Alexandre Dumas — Gemenele

ALEXANDRE DUMAS 
GEMENELE 


ALEXANDRE DUMAS 
GEMENELE 


CAPITOLUL I 
Aghiotantul lui Charette 


DACĂ ŢI SE ÎNTÂMPLĂ, DRAGĂ 
cititorule, să pleci din Nantes la Bourgneuf, după ce tai, ia 
Saint-Philbert, unghiul meridional al lacului Grandlieu, te 
vezi ajuns, într-un ceas sau două - după cum mergi, pe jos 
ori cu trăsura - la primii copaci din pădurea Machecoul. 

În stânga drumului, într-un pâlc mare de arbori, care 
pare să ţină de pădure, vei zări vârfurile ascuţite a două 
turnulețe şi acoperişul cenuşiu al unui mic castel pierdut în 
mijlocul frunzişului. Zidurile crăpate ale acestui conac de 
mic nobil de ţară, ferestrele sparte, acoperişul înroşit de 
irişi sălbatici, îi dau o înfăţişare atât de sărmană - în ciuda 
pretențiilor sale feudale şi a celor două turnulețe care-l 
flanchează - încât cei care-l văd de pe drum n-ar avea nimic 
de râvnit la el în afară de frumoasa privelişte a copacilor 
seculari din pădurea Machecoul. În 1831, acest mic castel 
era proprietatea unui gentilom bătrân numit marchizul de 
Souday, şi castelul se numea de Souday, după numele 
proprietarului său. După ce am făcut cunoştinţă cu castelul, 
să facem cunoştinţă şi cu proprietarul. 

Marchizul de Souday era unicul reprezentant şi ultimul 
moştenitor al unei vechi şi ilustre familii din Bretania; căci 
lacul  Grand-Llieu, pădurea din  Machecoul, oraşul 
Bourgneuf, situate în această parte a Franţei - astăzi 
cuprinse în departamentul Loarei inferioare - făceau parte 
din provincia Bretania înainte ca Franţa să fi fost împărţită 
în departamente. Familia marchizului de Souday alcătuise 
odinioară unul din acei arbori feudali, cu ramuri imense, a 
căror umbră se întindea peste întreaga provincie; dar 
strămoşii marchizului, dornici să se urce cu demnitate în 


caleştile regelui, îi retezaseră, încetul cu încetul, ramurile, 
în aşa fel încât în 1789 abia mai puteau împiedica trunchiul 
putred să nu fie prăvălit de mâna vreunui portărel. Când 
sună ceasul Bastiliei, când vechea casă regală se prăbuşi, 
prevestind şi prăbuşirea regalității, marchizul de Souday, 
acum moştenitor, dacă nu al unor bunuri - nu mai 
rămăseseră altele decât micul conac despre care am vorbit 
- cel puţin al numelui ilustru al tatălui său, era primul paj al 
alteţii sale regale, contele de Provence. La şaisprezece ani, 
atât avea pe atunci marchizul, evenimentele ţi se par lipsite 
de importanţă; şi apoi, la Curtea epicureană, voltairiană şi 
constituţională a palatului Luxembourg, unde egoismul se 
afla la loc de cinste, nu era greu să devii profund nepăsător. 
În calitatea sa de paj, domnul de Souday fu trimis în piaţa 
Greve ca să pândească momentul în care călăul avea să-l 
sugrume pe Fauras, moarte ce avea să redea alteţii sale 
regale liniştea o clipă tulburată. Marchizul îşi îndeplini 
curajos sarcina, după care se reîntoarse în goană la palatul 
Luxembourg, strigând: 

— Monseniore, s-a făcut! 

Şi monseniorul, cu vocea sa calmă şi melodioasă, 
spusese: 

— La masă, domnilor! 

Şi începuse să înfulece zdravăn, fără să aibă pe conştiinţă 
viaţa acelui brav gentilom, spânzurat ca un coate-goale, 
pentru liniştea alteţii sale. 

Urmară apoi zilele Revoluţiei, retragerea lui Necker, 
moartea lui Mirabeau. În ziua de 22 februarie 1791, o mare 
mulţime înconjurase palatul Luxembourg. Circulau diverse 
zvonuri. Se zicea să fratele regelui voise să fugă şi să se 
alăture emigranților care se adunau pe Rin. Dar acesta se 
arătă în balcon şi făcu solemnul legământ de a nu-l părăsi 
pe rege. Şi într-adevăr, în 21 iunie o tuli împreună cu 
regele, desigur, numai ca să-şi ţină legământul că nu-l va 
părăsi. Îl părăsi totuşi şi spre binele său; căci în vreme ce el 
trecea liniştit graniţa, împreună cu tovarăşul său de 


călătorie, marchizul d'Avaray, Ludovic al XVI-lea era arestat 
la Varennes. Pajul nostru ţinea prea mult la reputaţia lui de 
tânăr în pas cu moda, ca să rămână în Franţa. Emigră deci, 
la rându-i, şi cum nimeni nu dădu atenţie unui paj de 
optsprezece ani, sosi fără niciun incident la Koblenz, unde 
se înscrise în rândurile companiilor de muşchetari care se 
formau acolo sub ordinele marchizului de Montmorin. În 
primele lupte se bătu alături de cei trei Conde. La Thionville 
fu rănit, apoi, după multe deziluzii, o încercă pe cea mai 
crâncenă dintre toate: desfiinţarea corpurilor de emigranţi, 
măsură care le răpea acestora şi ultima lor resursă de trai. 
E adevărat că soldaţii luptau împotriva Franţei şi că acea 
pâine era frământată de mâna străinului. Marchizul de 
Souday îşi întoarse atunci privirea spre Bretania şi 
Vandeea, unde luptele ţineau de doi ani. Se angajă din nou 
în armată dar, la scurtă vreme după asta, republicanii îi 
înfrânseră pe legitimişti iar Charette, conducătorul lor şi 
şeful lui Souday, fu ucis. 


CAPITOLUL II 


Recunoştinţa regilor 


MARCHIZUL DE SOUDAY AJUNSE 
la malul Loarei şi găsi un pescar gata să-l ducă până la 
istmul Saint-Gildas. Acolo, găsi o fregată engleză care-l luă 
la bordul ei. După două sau trei zile, fregata se întâlni cu o 
corabie de comerţ cu trei catarge, care se pregătea să intre 
în Marea Mânecii. Era o navă olandeză. Marchizul de 
Souday ceru să treacă la bordul ei. Corabia olandeză cu trei 
catarge îl depuse pe marchiz la Rotterdam. Din Rotterdam, 
acesta ajunse la Blankenburg, un orăşel în ducatul de 
Brunswich pe care Ludovic al XVIII-lea îl alesese ca 
reşedinţă. Marchizul trebuia să îndeplinească ultimile 
rugăminţi ale lui Charette, pe care-l văzuse murind sub 
ochii lui. Ludovic al XVIII-lea era la masă; ora mesei era 
întotdeauna solemnă pentru el. Fostul paj trebui să aştepte 
ca majestatea sa să-şi isprăvească masa. Fu deci primit 
după masă. Povesti evenimentele pe care le văzuse 
desfăşurându-se sub ochii săi şi mai ales ultima catastrofă - 
moartea lui Charette - cu o asemenea elocinţă, încât 
majestatea sa, deşi nu era prea sensibil, fu adânc 
impresionat şi-l opri: 

— Destul, destul, marchize! Da, cavalerul de Charette a 
fost un slujitor curajos, recunoaştem asta. 

Şi-i făcu un semn să se retragă. Mesagerul se supuse; 
dar, retrăgându-se, îl auzi pe rege spunând pe un ton de 
reproş: 

— Şi imbecilul ăsta de Souday care vine să-mi 
istorisească astfel de lucruri după-masă! O să-mi tulbure 
digestia! 


Marchizul era susceptibil; socoti că nu merita, după ce-şi 
riscase viaţa timp de şase luni, să fie făcut imbecil chiar de 
cel pentru care şi-o pusese în primejdie. Mai avea în 
buzunar o sută de ludovici; chiar în aceeaşi seară părăsi 
Blankenburgul, spunându-şi: „Dacă aş fi ştiut că voi fi primit 
astfel, nu m-aş mai fi ostenit atâta ca să vin!” Ajunse din nou 
în Olanda, şi din Olanda trecu în Anglia. Acolo începu o 
nouă fază a vieţii marchizului de Souday. Era unul din acei 
oameni care sunt puternici ori slabi, întreprinzători sau 
nevolnici, după mediul în care-i aruncă întâmplarea. Acest 
om n-a ştiut să înfrunte lipsa de activitate: a căutat 
pretutindeni şi cu orice preţ plăcerea, ca să-şi umple golul 
ce se crease în viaţa lui. 

Or, cum acele plăceri pe care i le oferea exilul erau mult 
prea neînsemnate, încetul cu încetul marchizul îşi pierdu 
acea eleganţă a gentilomului pe care haina de ţăran, 
purtată mai bine de două luni, nu i-o răpise şi, odată cu 
acea eleganţă, pierdu şi distincţia gusturilor; se mulţumi cu 
bere englezească în loc de şampanie şi se amuză cu fetele 
înzorzonate cu panglici din Grasvenor şi Haymarket, el care 
avusese de-a face, în primele sale amoruri, numai cu 
ducese. În curând, uşurinţa lui şi nevoile aspre ale vieţii îl 
duseră la legături care-i terfeliră reputaţia; acceptă ceea ce 
nu mai putea plăti; îşi făcu prieteni din tovarăşii de desfrâu 
dintr-o clasă inferioară lui; până la urmă, emigranții îi 
întoarseră spatele şi, odată pornit pe panta pierzaniei, cu 
cât se făcea mai mult gol în jurul lui, cu atât se înfunda mai 
tare pe drumul pe care apucase. 

Trecuseră doi ani de când ducea această existenţă, când 
întâmplarea făcu să întâlnească, într-o tavernă din Cite, el 
fiind unul dintre oaspeţii ei cei mai asidui, o tânără 
lucrătoare pe care una din acele fiinţe hidoase ce mişună 
prin Londra o smulsese din mansarda ei, pregătindu-se s-o 
arunce în braţele desfrâului. În ciuda transformărilor aduse 
de soarta nefastă, biata fată întrezări totuşi, în persoana 
decăzută a marchizului, o rămăşiţă de mărinimie. 


Se aruncă plângând la picioarele lui, rugându-l s-o 
salveze de viaţa ticăloasă care i se pregătea şi pentru care 
nu era făcută. Tânăra era frumoasă; marchizul îi propuse 
să-l urmeze. Tânăra i se aruncă de gât şi făgădui să-i dea 
toată iubirea, să-i consacre tot devotamentul ei. 

Fără să aibă nici cea mai mică intenţie de a face o faptă 
bună, marchizul salvă totuşi de la corupţie candoarea Evei. 
Căci nefericita copilă se numea Eva. Fata sărmană şi 
cinstită îşi ţinu cuvântul: marchizul fu prima şi ultima ei 
dragoste. Întâlnirea fusese fericită pentru amândoi: 
marchizul începuse să se plictisească de luptele de cocoşi, 
de aburii acri ai berei, de gâlcevile cu poliţaii şi de 
noroacele întâmplătoare; dragostea acestei tinere îl linişti: 
posedarea acestei copile albe ca o lebădă, emblema Marei 
Britanii, satisfăcea amorul propriu al domnului marchiz de 
Souday. Începu, încet, încet să se schimbe şi, fără să mai 
revină la obiceiurile unui bărbat de rangul său, cel puţin 
trăi ca un om cinstit. Se refugie, cu Eva, într-o mansardă 
din Picadilly. Tânăra fată ştia să coasă; găsi de lucru la o 
lenjereasă, iar marchizul începu să dea lecţii de scrimă. 

Şi totuşi această dragoste, ca toate lucrurile pieritoare, 
cu timpul se toci. În ziua în care marchizul de Souday băgă 
de seamă că dragostea lui pentru Eva nu mai era decât un 
foc stins sau pe cale de a se stinge, în ziua în care sărutările 
tinerei nu-i mai putură redeştepta patima de odinioară, 
marchizul încercă să se distreze în afara căminului. Dar 
obişnuinţa fiind mai puternică decât orice, nu găsi în el 
puterea să rupă o legătură care ţinea de câţiva ani. Acest 
petrecăreţ, ai cărui strămoşi avuseseră, timp de trei 
veacuri, drept de viaţă şi de moarte în comitatul lor, acest 
ex-brigand, aghiotant al brigandului Charette, duse astfel, 
timp de doisprezece ani, existenţa tristă, precară, 
bolnăvicioasă a unui funcţionar modest, apoi a unui 
meseriaş şi mai modest. Cerul lăsase să treacă multă vreme 
fără să binecuvânteze această căsătorie nelegitimă; dar, în 
sfârşit, rugăminţile înălțate de Eva timp de doisprezece ani, 


fură împlinite. Biata femeie rămase însărcinată şi născu 
două gemene. Din nenorocire, nu avu parte decât câteva 
ceasuri de bucuriile maternității pe care o dorise atâta; 
febra laptelui o răpuse. Dragostea ei pentru marchizul de 
Souday era tot atât de vie şi tot atât de profundă după cei 
doisprezece ani ca şi în primele zile ale legăturii lor; totuşi, 
oricât de mare i-ar fi fost iubirea, nu putea să ignore 
frivolitatea şi egoismul iubitului ei; aşa că muri împărţită 
între durerea de a-şi lua pentru totdeauna rămas bun de la 
acest om atât de iubit şi groaza de a vedea viitorul celor 
două copile ale sale încredinţat mâinilor sale uşuratice. 
Această pierdere produse asupra marchizului impresii pe 
care le reproducem în mod minuţios, pentru că ele par să 
dea măsura firii acestui personaj sortit să joace un rol de 
seamă în povestirea de faţă. Începu prin a-şi plânge serios 
şi sincer tovarăşa de viaţă; căci nu putea să nu-i regrete 
calităţile şi să nu recunoască fericirea pe care i-o dăruise. 
Apoi, această primă durere odată molcomită, încercă ceva 
din bucuria şcolarului care se simte eliberat de obligaţiile 
sale. Într-o zi sau alta, numele, rangul, stirpea sa puteau 
impune ruptura acelei legături: marchizului i-ar fi fost 
totuşi greu să ducă la bun sfârşit o astfel de sarcină. Acum, 
când totul se rezolvase de la sine, era satisfăcut. Dar 
această satisfacţie fu scurtă; dragostea Evei, care-l dădăcea 
ca pe un copil, începu să-i lipsească, îi era din ce în ce mai 
greu să se descurce singur; mansarda, în clipa în care 
vocea pură şi proaspătă a englezoaicei nu mai fu acolo s-o 
însufleţească, redeveni ceea ce era în realitate - o 
magherniţă groaznică; în clipa în care nu mai găsi, pe 
pernă, pletele mătăsoase ale prietenei sale, răspândite în 
valuri bălaie şi înmiresmate, patul nu mai fu pentru el decât 
un instrument de tortură; unde mai afla el mângăierile, 
atenţiile, tandreţea cu care-l înconjurase Eva timp de 
doisprezece ani? Ajuns la această stare de spirit, marchizul 
înţelese, că toate căutările lui erau zadarnice; drept 
urmare, începu s-o plângă straşnic pe iubita lui şi, când 


trebui să se despartă şi de cele două fetiţe, pe care le dădu 
la o doică în Yorkshire, avu, în durerea lui, nişte izbucniri de 
tandreţe care-o mişcară grozav pe ţăranca ce le luase. 
Când fu astfel despărţit de tot ceea ce-l lega de trecut, 
marchizul de Souday se simţi doborât de povara izolării 
sale; deveni sumbru şi taciturn; dezgustul de viaţă puse 
stăpânire pe el, şi cum evlavia nu era cea mai solidă virtute 
a sa, ar fi sfârşit, după toate probabilitățile, prin a sări în 
Tamisa, dacă schimbarea din 1814 n-ar fi sosit tocmai la 
ţanc ca să-l smulgă din gândurile lui întunecate. Reîntors în 
patria pe care nu mai nădăjduia s-o revadă, marchizul de 
Souday veni, cum era şi firesc, să-i ceară lui Ludovic al 
XVIII-lea - căruia nu-i ceruse nimic în tot timpul exilului - 
răsplata pentru sângele pe care-l vărsase pentru el; dar 
prinții nu caută adesea decât un pretext ca să se arate 
ingraţi şi, Ludovic al XVIII-lea avea trei faţă de fostul său 
paj. Primul, era modul intempestiv în care acesta venise să-i 
anunţe majestăţii sale moartea lui Charette, veste care-i 
tulburase într-adevăr regala digestie; al doilea, era 
plecarea sa neaşteptată din Blankenburg, care dăduse loc 
la comentarii şi mai deplasate decât însăşi plecarea; în 
sfârşit, al treilea pretext - şi cel mai grav - era 
neseriozitatea purtării sale în timpul emigrației. Aduse 
elogii curajului şi devotamentului fostului său paj; dar îi 
dădu de înţeles că, ţinând seama de viaţa destrăbălată pe 
care o dusese acolo, nu putea avea pretenţia de a îndeplini 
o slujbă publică. Regele nu mai era stăpân absolut, trebuia 
- pretextă el - să ţină seama de opinia publică; după o 
domnie plină de imoralitate, avea de gând, vezi Doamne, să 
instaureze o eră nouă. Îi arătă marchizului cât de mult i-ar 
fi plăcut să-l vadă sacrificându-şi veleităţile şi ambițiile pe 
altarul nevoilor de moment ale ţării. Pe scurt, îl determină 
să se mulţumească cu crucea Sfântul Ludovic, 
corespunzătoare gradului său de şef de escadron, şi-l sfătui 
să se retragă pe moşia Souday, singura epavă pe care bietul 
emigrant o mai pescuise din imensa avere a strămoşilor săi. 


Partea nostimă e că aceste decepţii nu-l împiedicară pe 
marchizul de Souday să-şi părăsească din nou castelul când 
Napoleon se întoarse din insula Elba. Dar Napoleon căzu a 
doua oară, şi marchizul de Souday se întoarse din nou în 
ţară, în suita prinților legitimi. Dar, de data asta, mai bine 
inspirat ca în 1814, se mulţumi să ceară Restauraţiei un 
simplu post de locotenent în echipa regală de vânat lupi din 
arondismentul Machecoul, post care, nefiind plătit, îi fu 
acordat cu toată graba. Lipsit în tot timpul tinereţii sale de 
o plăcere care, în familia sa, era o pasiune, marchizul de 
Souday începu să se dedea cu furie vânătorii. 

Trăia de acum, de doi ani, în micul său castel, bătând zi şi 
noapte pădurile, cu cei şase câini ai săi, singurul echipaj pe 
care i-l îngăduia modestul său venit, vizitându-şi vecinii 
exact atât cât trebuia ca să nu treacă drept un urs şi 
gândindu-se cât mai puţin posibil la gloria trecută când, 
într-o dimineaţă, tocmai când pleca să exploreze partea de 
nord a pădurii din Machecoul, se încrucişă pe drum cu o 
ţărancă ce ţinea în fiecare braţ câte un copil de vreo trei, 
patru ani. Marchizul de Souday o recunoscu pe ţărancă şi 
recunoscând-o, roşi. Era doica din Yorkshire, căreia de vreo 
treizeci şi şase sau treizeci şi şapte de luni uitase să-i mai 
plătească întreţinerea celor doi copii. 

Brava femeie se dusese la Londra unde, informându-se 
cât mai discret, aflase adresa marchizului. Drumul i-l plătise 
ambasadorul Franţei, care nu se îndoia câtuşi de puţin că 
marchizului de Souday îi va face mare plăcere să-şi revadă 
fetiţele. Partea frumoasă e că nu se înşelase. Fetiţele i-o 
reamintiră atât de bine pe biata Eva, încât marchizul avu un 
moment de emoție; le îmbrăţişă cu o dragoste care nu era 
simulată, dădu englezoaicei puşca să i-o ţină, le luă pe cele 
două copile în braţe şi intră astfel în castel spre uluirea 
bucătăresei nanteze, singura lui slugă, care-i copleşi cu 
întrebări privind ciudata descoperire pe care tocmai o 
făcuse. Acest interogatoriu îl sperie pe marchiz. N-avea 
decât treizeci şi nouă de ani şi se gândea, în mod vag, să se 


însoare, socotind că era de datoria lui să nu lase să piară o 
familie atât de ilustră ca a sa. De altfel, nu s-ar fi supărat 
deloc să lase în seama unei femei toate grijile casei, care-i 
erau odioase. Dar realizarea acestui proiect devenea dificilă 
dacă cele două fetiţe rămâneau sub acoperişul său. 

O plăti cu largheţe pe englezoaică şi-o determină să plece 
chiar a doua zi. Peste noapte luă o hotărâre care i se păru 
grozavă. Care era acea hotărâre? Asta vom vedea în 
capitolul următor. 


CAPITOLUL III 


Două gemene 


MARCHIZUL DE SOUDAY SE AŞEZĂ 
în pat repetându-şi vechea axiomă: „Noaptea e un sfetnic 
bun”. Apoi, cu această nădejde, adormi. Dormind, avu un 
vis. Visase vechile războaie din Vandeea, pe Charette al 
cărui aghiotant fusese şi mai ales pe acel brav fiu al unui 
arendaş al tatălui său care fusese aghiotantul lui? Îl visase 
pe Jean Oullier, la care nu se mai gândise niciodată şi pe 
care nu-l mai revăzuse din ziua în care Charette murind, se 
despărţiseră în pădurea de la Chabotiere. Atât cât îşi putea 
aduce aminte marchizul, Jean Oullier, înainte de a se 
alătura armatei lui Charette, locuise în satul Chevroliere, 
aproape de lacul Grand-Lieu. Marchizul de Souday trimise 
călare un om din Machecoul care-i făcea de obicei 
comisioanele şi, încredinţându-i o scrisoare, îl pofti să se 
ducă la Chevroliere şi să se informeze dacă un anume Jean 
Oullier mai trăia şi mai locuia încă acolo. Dacă mai trăia şi 
mai locuia acolo, omul din Machecoul trebuia să-i înmâneze 
scrisoarea şi, dacă era posibil, să-l aducă cu el. Dacă locuia 
prin împrejurimi, mesagerul trebuia să dea de el acolo unde 
se afla. Dacă era prea departe ca să poată ajunge la el, 
trebuia să se informeze asupra localităţii unde locuia. Dacă 
era mort, trebuia să se întoarcă şi să spună că era mort. 

Jean Oullier nu era nici mort, nu se afla nici într-un ţinut 
îndepărtat, nu era nici măcar în împrejurimile satului 
Chevroligre. Jean Oullier se afla chiar în Chevroliere. În 
aceeaşi seară fu la castelul de Souday. Marchizul îl primi cu 
o bucurie vădită. Toată ziua îl frământase gândul că Jean 
Oullier plecase sau murise. Trebuie să mărturisim că 
plecarea sau moartea acestuia îl frământa nu atâta pentru 


Jean Oullier cât pentru el însuşi. Am prevenit cititorii că 
marchizul de Souday era cam egoist. Primul lucru pe care-l 
făcu fu să-l ia pe Jean Oullier deoparte şi să-i mărturisească 
situaţia şi încurcăturile care rezultau pentru el din această 
situaţie. Jean Oullier, ai cărui copii muriseră, nu pricepea 
prea bine cum un părinte poate să se despartă de bunăvoie 
de copiii săi. Acceptă totuşi propunerea pe care i-o făcu 
marchizul de Souday de a-i creşte copilele până când vor 
ajunge la vârsta la care vor putea merge la pension. Va 
căuta, la Chevroliere, sau prin împrejurimi, vreo femeie de 
treabă care să le ţină loc de mamă - dacă totuşi cineva 
poate ţine loc de mamă la nişte orfane. Căci dacă cele două 
gemene ar fi fost urâte şi dezagreabile, Jean Oullier ar fi 
acceptat; dar ele erau atât de drăgălaşe, atât de 
încântătoare şi de graţioase, surâsul lor era atât de 
îmbietor, încât omul acela de treabă le iubi de îndată cum 
numai astfel de oameni ştiu să iubească. Rămase deci 
hotărât ca Jean Oullier să ducă a doua zi fetiţele. Din 
nenorocire, tot timpul - care se scursese de la plecarea 
doicii şi până la sosirea lui Jean Oullier - plouase. 
Marchizul, obligat să stea în casă începu să se plictisească. 
Plictisindu-se, îşi chemă fetiţele şi începu să se joace cu ele; 
apoi, aşezând-o pe una călare pe spate şi pe cealaltă pe 
grumaz se târî, ca Henric al IV-lea, în patru labe, în jurul 
camerei. Numai că el îşi rafinase distracţiile pe care Henric 
al IV-lea i le oferea progeniturii sale: imită din gură, rând pe 
rând, sunetul cornului şi lătratul unei haite de câini. 
Această vânătoare, în interior, îl amuzase enorm pe 
marchizul de Souday. Pe de altă parte, nici fetiţele nu 
râseseră niciodată atâta. În plus, prinseseră gust de 
tandreţe, manifestată prin toate soiurile de răsfâăţuri, de 
care tatăl lor făcuse atâta risipă timp de câteva ceasuri, 
încercând, după toate probabilitățile, să mai atenueze ceva 
din mustrările pe care i le făcea propria-i conştiinţă în 
legătură cu această despărţire atât de zorită după o 
absenţă atât de lungă. Cele două fetiţe îi arătară deci 


marchizului un ataşament nemaipomenit şi o recunoştinţă 
periculoasă pentru proiectele sale. Dimineaţă, când brişca 
fu trasă în faţa peronului de la castel, fetiţele pricepând că 
vor fi duse de acolo, începură să scoată nişte ţipete 
desperate. Marchizul de Souday îşi folosi toată elocinţa ca 
să le convingă să se urce în trăsură, spunându-le că acolo 
unde se vor duce vor avea parte de mai multe dulciuri şi 
distracţii decât dacă vor rămâne alături de el; dar cu cât 
vorbea mai mult, cu atât Mary plângea mai tare şi cu atât 
Bertha bătea mai amarnic din picioare, agăţându-se de el. 
Nerăbdarea începu să pună stăpânire pe marchiz; văzând 
că nu izbutea cu vorba bună, tocmai se pregătea să se 
folosească de forţă, când, ridicând ochii, întâlni privirea lui 
Jean Oullier. Două lacrimi mari se rostogoleau pe obrajii 
arşi de soare ai ţăranului, pierzându-se în barba deasă şi 
roşie care-i încadra faţa. Acele lacrimi erau totodată o 
rugăminte pentru marchiz şi un reproş pentru tată. Domnul 
de Souday făcu semn lui Jean Oullier să deshame calul şi, în 
timp ce Bertha, care înţelesese acest semn, începu să 
ţopăie pe peron, el îi spuse arendaşului la ureche: 

— Veţi pleca mâine. 

Dar, a doua zi, cum se făcuse vreme frumoasă, marchizul 
voi să profite de prezenţa lui Jean Oullier şi să-l ia cu el la 
vânătoare. În consecinţă, îl pofti în odaia lui ca să-l ajute să- 
şi îmbrace costumul de vânătoare. Țăranul fu izbit de 
cumplita dezordine care domnea în acea odăiţă, iar pentru 
marchiz fu un prilej de a-şi isprăvi confidenţele intime, 
plângându-se de bucătăreasă, care, deşi pricepută în faţa 
plitei, era de o delăsare groaznică în orice alte treburi 
gospodăreşti şi mai ales în ceea ce privea hainele 
marchizului. Acestuia din urmă îi trebuiră mai bine de zece 
minute până să găsească o vestă care să nu fie văduvită de 
toţi nasturii şi un pantalon care să se afle într-o stare cât de 
cât decentă. 

Seara, când se înapoie în camera lui, marchizul de 
Souday îl găsi pe Jean Oullier, stând într-un colţ, cu 


picioarele încrucişate sub el, aşa cum stau turcii ori 
croitorii. Bravul om avea în faţă un munte de haine şi ţinea 
în mână un pantalon vechi de catifea în care îşi înfigea, cu 
furie, acul. 

— Ce dracu' faci acolo? îl întrebă marchizul. 

— Iarna e frig în ţinutul ăsta de câmpie, mai ales când 
bate vântul dinspre mare; şi, ajuns la mine acasă, o să-mi 
îngheţe picioarele doar gândindu-mă cum poate ajunge 
crivățul la ale dumneavoastră prin asemenea spărturi! 
răspunse Jean  Oullier arătându-i stăpânului său o 
despicătură, care mergea de la genunchi până la centură, 
în pantalonul pe care-l dregea. 

— Ah! Eşti deci şi croitor? îl întrebă marchizul. 

— Vai! răspunse Jean Oullier, când trăieşti singur de mai 
bine de douăzeci de ani, înveţi din toate câte puţin. De 
altfel, când ai fost soldat, te pricepi la orice. 

— Bun! Şi eu n-am fost? întrebă marchizul. 

— Nu. Dumneavoastră aţi fost ofiţer, ceea ce nu e acelaşi 
lucru. 

Marchizul de Souday îl privi cu admiraţie, apoi se culcă, 
adormi şi sforăi, fără ca asta să-l deranjeze câtuşi de puţin 
pe bătrânul ţăran. În toiul nopţii, marchizul se sculă. Jean 
Oullier continua să lucreze. Muntele de haine nu scăzuse 
prea mult. 

— N-ai să isprăveşti, chiar dac-ai să trudeşti până la ziuă, 
bietul meu Jean! îi spuse marchizul. 

— Vai! De asta mă tem şi eu! 

— Atunci culcă-te, camarade; n-ai să pleci decât după ce 
vei face puţină ordine în toată harababura asta, iar mâine 
vom merge din nou la vânătoare. 


CAPITOLUL IV 


Cum, venind pentru un ceas la marchizul de 
Sounday, Jean Ouilier încă ar mai fi acolo, dacă 
marchizul şi el n-ar fi murit de zece ani 


DIMINEAŢA, ÎNAINTE DE A PLECA 
la vânătoare, marchizul de Souday avu ideea să-şi sărute 
copilele. Urcă, prin urmare, în odaia lor şi fu foarte mirat 
să-l găsească pe Jean Oullier care i-o luase înainte şi care le 
spăla pe cele două fetiţe cu conştiinciozitatea şi cu 
îndemânarea celei mai destoinice guvernante. Bietul om, 
amintindu-şi de copiii săi pierduţi, părea să găsească în 
această ocupaţie o deplină satisfacţie.  Admiraţia 
marchizului se schimbă în respect. Timp de opt zile 
lucrurile se succedară fără întrerupere, unele mai frumoase 
şi mai rodnice decât altele. Timp de opt zile, rând pe rând, 
administrator şi croitor, Jean Oullier trudi fără răgaz la 
reîntinerirea hainelor stăpânului său; şi mai găsea şi vreme 
să pună la punct casa de sus şi până jos. Marchizul de 
Souday, departe de a voi acum să-i grăbească plecarea, se 
gândea cu spaimă că avea să se despartă de un slujitor atât 
de preţios. Gândurile care-l năpădeau - şi asta se întâmpla 
mai ales în zilele ploioase, când vremea urâtă îl împiedica să 
se consacre plăcerii sale deosebite, vânătoarea - aceste 
gânduri îl aruncau adesea pe marchiz în cele mai crude 
îndoieli. leşea din ele cum ies din astfel de situaţii toate 
temperamentele nehotărâte, caracterele slabe, toţi oamenii 
care nu ştiu să ia o hotărâre: trăind în provizorat. În 1831, 
Bertha şi Mary împliniseră  şaptesprezece ani şi 
provizoratul încă mai dura. Orice s-ar fi putut crede, 
marchizul de Souday încă nu se hotărâse să-şi păstreze 
fetele lângă el. Lui Jean Oullier, care agăţase în cui cheia 


casei sale din Chevroliere, nu-i trecuse prin minte, timp de 
paisprezece ani, s-o mai ia de acolo. Aşa cum am mai spus, 
le îndrăgise imediat pe Bertha şi pe Mary; această 
afecţiune, în inima lui văduvită de propriii săi copii, se 
schimbase prompt în dragoste şi, cu timpul, această 
dragoste devenise fanatică. După două luni de şedere la 
castel, Jean n-ar mai fi primit, cu inimă uşoară, porunca de 
a pleca şi respectul pe care i-l purta domnului de Souday nu 
l-ar fi împiedicat să-i spună verde în faţă ce credea el 
despre această plecare. Din fericire, marchizul nu avea 
obiceiul să facă niciun fel de confidenţe slujitorului său, aşa 
că Jean Oullier luă provizoratul drept un lucru definitiv şi 
crezu că marchizul privea prezenţa fiicelor sale în castel ca 
pe ceva firesc şi în acelaşi timp ca pe o datorie pentru el. 

În momentul în care ieşim din aceste preliminarii, poate 
puţin cam lungi, Bertha şi Mary aveau deci şaptesprezece 
spre optsprezece ani. Stirpea curată a marchizului de 
Souday făcuse minuni amestecându-se cu sângele plin de 
sevă al plebeienei saxone: copilele Evei erau două tinere 
splendide, cu trăsături fine şi delicate, cu talia zveltă, cu o 
înfăţişare plină de nobleţe şi de distincţie. Semănau cum 
seamănă toţi gemenii: numai că Bertha era brună ca şi tatăl 
ei, iar Mary blondă ca maică-sa. Din nefericire, educaţia pe 
care o primiseră cele două fete era precară. Trăind zi de zi 
alături de tatăl lor, cu felul lui nepăsător de a fi şi cu ideile 
sale preconcepute de a se bucura de prezent şi de a nu se 
preocupa de viitor, era cu neputinţă ca lucrurile să stea 
altfel. Jean Oullier fusese singurul învăţător al copilelor 
Evei, după cum fusese şi singura lor guvernantă. Demnul 
ţăran le învățase tot ceea ce ştia şi el adică, să citească, să 
scrie, să numere şi să se roage; apoi să alerge prin pădure, 
să escaladeze stâncile, să străbată tufişurile de rugi şi de 
mărăcini, toate astea fără oboseală, fără frică şi fără 
slăbiciune; să nimerească pasărea din zbor şi capra 
sălbatică în goana ei; în sfârşit, să călărească fără şa pe acei 
neîmblânziţi cai din Mellerault, la fel de sălbatici în preriile 


sau în landele lor ca şi caii acelor gauchos din pampas. 
Marchizul de Souday văzuse toate astea fără să se simtă 
tentat să imprime o altă direcţie educaţiei fiicelor sale, fără 
să se întrebe câtuşi de puţin dacă celor două copile le 
plăceau aceste treburi de bărbat; demnul gentilom era cât 
se poate de fericit că are în ele nişte curajoase tovarăşe de 
vânătoare, că sunt respectuoase, vesele, că au o înclinare 
vădită către cinegetică, ceea ce sporea farmecul partidelor 
sale de vânătoare. 

Când Bertha şi Mary împliniră paisprezece ani, când 
începură să-şi însoţească tatăl în expedițiile sale 
vânătoreşti, jocurile  copilăreşti, care le  umpluseră 
odinioară timpul liber, îşi pierdură pentru ele farmecul. 
Atunci, ca să nu se plictisească, marchizul de Souday le 
învăţă să joace whist. La rândul lor, copilele îşi completară, 
cum putuseră mai bine educaţia: jucându-se de-a v-aţi 
ascunselea prin castel descoperiră o cameră care, după 
toate probabilitățile, nu mai fusese deschisă de peste 
treizeci de ani. Era biblioteca. Acolo, fetele găsiră aproape 
o mie de volume. Fiecare îşi alese cărţile conform firii sale. 
Sentimentala şi  blânda Mary preferase romanele; 
tulbulenta şi pozitiva Bertha, istoria. Din aceste lecturi 
truncheate rezultase pentru cele două tinere noţiuni destul 
de false despre viaţa adevărată şi despre obiceiurile şi 
exigenţele unei lumi pe care ele n-o văzuseră niciodată, de 
care abia dacă auziseră vorbindu-se. Din această educaţie 
rezultară nişte deprinderi care le crea celor două fete o 
foarte proastă reputaţie în întreg ţinutul. Marchizul de 
Souday era înconjurat de nişte boiernaşi care-i invidiau 
grozav numele ilustru şi care abia aşteptau ocazia să-l 
trateze cu acelaşi dispreţ pe care strămoşii marchizului li-l 
arătaseră probabil strămoşilor lor; văzându-l deci că ţine în 
casa lui considerând drept fiice, roadele unei legături 
nelegitime, începură să trâmbiţeze cam ce fel de viaţă 
dusese la Londra; i se exagerară greşelile; făcură din biata 
Eva, pe care numai miracolul providenţei o mai păstrase 


pură, o femeie de stradă şi încet, încet, nobilii de ţară din 
Beauvoir, din Saint-Leger, Bourgneuf, Saint-Philbert şi 
Grand-Lieu îi întoarseră marchizului spatele, sub pretextul 
că înjoseşte nobilimea. În curând nu numai bărbaţii 
dezaprobară purtarea actuală a marchizului şi-i calomniară 
conduita din trecut: frumuseţea celor două surori asmuţi 
împotriva lor toate mamele şi toate fetele, pe o distanţă de 
zece leghe în jur, şi acest fapt deveni cu mult mai grav. Dacă 
Bertha şi Mary ar fi fost urâte, inima acelor doamne 
caritabile şi a acelor pioase domnişoare ar fi fost în mod 
firesc înclinată spre indulgență creştinească şi poate că i-ar 
fi iertat afurisitului de castelan paternitatea necuviincioasă; 
dar nu puteau să ierte faptul că cele două fete erau pline de 
distincţie, de nobleţe şi de farmec. 

Aceste calităţi nu meritau deci nici îngăduinţă nici milă. 
Din departamentul Loarei inferioare, clevetirile şi răutăţile 
se întinseră şi în departamentele Vandeea, Main şi Loara. 
Fără marea care mărgineşte Loara inferioară cu siguranţă 
că această bârfă odioasă ar fi făcut tot atâta drum către 
vest pe cât făcuse către sud şi est. Burghezi şi gentilomi, 
orăşeni şi ţărani toţi se amestecară în povestea asta. Tineri, 
care abia dacă le zăriseră pe Marv şi pe Bertha, vorbeau 
despre fetele marchizului de Souday cu un surâs plin de 
îngâmfare. Văduvele bătrâne se închinau când li se rostea 
numele; guvernantele îi amenințau cu ele pe copii când 
aceştia nu erau cuminţi. Pe scurt, se spuseră atâtea despre 
Bertha şi Mary, încât oricât de curată le-ar fi fost viaţa şi 
oricât de nevinovate faptele, ele deveniră prilej de râs în 
întreg ţinutul. Prin valeţii de la castele, prin breslaşii care 
se apropiau de burghezi, prin oamenii pe care cele două 
fete îi ajutau, această ură se infiltră în mase, care născociră 
pe seama bietelor copile cele mai năstruşnice poveşti; şi nu 
exista tăietor de lemne, meşter de saboţi din Machecoul sau 
cultivator de cereale din Saint-Philbert sau din Aigrefeuille 
care să nu se socoată dezonorat dacă şi-ar fi ridicat pălăria 
ca să le salute. 


În sfârşit, mahalaua dădu celor două fete o poreclă 
primită cu satisfacţie şi de cercurile de sus: lupoaiceleit- din 
Machecoul. 


CAPITOLUL V 


Vizuina lupanilor 


MARCHIZUL DE SOUDAY RĂMASE 
total indiferent la aceste manifestări de blam public. Când 
observă că nu i se mai întorceau vizitele pe care, din când 
în când, se credea obligat să le facă vecinilor săi, îşi frecă 
bucuros mâinile, socotindu-se scăpat de corvezile care-i 
erau odioase şi pe care nu le îndeplinea niciodată decât silit 
fie de fiicele sale, fie de Jean Oullier. Îi ajunseră şi lui la 
ureche, de ici de colo, unele dintre calomniile care circulau 
pe seama Berthei şi a lui Mary; dar era atât de fericit între 
fiicele şi câinii lui, încât nu catadicsi să acorde nici cea mai 
mică atenţie acelor vorbe absurde; aşa încât continua să-şi 
vâneze zilnic iepurii, să prindă câte un mistreţ şi să joace 
wWhist în fiecare seară cu cele două biete calomniate. Jean 
Oullier era însă departe de a fi atât de liniştit ca şi stăpânul 
său. Dragostea lui pentru cele două copile devenise 
fanatică: îşi petrecea viaţa privindu-le şi când stăteau 
surâzătoare, în salonul castelului, şi când, aplecate pe 
coama cailor galopau alături de el, cu chipul însufleţit, cu 
pletele fluturând în vânt. Văzându-le atât de mândru 
alcătuite şi în acelaşi timp atât de bune şi de tandre faţă de 
tatăl lor şi de el, inima îi tresărea de orgoliu, de mândrie şi 
de fericire. Le privea ca şi cum ar fi contribuit şi el cu ceva 
la înflorirea lor şi se întreba cum de nu le cădea toată lumea 
la picioare. 

Într-o frumoasă dimineaţă de septembrie, marchizul de 
Souday, fiicele sale, Jean Oullier şi haita sa de câini vânau în 
pădurea din Machecoul. Era o zi aşteptată cu nerăbdare de 
marchiz care, de aproape trei luni, se pregătea să pună 
mâna pe bârlogul unor pui de lup, bârlog descoperit de 


Jean Oullier. Începuseră prin a urmări unul din pui, de 
mărimea unui căţelandru, când lupoaica le tăie drumul 
tocmai în toiul unei discuţii aprinse dintre marchiz şi Jean 
Oullier. La vederea fiarei, haita de câini scoase un lătrat 
puternic şi, plină de ardoare, se năpusti pe urmele ei. 
Chemări, strigăte desperate, lovituri de bici, nimic n-o putu 
reţine, nimic n-o putu opri. Jean Oullier îşi luă picioarele la 
spinare gonind după câini; marchizul şi fiicele sale îşi 
mânară în galop caii după lupoaică; dar câinii nu mai aveau 
acum de-a face cu un lupan timid şi şovăielnic, ci cu un 
animal îndrăzneţ, puternic, întreprinzător, care alerga plin 
de siguranţă, străbătând nepăsător văi, stânci şi torente, şi 
asta fără spaimă, fără precipitare, ţinând câinii la distanţă, 
dominându-i cu puterea privirilor sale piezişe şi mai ales cu 
mârâitul lui fioros, care nu prevestea nimic bun. Lupoaica, 
străbătând trei sferturi din pădure, ieşi la loc deschis, în 
câmpie, ca şi cum ar fi avut de gând să se îndrepte spre 
pădurea din Grande-Lande. Graţie elasticităţii picioarelor 
sale, Jean Oullier rămăsese doar la trei, patru sute de paşi 
distanţă de câinii săi. Marchizul şi fiicele sale, împiedicaţi de 
povârnişuri să înainteze repede, rămăseseră mult în urmă. 

