Alexandre Dumas — Gemenele

4 Gemenele 


Alexandre 
Dumas 


Editura Eminescu 


Alexandre Dumas 


ALEXANDRE DUMAS 


Gemenele 


+ 


Traducere de Teodora Popa-Mazilu 


EDITURA EMINESCU 
1976 


Gemenele 


Cuprins 
CAPITOLUL | Aghiotantul lui Charette 7 
CAPITOLUL II Recunoştinţa regilor 10 
CAPITOLUL III Două gemene 17 


CAPITOLUL IV Cum, venind pentru un ceas la marchizul 
de Souday, Jean Ollier încă ar mai fi acolo, dacă marchizul 


şi el n-ar fi murit de zece ani 21 
CAPITOLUL V Vizuina lupanilor 26 
CAPITOLUL VI lepurele rănit 30 
CAPITOLUL VII Domnul Michel 37 
CAPITOLUL VIII Baroana de la Logerie 43 
CAPITOLUL IX Galon-d'Or şi Allegro 51 
CAPITOLUL X Unde lucrurile nu se petrec câtuşi de puţin 
aşa cum le visase baronul Michel 60 
CAPITOLUL XI Moş Tinguy 67 
CAPITOLUL XII O datorie a nobilimii 72 
CAPITOLUL XIII Petit-Pierre 80 
CAPITOLUL XIV Oră nepotrivită 89 
CAPITOLUL XV Diplomaţia lui Courtin 98 
CAPITOLUL XVI Crâşma lui Aubin Courte-Joie 104 
CAPITOLUL XVII Omul din Logerie 111 
CAPITOLUL XVIII Târgul din Montaigu 120 
CAPITOLUL XIX Răzmeriţa 125 
CAPITOLUL XX Resursele lui Jean Oullier 135 
CAPITOLUL XXI Aport, Pataud, aport! 142 
CAPITOLUL XXII Cui aparţinea coliba? 147 
CAPITOLUL XXIII Cum îşi plânse Marianne Picaut, soţul 
149 
CAPITOLUL XXIV Unde dragostea îi converteşte chiar şi 
pe cei fără opinii 153 
CAPITOLUL XXV Panta de la Bauge 159 


3 


Alexandre Dumas 


CAPITOLUL XXVI Alarma 167 
CAPITOLUL XXVII Jupânul Loriot 172 
CAPITOLUL XXVIII Unde generalul înfulecă nişte bucate 
care nu erau pregătite pentru el 177 
CAPITOLUL XXIX Unde curiozitatea jupânului Loriot nu 
este pe deplin satisfăcută 182 
CAPITOLUL XXX Camera din turnuleţ 187 
CAPITOLUL XXXI Care se termină cu totul altfel decât se 
aştepta Mary 192 
CAPITOLUL XXXII Albii şi Albaştrii 198 
CAPITOLUL XXXIII Care dovedeşte că pânzele de 
păianjen nu sunt periculoase numai pentru muşte 204 


CAPITOLUL XXXIV Unde cel mai mic picior din Franţa şi 
din Navara află că pantofii Cenuşăresei i se potrivesc mult 


mai puţin decât cizmele de şapte coţi 214 
CAPITOLUL XXXV Unde Petit-Pierre ia cea mai bună 
masă pe care a luat-o vreodată 218 
CAPITOLUL XXXVI Egalitate în faţa morții 228 
CAPITOLUL XXXVII Percheziţia 237 
CAPITOLUL XXXVIII Unde Jean Oullier spune ce gândeşte 
despre tânărul baron Michel 245 
CAPITOLUL XXXIX Unde tânărul baron Michel devine 
aghiotantul Berthei 254 
CAPITOLUL XL Despre pericolul pe care-l poţi afla prin 
păduri, într-o proastă companie 259 
CAPITOLUL XLI Jupânul Marc 273 
CAPITOLUL XLII În ce fel se călătorea în departamentul 
Loarei inferioare în luna mai, 1832 277 
CAPITOLUL XLIII Puţină istorie nu strică 284 
CAPITOLUL XLIV Unde Petit-Pierre se hotărăşte să facă 
altfel decât îi spune inima 293 


CAPITOLUL XLV Unde Jean Oullier arată că atunci când 
vinul e tras în sticle, nu-ţi mai rămâne altceva de făcut 


decât să-l bei 298 
CAPITOLUL XLVI Unde se explică de ce şi cum baronul 
Michel luase hotărârea să plece la Nantes 304 


Gemenele 


CAPITOLUL XLVII Unde oaia, crezând că se reîntoarce la 
târlă, cade într-o capcană 311 
CAPITOLUL XLVIII Unde Trigaud arată că, dacă ar fi fost 
în locul lui Hercule, ar fi îndeplinit douăzeci şi patru de 
munci în loc de douăsprezece 318 
CAPITOLUL XLIX Fuga 323 
CAPITOLUL L Unde Mary e victorioasă ca şi Pirus 333 
CAPITOLUL LI Unde baronul Michel găseşte - pentru a se 


sprijini - un stejar în loc de o trestie 340 
CAPITOLUL LII Ultimii cavaleri ai regalității 346 
CAPITOLUL LIII Unde Jean Oullier minte într-un scop nobil 
351 
CAPITOLUL LIV Câmpul de luptă 355 
CAPITOLUL LV După luptă 358 
CAPITOLUL LVI Castelul din Penissiere 362 
CAPITOLUL LVII Landa din Bouaime 370 
CAPITOLUL LVIII Unde casa „Aubin Courte-Joie şi 
compania” fac cinste rangului lor social 378 
CAPITOLUL LIX In care sosesc ajutoare tocmai de unde 
nu te aştepţi 382 
CAPITOLUL LX Pe drumul cel mare 389 
CAPITOLUL LXI Ce se întâmplă cu Jean Cullier 400 
CAPITOLUL LXII Betriile jupânului Courtin 409 
CAPITOLUL LXIII Unde doamna baroană de Logerie, 
crezând că-şi ajută fiul, o ajută de fapt pe ducesă 413 
CAPITOLUL LXIV Marşuri şi contramarşuri 421 
CAPITOLUL LXV Unde dragostea lui Michel pare să ia o 
întorsătură bună 428 
CAPITOLUL LXVI Există pescari şi pescari 435 
CAPITOLUL LXVII Interogatoriu şi confruntare 440 
CAPITOLUL LXVIII Unde-l regăsim pe general şi unde 
vedem că nu s-a schimbat 447 
CAPITOLUL LXIX Unde Courtin e încă o dată dezamăgit 
454 
CAPITOLUL LXX Unde marchizul de Souday caută stridii 
şi-l pescuieşte pe Picaut 462 


Alexandre Dumas 


CAPITOLUL LXXI Ce se petrecea în cele două case 


nelocuite 470 
CAPITOLUL LXXII Unde Courtin, în sfârşit, pune mâna pe 
cei cincizeci de mii de franci 478 
CAPITOLUL LXXIII Hanul „Grand Saint Jacques” 483 
CAPITOLUL LXXIV Cele două iscoade 488 
CAPITOLUL LXXV Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte 
494 
CAPITOLUL LXXVI Pantalonii roşii 501 
CAPITOLUL LXXVII Lupoaica rănită 507 
CAPITOLUL LXXVIII Placa şemineului 513 
CAPITOLUL LXXIX Trei inimi zdrobite 517 
CAPITOLUL LXXX Judecata 521 


CAPITOLUL LXXXI Unde se vede că un om care are 
asupra lui cincizeci de mii de franci poate fi uneori 
stingherit de atâta bănet 527 
EPILOG 533 


Gemenele 


CAPITOLUL | 
Aghiotantul lui Charette 


DACĂ ŢI SE ÎNTÂMPLĂ, DRAGĂ 
cititorule, să pleci din Nantes la Bourgneuf, după ce tai, ia 
Saint-Philbert, unghiul meridional al lacului Grandlieu, te 
vezi ajuns, într-un ceas sau două - după cum mergi, pe 
jos ori cu trăsura - la primii copaci din pădurea 
Machecoul. 

In stânga drumului, într-un pâlc mare de arbori, care 
pare să ţină de pădure, vei zări vârfurile ascuţite a două 
turnulețe şi acoperişul cenuşiu al unui mic castel pierdut 
în mijlocul frunzişului. Zidurile crăpate ale acestui conac 
de mic nobil de ţară, ferestrele sparte, acoperişul înroşit 
de irişi sălbatici, îi dau o înfăţişare atât de sărmană - în 
ciuda pretențiilor sale feudale şi a celor două turnulețe 
care-l flanchează - încât cei care-l văd de pe drum n-ar 
avea nimic de râvnit la el în afară de frumoasa privelişte 
a copacilor seculari din pădurea Machecoul. In 1831, 
acest mic castel era proprietatea unui gentilom bătrân 
numit marchizul de Souday, şi castelul se numea de 
Souday, după numele proprietarului său. După ce am 
făcut cunoştinţă cu castelul, să facem cunoştinţă şi cu 
proprietarul. 

Marchizul de Souday era unicul reprezentant şi ultimul 
moştenitor al unei vechi şi ilustre familii din Bretania; căci 
lacul Grand-Lieu, pădurea din Machecoul, oraşul 
Bourgneuf, situate în această parte a Franţei - astăzi 
cuprinse în departamentul Loarei inferioare - făceau 
parte din provincia Bretania înainte ca Franţa să fi fost 
împărţită în departamente. Familia marchizului de Souday 


7 


Alexandre Dumas 


alcătuise odinioară unul din acei arbori feudali, cu ramuri 
imense, a căror umbră se întindea peste întreaga 
provincie; dar strămoşii marchizului, dornici să se urce cu 
demnitate în caleştile regelui, îi retezaseră, încetul cu 
încetul, ramurile, în aşa fel încât în 1789 abia mai puteau 
împiedica trunchiul putred să nu fie prăvălit de mâna 
vreunui portărel. Când sună ceasul Bastiliei, când vechea 
casă regală se prăbuşi, prevestind şi prăbuşirea 
regalității, marchizul de Souday, acum moştenitor, dacă 
nu al unor bunuri - nu mai rămăseseră altele decât micul 
conac despre care am vorbit - cel puţin al numelui ilustru 
al tatălui său, era primul paj al alteţii sale regale, contele 
de Provence. La şaisprezece ani, atât avea pe atunci 
marchizul, evenimentele ţi se par lipsite de importanţă; şi 
apoi, la Curtea epicureană, voltairiană şi constituţională a 
palatului Luxembourg, unde egoismul se afla la loc de 
cinste, nu era greu să devii profund nepăsător. In 
calitatea sa de paj, domnul de Souday fu trimis în piaţa 
Grève ca să pândească momentul în care călăul avea să-l 
sugrume pe Fauras, moarte ce avea să redea alteţii sale 
regale liniştea o clipă tulburată. Marchizul îşi îndeplini 
curajos sarcina, după care se reîntoarse în goană la 
palatul Luxembourg, strigând: 

— Monseniore, s-a făcut! 

Şi monseniorul, cu vocea sa calmă şi melodioasă, 
spusese: 

— La masă, domnilor! 

Şi începuse să înfulece zdravăn, fără să aibă pe 
conştiinţă viaţa acelui brav gentilom, spânzurat ca un 
coate-goale, pentru liniştea alteţii sale. 

Urmară apoi zilele Revoluţiei, retragerea lui Necker, 
moartea lui Mirabeau. In ziua de 22 februarie 1791, o 
mare mulţime înconjurase palatul Luxembourg. Circulau 
diverse zvonuri. Se zicea să fratele regelui voise să fugă 
şi să se alăture emigranților care se adunau pe Rin. Dar 
acesta se arătă în balcon şi făcu solemnul legământ de a 
nu-l părăsi pe rege. Şi într-adevăr, în 21 iunie o tuli 


Gemenele 


împreună cu regele, desigur, numai ca să-şi ţină 
legământul că nu-l va părăsi. Îl părăsi totuşi şi spre binele 
său; căci în vreme ce el trecea liniştit graniţa, împreună 
cu tovarăşul său de călătorie, marchizul d'Avaray, 
Ludovic al XVI-lea era arestat la Varennes. Pajul nostru 
ţinea prea mult la reputaţia lui de tânăr în pas cu moda, 
ca să rămână în Franţa. Emigră deci, la rându-i, şi cum 
nimeni nu dădu atenţie unui paj de optsprezece ani, sosi 
fără niciun incident la Koblenz, unde se înscrise în 
rândurile companiilor de muşchetari care se formau acolo 
sub ordinele marchizului de Montmorin. În primele lupte 
se bătu alături de cei trei Condé. La Thionville fu rănit, 
apoi, după multe deziluzii, o încercă pe cea mai crâncenă 
dintre toate: desfiinţarea corpurilor de emigranţi, măsură 
care le răpea acestora şi ultima lor resursă de trai. E 
adevărat că soldaţii luptau împotriva Franţei şi că acea 
pâine era frământată de mâna străinului. Marchizul de 
Souday îşi întoarse atunci privirea spre Bretania şi 
Vandeea, unde luptele ţineau de doi ani. Se angajă din 
nou în armată dar, la scurtă vreme după asta, republicanii 
îi înfrânseră pe legitimişti iar Charette, conducătorul lor şi 
şeful lui Souday, fu ucis. 


Alexandre Dumas 


CAPITOLUL II 


Recunoştinţa regilor 


MARCHIZUL DE SOUDAY AJUNSE 
la malul Loarei şi găsi un pescar gata să-l ducă până la 
istmul Saint-Gildas. Acolo, găsi o fregată engleză care-l 
luă la bordul ei. După două sau trei zile, fregata se întâlni 
cu o corabie de comerţ cu trei catarge, care se pregătea 
să intre în Marea Mânecii. Era o navă olandeză. Marchizul 
de Souday ceru să treacă la bordul ei. Corabia olandeză 
cu trei catarge îl depuse pe marchiz la Rotterdam. Din 
Rotterdam, acesta ajunse la Blankenburg, un orăşel în 
ducatul de Brunswich pe care Ludovic al XVIII-lea îl 
alesese ca reşedinţă. Marchizul trebuia să îndeplinească 
ultimile rugăminţi ale lui Charette, pe care-l văzuse 
murind sub ochii lui. Ludovic al XVIII-lea era la masă; ora 
mesei era întotdeauna solemnă pentru el. Fostul paj 
trebui să aştepte ca majestatea sa să-şi isprăvească 
masa. Fu deci primit după masă. Povesti evenimentele pe 
care le văzuse desfăşurându-se sub ochii săi şi mai ales 
ultima catastrofă - moartea lui Charette - cu o asemenea 
elocinţă, încât majestatea sa, deşi nu era prea sensibil, fu 
adânc impresionat şi-l opri: 

— Destul, destul, marchize! Da, cavalerul de Charette a 
fost un slujitor curajos, recunoaştem asta. 

Şi-i făcu un semn să se retragă. Mesagerul se supuse; 
dar, retrăgându-se, îl auzi pe rege spunând pe un ton de 
reproş: 

— Şi imbecilul ăsta de Souday care vine să-mi 
istorisească astfel de lucruri după-masă! O să-mi tulbure 
digestia! 


10 


Gemenele 


Marchizul era susceptibil; socoti că nu merita, după ce- 
şi riscase viaţa timp de şase luni, să fie făcut imbecil chiar 
de cel pentru care şi-o pusese în primejdie. Mai avea în 
buzunar o sută de ludovici; chiar în aceeaşi seară părăsi 
Blankenburgul, spunându-şi: „Dacă aş fi ştiut că voi fi 
primit astfel, nu m-aş mai fi ostenit atâta ca să vin!” 
Ajunse din nou în Olanda, şi din Olanda trecu în Anglia. 
Acolo începu o nouă fază a vieţii marchizului de Souday. 
Era unul din acei oameni care sunt puternici ori slabi, 
întreprinzători sau nevolnici, după mediul în care-i aruncă 
întâmplarea. Acest om n-a ştiut să înfrunte lipsa de 
activitate: a căutat pretutindeni şi cu orice preţ plăcerea, 
ca să-şi umple golul ce se crease în viaţa lui. 

Or, cum acele plăceri pe care i le oferea exilul erau 
mult prea neînsemnate, încetul cu încetul marchizul îşi 
pierdu acea eleganţă a gentilomului pe care haina de 
ţăran, purtată mai bine de două luni, nu i-o răpise şi, 
odată cu acea eleganţă, pierdu şi distincţia gusturilor; se 
mulţumi cu bere englezească în loc de şampanie şi se 
amuză cu fetele înzorzonate cu panglici din Grasvenor şi 
Haymarket, el care avusese de-a face, în primele sale 
amoruri, numai cu ducese. În curând, uşurinţa lui şi 
nevoile aspre ale vieţii îl duseră la legături care-i terfeliră 
reputaţia; acceptă ceea ce nu mai putea plăti; îşi făcu 
prieteni din tovarăşii de desfrâu dintr-o clasă inferioară 
lui; până la urmă, emigranții îi întoarseră spatele şi, odată 
pornit pe panta pierzaniei, cu cât se făcea mai mult gol în 
jurul lui, cu atât se înfunda mai tare pe drumul pe care 
apucase. 

Trecuseră doi ani de când ducea această existenţă, 
când întâmplarea făcu să întâlnească, într-o tavernă din 
Cite, el fiind unul dintre oaspeţii ei cei mai asidui, o 
tânără lucrătoare pe care una din acele fiinţe hidoase ce 
mişună prin Londra o smulsese din mansarda ei, 
pregătindu-se s-o arunce în braţele desfrâului. In ciuda 
transformărilor aduse de soarta nefastă, biata fată 
întrezări totuşi, în persoana decăzută a marchizului, o 


11 


Alexandre Dumas 


rămăşiţă de mărinimie. 

Se aruncă plângând la picioarele lui, rugându-l s-o 
salveze de viaţa ticăloasă care i se pregătea şi pentru 
care nu era făcută. Tânăra era frumoasă; marchizul îi 
propuse să-l urmeze. Tânăra i se aruncă de gât şi făgădui 
să-i dea toată iubirea, să-i consacre tot devotamentul ei. 

Fără să aibă nici cea mai mică intenţie de a face o 
faptă bună, marchizul salvă totuşi de la corupţie 
candoarea Evei. Căci nefericita copilă se numea Eva. Fata 
sărmană şi cinstită îşi ţinu cuvântul: marchizul fu prima şi 
ultima ei dragoste. Întâlnirea fusese fericită pentru 
amândoi: marchizul începuse să se plictisească de luptele 
de cocoşi, de aburii acri ai berei, de gâlcevile cu poliţaii şi 
de noroacele întâmplătoare; dragostea acestei tinere ÎI 
linişti: posedarea acestei copile albe ca o lebădă, 
emblema Marei Britanii, satisfăcea amorul propriu al 
domnului marchiz de Souday. Incepu, încet, încet să se 
schimbe şi, fără să mai revină la obiceiurile unui bărbat 
de rangul său, cel puţin trăi ca un om cinstit. Se refugie, 
cu Eva, într-o mansardă din Picadilly. Tânăra fată ştia să 
coasă; găsi de lucru la o lenjereasă, iar marchizul începu 
să dea lecţii de scrimă. 

Şi totuşi această dragoste, ca toate lucrurile pieritoare, 
cu timpul se toci. In ziua în care marchizul de Souday 
băgă de seamă că dragostea lui pentru Eva nu mai era 
decât un foc stins sau pe cale de a se stinge, în ziua în 
care sărutările tinerei nu-i mai putură redeştepta patima 
de odinioară, marchizul încercă să se distreze în afara 
căminului. Dar obişnuinţa fiind mai puternică decât orice, 
nu găsi în el puterea să rupă o legătură care ţinea de 
câţiva ani. Acest petrecăreţ, ai cărui strămoşi avuseseră, 
timp de trei veacuri, drept de viaţă şi de moarte în 
comitatul lor, acest ex-brigand, aghiotant al brigandului 
Charette, duse astfel, timp de doisprezece ani, existenţa 
tristă, precară, bolnăvicioasă a unui funcţionar modest, 
apoi a unui meseriaş şi mai modest. Cerul lăsase să 
treacă multă vreme fără să binecuvânteze această 


12 


Gemenele 


căsătorie nelegitimă; dar, în sfârşit, rugăminţile înălțate 
de Eva timp de doisprezece ani, fură împlinite. Biata 
femeie rămase însărcinată şi născu două gemene. Din 
nenorocire, nu avu parte decât câteva ceasuri de 
bucuriile maternității pe care o dorise atâta; febra laptelui 
o răpuse. Dragostea ei pentru marchizul de Souday era 
tot atât de vie şi tot atât de profundă după cei 
doisprezece ani ca şi în primele zile ale legăturii lor; 
totuşi, oricât de mare i-ar fi fost iubirea, nu putea să 
ignore frivolitatea şi egoismul iubitului ei; aşa că muri 
împărţită între durerea de a-şi lua pentru totdeauna 
rămas bun de la acest om atât de iubit şi groaza de a 
vedea viitorul celor două copile ale sale încredinţat 
mâinilor sale uşuratice. 

Această pierdere produse asupra marchizului impresii 
pe care le reproducem în mod minuţios, pentru că ele par 
să dea măsura firii acestui personaj sortit să joace un rol 
de seamă în povestirea de faţă. incepu prin a-şi plânge 
serios şi sincer tovarăşa de viaţă; căci nu putea să nu-i 
regrete calităţile şi să nu recunoască fericirea pe care i-o 
dăruise. Apoi, această primă durere odată molcomită, 
încercă ceva din bucuria şcolarului care se simte eliberat 
de obligaţiile sale. Intr-o zi sau alta, numele, rangul, 
stirpea sa puteau impune ruptura acelei legături: 
marchizului i-ar fi fost totuşi greu să ducă la bun sfârşit o 
astfel de sarcină. Acum, când totul se rezolvase de la 
sine, era satisfăcut. Dar această satisfacţie fu scurtă; 
dragostea Evei, care-l dădăcea ca pe un copil, începu să-i 
lipsească, îi era din ce în ce mai greu să se descurce 
singur; mansarda, în clipa în care vocea pură şi proaspătă 
a englezoaicei nu mai fu acolo s-o însufleţească, redeveni 
ceea ce era în realitate - o magherniţă groaznică; în clipa 
în care nu mai găsi, pe pernă, pletele mătăsoase ale 
prietenei sale, răspândite în valuri bălaie şi înmiresmate, 
patul nu mai fu pentru el decât un instrument de tortură; 
unde mai afla el mângâierile, atenţiile, tandreţea cu care-l 
înconjurase Eva timp de doisprezece ani? Ajuns la 


13 


Alexandre Dumas 


această stare de spirit, marchizul înţelese, că toate 
căutările lui erau zadarnice; drept urmare, începu s-o 
plângă straşnic pe iubita lui şi, când trebui să se despartă 
şi de cele două fetiţe, pe care le dădu la o doică în 
Yorkshire, avu, în durerea lui, nişte izbucniri de tandreţe 
care-o mişcară grozav pe ţăranca ce le luase. Când fu 
astfel despărţit de tot ceea ce-l lega de trecut, marchizul 
de Souday se simţi doborât de povara izolării sale; deveni 
sumbru şi taciturn; dezgustul de viaţă puse stăpânire pe 
el, şi cum evlavia nu era cea mai solidă virtute a sa, ar fi 
sfârşit, după toate probabilitățile, prin a sări în Tamisa, 
dacă schimbarea din 1814 n-ar fi sosit tocmai la ţanc ca 
să-l smulgă din gândurile lui întunecate. Reîntors în patria 
pe care nu mai nădăjduia s-o revadă, marchizul de 
Souday veni, cum era şi firesc, să-i ceară lui Ludovic al 
XVIII-lea - căruia nu-i ceruse nimic în tot timpul exilului - 
răsplata pentru sângele pe care-l vărsase pentru el; dar 
prinții nu caută adesea decât un pretext ca să se arate 
ingraţi şi, Ludovic al XVIII-lea avea trei faţă de fostul său 
paj. Primul, era modul intempestiv în care acesta venise 
să-i anunţe majestăţii sale moartea lui Charette, veste 
care-i tulburase într-adevăr regala digestie; al doilea, era 
plecarea sa neaşteptată din Blankenburg, care dăduse loc 
la comentarii şi mai deplasate decât însăşi plecarea; în 
sfârşit, al treilea pretext - şi cel mai grav - era 
neseriozitatea purtării sale în timpul emigrației. Aduse 
elogii curajului şi devotamentului fostului său paj; dar îi 
dădu de înţeles că, ţinând seama de viaţa destrăbălată pe 
care o dusese acolo, nu putea avea pretenţia de a 
îndeplini o slujbă publică. Regele nu mai era stăpân 
absolut, trebuia - pretextă el - să ţină seama de opinia 
publică; după o domnie plină de imoralitate, avea de 
gând, vezi Doamne, să instaureze o eră nouă. li arătă 
marchizului cât de mult i-ar fi plăcut să-l vadă 
sacrificându-şi veleităţile şi ambițiile pe altarul nevoilor de 
moment ale ţării. Pe scurt, îl determină să se 
mulţumească cu crucea Sfântul Ludovic, corespunzătoare 


14 


Gemenele 


gradului său de şef de escadron, şi-l sfătui să se retragă 
pe moşia Souday, singura epavă pe care bietul emigrant 
o mai pescuise din imensa avere a strămoşilor săi. Partea 
nostimă e că aceste decepţii nu-l împiedicară pe 
marchizul de Souday să-şi părăsească din nou castelul 
când Napoleon se întoarse din insula Elba. Dar Napoleon 
căzu a doua oară, şi marchizul de Souday se întoarse din 
nou în ţară, în suita prinților legitimi. Dar, de data asta, 
mai bine inspirat ca în 1814, se mulţumi să ceară 
Restauraţiei un simplu post de locotenent în echipa 
regală de vânat lupi din arondismentul Machecoul, post 
care, nefiind plătit, îi fu acordat cu toată graba. Lipsit în 
tot timpul tinereţii sale de o plăcere care, în familia sa, 
era o pasiune, marchizul de Souday începu să se dedea 
cu furie vânătorii. 

Trăia de acum, de doi ani, în micul său castel, bătând zi 
şi noapte pădurile, cu cei şase câini ai săi, singurul 
echipaj pe care i-l îngăduia modestul său venit, vizitându- 
şi vecinii exact atât cât trebuia ca să nu treacă drept un 
urs şi gândindu-se cât mai puţin posibil la gloria trecută 
când, într-o dimineaţă, tocmai când pleca să exploreze 
partea de nord a pădurii din Machecoul, se încrucişă pe 
drum cu o ţărancă ce ţinea în fiecare braţ câte un copil de 
vreo trei, patru ani. Marchizul de Souday o recunoscu pe 
ţărancă şi recunoscând-o, roşi. Era doica din Yorkshire, 
căreia de vreo treizeci şi şase sau treizeci şi şapte de luni 
uitase să-i mai plătească întreţinerea celor doi copii. 

Brava femeie se dusese la Londra unde, informându-se 
cât mai discret, aflase adresa marchizului. Drumul i-l 
plătise ambasadorul Franţei, care nu se îndoia câtuşi de 
puţin că marchizului de Souday îi va face mare plăcere 
să-şi revadă fetiţele. Partea frumoasă e că nu se înşelase. 
Fetiţele i-o reamintiră atât de bine pe biata Eva, încât 
marchizul avu un moment de emotie; le îmbrăţişă cu o 
dragoste care nu era simulată, dădu englezoaicei puşca 
să i-o ţină, le luă pe cele două copile în braţe şi intră 
astfel în castel spre uluirea bucătăresei nanteze, singura 


15 


Alexandre Dumas 


lui slugă, care-i copleşi cu întrebări privind ciudata 
descoperire pe care tocmai o făcuse. Acest interogatoriu 
îl sperie pe marchiz. N-avea decât treizeci şi nouă de ani 
şi se gândea, în mod vag, să se însoare, socotind că era 
de datoria lui să nu lase să piară o familie atât de ilustră 
ca a sa. De altfel, nu s-ar fi supărat deloc să lase în 
seama unei femei toate grijile casei, care-i erau odioase. 
Dar realizarea acestui proiect devenea dificilă dacă cele 
două fetiţe rămâneau sub acoperişul său. 

O plăti cu largheţe pe englezoaică şi-o determină să 
plece chiar a doua zi. Peste noapte luă o hotărâre carei 
se păru grozavă. Care era acea hotărâre? Asta vom vedea 
în capitolul următor. 


16 


Gemenele 


CAPITOLUL Ill 


Două gemene 


MARCHIZUL DE SOUDAY SE AŞEZĂ 
în pat repetându-şi vechea axiomă: „Noaptea e un sfetnic 
bun”. Apoi, cu această nădejde, adormi. Dormind, avu un 
vis. Visase vechile războaie din Vandeea, pe Charette al 
cărui aghiotant fusese şi mai ales pe acel brav fiu al unui 
arendaş al tatălui său care fusese aghiotantul lui? Îi 
visase pe Jean Oullier, la care nu se mai gândise niciodată 
şi pe care nu-l mai revăzuse din ziua în care Charette 
murind, se despărţiseră în pădurea de la Chabotiere. Atât 
cât îşi putea aduce aminte marchizul, Jean Oullier, înainte 
de a se alătura armatei lui Charette, locuise în satul 
Chevrolière, aproape de lacul Grand-Lieu. Marchizul de 
Souday trimise călare un om din Machecoul care-i făcea 
de obicei comisioanele şi, încredinţându-i o scrisoare, îl 
pofti să se ducă la Chevrolière şi să se informeze dacă un 
anume Jean Oullier mai trăia şi mai locuia încă acolo. 
Dacă mai trăia şi mai locuia acolo, omul din Machecoul 
trebuia să-i înmâneze scrisoarea şi, dacă era posibil, să-l 
aducă cu el. Dacă locuia prin împrejurimi, mesagerul 
trebuia să dea de el acolo unde se afla. Dacă era prea 
departe ca să poată ajunge la el, trebuia să se informeze 
asupra localităţii unde locuia. Dacă era mort, trebuia să 
se întoarcă şi să spună că era mort. 

Jean Oullier nu era nici mort, nu se afla nici într-un ţinut 
îndepărtat, nu era nici măcar în împrejurimile satului 
Chevrolière. Jean Oullier se afla chiar în Chevrolière. În 
aceeaşi seară fu la castelul de Souday. Marchizul îl primi 
cu o bucurie vădită. Toată ziua îl frământase gândul că 


17 


Alexandre Dumas 


Jean Oullier plecase sau murise. Trebuie să mărturisim că 
plecarea sau moartea acestuia îl frământa nu atâta 
pentru Jean Oullier cât pentru el însuşi. Am prevenit 
cititorii că marchizul de Souday era cam egoist. Primul 
lucru pe care-l făcu fu să-l ia pe Jean Oullier deoparte şi 
să-i mărturisească situaţia şi încurcăturile care rezultau 
pentru el din această situaţie. Jean Oullier, ai cărui copii 
muriseră, nu pricepea prea bine cum un părinte poate să 
se despartă de bunăvoie de copiii săi. Acceptă totuşi 
propunerea pe care i-o făcu marchizul de Souday de a-i 
creşte copilele până când vor ajunge la vârsta la care vor 
putea merge la pension. Va căuta, la Chevrolière, sau prin 
împrejurimi, vreo femeie de treabă care să le ţină loc de 
mamă - dacă totuşi cineva poate ţine loc de mamă la 
nişte orfane. Căci dacă cele două gemene ar fi fost urâte 
şi dezagreabile, Jean Oullier ar fi acceptat; dar ele erau 
atât de drăgălaşe, atât de încântătoare şi de graţioase, 
surâsul lor era atât de îmbietor, încât omul acela de 
treabă le iubi de îndată cum numai astfel de oameni ştiu 
să iubească. Rămase deci hotărât ca Jean Oullier să ducă 
a doua zi fetiţele. Din nenorocire, tot timpul - care se 
scursese de la plecarea doicii şi până la sosirea lui Jean 
Oullier - plouase. Marchizul, obligat să stea în casă începu 
să se plictisească. Plictisindu-se, îşi chemă fetiţele şi 
începu să se joace cu ele; apoi, aşezând-o pe una călare 
pe spate şi pe cealaltă pe grumaz se târî, ca Henric al IV- 
lea, în patru labe, în jurul camerei. Numai că el îşi 
rafinase distracţiile pe care Henric al IV-lea i le oferea 
progeniturii sale: imită din gură, rând pe rând, sunetul 
cornului şi lătratul unei haite de câini. Această vânătoare, 
în interior, îl amuzase enorm pe marchizul de Souday. Pe 
de altă parte, nici fetiţele nu râseseră niciodată atâta. In 
plus, prinseseră gust de tandreţe, manifestată prin toate 
soiurile de răsfăţuri, de care tatăl lor făcuse atâta risipă 
timp de câteva ceasuri, încercând, după toate 
probabilitățile, să mai atenueze ceva din mustrările pe 
care i le făcea propria-i conştiinţă în legătură cu această 


18 


Gemenele 


despărţire atât de zorită după o absenţă atât de lungă. 
Cele două fetiţe îi arătară deci marchizului un ataşament 
nemaipomenit şi o recunoştinţă periculoasă pentru 
proiectele sale. Dimineaţă, când brişca fu trasă în faţa 
peronului de la castel, fetiţele pricepând că vor fi duse de 
acolo, începură să scoată nişte ţipete desperate. 
Marchizul de Souday îşi folosi toată elocinţa ca să le 
convingă să se urce în trăsură, spunându-le că acolo unde 
se vor duce vor avea parte de mai multe dulciuri şi 
distracţii decât dacă vor rămâne alături de el; dar cu cât 
vorbea mai mult, cu atât Mary plângea mai tare şi cu atât 
Bertha bătea mai amarnic din picioare, agăţându-se de el. 
Nerăbdarea începu să pună stăpânire pe marchiz; văzând 
că nu izbutea cu vorba bună, tocmai se pregătea să se 
folosească de forţă, când, ridicând ochii, întâlni privirea 
lui Jean Oullier. Două lacrimi mari se rostogoleau pe 
obrajii arşi de soare ai ţăranului, pierzându-se în barba 
deasă şi roşie care-i încadra faţa. Acele lacrimi erau 
totodată o rugăminte pentru marchiz şi un reproş pentru 
tată. Domnul de Souday făcu semn lui Jean Oullier să 
deshame calul şi, în timp ce Bertha, care înţelesese acest 
semn, începu să ţopăie pe peron, el îi spuse arendaşului 
la ureche: 

— Veţi pleca mâine. 

Dar, a doua zi, cum se făcuse vreme frumoasă, 
marchizul voi să profite de prezenţa lui Jean Oullier şi să-l 
ia cu el la vânătoare. În consecinţă, îl pofti în odaia lui ca 
să-l ajute să-şi îmbrace costumul de vânătoare. Țăranul fu 
izbit de cumplita dezordine care domnea în acea odăiţă, 
iar pentru marchiz fu un prilej de a-şi isprăvi confidenţele 
intime,  plângându-se de  bucătăreasă, care, deşi 
pricepută în faţa plitei, era de o delăsare groaznică în 
orice alte treburi gospodăreşti şi mai ales în ceea ce 
privea hainele marchizului. Acestuia din urmă îi trebuiră 
mai bine de zece minute până să găsească o vestă care 
să nu fie văduvită de toţi nasturii şi un pantalon care să 
se afle într-o stare cât de cât decentă. 


19 


Alexandre Dumas 


Seara, când se înapoie în camera lui, marchizul de 
Souday îl găsi pe Jean Oullier, stând într-un colţ, cu 
picioarele încrucişate sub el, aşa cum stau turcii ori 
croitorii. Bravul om avea în faţă un munte de haine şi 
ţinea în mână un pantalon vechi de catifea în care îşi 
înfigea, cu furie, acul. 

— Ce dracu” faci acolo? îl întrebă marchizul. 

— larna e frig în ţinutul ăsta de câmpie, mai ales când 
bate vântul dinspre mare; şi, ajuns la mine acasă, o să-mi 
îngheţe picioarele doar gândindu-mă cum poate ajunge 
crivățul la ale dumneavoastră prin asemenea spărturi! 
răspunse Jean Oullier arătându-i stăpânului său o 
despicătură, care mergea de la genunchi până la centură, 
în pantalonul pe care-l dregea. 

— Ah! Eşti deci şi croitor? îl întrebă marchizul. 

— Vai! răspunse Jean Oullier, când trăieşti singur de 
mai bine de douăzeci de ani, înveţi din toate câte puţin. 
De altfel, când ai fost soldat, te pricepi la orice. 

— Bun! Şi eu n-am fost? întrebă marchizul. 

— Nu. Dumneavoastră aţi fost ofiţer, ceea ce nu e 
acelaşi lucru. 

Marchizul de Souday îl privi cu admiraţie, apoi se culcă, 
adormi şi sforăi, fără ca asta să-l deranjeze câtuşi de 
puţin pe bătrânul ţăran. In toiul nopţii, marchizul se sculă. 
Jean Oullier continua să lucreze. Muntele de haine nu 
scăzuse prea mult. 

— N-ai să isprăveşti, chiar dac-ai să trudeşti până la 
ziuă, bietul meu Jean! îi spuse marchizul. 

— Vai! De asta mă tem şi eu! 

— Atunci culcă-te, camarade; n-ai să pleci decât după 
ce vei face puţină ordine în toată harababura asta, iar 
mâine vom merge din nou la vânătoare. 


20 


Gemenele 


CAPITOLUL IV 


Cum, venind pentru un ceas la marchizul de 
Sounday, Jean Ouilier încă ar mai fi acolo, dacă 
marchizul şi el n-ar fi murit de zece ani 


DIMINEAŢA, ÎNAINTE DE A PLECA 
la vânătoare, marchizul de Souday avu ideea să-şi sărute 
copilele. Urcă, prin urmare, în odaia lor şi fu foarte mirat 
să-l găsească pe Jean Oullier care i-o luase înainte şi care 
le spăla pe cele două fetiţe cu conştiinciozitatea şi cu 
îndemânarea celei mai destoinice guvernante. Bietul om, 
amintindu-şi de copiii săi pierduţi, părea să găsească în 
această ocupație o deplină satisfacţie. Admiraţia 
marchizului se schimbă în respect. Timp de opt zile 
lucrurile se  succedară fără întrerupere, unele mai 
frumoase şi mai rodnice decât altele. Timp de opt zile, 
rând pe rând, administrator şi croitor, Jean Oullier trudi 
fără răgaz la reîntinerirea hainelor stăpânului său; şi mai 
găsea şi vreme să pună la punct casa de sus şi până jos. 
Marchizul de Souday, departe de a voi acum să-i 
grăbească plecarea, se gândea cu spaimă că avea să se 
despartă de un slujitor atât de preţios. Gândurile care-l 
năpădeau - şi asta se întâmpla mai ales în zilele ploioase, 
când vremea urâtă îl împiedica să se consacre plăcerii 
sale deosebite, vânătoarea - aceste gânduri îl aruncau 
adesea pe marchiz în cele mai crude îndoieli. leşea din 
ele cum ies din astfel de situaţii toate temperamentele 
nehotărâte, caracterele slabe, toţi oamenii care nu ştiu să 
ia o hotărâre: trăind în provizorat. In 1831, Bertha şi Mary 
împliniseră şaptesprezece ani şi provizoratul încă mai 
dura. Orice s-ar fi putut crede, marchizul de Souday încă 


21 


Alexandre Dumas 


nu se hotărâse să-şi păstreze fetele lângă el. Lui Jean 
Oullier, care agăţase în cui cheia casei sale din 
Chevrolière, nu-i trecuse prin minte, timp de paisprezece 
ani, s-o mai ia de acolo. Aşa cum am mai spus, le 
îndrăgise imediat pe Bertha şi pe Mary; această 
afecţiune, în inima lui văduvită de propriii săi copii, se 
schimbase prompt în dragoste şi, cu timpul, această 
dragoste devenise fanatică. După două luni de şedere la 
castel, Jean n-ar mai fi primit, cu inimă uşoară, porunca 
de a pleca şi respectul pe care i-l purta domnului de 
Souday nu l-ar fi împiedicat să-i spună verde în faţă ce 
credea el despre această plecare. Din fericire, marchizul 
nu avea obiceiul să facă niciun fel de confidenţe 
slujitorului său, aşa că Jean Oullier luă provizoratul drept 
un lucru definitiv şi crezu că marchizul privea prezenţa 
fiicelor sale în castel ca pe ceva firesc şi în acelaşi timp ca 
pe o datorie pentru el. 

In momentul în care ieşim din aceste preliminarii, poate 
puţin cam lungi, Bertha şi Mary aveau deci şaptesprezece 
spre optsprezece ani. Stirpea curată a marchizului de 
Souday făcuse minuni amestecându-se cu sângele plin de 
sevă al plebeienei saxone: copilele Evei erau două tinere 
splendide, cu trăsături fine şi delicate, cu talia zveltă, cu o 
înfăţişare plină de nobleţe şi de distincţie. Semănau cum 
seamănă toţi gemenii: numai că Bertha era brună ca şi 
tatăl ei, iar Mary blondă ca maică-sa. Din nefericire, 
educaţia pe care o primiseră cele două fete era precară. 
Trăind zi de zi alături de tatăl lor, cu felul lui nepăsător de 
a fi şi cu ideile sale preconcepute de a se bucura de 
prezent şi de a nu se preocupa de viitor, era cu neputinţă 
ca lucrurile să stea altfel. Jean Oullier fusese singurul 
învăţător al copilelor Evei, după cum fusese şi singura lor 
guvernantă. Demnul ţăran le învățase tot ceea ce ştia şi 
el adică, să citească, să scrie, să numere şi să se roage; 
apoi să alerge prin pădure, să escaladeze stâncile, să 
străbată tufişurile de rugi şi de mărăcini, toate astea fără 
oboseală, fără frică şi fără slăbiciune; să nimerească 


22 


Gemenele 


pasărea din zbor şi capra sălbatică în goana ei; în sfârşit, 
să călărească fără şa pe acei neimblânziţi cai din 
Mellerault, la fel de sălbatici în preriile sau în landele lor 
ca şi caii acelor gauchos din pampas. Marchizul de 
Souday văzuse toate astea fără să se simtă tentat să 
imprime o altă direcţie educaţiei fiicelor sale, fără să se 
întrebe câtuşi de puţin dacă celor două copile le plăceau 
aceste treburi de bărbat; demnul gentilom era cât se 
poate de fericit că are în ele nişte curajoase tovarăşe de 
vânătoare, că sunt respectuoase, vesele, că au o înclinare 
vădită către cinegetică, ceea ce sporea farmecul 
partidelor sale de vânătoare. 

Când Bertha şi Mary împliniră paisprezece ani, când 
începură să-şi însoţească tatăl în expedițiile sale 
vânătoreşti, jocurile  copilăreşti, care le  umpluseră 
odinioară timpul liber, îşi pierdură pentru ele farmecul. 
Atunci, ca să nu se plictisească, marchizul de Souday le 
învăţă să joace whist. La rândul lor, copilele îşi 
completară, cum putuseră mai bine educaţia: jucându-se 
de-a v-aţi ascunselea prin castel descoperiră o cameră 
care, după toate probabilitățile, nu mai fusese deschisă 
de peste treizeci de ani. Era biblioteca. Acolo, fetele 
găsiră aproape o mie de volume. Fiecare îşi alese cărţile 
conform firii sale. Sentimentala şi blânda Mary preferase 
romanele; tulbulenta şi pozitiva Bertha, istoria. Din aceste 
lecturi truncheate rezultase pentru cele două tinere 
noţiuni destul de false despre viaţa adevărată şi despre 
obiceiurile şi exigenţele unei lumi pe care ele n-o 
văzuseră niciodată, de care abia dacă auziseră vorbindu- 
se. Din această educaţie rezultară nişte deprinderi care le 
crea celor două fete o foarte proastă reputaţie în întreg 
ţinutul. Marchizul de Souday era înconjurat de nişte 
boiernaşi care-i invidiau grozav numele ilustru şi care 
abia aşteptau ocazia să-l trateze cu acelaşi dispreţ pe 
care strămoşii marchizului li-l arătaseră probabil 
strămoşilor lor; văzându-l deci că ţine în casa lui 
considerând drept fiice, roadele unei legături nelegitime, 


23 


Alexandre Dumas 


începură să trâmbiţeze cam ce fel de viaţă dusese la 
Londra; i se exagerară greşelile; făcură din biata Eva, pe 
care numai miracolul providenţei o mai păstrase pură, o 
femeie de stradă şi încet, încet, nobilii de ţară din 
Beauvoir, din Saint-Leger, Bourgneuf, Saint-Philbert şi 
Grand-Lieu îi întoarseră marchizului spatele, sub pretextul 
că înjoseşte nobilimea. In curând nu numai bărbaţii 
dezaprobară purtarea actuală a marchizului şi-i 
calomniară conduita din trecut: frumuseţea celor două 
surori asmuţi împotriva lor toate mamele şi toate fetele, 
pe o distanţă de zece leghe în jur, şi acest fapt deveni cu 
mult mai grav. Dacă Bertha şi Mary ar fi fost urâte, inima 
acelor doamne caritabile şi a acelor pioase domnişoare ar 
fi fost în mod firesc înclinată spre indulgență creştinească 
şi poate că i-ar fi iertat atfurisitului de castelan 
paternitatea necuviincioasă; dar nu puteau să ierte faptul 
că cele două fete erau pline de distincţie, de nobleţe şi de 
farmec. 

Aceste calităţi nu meritau deci nici îngăduinţă nici milă. 
Din departamentul Loarei inferioare, clevetirile şi răutăţile 
se întinseră şi în departamentele Vandeea, Main şi Loara. 
Fără marea care mărgineşte Loara inferioară cu siguranţă 
că această bârfă odioasă ar fi făcut tot atâta drum către 
vest pe cât făcuse către sud şi est. Burghezi şi gentilomi, 
orăşeni şi ţărani toţi se amestecară în povestea asta. 
Tineri, care abia dacă le zăriseră pe Marv şi pe Bertha, 
vorbeau despre fetele marchizului de Souday cu un surâs 
plin de îngâmfare. Văduvele bătrâne se închinau când li 
se rostea numele; guvernantele îi amenințau cu ele pe 
copii când aceştia nu erau cuminţi. Pe scurt, se spuseră 
atâtea despre Bertha şi Mary, încât oricât de curată le-ar 
fi fost viaţa şi oricât de nevinovate faptele, ele deveniră 
prilej de râs în întreg ţinutul. Prin valeţii de la castele, prin 
breslaşii care se apropiau de burghezi, prin oamenii pe 
care cele două fete îi ajutau, această ură se infiltră în 
mase, care născociră pe seama bietelor copile cele mai 
năstruşnice poveşti; şi nu exista tăietor de lemne, meşter 


24 


Gemenele 


de saboţi din Machecoul sau cultivator de cereale din 
Saint-Philbert sau din Aigrefeuille care să nu se socoată 
dezonorat dacă şi-ar fi ridicat pălăria ca să le salute. 

In sfârşit, mahalaua dădu celor două fete o poreclă 
primită cu satisfacţie şi de cercurile de sus: lupoaicele! 
din Machecoul. 


1 În limba franceză, /a louve înseamnă lupoaică, dar mai înseamnă şi 
femeie dezmăţată, desfrânată. 


25 


Alexandre Dumas 


CAPITOLUL V 


Vizuina lupanilor 


MARCHIZUL DE SOUDAY RĂMASE 
total indiferent la aceste manifestări de blam public. Când 
observă că nu i se mai întorceau vizitele pe care, din când 
în când, se credea obligat să le facă vecinilor săi, îşi frecă 
bucuros mâinile, socotindu-se scăpat de corvezile care-i 
erau odioase şi pe care nu le îndeplinea niciodată decât 
silit fie de fiicele sale, fie de Jean Oullier. li ajunseră şi lui 
la ureche, de ici de colo, unele dintre calomniile care 
circulau pe seama Berthei şi a lui Mary; dar era atât de 
fericit între fiicele şi câinii lui, încât nu catadicsi să acorde 
nici cea mai mică atenţie acelor vorbe absurde; aşa încât 
continua să-şi vâneze zilnic iepurii, să prindă câte un 
mistreţ şi să joace whist în fiecare seară cu cele două 
biete calomniate. Jean Oullier era însă departe de a fi atât 
de liniştit ca şi stăpânul său. Dragostea lui pentru cele 
două copile devenise fanatică: îşi petrecea viaţa privindu- 
le şi când stăteau surâzătoare, în salonul castelului, şi 
când, aplecate pe coama cailor galopau alături de el, cu 
chipul însufleţit, cu pletele fluturând în vânt. Văzându-le 
atât de mândru alcătuite şi în acelaşi timp atât de bune şi 
de tandre faţă de tatăl lor şi de el, inima îi tresărea de 
orgoliu, de mândrie şi de fericire. Le privea ca şi cum ar fi 
contribuit şi el cu ceva la înflorirea lor şi se întreba cum 
de nu le cădea toată lumea la picioare. 

Într-o frumoasă dimineaţă de septembrie, marchizul de 
Souday, fiicele sale, Jean Oullier şi haita sa de câini vânau 
în pădurea din Machecoul. Era o zi aşteptată cu 
nerăbdare de marchiz care, de aproape trei luni, se 


26 


Gemenele 


pregătea să pună mâna pe bârlogul unor pui de lup, 
bârlog descoperit de Jean Oullier. Începuseră prin a 
urmări unul din pui, de mărimea unui căţelandru, când 
lupoaica le tăie drumul tocmai în toiul unei discuţii 
aprinse dintre marchiz şi Jean Oullier. La vederea fiarei, 
haita de câini scoase un lătrat puternic şi, plină de 
ardoare, se năpusti pe urmele ei. Chemări, strigăte 
desperate, lovituri de bici, nimic n-o putu reţine, nimic n-o 
putu opri. Jean Oullier îşi luă picioarele la spinare gonind 
după câini; marchizul şi fiicele sale îşi mânară în galop 
caii după lupoaică; dar câinii nu mai aveau acum de-a 
face cu un lupan timid şi şovăielnic, ci cu un animal 
îndrăzneţ, puternic, întreprinzător, care alerga plin de 
siguranţă, străbătând nepăsător văi, stânci şi torente, şi 
asta fără spaimă, fără precipitare, ţinând câinii la 
distanţă, dominându-i cu puterea privirilor sale piezişe şi 
mai ales cu mârâitul lui fioros, care nu prevestea nimic 
bun. Lupoaica, străbătând trei sferturi din pădure, ieşi la 
loc deschis, în câmpie, ca şi cum ar fi avut de gând să se 
îndrepte spre pădurea din Grande-Lande. Graţie 
elasticităţii picioarelor sale, Jean Oullier rămăsese doar la 
trei, patru sute de paşi distanţă de câinii săi. Marchizul şi 
fiicele sale, împiedicaţi de povârnişuri să înainteze 
repede, rămăseseră mult în urmă. 

Când aceştia ajunseră, la rândul lor, la liziera pădurii, 
după ce urcaseră cu greu colina ce domina sătucul 
Marne, zăriră - la o jumătate de leghe în faţa lor, între 
Machecoul şi Brillardiere - pe Jean Oullier, câinii şi 
lupoaica. 

— Drace! zise marchizul, aş da zece zile din viaţă ca să 
mă aflu în acest moment între Saint-Etienne de Mermerte 
şi Guimariere, ca să trimit un glonte în ticăloasa asta de 
lupoaică! 

— Se îndreaptă cu siguranţă spre pădurea din Grande- 
Lande, răspunse Mary. 

— Da, zise Bertha, dar se va întoarce după pui. 

— Mai bine-ar fi s-o omoare decât s-o fugărească atâta, 


27 


Alexandre Dumas 


zise Mary. Tată, adu-ţi aminte că anul trecut am urmărit 
un lup mare care ne-a plimbat vreme de zece ceasuri pe 
o distanţă de cincisprezece leghe, şi până la urmă tot ne- 
a scăpat; ne-am întors acasă cu caii istoviţi, cu câinii 
şchiopătând şi cu ruşinea unei tolbe goale. 

— Ta, ta, ta! făcu marchizul. Lupul tău nu era lupoaica 
noastră. Dacă vreţi, întorceţi-vă acasă, domnişoarelor. La 
naiba! Cel puţin nu se va spune că eu sunt cel care am 
stricat vânătoarea! 

— Vom merge unde vei merge şi dumneata, tată, 
răspunseră împreună cele două fete. 

— Ei bine, atunci înainte! strigă marchizul, însoţindu-şi 
cuvintele de două viguroase lovituri de pinteni şi 
lansându-şi calul pe pantă. 

Drumul, pe care tocmai se avântase marchizul, era 
bolovănos şi tăiat de acele urme de roţi a căror tradiţie 
Poitou-ul de Jos o păstrează cu evlavie; în fiece clipă, caii 
se poticneau; la fiecare pas, dacă nu s-ar fi ţinut cu 
putere, călăreţii ar fi fost trântiţi din şa şi oricât ar fi ocolit 
tot. N-ar fi putut ajunge în pădurea Grande-Lande 
înaintea vânatului. 

Domnul de Souday, călărind mai bine decât fiicele sale, 
putând să-şi mânuiască mai cu însufleţire bidiviul, le-o 
luase înainte cu câteva sute de paşi; sătul de dificultăţile 
drumului, zărind, în dreapta, un câmp deschis, îşi îmboldi 
calul şi, fără să-şi mai avertizeze fetele, o luă de-a 
curmezişul, peste câmpie. Bertha şi Mary, nemaizărindu- 
şi tatăl, îşi continuară cursa periculoasă de-a lungul 
drumului brăzdat de gropi. Trecuse aproape un sfert de 
ceas de când alergau astfel, când se pomeniră deodată 
într-un loc unde drumul era închis între două maluri 
străjuite de garduri de mărăcini, ale căror ramuri se 
împleteau pe deasupra capetelor lor; fetele se opriră 
brusc, crezând că aud, la mică distanţă, lătratul bine 
cunoscut al câinilor lor. Aproape în acelaşi timp, la câţiva, 
paşi de ele răsună o împuşcătură şi un iepure mare, cu 
urechile însângerate, ţâşni din mărăciniş şi dispăru pe 


28 


Gemenele 


neaşteptate din drum, în vreme ce nişte strigăte furioase 
de: „După el, după el, potăilor! Şo! Şo pe el!” se auziră 
din câmpul care se învecina cu poteca înfundată. Cele 
două surori crezură că au nimerit peste vânătoarea 
vreunuia din vecinii lor, şi tocmai se pregăteau să se 
îndepărteze cât mai discret când, din locul pe unde se 
ivise iepurele, îl văzură apărând, lătrând cât îl ţinea gura, 
pe Rustand, unul din câinii tatălui lor, apoi pe Farrand, pe 
Bellande, pe Domino şi pe urmă pe Fanfare; se succedară 
toţi, fără pauză, fugărindu-l pe amărâtul acela de iepure, 
ca şi cum toată ziua n-ar fi întâlnit un alt vânat mai de 
soi. Dar abia se făcu nevăzută coada celui de-al şaselea 
câine prin spărtura din mărăciniş, că în locul ei se ivi un 
cap omenesc. Acel cap era al unui tânăr palid, speriat, cu 
părul zbârlit, cu ochii rătăciţi, făcând nişte eforturi 
supraomeneşti ca să-şi treacă şi trupul prin locul acela 
îngust. 


29 


Alexandre Dumas 


CAPITOLUL VI 


lepurele rănit 


ÎN MĂRĂCINIŞURILE DIN POL- 
tou-ul de Jos - aducând puţin cu hăţişurile bretone, 
datorită copacilor foarte aplecaţi şi cu crengile dese şi 
împletite - dacă s-a strecurat un iepure, dacă s-au 
strecurat şase câini fugărind acel iepure, spărtura care le- 
a înlesnit lor trecerea n-are nicio şansă să devină mare 
cât o poartă cu două canaturi; aşa că bietului tânăr, prins 
ca în lucarna unei ghilotine - oricât s-ar fi zbătut, oricât şi- 
ar fi zgâriat mâinile şi faţa - i-ar fi fost cu neputinţă să 
înainteze măcar cu un deget. Totuşi, tânărul vânător 
continua cu desperare lupta, când, nişte hohote de râs îl 
smulseră din preocuparea sa. Intoarse capul şi zări două 
amazoane care, aplecate pe grumazul cailor lor, râdeau 
neascunzându-şi nici veselia, nici motivul care le-o 
prilejuia. Ruşinat de a fi stârnit râsul a două persoane atât 
de frumoase, înțelegând tot grotescul situaţiei în care se 
afla, adolescentul - tânărul abia dacă avea douăzeci de 
ani - voi să se tragă îndărăt, dar s-ar fi zis că acel 
mărăciniş buclucaş era la fel de puţin prietenos în ce 
priveşte înaintarea, cât şi retragerea; spinii i se 
înfipseseră atât de tare în haine şi crengile ascuţite în 
tolba de vânătoare, încât băiatului îi fu cu neputinţă să 
dea înapoi; rămase deci prins în hăţiş ca într-o capcană şi 
această de a doua încercare spori veselia celor două 
spectatoare. Opintindu-se din nou ca să înainteze, de 
data asta cu furie, cu turbare, chipul băiatului vădi o 
asemenea desperare, încât Mary, se simţi mişcată. 

— Taci, Bertha, îi zise ea surorii sale; vezi bine că-i 


30 


Gemenele 


facem rău! 

— Ai dreptate, răspunse Bertha; dar ce vrei? Nu mă pot 
stăpâni. 

Şi, continuând să râdă, sări jos de pe cal şi se îndreptă 
spre băiat să-l ajute. 

— Domnule, zise Bertha, cred că nu ţi-ar strica o mână 
de ajutor ca să ieşi de aici. 

Dar râsetele celor două tinere sfâşiaseră inima 
băiatului mult mai tare decât îi sfâşiaseră spinii pielea; 
aşa că oricât de curtenitoare fuseseră cuvintele Berthei, 
ele nu-l făcură pe bietul captiv să uite batjocura îndurată. 
Continuă deci să tacă şi, ca unul hotărât să iasă din 
încurcătură fără să recurgă la ajutorul nimănui, făcu un 
ultim efort. Sprijinindu-se în pumni, încercă să înainteze 
unduindu-şi trupul, cam cum fac şerpii când vor să 
înainteze; din nenorocire, în această mişcare se izbi 
puternic cu fruntea de o creangă ruptă de măr pădureţ, al 
cărei ciot ascuţit îi sfâşie pielea; tânărul, simțindu-se 
serios rănit, scoase un strigăt; sângele ţâşnindu-i din 
belşug, îi inundase faţa. Cele două fete se avântară spre 
tânăr, îl apucară de umeri şi, unindu-şi eforturile, izbutiră 
să-l tragă afară din mărăciniş şi să-l aşeze pe mal. Mary, 
văzându-i rana, deveni palidă şi începu să tremure; 
Bertha, mai puţin impresionabilă decât sora ei, nu-şi 
pierdu nicio clipă cumpătul. 

— Fugi la râul de colo, îi spuse ea lui Mary, şi udă-ţi 
bine batista ca să-l spălăm de sângele care-l orbeşte. 

Apoi, întorcându-se spre tânăr, îl întrebă: — Te doare 
tare, domnule? 

— lertare, domnişoară, răspunse băiatul, dar în acest 
moment mă preocupă atâtea lucruri încât nu prea mai 
ştiu dacă mă doare capul pe dinăuntru sau pe dinafară. 

Apoi, izbucnind în lacrimi, până atunci cu greu 
stăpânite, strigă: — Bunul Dumnezeu m-a pedepsit 
fiindcă n-am ascultat-o pe mama! 

Deşi cel care vorbea era foarte tânăr - am mai spus că 
abia împlinise douăzeci de ani - din ciudatele vorbe pe 


31 


Alexandre Dumas 


care le rostise răzbătea un accent mult prea copilăresc 
care nu se potrivea câtuşi de puţin nici cu talia, nici cu 
echipamentul lui de vânător; aşa că în ciuda compătimirii 
pe care le-o treziseră rana, fetele izbucniră din nou în râs. 
Bietul băiat aruncă celor două surori o privire de reproş, 
în vreme ce alte lacrimi îi umeziră pleoapele. Apoi, cu o 
mişcare nerăbdătoare îşi smulse batista udă pe care i-o 
pusese Mary pe frunte. 

— Ei bine, întrebă Bertha, ce te-a apucat? 

— Lăsaţi-mă în pace! strigă tânărul. Nu sunt dispus să 
primesc nişte îngrijiri pe care să le plătesc atât de scump. 
Oh! Cât mă căiesc că n-am ascultat de primul îndemn! 
Trebuia să fug, cu riscul de a mă răni de o sută de ori mai 
rău ! 

— Da, dar pentru că ai fost destul de cuminte ca să n-o 
faci, reluă Mary, fii la fel de cuminte şi lasă-mă să-ţi pun 
batista asta pe frunte. 

Şi, luând de jos batista, tânăra se apropie de rănit cu o 
asemenea expresie de interes, încât acesta, scuturând 
din cap nu în semn de refuz, ci în semn de descurajare, 
răspunse: 

— Fă ce vrei, domnişoară! 

— Oh! Oh! făcu Bertha, pentru un vânător eşti cam 
prea susceptibil, dragă domnule. 

— Mai întâi, domnişoară, nu-s deloc vânător, apoi, după 
ceea ce mi s-a întâmplat astăzi, nu-s dispus să mai devin 
vreodată. 

— lertare, zise Bertha, pe acelaşi ton ironic, care-l 
revoltase pe tânăr, iertare; dar, judecând după 
înverşunarea cu care te luptai împotriva mărăcinilor şi a 
spinilor, şi mai ales după ardoarea cu care aţâţai câinii 
noştri, fie-mi îngăduit să presupun că, cel puţin, aspiri la 
titlul de vânător. 

— Oh, nu, domnişoară! am cedat unui impuls pe care 
nu-l pricep nici eu, acum, când judec cu sânge rece; îmi 
dau şi mai bine seama câtă dreptate are mama să urască 
această aşa-zisă destindere, care te obligă să sorteşti 


32 


Gemenele 


morţii nişte animale lipsite de apărare. 

— Bagă de seamă, dragul meu domn! zise Bertha; 
pentru noi, care avem barbaria de a ne complace în 
această destindere, dumneata semeni cu vulpea din 
fabulă. 

In acel moment, Mary, care se dusese din nou să ude 
batista în râu, tocmai se pregătea s-o înnoade pentru a 
doua oară în jurul frunţii tânărului. Dar acesta o respinse. 

— Domnişoară, îi zise el, scuteşte-mă de îngrijirile 
dumitale! Nu vezi că sora dumitale continuă să-şi bată joc 
de mine? 

— Haide, te rog, îi zise Mary cu cel mai tandru glas din 
lume. 

Dar el, fără să se lase învăluit de tonul catifelat al 
acestui glas, se ridică grăbit, cu scopul vădit de a se 
îndepărta. Această încăpățânare, care era mai mult a 
unui copil decât a unui bărbat, o exasperă pe irascibila 
Bertha. 

— Drace! strigă ea, aşa cum ar fi strigat taică-său într-o 
împrejurare asemănătoare, acest copilandru răutăcios nu 
înţelege de vorbă bună? Pansează-l, Mary; eu am să-l ţin 
de mâini, şi-o să vadă pe dracu' dacă se mişcă! 

Şi, fără multe fasoane, Bertha, îl apucă zdravăn de 
mâini pe gingaşul tânăr, în vreme ce Mary îi lega strâns 
batista peste rană. 

— Acum, domnule, zise Bertha, iată-te în stare să te 
îndrepţi spre casa dumitale; poţi deci să revii la primul 
dumitale îndemn şi să ne întorci spatele fără ca măcar să 
ne mulţumeşti. Eşti liber. 

Tânărul rămase nemişcat. Părea totodată şi teribil de 
surprins, dar şi profund umilit de a se fi arătat atât de 
slab faţă de cele două fete care păreau atât de puternice; 
privirile sale trecură de la Bertha la Mary şi de la Mary la 
Bertha, fără să poată găsi cuvântul potrivit. În sfârşit, nu 
întrezări alt mijloc de a ieşi din încurcătură decât să-şi 
ascundă chipul în mâini. 

— Dumnezeule! zise Mary neliniştită, ţi-e rău? 


33 


Alexandre Dumas 


Tânărul nu răspunse. Bertha îi îndepărtă uşurel mâinile 
de pe faţă şi observând că plângea deveni într-o clipă la 
fel de blândă şi de atentă ca şi sora ei. 

— De ce plângi? Te doare cumva rana? îl întrebă 
Bertha. Dacă-i aşa, urcă, fie pe calul meu, fie pe cel al 
surorii mele şi te vom conduce acasă. 

Dar tânărul făcu, din cap, un nu categoric. 

— Hai, zise Bertha, destul cu copilăriile! Te-am jignit. 
Dar cui i-ar fi trecut prin minte că sub vesta dumitale de 
vânătoare se ascunde o inimă de domnişoară? Mă rog, îţi 
cerem scuze; dar ce să facem dacă nouă ne place tocmai 
această destindere care are ghinionul să-i displacă mamei 
dumitale? Hai, mai eşti supărat? 

— Nu, domnişoară, răspunse tânărul, nu mi-e ciudă 
decât pe mine. 

— De ce? 

— N-aş şti să-ţi spun... Poate mi-e ruşine că am fost 
mai slab ca voi două, eu care sunt bărbat; poate că mă 
simt tulburat la gândul că mă voi întoarce astfel acasă... 
Ce să-i spun mamei, cum să-i motivez rana asta? 

Cele două fete se priviră surprinse; dar, de data asta se 
abţinură să râdă, văzând cu ce susceptibilitate exagerată 
era înzestrat cel cu care aveau ele de-a face. 

— Ei bine, atunci, zise Bertha, dacă nu mai eşti supărat 
pe noi, dă-mi mâna şi să ne luăm rămas bun ca nişte 
prieteni. 

Îi întinse rănitului mâna, şi i-o strânse bărbăteşte. Mary 
le făcu semn să tacă. 

— Sstt! Ascultaţi! 

Se auziră, apropiindu-se cu repeziciune, nişte lătrături 
puternice, prelungite: lătrăturile câinilor care simt prada. 
Era haita marchizului de Souday care se lansase în 
urmărirea iepurelui rănit şi pe care-l fugărea la un pas. 
Bertha apucă puşca tânărului. Acesta făcu un gest, ca şi 
cum ar fi vrut să prevină o imprudenţă; surâsul tinerei îl 
linişti. Chiar în aceeaşi clipă iepurele ieşi din hăţiş, dar 
zărindu-le pe cele trei personaje făcu un salt dând să se 


34 


Gemenele 


întoarcă. Oricât de promptă i-ar fi fost mişcarea, Bertha 
avu vreme să-l ochească; trase şi animalul, trăsnit, se 
rostogoli de-a lungul taluzului şi rămase mort în mijlocul 
drumului. Mary, care tocmai îşi lua rămas bun de la tânăr, 
aşteptând să vadă ce-o să se întâmple, rămăsese cu 
mâna în mâna băiatului. Bertha se duse să ia iepurele şi 
întorcându-se lângă tânărul, care mai ţinea încă mâna lui 
Mary în mâna lui, zise: 

— Poftim, domnule, iată scuza dumitale! 

— Cum adică? 

— Vei povesti mamei dumitale că iepurele ţi-a trecut pe 
la picioare; vei spune că puşca s-a descărcat fără voia 
dumitale şi vei face faţă în mod onorabil jurând, cum ne- 
ai jurat şi nouă adineauri, că asta nu se va mai întâmpla. 

Tânărul clătină din cap cu descurajare. 

— Nu, zise el, nu voi cuteza niciodată să-i mărturisesc 
mamei că n-am ascultat-o. 

— Ţi-a interzis deci atât de straşnic să vânezi? 

— Te cred. 

— Şi dumneata faci braconaj! zise Bertha, şi începi 
exact cu sfârşitul. Mărturiseşte, cel puţin, că ai vocaţie. 

— Nu mai glumi, domnişoară; aţi fost amândouă atât 
de bune cu mine, încât n-aş mai putea să mă supăr pe 
voi. 

— Atunci, domnule, zise Mary, va trebui ori să minţi - 
ceea ce noi nu te sfătuim să faci - ori să mărturiseşti 
cinstit adevărul. Crede-mă, oricare ar fi părerea mamei 
dumitale despre distracţia la care ai luat parte fără voia 
ei, cinstea dumitale o va dezarma. La urma urmei nu-i o 
crimă atât de mare să ucizi un iepure! 

— E totuna, nu voi cuteza niciodată! 

— Oh! Deci mama dumitale e chiar atât de cumplită? 
întrebă Bertha. 

— Nu, domnişoară: e foarte bună, foarte tandră; îmi 
îndeplineşte toate dorinţele, toate capriciile; dar nu mă 
lasă să mă ating de puşcă. Intr-un fel, are dreptate, zise 
tânărul cu un suspin: tata a fost ucis la vânătoare. 


35 


Alexandre Dumas 


Tinerele tresăriră. 

— Atunci, domnule, zise Bertha la fel de gravă ca şi cel 
căruia i se adresa, glumele noastre au fost cât se poate 
de deplasate ceea ce face ca regretele să ne fie şi mai 
puternice. Nădăjduiesc totuşi că vei uita glumele şi că nu- 
ţi vei aminti decât de regrete. 

— Nu-mi voi aminti, domnişoarelor, decât de îngrijirile 
pe care aţi binevoit să mi le daţi şi eu sunt cel care 
nădăjduieşte că veţi uita temerile puerile şi neghioaba 
mea susceptibilitate. 

— Ba da. Ni le vom aminti, domnule, zise Mary, ca să 
nu mai săvârşim şi faţă de un altul greşelile pe care le-am 
săvârşit faţă de dumneata! 

În vreme ce Mary răspundea, Bertha se şi urcase pe 
cal. Tânărul întinse pentru a doua oară mâna lui Mary. 
Mary i-o atinse cu vârful degetelor şi, la rându-i, se 
avântă, sprintenă, în şa. Atunci, chemându-şi câinii, care 
la glasul lor se adunară în juru-le, cele două surori dădură 
pinteni cailor şi se îndepărtară repede. Rănitul, încremenit 
şi fără glas, rămase o vreme să le privească până când o 
cotitură a potecii le făcu să dispară din ochii lui. Apoi îşi 
lăsă capul în piept şi căzu pe gânduri. Să rămânem alături 
de acest nou personaj cu care e nevoie să facem o mai 
amplă cunoştinţă. 


36 


Gemenele 


CAPITOLUL VII 


Domnul Michel 


CEEA CE SE ÎNTÂMPLASE PRODU- 
sese asupra tânărului o impresie atât de vie, încât i se 
păru - când cele două fete dispărură - că se trezise dintr- 
un vis. Căci băiatul se afla în acea epocă a vieţii sale în 
care chiar şi cei sortiţi să devină mai târziu oameni serioşi 
plătesc tribut romantismului; întâlnirea cu două fete, atât 
de diferite de cele pe care era obişnuit să le vadă, îl 
transportase în lumea fantastică a reveriilor, unde 
imaginaţia sa putea să rătăcească în voie, căutând acele 
castele făurite de zâne care se prăbuşesc pe drum, pe 
măsură ce înaintăm în viaţă. Nu susţinem că tânărul 
nostru ar fi simţit vreun imbold al inimii pentru una din 
cele două amazoane; se simţea doar îndemnat de o mare 
curiozitate, fiindcă acel amestec de distincţie, frumuseţe, 
maniere elegante şi obiceiuri cavalereşti i se părea 
extraordinar, îşi făgădui deci să încerce să le revadă, dar 
mai întâi să afle cine erau. Norocul păru să-i surâdă, 
fiindcă, în timp ce se îndrepta spre casă, se încrucişă pe 
drum cu un ins încălţat cu jambiere înalte de piele, având 
la şold o goarnă de vânătoare, pe umăr o carabină, iar în 
mână un bici. Acel ins mergea repede şi părea foarte 
prost dispus. Probabil că era vreun rândaş din ceata 
vânătorilor care le urma pe cele două fete. Tânărul, 
făcând apel la cea mai plăcută inflexiune a vocii sale şi la 
cel mai îmbietor surâs, zise: 

— Amice, cauţi două domnişoare, nu-i aşa? Una călare 
pe un cal murg, cealaltă pe o iapă roaibă cu coama 
neagră? 


37 


Alexandre Dumas 


— Mai întâi, nu-s amicul dumitale, domnule, având în 
vedere că nu te cunosc; apoi nu caut două domnişoare: 
îmi caut câinii, răspunse cu brutalitate omul în bluză, 
câinii mei pe care un dobitoc i-a întors mai adineauri din 
calea unui lup pe care-l urmăreau, ca să-i pună pe urma 
unui iepure care tocmai îi scăpase, ca un ageamiu ce 
este. 

Tânărul îşi muşcă buzele. 

Omul în bluză, în care cititorii noştri sigur că l-au şi 
recunoscut pe Jean Oullier, continuă: 

— Da, am văzut toate astea de pe nişte înălţimi din 
Benaste, pe care le coboram după hăituiala animalului 
nostru, şi aş fi cedat cu plăcere premiul acordat de 
domnul marchiz de Souday pentru lup, ca să fiu în acel 
moment doar la două sau trei lungimi de bici de spinarea 
acelui bădăran! 

Ca şi cum n-ar fi avut nici în clin, nici în mânecă cu 
toată povestea asta, tânărul, nu spuse decât atât: 

— Ah! sunteţi al domnului marchiz de Souday? 

Jean Oullier îl privi pieziş pe curiosul nelalocul lui. 

— Nu sunt al nimănui, răspunse bătrânul vandeean; am 
grijă de câinii domnului marchiz de Souday; dar, la urma 
urmelor, o fac mai mult pentru plăcerea mea decât a lui. 

— Curios, zise tânărul ca şi cum şi-ar fi vorbit sieşi, de 
şase luni de când m-am întors acasă, la mama, n-am 
auzit niciodată spunându-se că domnul marchiz de 
Souday ar fi fost însurat... 

— Ei bine, îl întrerupse Jean Oullier, auzi acum, dragă 
domnule; şi dacă ai ceva împotrivă, pot să-ţi răspund aşa 
cum trebuie... 

Şi după ce rosti aceste vorbe, din care interlocutorul 
său păru să nu priceapă nimic, Jean Oullier, fără a se 
sinchisi prea mult de starea de spirit în care îl lăsa, îi 
întoarse spatele şi puse capăt discuţiei, apucând-o întins 
spre Machecoul. Rămas singur, băiatul mai făcu câţiva 
paşi pe drumul mare, apoi, luând-o la stânga, intră într-un 
câmp. In acel câmp ara cu plugul un ţăran. Țăranul avea 


38 


Gemenele 


vreo patruzeci de ani şi se deosebea de consătenii săi din 
Poitevins prin mutra lui vicleană care este îndeosebi 
apanajul normandului; era roşu la faţă, avea o privire vie 
şi pătrunzătoare, şi ca să-şi ascundă agerimea, clipea tot 
timpul, făcând-o pe prostul; dar gura lui şireată, cu colţuri 
ascuţite şi ridicate în sus aidoma legendarului Pan, 
dezvăluia - cu toate strădaniile lui - unul din cele mai 
izbutite produse ale încrucişării dintre ţăranul normand cu 
cel din Mans. Deşi tânărul porni glonţ spre el, plugarul nu 
se opri ştiind cât de greu le-ar fi venit cailor să-şi reia 
lucrul întrerupt, pe acest pământ tare şi argilos; continuă 
deci să apese pe fierul plugului, şi abia la capătul brazdei 
păru dispus să intre în vorbă cu musafirul. 

— Ei bine, spuse el pe un ton cam prea familiar, 
domnule Michel, am avut noroc la vânat? 

Tânărul, fără să răspundă, îşi scoase tolba de pe umăr 
şi o lăsă să cadă la picioarele ţăranului. Prin plasa deasă, 
acesta zări blana gălbuie şi mătăsoasă a unui iepure. 

— Oh! Oh! făcu el, nu-i prea rău pentru început, 
domnule Michel. 

După care, scoase patrupedul din sac, îl luă, îl examină 
ca un cunoscător şi-l apăsă uşor pe burtă. 

— Ei, drăcie! strigă el după ce-şi termină examinarea, 
face ca nimic trei franci şi zece bănuţi. Ştii, domnule 
Michel, că-i o captură frumoasă? 

— Courtin, zise Michel, pe un ton profund indiferent, 
ştiai că marchizul de Souday a fost însurat? Apoi după o 
pauză: Şi că are două fete? 

Courtin, care răsucea câţiva mărăcini rebeli, ridică 
repede capul şi-l privi pe tânăr atât de intens, încât 
acesta roşi până în albul ochilor. 

— Te-ai întâlnit cu „lupoaicele”? întrebă Courtin. Într- 
adevăr, am auzit cornul bătrânului şuan. 

— Cui spui „lupoaice”? întrebă Michel. 

— Păi le spun lupoaice bastardelor marchizului, iaca! 

— Celor două fete, le spui lupoaice, Courtin? 

— Drace, aşa le spune tot ţinutul. Dar dumneata, deh, 


39 


Alexandre Dumas 


vii de la Paris, n-ai de unde să ştii asta. 

Grosolănia cu care jupânul Courtin vorbea despre cele 
două fete îl încurcă atât de tare pe timidul băiat, încât, 
fără să ştie de ce, minţi. 

— Nu, zise el, nu le-am întâlnit... 

Dar după felul cum răspunsese, Courtin se îndoi. 

— Cu atât mai rău pentru dumneata, replică el; căci 
sunt două bucățele grozave, bune de privit şi mai bune de 
iubit. 

Apoi, clipind după cum îi era obiceiul, adăugă: 

— Se spune că le cam place să râdă şi să se distreze, 
dar asta-i şi menirea unor fete de teapa lor... 

Auzindu-l pe ţăranul acela grosolan vorbind cu atâta 
neobrăzare, tânărul simţi cum i se strânge inima, cu atât 
mai mult cu cât se mai afla încă sub puternica impresie 
pe care i-o produseseră cele două amazoane, cărora le 
mai datora şi o vie recunostintă. Aşa că, fără să vrea, se 
întunecă la faţă. Courtin era acum sigur că Michel se 
întâlnise cu „lupoaicele”, mai ales că, în urmă cu câteva 
ceasuri, marchizul se afla prin preajma satului Logerie; 
cum cele două fete îşi însoțeau întotdeauna tatăl la 
vânătoare, mai mult ca sigur că Michel le zărise. Ba poate 
chiar şi vorbise cu ele. Or, cum domnişoarele de Souday 
se bucurau de o faimă atât de proastă, ţăranul îşi zise că 
cele două fete poate că premeditaseră această întâlnire 
ca să-l prindă pe tânăr în mrejele lor. Din deducție în 
deducție, Courtin ajunse la concluzia că tânărul său 
stăpân era în primejdie. Spunem „tânărul său stăpân”, 
deoarece Courtin luase în arendă o bucată de pământ 
care-i aparţinea lui Michel. Dar cum treaba de plugar nu-i 
convenea, Courtin năzuia să devină arendaşul atât al 
mamei cât şi al fiului. Or, cum de mamă era greu să se 
apropie, şiretul ţăran se străduia să câştige încrederea 
fiului. Şi cum poţi câştiga încrederea unui băiat de 
douăzeci de ani altfel, decât devenind confidentul lui în 
micile sale aventuri amoroase? După norul de 
nemulţumire care se răspândise pe chipul lui Michel, 


40 


Gemenele 


Courtin pricepu că n-o nimerise vorbindu-le de rău pe cele 
două fete, aşa că încercă să recâştige terenul pierdut. 

— La urma urmei, reluă el cu o bonomie destul de bine 
jucată, despre tinere se spun întotdeauna vrute şi 
nevrute. Domnişoara Bertha şi domnişoara Mary... 

— Mary şi Bertha? întrebă tânărul, plin de însufleţire. 

— Da, aşa se numesc cele două fete, Mary şi Bertha. 
Domnişoara Bertha e cea brună şi domnişoara Mary, cea 
blondă. 

Şi, cum îl privea pe Michel cu toată ascuţimea de care 
era în stare, i se păru că, la numele lui Mary, tânărul 
roşise uşor. 

— Spuneam deci, reluă şiretul ţăran, că domnişoara 
Mary şi domnişoara Bertha sunt moarte după vânătoare, 
după câini şi după cai; dar asta nu înseamnă că nu-s două 
fete cinstite şi la locul lor; şi răposatul părinte din Benaste 
era un vânător de mâna întâi, care-şi ţinea potaia în 
sacristie şi puşca în altar, şi slavă Domnului, mai rar om 
ca el! 

— Mi s-au părut blânde şi bune, zise Michel, uitând ce 
spusese mai înainte şi anume că nu le întâlnise pe cele 
două fete. 

— Domnule Michel, nu par, ci chiar sunt blânde şi bune. 
Vara trecută, când bântuia în ţinut febra aia de mlaştină, 
din pricina căreia s-au prăpădit o droaie de amărâţi, 
fetele astea au îngrijit o mulţime de bolnavi; se duceau 
până şi în casele în care doctorii refuzau să mai intre. Să 
ştiţi că dacă bogătanii le urăsc, dacă nobilii le 
dispreţuiesc, cei sărmani le ridică în slăvi, domnule 
Michel. 

— Şi de unde li se trage faptul că sunt atât de prost 
văzute? întrebă Michel. 

— Eh, parcă poţi şti de unde? Oamenii, vezi dumneata, 
domnule Michel, sunt ca păsările: când una e bolnavă, 
celelalte se năpustesc să-i dea cu ciocul în cap; sigur, în 
toată povestea asta e că cei de rangul lor le întorc spatele 
şi că aruncă cu piatra în bietele domnişoare. laca, de 


41 


Alexandre Dumas 


pildă, mama dumitale... E o femeie bună, nu-i aşa, 
domnule Michel? Ei bine, încearcă să-i vorbeşti despre 
ele, şi-o să-ţi răspundă ca toată lumea: „Sunt nişte 
bastarde, nişte păcătoase!” 

Dar, cu toată schimbarea radicală a lui Courtin, Michel 
nu păru dispus să se avânte într-o discuţie mai intimă; cât 
despre jupânul Courtin, socoti la rându-i că, pentru o 
primă discuţie pe această temă, pregătise suficient calea 
către confidenţele la care spera. Apoi, cum Michel părea 
că vrea să plece, îl conduse până la capătul ogorului. 

Dar conducându-l, observă că privirile tânărului se 
îndreptau cam prea des către masa întunecată a pădurii 
din Machecoul. 


42 


Gemenele 


CAPITOLUL VIII 


Baroana de la Logerie 


JUPÂNUL COURTIN TOCMAI RIDICA 
în faţa tânărului bariera care închidea ogorul, când o voce 
de femeie, strigându-l pe Michel, se făcu auzită în dosul 
hăţişului. 

La această voce tânărul tresări şi se opri. 

In aceeaşi clipă, persoana care-l strigase se ivi în faţa 
gardului de nuiele ce despărţea ogorul cumătrului Courtin 
de ogorul vecin. 

Această persoană, această cucoană putea să aibă între 
patruzeci şi patruzeci şi cinci de ani. Să încercăm s-o 
prezentăm cititorilor. 

Avea o mutră ştearsă, dar cu un aer de trufie băţoasă 
care contrasta cu înfăţişarea ei vulgară. Era mică şi 
bondoacă; purta o rochie de mătase, prea elegantă 
pentru cineva care bate câmpurile şi o pălărie al cărei văl 
îi cădea pe faţă şi pe gât. Ai fi putut crede că tocmai se 
pregătea să facă o vizită în Chaussee d'Antin sau în 
foburgul Saint-Honore. Aceasta era persoana ale cărei 
reproşuri păruseră să-i inspire o atât de mare teamă 
bietului băiat. 

— Ei cum! strigă ea, eşti aici, Michel? Ei bravo, după 
câte văd nu te prea sinchiseşti de maică-ta! A trecut mai 
bine de un ceas de când clopotul de la castel te-a poftit la 
masă; ştii că nu-mi place să aştept, ştii că ţin la ora de 
masă, şi în loc să vii acasă, stai aici liniştit, la taifas cu 
ţărănoiul ăsta! 

Michel începu să bâlbâie o scuză; dar chiar în aceeaşi 
clipă ochiul mamei sale zări ceea ce-i scăpase lui Courtin, 
sau ceea ce Courtin se prefăcuse că nu vede; căci fruntea 


43 


Alexandre Dumas 


tânărului era înfăşurată într-o batistă pe care pălăria lui 
de pai - oricât de largi i-ar fi fost borurile - n-o ascundea 
decât în parte. 

— Ah! Doamne! strigă ea, ridicând glasul care la 
diapazonul său obişnuit era şi aşa prea ridicat, eşti rănit? 
Ce ţi s-a întâmplat? Vorbeşte, nenorocitule! Vezi bine că 
mor de nelinişte! 

Şi încălecând bărbăteşte gardul scund de nuiele sări 
peste el cu o uşurinţă pe care nu i-ai fi bănuit-o la vârsta 
şi mai ales la corpolenţa ei; ajunsă lângă Michel, înainte 
ca el să i se fi putut opune, îi smulse şi pălăria şi batista. 
Rana, redeschisă prin smulgerea batistei, reîncepu să 
sângereze. Domnul Michel, cum îi zicea Courtin, era atât 
de puțin pregătit să vadă  bruscându-se astfel 
deznodământul de care se temuse atâta, încât rămase 
încremenit şi nu ştiu ce să răspundă Jupânul Courtin îi 
veni în ajutor. 

— Oh! Doamna baroană să nu fie neliniştită. Nu-i nimic 
grav! O zgârietură! 

— Dar, mă rog, cum s-a întâmplat acest lucru? 
Răspunde dumneata, Courtin, pentru că domnul se 
încăpăţânează să tacă într-adevăr, tânărul continua să 
rămână mut. 

— Veţi afla de îndată, doamnă baroană! răspunse 
Courtin. Trebuie să vă spun că aveam aici o legătură de 
crăci uscate de toamnă; era prea grea ca s-o ridic singur 
pe umeri; domnul Michel a avut bunătatea să mă ajute şi 
o ramură din blestemata aceea de legătură de vreascuri l- 
a zgâriat pe frunte, după cum vedeţi. 

— Dar e mai mult decât o zgărietură! Puteai să-i scoţi 
ochii! Altădată, jupâne Courtin, caută-ţi oameni de seama 
dumitale ca să te-ajute să-ţi încarci vreascurile, pricepi? 
Pe lângă faptul că puteai să-l schilodeşti pe acest copil, e 
destul de neplăcut şi ceea ce-ai făcut! 

Jupânul Courtin îşi plecă umil capul, ca şi cum şi-ar fi 
dat seama de toată gravitatea nesăbuitei sale fapte; dar 
asta nu-l împiedică totuşi, zărind tolba care rămăsese în 


44 


Gemenele 


iarbă, să trimită - cu o lovitură de picior bine calculată - şi 
iepurele alături de puşca pe care o ascunsese mai înainte 
în mărăciniş. 

— Hai, domnule Michel, pofteşte, zise baroana, căreia 
mutra spăşită a ţăranului nu părea deloc să-i fi atenuat 
proasta dispoziţie; pofteşte, să-l rugăm pe doctor să-ţi 
examineze rana. 

Apoi, reîntorcându-se, după ce făcuse câţiva paşi: 

— Fiindcă veni vorba, jupâne Courtin, zise ea, încă nu 
ţi-ai plătit arenda fermei de la Saint-Jean şi contractul 
dumitale expiră de Paşti. la gândeşte-te la asta! Căci sunt 
hotărâtă să nu păstrez nişte fermieri nepunctuali care nu- 
şi respectă angajamentele. 

Mutra jupânului Courtin deveni şi mai umilă decât 
fusese cu câteva minute mai înainte; totuşi se destinse 
când, în vreme ce baroana sărea din nou pârleazul, 
tânărul îi spuse încet aceste două cuvinte: 

— Pe mâine! 

Aşa că, în ciuda amenințării pe care tocmai o auzise, 
apucă cu destulă veselie coarnele plugului şi începu să le 
apese cu nădejde în brazdă, cântând cât îl ţinea gura „La 
Parisienne”, un imn patriotic foarte la modă în epoca 
aceea. Să-l lăsăm pe cumătrul Courtin să-şi cânte imnul 
amintit, spre marea satisfacţie a bidiviilor săi, iar noi să 
spunem câteva cuvinte despre familia Michel. 

L-aţi cunoscut pe fiu, dragi cititori; aţi făcut cunoştinţă 
şi cu mama lui. Mama era văduva unuia dintre acei 
furnizori care ştiuseră să se îmbogăţească rapid şi 
considerabil de pe urma armatelor imperiale. Poreclit de 
soldaţi „Orez-pâine-sare”, furnizorul se numea, pe numele 
său de familie, Michel; era originar din departamentul 
Mayenne, fiul unui simplu ţăran, şi nepotul unui învăţător 
de ţară. Învățătorul, adăugând câteva noţiuni de 
aritmetică la lecţiile de scriere şi de citire pe care i le 
dădea gratuit, hotărî viitorul nepotului său. Luat de prima 
recrutare din 1791 Michel-ţăranul sosi în brigada, a 
douăzeci şi doua cu prea puţin entuziasm; acest om care 


45 


Alexandre Dumas 


avea să devină mai târziu un contabil atât de destoinic, 
socoti, cu mintea lui ageră, că armata nu-i putea oferi 
decât două şanse: ori să fie ucis, ori să ajungă general; 
cum niciuna din aceste alternative nu-i surâdea, se 
strădui să fie detaşat la birourile cartierului general. Aşa 
că Michel-tatăl făcu, la centrul, de recrutare, campaniile 
din 1792 şi 1793. Către mijlocul acestui din urmă an, 
generalul Rossignol, trimis ca să pacifice ori să extermine 
Vandeea, aflând că Michel era din ţinutul răsculat şi că 
toţi prietenii săi luptau în rândurile vandeenilor, se gândi 
să se folosească de relaţiile lui. Il eliberă deci pe Michel 
din armată şi-l trimise acasă, fără altă condiţie decât să-şi 
ia o slujbă printre şuani şi, din când în când, să facă 
pentru el ceea ce făcuse domnul de Maurepas pentru 
Ludovic al XV-lea, adică să-i dea unele informaţii. Având 
de câştigat bani grei de pe urma unei astfel de afaceri, 
Michel îşi ţinu cu o scrupuloasă fidelitate angajamentul, 
nu numai faţă de generalul Rossignol, ci chiar şi faţă de 
succesorii săi. Tocmai când treburile îi mergeau mai bine, 
fu trimis în Vandeea generalul Travot. Ce a făcut acest 
general în Vandeea se ştie. Ce rol a jucat domnul Michel 
în evenimentele din acest ţinut, asta nu se mai ştie; fapt 
e că, după acel episod sângeros, Michel a plecat repede 
din Vandeea şi s-a angajat ca funcţionar la birourile unui 
faimos intendent, unde se pare că s-a lansat foarte 
repede în afaceri căci, în 1805, îl găsim angajând pe cont 
propriu o parte din furniturile armatei. În 1806, pantofii şi 
jambierele furnizate de el luară parte activă la campania 
din Prusia. În 1809 obţinu întreaga subzistență a armatei 
care intra în Spania. În 1810 se căsători cu unica fiică a 
unuia dintre confrații săi şi-şi dublă astfel averea. In plus, 
îşi mai lungi şi numele, căci asta era una dintre cele mai 
mari ambiţii ale oamenilor de rând din acea epocă. lată în 
ce fel se operă această adăugire. Tatăl soţiei domnului 
Michel se numea Baptiste Durand; era din sătucul Logerie 
şi, pentru a se deosebi de un alt Durand cu care era 
mereu confundat, şi-a luat numele de Durand de la 


46 


Gemenele 


Logerie. Cel puţin ăsta era pretextul invocat. Îşi crescuse 
fata într-unul din cele mai bune pensioane din Paris, unde 
fusese înscrisă sub numele de Stephanie Durand de la 
Logerie. Odată însurat cu fata confratelui său, domnul 
Michel găsi că numele soţiei sale l-ar face mai răsunător 
pe al său şi se numi domnul Michel de la Logerie. In 
sfârşit, în timpul Restauraţiei, un titlu cumpărat cu bani 
grei îi îngădui să se numească baronul Michel de la 
Logerie şi să-şi marcheze astfel locul în aristocrația 
financiară din acel moment. La câţiva ani după 
întoarcerea Bourbonilor, adică prin 1819 sau 1820, 
baronul Michel de la Logerie îşi pierdu socrul, messer 
Baptiste Durand de la Logerie. Acesta îi lăsa fiicei sale 
pământul din Logerie, situat - cum s-a putut înţelege din 
amănuntele date în capitolele precedente - la cinci sau 
şase leghe de pădurea Machecoul. Baronul Michel de la 
Logerie se hotări, ca un senior ce era, să intre în 
stăpânirea pământului său şi să se arate vasalilor. 
Baronul era un om întreprinzător; ţinea morţiş să ajungă 
în Cameră. Dar nu putea ajunge acolo decât ales, iar 
alegerea baronului depindea de popularitatea de care se 
bucura în departamentul Loarei inferioare. Se născuse 
ţăran; trăise până la douăzeci şi cinci de ani alături de 
ţărani, afară de doi sau trei ani, petrecuţi prin birouri, deci 
ştia cum să-i ia. Voia, de altfel, să i se ierte bunăstarea. 
Făcu deci pe prinţul cel bun, îşi regăsi câţiva camarazi din 
vechile războaie din Vandeea, le întinse mâna, le vorbi cu 
lacrimi în ochi despre moartea lui Charette; se interesă de 
nevoile satului pe care nu-l cunoştea, construi un pod 
care stabili legătura între departamentul Loarei inferioare 
şi cel al Vandeei, porunci să se repare trei drumuri 
vicinale şi reclădi o biserică, înzestră un azil de orfani şi 
un spital de bătrâni, culese binecuvântări şi se complăcu 
atât de bine în acest rol, încât îşi manifestă intenţia de a 
petrece de acum încolo şase luni în capitală şi alte şase 
luni la castelul său din Logerie. 

În sfârşit, cedând rugăminţilor soţiei sale - care 


47 


Alexandre Dumas 


nepricepând nimic din această dragoste subită a 
bărbatului ei pentru ţăranii din Vandeea, îi scria, din Paris, 
scrisoare după scrisoare, zorindu-l să se întoarcă - 
baronul Michel hotărî că această întoarcere va avea loc 
într-o luni, a doua zi după o mare vânătoare de lupi care 
urma să aibă loc în pădurea Grande-Lande şi în codrul din 
Pauvriere, unde aceste fiare se înmulţiseră peste măsură. 
Era încă o operă filantropică pe care o făcea baronul 
Michel de la Logerie. La această vânătoare el îşi asumă 
sarcina băuturii, poruncind ca hăitaşii să fie urmaţi de 
două căruţe cu nişte butoaie de vin din care putea să bea 
oricine voia; mai făgădui de asemenea, după vânătoare, 
un adevărat ospăț la Lege, unde erau poftite două sau 
trei sate, refuză cinstea de a fi în frunte, la hăituială, ceru 
să-şi tragă locul la sorţi, ca cel din urmă trăgător şi 
ghinionul făcu să cadă, undeva, pe la coadă; primi însă 
această neşansă cu o voie bună care încântă pe toată 
lumea. Hăituiala fu nemaipomenit de rodnică: din fiecare 
vizuină ieşeau droaie de lupi; din fiecare linie porneau 
salve de împuşcături, încât ai fi crezut că e vorba de un 
mic război. Lupii şi mistreţii începură să se adune în 
căruţe, alături de butoaiele baronului, fără a mai pune la 
socoteală caprele sălbatice şi iepurii, care fuseseră ucişi 
în această hăituială, din întâmplare, fiindcă se nimeriseră 
să cadă în bătaia puştii. Ameţeala succesului fu atât de 
mare, încât îl uitară tocmai pe cel care organizase 
vânătoarea. Abia după ultima goană băgară de seamă că 
nimeni nu-l mai văzuse pe baron de câteva ceasuri bune. 
Se interesară de el, dar de la trasul la sorţi al locului nu-l 
mai văzuse nimeni. Se presupuse că, plictisit de 
vânătoare sau împingând prea departe solicitudinea sa 
faţă de oaspeţi, se înapoiase în Lege, unde - din ordinul 
său - fusese pregătită masa. Dar, sosind la Lege, 
vânătorii nu-l găsiră; unii mai nepăsători ca alţii, se 
aşezară la masă. Cinci sau şase însă, cuprinşi de 
presentimente funeste, se reîntoarseră în pădure unde, la 
lumina făcliilor şi a felinarelor, începură să-l caute. După 


48 


Gemenele 


două ceasuri de investigaţii îl găsiră într-o groapă, 
teapăn: un glonte îi stăpunsese inima. Această moarte 
stârni vâlvă mare; parchetul din Nantes făcu cercetări 
intense; vânătorul care ocupa locul de lângă baron fu 
arestat; dar omul declară că de la distanţa de o sută 
cincizeci de paşi, care-l despărţea de baron, nu văzuse şi 
nu auzise nimic. In plus, se dovedi că din puşca ţăranului 
în cauză nu se trăsese niciun glonţ; de altfel, din locul 
unde era aşezat, vânătorul n-ar fi putut să împuşte 
victima decât trăgând spre dreapta, or baronul Michel 
fusese lovit din stânga. 

Cercetările se opriră aici; judecătorii s-au văzut obligaţi 
să atribuie hazardului moartea baronului, presupunând 
că, un glonte rătăcit, aşa cum se întâmplă atât de adesea 
la vânătoare, l-a nimerit drept în inimă. Totuşi, în ţinut 
începu să circule un zvon confuz despre o răzbunare; se 
şoptea că vreunul din vechii soldaţi ai lui Jolly sau 
Charette îl făcuse pe nenorocitul furnizor să ispăşească 
trădarea şi moartea celor trei generali; dar cum erau prea 
mulţi oameni amestecați în această afacere, nimeni nu 
cuteză să acuze făţiş pe cineva. 

Baroana Michel de la Logerie rămase deci văduvă, cu 
un singur copil. Era una dintre acele femei cum întâlneşti 
cu miile în lume. N-avea cusururi prea mari, dar nici 
calităţi; cât despre pasiuni, până atunci le ignorase până 
şi numele. |lnhămată la şaptesprezece ani la jugul 
căsniciei, păşise pe brazda conjugală fără s-o ia nici hăis, 
nici cea; nu-i venise niciodată în minte ideea că o femeie 
se mai poate revolta împotriva soartei. Scăpată de jug, îi 
fu frică de libertatea ei şi, instinctiv, căută noi lanţuri; le 
găsi pe cele ale cucerniciei, şi, ca toate spiritele mărunte, 
începu să vegeteze într-o falsă devoțiune, exagerată şi 
totuşi conştiincioasă. Doamna baroană Michel se credea 
pur şi simplu o sfântă; se ducea regulat la slujbe, ţinea 
posturile, dădea bani bisericii. Dar dacă cineva i-ar fi spus 
că păcătuia de cel puţin şapte ori pe zi, s-ar fi mirat foarte 
tare. Şi totuşi, aşa era. Puteai s-o prinzi în flagrant delict 


49 


Alexandre Dumas 


de necucernicie aproape în fiece clipă. Căci era zgârcită, 
rea, cicălitoare, bănuitoare, şi mai presus de orice, 
trufaşă, de o trufie care o făcea să se laude cu titlurile ei 
nobiliare, dincolo de orice limită. Toată lumea ştia treaba 
asta, dar mai vârtos decât toţi jupânul Courtin, care 
vorbea fără prea multe fasoane cu tânărul Michel, dar 
care nu uita niciodată să-i spună „doamnă baroană”, 
mamei. Doamna de la Logerie detesta oamenii şi vremea 
în care trăia; nu citea nimic, nici măcar un proces verbal 
ăl poliţiei, fără să nu acuze lumea şi vremea în care trăia 
de cea mai neagră imoralitate; după ea, epoca cinstei şi a 
moralei fusese cam prin 1700; avusese cea mai mare 
grijă să-şi crească fiul departe de lume şi de primejdiile 
ei. Nu voise niciodată să audă despre educaţia publică; 
până şi institutele iezuiţilor îi erau suspecte fiindcă preoţii 
îi tratau pe elevi nu după merite, ci după starea socială a 
părinţilor lor. Dacă moştenitorul familiei Michel mai aflase 
câte ceva despre viaţă, asta o făcuse fără să ştie maică- 
sa, care-l îndopa zilnic cu porţii masive de precepte 
morale şi de cucernicie, anihilându-i voinţa, tăindu-i orice 
elan, făcându-l să fie supus şi temător, lipsit de iniţiativă 
şi de curaj, şovăielnic şi timid, neavând nimic din tăria şi 
din hotărârea care-l caracterizează pe un bărbat. 


50 


Gemenele 


CAPITOLUL IX 


Galon-d'Or şi Allegro 


DE CE-I FUSESE FRICĂ NU SCĂ- 
pase, căci tânărul Michel fu straşnic ocărât de maică-sa. 
Baroana nu se lăsase îmbrobodită de povestea jupânului 
Courtin; rana pe care fiul ei o avea la cap nu era o simplă 
zgârietură făcută de un spin. Până la urmă, neştiind ce 
interes avea să-i ascundă pricina acelei răni şi convinsă 
că, oricât l-ar descoase, nu va descoperi adevărul, se 
mulţumi să-l sfredelească pe băiat cu privirea, clătinând 
din cap, scoțând nişte oftaturi melodramatice şi 
încreţindu-şi fruntea. În tot timpul mesei, tânărul se simţi 
grozav de stânjenit căci, cu toată privirea mustrătoare a 
maică-si, nu vedea în faţa ochilor decât siluetele elegante 
ale celor două amazoane. Când o vedea pe Bertha, cu 
pletele ei negre şi cu ochii ca de smoală, când pe bălaia şi 
dulcea Mary. Oare cine era amazoana cea brunetă care 
mânuia puşca aidoma unui vânător de profesie, care ştia 
să lege o rană tot atât de bine ca un doctor şi a cărei 
forţă o simţise pe propria lui piele atunci când îl ţinuse de 
mâini? Era frumoasă, nimic de spus, dar parcă mai 
frumoasă era sora ei, cu lungile sale plete blonde şi cu 
ochii ei mari şi albaştri! Ce glas dulce şi duios avea! Cu 
câtă gingăşie îi atinsese rana, îi spălase sângele, îl 
bandajase! Într-adevăr, Michel nu-şi regreta rana, fiindcă 
îşi dădea seama că fără acea rană cele două tinere nici 
nu i s-ar fi adresat, nici nu s-ar fi ocupat de el. Pe de altă 
parte, regreta amarnic că aceeaşi rană îi căşunase maică- 
si atâta îngrijorare. Numai că supărarea doamnei de la 
Logerie avea să treacă, în vreme ce senzaţia aceea 


51 


Alexandre Dumas 


nespus de dulce pe care o încercase atunci când ţinuse 
mâna lui Mary în mâna lui, nu numai că nu trecea, ba 
dimpotrivă, îl obseda din ce în ce mai tare. Ca orice inimă 
tânără, care simte primii fiori ai dragostei, tânărul nostru 
simţea nevoia să fie singur. Aşa se face că imediat după 
masă, profitând de-momentul în care baroana discuta cu 
o slugă, se îndepărtă fără să mai audă ce-i spunea maică- 
sa: doamna de la Logerie îi interzicea categoric fiului ei 
să-şi îndrepte paşii spre Saint-Christophe-du-Ligneron, 
unde, după spusele servitorului cu care tocmai vorbea, 
izbucnise o epidemie de febră tifoidă. După care porunci 
să se organizeze în jurul castelului de la Logerie un fel de 
cordon sanitar, adică niciun locuitor din satul cu pricina să 
nu mai fie primit la castel. Ordinul avea să fie îndeplinit 
chiar în clipa aceea, fiindcă tocmai atunci îşi făcu apariţia 
o fată din satul amintit, ca să ceară ajutor pentru tatăl ei 
care se îmbolnăvise. Sigur că dacă Michel n-ar fi fost atât 
de preocupat, ar fi dat oarecare atenţie vorbelor mamei 
sale; căci bolnavul era bărbatul doicei sale, fermierul 
Tinguy, iar fata care venise să ceară ajutor era sora lui de 
lapte, Rosine. Aşa că în curând se pierdu în partea cea 
mai adâncă şi mai deasă a parcului. Işi luase o carte ca să 
nu dea de bănuit; şi deşi se străduia să dea impresia că 
citeşte, dacă cineva l-ar fi întrebat titlul cărţii ar fi fost 
foarte încurcat. Se aşeză pe o bancă şi începu să se 
gândească. La ce se gândea Michel? Păi, la ce putea să se 
gândească decât cum să le revadă pe Mary şi pe sora ei. 
Intâmplarea îl ajutase să le întâlnească abia la şase luni 
după întoarcerea lui în ţinutul natal. Dacă se lăsa în voia 
ei, s-ar fi putut să aştepte alte şase luni până să se 
întâlnească a doua oară cu vecinele sale. Pe de altă parte 
nu era nici prea uşor să facă aşa, tam-nisam, o vizită la 
castelul de Souday, cu atât mai mult cu cât între 
marchizul de Souday şi baronul Michel de la Logerie, nobil 
al Imperiului, nu existaseră niciun fel de relaţii de 
simpatie. De altfel, Jean Oullier, în puţinele cuvinte pe 
care i le spusese tânărului, nu lăsase să se întrevadă o 


52 


Gemenele 


chiar atât de aprigă dorinţă de a face cunoştinţă cu el. 
Fetele sigur că ar fi vrut să-l cunoască, dar cum să ajungi 
la fete care erau întotdeauna flancate ori de tatăl lor ori 
de Jean Oullier? Michel îşi propuse să citească, unul după 
altul, toate romanele pe care le va găsi în biblioteca de la 
castel, nădăjduind să descopere în vreunul din ele câteva 
metode ingenioase pe care mintea lui, lăsată în voia 
propriei inspiraţii, se temea că nu i le va putea furniza. In 
acel moment cineva îl atinse încetişor pe umăr: se 
întoarse şi tresări. Era jupânul Courtin. Figura demnului 
arendaş exprima o satisfacţie pe care nici măcar nu se 
străduia să şi-o ascundă. 

— lertare, domnule Michel, zise  arendaşul; dar 
văzându-te atât de încremenit, am crezut că e statuia 
dumitale şi nu dumneata însuţi. 

— Acum te-ai convins că sunt eu. 

— Da, şi sunt foarte bucuros, domnule Michel. Eram 
neliniştit să aflu cum s-au petrecut lucrurile între 
dumneata şi mama dumitale, baroana. 

— A bombănit ea puţin, dar... 

— Oh, nici nu mă îndoiam de asta. l-aţi vorbit despre 
iepure? 

— M-am ferit. 

— Dar despre „lupoaice” i-aţi vorbit? 

— Ce „lupoaice”? întrebă tânărul care nu era deloc 
supărat să aducă discuţia în acest punct. 

— „Lupoaicele” din Machecoul. Parcă v-am spus că 
asta-i numele domnişoarelor de Souday... 

— l-am vorbit şi mai puţin decât despre iepure, cred că- 
ţi dai seama, Courtin. Câinii marchizului de Souday... 

— Fiindcă veni vorba despre câini, ia uitaţi-vă aici! 
spuse Courtin trăgând spre sine doi câini mari pe care-i 
ţinea în lesă. 

— Ce înseamnă asta? întrebă tânărul baron. 

— Păi, ce să însemne, dumnealor sunt Allegro şi Galon- 
d'Or! 

— Habar n-am cine-s Allegro şi Galon- d'Or! 


53 


Alexandre Dumas 


— Câinii banditului de Jean Oullier. 

— De ce i-ai luat câinii? 

— Nu i-am luat; pur şi simplu i-am sechestrat. Cu două 
drepturi: mai întâi ca primar, apoi ca proprietar. 

Courtin era primarul satului la Logerie alcătuit din vreo 
douăzeci de case şi era foarte mândru de acest titlu. 

— Vrei să-mi explici cum e cu drepturile astea ale tale, 
Courtin? 

— Ei bine, mai întâi, domnule Michel, ca primar îi 
confisc pentru că vânează în perioada interzisă. 

— Nu cred că există perioadă interzisă ca să vânezi 
lupi, şi cum domnul de Souday răspunde de lupi... 

— Foarte bine, dacă răspunde de lupi, să împuște lupi 
în pădurea Machecoul, nu în câmpie; de altfel aţi văzut, 
adăugă cu un surâs viclean jupânul Courtin, aţi văzut 
destul de bine că nu un lup vânau ei, ci un iepure, şi că 
acel iepure a fost ucis de una dintre „lupoaice”. 

Tânărul fu pe punctul să-i spună lui Courtin că porecla 
aceea de „lupoaice”, dată domnişoarelor de Souday, nu-i 
plăcea şi că-l ruga să nu se mai slujească de ea de-acum 
încolo; dar fiind timid din fire, nu cuteză să-şi formuleze 
rugămintea într-un fel atât de precis. 

— E adevărat că domnişoara Bertha l-a omorât, zise el, 
dar eu sunt cel care a tras mai întâi şi l-a rănit; deci eu 
sunt vinovat. 

— Mă rog! Dar ia spune, domnule Michel, ai mai fi tras 
dacă nu l-ar fi fugărit câinii lor? Nu. Deci câinii sunt 
vinovaţi că dumneata ai tras şi că domnişoara Bertha l-a 
ucis. Deci ca primar, eu pe câini trebuie să-i pedepsesc 
pentru că fugăresc un lup şi hăituiesc un iepure în 
perioada interzisă. Dar asta nu-i tot: după ce-l pedepsesc 
ca primar, îl mai pedepsesc o dată ca proprietar. Le-am 
dat eu câinilor domnului marchiz permis de vânătoare pe 
pământurile mele? 

— Pe pământurile tale, Courtin? spuse Michel râzând. 
Mi se pare că vânau pe pământurile mele, sau mai curând 
pe cele ale mamei. 


54 


Gemenele 


— Totuna, domnule baron, pentru că pământurile 
dumneavoastră le-am luat eu în arendă. Or, ştiţi că nu 
mai suntem înainte de 1789, când seniorii aveau voie să 
treacă cu haita lor de câini prin grânele ţăranului şi să i le 
culce la pământ fără să-i plătească despăgubiri; nu! 
Astăzi suntem în 1832, domnule Michel; fiecare e stăpân 
la el acasă şi vânatul este al celui care-l hrăneşte. Deci 
iepurele fugărit de câinii domnului marchiz este al meu, 
fiindcă rodea grâul pe care l-am semănat pe pământurile 
doamnei baroane; aşa că eu trebuie să mănânc iepurele 
rănit de dumneavoastră şi împuşcat de „lupoaică”. 

Michel făcu o mişcare, pe care Courtin o surprinse cu 
colţul ochiului; totuşi nu cuteză să-şi manifeste 
nemulţumirea. 

— lată un lucru ce mă uimeşte, zise tânărul; şi anume 
că aceşti câini, care trag atât de tare de curea şi care par 
să te urmeze în silă, s-au lăsat prinşi de tine. 

— Oh! zise Courtin. Nu mi-a fost prea greu. După ce-am 
ajutat-o pe doamna baroană să sară peste gărduţul de 
nuiele, m-am întors. Şi i-am găsit pe aceşti domni la 
masă... 

— La masă? 

— Da, la masă, în hăţiş, unde ascunsesem iepurele; îl 
găsiseră şi-l mâncau. Se pare că nu sunt hrăniţi chiar din 
belşug la castelul: de Souday şi că vânează şi ei pe cont 
propriu. Poftim, uitaţi-vă în ce stare mi-au adus iepurele! 

Şi spunând aceste cuvinte, Courtin scoase din largul 
buzunar al vestei sale ceea ce mai rămăsese din bietul 
iepure şi care constituia principala piesă a delictului. 
Capul şi partea din faţă dispăruseră. 

— Şi când te gândeşti, adăugă Courtin, c-au făcut toată 
trebuşoara doar cât v-am condus pe dumneavoastră doi... 
Ar fi trebuit pur şi simplu să-i împuşc. 

— Courtin, dă-mi voie să-ţi spun un lucru, zise tânărul 
baron. 

— Spune, domnule Michel, nu te jena. 

— Anume că, în calitate de primar trebuie să respecţi 


55 


Alexandre Dumas 


de două ori legea. 

— Eh, legea o port în inima mea! Legalitate! Libertate! 
Ordine! N-ai văzut că aceste trei cuvinte sunt scrise pe 
faţada primăriei, domnule Michel? 

— Ei bine, un motiv în plus ca să-ţi spun că ceea ce faci 
nu-i legal şi că atentează la libertatea şi la ordinea 
publică. 

— Cum! zise Courtin, câinii „lupoaicelor” tulbură 
ordinea publică, vânând pe pământurile mele în epoca 
prohibită, şi eu nu sunt liber să-i închid? 

— Ei nu tulbură ordinea publică, Courtin: rănesc nişte 
interese personale; şi tu nu ai dreptul să-i închizi, ci cel 
mult să faci un proces-verbal. 

— Mai mare daraua decât ocaua... Să laşi câinii să-şi 
facă de cap, iar tu să stai să faci procese verbale... 
Înseamnă că-s mai favorizați câinii decât oamenii. 

— Courtin, zise tânărul cu acea morgă pe care-o are cel 
care-a frunzărit un cod, comiţi eroarea pe care o fac cei 
mai mulţi oameni: confunzi libertatea cu independenţa! 

— Mie, răspunse Courtin, puţin îmi pasă de toate astea. 
Sunt primar şi proprietar; am pus mâna pe doi dintre cei 
mai buni câini din haita marchizului şi nu le dau drumul 
nici mort. Sa vină să mă întrebe ceva şi am să-l întreb şi 
eu ce face dumnealui la reuniunile de la Torfon şi 
Montaigu. 

— Ce vrei să spui? 

— Ştiu eu ce vreau să spun. 

— Da, dar eu nu pricep nimic. 

— Păi, nici nu-i nevoie să pricepi, domnule Michel. Doar 
nu eşti dumneata primar. 

— Da, dar locuiesc în acest ţinut şi mă interesează să 
ştiu tot ce se petrece aici. 

— Ei, ceea ce se petrece nu-i prea greu de văzut; 
domnii ăştia onorabili iar s-au apucat să conspire. 

— Domnii? 

— Ei da, nobilii! Dar mai bine tac, deşi dumneata nu 
faci parte dintr-o astfel de nobilime. 


56 


Gemenele 


Michel roşi până-n albul ochilor. 

— Spui că nobilii conspiră, Courtin? 

— Atunci de ce s-ar aduna noaptea? N-au decât să se 
adune ziua, să bea, să mănânce şi să stea la taifas cât or 
pofti; nimeni n-ar avea nimic împotrivă; dar când se 
adună noaptea, nu prea e lucru curat. În orice caz eu sunt 
cu ochii pe ei. Sunt primar şi chiar dacă n-am dreptul să 
le închid câinii, îl am pe cel de a-i trimite la răcoare pe 
stăpânii lor. 

— Şi spui că domnul de Souday frecventează 
asemenea adunări? 

— Un şuan bătrân, ca el, şi-i arde de comploturi... Să 
poftească să-şi ceară câinii şi-l trimit la Nantes să-i ia. Să 
le explice celor de acolo de ce bate noaptea pădurile 
împreună cu drăgălaşele lui odrasle. 

— Păi, zise Michel, nu mi-ai spus chiar tu că se duc să-i 
ajute pe cei bolnavi? 

Courtin se dădu un pas îndărăt şi, cu degetul îndreptat 
către Michel, zise râzând: 

— Eh, te-am prins, stăpâne. 

— Pe mine? făcu tânărul roşind; cu ce m-ai prins? 

— Ţi-au căzut muieruştele alea cu tronc. 

— Mie? 

— Dumitale! Află că nu te ţin deloc de rău, dimpotrivă: 
demoazelele sunt foc de frumoase. Haide, stăpâne, nu 
roşi astfel, ce dracu', doar n-ai ieşit acu' din seminar; nu 
eşti nici popă, nici diacon ca să roşeşti când auzi 
vorbindu-se de nişte muieruşti! Dă-i înainte, stăpâne, nu 
te fâstăci; fă-le curte, intră în vorbă cu ele, ce naiba, să te 
învăţ eu ce să faci? 

— Uite, Courtin, presupunând că ai dreptate, cum să 
intru în vorbă cu ele? Îl cunosc pe marchiz? Cu ce pretext 
să mă duc la el în vizită? 

— Ah, da, pricep, zise Courtin cu un aer ironic, e vorba 
de subţirimi, de maniere alese. Ar trebui o ocazie, un 
motiv, un pretext. Caută, stăpâne, caută. Eşti savant, 
vorbeşti greceşte şi latineşte, ai studiat codul, trebuie să 


57 


Alexandre Dumas 


găseşti ceva... 

Michel clătină din cap. 

— Deci n-ai găsit nimic, domnule Michel. Ehei, tot 
Courtin, săracul, o să te scoată din încurcătură. La 
patruzeci de ani nu eşti chiar atât de bătrân încât să nu-ţi 
aduci aminte de zburdălniciile de la douăzeci. Ei bine, 
stăpâne, eu am găsit mijlocul de a te duce la castelul de 
Souday... 

— Ai găsit? strigă tânărul ridicând capul. 

Apoi, înțelegând că se dăduse de gol, lăsând să-i scape 
gândul cel mai tainic, adăugă: 

— Dar cine naiba ţi-a spus că aş vrea să mă duc la 
castel? 

— Mijlocul de a te duce acolo, continuă Courtin ca şi 
cum nici nu l-ar fi auzit pe Michel, iată care ar i... 

Michel se prefăcu distrat şi indiferent, dar asculta cu 
urechile pâlnie. 

— Îi spui jupânului Courtin cam aşa: „Jupâne Courtin, te 
înşeli în privinţa drepturilor tale: nici ca primar, nici ca 
proprietar n-ai dreptul să-i închizi marchizului de Souday, 
câinii; în schimb ai dreptul la o despăgubire: 
despăgubirea o voi suporta eu!” La care jupânul Courtin o 
să răspundă: „Ei, cu dumneata, stăpâne, omul se înţelege 
lesne”. Apoi, dumneata, spui cam aşa: „Atunci, Courtin, 
dă-mi mie câinii; restul mă priveşte!” lar eu zic: „lată 
câinii, domnule Michel. Cât despre despăgubire, cu unul 
sau doi galbeni, uit tot; nu vreau moartea păcătosului ci 
îndreptarea lui!” După care, stăpâne, îi scrii un bileţel 
marchizului. l-ai găsit câinii şi i-i trimiţi prin Rousseau sau 
prin Belette?; atunci o să trebuiască să-ţi mulţumească şi 
o să te poftească la castel... Dar, pentru mai multă 
siguranţă, eu zic să-i duci chiar dumneata. 

— Foarte bine, foarte bine, Courtin, zise tânărul baron. 
Lasă-mi câinii; am să i-i trimit marchizului, dar nu ca să 
mă invite la castel, ci pentru că aşa se procedează între 
vecini... 


2 Roşcovanul şi nevăstuica (fr.) 


58 


Gemenele 


— Mă rog, cum vrei dumneata... Dar eu cred că două 
fetişcane ca domnişoarele de Souday merită şi deranjul şi 
despăgubirea... 

— Bine, îi zise tânărul surâzând, iată, ţine, pentru 
necazul pe care ţi l-au făcut câinii trecând pe pământurile 
mele şi mâncând jumătate din iepurele pe care l-a 
împuşcat Bertha. 

Şi-i dădu arendaşului tot ceea ce avea în pungă, adică 
trei sau patru ludovici. Era atât de încântat de a fi găsit 
mijlocul să se ducă la castelul de Souday, încât i-ar fi dat 
arendaşului de zece ori mai mult, dacă această sumă s-ar 
fi aflat în punga lui. Courtin aruncă o privire admirativă 
asupra banilor pe care-i primise drept „despăgubire” şi 
încredinţând baronului câinii, se îndepărtă. Dar după 
câţiva paşi se întoarse şi se înapoie lângă stăpânul lui. 

— Domnule Michel, zise el, nu te lega prea tare de soiul 
ăsta de oameni. Ascultă-mă ce-ţi spun eu: înainte de 
cincisprezece zile o să fie tărăboi mare aici. 

După care îşi luă tălpăşiţa cântând „La Parisienne” 
pentru care avea o adevărată slăbiciune. Tânărul rămase 
singur cu cei doi câini. 


59 


Alexandre Dumas 


CAPITOLUL X 


Unde lucrurile nu se petrec câtuşi de puţin aşa cum 
le visase baronul Michel 


ÎNDRĂGOSTITUL NOSTRU SE GÂNDI 
mai întâi să urmeze primul sfat al lui Courtin, adică să 
trimită câinii marchizului de Souday prin Rousseau sau 
prin Belette, doi servitori, jumătate ai fermei, jumătate ai 
castelului, şi care-şi datorau aceste porecle, primul culorii 
ţipătoare a chicei sale, al doilea, asemănării cu animalul 
ironizat de La Fontaine într-una din cele mai frumoase 
fabule ale sale. Dar, reflectând mai bine la acest lucru, 
tânărul îşi zise că marchizul de Souday putea să-şi arate 
satisfacția şi printr-o simplă scrisoare de mulţumire, fără 
să-i facă vreo invitaţie. Dacă, din nenorocire, marchizul 
proceda astfel, ocazia era ratată; trebuia deci să caute un 
alt pretext şi n-avea şanse să ajungă prea curând la 
castelul de Souday. Dacă dimpotrivă, ducea el însuşi 
câinii, trebuia neapărat să fie primit. Nu laşi un vecin să 
facă şase sau şapte kilometri pe jos, ca să-ţi aducă la uşă 
nişte câini pe care-i socoteai pierduţi, fără să-l pofteşti să 
se odihnească, dacă nu chiar să şi petreacă noaptea la 
castel. Michel îşi scoase ceasul: arăta şase şi câteva 
minute. Mi se pare că am mai spus că doamna baroană 
Michel avea obiceiul să ia masa la ora patru. Tânărul 
baron avea deci tot timpul să se ducă la castel. Dar, ca să 
te duci la castel era o hotărâre mare, şi hotărârea nu era 
calitatea de căpetenie a domnului Michel. Mai pierdu deci 
un sfert de ceas cu şovăiala. Din fericire, în primele zile 
ale lui mai, soarele nu apune decât pe la opt; mai avea 
deci o oră şi ceva de lumină. De altfel, până la ora nouă 


60 


Gemenele 


putea să se prezinte la castel fără teama de a comite o 
grosolănie. Dar după o zi de vânătoare, fetele, obosite, nu 
se vor culca oare devreme? Că doar nu pe marchizul de 
Souday dorea tânărul să-l vadă. Pentru el n-ar fi făcut nici 
şase metri, în vreme ce pentru Mary nu i se părea mult 
nicio sută de leghe! 

Se hotărî deci să plece fără să mai întârzie. Abia atunci 
tânărul băgă de seamă că n-avea pălărie! Dar ca să se 
ducă să-şi ia pălăria, trebuia să intre în casă, unde risca 
să se întâlnească cu maică-sa; de aici, nişte întrebări cât 
se poate de fireşti: unde se ducea? Ai cui erau câinii? 
Cum ajunseseră la el? Şi aşa mai departe. La naiba cu 
pălăria! Puteau să-şi închipuie că plecase în grabă, sau că 
i-o luase vântul, sau că se dusese de-a dura într-un hău, 
fiindcă şi-o agăţase într-o creangă, mă rog, n-aveau decât 
să-şi închipuie ce vor vrea. Fapt e că i se părea mult mai 
grav să dea ochii cu baroana decât să plece fără pălărie. 
Tânărul plecă deci fără pălărie, ţinând câinii în lesă. Dar 
abia făcuse câţiva paşi când îşi dădu seama că mergând 
într-un asemenea ritm va ajunge la Souday mult mai 
repede decât calculase el. Şi asta din pricină că dulăii, 
recunoscând drumul, îl trăgeau ei pe el, în loc să-i tragă el 
pe ei. Cum nerăbdarea câinilor sporea pe măsură ce se 
apropiau de casă, tânărul trebui chiar, la un moment dat, 
să alerge ca să se poată ţine după ei. In douăzeci de 
minute fură în pădurea Machecoul, unde dulăii se opriră 
gâfâind. Tânărul profită de această oprire ca să-şi scoată 
batista şi să-şi şteargă sudoarea de pe frunte. 

In timp ce şi-o ştergea, bucurându-se de adierea 
proaspătă pe care i-o sufla pe faţă fiinţa nevăzută a serii, 
i se păru că aude un strigăt. Câinii, care auziră şi ei acel 
strigăt, îi răspunseră prin nişte urlete prelungi şi triste. 
Apoi începură să tragă de lesă cu o putere sporită. 
Călăuza lor era odihnită; se ştersese pe frunte; nu mai 
avea niciun motiv să se opună dorinţei pe care o 
manifestau Galon-d'Or şi Allegro de a porni la drum. În loc 
să se lase pe spate, el se aplecă în faţă şi-şi reluă goana o 


61 


Alexandre Dumas 


clipă întreruptă. Nu făcu nici trei sute de paşi că un al 
doilea strigăt de chemare se făcu auzit, mai aproape şi, 
prin urmare, mai distinct decât primul. Câinii îi răspunseră 
printr-un urlet prelung şi printr-o smucitură zdravănă. 
Tânărul pricepu că cineva pornise în căutarea câinilor şi 
că-i striga. După o jumătate de kilometru, strigătul se auzi 
pentru a treia oară. De data asta Galon-d'Or şi Allegro 
traseră cu o asemenea putere de lesă, încât călăuza lor 
aproape că fu târâtă de ei. Mergea astfel, sau mai bine zis 
câinii îl târau astfel de vreo cinci minute când, la liziera 
pădurii, apăru un om; sări şanţul şi-i bară tânărului baron 
trecerea. Acest om era Jean Oullier. 

— Ah! ah! zise el, deci dumneata, domnule Făt-Frumos, 
eşti cel care nu numai că mi-ai abătut câinii de la 
hăituiala lupului pe care-l urmăream, dar te-ai mai şi 
străduit să-i pui în lesă! 

— Domnule, zise tânărul cu răsuflarea tăiată, domnule, 
dacă ţi-am legat câinii, am făcut-o ca să am cinstea de a-i 
aduce eu însumi înapoi domnului marchiz de Souday. 

— Ei, da, în halul ăsta, fără pălărie şi fără niciun fason. 
Nu te mai deranja, dragă domnule! Acum, că m-ai întâlnit, 
am să-i duc eu însumi! 

Şi, mai înainte ca Michel să fi putut să i se opună sau 
măcar să-i ghicească intenţia, Jean Oullier îi smulse lesa 
din mână şi o scoase de după gâtul câinilor cum scoţi 
hamul de la gâtul unui cal. Simţindu-se liberi, câinii 
porniră ca din puşcă în direcţia castelului, urmaţi de Jean 
Oullier, care pocnea din bici şi striga: 

— La coteţ, la coteţ, ticăloşilor! 

Această scenă se petrecuse atât de repede, încât câinii 
şi Jean Oullier erau de acum la un kilometru de baron 
înainte ca acesta să-şi fi revenit din surpriză. Rămăsese 
năucit în mijlocul drumului. Stătea acolo de vreo zece 
minute, cu gura căscată şi cu ochii în direcţia în care 
dispăruse Jean Oullier, când o voce de fată, blândă şi 
plăcută, rosti aceste cuvinte la doi paşi de el: 

— Dumnezeule, domnule baron, ce faci aici, la ora asta, 


62 


Gemenele 


cu capul gol şi-n mijlocul drumului? 

Tânărul baron se întoarse şi-o văzu pe sora lui de lapte, 
Rosine Tinguy. 

— Ah! Tu eşti Rosine, zise el. De unde vii? 

— Vai, domnule baron, spuse copila cu lacrimi în glas, 
vin de la castelul Logerie, unde, pur şi simplu, am fost 
dată afară de doamna baroană, mama dumitale. 

— Cum asta, Rosine, doar ştii bine că mama te iubeşte! 
Şi apoi de ce nu m-ai chemat pe mine? 

— Te-am chemat, domnule baron, dar mi s-a răspuns 
că nu eşti acolo. 

— Cum? Nu eram la castel? A, da, ieşisem, draga mea, 
şi oricât de repede ai fi alergat, tot nu m-ai fi putut 
ajunge. 

— Se poate, domnule baron. Atunci, alungată de mama 
dumitale, mi-a venit ideea să mă duc la „lupoaice”. 

— Şi ce voiai să le ceri „lupoaicelor”? 

Michel se sili să rostească şi el cuvântul lupoaice. 

— Ceea ce venisem să-i cer şi doamnei baroane: ajutor 
pentru bietul tata care e bolnav. 

— Bolnav de ce anume? 

— De o febră pe care cică ar fi luat-o din mlaştini. 

— De febră? repetă Michel. E ceva molipsitor? E febră 
obişnuită sau e cumva febră tifoidă? 

— Nu ştiu, domnule baron. 

— Ce-a spus doctorul? 

— Ei, doctorul stă tocmai la Palluau; nu se deranjează 
decât dacă îi dai cel puţin cinci franci, iar noi nu suntem 
atât de bogaţi ca să plătim cinci franci vizita unui medic. 

— Mama nu ţi-a dat bani? 

— Bani? nici n-a vrut să mă vadă!. „Febră! a strigat ea. 
A venit la castel, când taică-său e bolnav de febră! 
Alungaţi-o!” 

— Nu se poate! 

— Am auzit-o cu urechile mele, domnule baron, atât de 
tare striga. 

— Stai, stai, zise cu însufleţire tânărul, am să-ţi dau eu 


63 


Alexandre Dumas 


bani. 

Şi-şi scotoci buzunarele. Dar îşi aminti că-i dăduse lui 
Courtin tot ce avusese asupra lui.. 

— Ah, Doamne, n-am niciun ban, biata mea copilă, 
întoarce-te cu mine la castel, Rosine, şi am să-ţi dau cât o 
să ai nevoie. 

— Oh, nu, zise tânăra; nu m-aş mai întoarce la castel 
pentru tot aurul din lume; nu! Am să apelez la cele două 
„lupoaice”; ele sunt miloase şi nu vor închide uşa în nasul 
unei fete care vine să le ceară ajutor pentru tatăl ei aflat 
pe moarte. 

— Dar... dar... replică tânărul şovăind, se spune că nu-s 
bogate. 

— Cine? 

— Domnişoarele de Souday. 

— Oh, lor nu le cer bani; ele nu dau de pomană; fac mai 
mult decât atât. 

— Dar ce anume fac? 

— Se duc ele însele acolo unde-i cineva bolnav şi nu 
pregetă să-l îngrijească şi să-l aline. 

— Da, zise tânărul, când e vorba de o boală obişnuită, 
dar când e febră tifoidă? 

— Crezi, domnule baron, că ele ţin seama de acest 
lucru? Crezi că pentru inimile lor bune există febre 
molipsitoare şi febre nemolipsitoare? Acu, dacă m-am 
hotărât, mă duc... 

— Du-te. 

— Dacă mai staţi zece minute aici, vin şi eu cu una din 
fete. Cu bine, domnule Michel! Ah, n-aş fi crezut niciodată 
aşa ceva din partea doamnei baroane: s-o alunge ca pe o 
hoaţă pe fiica celei care te-a alăptat, pe sora dumitale de 
lapte! 

Şi fata se îndepărtă repede, înainte ca baronul să aibă 
timp să-i răspundă. Dar Rosine rostise nişte vorbe care-i 
rămăseseră la inimă. Spusese: „Dacă mai staţi zece 
minute aici, vin şi eu cu una din fete”. Michel era hotărât 
să stea şi zece ceasuri acolo; dacă se întâmpla ca Rosine 


64 


Gemenele 


să vină cu Mary? Dar cum să presupui că o fată de 
optsprezece ani, fiica marchizului de Souday, va ieşi la 
ceasurile opt seara, ca să se ducă să dea ajutor, lao 
leghe şi jumătate de casă, unui biet ţăran bolnav? Nu, 
lucrul nu era cu putinţă. Rosine le credea pe cele două 
surori mai bune decât erau, după cum alţii le credeau mai 
rele. De altfel, cum să presupui că baroana, atât de 
cucernică şi de virtuoasă, să se fi arătat mai câinoasă 
decât aceste două fete, despre care se spuneau atâtea 
lucruri urâte? Dacă se întâmpla să vină, ceea ce Michel nu 
credea nici în ruptul capului, însemna că fetele erau într- 
adevăr miloase şi bune la suflet. Dar, mai mult ca sigur că 
niciuna, nici cealaltă nu va veni. 

Michel tocmai îşi spunea cam pentru a zecea oară 
acest lucru, când văzu, ivindu-se de după colţul unde 
dispăruse Rosine, umbrele a două fete. Una era Rosine, o 
recunoscu, pe cea de a doua însă, învăluită într-o mantie, 
n-o recunoscu, 

— Ei bine, domnule baron, făcu Rosine, foarte mândră, 
ce ţi-am spus eu? 

— Ce i-ai spus? întrebă tânăra în mantie. 

Michel  oftă: după accentul ferm şi hotărât o 
recunoscuse pe Bertha. 

— l-am spus, replică Rosine, că dumneavoastră nu vă 
veţi purta ca doamna baroană de la Logerie, care m-a dat 
pe uşă afară. 

— Dar, zise Michel, poate că nu i-ai spus domnişoarei 
de Souday ce fel de boală are tatăl tău? 

— După simptome, răspunse Bertha, îmi face impresia 
că ar fi febră tifoidă. lată de ce-ar fi bine să nu mai 
pierdem niciun minut; e o boală care cere să fie luată din 
pripă. Vii cu noi, domnule Michel? 

— Dar, domnişoară, zise tânărul, febra tifoidă e 
molipsitoare. 

— Unii spun că da, alţii că nu, răspunse cu indiferenţă 
Bertha. 

— Dar, insistă Michel, febra tifoidă e mortală! 


65 


Alexandre Dumas 


— În majoritatea cazurilor; totuşi sunt şi unii care s-au 
vindecat. 

Tânărul o trase pe Bertha spre el. 

— Şi vreţi să vă expuneţi unui astfel de pericol? 

— Sigur! 

— Pentru un necunoscut, pentru un străin? 

— O fi străin pentru noi, răspunse Bertha cu o 
nesfârşită blândeţe, dar altora le e tată, frate, soţ! Nu 
există străini pe lumea asta, domnule Michel; chiar pentru 
dumneata acest nefericit oare nu reprezintă nimic? 

— Este bărbatul doicei mele, bâlbâi Michel. 

— Vezi deci că n-ai dreptate să-l socoţi străin, replică 
Bertha. 

— Am rugat-o pe Rosine să se întoarcă împreună cu 
mine la castel; i-aş fi dat bani ca să aducă un doctor. 

— Şi tu ai refuzat preferând să ni te adresezi nouă? zise 
Bertha. Îţi mulţumesc, Rosine. 

Tânărul era foarte încurcat. Auzise atâta vorbindu-se 
despre caritate, dar n-o văzuse niciodată; şi iat-o apărând 
când nu se aştepta, sub înfăţişarea Berthei. Le urmă deci 
pe cele două fete, gânditor şi cu capul plecat. 

— Dacă vii cu noi, zise Bertha, ai bunătatea, domnule 
Michel, să ne ţii cutia asta cu medicamente. 

— Ei, zise Rosine, domnul baron nu vine cu noi; el ştie 
cât se teme doamna de la Logerie de febrele astea! 

— Te înşeli, Rosine, zise tânărul, vin şi eu. 

Şi luă din mâinile Berthei cutia pe care i-o întindea 
aceasta. După o oră, toţi trei soseau la coliba tatălui 
Rosinei. 


66 


Gemenele 


CAPITOLUL XI 


Moş Tinguy 


ACEASTA COLIBĂ ERA SITUATĂ 
cam la o bătaie de puşcă de sat. Se învecina cu o 
pădurice stufoasă, unde ajungeai cât ai bate din palme. 
Moş Tinguy - căci de obicei astfel era numit tatăl Rosinei 
- era un şuan de viţă veche. Se însurase şi avusese doi 
copii; primul era un băiat, care trebuind să se supună 
legilor recrutării, slujea în acel moment în armată; al 
doilea, era Rosine. La naşterea fiecăruia dintre ei - cum 
fac de obicei ţăranii săraci - luaseră câte un copil la 
alăptat. Fratele de lapte al tânărului Tinguy era ultimul 
prunc al unei familii nobile din Maine; se numea Henri de 
Bonneville; va apărea în curând în această povestire. 
Fratele de lapte al Rosinei, era, după cum ştim, Michel de 
la Logerie, care este unul dintre eroii principali ai cărţii 
noastre. Henri de Bonneville era cu doi ani mai mare 
decât Michel; cei doi copii se jucaseră adesea împreună 
pe pragul acestei case, pe care Michel se pregătea să-l 
treacă, în urma Rosinei şi a Berthei. Mai târziu, cei doi 
băieţi se revăzuseră la Paris. Doamna de la Logerie 
încurajase foarte tare această prietenie a fiului ei cu un 
tânăr care avea o poziţie strălucită, neamuri influente şi 
avere mare. Copiii alăptaţi aduseseră o oarecare 
bunăstare în casa Tinguy; dar ţăranul vandeean nu ti-ar 
mărturisi bunăstarea nici dacă l-ai tăia. Tinguy ducea deci 
o viaţă destul de amărâtă şi, oricât de bolnav ar fi fost, s- 
ar fi ferit ca de foc să trimită după un doctor a cărui vizită 
l-ar fi costat cinci franci. De altfel, ţăranii, şi mai cu seamă 
cei din Vandeea, nu cred nici în medicină şi nici în doctori. 


67 


Alexandre Dumas 


lată de ce Rosine apelase mai întâi la castelana de la 
Logerie, apoi la domnişoarele de Souday. La zgomotul pe 
care cei trei tineri îl făcură intrând, bolnavul se ridică 
anevoie; dar căzu repede înapoi pe pat, văicărindu-se. O 
lumânare care ardea lumina patul, singura mobilă din 
odaie aflată în lumină. Bolnavul, un om de vreo patruzeci 
de ani, era îngrozitor de palid, ochii îi erau sticloşi şi 
abătuţi şi, din când în când, tot trupul îi era scuturat de 
frisoane. După ce pipăi pulsul bolnavului, Bertha îşi dădu 
seama că Tinguy era foarte rău bolnav. Cum bolnavul 
striga întruna că îi e sete, fata tăie o lămâie în două, o 
stoarse într-o oală mare cu apă, pe care o îndulci cu puţin 
zahăr, şi-i dădu să bea în loc de apă. Apropiindu-se de 
Michel, Bertha îi şopti: 

— Starea acestui om este foarte gravă şi nu cutez să- 
mi iau nicio răspundere. E absolută nevoie de un doctor, 
deşi mă tem să nu ajungă prea târziu. In timp ce eu am 
să-i dau câteva calmante, dumneata dă fuga la Palluau, 
dragă domnule Michel, şi adu-l încoace pe doctorul Roger. 

— Dar dumneata... dumneata? întrebă tânărul baron cu 
nelinişte. 

— Eu rămân aici; ai să mă găseşti când te întorci. Am 
de discutat cu bolnavul nişte lucruri importante. 

— Nişte lucruri importante? întrebă Michel mirat. 

— Da, răspunse Bertha. 

— Totuşi... insistă tânărul. 

— Ţi-am spus, îl întrerupse fata, că orice întârziere 
poate avea consecinţe grave. Du-te deci fără să mai 
pierzi un minut, şi tot fără să pierzi un minut adu-l pe 
doctor. 

— Dar, întrebă tânărul, dacă febra e molipsitoare? 

— Cum? se miră Bertha. 

— Nu rişti să te molipseşti şi dumneata? 

— Ei, dragă domnule, dacă ne-am gândi la astfel de 
lucruri, jumătate din ţăranii noştri ar muri fără ajutor. Du- 
te şi nu te mai gândi la asta! 

Şi-i întinse lui Michel mâna. 


68 


Gemenele 


Tânărul luă mâna Berthei şi, cuprins de admiraţie 
pentru curajul şi bunătatea ei, duse acea mână la buzele 
sale. Gestul fu atât de neaşteptat, încât Bertha tresări, 
deveni foarte palidă şi oftă spunând: 

— Du-te, prietene, du-te! 

Bertha nu mai trebui să-şi repete rugămintea, căci 
Michel se năpusti ca vântul, afară din colibă; o flacără 
necunoscută îi biciuia sângele, puterile îi sporiseră subit, 
se simţea în stare să săvârşească minuni; i se părea că e 
aidoma mitologicului Mercur, că-i crescuseră aripi la cap 
şi la picioare. Un zid îi tăie drumul, dar sări peste el; 
întâlni în cale un râuleţ fără pod şi fără vad, pe care 
neezitând o clipă îl trecu înot. Ba chiar regreta că Bertha 
îi ceruse un lucru atât de uşor; ar fi dorit să i se ridice în 
faţă nişte piedici uriaşe, ceva nespus de dificil, dacă nu 
chiar imposibil de biruit pentru un om obişnuit. N-ar fi 
vrut să facă doar două leghe şi jumătate, ar fi dorit să se 
ducă până la capătul lumii. Se înţelege că, în starea de 
exaltare în care se afla, tânărul baron nu se mai gândea 
la oboseală; cele cinci sferturi de leghe care despărţeau 
Légé-ul de Palluau, fură deci făcute în mai puţin de o 
jumătate de ceas. Doctorul Roger era unul dintre 
obişnuiţii castelului de la Logerie, care se afla doar la o 
distanţă de un ceas de Palluau. Tânărul baron n-avu 
decât să-şi pronunţe numele pentru ca doctorul să sară 
repede din pat şi să strige, prin uşa odăii sale de culcare, 
că în cinci minute va fi gata. După cinci minute, într- 
adevăr, intră în salon, întrebându-l pe tânăr ce se 
întâmplase. În două minute Michel îl puse la curent cu tot, 
şi cum domnul Roger se miră să-l vadă acordând un atât 
de mare interes unui simplu ţăran, baronul îi spuse că de 
fapt bolnavul îi era ca şi un tată. Apoi, întrebat de doctor 
despre simptomele bolii, Michel repetă tot ceea ce auzise, 
rugându-l pe domnul Roger să ia cu el medicamentele 
necesare, întrucât în Lege nu era farmacie. Văzându-l pe 
tânărul baron şiroind de apă şi de sudoare şi aflând că 
venise pe jos, doctorul, care şi dăduse poruncă să i se 


69 


Alexandre Dumas 


pună şaua pe cal, schimbă acest ordin, spunându-i 
servitorului să înhame calul la brişcă. Michel nici nu vru să 
audă. Susţinea că se va întoarce pe jos mai repede decât 
va merge doctorul pe cal. Doctorul insistă, Michel refuză, 
şi până la urmă tânărul puse capăt discuţiei năpustindu- 
se afară şi strigându-i domnului Roger: 

— Veniţi cât puteţi de repede; mă duc înainte să vă 
anunţ? 

