a experienţei culturale, 
cât şi dimensiunea actuală a experienţei existenţiale limitează 
drastic posibilitatea unei receptări naive a romanului lui 
Alexandre Dumas. Nu e un handicap, e o şansă. Căci tocmai 
pentru că este atât de limpede marcat şi de grija trecutului şi ae 
cea a prezentului, Cavalerul reginei se poate îndrepta 
nestânjenit spre proba de foc a viitorului adică a lecturilor 
viitoare. 


Antoaneta Tănăsescu