Când aceştia ajunseră, la rândul lor, la liziera pădurii, 
după ce urcaseră cu greu colina ce domina sătucul Marne, 
zăriră - la o jumătate de leghe în faţa lor, între Machecoul şi 
Brillardiere - pe Jean Oullier, câinii şi lupoaica. 

— Drace! zise marchizul, aş da zece zile din viaţă ca să 
mă aflu în acest moment între Saint-Etienne de Mermerte şi 
Guimariere, ca să trimit un glonte în ticăloasa asta de 
lupoaică! 

— Se îndreaptă cu siguranţă spre pădurea din Grande- 
Lande, răspunse Mary. 

— Da, zise Bertha, dar se va întoarce după pui. 

— Mai bine-ar fi s-o omoare decât s-o fugărească atâta, 
zise Mary. Iată, adu-ţi aminte că anul trecut am urmărit un 
lup mare care ne-a plimbat vreme de zece ceasuri pe o 
distanţă de cincisprezece leghe, şi până la urmă tot ne-a 


scăpat; ne-am întors acasă cu caii istoviţi, cu câinii 
şchiopătând şi cu ruşinea unei tolbe goale. 

— Ta, ta, ta! făcu marchizul. Lupul tău nu era lupoaica 
noastră. Dacă vreţi, întorceţi-vă acasă, domnişoarelor. La 
naiba! Cel puţin nu se va spune că eu sunt cel care am 
stricat vânătoarea! 

— Vom merge unde vei merge şi dumneata, tată, 
răspunseră împreună cele două fete. 

— Ei bine, atunci înainte! strigă marchizul, însoţindu-şi 
cuvintele de două viguroase lovituri de pinteni şi lansându- 
şi calul pe pantă. 

Drumul, pe care tocmai se avântase marchizul, era 
bolovănos şi tăiat de acele urme de roţi a căror tradiţie 
Poitou-ul de Jos o păstrează cu evlavie; în fiece clipă, caii se 
poticneau; la fiecare pas, dacă nu s-ar fi ţinut cu putere, 
călăreţii ar fi fost trântiţi din şa şi oricât ar fi ocolit tot. N-ar 
fi putut ajunge în pădurea Grande-Lande înaintea 
vânatului. 

Domnul de Souday, călărind mai bine decât fiicele sale, 
putând să-şi mânuiască mai cu însufleţire bidiviul, le-o luase 
înainte cu câteva sute de paşi; sătul de dificultăţile 
drumului, zărind, în dreapta, un câmp deschis, îşi îmboldi 
calul şi, fără să-şi mai avertizeze fetele, o luă de-a 
curmezişul, peste câmpie. Bertha şi Mary, nemaizărindu-şi 
tatăl, îşi continuară cursa periculoasă de-a lungul drumului 
brăzdat de gropi. Trecuse aproape un sfert de ceas de când 
alergau astfel, când se pomeniră deodată într-un loc unde 
drumul era închis între două maluri străjuite de garduri de 
mărăcini, ale căror ramuri se împleteau pe deasupra 
capetelor lor; fetele se opriră brusc, crezând că aud, la 
mică distanţă, lătratul bine cunoscut al câinilor lor. Aproape 
în acelaşi timp, la câţiva, paşi de ele răsună o împuşcătură 
şi un iepure mare, cu urechile însângerate, ţâşni din 
mărăciniş şi dispăru pe neaşteptate din drum, în vreme ce 
nişte strigăte furioase de: „După el, după el, potăilor! Şo! 
Şo pe el!” se auziră din câmpul care se învecina cu poteca 


înfundată. Cele două surori crezură că au nimerit peste 
vânătoarea vreunuia din vecinii lor, şi tocmai se pregăteau 
să se îndepărteze cât mai discret când, din locul pe unde se 
ivise iepurele, îl văzură apărând, lătrând cât îl ţinea gura, 
pe Rustand, unul din câinii tatălui lor, apoi pe Farrand, pe 
Bellande, pe Domino şi pe urmă pe Fanfare; se succedară 
toţi, fără pauză, fugărindu-l pe amărâtul acela de iepure, ca 
şi cum toată ziua n-ar fi întâlnit un alt vânat mai de soi. Dar 
abia se făcu nevăzută coada celui de-al şaselea câine prin 
spărtura din mărăciniş, că în locul ei se ivi un cap omenesc. 
Acel cap era al unui tânăr palid, speriat, cu părul zbârlit, cu 
ochii rătăciţi, făcând nişte eforturi supraomeneşti ca să-şi 
treacă şi trupul prin locul acela îngust. 


CAPITOLUL VI 


Iepurele rănit 


ÎN MĂRĂCINIŞURILE DIN POL. 
tou-ul de Jos - aducând puţin cu hăţişurile bretone, datorită 
copacilor foarte aplecaţi şi cu crengile dese şi împletite - 
dacă s-a strecurat un iepure, dacă s-au strecurat şase câini 
fugărind acel iepure, spărtura care le-a înlesnit lor trecerea 
n-are nicio şansă să devină mare cât o poartă cu două 
canaturi; aşa că bietului tânăr, prins ca în lucarna unei 
ghilotine - oricât s-ar fi zbătut, oricât şi-ar fi zgâriat mâinile 
şi faţa - i-ar fi fost cu neputinţă să înainteze măcar cu un 
deget. Totuşi, tânărul vânător continua cu desperare lupta, 
când, nişte hohote de râs îl smulseră din preocuparea sa. 
Întoarse capul şi zări două amazoane care, aplecate pe 
grumazul cailor lor, râdeau neascunzându-şi nici veselia, 
nici motivul care le-o prilejuia. Ruşinat de a fi stârnit râsul a 
două persoane atât de frumoase, înțelegând tot grotescul 
situaţiei în care se afla, adolescentul - tânărul abia dacă 
avea douăzeci de ani - voi să se tragă îndărăt, dar s-ar fi zis 
că acel mărăciniş buclucaş era la fel de puţin prietenos în 
ce priveşte înaintarea, cât şi retragerea; spinii i se 
înfipseseră atât de tare în haine şi crengile ascuţite în tolba 
de vânătoare, încât băiatului îi fu cu neputinţă să dea 
înapoi; rămase deci prins în hăţiş ca într-o capcană şi 
această de a doua încercare spori veselia celor două 
spectatoare. Opintindu-se din nou ca să înainteze, de data 
asta cu furie, cu turbare, chipul băiatului vădi o asemenea 
desperare, încât Mary, se simţi mişcată. 

— Taci, Bertha, îi zise ea surorii sale; vezi bine că-i facem 
rău! 


— Ai dreptate, răspunse Bertha; dar ce vrei? Nu mă pot 
stăpâni. 

Şi, continuând să râdă, sări jos de pe cal şi se îndreptă 
spre băiat să-l ajute. 

— Domnule, zise Bertha, cred că nu ţi-ar strica o mână de 
ajutor ca să ieşi de aici. 

Dar râsetele celor două tinere sfâşiaseră inima băiatului 
mult mai tare decât îi sfâşiaseră spinii pielea; aşa că oricât 
de curtenitoare fuseseră cuvintele Berthei, ele nu-l făcură 
pe bietul captiv să uite batjocura îndurată. Continuă deci să 
tacă şi, ca unul hotărât să iasă din încurcătură fără să 
recurgă la ajutorul nimănui, făcu un ultim efort. 
Sprijinindu-se în pumni, încercă să înainteze unduindu-şi 
trupul, cam cum fac şerpii când vor să înainteze; din 
nenorocire, în această mişcare se izbi puternic cu fruntea 
de o creangă ruptă de măr pădureţ, al cărei ciot ascuţit îi 
sfâşie pielea; tânărul, simțindu-se serios rănit, scoase un 
strigăt; sângele ţâşnindu-i din belşug, îi inundase faţa. Cele 
două fete se avântară spre tânăr, îl apucară de umeri şi, 
unindu-şi eforturile, izbutiră să-l tragă afară din mărăciniş 
şi să-l aşeze pe mal. Mary, văzându-i rana, deveni palidă şi 
începu să tremure; Bertha, mai puţin impresionabilă decât 
sora ei, nu-şi pierdu nicio clipă cumpătul. 

— Fugi la râul de colo, îi spuse ea lui Mary, şi udă-ţi bine 
batista ca să-l spălăm de sângele care-l orbeşte. 

Apoi, întorcându-se spre tânăr, îl întrebă: — Te doare 
tare, domnule? 

— Iertare, domnişoară, răspunse băiatul, dar în acest 
moment mă preocupă atâtea lucruri încât nu prea mai ştiu 
dacă mă doare capul pe dinăuntru sau pe dinafară. 

Apoi, izbucnind în lacrimi, până atunci cu greu stăpânite, 
strigă: — Bunul Dumnezeu m-a pedepsit fiindcă n-am 
ascultat-o pe mama! 

Deşi cel care vorbea era foarte tânăr - am mai spus că 
abia împlinise douăzeci de ani - din ciudatele vorbe pe care 
le rostise răzbătea un accent mult prea copilăresc care nu 


se potrivea câtuşi de puţin nici cu talia, nici cu 
echipamentul lui de vânător; aşa că în ciuda compătimirii 
pe care le-o treziseră rana, fetele izbucniră din nou în râs. 
Bietul băiat aruncă celor două surori o privire de reproş, în 
vreme ce alte lacrimi îi umeziră pleoapele. Apoi, cu o 
mişcare nerăbdătoare îşi smulse batista udă pe care i-o 
pusese Mary pe frunte. 

— Ei bine, întrebă Bertha, ce te-a apucat? 

— Lăsaţi-mă în pace! strigă tânărul. Nu sunt dispus să 
primesc nişte îngrijiri pe care să le plătesc atât de scump. 
Oh! Cât mă căiesc că n-am ascultat de primul îndemn! 
Trebuia să fug, cu riscul de a mă răni de o sută de ori mai 
rău ! 

— Da, dar pentru că ai fost destul de cuminte ca să n-o 
faci, reluă Mary, fii la fel de cuminte şi lasă-mă să-ţi pun 
batista asta pe frunte. 

Şi, luând de jos batista, tânăra se apropie de rănit cu o 
asemenea expresie de interes, încât acesta, scuturând din 
cap nu în semn de refuz, ci în semn de descurajare, 
răspunse: 

— Fă ce vrei, domnişoară! 

— Oh! Oh! făcu Bertha, pentru un vânător eşti cam prea 
susceptibil, dragă domnule. 

— Mai întâi, domnişoară, nu-s deloc vânător, apoi, după 
ceea ce mi s-a întâmplat astăzi, nu-s dispus să mai devin 
vreodată. 

— Iertare, zise Bertha, pe acelaşi ton ironic, care-l 
revoltase pe tânăr, iertare; dar, judecând după 
înverşunarea cu care te luptai împotriva mărăcinilor şi a 
spinilor, şi mai ales după ardoarea cu care aţâţai câinii 
noştri, fie-mi îngăduit să presupun că, cel puţin, aspiri la 
titlul de vânător. 

— Oh, nu, domnişoară! am cedat unui impuls pe care nu-l 
pricep nici eu, acum, când judec cu sânge rece; îmi dau şi 
mai bine seama câtă dreptate are mama să urască această 


aşa-zisă destindere, care te obligă să sorteşti morţii nişte 
animale lipsite de apărare. 

— Bagă de seamă, dragul meu domn! zise Bertha; pentru 
noi, care avem barbaria de a ne complace în această 
destindere, dumneata semeni cu vulpea din fabulă. 

În acel moment, Mary, care se dusese din nou să ude 
batista în râu, tocmai se pregătea s-o înnoade pentru a 
doua oară în jurul frunţii tânărului. Dar acesta o respinse. 

— Domnişoară, îi zise el, scuteşte-mă de îngrijirile 
dumitale! Nu vezi că sora dumitale continuă să-şi bată joc 
de mine? 

— Haide, te rog, îi zise Mary cu cel mai tandru glas din 
lume. 

Dar el, fără să se lase învăluit de tonul catifelat al acestui 
glas, se ridică grăbit, cu scopul vădit de a se îndepărta. 
Această încăpățânare, care era mai mult a unui copil decât 
a unui bărbat, o exasperă pe irascibila Bertha. 

— Drace! strigă ea, aşa cum ar fi strigat taică-său într-o 
împrejurare asemănătoare, acest copilandru răutăcios nu 
înţelege de vorbă bună? Pansează-l, Mary; eu am să-l ţin de 
mâini, şi-o să vadă pe dracu dacă se mişcă! 

Şi, fără multe fasoane, Bertha, îl apucă zdravăn de mâini 
pe gingaşul tânăr, în vreme ce Mary îi lega strâns batista 
peste rană. 

— Acum, domnule, zise Bertha, iată-te în stare să te 
îndrepţi spre casa dumitale; poţi deci să revii la primul 
dumitale îndemn şi să ne întorci spatele fără ca măcar să ne 
mulţumeşti. Eşti liber. 

Tânărul rămase nemişcat. Părea totodată şi teribil de 
surprins, dar şi profund umilit de a se fi arătat atât de slab 
faţă de cele două fete care păreau atât de puternice; 
privirile sale trecură de la Bertha la Mary şi de la Mary la 
Bertha, fără să poată găsi cuvântul potrivit. În sfârşit, nu 
întrezări alt mijloc de a ieşi din încurcătură decât să-şi 
ascundă chipul în mâini. 

— Dumnezeule! zise Mary neliniştită, ţi-e rău? 


Tânărul nu răspunse. Bertha îi îndepărtă uşurel mâinile 
de pe faţă şi observând că plângea deveni într-o clipă la fel 
de blândă şi de atentă ca şi sora ei. 

— De ce plângi? Te doare cumva rana? îl întrebă Bertha. 
Dacă-i aşa, urcă, fie pe calul meu, fie pe cel al surorii mele 
şi te vom conduce acasă. 

Dar tânărul făcu, din cap, un nu categoric. 

— Hai, zise Bertha, destul cu copilăriile! Te-am jignit. Dar 
cui i-ar fi trecut prin minte că sub vesta dumitale de 
vânătoare se ascunde o inimă de domnişoară? Mă rog, îţi 
cerem scuze; dar ce să facem dacă nouă ne place tocmai 
această destindere care are ghinionul să-i displacă mamei 
dumitale? Hai, mai eşti supărat? 

— Nu, domnişoară, răspunse tânărul, nu mi-e ciudă decât 
pe mine. 

— De ce? 

— N-aş şti să-ţi spun... Poate mi-e ruşine că am fost mai 
slab ca voi două, eu care sunt bărbat; poate că mă simt 
tulburat la gândul că mă voi întoarce astfel acasă... Ce să-i 
spun mamei, cum să-i motivez rana asta? 

Cele două fete se priviră surprinse; dar, de data asta se 
abţinură să râdă, văzând cu ce susceptibilitate exagerată 
era înzestrat cel cu care aveau ele de-a face. 

— Ei bine, atunci, zise Bertha, dacă nu mai eşti supărat 
pe noi, dă-mi mâna şi să ne luăm rămas bun ca nişte 
prieteni. 

Îi întinse rănitului mâna, şi i-o strânse bărbăteşte. Mary 
le făcu semn să tacă. 

— Sstt! Ascultaţi! 

Se auziră, apropiindu-se cu repeziciune, nişte lătrături 
puternice, prelungite: lătrăturile câinilor care simt prada. 
Era haita marchizului de Souday care se lansase în 
urmărirea iepurelui rănit şi pe care-l fugărea la un pas. 
Bertha apucă puşca tânărului. Acesta făcu un gest, ca şi 
cum ar fi vrut să prevină o imprudenţă; surâsul tinerei îl 
linişti. Chiar în aceeaşi clipă iepurele ieşi din hăţiş, dar 


zărindu-le pe cele trei personaje făcu un salt dând să se 
întoarcă. Oricât de promptă i-ar fi fost mişcarea, Bertha avu 
vreme să-l ochească; trase şi animalul, trăsnit, se rostogoli 
de-a lungul taluzului şi rămase mort în mijlocul drumului. 
Mary, care tocmai îşi lua rămas bun de la tânăr, aşteptând 
să vadă ce-o să se întâmple, rămăsese cu mâna în mâna 
băiatului. Bertha se duse să ia iepurele şi întorcându-se 
lângă tânărul, care mai ţinea încă mâna lui Mary în mâna 
lui, zise: 

— Poftim, domnule, iată scuza dumitale! 

— Cum adică? 

— Vei povesti mamei dumitale că iepurele ţi-a trecut pe la 
picioare; vei spune că puşca s-a descărcat fără voia 
dumitale şi vei face faţă în mod onorabil jurând, cum ne-ai 
jurat şi nouă adineauri, că asta nu se va mai întâmpla. 

Tânărul clătină din cap cu descurajare. 

— Nu, zise el, nu voi cuteza niciodată să-i mărturisesc 
mamei că n-am ascultat-o. 

— Ţi-a interzis deci atât de straşnic să vânezi? 

— Te cred. 

— Şi dumneata faci braconaj! zise Bertha, şi începi exact 
cu sfârşitul. Mărturiseşte, cel puţin, că ai vocaţie. 

— Nu mai glumi, domnişoară; aţi fost amândouă atât de 
bune cu mine, încât n-aş mai putea să mă supăr pe voi. 

— Atunci, domnule, zise Mary, va trebui ori să minţi - 
ceea ce noi nu te sfătuim să faci - ori să mărturiseşti cinstit 
adevărul. Crede-mă, oricare ar fi părerea mamei dumitale 
despre distracţia la care ai luat parte fără voia ei, cinstea 
dumitale o va dezarma. La urma urmei nu-i o crimă atât de 
mare să ucizi un iepure! 

— E totuna, nu voi cuteza niciodată! 

— Oh! Deci mama dumitale e chiar atât de cumplită? 
întrebă Bertha. 

— Nu, domnişoară: e foarte bună, foarte tandră; îmi 
îndeplineşte toate dorinţele, toate capriciile; dar nu mă lasă 


să mă ating de puşcă. Într-un fel, are dreptate, zise tânărul 
cu un suspin: tata a fost ucis la vânătoare. 

Tinerele tresăriră. 

— Atunci, domnule, zise Bertha la fel de gravă ca şi cel 
căruia i se adresa, glumele noastre au fost cât se poate de 
deplasate ceea ce face ca regretele să ne fie şi mai 
puternice. Nădăjduiesc totuşi că vei uita glumele şi că nu-ţi 
vei aminti decât de regrete. 

— Nu-mi voi aminti, domnişoarelor, decât de îngrijirile pe 
care aţi binevoit să mi le daţi şi eu sunt cel care 
nădăjduieşte că veţi uita temerile puerile şi neghioaba mea 
susceptibilitate. 

— Ba da. Ni le vom aminti, domnule, zise Mary, ca să nu 
mai săvârşim şi faţă de un altul greşelile pe care le-am 
săvârşit faţă de dumneata! 

În vreme ce Mary răspundea, Bertha se şi urcase pe cal. 
Tânărul întinse pentru a doua oară mâna lui Mary. Mary i-o 
atinse cu vârful degetelor şi, la rându-i, se avântă, 
sprintenă, în şa. Atunci, chemându-şi câinii, care la glasul 
lor se adunară în juru-le, cele două surori dădură pinteni 
cailor şi se îndepărtară repede. Rănitul, încremenit şi fără 
glas, rămase o vreme să le privească până când o cotitură a 
potecii le făcu să dispară din ochii lui. Apoi îşi lăsă capul în 
piept şi căzu pe gânduri. Să rămânem alături de acest nou 
personaj cu care e nevoie să facem o mai amplă cunoştinţă. 


CAPITOLUL VII 
Domnul Michel 


CEEA CE SE ÎNTÂMPLASE PRODU- 
sese asupra tânărului o impresie atât de vie, încât i se păru 
- când cele două fete dispărură - că se trezise dintr-un vis. 
Căci băiatul se afla în acea epocă a vieţii sale în care chiar şi 
cei sortiţi să devină mai târziu oameni serioşi plătesc tribut 
romantismului; întâlnirea cu două fete, atât de diferite de 
cele pe care era obişnuit să le vadă, îl transportase în lumea 
fantastică a  reveriilor, unde imaginaţia sa putea să 
rătăcească în voie, căutând acele castele făurite de zâne 
care se prăbuşesc pe drum, pe măsură ce înaintăm în viaţă. 
Nu susţinem că tânărul nostru ar fi simţit vreun imbold al 
inimii pentru una din cele două amazoane; se simţea doar 
îndemnat de o mare curiozitate, fiindcă acel amestec de 
distincţie, frumuseţe, maniere elegante şi obiceiuri 
cavalereşti i se părea extraordinar, îşi făgădui deci să 
încerce să le revadă, dar mai întâi să afle cine erau. Norocul 
păru să-i surâdă, fiindcă, în timp ce se îndrepta spre casă, 
se încrucişă pe drum cu un ins încălţat cu jambiere înalte 
de piele, având la şold o goarnă de vânătoare, pe umăr o 
carabină, iar în mână un bici. Acel ins mergea repede şi 
părea foarte prost dispus. Probabil că era vreun rândaş din 
ceata vânătorilor care le urma pe cele două fete. Tânărul, 
făcând apel la cea mai plăcută inflexiune a vocii sale şi la cel 
mai îmbietor surâs, zise: 

— Amice, cauţi două domnişoare, nu-i aşa? Una călare pe 
un cal murg, cealaltă pe o iapă roaibă cu coama neagră? 

— Mai întâi, nu-s amicul dumitale, domnule, având în 
vedere că nu te cunosc; apoi nu caut două domnişoare: îmi 
caut câinii, răspunse cu brutalitate omul în bluză, câinii mei 


pe care un dobitoc i-a întors mai adineauri din calea unui 
lup pe care-l urmăreau, ca să-i pună pe urma unui iepure 
care tocmai îi scăpase, ca un ageamiu ce este. 

Tânărul îşi muşcă buzele. 

Omul în bluză, în care cititorii noştri sigur că l-au şi 
recunoscut pe Jean Oullier, continuă: 

— Da, am văzut toate astea de pe nişte înălţimi din 
Benaste, pe care le coboram după hăituiala animalului 
nostru, şi aş fi cedat cu plăcere premiul acordat de domnul 
marchiz de Souday pentru lup, ca să fiu în acel moment 
doar la două sau trei lungimi de bici de spinarea acelui 
bădăran! 

Ca şi cum n-ar fi avut nici în clin, nici în mânecă cu toată 
povestea asta, tânărul, nu spuse decât atât: 

— Ah! sunteţi al domnului marchiz de Souday? 

Jean Oullier îl privi pieziş pe curiosul nelalocul lui. 

— Nu sunt al nimănui, răspunse bătrânul vandeean; am 
grijă de câinii domnului marchiz de Souday; dar, la urma 
urmelor, o fac mai mult pentru plăcerea mea decât a lui. 

— Curios, zise tânărul ca şi cum şi-ar fi vorbit sieşi, de 
şase luni de când m-am întors acasă, la mama, n-am auzit 
niciodată spunându-se că domnul marchiz de Souday ar fi 
fost însurat... 

— Ei bine, îl întrerupse Jean Oullier, auzi acum, dragă 
domnule; şi dacă ai ceva împotrivă, pot să-ţi răspund aşa 
cum trebuie... 

Şi după ce rosti aceste vorbe, din care interlocutorul său 
păru să nu priceapă nimic, Jean Oullier, fără a se sinchisi 
prea mult de starea de spirit în care îl lăsa, îi întoarse 
spatele şi puse capăt discuţiei, apucând-o întins spre 
Machecoul. Rămas singur, băiatul mai făcu câţiva paşi pe 
drumul mare, apoi, luând-o la stânga, intră într-un câmp. În 
acel câmp ara cu plugul un ţăran. [ăranul avea vreo 
patruzeci de ani şi se deosebea de consătenii săi din 
Poitevins prin mutra lui vicleană care este îndeosebi 
apanajul normandului; era roşu la faţă, avea o privire vie şi 


pătrunzătoare, şi ca să-şi ascundă agerimea, clipea tot 
timpul, făcând-o pe prostul; dar gura lui şireată, cu colţuri 
ascuţite şi ridicate în sus aidoma legendarului Pan, 
dezvăluia - cu toate strădaniile lui - unul din cele mai 
izbutite produse ale încrucişării dintre ţăranul normand cu 
cel din Mans. Deşi tânărul porni glonţ spre el, plugarul nu 
se opri ştiind cât de greu le-ar fi venit cailor să-şi reia lucrul 
întrerupt, pe acest pământ tare şi argilos; continuă deci să 
apese pe fierul plugului, şi abia la capătul brazdei păru 
dispus să intre în vorbă cu musafirul. 

— Ei bine, spuse el pe un ton cam prea familiar, domnule 
Michel, am avut noroc la vânat? 

Tânărul, fără să răspundă, îşi scoase tolba de pe umăr şi 
o lăsă să cadă la picioarele ţăranului. Prin plasa deasă, 
acesta zări blana gălbuie şi mătăsoasă a unui iepure. 

— Oh! Oh! făcu el, nu-i prea rău pentru început, domnule 
Michel. 

După care, scoase patrupedul din sac, îl luă, îl examină ca 
un cunoscător şi-l apăsă uşor pe burtă. 

— Ei, drăcie! strigă el după ce-şi termină examinarea, 
face ca nimic trei franci şi zece bânuţi. Ştii, domnule Michel, 
că-i o captură frumoasă? 

— Courtin, zise Michel, pe un ton profund indiferent, ştiai 
că marchizul de Souday a fost însurat? Apoi după o pauză: 
Şi că are două fete? 

Courtin, care răsucea câţiva mărăcini rebeli, ridică 
repede capul şi-l privi pe tânăr atât de intens, încât acesta 
roşi până în albul ochilor. 

— Te-ai întâlnit cu „lupoaicele”? întrebă Courtin. Într- 
adevăr, am auzit cornul bătrânului şuan. 

— Cui spui „lupoaice”? întrebă Michel. 

— Păi le spun lupoaice bastardelor marchizului, iaca! 

— Celor două fete, le spui lupoaice, Courtin? 

— Drace, aşa le spune tot ţinutul. Dar dumneata, deh, vii 
de la Paris, n-ai de unde să ştii asta. 


Grosolănia cu care jupânul Courtin vorbea despre cele 
două fete îl încurcă atât de tare pe timidul băiat, încât, fără 
să ştie de ce, minţi. 

— Nu, zise el, nu le-am întâlnit... 

Dar după felul cum răspunsese, Courtin se îndoi. 

— Cu atât mai rău pentru dumneata, replică el; căci sunt 
două bucățele grozave, bune de privit şi mai bune de iubit. 

Apoi, clipind după cum îi era obiceiul, adăugă: 

— Se spune că le cam place să râdă şi să se distreze, dar 
asta-i şi menirea unor fete de teapa lor... 

Auzindu-l pe ţăranul acela grosolan vorbind cu atâta 
neobrăzare, tânărul simţi cum i se strânge inima, cu atât 
mai mult cu cât se mai afla încă sub puternica impresie pe 
care i-o produseseră cele două amazoane, cărora le mai 
datora şi o vie recunostintă. Aşa că, fără să vrea, se 
întunecă la faţă. Courtin era acum sigur că Michel se 
întâlnise cu „lupoaicele”, mai ales că, în urmă cu câteva 
ceasuri, marchizul se afla prin preajma satului Logerie; cum 
cele două fete îşi însoțeau întotdeauna tatăl la vânătoare, 
mai mult ca sigur că Michel le zărise. Ba poate chiar şi 
vorbise cu ele. Or, cum domnişoarele de Souday se bucurau 
de o faimă atât de proastă, ţăranul îşi zise că cele două fete 
poate că premeditaseră această întâlnire ca să-l prindă pe 
tânăr în mrejele lor. Din deducție în deducție, Courtin 
ajunse la concluzia că tânărul său stăpân era în primejdie. 
Spunem „tânărul său stăpân”, deoarece Courtin luase în 
arendă o bucată de pământ care-i aparţinea lui Michel. Dar 
cum treaba de plugar nu-i convenea, Courtin năzuia să 
devină arendaşul atât al mamei cât şi al fiului. Or, cum de 
mamă era greu să se apropie, şiretul ţăran se străduia să 
câştige încrederea fiului. Şi cum poţi câştiga încrederea 
unui băiat de douăzeci de ani altfel, decât devenind 
confidentul lui în micile sale aventuri amoroase? După norul 
de nemulţumire care se răspândise pe chipul lui Michel, 
Courtin pricepu că n-o nimerise vorbindu-le de rău pe cele 
două fete, aşa că încercă să recâştige terenul pierdut. 


— La urma urmei, reluă el cu o bonomie destul de bine 
jucată, despre tinere se spun întotdeauna vrute şi nevrute. 
Domnişoara Bertha şi domnişoara Mary... 

— Mary şi Bertha? întrebă tânărul, plin de însufleţire. 

— Da, aşa se numesc cele două fete, Mary şi Bertha. 
Domnişoara Bertha e cea brună şi domnişoara Mary, cea 
blondă. 

Şi, cum îl privea pe Michel cu toată ascuţimea de care 
era în stare, i se păru că, la numele lui Mary, tânărul roşise 
uşor. 

— Spuneam deci, reluă şiretul ţăran, că domnişoara Mary 
şi domnişoara Bertha sunt moarte după vânătoare, după 
câini şi după cai; dar asta nu înseamnă că nu-s două fete 
cinstite şi la locul lor; şi răposatul părinte din Benaste era 
un vânător de mâna întâi, care-şi ţinea potaia în sacristie şi 
puşca în altar, şi slavă Domnului, mai rar om ca el! 

— Mi s-au părut blânde şi bune, zise Michel, uitând ce 
spusese mai înainte şi anume că nu le întâlnise pe cele două 
fete. 

— Domnule Michel, nu par, ci chiar sunt blânde şi bune. 
Vara trecută, când bântuia în ţinut febra aia de mlaştină, 
din pricina căreia s-au prăpădit o droaie de amărâţi, fetele 
astea au îngrijit o mulţime de bolnavi; se duceau până şi în 
casele în care doctorii refuzau să mai intre. Să ştiţi că dacă 
bogătanii le urăsc, dacă nobilii le dispreţuiesc, cei sărmani 
le ridică în slăvi, domnule Michel. 

— Şi de unde li se trage faptul că sunt atât de prost 
văzute? întrebă Michel. 

— Eh, parcă poţi şti de unde? Oamenii, vezi dumneata, 
domnule Michel, sunt ca păsările: când una e bolnavă, 
celelalte se năpustesc să-i dea cu ciocul în cap; sigur, în 
toată povestea asta e că cei de rangul lor le întorc spatele şi 
că aruncă cu piatra în bietele domnişoare. Iaca, de pildă, 
mama dumitale... E o femeie bună, nu-i aşa, domnule 
Michel? Ei bine, încearcă să-i vorbeşti despre ele, şi-o să-ţi 


răspundă ca toată lumea: „Sunt nişte bastarde, nişte 
păcătoase!” 

Dar, cu toată schimbarea radicală a lui Courtin, Michel nu 
păru dispus să se avânte într-o discuţie mai intimă; cât 
despre jupânul Courtin, socoti la rându-i că, pentru o primă 
discuţie pe această temă, pregătise suficient calea către 
confidenţele la care spera. Apoi, cum Michel părea că vrea 
să plece, îl conduse până la capătul ogorului. 

Dar conducându-l, observă că privirile tânărului se 
îndreptau cam prea des către masa întunecată a pădurii din 
Machecoul. 


CAPITOLUL VIII 


Baroana de la Logerie 


JUPÂNUL COURTIN TOCMAI RIDICA 
în faţa tânărului bariera care închidea ogorul, când o voce 
de femeie, strigându-l pe Michel, se făcu auzită în dosul 
hăţişului. 

La această voce tânărul tresări şi se opri. 

În aceeaşi clipă, persoana care-l strigase se ivi în faţa 
gardului de nuiele ce despărţea ogorul cumătrului Courtin 
de ogorul vecin. 

Această persoană, această cucoană putea să aibă între 
patruzeci şi patruzeci şi cinci de ani. Să încercăm s-o 
prezentăm cititorilor. 

Avea o mutră ştearsă, dar cu un aer de trufie băţoasă 
care contrasta cu înfăţişarea ei vulgară. Era mică şi 
bondoacă; purta o rochie de mătase, prea elegantă pentru 
cineva care bate câmpurile şi o pălărie al cărei văl îi cădea 
pe faţă şi pe gât. Ai fi putut crede că tocmai se pregătea să 
facă o vizită în Chaussee d'Antin sau în foburgul Saint- 
Honore. Aceasta era persoana ale cărei reproşuri păruseră 
să-i inspire o atât de mare teamă bietului băiat. 

— Ei cum! strigă ea, eşti aici, Michel? Ei bravo, după câte 
văd nu te prea sinchiseşti de maică-ta! A trecut mai bine de 
un ceas de când clopotul de la castel te-a poftit la masă; ştii 
că nu-mi place să aştept, ştii că ţin la ora de masă, şi în loc 
să vii acasă, stai aici liniştit, la taifas cu ţărânoiul ăsta! 

Michel începu să bâlbâie o scuză; dar chiar în aceeaşi 
clipă ochiul mamei sale zări ceea ce-i scăpase lui Courtin, 
sau ceea ce Courtin se prefăcuse că nu vede; căci fruntea 
tânărului era înfăşurată într-o batistă pe care pălăria lui de 
pai - oricât de largi i-ar fi fost borurile - n-o ascundea decât 
în parte. 


— Ah! Doamne! strigă ea, ridicând glasul care la 
diapazonul său obişnuit era şi aşa prea ridicat, eşti rănit? 
Ce ţi s-a întâmplat? Vorbeşte, nenorocitule! Vezi bine că 
mor de nelinişte! 

Şi încălecând bărbăteşte gardul scund de nuiele sări 
peste el cu o uşurinţă pe care nu i-ai fi bănuit-o la vârsta şi 
mai ales la corpolenţa ei; ajunsă lângă Michel, înainte ca el 
să i se fi putut opune, îi smulse şi pălăria şi batista. Rana, 
redeschisă prin smulgerea batistei, reîncepu să sângereze. 
Domnul Michel, cum îi zicea Courtin, era atât de puţin 
pregătit să vadă bruscându-se astfel deznodământul de 
care se temuse atâta, încât rămase încremenit şi nu ştiu ce 
să răspundă Jupânul Courtin îi veni în ajutor. 

— Oh! Doamna baroană să nu fie neliniştită. Nu-i nimic 
grav! O zgărietură! 

— Dar, mă rog, cum s-a întâmplat acest lucru? Răspunde 
dumneata, Courtin, pentru că domnul se încăpăţânează să 
tacă într-adevăr, tânărul continua să rămână mut. 

— Veţi afla de îndată, doamnă baroană! răspunse 
Courtin. Trebuie să vă spun că aveam aici o legătură de 
crăci uscate de toamnă; era prea grea ca s-o ridic singur pe 
umeri; domnul Michel a avut bunătatea să mă ajute şi o 
ramură din blestemata aceea de legătură de vreascuri l-a 
zgâriat pe frunte, după cum vedeţi. 

— Dar e mai mult decât o zgărietură! Puteai să-i scoţi 
ochii! Altădată, jupâne Courtin, caută-ţi oameni de seama 
dumitale ca să te-ajute să-ţi încarci vreascurile, pricepi? Pe 
lângă faptul că puteai să-l schilodeşti pe acest copil, e destul 
de neplăcut şi ceea ce-ai făcut! 

Jupânul Courtin îşi plecă umil capul, ca şi cum şi-ar fi dat 
seama de toată gravitatea nesăbuitei sale fapte; dar asta 
nu-l împiedică totuşi, zărind tolba care rămăsese în iarbă, 
să trimită - cu o lovitură de picior bine calculată - şi 
iepurele alături de puşca pe care o ascunsese mai înainte în 
mărăciniş. 


— Hai, domnule Michel, pofteşte, zise baroana, căreia 
mutra spăşită a ţăranului nu părea deloc să-i fi atenuat 
proasta dispoziţie; pofteşte, să-l rugăm pe doctor să-ţi 
examineze rana. 

Apoi, reîntorcându-se, după ce făcuse câţiva paşi: 

— Fiindcă veni vorba, jupâne Courtin, zise ea, încă nu ţi- 
ai plătit arenda fermei de la Saint-Jean şi contractul 
dumitale expiră de Paşti. la gândeşte-te la asta! Căci sunt 
hotărâtă să nu păstrez nişte fermieri nepunctuali care nu-şi 
respectă angajamentele. 

Mutra jupânului Courtin deveni şi mai umilă decât fusese 
cu câteva minute mai înainte; totuşi se destinse când, în 
vreme ce baroana sărea din nou pârleazul, tânărul îi spuse 
încet aceste două cuvinte: 

— Pe mâine! 

Aşa că, în ciuda amenințării pe care tocmai o auzise, 
apucă cu destulă veselie coarnele plugului şi începu să le 
apese cu nădejde în brazdă, cântând cât îl ţinea gura „La 
Parisienne”, un imn patriotic foarte la modă în epoca aceea. 
Să-l lăsăm pe cumătrul Courtin să-şi cânte imnul amintit, 
spre marea satisfacţie a bidiviilor săi, iar noi să spunem 
câteva cuvinte despre familia Michel. 

L-aţi cunoscut pe fiu, dragi cititori; aţi făcut cunoştinţă şi 
cu mama lui. Mama era văduva unuia dintre acei furnizori 
care ştiuseră să se îmbogăţească rapid şi considerabil de pe 
urma armatelor imperiale. Poreclit de soldaţi „Orez-pâine- 
sare”, furnizorul se numea, pe numele său de familie, 
Michel; era originar din departamentul Mayenne, fiul unui 
simplu ţăran, şi nepotul unui învăţător de ţară. Învățătorul, 
adăugând câteva noţiuni de aritmetică la lecţiile de scriere 
şi de citire pe care i le dădea gratuit, hotărî viitorul 
nepotului său. Luat de prima recrutare din 1791 Michel- 
ţăranul sosi în brigada, a douăzeci şi doua cu prea puţin 
entuziasm; acest om care avea să devină mai târziu un 
contabil atât de destoinic, socoti, cu mintea lui ageră, că 
armata nu-i putea oferi decât două şanse: ori să fie ucis, ori 


să ajungă general; cum niciuna din aceste alternative nu-i 
surâdea, se strădui să fie detaşat la birourile cartierului 
general. Aşa că Michel-tatăl făcu, la centrul, de recrutare, 
campaniile din 1792 şi 1793. Către mijlocul acestui din 
urmă an, generalul Rossignol, trimis ca să pacifice ori să 
extermine Vandeea, aflând că Michel era din ţinutul 
răsculat şi că toţi prietenii săi luptau în rândurile 
vandeenilor, se gândi să se folosească de relaţiile lui. Îl 
eliberă deci pe Michel din armată şi-l trimise acasă, fără 
altă condiţie decât să-şi ia o slujbă printre şuani şi, din când 
în când, să facă pentru el ceea ce făcuse domnul de 
Maurepas pentru Ludovic al XV-lea, adică să-i dea unele 
informaţii. Având de câştigat bani grei de pe urma unei 
astfel de afaceri, Michel îşi ţinu cu o scrupuloasă fidelitate 
angajamentul, nu numai faţă de generalul Rossignol, ci 
chiar şi faţă de succesorii săi. Tocmai când treburile îi 
mergeau mai bine, fu trimis în Vandeea generalul Travot. 
Ce a făcut acest general în Vandeea se ştie. Ce rol a jucat 
domnul Michel în evenimentele din acest ţinut, asta nu se 
mai ştie; fapt e că, după acel episod sângeros, Michel a 
plecat repede din Vandeea şi s-a angajat ca funcţionar la 
birourile unui faimos intendent, unde se pare că s-a lansat 
foarte repede în afaceri căci, în 1805, îl găsim angajând pe 
cont propriu o parte din furniturile armatei. În 1806, 
pantofii şi jambierele furnizate de el luară parte activă la 
campania din Prusia. În 1809 obţinu întreaga subzistență a 
armatei care intra în Spania. În 1810 se căsători cu unica 
fiică a unuia dintre confrații săi şi-şi dublă astfel averea. În 
plus, îşi mai lungi şi numele, căci asta era una dintre cele 
mai mari ambiţii ale oamenilor de rând din acea epocă. lată 
în ce fel se operă această adăugire. Tatăl soţiei domnului 
Michel se numea Baptiste Durand; era din sătucul Logerie 
şi, pentru a se deosebi de un alt Durand cu care era mereu 
confundat, şi-a luat numele de Durand de la Logerie. Cel 
puţin ăsta era pretextul invocat. Îşi crescuse fata într-unul 
din cele mai bune pensioane din Paris, unde fusese înscrisă 


sub numele de Stephanie Durand de la Logerie. Odată 
însurat cu fata confratelui său, domnul Michel găsi că 
numele soţiei sale l-ar face mai răsunător pe al său şi se 
numi domnul Michel de la Logerie. În sfârşit, în timpul 
Restauraţiei, un titlu cumpărat cu bani grei îi îngădui să se 
numească baronul Michel de la Logerie şi să-şi marcheze 
astfel locul în aristocrația financiară din acel moment. La 
câţiva ani după întoarcerea Bourbonilor, adică prin 18619 
sau 1820, baronul Michel de la Logerie îşi pierdu socrul, 
messer Baptiste Durand de la Logerie. Acesta îi lăsa fiicei 
sale pământul din Logerie, situat - cum s-a putut înţelege 
din amănuntele date în capitolele precedente - la cinci sau 
şase leghe de pădurea Machecoul. Baronul Michel de la 
Logerie se hotări, ca un senior ce era, să intre în stăpânirea 
pământului său şi să se arate vasalilor. Baronul era un om 
întreprinzător; ţinea morţiş să ajungă în Cameră. Dar nu 
putea ajunge acolo decât ales, iar alegerea baronului 
depindea de popularitatea de care se bucura în 
departamentul Loarei inferioare. Se născuse ţăran; trăise 
până la douăzeci şi cinci de ani alături de ţărani, afară de 
doi sau trei ani, petrecuţi prin birouri, deci ştia cum să-i ia. 
Voia, de altfel, să i se ierte bunăstarea. Făcu deci pe prinţul 
cel bun, îşi regăsi câţiva camarazi din vechile războaie din 
Vandeea, le întinse mâna, le vorbi cu lacrimi în ochi despre 
moartea lui Charette; se interesă de nevoile satului pe care 
nu-l cunoştea, construi un pod care stabili legătura între 
departamentul Loarei inferioare şi cel al Vandeei, porunci 
să se repare trei drumuri vicinale şi reclădi o biserică, 
înzestră un azil de orfani şi un spital de bătrâni, culese 
binecuvântări şi se complăcu atât de bine în acest rol, încât 
îşi manifestă intenţia de a petrece de acum încolo şase luni 
în capitală şi alte şase luni la castelul său din Logerie. 