Doctorul crezu că fiul doamnei baroane înnebunise. Îşi 
spuse că-l va ajunge totuşi din urmă şi porunci să se 
înhame calul la brişcă. Dar tocmai gândul de a reapărea 
în faţa tinerei fete, în brişcă, îl exaspera pe îndrăgostitul 
nostru. Socotea că Bertha i-ar mulţumi mult mal cald 
pentru promptitudine, dacă l-ar vedea că se întoarce 
alergând şi strigând: „Am sosit! Vine şi doctorul!”, decât 
dacă l-ar vedea sosind în trăsurică împreună cu acesta. 
Poate că - mă rog - ar mai fi acceptat să vină călare pe 
un bidiviu, cu coama şi cu coada în vânt, suflând foc pe 
nări şi  vestindu-şi sosirea prin nişte  nechezaturi 
năprasnice... Dar în brişcă! Prefera de o sută de ori să 
ajungă pe jos. Ce să-i faci, la prima dragoste, urăşti tot ce 
e prozaic. Ce va spune Mary, când Bertha îi va povesti că- 
| trimisese pe tânărul baron după doctorul Roger la 
Palluau şi că acesta se înapoiase comod, cu doctorul în 
brişcă! Ei nu, că asta ar fi fost prea de tot. Mai bine pe 
jos, decât să se facă de râs. Cât despre bolnav, ei bine, în 
toiul acestei exaltări uitase complet de el; nu la moş 
Tinguy se gândea Michel ci la cele două surori; nu pentru 
el alergase aproape trei leghe, ci pentru Bertha şi pentru 
Mary. Cauza principală a acestui cataclism psihologic, 
care se petrecea în inima eroului nostru, devenise 
secundară; ea nu mai era scopul, ci pretextul. Râdea, plin 
de dispreţ, la gândul că doctorul îşi mâna calul în 
nădejdea că-l va ajunge din urmă; încerca o senzaţie 
aproape voluptuoasă, simțind cum vântul rece al nopţii îi 
îngheţa sudoarea de pe frunte. Hm! să-l ajungă doctorul 
din urmă! Mai curând ar fi murit decât să se lase întrecut. 


70 


Gemenele 


La ducere, parcursese drumul într-o jumătate de ceas; 
îndărăt, făcuse doar douăzeci şi cinci de minute. Ca şi 
cum ar fi presimţit această grabă, Bertha ieşise în poartă 
să-şi aştepte mesagerul. Ştia bine că nu se putea întoarce 
decât cel mai curând într-o jumătate de ceas, şi totuşi 
începu să tragă cu urechea. | se păru că aude un zgomot 
de paşi: era cu neputinţă să fie Michel, şi totuşi nu se 
îndoi nicio secundă că n-ar fi el. Şi într-adevăr, îl văzu, 
conturându-se în întuneric. Ajungând lângă Bertha, 
tânărului - aidoma grecului de la Maraton - îi pierise 
glasul, nu mai putea răsufla şi puţin a lipsit, să nu cadă şi 
el, dacă nu mort, măcar leşinat. Nu mai avu putere decât 
să rostească aceste cuvinte: 

— Vine şi doctorul... 

Apoi, ca să nu cadă, se sprijini de zid. Dacă ar fi putut 
vorbi, ar fi strigat: „O să-i spuneţi domnişoarei Mary, nu-i 
aşa? Căci de fapt, de dragul ei am făcut două leghe şi 
jumătate în mai puţin de un ceas!” Dar cum nu putea 
vorbi, Bertha crezu că de dragul ei tânărul izbutise un 
asemenea tur de forţă. Bucuroasă, surâse şi scoţându-şi 
batista din buzunar zise, încercând să şteargă încetişor 
faţa tânărului şi având grijă să nu-i atingă rana de pe 
frunte: 

— O, Doamne, cât sunt de necăjită că ai luat în seamă 
îndemnul meu de a te grăbi! lată în ce hal eşti! 

Apoi, ca o mamă bună, adăugă cu un accent de o 
blândeţe infinită: — Ce copil eşti! 

Cuvântul „copil” fusese rostit pe un ton de nespusă 
tandrete, care-l făcu pe Michel să tresară. O apucă pe 
Bertha de mână. Era jilavă şi tremurătoare. În acel 
moment pe drum se auzi zgomotul briştei. 

— Ah! lată-l pe doctor, zise Bertha trăgându-şi mâna 
din mâna lui Michel. 

După care intră în casă, să-l anunţe pe bolnav că sosise 
doctorul. Michel rămase la poartă să-l aştepte. Văzându-l 
în brişca aceea uşoară, de răchită, care-l scutura într-un 
mod atât de grotesc, Michel se felicită mai mult ca 


71 


Alexandre Dumas 


niciodată de hotărârea pe care o luase de a veni pe jos. E 
adevărat că, dacă la zgomotul roţilor Bertha ar fi intrat în 
casă, aşa cum făcuse, nu l-ar mai fi văzut pe tânăr în acel 
vehicol vulgar. Dar dacă l-ar fi văzut! 


72 


Gemenele 


CAPITOLUL XII 


O datorie a nobilimii 


CÂND DOCTORUL INTRĂ ÎN ODAIA 
bolnavului o găsi pe Bertha la capătul patului. Primul 
lucru care-l izbi pe domnul Roger fu acea siluetă 
graţioasă, aidoma îngerilor din legendele germane care 
se înclină pentru a primi sufletele muribunzilor. Dar, în 
acelaşi timp, o recunoscu pe fată; se întâmpla rar să intre 
în coliba unui ţăran sărac şi să nu le găsească acolo, pe 
ea sau pe sora ei, lângă un bolnav sau lângă un mort. 

— Oh, doctore, zise ea, vino, vino repede! Bietul Tinguy 
delirează. 

Intr-adevăr, bolnavul era foarte agitat. Doctorul se 
apropie de el. 

— Haide, prietene, linişteşte-te! 

— Lasă-ma, zise bolnavul, lasă-mă! Trebuie să mă scol; 
sunt aşteptat la Montaigu... 

— Nu, nu, dragă Tinguy, îi zise Bertha, nu, încă nu eşti 
aşteptat! 

— Ba da, domnişoară, ba da! Era pentru noaptea asta! 
Cine se va duce din castel în castel să anunţe vestea 
dacă nu eu? 

— Taci, Tinguy, taci! zise Bertha. Gândeşte-te că eşti 
bolnav şi alături de patul dumitale se află doctorul Roger. 

— Doctorul Roger este de-ai noştri, domnişoară; putem 
deci vorbi în faţa lui; el ştie că sunt aşteptat, că trebuie să 
mă scol fără întârziere, ştie că trebuie să mă duc la 
Montaigu... 

Doctorul Roger şi fata schimbară o privire rapidă. 

— Massa, zise doctorul. 


73 


Alexandre Dumas 


— Marsilia, răspunse Bertha. 

Şi amândoi, îşi strânseră, plini de efuziune, mâinile. 
Bertha se întoarse spre bolnav. 

— Da, e adevărat, îi răspunse ea, aplecându-se peste 
perna lui; da, doctorul Roger e de-ai noştri; dar mai e aici 
cineva care nu este. Şi-şi cobori şi mai mult glasul, ca 
numai Tinguy s-o poată auzi. 

— Şi acest cineva, adăugă ea, e tânărul baron de la 
Logerie. 

— Ah! Da? Să nu-i spuneţi nimic. Courtin este un 
trădător. Dar dacă nu mă duc eu la Montaigu, cine o să se 
ducă? 

— Jean Oullier! Fii liniştit, Tinguy! 

— Ah! Dacă se duce Jean Oullier, oftă uşurat bolnavul, 
dacă se duce Jean Oullier atunci e bine... Are picioare 
bune, ochi buni şi ştie să mânuiască puşca! 

Şi începu să râdă. Dar acest ultim hohot de râs păru să- 
i fi sleit toată vlaga. Tânărul auzise totuşi acel ciudat 
dialog, din care practic nu pricepuse nimic. Dar cuvintele: 
„Courtin este un trădător” făcură să i se strângă inima. 
Deci era vorba de nişte secrete, de nişte lucruri de care el 
habar n-avea. 

— Domnişoară, îi spuse Berthei, dacă vă deranjez sau 
nu mai aveţi nevoie de mine, spuneţi-mi un cuvânt şi mă 
retrag... 

Răzbătea un asemenea accent de tristeţe în aceste 
câteva cuvinte, încât Bertha fu mişcată. 

— Nu, spuse ea, rămâi... Mai avem încă nevoie de 
dumneata; ai s-o ajuţi pe Rosine să pregătească leacurile 
recomandate de doctorul Roger, în vreme ce eu voi 
discuta cu el despre tratamentul pe care va trebui să-l 
urmeze bolnavul nostru. 

Apoi, către medic: — Doctore, adăugă ea în şoaptă, dă- 
le acestor doi tineri ceva de făcut. Ai să-mi spui ceea ce 
ştii şi-ţi voi spune şi eu ce-am aflat... 

Apoi, întorcându-se către Michel: — Nu-i aşa, baroane, 
zise ea cu cea mai suavă voce a ei, nu-i aşa că vrei s-o 


74 


Gemenele 


ajuţi puţin pe Rosine? 

— Cum doriţi, domnişoară, răspunse tânărul; porunciţi 
şi veţi fi ascultată întocmai. 

— Doctore, zise Bertha, vedeţi, aveţi două ajutoare 
pline de bunăvoință. 

Doctorul dădu fuga până la trăsură şi se înapoie cuo 
sticlă de apă de Sedliz şi cu un săculeţ cu făină de 
muştar. 

— lată, zise el tânărului, întinzându-i sticla; scoate 
dopul şi dă-i bolnavului să bea câte o jumătate de pahar 
din zece în zece minute. 

Apoi îi spuse Rosinei, întinzându-i săculeţul cu muştar: 

— Pune-l în nişte apă clocotită; e pentru picioarele 
tatălui tău! Şi acum, domnişoară de Souday, spune-mi ce- 
ai aflat? 

— Că ducesa? a plecat din Massa în 21 aprilie şi că 
trebuia să ajungă la Marsilia în 29 sau 30 aprilie. Azi 
suntem în 6 mai: ducesa trebuia să fi debarcat şi Sudul să 
se afle în plină revoltă. 

— Asta-i tot ce ştii? întrebă doctorul. 

— Da, tot, răspunse Bertha. 

— N-ai citit jurnalele din seara de 3 mai? 

Bertha surâse. 

— Nu primim jurnale la castelul de Souday! 

— Ei bine, zise doctorul, totul a eşuat... 

— Cum? A eşuat? 

— Da, Doamna a călcat cu stângul... 

— Ah! Dumnezeule, ce spuneţi? 

— Adevărul. După o traversare fără incidente pe vasul 
Carlo-Alberto, Doamna a debarcat pe coastă la câteva 
leghe de Marsilia; o călăuză a condus-o într-o casă 
izolată, înconjurată de păduri şi de stânci. Doamna, 
însoţită doar de şase persoane... 


3 Marie Caroline de Bourbon, ducesă de Berry (1798 - 1870), care a 
încercat zadarnic să ridice Vandeea, în 1832, împotriva lui Louis- 
Philippe, ca să-l pună pe tron pe fiul ei, Henric al V-lea, în calitate de 
urmaş al lui Carol al X-lea (n. tr.). 


75 


Alexandre Dumas 


— Ascult, ascult... 

— ...a trimis imediat pe una din aceste persoane la 
Marsilia ca să spună şefului complotului că ea debarcase 
şi că aştepta să vadă petrecându-se ceea ce i se 
făgăduise atunci când fusese rugată să se întoarcă în 
Franţa. 

— Şi pe urmă? 

— Seara, mesagerul s-a întors cu un bilet prin care era 
anunţată că Marsilia urma să se răscoale a doua zi. 

— Ei bine? 

— Ei bine, a doua zi n-a avut loc nicio răscoală; Marsilia 
n-a vrut să se ridice... 

— Şi Doamna? 

— Nu se ştie ce-i cu ea; se trage nădejde că s-a 
îmbarcat pe vasul Car/o-Alberto şi s-a întors în Italia! 

— Adio, doctore, şi-ţi mulţumesc. 

— Pleci? 

— E important să afle şi tata aceste amănunte. În seara 
asta avea loc o adunare la castelul Montaigu. Mă înapoiez 
la Souday. Îţi las în grijă bolnavul; prescrie-i ce trebuie să 
ia, şi, sau eu sau sora mea, vom veni să vedem cum se 
mai simte. 

— Vreţi să luaţi trăsura mea? Eu mă întorc pe jos şi 
mâine mi-o trimiteţi cu Jean Oullier sau cu altcineva. 

— Nu, mulţumesc. Nu ştiu dacă Jean Oullier va fi mâine 
la castel; de altfel îmi place să merg pe jos. Mă cam 
înăbuş: mersul pe jos îmi va face bine. 

Bertha întinse doctorului mâna, i-o strânse cu o putere 
aproape bărbătească, îşi aruncă mantia pe umeri şi ieşi. 
Dar, la poartă îl găsi pe Michel care, fără să audă discuţia, 
n-o pierduse nicio clipă din ochi pe fată; ghicind că se 
pregătea să plece, i-o luase înainte şi-o aştepta. 

— Ah, domnişoară, zise el, ce se petrece, ce-aţi aflat? 

— Nimic, zise Bertha. 

— Nimic... Dacă n-aţi fi aflat nimic, n-aţi fi plecat astfel 
fără să vă mai ocupați de mine, fără să vă luaţi rămas 
bun, fără să-mi faceţi măcar un semn... 


76 


Gemenele 


— De ce să-mi iau rămas bun, din moment ce mă 
conduci? La poarta castelului de Souday va fi timp să ne 
luăm şi rămas bun. 

— Cum! Îmi îngăduiţi... 

— Ce? Să mă însoţeşti? Dar după tot ce ţi-am căşunat 
în noaptea asta, e dreptul dumitale, dragă domnule... 
numai dacă nu cumva eşti prea obosit. 

— Eu, domnişoară, obosit, când e vorba să vă urmez? 
Cu dumneavoastră sau cu domnişoara Mary aş merge şi 
la capătul lumii! Obosit? Niciodată! 

Bertha surâse; apoi privindu-l pieziş, îşi spuse: „Ce 
păcat că nu e şi el de-ai noştri!” Apoi, repede, însoţindu-şi 
gândul cu un surâs: „Eh, dar cu o fire ca a lui, poţi să faci 
din el ce vrei!” lar cu glas tare: 

— De ce taci, domnule Michel? 

— Fiindcă nu cutez să spun ceea ce am de gând... 

— Eu nu sunt o femeie ca toate celelalte, zise Bertha 
schiţând un zâmbet aproape dispreţuitor; aşa încât 
cutează... 

— Ei bine, domnişoară, am impresia că vă aruncaţi într- 
un pericol sigur... tot pe atât de sigur pe cât de inutil. 

— Despre ce pericol e vorba, dragă baroane? întrebă 
tânăra pe un ton uşor ironic. 

— Despre cel de care vorbea mai adineauri doctorul 
Roger. O să aibă loc o răscoală în Vandeea... 

— Intr-adevăr? 

— Sper că nu negati acest lucru? 

— Eu? Şi de ce, mă rog, l-aş nega? 

— Şi dumneavoastră şi marchizul veţi lua parte la ea. 

— Ai uitat-o pe sora mea, zise Bertha râzând. 

— Oh! Nu uit pe nimeni, replică Michel cu un oftat. 

— Ei bine? 

— Ei bine, lăsaţi-mă să vă spun ca un prieten drag, ca 
un prieten devotat... că nu e bine ce faceţi. 

— Şi de ce, mă rog, nu e bine, prieten drag şi devotat? 
întrebă Bertha cu o nuanţă de batjocură pe care, datorită 
firii sale, nu şi-o putea stăpâni. 


77 


Alexandre Dumas 


— Pentru că Vandeea din 1832 nu mai e cea din 1793, 
sau, mai curând, pentru că vechea Vandee nu mai există! 

— Cu atât mai rău pentru Vandeea! Dar, din fericire, 
mai există oameni de inimă, domnule Michel. E un lucru 
pe care poate că dumneata nu-l ştii încă, dar pe care 
strămoşii dumitale, cu cinci sau şase generaţii în urmă, îl 
ştiau: şi anume că nobilimea trebuie să-şi ţină rangul. 

Tânărul făcu un gest de nerăbdare. 

— Acum, zise Bertha, să vorbim despre altceva, te rog, 
căci în legătură cu acest lucru n-am să-ţi mai răspund, 
fiindcă - aşa cum zicea bietul Tinguy - nu eşti de-ai noştri, 
domnule Michel. 

— Dar, zise tânărul necăjit de asprimea Berthei, despre 
ce-aţi vrea să vă vorbesc? 

— Despre ce-aş vrea să-mi vorbeşti? Dar, pentru 
Dumnezeu! Noaptea e minunată: vorbeşte-mi despre 
noapte; luna e sclipitoare: vorbeşte-mi despre lună; 
stelele ard: vorbeşte-mi despre stele; cerul e limpede: 
vorbeşte-mi despre cer! 

Şi tânăra rămase cu capul dat pe spate şi cu ochii 
îndreptaţi spre bolta străvezie a cerului. Michel oftă şi, 
fără să zică nimic, îşi continuă drumul alături de ea. La 
rându-i, începu să viseze. Işi închipui că merge alături de 
blânda Mary în loc să păşească lângă aspra şi severa 
Bertha; ah, cât de uşor i-ar fi fost atunci să vorbească! Ar 
fi avut o mie de lucruri de spus şi despre noapte, şi 
despre stele, şi despre lună şi despre cer! Cu Mary, ar fi 
fost profesor şi stăpân! Cu Bertha, era şcolar şi sclav! Cei 
doi tineri mergeau astfel alături de vreun sfert de ceas, 
tăcând amândoi când, deodată, Bertha se opri făcându-i 
şi lui Michel semn să se oprească. 

— Auzi? îl întrebă Bertha. 

— Nu! zise Michel clătinând din cap. 

— Eu aud, zise fata cu ochii strălucind, cu urechea la 
pândă. 

— Dar ce anume? 

— Pasul calului meu şi al lui Mary; soră-mea a pornit în 


78 


Gemenele 


căutarea mea. Înseamnă că s-a întâmplat ceva! 

Ascultă din nou: — Da, e Mary; mă caută! 

— Dar după ce-o recunoaşteţi? 

— După felul cum galopează caii. Vrei să grăbim pasul? 

Tropotul se apropia din ce în ce şi, după cinci minute, 
văzură un grup profilându-se în întuneric. Erau doi cai şi o 
femeie; călare pe unul din ei, îl conducea, cu mână 
sigură, pe celălalt. 

— Îţi spuneam eu că e sora mea! zise Bertha. 

Într-adevăr, tânărul o recunoscu pe Mary, nu după 
chipul pe care nu i-l vedea în întuneric, cât după bătăile 
repezi ale inimii lui. Şi Mary îl recunoscuse şi se miră 
foarte tare să-l vadă în acel loc şi la acel ceas împreună 
cu soră-sa. Se aştepta s-o vadă pe Bertha cu Rosine, ori 
singură, dar în niciun caz cu tânărul baron. Michel, 
remarcând stinghereala ei, făcu un pas înainte. 

— Domnişoară, îi zise el lui Mary, am întâlnit-o pe sora 
dumneavoastră în drum spre moş Tinguy şi ca să nu 
meargă singură noaptea, am însoţit-o. 

— Şi bine aţi făcut, domnule, zise Mary. 

— Ei, strigă Bertha râzând; uită-te la el, simte nevoia să 
se scuze... Ce zici de asta, Mary? O să primească o 
papară straşnică de la maică-sa! 

Apoi, sprijinindu-se de şaua lui Mary, întrebă: — Ce s-a 
întâmplat, surioară cu păr de aur? 

— S-a întâmplat că povestea aia de la Marsilia a dat 
greş... 

— Ştiu asta. Doamna s-a îmbarcat. 

— Aici e greşeala! 

— Cum adică? Ce greşeală? 

— Păi, Doamna a declarat că din moment ce se află în 
Franţa nu mai vrea s-o părăsească... 

— Nu mai spune... 

— Aşa că la ora asta e în drum spre Vandeea, dacă nu 
cumva o fi şi ajuns. 

— De unde ştii asta? 

— De la un curier care a sosit în seara asta la Montaigu 


79 


Alexandre Dumas 


în timpul adunării, chiar în clipa în care toată lumea era 
deznădăjduită. 

Bertha puse piciorul în scară. 

— Ei bine, o întrebă Mary, nu-i spui adio bietului tău 
cavaler? 

— Ba da. 

Şi Bertha întinse mâna tânărului care înaintă încet şi cu 
tristeţe. 

— Ah! Domnişoară Bertha, murmură el, luându-i mâna, 
cât sunt de nefericit! 

— Şi de ce, mă rog? întrebă fata. 

— Fiindcă nu sunt şi eu unul dintr-ai voştri, cum aţi 
spus mai adineauri. 

— Ce vă împiedică să deveniți? întrebă Mary, 
întinzându-i la rândul ei mâna. 

Tânărul se năpusti spre acea mână care i se întindea şi 
o sărută cu dubla înflăcărare a dragostei şi a 
recunoştinţei. 

— Oh! Da, murmură el destul de încet ca să nu-l audă 
decât Mary, pentru dumneavoastră şi alături de 
dumneavoastră! 

Dar o mişcare bruscă a calului desprinse mâna lui Mary 
din cea a tânărului ei adorator. Înghiontindu-şi calul cu 
călcâiul, Bertha izbise cu cravaşa în crupa bidiviului 
surorii sale. Cai şi călăreţe porniră în galop şi se topiră în 
întuneric, ca nişte umbre. 

Tânărul rămase singur şi nemişcat în mijlocul drumului. 

— Adio! îi strigă Bertha. 

— La revedere! îi strigă Mary. 

— Oh, da, zise el întinzând braţele spre cele două 
fugare, da, la revedere! La revedere! 

Cele două fete îşi continuară drumul fără să scoată o 
vorbă. Abia la poarta castelului, Bertha zise: 

— Văd, Mary, că-ţi baţi joc de mine. 

— Cum asta? întrebă Mary tresărind fără voie. 

— Îl iubesc! zise Bertha. 

Mary fu cât pe-aci să scoată un strigăt. Avu totuşi 


80 


Gemenele 


puterea să şi-l înăbuşe. 
— Şi eu care i-am spus: „La revedere!”, zise ea. Facă 
Domnul să nu-l mai văd niciodată! 


81 


Alexandre Dumas 


CAPITOLUL XIII 


Petit-Pierre 


AU TRECUT PATRUZECI ŞI OPT DE 
ore. Bertha şi Michel sunt din nou la căpătâiul bolnavului. 
Deşi vizitele doctorului Roger făceau cu totul inutilă 
prezenţa fetei în acest cămin contaminat, Bertha, în ciuda 
protestelor lui Mary, continua să-l îngrijească pe 
vandeean. Poate că nu numai mila o atrăgea acum în 
modesta colibă a fermierului. Orice-ar fi fost, printr-o 
coincidenţă destul de bizară, Michel i-o luase înainte 
domnişoarei de Souday şi se afla în colibă când îşi făcu 
Bertha apariţia. Numai că Michel nu pe ea o aştepta. 
Socotind că acum era rândul lui Mary să vină, nădăjduind 
mai ales că fata va simţi şi ea nevoia să-l vadă, tânărul 
dăduse fuga la moş Tinguy. Aşa se face că, atunci când 
văzu apărând în prag silueta elegantă a unei fete, inima 
începu să-i bată nebuneşte. Recunoscând-o însă pe 
Bertha, băiatul încercă o uşoară dezamăgire; dar cum, 
iubind-o pe Mary, Michel îi iubea pe toţi cei din preajma ei 
- adică pe incisivul marchiz de Souday, pe posacul Jean 
Oullier, ba chiar şi pe câinii cu care ea se ducea la 
vânătoare - putea oare să n-o iubească pe sora lui Mary? 
Afecţiunea uneia nu trebuia să-l apropie de cealaltă? Fu 
deci plin de atenţii faţă de Bertha care, văzându-l atât de 
drăguţ şi de apropiat, nu mai avu nicio îndoială că băiatul 
o iubeşte. Cum boala lui Tinguy se înrăutăţea din ce în ce, 
Michel nu mai avu când să lămurească lucrurile. Nu după 
mult timp bolnavul intră în comă, fu scuturat de vreo 
două ori de spasme, după care se stinse. Chiar în aceeaşi 
clipă, în pragul colibei se ivi un străin. Era un tânăr ţăran 


82 


Gemenele 


breton, cu o pălărie cu boruri largi, jiletcă roşie cu nasturi 
argintaţi, vestă albastră brodată cu roşu şi jambiere înalte 
de piele. Ţinea în mână unul din acele ciomege ghintuite, 
pe care le folosesc oamenii de la ţară când călătoresc. 
Păru surprins de spectacolul ce i se prezenta în faţa 
ochilor; totuşi, nu adresă nimănui nicio întrebare. Rosti o 
rugăciune şi plecă. Ţăranii, obişnuiţi cu acest obicei - de a 
nu trece prin faţa casei unui mort fără să rosteşti o 
rugăciune pentru sufletul lui - nu se mirară de prezenţa 
străinului şi nu dădură nicio atenţie plecării sale. Acesta 
se întâlni la câţiva paşi mai încolo cu un alt ţăran, mai 
scund şi mai tânăr decât el, care părea să-i fie frate. 
Țăranul cel scund stătea călare pe un cal înşeuat după 
obiceiul din acel ţinut. 

— Ei bine, Rameau d'Or, zise tânărul mai scund, cum 
stau lucrurile? 

— Nu mai e loc pentru noi în această casă; a intrat în 
ea un oaspete care o ocupă pe de-a-ntregul. 

— Cine? 

— Moartea. 

— Cine a murit? 

— Chiar cel căruia veneam să-i cerem adăpost. Poate 
că până la urmă am fi putut rămâne în această colibă dar, 
din nenorocire, am auzit că Tinguy a murit de febră 
tifoidă şi, deşi medicii spun că nu e molipsitoare, eu nu 
sunt de părere să rămânem în casa asta. 

— Nu ţi-e teamă că te-a recunoscut careva? 

— Nu cred. Erau vreo opt ori zece persoane în jurul 
patului, care se rugau. Am intrat, am îngenuncheat, m-am 
rugat ca toţi ceilalţi, cum face orice ţăran breton sau 
vandeean. 

— Acum, ce-i de făcut? întrebă cel mai tânăr dintre cei 
doi ţărani. 

— Păi, aveam de ales între castelul prietenului meu din 
copilărie şi coliba bietului ţăran care trebuia să ne fie 
călăuză, între luxul unei locuinţe princiare, dar nesigure şi 
patul prost, pâinea de hrişcă şi coliba strâmtă, dar sigură, 


83 


Alexandre Dumas 


a acestui ţăran. Problema s-a rezolvat de la sine, aşa că 
trebuie să ne mulţumim cu luxul. 

— Dar mi-ai spus că acel castel nu-i sigur. 

— Castelul aparţine unuia dintre prietenii mei, al cărui 
tată a fost făcut baron de către Restauraţie: tatăl a murit. 
La castel, în clipa de faţă, stau văduva şi fiul lui. Dacă fiul 
era singur, aş fi fost liniştit; deşi moale şi lipsit de voinţă, 
e cinstit şi săritor; dar mama lui e egoistă şi ambițioasă, 
ceea ce nu e deloc bine pentru noi. 

— Eh! Pentru o noapte! Nu eşti deloc optimist, dragă 
Rameau d'Or. 

— Ba da, dar numai când e vorba de mine. Cum însă 
acum răspund de viaţa Doam... 

— De Petit-Pierre, vrei să spui. Ah, Rameau d'Or, de 
mai bine de două ceasuri de când suntem împreună, ai 
greşit de zece ori... 

— Va fi ultima oară... Petit-Pierre; de-acum încolo nu 
mai rostesc alt nume decât ăsta, nu mai ştiu altceva 
decât că-mi sunteţi frate. 

— Să mergem, să mergem la castel, Sunt atât de 
obosită, încât aş cere găzduire până şi Căpcăunului din 
poveşti. 

— Trebuie s-o luăm pe un drum lăturalnic, ca să 
ajungem mai repede, zise tânărul. Aşezaţi-vă cât mai 
comod în şa; eu voi merge pe jos, iar dumneavoastră 
ţineţi-vă după mine. 

Abia făcuseră vreo cinci sute de paşi că Rameau d'Or 
se opri şi opri şi calul lui Petit-Pierre. 

— Ce mai este iar? întrebă ţăranul cel scund. 

— Aud zgomot de paşi, zise tânărul. Pitiţi-vă după 
tufişul acela; eu rămân după copacul ăsta. Cel care se va 
încrucişa cu noi, va trece, probabil, fără să ne vadă. 

Dar cel care venea, mergea atât de repede, încât cu tot 
întunericul, se ivi chiar în momentul în care cei doi tocmai 
dădeau să se ascundă: Petit-Pierre în dosul tufişului, 
Rameau d'Or, în spatele copacului. Rameau d'Or, ai cărui 
ochi se obişnuiseră de-acum cu întunericul, distinse 


84 


Gemenele 


trăsăturile unui tânăr de vreo douăzeci de ani, alergând 
mai curând decât mergând în aceeaşi direcţie ca şi ei, cu 
pălăria în mână şi cu pletele în vânt. Rameau d'Or scoase 
o exclamaţie de surpriză; îl lăsă pe tânăr să-l depăşească 
cu trei, patru paşi, după care strigă: 

— Michel! 

Tânărul, care nu se aştepta să-şi audă numele în locul 
şi în întunericul acela, sări în lături şi, cu vocea tremurând 
de emotie, întrebă: 

— Cine e? 

— Eu, zise Rameau d'Or scoţându-şi pălăria şi peruca şi 
înaintând spre prietenul său, fără nicio altă deghizare 
decât costumul lui breton, care, la urma urmei, nu-i 
schimba cu nimic fizionomia. 

— Henri de Bonneville! strigă baronul Michel în culmea 
uluirii. 

— Eu însumi. Dar nu-mi rosti atât de tare numele; 
suntem într-un ţinut şi într-un moment în care tufişurile, 
gropile şi copacii împart cu pereţii privilegiul de a avea 
urechi. 

— Ah, da, zise Michel speriat, Vii cumva pentru 
răscoala ce se pregăteşte? 

— Într-adevăr. Dar, mai întâi, tu cu cine ţii? Cu Henric al 
V-lea sau cu Louis-Philippe? 

— Eu? 

— Da, tu! 

— Prietene, răspunse tânărul baron, drept să-ţi spun, 
încă nu m-am gândit prea bine la treaba asta... Ce mi-e 
unul, ce mi-e altul?... Dar, mă rog, hai să zicem că înclin 
către Henric al V-lea... 

— Ei bine, dragă Michel, zise vesel contele de 
Bonneville, dacă ţii cu Henric al V-lea, tot e bine... 

— Am zis înclin, nu ţin... încă nu sunt pe deplin hotărât. 

— Cu atât mai bine! Poate că voi avea norocul să te 
hotărăsc eu... Până una, alta, te rog să-mi oferi găzduire 
în castelul tău mie şi unuia dintre prietenii care mă 
însoțesc. 


85 


Alexandre Dumas 


— Unde-i prietenul tău? 

— lată-l, zise Petit-Pierre înaintând şi salutându-l pe 
tânăr cu o graţie care contrasta în chip ciudat cu 
costumul pe care-l purta. 

Michel îl privi câteva minute pe ţăranul cel scund şi, 
apropiindu-se de Rameau d'Or, sau mai curând de 
contele de Bonneville, întrebă: 

— Henri, cum se numeşte prietenul tău? 

— Michel, uiţi legile ospitalităţii? Ce te interesează 
numele prietenului meu? Nu-ţi ajunge să ştii că e un 
bărbat de neam? 

— Eşti sigur că e un bărbat? 

Contele şi Petit-Pierre izbucniră în hohote de râs. 

— Ascultă, Michel, ţii neapărat să ştii pe cine primeşti 
în casa ta? 

— Nu, nu pentru mine. Dragă Henri, nu pentru mine, ți- 
o jur; ci fiindcă la castelul de la Logerie... 

— Ei bine, la castelul de la Logerie? 

— Nu-s eu stăpin. 

— Da, e stăpână baroana, Michel; ştiu, dar nu vom 
rămâne decât o noapte. Ne vei conduce în apartamentul 
tău, eu voi face o vizită în pivniţă şi la dulapul cu alimente 
- sper că amândouă sunt în acelaşi loc ca şi odinioară - 
iar tânărul meu prieten va trage un pui de somn în patul 
tău; apoi mâine, în zori, o luăm din loc în căutarea unui 
adăpost. 

Ceea ce spui tu e cu neputinţă, Henri! Să nu crezi că 
mă tem pentru mine! Dacă te-aş lăsa să intri în acest 
castel, n-ai fi în siguranţă nici măcar un ceas. 

— Cum aşa? 

— Mai întâi, pentru că la ora asta mama nu s-a culcat şi 
mă aşteaptă; de tine, hai să spunem că n-ar zice nimic, 
dar când l-o vedea pe prietenul tău deghizat astfel, o să 
vă dea sigur pe uşă afară. 

— Are dreptate, zise Petit-Pierre. 

— Atunci ce să facem? 

— Şi în al doilea rând, continuă Michel, nu-i vorba 


86 


Gemenele 


numai de mama. 

— Dar de cine mai e vorba? 

— E vorba de Courtin. 

— De Courtin? Cine-i ăsta? 

— Nu-ţi aminteşti de Courtin, arendaşul? 

— Oh, ba da! Un prefăcut şi un şmecher fără pereche. 

— Într-adevăr! Ei bine, Courtin este primarul satului şi e 
un filipist* turbat. Dacă te-ar vedea, alergând peste 
câmpuri, noaptea, în acest costum, te-ar aresta imediat 
fără niciun fel de proces. 

— lată un lucru care merită să fie luat în consideraţie, 
zise Henri, grav. Ce zici de asta, Petit-Pierre? 

— Nu zic nimic, dragă Rameau d'Or. Te las pe tine să te 
gândeşti în locul meu. 

— În concluzie, ne închizi uşa în nas, nu-i aşa? zise 
Bonneville. 

— Ce importanţă are, zise Michel cu ochii strălucind de 
nădejde, ce importanţă mai are din moment ce vă 
deschid o alta, mult mai sigură decât cea a castelului de 
la Logerie? 

— Cum ce importanţă are? Dimpotrivă, are importanţă 
şi încă una foarte mare! Ce zici de asta, dragă Petit- 
Pierre? 

— Zic că, din moment ce ni se deschide o uşă, asta-i 
tot ce ne trebuie. Pic de oboseală, ţi-am mai spus. 

— Atunci urmaţi-mă, zise tânărul baron. 

— Stai! E departe? 

— Cam o oră. Doar cinci sferturi de leghe. 

— Petit-Pierre mai are putere? întrebă Henri. 

— Petit-Pierre o va găsi, răspunse acesta râzând. Să-l 
urmăm deci pe baronul Michel. 

— Să-l urmăm pe baronul Michel, repetă Bonneville. La 
drum, baroane. 

Şi micul grup, nemişcat de zece minute, ieşi din 


1 Partizan al lui Louis-Philippe d'Orleans, „regele-cetăţean” care a 
domnit pînă la 1848, când a fost silit să abdice de către revoluţia 
burghezo-democratică (n. tr.). 


87 


Alexandre Dumas 


imobilitatea sa şi porni la drum. Dar de-abia făcuse Michel 
cincizeci de paşi că prietenul lui îi puse mâna pe umăr. 

— Unde ne duci? îi zise el. 

— Fii liniştit. 

— Te urmez, numai dacă-mi făgăduieşti pentru Petit- 
Pierre care este, vezi şi tu, destul de delicat, o masă bună 
şi un pat şi mai bun. 

— Va avea tot ceea ce v-aş fi oferit eu însumi: cel mai 
bun fel de mâncare din dulap, cel mai bun vin din pivniţă, 
cel mai bun pat din castel. 

Porniră din nou la drum. 

— O iau înainte, ca să-i anunţ, zise Michel. 

— O clipă, întrebă Henri, unde te duci? 

— La castelul de Souday. 

— Cum? La castelul de Souday? 

— Da; cunoşti, desigur, castelul de Souday cu 
turnuleţele lui ascuţite şi acoperite cu ardezie, aşezat în 
faţa pădurii Machecoul? 

— Castelul „lupoaicelor”? 

— Al „lupoaicelor”, dacă vrei tu. 

— Acolo ne duci? 

— Acolo. 

— Te-ai gândit bine la ce faci, Michel? 

— Răspund de tot. 

Şi, fără să mai adauge ceva, tânărul baron se năpusti în 
direcţia castelului de Souday cu aceeaşi viteză cu care 
mai alergase în ziua sau mai curând în noaptea în care se 
dusese să-l caute pe doctorul din Palluau. 

— Ei bine, întrebă Petit-Pierre, ce facem? 

— Cum n-avem de ales, trebuie să-l urmăm. 

— La castelul lupoaicelor? 

— La castelul lupoaicelor. 

— Fie, dar ca să mi se pară drumul mai scurt, dragă 
Rameau d'Or, să-mi spui ce-i cu lupoaicele astea. 

— Vă voi spune şi eu ceea ce am aflat de la alţii. 

Şi, cu mâna sprijinită de armătura şeii pe care şedea 
Petit-Pierre, contele de Bonneville îi povesti legenda care 


88 


Gemenele 


circula în departamentul Loarei inferioare şi în 
departamentele din jur despre cele două sălbatice 
moştenitoare ale marchizului de  Souday, despre 
vânătorile lor de peste zi, despre plimbările lor tainice de 
peste noapte, şi despre haita de câini fantastici cu care 
urmăreau, în galopul cailor, lupii şi mistreţii. 

Contele ajunsese tocmai în punctul cel mai dramatic al 
povestirii când, dintr-o dată, zări turnuleţele castelului de 
Souday şi, oprindu-se brusc din istorisit, îşi anunţă 
prietenul că ajunseseră la capătul drumului. 

Petit-Pierre, convins că avea să vadă ceva aidoma 
vrăjitoarelor din Macbeth, făcu apel la tot curajul său 
pentru a ajunge la teribilul castel; dar, la o cotitură a 
drumului, se trezi în faţa unei porţi deschise şi, dinaintea 
acestei porţi zări două umbre albe, luminate de o torţă pe 
care o purta un om cu chip aspru şi cu costum rustic. 
Petit-Pierre aruncă o privire temătoare spre Bertha şi spre 
Mary; căci ele erau cele care, prevenite de baron, ieşiseră 
în calea celor doi drumeţi. 

Văzu două tinere adorabile: una blondă, cu ochi albaştri 
şi cu un chip fermecător; cealaltă, cu ochii şi cu părul 
negru, cu o înfăţişare mândră şi hotărâtă, o privire 
sincera şi deschisă; amândouă surâdeau. 

Prietenul lui Rameau d'Or cobori de pe cal şi amândoi 
înaintară spre cele două fete. 

— Prietenul meu, baronul Michel, m-a făcut să 
nădăjduiesc, domnişoarelor, că domnul marchiz de 
Souday, părintele dumneavoastră, ar binevoi să ne 
acorde ospitalitate, zise contele de Bonneville. 

— Tata lipseşte, domnule, răspunse Bertha; va regreta 
că a pierdut ocazia de a fi o gazdă primitoare şi amabilă, 
ceea ce greu mai afli în zilele noastre. 

— Nu ştiu dacă Michel v-a spus, domnişoară, că 
această ospitalitate s-ar putea să aibă unele riscuri. 
Tânărul meu amic şi cu mine suntem aproape nişte 
proscrişi: s-ar putea, deci, ca preţul azilului pe care ni-l 
oferiţi să fie cam mare... 


89 


Alexandre Dumas 


— Luptaţi pentru o cauză care este şi a noastră, 
domnule. Dacă aţi fi fost nişte străini oarecare, tot v-am fi 
primit; ca proscrişi, sunteţi bineveniţi, chiar dacă ar fi ca 
moartea şi ruina să intre odată cu dumneavoastră în biata 
noastră locuinţă. Dacă tata ar fi aici, v-ar vorbi întocmai 
cum vă vorbesc şi eu. 

— Domnul baron v-a spus, desigur, numele meu; îmi 
rămâne să vi-l spun pe cel al prietenului meu. 

— Nu vi-l cerem, domnule. Situaţia dumnevoastră de 
proscrişi preţuieşte pentru noi mai mult decât un nume, 
oricare ar fi el! Intraţi în această casă; nu-i nici bogată, 
nici somptuoasă, dar e retrasă şi sigură. 

Şi, cu un gest de mare doamnă, Bertha îi pofti pe cei 
doi străini să treacă pragul. 

Mary şi Bertha făcură un semn de rămas bun către 
Michel; ultima chiar îi întinse mâna, dar Jean Oullier 
împinse cu atâta putere poarta, încât bietul tânăr nu mai 
avu când să apuce acea mână. Privi câteva clipe 
turnuleţele castelului care se desenau negre, pe fundalul 
întunecat al cerului, ferestrele care se luminau unele 
după altele, apoi se îndepărtă. Când dispăru, tufişurile se 
dădură la o parte şi înlesniră trecerea unui personaj care, 
dintr-un interes cu totul deosebit de al celorlalţi eroi, 
asistase la această scenă. Acest personaj era Courtin; 
după ce se asigură că nu se mai afla nimeni prin 
împrejurimi, o apucă pe acelaşi drum pe care dispăruse şi 
tânărul său stăpân pentru a se înapoia la Logerie. 


90 


Gemenele 


CAPITOLUL XIV 


Oră nepotrivită 


ERA APROAPE DOUĂ DIMINEAŢĂ 
când tânărul baron Michel ajunse la capătul aleii care 
ducea la castelul Logerie. Atmosfera era liniştită; tăcerea 
majestuoasă a nopţii pe care-o tulbura doar freamătul 
plopilor îl cufundase într-o profundă reverie. Motivul 
acestei  reverii era, aşa cum bănuiţi desigur şi 
dumneavoastră, chipul dulce şi fermecător al domnişoarei 
Mary de Souday. Dar, când, la cinci sute de paşi în faţa 
lui, zări, de sub bolta de verdeață pe sub care mergea, 
ferestrele castelului strălucind sub razele lunii, visurile 
încântătoare pieriră şi gândurile sale luară imediat o 
direcţie mai pozitivă. În loc de chipul încântător care-i 
umpluse până atunci inima, în faţa ochilor i se ivi faţa 
severă şi amenințătoare a mamei sale. Se ştie ce teamă 
profundă inspira baroana fiului ei. Tânărul se opri. Dacă 
prin împrejurimi, fie chiar şi la o leghe, ar fi ştiut vreo 
casă, ori vreun han unde să găsească adăpost, nu s-ar fi 
întors la castel decât a doua zi. Era pentru prima oară nu 
când lipsea de acasă, ci când se întorcea atât de târziu şi 
simţea instinctiv că maică-sa îi pândea întoarcerea. Or, ce 
să răspundă la acea cumplită întrebare: „De unde vii?” 
Doar Courtin putea să-i dea adăpost; dar cerându-i 
adăpost lui Courtin, trebuia să-i spună tot, şi tânărul 
intuia că nu era bine să aibă un confident ca jupânul 
Courtin. Se hotări deci să braveze mânia maternă, dar 
aşa cum se decide condamnatul să braveze eşafodul, şi-şi 
continuă drumul. 

Totuşi, cu cât se apropia de castel cu atât simţea cum i 


91 


Alexandre Dumas 


se clatină hotărârea. Când ajunse la capătul aleii şi trebui 
s-o apuce de-a lungul peluzei, zări fereastra de la odaia 
mamei sale, singura luminată din întreaga faţadă a 
castelului. Deci presimţirile sale nu-l înşelaseră; baroana 
pândea întoarcerea fiului ei. Hotărârea tânărului de a da 
ochii cu ea se nărui cu totul şi teama, stimulându-i 
imaginaţia, îi sugeră ideea de a recurge la o şiretenie prin 
care putea, dacă nu să înlăture, cel puţin să întârzie cu 
câteva ceasuri izbucnirea scandalului. Se năpusti spre 
stânga, pe o alee mărginită de carpeni, pierdută în 
umbră; ajunse la zidul grădinii de zarzavat pe care-l sări 
cu uşurinţă; din grădina de zarzavat trecu în parc. Odată 
în parc, putea, datorită copacilor, să ajungă lesne la vreo 
fereastră a castelului. Treaba mersese destul de bine; dar 
abia de acum încolo începea greul: căci trebuia găsită 
acea fereastră pe care vreo slugă s-o fi lăsat, din 
neglijenţă, deschisă, pe unde să poată pătrunde în casă şi 
ajunge în apartamentul lui. 

Castelul Logerie era alcătuit dintr-un corp mare şi 
pătrat, flancat de două turnulețe de aceeaşi formă. 
Bucătăriile şi oficiile erau la subsol. Apartamentele de 
primire la parter, cel al baroanei la primul etaj, cel al fiului 
ei, la al doilea. Michel cercetă castelul pe trei din feţele 
sale, zgâlţâind încetişor toate uşile şi ferestrele, mergând 
pe vârfuri şi ţinându-şi răsuflarea. Nici uşile nici ferestrele 
nu se mişcan. Mai rămânea de explorat faţada principală. 
Asta era partea cea mai periculoasă de abordat: căci 
ferestrele baroanei se aflau, cum am mai spus, pe 
această faţadă, neumbrită de copacii care înconjurau 
restul clădirii; or, tocmai pe această faţadă se afla o 
fereastră deschisă. Totuşi, Michel se hotărî să încerce 
aventura. Aşa că înaintă spre turnuleţ şi, tocmai se 
pregătea s-o ia pe după el, când zări o umbră alunecând 
de-a lungul peluzelor. Michel se opri şi privi cu atenţie 
spre noul venit. Recunoscu un bărbat şi acel bărbat o 
luase pe drumul pe care el însuşi trebuise să-l urmeze 
când se hotărâse să se întoarcă la castel. Tânărul făcu 


92 


Gemenele 


câţiva paşi îndărăt şi se piti în umbra turnuleţului. Omul 
continua să se apropie. Când nu mai fu decât la cincizeci 
de paşi de castel, Michel auzi răsunând de la fereastră 
vocea seacă a maică-si. Se felicită că nu venise pe peluza 
pe care mergea acum necunoscutul. 

— Tu eşti, Michel? întrebă baroana. 

— Nu, doamnă, răspunse o voce pe care tânărul o 
recunoscu - cu o mirare amestecată cu teamă - ca fiind a 
arendaşului; îi faceţi prea multă cinste bietului Courtin de 
a-l lua drept domnul baron. 

— Dumnezeule! strigă baroana, ce te aduce la ora 
asta? 

— Vă daţi seama că e ceva important, doamnă 
baroană! 

— I s-a întâmplat vreo nenorocire fiului meu? 

Accentul de profundă spaimă cu care mama sa rostise 
aceste vorbe îl mişcă atât de tare pe tânăr, încât fu cât 
pe-aci să se avânte şi s-o liniştească. Dar răspunsul lui 
Courtin, pe care-l auzi aproape imediat, îi paraliză 
această intenţie. Michel reintră deci în umbra care-i 
servea de ascunzătoare. 

— Oh, nimic, doamnă, răspunse fermierul; tânărul, 
dacă îndrăznesc să mă exprim astfel, e zdravăn şi 
sănătos, cel puţin până acum... 

— Dar de ce până acum? îl întrerupse baroana. A intrat 
în vreo încurcătură, a făcut vreo prostie? 

— Ei, zise Courtin. S-ar putea să aibă unele necazuri 
dacă va continua să se lase ademenit de drăcoaicele 
alea! Tocmai ca să previn o nenorocire mi-am îngăduit să 
vă deranjez, în toiul nopţii, fiind de altfel sigur că nu v-aţi 
culcat. 

— Şi bine ai făcut, Courtin. Dar, mă rog, unde-i acum 
nenorocitul ăla de copil? Ştii? 

Courtin privi în jur. 

— Mă mir, pe legea mea, că încă n-a ajuns! zise el. Am 
luat-o dinadins pe drumul de ţară ca să-i las liberă poteca 
şi poteca e cu vreun sfert de leghe mai scurtă decât 


93 


Alexandre Dumas 


drumul de ţară... 

— Dar de unde vine? Unde era? Ce făcea? De ce 
aleargă peste câmpuri în toiul nopţii, la ceasurile două, 
fără să-i pese de neliniştea mea, fără să se gândească, 
neascultătorul, că-şi zdruncină sănătatea? Şi pe a lui şi pe 
a mea! 

— Doamnă baroană, zise Courtin, nu găsiţi că sunt cam 
multe întrebări ca să vă pot răspunde de aici, de afară? 
Apoi, coborându-şi vocea: — Ceea ce am de povestit 
doamnei baroane este atât de grav, că n-aş fi în siguranţă 
nici în odaia domniei-sale... fără a mai pune la socoteală 
faptul că tânărul stăpân se poate întoarce dintr-un 
moment într-altul şi mă poate găsi aici... Deşi e spre 
binele lui şi al domniei voastre... 

— Atunci intră, strigă baroana; ai dreptate, intră 
repede. 

— Scuzaţi-mă doamnă, dar pe unde, mă rog? 

— Într-adevăr, zise baroana, uşa e încuiată. 

Dacă doamna baroană ar vrea să-mi arunce cheia... 

— E în uşă, dar pe dinăuntru. 

— Ah, drace! 

— Voind să ascund slugilor purtarea fiului meu, le-am 
trimis să se culce; dar aşteaptă, am să sun camerista... 

— Eh! Doamna să nu facă asta! zise Courtin; nu-i bine 
să mai amestecăm şi pe altcineva în taina noastră; de 
altfel părerea mea e că împrejurările sunt mult prea 
grave pentru ca doamnei să-i mai pese de etichetă. Ştiu 
că nu se cade ca doamna baroană să deschidă uşa unui 
biet fermier ca mine; dar o dată nu înseamnă de obicei. 
Dacă la castel dorm toţi, cu atât mai bine. Vom fi, cel 
puţin, scutiţi de curioşi! 

— Zău că mă sperii, Courtin! zise baroana cuprinsă de 
nelinişte. Aşteaptă puţin... 

Baroana se retrase de la fereastră şi după o clipă 
Michel auzi cheia răsucindu-se şi zăvoarele uşii de afară 
trăgându-se. La început le auzi cu spaimă. Pe urmă, îşi 
dădu seama că mamă-sa şi Courtin, preocupaţi cum erau, 


94 


Gemenele 


uitaseră să mai încuie uşa. Tânărul aşteptă câteva 
secunde ca să le lase timp să ajungă la etaj; apoi se 
strecură de-a lungul zidului, urcă pe peron, împinse uşa, 
care se deschise fără zgomot şi intră în vestibul. Planul 
său iniţial fusese să pătrundă în camera lui şi să aştepte 
acolo evenimentele, prefăcându-se că doarme. În acest 
caz, ora întoarcerii neputând fi precizată, mai avea şansa 
să iasă din această neplăcută încurcătură printr-o 
minciună îndrăzneață. Dar lucrurile se schimbaseră de 
când luase el această primă hotărâre. Courtin îl urmărise, 
Courtin îl văzuse. Courtin ştia desigur unde se retrăseseră 
contele de Bonneville şi prietenul lui. Michel uită o clipă 
de el însuşi şi nu se mai gândi decât la Bonneville, căruia 
Courtin putea să-i vină lesne de hac. În loc să urce la 
etajul al doilea, tânărul se opri la primul. În loc să urce în 
odaia sa, se strecură nesimţit de nimeni, în coridor. Apoi, 
oprindu-se la uşa camerei mamei sale, începu să tragă cu 
urechea. 

— Deci crezi, Courtin, că fiul meu s-a lăsat prins în 
mrejele acelor nenorocite? întrebă baroana. 

— O, doamnă, sunt mai mult decât sigur; ba e chiar 
atât de bine prins, încât mi-e teamă c-o să vă fie foarte 
greu să-l mai scoateţi din aceste mreje... 

— Nişte fete fără un ban! 

— Aparţin uneia din cele mai vechi familii din ţinut, 
doamnă baroană, zise Courtin, care voia să sondeze 
terenul; şi pentru dumneavoastră nobilii, asta, după cât 
pare, preţuieşte ceva. 

— Eh, făcu baroana, nişte bastarde! 

— Dar frumoase de pică, una ca un înger, cealaltă ca 
un demon. 

— Că Michel o fi vrut să se amuze, cum fac atâţia tineri 
din ţinut, mă rog, se poate; dar că s-a gândit să se 
însoare cu una din ele, asta nu se poate, mă cunoaşte 
îndeajuns ca să ştie că n-aş consimţi niciodată la o astfel 
de legătură. 

— Cu tot respectul pe care i-l datorez, părerea mea e 


95 


Alexandre Dumas 


că domnul Michel încă nu s-a gândit la toate astea şi nu-şi 
dă seama de sentimentul pe care-l are pentru 
dezmăţatele alea. Dar de ceea ce sunt sigur este că, într- 
un anume fel, e totuşi pe cale să se compromită şi încă 
destul de grav. 

— Ce vrei să spui, Courtin? 

— Păi, făcu fermierul, ştiţi, doamnă baroană, că ar fi 
foarte greu pentru mine, care vă iubesc şi vă respect, să-l 
arestez pe tânărul meu stăpân... 

Michel, pe coridor, tresări. 

— Să-l arestezi pe fiul meu? strigă baroana ridicându- 
se; dar mi se pare că uiţi, jupâne Courtin... 

— Nu, doamnă baroană, nu uit. 

— Totuşi... 

— Sunt arendaşul moşiei dumneavoastră, e adevărat, 
continuă Courtin făcând cu mâna un semn prin care o 
invita pe baroană să se calmeze; trebuie să vă dau 
socoteala exactă a recoltelor şi să vă plătesc la zi şi la 
ceas redevenţele, ceea ce voi face cu dragă inimă, deşi 
timpurile sunt atât de grele; dar, înainte de a fi fermierul 
obligat dumneavoastră, sunt cetăţean şi, în plus, primar, 
iar în această calitate am nişte îndatoriri pe care trebuie 
să le îndeplinesc, doamnă baroană, oricât de întristată 
mi-ar fi inima. 

— Ce vorbe încâlcite, jupâne Courtin; ce legătură poate 
exista între fiul meu, calitatea de cetăţean şi titlul 
dumitale de primar? 

— Legătura, doamnă baroană? lat-o: domnul, fiul 
dumneavoastră are relaţii cu duşmanii statului. 

— Ştiu, că marchizul de Souday are nişte vederi politice 
cam dubioase, zise baroana; dar flirturile lui Michel cu 
una sau cealaltă dintre fetele lui nu constituie, după cât 
mi se pare, un delict. 

— Acele flirturi îl vor duce pe domnul Michel mai 
departe decât credeţi, doamnă baroană, v-o spun eu. Ştiu 
că nu şi-a vârât încă decât vârful ciocului în apa tulbure 
din jurul lui; dar asta ajunge ca să-i întunece vederea. 


96 


Gemenele 


— Destul cu metamorfozele; explică-te, Courtin ! 

— Ei bine, doamnă baroană, iată întreaga explicaţie. În 
seara asta, după ce a asistat la moartea lui Tinguy, cu 
riscul de a aduce febra tifoidă la: castel, după ce a 
condus-o pe lupoaica brunetă până acasă, domnul baron 
a făcut pe călăuza, conducând doi ţărani, care erau ţărani 
cum sunt eu nobil, la castelul de Souday. 

— Cine ţi-a spus asta, Courtin? 

— Ochii mei, doamnă baroană; sunt buni şi am 
încredere în ei. 

— Dar, după părerea dumitale, cine erau cei doi ţărani? 

— Cei doi ţărani? 

— Da. 

— Unul, pot să pun mâna în foc, era contele de 
Bonneville, un şuan afurisit şi înrăit! Să nu-mi spuneţi nu, 
a stat destulă vreme în ţinutul ăsta şi ştiu ce-i poate 
pielea. Cât despre celălalt... 

— Ei bine, termină ce ai de spus... 

— Cât despre celălalt, dacă nu mă înşel e şi mai şi 
decât primul. 

— Cine e? Zi-i pe nume, Courtin! 

— Gata, doamnă baroană, dacă trebuie, şi probabil că 
va trebui, îi voi spune numele numai celor în drept. 

— Celor în drept! Ai să-l denunţi deci pe fiul meu? 
strigă baroana stupefiată de tonul fermierului, de obicei 
atât de umil faţă de ea. 

— De ce nu, doamnă baroană? răspunse cu aplomb 
Courtin. 

— Dar nu te gândeşti, Courtin... 

— Ba mă gândesc, doamnă baroană, mă gândesc că 
acum aş fi fost în drum spre Nantes dacă n-aş fi ţinut mai 
întâi să vă previn ca să-l puteţi pune pe domnul Michel în 
siguranţă. 

— Dar presupunând că domnul Michel nu va fi 
amestecat în această afacere, zise baroana, ai să mă 
compromiţi în ochii vecinilor şi, cine ştie! poate ai să 
atragi nişte represalii cumplite asupra castelului Logerie. 


97 


Alexandre Dumas 


— Ei bine, vom apăra Logerie, doamnă baroană. 

— Courtin, lucrurile nu pot fi atât de grave cum 
presupui dumneata, sunt sigură. 

— Ba dimpotrivă, doamnă baroană, sunt foarte grave. 
Eu nu-s decât un simplu ţăran, dar asta nu mă împiedică 
să ştiu că vechiul ţinut al lui Retz e în fierbere; încă o 
împuşcătură şi fiertura dă pe dinafară. 

— Courtin, te înşeli... 

— Nu, doamnă baroană, nu! Ştiu eu ce ştiu; nobilii s-au 
şi strâns de trei ori până acum, o dată la marchizul de 
Souday, o dată la cel care se numeşte Louis Renaud şi o 
dată la contele de Saint-Amand. Toate aceste adunări 
miros a praf de puşcă, doamnă baroană; şi fiindcă veni 
vorba de praf de puşcă, există două chintale de gloanţe la 
abatele din Montbert. În sfârşit, şi ăsta-i lucrul cel mai 
grav - în sfârşit, fiindcă tot trebuie să v-o spun, e 
aşteptată în ţinut ducesa de Berry şi mi se pare, după 
cele ce am văzut, că s-ar putea să nu se facă aşteptată 
prea mult. 

— De ce? 

— Fiindcă. Cred că se şi află aici. 

— Unde, Dumnezeule? 

— Ei bine, la castelul de Souday. 

— La castelul de Souday? 

— Da, unde a condus-o domnul Michel în seara asta. 

— Michel? A, copil nenorocit! Ai să-ţi ţii gura, nu-i aşa 
Courtin? Vreau, îţi poruncesc! De altfel, cârmuirea şi-a 
luat măsuri, şi dacă ducesa încearcă să se reîntoarcă în 
Vandeea, va fi arestată înainte de a ajunge aici. 

— Şi dacă se şi află aici, doamnă baroană? 

— Un motiv în plus să taci. 

— Da! Şi gloria şi profiturile unei asemenea capturi îmi 
vor scăpa. Nu, doamnă baroană, asta nu se poate. 

— Dar ce-i de făcut, Doamne, ce-i de făcut? 

— Ascultaţi, doamnă baroană, ce trebuie făcut. Cum, 
fiind un bun cetăţean, vreau să rămân slujitorul 
dumneavoastră fidel şi devotat, cum, drept recunoştinţă 


98 


Gemenele 


pentru ceea ce voi face pentru dumneavoastră, 
nădăjduiesc că-mi veţi lăsa ferma în nişte condiţii cât se 
poate de avantajoase, nu voi rosti numele domnului 
Michel. Străduiţi-vă însă ca să nu se mai vâre, pe viitor, 
într-un asemenea viespar; acum e vârât în el, e adevărat, 
dar e încă vreme să-l scoatem de acolo. 

— Fii liniştit, Courtin. 

— Dar, vedeţi, doamnă baroană... 

— Ei bine, ce mai e? 

— Drace, nu cutez să-i dau un sfat doamnei baroane; 
nu-i de competenţa mea. 

— Spune, Courtin, spune... 

— Ei bine, pentru a-l smulge pe domnul Michel cu totul 
din acest viespar, ar trebui, după mine, printr-un mijloc 
oarecare, rugăminţi sau ameninţări, să-l determinaţi să 
părăsească la Logerie şi să plece la Paris. 

— Da, Courtin, ai perfectă dreptate. 

— Numai că eu cred că n-o să vrea. 

— Când eu voi spune da, va trebui să vrea! 

— Nu peste mult va avea douăzeci şi unu de ani; e deci 
aproape de majorat. 

— Şi eu ţi-o spun că va pleca, Courtin. Ce ai? 

— Mi se pare că merge cineva pe coridor. 

— Vezi cine e. 

Courtin luă lampa şi se năpusti pe coridor. 

— Nu-i nimeni, zise el intrând; şi totuşi mi s-a părut că 
aud nişte paşi. 

— Unde crezi, că s-ar putea să fie, la ceasul ăsta, 
nenorocitul ăla de copil? 

— Drace, făcu Courtin, poate la mine acasă, Tânărul 
baron are încredere în mine şi n-ar fi prima oară când ar 
veni să-mi istorisească micile lui necazuri. 

— Ai dreptate, Courtin, se poate; întoarce-te acasă şi 
mai ales nu-ţi uita făgăduiala. 

— Nici dumneavoastră, doamnă baroană. Dacă se 
întoarce,  sechestraţi-l; nu-l lăsaţi să comunice cu 
„lupoaicele”; căci dacă le vede iar... 


99 


Alexandre Dumas 


— Ei bine? 

— Ei bine, n-aş fi deloc mirat să aflu că într-una din 
aceste zile a tras cu puşca, prin tufişurile de grozamă. 

— Oh! Mă va face să mor de durere! ce idee nenorocită 
a avut bărbatul meu să se reîntoarcă în ţinutul ăsta 
blestemat! 

— Nenorocită idee, doamnă, baroană, mai ales pentru 
el. 

Baroana îşi plecă, tristă, capul, la amintirea pe care i-o 
evocase Courtin, în vreme ce acesta se retrase, după ce 
exploră împrejurimile, asigurându-se că nimeni nu putea 
să-l vadă ieşind din castelul Logerie. 


100 


Gemenele 


CAPITOLUL XV 


Diplomaţia lui Courtin 


DE-ABIA FĂCUSE COURTIN DOUĂ 
sute de paşi pe drumul ce ducea la ferma lui, când auzi 
un foşnet în tufişurile alături de care trecea. 

— Cine-i acolo? întrebă el dându-se mai spre mijlocul 
drumului şi apucând mai zdravăn ciomagul pe care-l ţinea 
în mână. 

— Prieten, răspunse o voce tinerească. 

Şi cel căruia îi aparţinea această voce se ivi pe 
marginea potecii. 

— Dar e domnul baron! strigă fermierul. 

— El însuşi, Courtin. 

— Şi unde te duci stăpâne, la ora asta? Dumnezeule! 
Dacă doamna baroană te-ar şti pe drumuri, în plină 
noapte, ce-ar spune? făcu fermierul mimând surpriza. 

— Mi-e indiferent, Courtin. 

— Drace, strigă fermierul, cu un aer viclean, e de 
presupus că domnul baron are motivele sale? 

— Da, şi le vei şti şi tu, zise Michel, când vom ajunge la 
tine acasă. 

— La mine? Veneai la mine, stăpâne? strigă Courtin 
mirat. 

— Refuzi să mă primeşti? întrebă tânărul. 

— Sfinte Dumnezeule! Eu să refuz să te primesc într-o 
casă care, la urma urmei, e a dumitale! 

— Atunci, cum e târziu, să nu mai pierdem vremea. 

Mergi înainte, te urmez. 

Courtin, destul de neliniştit de tonul poruncitor al 
tânărului său stăpân, ascultă; apoi, după vreo sută de 


101 


Alexandre Dumas 


paşi, sări un pârleaz, traversă o livadă şi se afla la uşa 
fermei sale. Odată intrat în sala de jos, care servea în 
acelaşi timp şi de odaie de toată ziua şi de bucătărie, 
adună câţiva cărbuni risipiţi în cămin, suflă peste unul din 
ei, care încă mai era încins, şi aprinse o lumânare de 
ceară galbenă, pe care o puse pe cămin. Abia atunci şi la 
lumina acelei lumânări văzu ceea ce nu văzuse la lumina 
lunii: că Michel era palid, dar palid ca un mort. 

— Ah, stăpâne, zise Courtin, ce ai? 

— Courtin, spuse tânărul, încruntându-şi sprâncenele, 
am auzit discuţia ta cu mama. 

— Da? zise fermierul cam surprins. 

Dar revenindu-şi repede: — Ei bine, şi? 

— Doreşti mult să-ţi vezi reînnoit contractul pentru anul 
viitor? 

— Eu, domnule baron? 

— Tu, Courtin. Ţine minte că eu sunt cel care-ţi va 
reînnoi contractul, căci în momentul semnării voi fi major. 

— Da, aşa e, domnule baron. 

— Dar înţelegi, urmă tânărul pe care dorinţa de a-l 
salva pe contele de Bonneville şi de a creşte în ochii lui 
Mary îl făcea să fie foarte hotărât, înţelegi bine, nu-i aşa? 
că dacă ai de gând să faci ce-ai spus în astă-seară, adică 
să-i denunţi pe prietenii mei, nu voi mai reînnoi contractul 
unui denunţător. 

— Oh, oh, făcu Courtin. 

— Chiar aşa. Odată ieşit din fermă, Courtin, trebuie să-i 
spui adio; fiindcă nu vei mai intra în ea. 

— Dar cârmuirea? Dar doamna baroană? 

— Toate astea nu mă privesc, Courtin. Mă numesc 
baronul Michel de la Logerie; pământul şi castelul de la 
Logerie îmi aparţin, prin abandonul mamei, la majorat. 
Peste puţină vreme voi fi major şi contractul tău expiră 
peste treisprezece luni. 

— Dar dacă renunţ la planul meu, domnule baron? zise 
fermierul cu un aer viclean. 

— Dacă renunţi la plan, ai contractul. 


102 


Gemenele 


— În aceleaşi condiţii ca şi în trecut? 

— In aceleaşi condiţii. 

— Ah, domnule baron, dacă n-ar fi teama de a mă 
compromite... zise Courtin, ducându-se să caute în 
sertarul unui dulap o sticluţă cu cerneală, o foaie de 
hârtie şi un toc pe care le puse pe masă, 

— Ce-s astea? întrebă Michel. 

— Drace, dacă domnul baron ar avea complezenţa să 
scrie ce-a spus mai adineauri... Nu se ştie care moare mai 
întâi şi, în ce mă priveşte, eu voi jura domnului baron... 

— N-am nevoie de jurămintele tale, Courtin, căci ieşind 
de aici, mă reîntorc la Souday; îi înştiinţez pe Jean Oullier 
să vegheze şi pe Bonneville să-şi găsească un alt 
adăpost. 

— Ei bine, atunci un motiv în plus, zise Courtin, 
întinzând pana tânărului său stăpân. 

Michel luă pana din mâinile fermierului şi scrise: 


„Eu, subsemnatul Auguste-Francois-Michel, baron de la 
Logerie, mă angajez să reînnoiesc contractul lui Courtin, 
în aceleaşi conditii ca şi cele precedente 


Şi cum băiatul voia să pună data, fermierul zise: 

— Nu, nu pune data, te rog, stăpâne. Vom data hârtia 
asta a doua zi după majoratul dumitale. 

— Fie, zise Michel. 

Şi se mulţumi să semneze, lăsând între text şi 
semnătură, locul necesar pentru punerea datei. 

— Dacă domnul baron vrea să se odihnească... 

— Nu, zise Michel, n-ai auzit când ţi-am spus că mă duc 
la Souday? 

— De ce? Doar am făgăduit mai adineauri să nu spun 
nimic. 

— Ceea ce ai văzut tu, Courtin, putea să vadă şi altul, şi 
dacă tu vei tăcea pentru că ai promis, un altul, care n-a 
promis, poate vorbi. Cu bine! 

— Domnul baron poate să facă ce vrea, zise Courtin; 


103 


Alexandre Dumas 


dar n-are dreptate să se reîntoarcă în cursa aia de 
şoareci. 

— Bine, bine. Îţi mulţumesc pentru sfaturile tale; dar ar 
fi cazul să afli că sunt la vârsta la care pot face ce vreau. 
Aşa că te rog să nu mă mai dădăceşti... 

Şi, rostind aceste cuvinte cu o fermitate de care 
fermierul nu-l credea în stare, se îndreptă spre uşă şi ieşi. 
Courtin, apucând repede făgăduiala de contract, o citi din 
nou, o îndoi cu grijă în patru şi o puse în portofel. Apoi, 
cum i se păru că aude vorbă prin preajma fermei, se duse 
la fereastră, dădu uşor la o parte perdeaua şi-l zări pe 
baron faţă în faţă cu maică-sa. Într-adevăr, baroana 
văzând că fiul ei nu se întoarce, socotise că ceea ce-i 
spusese Courtin putea fi adevărat şi că n-ar fi fost de 
mirare ca Michel să fie la fermier. Oscilase un moment - 
jumătate din mândrie, jumătate din teamă - să iasă 
noaptea din casă; dar, în sfârşit, neliniştea o mână de la 
spate şi, înfăşurându-se într-un şal mare, o luă pe drumul 
spre fermă. Tocmai când ajunse la uşă, îl văzu pe fiu-său 
ieşind. Atunci, eliberată de orice teamă, văzându-l pe 
băiat teafăr şi sănătos, firea ei poruncitoare ieşi iar la 
iveală. Michel, uluit, zărind-o pe maică-sa, se dădu un pas 
înapoi. 

— Urmează-mă, domnule, zise baroana; mi se para că 
e vremea să te întorci acasă. 

Bietului băiat nu-i veni în minte nici să protesteze, nici 
să fugă: o urmă pe maică-sa, ascultător şi supus, ca un 
copil. În tot timpul drumului, tânărul baron şi maică-sa nu 
schimbară nicio vorbă. Când cei doi reintrară în castel, 
începea să se lumineze de ziuă. Baroana, fără nicio 
explicaţie, îl conduse pe tânăr în camera lui. Acolo găsi 
masa pusă. 

— Trebuie să-ţi fie foame şi cred că eşti obosit, îi zise 
baroana. 

Şi arătându-i pe rând masa şi patul, îi zise: 

— Asta, dacă ţi-e foame, ăsta, dacă ţi-e somn! 

După care se retrase, închizând uşa în urma ei. Tânărul 


104 


Gemenele 


auzi cheia răsucindu-se de două ori în broască. Era 
prizonier. Căzu, sfârşit, pe un fotoliu. Evenimentele se 
precipitau întocmai ca o avalanşă şi ar fi putut răpune o 
constituţie mai viguroasă decât cea a baronului Michel. 
Aşa cum spusese maică-sa, era obosit şi-i era foame. La 
douăzeci de ani natura îşi cere cu stricteţe drepturile. 
Apoi vălmăşagul din mintea tânărului se linişti. Michel 
mâncă zorit şi, după ce se asigură încă o dată că era într- 
adevăr prizonier, se culcă şi adormi. Se trezi către ora 
zece dimineaţa. Razele unui soare splendid de mai intrau 
vesele în odaia lui. Deschise ferestrele. Păsările cântau pe 
ramurile acoperite de frunze tinere, de un verde proaspăt 
şi tandru; înfloreau primii trandafiri, primii fluturi zburau 
prin aer. Tânărul o aşteptă, parcă mai liniştit, pe maică- 
sa. Dar orele treceau şi baroana nu se ivea. Michel 
observă, cu oarecare nelinişte, că masa fusese destul de 
copios servită ca să facă faţă nu numai cinei din ajun, ci şi 
gustării de dimineaţă, ba chiar şi mesei de prânz. Incepu 
să se teamă că acea captivitate a lui va dura mai mult 
decât crezuse. Această teamă se confirmă când văzu că 
se face ceasul două, apoi trei. In acel moment şi cum 
trăgea cu urechea la cel mai mic zgomot, i se păru că 
aude nişte bubuituri venind dinspre Montaigu. Bubuiturile 
păreau de fapt nişte împuşcături. Ele durară cam un ceas; 
apoi se instaură din nou tăcerea. Neliniştea baronului era 
atât de mare, încât uitase să mai mănânce. Hotări ca de 
îndată ce se va face noapte şi toată lumea se va culca, să 
deşurubeze, cu un cuţit, broasca şi să iasă afară, nu pe 
uşa care dădea spre peron, ci prin vreo fereastră 
oarecare. Posibilitatea de a fugi îi readuse prizonierului 
pofta de mâncare. Infulecă, aidoma unui bărbat care ştie 
că are de petrecut o noapte furtunoasă şi care-şi 
întăreşte puterile ca să facă faţă tuturor lucrurilor 
neprevăzute ale acelei nopţi. Michel isprăvi, spre ora 
şapte, de mâncat; peste o oră avea să se întunece; 
încercă să doarmă un ceas, dar nu putu închide ochii; tot 
timpul la pândă, urechea lui sesiza şi cele mai 


105 


Alexandre Dumas 


neînsemnate zgomote. Un lucru însă îl mira foarte tare: n- 
o văzuse pe maică-sa din noaptea trecută; probabil că la 
rându-i şi ea presupunea că, odată cu întunericul, 
prizonierul va face totul ca să dea bir cu fugiţii. Dintr-o 
dată tânărului i se păru că aude zgomotul zurgălăilor care 
se pun la gâtul cailor de poştă. Alergă la fereastră. Zări 
nedesluşit, venind dinspre Montaigu, o trăsură sau o 
caleaşcă. In acel moment, surugiul, care călărea pe unul 
din cei doi cai, pocni din bici, ca să-şi anunţe sosirea. 
Acum, nu mai exista nicio îndoială; era un poştalion. 
Privind în curte, tânărul îi văzu pe servitori scoțând din 
remiză, caleaşca de călătorie a mamei sale. Se lămuri 
dintr-o dată. Acei cai de poştă, care veneau din Montaigu, 
acel surugiu care pocnea din bici, caleaşca de călătorie 
pe care o scoseseră din remiză... deci asta era! Maică-sa 
pleca şi-l lua cu dânsa! lată de ce-l închisese, de ce-l ţinea 
prizonier. Va veni după el în clipa plecării, îl va determina 
să se urce în trăsură cu ea şi va porunci să se dea bice 
cailor! Ştia ce putere are asupra tânărului, pentru a fi 
sigură că nu vă cuteza să i se opună. Această perspectivă 
îl exaspera şi mai mult. Devenea evident că, odată în faţa 
baroanei, nu va mai cuteza s-o contrazică şi va face ce-i 
va porunci ea. Dar cum s-o părăsească pe Mary, cum să 
renunţe la acea viaţă plină de emoţii în care-l atrăgeau 
cele două fete? Ce vor gândi despre el? Că e un laş, un 
papă-lapte, un ţânc care se ţine de fustele maicăzsi! 
Doamne, ce dezonoare, ce ruşine! Michel se hotărî să 
facă orice decât să îndure o astfel de umilire. Se apropie 
de fereastră: până jos erau vrea treizeci de picioare. 
Rămase un moment pe gânduri. Apoi se îndreptă spre un 
mic birou, scoase din el o sumă destul de considerabilă, 
în aur, şi-şi garnisi bine buzunarele. În acel moment, i se 
păru că aude paşi pe coridor. Închise repede birouaşul, se 
trânti în pat şi aşteptă. Un observator atent, ar fu putut să 
vadă că luase o hotărâre. Care era acea hotărâre? Vom 
vedea în curând. 


106 


Gemenele 


CAPITOLUL XVI 


Crâşma lui Aubin Courte-joie 


ERA CLAR - CHIAR ŞI PENTRU AU- 
torităţile care sunt de obicei ultimele menite să afle ce se 
întâmplă în ţinuturile diriguite de ele - era clar, spuneam, 
că în Bretania şi în Vandeea se pregătea o răscoală. 

Aşa cum l-am auzit pe Courtin informând-o pe baroana 
de la Logerie, adunările legitimiştilor nu mai erau un 
mister pentru nimeni. Numele unor alţi Bonchamp şi 
d'Elbee, care urmau să-i conducă pe răsculați, erau 
cunoscute şi semnalate; preoţii în biserici refuzau să-i mai 
aducă osanale lui Louis-Philippe şi înălţau imnuri pentru 
regenta  Marie-Caroline de Berry. În sfârşit, în 
departamentele de pe malul Loarei şi mai ales în Loara 
inferioară începuse să miroase a praf de puşcă. 

In ciuda agitaţiei şi tensiunii generale, ba poate chiar 
din această cauză, târgul din Montaigu făgăduia să fie 
mai animat ca niciodată. Măcar că acest târg n-avea cine 
ştie ce importanţă, afluenţa ţăranilor fu, de data asta, 
foarte mare. Oameni din ţinuturile lui Mauges şi Retz, 
cărora li se adăugaseră locuitorii din Bocage şi din 
câmpie, dădeau năvală spre Montaigu; cel mai 
îngrijorător era faptul că printre miile de pălării cu boruri 
largi, nu mai zăreai decât ici, colo câte o bonetă 
femeiască. Intr-adevăr, femeile care aduceau de obicei 
produsele la târg, de astă dată nu veniseră. Apoi, dacă 
muşteriii roiau la târgul din Montaigu, caii, vacile, oile, 
untul şi grânele lipseau cu desăvârşire. Ţăranii din 
Beaupreau, din Mortagne, din Bressuire, din Saint-Fulgent 
sau din Machecoul nu-şi aduseseră - în locul produselor 


107 


Alexandre Dumas 


obişnuite cu care veneau la târg - decât bâtele groase de 
corn, ferecate în aramă; şi, din felul cum le ţineau în 
mână, părea prea puţin probabil că ar avea intenţia să se 
ocupe de negoţ. Piaţa şi mica stradă din Montaigu, unde 
se desfăşura de obicei târgul, aveau o înfăţişare gravă, 
dar şi solemnă. 

Câţiva scamatori, câţiva vânzători de leacuri, câţiva 
smulgători de dinţi, băteau în cutiile lor de lemn, sunau 
din trâmbiţe, din ţimbaie, debitau cele mai trăsnite vorbe, 
dar nu izbuteau să destindă chipurile mohorâte ale celor 
ce treceau pe lângă ei şi care, de data asta, nu se mai 
opreau să caşte gura la muzica şi la flecăreala lor. 

Ca şi bretonii, vecinii lor din nord, vandeenii, vorbesc 
de obicei puţin; dar în ziua aceea erau şi mai zgârciţi la 
vorbă. Cei mai mulţi dintre ei stăteau rezemaţi de zidul 
vreunei case, al vreunei grădini sau de traversele de lemn 
care înconjurau piaţa; stăteau nemişcaţi, cu capul plecat 
sub borurile largi ale pălăriei şi cu mâinile sprijinite pe 
măciuliile groase ale bâtelor. Alţii se strânseseră în mici 
pâlcuri, părând să aştepte ceva. 

In crâşme, înghesuiala era mare: cidrul, rachiul şi 
cafeaua curgeau în cantităţi prodigioase; dar firea 
ţăranului vandeean este atât de călită, încât cantităţile 
enorme de lichid îngurgitat nu arătau nici pe chipul, nici 
în comportarea lor, că li s-ar fi urcat la cap; doar faţa 
dacă le era un pic mai îmbujorată şi ochii o idee mai 
strălucitori. Oamenii rămăseseră foarte stăpâni pe ei, 
neîncrezându-se nici în crâşmari, nici în orăşenii cu care 
se întâlneau. Intr-adevăr, în oraşele aflate de-a lungul 
drumurilor principale din Vandeea şi Bretania, spiritele 
erau, în general, dornice de progres şi iubeau ideea de 
libertate. Dar, cu cât pătrundeai mai adânc în interiorul 
acestor ţinuturi, cu atât oamenii erau mai înapoiaţi. 
Pentru aceşti ţărani, locuitorii din marile aşezări le erau 
aproape duşmani, pentru că o duceau mai bine ca ei, 
aveau tot ce le trebuia, nu se luptau din greu nici cu 
intemperiile, nici cu vitregia locurilor unde trăiau ei. Îi 


108 


Gemenele 


urau deci, închipuindu-şi că ocârmuirea îi ocroteşte şi le 
dă de toate, iar pe ei îi năpăstuieşte. Adevărul e că nici 
unii, nici alţii n-o duceau mai bine. 

Venind la târgul din Montaigu, orăşel mai răsărit, cu o 
populaţie destul de numeroasă, locuitorii satelor îşi 
închipuiau deci că se află printre duşmani. lată de ce erau 
atât de pânditori şi de suspicioşi. 

O singură crâşmă din Montaigu aparţinea unui om în 
care ţăranii aveau încredere. Acea crâşmă era situată în 
centrul oraşului, chiar în piaţa unde se ţinea târgul. N- 
avea nicio firmă. O creangă uscată de ilice, înfiptă într-o 
crăpătură a zidului, câteva mere care se zăreau într-un 
geam atât de plin de praf, încât îi putea sluji de perdea, 
arătau eventualilor muşterii că era vorba de o prăvălie. În 
ceea ce priveşte clienţii obişnuiţi, ei n-aveau nevoie de 
aceste indicaţii. Proprietarul acestei crâşme se numea 
Aubin Courte-Joie. 

Aubin era numele de familie: Courte-joie era o poreclă 
datorată prietenilor săi. lată cu ce prilej îi fusese dată. 

Rolul pe care Courte-Joie îl joacă în această istorisire ne 
obligă să spunem câteva cuvinte despre el. 

La douăzeci de ani, Aubin arăta atât de plăpând, atât 
de debil şi de bolnăvicios, încât în 1812 fusese respins ca 
nedemn de a i se face favoarea să fie recrutat pentru 
majestatea sa. Dar, în 1814, recrutorii deveniseră mai 
puţin pretenţioşi. In faţa Europei coalizate, ziceau mersi 
de orice soldat. Aşa că Aubin fu luat în armată. Numai că, 
supărat de disprețul manifestat prima oară faţă de 
persoana sa, Aubin se hotărî să facă mutre cârmuirii; în 
virtutea acestei hotărâri, o şterse la prima ocazie şi se 
ascunse în mijlocul unei cete de dezertori care cutreierau 
ţinutul. Cu cât bărbaţii deveneau mai rari, cu atât agenţii 
autorităţii imperiale se arătau mai nemiloşi faţă de 
nesupuşi. 

Aubin nu s-ar fi crezut niciodată atât de necesar 
cârmuirii, dacă n-ar fi văzut cu ochii lui câtă osteneală îşi 
dădea aceasta ca să vină şi să-l caute tocmai în pădurile 


109 


Alexandre Dumas 


Bretaniei şi în mlaştinile Vandeei. Căci jandarmii îi 
urmăreau cu furie pe nesupuşi. Într-una din întâlnirile cu 
ei, Aubin mânui puşca cu o îndemânare şi un curaj care 
dovediră că recrutarea din 1814 era cât se poate de 
îndreptăţită să-l numere printre „aleşii” ei. Deci, într-una 
din aceste întâlniri, Aubin fu atins de un glonte şi rămase 
lat în mijlocul drumului. Dar chiar în ziua aceea, o 
târgoveaţă din Ancents trecea pe drumul ce ducea spre 
Nantes. Târgoveaţa asta era cu căruţa şi se nimerise pe 
acel drum pe la vreo opt, nouă seara, adică exact când 
începea să se întunece bine. Ajuns lângă Aubin, calul 
necheză şi nu mai vru să înainteze. Când târgoveaţa îl 
altoi zdravăn cu biciul, animalul se ridică în două picioare. 
Femeia, care nu era obişnuită ca bidiviul să facă astfel de 
fasoane, se dădu jos din căruţă şi văzu trupul lui Aubin. 
Acest soi de întâlniri nu erau deloc rare în vremea aceea, 
aşa că târgoveaţa nu se prea sperie. Incepu deci să tragă 
trupul celui pe care-l credea mort, mai la margine, ca să 
poată trece cu căruţa. Dar târându-l astfel, probabil că 
durerea pricinuită îl trezi pe Aubin din leşin. Oftă şi întinse 
braţele. Aşa că târgoveaţa, în loc să-l arunce în şanţ, îl 
urcă în căruţă şi, în loc să se mai ducă la Nantes, se 
înapoie la Ancents. Cucoana, care era foarte miloasă, 
chemă un doctor. Nefericitul Aubin avea amândouă 
picioarele paralizate de glonţul care-l nimerise în şale. 
Doctorul nu mai stătu pe gânduri şi, ca să-l scape, i le 
ampută. Cucoana îl îngriji cu devotament, şi tot îngrijindu- 
| se ataşă atât de mult de el, încât până la urmă îl luă de 
bărbat. Dar, din păcate, fericirea lui Aubin fu de scurtă 
durată: după un an, nevastă-sa muri, lăsându-i toată 
averea. Moştenitorii legitimi ai cucoanei, atacară însă 
testamentul şi tribunalul din Nantes, dându-le câştig de 
cauză, bietul Aubin se trezi tot atât de sărac ca şi lov, cu 
singura deosebire că lov avea picioare întregi şi zdravene. 

Din epoca acestei scurte perioade de opulenţă îi 
rămăsese porecla de Courte-Joie5. Nenorocit din pricina 


5 Bucurie de scurtă durată (fr.). 


110 


Gemenele 


infirmităţii sale, înrăit de nedreptatea ce i se făcuse, 
Aubin  Courte-joie începu să le poarte celor care-l 
sărăciseră - duşmani, judecători şi neamuri - o ură 
cumplită, care nu aştepta decât momentul prielnic pentru 
a izbucni. Din pricina infirmităţii sale, Aubin nu mai putea 
nici să lucreze la câmp, nici să se facă fermier cum 
fuseseră tatăl şi bunicul lui. Aşa că se văzu silit - deşi nu 
putea să sufere acest lucru - să locuiască la oraş. 
Adunând ce-i mai rămăsese din avere, se statornici la 
Montaigu, în crâşma unde l-am văzut după optsprezece 
ani de la evenimentele pe care le-am istorisit. 

Din pricina necazurilor prin care trecuse, Aubin 
începuse să-i urască de moarte pe filipişti şi neexistând 
un alt partid advers cu care să ţină decât legitimiştii, 
trecu, cu trup şi suflet, de partea lor. El era cel care-i 
informa pe şefii vandeeni de tot ce punea la cale 
cârmuirea nu numai în cantonul Montaigu, ci şi în 
împrejurimi. Crâşma lui era locul predilect de întâlnire al 
legitimiştilor. 

Din perioada cât rătăcise prin păduri, dând de furcă 
stăpânirii, se împrietenise cu un alt nesupus la recrutare, 
pe nume Trigaud. Adevărat uriaş, de o forţă herculeană, 
Trigaud, foarte legat de Aubin, îl căra adesea în spinare 
prin diversele colţuri ale oraşului, pe unde avea treabă 
ologul. Prietenia aceasta dintre ei dura de multă vreme şi 
era foarte strânsă. 

În ziua aceea de târg din Montaigu, cârşma lui Aubin nu 
era chiar atât de înţesată de lume cât ai fi presupus că 
trebuia să fie văzând puhoiul de oameni de pe străzi, în 
prima din cele două camere - întunecoasă şi afumată, 
mobilată cu o tejghea de lemn lustruită de coatele 
muşteriilor, cu câteva bănci şi cu câteva scaune fără 
spetează - se aflau zece sau doisprezece ţărani. După 
felul îngrijit, ba am putea spune chiar după eleganța 
straielor, era lesne de remarcat că aceşti ţărani 
aparţineau păturei înstărite a fermierilor. 

Această primă odaie era despărțită de o a doua printr-o 


111 


Alexandre Dumas 


fereastră largă, împodobită cu o perdea de bumbac cu 
careuri mari, albe şi roşii. Cea de-a doua odaie servea şi 
de bucătărie şi de sufragerie şi de dormitor şi de cabinet 
stăpânului crâşmei, iar în unele ocazii devenea o anexă a 
primei săli. Mobila camerei slujea şi ea acestei încincite 
destinaţii. În fund, se afla un pat foarte scund, cu 
baldachin şi cu perdele verzi de serj; patul era flancat de 
două butoaie uriaşe, pline unul cu cidru, celălalt cu 
rachiu. În dreapta, chiar lângă uşă, era soba, o sobă largă 
şi înaltă, cum sunt cele din casele ţăranilor. In mijlocul 
odăii trona o masă grea de stejar, înconjurată de bănci de 
lemn. În faţa sobei, un dulap cu farfurii şi căni de cositor. 

În ziua târgului din Montaigu, Aubin Courte-Joie tocmai 
primise în această odaie pe câţiva dintre prietenii săi. 
Dacă în prima sală nu se aflau decât zece ori doisprezece 
muşterii, în cea de a doua erau peste douăzeci. Cei mai 
mulţi dintre ei stăteau la masă, beau şi discutau cu 
însufleţire. Trei sau patru goleau nişte saci aflaţi într-un 
colţ al odăii; scoteau din aceşti saci nişte plăcinte, le 
numărau şi le aşezau în coşurile pe care le întindeau fie 
unor pretinşi cerşetori, fie unor femei ce veneau să bată 
la o uşă dosnică aflată între cele două butoaie. Aubin 
Courte-Joie şedea într-un fel de jilţ, în faţa sobei; alături 
de el stătea un om îmbrăcat într-o vestă din piele de 
capră, cu o bonetă de lână neagră pe cap şi în care o 
regăsim pe vechea noastră cunoştinţă, Jean Oullier, şi pe 
credinciosul său câine care dormea cuminte la picioarele 
stăpânului. 

În spatele lor, nepoata lui Courte-Joie - o ţărancă tânără 
şi frumoasă, pe care crâşmarul o luase la el ca să vadă de 
prăvălie - înteţea focul şi supraveghea atent vreo 
douăsprezece căni cafenii aşezate în spuză, în care 
fierbea înăbuşit cidrul, treabă pe care ţăranii o numeau 
„coacerea cidrului”. Aubin Courte-Joie vorbea în şoaptă cu 
Jean Oullier când un fluierat care imita ţipătul prepeliţei în 
primejdie, răsună în prima odaie a crâşmei. 

— Oare cine vine? strigă Courte-Joie aplecându-se ca să 


112 


Gemenele 


se uite printr-o gaură făcută în perdea. Hm! Omul din 
Logerie! Atenţie! 

Intr-o clipă, în cea de a doua cameră totul reintră în 
normal; uşiţa dintre cele două butoaie fu închisă, 
cerşetorii şi precupeţele o luară la sănătoasa, oamenii 
care numărau plăcinte se aşezară pe sacii legaţi la gură, 
unde începură nepăsători, să tragă din pipă. Cât despre 
cei care până atunci băuseră cidru, plini de voie bună, se 
prefăcură a fi adormit cu capul pe masă. Chiar şi Jean 
Oullier se întoarse cu faţa spre sobă, în aşa fel încât cel 
care avea să intre să nu-l vadă chiar de la început. 


113 


Alexandre Dumas 


CAPITOLUL XVII 


Omul din Logerie 


COURTIN - CĂCI EL ERA CEL DE- 
semnat de Courte-Joie sub numele de „omul din Logerie” 
- intrase în prima cameră a crâşmei. Afară de acel mic 
strigăt de alarmă care imitase atât de bine şuieratul 
prepeliţei, persoana lui nu păru să facă deloc senzaţie în 
sala cea mare a crâşmei; oamenii îşi continuară discuţiile, 
în faţa paharelor cu vin. Numai că, din serioase cum erau 
la început, discuţiile deveniră vesele şi zgomotoase. 

Fermierul privi în jurul lui, şi nevăzându-l în prima sală 
pe omul pe care-l căuta, deschise hotărât uşa celei de a 
doua şi-şi vâri înăuntru chipul de viezure. Nici aici nu-i 
dădu nimeni atenţie. Doar Mariette, nepoata lui Courte- 
Joie, care-i servea pe clienţi cu cidru, se îndreptă spre 
fermier şi-l întrebă ce voia, cum ar fi făcut cu oricare alt 
muşteriu ce trecea pragul crâşmei unchiului ei. 

— Ce vrei să bei, domnule Courtin? 

— O cafea, răspunse acesta cercetând mai întâi 
chipurile celor care stăteau pe bănci, apoi toate 
ungherele încăperii. 

— Bine. Aşază-te... Ţi-o aduc într-o clipă... 

— Ei, nu-i chiar aşa mare grabă. Adu-mi ceaşca în colţul 
de colo, de lângă sobă, ca să-mi beau cafeaua alături de 
prietenii mei. 

Nimeni nu păru a face caz de acest din urmă cuvânt, 
după cum nimeni nu se deranjă să-i ofere un loc. Courtin 
fu deci obligat să mai facă un pas înainte. 

— Cum o mai duci, jupâne Aubin? îl întrebă el pe 
crâşmar. 


114 


Gemenele 


— După cum vezi! răspunse acesta fără a-şi întoarce 
capul spre el. 

Courtin îşi dădu lesne seama că nu era câtuşi de puţin 
dorit acolo. Numai că el nu era omul care să bată în 
retragere. 

— Hei, Mariette, strigă, dă-mi un scaun ca să mă aşez 
lângă unchiul tău. 

— Nu mai sunt, jupâne, zise fata. De altfel ai ochi 
destul de buni ca să vezi şi dumneata treaba asta. 

— Ei bine, în cazul ăsta, unchiul tău o să-mi dea 
scaunul lui, continuă fermierul cu o cutezanţă fără 
margini, deşi vedea că nici crâşmarul, nici muşteriii nu-l 
privesc cu ochi buni. 

— Dacă trebuie neapărat, o să ţi-l dau, bombăni 
Courte-Joie, fiindcă sunt stăpânul casei şi fiindcă nu vreau 
să se spună că în crâşma mea i s-a refuzat un scaun 
unuia care voia să stea jos... 

— Atunci fă bine şi dă scaunul încoa, aşa cum te-ai 
lăudat, mai ales că l-am zărit şi pe cel pe care-l:caut. 

— Pe cine cauţi? întrebă Courte-joie dându-i scaunul. 

— Pe Jean Oullier. 

Auzindu-şi numele, Jean Oullier se ridică la rându-i şi, 
pe un ton destul de răstit, întrebă: 

— Mă rog, ce vrei de la mine? 

— Ei, cred că n-ai de gând să mă mănânci... Ceea ce 
vreau să-ţi spun te interesează tot atât de mult cât şi pe 
mine. 

— Jupâne, mai întâi, în legătură cu ceea ce spuseşi mai 
adineauri, află că nu suntem câtuşi de puţin prieteni şi că 
nu vom fi în vecii vecilor. Al doilea, nu prea îmi vine a 
crede să fi venit în mijlocul nostru cu intenţii bune... 

— Ei bine, află că te înşeli. 

— Jupâne Courtin, zise Jean Oullier fără să ia aminte la 
semnele pe care i le făcea Courte-Joie, după câte ştiu eu, 
dumneata eşti filipist, dar dintre cei care răsplătesc binele 
cu rău... Te-ai înhăitat cu ticăloşi, i-ai persecutat pe ţărani 
şi pe târgoveţi... Mă rog, ce să mai vorbim... Aşa că ce 


115 


Alexandre Dumas 


putem avea noi doi comun unul cu altul? 

— E adevărat, jupâne, că nu ne-am scăldat chiar în 
aceleaşi ape. Dar pentru asta nu cred c-o să ne omorâm 
unul pe altul. Te-am căutat şi am venit încoace ca să-ţi 
fac un serviciu, crede-mă... 

— N-am nevoie de serviciile dumitale, jupâne! 

— Şi de ce, mă rog? 

— Pentru că sunt sigur că serviciile dumitale ascund 
ceva necinstit. 

— Deci refuzi să mă asculţi? 

— Refuz, zise Jean Oullier. 

— Nu faci bine, îi spuse în şoaptă crâşmarul. 

— Ei, dacă li s-o întâmpla vreun necaz celor de la 
castelul de Souday, să ştii că dumneata vei fi de vină. 

Apăsase intenţionat pe cuvintele „celor de la castelul 
de Souday”, ca să se înţeleagă că era vorba de stăpânii 
de acolo, dar şi de oaspeţii lor. Jean Oullier păli. incepu să 
regrete că fusese atât de pornit mai înainte. Dacă 
fermierul avea unele bănuieli, această dare înapoi a lui, n- 
ar fi făcut decât să i le confirme. Vandeeanul se strădui 
deci să se calmeze şi să-şi stăpânească emoția. Ca să nu 
dea de bănuit, se întoarse cu spatele la Courtin şi afişă un 
aer cum nu se poate mai indiferent. Atitudinea lui era atât 
de nepăsătoare, încât până şi Courtin, cu toată viclenia 
lui, căzu în plasă. Nu zise nici el nimic, dar începu să 
scotocească îndelung în punga de piele, căutând un 
bănuţ cu care să-şi plătească ceaşca de cafea. Aubin 
Courte-Joie profită de această pauză ca să intre în vorbă. 

— Jean, zise el, adresându-se lui Oullier, cu o voce 
împăciuitoare, Jean, e multă vreme de când suntem 
prieteni şi de când batem amândoi aceleaşi poteci. Ei 
bine, nu mă jenez să ţi-o spun, de faţă cu domnul Courtin, 
că n-ai dreptate. Pricepi? Atâta timp cât cineva ţine 
pumnul strâns, numai un om fără minte poate spune: 
„Ştiu ce ai în el!” Sigur, domnul Courtin, continuă 
crâşmarul, apăsând pe cuvântul „domnul”, nu-i de-ai 
noştri; dar nici împotriva noastră. Ţine doar cu el! Asta-i 


116 


Gemenele 


singurul lucru ce i se poate reproşa. Dar azi, când 
disputele politice au murit de mult, când nu mai există 
Albi şi Albaştri; când - slavă Domnului - nu mai e război, 
ce te mai interesează cu cine ţine el? Pe legea mea, dacă 
domnul Courtin are ceva să-ţi spună, de ce să nu-l 
asculţi? 

Jean Oullier ridică din umeri. 

„Vulpe bătrână!” îşi zise Courtin, nelăsându-se 
îmbrobodit de vorbele frumoase ale crâşmarului. Apoi, cu 
glas tare, rosti: — Cu atât mai mult cu cât politica n-are 
nici în clin nici în mânecă cu ceea ce vreau eu să-i spun. 

— Poftim, auzi? Nimic nu te împiedică să stai de vorbă 
cu domnul primar. Hai, hai, fă-i loc lângă tine şi vezi ce 
vrea. 

— Jupâne OCullier, zise Courtin în chip de introducere, 
părerea mea e că o discuţie, ca să fie cu folos, trebuie 
udată! „Vinul e mierea cuvintelor” zicea abatele nostru. 
Bineînţeles că n-o spunea în timpul predicii; dar asta nu 
înseamnă că n-avea dreptate. Eu zic să bem o sticlă... 

— Cum doreşti, răspunse Oullier, care, cu toată sila de 
a ciocni un pahar de vin cu fermierul, se hotărî totuşi să 
facă acest sacrificiu numai ca să afle despre ce era vorba. 

— Ai vin? o întrebă Courtin pe Mariette. 

— Dacă avem vin? Haida de, dar ce-ai vrea să avem de 
vânzare la crâşmă dacă nu vin? 

— Mă refer la nişte vin bun! Din ăla sigilat... 

— Sigur că avem! Numai că vin din ăla costă patruzeci 
de bani sticla. 

— Ei, zise Aubin - care se aşezase de cealaltă parte a 
sobei, doar, doar o prinde ceva din ceea ce avea să-i 
spună primarul lui Jean Oullier - domnul Courtin e un om 
înstărit, fetiţo, şi nişte amărâţi de patruzeci de bani nu-l 
vor împiedica să-i plătească doamnei baroane arenzile, la 
vreme... 

Courtin regretă că se hazardase astfel. Dacă vremurile 
se schimbau, nu era bine să treacă drept un om bogat. 

— Ce tot spui, Aubin? E adevărat, am cu ce-mi plăti 


117 


Alexandre Dumas 


arenzile. Dar, după ce te plătesc, nu mai am nici după ce 
bea apă. lată cât sunt de înstărit! 

— Dacă eşti bogat sau sărac, nu-i treaba noastră, 
răspunse Jean Oullier. la să vedem ce vrei să-mi spui? Mai 
repede, că mă grăbesc! 

Courtin luă sticla pe care i-o adusese Mariette, o şterse 
la gură cu mâneca, turnă câteva picături în paharul lui, îl 
umplu pe cel al jupânului Oullier, apoi pe al său, ciocni şi 
- degustând pe îndelete băutura - zise plescăind din 
limbă: 

— Cei care beau zilnic vin din ăsta, n-au de ce se 
plânge. 

— Mai ales dacă-l beau cu sufletul curat şi dacă n-au 
conştiinţa încărcată, zise Jean Oullier. Fiindcă, după 
părerea mea, asta dă gust vinului. 

— Jupâne Oullier, zise Courtin - făcându-se că nu dă 
atenţie reflecţiei filosofice a interlocutorului său şi 
aplecându-se către el ca să nu mai fie auzit şi de alte 
urechi curioase - îmi porţi ranchiună, dar n-ai dreptate, 
pe cuvântul meu. 

— Dovedeşte-o şi te cred. 

— Nu-ţi vreau răul, ci îmi vreau mie binele, cum zicea 
mai adineauri crâşmarul, care este un om cu scaun la 
cap. Mi se pare că asta nu-i o crimă chiar atât de mare. 
Mă ocup de micile mele afaceri, fără să mă amestec prea 
mult în treburile altora. Căci îmi spun întotdeauna: 
„Omule, dacă de Crăciun sau de Paşti, n-ai banii pregătiţi 
în pungă, regelui - fie că se numeşte Henric al V-lea ori 
Louis Philippe, n-o să-i pese dacă fiscul o să-ţi ia şi pielea 
de pe tine. Lasă-i deci pe ei să-şi vadă de ale lor, şi tu 
vezi de tine!” Dumneata, ştiu, gândeşti altfel, dar e 
treaba dumitale. Nu te ţin de rău, dar nu pot să nu te 
căinez. 

— Păstrează-ţi mila pentru alţii, jupâne! răspunse Jean 
Oullier cu mândrie. 

— Când am zis că te căinez, jupâne, m-am gândit în 
primul rând la stăpânul dumitale, căci, de fapt, despre el 


118 


Gemenele 


vreau să-ţi vorbesc. Domnul marchiz e un om pe care-l 
stimez... A fost rănit în războiul cel mare... Şi cu ce ales 
din asta? 

— Jupâne Courtin, ai zis că n-ai obiceiul să te amesteci 
în treburile altora... 

— Da, am zis, e adevărat! Dar ascultă totuşi ce vreau 
să-ţi spun... Ziceam că domnul marchiz e un om pe care-l 
stimez şi că mă doare foarte tare să-l văd astăzi umilit de 
nişte sărăntoci îmbogăţiţi peste noapte, el, care odinioară 
era fala ținutului. 

— Dacă e mulţumit cu soarta lui, ce-i treaba dumitale? 
Nu l-ai auzit plângându-se şi nici n-a venit să-ţi ceară bani 
împrumut. 

— Ce-ai zice de un om care s-ar oferi să redea 
castelului de Souday toată splendoarea, toată bogăţia de 
odinioară? 

— Dacă-i vorba de mijloace cinstite, vorbeşte, te ascult. 
Deşi mă cam îndoiesc. 

— De mijloace cinstite. Crezi că aş cuteza să-ţi propun 
altele? Uite jupâne, n-o mai iau pe ocolite, ci îţi vorbesc 
deschis. Eu sunt omul în stare să vă îmbogăţească. Numai 
că... 

— Numai câ...? Zi, să vedem despre ce e vorba. 

— Numai că trebuie să am şi cu un profit din treaba 
asta. 

— Dacă afacerea e bună, e dreptul dumitale şi ţi se va 
da partea cuvenită. 

— Nu-i aşa? Mai ales că ceea ce cer eu, ca să urnesc 
treaba din loc, e un fleac. 

— Bun, dar ce anume ceri? întrebă Jean Oullier din ce în 
ce mai curios să afle despre ce era vorba. 

— Simplu ca bună ziua! Mai întâi, să se aranjeze în aşa 
fel lucrurile, încât să nu mai reînnoiesc contractul la 
fermă, apoi să nu mai plătesc arenzile. 

— Adică ceri să ţi se facă ferma cadou? 

— Dacă domnul marchiz ar vrea, zău că nu l-aş refuza. 
Că doar nu sunt propriul meu duşman, ce dracu’... 


119 


Alexandre Dumas 


— Dar cum s-ar putea aranja treaba asta? Ferma 
dumitale aparţine baronului Michel sau maică-si; n-am 
auzit vorbindu-se că ar vrea s-o vândă. Cum, Doamne 
iartă-mă, să-ţi facem cadou ceea ce nu-i al nostru? 

— Ei, dacă mă vâr în afacerea pe care ţi-o propun, 
poate că ferma asta o să fie a voastră, şi atunci treaba ar 
fi lesne de făcut. Ce zici? 

— Zic că nu pricep nimic. 

— Prefăcutule! Domnişorul nostru e o partidă straşnică. 
Ştii că, în afară de Logerie, mai posedă şi fermele de la 
Coudraie, morile de la Ferronnerie, pădurile din Gervaise 
şi că toate acestea, an bun, an rău, îi aduc mai bine de 
opt mii de pistoli? Ştii că baroana îi mai lasă încă pe-atât 
după ce-o da ortul popii? 

— Păi ce legătură are tânărul Michel cu marchizul de 
Souday? Şi în ce fel averea stăpânului dumitale l-ar putea 
interesa pe al meu? 

— Hai, nu mai fă pe prostul, jupâne! Nu se poate să nu 
fi băgat de seamă că domnişorul nostru e îndrăgostit 
lulea de una din domnişoarele voastre. De care, încă n-aş 
şti să-ţi spun. Dar dacă domnul marchiz ar rosti un 
cuvânt, în legătură cu ferma... Odată măritată, tânăra îl 
va manevra pe bărbatu-său cum va vrea; bărbatul n-o să- 
i refuze câteva amănic de pogoane, mai ales când ar fi 
vorba să i le dea unui om căruia i-ar datora recunoştinţă, 
nu glumă. N-am avea în cale decât o piedică: baroana. 
Dar îmi asum sarcina să îndepărtez eu piedica asta, 
adăugă Courtin, aplecându-se către Jean Oullier. 

Acesta nu răspunse. Dar îşi privi fix interlocutorul. 

— Da, continuă primarul din Logerie, dacă o să ne unim 
cu toţii, baroana n-o să mai aibă ce spune. Căci, jupâne 
Oullier, zise Courtin, plesnindu-l amical pe interlocutorul 
său, peste genunchi, eu pot face ce vreau din cucoana 
asta. 

— Păi atunci ce nevoie mai ai de noi? Ce te împiedică 
să-i ceri ferma şi toate celelalte? 

— Ei da, dar ca s-o determin să facă ce vreau eu, 


120 


Gemenele 


trebuie s-o ameninţ cu bărbatu-său. Cine-a fost şi ce-a 
făcut. Pentru asta am nevoie de un martor. lar martorul 
ăla, care-a fost de faţă la matrapazlăcurile şi la târgul 
baronului din pădurea de la Chabotiere, eşti dumneata. 
Baroana e groaznic de zgârcită, dar e şi nespus de 
mândră. Teama de a nu fi dezonorată, de a nu se vorbi în 
ţinut, pe seama ei, o vor face să se moaie. Până la urmă 
îşi va da seama că domnişoara de Souday, deşi săracă, 
deşi copil din flori, e cât se poate de bună pentru fiul ei. 
Domnişoara voastră va fi bogată, domnişorul nostru 
fericit. lar eu, cum nu se poate mai mulţumit. Cine să se 
opună la acest plan? Eu cred că prietenia mea faţă de 
dumneata... 

— Prietenia dumitale? îl întrerupse Jean Oullier, care 
clocotea de indignare auzind ce planuri clocea primarul 
din Logerie în legătură cu stăpânii lui. 

— Da, prietenia mea, răspunse Courtin. Degeaba te 
îmbăţoşezi astfel. Ţi-am spus că ştiu multe despre viaţa 
răposatului baron. Dar ştiu şi mai multe despre moartea 
lui. Eram pe-aproape când a fost ucis... Dar eram foarte 
tânăr şi încă de pe atunci aveam obiceiul - pe care, slavă 
Domnului, că-l mai am şi astăzi - să-mi ţin gura, mai ales 
când sunt în joc interesele mele. Ei, ce zici? 

— Jupâne Courtin, răspunse Jean Oullier încruntându- 
se, n-am nicio influenţă asupra domnului marchiz de 
Souday; şi, chiar dacă aş avea, oricât de neînsemnată ar 
fi ea, ferma asta n-ar intra în familia lui, şi dacă totuşi, 
cine ştie, va intra vreodată, nu nu va intra ea preţ al 
trădării! 

— Ce cuvinte mari, jupâne! 

— Nu, oricât de sărace ar fi domnişoarele de Souday, 
nu voi fi niciodată de acord ca vreuna din ele să se mărite 
cu tânărul despre care îmi vorbeşti; oricât de bogat ar fi 
acest tânăr, niciuna din domnişoarele de Souday nu-şi va 
cumpăra fericirea printr-o josnicie. 

— Tu numeşti asta josnicie? Eu nu văd decât o afacere, 
şi încă una bună. 


121 


Alexandre Dumas 


— Tot ce se poate. Dar, în ce-i priveşte pe cei pe care-i 
slujesc, ca să se încuscrească cu familia Michel prin 
intermediul dumitale ar fi mai mult decât o josnicie, ar fi o 
infamie! 

— Bagă de seamă, jupâne Oullier! Am venit la 
dumneata cu intenţii bune! Vezi să nu mi le schimb când 
voi pleca de aici! 

— Nu mai pot eu de amenințările dumitale! 

— Jupâne, te mai rog o dată să mă asculţi! Ţi-am mai 
spus-o, râvnesc să fiu bogat. Asta-i patima mea, după 
cum a dumitale e să le fii credincios stăpânilor dumitale, 
cărora le pasă de dumneata aşa cum îţi pasă dumitale de 
câinele ăsta! Am tras nădejde că l-aş putea ajuta pe 
marchiz şi că el mă va răsplăti cu largheţe. Spui că nu e 
eu putinţă. Deci să nu mai vorbim despre asta! 

— Eu nu fac pe intermediarul în astfel de afaceri, 
jupâne Courtin. De altfel, răsplata pentru strădaniile 
dumitale ar fi atât de mică - o biată fermă, acolo - încât 
nici nu merită să mai vorbim despre asta! 

— Ei, cine ştie? Cunosc toată povestea aia din pădurea 
de la Chabotiere. Cred c-ai rămâne cu gura căscată să afli 
cât de multe lucruri ştiu! 

Deşi speriat, Jean Oullier se strădui să nu se arate 
înfricoşat. 

— Gata, am pălăvrăgit destul! Dacă ai ceva de vândut, 
adresează-te altora. Mie mi-e silă de astfel de afaceri! 

— Asta-i ultimul dumitale cuvânt? 

— Şi primul şi ultimul. 

— Ei bine, cu atât mai rău, zise Courtin ridicându-se; 
căci pe legea mea, nu mă las! 

Şi zicând aceste vorbe, primarul ieşi glonţ din crâşmă. 

Nici n-apucă să treacă pragul, că Aubin Courte-Joie se şi 
apropie de Jean Oullier. 

— Ai făcut o prostie! îi zise el încet. Ascultă-mă pe 
mine, Jean; am auzit odată două lucruri care mi-au rămas 
în cap. Primul, că cei care fac şi desfac imperiile sunt 
trădătorii; al doilea, că trădarea e singurul lucru care nu 


122 


Gemenele 


se măsoară după talia celui care o practică. 

— Ce mă sfătuieşti să fac? 

— Să-l urmăreşti şi să nu-l scapi din ochi. 

Jean Oullier reflectă un moment. Apoi ridicându-se la 
rându-i, zise: 

— Pe legea mea, s-ar putea să ai dreptate! 

Şi ieşi foarte îngrijorat. 


123 


Alexandre Dumas 


CAPITOLUL XVIII 


Târgul din Montaingu 


STAREA DE EFERVESCENŢĂ DIN 
vestul Franţei nu luase ocârmuirea pe nepregătite. Cu 
mult înainte de apariţia Doamnei pe coastele ținutului 
Provence, se ştia, la Paris, despre mişcarea ce se 
pregătea; fuseseră deci luate măsuri prompte şi 
viguroase. Din momentul în care se bănui că prinţesa se 
îndreptase spre provinciile din vest, nu mai rămânea 
decât ca aceste măsuri să fie puse în practică. 
Departamentele în care stăpânirea se temea de răscoală 
fuseseră împărţite în tot atâtea arondismente militare 
câte  subprefecturi erau. Fiecare dintre aceste 
arondismente, comandate de un şef de batalion, era 
punctul de adunare al mai multor cantonamente, 
comandate de căpitani; cantonamentele erau alcătuite 
din mici detaşamente conduse de locotenenţi sau de 
sublocotenenţi şi serveau de avanposturi, înaintând în 
interiorul ținutului atât cât le-o îngăduiau drumurile şi 
şoselele. Montaigu, situat în arondismentul Clisson, îşi 
avea şi el garnizoana sa, alcătuită dintr-o companie a 
regimentului 32 de linie. În ziua în care s-au petrecut 
evenimentele pe care ne pregătim să le povestim, acea 
garnizoană fusese întărită cu două brigăzi de jandarmi, 
sosiți din Nantes, în aceeaşi dimineaţă şi cu douăzeci de 
vânători-călare. Vânătorii-călare escortaseră un general 
din garnizoana de la Nantes care inspecta detaşamentele. 
Acel general era Dermoncourt. Inspecţia garnizoanei din 
Montaigu odată terminată, Dermoncourt, vechi soldat, pe 
cât de inteligent pe atât de energic, socoti că n-ar fi bine 


124 


Gemenele 


să fie văzut în această postură de cei pe care îi numea 
„vechii săi prieteni vandeeni”, şi pe care-i văzuse, în 
rânduri strânse, în piaţa şi pe străzile din Montaigu. Îşi 
dezbrăcă deci uniforma, îmbrăcă nişte haine burgheze şi 
cobori în mijlocul mulţimii, însoţit de un subprefect, 
membru al administraţiei civile care se afla şi el la 
Montaigu. Deşi sumbră, populaţia păstră o atitudine 
calmă. Mulțimea se dădea la o parte la trecerea celor doi 
şi măcar că înfăţişarea marţială a generalului - mustață 
stufoasă şi neagră în ciuda celor şaizeci şi cinci de ani ai 
săi, faţa brăzdată de cicatrici - făcea ca deghizarea lui să 
fie aproape inutilă, în timpul plimbării sale nu se semnală 
nicio manifestare ostilă. 

— Hehe! Vechii mei prieteni, vandeenii, nu s-au 
schimbat prea mult, zise generalul, îi regăsesc la fel de 
comunicativi cum i-am lăsat acum trezieci şi opt de ani. 

— Mie mi se pare că sunt de o indiferenţă de bun 
augur, zise subprefectul. Cele două luni pe care le-am 
petrecut la Paris, şi în timpul cărora în fiecare zi avea loc 
câte o răzmeriţă, mi-au dat oarecare experienţă într-o 
astfel de materie şi cred că pot afirma că nu aşa arată o 
mulţime care se pregăteşte de răscoală. Grupuri puţine 
sau deloc, niciun orator, nicio animaţie, nicio rumoare, un 
calm perfect! Oamenii ăştia se gândesc la micul lor negoţ 
şi nu la altceva, ţi-o spun eu, generale! 

— Ai dreptate, dragă domnule, şi sunt cu totul de 
părerea dumitale: aceşti oameni de treabă, cum le spui 
dumneata, nu se gândesc într-adevăr decât la micul lor 
negoţ; dar ştii în ce constă acest negoţ? Vând şi cumpără 
gloanţe şi lame de săbii! 

— Crezi, generale? 

— Nu cred, sunt sigur. 

— Să nu exagerăm! 

— Drace! Putem face o experiență, domnule 
subprefect. lată-ne în mijlocul unei mulţimi foarte 
paşnice; n-avem în jurul nostru decât prieteni, francezi 
de-ai noştri, compatrioți; ei bine, încearcă să arestezi pe 


125 


Alexandre Dumas 


unul din oamenii ăştia. 

— Ce s-ar întâmpla dacă l-aş aresta? 

— S-ar întâmpla că unul dintre ei, pe care nu-l 
cunoaştem, poate băiatul ăla tânăr cu vestă albă, poate 
cerşetorul ăla care înfulecă cu atâta poftă, se vor ridica şi 
vor face un semn; la acest semn o mie două sute ori o 
mie cinci sute de ciomege se vor abate peste capetele 
noastre şi, mai înainte ca escorta mea să ne poată veni în 
ajutor, am fi făcuţi una cu pământul, ca nişte spice de 
grâu doborâte de grindină. Nu pari convins. Haide, du-te 
şi fă această experienţă. 

— Ba da, te cred, generale, strigă subprefectul cu 
însufleţire. Fără glume proaste, ce dracu’! De când m-ai 
lămurit asupra intenţiilor lor, toate aceste chipuri mi se 
par cam întunecate. 

— Haide, haide! Sunt oameni de treabă, doar că 
trebuie să ştii cum să-i iei şi, din nenorocire, asta nu se 
întâmplă cu toţi cei care sunt trimişi aici, zise generalul, 
cu un surâs cam trist. Vrei să-i auzi cum vorbesc? 
Dumneata eşti sau trebuie să fi fost avocat; pun rămăşag 
că n-ai întâlnit niciodată printre confrații dumitale un 
avocat atât de abil care să vorbească fără să spună nimic, 
cum fac oamenii ăştia de pe aici. Hei, băiete, zise 
generalul, adresându-se unui ţăran de vreo patruzeci de 
ani, care se învârtea în jurul lor examinând, cu 
curiozitate, o plăcintă pe care-o ţinea în mână. Hei, 
băiete, zi-mi şi mie unde se vând plăcintele astea 
grozave? 

— Nu se vând, domnule, se dau! 

— Mă rog, vreau şi eu una! 

— E curios, zise omul, să ai astfel de plăcinte, din grâu 
curat, şi, în loc să le vinzi, să le dai de pomană! 

— Da, e destul de ciudat! la să văd şi eu plăcinta 
dumitale, omule! 

Era o brânzoaică la fel ca oricare alta; numai că, înainte 
de a o coace, crestaseră pe ea, cu un cuţit, o cruce şi 
patru linii paralele. 


126 


Gemenele 


— Ei! Dar e cu atât mai plăcut să primeşti un astfel de 
dar care uneşte utilul cu plăcutul. Desenul ăsta frumos o 
fi vreo şaradă, hai? la spune, omule, cine ţi-a dat plăcinta 
asta? 

— Păi, nu mi-a dat-o nimeni, că ăştia n-au încredere în 
mine. 

— Ei cum, nu eşti patriot? 

— Ba tocmai că sunt, ţin cu cârmuirea, şi ocup funcţia 
de primar al unei comune. Am văzut o femeie care dădea 
pe gratis plăcinte din astea unor oameni din Machecoul, şi 
atunci am rugat-o să-mi dea şi mie una; femeia n-a 
cutezat să mă refuze. Am luat două, una am mâncat-o în 
faţa ei, iar pe cealaltă, pe care aţi văzut-o, am vârât-o în 
buzunar. 

— N-ai vrea să mi-o dai mie, omule? Mă ocup de şarade 
şi asta mă interesează în mod cu totul deosebit. 

— Pot să v-o dau sau pot să v-o vând, cum doriţi. 

— Mda, făcu Dermoncourt privindu-l cu mai multă 
atenţie pe interlocutorul său; te înţeleg perfect. inseamnă 
că poţi să-mi explici aceste semne, nu-i aşa? 

— Da, şi totodată v-aş mai da şi alte informaţii care nu- 
s de disprețuit, şopti repede ţăranul. 

— Şi vrei să te plătesc pentru asta? 

— Da, zise ţăranul. 

— Aşa slujeşti ocârmuirea care te-a numit primar? 

— Fleacuri! Ocârmuirea nu mi-a pus ţigle pe casă, nu 
mi-a schimbat pereţii din chirpici, în pereţi de cărămidă; 
casa mi-e acoperită cu paie, ridicată din lemn şi din 
pământ; o cocioabă ca asta ia foc foarte repede şi nu măi 
rămâne din ea decât o mână de cenuşă. Cine riscă mult 
trebuie să câştige bine; căci cocioaba, mă înţelegeţi, 
poate lua oricând foc, într-o noapte ! 

— Ai dreptate. Ei, domnule subprefect, iată ceva care 
intră în atribuţiile dumitale. Eu sunt soldat, mă ocup de 
alte treburi. Plăteşte-l deci dumneata şi dă-mi mie marfa. 

— Mai repede, şopti arendaşul, căci se holbează prea 
multă lume la noi. 


127 


Alexandre Dumas 


Într-adevăr încet, încet, ţăranii se apropiaseră de 
grupul alcătuit din cei doi străini şi din consăteanul lor. 
Cercul, care se strângea din ce în ce, era destul de 
compact. 

— Dragă, zise generalul cu glas tare, adresându-se 
subprefectului, nu te sfătuiesc să te încrezi în vorba 
acestui om; zice că-ţi vinde două sute de saci cu ovăz a 
nouăsprezece franci sacul; dar rămâne de văzut dacă o să 
ti-i şi dea. Dă-i o arvună şi el să semneze o făgăduială. 

— Dar n-am nici hârtie, nici creion, zise subprefectul, 
care înţelesese intenţia generalului. 

— Du-te la birou, ce naiba! Hei, continuă generalul 
adresându-se celorlalţi, mai e careva dintre cei de faţă 
care are ovăz de vânzare? Avem cai de hrănit. 

Un ţăran răspunse afirmativ, şi în timp ce generalul 
discuta cu el despre preţ, subprefectul şi omul cu plăcinta 
se putură îndepărta fără să atragă prea mult atenţia. Acel 
om, da, aţi ghicit, era Courtin. 


128 


Gemenele 


CAPITOLUL XIX 


Răzmeriţa 


LA O JUMĂTATE DE CEAS DUPĂ 
discuţia dintre subprefect şi Courtin, un jandarm străbătu 
grupurile căutându-l pe general, pe care îl găsi discutând, 
foarte intim, cu un cerşetor în zdrenţe; jandarmul îi spuse 
câteva cuvinte generalului, la ureche, şi acesta se 
întoarse grăbit la hanul La calul bă/an. Subprefectul îl 
aştepta în uşă. 

— Ei bine, întrebă generalul văzând aerul satisfăcut al 
acelui funcţionar public. 

— Ah, generale, mare şi bună veste! răspunse acesta. 

— Să vedem despre ce-i vorba. 

— Omul cu care am avut de-a face este într-adevăr 
tare. 

— Frumoasă veste! Aici toţi sunt tari. Cel mai neghiob 
dintre ei l-ar întrece până şi pe Talleyrand. Ce ţi-a spus 
omul ăla tare? 

— L-a văzut sosind alaltăieri seara la castelul Souday, 
pe contele de Bonneville, deghizat în ţăran, şi, cu el, un 
alt ţăran mai mic care i s-a părut a fi o femeie. 

— Ei bine, şi? 

— Ei bine, generale, nu mai există nicio îndoială. 

— Termină ce ai de zis, domnule subprefect, vezi cât 
sunt de nerăbdător, zise calm generalul. 

— Vreau să spun că, după părerea mea, nu mai există 
nicio îndoială că această femeie n-ar fi ducesa de Berry. 

— Că nu mai există nicio îndoială pentru dumneata, fie; 
dar există o îndoială pentru mine. 

— Care, generale? 


129 


Alexandre Dumas 


— Mi s-au făcut şi mie unele confidente. 

— De bună voie sau de nevoie? Dar, în sfârşit, ce ţi s-a 
spus? 

— Nu mi s-a spus nimic. 

— Păi, atunci... 

— Păi, atunci când te-am părăsit, am continuat să mă 
târguiesc pentru ovăz... 

— Asta ştiu; şi pe urmă? 

— Pe urmă, ţăranul căruia m-am adresat mi-a cerut 
arvună. Eu, la rândul meu, i-am cerut o chitanţă. El a vrut 
să se ducă s-o scrie la un negustor oarecare. „Fleacuri, i- 
am zis eu, iată un creion, văd că ai un capăt de hârtie la 
dumneata; pălăria mea îţi va sluji de masă!” El a rupt 
hârtia în două, mi-a scris chitanţa şi mi-a dat-o. lat-o. 
Citeşte-o. 

Subprefectul luă hârtia şi citi: 


„Primit de la domnul Jean-Louis Robier suma de 
cincizeci de franci, acontul pentru trei sute de saci cu 
ovăz pe care mă angajez să i-i dau la 28 ale lunii. 

14 mai 1832 

F. TERRIEN: 

— Ei bine, zise subprefectul, nu văd nicio informaţie 
aici. 

— Întoarce hârtia! 

— Ah! făcu subprefectul. Hârtia pe care o ținea în mână 
funcţionarul public era de fapt o jumătate dintr-o 
scrisoare ruptă exact în două. Pe verso se puteau citi 
rândurile următoare: 


si - - m arChiZ, 
. d pe loc noutatea 
„cea pe care-o aşteptăm 
. la Beaupays, în 26, seara 
. ofiteri din divizia dumneavoastră 
. prezentați Doamnei. 
. lumea dumneavoastră sub mână. 


130 


Gemenele 


„ respestuos 
.OUX.” 


— Ah, drace, zise subprefectul, păi ăsta-i ordinul de 
luare a armelor. Căci e uşor de reconstituit ceea ce 
lipseşte. 

— Cum nu se poate mai uşor, zise generalul. Apoi încet: 
Poate chiar prea uşor. 

— Păi ce-mi tot spuneai dumneata despre subtilitățile 
acestor oameni? zise funcţionarul public. Dimpotrivă, mi 
se par de o candoare care mă întristează. 

— Nu te grăbi! zise Dermoncourt; asta nu-i totul. După 
ce l-am părăsit pe negustorul meu de ovăz, am intrat în 
vorbă cu un cerşetor, un soi de idiot. l-am vorbit de sfinţi, 
de Fecioară, de recolta pomilor - observă că merii sunt 
înfloriţi - şi am terminat prin a-l întreba dacă voia să ne 
slujească drept călăuză ca să ne conducă la Laroux. „Nu 
pot, mi-a răspuns el, făcând pe prostul. — De ce? l-am 
întrebat eu cu un aer şi mai prostesc. — Pentru că mi s-a 
poruncit, să conduc o doamnă frumoasă şi doi domni, de 
la Puy-Laurens la Floceliere!” 

— Ah, drace, mi se pare că se-ncurcă treaba. 

— Dimpotrivă, se limpezeşte. 

— Explică-te. 

— Confidenţele care vin fără să le ceri, în ţinutul ăsta 
unde e atât de greu să le obţii când ai nevoie de ele, mi 
se par nişte capcane destul de grosolane pentru ca o 
vulpe bătrână ca mine să se lase prinsă în ele. Ducesa de 
Berry, dacă a ajuns în acest ţinut, nu poate fi în acelaşi 
timp la Souday, la Beaupays şi la Puy-Laurens. 

— Mda! răspunse funcţionarul public scărpinându-se 
după ureche, dacă ar fi după mine, pe legea mea, m-aş 
duce întins la Floceliere, adică acolo unde ţi-a semnalat-o 
cerşetorul acela. 

— Nu eşti un copoi bun, dragul meu, zise generalul. 
Singura informaţie exactă pe care am primit-o e cea a 
caraghiosului ăluia cu plăcinta... 


131 


Alexandre Dumas 


— Dar ceilalţi... 

— Pun rămăşag pe epoleţii mei de general, contra unor 
epoleţi de sublocotenent, că ceilalţi ne-au fost trimişi de 
vreun jupân coţcar care l-a văzut pe domnul primar 
discutând cu noi, şi care avea interes să ne facă să ne 
schimbăm părerile. La vânătoare deci, dragul meu 
subprefect şi să ne ocupăm de Souday, dacă nu vrem să 
dăm în gropi, 

— Bravo! strigă subprefectul, îmi era frică să nu facem 
vreun pas greşit; dar ceea ce-mi spui, mă linişteşte. 

— Ce-ai rezolvat cu ţăranul ăla? 

— Ei bine, acel primar - zice că-l cheamă Courtin şi că e 
primarul unui sătuc numit Logerie - ei bine, primarul ăla 
mi-a indicat un ins care trebuie de urgenţă arestat, 
pentru ca nu cumva să ne-o ia înainte şi să alerge la 
castel să dea alarma. 

— Şi cine-i omul? 

— Intendentul marchizului, garda lui. lată-i 
semnalmentele. 

Generalul luă o hârtie şi citi: „Păr cărunt şi scurt, frunte 
îngustă, ochi negri şi vii, sprâncene zburlite, nas 
împodobit cu un neg, păr în nări, favoriţi încadrându-i 
chipul, pălărie rotundă, vestă de catifea, jiletcă şi 
pantaloni la fel, ghete şi curea de piele. Semne 
particulare; un câine de vânătoare brac, cu blană cafenie. 
Al doilea incisiv din stânga, spart” 

— Bun! strigă generalul. 

— Ei bine, generale, te poţi convinge imediat 

— Cum adică? 

— Într-o clipă va fi aici. 

— Aici? 

— Sigur. 

— Va veni aici? 

— Da. 

De bunăvoie? 

— De bunăvoie sau cu forţa. 

— Cu forţa? 


132 


Gemenele 


— Da: am dat ordin să-l aresteze şi lucrul acesta 
probabil că se întâmplă chiar în clipa când vă vorbesc. 

— Mii de tunete! strigă generalul, trântind un pumn 
atât de violent în masă, încât subprefectul sări din fotoliu. 
— Mii de tunete! repetă el, ce-ai făcut? 

— Mi se pare, generale, că dacă e un om atât de 
periculos cum mi s-a spus nu era de luat decât o singură 
hotărâre: de a-l aresta. 

— Periculos! Periculos! E mult mai periculos acum 
decât era în urmă cu un sfert de ceas. 

— Dar dacă e arestat? 

— Nu va fi atât de repede, crede-mă, încât să n-aibă 
timp să dea de veste. Ducesa va fi avertizată înainte ca 
noi să fi parcurs o leghe de aici. 

— Dar poate că mai e vreme să-i oprim pe soldaţi să-l 
aresteze, zise subprefectul năspustindu-se către uşă. 

— Da, aleargă... Dă fuga! Mii de tunete! E prea târziu! 

Într-adevăr, de afară răzbătea o rumoare surdă care 
creştea, secundă cu secundă, până ce atinse diapazonul 
acelui concert teribil pe care-l fac mulțimile când se 
pregătesc de luptă. Generalul deschise fereastra. La o 
sută de paşi de han îi zări pe jandarmii care-l aduceau pe 
Jean Oullier, legat, în mijlocul lor. Mulțimea îi înconjura, 
urlând şi amenințând; jandarmii înaintau cu mare 
greutate. Totuşi, încă nu făcuseră uz de arme; nu era 
niciun minut de pierdut. 

— Bravo! Vinul a fost tras în sticle, acum trebuie băut! 
zise generalul scoţându-şi redingota şi îmbrăcându-şi în 
grabă uniforma. Apoi, chemându-şi aghiotantul strigă: 
— Ruscani, calul! Calul! Dumneata, domnule subprefect, 
străduieşte-te să aduni gărzile, dacă mai poţi da de ele; 
dar să nu se tragă niciun foc de armă fără ordinul meu. 

Intră un căpitan trimis de aghiotant. 

— Dumneata, căpitane, continuă generalul, adună-ţi 
oamenii în curte; cei douăzeci de vânători-călare ai mei 
să fie şi ei gata; mâncare pe două zile şi câte douăzeci şi 
cinci de cartuşe de fiecare om; pregătiţi-vă să ieşiţi la 


133 


Alexandre Dumas 


primul semnal pe care-l voi da! 

Bătrânul general,  regăsindu-şi toată  înflăcărarea 
tinereţii, cobori în curte şi, trimițând la toţi dracii pe civilii 
ageamii, ordonă să se deschidă poarta cea mare care 
dădea în stradă. 

— Cum! strigă subprefectul, te duci singur în faţa 
mulţimii întărâtate? Nici să nu te gândeşti, generale! 

— Ba, dimpotrivă, nu mă gândesc decât la asta! 
Trebuie să-mi eliberez oamenii. Loc! Loc! Nu-i momentul 
să facem pe sentimentalii! 

Intr-adevăr, de îndată ce poarta cu două canaturi fu 
deschisă, generalul, îmboldindu-şi cu putere calul, ajunse 
dintr-un salt în mijlocul străzii, în plină mulţime. Această 
apariţie bruscă a bătrânului soldat, cu chipul lui energic, 
cu statura înaltă, cu uniforma brodată, plină de fireturi şi 
de decoraţii, îndrăzneala uluitoare de care dădea dovadă, 
produseră asupra mulţimii efectul scontat. Strigătele 
încetară ca prin minune; ciomegele ridicate se lăsară în 
jos. Ţăranii din imediata apropiere a generalului îşi duseră 
mâna la pălărie; rândurile compacte se desfăcură şi 
soldatul de la Rivoli şi Piramide putu să înainteze vreo 
douăzeci de paşi în direcţia jandarmilor. 

— Ei bine, ce s-a întâmplat, oameni buni? strigă el cu o 
voce atât de răsunătoare, că se auzi până pe străzile din 
jur. 

— Vor să-l aresteze pe Jean Oullier, zise o voce. 

— Şi Jean Oullier e un om de treabă, zise altă voce. 

— Cei care-l arestează sunt răufăcătorii şi nu el, zise un 
al treilea. 

— Tăcere! porunci generalul pe un asemenea ton, încât 
toate glasurile amuţiră. Apoi: — Dacă Jean Oullier e un 
om de treabă, un om cinstit, zise el, lucru de care nu mă 
îndoiesc, Jean Oullier va fi liber; dacă e unul dintre cei 
care încearcă să vă înşele, să profite de bunele şi de 
cinstitele voastre sentimente, Jean Oullier va fi pedepsit. 

— Jean Oullier e un om liniştit, nu vrea răul nimănui, 
zise o voce. 


134 


Gemenele 


— Ce v-aţi adunat grămadă aici? continuă generalul 
fără să se oprească din pricina acelei întreruperi. Ce vă 
lipseşte? Nu vă merg bine afacerile? Negoţul, vostru n-a 
fost niciodată mai înfloritor! 

— E adevărat, zise un ţăran tânăr. 

— Nu plecaţi urechea la cei care, pentru a-şi satisface 
propriile lor interese, vor să atragă asupra ținutului vostru 
toate grozăviile unui război civil. Nu vă mai amintiţi cum a 
fost acum treizeci şi opt de ani, trebuie să vă aduc eu 
aminte? 

Tot vorbind, generalul îşi împingea calul în direcţia 
jandarmilor care, la rândul lor, făceau toate eforturile ca 
să ajungă la el. Dar, pe măsură ce acesta înainta, 
chipurile se întunecau, deveneau tot mai amenințătoare. 
Generalul, văzând că scurtul lui discurs nu impresionase 
cine ştie ce mulţimea, hotărî să se impună acelor oameni 
printr-un act de forţă. Cel mai încrâncenat dintre toţi era 
Aubin Courte-joie care părea să aibă o talie uriaşă pentru 
că, fiind olog, era cărat în spate de Trigaud. Generalul 
întinse mâna spre el, îl apucă de gulerul vestei, îl ridică, 
ţinându-l câtva timp suspendat deasupra mulţimii şi, în 
sfârşit, îl aruncă unui jandarm. 

— Ai grijă de caraghiosul ăsta, zise el, nu vreau să am 
bătaie de cap din pricina lui. 

Trigaud, nemaisimţindu-l în spinare pe Courte-Joie, 
ridică iute capul şi generalul recunoscu în el pe pretinsul 
idiot cu care discutase dimineaţă; numai că acum idiotul 
părea la fel de normal, ca oricare altul. Fapta generalului 
făcu lumea să râdă; dar acea veselie nu dură multă 
vreme. Aubin Courte-Joie, care era ţinut strâns de un 
jandarm, scoase încetişor, din buzunar, un cuţit şi-l înfipse 
până în prăsele în burta soldatului. 

În acelaşi timp, Trigaud se strecură sub burta calului şi, 
printr-o mişcare bruscă, apucându-l pe general de cizmă, 
îl zvârli cât colo. Generalul şi jandarmul căzură în acelaşi 
timp: mai să crezi că fuseseră ucişi amândoi. Dar 
generalul se ridică imediat şi se aşeză în şa cu tot atâta 


135 


Alexandre Dumas 


forţă pe câtă dibăcie. Instalat în şa trase un pumn atât de 
puternic în capul lui Trigaud, încât acesta, fără să scoată 
un strigăt, căzu grămadă. Nici jandarmul, nici Trigaud nu 
se mai ridicară: Trigaud era leşinat, jandarmul mort. La 
rândul lui, Jean Oullier, deşi avea mâinile legate, îl lovi 
atât de puternic în umăr, pe cel de-al doilea jandarm, 
încât acesta se clătină şi căzu. Oullier sări peste trupul 
jandarmului mort şi se pierdu în mulţime. Dar generalul 
văzu tot, chiar şi ceea ce se petrecuse în spatele lui. Făcu 
un salt cu calul, năpustindu-se în mijlocul acestui talaz 
viu, îl înşfăcă pe Jean Oullier cum îl înşfăcase şi pe Aubin 
Courte-Joie şi-l aşeză pe calul lui. Pietre începură să 
zboare din toate părţile. Jandarmii îl învăluiră pe general, 
făcând în juru-i un cordon, cu baionetele gata de atac 
împotriva mulţimii care nu cuteza totuşi să înainteze. 
Merseră astfel până la douăzeci de paşi de han. În acel 
moment situaţia generalului şi a oamenilor săi deveni 
critică. Ţăranii, care păreau decişi să nu-l lase pe Jean 
Oullier în puterea duşmanilor săi, se năpustiră cu 
agresivitate. Câteva baionete se şi pătaseră de sânge. 
Din fericire, glasul generalului putea ajunge acum până la 
locul unde se aflau soldaţii. 

— Grenadierii regimentului 32 la mine! tună el 

In aceeaşi clipă porţile hanului se deschiseră şi soldaţii 
se năpustiră cu baionetele scoase, respingând mulţimea. 
Generalul şi escorta lui putură să intre în curte, unde-l 
aştepta, galben la faţă, subprefectul. 

— lată-ţi omul, zise el aruncându-i-l pe Jean Oullier ca 
pe un pachet. Putea să ne coste scump de tot! 

Atunci se auzi o salvă de împuşcături care venea din 
cealaltă parte a pieţii. 

— Ce-i asta? zise generalul ciulind urechile şi umflându- 
şi pieptul. 

— Garda naţională, desigur, răspunse subprefectul; 
garda naţională căreia i-am ordonat să se adune şi care, 
conform instrucţiunilor mele, îi alungă pe rebeli. 

— Şi cine a dat ordin să se tragă împotriva lor? 


136 


Gemenele 


— Eu, generale! Trebuia să vă scot de acolo! 

— Ah! Mii de tunete! Vezi bine că am ieşit şi singur, 
zise bătrânul soldat. 

Apoi, clătinând din cap: — Domnule, ţine minte: într-un 
război civil orice sânge vărsat degeaba e mai mult decât 
o crimă, e o greşeală politică. 

Aghiotantul intră în galop în curte. 

— Domnule general, zise ofiţerul, rebelii foiesc în toate 
părţile. Vin vânătorii-călare; să-i urmărească? 

— Să nu mişte nimeni! ordonă generalul. Lasă garda 
naţională să procedeze cum o taie capul: cei din gardă îi 
cunosc pe rebeli, aşa că se vor înţelege cu dânşii. 

Intr-adevăr, după o a doua salvă, ţăranii se înţeleseră 
cu gărzile naţionale. Salvele trase erau bubuiturile pe 
care le auzise Michel, închis în castelul Logerie. 

— Acum, zise generalul, nu ne mai rămâne decât să 
profităm de această tristă zi. 

Apoi, arătând spre Jean Oullier: — Nu mai avem decât o 
şansă, adăugă el, ca omul ăsta să nu fi apucat să ia 
legătura cu nimeni. A vorbit cu cineva de când l-aţi 
arestat? 

— Nu, domnule general, nici măcar prin semne, mai 
ales că avea mâinile legate. 

— L-aţi văzut făcând vreun gest din cap, spunând vreun 
cuvânt? 

— Nu, domnule general. 

— Ei bine, atunci să ne încercăm norocul. Căpitane, 
spune oamenilor dumitale să mănânce; într-un sfert de 
ceas pornim la drum. Jandarmii şi garda naţională au forţe 
suficiente ca să apere oraşul; mai iau cu mine şi douăzeci 
de vânători-călare ca să-mi deschidă drumul. 

Generalul intră în han. Soldaţii îşi isprăveau pregătirile. 
Jean Oullier stătea pe-o piatră în mijlocul curţii, păzit de 
doi jandarmi. Impasibil, ca de obicei, îşi mângâia, cu 
mâinile legate, câinele care-l urmase şi care-şi sprijinea 
capul pe genunchii stăpânului său. II mângâia şi se juca 
cu o pană de rață sălbatică, pe care-o luase din curte; 


137 


Alexandre Dumas 


apoi, profitând de un moment în care paznicii săi nu se 
uitau în partea unde se afla el, strecură acea pană între 
dinţii animalului, îi făcu un semn şi se ridică spunând 
încet: 

— Du-te, Pataud! Du-te! 

Câinele se îndepărtă, privindu-şi din când în când 
stăpânul; apoi ajuns la poartă, ieşi fără să fie observat de 
nimeni şi dispăru. 

— Bun! zise Jean Oullier, iată pe cineva care va ajunge 
înaintea noastră! 

Din nefericire pentru el, jandarmii nu erau singurii care- 
| supravegheau. 


138 


Gemenele 


CAPITOLUL XX 


Resursele lui Jean Oulliet 


ÎN ÎNTREAGA VANDEE NICI AZI NU 

există decât foarte puţine drumuri mari şi frumoase şi 
acele puţine care sunt au fost făcute începând din 1832, 
adică din perioada în care se petrec evenimentele pe care 
ne-am apucat să le istorisim. Să spunem un cuvânt 
despre cele de pe malul stâng al Loarei. Erau în număr de 
două. Primul ducea de la Nantes la Rochelle, prin 
Montaigu; al doilea, de la Nantes la Paimboeuf, prin 
Pelerin, mergând aproape numai de-a lungul malurilor 
fluviului. Mai existau, în afară de aceste drumuri de prima 
mână, altele câteva, secundare şi foarte proaste; aceste 
drumuri se îndreptau de la Nantes spre Beaupreau, prin 
Clisson, de la Nantes spre Sables-d'Olonne, prin Lege, de 
la Nantes spre Challans, prin Machecoul. Pentru a ajunge 
de la Montaigu la Machecoul, era absolut necesar să faci 
un ocol considerabil; trebuia să te duci până la Lege, să 
ieşi pe drumul care ducea de la Nantes la Sables- 
d'Olonne, să mergi până la punctul unde se întretăia cu 
drumul spre Challans şi pe urmă să urci până la 
Machecoul. Generalul înţelesese foarte bine că tot 
succesul expediției sale depindea de rapiditatea cu care 
va fi efectuată. Cum acele drumuri erau tot atât de 
proaste ca şi scurtăturile - mărginite mai întotdeauna de 
gropi adânci, de tufişuri şi de copaci, adâncite între două 
taluzuri pline de mărăciniş - generalul se hotări s-o ia pe 
scurtătura care ducea la Machecoul prin Vieille-Vigne şi 
care micşora drumul cu aproape o leghe şi jumătate. 
Până la râul Boulogne, căpitanul, care comanda 


139 


Alexandre Dumas 


detaşamentul de infanterie, cunoştea drumul, fiindcă-l 
explorase ziua; când aveau să ajungă la râu, urmau să 
găsească acolo o călăuză trimisă de Courtin. Hotărându- 
se să apuce pe scurtătură, generalul îşi luase unele 
precauţii, ca să n-aibă vreo surpriză. Mergea deci în 
fruntea micului său grup, în mijlocul căruia fusese plasat 
Jean Oullier, Bătrânul vandeean, cu mâinile legate, fusese 
aşezat pe calul unui vânător; chinga care-l strângea peste 
mijloc fusese legată, pentru mai multă siguranţă, de 
pieptul soldatului, aşa încât dacă Jean Oullier ar fi izbutit 
să scape de frânghiille care-i legau mâinile, n-ar fi putut 
să se debaraseze de chinga care-l lega de soldat. Alţi doi 
vânători, care mergeau în dreapta şi în stânga primului, 
aveau ca sarcină specială paza prizonierului. Când 
plecaseră din Montaigu, abia trecuse de şase seara; 
aveau de făcut cinci leghe şi, presupunând că această 
distanţă le-ar fi luat cinci ore de mers, pe la unsprezece 
noaptea trebuiau să ajungă la castelul de Souday. Ora 
sosirii părea să-i convină grozav generalului pentru a-şi 
pune în aplicare planul. Dacă raportul lui Courtin era 
exact, dacă bănuielile sale nu-l înşelaseră, şefii mişcării 
vandeene trebuiau să fie adunaţi la Souday ca să discute 
cu ducesa. Dacă se întâmpla aşa, putea să-i ia ca din oală 
pe toţi. După o jumătate de oră de drum, se aflau la 
răscrucea din Saint-Corentin; acolo, o bătrână în zdrenţe 
se ruga în faţa unei cruci. La zgomotul pe care-l făcu 
trupa, femeia întoarse capul, plină de curiozitate, se 
ridică şi se aşeză pe marginea drumului, ca să-i vadă pe 
soldaţi trecând; apoi, ca şi cum vederea hainelor brodate 
ale generalului i-ar fi dat o idee, bătrâna începu să-i ceară 
acestuia câţivă bănuţi drept pomană. Ofițerii şi soldaţii, 
absorbiți de alte probleme, trecură fără să bage în seamă 
femeia. 

— Generalul vostru n-a văzut-o pe cerşetoare? întrebă 
Jean Oullier pe vânătorul care se afla în dreapta sa. 

— De ce mă întrebi asta? 

— Pentru că nu şi-a dezlegat punga. Să ia aminte. Cine 


140 


Gemenele 


nu răspunde unei mâini întinse, să se teamă! Căci i se va 
întâmpla o nenorocire! 

— Cum aşa? 

— Scotoceşte în buzunarul meu şi ia de acolo o 
monedă. 

— De ce? 

— Ca să i-o dai femeii aceleia... 

Vânătorul ridică din umeri; dar superstiţia e ciudat de 
molipsitoare şi cea legată de ideea de milă e şi mai 
puternică decât altele. Soldatul, pretându-se la o astfel de 
copilărie, nu socoti că ar trebui să-i refuze lui Jean Oullier 
serviciul pe care i-l cere şi care urma să atragă şi asupra 
lui binecuvântarea cerului. Trupa tocmai cotea în acel 
moment la dreapta, ca s-o apuce pe drumul spre Vieille- 
Vigne; generalul îşi oprise calul şi privea marşul ostaşilor, 
pentru a se asigura cu ochii lui că toate dispoziţiile erau 
urmate întocmai. Observă că Jean Oullier discuta şi văzu 
gestul soldatului, 

— De ce-l laşi pe prizonier să stea de vorbă cu 
trecătorii? îl întrebă el pe vânător. 

Vânătorul relată generalului despre ce era vorba. 

— Halt! strigă generalul, opriţi femeia şi 
percheziţionaţi-o! 

Dar asupra cerşetoarei nu găsiră altceva decât câţiva 
bănuţi pe care generalul îi examină, totuşi, cu cea mai 
mare atenţie. Dar oricât îi suci şi-i răsuci, nu putu 
descoperi nimic suspect. Puse toţi bănuţii în buzunarul lui, 
dându-i în schimb bătrânei o monedă de cinci franci. Jean 
Oullier îl privea pe general, cu un surâs şiret. 

— Ei bine, vezi, zise el încet, dar în aşa fel încât 
cerşetoarea să nu piardă niciuna din vorbele sale, biata 
pomană a prizonierului (sublinie cuvântul), ţi-a şi purtat 
noroc, măicuţă; e un motiv în plus să nu-l uiţi pe sărmanul 
Jean Oullier în rugăciunile dumitale! 

La Vieille-Vigne făcură un popas, ca să se odihnească şi 
soldaţii un sfert de ceas. Îl aşezară pe vandeean în 
mijlocul careului, pentru a-l izola de populaţia ce dăduse 


141 


Alexandre Dumas 


năvală şi care se înghesuia, curioasă, în jurul ostaşilor. 
Calul care-l purtase pe Jean Cullier se despotcovise şi 
obosise zdravăn sub dubla lui povară; generalul porunci 
să fie înlocuit cu un altul, care părea mai viguros. Soldatul 
care-l avea în grijă părea şi el tot atât de robust ca şi 
calul; avea un chip blând şi inteligent. In timpul acestei 
schimbări, la lumina  felinarului pe care soldatul îl 
apropiase de bidiviu, ca să vadă dacă chingile şi legăturile 
erau în bună stare, Jean Oullier zări chipul celui alături de 
care urma să-şi continue drumul. Observă că soldatul, 
privindu-l, se înroşise. Porniră din nou la drum; călăreţul 
cu care Jean Oullier împărțea şaua era ciudat de îngrijorat 
şi de mohorât. 

— Ei drăcie! zise călăreţul din dreapta, adresându-i-se 
acestuia, ştiu că de obicei nu eşti prea vesel; dar astăzi, 
pe cuvânt de onoare, ai un aer de parcă l-ai căra pe 
dracu' la groapă. 

— Ei, nu-l cară la groapă, zise vânătorul din stânga, îl 
cară în şa. 

Deodată Jean Oullier începu să cânte încet aria bretonă 
care începe cu cuvintele: „Șuanii sunt bărbați de 
treabă...” 

La primele note ale acestui cântec, călăreţul tresări în 
mod vizibil. Atunci, cum cei doi călăreţi din dreapta şi din 
stânga o luaseră unul înainte iar celălalt înapoi, Jean 
Oullier, scăpat de sub supravegherea lor, îşi apropie 
buzele de urechea tăcutului său companion: 

— Te-am recunoscut din prima clipă, Thomas Tinguy, 
după cum şi tu m-ai recunoscut pe mine. 

Soldatul oftă, dar nu răspunse. 

— Thomas Tinguy, continuă Jean Oullier, ştii unde 
mergem? Ştii unde-l duci pe vechiul prieten al tatălui tău? 
La jefuirea castelului de Souday, ai căror stăpâni au făcut 
atâta bine familiei tale. 

Thomas Tinguy oftă din nou. 

— Taică-tău a murit! zise Jean Oullier. 

— A murit? 


142 


Gemenele 


— Da, a murit! Şi ştii cine l-au vegheat la căpătâi, 
împreună cu soră-ta, Rosine? Domnişoarele de Souday! Şi 
asta cu riscul vieţii lor, pentru că taică-tău s-a prăpădit de 
febră tifoidă. Ehei, Thomas Tinguy, prefer să fiu împuşcat 
în vreun loc oarecare, decât să mă aflu în pielea ta care 
mă duci la moarte, cu mâinile legate! 

— Taci, Jean, taci! zise Thomas cu un glas plângăreţ; 
încă n-am ajuns... Vom vedea... 

În timp ce între Jean şi Thomas avea loc această 
discuţie, râpa pe unde mergea mica trupă începu brusc 
să coboare. Merseră astfel până la unul din vadurile râului 
Boulogne. Se făcuse noapte, noapte neagră, fără o stea 
pe cer; întunericul putea, pe de o parte, să favorizeze 
reuşita expediției, iar pe de alta, să işte - în acel ţinut 
sălbatic şi necunoscut - grave neplăceri. Ajungând la 
malul râului, dădură de cei doi vânători-călare, din 
avangardă, care-i aşteptau cu pistoalele în mâini. Erau 
încurcaţi şi neliniştiţi, căci în loc de o apă limpede, 
săltând peste pietre, cum se vede de obicei în dreptul 
vadurilor, aveau în faţa lor un râu negru şi adânc, care 
lovea moale în malurile de piatră. Se uitară în toate 
părţile, dar nu-l văzură pe ghidul pe care Courtin le 
făgăduise să-l trimită. 

— Ne aflăm la vadul râului Boulogne? întrebă generalul. 

— Da. 

— De ce sunt apele atât de mari? 

— Au crescut mult în urma ploilor. 

— Credeţi că putem trece dincolo? 

— Niciodată n-am văzut un râu atât de umflat; cred că 
n-ar fi deloc prudent... 

In aceeaşi clipă se auzi un țipăt prelung. Apoi zgomotul 
unei lupte. 

— Mii de draci! strigă generalul, cred că cineva ne-a 
atacat călăuza! Câte un grenadier lângă fiecare călăreț! 
Căpitanul să urce pe cal în spatele meu! Repede! Optzeci 
de grenadieri şi cei doi locotenenţi, prizonierul şi trei 
vânători-călare, printre care şi Thomas Tinguy, să rămână 


143 


Alexandre Dumas 


pe malul drept al râului! 

Ordinul se execută cu iuţeala gândului şi generalul, 
urmat de şaptesprezece grenadieri, intră în albia râului. 
La douăzeci de paşi de mal, caii pierdură pământul de 
sub picioare; începură să înoate şi ajunseră cu bine pe 
celălalt mal. 

— Nu se vede nimic? zise generalul încercând să 
străpungă întunericul care învăluia mica trupă. 

— Nu, domnule general, răspunseră soldaţii într-un 
glas. 

— Totuşi, de aici s-a auzit strigătul; răscoliţi tufişurile, 
dar fără să vă îndepărtați unul de altul; poate găsiţi omul. 

Soldaţii se supuseră cercetând terenul pe o rază de 
cincizeci de metri în jurul şefului lor. 

— N-aţi găsit nimic? 

— Ba da, o bonetă de bumbac, zise un grenadier. 

— Unde? 

— Agăţată în ţepii unui tufiş. 

— E boneta bietei noastre călăuze, zise generalul, 
oamenii care l-au atacat au purtat desigur, pălării. 

Căpitanul tăcu, necutezând să întrebe mai mult; dar 
era limpede că explicaţia generalului nu-l lămurise câtuşi 
de puţin. 

— E foarte simplu, zise Dermoncourt; oamenii care ne- 
au rănit sau ucis călăuza ne urmăreau încă de când am 
părăsit târgul Montaigu, şi asta cu intenţia de a ne lua 
prizonierul. Oamenii ăştia care ne urmăreau se aflaseră la 
târg şi purtau - aşa cum fac de obicei ţăranii când vin la 
oraş - pălării, în vreme ce ghidul nostru, luat din pat pe 
neaşteptate, trezit de omul care se angajase să ni-l 
trimită, şi-a pus pe cap ce i-o fi căzut în mână, sau mai 
curând poate că nici nu-şi scosese ceea ce avusese pe 
cap: boneta de bumbac. 

— Socotiţi, domnule general, zise căpitanul, că şuanii 
au cutezat să se aventureze atât de aproape de coloana 
noastră? 

— Au mers alături de noi de la Montaigu şi nu ne-au 


144 


Gemenele 


scăpat din ochi nicio clipă. Tiii! Dar neghiob mai sunt! 

— Zău dacă mai înţeleg ceva, domnule general, zise 
căpitanul. De ce sunteţi... 

— Îţi aminteşti de cerşetoarea aia cu care ne-am 
întâlnit când am ieşit din Montaigu? 

— Da, domnule general. 

— Ei bine, ticăloasa aia a asmuţit ceata pe urmele 
noastre. Mă gândisem să dau poruncă s-o ducă în oraş; 
dacă aş fi făcut acest lucru, aş fi salvat viaţa călăuzei. 

— Credeţi că vor cuteza să ne atace? 

— Dacă ar fi fost mai mulţi, ar fi făcut-o; dar sunt cel 
mult cinci sau şase oameni. 

— Să le spun oamenilor de pe celălalt mal să treacă şi 
ei? 

— Stai puţin. Aici apa-i adâncă, trebuie să găsim un vad 
mai bun prin împrejurimi. 

— Cunoaşteţi râul? 

— Câtuşi de puţin. 

— Atunci? 

— Eh, căpitane, se vede că n-ai făcut, ca mine, 
războiul, în ţinutul ăsta sălbatic; cei care ne urmăresc au 
ajuns pe malul ăsta înaintea noastră, deci pe un drum 
mult mai scurt. N-au ocolit, ca noi, ca să caute un loc de 
trecere. Şi apoi, majoritatea ţăranilor de aici nu ştiu să 
înoate. Aşa că pe undeva, pe aproape, trebuie să existe 
vreun vad. Patru oameni să urce în susul râului, alţi patru 
s-o ia în jos cam cinci sute de paşi! 

După zece minute ofiţerul se întoarse. 

— Aţi avut perfectă dreptate, domnule general, zise el; 
la trei sute de paşi de aici e o insuliţă în mijlocul râului; un 
copac leagă insuliţa de malul stâng, un altul, de malul 
drept. 

— Bravo! zise generalul, restul trupei va putea trece 
fără să ude nici măcar un cartuş! 

Apoi, adresându-se celor rămaşi pe malul stâng: — Hei, 
locotenente, mergeţi pe malul râului până ce veţi găsi un 
copac azvârlit de-a curmezişul apei! Şi aveţi grijă de 


145 


Alexandre Dumas 


prizonier! 


146 


Gemenele 


CAPITOLUL XXI 


Aport, Pataud, aport! 


TIMP DE APROAPE CINCI MINUTE, 
cele două mici trupe urcară paralel malurile râului. In 
sfârşit, generalul, ajungând la locul desemnat de căpitan, 
ordonă oprirea. 

— Un locotenent şi patruzeci de oameni înainte! strigă 
el. 

Patruzeci de oameni şi un locotenent coborâră la râu şi- 
| trecură, cu apa până la subţiori, dar putând să ţină 
deasupra capului puştile şi cartuşierele care nu fură 
udate. Cei patruzeci de soldaţi ajunseră pe malul celălalt 
şi se aranjară în linie de bătaie. 

— Acum, zise generalul, treceţi şi prizonierul. 

Thomas Tinguy intră în apă, flancat de câte un vânător. 

— Ei, Thomas, zise Jean Oullier în şoaptă, nu ţi-e teamă 
că năluca tatălui tău s-ar putea să-ţi apară în faţă şi să te 
judece pentru moartea celui mai bun prieten al său? 

Vânătorul îşi trecu mâna pe fruntea scăldată în sudoare 
şi-şi făcu semnul crucii. In acel moment cei trei călăreţi 
ajunseseră în mijlocul râului; dar curentul îi depărtase 
puţin pe unii de alţii. Brusc, se auzi un zgomot însoţit de 
împroşcături puternice de apă. 

— Prizonierul evadează ! strigă generalul cu o voce de 
tunet. Aprindeţi torţele, risipiţi-vă pe mal şi trageţi în el 
dacă se arată! Cât despre tine, adăugă el adresându-se 
lui Thomas Tinguy care, ajuns pe mal, nu încercase nicio 
clipă să se dezvinovăţească, îţi vei primi pedeapsa 
cuvenită! 

După care îşi scoase pistolul, strigă: „Moarte 


147 


Alexandre Dumas 


trădătorilor!” şi trase. Soldatul căzu ca trăsnit. O duzină 
de torţe se aprinseră atât pe malul stâng cât şi pe cel 
drept, luminând apa. Jean Oullier scăpat de chinga lui de 
către Thomas, se lăsase să alunece de pe cal în apă; 
acum ne vom întreba cum putea Jean Oullier să înoate cu 
mâinile legate? Putea, fiindcă de când se întunecase nu 
făcuse altceva decât să-şi roadă cu dinţii frânghiile care-i 
legau mâinile. Avea dinţi buni, aşa că atunci când ajunse 
la râu, sfoara abia se mai ţinea. Odată în apă îşi eliberă 
într-o clipă mâinile. După câteva secunde, trebui să 
respire; era deci silit să iasă la suprafaţă. Dar, în aceeaşi 
clipă, zece Împuşcături bubuiră de pe mal şi tot atâtea 
gloanţe împroşcară apa în jurul său. Printr-o minune, 
niciunul nu-l atinse. Se scufundă din nou şi în loc s-o ia în 
josul apei, o luă în sus, ţinându-şi răsuflarea şi ferindu-se 
să apară în bătaia torţelor. Nebănuind că fugarul va înota 
împotriva curentului, soldaţii continuară să-l caute în 
partea opusă. Doar şase grenadieri cu o singură torţă 
băteau malurile din partea de sus a râului. Ţinându-şi, pe 
cât putea, respiraţia, Jean Oullier izbuti să ajungă la o 
salcie, ale cărei ramuri se aplecau mult peste râu, 
atingând apa. Înotătorul apucă una din ramuri, o prinse 
cu dinţii şi-şi dădu capul pe spate, lăsându-şi afară doar 
gura şi nasul. Nici nu-şi trase bine sufletul, că auzi urletul 
unui câine venind din locul unde se oprise coloana. 

— Pataud! murmură el, recunoscând urletul. Pataud 
aici! Pataud pe care l-am trimis la Souday! înseamnă că i 
s-a întâmplat ceva, din moment ce n-a ajuns acolo | 

Soldaţii, care văzuseră câinele lui Jean Oullier în curtea 
hanului. Îl recunoscură. 

— lată-i câinele! lată-i câinele! strigară ei. 

— Bravo! zise un sergent. Câinele ne va ajuta să-l 
găsim pe stăpân! 

Dar, deşi mersul animalului părea cam greoi, Pataud le 
scăpă şi, adulmecând în direcţia curentului, se aruncă în 
apă. 

— Pe aici, camarazi, pe aici! strigă sergentul 


148 


Gemenele 


adresându-se soldaţilor care cercetau malurile râului, pe 
aici! Şi întinse mâna în direcţia în care o apucase câinele. 

Jean Oullier, din momentul în care îşi recunoscuse 
câinele, îşi scosese, cu orice risc, capul din apă. Il văzu pe 
Pataud înotând drept către el; înţelese că dacă nu lua 
repede o hotărâre era pierdut. Trebuia să-şi sacrifice 
câinele. Dacă n-ar fi fost vorba decât de viaţa lui, Jean 
Oullier şi-ar fi pierdut-o sau s-ar fi salvat împreună cu 
câinele său. Dar miza era mult mai mare. Işi scoase 
încetişor haina de piele de capră pe care-o purta peste 
jiletcă şi-o azvârli către curentul apei. Pataud nu mai era 
decât la cinci ori şase metri de el. 

— Caută! Adă aici! îi zise încet Jean Oullier arătându-i 
încotro s-o ia. 

Pataud o luă în direcţia hainei care se şi depărtase cu 
vreo douăzeci de metri de el. Văzând că şiretenia îi 
reuşise, Jean Oullier, trase adânc aer în piept şi se 
scufundă din nou, chiar în clipa în care soldaţii ajunseră la 
piciorul salciei. Unul dintre ei se urcă în copac şi, 
întinzând torţa lumină toată faţa apei. Atunci văzură 
haina în mijlocul râului şi pe Pataud înotând după ea, 
scheunând şi gemând, ca şi cum şi-ar fi deplâns neputinţa 
de a îndeplini ordinul stăpânului său. 

Soldaţii care urmăreau animalul, coborâră în josul 
râului, îndepărtându-se de Jean Oullier, şi cum unul dintre 
ei zări haina care plutea pe apă, strigă: 

— Veniţi încoace, tâlharul e aici! 

Şi traseră, cu nădejde, în haină. Grenadierii şi vânătorii 
alergară de-a lungul malurilor, îndepărtându-se din ce în 
ce de locul unde se refugiase Jean Oullier. Impuşcăturile 
erau atât de dese, încât nici nu mai aveau nevoie de 
torţe; sulful aprins, pe care-l împroşcau puştile, lumina 
atât râpa prin care curgea Boulogne cât şi stâncile din jur. 
Generalul fu primul care-şi dădu seama de greşeala 
soldaţilor. 

— Incetaţi focul ! zise el căpitanului, care mergea 
alături. Proştii ăştia au dat vrabia din mână pe cioara de 


149 


Alexandre Dumas 


pe gard! 

În acel moment un fulger străluci pe creasta unei 
stânci, un şuierat ascuţit se auzi pe deasupra capetelor 
celor doi ofiţeri şi un glonte se înfipse, la doi paşi de ei, în 
trunchiul unui copac. 

— Ei, zise generalul cu sânge-rece, se cam încurcă 
lucrurile. 

Într-adevăr, urmară alte trei sau patru împuşcături, şi 
gloanţele se înfipseră în mal. Un om scoase un strigăt. 

— Trâmbiţaşi, strigă generalul, sunaţi retragerea, iar 
voi ceilalţi, stingeţi torţele! 

Apoi, în şoaptă, căpitanului: — Porunceşte să treacă 
râul şi ceilalţi patruzeci de oameni. In curând s-ar putea 
să avem nevoie de toată lumea! 

Soldaţii, alarmaţi de acest atac nocturn, fură într-o clipă 
în jurul şefului lor. Dar iată că un trâmbiţaş căzu mort, iar 
calul unui vânător se cabră şi căzu peste călăreţul lui; un 
glonte îl lovise în piept. 

— Înainte! strigă generalul, să vedem dacă păsările 
astea de noapte au curajul să ne atace! 

Şi, aşezându-se în fruntea soldaţilor, începu să se 
caţere cu atâta elan pe peretele râpei, încât în ciuda 
întunericului care făcea urcuşul şi mai dificil, în ciuda 
gloanţelor care mai răniseră doi oameni, mica trupă, 
urmându-i exemplul, ajunse sus într-o clipă. Focul 
duşmanilor încetă ca prin minune. 

— Expediția noastră s-a dus de râpă, zise generalul. 
Dar, mă rog... să încercăm totuşi. De altfel castelul de 
Souday e în drumul spre Machecoul şi doar la Machecoul 
putem să-i lăsăm pe oameni să se odihnească. 

— Dar unde găsim o călăuză, domnule general? 

— O călăuză? Vezi, lumina aia la cinci sute de paşi de 
aici? 

— Nu, domnule general. 

— Ei bine, eu o văd. Lumina aia indică o colibă, o colibă 
înseamnă un ţăran şi, bărbat, femeie, copil, ce-o fi, va 
trebui să ne călăuzească prin pădure. Haidem într-acolo! 


150 


Gemenele 


Urmat de mica sa trupă, generalul nici nu pornise bine, 
că un om şi ieşi din apă, oprindu-se o clipă în dosul salciei 
ca să tragă cu urechea; apoi, strecurându-se la adăpostul 
tufişurilor, o porni pe acelaşi drum pe care apucaseră şi 
soldaţii. Cum tocmai se agăţase de o tufă de mărăcini, ca 
să urce stânca, la câţiva paşi de el auzi un scâncet slab. 
Jean Oullier, căci el era, se îndreptă spre locul de unde 
venea scâncetul. Se aplecă, întinse mâna şi simţi o limbă 
moale şi caldă care-l lingea. 

— Pataud! Bietul meu Pataud! murmură Oullier. 

Era într-adevăr Pataud care, cu ultimile puteri, adusese 
la mal haina stăpânului său şi se culcase peste ea, ca să 
moară acolo. Jean Oullier îşi trase haina de sub câine. 
Pataud scoase un nou scâncet, dar nu se mişcă. Jean 
Oullier îl luă în braţe, ca să-l ducă cu sine, dar câinele nu 
mai mişca. Mâna vandeeanului era plină de sânge. 
Pataud murise salvându-şi stăpânul. Dar oare fusese ucis 
de gloanţele trase de soldaţi, sau era rănit încă de când 
se aruncase în apă ca să vină după Jean Oullier? 
Vandeeanul înclină către această ultimă alternativă. 
Oprirea lui Pataud lângă râu, greutatea cu care înota, 
totul îl determina pe Jean Oullier să presupună că fusese 
rănit mai înainte. 

— Bun! zise el, în curând se va face ziuă şi vai de cel 
care te-a ucis, bietul meu Pataud! 

Cu aceste cuvinte, aşeză trupul câinelui într-un lăstăriş 
şi, avântându-se spre colină, se înfundă în tufişurile de 
grozamă. 


151 


Alexandre Dumas 


CAPITOLUL XXII 


Cui aparţinea coliba? 


COLIBA, A CĂREI FEREASTRĂ GE- 
neralul o văzuse strălucind în întuneric, era locuită de 
două familii. Ele aveau ca şefi, doi fraţi. Cei doi fraţi se 
numeau, cel mai mare Joseph, cel mai mic Pascal Picaut. 
Joseph ţinea cu Burbonii, motiv pentru care fusese închis 
de filipişti; Pascal, care făcuse parte din armata Loarei, nu 
ţinea cu nimeni. Mai târziu, ieşind de la puşcărie, Joseph 
se reîntorsese la coliba lui, arzând de dorinţa de a se 
răzbuna pentru torturile pe care le îndurase. Pascal, 
dimpotrivă, se reîntorsese acasă cu altfel de gânduri, uluit 
de lumea nouă pe care o văzuse şi mai ales de oamenii 
pentru care ura împotriva Burbonilor devenise lege, 
căderea lui Napoleon, o durere, intrarea aliaţilor în ţară, o 
ruşine; începuse să aibă păreri cu totul deosebite de cele 
pe care le avusese înainte. Totuşi, în ciuda deosebirilor de 
păreri, în ciuda neînțelegerilor care domneau între ei, cei 
doi fraţi nu se despărţiseră şi continuaseră să locuiască 
împreună în casa lăsată de părintele lor şi să cultive 
pământul care-o înconjura. Se însuraseră amândoi: 
Joseph, cu fata unui ţăran; Pascal, căruia decorația şi 
mica pensie pe care o căpătase îl făceau să se bucure de 
oarecare consideraţie în ţinut, cu fata unui burghez din 
Saint-Philbert. Prezenţa celor două femei în aceeaşi casă 
unde, una din invidie, cealaltă din ranchiună, întreţineau 
animozitatea dintre soţii lor, spori discordia dintre ei. 
Revoluţia din iulie, pe care Pascal o aplaudase, trezi o ură 
fanatică în Joseph; pe de altă parte, socrul lui Pascal 
devenind primar în Saint-Philbert, Joseph şi cu nevastă-sa 


152 


Gemenele 


proferară atâtea injurii împotriva lui, încât soţia lui Pascal 
declară bărbatului ei că nu mai voia să trăiască alături de 
astfel de oameni, fiindcă nu se mai simţea în siguranţă. 
Fostul soldat n-avea copii; dar îi iubea foarte mult pe cei 
ai fratelui său. 

În seara zilei în care Jean Oullier fusese arestat, soţia 
lui Pascal era foarte neliniştită. Soţul ei plecase de acasă 
pe la vreo patru, adică în momentul în care coloana 
generalului Dermoncourt ieşea din Montaigu. Pascal se 
dusese la Montaigu să lămurească nişte socoteli cu 
Courtin, şi deşi se făcuse aproape opt, încă nu se 
întorsese. Neliniştea bietei femei se transformă în spaimă, 
când auzi, la trei sute de paşi de casă, răsunând 
împuşcăturile trase de pe malul râului Boulogne. 
Marianne Picaud îşi aştepta deci bărbatul, cu cea mai vie 
nelinişte, părăsindu-şi din când în când roata de tors şi 
ducându-se să tragă cu urechea la uşă. Impuşcăturile 
încetaseră, nu mai auzi nimic decât vântul care foşnea 
printre crengile copacilor sau lătratul vreunui câine, 
undeva, departe. De câteva zile cumnatul ei Joseph 
devenise mai trufaş, mai ameninţător şi chiar în acea 
dimineaţă, înainte de a pleca la târgul din Montaigu, 
avusese cu fratele lui o discuţie care, fără calmul fostului 
soldat, s-ar fi transformat într-o ceartă crâncenă. Soţia lui 
Pascal nu cuteză să se ducă şi să-i mărturisească 
cumnatei sale neliniştea ce-o frământa. Brusc, auzi 
zgomotul unor glasuri care şuşoteau, în taină, în livada 
din faţa casei. În aceeaşi clipă uşa se deschise şi Joseph 
Picaut apăru în prag. 


153 


Alexandre Dumas 


CAPITOLUL XXIII 


Cum îşi plânse Marianne Picaut, soţul 


PREZENŢA CUMNATULUI El ŞI O 
vagă presimţire a nenorocirii o făcură pe biata femeie să 
cadă pe un scaun, pe jumătate moartă de spaimă. Joseph 
înaintă încet către soţia fratelui său, care-l privea cu 
aceiaşi ochi cu care ar fi privit o nălucă. Ajuns lângă sobă, 
Joseph luă un scaun, se aşeză şi se apucă să aţâţe 
jeraticul din cămin, scormonind în el cu vârful ciomagului 
pe care-l avea în mână. Cum focul începuse să-i lumineze 
chipul, Marianne văzu că era foarte palid. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Joseph, ce ai? 

— Cine sunt javrele care-au venit în seara asta la tine, 
Marianne? întrebă şuanul răspunzând la întrebare printr-o 
altă întrebare. 

— N-a venit nimeni, zise Marianne. Apoi la rândul ei, 
întrebă: Joseph, nu te-ai întâlnit cu fratele tău? 

— Cine l-a scos din casă? întrebă iar şuanul. 

— Îţi spun încă o dată că nimeni; către ora patru după- 
amiază, a plecat de acasă, la târgul din Montaigu, ca să 
plătească primarului din Logerie hrişcă pe care-o 
cumpărase săptămâna trecută pentru tine. 

— Primarul din Logerie? replică Joseph încruntându-şi 
sprâncenele. Ah, da, jupânul Courtin... Alt tâlhar şi ăla! 

— Joseph! strigă Marianne, cutezi să-l faci pe frate-tău 
tâlhar; pe el care-şi rupe bucăţica de la gură ca s-o dea 
copiilor tăi? 

— Trebuia să-i înfrunte cu puşca în mână pe câinii ăia 
de Albaştri, aşa cum fac eu, nu s-o facă pe călăuza. 

— Cine a făcut pe călăuza? 


154 


Gemenele 


— Pascal. 

— Când? Unde? 

— Păi, în seara asta, la vadul din Pont-Farcy. 

— Dumnezeule! împuşcăturile se auzeau chiar din 
partea aia! strigă Marianne. 

Ochii bietei femei se căscară brusc şi încremeniră. 
Tocmai se opriseră pe mâinile lui Joseph. 

— Ai sânge pe mâini! strigă ea. Al cui e sângele, 
Joseph? Spune-mi! Al cui e sângele? 

— Sângele, răspunse Joseph, al cărui chip din palid cum 
era se făcu roşu ca purpura, sângele e al unuia care şi-a 
trădat ţara şi regele; e sângele unuia care a uitat că 
filipiştii i-au trimis la eşafod tatăl şi la ocnă fratele! 

— Mi-ai omorât bărbatul! Ţi-ai ucis fratele! strigă 
Marianne ridicându-se în faţa lui Joseph cu o violenţă 
sălbatică. 

— Nu eu, zise Joseph. 

— Minti! 

— Ţi-o jur că nu eu! 

— Atunci dacă juri că nu tu, jură că mă vei ajuta să-l 
răzbun! 

— Să te ajut să-l răzbuni? Eu, Joseph Picaut? Nu, 
răspunse şuanul cu voce sumbră; fiindcă, deşi n-am 
ridicat mâna asupra lui, îi aprob pe cei care l-au lovit; 
dacă aş fi fost în locul lor, deşi mi-era frate, jur pe 
Domnul-Dumnezeul meu că aş fi făcut la fel! 

— Repetă ce-ai spus! strigă Marianne; fiindcă mi se 
pare că n-am auzit bine! 

Şuanul, repetă cuvânt cu cuvânt, ce spusese mai 
înainte. 

— Atunci, fii blestemat, ticălosule! strigă Marianne 
ridicând mâna asupra capului cumnatului ei; fii blestemat, 
ucigaşule de frate, şi ţine minte că-mi voi răzbuna 
bărbatul! Apoi cu o energie care-l sperie pe şuan: ŞI 
acum, zi-mi unde este! Ce-ai făcut cu trupul lui? 
Vorbeşte! 

— Când am ajuns eu, în toiul împuşcăturilor, încă mai 


155 


Alexandre Dumas 


răsufla. L-am luat în braţe, ca să-l aduc aici; dar a murit 
pe drum! Acum e în livadă! 

— Doamne! strigă biata femeie, al cărei trup fu 
scuturat de un tremur puternic, Doamne, poate te-ai 
înşelat, Joseph, poate că mai trăieşte încă? Dacă-l 
îngrijim, mai poate fi salvat! Vino cu mine, Joseph, vino! 
Şi dacă-l mai găsim în viaţă, ei bine, te voi ierta că eşti 
prieten cu ucigaşii fratelui tău... 

Luă lampa din cui şi se năpusti spre uşă. Dar, în loc s-o 
urmeze, Joseph Picaut, care de câteva minute trăgea cu 
urechea la zgomotele de afară, ieşi repede din colibă şi 
sări  pârleazul,  năpustindu-se în direcția pădurii 
Machecouly a cărei masă neagră se profila la vreo cinci 
sute de paşi de acolo. Biata Marianne, năucită, se năpusti 
către trupul bărbatului ei, îmbrăţişându-l şi sărutându-l. 
Apoi, luîndu-l în braţele ei puternice, îl duse în colibă şi-l 
aşeză pe pat. Oricare ar fi fost neînţelegerea care 
domnea între cel doi fraţi, nevasta lui Joseph se sculă şi 
dădu fuga la Marianne. Văzând leşul cumnatului ei, căzu 
în genunchi, lângă pat, plângând cu hohote. Marianne luă 
lampa şi-o apropie de chipul bărbatului ei. Pascal Picaut 
avea gura şi ochii deschişi, ca şi cum ar mai fi trăit încă. 
Puse mâna pe pieptul lui; inima nu-i mai bătea. Atunci, 
întorcându-se către cumnata ei, văduva lui Pascal strigă: 

— lată ce i-au făcut şuanii, bărbatului meu! lată ce i-a 
făcut Joseph lui frate-său! Ei bine, jur pe acest mort să nu- 
mi găsesc pacea, nici odihna până ce ucigaşii nu-şi vor fi 
plătit crima, cu sângele lor! 

— N-ai să ai prea mult de aşteptat, sărmană femeie, 
zise o voce de bărbat. 

Cele două femei se întoarseră şi zăriră un ofiţer învăluit 
în mantie. La uşă, văzură sclipind în întuneric nişte 
baionete. Auziră cai nechezând. 

— Cine eşti? întrebă Marianne. 

— Un vechi soldat ca şi bărbatul dumitale, un om care 
a văzut destule lupte pentru ca să aibă dreptul să-ţi 
spună că nu trebuie să-i plângi pe cei care cad pentru 


156 


Gemenele 


patrie, ci să-i răzbuni. 

— Nu plâng, domnule, zise văduva, râdicându-şi capul. 
Ce te aduce în coliba noastră odată cu moartea? 

— Soţul dumitale trebuia să ne fie călăuză într-o 
expediţie importantă pentru salvarea acestui ţinut 
nenorocit; n-ai putea să ne dai pe cineva care să-l 
înlocuiască pe bărbatul dumitale? 

— Veţi întâlni şuani în expediţia voastră? întrebă 
Marianne. 

— Probabil, răspunse ofiţerul. 

— Ei bine, atunci am să vă fiu eu însămi călăuză! strigă 
văduva desprinzând din cui puşca soţului ei. Unde vreţi să 
mergeţi? Vă conduc. Îmi veţi plăti în cartuşe. 

— Vrem să mergem la castelul de Souday. 

— Bine, am să vă conduc, ştiu drumul. 

Şi aruncând o ultimă privire asupra mortului, văduva lui 
Pascal Picaut ieşi prima din casă, urmată de general. 


157 


Alexandre Dumas 


CAPITOLUL XXIV 


Unde dragostea îi converteşte chiar şi pe cei fără 
opinii 


L-AM LĂSAT PE TÂNĂRUL BARON 
pe cale de a lua o mare hotărâre. Numai că atunci când fu 
pe cale s-o ia, auzi nişte paşi pe coridor. Se aruncă pe 
pat, închise ochii, dar ciuli urechile. Paşii trecură fără să 
se oprească la uşa lui. Deci nu erau paşii mamei sale. 
Baronul deschise ochii, se ridică în picioare şi începu să 
reflecteze. Trebuia s-o rupă cu maică-sa, ale cărei toane 
erau lege pentru el; să renunţe la ideile ambiţioase pe 
care aceasta le avea în legătură cu fiul ei. Trebuia să-şi ia 
adio de la avantajele Monarhiei din iulie“, care-i făgăduise 
baroanei să nu se arate zgârcită faţă de tânărul ei fiu; 
urma să se arunce într-o escapadă care putea fi 
sângeroasă, putea să-l ducă la exil, la confiscarea averii, 
ba chiar şi la moarte. Dar, ori făcea toate astea, ori se 
resemna s-o uite pe Mary. Trebuie să spunem că 
încăpăţânarea e o consecinţă a slăbiciunii. Cu cât un om e 
mai slab, mai şovăielnic, cu atât se încăpăţânează mai 
amarnic. Aşa şi cu baronul. Cu cât existau mai multe 
motive care-l obligau să renunţe la toată povestea asta, 
cu atât se înverşuna mai tare. Onoarea - aşa cum o 
concepea el - îl obliga să-l prevină pe contele de 
Bonneville despre pericolul care-i pândea atât pe el cât şi 
însoţitorul lui. incepu chiar să-şi reproşeze că întârziase 
atât de mult. Aşa că, după câteva momente de gândire, 


ë Monarhia instaurată după revoluţia din 27—29 iulie 1830, 
având în frunte pe Louis Philippe d'Orleans (n. tr.). 


158 


Gemenele 


se hotări. 

Cu toate precauţiile mamei sale, citise destule romane 
polițiste ca să ştie că două cearşafuri pot, la nevoie, să 
ţină loc de scară. Din păcate, ferestrele odăii sale erau 
chiar deasupra celor de la bucătărie, de unde, în mod 
cert, ar fi fost zărit plutind între cer şi pământ, deşi 
începuse să se întunece. În plus, odaia lui se afla la o 
asemenea înălţime, încât cu toată hotărârea de a cuceri - 
trecând prin mii de primejdii - inima celei pe care o iubea, 
tânărul nostru simţi cum îl năpădesc sudorile la gândul că 
ar putea atârna deasupra unui astfel de hău, ţinându-se 
doar de o bucată fragilă de cearşaf. În faţa geamului se 
afla un plop uriaş de Canada, ale cărei ramuri se aplecau 
peste balcon. Ca să se lase în jos pe plopul acela, nu i se 
părea din cale-afară de greu. Trebuia să înşface una din 
ramuri. Dar cum? Nevoia te învaţă însă să te descurci. 
Răscolind prin cameră găsi o trusă de pescuit, cu care 
prindea pe vremuri crap şi ocheană în lacul Grand-Lieu. 
Luă o undiţă şi-i puse un cârlig mai gros. Apoi, sprijini 
undiţa de perete. Pe urmă, luă de pe pat un cearşaf, îi 
înnodă la un capăt un sfeşnic - îi trebuia un obiect greu, 
şi cum primul care-i căzu sub ochi fu un sfeşnic, îl luă - 
azvârli sfeşnicul legat zdravăn de cearşaf, pe după o 
creangă mai solidă, apoi, cu cârligul undiţei, pescui 
partea liberă care flutura în vânt şi o trase spre el odată 
cu creanga. Legă apoi creanga de balcon şi-n câteva 
minute îşi construi astfel un fel de punte destul de solidă 
şi de groasă, între balcon şi plop. Fără să piardă vremea, 
încălecă pe creangă, precum un matelot pe vergă şi, 
înaintând încetişor, ajunse în plop, iar de acolo jos. 
Atunci, fără să-i mai pese dacă-l vedea careva, străbătu 
în fugă peluza şi o luă spre Souday. Când ajunse pe colina 
de la Roche Serviere, auzi nişte Împuşcături ce păreau să 
fie trase între Montaigu şi lacul Grand-Lieu. Când se gândi 
că Mary ar putea să fie în pericol, o luă la goană de parcă- 
| fugăreau turcii, şi nu după mult timp zări primii copaci 
din pădurea Machecoul. Acolo, în loc s-o apuce pe drumul 


159 


Alexandre Dumas 


obişnuit, dar care l-ar fi făcut să întârzie câteva minute, o 
luă pe o potecuţă pe care mai mersese şi altădată, ca să 
scurteze, Călcând din când în când în câte o groapă, 
lovindu-se de câte o piatră, agăţându-se în câte un spin, 
ajunse în sfârşit în locul numit Valea Diavolului. Tocmai 
trecuse râuleţul ce curgea pe fundul acestei văi, când un 
om, năpustindu-se asupra lui dintr-o tufă de grozamă, îl 
înhăţă atât de pe neaşteptate, încât băiatul, speriat, căzu 
pe spate în albia mocirloasă. 

— Niciun strigăt! Nicio vorbă! Sau eşti mort! 

Această poziţie incomodă pentru baron se prelungi mai 
bine de un minut, care i se păru cât un secol. Omul îi 
pusese un genunchi pe piept şi rămăsese mut şi 
nemişcat, parcă pândind ceva sau pe cineva. După un 
minut şi mai bine, imită o dată ţipătul bufniței. Îi răspunse 
un țipăt asemănător, apoi se auzi pasul repede al unui om 
şi, un nou personaj intră în scenă. 

— Tu eşti, Picaut? zise omul, continuând să ţină 
genunchiul pe pieptul baronului. 

— Nu, nu e Picaut, sunt eu. 

— Care eu? 

— Eu, Jean Oullier, răspunse noul sosit. 

— Jean Oullier! strigă omul cu atâta bucurie, încât se 
ridică pe jumătate şi-şi mai uşură astfel prizonierul. 

— Da, am scăpat şi asta datorită vouă. Dar trebuie să 
evităm o nenorocire, aşa că nu mai avem niciun minut de 
pierdut. 

— Ce e de făcut? 

— Câţi oameni ai cu tine? 

— Când am plecat din Montaigu eram opt. Apoi ni s-au 
alăturat şi nişte oameni din Vieille-Vigne. Acum, cred că 
suntem vreo şaisprezece-optsprezece. 

— Şi puşti? 

— Au toţi. 

— Bine. Unde i-ai ascuns? 

— La liziera pădurii. 

— Adună pe toată lumea. Cunoşti răscrucea din 


160 


Gemenele 


Ragots? 

— Ca pe buzunarul meu. 

— Acolo o să-i aşteptaţi pe soldaţi. Când vor fi la 
douăzeci de paşi de oamenii tăi, ordonă să se tragă. 

— Bun! Şi după asta? 

— După ce trageţi câteva împuşcături bune, vă 
despărțiți în două: unii s-o ia pe poteca de la Cloutiere, 
ceilalţi pe drumul spre Bourgneuf. Trageţi tot timpul, ca 
să-i obligaţi să vă urmărească. 

— Ca să-i facem să se întoarcă din drum, nu-i aşa? 

— Chiar aşa, Guérin! 

— Bun, şi tu? 

— Eu trebuie să dau o fugă până la Souday. 

— Mda! mormăi ţăranul. 

— Ce ai? Ce bombăni? Nu cumva n-ai încredere în 
mine? 

— Nu spun că n-am încredere în tine, spun dimpotrivă 
că n-am încredere în nimeni altul. 

— Trebuie totuşi să fiu, în zece minute, la Souday! Şi 
când zic că trebuie, apoi trebuie! Ţine-i pe soldaţi în şah o 
jumătate de ceas, asta-i tot ce-ţi cer! 

— Şi dacă oamenii, n-or vrea să lupte împotriva 
soldaţilor? 

— Ai să le ordoni să lupte. 

— Dacă, le-ai fi ordonat tu, te-ar fi ascultat. Dar eu... Cu 
Joseph Picaut ăla, care face cum îl taie capul... 

— Dar dacă nu mă duc eu la Souday pe cine să trimit? 

— Pe mine, domnule Oullier, zise un glas care părea că 
vine de sub pământ. 

— Cine vorbeşte? întrebă Jean Oullier. 

— Unul pe care l-am luat prizonier. 

— Cum îl cheamă? 

— Nici măcar nu l-am întrebat. 

— Cum te cheamă, stimabile? întrebă aspru Jean 
Oullier. 

— Sunt baronul de la Logerie, zise tânărul, izbutind în 
sfârşit să se ridice. 


161 


Alexandre Dumas 


— Aha! Fiul lui Michel de la Logerie... lar dau de 
dumneata pe aici? 

— Da. Când Guérin ăsta a pus mâna pe mine, tocmai 
mă duceam la Souday să-i anunţ pe prietenul meu 
Bonneville şi pe amicul lui, Petit-Pierre, că ascunzătoarea 
lor e cunoscută. 

— Cum şi când ai aflat asta? 

— leri seară, dintr-o discuţie purtată între mama şi 
Courtin. 

— Şi de ce-ai întârziat - având nişte intenţii atât de 
frumoase - să-ţi avertizezi prietenul? întrebă Jean Oullier 
cu un accent plin de ironie, dar şi de îndoială. 

— Pentru că mama m-a încuiat în odaie, pentru că 
odaia se afla la etajul al doilea şi pentru că n-am putut 
ieşi din ea decât în noaptea asta, cu riscul de a-mi frânge 
gâtul. 

Jean Oullier chibzui câteva secunde. Rezervele sale 
împotriva a tot ceea ce venea de la Logerie erau atât de 
mari, ura faţă de toţi cei care purtau numele de Michel 
atât de adâncă, încât îi era silă să accepte, fie şi cel mai 
neînsemnat serviciu din partea băiatului. Căci, 
neîncrezătorul vandeean se întreba dacă nu cumva 
bunăvoința băiatului ascunde vreo trădare. Înţelegând, 
totuşi, că Guérin avea dreptate, că el era singurul care 
putea să-i stăpânească pe oameni, Jean Oullier - 
resemnându-se să-i rămână obligat tânărului vlăstar al 
familiei Michel - spuse: 

— Mă rog, fie! Du-te! Măcar ai picioare bune? 

— De oţel. 

— Hm ! făcu Jean Oullier. 

— Dacă domnişoara Bertha ar fi aici, ar putea să-ți 
confirme. 

— Domnişoara Bertha? zise Jean Oullier încruntându-se. 

— Da. Când era bietul Tinguy bolnav, m-a trimis după 
doctor şi am făcut două leghe şi jumătate dus şi întors în 
numai cincizeci de minute. 

Jean Oullier clătină din cap, ca omul care nu se lasă dus 


162 


Gemenele 


de astfel de baliverne. 

— Poţi conta pe mine, zise Michel. Dumitale îţi trebuiau 
zece minute ca să ajungi la Souday, eu îmi pun capul că 
voi fi acolo în cinci. 

Tânărul scutură de pe el noroiul gros şi se pregăti să 
plece. 

— Cunoşti drumul? îl întrebă Jean Oullier. 

— Dacă-l cunosc? La fel de bine cum îmi cunosc aleile 
din parcul meu de acasă! 

Şi se năpusti în direcţia castelului de Souday. 

— Noroc, jupâne Oullier! îi strigă el vandeeanului. 

Jean Oullier rămase un moment pe gânduri: declaraţia 
pe care o făcuse tânărul, cum că ar cunoaşte cu ochii 
închişi împrejurimile castelului stăpânului său, îl 
contrariase grozav. 

— Mă rog, bombăni el, o să facem noi ordine în toată 
povestea asta, de îndată ce-o să ne mai tragem sufletul. 
Apoi, către Guérin: Hai, cheama oamenii! 

Țăranul îşi scoase unul din saboţi şi, apropiindu-l de 
buze, suflă în aşa fel, încât imită la perfecţie urletul 
lupului. 

— Crezi că te vor auzi? 

— Mai mult ca sigur. Ce avans ai faţă de soldaţi? 

— O jumătate de ceas; abia au ajuns la ferma din 
Pichardiere. 

— Din Pichardiere? zise Guérin căzând pe gânduri. 

— Da, Pascal Picaut, pe care l-au trezit din somn, le va 
servi de călăuză. 

— Pascal Picaut nu va mai servi de călăuză nimănui. 
Pascal Picaut nu se va mai trezi din somn niciodată! zise 
Guérin cu o voce sumbră. 

— Ah, deci... el era? 

— Da, el. 

— Tu l-ai ucis? 

— Se zbătea, striga după ajutor... Soldaţii erau la doi 
paşi de noi. Am fost nevoit să-l ucid... 

— Bietul Pascal! zise Jean Oullier. 


163 


Alexandre Dumas 


— Da zise şi Guérin, deşi ţinea cu filipiştii, era un om de 
ispravă. 

— Şi frate-său? 

— Frate-său? 

— Da, Joseph. Ce făcea? Nu l-a apărat? 

— Ce să-l apere? Se uita şi râdea! 

Jean Oullier se scutură cu oroare. Voind să scape de 
emoția ce-l cuprinsese, grăbi pasul. Guérin, care se oprea 
din când în când ca să sufle în sabot, abia reuşea să-i 
rămână aproape. Apoi, brusc, Guérin îi şopti să se 
oprească. În acel moment ajunseseră în locul numit 
„Panta de la Bauge”. Erau la doi paşi de răspântia Ragots. 


164 


Gemenele 


CAPITOLUL XXV 


Panta de la Bauge 


PANTA DE LA BAUGE ESTE DE 
fapt marginea unei mlaştini, de unde drumul ce duce la 
Souday urcă aproape perpendicular pe unul dintre 
povârnişurile cele mai abrupte. 

Coloana „nădragilor roşii”, cum le spunea Guérin 
infanteriştilor, trebuia să treacă mai întâi prin mlaştină, 
apoi să urce panta aceea abruptă. Jean Cullier tocmai 
ajunsese la mlaştină. Acolo, se opri şi căzu pe gânduri. 

— La ce-ţi zboară mintea? întrebă Guérin. 

— Mă gândesc că locul ăsta e mult mai prielnic pentru 
noi decât răscrucea Ragots. 

— Cu atât mai bine, fiindcă uite colo şi o căruţă de care 
ne-am putea folosi. 

Jean Oullier, care n-o observase, o examină cu atenţia. 
Era un car greu, încărcat cu lemne, lăsat la marginea 
mlaştinii de proprietarii pe care îi apucase noaptea pe 
drum. Oamenii n-avuseseră curajul să străbată, cu 
lemnele în car, un drum atât de periculos, aşa că-l 
lăsaseră pe loc, până ce avea să se lumineze de ziuă. 

— Am o idee, zise Jean Oullier, privind când la car, când 
la povârnişul acela abrupt ce se înălța ca un zid întunecat 
dincolo de mlaştină. Numai că ar trebui... 

— Ce-ar trebui? 

— Să-ţi aduci încoace oamenii. 

— lată-i, zise Guérin, au şi sosit. 

— Oameni buni, le zise Juan Oullier, dacă nu izbutim să- 
i oprim în loc pe soldaţii lui Louis-Philippe, se va întâmpla 
o nenorocire. În ce mă priveşte, sunt hotărât să-mi las 


165 


Alexandre Dumas 


ciolanele aici şi să nu le îngădui filipiştilor să meargă mai 
departe. 

— Şi noi la fel, răspunseră vandeenii. 

— Bun! Dacă vreţi să mă ajutaţi într-adevăr, haideţi să 
împingem căruţa asta până sus, pe coastă... 

— Să încercăm! ziseră oamenii. 

Jean Oullier se aşeză în frunte şi carul cel greu, tras de 
unii şi împins de alţii, străbătu, fără piedici, mlaştina, şi 
fu, în sfârşit, cocoţat în vârful povârnişului. Jean Oullier îl 
propti zdravăn cu nişte pietroaie, ca să n-o pornească la 
vale. 

— Acum, le zise el oamenilor, împărţiţi-vă în două şi 
aşezaţi-vă jumătate în stânga şi jumătate în dreapta 
mlaştinii. Când voi striga: „Foc!”, trageţi. Dacă soldaţii se 
întorc şi vă urmăresc, aşa cum nădăjduiesc, să vă 
retrageţi către lacul Grand-Lieu, în aşa fel încât să-i 
atrageţi după voi şi să nu mai ajungă la Souday. Dacă, 
dimpotrivă, îşi continuă drumul, atunci o să-i aşteptăm cu 
toţii la răscrucea din Ragots. 

Oamenii se despărţiră şi executară manevra. Jean 
Oullier rămase singur cu Guérin. 

— Se apropie, zise bătrânul lipindu-şi urechea de 
pământ. Oare cine naiba îi conduce, din moment ce 
Pascal Picaut a murit? 

— Trebuie să fi găsit la fermă vreun ţăran, pe care l-au 
luat pe sus. 

— O să-i lăsăm şi fără călăuza asta.; rătăciţi prin 
pădure, nu vor avea ce face şi se vor întoarce înapoi la 
Montaigu. 

— Te duci sus, lângă car? 

— Da, zise Oullier, în zece minute îi voi pune cu botul 
pe labe. 

Şi isprăvind de zis aceste cuvinte, jupânul Jean urca 
repede coasta abruptă şi se apropie de car. Era şi timpul; 
soldaţii ajunseseră la marginea mlaştinii. 

— Tu, du-te la oameni, îi zise Jean Oullier lui Guérin, 
care venise după el. 


166 


Gemenele 


— Şi tu ce-ai să faci? 

— Ai să vezi acuşica. 

Guérin plecă; Jean Oullier se strecură sub car şi 
aşteptă. Nici n-ajunse bine Guérin lângă ai săi, că soldaţii 
se şi înşiruiră pe marginea mlaştinii. Văzând cât era de 
greu de trecut, se opriră şovăind. 

— Drept înainte! strigă o voce de femeie. Drept înainte! 
Alt drum nu există! 

Doi vânători călare o porniră la drum şi, datorită 
grămezilor de nuiele care înţesau mlaştina, o trecură 
destul de lesne; începură apoi să urce coasta 
prăpăstioasă şi să se apropie din ce în ce de carul după 
care se ascunsese Jean Oullier. Când fură la douăzeci de 
paşi de el, Jean se prinse cu mâinile şi cu picioare de osia 
aflată dedesupt. Vânătorii călare examinară cu atenţie 
carul dar, nevăzând nimic care să le işte curiozitatea, îşi 
continuară drumul. Acum se pregăti şi grosul coloanei să 
treacă mlaştina. In frunte se afla văduva Picaut, după ea 
generalul, apoi vânătorii. În spatele  vânătorilor, 
infanteria. Când ajunseră la piciorul povârnişului, auziră 
un zgomot asemănător unui tunet venind din vârful 
înălţimii pe care cei doi soldaţi tocmai o urcaseră. 
Pământul trepida sub picioarele lor şi un soi de avalanşă 
se prăvă.li, din înaltul colinei, cu o repeziciune uluitoare. 

— Daţi-vă la o parte! strigă Dermoncourt cu o voce ce 
domina bubuitul acela cumplit. 

Şi, apucând-o pe văduvă de braţ, dădu pinteni calului 
care se năpusti la douăzeci de metri de acolo. Trebuia cu 
orice preţ să-şi salveze călăuza, de care avea mare 
nevoie. Şi o salvă. Majoritatea soldaţilor n-avură însă 
când să mai execute ordinul şefului lor. Incremeniţi din 
pricina zgomotului pe care-l auzeau, neştiind cu ce nou 
duşman vor avea de-a face, bâjbâind prin întuneric, 
rămaseră în mijlocul drumului, şi carul - căruia Jean. 
Oullier îi făcuse vânt de sus - se năpusti peste ei, 
ucigându-i pe cei aflaţi în drumul roţilor, rănindu-i pe cei 
pe care-i lovise eu loitrele şi cu lemnele din el. După 


167 


Alexandre Dumas 


această catastrofă urmă un moment de stupoare. Dar 
Dermoncoulrt, fără a se lăsa copleşit, începu să strige: 

— Inainte, soldaţi! înainte! Să ieşim cât mai repede din 
capcana asta! 

In aceeaşi clipă, un glas tot atât de puternic ca şi cel al 
generalului, strigă: 

— Foc, oameni buni! 

Un fulger ţâşni din fiecare tufiş care mărginea mlaştina 
şi o ploaie de gloanţe căzu în jurul soldaţilor. Glasul care 
comandase „foc”, se auzise de undeva, din faţă, iar 
împuşcăturile veniseră din spate. Generalul, vulpoi 
bătrân, tot atât de şiret ca şi Jean Oullier, pricepu 
manevra. Voiau să-l întoarcă din drum. 

— Inainte! strigă el. Nu pierdeţi timpul să ripostaţi! 
Înainte! 

Trupa începu să alerge şi, cu toate împuşcăturile, 
ajunse în vârful povârnişului. În vreme ce Dermoncourt şi 
soldaţii urcau spre culme, Jean Oullier, ascunzându-se 
după tufişuri, cobora colina şi nu după mult ajunse printre 
ai săi. 

— Bravo! şopti Guérin. Dacă am fi avut zece braţe ca 
ale tale şi câteva care cu lemne, la ora asta am fi scăpat 
de blestemaţii ăştia de soldaţi! 

— Hm! Eu nu sunt chiar atât de satisfăcut ca tine. Am 
tras nădejde că se vor întoarce din drum, dar nu s-au 
întors. Deci, haidem cât putem de repede la răscrucea 
Ragots. 

— Cine pretinde că „nădragii roşii” îşi vor continua 
drumul? întrebă o voce. 

Jean Oullier recunoscu glasul lui Joseph Picaut; acesta, 
cu un genunchi pe pământ şi cu puşca alături, golea 
buzunarele celor trei soldaţi pe care-i zdrobise carul cu 
lemne. Jean Oullier îşi întoarse capul cu scârbă. 

— Ascultă-l, Joseph, zise Guérin, fiindcă sfatul lui nu-i 
deloc de disprețuit. 

— Mă rog, numai că Albaştrii, odată ajunşi sus, n-au 
plecat mai departe. Ce dracu’, voi n-aveţi urechi să-i 


168 


Gemenele 


auziţi cum tropăie sus, ca oile în ocol? 

— Vezi dacă e aşa cum spune, îi zise Oullier lui Guérin. 

Acesta începu să se târască încetişor către culme, iar 
când ajunse la doi paşi de ea, îşi puse pălăria în vârful 
unui băț şi o agită pe deasupra capului. Dar o 
împuşcătură trasă de sus o aruncă la douăzeci de paşi de 
proprietarul ei. 

— Picaut are dreptate, zise Oullier. Dar cum se face că 
au renunţat la planul lor? Le-o fi fost ucisă călăuza? 

— Nu, n-a fost ucisă, zise Picaut. 

— Deci ai văzut cine-i conduce? 

— Da, răspunse Picaut. 

— Şi ai recunoscut persoana? 

— Da. 

— Atunci, înseamnă că s-au hotărât să rămână în dosul 
stincilor până s-o lumina de ziuă, fiindcă numai acolo sunt 
la adăpost de gloanţele noastre. 

Într-adevăr, nu după mult, zăriră nişte focuri pâlpâind 
printre stânci. 

— Lucrul mi se pare cam ciudat, dacă totuşi călăuza e 
cu ei. În sfârşit, chiar dacă se hotărăsc să plece, tot pe la 
Ragots trebuie să treacă, zise Oullier. 

Se uită în jur şi văzându-l pe Guérin care se înapoiase. 
Adăugă: 

— Du-te lângă ceilalţi, Guérin. Dacă filipiştii îşi continuă 
drumul, ştii ce ai de făcut. Dacă s-au hotărât să rămână 
pe loc, lasă-i vreun ceas să zgribule lângă foculeţele lor; 
ar fi inutil să-i atacăm. 

— Şi de ce-ar fi inutil? întrebă Guérin. 

— Pentru că ar fi o crimă să-i expunem de pomană pe 
oamenii noştri. 

— Zi mai bine că... 

— Ce anume? întrebă Oullier întrerupându-l pe Guérin. 

— Zi mai bine că nu de oamenii noştri îţi pasă, ci de 
stăpânii tăi... Pe tine nu te interesează să-i dobori pe 
Albaştri, ci să-i ţii în loc, ca să nu ajungă la Souday... 

— Nu e chiar aşa, Guérin. 


169 


Alexandre Dumas 


— Minti! strigă un glas. 

— Cine spune că mint? întrebă Cullier încruntându-se. 

— Eu ! strigă Joseph Picaut. 

Jean Oullier se abţinu. Nu voia să se certe cu fostul 
ocnaş. 

— Eu, repetă Picaut; Guérin are dreptate: nu din grijă 
faţă de noi nu vrei să-i ataci pe Albaştri, ci de teamă ca 
„Nădragii roşii” să nu prade castelul. 

— Picaut, replică Oullier cu calm, deşi purtăm aceeaşi 
cocardă, nu avem acelaşi drum şi nu tindem către acelaşi 
ţel. Eu am socotit întotdeauna că, indiferent pe cine 
suntem obligaţi să slujim, noi, ăştia de jos, suntem fraţi şi 
nu-mi place să văd risipindu-se fără rost sângele fraţilor 
noştri. Ştiu că tu nu gândeşti astfel; cu atât mai rău 
pentru tine! În alte împrejurări te-aş fi silit să te căieşti că 
m-ai făcut mincinos. Acum însă sunt obligat să te las în 
plata Domnului... 

— Mă rog, când ai să ai vreme, ştii unde mă găseşti, 
nu-i aşa? replică Picaut rânjind. 

Apoi, întorcându-se către ceilalţi: — Dacă e cineva 
printre voi care vrea să prindă iepuroii ăia de sus, să vină 
cu mine! 

Nimeni nu se mişcă, nimeni nu răspunse. Văzând 
tăcerea generală cu care îi fusese primită propunerea, 
Picaut făcu un gest de mânie şi dispăru în tufişuri. 

— Haideţi, oameni buni; zise Jean Oullier, duceţi-vă la 
răscrucea din Ragots. Dacă vă ţineţi după albia râului, 
într-un sfert de ceas sunteţi acolo. 

— Şi tu? întrebă Guérin. 

— Eu, răspunse Oullier, dau o goană până la Souday. 
Vreau să mă asigur cu ochii mei că domnişorul ăla şi-a 
îndeplinit misiunea. 

Oamenii plecară spre Ragots. Oullier rămase singur. 
Ascultă o vreme susurul apei, apoi întoarse capul spre 
locul unde se aflau soldaţii. Stâncile după care se 
adăpostiseră aceştia formau un mic lanţ, care se întindea 
de la est la vest până aproape de Souday. Dar cu cât 


170 


Gemenele 


înaintau spre castel, cu atât stâncile deveneau mai înalte, 
mai abrupte şi mai lipsite de vegetaţie. Chiar lângă 
Souday, lanţul acesta stâncos se isprăvea într-o 
adevărată prăpastie - prăpastia de la Bicques - mărginită 
de nişte pereţi drepţi de piatră, care creşteau parcă din 
râul vijelios şi foarte adânc ce curgea la picioarele lor. O 
dată sau poate de două ori în viaţa lui, ca să le taie calea 
mistreţilor fugăriţi de câini, Jean Oullier cutezase să 
coboare în această genune. Se putea cobori pe o 
potecuţă ce şerpuia printre tufişurile de grozamă, îngustă 
doar cât să poţi pune piciorul, poreclită „Cărarea 
caprelor”; acea potecă era cunoscută doar de câţiva 
vânători. Dar până şi Jean Oullier o coborâse cu atâta 
greutate şi înfruntase asemenea primejdii, încât i se 
părea cu neputinţă ca cineva să cuteze a se hazarda 
noaptea pe acolo. 

Dacă generalul voia să ajungă totuşi la Souday, trebuia 
s-o ia sau pe drumul obişnuit, şi atunci dădea peste 
oamenii lui Guérin, postați la răscrucea Ragots, sau s-o ia 
pe potecuţa aceea primejdioasă. Dar dinspre partea asta, 
Jean Oullier putea fi liniştit. Şi totuşi, nu era. Îl rodea 
parcă un fel de presimţire. | se părea nemaipomenit de 
ciudat ca Dermoncourt să renunţe aşa, deodată, la planul 
său de a mai merge la Souday. În loc să plece, aşa cum 
anunţase, Jean Oullier rămase pe loc şi se uită spre 
tabără; observă că focurile făcute de soldaţi erau pe cale 
de a se stinge. 

Bătrânul o luă repede pe acelaşi drum pe care apucase 
Guérin ca să vadă ce fac soldaţii pe culme. Ajuns sus, se 
opri, trase cu urechea, dar nu mai auzi niciun zgomot; 
privi cu atenţie printre tufele de grozamă, dar nu mai zări 
nici picior de soldat. Locul era pustiu, focurile trăgeau să 
moară. Soldaţii dispăruseră. Atunci scoase un strigăt 
puternic de mânie şi se năpusti, de-a lungul lanţului de 
stânci, spre Souday. Era sigur că ghidul acela necunoscut, 
dar pe care Joseph Picaut îl văzuse totuşi, pornise cu 
soldaţii spre „Cărarea caprelor”. Ajuns la capătul lanţului 


171 


Alexandre Dumas 


de stânci, Jean Oullier mai escaladă o ridicătură, după 
care, dincolo de ea, îi zări pe soldaţi. O şi porniseră pe 
acea cărare primejdioasă şi, la lumina torţelor pe care le 
aprinseseră ca să vadă pe unde calcă, Jean Oullier îi văzu 
coborând în şir indian, în prăpastie. Furios la culme, se 
căzni să desprindă un bolovan uriaş ca să-l prăvale peste 
ei. Dar cum strădaniile îi fură zadarnice, urmă un potop, 
foarte colorat, de înjurături. În acelaşi timp se auzi în 
spatele lui un hohot puternic de râs. Se întoarse brusc şi 
dădu nas în nas cu Picaut. 

— Ei bine, jupâne Jean, după cât se pare tot eu am avut 
dreptate. 

— Doamne, răspunse bătrânul, cine dracu' i-a putut 
călăuzi tocmai pe poteca asta? 

— In orice caz, răspunse Picaut, cea care îi conduce n-o 
să mai apuce să vină înapoi nici pe drumul ăsta şi nici pe 
altul. Uită-te bine la ea acum, dacă ţii s-o mai vezi în 
viaţă. 

Jean Oullier se aplecă să vadă mai bine. Soldaţii 
trecuseră râul şi acum se strângeau în jurul generalului. 
In mijlocul lor, cei doi zăriră o femeie, cu părul despletit, 
care-i arăta generalului, cu degetul, drumul ce trebuia 
urmat. 

— Marianne Picaut! strigă Jean Oullier. 

Joseph nu zise nimic. Dar îşi duse puşca la ochi şi se 
pregăti să tragă. Jean Oullier se întoarse brusc, şi când 
Picaut apăsă pe trăgaci, lovi cu palma în ţeava, puştii. 

— Nenorocitule! îi aruncă el, lasă-i măcar vreme să-l 
îngroape pe frate-tău! 

Glonţul se pierdu aiurea. 

— Na! strigă Picaut furios, apucând puşca de ţeavă şi 
pocnindu-l în cap cu patul, pe Oullier, na! Să te înveţi 
minte şi să nu te mai amesteci unde nu-ţi fierbe oala! 

Deşi puternic, Jean Oullier luat pe neaşteptate, căzu în 
genunchi. Când dădu să se scoale, piciorul îi alunecă şi se 
rostogoli la vale, spre prăpastie. Incercă să se agaţe de 
tufişurile plăpânde pe care le întâlnea în cădere, să se 


172 


Gemenele 


prindă de marginile stâncilor, dar încet, încet forţele îl 
părăseau şi-şi dădu seama că nu peste mult avea să se 
prăbuşească drept în râul care clocotea la picioarele lui. 
Dar chiar în clipa în care era pe cale să cadă, nişte braţe 
puternice îl apucară şi-l traseră pe o mică platformă aflată 
la câţiva metri de apă. Era salvat! 


173 


Alexandre Dumas 


CAPITOLUL XXVI 


Alarma 


PERSONAJUL PE CARE-L VOM IN- 
troduce acum, sau mai curând care s-a introdus el singur 
în salonul marchizului de Souday, unde se mai aflau şi alţi 
oaspeţi, era comisarul general al viitoarei armate 
vandeene, comisar care-şi schimbase numele, foarte 
cunoscut în baroul din Nantes, cu pseudonimul de Pascal. 

— Ah! Ah! făcu marchizul de Souday, cu o anumită 
mişcare a buzelor care arăta că nu-i prea avea la suflet 
pe avocaţi, domnul comisar-general Pascal... 

— Da, şi ne aduce veşti, după cât se pare, zise Petit- 
Pierre, cu intenţia vizibilă de atrage asupră-i atenţia 
noului venit. 

Intr-adevăr, la sunetul vocii care rostise aceste cuvinte, 
comisarul civil tresări şi se întoarse spre Petit-Pierre, care- 
i făcu - cu ochii şi cu buzele - un semn imperceptibil. 

— Veşti, repetă el. 

— Bune ori rele? 

— Amestecate... Dar să încep cu cele bune. 

— Spune-le... 

— „Alteța sa regală a străbătut sudul şi a ajuns cu bine 
şi sănătoasă în Vandeea. 

— Eşti sigur de asta? întrebă marchizul de Souday: 

— Tot atât de sigur pe cât sunt de sigur că vă văd pe 
toţi în salonul ăsta, răspunse Pascal. Acum să trecem la 
celelalte veşti. 

— Ai aflat ceva, la Montaigu? 

— S-au bătut astăzi acolo: garda naţională a tras 
câteva salve de puşcă şi au fost răniţi sau ucişi câţiva 


174 


Gemenele 


ţărani. 

— Dar din ce pricină? 

— Din pricina unui scandal petrecut la târg. 

— Cine comandă armata la Montaigu? întrebă Petit- 
Pierre. 

— Un simplu căpitan; dar astăzi, având în vedere că era 
zi de târg, subprefectul şi generalul s-au dus şi ei acolo. 

— Ştii cumva numele generalului? 

— Generalul Dermoncourt. 

— Cine-i generalul ăsta? 

— Din ce punct de vedere vreţi să-l cunoaşteţi, 
domnule? Ce fel de om e, ce fire are, ce opinii? 

— Sub toate trei aspectele. 

— Ca om, are vreo şaizeci, şaizeci şi cinci de ani, şi face 
parte din acea viţă tare care a luat parte la toate bătăliile 
Revoluţiei şi ale Imperiului; va fi zi şi noapte pe cal şi nu 
ne va lăsa nicio clipă de răgaz. 

— Ei bine, vom încerca să-l obosim, şi cum n-avem 
decât jumătate din vârsta lui, înseamnă că vom fi nişte 
nevolnici sau nişte nepricepuţi dacă nu vom izbuti. 
Convingerile lui? 

— Cred, zise Pascal, că e republican. 

— Deşi a slujit doisprezece ani sub Imperiu? Şi ca fire? 

— Oh, cât despre asta, e cinstea întruchipată şi dacă 
Doamna ar cădea vreodată în mâinile lui... 

— Ei, ce tot spui acolo, domnule Pascal? întrebă Petit- 
Pierre. 

— Sunt avocat, domnule, şi în această calitate trebuie 
să prevăd toate şansele unui proces. Repet deci: dacă 
vreodată Doamna ar avea neşansa să cadă în mâinile 
generalului Dermoncourt, şi-ar putea da seama de 
curtoazia lui. 

— Atunci, zise Petit-Pierre, iată un duşman pe gustul 
Doamnei: puternic, curajos şi cinstit. Domnule, parcă 
vorbeai de nişte împuşcături la vadul râului Boulogne... 

— Bănuiesc că cele pe care le-am auzit pe drum 
veneau dintr-acolo... 


175 


Alexandre Dumas 


— Poate că ar fi bine, zise marchizul, să se ducă Bertha 
şi să vadă despre ce e vorba... Ea ne va spune exact ce s- 
a petrecut. 

Bertha se ridică. 

— Cum! strigă Petit-Pierre, domnişoara? 

— De ce nu? întrebă marchizul. 

— Pentru că mi se pare că asta-i o treabă de bărbat şi 
nu de femeie. 

— Tinere prieten, zise bătrânul gentilom, las-o pe 
Bertha, fiindcă ştie să se descurce tot atât de bine ca şi 
mine. 

Bertha se îndreptă spre uşă; acolo însă se întâlni nas în 
nas cu sora ei. 

— Ah! zise marchizul, ai auzit împuşcăturile, Mary? 

— Da, tată; se bat. 

— Unde? 

— Cred că la Baugé. 

— Eşti sigură? 

În aceeaşi clipă se auziră nişte lovituri puternice în 
poartă. 

— Deschideţi! strigă o voce, deschideţi! Nu-i vreme de 
pierdut! 

— E vocea lui, zise Mary. 

— Vocea lui! repetă marchizul. Vocea cui? 

— Vocea tânărului baron Michel, zise Bertha care, ca şi 
sora ei, îl recunoscuse. 

— Lasă-l să vină, domnule marchiz, lasă-l să vină! zise 
Bonneville, răspund eu pentru el. 

Abia rosti aceste cuvinte că tânărul baron, palid, 
gâfâind, murdar de noroi şi şiroind de sudoare, se năpusti 
în salon, unde nu mai avu putere să spună decât atât: 

— Fugiţi! Nu pierdeţi nicio clipă! Vin! 

Timp de câteva clipe în salon se produseră o tulburare 
şi o confuzie generală. 

— La arme! strigă marchizul. 

Contele de Bonneville şi Pascal se aruncară în faţa lui 
Petit-Pierre ca pentru a-l proteja. Mary se năpusti spre 


176 


Gemenele 


Michel pentru a-l ajuta să-şi vină în fire. Bertha dădu fuga 
la fereastra care dădea spre pădure şi o deschise. Atunci 
se auziră alte câteva împuşcături mai apropiate, dar 
totuşi la o oarecare distanţă. 

— Sunt pe la Bicques! zise Bertha. 

— Fugi de-acolo! Nu se poate s-o fi luat pe un astfel de 
drum! o contrazise marchizul. 

— Ba da, şopti Michel, i-am văzut: purtau torţe; îi 
călăuzea o femeie care mergea înainte! După ea venea 
generalul... 

— Oh, afurisitul de Jean, zise marchizul, de ce nu-i aici? 

— Luptă, domnule! M-am întâlnit cu el pe drum şi m-a 
trimis încoace. Vai, domnişoară Mary, veneam eu singur 
să vă spun. De ieri ştiam că vor ataca acest castel... Dar 
m-au încuiat în cameră... Am coborât pe fereastră de la 
etajul al doilea... 

— Dumnezeule, spuse Mary pălind. 

— Domnilor, rosti calm Petit-Pierre, cred că e cazul să 
luăm o hotărâre. Să luptăm? În acest caz trebuie să ne 
înarmăm, să încuiem porţile castelului, să punem străji. 
să fugim? Atunci nu mai avem timp de pierdut! 

— Să ne apărăm ! zise marchizul. 

— Să fugim! zise Bonneville. Când Petit-Pierre va fi în 
siguranţă, ne vom apăra! 

— Ei bine, spuse Petit-Pierre, ce părere ai, domnule 
Pascal? 

— Eu zic că din moment ce nu e pregătit nimic, nu ne 
putem bate. Nu-i aşa, domnilor? 

— Domnilor, zise Petit-Pierre, Pascal are dreptate. 


Retragerea! Apoi adresându-se marchizului: — Aveţi la 
castel, vreo uşă, vreo ieşire secretă? N-avem timp de 
pierdut! 


— Mary, zise marchizul, încuie poarta castelului, dar 
fără s-o baricadezi, în aşa fel încât să poată fi deschisă de 
îndată ce vor bate în ea. Bertha, repede în subterană! Eu 
şi cele două fiice ale mele îl vom primi pe general şi-i vom 
face onorurile cuvenite şi mâine, oriunde veţi fi, ne vom 


177 


Alexandre Dumas 


întâlni. Numai să ştiu exact locul. 

Mary ieşi repede din odaie ca să execute ordinul tatălui 
ei, în timp ce Bertha, făcându-i semn lui Petit-Pierre s-o 
urmeze, ieşi pe cealaltă uşă, străbătu curtea, intră în 
capelă, luă două lumânări din altar, le aprinse de la o 
lampă, le puse în mâinile lui Bonneville şi ale lui Pascal şi, 
apăsând pe un resort care făcu să se deschidă partea din 
faţă a altarului, descoperi o scară ce ducea în cripta 
castelului, unde fuseseră înmormântați odinioară seniorii 
de Souday. 

— Nu vă puteţi rătăci, zise Bertha. La celălalt capăt veţi 
găsi o uşă, cu cheia pe dinăuntru. Uşa dă în câmp... 

Petit-Pierre îi strânse Berthei mâna, apoi se avântă în 
subterană, urmată de Bonneville, Pascal şi ceilalţi oaspeţi. 
Bertha închise trapa la loc. Observase că baronul Michel 
nu fugise odată cu ei. 


178 


Gemenele 


CAPITOLUL XXVII 


Jupânul Loriot 


MARCHIZUL:DE SOUDAY, DUPĂ 
ce-i urmări cu ochii pe fugari până când aceştia dispărură 
în capelă, scoase o exclamaţie de uşurare şi intră în 
vestibul. Dar, în loc să treacă de aici în salon, pătrunse 
din vestibul în bucătărie. Contrar obiceiurilor sale şi spre 
marea mirare a bucătăresei, se apropie de plită, ridică - 
cu solicitudine - capacul de pe fiecare oală, se asigură că 
nicio mâncare nu se lipise de fund, intră din nou în 
vestibul, iar de acolo în sufragerie, inspectă sticlele, le 
dublă şirul, se uită să vadă dacă masa era aşezată după 
toate regulile artei şi, satisfăcut de ceea ce văzuse, intră 
în salon. Acolo le găsi pe cele două fete ale sale aşezate 
în faţa focului: Mary era neliniştită, Bertha, visătoare: 
amândouă se gândeau la Michel. Mary bănuia că tânărul 
baron se dusese după Bonneville şi Petit-Pierre şi era 
foarte preocupată, atât de oboseala la care va fi supus, 
cât şi de primejdiile către care alerga. Bertha, dimpotrivă, 
strălucea de bucurie la gândul că acel tânăr atât de 
şovăielnic şi de temător îşi învinsese slăbiciunea şi 
bravase nişte primejdii evidente. Măsura deci intensitatea 
dragostei, pe care presupunea c-o are Michel pentru ea, 
după schimbarea uluitoare pe care această iubire o 
produsese în firea ei. Construia mii de castele în Spania 
şi-şi reproşa că nu-l obligase să rămână la Souday. Apoi 
surâdea, gândindu-se că poate totuşi nu plecase, că se 
ascunsese pe undeva, ca s-o observe pe ascuns şi că, 
dacă s-ar aventura să iasă în curte sau în parc, îi va 
vedea în faţa ei şi-l va auzi spunându-i: „Vezi de ce sunt 


179 


Alexandre Dumas 


în stare ca să obţin o privire de la dumneata?” Nici n- 
apucase bine să se aşeze marchizul pe scaun că, hop, se 
şi auzi bătând în poartă. Marchizul de Souday tresări, nu 
pentru că nu s-ar fi aşteptat la aceste ciocănituri în 
poartă, ci fiindcă bătăile erau timide, n-aveau nimic cazon 
în ele. 

— Ei, făcu marchizul, cine-o fi? 

După care ieşi din salon, traversă vestibulul şi înaintă 
până la prima treaptă a peronului. Într-adevăr, în locul 
săbiilor şi al baionetelor pe care se aştepta să le vadă 
lucind în întuneric, în locul chipurilor soldăţeşti şi a 
mustăţilor cu care credea că va face cunoştinţă, 
marchizul de Souday nu văzu altceva decât cupola unei 
umbrele uriaşe de pânză care se îndrepta spre el, urcând 
treptele peronului. Cum acea umbrelă, care înainta 
aidoma carapacei unei broaşte țestoase, ameninţa să-i 
scoată ochii cu vârful ei ascuţit, marchizul o ridică în sus 
şi, se trezi nas în nas cu o mutră ca de dihor, pe care 
sclipeau doi ochi mici şi strălucitori ca două pietre 
preţioase. 

— Mii de draci! strigă marchizul de Souday. Dar e 
jupânul Loriot! 

— Gata să vă slujească, dacă-l socotiți demn de acest 
lucru. 

— Fii binevenit la Souday, jupâne Loriot, zise marchizul 
cu un aer de bună dispoziţie, ca şi cum cine ştie cât l-ar fi 
bucurat prezenţa acestuia. Aştept în seara asta o 
societate numeroasă şi, în calitatea dumitale de notar al 
stăpânului casei, mă vei ajuta să-i fac onorurile. Vino în 
salon să le saluţi pe domnişoare... 

Apoi: — Loriot, voi fi întotdeauna încântat să te văd. 
Numai că o să-mi îngădui să te întreb, nu-i aşa, ce te 
poate aduce în pustiul ăsta, seara la nouă şi jumătate, şi 
mai ales pe o asemenea vreme? 

— lată ce mă aduce, zise el. Am fost la castelul din 
Logerie, de unde am plecat foarte târziu, căci adusesem 
nişte bani stăpânei de acolo; mă întorceam pe jos, după 


180 


Gemenele 


cum mi-e obiceiul, când am auzit în pădure nişte zgomote 
de rău augur, care mi-au confirmat ceea ce aflasem 
despre răzmeriţa din Montaigu. Mi-a fost teamă să merg 
mai departe, să nu mă întâlnesc pe drum cu soldaţi de-ai 
ducelui d'Orleans şi am socotit că domnul marchiz va 
binevoi să-mi acorde ospitalitate în noaptea asta. 

La numele de Logerie, Bertha şi Mary ridicaseră capul 
ca doi bidivii care aud de departe sunetul trâmbiţei. 

— Vii de la Logerie? zise marchizul. 

— Da, cum am avut cinstea s-o spun domnului marchiz. 

— Păi, am avut pe cineva din Logerie, în seara asta 
aici... 

— Poate pe tânărul baron? 

— Da. 

— Perfect, pe el îl şi caut. 

— Loriot, zise marchizul, mă miră să te văd, pe 
dumneata, un om cu principii solide, mă miră, zic, să te 
văd coborându-te până într-atât încât să adaugi la 
numele de Michel un titlu pe care de obicei îl respecţi. 

Auzindu-l pe marchiz rostind astfel de vorbe, Bertha se 
făcu roşie ca purpura, iar Mary galbenă ca ceara. 
Impresia pe care vorbele marchizului o produsese asupra 
celor două fete nu fu observată de bătrânul gentilom; dar 
ea nu scăpă ochilor ageri ai notarului. 

— Apoi, continuă marchizul, de ce, jupâne, crezi că e 
necesar să te serveşti de un subterfugiu ca să intri în 
casa noastră? 

— Domnule marchiz... se bâlbâi Loriot. 

— Ai venit să-l cauţi pe Michel, nu-i aşa? De ce minţi? 

— Rog pe domnul marchiz să primească umilele mele 
scuze. Mama tânărului, pe care am fost silit s-o accept 
printre clienţii mei, pe care am moştenit-o, ca să zic aşa, 
de la predecesorul meu, e foarte neliniştită: cu riscul de 
a-şi frânge gâtul, fiul ei a coborât pe o fereastră de la 
etajul al doilea şi, nesocotind dorinţa maternă, a fugit; 
aşa că doamna Michel m-a rugat... 

— Ah! Ah! făcu marchizul, a fost în stare de aşa ceva? 


181 


Alexandre Dumas 


— Da, domnule marchiz. Dacă domnul marchiz ar 
putea să-mi indice unde aş avea şansa să-l întâlnesc pe 
tânăr, zise Loriot, l-aş duce la Logerie. 

— Ah! Cât despre asta, la dracu', habar n-am nici cum, 
nici pe unde s-a făcut nevăzut. Ştiţi voi ceva? le întrebă 
marchizul pe cele două fete. 

Bertha şi Mary făcură amândouă un semn negativ. 

— După cum vezi, dragă jupâne, zise marchizul, nu-ţi 
putem fi de niciun folos. Dar de ce şi-a sechestrat 
doamna Michel, fiul? 

— Se pare, răspunse notarul, că tânărul, până acum 
atât de blând, atât de docil şi de ascultător, s-a 
îndrăgostit dintr-o dată. 

— Ah! Ah! Şi-a luat vânt, zise marchizul. Cunosc eu 
asta! Ei bine, jupâne, dac-o vezi pe maică-sa, zi-i să 
sloboadă frâul şi să-l lase liber: e mult mai bine decât să-l 
constrângă. În fond, deşi îl cunosc foarte puţin, mi s-a 
părut un băiat de treabă. 

— Are o inimă de aur, domnule marchiz, şi în plus e 
unicul fiu al baroanei, are mai bine de o sută de mii de 
franci rentă! zise notarul. 

— Hm! făcu marchizul, dacă n-are decât atât, va fi cam 
greu să-şi răscumpere josnicia numelui pe care-l poartă. 

— Tată! strigă Bertha, în timp ce Mary se mulţumi să 
ofteze, uiţi serviciul pe care ni l-a făcut în seara asta? 

„Eh, eh, oare baroana să fi avut dreptate?” îşi zise 
Loriot privind-o pe Bertha. Şi se apucă să calculeze cam 
la cât se puteau ridica onorariile contractului de căsătorie 
dintre baronul Michel şi domnişoara Bertha. 

— Ai dreptate, fata mea, zise marchizul. Să-l lăsăm pe 
Loriot să-l caute pe motanul maicii Michel. 

Apoi întorcându-se către notar: — Mai adineauri ai 
folosit ca pretext teama dumitale de a te întâlni cu 
soldaţii; ţi-e într-adevăr teamă? Dumitale? 

— Nu mi-e frică, replică Loriot, dar blestemaţii ăştia de 
Albaştri îmi fac o silă atât de adâncă, încât numai ce 
zăresc o uniformă de-a lor, şi mi se strânge stomacul atât 


182 


Gemenele 


de tare, că timp de douăzeci şi patru de ore nu mai pot 
mânca nimic. 

— Aşa se explică slăbiciunea dumitale, jupâne; dar 
ceea ce e şi mai trist e că mă văd obligat să te rog să 
pleci... 

— Domnul marchiz vrea să-şi râdă de umilul lui 
servitor. 

— Câtuşi de puţin. Nu vreau să te văd mort, jupâne, 

— Cum adică? 

— Dacă vederea unui singur soldat îţi prilejuieşte 
douăzeci şi patru de ore de post, ai să mori sigur de 
foame dacă ai să fi obligat să stai o noapte întreagă sub 
aceiaşi acoperiş cu un regiment... 

— Un regiment! 

— Da. Am invitat un regiment să mănânce în seara 
asta la Souday, şi prietenia pe care o am pentru 
dumneata, jupâne, mă obligă să te rog să ştergi putina 
cât mai repede. Numai că, bagă de seamă, caraghioşii ăia 
văzându-te hoinărind pe câmpuri sau mai curând prin 
pădure, la o astfel de oră, s-ar putea foarte bine să te ia 
drept ceea ce nu eşti... 

— Şi atunci? 

— Ei bine, în cazul ăsta nu s-ar sili să te cinstească cu 
vreo câteva puşti, iar puştile soldaţilor domnului duce 
d'Orleans sunt încărcate cu gloanţe. 

Notarul deveni foarte palid şi bâlbâi câteva vorbe de 
neînțeles. 

— Aşa că hotărăşte-te. Ai de ales: ori mori de foame, 
ori de glonţ. N-ai vreme de pierdut, căci şi aud trupa 
mărşăluind... lată, după toate probabilitățile generalul şi 
bate în poartă! 

Intr-adevăr, cineva bătea în poartă, dar de data asta cu 
putere. 

— În compania domnului marchiz, zise Loriot, mă simt 
în putere să-mi înfrâng sila, oricât de cumplită ar fi ea. 

— Bine! Atunci ia torţa asta şi hai să-i întâmpinăm pe 
oaspeţi. 


183 


Alexandre Dumas 


Şi marchizul de Souday, luând el însuşi o torţă în mână, 
ieşi pe peron. Bertha şi Mary îl urmară. Mary gânditoare, 
Bertha neliniştită, scrutând întunericul adânc din curte, ca 
să vadă dacă nu-l vor descoperi pe cel la care se gândeau 
amândouă. 


184 


Gemenele 


CAPITOLUL XXVIII 


Unde generalul înfulecă nişte bucate care nu erau 
pregătite pentru el 


DUPĂ INSTRUCŢIUNILE MARCHI- 
zului, transmise de Mary Rosinei, poarta fusese deschisă 
soldaţilor încă de la prima ciocănitură. Ei năvăliră în curte 
şi se grăbiră să încercuiască locuinţa. In momentul în care 
bătrânul general cobora de pe cal, zări două facle şi, în 
spatele lor, jumătate în urmă, jumătate în lumină, două 
tinere. Înaintară către el cu un aer încurcat şi totodată 
grațios, care-l surprinse. 

— Pe legea mea, generale, strigă marchizul, coborând 
ultima treaptă a scării ca să iasă astfel cât mai mult în 
calea generalului, aproape că eram desperat că n-am să 
te mai văd în seara asta. 

— Dumneata desperat, domnule marchiz? zise 
generalul-uluit de această mărturisire. 

— Da, zise marchizul. La ce oră aţi plecat din Montaigu? 
Spre ora şase? 

— La şase şi ceva. 

— Ei bine, aşa e. Am socotit că v-ar trebui mai bine de 
trei ceasuri ca să ajungeţi aici; vă aşteptam cam pe la 
nouă şi un sfert, nouă şi jumătate. Dar iată că e trecut de 
zece. Eram cât pe-aci să-mi spun: „Dumnezeule, oare să 
se fi întâmplat vreun accident care să mă lipsească de 
cinstea de a primi în casa mea un atât de brav şi prețuit 
ofiţer?” 

— Deci mă aşteptai, domnule? 

— Drace! Pun rămăşag că afurisitul ăla de vad de la 
Pont-Farcy v-a pricinuit o asemenea întârziere! Ce ţinut 


185 


Alexandre Dumas 


nenorocit, generale! Râuri care, la cea mai mică ploaie 
devin adevărate torente; drumuri... ei numesc astea 
drumuri! eu le numesc hârtoape! Dar mărturisesc că 
toate astea nu înseamnă nimic pe lângă râpa aia de la 
Bicques, unde când eram tânăr, nici eu, vânător înrăit, nu 
cutezam să mă hazardez fără să tremur. Într-adevăr, 
generale, când mă gândesc câte necazuri şi câtă 
oboseală te-a costat cinstea pe care mi-o faci, nici nu ştiu 
cum să-mi arăt recunoştinţa! 

Generalul văzu că avea de-a face cu cineva mai subtil 
decât el. Se hotări să-i plătească cu aceeaşi monedă. 

— Crede-mă, domnule marchiz, răspunse el, că regret 
de a mă fi lăsat aşteptat atâta şi numai eu sunt vinovat 
de întârzierea pe care mi-o reproşezi. In orice caz, voi 
încerca să profit de lecţia pe care mi-o dai, şi altădată, în 
ciuda vadurilor, a cascadelor şi a râpelor, voi sosi la 
vreme, conform celor mai riguroase reguli de politeţe. 

În acel moment, un ofiţer se apropie de general ca să 
primească ordine în legătură cu percheziţia pe care 
trebuia s-o facă la castel. 

— E de prisos, căpitane, zise generalul. N-ai auzit că 
gazda noastră ne-a spus că am venit prea târziu? Asta 
înseamnă că n-avem motive să ne mai deranjăm, fiindcă 
vom găsi totul în cea mai deplină ordine. 

— Cum adică? întrebă marchizul; în ordine sau nu, 
castelul meu vă stă la dispoziţie, generale; folosiţi-vă de 
el cum vă place! 

— Prea mi-l oferi cu plăcere ca să refuz, răspunse 
generalul înclinându-se. 

— Oh, cât sunteţi de zăpăcite, domnişoarelor, zise 
marchizul adresându-se fiicelor sale; nu mi-aţi atras 
atenţia că-i ţin pe aceşti domni la poartă pe o astfel de 
vreme! Nişte oameni care au trecut prin vadul de la Pont 
Farcy! Intră, domnule general, intraţi, domnilor! Am făcut 
un foc zdravăn în salon, un loc în faţa căruia vă veţi usca 
hainele pe care apele râului Boulogne trebuie să le fi 
făcut de neîmbrăcat. Dar îngăduiţi-mi să îndeplinesc o 


186 


Gemenele 


formalitate cu care poate că ar fi trebuit să încep, 
prezentându-vă pe cele două fiice ale mele, Bertha şi 
Mary de Souday. 

— Pe legea mea, marchize, zise galant generalul, 
vederea unor chipuri atât de graţioase merita riscul de a 
răci trecând prin vadul de la Pont Farcy! 

— Ei bine,  domnişoarelor,  profitaţi de ochii 
dumneavoastră frumoşi şi asiguraţi-vă că, după ce i-am 
aşteptat atâta pe aceşti domni, masa nu se va lăsa la 
rându-i aşteptată. 

— Într-adevăr, domnule marchiz, zise Dermoncourt, 
suntem  copleşiţi de bunătatea dumneavoastră şi 
recunoştinţa noastră... 

— E răsplătită prin bucuria pe care ne-o pricinuieşte 
vizita dumneavoastră. Înţelegi, generale, eu care sunt 
obişnuit cu cele două chipuri graţioase cărora le-aţi 
adresat un atât de frumos compliment - şi-n afară de asta 
sunt tatăl lor - găsesc de multe ori şederea la castel cam 
insipidă, cam monotonă. lţi dai deci seama cât am fost de 
bucuros când un spiriduş a venit să-mi spună: „Generalul 
Dermoncourt a plecat la ora şase din Montaigu ca să facă 
o vizită, cu tot statul lui major, la Souday”. 

— Deci un spiriduş te-a avertizat? 

— Sigur. În fiecare castel există câte unul. Aşa că 
perspectiva serii pe care aveam s-o petrec cu dumneata, 
generale, mi-a redat o vioiciune pe care n-am mai 
cunoscut-o de multă vreme. Apoi, adresându-se ofiţerilor: 
— Domnilor, vreţi să-l urmaţi pe general şi să treceţi în 
sufragerie? 

Se aşezară la masă: generalul între Mary şi Bertha, 
marchizul între cei doi ofiţeri. Jupânul Loriot se aşezase 
lângă Bertha. Marchizul, care mânca de obicei la ora cinci 
şi care răbda de aproape şase ceasuri, îşi despăgubea din 
belşug stomacul pentru această aşteptare, Mary şi Bertha 
erau amândouă gânditoare; generalul se gândea şi el 
cum să-i vină de hac marchizului şi să-l dea de gol. Mirat, 
la început, de spontaneitatea primirii care i se făcuse, 


187 


Alexandre Dumas 


începea să-şi regăsească sângele rece şi, revenit la 
obiceiul său de a observa totul cu atenţie, îşi dădu seama, 
din ceea ce vedea, din graba gazdei sale ca şi din 
belşugul acelei mese, mult prea frumoasă ca să fi fost 
pregătită pentru el, că bănuielile sale erau pe deplin 
întemeiate. Dar, ascuţit la minte cum era, socoti că ar fi 
fost de prisos să pornească în urmărirea fugarilor; se 
hotări deci să aştepte până mai târziu, ca să-şi înceapă 
investigaţiile. 

— Domnule marchiz, zise el ridicând paharul, îmi 
îngădui să beau în sănătatea domnişoarelor de Souday, 
mulţumindu-le că au vrut să ia parte la primirea plină de 
curtoazie cu care ne-aţi onorat! 

— Sora mea şi cu mine vă mulţumim, domnule general, 
zise Bertha, şi suntem fericite că v-am putut fi pe plac 
conformându-ne dorinţei tatălui nostru. 

— Ceea ce vrea să spună, replică generalul surâzând, 
că dumneavoastră sunteţi bine dispuse din ordin şi că 
deci domnului marchiz trebuie să-i fim recunoscători 
pentru asta. Mă rog, preţuiesc şi mai mult această 
francheţe specific militară care, din tabăra admiratorilor 
mă face să trec în tabăra prietenilor dumneavoastră. 

— Elogiile pe care le aduceţi francheţii mele mă 
încurajează, domnule general, şi această francheţe va 
cuteza să vă mărturisească faptul că, având în vedere 
convingerile dumneavoastră politice, nu vă pot număra 
printre prietenii mei. 

— Generale, zise marchizul, aş vrea să răspund şi eu 
paharului închinat cu atâta curtoazie fiicelor mele; sunteţi 
însurat? 

— Nu, zise el. 

— Poate aveţi o soră? 

— Nu. 

— Poate o mamă? 

— Da, zise generalul. Franţa, mama noastră, a tuturor. 

— Ei bine, bravo! Beau pentru Franţa, pentru cele opt 
secole de glorie şi de măreție pe care le datorează regilor 


188 


Gemenele 


ei. 

— lar eu, zise generalul, pentru jumătatea de secol de 
libertate pe care o datorează fiilor ei. 

Toţi oaspeţii îşi ridicară paharele, le ciocniră şi le goliră. 
Odată lansată pe această pantă şi stropită din belşug cu 
vin, discuţia luă nişte întorsături atât de puţin interesante 
pentru Mary şi Bertha, încât dându-şi seama că n-o vor 
putea suporta până la desert, cele două fete se ridicară 
de la masă şi trecură, fără zgomot, în salon. La rândul lui, 
jupânul Loriot, care părea că venise mai mult pentru cele 
două fete decât pentru marchiz, se ridică şi le urmă. 


189 


Alexandre Dumas 


CAPITOLUL XXIX 


Unde curiozitatea jupânului Loriot nu este pe 
deplin satisfăcută 


— EI, ZISE BERTHA, PARI FOARTE 
satisfăcut, domnule notar. 

— Domnişoară, răspunse încet Loriot, am făcut tot ce- 
am putut ca să-l ajut pe domnul marchiz în planurile sale. 

— Despre ce planuri e vorba, domnule Loriot? zise Mary 
râzând. Nici Bertha, nici eu n-avem habar de ce spui! 

— Dumnezeule, spuse notarul, mi-am închipuit că 
domnul marchiz are motive puternice şi serioase ca să-l 
trateze ca pe un vechi prieten, dacă nu chiar mai mult, pe 
soldăţoiul pe care l-a primit la masa lui; atenţiile cu care l- 
a copleşit mi s-au părut atât de ciudate, încât mi-am 
închipuit că au un anumit scop. 

— Ce scop? întrebă Bertha. 

— Drace, cel de a-i inspira atâta siguranţă, încât să uite 
de propria-i siguranţă şi să-l facă să îndure soarta lui... 

— Soarta cui? 

Notarul făcu un gest de tăiere a capului. 

— Soarta lui Holofern”, poate? întrebă Bertha izbucnind 
în râs. 

— Chiar aşa, spuse notarul. 

Mary se alătură surorii sale în explozia de râs a 
acesteia. Presupunerea bietului notar le făcuse pe cele 
două fete să se prăpădească de râs. 

— lar noi să jucăm rolul Judithei? zise Bertha potolindu- 


7 General al lui Nabucodonosor despre care se spune că a fost ucis în 
timpul somnului de luditha, la porţile Bethuliei, oraş pe care îl asedia 
(n.tr.). 


190 


Gemenele 


se. Jupâne Loriot, dacă tata ar auzi una ca asta ar putea 
să se supere pe dumneata, fiindcă l-ai crezut în stare de 
un astfel de procedeu... cam biblic, ca să zic aşa; dar, mă 
rog, n-o să-i spunem nici lui, nici generalului, care la 
rândul său ar fi prea puţin flatat dacă ar auzi asemenea 
năzbâtii. 

— Domnişoară, replică jupânul Loriot, iartă-mă dacă 
ura mea pentru filipişti m-a târât atât de departe. 

— Te iert, domnule Loriot, zise Bertha, te iert şi ca să 
nu mai fi expus unor situații asemănătoare, vreau să te 
pun la curent cu cele întâmplate. Află că generalul 
Dermoncourt, la care te-ai uitat ca la diavol, a venit pur şi 
simplu la castel ca să facă o percheziţie, de genul celor 
pe care le-a făcut la mai toate castelele din împrejurimi. 

— Dar atunci, întrebă notarul, de ce l-a tratat... pe 
legea mea, voi rosti totuşi cuvântul; de ce l-a tratat cu 
atâta fast? 

— Mi se pare, domnule Loriot, că tata e liber să invite 
pe oricine la masa lui şi să-l trateze cum vrea, zise Mary. 

— Da, dar nu pe nişte oameni care vin să... îngăduiţi-mi 
domnişoară ca lucrul să nu mi se pară firesc şi să 
presupun că are o cu totul altă cauză. 

— Adică, domnule Loriot, vezi în asta un secret pe care 
te strădui să-l descoperi? 

— Oh, domnişoară... 

— Ei bine, ţi-l voi dezvălui, sau aproape, dragă domnule 
Loriot; căci ştiu că se poate conta pe dumneata, dacă şi 
dumneata, la rândul dumitale, ai să-mi spui cum se face 
că, trimis fiind să-l cauţi pe domnul Michel de la Logerie, 
ai venit glonţ la castelul de Souday. 

Bertha rosti aceste cuvinte cu o voce fermă şi notarul 
le ascultă mult mai încurcat decât fusese cea care le 
rostise. Cât despre Mary, ea se apropiase de sora sa, îşi 
trecuse braţul pe sub al ei, şi aştepta, cu o curiozitate pe 
care nu încerca să şi-o ascundă, răspunsul jupânului 
Loriot. 

— Ei bine, dacă doriţi să ştiţi de ce... 


191 


Alexandre Dumas 


Notarul făcu o pauză, ca pentru a fi încurajat. Bertha, îl 
încurajă deci, cu un semn din cap. 

— Am venit, continuă jupânul Loriot, fiindcă doamna 
baroană de la Logerie, mi-a vorbit despre acest castel ca 
despre locul unde mai mult ca sigur s-a ascuns fiul ei, 
după ce-a şters-o de acasă. 

— Şi pe ce-şi întemeiază doamna de la Logerie 
bănuielile? întrebă Bertha cu aceeaşi voce hotărâtă. 

— Domnişoară, replică notarul din ce în ce mai 
încurcat, după ce-am spus atâtea despre tatăl 
dumneavoastră, nu ştiu dacă voi avea curajul să merg 
până la capăt... 

— De ce nu, domnule notar? continuă Bertha, 
păstrându-şi aplombul. Vrei să te ajut? Fiindcă ea crede 
că persoana pe care o iubeşte fiul ei se află la castelul de 
Souday. Nu-i aşa? 

— Într-adevăr, aşa e. 

— Bun! Dar ceea ce-aş dori eu să aflu, ceea ce râvnesc 
să ştiu, este părerea doamnei de la Logerie despre 
această iubire. 

— Părerea asta nu-i câtuşi de puţin favorabilă, 
domnişoară, zise notarul; îmi pare rău că trebuie s-o 
mărturisesc... 

— lată un punct asupra căruia şi tata şi baroana sunt 
de acord, zise râzând Bertha. 

— Dar, continuă notarul cu intenţie, domnul Michel va 
fi, peste câteva luni, major, liber pe acţiunile lui, stăpânul 
unei averi imense. 

— Pe acţiunile lui, sublinie Bertha. Asta i-ar putea fi de 
folos... 

— La ce, domnişoară? întrebă notarul. 

— Ca să-şi reabiliteze numele pe care-l poartă, ca să 
facă să se uite vechile amintiri pe care tatăl său le-a lăsat 
în ţinut. Cât despre avere, dacă eu aş fi cea pe care 
domnul Michel ar onora-o cu afecțiunea lui, l-aş sfătui s-o 
folosească în aşa fel încât să nu mai existe în întreaga 
provincie un nume mai onorabil şi mai onorat decât al lui. 


192 


Gemenele 


— Şi ce anume l-aţi sfătui să facă, domnişoară? 

— Să-şi împartă această avere celor de la care a smuls- 
o taică-său. 

— Dar în acest caz, domnişoară, l-aţi ruina pe cel pe 
care aţi avea cinstea să-l iubiţi! 

— Ce importanţă ar avea din moment ce s-ar bucura în 
schimb de stima tuturor şi de dragostea celei care l-ar 
sfătui să facă un astfel de sacrificiu? 

În acel moment, Rosine se ivi în uşă şi zise adresându- 
se mai mult lui Mary: 

— Domnişoară, vreţi să veniţi puţin? 

Bertha îşi continuă discuţia cu notarul; lacomă să afle 
cam ce sentimente nutrea doamna de la Logerie faţă de 
dânsa şi fericită să discute, oricât de vag, despre 
proiectele pe care şi le făcea, îi zise lui Mary să se ducă 
să vadă despre ce era vorba. Dar nici Mary, la rândul ei, 
nu se îndura să părăsească salonul. Era pur şi simplu 
speriată constatând cât de repede înflorise dragostea 
Berthei faţă de Michel; fiecare dintre cuvintele surorii sale 
răsuna dureros în inima ei; ştia sigur că Michel o iubeşte 
pe dânsa, şi se gândea cu groază cât de desperată va fi 
Bertha când va băga de seamă acest lucru. 

— Du-te, dragă, îi zise Bertha a doua oară, şi ocupă-te 
şi de camera domnului Loriot; căci mi-e teamă ca în toată 
vânzoleala asta, să nu fi uitat să-i pregătească şi lui 
careva, un culcuş. 

Mary avea obiceiul să fie docilă, aşa că se supuse; 
dintre cele două, ea era cea blândă şi flexibilă. O găsi pe 
Rosine la uşă. 

— Ce vrei? întrebă dânsa. 

Fata nu-i răspunse; ca şi cum s-ar fi temut să nu fie 
auzită din sufragerie, o trase pe Mary de braţ şi o duse 
tocmai sub scara care se afla în cealaltă parte a casei. 

— Domnişoară, băiatului îi este foame! 

— Îi este foame? 

— Da, mi-a spus-o mai adineauri. 

— Dar despre ce băiat vorbeşti? Cui îi este foame? 


193 


Alexandre Dumas 


— Ei, vorbesc de domnul Michel. 

— Cum? Michel e aici? 

— Nu ştiaţi.? 

— Habar n-am avut. 

— Păi, acum două ceasuri, după ce domnişoara Bertha 
a intrat în salon, cu puţin înainte de sosirea soldaţilor, el a 
intrat în bucătărie. 

— Deci n-a plecat cu Petit-Pierre? 

— Nu. 

— Spui că a intrat în bucătărie? 

— Da; era atât de obosit, încât ţi se făcea milă. 
„Domnule Michel, i-am zis, nu vă duceţi în salon? 
— Rosine dragă, a răspuns cu glasul lui catifelat, nu m-a 
invitat nimeni nici să intru în salon, nici să rămân aici.” 
Voia să se ducă să doarmă la Machecoul; căci de întors la 
Logerie, n-ar fi făcut-o pentru nimic în lume. Se pare că 
maică-sa vrea să-l ia cu ea la Paris. Nu l-am putut lăsa să 
bată astfel drumurile în toiul nopţii. 

— Şi bine ai făcut, Rosine. Unde-i acum? 

— L-am dus în odaia din turnuleţ; dar cum soldaţii au 
pus stăpânire pe parter, nu se poate ajunge acolo decât 
prin coridorul de la capătul podului, şi tocmai veneam să 
vă cer cheia. 

Primul îndemn al lui Mary fu să-şi prevină sora; dar 
acest prim îndemn fu în curând urmat de un al doilea şi 
acesta - trebuie s-o mărturisim - fu mai puţin generos: şi 
anume să-l vadă pe Michel singură şi cea dintâi. 

— lată cheia, zise Mary. 

— Ah, domnişoară, replică Rosine, veniţi cu mine, vă 
rog. Sunt atâţia oameni în castel, încât nu mă încumet să 
urc, de una singură, până acolo sus; pe dumneavoastră, 
fiica marchizului de Souday, toată lumea vă va respecta. 

— Dar mâncarea? 

— E aici. 

— Unde? 

— In coşuleţul ăsta. 

— Atunci, hai! 


194 


Gemenele 


Şi Mary o luă repede pe scară cu sprinteneala uneia 
dintre acele căpriţe pe care le urmărea adesea pe 


stâncile din Machecoul. 


195 


Alexandre Dumas 


CAPITOLUL XXX 


Camera din turnuleţ 


AJUNSĂ LA ETAJUL AL DOILEA, 
Mary se opri în faţa odăii pe care o ocupa Jean Oullier, la 
castel; căci în odaia asta se afla cheia de care avea ea 
trebuinţă. Apoi deschise o uşă ce dădea spre scara în 
spirală pe unde se ajungea în turnuleţ; urcă repede, deşi 
scara din această parte a turnului era într-o stare de 
şubrezenie îngrijorătoare. În vârful acestui turnuleţ, drept 
sub acoperiş, se afla o odăiţă atât de mică şi de 
sărăcăcioasă, încât i-ar fi fost cu neputinţă şi unui biet 
câine să se odihnească acolo, darmite unui om. Or, 
tocmai aici se găsiseră Rosine şi bucătăreasa să-l 
ascundă pe Michel. 

Odaia asta îi slujea lui Jean Oullier ca să strângă 
seminţele din grădină şi uneltele necesare grădinăritului. 
Pereţii erau împodobiţi cu funii de ceapă, cu tije uscate de 
fasole, cu căpăţâni de varză de cele mai diverse specii. 
Din nenorocire, toate acele eşantioane botanice, 
aşteptând momentul să fie puse în pământ, se umpluseră 
atât de tare de praf încât, la cea mai mică mişcare pe 
care o făceai în cămăruţa aceea strâmtă, adevăraţi nori 
de colb te învăluiau ca într-o mantie şi aproape că te 
sufocau. Drept unică mobilă, cămăruţa avea o masă de 
tâmplărie. Michel, care stătuse o bucată de vreme pe ea, 
nu întârzie s-o schimbe cu un sac de ovăz, de un soi nou, 
a cărui raritate meritase onorurile cămăruţei cu grâne 
deosebite. Se aşeză deci pe sac - care oricum, era puţin 
mai moale decât masa de lemn negeluit, ca să-şi aline un 
pic oboseala ce-l sleise. Hainele îi erau ude şi murdare de 


196 


Gemenele 


noroi, îi era frig, foame şi somn, nu se putea nici odihni, 
nici încălzi, n-avea nici ce mânca. Tocmai când se ocăra 
pentru timiditatea lui prostească, auzi un pas uşor ce se 
apropia. Inima îi tresări. 

— Tu eşti, Rosine? întrebă el auzind cum cineva se 
străduia să deschidă uşa. 

— Nu, nu-i Rosine, domnule Michel, sunt eu. 

Michel recunoscu vocea lui Mary. Fata continuă: 

— Da, eu, care sunt furioasă pe dumneata! 

Dar cum după glas nu se prea vedea că ar fi chiar atât 
de furioasă, Michel nu se prea sperie de cele auzite. 

— Domnişoara Mary! strigă el. 

In vremea asta, tânăra descuie uşa. 

— Dumneata! strigă Michel, dumneata, domnişoară 
Mary! Oh! Cât sunt de fericit! 

— Ei, nu chiar atâta pe cât o spui! 

— Cum adică? 

— Pentru că, în toiul fericirii dumitale, n-ai uitat că ţi-e 
foame! 

— Ah, domnişoară, cine ţi-a spus asta? bâlbâi Michel, 
roşind până în albul ochilor. 

— Rosine. Hai, Rosine, intră! continuă Mary. Pune 
felinarul pe masa asta şi deschide repede coşul. Nu vezi 
că domnul Michel îl mănâncă din ochi? 

Aceste vorbe ale lui Mary îl făcură pe tânărul baron să 
se bosumfle puţin. 

— Cât eşti de copil! îi spuse Mary. După ce-ai dat 
dovadă de atâta curaj, după ce ne-ai făcut un atât de 
mare serviciu, de ce nu i-ai spus tatii: „Domnule, mi-ar fi 
cu neputinţă să mă întorc acasă astă-seara; vreţi sa mă 
adăpostiţi până mâine dimineaţă?” 

— Oh, n-aş fi cutezat niciodată! strigă Michel lăsându-şi 
braţele să-i atârne de-a lungul trupului. 

— De ce? întrebă Marv. 

— Pentru că tatăl dumitale mă cam sperie. 

— Tata! Dar este omul cel mai bun din lume. Şi apoi nu 
eşti dumneata prietenul nostru? 


197 


Alexandre Dumas 


— Oh, cât eşti de bună, domnişoară, că-mi spui astfel 
de vorbe! 

Apoi, cutezând să facă un pas înainte: 

— Oare să fiu, într-adevăr, prietenul dumitale? 

Mary roşi uşor. Cu câteva zile mai înainte n-ar fi ezitat 
să-i spună lui Michel că-l socotea prieten; dar acum, când 
dragostea îi înflorise în inimă, nu-şi mai putea striga în 
gura mare sentimentele. Pe măsură ce descoperea aceste 
sentimente, devenea mai pudică, mai retrasă, mai timidă. 
Aşa că Mary, care până atunci nu-şi ascunsese niciodată 
gândurile, acum intui că trebuie să fie mai rezervată, 
dacă nu cumva chiar să facă pe nepăsătoarea.. 

— Dar mi se pare, răspunse ea tânărului baron, că 
meriţi o astfel de cinste. 

Apoi, fără să-i lase timp să răspundă, continuă! — Hai, 
dovedeşte-ne că ai acea poftă de mâncare cu care te 
lăudai mai adineauri! 

— Domnişoară, zise Michel, mi-a trecut foamea... 

— Haide, lasă mofturile şi vino de mănâncă... Dacă nu 
mă asculţi să ştii că plec! 

— Domnişoară, zise Michel, întinzând către Mary 
amândoui mâinile, dintre care una era „înarmată” cu un 
hartan de pui, iar cealaltă cu o bucată de pâine, 
domnişoară, n-ai să ai cruzimea asta! Oh, dacă ai şti cât 
sunt de trist şi de nenorocit de două ceasuri încoace... 

— Cred şi eu, zise râzând Mary, îţi era foame. 

— Oh, nu, nu era numai asta. Închipuieşte-ţi că de aici 
te vedeam vorbind cu toţi ofiţerii ăia şi... 

— E vina dumitale! În loc să te ascunzi ca o bufniţă în 
turnul ăsta vechi, puteai să rămâi în sufragerie şi să stai 
la masă omeneşte; i-ai fi auzit pe tata şi pe generalul 
Dermoncourt istorisind nişte fapte care-ţi fac pielea ca de 
găină, şi l-ai fi văzut pe jupânul Loriot înfulecând ca un 
lup, ceea ce probabil te-ar fi înfricoşat şi mai tare. 

— Ah! Doamne! strigă Michel. 

— Ce-i? întrebă Mary surprinsă. 

— Jupânul Loriot din Machecoul? 


198 


Gemenele 


— Da, jupânul Loriot din Machecoul, repetă Mary. 

— Notarul mamei? E aici? întrebă tânărul. 

— Da, e aici... Şi fiindcă tot a venit vorba, continuă 
Mary râzând, ştii cumva ce l-a adus încoace? 

— Nu. 

— Venise după dumneata... 

— După mine? 

— Da, îl trimisese mama dumitale. 

— Dar, zise Michel, speriat, eu nu vreau să mă mai 
întorc la Logerie. 

— De ce? 

— Fiindcă... Fiindcă mă ţine închis în casă, sechestrat, 
şi eu nu vreau să stau departe de... de prietenii mei! 

— Fleacuri! Logerie e la doi paşi de Souday. 

— Da, dar Parisul e departe de Logerie. l-ai spus 
notarului că sunt aici? 

— Nu i-am spus. 

— Oh, domnişoară îţi mulţumesc! 

— Nu trebuie să-mi mulţumeşti. N-am ştiut nimic de 
treaba asta! Domnule Michel, zise Mary după o pauză, 
dacă ţi-aş mărturisi un lucru? 

— Mărturiseşte-l, domnişoară... 

— Ei bine, cred că dacă aş fi fost bărbat, jupânul Loriot 
nu m-ar fi stânjenit prea mult... 

Michel păru să-şi adune toate puterile ca să ia o 
hotărâre. 

— La urma urmei, ai dreptate, zise el, am să-i declar că 
nu mă mai întorc la Logerie. 

În acel moment cei doi tineri tresăriră. Bucătăreasa o 
striga pe Rosine. Fata se pregăti să coboare. 

— Cred că n-ai de gând să mă părăseşti, îi spuse Mary. 
Sper că n-ai să mă laşi singură aici! 

— Dar, zise zâmbind Rosine, mi se pare că nu sunteţi 
singură. Cum, stăpână, dumneavoastră care cutreieraţi 
singură pădurile, chiar şi noaptea, aţi devenit dintr-o dată 
atât de fricoasă? Zău dacă vă mai recunosc ! 

— N-are importanţă, rămâi Rosine ! 


199 


Alexandre Dumas 


— Mă rog. Dar având în vedere ajutorul pe care vi-l dau 
de o jumătate de ceas de când mă aflu aici, pot foarte 
bine să plec... 

— Da, sigur, Rosine, dar nu despre asta e vorba acum... 

— Atunci despre ce? 

— As vrea să-ţi spun... 

— Ce? 

— Că... că acest domn nu poate petrece noaptea aici! 

— Ei bine, întrebă Rosine, atunci unde şi-o va petrece? 

— Nu ştiu; dar trebuie să-i găsim o odaie. 

— Fără să ştie domnul marchiz? 

— Adevărat, tata habar n-are... Doamne, ce-i de făcut? 
Ah, domnule Michel, şi toate astea numai din vina 
dumitale! 

— Domnişoară, zise Michel, dacă te stingheresc, sunt 
gata să plec... 

— Cine ţi-a spus asta? spuse repede Mary. Dimpotrivă, 
rămâi! 

— O idee, domnişoară Mary, o întrerupse Rosine. 

— Care? întrebă tânăra. 

— Dacă aş vorbi cu domnişoara Bertha? 

— Nu, răspunse Mary cu o însufleţire care-o miră până 
şi pe ea, nu! Am să vorbesc eu cu ea imediat ce voi 
cobori, după ce domnul Michel îşi va isprăvi masa asta 
amărâtă. 

— Atunci, eu mă duc... 

Mary nu cuteză s-o mai reţină. 

Rosine plecă şi-i lăsă pe cei doi tineri singuri. 


200 


Gemenele 


CAPITOLUL XXXI 


Care se termină altfel decât se aştepta Mary 


CĂMĂRUŢA NU ERA LUMINATĂ 
decât de felinarul de pe masă, a cărui lumină cădea toată 
asupra uşii şi lăsa aproape în întuneric restul odăii - dacă 
se putea numi odaie, porumbarul acela unde se aflau 
tinerii noştri. 

Michel continua să stea pe sacul de ovăz; Mary, în 
genunchi, răvăşea coşul, căutând vreun dulce care să 
încheie masa improvizată de Rosine pentru bietul solitar. 
Michel, cu fruntea sprijinită în mâini, contempla suava şi 
blânda făptură din faţa lui şi aspira cu nesaţ mireasma 
lungilor bucle blonde pe care vântul - ce adia prin 
fereastra deschisă - le învolbura încetişor şi le ridica până 
la buzele sale; la acea atingere, la acel parfum, la acea 
privelişte, îşi simţea sângele alergându-i nebuneşte prin 
vine; sub impulsul unor senzaţii cu totul noi pentru el, 
tânărul învăţa să dorească. Ar fi vrut să-i spună lui Mary 
c-o iubeşte, că e nebun după ea, dar cum? Până la urmă, 
socoti că, cel mai nimerit ar fi să-i ia mâna şi să i-o ducă 
la buze. Ceea ce şi făcu, fără ca măcar să fie conştient de 
acest lucru. 

— Domnule Michel! zise Mary mai mult mirată decât 
supărată, ce faci? _ 

Tânărul se ridică repede. Inţelese că se cam grăbise şi 
că acum era nevoit să-i spună totul. Lăsându-se să cadă 
la picioarele fetei care se ridicase, speriată, Michel o 
apucă din nou de mână. 

— Te-am jignit cumva? strigă tânărul. Dacă e aşa, aş fi 
grozav de nenorocit şi ţi-aş cere cât mai umil iertare! 


201 


Alexandre Dumas 


Dacă nu-ţi sunt pe plac, dacă mă dispreţuieşti, sunt gata 
să plec. 

— Ridică-te, domnule, zise Mary, făcând un slab efort 
ca să-şi retragă mâna. 

— Nu, reluă tânărul baron, nu, lasă-mă la picioarele 
dumitale! Oh! Dacă ai şti de câte ori, după ce te-am 
cunoscut, am visat că stăteam astfel! Dacă ai şti că acest 
vis isca în mine senzaţii atât de plăcute... Ceea ce simt 
acum e departe de tot ce-am trăit până acum... Şi pe 
mama o iubesc nespus de mult, dar dragostea faţă de ea 
nu se compară nici pe departe cu cea pe care o am 
pentru dumneata... Pentru mine, dumneata eşti totul, 
Mary! Şi cer, şi lună şi soare şi viaţă, tot! 

— Oh! Fie-ţi milă, încetează să-mi mai vorbeşti astfel... 

— Nu, nu, lasă-mă să-ţi spun tot! Îngăduie-mi să te 
iubesc, să-ţi fiu devotat! Sunt gata să îndur orice pentru 
dumneata, sunt gata, dacă trebuie, să-mi dau şi viaţa! 

— De ce vorbeşti despre suferinţă şi moarte? răspunse 
Mary cu vocea ei melodioasă; crezi că moartea şi 
suferinţa sunt absolut necesare pentru a dovedi că o 
afecţiune e sinceră? 

— De ce vorbesc despre ele, domnişoară Mary? De ce 
le chem în ajutor? Pentru că nu cutez să nădăjduiesc că 
aş putea să te am alături, să te numesc soţia mea! 

Deci, zise Mary emoţionată, mă iubeşti? 

— Ah, domnişoară Mary, la ce bun să ţi-o repet? N-o 
vezi cu ochii dumitale, n-o simţi cu inima dumitale? 
Treceţi mâna pe fruntea mea scăldată în sudoare, puneţi- 
o pe inima mea răscolită; priveşte cum tremur din tot 
trupul! 

Inflăcărarea tânărului începu s-o cuprindă şi pe Mary. 
Uitase de tot: şi de ura tatălui ei faţă de numele pe care-l 
purta Michel, şi de sila doamnei de la Logerie faţă de 
familia ei, uitase până şi de iluziile pe care şi le făcuse 
Bertha despre iubirea lui Michel; patima acestei fete 
delicate şi reţinute, biruise rezerva pe care hotărâse să şi- 
o impună. Tocmai când era gata să răspundă acestei 


202 


Gemenele 


iubiri înflăcărate printr-o iubire poate şi mai înflăcărată, 
auzi un zgomot uşor lângă uşă; întoarse iute capul şi o 
zări pe Bertha care stătea dreaptă şi nemişcată în prag. 
Lumina felinarului, adunată toată pe chipul Berthei, îi 
scotea şi mai tare în relief paloarea; cu buzele strânse, cu 
sprâncenele încruntate, se uita, mânioasă, la cei doi. 
Mary fu atât de speriată de această apariţie neaşteptată 
şi aproape amenințătoare, încât îşi smulse mâna din 
mâinile lui Michel şi se îndreptă spre sora ei. Dar aceasta, 
dând-o la o parte, se duse drept spre tânăr. 

— Domnule, îi zise ea cu o voce aspră, sora mea nu ţi-a 
spus că domnul Loriot, trimis de doamna baroană, 
doreşte să-ţi vorbească? 

Michel bâlbâi câteva cuvinte. 

— ÎI vei găsi în salon, zise Bertha, pe acelaşi ton, ca şi 
cum ar fi rostit un ordin. 

Michel, pe care puseseră din nou stăpânire toate 
timidităţile, toate spaimele lui copilăreşti, fu atât de 
încurcat, încât nu putu rosti un cuvânt, şi, aidoma unui 
puştan prins asupra unei greşeli, se ridică şi se îndreptă, 
clătinându-se, spre uşă. Mary luă felinarul de pe masă ca 
să-i lumineze drumul; dar Bertha i-l smulse din mână şi-l 
puse în mâna tânărului, făcându-i semn să iasă. 

— Şi dumneata, domnişoară? cuteză Michel. 

— Noi cunoaştem casa, răspunse Bertha. 

Apoi bătând nerăbdătoare din picior, văzând că Michel 
se uita la Mary, spuse: 

— Pleacă! Pleacă odată! 

Tânărul dispăru, lăsându-le pe cele două fete fără nicio 
altă lumină decât palida lucire a lunii care pătrundea în 
turnuleţ prin fereastra deschisă. Rămasă singură cu sora 
ei, Mary se aştepta la reproşuri amare. Dar se înşelă. De 
îndată ce Michel dispăru, Bertha o apucă pe sora ei de 
mână şi o strânse cu o putere care dovedea violenţa 
sentimentelor sale. 

— Ce-ţi spunea, stând în genunchi? o întrebă ea cu o 
voce gâtuită. 


203 


Alexandre Dumas 


Drept răspuns, Mary se aruncă de gâtul surorii sale, 
sărutând-o şi udându-i chipul cu lacrimile care începuseră 
să-i curgă. 

— De ce eşti supărată pe mine, dragă soră? îi zise ea. 

— Nu sunt supărată pe tine, Mary; te întreb doar ce-ţi 
spunea băiatul ăsta, pe care tocmai l-am surprins la 
picioarele tale! 

— De obicei nu-mi vorbeşti pe tonul ăsta! 

— Ce legătură are întrebarea mea cu felul cum îţi 
vorbesc? Răspunde-mi la ce te-am întrebat! 

— Bertha! Bertha! 

— Haide, vorbeşte! Nu te mai smiorcăi! Ce-ţi spunea? 
strigă mâniată fata, scuturând-o pe soră-sa cu atâta 
violenţă, încât Mary se îndoi, gata să se prăbuşească. 
Văzând-o atât de palidă şi de speriată, Bertha îşi veni în 
fire. 

— Biată micuță! zise ea, iartă-mă! Te-am speriat? De 
altfel tu n-ai nicio vină. Eu sunt vinovată! Trebuia să-mi fi 
deschis inima în faţa ta, să-ţi mărturisesc ciudata 
dragoste pe care i-o port acestui băiat... acestui copil, 
adăugă ea cu o nuanţă de dispreţ. Ah, dacă ai şti, dragă 
Mary, cât sunt de nenorocită! Cât mă dispreţuiesc pentru 
dragostea asta smintită! Dacă ai şti cât m-am luptat cu 
mine însămi, cât m-am urât din pricina acestei slăbiciuni! 
Cât de amarnic mi-am deplâns neputinţa! El n-are nimic 
din ceea ce merită să fie stimat; n-are nimic din ceea ce 
mi-ar fi plăcut: nici neam ilustru, nici credinţă, nici 
înflăcărare, nici putere de neîmblânzit, nici curaj sălbatic 
şi, cu toate astea, îl iubesc! L-am iubit de cum l-am văzut. 
Îi iubesc atâta, încât uneori, în prada unei spaime de 
nespus, strig: „Doamne, ia-mi viaţa, dar lasă-mi 
dragostea!” De când l-am întâlnit, chipul lui nu m-a 
părăsit o singură clipă; am pentru el un sentiment ciudat, 
un fel de dragoste năprasnică în care se amestecă şi ceva 
matern; simt nevoia să-l ocrotesc, să-l îngrijesc, să-l apăr. 
Ah, Mary, mai adineauri te rugam să mă ierţi; acum îţi 
spun: „Plânge-mă, soră! Fie-ţi milă de mine!” 


204 


Gemenele 


Şi, pierdută, Bertha o strânse pătimaş în braţe pe sora 
ei. 

Biata Mary ascultase, tremurând, explozia de patimă 
aproape sălbatică a surorii sale; fiecare strigăt al ei, 
fiecare vorbă, fiecare frază destrăma frumosul vis 
trandafiriu pe care îl ţesuse mai înainte. La fiecare cuvânt 
lacrimile îi curgeau mai amare, mai îmbelşugate, la 
fiecare cuvânt simţea cum dragostea ei pentru Bertha 
făcea şi mai imperios sacrificiul pe care, nu o dată îi 
presimţise. Făcu un efort şi încercând să-şi stăvilească 
lacrimile, zise: 

— Doamne, soră dragă, mi-e inima zdrobită şi durerea 
e cu atât mai mare, cu cât tot ceea ce s-a întâmplat în 
seara asta e puţin şi din vina mea. 

— Ei, nu, strigă Bertha, cu violenţa ei obişnuită, eu sunt 
cea care ar fi trebuit să fiu neliniştită de soarta lui, de 
îndată ce-am ieşit din capelă. Dar, în sfârşit, continuă 
Bertha ce-ţi spunea şi de ce stătea în genunchi în faţa ta? 

Mary o simţi pe Bertha cum tremura din tot trupul 
repetând această întrebare. Ea însăşi se afla pradă unei 
spaime dureroase, gândindu-se ce să-i răspundă. 

— Te rog, şopti Bertha, cu ochii în lacrimi, lucru ce-o 
impresionă pe Mary mai mult decât mânia surorii sale, 
hai, copilă dragă, vorbeşte! Fie-ţi milă de mine! Neliniştea 
în care mă aflu este de o sută de ori mai crudă decât ar fi 
durerea! Spune, îţi vorbea despre dragoste? 

Mary nu ştia să mintă. 

— Da, răspunse ea. 

— Oh! Doamne! Doamne! strigă Bertha, smulgându-se 
din braţele surorii sale şi lipindu-şi faţa, udă de lacrimi, de 
peretrele odăii. 

Mary fu înspăimântată; uită de Michel, uită de 
dragostea ei, uită de tot şi nu se mai gândi decât la sora 
ei. 

— Nebună ce eşti! strigă ea, luând-o pe Bertha pe după 
umeri; lasă-mă să termin! 

— Oh, nu mi-ai spus că-ţi spunea vorbe de dragoste? 


205 


Alexandre Dumas 


— Da, dar nu ţi-am spus cui îi erau adresate aceste 
vorbe. 

— Mary, Mary, fie-ţi milă de biata mea inimă! [i-a 
vorbit cumva despre mine? 

Mary n-avu putere să răspundă; făcu un semn afirmativ 
din cap. 

Bertha îşi trecu mâna peste fruntea încinsă. 

— Mary, îi spuse ea surorii sale, ceea ce mi-ai spus mi 
se pare un lucru atât de nebunesc, atât de imposibil, de 
smintit, încât simt nevoia să mă linişteşti printr-un 
jurământ. Jură-mi... 

Fata şovăia. 

— Tot ceea ce vei vrea, zise Mary, care se grăbea să 
pună între ea şi Michel o prăpastie de netrecut. 

— Jură-mi că nu-l iubeşti pe Michel şi că el nu te 
iubeşte. 

Şi-i puse mâna pe umăr. 

— Jură-mi pe mormântul măicuţei noastre! 

— Pe mormântul măicuţei noastre, zise hotărâtă Mary, 
nu voi fi niciodată a lui Michel i 

Şi se aruncă în braţele surorii sale, căutând în 
mângâierile acesteia răsplata pentru sacrificiul ei. 

Dacă întunericul nopţii n-ar fi fost atât de adânc, Bertha 
ar fi putut să observe cât o costase pe Mary jurământul 
pe care-l făcuse. In schimb ea, se linişti. Oftă încetişor ca 
şi cum inima i-ar fi fost despovărată de o mare greutate. 

— Mulţumesc, zise ea; oh, mulţumesc, Mary! Acum, să 
coborâm. 

Ajungând jos, Mary găsi un pretext ca să se ducă în 
odaia ei. Musafirii încă nu se ridicaseră de la masă şi 
Bertha, traversând vestibulul ca să intre în salon, auzi 
glasurile însufleţite ale acestora. In salon, îl găsi pe 
domnul Loriot discutând cu tânărul baron, pe care încerca 
să-l convingă să se întoarcă la Logerie. Dar tânărul se 
încăpăţâna să nu scoată nicio vorbă. Domnul Loriot părea 
la capătul puterilor. E adevărat că şi vorbea mai bine de o 
jumătate de ceas. Văzând în Bertha un salvator, tânărul 


206 


Gemenele 


se îndreptă spre ea cu zâmbetul pe buze. Fata, încântată, 
îi întinse mâna. Michel i-o luă şi i-o strânse frăţeşte. 
Bertha însă străluci de bucurie. Incurcat, necutezând s-o 
întrebe nimic despre Mary, Michel se adresă grav 
jupânului Loriot: 

— Să-i spui mamei, domnule, să nu mă mai dădăcească 
fiindcă sunt bărbat în toată firea; că am şi eu părerile 
mele în materie de politică şi că sunt hotărât să le pun în 
practică! 

Bietul băiat care confunda dragostea cu politica! 


207 


Alexandre Dumas 


CAPITOLUL XXXII 


Albii şi albaştrii 


ERA APROAPE DOUĂ DIMINEAŢA 
când marchizul de Souday le propuse oaspeţilor săi să 
treacă în salon. Convivii se sculaseră de la masă în acea 
stare de euforie care urmează după ospeţele prea 
copioase. Marchizul porunci bucătăresei să-l urmeze cu 
sticlele de lichior şi să le aşeze, împreună cu paharele, pe 
masa din salon. Fredonând marea arie din Richard, inimă 
de leu, bătrânul gentilom, după ce umplu paharele, fu 
dispus să reia interesanta controversă privitoare la 
tratatul de la Jaunaye. Dar generalul îi arătă, cu degetul, 
pendula. Marchizul se grăbi să îndeplinească dorinţa 
oaspetelui şi-l conduse în apartamentul ce-i fusese 
destinat; după care intră el însuşi în odaia lui. După vreo 
două ceasuri auzi pe cineva bătând la uşă. 

— Intră! strigă marchizul frecându-se la ochi. Ah! 
Generalul! 

— Vin să-mi iau rămas bun de la dumneata, gazdă 
dragă, răspunse generalul. Apropo, îţi place vânătoarea? 

— La nebunie. 

— Care? 

De orice fel. 

— Dar, în sfârşit, există una anume pe care o preferi? 

— Vânătoarea de mistreți. 

— Dar despre vânătoarea de vulpi, ce spui? 

— O las în seama lui Jean Oullier, care are o răbdare 
demnă de invidiat. 

— Marchize, aş vrea să te văd căpătând gust pentru 
vânătoarea de vulpi. 


208 


Gemenele 


— De ce? 

— Pentru că ea se practică mai ales în Anglia şi pentru 
că, nu ştiu de ce, am motive să cred că aerul Angliei ar fi, 
la această oră excelent pentru dumneata şi pentru fiicele 
dumitale. 

— Ceea ce înseamnă că mă sfătuiţi să emigrez a patra 
oară? Mulţumesc! 

— Dacă vrei să numeşti emigrare o călătorie de 
plăcere, fie! 

— Generale, eu cunosc aceste mici călătorii. Sunt mai 
rele decât înconjurul lumii; ştii când încep, dar nu ştii 
niciodată când se termină. Şi apoi, mai e un lucru pe care 
cred că nu-l ştii, poate... 

— Care? 

— Ai văzut ieri că, în ciuda vârstei, mă bucur de o poftă 
de mâncare serioasă; mănânc orice, fără să mi se aplece. 

— Ei bine? 

— Ei bine, afurisita aia de ceaţă englezească n-am 
putut-o digera niciodată. Ţi se pare curios? 

— Atunci du-te în Elveţia, du-te în Spania, în Italia, unde 
vrei, dar părăseşte Souday-ul, Machecoul-ul, Vandeea. 

— Suntem deci compromişi? întrebă cu jumătate de 
glas marchizul frecându-şi vesel mâinile. 

— Dacă nu sunteţi încă, nu veţi întârzia să fiţi. 

— În sfârşit, strigă foarte vesel marchizul, gândindu-se 
că graba cârmulirii îi va determina pe ai săi să ia armele. 

— Să nu glumim, zise generalul, cu un aer serios; dacă 
n-aş asculta decât de datorie, dragă marchize, nu-ți 
ascund că ai avea două sentinele la uşă şi un subofițer 
aşezat chiar pe scaunul pe care stau eu acum. 

— Vrei să-mi spui cum şi de către cine am fost 
compromis? 

— Mai întâi de slujitorul dumitale, Jean Oullier. Slujitorul 
dumitale - lucru pe care am neglijat să ţi-l spun ieri seară 
- a încercat, în fruntea unor răsculați, să oprească din 
marşul ei coloana care se îndrepta spre castel; în această 
încercare, noi am pierdut câţiva oameni, fără a-l mai 


209 


Alexandre Dumas 


număra pe cel pe care l-am împuşcat eu şi pe care-l 
bănuiesc a fi de pe aici, din împrejurimi. 

— Cum se numea? 

— François Tinguy. 

— Ssst! Generale, nu vorbi atât de tare! Sora lui e 
tânăra care ne-a servit la masă şi care abia l-a îngropat 
pe taică-său. Dar, continuă marchizul, nu înţeleg până 
acum, de ce purtarea slujitorului meu să-mi fie imputată 
mie. 

— Stai puţin. Mi-ai vorbit ieri seară de nişte spiriduşi 
care ţi-au povestit tot ceea ce am făcut, de la ceasurile 
şase la zece seara. 

— Da. 

— Ei bine, şi eu am nişte spiriduşi care preţuiesc cât şi 
ai dumitale. 

— Nici nu mă îndoiesc. 

— Ei mi-au povestit ceea ce s-a petrecut în castelul 
dumitale în tot cursul zilei de ieri. 

— Să vedem, zise marchizul cu un aer incredul; ascult;.. 

— Ai găzduit, începând de alaltăieri, două persoane la 
castelul de Souday. 

— Bun! lată că faci chiar mai mult decât ai făgăduit: ai 
făgăduit să-mi spui ce s-a petrecut începând doar de ieri, 
dar dumneata ai luat-o de alaltăieri. 

— Cele două persoane erau un bărbat şi o femeie. 

Marchizul clătină negativ, din cap. 

— Mă rog... să zicem doi bărbaţi, deşi unul dintre cei 
doi era doar îmbrăcat bărbăteşte. 

Marchizul tăcu; generalul continuă: 

— Dintre cele două personaje, cel mai scund şi-a 
petrecut toată ziua la castel, celălalt a alergat prin 
împrejurimi, ca să aranjeze, pentru seară, o întâlnire cu 
diverşi gentilomi, ale căror nume ţi le pot spune, cum ţi-l 
spun, de pildă, pe cel al contelui de Bonneville. 

Marchizul tăcu; trebuia ori să mintă, ori să 
mărturisească. 

— Pe urmă? zise el. 


210 


Gemenele 


— Gentilomii au început să vină la castel... 

— Şi care-i delictul, generale? Că am primit la mine 
câţiva vecini şi am adăpostit doi străini? Haida de, 
vorbesc cu Codu! în mână! 

— Nu-i un delict că ţi-au venit vecinii în vizită; e un 
delict că acei vecini au ţinut o adunare, în care s-a agitat 
ideea ridicării armelor împotriva stăpânirii. 

— Cum se poate dovedi acest lucru? 

— Prin prezenţa celor doi străini. 

— Fleacuri! 

— Ba nu-s fleacuri deloc, căci cel mai scund dintre cei 
doi străini nu-i alta decât prinţesa Marie-Caroline, căreia 
dumneavoastră îi spuneţi regenta sau doamna ducesă de 
Berry, când n-o numiţi Petit-Pierre. 

Marchizul sări ca ars din pat. Generalul era mai bine 
informat decât el însuşi, care habar n-avea că Petit-Pierre 
era însăşi ducesa. 

— Şi pe urmă? 

— Ei bine, pe urmă, în vreme ce dumneata erai foarte 
prins în discuţie, un tânăr a venit să vă avertizeze că 
trupa mea se îndreaptă spre castelul dumitale; atunci, 
domnule marchiz, dumneata ai propus să rezistaţi, dar a 
fost repede adoptată o părere contrară. Domnişoara, fiica 
dumitale cea brună... 

— Bertha. 

— Domnişoara Bertha a luat o făclie; a ieşit, şi toată 
lumea, cu excepţia dumitale, domnule marchiz, care 
probabil că ai socotit necesar să te ocupi de noi, toată 
lumea zic, a ieşit odată cu ea. Fata a străbătut curtea şi s- 
a îndreptat spre capelă; a deschis uşa, a intrat prima şi s- 
a dus glonţ la altar. Apăsând pe un resort care este 
ascuns în laba dreaptă a mielului sculptat din faţa 
altarului, a încercat să deschidă o trapă. Dar resortul, la 
care probabil că nu se mai umblase de multă vreme, era 
înţepenit. Atunci fata a luat clopoţelul folosit pentru 
slujbă, clopoţelul al cărui mâner este de lemn şi a apăsat 
cu el butonul de oţel; panoul s-a dat la o parte şi a 


211 


Alexandre Dumas 


dezvăluit o scară care ducea în subterană. Domnişoara 
Bertha a luat atunci două lumânări din altar, le-a aprins şi 
le-a înmânat fugarilor; apoi musafirii dumneavoastră au 
intrat în subterană, domnişoara Bertha a închis trapa 
peste ei şi s-a întors, dar nefiind o persoană ca oricare, n- 
a făcut acest lucru imediat, ci a mai rătăcit prin parc. Cât 
despre fugari, ajunşi la celălalt capăt al subteranei, a 
cărei ieşire dă în ruinele acelui vechi castel ce se vede de 
aici, au întâmpinat unele greutăţi ca să-şi croiască drum 
printre pietre; unul dintre ei chiar a căzut; în sfârşit, au 
ajuns la drumul desfundat care înconjoară zidul parcului 
şi acolo au deliberat încotro s-o ia; trei au fost întâlniți pe 
drumul Nantes-Machecoul, doi au luat-o pe scurtătura 
care duce la Lege, iar al şaselea şi al şaptelea au devenit 
unul singur... 

— Ei asta-i! Văd c-ai început să-mi spui basme, 
generale! 

— Stai un pic. Mă întrerupi chiar în punctul cel mai 
interesant. Ţi-am spus că al şaselea şi al şaptelea fugar 
au devenit unul singur: adică sunt aproape sigur că cel 
mai înalt l-a luat în braţe pe cel mai scund şi au trecut 
astfel părâiaşul care se varsă în râul cel mare ce curge la 
poalele stâncii din Bicques; dintre toţi şapte, aceştia doi 
sunt singurii demni de atenţie. 

— Ei, generale, strigă marchizul de Souday, toate astea 
n-au existat decât în imaginaţia dumitale! 