În sfârşit, cedând rugăminţilor soţiei sale - care 
nepricepând nimic din această dragoste subită a bărbatului 
ei pentru ţăranii din Vandeea, îi scria, din Paris, scrisoare 
după scrisoare, zorindu-l să se întoarcă - baronul Michel 


hotări că această întoarcere va avea loc într-o luni, a doua 
zi după o mare vânătoare de lupi care urma să aibă loc în 
pădurea Grande-Lande şi în codrul din Pauvriere, unde 
aceste fiare se înmulţiseră peste măsură. Era încă o operă 
filantropică pe care o făcea baronul Michel de la Logerie. 
La această vânătoare el îşi asumă sarcina băuturii, 
poruncind ca hăitaşii să fie urmaţi de două căruţe cu nişte 
butoaie de vin din care putea să bea oricine voia; mai 
făgădui de asemenea, după vânătoare, un adevărat ospăț la 
Lege, unde erau poftite două sau trei sate, refuză cinstea 
de a fi în frunte, la hăituială, ceru să-şi tragă locul la sorţi, 
ca cel din urmă trăgător şi ghinionul făcu să cadă, undeva, 
pe la coadă; primi însă această neşansă cu o voie bună care 
încântă pe toată lumea. Hăituiala fu nemaipomenit de 
rodnică: din fiecare vizuină ieşeau droaie de lupi; din 
fiecare linie porneau salve de împuşcături, încât ai fi crezut 
că e vorba de un mic război. Lupii şi mistreţii începură să se 
adune în căruţe, alături de butoaiele baronului, fără a mai 
pune la socoteală caprele sălbatice şi iepurii, care fuseseră 
ucişi în această hăituială, din întâmplare, fiindcă se 
nimeriseră să cadă în bătaia puştii. Ameţeala succesului fu 
atât de mare, încât îl uitară tocmai pe cel care organizase 
vânătoarea. Abia după ultima goană băgară de seamă că 
nimeni nu-l mai văzuse pe baron de câteva ceasuri bune. Se 
interesară de el, dar de la trasul la sorţi al locului nu-l mai 
văzuse nimeni. Se presupuse că, plictisit de vânătoare sau 
împingând prea departe solicitudinea sa faţă de oaspeţi, se 
înapoiase în Lege, unde - din ordinul său - fusese pregătită 
masa. Dar, sosind la Lege, vânătorii nu-l găsiră; unii mai 
nepăsători ca alţii, se aşezară la masă. Cinci sau şase însă, 
cuprinşi de presentimente funeste, se reîntoarseră în 
pădure unde, la lumina făcliilor şi a felinarelor, începură să-l 
caute. După două ceasuri de investigaţii îl găsiră într-o 
groapă, ţeapăn: un glonte îi stăpunsese inima. Această 
moarte stârni vâlvă mare; parchetul din Nantes făcu 
cercetări intense; vânătorul care ocupa locul de lângă 


baron fu arestat; dar omul declară că de la distanţa de o 
sută cincizeci de paşi, care-l despărţea de baron, nu văzuse 
şi nu auzise nimic. În plus, se dovedi că din puşca ţăranului 
în cauză nu se trăsese niciun glonţ; de altfel, din locul unde 
era aşezat, vânătorul n-ar fi putut să împuşte victima decât 
trăgând spre dreapta, or baronul Michel fusese lovit din 
stânga. 

Cercetările se opriră aici; judecătorii s-au văzut obligaţi 
să atribuie hazardului moartea baronului, presupunând că, 
un glonte rătăcit, aşa cum se întâmplă atât de adesea la 
vânătoare, l-a nimerit drept în inimă. Totuşi, în ţinut începu 
să circule un zvon confuz despre o răzbunare; se şoptea că 
vreunul din vechii soldaţi ai lui Jolly sau Charette îl făcuse 
pe nenorocitul furnizor să ispăşească trădarea şi moartea 
celor trei generali; dar cum erau prea mulţi oameni 
amestecați în această afacere, nimeni nu cuteză să acuze 
făţiş pe cineva. 

Baroana Michel de la Logerie rămase deci văduvă, cu un 
singur copil. Era una dintre acele femei cum întâlneşti cu 
miile în lume. N-avea cusururi prea mari, dar nici calităţi; 
cât despre pasiuni, până atunci le ignorase până şi numele. 
Înhămată la şaptesprezece ani la jugul căsniciei, păşise pe 
brazda conjugală fără s-o ia nici hăis, nici cea; nu-i venise 
niciodată în minte ideea că o femeie se mai poate revolta 
împotriva soartei. Scăpată de jug, îi fu frică de libertatea ei 
şi, instinctiv, căută noi lanţuri; le găsi pe cele ale 
cucerniciei, şi, ca toate spiritele mărunte, începu să 
vegeteze într-o falsă devoțiune, exagerată şi totuşi 
conştiincioasă. Doamna baroană Michel se credea pur şi 
simplu o sfântă; se ducea regulat la slujbe, ţinea posturile, 
dădea bani bisericii. Dar dacă cineva i-ar fi spus că păcătuia 
de cel puţin şapte ori pe zi, s-ar fi mirat foarte tare. Şi 
totuşi, aşa era. Puteai s-o prinzi în flagrant delict de 
necucernicie aproape în fiece clipă. Căci era zgârcită, rea, 
cicălitoare, bănuitoare, şi mai presus de orice, trufaşă, de o 
trufie care o făcea să se laude cu titlurile ei nobiliare, 


dincolo de orice limită. loată lumea ştia treaba asta, dar 
mai vârtos decât toţi jupânul Courtin, care vorbea fără prea 
multe fasoane cu tânărul Michel, dar care nu uita niciodată 
să-i spună „doamnă baroană”, mamei. Doamna de la 
Logerie detesta oamenii şi vremea în care trăia; nu citea 
nimic, nici măcar un proces verbal ăl poliţiei, fără să nu 
acuze lumea şi vremea în care trăia de cea mai neagră 
imoralitate; după ea, epoca cinstei şi a moralei fusese cam 
prin 1700; avusese cea mai mare grijă să-şi crească fiul 
departe de lume şi de primejdiile ei. Nu voise niciodată să 
audă despre educaţia publică; până şi institutele iezuiţilor îi 
erau suspecte fiindcă preoţii îi tratau pe elevi nu după 
merite, ci după starea socială a părinţilor lor. Dacă 
moştenitorul familiei Michel mai aflase câte ceva despre 
viaţă, asta o făcuse fără să ştie maică-sa, care-l îndopa zilnic 
cu porţii masive de precepte morale şi de cucernicie, 
anihilându-i voinţa, tăindu-i orice elan, făcându-l să fie 
supus şi temător, lipsit de iniţiativă şi de curaj, şovăielnic şi 
timid, neavând nimic din tăria şi din hotărârea care-l 
caracterizează pe un bărbat. 


CAPITOLUL IX 
Galon-d'Or şi Allegro 


DE CE-I FUSESE FRICĂ NU SCĂ- 
pase, căci tânărul Michel fu straşnic ocărât de maică-sa. 
Baroana nu se lăsase îmbrobodită de povestea jupânului 
Courtin; rana pe care fiul ei o avea la cap nu era o simplă 
zgârietură făcută de un spin. Până la urmă, neştiind ce 
interes avea să-i ascundă pricina acelei răni şi convinsă că, 
oricât l-ar descoase, nu va descoperi adevărul, se mulţumi 
să-l sfredelească pe băiat cu privirea, clătinând din cap, 
scoțând nişte oftaturi melodramatice şi încreţindu-şi 
fruntea. În tot timpul mesei, tânărul se simţi grozav de 
stânjenit căci, cu toată privirea mustrătoare a maică-si, nu 
vedea în faţa ochilor decât siluetele elegante ale celor două 
amazoane. Când o vedea pe Bertha, cu pletele ei negre şi 
cu ochii ca de smoală, când pe bălaia şi dulcea Mary. Oare 
cine era amazoana cea brunetă care mânuia puşca aidoma 
unui vânător de profesie, care ştia să lege o rană tot atât de 
bine ca un doctor şi a cărei forţă o simţise pe propria lui 
piele atunci când îl ţinuse de mâini? Era frumoasă, nimic de 
spus, dar parcă mai frumoasă era sora ei, cu lungile sale 
plete blonde şi cu ochii ei mari şi albaştri! Ce glas dulce şi 
duios avea! Cu câtă gingăşie îi atinsese rana, îi spălase 
sângele, îl bandajase! Într-adevăr, Michel nu-şi regreta 
rana, fiindcă îşi dădea seama că fără acea rană cele două 
tinere nici nu i s-ar fi adresat, nici nu s-ar fi ocupat de el. Pe 
de altă parte, regreta amarnic că aceeaşi rană îi căşunase 
maică-si atâta îngrijorare. Numai că supărarea doamnei de 
la Logerie avea să treacă, în vreme ce senzaţia aceea 
nespus de dulce pe care o încercase atunci când ţinuse 
mâna lui Mary în mâna lui, nu numai că nu trecea, ba 


dimpotrivă, îl obseda din ce în ce mai tare. Ca orice inimă 
tânără, care simte primii fiori ai dragostei, tânărul nostru 
simţea nevoia să fie singur. Aşa se face că imediat după 
masă, profitând de-momentul în care baroana discuta cu o 
slugă, se îndepărtă fără să mai audă ce-i spunea maică-sa: 
doamna de la Logerie îi interzicea categoric fiului ei să-şi 
îndrepte paşii spre Saint-Christophe-du-Ligneron, unde, 
după spusele servitorului cu care tocmai vorbea, izbucnise 
o epidemie de febră tifoidă. După care porunci să se 
organizeze în jurul castelului de la Logerie un fel de cordon 
sanitar, adică niciun locuitor din satul cu pricina să nu mai 
fie primit la castel. Ordinul avea să fie îndeplinit chiar în 
clipa aceea, fiindcă tocmai atunci îşi făcu apariţia o fată din 
satul amintit, ca să ceară ajutor pentru tatăl ei care se 
îmbolnăvise. Sigur că dacă Michel n-ar fi fost atât de 
preocupat, ar fi dat oarecare atenţie vorbelor mamei sale; 
căci bolnavul era bărbatul doicei sale, fermierul Tinguy, iar 
fata care venise să ceară ajutor era sora lui de lapte, 
Rosine. Aşa că în curând se pierdu în partea cea mai adâncă 
şi mai deasă a parcului. Îşi luase o carte ca să nu dea de 
bănuit; şi deşi se străduia să dea impresia că citeşte, dacă 
cineva l-ar fi întrebat titlul cărţii ar fi fost foarte încurcat. Se 
aşeză pe o bancă şi începu să se gândească. La ce se 
gândea Michel? Păi, la ce putea să se gândească decât cum 
să le revadă pe Mary şi pe sora ei. Întâmplarea îl ajutase să 
le întâlnească abia la şase luni după întoarcerea lui în 
ţinutul natal. Dacă se lăsa în voia ei, s-ar fi putut să aştepte 
alte şase luni până să se întâlnească a doua oară cu vecinele 
sale. Pe de altă parte nu era nici prea uşor să facă aşa, tam- 
nisam, o vizită la castelul de Souday, cu atât mai mult cu cât 
între marchizul de Souday şi baronul Michel de la Logerie, 
nobil al Imperiului, nu existaseră niciun fel de relaţii de 
simpatie. De altfel, Jean Oullier, în puţinele cuvinte pe care i 
le spusese tânărului, nu lăsase să se întrevadă o chiar atât 
de aprigă dorinţă de a face cunoştinţă cu el. Fetele sigur că 
ar fi vrut să-l cunoască, dar cum să ajungi la fete care erau 


întotdeauna flancate ori de tatăl lor ori de Jean Oullier? 
Michel îşi propuse să citească, unul după altul, toate 
romanele pe care le va găsi în biblioteca de la castel, 
nădăjduind să descopere în vreunul din ele câteva metode 
ingenioase pe care mintea lui, lăsată în voia propriei 
inspiraţii, se temea că nu i le va putea furniza. În acel 
moment cineva îl atinse încetişor pe umăr: se întoarse şi 
tresări. Era jupânul Courtin. Figura demnului arendaş 
exprima o satisfacţie pe care nici măcar nu se străduia să şi- 
o ascundă. 

— Iertare, domnule Michel, zise arendaşul; dar văzându- 
te atât de încremenit, am crezut că e statuia dumitale şi nu 
dumneata însuţi. 

— Acum te-ai convins că sunt eu. 

— Da, şi sunt foarte bucuros, domnule Michel. Eram 
neliniştit să aflu cum s-au petrecut lucrurile între dumneata 
şi mama dumitale, baroana. 

— A bombănit ea puţin, dar... 

— Oh, nici nu mă îndoiam de asta. l-aţi vorbit despre 
iepure? 

— M-am ferit. 

— Dar despre „lupoaice” i-aţi vorbit? 

— Ce „lupoaice”? întrebă tânărul care nu era deloc 
supărat să aducă discuţia în acest punct. 

— „Lupoaicele” din Machecoul. Parcă v-am spus că ăsta-i 
numele domnişoarelor de Souday... 

— l-am vorbit şi mai puţin decât despre iepure, cred că-ţi 
dai seama, Courtin. Câinii marchizului de Souday... 

— Fiindcă veni vorba despre câini, ia uitaţi-vă aici! spuse 
Courtin trăgând spre sine doi câini mari pe care-i ţinea în 
lesă. 

— Ce înseamnă asta? întrebă tânărul baron. 

— Păi, ce să însemne, dumnealor sunt Allegro şi Galon- 
d'Or! 

— Habar n-am cine-s Allegro şi Galon- d'Or! 

— Câinii banditului de Jean Oullier. 


— De ce i-ai luat câinii? 

— Nu i-am luat; pur şi simplu i-am sechestrat. Cu două 
drepturi: mai întâi ca primar, apoi ca proprietar. 

Courtin era primarul satului la Logerie alcătuit din vreo 
douăzeci de case şi era foarte mândru de acest titlu. 

— Vrei să-mi explici cum e cu drepturile astea ale tale, 
Courtin? 

— “Ei bine, mai întâi, domnule Michel, ca primar îi confisc 
pentru că vânează în perioada interzisă. 

— Nu cred că există perioadă interzisă ca să vânezi lupi, 
şi cum domnul de Souday răspunde de lupi... 

— Foarte bine, dacă răspunde de lupi, să împuşte lupi în 
pădurea Machecoul, nu în câmpie; de altfel aţi văzut, 
adăugă cu un surâs viclean jupânul Courtin, aţi văzut destul 
de bine că nu un lup vânau ei, ci un iepure, şi că acel iepure 
a fost ucis de una dintre „lupoaice”. 

Tânărul fu pe punctul să-i spună lui Courtin că porecla 
aceea de „lupoaice”, dată domnişoarelor de Souday, nu-i 
plăcea şi că-l ruga să nu se mai slujească de ea de-acum 
încolo; dar fiind timid din fire, nu cuteză să-şi formuleze 
rugămintea într-un fel atât de precis. 

— E adevărat că domnişoara Bertha l-a omorât, zise el, 
dar eu sunt cel care a tras mai întâi şi l-a rănit; deci eu sunt 
vinovat. 

— Mă rog! Dar ia spune, domnule Michel, ai mai fi tras 
dacă nu l-ar fi fugărit câinii lor? Nu. Deci câinii sunt vinovaţi 
că dumneata ai tras şi că domnişoara Bertha l-a ucis. Deci 
ca primar, eu pe câini trebuie să-i pedepsesc pentru că 
fugăresc un lup şi hăituiesc un iepure în perioada interzisă. 
Dar asta nu-i tot: după ce-l pedepsesc ca primar, îl mai 
pedepsesc o dată ca proprietar. Le-am dat eu câinilor 
domnului marchiz permis de vânătoare pe pământurile 
mele? 

— Pe pământurile tale, Courtin? spuse Michel râzând. Mi 
se pare că vânau pe pământurile mele, sau mai curând pe 
cele ale mamei. 


—  Totuna, domnule baron, pentru că pământurile 
dumneavoastră le-am luat eu în arendă. Or, ştiţi că nu mai 
suntem înainte de 1789, când seniorii aveau voie să treacă 
cu haita lor de câini prin grânele ţăranului şi să i le culce la 
pământ fără să-i plătească despăgubiri; nu! Astăzi suntem 
în 1832, domnule Michel; fiecare e stăpân la el acasă şi 
vânatul este al celui care-l hrăneşte. Deci iepurele fugărit 
de câinii domnului marchiz este al meu, fiindcă rodea grâul 
pe care l-am semănat pe pământurile doamnei baroane; aşa 
că eu trebuie să mănânc iepurele rănit de dumneavoastră şi 
împuşcat de „lupoaică”. 

Michel făcu o mişcare, pe care Courtin o surprinse cu 
colţul ochiului; totuşi nu  cuteză să-şi manifeste 
nemulţumirea. 

— Iată un lucru ce mă uimegşte, zise tânărul; şi anume că 
aceşti câini, care trag atât de tare de curea şi care par să te 
urmeze în silă, s-au lăsat prinşi de tine. 

— Oh! zise Courtin. Nu mi-a fost prea greu. După ce-am 
ajutat-o pe doamna baroană să sară peste gărduţul de 
nuiele, m-am întors. Şi i-am găsit pe aceşti domni la masă... 

— La masă? 

— Da, la masă, în hăţiş, unde ascunsesem iepurele; îl 
găsiseră şi-l mâncau. Se pare că nu sunt hrăniţi chiar din 
belşug la castelul: de Souday şi că vânează şi ei pe cont 
propriu. Poftim, uitaţi-vă în ce stare mi-au adus iepurele! 

Şi spunând aceste cuvinte, Courtin scoase din largul 
buzunar al vestei sale ceea ce mai rămăsese din bietul 
iepure şi care constituia principala piesă a delictului. Capul 
şi partea din faţă dispăruseră. 

— Şi când te gândeşti, adăugă Courtin, c-au făcut toată 
trebuşoara doar cât v-am condus pe dumneavoastră doi... 
Ar fi trebuit pur şi simplu să-i împuşc. 

— Courtin, dă-mi voie să-ţi spun un lucru, zise tânărul 
baron. 

— Spune, domnule Michel, nu te jena. 


— Anume că, în calitate de primar trebuie să respecţi de 
două ori legea. 

— Eh, legea o port în inima mea! Legalitate! Libertate! 
Ordine! N-ai văzut că aceste trei cuvinte sunt scrise pe 
faţada primăriei, domnule Michel? 

— Ei bine, un motiv în plus ca să-ţi spun că ceea ce faci 
nu-i legal şi că atentează la libertatea şi la ordinea publică. 

— Cum! zise Courtin, câinii „lupoaicelor” tulbură ordinea 
publică, vânând pe pământurile mele în epoca prohibită, şi 
eu nu sunt liber să-i închid? 

— Ei nu tulbură ordinea publică, Courtin: rănesc nişte 
interese personale; şi tu nu ai dreptul să-i închizi, ci cel 
mult să faci un proces-verbal. 

— Mai mare daraua decât ocaua... Să laşi câinii să-şi facă 
de cap, iar tu să stai să faci procese verbale... Înseamnă că- 
s mai favorizați câinii decât oamenii. 

— Courtin, zise tânărul cu acea morgă pe care-o are cel 
care-a frunzărit un cod, comiţi eroarea pe care o fac cei mai 
mulţi oameni: confunzi libertatea cu independenţa! 

— Mie, răspunse Courtin, puţin îmi pasă de toate astea. 
Sunt primar şi proprietar; am pus mâna pe doi dintre cei 
mai buni câini din haita marchizului şi nu le dau drumul nici 
mort. Sa vină să mă întrebe ceva şi am să-l întreb şi eu ce 
face dumnealui la reuniunile de la Torfon şi Montaigu. 

— Ce vrei să spui? 

— Ştiu eu ce vreau să spun. 

— Da, dar eu nu pricep nimic. 

— Păi, nici nu-i nevoie să pricepi, domnule Michel. Doar 
nu eşti dumneata primar. 

— Da, dar locuiesc în acest ţinut şi mă interesează să ştiu 
tot ce se petrece aici. 

— Ei, ceea ce se petrece nu-i prea greu de văzut; domnii 
ăştia onorabili iar s-au apucat să conspire. 

— Domnii? 

— Ei da, nobilii! Dar mai bine tac, deşi dumneata nu faci 
parte dintr-o astfel de nobilime. 


Michel roşi până-n albul ochilor. 

— Spui că nobilii conspiră, Courtin? 

— Atunci de ce s-ar aduna noaptea? N-au decât să se 
adune ziua, să bea, să mănânce şi să stea la taifas cât or 
pofti; nimeni n-ar avea nimic împotrivă; dar când se adună 
noaptea, nu prea e lucru curat. În orice caz eu sunt cu ochii 
pe ei. Sunt primar şi chiar dacă n-am dreptul să le închid 
câinii, îl am pe cel de a-i trimite la răcoare pe stăpânii lor. 

— Şi spui că domnul de Souday frecventează asemenea 
adunări? 

— Un şuan bătrân, ca el, şi-i arde de comploturi... Să 
poftească să-şi ceară câinii şi-l trimit la Nantes să-i ia. Să le 
explice celor de acolo de ce bate noaptea pădurile 
împreună cu drăgălaşele lui odrasle. 

— Păi, zise Michel, nu mi-ai spus chiar tu că se duc să-i 
ajute pe cei bolnavi? 

Courtin se dădu un pas îndărăt şi, cu degetul îndreptat 
către Michel, zise râzând: 

— Eh, te-am prins, stăpâne. 

— Pe mine? făcu tânărul roşind; cu ce m-ai prins? 

— 'Ţi-au căzut muieruştele alea cu tronc. 

— Mie? 

— Dumitale! Află că nu te ţin deloc de rău, dimpotrivă: 
demoazelele sunt foc de frumoase. Haide, stăpâne, nu roşi 
astfel, ce dracu', doar n-ai ieşit acu' din seminar; nu eşti nici 
popă, nici diacon ca să roşeşti când auzi vorbindu-se de 
nişte muieruşti! Dă-i înainte, stăpâne, nu te fâstâci; fă-le 
curte, intră în vorbă cu ele, ce naiba, să te învăţ eu ce să 
faci? 

— Uite, Courtin, presupunând că ai dreptate, cum să 
intru în vorbă cu ele? ÎI cunosc pe marchiz? Cu ce pretext 
să mă duc la el în vizită? 

— Ah, da, pricep, zise Courtin cu un aer ironic, e vorba de 
subţirimi, de maniere alese. Ar trebui o ocazie, un motiv, un 
pretext. Caută, stăpâne, caută. Eşti savant, vorbeşti 


greceşte şi latineşte, ai studiat codul, trebuie să găseşti 
ceva... 

Michel clătină din cap. 

— Deci n-ai găsit nimic, domnule Michel. Ehei, tot 
Courtin, săracul, o să te scoată din încurcătură. La 
patruzeci de ani nu eşti chiar atât de bătrân încât să nu-ţi 
aduci aminte de zburdălniciile de la douăzeci. Ei bine, 
stăpâne, eu am găsit mijlocul de a te duce la castelul de 
Souday... 

— Ai găsit? strigă tânărul ridicând capul. 

Apoi, înțelegând că se dăduse de gol, lăsând să-i scape 
gândul cel mai tainic, adăugă: 

— Dar cine naiba ţi-a spus că aş vrea să mă duc la castel? 

— Mijlocul de a te duce acolo, continuă Courtin ca şi cum 
nici nu l-ar fi auzit pe Michel, iată care ar i... 

Michel se prefăcu distrat şi indiferent, dar asculta cu 
urechile pâlnie. 

— Îi spui jupânului Courtin cam aşa: „Jupâne Courtin, te 
înşeli în privinţa drepturilor tale: nici ca primar, nici ca 
proprietar n-ai dreptul să-i închizi marchizului de Souday, 
câinii; în schimb ai dreptul la o despăgubire: despăgubirea 
o voi suporta eu!” La care jupânul Courtin o să răspundă: 
„Ei, cu dumneata, stăpâne, omul se înţelege lesne”. Apoi, 
dumneata, spui cam aşa: „Atunci, Courtin, dă-mi mie câinii; 
restul mă priveşte!” Iar eu zic: „lată câinii, domnule Michel. 
Cât despre despăgubire, cu unul sau doi galbeni, uit tot; nu 
vreau moartea păcătosului ci îndreptarea lui!” După care, 
stăpâne, îi scrii un bileţel marchizului. I-ai găsit câinii şi i-i 
trimiţi prin Rousseau sau prin Belette!2; atunci o să 
trebuiască să-ţi mulţumească şi o să te poftească la castel... 
Dar, pentru mai multă siguranţă, eu zic să-i duci chiar 
dumneata. 

— Foarte bine, foarte bine, Courtin, zise tânărul baron. 
Lasă-mi câinii; am să i-i trimit marchizului, dar nu ca să mă 
invite la castel, ci pentru că aşa se procedează între vecini... 


— Mă rog, cum vrei dumneata... Dar eu cred că două 
fetişcane ca domnişoarele de Souday merită şi deranjul şi 
despăgubirea... 

— Bine, îi zise tânărul surâzând, iată, ţine, pentru 
necazul pe care ţi l-au făcut câinii trecând pe pământurile 
mele şi mâncând jumătate din iepurele pe care l-a împuşcat 
Bertha. 

Şi-i dădu arendaşului tot ceea ce avea în pungă, adică 
trei sau patru ludovici. Era atât de încântat de a fi găsit 
mijlocul să se ducă la castelul de Souday, încât i-ar fi dat 
arendaşului de zece ori mai mult, dacă această sumă s-ar fi 
aflat în punga lui. Courtin aruncă o privire admirativă 
asupra banilor pe care-i primise drept „despăgubire” şi 
încredinţând baronului câinii, se îndepărtă. Dar după câţiva 
paşi se întoarse şi se înapoie lângă stăpânul lui. 

— Domnule Michel, zise el, nu te lega prea tare de soiul 
ăsta de oameni. Ascultă-mă ce-ţi spun eu: înainte de 
cincisprezece zile o să fie tărăboi mare aici. 

După care îşi luă tălpăşiţa cântând „La Parisienne” 
pentru care avea o adevărată slăbiciune. Tânărul rămase 
singur cu cei doi câini. 


CAPITOLUL X 


Unde lucrurile nu se petrec câtuşi de puţin aşa cum 
le visase baronul Michel 


ÎNDRĂGOSTITUL NOSTRU SE GÂNDI 
mai întâi să urmeze primul sfat al lui Courtin, adică să 
trimită câinii marchizului de Souday prin Rousseau sau prin 
Belette, doi servitori, jumătate ai fermei, jumătate ai 
castelului, şi care-şi datorau aceste porecle, primul culorii 
țţipătoare a chicei sale, al doilea, asemănării cu animalul 
ironizat de La Fontaine într-una din cele mai frumoase 
fabule ale sale. Dar, reflectând mai bine la acest lucru, 
tânărul îşi zise că marchizul de Souday putea să-şi arate 
satisfacția şi printr-o simplă scrisoare de mulţumire, fără 
să-i facă vreo invitaţie. Dacă, din nenorocire, marchizul 
proceda astfel, ocazia era ratată; trebuia deci să caute un 
alt pretext şi n-avea şanse să ajungă prea curând la castelul 
de Souday. Dacă dimpotrivă, ducea el însuşi câinii, trebuia 
neapărat să fie primit. Nu laşi un vecin să facă şase sau 
şapte kilometri pe jos, ca să-ţi aducă la uşă nişte câini pe 
care-i socoteai pierduţi, fără să-l pofteşti să se odihnească, 
dacă nu chiar să şi petreacă noaptea la castel. Michel îşi 
scoase ceasul: arăta şase şi câteva minute. Mi se pare că am 
mai spus că doamna baroană Michel avea obiceiul să ia 
masa la ora patru. Tânărul baron avea deci tot timpul să se 
ducă la castel. Dar, ca să te duci la castel era o hotărâre 
mare, şi hotărârea nu era calitatea de căpetenie a domnului 
Michel. Mai pierdu deci un sfert de ceas cu şovăiala. Din 
fericire, în primele zile ale lui mai, soarele nu apune decât 
pe la opt; mai avea deci o oră şi ceva de lumină. De altfel, 
până la ora nouă putea să se prezinte la castel fără teama 
de a comite o grosolănie. Dar după o zi de vânătoare, fetele, 


obosite, nu se vor culca oare devreme? Că doar nu pe 
marchizul de Souday dorea tânărul să-l vadă. Pentru el n-ar 
fi făcut nici şase metri, în vreme ce pentru Mary nu i se 
părea mult nicio sută de leghe! 

Se hotări deci să plece fără să mai întârzie. Abia atunci 
tânărul băgă de seamă că n-avea pălărie! Dar ca să se ducă 
să-şi ia pălăria, trebuia să intre în casă, unde risca să se 
întâlnească cu maică-sa; de aici, nişte întrebări cât se poate 
de fireşti: unde se ducea? Ai cui erau câinii? Cum 
ajunseseră la el? Şi aşa mai departe. La naiba cu pălăria! 
Puteau să-şi închipuie că plecase în grabă, sau că i-o luase 
vântul, sau că se dusese de-a dura într-un hău, fiindcă şi-o 
agăţase într-o creangă, mă rog, n-aveau decât să-şi 
închipuie ce vor vrea. Fapt e că i se părea mult mai grav să 
dea ochii cu baroana decât să plece fără pălărie. Tânărul 
plecă deci fără pălărie, ţinând câinii în lesă. Dar abia făcuse 
câţiva paşi când îşi dădu seama că mergând într-un 
asemenea ritm va ajunge la Souday mult mai repede decât 
calculase el. Şi asta din pricină că dulăii, recunoscând 
drumul, îl trăgeau ei pe el, în loc să-i tragă el pe ei. Cum 
nerăbdarea câinilor sporea pe măsură ce se apropiau de 
casă, tânărul trebui chiar, la un moment dat, să alerge ca să 
se poată ţine după ei. În douăzeci de minute fură în 
pădurea Machecoul, unde dulăii se opriră gâfâind. Tânărul 
profită de această oprire ca să-şi scoată batista şi să-şi 
şteargă sudoarea de pe frunte. 

În timp ce şi-o ştergea, bucurându-se de adierea 
proaspătă pe care i-o sufla pe faţă fiinţa nevăzută a serii, i 
se păru că aude un strigăt. Câinii, care auziră şi ei acel 
strigăt, îi răspunseră prin nişte urlete prelungi şi triste. 
Apoi începură să tragă de lesă cu o putere sporită. Călăuza 
lor era odihnită; se ştersese pe frunte; nu mai avea niciun 
motiv să se opună dorinţei pe care o manifestau Galon-d'Or 
şi Allegro de a porni la drum. În loc să se lase pe spate, el se 
aplecă în faţă şi-şi reluă goana o clipă întreruptă. Nu făcu 
nici trei sute de paşi că un al doilea strigăt de chemare se 


făcu auzit, mai aproape şi, prin urmare, mai distinct decât 
primul. Câinii îi răspunseră printr-un urlet prelung şi 
printr-o smucitură zdravănă. Tânărul pricepu că cineva 
pornise în căutarea câinilor şi că-i striga. După o jumătate 
de kilometru, strigătul se auzi pentru a treia oară. De data 
asta Galon-d'Or şi Allegro traseră cu o asemenea putere de 
lesă, încât călăuza lor aproape că fu târâtă de ei. Mergea 
astfel, sau mai bine zis câinii îl târau astfel de vreo cinci 
minute când, la liziera pădurii, apăru un om; sări şanţul şi-i 
bară tânărului baron trecerea. Acest om era Jean Oullier. 

— Ah! ah! zise el, deci dumneata, domnule Făt-Frumos, 
eşti cel care nu numai că mi-ai abătut câinii de la hăituiala 
lupului pe care-l urmăream, dar te-ai mai şi străduit să-i pui 
în lesă! 

— Domnule, zise tânărul cu răsuflarea tăiată, domnule, 
dacă ţi-am legat câinii, am făcut-o ca să am cinstea de a-i 
aduce eu însumi înapoi domnului marchiz de Souday. 

— Ei, da, în halul ăsta, fără pălărie şi fără niciun fason. 
Nu te mai deranja, dragă domnule! Acum, că m-ai întâlnit, 
am să-i duc eu însumi! 

Şi, mai înainte ca Michel să fi putut să i se opună sau 
măcar să-i ghicească intenţia, Jean Oullier îi smulse lesa din 
mână şi o scoase de după gâtul câinilor cum scoţi hamul de 
la gâtul unui cal. Simţindu-se liberi, câinii porniră ca din 
puşcă în direcţia castelului, urmaţi de Jean Oullier, care 
pocnea din bici şi striga: 

— La coteţ, la coteţ, ticăloşilor! 

Această scenă se petrecuse atât de repede, încât câinii şi 
Jean Oullier erau de acum la un kilometru de baron înainte 
ca acesta să-şi fi revenit din surpriză. Rămăsese năucit în 
mijlocul drumului. Stătea acolo de vreo zece minute, cu 
gura căscată şi cu ochii în direcţia în care dispăruse Jean 
Oullier, când o voce de fată, blândă şi plăcută, rosti aceste 
cuvinte la doi paşi de el: 

— Dumnezeule, domnule baron, ce faci aici, la ora asta, 
cu capul gol şi-n mijlocul drumului? 


Tânărul baron se întoarse şi-o văzu pe sora lui de lapte, 
Rosine Tinguy. 

— Ah! Tu eşti Rosine, zise el. De unde vii? 

— Vai, domnule baron, spuse copila cu lacrimi în glas, vin 
de la castelul Logerie, unde, pur şi simplu, am fost dată 
afară de doamna baroană, mama dumitale. 

— Cum asta, Rosine, doar ştii bine că mama te iubeşte! Şi 
apoi de ce nu m-ai chemat pe mine? 

— Te-am chemat, domnule baron, dar mi s-a răspuns că 
nu eşti acolo. 

— Cum? Nu eram la castel? A, da, ieşisem, draga mea, şi 
oricât de repede ai fi alergat, tot nu m-ai fi putut ajunge. 

— Se poate, domnule baron. Atunci, alungată de mama 
dumitale, mi-a venit ideea să mă duc la „lupoaice”. 

— Şi ce voiai să le ceri „lupoaicelor”? 

Michel se sili să rostească şi el cuvântul lupoaice. 

— Ceea ce venisem să-i cer şi doamnei baroane: ajutor 
pentru bietul tata care e bolnav. 

— Bolnav de ce anume? 

— De o febră pe care cică ar fi luat-o din mlaştini. 

— De febră? repetă Michel. E ceva molipsitor? E febră 
obişnuită sau e cumva febră tifoidă? 

— Nu ştiu, domnule baron. 

— Ce-a spus doctorul? 

— Ei, doctorul stă tocmai la Palluau; nu se deranjează 
decât dacă îi dai cel puţin cinci franci, iar noi nu suntem 
atât de bogaţi ca să plătim cinci franci vizita unui medic. 

— Mama nu ţi-a dat bani? 

— Bani? nici n-a vrut să mă vadă!. „Febră! a strigat ea. A 
venit la castel, când taică-său e bolnav de febră! Alungaţi- 
o!” 

— Nu se poate! 

— Am auzit-o cu urechile mele, domnule baron, atât de 
tare striga. 

— Stai, stai, zise cu însufleţire tânărul, am să-ţi dau eu 
bani. 


Şi-şi scotoci buzunarele. Dar îşi aminti că-i dăduse lui 
Courtin tot ce avusese asupra lui.. 

— Ah, Doamne, n-am niciun ban, biata mea copilă, 
întoarce-te cu mine la castel, Rosine, şi am să-ţi dau cât o să 
ai nevoie. 

— Oh, nu, zise tânăra; nu m-aş mai întoarce la castel 
pentru tot aurul din lume; nu! Am să apelez la cele două 
„lupoaice”; ele sunt miloase şi nu vor închide uşa în nasul 
unei fete care vine să le ceară ajutor pentru tatăl ei aflat pe 
moarte. 

— Dar... dar... replică tânărul şovăind, se spune că nu-s 
bogate. 

— Cine? 

— Domnişoarele de Souday. 

— Oh, lor nu le cer bani; ele nu dau de pomană; fac mai 
mult decât atât. 

— Dar ce anume fac? 

— Se duc ele însele acolo unde-i cineva bolnav şi nu 
pregetă să-l îngrijească şi să-l aline. 

— Da, zise tânărul, când e vorba de o boală obişnuită, dar 
când e febră tifoidă? 

— Crezi, domnule baron, că ele ţin seama de acest lucru? 
Crezi că pentru inimile lor bune există febre molipsitoare şi 
febre nemolipsitoare? Acu, dacă m-am hotărât, mă duc... 

— Du-te. 

— Dacă mai staţi zece minute aici, vin şi eu cu una din 
fete. Cu bine, domnule Michel! Ah, n-aş fi crezut niciodată 
aşa ceva din partea doamnei baroane: s-o alunge ca pe o 
hoaţă pe fiica celei care te-a alăptat, pe sora dumitale de 
lapte! 

Şi fata se îndepărtă repede, înainte ca baronul să aibă 
timp să-i răspundă. Dar Rosine rostise nişte vorbe care-i 
rămăseseră la inimă. Spusese: „Dacă mai staţi zece minute 
aici, vin şi eu cu una din fete”. Michel era hotărât să stea şi 
zece ceasuri acolo; dacă se întâmpla ca Rosine să vină cu 
Mary? Dar cum să presupui că o fată de optsprezece ani, 


fiica marchizului de Souday, va ieşi la ceasurile opt seara, ca 
să se ducă să dea ajutor, la o leghe şi jumătate de casă, unui 
biet ţăran bolnav? Nu, lucrul nu era cu putinţă. Rosine le 
credea pe cele două surori mai bune decât erau, după cum 
alţii le credeau mai rele. De altfel, cum să presupui că 
baroana, atât de cucernică şi de virtuoasă, să se fi arătat 
mai câinoasă decât aceste două fete, despre care se 
spuneau atâtea lucruri urâte? Dacă se întâmpla să vină, 
ceea ce Michel nu credea nici în ruptul capului, însemna că 
fetele erau într-adevăr miloase şi bune la suflet. Dar, mai 
mult ca sigur că niciuna, nici cealaltă nu va veni. 

Michel tocmai îşi spunea cam pentru a zecea oară acest 
lucru, când văzu, ivindu-se de după colţul unde dispăruse 
Rosine, umbrele a două fete. Una era Rosine, o recunoscu, 
pe cea de a doua însă, învăluită într-o mantie, n-o 
recunoscu, 

— Ei bine, domnule baron, făcu Rosine, foarte mândră, ce 
ţi-am spus eu? 

— Ce i-ai spus? întrebă tânăra în mantie. 

Michel oftă: după accentul ferm şi hotărât o recunoscuse 
pe Bertha. 

— l-am spus, replică Rosine, că dumneavoastră nu vă veţi 
purta ca doamna baroană de la Logerie, care m-a dat pe 
uşă afară. 

— Dar, zise Michel, poate că nu i-ai spus domnişoarei de 
Souday ce fel de boală are tatăl tău? 

— După simptome, răspunse Bertha, îmi face impresia că 
ar fi febră tifoidă. Iată de ce-ar fi bine să nu mai pierdem 
niciun minut; e o boală care cere să fie luată din pripă. Vii 
cu noi, domnule Michel? 

— Dar, domnişoară, zise tânărul, febra tifoidă e 
molipsitoare. 

— Unii spun că da, alţii că nu, răspunse cu indiferenţă 
Bertha. 

— Dar, insistă Michel, febra tifoidă e mortală! 


— În majoritatea cazurilor; totuşi sunt şi unii care s-au 
vindecat. 

Tânărul o trase pe Bertha spre el. 

— Şi vreţi să vă expuneţi unui astfel de pericol? 

— Sigur! 

— Pentru un necunoscut, pentru un străin? 

— O fi străin pentru noi, răspunse Bertha cu o nesfârşită 
blândeţe, dar altora le e tată, frate, soţ! Nu există străini pe 
lumea asta, domnule Michel; chiar pentru dumneata acest 
nefericit oare nu reprezintă nimic? 

— Este bărbatul doicei mele, bâlbâi Michel. 

— Vezi deci că n-ai dreptate să-l socoţi străin, replică 
Bertha. 

— Am rugat-o pe Rosine să se întoarcă împreună cu mine 
la castel; i-aş fi dat bani ca să aducă un doctor. 

— Şi tu ai refuzat preferând să ni te adresezi nouă? zise 
Bertha. Îţi mulţumesc, Rosine. 

Tânărul era foarte încurcat. Auzise atâta vorbindu-se 
despre caritate, dar n-o văzuse niciodată; şi iat-o apărând 
când nu se aştepta, sub înfăţişarea Berthei. Le urmă deci pe 
cele două fete, gânditor şi cu capul plecat. 

— Dacă vii cu noi, zise Bertha, ai bunătatea, domnule 
Michel, să ne ţii cutia asta cu medicamente. 

— Ei, zise Rosine, domnul baron nu vine cu noi; el ştie cât 
se teme doamna de la Logerie de febrele astea! 

— Te înşeli, Rosine, zise tânărul, vin şi eu. 

Şi luă din mâinile Berthei cutia pe care i-o întindea 
aceasta. După o oră, toţi trei soseau la coliba tatălui 
Rosinei. 