— Las-o baltă, bătrânul meu inamic! Eşti căpitan al 
vânătorilor de lupi, nu-i aşa? 

— Da. 

— Ei bine, când vezi pe pământul moale urma 
mistreţului, foarte limpede, foarte accentuată, eşti dispus 
să te laşi convins că această urmă nu-i decât o nălucă a 
mistreţului? Ei bine, toate astea, marchize, eu le-am 
văzut sau mai curând le-am citit... 

— Ah! Drace! zise marchizul, urcându-se din nou în pat, 
mor de curiozitate să aud cum! 

— Cu plăcere, răspunse generalul; mai avem încă o 


212 


Gemenele 


jumătate de ceas în faţa noastră; porunceşte să se aducă 
aici o bucată de pateu, o sticlă cu vin şi-ţi voi povesti totul 
între două îmbucături. 

— Cu o condiţie. 

— Care? 

— Să-ţi ţin companie la masă. 

— Atât de devreme? 

— Crezi că adevărata poftă de mâncare ţine seama de 
ceas? 

Marchizul sări jos din pat, îşi îmbrăcă pantalonii de 
molton, îşi puse papucii, sună, porunci să se pregătească 
ceva de mâncare şi se aşeză, cu un aer interogativ, în 
faţa generalului. Generalul, somat să aducă dovezi, 
începu în aceşti termeni şi aşa cum spusese, între două 
îmbucături. Era un bun povestitor, dar un mâncău şi mai 
mare decât marchizul. 


213 


Alexandre Dumas 


CAPITOLUL XXXIII 


Care se dovedeşte că pânzele de păianjen nu sunt 
periculoase numai pentru muşte 


— AFLĂ, DRAGUL MEU, MARCHIZ, 
zise generalul, în chip de introducere, că sunt atât de 
sigur, atât de profund convins că totul s-a petrecut aşa 
cum pretind eu, încât nici măcar nu-ţi cer să-mi spui dacă 
mă înşel sau nu; ţin numai să-ţi dovedesc, din amor- 
propriu, că, noi, cei de sub arme, avem mirosul la fel de 
fin ca şi voi, cei din lande. 

— Atunci, dă-i drumul, zise marchizul tot atât de 
nerăbdător ca atunci când Jean Oullier venea să-i spună 
că, în zăpada proaspătă, a zărit urma lupului. 

— Să începem cu începutul. Ştiam că domnul conte de 
Bonneville a sosit la castel alaltăieri, însoţit de un ţăran 
scund, care părea a fi o femeie deghizată în bărbat şi pe 
care noi o bănuiam a fi doamna ducesă. Acesta e câstigul 
obţinut din informaţia unui spion şi nu pot susţine că e 
deducţia mea, adăugă generalul. 

— Ai dreptate... Ptiu! făcu marchizul. 

— Dar, mărturisesc că remarcasem şi eu două lucruri. 

— Să vedem care. 

— Primul, că lângă cele zece tacâmuri aşezate pe 
masă, cinci din şerveţele erau împăturite ca pentru 
oaspeţii obişnuiţi ai castelului; ceea ce, în caz de proces, 
dragă marchize, nu uita, ar fi o circumstanţă atenuantă. 

— Cum adică? 

— Păi dacă ai fi ştiut cine-ţi sunt oaspeţii, n-ai fi 
îngăduit să li se împăturească şerveţelele ca unor simpli 
vecini. Nu-i aşa? Dulapurile de nuc ale castelului de 


214 


Gemenele 


Souday nu sunt chiar atât de lipsite de lenjerie, încât 
doamna ducesă de Berry să nu-şi fi avut şervetul ei alb la 
masă. Sunt deci tentat să cred că habar n-ai avut cine era 
doamna blondă cu perucă neagră. 

— Mai departe! Mai departe! zise marchizul, muşcându- 
şi buzele în faţa unei perspicacităţi atât de net superioare 
celei ale sale. 

— Am remarcat, deci, cinci şerveţele împăturite după 
tipic; ceea ce dovedea că masa nu fusese câtuşi de puţin 
pregătită pentru noi, cum voiaţi să ne faceţi să credem. 

— Şi a doua observaţie? întrebă marchizul. 

— Domnişoara Bertha, pe care o socot o fată îngrijită, 
era, când am avut onoarea să-i fiu prezentat, învăluită în 
chip ciudat, în nişte pânze de păianjen; le avea până şi în 
frumoasele ei plete. 

— Atunci? 

— Atunci, sigur că nu adoptase această coafură din 
cochetărie; în zori m-am dus să caut acel loc din castel, 
aprovizionat din belşug cu produsul muncii acestor 
interesante insecte... 

— Şi l-ai descoperit? 

— Pe legea mea, da, măcar că asta nu prea face cinste 
sentimentelor dumitale religioase, dragul meu marchiz; 
fiindcă am descoperit că locul cu pricina era chiar uşa 
capelei dumitale, în care am zărit o duzină de păianjeni, 
ce trudeau cu un zel neobişnuit să repare stricăciunea 
făcută peste noapte; zel care le era inspirat de încrederea 
că deschiderea uşii pe care ei îşi fixaseră atelierul nu era 
decât un accident ce n-avea să se reînnoiască. 

— Trebuie să fii de acord, dragă generale, că astea 
sunt nişte indicii cam vagi. 

— Ei bine, ăsta e sistemul meu. Şi pe aleile dumitale, 
unde lipseşte nisipul, am descoperit, marchize, urme 
foarte semnificative. 

— Paşi de bărbaţi sau de femei? zise marchizul. Bun! 
Sunt peste tot! 

— Nu, nişte paşi de oameni care aleargă. 


215 


Alexandre Dumas 


— Dar după ce-ai recunoscut că acele persoane 
alergau? 

— Ah, marchize, ăsta-i ABC-ul meseriei noastre. 

— În sfârşit, spune. 

— Pentru că vârful piciorului era mai apăsat decât 
călcâiul, şi pentru că ţărâna era azvârlită înapoi. Aşa e, 
domnule vânător de lupi? 

— Bine, făcu marchizul cu un aer de cunoscător, şi pe 
urmă? 

— Pe urmă? 

— Da. 

— Am examinat acele urme; erau de cizme, de ghete, 
de bocanci cu ţinte, iar în mijlocul lor urma unui picior de 
femeie, subţire şi delicat, un picior de Cenuşăreasă, un 
picior care le-ar face să pălească de invidie până şi pe 
cele mai frumoase andaluze din Cordoba şi Cadix, în 
ciuda bocancilor ţintuiţi pe care-i purta. 

— Treci peste asta. 

— Şi de ce mă rog? 

— Pentru că dacă ai să te opreşti mai mult asupra 
acestui lucru, ai să te îndrăgosteşti de bocancul acela 
țintuit. 

— În plus, lângă altar, am văzut nişte picături de ceară, 
şi alături, o urmă fină şi prelungă; aş jura că această 
urmă a fost lăsată de piciorul domnişoarei Bertha; şi cum 
alte urme de lumânare se aflau pe treapta de afară, am 
tras concluzia că fiica dumneavoastră ţinea făclia cu 
dreapta, şi că apoi a mutat-o în mâna stângă, ca să 
descuie uşa; în plus, rămăşiţele pânzei de păianjen 
smulsă de pe uşă şi prinsă în părul ei dovedesc cu 
prisosinţă că ea a deschis drumul. 

— Continuă. 

— Restul zău dacă mai merită deranjul. Toţi acei paşi 
se opreau în faţa altarului; laba mielului pascal era 
zdrobită şi lăsa descoperit micul buton de oţel care punea 
în mişcare resortul; aşa încât n-am un merit prea mare în 
a-l fi descoperit. A rezistat la eforturile mele, cum a 


216 


Gemenele 


rezistat şi la cele ale domnişoarei Bertha, care şi-a julit 
atât de serios degetele, încât a lăsat pe lemn o mică dâră 
de sânge. Atunci, ca şi ea, am căutat un corp dur ca să 
apăs pe butonul acela şi, ca şi ea, am remarcat mânerul 
de lemn al clopoţelului care mai păstra încă urma apăsării 
din ajun, şi în plus, la rându-i, o mică urmă de sânge. 

— Bravo! făcu marchizul, care căpătase în mod vădit 
un dublu interes faţă de povestire. 

— Atunci, cum poţi să-ţi dai şi dumneata seama, 
continuă  Dermoncourt, am coborât în subterană. 
Picioarele fugarilor lăsaseră urme precise pe nisipul 
umed; unul dintre ei chiar se împiedicase şi căzuse, fapt 
care mi-a fost demonstrat de faptul că am văzut o tufă 
mare de urzici strivită, ceea ce în mod sigur n-a fost făcut 
cu intenţie, având în vedere natura nu prea blândă a 
plantei. Într-un colţ al ruinelor, în faţa unei uşi, fuseseră 
deplasate nişte pietre pentru a se facilita trecerea unei 
persoane mai delicate; în urzicile de lângă perete am 
regăsit cele două lumânări care fuseseră aruncate acolo 
înainte ca fugarii să iasă afară; în sfârşit, am regăsit 
urmele paşilor pe drum şi, cum se despărţeau, am putut 
să-mi dau seama încotro au luat-o. 

— Ai uitat ceva, generale. 

— Nu cred. 

— Ce anume te-a determinat să crezi că domnul de 
Bonneville a alergat toată ziua ca să-i cheme pe vecini la 
sfat? 

— Păi chiar dumneata mi-ai spus că n-ai ieşit din casă. 

— Şi atunci? 

— Ei bine, calul dumitale era plin de noroi până la 
greabăn; or, dumneata nu ţi-ai încredința calul decât unui 
om pentru care ai toată consideraţia, 

— Încă o întrebare. 

— Cu plăcere. Mă aflu aici ca să-ţi răspund, dragă 
marchize. 

— Ce te face să presupui că companionul domnului de 
Bonneville ar fi augusta persoană pe care ai desemnat-o 


217 


Alexandre Dumas 


mai adineauri? 

— Mai întâi, pentru că trece pretutindeni şi mereu 
înaintea altora şi că au fost mutate din loc până şi 
pietrele ca să poată trece ea. 

— Şi ţi-ai dat seama, după urma piciorului, dacă cel sau 
cea care trece e blond sau brun, brună sau blondă? 

— Nu, dar mi-am dat seama de asta după altceva. 

— După ce? Haide, va fi ultima mea întrebare; şi dac-ai 
să-mi răspunzi la ea... 

— Dacă am să răspund? 

— Nimic... Continuă. 

— Ei bine, dragă marchize, mi-ai făcut cinstea de a-mi 
da chiar odaia pe care o ocupase ieri cel ce-l însoțea pe 
domnul de Bonneville. 

— Da, ţi-am făcut această onoare. Şi? 

— Onoare pentru care-ţi sunt foarte recunoscător, căci 
iată un frumos pieptănaş de bagă, pe care l-am găsit la 
piciorul patului. Mărturiseşte, dragă marchize, că acest 
pieptene este prea cochet ca să aparţină unei femei de 
rând; în plus, conţinea şi mai conţine încă nişte fire de păr 
de un blond cenuşiu, care nu-i câtuşi de puţin blondul 
auriu al celei de a doua fiice a dumitale, singura blondă 
care există în casa asta. 

— Generale, strigă marchizul sărind de pe scaun şi 
aruncându-şi furculiţa pe jos, generale, arestează-mă 
dacă crezi; dar ţi-o spun odată pentru totdeauna, nu mă 
voi duce în Anglia! Nu, nu şi iar nu, n-am să mă duc! 

— Vechiul şi bătrânul meu inamic, zise generalul, ţi-am 
dat cuvântul că n-am să te înhăţ, cel puţin de data asta. 
Acest cuvânt, orice ai face, sau mai curând orice ai fi 
făcut, mi-l voi ţine! Dar, te conjur, în numele simpatiei pe 
care ţi-o port, în numele încântătoarelor dumitale fiice, nu 
acţiona cu uşurinţă şi, dacă nu vrei să pleci din Franţa, 
stai liniştit aici, fără să complotezi, fără să visezi răscoale 
şi războaie. 

— Şi de ce? 

— Pentru că timpurile de odinioară s-au dus, dragul 


218 


Gemenele 


meu marchiz, nu mai sunt decât nişte simple amintiri; 
pentru că a trecut vremea unor spectaculoase lovituri de 
spadă; a unor pătimaşe dăruiri, a unor morţi eroice. Oh! 
am cunoscut şi eu şi încă destul de bine această Vandee 
atâta vreme neîmblânzită; şi-o pot spune, eu, al cărui 
piept a fost însemnat de fierul ei, că de o lună de când 
mă aflu aici, o văd altfel. Crezi, bietul meu prieten, că o 
mână de tineri aventurieri şi câţiva bătrâni fără minte mai 
pot face azi, în 1832, ceea ce au încercat ceilalţi în 1793? 
Tentativa ar fi, pur şi simplu, smintită. 

— Cu cât mai smintită cu atât mai glorioasă, dragă 
generale, strigă marchizul cu o înflăcărare care-l făcu să 
uite poziţia politică a interlocutorului său. 

— Eh! Din păcate, nu va fi deloc glorioasă. Tot ce se va 
petrece - şi te rog să-ţi aduci aminte de vorbele mele - 
tot ceea ce se va petrece va fi palid, tern, urât, pipernicit, 
şi asta atât în tabăra noastră cât şi într-a voastră; la noi, 
veţi afla micimi, trădări ignobile; la voi, comportări 
egoiste, laşităţi meschine care vă vor lovi drept în inimă. 
Căci nici Albii, nici Albaştrii nu sunt ceea ce trebuie 
Franţei, dragul meu marchiz. 

— Vezi lucrurile ca un partizan al cârmuirii de azi, 
generale, zise marchizul; uiţi că ne bizuim pe prieteni, 
chiar şi în rândurile voastre şi că, la un cuvânt pe care îl 
vom spune, tot ţinutul ăsta se va ridica precum un singur 
om. 

Generalul înălţă din umeri. 

— Ehei, vechiul meu camarad, spuse el, şi îngăduie-mi 
să te numesc astfel, n-aveţi prieteni în rândurile noastre, 
după cum nici noi n-avem în rândurile voastre; spui că, la 
un cuvânt al vostru, Vandeea se va ridica precum un 
singur om? Eroare: Vandeea, care s-a ridicat în 1793 în 
nădejdea sosirii unui prinţ, în al cărui cuvânt credea, dar 
care nu şi-a ţinut cuvântul, nu se va mişca nici chiar la 
vederea ducesei de Berry; ţăranii noştri nu mai cred în 
cuvintele regilor. S-au ars o dată cu ciorba - şi destul de 
amarnic - acum vor sufla până şi în iaurt. Pe de altă 


219 


Alexandre Dumas 


parte, nici noi, cei din tabăra adversă, nu mai suntem 
animați de vechile ardori de libertate, de progres şi de 
glorie care au generat vechii eroi de odinioară. Ţi-am mai 
spus-o: Franţa n-are nevoie nici de Henric al V-lea, nici de 
Louis-Philippe... Are nevoie de cu totul altceva. 

Dar asta-i altă poveste... Astăzi chiar dacă va izbucni 
un mic război în acest ţinut nenorocit, victoria nu va fi de 
partea poporului, ci a celor cu batalioane mai multe şi cu 
saci mai plini de monede; iată de ce-ţi spuneam să-ţi vezi 
de treabă şi să nu te vări în nimic. 

— Te înşeli, generale! Soldaţii nu ne vor lipsi, iar în 
plus, vom avea ca şef o femeie, şi încă una tânără şi 
frumoasă, pe care toată nobilimea se va înghesui s-o 
slujească. 

— Biată femeie tânără! Biată minte hrănită cu himere! 
zise bătrânul soldat cu un accent de profundă milă şi 
înclinându-şi fruntea brăzdată de cicatrici; marchize, 
spune-i din partea mea, dac-o mai vezi, că tentativa ei e 
sortită eşecului, că nu va întâlni din partea celor pe care 
contează atâta, decât indiferenţă, ură, dezgust. Şi acum, 
dragă marchize, care-i ultimul dumitale cuvânt? 

— Ultimul meu cuvânt seamănă cu primul, generale! 

— Atunci repetă-l. 

— Nu plec în Anglia, rosti ferm bătrânul emigrant. 

— Ei, continuă Dermoncourt privindu-l pe marchiz drept 
în albul ochilor şi punându-i mâna pe umăr, eşti mândru 
ca un gascon, deşi eşti vandeean. Veniturile dumitale 
sunt mediocre, ştiu... Oh, haide, nu te încrunta şi lasă-mă 
să isprăvesc ce am de zis. Ce dracu’! Ştii bine că nu-ți voi 
oferi decât lucruri pe care le-aş accepta eu însumi. 

Chipul marchizului îşi reluă expresia de la început. 

— Spuneam deci că veniturile dumitale sunt mediocre. 
Ei bine, dacă ceea ce-ţi lipseşte - ca să poţi porni la drum 
şi să poţi cumpăra un mic cottage în vreun colţ al Angliei 
- sunt banii, ei bine, deşi nici eu nu-s mai bogat, am pus 
totuşi deoparte câteva sute de ludovici; de la un vechi 
camarad, asta se acceptă: îi vrei? După ce s-or linişti 


220 


Gemenele 


lucrurile, mi-i dai înapoi. 

— O, generale, zise marchizul, oare te voi putea 
răsplăti vreodată? 

— Atunci accepţi? 

— Nicidecum! Refuz! 

— Dar pleci? 

— Rămân! 

— Atunci, Domnul să te aibă în pază şi să te ţină 
sănătos, zise bătrânul general. Numai că s-ar putea ca 
întâmplarea - dracu' s-o ia! - să ne pună din nou faţă în 
faţă, cum ne-a mai pus şi odinioară; dacă va avea loco 
luptă, ca cea de acum treizeci şi şase de ani, la Laval, ah! 
te voi căuta, ţi-o jur! _ 

— Şi eu la fel! strigă marchizul. li făgăduiesc că te voi 
striga cu toată puterea! 

— Ei, iată goarna care mă cheamă! Adio deci, 
marchize, şi îţi mulţumesc pentru ospitalitate! 

— La revedere, generale şi mulţumesc pentru o 
prietenie pe care o împărtăşesc din tot sufletul. 

Cei doi bătrâni îşi strânseră mâinile. Dermoncourt ieşi. 

Marchizul se îmbrăcă şi privi pe fereastră mica oştire ce 
urca pe aleea către pădure. La o sută de paşi de castel, 
generalul comandă trupei s-o ia la dreapta; apoi, oprindu- 
şi calul, aruncă o ultimă privire spre turnuleţele ascuţite 
ale locuinţei vechiului său amic; îl zări şi-i trimise, cu 
mâna, un ultim bun rămas; apoi, întorcând frâul, se 
alătură soldaţilor. 

In momentul în care marchizul de Souday se retrăgea 
de la fereastră, auzi pe cineva bătând încet la o uşiţă care 
dădea în alcovul său şi care, printr-un cabinet, comunica 
cu scara de serviciu. 

— Cine dracu’ poate să vină pe acolo? se întrebă el. Şi 
se duse să tragă zăvorul. 

Uşa se deschise imediat şi apăru Jean Oullier. 

— Jean! strigă marchizul cu un accent de adevărată 
bucurie; tu eşti! lată-te, bravul meu Jean! Ah! Pe legea 
mea, ziua începe sub auspicii fericite! 


221 


Alexandre Dumas 


Şi-i întinse amândouă mâinile bătrânului soldat, care i 
le strânse cu o vie expresie de recunoştinţă şi de respect. 

Apoi, desprinzându-şi o mână, Jean Oullier se căută prin 
buzunare şi-i întinse marchizului o hârtie groasă, îndoită. 

Domnul de Souday o luă, o desfăcu şi citi. Pe măsură ce 
citea, chipul i se lumina. 

— Jean, zise el, cheamă-le pe domnişoare, adună toată 
lumea... Stai, nu aduna încă pe nimeni; caută-mi spada, 
pistoalele, carabina, tot echipamentul de război; dă-i ovăz 
lui Tristan. Incepe lupta, dragul meu Jean, începe lupta! 
Bertha! Mary! Bertha! 

— Domnule marchiz, zise Jean Oullier, pentru mine 
lupta a început de ieri de la orele trei! 

La strigătele marchizului, cele două fete dădură fuga. 
Mary avea ochii roşii şi umflaţi. Bertha era strălucitoare. 

— Domnişoarelor, domnişoarelor, zise marchizul, ia 
citiţi ce scrie aici! 

Şi întinse Berthei scrisoarea pe care tocmai o primise 
de la Jean Oullier. Scrisoarea era concepută în aceşti 
termeni: 


„Domnule marchiz de Souday, 

E util, pentru cauza lui Henric al V-lea, să grăbiţi cu 
câteva zile momentul în care va avea loc lupta. Adunați 
cât mai mulţi oameni devotați în divizia pe care o veti 
comanda şi să fie atât ei, cât şi dumneavoastră, la 
dispoziția mea. Cred că două amazoane în plus, în mica 
noastră armată, vor putea stimula amorul propriu al 
luptătorilor, drept pentru care vă rog, domnule marchiz, 
să binevoiți a mi le da pe cele două frumoase fiice ale 
dumneavoastră ca aghiotante. 

Al dumneavoastră, 
PETIT-PIERRE 


— Deci, întrebă Bertha, plecăm? 
— Da! zise marchizul. 
— Atunci, tată, zise Bertha, îngăduie-mi să-ţi prezint un 


222 


Gemenele 


recrut. 

— Mă rog! 

Mary rămase nemişcată şi mută. 

Bertha ieşi şi, după un minut, intră ţinându-l pe Michel 
de mână. 

— Domnul Michel de la Logerie, zise tânăra accentuând 
pe acest nume, care vrea să-ţi dovedească, tată, curajul 
lui. 

Marchizul, care la numele de Michel se încruntase, 
încercă să se destindă. 

— Voi urmări cu interes eforturile pe care domnul 
Michel le va face ca să ajungă la acest rezultat, zise el. 

Rosti aceste cuvinte sobre pe acelaşi ton pe care-l 
avusese Napoleon în ajunul bătăliilor de la Marengo şi 
Austerlitz. 


223 


Alexandre Dumas 


CAPITOLUL XXXIV 


Unde cel mai mic picior din Franţa şi din Navara 
află că pantofii Cenuşăresei i se potrivesc mult mai 
puţin decât cizmele de şapte coţi 


AICI, SUNTEM OBLIGAȚI SĂ LE CE- 
rem cititorilor permisiunea de a ne întoarce cu câteva 
ceasuri îndărăt, pentru a-i urmări, în fuga lor, pe contele 
de Bonneville şi pe Petit-Pierre, care sunt nişte personaje 
destul de importante în această povestire. Presupunerile 
generalului erau foarte juste: la ieşirea din subterană, 
gentilomii vandeeni străbătuseră ruinele, ajunseseră la 
drumul acela adâncit între maluri şi acolo deliberaseră 
timp de câteva minute în ce parte s-o apuce. Pe urmă, 
fiecare o luă în direcţia menită să le asigure retragerea şi, 
înfundându-se pe drumul acela adâncit, unii în dreapta, 
alţii în stânga, nu întârziară să se facă nevăzuţi. 

Petit-Pierre şi Bonneville rămaseră singuri. 

— Şi noi? îşi întrebă ducesa tovarăşul de drum. 

— Noi vom urma o cu totul altă cale. 

— Atunci, la drum, fără să mai pierdem o clipă! zise 
Petit-Pierre. 

După ce merseră vreo cincisprezece minute de-a lungul 
albiei unui râu, ajunseră într-un loc, adevărată fortăreață 
a mistreţilor, plin de scaieţi şi de spini, care se împleteau 
unii cu alţii; Bonneville intră fără frică în desiş, 
recomandându-i lui Petit-Pierre să-l urmeze pas cu pas; şi 
în ciuda mărăcinişului, în ciuda desimii pădurii, în ciuda 
întunericului adânc al nopţii, înaintară în linie dreaptă, 
cum numai cei care sunt obişnuiţi cu pădurea o pot face. 
Procedeul le reuşi de minune, căci, după cincizeci de paşi, 


224 


Gemenele 


se aflară pe una din acele poteci care se numesc „linii” şi 
care merg palalel, prin păduri, pentru a marca limita 
copacilor ce trebuie tăiaţi. 

— Perfect! zise Petit-Pierre care se acomoda destul de 
greu cu drumul prin mărăciniş, uneori mai înalt decât el; 
cel puţin aici ne putem folosi de picioare. 

— Da, şi fără a lăsa urme, zise Bonneville, bătând în 
pământul uscat şi pietros. 

— Rămâne de aflat, zise Petit-Pierre, în ce parte s-o 
apucăm. 

— Acum, când cred că am încâlcit destul firele, încât 
cei care ar fi ispitiţi să ne urmărească să nu ne mai poată 
da de urmă, putem merge încotro doriţi. 

— Ştii că mâine seară am întâlnire, la Cloutiere, cu unul 
dintre prietenii noştri de la Paris. 

— Putem să ne îndreptăm spre Cloutiere aproape fără 
să părăsim pădurea, unde vom fi întotdeauna mai în 
siguranţă decât în câmpie. Vom ajunge, pe o potecă pe 
care o cunosc, în pădurea din Touvois, dincolo de care se 
află Cloutiere; numai că e cu neputinţă să ajungem în 
cursul zilei de azi. 

— Şi de ce? 

— Cu ocolişurile pe care suntem obligaţi să le facem, 
vom avea de mers timp de şase ceasuri; ceea ce e mai 
presus de puterile dumneavoastră. 

Petit-Pierre bătu din picior, cu nerăbdare. 

— La o leghe de Benaste, zise Bonneville, e o fermă 
unde am fi bineveniţi şi unde ne-am putea odihni înainte 
de a porni din nou la drum. 

— Haidem! zise Petit-Pierre; dar în ce parte? 

— Lăsaţi-mă pe mine s-o iau înainte! 

Bonneville porni înaintea lui Petit-Pierre, oprindu-se din 
când în când, ca să recunoască drumul şi ca să-i dea timp 
tânărului său prieten să-şi mai tragă sufletul; îi semnala 
acestuia toate porțiunile accidentate de teren, şi asta cu 
o precizie care arăta cât de familiară îi era pădurea din 
Machecoul. 


225 


Alexandre Dumas 


— După cum vedeţi, zise el la una din acele opriri, 
evităm potecile. 

— Da, şi de ce facem asta? 

— Pentru că ni se vor căuta urmele pe poteci, unde 
pământul e moale; iar terenul acesta, mai puţin umblat, 
mai puţin muiat de trecerea trăsurilor şi a cailor, nu ne va 
trăda. 

— Dar poate că e mai lung... 

— Da, dar e mai sigur. 

Mergeau de zece minute în tăcere, când Bonneville se 
opri şi-l apucă de braţ pe Petit-Pierre, care întrebă ce s-a 
întâmplat. 

— Sstt! Vorbiţi în şoaptă! zise Bonneville. 

— De ce? 

— N-auziţi nimic? 

— Nu. 

— Eu aud nişte voci. 

— Unde? 

— Colo, la vreo cinci sute de paşi de noi; şi mi se pare 
chiar, că, printre crengi, disting şi o lumină. 

— Într-adevăr acum o văd şi eu. Ce-o fi acolo? 

— Asta mă întreb şi eu. 

— Poate nişte cărbunari. 

— Nu; nu suntem în luna în care se fac de obicei 
cărbunii, şi chiar dacă ar fi cărbunari, tot nu e bine să 
avem încredere în ei. 

N-avem alt drum? 

— Ba da. 

— Ei bine, atunci... 

— N-aş vrea să mă folosesc de el decât într-un caz 
extrem. 

— De ce? 

— Pentru că trebuie traversat un smârc. 

— Fleacuri! Dumneata, care mergi pe apă ca sfântul 
Petru, să nu cunoşti oare acest smârc? 

— Am împuşcat de o sută de ori becaţine acolo, dar... 

— Dar? 


226 


Gemenele 


— Era ziua. 

— Şi balta? 

— E un zăcământ de turbă unde şi ziua eram gata să 
mă înfund. ` 

— Atunci s-o pornim spre acei oameni de treabă. |ţi 
mărturisesc că nu m-aş supăra deloc dacă m-aş încălzi 
puţin. 

— Rămâneţi aici şi  lăsaţi-mă să mă duc în 
recunoaştere. 

— Totuşi... 

— Nu vă temeţi de nimic. 

Şi spunând aceste vorbe, Bonneville dispăru fără 
zgomot în întuneric. 


227 


Alexandre Dumas 


CAPITOLUL XXXV 


Unde Petit-Pierre ia cea mai bună masă pe care a 
luat-o vreodată 


RĂMAS SINGUR, PRTIT-PIERRE SE 
sprijini de un copac şi, nemişcat, fără să scoată o vorbă, 
cu ochii ficşi, cu urechile la pândă, aştepta, încercând să 
prindă cel mai mic zgomot. Timp de cinci minute, în afară 
de un zumzet care părea să vină din aceeaşi parte ca şi 
lumina, nu auzi nimic. Dintr-o dată în pădure răsună 
nechezatul unui cal, care-l făcu pe Petit-Pierre să tresară. 
Aproape în aceeaşi clipă auzi, în tufişuri, un zgomot uşor 
şi o umbră se ridică în faţa sa: era Bonneville. Nevăzându- 
| pe Petit-Pierre, care stătea lipit de trunchiul unui copac, 
îl chemă încet, de două ori. 

— Petit-Pierre porni către el. 

— Alarmă! Alarmă! zise Bonneville trăgându-l după el 
pe Petit-Pierre. 

— Ce s-a întimplat? 

— N-avem nicio clipă de pierdut! Veniţi! Veniţi! 

Apoi continuând să alerge: — Un bivuac de vânători! 
Dacă n-ar fi fost vorba decât de oameni, aş fi putut trece 
fără ca ei să mă vadă sau să mă audă; dar m-a simţit un 
cal şi a nechezat... 

— L-am auzit... 

— Atunci, înţelegeţi... Nicio vorbă! Picioare bune şi la 
drum! 

Intr-adevăr, fără să mai rostească o vorbă, Bonneville şi 
Petit-Pierre făcură vreo cinci sute de paşi pe o potecă 
aflată în hăţiş, după care dădură de drumul bun. 
Tragându-şi  însoţitorul spre  lizieră şi oprindu-se, 


228 


Gemenele 


Bonneville zise: 

— Acum, trageţi-vă puţin sufletul. 

În timp ce Petit-Pierre răsufla, Bonneville încerca să se 
orienteze. 

— Suntem pierduţi? întrebă neliniştit Petit-Pierre. 

— Oh! Nu-i niciun pericol! zise Bonneville; mă gândesc 
cum am putea să evităm acea mlaştină blestemată. 

— Dacă ea ne duce drept către locul unde trebuie să 
ajungem, s-o luăm pe acolo, zise Petit-Pierre. 

— Aşa vom face, răspunse Bonneville, căci nu văd nicio 
altă cale. 

— Atunci, la drum! zise Petit-Pierre; călăuzeşte-mă! 

Bonneville o porni imediat şi, în loc să urmeze calea pe 
care o apucaseră, o luă la dreapta şi începu să păşească 
prin desiş. După zece minute, tufişurile deveniră mai rare: 
întunericul, mai puţin profund; se aflau la liziera pădurii şi 
auzeau în faţa lor murmurul trestiilor lovite de vânt. 

— Ah! făcu Petit-Pierre, care recunoscuse acel zgomot, 
se pare că am ajuns. 

— Da, răspunse Bonneville, nu vă voi ascunde că a 
sosit momentul cel mai critic al acestei nopţi. 

Şi, la aceste cuvinte, tânărul scoase din buzunar un 
cuţit care, la nevoie, putea trece şi drept pumnal şi tăie 
cu el un copăcel pe care-l curăţă de ramuri. Apoi înaintară 
spre mlaştină. Adesea se înfundau până peste genunchi, 
şi acel teren, care părea moale când era vorba să calci pe 
el, se dovedea cumplit de rezistent când trebuia să ieşi 
dintr-însul; cei doi izbuteau, deci, cu mare greutate, să-şi 
smulgă picioarele din mâl; ai fi zis că smârcul acela lacom 
nu se putea hotări să lase să-i scape prada. 

— Mai ţine mult mlaştina asta a dumitale? 

— Mai avem vreo două sau trei sute de paşi de făcut, 
după care mergem din nou prin pădure, până în dreptul 
drumului spre Benaste, care ne va duce direct la fermă. 

Nu după mult, terenul deveni mai solid; linia neagră a 
pădurii care se profila în zare se apropiase şi se mărise; 
cei doi fugari ajunseseră de partea cealaltă a mlaştinei. 


229 


Alexandre Dumas 


— În sfârşit! zise Bonneville. Vă e foame? 

— Mărturisesc că aş mânca ceva cu plăcere. 

— Alteța sa regală e servită, zise contele, punând un 
genunchi la pământ şi oferindu-i ceva ce aducea a coltuc, 
şi pe care Petit-Pierre îl înhăţă repede. 

— Pâine! strigă el. 

— Pâine neagră, zise Bonneville. 

— Bun! Noaptea nu se vede ce culoare are. 

— Pâine uscată, de două ori uscată! 

— E totuşi pâine. 

Şi Petit-Pierre muşcă, cu dinţii săi frumoşi, din pesmetul 
care se uscase în buzunarul contelui. 

— Şi când te gândeşti, zise Petit-Pierre, că la ora asta 
generalul  Dermoncourt  înfulecă mâncarea pregătită 
pentru noi... Nu-ţi vine să turbezi? 

Apoi brusc: — Oh, iertare, dragă călăuză, dar stomacul 
a căpătat un asemenea ascendent asupra inimii, încât am 
uitat să-ţi ofer jumătate din masa mea. 

— Mulţumesc, răspunse Bonneville; pofta mea de 
mâncare nu merge chiar până acolo încât să vreau să rod 
pietre; dar, în schimbul graţioasei oferte a domniei- 
voastre, am să vă arăt ce trebuie făcut pentru ca 
modesta dumneavoastră mâncare să fie mai puţin tare. 

Bonneville luă pâinea, o rupse cu destulă greutate, în 
bucățele, pe care se duse să le înmoaie într-un izvoraş ce 
curgea la doi, trei paşi de acolo; îl chemă apoi pe Petit- 
Pierre, şi, scoțând una câte una bucăţile de pâine 
înmuiate în apă, i le întinse tovarăşului său înfometat. 

— Pe legea mea, zise acesta când ajunse la ultima 
îmbucătură, sunt douăzeci de ani de când n-am mai 
mâncat atât de bine; Bonneville, te fac majordomul meu! 

— lar eu, zise contele, redevin călăuza dumneavoastră. 
Destul cu masa, să ne continuăm drumul. 

— Sunt gata, zise Petit-Pierre, ridicându-se vesel în 
picioare. 

Porniră la drum prin pădure şi, după o jumătate de oră 
se aflară la malul unui râu pe care trebuiau să-l 


230 


Gemenele 


traverseze. Trebuia găsit un mijloc. După trei sute de 
paşi, Bonneville crezu că l-a găsit. Era vorba de trunchiul 
unui copac răsturnat de vânt de-a curmezişul râului şi 
încă plin de ramuri. 

— Credeţi că puteţi trece peste el? îl întrebă Bonneville 
pe Petit-Pierre. 

— Dacă treci dumneata, voi trece şi eu, răspunse 
acesta. 

— Ţineţi-vă zdravăn de crengi, lăsaţi deoparte amorul 
propriu; nu ridicaţi un picior decât atunci când sunteţi 
sigur că celălalt e bine înfipt, zise Bonneville căţărându-se 
pe trunchiul copacului. 

— Te urmez, nu-i aşa? 

— Staţi puţin, să vă întind mâna. 

— lată-mă! Doamne, câte lucruri trebuie să ştii ca să 
poţi umbla pe un trunchi! N-aş fi crezut asta niciodată! 

— Nu vorbiţi, pentru Dumnezeu! Fiţi atent la picioare... 
O clipă! Nu înaintați; iată o creangă care vă deranjează. 
Staţi s-o tai! 

In clipa în care contele se apleca pentru a face ceea ce 
spusese, auzi în spatele lui un strigăt înăbuşit, apoi 
zgomotul unui corp care cade în apă. Se întoarse: Petit- 
Pierre dispăruse. Fără să piardă o secundă, Bonneville se 
aruncă în acelaşi loc, şi norocul îi veni într-ajutor căci, 
dându-se la fund - în acel loc râul avea vreo şapte sau opt 
picioare adâncime - mâna lui dădu peste piciorul 
tovarăşului său. Îl apucă, şi, năucit, tremurând de emoție, 
fără să-şi dea seama de poziţia neplăcută în care îl ţinea 
pe cel pe care-l salvase, din două lovituri de braţ ajunse 
la malul râului, din fericire mult mai puţin lat pe cât era 
de adânc. Petit-Pierre nu făcea nici cea mai mică mişcare. 
Bonneville îl luă în braţe şi-l aşeză pe nişte frunze uscate, 
vorbindu-i, scuturându-l, chemându-l pe nume. Dar Petit- 
Pierre rămânea mut şi nemişcat. Contele de Bonneville, 
numai că nu-şi smulgea părul de desperare. 

— Oh! E greşeala mea! E vina mea! murmura el. 

Dar aerul proaspăt al nopţii făcu mai mult decât toate 


231 


Alexandre Dumas 


lamentările lui Bonneville; după câteva momente, Petit- 
Pierre deschise ochii şi strănută. 

— Bonneville! zise Petit-Pierre, nu mi-ai zis: „Să-ţi fie de 
bine!” Am să răcesc! 

— Trăieşte! Trăieşte! strigă Bonneville în culmea 
bucuriei. 

— Da, graţie dumitale. 

— Sunteţi ud leoarcă, Dumnezeule! şi niciun pic de foc, 
nici măcar un mijloc de a-l face! 

— Bun! Ne vom încălzi mergând. Vorbesc la plural, căci 
nici dumneata nu eşti mai puţin ud decât mine. 

— Oh! Nu vă ocupați de mine! Puteţi merge? 

— Cred, după ce-mi voi fi golit încălţările de apă. 

Bonneville îl ajută pe Petit-Pierre să scape de apa care 
îi umpluse încălţămintea; îi scoase vesta de postav gros, 
pe care i-o stoarse înainte de a i-o pune pe umeri; apoi, 
această dublă operaţie odată terminată, zise: 

— Acum, spre Benaste şi repede! 

Dar Bonneville se mai afla încă sub influenţa emoţiei 
profunde pe care i-o cauzase accidentul tânărului său 
tovarăş de drum, ceea ce-l făcu să nu mai fie atent pe 
unde merge şi să se rătăcească. Alerga când pe un drum, 
când pe altul, fără să-l descopere pe cel pe care-l căuta. 
După vreo jumătate de ceas, Petit-Pierre, alarmat, îi 
spuse: 

— Ei bine, ce s-a întâmplat, dragul meu conte? 

— S-a întâmplat că sunt un ticălos, zise Bonneville; m- 
am bazat prea mult pe faptul că cunosc nişte locuri şi... 
ŞI... 

— Şi ne-am rătăcit. 

— Mi-e teamă că da. 

— lar eu sunt sigur; iată o creangă pe care ai tăiat-o 
mai adineauri: am mai trecut pe aici şi ne-am reîntors de 
unde am plecat. 

— Ah! zise Bonneville, înţeleg ce anume mi-a pricinuit 
eroarea. 

— Ce? 


232 


Gemenele 


— Am ieşit pe mal în partea din care am venit, dar 
eram atât de răvăşit, încât nici n-am băgat de seamă. 

— Aşa că baia noastră a fost inutilă, remarcă Petit- 
Pierre râzând. 

— Oh, vă rog, doamnă, nu râdeţi astfel, imploră 
Bonneville; veselia dumneavoastră îmi sfâşie inima. 

— Pe mine mă încălzeşte. 

— Deci vă e frig? 

— Puțin... Dar nu ăsta-i lucrul cel mai rău. 

— Dar care? 

— A trecut o jumătate de ceas de când nu cutezi să-mi 
mărturiseşti că ne-am rătăcit şi tot atâta de când nu 
îndrăznesc eu să-ţi spun că picioarele mele par a nu mai 
vrea să mă slujească. 

— Atunci e cu neputinţă să mai ajungem în astă noapte 
la Benaste. 

— Ce-i de făcut? 

— Trebuie să încercăm să ajungem la ferma cea mai 
apropiată, înainte de a se lumina de ziuă. 

— Fie. Te poţi orienta? 

— Nici stele pe cer, nici luna... 

— Şi nici busolă, zise Petit-Pierre, care încerca, 
glumind, să-i redea tovarăşului său, curajul. 

— Staţi! Aseară, la ora cinci, am examinat din 
întâmplare giruetele castelului: vântul bătea dinspre est. 

Bonneville ridică în sus arătătorul muiat în saliva. 

— Ce faci? 

— O giruetă. 

Apoi, după o clipă: — Nordul e în partea aia, zise el fără 
şovăire; mergând în direcţia vântului vom ajunge la 
câmpia dinspre Saint-Philbert. 

— Da, mergând, ceea ce pentru mine e aproape cu 
neputinţă. 

— Să vă iau în braţe? 

Ducesa se sculă cu greu de sub copacul unde se 
aşezase. 

— Ei, zise ea, iată-mă în picioare. Vreau ca aceste 


233 


Alexandre Dumas 


picioare neascultătoare să înainteze, şi dacă nu vor, le voi 
sili! 

Şi ducesa mai făcu patru ori cinci paşi; dar oboseala îi 
era atât de mare, membrele atât de înţepenite de baia 
glacială pe care o făcuse, încât se clătină şi fu cât pe-aci 
să cadă, dacă Bonneville n-ar fi sărit s-o susţină. 

— Drace! strigă Petit-Pierre, lasă-mă, domnule de 
Bonneville; vreau ca acest trup mizerabil, pe care cerul |- 
a făcut atât de plăpând şi de gingaş, să fie aidoma 
sufletului pe care-l poartă! Nu-i da ajutor, conte: nu-i da 
ajutor! Ah! Te clatini! Te îndoi! Ei bine, ăsta nu-i pasul tău 
obişnuit, e un pas şovăielnic, lipsit de putere! Trebuie să- 
mi concentrez voinţa. Înainte! strigă Petit-Pierre şi o porni 
cu atâta repeziciune, încât contele abia se putu ţine după 
el. Dar; acest ultim efort îl epuizase, şi când Bonneville 
izbuti să-l ajungă din urmă, îl găsi din nou stând jos şi cu 
faţa ascunsă în mâini. Petit-Pierre plângea, mai mult de 
mânie decât de durere, murmurând: 

— Doamne! Doamne! mi-ai încredinţat sarcina unui 
uriaş şi mi-ai dat doar puterile unei biete femei! 

Vrând, nevrând, Bonneville, îl luă pe Petit-Pierre în 
braţe şi începu la rându-i să alerge. Bravul gentilom 
merse astfel aproape un sfert de ceas. Pălăria îi căzuse 
dar, nemaipăsându-i de urmele pe care le lăsa, nu se mai 
strădui s-o ia de jos; simţea trupul lui Petit-Pierre 
tremurând în braţele sale, îi auzea dinţii clănţănind, şi 
acel zgomot îl îmboldea cum îmboldesc strigătele 
mulţimii un cal de cursă. Dar, încet, încet, vigoarea lui 
începu să slăbească; picioarele începură să nu-l mai 
asculte; sângele îi pulsa puternic în piept şi-l sufoca. Îşi 
simţi inima umflându-i-se; nu mai respira, gâfâia; o 
sudoare îngheţată îi inundase fruntea, arterele îi vibrau, 
ţeasta îi zvâcnea; din când în când, un văl des i se aşeza 
pe ochi şi un zumzet ciudat îi năpădea urechile. Începu să 
se  poticnească, să se împiedice, picioarele i se 
împleticeau tot mai des. 

— Opreşte-te!  Opreşte-te, domnule de Bonneville! 


234 


Gemenele 


strigă Petit-Pierre. Lasă-mă jos! 

— Nu, nu, nu mă voi opri, răspunse Bonneville; încă 
mai am putere. Slavă Domnului! Şi am s-o folosesc până 
la capăt! Mă opresc... Mă opresc când vă voi şti în 
siguranţă... mă opresc când ajungem colo... lată, uitaţi- 
vă! 

Intr-adevăr, la capătul potecii pe care mergeau, zăriră 
contururile unei case. Intunericul se subţiase şi primele 
luciri ale zorilor vestiră apropierea zilei. Ajunseseră la 
marginea unui câmp, dar în momentul în care Bonneville 
Scoase un strigăt de bucurie, picioarele i se îndoiră, 
tânărul se încovoie, căzu în genunchi, apoi trupul i se 
răsturnă încetişor înainte. Petit-Pierre sări în picioare, dar 
era atât de slăbit, încât fu cât pe ce să se prăbuşească şi 
el. Încercă să-l ridice pe conte, dar nu izbuti. Bonneville îşi 
duse mâinile la gură, şi, cu mare greutate, îi spuse: 

— Nu uitaţi... 

Şi leşină. Casa pe care-o văzuseră se afla la şapte sau 
opt sute de paşi de locul unde se prăvălise Bonneville. 
Petit-Pierre se hotări să se ducă acolo şi să ceară, cu orice 
risc, ajutor. Făcu deci un efort suprem şi se avântă în 
direcţia acelei case. Ajungând la răscruce, Petit-Pierre 
văzu un om care mergea în direcţie opusă. Il strigă, dar 
omul nu întoarse capul. Atunci Petit-Pierre, fie printr-o 
inspiraţie bruscă, fie reamintindu-şi de ultimile cuvinte ale 
lui Bonneville, îşi duse la rându-i mâinile la gură şi imită 
strigătul bufniței. Omul se opri imediat, se întoarse din 
drum şi veni spre Petit-Pierre. 

— Prietene, strigă el, pentru numele lui Dumnezeu, 
vino de-mi ajută să salvez un nenorocit care moare! 

Apoi, atât cât îi îngăduiau puterile şi sigur că omul avea 
să-l urmeze, Petit-Pierre se grăbi să se întoarcă lângă 
Bonneville, căruia îi ridică încetişor capul. Contele nu se 
trezi din leşin. De îndată ce noul venit îşi aruncă ochii 
spre acel trup întins pe pământ, zise: 

— A, domnul conte de Bonneville... 

Petit-Pierre îl privi pe om cu atenţie. 


235 


Alexandre Dumas 


— Jean  Oullier, strigă  recunoscându-l pe omul 
marchizului de Souday. Jean Oullier, poţi să-mi găseşti un 
adăpost pe aici, pe aproape, pentru mine şi pentru 
prietenul meu? 

— Nu există decât casa aia, la o jumătate de leghe de 
aici. 

Rosti aceste cuvinte cu o silă vădită. 

— Du-ne acolo! se rugă Petit-Pierre. 

— Acolo? făcu Jean Oullier. 

— Da; cei care locuiesc acolo nu-s de-ai noştri? 

— Nu prea ştiu, zise Jean Oullier. 

— Haide! Ne punem viaţa în mâinile dumitale, Jean 
Oullier şi ştiu că pot avea toată încrederea. 

Jean Oullier îl luă pe umeri pe Bonneville şi-l apucă de 
mâna pe Petit-Pierre. Apoi se îndreptă spre casă, care nu 
era alta decât coliba lui Joseph Picaut. Jean Oullier sări 
pârleazul atât de uşor, ca şi cum, în locul contelui de 
Bonneville, n-ar fi avut pe umăr decât tolba de vânătoare. 
La Joseph Picaut toţi dormeau. La văduvă însă zăriră o 
lumină şi văzură o umbră trecând încoace şi încolo în 
dosul perdelei. Jean Oullier se hotărî repede: 

— Am cântărit bine totul şi m-am hotărât pentru casa 
lui Pascal. 

Leşul lui Pascal zăcea întins pe pat. Văduva aprinsese 
două lumânări şi se ruga în faţa mortului. Auzind uşa 
scârţâind din balamale, femeia se ridică repede. 

— Văduvă Pascal, îi zise Jean Oullier fără să lase povara 
din spate, ţi-am salvat viaţa în noaptea asta la Bicques... 

Marianne îl privi cu mirare. 

— Nu mă crezi? 

— Ba da, Jean Oullier, te cred; ştiu că nu eşti omul care 
să spui o minciună, chiar dacă ti-ar fi în joc viaţa; de altfel 
am auzit împuşcătura ce-mi era destinată şi mă întrebam 
cine o fi tras-o. 

— Văduvă Pascal, vrei să-ţi răzbuni bărbatul şi să te şi 
îmbogăţeşti? 

— Cum aşa? 


236 


Gemenele 


— lată-i, urmă Jean Oullier, pe doamna ducesă de Berry 
şi pe domnul conte de Bonneville, care vor muri amândoi 
de oboseală şi de foame dacă n-ai să le dai adăpost! 

Văduva se uită uluită la cei doi musafiri. 

— Preţul pus pe capul doamnei ducese, continuă Jean 
Oullier, e uriaş; dacă crezi că aşa e bine, predă-o 
autorităţilor şi te îmbogăţeşti. 

— Jean Oullier, răspunse văduva, cu voce gravă, n-am 
trădat şi nu voi trăda pe nimeni niciodată! Doi nefericiţi 
vin să bată la uşa mea, nu-i voi alunga; doi proscrişi vin 
să-mi ceară adăpost, nu-i voi preda, ci dimpotrivă, îi voi 
ascunde! 

Apoi, cu un gest simplu, dar plin de măreție, zise: 

— Intraţi în casă cu curaj, şi dumneata şi cei care te 
însoțesc. 

Intrară. Şi în vreme ce Petit-Pierre îl ajută pe Jean 
Oullier să-l aşeze pe contele de Bonneville pe un scaun, 
acesta îi spuse încet: 

— Doamnă, ascundeţi-vă pletele blonde care vă ies de 
sub perucă; căci dacă ele m-au făcut să ghicesc adevărul 
pe care i l-am spus şi femeii ăşteia, apoi acest adevăr nu 
trebuie să-l ştie chiar toată lumea! 


237 


Alexandre Dumas 


CAPITOLUL XXXVI 


Egalitate în faţa morții 


ÎN ACEEAŞI ZI, CĂTRE CEASURILE 
două după-amiază, jupânul Courtin părăsise satul Logerie 
şi o pornise la drum sub pretextul că se duce la 
Machecoul ca să cumpere un bou de plug, dar în realitate 
ca să afle veşti despre evenimentele de care domnul 
slujbaş se interesa într-un mod cu totul special. 

Sosit la vadul de la Pont-Farcy, dădu peste băieţii 
morarului care descoperiseră trupul tânărului Tinguy şi 
care priveau leşul cu o curiozitate firească vârstei lor. 
Când primarul din Logerie îmboldindu-şi căluţul cu vârful 
bastonului cu măciulie de aramă, pe care-l ţinea în mână, 
intră în râu, toţi ochii se întoarseră spre el şi discuţia 
încetă ca prin farmec, deşi până atunci fusese cât se 
poate de însufleţită. 

— Ei bine, ce s-a întâmplat, oameni buni? întrebă 
Courtin străbătând pieziş apa, în aşa fel încât să ajungă 
pe mal exact în faţa grupului. 

— Un mort, răspunse unul dintre morari cu laconismul 
specific ţăranului vandeean. 

Courtin îşi opri privirea asupra leşului şi văzu că era 
îmbrăcat în uniformă. 

— Din fericire, zise el, nu-i unul de pe la noi. 

In ciuda opiniilor sale filipiste, primarul din Logerie 
socotea că e mai prudent să nu-şi arate simpatia faţă de 
un soldat de-al lui Louis-Philippe. 

— Te înşeli, domnule Courtin, răspunse cu o voce 
sumbră un om îmbrăcat într-o vestă cafenie. 

Titlul de „domnule”, spus cu o oarecare afectare nu-l 


238 


Gemenele 


flată defel pe arendaşul din Logerie; ştia că titlul de 
„domn”, în gura unui ţăran, când nu era o dovadă de 
respect, echivala cu o injurie sau cu o ameninţare, ceea 
ce-l nelinişti foarte tare. 

— Mi se pare totuşi, continuă el pe un ton mieros, că 
uniforma pe care o poartă este a unui vânător! 

— Fleacuri! Uniformă! replică acelaşi ţăran; ca şi cum 
n-ai şti că recrutarea este la fel de rea pentru toţi, 
indiferent de convingerile lor politice. 

Din nou se făcu tăcere. Această tăcere i se părea lui 
Courtin atât de greu de îndurat, încât zise: 

— Se ştie numele bietului flăcău care a pierit într-un 
mod atât de îngrozitor? 

Nimeni nu răspunse. Tăcerea devenea din ce în ce mai 
semnificativă. 

— Se cunosc şi alte victime? Printre ai noştri, printre 
băieţii din ţinut, mai există împuşcaţi? Am auzit 
spunându-se că au fost trase mai multe focuri de puşcă. 

— Alte victime, răspunse acelaşi ţăran, nu cunoaştem. 
Ba da, ar mai fi una... 

Şi spunând aceste vorbe, ţăranul se întoarse şi-i arătă 
lui Courtin trupul câinelui lui Jean Oullier. Jupânul Courtin 
deveni foarte palid; şi începu să tuşească zdravăn, ca şi 
cum o mână nevăzută l-ar fi strâns de gât. 

— Ce-i asta? zise el. Un câine? Apoi dacă n-avem de 
plâns decât victime de soiul ăsta, să ne păstrăm lacrimile 
pentru alte ocazii. 

— Nu-i chiar aşa, domnule Courtin, zise omul cu vestă 
cafenie, şi sângele unui câine se poate plăti; de altfel sunt 
sigur că stăpânul bietului Pataud nu-l va ierta pe cel care 
a tras asupra câinelui său, cu plumbi de lup, dintre care 
trei l-au dat gata. 

După ce rosti aceste cuvinte, omul, socotind că vorbise 
destul cu Courtin, îi întoarse spatele, sări un pârleaz şi 
dispăru în dosul unui hăţiş. Morarii porniră şi ei cu leşul. 
Courtin, rămas singur, plecă şi el după puţin timp. Dar 
curiozitatea, îmboldindu-l din ce în ce, o cârmi spre 


239 


Alexandre Dumas 


dreapta şi, după cinci minute poposi în mica livadă şi-şi 
croi drum spre casa lui Picaut. Joseph, aşezat pe gâtarul 
unui cal, îşi fuma pipa în faţa uşii. Văzându-l pe primarul 
din Logerie, nu socoti că ar fi util să se deranjeze. Jupânul 
Courtin, care avea o admirabilă perspicacitate, 
remarcând totul fără să pară că observă ceva, îşi legă, 
încet, căluţul de unul dintre inelele de fier înfipte în zid, 
apoi, întorcându-se spre Joseph, întrebă: 

— Frate-tău e acasă? 

— Da, încă mai este, răspunse Picaut, apăsând pe 
cuvântul încă, cu un aer care i se păru ciudat primarului 
din Logerie. Ai cumva nevoie de el ca să-i mai conducă pe 
filipişti la castelul de Souday? 

Courtin îşi muşcă buzele, dar nu răspunse nimic. „Cum 
dracu’, se întrebă el, de i-a mărturisit imbecilul ăsta de 
Pascal, pramatiei de frate-său, că eu l-am pus să-i 
conducă pe filipişti la castel? Pe legea mea, de douăzeci 
şi patru de ceasuri încoace nu poţi face nimic fără să nu 
te ştie toată lumea.” 

În timp ce vorbea astfel cu sine însuşi, începu să bată 
în uşa colibei văduvei Picaut care, contrar obiceiului, 
fusese zăvorită pe dinăuntru. In sfârşit, uşa se deschise. 
Când, prin această deschizătură, ochii lui Courtin priviră 
în interiorul odăii, spectacolul pe care-l zări şi la care se 
aştepta atât de puţin îl făcu să se dea îndărăt. 

— Cine a murit aici? întrebă el. 

— Nu se vede? îi răspunse văduva. 

Courtin îşi îndreptă privirea spre pat şi deşi nu văzu, 
prin cearşaf, decât forma unui leş, ghici totul. 

— Pascal! strigă el. Pascal! 

— Credeam că ştii, zise văduva. 

— Eu? 

— Da, dumneata... dumneata, care eşti primul vinovat 
de moartea lui. 

— Eu? Eu? replică Courtin, căruia îi veni imediat în 
minte ceea ce-i spusese fratele victimei, şi care simţi cât 
de important era pentru siguranţa lui să se disculpe. Eu? 


240 


Gemenele 


Ţi-o jur că sunt mai bine de opt ceasuri de când nici 
măcar nu l-am văzut pe bărbatul dumitale. 

— Nu jura, răspunse văduva. Pascal nu jura niciodată, 
fiindcă nu minţea niciodată! 

— Dar, mă rog, cine ţi-a spus că l-aş fi văzut? întrebă 
Courtin. 

— Nu minţi în faţa unui mort, domnule Courtin, zise 
Marianne; s-ar putea să-ţi poarte ghinion. 

— Nu mint, bâlbâi fermierul. 

— A plecat de aici îndreptându-se spre dumneata; 
dumneata eşti cel care l-ai angajat ca să le fie călăuză 
soldaţilor. 

Courtin făcu un nou semn de negare. 

— Oh! Nu pe dumneata te ţin de rău, continuă văduva 
uitându-se fix la o ţărăncuţă de vreo douăzeci şi cinci, 
treizeci de ani, care torcea la celălalt capăt al sobei; era 
de datoria lui să-i ajute pe cei ce nu vor ca ţinutul să fie 
încă o dată răvăşit de un război civil. 

— Asta-i şi scopul meu, singurul meu scop, răspunse 
Courtin, coborându-şi atât de tare vocea, încât tânăra 
ţărancă abia putu să-l audă. Aş vrea ca ocârmuirea să ne 
scape de toţi acei aţâţători la răscoale, de toţi acei nobili 
care ne zdrobesc cu bogăţia lor în timp de pace şi care ne 
măcelăresc în timp de război; mă străduiesc cât pot, 
cumâătră Picaut, dar nu trebuie să te lauzi cu aşa ceva, 
vezi şi dumneata; nu ştii de ce sunt în stare oamenii 
ăştia! Te lovesc când nici nu te aştepţi. 

— Te plângi că te lovesc pe la spate, tocmai dumneata 
care faci în mod obişnuit treaba asta? zise Marianne cu o 
expresie de profund dispreţ. 

— Ei, cumătră Picaut, răspunse Courtin, încurcat, nu le 
e dat tuturor să fie bravi cum a fost sărmanul dumitale 
bărbat. Dar îl vom răzbuna noi pe bietul Pascal! Îl vom 
răzbuna, ţi-o jur! 

— Mulţumesc, pentru asta n-am nevoie de dumneata, 
domnule Courtin, zise văduva pe un ton aproape 
ameninţător. Eşti cam prea mult amestecat în treburile 


241 


Alexandre Dumas 


acestei sărmane case; păstrează-ţi bunăvoința pentru 
alţii! 

— Cum vrei, cumătră Picaut. Vai! ÎI iubeam atât de mult 
pe bietul dumitale bărbat, încât sunt gata să fac orice ca 
să-ţi fiu pe plac... 

Apoi, întorcându-se spre colţul unde stătea ţărăncuţa, 
pe care de câteva clipe o privea cu coada ochiului, 
întrebă: 

— Cine-i tânăra asta? 

— O verişoară de-a mea; a venit azi-dimineaţă din Port- 
Saint-Pere, ca să mă ajute să-mi îngrop bărbatul şi ca să- 
mi mai ţină de urât. 

— Din Port-Saint-Père?  Azi-dimineaţă? Ei, cumătră 
Picaut, dar ştiu că ţine al dracului de bine la drum, dacă a 
ajuns atât de repede. 

Biata văduvă, prea puţin obişnuită cu minciuna, îşi 
muşcă buzele şi-i aruncă lui Courtin o privire 
amenințătoare; acesta însă nu-i dădu nicio atenţie şi 
începu să examineze un veşmânt care se usca în faţa 
focului. Dar, din întregul costum, ceea ce păru să-l 
intereseze în mod deosebit pe Courtin, erau o pereche de 
ghete şi o cămaşă. Ghetele, deşi ţintuite, erau făcute 
dintr-o piele fină şi aveau o formă cum nu prea vezi prin 
colibele ţăranilor, iar cămaşa, la rândul ei, era din cel mai 
fin batist ce se putea vedea. 

— Frumos in! Frumos in! mormăi arendaşul, pipăind cu 
degetele țesătura moale; nu zgârie pielea celui care-l 
poartă. 

Tânără ţărancă vru să vină în ajutorul văduvei, care 
părea că stă pe ghimpi. 

— Ei, zise ea, sunt nişte boarfe pe care le-am cumpărat 
din Nantes, de la un negustor de haine vechi, ca să fac 
din ele nişte hăinuţe pentru nepotul răposatului meu văr 
Pascal. 

— Şi le-ai spălat înainte de a le da la croitor! Pe legea 
mea, bine ai făcut, frumoaso! Fiindcă deh, adăugă Courtin 
privind-o ironic pe tânăra ţărancă, boarfele de la telal nu 


242 


Gemenele 


se ştie niciodată cine le-a purtat! Poate că sunt ale unui 
prinţ sau ale unui râios! 

— Jupâne Courtin, întrerupse Marianne această discuţie 
care părea s-o neliniştească din ce în ce, mi se pare că 
bietul dumitale căluţ e cam nerăbdător... 

— Dacă nu-i auzeam pe cumnatul dumitale, care văd 
că se fâţâie prin pod, deasupra capetelor noastre, aş fi zis 
că el îmi necăjeşte căluţul... 

De data asta fu rândul ţărăncuţei să pălească; iar 
această paloare spori şi mai mult, când îl văzu pe Courtin 
sculându-se şi ducându-se să tragă cu ochiul, printre 
crăpăturile oblonului. 

— Ei, dar văd că netrebnicul de Picaut e afară şi-mi 
sâcâie calul cu vârful biciuştii! Atunci cine-i în podul 
dumitale, cumătră? 

— Jupâne Courtin, zise văduva ridicându-se, n-ai de 
gând să isprăveşti cu întrebările? Îi urăsc pe spioni, fie ei 
partizani ai burbonilor ori filipişti! 

— Dar de când o simplă sporovăială între prieteni e 
spionaj, cumătră Picaut? Ei drăcie! Ai devenit cam prea 
bănuitoare! 

Ochii ţărăncuţei o implorau pe văduvă să fie prudentă; 
dar impetuoasa gazdă nu se mai putu abţine. 

— Intre prieteni, hai? zise ea punându-şi mâinile în 
şold. Caută-ţi prieteni printre cei cu care te asemui, 
fiindcă văduva lui Pascal Picaut nu va face niciodată parte 
dintre ăştia. Cară-te! Şi lasă-ne cu durerea noastră! 

— Mda, zise Courtin, cu un calm perfect jucat, văd că 
prezenţa mea te deranjează; ar fi trebuit să-mi dau 
seama mai curând de asta. Te încăpăţânezi să vezi în 
mine pricina morţii bietului Picaut; asta mă întristează 
nespus, cumătră, căci mi-a fost drag şi pentru nimic în 
lume nu i-aş fi căşunat vreun rău; dar, mă rog, din 
moment ce mă goneşti, mă duc, mă duc... Nu fi necăjită 
din pricina mea! 

In acel moment văduva îi făcu semn ţărăncuţei să se 
uite la covata pentru frământat pâine, aflată în dosul uşii. 


243 


Alexandre Dumas 


Pe acea covată uitaseră o trusă de scris, care rămăsese 
deschisă; era trusa de care se slujise ca să-i dea lui Jean 
Oullier o scrisoare către marchizul de Souday. Această 
trusă consta dintr-un portofel de marochin verde, 
înfăşurat în jurul unui tub de carton, care tub conţinea 
toate cele necesare pentru scris. Îndreptându-se spre 
uşă, Courtin zări portofelul şi câteva hârtii risipite. Tânăra 
ţărancă înţelese semnul, văzu pericolul şi, înainte ca 
primarul din Logerie să se întoarcă, sprintenă ca o 
căprioară, trecu în spatele lui şi se aşeză pe covată în aşa 
fel, încât să ascundă complet portofelul. 

Courtin nu păru să dea nici cea mai mică atenţie 
acestei manevre. 

— Ei, cu bine, cumătră Picaut! zise el. Am pierdut în 
bărbatul dumitale un camarad pe care-l iubeam mult; 
dacă cineva din ţinut te deranjează sau te necăjeşte, să 
vii să mă cauţi, pricepi? 

Văduva nu răspunse; nemişcată, cu braţele încrucişate, 
privea cadavrul a cărui formă se contura sub cearşaful ce- 
| acoperea. 

— Te-ai aşezat pe covată, frumoaso? zise Courtin 
trecând prin faţa ţărăncii. 

— Da, acolo e prea cald. 

— Ai grijă de verişoara ta, fată, continuă Courtin, 
moartea asta a făcut din ea o fiară; cât pe ce s-o asemui 
cu „lupoaicele” din Machecoul! Torci, dar torci degeaba, 
fata mea! Căci oricât ţi-ai răsuci fusul şi ţi-ai întoarce 
mosorul, n-ai să scoţi din caerul tău un fir la fel de subţire 
ca cel din care e ţesută cămaşa aia de colo! 

Se mai uită o dată la ţărancă şi, în sfârşit, se hotărî să 
iasă. 

— Repede, repede, ascundeţi toate fleacurile alea! zise 
văduva. Parcă-l văd că se întoarce din nou! 

Promptă, ţăranca împinse trusa de scris între perete şi 
albie; dar chiar în clipa în care făcea această treabă, 
Courtin îşi şi vârâse capul pe gemuleţul deschis din 
partea de sus a uşii. 


244 


Gemenele 


— V-am speriat? râse el. N-am făcut-o dinadins. 
Spuneţi-mi, când e înmormântarea? 

— Mâine cred, spuse ţăranca. 

— N-ai de gând să te cari odată, pungaşule? strigă 
furioasă văduva,  năpustindu-se spre Courtin şi 
ameninţându-l cu vătraiul greu de fier. 

Courtin, speriat, se retrase. Cumătră Picaut, cum îi 
zicea Courtin, trânti cu furie gemuleţul. Primarul din 
Logerie îşi dezlegă încet căluţul şi se duse. 

— În sfârşit, a dat Dumnezeu să plece! zise tânăra. 

— Da, dar plecatul ăsta nu-i a bine, doamnă. 

— Cum adică? 

— Păi, de la el mă aştept la orice! 

— Crezi că s-a dus să ne denunțe? 

— E în stare; nu mă amestec în bârfelile altora, dar 
mutra lui răutăcioasă şi iscoditoare m-a făcut întotdeauna 
să mă gândesc că nu e el bârfit de pomană, chiar şi de 


către filipişti. 
— Ai dreptate, faţa lui nu-i făcută să inspire încredere. 
—Ah ! Doamnă, de ce nu l-aţi oprit lângă 


dumneavoastră pe Jean Oullier? zise văduva. Ăla e un om 
cinstit, nu ca ăsta. 

— Trebuia neapărat să ducă o scrisoare la castelul de 
Souday; apoi, să facă rost de nişte cai deseară, ca să 
putem părăsi cât mai repede casa dumitale, unde, după 
câte văd, sunt un prilej de încurcături. 

Văduva nu răspunse. Cu chipul ascuns în mâini 
plângea. 

— Biată femeie, murmură ducesa, lacrimile dumitale 
cad una câte una pe inima mea, şi fiecare dintre ele lasă 
acolo o urmă dureroasă. Asta-i urmarea cumplită, 
inevitabilă a războaielor! Toate aceste lacrimi şi tot acest 
sânge vărsat de oameni nevinovaţi! 

— Ar trebui - atât sângele cât şi lacrimile - să le verse 
cei ce iscă războaiele, zise văduva cu o voce care o făcu 
pe interlocutoarea sa să tresară. 

— Ne urăşti, nu-i aşa? 


245 


Alexandre Dumas 


— Da! Vă urăsc! răspunse văduva. Cum aţi vrea să vă 
iubesc? 

— Înţeleg, moartea soţului dumitale... 

— Nu, zise Marianne, clătinând din cap, nu din pricina 
asta; nici din cauză că am văzut cu ochii mei - copil fiind - 
masacrele de la Lege, unde în numele drapelului vostru 
alb, toţi ai mei au fost ucişi; nici din pricină că timp de 
zece ani ai voştri i-au persecutat pe-ai noştri, le-au ars 
casele, le-au răvăşit câmpurile; nu, nu pentru asta te 
urăsc! 

— Atunci de ce? 

— Pentru că mi se pare nedrept ca o familie oarecare 
să ne oblige să facem totul pentru ea; să-şi închipuie că 
un popor, pe care l-a îngenuncheat şi l-a torturat, a uitat 
totul şi e gata să-i cadă la picioare! Ne-am săturat până în 
gât de Burboni şi de fărădelegile lor! Or, dumneata faci 
parte din această familie egoistă, din acest neam 
blestemat; iată de ce te urăsc! 

— Şi totuşi mi-ai dat adăpost; mi-ai dat să mănânc şi 
m-ai ajutat să-mi vin în fire! 

— Ei, doamnă, odată plecată din casa mea, nimic n-o 
să mă oprească să te denunţ. 

— Dar dacă astea sunt sentimentele dumitale, de ce nu 
mă predai acum în mâinile filipiştilor? 

— Atât timp cât te afli sub acoperişul meu, sunt 
obligată să respect legile ospitalităţii, care, pentru noi, 
ţăranii, sunt sacre. Şi apoi, eşti femeie, ai şi dumneata o 
inimă... Poate că ce-ai văzut aici îţi va fi învăţătură de 
minte şi te va face să renunţi la planurile dumitale de 
războaie şi răzmeriţe. 

— Şi ce anume crezi că mă va face să renunţ la aceste 
planuri, pe care le tot urzesc de un an şi jumătate? 

— Asta! zise văduva smulgând cearşaful care acoperea 
mortul. 

Ducesa întoarse capul, căci oricât de tare se credea, nu 
putu suporta să vadă mortul acela înţepenit şi plin de 
răni. 


246 


Gemenele 


— Gândeşte-te, doamnă, reluă văduva, gândeşte-te că 
ceea ce încerci să faci va ucide o mulţime de oameni 
sărmani, taţi, fii, fraţi pe care-i vor boci - aşa cum îl 
bocesc eu pe bărbatul ăsta al meu - puzderie de mame, 
de văduve, de surori şi de orfani! 

— Doamne! Doamne! zise ducesa cutremurându-se, 
dacă dăm greş? Dacă femeia asta are dreptate? 


247 


Alexandre Dumas 


CAPITOLUL XXXVII 


Percheziţia 


ÎN ACEL MOMENT SE AUZI UN 
ciocănit în trapa care ducea spre pod. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Bonneville. 

Auzise o parte din cuvintele rostite de văduvă şi se 
impacientase. 

— Nimic, nimic! Dar dumneata cum te simţi? întrebă 
ducesa urcând primele trepte ale scării ce ducea spre 
trapă. Trapa se ridică şi chipul lui Bonneville se ivi 
surâzător. Cum te simţi? 

— Gata s-o iau de la capăt, dacă e nevoie, răspunse el. 

Ducesa îi surâse în semn de mulţumire. 

— Dar cine a venit mai adineauri? întrebă Bonneville. 

— Un ţăran pe nume Courtin, care nu cred să ne fie 
prieten. 

— A, primarul din Logerie? 

— Chiar el. 

— Da. Michel mi-a vorbit despre omul ăsta; e periculos. 
Trebuie să puneţi pe cineva să-l urmărească. 

— Pe cine? N-avem pe nimeni. 

— Pe cumnatul gazdei noastre. 

— Ai văzut cu ce silă a vorbit Jean Oullier despre el! 

— Păi sigur, doar e Alb, strigă văduva, Alb acest frate 
ticălos care a îngăduit ca frate-său să fie ucis sub ochii 
lui! 

Ducesa şi Bonneville rămaseră uluiţi. 

— Atunci, am făcut foarte bine că nu l-am amestecat în 
treburile noastre, zise Bonneville; ne-ar fi adus numai 
necazuri; dar n-ai pe nimeni, femeie, pe care să-l poţi 


248 


Gemenele 


pune de sentinelă prin împrejurimi? 

— Jean Oullier a pus pe cineva, răspunse văduva; iar 
eu, la rândul meu, l-am trimis pe nepotu-meu în landa de 
la Saint-Pierre, de unde se văd toate împrejurimile... 

— Dar e un copil, se hazardă ducesa. 

— Face treabă mai bună decât unii bărbaţi, zise 
văduva. 

— La urma urmei, spuse Bonneville, nu mai avem prea 
mult de aşteptat; peste trei ceasuri se va înopta; deci 
peste trei ceasuri vom avea nişte cai şi prietenii noştri vor 
fi aici. 

— Trei ceasuri! zise ducesa, care, de când cu vorbele 
văduvei, părea pradă unei nelinişti cumplite. In trei 
ceasuri se pot întâmpla multe, bietul meu Bonneville. 

— Oare cine vine alergând aşa? strigă văduvea Picaut 
îndreptându-se spre uşă şi deschizând-o. Tu eşti, 
nepoate? 

— Da, mătuşă, răspunse copilul gâfâind. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Mătuşă! Mătuşă! strigă copilul. Soldaţii! Vin soldaţii! 
L-au ucis pe omul care stătea la pândă! 

— Ce-i de făcut? întrebă Bonneville. 

— Să-i aşteptăm, zise ducesa. 

— De ce să nu încercăm să fugim? 

— Dacă omul de mai adineauri e cel care-i aduce sau 
care i-a anunţat, înseamnă că au şi încercuit casa. 

— Cine vorbeşte de fugă? întrebă văduva Picaut. N-am 
spus eu că locuinţa asta e sigură? N-am jurat că atâta 
vreme cât veţi fi aici nu vi se va întâmpla nimic? 

Aici scena se complică prin intervenţia altui personaj. 
Gândind probabil că soldaţii veneau pentru el, Joseph 
Picaut se ivi în prag. Casa cumnatei sale, cunoscută ca 
ţinând cu Albaştrii, i se păru un adăpost. Dar, zărindu-i pe 
cei doi oaspeţi, se dădu înapoi surprins. 

— Ai nişte gentilomi în vizită? zise el. Atunci nu mă mai 
mir de ce vin soldaţii: ţi-ai vândut oaspeţii! 

— Ticălosule! îi răspunse Marianne apucând sabia 


249 


Alexandre Dumas 


soţului ei atârnată deasupra sobei şi năpustindu-se 
asupra lui Joseph, care-o dădu grămadă. Bonneville sări 
jos de pe scară; dar ducesa se şi aruncase între cei doi, 
apărând-o pe femeie cu trupul ei. 

— Jos arma! îi strigă ea vandeeanului, jos arma! 

— Dar cine eşti dumneata ca să-mi vorbeşti astfel? 
întrebă Joseph Picaut, gata să  riposteze oricărei 
împotriviri. 

— Eu sunt cea pe care-o aşteptaţi! 

La aceste cuvinte spuse atât de energic, Joseph Picaut, 
uluit, lăsă să-i cadă puşca. 

— Dumneata, continuă ducesa, du-te sus cu domnul... 

— Şi dumneavoastră? întrebă Bonneville. 

— Eu rămân aici. 

— Dar... 

— N-avem vreme de discutat. Duceţi-vă! 

Cei doi bărbaţi se urcară în pod şi închiseră trapa după 
ei. 

— Ce faci? o întrebă ducesa pe văduva Picaut, pe care 
o văzu desfăcând patul unde zăcea soţul ei. 

— Îţi pregătesc, doamnă un adăpost, unde n-o să te 
caute nimeni! 

— Dar eu nu vreau să mă ascund! sub acest veşmânt 
nu mă vor recunoaşte! Vreau să-i aştept! Vreau să-i 
înfrunt! 

— lar eu nu vreau să-i aştepţi, zise Marianne Picaut pe 
un ton atât de hotărât încât îşi domină interlocutoarea. Ai 
auzit ce-a spus omul ăla: dacă eşti descoperită în casa 
mea, vor socoti că eu te-am vândut! Aşa că trebuie să te 
ascund! 

— Dumneata, duşmanca mea? 

— Da, duşmanca dumitale, dar care ar muri de ruşine 
dacă te-ar vedea prizonieră. 

Zicând acestea, văduva Picaut ridică saltelele pe care 
era întins mortul şi ascunse mai întâi hainele, cămaşa şi 
pantofii care stârniseră curiozitatea lui Courtin; apoi, între 
saltea şi mindirul de paie, îi arătă ducesei un locşor unde 


250 


Gemenele 


să se strecoare, lăsându-i o mică deschidere, alături de 
pat, pe unde să răsufle. Abia isprăvi cumătră Picaut de 
inspectat cu privirea colţurile odăii, ca să se asigure că nu 
uitase nimic care să-i poată compromite oaspeţii, că şi 
auzi zăngănitul armelor, şi văzu soldaţii bulucindu-se în 
curte. 

— Sigur aici? întrebă ofiţerul adresându-se unuia dintre 
ostaşii care mergea în urma lui. 

— Ce vreţi? strigă văduva deschizând uşa. Pe cine 
căutaţi? 

— Ai nişte străini aici; vrem să-i vedem, zise ofiţerul. 

— Păi cum, nu mă recunoaşteţi? îl întrerupse Marianne 
Picaut evitând să răspundă direct la întrebarea care i se 
pusese. 

— Ba da! Te recunosc; eşti femeia care ne-a slujit de 
călăuză astă-noapte. 

— Ei bine, dacă azi-noapte v-am călăuzit spre duşmanii 
ocârmuirii, nu prea cred că azi i-aş ascunde în casa mea. 

— Drace! Ceea ce spune, e destul de logic, căpitane, 
zise cel de al doilea ofiţer. 

— Fleacuri! Parcă poţi să te încrezi în oamenii ăştia? 
Sunt toţi nişte tâlhari încă din faşă, zise locotenentul. Nu 
l-ai văzut pe ţâncul ăla, un mucos de zece ani, cum a 
coborât landa în goană? Era sentinela lor; i-a avertizat. 
Din fericire, cum n-au avut vreme să fugă, trebuie să fie 
ascunşi pe aici, pe undeva. 

— Tot ce se poate. 

— Fii sigur de asta. 

Apoi, întorcându-se către văduvă: — Ei, zise ofiţerul, 
îmi pare rău, dar trebuie să-ţi scotocim puţin casa. 

— Cum vreţi, răspunse ea. 

Şi, aşezându-se în colţul sobei, luă caerul şi fusul pe 
care le lăsase pe un scaun şi începu să toarcă. 
Locotenentul le făcu un semn cu mâna soldaţilor care 
intrară. Apoi, după ce-şi plimbă privirea de jur-împrejurul 
odăii se duse glonţ spre pat. Văduva deveni mai palidă 
decât inul din caer; ochii îi scăpărară, fusul îi scăpă dintre 


251 


Alexandre Dumas 


degete. Ofiţerul se uită sub pat, apoi după pat, apoi 
întinse mâna, ca să ridice cearşaful care acoperea mortul. 
Văduva Picaut nu mai putu îndura. Se ridică, se năpusti 
spre colţul odăii unde se afla puşca soţului ei, trase 
hotărâtă piedica, şi ameninţându-l pe ofiţer, zise: 

— Dacă pui mâna pe mortul acesta, te omor ca pe un 
câine! 

Cel de-al doilea ofiţer îşi trase camaradul de braţ. 
Marianne Picaut, fără să lase arma, se apropie de pat, şi, 
pentru a doua oară, ridică linţoliul care acoperea trupul. 

— Na, uitaţi-vă cât poftiţi! zise ea. Omul ăsta, care era 
bărbatul meu, a murit ieri în slujba voastră! 

— Ah! Prima noastră călăuză, cel de la vadul Pontfarcy, 
zise locotenentul. 

— Biata femeie! zise comandantul, s-o lăsăm în pace; 
ar trebui mai curând să ne fie milă decât s-o tulburăm 
astfel, în starea în care se află! 

— Totuşi, reluă primul, declaraţia omului pe care l-am 
întâlnit era foarte categorică. 

— Trebuia să-l silim să vină cu noi. 

— Mai ai şi alte odăi în afară de asta? 

— Mai am sus, podul şi alături grajdul. 

— Răscoliţi podul şi grajdul; dar mai întâi deschideţi 
cuierele astea mari şi cercetaţi cu atenţie cuptorul. 

Soldaţii se răspândiră prin casă pentru a executa 
ordinul şefului. Din cumplita ascunzătoare unde era 
ghemuită, ducesa nu pierdea niciun amănunt din discuţie; 
auzi paşii soldaţilor care urcau scara şi se înfioră şi mai 
tare la acel zgomot, decât se înfiorase atunci când 
soldaţii se apropiaseră de patul care-o ascundea; căci se 
gândea cu groază că ascunzătoarea lui Bonneville şi a 
vandeeanului era departe de a fi atât de sigură ca a sa. 
Aşa că atunci când îi auzi coborând pe cei care fuseseră 
desemnaţi să cerceteze podul, inima i se eliberă de o 
povară enormă. Primul locotenent aştepta în odaia de jos, 
aşezat pe covată. Al doilea, împreună cu opt sau zece 
soldaţi, porniseră să cerceteze grajdul. 


252 


Gemenele 


— Ei bine, întrebă primul locotenent, n-ai găsit nimic? 

— Nu, răspunse caporalul. 

— Ai mişcat paiele din loc, fânul şi tot calabalâcul? 

— Am încercat peste tot cu baionetele; dacă ar fi 
existat vreun om pe undeva, e cu neputinţă să nu fi simţit 
împunsătura. 

— Fie; să vizităm şi casa de alături; trebuie să fie ei pe 
undeva. _ 

Oamenii ieşiră din odaie; ofiţerul îi urmă. |n timp ce 
soldaţii îşi continuau căutările, locotenentul stătea 
sprijinit de peretele din afară şi privea bănuitor o mică 
polatră, pe care-şi propuse s-o viziteze. În acel moment o 
bucată de piatră, nu mai mare ca jumătatea degetului 
mic, căzu la picioarele locotenentului. Ofiţerul ridică iute 
capul şi i se păru că vede o mână dispărând între doi 
căpriori ai acoperişului. 

— După mine! strigă el cu glas tunător. 

Soldaţii se năpustiră. 

— Ce se intâmplă, domnule locotenent? întrebară 
soldaţii. 

— Se întâmplă că acei oameni sunt colo sus, în podul 
pe care pretindeţi că l-aţi cercetat. Să nu lăsaţi niciun fir 
de pai neîntors! Haideţi, alarmă! 

Soldaţii intrară din nou în casa văduvei. Se duseră 
drept la trapă şi încerară s-o ridice; dar, de data asta nu 
izbutiră: fusese priponită pe dinăuntru. 

— Bravo! lată că lucrurile încep să se lămurească! 
strigă ofiţerul, punând el însuşi piciorul pe prima treaptă. 
Hei, continuă el ridicând glasul, ieşiţi din ascunzătoare, 
fiindcă altfel e vai de voi! 

Atunci, din pod se auzi o discuţie destul de vie. 
Asediaţii se ciorovăiau, fiindcă Bonneville voia să se 
predea, iar Joseph Picaut voia să lupte. 

— Dacă ar fi vorba doar de noi doi, îţi jur că aş fi de 
acord cu dumneata, dar e în joc viaţa doamnei ducese de 
Berry; aşa că mai bine ne predăm! 

— Dimpotrivă, să ucidem cât mai mulţi! Eu nu mă voi 


253 


Alexandre Dumas 


preda în vecii vecilor, ţi-o repet, continuă vandeeanul, 
apăsând cu piciorul trapa, pe care Bonneville voia s-o 
deschidă.. 

— Ajunge! strigă contele încruntându-şi sprâncenele, te 
rog să faci ce-ţi poruncesc şi fără replică, ai înțeles? 

Picaut izbucni în râs. Dar Bonneville îi arse o palmă, ce- 
| făcu să se rostogolească drept în mijlocul podului. 
Căzând, îşi scăpă puşca. Dar văzându-se ajuns drept în 
faţa lucarnei, îi veni o idee; să-l lase pe tânăr să se 
predea, iar el să profite de această treabă şi să fugă. 
Prefăcându-se că se supune poruncii lui Bonneville îşi luă 
puşca de jos şi, în momentul în care contele, deschizând 
trapa, cobora primele trepte strigând: „Nu trageţi! Ne 
predăm!”, vandeeanul se aplecă, trase o rafală în soldaţii 
de jos, se întoarse, şi, sărind în grădină, se făcu nevăzut 
în pădure. La împuşcăturile pornite din pod, un soldat 
căzu grav rănit; dar în acelaşi timp zece puşti se 
îndreptară spre Bonneville şi, înainte ca stăpâna casei, 
care se năpusti să-l apere cu trupul ei, să fi ajuns în 
dreptul trapei, nefericitul, lovit de şapte sau opt gloanţe, 
se rostogoli pe trepte şi căzu grămadă la picioarele 
văduvei. Soldaţii se năpustiră în pod ca să pună mâna pe 
ucigaş, neştiind că acesta scăpase pe fereastră. 
Locotenentul, prin fumul prafului de puşcă, o zări pe 
văduvă care îngenunchease şi care strângea la piept 
capul lui Bonneville. 

— E mort? întrebă el. 

— Da, răspunse Marianne cu o voce gâtuită de emoție. 

— Dar văd că şi dumneata eşti rănită! 

Intr-adevăr, picături mari de sânge cădeau de pe 
fruntea văduvei Picaut pe pieptul lui Bonneville. 

— Eu? întrebă ea. 

— Da, îţi curge sânge... 

În acel moment un soldat se ivi în faţa trapei. 

— Locotenente, zise el, celălalt a fugit prin pod; au tras 
în el, dar nu l-au nimerit. 

— Ala era cel mai de soi dintre ei! strigă locotenentul 


254 


Gemenele 


luându-l pe Joseph Picaut drept Petit-Pierre. Sus! După el! 
Doi să rămână aici şi să cerceteze mortul! Dă-te la o 
parte, femeie! îi zise el văduvei Picaut. 

Ordinul fu executat, dar nu găsiră nimic în buzunarele 
lui Bonneville, din pricină că avea pe el hainele lui Pascal 
Picaut pe care i le dăduse văduva ca să i le poată pune la 
uscat pe ale lui. 

— Aţi isprăvit? întrebă Marianne, după ce ordinul 
locotenentului fu îndeplinit. 

— Da, fă ce vrei cu el; iar tu mulţumeşte Domnului că 
ne-ai ajutat ieri seară; altfel, te-aş fi dus la Nantes, unde- 
ai fi aflat ce înseamnă să dai ajutor rebelilor. 

Şi rostind aceste vorbe, locotenentul îşi adună trupa şi 
porni spre pădurea unde se refugiase fugarul. De îndată 
ce se îndepărtară, văduva alergă la pat şi, ridicând 
salteaua, o scoase afară pe ducesa care leşinase. După 
zece minute, trupul lui Bonneville fu aşezat alături de cel 
al lui Pascal Picaut. 


255 


Alexandre Dumas 


CAPITOLUL XXXVIII 


Unde Jean Oullier spune ce gândeşte despre 
tânărul baron Michel 


ÎN TIMP CE ÎN CASA VĂDUVEI SE 
petreceau evenimentele despre care tocmai am vorbit, 
castelul marchizului de Souday răsuna de larmă, veselie 
şi tumult. Bătrânul gentilom nu-şi mai încăpea în piele de 
bucurie. Sosise, în sfârşit, momentul mult aşteptat să se 
răzbune pe  filipişti. Işi alesese, drept uniformă de 
războinic, cel mai puţin uzat dintre costumele sale de 
vânătoare. Încins, ca un şef de divizie, cu o eşarfă albă, 
pe care i-o brodaseră mai demult fiicele sale, îşi încerca 
tăişul sabiei pe toate mobilele care-i erau la îndemână. 
Bertha, după pilda tatălui ei, îşi îmbrăcase şi ea costumul 
pe care trebuia să-l poarte în timpul acestei expediţii. 
Costumul era alcătuit dintr-o redingotă de catifea verde, 
din care îi ieşea afară un jabou de o albeaţă strălucitoare; 
redingota era împodobită cu  pazmanterii şi cu 
brandenburguri de mătase neagră şi era foarte strânsă pe 
talie; în loc de fustă, îşi pusese o pereche de pantaloni 
bufanţi din postav gri, pe care-i vârâse în cizmele cu 
carâmbi înalţi până la genunchi. Fata nu purta eşarfă la 
centură - eşarfa la vandeeni fiind semnul distinct al 
comandantului - dar şi-o prinsese pe braţul stâng cu o 
panglică roşie. Aceste veşminte îi scoteau minunat în 
relief supleţea şi eleganța taliei. Văzând cu câtă admiraţie 
o privea Michel, Bertha deveni de o veselie tot atât de 
expansivă ca şi a marchizului de Souday. Adevărul este 
că Michel, văzând-o pe Bertha astfel îmbrăcată, nu se 
gândea la ea, ci la Mary, pe care abia aştepta s-o vadă în 


256 


Gemenele 


aceeaşi toaletă ca şi a surorii sale, fiind cât se poate de 
sigur că cele două fete vor fi îmbrăcate la fel. Dar Mary 
nu se grăbea deloc să se echipeze. Privirile lui Michel o 
implorau în zadar. De când cu scena din turnuleţ, ea evita 
să-i mai adreseze vreun cuvânt, încât timiditatea 
tânărului sporise şi nu cuteza nici el să-i mai vorbească. 
Bertha şi nu Michel fu cea care o îndemnă pe Mary să se 
grăbească şi să-şi pună costumul de cavaler. Dar Mary nu 
răspunse. Tristeţea, chipul ei melancolic, contrastau cu 
veselia generală. O ascultă totuşi pe Bertha şi se urcă în 
odaia ei. Veşmintele pe care trebuia să şi le pună erau 
gata pregătite; ea le privi, schiţă un zâmbet, dar nu 
întinse mâna să le ia; se aşeză pe un pătuţ de lemn de 
arțar, şi lacrimi mari, ca nişte boabe, i se desprinseră de 
gene, prelingându-se de-a lungul obrajilor. Cucernică şi 
naivă, Mary fu de acord la început să ia parte la acea 
mişcare împotriva cârmuirii; dar pe măsură ce trecea 
timpul, începu a se îndoi de oportunitatea acestei lupte şi 
de rezultatele ei. Neavând nimic din exaltarea, din 
energia şi din asprimea Berthei, Mary, mai romantică, mai 
sentimentală şi mai ales mai înţeleaptă, pricepuse că 
războaiele nu erau făcute pentru ea şi nici ea pentru ele. 
Le detesta, o îndurerau şi o revoltau. Cum nu putea 
spune ateste lucruri nici marchizului de Souday, nici 
Berthei, se hotărî să nu participe la acea răscoală cu care 
ea, de fapt, nu avea nimic comun. Pe de altă parte, 
gândul la Michel o făcea să se simtă atât de abătută, 
încât nu-i mai ardea de nimic. Plângea de durere şi de 
spaimă. Prin suferinţa ei de acum îşi măsura suferinţa de 
mai târziu. 

Trecuse aproape o jumătate de ceas de când stătea 
astfel, tristă, cufundată în propriile ei gânduri, când - de 
pe pragul uşii pe care o lăsase întredeschisă - auzi vocea 
lui Jean Oullier spunându-i pe tonul lui deosebit, pe care 
nu-l folosea decât atunci când vorbea cu cele doua fete: 

— Dar ce ai, dragă domnişoară Mary? 

Mary tresări, ca şi cum s-ar fi trezit dintr-un vis şi, 


257 


Alexandre Dumas 


foarte încurcată, răspunse încercând să surâdă: 

— N-am nimic, dragă Jean, ţi-o jur... 

Jean Oullier o privi cu atenţie. Apropiindu-se câţiva paşi 
de ea, îi zise pe un ton de blândă şi respectuoasă 
mustrare: 

— De ce vorbeşti astfel, micuță Mary? Te îndoieşti de 
prietenia mea? 

— Eu? Eu? strigă Mary. 

— Sigur că te îndoieşti, din moment ce te gândeşti să 
mă tragi pe sfoară! 

Mary îi întinse mâna 

Jean Oullier luă acea mână delicată, între mâinile lui 
mari, şi privind-o pe tânără cu tristeţe, zise, ca şi cum 
fata ar mai fi avut tot zece ani: 

— Ah, scumpă şi micuță Mary, nu există ploaie fără 
nori, nu există lacrimi fără durere! Îţi aminteşti de ziua 
aceea când, copilă fiind, plângeai în hohote fiindcă Bertha 
îţi aruncase scoicile în fântână? Ei bine, a doua zi, 
noaptea, Jean Oullier a făcut cincisprezece leghe ca să-ţi 
aducă alte scoici, iar frumoşii dumitale ochi erau din nou 
veseli şi luminoşi... 

— Da, Jean, îmi aduc aminte, zise Mary, visătoare. 

— Eu am îmbătrânit, dar dragostea mea pentru voi e 
aceeaşi. Spune-mi deci, Mary, la ce te gândeşti? 

Mary şovăi, roşi; dar, fără a se hotărî să mărturisească 
pricina lacrimilor, încercă totuşi să le explice. 

— Plâng, dragă Jean, răspunse ea, pentru că mă 
gândesc că acest război mă vă: costa poate viaţa celor pe 
care-i iubesc... 

Dar Jean Oullier nu se mulţumi cu acest răspuns şi 
clătină încet din cap. 

— Nu, micuță Mary, zise el, nu-i asta pricina lacrimilor 
tale. Când nişte oameni în vârstă ca domnul marchiz şi ca 
mine ne lăsăm îmbătaţi de iluzii şi nu vedem decât 
izbânda, o inimă tânără ca a dumitale nu poate prevedea 
dezastrul. 

Mary nu se dădu bătută. 


258 


Gemenele 


— Şi totuşi, Jean, zise ea, te asigur că ăsta e motivul. 

— Nu, nu, nu-i asta! zise Jean Cullier, tot grav şi din ce 
în ce mai îngrijorat. 

— Atunci ce e? întrebă Mary. 

— Vrei să-ţi lămuresc eu pricina lacrimilor dumitale? 
Vrei? 

— Dacă poţi... 

— Ei bine, cred că lacrimile dumitale se datorează pur 
şi simplu acelui răutăcios domn Michel... 

Mary păli; tot sângele i se strânse la inimă. 

— Ce vrei să spui, Jean? bâigui ea. 

— Ştii bine ce vreau să spun. 

Mary nu-şi putu înăbuşi un suspin, simțind că Jean 
Oullier pusese degetul pe rană. 

— La urma urmei, nici nu-i de mirare, continuă 
bătrânul, eşti femeie şi încă o femeie făcută din cea mai 
bună plămadă care a căzut vreodată din copaia 
Domnului... 

— Jean, zău dacă pricep ceva... 

— Ba dimpotrivă, cred că pricepi foarte bine, dragă 
domnişoară Mary. Ai văzut ce se întâmplă... Şi cine n-ar fi 
văzut? Fiindcă nu se mai ascunde deloc... 

— Despre cine vorbeşti, Jean? 

— Păi, despre cine să vorbesc, dacă nu despre 
domnişoara Bertha? 

— Despre sora mea? 

— Da, despre sora dumitale, care face cam prea mare 
paradă de acest... de acest mucos, da, pe care vrea să-l 
care cu ea în tabără; îl arată tuturor, ca pe o mare 
cucerire, fără să-i pese de comentariile celor din casă, de 
ironiile prietenilor domnului marchiz şi de nădejdile 
deşarte ale jupânului Loriot, care stă gata să-şi ascută 
pana ca să aibă cu ce mâzgăli contractul de căsătorie. 

— Presupunând că ar fi aşa, zise Mary, care din palidă 
cum era se făcuse roşie ca focul, presupunând că ar fi 
aşa, ce vezi rău în asta? 

— Cum? Ce văd rău? Păi, când o văd pe domnişoara de 


259 


Alexandre Dumas 


Souday cu... Dar mai bine tac! 

— Ba nu, dimpotrivă, vorbeşte! insistă Mary. 

— Păi, chiar mai adineauri, domnişoara Bertha de 
Souday a binevoit să-şi scoată eşarfa albă de pe braţ şi s- 
o lege la braţul acestui domn Michel. Ei nu, că asta-i prea 
de tot! Trebuie neapărat să stau de vorbă cu Bertha! 

— Jean, dragul meu, bagă de seamă! 

— La ce să bag de seamă? 

— Să nu-i faci vreun rău Berthei! Să n-o jigneşti! Îi 
iubeşte, zise Mary. 

— Mărturiseşti că-l iubeşte? strigă Jean Oullier. 

— Sunt silită, zise Mary. 

— Să iubeşti o biată păpuşică fără vlagă, cum e 
domnişorul ăsta, pe care până şi o răsuflare mai 
puternică l-ar da peste cap! Să vrei să-ţi schimbi numele, 
unul dintre cele mai vechi şi mai glorioase din ţinut, cu 
numele unui laş şi al unui trădător! Şi cine? Domnişoara 
Bertha! 

Mary simţi cum i se strânge inima. 

— Jean, zise ea, mergi prea departe! 

— Dar n-ai nicio grijă, n-or să ajungă lucrurile chiar 
până acolo! Cât timp va trăi Jean Oullier, neisprăvitul ăsta 
n-o să pună laba pe Bertha! Să ştiu de bine că-i fac felul 
cu mâna mea! 

— Nu, Jean, nu vei face asta! strigă Mary izbucnind în 
plâns. 

Bătrânul o privi cu luare-aminte, apoi, brusc, păru să 
înţeleagă: 

— Doamne, nu cumva şi dumneata îl iubeşti? strigă el. 
Nu cumva... 

Dar tânără nu-l lăsă să termine. 

— Gândeşte-te la durerea pe care i-ai face-o Berthei! 

Ca şi când ar fi auzit că e vorba de ea, chiar în aceeaşi 
clipă Bertha deschise uşa. 

— Ei bine, îi spuse ea surorii sale, încă nu eşti gata? 
Apoi, privind-o pe Mary cu atenţie, şi văzând-o atât de 
răvăşită, întrebă: — Ce ai? S-ar spune că plângi! Chiar şi 


260 


Gemenele 


tu, Jean Oullier, ai o mutră foarte ciudată! Ce se întâmplă 
aici? 

— Am să-ţi spun eu ce se întâmplă, domnişoară Bertha, 
răspunse vandeeanul. 

— Nu, strigă Mary, nu, te rog, Jean! Taci! 

— Zău că mă speriaţi cu vorbele astea ale voastre! 
Vorbeşte, Jean! Astăzi mă simt foarte bine dispusă, aşa că 
înclin să fiu indulgentă... 

— Şi ce anume te face să fii atât de bine dispusă, 
domnişoară Bertha? întrebă vandeeanul. 

Fără să-i răspundă lui Oullier, Bertha se întoarse spre 
sora ei şi-i zise: 

— Pun rămăşag, Mary, că e vorba de Michel, nu-i aşa? 

— Chiar aşa, domnişoară, zise Jean Oullier, fără să-i 
lase timp lui Mary să-i răspundă surorii sale. 

— Ce ai cu el? Tata e foarte bucuros să aibă un soldat 
în plus, şi eu nu văd în asta un păcat atât de mare, încât 
să merite nişte sprâncene aşa de încruntate cum sunt ale 
tale... 

— N-am nimic cu părerea tatălui dumitale, zise Oullier, 
numai că eu am alta... 

— Se poate şti ce părere ai? 

— Fiecare să rămână în tabăra lui. 

— Adică? 

— Adică, locul domnului Michel nu-i în tabăra noastră. 

— Şi de ce, mă rog? Mi se pare, totuşi, că de două zile 
încoace a dat destule dovezi de devotament. 

— O fi dat, dar noi, ţăranii, avem obiceiul să zicem că 
aşchia nu sare departe de trunchi, aşa că nu prea putem 
crede în devotamentul acestui domnişor. 

— Până la urmă o să vă convingeţi că e cinstit... 

— Se poate, dar până atunci... 

— Până atunci ce? zise Bertha. 

— Ei bine, eu, soldat bătrân, nu pot merge cot la cot cu 
un tinerel oarecare, pe care nu dau nicio ceapă 
degerată... 

— Şi ce-ai să-i reproşezi? întrebă Bertha, pe un ton care 


261 


Alexandre Dumas 


începea să aibă o uşoară nuanţă de trufie. 

— Totul! 

— Totul nu înseamnă nimic, dacă nu intri în amănunte. 

— Ei bine, taică-său, neamul din care se trage... 

— Taică-său! Neamul! Mereu aceeaşi prostie! Ei bine, 
află jupâne Jean Oullier, zise Bertha încruntându-şi 
sprâncenele, că tocmai din pricina lui taică-său şi a 
neamului său mă interesează acest tânăr. 

— Cum adică? 

— Inima mea freamătă de indignare la reproşurile 
nedrepte cu care şi noi şi vecinii noştri l-am copleşit pe 
acest nefericit tânăr; am obosit să tot aud reproşându-i-se 
o spiţă pe care nu şi-a ales-o el, un tată pe care nu l-a 
cunoscut, nişte greşeli pe care nu le-a făptuit şi pe care 
poate că nici taică-său nu le-a făcut; toate astea mă 
indignează, Jean; toate astea mă dezgustă; toate astea, în 
sfârşit, mă fac să mă gândesc că ar fi o faptă într-adevăr 
nobilă şi într-adevăr generoasă să-l încurajezi, să-l ajuţi să 
repare ceea ce e de reparat în privinţa trecutului şi să se 
arate atât de curajos şi atât de devotat, încât nicio 
calomnie să nu-i mai defăimeze numele. 

— Mă rog, zise Jean Oullier, vor fi mult prea multe 
lucruri de făcut pentru ca să respect vreodată acest 
nume. 

— Va trebui totuşi să-l respecţi, jupâne Jean, zise 
hotărâtă Bertha, cu atât mai mult cu cât în curând 
nădăjduiesc că va fi şi al meu. 

— Deşi te aud spunând acest lucru, strigă Jean Oullier, 
încă nu-mi vine a crede că ai avea de gând să faci aşa 
ceva! 

— Intreab-o pe Mary, zise Bertha, întorcându-se spre 
sora ei, care asculta tristă această discuţie. Intreab-o pe 
sora mea, căreia i-am spus tot. Jean, ştii că nu-mi place 
nici să mă prefac, nici să umblu cu ocolişuri. Aşa că ţi-o 
spun deschis: îl iubesc! Da, îl iubesc şi-am să mă mărit cu 
el! 

— Nu vorbi astfel, domnişoară Bertha! Nu-mi sfâşia 


262 


Gemenele 


inima. Ştii bine cât ţin la amândouă! Nu se poate să faci o 
astfel de greşeală! Nu se poate, ascultă-mă pe mine! 

— Şi pentru ce? întrebă fata neliniştită. 

— Pentru că o căsătorie a dumitale cu acest om nu e cu 
putinţă, crede-mă! Omul ăsta nu-i de dumneata! 

— Prea vezi lucrurile în negru, dragă Jean! Michel mă 
iubeşte, eu îl iubesc, nu văd de ce nu m-aş putea mărita 
cu el. 

— Atunci, zise Jean Oullier, la anii mei mă voi vedea 
nevoit să-mi caut alţi stăpâni şi alt adăpost... 

— Pentru ce? 

— Pentru că oricât de sărman şi de lipsit aş fi, nu voi 
putea, în vecii vecilor, să locuiesc sub acelaşi acoperiş cu 
fiul unui renegat şi al unui trădător. 

— Jean! strigă Bertha, taci! încă o ocară, o singură 
ocară împotriva lui Michel, şi nu vei mai însemna pentru 
mine decât... 

— Decât un servitor? o întrerupse Jean Oullier. Da, dar 
un servitor cinstit şi care, toată viaţa lui, şi-a făcut datoria 
de servitor, fără să trădeze vreodată pe cineva! Tatăl 
acestui tânăr l-a vândut, cu ani în urmă, pe Charette! 

— Şi ce mă interesează pe mine ce s-a petrecut acum 
treizeci şi şase de ani, adică cu optsprezece ani înainte de 
a mă naşte? Eu îl ştiu pe cel care trăieşte, nu pe cel care 
e mort; pe fiu, nu pe tată! Il iubesc, înţelegi, Jean? Aşa 
cum m-ai învătat tu să iubesc şi să urăsc! Dacă taică-său 
a făcut ce spui, deşi nu-mi vine a crede, ei bine, îl vom 
ajuta pe fiu să spele de ruşine numele trădătorului şi al 
blestematului! Căci ţi-o repet, Jean, îl iubesc şi nimic nu 
va seca izvorul iubirii pe care i-o port! 

Mary lăsă să-i scape un geamăt; dar oricât de slab fu 
acel geamăt, Jean Oullier îl auzi. Se întoarse către fată. 
Apoi, parcă zdrobit de geamătul uneia şi de izbucnirea 
pătimaşă a celeilalte, se lăsă să cadă pe un scaun şi-şi 
ascunse faţa în mâini. Bertha înţelese tot ceea ce se 
petrecea în acea inimă devotată. Se duse lângă el şi 
îngenunche dinainte-i. 


263 


Alexandre Dumas 


— Ei bine, zise, ţi-ai putut da seama cât de mare e 
iubirea mea pentru acest băiat, nu-i aşa? din moment ce- 
a putut să mă facă să uit ataşamentul meu atât de 
profund faţă de tine! 

Jean Oullier clătină trist din cap. 

— Îţi înţeleg antipatia, sila, continuă Bertha şi eram 
pregătită să le aud; dar răbdare, dragă Jean! Numai cerul 
va putea smulge din inima mea ceea ce a răsădit acolo, 
dar atunci ar însemna să mă ucidă şi pe mine. Dă-ne timp 
să-ţi dovedim că prejudecățile sunt nedrepte şi că cel pe 
care l-am ales este într-adevăr demn de mine. 

In acel moment se auzi vocea marchizului. 

Jean Oullier se sculă şi făcu un pas spre uşă. 

— Ei bine, îl întrebă Bertha oprindu-l, pleci fără să-mi 
răspunzi? 

— Mă cheamă domnul marchiz, domnişoară, răspunse 
vandeeanul pe un ton îngheţat. 

— Domnişoară! strigă Bertha, domnişoară! Ah! 
Vasăzică nu ţii seama de rugăminţile mele? Să te 
păzească cerul să-i aduci vreo jignire lui Michel; află că 
dacă i se întâmplă ceva, din pricina ta, îl voi răzbuna, dar 
nu făcându-ţi ţie vreun rău, ci mie! Şi tu ştii, Jean Oullier, 
că am obiceiul să mă ţin de cuvânt! 

Jean Oullier o privi lung pe Bertha, apoi zise: 

— Poate că ar fi mult mai bine decât să devii soţia 
acestui om! 

Şi cum marchizul îşi înteţi strigătele, Jean Oullier ieşi 
repede din odaie, lăsând-o pe Bertha năucită de 
rezistenţa lui şi pe Mary încovoiată de groaza pe care i-o 
inspira pătimaşa iubire a Berthei. 


264 


Gemenele 


CAPITOLUL XXXIX 


Unde tânărul baron Michel devine aghiotantul 
Berthei 


JEAN OULLIER COBORI FOARTE 
grăbit, poate mai grăbit să se îndepărteze de tânăra fată, 
decât să îndeplinească ordinul marchizului. Il găsi pe 
acesta din urmă în curte, alături de un ţăran, lac de 
sudoare şi murdar de noroi. Acel ţăran aducea vestea că 
soldaţii invadaseră casa lui Pascal Picaut. li văzuse 
intrând, dar nu mai ştia ce se întâmplase. Stătuse pitit în 
tufişurile de grozamă de pe marginea drumului către 
Sablonniere, cu misiunea de a da fuga la castel dacă 
soldaţii s-ar fi îndreptat spre casa unde se aflau cei doi 
fugari. 

Işi îndeplinise întocmai misiunea. Marchizul - căruia 
Jean Oullier îi istorisise că-i lăsase pe Petit-Pierre şi pe 
contele de Bonneville în casa lui Pascal Picaut - era în 
prada unei vii agitaţii. 

— Jean Oullier, Jean Oullier, repetă el pe tonul cu care 
August spunea: „Varus! Varus!”, cum de-ai putut să ai 
încredere în femeia aia? Dacă s-a întâmplat vreo 
nenorocire, sărmana mea casă va fi dezonorată pentru 
vecii vecilor! _ 

Jean Oullier nu răspunse. Işi plecă încet capul şi rămase 
sumbru şi fără glas. Această tăcere şi această 
încremenire îl exasperară pe marchiz. 

— Adu-mi calul! strigă el; dacă ducesa a căzut în 
mâinile Albaştrilor, trebuie s-o eliberăm cu orice preţ! 

Dar Jean Oullier clătină din cap. 

— Cum! zise marchizul, nu vrei să-mi aduci calul? 


265 


Alexandre Dumas 


— Are dreptate! zise Bertha, care tocmai sosea şi care 
auzise ordinul dat de marchiz; să nu ne grăbim să 
compromitem lucrurile printr-o treabă nesocotită. 

Apoi, adresându-se ţăranului: — l-ai văzut pe soldaţi 
părăsind casa şi luându-i pe cei doi prizonieri? 

— Nu, i-am văzut doborându-l pe tânărul Malherbe, pe 
care Jean Oullier îl pusese să stea la pândă în locul cel 
mai înalt din landă, l-am pândit până i-am văzut intrând în 
livada lui Picaut, apoi am alergat încoace să vă dau de 
veste, aşa cum mi-a poruncit jupânul Jean. 

— Jean, zise Bertha, crezi că poţi răspunde de femeia în 
seama căreia i-ai lăsat pe cei doi? 

Jean Oullier se întoarse spre Bertha şi privind-o cu 
reproş, zise: 

— leri aş fi putut spune despre Marianne Picaut: 
răspund de ea ca de mine însămi; dar azi... 

— Azi ce? zise Bertha. 

— Azi mă îndoiesc de orice! 

— Hai, hai, strigă marchizul, toate astea înseamnă timp 
pierdut. Calul! Să mi se aducă iute calul! Şi în zece 
minute voi şti despre ce e vorba! 

Bertha îl opri. 

— Ei! făcu el, aşa sunt eu ascultat în casa asta? Ce pot 
să mai aştept de la alţii, dacă până şi cei din casă au 
început să nu-mi mai îndeplinească poruncile? 

— Poruncile dumitale sunt sfinte, tată, zise Bertha şi 
mai ales pentru fiicele dumitale. Dar nu te pripi. Să nu 
uităm că cei care ne pricinuiesc atâta nelinişte sunt, în 
ochii tuturor, nişte simpli ţărani. Or, marchizul de Souday, 
informându-se el însuşi despre soarta lor, dovedeşte 
importanţa care li se dă şi-i face pe duşmanii noştri să fie 
atenţi... 

— Domnişoara Bertha are dreptate, zise Jean Oullier. 
Am să mă duc eu. 

— Dumneata nici atâta... 

— De ce? 

— Fiindcă ai risca prea mult ducându-te într-acolo. 


266 


Gemenele 


— Am fost dis-de-dimineaţă într-acolo, ca să văd cum a 
fost ucis bietul Pataud; voi face cu atât mai vârtos acelaşi 
drum ca să aflu ce e cu Bonneville şi cu Petit-Pierre. 

— Jean, zise Bertha, înţelege că nu te poţi duce acolo 
unde mişună soldaţii; ne-ar trebui, pentru o astfel de 
treabă, cineva care să nu fie deloc cunoscut, care să 
poată ajunge în acel loc fără să işte nicio bănuială, să afle 
ce s-a petrecut, ba chiar dacă se poate, să afle şi ce se va 
petrece. 

— Ce nenorocire că dobitocul de Loriot s-a încăpățânat 
să se reîntoarcă la Machecoul! zise marchizul de Souday. 
După ce l-am rugat atâta, să rămână! 

— Ei bine, dar nu-l aveţi pe domnul Michel? zise Jean 
Oullier cu ironie. E un băiat săritor şi curajos! De ce nu-l 
trimiteţi pe el? 

— Exact asta vom şi face, zise Bertha, acceptând 
propunerea lui Jean Oullier, oricât de rău intenţionată ar fi 
fost ea; ce zici, tată? 

— Pe toţi ciracii! Cred că ideea e bună! strigă marchizul 
de Souday. In ciuda aparenţelor, oricât pare băiatul de 
pirpiriu, ne-ar putea fi de folos! 

Michel se apropiase încă de la primele cuvinte şi 
aştepta ordinele marchizului. Când văzu că acesta 
acceptă propunerea Berthei, deveni radios. 

— Eşti gata să te duci şi să vezi ce-i cu Petit-Pierre, 
domnule Michel? îl întrebă fata pe baron. 

— Sunt gata să fac tot ceea ce doriţi, domnişoară, ca 
să-i dovedesc domnului marchiz recunoştinţa mea pentru 
binevoitoarea atenţie de care m-am bucurat din partea 
domniei sale. 

— Bine! Atunci ia un cal - nu pe al meu, căci îl vor 
recunoaşte - şi dă o fugă până acolo. Intră în casă fără 
arme, ca şi cum ai fi trecut din întâmplare şi vezi ce-i cu 
prietenii noştri... Dacă-s în pericol, aprinde un foc de 
vreascuri în mijlocul landei; în vremea asta, Jean Oullier 
îşi va aduna oamenii şi va zbura în ajutorul celor care ne 
sunt dragi. 


267 


Alexandre Dumas 


— Bravo! strigă marchizul de Souday; am spus 
întotdeauna că Bertha are mintea cea mai ageră din 
familie. 

Bertha surâse plină de orgoliu privindu-l pe Michel. 

— lar tu, îi zise ea surorii sale, care la rându-i coborâse 
şi se apropiase încetişor, în vreme ce Michel se îndepărta 
ca să se ducă să-şi ia calul, ce te moşmondeşti atâta? N- 
ai de gând să te îmbraci? 

— Nu, răspunse Mary. 

— Cum nu? 

— Aş vrea să rămân aici. 

— Ce-ţi veni? 

— Acolo unde sunt lupte şi unde mor soldaţi e nevoie şi 
de surori de caritate, care să-i îngrijească şi să le aline 
durerile; voi rămâne aici şi voi avea grijă de răniţi! 

Bertha o privi pe Mary cu uimire. Tocmai se pregătea s- 
o întrebe ce anume o făcuse să-şi schimbe hotărârea, 
când apăru Michel, călare. 

— Mi-ai spus în amănunt ce trebuie să fac, domnişoară 
Bertha, zise el, în cazul în care s-ar fi întâmplat o 
nenorocire în casa lui Pascal; dar nu mi-ai spus ce să fac 
în cazul în care Petit-Pierre e teafăr şi sănătos. 

— În acest caz, zise marchizul, întoarce-te ca să ne 
confirmi acest lucru. 

— Nu, răspunse Bertha, dusurile şi veniturile astea vor 
isca bănuieli trupelor care trebuie să patruleze în jurul 
pădurii. Ai să rămăi la alde Picaut sau prin împrejurimi, şi 
după ce s-o înnopta, aşteaptă-ne la stejarul din Jailhay. I 
ştii? 

— Sigur! zise Michel, doar e pe drumul spre Souday. 

— Bine! răspunse fata. Noi vom fi ascunşi pe aproape. 
Dă semnalul: de trei ori strigătul huhurezului şi o dată 
strigătul cucuvelei şi vom fi lângă dumneata. Du-te, dragă 
domnule Michel! 

Michel salută pe marchizul de Souday şi pe cele două 
surori, apoi, aplecându-se pe grumazul calului, porni în 
galop. Era un excelent călăreț, şi Bertha observă că, 


268 


Gemenele 


întorcându-se ca să iasă pe poarta cea mare, îşi 
determinase calul să facă o foarte abilă schimbare de 
picior. 

— E de necrezut cât e de uşor să faci dintr-un bădăran 
un om cum trebuie! zise marchizul intrând în castel. E 
adevărat că e nevoie să se amestece şi femeile. Tânărul a 
început să se comporte foarte bine. 

— La naiba, zise Jean Oullier. Din coadă de câine n-ai să 
faci niciodată sită de mătase! 

— Jean, zise Bertha, văd că ai uitat ce ţi-am spus! Bagă 
de seamă! 

— Te înşeli, domnişoară, răspunse Jean Oullier; n-am 
uitat nimic. Totuşi trebuie să-ţi spun un lucru... 

— Ce anume? 

— Că nu te iubeşte... 

Bertha ridică din umeri cu dispreţ. Dar primise lovitura 
drept în inimă. Aproape că încercă un sentiment de ură 
faţă de bătrânul vandeean. 

— Mai bine du-te şi-ţi adună oamenii, Jean, îi zise ea. 

— Cu plăcere, domnişoară, răspunse ţăranul. 

Şi se îndreptă spre poartă. Dar, înainte de a părăsi 
castelul, Jean Oullier îl chemă pe ţăranul care venise să-i 
aducă marchizului ştirea aceea neplăcută. 

— Înaintea soldaţilor, îl întrebă el, ai mai văzut pe 
careva intrând în casa familiei Picaut? 

— La Joseph sau la Pascal? 

— La Pascal. 

— Da, jupâne Oullier. 

— Pe cine? 

— Pe primarul din Logerie. 

— Şi spui c-a intrat la Pascal? 

— Cum mă vezi şi cum te văd. 

— Şi în ce parte a luat-o când a plecat? 

— Pe poteca ce duce spre Machecoul. 

— Pe unde au venit mai apoi soldaţii, nu-i aşa? 

— Da. N-a trecut niciun sfert de ceas între plecarea 
primarului şi venirea soldaţilor. 


269 


Alexandre Dumas 


— Bine, făcu Jean Oullier. 
Apoi, întinzând pumnul înspre Logerie, zise: — Courtin, 
Courtin, îl ispiteşti pe bunul Dumnezeu. leri mi-ai ucis 


câinele, azi, mişelia asta! E prea mult pentru răbdarea 
mea! 


270 


Gemenele 


CAPITOLUL XL 


Despre pericolul pe care-l poţi afla prin păduri, 
într-o proastă companie 


SE FĂCUSE CEASUL ŞAPTE SEARA 
când Petit-Pierre, însoţit de baronul Michel, care luase 
locul bietului Bonneville, părăsi coliba în care trecuse prin 
atâtea pericole. Se înţelege că nu fără o vie şi adâncă 
durere trecu pragul acelei odăi în care lăsa, rece şi 
neînsufleţit, pe tânărul de care se ataşase atât de tare. 
Când Michel aduse calul în faţa uşii, îi reaminti lui Petit- 
Pierre că minutele erau preţioase şi că prietenii lor îi 
aşteptau; atunci, acesta din urmă se întoarse spre văduva 
lui Pascal Picaut şi întinzându-i mâna îi zise: 

— Cum să-ţi mulţumesc pentru tot ceea ce ai făcut 
pentru mine? 

— N-am făcut nimic pentru dumneata, răspunse 
Marianne. Mi-am plătit o datorie şi mi-am achitat un 
legământ, asta-i tot. 

— Primeşte măcar asta, zise Petit-Pierre, desprinzându- 
şi de la gât un medalion atârnat de un şnur subţire de 
mătase neagră. 

Marianne luă medalionul. 

— Mulţumesc, zise ea. Facă Domnul să n-avem război 
şi să ne păstrăm libertatea şi măreţia! 

Ajutat de Michel, Petit-Pierre încălecă pe cal şi, după un 
ultim semn de rămas bun adresat văduvei, cei doi 
dispărură în hăţişuri. O vreme, Petit-Pierre, cu capul în 
piept, păru scufundat în nişte gânduri profunde şi 
melancolice. În sfârşit, făcând un efort şi înfrângându-şi 
durerea care-l apăsa, se întoarse spre Michel care mergea 


271 


Alexandre Dumas 


alături: 

— Eşti foarte tânăr, domnule. 

— Merg pe douăzeci şi unu de ani. 

Petit-Pierre oftă şi Michel surâse. 

— E vârsta cea mai frumoasă pentru a iubi şi a lupta. 

De data asta oftă Michel şi Petit-Pierre surâse. 

— Ei, zise Petit-Pierre, iată un oftat care-mi spune că 
există pe undeva doi ochi frumoşi şi că, dacă soldaţii lui 
Louis-Philippe te-ar percheziţiona, ar găsi asupra dumitale 
o eşarfă ce ţi-e mai dragă, datorită mâinilor care au 
brodat-o, decât culorilor şi emblemei de pe ea. Pun 
rămăşag că în acest moment ne îndreptăm spre doamna 
gândurilor dumitale. 

— Aveţi dreptate, zise Michel. 

— Pun rămăşag că e una dintre frumoasele amazoane 
de la Souday. 

— Ei, doamne, cine v-a putut spune? 

— Ei bine, te felicit, tinere; eşti bogat, domnule de la 
Logerie? 

— Vai, da, răspunse Michel. 

— Cu atât mai bine şi nu vai. Căci vei putea să oferi o 
viaţă fără de griji soţiei; ceea ce este, mi se pare, o mare 
fericire. Dacă vei avea dificultăţi şi dacă socoţi că te-aş 
putea ajuta cu ceva, îţi stau cu plăcere la dispoziţie. Dar, 
dacă nu mă înşel, vine careva către noi; ascultă! 

Intr-adevăr, se auzea pasul unui om. 

— Pare să fie singur, zise Petit-Pierre. 

— Da. 

— Ei, zise Petit-Pierre, dacă nouă nu ne-a fost frică de 
ţărani, iată şi un ţăran care se teme de noi. 

— Cine-i acolo? zise Michel îngroşându-şi glasul. 

— A, domnul baron! răspunse omul înaintând; să mă ia 
dracu' dacă mă aşteptam să vă întâlnesc pe drum la o 
astfel de oră! 

— Courtin, fermierul meu! Se pare că el v-a denunţat! 
Lăsaţi-mă să mă urc şi eu pe cal şi ascundeţi-vă în spatele 
meu, îi zise el încet lui Petit-Pierre. 


272 


Gemenele 


— Tu eşti, Courtin? strigă Michel în timp ce Petit-Pierre 
se pitea după baron. 

— Da, eu sunt, răspunse fermierul. 

— Şi de unde vii, mă rog? întrebă Michel. 

— De la Machecoul, unde m-am dus să cumpăr un bou. 

— Şi unde-i boul? Că nu-l văd! 

— N-am făcut târgul; cu păcătoasa asta de politică, 
negoţul stă pe loc, şi la târg nu mai găseşti nimic, zise 
Courtin care, tot vorbind, cerceta, atât cât îi îngăduia 
întunericul, calul pe care se afla baronul. Apoi, cum 
Michel tăcu, Courtin continuă: — Mi se pare, domnule 
baron, că v-aţi întors cu spatele către Logerie... 

— Nimic de mirare: mă duc la Souday... 

— Imi îngăduiţi să vă spun că nu e ăsta drumul? 

— Ştiu, dar mă tem s-o iau pe drumul cel bun, aşa că o 
iau pe scurtătură. 

— În acest caz, şi dacă vreţi într-adevăr să ajungeţi la 
Souday, zise Courtin, cred că e datoria mea să vă dau un 
sfat. 

— Care? Un sfat, dacă e sincer, e întotdeauna 
binevenit. 

— O să găsiţi colivia goală. 

— Fleacuri. 

— Da; nu acolo trebuie să vă duceţi, domnule baron, 
dacă vreţi să găsiţi pasărea care vă face să bateţi 
drumurile... 

— Cine ţi-a spus asta, Courtin? zise Michel întorcându-şi 
calul în aşa fel încât trupul lui să se afle tot timpul în faţa 
interlocutorului său şi să-l ascundă astfel pe Petit-Pierre. 

— Cine mi-a spus? zise Courtin. Drace! Ochii mei! Am 
văzut toată banda aia de nemernici ieşind din castelul ăla 
amărât şi apucând-o spre Grande-Lande. 

— Sunt soldaţi în partea aia? 

— Soldaţi? zise Courtin. Nu cumva şi dumneavoastră vă 
temeţi de soldaţi? Ei bine, în acest caz, vă sfătuiesc să nu 
vă hazardaţi, în noaptea asta, prin landă; fiindcă n-o să 
faceţi o leghe fără să zăriţi baionete. Aşa că mai bine, 


273 


Alexandre Dumas 


domnule Michel... 

— Mai bine ce? Zi, şi văd eu dacă e mai bine. 

— Întoarceţi-vă cu mine la Logerie; veţi face o mare 
bucurie mamei dumneavoastră, care e foarte mâhnită că 
n-aţi venit acasă. 

— Jupâne Courtin, zise Michel, am să-ţi dau şi eu la 
rându-mi, un sfat. 

— Care, domnule baron? 

— Să taci... 

— Nu, n-am să tac, răspunse fermierul făcând-o pe 
îndureratul; nu, e prea crud pentru mine să-mi văd 
tânărul stăpân expus la mii de primejdii, şi toate astea 
pentru... 

— Taci, Courtin! 

— Pentru una din „lupoaicele” alea blestemate, la care 
nu s-ar uita nici măcar fiul unui ţăran ca mine! 

— Ticălosule! N-ai de gând să taci? strigă tânărul 
ridicând asupra lui Courtin cravaşa pe care-o ţinea în 
mână. 

— lertaţi-mă dacă vă jignesc, domnule baron, zise el pe 
un ton plângăreţ, iertaţi-mă; dar, iată, sunt două nopţi de 
când nu dorm gândindu-mă la dumneavoastră. 

Petit-Pierre tremura; deosebi în glasul primarului de la 
Logerie aceleaşi intonaţii viclene şi prefăcute pe care le 
mai auzise şi în coliba văduvei Picaut şi care se soldaseră 
cu nişte consecinţe atât de triste. 

— Ei bine, zise Michel, vezi-ţi de drum şi lasă-ne să ni-l 
continuăm şi noi pe al nostru. 

Courtin se prefăcu a vedea abia atunci că tânărul baron 
mai avea pe cineva alături. 

— Ei! zise el, dar văd că nu sunteţi singur! Abia acum 
înţeleg, domnule baron, că ceea ce am spus v-a jignit. 
Hei, domnule, strigă el către Petit-Pierre, fii alături de 
mine şi spune-i stăpânului meu că n-are nimic de câştigat 
călcând legile şi procedând aşa cum procedează el, ca să 
le facă plăcere „lupoaicelor”! 

— Încă o dată, Courtin, zise Michel pe un ton 


274 


Gemenele 


ameninţător, şterge-o! 

— Stăpâne, nu vă las! Mâine n-aveţi decât să faceţi ce 
v-o plăcea; dar în noaptea asta veniţi să vă odihniţi la 
fermă, dumneavoastră şi persoana, femeie ori bărbat, 
care vă însoţeşte. V-o jur, domnule baron, că e periculos 
să vă aflaţi în noaptea asta afară. 

— Nici pentru mine, nici pentru prietenul meu nu poate 
exista vreun pericol; căci nu ne amestecăm câtuşi de 
puţin în politică... Ei, ce faci la şaua mea, Courtin? strigă 
tânărul observând că fermierul moşmondea ceva la şa. 

— Nimic, domnule Michel, nimic, zise Courtin. Deci nu 
vreţi să ascultați nici sfaturile, nici rugăminţile mele... 

— Nu! Dă-te la o parte şi lasă-mă să-mi continui 
drumul. 

— Atunci duceţi-vă! zise fermierul şi Domnul să vă aibă 
în pază! Dar să vă aduceţi aminte că bietul Courtin a 
făcut tot ce a putut ca să vă întoarcă din drum! 

Spunând acestea, Courtin se hotărî, în sfârşit, să se dea 
la o parte. Michel, dând pinteni calului, se îndepărtă. Dar 
nu merse nici zece minute că şaua se răsuci şi cei doi 
călăreţi căzură grămadă peste pietre. Petit-Pierre se 
ridică primul. 

— Eşti rănit? îl întrebă pe Michel care se ridica la rându- 


— Nu, răspunse acesta; dar mă întreb cum... 

— Cum am căzut? Am căzut şi gata! Inşăuează din nou 
calul cât mai repede cu putinţă! 

— Aaa! făcu Michel, care şi aruncase şaua în spatele 
calului, amăridouă chingile s-au rupt, exact la aceeaşi 
înălţime! 

— Spune mai bine că au fost tăiate, preciza Petit-Pierre; 
e opera iubitului dumitale Courtin; asta nu-mi spune nimic 
bun! Stai un pic, să cercetăm drumul... 

Michel, pe care Petit-Pierre îl apucase de braţ, zări, cam 
la un sfert de leghe în vale, trei sau patru focuri ce 
străluceau în întuneric. 

— E un bivuac, zise Petit-Pierre. Dacă ticălosul ăla 


275 


Alexandre Dumas 


bănuieşte ceva, şi mai mult ca sigur că bănuieşte, cum 
drumul lui trece pe lângă acel bivuac, îi va pune pe 
filipişti pentru a doua oară pe urmele noastre. 

— Ah! Credeţi că, ştiindu-mă cu dumneavoastră, pe 
mine, stăpânul lui... 

— După tot ce-am văzut, îl cred în stare de orice, 
domnule Michel. 

— Aveţi dreptate; am face mai bine să părăsim poteca 
asta bătută. 

— Aşa m-am gândit şi eu. Cât ne-ar trebui ca să 
ajungem, pe jos, în locul unde ne aşteaptă marchizul? 

— Cel puţin un ceas; aşa că n-avem vreme de pierdut. 
Dar ce să facem cu calul marchizului? 

— li aruncăm frâul pe după gât; se va întoarce sigur la 
grajd şi, dacă prietenii noştri îl văd pe drum, îşi vor da 
seama că ni s-a întâmplat un accident şi vor porni să ne 
caute. Sstt! Linişte! 

— Ce e? 

— N-auzi nimic? întrebă Petit-Pierre. 

— Ba da, paşii unor cai în direcţia bivuacului. 

— Vezi că nu fără intenţie bravul dumitale fermier a 
tăiat chingile calului nostru! Să dispărem cât mai avem 
vreme! 

— Dar dacă lăsăm calul aici, cei care ne urmăresc îl vor 
găsi şi vor ghici lesne că nici călăreţii nu-s departe. 

— Stai, zise Petit-Pierre, mi-a venit o idee... Mi-am adus 
aminte de cursele de barberi din ltalia...! Ajută-mă, 
domnule Michel! 

— Porunciţi! 

Petit-Pierre şi Michel rupseră un maldăr de mărăcini din 
tufişul de alături; făcură o legătură destul de 
voluminoasă, pe care o împărţiră în două. 

— Ce vreţi să faceţi cu astea? întrebă Michel. 

— Scoate inițialele de pe batistă şi dă-mi-o mie. 

Michel se supuse. Petit-Pierre rupse batista în două şi 
legă grămezile de vreascuri. Apoi, agăţă una de coama 
lungă şi mătăsoasă a calului, iar pe cealaltă, de coadă. 


276 


Gemenele 


Bietul animal, care simţi spinii intrându-i în carne, se 
cabră şi începu să zvârle din picioare. 

— Acum, zise Petit-Pierre, aruncă-i frâul pe după gât, în 
aşa fel încât să nu se spânzure cu el, şi lasă-l să plece. 

Calul, eliberat de piedica ce-l ţinea în loc, necheză, îşi 
scutură cu furie coama şi coada, apoi ţâşni ca din puşcă, 
lăsând în urma lui o dâră de scântei. 

— Bravo! zise Petit-Pierre. Acum ia şaua şi s-o 
ascundem bine undeva. 

Se năpustiră în partea cealaltă a hăţişului, Michel 
târând după el şaua şi frâul. Acolo se lăsară în jos şi 
traseră cu urechea. Auziră galopul calului, care se pierdea 
din ce în ce. 

— Auziţi? zise baronul satisfăcut. 

— Da; dar nu suntem singurii care-l auzim, domnule 
baron, zise Petit-Pierre, şi iată urmarea! 

Intr-adevăr, din partea în care dispăruse Courtin, se 
auzi o cavalcadă tumultuoasă, care se apropia din ce în 
ce; după două minute, o duzină de călăreţi, lansați în 
galop pe urmele sau mai curând după zgomotul pe care-l 
făcea calul marchizului de Souday, trecură ca o furtună, 
la zece paşi de Petit-Pierre şi de Michel, care se ridicau pe 
măsură ce călăreţii se îndepărtau, urmărindu-le cu 
privirea goana turbată. 

— Merg straşnic, zise Petit-Pierre; dar degeaba; mă 
îndoiesc că-l vor mai ajunge. 

— Cu atât mai mult cu cât, spuse tânărul baron, vor 
trece în mod sigur prin locul unele ne aşteaptă prietenii 
noştri; s-ar putea ca marchizul să le încetinească în vreun 
fel goana. 

— Spune-mi, zise Petit-Pierre, cunoşti cumva locul unde 
mi-a pregătit marchizul de Souday un adăpost? 

— Într-o fermă ce-mi aparţine. 

— Sper că nu în ferma unde lucrează Courtin. 

— Nu, într-alta, foarte izolată, pierdută în pădure, de 
cealaltă parte a târgului Lege... Ştiţi satul unde se află 
coliba lui Tinguy? 


277 


Alexandre Dumas 


— Da; poţi să mă conduci într-acolo? 

— Perfect. 

— Să mergem, zise Petit-Pierre. Dar iată un drum mai 
puţin bătut; n-o fi ăsta chiar cel pe care-l căutăm? 

— E uşor de recunoscut; trebuie să aibă un stâlp în 
dreapta. Ah! lată-l! E chiar drumul nostru! Acum, Petit- 
Pierre, cutez să vă făgăduiesc o noapte liniştită! 

— Cu atât mai bine, zise Petit-Pierre oftând; n-are rost 
să-ţi ascund că emoţiile cumplite de peste zi s-au adăugat 
oboselii din noaptea trecută... De-abia mă mai ţin pe 
picioare! 

Nici nu isprăvi bine Petit-Pierre aceste cuvinte, că o 
matahală neagră se înălţă dintr-un tufiş, sări în drum, şi-l 
apucă zdravăn de guler, răcnind cu un glas de tunet: 

— Nu mişcaţi, sau sunteţi morţi! 

Michel se năpusti în ajutorul prietenului său, pocnindu-l 
în cap pe agresor cu mânerul de plumb ai cravaşei. Dar 
trebui să plătească scump temerara sa intervenţie. Omul, 
fără să-i dea drumul lui Petit-Pierre, pe care-l ţinea cu 
mâna stângă, scoase pistolul de sub vestă şi trase în 
Michel. Noroc că Petit-Pierre izbuti să abată arma ucigaşă, 
în aşa fel încât glonţul menit să străbată pieptul 
baronului, nu făcu decât să-i zgârie umărul. Omul tocmai 
se pregătea să tragă a doua oară, când alţi doi inşi se 
năpustiră din tufişuri şi-l înhăţară pe Michel. 

— Impuşcaţi-l pe derbedeul ăsta şi, după ce veţi fi 
sfârşit cu el, scăpaţi-mă şi de ăstălalt! 

— Dar, cuteză Petit-Pierre, cu ce drept ne opreşti din 
drum? 

— Cu dreptul puştii, răspunse omul arătându-i carabina 
pe care o purta pe umăr. De ce? O să aflaţi în curând. 
Legaţi-l zdravăn pe omul cu cravaşa! Cât despre celălalt, 
adăugă el cu dispreţ, arătându-l pe Petit-Pierre, nu-i 
nevoie; cred că nu ne va fi prea greu să-l determinăm să 
ne urmeze. 

— Dar, în sfârşit, unde ne duceti? întrebă Petit-Pierre. 

— Oh, eşti prea curios, amice, răspunse omul. 


278 


Gemenele 


— Dar...’ 

— Ei drăcie, dacă ţii să afli, dă din picioare! Ai să vezi 
de îndată cu propriii tăi ochi! 

— Şi omul, apucându-l de braţ pe Petit-Pierre, îl trase în 
hăţiş, în vreme ce Michel, care se împotrivea din 
răsputeri, împins de ceilalţi, intră şi el în hăţiş. Merseră 
astfel vreo zece minute, după care ajunseră într-un 
luminiş. Michel, pe care această primă înfruntare, cât şi 
rana de la umăr, îl zguduiseră zdravăn, se aşezase sau 
mai curând se lungise pe iarbă; Petit-Pierre, în picioare, 
alături de el. Privea cu atenţie mutrele bandiţilor. Dar, 
întorcându-şi ochii de la aceştia la tânărul său însoțitor, 
băgă de seamă rana acestuia. 

— Dumnezeule! strigă el văzând sângele care i se 
scurgea din umăr, eşti rănit! 

— Oh, cred că da... 

— Nu mai gesticula astfel! împiedici sângele să se 
oprească! Atâta timp cât nu se vor ocupa de noi, continuă 
Petit-Pierre, aruncând o privire în jurul său, să vorbim 
despre ceea ce ne interesează. Unde suntem şi cine-s 
oamenii ăştia? 

— Cred, zise Michel, că sunt şuani. 

— Şuani care opresc călătorii inofensivi? Nu se poate! 

— Ba se poate, doamnă; s-au schimbat mult, aproape 
că nici nu-i mai recunoşti... 

— Şi ce vor? 

— Vom vedea; căci iată-i că se adună, şi asta mai mult 
ca sigur pentru a ne face onoarea de a se ocupa de 
persoanele noastre. 

— Dacă nu mă înşel, spuse căpetenia tâlharilor, care se 
numea jupânul Jacques, eşti baronul Michel de la Logerie? 

— Da, răspunse scurt Michel. 

— Ce făceai pe drumul spre Lege, în plină pădure 
Touvois, la ceasul ăsta din noapte? 

— Ţi-aş putea răspunde că nu-s obligat să-ţi dau 
socoteală şi că drumurile sunt libere. 

— Dar n-ai să-mi răspunzi astfel, domnule baron. 


279 


Alexandre Dumas 


— De ce? 

— Deoarece, cu tot respectul pe care ţi-l datorez, ai 
spune o prostie şi pentru că ai prea multă minte pentru 
asta. 

— Cum? 

— Sigur; vezi bine că trebuie să-mi dai socoteală, din 
moment ce te întreb; vezi bine că drumurile nu sunt 
libere, din moment ce nu ţi-ai putut continua drumul. 

— Fie; n-am să stau la discuţie cu dumneata. Mă 
duceam la ferma mea din Banloeuvre, care, după cum 
ştii, este situată la capătul pădurii Touvois în care ne 
aflăm. 

— Bravo, să fie într-un ceas bun, domnule baron; fă-mi 
cinstea să-mi răspunzi tot timpul aşa şi ne vom înţelege. 
Acum, spune-mi cum se face, domnule baron de la 
Logerie, că, deşi aveţi atâţia cai buni în grajd, atâtea 
trăsuri bune în remize, călătoriţi pe jos, ca doi simpli 
ţărani, cum am putea face şi noi? 

— Am avut un cal; dar căzând de pe el, calul a fugit şi 
nu l-am mai putut prinde. 

— Bun! Şi-acum, domnule baron, sper că vei fi atât de 
bun să ne dai unele noutăţi! 

— Eu? 

— Da. Ce se mai petrece pe-acolo, pe jos? 

— Ce te poate interesa pe dumneata ce se petrece prin 
părţile noastre? 

— Spune, domnule baron şi nu te nelinişti de ceea ce- 
mi poate fi sau nu de folos. Cu cine v-aţi întâlnit pe drum? 

— Cu cei cu care te întâlneşti în fiece ceas şi pe orice 
drum de trei zile încoace prin împrejurimile Machecoul- 
ului: cu soldaţi. 

— Aţi vorbit cu ei? 

— Nu. 

— Cum nu? V-au lăsat să treceţi fără să vorbiţi cu ei? 

— Ne-am ferit. Călătorind cu treburile noastre nu ne 
convenea să fim amestecați în lucruri care nu ne privesc. 

— Ei drăcie! Tatăl dumitale, domnule, pe care am avut 


280 


Gemenele 


prilejul să-l cunosc oarecum, se amesteca; îţi mărturisesc 
deci că socoteam să aflu în dumneata un slujitor zelos al 
majestăţii sale Louis-Philippe. 

— Ei bine, te înşeli, dragă domnule, răspunse Petit- 
Pierre, domnul baron este, dimpotrivă, un partizan zelos 
al lui Henric al V-lea! 

— Într-adevăr, amice? Eşti devotat lui Henric al V-lea? 

— Da. 

— Foarte bine! Atunci să-ţi furnizez mijloacele de a-ţi 
manifesta acest devotament într-un fel strălucit. 

— Spune. 

— li vezi pe aceşti oameni? Ard de dorinţa să se lase 
ucişi pentru tânărul nostru rege şi pentru maică-sa; numai 
că le lipseşte tocmai ceea ce le este necesar ca să-şi 
ajungă acest scop: arme, ca să lupte, haine, ca să se 
înfăţişeze cât mai eleganţi pe câmpul de luptă, bani ca 
să-şi alunge plictisul bivuacului. N-ai să rabzi, presupun, 
domnule baron, ca toţi aceşti demni slujitori ai majestăţii 
sale Henric al V-lea să fie expuşi bolilor, răcelilor, 
bronşitei care se datorează câinoşeniei unor anotimpuri? 

— Dar unde dracu', replică Michel, vrei să găsesc cu ce 
să-i îmbrac şi să-i înarmez pe oamenii dumitale? Crezi că 
am la dispoziţie magazine? 

— A, domnule baron, zise jupânul Jacques, crezi că ar fi 
exagerat dacă ţi-aş cere cinci sute de franci de fiecare 
om? 

— Spune-mi în două cuvinte cât vrei şi să isprăvim. 

— Ei bine, am patruzeci de oameni, asta face cu totul 
douăzeci de mii de franci, adică un fleac pentru un om 
putred de bogat ca dumneata, domnule baron. 

— Fie! În două zile vei avea douăzeci de mii de franci, 
zise Michel, încercând să se scoale de jos. lţi dau cuvântul 
meu! Adu-mi ce trebuie pentru scris şi dezleagă-mi 
mâinile! 

Dar Petit-Pierre făcu un pas înainte. 

— Un moment, domnule Michel, zise el cu hotărâre! 
Treaba asta nu se va face! 


281 


Alexandre Dumas 


— Şi de ce nu se va face, mă rog? 

— Pentru că asemenea procedee, domnule, cam aduc 
cu cele ale bandiţilor din Calabria şi Estramadura, ca să 
fie folosite de nişte oameni ce se pretind soldaţii lui 
Henric al V-lea; pentru că e un adevărat jaf şi eu nu voi 
admite una ca asta! 

— Dumneata, amice? 

— Da, eu. 

— Deocamdată, mă voi mărgini să-ţi spun să nu te 
amesteci unde nu-ţi fierbe oala. 

— Ba dimpotrivă, am să mă amestec domnule, zise 
Petit-Pierre cu trufie. Căci mă interesează foarte tare să 
nu folosiţi numele lui Henric al V-lea ca să comiteţi 
asemenea acte de tâlhărie. 

— Ei, dar văd că ai mare grijă, după cât se pare, de 
afacerile majestăţii sale; vrei să ai bunătatea să-mi spui în 
ce calitate? 

— Indepărtează-ţi oamenii şi-ţi voi spune. 

— Plecaţi mai încolo, le zise jupânul Jacques oamenilor 
săi. 