CAPITOLUL XI 
Moş Tinguy 


ACEASTA COLIBĂ ERA SITUATĂ 
cam la o bătaie de puşcă de sat. Se învecina cu o pădurice 
stufoasă, unde ajungeai cât ai bate din palme. Moş Tinguy - 
căci de obicei astfel era numit tatăl Rosinei - era un şuan de 
viţă veche. Se însurase şi avusese doi copii; primul era un 
băiat, care trebuind să se supună legilor recrutării, slujea în 
acel moment în armată; al doilea, era Rosine. La naşterea 
fiecăruia dintre ei - cum fac de obicei ţăranii săraci - 
luaseră câte un copil la alăptat. Fratele de lapte al tânărului 
Tinguy era ultimul prunc al unei familii nobile din Maine; se 
numea Henri de Bonneville; va apărea în curând în această 
povestire. Fratele de lapte al Rosinei, era, după cum ştim, 
Michel de la Logerie, care este unul dintre eroii principali ai 
cărţii noastre. Henri de Bonneville era cu doi ani mai mare 
decât Michel; cei doi copii se jucaseră adesea împreună pe 
pragul acestei case, pe care Michel se pregătea să-l treacă, 
în urma Rosinei şi a Berthei. Mai târziu, cei doi băieţi se 
revăzuseră la Paris. Doamna de la Logerie încurajase foarte 
tare această prietenie a fiului ei cu un tânăr care avea o 
poziţie strălucită, neamuri influente şi avere mare. Copiii 
alăptaţi aduseseră o oarecare bunăstare în casa Tinguy; dar 
ţăranul vandeean nu ţi-ar mărturisi bunăstarea nici dacă l- 
ai tăia. Tinguy ducea deci o viaţă destul de amărâtă şi, 
oricât de bolnav ar fi fost, s-ar fi ferit ca de foc să trimită 
după un doctor a cărui vizită l-ar fi costat cinci franci. De 
altfel, ţăranii, şi mai cu seamă cei din Vandeea, nu cred nici 
în medicină şi nici în doctori. lată de ce Rosine apelase mai 
întâi la castelana de la Logerie, apoi la domnişoarele de 
Souday. La zgomotul pe care cei trei tineri îl făcură intrând, 


bolnavul se ridică anevoie; dar căzu repede înapoi pe pat, 
văicărindu-se. O lumânare care ardea lumina patul, singura 
mobilă din odaie aflată în lumină. Bolnavul, un om de vreo 
patruzeci de ani, era îngrozitor de palid, ochii îi erau sticloşi 
şi abătuţi şi, din când în când, tot trupul îi era scuturat de 
frisoane. După ce pipăi pulsul bolnavului, Bertha îşi dădu 
seama că Tinguy era foarte rău bolnav. Cum bolnavul striga 
întruna că îi e sete, fata tăie o lămâie în două, o stoarse într- 
o oală mare cu apă, pe care o îndulci cu puţin zahăr, şi-i 
dădu să bea în loc de apă. Apropiindu-se de Michel, Bertha 
îi şopti: 

— Starea acestui om este foarte gravă şi nu cutez să-mi 
iau nicio răspundere. E absolută nevoie de un doctor, deşi 
mă tem să nu ajungă prea târziu. În timp ce eu am să-i dau 
câteva calmante, dumneata dă fuga la Palluau, dragă 
domnule Michel, şi adu-l încoace pe doctorul Roger. 

— Dar dumneata... dumneata? întrebă tânărul baron cu 
nelinişte. 

— Eu rămân aici; ai să mă găseşti când te întorci. Am de 
discutat cu bolnavul nişte lucruri importante. 

— Nişte lucruri importante? întrebă Michel mirat. 

— Da, răspunse Bertha. 

— "Totuşi... insistă tânărul. 

— Ţi-am spus, îl întrerupse fata, că orice întârziere poate 
avea consecinţe grave. Du-te deci fără să mai pierzi un 
minut, şi tot fără să pierzi un minut adu-l pe doctor. 

— Dar, întrebă tânărul, dacă febra e molipsitoare? 

— Cum? se miră Bertha. 

— Nu rişti să te molipseşti şi dumneata? 

— Ei, dragă domnule, dacă ne-am gândi la astfel de 
lucruri, jumătate din ţăranii noştri ar muri fără ajutor. Du-te 
şi nu te mai gândi la asta! 

Şi-i întinse lui Michel mâna. 

Tânărul luă mâna Berthei şi, cuprins de admiraţie pentru 
curajul şi bunătatea ei, duse acea mână la buzele sale. 


Gestul fu atât de neaşteptat, încât Bertha tresări, deveni 
foarte palidă şi oftă spunând: 

— Du-te, prietene, du-te! 

Bertha nu mai trebui să-şi repete rugămintea, căci 
Michel se năpusti ca vântul, afară din colibă; o flacără 
necunoscută îi biciuia sângele, puterile îi sporiseră subit, se 
simţea în stare să săvârşească minuni; i se părea că e 
aidoma mitologicului Mercur, că-i crescuseră aripi la cap şi 
la picioare. Un zid îi tăie drumul, dar sări peste el; întâlni în 
cale un râuleţ fără pod şi fără vad, pe care neezitând o clipă 
îl trecu înot. Ba chiar regreta că Bertha îi ceruse un lucru 
atât de uşor; ar fi dorit să i se ridice în faţă nişte piedici 
uriaşe, ceva nespus de dificil, dacă nu chiar imposibil de 
biruit pentru un om obişnuit. N-ar fi vrut să facă doar două 
leghe şi jumătate, ar fi dorit să se ducă până la capătul 
lumii. Se înţelege că, în starea de exaltare în care se afla, 
tânărul baron nu se mai gândea la oboseală; cele cinci 
sferturi de leghe care despărţeau Lege-ul de Palluau, fură 
deci făcute în mai puţin de o jumătate de ceas. Doctorul 
Roger era unul dintre obişnuiţii castelului de la Logerie, 
care se afla doar la o distanţă de un ceas de Palluau. 
Tânărul baron n-avu decât să-şi pronunţe numele pentru ca 
doctorul să sară repede din pat şi să strige, prin uşa odăii 
sale de culcare, că în cinci minute va fi gata. După cinci 
minute, într-adevăr, intră în salon, întrebându-l pe tânăr ce 
se întâmplase. În două minute Michel îl puse la curent cu 
tot, şi cum domnul Roger se miră să-l vadă acordând un 
atât de mare interes unui simplu ţăran, baronul îi spuse că 
de fapt bolnavul îi era ca şi un tată. Apoi, întrebat de doctor 
despre simptomele bolii, Michel repetă tot ceea ce auzise, 
rugându-l pe domnul Roger să ia cu el medicamentele 
necesare, întrucât în Lege nu era farmacie. Văzându-l pe 
tânărul baron şiroind de apă şi de sudoare şi aflând că 
venise pe jos, doctorul, care şi dăduse poruncă să i se pună 
şaua pe cal, schimbă acest ordin, spunându-i servitorului să 
înhame calul la brişcă. Michel nici nu vru să audă. Susţinea 


că se va întoarce pe jos mai repede decât va merge doctorul 
pe cal. Doctorul insistă, Michel refuză, şi până la urmă 
tânărul puse capăt discuţiei năpustindu-se afară şi 
strigându-i domnului Roger: 

— Veniţi cât puteţi de repede; mă duc înainte să vă 
anunţ? 

Doctorul crezu că fiul doamnei baroane înnebunise. Îşi 
spuse că-l va ajunge totuşi din urmă şi porunci să se înhame 
calul la brişcă. Dar tocmai gândul de a reapărea în faţa 
tinerei fete, în brişcă, îl exaspera pe îndrăgostitul nostru. 
Socotea că Bertha i-ar mulţumi mult mal cald pentru 
promptitudine, dacă l-ar vedea că se întoarce alergând şi 
strigând: „Am sosit! Vine şi doctorul!”, decât dacă l-ar 
vedea sosind în trăsurică împreună cu acesta. Poate că -mă 
rog - ar mai fi acceptat să vină călare pe un bidiviu, cu 
coama şi cu coada în vânt, suflând foc pe nări şi vestindu-şi 
sosirea prin nişte nechezaturi năprasnice... Dar în brişcă! 
Prefera de o sută de ori să ajungă pe jos. Ce să-i faci, la 
prima dragoste, urăşti tot ce e prozaic. Ce va spune Mary, 
când Bertha îi va povesti că-l trimisese pe tânărul baron 
după doctorul Roger la Palluau şi că acesta se înapoiase 
comod, cu doctorul în brişcă! Ei nu, că asta ar fi fost prea 
de tot. Mai bine pe jos, decât să se facă de râs. Cât despre 
bolnav, ei bine, în toiul acestei exaltări uitase complet de el; 
nu la moş Tinguy se gândea Michel ci la cele două surori; 
nu pentru el alergase aproape trei leghe, ci pentru Bertha 
şi pentru Mary. Cauza principală a acestui cataclism 
psihologic, care se petrecea în inima eroului nostru, 
devenise secundară; ea nu mai era scopul, ci pretextul. 
Râdea, plin de dispreţ, la gândul că doctorul îşi mâna calul 
în nădejdea că-l va ajunge din urmă; încerca o senzaţie 
aproape voluptuoasă, simțind cum vântul rece al nopţii îi 
îngheţa sudoarea de pe frunte. Hm! să-l ajungă doctorul din 
urmă! Mai curând ar fi murit decât să se lase întrecut. La 
ducere, parcursese drumul într-o jumătate de ceas; îndărăt, 
făcuse doar douăzeci şi cinci de minute. Ca şi cum ar fi 


presimţit această grabă, Bertha ieşise în poartă să-şi 
aştepte mesagerul. Ştia bine că nu se putea întoarce decât 
cel mai curând într-o jumătate de ceas, şi totuşi începu să 
tragă cu urechea. 1 se păru că aude un zgomot de paşi: era 
cu neputinţă să fie Michel, şi totuşi nu se îndoi nicio 
secundă că n-ar fi el. Şi într-adevăr, îl văzu, conturându-se 
în întuneric. Ajungând lângă Bertha, tânărului - aidoma 
grecului de la Maraton - îi pierise glasul, nu mai putea 
răsufla şi puţin a lipsit, să nu cadă şi el, dacă nu mort, 
măcar leşinat. Nu mai avu putere decât să rostească aceste 
cuvinte: 

— Vine şi doctorul... 

Apoi, ca să nu cadă, se sprijini de zid. Dacă ar fi putut 
vorbi, ar fi strigat: „O să-i spuneţi domnişoarei Mary, nu-i 
aşa? Căci de fapt, de dragul ei am făcut două leghe şi 
jumătate în mai puţin de un ceas!” Dar cum nu putea vorbi, 
Bertha crezu că de dragul ei tânărul izbutise un asemenea 
tur de forţă. Bucuroasă, surâse şi scoţându-şi batista din 
buzunar zise, încercând să şteargă încetişor faţa tânărului 
şi având grijă să nu-i atingă rana de pe frunte: 

— O, Doamne, cât sunt de necăjită că ai luat în seamă 
îndemnul meu de a te grăbi! Iată în ce hal eşti! 

Apoi, ca o mamă bună, adăugă cu un accent de o 
blândeţe infinită: — Ce copil eşti! 

Cuvântul „copil” fusese rostit pe un ton de nespusă 
tandreţe, care-l făcu pe Michel să tresară. O apucă pe 
Bertha de mână. Era jilavă şi tremurătoare. În acel moment 
pe drum se auzi zgomotul briştei. 

— Ah! Iată-l pe doctor, zise Bertha trăgându-şi mâna din 
mâna lui Michel. 

După care intră în casă, să-l anunţe pe bolnav că sosise 
doctorul. Michel rămase la poartă să-l aştepte. Văzându-l în 
brişca aceea uşoară, de răchită, care-l scutura într-un mod 
atât de grotesc, Michel se felicită mai mult ca niciodată de 
hotărârea pe care o luase de a veni pe jos. E adevărat că, 
dacă la zgomotul roţilor Bertha ar fi intrat în casă, aşa cum 


făcuse, nu l-ar mai fi văzut pe tânăr în acel vehicol vulgar. 
Dar dacă l-ar fi văzut! 


CAPITOLUL XII 


O datorie a nobilimii 


CÂND DOCTORUL INTRĂ ÎN ODAIA 
bolnavului o găsi pe Bertha la capătul patului. Primul lucru 
care-l izbi pe domnul Roger fu acea siluetă graţioasă, 
aidoma îngerilor din legendele germane care se înclină 
pentru a primi sufletele muribunzilor. Dar, în acelaşi timp, o 
recunoscu pe fată; se întâmpla rar să intre în coliba unui 
ţăran sărac şi să nu le găsească acolo, pe ea sau pe sora ei, 
lângă un bolnav sau lângă un mort. 

— Oh, doctore, zise ea, vino, vino repede! Bietul Tinguy 
delirează. 

Într-adevăr, bolnavul era foarte agitat. Doctorul se 
apropie de el. 

— Haide, prietene, linişteşte-te! 

— Lasă-ma, zise bolnavul, lasă-mă! Trebuie să mă scol; 
sunt aşteptat la Montaigu... 

— Nu, nu, dragă Tinguy, îi zise Bertha, nu, încă nu eşti 
aşteptat! 

— Ba da, domnişoară, ba da! Era pentru noaptea asta! 
Cine se va duce din castel în castel să anunţe vestea dacă 
nu eu? 

— Taci, Tinguy, taci! zise Bertha. Gândeşte-te că eşti 
bolnav şi alături de patul dumitale se află doctorul Roger. 

— Doctorul Roger este de-ai noştri, domnişoară; putem 
deci vorbi în faţa lui; el ştie că sunt aşteptat, că trebuie să 
mă scol fără întârziere, ştie că trebuie să mă duc la 
Montaigu... 

Doctorul Roger şi fata schimbară o privire rapidă. 

— Massa, zise doctorul. 

— Marsilia, răspunse Bertha. 


Şi amândoi, îşi strânseră, plini de efuziune, mâinile. 
Bertha se întoarse spre bolnav. 

— Da, e adevărat, îi răspunse ea, aplecându-se peste 
perna lui; da, doctorul Roger e de-ai noştri; dar mai e aici 
cineva care nu este. Şi-şi cobori şi mai mult glasul, ca numai 
Tinguy s-o poată auzi. 

— Şi acest cineva, adăugă ea, e tânărul baron de la 
Logerie. 

— Ah! Da? Să nu-i spuneţi nimic. Courtin este un 
trădător. Dar dacă nu mă duc eu la Montaigu, cine o să se 
ducă? 

— Jean Oullier! Fii liniştit, Tinguy! 

— Ah! Dacă se duce Jean Oullier, oftă uşurat bolnavul, 
dacă se duce Jean Oullier atunci e bine... Are picioare bune, 
ochi buni şi ştie să mânuiască puşca! 

Şi începu să râdă. Dar acest ultim hohot de râs păru să-i 
fi sleit toată vlaga. Tânărul auzise totuşi acel ciudat dialog, 
din care practic nu pricepuse nimic. Dar cuvintele: „Courtin 
este un trădător” făcură să i se strângă inima. Deci era 
vorba de nişte secrete, de nişte lucruri de care el habar n- 
avea. 

— Domnişoară, îi spuse Berthei, dacă vă deranjez sau nu 
mai aveţi nevoie de mine, spuneţi-mi un cuvânt şi mă 
retrag... 

Răzbătea un asemenea accent de tristeţe în aceste 
câteva cuvinte, încât Bertha fu mişcată. 

— Nu, spuse ea, rămâi... Mai avem încă nevoie de 
dumneata; ai s-o ajuţi pe Rosine să pregătească leacurile 
recomandate de doctorul Roger, în vreme ce eu voi discuta 
cu el despre tratamentul pe care va trebui să-l urmeze 
bolnavul nostru. 

Apoi, către medic: — Doctore, adăugă ea în şoaptă, dă-le 
acestor doi tineri ceva de făcut. Ai să-mi spui ceea ce ştii şi- 
ţi voi spune şi eu ce-am aflat... 

Apoi, întorcându-se către Michel: — Nu-i aşa, baroane, 
zise ea cu cea mai suavă voce a ei, nu-i aşa că vrei s-o ajuţi 


puţin pe Rosine? 

— Cum doriţi, domnişoară, răspunse tânărul; porunciţi şi 
veţi fi ascultată întocmai. 

— Doctore, zise Bertha, vedeţi, aveţi două ajutoare pline 
de bunăvoință. 

Doctorul dădu fuga până la trăsură şi se înapoie cu o 
sticlă de apă de Sedliz şi cu un săculeţ cu făină de muştar. 

— Iată, zise el tânărului, întinzându-i sticla; scoate dopul 
şi dă-i bolnavului să bea câte o jumătate de pahar din zece 
în zece minute. 

Apoi îi spuse Rosinei, întinzându-i săculeţul cu muştar: 

— Pune-l în nişte apă clocotită; e pentru picioarele tatălui 
tău! Şi acum, domnişoară de Souday, spune-mi ce-ai aflat? 

— Că ducesa!“ a plecat din Massa în 21 aprilie şi că 
trebuia să ajungă la Marsilia în 29 sau 30 aprilie. Azi 
suntem în 6 mai: ducesa trebuia să fi debarcat şi Sudul să 
se afle în plină revoltă. 

— Asta-i tot ce ştii? întrebă doctorul. 

— Da, tot, răspunse Bertha. 

— N-ai citit jurnalele din seara de 3 mai? 

Bertha surâse. 

— Nu primim jurnale la castelul de Souday! 

— Ei bine, zise doctorul, totul a eşuat... 

— Cum? A eşuat? 

— Da, Doamna a călcat cu stângul... 

— Ah! Dumnezeule, ce spuneţi? 

— Adevărul. După o traversare fără incidente pe vasul 
Carlo-Alberto, Doamna a debarcat pe coastă la câteva leghe 
de Marsilia; o călăuză a condus-o într-o casă izolată, 
înconjurată de păduri şi de stânci. Doamna, însoţită doar de 
şase persoane... 

— Ascult, ascult... 

— ...a trimis imediat pe una din aceste persoane la 
Marsilia ca să spună şefului complotului că ea debarcase şi 
că aştepta să vadă petrecându-se ceea ce i se făgăduise 
atunci când fusese rugată să se întoarcă în Franţa. 


— Şi pe urmă? 

— Seara, mesagerul s-a întors cu un bilet prin care era 
anunţată că Marsilia urma să se răscoale a doua zi. 

— Ei bine? 

— Ei bine, a doua zi n-a avut loc nicio răscoală; Marsilia 
n-a vrut să se ridice... 

— Şi Doamna? 

— Nu se ştie ce-i cu ea; se trage nădejde că s-a îmbarcat 
pe vasul Carlo-Alberto şi s-a întors în Italia! 

— Adio, doctore, şi-ţi mulţumesc. 

— Pleci? 

— E important să afle şi tata aceste amănunte. În seara 
asta avea loc o adunare la castelul Montaigu. Mă înapoiez la 
Souday. Îţi las în grijă bolnavul; prescrie-i ce trebuie să ia, 
şi, sau eu sau sora mea, vom veni să vedem cum se mai 
simte. 

— Vreţi să luaţi trăsura mea? Eu mă întorc pe jos şi 
mâine mi-o trimiteţi cu Jean Oullier sau cu altcineva. 

— Nu, mulţumesc. Nu ştiu dacă Jean Oullier va fi mâine la 
castel; de altfel îmi place să merg pe jos. Mă cam înăbuş: 
mersul pe jos îmi va face bine. 

Bertha întinse doctorului mâna, i-o strânse cu o putere 
aproape bărbătească, îşi aruncă mantia pe umeri şi ieşi. 
Dar, la poartă îl găsi pe Michel care, fără să audă discuţia, 
n-o pierduse nicio clipă din ochi pe fată; ghicind că se 
pregătea să plece, i-o luase înainte şi-o aştepta. 

— Ah, domnişoară, zise el, ce se petrece, ce-aţi aflat? 

— Nimic, zise Bertha. 

— Nimic... Dacă n-aţi fi aflat nimic, n-aţi fi plecat astfel 
fără să vă mai ocupați de mine, fără să vă luaţi rămas bun, 
fără să-mi faceţi măcar un semn... 

— De ce să-mi iau rămas bun, din moment ce mă 
conduci? La poarta castelului de Souday va fi timp să ne 
luăm şi rămas bun. 

— Cum! Îmi îngăduiţi... 


— Ce? Să mă însoţeşti? Dar după tot ce ţi-am căşunat în 
noaptea asta, e dreptul dumitale, dragă domnule... numai 
dacă nu cumva eşti prea obosit. 

— Eu, domnişoară, obosit, când e vorba să vă urmez? Cu 
dumneavoastră sau cu domnişoara Mary aş merge şi la 
capătul lumii! Obosit? Niciodată! 

Bertha surâse; apoi privindu-l pieziş, îşi spuse: „Ce păcat 
că nu e şi el de-ai noştri!” Apoi, repede, însoţindu-şi gândul 
cu un surâs: „Eh, dar cu o fire ca a lui, poţi să faci din el ce 
vrei!” Iar cu glas tare: 

— De ce taci, domnule Michel? 

— Fiindcă nu cutez să spun ceea ce am de gând... 

— Eu nu sunt o femeie ca toate celelalte, zise Bertha 
schiţând un zâmbet aproape dispreţuitor; aşa încât 
cutează... 

— Ei bine, domnişoară, am impresia că vă aruncaţi într- 
un pericol sigur... tot pe atât de sigur pe cât de inutil. 

— Despre ce pericol e vorba, dragă baroane? întrebă 
tânăra pe un ton uşor ironic. 

— Despre cel de care vorbea mai adineauri doctorul 
Roger. O să aibă loc o răscoală în Vandeea... 

— Într-adevăr? 

— Sper că nu negaţi acest lucru? 

— Eu? Şi de ce, mă rog, l-aş nega? 

— Şi dumneavoastră şi marchizul veţi lua parte la ea. 

— Ai uitat-o pe sora mea, zise Bertha râzând. 

— Oh! Nu uit pe nimeni, replică Michel cu un oftat. 

— Ei bine? 

— Ei bine, lăsaţi-mă să vă spun ca un prieten drag, ca un 
prieten devotat... că nu e bine ce faceţi. 

— Şi de ce, mă rog, nu e bine, prieten drag şi devotat? 
întrebă Bertha cu o nuanţă de batjocură pe care, datorită 
firii sale, nu şi-o putea stăpâni. 

— Pentru că Vandeea din 1832 nu mai e cea din 1793, 
sau, mai curând, pentru că vechea Vandee nu mai există! 


— Cu atât mai rău pentru Vandeea! Dar, din fericire, mai 
există oameni de inimă, domnule Michel. E un lucru pe care 
poate că dumneata nu-l ştii încă, dar pe care strămoşii 
dumitale, cu cinci sau şase generaţii în urmă, îl ştiau: şi 
anume că nobilimea trebuie să-şi ţină rangul. 

Tânărul făcu un gest de nerăbdare. 

— Acum, zise Bertha, să vorbim despre altceva, te rog, 
căci în legătură cu acest lucru n-am să-ţi mai răspund, 
fiindcă - aşa cum zicea bietul Tinguy - nu eşti de-ai noştri, 
domnule Michel. 

— Dar, zise tânărul necăjit de asprimea Berthei, despre 
ce-aţi vrea să vă vorbesc? 

— Despre ce-aş vrea să-mi vorbeşti? Dar, pentru 
Dumnezeu! Noaptea e minunată: vorbeşte-mi despre 
noapte; luna e sclipitoare: vorbeşte-mi despre lună; stelele 
ard: vorbeşte-mi despre stele; cerul e limpede: vorbeşte-mi 
despre cer! 

Şi tânăra rămase cu capul dat pe spate şi cu ochii 
îndreptaţi spre bolta străvezie a cerului. Michel oftă şi, fără 
să zică nimic, îşi continuă drumul alături de ea. La rându-i, 
începu să viseze. Îşi închipui că merge alături de blânda 
Mary în loc să păşească lângă aspra şi severa Bertha; ah, 
cât de uşor i-ar fi fost atunci să vorbească! Ar fi avut o mie 
de lucruri de spus şi despre noapte, şi despre stele, şi 
despre lună şi despre cer! Cu Mary, ar fi fost profesor şi 
stăpân! Cu Bertha, era şcolar şi sclav! Cei doi tineri 
mergeau astfel alături de vreun sfert de ceas, tăcând 
amândoi când, deodată, Bertha se opri făcându-i şi lui 
Michel semn să se oprească. 

— Auzi? îl întrebă Bertha. 

— Nu! zise Michel clătinând din cap. 

— Eu aud, zise fata cu ochii strălucind, cu urechea la 
pândă. 

— Dar ce anume? 

— Pasul calului meu şi al lui Mary; soră-mea a pornit în 
căutarea mea. Înseamnă că s-a întâmplat ceva! 


Ascultă din nou: — Da, e Mary; mă caută! 

— Dar după ce-o recunoaşteţi? 

— După felul cum galopează caii. Vrei să grăbim pasul? 

Tropotul se apropia din ce în ce şi, după cinci minute, 
văzură un grup profilându-se în întuneric. Erau doi cai şi o 
femeie; călare pe unul din ei, îl conducea, cu mână sigură, 
pe celălalt. 

— Îţi spuneam eu că e sora mea! zise Bertha. 

Într-adevăr, tânărul o recunoscu pe Mary, nu după chipul 
pe care nu i-l vedea în întuneric, cât după bătăile repezi ale 
inimii lui. Şi Mary îl recunoscuse şi se miră foarte tare să-l 
vadă în acel loc şi la acel ceas împreună cu soră-sa. Se 
aştepta s-o vadă pe Bertha cu Rosine, ori singură, dar în 
niciun caz cu tânărul baron. Michel, remarcând 
stinghereala ei, făcu un pas înainte. 

— Domnişoară, îi zise el lui Mary, am întâlnit-o pe sora 
dumneavoastră în drum spre moş linguy şi ca să nu 
meargă singură noaptea, am însoţit-o. 

— Şi bine aţi făcut, domnule, zise Mary. 

— Ei, strigă Bertha râzând; uită-te la el, simte nevoia să 
se scuze... Ce zici de asta, Mary? O să primească o papară 
straşnică de la maică-sa! 

Apoi, sprijinindu-se de şaua lui Mary, întrebă: — Ce s-a 
întâmplat, surioară cu păr de aur? 

— S-a întâmplat că povestea aia de la Marsilia a dat 
greş... 

— Ştiu asta. Doamna s-a îmbarcat. 

— Aici e greşeala! 

— Cum adică? Ce greşeală? 

— Păi, Doamna a declarat că din moment ce se află în 
Franţa nu mai vrea s-o părăsească... 

— Nu mai spune... 

— Aşa că la ora asta e în drum spre Vandeea, dacă nu 
cumva o fi şi ajuns. 

— De unde ştii asta? 


— De la un curier care a sosit în seara asta la Montaigu în 
timpul adunării, chiar în clipa în care toată lumea era 
deznădăjduită. 

Bertha puse piciorul în scară. 

— Ei bine, o întrebă Mary, nu-i spui adio bietului tău 
cavaler? 

— Ba da. 

Şi Bertha întinse mâna tânărului care înaintă încet şi cu 
tristeţe. 

— Ah! Domnişoară Bertha, murmură el, luându-i mâna, 
cât sunt de nefericit! 

— Şi de ce, mă rog? întrebă fata. 

— Fiindcă nu sunt şi eu unul dintr-ai voştri, cum aţi spus 
mai adineauri. 

— Ce vă împiedică să deveniți? întrebă Mary, întinzându-i 
la rândul ei mâna. 

Tânărul se năpusti spre acea mână care i se întindea şi o 
sărută cu dubla înflăcărare a dragostei şi a recunoştinţei. 

— Oh! Da, murmură el destul de încet ca să nu-l audă 
decât Mary, pentru dumneavoastră şi alături de 
dumneavoastră! 

Dar o mişcare bruscă a calului desprinse mâna lui Mary 
din cea a tânărului ei adorator. Înghiontindu-şi calul cu 
călcâiul, Bertha izbise cu cravaşa în crupa bidiviului surorii 
sale. Cai şi călăreţe porniră în galop şi se topiră în 
întuneric, ca nişte umbre. 

Tânărul rămase singur şi nemişcat în mijlocul drumului. 

— Adio! îi strigă Bertha. 

— La revedere! îi strigă Mary. 

— Oh, da, zise el întinzând braţele spre cele două fugare, 
da, la revedere! La revedere! 

Cele două fete îşi continuară drumul fără să scoată o 
vorbă. Abia la poarta castelului, Bertha zise: 

— Văd, Mary, că-ţi baţi joc de mine. 

— Cum asta? întrebă Mary tresărind fără voie. 

— Îl iubesc! zise Bertha. 


Mary fu cât pe-aci să scoată un strigăt. Avu totuşi puterea 
să şi-l înăbuşe. 

— Şi eu care i-am spus: „La revedere!”, zise ea. Facă 
Domnul să nu-l mai văd niciodată! 


CAPITOLUL XIII 


Petit-Pierre 


AU TRECUT PATRUZECI ŞI OPT DE 
ore. Bertha şi Michel sunt din nou la căpătâiul bolnavului. 
Deşi vizitele doctorului Roger făceau cu totul inutilă 
prezenţa fetei în acest cămin contaminat, Bertha, în ciuda 
protestelor lui Mary, continua să-l îngrijească pe vandeean. 
Poate că nu numai mila o atrăgea acum în modesta colibă a 
fermierului. Orice-ar fi fost, printr-o coincidenţă destul de 
bizară, Michel i-o luase înainte domnişoarei de Souday şi se 
afla în colibă când îşi făcu Bertha apariţia. Numai că Michel 
nu pe ea o aştepta. Socotind că acum era rândul lui Mary să 
vină, nădăjduind mai ales că fata va simţi şi ea nevoia să-l 
vadă, tânărul dăduse fuga la moş Tinguy. Aşa se face că, 
atunci când văzu apărând în prag silueta elegantă a unei 
fete, inima începu să-i bată nebuneşte. Recunoscând-o însă 
pe Bertha, băiatul încercă o uşoară dezamăgire; dar cum, 
iubind-o pe Mary, Michel îi iubea pe toţi cei din preajma ei - 
adică pe incisivul marchiz de Souday, pe posacul Jean 
Oullier, ba chiar şi pe câinii cu care ea se ducea la 
vânătoare - putea oare să n-o iubească pe sora lui Mary? 
Afecţiunea uneia nu trebuia să-l apropie de cealaltă? Fu 
deci plin de atenţii faţă de Bertha care, văzându-l atât de 
drăguţ şi de apropiat, nu mai avu nicio îndoială că băiatul o 
iubeşte. Cum boala lui Tinguy se înrăutăţea din ce în ce, 
Michel nu mai avu când să lămurească lucrurile. Nu după 
mult timp bolnavul intră în comă, fu scuturat de vreo două 
ori de spasme, după care se stinse. Chiar în aceeaşi clipă, în 
pragul colibei se ivi un străin. Era un tânăr ţăran breton, cu 
o pălărie cu boruri largi, jiletcă roşie cu nasturi argintaţi, 
vestă albastră brodată cu roşu şi jambiere înalte de piele. 


Ţinea în mână unul din acele ciomege ghintuite, pe care le 
folosesc oamenii de la ţară când călătoresc. Păru surprins 
de spectacolul ce i se prezenta în faţa ochilor; totuşi, nu 
adresă nimănui nicio întrebare. Rosti o rugăciune şi plecă. 
Ţăranii, obişnuiţi cu acest obicei - de a nu trece prin faţa 
casei unui mort fără să rosteşti o rugăciune pentru sufletul 
lui - nu se mirară de prezenţa străinului şi nu dădură nicio 
atenţie plecării sale. Acesta se întâlni la câţiva paşi mai 
încolo cu un alt ţăran, mai scund şi mai tânăr decât el, care 
părea să-i fie frate. Țăranul cel scund stătea călare pe un 
cal înşeuat după obiceiul din acel ţinut. 

— Ei bine, Rameau d'Or, zise tânărul mai scund, cum stau 
lucrurile? 

— Nu mai e loc pentru noi în această casă; a intrat în ea 
un oaspete care o ocupă pe de-a-ntregul. 

— Cine? 

— Moartea. 

— Cine a murit? 

— Chiar cel căruia veneam să-i cerem adăpost. Poate că 
până la urmă am fi putut rămâne în această colibă dar, din 
nenorocire, am auzit că Tinguy a murit de febră tifoidă şi, 
deşi medicii spun că nu e molipsitoare, eu nu sunt de 
părere să rămânem în casa asta. 

— Nu ţi-e teamă că te-a recunoscut careva? 

— Nu cred. Erau vreo opt ori zece persoane în jurul 
patului, care se rugau. Am intrat, am îngenuncheat, m-am 
rugat ca toţi ceilalţi, cum face orice ţăran breton sau 
vandeean. 

— Acum, ce-i de făcut? întrebă cel mai tânăr dintre cei 
doi ţărani. 

— Păi, aveam de ales între castelul prietenului meu din 
copilărie şi coliba bietului ţăran care trebuia să ne fie 
călăuză, între luxul unei locuinţe princiare, dar nesigure şi 
patul prost, pâinea de hrişcă şi coliba strâmtă, dar sigură, a 
acestui ţăran. Problema s-a rezolvat de la sine, aşa că 
trebuie să ne mulţumim cu luxul. 


— Dar mi-ai spus că acel castel nu-i sigur. 

— Castelul aparţine unuia dintre prietenii mei, al cărui 
tată a fost făcut baron de către Restauraţie: tatăl a murit. 
La castel, în clipa de faţă, stau văduva şi fiul lui. Dacă fiul 
era singur, aş fi fost liniştit; deşi moale şi lipsit de voinţă, e 
cinstit şi săritor; dar mama lui e egoistă şi ambițioasă, ceea 
ce nu e deloc bine pentru noi. 

— Eh! Pentru o noapte! Nu eşti deloc optimist, dragă 
Rameau d'Or. 

— Ba da, dar numai când e vorba de mine. Cum însă 
acum răspund de viaţa Doam... 

— De Petit-Pierre, vrei să spui. Ah, Rameau d'Or, de mai 
bine de două ceasuri de când suntem împreună, ai greşit de 
zece ori... 

— Va fi ultima oară... Petit-Pierre; de-acum încolo nu mai 
rostesc alt nume decât ăsta, nu mai ştiu altceva decât că-mi 
sunteţi frate. 

— Să mergem, să mergem la castel, Sunt atât de obosită, 
încât aş cere găzduire până şi Căpcăunului din poveşti. 

— Trebuie s-o luăm pe un drum lăturalnic, ca să ajungem 
mai repede, zise tânărul. Aşezaţi-vă cât mai comod în şa; eu 
voi merge pe jos, iar dumneavoastră ţineţi-vă după mine. 

Abia făcuseră vreo cinci sute de paşi că Rameau d'Or se 
opri şi opri şi calul lui Petit-Pierre. 

— Ce mai este iar? întrebă ţăranul cel scund. 

— Aud zgomot de paşi, zise tânărul. Pitiţi-vă după tufişul 
acela; eu rămân după copacul ăsta. Cel care se va încrucişa 
cu noi, va trece, probabil, fără să ne vadă. 

Dar cel care venea, mergea atât de repede, încât cu tot 
întunericul, se ivi chiar în momentul în care cei doi tocmai 
dădeau să se ascundă: Petit-Pierre în dosul tufişului, 
Rameau d'Or, în spatele copacului. Rameau d'Or, ai cărui 
ochi se obişnuiseră de-acum cu întunericul, distinse 
trăsăturile unui tânăr de vreo douăzeci de ani, alergând 
mai curând decât mergând în aceeaşi direcţie ca şi ei, cu 
pălăria în mână şi cu pletele în vânt. Rameau d'Or scoase o 


exclamaţie de surpriză; îl lăsă pe tânăr să-l depăşească cu 
trei, patru paşi, după care strigă: 

— Michel! 

Tânărul, care nu se aştepta să-şi audă numele în locul şi 
în întunericul acela, sări în lături şi, cu vocea tremurând de 
emoție, întrebă: 

— Cine e? 

— Eu, zise Rameau d'Or scoţându-şi pălăria şi peruca şi 
înaintând spre prietenul său, fără nicio altă deghizare decât 
costumul lui breton, care, la urma urmei, nu-i schimba cu 
nimic fizionomia. 

— Henri de Bonneville! strigă baronul Michel în culmea 
uluirii. 

— Eu însumi. Dar nu-mi rosti atât de tare numele; 
suntem într-un ţinut şi într-un moment în care tufişurile, 
gropile şi copacii împart cu pereţii privilegiul de a avea 
urechi. 

— Ah, da, zise Michel speriat, Vii cumva pentru răscoala 
ce se pregăteşte? 

— Într-adevăr. Dar, mai întâi, tu cu cine ţii? Cu Henric al 
V-lea sau cu Louis-Philippe? 

— Eu? 

— Da, tu! 

— Prietene, răspunse tânărul baron, drept să-ţi spun, 
încă nu m-am gândit prea bine la treaba asta... Ce mi-e 
unul, ce mi-e altul?... Dar, mă rog, hai să zicem că înclin 
către Henric al V-lea... 

— Ei bine, dragă Michel, zise vesel contele de Bonneville, 
dacă ţii cu Henric al V-lea, tot e bine... 

— Am zis înclin, nu ţin... încă nu sunt pe deplin hotărât. 

— Cu atât mai bine! Poate că voi avea norocul să te 
hotărăsc eu... Până una, alta, te rog să-mi oferi găzduire în 
castelul tău mie şi unuia dintre prietenii care mă însoțesc. 

— Unde-i prietenul tău? 

— Iată-l, zise Petit-Pierre înaintând şi salutându-l pe 
tânăr cu o graţie care contrasta în chip ciudat cu costumul 


pe care-l purta. 

Michel îl privi câteva minute pe ţăranul cel scund şi, 
apropiindu-se de Rameau d'Or, sau mai curând de contele 
de Bonneville, întrebă: 

— Henri, cum se numeşte prietenul tău? 

— Michel, uiţi legile ospitalităţii? Ce te interesează 
numele prietenului meu? Nu-ţi ajunge să ştii că e un bărbat 
de neam? 

— Eşti sigur că e un bărbat? 

Contele şi Petit-Pierre izbucniră în hohote de râs. 

— Ascultă, Michel, ţii neapărat să ştii pe cine primeşti în 
casa ta? 

— Nu, nu pentru mine. Dragă Henri, nu pentru mine, ţi-o 
jur; ci fiindcă la castelul de la Logerie... 

— Ei bine, la castelul de la Logerie? 

— Nu-s eu stăpin. 

— Da, e stăpână baroana, Michel; ştiu, dar nu vom 
rămâne decât o noapte. Ne vei conduce în apartamentul 
tău, eu voi face o vizită în pivniţă şi la dulapul cu alimente - 
sper că amândouă sunt în acelaşi loc ca şi odinioară - iar 
tânărul meu prieten va trage un pui de somn în patul tău; 
apoi mâine, în zori, o luăm din loc în căutarea unui adăpost. 

Ceea ce spui tu e cu neputinţă, Henri! Să nu crezi că mă 
tem pentru mine! Dacă te-aş lăsa să intri în acest castel, n- 
ai fi în siguranţă nici măcar un ceas. 

— Cum aşa? 

— Mai întâi, pentru că la ora asta mama nu s-a culcat şi 
mă aşteaptă; de tine, hai să spunem că n-ar zice nimic, dar 
când l-o vedea pe prietenul tău deghizat astfel, o să vă dea 
sigur pe uşă afară. 

— Are dreptate, zise Petit-Pierre. 

— Atunci ce să facem? 

— Şi în al doilea rând, continuă Michel, nu-i vorba numai 
de mama. 

— Dar de cine mai e vorba? 

— E vorba de Courtin. 


— De Courtin? Cine-i ăsta? 

— Nu-ţi aminteşti de Courtin, arendaşul? 

— Oh, ba da! Un prefăcut şi un şmecher fără pereche. 

— Într-adevăr! Ei bine, Courtin este primarul satului şi e 
un filipisti“*- turbat. Dacă te-ar vedea, alergând peste 
câmpuri, noaptea, în acest costum, te-ar aresta imediat fără 
niciun fel de proces. 

— Iată un lucru care merită să fie luat în consideraţie, 
zise Henri, grav. Ce zici de asta, Petit-Pierre? 

— Nu zic nimic, dragă Rameau d'Or. Te las pe tine să te 
gândeşti în locul meu. 

— În concluzie, ne închizi uşa în nas, nu-i aşa? zise 
Bonneville. 

— Ce importanţă are, zise Michel cu ochii strălucind de 
nădejde, ce importanţă mai are din moment ce vă deschid o 
alta, mult mai sigură decât cea a castelului de la Logerie? 

— Cum ce importanţă are? Dimpotrivă, are importanţă şi 
încă una foarte mare! Ce zici de asta, dragă Petit-Pierre? 

— Zic că, din moment ce ni se deschide o uşă, asta-i tot ce 
ne trebuie. Pic de oboseală, ţi-am mai spus. 

— Atunci urmaţi-mă, zise tânărul baron. 

— Stai! E departe? 

— Cam o oră. Doar cinci sferturi de leghe. 

— Petit-Pierre mai are putere? întrebă Henri. 

— Petit-Pierre o va găsi, răspunse acesta râzând. Să-l 
urmăm deci pe baronul Michel. 

— Să-l urmăm pe baronul Michel, repetă Bonneville. La 
drum, baroane. 

Şi micul grup, nemişcat de zece minute, ieşi din 
imobilitatea sa şi porni la drum. Dar de-abia făcuse Michel 
cincizeci de paşi că prietenul lui îi puse mâna pe umăr. 

— Unde ne duci? îi zise el. 

— Fii liniştit. 

— Te urmez, numai dacă-mi făgăduieşti pentru Petit- 
Pierre care este, vezi şi tu, destul de delicat, o masă bună şi 
un pat şi mai bun. 


— Va avea tot ceea ce v-aş fi oferit eu însumi: cel mai bun 
fel de mâncare din dulap, cel mai bun vin din pivniţă, cel 
mai bun pat din castel. 

Porniră din nou la drum. 

— O iau înainte, ca să-i anunţ, zise Michel. 

— O clipă, întrebă Henri, unde te duci? 

— La castelul de Souday. 

— Cum? La castelul de Souday? 

— Da; cunoşti, desigur, castelul de Souday cu turnuleţele 
lui ascuţite şi acoperite cu ardezie, aşezat în faţa pădurii 
Machecoul? 

— Castelul „lupoaicelor”? 

— Al „lupoaicelor”, dacă vrei tu. 

— Acolo ne duci? 

— Acolo. 

— Te-ai gândit bine la ce faci, Michel? 

— Răspund de tot. 

Şi, fără să mai adauge ceva, tânărul baron se năpusti în 
direcţia castelului de Souday cu aceeaşi viteză cu care mai 
alergase în ziua sau mai curând în noaptea în care se 
dusese să-l caute pe doctorul din Palluau. 

— Ei bine, întrebă Petit-Pierre, ce facem? 

— Cum n-avem de ales, trebuie să-l urmăm. 

— La castelul lupoaicelor? 

— La castelul lupoaicelor. 

— Fie, dar ca să mi se pară drumul mai scurt, dragă 
Rameau d'Or, să-mi spui ce-i cu lupoaicele astea. 

— Vă voi spune şi eu ceea ce am aflat de la alţii. 

Şi, cu mâna sprijinită de armătura şeii pe care şedea 
Petit-Pierre, contele de Bonneville îi povesti legenda care 
circula în departamentul Loarei inferioare şi în 
departamentele din jur despre cele două sălbatice 
moştenitoare ale marchizului de Souday, despre vânătorile 
lor de peste zi, despre plimbările lor tainice de peste 
noapte, şi despre haita de câini fantastici cu care urmăreau, 
în galopul cailor, lupii şi mistreţii. 


Contele ajunsese tocmai în punctul cel mai dramatic al 
povestirii când, dintr-o dată, zări turnuleţele castelului de 
Souday şi, oprindu-se brusc din istorisit, îşi anunţă 
prietenul că ajunseseră la capătul drumului. 

Petit-Pierre, convins că avea să vadă ceva aidoma 
vrăjitoarelor din Macbeth, făcu apel la tot curajul său 
pentru a ajunge la teribilul castel; dar, la o cotitură a 
drumului, se trezi în faţa unei porţi deschise şi, dinaintea 
acestei porţi zări două umbre albe, luminate de o torţă pe 
care o purta un om cu chip aspru şi cu costum rustic. Petit- 
Pierre aruncă o privire temătoare spre Bertha şi spre Mary; 
căci ele erau cele care, prevenite de baron, ieşiseră în calea 
celor doi drumeţi. 

Văzu două tinere adorabile: una blondă, cu ochi albaştri 
şi cu un chip fermecător; cealaltă, cu ochii şi cu părul 
negru, cu o înfăţişare mândră şi hotărâtă, o privire sincera 
şi deschisă; amândouă surâdeau. 

Prietenul lui Rameau d'Or cobori de pe cal şi amândoi 
înaintară spre cele două fete. 

— Prietenul meu, baronul Michel, m-a făcut să 
nădăjduiesc, domnişoarelor, că domnul marchiz de Souday, 
părintele dumneavoastră, ar binevoi să ne acorde 
ospitalitate, zise contele de Bonneville. 

— Tata lipseşte, domnule, răspunse Bertha; va regreta că 
a pierdut ocazia de a fi o gazdă primitoare şi amabilă, ceea 
ce greu mai afli în zilele noastre. 

— Nu ştiu dacă Michel v-a spus, domnişoară, că această 
ospitalitate s-ar putea să aibă unele riscuri. Tânărul meu 
amic şi cu mine suntem aproape nişte proscrişi: s-ar putea, 
deci, ca preţul azilului pe care ni-l oferiţi să fie cam mare... 

— Luptaţi pentru o cauză care este şi a noastră, domnule. 
Dacă aţi fi fost nişte străini oarecare, tot v-am fi primit; ca 
proscrişi, sunteţi bineveniţi, chiar dacă ar fi ca moartea şi 
ruina să intre odată cu dumneavoastră în biata noastră 
locuinţă. Dacă tata ar fi aici, v-ar vorbi întocmai cum vă 
vorbesc şi eu. 


— Domnul baron v-a spus, desigur, numele meu; îmi 
rămâne să vi-l spun pe cel al prietenului meu. 

— Nu vi-l cerem, domnule. Situaţia dumnevoastră de 
proscrişi preţuieşte pentru noi mai mult decât un nume, 
oricare ar fi el! Intraţi în această casă; nu-i nici bogată, nici 
somptuoasă, dar e retrasă şi sigură. 

Şi, cu un gest de mare doamnă, Bertha îi pofti pe cei doi 
străini să treacă pragul. 

Mary şi Bertha făcură un semn de rămas bun către 
Michel; ultima chiar îi întinse mâna, dar Jean Oullier 
împinse cu atâta putere poarta, încât bietul tânăr nu mai 
avu când să apuce acea mână. Privi câteva clipe turnuleţele 
castelului care se desenau negre, pe fundalul întunecat al 
cerului, ferestrele care se luminau unele după altele, apoi 
se îndepărtă. Când dispăru, tufişurile se dădură la o parte şi 
înlesniră trecerea unui personaj care, dintr-un interes cu 
totul deosebit de al celorlalţi eroi, asistase la această scenă. 
Acest personaj era Courtin; după ce se asigură că nu se mai 
afla nimeni prin împrejurimi, o apucă pe acelaşi drum pe 
care dispăruse şi tânărul său stăpân pentru a se înapoia la 
Logerie. 


CAPITOLUL XIV 


Oră nepotrivită 


ERA APROAPE DOUĂ DIMINEAŢĂ 
când tânărul baron Michel ajunse la capătul aleii care 
ducea la castelul Logerie. Atmosfera era liniştită; tăcerea 
majestuoasă a nopţii pe care-o tulbura doar freamătul 
plopilor îl cufundase într-o profundă reverie. Motivul 
acestei  reverii era, aşa cum bănuiţi desigur şi 
dumneavoastră, chipul dulce şi fermecător al domnişoarei 
Mary de Souday. Dar, când, la cinci sute de paşi în faţa lui, 
zări, de sub bolta de verdeață pe sub care mergea, 
ferestrele castelului strălucind sub razele lunii, visurile 
încântătoare pieriră şi gândurile sale luară imediat o 
direcţie mai pozitivă. În loc de chipul încântător care-i 
umpluse până atunci inima, în faţa ochilor i se ivi faţa 
severă şi amenințătoare a mamei sale. Se ştie ce teamă 
profundă inspira baroana fiului ei. Tânărul se opri. Dacă 
prin împrejurimi, fie chiar şi la o leghe, ar fi ştiut vreo casă, 
ori vreun han unde să găsească adăpost, nu s-ar fi întors la 
castel decât a doua zi. Era pentru prima oară nu când 
lipsea de acasă, ci când se întorcea atât de târziu şi simţea 
instinctiv că maică-sa îi pândea întoarcerea. Or, ce să 
răspundă la acea cumplită întrebare: „De unde vii?” Doar 
Courtin putea să-i dea adăpost; dar cerându-i adăpost lui 
Courtin, trebuia să-i spună tot, şi tânărul intuia că nu era 
bine să aibă un confident ca jupânul Courtin. Se hotări deci 
să braveze mânia maternă, dar aşa cum se decide 
condamnatul să braveze eşafodul, şi-şi continuă drumul. 

Totuşi, cu cât se apropia de castel cu atât simţea cum i se 
clatină hotărârea. Când ajunse la capătul aleii şi trebui s-o 
apuce de-a lungul peluzei, zări fereastra de la odaia mamei 


sale, singura luminată din întreaga faţadă a castelului. Deci 
presimţirile sale nu-l  înşelaseră;  baroana  pândea 
întoarcerea fiului ei. Hotărârea tânărului de a da ochii cu ea 
se nărui cu totul şi teama, stimulându-i imaginaţia, îi sugeră 
ideea de a recurge la o şiretenie prin care putea, dacă nu 
să înlăture, cel puţin să întârzie cu câteva ceasuri 
izbucnirea scandalului. Se năpusti spre stânga, pe o alee 
mărginită de carpeni, pierdută în umbră; ajunse la zidul 
grădinii de zarzavat pe care-l sări cu uşurinţă; din grădina 
de zarzavat trecu în parc. Odată în parc, putea, datorită 
copacilor, să ajungă lesne la vreo fereastră a castelului. 
Treaba mersese destul de bine; dar abia de acum încolo 
începea greul: căci trebuia găsită acea fereastră pe care 
vreo slugă s-o fi lăsat, din neglijenţă, deschisă, pe unde să 
poată pătrunde în casă şi ajunge în apartamentul lui. 
Castelul Logerie era alcătuit dintr-un corp mare şi pătrat, 
flancat de două turnulețe de aceeaşi formă. Bucătăriile şi 
oficiile erau la subsol. Apartamentele de primire la parter, 
cel al baroanei la primul etaj, cel al fiului ei, la al doilea. 
Michel cercetă castelul pe trei din feţele sale, zgâlţâind 
încetişor toate uşile şi ferestrele, mergând pe vârfuri şi 
ţinându-şi răsuflarea. Nici uşile nici ferestrele nu se mişcan. 
Mai rămânea de explorat faţada principală. Asta era partea 
cea mai periculoasă de abordat: căci ferestrele baroanei se 
aflau, cum am mai spus, pe această faţadă, neumbrită de 
copacii care înconjurau restul clădirii; or, tocmai pe această 
faţadă se afla o fereastră deschisă. Totuşi, Michel se hotări 
să încerce aventura. Aşa că înaintă spre turnuleţ şi, tocmai 
se pregătea s-o ia pe după el, când zări o umbră alunecând 
de-a lungul peluzelor. Michel se opri şi privi cu atenţie spre 
noul venit. Recunoscu un bărbat şi acel bărbat o luase pe 
drumul pe care el însuşi trebuise să-l urmeze când se 
hotărâse să se întoarcă la castel. Tânărul făcu câţiva paşi 
îndărăt şi se piti în umbra turnuleţului. Omul continua să se 
apropie. Când nu mai fu decât la cincizeci de paşi de castel, 
Michel auzi răsunând de la fereastră vocea seacă a maică- 


si. Se felicită că nu venise pe peluza pe care mergea acum 
necunoscutul. 

— Tu eşti, Michel? întrebă baroana. 

— Nu, doamnă, răspunse o voce pe care tânărul o 
recunoscu - cu o mirare amestecată cu teamă - ca fiind a 
arendaşului; îi faceţi prea multă cinste bietului Courtin de 
a-l lua drept domnul baron. 

— Dumnezeule! strigă baroana, ce te aduce la ora asta? 

— Vă daţi seama că e ceva important, doamnă baroană! 

— 1 s-a întâmplat vreo nenorocire fiului meu? 

Accentul de profundă spaimă cu care mama sa rostise 
aceste vorbe îl mişcă atât de tare pe tânăr, încât fu cât pe- 
aci să se avânte şi s-o liniştească. Dar răspunsul lui Courtin, 
pe care-l auzi aproape imediat, îi paraliză această intenţie. 
Michel reintră deci în umbra care-i servea de ascunzătoare. 

— Oh, nimic, doamnă, răspunse fermierul; tânărul, dacă 
îndrăznesc să mă exprim astfel, e zdravăn şi sănătos, cel 
puţin până acum... 

— Dar de ce până acum? îl întrerupse baroana. A intrat 
în vreo încurcătură, a făcut vreo prostie? 

— Ei, zise Courtin. S-ar putea să aibă unele necazuri 
dacă va continua să se lase ademenit de drăcoaicele alea! 
Tocmai ca să previn o nenorocire mi-am îngăduit să vă 
deranjez, în toiul nopţii, fiind de altfel sigur că nu v-aţi 
culcat. 

— Şi bine ai făcut, Courtin. Dar, mă rog, unde-i acum 
nenorocitul ăla de copil? Ştii? 

Courtin privi în jur. 

— Mă mir, pe legea mea, că încă n-a ajuns! zise el. Am 
luat-o dinadins pe drumul de ţară ca să-i las liberă poteca şi 
poteca e cu vreun sfert de leghe mai scurtă decât drumul 
de ţară... 

— Dar de unde vine? Unde era? Ce făcea? De ce aleargă 
peste câmpuri în toiul nopţii, la ceasurile două, fără să-i 
pese de  neliniştea mea, fără să se gândească, 


neascultătorul, că-şi zdruncină sănătatea? Şi pe a lui şipe a 
mea! 

— Doamnă baroană, zise Courtin, nu găsiţi că sunt cam 
multe întrebări ca să vă pot răspunde de aici, de afară? 
Apoi, coborându-şi vocea: — Ceea ce am de povestit 
doamnei baroane este atât de grav, că n-aş fi în siguranţă 
nici în odaia domniei-sale... fără a mai pune la socoteală 
faptul că tânărul stăpân se poate întoarce dintr-un moment 
într-altul şi mă poate găsi aici... Deşi e spre binele lui şi al 
domniei voastre... 

— Atunci intră, strigă baroana; ai dreptate, intră repede. 

— Scuzaţi-mă doamnă, dar pe unde, mă rog? 

— Într-adevăr, zise baroana, uşa e încuiată. 

Dacă doamna baroană ar vrea să-mi arunce cheia... 

— E în uşă, dar pe dinăuntru. 

— Ah, drace! 

— Voind să ascund slugilor purtarea fiului meu, le-am 
trimis să se culce; dar aşteaptă, am să sun camerista... 

— Eh! Doamna să nu facă asta! zise Courtin; nu-i bine să 
mai amestecăm şi pe altcineva în taina noastră; de altfel 
părerea mea e că împrejurările sunt mult prea grave 
pentru ca doamnei să-i mai pese de etichetă. Ştiu că nu se 
cade ca doamna baroană să deschidă uşa unui biet fermier 
ca mine; dar o dată nu înseamnă de obicei. Dacă la castel 
dorm toţi, cu atât mai bine. Vom fi, cel puţin, scutiţi de 
curioşi! 

— Zău că mă sperii, Courtin! zise baroana cuprinsă de 
nelinişte. Aşteaptă puţin... 

Baroana se retrase de la fereastră şi după o clipă Michel 
auzi cheia răsucindu-se şi zăvoarele uşii de afară trăgându- 
se. La început le auzi cu spaimă. Pe urmă, îşi dădu seama că 
mamă-sa şi Courtin, preocupaţi cum erau, uitaseră să mai 
încuie uşa. Tânărul aşteptă câteva secunde ca să le lase 
timp să ajungă la etaj; apoi se strecură de-a lungul zidului, 
urcă pe peron, împinse uşa, care se deschise fără zgomot şi 
intră în vestibul. Planul său iniţial fusese să pătrundă în 


camera lui şi să aştepte acolo evenimentele, prefăcându-se 
că doarme. În acest caz, ora întoarcerii neputând fi 
precizată, mai avea şansa să iasă din această neplăcută 
încurcătură printr-o minciună îndrăzneață. Dar lucrurile se 
schimbaseră de când luase el această primă hotărâre. 
Courtin îl urmărise, Courtin îl văzuse. Courtin ştia desigur 
unde se retrăseseră contele de Bonneville şi prietenul lui. 
Michel uită o clipă de el însuşi şi nu se mai gândi decât la 
Bonneville, căruia Courtin putea să-i vină lesne de hac. În 
loc să urce la etajul al doilea, tânărul se opri la primul. În 
loc să urce în odaia sa, se strecură nesimţit de nimeni, în 
coridor. Apoi, oprindu-se la uşa camerei mamei sale, începu 
să tragă cu urechea. 

— Deci crezi, Courtin, că fiul meu s-a lăsat prins în 
mrejele acelor nenorocite? întrebă baroana. 

— O, doamnă, sunt mai mult decât sigur; ba e chiar atât 
de bine prins, încât mi-e teamă c-o să vă fie foarte greu să-l 
mai scoateţi din aceste mreje... 

— Nişte fete fără un ban! 

— Aparţin uneia din cele mai vechi familii din ţinut, 
doamnă baroană, zise Courtin, care voia să sondeze 
terenul; şi pentru dumneavoastră nobilii, asta, după cât 
pare, preţuieşte ceva. 

— Eh, făcu baroana, nişte bastarde! 

— Dar frumoase de pică, una ca un înger, cealaltă ca un 
demon. 

— Că Michel o fi vrut să se amuze, cum fac atâţia tineri 
din ţinut, mă rog, se poate; dar că s-a gândit să se însoare 
cu una din ele, asta nu se poate, mă cunoaşte îndeajuns ca 
să ştie că n-aş consimţi niciodată la o astfel de legătură. 

— Cu tot respectul pe care i-l datorez, părerea mea e că 
domnul Michel încă nu s-a gândit la toate astea şi nu-şi dă 
seama de sentimentul pe care-l are pentru dezmăţatele 
alea. Dar de ceea ce sunt sigur este că, într-un anume fel, e 
totuşi pe cale să se compromită şi încă destul de grav. 

— Ce vrei să spui, Courtin? 


— Păi, făcu fermierul, ştiţi, doamnă baroană, că ar fi 
foarte greu pentru mine, care vă iubesc şi vă respect, să-l 
arestez pe tânărul meu stăpân... 

Michel, pe coridor, tresări. 

— Să-l arestezi pe fiul meu? strigă baroana ridicându-se; 
dar mi se pare că uiţi, jupâne Courtin... 

— Nu, doamnă baroană, nu uit. 

— Totuşi... 

— Sunt arendaşul moşiei dumneavoastră, e adevărat, 
continuă Courtin făcând cu mâna un semn prin care o invita 
pe baroană să se calmeze; trebuie să vă dau socoteala 
exactă a recoltelor şi să vă plătesc la zi şi la ceas 
redevenţele, ceea ce voi face cu dragă inimă, deşi timpurile 
sunt atât de grele; dar, înainte de a fi fermierul obligat 
dumneavoastră, sunt cetăţean şi, în plus, primar, iar în 
această calitate am nişte îndatoriri pe care trebuie să le 
îndeplinesc, doamnă baroană, oricât de întristată mi-ar fi 
inima. 

— Ce vorbe încâlcite, jupâne Courtin; ce legătură poate 
exista între fiul meu, calitatea de cetăţean şi titlul dumitale 
de primar? 

— Legătura, doamnă baroană? lat-o: domnul, fiul 
dumneavoastră are relaţii cu duşmanii statului. 

— Ştiu, că marchizul de Souday are nişte vederi politice 
cam dubioase, zise baroana; dar flirturile lui Michel cu una 
sau cealaltă dintre fetele lui nu constituie, după cât mi se 
pare, un delict. 

— Acele flirturi îl vor duce pe domnul Michel mai departe 
decât credeţi, doamnă baroană, v-o spun eu. Ştiu că nu şi-a 
vârât încă decât vârful ciocului în apa tulbure din jurul lui; 
dar asta ajunge ca să-i întunece vederea. 

— Destul cu metamorfozele; explică-te, Courtin ! 

— Ei bine, doamnă baroană, iată întreaga explicaţie. În 
seara asta, după ce a asistat la moartea lui Tinguy, cu riscul 
de a aduce febra tifoidă la: castel, după ce a condus-o pe 
lupoaica brunetă până acasă, domnul baron a făcut pe 


călăuza, conducând doi ţărani, care erau ţărani cum sunt 
eu nobil, la castelul de Souday. 

— Cine ţi-a spus asta, Courtin? 

— Ochii mei, doamnă baroană; sunt buni şi am încredere 
în ei. 

— Dar, după părerea dumitale, cine erau cei doi ţărani? 

— Cei doi ţărani? 

— Da. 

— Unul, pot să pun mâna în foc, era contele de 
Bonneville, un şuan afurisit şi înrăit! Să nu-mi spuneţi nu, a 
stat destulă vreme în ţinutul ăsta şi ştiu ce-i poate pielea. 
Cât despre celălalt... 

— Ei bine, termină ce ai de spus... 

— Cât despre celălalt, dacă nu mă înşel e şi mai şi decât 
primul. 

— Cine e? Zi-i pe nume, Courtin! 

— Gata, doamnă baroană, dacă trebuie, şi probabil că va 
trebui, îi voi spune numele numai celor în drept. 

— Celor în drept! Ai să-l denunţi deci pe fiul meu? strigă 
baroana stupefiată de tonul fermierului, de obicei atât de 
umil faţă de ea. 

— De ce nu, doamnă baroană? răspunse cu aplomb 
Courtin. 

— Dar nu te gândeşti, Courtin... 

— Ba mă gândesc, doamnă baroană, mă gândesc că acum 
aş fi fost în drum spre Nantes dacă n-aş fi ţinut mai întâi să 
vă previn ca să-l puteţi pune pe domnul Michel în siguranţă. 

— Dar presupunând că domnul Michel nu va fi amestecat 
în această afacere, zise baroana, ai să mă compromiţi în 
ochii vecinilor şi, cine ştie! poate ai să atragi nişte represalii 
cumplite asupra castelului Logerie. 

— Ei bine, vom apăra Logerie, doamnă baroană. 

— Courtin, lucrurile nu pot fi atât de grave cum presupui 
dumneata, sunt sigură. 

— Ba dimpotrivă, doamnă baroană, sunt foarte grave. Eu 
nu-s decât un simplu ţăran, dar asta nu mă împiedică să ştiu 


că vechiul ţinut al lui Retz e în fierbere; încă o împuşcătură 
şi fiertura dă pe dinafară. 

— Courtin, te înşeli... 

— Nu, doamnă baroană, nu! Ştiu eu ce ştiu; nobilii s-au şi 
strâns de trei ori până acum, o dată la marchizul de Souday, 
o dată la cel care se numeşte Louis Renaud şi o dată la 
contele de Saint-Amand. Toate aceste adunări miros a praf 
de puşcă, doamnă baroană; şi fiindcă veni vorba de praf de 
puşcă, există două chintale de gloanţe la abatele din 
Montbert. În sfârşit, şi ăsta-i lucrul cel mai grav - în sfârşit, 
fiindcă tot trebuie să v-o spun, e aşteptată în ţinut ducesa 
de Berry şi mi se pare, după cele ce am văzut, că s-ar putea 
să nu se facă aşteptată prea mult. 

— De ce? 

— Fiindcă. Cred că se şi află aici. 

— Unde, Dumnezeule? 

— Ei bine, la castelul de Souday. 

— La castelul de Souday? 

— Da, unde a condus-o domnul Michel în seara asta. 

— Michel? A, copil nenorocit! Ai să-ţi ţii gura, nu-i aşa 
Courtin? Vreau, îţi poruncesc! De altfel, cârmuirea şi-a luat 
măsuri, şi dacă ducesa încearcă să se reîntoarcă în 
Vandeea, va fi arestată înainte de a ajunge aici. 

— Şi dacă se şi află aici, doamnă baroană? 

— Un motiv în plus să taci. 

— Da! Şi gloria şi profiturile unei asemenea capturi îmi 
vor scăpa. Nu, doamnă baroană, asta nu se poate. 

— Dar ce-i de făcut, Doamne, ce-i de făcut? 

— Ascultaţi, doamnă baroană, ce trebuie făcut. Cum, fiind 
un bun cetăţean, vreau să rămân slujitorul dumneavoastră 
fidel şi devotat, cum, drept recunoştinţă pentru ceea ce voi 
face pentru dumneavoastră, nădăjduiesc că-mi veţi lasa 
ferma în nişte condiţii cât se poate de avantajoase, nu voi 
rosti numele domnului Michel. Străduiţi-vă însă ca să nu se 
mai vâre, pe viitor, într-un asemenea viespar; acum e vârât 
în el, e adevărat, dar e încă vreme să-l scoatem de acolo. 


— Fii liniştit, Courtin. 

— Dar, vedeţi, doamnă baroană... 

— Ei bine, ce mai e? 

— Drace, nu cutez să-i dau un sfat doamnei baroane; nu-i 
de competenţa mea. 

— Spune, Courtin, spune... 

— Ei bine, pentru a-l smulge pe domnul Michel cu totul 
din acest viespar, ar trebui, după mine, printr-un mijloc 
oarecare, rugăminţi sau ameninţări, să-l determinaţi să 
părăsească la Logerie şi să plece la Paris. 

— Da, Courtin, ai perfectă dreptate. 

— Numai că eu cred că n-o să vrea. 

— Când eu voi spune da, va trebui să vrea! 

— Nu peste mult va avea douăzeci şi unu de ani; e deci 
aproape de majorat. 

— Şi eu ţi-o spun că va pleca, Courtin. Ce ai? 

— Mi se pare că merge cineva pe coridor. 

— Vezi cine e. 

Courtin luă lampa şi se năpusti pe coridor. 

— Nu-i nimeni, zise el intrând; şi totuşi mi s-a părut că 
aud nişte paşi. 

— Unde crezi, că s-ar putea să fie, la ceasul ăsta, 
nenorocitul ăla de copil? 

— Drace, făcu Courtin, poate la mine acasă, Tânărul 
baron are încredere în mine şi n-ar fi prima oară când ar 
veni să-mi istorisească micile lui necazuri. 

— Ai dreptate, Courtin, se poate; întoarce-te acasă şi mai 
ales nu-ţi uita făgăduiala. 

— Nici dumneavoastră, doamnă baroană. Dacă se 
întoarce,  sechestraţi-l; nu-l lăsaţi să comunice cu 
„lupoaicele”; căci dacă le vede iar... 

— Ei bine? 

— Ei bine, n-aş fi deloc mirat să aflu că într-una din 
aceste zile a tras cu puşca, prin tufişurile de grozamă. 

— Oh! Mă va face să mor de durere! ce idee nenorocită a 
avut bărbatul meu să se reîntoarcă în ţinutul ăsta 


blestemat! 
— Nenorocită idee, doamnă, baroană, mai ales pentru el. 
Baroana îşi plecă, tristă, capul, la amintirea pe care i-o 
evocase Courtin, în vreme ce acesta se retrase, după ce 
exploră împrejurimile, asigurându-se că nimeni nu putea 
să-l vadă ieşind din castelul Logerie. 


CAPITOLUL XV 


Diplomaţia lui Courtin 


DE-ABIA FĂCUSE COURTIN DOUĂ 
sute de paşi pe drumul ce ducea la ferma lui, când auzi un 
foşnet în tufişurile alături de care trecea. 

— Cine-i acolo? întrebă el dându-se mai spre mijlocul 
drumului şi apucând mai zdravăn ciomagul pe care-l ţinea 
în mână. 

— Prieten, răspunse o voce tinerească. 

Şi cel căruia îi aparţinea această voce se ivi pe marginea 
potecii. 

— Dar e domnul baron! strigă fermierul. 

— EL însuşi, Courtin. 

— Şi unde te duci stăpâne, la ora asta? Dumnezeule! 
Dacă doamna baroană te-ar şti pe drumuri, în plină noapte, 
ce-ar spune? făcu fermierul mimând surpriza. 

— Mi-e indiferent, Courtin. 

— Drace, strigă fermierul, cu un aer viclean, e de 
presupus că domnul baron are motivele sale? 

— Da, şi le vei şti şi tu, zise Michel, când vom ajunge la 
tine acasă. 

— La mine? Veneai la mine, stăpâne? strigă Courtin 
mirat. 

— Refuzi să mă primeşti? întrebă tânărul. 

— Sfinte Dumnezeule! Eu să refuz să te primesc într-o 
casă care, la urma urmei, e a dumitale! 

— Atunci, cum e târziu, să nu mai pierdem vremea. 

Mergi înainte, te urmez. 

Courtin, destul de neliniştit de tonul poruncitor al 
tânărului său stăpân, ascultă; apoi, după vreo sută de paşi, 
sări un pârleaz, traversă o livadă şi se afla la uşa fermei 


sale. Odată intrat în sala de jos, care servea în acelaşi timp 
şi de odaie de toată ziua şi de bucătărie, adună câţiva 
cărbuni risipiţi în cămin, suflă peste unul din ei, care încă 
mai era încins, şi aprinse o lumânare de ceară galbenă, pe 
care o puse pe cămin. Abia atunci şi la lumina acelei 
lumânări văzu ceea ce nu văzuse la lumina lunii: că Michel 
era palid, dar palid ca un mort. 

— Ah, stăpâne, zise Courtin, ce ai? 

— Courtin, spuse tânărul, încruntându-şi sprâncenele, am 
auzit discuţia ta cu mama. 

— Da? zise fermierul cam surprins. 

Dar revenindu-şi repede: — Ei bine, şi? 

— Doreşti mult să-ţi vezi reînnoit contractul pentru anul 
viitor? 

— Eu, domnule baron? 

— Tu, Courtin. Ţine minte că eu sunt cel care-ţi va reînnoi 
contractul, căci în momentul semnării voi fi major. 

— Da, aşa e, domnule baron. 

— Dar înţelegi, urmă tânărul pe care dorinţa de a-l salva 
pe contele de Bonneville şi de a creşte în ochii lui Mary îl 
făcea să fie foarte hotărât, înţelegi bine, nu-i aşa? că dacă ai 
de gând să faci ce-ai spus în astă-seară, adică să-i denunţi 
pe prietenii mei, nu voi mai reînnoi contractul unui 
denunţător. 

— Oh, oh, făcu Courtin. 

— Chiar aşa. Odată ieşit din fermă, Courtin, trebuie să-i 
spui adio; fiindcă nu vei mai intra în ea. 

— Dar cârmuirea? Dar doamna baroană? 

— Toate astea nu mă privesc, Courtin. Mă numesc 
baronul Michel de la Logerie; pământul şi castelul de la 
Logerie îmi aparţin, prin abandonul mamei, la majorat. 
Peste puţină vreme voi fi major şi contractul tău expiră 
peste treisprezece luni. 

— Dar dacă renunţ la planul meu, domnule baron? zise 
fermierul cu un aer viclean. 

— Dacă renunţi la plan, ai contractul. 


— În aceleaşi condiţii ca şi în trecut? 

— În aceleaşi condiţii. 

— Ah, domnule baron, dacă n-ar fi teama de a mă 
compromite... zise Courtin, ducându-se să caute în sertarul 
unui dulap o sticluţă cu cerneală, o foaie de hârtie şi un toc 
pe care le puse pe masă, 

— Ce-s astea? întrebă Michel. 

— Drace, dacă domnul baron ar avea complezenţa să 
scrie ce-a spus mai adineauri... Nu se ştie care moare mai 
întâi şi, în ce mă priveşte, eu voi jura domnului baron... 

— N-am nevoie de jurămintele tale, Courtin, căci ieşind 
de aici, mă reîntorc la Souday; îi înştiinţez pe Jean Oullier 
să vegheze şi pe Bonneville să-şi găsească un alt adăpost. 

— Ei bine, atunci un motiv în plus, zise Courtin, întinzând 
pana tânărului său stăpân. 

Michel luă pana din mâinile fermierului şi scrise: 


„Eu, subsemnatul Auguste-Francois-Michel, baron de la 
Logerie, mă angajez să reînnoiesc contractul lui Courtin, în 
aceleaşi condiţii ca şi cele precedente 


Şi cum băiatul voia să pună data, fermierul zise: 

— Nu, nu pune data, te rog, stăpâne. Vom data hârtia 
asta a doua zi după majoratul dumitale. 

— Fie, zise Michel. 

Şi se mulţumi să semneze, lăsând între text şi semnătură, 
locul necesar pentru punerea datei. 

— Dacă domnul baron vrea să se odihnească... 

— Nu, zise Michel, n-ai auzit când ţi-am spus că mă duc la 
Souday? 

— De ce? Doar am făgăduit mai adineauri să nu spun 
NIMIC. 

— Ceea ce ai văzut tu, Courtin, putea să vadă şi altul, şi 
dacă tu vei tăcea pentru că ai promis, un altul, care n-a 
promis, poate vorbi. Cu bine! 


— Domnul baron poate să facă ce vrea, zise Courtin; dar 
n-are dreptate să se reîntoarcă în cursa aia de şoareci. 

— Bine, bine. Îţi mulţumesc pentru sfaturile tale; dar ar fi 
cazul să afli că sunt la vârsta la care pot face ce vreau. Aşa 
că te rog să nu mă mai dădăceşti... 

Şi, rostind aceste cuvinte cu o fermitate de care fermierul 
nu-l credea în stare, se îndreptă spre uşă şi ieşi. Courtin, 
apucând repede făgăduiala de contract, o citi din nou, o 
îndoi cu grijă în patru şi o puse în portofel. Apoi, cum i se 
păru că aude vorbă prin preajma fermei, se duse la 
fereastră, dădu uşor la o parte perdeaua şi-l zări pe baron 
faţă în faţă cu maică-sa. Într-adevăr, baroana văzând că fiul 
ei nu se întoarce, socotise că ceea ce-i spusese Courtin 
putea fi adevărat şi că n-ar fi fost de mirare ca Michel să fie 
la fermier. Oscilase un moment - jumătate din mândrie, 
jumătate din teamă - să iasă noaptea din casă; dar, în 
sfârşit, neliniştea o mână de la spate şi, înfăşurându-se într- 
un şal mare, o luă pe drumul spre fermă. Iocmai când 
ajunse la uşă, îl văzu pe fiu-său ieşind. Atunci, eliberată de 
orice teamă, văzându-l pe băiat teafăr şi sănătos, firea ei 
poruncitoare ieşi iar la iveală. Michel, uluit, zărind-o pe 
maică-sa, se dădu un pas înapoi. 

— Urmează-mă, domnule, zise baroana; mi se para că e 
vremea să te întorci acasă. 

Bietului băiat nu-i veni în minte nici să protesteze, nici să 
fugă: o urmă pe maică-sa, ascultător şi supus, ca un copil. 
În tot timpul drumului, tânărul baron şi maică-sa nu 
schimbară nicio vorbă. Când cei doi reintrară în castel, 
începea să se lumineze de ziuă. Baroana, fără nicio 
explicaţie, îl conduse pe tânăr în camera lui. Acolo găsi 
masa pusă. 

— Trebuie să-ţi fie foame şi cred că eşti obosit, îi zise 
baroana. 

Şi arătându-i pe rând masa şi patul, îi zise: 

— Asta, dacă ţi-e foame, ăsta, dacă ţi-e somn! 


După care se retrase, închizând uşa în urma ei. Tânărul 
auzi cheia răsucindu-se de două ori în broască. Era 
prizonier. Căzu, sfârşit, pe un fotoliu. Evenimentele se 
precipitau întocmai ca o avalanşă şi ar fi putut răpune o 
constituţie mai viguroasă decât cea a baronului Michel. Aşa 
cum spusese maică-sa, era obosit şi-i era foame. La 
douăzeci de ani natura îşi cere cu stricteţe drepturile. Apoi 
vălmăşagul din mintea tânărului se linişti. Michel mâncă 
zorit şi, după ce se asigură încă o dată că era într-adevăr 
prizonier, se culcă şi adormi. Se trezi către ora zece 
dimineaţa. Razele unui soare splendid de mai intrau vesele 
în odaia lui. Deschise ferestrele. Păsările cântau pe 
ramurile acoperite de frunze tinere, de un verde proaspăt 
şi tandru; înfloreau primii trandafiri, primii fluturi zburau 
prin aer. Tânărul o aşteptă, parcă mai liniştit, pe maică-sa. 
Dar orele treceau şi baroana nu se ivea. Michel observă, cu 
oarecare nelinişte, că masa fusese destul de copios servită 
ca să facă faţă nu numai cinei din ajun, ci şi gustării de 
dimineaţă, ba chiar şi mesei de prânz. Începu să se teamă 
că acea captivitate a lui va dura mai mult decât crezuse. 
Această teamă se confirmă când văzu că se face ceasul 
două, apoi trei. În acel moment şi cum trăgea cu urechea la 
cel mai mic zgomot, i se păru că aude nişte bubuituri venind 
dinspre  Montaigu. Bubuiturile păreau de fapt nişte 
împuşcături. Ele durară cam un ceas; apoi se instaură din 
nou tăcerea. Neliniştea baronului era atât de mare, încât 
uitase să mai mănânce. Hotări ca de îndată ce se va face 
noapte şi toată lumea se va culca, să deşurubeze, cu un 
cuţit, broasca şi să iasă afară, nu pe uşa care dădea spre 
peron, ci prin vreo fereastră oarecare. Posibilitatea de a 
fugi îi readuse prizonierului pofta de mâncare. Înfulecă, 
aidoma unui bărbat care ştie că are de petrecut o noapte 
furtunoasă şi care-şi întăreşte puterile ca să facă faţă 
tuturor lucrurilor neprevăzute ale acelei nopţi. Michel 
isprăvi, spre ora şapte, de mâncat; peste o oră avea să se 
întunece; încercă să doarmă un ceas, dar nu putu închide 


ochii; tot timpul la pândă, urechea lui sesiza şi cele mai 
neînsemnate zgomote. Un lucru însă îl mira foarte tare: n-o 
văzuse pe maică-sa din noaptea trecută; probabil că la 
rându-i şi ea presupunea că, odată cu întunericul, 
prizonierul va face totul ca să dea bir cu fugiţii. Dintr-o dată 
tânărului i se păru că aude zgomotul zurgălăilor care se 
pun la gâtul cailor de poştă. Alergă la fereastră. Zări 
nedesluşit, venind dinspre Montaigu, o trăsură sau o 
caleaşcă. În acel moment, surugiul, care călărea pe unul din 
cei doi cai, pocni din bici, ca să-şi anunţe sosirea. Acum, nu 
mai exista nicio îndoială; era un poştalion. Privind în curte, 
tânărul îi văzu pe servitori scoțând din remiză, caleaşca de 
călătorie a mamei sale. Se lămuri dintr-o dată. Acei cai de 
poştă, care veneau din Montaigu, acel surugiu care pocnea 
din bici, caleaşca de călătorie pe care o scoseseră din 
remiză... deci asta era! Maică-sa pleca şi-l lua cu dânsa! 
lată de ce-l închisese, de ce-l ţinea prizonier. Va veni după el 
în clipa plecării, îl va determina să se urce în trăsură cu ea 
şi va porunci să se dea bice cailor! Ştia ce putere are 
asupra tânărului, pentru a fi sigură că nu vă cuteza să i se 
opună. Această perspectivă îl exaspera şi mai mult. 
Devenea evident că, odată în faţa baroanei, nu va mai 
cuteza s-o contrazică şi va face ce-i va porunci ea. Dar cum 
s-o părăsească pe Mary, cum să renunţe la acea viaţă plină 
de emoţii în care-l atrăgeau cele două fete? Ce vor gândi 
despre el? Că e un laş, un papă-lapte, un ţânc care se ţine 
de fustele maică-si! Doamne, ce dezonoare, ce ruşine! 
Michel se hotări să facă orice decât să îndure o astfel de 
umilire. Se apropie de fereastră: până jos erau vrea treizeci 
de picioare. Rămase un moment pe gânduri. Apoi se 
îndreptă spre un mic birou, scoase din el o sumă destul de 
considerabilă, în aur, şi-şi garnisi bine buzunarele. În acel 
moment, i se păru că aude paşi pe coridor. Închise repede 
birouaşul, se trânti în pat şi aşteptă. Un observator atent, ar 
fu putut să vadă că luase o hotărâre. Care era acea 
hotărâre? Vom vedea în curând. 


CAPITOLUL XVI 


Crâşma lui Aubin Courte-Joie 


ERA CLAR - CHIAR ŞI PENTRU AU- 
torităţile care sunt de obicei ultimele menite să afle ce se 
întâmplă în ţinuturile diriguite de ele - era clar, spuneam, 
că în Bretania şi în Vandeea se pregătea o răscoală. 

Aşa cum l-am auzit pe Courtin informând-o pe baroana 
de la Logerie, adunările legitimiştilor nu mai erau un mister 
pentru nimeni. Numele unor alţi Bonchamp şi d'Elbee, care 
urmau să-i conducă pe răsculați, erau cunoscute şi 
semnalate; preoţii în biserici refuzau să-i mai aducă osanale 
lui Liouis-Philippe şi înălţau imnuri pentru regenta Marie- 
Caroline de Berry. În sfârşit, în departamentele de pe malul 
Loarei şi mai ales în Loara inferioară începuse să miroase a 
praf de puşcă. 

În ciuda agitaţiei şi tensiunii generale, ba poate chiar din 
această cauză, târgul din Montaigu făgăduia să fie mai 
animat ca niciodată. Măcar că acest târg n-avea cine ştie ce 
importanţă, afluenţa ţăranilor fu, de data asta, foarte mare. 
Oameni din ţinuturile lui Mauges şi Retz, cărora li se 
adăugaseră locuitorii din Bocage şi din câmpie, dădeau 
năvală spre Montaigu; cel mai îngrijorător era faptul că 
printre miile de pălării cu boruri largi, nu mai zăreai decât 
ici, colo câte o bonetă femeiască. Într-adevăr, femeile care 
aduceau de obicei produsele la târg, de astă dată nu 
veniseră. Apoi, dacă muşteriii roiau la târgul din Montaigu, 
caii, vacile, oile, untul şi grânele lipseau cu desăvârşire. 
Ţăranii din Beaupreau, din Mortagne, din Bressuire, din 
Saint-Fulgent sau din Machecoul nu-şi aduseseră - în locul 
produselor obişnuite cu care veneau la târg - decât bâtele 
groase de corn, ferecate în aramă; şi, din felul cum le ţineau 


în mână, părea prea puţin probabil că ar avea intenţia să se 
ocupe de negoţ. Piaţa şi mica stradă din Montaigu, unde se 
desfăşura de obicei târgul, aveau o înfăţişare gravă, dar şi 
solemnă. 

Câţiva scamatori, câţiva vânzători de leacuri, câţiva 
smulgători de dinţi, băteau în cutiile lor de lemn, sunau din 
trâmbiţe, din ţimbaie, debitau cele mai trăsnite vorbe, dar 
nu izbuteau să destindă chipurile mohorâte ale celor ce 
treceau pe lângă ei şi care, de data asta, nu se mai opreau 
să caşte gura la muzica şi la flecăreala lor. 

Ca şi bretonii, vecinii lor din nord, vandeenii, vorbesc de 
obicei puţin; dar în ziua aceea erau şi mai zgârciţi la vorbă. 
Cei mai mulţi dintre ei stăteau rezemaţi de zidul vreunei 
case, al vreunei grădini sau de traversele de lemn care 
înconjurau piaţa; stăteau nemişcaţi, cu capul plecat sub 
borurile largi ale pălăriei şi cu mâinile sprijinite pe 
măciuliile groase ale bâtelor. Alţii se strânseseră în mici 
pâlcuri, părând să aştepte ceva. 

În crâşme, înghesuiala era mare: cidrul, rachiul şi 
cafeaua curgeau în cantităţi prodigioase; dar firea ţăranului 
vandeean este atât de călită, încât cantităţile enorme de 
lichid  îngurgitat nu arătau nici pe chipul, nici în 
comportarea lor, că li s-ar fi urcat la cap; doar faţa dacă le 
era un pic mai îmbujorată şi ochii o idee mai strălucitori. 
Oamenii rămăseseră foarte stăpâni pe ei, neîncrezându-se 
nici în crâşmari, nici în orăşenii cu care se întâlneau. Într- 
adevăr, în oraşele aflate de-a lungul drumurilor principale 
din Vandeea şi Bretania, spiritele erau, în general, dornice 
de progres şi iubeau ideea de libertate. Dar, cu cât 
pătrundeai mai adânc în interiorul acestor ţinuturi, cu atât 
oamenii erau mai înapoiaţi. Pentru aceşti ţărani, locuitorii 
din marile aşezări le erau aproape duşmani, pentru că o 
duceau mai bine ca ei, aveau tot ce le trebuia, nu se luptau 
din greu nici cu intemperiile, nici cu vitregia locurilor unde 
trăiau ei. Îi urau deci, închipuindu-şi că ocârmuirea îi 


ocroteşte şi le dă de toate, iar pe ei îi năpăstuieşte. 
Adevărul e că nici unii, nici alţii n-o duceau mai bine. 

Venind la târgul din Montaigu, orăşel mai răsărit, cu o 
populaţie destul de numeroasă, locuitorii satelor îşi 
închipuiau deci că se află printre duşmani. lată de ce erau 
atât de pânditori şi de suspicioşi. 

O singură crâşmă din Montaigu aparţinea unui om în 
care ţăranii aveau încredere. Acea crâşmă era situată în 
centrul oraşului, chiar în piaţa unde se ţinea târgul. N-avea 
nicio firmă. O creangă uscată de ilice, înfiptă într-o 
crăpătură a zidului, câteva mere care se zăreau într-un 
geam atât de plin de praf, încât îi putea sluji de perdea, 
arătau eventualilor muşterii că era vorba de o prăvălie. În 
ceea ce priveşte clienţii obişnuiţi, ei n-aveau nevoie de 
aceste indicaţii. Proprietarul acestei crâşme se numea 
Aubin Courte-]Joie. 