— Domnule, spuse Petit-Pierre, îţi ordon să-l pui pe 
acest tânăr în libertate; vreau să ne dai o escortă, care să 
ne conducă chiar acum acolo unde trebuie să ajungem, şi 
să trimiţi pe cineva în căutarea prietenilor care ne 
aşteaptă... 

— Vrei! Ordoni! Ah, turturico, vorbeşti ca un rege pe 
tron! Şi dacă refuz, ce-ai să zici? 

— Dacă refuzi, voi porunci ca înainte de douăzeci şi 
patru de ore să fii împuşcat. 

— Nu cumva am cinstea să vorbesc doamnei regente? 

— Ei însăşi, domnule. 

În acel moment jupânul Jacques fu apucat de un 
asemenea hohot de râs, încât ceilalţi, văzându-l atât de 
vesel, se apropiară ca să vadă de ce râde. 

— Aoleu! zise el, nu mai pot. Dragii mei, v-aţi mirat mai 
adineauri, nu-i aşa? când domnul baron, fiul baronului 
Michel, pe care-l ştiţi cu toţii, ne-a declarat sus şi tare că 


282 


Gemenele 


Henric al V-lea n-are un prieten mai bun decât el. Dar 
ceea ce se petrece acum e mai dihai, întrece orice 
imaginaţie! Ştiţi cine-i acest ţărănuş frumuşel, pe care eu 
l-am luat drept amanta deghizată a domnului baron? Ei 
bine, dragii mei, acest tânăr necunoscut nu-i nici mai 
mult, nici mai puţin decât mama regelui nostru! 

Un murmur de neîncredere străbătu rândurile şuanilor. 

— lar eu vă jur, strigă Michel, că v-a spus adevărul! 

— Vă asigur că... strigă Petit-Pierre, la rându-i. 

— Ei, zise tâlharul, şi eu te asigur că dacă în zece 
minute, cât îi dau timp să se gândească, scutierul 
dumitale, frumoasa mea doamnă rătăcitoare, nu-mi dă 
hârtia pe care i-am cerut-o, va atârna alături de ghindele 
de deasupra capului dumitale. Să aleagă: ori sacul cu 
bani, ori funia! 

— Dar e o ticăloşie, zise Petit-Pierre ieşindu-şi din fire. 

— Înhăţaţi-l! strigă tâlharul. 

Patru tâlhari înaintară să execute ordinul. 

— Să vedem, zise Petit-Pierre, cine va cuteza să ridice 
mâna asupra mea! 

Dar cum câţiva, prea puţin sensibili la vorbele ducesei, 
se îndreptară spre ea, aceasta, dându-se îndărăt, îşi 
smulse peruca, strigând: 

— Ei cum! Nu se află printre toţi aceşti tâlhari. Niciun 
soldat care să mă recunoască? Niciun bărbat care să-mi 
ia apărarea? 

— Ba da! strigă o voce, chiar în spatele jupânului 
Jacques; îi voi spune acestui om că purtarea lui este 
nedemnă de un bărbat! 

— Lupoaica! Lupoaica! murmurară câţiva dintre tâlharii 
care o cunoşteau pe domnişoara de Souday. 

— Ce vrei? strigă şeful tâlharilor. Doar ştii că nu-mi 
pasă de nimeni şi de nimic! Mă doare-n cot şi de Henric al 
V-lea şi de Louis-Philippe! 

— Taci, caraghiosule! zise Bertha. 

Şi, îndreptându-se spre Petit-Pierre zise: — Vă cer 
iertare pentru aceşti oameni care v-au insultat şi 


283 


Alexandre Dumas 


ameninţat! 

— Pe legea mea! zise vesela ducesa, ai sosit exact la 
timp! Fără dumneata, nu ştiu zău, cum ne-am fi 
descurcat; căci drăgălaşii aceştia tocmai se pregăteau să- 
| spânzure pe baron şi să mă ucidă şi pe mine. Apoi, 
întorcându-le tâlharilor spatele, întrebă: — Cum ai ajuns 
aici? Povesteşte-mi! 

— Calul dumneavoastră i-a simţit pe ai noştri, răspunse 
fata; când a trecut pe lângă noi, l-am prins, apoi ne-am 
îndepărtat; căci îi auzeam pe oamenii care-l urmăreau. 
Văzând cele două legături de spini cu care era împodobit 
bietul animal, ne-am gândit că aţi procedat astfel ca să 
scăpaţi de calul care vă încurca. Insemna, deci, că vi s-a 
întâmplat ceva. Atunci ne-am despărţit şi, după ce ne-am 
dat întâlnire la Banloeuvre, am pornit cu toţii în căutarea 
dumneavoastră. Trecând prin pădure mi-au atras atenţia 
focurile şi zgomotul glasurilor; m-am dat jos de pe cal, de 
teamă ca nechezatul lui să nu mă trădeze şi m-am 
apropiat încetişor. Restul îl ştiţi, doamnă. 

— Da, răspunse Petit-Pierre; dacă banditul ăla de colo 
vrea să ne dea o câălăuză, eu zic s-o pornim spre 
Banloeuvre, Bertha! Căci îţi mărturisesc că pic de 
oboseală... 

— Vă voi conduce chiar eu, zise fata. 

Petit-Pierre înclină din cap în semn de acceptare. După 
două ceasuri, în momentul în care Petit-Pierre, Bertha şi 
Michel tocmai terminau de mâncat, sosiră marchizul şi 
Mary. Seara, Petit-Pierre avu cu marchizul de Souday o 
lungă discuţie. După această discuţie, domnul de Souday 
se apropie de tineri şi, luând mâna Berthei, zise, 
adresându-i-se lui Michel: 

— Domnul  Petit-Pierre tocmai m-a asigurat că 
dumneata aspiri la mâna domnişoarei Bertha, fiica mea. 
Poate că am avut alte gânduri în ce priveşte măritişul ei; 
dar, în faţa unor astfel de insistenţe, nu-ţi pot răspunde, 
domnule, decât că, după luptă, fata mea va fi soţia 
dumitale. 


284 


Gemenele 


Fulgerul căzând la picioarele lui Michel nu l-ar fi uluit 
mai tare. In timp ce marchizul punea mâna Berthei într-a 
sa, voi să-şi întoarcă privirea spre Mary, ca pentru a o 
ruga să intervină. Dar vocea acesteia îi murmură la 
ureche aceste vorbe cumplite: 

— Nu te iubesc! 

Copleşit de durere, năucit de surpriză, Michel apucă, 
maşinal, mâna Berthei. 


285 


Alexandre Dumas 


CAPITOLUL XLI 


Jupânul Marc 


ÎN ACEEAŞI ZI ÎN CARE ÎN CASA 
văduvei Picaut, la castelul de Souday, în pădurea Touvois 
şi la ferma din Banloeuvre se petreceau evenimentele 
despre care am vorbit în ultimile noastre capitole, la 
Nantes, uşa casei cu numărul 17 din rue du Château se 
deschidea, către ora cinci după-amiază, ca să lase să iasă 
doi inşi. Unul era comisarul civil Pascal. Celălalt, adică cel 
de care ne vom ocupa acum, era un om de vreo patruzeci 
de ani, cu ochi ageri, inteligenţi, adânci, cu nasul acvilin, 
cu dinţi albi şi buze pline şi senzuale cum le au de obicei 
oamenii cu imaginaţie; haina neagră, cravata albă, 
panglica Legiunii de Onoare indicau, atât cât se poate 
judeca după aparenţe, un om din tagma magistraţilor. 
Acest personaj era într-adevăr unul din cei mai distinşi 
avocaţi din Paris, sosit în ajun la Nantes şi care poposise 
la confratele său, comisarul civil. Se numea Marc ca şi 
Cicero. Ajuns în stradă, condus după cum am văzut, de 
comisarul civil, găsi o cabrioletă care-l aştepta. Strânse 
afectuos mâna gazdei sale şi se urcă în trăsură, în vreme 
ce vizitiul, aplecându-se spre domnul Pascal, îl întrebă 
unde să-l conducă pe oaspete. 

— II vezi pe ţăranul ăla călare pe un cal vânăt-cenuşiu? 
zise domnul Pascal. 

— Il văd. 

— Ei bine, n-ai altceva de făcut decât să te ţii după el. 

Nici nu-i fu dată bine această lămurire vizitiului, că 
omul cu calul vânăt-cenuşiu, ca şi cum ar fi auzit 
cuvintele ce ieşiseră din gura domnului Pascal, o şi porni 


286 


Gemenele 


la drum, coborând pe rue du Château şi apucând-o la 
dreapta, în aşa fel încât să poată merge de-a lungul râului 
ce curgea în stânga. Vizitiul îşi şfichiui bidiviul şi trăsura, 
care scârţâia din toate încheieturile şi căreia i-am dat 
ambițiosul nume de cabrioletă, începu să danseze peste 
pietrele inegale ale capitalei departamentului Loarei 
inferioare, urmând-o, cu chiu, cu vai, pe misterioasa 
călăuză. In momentul în care cabrioleta ieşi la rândul ei 
din rue du Château, călătorul îl văzu din nou pe călăreț 
care, fără să privească înapoi, o luase pe podul Rousseau, 
pe unde se ieşea spre drumul către Saint-Philbert-de- 
Grand-Lieu. Călătorul traversă podul şi ieşi în acest drum. 
Țăranul îşi lăsase calul la trap, dar la un trap destul de 
moderat, pentru ca să-l poată urmări călătorul nostru. 
Țăranul nu întoarse nici măcar o singură dată capul, 
părând cu totul indiferent la ceea ce se petrecea în 
spatele lui. După vreo două ceasuri de mers şi cum 
începea să se întunece, sosiră la Saint-Philbert-de-Cirand- 
Lieu. Omul cu calul se opri în faţa hanului Cygne de /a 
croix, coborî, dădu calul în seama unui rândaş şi intră în 
han. După cinci minute sosi şi călătorul nostru şi trase la 
acelaşi han. In bucătărie, ţăranul se încrucişă cu el şi, fără 
ca cineva să observe, îi strecură în mână un bileţel. 
Călătorul trecu în sala cea mare, pe moment goală, unde 
ceru o sticlă cu vin şi o lampă. I se aduse ceea ce ceruse. 
Nu se atinse de sticlă, dar despături biletul unde erau 
scrise aceste cuvinte: 


„Vă voi aştepta pe drumul cel mare spre Lege; urmati- 
mă, dar fără să încercaţi să mă ajungeţi sau să-mi vorbiti: 
vizitiul va rămâne la han cu cabrioleta 


Călătorul arse biletul, umplu un pahar cu vin în care îşi 
udă doar buzele, îşi dădu întâlnire cu vizitiul pentru seara 
următoare şi ieşi din han, fără ca hangiţa să bage de 
seamă sau cel puţin să arate că ar fi băgat de seamă. 
Sosit la capătul satului, îşi văzu omul care-şi tăia un băț 


287 


Alexandre Dumas 


dintr-un tufiş de păducel. Băţul odată tăiat, ţăranul o 
porni la drum, continuând să curețe joarda de coajă şi de 
frunze. Jupânul Marc îl urmă cam o jumătate de ceas. 
Cum între timp se făcuse noapte - ţăranul intră într-o 
casă izolată, situată în dreapta drumului. Călătorul îşi iuți 
pasul şi intră şi el în casă. Când ajunse în prag, nu văzu 
decât o femeie, căreia ţăranul îi zise doar atât: 

— Domnul trebuie condus. 

După ce rosti aceste cuvinte, ieşi fără să-i dea timp 
călătorului să-i mulţumească ori să-i ofere câţiva franci. 
Când jupânul Marc, care-l urmărise cu privirea, se 
întoarse mirat spre stăpâna casei, aceasta îi făcu semn să 
se aşeze şi, fără să se mire de prezenţa lui, fără să-i 
adreseze o vorbă, continuă să-şi vadă de treburi. O tăcere 
de mai bine de o jumătate de oră urmă acestei dovezi de 
strictă politeţe vandeeană, şi călătorul începu a se 
nelinişti, când iată că intră stăpânul casei care, fără să 
manifeste mirare ori curiozitate, îl salută pe oaspete. Apoi 
îşi privi nevasta care-i repetă cuvintele: 

— Domnul trebuie condus... 

Stăpânul casei aruncă atunci asupra străinului una din 
acele priviri agere şi pătrunzătoare pe care nu le au decât 
ţăranii din Vandeea; după care înaintă spre oaspetele 
său, cu pălăria în mână. 

— Domnul doreşte să călătorească prin ţinut? întrebă 
el. 

— Da, amice, aş dori să merg mai departe. 

— Domnul are, desigur, acte... 

— Am într-adevăr. 

— În regulă? 

— Cât se poate de în regula. 

— Sub nume de împrumut sau sub numele adevărat? 

— Sub numele adevărat. 

— Sunt silit, ca să nu fac vreo greşeală, să-l rog pe 
domnul să mi le arate. 

— E absolut necesar? 

— Da.; fiindcă numai după ce le-am văzut aş putea 


288 


Gemenele 


spune domnului dacă poate călători liniştit prin ţinut. 

Călătorul îşi scoase paşaportul. 

— lată-l, zise el. 

Țăranul luă paşaportul, îşi aruncă privirea ca să vadă 
dacă semnalmentele corespundeau cu chipul călătorului 
şi, înapoindu-i acestuia paşaportul, zise: 

— E foarte bine; domnul poate merge pretutindeni cu 
hârtia asta. 

— Şi dumneata îmi vei da pe cineva să mă conducă? 

— Da, domnule. 

— Aş dori s-o faci cât mai repede cu putinţă. 

— Să pun şaua pe cai. 

Stăpânul casei ieşi. După zece minute se întoarse. 

— Caii sunt gata, domnule, zise el. 

— Şi călăuza? 

— Aşteaptă. 

Călătorul ieşi şi găsi la uşă un băiat ţinând doi cai de 
dârlogi. Jupânul Marc înţelese că unul din cai era al lui, şi 
că ţărănuşul era călăuza sa. Şi într-adevăr, de-abia puse 
piciorul în scară, că noul lui ghid o şi porni la drum, la fel 
de tăcut ca şi predecesorul său. Erau ceasurile nouă 
seara; afară era întuneric beznă. 


289 


Alexandre Dumas 


CAPITOLUL XLII 


În ce fel se călătorea în departamentul Loarei 
inferioare în luna mai, 1832 


DUPĂ O ORĂ ŞI JUMĂTATE DE 
mers, în timpul căreia nu fu schimbată nicio vorbă între 
călător şi călăuză, ajunseră la uşa uneia din acele clădiri 
specifice ținutului, care sunt pe jumătate fermă, pe 
jumătate castel. Călăuza se opri şi-i făcu semn călătorului 
să se oprească; apoi bătu în poartă. O slugă deschise uşa. 

— Cineva vrea să-i vorbească domnului, zise ţărânuşul. 

— Nu se poate, răspunse sluga; domnul s-a culcat. 

— De pe acum? întrebă călătorul. 

Servitorul se apropie. 

— Domnul a fost noaptea trecută la o întâlnire şi şi-a 
petrecut o mare parte din zi călare. 

— N-are importanţă, zise călăuza, călătorul acesta 
trebuie să-i vorbească; vine din partea domnului Pascal şi 
se duce să-l vadă pe Petit-Pierre. 

— Asta-i cu totul altceva, zise servitorul; mă duc să-l 
trezesc pe domnul. 

— Intreabă.-l, zise călătorul, dacă-mi poate da pe cineva 
sigur să mă conducă... 

— Nu cred că domnul poate face asta, răspunse, 
servitorul. 

— Atunci ce poate face? 

— Să vă conducă el însuşi. 

Şi intră în casă. După cinci minute reapăru. 

— Stăpânul meu vă întreabă dacă aveţi nevoie de ceva 
sau doriţi să vă continuaţi drumul fără oprire. 

— Am mâncat la Nantes, n-am nevoie de nimic. Aş vrea 


290 


Gemenele 


să-mi continui drumul. 

Servitorul dispăru din nou. După câteva momente se ivi 
un bărbat tânăr. De data asta nu mai era servitorul, ci 
chiar stăpânul. 

— În orice altă împrejurare, aş fi insistat, domnule, să- 
mi faceţi cinstea de a rămâne un moment sub acoperişul 
meu; dar sunteţi, fără îndoială, persoana pe care Petit- 
Pierre o aşteaptă şi care vine de la Paris. 

— Într-adevăr, domnule. 

— Domnul Marc, cumva? 

— Exact. 

— În acest caz să nu pierdem niciun minut, căci sunteţi 
aşteptat cu nerăbdare. 

Şi întorcându-se către băiatul de la fermă: — Calul tău 
e odihnit? 

— De azi-dimineaţă n-a făcut decât o leghe şi jumătate. 

— În acest caz, îl iau eu; ai mei sunt istoviţi. Rămâi aici 
ca să goleşti o sticlă cu vin împreună cu Louis; în două 
ceasuri sunt înapoi. Louis, fă acestui flăcău onorurile 
casei. 

Şi bărbatul cel tânăr se azvârii în şa cu atâta 
sprinteneală, ca şi cum n-ar fi făcut nici el în ziua aceea 
decât tot o leghe şi jumătate călare, apoi, întorcându-se 
către călător, întrebă: 

— Sunteţi gata, domnule? 

La semnul afirmativ al acestuia, cei doi plecară. După 
un sfert de ceas de tăcere, la o sută de paşi în faţa lor se 
auzi un strigăt. Jupânul Marc tresări şi întrebă ce era cu 
acel strigăt. 

— Este  cercetaşul nostru. Ascultă şi ai să auzi 
răspunsul. 

Întinse mâna, o puse pe umărul călătorului şi, oprindu- 
şi el însuşi calul, îl sfătui pe jupânul Marc să facă la fel. 
Într-adevăr, aproape imediat se auzi un al doilea strigăt, 
dintr-un punct mai îndepărtat; părea ecoul primului, atât 
era de asemănător cu el. 

— Putem merge înainte; drumul e liber, zise şeful 


291 


Alexandre Dumas 


vandeean, pornindu-şi calul. 

— Suntem deci precedaţi de un cercetaş? 

— Precedaţi şi urmaţi. Avem un om la două sute de 
paşi în faţa noastră şi un altul, la două sute de paşi în 
spate. 

In acel moment şeful vandeean tăcu brusc. 

— Ascultă, zise el. 

Cei doi călăreţi se opriră. 

— Dar, zise jupânul Marc, mi se pare că n-am auzit 
decât strigătul cercetaşului. 

— Într-adevăr, nu-i mai răspunde niciun alt strigăt. 

— Asta ce vrea să însemne? 

— Că prin împrejurimi sunt soldaţi. 

Rostind aceste cuvinte îşi porni calul la trap; jupânul 
Marc făcu la fel. Aproape în aceeaşi clipă auziră nişte paşi 
grăbiţi; era cercetaşul din spatele lor, care-i ajunsese cu 
toată iuţeala de care era în stare. La întretăierea dintre 
două drumuri îl găsiră şi pe cel care mergea înaintea lor, 
nemişcat şi nehotărât. Drumul se bifurca şi cum nici dintr- 
o parte, nici dintr-alta nu-i răspunsese nimeni la strigătul 
său, nu ştia pe care din cele două drumuri să apuce. La 
urma urmei, amândouă duceau în acelaşi loc; numai că 
cel din stânga era puţin mai lung decât cel din dreapta. 
După un moment de deliberare între şef şi călăuză, 
ultimul o luă pe poteca din dreapta, pe unde apucă în 
curând şi şeful vandeean împreună cu jupânul Marc. După 
vreo trei sute de paşi, cei doi călători îi găsiră iar pe 
cercetaşul din faţă stând pe loc. Acesta le făcu semn cu 
mâna să tacă. 

— O patrulă! 

Intr-adevăr, ascultând cu atenţie, auziră, departe încă, 
zgomotul regulat al paşilor pe care-i face o trupă în marş. 
Era una dintre coloanele mobile ale generalului 
Dermoncourt care-şi făcea rondul de noapte. Se aflau pe 
unul din acele drumuri părăginite, atât de frecvente în 
Vandeea în acea epocă, dar care astăzi dispar, spre a 
face loc drumurilor vicinale. Cele două taluzuri erau atât 


292 


Gemenele 


de abrupte, încât cailor le era cu neputinţă să le urce; nu 
exista deci decât un singur mijloc de a evita patrula, şi 
anume de a se întoarce înapoi, de a ajunge pe un loc 
drept şi de a o lua apoi ori la dreapta ori la stânga. Dar 
aşa cum călăreţii auzeau pasul soldaţilor, şi soldaţii 
puteau să audă zgomotul cailor acestora şi să pornească 
în urmărirea lor. Dintr-o dată cercetaşul îi atrase atenţia, 
printr-un semn, şefului vandeean. Văzu, graţie unei raze 
fugare de lună, luciul baionetelor şi-i arătă acestuia 
încotro s-o ia. Într-adevăr soldaţii - pentru a evita apa, 
care în general se scurge prin acele drumuri adâncite, 
după ploile abundete - în loc s-o apuce pe poteca 
străjuită de cele două taluzuri abrupte, urcaseră pe unul 
din ele şi mergeau acum de cealaltă parte a tufişurilor ce 
se întindeau în stânga călătorilor. Urmând acest drum, 
aveau să treacă doar la zece paşi de cei doi cavaleri şi de 
cei doi cercetaşi, pierduţi în întunecimea acelei poteci. 
Dacă unul dintre cei doi cai ar fi nechezat, mica ceată ar 
fi căzut prizonieră; dar ca şi cum ar fi înţeles pericolul, 
bidiviii rămaseră la fel de tăcuţi ca şi stăpânii lor, şi 
soldaţii înaintară fără a şti pe lângă cine trecuseră. Când 
zgomotul paşilor li se pierdu în depărtare, cei doi călători 
respirară uşuraţi şi o porniră la drum. După un sfert de 
ceas intrară în pădurea Machecoul. Acolo, se puteau 
socoti la adăpost; era prea puţin probabil ca soldaţii să 
cuteze a trece noaptea prin această pădure; apucară deci 
pe una din potecile cunoscute de oamenii din acel ţinut, 
unde nu aveau a se teme de nimic. Coborâră de pe cai, 
lăsară dârlogii în mâna unuia dintre cei doi cercetaşi, în 
vreme ce celălalt dispărea în întunericul devenit şi mai 
adânc din pricina frunzelor. Şeful vandeean şi călătorul o 
porniră după el. Era evident că se apropiau de capătul 
drumului, dovadă faptul că-şi părăsiseră caii. Intr-adevăr, 
de-abia făcură vreo două sute de paşi că şi auziră ţipătul 
bufniței. Şeful vandeean îşi duse mâinile pâlnie la gură şi, 
ca răspuns la acest țipăt prelung, făcu să răsune ţipătul 
scurt şi ascuţit al cucuvelei. 


293 


Alexandre Dumas 


— lată omul nostru, zise şeful vandeean. 

După câteva minute se auzi zgomotul unor paşi pe 
iarba potecii şi călăuza reapăru însoţită de un străin. Acel 
străin nu era altul decât cunoştinţa noastră, Jean Oullier. 
Cu prilejul celorlalte două prezentări, jupânul Marc, auzise 
schimbându-se între ghidul său şi cel căruia i se adresa, 
cuvintele: „lată un domn care doreşte să vorbească 
domnului!” De data asta formula se schimbă, şi şeful 
vandeean îi zise lui Oullier: 

— Prietene, iată un domn'care trebuie să vorbească cu 
Petit-Pierre. 

La care Jean Oullier se grăbi să răspundă: 

— Să vină cu mine. 

Călătorul întinse mâna şefului vandeean, care i-o 
strânse în mod cordial. Apoi îşi duse mâna la buzunar, cu 
intenţia de a-şi împărţi punga între cei doi cercetaşi; dar 
şeful vandeean îi ghici intenţia şi, punându-i mâna pe 
braţ, îi făcu semn să nu dea urmare unui gest pe care cei 
doi ţărani l-ar fi luat drept o ofensă. Jupânul Marc înţelese 
şi, cu o strângere de mână, se achită faţă de cei doi 
cercetaşi cum se achitase şi faţă de şeful lor. După care, 
Jean Oullier porni pe drumul pe care venise, rostind doar 
un cuvânt care avea concizia unui ordin şi căldura unei 
invitaţii: 

— Urmaţi-mă! 

Călătorul începu a se obişnui cu aceste formule scurte 
şi misterioase, insolite pentru el, şi care-i revelau o 
apropiată răzmeriţă. Umbrite cum erau de pălăriile lor 
mari, jupânul Marc abia dacă zărise chipurile şefului 
vandeean şi ale celor doi cercetaşi. lar în desimea pădurii, 
abia dacă zărea silueta lui Jean Oullier. Incet, încet, omul 
care mergea în faţa lui îşi încetini pasul, în aşa fel încât să 
fie ajuns de jupânul Marc. Călătorul bănui că ghidul lui 
avea ceva să-i spună şi-şi ciuli urechea. Intr-adevăr, auzi 
abia şoptite aceste cuvinte: 

— Suntem spionaţi... Ne urmăreşte cineva prin pădure. 
Nu vă neliniştiţi dacă mă vedeţi dispărând. Aşteptaţi-mă 


294 


Gemenele 


în locul în care m-am făcut nevăzut. 

Călătorul răspunse printr-un simplu semn din cap, care 
voia să însemne: „Bine, du-te!” Mai făcură vreo cincizeci 
de paşi. Dintr-o dată Jean Oullier se năpusti într-un tufiş. 
La douăzeci ori treizeci de paşi, în desimea pădurii, se 
auzi un zgomot, făcut parcă de o căprioară speriată; acel 
zgomot dispăru însă repede ca şi cum ar fi fost într- 
adevăr iscat de un animal ager în goană. În aceeaşi 
direcţie se îndreptară şi paşii lui Jean Oullier. Apoi 
zgomotul se stinse. Călătorul se sprijini de un copac şi 
aşteptă. După vreo douăzeci de minute auzi o voce lângă 
el: 

— Haidem! 

Tresări; era vocea lui Jean Oullier. 

— Ei bine? întrebă călătorul. Nimeni? 

— Ba da... Dar era cineva care cunoştea pădurea tot 
atât de bine ca şi mine. 

— Aşa că nu l-ai putut ajunge... 

Oullier dădu din cap, ca şi cum l-ar fi costat prea mult 
să mărturisească faptul că omul îi scăpase. 

— Nu ştii cine e? continuă călătorul. 

— Ba da, răspunse Jean OCullier; un ticălos. 

Apoi, zărind liziera pădurii, zise: — Am ajuns. 

Intr-adevăr, jupânul Marc văzu înălțându-se în faţa lui 
ferma din Banloeuvre. Jean Oullier se uită cu atenţie într-o 
parte şi într-alta a drumului. Atât cât putea el zări, drumul 
era liber. O luă înainte şi descuie poarta. 

— Veniţi! zise el. 

Jupânul Marc traversă repede drumul şi dispăru pe 
poarta larg deschisă. O formă albă se ivi pe peron. 

— Cine e? întrebă un glas de femeie, dar un glas 
puternic şi poruncitor. 

— Eu, domnişoară Bertha, răspunse Jean Oullier. 

— Nu eşti singur? 

— Sunt cu un domn care vrea să vorbească cu Petit- 
Pierre. 

Bertha cobori şi-i ieşi călătorului înainte. 


295 


Alexandre Dumas 


— Vino, domnule, zise ea. 

Şi tânăra îl conduse pe jupânul Marc într-un salon 
destul de sărăcăcios mobilat, dar al cărui parchet era 
perfect cernit, iar perdelele erau de un alb imaculat. Un 
foc zdravăn ardea în cămin şi, lângă foc, pe o masă, era 
pregătită cina. 

— Aşază-te, domnule, zise tânăra fată, cu o graţie 
desăvârşită, dar care totuşi, nu era lipsită de o vigoare 
bărbătească ce-i dădea o notă de originalitate; trebuie să- 
ţi fie foame şi sete; mănâncă şi bea. Petit-Pierre doarme; 
dar a dat poruncă să fie trezit de îndată ce va veni cineva 
de la Paris. Vii de la Paris? 

— Da, domnişoară. 

— In zece minute mă întorc. 

Şi Bertha dispăru ca o nălucă. Călătorul rămase câteva 
minute încremenit de mirare: era un fin observator şi 
niciodată nu mai văzuse atâta graţie şi atâta farmec 
îngemănate cu o asemenea voinţă şi hotărâre. Ai fi spus 
că e vorba de un tânăr Achile deghizat în femeie şi care 
nu văzuse încă strălucind spada lui Ulise. Absorbit, fie de 
aceste gânduri, fie de ceea ce avea de discutat cu 
ducesa, călătorul nu se atinse nici de mâncare, nici de 
băutură. După puţin, fata intră din nou. 

— Petit-Pierre e gata să te primească, domnule, zise 
ea. 

Călătorul se ridică; Bertha o luă înainte. Ţinea în mână 
o faclă scurtă, pe care o ridică pentru a lumina scara şi 
care-i lumina în acelaşi timp şi chipul. Călătorul privi cu 
admiraţie acele plete şi acei frumoşi ochi negri; acel ten 
mat, purtând bronzul sănătăţii, şi acea siluetă zveltă şi 
degajată, ce părea că aparţine unei zeițe. Murmură, cu un 
surâs, aducându-şi aminte de Virgiliu: 

— Incessu patuit dea! 

Tânără bătu la uşa unei camere. 

— Intră! răspunse o voce de femeie. 

Uşa se deschise; tânără se dădu puţin la o parte pentru 


8 Prin ţinută, s-a vădit zeiţa (lat.) 


296 


Gemenele 


a-l lăsa pe musafir să treacă. 


297 


Alexandre Dumas 


CAPITOLUL XLIII 


Puţină istorie nu strică 


ODAIA ÎN CARE INTRASE ERA 
mare, de construcţie recentă; pereţii păreau încă umezi şi 
lemnăria îşi arăta albul scândurilor de sub varul subţire 
ce-o acoperea. In acea odaie, culcată pe un pat grosolan 
de lemn, zări o femeie în care jupânul Marc recunoscu pe 
doamna ducesă de Berry. Cearşafurile acelui pat 
sărăcăcios erau din batist; luxul lenjeriei albe şi 
mătăsoase era singurul lucru care amintea de rangul ei. 
Un şal cu carouri roşii şi verzi îi slujea de cuvertură. Un 
şemineu urât, de piatră, împodobit cu o mică garnitură de 
lemn, încălzea apartamentul care n-avea altă mobilă 
decât o masă plină de hârtii, deasupra cărora se zărea o 
pereche de pistoale. Un costum de ţăran şi o perucă 
brună zăceau pe două scaune, aşezate, unul lângă masă 
- cel cu peruca - şi unul lângă pat - cel cu hainele. 
Prinţesa avea pe cap una din acele bonete de lână 
specifice femeilor din ţinut şi ai cărei ciucuri îi cădeau pe 
umeri. La lumina celor două lumânări aşezate pe o 
şubredă noptieră de lemn de trandafir - rămăşiţă a 
vreunui mobilier de castel - ducesa îşi citea 
corespondenta. Scrisori numeroase, aşezate pe aceeaşi 
noptieră peste care se afla, în chip de couppapier, o a 
doua pereche de pistoale, nu fuseseră încă deschise. 
Doamna părea să aştepte, cu nerăbdare, sosirea 
călătorului, căci îndată ce-l zări, se ridică pe jumătate din 
pat şi întinse către el amândouă mâinile. Acesta i le luă 
respectuos şi le sărută. 

— O lacrimă, domnule? Deci îmi aduci veşti proaste? 


298 


Gemenele 


— Lacrima asta, doamnă, ţâşnită din inimă, nu exprimă 
decât profundul regret pe care-l simt văzându-vă izolată 
şi pierdută în fundul unei ferme din Vandeea, pe 
dumneavoastră, pe care v-am văzut... 

— Da, la Tuileries, nu-i aşa, pe treptele unui tron? Ei 
bine, dragă domnule, acolo aş fi fost păzită şi slujită mai 
puţin bine ca aici; fiindcă aici sunt slujită şi păzită din 
devotament, în vreme ce acolo aş fi fost doar din calcul şi 
interes. — Dar să trecem la ceea ce ne priveşte pe noi; ai 
veşti de la Paris? 

— Doamnă, răspunse jupânul Marc, vă rog să credeţi în 
profundul meu regret de a fi silit să fiu mesagerul 
prudenţei... 

— Aşa! zise ducesa, în timp ce prietenii mei din 
Vandeea sunt ucişi, prietenii din Paris îmi recomandă 
prudenţă. Vezi bine că am avut motive să-ţi spun că aici 
sunt mai apărată şi mai bine slujită decât la Tuileries. 

— Mai bine păzită poate, da, doamnă; dar mai bine 
slujită, nu! Există momente în care prudenţa este 
conrdiţia succesului. 

— Dar, domnule, zise nerăbdătoare ducesa, sunt mult 
mai bine informată decât dumneata de ceea ce se 
întâmplă la Paris! Ştiu că, dintr-o clipă într-alta, poate 
izbucni o revoluţie... 

— Doamnă, răspunse avocatul, cu vocea lui fermă şi 
sonoră, de un an şi jumătate o ducem numai în răscoale, 
dar niciuna din acestea n-a ajuns până la înălţimea unei 
revoluţii. 

— Louis-Philippe nu este iubit de popor. 

— Sunt de acord; dar asta nu înseamnă că Henric al V- 
lea este mai iubit decât el. 

— Henric al V-lea! Fiul meu nu se va numi Henric ai V- 
lea, domnule, zise ducesa se va numi cel de al doilea 
Henric al IV-lea! 

— E încă prea tânăr, doamnă, zise avocatul; avem tot 
timpul să vedem cum se va numi; vă rog să mă iertaţi, 
dar prefer să vă spun adevărul... 


299 


Alexandre Dumas 


— Asta vreau şi eu, adevărul! 

— Ei bine, doamnă, iată care-i adevărul. Din 
nenorocire, memoria oamenilor e scurtă; iar poporul 
francez, care se răzvrăteşte adesea şi care, câteodată, 
când îi ajunge cuțitul la os, face şi revoluţie, poporul 
francez zic, nu păstrează decât două amintiri, dintre care 
una, luminoasă, ce datează din 1789 - luarea Bastiliei, 
adică victoria care i-a dăruit steagul tricolor; a doua 
amintire o constituie dubla restauraţie din 1814 şi 1815, 
adică victoria regalității asupra poporului, victoria care a 
impus naţiunii steagul alb cu floarea de crin. Doamnă, 
pentru popor, steagul tricolor înseamnă libertate, pe 
culoarea lui roşie scrie: „Sub acest semn vei învinge!”, în 
vreme ce pe steagul alb, care este simbolul 
despotismului, stătea scris încă de pe atunci: „Sub acest 
semn vei fi învins” 

— Domnule... Dumneata ţii cu mine sau ţii cu ei? 

— Vreţi adevărul, doamnă! Atunci lăsaţi-mă să vi-l 
spun! 

— Fie; dar după ce-l vei fi spus, ai să-mi îngădui să-ţi 
răspund. 

— Da, doamnă, şi aş fi foarte fericit dacă acest răspuns 
m-ar convinge. 

— Continuă! 

— Aţi părăsit Parisul în 28 iulie, doamnă; n-aţi văzut, 
deci, cu câtă furie a dat jos poporul drapelul alb, şi cum a 
călcat în picioare florile de crin... 

— Drapelul de la Denain şi Taillenburg; florile de crin 
ale lui Ludovic al XIV-lea! 

— Din nenorocire, doamnă, poporul nu-şi mai aducea 
aminte decât de Waterloo... Poporul nu-l mai ştia decât 
pe Ludovic al XVI-lea: o înfrângere şi o execuţie... Ei bine, 
ştiţi, doamnă, care-i marea dificultate pe care o prevăd 
pentru fiul dumneavoastră, pentru ultimul urmaş al lui 
Ludovic al XIV-lea? Tocmai acest drapel de la Taillenburg 
şi Denain. Dacă Henric al V-lea sau cel de-al doilea Henric 
al IV-lea, cum îi spuneţi dumneavoastră, va intra în Paris 


300 


Gemenele 


cu steagul alb, nu va putea să treacă nici de mahalaua 
Saint-Antoine. Înainte de a ajunge la Bastilia, va fi mort. 

— Şi... dacă intră cu steagul tricolor? 

— Va fi şi mai rău, doamnă! Va fi ucis înainte de a 
ajunge la Tuileries! Poporul nu mai vrea regi! 

Ducesa rămase mută. 

— Poate că ăsta o fi adevărul, zise ea după o vreme, 
dar e mult prea dur. 

— V-am făgăduit să vă spun tot şi m-am ţinut de 
cuvânt! 

— Dar dacă asta este părerea dumitale, domnule, zise 
ducesa, cum de rămâi ataşat unui rege care nu mai are 
nicio şansă de succes? 

— Pentru că am jurat odată pe drapelul alb şi pentru că 
acum, dacă aş da înapoi, ar însemna să fiu un sperjur... 

— Oh, de asta deci... zise încet ducesa. 

Apoi, după o vreme, adăugă: — Nu astea au fost 
informaţiile pe care le-am primit eu şi care m-au 
determinat să mă întorc în Franţa. 

— Desigur, doamnă! Dar trebuia să vă gândiţi la un 
lucru: că dacă adevărul mai ajunge uneori până la regii de 
pe tron, el nu ajunge niciodată la regii detronaţi. 

— Ingăduie-mi să-ţi spun, domnule, că, în calitatea 
dumitale de avocat, poţi fi suspectat de cultivarea 
paradoxului. 

— Intr-adevăr, doamnă, dar paradoxul este una dintre 
faţetele elocinţei; numai că aici e vorba nu să fiu 
elocvent, ci sincer... 

— Pardon... spuneai mai adineauri că adevărul nu 
ajunge niciodată până la regii detronaţi... ori te înşelai 
mai adineauri, ori mă înşeli pe mine acum... 

Avocatul îşi muşcă buzele: era prins în propria lui cursă. 

— Am spus niciodată, doamnă? 

— Ai spus niciodată. 

— Atunci, să presupunem că ar fi o excepţie şi că, 
totuşi, de data asta a ajuns până la dumneavoastră. 

— Să presupunem; dar de ce nu ajunge până la regii 


301 


Alexandre Dumas 


detronaţi? 

— Pentru că regii de pe tron pot, la o adică, să fie 
înconjurați de nişte oameni care şi-au satisfăcut ambițiile, 
în timp ce regii detronaţi sunt înconjurați de oameni care 
vor să şi le satisfacă. Fără îndoială, doamnă, că aveţi în 
jurul dumneavoastră câteva inimi generoase, care vă vor 
sluji cu abnegaţie; dar mai sunt şi altele care văd în 
reîntoarcerea dumneavoastră în Franţa o posibilitate de 
înavuţire, de ranguri înalte, de onoruri; mai există apoi 
nemulţumiţii care şi-au pierdut situaţia şi care vor să şi-o 
recucerească şi totodată să se răzbune pe cei care le-au 
luat locul. Ei bine, toţi aceşti oameni văd fals lucrurile, 
apreciază prost situaţia; dorinţa lor se transformă în 
nădejde, nădejdea în certitudine. Visează fără încetare o 
revoluţie, care poate că va veni, dar nu pentru a le reda 
lor averile. Se înşală şi vă înşală şi pe dumneavoastră. 
Încep prin a se minţi pe ei înşişi, apoi vă mint pe 
dumneavoastră. Vă atrag în cercul lor primejdios de unde 
se pregătesc să se avânte; vor să se servească de 
dumneavoastră, ca să-şi rezolve interesele! Luaţi seama, 
doamnă, în cazul unui eşec, veţi răspunde alături de ei... 

— In concluzie, zise ducesa, cu atât mai nervoasă cu 
cât începuse să se cam îndoiască şi ea de reuşita 
răscoalei, văd că în cutele togii dumitale, maestre Cicero, 
aduci pacea şi nu războiul. 

— Asta numai alteţa voastră o poate hotărî. 

— Sigur, nu-i aşa? Când cele două Camere îmi refuză 
subsidiile dacă nu hotărăsc cum le convine lor! Ei, jupâne 
Marc, cunosc toate dedesubturile regimului constituţional, 
care se pricepe de minune să rezolve afacerile, dar nu pe 
ale celor care vorbesc bine, ci pe ale celor care vorbesc 
mult. În sfârşit, trebuie să fi aflat nişte păreri de la loialii şi 
fidelii mei consilieri în legătură cu oportunitatea 
războiului. Care sunt aceste păreri? Ce părere ai 
dumneata însuţi despre acest lucru? Am vorbit o mulţime 
despre adevăr; adesea e un spectru teribil. Dar, mă rog! 
Deşi femeie, nu mă feresc de el. Hai, jupâne Marc, 


302 


Gemenele 


vorbeşte răspicat şi pe faţă, aşa cum ai vorbi unui bărbat! 

Apoi, observând că jupânul Marc începuse să se 
scotocească prin buzunare după nişte hârtii, Petit-Pierre 
strigă plină de nerăbdare: 

— Haide, dă-le încoace... Ce ai? o scrisoare? 

Era într-adevăr o scrisoare cifrată. 

Ducesa îşi aruncă ochii pe ea, apoi i-o înapoie jupânului 
Marc zicându-i: 

— AŞ pierde prea multă vreme cu descifratul: citeşte-o 
dumneata; e mult mai uşor, fiindcă ştii, desgiur, ce 
conţine. 

Jupânul Marc luă scrisoarea din mâinile ducesei şi, într- 
adevăr, citi fără nicio ezitare cele ce urmează: 


„Persoanele în care aveti incredere îşi mărturisesc 
durerea pentru sfaturile datorită cărora s-a ajuns într-o 
asemenea situație; acele sfaturi au fost date, desigur, de 
nişte oameni plini de zel, dar care nu cunosc nici situația 
actuală a lucrurilor, nici starea sufletească a oamenilor. 
Vă înşelați când credeți în posibilitatea unei mişcări la 
Paris; nu veți găsi nicio mie două sute de oameni care, 
pentru câțiva scuzi, să iasă în stradă, să facă zarvă şi să 
rişte o confruntare cu garda naţională. 

Vă înşelați în privința Vandeei, cum v-aţi înşelat şi în 
privința Sudului, acest ținut este copleşit de o armată 
numeroasă, ajutată de populația din târguri şi din oraşe, 
care este în întregime antilegitimistă; o răscoală a 
țăranilor n-ar face decât să pustiască satele şi să aducă 
fiiipiştilor un triumf lesne de obținut. Dacă sunteți în 
Franța, ar trebui să plecați imediat după ce veți fi 
poruncit tuturor legitimiştilor să stea liniştiți. In loc să 
iscați un război civil, ar trebui să cereti pace; atunci ați 
avea dubla glorie de a săvârşi o acțiune de mare curaj şi 
de a opri vărsarea de prisos a sângelui francez. 

Legitimiştii, care n-au fost preveniți de ceea ce aveați 
de gând să faceți, care n-au fost consultați în privința 
hotărârilor hazardate pe care le-aţi luat şi care n-au 


303 


Alexandre Dumas 


cunoscut faptele decât după ce au fost săvârşite, aruncă 
răspunderea acestor fapte pe umerii celor care v-au fost 
sfătuitori. ” 


În timpul acestei lecturi, ducesa fu în prada unei vii 
agitaţii; chipul ei, de obicei palid, se acoperise de roşeaţă; 
îşi tot trecea mâna tremurătoare prin plete şi-şi tot dădea 
pe ceafă boneta de lână pe care o purta pe cap. Nu 
rostise un cuvânt, nu-l întrerupsese pe cel ce citea; dar 
era evident că tot calmul ei prevestea furtuna. Pentru a o 
înlătura, jupânul Marc se grăbi să spună, întinzându-i 
scrisoarea pe care o împăturise: 

— Nu eu, doamnă, am scris scrisoarea asta. 

— Se poate, răspunse ducesa incapabilă să se mai 
abţină multă vreme, dar cel care a adus-o era în stare s-o 
şi scrie. 

Jupânul Marc înţelese că - având de înfruntat o fire 
pătimaşă şi impresionabilă ca a ei - nu va câştiga nimic 
plecându-şi capul. Şi-l ridică deci cu trufie. 

— Foarte bine, zise el; declar totuşi alteţii voastre că, 
dacă nu aprob unele expresii din această scrisoare, 
împărtăşesc întru totul sentimentul care a dictat-o. 

— Sentimentul! repetă ducesa. Numeşti sentiment 
egoismul, numeşti prudenţă ceea ce aduce a... 

— Laşitate, nu-i aşa, doamnă? Socotiţi laş un om care 
lasă totul baltă, venind să împartă cu dumneavoastră o 
situaţie către care nu se simte îndemnat? Il socotiți egoist 
pe cel care vine şi vă spune: „Vreţi adevărul, doamnă, 
iată-l!"? 

Ducesa rămase câteva momente tăcută; apoi zise cu 
blândeţe: 

— Apreciez devotamentul dumitale, domnule; dar nu 
cunoşti deloc situaţia din Vandeea; n-ai fost informat 
decât de cei care se opun la mişcare! 

— Fie! Să presupunem că n-am dreptate, să 
presupunem că Vandeea se va ridica întocmai ca un 
singur om, să presupunem că vă va înconjura cu 


304 


Gemenele 


batalioanele ei, să presupunem că nu-şi va precupeţi nici 
sângele, nici sacrificiile; dar Vandeea nu înseamnă 
Franţa! 

— După ce mi-ai spus că poporul Parisului urăşte florile 
de crin şi dispreţuieşte steagul alb, vrei să-mi spui acum 
că întreaga Franţă împărtăşeşte sentimentele celor din 
Paris? 

— Vai, doamnă, Franţa ştie ce vrea, noi suntem cei 
care alergăm după o himeră visând la o alianţă între 
dreptul „divin” şi suveranitatea poporului, două cuvinte 
care scrâşnesc atunci când sunt puse alături. Dreptul 
„divin” duce în mod fatal la absolutism, iar Franţa nu mai 
vrea absolutism, doamnă! 

— Absolutism! Absolutism! Un cuvânt mare, menit să 
sperie copiii! 

— Da, e un cuvânt cumplit.; regret că trebuie să v-o 
mărturisesc doamnă, dar nu cred ca fiul dumneavoastră 
să fie cel căruia îi e rezervată periculoasa onoare de a 
pune botniţă leului popular. 

— Şi de ce, domnule? 

— Pentru că, mai ales în el, poporul nu are încredere, 
pentru că atunci când îi va vedea venind, leul îşi va 
scutura coama, îşi va ascuţi ghearele şi dinţii şi nu-l va 
lăsa să se apropie decât ca să se năpustească asupra lui. 

— Atunci, după dumneata, totul e sfârşit pentru 
dinastia Bourbonilor? 

— Cred, doamnă, că nu-i bine să-i întorci înapoi din 
drum pe revoluționari. Cred că, odată ce le-ai lăsat cale 
liberă, nu-i mai poţi opri; asta ar însemna să încerci 
imposibilul; e ca şi cum ai vrea să determini un râu să 
curgă îndărăt, spre izvor. 

— Deci, după părerea dumitale ar trebui să renunţ la 
tot, să-mi părăsesc prietenii compromişi şi, în trei zile, 
adică exact când ei vor lua armele, eu să dau bir cu 
fugiţii... Să trimit pe careva să le spună: „Marie-Caroline, 
pentru care aţi fost gata să luptaţi, deznădăjduită de 
soarta ei, a dat înapoi în faţa destinului... Căci Mariei- 


305 


Alexandre Dumas 


Caroline îi este frică...” Oh, niciodată, niciodată, domnule! 

— Prietenii dumneavoastră nu vă vor face acest reproş, 
doamnă; căci nu se vor mai întâlni peste trei zile! 

— Inseamnă că habar n-ai că răscoala e fixată pentru 
24? 

— Prietenii dumneavoastră, doamnă, au primit un 
contra ordin... 

— Când asta? 

— Astăzi. 

— Astăzi? strigă ducesa încruntându-şi sprâncenele. ŞI 
cine le-a dat acest contraordin? 

— Cel pe care dumneavoastră înşivă l-aţi recomandat. 

— Mareşalul? 

— Mareşalul n-a făcut decât să urmeze instrucţiunile 
celor din Paris. 

— Dar atunci, strigă ducesa, eu nu mai însemn nimic? 
Domnule, domnule, dacă Marie Thérèse ar fi avut nişte 
sfătuitori atât de timizi ca ai mei, n-ar mai fi recucerit 
tronul fiului ei. Oh, zise ducesa ducându-şi nu mâinile, ci 
pumnii la ochi, ce ruşine, ce laşitate! 

Jupânul Marc continuă ca şi cum n-ar fi auzit, ca şi cum 
hotărârea pe care trebuia să i-o aducă la cunoştinţă 
ducesei era atât de nestrămutată, încât nimic n-o mai 
putea schimba. 

— Au fost luate toate precauţiile pentru ca să puteţi 
părăsi Franţa: un vapor vă aşteaptă în portul Bourgneuf; 
în trei ceasuri alteţa voastră poate fi acolo. Veţi pleca, nu- 
i aşa, doamnă? 

— Da, voi pleca, zise ducesa; da, voi părăsi Franţa; dar 
băgaţi de seamă, nu mă voi mai întoarce niciodată. 

Jupânul Marc se înclină în faşa ducesei, aşteptând să-i 
întindă mâna aşa cum i-o întinsese şi la venire. Dar 
ducesa îl privea amenințătoare, cu pumnii strânşi, cu 
sprâncenele încruntate. 

— Domnul să vă aibă în pază, zise mesagerul, socotind 
că nu mai avea ce aştepta. 

Dar nici nu închise bine uşa în urmă-i, că ducesa, 


306 


Gemenele 


zdrobită de acel lung efort, recăzu pe perne şi izbucni în 
hohote de plâns, murmurând: 
— Oh, Bonneville, bietul meu Bonneville! 


307 


Alexandre Dumas 


CAPITOLUL XLIV 


Unde Petit-Pierre se hotărăşte să facă altfel decât 
îi spune inima 


IMEDIAT DUPĂ DISCUȚIA PE CARE 
tocmai am  relatat-o, călătorul părăsi ferma din 
Banloeuvre; ţinea să ajungă la Nantes înainte de amiază. 
La câteva minute după plecarea sa, deşi abia se crăpase 
de ziuă, ducesa, în hainele ei de ţăran, cobori din odaia sa 
şi intră în sala de jos a fermei. Era o cameră vastă ai cărei 
pereţi cenuşii fuseseră în multe locuri văduviţi de ipsosul 
tencuielii iniţiale şi ale cărei grinzi se înnegriseră de fum; 
ca mobilă, avea un dulap mare şi lustruit, de stejar, ale 
cărui închizători luceau în întuneric; restul mobilierului 
era alcătuit din două paturi asemănătoare, cu perdele 
verzui de serj, două ulcioare grosolane şi un orologiu 
închis într-o cutie înaltă de lemn sculptat, orologiu al cărui 
tic-tac aducea singur puţină viaţă în mijlocul acelei tăceri. 
Căminul era înalt şi larg. Placa de deasupra lui fusese 
îmbrăcată într-o bucată de stofă, la fel ca cea din care 
erau confecţionate perdelele paturilor; numai că în loc de 
verdele acela ruginiu, banda de pe cămin avea o nuanţă 
cafeniu închis, aproape de negru. Pe căminul acesta se 
zăreau câteva bibelouri: o figurină de ceară, protejată de 
un glob de sticlă, două vaze de porțelan cu nişte flori 
artificiale, acoperite cu un văl subţire care să le ferească 
de muşte, o puşcă cu două ţevi şi o ramură de merişor. 
Sala aceasta era despărțită de staul printr-un perete de 
scânduri, şi prin găurile făcute în acest perete vacile îşi 
scoteau capul, ca să mănânce fânul depozitat pe podeaua 
odăii. Când ducesa deschise uşa camerei, un om ce se 


308 


Gemenele 


încălzea în faţa căminului se ridică respectuos ca să-i 
cedeze locul. Dar ducesa îi făcu semn cu mâna să-şi reia 
locul, luă un scaun de bucătărie şi se aşeză în faţa omului 
care nu era altul decât Jean Oullier. Apoi, sprijinindu-şi 
capul în mâini, rămase adâncită în gânduri. Jean Oullier, 
care-şi avea şi el grijile şi frământările lui, rămase 
mohorât şi tăcut, cu pipa în mână, şi nu ieşi din 
meditaţiile sale decât ca să ofteze de două, trei ori şi să 
aţâţe focul ce ardea în cămin. Ducesa fu prima care rupse 
tăcerea: 

— Nu fumezi fiindcă am intrat eu aici? 

— Da, răspunse laconic Jean Oullier. 

— De ce nu-ţi continui fumatul? 

— Mă tem să nu vă stânjenesc. 

— Fleacuri! Suntem aici ca într-un bivuac. Or, ţin cu 
atât mai mult să-ţi respecţi tabieturile, cu cât, din 
nenorocire, ăsta e ultimul nostru bivuac. 

Oricât de enigmatice ar fi fost, pentru Jean Oullier, 
aceste cuvinte, omul nu-şi îngădui să pună întrebări. Aşa 
că ducesa rupse din nou tăcerea. 

— Dar ce ai, dragă Jean, şi de ce aerul ăsta mohorât, 
când dimpotrivă, credeam că te voi găsi vesel? 

— Şi de ce-aş fi vesel? 

— Pentru că un slujitor bun şi devotat, cum eşti 
dumneata, ia parte întotdeauna la bucuria stăpânilor săi, 
şi cum Bertha pare destul de mulţumită de douăzeci şi 
patru de ceasuri încoace, mă aşteptam ca această 
bucurie să se reflecte un pic şi pe chipul dumitale. 

— Să dea Domnul ca bucuria asta să ţină! răspunse 
Jean Oullier cu un surâs de îndoială. 

— Cum? Ai ceva împotriva căsătoriilor din dragoste? 
Mie îmi plac grozav; sunt singurele în care mi-a plăcut să 
dau o mână de ajutor. 

— N-am nimic împotriva căsătoriei Berthei, ci doar 
împotriva soţului... 

— Cum aşa? 

Jean Oullier tăcu. 


309 


Alexandre Dumas 


— Vorbeşte! porunci ducesa. Te rog; ţin foarte mult la 
cele două fete pe care le-ai crescut de mici, aşa că te rog 
să n-ai secrete faţă de mine. Deşi nu sunt Papă, am 
putere totuşi să leg şi să dezleg unele lucruri. 

— Ştiu că aveţi putere... 

— Ei bine, atunci spune-mi de ce nu eşti de acord cu 
această căsătorie? 

— Pentru că există o pată pe numele pe care-l va purta 
femeia ce se va mărita cu domnul Michel de la Logerie, şi 
nu cred că e cazul să renunţi la unul dintre cele mai vechi 
nume din ţinut ca să-l iei tocmai pe ăsta. 

— Vai, Jean, zise ducesa cu un surâs trist, probabil că 
nu ştii că nu mai trăim în epoca în care copiii erau solidari 
cu virtuțile ori cu greşelile strămoşilor lor. Oamenii din 
zilele noastre, continuă ea, au, după cât se pare, o 
sarcină mult mai grea: aceea de a răspunde doar de ei 
înşişi. Ai văzut cu ochii dumitale câţi dau greş în treaba 
asta! Să le fim deci recunoscători celor care - cu tot 
exemplul părinţilor lor, - continuă tradiţiile cavalereşti ale 
fidelității şi ale devotamentului. 

Jean Oullier îşi înălţă capul şi, cu o expresie de ură pe 
care nu încercă să şi-o ascundă, zise: 

— Dar poate că nu ştiţi... 

— Ştiu tot. Ştiu ceea ce-i reproşezi dumneata lui 
Michel-tatăl; dar mai ştiu, de asemenea, şi ceea ce-i 
datorez eu fiului său. Cât despre crima tatălui - dacă într- 
adevăr taică-său a comis vreo crimă - n-a ispăşit acea 
crimă printr-o moarte violentă? 

— Da, răspunse Jean Oullier, lăsându-şi capul în jos, e 
adevărat! 

— Domnul Michel, continuă ducesa, e bun şi viteaz, 
blând şi modest, simplu şi devotat;. E bogat, ceea ce nu 
strică niciodată; cred că tânără dumitale stăpână, cu firea 
ei voluntară, cu felul ei independent de a fi nici nu putea 
face o alegere mai bună; sunt convinsă că va fi cât se 
poate de fericită cu el. Uită trecutul, adăugă ducesa 
oftând. Vai, dacă ar trebui să ne tot amintim de toate, n- 


310 


Gemenele 


am mai iubi pe nimeni şi nimic! 

— Vorbiţi foarte frumos, dar sunt unele lucruri pe care 
nu le poţi alunga din minte şi, din nefericire pentru 
tânărul Michel, legăturile mele cu taică-său au fost tocmai 
de această natură. 

— Nu-ţi cer să-mi destăinuieşti secretele dumitale; dar 
tânărul baron, aşa cum ţi-am mai spus, şi-a vărsat 
sângele pentru mine, a fost călăuza mea, mi-a pus la 
dispoziţie casa asta care este a lui; am pentru el, mai 
mult decât afecţiune, am recunoştinţă, şi te rog, dacă nu 
poţi face abstracţie de amintirile dumitale, cel puţin fă 
bine şi-ţi înăbuşă ura, până ce vei avea certitudinea că 
fiul fostului dumitale duşman i-a adus fetei pe care ai 
crescut-o, fericirea. 

— Nu prea cred eu ca fericirea să intre în castelul de 
Souday odată cu domnul Michel... 

— Şi de ce, mă rog? 

— Pentru că pe măsură ce trece timpul, mă îndoiesc 
din ce în ce mai mult de dragostea domnului Michel faţă 
de domnişoara Bertha. 

Ducesa ridică din umeri. 

— Îngăduie-mi, Jean Oullier, să mă îndoiesc de 
perspicacitatea dumitale în materie de dragoste. 

— Se poate, zise bătrânul vandeean, dar dacă această 
căsătorie cu domnişoara Bertha l-a copleşit de fericire pe 
protejatul dumneavoastră, atunci de ce şi-a petrecut 
noaptea plimbindu-se de unul singur, ca un nebun? 

— Păi, fiindcă nu mai putea sta locului de bucurie... 

— Ar fi bine să fie aşa... dar cred că presimţirile mele 
nu mă înşală şi că tânărul ăsta, în loc de fericirea 
făgăduită soţiei sale, nu-i va aduce decât desperare. 

— Jean, pot nădăjdui că n-ai să-ţi arăţi colții faţă de 
tânărul meu protejat? 

— Tot ceea ce cutez să vă făgăduiesc e că-mi voi 
păstra ura şi neîncrederea, undeva, în străfundurile inimii 
mele, şi că nu le voi scoate la iveală decât atunci când va 
sosi momentul; asta-i tot ce vă pot făgădui. Dar nu-mi 


311 


Alexandre Dumas 


cereţi nici să-l iubesc, nici să-l stimez. 

— Stirpe neîmblânzită! zise ducesa ca pentru sine. 

— Da, răspunse Jean Oullier, care totuşi auzise aceste 
cuvinte, noi ăştia, de pe aici, nu iubim şi nu urâm decât o 
dată în viaţă! Dar ce aveţi? De ce mă priviţi astfel? 

— Ai să afli imediat. Până acum am vorbit despre 
treburile dumitale şi nu regret deloc; acum e vremea să 
mă ocup puţin şi de ale mele. Cât e ceasul? 

— Patru şi jumătate. 

— Du-te şi trezeşte-i pe prietenii noştri; lor, politica le 
îngăduie să doarmă; mie nu, fiindcă e strâns legată de 
dragostea mea de mamă. Hai, du-te, Jean! 

Jean Oullier ieşi. Ducesa făcu - prin cameră - câţiva 
paşi, îşi frânse, cu desperare, mâinile, bătu, cu nerăbdare, 
din picior, şi când se înapoie în faţa căminului, două 
lacrimi mari i se rostogoliră pe obraji. 


312 


Gemenele 


CAPITOLUL XLV 


Unde Jean Oullier arată că atunci când vinul e tras 
în sticle, nu-ţi mai rămâne altceva de făcut decât 
să-l bei 


DUPĂ CÂTEVA MOMENTE, GAS- 
pard, Louis Renaud şi marchizul de Souday intrară în 
odaie. Zărind-o pe ducesă, care rămăsese cufundată în 
gânduri, se opriră în prag. Dar ducesa se ridică şi, 
adresându-se celor sosiți, zise: 

— Apropiaţi-vă, domnilor, şi iertaţi-mă că v-am 
întrerupt somnul; dar trebuie să vă comunic nişte hotărâri 
importante. Vreau să vă spun, dragi prieteni, zise ea 
întorcându-se cu spatele spre cămin, vreau să vă spun că 
v-am chemat ca să vă dezleg de orice legământ şi să-mi 
iau rămas bun... 

— Să ne dezlegaţi de orice legământ... să vă luaţi 
rămas bun... Alteța voastră se gândeşte să ne 
părăsească? Dar nu-i cu putinţă! 

— Şi totuşi trebuie! 

— De ce? 

— Pentru că aşa am fost sfătuită, ba mai mult, rugată. 

— De către cine? 

— De nişte oameni cărora nu le pot suspecta nici 
puterea de pătrundere, nici inteligenţa, nici 
devotamentul, nici fidelitatea. 

— Dar sub ce pretext, din ce motive? 

— Se pare că această cauză a noastră, a legitimiştilor, 
e desperată până şi în Vandeea. Că steagul alb nu mai e 
decât o zdreanţă, că Franţa îl repudiază; că la Paris nu 
vom găsi nici măcar o mie două sute de oameni, care, 


313 


Alexandre Dumas 


pentru bani, să facă agitaţie în favoarea noastră; că nu-i 
adevărat că avem simpatizanți în armată şi în 
administraţia de stat, că nu-i adevărat că Bocage-ul ar fi 
gata să se mai ridice o dată, ca un singur om, şi să apere 
drepturile lui Henric al V-lea... 

— Dar, încă o dată, zise Gaspard, cine a emis aceste 
păreri? Cine vorbeşte cu atâta siguranţă despre Vandeea? 

— Nişte comitete regaliste pe care nu vi le pot numi, 
dar de părerile cărora trebuie să ţinem seama. 

— Comitete regaliste! strigă marchizul de Souday. 
Cunosc povestea! Şi dacă doamna ducesă vrea să mă 
creadă, vom face cu părerile lor ceea ce făcea şi 
răposatul marchiz de Charette cu părerea comitetelor 
regaliste de pe vremea lui! 

— Şi ce făcea, dragă domnule de Souday? întrebă 
ducesa. 

— Din respectul pe care-l port alteţii voastre, răspunse 
marchizul cu sânge rece, nu-mi pot permite, din păcate, 
să spun mai mult. 

Ducesa nu se putu abţine să nu râdă. 

— Da, zise ea, dar nu mai trăim în vremurile alea, 
dragul meu marchiz. Domnul de Charette era suveran 
absolut în tabăra lui, în timp ce eu, Marie-Caroline, nu-s 
decât o biată regentă constituţională. Mişcarea proiectată 
nu poate reuşi, decât cu condiţia unei înţelegeri depline 
între toţi cei care-i doresc succesul; or credeţi că există 
această înţelegere când, în ajunul luptei, sunt prevenită 
că trei sferturi din cei pe care contam nu vor mai lua 
parte la ea? 

— Ei, ce importanţă are, strigă înflăcăratul marchiz de 
Souday; cu cât vom fi mai puţini, cu atât va fi mai mare 
gloria pentru cei care participă la acestă luptă. 

— Doamnă, zise grav Gaspard, eu socot că ar fi o 
nenorocire şi o ruşine pentru noi să ne retragem, căci 
această retragere ar dovedi incapacitatea dumneavoastră 
şi totodată neputinţa noastră. 

— Da, zise ducesa, ceea ce spui e adevărat; dar nu-i 


314 


Gemenele 


nici vina mea, nici a dumitale, dragul meu Gaspard, dacă 
nişte smintiţi au confundat speranţele cu realitatea. Să 
vorbim cu creionul în mână, dragii mei! De câţi oameni 
credeţi că putem dispune în acest moment? 

— De zece mii, la primul semnal. 

— E mult, dar totuşi nu-i destul; regele Louis Philippe 
dispune, în afară de garda naţională, de 480.000 de 
oameni! Ei bine, zise ducesa, vă încredinţez soarta fiului 
meu! Spuneţi-mi, asiguraţi-mă, pe onoarea 
dumneavoastră de gentilomi, că vom avea sorţi de 
izbândă şi, în loc să vă poruncesc să depuneţi armele, 
rămân în mijlocul vostru pentru a împărţi cu voi toate 
primejdiile. 

La acest apel direct, Gaspard îşi înclină capul şi rămase 
mut. 

— Vedeţi, zise ducesa, raţiunea nu-i de acord cu inima; 
ar fi aproape o crimă să profităm de un cavalerism pe 
care bunul simţ îl condamnă. 

— Eu nu-s de părere să părăsiţi Franţa, zise Jean 
Oullier, şi, dacă aş avea cinstea să fiu un gentilom ca 
aceşti domni, aş încuia uşa şi v-aş spune: „Nu veţi ieşi de 
aici, Doamnă” 

— Şi care sunt argumentele dumitale? 

— Argumentele... zise Jean Oullier; eu nu mă pricep la 
argumente, dar ştiu că retragerea dumneavoastră înainte 
de luptă seamănă a fugă şi noi nu vă putem lăsa să fugiţi! 

— Nu e chiar aşa, zise Louis Renaud, alarmat de atenţia 
cu care-l asculta ducesa pe Jean Oullier; ordinele date vor 
transforma această mişcare într-o încăierare oarecare. 

— Nu, nu, omul ăsta are dreptate! strigă Gaspard. 
Chiar şi o încăierare preţuieşte mai mult decât neantul în 
care ne-am scufundat; o încăierare e întotdeauna 
consemnată de istorie, şi vine şi ziua când poporul o uită, 
dar nu şi curajul participanţilor; cine şi-ar mai aminti azi 
de Charles-Edouard fără încăierările de la Prestonpans şi 
Cuiloden? Ah, doamnă, aproape că v-aş sfătui să faceţi 
după cum vă povăţuieşte omul ăsta! 


315 


Alexandre Dumas 


— Aveţi dreptate, domnule conte, fiindcă de îndată ce 
doamna ducesă se va retrage, de îndată ce cârmuirea o 
va şti departe de ţară, persecuțiile filipiştilor vor reîncepe 
şi vor fi tot mai violente. Dumneavoastră, domnilor, 
sunteţi bogaţi; puteţi scăpa, fugind. Aveţi vase care vă 
aşteaptă la gurile Loarei şi la Charente; pentru 
dumneavoastră, patria poate fi oriunde; dar noi, legaţi de 
pământul care ne hrăneşte, preferăm moartea în locul 
exilului, spuse Jean Oullier. 

— Deci, ce ne sfătuieşti să facem, jupâne Jean? întrebă 
ducesa. 

— Doamnă, eu ştiu că atunci când tragi vinul din butoi, 
trebuie să-l bei; să luăm deci armele, şi după ce le-am 
luat, să ne batem! Am intrat în horă, jucăm, nu, mai avem 
ce face! 

— Deci propui să ne batem! zise ducesa. 

— Să ne batem! repetă şi marchizul. 

— Ei bine, zise ducesa, dacă aceasta e dorinţa voastră, 
să ne batem! In ce zi să fixăm lupta? 

— Dar, zise Gaspard, nu se hotărâse ziua de 24? 

— Da, dar domnii ăia au anulat-o printr-un contraordin. 

— Care domni? 

— Domnii de la Paris. 

— Fără să vă prevină? strigă marchizul de Souday. 

— Fără! Dar i-am iertat! De altfel, cei care au făcut 
treaba asta nu-s militari. 

— Oh, revocarea asta e o nenorocire, zise Gaspard. 
Dacă aş fi ştiut... 

— Ei bine, dacă ai fi ştiut ce s-ar fi întâmplat? întrebă 
ducesa. 

— Poate că n-aş mai fi fost de aceeaşi părere cu Jean 
Oullier. 

— Fleacuri, zise ducesa; l-ai auzit ce-a zis: vinul tras în 
sticlă trebuie băut. Deci să-l bem, domnilor! Marchize de 
Souday, încearcă să-mi găseşti nişte cerneală, o pană şi 
hârtie, în ferma asta unde viitorul dumitale ginere a 
binevoit să-mi ofere ospitalitate. 


316 


Gemenele 


Marchizul se grăbi să caute ceea ce-l rugase ducesa: 
aceasta, cu scrisul ei mare, ferm şi îndrăzneţ, aşternu pe 
hârtie cele ce urmează: 


„Dragă mareşale, 

Rămân printre voi! Rămân, dându-mi seama că 
prezența mea a compromis un mare număr dintre fidelii 
mei slujitori; într-o astfel de împrejurare, ar fi deci o 
laşitate din partea mea să-i abandonez; de altfel, cred că 
în ciuda acelei nenorocite revocări, totuşi vom învinge. Cu 
bine, domnule mareşal; nu-ți da demisia, fiindcă nici Petit- 
Pierre nu şi-o dă. 

PETIT-PIERRE « 


— Şi acum, continuă ducesa împăturind scrisoarea, ce 
zi să fixăm pentru luptă? 

— Joi 31 mai, zise marchizul de Souday, socotind că o 
dată mai apropiată era mai bună. 

— Nu, nu, zise Gaspard. Scuză-mă, domnule marchiz, 
dar mi se pare că am face mai bine să alegem noaptea de 
duminică spre luni, 4 iunie. Duminică, după slujba de la 
prânz, partizanii noştri se adună în toate parohiile, sub 
porticurile bisericilor, şi căpitanii lor pot - fără a trezi 
bănuieli - să le comunice ziua începerii răscoalei. 

— Cunoşti bine obiceiurile acestui ţinut, dragă conte, 
zise ducesa; mă raliez întru totul părerii dumitale; deci 
rămâne noaptea de 3 spre 4 iunie. 

Şi imediat se apucă să redacteze un alt ordin: 


„Luând hotărârea de a nu părăsi provinciile de Vest şi 
de a mă încrede în fidelitatea lor, contez pe 
dumneavoastră, domnilor, ca să luaţi toate măsurile 
necesare pentru începerea ostilităților. 

MARIE-CAROLINE, regentă a Franței 


— Zarurile au fost aruncate! strigă ducesa. Acum, ori 
învingem, ori murim! Ordinul ăsta trebuie să ajungă 


317 


Alexandre Dumas 


imediat la divizii, ca să neutralizeze efectul pe care-l vor 
produce ordinele de revocare venite din Nantes. 

— Vai, zise Gaspard să dea Domnul ca acel contraordin 
să fi ajuns la timp, în sate, pentru a paraliza prima 
răscoală şi a-i lăsa toată puterea celei de a doua! Dar tare 
mi-e teamă ca mulţi dintre ai noştri să nu fi şi pornit la 
luptă... 

— Tocmai de asta nu trebuie să pierdem niciun minut, 
domnilor, şi să ne slujim mai întâi de picioare şi apoi de 
braţe! Dumneata, Gaspard, vei preveni oamenii din susul 
şi din josul Poitou-ului. Domnul marchiz de Souday va 
face treaba asta în ţinutul lui Retz şi în Mauges. 
Dumneata, Louis Renaud, te vei înţelege cu bretonii. Ah, 
dar cine-i duce scrisoarea mea mareşalului? Se află la 
Nantes şi chipurile voastre sunt prea cunoscute acolo 
pentru ca să vă expun pe vreunul dintre voi. 

— Eu, zise Bertha, care, din patul unde se odihnea 
alături de sora ei, auzise tot ce se discutase şi se ridicase; 
nu-i unul dintre privilegiile mele de aghiotant? 

— Da, sigur, dar costumul dumitale, draga mea copilă, 
zise ducesa, s-ar putea să nu fie pe gustul domnilor din 
Nantes, oricât mi se pare mie de fermecător. 

— Atunci, dacă nu se poate duce sora mea la Nantes, 
doamnă, zise Mary înaintând la rândul ei, mă voi duce eu. 
Voi lua nişte haine de la o ţărancă şi-i voi lăsa alteţii 
voastre aghiotantul. 

Bertha vru să insiste, dar ducesa, aplecându-se la 
urechea ei, îi zise în şoaptă: 

— Rămâi, dragă Bertha! Avem de vorbit despre baronul 
Michel şi de făcut împreună nişte planuri care nu-ţi vor 
displace, sunt sigură de asta! 

Bertha roşi, îşi plecă încet capul şi acceptă ca sora ei să 
ducă scrisoarea mareşalului. 


318 


Gemenele 


CAPITOLUL XLVI 


Unde se explică de ce şi cum baronul Michel luase 
hotărârea să plece la Nantes 


AM ANUNŢAT CĂ MICHEL PĂRĂ- 
sise ferma din Banloeuvre; pentru prima dată în viaţa lui, 
băiatul se folosise de şiretenie şi arătase o oarecare 
duplicitate. Sub lovitura emoţiei profunde pe care i-o 
produseseră cuvintele ducesei, văzând cum i se năruie 
toate speranţele, rămase năucit; înţelese că înclinarea 
Berthei faţă de el îl despărţea de Mary mai tare decât 
aversiunea acesteia din urmă. lşi reproşa de a o fi 
încurajat prin tăcerea şi prin prosteasca lui timiditate. Dar 
oricât se învinuia, nu găsea forţa necesară de a pune 
capăt unei astfel de încurcături, nu găsea în inima lui 
acea hotărâre care să ducă la o explicaţie cinstită şi 
categorică; i se părea un lucru cu totul imposibil să-i 
spună acelei fete frumoase, căreia poate că-i datora 
viaţa: „Domnişoară, nu pe dumneata te iubesc, ci pe sora 
dumitale încercă să-i vorbească lui Mary, dar fata îl evită; 
fu deci nevoit să renunţe la ajutorul ei, cum se gândise în 
primul moment. De altfel, acele nefaste cuvinte: „Nu te 
iubesc!” îi zumzăiau fără încetare în ureche. Profită deci 
de un moment în care nimeni, nici măcar Bertha, nu se 
uita la el şi o şterse. Intră în odaia lui şi se aruncă pe 
patul cu saltea de paie; dar, cu mintea din ce în ce mai 
înfierbântată, cu inima din ce în ce mai răscolită, se ridică 
repede, îşi răcori obrazul cu un şervet muiat în apă şi, cu 
şervetul ud, pus pe frunte, se gândi să profite de 
insomnie ca să găsească o soluţie. După ce se frământă 
astfel vreo trei sferturi de ceas, o găsi. Işi zise că ceea ce 


319 


Alexandre Dumas 


nu putea spune Berthei prin viu grai, putea să-i scrie. 
Pentru asta, însă, trebuia să plece, ca să nu fie de faţă la 
citirea acelei scrisori. Oamenilor timizi nu numai că nu le 
place să roşească, dar le e şi mai teamă să nu-i facă pe 
alţii să roşească. Michel ajunse, deci, la concluzia că 
trebuia să plece imediat din Banloeuvre, pentru a-şi putea 
pune în aplicare planul. După ce lucrurile aveau să se 
lămurească, n-avea decât să se întoarcă şi să-şi ocupe 
locul alături de cea pe care o iubea. De altfel, marchizul, 
care-i acordase mâna Berthei, n-avea de ce să-i refuze 
mâna lui Mary, când va afla că pe Mary şi nu pe Bertha o 
iubea protejatul ducesei.  Incurajat de această 
perspectivă, Michel aruncă deci, cu ingratitudine, şervetul 
care-l liniştise; cobori în curtea fermei şi începu să scoată 
barele de la poarta cea mare. Dar, după ce ridicase şi 
pusese de-a lungul zidului două din aceste bare, zări - 
sub o şură situată în dreapta porţii - o grămadă de paie 
ce se agitau şi, din acea grămadă, văzu ivindu-se capul 
lui Jean Oullier. 

— Drace! zise acesta cu glasul lui îmbufnat, eşti cam 
matinal, domnule Michel! 

Şi ca un făcut, chiar atunci, la biserica din satul vecin 
bătu ceasul două. 

— Ai de dus vreun mesaj? 

— Nu, răspunse tânărul, dar mă doare tare capul şi 
voiam să văd dacă aerul nopţii nu mă linişteşte. 

— Te-am prevenit că avem sentinele afară şi că dacă 
nu cunoşti parola, s-ar putea să ţi se întâmple vreo 
nenorocire. 

— Mie? 

— Dumitale, de ce te miri aşa? Prin bezna asta cine-o 
să vadă că eşti chiar stăpânul casei? 

— Dar dumneata, domnule Jean, ştii care-i parola? 

— Fireşte că ştiu. 

— Supune-mi-o şi mie. 

— Asta n-o poate face decât marchizul de Souday; du- 
te în odaia lui, spune-i că vrei să-pleci, că pentru asta ai 


320 


Gemenele 


nevoie de parolă, şi poate că ţi-o va spune... dacă va 
socoti necesar să ţi-o spună... 

Michel nici nu se gândea să recurgă la acest mijloc. Cât 
timp se gândi el, Jean Oullier se înfundă din nou în paiele 
lui. Foarte descumpănit, Michel se duse să se aşeze pe o 
troacă răsturnată, care ţinea loc de bancă în curtea 
fermei. Acolo avu răgazul să-şi continue în linişte 
meditaţiile; trebuia deci să găsească un pretext pentru a 
părăsi ferma. Michel mai căuta încă acest pretext, când 
primele licăriri ale zilei începură să aurească acoperişul 
fermei şi să coloreze, cu reflexele lor de opal, pătratele 
înguste ale ferestrelor. Încet, încet, în jurul lui totul începu 
să prindă viaţă: boii mugeau cerând de mâncare; oile, 
nerăbdătoare să iasă pe câmp, behăiau; trecându-şi 
boturile cenuşii printre zăbrelele ocolului; găinile ieşiseră 
din coteţe şi scormoneau de zor în groapa de gunoi; 
porumbeii zburaseră pe acoperiş, pentru a-şi ugui 
veşnicul lor cântec de dragoste, în vreme ce rațele, mai 
prozaice, aşezate într-un şir lung în faţa porţii celei mari, 
umpleau aerul cu măcăitul lor agasant, încercând - după 
toate probabilitățile - să-şi exprime surpriza de a vedea 
închisă acea poartă, când ele erau atât de grăbite să se 
bălăcească în baltă. La aceste zgomote diferite, alcătuind 
concertul matinal al unei ferme, o fereastră plasată chiar 
deasupra troacei pe care stătea Michel se deschise 
încetişor şi, la această fereastră apăru capul ducesei. Dar 
ducesa nu-l zări pe Michel; tânărul privea cerul şi părea 
complet absorbit, fie de gândurile sale, fie de măreţia 
spectacolului pe care i-l oferea răsăritul soarelui. Orice 
ochi, şi mai ales cel al unei prințese, puţin obişnuit să 
vadă un astfel de spectacol, ar fi fost uluit de jeturile de 
flăcări pe care astrul zilei le arunca peste câmpuri, unde 
făcea să scânteieze frunzele umede şi tremurătoare ale 
copacilor, în vreme ce o mână nevăzută ridica vălul de 
aburi ce pluteau peste vale descoperindu-i, una câte una, 
grațiile, frumuseţile, splendorile. O vreme, ducesa se lăsă 
furată de acest tablou apoi, sprijinindu-şi capul în mâini, 


321 


Alexandre Dumas 


murmură cu melancolie: 

— Vai! Cei care trăiesc în sărăcia lucie a acestei biete 
case sunt totuşi mai fericiţi decât mine! 

De-abia rosti ducesa această frază că tânărului baron îi 
şi veni ideea pe care o căutase timp de două ceasuri. Se 
lipi şi mai tare de zid şi nu se desprinse de lângă el decât 
atunci când auzi închizându-se fereastra. Ridicându-se 
repede, se duse drept în hambar. 

— Domnule, îi zise el lui Jean Oullier, ducesa tocmai a 
apărut la fereastră... 

— Am văzut, zise vandeeanul. 

— A şi vorbit; ai auzit ce-a zis? 


— N-am auzit. 

— Eu fiind mai aproape, fără să vreau, am auzit. 

— Ce anume? 

— Ei bine, musafirei noastre casa i se pare 


neprimitoare şi incomodă; într-adevăr, îi lipsesc lucrurile 
de primă necesitate. N-ai putea oare - dacă-ţi dau nişte 
bani - să încerci să-i procuri acele lucruri? 

— Şi de unde, mă rog? 

— Păi, din oraşul sau din târgul cel mai apropiat: din 
Lege sau din Machecoul. 

Jean Oullier clătină din cap. 

— Nu se poate, zise el. 

— Şi de ce nu se poate? întrebă Michel. 

— Pentru că a cumpăra, în acest moment, obiecte de 
lux din locurile despre care mi-ai vorbit, ar însemna să işti 
nişte suspiciuni periculoase. 

— Deci n-ai putea atunci să te duci nici la Nantes, nu-i 
aşa? 

— Nu, răspunse sec Jean Oullier; lecţia pe care am 
primit-o la Montaigu m-a făcut prudent, aşa că nu-mi voi 
părăsi postul; dar, continuă el cu un accent uşor ironic, de 
ce nu te duci dumneata la Nantes, din moment ce tot 
simţi nevoia să iei aer curat? 

Văzându-şi strădaniile încununate de succes, Michel se 
simţi ruşinat; şi totuşi tremura la gândul că-şi va putea 


322 


Gemenele 


pune planul în aplicare. 

— Poate că ai dreptate, bâlbâi el; dar şi mie mi-e frică. 

— Ei, un viteaz ca dumneata nu trebuie să se teamă de 
nimic, zise Jean Oullier, scuturându-şi cuvertura; apoi, 
curăţindu-se de paie, se îndreptă spre poartă pentru a-i 
lăsa tânărului vreme să se gândească. 

— Dar atunci... zise Michel. 

— Ce mai e? întrebă Jean Oullier nerăbdător. 

— Îţi asumi dumneata sarcina să-i spui domnului 
marchiz de ce-am plecat şi să prezinţi scuzele mele 
dom... 

— Domnişoarei Bertha? zise Jean Oullier pe un ton 
ironic. Fii liniştit... 

— Mă voi înapoia mâine, zise Michel, trecând pragul 
porţii. 

— Oh, nu te jena, stai cât vrei, domnule baron. Dacă nu 
poţi mâine, vino poimâine, răspoimâine, continuă Jean 
Oullier închizând poarta grea în urma tânărului. 

Zgomotul porţii care se închidea îi strânse dureros 
inima lui Michel. | se păru că acea poartă zăvorâtă va sta 
de-a pururi între el şi draga lui Mary. Atunci, în loc să se 
îndepărteze, se aşeză pe marginea drumului şi începu să 
plângă. Urmă un moment în care - dacă nu s-ar fi temut 
de ironiile lui Jean Oullier - ar fi bătut în acea poartă şi ar 
fi intrat ca s-o mai vadă măcar o dată pe scumpa lui 
Mary; dar o undă de ruşine îl reţinu şi tânărul se 
îndepărtă, fără să ştie prea bine încotro să-şi îndrepte 
paşii. Cum o apucase pe drumul spre Lege, un zgomot de 
roţi îl făcu să întoarcă repede capul; zări diligenţa care 
mergea spre Nantes. Fiind încă slăbit din pricina rănii, 
oricât de uşoară ar fi fost ea, nu simţi deloc dorinţa de a 
parcurge pe jos un drum atât de lung. Ivirea acelei trăsuri 
îl făcu să se hotărască; îi făcu semn surugiului să se 
oprească, urcă într-unul din compartimente şi, după 
câteva ceasuri, era la Nantes. Odată ajuns acolo, se simţi 
nespus de trist. Obişnuit de mic să depindă de alţii, să se 
supună voinţei lor, părăsind-o pe voluntara lui mamă ca 


323 


Alexandre Dumas 


s-o urmeze pe şi mai voluntara Bertha, libertatea era 
pentru el un lucru atât de nou, încât nici măcar nu-i 
simţea farmecul, ba dimpotrivă, izolarea asta îi deveni 
chiar  odioasă. Pentru inimile sensibile, nu există 
singurătate mai crudă decât cea pe care o oferă marile 
oraşe; cu cât oraşul e mai vast şi mai populat, cu atât te 
simţi mai singur şi mai izolat. Aşa se întâmplă şi cu 
Michel. Văzându-se, aproape fără voie, pe drumul spre 
Nantes, nădăjduise că va afla în acel loc ceva care să-l 
abată de la gândurile lui, dar când colo, tocmai în acest 
loc îşi simţi şi mai crâncen mâhnirea. Chipul lui Mary îl 
urmărea pretutindeni; i se părea c-o recunoaşte în fiecare 
femeie care se îndrepta spre el, iar inima i se umplea de 
regrete amare şi de dorinţe neîmplinite. In această stare 
de spirit nu se mai gândi decât să ajungă mai repede în 
odaia hanului la care trăsese; se încuie pe dinăuntru şi, 
aşa cum făcuse după ce ieşise pe poarta fermei, începu 
din nou să plângă. Se gândi sa se înapoieze imediat la 
Banloeuvre, să se arunce la picioarele ducesei şi s-o 
roage să-l ajute, îşi reproşa că nu făcuse acest lucru. De 
dimineaţă, îşi reproşa că fusese laş şi fricos, că se temuse 
de mânia Berthei. Aceste gânduri îi aduseră, în mod 
firesc, la scopul sau mai curând la pretextul călătoriei 
sale: adică să cumpere câteva lucruşoare prin care să-şi 
scuze absenţa; cumpărăturile odată făcute, avea să scrie 
teribila, cumplita scrisoare, care era de fapt singura, 
adevărata cauză a călătoriei sale la Nantes. Ba, după ce 
se gândi mai bine, socoti că trebuia chiar să înceapă cu 
asta. Fără să mai piardă un minut, se aşeză le masă şi 
scrise rândurile următoare: 


„Domnişoară, 

Ar trebui să fiu cel mai fericit dintre oameni, şi totuşi 
inima rni-e zdrobită. Mă întreb dacă n-ar fi fost mai bine 
să fi murit, decât să sufăr atâta! Ce-o să gândeşti, ce-o să 
spui când vei afla din această scrisoare ceea ce nu-ți mai 
pot ascunde multă vreme, fără să mă arăt nedemn de 


324 


Gemenele 


bunătatea dumitale față de mine? Fac apel tocmai la 
această bunătate, la generozitatea dumitale, domnişoară 
Bertha! O iubesc pe sora dumitale, Mary; o iubesc din 
toată puterea inimii mele: o iubesc atât, încât nu vreau şi 
nu pot trăi fără ea; o iubesc atât, încât în momentul în 
care mă fac vinovat fată de dumneata întind mâinile 
rugătoare şi-ţi spun: «Lasă-mă să te iubesc aşa cum îşi 
iubeşte un frate sora.»” 


După ce această scrisoare fu împăturită şi sigilată, 
Michel se gândi cum să i-o trimită Berthei. Nu putea apela 
la nimeni din Nantes; era prea periculos. Trebuia deci să 
se reîntoarcă la ţară, să găsească prin împrejurimile 
Machecoul-ului vreun ţăran, pe a cărui discreţie putea 
conta, şi să aştepte în pădure răspunsul care avea să-i 
hotărască viitorul. Aceasta fu hotărârea la care se opri 
tânărul. Işi folosi restul serii făcând diferite cumpărături, 
închise toate acele lucruri într-o valiză şi lăsă pe a doua zi 
cumpărarea unui cal cu care să se întoarcă la ţară. A 
doua zi, către ora nouă, Michel, călare pe un minunat cal 
normand, cu valiza pe crupă, se pregăti să se reîntoarcă 
în ţinutul lui Retz. 


325 


Alexandre Dumas 


CAPITOLUL XLVII 


Unde oaia, crezând că se reîntoarce la târlă, cade 
într-o capcană 


ERA ZI DE TÂRG ŞI AFLUENŢA ŢĂ- 
ranilor era considerabilă pe străzile şi pe cheiurile din 
Nantes; în momentul în care Michel ajunse la podul 
Rousseau, trecerea era literalmente blocată de un şir de 
care grele încărcate cu grâne, de şarete pline cu legume, 
de cai, de catări, de ţărani şi ţărance, având toţi în coşuri, 
în samare, în vase de tinichea, merindele pentru 
aprovizionarea oraşului. Nerăbdarea lui Michel era atât de 
mare, încât nu ezită să se bage în mijlocul acestei 
mulţimi. Dar, în vreme ce-şi îmboldea calul, zări, pe 
partea cealaltă a străzii, o tânără al cărei aspect îl făcu să 
tresară. Avea, ca şi celălalte ţărănci, o fustă cu dungi roşii 
şi albastre şi o manteluţă de indian, cu glugă. Dar în acest 
costum umil, semăna atât de tare cu Mary, încât tânărul 
baron nu-şi putu reţine un strigăt de surpriză. Voi să se 
întoarcă din drum; dar mişcarea pe care o făcu ridică o 
furtună de înjurături şi de proteste, pe care n-avu curajul 
să le înfrunte; cobori din şa, ca să-şi continue drumul pe 
jos, şi căută din ochi pe cineva căruia să-i încredinţeze 
calul, în acel moment, o voce fonfăită, cum e cea a 
tuturor cerşetorilor de pretutindeni, îi ceru ceva de 
pomană. Michel se întoarse brusc, căci i se păru că 
recunoaşte acea voce. Zări, sprijiniți de ultima bornă a 
podului Rousseau, doi inşi cu nişte mutre ce nu puteau fi 
uşor uitate: Aubin-Courte-Joie şi Trigaud. Pe moment 
păreau să nu aibă altă treabă decât să profite de mila 
trecătorilor, dar după toate probabilitățile, erau acolo în 


326 


Gemenele 


interesul stăpânului lor, jupânul Jacques, brigandul din 
pădurea Touvois. Michel se duse glonţ la ei. 

— Mă recunoaşteţi? întrebă el. 

— O, domnule, zise Aubin-Courte-Joie, fie-ţi milă de un 
biet cărăuş care are amândouă picioarele zdrobite de 
roţile căruţii. 

Tânărul cobori din şa pentru a-i da de pomană 
cărăuşului. Pomana consta dintr-o monedă de aur pe care 
o strecură în mâna cât o lopată a lui Trigaud. 

— Sunt aici din ordinul ducesei, zise el foarte încet 
falsului cerşetor; păzeşte-mi calul câteva minute; am de 
făcut un drum important. 

Ologul Courte-Joie îi făcu semn că a înţeles. Michel îi 
aruncă în braţe hăţurile şi porni spre oraş. Din nefericire, 
dacă trecerea era dificilă pentru un călăreț, era şi mai 
grea pentru cineva care mergea pe jos. Michel se hotărî 
să fie mai îndrăzneţ şi începu să-şi facă loc cu coatele. De 
câteva ori fu cât pe ce să fie călcat de şaretele pline cu 
fân ori cu varză, aşa că, până la urmă, trebui să se 
resemneze şi să meargă în pas cu şuvoiul acela de lume. 
Se gândi că tânăra ţărancă trebuia s-o fi apucat spre 
piaţă. În concluzie, o luă şi el într-acolo, privind cu atenţie 
la toate fetele care treceau pe lângă el, fapt ce-i atrase 
câteva glume deşucheate, ba chiar şi unele sudalme. Dar 
niciuna dintre ţărâăncuţe nu era cea pe care o căuta. 
Străbătu piaţa târgului şi străzile din jur, fără să zărească 
vreo siluetă care să-i amintească de graţioasa apariţie de 
pe podul Rousseau. Descurajat, se hotărî să se întoarcă 
de unde plecase şi să-şi ia calul când, dând colţul pe rue 
du Château, zări la douăzeci de paşi înaintea lui, fusta cu 
dungi roşii şi manteluţa de indian, care-i aţâţase 
curiozitatea. Mersul celei care purta această 
îmbrăcăminte, era mersul elegant, al lui Mary; fusta largă 
îi scotea şi mai mult în relief talia fină, iar boneta îi 
încadra în chip fermecător chipul; în sfârşit, părul, care i 
se revărsa în valuri de sub această bonetă, era acelaşi 
păr bălai pe care şi-l împletea în acele frumoase cozi 


327 


Alexandre Dumas 


blonde atât de admirate de Michel. Acum nu se mai putea 
înşela; tânără ţărancă era Mary. Dar ce făcea Mary la 
Nantes? Şi de ce, venind aici, se deghizase astfel? lată 
cam ce întrebări îşi punea Michel, fără a izbuti să se 
lămurească; luându-și inima în dinţi se hotărî s-o 
oprească, dar, ajungând în faţa casei cu numărul 17 de 
pe rue du Château, o văzu împingând poarta casei şi 
intrând în curte. Michel se duse glonţ la acea poartă, 
apăsă pe clanţă, dar între timp poarta fusese încuiată. 
Tânărul baron rămase în faţa ei întocmai ca viţelul din 
fabulă. Brusc, se simţi apucat uşurel de braţ; tresări şi se 
întoarse. Cel care-l abordase era notarul Loriot. 

— Ce-i cu dumneata aici? îl întrebă acesta foarte 
surprins. 

— Ce-i de mirare în faptul că mă aflu la Nantes, jupâne 
Loriot? întrebă Michel. 

— Ei, vorbeşte mai încet şi nu sta înfipt aici, în faţa 
acestei porţi, ca şi cum ai avea de gând să prinzi rădăcini! 
Nu-i bine, ascultă-mă pe mine ! 

— Ce te-a apucat, jupâne? Te ştiam eu prudent, dar nici 
chiar aşa! 

— Mai bine mai mult decât prea puţin. Putem discuta 
plimbându-ne; atragem mai puţin atenţia... Apoi, 
ştergându-şi cu o batistă în carouri fruntea leoarcă de 
sudoare, adăugă: — Deşi nu e prea bine ce fac! 

— i-o jur, jupâne Loriot că nu pricep o boabă din ce-mi 
spui! 

— Nu pricepi, tinere nefericit? Nu ştii că te afli pe lista 
persoanelor suspecte şi că s-a dat ordin să fii arestat? 

— Ei bine, n-au decât să mă aresteze! zise Michel, cu 
nerăbdare, încercând să-l readucă pe notar în faţa casei 
unde dispăruse Mary. 

— lei prea uşor vestea asta, domnule Michel! Mă rog, 
eşti probabil un filosof! Trebuie totuşi să-ţi spun că vestea 
asta, care pe dumneata te lasă rece, a produs asupra 
mamei dumitale o asemenea impresie, încât dacă nu te- 
aş fi întâlnit, din întâmplare, la Nantes, ar fi trebuit să 


328 


Gemenele 


pornesc imediat în căutarea dumitale. 

— Mama! strigă tânărul, atins în cea mai sensibilă 
coardă a inimii sale. Ce i s-a întâmplat mamei? 

— Nu i s-a întâmplat nimic, domnule Michel şi slavă 
Domnului, se simte bine, atât cât te poţi simţi de bine 
când ţi-e sufletui chinuit de nelinişte şi inima roasă de 
îndoieli; căci asta-i starea morală a mamei dumitale. 

— Ah, doamne, ce tot spui? strigă îndurerat Michel. 

— Ştii cât de mult însemni pentru ea, domnule baron; 
cred că n-ai uitat cât de mult te iubeşte şi cum se 
frământă pentru dumneata, deşi ai ajuns la vârsta la care 
începi să-i aluneci din mână. Judecă şi dumneata ce 
chinuri trebuie să îndure când te ştie expus zilnic 
primejdiilor. Nu-ţi ascund că era de datoria mea s-o 
avertizez în legătură cu ceea ce presupun că ai de gând 
să faci! 

— Şi ce anume i-ai spus, jupâne Loriot? 

— l-am spus că te cred foarte îndrăgostit de 
domnişoara Bertha de Souday. 

— Şi dumneata, jupâne Loriot? 

— Şi că, după toate probabilitățile, ai de gând să te 
însori cu ea. 

— Şi mama ce-a zis? întrebă Michel cu o nelinişte 
vădită. 

— Ce să zică! Ceea ce spun toate mamele când li se 
vorbeşte despre o căsătorie pe care o dezaprobă. Dar 
lasă-mă să-ţi pun şi eu o întrebare, tinere: te-ai gândit 
bine la ceea ce ai de gând să faci? 

— Împărtăşeşti părerile mamei, sau ştii ceva supărător 
în legătură eu domnişoarele de Souday? 

— Nu, tinere, răspunse notarul Loriot, în vreme ce 
Michel se uita cu nelinişte spre ferestrele casei unde 
intrase Mary. Am pentru aceste fete, pe care le cunosc de 
când erau mici, cel mai mare respect, cu toată faima 
proastă care li s-a creat şi cu toată porecla caraghioasă 
care li s-a dat. 

— Ei bine, atunci, cum se face că mă dezaprobi? 


329 


Alexandre Dumas 


— Tinere, replică notarul, adu-ţi aminte că eu n-am 
spus nimic; socot doar necesar să dai dovadă de multă 
prudenţă. Cântăreşte de trei ori lucrurile înainte de a te 
hotări la ceva, deşi, îţi spun, cele două fete sunt demne 
de toată lauda. 

— Dragă domnule Loriot, zise Michel, care, departe de 
maică-sa, avea curaj, marchizul de Souday a binevoit să- 
mi acorde mâna fiicei sale; nu mai pot da înapoi... 

— Oh! Asta-i cu totul altceva, zise jupanul Loriot Din 
moment ce-ai ajuns aici, nu mai am de spus decât un 
singur lucru: o căsătorie încheiată împotriva dorinţei 
părinţilor e întotdeauna prilej de nemulţumire. Te 
încăpăţânezi în ideea dumitale, foarte bine; dar du-te să-ţi 
vezi mama, nu-i da prilejul să se plângă de ingratitudinea 
dumitale; încearcă s-o faci să revină la sentimente mai 
bune. 

— Hm! făcu Michel care-şi dădu seama de justeţea 
acestor observaţii. 

— lmi făgăduieşti să faci ceea ce te rog? 

— Da, răspunse tânărul, care era grăbit să scape de 
notar, de teamă ca Mary să nu apară în timp ce discuta el 
cu jupânul Loriot. 

— Bine, zise acesta. Gândeşte-te, de altfel, că numai în 
Logerie eşti în siguranţă. Increderea de care se bucură 
mama dumitale te poate salva de urmările purtării 
dumitale. Săvârşeşti, de la o vreme încoace, tinere, nişte 
neghiobii de care nu te-aş fi crezut în stare, crede-mă, 
zău aşa! 

— Te cred, zise Michel nerăbdător. 

— Mă rog... Păcatul mărturisit este pe jumătate iertat 
Acum, te las. La ora unsprezece trebuie să plec. 

— Te întorci la Lege? 

— Da, împreună cu o tânără doamnă care a tras mai 
adineauri la hanul unde locuiesc şi căreia îi voi oferi un 
loc în cabrioleta mea. 

— N-ai vrea să ocoleşti o jumătate de leghe ca să-mi 
faci un serviciu? 


330 


Gemenele 


— Sigur, cu cea mai mare plăcere, dragă domnule 
Michel. 

— Atunci du-te la Banloeuvre şi dă-i, te rog, scrisoarea 
asta domnişoarei Bertha. 

— Fie, dar pentru Dumnezeu, zise notarul speriat, dă- 
mi-o în aşa fel, încât să nu se observe. Uiţi mereu 
împrejurările în care ne aflăm şi nepăsarea asta a 
dumitale mă face să mor de spaimă. 

— Intr-adevăr, nu prea stai locului, dragă domnule 
Loriot; când vine spre noi vreun trecător, te fereşti de 
parc-ar fi ciumat. Ce ai? Spune, domnule notar... 

— Ce am? Trec prin asemenea emoţii, încât dacă se vor 
mai prelungi, îmi vor scurta zilele. Uite, domnule Michel, 
continuă notarul, mi-au umplut buzunarele cu patru livre 
de praf de puşcă! Merg pe trotuar şi tremur! Fiecare 
ţigară pe care o văd pe lângă mine mă face să tremur! Te 
las, rămâi cu bine! Intoarce-te la Logerie! Crede-mă că 
nicăieri nu e mai bine ca acasă! 

Michel îl lăsă pe jupânul Loriot să plece. Obţinuse de la 
el ceea ce dorise, adică certitudinea că scrisoarea sa va fi 
dusă la Banloeuvre. Apoi, notarul odată plecat, Michel îşi 
fixă din nou privirea pe casa cu pricina. Îl atrăgea, mai 
ales, o fereastră, unde i se păruse că vede perdeaua 
ridicându-se şi unde crezuse că distinge, prin geam, 
conturul unui chip. Socoti că atâta timp cât va rămâne 
acolo, fata nu va cuteza să iasă din casă; o porni, deci, în 
direcţia cheiului şi se ascunse după colţul unei case, în 
aşa fel încât să nu piardă nimic din ceea ce se petrecea 
pe rue du Château. Într-adevăr, nu peste mult, poarta se 
deschide şi tânăra ţărancă apăru. Numai că de data asta 
nu mai era singură. O însoțea un bărbat îmbrăcat într-o 
bluză lungă, şi care încerca să pară şi el ţăran. Oricât de 
repede ar fi trecut ei pe lângă Michel, acesta observă că 
bărbatul era tânăr şi că distincţia chipului său contrasta în 
chip ciudat cu costumul; văzu că glumea - de la egal la 
egal - cu Mary, şi că fata refuzase să-i dea coşul pe care-l 
purta pe braţ. Şarpele geloziei îi muşcă inima şi, convins, 


331 


Alexandre Dumas 


mai ales după cuvintele pe care Mary i le spusese în 
şoaptă, că deghizările celor doi ascundeau probabil o 
idilă, se îndepărtă în grabă, pornind-o spre podul 
Rousseau, adică luând-o într-o direcţie diametral opusă 
celor doi tineri. Imbulzeala nu mai era aceeaşi; străbătu 
deci destul de uşor cheiul; dar, ajuns la capătul lui, îi 
căută în van cu ochii pe Courte-Joie, pe Trigaud şi calul: 
toţi trei dispăruseră. Michel era atât de descumpănit, 
încât nu-i trecu prin minte să-i caute; după cele spuse de 
notar, era periculos să depună o plângere, care putea 
duce la propria sa arestare. Luă deci hotărârea s-o ia pe 
jos, şi se îndreptă către Saint-Philbert-de-Grand-Lieu. 

Urând-o pe Mary, deplângând trădarea a cărei victimă 
fusese, nu se mai gândi decât să urmeze sfatul jupânului 
Loriot, adică să ajungă la Logerie şi să se arunce în 
braţele mamei sale, către care se simţea atras nu atât de 
sfaturile jupânului Loriot, cât de ceea ce văzuse. Tocmai 
ajunsese pe colina Saint-Colombin, fără să audă paşii 
celor doi jandarmi care se ţineau după el. 

— Actele dumitale, domnule! îi spuse brigadierul, după 
ce-l examină din cap până-n picioare. 

— Actele mele? zise cu mirare Michel care auzea 
pentru prima oară în viaţa lui o astfel de cerere. N-am 
acte... 

— Şi de ce n-ai? 

— Pentru că nu mi-am închipuit că, venind de la 
castelul meu la Nantes, aş avea nevoie de acte. 

— De la care castel? 

— Castelul de la Logerie, 

— Numele dumitale? 

— Baronul Michel. 

— Baronul Michel de la Logerie? 

— Da, baronul Michei de la Logerie. 

— Atunci, dacă dumneata eşti baronul Michel de la 
Logerie; zise brigadierul, eşti arestat. Fă bine şi ne 
urmează! 

Fără multă ceremonie, înainte ca tânărului să-i vină în 


332 


Gemenele 


minte s-o ia la fugă sau măcar să protesteze, brigadierul îl 
înşfăcă de guler, în vreme ce jandarmul îi puse cătuşele, 
Această operaţie odată terminată, cei doi reprezentanţi ai 
forţei armate îl conduseră pe Michel într-un soi de criptă, 
aflată alături de postul care-şi avea trupele cantonate 
acolo şi care slujea de închisoare provizorie. 


333 


Alexandre Dumas 


CAPITOLUL XLVIII 


Unde Trigaud arată că, dacă ar fi fost în locul lui 
Hercule, ar fi îndeplinit douăzeci şi patru de munci 
în loc de douăsprezece 


SE FĂCUSE APROAPE PATRU 
după-amiază când Michel, vârât la răcoare la postul din 
Saint-Colombin putu să aprecieze toate agrementele 
locuinţei ce-i fusese destinată. Intrând în acel soi de 
celulă, ochii tânărului, obişnuiţi cu lumina de afară, nu 
putură distinge la început nimic; trebui să se obişnuiască 
încet, încet cu obscuritatea şi abia după aceea putu să-şi 
dea seama de locul ce-i fusese rezervat. Era o pivniţă 
veche sau poate o cramă, cam de douăsprezece picioare, 
care îndeplinea perfect condiţiile de siguranţă şi de 
izolare ce i se cereau acum. Era înfundată jumătate sub 
pământ, pereţii aveau ziduri mai groase şi mai fasonate 
decât au de obicei astfel de construcţii, şi asta pentru că 
slujea de fundaţie restului casei. Pământul gol alcătuia, 
bineînţeles, podeaua şi, din pricina umezelii, acest 
pământ se transformase în noroi; tavanul era din grinzi 
foarte apropiate unele de altele. De obicei, lumina zilei 
intra în acest loc retras printr-o răsuflătoare largă, 
amenajată la nivelul pământului; dar acum ea fusese 
astupată pe dinăuntru cu nişte scânduri groase, iar pe 
dinafară cu o enormă piatră de moară. O gaură, fostul ax 
al pietrei, lăsa să treacă o rază slabă de lumină, pe care 
baricada de scânduri o îngusta şi mai tare şi care nu 
lumina decât mijlocul celulei, unde se aflau rămăşiţele 
unui teasc de cidru. 

Orice alt prizonier, după inspecția efectuată, ar fi fost 


334 


Gemenele 


de-a dreptul desperat, văzând că nu existau şanse de 
evadare; dar Michel nu făcuse această inspecţie decât din 
curiozitate. Durerea de a se vedea înşelat îl cufundase 
într-o stare de prostraţie vecină cu indiferența. 

Se aşeză deci pe jgheabul teascului, intrebându-se cine 
putea fi acel om care o însoțea pe Mary. Ros de gelozie, 
îşi aminti de zilele când o cunoscuse pe fată, de 
blândeţea, de frumuseţea, de gingăşia ei, căci, zice 
poetul florentin, acel mare zugrav al chinurilor iubirii, 
amintirea vremurilor fericite, atunci când eşti nefericit, 
este cea mai crâncenă dintre toate durerile. Dar, să-l 
lăsăm pe tânărul baron cu amărăciunea lui, pentru a 
vedea ce se petrece şi în celelalte părţi ale casei din 
Saint-Colombin. 

Ocupată de câteva zile de un detaşament de trupe de 
linie, casa aceasta era o clădire impunătoare, a cărei 
faţadă dădea în curte; spatele dădea spre drumul vicinal 
care ducea de la Saint-Colombin la Saint-Philbert-de- 
Grand-Lieu. Clădirea, construită pe ruinele unei vechi 
fortărețe feudale şi aşezată pe o ridicătură domina 
împrejurimile. Avantajele acestei aşezări atrăseseră 
atenţia lui Dermoncourt când se întorsese din expediţia 
sa în pădurea Machecoul, aşa că lăsase acolo vreo 
douăzeci de soldaţi. Casa slujea de adăpost sau de 
refugiu coloanelor expediţionare şi, în acelaşi timp era un 
fel de loc de detenţiune, de unde prizonierii urmau să fie 
duşi la Nantes. Clădirea postului din Saint-Colombin se 
compunea dintr-o odaie destul de mare şi dintr-o şură. 
Odaia era situată chiar deasupra pivniţei unde se afla 
Michel, şi deci cam la cinci sau şase picioare înălţime de 
la pământ; puteai intra pe o scară improvizată, făcută din 
resturile unui donjon. Şura servea de cazarmă soldaţilor 
care dormeau pe paiele de acolo. Postul era păzit 
milităreşte: exista o sentinelă în faţa porţii celei mari, 
poartă care dădea în drum, şi una în vârful unui turn 
împrejmuit cu fier, singura urmă rămasă în picioare din 
vechiul castel feudal. Către ora şase seara, soldaţii care 


335 


Alexandre Dumas 


alcătuiau mica garnizoană a postului se aşezară pe 
tăvălugile de netezit pământul, uitate cândva pe lângă 
pereţii casei. Asta era locul lor favorit pentru siestă; se 
bucurau de căldura plăcută a soarelui în amurg, de 
frumoasa privelişte a lacului Grand-Lieu, pe care îl zăreau 
în depărtare, şi a cărui suprafaţă, colorată de razele 
astrului zilei, se asemuia, la un moment dat, cu o uriaşă 
pânză roşie; la picioarele lor şerpuia drumul spre Nantes, 
aidoma unei panglici late în mijlocul verdeţii care, la acea 
epocă, acoperea câmpul; trebuie însă să mărturisim că 
eroii noştri cu pantaloni roşii erau mult mai atenţi la ce se 
petrecea pe acest drum, decât la  splendorile 
spectacolului pe care-l oferea natura. Odată cu seara, 
plugarii îşi părăseau câmpurile, cirezile se îndreptau spre 
staule şi drumul era, în acel moment, destul de animat. 
Fiecare căruţă încărcată cu fân, fiecare pâlc ce se 
întorcea de la Nantes şi mai ales fiecare ţărancă mai 
nurlie, cu rochie mai scurtă, constituiau prilej de reflecţii 
şi de glume deocheate. 

— Ei, zise unul din ei, ce-i ăla de colo? 

— Un cântăreţ din cimpoi care vine încoace. 

— Ăla cântăreţ din cimpoi? zise, un altul. Ce, te crezi în 
Bretania? Aici află că nu-s cântăreţi din cimpoi! Nu-s 
decât cântăreţi de bocete! 

— Ei bine, atunci ce cară în spinare? 

— Păi, zise al patrulea soldat, tot un instrument de 
cântat trebuie să fie şi eu cred că e o flaşnetă. 

— Cam caraghioasă flaşnetă! replică primul. Eu îţi spun 
că-i desaga lui; e un cerşetor, vezi bine, după hainele pe 
care le poartă! 

— Fleacuri, zise caporalul, e un om care-l cară în 
spinare pe altul... 

— Caporalul are dreptate! ziseră soldaţii în cor. 

— Eu am întotdeauna dreptate, zise omul cu galoane 
de lână; mai întâi, fiindcă sunt caporalul vostru şi apoi, 
fiindcă sunt mai deştept ca voi! Dacă mai e vreunul care 
se îndoieşte de cele spuse, să se uite şi să se convingă 


336 


Gemenele 


fiindcă, priviţi, cei doi au şi ajuns! 

Într-adevăr, cerşetorul ce prilejuise acele discuţii, şi în 
persoana căruia cititorii l-au recunoscut, desigur, pe 
Trigaud, ce-l care-l căra în spinare pe ologul Courte-joie, o 
şi apucase pe poteca ce ducea la postul din Saint- 
Colombin. 

— Ai avut dreptate, caporale! 

— Nu, m-am înşelat! zise caporalul. 

— Cum adică? 

— Cel din spinare nu-i un om întreg, ci doar o jumătate 
de om. 

Soldaţii începură să râdă şi să facă din nou glume 
deocheate. 

— lată unul care nu trebuie să se scotocească în pungă 
ca să-şi cumpere pantaloni! 

— Şi cu atât mai puţin ca să-şi cumpere ghete! 

— Ce urâţi sunt! O maimuţă cărată în spinare de un 
urs. 

— Fie-vă milă, oameni buni! zise Trigaud, care între 
timp se apropiase de soldaţi. Fie-vă milă de un biet olog! 
Dacă n-aveţi bani, daţi-ne o bucată de pâine! 

— Pâine, zise caporalul; ei bine, o să-ţi dăm, şi odată cu 
pâinea şi nişte supă, şi odată cu supa şi nişte carne, dacă 
o mai fi rămas... Dar voi ce ne daţi în schimb? Ştiţi vreun 
cântec? Dacă ştiţi, atunci daţi-i drumul, ca să vă plătiţi 
pâinea şi supa! 

— Mă rog, zise Courte-joie, aş şti eu nişte cântece... dar 
mă tem că n-o să vă placă... 

— Ei, nu-ţi cerem să cânţi ca o privighetoare... 

— Bine, zise Courte-Joie, şi începu să cânte un cuplet 
împotriva filipiştilor. 

Dar n-apucă să termine primele versuri, că un soldat, 
apucându-l de haină îl şi trânti grămadă la pământ. 

— Ticălosule! Tocmai nouă te-ai găsit să ne cânţi un 
astfel de cântec? 

— Păi, nu mi-aţi cerut un cântec? Doar v-am spus că s- 
ar putea să nu vă placă... V-aţi ţinut scai de capul meu. 


337 


Alexandre Dumas 


Acu, de ce vă plângeţi? 

— Dacă ştii cântece de astea înseamnă că eşti un rebel 
şi ca atare, la zdup cu tine! Hai, luaţi-l! zise caporalul Tu, 
zise el, arătându-l pe Trigaud, cară-te! N-ai zis şi n-ai 
făcut nimic, nu te putem închide pe degeaba. 

— Du-te, Trigaud, du-te, zise Courte-Joie; aşa a fost să 
fie; de altfel fii sigur că nu mă vor ţine prea mult aici! 

— O, domnule, strigă atunci Trigaud, nu ne despărțiți! 

— Lăsaţi-l să mă ducă măcar până la uşa închisorii, zise 
Courte-Joie. 

— Mai rău ca doi îndrăgostiţi! râse careva. 

Trigaud îl luă deci în spinare pe Courte-Joie şi-l duse 
până la uşa pivniţei. Pe drum, Courte-jJoie îi şopti câteva 
cuvinte la ureche. Apoi Trigaud ieşi pe poarta postului de 
brigadieri şi o porni către Saint-Colombin. 


338 


Gemenele 


CAPITOLUL XLIX 


Fuga 


CAM LA DOUĂ CEASURI DUPĂ CE 
fusese închis Courte-joie, sentinela micului post auzi 
venind pe drum o căruţă şi, conform consemnului, ordonă 
căruţaşului să se oprească,. Acesta se supuse. Caporalul 
şi patru soldaţi ieşiră afară ca să controleze căruţa. 
Încărcată cu fân, ea părea să vină din Nantes; nu se afla 
într-însa decât un singur om, care le spuse că merge la 
Saint-Philbert să-i ducă stăpânului său fânul. Adăugă că-i 
prinsese noaptea pe drum şi subofiţerul ordonă să fie 
lăsat să treacă. Dar această bunăvoință nu păru a-i fi de 
prea mare ajutor omului: căruţa, la care era înhămat un 
singur armăsar, se oprise chiar în vârful dealului, şi 
oricâte eforturi făcură cal şi căruţaş - le fu cu neputinţă s- 
o urnească din loc. 

— Cum ai putut s-o încarci în halul ăsta? Ai pus în ea de 
două ori mai mult decât poate duce calul! zise un soldat. 

— Ce păcat că şeful nostru l-a gonit mai adineauri pe 
taurul ăla care cerşea! L-am fi înhămat alături de cal şi ar 
fi urnit căruţa dintr-o opintire! 

Dacă cel care rostise aceste cuvinte ar fi văzut ce se 
petrecea în spatele căruţii, şi-ar fi dat seama că Trigaud 
nu s-ar fi lăsat înhămat ca să tragă căruţa înainte, câtă 
vreme el o trăgea înapoi. Inşfăcând ţăruşul de sub căruţă, 
îl trăgea cu atâta putere înapoi, încât, cu toate opintelile, 
calul, mai nevolnic decât Trigaud, n-o putea urni din loc, 

— Vrei să-ţi dăm o mână de ajutor? întrebă caporalul. 

— Să mai încerc o dată, răspunse căruţaşul. 

Şi-şi biciui zdravăn bidiviul, potopindu-l cu o ploaie de 


339 


Alexandre Dumas 


sudalme. Calul mai făcu un ultim efort, după care se 
prăvăli; în acelaşi timp, căruţa, ca şi cum s-ar fi 
împiedicat de ceva, se înclină spre stânga şi, cât ai zice 
peşte, se răsturnă chiar lângă zidul clădirii. Soldaţii 
dădură fuga şi eliberară calul de hamuri. Niciunul nu-l zări 
pe Trigaud; acesta, foarte satisfăcut de un asemenea 
rezultat - la care contribuise de altfel din plin - dispăruse 
în dosul unui tufiş. 

— Vrei să te ajutăm să-ţi ridici căruţa? zise caporalul. 
Numai că va trebui să mai cauţi încă un cal fiindcă altfel 
n-ai să poţi! 

— Nu, răspunse căruţaşul. Mâine, când s-o face ziuă! 

Şi rostind aceste cuvinte, ţăranul sări pe cal şi o luă din 
loc, după ce-şi luă rămas bun de la soldaţi. După vreo 
două sute de paşi se întâlni cu Trigaud. 

— Ei bine, întrebă ţăranul, eşti mulţumit? Am făcut 
treabă bună? 

— Da, totul s-a petrecut exact cum mi-a spus Courte- 
Joie. 

— Păi atunci, noroc! Eu o să duc calul de unde l-am 
luat: dar când s-o trezi mâine căruţaşul şi şi-o căuta fânul, 
o să rămână cu gura căscată văzându-l tocmai unde a 
ajuns! 

— Păi, să-i spui că aşa a fost porunca, şi n-o să mai zică 
nimic, răspunse Trigaud. 

Apoi cei doi se despărţiră. Trigaud dădu târcoale prin 
împrejurimi până ce auzi bătând, la Saint-Colombin, ora 
unsprezece. Atunci o porni din nou spre post, cu saboţii în 
mână şi, fără să facă nici cel mai mic zgomot, se apropie 
de răsuflătoarea închisorii. Odată ajuns acolo, împrăştie în 
jur fânul din căruţă, într-un strat cât mai gros. Apoi, pe 
acest strat moale, cobori încetişor piatra de moară ce 
închidea  răsuflătoarea, împinse  uşurel scândurile 
dinăuntru, apoi îl trase afară pe Courte-joie, pe care 
Michel îl împinsese până la răsuflătoare; după asta, îl 
ajută şi pe baron să iasă din temniţă. Pe urmă, îl luă pe 
unul în cârcă, pe celălalt în braţe şi, tot cu picioarele 


340 


Gemenele 


goale, se îndepărtă uşurel de post, călcând exact ca o 
pisică pe un covor moale. După vreo cinci sute de paşi se 
opri. Michel se căută prin buzunare, scoase mai multe 
monede, printre care vreo două de aur, şi le puse în mâna 
lui Trigaud, Acesta tocmai se pregătea să le vâre în 
propriul său buzunar, când Courte-Joie îl opri. 

— Dă-i înapoi banii acestui tânăr! Nu putem fi plătiţi de 
două ori pentru aceeaşi treabă! 

— Cum adică de două ori? întrebă Michel. 

— Tinere domn, zise ologul, acum, că am ieşit de acolo, 
trebuie să-ţi spun deschis că, dacă evadarea noastră a 
mers strună, am fost plătiţi pentru asta. Acum trebuie să 
te depunem viu şi nevătămat în mâinile persoanei de la 
care am primit banii. 

— Şi ale cui sunt aceste mâini? 

— Ai să vezi cu ochii dumitale. Eu nu fac decât să mă 
achit de îndatorirea mea, nimic mai mult, nimic mai puţin. 
Nu trebuie să fii necăjit... pentru că acea persoană se 
numără printre prietenii dumitale. 

Un frig de moarte îl cuprinse pe Michel. Se gândi la 
Bertha. Bietul băiat îşi zise că domnişoara de Souday 
primise, desigur, scrisoarea lui, că, ofensată, îl aştepta şi 
deşi explicaţia ce trebuia să aibă loc îi era penibilă, nu 
putea totuşi s-o ocolească. 

— Bine, zise el, ştiu cine mă aşteaptă. 

— Ştii? 

— Da; domnişoara de Souday. 

Courte-Joie nu răspunse, dar îl privi pe Michel cu un aer 
care parcă ar fi vrut să spună: „Ai ghicit, pe legea mea!” 
Apoi, cu glas tare: — Să mergem! 

— Să mergem! zise şi Michel. 

— Ei bine, fiindcă eşti băiat de treabă, o să te scutim 
să-ţi juleşti pantofii prin pietroaiele astea. 

Michel avu în curând explicaţia acestor cuvinte, căci 
intrând împreună cu cei doi în păduricea de pe marginea 
drumului, auzi nechezatul unui cal. 

— Calul meu! strigă tânărul, fără ca măcar să încerce 


341 


Alexandre Dumas 


să-şi ascundă surpriza. 

— Credeai că ţi l-am furat? zise Courte-Joie. 

— Atunci cum se face că nu v-am mai găsit acolo unde 
v-am lăsat? 

— Ei, zise Courte-Joie, am văzut doi inşi care ne priveau 
cu prea mare interes, şi cum ceasurile treceau şi 
dumneata nu te întorceai, ne-am hotărât să-ţi ducem 
calul la Banloeuvre, unde bănuiam noi că te vei întoarce 
dacă n-aveai să fii arestat; dar, pe drum, am văzut că 
treaba asta n-o să întârzie mult. 

— Eraţi deci prin preajma mea când m-au arestat 
jandarmii? 

— Tinere, zise Courte-Joie, trebuie să fii într-adevăr cu 
totul lipsit de experienţă ca să te gândeşti la treburile 
dumitale atunci când mergi la drum, în loc să te uiţi în jur 
să vezi ce se întâmplă. Dacă te-ai fi uitat, ai fi văzut că 
jandarmii te urmăreau de mai bine de zece minute şi ai fi 
avut vreme să te ascunzi în vreun tufiş, aşa cum am făcut 
noi. 

După vreo jumătate de ceas de mers, Trigaud o apucă 
pe o scurtătură şi, cu tot întunericul, lui Michel i se păru - 
după unele forme ale copacilor - că ar cunoaşte acel 
drum. În curând ajunseră la o răscruce; Michel tresări, 
căci acolo o aşteptase prima oară pe Bertha. Trecând de 
acea răscruce, călătorii se îndreptară spre coliba lui 
Tinguy unde, cu toată ora înaintată a nopţii, licărea o 
lumină. In aceeaşi clipă, dintr-un tufiş, se auzi o chemare 
slabă. 

— Dumneata eşti, jupâne Courte-Joie? întrebă o voce 
de femeie. 

— Da, dar dumneata cine eşti? 

— Rosine, fata lui Tinguy! 

— Rosine! zise Michel, căci prezenţa. Fetei acolo îi 
confirma faptul că era aşteptat de Bertha. 

— Ei drace, zise Courte-joie, cum se face, fetiţo, că nu 
te afli acolo unde urma să ne întâlnim? 

— Pentru că acolo e lume şi nu-l puteaţi aduce în acel 


342 


Gemenele 


loc pe domnul Michel. 

— Lume? Deci blestemaţii ăştia de Albaştri îşi vâră 
nasul peste tot? 

— Nu e vorba de soldaţi, ci de Jean Oullier care se află 
acolo cu nişte oameni din Montaigu. 

— Şi ce fac? 

— Pălăvrăgesc. Duceţi-vă şi voi doi; o să beţi câte o 
oală cu vin şi o să vă încălziţi. 

— Foarte bine. Şi cu tânărul ăsta ce facem? 

— MI-I lăsaţi mie. Nu ne-am înţeles aşa, jupâne Courte- 
Joie? Cred că va merge mai cu plăcere alături de o fată 
tânără decât de doi moşnegi ca voi! 

— Şi dacă prizonierul îşi răpeşte paznicul? 

— O, nu vă faceţi griji din pricina asta; de altfel, baronul 
Michel e fratele meu de lapte, ne cunoaştem de multă 
vreme şi nu-l cred în stare să mă jignească cu ceva. 

— Mă rog, atunci te cred. Dar ia zi, Rosine, spuse 
Courte-Joie râzând, ca să fii totuşi în siguranţă, n-ai vrea 
să-i legăm mânuşiţele? 

— Mulţumesc, mulţumesc, jupâne Courte-Joie, zise 
Rosine, îndreptându-se spre Michel; ştii ce? mai bine 
leagă-ţi dumneata limba! 

— Tu eşti, Rosine! Tu! zise Michel când o văzu pe sora 
sa de lapte îndreptându-se spre el. Spune-mi, Rosine... 

— Ce? 

— Unde e domnişoara Bertha? 

— Domnişoara Bertha? 

— Da. 

— Habar n-am, zise Rosine, mirată. 

— Cum, nu ştii? repetă tânărul. 

— Păi, cred că la Souday. 

— Nu ştii, crezi? 

— Ei, drăcie... De unde să ştiu eu? 

— N-ai văzut-o astăzi? 

— Câtuşi de puţin, domnule Michel. Ştiu doar că trebuia 
să se ducă azi, cu domnul marchiz, la castel... Numai că 
eu în vremea asta eram la Nantes... 


343 


Alexandre Dumas 


— La Nantes! strigă tânărul. Ai fost azi la Nantes? 

— Da, sigur. 

— La ce oră, Rosine? 

— Păi, când treceam noi pe podul Rousseau, bătea, 
ceasul nouă. 

— Ai spus noi? 

— Sigur. 

— Deci nu erai singură? 

— Nu, fiindcă o însoţeam pe domnişoara Mary. 

— Şi unde-i domnişoara Mary? 

— Acuma? 

— Da. 

— E în insuliţa din Jonchere, unde trebuie să te duc şi 
pe dumneata. Dar cât eşti de ciudat, întrebându-mă toate 
astea, domnule Michel! 

— Trebuie să mă duci la ea? strigă Michel în culmea 
bucuriei. Atunci, hai Rosine, du-mă repede! 

— Hm! Şi când te gândeşti că bătrânul ăla nebun de 
Courte-Joie îmi spunea că nici mort n-o să te laşi dus 
acolo. Proşti mai sunt unii oameni! 

— Rosine, draga mea, pentru Dumnezeu, să nu 
pierdem vremea! 

— Păi, nici eu nu vreau s-o pierdem! Dar ca să mergem 
mai repede, vrei să mă iei pe crupa calului? 

— Bineînţeles! zise Michel a cărui inimă, doar la gândul 
că o va vedea pe Mary, uită într-o clipă şi bănuieli, şi 
gelozie, şi tot; Mary se ocupase de salvarea lui, însemna 
că-l iubea. 

— Aşa! zise Rosine aşezându-se în şa, acum ia-o la 
dreapta! 

Făcură câţiva paşi. 

— Îa spune-mi, Rosine, zise tânărul, cum de a aflat 
domnişoara Mary că am fost arestat de jandarmi? 

— Ei, trebuie să încep cu începutul, domnule Michel. 

— Începe cu ce vrei, dragă Rosine, dar vorbeşte! Ard de 
nerăbdare! Ah, ce bine e să fii liber, zise tânărul, şi să te 
îndrepţi către... către domnişoara Mary! 


344 


Gemenele 


— Trebuie să-ți spun, domnule Michel, că azi- 
dimineaţă, cum s-a crăpat de ziuă, domnişoara Mary a 
venit la Souday; s-a îmbrăcat cu hainele mele de 
duminică şi mi-a zis: „Rosine, hai cu mine!” 

— Zi, Rosine, te ascult! 

— Atunci am luat nişte coşuri cu ouă, ca nişte ţărănci 
adevărate, şi am plecat. La Nantes, în vreme ce eu 
vindeam ouăle, domnişoara îşi vedea de treburile ei. 

— Şi care erau acele treburi, Rosine? întrebă Michel, 
prin faţa căruia trecu, ca o nălucă, chipul bărbatului 
deghizat în ţăran. 

— Ei, asta n-o mai ştiu, domnule Michel. După ce-am 
terminat, continuă Rosine, cum domnişoara era foarte 
obosită, l-am rugat pe domnul Loriot, notarul din Lege, să 
ne ia în trăsura lui. Pe drum, ne-am oprit la un han, ca să 
dăm calului ovăz, şi în vreme ce notarul sporovăia cu 
hangiţa, noi două ne-am dus în grădină, pentru că toţi 
trecătorii căscau gura la domnişoara, care era într-adevăr 
mult prea frumoasă pentru o ţărancă. Acolo, ea începu să 
citească o scrisoare care o făcu să plângă cu lacrimi 
fierbinţi. 

— O scrisoare? întrebă Michel. 

— Da, o scrisoare pe care i-o dăduse domnul Loriot pe 
drum. 

— Scrisoarea mea! murmură Michel. A citit scrisoarea 
adresată surorii sale! Oh! 

Şi opri brusc, calul. Căci nu ştia dacă să se bucure sau 
să se sperie de această încurcătură. 

— De ce ne-am oprit? întrebă Rosine. 

— Nimic, nimic, făcu Michel, pornindu-şi din nou calul. 

Bidiviul îşi reluă tropăitul, Rosine îşi continuă 
povestirea. 

— Plângea deci cu lacrimi amare din pricina acestei 
scrisori, când iată că ne strigă cineva dintr-un tufiş: erau 
Courte-Joie şi Trigaud; ne povestiră păţania dumitale şi-o 
întrebară pe domnişoara ce să facă ei cu calul pe care-l 
aveau în grijă. Cele auzite fură pentru biata domnişoară 


345 


Alexandre Dumas 


de o sută de ori mai rele decât cele citite! Se tulbură 
grozav şi se rugă atâta de Courte-joie - care, la urma 
urmei are destule obligaţii faţă de marchiz - încât îl hotări 
să încerce să te scoată din mâinile soldaţilor. Ai o 
prietenă de nădejde în domnişoara Mary, domnule 
Michel! 

Michel asculta plin de încântare. Ar fi dat câte o 
monedă de aur pentru fiecare din vorbele Rosinei. Incepu 
să i se pară că bidiviul mergea prea încet. 

— Dar, întrebă el, de ce nu m-a aşteptat în casa tatălui 
tău, Rosine? 

— Casa noastră, atât de liniştită de când a murit tata, a 
fost în seara asta plină ca un han. Mai întâi, s-au oprit 
acolo marchizul şi domnişoara Bertha, în drum spre 
Souday; apoi Jean Oullier, care i-a adunat pe şefii 
parohiilor. Neliniştită, domnişoara Mary m-a rugat s-o duc 
într-un loc unde să poată vorbi cu dumneata fără martori. 
Aşa că iată-ne pe colina cu moara din Saint-Philbert, de 
unde vom vedea de îndată lacul Grand-Lieu. 

Vestea Rosinei îl făcu pe tânărul baron să dea calului 
nişte pinteni mai zdraveni decât cei de până atunci. Era 
limpede pentru el că se apropia de dezlegarea 
încurcăturii în care intrase. Mary ştia că o iubeşte; ştia că 
această dragoste era destul de puternică, pentru a-l 
determina să respingă oferta ce i se făcuse. Oricât de 
timid, oricât de rezervat, oricât de puţin avantajat ar fi 
fost Michel, nădejdile sale se bazau pe dovezile de 
afecţiune arătate de Mary. | se părea cu neputinţă ca 
fata, care sfidase opinia publică, mânia tatălui şi 
reproşurile surorii, să nu-l iubească şi să nu vrea să se 
mărite cu el. Işi vedea viitorul învăluit într-o nebuloasă, e 
adevărat, dar nebuloasa asta era trandafirie şi 
strălucitoare. Calul începu să coboare încet colina care 
mărginea lacul Grand-Lieu, a cărui suprafaţă se şi vedea 
lucind, în întuneric, ca o oglindă întunecată de oţel. 

— Am ajuns? o întrebă el pe Rosine. 

— Da, răspunse fata lăsându-se să alunece de pe cal. 


346 


Gemenele 


Urmează-mă... 

Intrară amândoi într-un crâng de răchită, unde Michel 
îşi legă calul de trunchiul unei sălcii; apoi mai făcură vreo 
sută de paşi prin acea îngrămădeală de ramuri şi se 
treziră la marginea unui golfuleţ ce se deschidea spre lac. 
Rosine sări într-o barcă mică, cu fundul drept. Michel voi 
să vâslească, dar Rosine, bănuind că era destul de novice 
într-o astfel de treabă, nu-l lăsă şi se aşeză în faţă, cu 
câte o vâslă în fiecare mână. 

— Lasă, zise ea, eu mă descurc mai bine ca dumneata. 
De câte ori nu l-am dus pe bietul tata când pornea cu 
plasele la pescuit! 

— Dar, întrebă Michel, cu egoismul îndrăgostitului, vei 
şti să găseşti în întunecimea asta insuliţa din Jonchere? 

— la priveşte colo, zise fata fără să se întoarcă; nu vezi 
nimic pe apă? 

— Ba da, răspunse tânărul, parcă văd o steluţă... 

— Steluţa aia e domnişoara Mary care ţine un felinar în 
mână; ne aşteaptă... 

Michel ar fi vrut să se arunce în apă ca s-o ia înaintea 
bărcuţei căci, cu toată îndemânarea Rosinei, aceasta 
înainta destul de încet; i se părea că nu va izbuti 
niciodată să străbată distanţa care-l despărţea de steluţă. 
Dar, cu toată speranţa pe care i-o dăduseră cuvintele 
fetei lui Tinguy, când fu destul de aproape de insulă, ca 
să poată distinge unica salcie ce-o împodobea, n-o zări pe 
Mary pe mal; lumina venea de la un foc de trestii care 
ardea mocnit pe malul apei. 

— Rosine! strigă Michel, ridicându-se în picioare, în 
barca pe care era cât pe-aci s-o răstoarne, n-o văd pe 
domnişoara Mary! 

— Păi, atunci o fi în colibă! zise fata trăgând la mal. la 
creanga asta aprinsă... Coliba e în partea cealaltă a 
insulei. 

Michel sări sprinten pe pământ, făcu ceea ce-i spusese 
sora lui de lapte şi se îndreptă repede către colibă. 
Insuliţa din Jonchere avea vreo două-trei sute de metri 


347 


Alexandre Dumas 


pătraţi; era acoperită de stuf în părţile mai joase, 
inundate în tot timpul ploilor mari, care fac apele lacului 
să crească; doar un locşor de vreo cincizeci de picioare se 
afla, datorită înălţimii sale, la adăpost de inundaţii. In 
acest loc, bătrânul Tinguy construise o colibă mică, unde 
în timpul nopţilor lungi de iarnă, venea să vâneze rațe. In 
această colibă o adusese Rosine pe Mary. Când se 
apropie de colibă, inima lui Michel bătea să se rupă. 
Înainte de a pune mâna pe clanţa de lemn, se uită pe 
gemuleţul de deasupra uşii, prin care se putea vedea 
înăuntru. O zări pe Mary stând gânditoare, pe o legătură 
de stuf. La lumina slabă a unui felinar care ardea pe un 
scaun fără spetează, i se păru că vede lacrimi strălucind 
în franjurii genelor ei şi, la gândul că acele lacrimi erau 
din pricina lui, îşi pierdu pe loc toată timiditatea. Împinse 
uşa şi se aruncă la picioarele fetei, strigând: 
— Mary, Mary, te iubesc! 


348 


Gemenele 


CAPITOLUL L 


Unde Mary e victorioasă ca şi Pirus 


ORICARE AR FI FOST HOTĂRÂREA 
luată de Mary de a-şi păstra sângele rece, intrarea lui 
Michel fusese atât de neaşteptată, în glasul lui vibrase un 
asemenea accent, în strigătul lui era atâta rugăminte şi 
iubire, încât copila fu copleşită de emoție; pieptul i se 
zbătea, degetele îi tremurau şi lacrimile, pe care tânărul 
baron crezuse că le vede aninate în gene, se desprinseră 
şi căzură, una câte una, pe mâinile lui Michel. 

— Cum se face că eşti singur, domnule? Unde este 
Rosine? întrebă Mary făcând pe supărata. 

— Mary, zise tânărul cu o voce plină de tristeţe, de ce 
nu te laşi - ca şi mine - în voia bucuriei de a ne revedea? 
Apoi, după o pauză: — ţi datorez libertatea şi, după toate 
probabilitățile, viaţa. 

— Aşa o fi, domnule Michel, îl întrerupse Mary, 
străduindu-se să surâdă, dar toate astea nu trebuie să mă 
facă să uit că suntem singuri; există anumite convenienţe 
peste care nu se poate trece. Fă-mi deci plăcerea şi 
cheam-o pe Rosine. 

Michel scoase un oftat adânc şi rămase cu un genunchi 
pe pământ, în vreme ce câteva lacrimi îi ţâşniră de sub 
pleoape. Mary îşi întoarse ochii ca să nu vadă acele 
lacrimi; apoi dădu să se ridice. Dar Michel o opri. Bietul 
băiat nu cunoştea încă dedesubturile inimii femeieşti, 
fiindcă, din moment ce-l adusese în pustietatea din 
Jonchere, era de la sine înţeles că, dimpotrivă, fata ţinuse 
foarte mult să fie singură cu el; o crezu pe Mary rece şi 
indiferentă şi-şi văzu spulberându-i-se toate visele pe 


349 


Alexandre Dumas 


care şi le făurise. 

— Ah! strigă el, de ce m-ai smuls din mâinile soldaţilor? 
Poate că m-ar fi împuşcat şi, crede-mă, aş fi preferat 
această soartă celei care mă aşteaptă dacă nu mă 
iubeşti! 

— Nu vorbi astfel, băiat răutăcios ce eşti, zise Mary 
afectând un ton matern. Nu vezi că mă întristezi? 

— Puțin îţi pasă de mine, zise Michel. 

— De ce te îndoieşti de faptul că nutresc pentru 
dumneata o prietenie foarte adevărată şi foarte sinceră? 

— Vai, Mary, răspunse trist tânărul, se pare că 
sentimentul de care vorbeşti nu-i pe măsura celui care-mi 
sfâşie mie inima, pentru că, oricât aş fi eu de sigur de 
prietenia asta, inima mea cere mai mult de la dumneata. 

— Dragul meu, ceea ce-mi ceri mie ţi-a oferit Bertha; 
ea te iubeşte aşa cum vrei să fii iubit, cum meriţi să fii, 
zise biata fată cu o voce tremurătoare. Michel clătină din 
cap şi oftă. 

— Oh, nu pe ea o iubesc, nu pe ea... 

— De ce i-ai scris acea scrisoare, care ar fi îndurerat-o 
cumplit dacă ajungea în mâinile ei? 

— Scrisoarea ai primit-o dumneata? 

— Vai, da, zise Mary; şi cu toată durerea pe care mi-a 
pricinuit-o, trebuie să spun că a fost totuşi o fericire că 
am primit-o eu. 

— Ai citit-o până la capăt? 

— Da, răspunse fata, silită să-şi plece capul la privirea 
rugătoare în care o învălui tânărul, da, am citit-o, şi 
tocmai pentru că am citit-o am vrut să-ţi vorbesc înainte 
de a o revedea pe Bertha. 

— Dar n-ai înţeles, Mary, că această scrisoare e sinceră 
de la cap la coadă şi că pe Bertha nu pot s-o iubesc decât 
ca pe o soră? 

— Nu, nu, zise Mary cu mâinile împreunate, înţelege că 
soarta mea ar fi cumplită dacă aş fi pricina nenorocirii 
bietei mele surori pe care o iubesc atât de mult! 

— Atunci, strigă Michel, ce-mi ceri? 


350 


Gemenele 


— Ei bine, zise Mary, îţi cer să sacrifici un sentiment 
care n-a avut încă vreme să prindă, în sufletul dumitale, 
rădăcini mai adânci. Îți cer să renunţi la o simplă 
slăbiciune pe care o ai pentru mine, să uiţi un ataşament 
care ne-ar stingheri pe toţi trei... 

— Cere-mi viaţa, Mary; pot să mă omor sau să mă las 
omorât, nimic mai uşor decât asta, dar nu-mi cere să nu 
te iubesc... Ce să pun în inimă în locul dragostei pe care 
ţi-o port? 

— Totuşi va trebui să se întâmple astfel, dragă Michel, 
zise Mary cu o voce mângâietoare; fiindcă niciodată, 
niciodată, auzi, nu vei obţine din partea mea o încurajare 
a acestei iubiri de care vorbeşti în scrisoarea dumitale, ți- 
o jur! 

— Oh, strigă Michel, şi eu care-mi închipuiam că mă 
iubeşte! 

— Tot ceea ce-ţi spun este dictat nu numai de rațiune, 
dar şi de viul interes pe care ţi-l port; dacă mi-ai fi 
indiferent, crede-mă, aş socoti suficientă răceala ca să-mi 
exprim sentimentele; dar nu-i aşa: o prietenă vine şi-ţi 
spune: „Uit-o pe cea care nu poate fi a dumitale, Michel, 
şi iubeşte-o pe cea care te iubeşte, pe cea al cărei 
logodnic eşti!” 

— Ah, ştii mai bine ca oricare ce-i cu logodna asta; ştii 
că, cerând acest lucru, ducesa habar n-avea de 
sentimentele mele; eu eram îngenuncheat în faţa 
dumitale, cum sunt şi acum, Mary! Ce vrei, e greşeala 
timidităţii mele pe care o blestem! Dar, în sfârşit, nu-i o 
greşeală chiar atât de neiertat încât să mă despartă 
pentru totdeauna de fata pe care o iubesc şi să mă 
înlănţuie pentru toată viaţa de cea pe care n-o iubesc! 

— Vai, Michel, greşeala asta, pe care n-o socoteşti prea 
gravă, mi se pare ireparabilă. Orice s-ar întâmpla, chiar 
dacă ar fi să-ţi renegi promisiunea făcută, la care ai 
consimţit totuşi, tăcând, trebuie să înţelegi că nu mă pot 
mărita cu dumneata, că niciodată nu voi fi de acord să 
sfâşii inima surorii iubite cu spectacolul fericirii mele. 


351 


Alexandre Dumas 


Tânărul îşi ascunse faţa în palme. 

— Da, zise Mary, suferi, te cred, dar ai puţină energie, 
puţin curaj, haide! Ascultă-mă ce-ţi spun, acest sentiment 
se va şterge încet, încet din inima dumitale. Dacă trebuie, 
pentru a-ţi grăbi vindecarea, voi pleca... 

— Să pleci! Să te desparţi de mine! Nu, Mary, nu, 
niciodată! Nu mă părăsi! Căci în ziua în care vei pleca 
dumneata, plec şi eu! Te urmez oriunde te vei duce. Ce 
se va întâmpla cu mine, Dumnezeule, dacă nu te mai 
văd? Nu, nu pleca, te conjur, Mary! 

— Bine, fie, voi rămâne. Dar pentru a te ajuta să-ţi 
îndeplineşti datoria, iar când vei fi soţul Berthei... 

— Niciodată... Niciodată... murmură Michel. 

— Ba da, Michel, căci Bertha este femeia care-ţi 
trebuie; dragostea ei pentru dumneata este mult mai 
mare decât îţi închipui. Dragostea asta îţi va satisface 
nevoia de a fi iubit, iar forţa şi energia pe care le are sora 
mea, şi pe care eu nu le am, îţi vor înlătura din drum 
piedicile pe care poate că n-ai putea să le înlături singur. 
Aşa că dacă vei face un sacrificiu, acel sacrificiu, crede- 
mă, îţi va fi răsplătit din plin. 

Rostind aceste cuvinte, Mary simulă un calm pe care 
era departe de a-l avea, adevărata ei stare de spirit se 
trăda prin paloarea şi prin tulburarea ei. Cât despre 
Michel, el o asculta pradă unei nerăbdări febrile. 