Aubin era numele de familie: Courte-]Joie era o poreclă 
datorată prietenilor săi. lată cu ce prilej îi fusese dată. 

Rolul pe care Courte-Joie îl joacă în această istorisire ne 
obligă să spunem câteva cuvinte despre el. 

La douăzeci de ani, Aubin arăta atât de plăpând, atât de 
debil şi de bolnăvicios, încât în 1812 fusese respins ca 
nedemn de a i se face favoarea să fie recrutat pentru 
majestatea sa. Dar, în 1814, recrutorii deveniseră mai puţin 
pretenţioşi. În faţa Europei coalizate, ziceau mersi de orice 
soldat. Aşa că Aubin fu luat în armată. Numai că, supărat de 
disprețul manifestat prima oară faţă de persoana sa, Aubin 
se hotări să facă mutre cârmuirii; în virtutea acestei 
hotărâri, o şterse la prima ocazie şi se ascunse în mijlocul 
unei cete de dezertori care cutreierau ţinutul. Cu cât 
bărbaţii deveneau mai rari, cu atât agenţii autorităţii 
imperiale se arătau mai nemiloşi faţă de nesupuşi. 

Aubin nu s-ar fi crezut niciodată atât de necesar 
cârmuirii, dacă n-ar fi văzut cu ochii lui câtă osteneală îşi 
dădea aceasta ca să vină şi să-l caute tocmai în pădurile 
Bretaniei şi în mlaştinile Vandeei. Căci jandarmii îi 


urmăreau cu furie pe nesupuşi. Într-una din întâlnirile cu ei, 
Aubin mânui puşca cu o îndemânare şi un curaj care 
dovediră că recrutarea din 1814 era cât se poate de 
îndreptăţită să-l numere printre „aleşii” ei. Deci, într-una 
din aceste întâlniri, Aubin fu atins de un glonte şi rămase lat 
în mijlocul drumului. Dar chiar în ziua aceea, o târgoveaţă 
din Ancents trecea pe drumul ce ducea spre Nantes. 
Târgoveaţa asta era cu căruţa şi se nimerise pe acel drum 
pe la vreo opt, nouă seara, adică exact când începea să se 
întunece bine. Ajuns lângă Aubin, calul necheză şi nu mai 
vru să înainteze. Când târgoveaţa îl altoi zdravăn cu biciul, 
animalul se ridică în două picioare. Femeia, care nu era 
obişnuită ca bidiviul să facă astfel de fasoane, se dădu jos 
din căruţă şi văzu trupul lui Aubin. Acest soi de întâlniri nu 
erau deloc rare în vremea aceea, aşa că târgoveaţa nu se 
prea sperie. Începu deci să tragă trupul celui pe care-l 
credea mort, mai la margine, ca să poată trece cu căruţa. 
Dar târându-l astfel, probabil că durerea pricinuită îl trezi 
pe Aubin din leşin. Oftă şi întinse braţele. Aşa că târgoveaţa, 
în loc să-l arunce în şanţ, îl urcă în căruţă şi, în loc să se mai 
ducă la Nantes, se înapoie la Ancents. Cucoana, care era 
foarte miloasă, chemă un doctor. Nefericitul Aubin avea 
amândouă picioarele paralizate de glonţul care-l nimerise 
în şale. Doctorul nu mai stătu pe gânduri şi, ca să-l scape, i 
le ampută. Cucoana îl îngriji cu devotament, şi tot 
îngrijindu-l se ataşă atât de mult de el, încât până la urmă îl 
luă de bărbat. Dar, din păcate, fericirea lui Aubin fu de 
scurtă durată: după un an, nevastă-sa muri, lăsându-i toată 
averea. Moştenitorii legitimi ai cucoanei, atacară însă 
testamentul şi tribunalul din Nantes, dându-le câştig de 
cauză, bietul Aubin se trezi tot atât de sărac ca şi lov, cu 
singura deosebire că Iov avea picioare întregi şi zdravene. 
Din epoca acestei scurte perioade de opulenţă îi 
rămăsese porecla de Courte-]Joie!%-. Nenorocit din pricina 
infirmităţii sale, înrăit de nedreptatea ce i se făcuse, Aubin 
Courte-]Joie începu să le poarte celor care-l sărăciseră - 


duşmani, judecători şi neamuri - o ură cumplită, care nu 
aştepta decât momentul prielnic pentru a izbucni. Din 
pricina infirmităţii sale, Aubin nu mai putea nici să lucreze 
la câmp, nici să se facă fermier cum fuseseră tatăl şi bunicul 
lui. Aşa că se văzu silit - deşi nu putea să sufere acest lucru 
- să locuiască la oraş. Adunând ce-i mai rămăsese din avere, 
se statornici la Montaigu, în crâşma unde l-am văzut după 
optsprezece ani de la evenimentele pe care le-am istorisit. 

Din pricina necazurilor prin care trecuse, Aubin începuse 
să-i urască de moarte pe filipişti şi neexistând un alt partid 
advers cu care să ţină decât legitimiştii, trecu, cu trup şi 
suflet, de partea lor. El era cel care-i informa pe şefii 
vandeeni de tot ce punea la cale cârmuirea nu numai în 
cantonul Montaigu, ci şi în împrejurimi. Crâşma lui era locul 
predilect de întâlnire al legitimiştilor. 

Din perioada cât rătăcise prin păduri, dând de furcă 
stăpânirii, se împrietenise cu un alt nesupus la recrutare, 
pe nume Trigaud. Adevărat uriaş, de o forţă herculeană, 
Trigaud, foarte legat de Aubin, îl căra adesea în spinare 
prin diversele colţuri ale oraşului, pe unde avea treabă 
ologul. Prietenia aceasta dintre ei dura de multă vreme şi 
era foarte strânsă. 

În ziua aceea de târg din Montaigu, cârşma lui Aubin nu 
era chiar atât de înţesată de lume cât ai fi presupus că 
trebuia să fie văzând puhoiul de oameni de pe străzi, în 
prima din cele două camere - întunecoasă şi afumată, 
mobilată cu o tejghea de lemn lustruită de coatele 
muşteriilor, cu câteva bănci şi cu câteva scaune fără 
spetează - se aflau zece sau doisprezece ţărani. După felul 
îngrijit, ba am putea spune chiar după eleganța straielor, 
era lesne de remarcat că aceşti ţărani aparţineau păturei 
înstărite a fermierilor. 

Această primă odaie era despărțită de o a doua printr-o 
fereastră largă, împodobită cu o perdea de bumbac cu 
careuri mari, albe şi roşii. Cea de-a doua odaie servea şi de 
bucătărie şi de sufragerie şi de dormitor şi de cabinet 


stăpânului crâşmei, iar în unele ocazii devenea o anexă a 
primei săli. Mobila camerei slujea şi ea acestei încincite 
destinaţii. În fund, se afla un pat foarte scund, cu baldachin 
şi cu perdele verzi de serj; patul era flancat de două butoaie 
uriaşe, pline unul cu cidru, celălalt cu rachiu. În dreapta, 
chiar lângă uşă, era soba, o sobă largă şi înaltă, cum sunt 
cele din casele ţăranilor. În mijlocul odăii trona o masă grea 
de stejar, înconjurată de bănci de lemn. În faţa sobei, un 
dulap cu farfurii şi câni de cositor. 

În ziua târgului din Montaigu, Aubin Courte-Joie tocmai 
primise în această odaie pe câţiva dintre prietenii săi. Dacă 
în prima sală nu se aflau decât zece ori doisprezece 
muşterii, în cea de a doua erau peste douăzeci. Cei mai 
mulţi dintre ei stăteau la masă, beau şi discutau cu 
însufleţire. Trei sau patru goleau nişte saci aflaţi într-un colţ 
al odăii; scoteau din aceşti saci nişte plăcinte, le numărau şi 
le aşezau în coşurile pe care le întindeau fie unor pretinşi 
cerşetori, fie unor femei ce veneau să bată la o uşă dosnică 
aflată între cele două butoaie. Aubin Courte-Joie şedea într- 
un fel de jilţ, în faţa sobei; alături de el stătea un om 
îmbrăcat într-o vestă din piele de capră, cu o bonetă de lână 
neagră pe cap şi în care o regăsim pe vechea noastră 
cunoştinţă, Jean Oullier, şi pe credinciosul său câine care 
dormea cuminte la picioarele stăpânului. 

În spatele lor, nepoata lui Courte-Joie - o ţărancă tânără 
şi frumoasă, pe care crâşmarul o luase la el ca să vadă de 
prăvălie - înteţea focul şi supraveghea atent vreo 
douăsprezece căni cafenii aşezate în spuză, în care fierbea 
înăbuşit cidrul, treabă pe care ţăranii o numeau „coacerea 
cidrului”. Aubin Courte-Joie vorbea în şoaptă cu Jean Oullier 
când un fluierat care imita ţipătul prepeliţei în primejdie, 
răsună în prima odaie a crâşmei. 

— Oare cine vine? strigă Courte-]Joie aplecându-se ca să 
se uite printr-o gaură făcută în perdea. Hm! Omul din 
Logerie! Atenţie! 


Într-o clipă, în cea de a doua cameră totul reintră în 
normal; uşiţa dintre cele două butoaie fu închisă, cerşetorii 
şi precupeţele o luară la sănătoasa, oamenii care numărau 
plăcinte se aşezară pe sacii legaţi la gură, unde începură 
nepăsători, să tragă din pipă. Cât despre cei care până 
atunci băuseră cidru, plini de voie bună, se prefăcură a fi 
adormit cu capul pe masă. Chiar şi Jean Oullier se întoarse 
cu faţa spre sobă, în aşa fel încât cel care avea să intre să 
nu-l vadă chiar de la început. 


CAPITOLUL XVII 


Omul din Logerie 


COURTIN - CĂCI EL ERA CEL DE- 
semnat de Courte-Joie sub numele de „omul din Logerie” - 
intrase în prima cameră a crâşmei. Afară de acel mic strigăt 
de alarmă care imitase atât de bine şuieratul prepeliţei, 
persoana lui nu păru să facă deloc senzaţie în sala cea mare 
a crâşmei; oamenii îşi continuară discuţiile, în faţa 
paharelor cu vin. Numai că, din serioase cum erau la 
început, discuţiile deveniră vesele şi zgomotoase. 

Fermierul privi în jurul lui, şi nevăzându-l în prima sală 
pe omul pe care-l căuta, deschise hotărât uşa celei de a 
doua şi-şi vâri înăuntru chipul de viezure. Nici aici nu-i dădu 
nimeni atenţie. Doar Mariette, nepoata lui Courte-]Joie, 
care-i servea pe clienţi cu cidru, se îndreptă spre fermier şi- 
l întrebă ce voia, cum ar fi făcut cu oricare alt muşteriu ce 
trecea pragul crâşmei unchiului ei. 

— Ce vrei să bei, domnule Courtin? 

— O cafea, răspunse acesta cercetând mai întâi chipurile 
celor care stăteau pe bănci, apoi toate ungherele încăperii. 

— Bine. Aşază-te... Ţi-o aduc într-o clipă... 

— Ei, nu-i chiar aşa mare grabă. Adu-mi ceaşca în colţul 
de colo, de lângă sobă, ca să-mi beau cafeaua alături de 
prietenii mei. 

Nimeni nu păru a face caz de acest din urmă cuvânt, 
după cum nimeni nu se deranjă să-i ofere un loc. Courtin fu 
deci obligat să mai facă un pas înainte. 

— Cum o mai duci, jupâne Aubin? îl întrebă el pe 
crâşmar. 

— După cum vezi! răspunse acesta fără a-şi întoarce 
capul spre el. 


Courtin îşi dădu lesne seama că nu era câtuşi de puţin 
dorit acolo. Numai că el nu era omul care să bată în 
retragere. 

— Hei, Mariette, strigă, dă-mi un scaun ca să mă aşez 
lângă unchiul tău. 

— Nu mai sunt, jupâne, zise fata. De altfel ai ochi destul 
de buni ca să vezi şi dumneata treaba asta. 

— Ei bine, în cazul ăsta, unchiul tău o să-mi dea scaunul 
lui, continuă fermierul cu o cutezanţă fără margini, deşi 
vedea că nici crâşmarul, nici muşteriii nu-l privesc cu ochi 
buni. 

— Dacă trebuie neapărat, o să ţi-l dau, bombăni Courte- 
Joie, fiindcă sunt stăpânul casei şi fiindcă nu vreau să se 
spună că în crâşma mea i s-a refuzat un scaun unuia care 
voia să stea jos... 

— Atunci fă bine şi dă scaunul încoa, aşa cum te-ai lăudat, 
mai ales că l-am zărit şi pe cel pe care-l:caut. 

— Pe cine cauţi? întrebă Courte-Joie dându-i scaunul. 

— Pe Jean Oullier. 

Auzindu-şi numele, Jean Oullier se ridică la rându-i şi, pe 
un ton destul de răstit, întrebă: 

— Mă rog, ce vrei de la mine? 

— Ei, cred că n-ai de gând să mă mănânci... Ceea ce 
vreau să-ţi spun te interesează tot atât de mult cât şi pe 
mine. 

— Jupâne, mai întâi, în legătură cu ceea ce spuseşi mai 
adineauri, află că nu suntem câtuşi de puţin prieteni şi că 
nu vom fi în vecii vecilor. Al doilea, nu prea îmi vine a crede 
să fi venit în mijlocul nostru cu intenţii bune... 

— Ei bine, află că te înşeli. 

— Jupâne Courtin, zise Jean Oullier fără să ia aminte la 
semnele pe care i le făcea Courte-Joie, după câte ştiu eu, 
dumneata eşti filipist, dar dintre cei care răsplătesc binele 
cu rău... Te-ai înhăitat cu ticăloşi, i-ai persecutat pe ţărani şi 
pe târgoveţi... Mă rog, ce să mai vorbim... Aşa că ce putem 
avea noi doi comun unul cu altul? 


— E adevărat, jupâne, că nu ne-am scăldat chiar în 
aceleaşi ape. Dar pentru asta nu cred c-o să ne omorâm 
unul pe altul. Te-am căutat şi am venit încoace ca să-ţi fac 
un serviciu, crede-mă... 

— N-am nevoie de serviciile dumitale, jupâne! 

— Şi de ce, mă rog? 

— Pentru că sunt sigur că serviciile dumitale ascund ceva 
necinstit. 

— Deci refuzi să mă asculţi? 

— Refuz, zise Jean Oullier. 

— Nu faci bine, îi spuse în şoaptă crâşmarul. 

— Ei, dacă li s-o întâmpla vreun necaz celor de la castelul 
de Souday, să ştii că dumneata vei fi de vină. 

Apăsase intenţionat pe cuvintele „celor de la castelul de 
Souday”, ca să se înţeleagă că era vorba de stăpânii de 
acolo, dar şi de oaspeţii lor. Jean Oullier păli. Începu să 
regrete că fusese atât de pornit mai înainte. Dacă fermierul 
avea unele bănuieli, această dare înapoi a lui, n-ar fi făcut 
decât să i le confirme. Vandeeanul se strădui deci să se 
calmeze şi să-şi stăpânească emoția. Ca să nu dea de 
bănuit, se întoarse cu spatele la Courtin şi afişă un aer cum 
nu se poate mai indiferent. Atitudinea lui era atât de 
nepăsătoare, încât până şi Courtin, cu toată viclenia lui, 
căzu în plasă. Nu zise nici el nimic, dar începu să 
scotocească îndelung în punga de piele, căutând un bănuţ 
cu care să-şi plătească ceaşca de cafea. Aubin Courte-]oie 
profită de această pauză ca să intre în vorbă. 

— Jean, zise el, adresându-se lui Oullier, cu o voce 
împăciuitoare, Jean, e multă vreme de când suntem prieteni 
şi de când batem amândoi aceleaşi poteci. Ei bine, nu mă 
jenez să ţi-o spun, de faţă cu domnul Courtin, că n-ai 
dreptate. Pricepi? Atâta timp cât cineva ţine pumnul strâns, 
numai un om fără minte poate spune: „Ştiu ce ai în el!” 
Sigur, domnul Courtin, continuă crâşmarul, apăsând pe 
cuvântul „domnul”, nu-i de-ai noştri; dar nici împotriva 
noastră. Ţine doar cu el! Asta-i singurul lucru ce i se poate 


reproşa. Dar azi, când disputele politice au murit de mult, 
când nu mai există Albi şi Albaştri; când - slavă Domnului - 
nu mai e război, ce te mai interesează cu cine ţine el? Pe 
legea mea, dacă domnul Courtin are ceva să-ţi spună, de ce 
să nu-l asculţi? 

Jean Oullier ridică din umeri. 

„Vulpe bătrână!” îşi zise  Courtin,  nelăsându-se 
îmbrobodit de vorbele frumoase ale crâşmarului. Apoi, cu 
glas tare, rosti: — Cu atât mai mult cu cât politica n-are nici 
în clin nici în mânecă cu ceea ce vreau eu să-i spun. 

— Poftim, auzi? Nimic nu te împiedică să stai de vorbă cu 
domnul primar. Hai, hai, fă-i loc lângă tine şi vezi ce vrea. 

— Jupâne Oullier, zise Courtin în chip de introducere, 
părerea mea e că o discuţie, ca să fie cu folos, trebuie 
udată! „Vinul e mierea cuvintelor” zicea abatele nostru. 
Bineînţeles că n-o spunea în timpul predicii; dar asta nu 
înseamnă că n-avea dreptate. Eu zic să bem o sticlă... 

— Cum doreşti, răspunse Oullier, care, cu toată sila de a 
ciocni un pahar de vin cu fermierul, se hotări totuşi să facă 
acest sacrificiu numai ca să afle despre ce era vorba. 

— Ai vin? o întrebă Courtin pe Mariette. 

— Dacă avem vin? Haida de, dar ce-ai vrea să avem de 
vânzare la crâşmă dacă nu vin? 

— Mă refer la nişte vin bun! Din ăla sigilat... 

— Sigur că avem! Numai că vin din ăla costă patruzeci de 
bani sticla. 

— Ei, zise Aubin - care se aşezase de cealaltă parte a 
sobei, doar, doar o prinde ceva din ceea ce avea să-i spună 
primarul lui Jean Oullier - domnul Courtin e un om înstărit, 
fetiţo, şi nişte amărâţi de patruzeci de bani nu-l vor 
împiedica să-i plătească doamnei baroane arenzile, la 
vreme... 

Courtin regretă că se hazardase astfel. Dacă vremurile se 
schimbau, nu era bine să treacă drept un om bogat. 

— Ce tot spui, Aubin? E adevărat, am cu ce-mi plăti 
arenzile. Dar, după ce te plătesc, nu mai am nici după ce 


bea apă. lată cât sunt de înstărit! 

— Dacă eşti bogat sau sărac, nu-i treaba noastră, 
răspunse Jean Oullier. Ia să vedem ce vrei să-mi spui? Mai 
repede, că mă grăbesc! 

Courtin luă sticla pe care i-o adusese Mariette, o şterse la 
gură cu mâneca, turnă câteva picături în paharul lui, îl 
umplu pe cel al jupânului Oullier, apoi pe al său, ciocni şi - 
degustând pe îndelete băutura - zise plescăind din limbă: 

— Cei care beau zilnic vin din ăsta, n-au de ce se plânge. 

— Mai ales dacă-l beau cu sufletul curat şi dacă n-au 
conştiinţa încărcată, zise Jean Oullier. Fiindcă, după 
părerea mea, asta dă gust vinului. 

— Jupâne Oullier, zise Courtin - făcându-se că nu dă 
atenţie  reflecţiei filosofice a interlocutorului său şi 
aplecându-se către el ca să nu mai fie auzit şi de alte urechi 
curioase - îmi porţi ranchiună, dar n-ai dreptate, pe 
cuvântul meu. 

— Dovedeşte-o şi te cred. 

— Nu-ţi vreau răul, ci îmi vreau mie binele, cum zicea mai 
adineauri crâşmarul, care este un om cu scaun la cap. Mi se 
pare că asta nu-i o crimă chiar atât de mare. Mă ocup de 
micile mele afaceri, fără să mă amestec prea mult în 
treburile altora. Căci îmi spun întotdeauna: „Omule, dacă 
de Crăciun sau de Paşti, n-ai banii pregătiţi în pungă, 
regelui - fie că se numeşte Henric al V-lea ori Louis 
Philippe, n-o să-i pese dacă fiscul o să-ţi ia şi pielea de pe 
tine. Lasă-i deci pe ei să-şi vadă de ale lor, şi tu vezi de 
tine!” Dumneata, ştiu, gândeşti altfel, dar e treaba 
dumitale. Nu te ţin de rău, dar nu pot să nu te căinez. 

— Păstrează-ţi mila pentru alţii, jupâne! răspunse Jean 
Oullier cu mândrie. 

— Când am zis că te căinez, jupâne, m-am gândit în 
primul rând la stăpânul dumitale, căci, de fapt, despre el 
vreau să-ţi vorbesc. Domnul marchiz e un om pe care-l 
stimez... A fost rănit în războiul cel mare... Şi cu ce ales din 
asta? 


— Jupâne Courtin, ai zis că n-ai obiceiul să te amesteci în 
treburile altora... 

— Da, am zis, e adevărat! Dar ascultă totuşi ce vreau să-ţi 
spun... Ziceam că domnul marchiz e un om pe care-l stimez 
şi că mă doare foarte tare să-l văd astăzi umilit de nişte 
sărăntoci îmbogăţiţi peste noapte, el, care odinioară era 
fala ținutului. 

— Dacă e mulţumit cu soarta lui, ce-i treaba dumitale? 
Nu l-ai auzit plângându-se şi nici n-a venit să-ţi ceară bani 
împrumut. 

— Ce-ai zice de un om care s-ar oferi să redea castelului 
de Souday toată splendoarea, toată bogăţia de odinioară? 

— Dacă-i vorba de mijloace cinstite, vorbeşte, te ascult. 
Deşi mă cam îndoiesc. 

— De mijloace cinstite. Crezi că aş cuteza să-ţi propun 
altele? Uite jupâne, n-o mai iau pe ocolite, ci îţi vorbesc 
deschis. Eu sunt omul în stare să vă îmbogăţească. Numai 
că... 

— Numai câ...? Zi, să vedem despre ce e vorba. 

— Numai că trebuie să am şi cu un profit din treaba asta. 

— Dacă afacerea e bună, e dreptul dumitale şi ţi se va da 
partea cuvenită. 

— Nu-i aşa? Mai ales că ceea ce cer eu, ca să urnesc 
treaba din loc, e un fleac. 

— Bun, dar ce anume ceri? întrebă Jean Oullier din ce în 
ce mai curios să afle despre ce era vorba. 

— Simplu ca bună ziua! Mai întâi, să se aranjeze în aşa fel 
lucrurile, încât să nu mai reînnoiesc contractul la fermă, 
apoi să nu mai plătesc arenzile. 

— Adică ceri să ţi se facă ferma cadou? 

— Dacă domnul marchiz ar vrea, zău că nu l-aş refuza. Că 
doar nu sunt propriul meu duşman, ce dracu... 

— Dar cum s-ar putea aranja treaba asta? Ferma 
dumitale aparţine baronului Michel sau maică-si; n-am auzit 
vorbindu-se că ar vrea s-o vândă. Cum, Doamne iartă-mă, 
să-ţi facem cadou ceea ce nu-i al nostru? 


— Ei, dacă mă vâr în afacerea pe care ţi-o propun, poate 
că ferma asta o să fie a voastră, şi atunci treaba ar fi lesne 
de făcut. Ce zici? 

— Zic că nu pricep nimic. 

— Prefăcutule! Domnişorul nostru e o partidă straşnică. 
Ştii că, în afară de Logerie, mai posedă şi fermele de la 
Coudraie, morile de la Ferronnerie, pădurile din Gervaise şi 
că toate acestea, an bun, an rău, îi aduc mai bine de opt mii 
de pistoli? Ştii că baroana îi mai lasă încă pe-atât după ce-o 
da ortul popii? 

— Păi ce legătură are tânărul Michel cu marchizul de 
Souday? Şi în ce fel averea stăpânului dumitale l-ar putea 
interesa pe al meu? 

— Hai, nu mai fă pe prostul, jupâne! Nu se poate să nu fi 
băgat de seamă că domnişorul nostru e îndrăgostit lulea de 
una din domnişoarele voastre. De care, încă n-aş şti să-ţi 
spun. Dar dacă domnul marchiz ar rosti un cuvânt, în 
legătură cu ferma... Odată măritată, tânăra îl va manevra 
pe bărbatu-său cum va vrea; bărbatul n-o să-i refuze câteva 
amănic de pogoane, mai ales când ar fi vorba să i le dea 
unui om căruia i-ar datora recunoştinţă, nu glumă. N-am 
avea în cale decât o piedică: baroana. Dar îmi asum sarcina 
să îndepărtez eu piedica asta, adăugă Courtin, aplecându- 
se către Jean Oullier. 

Acesta nu răspunse. Dar îşi privi fix interlocutorul. 

— Da, continuă primarul din Logerie, dacă o să ne unim 
cu toţii, baroana n-o să mai aibă ce spune. Căci, jupâne 
Oullier, zise Courtin, plesnindu-l amical pe interlocutorul 
său, peste genunchi, eu pot face ce vreau din cucoana asta. 

— Păi atunci ce nevoie mai ai de noi? Ce te împiedică să-i 
ceri ferma şi toate celelalte? 

— Ei da, dar ca s-o determin să facă ce vreau eu, trebuie 
s-o ameninţ cu bărbatu-său. Cine-a fost şi ce-a făcut. Pentru 
asta am nevoie de un martor. lar martorul ăla, care-a fost 
de faţă la matrapazlâcurile şi la târgul baronului din 
pădurea de la Chabotiere, eşti dumneata. Baroana e 


groaznic de zgârcită, dar e şi nespus de mândră. Teama de 
a nu fi dezonorată, de a nu se vorbi în ţinut, pe seama ei, o 
vor face să se moaie. Până la urmă îşi va da seama că 
domnişoara de Souday, deşi săracă, deşi copil din flori, e cât 
se poate de bună pentru fiul ei. Domnişoara voastră va fi 
bogată, domnişorul nostru fericit. lar eu, cum nu se poate 
mai mulţumit. Cine să se opună la acest plan? Eu cred că 
prietenia mea faţă de dumneata... 

— Prietenia dumitale? îl întrerupse Jean Oullier, care 
clocotea de indignare auzind ce planuri clocea primarul din 
Logerie în legătură cu stăpânii lui. 

— Da, prietenia mea, răspunse Courtin. Degeaba te 
îmbăţoşezi astfel. Ţi-am spus că ştiu multe despre viaţa 
răposatului baron. Dar ştiu şi mai multe despre moartea lui. 
Eram pe-aproape când a fost ucis... Dar eram foarte tânăr 
şi încă de pe atunci aveam obiceiul - pe care, slavă 
Domnului, că-l mai am şi astăzi - să-mi ţin gura, mai ales 
când sunt în joc interesele mele. Ei, ce zici? 

— Jupâne Courtin, răspunse Jean Oullier încruntându-se, 
n-am nicio influenţă asupra domnului marchiz de Souday; 
şi, chiar dacă aş avea, oricât de neînsemnată ar fi ea, ferma 
asta n-ar intra în familia lui, şi dacă totuşi, cine ştie, va intra 
vreodată, nu nu va intra ea preţ altrădării! 

— Ce cuvinte mari, jupâne! 

— Nu, oricât de sărace ar fi domnişoarele de Souday, nu 
voi fi niciodată de acord ca vreuna din ele să se mărite cu 
tânărul despre care îmi vorbeşti; oricât de bogat ar fi acest 
tânăr, niciuna din domnişoarele de Souday nu-şi va 
cumpăra fericirea printr-o josnicie. 

— Tu numeşti asta josnicie? Eu nu văd decât o afacere, şi 
încă una bună. 

— “Tot ce se poate. Dar, în ce-i priveşte pe cei pe care-i 
slujesc, ca să se încuscrească cu familia Michel prin 
intermediul dumitale ar fi mai mult decât o josnicie, ar fi o 
infamie! 


— Bagă de seamă, jupâne Oullier! Am venit la dumneata 
cu intenţii bune! Vezi să nu mi le schimb când voi pleca de 
aici! 

— Nu mai pot eu de amenințările dumitale! 

— Jupâne, te mai rog o dată să mă asculţi! [i-am mai 
spus-o, râvnesc să fiu bogat. Asta-i patima mea, după cum a 
dumitale e să le fii credincios stăpânilor dumitale, cărora le 
pasă de dumneata aşa cum îţi pasă dumitale de câinele 
ăsta! Am tras nădejde că l-aş putea ajuta pe marchiz şi că el 
mă va răsplăti cu largheţe. Spui că nu e eu putinţă. Deci să 
nu mai vorbim despre asta! 

— Eu nu fac pe intermediarul în astfel de afaceri, jupâne 
Courtin. De altfel, răsplata pentru strădaniile dumitale ar fi 
atât de mică - o biată fermă, acolo - încât nici nu merită să 
mai vorbim despre asta! 

— Ei, cine ştie? Cunosc toată povestea aia din pădurea de 
la Chabotiere. Cred c-ai rămâne cu gura căscată să afli cât 
de multe lucruri ştiu! 

Deşi speriat, Jean Oullier se strădui să nu se arate 
înfricoşat. 

— Gata, am pălăvrăgit destul! Dacă ai ceva de vândut, 
adresează-te altora. Mie mi-e silă de astfel de afaceri! 

— Ăsta-i ultimul dumitale cuvânt? 

— Şi primul şi ultimul. 

— Ei bine, cu atât mai rău, zise Courtin ridicându-se; căci 
pe legea mea, nu mă las! 

Şi zicând aceste vorbe, primarul ieşi glonţ din crâşmă. 

Nici n-apucă să treacă pragul, că Aubin Courte-Joie se şi 
apropie de Jean Oullier. 

— Ai făcut o prostie! îi zise el încet. Ascultă-mă pe mine, 
Jean; am auzit odată două lucruri care mi-au rămas în cap. 
Primul, că cei care fac şi desfac imperiile sunt trădătorii; al 
doilea, că trădarea e singurul lucru care nu se măsoară 
după talia celui care o practică. 

— Ce mă sfătuieşti să fac? 

— Să-l urmăreşti şi să nu-l scapi din ochi. 


Jean Oullier reflectă un moment. Apoi ridicându-se la 
rându-i, zise: 

— Pe legea mea, s-ar putea să ai dreptate! 

Şi ieşi foarte îngrijorat. 


CAPITOLUL XVIII 


Târgul din Montaingu 


STAREA DE EFERVESCENŢĂ DIN 
vestul Franţei nu luase ocârmuirea pe nepregătite. Cu mult 
înainte de apariţia Doamnei pe coastele ținutului Provence, 
se ştia, la Paris, despre mişcarea ce se pregătea; fuseseră 
deci luate măsuri prompte şi viguroase. Din momentul în 
care se bănui că prinţesa se îndreptase spre provinciile din 
vest, nu mai rămânea decât ca aceste măsuri să fie puse în 
practică. Departamentele în care stăpânirea se temea de 
răscoală fuseseră împărţite în tot atâtea arondismente 
militare câte subprefecturi erau. Fiecare dintre aceste 
arondismente, comandate de un şef de batalion, era punctul 
de adunare al mai multor cantonamente, comandate de 
căpitani;  cantonamentele erau alcătuite din mici 
detaşamente conduse de locotenenţi sau de sublocotenenţi 
şi serveau de avanposturi, înaintând în interiorul ținutului 
atât cât le-o îngăduiau drumurile şi şoselele. Montaigu, 
situat în arondismentul Clisson, îşi avea şi el garnizoana sa, 
alcătuită dintr-o companie a regimentului 32 de linie. În 
ziua în care s-au petrecut evenimentele pe care ne 
pregătim să le povestim, acea garnizoană fusese întărită cu 
două brigăzi de jandarmi, sosiți din Nantes, în aceeaşi 
dimineaţă şi cu douăzeci de vânători-călare. Vânătorii- 
călare escortaseră un general din garnizoana de la Nantes 
care inspecta  detaşamentele. Acel general era 
Dermoncourt. Inspecţia garnizoanei din Montaigu odată 
terminată, Dermoncourt, vechi soldat, pe cât de inteligent 
pe atât de energic, socoti că n-ar fi bine să fie văzut în 
această postură de cei pe care îi numea „vechii săi prieteni 
vandeeni”, şi pe care-i văzuse, în rânduri strânse, în piaţa şi 


pe străzile din Montaigu. Îşi dezbrăcă deci uniforma, 
îmbrăcă nişte haine burgheze şi cobori în mijlocul mulţimii, 
însoţit de un subprefect, membru al administraţiei civile 
care se afla şi el la Montaigu. Deşi sumbră, populaţia păstră 
o atitudine calmă. Mulțimea se dădea la o parte la trecerea 
celor doi şi măcar că înfăţişarea marţială a generalului - 
mustață stufoasă şi neagră în ciuda celor şaizeci şi cinci de 
ani ai săi, faţa brăzdată de cicatrici - făcea ca deghizarea 
lui să fie aproape inutilă, în timpul plimbării sale nu se 
semnală nicio manifestare ostilă. 

— Hehe! Vechii mei prieteni, vandeenii, nu s-au schimbat 
prea mult, zise generalul, îi regăsesc la fel de comunicativi 
cum i-am lăsat acum trezieci şi opt de ani. 

— Mie mi se pare că sunt de o indiferenţă de bun augur, 
zise subprefectul. Cele două luni pe care le-am petrecut la 
Paris, şi în timpul cărora în fiecare zi avea loc câte o 
răzmeriţă, mi-au dat oarecare experienţă într-o astfel de 
materie şi cred că pot afirma că nu aşa arată o mulţime 
care se pregăteşte de răscoală. Grupuri puţine sau deloc, 
niciun orator, nicio animaţie, nicio rumoare, un calm 
perfect! Oamenii ăştia se gândesc la micul lor negoţ şi nu la 
altceva, ţi-o spun eu, generale! 

— Ai dreptate, dragă domnule, şi sunt cu totul de părerea 
dumitale: aceşti oameni de treabă, cum le spui dumneata, 
nu se gândesc într-adevăr decât la micul lor negoţ; dar ştii 
în ce constă acest negoţ? Vând şi cumpără gloanţe şi lame 
de săbii! 

— Crezi, generale? 

— Nu cred, sunt sigur. 

— Să nu exagerăm! 

— Drace! Putem face o experienţă, domnule subprefect. 
lată-ne în mijlocul unei mulţimi foarte paşnice; n-avem în 
jurul nostru decât prieteni, francezi de-ai noştri, 
compatrioți; ei bine, încearcă să arestezi pe unul din 
oamenii ăştia. 

— Ce s-ar întâmpla dacă l-aş aresta? 


— S-ar întâmpla că unul dintre ei, pe care nu-l 
cunoaştem, poate băiatul ăla tânăr cu vestă albă, poate 
cerşetorul ăla care înfulecă cu atâta poftă, se vor ridica şi 
vor face un semn; la acest semn o mie două sute ori o mie 
cinci sute de ciomege se vor abate peste capetele noastre 
şi, mai înainte ca escorta mea să ne poată veni în ajutor, am 
fi făcuţi una cu pământul, ca nişte spice de grâu doborâte 
de grindină. Nu pari convins. Haide, du-te şi fă această 
experienţă. 

— Ba da, te cred, generale, strigă subprefectul cu 
însufleţire. Fără glume proaste, ce dracu'! De când m-ai 
lămurit asupra intenţiilor lor, toate aceste chipuri mi se par 
cam întunecate. 

— Haide, haide! Sunt oameni de treabă, doar că trebuie 
să ştii cum să-i iei şi, din nenorocire, asta nu se întâmplă cu 
toţi cei care sunt trimişi aici, zise generalul, cu un surâs 
cam trist. Vrei să-i auzi cum vorbesc? Dumneata eşti sau 
trebuie să fi fost avocat; pun rămăşag că n-ai întâlnit 
niciodată printre confrații dumitale un avocat atât de abil 
care să vorbească fără să spună nimic, cum fac oamenii 
ăştia de pe aici. Hei, băiete, zise generalul, adresându-se 
unui ţăran de vreo patruzeci de ani, care se învârtea în 
jurul lor examinând, cu curiozitate, o plăcintă pe care-o 
ţinea în mână. Hei, băiete, zi-mi şi mie unde se vând 
plăcintele astea grozave? 

— Nu se vând, domnule, se dau! 

— Mă rog, vreau şi eu una ! 

— E curios, zise omul, să ai astfel de plăcinte, din grâu 
curat, şi, în loc să le vinzi, să le dai de pomană! 

— Da, e destul de ciudat! la să văd şi eu plăcinta 
dumitale, omule! 

Era o brânzoaică la fel ca oricare alta; numai că, înainte 
de a o coace, crestaseră pe ea, cu un cuţit, o cruce şi patru 
linii paralele. 

— Ei! Dar e cu atât mai plăcut să primeşti un astfel de 
dar care uneşte utilul cu plăcutul. Desenul ăsta frumos o fi 


vreo şaradă, hai? la spune, omule, cine ţi-a dat plăcinta 
asta? 

— Păi, nu mi-a dat-o nimeni, că ăştia n-au încredere în 
mine. 

— Ei cum, nu eşti patriot? 

— Ba tocmai că sunt, ţin cu cârmuirea, şi ocup funcţia de 
primar al unei comune. Am văzut o femeie care dădea pe 
gratis plăcinte din astea unor oameni din Machecoul, şi 
atunci am rugat-o să-mi dea şi mie una; femeia n-a cutezat 
să mă refuze. Am luat două, una am mâncat-o în faţa ei, iar 
pe cealaltă, pe care aţi văzut-o, am vârât-o în buzunar. 

— N-ai vrea să mi-o dai mie, omule? Mă ocup de şarade şi 
asta mă interesează în mod cu totul deosebit. 

— Pot să v-o dau sau pot să v-o vând, cum doriţi. 

— Mda, făcu Dermoncourt privindu-l cu mai multă atenţie 
pe interlocutorul său; te înţeleg perfect. Înseamnă că poţi 
să-mi explici aceste semne, nu-i aşa? 

— Da, şi totodată v-aş mai da şi alte informaţii care nu-s 
de disprețuit, şopti repede ţăranul. 

— Şi vrei să te plătesc pentru asta? 

— Da, zise ţăranul. 

— Aşa slujeşti ocârmuirea care te-a numit primar? 

— Pleacuri! Ocârmuirea nu mi-a pus ţigle pe casă, nu mi- 
a schimbat pereţii din chirpici, în pereţi de cărămidă; casa 
mi-e acoperită cu paie, ridicată din lemn şi din pământ; o 
cocioabă ca asta ia foc foarte repede şi nu măi rămâne din 
ea decât o mână de cenuşă. Cine riscă mult trebuie să 
câştige bine; căci cocioaba, mă înţelegeţi, poate lua oricând 
foc, într-o noapte ! 

— Ai dreptate. Ei, domnule subprefect, iată ceva care 
intră în atribuţiile dumitale. Eu sunt soldat, mă ocup de alte 
treburi. Plăteşte-l deci dumneata şi dă-mi mie marfa. 

— Mai repede, şopti arendaşul, căci se holbează prea 
multă lume la noi. 

Într-adevăr încet, încet, ţăranii se apropiaseră de grupul 
alcătuit din cei doi străini şi din consăteanul lor. Cercul, 


care se strângea din ce în ce, era destul de compact. 

— Dragă, zise generalul cu glas tare, adresându-se 
subprefectului, nu te sfătuiesc să te încrezi în vorba acestui 
om; zice că-ţi vinde două sute de saci cu ovăz a 
nouăsprezece franci sacul; dar rămâne de văzut dacă o să 
ţi-i şi dea. Dă-i o arvună şi el să semneze o făgăduială. 

— Dar n-am nici hârtie, nici creion, zise subprefectul, 
care înţelesese intenţia generalului. 

— Du-te la birou, ce naiba! Hei, continuă generalul 
adresându-se celorlalţi, mai e careva dintre cei de faţă care 
are ovăz de vânzare? Avem cai de hrănit. 

Un ţăran răspunse afirmativ, şi în timp ce generalul 
discuta cu el despre preţ, subprefectul şi omul cu plăcinta 
se putură îndepărta fără să atragă prea mult atenţia. Acel 
om, da, aţi ghicit, era Courtin. 


CAPITOLUL XIX 


Răzmeriţa 


LA O JUMĂTATE DE CEAS DUPĂ 
discuţia dintre subprefect şi Courtin, un jandarm străbătu 
grupurile căutându-l pe general, pe care îl găsi discutând, 
foarte intim, cu un cerşetor în zdrenţe; jandarmul îi spuse 
câteva cuvinte generalului, la ureche, şi acesta se întoarse 
grăbit la hanul La calul bălan. Subprefectul îl aştepta în 
uşă. 

— Ei bine, întrebă generalul văzând aerul satisfăcut al 
acelui funcţionar public. 

— Ah, generale, mare şi bună veste! răspunse acesta. 

— Să vedem despre ce-i vorba. 

— Omul cu care am avut de-a face este într-adevăr tare. 

— Frumoasă veste! Aici toţi sunt tari. Cel mai neghiob 
dintre ei l-ar întrece până şi pe Talleyrand. Ce ţi-a spus 
omul ăla tare? 

— L-a văzut sosind alaltăieri seara la castelul Souday, pe 
contele de Bonneville, deghizat în ţăran, şi, cu el, un alt 
ţăran mai mic care i s-a părut a fi o femeie. 

— Ei bine, şi? 

— Ei bine, generale, nu mai există nicio îndoială. 

— Termină ce ai de zis, domnule subprefect, vezi cât sunt 
de nerăbdător, zise calm generalul. 

— Vreau să spun că, după părerea mea, nu mai există 
nicio îndoială că această femeie n-ar fi ducesa de Berry. 

— Că nu mai există nicio îndoială pentru dumneata, fie; 
dar există o îndoială pentru mine. 

— Care, generale? 

— Mi s-au făcut şi mie unele confidenţe. 


— De bună voie sau de nevoie? Dar, în sfârşit, ce ţi s-a 
spus? 

— Nu mi s-a spus nimic. 

— Păi, atunci... 

— Păi, atunci când te-am părăsit, am continuat să mă 
târguiesc pentru ovăz... 

— Asta ştiu; şi pe urmă? 

— Pe urmă, ţăranul căruia m-am adresat mi-a cerut 
arvună. Eu, la rândul meu, i-am cerut o chitanţă. Ela vrut 
să se ducă s-o scrie la un negustor oarecare. „Fleacuri, i-am 
zis eu, iată un creion, văd că ai un capăt de hârtie la 
dumneata; pălăria mea îţi va sluji de masă!” Ela rupt hârtia 
în două, mi-a scris chitanţa şi mi-a dat-o. Iat-o. Citeşte-o. 

Subprefectul luă hârtia şi citi: 


„Primit de la domnul Jean-Louis Robier suma de cincizeci 
de franci, acontul pentru trei sute de saci cu ovăz pe care 
mă angajez să i-i dau la 28 ale lunii. 

14 mai 1852 

FE TERRIEN- 

— Ei bine, zise subprefectul, nu văd nicio informaţie aici. 

— Întoarce hârtia! 

— Ah! făcu subprefectul. Hârtia pe care o ţinea în mână 
funcţionarul public era de fapt o jumătate dintr-o scrisoare 
ruptă exact în două. Pe verso se puteau citi rândurile 
următoare: 


a i ste a ATCHIZ, 
„ âd pe loc noutatea 
„ cea pe care-o aşteptăm 
„la Beaupays, în 26, seara 
„ ofițeri din divizia dumneavoastră 
. prezentați Doamnei. 
„ lumea dumneavoastră sub mână. 
. respestuos 
„OUĂ. ” 


— Ah, drace, zise subprefectul, păi ăsta-i ordinul de luare 
a armelor. Căci e uşor de reconstituit ceea ce lipseşte. 

— Cum nu se poate mai uşor, zise generalul. Apoi încet: 
Poate chiar prea uşor. 

— Păi ce-mi tot spuneai dumneata despre subitilităţile 
acestor oameni? zise funcţionarul public. Dimpotrivă, mi se 
par de o candoare care mă întristează. 

— Nu te grăbi! zise Dermoncourt; asta nu-i totul. După ce 
l-am părăsit pe negustorul meu de ovăz, am intrat în vorbă 
cu un cerşetor, un soi de idiot. l-am vorbit de sfinţi, de 
Fecioară, de recolta pomilor - observă că merii sunt înfloriţi 
- şi am terminat prin a-l întreba dacă voia să ne slujească 
drept călăuză ca să ne conducă la Laroux. „Nu pot, mi-a 
răspuns el, făcând pe prostul. — De ce? l-am întrebat eu cu 
un aer şi mai prostesc. — Pentru că mi s-a poruncit, să 
conduc o doamnă frumoasă şi doi domni, de la Puy-Laurens 
la Floceliere!” 

— Ah, drace, mi se pare că se-ncurcă treaba. 

— Dimpotrivă, se limpezeşte. 

— Explică-te. 

— Confidenţele care vin fără să le ceri, în ţinutul ăsta 
unde e atât de greu să le obţii când ai nevoie de ele, mi se 
par nişte capcane destul de grosolane pentru ca o vulpe 
bătrână ca mine să se lase prinsă în ele. Ducesa de Berry, 
dacă a ajuns în acest ţinut, nu poate fi în acelaşi timp la 
Souday, la Beaupays şi la Puy-Laurens. 

— Mda! răspunse funcţionarul public scărpinându-se 
după ureche, dacă ar fi după mine, pe legea mea, m-aş duce 
întins la Floceliere, adică acolo unde ţi-a semnalat-o 
cerşetorul acela. 

— Nu eşti un copoi bun, dragul meu, zise generalul. 
Singura informaţie exactă pe care am primit-o e cea a 
caraghiosului ăluia cu plăcinta... 

— Dar ceilalţi... 


— Pun rămăşag pe epoleţii mei de general, contra unor 
epoleţi de sublocotenent, că ceilalţi ne-au fost trimişi de 
vreun jupân coţcar care l-a văzut pe domnul primar 
discutând cu noi, şi care avea interes să ne facă să ne 
schimbăm părerile. La vânătoare deci, dragul meu 
subprefect şi să ne ocupăm de Souday, dacă nu vrem să 
dăm în gropi, 

— Bravo! strigă subprefectul, îmi era frică să nu facem 
vreun pas greşit; dar ceea ce-mi spui, mă linişteşte. 

— Ce-ai rezolvat cu ţăranul ăla? 

— Ei bine, acel primar - zice că-l cheamă Courtin şi că e 
primarul unui sătuc numit Logerie - ei bine, primarul ăla 
mi-a indicat un ins care trebuie de urgenţă arestat, pentru 
ca nu cumva să ne-o ia înainte şi să alerge la castel să dea 
alarma. 

— Şi cine-i omul? 

—  Intendentul marchizului, garda lui.  lată-i 
semnalmentele. 

Generalul luă o hârtie şi citi: „Păr cărunt şi scurt, frunte 
îngustă, ochi negri şi vii, sprâncene zburlite, nas împodobit 
cu un neg, păr în nări, favoriţi încadrându-i Chipul, pălărie 
rotundă, vestă de catifea, jiletcă şi pantaloni la fel, ghete şi 
curea de piele. Semne particulare; un câine de vânătoare 
brac, cu blană cafenie. Al doilea incisiv din stânga, spart” 

— Bun! strigă generalul. 

— Ei bine, generale, te poţi convinge imediat 

— Cum adică? 

— Într-o clipă va fi aici. 

— Aici? 

— Sigur. 

— Va veni aici? 

— Da. 

De bunăvoie? 

— De bunăvoie sau cu forţa. 

— Cu forţa? 


— Da: am dat ordin să-l aresteze şi lucrul acesta probabil 
că se întâmplă chiar în clipa când vă vorbesc. 

— Mii de tunete! strigă generalul, trântind un pumn atât 
de violent în masă, încât subprefectul sări din fotoliu. — Mii 
de tunete! repetă el, ce-ai făcut? 

— Mi se pare, generale, că dacă e un om atât de 
periculos cum mi s-a spus nu era de luat decât o singură 
hotărâre: de a-l aresta. 

— Periculos! Periculos! E mult mai periculos acum decât 
era în urmă cu un sfert de ceas. 

— Dar dacă e arestat? 

— Nu va fi atât de repede, crede-mă, încât să n-aibă timp 
să dea de veste. Ducesa va fi avertizată înainte ca noi să fi 
parcurs o leghe de aici. 

— Dar poate că mai e vreme să-i oprim pe soldaţi să-l 
aresteze, zise subprefectul năspustindu-se către uşă. 

— Da, aleargă... Dă fuga! Mii de tunete! E prea târziu! 

Într-adevăr, de afară răzbătea o rumoare surdă care 
creştea, secundă cu secundă, până ce atinse diapazonul 
acelui concert teribil pe care-l fac mulțimile când se 
pregătesc de luptă. Generalul deschise fereastra. La o sută 
de paşi de han îi zări pe jandarmii care-l aduceau pe Jean 
Oullier, legat, în mijlocul lor. Mulțimea îi înconjura, urlând şi 
amenințând; jandarmii înaintau cu mare greutate. Totuşi, 
încă nu făcuseră uz de arme; nu era niciun minut de 
pierdut. 

— Bravo! Vinul a fost tras în sticle, acum trebuie băut! 
zise generalul scoţându-şi redingota şi îmbrăcându-şi în 
grabă uniforma. Apoi, chemându-şi aghiotantul strigă: 
— Ruscani, calul! Calul! Dumneata, domnule subprefect, 
străduieşte-te să aduni gărzile, dacă mai poţi da de ele; dar 
să nu se tragă niciun foc de armă fără ordinul meu. 

Intră un căpitan trimis de aghiotant. 

—  Dumneata, căpitane, continuă generalul, adună-ţi 
oamenii în curte; cei douăzeci de vânători-călare ai mei să 
fie şi ei gata; mâncare pe două zile şi câte douăzeci şi cinci 


de cartuşe de fiecare om; pregătiţi-vă să ieşiţi la primul 
semnal pe care-l voi da! 

Bătrânul general,  regăsindu-şi toată  înflăcărarea 
tinereţii, cobori în curte şi, trimițând la toţi dracii pe civilii 
ageamii, ordonă să se deschidă poarta cea mare care dădea 
în stradă. 

— Cum! strigă subprefectul, te duci singur în faţa 
mulţimii întărâtate? Nici să nu te gândeşti, generale! 

— Ba, dimpotrivă, nu mă gândesc decât la asta! Trebuie 
să-mi eliberez oamenii. Loc! Loc! Nu-i momentul să facem 
pe sentimentalii! 

Într-adevăr, de îndată ce poarta cu două canaturi fu 
deschisă, generalul, îmboldindu-şi cu putere calul, ajunse 
dintr-un salt în mijlocul străzii, în plină mulţime. Această 
apariţie bruscă a bătrânului soldat, cu chipul lui energic, cu 
statura înaltă, cu uniforma brodată, plină de fireturi şi de 
decoraţii, îndrăzneala uluitoare de care dădea dovadă, 
produseră asupra mulţimii efectul scontat. Strigătele 
încetară ca prin minune; ciomegele ridicate se lăsară în jos. 
Ţăranii din imediata apropiere a generalului îşi duseră 
mâna la pălărie; rândurile compacte se desfăcură şi 
soldatul de la Rivoli şi Piramide putu să înainteze vreo 
douăzeci de paşi în direcţia jandarmilor. 

— Ei bine, ce s-a întâmplat, oameni buni? strigă el cu o 
voce atât de răsunătoare, că se auzi până pe străzile din jur. 

— Vor să-l aresteze pe Jean Oullier, zise o voce. 

— Şi Jean Oullier e un om de treabă, zise altă voce. 

— Cei care-l arestează sunt răufăcătorii şi nu el, zise un 
al treilea. 

— Tăcere! porunci generalul pe un asemenea ton, încât 
toate glasurile amuţiră. Apoi: — Dacă Jean Oullier e un om 
de treabă, un om cinstit, zise el, lucru de care nu mă 
îndoiesc, Jean Oullier va fi liber; dacă e unul dintre cei care 
încearcă să vă înşele, să profite de bunele şi de cinstitele 
voastre sentimente, Jean Oullier va fi pedepsit. 


— Jean Oullier e un om liniştit, nu vrea răul nimănui, zise 
o voce. 

— Ce v-aţi adunat grămadă aici? continuă generalul fără 
să se oprească din pricina acelei întreruperi. Ce vă lipseşte? 
Nu vă merg bine afacerile? Negoţul, vostru n-a fost 
niciodată mai înfloritor! 

— E adevărat, zise un ţăran tânăr. 

— Nu plecaţi urechea la cei care, pentru a-şi satisface 
propriile lor interese, vor să atragă asupra ținutului vostru 
toate grozăviile unui război civil. Nu vă mai amintiţi cum a 
fost acum treizeci şi opt de ani, trebuie să vă aduc eu 
aminte? 

Tot vorbind, generalul îşi împingea calul în direcţia 
jandarmilor care, la rândul lor, făceau toate eforturile ca să 
ajungă la el. Dar, pe măsură ce acesta înainta, chipurile se 
întunecau, deveneau tot mai amenințătoare. Generalul, 
văzând că scurtul lui discurs nu impresionase cine ştie ce 
mulţimea, hotări să se impună acelor oameni printr-un act 
de forţă. Cel mai încrâncenat dintre toţi era Aubin Courte- 
Joie care părea să aibă o talie uriaşă pentru că, fiind olog, 
era cărat în spate de Trigaud. Generalul întinse mâna spre 
el, îl apucă de gulerul vestei, îl ridică, ţinându-l câtva timp 
suspendat deasupra mulţimii şi, în sfârşit, îl aruncă unui 
jandarm. 

— Ai grijă de caraghiosul ăsta, zise el, nu vreau să am 
bătaie de cap din pricina lui. 

Trigaud, nemaisimţindu-l în spinare pe Courte-]Joie, ridică 
iute capul şi generalul recunoscu în el pe pretinsul idiot cu 
care discutase dimineaţă; numai că acum idiotul părea la fel 
de normal, ca oricare altul. Fapta generalului făcu lumea să 
râdă; dar acea veselie nu dură multă vreme. Aubin Courte- 
Joie, care era ţinut strâns de un jandarm, scoase încetişor, 
din buzunar, un cuţit şi-l înfipse până în prăsele în burta 
soldatului. 

În acelaşi timp, Trigaud se strecură sub burta calului şi, 
printr-o mişcare bruscă, apucându-l pe general de cizmă, îl 


zvârli cât colo. Generalul şi jandarmul căzură în acelaşi 
timp: mai să crezi că fuseseră ucişi amândoi. Dar generalul 
se ridică imediat şi se aşeză în şa cu tot atâta forţă pe câtă 
dibăcie. Instalat în şa trase un pumn atât de puternic în 
capul lui Trigaud, încât acesta, fără să scoată un strigăt, 
căzu grămadă. Nici jandarmul, nici Trigaud nu se mai 
ridicară: Trigaud era leşinat, jandarmul mort. La rândul lui, 
Jean Oullier, deşi avea mâinile legate, îl lovi atât de puternic 
în umăr, pe cel de-al doilea jandarm, încât acesta se clătină 
şi căzu. Oullier sări peste trupul jandarmului mort şi se 
pierdu în mulţime. Dar generalul văzu tot, chiar şi ceea ce 
se petrecuse în spatele lui. Făcu un salt cu calul, 
năpustindu-se în mijlocul acestui talaz viu, îl înşfăcă pe Jean 
Oullier cum îl înşfăcase şi pe Aubin Courte-]Joie şi-l aşeză pe 
calul lui. Pietre începură să zboare din toate părţile. 
Jandarmii îl învăluiră pe general, făcând în juru-i un cordon, 
cu baionetele gata de atac împotriva mulţimii care nu 
cuteza totuşi să înainteze. Merseră astfel până la douăzeci 
de paşi de han. În acel moment situaţia generalului şi a 
oamenilor săi deveni critică. Ţăranii, care păreau decişi să 
nu-l lase pe Jean Oullier în puterea duşmanilor săi, se 
năpustiră cu agresivitate. Câteva baionete se şi pătaseră de 
sânge. Din fericire, glasul generalului putea ajunge acum 
până la locul unde se aflau soldaţii. 

— Grenadierii regimentului 32 la mine! tună el 

În aceeaşi clipă porţile hanului se deschiseră şi soldaţii se 
năpustiră cu baionetele scoase, respingând mulţimea. 
Generalul şi escorta lui putură să intre în curte, unde-l 
aştepta, galben la faţă, subprefectul. 

— Iată-ţi omul, zise el aruncându-i-l pe Jean Oullier ca pe 
un pachet. Putea să ne coste scump de tot! 

Atunci se auzi o salvă de împuşcături care venea din 
cealaltă parte a pieţii. 

— Ce-i asta? zise generalul ciulind urechile şi umflându-şi 
pieptul. 


— Garda naţională, desigur, răspunse subprefectul; 
garda naţională căreia i-am ordonat să se adune şi care, 
conform instrucţiunilor mele, îi alungă pe rebeli. 

— Şi cine a dat ordin să se tragă împotriva lor? 

— Eu, generale! Trebuia să vă scot de acolo! 

— Ah! Mii de tunete! Vezi bine că am ieşit şi singur, zise 
bătrânul soldat. 

Apoi, clătinând din cap: — Domnule, ţine minte: într-un 
război civil orice sânge vărsat degeaba e mai mult decât o 
crimă, e o greşeală politică. 

Aghiotantul intră în galop în curte. 

— Domnule general, zise ofiţerul, rebelii foiesc în toate 
părţile. Vin vânătorii-călare; să-i urmărească? 

— Să nu mişte nimeni! ordonă generalul. Lasă garda 
naţională să procedeze cum o taie capul: cei din gardă îi 
cunosc pe rebeli, aşa că se vor înţelege cu dânşii. 

Într-adevăr, după o a doua salvă, ţăranii se înţeleseră cu 
gărzile naţionale. Salvele trase erau bubuiturile pe care le 
auzise Michel, închis în castelul Logerie. 

— Acum, zise generalul, nu ne mai rămâne decât să 
profităm de această tristă zi. 

Apoi, arătând spre Jean Oullier: — Nu mai avem decât o 
şansă, adăugă el, ca omul ăsta să nu fi apucat să ia legătura 
cu nimeni. A vorbit cu cineva de când l-aţi arestat? 

— Nu, domnule general, nici măcar prin semne, mai ales 
că avea mâinile legate. 

— L-aţi văzut făcând vreun gest din cap, spunând vreun 
cuvânt? 

— Nu, domnule general. 

— Ei bine, atunci să ne încercăm norocul. Căpitane, 
spune oamenilor dumitale să mănânce; într-un sfert de ceas 
pornim la drum. Jandarmii şi garda naţională au forţe 
suficiente ca să apere oraşul; mai iau cu mine şi douăzeci 
de vânători-călare ca să-mi deschidă drumul. 

Generalul intră în han. Soldaţii îşi isprăveau pregătirile. 
Jean Oullier stătea pe-o piatră în mijlocul curţii, păzit de doi 


jandarmi. Impasibil, ca de obicei, îşi mângâia, cu mâinile 
legate, câinele care-l urmase şi care-şi sprijinea capul pe 
genunchii stăpânului său. Îl mângâia şi se juca cu o pană de 
rață sălbatică, pe care-o luase din curte; apoi, profitând de 
un moment în care paznicii săi nu se uitau în partea unde se 
afla el, strecură acea pană între dinţii animalului, îi făcu un 
semn şi se ridică spunând încet: 

— Du-te, Pataud! Du-te! 

Câinele se îndepărtă, privindu-şi din când în când 
stăpânul; apoi ajuns la poartă, ieşi fără să fie observat de 
nimeni şi dispăru. 

— Bun! zise Jean Oullier, iată pe cineva care va ajunge 
înaintea noastră! 

Din nefericire pentru el, jandarmii nu erau singurii care-l 
supravegheau. 


CAPITOLUL XX 


Resursele lui Jean Oulliet 


ÎN ÎNTREAGA VANDEE NICI AZI NU 

există decât foarte puţine drumuri mari şi frumoase şi acele 
puţine care sunt au fost făcute începând din 1832, adică din 
perioada în care se petrec evenimentele pe care ne-am 
apucat să le istorisim. Să spunem un cuvânt despre cele de 
pe malul stâng al Loarei. Erau în număr de două. Primul 
ducea de la Nantes la Rochelle, prin Montaigu; al doilea, de 
la Nantes la Paimboeuf, prin Pelerin, mergând aproape 
numai de-a lungul malurilor fluviului. Mai existau, în afară 
de aceste drumuri de prima mână, altele câteva, secundare 
şi foarte proaste; aceste drumuri se îndreptau de la Nantes 
spre Beaupreau, prin Clisson, de la Nantes spre Sables- 
d'Olonne, prin Lege, de la Nantes spre Challans, prin 
Machecoul. Pentru a ajunge de la Montaigu la Machecoul, 
era absolut necesar să faci un ocol considerabil; trebuia să 
te duci până la Lege, să ieşi pe drumul care ducea de la 
Nantes la Sables-d'Olonne, să mergi până la punctul unde 
se întretăia cu drumul spre Challans şi pe urmă să urci 
până la Machecoul. Generalul înţelesese foarte bine că tot 
succesul expediției sale depindea de rapiditatea cu care va 
fi efectuată. Cum acele drumuri erau tot atât de proaste ca 
şi scurtăturile - mărginite mai întotdeauna de gropi adânci, 
de tufişuri şi de copaci, adâncite între două taluzuri pline de 
mărăciniş - generalul se hotări s-o ia pe scurtătura care 
ducea la Machecoul prin Vieille-Vigne şi care micşora 
drumul cu aproape o leghe şi jumătate. Până la râul 
Boulogne, căpitanul, care comanda detaşamentul de 
infanterie, cunoştea drumul, fiindcă-l explorase ziua; când 
aveau să ajungă la râu, urmau să găsească acolo o călăuză 


trimisă de Courtin. Hotărându-se să apuce pe scurtătură, 
generalul îşi luase unele precauţii, ca să n-aibă vreo 
surpriză. Mergea deci în fruntea micului său grup, în 
mijlocul căruia fusese plasat Jean  Oullier, Bătrânul 
vandeean, cu mâinile legate, fusese aşezat pe calul unui 
vânător; chinga care-l strângea peste mijloc fusese legată, 
pentru mai multă siguranţă, de pieptul soldatului, aşa încât 
dacă Jean Oullier ar fi izbutit să scape de frânghiille care-i 
legau mâinile, n-ar fi putut să se debaraseze de chinga 
care-l lega de soldat. Alţi doi vânători, care mergeau în 
dreapta şi în stânga primului, aveau ca sarcină specială 
paza prizonierului. Când plecaseră din Montaigu, abia 
trecuse de şase seara; aveau de făcut cinci leghe şi, 
presupunând că această distanţă le-ar fi luat cinci ore de 
mers, pe la unsprezece noaptea trebuiau să ajungă la 
castelul de Souday. Ora sosirii părea să-i convină grozav 
generalului pentru a-şi pune în aplicare planul. Dacă 
raportul lui Courtin era exact, dacă bănuielile sale nu-l 
înşelaseră, şefii mişcării vandeene trebuiau să fie adunaţi la 
Souday ca să discute cu ducesa. Dacă se întâmpla aşa, 
putea să-i ia ca din oală pe toţi. După o jumătate de oră de 
drum, se aflau la răscrucea din Saint-Corentin; acolo, o 
bătrână în zdrenţe se ruga în faţa unei cruci. La zgomotul 
pe care-l făcu trupa, femeia întoarse capul, plină de 
curiozitate, se ridică şi se aşeză pe marginea drumului, ca 
să-i vadă pe soldaţi trecând; apoi, ca şi cum vederea 
hainelor brodate ale generalului i-ar fi dat o idee, bătrâna 
începu să-i ceară acestuia câţivă bănuţi drept pomană. 
Ofițerii şi soldaţii, absorbiți de alte probleme, trecură fără 
să bage în seamă femeia. 

— Generalul vostru n-a văzut-o pe cerşetoare? întrebă 
Jean Oullier pe vânătorul care se afla în dreapta sa. 

— De ce mă întrebi asta? 

— Pentru că nu şi-a dezlegat punga. Să ia aminte. Cine 
nu răspunde unei mâini întinse, să se teamă! Căci i se va 
întâmpla o nenorocire! 


— Cum aşa? 

— Scotoceşte în buzunarul meu şi ia de acolo o monedă. 

— De ce? 

— Ca să i-o dai femeii aceleia... 

Vânătorul ridică din umeri; dar superstiţia e ciudat de 
molipsitoare şi cea legată de ideea de milă e şi mai 
puternică decât altele. Soldatul, pretându-se la o astfel de 
copilărie, nu socoti că ar trebui să-i refuze lui Jean Oullier 
serviciul pe care i-l cere şi care urma să atragă şi asupra lui 
binecuvântarea cerului. Trupa tocmai cotea în acel moment 
la dreapta, ca s-o apuce pe drumul spre Vieille-Vigne; 
generalul îşi oprise calul şi privea marşul ostaşilor, pentru a 
se asigura cu ochii lui că toate dispoziţiile erau urmate 
întocmai. Observă că Jean Oullier discuta şi văzu gestul 
soldatului, 

— De ce-l laşi pe prizonier să stea de vorbă cu trecătorii? 
îl întrebă el pe vânător. 

Vânătorul relată generalului despre ce era vorba. 

— Halt! strigă generalul, opriţi femeia şi percheziţionaţi- 
O! 

Dar asupra cerşetoarei nu găsiră altceva decât câţiva 
bănuţi pe care generalul îi examină, totuşi, cu cea mai mare 
atenţie. Dar oricât îi suci şi-i răsuci, nu putu descoperi nimic 
suspect. Puse toţi bănuţii în buzunarul lui, dându-i în 
schimb bătrânei o monedă de cinci franci. Jean Oullier îl 
privea pe general, cu un surâs şiret. 

— Ei bine, vezi, zise el încet, dar în aşa fel încât 
cerşetoarea să nu piardă niciuna din vorbele sale, biata 
pomană a prizonierului (sublinie cuvântul), ţi-a şi purtat 
noroc, măicuţă; e un motiv în plus să nu-l uiţi pe sărmanul 
Jean Oullier în rugăciunile dumitale! 

La Vieille-Vigne făcură un popas, ca să se odihnească şi 
soldaţii un sfert de ceas. Îl aşezară pe vandeean în mijlocul 
careului, pentru a-l izola de populaţia ce dăduse năvală şi 
care se înghesuia, curioasă, în jurul ostaşilor. Calul care-l 
purtase pe Jean Oullier se despotcovise şi obosise zdravăn 


sub dubla lui povară; generalul porunci să fie înlocuit cu un 
altul, care părea mai viguros. Soldatul care-l avea în grijă 
părea şi el tot atât de robust ca şi calul; avea un chip blând 
şi inteligent. În timpul acestei schimbări, la lumina 
felinarului pe care soldatul îl apropiase de bidiviu, ca să 
vadă dacă chingile şi legăturile erau în bună stare, Jean 
Oullier zări chipul celui alături de care urma să-şi continue 
drumul. Observă că soldatul, privindu-l, se înroşise. Porniră 
din nou la drum; călăreţul cu care Jean Oullier împărțea 
şaua era ciudat de îngrijorat şi de mohorât. 

— Ei drăcie! zise călăreţul din dreapta, adresându-i-se 
acestuia, ştiu că de obicei nu eşti prea vesel; dar astăzi, pe 
cuvânt de onoare, ai un aer de parcă l-ai căra pe dracu' la 
groapă. 

— Ei, nu-l cară la groapă, zise vânătorul din stânga, îl 
cară în şa. 

Deodată Jean Oullier începu să cânte încet aria bretonă 
care începe cu cuvintele: „Șuanii sunt bărbaţi de treabă...” 

La primele note ale acestui cântec, călăreţul tresări în 
mod vizibil. Atunci, cum cei doi călăreţi din dreapta şi din 
stânga o luaseră unul înainte iar celălalt înapoi, Jean 
Oullier, scăpat de sub supravegherea lor, îşi apropie buzele 
de urechea tăcutului său companion: 

— Te-am recunoscut din prima clipă, Thomas Tinguy, 
după cum şi tu m-ai recunoscut pe mine. 

Soldatul oftă, dar nu răspunse. 

— Thomas linguy, continuă Jean Oullier, ştii unde 
mergem? Ştii unde-l duci pe vechiul prieten al tatălui tău? 
La jefuirea castelului de Souday, ai căror stăpâni au făcut 
atâta bine familiei tale. 

Thomas Tinguy oftă din nou. 

— Taică-tău a murit! zise Jean Oullier. 

— A murit? 

— Da, a murit! Şi ştii cine l-au vegheat la căpătăi, 
împreună cu soră-ta, Rosine? Domnişoarele de Souday! Şi 
asta cu riscul vieţii lor, pentru că taică-tău s-a prăpădit de 


febră tifoidă. Ehei, Thomas Tinguy, prefer să fiu împuşcat în 
vreun loc oarecare, decât să mă aflu în pielea ta care mă 
duci la moarte, cu mâinile legate! 

— Taci, Jean, taci! zise Thomas cu un glas plângăreţ; încă 
n-am ajuns... Vom vedea... 

În timp ce între Jean şi Thomas avea loc această discuţie, 
râpa pe unde mergea mica trupă începu brusc să coboare. 
Merseră astfel până la unul din vadurile râului Boulogne. 
Se făcuse noapte, noapte neagră, fără o stea pe cer; 
întunericul putea, pe de o parte, să favorizeze reuşita 
expediției, iar pe de alta, să işte - în acel ţinut sălbatic şi 
necunoscut - grave neplăceri. Ajungând la malul râului, 
dădură de cei doi vânători-călare, din avangardă, care-i 
aşteptau cu pistoalele în mâini. Erau încurcaţi şi neliniştiţi, 
căci în loc de o apă limpede, săltând peste pietre, cum se 
vede de obicei în dreptul vadurilor, aveau în faţa lor un râu 
negru şi adânc, care lovea moale în malurile de piatră. Se 
uitară în toate părţile, dar nu-l văzură pe ghidul pe care 
Courtin le făgăduise să-l trimită. 

— Ne aflăm la vadul râului Boulogne? întrebă generalul. 

— Da. 

— De ce sunt apele atât de mari? 

— Au crescut mult în urma ploilor. 

— Credeţi că putem trece dincolo? 

— Niciodată n-am văzut un râu atât de umflat; cred că n- 
ar fi deloc prudent... 

În aceeaşi clipă se auzi un țipăt prelung. Apoi zgomotul 
unei lupte. 

— Mii de draci! strigă generalul, cred că cineva ne-a 
atacat călăuza! Câte un grenadier lângă fiecare călăreț! 
Căpitanul să urce pe cal în spatele meu! Repede! Optzeci 
de grenadieri şi cei doi locotenenţi, prizonierul şi trei 
vânători-călare, printre care şi Thomas Tinguy, să rămână 
pe malul drept al râului! 

Ordinul se execută cu iuţeala gândului şi generalul, 
urmat de şaptesprezece grenadieri, intră în albia râului. La 


douăzeci de paşi de mal, caii pierdură pământul de sub 
picioare; începură să înoate şi ajunseră cu bine pe celălalt 
mal. 

— Nu se vede nimic? zise generalul încercând să 
străpungă întunericul care învăluia mica trupă. 

— Nu, domnule general, răspunseră soldaţii într-un glas. 

— "Totuşi, de aici s-a auzit strigătul; răscoliţi tufişurile, dar 
fără să vă îndepărtați unul de altul; poate găsiţi omul. 

Soldaţii se supuseră cercetând terenul pe o rază de 
cincizeci de metri în jurul şefului lor. 

— N-aţi găsit nimic? 

— Ba da, o bonetă de bumbac, zise un grenadier. 

— Unde? 

— Agăţată în ţepii unui tufiş. 

— E boneta bietei noastre călăuze, zise generalul, 
oamenii care l-au atacat au purtat desigur, pălării. 

Căpitanul tăcu, necutezând să întrebe mai mult; dar era 
limpede că explicaţia generalului nu-l lămurise câtuşi de 
puţin. 

— E foarte simplu, zise Dermoncourt; oamenii care ne-au 
rănit sau ucis călăuza ne urmăreau încă de când am părăsit 
târgul Montaigu, şi asta cu intenţia de a ne lua prizonierul. 
Oamenii ăştia care ne urmăreau se aflaseră la târg şi 
purtau - aşa cum fac de obicei ţăranii când vin la oraş - 
pălării, în vreme ce ghidul nostru, luat din pat pe 
neaşteptaţe, trezit de omul care se angajase să ni-l trimită, 
şi-a pus pe cap ce i-o fi căzut în mână, sau mai curând poate 
că nici nu-şi scosese ceea ce avusese pe cap: boneta de 
bumbac. 

— Socotiţi, domnule general, zise căpitanul, că şuanii au 
cutezat să se aventureze atât de aproape de coloana 
noastră? 

— Au mers alături de noi de la Montaigu şi nu ne-au 
scăpat din ochi nicio clipă. Tiii! Dar neghiob mai sunt! 

— Zău dacă mai înţeleg ceva, domnule general, zise 
căpitanul. De ce sunteţi... 


— Îţi aminteşti de cerşetoarea aia cu care ne-am întâlnit 
când am ieşit din Montaigu? 

— Da, domnule general. 

— Ei bine, ticăloasa aia a asmuţit ceata pe urmele 
noastre. Mă gândisem să dau poruncă s-o ducă în oraş; 
dacă aş fi făcut acest lucru, aş fi salvat viaţa călăuzei. 

— Credeţi că vor cuteza să ne atace? 

— Dacă ar fi fost mai mulţi, ar fi făcut-o; dar sunt cel mult 
Cinci sau şase oameni. 

— Să le spun oamenilor de pe celălalt mal să treacă şi ei? 

— Stai puţin. Aici apa-i adâncă, trebuie să găsim un vad 
mai bun prin împrejurimi. 

— Cunoaşteţi râul? 

— Câtugşi de puţin. 

— Atunci? 

— Eh, căpitane, se vede că n-ai făcut, ca mine, războiul, 
în ţinutul ăsta sălbatic; cei care ne urmăresc au ajuns pe 
malul ăsta înaintea noastră, deci pe un drum mult mai 
scurt. N-au ocolit, ca noi, ca să caute un loc de trecere. Şi 
apoi, majoritatea ţăranilor de aici nu ştiu să înoate. Aşa că 
pe undeva, pe aproape, trebuie să existe vreun vad. Patru 
oameni să urce în susul râului, alţi patru s-o ia în jos cam 
cinci sute de paşi! 

După zece minute ofiţerul se întoarse. 

— Aţi avut perfectă dreptate, domnule general, zise el; la 
trei sute de paşi de aici e o insuliţă în mijlocul râului; un 
copac leagă insuliţa de malul stâng, un altul, de malul 
drept. 

— Bravo! zise generalul, restul trupei va putea trece fără 
să ude nici măcar un cartuş! 

Apoi, adresându-se celor rămaşi pe malul stâng: — Hei, 
locotenente, mergeţi pe malul râului până ce veţi găsi un 
copac azvârlit de-a curmezişul apei! Şi aveţi grijă de 
prizonier! 


CAPITOLUL XXI 
Aport, Pataud, aport! 


TIMP DE APROAPE CINCI MINUTE, 
cele două mici trupe urcară paralel malurile râului. În 
sfârşit, generalul, ajungând la locul desemnat de căpitan, 
ordonă oprirea. 

— Un locotenent şi patruzeci de oameni înainte! strigă el. 

Patruzeci de oameni şi un locotenent coborâră la râu şi-l 
trecură, cu apa până la subţiori, dar putând să ţină 
deasupra capului puştile şi cartuşierele care nu fură udate. 
Cei patruzeci de soldaţi ajunseră pe malul celălalt şi se 
aranjară în linie de bătaie. 

— Acum, zise generalul, treceţi şi prizonierul. 

Thomas Tinguy intră în apă, flancat de câte un vânător. 

— Ei, Thomas, zise Jean Oullier în şoaptă, nu ţi-e teamă 
că năluca tatălui tău s-ar putea să-ţi apară în faţă şi să te 
judece pentru moartea celui mai bun prieten al său? 

Vânătorul îşi trecu mâna pe fruntea scăldată în sudoare 
şi-şi făcu semnul crucii. În acel moment cei trei călăreţi 
ajunseseră în mijlocul râului; dar curentul îi depărtase 
puţin pe unii de alţii. Brusc, se auzi un zgomot însoţit de 
împroşcături puternice de apă. 

— Prizonierul evadează |! strigă generalul cu o voce de 
tunet. Aprindeţi torţele, risipiţi-vă pe mal şi trageţi în el 
dacă se arată! Cât despre tine, adăugă el adresându-se lui 
Thomas Tinguy care, ajuns pe mal, nu încercase nicio clipă 
să se dezvinovăţească, îţi vei primi pedeapsa cuvenită! 

După care îşi scoase pistolul, strigă: „Moarte 
trădătorilor!” şi trase. Soldatul căzu ca trăsnit. O duzină de 
torţe se aprinseră atât pe malul stâng cât şi pe cel drept, 
luminând apa. Jean Oullier scăpat de chinga lui de către 


Thomas, se lăsase să alunece de pe cal în apă; acum ne vom 
întreba cum putea Jean Oullier să înoate cu mâinile legate? 
Putea, fiindcă de când se întunecase nu făcuse altceva 
decât să-şi roadă cu dinţii frânghiile care-i legau mâinile. 
Avea dinţi buni, aşa că atunci când ajunse la râu, sfoara 
abia se mai ţinea. Odată în apă îşi eliberă într-o clipă 
mâinile. După câteva secunde, trebui să respire; era deci 
silit să iasă la suprafaţă. Dar, în aceeaşi clipă, zece 
împuşcături bubuiră de pe mal şi tot atâtea gloanţe 
împroşcară apa în jurul său. Printr-o minune, niciunul nu-l 
atinse. Se scufundă din nou şi în loc s-o ia în josul apei, o luă 
în sus, ţinându-şi răsuflarea şi ferindu-se să apară în bătaia 
torţelor.  Nebănuind că fugarul va înota împotriva 
curentului, soldaţii continuară să-l caute în partea opusă. 
Doar şase grenadieri cu o singură torţă băteau malurile din 
partea de sus a râului. Ţinându-şi, pe cât putea, respiraţia, 
Jean Oullier izbuti să ajungă la o salcie, ale cărei ramuri se 
aplecau mult peste râu, atingând apa. Înotătorul apucă una 
din ramuri, o prinse cu dinţii şi-şi dădu capul pe spate, 
lăsându-şi afară doar gura şi nasul. Nici nu-şi trase bine 
sufletul, că auzi urletul unui câine venind din locul unde se 
oprise coloana. 

— Pataud! murmură el, recunoscând urletul. Pataud aici! 
Pataud pe care l-am trimis la Souday! înseamnă că i s-a 
întâmplat ceva, din moment ce n-a ajuns acolo ] 

Soldaţii, care văzuseră câinele lui Jean Oullier în curtea 
hanului. Îl recunoscură. 

— Iată-i câinele! Iată-i câinele! strigară ei. 

— Bravo! zise un sergent. Câinele ne va ajuta să-l găsim 
pe stăpân! 

Dar, deşi mersul animalului părea cam greoi, Pataud le 
scăpă şi, adulmecând în direcţia curentului, se aruncă în 
apă. 

— Pe aici, camarazi, pe aici! strigă sergentul adresându- 
se soldaţilor care cercetau malurile râului, pe aici! Şi 
întinse mâna în direcţia în care o apucase câinele. 


Jean Oullier, din momentul în care îşi recunoscuse 
câinele, îşi scosese, cu orice risc, capul din apă. Îl văzu pe 
Pataud înotând drept către el; înţelese că dacă nu lua 
repede o hotărâre era pierdut. Trebuia să-şi sacrifice 
câinele. Dacă n-ar fi fost vorba decât de viaţa lui, Jean 
Oullier şi-ar fi pierdut-o sau s-ar fi salvat împreună cu 
câinele său. Dar miza era mult mai mare. Îşi scoase 
încetişor haina de piele de capră pe care-o purta peste 
jiletcă şi-o azvârli către curentul apei. Pataud nu mai era 
decât la cinci ori şase metri de el. 

— Caută! Adă aici! îi zise încet Jean Oullier arătându-i 
încotro s-o ia. 

Pataud o luă în direcţia hainei care se şi depărtase cu 
vreo douăzeci de metri de el. Văzând că şiretenia îi reuşise, 
Jean Oullier, trase adânc aer în piept şi se scufundă din nou, 
chiar în clipa în care soldaţii ajunseră la piciorul salciei. 
Unul dintre ei se urcă în copac şi, întinzând torţa lumină 
toată faţa apei. Atunci văzură haina în mijlocul râului şi pe 
Pataud înotând după ea, scheunând şi gemând, ca şi cum şi- 
ar fi deplâns neputinţa de a îndeplini ordinul stăpânului 
său. 

Soldaţii care urmăreau animalul, coborâră în josul râului, 
îndepărtându-se de Jean Oullier, şi cum unul dintre ei zări 
haina care plutea pe apă, strigă: 

— Veniţi încoace, tâlharul e aici! 

Şi traseră, cu nădejde, în haină. Grenadierii şi vânătorii 
alergară de-a lungul malurilor, îndepărtându-se din ce în ce 
de locul unde se refugiase Jean Oullier. Împuşcăturile erau 
atât de dese, încât nici nu mai aveau nevoie de torţe; sulful 
aprins, pe care-l împroşcau puştile, lumina atât râpa prin 
care curgea Boulogne cât şi stâncile din jur. Generalul fu 
primul care-şi dădu seama de greşeala soldaţilor. 

— Încetaţi focul ! zise el căpitanului, care mergea alături. 
Proştii ăştia au dat vrabia din mână pe cioara de pe gard! 

În acel moment un fulger străluci pe creasta unei stânci, 
un şuierat ascuţit se auzi pe deasupra capetelor celor doi 


ofiţeri şi un glonte se înfipse, la doi paşi de ei, în trunchiul 
unui copac. 

— Ei, zise generalul cu sânge-rece, se cam încurcă 
lucrurile. 

Într-adevăr, urmară alte trei sau patru împuşcături, şi 
gloanţele se înfipseră în mal. Un om scoase un strigăt. 

— Trâmbiţaşi, strigă generalul, sunaţi retragerea, iar voi 
ceilalţi, stingeţi torţele! 

Apoi, în şoaptă, căpitanului: — Porunceşte să treacă râul 
şi ceilalţi patruzeci de oameni. În curând s-ar putea să avem 
nevoie de toată lumea! 

Soldaţii, alarmaţi de acest atac nocturn, fură într-o clipă 
în jurul şefului lor. Dar iată că un trâmbiţaş căzu mort, iar 
calul unui vânător se cabră şi căzu peste călăreţul lui; un 
glonte îl lovise în piept. 

— Înainte! strigă generalul, să vedem dacă păsările astea 
de noapte au curajul să ne atace! 

Şi, aşezându-se în fruntea soldaţilor, începu să se caţere 
cu atâta elan pe peretele râpei, încât în ciuda întunericului 
care făcea urcuşul şi mai dificil, în ciuda gloanţelor care mai 
răniseră doi oameni, mica trupă, urmându-i exemplul, 
ajunse sus într-o clipă. Focul duşmanilor încetă ca prin 
minune. 

— Expediția noastră s-a dus de râpă, zise generalul. Dar, 
mă rog... să încercăm totuşi. De altfel castelul de Souday e 
în drumul spre Machecoul şi doar la Machecoul putem să-i 
lăsăm pe oameni să se odihnească. 

— Dar unde găsim o călăuză, domnule general? 

— O călăuză? Vezi, lumina aia la cinci sute de paşi de 
aici? 

— Nu, domnule general. 

— Ei bine, eu o văd. Lumina aia indică o colibă, o colibă 
înseamnă un ţăran şi, bărbat, femeie, copil, ce-o fi, va trebui 
să ne călăuzească prin pădure. Haidem într-acolo! 

Urmat de mica sa trupă, generalul nici nu pornise bine, 
că un om şi ieşi din apă, oprindu-se o clipă în dosul salciei 


ca să tragă cu urechea; apoi, strecurându-se la adăpostul 
tufişurilor, o porni pe acelaşi drum pe care apucaseră şi 
soldaţii. Cum tocmai se agăţase de o tufă de mărăcini, ca să 
urce stânca, la câţiva paşi de el auzi un scâncet slab. Jean 
Oullier, căci el era, se îndreptă spre locul de unde venea 
scâncetul. Se aplecă, întinse mâna şi simţi o limbă moale şi 
caldă care-l lingea. 

— Pataud! Bietul meu Pataud! murmură Oullier. 

Era într-adevăr Pataud care, cu ultimile puteri, adusese 
la mal haina stăpânului său şi se culcase peste ea, ca să 
moară acolo. Jean Oullier îşi trase haina de sub câine. 
Pataud scoase un nou scâncet, dar nu se mişcă. Jean Oullier 
îl luă în braţe, ca să-l ducă cu sine, dar câinele nu mai 
mişca. Mâna vandeeanului era plină de sânge. Pataud 
murise salvându-şi stăpânul. Dar oare fusese ucis de 
gloanţele trase de soldaţi, sau era rănit încă de când se 
aruncase în apă ca să vină după Jean Oullier? Vandeeanul 
înclină către această ultimă alternativă. Oprirea lui Pataud 
lângă râu, greutatea cu care înota, totul îl determina pe 
Jean Oullier să presupună că fusese rănit mai înainte. 