— Nu vorbi astfel, strigă el, după ce fata isprăvi; crezi 
că dragostea o poţi dirigui cum vrei? Că e ca viţa 
sălbatică pe care o legi de un perete şi încremeneşte 
acolo? Nu, Mary. Pe dumneata te iubesc! l-ar fi cu 
neputinţă inimii mele să rostească alt nume decât al 
dumitale, oricât aş vrea. Doamne, Dumnezeule, zise 
Michel cu o expresie de desperare, ce se va întâmpla cu 
mine când voi vedea că te măriţi cu altul? 

— Michel, răspunse Mary, dacă faci ceea ce-ţi cer, îţi 
jur, prin cele mai sacre legăminte, că neputându-mă 
mărita cu dumneata, nu mă voi mărita cu nimeni, 
niciodată! Toată afecțiunea, toată dragostea mea îţi vor 


352 


Gemenele 


aparţine, laolaltă cu recunoştinţa care mă va lega de-a 
pururi de dumneata; căci îţi voi datora fericirea surorii 
mele şi te voi binecuvânta toată viaţa! 

— Ataşamentul ăsta faţă de Bertha te face să fii 
nedreaptă, replică Michel. Fiindcă nu te mai preocupi 
decât de ea. La mine nu te gândeşti când vrei să mă 
condamni la acest cumplit supliciu de a mă lega pe viaţă 
de o femeie pe care n-o iubesc? Oh, e crud din partea ta, 
Mary! strigă Michel care, fără să-şi dea seama, începu s-o 
tutuiască. Tocmai tu, pentru care mi-aş da viaţa, să-mi 
ceri un lucru cu care nu m-aş putea resemna? Incep să 
cred că nu ştii ce înseamnă să iubeşti. Imi spui să renunţ 
la tine, dar gândeşte-te că tu eşti viaţa mea! E ca şi cum 
mi-ai cere să-mi smulg inima din piept şi să-mi reneg 
sufletul. Eşti lumina pentru care şi prin care, în ochii mei, 
lumea e lume şi când nu vei mai străluci voi cădea într-o 
prăpastie al cărei întuneric mă îngrozeşte. Ţi-o jur, Mary 
că, din clipa în care te-am văzut, din clipa în care ţi-am 
simţit mâinile răcorindu-mi fruntea însângerată, tu eşti 
una cu mine; nu există gând care să nu-ţi aparţină, iar 
dacă inima mea te-ar pierde, ar înceta să mai bată. Vezi 
deci bine că mi-e cu neputinţă să fac ceea ce-mi ceri. 

— Şi totuşi, strigă Mary, Bertha e cea care te iubeşte! 

— Aşa deci! Vasăzică tu nu mă iubeşti! Dacă, cu ochii 
în ochii mei, cu mâinile în mâinile mele, ai curajul să-mi 
spui: „Nu te iubesc!” totul se va sfârşi, 

— Ce înţelegi prin „totul se va sfârşi”? 

— Nimic mai simplu, Mary; nici tu, nici sora ta nu mă 
veţi mai vedea vreodată! 

— Ce spui? 

— Spun că n-am decât de traversat lacul, ceea ce e o 
treabă de zece minute; că n-am decât să mă urc pe calul 
care se află printre răchite şi s-o pornesc în galop până la 
primul post de jandarmi, ceea ce e o treabă de alte zece 
minute; că n-am decât să le spun celor de acolo: „Sunt 
baronul Michel de la Logerie”, pentru ca peste trei zile să 
fiu împuşcat. 


353 


Alexandre Dumas 


Mary scoase un strigăt. 

Tânărul se întoarse ca şi cum ar fi vrut să iasă din 
colibă. Mary se aruncă înaintea lui şi-l cuprinse cu braţele. 

— Michel, murmură ea, dacă mă iubeşti cum spui, n-ai 
să-mi refuzi o rugăminte; în numele iubirii tale, te conjur, 
nu-mi ucide sora; acordă-i viaţa, acordă-i fericirea şi cerul 
te va binecuvânta! Michel, uită-mă ! N-o face pe Bertha 
să cadă în desperarea în care o şi văd cufundată! 

— O, Mary, Mary, cât eşti de crudă! Cu alte cuvinte, mă 
condamni... Oh, îţi doresc să suferi şi tu tot atâta cât 
sufăr eu acum! 

La acest strigăt atât de pătimaş, Mary, fără să-şi dea 
prea bine seama ce face, îl strânse pe băiat în braţe şi, cu 
o voce întretăiată de lacrimi, zise: 

— Te-ar consola dacă ai şti că inima mi-e la fel de 
sfâşiată ca şi a ta? 

— Da, oh, da! 

— Crezi că iadul ar deveni rai dacă m-ai avea alături? 

— Fie şi o suferinţă fără sfârşit, dar să nu te pierd. 

— Ei bine, strigă fata, fii satisfăcut, răule; suferinţele, 
spaimele tale le simt şi eu întocmai! Ca şi tine, mor de 
deznădejde la gândul sacrificiului pe care ni-l impune 
datoria. 

— Deci mă iubeşti, Mary? 

— Oh, ingratul! Ingratul care nu vede rugăminţile, 
lacrimile, chinurile mele, care nu vede dragostea mea! 

— Mary, Mary! şopti Michel nebun de fericire, după ce 
m-ai făcut să mor de durere, acum vrei să mă faci să mor 
de bucurie? 

— Da, te iubesc! repetă Mary. Te iubesc! Trebuia să-ţi 
spun cuvintele astea două care mă înăbuşeau de atâta 
vreme; te iubesc tot atât cât mă iubeşti şi tu! Te iubesc 
atâta, încât la gândul sacrificiului pe care trebuie să-l fac, 
moartea mi s-ar părea mai blândă dacă m-ar secera în 
toiul acestor destăinuiri! 

Şi spunând aceste cuvinte, atrasă parcă de o putere 
magnetică, îşi apropie faţa de faţa lui Michel, care o 


354 


Gemenele 


privea cu ochii unui om ce vede o minune; pletele blonde 
ale fetei mângâiară obrazul băiatului; răsuflarea li se 
contopi şi-i ameţi pe amândoi; copleșit, Michel închise 
ochii; în acea clipă buzele sale întâlniră buzele lui Mary şi 
fata, epuizată de lupta îndelungată pe care-o dăduse cu 
ea însăşi, cedă atracției irezistibile... Buzele li se uniră şi 
cei doi se cufundară, preţ de câteva secunde, în 
adâncurile unei imense fericiri. Mary îşi reveni prima. Se 
desprinse din îmbrăţişare şi izbucni în lacrimi. În acel 
moment Rosine intră în colibă. 


355 


Alexandre Dumas 


CAPITOLUL LI 


Unde baronul Michel găseşte - pentru a se sprijini - 
un stejar în loc de o trestie 


MARY ÎNŢELESE CA CERUL Îl TRI- 
mitea un ajutor. Singură, fără alt sprijin decât ea însăşi, 
lăsându-se în voia sentimentelor, aşa cum făcuse, se 
simţea totuşi cumplit de vinovată. Alergă deci către 
Rosine, luând-o de mână. 

— Ce e, drăguţa mea, ce te aduce? 

După care îşi trecu degetele peste frunte şi peste 
pleoape; peste pleoape, pentru a-şi şterge lacrimile, 
peste frunte pentru a-şi şterge roşeaţa. 

— Domnişoară, zise Rosine, mi se pare că aud 
apropiindu-se o barcă. 

— Din ce parte? 

— Dinspre Saint-Philbert. 

— Am crezut că barca tatălui tău era singura pe apă. 

— Nu, domnişoară; mai e şi cea a morarului din Grand- 
Lieu; e adevărat că e pe jumătate desfundată; dar, în 
sfârşit, se poate sluji oricine de ea ca să ajungă până aici. 

— Bine, bine, zise Mary, vin cu tine, Rosine. 

Şi fără să-i dea vreo atenţie tânărului, Mary, care abia 
aştepta să se îndepărteze de Michel pentru a-şi aduna 
gândurile şi curajul, se năpusti afară din colibă. Rosine o 
urmă. Rămas singur, Michel simţi că fericirea îl părăseşte 
şi înţelese că e cu neputinţă s-o reţină. Într-adevăr, când 
Mary intră din nou, după ce trăsese cu urechea în toate 
părţile, fără să audă altceva decât clipocitul valurilor, îl 
găsi pe Michel aşezat pe snopul de stuf, sprijinindu-şi 
capul în palme. ÎI crezu calm, dar el era abătut. La 


356 


Gemenele 


zgomotul paşilor ei, Michel îşi înălţă capul şi văzând-o atât 
de rezervată, la întoarcere, pe cât de înflăcărată fusese la 
plecare, îi întinse mâna şi, clătinând cu tristeţe din cap, 
spuse doar atât: 

— O, Mary, Mary! 

— Ei bine, ce e? 

— In numele cerului, mai spune-mi o dată acele cuvinte 
care m-au ameţit. Mai spune-mi o dată că mă iubeşti! 

— i-o voi spune, răspunse cu tristeţe Mary, de câte ori 
ai să vrei, dacă această dragoste a mea poate să-ţi 
inspire curaj şi fermitate. 

— Cum, zise Michel frângându-şi mâinile, tot te mai 
gândeşti la acea crudă despărţire? Deşi ai certitudinea că 
te iubesc, deşi sunt sigur că mă iubeşti, vrei să fiu al 
alteia? 

— Vreau să ne îndeplinim amândoi datoria, Michel. Nu 
regret că mi-am deschis inima în faţa ta; fiindcă 
nădăjduiesc că pilda mea te va face să te resemnezi. Un 
concurs nefast de împrejurări, pe care-l deplâng tot atât 
cât şi tine, ne desparte, Michel: nu putem fi unul al 
celuilalt. 

— Şi de ce? Nu mi-am luat niciun angajament: nu i-am 
spus Berthei că o iubesc! 

— Nu, dar mi-a spus ea că te iubeşte; mi-a mărturisit 
acest lucru chiar în seara când te-ai întâlnit cu ea, la 
coliba lui Tinguy. 

— Dar tot ceea ce i-am spus, mai tandru, în seara 
aceea, strigă nefericitul tânăr, ţie îţi era adresat. Şi tu 
ştiai asta! 

— Ce vrei, Michel, biata Bertha s-a înşelat; întorcându- 
se la castel, în clipa în care eu îmi spuneam în şoaptă: „ÎI 
iubesc”, ea a spus acelaşi lucru, dar cu voce tare... Să mă 
iubeşti, e o suferinţă, să fiu a ta, ar fi o crimă. Să 
suportăm cu eroism urmările unei timidităţi nefaste. Nu 
mă face să am remuşcări, gândindu-mă că am fost pricina 
nenorocirii surorii mele. 

— Dar, zise Michel, planul tău e smintit; ceea ce vrei să 


357 


Alexandre Dumas 


eviţi, tot se va întâmpla; mai curând sau mai târziu, 
Bertha tot va băga de seamă că n-o iubesc, şi atunci... 

— Nădăjduiesc că Bertha mă va înlocui în inima ta 
înainte de a avea vreme să observe indiferența ta. Asta-i 
singura mea nădejde, Michel şi te rog să nu mi-o răpeşti! 

— Îmi ceri un lucru imposibil, Mary. 

— Ei bine, fie; eşti liber să nu-ţi ţii angajamentul care te 
leagă de sora mea, eşti liber să nu ţii seama de 
rugăminţile mele pe care ţi le adresez în genunchi; asta 
va fi o nouă ofensă adusă unor biete fete, şi aşa pe 
nedrept jignite de toată lumea! Sărmana Bertha va suferi, 
ştiu bine; dar cel puţin voi fi alături de ea, şi nu împotriva 
ei! 

— Te rog, Mary, te conjur, nu-mi spune astfel de vorbe, 
care-mi zdrobesc inima. 

— Ascultă, Michel, timpul trece, noaptea e pe sfârşite, 
trebuie să ne despărţim; hotărârea mea este definitivă. 
Ne-am făcut împreună un vis pe care trebuie să-l uităm. 
Ţi-am spus cum ai putea merita - nu zic dragostea - ci 
recunoştinţa veşnică a sărmanei Mary; ţi-o jur, adăugă ea, 
mai rugătoare ca niciodată, ţi-o jur că dacă o faci pe 
Bertha fericită, mă voi ruga cu ardoare Domnului să te 
răsplătească; dacă dimpotrivă, inima ta nu ştie să se 
ridice la înălţimea sacrificiului meu, atunci va trebui să 
pleci; fiindcă ţi-o repet, Michel, nu voi fi niciodată a ta. 

— Mary, Mary, nu rosti un astfel de jurământ! Lasă-mi 
măcar nădejdea! Piedicile care ne despart pot fi înfrânte! 

— Dacă ţi-aş da vreo speranţă, ar fi încă o greşeală, 
Michel, şi pentru că intensitatea durerii mele nu-ţi poate 
insufla fermitate şi resemnare, regret amar ceea ce ţi-am 
mărturisit în noaptea asta... Nu, continuă tânăra 
trecându-şi mâna peste frunte, să nu ne mai lăsăm în 
voia acestor visuri; sunt prea periculoase; mi-ai auzit 
rugăminţile, dar nu te-au mişcat; nu-mi mai rămâne decât 
să-mi iau rămas bun pentru totdeauna. 

— Să nu te mai văd, Mary?... Bine! Te voi asculta. Ceea 
ce-mi ceri... 


358 


Gemenele 


Se opri nemaiavând putere să meargă mai departe. 

— Nu-ţi cer nimic, zise Mary. Te-am rugat, în genunchi, 
să nu zdrobeşti două inimi în loc de una şi te mai rog încă 
o dată! 

— Bine, Mary, voi face tot ce vrei tu; dar rămâi aici, nu 
mă părăsi. Când voi simţi că nu mai pot, voi găsi, în 
privirile tale, forţa şi curajul ce-mi vor lipsi. Te voi asculta, 
Mary! 

— Îţi mulţumesc, Michel, îţi mulţumesc! Şi dacă faci 
ceea ce-ţi cer, dacă accept acest sacrificiu, o fac pentru 
că am convingerea că el nu va fi de prisos nici pentru 
fericirea ta, nici pentru fericirea Berthei. 

— Dar tu, tu? strigă tânărul. 

— Nu te gândi la mine, Michel. 

Tânărul lăsă să-i scape un geamăt. 

— Doamne, continuă Mary, acoperindu-şi ochii cu 
mâinile, de teamă ca vorbele să n-o dea de gol, mie îmi 
va fi de ajuns fericirea voastră. 

— Oh, strigă Michel frângându-şi mâinile, deci sunt 
condamnat să mă însor cu Bertha! 

În acel moment Rosine intră în colibă. 

— Domnişoară, zise ea, se face ziuă. 

— Ce ai, Rosine? Mi se pare că tremuri. 

— Tremur, fiindcă după ce mi s-a părut că aud vâslitul 
unor lopeţi, pe lac, mai adineauri mi s-a părut că aud şi 
nişte paşi în urma mea. 

— Paşi în urma ta, pe insuliţa asta pierdută? 

— Cred că mi s-a părut, fiindcă m-am uitat în toate 
părţile şi n-am văzut pe nimeni. 

— Hai să plecăm, zise Mary. 

Un oftat al lui Michel o făcu să se întoarcă. 

— Vom pleca doar noi două, Michel, zise ea, şi, peste o 
oră, Rosine va veni să te ia cu barca. Nu uita ce mi-ai 
făgăduit! Contez pe cuvântul tău! 

— Contează pe dragostea mea, Mary! Ceea ce-mi ceri e 
un lucru cumplit, sarcina pe care mi-o impui e imensă; să 
dea Domnul să nu mă prăbuşesc sub această povară! 


359 


Alexandre Dumas 


— Gândeşte-te că Bertha te iubeşte, gândeşte-te că-ţi 
pândeşte fiecare privire, gândeşte-te că mai curând aş 
prefera să mor decât să observe că mă iubeşti! 

Şi, profitând de un moment când Rosine crăpase uşa ca 
să se uite afară, Mary se aplecă şi-l sărută pe Michel pe 
frunte. Dar cât de deosebit era acest sărut de cel pe care 
i-l dăduse cu o jumătate de ceas mai înainte! Primul era 
ca o flacără ce ţâşneşte din inima unei iubite şi se 
îndreaptă către inima celui iubit. Celălalt era castul rămas 
bun pe care o soră şi-l ia de la un frate. Michel înţelese 
perfect diferenţa, fiindcă acel ultim sărut îi strânse inima. 
Le conduse pe cele două fete până la țărm; apoi, după ce 
le văzu urcate în barcă, se aşeză pe o piatră şi le privi 
cum se îndepărtează, până când pieriră în ceţurile 
dimineţii ce acopereau lacul. Doar zgomotul lopeţilor mai 
ajungea până la el. Il ascultă trist, ca pe un glas care-l 
vestea că toate iluziile lui se prăbuşiseră, că ele pieriseră 
ca nişte năluci, când, deodată, se simţi atins uşor pe 
umăr. Se întoarse şi-l zări pe Jean Oullier, în picioare, în 
spatele lui. Chipul vandeeanului era şi mai trist ca de 
obicei. Dar îşi pierduse acea expresie plină de ură cu care 
se uita întotdeauna la Michel. Îi întinse tânărului mâna, 
lucru pe care nu-l făcuse niciodată. Michel îl privi foarte 
mirat şi, şovăind, apucă mâna care i se întindea. 

— Am auzit tot, zise Jean Oullier. 

Michel oftă şi-şi plecă încet capul. 

— Eşti un băiat curajos, dar ai dreptate, fata asta ţi-a 
aruncat pe umeri o sarcină cumplită. S-o răsplătească 
cerul pentru devotamentul ei! Cât despre dumneata, dacă 
te simţi slăbind, anunţă-mă, domnule de la Logerie, şi ai 
să afli că Jean Oullier îşi urăşte duşmanii, dar ştie să-i 
iubească pe cei care-l iubesc! 

— Îţi mulţumesc, zise Michel. 

— Hai, hai, nu mai lăcrima, un bărbat nu plânge! Dacă 
trebuie, am să mă străduiesc să vorbesc cu încăpăţânata 
de Bertha, deşi, ţi-o spun dinainte, nu va îi deloc uşor. 

— In cazul că nu va voi să înţeleagă, mai rămâne totuşi 


360 


Gemenele 


o portiţă de scăpare... 

— Care? întrebă Jean Oullier. 

— Să mă las ucis... 

Tânărul spusese asta atât de simplu, încât îl simţeai pe 
deplin sincer. 

— Ei, zise Jean Oullier, mai vedem noi... Hai, nu poţi 
rămâne aici. Am o barcă hodorogită, totuşi, cu multe 
precauţii, ne va putea duce pe amândoi dincolo... 

— Dar peste un ceas vine Rosine să mă ia... 

— Va face drumul degeaba, zise Jean Oullier; asta, ca 
să se înveţe minte să mai vorbească în gura mare despre 
treburile altora, aşa cum a făcut astă-noapte. 

După aceste vorbe, care explicau în ce fel izbutise să 
ajungă Jean Oullier în insuliţa din Jonchere, Michel o porni 
alături de el, spre barcă şi, în curmd, luând-o pe drumul 
urmat de Rosine şi de Mary, cei doi se îndreptară spre 
Saint-Philbert. 


361 


Alexandre Dumas 


CAPITOLUL LII 


Ultimii cavaleri ai regalității 


AŞA CUM FOARTE BINE PREVĂ- 
zuse Gaspard, ajunul zilei în care urma să aibă loc 
răzmeriţa aduse o lovitură de moarte insurecției 
proiectate. Orice diligenţă s-ar fi depus, orice activitate ar 
fi desfăşurat şefii partidului legitimist, care străbătuseră 
ei înşişi drumurile ca să ducă acel contraordin, era prea 
târziu să mai poată fi cunoscut de toţi cei interesaţi. 

Trecuseră opt zile de evenimentele istorisite în 
capitolul precedent şi, în timpul acestor opt zile, mişcarea 
produsă în jurul satului Machecoul atrase în orbita ei şi 
personajele despre care am vorbit. Bertha, o clipă 
neliniştită de dispariţia lui Michel, se arătase calmă, de 
îndată ce-l văzuse apărând, şi bucuria ei fu atât de vădită, 
încât Michel nu avu inima să trădeze jurământul făcut lui 
Mary şi se arătă şi el, de bine, de rău, bucuros s-o revadă. 
De altfel, treburile pe care le avea de îndeplinit pe lângă 
ducesă, corespondenţa de care se ocupa, o absorbeau 
într-o asemenea măsură, încât n-avu când să observe 
tristeţea şi deprimarea lui Michel, şi mai ales acea 
constrângere cu care răspundea la familiarităţile fetei 
bărbătoase faţă de cel pe care-l socotea logodnicul ei. 

Mary, care se întâlnise cu tatăl şi cu sora ei, imediat ce 
plecase din insula Jonchere, continua să-l evite pe Michel. 
Când obligaţiile vieţii lor în comun îi puneau faţă în faţă, 
ea se străduia, prin toate mijloacele posibile, să scoată în 
evidenţă farmecele surorii sale; când ochii ei întâlneau 
privirea tânărului, aveau o expresie rugătoare, care-i 
aminteau cu blândeţe, dar în acelaşi timp şi cu cruzime, 


362 


Gemenele 


de făgăduiala făcută. Dacă, din întâmplare, Michel, 
accepta - prin tăcerea sa - atenţiile cu care-l copleşea 
Bertha, Mary simula o bucurie zgomotoasă şi 
demonstrativă, care-i zdrobea inima lui Michel. Lupta 
dusă împotriva iubirii sale, începu să lase urme serioase 
pe chipul lui Mary. Aceste urme ar fi sărit în ochii celor din 
jur dacă ar fi fost mai puţin preocupaţi de treburile lor - 
cum erau ducesa şi marchizul de Souday - sau de propria 
lor fericire, cum era Bertha. Prospeţimea bietei Mary 
dispăruse; în jurul ochilor avea cearcăne adânci, albăstrii; 
obrajii palizi i se scofâlciseră şi riduri uşoare, brăzdându-i 
fruntea, dezminţeau zâmbetul pe care-l avea mereu pe 
buze. Din păcate, tocmai atunci lipsea şi Jean Oullier. Incă 
din ziua în care se întorsese la Banloeuvre fusese trimis - 
de către marchiz - cu nişte treburi în est, şi omul, după 
cele aflate în insula Jonchere, plecase foarte, neliniştit. Cu 
toate cele auzite, nu credea totuşi că răul mersese atât 
de departe. _ 

Sosi şi ziua de 3 iunie. In ziua aceea era mare 
frământare la moara Jacquet şi la Saint-Colombin. 

Încă din cursul dimineţii, livada din faţa fermei 
căpătase aspectul unei tabere. Din minut în minut, 
oameni în bluze sau în haine de vânătoare, înarmaţi cu 
puşti, săbii şi pistoale, soseau - unii de-a dreptul peste 
câmp, alţii pe şosele; spuneau sentinelelor din jurul 
fermei un cuvânt şi, la acest cuvânt, sentinela îi lăsa să 
treacă. Îşi aşezau armele în hăţişul care despărţea livada 
de curte şi, ca şi cei ce sosiseră înainta lor, se aşezau pe 
sub copaci. In moara Jacquet, lumea, deşi mai puţin 
numeroasă, era tot atât de zgomotoasă ca şi afară. În 
mijlocul oamenilor, marchizul de Souday se remarca prin 
locvacitatea lui; plin de nerăbdare, i se părea că soarele 
celei de a doua zile nu va mai răsări niciodată, şi profita 
de acest răstimp ca să dea lecţii de strategie şi tactică 
celor ce-l înconjurau. 

Singurul care nu se arăta preocupat de evenimentele 
ce se pregăteau era Michel. Incepând de dimineaţă, 


363 


Alexandre Dumas 


situaţia se complicase. Câţiva vecini, câţiva prieteni 
veniseră să-l felicite pentru apropiata lui căsătorie cu 
domnişoara Bertha. Cu fiecare pas pe care-l făcea, avea 
impresia că se încurcă şi mai tare în plasa în care picase 
fără să vrea. Tristeţea sa contrasta în mod ciudat cu 
agitația febrilă a celor din jur. Zgomotul, mişcarea, îi 
deveniră din ce în ce mai greu de suportat. Se ridică şi 
ieşi fără să-l vadă careva. Străbătu curtea, intră în 
grădina morii, o luă de-a lungul apei şi se aşeză pe 
balustrada unui podeţ, la vreo două sute de paşi de casă. 
Stătea acolo de vreun ceas, pradă unor gânduri negre, 
când zări un om îndreptându-se către el. 

— Dumneata eşti, domnule Michel? întrebă omul. 

— Jean Oullier! zise Michel. Cerul te aduce! Când te-ai 
întors? 

— Acum o jumătate de ceas! 

— Ai vorbit cu Bertha? 

— Nu. 

— Dar cu Mary? 

— Da, am vorbit... 

Tonul cu care Jean Oullier rostise aceste cuvinte, gestul 
care le însoţise, arătau că nu dobândise rezultatul 
scontat. Michel îşi ascunse faţa în mâini, şoptind: 

— Biata Mary! 

Jean Oullier îl ascultă cu o oarecare compasiune; apoi 
după un moment de tăcere, zise: 

— Ai luat vreo hotărâre? 

— Nu, sper că bătălia de mâine va pune capăt tuturor 
acestor neînţelegeri. 

— Nu conta prea mult pe asta; gloanţele sunt 
capricioase, nu vin niciodată atunci când le chemi! 

— Ah, exclamă Michel clătinând din cap, sunt atât de 
nenorocit! 

— Da, se pare că vă tulbură foarte tare ceea ce voi, 
tinerii, numiţi dragoste, dar care în realitate, nu-i decât un 
fleac. Drace, cine ar fi crezut că celor două copile, care se 
zbenguiau neştiutoare prin păduri, avea să le cadă cu 


364 


Gemenele 


tronc primul domnişor cu pălărie întâlnit în cale? 

— E vina soartei, dragă Jean! 

— Nu, zise vandeeanul, e vina mea. În sfârşit, fiindcă n- 
ai curajul să-i vorbeşti deschis nebunei ăsteia de Bertha, îl 
ai măcar pe acela de a rămâne un om cinstit? 

— Voi face tot ce va fi cu putinţă ca să mă apropii de 
Mary. 

— Dar cine-ţi spune să te apropii de Mary? Biata fată! 
Are mai mult bun-simţ decât dumneata. Nu poate fi soţia 
dumitale, ţi-a spus-o zilele trecute, şi are dreptate; se 
condamnă la o suferinţă de care vrea s-o scutească pe 
soră-sa, ceea ce nici eu, nici dumneata nu vom îngădui. 

— Cum asta? 

— Păi foarte simplu: neputând fi al celei pe care o 
iubeşti, nu trebuie să fii nici al celei pe care n-o iubeşti 
Socot că durerea Berthei se va potoli cu vremea, căci 
oricât de pură ar fi inima unei femei, tot sălăşluieşte în 
străfundul ei o fărâmă de gelozie. 

— Să renunţ la nădejdea de a o numi pe Mary soţia 
mea şi, totodată, la bucuria de a o vedea? Nu pot. Vezi, 
jupâne Jean Oullier, ca să mă apropii de Mary, aş fi în 
stare să trec şi prin flăcările iadului. 

— Toate astea sunt vorbe, tinere domn. La vârsta 
dumitale, o femeie se uită repede. De altfel, nu focurile 
iadului te despart de Mary, ci cu totul altceva; ar putea fi 
chiar leşul surorii ei, căci încă nu ştii de ce e în stare 
copila asta neîmblânzită care se numeşte Bertha. 

— Atunci ce-i de făcut? Sfătuieşte-mă dumneata. 

— Tot răul ţi se trage - iartă-mă că ţi-o spun aşa de-a 
dreptul - din faptul că nu eşti deloc bărbat! Trebuia să 
faci ceea ce se face de obicei într-o astfel de împrejurare, 
adică să apuci taurul de coarne; n-ai ştiut să fii stăpân pe 
situaţie, acum nu-ţi mai rămâne decât să dai bir cu fugiţii. 

— Să fug? Dar n-ai auzit ce spunea Mary, zilele trecute, 
că dacă nu mă însor cu Bertha, n-o voi mai vedea nici pe 
ea? 

— Ce importanţă are, din moment ce te va stima? 


365 


Alexandre Dumas 


— Da, dar suferinţa mea? 

— N-ai să suferi mai mult, fiind departe, decât suferi 
dacă rămâi aici. 

— Aici, cel puţin, o pot vedea. 

— Crezi că inima cunoaşte distanţe? Uită-te la mine, au 
trecut mai bine de treizeci de ani de când mi-am pierdut 
nevasta; ei bine, sunt zile când mi se pare c-o văd aievea. 
Ai să porţi chipul lui Mary în inima dumitale şi ai să-i auzi 
glasul mulţumindu-ţi pentru tot ceea ce ai făcut. Haide, 
domnule Michel, eu care am avut împotriva dumitale 
destule motive ca să te urăsc, uite, acum sunt gata să-ţi 
cad în genunchi şi să-ţi spun: „Lasă-le în pace pe cele 
două copile! Redă-le liniştea!” 

— La urma urmei, ce vrei de la mine? 

— Să pleci, ţi-am spus-o şi ţi-o repet. 

— Să plec? Nu-ţi dai seama ce spui! Mâine va avea loc 
lupta! Dacă aş pleca ar însemna să dezertez, să mă 
dezonorez... 

— Nu, dacă pleci nu înseamnă că dezertezi. 

— Cum adică? 

— Divizia de la Clisson n-are căpitan; te-am propus pe 
dumneata. Ai să te lupţi sub ochii mei, continuă Jean 
Oullier; voi fi martor că te-am văzut bătându-te! Ce zici? 

— Sunt de acord, răspunse Michel atât de încet, încât 
Jean Oullier abia îl auzi. 

— Bine; peste trei ceasuri pornim la drum. 

— Plec fără să-mi iau rămas bun? 

— Trebuie. Cine ştie dacă ea te va lăsa să pleci. Curaj)! 

— Îl voi avea. Vei fi mulţumit de mine. 

— Deci pot conta pe dumneata? 

— ţi dau cuvântul meu. 

— Te aştept, peste trei ceasuri, la răscrucea de la Belle- 
Passe. 

— Voi fi acolo. 

Jean Oullier îi făcu lui Michel un semn de rămas bun, 
aproape amical şi, trecând podeţul, se duse în livadă să 
se întâlnească cu ceilalţi vandeeni. 


366 


Gemenele 


CAPITOLUL LIII 


Unde Jean Oullier minte într-un scop nobil 


TÂNĂRUL BARON RĂMASE CÂTEVA 
minute buimăcit: cuvintele lui Jean Oullier îi răsunau în 
ureche ca un glas de rău augur. Gândul că va lua parte la 
luptă, la o luptă adevărată, îi îngheţă inima. Până atunci 
se îmbătase cu vorbe mari şi frumoase. Dar vorbele sunt 
una, iar realitatea, alta. Se şi vedea despărţit pentru vecie 
de Mary. Durerea îi deveni atât de crâncenă, încât i se 
schimbă în presimţire. Câteva clipe îl uri din toată inima 
pe Jean Oullier. Lipsa de înţelegere şi asprimea bătrânului 
vandeean, care-i răpea până şi bucuria unei ultime 
revederi, i se părură cumplite. Nu putu concepe să nu-i fie 
îngăduit cel din urmă rămas bun. Se revoltă împotriva 
acestei oprelişti şi hotărî s-o vadă pe Mary orice s-ar 
întâmpla. Ştia cum era împărţită casa. Ducesa locuia în 
odaia morarului, situată chiar deasupra morii. Cele două 
fete dormeau într-o odăiţă vecină cu această cameră. 
Odăiţa avea o fereastră îngustă. Aceasta dădea chiar 
deasupra roții de afară, care punea în mişcare toată 
maşinăria dinăuntru. Acum roata se odihnea; o opriseră 
ca să nu le stânjenească pe sentinele cu zgomotul ei. 
Michel aşteptă să se facă noapte şi se apropie de clădire. 
Prin fereastra îngustă a odăiţei se vedea o dâră de 
lumină. Ridică încetişor capul şi se uită înăuntru. Mary, 
singură, aşezată pe un scaun fără spătar, stătea cu 
coatele sprijinite pe genunchi şi cu capul în mâini. La 
zgomotul pe care-l făcu tânărul, ciocănind uşor în geam, 
fata ridică iute capul, îl recunoscu, scoase un strigăt şi 
alergă la fereastră. 


367 


Alexandre Dumas 


— Sstt! zise tânărul. 

— Tu! Tu aici? 

— Da, eu. 

— Doamne, ce mai vrei? 

— Mary, au trecut opt zile de când ţi-am vorbit; opt zile 
de când nu te-am văzut; vin să-mi iau rămas bun, înainte 
de a pleca acolo unde mă mână soarta. 

— Rămas bun! De ce rămas bun? 

— Vin să-mi iau rămas bun! zise tânărul. 

— Ei, doar nu te duci la moarte... 

Michel nu răspunse. 

— Acum, după ce m-ai văzut, pleacă, pleacă repede! 

— De ce să plec atât de repede? Mă urăşti până într- 
atât, încât nu suporţi nici să mă vezi? 

— Nici vorbă de aşa ceva, zise Mary; dar Bertha e în 
odaia vecină, poate veni dintr-o clipă într-alta şi te poate 
auzi. Te conjur, Michel, pleacă! 

— Nu, Mary, nu voi pleca până n-am să te aud 
repetând, cu gura ta, cele spuse în coliba din Jonchere. 

— Dar dragostea asta e aproape o crimă! strigă Mary 
desperată. Michel dragă, am roşit de ruşine şi am plâns 
de desperare gândindu-mă că am fost o clipă atât de 
slabă... 

— Mary, mâine mă voi strădui să fac în aşa fel, încât să 
nu mai simţi asemenea regrete şi să nu mai plângi 
astfel... 

— Vrei să mori? Oh, nu-mi spune asta, te rog! Nu-mi 
spune asta, tocmai mie care sufăr atâta! Vine! Pleacă, 
Michel! Pleacă! 

— Un sărut, Mary! 

— Nu! 

— Un sărut... ultimul! 

Mary scoase un strigăt uşor; buzele ei atinseră fruntea 
băiatului; dar chiar în clipa în care închidea fereastra, se 
deschise uşa. Bertha se ivi în prag. O zări pe sora ei 
palidă, speriată şi, cu acel formidabil instinct al geloziei, 
alergă la fereastră, o deschise cu violenţă, se aplecă în 


368 


Gemenele 


afară şi zări o umbră care se strecura de-a lungul zidului. 

— Era Michel, nu-i aşa, Mary? strigă ea tremurând. 

— Bertha, zise Mary, ţi-o jur... 

— Nu jura, nu minţi! l-am auzit vocea! 

Bertha o împinse pe Mary cu atâta putere, încât 
aceasta căzu pe pardoseala de piatră. Apoi, trecând peste 
trupul surorii sale, furioasă ca o leoaică atunci când îi iei 
puiul, se năpusti afară din odaie, cobori glonţ scara, 
străbătu moara şi ieşi în curte. Acolo, spre marea ei 
mirare, îl văzu pe Michel stând în pragul porţii, alături de 
Jean Oullier. 

Se duse drept la el. 

— Eşti de multă vreme aici? îl întrebă ea pe Michel, 
gâfâind. _ 

Michel făcu un gest care voia să însemne: „Intreabă.-l 
pe Jean”. 

— Sunt aproape trei sferturi de ceas de când domnul 
baron îmi face cinstea să discute cu mine, răspunse 
acesta. 

Bertha se uită fix la vandeean. 

— Cam ciudat! zise ea. 

— Ce-i ciudat? întrebă Jean Oullier, privind-o, la rându-i, 
pe Bertha drept în ochi. 

— Pentru că mai adineauri, zise fata adresându-se lui 
Michel, mi s-a părut că te-am auzit stând de vorbă, la 
fereastră, cu sora mea; te-am văzut coborând de pe roata 
de moară, pe care te-ai urcat ca să poţi ajunge până la 
ea. 

— Domnul baron, zise Jean Oullier, nu prea pare în 
stare de un asemenea tur de forţă! 

— Atunci cine-a fost, Jean? zise Bertha nerăbdătoare şi 
bătând din picior. 

— Ei, vreun beţiv căruia i-o fi venit să se urce pe roată. 

— Dar Mary era palidă, speriată, tremura! 

— De frică! zise Jean Oullier. Crezi că e tare ca tine? 

Bertha rămase gânditoare. Cunoştea sentimentele lui 
Jean Oullier faţă de baron. Nu putea deci presupune că i- 


369 


Alexandre Dumas 


ar lua partea, împotriva ei. După câteva clipe, gândurile 
ei se întoarseră către Mary. Îşi aminti c-o bruftuise şi c-o 
trântise pe pardoseală. 

— Da, zise ea, ai dreptate, Jean; bietei fete trebuie să-i 
fi fost frică; iar eu am speriat-o şi mai tare. Ah, dragostea 
asta mă face într-adevăr nebună... 

Şi fără să mai spună o vorbă, se năpusti spre moară. 

Jean Oullier se uită la Michel, care-şi lăsă ochii în jos. 

— N-am să-ţi fac reproşuri. Vezi şi dumneata pe ce 
butoi cu praf de puşcă stai! Ce s-ar fi întâmplat dacă eu n- 
aş fi fost aici ca să mint? Să mă ierte Dumnezeu, dar am 
făcut lucrul acesta cu atâta uşurinţă, de parcă toată viaţa 
mea aş fi minţit! 

— Te voi urma, jupâne Oullier, fiindcă acum văd şi eu 
că e cu neputinţă să mai rămân multă vreme aici. 

— Bine; nantezii vor porni imediat la drum. Marchizul şi 
divizia lui li se vor alătura. Pleacă cu ei. Dar rămâi mai la 
urmă şi aşteaptă-mă unde ne-am înţeles. 

Michel se duse să-şi pregătească bidiviul, iar Jean 
Oullier să-i ceară marchizului ultimele instrucţiuni în 
vremea asta, Bertha o ajuta pe Mary să-şi vină în fire. 
Mary deschise ochii, privi în jurul ei fără să vadă nimic, în 
vreme ce buzele rosteau numele lui Michel. Inima i se 
trezise înaintea judecății. Bertha tresări fără să vrea. 
Tocmai voia să-i ceară lui Mary iertare pentru purtarea ei, 
dar la auzul acelui nume, cuvintele îi muriră pe buze. 
Pentru a doua oară şarpele geloziei îi muşca inima. 


370 


Gemenele 


CAPITOLUL LIV 
Câmpul de luptă 


MOARA JACQUET ERA LA O LEGHE 
de satul Chêne. Ducesa, călăuzită de zgomotul 
împuşcăturilor, făcu jumătate de drum alergând, şi 
marchizului îi fu destul de greu s-o oprească atunci când 
se apropiară de câmpul de luptă. Nu după mult, ducesa şi 
cei care o însoțeau se treziră în spatele micii armate 
vandeene, care pierduse complet terenul câştigat cu 
mare greutate, dimineaţă, şi care fusese împinsă de 
filipişti dincolo de satul Chêne. Gaspard, întorcându-se 
brusc, o văzu pe ducesă urmată de marchizul de Souday 
şi de Bertha. Apropiindu-se, zise plin de tristeţe: 

— Albaştrii sunt mai tari ca noi; în fiece clipă vine câte 
una din ştafete să-mi spună că le sosesc mereu noi 
întăriri. 

— Cu atât mai bine! strigă ducesa. Vor fi mai mulţi cei 
care vor povesti cum am murit! 

Şi smulgându-i lui Gaspard sabia, ducesa îşi puse 
pălăria în vârful ei şi se năpusti în direcţia satului. 

Urmă o încăierare cumplită. Gaspard, preocupat doar 
de salvarea ducesei, izbuti s-o ajungă şi s-o aducă între 
oamenii săi unde se afla şi Bertha. Uitând de luptă, uitând 
de soldaţi, preocupându-se prea puţin de ceea ce se 
petrecea în jurul ei, fata îl căuta, înnebunită, din ochi, pe 
Michel; se strădui să-l recunoască în vârtejul de oameni şi 
cai. Dar nu-l zări nicăieri. În vremea asta, filipiştii, 
surprinşi de vigoarea atacului, începură să bată în 
retragere. Deodată izbucniră nişte strigăte de triumf, şi 
când vandeenii se uitară să vadă ce s-a întâmplat, zăriră 


371 


Alexandre Dumas 


o amazoană pe care Albaştrii o înconjuraseră şi o duceau 
cu ei.. Era Bertha care, preocupată să-l găsească pe 
Michel, înaintase prea mult şi căzuse prizonieră. Soldaţii, 
văzând-o îmbrăcată astfel, crezură că au pus mâna pe 
ducesă. De aici strigătele lor de bucurie. Dar în 
îmbulzeala care se stârni, Bertha îşi scoase pistolul de la 
brâu şi, trăgând în dreapta şi-n stânga, dădu pinteni 
calului. Astfel, trecând ca o furtună printre filipiştii uluiţi, 
se întoarse la ai săi. Venindu-şi în fire, soldaţii - vrând să 
pună, cu orice preţ, mâna pe amazoană, pe care 
continuau s-o confunde cu ducesa, se apropiară din nou 
de grupul vandeenilor. Nantezii, conduşi de Gaspard şi de 
marchizul de Souday, făcură un efort desperat ca să-i 
respingă, dar superioritatea numerică a acestora precum 
şi cea a armamentului, îi duceau, în mod infailibil, spre 
victorie. Cu toate protestele ducesei, Gaspard ordonă 
retragerea şi vandeenii îşi reluară poziţia pe care o 
ocupaseră cu un ceas mai înainte, de cealaltă parte a 
râului. Ducesa era palidă de mânie şi-i cerea insistent 
explicaţii lui Gaspard, pe care acesta nu i le dădu decât 
după ce făcură un popas. 

— Suntem înconjurați, zise el, de cinci sau şase mii de 
soldaţi, iar noi de-abia dacă suntem cinci, şase sute. 
Onoarea e salvată. Asta-i tot ce mai putem spera. 

— Eşti sigur de asta? întrebă ducesa. 

— Uitaţi-vă şi dumneavoastră, zise Gaspard, 
conducând-o pe ducesă către o ridicătură de pământ. 

De jur împrejur, mase compacte de soldaţi, ale căror 
baionete luceau în soarele ce apunea, se îndreptau spre 
sat. Zgomotele trâmbiţelor şi ale tobelor se auzeau 
pretutindeni. 

— Vedeţi, continuă Gaspard, în mai puţin de o oră vom 
fi înconjurați şi toţi aceşti oameni de treabă care luptă 
alături de noi, şi care n-au chef să dea ochi cu temniţele 
lui Louis-Philippe, nu vor mai avea altă scăpare decât 
moartea. 

Ducesa rămase, câteva minute, tăcută şi posomorâtă. 


372 


Gemenele 


Apoi, convinsă de adevărul celor spuse de şeful 
vandeenilor, văzând cum i se prăbuşesc toate speranţele, 
simţi cum o părăseşte curajul. Se aşeză pe o piatră de 
hotar şi începu să plângă fără să-şi mai ascundă lacrimile 
care-i curgeau şiroaie de-a lungul obrajilor. 


373 


Alexandre Dumas 


CAPITOLUL LV 
După luptă 


ÎN VREMEA ASTA, GASPARD, ÎN- 
torcându-se în mijlocul oamenilor săi, le mulţumi pentru 
ajutor şi-i rugă să se împrăştie cât mai repede, pentru a 
scăpa de urmărirea filipiştilor. După care se întoarse la 
ducesă; o găsi în acelaşi loc, înconjurată de marchizul de 
Souday, de Bertha şi de câţiva vandeeni. 

— Ei bine, îl întrebă ea pe Gaspard, văzându-l că se 
întoarce singur, au plecat? 

— Da, ce-aţi fi vrut să facă? 

— Bieţii oameni! Câte necazuri îi aşteaptă! 

— Acum, zise Gaspard, e vremea să ne gândim şi la 
siguranţa dumneavoastră. 

— Oh, nu te ocupa de mine, replică ducesa. N-am decât 
un regret: că nu m-a nimerit vreun glonţ! Cel puţin ar fi 
fost o moarte glorioasă! Acum, ce ne mai rămâne de 
făcut? 

— Nimic. 

In fruntea micului grup, Gaspard, care cunoştea bine 
locurile, o porni de-a dreptul peste câmp; apoi, luând-o pe 
nişte poteci mai puţin bătute, ajunse în apropierea morii 
Jacquet. Odată sosiți acolo, Bertha se apropie de tatăl ei 
şi-l întrebă dacă, în toiul luptei, nu-l zărise cumva pe 
Michel. Dar, bătrânul gentilom, pe care sfârşitul răscoalei 
- pregătită cu atâta trudă şi atât de repede înăbuşită - îl 
amărâse cumplit, îi răspunse, în nişte termeni foarte duri, 
că de două zile nimeni nu-l văzuse pe acel baron de la 
Logerie, că - probabil - fiindu-i frică, dăduse bir cu fugiţii, 
lipsindu-se şi de glorie şi de înrudirea cu familia lui. Acest 


374 


Gemenele 


răspuns o consternă pe Bertha. De prisos să mai spunem 
că nu crezu nicio iotă din vorbele marchizului, Inima ei 
tremura de teama singurului lucru care i se părea 
probabil: Michel fusese ucis, sau dacă nu, atunci rănit 
grav. Hotărî, drept urmare, să se informeze cât mai 
grabnic despre soarta iubitului ei. Îi întrebă pe toţi 
vandeenii: nici unul nu-l văzuse, ba unii, animați de ura 
ce i-o purtau tatălui, se exprimară în nişte termeni şi mai 
energici decât cei folosiţi de marchizul de Souday. Bertha 
se simţi cumplit de îndurerată. Atâta vreme cât nu exista 
nicio probă palpabilă, nimic n-ar fi putut-o determina să 
recunoască faptul că ar fi făcut o alegere nedemnă de ea, 
şi cu cât aparențele îl acuzau mai tare pe Michel, cu atât 
îl iubea mai mult. Cu câteva clipe mai înainte simţise că 
se sfârşeşte la gândul că Michel îşi găsise moartea în 
luptă; acum, iată că această moarte glorioasă devenise o 
nădejde, o consolare; era pregătită să primească această 
veste crudă. Se gândea să se întoarcă la Chêne, să 
cerceteze câmpul de luptă, să caute trupul tânărului, aşa 
cum Edith îl căutase pe cel al lui Harold, şi, după ce-i va fi 
reabilitat memoria, să se răzbune pe ucigaşii lui. Tocmai 
se gândea ce mijloace să folosească pentru a se 
reîntoarce la Chêne, când Trigaud şi Courte-joie, care 
alcătuiau ariergarda grupului, se apropiară de ea. 

— Nici voi, dragii mei, nu-mi puteţi da vreo veste 
despre domnul Michel de la Logerie? 

— Ba da, dragă domnişoară, răspunse Courte-Joie. 

Insufleţită de nădejde, fata întrebă: 

— Nu-i aşa că nu şi-a părăsit divizia, cum îl acuză unii? 

— Ba şi-a părăsit-o. 

— Când? 

— In ajunul luptei de la Maisdon. 

— Oh, Doamne, zise Bertha speriată, sunteţi siguri? 

— Foarte siguri. L-am văzut întâlnindu-se cu Jean 
Oullier la Croix-Philippe, şi chiar am făcut o bucată de 
drum împreună cu ei, pe şoseaua care duce spre Clisson. 

— Cu Jean Oullier? strigă Bertha. Oh, atunci sunt 


375 


Alexandre Dumas 


liniştită. Jean Oullier n-a dat bir cu fugiţii! Şi dacă Michel 
era cu Jean Oullier, înseamnă că n-a făcut vreo faptă laşă 
sau dezonorantă. 

Apoi, brusc, o idee cumplită îi trecu prin, minte. De ce 
acest interes subit al lui Jean Oullier pentru tânăr? Cum 
de-l urmase Michel pe Jean şi nu pe marchiz? Cele două 
întrebări, pe care şi le pusese, o făcură pe Bertha să aibă 
nişte presimţiri negre. 

— Spui, se adresă ea lui Courte-Joie, că l-aţi văzut 
amândoi îndreptându-se spre Clisson? 

— Cum vă văd şi cum mă vedeţi! 

— Ce s-a petrecut la Clisson? Ştiţi? 

— E prea departe de aici ca să putem avea amănunte! 
Totuşi, ne-am întilnit cu nişte băieţi de la Sainte-Lumine 
care ne-au spus că, începând de pe la zece dimineaţa, s- 
au auzit, dinspre Sèvre, nişte Împuşcături îndrăcite. 

Bertha nu zise nimic. Îl văzu pe Michel împins la moarte 
de ura pe care i-o purta Jean Oullier. Şi-l închipui rănit, 
părăsit, întins în mijlocul vreunei lande pustii. II auzea 
strigând după ajutor. 

— Ştiţi pe careva care ar putea să mă conducă acolo 
unde se află Jean Oullier? 

— Astăzi? 

— Acum! 

— Dar drumurile sunt pline de filipişti. 

— Ne rămân potecile. 

— Dar se întunecă. 

— Drumul ne va fi cu atât mai sigur. Găsiţi-mi o 
călăuză, sau dacă nu, plec singură! 

— N-aveţi altă călăuză decât pe mine, zise Courte-Joie. 
Nu sunt eu îndatorat faţă de familia dumneavoastră? 

— Bine, atunci rămâneţi mai în urmă şi aşteptaţi-mă pe 
câmpul ăsta; într-un sfert de ceas sunt alături de voi. 

Courte-Joie şi Trigaud se culcară printre spice; Bertha, 
iuţindu-şi pasul, îi ajunse din urmă pe ducesă şi pe ofiţeri, 
chiar în clipa în care se pregăteau să intre în moara 
Jacquet. Urcă repede în cămăruţa unde locuia împreună 


376 


Gemenele 


cu sora ei şi se grăbi să-şi schimbe hainele cu un costum 
de ţărancă. Coborând, se întâlni cu Mary, care nu luase 
parte la luptă, şi fără să-i dezvăluie ce are de gând, îi zise 
doar să nu fie neliniştită dacă se va întoarce abia a doua 
zi. După care plecă. Oricât de rezervată fusese Bertha 
faţă de Mary, aceasta citise pe chipul tulburat al surorii 
sale tot ceea ce se petrecea în sufletul ei. Ştia de 
dispariţia lui Michel şi nu se îndoi că plecarea Berthei era 
în legătură tocmai cu această dispariţie. Dar, după cele 
petrecute în ajun, Mary nu mai cuteză s-o întrebe nimic. O 
nouă spaimă se adăugă celor care-i sfâşiau inima - că 
Michel dăduse bir cu fugiţii; când o strigară ca să plece 
împreună cu ducesa - care se ducea să-şi caute un alt 
sălaş - Mary se rugă cerului să salveze zilele bărbatului 
pe care-l iubea, dar şi onoarea logodnicului Berthei. 


377 


Alexandre Dumas 


CAPITOLUL LVI 


Castelul din Penissiere 


ÎN VREME CE VANDEENII DUCEAU 
la Chêne o luptă inutilă, patruzeci şi doi dintre ei 
susțineau, la Penissiere de la Cour, o luptă pe care istoria 
avea s-o consemneze. Cei patruzeci şi doi de legitimişti 
care făceau parte din divizia de la Clisson, plecaseră din 
acest orăşel, cu intenţia de a se îndrepta spre târgul 
Cugan, unde intenționau să dezarmeze garda naţională. 
Dar, o furtună cumplită, izbucnind deasupra capetelor lor, 
îi sili să-şi caute adăpost în castelul Penissiere, unde un 
batalion din regimentul douăzeci şi nouă de linie, 
avertizat de mişcarea lor, interveni numaidecât. 

Castelul Penissiere era o clădire veche, cu un singur 
etaj, între parter şi pod. Era străpunsă de cincisprezece 
ferestre de formă neregulată. Capela se afla, undeva, în 
spatele castelului. Mai departe, se întindea o bucată de 
câmp, întretăiată de hăţişuri înalte, pe care ploile 
abundente o transformaseră într-o adevărată baltă. În 
plus, un zid crenelat înconjura clădirea. Cel care comanda 
batalionul de linie n-apucă să recunoască bine poziţia că 
şi ordonă atacul. După o scurtă apărare, zidul exterior fu 
părăsit şi vandeenii se refugiară în castel, ale cărui porţi 
fură baricadate. După care, se răspândiră la parter şi etaj, 
fiecare detaşament având cu sine câte un om care suna 
din trâmbiţă; apoi începură să tragă prin ferestre cu atâta 
însufleţire, încât datorită acelui foc continuu filipiştii nu-şi 
putură da seama de numărul lor redus. Soldaţii încercară, 
în două rânduri, un asalt. Ajunseră până la douăzeci de 
paşi de castel, dar trebuiră să se retragă. Comandantul 


378 


Gemenele 


ordonă un nou atac şi, în timp ce acesta era pregătit, 
patru oameni, ajutaţi de un zidar, înaintară spre castel 
alegând o latură a acestuia care n-avea nicio fereastră. 
Odată ajunşi la piciorul zidului, soldaţii rezemară de el o 
scară şi, urcându-se pe acoperiş, aruncară în pod nişte 
şomoioage de paie aprinse, după care se retraseră. După 
câteva clipe, o trâmbă de fum ieşi de sub acoperiş, după 
care ţâşniră şi flăcările. Soldaţii scoaseră strigăte de 
bucurie şi se îndreptară către mica citadelă ce părea să fi 
arborat un drapel de flăcări. Asediaţii observară şi ei 
focul. Dar n-aveau vreme să-l stingă; de altfel, nădăjduiau 
că, după ce focul va fi mistuit podul, se va stinge de la 
sine; aşa că la strigătele soldaţilor, răspunseră cu noi 
salve, în timpul cărora cei doi trâmbiţaşi nu încetară nicio 
clipă să sune din trâmbiţi. Sosindu-le o întăritură de 
cincizeci de oameni, soldaţii se avântară spre castel. De 
data asta ajunseră până la poarta pe care geniştii 
începură s-o spargă. Şeful vandeenilor le ordonă celor 
care se aflau la parter să se urce la etaj; aceştia se 
conformară şi, în timp ce jumătate dintre asediați 
continuau să tragă cu puştile, cealaltă jumătate smulgea 
parchetul din podea, aşa încât, atunci când soldaţii 
intrară în casă, fură primiţi cu gloanţele trase de sus, 
printre grinzi. Fură deci nevoiţi să se retragă pentru a 
patra oară. Şeful batalionului ordonă atunci să se facă şi 
la parter ceea ce se făcuse în pod. Grămezi de vreascuri 
şi de lemne uscate fură aruncate în interiorul castelului şi, 
după zece minute, vandeenii se treziră cu vâlvătăi şi 
deasupra capului şi sub picioare. Continuară, totuşi să 
lupte. Norii de fum care ţâşniră pe ferestre se îndesiră, 
focul aşijderea; împuşcăturile păreau acum a fi trase nu 
pentru apărare, ci din desperare; era cu neputinţă ca 
mica garnizoană să mai scape de la moarte. Bârnele, 
grinzile, luaseră foc şi trosneau sub picioarele 
vandeenilor; din parchet, ici şi colo, începură să se înalțe 
limbi de flăcări. Dintr-o clipă în alta, acoperişul putea să 
se prăbuşească peste capetele asediaţilor sau planşeul să 


379 


Alexandre Dumas 


se surpe sub picioarele lor; fumul îi sufoca. Şefii luară 
atunci o hotărâre desperată: să caute o ieşire. Dar cum 
trebuiau să fie acoperiţi de câţiva dintre camarazii lor, se 
căutară voluntarii care să facă o astfel de treabă. Se 
oferiră opt oameni. Imediat grupul se împărţi în două: 
treizeci şi trei de oameni şi un trâmbiţaş urmau să facă o 
breşă, spre una din extremităţile parcului mărginit de 
nişte tufişuri; ceilalţi opt, printre care se afla şi cel de-al 
doilea trâmbiţaş, trebuiau să-i apere pe primii. Zis şi 
făcut. In vreme ce cei opt - alergând de la o fereastră la 
alta - trăgeau cu puştile, ceilalţi făcură în zidul opus o 
spărtură, pe unde ieşiră şi se îndreptară în pas alergător 
spre tufişurile de la capătul parcului. O parte din filipişti 
se năpustiră după ei, vandeenii ripostară, cinci din ei 
căzură străpunşi de gloanţe; ceilalţi izbutiră să scape 
îndreptându-se spre câmpul acoperit de apă. In ce-i 
priveşte pe cei opt rămaşi la castel, aceştia continuară să 
tragă. Treaba asta ţinu cam o jumătate de ceas, după 
care se auzi un trosnet cumplit, nori de flăcări şi de 
scântei se înălţară în aer, trâmbiţaşul tăcu, împuşcăturile 
încetară. Planşeul se prăbuşise şi oamenii fură îngropaţi 
sub dărâmături, mistuiţi desigur de cuptorul acela uriaş. 
Asta fu şi părerea soldaţilor care, după ce mai 
contemplară o vreme rămăşiţele castelului, nemaiauzind 
niciun strigăt, se îndepărtară de acel pojar care-i înghiţise 
pe duşmani. Pe locul, până mai adineauri atât de 
zgomotos şi de animat, nu mai rămăseseră decât casa, 
care continua să ardă, şi leşurile celor împuşcaţi, 
luminate de ultimele pâlpâiri ale focului. Dar, către ora 
unu noaptea, un om voinic, strecurându-se de-a lungul 
hăţişurilor, veni să cerceteze împrejurimile castelului. 
Nezărind nimic care să-i trezească bănuieli, omul făcu 
înconjurul clădirii devastate, după care pieri în întuneric. 
După câteva minute, se întoarse, ducând în cârcă pe un 
al doilea şi însoţit de o femeie în costum de ţărancă. Sigur 
că cititorii i-au şi recunoscut pe aceşti trei eroi ai 
povestirii noastre. Intr-adevăr, erau Bertha, Courte-Joie şi 


380 


Gemenele 


Trigaud Fermitatea, hotărârea Berthei se spulberaseră; 
acum era palidă, pierdută şi tremura toată. Când ajunseră 
în faţa castelului, nu se mai putu stăpâni şi, căzând în 
genunchi, îl strigă de mai multe ori pe Michel; după care, 
se ridică şi începu să alerge către zidurile năruite. In 
goana ei, se împiedică de ceva; acel ceva era un mort; 
înspăimântată, se aplecă peste chipul acela livid; apoi 
zărind şi alţi morţi, alergă, ca o nebună, de la unul la 
altul, căutându-l printre ei pe Michel. 

— Domnişoară - zise Courte-Joie cu milă - nu-i printre 
ei. Ca să vă cruţ de acest trist spectacol i-am spus lui 
Trigaud să cerceteze el cadavrele; nu l-a văzut decât o 
dată sau de două ori pe domnul de la Logerie, dar fiţi 
sigură că l-ar fi recunoscut 

— Da, da, ai dreptate, zise Bertha, arătând către castel; 
dacă-i acolo... 

Şi mai înainte ca cei doi să fi avut vreme s-o oprească, 
ea se urcă pe prichiciul unei ferestre de la parter şi, în 
picioare, pe piatra aceea care se clătina, privi în hăul ce 
încă mai ardea mocnit la picioarele ei şi în care, timp deo 
secundă, fu ispitită să se arunce. La un semn al lui 
Courte-Joie, Trigaud o luă pe tânără în braţe şi o puse jos. 
Bertha nu opuse nicio rezistenţă, căci gândul care-o 
chinuia părea să-i fi anihilat voinţa. 

— Doamne, Dumnezeule, strigă ea, nu mi-ai îngăduit să 
fiu aici ca să-l apăr sau să mor împreună cu el, iar acum 
nu-mi laşi nici măcar mângâierea de a-l înmormânta cum 
se cuvine! 

— Domnişoară, zise Courte-Joie, resemnaţi-vă! Asta-i 
legea firii. Şi apoi gândiţi-vă că dacă domnul Michel e aici, 
lângă el trebuie să fie şi bietul Jean Oullier. 

Bertha scoase un geamăt; în durerea ei uitase de Jean 
Oullier. 

— E adevărat, continuă Courte-Joie, că bătrânul a murit 
aşa cum voia el să moară: cu arma în mână. Dar asta nu 
mă consolează să-l ştiu acolo. 

— Nu ne mai rămâne nicio nădejde? întrebă Bertha. Nu 


381 


Alexandre Dumas 


s-ar fi putut salva într-un fel sau altul? 

Courte-Joie clătină din cap. 

— Mi se pare cu neputinţă! Uitaţi-vă! zise Courte-jJoie 
arătând spre parterul preschimbat într-un cuptor, unde 
ardea planşeul de la etaj, cel din pod şi rămăşiţele 
acoperişului. Vedeţi? N-au mai rămas decât nişte ruine 
care ard şi nişte pereţi care ameninţă să se prăbuşească. 
Pun rămăşag, unu contra o sută, că logodnicul 
dumneavoastră şi bietul Jean Oullier au fost îngropaţi sub 
dărâmături. 

— Nu, nu, strigă Bertha, nu se poate, el nu e mort! 
Dacă va trebui o minune ca să-l salvez, ei bine, voi face 
acea minune! Am să răscolesc dărâmăturile, am să 
sondez pereţii! Îl vreau! Viu sau mort! ÎI vreau, auzi, 
Courte-Joie! 

Şi apucând cu mâinile ei albe capătul unei grinzi 
carbonizate care ieşise pe una din ferestre, Bertha începu 
s-o tragă spre ea, ca şi cum cu acea grindă ar fi putut urni 
masa uriaşă de zidărie ca să vadă ce se ascunde sub ea. 

— Doamne, ce vă trece prin cap? Asta-i o treabă mai 
presus chiar şi decât forţele lui Trigaud. De altfel, de 
îndată ce se va face ziuă, soldaţii se vor întoarce şi nu 
trebuie să vă găsească aici, domnişoară! Eu zic să 
plecăm! 

— Plecaţi, dacă vreţi, răspunse Bertha cu un accent 
care nu admitea replică. Eu rămân! Dacă soldaţii se vor 
întoarce, vor cerceta dărâmăturile. Am să mă arunc la 
picioarele şefului lor. Lacrimile, rugăminţile mele îl vor 
îndupleca să mă lase să-i ajut pe soldaţi şi să-l găsesc! 
Da! Îl voi găsi! 

— Vă îmbătaţi cu apă rece, domnişoară! Albaştrii vor 
recunoaşte în persoana dumneavoastră pe fiica 
marchizului de Souday. Dacă n-or să vă împuşte, vă vor 
lua prizonieră. Veniţi! Peste puţin se face ziuă, adăugă 
Courte-joie, pe care exaltarea fetei îl speriase. Dacă 
trebuie, vă făgăduiesc să vă aduc din nou în noaptea 
următoare, 


382 


Gemenele 


— Nu! Nu plec! răspunse tânăra. Ceva îmi spune că e 
aici şi că are nevoie de mine! 

Apoi văzând că, la un semn al lui Courte-Joie, Trigaud 
se apropiase, gata s-o ia pe sus, Bertha se urcă din nou 
pe prichiciul ferestrei, de unde le strigă celor doi: 

— Dacă vreţi să mă luaţi de aici cu forţa, mă arunc în 
acest pojar! 

Courte-Joie, înțelegând că nu va obţine nimic de la 
Bertha cu răul, încercă cu rugăminţi; dar deodată Trigaud, 
care rămăsese nemişcat, cu urechea la pândă, îi făcu 
semn să tacă. 

— Se întorc soldaţii? întrebă Courte-Joie. 

— Nu-i asta, răspunse Trigaud. 

Şi dându-l pe Courte-Joie jos din spinare, Trigaud se 
trânti pe burtă şi ascultă cu urechea lipită de pământ 
Bertha, fără să coboare de pe prichiciul ferestrei, se 
întoarse spre Trigaud, La gestul făcut de acesta, la cele 
câteva cuvinte rostite, inima începu să-i bată atât de tare, 
încât i se tăie răsuflarea. 

— Auzi ceva deosebit? întrebă Courte-Joie. 

— Da, răspunse Trigaud. 

Apoi le făcu semn, lui Courte-Joie şi Berthei, să asculte 
şi ei. Dar fata nu mai avu nevoie să pună urechea la 
pământ. Ridicându-se, strigă cu însufleţire: 

— Trăiesc! Trăiesc! 

— Să nu ne grăbim cu presupunerile, zise Courte-Joie, 
Aud, într-adevăr, un zgomot surd, care pare să vină din 
mijlocul dărâmăturilor, dar erau mai mulţi, domnişoară: 
cine ne garantează că zgomotul ăsta e făcut de cei pe 
care-i căutăm? 

— Cine ne garantează? Presimţirile mele care nu m-au 
lăsat să cedez în faţa rugăminţilor voastre şi să plec aşa 
cum voiaţi. Ei sunt, v-o spun eu! Ei, care şi-au găsit 
adăpost în vreo pivniţă şi care au rămas închişi acolo din 
pricina dărâmăturilor. 

— Tot ce se poate, murmură Courte-Joie. 

— Oh, e sigur, zise Bertha, dar cum să-i ajutăm? Cum 


383 


Alexandre Dumas 


să ajungem în locul unde se află? Dacă sunt într-o 
subterană, acea subterană trebuie să aibă o ieşire! Dacă 
sunt într-o pivniţă, pivniţa trebuie să aibă o răsuflătoare. 
Trebuie să-i găsim şi, dacă nu-i găsim, ei bine, o să 
scormonim pământul până când ajungem la ei! 

Spunând aceste vorbe, Bertha începu să dea ocol casei 
smulgând cu turbare, îndepărtând cu furie grinzile, 
bârnele, pietrele, ţiglele care căzuseră de-a lungul zidului. 
Dar brusc, scoase un strigăt. Trigaud şi Courte-joie se 
apropiaseră, unul pe picioarele lui, celălalt ajutându-se de 
cioatele picioarelor şi de mâini. 

— Ascultaţi! le zise Bertha cu un aer de triumf. 

Intr-adevăr, din locul unde se opriseră se auzea clar, 
venind din adâncurile casei dărâmate, un zgomot surd, 
dar continuu, zgomotul unei unelte ce lovea, la intervale 
regulate, în temelia castelului. 

— Acolo, zise Bertha arătând o grămadă de materiale 
prăvălite de-a lungul zidului, acolo trebuie căutat! 

Trigaud se apucă de treabă. Incepu prin a da la o parte 
o bucată de acoperiş care căzuse drept lângă zid. Apoi 
azvârli cât colo o parte dintr-o fereastră căzută de la etaj 
în sfârşit, după ce îndepărtă tot ce se mai prăvălise în 
acel loc, descoperi o răsuflătoare prin care zgomotul făcut 
de cei îngropaţi sub dărâmături ajungea până la ei. 
Bertha voi să se strecoare prin acea răsuflătoare. Dar 
Trigaud o opri. Luă o şipcă din acoperiş, o aprinse de la 
focul care mai ardea încă şi, legându-l pe Courte-Joie cu 
chinga de care se slujea de obicei ca să-l ţină pe umeri, îl 
cobori pe acesta în subterană. Trigaud şi Bertha îşi ţinură 
răsuflarea. Îl auziră pe Courte-Joie vorbind cu cei de jos, 
apoi ologul trase de chingă, cerându-i lui Trigaud să-l 
ridice. 

— Trăiesc! Trăiesc, nu-i aşa? întrebă Bertha cu spaimă. 

— Da, domnişoară, răspunse Courte-Joie; dar să nu 
cumva să încercaţi să intraţi în subterană; ei nu-s în 
pivniţa unde dă răsuflătoarea asta, ci într-un fel de nişă 
aflată alături; uşa prin care au intrat acolo e astupată 


384 


Gemenele 


acum. Trebuie spart zidul ca să ajungi până la ei, şi mă 
tem că, făcând treaba asta, o parte din boltă, care abia se 
mai ţine, să nu se prăbuşească. Lăsaţi-mă să-l călăuzesc 
eu pe Trigaud. 

Courte-Joie îşi făcu o provizie de şipci uscate şi ceru să 
fie coborât din nou în pivniţă. Trigaud îl urmă. După vreo 
zece minute, care i se părură Berthei cât nişte secole, se 
auzi un zgomot de pietre care se prăbuşesc; Berthei îi 
scăpă un strigăt de spaimă. Alergă spre răsuflătoare şi-i 
zări pe Trigaud care urca, purtând pe umeri trupul unui 
bărbat. Bertha îl recunoscu pe Michel. 

— E mort, Doamne, e mort! strigă ea fără să cuteze a 
înainta. 

— Nu, nu, răspunse din fundul pivniţei un glas pe care 
Bertha îl recunoscu a fi al lui Jean Oullier, nu-i mort! 

La aceste cuvinte, fata se năpusti, îl ajută pe Trigaud 
să-l pună pe băiat pe iarbă, şi liniştită acum, încercă să-l 
readucă la viaţă, udându-l cu apa care se strânsese într-o 
băltoacă de pe drum. 


385 


Alexandre Dumas 


CAPITOLUL LVII 


Landa din Bouaime 


ÎN TIMP CE BERTHA ÎNCERCA SĂ-L 
trezească pe Michel din leşinul pricinuit mai ales de 
sufocare, Jean Oullier ieşea, la rândul lui, afară, prin 
răsuflătoare, urmat de Courte-Joie, tras în sus de Trigaud. 

— Numai voi doi eraţi înăuntru? îl întrebă Courte-Joie pe 
Jean Oullier. 

— Da. 

— Şi ceilalţi? 

— Se refugiaseră sub bolta scării; prăbuşirea tavanului 
i-a surprins acolo, înainte de a mai avea vreme să vină 
după noi. 

— Sunt morţi? 

— Nu cred. Fiindcă la vreo oră după plecarea soldaţilor 
am auzit vorbe şi nişte pietre date la o parte. Am strigat, 
dar nu ne-a auzit nimeni. 

— Atunci aţi avut noroc că am venit. 

— In ce ne priveşte pe noi, da. Fără voi, n-am fi izbutit 
în vecii vecilor să spargem zidul, mai ales în starea în 
care se afla tânărul baron. Asta zic şi eu luptă, nu glumă! 

— Mai ales că încă nu s-a terminat! zise Courte-Joie. 

— Ce vrei să spui? 

— Nu eşti salvat decât pe jumătate, Jean Oullier. Sunt 
ceasurile două din noapte, Albaştrii bat pretutindeni 
drumurile, se pot întoarce dintr-o clipă într-alta, iar tu şi 
Trigaud aveţi de cărat cu voi un invalid, un rănit şi o 
femeie. 

— Ei bine, să ne luăm toate precauţiile. 

Şi Jean Oullier începu să cotrobăiască prin cartuşierele 


386 


Gemenele 


soldaţilor morţi, le luă toate cartuşele pe care le găsi, îşi 
încărcă puşca, cu tot atâta sânge-rece cum făcea pe 
vremuri, înainte de a porni la vânătoare şi, apropiindu-se 
de Bertha şi de Michel, îl întrebă pe acesta din urmă care, 
între timp îşi venise în fire: 

— Poţi să mergi? 

Michel nu răspunse. 

— Poţi să mergi? îl întrebă şi Bertha, în aşa fel încât de 
data asta tânărul nu se mai putu eschiva. 

— Cred că da, răspunse el. 

De fapt, singura lui rană fusese pricinuită de un glonţ 
care-i străpunsese braţul, fără să-i atingă osul. Bertha îi 
cercetase rana şi-i legase braţul cu eşarfa de mătase albă 
pe care-o avea la gât. 

— Dacă nu poţi merge, zise Jean Oullier, am să te duc 
eu în spate. 

La această nouă dovadă de simpatie a bătrânului 
vandeean faţă de tânărul baron, Bertha se apropie de 
Jean Oullier. 

— Ai să-mi explici, zise ea, de ce l-ai luat cu tine pe 
logodnicul meu - şi apăsă asupra acestor cuvinte -, de ce 
l-ai obligat să-şi părăsească postul şi l-ai târât în toată 
povestea asta, atrăgând astfel asupra lui acuzaţii grave, 
ruşinoase şi supunându-l unor mari primejdii? 

— Dacă reputaţia domnului de la Logerie a avut de 
suferit din vina mea, zise Jean Oullier cu blândeţe, i-o voi 
drege. 

— Tu? zise Bertha din ce în ce mai mirată. 

— Da, căci voi povesti cât de curajos şi de hotărât s-a 
arătat acest tânăr atât de fragil şi de delicat. 

— O să faci tu asta, Jean? întrebă Bertha. 

— Nu numai că o voi face, dar dacă mărturia mea nu va 
fi de ajuns, îi voi căuta pe cei alături de care s-a luptat; 
fiindcă acum ţin şi eu ca numele lui să fie onorat şi 
respectat. 

— Cum! Tocmai tu vorbeşti astfel, Jean? Tu care ziceai 
că ai prefera să mor decât să-i port numele? 


387 


Alexandre Dumas 


— Da! Ca să vezi cum se schimbă lucrurile, 
domnişoară; astăzi doresc din toată inima să-l văd pe 
domnul Michel ginerele stăpânului meu. 

Jean Oullier rosti aceste vorbe cu un glas atât de trist şi 
de emoţionat, privind-o pe Bertha cu o astfel de expresie, 
încât fata simţi, cum i se strânge inima şi, fără voia ei, se 
gândi la Mary. Tocmai se pregătea să-l întrebe pe bătrân 
unele lucruri în legătură cu această problemă, când 
vântul aduse pe aripile sale sunetele unei fanfare de 
infanterie, care veneau dinspre Clisson. 

— Courte-Joie avea dreptate! strigă Jean Oullier. 
Explicaţia pe care vrei să mi-o ceri, domnişoară Bertha, ți- 
o voi da de îndată ce ne-o vor îngădui împrejurările. Pe 
moment, să ne gândim la siguranţa noastră. 

Apoi, trăgând din nou cu urechea: — La drum! strigă el. 
Nu mai avem niciun minut de pierdut! 

Şi, apucându-l pe Michel de braţul sănătos, dădu 
semnalul de plecare. 

— Incotro o luăm? întrebă Courte-Joie, cocoţat din nou 
pe umerii lui Trigaud. 

— Trebuie să ajungem la ferma aceea izolată din Saint- 
Hilaire, răspunse Jean Oullier, care, de la primii paşi pe 
care-i făcu alături de Michel, îl simţi pe tânăr clătinându- 
se. E cu neputinţă ca rănitul să facă cele opt leghe ce ne 
despart de Machecoul. 

Deşi mergeau destul de încet, din pricina lui Michel, 
fugarii nu mai aveau de făcut decât vreo două, trei sute 
de paşi până la fermă, când Trigaud îi arătă lui Courte- 
Joie o măciucă grosolană, pe care şi-o făcuse din trunchiul 
unui copac tânăr, şi de care se sprijinea cu nădejde. Ba, 
mai mult decât atât, tot drumul nu făcuse altceva decât 
să curețe, cu grijă, scoarţa subţire, cu un cuţit. 

— Naiba să te ia de dobitoc! strigă Courte-Joie în 
culmea furiei. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Jean Oullier. 

— Prostul ăsta a pus pe urmele noastre toată haita 
filipiştilor. Cum dracu' de n-am observat ce face? A 


388 


Gemenele 


semănat peste tot numai crengi şi bucăţi de scoarță de 
copac; sigur că soldaţii ne vor lua urma! 

— Drace! zise Jean Oullier, ce-i de făcut? 

— Să renunţăm la ferma din Saint-Hilaire, unde ne vor 
lua ca din oală. 

— Dar, zise Bertha, Michel nu poate merge mai 
departe. Uitaţi-vă la el cât e de palid. 

— S-o luăm la dreapta, zise Jean Oullier; ajungem în 
landa din Bouaime şi ne ascundem printre stânci. Ca să 
lăsăm cât mai puţine urme şi să mergem cât mai repede, 
am să-l iau pe domnul Michel în spate. Trigaud, rămâi în 
urmă; pasul tău mare va acoperi urmele paşilor noştri. 

Landa din Bouaime, spre care se îndreptă micul grup, 
se afla cam la o leghe de târgul Saint-Hilaire. Ca să ajungi 
acolo trebuia să treci râul Maine; landa, presărată cu 
bolovani mari de granit, era foarte lată, întânzindu-se în 
partea de nord până la Remanille şi Montbert. Dintre 
tufişurile de mărăcini, presărate cu flori galbene de 
drobiţă şi de grozamă, se înălța o sumedenie de dolmene 
şi de menhire. Jean Oullier îşi conduse ceata spre una din 
cele mai înalte pietre de acest fel. Piatra era dreaptă şi se 
sprijinea pe patru picioare uriaşe de granit. Zece sau 
douăsprezece persoane s-ar fi putut lesne ascunde sub 
ea. Nici nu ajunseră bine şi Michel, care-şi pierduse din 
nou cunoştinţa, ar fi căzut grămadă, dacă nu l-ar fi 
susţinut Bertha. Il aşezară binişor, sub dolmen, unde 
tânărul se prăvăli într-un somn adânc. Trigaud fu pus de 
sentinelă, pe dolmen. Strania statuie, pe un şi mai straniu 
piedestal, amintea de uriaşii care, cu două mii de ani în 
urmă, înălţaseră acest ciudat altar. Courte-joie, fusese 
aşezat alături de Michel, vegheat cu grijă de Bertha; Jean 
Oullier se dusese să caute ceva de-ale gurii, de care 
fugarii aveau mare nevoie. Trecuseră aproape două 
ceasuri de când Trigaud îşi plimba privirile prin landă, fără 
să vadă şi să audă altceva decât băzâitul viespilor şi al 
albinelor care zburau în jurul florilor de drobiţă şi de 
cimbrişor; aburii ce se ridicau din pământul umed 


389 


Alexandre Dumas 


începură să capete, în ochii lui Trigaud, tente roşcate 
care, împreună cu razele soarelui ce începuse să 
dogorească straşnic, îl îmbiau grozav la somn. Tocmai 
începuse să, moţăie, când o împuşcătură îl smulse brusc 
din toropeală. Trigaud privi în direcţia târgului Saint- 
Hilaire şi zări un mic nouraş alb. Apoi, distinse un om care 
fugea cât îl ţineau picioarele, părând că se îndreaptă în 
direcţia  dolmenului. Dintr-o săritură, cobori de pe 
piedestalul lui. Bertha, care rezistase ispitei somnului, la 
zgomotul împuşcăturii îl trezi pe Courte-Joie. Trigaud îl 
puse pe olog pe umeri, şi nu rosti decât aceste două 
cuvinte, care de fapt nici nu mai aveau nevoie de vreo 
explicaţie: 

— Jean Oullier! 

Courte-joie îşi duse mâna streaşină la ochi şi-l 
recunoscu pe vandeean. Numai că în loc să se îndrepte 
spre dolmen, acesta o luase spre colina opusă şi se 
îndrepta spre Montbert. Mai observă că în loc să se 
ascundă de cei care-l urmăreau, bătrânul vandeean o lua, 
dimpotrivă, pe drumurile cele mai bătute, ca să fie văzut, 
cale de o leghe, de cei din urma lui. Jean Oullier avea 
prea multă experienţă ca să acţioneze cu atâta uşurinţă; 
dacă proceda astfel, avea, desigur, un motiv într-adevăr, 
urmărea să atragă asupră-i toată atenţia duşmanului şi 
să-l abată de la cei ascunşi în landă. Courte-Joie socoti că 
n-aveau ceva mai bun de făcut decât să rămână în locul 
unde se aflau şi să aştepte evenimentele, observând cu 
atenţie ceea ce avea să se întâmple. Drept pentru care îl 
rugă pe Trigaud să-l urce pe dolmen; dar oricât de 
măruntă i-ar fi fost făptura, socoti mai prudent să se culce 
pe burtă, cu faţa spre colina către care se îndreptase Jean 
Oullier. Nu peste mult văzu apărând un soldat, apoi un al 
doilea şi, pe urmă, pe al treilea. Numără astfel vreo 
douăzeci. Soldaţii nu păreau grăbiţi s-o ia la goană pe 
urma fugarului, ci se eşalonară în landă, în aşa fel încât 
să-i taie acestuia calea, dacă ar fi fost ispitit să se 
întoarcă. Această tactică dădu şi mai mult de bănuit lui 


390 


Gemenele 


Courte-Joie: presupuse că soldaţii pe care-i vedea nu erau 
singurii care-l urmăreau pe Jean Oullier. Dincolo de colina 
pe care urca acesta, începeau nişte mlaştini. 

— Hm! făcu Courte-Joie. 

— Ce e? întrebă Trigaud. 

— Albaştrii, răspunse primul arătând cu degetul către 
mlaştină. 

Într-adevăr, printre trestii se văzu lucind ţeava unei 
puşti; apoi se ivi o umbră, căreia i se alăturară încă vreo 
douăzeci. Courte-Joie îi văzu pe soldaţi pitindu-se printre 
trestii, aşa cum te piteşti când pândeşti vânatul. Vânatul 
era Jean Oullier. Coborând panta avea să cadă în mâinile 
celor care-l aşteptau. Trebuia prevenit cu orice risc. 
Courte-Joie îşi luă puşca şi trase. Jean Oullier recunoscând 
împuşcătura trasă de arma cu ţeavă scurtă a lui Courte- 
Joie, se întoarse brusc şi, în loc să-şi continue drumul spre 
mlaştină, cobori repede colina. Nu mai alerga, zbura; 
sigur că născocise vreun plan din moment ce se grăbea 
astfel! Dar, oricât se străduise Courte-Joie să ascundă 
fumul  împuşcăturii, soldaţii observând de unde se 
trăsese, se adunară laolaltă, cei din mlaştină cu cei din 
landă, şi începură să se sfătuiască asupra a ce aveau de 
făcut. Courte-Joie se uită cu atenţie de jur împrejur, scrută 
zarea, apoi muindu-şi un deget în gură, îl ridică în sus să 
vadă dincotro bătea vântul; văzu că bătea dinspre partea 
unde se aflau soldaţii; apoi pipăi mărăcinişul din jur, ca să 
vadă dacă era destul de uscat. 

— Ce faci? întrebă Bertha, înțelegând foarte bine 
iminenţa primejdiei şi ajutându-l pe Michel - care părea 
încă foarte slăbit - să se ridice în picioare. 

— Ce fac sau mai curând ce am de gând să fac, dragă 
domnişoară? Am de gând să fac un foc straşnic, cu care 
vă veţi putea lăuda deseară, dacă - datorită acestui foc - 
veţi ajunge cu bine acasă, aşa cum nădăjduiesc. 

Şi spunând acestea, îi dădu lui Trigaud mai multe 
bucăţi aprinse de iască, pe care acesta le aşeză printre 
ierburile uscate; Trigaud tocmai punea ultima bucată de 


391 


Alexandre Dumas 


iască aprinsă, când Jean Oullier ajunse la dolmen. 

— Sus! In picioare! strigă el. N-am decât zece minute 
avans faţă de soldaţi! 

— Da, dar acum vom avea douăzeci! răspunse Courte- 
Joie arătând flăcările ce începeau să se înalțe şi să 
pârjolească mărăcinii uscați. 

— Focul ăsta nu va fi atât de puternic încât să-i poată 
opri! zise Jean Oullier. 

Apoi, cercetând cerul, adăugă: — De altfel, vântul va 
împinge flăcările chiar în direcţia în care ne vom îndrepta 
noi. 

— Da, dar odată cu flăcările va împinge şi fumul, 
răspunse Courte-Joie, cu un aer triumfător, şi tocmai pe 
fumul ăsta contez eu, ca soldaţii să nu vadă nici câţi 
suntem, nici încotro o luăm. 

Nemaispunând nimic, Jean Oullier îl luă pe Michel în 
spinare, cu toată împotrivirea tânărului, apoi o porni după 
Trigaud, care le servea de călăuză. 

— la-o de mână pe domnişoara, îi zise Courte-joie lui 
Jean Oullier. In zece minute nu vom mai vedea pe unde 
călcăm şi vom răsufla mult mai greu. 

Intr-adevăr, nici nu trecuseră minutele anunţate de 
Courte-Joie, că cele zece coloane de fum se uniră şi se 
preschimbară într-un adevărat nor, ce se întindea pe o 
suprafaţă de vreo trei sute de paşi, în vreme ce flăcările 
începură să trosnească surd în urma lor. 

— Vezi destul ca să ne poţi conduce? îl întrebă Jean 
Oullier pe Courte-Joie. 

— Cea mai bună călăuză e fumul; dacă ne luăm după 
el, ne va duce exact acolo unde vrem să ajungem. 

Jean Oullier era unul dintre acei oameni care cunosc 
preţul timpului, dar şi al vorbei. Spuse doar atât: 

— La drum! 

Merseră astfel cam vreun sfert de ceas, fără să iasă din 
norii de fum pe care vântul îi mâna tot mai repede. Din 
când în când, Jean Oullier o întreba pe Bertha, pe 
jumătate sufocată: 


392 


Gemenele 


— Mai poţi respira? 

Dintr-o dată, Trigaud, care mergea în frunte, se opri şi 
se dădu brusc un pas înapoi. Intrase cu piciorul adânc, în 
apa pe care fumul îl împiedicase s-o vadă, şi se udase 
până la genunchi. Aubin scoase un strigăt de bucurie. 

— Am ajuns! zise el. Fumul ne-a călăuzit mai bine decât 
un câine de vânătoare. Ştii unde suntem, nu-i aşa? îl 
întrebă el pe Jean Oullier. 

— Da; cum vom ajunge însă la insuliţă? 

— Dar Trigaud ce treabă are? 

— Bun! Spune-mi, Courte-Joie, nu crezi că soldaţii ne 
vor descoperi şiretlicul? 

— Ba da şi chiar ne vor urmări. Ei nu ştiu câţi suntem; îi 
punem la adăpost pe domnişoara şi pe rănitul nostru, 
după care eu, tu şi Trigaud ieşim la lumină, tragem 
câteva focuri de puşcă, să vadă că noi suntem ăia pe 
care-i urmăresc, apoi ne îndreptăm spre pădurea 
Gineston, de unde ne va fi uşor să ne întoarcem la 
noapte, pe insuliţă. 

— Dar mâncare pentru bieţii copiii ăştia? 

— Ei, nu mor ei de foame dacă rabdă douăzeci şi patru 
de ore. 

— Bine, fie. Se pare că noaptea de ieri mi-a zdruncinat 
rău mintea, din moment ce nu m-am gândit eu însumi la 
toate astea. 

— Nu vă expuneţi de prisos, zise Bertha aproape 
bucuroasă de faptul că avea să rămână singură cu cel pe 
care-l iubea. 

— Fii liniştită, zise Jean Oullier. 

Trigaud îl luă pe Michel în braţe şi intră în apa care în 
curând îi ajunse până la piept. Apoi apa începu să scadă 
când uriaşul poposi la un soi de insuliţă, de vreo 
douăsprezece picioare, care părea, în mijlocul acestei ape 
domoale, un vast cuib de rațe sălbatice. Căci insuliţa era 
acoperită de o adevărată pădure de papură. Trigaud îl 
aşeză pe Michel deasupra unei grămezi de stuf şi se 
întoarse s-o ia pe Bertha, pe care o trecu în acelaşi fel, 


393 


Alexandre Dumas 


aşezând-o alături de tânăr. 

— Ascundeţi-vă în mijlocul insuliţei, le strigă Jean 
Oullier de pe celălalt mal. Ridicaţi trestiile pe care le 
îndoiţi când treceţi, şi nici dracu’ n-o să vă dea de urmă. 


394 


Gemenele 


CAPITOLUL LVIII 


Unde casa „Aubin Courte-Joie şi compania” fac 
cinste rangului lor social 


VENISE VREMEA CA CEI TREI 
vandeeni să pună în practică ceea ce hotărâseră la malul 
lacului. 

Flăcările se întindeau cu o rapiditate prodigioasă; 
cuprinseseră vârfurile înflorite ale drobiţelor, şi, înainte de 
a le mistui până la rădăcină, păreau că vor să le 
împodobească cu purpură şi aur. Freamătul lor, aidoma 
unei mări, creştea din toate părţile în jurul celor trei fugari 
şi fumul devenea din ce în ce mai des şi mai înăbuşitor. 
Dar fugarii goneau mai repede ca ele aşa că, nu peste 
mult, cei trei scăpară de lăcomia vâlvătăilor. O luară-la 
stânga şi ajunseră într-un punct al văii unde aproape că 
nu mai exista nici urmă din fumul acela des, care-i 
ajutase totuşi să-i pună la adăpost pe Bertha şi pe Michel. 

— Acum să ne târâm! strigă Jean. Soldaţii nu trebuie să 
ne vadă, înainte de a afla ce au de gând să facă şi încotro 
se îndreaptă. 

De-abia apucă Trigaud să se lase la pământ, că un 
glonte şuieră pe lângă el. Dacă s-ar fi aflat în picioare, 
glontele i-ar fi străpuns pieptul. 

— Drace! strigă Courte-Joie, sfatul tău a fost cum nu se 
poate mai nimerit. 

În aceeaşi clipă, zăriră un şir de soldaţi, răspândiţi pe 
vreo jumătate de leghe din o sută în o sută de paşi, 
aşteptându-i pe vandeeni să apară. N-apucară cei trei să 
facă zece paşi că se şi auziră şase sau opt împuşcături. 

— Ah, mii de trăsnete! strigă dintr-o dată ologul. Aud 


395 


Alexandre Dumas 


un zgomot care nu-mi spune nimic bun! 

— Ei, drăcie! zise Jean Oullier, ne întâmpină cavaleria? 
Repede! Să plecăm! 

Dar, un strigăt de durere îi tăie lui Jean Oullier avântul. 

— Ce ai? întrebă Courte-Joie. 

— Nimic, nimic, nu te nelinişti din pricina mea. Mi-am 
scrântit piciorul... Numai că mă doare atât de rău încât nu 
pot face nici un pas... 

— Atunci, stai pe loc, Trigaud! 

— Cred că nu veţi face nebunia să rămâneţi! strigă Jean 
Oulllier. 

— Pe legea mea, da! 

— Nu, nu, Courte-Joie. Voi trebuie să trăiţi, să-i scoateţi 
pe cei doi tineri de acolo! Dar ce faci, Trigaud? întrebă 
jean Oullier privindu-l pe uriaşul care coborâse într-o 
ravină şi care ridica un bloc de granit. 

— Vino încoace! strigă Trigaud, arătându-i lui Jean 
Oullier o adâncitură pe care apele o scobiseră sub piatră. 
Vâră-te aici! 

jean se târî până acolo şi se strecură sub pietroi, 
bălăcindu-se în apă până la pulpe; după care, Trigaud 
puse uşurel pietroiul la loc, în aşa fel încât cel de 
dedesubt să aibă şi aer şi lumină. 

De-abia isprăviseră, şi cavaleria se şi ivi în partea de 
sus a pantei. Cincizeci de paşi îl mai despărţeau pe 
Trigaud de un hăţiş în care s-ar fi putut salva. Dar un 
subofițer de vânători, călăreț straşnic, ajunsese atât de 
aproape de ei încât Trigaud simţea în ceafă răsuflarea 
calului. Vrând să isprăvească această goană, subofiţerul 
se ridică în scări şi-şi năpusti cu atâta putere sabia, încât 
fără îndoială că l-ar fi despicat în două pe Courte-Joie, 
dacă bidiviul, speriat, nu s-ar fi năpustit în aceeaşi clipă 
spre stânga, în vreme ce Trigaud făcu acelaşi lucru, spre 
dreapta. 

— Întoarce-te! strigă Courte-joie şi ducându-şi puşca 
încărcată, la ochi, îl ţinti pe subofiter. 

— Unul! strigă Trigaud, care, din pricina primejdiei, 


396 


Gemenele 


devenise vorbăreţ, ceea ce nu era în firea lui. 

In vremea asta, se apropiară şi ceilalţi soldaţi; doar 
câteva lungimi de cai îi mai despărţeau de cei doi 
vandeeni. Dar, două secunde îi fuseseră de ajuns lui 
Courte-Joie ca să-şi dea seama de posibilităţile pe care i 
le oferea locul unde se afla. Ajunseseră la capătul landei 
din Bouaime, la câţiva paşi de răscrucea de unde porneau 
mai multe drumuri. Ca toate răscrucile vandeenilor şi ale 
bretonilor, şi răscrucea asta îşi avea troiţa ei: era o cruce 
mare de piatră, pe jumătate năruită, dar care putea totuşi 
oferi, de bine, de rău, un adăpost temporar. In dreapta, 
începeau hăţişurile. Dar n-avea rost să te gândeşti la ele, 
fiindcă trei sau patru cavalerişti o şi porniseră într-acolo, 
în stânga, era râul Maine care, în acel loc, făcea un cot. 
Nu-l puteau însă trece, pentru că malul celălalt era 
stâncos şi abrupt şi până-ar fi găsit ei un loc pe unde să 
se poată căţăra, ar fi fost ciuruiţi de gloanţe. Courte-Joie 
se decise deci pentru troiță, aşa că Trigaud se îndreptă 
într-acolo, în momentul în care acesta dădea să se 
pitească după obeliscul de piatră, un glonţ se turti de faţa 
acelei troițe şi ricoşând, îl izbi pe Courte-Joie în obraz. 
Câteva pete mari de sânge căzură pe mâinile lui Trigaud. 
Văzându-le, uriaşul, scoțând un strigăt de furie, se 
năpusti asupra soldaţilor aşa cum face mistrețul când e 
încolţit de vânători. În aceeaşi clipă, zece săbii se ridicară 
deasupra capetelor lor, iar un jandarm întinse mâna să-l 
apuce pe Courte-joie. Dar măciuca lui Trigaud se abătu ca 
un fulger şi-l făcu zob. Urmă o grindină de împuşcături. 
Trigaud, cu un glonte în piept, părând insensibil la durere, 
îşi răsuci cu putere măciuca şi mai dobori vreo trei 
cavalerişti. 

— Mii de trăsnete! strigă un ofiţer. Să pierdem atâţia 
oameni pentru prăpădiţii ăştia doi? 

Şi îmboldindu-şi calul, făcu un salt atât de puternic 
încât Trigaud, izbit drept în piept, căzu în genunchi. 
Cavaleristul profită de această cădere şi-l izbi pe Courte- 
Joie atât de tare cu sabia, încât aproape că-i despică 


397 


Alexandre Dumas 


teasta. 

— Aruncă-mă lângă troiță şi fugi... mai apucă el să-i 
spună lui Trigaud, după care îşi dădu sufletul. 

Trigaud însă turbat de furie, îşi năpusti din nou măciuca 
doborându-l pe cavalerist. Cum puterea inumană a 
uriaşului păru să-i sperie pe soldaţi, aceştia îşi încărcară 
din nou armele şi traseră. Şiroind de sânge, străpuns de 
patru sau cinci gloanţe, Trigaud mai avu totuşi puterea 
să-l ia în braţe pe vechiul şi bunul său prieten Courte-Joie. 
După care, se îndreptă spre râu. Ajunse la mal fără ca 
vreunuia dintre soldaţi să-i vină ideea să-l oprească. 
Merse până la locul unde era apa mai adâncă şi, 
strângând la piept trupul lui Courte-joie, se aruncă în 
unde fără să rostească vreun cuvânt. Apa făcu deasupra 
câţiva bulbuci, după care undele se liniştiră. 

Cu pistoalele în mâini, cavaleriştii aşteptară încă multă 
vreme pe mal doar, doar uriaşul va ieşi la suprafaţă ca să 
respire. Dar Trigaud nu mai reapăru. Trupul său rămăsese 
să se odihnească pentru totdeauna, alături de cel al 
prietenului său, pe patul de trestii din adâncul râului 
Maine. 


398 


Gemenele 


CAPITOLUL LIX 


În care sosesc ajutoare tocmai de unde nu te 
aştepţi 


ÎN SĂPTAMÂNA CARE TRECUSE, 
jupânul Courtin stătuse foarte prudent şi liniştit acasă, în 
ferma lui din Logerie. Ca tuturor diplomaților, jupânului 
Courtin nu-i plăcea războiul. Socotea - şi pe bună 
dreptate - că vremea împuşcăturilor şi a loviturilor de 
sabie va trece repede, şi el voia să se simtă în putere şi 
bine dispus în momentul când va putea trage foloasele. 
Prevăzătorul fermier era totuşi cam neliniştit în ceea ce 
priveşte rolul pe care-l jucase atât în moartea lui 
Bonneville, cât şi în arestarea lui Jean Oullier. Era destul 
de îngrijorat şi din pricina stăpânului său, tânărul baron 
Michel, care - oricât ar fi fost el de moale şi de îngăduitor 
- n-avea să-i ierte faptul că, într-o anumită seară, îi tăiase 
chinga de la şa. Socotind că cel mai bun mijloc de a se da 
la fund ar fi să se prefacă bolnav, se vâri în pat şi puse 
slujnica să-i anunţe pe toţi cei cu care avea el de-a face - 
vecini şi stăpâni de ferme - că febra tifoidă - care-l 
doborâse pe Tinguy - îl adusese şi pe el la doi paşi de 
groapă. Doamna de la Logerie, în durerea pe care i-o 
pricinuise fuga lui Michel, îşi chemase de două ori 
fermierul. Dar cum acesta anunţase că e bolnav, trufaşa 
baroană îşi înfrânse mândria şi se duse ea acasă la el. 
Auzise că Michel ar fi fost luat prizonier. Voia deci să 
plece la Nantes, să uzeze de creditul de care se bucura, 
ca să-şi scape băiatul, şi de toată autoritatea ei de mamă, 
ca să-l ia cu ea, departe de ţinutul acela blestemat. Avea 
să lipsească multă vreme de la castel, unde i se părea 


399 


Alexandre Dumas 


periculos să mai rămână, mai ales acum, când se 
pregătea o răzmeriţă, aşa că trebuia neapărat să-l vadă 
pe Courtin şi să-i spună ce are de făcut cu casa. Courtin îi 
făgădui să se arate demn de încrederea ce i se acorda, 
dar cu o voce atât de stinsă şi de tristă, încât baroana, cu 
toate necazurile ei, îi părăsi pe fermier cu inima plină de 
jale pentru starea în care se afla acesta. Apoi, avură loc 
luptele de la Chêne şi Penissiere. In ziua în care 
avuseseră loc aceste lupte, zgomotul împuşcăturilor 
ajunsese până la urechile lui Courtin şi neliniştea acestuia 
sporise. Dar, când află de rezultatul celor două lupte, se 
vindecă pe loc. A doua zi se simţi atât de bine, încât, cu 
toate protestele servitoarei sale, încălecă şi-o porni spre 
Montaigu. Acolo, jupânul Courtin află că făcuse drumul 
degeaba. Subprefectul, cu care avea el treabă, îl trimise 
după instrucţiuni la Aigrefeuille, chiar la generalul 
Dermoncourt. Generalul, foarte preocupat în acel moment 
de mişcarea trupelor - şi ca militar brav şi loial, simțind 
prea puţină simpatie pentru oamenii de teapa lui Courtin 
- ascultă, cu un aer distrat, denunţurile acestuia şi se 
arătă de o răceală care-l îngheţă pe primarul din Logerie. 
Acceptă totuşi propunerea pe care i-o făcu fermierul de a 
plasa o garnizoană în castelul Logerie, a cărui poziţie i se 
părea excelentă ca să asigure securitatea teritoriului 
dintre Machecoul şi Saint-Colombin. Dar, se pare că 
soarta voia să-l despăgubească pe Courtin pentru 
primirea proastă făcută de general. Căci, ieşind din casa 
care slujea de cartier general, el fu abordat de un 
personaj pe care nu-l mai văzuse niciodată şi care se 
arătă totuşi faţă de el de o politeţe şi de o atenţie 
mişcătoare. Acel personaj era un om de vreo treizeci de 
ani, îmbrăcat în negru, aidoma cavaleriştilor din oraş. 
Fruntea îi era îngustă, nasul ca un cioc de pasăre. Buzele 
le avea subţiri, bărbia ascuţită, părul negru ca pana 
corbului, iar ochii cenuşii păreau că se uită tot timpul 
printre pleoapele strânse. Cele câteva vorbe rostite de 
necunoscut părură să-i redea fermierului buna dispoziţie; 


400 


Gemenele 


acceptă deci, cu plăcere, invitaţia de a mânca împreună, 
la hanul Saint-Pierre şi, după două ceasuri petrecute în 
compania omului al cărui portret l-am schiţat mai înainte, 
Courtin şi noul său prieten se simţiră atât de strâns legaţi 
unul de celălalt, încât, la despărţire, nu mai pridideau să- 
şi strângă mâinile. Incălecând şi dând pinteni calului, 
Courtin îi mai făgădui o dată necunoscutului că nu va 
aştepta prea mult până ce va primi veşti de la el. Către 
ora nouă seara, Courtin încă mai mergea pe drum, 
îndreptându-se spre Logerie, dar cu gândul la Aigrefeuille. 
Părea foarte vesel şi bine dispus. Mai întâi, pentru că a 
doua zi, când avea să se trezească, la o azvărlitură de băț 
de ferma lui se vor afla cincizeci de soldaţi, a căror 
vecinătate îl liniştea nu numai în privinţa celor făptuite 
până atunci, ci şi a celor pe care avea de gând să le mai 
facă. Socotea că, în calitate de primar, ar putea dispune 
de cele cincizeci de baionete după pofta inimii sale, în 
ceea ce-i privea pe duşmanii personali, Asta îi stimulă ura 
şi-i flată amorul propriu. Dar, oricât de seducătoare ar fi 
fost perspectiva unei gărzi pretoriene, ea nu-i putea totuşi 
satisface setea de înavuţire. Se pare că necunoscutul îi 
fluturase pe dinaintea ochilor cu totul altceva decât 
paietele unei glorii efemere; căci - în ceţurile viitorului - 
jupânul Courtin întrezări grămezi de aur şi de argint, spre 
care şi întindea mâna, cu un surâs plin de mulţumire. 
Stăpânit de aceste agreabile gânduri, ameţit de aburii 
vinului cu care necunoscutul îl cinstise din belşug, jupânul 
Courtin aţipi; trupul i se legăna când în dreapta, când în 
stânga, după capriciile căluţului. Dar tocmai când visa el 
mai frumos, o voce rugătoare îi readuse la realitate. 

— Ce vrei? strigă Courtin ţărăncii care-l trezise. 

— Ajută-mă, om bun! Milostiveşte-te! 

Văzând că nu era vorba decât de o femeie, Courtin se 
linişti. 

— Comiţi un delict, drăguță! Nu-i voie să opreşti 
oamenii pe drum şi să le ceri de pomană! 

— Pomană? Dar  cine-ţi cere pomană? strigă 


401 


Alexandre Dumas 


necunoscuta al cărei ton trufaş îl izbi pe Courtin; vreau 
să-mi dai o mână de ajutor să salvez un nefericit care 
moare de oboseală şi de frig; vreau să-mi împrumuţi calul 
ca să-l pot duce la vreo fermă apropiată. 

— Şi cine-i cel pe care trebuie să-l ajut? 

— După costum, cred că eşti de prin împrejurimi. Nu 
ezit deci să-ţi spun cine e, fiindcă sunt sigură că n-ai să-l 
trădezi... E unul de-ai noştri... 

Sunetul vocii necunoscutei îi aţâţă grozav curiozitatea 
lui Courtin. Se aplecă peste grumazul calului, încercând 
să recunoască persoana căreia îi aparţinea această voce, 
dar nu reuşi. 

— Cine eşti dumneata? întrebă el. 

— N-are importanţă. 

— Cum vrei să-mi dau calul unor oameni pe care nu-i 
cunosc? 

— Hotărât, n-am noroc! Răspunsul dumitale îmi 
dovedeşte că am greşit vorbindu-ţi ca unui prieten. Văd 
bine că trebuie să folosesc alt mijloc. Ai să-mi dai calul 
imediat! 

— Nu zăul! 

— Ai două minute la dispoziţie ca să te hotărăşti! 

— Şi dacă refuz? 

— ţi zbor creierii, zise ţăranca, îndreptând spre Courtin 
ţeava unui pistol şi trăgându-i piedica, pentru a-i dovedi 
jupânului că nu glumeşte şi că-şi va pune planul în 
aplicare. 

— A, în sfârşit, acum te recunosc, eşti domnişoara de 
Souday! zise jupânul din Logerie coborând repede din şa. 

— Bun! zise Bertha, acum spune-mi numele dumitale şi 
mâine îţi vei găsi calul la poartă. 

— Nu-i nevoie, fiindcă vreau să te ajut. 

— Dumneata? Şi de ce această schimbare? 

— Fiindcă bănuiesc că persoana pe care îmi ceri s-o 
ajut este stăpânul meu. 

— Numele lui? 

— Domnul Michel de la Logerie. 


402 


Gemenele 


— Ah, eşti unul dintre arendaşii lui! Bun, deci avem şi 
unde-l duce! 

— Dar... bâigui Courtin, căruia nu-i surâdea câtuşi de 
puţin perspectiva de a da ochii cu Michel şi mai ales 
gândul că de îndată ce tânărul va păşi, împreună cu 
Bertha, sub acoperişul lui, îşi va face apariţia şi Jean 
Oullier. — Vezi, eu sunt primar, şi... 

— Te temi să nu te compromitem, zise Bertha cu 
dispreţ. 

— O, nu; mi-aş da şi sângele pentru tânărul meu 
stăpân. Dar chiar la castelul din Logerie s-a instalat o 
garnizoană de soldaţi... 

— Cu atât mai bine. Nu-şi vor închipui că nişte rebeli au 
cutezat să se ascundă atât de îproape de ei. 

— Dar, socot - şi spun asta în interesul domnului baron 
- că Jean Oullier va putea face rost de o locuinţa mult mai 
sigură decât casa mea, unde soldaţii intră şi ies de 
dimineaţa până seara. 

— Din păcate, pe Jean Oullier nu mai putem conta de- 
acum încolo. 

— Cum adică? 

— Am auzit azi-dimineaţă un schimb foarte viu de 
focuri, în landă. Trebuia să vină să ne ia din locul unde ne 
ascunsesem, dar l-am aşteptat degeaba; n-a mai venit... 
Jean Oullier e mort sau a fost luat prizonier, fiindcă el nu-i 
dintre aceia care-şi lasă prietenii să aştepte. 

Dacă ar fi fost ziuă, lui Courtin i-ar fi fost greu să-şi 
ascundă bucuria pricinuită de această veste, care-l 
elibera de toate neliniştile şi temerile sale. 

— Să mergem, zise Bertha. 

— Asta vreau şi eu. Dar ce miroase aşa a ars? 

— Au dat foc mărăcinişului. 

— Aha! Şi cum de n-a ars şi domnul baron? 

— Jean Oullier ne-a dus în mlaştina din Freneuse. 

— Aha! De asta sunteţi udă din cap până-n picioare! 

— Da! Când am văzut că Jean Oullier nu se mai 
întoarce, am traversat mlaştina, ca să mă duc după 


403 


Alexandre Dumas 


ajutoare; neîntâlnind pe nimeni, l-am luat pe Michel pe 
umerii mei şi l-am trecut pe malul celălalt. Nădăjduiam 
să-l pot duce astfel până acasă; dar n-am mai avut 
putere; a trebuit să-l las în mijlocul hăţişului şi să pornesc 
singură la drum; de douăzeci şi patru de ceasuri nici el, 
nici eu, n-am pus nimic în gură. 

— Oh, eşti o fată vitează, domnişoară, zise Courtin, 
care îndoindu-se de felul cum îl va primi tânărul său 
stăpân, voia să câştige măcar bunăvoința Berthei. Să fie 
într-un ceas bun! În vremurile în care trăim, aşa o nevastă 
îi trebuie domnului Michel! 

— Nu-i de datoria mea să am grijă de el? 

— Da, zise Courtin cu emfază, nimeni nu te înţelege 
mai bine ca mine! Dar, linişteşte-te şi nu mai goni aşa! 

— Ba da, căci Michel e bolnav! Şi-o să mă strige dacă s- 
o fi trezit din leşin! 

— Era leşinat? strigă Courtin, care vedea în acest 
amănunt posibilitatea de a scăpa de o explicaţie 
imediată. 

— Sigur, bietul băiat! Gândeşte-te că e rănit. 

— Dumnezeule! 

— Gândeşte-te că de douăzeci şi patru de ore n-a putut 
primi niciun fel de îngrijiri. 

— Cerule! 

— Gândeşte-te că toată ziua, acolo, în mijlocul stufului, 
l-a ars un soare nemilos şi că spre seară, cu toate 
precauţiile mele, ceața i-a udat hainele şi l-au cuprins 
frigurile! 

— Sfinte Hristoase! 

— Ah! Dacă i s-ar întâmpla vreo nenorocire, toată viaţa 
nu mi-aş ierta greşeala de a-l fi expus unor primejdii 
pentru care nu era făcut! strigă Bertha, foarte deprimată. 

În ceea ce-l priveşte pe Courtin, auzind că Michel se 
afla într-o stare ce nu-i îngăduia să vorbească, începu să- 
şi lungească pasul. Scăpat pentru totdeauna de Jean 
Oullier, avea să se scuze faţă de stăpânul său în aşa fel, 
încât acesta să-l ierte şi să se împace cu dânsul. 


404 


Gemenele 


Nu peste mult, Bertha şi primarul ajunseră la locul unde 
se afla Michel. Tânărul, cu spatele sprijinit de o piatră, cu 
capul în piept, fără să fie propriu-zis leşinat, se afla în 
acea stare de amorţeală în care ţi-e indiferent ce se 
petrece în jur; nu-i dădu, deci, nici cea mai mică atenţie 
lui Courtin, şi când acesta, ajutat de Bertha, îl urcă pe cal, 
fără să-şi dea seama ce face, îi strânse mâna. Courtin şi 
Bertha, unul de o parte şi altul de cealaltă parte a 
căluţului, îl susțineau pe tânăr care, fără acest ajutor, ar fi 
căzut grămadă. În sfârşit, ajunseră la Logerie. Courtin îşi 
trezi servitoarea, pe a cărei discreţie putea conta, luă din 
propriul său pat unica saltea din casă şi-i instală pe tânăr 
într-o cămăruţă aflată deasupra odăii sale; toate astea, le 
realiză cu atâta zel, abnegaţie şi interes, încât Bertha 
începu să regrete că-l luase cam repede pe drum. Când 
rana lui Michel fu pansată, când se putu, în sfârşit, odihni 
pe patul acela improvizat, Bertha se duse în odaia 
servitoarei, ca să se odihnească şi ea. Rămas singur, 
jupânul Courtin îşi frecă, bucuros, mâinile; seara începuse 
bine. Cu violenţa nu reuşise niciodată nimic; socoti deci 
că va avea mai mult succes cu blândeţea. Procedase mai 
bine decât să pătrundă în tabăra duşmană; îşi instalase 
tabăra duşmană în propria sa casă, şi totul îl făcea să 
tragă nădejde că va izbuti - prin cei doi tineri - să dea de 
urma ducesei. Discuţia avută cu necunoscutul din 
Aigrefeuille îi stăruia în minte. Trebuia să-l înştiinţeze 
imediat ce izbutea să descopere ascunzătoarea doamnei 
de Berry şi să nu-i divulge nimic generalului Dermoncourt, 
om curios, adept al fineţurilor diplomatice. Bucuros, 
începea să creadă că visurile sale nu erau chiar simple 
năluciri şi că graţie celor doi tineri, sacul plin cu aur putea 
deveni o realitate. 


405 


Alexandre Dumas 


CAPITOLUL LX 


Pe drumul cel mare 


MARY N-AVEA NICIO VESTE DES- 
pre Bertha. Din seara când aceasta părăsise moara 
Jacquet, nu mai ştia ce se întâmplase cu sora ei. Făcea tot 
felul de presupuneri. Oare Michel vorbise? Nu cumva, 
cuprinsă de desperare, Bertha recursese la vreun gest 
necugetat? Dar dacă Michel era rănit sau chiar mort? Nu 
cumva, în toiul căutărilor, Bertha nimerise în mijlocul 
gloanţelor? lată tristele alternative pe care Mary le 
întrezărea în legătură cu cele două fiinţe iubite. Toate o 
aruncau în prada celor mai vii spaime, celor mai cumplite 
nelinişti. Îşi spunea că, tot urmând-o pe ducesă de colo- 
colo - silite mereu să-şi schimbe adăpostul - era greu ca 
Bertha să le dea de urmă; dar, pe de altă parte, se 
gândea că dacă n-ar fi fost împiedicată de cine ştie ce 
nenorocire, Bertha ar fi găsit, totuşi, un mijloc să-i dea de 
ştire. Inima ei, şi aşa destul de încercată de toate 
necazurile prin care trecuse, îi era acum copleşită de o 
nouă spaimă: izolată, neputând să-l mai vadă pe Michel, 
fata căzuse într-o neagră melancolie şi se topea sub 
povara durerii sale; ziua, pe care ar fi trebuit să şi-o 
petreacă odihnindu-se, căci mergeau numai noaptea, 
pândea sosirea Berthei sau a vreunui mesager care nu 
mai sosea, şi ore în şir era atât de absorbită de durerea 
ei, încât aproape că nici nu mai răspundea când era 
întrebată ceva. Sigur că-şi iubea sora. Imensul sacrificiu la 
care se resemnase, ca să-i asigure Berthei fericirea, o 
dovedea îndeajuns; totuşi roşea mărturisindu-şi că nu 
soarta Berthei era cea care-o îngrijora cel mai mult. 


406 


Gemenele 


Oricât de vie, oricât de sinceră ar fi fost afecțiunea pentru 
sora ei, un alt sentiment, mult mai puternic decât acesta 
se strecurase, cuibărindu-i-se în suflet. Cu toate eforturile 
depuse, nu izbutise să-şi scoată din inimă fiinţa care-i era 
dragă. În toiul necazurilor, amintirea lui i se părea o 
consolare; se lăsa în voia ei, cu un fel de dulce ameţeală. 
După ce epuizase cele mai cumplite presupuneri, după ce 
evocase cruntele tablouri privind soarta celor două fiinţe 
iubite, după ce trecuse prin îngrozitoarele alternative ale 
incertitudinii, Mary ajunse încet, încet la regrete 
amestecate cu mustrări. Îşi aminti de cele mai 
neînsemnate incidente dintre Michel şi sora ei. Se întrebă 
dacă nu era cumva vinovată că i-a zdrobit inima, şi-şi 
spuse că nu avea dreptul să dispună de dragostea lui. 
Apoi gândul o purtă la noaptea petrecută în coliba din 
Jonchere. Revedea pereţii de stuf, i se părea că aude 
glasul catifelat care-i spusese: „Te iubesc!”, închidea ochii 
şi avea impresia că simte răsuflarea tânărului trecându-i 
prin plete, buzele ei lipite de ale lui, în acel unic sărut pe 
care-l primise de la el. Atunci, renunţarea în favoarea 
surorii sale i se părea mai presus de puterile ei; voise să- 
şi impună o datorie mult prea mare, dar dragostea îi 
luase cu atâta putere în stăpânire inima, încât Mary 
uitase şi de Bertha şi de tot; târâtă de patima ei, se 
întreba dacă acea impresie fugară - culeasă de pe buzele 
lui Michel - era tot ceea ce avea să cunoască ea din 
fericirea de a fi iubită, şi dacă era un păcat să iubeşti, 
fiind atât de vitregită de soartă. Până şi marchizul de 
Souday observase profunda schimbare de pe chipul lui 
Mary, numai că el o atribuise oboselii excesive din ultima 
vreme. El însuşi era foarte abătut, văzând că toate 
visurile i se năruiseră, că toate prezicerile generalului se 
adeveriseră, văzând - în sfârşit - că-i sosise ziua 
proscrierii, fără să fi văzut zorii celei în care ar fi trebuit 
să lupte. Dar, oricât de abătut ar fi fost, nu lăsa să se 
vadă nimic şi găsea - în peripeţiile vieţii aventuroase pe 
care o ducea - mii de motive de glumă, cu care încerca să 


407 


Alexandre Dumas 


descreţească frunţile celor din jur, foarte îngrijoraţi de 
eşecul răscoalei. Mary îşi înştiinţase tatăl de plecarea 
Berthei; demnul gentilom ghicise că soarta şi, mai ales, 
conduita logodnicului ei o determinaseră să ia această 
hotărâre. Deoarece nişte martori oculari îi aduseseră la 
cunoştinţă că tânărul Michel, nu numai că-şi făcuse 
datoria, dar participase în mod eroic la apărarea 
castelului Penissiere, marchizul - care presupunea că Jean 
Oullier se afla alături de cei doi tineri - nu se îngrijoră de 
lipsa Berthei. Numai că se întreba şi el, ca şi ceilalţi, de ce 
tânărul preferase să lupte alături de Jean Oullier şi nu 
alături de el, şi nu-şi putea explica în niciun fel această 
hotărâre cam ciudată. 

Chiar în seara zilei în care avusese loc lupta de la 
Chêne, ducesa fusese constrânsă să părăsească moara 
Jacquet, unde motivele de spaimă erau prea dese. Când 
să traverseze şoseaua, ea şi suita ei zăriră un detaşament 
de Albaştri şi, ca să-i lase să treacă, fură nevoiţi să se 
pitească într-o groapă plină cu urzici, unde rămaseră mai 
bine de un ceas. Tot ţinutul era împânzit de coloane 
mobile, aşa că fură nevoiţi s-o ia pe poteci aproape 
neumblate, ca să poată scăpa de ochii soldaţilor. 

Urmăriţi fără răgaz, fugarii nu se puteau odihni o 
noapte ca lumea. Toate acele drumuri pe întuneric erau 
primejdioase şi îngrozitor de obositoare, mai ales pentru 
ducesă. Uneori mergea călare, dar de cele mai multe ori 
pe jos, fie de-a lungul hăţişurilor de mărăcini prin care din 
când în când trebuia să şi treacă pentru a ajunge la vreo 
potecă, fie printre vii, care în acel ţinut se târau pe 
pământ, făcându-te să te împiedici la orice pas, fie pe 
drumuri mocirloase, desfundate de trecerea carelor cu 
boi, unde şi cai şi oameni se afundau până la genunchi. 

În toiul acestor peregrinări, care-i puneau în primejdie 
sănătatea, însoțitorii ducesei începură să discute în ce fel 
s-o scutească de aceste neajunsuri şi s-o pună undeva, la 
adăpost. Părerile era împărţite: unii ziceau să se întoarcă 
la Paris, unde i s-ar fi pierdut urma în puhoiul de lume din 


408 


Gemenele 


Capitală; alţii propuneau să se îndrepte spre Nantes, unde 
exista un adăpost sigur, anume pregătit pentru ea; în 
sfârşit, câţiva o sfătuiau să se îmbarce cât mai repede cu 
putinţă, socotind că n-ar fi fost în siguranţă decât după 
ce-ar fi părăsit ţara. Printre aceştia din urmă se număra şi 
marchizul de  Souday. Numai că el aminti şi 
inconvenientele plecării, arătând că supravegherea 
exercitată pe coastă făcea cu neputinţă îmbarcarea fără 
paşaport, oricât de mic şi de neînsemnat ar fi fost portul 
din care urma să se plece. Ducesa tăie scurt toate aceste 
dezbateri, spunându-le că se va duce la Nantes, că va 
intra în oraş ziua în amiaza mare, pe jos şi îmbrăcată 
ţărăneşte. Cum mâhnirea şi schimbarea de pe faţa lui 
Mary nu-i scăpaseră, bănuind - ca şi marchizul - că 
oboseala o adusese într-o asemenea stare - ducesa îi 
propuse acestuia să i-o dea pe fată, ca însoţitoare. 
Marchizul primi cu bucurie. Dar Mary nu fu chiar atât de 
bucuroasă: în învălmăşeala oraşului va mai putea oare 
primi acele veşti de la Bertha şi de la Michel, pe care le 
aştepta din clipă în clipă, cu atâta nerăbdare? Pe de altă 
parte, nici nu putea să refuze, aşa că până la urmă 
acceptă. A doua zi, sâmbătă, şi deci zi de târg, ducesa şi 
Mary, îmbrăcate ţărăneşte, o porniră la drum încă de la 
şase dimineaţa. Aveau de făcut vreo trei leghe şi ceva. 
După jumătate de ceas, saboţii, dar mai ales ciorapii de 
lână cu care ducesa nu era obişnuită, îi făcură numai 
băşici; încercă să meargă mai departe dar, dându-şi 
seama că, încălţată astfel, nu va avea niciun spor, se 
aşeză pe marginea drumului, îşi scoase ciorapii şi saboţii, 
îi vâri în buzunarele mari ale rochiei şi o porni la drum 
desculţă. După o vreme, băgând de seamă că pielea ei 
fină şi albeaţa picioarelor puteau s-o trădeze, se apropie 
de o băltoacă de pe marginea drumului, se mânji bine cu 
noroi, după care porni mai departe. Ajunseră pe colina 
Soriniere, când, în faţa hanului situat în acel loc, zăriră doi 
jandarmi discutând cu un ţăran călare. Cum ducesa şi 
Mary se aflau în mijlocul unui grup de cinci sau şase 


409 


Alexandre Dumas 


femei de la ţară, jandarmii nu le dădură nicio atenţie. Dar 
lui Mary i se păru că ţăranul acela călare se uitase cam 
prea insistent la ea. După câteva clipe, întorcând capul, îl 
văzu luându-şi rămas bun de la jandarmi şi dând pinteni 
calului, ca să le ajungă din urmă. 

— Băgaţi de seamă! îi şopti ea ducesei; iată un om pe 
care nu-l cunosc, dar care, după ce m-a examinat cu 
atenţie, a început să mă urmărească. Indepărtaţi-vă de 
mine şi faceţi-vă că nu mă cunoaşteţi! 

— Şi dacă intră în vorbă cu tine? 

— Mă pricep eu ce să-i spun, fiţi liniştită. 

— Deci suntem silite să ne despărţim. Spune-mi, unde 
ne întâlnim? 

— Vă ajung din urmă. Gata, să nu mai vorbim. Uite-l că 
vine. 

Într-adevăr, potcoavele calului răsunară pe drum. Mary 
se despărţi de ducesă şi rămase câţiva paşi mai în urmă. 
Nu se putu abţine să nu tresară auzind vocea omului care 
începu să-i vorbească. 

— Deci mergem la Nantes, frumoaso? zise el 
apropiindu-se de Mary şi examinând-o plin de curiozitate. 

Fata păru să ia lucrurile foarte uşor. 

— Doar vezi bine! zise ea. 

— Vrei să-ţi ţin companie? 

— Mulţumesc, prefer să merg cu femeile alea de la 
mine din sat. 

— De la dumneata din sat? Doar n-ai să mă faci să cred 
că toate femeile alea sunt din acelaşi sat cu dumneata. 

— Ce te priveşte dacă sunt, ori nu? replică Mary 
evitând să răspundă la întrebare. 

Omului nu-i fu greu să observe această rezervă. 

— ţi fac o propunere, zise el. 

— Care? 

— Urcă-te pe cal, în spatele meu. 

— Mda! Ar fi frumos să vezi o fată sărmană ca mine 
mergând călare, alături de un bărbat care aduce a domn. 

— Las-o moartă! Cu mine nu merg fleacurile astea! 


410 


Gemenele 


— Ce vrei să spui? 

— Vreau să spun că poţi trece drept ţărancă în ochii 
jandarmilor, dar nu şi într-ai mei, domnişoară Mary de 
Souday! 

— Dacă n-ai intenţii rele faţă de mine, atunci de ce-mi 
strigi, în gura mare, numele? întrebă Mary oprindu-se. 

— Şi, mă rog, ce e rău în asta? 

— Este; femeile alea ar putea să te audă şi, dacă mă 
vezi în hainele astea, am desigur motive să mă îmbrac 
astfel. 

— Ei, făcu omul clipind din ochi, înseamnă că le cunoşti 
pe femeile alea... 

— Nici pomeneală! 

— Poate măcar pe una dintre ele? 

— Nici pe una, nici pe mai multe. Dar de ce, mă rog, 
mă tot întrebi atâta? 

— Pentru că, dacă într-adevăr eşti singură, cum spui, 
vreau să te rog să te opreşti câteva minute. 

— Eu? 

— Da. 

— În ce scop? 

— În scopul de a-mi cruța un drum pe care ar fi trebuit 
să-l fac mâine dimineaţă, dacă nu te-aş fi întâlnit. 

— Unde trebuia să faci acel drum? 

— Să te caut. 

— Dumneata să mă cauţi pe mine? 

— Nu în interesul meu, fireşte! 


— Dar al cui? 
— Al celor care te iubesc. 
Apoi, coborându-şi vocea: — E vorba de domnişoara 


Bertha şi de domnul Michel. 

— Bertha? Michel? 

— Da. 

— Atunci, vorbeşte, vorbeşte domnule! Spune-mi, te 
implor, ce s-a întâmplat cu el? 

— Ei, linişteşte-te, acum şi-a revenit ! zise Courtin cu 
un surâs maliţios. 


411 


Alexandre Dumas 


— Deci a fost rănit? 

— Cum! Dumneata nu ştii nimic? 

— Oh, Doamne, rănit! strigă Mary ai cărei ochi se 
umplură de lacrimi. 

— Fleacuri! Rana aceea nu-l va ţine prea mult în pat şi 
nu-l va împiedica să se ducă la nuntă. 

Mary simţi că păleşte. Acest cuvânt al lui Courtin o făcu 
să-şi aducă aminte că încă nu întrebase nimic despre sora 
ei. 

— Şi Bertha? zise ea, nu mi-ai spus nimic despre ea. 

— Sora dumitale! Hm! Straşnică femeie! Când îşi va 
înşfăca bărbatul de braţ şi... 

— Nu cumva e bolnavă? N-a fost şi ea rănită? 

— Nici pomeneală ! E puţin slăbită şi atâta tot. 

— Biata Bertha! 

— S-a străduit foarte mult. Fără ea, băiatul ar fi murit. 

— Doamne, Doamne, zise Mary, amândoi bolnavi şi 
nimeni care să-i îngrijească! 

— Oh, nu-i chiar aşa! Căci se îngrijesc unul pe altul. Ar 
trebui s-o vezi, cum, deşi bolnavă, îl dădăceşte pe tânăr 
de mai mare dragul. Bine zic unii că mai sunt şi oameni 
care au noroc pe lumea asta! lată-l deci pe domnul Michel 
tot atât de răsfăţat de logodnica lui, cum era şi de maică- 
sa. Va trebui să-i fie profund recunoscător, dacă nu vrea 
să fie socotit un ingrat... 

Auzind aceste cuvinte, Mary se nelinişti din nou. 
Această tulburare nu scăpă călăreţului, care zâmbi. 

— Ei bine, zise el, vrei să-ţi spun ce-am observat eu? 

— Ce? 

— Nu e vorba decât de nuanţa părului... Domnul baron 
preferă pletele blonde celor brune, oricât de strălucitoare 
ar fi ele. 

— Ce vrei să spui? întrebă Mary simțind cum îi bate 
inima. 

— Dacă trebuie neapărat să mă explic, îţi voi spune un 
lucru care nu va fi pentru dumneata o noutate: pe 
dumneata te iubeşte domnul Michel, şi dacă domnişoara 


412 


Gemenele 


Bertha e logodnica lui cu numele, dumneata eşti cu 
inima. 

— Toate astea sunt simple născociri, domnul baron de 
la Logerie nu ţi-a putut spune asemenea lucruri! 

— Nu, nu mi-a spus, dar am văzut eu. Şi, cum ţin la el 
ca la ochii din cap, aş fi mai mult decât bucuros să-l văd 
pe acest domnişor mulţumit şi fericit! 

— Te înşeli, domnule, zise Mary, domnul Michel nu se 
gândeşte la mine; e logodnicul surorii mele şi o iubeşte 
din toată inima, crede-mă! 

— Rău faci că n-ai încredere în mine, domnişoară Mary. 
Căci ştii cine sunt eu? Nu ştii... Sunt Courtin, principalul 
fermier al domnului Michel şi omul lui de încredere... 

— Domnule Courtin, m-ai obliga foarte mult, dacă ai 
vrea să faci un lucru... 

— Ce anume? 

— Să schimbăm discuţia. 

— Mă rog, dar  îngăduie-mi să-mi  reînnoiesc 
propunerea: urcă pe crupă, în spatele meu. Mergi la 
Nantes, nu? 

— Da, răspunse Mary, care deşi simțea o fărâmă de 
simpatie față de Courtin, nu credea că trebuie să-i 
mărturisească acestuia - deşi se dădea drept omul de 
încredere al lui Michel - scopul adevărat al călătoriei. 

— Ei bine, zise Courtin, din moment ce şi eu merg într- 
acolo, vom face o bucată de drum împreună. Numai că... 
Dacă te duci la Nantes cu vreun comision şi dacă-ți pot 
face eu acel comision, sunt gata, cu plăcere, mai ales că 
în felul ăsta ţi-aş cruța o osteneală. 

Mary, în ciuda cinstei sale înnăscute, se văzu nevoită 
să răspundă printr-o minciună. Căci nimeni nu trebuia să 
ştie pricina călătoriei sale. 

— Nu, zise ea, nu-i cu putinţă. Mă duc să mă întâlnesc 
cu tata, care s-a ascuns la Nantes. 

— Aşa! Deci domnul marchiz s-a ascuns la Nantes! Şi 
când te gândeşti că soldaţii îl caută la castel şi că sunt 
hotărâți să scotocească locuinţa de sus până jos ca să 


413 


Alexandre Dumas 


dea de el! 

— Cine ţi-a spus asta? întrebă Mary. 

Courtin văzu că făcuse o greşeală prefăcându-se a 
cunoaşte proiectele agenţilor cârmuirii. Incercă deci să 
dreagă greşeala. 

— Păi, ăsta era motivul principal pentru care trebuia să 
dau de dumneata. 

— Ei bine, vezi, n-or să ne găsească la Souday nici pe 
tata, nici pe mine. 

— Da, sigur, numai că dacă domnişoara Bertha şi 
domnul Michel vor să-ţi dea de veste, trebuie să-ţi ştie 
adresa. 

— Încă n-o ştiu nici eu, răspunse Mary. Un om, care mă 
aşteaptă la capătul podului Rousseau, urmează să mă 
conducă la locuinţa unde se află tata. Odată ajunsă acolo, 
îi voi scrie surorii mele. 

— Foarte bine, şi dacă vrei să le comunici ceva, dacă 
sora dumitale sau domnul baron vor vrea să te vadă şi 
vor avea nevoie de o călăuză, îmi asum, cu plăcere, 
această sarcină. 

Apoi, cu un surâs complice: — Ehei, sunt sigur că atunci 
când domnul Michel va afla despre ce e vorba, mă va 
pune să fac pe puţin vreo zece drumuri. 

— lar o iei de la capăt? 

— lartă-mă, nu ştiam că te supără atât de tare. 

— Mă supără, căci bănuielile astea ne jignesc şi pe 
stăpânul dumitale şi pe mine. 

— Fleacuri, zise Courtin; domnul baron are o avere 
frumoasă şi nu cunosc, la două leghe în jur, vreo fată, 
oricât de bogată ar fi ea, care să-l merite. Spune-mi un 
cuvânt, domnişoară Mary, continuă fermierul, care credea 
că toată lumea îi împărtăşea cultul faţă de bani, şi-l fac 
să-ţi pună averea asta la picioare! 

— Jupâne Courtin, răspunse Mary oprindu-se şi 
privindu-l pe fermier cu mânie, mă gândesc că eşti mult 
prea ataşat faţă de stăpânul dumitale ca să nu-ţi spun 
ceea ce meriţi. Încă o dată, te rog, să nu-mi mai vorbeşti 


414 


Gemenele 


în felul ăsta! 

Courtin rămase foarte descumpănit de acest răspuns la 
care nu se aştepta. Risca să strice tot bruscând lucrurile; 
socoti, deci, să lase peştele să se prindă singur în plasă şi 
după aceea să tragă plasa la mal. Necunoscutul din 
Aigrefeuille îi spusese că probabil şefii insurecției 
legitimiste se vor refugia la Nantes. Marchizul de Souday 
- Courtin crezuse minciuna asta - se şi ascunsese aici. 
Dragostea lui Michel pentru Mary va fi deci firul Ariadnei, 
care-l va călăuzi până în ascunzătoarea marchizului, unde 
- după toate probabilitățile - se afla şi ducesa, de fapt 
singurul lucru care-l interesa pe Courtin. Se temea ca 
insistenţele lui, de a o însoţi pe Mary, să nu-i dea de 
bănuit fetei, aşa că, pentru buna reuşită a întreprinderii, 
se hotărî s-o liniştească pe deplin în privinţa intenţiilor 
sale. 

— Ei, zise el, dacă nu vrei să te urci pe cal, nu te urca, 
deşi mi-e milă de picioarele dumitale pe care ai să ţi le 
zdreleşti în pietroaiele astea. 

— E mai bine aşa! Voi fi mai puţin luată în seamă 
mergând pe jos, decât pe crupa calului dumitale. Ba chiar 
aş cuteza să te rog să nu mai mergi alături de mine. Orice 
privire aruncată asupra mea mă sperie; lasă-mă, deci, să 
merg singură şi să le ajung din urmă pe ţărăncile alea 
care sunt la un sfert de leghe în faţa mea; în mijlocul lor 
mă simt mai în siguranţă. 

— Ai dreptate, zise Courtin, cu atât mai mult cu cât 
iată-i pe jandarmi în urma noastră. 

Mary se uită îndărăt. Într-adevăr, la vreo trei sute de 
paşi în spatele lor se aflau doi jandarmi. 

— Nu-ţi fie frică, am să-i atrag spre crâşmă. Poţi pleca, 
dar zi-mi ce să-i spun domnişoarei Bertha? 

— Spune-i că nu mă gândesc decât la fericirea ei. 

— Asta-i tot? 

— Da, tot. 

Courtin îşi opri calul ca să-i aştepte pe jandarmi, iar 
Mary o luă la picior, ca să le ajungă din urmă pe ţărănci; 


415 


Alexandre Dumas 


când le ajunse, îi relată ducesei discuţia avută cu Courtin, 
omiţând, bineînţeles, tot ceea ce era în legătură cu 
tânărul baron. Ducesa socoti prudent să se sustragă 
curiozităţii acelui om, al cărui nume îi amintea vag de 
nişte lucruri neplăcute. Rămase mai în urmă cu Mary, 
trăgând cu un ochi la arendaş - care, aşa cum făgăduise, 
îi oprise pe jandarmi la uşa crâşmei - iar cu celălalt, la 
ţărăncile ce-şi continuau drumul spre Nantes. Şi când 
femeile dispărură la o cotitură, cele două fugare, se 
năpustiră într-unul din hăţişurile aflate la vreo sută de 
paşi de drum, de unde puteau să-i vadă pe cei care le-ar 
fi urmărit. După vreun sfert de ceas, îl zăriră pe Courtin 
grăbindu-se către oraş; primarul din Logerie trecu însă 
mult prea departe de locul unde erau pitite cele două 
femei, aşa că ducesa nu-l recunoscu pe musafirul nepoftit 
din coliba văduvei lui Pascal Picaut. După ce arendaşul 
dispăru, ducesa şi însoţitoarea sa o porniră spre Nantes. 
Pe măsură ce se apropiau de oraş temerile începură să li 
se risipească. Ducesa se obişnuise atât de bine cu 
costumul ei, încât ţăranii pe lângă care treceau nici n-o 
mai băgau în seamă. In sfârşit, ajunseră. Ducesa îşi 
scoase din buzunarele fustei ciorapii şi saboţii şi se 
încălţă. Pe Mary însă o neliniştea un lucru: se gândea că 
fermierul, nemaivăzându-le, probabil că se hotărâse să le 
aştepte la poarta oraşului; aşa că în loc să intre pe podul 
Rousseau, cele două fugare se urcară într-un vaporaş, 
care le lăsă pe malul celălalt al Loarei. Ajunsă la Bouffai, 
ducesa simţi că cineva o bate pe umeri. Tresări şi se 
întoarse. Persoana care-şi îngăduise o astfel de 
familiaritate era o bătrână de treabă care se ducea la târg 
şi care, punându-şi jos coşul cu mere, nu mai putea acum 
să şi-l aşeze pe cap. 

— Drăguţele mele, zise ea, ajutaţi-mă să-mi urc coşul şi 
vă dau la fiecare câte un măr. 

Ducesa apucă de o toartă, Mary de cealaltă şi coşul fu 
aşezat pe capul femeii, care se îndepărtă fără să le mai 
dea răsplata făgăduită. Dar ducesa o apucă de braţ, 


416 


Gemenele 


zicându-i: 

— Ei, măicuţă, răsplata! 

Femeia le întinse două mere. Ducesa tocmai îşi 
înfipsese dinţii într-unul, cu o poftă sporită de cele trei 
leghe de drum, când, ridicând capul, ochii îi căzură pe un 
afiş, unde - cu litere groase - erau scrise aceste trei 
cuvinte: „Stare de asediu”. Era hotărârea ministerială 
care declara în patru departamente din Vandeea starea 
de asediu. Ducesa se apropie de afiş şi-l citi, liniştită, de 
la un capăt la altul, cu toate insistenţele lui Mary, care o 
zorea spre casa unde era aşteptată. Ducesa îi replică însă 
că lucrul o interesa foarte tare şi că trebuia neapărat să 
ştie ce era scris acolo. După câteva minute, cele două 
fugare, porniră iar la drum şi se înfundară pe ulicioarele 
înguste şi întunecate ale acelei vechi cetăţi, bretone. 


417 


Alexandre Dumas 


CAPITOLUL LXI 


Ce se întâmplă cu Jean Oullier 


ERA APROAPE CU NEPUTINŢĂ CA 
soldaţii să-l descopere pe Jean Oullier în ascunzătoarea în 
care îl vârâse Trigaud; dar cei doi murind, Jean Oullier nu 
făcuse decât să schimbe temniţa pe care i-ar fi sortit-o 
Albaştrii, cu o alta şi mai cumplită, şi moartea prin 
împuşcare, cu o alta mai înfricoşătoare. Era îngropat de 
viu, şi încă într-un loc cu totul pustiu unde, oricât ar fi 
strigat, n-avea nicio nădejde să-l audă careva. Spre 
mijlocul nopţii, după ce iureşul luptei se potolise de mult, 
văzând că cei doi prieteni ai săi nu se mai întorc, 
presupuse că s-a întâmplat o nenorocire. Situaţia în care 
se afla Jean Oullier ar fi făcut să îngheţe sângele şi în 
vinele celor mai viteji oameni. Dar Jean făcea parte dintre 
aceia care nu disperă, ci luptă. Incepu deci să lucreze cu 
tot atâta ardoare ca şi în pivniţa de la Penissiere. Până 
atunci stătuse chircit, cu bărbia sprijinită pe genunchi. Era 
singura poziţie pe care groapa aceea strâmtă i-o 
îngăduise; se strădui să şi-o schimbe şi, după îndelungi 
eforturi, izbuti să se aşeze în genunchi. Atunci, împingând 
cu umerii piatra, încercă s-o ridice. Dar ceea ce pentru 
Trigaud nu fusese decât un joc de copil, pentru un alt om 
era cu neputinţă. Jean Oullier nu putu nici măcar să 
clintească enorma piatră cu care îl acoperise Trigaud. 
Atunci, pipăi pământul de sub picioare; era şi el tot 
pietros; în stânga, în dreapta, numai stâncă. Noroc că 
bucata de granit pe care Trigaud o pusese, ca un capac, 
peste această gaură, lăsa între albia râului şi el un loc de 
trei, patru degete pe unde intra aerul. In direcţia asta se 


418 


Gemenele 


hotărî şi Jean Oullier să-şi îndrepte eforturile. Rupse vârful 
cuţitului şi făcu din el o daltă. Patul pistolului îi servi de 
ciocan, după care se apucă de treabă. Îi trebuiră douăzeci 
şi patru de ore ca să ducă la bun sfârşit această treabă, 
fără alt stimulent decât câte o gură de vin din plosca lui 
de vânător. În sfârşit, în seara celei de a doua zile izbuti 
să-şi strecoare capul prin deschizătura scobită în piatră; 
nu peste mult timp îşi strecură şi umerii, apoi cu un efort 
puternic îşi scoase la lumină şi restul trupului. Era şi 
timpul: forţele începuseră să-l părăsească. Se ridică în 
genunchi, apoi în picioare, după care încercă să meargă. 
Dar piciorul scrântit i se umflase groaznic în cele treizeci 
şi şase de ore petrecute în acea temniţă înfiorătoare; la 
prima mişcare pe care o făcu pentru a se sprijini de el, 
toţi nervii îi tresăriră, ca şi cum i-ar fi răsucit cineva; 
scoase un strigăt şi căzu grămadă, gâfâind, zdrobit de 
cumplita durere. Se apropia noaptea; nu se auzea de 
nicăieri niciun zgomot. Îşi zise că acea noapte care 
începea să învăluie pământul în umbrele ei avea să fie 
ultima pentru el; începu totuşi să se târască spre locul 
unde apusese soarele, singurul mai apropiat de nişte 
aşezări omeneşti. Făcu astfel vreo trei sferturi de leghe şi 
ajunse la o moviliţă, de unde zări luminile caselor izolate 
ce înconjurau landa; dar oricâte eforturi făcu, i se păru cu 
neputinţă să ajungă până acolo. Trecuseră aproape cinci 
zile de când nu mâncase nimic. Tijele mărăcinilor şi ale 
drobiţelor, tăiate pieziş cu un an în urmă, îi sfâşiaseră 
mâinile şi pieptul, iar sângele care-i curgea din aceste 
răni îl slăbise grozav. Se lăsă să alunece într-o groapă de 
pe marginea drumului. Renunţă să meargă mai departe. 
Se hotărî să moară acolo. Il devora o sete cumplită. Bău 
un strop din apa care mustea în groapă. Era atât de 
slăbit, încât abia putu duce căuşul palmei la gură; capul i 
se părea gol şi uşor ca un balon. Un văl i se întindea pe 
ochi şi, dincolo de acest văl, vedea o puzderie de scântei 
care se stingeau şi se aprindeau ca nişte stele. Incercă să 
strige, păsându-i prea puţin dacă va fi auzit de prieteni ori 


419 


Alexandre Dumas 


de duşmani; dar vocea nu-l ascultă şi abia dacă auzi el 
însuşi sunetul răguşit pe care izbuti să-l scoată. Rămase 
aproape un ceas în această stare; apoi, ceața de pe ochii 
se îndesi, zumzăiala din urechi, la fel, după care nu mai 
ştiu nimic din ceea ce se petrecea în jurul lui. Dar acest 
bărbat viguros nu se putea stinge atât de repede; revenit 
din leşin, căzu într-o stare de amorţeală, păstrându-şi 
totuşi deplina ascuţime a simţurilor. 

Aşa se face că auzi deodată zgomotul unui pas, pe 
care-l recunoscu a fi al unei femei. Această femeie putea 
să-l salveze. Dar nici trupul, nici glasul nu-l mai ajutau. ŞI 
paşii se apropiau... Lui Jean Cullier i se păru că fiecare 
piatră pe care călcau aceşti paşi, îi zdrobea inima. Stropi 
mari de sudoare, rece ca gheaţa, îi inundau fruntea. 
Chinul acesta era mai cumplit decât moartea. Oare îl va 
auzi, îl va simţi? Văzu umbra femeii profilându-se o clipă 
peste tufişul în care zăcea, îi auzi foşnetul rochiei, 
bocănitul saboţilor; apoi femeia trecu, şi zgomotul paşilor 
ei se stinse încet, încet, înghiţit de murmurul vântului 
care trecea printre crengile drobiţelor. Nefericitul se simţi 
pierdut. Dar, chiar în aceeaşi clipă, un câine, ce vârâse 
botul printre ramuri, începu să-l adulmece. Intorcându-şi 
cu greu, capul, Jean Oullier zări o potaie care-l privea cu 
nişte ochi inteligenţi şi speriaţi. La slaba mişcare pe care 
o făcuse Jean Oullier, câinele se dădu înapoi şi începu să 
latre. Atunci i se păru bătrânului că o aude pe femeie 
strigându-şi câinele. Dar animalul nu se urni din loc şi nu 
conteni din lătrat. Plictisită să-l mai strige şi curioasă să 
ştie ce anume îl putuse asmuţi astfel, ţăranca se întoarse 
din drum. Întâmplarea făcuse ca această femeie să fie 
tocmai văduva lui Picaut. 

Se apropie de tufiş, zări omul, se aplecă şi-l recunoscu 
pe Jean Oullier. În primul moment, crezu că e mort. Dar îi 
văzu privind-o cu nişte ochi larg căscaţi. li puse mâna pe 
inimă şi văzu că mai bate. Îi ridică încet capul şi-l stropi 
pe faţă cu puţină apă; atunci ca şi cum contactul cu o 
fiinţă vie i-ar fi insuflat o fărâmă de viaţă, Jean Oullier 


420 


Gemenele 


simţi cum, încet, încet, greutatea enormă care-l apăsa 
începea să cedeze. Căldura îi reveni în membrele 
înţepenite; lacrimi fierbinţi de recunoştinţă îi ţâşniră din 
ochi şi i se prelinseră pe obrajii arşi de soare. Apucă mâna 
văduvei Picaut şi o duse la buze. 

— Lasă, lasă, zise ea, ce-ţi veni? E un lucru cât se poate 
de firesc să te ajut! Aş fi făcut asta pentru oricine, 
darămite pentru un om de treabă ca dumneata! 

— Îţi datorez... 

— Ce? întrebă Marianne Picaut. 

— Îţi datorez viaţa... 

— Ei, fleacuri! Nu-mi datorezi nimic. 

Apoi, privindu-l mai cu atenţie şi văzându-l plin de 
sânge, strigă: 

— Ei, dar eşti rănit... 

— Nu... nişte zgârieturi... dar cel mai rău... mă doare 
piciorul... şi apoi... n-am mâncat de câteva zile... De asta 
sunt slăbit... 

— Dumnezeule! Stai! Tocmai mă duceam să le duc de- 
ale gurii plugarilor din landă. Uite, am nişte supă... 

Şi spunând aceste cuvinte, văduva puse jos o 
legăturică şi desfăcu cele patru colţuri înnodate ale 
ştergarului, în care erau câteva străchini şi o oală mare 
cu supă care aburea; îi dădu lui Jean Oullier să soarbă 
câteva înghiţituri; pe măsură ce lichidul fierbinte şi gustos 
îi ajungea în stomac, acesta simţea cum revine la viaţă. 
Un surâs de satisfacţie lumină chipul grav şi trist al 
ţărăncii. 

— Şi acum, spuse ea, ce-ai să faci? Albaştrii sunt pe 
urmele dumitale! 

— Din nenorocire, zise Jean Oullier, odată cu piciorul 
ăsta, m-au părăsit şi puterile. Cred că vor trece luni de 
zile pân-am să mai pot alerga aşa cum alergam odinioară. 
Vezi, ceea ce mi-ar trebui mie acum, ar fi un colţişor 
liniştit unde să mă pot vindeca... 

— La stăpânul dumitale? 

— Stăpânul meu nu se va întoarce atât de repede la 


421 


Alexandre Dumas 


Souday... Şi nici fetele lui! 

— Păi, atunci am să-ţi ofer adăpost în casa mea. 

— În casa dumitale? Dar dumneata îi urăşti pe Albi! 

— De ce te miri? Îi urăsc pe ticăloşii care mi-au omorât 
bărbatul şi n-am să-mi aflu liniştea până când n-am să-l 
răzbun. Dumneata, Jean Oullier, Alb ori Albastru, eşti un 
ora de treabă şi am să te ajut! 

— Din nenorocire, nu pot face nici măcar un pas! 

— Nu te nelinişti din pricina asta. Numai că acum, pe 
lumină, nu te pot aduce în casa mea. Dacă te vede cineva 
şi te trădează? Vâră-te din nou în tufiş, ascunde-te cât 
mai bine şi, la noapte, vin cu căruţa şi te iau. Apoi, mâine, 
mă duc la Machecoul după vraciul acela priceput la 
scrântituri; o să-ţi pipăie piciorul, o să ţi-l doftoricească şi 
în trei zile ai să alergi ca un iepure. 

— Ei, ar fi mult prea frumos... 

— Bun! Deci la noapte vin să te iau! zise femeia, apoi 
se uită cu atenţie în jur. 

— Ce cauţi? 

— Mă gândeam că dacă ai încerca să te furişezi în 
tufişuri, ai fi mult mai în siguranţă decât în groapa asta. 

— Cred că mi-ar fi cu neputinţă, zise Jean Oullier 
arătându-i văduvei piciorul cât o butie. De altfel, nu stau 
rău aici; şi dumneata ai trecut pe lângă groapă fără să-ți 
închipui că ar ascunde un om... 

— Da, dar un câine te-ar simţi, aşa cum te-a simţit al 
meu. Războiul s-a sfârşit, e adevărat, dar peste tot 
mişună denunţătorii! 

Văduva îi dădu bătrânului o bucată de pâine, rupse din 
tufiş o creangă groasă, ca să aibă pe ce se sprijini când 
va veni să-l ia, adună în juru-i un braţ de rămurele şi de 
pietre, ca să-l ascundă de orice privire curioasă şi se 
îndepărtă, rugându-l să aibă răbdare până la noapte. Jean 
Oullier se aranjă cât mai bine în acel locşor, înfulecă 
pâinea, apoi adormi, căzând în acel somn greu care 
urmează după stările de mare slăbiciune. Trecuseră mai 
multe ceasuri de când se odihnea astfel, când îl treziră 


422 


Gemenele 


brusc nişte glasuri. Îndepărtând încetişor crenguţele de la 
marginea gropii, privi spre drum. Se întunecase, dar nu 
chiar atât de tare încât să nu poată distinge siluetele a 
doi oameni, aşezaţi pe trunchiul răsturnat al unui copac 
aflat de cealaltă parte a drumului. 

— De ce n-ai urmărit-o? întrebă unul dintre ei, al cărui 
accent nemtesc îl făcu pe Jean Oullier să presupună că 
era vorba de un străin. 

— Ei, drace, răspunse celălalt, n-o credeam chiar atât 
de isteaţă. M-a jucat pe degete, ca pe un prost! 

— Crezi că cea pe care-o căutăm se afla în grupul acela 
de femei din care se desprinsese fata? 

— Da, fiindcă atunci când le-am întrebat unde era fata 
care mersese alături de ele, femeile mi-au spus că 
rămăsese în urmă cu prietena ei. 

— Şi ce-ai făcut atunci? 

— Păi, ce era să fac; mi-am dus câăluţul la han, iar eu m- 
am pitit în Pirmile şi le-am aşteptat să treacă. 

— Şi-ai stat degeaba, nu-i aşa? 

— Degeaba, timp de două ceasuri. 

— Probabil că s-au urcat în vreo barcă şi au intrat în 
Nantes pe alt pod. 

— Mai mult ca sigur. 

— E cât se poate de neplăcut; căci, cine ştie dacă te vei 
mai întâlni vreodată cu o astfel de pleaşcă. 

— Ei, o găsesc eu, nu se poate! 

— Cum? 

— Păi, aşa cum zicea vecinul meu, marchizul de 
Souday şi „bunul meu prieten” Jean Oullier - fie-i ţărâna 
uşoară, - copoiul menit să-i adulmece urmele se află chiar 
în casa mea. 

— Copoiul? 

— Da, un adevărat copoi; s-a rănit puţin la una din 
labele din faţă, dar de îndată ce laba i se va vindeca, am 
să-i pun sfoara de gât şi-o să ne ducă exact acolo unde 
vrem noi. 

— Hai, lasă gluma! Doar ne ocupăm de lucruri serioase, 


423 


Alexandre Dumas 


ce dracu'! 

— Glumă? Drept cine mă iei? Crezi că-mi arde să 
glumesc cu cei cincizeci de mii de franci pe care mi i-ai 
făgăduit, şi pe care ai să mi-i dai, nu-i aşa? 

— Eh, m-ai mai întrebat de douăzeci de ori până acum. 

— Da, dar n-am să obosesc niciodată să te întreb, după 
cum n-am să obosesc să-i număr când o să-i am. 

— Dă-mi persoana pe care mi-ai făgăduit-o şi-i vei 
avea. 

— Parcă le şi aud zornăitul în urechi! 

— Până atunci, spune-mi ce-i povestea asta cu copoiul 
pe care-l amesteci în treaba noastră? 

— ţi voi spune, dar... 

— Dar ce? 

— Dacă dai, ai, dacă nu dai, n-ai! 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— Vreau să spun că trebuie să-mi iau şi eu măsurile 
mele, ca să nu fiu tras pe sfoară! 

— Eşti nebun? Ti-am spus doar că un personaj foarte 
influent, mi-a făgăduit, în schimbul persoanei despre care 
e vorba, o sută de mii de franci. 

— O sută de mii de franci! Nu veneai dumneata de la 
atâta distanţă doar pentru o sută de mii de franci, pe care 
trebuie să-i mai şi împărţi pe din două cu mine. Zi mai 
bine că e vorba de două sute de mii, din care mie îmi dai 
doar un sfert, mie, care trebuie să duc tot greul afacerii! 
Ei, drăcie! Două sute de mii de franci nu sunt chiar de 
aruncat! E o sumă rotunjoară şi care sună frumos... Dar 
cine-mi garantează că atunci când treaba va fi făcută, n- 
ai s-o ştergi cu banii? Şi, dacă se întâmplă aşa, cărui 
tribunal să mă plâng? 

— Dragă domnule, în situaţii de felul ăsta eşti obligat 
să ai încredere. Contractele speciale nu se pot semna cu 
alt cuvânt. 

— De asta şi sunt atât de bine respectate! Ei bine, ţi-o 
spun pe şleau, prefer altă semnătură! 

— Care? 


424 


Gemenele 


— A dumitale sau a ministrului cu care lucrezi. 

— Sstt! Taci! 

— Ce e? 

— N-ai auzit un zgomot? 

— Ba da; vine din partea aia! Pare a fi zgomotul unor 
roți de căruță. 

Cei doi oameni se ridicară în acelaşi timp, şi, la lumina 
lunii, care răsărise între timp, Jean Oullier le zări chipurile. 
Unul dintre cei doi îi eră cu totul necunoscut; celălalt era 
jupânul Courtin, a cărui voce îl trădase încă de la început. 

— Să plecăm! zise necunoscutul. 

— Nu, mai am încă de discutat unele lucruri cu 
dumneata. Să ne ascundem în tufişul de colo, până trece 
cel cu căruţa, apoi ne vedem de afacerile noastre. 

Cei doi se îndreptară spre tufiş. Jean Oullier înţelese că 
era pierdut. Nevrând să fie prins ca un iepure în capcană, 
se ridică în genunchi şi-şi trase cuțitul de la brâu. Courtin, 
care văzuse o umbră mişcându-se în tufiş, se dădu trei 
paşi înapoi, îşi luă puşca pe care o pusese lângă un 
copac, o duse la ochi şi trase. Se auzi un strigăt înăbuşit. 

— Ce-ai făcut? zise necunoscutul, care socoti prea 
expeditiv felul lui Courtin de a se descurca. Necunoscutul 
se îndreptă spre tufiş şi dădu crengile la o parte. 

— Un ţăran! Pare să fi murit. 

După care îl apucă pe Jean Oullier de subţiori şi îl trase 
afară din groapă. Courtin, văzându-l că nu mişcă, avu 
curajul să se apropie. 

— Jean Oullier! strigă el recunoscându-l pe vandeean. 
Nu m-am gândit niciodată că am să ucid pe cineva! Dar, 
dacă a trebuit s-o fac, mai bine că l-am împuşcat pe ăsta 
şi nu pe altul! 

— Stai, vine căruţa! 

— Da, se apropie din ce în ce! Nu mai avem vreme de 
pierdut! S-o ştergem repede! Oare ţărănoiul ăsta o fi mort 
sau numai rănit? 

— Pare mort. 

Necunoscutul dădu drumul lui Jean Oullier, pe care-l 


425 


Alexandre Dumas 


mai ţinea încă de subţiori, şi capul acestuia căzu bufnind 
surd, în mijlocul drumului. 

— E mort! zise Courtin. Uită-te bine la el, preţuieşte 
două sute de mii de franci! 

— Cum adică? 

— Era singurul care putea să-mi ia din mână copoiul 
despre care ţi-am vorbit. Credeam că murise, dar m-am 
înşelat! Acum, când sunt sigur că a dat ortul popii, la 
treabă! Să plecăm! 

— Da, mai ales că vine şi căruţa! 

Cei doi se năpustiră în tufiş şi dispărură în întuneric, în 
timp ce văduva Picaut; care venea să-l ia pe Jean Oullier, 
conform promisiunii făcute, speriată de împuşcătura pe 
care-o auzise, ajungea la locul unde se petrecuse scena 
de mai înainte. 


426 


Gemenele 


CAPITOLUL LXII 


Bateriile jupânului Courtin 


CÂTEVA SAPTAMÂNI FUSESERĂ DE 
ajuns ca să tulbure complet existenţa personajelor ce s- 
au perindat, de la începutul acestei cărţi, prin faţa ochilor 
cititorilor. Se  instituise starea de asediu în patru 
departamente din Vandeea; generalul care răspundea de 
ele lansă o proclamaţie, în care-i invita pe locuitorii 
satelor să se supună, făgăduindu-le să fie cât se poate de 
indulgent cu ei. Tentativa de insurecție eşuase atât de 
lamentabil, încât majoritatea vandeenilor nici nu se mai 
gândeau la ea; cei compromişi se deciseră să predea 
armele, cu condiţia să fie lăsaţi în pace; dar autorităţile 
nu acceptară acest compromis: înşfăcară armele, odată 
cu cei care le purtau, şi-i aruncară pe vandeeni în 
temniţă. Alţii luară calea codrilor, unde, constituiți în cete, 
nu încetară să-i hărţuiască pe soldaţii lui Louis-Philippe. 
Şefii răscoalei o şterseseră din ţinut, peste graniţă, 
punând marea între ei şi urmăritori. Doar marchizul de 
Souday mai şovăia: de când o părăsise pe ducesă, sau 
mai curând de când ducesa îl părăsise pe el, nefericitul 
gentilom îşi pierduse voia bună, devenise trist şi 
posomorât. Infrângerea de la Chêne nu-l lovea numai în 
credinţele sale politice; îi dărâma în acelaşi timp toate 
castelele din Spania, îi spulbera toate iluziile, fluturându-i 
pe dinaintea ochilor sărăcia supărătoare şi privaţiunile 
meschine impuse de viaţa de proscris. Regreta acum, din 
toată inima, traiul liniştit din micul său castel, care 
odinioară i se păruse atât de insipid, repeta sporovăială 
celor două fete ale sale, îi lipseau mai ales discuţiile cu 


427 


Alexandre Dumas 


Jean Oullier; era atât de nefericit că nu-l are aproape, 
încât începu să se intereseze cu tot mai multă solicitudine 
de soarta lui, lucru ce nu-i stătea deloc în fire. Cât despre 
Bertha, chiar a doua zi după ce se refugiase la jupânul 
Courtin, şi de îndată ce-şi regăsi puterile, înţelese că 
prezenţa ei, sub acelaşi acoperiş cu cel pe care-l iubea - 
departe de tatăl ei, fără Jean Oullier, care, la nevoie i-ar fi 
putut ţine locul - era necuviincioasă şi că putea fi 
interpretată cum nu se poate mai rău. Părăsi deci ferma 
şi se instală, împreună cu Rosine, în coliba lui Tinguy. Se 
afla astfel la o depărtare doar de o jumătate de leghe de 
casa unde-l lăsase pe Michel şi unde se ducea zilnic, 
îngrijindu-l şi dădăcindu-l ca o iubită. Atâtea dovezi de 
dragoste, abnegaţie şi devotament îl mişcară pe Michel. 
Dar, cum sentimentele sale pentru Mary nu se 
schimbaseră nici cu o iotă, sentimentele Berthei pentru el 
făceau ca situaţia să devină din ce în ce mai dificilă. Pe de 
altă parte, nici nu cuteza s-o mâhnească pe fata care-i 
salvase viaţa. Cu timpul, nemaivăzând-o pe Mary, poate 
că rana i s-ar fi vindecat şi s-ar fi resemnat să asculte 
îndemnul iubitei, însurându-se cu Bertha, dacă jupânul 
Courtin, n-ar fi urcat tot mai des în cămăruţa în care 
fusese ascuns Michel şi nu i-ar fi vorbit, tot mai insistent, 
despre Mary, insuflându-i acestuia, dorinţa - din ce în ce 
mai aprigă - de a o vedea. Aşa că, pe măsură ce rana de 
la braţ i se vindeca, i se redeschidea rana din inimă şi, cu 
cât îşi aducea aminte mai mult de Mary, cu atât uita de 
recunoştinţa pe care i-o datora Berthei. 

Courtin făcea o treabă cam asemănătoare cu cea a 
Penelopei: desfăcea noaptea ceea ce ţesea Bertha, cu 
atâta trudă, ziua. Primarul din Logerie se feri să ia o 
atitudine ostilă faţă de Bertha; manevră în aşa fel 
lucrurile, încât ea să-l creadă devotat cu trup şi suflet 
proiectului de căsătorie cu tânărul său stăpân. In lipsa lui 
Michel, i se adresa întotdeauna ea unei viitoare stăpâne. 
Aşa că până la urmă, Bertha, care nu ştia ce-i poate 
pielea, îi vorbea zilnic lui Michel despre devotamentul lui 


428 


Gemenele 


Courtin,  nespunându-i altfel decât: „bunul nostru 
Courtin”. Dar, spre marele necaz al acestuia, 
convalescenţa lui Michel nu mergea chiar atât de repede 
cum se aştepta; vedea, din ce în ce mai neliniştit, cum 
trece timpul, fără să-şi poată încă pune „copoiul” pe 
urmele lui Mary, pentru ca prin ea să ajungă la ducesă. 
Bertha, scăpată de neliniştea iscată de rana lui Michel, 
făcuse mai multe vizite, împreună cu Rosine, în pădurea 
din Touvois, unde se ascunsese tatăl ei. Courtin încercase 
s-o tragă de limbă în legătură cu capii răscoalei, dar fata 
nu scoase un cuvânt. Cum nu voia să exagereze cu 
insistenţele sale şi să-i dea ceva de bănuit, Courtin se 
potoli. După vreo şase săptămâni, Michel se simţi, în 
sfârşit, bine. Rana i se cicatrizase, puterile îi reveniseră. 
Ca să nu fie văzut de soldaţii încartiruiţi în castelul 
Logerie, se plimba numai noaptea, prin livadă, sprijinindu- 
se de braţul Berthei. Aceste plimbări nu-i conveneau 
câtuşi de puţin lui Courtin, care nu mai putea trage cu 
urechea la discuţia celor doi tineri. Aşa că, într-o zi, le 
spuse pe şleau să renunţe la aceste plimbări nocturne. ŞI 
când ei îl întrebară din ce pricină, le citi hotărârea 
judecătorească prin care Michel de la Logerie era 
condamnat la moarte, în contumacie. Vestea asta nu-l 
impresionă cine ştie ce pe tânăr, dar Bertha fu de-a 
dreptul înspăimântată. Il şi vedea pe baron prins, judecat, 
împuşcat. 

In seara aceleiaşi zile, Bertha, sprijinită cu coatele pe 
pervazul ferestrei, privea soarele apunând peste crestele 
copacilor seculari din pădurea Machecoul, care se 
unduiau ca talazurile verzi ale mării; culcat în pat. Michel 
trăgea cu nesaţ în piept miresmele dulci ale serii, când 
deodată se auzi zgomotul unei trăsuri venind pe alee. 
Tânărul se repezi la fereastră şi văzu o caleaşcă intrând în 
curtea fermei; Courtin alergă spre această caleaşcă, umil 
şi cu pălăria în mână. Prin geamul deschis al trăsurii se ivi 
capul baroanei de la Logerie. Tânărul, văzând-o pe maică- 
sa, simţi un fior rece pe şira spinării. Era limpede că pe el 


429 


Alexandre Dumas 


îl căuta. Bertha îl întrebă din ochi ce să facă. Michel îi 
arătă un ungher întunecat, un soi de nişă, unde putea să 
se ascundă şi să audă fără să fie văzută. După cinci 
minute scara începu să scârţâie sub pasul baroanei. 
Bertha se năpusti în ascunzătoare, iar Michel se aşeză 
liniştit, la fereastră. Uşa se deschise şi baroana intră. 
Poate că venise cu intenţia de a fi aspră şi severă, ca de 
obicei, dar văzându-l pe Michel în lumina palidă a 
amurgului, îşi uită de severitate şi, deschizându-şi larg 
braţele, strigă: 

— În sfârşit, iată-te, copil nefericit! 

Michel, care nu se aştepta la o astfel de exclamaţie, fu 
emoţionat şi, aruncându-se în braţele mamei sale, strigă 
la rându-i: 

— Mamă, buna mea mamă! 

Baroana se schimbase foarte mult; i se vedeau pe chip 
şi nopţile nedormite şi brazdele adânci săpate de lacrimi. 


430 


Gemenele 


CAPITOLUL LXIII 


Unde doamna baroană de la Logerie, crezând că-şi 
ajută fiul, o ajută de fapt pe ducesă 


BAROANA SE AŞEZĂ, SAU MAI CU- 
rând se prăvăli, într-un fotoliu, târându-l pe Michel după 
ea, strângându-l la piept şi sărutându-l. În sfârşit, 
cuvintele care nu-i putuseră ţâşni din inima ei chinuită, îşi 
luară zborul. 

— Cum, zise ea, să te găsesc aici, doar la o sută de paşi 
de castelul plin de soldaţi? 

— Cu cât voi fi mai aproape de ei, mamă, cu atât există 
mai multe şanse să nu mă caute aici. 

— Dar nu ştii ce s-a întâmplat la Nantes! 

— Ce anume? 

— Comisarii militari nu mai prididesc cu condamnările. 

— Asta nu-i priveşte decât pe cei prinşi. 

— Asta priveşte pe toată lumea, îi replică maică-sa; 
căci cei care n-au fost încă prinşi pot fi dintr-o clipă într- 
alta. 

— Da, dar nu când se ascund la un primar cunoscut 
pentru opiniile sale filipiste. 

— Şi tu ai... 

Baroana se opri, ca şi cum buzele ei ar fi refuzat să 
rostească acele cuvinte. 

— Continuă, mamă. 

— Şi tu ai fost condamnat. 

— Condamnat la moarte, ştiu. 

— Cum, ştii asta, copil nenorocit, şi eşti atât de liniştit? 

— Ţi-am mai spus, mamă, atâta vreme cât voi fi la 
Courtin, n-am de ce mă teme. 


431 


Alexandre Dumas 


— Ai atâta încredere în omul ăsta? 

— M-a cules de pe drum, rănit şi mort de foame. M-a 
luat la el acasă, m-a îngrijit şi mi-a dat de mâncare. 

— Mărturisesc că aveam unele rezerve în privinţa lui. 

— Ei bine, mamă, n-ai dreptate. 

— Mă rog. Să vorbim despre treburile noastre, copile 
dragă. Oricât de bine ai fi ascuns, nu vreau să mai rămâi 
aici. 

— De ce? 

— Pentru că o imprudenţă cât de mică te poate pierde. 

Michel făcu un gest de nepăsare. 

— Sper că nu vrei să mor cu zile, nu-i aşa? 

— Nu, te ascult... 

— Ei bine, voi muri de spaimă dacă nu pleci din Franţa. 

— Te-ai gândit, mamă, la dificultăţile unei fugi? 

— Da, şi am rezolvat toate aceste dificultăţi. 

— Cum? 

— Am închiriat un mic vas olandez care, începând din 
clipa asta, te aşteaptă pe râu în faţa localităţii Coueron; 
urcă-te pe bord şi pleacă. Dea Domnul să te simţi atât de 
bine, încât să poţi suporta călătoria! 

Michel nu răspunse. 

— Te vei duce în Anglia, nu-i aşa? Vei părăsi pământul 
ăsta blestemat, care a sorbit sângele tatălui tău! Atâta 
vreme cât te voi şti în Franţa, nu voi avea o clipă de 
linişte. În fiece moment mi se va părea că văd mâna 
călăului întinzându-se spre tine şi smulgându-te din 
braţele mele. 

Michel continuă să tacă. 

— lată, zise baroana, o scrisoare de recomandare către 
căpitan, iată hârtii de plată la ordin, pentru cincizeci de 
mii de franci, pentru Anglia şi America. De altfel n-ai 
decât să-mi scrii şi-ţi trimit oricât vei avea nevoie. Sau 
mai bine ştii ceva? Vin şi eu după tine... Dar ce ai, de ce 
nu-mi răspunzi? 

Într-adevăr Michel asculta toate aceste lucruri cu o 
nepăsare uluitoare. Să plece însemna s-o părăsească pe 


432 


Gemenele 


Mary. La gândul acestei despărţiri îşi simţi inima 
strângându-i-se atât de tare, încât se hotărî mai curând 
să înfrunte moartea decât să plece. De când Courtin îi 
reînsufleţise speranţele se frământa zi şi noapte cum să 
se apropie de fată. Nu accepta ideea să renunţe la ea şi, 
în loc să-i răspundă mamei sale, în el se înstăpânea tot 
mai mult gândul de a deveni soţul lui Mary. De aici 
tăcerea care începu s-o neliniştească pe baroană. 

— Mamă, zise Michel, nu-ţi răspund, pentru că eu 
doresc cu totul altceva. 

— Doreşti altceva? 

— Ascultă-mă, mamă... zise tânărul cu o dârzenie de 
care ea nu l-ar fi crezut în stare. 

— Cred că nu refuzi să pleci? 

— Nu refuz să plec, dar am de pus şi eu nişte condiţii. 

— Pui condiţii când e vorba de salvarea, de viaţa ta? 
Pui condiţii când e vorba să-i cruţi mamei tale spaimele şi 
chinurile? 

— Mamă, de când nu ne-am mai văzut am îndurat 
multe şi, prin urmare, am învăţat multe... Am învăţat, mai 
ales, că există unele clipe care hotărăsc fericirea sau 
deznădejdea întregii vieţi; or, eu mă aflu într-o astfel de 
clipă, mamă. 

— Vrei să mă aduci la desperare? 

— Îți vorbesc ca un bărbat. Nu te mira. Când 
evenimentele m-au prins în iureşul lor, eram încă necopt, 
acum am ieşit din ele călit. Ştiu ce datorii am faţă de 
dumneata: respect, dragoste, recunoştinţă. Dar, pe 
măsură ce m-am maturizat, am înţeles că mai am şi alte 
datorii. În timp ce dumitale îţi întind obrazul, mâna i-o 
întind altei femei care, la rându-i, va fi şi ea mamă, ca şi 
dumneata. Plec, sunt de acord, dar nu voi pleca singur! 

— Pleci cu amanta dumitale? 

— Plec cu soţia mea, mamă! 

— Şi crezi că-mi voi da consimţământul la această 
căsătorie? 

— Dumneata eşti liberă să nu-mi dai consimţământul, 


433 


Alexandre Dumas 


eu sunt liber să nu plec. 

— Oh, nenorocitule! strigă baroana. lată care ţi-e 
recunoştinţa după douăzeci de ani de griji şi de dragoste! 

— Adevărata dragoste de mamă nu se scoate pe 
tarabă, ca la piaţă. O mamă nu poate spune: „ţi voi da 
viaţă, putere, inteligenţă, în schimb tu mă vei asculta 
orbeşte!” Nu, mamă! Adevărata dragoste de mamă 
spune: „Cât ai fost slab, te-am ajutat; cât ai fost neştiutor, 
te-am învăţat; cât ai fost orb, te-am călăuzit! Acum, eşti 
puternic, vezi, ştii! Fă-ţi viaţa ta, nu cum vreau eu, ci cum 
vrei tu! Alege-ţi unul dintre miile de drumuri din faţa ta şi, 
oriunde te va duce, iubeşte-o pe cea care din slab te-a 
făcut puternic, te-a călăuzit, te-a făcut să vezi viaţa!” Aşa 
înţeleg eu puterea pe care o are o mamă asupra fiului ei, 
aşa înţeleg respectul pe care un fiu îl datorează mamei 
sale. 

Baroana amuţise; poate că dacă s-ar fi prăbuşit lumea, 
nu s-ar fi mirat atât de tare cum o mirară vorbele rostite, 
atât de ferm şi de măsurat, de către propriul ei fiu. Il privi 
pe Michel, uluită. 

— Deci, întrebă ea, nu renunţi la nebunia ta? 

— Nu, mamă, nimic nu mă va putea face să dau înapoi. 

— Oh, strigă baroana, ducându-şi mâinile la ochi, sunt 
cea mai nenorocită dintre mame! 

Michel îngenunche în faţa ei. 

— lar eu te binecuvântez, fiindcă ştiu că mă vei lăsa să- 
mi aflu fericirea! 

— Dar cu ce te-a vrăjit „lupoaica” asta? 

— Oricum îi vei spune celei pe care-o iubesc, am să-ţi 
răspund totuşi la întrebare: fata pe care o iubesc eu are 
toate calităţile pe care un bărbat vrea să le aibă nevasta 
lui. Şi nu e cazul mamă, ca tocmai dumneata, care ai 
suferit atât din pricina calomniilor răspândite pe seama 
tatii, să ţi le însuşeşti cu atâta uşurinţă pe cele aruncate 
în spinarea altora. 

— Nu, nu şi iar nu! N-am să fiu niciodată de acord cu 
căsătoria asta! 


434 


Gemenele 


— În acest caz, mamă, ia-ţi înapoi hârtiile de schimb şi 
scrisoarea către căpitan! 

— Şi ce-ai să faci, copil nenorocit? 

— Oh, nimic! Prefer să mor, decât să mă despart de 
cea pe care o iubesc! Acum m-am vindecat, pot pune din 
nou mâna pe puşcă! Mă duc în pădurea Touvois, unde e 
ascuns marchizul de Souday, şi continui lupta, până când 
m-o nimeri vreun glonţ. De două ori am scăpat, a treia 
oară, nu mai cred... 

Şi tânărul puse în poala mamei sale hârtiile de schimb 
şi scrisoarea. Glasul şi gesturile lui Michel erau atât de 
categorice, încât baroana nu-şi mai făcu iluzii că i-ar 
putea schimba hotărârea. Simţindu-se înfrântă, cedă. 

— Bine, zise ea, fie cum vrei tu! Şi Domnul să te ierte 
că nu m-ai ascultat! 

— Domnul mă va ierta, mamă, şi când ai să-ţi vezi 
nora, ai să mă ierţi şi dumneata. 

Baroana clătină din cap. 

— Du-te, zise ea, şi însoară-te! la o străină oarecare pe 
care n-am văzut-o şi despre care nu ştiu nimic! 

— Ai s-o cunoşti şi ai s-o preţuieşti, mamă! Te-ai oferit 
să vii după mine oriunde aş fi, iar eu te voi aştepta. 

Baroana se ridică şi se îndreptă spre uşă. 

— Pleci fără să mă săruţi? 

— Vino, copil nefericit ce eşti, vino în braţele mele, vino 
să te mai strâng o dată lângă inima mea! 

Michel se ghemui la pieptul maică-si. 

— Şi când ai de gând să pleci? 

— Asta depinde de ea! 

— Nădăjduiesc că la noapte. 

— Cât mai curând cu putinţă, nu-i aşa? 

— Vei găsi jos nişte straie ţărăneşti. Imbracă-te cu ele 
şi fă în aşa fel încât să nu te recunoască nimeni. De aici 
până la Coueron sunt opt leghe. Poţi fi acolo pe la ora 
cinci dimineaţă. Nu uita, vasul se numeşte /eune-Charles. 

— Nu te teme, mamă! Din moment ce ştiu că la capătul 
acestui drum mă aşteaptă fericirea, îmi voi lua toate 


435 


Alexandre Dumas 


măsurile să ajung cu bine la destinaţie. 

— Eu mă duc la Paris, unde voi uza de toate relaţiile ca 
să se revoce sentinţa aceea groaznică. Tu, ţi-o repet, ai 
grijă de tine şi adu-ţi aminte în orice clipă că viaţa ta 
înseamnă şi viaţa mea... 

Mama şi fiul se mai îmbrăţişară o dată, apoi Michel o 
conduse până la uşă. Courtin, ca o slugă credincioasă ce 
era, o aştepta la piciorul scării. Baroana îl rugă s-o 
conducă până la castel. Când Michel se întoarse în odaie, 
o văzu pe Bertha strălucind de fericire. Abia aşteptase să 
fie singură cu tânărul, ca să i se arunce în braţe. Dar 
noroc că în odăiţă se întunecase şi Bertha nu putuse 
vedea stânjeneala zugrăvită pe chipul băiatului. 

— Acum nimic nu ne mai desparte! zise ea. Eu am 
consimţământul tatei, tu, pe al mamei tale. 

Michel tăcu. 

— Plecăm în noaptea asta, nu-i aşa? 

Dar Michel continuă să tacă. 

— Ce ai, de ce nu-mi răspunzi? 

— Pentru că plecarea noastră încă nu-i sigură. 

— Dar nu i-ai făgăduit mamei tale că vom pleca la 
noapte? 

— l-am spus mamei: „Asta depinde de ea!” 

— Ei bine, ea, nu-s eu? întrebă Bertha. 

— Mă gândesc la cu totul altceva, dragă Bertha. Nu-i 
vorba numai de salvarea mea! Mă gândesc la fuga 
ducesei de Berry, adăugă tânărul. 

Bertha scoase un strigăt. Incepu să înţeleagă. 

— Vasul ăsta închiriat de mama, pentru mine, zise 
Michel, n-ar putea, odată cu noi, s-o scoată din Franţa şi 
pe ducesă? Pe tatăl tău... 

Apoi, mai încet: — Şi pe sora ta? 

— Oh, Michel, Michel, iartă-mă că nu m-am gândit la 
aşa ceva! Mai înainte, te iubeam; acum te şi admir! Da, 
da, ai dreptate; Doamne, cât eşti de bun, de generos, ce 
suflet mare trebuie să ai, din moment ce te-ai putut gândi 
la toţi ai mei! Ah, ştiam, continuă Bertha, în entuziasmul 


436 


Gemenele 


ei, ştiam eu bine că eşti omul cel mai loial şi mai brav! 
Dar, azi, Michel, te-ai ridicat mai presus decât am 
nădăjduit vreodată. Rănit, condamnat la moarte, el se 
ocupă de alţii în loc să aibă grijă de el! Ah, Michel, sunt 
atât de mândră de tine, atât de mândră de dragostea 
mea! 

De data asta, dacă în odăiţă ar fi fost lumină, Bertha ar 
fi putut să vadă nu numai stânjeneala de pe chipul lui 
Michel, ci şi puternica roşeaţă care-i năpădise obrajii. 

Şi asta din pricină că acest devotament al tânărului nu 
era deloc dezinteresat, aşa cum credea Bertha. De când 
maică-sa îşi dăduse consimţământul să se însoare cu cea 
pe care o iubea, Michel nu se mai gândea decât la un 
singur lucru: ca prin ducesă, să ajungă la Mary. Aşa că, la 
toate exploziile de tandreţe ale Berthei, Michel nu găsi cu 
cale să răspundă decât atât: 

— Acum, când totul e pregătit, nu mai avem vreme de 
pierdut. 

— Aşa e, zise Bertha, ai dreptate! Spune-mi ce am de 
făcut! 

— Mai întâi, trebuie să ne despărţim... 

— De ce? 

— Pentru că tu trebuie să te duci în pădurea Touvois şi 
să-l anunţi pe tatăl tău să se pregătească de plecare; de 
acolo, vă veţi îndrepta împreună spre golful din 
Bourgneuf, de unde vă va lua mai târziu vasul /eune- 
Charles. lar eu trebuie să mă duc la Nantes, s-o anunţ pe 
ducesă. 

— Tu, la Nantes! Uiţi că eşti condamnat la moarte, 
pândit, căutat? Plec eu la Nantes şi du-te tu la Touvois. 

— Numai eu pot discuta, la Nantes, cu căpitanul 
vasului, Bertha! Dacă va vedea o femeie în locul unui 
bărbat, va crede că e vorba de o capcană şi totul se duce 
pe apa gârlei. 

— Dar gândeşte-te la primejdiile care te pândesc la 
Nantes! 

— Poate că nu e chiar aşa! N-or să-şi închipuie că fiind 


437 


Alexandre Dumas 


condamnat la moarte, voi avea curajul să vin tocmai în 
acest oraş! În sfârşit, ştii şi tu că există momente în care 
îndrăzneala înseamnă prudenţă. Or noi ne aflăm tocmai 
într-unul din aceste momente! 

— Bine, Michel, fie cum spui tu! 

Bertha îi dădu deci tânărului adresa ducesei şi diferitele 
parole, fără de care n-ar fi putut ajunge până la ea. 

îmbrăcată în hainele Rosinei, Bertha se îndreptă spre 
pădurea Touvois, în vreme ce Michel, îmbrăcat la rându-i 
în hainele ţărăneşti aduse de maică-sa, o porni spre 
Nantes. Dacă nu se ivea niciun impediment, a doua zi, la 
cinci dimineaţa, /eune-Charles putea să-şi ridice ancora, 
ducând, odată cu ducesa, ultimele vestigii ale acelui mic 
război civil din Vandeea. 


438 


Gemenele 


CAPITOLUL LXIV 


Marşuri şi contramarşuri 


ÎN CIUDA UMFLĂTURILOR ŞI A 
proeminenţelor cu care vârsta şi oboseala împovăraseră 
bietul căluţ al lui Courtin, animalul mai avea destulă 
energie, aşa că Michel ajunse la Nantes înainte de nouă 
seara. Primul popas trebuia să fie la hanul Point du Jour. 
De îndată ce trecu podul Rousseau, tânărul începu să 
caute hanul. Zărindu-i firma, care înfăţişa o stea cu 
coadă, colorată în cel mai frumos galben-roşcat pe care-l 
avusese la dispoziţie pictorul, Michel îşi opri căluţul în faţa 
unui staul plin cu fân, menit să mai învioreze caii celor 
care se grăbeau şi nu voiau să-şi deshame animalele. 
Uitând de costumul modest în care era îmbrăcat, obişnuit 
cu graba slugilor de la castelul Logerie, Michel începu să 
bată nerăbdător în staul, cu băţul pe care-l avea în mână. 
La acest zgomot, un bărbat, numai în cămaşă, ieşi afară 
din casă şi se îndreptă spre Michel. Omul purta o bonetă 
albastră de bumbac care-i cădea până pe ochi. Chipul lui i 
se păru cunoscut lui Michel. 

— Drace! bombăni omul cu bonetă albastră, eşti chiar 
atât de mare senior încât nu-ţi poţi duce singur calul în 
grajd, băiete? Dacă ţii neapărat, ai să fii servit ca un 
burghez, dar o să te coste! 

— Serveşte-mă cum vrei, zise Michel, dar mai întâi 
răspunde-mi la o întrebare. 

— Intreabă-mă, zise omul încrucişându-şi braţele. 

— AŞ vrea să-l văd pe părintele Eustache, spuse Michel 
în şoaptă. 

Dar oricât de încet ar fi vorbit, omul aruncă în juru-i o 


439 


Alexandre Dumas 


privire bănuitoare; şi deşi nu zări decât doi, trei copii 
care, cu mâinile la spate, căscau gura la tânărul ţăran, 
hangiul luă repede calul de hăţuri şi intră în curte. 

— Ţi-am spus că vreau să-l văd pe părintele Eustache, 
repetă Michel. 

— Aşteaptă, răspunse omul, aşteaptă, ce dracu’! Doar 
nu-l am în lada cu ovăz pe Eustache ăsta, al dumitale! 
Dar mai înainte de a-ţi spune unde-l poţi găsi, ia zi-mi de 
unde vii? 

— Din sud. 

— Unde te duci? 

— La Rosny. 

— Bine. Dacă-i aşa, treci pe la biserica Saint-Sauveur şi 
ai să-l găseşti pe cel pe care-l cauţi. Du-te şi străduie-te 
să vorbeşti cât mai încet, dacă ţii să ajungi cu bine acolo 
unde te duci, domnule de la Logerie! 

— O, făcu Michel cam mirat, mă cunoşti? 

— După cum vezi! 

— Să aibă cineva grijă de cal. 

— S-a făcut! 

Michel puse un ludovic în mâna omului, apoi o porni 
hotărât spre oraş. Când ajunse la biserica Saint-Sauveur, 
sacristanul tocmai închidea uşa. Lecţia hangiului dăduse 
roade; înainte de a întreba ceva, începu să se uite cu 
atenţie la cei din jur. Văzu, sub portal, cinci sau şase 
oameni sărmani, care se pregăteau să plece. Sigur că 
printre ei se afla şi cel căutat. Din fericire, Michel avea un 
semn de recunoaştere. Luă crenguţa de ilice roşii, pe care 
i-o pusese Bertha la pălărie, şi o lăsă să cadă în faţa uşii. 
Doi dintre cei de faţă călcară pe ea fără să-i dea nicio 
atenţie. Al treilea, un bătrân scund, uscat, firav, al cărui 
nas mare îi ieşea de sub gluga neagră, zărind crenguţa pe 
dalele de piatră, se aplecă, o luă de jos, apoi se uită 
neliniştit în jur. Michel ieşi de după stâlpul unde se 
ascunsese. Părintele Eustache se uită la el şi, fără să 
scoată o vorbă, se îndreptă spre mănăstire. Michel 
înţelese că crenguţa de ilice nu era de ajuns pentru a 


440 


Gemenele 


risipi neîncrederea bătrânului. Atunci, se apropie de el şi 
şopti: 

— Vin din sud. 

— Şi unde te duci? 

— Mă duc la Rosny. 

Bătrânul se opri, apoi se întoarse din drum. 

De data asta o porni către oraş, făcându-i lui Michel 
semn să-l urmeze. Trecură din nou prin faţa portalului 
bisericii şi străbătură o parte din oraş. Apoi, intrând pe o 
străduţă strâmtă şi întunecoasă, bătrânul se opri câteva 
momente în faţa unei porţi scunde, tăiată în zidul unei 
grădini; după care îşi continuă drumul. Michel observă că 
vârâse crenguţa de ilice în inelul de fier al porţii. Deci 
acolo trebuia să se oprească. Tânărul bătu cu putere în 
poartă. Gemuleţul din partea de sus a uşii se deschise şi o 
voce de bărbat întrebă ce dorea. Michel repetă cuvântul 
de ordine şi fu introdus într-o sală scundă, unde un bărbat 
- pe care-l văzuse la castelul de Souday, în seara în care 
cina pregătită pentru ducesă fusese înfulecată de 
generalul Dermoncourt - îşi citea liniştit ziarul. Numai că, 
în pofida înfăţişării lui liniştite, acest bărbat avea pe 
măsuţa de alături o pereche de pistoale încărcate. 
Bărbatul îl recunoscu de îndată pe Michel şi se ridică să-l 
primească. 

— Vreţi să-mi faceţi cinstea de a-mi dezvălui numele 
dumneavoastră? 

Michel îşi spuse numele. Omul, în haină de casă, îşi 
consultă un carneţel pe care şi-l scoase din buzunarul de 
la piept, făcu un semn de satisfacţie şi, întorcându-se 
spre tânăr, zise: 

— Şi acum, domnule, ce anume vă aduce aici? 

— Dorinţa de a o vedea pe ducesă. 

— lertare, domnule, dar nu puteţi ajunge chiar atât de 
uşor la persoana despre care vorbiţi. Ştiu că putem conta 
pe dumneavoastră; dar prea multe vizite în casa unde se 
află, ar atrage atenţia poliţiei. Spuneţi-mi deci mie despre 
ce anume este vorba, iar eu vă voi aduce răspunsul. 


441 


Alexandre Dumas 


Michel îi istorisi toată povestea; îi spuse cum mamă-sa 
închiriase pentru el un vas şi cum lui îi venise ideea să se 
slujească de acest vas ca să-i înlesnească ducesei fuga. 

Omul în haină de casă ascultă cu o atenţie crescândă. 
Apoi, când tânărul isprăvi, zise: 

— Vii tocmai la vreme, tinere! Ar fi fost cu neputinţă, 
oricâte precauţii am fi luat noi, ca locuinţa unde e 
ascunsă ducesa să scape multă vreme ochiului vigilent al 
poliţiei. În interesul ei cât şi al nostru, ducesa trebuie să 
plece! Şi cu atât mai mult acum, când i s-a găsit şi o 
navă! Mă duc repede să-i spun... 

— Să vă urmez? 

— Nu. Costumul dumitale modest, alături de al meu, de 
burghez înstărit, ar sări în ochii sticleţilor de care suntem 
înconjurați. La ce han ai tras? 

— La Point du Jour. 

— Deci te afli la Joseph Picaut. N-ai de ce te teme. 

— A, zise Michel, de aia mi se părea mie cunoscută 
mutra lui! Dar parcă ştiam că locuia pe undeva, pe lângă 
pădurea Machecoul. 

— Aşa e. Acum însă lucrează la han. Aşteaptă-mă 
acolo. În două ceasuri sunt la dumneata, sau singur sau 
cu ducesa. Singur, dacă ducesa refuză să plece; cu ea, 
dacă acceptă. 

— Dar sunteţi sigur în privinţa lui Picaut? 

— Răspundem de el ca de noi. Anunţă-l că urmează să 
vină cineva şi deci să stea la pândă. Dacă-i spui parola: 
„Rue du Château, 3” atât el cât şi ceilalţi ţărani din han te 
vor asculta orbeşte. 

— Mai aveţi să-mi faceţi şi alte recomandări? 

— Poate ar fi prudent ca persoanele care o însoțesc pe 
ducesă să iasă, pe rând, din casă şi tot pe rând să intre în 
han. Cere să ţi se dea o odaie cu fereastra spre chei şi 
lasă geamul deschis. 

— N-aţi uitat nimic? 

— Nu... Cu bine, domnule. Dacă reuşim să ajungem 
teferi la han, treaba e pe jumătate făcută. In ce mă 


442 


Gemenele 


priveşte, pe capul meu s-a pus o sumă atât de mare, 
încât tremur să nu stârnească lăcomia cuiva şi să mă 
piardă. 

Michel fu condus la uşă; dar în loc să iasă pe poarta din 
faţă, ieşi pe o portiţă care dădea într-o altă stradă. 

Străbătu repede oraşul şi ajunse pe chei. Sosit la Point 
du Jour dădu de Joseph Picaut, care-i recomanda unui 
copilandru să aibă grijă de calul lui Courtin. Michel îi făcu 
un semn şi hangiul îi făcu vânt puştiului. 

— Mi-ai spus că mă cunoşti, zise Michel când rămaseră 
singuri. 

— Ba chiar mai mult decât atât, din moment ce v-am 
spus pe nume. 

— Ei bine, suntem chit! Şi eu te cunosc, Joseph Picaut. 
Pot să am încredere în tine? 

— Albaştrii nu; Albii da. 

— Eşti stăpânul hanului? 

— Nici pomeneală. 

— Dar cu ce te ocupi aici? 

— Am grijă de cai. 

— Atunci du-mă la stăpânul hanului. 

— La stăpâna hanului. 

O treziră pe hangiţa care se culcase. 

Hangiţa îl primi pe Michel cu oarecare neîncredere. 
Tânărul, dându-şi seama că n-are vreme de pierdut, rosti: 

— Rue de Château, 3. 

Doar ce auzi aceste cuvinte, şi hangiţa se schimbă pe 
loc. Începând din acea clipă fu cât se poate de 
îndatoritoare. 

— Aveţi călători în han? 

— Unul singur, răspunse femeia. 

— De ce soi? 

— De cel mai rău. E un om de care ne ferim. 

— Deci îi cunoşti? 

— E primarul din Logerie, jupânul Courtin, un ticălos. 

— Courtin? strigă Michel. Courtin aici? Eşti sigură? 

— Eu nu-l cunosc. Mi-a spus Joseph. 


443 


Alexandre Dumas 


— Când a sosit? 

— De vreun sfert de ceas. 

— Unde se află? 

— Acum nu-i aici. A mâncat, apoi a ieşit imediat, 
anunţându-mă că nu se va întoarce decât după miezul 
nopţii, spre ora două... Are, zicea, treburi în oraş. 

— Ştie că a fost recunoscut? 

— Nu cred; Picaut zice că fermierul nu l-a văzut, fiindcă 
el era în întuneric în vreme ce Courtin se afla în plină 
lumină. 

Michel rămase o clipă pe gânduri. 

— Nu-l cred pe Courtin atât de ticălos cum spui. Dar, 
mă rog, trebuie să ne ferim de el, şi mai ales nu trebuie 
să afle că sunt aici. 

Picaut, care până atunci stătuse în pragul uşii, înaintă şi 
se amestecă în discuţie. 

— Ei, zise el, nu vă faceţi griji; vom face în aşa fel încât 
să nu afle nimic, iar dacă află, să nu crâcnească o iotă. De 
mult am cu un ghimpe împotriva lui şi nu caut decât un 
motiv... 

— Nu, zise Michel, Courtin este fermierul meu! Îi sunt 
destul de obligat, aşa că nu vreau să i se întâmple vreo 
nenorocire. 

— Fiţi liniştit, rosti hangiţa, dacă vine, am să-l 
supraveghez. 

— Bun! Tu, Joseph, ia calul cu care am venit eu şi du-l 
undeva; e al lui Courtin, şi şi-l va recunoaşte imediat. 
Cunoşti râul? 

— Malul drept mai puţin; dar pe cel stâng, toate 
colţişoarele. 

— Foarte bine. Tocmai pe cel stâng vei avea treabă. 

— Adică? 

— Aş să te duci la Coueron; în faţa celei de-a doua 
insule, vei zări un vas de cursă lungă; vasul se numeşte 
Jeune-Charles,; ai să-l recunoşti... 

— Fiţi liniştit. _ 

— Vei lua o barcă şi te vei duce spre vas. li vei da 


444 


Gemenele 


căpitanului batista asta, aşa cum e, adică înnodată la trei 
colţuri, şi-i vei spune să pregătească totul pentru ora unu 
noaptea. 

— Asta-i tot? 

— Da... Adică nu, nu-i tot... Dacă voi fi mulţumit de 
tine, Picaut, vei primi cinci ludovici de aur. 

— la te uită, zise Picaut. Nu-i rea deloc munca pe care o 
fac aici. Şi după aia? 

— Cum adică, după aia? 

— Da, după ce-mi termin treaba. 

— Te ascunzi pe malul râului şi ne aştepţi. Dacă vezi 
ceva care crezi că ne-ar stânjeni, imiţi o dată strigătul 
cucuvelei. 

— Drace! Văd, domnule de la Logerie că aţi urmat la o 
şcoală bună. Totul e limpede şi bine pus la punct! 

Joseph Picaut ieşi ca să îndeplinească treaba ce i se 
încredinţase. Apoi hangiţa îl conduse pe Michel la etaj, 
într-o odaie sărăcăcioasă, dar a cărei fereastră dădea, pe 
chei. Michel o deschise, aşa cum se înţelesese cu domnul 
în haină de casă; apoi se aşeză pe un taburet în aşa fel, 
încât să nu fie văzut din stradă. 


445 


Alexandre Dumas 


CAPITOLUL LXV 


Unde dragostea lui Michel pare să ia o întorsătură 
mai bună 


CU TOATĂ APARENTA LUI NEMIŞ- 
care, Michel era foarte speriat. Urma s-o revadă pe Mary 
şi, la acest gând, pieptul i se strângea, inima i se umfla, 
sângele îi circula mai iute prin artere; tremura de emoție. 
Incă nu ştia cum o va scoate la capăt. Dar, fermitatea, 
atât de puţin obişnuită, de care dăduse dovadă în faţa 
mamei sale şi a Berthei. Fusese cât se poate de eficace 
faţă de cele două femei; se hotărî deci s-o folosească şi 
faţă de Mary. Işi dădea foarte bine seama că, de felul cum 
se va purta, va depinde fericirea sau nefericirea întregii 
sale vieţi. Trecuse aproape un ceas de când stătea cu 
ochii pironiţi pe fereastră, urmărindu-i cu nelinişte pe toţi 
cei ce păreau să se îndrepte spre han; dar deodată, zări o 
umbră care venea dinspre Rue du Château; mergea 
repede, dar atât de uşor, încât nu făcea niciun zgomot; 
după haine, părea să fie o femeie. Dar nu putea fi nici 
Mary, nici ducesa, fiindcă nici într-un caz ele n-ar fi putut 
să vină singure la ora aceea. Umbra se opri şi bătu uşor în 
poartă. Michel îşi părăsi, dintr-un salt, postul de 
observaţie şi se îndreptă spre scară. O cobori, zburând, 
deschise uşa şi în femeia învăluită într-o mantie, o 
recunoscu pe Mary. Fără să scoată o vorbă Michel o 
apucă pe fată de braţ şi o conduse la primul etaj. Dar abia 
intrat în odaie, strigă: 

— O, Mary, Mary, deci tu erai! Mi se pare că visez! M- 
am gândit de atâtea ori la această clipă fericită, la 
bucuria pe care o încerc acum, încât aproape că mi-e 


446 


Gemenele 


greu să-mi închipui că e aievea! Mary, dragostea mea, 
lasă-mă să te îmbrăţişez! 

— O, Michel, sunt atât de fericită că te văd! Ai fost 
rănit, nu-i aşa? 

— Da, dar nu rana mă făcea să sufăr, ci faptul că eram 
departe de tine. 

— Michel, cum poţi vorbi astfel? Uiţi ce-a făcut Bertha 
pentru tine? 

Auzind acest nume, Michel se ridică brusc şi începu să 
se plimbe prin odaie pentru a-şi ascunde emoția. 

— Michel, zise fata, te conjur, vorbeşte-mi ca unei 
surori! 

— Ca unei surori? Eu, Mary? Ei bine, află că nu voi 
renunţa niciodată la tine! 

— Michel! Ai uitat că ai jurat cu totul altceva? 

— N-am jurat nimic! Tu mi-ai smuls vorbele alea şi mi 
le-ai smuls cu cruzime; ai profitat de dragostea pe care ți- 
o port, ca să-mi ceri să renunţ la tine! Dar nicio fibră din 
trupul meu, din inima mea nu şi-a ţinut şi nu-şi va ţine 
acel jurământ! Mary, am fost despărţit de tine mai bine 
de două luni, şi în aceste două luni nu m-am gândit decât 
la tine. Eram gata să mă sfârşesc îngropat sub ruinele 
castelului Penissiere, şi eu mă gândeam la tine! Glonţul 
îmi zdrobea umărul, şi eu mă gândeam la tine! Am fost la 
un pas de moarte din pricina slăbiciunii, a lipsei de hrană, 
a rănii de la umăr, şi eu mă gândeam la tine! Bertha e 
sora mea, nu tu, Mary! Tu eşti iubita, logodnica, soţia 
mea! Da, Mary, vei fi soţia mea! 

— O, Doamne, Michel, cred că ţi-ai pierdut minţile! 

— Am fost pe cale, Mary, am fost pe cale să mi le pierd 
atunci când m-ai alungat tu! Dar durerea, desperarea au 
făcut din mine alt om. Nu mai conta pe trestia sărmana 
care se îndoia la cea mai slabă răsuflare a ta. Te iubesc, 
Mary, ştiu că şi tu mă iubeşti, şi nu mai vreau să mint pe 
nimeni. 

— Michel, hotărârile mele nu se schimbă atât de 
repede ca ale tale. Eu îmi voi ţine jurământul! 


447 


Alexandre Dumas 


— Ţine-ţi-l! Dar atunci o părăsesc pe Bertha pentru 
totdeauna! 

— Michel... 

— Hai să fim serioşi, Mary, de ce crezi că mă aflu aici? 

— Ca s-o salvezi pe ducesă. 

— Mă aflu aici ca să te văd pe tine. Nu-mi atribui un 
devotament pe care nu-l merit. Doar ţie îţi sunt devotat, 
Mary, nimănui altcuiva. Ideea asta de a o salva pe ducesă 
a fost pretextul ca să pot ajunge la tine. Nu fă din mine 
niciun erou, niciun semizeu. Sunt un simplu om, un om 
care te iubeşte cu înflăcărare, şi care, pentru tine, îşi riscă 
viaţa; ce mă privesc pe mine certurile regilor? Ce legătură 
am eu cu ramura vârstnică ori cu ramura mezină a 
neamului Bourbon? Nu mă leagă nicio amintire de 
trecutul lor. Mi-e indiferent dacă e rege Henric al V-lea ori 
Louis-Philippe, amândoi se scaldă în aceleaşi ape, 
amândoi urmăresc aceleaşi țeluri, care nu-s şi ale mele, 
Mary. Ţelul meu, eşti tu; cere-mi sângele, viaţa, ţi le dau, 
dar nu-mi cere să mai lungesc situaţia asta la nesfârşit! 

— Şi ce socoţi să faci? 

— Să-i spun Berthei adevărul. 

— Adevărul! N-ai să faci asta! 

— Ba da. 

— Nu, nu! N-ai să cutezi să faci acest lucru! 

— Ba da, Mary! Băieţandrul pe care l-ai întâlnit într-o zi, 
zgâriat şi plângând de frica mamei sale, nu mai există. M- 
am schimbat, Mary; dragostea m-a schimbat! Am 
înfruntat privirea care odinioară mă făcea să-mi plec 
ochii! l-am spus totul mamei, şi ea a acceptat să fac ce 
vreau. lar eu vreau să-mi fii soţie! Eu, bărbatul Berthei? 
să presupunem o clipă că ar fi aşa. Toată copilăria mi s-a 
vorbit despre acele căsătorii funeste pe care le imaginase 
Carrier, omul de tristă memorie: lega laolaltă un viu şi un 
mort şi-i arunca pe amândoi în Loara. Cam asta ar fi şi 
căsătoria mea cu Bertha. Dar tu, Mary, crezi că ai fi mai 
fericită ca noi? Spune! N-ai fi, sunt sigur de asta. 
Hotărârea mea e luată, iubito; de îndată ce-o voi vedea 


448 


Gemenele 


pe Bertha, îi voi arăta cum au abuzat toţi de timiditatea 
mea, cum mi-a lipsit curajul să spun adevărul... li voi 
mărturisi că n-o iubesc pe ea, ci pe tine. 

— Dumnezeule! Michel, dacă ai să faci asta, Bertha va 
muri! 

— Nu, nu va muri! zise ducesa care intrase între timp în 
odaie şi auzise sfârşitul acestei discuţii. 

Cei doi tineri scoaseră un strigăt. 

— Bertha, continuă ducesa, e o fată nobilă şi curajoasă, 
care te va înţelege, domnule de la Logerie şi care va şti, 
la rândul ei, să-şi afle fericirea în fericirea celor pe care-i 
iubeşte. Dar n-ai să-i spui dumneata, ci eu. Eu sunt cea 
care am încurcat lucrurile, eu trebuie să le descurc, 
rugându-l pe domnul Michel ca altădată să fie mai clar în 
confidenţele domniei-sale. 

Când o văzuseră pe ducesă, cei doi tineri se 
îndepărtaseră unul de altul. Dar aceasta, apropiindu-se de 
ei şi luându-i de mână, le zise: 

— lubiţi-vă, dragii mei. lubiţi-vă cu înflăcărare, căci sunt 
prea puţini cei care îşi mărginesc ambițiile doar la atâta. 

— Oh, strigă Michel, mi-aş da şi viaţa pentru 
dumneavoastră! 

— Nimic nu-i mai inutil decât să-ţi dai viaţa! Gândeşte- 
te la bietul Bonneville! La ce mi-a folosit jertfa lui? Nu, 
domnule de la Logerie, viaţa preţuieşte mult prea mult! 
Trăieşte pentru Mary şi alături de ea! Şi acum vezi dacă 
vin cei pe care-i aşteptăm. Fiindcă Mary a fost atât de 
absorbită de persoana dumitale, încât puteam să aştept 
până la ziuă semnalul convenit. Noroc că v-am auzit 
glasurile şi noroc că aţi lăsat uşa de la stradă deschisă, 
încât putea să vină aici şi cine voia şi cine nu voia! Mă 
rog, ca la han! 

În timp ce ducesa spunea râzând, aceste lucruri, sosiră 
încă două persoane care trebuiau să plece împreună cu 
ea; dar socotind că vor da mai lesne de bănuit dacă vor 
forma un grup numeros, cei doi renunţară; plecară deci 
numai Michel, Mary şi ducesa. Cheiul era pustiu, podul 


449 


Alexandre Dumas 


Rousseau la fel. Noaptea era atât de luminoasă, încât 
Michel, prundent, propuse s-o apuce pe o potecă mai 
dosnică ce mergea paralel cu râul. Apa, luminată de lună, 
părea un uriaş şi strălucitor ştergar de argint, care 
înfăşură insuliţele ai căror copaci se profilau limpezi pe 
albastrul întunecat al cerului. După ce trecu de târgul 
Pélerin, tânărul le ascunse pe Mary şi pe ducesă într-o 
adâncitură a potecii, apoi se apropie de mal şi fluieră o 
dată, ca să-l audă Picaut. Aşteptă cinci minute, dar nu-i 
răspunse nimeni. Îşi zise că se înşelase în privinţa locului 
unde trebuiau să se întâlnească şi începu să alerge de-a 
lungul râului. După vreo două sute de paşi, deşi trecuse 
de insula din Couéron, nu zări nici urmă de vas. Atunci 
avu o bănuială. Dacă uriaşa sumă pusă pe capul ducesei 
l-a ispitit pe şuanul a cărei mutră nu-i prea inspirase 
încredere? Îşi împărtăşi temerile ducesei şi lui Mary, care 
veniseră după el. Dar ducesa clătină din cap. 

— Nu se poate. Dacă omul acela ne-a trădat, până 
acum am fi fost arestaţi. De altfel, asta nu explică lipsa 
navei. 

— Aşa e; căpitanul trebuia să ne trimită o barcă, dar nu 
văd nici urmă de aşa ceva. 

— Poate că încă nu e vremea. 

În acea clipă, orologiul din târgul Pelerin bătu de două 
ori, ca şi cum şi-ar fi asumat sarcina să răspundă ducesei. 

— Sună de ora două, zise Michel. 

— Ai stabilit o oră anume cu căpitanul vasului? 

— Mama i-a vorbit de ora cinci... 

— lar noi venim cu trei ceasuri mai devreme... 

— Ce-i de făcut? Răspunderea mea e atât de mare, 
încât nu cutez să mi-o asum singur. 

— Mai întâi trebuie să găsim o barcă, propuse ducesa, 
apoi să căutăm vasul. 

Michel făcu vreo sută de paşi spre Pélerin şi zări în faţa 
lui o barcă trasă la mal. Când ajunseră în mijlocul Loarei, 
ducesa strigă: 

— lată-l! lată vasul! 


450 


Gemenele 


— Nu poate fi el, zise Michel. Pentru că în loc să vină 
spre noi, vasul acela se îndepărtează. 

Ajunseră la insulă. Michel sări pe pământ, ajută celor 
două femei să coboare şi, fără să piardă o secundă, 
alergă în celălalt capăt al insuliţei. 

— lată şi vasul nostru! strigă el. Repede! Repede! Să 
vâslim cât putem! 

Cei trei se urcară din nou în barcă, vâslind din toate 
puterile. Ajutată de curent, bărcuţa mergea repede. Dacă 
o ţinea aşa, aveau toate şansele să ajungă în câteva clipe 
la goeletă. Dar, chiar în acel moment, goeleta se urni din 
loc. Michel trăgea la vâsle din răsputeri. Era îngrozit de 
plecarea goeletei şi de consecinţele acestei plecări. Voi să 
strige, dar, în numele prudenţei, ducesa îi porunci să 
tacă. 

— Ei, zise ea făcând haz de necaz, se vede că e scris să 
nu părăsesc pământul Franţei. 

— Ar fi bine să fie mâna Providenţei, strigă Michel. 

— Ce vrei să spui? 

— Mă tem să nu fie vorba de cine ştie ce maşinaţie. 

Michel era atât de desperat, încât voi să se arunce în 
apă şi să ajungă înot la goeletă, care se îndepărta din ce 
în ce, pierzându-se în ceţurile nopţii. Dar cele două femei 
se împotriviră. Când vasul dispăru, tânărul, descurajat, 
lăsă lopeţile din mână. In acel moment, orologiul din 
Couéron bătu ora trei. Peste un ceas avea să se facă ziuă. 
Nu era timp de pierdut, Michel luă din nou vâslele şi se 
îndreptă spre mal. Lăsă barca în acelaşi loc de unde o 
luase, apoi o porniră înapoi spre oraş. Ajunseră pe podul 
Rousseau. Ducesa insistă să se întoarcă acasă însoţită 
doar de Mary, dar tânărul nici nu voi să audă. Tocmai 
traversaseră piaţa Bouffai şi se pregăteau, să dea colţul, 
pe strada Saint-Sauveur, când lui Michel i se păru că aude 
în urma lui nişte paşi. Se întoarse brusc, şi, la lumina 
slabă a unui felinar, zări o umbră care se ascunse în 
adâncitura unei porţi. Prima mişcare a lui Michel fu să se 
năpustească în urmărirea acelui om. Dar, se gândi că în 


451 


Alexandre Dumas 


vremea asta cele două femei îşi vor continua drumul şi el 
nu va mai şti unde s-o găsească pe Mary. 

— Suntem urmăriţi, zise Michel. 

— N-au decât să ne urmărească. Ştim să scăpăm de cei 
care sunt pe urmele noastre. 

Ducesa îl trase pe Michel pe o străduţă alăturată şi, 
după vreo sută de paşi, se aflară în faţa porţii unde 
bătrânul Eustache atârnase crenguţa de ilice. Ducesa 
ciocăni într-un anumit fel în poartă; poarta se deschise şi 
cei trei intrară în curte. 

— Bun! zise Michel, acum mă duc să văd dacă omul 
acela ne mai pândeşte. 

— Nu! Eşti condamnat la moarte, zise ducesa. Dacă 
dumneata ai uitat, eu nu uit. Intră, intră repede în casă. 

În vremea asta, acelaşi om care cu o seară în urmă îl 
primise pe Michel citind ziarul, ieşi în uşa casei, pe 
jumătate adormit şi îmbrăcat în aceeaşi haină de casă. 

— Vai, zise ducesa, suntem urmăriţi! Să nu pierdem 
nicio secundă! Deschide-ne, Pascal! 

Omul le arătă uşa deschisă a casei. 

— Nu, nu uşa casei; portiţa grădinii. După toate 
probabilitățile, peste zece minute casa va fi încercuită. In 
ascunzătoare! În ascunzătoare! 

— Urmaţi-mă! 

— Te urmăm şi iartă-ne că te-am deranjat la o astfel de 
oră, dragul meu Pascal. Sunt cu atât mai deviată, cu cât, 
din pricina mea, va trebui să-ţi schimbi şi tu locuinţa, ca 
să nu te ia prin surprindere! 

Pascal descuie portiţa grădinii. Michel o apucă pe Mary 
de mână. 

— Haide, sărută-l. În faţa mea puteţi să vă sărutaţi. 
Cred că bietul băiat merită măcar atâta răsplată. 

— Pot s-o mai văd pe Mary? întrebă Michel timid. 

— E primejdios, dar, mă rog; există un Dumnezeu al 
îndrăgostiţilor care-i ocroteşte. Poţi veni doar o singură 
dată în rue du Château, numărul 3. 

Rostind aceste cuvinte, ducesa îi întinse lui Michel 


452 


Gemenele 


mâna, după care o porni repede, împreună cu Mary, în 
susul oraşului, în vreme ce Michel o luă în jos, spre podul 


Rousseau. 


453 


Alexandre Dumas 


CAPITOLUL LXVI 


Există pescari şi pescari 


LIPINDU-ŞI URECHEA DE UŞĂ, 
jupânul Courtin auzise toată discuţia dintre mamă şi fiu şi, 
prin urmare, toată povestea cu goeleta. Plecarea lui 
Michel îi strica planurile pe care le clocea de atâta vreme. 
Prea puţin încântat de cinstea pe care i-o făcea baroana, 
ar fi vrut să se întoarcă la fermă, cât mai repede cu 
putinţă; voia să întârzie îmbarcarea tânărului său stăpân, 
căci acesta, odată plecat, el ar fi pierdut firul cu ajutorul 
căruia voia să pătrundă în misteriosul labirint unde se 
ascundea ducesa. Odată ajunsă la castel, doamna de la 
Logerie, încercă o nouă decepţie, dar de cu totul altă 
natură: îşi găsi casa - pusă de câteva săptămâni la 
dispoziţia soldaţilor - într-o asemenea stare, încât în faţa 
ravagiilor care luau în ochii ei proporţiile unei catastrofe, 
nu numai că nu-l mai lăsă pe Courtin să plece, dar îl 
obligă să-i asculte şi lamentările. Courtin - vulpoi bătrân - 
presupusese că baroana îl luase cu ea ca să-l îndepărteze 
de Michel. Dar acum, văzând desperarea stăpânei sale în 
faţa farfuriilor sparte, a covorului pătat de ulei şi a 
salonului transformat într-un corp de gardă, începu să se 
îndoiască de această presupunere. Se gândi că, la urma 
urmei, nu-i va fi chiar atât de greu să dea de urma 
stăpânului său. Se făcuse nouă seara când, în sfârşit, 
baroana, se urcă în trăsură, după ce mai trase un ropot 
de plâns văzând starea jalnică în care ajunsese castelul. 
Courtin îi strigă în grabă vizitiului: „Spre Paris”, apoi fără 
să mai asculte ultimele recomandări ale baroanei, 
întoarse spatele trăsurii şi, o porni în goană către fermă. 


454 


Gemenele 


O găsi, bineînţeles goală; află de la servitoarea lui că 
domnul Michel şi domnişoara Bertha plecaseră de vreo 
două ceasuri şi că se îndreptaseră către Nantes. Auzind 
această veste, Courtin dădu fuga la grajd ca să-şi 
înşeueze calul; dar nu-l mai găsi. Gândindu-se însă la 
înfăţişarea modestă a căluţului său, se mai linişti puţin; cu 
un asemenea mijloc de locomoţie, Michel n-avea să 
ajungă chiar atât de repede la Nantes. Intră din nou în 
casă, îşi luă nişte bani şi, pentru orice eventualitate, 
insigna de primar; apoi o porni pe urmele celui pe care-l 
privea ca pe un fugar, ca pe un pungaş ce-l păgubea de o 
sută de mii de franci. Incepu să alerge ca unul care-şi 
vede banii luaţi pe sus de un vânt năprasnic; dar alergând 
el însuşi cu viteza unui astfel de vânt, nu omitea să-i 
întrebe pe toţi cei cu care se întâlnea dacă nu văzuseră 
un tânăr aşa şi-aşa, călare pe un căluţ aşa şi-aşa... La 
Saint-Philbert-de-Grand-Lieu află că, spre ora şapte şi 
jumătate, fusese zărit căluţul pe care-l căuta. Mai 
departe, fermierul căpătă informaţii mai precise: adică, 
pe lângă semnalmentele calului, îi fură date şi cele ale 
călăreţului şi cu atâta precizie, încât îl recunoscu imediat 
pe Michel, deşi i se păru suspect că acesta era singur. 
Primarul din Logerie îşi zise că probabil, din prudenţă, cei 
doi tineri se despărţiseră. Dacă putea să-l ajungă pe 
Michel, la Nantes, partida era câştigată. Era atât de sigur 
că Michel intrase în Nantes şi că trăsese la hanul Point du 
Jour, încât nici nu se mai deranjă s-o întrebe pe hangiţă. 
Se grăbi, deci, să înfulece o bucată de pâine şi, în loc să 
intre în oraş, unde i-ar fi fost cu neputinţă să-l mai 
întâlnească pe Michel, o luă pe podul Rousseau şi o coti la 
dreapta, către Pelerin. Jupânul Courtin îşi avea planul lui. 
Michel, îndrăgostit de Mary, avea să-i arate, fără să vrea, 
locul unde se ascunsese fata. Şi cum Mary se afla 
împreună cu ducesa, treaba devenea cât se poate de 
uşoară. Or, dacă Michel pleca, toate speranţele primarului 
se duceau pe gârlă. Deci, Michel trebuia împiedicat cu 
orice preţ să plece. Dacă nu găsea vasul /eune-Charles 


455 


Alexandre Dumas 


acolo unde trebuia, tânărul era silit să rămână. Cum 
doamna de la Logerie se afla la acea oră în drum spre 
Paris, avea să treacă un oarecare timp până să afle că fiul 
ei nu putuse pleca şi până să găsească un alt mijloc ca 
să-l scoată din Vandeea. Acest răgaz îi era mai mult decât 
suficient lui Courtin ca să-şi ajungă scopul. Numai că 
primarul din Logerie nu ştia încă prin ce mijloace va 
ajunge până la patronul navei. Conta însă pe noroc. Şi 
avu într-adevăr noroc. Căci sosind la Cougron, zări, 
dincolo de crestele plopilor din insulă, catargul goeletei. 
La ultimele licăriri ale zilei care începuse să se îngâne cu 
seara, jupânul Courtin, aruncându-şi privirea pe mal, văzu 
la vreo zece paşi în faţa lui o trestie aşezată orizontal pe 
suprafaţa apei; trestia era ţinută de un braţ, iar braţul 
trebuia să fie în mod sigur al unui pescar. Chiar aşa şi era, 
numai că pescarul era îmbrăcat în haine de marinar, 
adică într-un pantalon de postav, murdar de gudron şi 
într-o bluză de pânză roşie; pe cap avea o bonetă 
scoțiană. La doi paşi de el se afla o barcă trasă pe nisip. 

Auzindu-l pe Courtin venind, pescarul nu-şi ridică deloc 
capul, măcar că jupânul avusese precauţia să tuşească 
discret ca să-şi anunţe prezenţa, încercând să facă din 
această tuse prologul unei discuţii. Pescarul nu numai că 
tăcu, dar nici măcar nu se întoarse. 

— E cam târziu pentru pescuit! se decise în sfârşit să 
spună primarul din Logerie. 

— Se vede că eşti ageamiu, răspunse pescarul, făcând 
o mutră dispreţuitoare. Mie, dimpotrivă, mi se pare că 
asta e cea mai potrivită oră. Noaptea se urneşte peştele 
din ascunzişuri; numai noaptea poţi prinde şi altceva 
decât plevuşcă. 

— Da, dar în curând se va întuneca atât de tare, încât 
n-ai să mai vezi pluta undiţei. 

— Şi ce importanţă are, răspunse pescarul, înălţând din 
umeri. Ochii mei sunt aici, adaugă el arătându-şi palma. 

— Adică vrei să spui că simţi, cu mâna, când ţi se 
prinde peştele în cârlig? zise Courtin, aşezându-se lângă 


456 


Gemenele 


pescar. Şi mie îmi place să pescuiesc şi - orice-ai zice - să 
ştii că mă pricep destul de bine. 

— Dumneata? întrebă  pescarul  îndoindu-se. La 
pescuitul cu undiţa? 

— Nu, răspunse Courtin, eu sărăcesc apele din Logerie 
cu plasa şi cu mingiocul. 

Courtin apăsă pe numele de Logerie în nădejdea că 
marinarul trimis de căpitan să-l aştepte pe Michel, va 
muşca din momeală. Dar n-o nimeri; pescarul nici nu se 
clinti. Dimpotrivă: 

— Ei bine, zise el, prea te lauzi eu talentul dumitale de 
mare pescar. Află că nu cred o iotă. 

— Şi de ce mă rog? Crezi cumva că deţii monopolul? 

— Pentru că, dragă domnule, văd că n-ai habar de 
prima regulă a pescuitului. 

— Şi care e această regulă? 

— Păi, atunci când vrei să prinzi peşte, trebuie să te 
păzeşti de patru lucruri. 

— Care? 

— De vânt, de câini, de femei şi de vorbăreţi. La drept 
vorbind numai de trei, fiindcă femeia şi vorbăreţul sunt 
totuna. 

— Fleacuri! Ai să-ţi dai seama îndată că vorbăria mea 
n-a fost chiar fără motiv când am să te întreb dacă nu 
vrei să câştigi un scud. 

— Dacă prind o juma de duzină de bibani, câştig mai 
mult decât un amărât de scud, şi mă mai şi distrez la 
piaţă. 

— Ei bine, îţi dau patru, - ba chiar cinci franci, continuă 
Courtin, dacă eşti dispus să-mi faci un serviciu. la zi, vrei? 

— Să vedem despre ce e vorba. 

— Să mă duci pe vaporul de colo, pe /jeune-Charles. 

— Pe /eune-Charles? Vaporul ăla de colo e Jeune- 
Charles? făcu marinarul pe naivul. 

— Da, zise jupânul Courtin, întinzându-i marinarului 
pălăria pe care acesta şi-o lăsase pe nisip şi pe marginea 
căreia scria cu litere aburite: /Jeune-Charles. 


457 


Alexandre Dumas 


— Hei amice, te credeam pescar, zise marinarul; dar, la 
dracu'! Dacă ai putut citi pe întuneric ce scria pe pălăria 
mea, înseamnă că nu e chiar aşa. Ce treabă ai pe Jeune- 
Charles? 

— Adineauri am rostit un cuvânt... Nuţi-a spus nimic? 

— Omule, răspunse pescarul, eu sunt ca un câine de 
rasă: nu latru niciodată fără să muşc. Spune ce ai de 
spus. 

— Ei bine, sunt fermierul doamnei baroane de la 
Logerie. 

— Şi? 

— Şi vin din partea ei, zise Courtin, care pe măsură ce 
vorbea se simţea din ce în ce mai cutezător. 

— Şi? întrebă marinarul pe acelaşi ton, dar cu un 
oarecare accent de nerăbdare. Vii din partea doamnei 
baroane de la Logerie; hm! Şi ce ai de spus din partea ei? 

— Vin să vă spun că totul a dat greş, planul a fost 
descoperit şi că e cazul s-o ştergeţi cât mai repede. 

— Mă rog! răspunse marinarul, dar asta nu mă priveşte 
câtuşi de puţin. Eu sunt doar secund pe /eune-Charles; 
totuşi am să te iau pe bord ca să-i povesteşti dumneata 
însuţi căpitanului. 

Rostind aceste cuvinte, secundul de pe /eune-Char/es 
îşi strânse liniştit undiţa, o aruncă în barcă şi împinse 
barca în apă. Apoi îi făcu semn jupânului Courtin să se 
aşeze în spate, şi, din două lopeţi se îndepărtă cu peste 
douăzeci de metri de mal. După cinci minute, se aflau 
alături de vas. La zgomotul lopeţilor, de pe punte se auzi 
un Şuierat. Pescarul răspunse la fel, la proră se ivi un 
chip, apoi celor doi le fu aruncată o funie. Omul cu undiţa 
se căţără pe vas cu agilitatea unei pisici; apoi îl trase şi 
pe Courtin, mai puţin obişnuit cu acel soi de scară. 


458 


Gemenele 


CAPITOLUL LXVII 


interogatoriu şi confruntare 


CÂND, SPRE MAREA SA BUCURIE, 
primarul din Logerie se văzu în picioare pe punte, se trezi 
în faţa unui om ale cărui trăsături nu le putu distinge atât 
din pricina glugii, cât şi a unui fular mare de lână 
înfăşurat în jurul  gulerului. Dar, după atitudinea 
respectuoasă a secundului, îşi dădu seama, că trebuie să 
fie căpitanul. 

— Cine-i ăsta? îl întrebă el pe marinar, fără niciun fel de 
ceremonie, luminând chipul lui Courtin cu felinarul pe 
care-l avea în mână. 

— Vine din partea cui ştiţi dumneavoastră, răspunse 
secundul. 

— Haida de! zise căpitanul, cum ai putut crede că un 
tânăr de douăzeci de ani are o astfel de talie şi de 
greutate? 

— Eu nu sunt baronul de la Logerie, zise Courtin, sunt 
fermierul şi omul lui de încredere. 

— Mă rog, asta-i altceva, dar nu e totul. 

— Mi-a spus... 

— La dracu’, nu te întreb ce ţi-a spus, zise căpitanul 
care, simțind că se îneacă de furie, scuipă fără nicio jenă 
pe punte. Ţi-am spus că asta-i altceva, dar nu e totul! 

Courtin îl privi pe căpitan cu o mutră mirată. 

— Pricepi sau nu? Dacă nu, spune repede şi vei fi 
„debarcat” cu toate onorurile pe care le meriţi, adică cu 
câteva picioare zdravene în fund! 

Abia atunci înțelese Courtin că, după toate 
probabilitățile, doamna de la Logerie stabilise cu stăpânul 


459 


Alexandre Dumas 


vasului o parolă, un semn de recunoaştere, de care el 
habar n-avea. Se simţi pierdut, văzu prăbuşindu-i-se toate 
planurile, fără să mai vorbim de faptul că - prins ca o 
vulpe în capcană - avea să fie demascat în ochii 
stăpânului său. 

Primarul din Logerie încercă să iasă din această 
situaţie, făcând-o pe prostul. 

— Domnule dragă, eu mai multe nu ştiu... Stăpâna mea 
mi-a zis cam aşa: „Courtin, ştii că stăpânul tău e 
condamnat la moarte. M-am înţeles cu un căpitan de vas 
să-l scoată din Franţa; dar iată că planul meu a eşuat din 
pricina unui trădător. Fugi şi spune-i căpitanului de pe 
jJeune-Charles, pe care ai să-l găseşti la Coueron, în 
spatele insulei!” Aşa că am dat fuga încoace. Asta-i tot ce 
ştiu! 

În acea clipă un răsunător „Ohe!” îl distrase pe căpitan 
de la discuţia cu primarul. 

— Canalie, ticălosule, strigă furios căpitanul, însoţindu- 
şi vorbele de o lovitură de picior, care-l trimise pe 
marinarul cu gura mare drept într-unul din panourile 
navei. Aşa ţi-am spus eu să stai de pază? 

Apoi întorcându-se către secund: — Vezi cine e ăsta 
care vine, şi nu-l lăsa să se urce pe vas dacă nu-ţi spune 
cine e! 

Dar nici nu-şi isprăvi bine vorba, că noul sosit, 
servindu-se de frânghia pe care se căţărase Courtin, se şi 
arătă pe punte. Căpitanul se duse să ia de jos felinarul 
care-i căzuse din mână când îl bruftuise pe marinar şi, cu 
acest felinar, se îndreptă către noul venit. 

— Cu ce drept urci pe nava mea fără să mă anunţi? 
strigă el apucându-l de guler pe vizitator. 

— Păi, m-am urcat fiindcă am treabă! 

— Ce treabă? Zi repede! 

— Mai întâi, dă-mi drumul. Îţi dai seama că n-am să fug 
din moment ce-am venit de bunăvoie. 

— Ei drăcie, zise căpitanul, te ţin de guler, nu de gură, 
aşa că dezleagă-ţi pliscul! 


460 


Gemenele 


— Nu pot vorbi cu atâta lume care cască gura la mine, 
replică omul fără să se intimideze câtuşi de puţin de tonul 
interlocutorului său. 

— Căpitane, zise secundul, nu-l lua atât de repede... 

— Ai dreptate... spuse căpitanul dând drumul omului în 
care cititorii l-au recunoscut desigur pe Joseph Picaut. 

Acesta îşi vâri mâna în buzunar, scoase batista pe care 
o primise din mâna baronului şi i-o întinse căpitanului, 
care numără de două ori cele trei noduri de parcă ar fi 
fost vorba de bani. Courtin, de care nu se mai ocupa 
nimeni, urmărea atent scena. 

— Bine, zise căpitanul, e în regulă! Vom discuta 
imediat. Dar mai întâi să-i fac vânt celui care a venit 
primul. Antoine, adăugă el adresându-se secundului, du-l 
pe ăsta la cambuză şi dă-i un pahar de rachiu. 

Căpitanul se întoarse şi-l găsi pe Courtin stând pe o 
legătură de frânghii. 

— Domnule căpitan, strigă el, porunceşte să fiu coborât 
pe pământ. Nu ştiu ce am, dar de câteva minute mi-e atât 
de rău, încât simt că-mi dau duhul. 

— Cam greu, flăcăule, cam greu... Discuţia avută cu 
tine m-a distrat atât de mult, încât sunt hotărât să te 
păstrez pe bord. Ai să faci o călătorie cam lungă! 

— Să rămân aici? strigă Courtin făcând pe speriatul. Şi 
ferma mea? Şi buna mea stăpână? 

— Ei, pe unde vom trece ai să tot vezi ferme cu 
duiumul şi încă ferme-model, nu aşa; cât despre stăpâna 
ta, mă angajez eu s-o despăgubesc pentru pierderea unei 
podoabe ca tine... 

— Dar de ce, domnule, de ce? De unde ţi-a venit ideea 
asta năstruşnică să mă iei cu dumneata? 

— Păi, ca să te înveţi minte şi să ştii cum să vorbeşti cu 
căpitanul unui vas ca /eune-Charles, ageamiule! 

— Dar cu ce te-am jignit, domnule căpitan? 

— Hai, zise ofiţerul, care părea hotărât să curme acest 
dialog, răspunde-mi cinstit, dacă vrei să nu te duc la mii 
de leghe de aici şi să nu serveşti drept hrană rechinilor. 


461 


Alexandre Dumas 


Cine te-a trimis încoace?” 

— Păi, doamna de la Logerie, cine să mă trimită? Sunt 
fermierul ei, ce naiba... 

— Dacă te-ar fi trimis doamna de la Logerie, ţi-ar fi dat 
ceva după care să poţi fi recunoscut... un bilet, o 
scrisoare, un capăt de hârtie... Dacă nu ţi-a dat nimic, 
înseamnă că nu vii din partea ei, şi dacă nu vii din partea 
ei, înseamnă că eşti un spion. In cazul ăsta, bagă de 
seamă, de îndată ce mă voi convinge de acest lucru, te 
voi pedepsi aşa cum se pedepsesc de obicei spionii! 

— Vai, Doamne! strigă Courtin făcând pe desperatul, 
nu se poate să fiu bănuit de aşa ceva! Uite, căpitane, 
nişte scrisori care-mi sunt adresate şi pe care le am 
întâmplător la mine; ele vor dovedi că sunt într-adevăr 
Courtin... uite şi eşarfa mea de primar... Cum să te 
conving că spun adevărul? 

— Eşarfa de primar? strigă căpitanul, Dar cum se face, 
caraghiosule - dacă eşti funcţionar public şi dacă ai depus 
jurământ faţă de cârmuire - cum se face că eşti 
complicele unui om care a ridicat armele împotriva 
acestei cârmuiri şi care a fost condamnat la moarte? 

— Ei, fiindcă sunt foarte ataşat de stăpânii mei şi 
fiindcă ataşamentul ăsta trece înaintea oricărei alte 
îndatoriri. Ei bine, dacă vrei să ştii adevărul, tocmai 
calitatea mea de primar m-a ajutat să aflu că totul fusese 
descoperit; atunci am dat fuga la stăpâna mea şi i-am dat 
de veste. lar ea mi-a zis: „[ine batista asta şi du-te 
repede la căpitanul vasului /Jeune-Charles...” 

— Ţi-a zis: „Ţine batista asta?” 

— Da, mi-a zis! 

— Şi unde-i batista? 

— In buzunar, unde să fie? 

— Dobitocule, prostănacule, dă-ncoa batista! 

— Să ţi-o dau? 

— Dă-mi-o! 

— lat-o! Şi Courtin scoase batista din buzunar. 

Căpitanul i-o smulse din mână şi cercetă cele trei 


462 


Gemenele 


colţuri înnodate. 

— Păi bine, tontule, doamna de la Logerie nu ţi-a spus 
să-mi dai batista asta? 

— Ba da, răspunse Courtin, cu un aer tâmp. 

— Şi-atunci de ce nu mi-ai dat-o? 

— Fiindcă, după ce m-am urcat pe punte, am văzut că- 
ţi suflai nasul cu degetele şi-atunci mi-am zis: „Păi dacă 
domnul căpitan îşi suflă nasul cu degetele, ce nevoie mai 
are de batistă?” 

— Hm, făcu stăpânul vasului scărpinându-se în cap, sau 
eşti într-adevăr tâmpit, sau eşti de o  şiretenie 
nemaipomenită. În orice caz, un nătâng mai poate fi 
iertat, în timp ce un trădător viclean... Şi-acuma, spune 
de ce-ai venit şi ce anume ţi-a încredinţat persoana care 
te-a trimis la mine... 

— lată, cuvânt cu cuvânt, vorbele stăpânei mele, 
domnule... 

— Să auzim acele vorbe. 

— „Courtin - mi-a zis ea - mă pot încrede în tine, nu-i 
aşa? — Bine-nţeles! i-am răspuns eu. — Află deci că fiul 
meu, pe care tu l-ai crescut, l-ai păzit, l-ai ascuns la tine, 
cu riscul vieţii, trebuia să fugă în noaptea asta, cu vasul 
Jeune-Charles. Dar se pare că totul a fost descoperit. Dă 
fuga şi anunţă-l pe căpitan să nu-l mai aştepte pe băiat, 
să fugă cât mai repede, căci s-ar putea să fie arestat, atât 
pentru complicitate cu un condamnat politic, cât şi pentru 
multe altele...” 

Jupânul Courtin adăugase de la el ultimele cuvinte, 
presupunând, după mutra căpitanului, că acesta mai 
avea şi alte păcate pe conştiinţă, în afară de faptul că se 
făcuse părtaş cu fugarul. Poate că perspicacitatea lui nu 
dăduse greş, fiindcă demnul marinar rămase câteva 
minute pe gânduri. 

— Vino după mine! îi spuse el, în sfârşit, lui Courtin. 

Căpitanul îl conduse în cabina lui şi încuie uşa de două 
ori. 

După câteva minute, Courtin - care era destul de 


463 


Alexandre Dumas 


neliniştit de întorsătura pe care-o luaseră lucrurile - auzi 
un zgomot de paşi ce se opriră chiar la uşa cabinei. Acea 
uşă se deschise şi-n pragul ei apăru căpitanul urmat de 
Joseph Picaut; în spatele acestuia, venea secundul, cu 
felinarul în mână. 

— Aşa! zise căpitanul vasului /eune-Charles, acum să 
încercăm să descurcăm firele acestui ghem, care mi se 
par cam încâlcite şi ori le descâlciţi, ori vă snopesc în aşa 
hal cu frânghia asta împletită, încât până şi dracu’ o să vă 
plângă de milă! 

— Eu, căpitane, am zis tot ce-aveam de zis... 

Auzind această voce, Picaut tresări. Incă nu-l văzuse pe 
fermier şi habar n-avea că acesta se află pe bordul navei. 
Făcu un pas înainte ca să-l vadă şi să se asigure că era el. 

— Courtin! strigă Joseph, primarul din  Logerie! 
Căpitane, dacă omul ăsta ne cunoaşte secretul, smtem 
pierduţi! 

— Cine e? întrebă căpitanul. 

— Un trădător, un spion, un denunţător! 

— Ei drăcie! zise căpitanul. Nu-i nevoie să mi-o repeţi 
de cincizeci de ori ca să te cred ! Ticălosul ăsta are într- 
adevăr o mutră care nu spune nimic bun! 

— Nu vă înşelaţi! E cel mai blestemat ticălos, cea mai 
mare canalie din acest ţinut! 

— Ce ai de spus la toate astea? îl întrebă căpitanul pe 
Courtin. 

Acesta tăcu. 

— Nu vrei să vorbeşti? Ei, stai că-ţi vin eu de hac! zise 
căpitanul şi scoase din sân un fluieraş de argint din care 
şuieră o dată lung şi ascuţit. La acest semnal, în cabină 
intrară doi mateloţi. Atunci, un surâs răutăcios se ivi pe 
buzele lui Courtin. 

— Asta am aşteptat ca să vorbesc, zise el. 

Şi-l trase, pe căpitan, într-un colţ, spunându-i câteva 
vorbe la ureche. 

— E adevărat ce-mi spui? întrebă patronul vasului. 

— Păi, domnule căpitan, n-ai decât să te convingi... 


464 


Gemenele 


— Ai dreptate, zise căpitanul. 

Şi, la un semn al său, secundul şi cei doi marinari îl 
înhăţară pe Picaut, îi smulseră vesta şi-i sfâşiară cămaşa. 
Căpitanul se apropie de el, îi arse o palmă zdravănă pe 
umăr şi cele două litere cu care fusese înfierat la ocnă i 
se iviră brusc pe pielea înroşită. Picaut, luat prin 
surprindere de cei trei oameni, fu atât de năucit, încât 
uită să se mai şi apere; apoi începu să se zbată ca să 
scape din mâinile lor. Dar dominat de acea forţă întreită 
nu putu decât să se înroşească de furie şi să înjure. 

— Legaţi-l de mâini şi de picioare, porunci căpitanul, şi 
duceţi-l în cală. 

Apoi, întorcându-se către jupân Courtin, şi scoțând un 
oftat de uşurare: 

— lţi cer scuze, zise el, că te-am crezut spion! După 
care, fără să mai piardă vremea, se urcă pe punte, şi 
Courtin - spre marea sa satisfacţie - îl auzi dând ordin de 
plecare. Scuzându-se faţă de primarul din Logerie că n-a 
ciocnit un pahar de vin cu el, îi dori drum bun şi-l lăsă pe 
mal. La câteva minute după asta văzu vasul Jeune- 
Charles desfăşurându-şi pânzele şi pornind încetişor. 
Atunci Courtin se duse repede şi se ascunse după 
dâmbuleţul unde-l întâlnise pe marinarul care pescuia cu 
undiţa. După vreo jumătate de ceas îl văzu pe Michel 
sosind şi, spre marea sa mirare, n-o recunoscu pe Bertha 
în niciuna din cele două femei care-l însoțeau. Dar în 
schimb le recunoscu pe Mary şi pe ducesă. Atunci se 
felicită de două ori pentru şiretenia lui. E lesne de înţeles 
că tot timpul cât Michel şi cele două femei rămaseră pe 
mal, Courtin nu-i pierdu din ochi; că atunci când toţi trei 
se urcară în barcă îndreptându-se spre goeletă, Courtin îi 
urmări cu privirea; iar când se întoarseră în Nantes, se luă 
după ei. Şi totuşi, oricâte precauţii îşi luase, Michel îl 
zărise în colţul străzii Bouffai; căci el era cel care mersese 
în urma proscrişilor până la casa în care-i văzuse intrând. 

Când intrară înăuntru, ştia sigur că de data asta 
descoperise ascunzătoarea ducesei. Se opri în faţa porţii, 


465 


Alexandre Dumas 


scoase din buzunar o bucată de cretă, făcu o cruce pe 
perete şi, sigur că prinsese peştele în plasă, socoti că nu-i 
mai rămânea altceva de făcut decât să tragă plasa la el şi 
apoi să întindă mâna după cei o sută de mii de franci. 


466 


Gemenele 


CAPITOLUL LXVIII 


Unde-l regăsim pe general şi unde vedem că nu s-a 
schimbat 


JUPÂNUL COURTIN ERA FOARTE 
emoţionat. În clipa când ultimul dintre cele trei personaje 
pe care le urmărea din Couéron dispăru în dosul porţii, 
văzu scânteind în faţa ochilor acel râvnit morman de aur. 
Numai că mormanul era de două ori mai mare ca la 
început. Fiindcă jupânul Courtin îşi zise că ar fi un mare 
prost dacă ar împărţi această recompensă cu omul din 
Aigrefeuille şi nu şi-ar păstra toţi banii numai pentru sine. 
Hotări deci să nu se ducă să-i dea de veste 
necunoscutului, aşa cum se înţeleseseră, ci să anunţe 
autorităţile. Se gândi o clipă şi la stăpânul lui, care, 
amestecat în toată povestea asta, putea fi închis sau 
chiar ucis. Dar îşi înăbuşi imediat aceste remuşcări 
neaşteptate, şi, pentru a nu mai fi tulburat de asemenea 
sentimente, o luă la goană către prefectură. Când dădu 
colţul în rue au Marché, se ciocni de un om care alerga în 
sens invers. Jupânul Courtin scoase un strigăt, dar nu de 
durere ci de surpriză, fiindcă îl recunoscuse pe Michel de 
la Logerie, pe care ştia că-l lăsase în dosul portiţei vopsită 
în verde, însemnată de el cu cretă. 

— Spune-mi Courtin, zise Michel, ai venit pe rue du 
Marché, nu-i aşa? 

— Da, domnule baron. 

— Nu te-ai întâlnit cu un om care fugea? 

— Nu, domnule baron. 

— Ba da, ba da, e cu neputinţă să nu te fi întâlnit cu 
el... un om care părea să spioneze... 


467 


Alexandre Dumas 


Jupânul Courtin roşi până în albul ochilor; dar îşi reveni 
imediat. 

— Stai, stăpâne! Într-adevăr, spuse el hotărât să profite 
de această şansă neaşteptată pentru a îndepărta orice 
bănuială, acu mi-aduc aminte; da, înaintea mea mergea 
un om care s-a oprit în faţa unei portiţe verzi, uite, aia 
care se vede de aici... 

— Bun! strigă tânărul foarte preocupat să-l descopere 
pe cel care-i spionase. Courtin, trebuie neapărat să-l 
găsim pe omul acela. Pe unde a luat-o? 

— Parcă pe acolo, zise Courtin arătând cu mâna prima 
stradă care-i veni mai la îndemână. 

— Vino cu mine. 

Michel o apucă repede în direcţia pe care i-o arătase 
Courtin. 

Dar urmându-l, primarului îi veni-o idee. Se gândi să-l 
lase pe Michel să alerge de unul singur, iar el să-şi vadă 
de treburile sale. După ce se gândi însă mai îndelung la 
posibilitatea asta, se felicită că nu se lăsase ispitit de ea. 
Casa - îşi zise el - mai mult ca sigur că avea două ieşiri; şi 
cum Michel observase că erau spionaţi, în mod cert ieşise 
pe poarta care dădea în rue du Marché, aproape de colţul 
unde se întâlniseră. Probabil că păsărelele zburaseră din 
cuib pe cealaltă poartă, iar singurul care ştia unde se 
ascundeau acum era Michel. Deci Courtin trebuia să se 
ţină ca scaiul de Michel, dacă voia să pună mâna pe 
ducesă. Se hotări să nu bruscheze lucrurile şi să mai aibă 
puţină răbdare. Işi mări deci pasul şi-l ajunse din urmă pe 
baron. 

— Stăpâne, zise el, fii prudent; se luminează, străzile se 
vor umple în curând de lume, toţi ochii vor fi aţintiţi 
asupra dumitale când te vor vedea gonind astfel prin 
oraş, cu hainele ude şi murdare de noroi; dacă ne 
întâlnim cu vreun om de-al stăpânirii s-ar putea să-i dai 
de bănuit şi să te aresteze. Ce-o să-i spun atunci doamnei 
baroane? 

— Mama? Ehei, la ora asta mama crede că sunt pe 


468 


Gemenele 


mare, în drum spre Londra... 

— Cum stăpâne, voiai să pleci? făcu pe miratul Courtin. 

— Sigur, nu ţi-a spus? 

— Nu, răspunse Courtin luând o mutră de om foarte 
îndurerat; nu văd eu bine că orice-aş face, doamna 
baroană n-are încredere în mine şi asta mă îndurerează 
grozav. 

— Hai, hai, nu fi atât de nenorocit, dragul meu Courtin; 
vezi tu, transformarea asta bruscă a ta e cam greu de 
explicat! Nici eu însumi n-o pot înţelege; din seara aceea, 
când mi-ai tăiat chinga calului, ai devenit alt om: bun, 
atent, devotat... Apreciez revenirea ta la sentimente mai 
generoase şi, ca să-ţi dovedesc acest lucru, am să-ţi 
împărtăşesc o taină: s-ar putea ca tânăra baroană de la 
Logerie să nu mai fie cea la care te gândeai tu. 

— Cum, stăpâne, nu te mai însori cu domnişoara de 
Souday? 

— Ba da, numai că în loc să se numească Bertha, soţia 
mea se va numi Mary... 

— Ei, mă bucur grozav pentru dumneata. Deci te-ai 
văzut cu domnişoara Mary? 

— Da, m-am văzut, şi cele câteva minute pe care le-am 
petrecut alături de ea mi-au fost de ajuns ca să lămuresc 
lucrurile. Apoi, pe alt ton: — E neapărat necesar să te 
întorci astăzi la Logerie? 

— Domnul baron ar trebui să ştie că mă aflu aici pentru 
a sta la ordinele sale! 

— Bun! Atunci ai s-o vezi pe Mary cu ochii tăi, fiindcă în 
seara asta mă întâlnesc din nou cu ea. 

— Unde? 

— Păi, în locul unde ne-am întâlnit noi acum. 

— Ah, cu atât mai bine! zise Courtin pe al cărui chip se 
zugrăvi o satisfacţie tot atât de mare ca şi cea oglindită 
pe faţa lui Michel. Cu atât mai bine! Nici nu ştii, stăpâne, 
cât sunt de fericit că te poţi însura după gustul dumitale! 
Din moment ce mama dumitale a consimţit să te însori, 
era firesc s-o iei pe cea pe care o iubeşti. 


469 


Alexandre Dumas 


Şi fermierul îşi frecă mâinile cum face un om copleşit 
de bucurie. 

— Ei, lasă Courtin... zise Michel, mişcat de elanurile de 
simpatie ale arendaşului său. Unde te găsesc deseară? 

— Unde doriţi. 

— N-ai tras, ca şi mine, la hanul Point du Jour? 

— Ba da, domnule baron. 

— Ei bine, ne vom petrece ziua acolo. Deseară, după ce 
mă voi întâlni cu Mary, ne vom întoarce împreună la 
Logerie. 

— Dar, zise Courtin destul de încurcat de hotărârea lui 
Michel, care-i strica toate socotelile, mai am de rezolvat 
nişte treburi în oraş... 

— Merg şi eu cu tine; în felul ăsta am să-mi omor 
vremea, care mi se pare groaznic de lungă până deseară. 

— Nici să nu te gândeşti, stăpâne! Funcţia mea de 
primar mă obligă să mă prezint la prefectură, şi 
dumneata nu poţi merge cu mine acolo. Nu, întoarce-te la 
han, odihneşte-te, şi deseară, la ora zece, o pornim la 
drum, spre casă... _ 

Courtin abia aştepta să scape de Michel. Incă de 
dimineaţă, gândul  recompensei  făgăduite pentru 
prinderea ducesei îl chinuise atât de tare, încât era 
hotărât să nu părăsească oraşul fără să afle cam la cât se 
ridica recompensa asta, pe care n-ar fi fost obligat s-o 
împartă cu nimeni. 

Dându-i dreptate lui Courtin, Michel se hotărî să se 
întoarcă singur la han. De îndată ce se văzu scăpat de 
tânăr, Courtin se îndreptă spre reşedinţa generalului 
Dermoncourt. Spuse soldatului cine era şi, după câteva 
minute de aşteptare, fu introdus la cel pe care dorea să-l 
vadă. 

Generalul era într-o zi proastă. Trimisese la Paris nişte 
proiecte de pacificare a ținutului, inspirate de cele care-i 
reuşiseră atât de bine generalului Hoche; dar proiectele 
nu-i fuseseră aprobate. Pe de altă parte - acum, când 
starea de asediu încetase - vedea cum autoritatea civilă 


470 


Gemenele 


capătă un tot mai mare ascendent asupra militarilor. 
Susceptibilitatea lui de soldat cu vechi state de serviciu fu 
foarte şifonată, şi omul se simţi profund nemulţumit. 

— Ce vrei? îl întrebă pe Courtin. 

Acesta se înclină până la pământ. 

— Domnule general, vă mai amintiţi de târgul din 
Montaigu? 

— Cum să nu, mai ales de noaptea care a urmat... Ah, 
am fost la un pas de reuşită, şi fără ticălosul ăla de 
vandeean care mi-a corupt un soldat, aş fi înăbuşit 
răscoala încă din faşă. Apropo, cum îl chema pe 
răzvrătitul ăla? 

— Jean Oullier. 

— Ce s-a întâmplat cu el? 

— A murit. 

— E tot ce putea face mai bun; şi totuşi păcat de el, era 
un om curajos. 

— Dacă vi-l amintiţi pe cel care a făcut să dea greş 
expediţia dumneavoastră, cum se face. Domnule general, 
că l-aţi uitat tocmai pe cel care v-a furnizat informaţiile? 

Generalul se uită la Courtin. 

— Pentru că Jean Oullier era un soldat, şi de astfel de 
oameni îţi aduci întotdeauna aminte, în vreme ce pe 
spioni îi uiţi cât poţi de repede. 

— Atunci, domnule general, îmi voi îngădui să vă 
reîmprospătez memoria şi să vă spun că eu sunt acela 
care v-a arătat locul unde se ascundea ducesa. 

— Da? Şi ce pofteşti de la mine? Vorbeşte, dar cât mai 
scurt! 

— Vreau să vă fac exact acelaşi serviciu ca şi atunci. 

— Mă rog, dar vremurile s-au schimbat, drăguță. Nu 
mai patrulăm pe drumurile desfundate ale ținutului lui 
Retz, unde e o raritate să întâlneşti un picioruş fin, o piele 
albă şi mătăsoasă şi un glăscior dulce şi suav; aici, orice 
femeie aduce mai mult ori mai puţin cu o mare cucoană; 
în decurs de o lună au venit douăzeci de teapa ta să ne 
vândă pielea ursului din pădure. 


471 


Alexandre Dumas 


— Domnule general, dar primele mele informaţii au fost 
bune... 

— Într-adevăr, zise generalul încet, ar fi cât se poate de 
plăcut să descopăr eu ceea ce n-a putut descoperi până 
acum domnul acela de la Paris, cu toate căprăriile lui de 
informatori, de spioni, de funcţionari superiori şi de 
slujitori mărunți ai poliţiei. Eşti sigur de aceste ştiri? 

— Atât de sigur încât, peste douăzeci şi patru de ore, 
voi afla ceea ce vă interesează: adică strada şi numărul. 

— Bine! Atunci vino peste douăzeci şi patru de ore. 

— Domnule general, aş vrea să ştiu... 

— Ce? întrebă generalul. 

— S-a vorbit de o recompensă. Aş vrea să ştiu... 

— Da, zise generalul, întorcându-se şi uitându-se la 
Courtin cu profund dispreţ, uitasem că, deşi funcţionar 
public, faci parte dintre cei care nu-şi neglijează 
interesele particulare. 

— Ei, domnule general, chiar dumneavoastră aţi spus 
că pe cei de teapa noastră îi uiţi cât poţi mai repede. 

— Şi vrei ca banii să-ţi ţină loc de recunoştinţă publică; 
deci tu nu oferi, tu vinzi, negociezi, faci trafic cu pielea 
celor vânaţi de noi! Aşa că azi, fiind zi de târg, ai venit la 
piaţă, ca toţi ceilalţi cumetri care au ceva de pus pe 
tarabă! 

— Ei, domnule general, afacerile sunt afaceri, şi mie nu 
mi-e ruşine de ale mele. 

— Cu atât mai bine. Numai că nu trebuia să mi te 
adresezi mie. A fost trimis, de la Paris, cineva care se 
ocupă numai de treaba asta. Când ai să pui mâna pe 
pradă, lui va trebui să te adresezi. 

— Aşa voi face, domnule general. Dar, continuă 
Courtin, din moment ce prima oară v-am dat nişte 
informaţii atât de preţioase, nu credeţi că am şi eu 
dreptul la o răsplată? 

— Drăguţule, dacă socoţi că-ţi datorez ceva, sunt gata 
să mă achit. Dă-i drumul, te ascult... 

— Treaba va fi cu atât mai uşoară, cu cât nu vă cer cine 


472 


Gemenele 


ştie ce. Vreau să ştiu doar la cât se ridică suma destinată 
celui care o va prinde pe ducesă. 

— Ştiu şi eu, vreo cincizeci de mii de franci... Nu m-a 
interesat treaba asta. 

— Cincizeci de mii de franci! strigă Courtin, dându-se 
un pas înapoi, ca şi cum ar fi fost lovit drept în inimă; dar 
cincizeci de mii de franci e o nimica toată. 

— Ai dreptate, nu înseamnă mare lucru. Dar n-ai decât 
să le spui asta celor direct interesaţi. Acum, în ce ne 
priveşte, suntem chit, nu-i aşa? Deci fii drăguţ şi scuteşte- 
mă de prezenţa ta. Cu bine! 

Şi generalul, reluându-şi lucrul întrerupt, păru să nu se 
mai sinchisească de saluturile până la pământ ale 
jupânului Courtin, care ieşi de acolo mult mai puţin 
satisfăcut decât intrase. Îşi zise că probabil generalul nu 
cunoştea exact suma fixată ca preţ al trădării; pe de altă 
parte îl dezumflase foarte tare ceea ce auzise, gândindu- 
se că necunoscutul acela din Aigrefeuille putea foarte 
bine să fie chiar persoana trimisă de ocârmuire, ca s-o 
prindă pe ducesă. Renunţă deci la ideea de a lucra pe 
cont propriu şi se hotărî să-l pună la curent pe 
necunoscut cu tot ceea ce se întâmplase. Până atunci, 
omul acela venise el la Courtin. li ştia adresa, aşa că de 
data asta se duse el la necunoscut. Cu chiu cu vai, izbuti 
să descopere - într-unul din cele mai mărginaşe cartiere 
ale oraşului, în fundul unei străduţe întunecoase, cu nişte 
cocioabe amărâte, pitite în dosul unor zdrenţe puse la 
uscat - prăvălioara despre care îi vorbise domnul 
Hyacinthe. Urcând o scăriţă se trezi într-o odăiţă destul 
de curată, unde dădu nas în nas cu necunoscutul din 
Aigrefeuille, care-l primi mult mai bine ca generalul şi cu 
care avu o lungă discuţie. 


473 


Alexandre Dumas 


CAPITOLUL LXIX 


Unde-l Courtin e încă o dată dezamăgit 


DACĂ LUI MICHEL ZIUA | SE PĂRU 
lungă, lui Courtin i se păru şi mai fără de sfârşit; credea 
că n-o să se mai facă niciodată noapte şi deşi se ferise să 
calce pe rue du Marche sau pe străzile din jur, nu se putu 
abţine să nu se plimbe totuşi prin preajmă. Când se 
întunecă, fermierul, care nu uitase de întâlnirea cu 
Michel, se întoarse la hanul Point du Jour. Acolo îl găsi pe 
Michel, care-l aştepta cu nerăbdare. De îndată ce tânărul 
îl zări, strigă: 

— Ei, Courtin, sunt încântat să te văd. Am descoperit 
omul care ne urmărea azi-noapte. 

— Cum? Ce spui, stăpâne! se miră Courtin, făcând fără 
să vrea un pas înapoi. 

— Ei bine, află că l-am descoperit. 

— Şi cine-i omul acela? 

— Unul în care am socotit că mă pot încrede şi în care 
până şi tu ai fi avut încredere: Joseph Picaut. 

— Joseph Picaut! repetă Courtin făcând pe miratul. 

— Da. 

— Dar unde te-ai întâlnit cu el, stăpâne? 

— Aici la han... Era rândaş la cai... adică o făcea pe 
rândaşul. 

— Bun! Şi cum l-ai urmărit? Nu cumva i-ai împărtăşit 
secretul dumitale? Ah, stăpâne, stăpâne! Câtă nesăbuinţă 
la oameni când sunt tineri! Să-i spui ce ai pe suflet unui 
fost ocnaş! 

— Tocmai de aia i-am şi spus! Ştii de ce a fost trimis la 
galere? 


474 


Gemenele 


— Sigur; pentru tâlhărie la drumul mare cu arma în 
mână. 

— Da, dar într-o vreme foarte tulbure... În sfârşit, nu 
asta e problema... l-am încredinţat o anumită treabă... 

— Dacă am să întreb care, o să crezi, stăpâne, că-s 
curios. Şi totuşi aşa e, sunt curios! 

— Păi, n-am niciun interes să-ţi ascund misiunea pe 
care i-am încredinţat-o lui Picaut. l-am spus să se ducă şi 
să-l anunţe pe comandantul vasului /eune-Charles că la 
ora trei dimineaţă voi fi pe bord. Ei bine, au dispărut şi 
omul şi calul! Apropo de cal, zise Michel râzând, să ştii că 
era al tău! Căluţul pe care ţi l-am luat de la fermă şi cu 
care am venit la Nantes. 

— Vai, strigă primarul, căluţul meu Joli-Coeur... 

— Poţi să-i pui cruce lui Joli-Coeur al tău... 

— Dacă nu cumva s-o fi întors singur acasă, zise 
Courtin, care la perspectiva mormanului de aur ce-l 
aştepta, nu regretă chiar atât de amarnic cei douăzeci 
sau douăzeci şi cinci de pistoli cât dăduse pe cal. 

— Ei bine, vreau să spun că dacă Picaut ne-a urmărit, 
înseamnă că stă la pândă prin împrejurimi. 

— De ce? întrebă Courtin. Dacă voia să te dea pe mâna 
poliţiei, n-avea decât. Să trimită jandarmii aici şi să te ia 
ca din oală. 

Michel clătină din cap. 

— Nu pe mine mă vrea, Courtin! Nu din pricina mea ne- 
a urmărit el, ieri! 

— Cum adică? 

— Pe capul meu nu-i pusă o recompensă atât de mare 
încât să-l satisfacă. 

— Dar atunci pe cine urmărea el? făcu pe prostul, 
fermierul. 

— Pe unul din şefii vandeeni pe care am vrut să-l salvez 
odată cu mine. 

— Da? se miră Courtin. Deci a descoperit 
ascunzătoarea acestui şef? Asta ar fi o nenorocire, 
stăpâne! 


475 


Alexandre Dumas 


— Nu, n-a descoperit-o! Dar mă tem că, dacă se mai 
ţine mult pe urmele noastre, s-ar putea s-o descopere. 

— Păi, cum s-o descopere? 

— Dacă ne pândeşte şi-n seara asta, va vedea că mă 
întâlnesc cu Mary. 

— Ei drăcie! Ai dreptate, stăpâne! 

— Aşa că sunt foarte neliniştit. 

— Ştii ce, stăpâne? la-mă cu dumneata; dacă bag de 
seamă că eşti urmărit, şuier o dată şi dumneata o tuleşti 
imediat. 

— Şi tu? 

Courtin începu să râdă. 

— Eu nu risc nimic; simpatiile mele politice sunt 
cunoscute, slavă Domnului! Şi, în calitatea mea de 
primar, pot să fiu prieten cu cine-mi place, legea nu mă 
opreşte! 

— Cât e ceasul? întrebă Michel. 

— Orologiul din Bouffai abia a sunat de nouă. 

— Vino, Courtin! 

— Mă iei cu dumneata, stăpâne? 

— Sigur! 

Courtin îşi luă pălăria, Michel şi-o luă pe a sa, şi cei doi 
ieşiră şi ajunseră repede în locul unde Michel se întâlnise 
de dimineaţă cu fermierul. 

— Rămâi aici, Courtin, zise Michel; eu mă duc în celălalt 
capăt al străzii; nu ştiu din care parte va veni Mary; dacă 
vine dinspre tine, condu-o la mine; dacă vine dinspre 
partea unde mă aflu eu, apropie-te de noi, ca să ne dai o 
mână de ajutor la nevoie. 

— Fii liniştit, stăpâne! zise Courtin. 

Şi se instală la postul său. Courtin era în culmea 
bucuriei. Planul îi reuşise pe de-a-ntregul. Intr-un fel sau 
altul va intra în legătură cu Mary. Or Mary era confidenta 
ducesei. O va urmări deci pe Mary, după ce se va despărţi 
de Michel, şi fata, nebănuind că e urmărită, va da în 
vileag, fără să vrea, ascunzătoarea ducesei. Orologiile din 
Nantes sunară de nouă şi jumătate. Când bătăile acestor 


476 


Gemenele 


orologii se stinseră, Courtin auzi un pas uşor apropiindu- 
se; ieşi în întâmpinarea acestor paşi şi, în tânără ţărancă 
învăluită într-o mantie şi având în mână un pacheţel, o 
recunoscu pe Mary. Fata, văzând un om care părea să 
păzească strada, se opri. Courtin înaintă spunând: 

— Sunt eu, Courtin, domnişoară Mary! Dar nu pe mine 
mă cauţi, nu-i aşa? Ci pe domnul baron. Uite-l, e în 
capătul celălalt al străzii şi te aşteaptă. 

Fata îi mulţumi şi se grăbi în direcţia pe care i-o arătase 
Courtin. Cât despre fermier, convins că discuţia dintre cei 
doi va fi lungă, se aşezase răbdător pe o bornă de pe 
marginea drumului. Dar cei doi, după ce schimbară 
câteva vorbe, se îndreptară spre el. Tânărul o ţinea 
fericit, de braţ, pe logodnica lui, iar în mâna cealaltă 
ducea pacheţelul pe care Courtin îl văzuse la Mary. 
Trecând pe lângă el, Michel îi făcu un semn din cap; 
Courtin se ridică de pe bornă şi o porni în urma celor doi 
tineri. Dar, pe măsură ce mergea, primarul începu să se 
neliniştească. Fiindcă în loc s-o ia spre oraş, cei doi se 
îndreptară spre râu. Fermierul le urmărea, foarte 
contrariat, toate mişcările. Neliniştea lui deveni şi mai vie, 
când - după o bucată de vreme - îi văzu îndreptându-se 
spre han; odată ajunşi la han, intrară înăuntru pe poarta 
cea mare. Atunci, nu se mai putu stăpâni şi dădu fuga 
după stăpânul său. 

— A, iată-te... Vii tocmai la ţanc! zise Michel. 

— Cum adică? 

— Hai, ajută-mă să pun şaua pe caii ăştia doi. 

— Caii ăştia doi? Păi, domnule Michel, n-o conduci pe 
domnişoara? 

— Nu, o iau cu mine. 

— Unde? 

— La Banloeuvre, unde ne vom pregăti să fugim 
împreună. 

— Şi domnişoara Mary lasă totul baltă, cu... 

Se opri brusc. Fusese cât pe ce să se trădeze. Dar 
Michel era prea fericit ca să bage de seamă. 


477 


Alexandre Dumas 


— Domnişoara Mary nu lasă baltă nimic, dragă Courtin; 
în locul ei vine Bertha. Înţelege că nu eu îi voi spune 
Berthei că n-o iubesc! 

— Şi cine-i va spune? 

— Are cine să-i spună, nu-ţi fă tu griji; hai, ajută-mă să 
pun şaua pe cai! 

— Aveai cai aici, stăpâne? 

— Nu, dar au cai pe care-i închiriază! 

Şi Michel îl împinse pe Courtin în grajd. În momentul în 
care Michel punea şaua pe unul din cei doi cai, bărbatul 
hangiţei intră în grajd însoţit de Mary. 

— Vin din sud şi mă duc la Rosny, îi zise tânărul. 

Courtin auzi aceste vorbe, dar nu le pricepu sensul. 

— Foarte bine, răspunse hangiul, înclinându-şi uşor 
capul în semn că a înţeles. 

— Dar, stăpâne, zise Courtin, de ce vă duceţi la 
Banloeuvre şi nu la Logerie? Mi se pare că n-aţi stat prea 
rău la ferma mea! 

— Nu, răspunse Mary; gândeşte-te că Bertha o să vină 
glonţ acolo ca să afle de ce goeleta n-a fost la locul 
stabilit, iar eu nu vreau s-o văd înainte ca persoana aceea 
să fi stat de vorbă cu ea; cred că aş muri de ruşine şi de 
durere să mă aflu în faţa Berthei... 

La numele Berthei, rostit pentru a doua oară, Courtin 
ridică iute capul, ca un cal care aude trâmbiţa. 

— Da, domnişoara are dreptate, zise el; nu vă duceţi la 
Logerie. 

— Numai că vezi, Mary... zise Michel. 

— Ce? 

— Cine o să-i înmâneze Berthei scrisoarea care o 
cheamă la Nantes? 

— Ei, zise Courtin, nu va fi prea greu să găsim un 
mesager; şi dacă lucrul ăsta vă nelinişteşte, pot să i-o duc 
chiar eu, domnule Michel. 

Băiatul o întrebă din ochi pe fată, care făcu un semn de 
încuviinţare. 

— Atunci, la Banloeuvre! zise Michel, dându-i scrisoarea 


478 


Gemenele 


lui Courtin. Dacă ai să ne comunici ceva, ne găseşti acolo! 

Cei doi tineri se urcară pe cai, îi făcură un semn de 
rămas bun hangiului şi-i atraseră încă o dată atenţia lui 
Courtin asupra scrisorii, după care ieşiră pe poarta 
hanului. La capătul podului Rousseau fură cât pe ce să 
dea grămadă un om, care - cu toată căldura de afară - 
era îmbrăcat într-o mantie lungă şi-şi ascundea chipul. 
Această apariţie sumbră îl sperie pe Michel; dădu pinteni 
calului, sfătuind-o pe Mary să facă la fel. După vreo sută 
de paşi tânărul întoarse capul. Omul se oprise în loc. 

— Se uită după noi! Se uită după noi! zise Michel, care 
simţea instinctiv că trecuse pe lângă o primejdie. 

Omul îi pierdu din vedere şi-şi continuă drumul spre 
Nantes. La poarta hanului Point du Jour, se opri; căută pe 
cineva cu privirea şi văzu un bărbat citind o scrisoare la 
lumina unui felinar. Se apropie de acel bărbat, care, la 
zgomotul paşilor, întoarse capul. 

— Dumneata erai? zise Courtin. Ai ajuns cam târziu. 
Dacă veneai ceva mai devreme, m-ai fi găsit într-o 
companie care nu ti-ar fi convenit. 

— E vorba de cei doi tineri ce erau să mă izbească pe 
pod? 

— Da. 

— Ai noutăţi? 

— Şi bune şi rele, dar mai mult bune decât rele. 

— Rămâne pentru seara asta? 

— Nu încă. Petrecerea a fost amânată. 

— Zi mai bine că ai dat greş, nepriceputule! 

Courtin surâse. 

— E adevărat că începând de ieri sunt urmărit de 
ghinion. Dar oricât de puţin rodnică a fost ziua de azi, n- 
aş da-o nici pentru douăzeci de mii de livre. 

— Eşti chiar atât de sigur? 

— Da, şi iată dovada, zise Courtin, arătându-i biletul pe 
care-l scosese din plic şi-l citise. 

— Şi ce scrie în acest bilet? întrebă omul cu mantie, 
întinzând mâna către el. 


479 


Alexandre Dumas 


— Un moment... Îl vom citi împreună, dar îl voi ţine eu, 
având în vedere că mie mi-a fost încredinţat să-l trimit 
mai departe. 


Cei doi apropiară felinarul şi citiră: 


„Vino cât poţi de repede. Cunoşti parolele. 
Cu dragoste, 
PETIT-PIERRE, ” 


— Cui e adresată scrisoarea? 

— Domnişoarei Bertha de Souday. 

— Şi dumneata trebuie să-i înmânezi scrisoarea asta? 

— Da. 

Omul îşi mai aruncă o dată privirea asupra scrisorii. 

— Într-adevăr, e scrisul ducesei. Ah, dacă m-ai fi lăsat 
să te însoțesc, la ora asta o aveam în mână. 

— Ce importanţă mai are, din moment ce tot voi pune 
laba pe ea? 

— Ai dreptate. Când te mai văd? 

— Poimâine. 

— Aici sau la ţară? 

— La Saint-Philbert-de-Grand-Lieu; e la jumătate de 
drum între Nantes şi locuinţa mea. 

— Crezi că şi de data asta mă voi deranja degeaba? 

— Iţi făgăduiesc că nu. 

— incearcă să-ţi ţii făgăduiala; eu mi-o ţin, iată aici sunt 
banii pe care ţi i-am şi pregătit... 

Isprăvind de rostit aceste vorbe, omul deschise 
portofelul şi-i arătă fermierului un teanc de bancnote, 
vreo sută de mii de franci. 

— Cum! Hârtii? 

— Hărtii, dar semnate de Garat; e o semnătură sigură. 

— O fi, dar eu vreau aur! 

— Mă rog, vei fi plătit cu aur, zise omul vârându-şi 
portofelul în buzunar. 

Dacă cei doi interlocutori n-ar fi fost atât de preocupaţi 
de discuţia lor, ar fi băgat de seamă că, de vreo două, trei 


480 


Gemenele 


minute, un ţăran care se căţărase pe gard îi asculta şi că, 
din locul unde se afla, privea biletele de bancă cu o mutră 
mai puţin dezgustată decât a lui Courtin, fiind cât se 
poate de mulţumit de semnătura lui Garat. 

— Deci poimâine, la Saint-Philbert, repetă omul cu 
mantie. La ce oră? 

— Păi, către seară. 

— Să zicem la şapte. Cine vine primul, aşteaptă. 

— Aduci şi banii? 

— Nădăjduieşti să termini până poimâine? 

— Ce ne costă să nădăjduim? 

„Deci poimâine, la şapte, la Saint-Philbert”, zise ţăranul 
lăsându-se să alunece de pe gard. Apoi, adăugă cu un 
surâs care aducea mai mult a scrâşnet de dinţi: „Fiindcă 
tot am fost înfierat pe nedrept, cel puţin acuma o să 
existe motive...” 


481 


Alexandre Dumas 


CAPITOLUL LXX 


Unde marchizul de Souday caută stridii şi-l 
pescuieşte pe Picaut 


BERTHA, CARE PLECASE DIN LO- 
gerie odată cu Michel, după două ceasuri de mers ajunse 
la tatăl ei. Îl găsi grozav de abătut şi complet dezgustat 
de viaţa de pustnic pe care-o ducea în coliba de pământ 
aranjată pentru el de un jupân pe nume Jacques. Ca şi 
Michel, marchizul însă - dintr-un sentiment cavaleresc - 
nu voise să plece din Vandeea, atâta vreme cât ducesa se 
mai afla în primejdie. Or, la vestea pe care i-o aduse 
Bertha, despre plecarea probabilă a acesteia, gentilomul 
vandeean se resemnase, dar fără entuziasm, să urmeze 
sfatul pe care i-l dăduse generalul şi să se exileze, pentru 
a treia oară, pe pământ străin. 

Părăsiră deci pădurea din Touvois. Jupânul Jacques ţinu 
să-i însoţească - pe tată şi fiică - până la râu, ca să-i ajute 
la îmbarcare. Era cam douăsprezece noaptea când cei 
trei călători, care mergeau pe drumul spre Machecoul, 
ajunseră deasupra văii de la Souday. Zărind cele patru 
giruete de la castel, luminate de razele lunii, în mijlocul 
covorului de un verde întunecat, marchizul nu-şi putu 
înăbuşi un oftat. Bertha îl auzi şi se apropie de el: 

— Ce ai tată, la ce te gândeşti? 

— La o mulţime de lucruri, fata mea. 

— Nu-ţi fă gânduri negre, tată. Eşti încă tânăr, în 
putere. 

— Da, dar... 

Se opri, aproape sufocat. 

— Dar ce? 


482 


Gemenele 


— N-am să-l mai găsesc pe Jean Oullier. 

— Vai, într-adevăr... 

— De-acum încolo casa mi se va părea goală. 

Deşi în regretul marchizului se strecurase şi o doză de 
egoism, dacă Jean Cullier ar fi auzit aceste vorbe, cu 
siguranţă că ar fi fost profund mişcat. 

— Ei bine, tată, zise Bertha, nu ştiu de ce, dar nu mi-l 
pot închipui pe Jean Oullier mort. Mereu mă încearcă 
tainica nădejde că totuşi trăieşte. 

— E ciudat într-adevăr, spuse şi jupânul Jacques, dar şi 
eu sunt de părerea domnişoarei. Nu cred că Jean Oullier 
este mort. 

— Atunci ce s-a întâmplat cu el? zise marchizul. 

— Pe legea mea, habar n-am, răspunse jupânul 
Jacques, dar aştept din zi în zi ori să apară, ori să avem 
veşti de la el. 

Marchizul oftă din nou; ajuns la malul mării, nu fu în 
întregime de acord cu planul ticluit de Bertha şi Michel în 
privinţa îmbarcării. Se temea ca nu cumva goeleta, 
venind în întâmpinarea lor, să fie descoperită de cuterele 
poliţiei care păzeau coasta: Drept pentru care se decise 
să iasă el, împreună cu Bertha, înaintea goeletei. Jupânul 
Jacques, având prieteni pe toată coasta, găsi un pescar 
ce consimţi, pentru câţiva ludovici, să-i ia pe brigantina 
lui şi să-i ducă până la goeletă. Vasul /eune-Charles 
staţiona pe Loara. Cu chiu cu vai, pescarul şi cei doi 
călători izbutiră să se strecoare printre vameşii de pe mal 
şi să ajungă la brigantină. Se urcară repede şi porniră. 

— Spuneaţi, domnule, întrebă pescarul, că nava trebuia 
să vă aştepte la vărsarea râului? 

— Da, răspunse marchizul. 

— La ce oră urma să plece din Nantes? 

— Între trei şi cinci dimineaţa, zise Bertha. 

Pescarul cercetă vântul, apoi continuă: 

— Vântul bate din sud-vest; deci mareea a atins 
punctul cel mai înalt pe la ora trei; aşa stând lucrurile, ar 
trebui să ne întâlnim cu ei cam pe la opt. Până atunci, ca 


483 


Alexandre Dumas 


să nu dăm cuiva de bănuit, o să ne facem că pescuim. 

— Cum adică să ne facem? strigă marchizul. 
Dimpotrivă, o să pescuim de-adevăratelea. Toată viaţa 
mea am dorit să mă ocup de pescuit şi, pe legea mea, din 
moment ce anul ăsta n-o să mai pot vâna la Machecoul, 
ar fi într-adevăr o compensație să prind ceva pe râu. Şi 
marchizul, cu toate protestele Berthei, se apucă să dea o 
mână de ajutor pescarului. Coborâră plasa şi o lăsară pe 
fundul apei; apoi o ridicară cu grijă şi domnul de Souday 
se bucură ca un copil când văzu cât era de plină cu peşti, 
stridii, calcani şi cabule. Uită imediat de castelul Souday 
şi de pădurea Machecoul, uită de bălțile din Saint-Philbert 
şi de landele întinse, uită de mistreți, de lupi şi vulpi, de 
iepuri, de prepeliţe şi de becaţe şi nu mai fu preocupat 
decât de mulţimea de vieţuitoare cu solzi şi bronhii, pe 
care plasa pescarului le scotea mereu din adâncurile apei. 

Se făcuse ziuă. Bertha, care până atunci stătuse 
liniştită într-un colţişor, absorbită de gândurile ei, se urcă 
repede pe un maldăr de frânghii şi scrută zarea. Prin 
ceţurile dimineţii, mai dese la gura râului decât în largul 
mării, zări catargele înalte ale unor nave. Dar niciuna 
dintre ele nu avea steagul albastru după care trebuiau să 
recunoască vasul /eune-Charles. li spuse acest lucru 
pescarului care o linişti, explicându-i că dacă goeleta 
plecase din Nantes în toiul nopţii, nu putuse ajunge încă 
la mare. Mai cu pescuitul, mai cu vorba, dimineaţa trecu. 
Se făcu ora zece şi nu văzură apărând nicio goeletă. 
Bertha era foarte neliniştită şi-i împărtăşi tatălui ei 
temerile. Silit de ea, marchizul consimţi să înainteze mai 
mult pe râu. Tocmai când se pregăteau să facă acest 
lucru, Bertha scoase un strigăt. Zărise o navă mare, cu 
toate pânzele întinse. 

— Atenţie, atenţie, strigă ea, vaporul vine drept spre 
noi! 

Pescarul se întoarse şi dintr-o privire îşi dădu seama de 
pericol. Smulse cârma din mâna marchizului şi, fără să-i 
pese de călătorii care căzuseră grămadă pe punte, 


484 


Gemenele 


manevră repede brigantina ca să iasă din raza navei. Dar, 
oricât de promptă fu manevra, brigantina tot fu lovită, 
însă destul de uşor. 

— Cine dracu' ni l-a scos în cale? strigă pescarul. O 
secundă în plus şi ne-am fi dus la fund. 

— Întoarce şi hai după vas! strigă marchizul. Să fiu al 
naibii dacă nu mă duc să-i cer socoteală căpitanului! 

— Cum crezi, domnule, că biata mea brigantină o să 
ajungă din urmă ditamai goeleta? Nu vezi cum goneşte? 

— Totuşi trebuie s-o ajungem! strigă Bertha, fiindcă 
nava asta nu-i alta decât /eune-Charles! 

Şi-i arătă tatălui ei o fâşie albă de la pupă, pe care 
scria, cu litere de aur: /jeune-Charles. 

— Pe legea mea, ai dreptate! strigă marchizul, 
întoarce, omule! Dar cum se face că în loc să se îndrepte 
spre golful Bourgneuf, unde trebuia s-o aşteptăm, se duce 
către vest? 

— Poate că s-a întâmplat ceva! zise Bertha, pălind 
brusc. 

— Dă Doamne să nu fi păţit nimic ducesa! zise 
marchizul. 

— Dă Doamne să nu fi păţit nimic Michel! zise Bertha. 

— Trebuie să ştim ce s-a întâmplat! 

În vremea asta, brigantina începu să prindă viteză şi se 
apropie de goeletă. Căpitanul, intrigat, se ivi la bord. 

— Sunteţi /eune-Charles şi veniţi din Nantes? întrebă 
pescarul ducându-şi mâinile pâlnie la gură. 

— Ce te interesează treaba asta pe tine? răspunse 
căpitanul vasului. 

— Am cu mine două persoane care vă caută! 

— Comisari? strigă furios căpitanul. Mii de draci! Dacă 
îmi mai aduci încă doi ca cei de azi-noapte, pe legea mea 
că te dau la fund, pescuitor amărât de stridii ce eşti! 

— Nu-s comisari, ci călători! Nu aşteptai nişte călători? 

— N-aşteptam decât un vânt bun, ca să ajung mai 
repede la Finistere. 

— Lasă-mă să acostez, zise pescarul la sugestia 


485 


Alexandre Dumas 


Berthei. 

Căpitanul se uită de jur împrejur şi, nezărind nimic care 
să-i stârnească temerile, curios pe de altă parte să ştie 
dacă cei doi călători nu erau cumva cei pe care trebuia el 
să-i ia la bord, se hotări să-i facă pe plac pescarului şi 
începu să încetinească. In curând brigantina fu alături de 
navă. Căpitanul le aruncă un cablu gros, cu cârlig, şi 
brigantina se prinse de goeletă. 

— Ei, şi-acum să vedem cine-s musafirii? zise el 
aplecându-se şi uitându-se la cei doi călători. 

— Rugaţi-l pe domnul de la Logerie să vină şi să 
vorbească cu noi, zise Bertha. 

— Domnul de la Logerie nu-i pe bord, replică scurt 
căpitanul. 

— Atunci, dacă domnul de la Logerie nu-i pe bord, zise 
Bertha tulburată, rugaţi-le pe cele două doamne să vină. 

— N-am niciun fel de doamnă pe navă, răspunse 
căpitanul; n-am decât un ticălos, pe care l-am legat 
zdravăn şi l-am închis în cală, şi care blestemă şi înjură 
atât de tare, încât se cutremură de ruşine până şi 
butoaiele alături de care zace. 

— Doamne! strigă Bertha tremurând, nu cumva li s-a 
întâmplat ceva persoanelor care trebuiau să se îmbarce 
pe nava dumitale? 

— Ei, frumoasă domnişoară, dacă ai putea să-mi spui 
dumneata mie ce s-a întâmplat, ţi-aş rămâne 
recunoscător. Căci, dracu' să mă ia dacă mai pricep ceva! 
leri seară au venit încoace doi oameni din partea 
domnului de la Logerie, dar fiecare cu nişte comisioane 
diferite; unul voia să plec imediat; celălalt îmi spunea să 
rămân şi să aştept. Dintre cei doi unul era un fermier de 
treabă, primar, mi se pare; ăsta mi-a spus să plec 
imediat. Celălalt, cel care mi-a spus să mai rămân, era un 
fost ocnaş. L-am ascultat pe cel care mi s-a părut a fi mai 
cinstit şi am întins-o. 

— O, Doamne, Doamne, zise Bertha, cel care a venit 
era Courtin; înseamnă că i s-a întâmplat ceva lui Michel! 


486 


Gemenele 


— Vreţi să-l vedeţi pe omul acela? întrebă căpitanul. 

— Pe care? 

— Pe cel din cala vasului meu. Poate vom izbuti să 
descoperim adevărul, deşi acum ar fi prea târziu ca să ne 
mai ajute la ceva. 

— Ca să plecăm, da, ar fi prea târziu; dar ne-ai putea 
ajuta să ne salvăm prietenii, aflaţi poate în primejdie. 
Arată-ni-l deci pe omul acela! 

Căpitanul dădu un ordin şi, după câteva secunde, 
Joseph Picaut fu adus pe punte. Era tot legat, dar îndată 
ce-şi revăzu meleagurile natale, pe care era silit să le 
părăsească, poate pentru totdeauna, vru să se arunce în 
apă, aşa legat cum era. Dar patru marinari vânjoşi îl 
imobilizară cât ai zice peşte. 

— Lăsaţi-mă să mă arunc în apă! Mai bine mor, decât 
să putrezesc pe nenorocita asta de navă! 

Poate că până la urmă ar fi izbutit, totuşi, să sară peste 
bord, dacă - tot aplecându-se - n-ar fi zărit chipurile celor 
din brigantină care-l priveau uluiţi. 

— Domnule marchiz! Domnişoară Bertha! Salvaţi-mă! 
Căci pentru dumneavoastră l-am ascultat pe domnul de la 
Logerie şi am venit încoace unde vita asta de căpitan a 
tăbărât pe mine şi m-a legat! Ticălosul ăla de Courtin e 
capul tuturor răutăţilor! 

— Ei, minte sau spune adevărul? îl întrebă căpitanul pe 
marchiz. Căci trebuie să-ţi mărturisesc, domnule, ţi-aş fi 
profund recunoscător dacă m-ai scăpa de ticălosul ăsta, 
cu atât mai mult cu cât n-am de gând să trec nici pe la 
ocna din Cayenne, nici pe la cea din Botany-Bay. 

— Din păcate, domnule căpitan, omul spune adevărul, 
zise Bertha. Nu ştiu ce motiv o fi avut primarul din 
Logerie ca să te determine să pleci. Dar dintre cei doi 
oameni, ăsta e cel care spune adevărul! 

— Atunci dezlegaţi-l şi să se ducă unde-o vrea! Acu, ce 
faceţi? Sunteţi de-ai noştri, nu sunteţi? Rămâneţi? Plecaţi? 
Nu vă costă niciun ban ca să vă iau pe bord. Am fost 
plătit dinainte şi, ca să n-am mustrări de conştiinţă, sunt 


487 


Alexandre Dumas 


gata să iau pe careva cu mine. 

— Căpitane, zise Bertha, nu există niciun mijloc ca să 
intri înapoi, pe râu, şi să efectuezi în noaptea asta 
îmbarcarea ce trebuia să aibă loc noaptea trecută? 

— Cu neputinţă! răspunse căpitanul. Vama! Poliţia! Nu, 
o partidă amânată e o partidă pierdută! V-o repet însă, 
dacă vreţi să profitaţi de nava mea, ca să treceţi în 
Anglia, vă stau la dispoziţie şi nu vă costă nimic. 

Marchizul îşi privi fata. Dar Bertha clătină din cap. 

— Mulţumim căpitane, mulţumim, dar e imposibil. 

— Atunci să ne luăm rămas bun. Dar, mai înainte, 
făgăduiţi-mi că-mi faceţi un serviciu. 

— Despre ce e vorba? 

— Ei bine, vă rog să-i trageţi câteva scatoalce 
caraghiosului ăluia care şi-a bătut joc de mine noaptea 
trecută! 

— S-a făcut, zise marchizul. 

— Dacă i-o mai rămâne putere să le îndure după ce-o 
da ochi cu mine, zise Joseph Picaut coborând pe 
brigantină. 

— Domnule marchiz, te mai întreb o dată: nu vrei să 
urci pe bord şi să te duc în Anglia? 

— Nu, căpitane, mulţumesc ! 

— Atunci, drum bun! 

Spunând aceste cuvinte, căpitanul desfăcu iute cablul 
cu care legase brigantina şi goeleta începu să se 
îndepărteze. În vreme ce pescarul întorcea cârma spre 
coastă, Bertha şi marchizul de Souday începură să se 
sfătuiască ce aveau de făcut. Din spusele lui Picaut nu-şi 
putuseră da seama ce anume urmărise primarul din 
Logerie prin plecarea navei; dar, purtarea lui părându-li- 
se suspectă, marchizul ajunse la concluzia că jupânul 
Courtin cocea nişte planuri primejdioase, nu numai în 
privinţa lui Michel, ci şi a prietenilor săi. Cât despre 
Picaut, el declară net că nu mai trăia decât pentru 
răzbunare şi că, dacă domnul marchiz de Souday voia să-i 
dea un costum de marinar, fiindcă hainele lui erau numai 


488 


Gemenele 


zdrenţe, el va porni spre Nantes de îndată ce va pune 
piciorul pe pământ. 

Marchizul de Souday presimţind că trădarea lui Courtin 
o viza mai ales pe ducesă, voia şi el să se întoarcă în 
oraş; dar Bertha, care nu se îndoia că Michel - văzând că 
fuga dăduse greş - se va întoarce la Logerie, îl făcu să 
mai amâne acest proiect, până ce vor căpăta nişte 
informaţii mai amănunțite despre ceea ce se întâmplase. 
Pescarul îi lăsă pe călători sub podul Pornic. Picaut, care 
găsi nişte haine de marinar pe brigantină, o porni zorit 
spre Nantes. Dar, mai înainte de a pleca, îl rugă pe 
marchiz să-l anunţe - dacă o putea - pe jupânul Jacques, 
bunul lui prieten din pădurea Touvois, despre ceea ce i se 
întâmplase. 

Cunoscând perfect locurile, Picaut ajunse către ora 
nouă seara la Nantes; cum era şi firesc, se duse să-şi ia 
din nou în primire slujba de rândaş la cai, pe care-o avea 
la hanul Point du Jour. Intrând cu multă precauţie în curte, 
se nimeri să pice exact peste discuţia lui Courtin cu 
necunoscutul din Aigrefeuille; auzi deci tot ce vorbiseră, 
văzu şi biletele de bancă, pe care Courtin ceruse să-i fie 
convertite în aur. Cât despre marchiz şi despre fiica lui, 
oricât de mare le-ar fi fost nerăbdarea, nu se putură urni 
de sub pod decât după ce se întunecă bine de tot; abia 
atunci o porniră îndărăt, către pădurea Touvois, spre 
marea mâhnire a bătrânului gentilom, care petrecuse o 
dimineaţă atât de frumoasă pescuind, şi care se simţea în 
acea pădure întunecoasă ca un şoarece într-o gaură. 


489 


Alexandre Dumas 


CAPITOLUL LXXI 


Ce se petrecea în cele două case nelocuite 


JUPÂNUL JACQUES NU SE ÎNŞELASE 
în presimţirile sale: Jean Oullier nu murise. Glonţul pe 
care Courtin, îl trăsese la întâmplare, în tufiş, îi 
pătrunsese în piept, şi când văduva Picaut sosi cu căruţa, 
îl găsi într-o baltă de sânge. Dintr-un sentiment de milă 
creştinească, destul de firesc de altfel la o simplă ţărancă, 
femeia nu vru ca leşul omului - pentru care avusese o vie 
admiraţie cât trăise - să fie sfâşiat de fiare şi ciugulit de 
păsări. II luă deci cu ea, să-l îngroape. Numai că în loc să-l 
ascundă sub paiele pe care le adusese, îl aşeză deasupra, 
ca să-l vadă toată lumea. Aşa se face că vestea morţii lui 
Jean Oullier se împrăştie din canton în canton, ajungând 
până la marchizul de Souday. Courtin, auzind această 
veste, dădu fuga la văduvă să vadă cu ochii lui leşul şi să 
se asigure că scăpase pentru totdeauna de omul de care 
se temea ca de dracu'. Văduva Picaut, deşi locuia acum la 
maică-sa, care ţinea hanul din Saint-Philbert-de-Grand- 
Lieu, îl duse pe Jean Oullier la fosta ei casă, care era 
apropiată şi de Machecoul, unde locuise Jean Oullier, şi de 
landa Bouaime, unde-l găsise zăcând. In momentul în 
care căruţa trecea pe la răscrucea pe care o cunoaştem şi 
de unde pornea drumul ce ducea la casa văduvei, se 
încrucişă cu un călăreț care se îndrepta spre Machecoul. 
Omul - care nu era altul decât vechea noastră cunoştinţă, 
doctorul Roger, din Lege - când văzu omul din căruţă şi-l 
recunoscu pe Jean Oullier, întoarse calul şi se luă după 
văduvă. Aceasta, îl aşeză pe Jean Oullier pe acelaşi pat 
unde-l aşezase, nu de mult, alături de Pascal Picaut, şi pe 


490 


Gemenele 


contele de Bonneville. În timp ce se ocupa de toaleta 
mortului, ştergându-i faţa şi pieptul de sânge, îl văzu pe 
doctor. 

— Vai, domnule doctor, îi spuse ea, bietul om nu mai 
are nevoie de îngrijirile dumneavoastră! Sunt atâţia 
ticăloşi care fac umbră pământului de pomană, în vreme 
ce oamenii de treabă pier când nici nu te aştepţi! 

Doctorul o puse pe văduvă să-i povestească ce ştia de 
moartea lui Jean Oullier. Prezenţa cumnatei sale, a 
copiilor şi a celorlalte femei din împrejurimi, care 
însoţiseră mortul, o împiedica pe femeie să-i 
mărturisească doctorului că stătuse de vorbă cu bietul 
Jean cu câteva ceasuri mai înainte; cum, întorcându-se cu 
căruţa să-l ia din locul unde zăcea, auzise o împuşcătură 
şi paşii unor oameni care fugeau; cum, în sfârşit, 
presupunea că Jean Oullier fusese omorât. Ea spuse, 
dimpotrivă, foarte simplu că, venind din landă, găsise 
trupul în drum. 

— Bietul om! zise doctorul. Pe de altă parte mai bine c- 
a murit! Dacă trăia, l-ar fi trimis sigur în celulele alea 
groaznice de sub muntele Saint-Michel! 

Şi, spunând aceste vorbe, doctorul se apropie de Jean 
Oullier, îi luă braţul inert şi-i puse mâna pe piept. Dar, nici 
nu-l atinse bine, că şi tresări. 

— Ce este? întrebă văduva. 

— Nimic, răspunse rece medicul; omul e mort ca toţi 
morţii şi nu mai are nevoie de niciun ajutor. 

— Ce nevoie aveai, zise acru nevasta lui Joseph Picaut, 
cumnata văduvei Picaut, să cari aici mortul ăsta ca să ne 
mai trezim cu vreo vizită a filipiştilor? 

— Ce te deranjează? întrebă Marianne Picaut, din 
moment ce nici tu, nici bărbatul tău nu staţi aici? 

— Păi, tocmai de asta nu stăm; ne era teamă că stând 
aici, să nu pierdem şi bruma de lucruri pe care le-am 
agonisit. 

— Eu propun să nu-l îngropaţi aici, zise doctorul, ci să-l 
duceţi la castelul de Souday; dacă vă e greu, îmi asum eu 


491 


Alexandre Dumas 


sarcina asta. 

Apoi, pândind momentul când văduva trecu pe lângă 
el, îi şopti repede: — Dă-i pe toţi afară! 

Cum era aproape de miezul nopţii, Marianne Picaut nu 
întâmpină dificultăţi ca să scape de toţi acei oaspeţi 
nedoriți. Când rămaseră singuri, doctorul îi spuse 
văduvei: 

— Jean Oullier nu-i mort! 

— Cum nu-i mort? strigă femeia. 

— Nu. N-am vrut să-ţi spun asta de faţă cu toţi, ca să 
nu se afle... E bine ca lumea să ştie c-a murit. 

— Doamne, pricep! răspunse femeia bucuroasă. Am să- 
| îngrijesc cum voi putea mai bine, fiindcă a fost cel mai 
bun prieten al bărbatului meu. Şi apoi nu voi uita 
niciodată că m-a scăpat de la moarte! 

închizând repede obloanele şi uşa colibei, văduva 
aprinse focul, încălzi apă, şi, în vreme ce doctorul sonda 
rana ca să vadă dacă nu fusese atins vreun organ 
important, ea ieşi să dea o raită pe afară; casa cumnatei 
sale era cufundată în întuneric: ascultă la uşă, dar nu auzi 
niciun zgomot. Sigur că se culcase. Nici nu isprăvise 
doctorul de pansat rana, că pulsul rănitului începuse să se 
facă simţit. Apropiindu-şi mâna de buzele lui, medicul 
simţi aburul uşor al răsuflării. 

— Credeţi că scapă? întrebă văduva care se reîntorsese 
între timp în casă. 

— Nu ştiu. Ceea ce-ţi pot spune în mod sigur e că 
niciunul dintre organele principale n-a fost atins; în 
schimb, a pierdut enorm de mult sânge şi ceea ce-i şi mai 
rău, n-am putut să-i extrag glonţul. 

— Ei, zise Marianne, am auzit spunându-se că există 
oameni care au trăit până la adânci bătrâneţi cu câte un 
glonţ în ei. 

— Tot ce se poate, spuse medicul. Acum, ce ai de gând 
să faci? 

— Socoteam să-l duc pe bietul om la Saint-Philbert şi 
să-l ţin acolo până s-o vindeca sau până ce s-o sfârşi... 


492 


Gemenele 


— E cam greu, zise doctorul. A fost salvat de ceea ce 
noi numim un cheag, şi orice zdruncinătură i-ar putea fi 
fatală. De altfel, la Saint-Philbert, în hanul mamei 
dumitale, unde vine şi pleacă atâta lume, ar fi cu 
neputinţă să-l poţi ţine multă vreme ascuns. 

— Doamne! Doar nu credeţi că l-ar aresta în starea în 
care se află! 

— Nu-l vor duce la puşcărie, ci în vreun spital, din care 
nu va ieşi decât ca să audă o condamnare dacă nu la 
moarte, atunci la muncă silnică pe viaţă. Cârmuirea va fi 
fără milă. De ce te-ai ascuns de cumnata dumitale? 

— Doar aţi auzit ce-a zis. 

— Într-adevăr. Văd că n-ai încredere în mila nimănui. 
Totuşi ar trebui să fie mai milostivă cu aproapele ei, mai 
ales ea; căci dacă bărbatu-său ar fi prins, ar păţi-o mai 
rău chiar decât Jean Oullier. 

— Da, ştiu, zise văduva; moartea şi-a întins aripa 
deasupra casei lor! 

— la zi, poţi să-l ascunzi pe rănit aici? 

— Aici? Sigur că da! Aici ar fi mai în siguranţă decât 
oriunde în altă parte, fiindcă toată lumea ştie că locuinţa 
e pustie. Dar cine-l va îngriji? 

— Jean Oullier nu-i o muieruşcă şi, peste două, trei zile, 
după ce i-o trece febra, va putea foarte bine să stea 
singur peste zi. În ce mă priveşte, îţi făgăduiesc să-l 
vizitez în fiece noapte. 

— lar eu voi trece ori de câte ori voi putea, ca să nu 
dau naştere la bănuieli. 

Marianne, ajutată de doctor, îl duse pe rănit în grajdul 
aflat alături; zăvori cu grijă uşa, apoi puse salteaua pe o 
grămadă de paie; pe urmă, după ce se înţelese cu 
doctorul ca acesta să treacă în noaptea următoare, ştiind 
că rănitului, când se va trezi, îi va fi sete, se aşeză pe un 
maldăr de paie lângă el, aşteptând să dea semne de 
viaţă. A doua zi, ea se arătă la Saint-Philbert şi, când fu 
întrebată ce se întâmplase cu Jean Oullier, răspunse că 
urmase sfatul cumnatei sale şi dusese leşul înapoi în 


493 


Alexandre Dumas 


landă. A doua zi veni acasă, sub pretextul că trebuie să 
facă puţină curăţenie, iar când începu să se întunece, 
trânti poarta cât putu de tare, ca s-o audă şi s-o vadă toţi, 
o încuie şi se întoarse la Saint-Philbert. În toiul nopţii veni 
pe furiş acasă. Îl veghe astfel pe rănit trei zile şi trei nopţi 
închisă în staul, atentă să nu facă nici cel:mai mic zgomot 
care ar fi putut să-i trădeze prezenţa. Şi, deşi după trei 
zile rănitul încă nu ieşise din torpoarea lui, medicul îi 
îngădui femeii să lipsească în timpul zilei şi să se întoarcă 
numai noaptea. 

Rana lui Jean Oullier era atât de gravă, încât bietul om 
se zbătu cincisprezece zile între viaţă şi moarte. Scamele 
intrate în carne, odată cu glonţul, nu îngăduiau rănii să se 
vindece; când însăşi rana le elimină, doctorul avu marea 
bucurie să-i spună văduvei că vandeeanul scăpase. 
Îngrijirile Mariannei Picaut sporiră, pe măsură ce Jean 
Oullier mergea spre vindecare. Şi deşi rănitul era încă 
atât de slab, încât nu putea decât cu mare greutate să 
articuleze câteva cuvinte, văduva venea seară de seară 
să stea alături de el şi să-l îngrijească. Dar, pe măsură ce 
se înzdrăvenea, Jean Oullier începu să fie frământat de 
situaţia celor pe care îi iubea. O rugă deci pe văduvă să 
se intereseze de soarta marchizului de Souday şi a fetelor 
sale, ba chiar şi de cea a lui Michel, la care începuse să 
ţină. Văduva Picaut se interesă şi-i spuse că marchizul era 
ascuns în pădurea Touvois, Bertha şi Michel erau 
adăpostiţi în casa lui Courtin, iar Mary, după toate 
probabilitățile, se afla la Nantes. Dar de-abia rosti văduva 
numele primarului din Logerie, că înfăţişarea bolnavului 
se schimbă brusc. Îşi trecu mâna peste frunte, ca pentru 
a-şi limpezi gândurile şi, pentru prima oară, se ridică în 
capul oaselor. Spre marea ei spaimă, Marianne îl auzi 
rostind aceleaşi fraze pe care le spusese când avusese 
febră; frazele îl acuzau pe Courtin de trădare, de laşitate 
şi de crimă; îl auzi vorbind de nişte sume fabuloase care 
ar fi fost preţul acelei crime; şi tot vorbind astfel, din ce în 
ce mai exaltat, cu ochii scăpărând de furie, o rugă pe 


494 


Gemenele 


Marianne s-o caute unde-o şti pe Bertha şi să i-o aducă la 
căpătâi. Biata femeie crezu că i se întorsese boala şi fu 
foarte neliniştită, mai ales că doctorul o anunţase că va 
veni abia a doua zi. Făgădui totuşi rănitului să-i 
îndeplinească rugămintea. Jean Oullier se linişti, apoi nu 
după multă vreme, adormi. Văduva, aşezată pe nişte 
paie, în faţa bolnavului, doborâtă de oboseală, simţea la 
rându-i cum o cuprinde somnul şi cum i se închid ochii, 
când, dintr-o dată, i se păru că aude în curte un zgomot. 
Ciuli urechea şi auzi pasul unui om care mergea pe piatra 
cu care era pardosită ograda celor două case. Apoi o 
mână trase zăvorul de la uşa de alături şi o voce - pe care 
Marianne o recunoscu a fi a cumnatului ei - strigă: „Pe 
aici, pe aici!”; pe urmă nişte paşi se îndreptară repede 
spre locuinţa lui Joseph. Văduva Picaut ştia că locuinţa 
cumnatului ei era goală. Vizita nocturnă îi aţâţă 
curiozitatea. Era sigură că acesta pune iar ceva la cale şi 
se hotărî să tragă cu urechea. Ridică încetişor una dintre 
scândurile prin care vacile îşi vârau capul ca să apuce 
nutreţul aflat chiar în odaie şi izbuti s-o scoată din cuie. 
Apoi, urcându-se încetişor pe scara pe care fusese 
împuşcat contele de Bonneville, ajunse în podul care - 
după cum ne amintim - era comun pentru ambele case. 
Apoi îşi lipi urechea de scândura ce servea de tavan odăii 
cumnatului ei. 

— Ai văzut cu ochii tăi banii? zise o voce care nu-i era 
străină, dar pe care totuşi n-o putu recunoaşte. 

— Cum te văd şi cum mă vezi, răspunse Joseph; erau 
bilete de bancă. Dar el a cerut să i le preschimbe în aur. 

— Cu atât mai bine, căci bancnotele nu mă încântă nici 
pe mine prea mult, sunt greu de plasat la noi la ţară. 

— A zis că o să i le schimbe... 

— Bun! Unde urmează să se întâlnească? 

— La Saint-Philbert, mâine seară. Ai tot timpul să-ţi 
anunţi oamenii. 

— Eşti nebun? Ce nevoie am de oameni? Câţi ai spus că 
vor veni? 


495 


Alexandre Dumas 


— Doi: ticălosul de Courtin şi amicul lui. 

— Foarte bine, vom fi doi la doi. E suficient. 

— Dar: n-ai decât o singură mână, jupâne Jacques. 

— Care face cât două. Îi vin de hac primarului cât ai 
zice peşte. 

— Un moment... Nu ne-am înţeles aşa. 

— Cum adică? 

— Pe primar vreau să mi-l laşi mie. 

— Mă rog... 

— Oh! Ticălosul! Trebuie să i-o plătesc pentru multe... 

— Dacă au suma despre care mi-ai vorbit, ai să ai cu ce 
te despăgubi... Douăzeci şi cinci de mii de franci, omule! 
E chiar mai mult decât preţuieşti tu, deşi a vrut să te 
vândă ca pe un rob celor de pe corabie! 

— Tot ce se poate; nu banii mă interesează acum, ci 
răzbunarea. 

— Ei bine, zise jupânul Jacques, îţi vei avea omul! Dar, 
mai înainte de a ne apuca de treabă, jură-mi că ce mi-ai 
spus e adevărat, că banii pe care urmează să punem 
mâna sunt ai cârmuirii. Căci dacă sunt banii ţăranilor 
noştri, nu mă bag. 

— Ei drăcie, doar nu crezi că necunoscutul ăla e atât de 
bogat încât să facă astfel de daruri unui pârlit ca Courtin? 
Şi încă banii ăştia nu-s decât un acont; l-am auzit 
spunând acest lucru... 

— Unde ziceai că trebuie să se întâlnească cei doi? 

— La hanul Saint-Philbert. 

— Păi, nici că se putea mai bine; hanul nu-i al cumnatei 
tale? 

— Oh, nu la ea, replică Joseph; nu mă poate suferi, şi 
apoi nu mai vorbim de mult unul cu altui. 

— De când? 

— De la moartea fratelui meu, dacă ţii neapărat să ştii. 

— Aha! Atunci e adevărat ce se spune că dacă n-ai fost 
tu cel care a înfipt cuțitul, în schimb ai ţinut felinarul... 

— Cine spune asta? strigă Joseph Picaut. Spune-i pe 
nume, jupâne Jacques, şi-l fac bucăţi, ca pe scăunelul 


496 


Gemenele 


ăsta! 

Şi văduva îl auzi pe cumnatu-său trântind, pe dala din 
fața sobei, scaunul pe care stătuse până atunci. 

— Linişteşte-te, omule! Ce te-a apucat? zise jupânul 
Jacques. Ştii bine că nu-mi place să mă amestec în 
treburile familiei tale. Să revenim deci la treburile 
noastre. Spuneai că... 

— Spuneam că nu la cumnată-mea! 

— Atunci, unde? Vor veni pe drumuri diferite, nu-i aşa? 

— Da, dar vor pleca împreună; ca să se întoarcă acasă, 
primarul o va lua spre Tiercet. 

— Şi noi unde să ne întâlnim? Eu plec de aici mâine în 
zori. 

— Păi, să ne Întâlnim la răscrucea Ragots, care se află 
în pădurea Machecoul, zise jupânul Jacques. 

După care, îşi luă rămas bun şi casa lui Joseph Picaut se 
cufundă în linişte. 

Marianne cobori în grajd şi-l găsi pe Jean Oullier 
dormind adânc. Nu vru să-l trezească. Se făcuse foarte 
târziu, atât de târziu încât era vremea să se întoarcă la 
Saint-Philbert. Îi lăsă lui Jean Oullier lucrurile de care se 
putea să aibă nevoie peste zi şi plecă. Pe drum începu să 
se gândească la Joseph. Nutrea împotriva lui o ură 
profundă şi dorinţa de a se răzbuna devenea tot mai 
puternică pe zi ce trecea. Mai întâi se gândi să-i denunțe 
pe cei doi autorităţilor; apoi să-l anunţe pe jupânul 
Courtin de ceea ce i se pregătea; dar până la urmă, 
renunţă la ambele planuri şi se hotărî să ia şi ea parte la 
întâlnirea dintre cei doi tâlhari şi victimele lor. 


497 


Alexandre Dumas 


CAPITOLUL LXXII 


Unde Courtin pune, în sfârşit, mâna pe cei cincizeci 
de mii de franci 


DIN SCRISOAREA DUCESEI CĂTRE 
Bertha, Courtin nu află decât că doamna de Berry era la 
Nantes şi că o aştepta pe domnişoara de Souday. Nu era 
vorba nici de adresă, nici de modul de a ajunge până la 
ea. Courtin însă poseda o informaţie prețioasă: adresa 
casei cu două ieşiri. Un moment se gândi să-şi continue 
rolul de spion, s-o urmărească pe Bertha, să tragă foloase 
din vestea pe care i-ar da-o, cum că Michel o iubeşte pe 
Mary; dar se îndoia de eficacitatea unor astfel de 
mijloace; se hotărî deci să ia taurul de coarne şi să treacă 
la fapte. 

Oare casa aceea din rue du Marché, mai era locuită? Și 
cine era persoana care stătea acolo? N-ar fi fost cu 
putinţă ca prin această persoană să ajungă la ducesă? 
lată cam ce fel de întrebări începu să-şi pună jupânul 
Courtin: A doua zi, la ora zece dimineaţa, bătea în poarta 
casei cu pricina. Un servitor întredeschise ferestruica 
zăbrelită şi se trezi nas în nas cu primarul. 

— De unde vii? întrebă el. 

Luat prin surprindere, jupânul Courtin zise la nimereală: 

— Din Touvois! 

— Nu aşteptăm pe nimeni de acolo! zise omul şi-i 
trâinti ferăstruica în nas. 

Courtin rămase în faţa uşii ca viţelul la poarta nouă. 
Dar brusc, chipul i se lumină: îşi aduse aminte de 
cuvintele pe care i le spusese Michel hangiului de la Point 
du Jour, şi-şi dădu seama că ceea ce lui i se păruse atunci 


498 


Gemenele 


lipsit de noimă trebuie să fie, în realitate, parola. Începu 
din nou să bată la poartă Omul deschise iarăşi 
ferăstruica... 

— Ei bine, zise Courtin, am vrut să te pun la încercare; 
nu vin din Touvois, vin din sud. 

— Şi unde te duci? 

— Unde-ai vrea să mă duc dacă vin din sud? La Hosny! 

— Bine! replică omul, poftindu-l într-o odăiţă şi 
arătându-i un scaun. Domnul e ocupat! De îndată ce va 
isprăvi cu persoana care se află înăuntru, am să te duc la 
el. 

Courtin nu se prea simţea la largul lui; crezuse că nu va 
mai găsi în acea casă decât vreun servitor pe care sconta 
să-l tragă de limbă şi să afle ce voia el să ştie. Acum însă 
îşi dădu seama că treaba devenise serioasă şi că trebuia 
să născocească ceva ca să iasă cu faţa curată. Renunţă 
deci să mai discute cu servitorul, a cărui mutră acră şi 
întunecată nu-i spunea nimic bun. Simţi nevoia să 
examineze cu atenţie odaia în care se găsea; dar nu făcu 
acest lucru de teamă să nu fie observat prin vreo gaură 
din perete. Atunci prefăcându-se, începu să se roage, 
ceea ce nu-l împiedică să se uite, pe furiş, în jur. Se afla 
într-o odăiţă de vreo trei, patru metri, împodobită cu o 
mobilă modestă de nuc şi luminată de o fereastră ce 
dădea spre curte. Partea de jos a ferestrei era acoperită 
cu un grilaj foarte des, de fier, vopsit în verde, care-i 
împiedica pe curioşii de afară să vadă ce se petrece în 
acea odaie. 

Trase cu urechea, dar n-auzi niciun zgomot de voci 
venind de alături. Îndreptându-şi privirea spre cămin, 
văzu o hârtie mototolită şi aruncată acolo. Hârtia aceea îl 
ispitea grozav. Cum stătea aproape de sobă şi cu spatele 
la uşă, întinse uşurel mâna, ca şi cum ar fi vrut să se 
încheie la ghete, şi-o luă de jos. O desfăcu, ascunzând-o 
în palme, şi citi: 

„Dacă eşti neliniştit, vino imediat. Prietenul nostru mi-a 
spus să-ți comunic că mai are o odaie pe care ţi-o poate 


499 


Alexandre Dumas 


pune la dispoziţie”. 

Biletul era semnat: M. De S. 

_ Deci Mary de Souday. Jupânul Courtin îl vări în buzunar. 
In aceeaşi clipă auzi un zgomot de paşi pe coridor. 
Courtin se ridică de pe scaun şi se apropie de fereastră. 
Zări un om, pe care servitorul îl conducea spre poartă; din 
păcate nu-l vedea decât din spate; dar în clipa în care 
dădea să iasă, omul se întoarse spre servitor şi jupânul 
Courtin îl recunoscu pe notarul Loriot. După care, 
satisfăcut, primarul se aşeză din nou pe scaunul lui din 
faţa căminului. 

Peste câteva minute servitorul se întoarse şi-l pofti în 
odaia de alături, unde domnul Pascal îl primise şi pe 
Michel. 

— Ce doreşti? întrebă brusc domnul Pascal. 

— Să mă achit de un comision. 

— Cine te-a trimis? 

— Domnul de la Logerie. 

— Eşti servitorul lui? 

— Sunt fermierul şi omul lui de încredere. 

— Vorbeşte. 

— Dar, iertaţi-mă, nu ştiu dacă am dreptul... 

— Cum adică? 

— Păi, nu la dumneavoastră m-a trimis domnul Michel. 

— Dar la cine? întrebă domnul Pascal încruntându-şi 
sprâncenele. 

— La o altă persoană, la care dumneavoastră trebuia 
să mă conduceţi. 

— Nu ştiu ce vrei să spui, zise Pascal cam repezit. 

— Domnule, eu habar n-am. Imi iubesc stăpânul, m-aş 
arunca şi în foc pentru el şi dacă-mi spune: „Fă asta”, sau 
„Fa aia”, fac, fără să pun prea multe întrebări. Acu m-a 
trimis încoace, dar nu mi-a zis că trebuie să vorbesc cu 
dumneavoastră... 

— Cum te cheamă, omule? 

— Courtin. 

— Din ce loc? 


500 


Gemenele 


— Din Logerie. 

Domnul Pascal îşi scoase agenda, o frunzări câteva 
minute, apoi se uită cu o privire pătrunzătoare la arendaş. 

— Eşti primar? 

— Da, din 1830. 

Dar remarcând glasul tăios al gazdei sale, adăugă: 

— Stăpâna mea, doamna baroană de la Logerie, e cea 
care m-a numit în acest post. 

— Domnul de la Logerie nu ţi-a dat decât acest 
comision... verbal, pentru persoana la care te-a trimis? 

— Da... Mai am şi o scrisoare, dar asta-i pentru 
altcineva. 

Şi Courtin îi întinse lui Pascal biletul pe care - conform 
rugăminţii lui Michel - trebuia să i-l înmâneze Berthei. 

— Cum se face că hârtia asta se află încă în mâinile 
dumitale? Au trecut douăzeci şi patru de ceasuri de când 
a fost scrisă conform datei de pe ea. 

— Pentru că nu pot face două lucruri deodată; ca să-i 
dau biletul persoanei cu pricina trebuia să mă întorc 
acasă. 

Ochii domnului Pascal - de când îl găsise pe Courtin în 
agendă însemnat ca filipist înflăcărat - nu-l mai părăseau 
pe Courtin. 

— Uite ce e, omule, îmi e cu neputinţă să-ţi indic pe 
altcineva cu care-ai putea vorbi; eu sunt stăpânul casei 
ăştia, aşa că, dacă vrei, spune-mi mie ce ai de spus; dacă 
nu, du-te înapoi la stăpânul dumitale şi zi-i să vină el 
încoace, să vedem despre ce e vorba. 

— Da, dar stăpânul meu o să mă certe... 

— Hai, dă-i drumul şi-mi asum eu sarcina să fac în aşa 
fel încât să nu te certe. 

— Ei bine, domnul Michel, mi-a zis să vă zic sau mai 
curând să-i zic domnului Petit-Pierre - căci aşa se 
numeşte persoana la care m-a trimis - să-i zic că... 

— Da, să-i zici ce? 

— Să-i zic că a descoperit persoana care l-a pus pe 
goană pe căpitanul navei cu care trebuia să plece el, 


501 


Alexandre Dumas 


domnişoara Mary şi domnul Petit-Pierre. 

— Şi cine e persoana? 

— Un anume Joseph Picaut, care era rândaş la cai, la 
hanul Point du Jour. 

— Intr-adevăr, omul ăsta a dispărut de ieri-dimineaţă. 
Continuă, omule! 

— Că nu crede că Picaut ăsta ar mai fi în oraş şi că se 
duce să-l caute în Bocage, de unde era de baştină, Asta-i 
tot. f 

— Bine. li mulțumesc domnului de la Logerie pentru 
informaţie. 

Jupânul Courtin se ridică. Domnul Pascal îl conduse pe 
primar până la poartă. Courtin era prea versat ca să nu-şi 
dea seama că va fi urmărit. Intr-adevăr, nici nu făcuse 
douăzeci de paşi şi auzi portiţa deschizându-se din nou. 
Avu tăria să nu se uite îndărăt. Sigur că e urmărit, merse 
încet, se opri să caşte gura în faţa prăvăliilor şi să 
citească toate anunţurile lipite pe uşi. 

In clipa în care ajunse la hanul Colonies, îl zări pe 
jupânul Loriot, care discuta, sub portal, cu un străin. 
Făcând pe miratul, Courtin se duse drept la notar şi-l 
întrebă cum de se afla la Nantes într-o zi când nu e târg. 
Apoi îl rugă să-i ia cu el în trăsură, ceea ce notarul primi 
cu dragă inimă; îl preveni însă că trebuia să mai 
zăbovească la Nantes - cu unele treburi - încă vreo patru 
sau cinci ceasuri, şi-l rugă să-l aştepte, până la plecare, în 
vreo cafenea. Dar cafeaua era pentru primar un lux pe 
care nu şi-l îngăduia prea des, iar în ziua aceea, mai puţin 
ca oricând. Ştiindu-se urmărit şi, ca să nu dea de bănuit, 
se duse la biserică şi asistă la slujba de vecernie. Apoi se 
reîntoarse la hanul jupanului Loriot, se aşeză pe o bancă 
de pe marginea drumului şi făcu pe adormitul. După două 
ceasuri notarul se întoarse şi-i spuse că avea să 
zăbovească la Nantes până la zece seara. Asta nu-i mai 
conveni lui Courtin care, la ora şapte, trebuia să se 
întâlnească cu domnul Hyacinthe la Saint-Philbert-de- 
Grand-Lieu. li spuse deci jupânului Loriot că renunţa la 


502 


Gemenele 


cinstea de a-l însoţi şi o porni singur la drum; căci soarele 
începuse să apună şi el voia să ajungă la Saint-Philbert 
înainte de a se face noapte. Când să plece însă, îl văzu pe 
servitorul breton al domnului Pascal care se luă după el 
şi-l urmări până pe malul celălalt al Loarei. Courtin nu 
întoarse capul, nu-şi pierdu buna dispoziţie şi-şi văzu de 
drum, încât până la urmă servitorul se lăsă păgubaş. 


503 


Alexandre Dumas 


CAPITOLUL LXXIII 


Hanul „Grand Saint Jacques” 


ŞI ACUM UN CUVINT DESPRE AŞE- 
zarea satului Saint-Philbert; fără această introducere 
topografică - ce va fi de altfel scurtă, ca toate 
introducerile - ar fi dificil de urmărit, în toate amănuntele, 
scenele pe care le vom înfăţişa cititorilor noştri. 

Satul Saint-Philbert era situat la capătul cotului pe care- 
| face Loara când se varsă în lacul Grand-Lieu, şi anume 
pe malul stâng al acestui râu. Biserica şi casele mai de 
seamă ale târgului se aflau cam la vreun kilometru de lac. 
Unicul drum mergea paralel cu râul şi, cu cât coborai mai 
mult, cu atât casele erau mai rare şi mai ponosite; astfel 
încât atunci când ajungeai să vezi oglinda albastră a 
lacului, mărginită de trestii, nu mai găseai în jur decât trei 
sau patru colibe de lut, în care trăiau nişte amărâţi ce 
trudeau la pescăriile din apropiere. Totuşi, exista o 
excepţie, căci la treizeci de paşi de colibele despre care 
am vorbit, se afla o casă de piatră, cu acoperiş roşu, cu 
obloane verzi, înconjurată de grămezi de fân şi de paie, 
de vaci şi de oi, de rațe şi de găini. Animalele mugeau şi 
behăiau în grajd, rațele măcăiau în faţa porţii, iar găinile 
cotcodăceau şi scormoneau în praful de pe drum. Drumul 
slujea de curte acestei case, care dacă era lipsită de 
ogradă, avea în schimb una din grădinile cele mai 
frumoase şi mai productive din ţinut. In spatele casei, 
cam la înălţimea coşurilor de pe acoperiş, se zăreau de pe 
drum coroanele pomilor încărcaţi primăvara de neaua 
trandafirie a florilor, vara, de toate soiurile de fructe; în 
sfârşit, de un verde strălucitor timp de nouă luni pe an. 


504 


Gemenele 


Pomii se întindeau în terase pe o lungime de vreo două 
sute de metri, până la o colină mică, pe care se înălţau 
nişte ruine înclinate deasupra lacului Grand-Lieu. Zidurile 
înalte, turnurile gigantice aparținuseră uneia dintre cele 
mai cunoscute baronii din provincie. Bolţile acelea sobre - 
pe sub care a răsunat ecoul paşilor contelui Gilles de 
Retz, omul ale cărui desfrâuri le-au întrecut până şi pe 
cele ale Romei din ultima epocă a Imperiului - acum 
dărâmate, ruinate, îmbrăcate în iederă, acoperite de 
micsandre sălbatice, au decăzut întruna, până ce-au 
ajuns să le fie de folos tocmai robilor de odinioară, care 
tremuraseră la simpla lor vedere: adică au ajuns să 
protejeze grădinile de zarzavat de vântul aspru din nord- 
vest, atât de funest florilor ce fac din acest colţişor de 
pământ un adevărat Eldorado - unde totul creşte şi 
prosperă, de la părul indigen până la viţa-de-vie, de la 
scoruş până la fructele tari ale smochinului. Dar acesta nu 
era singurul serviciu pe care vechiul donjon feudal îl 
aducea noilor săi proprietari. In sălile scunde, aerisite de 
vânturile reci, ei construiseră fructării, unde produsele 
grădinii lor se păstrau de minune în anotimpul rece, 
dublându-şi preţul; în sfârşit, în celulele unde Gilles de 
Retz îşi înghesuia odinioară victimele, ei îşi depozitau 
acum untul şi brânzeturile, pe drept cuvânt renumite. lată 
ce făcuse timpul din opera vechilor stăpâni şi tirani din 
Saint-Philbert. 

Şi acum, un cuvânt despre ceea ce fusese această 
baronie odinioară. 

Castelul din Saint-Philbert alcătuise la început un vast 
paralelogram, închis de jur împrejur de ziduri groase, 
scăldat din trei părţi de apele lacului şi apărat dintr-a 
patra de o groapă uriaşă, săpată în stâncă. Patru turnuri 
pătrate flancau cele patru colţuri ale acestei enorme 
mase de piatră; un donjon, cu gardul lui de zăbrele şi cu 
puntea care se ridica, păzea intrarea. In faţa donjonului, 
un al cincilea turn pătrat, mai înalt şi mai impozant decât 
celelalte patru, domina această construcţie şi lacul care o 


505 


Alexandre Dumas 


înconjura. Cu excepţia acestui ultim turn şi al donjonului, 
restul fortăreței, zidurile şi pereţii castelului, erau aproape 
năruiţi. În sala de jos a acestui turn, care încă mai rezista, 
îşi instalase bunicul văduvei Picaut, fructăria. Celelalte 
turnuri erau complet ruinate. Grămezile de piatră se 
prăvăliseră unele în curte, acoperind-o, altele în lac. 
Donjonul, la rândul lui, cam în aceeaşi stare cu turnul, era 
învăluit într-o uriaşă reţea de iederă, care-i ţinea loc de 
acoperiş. În el se aflau două odăi care, cu toată mărimea 
uriaşă a donjonului, nu erau mai mari de opt până la zece 
picioare. Curtea interioară - ce servise odinioară ca loc de 
apărare al castelului - acoperită de bolovani, de coloane 
şi de creneluri întregi, de bolți şi de statui desfigurate, era 
de nefolosit. O potecuţă ducea la turnul din mijloc; o alta, 
mai puţin îngrijită, ducea la rămăşiţele turnului de răsărit, 
unde mai rămăsese în picioare o scară de piatră, cu 
ajutorul căreia amatorii de privelişti frumoase puteau să 
ajungă pe platforma turnului principal, trecând printr-o 
galerie ce înconjura clădirea. Trebuie însă să spunem că 
nimeni nu mai frecventa ruinele castelului de la Saint- 
Philbert, cu excepţia perioadei când fructăria era plină. 
Or, tocmai între aceste ruine îşi dăduse întâlnire Courtin 
cu domnul Hyacinthe. Primarul din Logerie plecase din 
Nantes pe la cinci. Deşi mergea pe jos, grăbise atât de 
serios pasul, încât după un ceas trecea pe podul ce ducea 
la Saint-Philbert. In acest târg, jupânul Courtin era cineva; 
căci dacă ar fi fost văzut ducându-se la crâşma Pomme 
de Pin, ţinută de mama Mariannei Picaut, în loc să-şi lege 
calul, ca de obicei, în faţa crâşmei Grand Saint Jacques, ar 
fi vuit tot târgul. Se duse deci, ca de obicei, la Grand Saint 
Jacques, unde începu să discute cu nişte ţărani care-l 
cunoşteau. 

— Jupâne Courtin, întrebă unul dintre ei, e adevărat ce 
se spune? 

— Ce se spune, Mathieu? zise Courtin. Zi-mi şi mie ca 
să ştiu şi eu. 

— Ei, se zice că ţi-ai întors haina pe partea cealaltă, şi 


506 


Gemenele 


că nu i se mai vede decât căptuşeala, care din albastră 
cum era, cică s-ar fi făcut albă. 

— Ce prostie! zise Courtin. 

— Păi, dumneata singur ai dat prilejul la astfel de 
vorbe; de când baronul dumitale a trecut de partea 
Albilor, te-ai cam dat la fund... Nu te mai vede omul cu 
săptămânile, nu mai stai la taifas... 

— Ei, poate că fac mai mult decât să stau la taifas. 

— Foarte bine, foarte bine! Căci vezi dumneata, jupâne 
Courtin, orice răzmeriţă înseamnă moartea negoţului şi 
dacă nu vom fi uniţi, înseamnă sau să luăm puşca şi să 
pornim la luptă, sau să stăm pe loc şi să murim de foame. 
Dacă, dimpotrivă, izbutim să scăpăm de o mână de 
legitimişti care dau târcoale pe aici, munca noastră va 
avea spor, negoţul va înflori şi asta-i tot ce vrem... 

— Cine dă târcoale? întrebă Courtin. 

— Păi, nu-s nici cinci minute de când l-am văzut 
trecând pe aici, cu puşca la umăr şi cu pistoalele la brâu, 
pe cei mai mare ticălos din ţinutul ăsta. 

— Adică pe cine? 

— Pe Joseph Picaut, omul care l-a ucis pe frate-său. 

— Joseph Picaut aici, strigă primarul din Logerie pălind. 
Nu, nu e cu putinţă! 

— Ba uite că e! L-am văzut cum mă vezi şi cum te văd. 
Doar că avea o vestă şi o şapcă de marinar. 

Jupânul Courtin se gândi o clipă. Planul pe care şi-l 
făcuse în legătură cu casa aceea cu două ieşiri putea să 
dea greş, şi în acest caz nu-i mai rămânea altă speranţă 
decât Bertha. O va urmări, şi poate că va avea mai mult 
succes decât cu Mary. Dar dacă Bertha se întâlnea cu 
Joseph Picaut, totul era pierdut; ar fi fost însă şi mai rău 
dacă Bertha îl punea pe Michel în legătură cu Picaut. 
Atunci rolul pe care-l jucase el în noaptea aceea, când cu 
plecarea vaporului, ar fi ieşit la lumină şi Courtin ar fi fost 
pierdut. Primarul ceru hârtie şi cerneală, scrise câteva 
rânduri şi i le întinse lui Mathieu. 

— Ţine! lată dovada că sunt patriot şi că nu mă întorc 


507 


Alexandre Dumas 


ca o giruetă, după cum bate vântul, sau după cum mă 
manevrează stăpânii. M-ai acuzat că-mi acopăr stăpânul. 
Ei bine, dovada că nu-l acopăre că ştiu unde se află şi că- 
| denunţ. 

Țăranul, care era un Albastru înfocat, îi strânse mâna 
lui Courtin. 

— Ai picioare bune, Mathieu? 

— Te cred! zise ţăranul. 

— Ei bine, du scrisoarea asta la Nantes, acum, imediat; 
cred că ştii să-ţi ţii gura! 

Țăranul îşi dădu cuvântul că va păstra secretul, ieşi din 
han şi o porni spre Nantes. Courtin ieşi şi el şi se îndreptă 
spre ruinele castelului. Ajuns în curtea interioară, fluieră 
încetişor. La acest semnal, un om, ascuns după o bucată 
de zid, îi ieşi în întâmpinare. 

Omul era domnul Hyacinthe. 

— Dumneata eşti? întrebă el cu oarecare precauţie. 

— Eu, răspunse Courtin, fii liniştit. 

— Ce veşti ai azi? 

— Bune; dar nu ţi le voi spune aici! 

— De ce? 

— Pentru că s-a făcut întuneric beznă şi pentru că mi-e 
frică să nu se fi ascuns cineva pe aici care să tragă cu 
urechea. 

— Mă rog... Crezi că vei găsi un loc mai izolat ca ăsta? 

— Trebuie... 

— Atunci, hai! Te urmez... 


508 


Gemenele 


CAPITOLUL LXXIV 


Cele două iscoade 


COURTIN ÎŞI CĂLĂUZI PRIETENUL 
către turnul cel mare din mijloc, oprindu-se de câteva ori 
ca să tragă cu urechea; căci fie aievea, fie din pricina 
spaimei, primarului din Logerie i se păru că aude un 
zgomot de paşi, şi că vede strecurându-se nişte umbre. 
Dar cum domnul Hyacinthe îl liniştea de fiecare dată, 
sfârşi prin a mărturisi că imaginaţia lui timorată începuse 
să-i joace feste; ajuns în turn, împinse o uşă, intră, apoi 
scoase din buzunar o lumânare şi o aprinse. Cercetă cu 
grijă toate colţişoarele, apoi zărind o uşiţă în peretele din 
dreapta o împinse şi se trezi în faţa unei deschideri largi 
din care ieşea o boare umedă. 

— lată, zise domnul Hyacinthe, arătându-i lui Courtin 
crăpătura uriaşă din zid prin care se zărea lacul ce 
strălucea în lumina lunii. 

— Ei, văd şi eu, zise Courtin râzând; lăptăria cumetrei 
Chompre are nevoie de reparaţii; de când n-am mai venit 
pe aici, gaura asta s-a făcut de două ori cât era; acum 
poate trece şi-un vapor prin ea. 

Vrând să vadă cât de adâncă era apa, luă o piatră şi o 
aruncă în lac. Piatra căzu cu zgomot, făcând să 
clipocească apa şi stârnind nişte ecouri care nu erau 
deloc plăcute în liniştea, în întunericul şi în locul acela. 

— Haidem! zise Courtin. Nu-i nici ţipenie de om pe aici; 
doar peştii din lac, dar ei, conform proverbului: „sunt muţi 
ca peştii”. 

Chiar în acel moment o piatră se rostogoli de-a lungul 
zidurilor exterioare şi căzu cu zgomot în curte. 


509 


Alexandre Dumas 


— Ai auzit? întrebă la rându-i, cu spaimă, domnul 
Hyacinthe. 

— Da, răspunse Courtin, care în timp ce prietenul său 
îşi pierduse curajul, el şi-l regăsise. Nu-i nimic. Am văzut 
căzând din vârful acestui turn bucăţi întregi de zidărie, 
doar la simpla atingere a unor păsări de noapte. 

— Ei, zise domnul Hyacinthe, tocmai de păsările astea 
de noapte mă tem eu. 

— Da, şuanii... spuse Courtin. Nu, ruinele astea sunt 
prea aproape de sat; deşi am văzut un ticălos dând 
târcoale pe aici, şuanii nu vor cuteza să se apropie. 

— Stinge lumânarea, zise Hyacinthe. 

— Nu; e adevărat că n-avem nevoie de ea ca să 
vorbim; dar mi se pare că mai avem şi altceva de făcut. 

— Într-adevăr! zise domnul Hyacinthe. 

— Vino în colţul ăsta mai adăpostit, unde putem 
ascunde şi lumânarea. 

Şi primarul din Logerie îl trase pe domnul Hyacinthe în 
faţa uşii ce dădea spre crăpătura aceea prin care se 
vedea lacul, puse lumânarea pe o piatră şi se aşeză şi el 
pe alta. 

— Spui deci, zise domnul Hyacinthe aşezându-se în faţa 
lui, că ai venit să-mi dai numele şi numărul străzii unde e 
ascunsă ducesa? 

— Sau ceva pe aproape... 

— Să nu pierdem timpul cu vorbe de prisos. Ştii unde 
stă? 

— Nu, 

— Atunci de ce m-ai mai deranjat? Regret că m-am 
încurcat cu unul ca dumneata! 

Drept răspuns, Courtin luă hârtia pe care o culesese din 
căminul casei de pe rue du Marché și i-o întinse domnului 
Hyacinthe. 

— Cine a scris asta? 

— Fata despre care ţi-am spus că stătea alături de 
persoana pe care-o căutăm. 

— Da, dar ea nu mai e acolo. 


510 


Gemenele 


— Aşa e. 

— In cazul ăsta te întreb: la ce ne mai serveşte 
scrisoarea de faţă? Ce dovedeşte? Cum ne poate ajuta în 
problema care ne interesează? 

— Pentru un domn de la oraş nu eşti deloc subtil. 

— Cum adică? 

— Drace, păi nu vezi că în cazul în care persoana asta 
din scrisoare va fi neliniştită, ducesa îi oferă adăpost? 

— Da, şi ce-i cu asta? 

— Păi n-avem decât să o neliniştim ca s-o determinăm 
să se ducă acolo. 

— Şi pe urmă? 

— N-avem decât să scotocim casa şi să-i prindem pe 
toţi. 

Domnul Hyacinthe se gândi. 

— Da, planul e bun, zise el sucind scrisoarea pe toate 
părţile. 

— Cred şi eu că e bun. 

— Şi unde locuieşte omul ăsta? întrebă domnul 
Hyacinthe. 

— A, asta e o altă socoteală, zise Courtin. Ai planul, ai 
spus singur că e bun, dar nu-ţi voi da posibilitatea să te 
slujeşti de el, decât după ce voi fi „asigurat”, cum zic 
oamenii legii. 

— Şi dacă tânărul acela nu profită de adăpostul care i 
se oferă? Dacă nu se refugiază alături de cea pe care o 
căutăm? 

— Oh, dacă-mi pun în aplicare planul, nu se poate să 
nu se ducă acolo. Casa are două ieşiri; noi ne înfăţişăm la 
una din porţi cu soldaţii; el va fugi pe cealaltă, pe care 
dinadins o vom lăsa liberă; dar îl vom urmări. Vezi bine că 
lovitura nu va da greş. Haide, scoate banii! 

— Vei veni şi dumneata cu noi? 

— Sigur. 

— De aici şi până la punerea în aplicare a acestui plan 
vei sta tot timpul alături de mine? 

— Bineînţeles, din moment ce nu-mi vei da decât o 


511 


Alexandre Dumas 


jumătate din sumă! 

— Numai că, odată banii daţi, te previn, zise domnul 
Hyacinthe cu o hotărâre de care nu l-ai fi crezut în stare, 
că dacă încerci să mă tragi pe sfoară îţi zbor creierii! 

Şi spunând aceste cuvinte, scoase din sân un pistol şi-l 
vâri sub nasul jupânului Courtin. Chipul celui care rostise 
această ameninţare rămase rece şi calm. In ochi însă 
avea o sclipire care-l vestea pe complicele său că se va 
ţine de cuvânt. 

— Cum vrei, zise Courtin; îţi va fi cu atât mai uşor să 
mă ucizi, cu cât eu n-am armă. Haide, dă-mi ce mi-ai 
făgăduit şi jură că dacă treaba reuşeşte, ai să-mi dai şi 
cealaltă jumătate. 

— Ce-am spus, e sfânt. Ori eşti cinstit, ori nu eşti... Dar 
ce nevoie ai să mai cari aurul ăsta cu dumneata, din 
moment ce tot nu ne vom despărţi? întrebă domnul 
Hyacinthe, care părea să se despartă tot atât de greu de 
chimirul lui pe cât era de zorit Courtin să pună mâna pe 
el. 

— Cum, strigă primarul, dar nu vezi că ard de 
nerăbdare să pun mâna pe bani, să-i pipăi? Pentru ei am 
făcut totul, pentru ei am găsit curajul de care aveam 
nevoie, mie care mi-era frică până şi de umbra mea, care 
tremuram ca varga dacă trebuia să traversez noaptea 
vreo potecă! Dă-mi banii, domnule! Mai avem încă 
destule primejdii de înfruntat: or aurul ăsta îmi dă curaj. 
Dă-mi banii, dacă vrei să fiu calm şi să am sânge-rece ca 
dumneata! 

— Da, zise domnul Hyacinthe care văzuse chipul 
mohorât şi palid al fermierului însufleţindu-se când rostise 
aceste vorbe; da, ţi-i dau, dar mai întâi vreau adresa 
acelui om. Adresa! 

Domnul Hyacinthe se ridică şi-şi scoase chimirul. 
Courtin, înnebunit de zornăitul banilor, întinse mâna să-l 
ia. 

— O clipă! zise domnul Hyacinthe. Adresa! 

— Stă, zise Courtin, pe rue du Marché, la numărul 22; 


512 


Gemenele 


cea de-a doua poartă dă într-o străduţă paralelă. 

Domnul Hyacinthe lăsă din mână chimirul, pe care 
Courtin îl înhăţă într-o clipă. 

— Ah, zise domnul Hyacinthe, acum îmi pare rău că ți- 
am dat banii. 

— De ce? 

— Ascultă... Se aud foarte clar nişte paşi care se 
apropie... Să ne retragem. Nu mai avem ce face aici şi e 
vremea s-o pornim spre Nantes. 

— Nu încă. 

— Cum nu încă? _ 

— Să ne ascundem şi să tragem cu urechea. Inseamnă 
că cineva ne-a pândit, şi dacă ne-a pândit... Oh, Doamne, 
te pomeneşti că vor tocmai aurul meu? strigă fermierul 
strângând chimirul la piept. 

— Hai, zise domnul Hyacinthe, care părea să aibă mai 
mult curaj. Mai întâi să stingem lumânarea, apoi să ne 
ascundem. 

— Ai dreptate, zise Courtin suflând în lumânare, dar n- 
apucă să facă un pas, că începu să strige ca din gură de 
şarpe. 

— Ajutor! Ajutor, domnule Hyacinthe! 

Domnul Hyacinthe dădu să-şi scoată pistolul, dar un 
braţ puternic îi apucă mâna şi i-o răsuci mai să i-o rupă. 

— Un cuvânt, un gest şi te ucid ca pe un câine! zise 
vocea jupânului Jacques. 

În aceeaşi clipă se auzi o bufnitură. Courtin şi cel care-l 
atacase căzură şi se rostogoliră până la picioarele 
domnului Hyacinthe. 

— Dacă-ţi face greutăţi, ucide-l! zise jupânul Jacques. 
Acum, după ce-am aflat tot, nu mai avem nevoie de el. 

— Ei drăcie, de ce n-ai spus asta mai devreme, jupâne? 
zise Joseph Picaut, scoţându-şi de la brâu cuțitul a cărui 
lamă se văzu strălucind în întuneric. 

— Milă! lertare! strigă primarul; spun tot, mărturisesc 
tot, numai nu mă ucide! 

Mâna jupânului Jacques opri la timp braţul lui Joseph, 


513 


Alexandre Dumas 


pe cale de a se abate asupra lui Courtin. 

— Stai! Nu încă! S-ar putea totuşi să mai avem nevoie 
de el. Leagă-l zdravăn, ca pe un cârnat, să nu-şi poată 
mişca nici mâinile, nici picioarele! 

Bietul Courtin era atât de speriat, încât întinse el însuşi 
mâinile lui Joseph, care-l legă fedeleş. 

— Ai terminat? zise jupânul Jacques. Leagă-l şi pe ăsta! 

— Ar merge mai repede dacă aş avea un pic de lumină, 
spuse Picaut, fiindcă nu isprăvise cu legatul lui Courtin. 

— Păi, de ce dracu' ne ferim să aprindem felinarul? M- 
ar unge la inimă să le văd şi eu mutrele... zise jupânul 
Jacques seoţând din buzunar un felinar mic pe care-l 
aprinse. 

La lumina lui, Picaut zări chimirul de piele de la brâul 
primarului şi se năpusti să i-l smulgă. Jupânul Jacques, 
crezând că voia să-l omoare pe Courtin se repezi după el, 
să-l ţină. În aceeaşi clipă o împuşcătură venită din partea 
de sus a boltei îl nimeri pe jupânul Jacques, care se 
prăbuşi peste Courtin. 

— A! Tâlharule! strigă acesta, ridicându-se într-un 
genunchi, mi-ai întins o cursă! Dar vei plăti trădarea asta! 
Şi scoțând pistolul, trase în Picaut. 

Felinarul, lovit din greşeală de piciorul nu ştiu cui, se 
rostogoli în lac. Întunericul se înstăpâni din nou. Domnul 
Hyacinthe, văzându-l pe jupânul Jacques prăbuşindu-se, 
se ridică şi, palid, mut, înnebunit de groază, zărind la 
câţiva paşi o ferăstruică îngustă, încălecă pe pervazul ei 
şi, fără să ţină seama nici de înălţimea la care se afla, nici 
de primejdie, se aruncă în lac. Cufundarea în apa rece îi 
limpezi pe loc creierul. leşi la suprafaţă şi începu să 
înoate. Tot înotând, zări la piciorul turnului o barcă. 
Probabil barca cu care veniseră cei doi atacatori. 
Tremurând ca frunza, domnul Hyacinthe se căţără, cu 
destulă greutate, în barcă şi o porni în larg. Abia după 
vreo cinci sute de metri îşi aduse aminte de ce-i spusese 
Courtin. 

— Rue du Marche 22! îşi zise el. Bine că spaima nu m-a 


514 


Gemenele 


făcut să-mi pierd memoria! Acum reuşita depinde de 
repeziciunea cu care mă voi întoarce la Nantes. Bietul 
Courtin! Oricum, restul de bani îmi rămâne mie! Dar ce 
idee nefastă am avut să-i dau chimirul cu cei cincizeci de 
mii de franci! Doamne, ce prostie, ce prostie! 

Şi pentru a-şi înăbuşi remuşcările, începu să vâslească 
zdravăn, cu o forţă pe care n-ai fi bănuit-o în acel trup 
plăpând. 


515 


Alexandre Dumas 


CAPITOLUL LXXV 


Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte 


CA SĂ-L URMĂRIM PE DOMNUL 
Hyacinthe în fuga lui aproape miraculoasă, am lăsat-o pe 
vechea noastră cunoştinţă, jupânul Courtin, legat fedeleş, 
între cei doi răniţi. Respirația şuierătoare a jupânului 
Jacques, vaietele lui Picaut îi pricinuiau bietului primar tot 
atâta spaimă câtă îi pricinuise mai înainte amenințările 
lor. Tremura ca nu cumva unul din cei doi să-şi aducă 
aminte de el şi să-l ucidă; tăcea mâlc şi abia cuteza să 
răsufle. Dar spaima lui cea mai mare era să nu-i ia careva 
chimirul cu bani. Tocmai când era mai preocupat. De 
acest lucru, auzi uşa grea scârţâind din balamale; 
uitându-se în partea de unde venea acest zgomot, zări un 
soi de nălucă, înveşmântată în negru, ţinând într-o mână 
o făclie, iar în cealaltă o puşcă grea, pe care o târa pe 
dalele de piatră. Deşi pe moarte, Joseph Picaut văzu 
năluca şi, îngrozit, începu să strige: 

— Văduva! Nevasta fratelui meu! 

Văduva lui Pascal Picaut - căci ea era - înaintă fără să 
arunce o privire primarului din Logerie, sau jupânului 
Jacques, şi se opri în faţa cumnatului ei. 

— Un preot! Un preot! se rugă muribundul speriat de 
acea apariţie neaşteptată care-i trezea nişte remuşcări 
cumplite. 

— Un preot? Şi la ce ţi-ar folosi un preot? Crezi că l-ar 
mai scula din morţi pe fratele tău, pe care l-ai ucis, 
ticălosule? 

— Nu l-am ucis eu, ţi-o jur! strigă îngrozit Picaut. 

— Nu l-ai ucis tu, dar i-ai lăsat pe ceilalţi să-l ucidă, 


516 


Gemenele 


dacă nu cumva chiar tu i-ai împins la aşa ceva! În afară 
de asta ai tras asupra mea, ai vrut să mă omori, şi fără 
mâna unui om de treabă, care m-a salvat de la moarte, ai 
fi fost de două ori ucigaş. Dar află că ceea ce-mi 
pregătiseşi mie, ţi s-a întâmplat ţie: eu te-am împuşcat, 
Cain, eu! 

— Cum... strigă jupânul Jacques, acea împuşcătură a 
fost trasă de... 

— De mine, da! De mine, care aflasem că pui la cale o 
nouă crimă! Da, Joseph, tu, atât de mândru şi de sigur de 
tine, mori ucis de mâna unei femei! 

— Ce importanţă mai are de mâna cui mor! Te conjur, 
femeie, adu-mi un preot! 

— Frate-tău a avut preot? Nu! Ochi pentru ochi şi dinte 
pentru dinte! Mori şi tu, cum a murit el! Şi deie Domnul ca 
toţi tâlharii de teapa ta, adăugă ea întorcându-se spre 
jupânul Jacques, care îndoliază familiile şi ruinează ţara 
de dragul unor regi tot atât de smintiţi ca şi ei, să-ţi ţină 
tovărăşie, Joseph, în flăcările nestinse ale iadului! 

— Femeie! strigă Jacques, orice-ar fi făcut acest om, n- 
ai voie să-i vorbeşti astfel în ceasul morţii! lartă-l, ca să fii 
şi tu la rându-ţi iertată! 

— Eu să fiu iertată? Şi de către cine, mă rog? 

— De mine, femeie, de mine care am primit glonţul 
destinat cumnatului dumitale! 

La aceste cuvinte, Marianne Picaut păli. Deci nu pe 
Joseph îl ucisese ea! Rămase o clipă năucită apoi, 
întorcându-se către jupânul Jacques, rosti: 

— Dacă-i adevărat ce spui, tot n-am făcut rău, fiindcă şi 
tu eşti la fel de ticălos ca şi el. Ai fost împuşcat tocmai 
când te pregăteai să săvârşeşti o nouă crimă! Slavă 
Domnului că am putut salva un nevinovat! 

La acest ultim cuvânt un surâs trist crispă buzele palide 
ale jupânului Jacques; scoţându-şi cel de-al doilea pistol 
de la brâu, se întoarse spre Courtin: 

— Într-adevăr, un nevinovat! Ei bine, fiindcă mi-ai adus 
aminte de nevinovatul ăsta, ia să-l eliberez cu un 


517 


Alexandre Dumas 


certificat de martir! Nu vreau să mor până nu-mi 
desăvârşesc opera! 

— Nu-ţi păta de sânge ultimul ceas, aşa cum ţi-ai pătat 
toată viaţa, jupâne Jacques! strigă văduva aşezându-se 
între şuan şi primar. 

— Bine! zise jupânul Jacques resemnat. Dacă voi mai 
avea putere, am să-ţi arăt cât de nevinovaţi erau cei 
doi... ăsta de aici şi cel care a şters-o... Dar, până atunci, 
iartă-l pe cumnatul dumitale... Uite-l, se prăpădeşte! 

— Niciodată! strigă văduva şi se întoarse spre Joseph. 
Străfulgerată totuşi de milă în faţa cumplitului spectacol 
al morţii, văduva, uitând pentru o clipă ura pe care o 
nutrea faţă de cumnatul ei, rosti încet: — Frate al lui 
Pascal, te iert! Mori în pace! 

— Fii binecuvântată! rosti cu greu rănitul... Ai grijă de 
copiii mei... 

După care, oftând de două ori, se stinse. 

Văduva îngenunchie lângă mort, îi închise ochii şi 
începu să se roage. Dar această tăcere apăsătoare fu 
brusc întreruptă de glasul jupânului Jacques: 

— Ei drăcie! Ajunge! 

Văduva tresări şi se ridică în picioare; îngrijindu-se de 
cel mort, uitase de cel rănit. 

— Mă duc să-ţi aduc un doctor! strigă ea. 

— Vezi-ţi de treabă! Chiar dacă mă mai vindec, mă 
aşteaptă ghilotina, aşa că vezi, cad din lac în puț! Mai 
bine vino încoace, căci înainte de a-mi da duhul vreau să- 
ţi destăinuiesc câteva lucruri. 

— Jacques, lasă-mă să aduc pe cineva... Te poţi face 
bine... ` 

— Nu! Nu mă mai fac bine. In cel mult două ceasuri, voi 
pleca şi eu după cumnatul dumitale! Mai bine ascultă ce 
vreau să-ţi spun... 

— Te ascult. 

— Omul ăsta pe care-l vezi aici, zise el arătându-l pe 
Courtin, a vândut-o - pentru câţiva galbeni - pe ducesa 
de Berry. Nu mă gândesc la rangul ei de odinioară, ci doar 


518 


Gemenele 


la faptul că e femeie... 

— Tocmai de asta i-am dat şi eu odată adăpost sub 
acoperişul casei mele! 

— Tocmai de asta te rog şi eu s-o mai salvezi o dată, 
zise jupânul Jacques. 

— Ce trebuie să fac? 

— Vino mai aproape şi ciuleşte bine urechea. Nu vreau 
să auzi decât dumneata ceea ce am a-ţi spune! 

Văduva se apropie de rănit. 

— Înştiinţează-l pe omul care; se află la dumneata! 

— Pe cine? întrebă văduva uluită. 

— Pe cel pe care-l ascunzi în staul, pe cel pe care l-ai 
cules de pe drum şi l-ai vindecat... 

— Deci ştiai că eu... 

— Da! Crezi că-i puteai ascunde ceva jupânului 
Jacques? 

— Dar omul încă nu s-a făcut bine... Abia dacă se poate 
ţine pe picioare, încă se mai sprijină de pereţi... 

— Dacă nu va avea putere să se ducă el însuşi, va 
trimite pe cineva. Spune-i doar atât: s-o înştiinţeze de 
urgenţă, la Nantes, pe ducesă, să fugă... Courtin a aflat 
unde se ascunde... Cel care era aici cu el, a fugit... Poate 
ajunge dintr-o clipă într-alta la Nantes... Şi dacă apucă să 
anunţe autorităţile, s-a sfârşit... 

— Bine, jupâne Jacques. 

— Ah, dacă Joseph ăsta al dumitale ar fi vorbit mai 
curând... Dar l-au ispitit banii... Fiindcă veni vorba de 
bani, vezi că trebuie să-i găseşti pe undeva, pe aici... 

— Ce să fac cu ei? 

— Împarte-i în două: jumătate dă orfanilor; asta-i 
partea care trebuia să-mi revină mie. Cealaltă parte, a lui 
Joseph, dă-o copiilor lui. _ 

— Nu, zise văduva! Asta-i aur blestemat. Nu vreau 
acest aur pentru bieţii mei nepoti! 

— Ai dreptate! Atunci dă-l sărmanilor. 

— Şi el? întrebă văduva arătându-l pe Courtin. 

— Ei bine, să-i hotărască soarta omul care se află la 


519 


Alexandre Dumas 


dumneata! Şi fiindcă veni vorba de el, du-i din partea 
mea punga asta cu tutun; eu nu mai am nevoie de ea. O 
să-i facă plăcere. Ah, aş da toţi cei douăzeci şi cinci de mii 
de franci ai mei ca să pot fi de faţă la întâlnirea lui cu 
ticălosul ăsta de aici! 

— N-ai să rămâi aici! Avem, în donjon, o odaie unde te 
voi duce. 

— Cum vrei... Dar mai înainte fă-mi plăcerea şi vezi 
dacă ticălosul ăsta e legat cum trebuie. 

Văduva întoarse capul spre Courtin. Sforile fuseseră 
atât de zdravăn legate, încât îi intraseră în carne. 

— Nu se poate mişca, zise Marianne. De altfel am să 
încui uşa. Acum, lasă-mă să te duc în donjon şi să chem 
pe cine trebuie ca să te îngrijească. Medic sau preot, vor 
fi tăcuţi ca pietrele. 

— Fie... Ar fi nostim într-adevăr, să-l vezi pe jupânul 
Jacques murind într-un pat, ca oamenii, el care toată viaţa 
a dormit pe muşchiul verde sau prin hăţişurile de spini. 

Văduva îl ridică pe muribund, susţinându-l de subţiori 
şi-l duse în cămăruţa despre care am vorbit, aşezându-l 
pe o saltea. Cu toate chinurile pe care le încerca, jupânul 
Jacques rămase în faţa morţii surăzător şi ironic. După ce 
fu aşezat pe saltea, începu s-o roage din nou pe văduvă 
să se ducă şi să vorbească cu Jean Oullier. Imboldită 
astfel, văduva încuie uşa şi plecă. 

Străbătu grădina, intră în han şi o găsi pe maică-sa 
foarte neliniştită din pricina împuşcăturilor pe care le 
auzise. Lipsa fiicei sale îi sporise teama; tocmai se întreba 
ce-o fi cu ea, când Marianne intră. Fără să-i spună maică- 
si un cuvânt din ceea ce se petrecuse în turn, îşi puse 
mantia pe umeri şi se pregăti să plece. In clipa în care 
dădea să iasă, cineva bătu încetişor la uşă. 

Marianne se întoarse spre maică-sa. 

— Mamă, dacă vreun străin vrea să petreacă noaptea 
la han, să-i spui că nu mai ai nicio odaie liberă. Să nu 
intre nimeni aici în noaptea asta! 

Ciocănitul se auzi pentru a doua oară. 


520 


Gemenele 


— Cine e? întrebă văduva deschizând uşa. 

Bertha se ivi în prag. 

— Mi-ai trimis vorbă azi-dimineaţă, zise ea, că ai ceva 
important să-mi spui... 

— Ai dreptate! zise văduva. Am uitat. 

— Doamne! strigă Bertha, observând că şalul Mariannei 
era pătat de sânge, s-a întâmplat ceva cu ai mei? Tata? 
Mary? Michel? 

— Linişteşte-te, domnişoară, răspunse văduva. N-am 
să-ţi anunţ nicio nenorocire; dimpotrivă, îţi voi da o veste 
bună: unul dintre vechii dumitale prieteni, pe care l-ai 
crezut mort, trăieşte şi vrea să te vadă. 

— Jean Oullier! strigă Bertha, ghicind într-o clipă despre 
cine era vorba. Jean Oullier! Căci despre el e vorba, nu-i 
aşa? Trăieşte? Oh, ce bucuros va fi tata! Du-mă la el cât 
mai repede, te conjur! 

— Asta şi voiam să fac azi-dimineaţă; dar de atunci s- 
au petrecut atâtea lucruri, încât acum e musai să te duci 
în altă parte, domnişoară. 

— Unde? întrebă Bertha. 

— La Nantes, şi repede de tot. Căci Jean Oullier e mult 
prea slăbit ca să poată face ceea ce l-a rugat jupânul 
Jacques. 

— Şi ce am de făcut la Nantes? 

— Să-i spui celei pe care o numiţi Petit-Pierre că 
secretul locuinţei sale a fost descoperit. Să plece cât o 
putea de repede de acolo. Orice altă locuinţă e de o mie 
de ori mai sigură decât cea în care se află acum. A fost 
dată în vileag. Deie Domnul să ajungi la timp! 

— De cine? 

— De cel care a mai trimis o dată soldaţii la mine ca s-o 
prindă, de Courtin, primarul din Logerie. 

— Courtin? L-ai văzut? 

— Da, răspunse laconic Marianne. 

— Oh, strigă Bertha, împreunându-şi mâinile, n-aş 
putea să-l văd şi eu? 

— Fato, fato, zise văduva, evitând să răspundă la 


521 


Alexandre Dumas 


întrebare, grăbeşte-te! Asta ţi-o spun eu, cea al cărei 
bărbat a fost ucis de partizanii acelei femei! Şi tocmai 
dumneata, care te lauzi că-i eşti prietenă, şovăi să pleci! 

— Aşa e, ai dreptate, zise Bertha, plec. 

Şi, într-adevăr, dădu să iasă. 

— Nu te poţi duce la Nantes pe jos! N-ai să ajungi la 
timp! Vezi că în grajd sunt doi cai. la-l pe care vrei şi 
spune-i rândaşului să-ţi pună şaua pe el. 

— Fii liniştită, îl voi înşeua chiar eu. Ce-aş putea face 
pentru dumneata, fiindcă o salvezi pentru a doua oară pe 
ducesă? 

— Zi-i să-şi aducă aminte de vorbele pe care i le-am 
spus în colibă, lângă patul în care zăceau cei doi bărbaţi 
ucişi din pricina ei. Spune-i că e o crimă să semene 
discordie şi să arunce sămânţa războiului într-un ţinut 
unde înşişi duşmanii ei o apără de trădare. Du-te, du-te, 
domnişoară şi cerul să te aibă în pază! 

Rostind aceste cuvinte, văduva ieşi glonţ pe uşă şi se 
duse mai intâi după preotul din Saint-Philbert, pe care-l 
rugă să treacă pe la donjon; apoi, tăind peste câmp, se 
îndreptă cât putu de repede spre căsuţa ei, unde se afla 
Jean Oullier. 


522 


Gemenele 


CAPITOLUL LXXVI 


Pantalonii roşii 


DE DOUĂZECI ŞI PATRU DE CEA- 
suri Bretha, nu-şi mai găsea liniştea. Dar nu din pricina 
celor aflate în legătură cu Courtin, ci din pricina lui Michel. 
Amintirea serii aceleia - din ajunul bătăliei de la Chêne - 
când i se păruse că ar fi văzut un bărbat la geamul lui 
Mary, nu-i mai dădea pace. Pe de altă parte, nu-şi putea 
explica în niciun fel indiferența lui Michel faţă de ea, mai 
ales atunci când fusese rănit şi stătuse în casa lui Courtin. 
După eşecul cu nava, auzind că Michel plecase din 
Nantes, Bertha - îndrăgostită nebuneşte - venise într-o 
goană la Logerie, fiind:sigură că-l va găsi acolo. Dar casa 
era goală. Ghimpii geloziei o răniră şi mai cumplit. Dar, pe 
moment, trebuia să lase totul baltă şi să nu se mai 
gândească decât la ceea ce îl rugase văduva. Alergă deci 
la grajd, alese un cal care i se păru mai ager, îi dădu o 
porţie dublă de ovăz, se aruncă în şa, în vreme ce 
animalul încă mai mânca şi cu hăţurile în mână, aşteptă 
să-şi isprăvească tainul. In vreme ce aştepta, auzi paşii 
unei trupe în marş. In aceeaşi clipă, cineva bătu cu putere 
în uşa hanului, Printr-o ferăstruică, fata văzu soldaţii, şi la 
primele cuvinte pe care le rostiră, înţelese că veneau să 
ceară o călăuză. Deşi se grăbea foarte tare, nu voi totuşi 
să plece până nu afla despre ce era vorba; sigură că n- 
avea să fie recunoscută în acel costum de ţărancă, trecu 
din grajd, în bucătărie. 

Un locotenent comanda mica trupă. 
— Cum, tocmai îi spunea el cumetrei Chompré, nu 
există niciun bărbat în casa asta? 


523 


Alexandre Dumas 


— Nu, domnule, răspunse bătrâna; fata mea e văduvă, 
şi singurul rândaş pe care-l avem s-a dus şi ăla nu ştiu pe 
unde. 

— Păi, tocmai pe fata dumitale aş fi vrut s-o găsesc, 
zise locotenentul. Dacă era aici, ne-ar fi călăuzit, aşa cum 
a mai făcut o dată, în noaptea aceea faimoasă când ne- 
am dus la castelul de Souday. 

— Stăpâna lipseşte, zise Bertha; dar o pot înlocui eu; 
mergeţi departe? 

— la te uită ce fată frumuşică! zise ofiţerul apropiindu- 
se. Călăuzeşte-mă, drăguţo, şi să mă ia dracu’ dacă nu 
mă ţin după fusta ta! 

Bertha îşi plecă ochii, răsucindu-şi colţul şorţului, aşa 
cum ar fi făcut orice ţărăncuţă naivă. 

— Dacă nu-i prea departe de aici şi dacă stăpâna mă 
lasă, vă însoțesc. Cunosc destul de bine împrejurimile. 

— S-a făcut! zise locotenentul. 

— Dar cu o condiţie, adăugă Bertha. Să mă aducă 
cineva înapoi. Mi-e frică să umblu noaptea singură pe 
drumuri. 

— N-ai nicio grijă, treaba asta o voi face eu însumi! zise 
ofiţerul, chiar dacă plăcerea asta m-ar costa epoleţii de 
pe umăr. la spune, ştii unde vine Banloeuvre? 

Auzind numele acestei ferme care-i aparţinea lui Michel 
şi unde, cu câteva zile mai înainte, stătuse şi ea împreună 
cu ducesa şi cu Mary, Bertha simţi un fior trecându-i prin 
şira spinării; o sudoare rece îi acoperi fruntea; inima 
începu să-i bată cu putere. Stăpânindu-se însă, întrebă: 

— La Banloeuvre? Ce-i ăsta, un târg sau un castel? 

— O fermă. 

— O fermă? A cui? 

— A unui domn de pe aici, de prin împrejurimi. 

— Vă duceţi să vă încartiruiţi acolo? 

— Nu, ne ducem c-o treabă, facem o expediţie... 

— Ce-i asta expediţie? întrebă Bertha. 

— Ei bravo, zise locotenentul. lată o fetişcană care 
doreşte să se instruiască. 


524 


Gemenele 


— Păi ce e ciudat în asta? Dacă vă duc până la 
Banloeuvre, cel puţin să ştiu şi eu de ce mă deranjez 
până acolo. 

— Ne ducem, zise sublocotenentul, amestecându-se şi 
el în vorbă, ne ducem să spălăm un Alb, cu plumbi, în aşa 
fel încât din Alb să devină Albastru. 

— Ah! zise Bertha pălind. 

— Ei drăcie! Ce ai? întrebă locotenentul. Dacă ţi-aş fi 
spus cum îl cheamă pe cel pe care vrem să-l:arestăm, aş 
fi zis că eşti îndrăgostită de el. Ce-ai pălit aşa? 

— Eu? zise Bertha făcând apel la toată stăpânirea de 
sine pentru a-şi ascunde spaima care-i strângea inima; eu 
îndrăgostită de un domnişor? 

— Ei, s-au văzut ei regi îndrăgostiţi de ciobăniţe, zise 
sublocotenentul care părea pus pe glume. 

— Mă rog, de data asta o să vedem o ciobâniţă 
leşinând ca o cucoană de neam mare! 

— Eu? făcu Bertha încercând să surâdă. Eu să leşin? 
Haida de! Astea sunt obiceiuri pe care le întâlneşti doar la 
oraş, nu la noi, la ţară! Dar, oricum, ce dracu’: doar vă 
duceţi să împuşcaţi un om, nu un iepure! 

— Nu-i chiar acelaşi lucru, zise sublocotenentul. Un 
iepure împuşcat e bun de friptură, pe când un şuan nu-i 
bun la nimic. Ori te pomeneşti că nu eşti filipistă, hai? 

— Aflaţi că-i urăsc pe duşmani din tot sufletul, dar încă 
nu m-am obişnuit să-i văd morţi... 

— Fleacuri! zise locotenentul. Când îţi petreci, ca noi, 
nopţile pe drumuri, în loc să dormi în pat, la căldurică, te 
obişnuieşti. Mai adineauri, când afurisitul ăla a sosit la 
postul din Saint-Martin şi m-a pus pe drumuri, l-am înjurat 
de l-au găsit toţi dracii... Acum văd că n-am avut 
dreptate, fiindcă uite, am fost răsplătit, frumoaso! 

Şi pentru a-şi întări spusele, ofiţerul se aplecă şi dădu 
s-o sărute pe Bertha pe gât. Fata, care nu se aşteptase la 
un astfel de asalt amoros, se înroşi ca o rodie. 

— Ei, zise locotenentul, cred că n-ai să te superi doar 
pentru un biet sărut, nu-i aşa? 


525 


Alexandre Dumas 


— De ce nu? Crezi cumva că dacă-s o biată fată de la 
ţară poţi să mă insulţi fără să fii pedepsit? 

— Hm! „Să mă insulţi fără să fii pedepsit...” la uite la 
ea cum vorbeşte! Şi să ne mai spună careva că ne aflăm 
într-un ţinut de sălbatici! Ştii ce-mi vine să fac? 

— Ce? 

— Să te arestez ca suspectă şi să nu-ţi dau drumul 
decât dacă plăteşti o despăgubire. 

— Ce despăgubire? 

— Păi, sărutul pe care mi l-ai refuzat adineauri. 

— Nu pot să te las să mă săruţi, fiindcă nu-mi eşti nici 
tată, nici frate, nici bărbat. 

— Numai ăştia ar avea dreptul să te sărute pe buze sau 
pe obraji? 

— Numai. 

— Şi pentru ce, mă rog? 

— Pentru că nu mă pot abate de la îndatoririle mele. 

— Îndatoririle tale! Hai că-mi place gluma asta! 

— Crezi că noi n-avem îndatoriri aşa cum le ai şi 
dumneata pe ale dumitale? Uite, de pildă, dacă te-aş 
întreba cum îl cheamă pe cel pe care te duci să-l arestezi, 
crezi că mi-ai spune? 

— Pe legea mea, zău dacă văd vreun motiv să nu-ţi 
spun. 

— Dar dacă ai avea unul? 

— Ei, atunci, ar fi altceva, deşi ochii tăi mă tulbură atât 
de tare, încât nu ştiu zău dacă nu ţi l-aş spune... Şi ca 
dovadă că nu mint, uite, îţi spun numele, dar cu condiţia 
să mă săruţi! 

Curiozitatea Berthei era atât de mare, încât fără a se 
mai gândi că insistența ei ar putea da de bănuit, îşi 
întinse obrajii să fie sărutată. Ofiţerul depuse pe ei două 
pupături răsunătoare. 

— Dă ca să ţi se dea, zise locotenentul surâzând. 
Numele celui pe care ne ducem să-l arestăm este domnul 
de Vince. 

Bertha se dădu un pas îndărăt şi-l privi lung pe ofiţer. 


526 


Gemenele 


Era convinsă că fusese trasă pe sfoară. 

— Hai, hai, la drum! zise locotenentul. Să-i cerem 
primarului ceea ce n-am putut găsi aici, adică o călăuză! 

Apoi, întorcându-se către Bertha: — Orice călăuză mi-o 
da, niciuna n-o să-mi placă atât cât mi-ai fi plăcut tu, 
fetiţo! 

Şi se prefăcu a ofta. Apoi, adresându-se soldaţilor: 
— Hei, voi ăştia, la drum! 

Sublocotenentul şi cei câţiva soldaţi care intraseră 
odată cu locotenentul ieşiră. Acesta din urmă ceru un 
chibrit, ca să-şi aprindă ţigara. Dar cum Bertha nu găsea 
ceea ce-i ceruse, ofiţerul scoase o hârtie din buzunar, o 
răsuci şi-o apropie de lampă. Bertha, care-i urmărea toate 
mişcările, aruncă o privire asupra acelei hârtii ce începuse 
să ardă şi chiar deasupra zări, scris mare, numele lui 
Michel. 

— Ah! îşi zise ea, am simţit eu că mă minte! Deci pe 
Michel se duc ei să-l aresteze! 

Şi cum ofiţerul aruncase jos hârtia, ea puse piciorul 
deasupra, dar atât de năucită, încât ofiţerul profită de 
această tulburare ca s-o mai sărute o dată. Şi, în timp ce 
fata se smucea să scape din braţele lui, el îi şopti: 

— Sstt! Taci! Nu eşti ţărancă. Ai grijă de dumneata, 
căci dacă ai să-ţi joci tot atât de prost rolul şi faţă de cei 
care te caută, cum l-ai jucat faţă de mine, eşti pierdută! 

Apoi ieşi repede, de teamă să nu-l audă careva. Nici nu 
se închisese bine uşa în urma lui, că Bertha şi înşfăcase 
de jos hârtia. Era denunţul pe care Courtin îl trimisese la 
Nantes prin ţăranul Mathieu şi pe care acesta, ca să 
scurteze din drum, îl dusese la primul post întâlnit în cale, 
adică postul din Saint-Martin, vecin cu Saint-Philbert. 
Rămăsese încă destul din scrisul jupânului Courtin pentru 
ca Bertha să se lămurească pe deplin ce treabă avea 
trupa la Banloeuvre. Pe moment, fata simţi că-şi pierde 
mintea: dacă acea condamnare la moarte, care atârna 
deasupra capului iubitului ei, era executată pe loc, în 
două ceasuri Michel ar fi fost mort. Il şi văzu scăldat în 


527 


Alexandre Dumas 


sânge, cu pieptul plin de gloanţe. 

— Unde este Jean Oullier? strigă ea adresându-se 
cumetrei Chompre. 

— Jean Oullier? zise aceasta privind-o uluită. Habar n- 
am ce spui... 

— Te întreb unde e Jean Oulllier? 

— Păi bine, Jean Oullier nu-i mort? 

— Dar fata dumitale unde s-a dus? 

— Ei drăcie, nu ştiu nimic; fata mea nu-mi spune 
niciodată unde se duce când pleacă de aici. E destul de 
coaptă, aşa că are dreptul să facă ce vrea... 

Bertha se gândi la casa lui Pascal Picaut. Dar până 
acolo pierdea mai bine de o oră. 

— Dacă fata dumitale se întoarce, zise Bertha 
hotărându-se brusc, spune-i că încă nu m-am putut duce 
acolo unde ştia ea, dar că voi ajunge înainte de a se 
lumina de ziuă. 

După care, alergând în grajd, încăleca pe cal şi ieşi 
glonţ din han. Când trecu prin piaţa Saint-Philbert, auzi în 
dreapta, spre pod, paşii soldaţilor care se îndepărtau. O 
apucă pe o străduţă, ajunse la râul Boulogne, îl trecu înot, 
apoi ieşi pe poteca ce ducea către pădurea Machecoul. 


528 


Gemenele 


CAPITOLUL LXXVII 


Lupoaica rănită 


DIN FERICIRE PENTRU BERTHA, 
calul era mult mai rezistent decât părea. Era unul din acei 
căluţi bretoni care, atunci când se odihneşte, pare trist şi 
abătut, cum sunt şi oamenii din acel ţinut, dar care, ca şi 
ei, la treabă se încălzeşte şi devine energic. Cu nările în 
vânt, cu coada fluturând, alerga peste câmpii, tăia văi şi 
hăţişuri, cu o repeziciune uluitoare. Bertha îl îmboldea tot 
timpul. Ţăranii care se mai aflau pe drum la acea oră, 
văzând o fată călărind cu atâta repeziciune, se dădeau 
speriaţi la o parte şi-şi făceau cruce. Bertha însă nu vedea 
şi nu auzea nimic. Se gândea la răspunderea pe care şi-o 
asumase: îl va salva pe Michel, dar după asta va mai 
ajunge oare la vreme ca s-o scape şi pe ducesă de 
primejdia ce-o ameninţa? Işi reproşa că nu-i spusese 
cumetrei Chompre mai pe larg ce avea de făcut. li venea 
ameţeală când se gândea că, după goana aceea 
cumplită, bietul căluţ breton avea, cu siguranţă, să-şi dea 
duhul pe drumul de la Banloevvre la Nantes; îşi reproşa, 
de asemenea, că în loc să salveze un cap atât de preţios 
ca cel al ducesei, ea alerga să-şi scape mai întâi iubitul. 

După un ceas ajunse în pădurea Touvois. Acolo, drumul 
fiind plin de surpături, trebui să-şi lase calul la pas. 
Oricum, avea un avans suficient pentru a-l preveni pe 
Michel şi a-l ajuta să fugă. Răsuflă uşurată. O clipă uită de 
toate spaimele, de toate chinurile geloziei, de toate 
frământările. Michel îi datora încă o dată viaţa! Numai 
cine a iubit, cine a trăit bucuriile de negrăit ale 
sacrificiului, poate înţelege ceea ce a simţit Bertha, în 


529 


Alexandre Dumas 


cele câteva minute; mândră şi fericită, îşi zicea că 
această salvare al lui Michel o va costa probabil îngrozitor 
de scump. Tocmai se gândea la acest lucru când, sub 
razele lunii, văzu zidurile albe ale fermei înconjurate de 
aluni. 

Poarta cea mare era deschisă. Bertha cobori de pe cal, 
îl legă de unul din inelele prinse în zid şi intră în curte. 
Bălegarul de pe jos îi înăbuşi zgomotul paşilor; niciun 
câine nu lătră, niciun cal nu necheză. Spre marea ei 
surpriză Bertha zări la uşa casei un bidiviu gata înşeuat. 
Calul putea fi al lui Michel; dar tot atât de bine putea fi şi 
al unui străin. Înainte de a intra în casă, Bertha voi să ştie 
cine venise. Unul dintre obloanele odăii, în care ducesa îi 
ceruse marchizului de Souday - în numele lui Michel - 
mâna fetei sale, era întredeschis; Bertha se apropie 
încetişor şi privi înăuntru. Dar abia îşi aruncă ochii şi 
scoase un strigăt înăbuşit, căci îl văzuse pe Michel la 
picioarele lui Mary; cu un braţ, tânărul o ţinea de talie pe 
sora ei; mâna fetei mângâia pletele băiatului. Buzele le 
surâdeau, în ochi le strălucea acea expresie de fericire pe 
care cineva care a iubit o va recunoaşte fără greş. Bertha 
se năpusti spre uşă, o împinse cu violenţă şi apăru în 
prag, cu părul răvăşit, cu ochii scânteietori, cu chipul 
palid, aidoma unei statui a răzbunării. Mary scoase un 
strigăt şi-şi acoperi ochii cu mâinile. Michel, speriat de 
privirea Berthei, se ridică brusc şi, ca şi cum s-ar fi aflat în 
faţa unui duşman, îşi duse, fără să vrea, mâna la armă. 

— Trage! strigă Bertha care-i observase gestul, trage, 
nefericitule! Ar fi exact pe măsura laşităţii şi trădării tale! 

— Bertha... bâlbâi Michel, lasă-mă să-ţi spun... lăsă-mă 
să-ţi explic... 

— Oh! Ticălosul! Şi eu care alergam să-i salvez viaţa! 
Nebună de spaimă, de desperare, pentru că moartea îi 
atârna deasupra capului, am uitat de orice; şi de onoare, 
şi de datorie. N-aveam decât un singur ţel, o singură 
dorinţă, aceea de a-i spune: „lată Michel cum ştiu eu să 
iubesc!”. Ajung aici şi-l găsesc trădând toate jurămintele, 


530 


Gemenele 


călcând în picioare toate făgăduielile, neţinând seama nici 
de dragoste, nici de recunoştinţă! Îl găsesc înşelându-mă! 
Şi cu cine? Cu fiinţa pe care o iubeam cel mai mult pe 
lume, după el! Cu propria mea soră! N-ai mai găsit altă 
femeie să-i suceşti mintea? Spune, ticălosule! strigă 
Bertha apucându-l pe Michel de braţ şi zgâlţâindu-l cu 
putere. 

— Bertha, ascultă-mă, zise Michel, te conjur! Nu 
suntem atât de vinovaţi pe cât crezi... 

— N-ascult nimic! Nu-mi ascult decât inima zdrobita de 
durere, sfărâmată de deznădejde! Nu-mi ascult decât 
glasul conştiinţei care-mi spune că eşti un laş. Doamne, 
Doamne! strigă ea răsucindu-şi cu degetele crispate 
pletele negre, asta să fie răsplata iubirii mele pentru el, a 
acelei iubiri care a fost atât de oarbă, încât nu m-a lăsat 
să văd că domnişorul ăsta timid, nehotărât, nu era demn 
de dragostea mea? Oh, nebună ce-am fost! Am crezut că 
măcar recunoştinţa îl va lega de cea căreia i-a fost milă 
de slăbiciunea lui, de cea care a sfidat prejudecățile, 
opinia publică, de cea care a vrut să facă din numele lui 
pătat un nume onorabil şi onorat! 

— Ajunge! strigă Michel, destul! 

— Da, un nume pătat! repetă Bertha. Lucrul ăsta te 
doare? Cu atât mai bine! Da, un nume pătat de ceea ce 
este mai odios, mai laş, mai infam: trădarea! Fiul 
continuă opera tatălui! Trebuia să mă aştept la una ca 
asta! 

— Domnişoară, zise Michel, abuzezi de faptul că eşti 
femeie ca să mă insulţi nu numai pe mine, ci şi memoria 
tatălui meu! 

— Femeie, femeie! Crezi că acum mă mai consider 
femeie? Ai făcut din mine cea mai nefericită dintre fiinţe? 
Şi pentru că nu mă lamentez, pentru că nu mă târăsc la 
picioarele tale, nu-mi smulg părul şi nu mă bat cu pumnii 
în piept, iată că dintr-o dată descoperi că sunt femeie, o 
fiinţă care are dreptul să fie respectată fiindcă e timidă, 
căreia trebuie să-i cruţi durerea pentru că e slabă! Nu, 


531 


Alexandre Dumas 


pentru dumneata, eu nu-s femeie, domnule! N-ai în faţa 
dumitale, începând din clipa asta, decât o fiinţă jignită de 
moarte şi care la rându-i te jigneşte şi te insultă! Baroane 
de la Logerie, ţi-am mai spus că cel care o seduce pe sora 
logodnicei sale - căci am fost logodnica ta, nu-i aşa? -e 
un laş şi un trădător; baroane de la Logerie, nu numai că 
eşti un laş şi un trădător, dar mai eşti şi fiui unui laş şi al 
unui trădător! Tatăl tău a fost un ticălos care l-a vândut 
pe Charette, dar care cel puţin şi-a ispăşit crima plătind-o 
cu viaţa. Ti s-a spus că a fost ucis la o vânătoare: 
minciună sfruntată! A fost ucis de cel care i-a descoperit 
fapta ticăloasă, a fost ucis de... 

— Bertha ! strigă Mary, punându-i surorii sale mâna pe 
gură, Bertha, vrei să divulgi o taină care nu-i a ta? 

Apoi, cu alt glas: — Soră, draga mea soră, dacă ai vrea 
să mă asculţi! Dacă ai putea să mă ierţi! 

— Eu să te iert? strigă Bertha. Nu! Eşti pe măsura 
acestui om! Nu vă mai cunosc! Aveţi însă grijă unul de 
celălalt, fiindcă înşelăciunea voastră v-ar putea aduce 
nenorocire! 

— Bertha, pentru Dumnezeu, nu vorbi astfel! Nu ne 
insulta, nu ne blestema! 

— Mă rog, zise Bertha. Mă gândesc câtă dreptate 
aveau cei care ne porecliseră „lupoaicele”... Ţi-ar plăcea 
să auzi spunându-se: „Domnişoarele de Souday l-au iubit 
pe domnul Michel de la Logerie. Şi după ce le-a făgăduit 
la amândouă că se însoară cu ele - căci probabil că ţi-a 
făgăduit şi ţie, nu numai mie - le-a părăsit şi s-a însurat 
cu o a treia!” Cred că-ţi dai seama că ar fi prea de tot, 
chiar şi pentru nişte „lupoaice”. 

— Bertha! Bertha! 

— Dacă am disprețuit această poreclă, continuă fata, 
dacă mi-am bătut joc de convenienţele saloanelor şi ale 
lumii, am făcut-o pentru că amândouă puteam ţine capul 
sus, mândre de independenţa şi de cinstea noastră. 
Astăzi însă, ţi-o jur, Mary, ceea ce mi-e silă să fac pentru 
mine voi face pentru tine: îl voi ucide pe acest om dacă 


532 


Gemenele 


nu se va căsători cu tine! Şi aşa numele tatii va fi destul 
de dezonorat! 

— Acest nume nu va fi dezonorat! [i-o jur, Bertha! 
strigă Mary. 

— Foarte bine! Va fi o durere mai puţin pentru cea pe 
care n-o vei mai vedea! 

Apoi, frângându-şi mâinile cu un gest de desperare: 
— Doamne, Doamne! l-am iubit atât de mult pe amândoi 
şi acum să fiu silită să-i urăsc atâta! 

— Nu, n-ai să mă urâăşti, Bertha! Durerea, lacrimile tale 
îmi fac mai mult rău decât mânia ta. lartă-mă! Ba nu! 
Dacă te rog să mă ierţi, ai să mă crezi vinovată. Şi nu 
sunt, ţi-o jur... Am să-ţi spun totuşi adevărul, dar nu vreau 
nici să suferi, nici să plângi! Apoi, întorcându-şi spre 
Michel faţa scăldată în lacrimi: — Domnule de la Logerie, 
totul n-a fost decât un vis... Acum s-a terminat... Pleacă! 
Du-te, uită-mă! 

— Mary, strigă Bertha, nu se poate... 

— Ba da, se poate, zise Mary. 

Bertha, sufocată de durere, îşi strânse sora la piept. 

Michel, copleşit, se prăvăli pe un scăunel aflat într-un 
colţ al odăii. 

— lartă-ne! murmură Mary, la urechea surorii sale. Nu 
ne uri! Nu-i vina lui dacă maică-sa l-a crescut astfel... A 
făcut din el un timid care n-a avut curajul să-ţi spună că 
nu te iubeşte. Da, Bertha, Michel nu te-a iubit niciodată, 
crede-mă! Dar şi eu sunt vinovată! Fiindcă atunci când a 
vrut să-ţi spună acest lucru, nu l-am lăsat! Acum n-am să 
te mai părăsesc, Bertha! Nimeni, niciodată, nu ne va mai 
despărţi şi nu va mai semăna discordie între noi! 

Michel, tulburat, se apropie de ele. Dar chiar în acel 
moment, pe pragul uşii pe care Bertha o lăsase deschisă 
se iviră câţiva soldaţi. Ofiţerul, pe care l-am mai văzut la 
hanul din Saint-Philbert, intră în odaie şi, punând mâna pe 
umărul lui Michel, întrebă: 

— Dumneata eşti domnul Michel de la Logerie? 

— Da, domnule. 


533 


Alexandre Dumas 


— Atunci, în numele legii, eşti arestat! 

— Dumnezeule! strigă Bertha. Dumnezeule mare! Am 
uitat de povestea asta! Ah! Eu l-am ucis, eu! 

— Michel, Michel, strigă Mary care, văzând pericolul în 
care se afla tânărul, uitase tot ceea ce-i spusese mai 
înainte surorii sale, Michel, dacă va fi să mori, mor şi eu 
odată eu tine! 

— Nu, nu, Mary, nu va muri! strigă Bertha. Stai, 
domnule ofiţer! 

— Domnişoară, zise locotenentul cu o politeţe rece, la 
Saint-Philbert n-ai fost pentru mine decât o necunoscută 
cam suspectă. Aici, te răzvrăteşti făţiş împotriva legii, aşa 
că te arestez! 

— Mă arestezi? Va trebui să mă ucizi, domnule, fiindcă, 
vie n-ai să pui mâna pe mine! 

Şi înainte ca ofiţerul să-şi fi revenit din surpriză, Bertha 
sări pe fereastră, în curte, şi alergă spre poartă. Dar 
poarta era păzită de soldaţi. Uitându-se în jur, fata zări 
calul lui Michel care, speriat de ivirea soldaţilor şi de 
zgomot, alerga de colo, colo. Bertha se duse glonţ spre el, 
sări în şa, ajunse în locul unde zidul ce împrejmuia 
clădirea era pe jumătate năruit, îl trecu dintr-o săritură şi 
ajunse în drum. 

— Nu trageţi! Nu trageţi în fata asta! strigă ofiţerul. 

Dar soldaţii care alcătuiau un cordon în jurul zidului 
împrejmuitor nu auziră sau nu vrură să audă acest ordin 
şi o grindină de gloanţe căzu în jurul Berthei, pe care 
vigurosul bidiviu englezesc o ducea în goană spre Nantes. 


534 


Gemenele 


CAPITOLUL LXXVIII 


Placa şemineului 


SĂ VEDEM CE SE PETRECE LA 
Nantes în acea noapte care începuse cu moartea lui 
Joseph Picaut şi continuase cu arestarea lui Michel de la 
Logerie. 

Către ora nouă seara, un om în nişte straie ude de apă 
şi noroi se înfăţişă la prefect şi, la refuzul uşierului de a-l 
introduce la înaltul magistrat, îi întinse o hârtie - se pare 
că atotputernică - fiindcă prefectul lăsă totul baltă şi-l 
primi imediat. Omul, aţi ghicit, era domnul Hyacinthe. 
După zece minute, cât dură această întrevedere, o ceată 
de oameni, alcătuită din jandarmi şi din ofiţeri de poliţie, 
se îndreptă spre casa din rue du Marché, unde locuia 
domnul Pascal. Cum jandarmii nu luaseră nicio precauţie 
ca să-şi ascundă sosirea, domnul Pascal ieşi repede pe 
portita din spate, o luă pe rue du Château, se opri la 
numărul 3 şi intră. Domnul Hyacinthe, care se afla ascuns 
după o bornă de pe drum, îl urmări cu precauţie. După 
câteva minute, prefectul, avertizat de iscoadă, trimise o 
armata întreagă de soldaţi - o mie două sute de oameni - 
să împresoare casa şi străzile din jur. Intrând în casă, 
soldaţii se împrăştiară peste tot, păzind cu străşnicie 
uşile. Misiunea lor era îndeplinită, restul era treaba 
poliţiei. Singurele persoane care - după toate aparențele 
- locuiau în acea casă, erau patru femei din înalta 
societate nanteză, care fură arestate imediat. Incepură 
percheziţiile, iar cercetările efectuate întăriră convingerea 
autorităţii că ducesa se afla în acea casă; o scrisoare ce-i 
fusese adresată rămăsese pe o masă; dispariţia domnului 


535 


Alexandre Dumas 


Pascal, pe care-l văzuseră intrând acolo, dar pe care nu-l 
mai găsiră, le dovedi că exista pe undeva o ascunzătoare. 
Totul era s-o găsească. Dulapurile fură descuiate, cele 
care n-aveau chei fură sparte, paturile desfăcute. Geniştii 
şi zidarii sondau zidurile şi podelele, bătând cu ciocanul în 
ele; nişte arhitecţi, aduşi imediat, declarară - după ce 
comparară planul interior ai casei cu cel exterior - că era 
cu neputinţă să existe o ascunzătoare în pereţi. In nişte 
nişe mici, poliţia găsi totuşi bijuterii şi argintărie, 
aparţinând stăpânilor acelei case. Ajunşi la mansardă, 
arhitecţii declarară că acolo ar fi cu neputinţă să existe 
vreo ascunzătoare. Atunci trecură la casele de alături, şi 
cercetările fură luate de la capăt. 

După căutări infructuoase, percheziţiile se opriră. 
Prefectul dădu semnalul retragerii, lăsând totuşi, din 
precauţie, un număr de oameni în casă. Doi jandarmi fură 
puşi să stea de pază şi la mansarda atât de minuţios 
cercetată. Dar acolo era atât de frig, încât cei doi aproape 
că îngheţaseră. Atunci, unul dintre ei cobori şi aduse nişte 
lemne: în zece minute în cămin ardea un foc de toată 
frumuseţea şi, după un sfert de ceas, placa de fier din 
fundul şemineului era roşie. Cum începuse a se lumina de 
ziuă, cercetările fură luate de la capăt. Ciocanele loveau 
cu atâta putere în pereţi şi în podele, încât se zguduiau 
zidurile. Cu toată acea gălăgie cumplită, unul din 
jandarmi adormise. Celălalt, încălzindu-se, încetase să 
mai bage lemne pe foc. Simţind că-l fură şi pe el somnul, 
se apropie de cel care dormea şi-l zgâlţăi uşor ca să se 
trezească. Acesta se sculă înfrigurat; drept pentru care 
începu să aţâţe din nou focul. Şi fiindcă i se păru că 
lemnele ard greu, aruncă în sobă un teanc întreg de ziare 
care se aflau claie peste grămadă sub o masă. Focul se 
învioră brusc. Incântat, jandarmul, ca să-şi alunge 
plictiseala, începu să se delecteze cu unul din acele 
jurnale când, deodată, întregul lui edificiu pirotehnic - 
lemne, cărbuni şi ziare - se prăvăli, rostogolindu-se până 
în mijlocul odăii. În acelaşi timp, în dosul plăcii din fundul 


536 


Gemenele 


şemineului, auzi un zgomot care-l făcu să-şi închipuie că 
în sobă se aflau şobolani; îşi trezi camaradul şi, amândoi, 
se pregătiră să-i vâneze cu sabia. În timp ce stăteau cu 
ochii aţintiţi, pândind ieşirea şobolanilor, li se păru că 
placa se mişcă. Unul din ei strigă: 

— Care-i acolo? 

O voce de femeie răspunse: 

— Ne predăm! Dă-ne drumul! Stinge focul! 

Cei doi jandarmi stinseră repede focul. Placa de fier se 
dădu încet la o parte, descoperind o ascunzătoare şi, o 
femeie, palidă la faţă, cu capul gol, cu părul ciufulit, 
îmbrăcată într-o rochie napolitană, a cărei fustă era ici, 
colo arsă, ieşi repede afară. Această femeie era alteţa sa 
regală, doamna ducesă de Berry. Urmară şi ceilalţi. 
Trecuseră şaisprezece ore de când cei închişi acolo nu 
puseseră nimic în gură. 

Dar să vedem cum se ajunsese la această situaţie. 

În momentul în care trupele se pregăteau să 
încercuiască acea casă, ducesa tocmai îl asculta pe 
domnul Pascal care îi povestea, râzând, cum îi 
încercuiseră casa şi cum îi trăsese el pe sfoară pe soldaţi. 

Prin fereastra odăii unde se afla, ducesa privea cerul 
înstelat şi luna ce se ridica. Există momente în care 
natura pare atât de blândă şi de prietenoasă, încât ţi-e 
peste putinţă să crezi că liniştea ascunde un pericol. 
Domnul Pascal se opri brusc din povestit şi se apropie de 
fereastră, de unde văzu strălucind nişte baionete. Dându- 
se un pas înapoi, strigă: 

— Salvaţi-vă, doamnă! Fugiţi! 

Ducesa se năpusti spre scară şi toţi ceilalţi o urmară. 
Ajunsă lângă ascunzătoare, îi vâri pe toţi înăuntru după 
care intră şi ea. 

Când soldaţii deschideau uşa casei, ea închidea placa 
ce masca ascunzătoarea. Am văzut cu ce grijă minuțioasă 
fusese făcută percheziţia. Fiecare lovitură dată în pereţi 
zguduia din temelii mica ascunzătoare. Ciocanele şi 
răngile de fier făceau să sară tencuiala de pe pereţi, să se 


537 


Alexandre Dumas 


desprindă cărămizile mai slabe. În orice clipă fugarii 
puteau fi îngropaţi sub dărâmături. Când jandarmii făcură 
focul, placa de fier, ce masca ascunzătoarea, se încinse 
atât de tare, încât ducesa, care se afla chiar lângă ea, 
risca să ia foc. Rochia i se aprinsese de două ori, fumul o 
îneca, aerul devenea din ce în ce mai înăbuşitor. 
Prizonierii începură să respire tot mai greu. Din ochii 
ducesei curgeau lacrimi de mânie, pe care dogoarea i le 
usca pe dată. Rochia i se aprinse pentru a treia oară, şi 
abia izbuti s-o stingă. Dar, în mişcarea pe care o făcu 
atinse, fără să vrea, mânerul plăcii de fier care se 
întredeschise atrăgând atenţia jandarmilor. Ducesa 
consimţi, în sfârşit, să se predea. 

Ceru să fie chemat de îndată generalul Dermoncourt. 
Unul dintre jandarmi se duse la parter să-l caute, fiindcă 
ştia că nu părăsise casa. 


538 


Gemenele 


CAPITOLUL LXXIX 


Trei inimi zdrobite 


DE ÎNDATĂ CE GENERALUL SE IVI 
ducesa alergă înaintea lui. 

— Generale, zise ea, mă predau şi mă încredinţez 
loialității dumitale! 

Generalul o conduse spre un scaun şi, aşezându-se, 
ducesa adăugă, strângându-l de braţ: 

— Generale, n-am nimic a-mi reproşa. Mi-am făcut 
datoria de mamă încercând să recuceresc tronul pentru 
fiul meu. 

Deşi palidă, ducesa era atât de înfierbântată încât 
părea că are febră. Generalul porunci să i se aducă un 
pahar cu apă în care ea îşi udă degetele; apa rece păru s- 
o mai calmeze puţin. 

In vremea asta prefectul, anunţat de cele întâmplate, 
îşi făcu apariţia. Se apropie de ducesă, o privi cu atenţie, 
abia catadixind să-şi ducă două degete la pălărie, apoi 
spuse: 

— Da, ea e! 

Şi ieşi să dea nişte ordine. 

La reîntoarcere, prefectul îi ceru ducesei hârtiile. 
Ducesa îi zise să caute în ascunzătoare, unde va găsi un 
portofel alb ce rămăsese acolo. Prefectul luă portofelul şi 
i-l aduse. 

— Domnule, zise ducesa, deschizându-l, hârtiile din 
acest portofel n-au nicio importanţă; dar ţin să ţi le 
înmânez eu însămi ca să-ţi spun ce-i cu ele. 

Şi începu să-i întindă prefectului, unul câte unul, actele 
din portofel. 


539 


Alexandre Dumas 


După ce prefectul isprăvi, generalul se apropie de 
ducesă şi-o întrebă dacă se simţea mai bine şi dacă 
puteau pleca. 

— Unde? îl întrebă ea. 

— La castel, doamnă. 

— Desigur la Blaye, nu-i aşa? Ei, generale, dacă nu m-ai 
fi urmărit pas cu pas, ca pe un vânat de preţ, ceea ce, 
între noi fie vorba, e sub demnitatea generozităţii 
dumitale de militar încercat - nu m-ai mai fi ţinut acum de 
braţ. Să mergem! 

Generalul îşi aruncă privirea în partea de unde veneau 
nişte strigăte. Zări o fată, îmbrăcată ţărăneşte, 
străduindu-se să treacă printre soldaţii care, uimiţi de 
frumuseţea chipului ei, dar şi înduioşaţi de desperarea 
care i se citea pe faţă, nu cutezau totuşi să se poarte cu 
prea mare brutalitate. 

Dermoncourt o recunoscu pe Bertha şi i-o arătă 
ducesei. Aceasta scoase un strigăt: 

— Generale, zise ea, mi-ai făgăduit că n-ai să mă 
desparţi de niciunul dintre prietenii mei. Las-o pe fata 
asta să vină la mine! 

La un semn al generalului, soldaţii se dădură la o parte 
şi Bertha ajunse lângă ducesă. 

— lertare, doamnă! lertare pentru că vă puteam salva, 
dar n-am făcut-o! Ah! Aş vrea să mor, blestemând acea 
iubire nefericită din pricina căreia n-am putut ajunge la 
vreme ca să vă scap! 

— Nu ştiu ce vrei să spui, Bertha, zise ducesa apucând- 
o de braţ. Dar ceea ce faci acum dovedeşte că nu poţi fi 
acuzată de nimic! Vreau să-ţi vorbesc însă despre cu totul 
altceva, copila mea! Eu trebuie să-ţi cer iertare, pentru că 
am persistat într-o greşeală care poate că te va mâhni 
cumplit. Voiam să-ţi spun că... 

— Ştiu totul, doamnă, zise Bertha cu ochii plini de 
lacrimi. 

— Biata de tine! o compătimi ducesa. Vino cu mine! 
Timpul şi mângâierile mele poate că vor izbuti să-ţi aline 


540 


Gemenele 


durerea. 

— Vă cer iertare, doamnă, dar nu vă pot urma. Am 
făcut un legământ pe care vreau să mi-l ţin. 

— Bine, draga mea, du-te! zise ducesa bănuind cam la 
ce anume se gândea fata. 

Ajunseră la porţile donjonului. Ducesa îşi ridică ochii 
spre zidurile întunecate; apoi îi întinse Berthei mâna. Fata 
i-o sărută, rugând-o încă o dată s-o ierte. Generalul o lăsă 
pe ducesă să intre, iar el se întoarse către Bertha. 

— Unde-i tatăl dumitale? întrebă el încet. 

— La Nantes. 

— Spune-i să se întoarcă la castelul lui şi să fie liniştit. 

— Vă mulţumesc în numele lui, domnule general. 

— In ce te priveşte, dacă ai nevoie de ceva, îţi stau la 
dispoziţie, domnişoară! 

— Aş vrea un bilet de liberă trecere pentru Paris. 

— Când? 

— Acum. 

— Unde să ţi-l trimit? 

— La hanul Point du Jour, peste drum de podul 
Rousseau. 

— Într-o oră vei avea paşaportul, domnişoară. 

Şi făcându-i un semn de rămas bun, generalul se 
întoarse şi pieri sub bolta întunecată a castelului. Bertha 
ieşi din mulţime, străbătu oraşul şi ajunse la podul 
Rousseau. Apropiindu-se de hanul Point du Jour, îşi zări 
tatăl aşezat pe banca de piatră din faţa uşii. In câteva 
ceasuri marchizul îmbătrânise cu zece ani. Inştiinţat de 
preotul care-l împărtăşise pe jupânul Jacques, despre 
primejdia în care se afla ducesa, bătrânul pornise repede 
spre Nantes. La o jumătate de leghe de oraş, se întâlnise 
cu Bertha, al cărei cal îşi scrântise piciorul. Bertha îi 
istorisise tatălui ei cele întâmplate la Banloeuvre. 
Bătrânul nu rostise niciun cuvânt. Rupsese însă în două 
bastonul pe care-l avea în mână şi-l aruncase în drum. 
Ajungând la podul Rousseau, aflară de arestarea ducesei. 
Bertha, necutezând să ridice ochii spre tatăl ei, alergă în 


541 


Alexandre Dumas 


oraş. Bătrânul se aşezase s-o aştepte pe banca de piatră 
despre care am vorbit. Durerea încercată acum era 
singura faţă de care filosofia lui egoistă şi epicureană era 
neputincioasă. Când Bertha se apropie de el, bătrânul îi 
întinse tăcut o hârtie îndoită în două, pe care tocmai i-o 
adusese un jandarm. Era biletul de liberă trecere. 

— Tată, ducesa m-a iertat; nu mă ierţi şi dumneata? 
zise Bertha cu un glas umil care contrasta în mod ciudat 
cu tonul ei semeţ de odinioară. 

Bătrânul gentilom clătină trist din cap. 

— Unde-l pot găsi pe Jean Oullier? întrebă el. Vreau să-l 
văd, vreau să plec cu el departe de ţinutul ăsta. 

— Vrei să părăseşti Souday-ul, tată? 

— Da. 

— Şi unde ai să te duci? 

— Oriunde îmi voi putea ascunde numele. 

— Şi Mary? La biata Mary, care n-are nicio vina, nu te 
gândeşti? 

— Mary va fi nevasta celui din pricina căruia s-a 
petrecut toată povestea asta. Nu vreau s-o mai văd nici 
pe Mary... 

— Vei fi singur... 

— Nu; îl voi avea pe Jean Oullier. 

Bertha îşi plecă încet capul, apoi intră în han şi-şi 
schimbă hainele ţărăneşti cu nişte veşminte negre pe 
care şi le cumpărase în drum. Când ieşi afară, nu-l mai 
găsi pe bătrân unde-l lăsase. Îl zări îndreptându-se spre 
Saint-Philbert, cu mâinile la spate, cu capul în piept. 
Bertha oftă; apoi, privi pentru ultima oară câmpurile verzi 
ale ținutului lui Retz, mărginite în zare de dunga 
albăstruie a pădurii din Machecoul. Luându-şi rămas bun 
de la tot, se întoarse în Nantes. 


542 


Gemenele 


CAPITOLUL LXXX 


Judecata 


ÎN CELE TREI CEASURI PE CARE 
le petrecu, legat din cap până-n picioare, întins pe jos, 
între ruinele din Saint-Philbert, alături de trupul rece al lui 
Joseph Picaut, Courtin trecu prin toate chinurile iadului. Îşi 
ştia aurul lângă el, dar tocmai acest gând îi sporea 
spaimele. Nu cumva acest aur, care era însăşi raţiunea 
vieţii lui, avea să-i fie luat? Oare cine era acel necunoscut 
despre care îi vorbise văduvei jupânul Jacques? Şi ce era 
cu acea răzbunare misterioasă, de care trebuia să se 
teamă? Primarul din Logerie îi trecu în revistă pe toţi cei 
cărora le făcuse rău, în decursul vieţii sale; lista era lungă 
şi chipurile lor amenințătoare începură să i se prefire prin 
faţa ochilor. Apoi o rază vagă de speranţă începu să-i 
încolţească în suflet. Oare un om care avea atâţia bani, 
cum avea dânsul, putea să moară? Dacă răzbunătorul îi 
va apărea în faţă n-avea destul aur să-i arunce la picioare 
ca să-l oblige să tacă? Pe urmă gândurile sale îşi 
schimbară cursul. Incepu să se întrebe dacă acel complice 
al său - în care nu avea nicio încredere - nu va profita de 
lipsa lui pentru a-şi însuşi şi partea ce i se cuvenea. Il 
vedea fugind, zdrobit sub povara sumei uriaşe pe care o 
căra cu sine, dar refuzând s-o împartă cu cel care totuşi 
avusese rolul cel mai important în această trădare. Atunci 
începu să se zbată, încercând să-şi rupă legaturile, dar 
frânghiile subţiri îi intrară şi mai adânc în carne şi-l făcură 
să se potolească. Visurile de bogăţie i se năruiră aidoma 
unui nor risipit de furtună, şi fantomele celor pe care-i 
persecutase se iviră din nou. Ba, la un moment dat, i se 


543 


Alexandre Dumas 


păru că totul din jur: pietre, grinzi, cornişe dărâmate, 
capătă viaţă şi se mişcă. Dar iată că un zgomot de paşi îl 
făcu să tresară; cineva străbătea curtea interioară a 
castelului, apoi, nu după mult, auzi trăgându-se zăvorul 
de la uşă. Inima lui Courtin bătea să-i spargă pieptul. 
Gâfâia de spaimă, se sufoca de groază fiindcă presimţea 
că cel care venise era răzbunătorul anunţat de jupânul 
Jacques. In sfârşit, uşa se deschise. Flacăra unei torţe 
lumină bolta şi, la lumina ei, Courtin avu o undă de 
nădejde: căci cea care intrase era văduva Picaut. Courtin 
avu impresia că e singură, dar după ce femeia înaintă 
câţiva paşi, văzu în urma ei un bărbat. Courtin închise 
ochii şi tăcu mâlc. Cei doi se îndreptară spre el. Marianne 
îi dădu bărbatului facla, arătându-i-l cu degetul pe 
Courtin; apoi ea îngenunche lângă Joseph. Bărbatul veni 
lângă primar şi-i lumină chipul. 

— Hai, deschide ochii, domnule, zise el. Avem de 
discutat şi-mi place să urmăresc privirea celor cu care 
vorbesc! 

— Jean Oullier! strigă Courtin devenind alb ca hârtia şi 
zbătându-se nebuneşte ca să-şi rupă legăturile şi să fugă. 
Trăieşte, oh, trăieşte! murmură el. 

— Chiar dacă n-ar fi fost decât fantoma mea şi tot era 
de ajuns ca să te îngrozească! Fiindcă ai de dat o grea 
socoteală, jupâne! 

— Oh, Doamne! strigă Courtin ca omul care se 
resemnează cu soarta lui. 

— Ura noastră e veche, nu-i aşa? 

— Nu te-am urât niciodată, zise Courtin. Glonţul tras de 
mine nu-ţi era destinat dumitale; habar n-aveam cine era 
în tufişul acela! 

— Ei, jupâne, ura mea e mult mai veche... 

— Mult mai veche? întrebă Courtin care, încet, încet, 
începu să prindă curaj. Dar ţi-o jur că înainte de acea 
întâmplare nenorocită, pe care o deplâng din toată inima, 
nu ţi-am pricinuit niciodată niciun neajuns. 

— Ai memoria scurtă, dar din păcate eu îmi aduc 


544 


Gemenele 


aminte de toate. 

— De ce anume? Hai să vedem de ce anume îţi aduci 
aminte! Vorbeşte, jupâne Jean OCullier. Cred că n-ai să 
condamni un om fără să-l asculţi, n-ai să ucizi un 
nenorocit, fără să-l laşi să se apere? 

— Cine ţi-a spus că vreau să te ucid? zise Jean Oullier 
cu o linişte de gheaţă. Poate conştiinţa dumitale? 

— Vorbeşte! Vorbeşte, jupâne Jean! Spune de ce 
anume mă acuzi, în afară de glonţul acela nenorocit, şi 
sunt sigur că voi ieşi alb ca neaua. 

— Domnule Courtin, aşa cum ai spus, acuzatul are 
dreptul să se apere. Deci, dacă poţi, apără-te... 

— Bine, dă-i drumul... N-am de ce mă teme... 

— O să vedem. Cine m-a dat pe mâna jandarmilor, la 
târgul din Montaigu, ca să ajungă mai repede la castelul 
stăpânului meu, unde ştiai că se adăpostesc nişte oaspeţi 
de seamă? Cine, acest lucru odată făcut, s-a ascuns într-o 
grădină din Montaigu şi, împrumutând o puşcă de la 
proprietar, mi-a ucis câinele? Cine dacă nu dumneata? 
Răspunde, domnule Courtin! 

— Cine va cuteza să spună că m-a văzut trăgând? 
strigă fermierul. 

— Trei persoane, care au şi depus mărturie, printre 
care şi cel căruia îi aparţinea puşca de care te-ai slujit! 

— Puteam să nu ştiu că era câinele dumitale! Şi chiar 
aşa a şi fost. Habar n-am avut, pe cuvântul meu de 
cinste! 

Jean Oullier făcu un gest de dispreţ. 

— Mă rog, zise el cu aceeaşi voce de gheaţă, cine s-a 
strecurat în casa văduvei Pascal şi i-a vândut pe cei care 
se adăposteau acolo, călcând în picioare legile sacre ale 
ospitalităţii? 

— Confirm, zise văduva ieşind din muţenia ei, confirm 
că lucrurile s-au petrecut întocmai. 

Fermierul _ tresări şi nu mai cuteză să se 
dezvinovăţească. 

— De patru luni încoace, cine mi-a ieşit mereu în cale, 


545 


Alexandre Dumas 


folosind cele mai josnice uneltiri, şi pregătind trădarea şi 
vânzarea unor oameni? Căci te-am auzit cu urechile mele 
în landa din Bouaime tocmindu-te. 

— i-o jur, zise Courtin care continua să-şi închipuie că 
Jean Oullier îi purta pică numai pentru rana făcută, ţi-o jur 
că habar n-aveam cine se afla în tufişul acela nenorocit! 

— O, dar eu nu-ți reproşez că ai tras în mine! Nu ţi-am 
spus un cuvânt despre asta! Lista crimelor dumitale e 
destul de lungă şi fără această fărădelege. 

— Vorbeşti de crimele mele, Jean Oullier, dar uiţi că 
tânărul meu stăpân, care în curând va fi şi al dumitale, 
îmi datorează viaţa! Dacă aş fi fost un trădător, aşa cum 
spui, l-aş fi dat pe mâna soldaţilor care treceau zi şi 
noapte pe lângă uşa mea. 

— Dacă ţi-ai salvat stăpânul, ai făcut-o pentru că 
această pretinsă generozitate era folositoare planurilor 
dumitale; şi poate că ar fi fost mai bine pentru cei doi 
tineri să nu-i amesteci în intrigile dumitale ruşinoase. 
Asta-i ceea ce-ţi reproşez, Courtin, şi asta mă face să te 
urăsc şi mai mult. 

— Dovada că nu ţi-am vrut niciodată răul, Jean, e că, 
dacă voiam, de mult n-ai mai fi fost printre cei vii. 

— Ce vrei să spui? 

— Când tatăl lui Michel a fost ucis, mai bine-zis 
asasinat, dacă e să spunem lucrurilor pe nume, la zece 
paşi de el se afla un vânător care a văzut totul, şi acel 
vânător se numea Courtin. 

Jean Oullier tresări. 

— Da, continuă fermierul, acel vânător a văzut glonţul 
dumitale care l-a prăvălit în iarbă pe baron. 

— Dacă vânătorul susţine acest lucru, înseamnă că 
spune adevărul. Da, eu l-am ucis. Dar nu e vorba deo 
crimă, ci de o ispăşire şi sunt mândru că l-am putut 
pedepsi! 

— Vrei să mă ucizi aşa cum l-ai ucis şi pe tatăl 
baronului Michel? 

— Vreau să-l pedepsesc pe cel care a vândut-o pe 


546 


Gemenele 


ducesă; vreau să-l pedepsesc pe cel care mi-a ucis 
câinele şi a tras în mine; vreau să-l pedepsesc pe cel din 
pricina căruia şi-au pierdut viaţa contele de Bonneville, 
Pascal şi Joseph Picaut şi bietul Jacques... Vreau să-l 
pedepsesc pe cel care şi-a trădat stăpânul şi care... 

— Mai bine ai grijă ca acest stăpân, pe care spui că l- 
am trădat, să nu-ţi ceară socoteală de moartea tatălui 
său... 

— Tânărul este drept şi cinstit şi dacă mă va trage la 
răspundere îi voi povesti ce-am văzut în pădurea din 
Chabotiere. 

— Cine va dovedi că spui adevărul? Nu există decât un 
singur om, şi acel om sunt eu! Lasă-mă să trăiesc, Jean şi, 
la fel ca şi femeia asta, mai adineauri, atunci când va fi 
nevoie, mă voi ridica şi voi spune: „Confirm”! 

— Frica te-a făcut să-ţi pierzi minţile, Courtin! Domnul 
Michel nu va invoca niciun martor atunci când Jean Oullier 
îi va spune: „lată care-i adevărul!” Tu, jupâne Courtin, ai 
făcut însă mult mai mult rău decât a făcut răposatul 
baron Michel. 

— Fie-ţi milă! Nu mă ucide! 

— Dacă te-ai ruga de pietrele astea din jur, poate că 
ele s-ar milostivi! Eu nu! 

— Ajutor! Marianne, scapă-mă! Îţi dau bani! Am aur! Ba 
nu, n-am nimic! De spaimă, am început s-o iau razna! 
Jean, nu mă poţi ucide astfel! Eşti soldat, nu eşti un 
criminal de rând! Măcar dezleagă-mă! 

— Cine ţi-a spus că vreau să te omor? Uită-te la rana pe 
care mi-ai făcut-o şi care încă mai sângerează. Sunt slab, 
abia mă pot ţine pe picioare! Sunt un proscris. Pe capul 
meu s-a pus un preţ considerabil. Nu te ucid. Sunt atât de 
sigur că-ţi vei primi pedeapsa, încât iată, îţi redau 
libertatea! 

— Îmi redai libertatea? zise Courtin năucit.. 

— Da... Pleacă! Nu-mi mulţumi. Nu vreau să se spună 
că Jean Oullier a ucis un om care nu se putea apăra. Sunt 
sigur că-ţi vei primi pedeapsa! Du-te! la-ţi aurul blestemat 


547 


Alexandre Dumas 


şi pleacă! 

Şi rostind aceste cuvinte, Jean Oullier îşi scoase cuțitul 
şi tăie frânghiile cu care era legat primarul. Acesta se 
ridică de jos, clătinându-se, înainte de a pleca se mai uită 
o dată înapoi, de teamă ca Jean Oullier să nu-i fi întins o 
cursă. Dar bătrânul îi arătă uşa. Nebun de bucurie, 
Courtin se năpusti afară. După ce dispăru, văduva Picaut 
veni spre Jean Oullier şi-i întinse mâna. 

— Auzindu-te, mi-am adus aminte de vorbele bietului 
meu bărbat, care avea dreptate când îmi spunea că 
noblețea sufletească se poate ascunde şi sub straiul cel 
mai modest. Cum te mai simţi? 

— Mai bine. 

— Unde te duci acum? 

— La Nantes. Mi-e teamă că Bertha, după cele istorisite 
de mama dumitale, n-a ajuns acolo. 

— Bine. Dar măcar ia o barcă. Te va scuti de cel puţin 
jumătate din oboseala drumului. 

— Fie! răspunse bătrânul. 

Şi se duse împreună cu Marianne până la locul unde-şi 
ţineau pescarii bărcile trase pe nisip. 


548 


Gemenele 


CAPITOLUL LXXXI 


Unde se vede cum un om care are asupra lui 
cincizeci de mii de franci poate fi uneori stingherit 
de atâta bănet 


DE ÎNDATA CE JUPÂNUL COURTIN 
se văzu scăpat dintre ruinele castelului din Saint-Philbert, 
începu să alerge ca un smintit. Fugea fără să se întrebe 
încotro îl duc paşii. Dar, după ce făcu vreo jumătate de 
leghe spre Machecoul, ostenit, sufocat de atâta goană, se 
prăvăli pe malul unui şanţ unde încet, încet, începu să-şi 
vină în fire. După care se gândi ce are de făcut. Primul lui 
plan fu să se ducă imediat acasă; dar renunţă repede la 
el. La ţară, cu duşmăniile pe care şi le atrăsese, n-ar fi 
fost în siguranţă. Cel mai bine era să se ducă la Nantes. 
Acolo n-avea de ce se teme. În acel moment, Courtin îşi 
duse mâna la chimir, ca să şi-l scoată, fiindcă banii 
atârnau greu. Gestul acesta îi hotărî soarta. Gândul la 
banii pe care-i mai avea de primit puse din nou stăpânire 
pe el. Nu mai şovăi deci nicio clipă şi o porni spre Nantes. 
După vreo cinci sute de paşi ajunse într-un loc unde 
şoseaua trecea chiar pe lângă lacul Grand-Lieu. Speriat 
de ameninţarea lui Jean Oullier, Courtin se oprea mereu 
ca să tragă cu urechea. Părându-i-se că aude tropotul 
unui cal, se vâri repede după nişte trestii. Dar, chiar în 
stânga lui, auzi zgomotul unor lopeţi care loveau încetişor 
apa. Se uită în partea de unde venea acest zgomot şi zări, 
în întuneric, o barcă ce luneca încet de-a lungul țărmului. 
Sigur că era vreun pescar care se ducea să scoată plasele 
puse în ajun. Intre timp, tropotul calului se apropia din ce 
în ce. Zgomotul potcoavelor pe piatra de pe drum îl 


549 


Alexandre Dumas 


înspăimântă atât de tare pe Courtin, încât şuieră încetişor 
ca să-i atragă atenţia pescarului. Acesta, auzindu-l, din 
câteva lovituri de vâslă, fu lângă el. 

— Poţi să traversezi lacul şi să mă duci până la Port- 
Saint-Martin? Ai un franc de la mine. 

Pescarul, înfăşurat într-un soi de bluzon de pânză 
groasă, a cărui glugă îi ascundea chipul, nu răspunse 
decât printr-o înclinare a capului. In clipa în care călăreţul 
ajunse în dreptul lui Courtin, acesta sări în barcă, iar 
pescarul, ca şi cum i-ar fi intuit dorinţa, începu să se 
îndepărteze repede de mal. După zece minute, şi copacii 
şi drumul abia se mai zăreau. Courtin nu-şi mai încăpea în 
piele de bucurie. Ce noroc cu barca aia care-i ieşise în 
cale drept la ţanc! Ajuns la Port-Saint-Martin nu mai avea 
de făcut decât o leghe până la Nantes, o leghe pe un 
drum frecventat la orice oră din zi şi din noapte, iar odată 
în Nantes, era salvat. La un moment dat, băgă de seamă 
că pescarul se îndepărtase cam mult de mal şi că era 
vremea să ajungă la Port-Saint-Martin. Dar când se uită 
mai bine văzu că Port-Saint-Martin rămăsese undeva, în 
dreapta. Aşteptă câteva momente, crezând că era vorba 
de vreo manevră a pescarului, care, din cauza curenților, 
nu putea acosta. Dar pescarul vâslea cu nădejde, 
îndreptându-se spre mijlocul lacului. 

— Hei, omule, zise în sfârşit Courtin; n-ai înţeles bine. 
Nu mă duc la Port-Saint-Pere, ci la Port-Saint-Martin. Aşa 
că ia-o într-acolo! 

Pescarul rămase mut. 

— Hei, n-auzi? Eşti surd? strigă fermierul supărat. 

Dar cum pescarul nu răspunse nici de data asta, 
Courtin se repezi şi-i trase în jos gluga care-i ascundea 
chipul. In aceeaşi clipă, scoase un strigăt înăbuşit şi căzu 
în genunchi, în mijlocul bărcii. 

Pescarul lăsă văslele şi spuse: 

— Hotărât, jupâne Courtin, pronia e împotriva dumitale. 
Nu te-am căutat, dar văd că ai venit singur la mine. Poate 
că peste un timp te-aş fi uitat, dar mi-ai ieşit din nou în 


550 


Gemenele 


cale! Eşti condamnat, Courtin! De data asta zău că te voi 
ucide! Căieşte-te şi roagă-te pentru ca moartea să nu-ţi 
fie prea grea! 

— Nu, nu, n-ai să faci asta! Nu poţi ucide cu atâta 
sânge rece. Nu se poate! 

— Dacă ai fi fost tată de familie, dacă ai fi avut o 
nevastă, o mamă, o soră care să te aştepte, poate că 
rugăminţile tale m-ar fi înduplecat. Dar nu, tu n-ai trăit 
decât pentru tine, i-ai urât pe oameni şi le-ai răsplătit 
binele cu răul. N-ai iubit pe nimeni, nimeni nu te-a iubit, ai 
făcut, cum se spune, umbră pământului de pomană. 
Pregăteşte-te! Îţi las câteva minute ca să te căieşti! 

— Oh, zise Courtin îngrozit, crezi că-mi ajung câteva 
minute ca să mă căiesc pentru toate cele făptuite în 
decursul unei vieţi? Lasă-mă să trăiesc şi-ţi făgăduiesc că 
tot restul vieţii mele nu voi face altceva decât să-mi 
ispăşesc păcatele! 

— Nu, Courtin! Dacă trăieşti, ai să săvârşeşti alte 
fărădelegi şi mai mari. Singura pedeapsă care ţi se cuvine 
e moartea! 

Courtin nu răspunse. Cum stătea cu mâna pe o vâslă, îl 
străfulgeră un gând. Apucă încetişor acea vâslă, apoi 
ridicându-se brusc, dădu să-l pocnească în cap pe Jean 
Oullier. Dar bătrânul se feri şi vâsla, izbindu-se cu putere 
de marginea bărcii, se făcu ţăndări. Jean Oullier sări şi-l 
apucă pe Courtin de gât. Paralizat de spaimă, fermierul 
căzu grămadă în fundul bărcii. 

— Aha, frica de moarte a trezit în tine o fărâmă de 
curaj! Dacă-i aşa, apără-te! strigă Jean Oullier, aruncând 
un pumnal la picioarele fermierului. 

Dar acesta nu mai era în stare nici măcar să se mişte. 
Groaza de moarte aproape că-l paralizase. 

— Ei drăcie! strigă Jean Oullier, nu pot ucide un om 
aproape mort! 

Atunci bătrânul se uită de jur împrejur, ca şi cum ar fi 
căutat ceva. Natura era calmă, noaptea tăcută. O adiere 
abia simțită încreţea faţa lacului; nu se auzea decât 


551 


Alexandre Dumas 


ţipătul păsărilor de apă, care zburau pe lângă barcă şi ale 
căror aripi pătau cu negru fâşia purpurie a aurorei, ce 
începea să se ivească la răsărit. Jean Oullier se întoarse 
brusc spre Courtin şi-l scutură de braţ. 

— Ascultă jupâne, dacă nu vrei să te aperi, am să te 
oblig! 

Şi, în aceeaşi clipă, izbi zdravăn cu piciorul în marginea 
bărcii. Scândura, pe jumătate putredă, se rupse şi apa 
năvăli în barcă. Courtin, simțind răceala apei, sări în sus. 

— Courtin, zise Jean Oullier, prima oară nu te-am putut 
ucide pentru că erai legat. A doua oară ai refuzat, ca un 
laş, să te aperi. Să vedem acum ce-ai să faci! Dacă 
izbuteşti să scapi, norocul tău! Eu nu-mi voi mânji mâinile 
cu sângele tău! 

Courtin, îngrozit, începu să se mişte de colo, colo, ca un 
şoarece în capcană. 

— Ajutor! Salvaţi-mă! strigă el, privind îngrozit apa care 
năvălea în barcă. N-apucă să mai strige încă o dată 
ajutor, că barca, plină de apă, se răsuci cu putere, apoi, 
fugind de sub picioarele celor doi, se lăsă încet pe fundul 
lacului. Courtin izbuti să iasă la suprafaţă şi apucând cea 
de a doua vâslă, care plutea lângă el, încercă să se 
menţină deasupra apei. 

— Ajutor! Ajutor! strigă el. Ajută-mă să ajung la mal, 
jupâne, şi-ţi dau tot aurul pe care-l am! 

— Aruncă aurul acela blestemat! E singura ta şansa să 
te salvezi şi singurul sfat pe care ţi-l pot da! 

— Nu! Nu! strigă el. Nu pot renunţa la bani! Am să-i 
salvez şi pe ei! 

Şi rostind aceste cuvinte, încercă să înoate. Dar n-avea 
nici puterea, nici dibăcia lui Jean Oullier. Pe de altă parte, 
aurul pe care-l purta la brâu atârna atât de greu, încât îl 
trăgea mereu la fund. Încercă să-l strige pe Jean Oullier, 
dar acesta începuse de mult să înoate şi era de-acum la 
vreo sută de metri de el. Atins de aripa morţii, se hotări, 
în sfârşit, să-şi desfacă de la brâu chimirul. Dar, 
neîndurându-se să-i dea drumul în apă, îl ţinu strâns în 


552 


Gemenele 


mână. Izbuti să mai iasă o dată la suprafaţă, după care se 
prăvăli pentru totdeauna în adâncuri, victimă a lăcomiei 
sale fără de margini. Jean Oullier, care întoarse capul să 
vadă ce face Courtin, nu mai zări decât câteva cercuri 
largi la suprafaţa apei. Bătrânul era un bun înotător. 
Totuşi rana încă nevindecată, oboselile şi emoţiile din 
acea noapte îi sleiseră puterile. La o sută de paşi de mal 
simţi o slăbiciune cumplită, mii de ace îi înţepară mâinile 
şi picioarele, trupul nu-l mai asculta, urechile îi vâjâiau, 
ochii i se împăinjeniră. Sfârşit, îşi lăsă trupul să plutească 
în voie... 

In clipa în care soarele se ivea la orizont, ieşind de 
după munţii albăstrii ce se vedeau în zare şi aurind cu 
fazele sale oglinda întinsă a lacului, Courtin îşi dădea 
sfârşitul, iar ducesa de Berry era arestată. 

In acelaşi timp, Michel, păzit de soldaţi, era dus la 
Nantes. 

După vreo jumătate de ceas de mers, locotenentul care 
comanda detaşamentul se apropie de el şi-i zise: 

— Pari a fi un om de treabă. Văd că te stânjenesc 
grozav cătuşele de la mâini. Dacă ţi le scot, îţi dai 
cuvântul că nu fugi? 

— Domnule, răspunse Michel, îţi mulţumesc, şi-ţi dau 
cuvântul că, indiferent din ce parte mi-ar veni vreun 
ajutor, nu voi pleca fără îngăduinţa dumitale. 

Noaptea fusese frumoasă, răsăritul soarelui era măreț; 
florile, încă umede de rouă, străluceau ca nişte diamante; 
aerul era plin de miresme; păsările cântau pe ramuri. 

Ajuns la marginea lacului Grand-Lieu, locotenentul îi 
arătă lui Michel ceva negru care plutea pe apă, la vreo 
cincizeci de paşi de mal. 

— Ce-o fi acolo? 

— Parc-ar fi trupul unui om... 

— Ştii să înoţi? 

— Puțin. 

— Ah, dacă ştiam să înot, până acum aş fi fost în apă, 
domnule! 


553 


Alexandre Dumas 


Michel nu mai aşteptă alt îndemn; se dezbrăcă într-o 
secundă şi sări în lac. După câteva minute aducea pe mal 
trupul, ce părea neînsufleţit, al lui Jean Oullier. Soldaţii, 
care sosiseră şi ei, se înghesuiau în jurul înecatului. Unul 
îşi scoase plosca de la brâu şi-i turnă bătrânului, în gură, 
câteva picături de rachiu. Jean Oullier deschise ochii şi, 
primul om pe care-l văzu, fu Michel. 

— lată-ţi salvatorul, amice! strigă locotenentul, 
arătându-i-l pe Michel. 

— Doamne... Tocmai fiul lui... murmură bătrânul. Îţi 
mulţumesc! Înseamnă că m-ai iertat.. 


554 


Gemenele 


EPILOG 


ÎNTR-UNA DIN ZILELE ANULUI 
1843, către ora şapte seara, o trăsură greoaie se opri în 
faţa porţii mânăstirii Carmelitelor din Chartres. În trăsură 
se aflau cinci persoane: doi copii de vreo opt, nouă ani, 
un bărbat şi o femeie între treizeci şi treizeci şi doi de ani 
şi un bătrân, care, cu tot părul lui alb, era încă verde. Deşi 
îmbrăcat modest, bătrânul stătea alături de femeie, în 
fundul trăsurii; ţinea, pe genunchi, pe unul din cei doi 
copii care se juca bucuros cu inelele lanţului de oţel de la 
ceasul vârât în buzunarul jiletcii. Mâna aspră şi zbârcită a 
bătrânului îl mângâia pe copil pe pletele mătăsoase. 
Vizitiul cobori de pe capră şi, apropiindu-se de geamul 
trăsurii, spuse: 

— Aici e! 

Femeia strânse mâna bărbatului ei şi două lacrimi mari 
i se rostogoliră de-a lungul obrajilor. 

— Du-te, Mary, şi curaj! îi zise bărbatul, în care cititorii 
noştri l-au recunoscut, desigur, pe Michel de la Logerie. 
Imi pare rău că regulile acestei mânăstiri nu-mi dau voie 
să vin cu tine! 

— Ai să-i vorbeşti şi despre mine, nu-i aşa? zise 
bătrânul. 

— Da, Jean, răspunse Mary. 

Femeia cobori şi intră în mânăstire. 

— Sunteţi persoana pe care o aşteaptă stareţa noastră? 
întrebă o maică. 

— Da. 

— Atunci veniţi cu mine vrea să vă vadă. 

Carmelita o conduse pe Mary de-a lungul unui coridor 


555 


Alexandre Dumas 


umed şi întunecos, în care dădeau o mulţime de uşi. 
Deschise una din aceste uşi şi-i făcu semn lui Mary să 
intre. Aceasta şovăi o clipă fiindcă, de emoție, simţea că 
se înăbuşă. Adunându-şi curajul, trecu pragul şi se trezi 
într-o chilie de vreo opt picioare, în care nu se aflau alte 
mobile decât un pat sărăcăcios, un scaun obişnuit şi un 
scaun de rugăciune. Pe pat zăcea o femeie, al cărei chip 
străveziu şi subţiat părea de ceară. Femeia era, sau mai 
curând fusese, Bertha. Acum se numea maica Sainte- 
Marthe, stareță la mânăstirea Carmeliteior din Chartres. 
Văzând-o pe Mary intrând, Bertha îşi deschise braţele. 
Cele două surori rămaseră strâns îmbrăţişate, Mary 
udând cu lacrimile ei faţa Berthei. Căci din ochii adânciţi 
în orbite ai celeilalte se părea că lacrimile secaseră. 

— Soră, soră, murmură Mary, cine-ar fi zis vreodată că 
ne vom reîntâlni astfel? 

— Aşa a fost să fie, şopti Bertha. Acum, s-a terminat... 
Mă duc şi eu după tata... Spune-mi, mai părăsesc pe 
cineva în afară de tine? 

— Da, Bertha... În primul rând pe Jean Oullier, care 
trăieşte şi care te iubeşte aşa cum te-a iubit 
întotdeauna... 

— Şi pe mai cine? 

— Pe bărbatul meu... Şi pe cei doi copii ai noştri... Pe 
băiat îl cheamă Pierre, iar pe fetiţă Bertha... 

O uşoară roşeaţă trecu peste chipul muribundei. 

— Dragii de ei! murmură ea. 

In aceeaşi clipă, Mary văzu mâna Berthei căutând-o pe 
a sa şi simţi cum îi strecoară în palmă un mic medalion. 
Voi să se uite la el, dar Bertha n-o lăsă. 

— Nu, nu acum... şopti ea. Mai târziu... şi căzu istovită 
pe pernă. 

Carmelita se apropie de Mary şi-i şopti: 

— Doamnă, regulile ordinului nostru nu vă îngăduie să 
mai rămâneţi în această chilie. E vremea să plecaţi... 

— Bertha! Bertha! strigă Mary hohotind de plâns. Am 
trăit aproape douăzeci de ani alături una de alta, fără să 


556 


Gemenele 


ne despărţim nici măcar o zi, unsprezece ani departe una 
de cealaltă, şi acum nu putem sta nici măcar un ceas 
împreună... 

Dar Bertha nu-i mai răspunse. 

— Oh! Nu te pot părăsi astfel! strigă Mary strângând-o 
pe Bertha în braţe şi sărutând-o. Buzele Berthei 
răspunseră printr-un tremur uşor. Apoi vru să facă un 
semn de adio cu mâna, dar nu mai avu putere şi mâna îi 
căzu inertă pe pat. Se sfârşise. Carmelita o scoase 
încetişor pe Mary, orbită de lacrimi; afară din chilie, apoi 
luând-o de braţ o conduse spre poartă. Inainte de a trece 
pragul porţii, Mary se opri şi deschise medalionul. 
Conţinea o şuviţă de păr castaniu şi un mic bileţel pe care 
scria: Din noaptea de 5 iunie 1832. 

— O, Doamne! murmură Mary, calvarul bietei mele 
surori a durat unsprezece ani! 


557 


Lei 13 Colecția 


inepuizabila fantezie a lui Alexandre Dumas-tată! (1802—1870) 
a scotocit deseori fjlele istoriei, de unde și-a extras tema sau 
motivele captivantelor sale scrieri, citite și răscitite cu egală 
pasiune de generaţii intregi. Gemenele (Les Louves de Machecoul) 
se inscrie pe linia tradiţionalelor sale romane pline de neprevăzut, 
presărate cu întimplări în care neinfricarea, devotamentul, 
dragostea avintată, iscusința dau un relief aparte personajelor 


și acţiunii, desfășurate într-o perioadă tulbure din istoria Franței 
— perioada de după 1832, în timpul domniei lui Ludovic Filip 
d'Orléans 


Departe de a fi o reconstituire fidelă a unei epoci frămintate, 
cartea concentrează atenţia cititorilor asupra destinului celor 
două fiice gemene ale marchizului de Souday — Berthe și Mary — 
și a evenimentelor pe care prezența lor le declanșează. 


ULTIMELE APARIȚII: 


124 Gilbert Cesbron 
125 Gala Galaction 
126 Füst Milán 


O albină se zbate în fereastră 


Roxana e Doctorul Taifun 
Povestea nevestei mele 


119 Teodor Mazilu © O singură noapte eternă 
120 Galina Serebreakova ŒE Mireasmă de micsandre 
121 |. Peltz E Nopțile domnișoarei Mili 
122 George Meredith E Rhoda Fleming 
123 jan Kozák © Mariana 

y 

z 

A