— Bun! zise el, în curând se va face ziuă şi vai de cel care 
te-a ucis, bietul meu Pataud! 

Cu aceste cuvinte, aşeză trupul câinelui într-un lăstăriş şi, 
avântându-se spre colină, se înfundă în tufişurile de 
grozamă. 


CAPITOLUL XXII 


Cui aparţinea coliba? 


COLIBA, A CĂREI FEREASTRĂ GE- 
neralul o văzuse strălucind în întuneric, era locuită de două 
familii. Ele aveau ca şefi, doi fraţi. Cei doi fraţi se numeau, 
cel mai mare Joseph, cel mai mic Pascal Picaut. Joseph ţinea 
cu Burbonii, motiv pentru care fusese închis de filipişti; 
Pascal, care făcuse parte din armata Loarei, nu ţinea cu 
nimeni. Mai târziu, ieşind de la puşcărie, Joseph se 
reîntorsese la coliba lui, arzând de dorinţa de a se răzbuna 
pentru torturile pe care le îndurase. Pascal, dimpotrivă, se 
reîntorsese acasă cu altfel de gânduri, uluit de lumea nouă 
pe care o văzuse şi mai ales de oamenii pentru care ura 
împotriva Burbonilor devenise lege, căderea lui Napoleon, o 
durere, intrarea aliaţilor în ţară, o ruşine; începuse să aibă 
păreri cu totul deosebite de cele pe care le avusese înainte. 
Totuşi, în ciuda deosebirilor de păreri, în ciuda 
neînțelegerilor care domneau între ei, cei doi fraţi nu se 
despărţiseră şi continuaseră să locuiască împreună în casa 
lăsată de părintele lor şi să cultive pământul care-o 
înconjura. Se însuraseră amândoi: Joseph, cu fata unui 
ţăran; Pascal, căruia decorația şi mica pensie pe care o 
căpătase îl făceau să se bucure de oarecare consideraţie în 
ţinut, cu fata unui burghez din Saint-Philbert. Prezenţa 
celor două femei în aceeaşi casă unde, una din invidie, 
cealaltă din ranchiună, întreţineau animozitatea dintre soţii 
lor, spori discordia dintre ei. Revoluţia din iulie, pe care 
Pascal o aplaudase, trezi o ură fanatică în Joseph; pe de altă 
parte, socrul lui Pascal devenind primar în Saint-Philbert, 
Joseph şi cu nevastă-sa proferară atâtea injurii împotriva 
lui, încât soţia lui Pascal declară bărbatului ei că nu mai voia 


să trăiască alături de astfel de oameni, fiindcă nu se mai 
simţea în siguranţă. Fostul soldat n-avea copii; dar îi iubea 
foarte mult pe cei ai fratelui său. 

În seara zilei în care Jean Oullier fusese arestat, soţia lui 
Pascal era foarte neliniştită. Soţul ei plecase de acasă pe la 
vreo patru, adică în momentul în care coloana generalului 
Dermoncourt ieşea din Montaigu. Pascal se dusese la 
Montaigu să lămurească nişte socoteli cu Courtin, şi deşi se 
făcuse aproape opt, încă nu se întorsese. Neliniştea bietei 
femei se transformă în spaimă, când auzi, la trei sute de 
paşi de casă, răsunând împuşcăturile trase de pe malul 
râului Boulogne. Marianne Picaud îşi aştepta deci bărbatul, 
cu cea mai vie nelinişte, părăsindu-şi din când în când roata 
de tors şi ducându-se să tragă cu urechea la uşă. 
Împuşcăturile încetaseră, nu mai auzi nimic decât vântul 
care foşnea printre crengile copacilor sau lătratul vreunui 
câine, undeva, departe. De câteva zile cumnatul ei Joseph 
devenise mai trufaş, mai ameninţător şi chiar în acea 
dimineaţă, înainte de a pleca la târgul din Montaigu, 
avusese cu fratele lui o discuţie care, fără calmul fostului 
soldat, s-ar fi transformat într-o ceartă crâncenă. Soţia lui 
Pascal nu cuteză să se ducă şi să-i mărturisească cumnatei 
sale neliniştea ce-o frământa. Brusc, auzi zgomotul unor 
glasuri care şuşoteau, în taină, în livada din faţa casei. În 
aceeaşi clipă uşa se deschise şi Joseph Picaut apăru în prag. 


CAPITOLUL XXIII 


Cum îşi plânse Marianne Picaut, soţul 


PREZENŢA CUMNATULUI EI ŞI O 
vagă presimţire a nenorocirii o făcură pe biata femeie să 
cadă pe un scaun, pe jumătate moartă de spaimă. Joseph 
înaintă încet către soţia fratelui său, care-l privea cu aceiaşi 
ochi cu care ar fi privit o nălucă. Ajuns lângă sobă, Joseph 
luă un scaun, se aşeză şi se apucă să aţâţe jeraticul din 
cămin, scormonind în el cu vârful ciomagului pe care-l avea 
în mână. Cum focul începuse să-i lumineze chipul, Marianne 
văzu că era foarte palid. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Joseph, ce ai? 

— Cine sunt javrele care-au venit în seara asta la tine, 
Marianne? întrebă şuanul răspunzând la întrebare printr-o 
altă întrebare. 

— N-a venit nimeni, zise Marianne. Apoi la rândul ei, 
întrebă: Joseph, nu te-ai întâlnit cu fratele tău? 

— Cine l-a scos din casă? întrebă iar şuanul. 

— Îţi spun încă o dată că nimeni; către ora patru după- 
amiază, a plecat de acasă, la târgul din Montaigu, ca să 
plătească primarului din  Logerie hrişcă pe care-o 
cumpărase săptămâna trecută pentru tine. 

— Primarul din Logerie? replică Joseph încruntându-şi 
sprâncenele. Ah, da, jupânul Courtin... Alt tâlhar şi ăla! 

— Joseph! strigă Marianne, cutezi să-l faci pe frate-tău 
tâlhar; pe el care-şi rupe bucăţica de la gură ca s-o dea 
copiilor tăi? 

— "Trebuia să-i înfrunte cu puşca în mână pe câinii ăia de 
Albaştri, aşa cum fac eu, nu s-o facă pe câălăuza. 

— Cine a făcut pe călăuza? 

— Pascal. 


— Când? Unde? 

— Păi, în seara asta, la vadul din Pont-Farcy. 

— Dumnezeule! împuşcăturile se auzeau chiar din partea 
aia! strigă Marianne. 

Ochii bietei femei se căscară brusc şi încremeniră. 
Tocmai se opriseră pe mâinile lui Joseph. 

— Ai sânge pe mâini! strigă ea. Al cui e sângele, Joseph? 
Spune-mi! Al cui e sângele? 

— Sângele, răspunse Joseph, al cărui chip din palid cum 
era se făcu roşu ca purpura, sângele e al unuia care şi-a 
trădat ţara şi regele; e sângele unuia care a uitat că filipiştii 
i-au trimis la eşafod tatăl şi la ocnă fratele! 

— Mi-ai omorât bărbatul! Ţi-ai ucis fratele! strigă 
Marianne ridicându-se în faţa lui Joseph cu o violenţă 
sălbatică. 

— Nu eu, zise Joseph. 

— Minţi! 

— Ţi-o jur că nu eu! 

— Atunci dacă juri că nu tu, jură că mă vei ajuta să-l 
răzbun! 

— Să te ajut să-l răzbuni? Eu, Joseph Picaut? Nu, 
răspunse şuanul cu voce sumbră; fiindcă, deşi n-am ridicat 
mâna asupra lui, îi aprob pe cei care l-au lovit; dacă aş fi 
fost în locul lor, deşi mi-era frate, jur pe Domnul-Dumnezeul 
meu că aş fi făcut la fel! 

— Repetă ce-ai spus! strigă Marianne; fiindcă mi se pare 
că n-am auzit bine! 

Şuanul, repetă cuvânt cu cuvânt, ce spusese mai înainte. 

— Atunci, fii blestemat, ticălosule! strigă Marianne 
ridicând mâna asupra capului cumnatului ei; fii blestemat, 
ucigaşule de frate, şi ţine minte că-mi voi răzbuna bărbatul! 
Apoi cu o energie care-l sperie pe şuan: Şi acum, zi-mi unde 
este! Ce-ai făcut cu trupul lui? Vorbeşte! 

— Când am ajuns eu, în toiul împuşcăturilor, încă mai 
răsufla. L-am luat în braţe, ca să-l aduc aici; dar a murit pe 
drum! Acum e în livadă! 


— Doamne! strigă biata femeie, al cărei trup fu scuturat 
de un tremur puternic, Doamne, poate te-ai înşelat, Joseph, 
poate că mai trăieşte încă? Dacă-l îngrijim, mai poate fi 
salvat! Vino cu mine, Joseph, vino! Şi dacă-l mai găsim în 
viaţă, ei bine, te voi ierta că eşti prieten cu ucigaşii fratelui 
tău... 

Luă lampa din cui şi se năpusti spre uşă. Dar, în loc s-o 
urmeze, Joseph Picaut, care de câteva minute trăgea cu 
urechea la zgomotele de afară, ieşi repede din colibă şi sări 
pârleazul, năpustindu-se în direcţia pădurii Machecouly a 
cărei masă neagră se profila la vreo cinci sute de paşi de 
acolo. Biata Marianne, năucită, se năpusti către trupul 
bărbatului ei, îmbrăţişându-l şi sărutându-l. Apoi, luîndu-l în 
braţele ei puternice, îl duse în colibă şi-l aşeză pe pat. 
Oricare ar fi fost neînţelegerea care domnea între cel doi 
fraţi, nevasta lui Joseph se sculă şi dădu fuga la Marianne. 
Văzând leşul cumnatului ei, căzu în genunchi, lângă pat, 
plângând cu hohote. Marianne luă lampa şi-o apropie de 
chipul bărbatului ei. Pascal Picaut avea gura şi ochii 
deschişi, ca şi cum ar mai fi trăit încă. Puse mâna pe pieptul 
lui; inima nu-i mai bătea. Atunci, întorcându-se către 
cumnata ei, văduva lui Pascal strigă: 

— lată ce i-au făcut şuanii, bărbatului meu! lată ce i-a 
făcut Joseph lui frate-său! Ei bine, jur pe acest mort să nu- 
mi găsesc pacea, nici odihna până ce ucigaşii nu-şi vor fi 
plătit crima, cu sângele lor! 

— N-ai să ai prea mult de aşteptat, sărmană femeie, zise 
o voce de bărbat. 

Cele două femei se întoarseră şi zăriră un ofiţer învăluit 
în mantie. La uşă, văzură sclipind în întuneric nişte 
baionete. Auziră cai nechezând. 

— Cine eşti? întrebă Marianne. 

— Un vechi soldat ca şi bărbatul dumitale, un om care a 
văzut destule lupte pentru ca să aibă dreptul să-ţi spună că 
nu trebuie să-i plângi pe cei care cad pentru patrie, ci să-i 
răzbuni. 


— Nu plâng, domnule, zise văduva, râdicându-şi capul. 
Ce te aduce în coliba noastră odată cu moartea? 

— Soţul dumitale trebuia să ne fie călăuză într-o 
expediţie importantă pentru salvarea acestui ţinut 
nenorocit; n-ai putea să ne dai pe cineva care să-l 
înlocuiască pe bărbatul dumitale? 

— Veţi întâlni şuani în expediţia voastră? întrebă 
Marianne. 

— Probabil, răspunse ofiţerul. 

— Ei bine, atunci am să vă fiu eu însămi călăuză! strigă 
văduva desprinzând din cui puşca soţului ei. Unde vreţi să 
mergeţi? Vă conduc. Îmi veţi plăti în cartuşe. 

— Vrem să mergem la castelul de Souday. 

— Bine, am să vă conduc, ştiu drumul. 

Şi aruncând o ultimă privire asupra mortului, văduva lui 
Pascal Picaut ieşi prima din casă, urmată de general. 


CAPITOLUL XXIV 


Unde dragostea îi converteşte chiar şi pe cei fără 
opinii 


L-AM LĂSAT PE TÂNĂRUL BARON 
pe cale de a lua o mare hotărâre. Numai că atunci când fu 
pe cale s-o ia, auzi nişte paşi pe coridor. Se aruncă pe pat, 
închise ochii, dar ciuli urechile. Paşii trecură fără să se 
oprească la uşa lui. Deci nu erau paşii mamei sale. Baronul 
deschise ochii, se ridică în picioare şi începu să reflecteze. 
Trebuia s-o rupă cu maică-sa, ale cărei toane erau lege 
pentru el; să renunţe la ideile ambiţioase pe care aceasta le 
avea în legătură cu fiul ei. Trebuia să-şi ia adio de la 
avantajele Monarhiei din iulie!:“-, care-i făgăduise baroanei 
să nu se arate zgârcită faţă de tânărul ei fiu; urma să se 
arunce într-o escapadă care putea fi sângeroasă, putea să-l 
ducă la exil, la confiscarea averii, ba chiar şi la moarte. Dar, 
ori făcea toate astea, ori se resemna s-o uite pe Mary. 
Trebuie să spunem că încăpăţânarea e o consecinţă a 
slăbiciunii. Cu cât un om e mai slab, mai şovăielnic, cu atât 
se încăpăţânează mai amarnic. Aşa şi cu baronul. Cu cât 
existau mai multe motive care-l obligau să renunţe la toată 
povestea asta, cu atât se înverşuna mai tare. Onoarea - aşa 
cum o concepea el - îl obliga să-l prevină pe contele de 
Bonneville despre pericolul care-i pândea atât pe el cât şi 
însoţitorul lui. Începu chiar să-şi reproşeze că întârziase 
atât de mult. Aşa că, după câteva momente de gândire, se 
hotări. 

Cu toate precauţiile mamei sale, citise destule romane 
polițiste ca să ştie că două cearşafuri pot, la nevoie, să ţină 
loc de scară. Din păcate, ferestrele odăii sale erau chiar 
deasupra celor de la bucătărie, de unde, în mod cert, ar fi 


fost zărit plutind între cer şi pământ, deşi începuse să se 
întunece. În plus, odaia lui se afla la o asemenea înălţime, 
încât cu toată hotărârea de a cuceri - trecând prin mii de 
primejdii - inima celei pe care o iubea, tânărul nostru simţi 
cum îl năpădesc sudorile la gândul că ar putea atârna 
deasupra unui astfel de hău, ţinându-se doar de o bucată 
fragilă de cearşaf. În faţa geamului se afla un plop uriaş de 
Canada, ale cărei ramuri se aplecau peste balcon. Ca să se 
lase în jos pe plopul acela, nu i se părea din cale-afară de 
greu. Trebuia să înşface una din ramuri. Dar cum? Nevoia 
te învaţă însă să te descurci. Răscolind prin cameră găsi o 
trusă de pescuit, cu care prindea pe vremuri crap şi 
ocheană în lacul Grand-Lieu. Luă o undiţă şi-i puse un cârlig 
mai gros. Apoi, sprijini undiţa de perete. Pe urmă, luă de pe 
pat un cearşaf, îi înnodă la un capăt un sfeşnic - îi trebuia 
un obiect greu, şi cum primul care-i căzu sub ochi fu un 
sfeşnic, îl luă - azvârli sfeşnicul legat zdravăn de cearşaf, pe 
după o creangă mai solidă, apoi, cu cârligul undiţei, pescui 
partea liberă care flutura în vânt şi o trase spre el odată cu 
creanga. Legă apoi creanga de balcon şi-n câteva minute îşi 
construi astfel un fel de punte destul de solidă şi de groasă, 
între balcon şi plop. Fără să piardă vremea, încălecă pe 
creangă, precum un matelot pe vergă şi, înaintând 
încetişor, ajunse în plop, iar de acolo jos. Atunci, fără să-i 
mai pese dacă-l vedea careva, străbătu în fugă peluza şi o 
luă spre Souday. Când ajunse pe colina de la Roche 
Serviere, auzi nişte împuşcături ce păreau să fie trase între 
Montaigu şi lacul Grand-Lieu. Când se gândi că Mary ar 
putea să fie în pericol, o luă la goană de parcă-l fugăreau 
turcii, şi nu după mult timp zări primii copaci din pădurea 
Machecoul. Acolo, în loc s-o apuce pe drumul obişnuit, dar 
care l-ar fi făcut să întârzie câteva minute, o luă pe o 
potecuţă pe care mai mersese şi altădată, ca să scurteze, 
Călcând din când în când în câte o groapă, lovindu-se de 
câte o piatră, agăţându-se în câte un spin, ajunse în sfârşit 
în locul numit Valea Diavolului. Tocmai trecuse râuleţul ce 


curgea pe fundul acestei văi, când un om, năpustindu-se 
asupra lui dintr-o tufă de grozamă, îl înhăţă atât de pe 
neaşteptate, încât băiatul, speriat, căzu pe spate în albia 
mocirloasă. 

— Niciun strigăt! Nicio vorbă! Sau eşti mort! 

Această poziţie incomodă pentru baron se prelungi mai 
bine de un minut, care i se păru cât un secol. Omul îi pusese 
un genunchi pe piept şi rămăsese mut şi nemişcat, parcă 
pândind ceva sau pe cineva. După un minut şi mai bine, 
imită o dată ţipătul bufniței. Îi răspunse un țipăt 
asemănător, apoi se auzi pasul repede al unui om şi, un nou 
personaj intră în scenă. 

— Tu eşti, Picaut? zise omul, continuând să ţină 
genunchiul pe pieptul baronului. 

— Nu, nu e Picaut, sunt eu. 

— Care eu? 

— Eu, Jean Oullier, răspunse noul sosit. 

— Jean Oullier! strigă omul cu atâta bucurie, încât se 
ridică pe jumătate şi-şi mai uşură astfel prizonierul. 

— Da, am scăpat şi asta datorită vouă. Dar trebuie să 
evităm o nenorocire, aşa că nu mai avem niciun minut de 
pierdut. 

— Ce e de făcut? 

— Câţi oameni ai cu tine? 

— Când am plecat din Montaigu eram opt. Apoi ni s-au 
alăturat şi nişte oameni din Vieille-Vigne. Acum, cred că 
suntem vreo şaisprezece-optsprezece. 

— Şi puşti? 

— Au toți. 

— Bine. Unde i-ai ascuns? 

— La liziera pădurii. 

— Adună pe toată lumea. Cunoşti răscrucea din Ragots? 

— Ca pe buzunarul meu. 

— Acolo o să-i aşteptaţi pe soldaţi. Când vor fi la douăzeci 
de paşi de oamenii tăi, ordonă să se tragă. 

— Bun! Şi după asta? 


— După ce trageţi câteva împuşcături bune, vă despărțiți 
în două: unii s-o ia pe poteca de la Cloutiere, ceilalţi pe 
drumul spre Bourgneuf. Trageţi tot timpul, ca să-i obligaţi 
să vă urmărească. 

— Ca să-i facem să se întoarcă din drum, nu-i aşa? 

— Chiar aşa, Guerin! 

— Bun, şi tu? 

— Eu trebuie să dau o fugă până la Souday. 

— Mda! mormăi ţăranul. 

— Ce ai? Ce bombăni? Nu cumva n-ai încredere în mine? 

— Nu spun că n-am încredere în tine, spun dimpotrivă că 
n-am încredere în nimeni altul. 

— Trebuie totuşi să fiu, în zece minute, la Souday! Şi 
când zic că trebuie, apoi trebuie! Ţine-i pe soldaţi în şah o 
jumătate de ceas, asta-i tot ce-ţi cer! 

— Şi dacă oamenii, n-or vrea să lupte împotriva 
soldaţilor? 

— Ai să le ordoni să lupte. 

— Dacă, le-ai fi ordonat tu, te-ar fi ascultat. Dar eu... Cu 
Joseph Picaut ăla, care face cum îl taie capul... 

— Dar dacă nu mă duc eu la Souday pe cine să trimit? 

— Pe mine, domnule Oullier, zise un glas care părea că 
vine de sub pământ. 

— Cine vorbeşte? întrebă Jean Oullier. 

— Unul pe care l-am luat prizonier. 

— Cum îl cheamă? 

— Nici măcar nu l-am întrebat. 

— Cum te cheamă, stimabile? întrebă aspru Jean Oullier. 

— Sunt baronul de la Logerie, zise tânărul, izbutind în 
sfârşit să se ridice. 

— Aha! Fiul lui Michel de la Logerie... lar dau de 
dumneata pe aici? 

— Da. Când Guerin ăsta a pus mâna pe mine, tocmai mă 
duceam la Souday să-i anunţ pe prietenul meu Bonneville şi 
pe amicul lui, Petit-Pierre, că ascunzătoarea lor e 
cunoscută. 


— Cum şi când ai aflat asta? 

— Ieri seară, dintr-o discuţie purtată între mama şi 
Courtin. 

— Şi de ce-ai întârziat - având nişte intenţii atât de 
frumoase - să-ţi avertizezi prietenul? întrebă Jean Oullier 
cu un accent plin de ironie, dar şi de îndoială. 

— Pentru că mama m-a încuiat în odaie, pentru că odaia 
se afla la etajul al doilea şi pentru că n-am putut ieşi din ea 
decât în noaptea asta, cu riscul de a-mi frânge gâtul. 

Jean Oullier chibzui câteva secunde. Rezervele sale 
împotriva a tot ceea ce venea de la Logerie erau atât de 
mari, ura faţă de toţi cei care purtau numele de Michel atât 
de adâncă, încât îi era silă să accepte, fie şi cel mai 
neînsemnat serviciu din partea băiatului. Căci, 
neîncrezătorul vandeean se întreba dacă nu cumva 
bunăvoința băiatului ascunde vreo trădare. Înţelegând, 
totuşi, că Guerin avea dreptate, că el era singurul care 
putea să-i stăpânească pe oameni, Jean Oullier - 
resemnându-se să-i rămână obligat tânărului vlăstar al 
familiei Michel - spuse: 

— Mă rog, fie! Du-te! Măcar ai picioare bune? 

— De oţel. 

— Hm ! făcu Jean Oullier. 

— Dacă domnişoara Bertha ar fi aici, ar putea să-ţi 
confirme. 

— Domnişoara Bertha? zise Jean Oullier încruntându-se. 

— Da. Când era bietul Tinguy bolnav, m-a trimis după 
doctor şi am făcut două leghe şi jumătate dus şi întors în 
numai cincizeci de minute. 

Jean Oullier clătină din cap, ca omul care nu se lasă dus 
de astfel de baliverne. 

— Poţi conta pe mine, zise Michel. Dumitale îţi trebuiau 
zece minute ca să ajungi la Souday, eu îmi pun capul că voi 
fi acolo în cinci. 

Tânărul scutură de pe el noroiul gros şi se pregăti să 
plece. 


— Cunoşti drumul? îl întrebă Jean Oullier. 

— Dacă-l cunosc? La fel de bine cum îmi cunosc aleile din 
parcul meu de acasă! 

Şi se năpusti în direcţia castelului de Souday. 

— Noroc, jupâne Oullier! îi strigă el vandeeanului. 

Jean Oullier rămase un moment pe gânduri: declaraţia pe 
care o făcuse tânărul, cum că ar cunoaşte cu ochii închişi 
împrejurimile castelului stăpânului său, îl contrariase 
grozav. 

— Mă rog, bombăni el, o să facem noi ordine în toată 
povestea asta, de îndată ce-o să ne mai tragem sufletul. 
Apoi, către Guerin: Hai, cheama oamenii! 

Țăranul îşi scoase unul din saboţi şi, apropiindu-l de buze, 
suflă în aşa fel, încât imită la perfecţie urletul lupului. 

— Crezi că te vor auzi? 

— Mai mult ca sigur. Ce avans ai faţă de soldaţi? 

— O jumătate de ceas; abia au ajuns la ferma din 
Pichardiere. 

— Din Pichardiere? zise Guerin căzând pe gânduri. 

— Da, Pascal Picaut, pe care l-au trezit din somn, le va 
servi de călăuză. 

— Pascal Picaut nu va mai servi de călăuză nimănui. 
Pascal Picaut nu se va mai trezi din somn niciodată! zise 
Guerin cu o voce sumbră. 

— Ah, deci... el era? 

— Da, el. 

— Tu l-ai ucis? 

— Se zbătea, striga după ajutor... Soldaţii erau la doi paşi 
de noi. Am fost nevoit să-l ucid... 

— Bietul Pascal! zise Jean Oullier. 

— Da zise şi Guerin, deşi ţinea cu filipiştii, era un om de 
ispravă. 

— Şi frate-său? 

— Frate-său? 

— Da, Joseph. Ce făcea? Nu l-a apărat? 

— Ce să-l apere? Se uita şi râdea! 


Jean Oullier se scutură cu oroare. Voind să scape de 
emoția ce-l cuprinsese, grăbi pasul. Guerin, care se oprea 
din când în când ca să sufle în sabot, abia reuşea să-i 
rămână aproape. Apoi, brusc, Guerin îi şopti să se oprească. 
În acel moment ajunseseră în locul numit „Panta de la 
Bauge”. Erau la doi paşi de răspântia Ragots. 


CAPITOLUL XXV 


Panta de la Bauge 


PANTA DE LA BAUGE ESTE DE 
fapt marginea unei mlaştini, de unde drumul ce duce la 
Souday urcă aproape perpendicular pe unul dintre 
povârnişurile cele mai abrupte. 

Coloana  „nădragilor roşii”, cum le spunea Guerin 
infanteriştilor, trebuia să treacă mai întâi prin mlaştină, 
apoi să urce panta aceea abruptă. Jean Oullier tocmai 
ajunsese la mlaştină. Acolo, se opri şi căzu pe gânduri. 

— La ce-ţi zboară mintea? întrebă Guerin. 

— Mă gândesc că locul ăsta e mult mai prielnic pentru 
noi decât răscrucea Ragots. 

— Cu atât mai bine, fiindcă uite colo şi o căruţă de care 
ne-am putea folosi. 

Jean Oullier, care n-o observase, o examină cu atenţia. 
Era un car greu, încărcat cu lemne, lăsat la marginea 
mlaştinii de proprietarii pe care îi apucase noaptea pe 
drum. Oamenii n-avuseseră curajul să străbată, cu lemnele 
în car, un drum atât de periculos, aşa că-l lăsaseră pe loc, 
până ce avea să se lumineze de ziuă. 

— Am o idee, zise Jean Oullier, privind când la car, când la 
povârnişul acela abrupt ce se înălța ca un zid întunecat 
dincolo de mlaştină. Numai că ar trebui... 

— Ce-ar trebui? 

— Să-ţi aduci încoace oamenii. 

— lată-i, zise Guerin, au şi sosit. 

— Oameni buni, le zise Juan Oullier, dacă nu izbutim să-i 
oprim în loc pe soldaţii lui Louis-Philippe, se va întâmpla o 
nenorocire. În ce mă priveşte, sunt hotărât să-mi las 


ciolanele aici şi să nu le îngădui filipiştilor să meargă mai 
departe. 

— Şi noi la fel, răspunseră vandeenii. 

— Bun! Dacă vreţi să mă ajutaţi într-adevăr, haideţi să 
împingem căruţa asta până sus, pe coastă... 

— Să încercăm! ziseră oamenii. 

Jean Oullier se aşeză în frunte şi carul cel greu, tras de 
unii şi împins de alţii, străbătu, fără piedici, mlaştina, şi fu, 
în sfârşit, cocoţat în vârful povârnişului. Jean Oullier îl 
propti zdravăân cu nişte pietroaie, ca să n-o pornească la 
vale. 

— Acum, le zise el oamenilor, împărţiţi-vă în două şi 
aşezaţi-vă jumătate în stânga şi jumătate în dreapta 
mlaştinii. Când voi striga: „Foc!”, trageţi. Dacă soldaţii se 
întorc şi vă urmăresc, aşa cum nădăjduiesc, să vă retrageţi 
către lacul Grand-Lieu, în aşa fel încât să-i atrageţi după voi 
şi să nu mai ajungă la Souday. Dacă, dimpotrivă, îşi continuă 
drumul, atunci o să-i aşteptăm cu toţii la răscrucea din 
Ragoits. 

Oamenii se despărţiră şi executară manevra. Jean Oullier 
rămase singur cu Guerin. 

— Se apropie, zise bătrânul lipindu-şi urechea de 
pământ. Oare cine naiba îi conduce, din moment ce Pascal 
Picaut a murit? 

— Trebuie să fi găsit la fermă vreun ţăran, pe care l-au 
luat pe sus. 

— O să-i lăsăm şi fără călăuza asta.; rătăciţi prin pădure, 
nu vor avea ce face şi se vor întoarce înapoi la Montaigu. 

— Te duci sus, lângă car? 

— Da, zise Oullier, în zece minute îi voi pune cu botul pe 
labe. 

Şi isprăvind de zis aceste cuvinte, jupânul Jean urca 
repede coasta abruptă şi se apropie de car. Era şi timpul; 
soldaţii ajunseseră la marginea mlaştinii. 

— Tu, du-te la oameni, îi zise Jean Oullier lui Guerin, care 
venise după el. 


— Şi tu ce-ai să faci? 

— Ai să vezi acuşica. 

Guerin plecă; Jean Oullier se strecură sub car şi aşteptă. 
Nici n-ajunse bine Guerin lângă ai săi, că soldaţii se şi 
înşiruiră pe marginea mlaştinii. Văzând cât era de greu de 
trecut, se opriră şovăind. 

— Drept înainte! strigă o voce de femeie. Drept înainte! 
Alt drum nu există! 

Doi vânători călare o porniră la drum şi, datorită 
grămezilor de nuiele care înţesau mlaştina, o trecură destul 
de lesne; începură apoi să urce coasta prăpăstioasă şi să se 
apropie din ce în ce de carul după care se ascunsese Jean 
Oullier. Când fură la douăzeci de paşi de el, Jean se prinse 
cu mâinile şi cu picioare de osia aflată dedesupt. Vânătorii 
călare examinară cu atenţie carul dar, nevăzând nimic care 
să le işte curiozitatea, îşi continuară drumul. Acum se 
pregăti şi grosul coloanei să treacă mlaştina. În frunte se 
afla văduva Picaut, după ea generalul, apoi vânătorii. În 
spatele vânătorilor, infanteria. Când ajunseră la piciorul 
povârnişului, auziră un zgomot asemănător unui tunet 
venind din vârful înălţimii pe care cei doi soldaţi tocmai o 
urcaseră. Pământul trepida sub picioarele lor şi un soi de 
avalanşă se prăvăli, din înaltul colinei, cu o repeziciune 
uluitoare. 

— Daţi-vă la o parte! strigă Dermoncourt cu o voce ce 
domina bubuitul acela cumplit. 

Şi, apucând-o pe văduvă de braţ, dădu pinteni calului 
care se năpusti la douăzeci de metri de acolo. Trebuia cu 
orice preţ să-şi salveze călăuza, de care avea mare nevoie. 
Şi o salvă. Majoritatea soldaţilor n-avură însă când să mai 
execute ordinul şefului lor. Încremeniţi din pricina 
zgomotului pe care-l auzeau, neştiind cu ce nou duşman vor 
avea de-a face, bâjbâind prin întuneric, rămaseră în mijlocul 
drumului, şi carul - căruia Jean. Oullier îi făcuse vânt de sus 
- se năpusti peste ei, ucigându-i pe cei aflaţi în drumul 
roţilor, rănindu-i pe cei pe care-i lovise eu loitrele şi cu 


lemnele din el. După această catastrofă urmă un moment 
de stupoare. Dar Dermoncourt, fără a se lăsa copleşit, 
începu să strige: 

— Înainte, soldaţi! înainte! Să ieşim cât mai repede din 
capcana asta! 

În aceeaşi clipă, un glas tot atât de puternic ca şi cel al 
generalului, strigă: 

— Foc, oameni buni! 

Un fulger ţâşni din fiecare tufiş care mărginea mlaştina şi 
o ploaie de gloanţe căzu în jurul soldaţilor. Glasul care 
comandase „foc”, se auzise de undeva, din faţă, iar 
împuşcăturile veniseră din spate. Generalul, vulpoi bătrân, 
tot atât de şiret ca şi Jean Oullier, pricepu manevra. Voiau 
să-l întoarcă din drum. 

— Înainte! strigă el. Nu pierdeţi timpul să ripostaţi! 
Înainte! 

Trupa începu să alerge şi, cu toate împuşcăturile, ajunse 
în vârful povârnişului. În vreme ce Dermoncourt şi soldaţii 
urcau spre culme, Jean Oullier, ascunzându-se după 
tufişuri, cobora colina şi nu după mult ajunse printre ai săi. 

— Bravo! şopti Guerin. Dacă am fi avut zece braţe ca ale 
tale şi câteva care cu lemne, la ora asta am fi scăpat de 
blestemaţii ăştia de soldaţi! 

— Hm! Eu nu sunt chiar atât de satisfăcut ca tine. Am 
tras nădejde că se vor întoarce din drum, dar nu s-au întors. 
Deci, haidem cât putem de repede la răscrucea Ragots. 

— Cine pretinde că „nădragii roşii” îşi vor continua 
drumul? întrebă o voce. 

Jean Oullier recunoscu glasul lui Joseph Picaut; acesta, cu 
un genunchi pe pământ şi cu puşca alături, golea 
buzunarele celor trei soldaţi pe care-i zdrobise carul cu 
lemne. Jean Oullier îşi întoarse capul cu scârbă. 

— Ascultă-l, Joseph, zise Guerin, fiindcă sfatul lui nu-i 
deloc de disprețuit. 

— Mă rog, numai că Albaştrii, odată ajunşi sus, n-au 
plecat mai departe. Ce dracu', voi n-aveţi urechi să-i auziţi 


cum tropăie sus, ca oile în ocol? 

— Vezi dacă e aşa cum spune, îi zise Oullier lui Guerin. 

Acesta începu să se târască încetişor către culme, iar 
când ajunse la doi paşi de ea, îşi puse pălăria în vârful unui 
băț şi o agită pe deasupra capului. Dar o împuşcătură trasă 
de sus o aruncă la douăzeci de paşi de proprietarul ei. 

— Picaut are dreptate, zise Oullier. Dar cum se face că au 
renunţat la planul lor? Le-o fi fost ucisă călăuza? 

— Nu, n-a fost ucisă, zise Picaut. 

— Deci ai văzut cine-i conduce? 

— Da, răspunse Picaut. 

— Şi ai recunoscut persoana? 

— Da. 

— Atunci, înseamnă că s-au hotărât să rămână în dosul 
stincilor până s-o lumina de ziuă, fiindcă numai acolo sunt la 
adăpost de gloanţele noastre. 

Într-adevăr, nu după mult, zăriră nişte focuri pâlpâind 
printre stânci. 

— Lucrul mi se pare cam ciudat, dacă totuşi călăuza e cu 
ei. În sfârşit, chiar dacă se hotărăsc să plece, tot pe la 
Ragots trebuie să treacă, zise Oullier. 

Se uită în jur şi văzându-l pe Guerin care se înapoiase. 
Adăugă: 

— Du-te lângă ceilalţi, Guerin. Dacă filipiştii îşi continuă 
drumul, ştii ce ai de făcut. Dacă s-au hotărât să rămână pe 
loc, lasă-i vreun ceas să zgribule lângă foculeţele lor; ar fi 
inutil să-i atacăm. 

— Şi de ce-ar fi inutil? întrebă Guerin. 

— Pentru că ar fi o crimă să-i expunem de pomană pe 
oamenii noştri. 

— Zi mai bine că... 

— Ce anume? întrebă Oullier întrerupându-l pe Guerin. 

— Zi mai bine că nu de oamenii noştri îţi pasă, ci de 
stăpânii tăi... Pe tine nu te interesează să-i dobori pe 
Albaştri, ci să-i ţii în loc, ca să nu ajungă la Souday... 

— Nu e chiar aşa, Guerin. 


— Minţi! strigă un glas. 

— Cine spune că mint? întrebă Oullier încruntându-se. 

— Eu ! strigă Joseph Picaut. 

Jean Oullier se abţinu. Nu voia să se certe cu fostul ocnaş. 

— Eu, repetă Picaut; Guerin are dreptate: nu din grijă 
faţă de noi nu vrei să-i ataci pe Albaştri, ci de teamă ca 
„nădragii roşii” să nu prade castelul. 

— Picaut, replică Oullier cu calm, deşi purtăm aceeaşi 
cocardă, nu avem acelaşi drum şi nu tindem către acelaşi 
ţel. Eu am socotit întotdeauna că, indiferent pe cine suntem 
obligaţi să slujim, noi, ăştia de jos, suntem fraţi şi nu-mi 
place să văd risipindu-se fără rost sângele fraţilor noştri. 
Ştiu că tu nu gândeşti astfel; cu atât mai rău pentru tine! În 
alte împrejurări te-aş fi silit să te căieşti că m-ai făcut 
mincinos. Acum însă sunt obligat să te las în plata 
Domnului... 

— Mă rog, când ai să ai vreme, ştii unde mă găseşti, nu-i 
aşa? replică Picaut rânjind. 

Apoi, întorcându-se către ceilalţi: — Dacă e cineva printre 
voi care vrea să prindă iepuroii ăia de sus, să vină cu mine! 

Nimeni nu se mişcă, nimeni nu răspunse. Văzând tăcerea 
generală cu care îi fusese primită propunerea, Picaut făcu 
un gest de mânie şi dispăru în tufişuri. 

— Haideţi, oameni buni; zise Jean COullier, duceţi-vă la 
răscrucea din Ragots. Dacă vă ţineţi după albia râului, într- 
un sfert de ceas sunteţi acolo. 

— Şi tu? întrebă Guerin. 

— Eu, răspunse Oullier, dau o goană până la Souday. 
Vreau să mă asigur cu ochii mei că domnişorul ăla şi-a 
îndeplinit misiunea. 

Oamenii plecară spre Ragots. Oullier rămase singur. 
Ascultă o vreme susurul apei, apoi întoarse capul spre locul 
unde se aflau soldaţii. Stâncile după care se adăpostiseră 
aceştia formau un mic lanţ, care se întindea de la est la vest 
până aproape de Souday. Dar cu cât înaintau spre castel, cu 
atât stâncile deveneau mai înalte, mai abrupte şi mai lipsite 


de vegetaţie. Chiar lângă Souday, lanţul acesta stâncos se 
isprăvea într-o adevărată prăpastie - prăpastia de la 
Bicques - mărginită de nişte pereţi drepţi de piatră, care 
creşteau parcă din râul vijelios şi foarte adânc ce curgea la 
picioarele lor. O dată sau poate de două ori în viaţa lui, ca să 
le taie calea mistreţilor fugăriţi de câini, Jean Oullier 
cutezase să coboare în această genune. Se putea cobori pe 
o potecuţă ce şerpuia printre tufişurile de grozamă, îngustă 
doar cât să poţi pune piciorul, poreclită „Cărarea caprelor”; 
acea potecă era cunoscută doar de câţiva vânători. Dar 
până şi Jean Oullier o coborâse cu atâta greutate şi 
înfruntase asemenea primejdii, încât i se părea cu neputinţă 
ca cineva să cuteze a se hazarda noaptea pe acolo. 

Dacă generalul voia să ajungă totuşi la Souday, trebuia s- 
o ia sau pe drumul obişnuit, şi atunci dădea peste oamenii 
lui Guerin, postați la răscrucea Ragots, sau s-o ia pe 
potecuţa aceea primejdioasă. Dar dinspre partea asta, Jean 
Oullier putea fi liniştit. Şi totuşi, nu era. Îl rodea parcă un 
fel de presimţire. Il se părea nemaipomenit de ciudat ca 
Dermoncourt să renunţe aşa, deodată, la planul său de a 
mai merge la Souday. În loc să plece, aşa cum anunţase, 
Jean Oullier rămase pe loc şi se uită spre tabără; observă că 
focurile făcute de soldaţi erau pe cale de a se stinge. 

Bătrânul o luă repede pe acelaşi drum pe care apucase 
Guerin ca să vadă ce fac soldaţii pe culme. Ajuns sus, se 
opri, trase cu urechea, dar nu mai auzi niciun zgomot; privi 
cu atenţie printre tufele de grozamă, dar nu mai zări nici 
picior de soldat. Locul era pustiu, focurile trăgeau să 
moară. Soldaţii dispăruseră. Atunci scoase un strigăt 
puternic de mânie şi se năpusti, de-a lungul lanţului de 
stânci, spre Souday. Era sigur că ghidul acela necunoscut, 
dar pe care Joseph Picaut îl văzuse totuşi, pornise cu 
soldaţii spre „Cărarea caprelor”. Ajuns la capătul lanţului 
de stânci, Jean Oullier mai escaladă o ridicătură, după care, 
dincolo de ea, îi zări pe soldaţi. O şi porniseră pe acea 
cărare primejdioasă şi, la lumina torţelor pe care le 


aprinseseră ca să vadă pe unde calcă, Jean Oullier îi văzu 
coborând în şir indian, în prăpastie. Furios la culme, se 
căzni să desprindă un bolovan uriaş ca să-l prăvale peste ei. 
Dar cum strădaniile îi fură zadarnice, urmă un potop, foarte 
colorat, de înjurături. În acelaşi timp se auzi în spatele lui 
un hohot puternic de râs. Se întoarse brusc şi dădu nas în 
nas cu Picaut. 

— Ei bine, jupâne Jean, după cât se pare tot eu am avut 
dreptate. 

— Doamne, răspunse bătrânul, cine dracu' i-a putut 
călăuzi tocmai pe poteca asta? 

— În orice caz, răspunse Picaut, cea care îi conduce n-o 
să mai apuce să vină înapoi nici pe drumul ăsta şi nici pe 
altul. Uită-te bine la ea acum, dacă ţii s-o mai vezi în viaţă. 

Jean Oullier se aplecă să vadă mai bine. Soldaţii 
trecuseră râul şi acum se strângeau în jurul generalului. În 
mijlocul lor, cei doi zăriră o femeie, cu părul despletit, care-i 
arăta generalului, cu degetul, drumul ce trebuia urmat. 

— Marianne Picaut! strigă Jean Oullier. 

Joseph nu zise nimic. Dar îşi duse puşca la ochi şi se 
pregăti să tragă. Jean Oullier se întoarse brusc, şi când 
Picaut apăsă pe trăgaci, lovi cu palma în ţeava, puştii. 

— Nenorocitule! îi aruncă el, lasă-i măcar vreme să-l 
îngroape pe frate-tău! 

Glonţul se pierdu aiurea. 

— Na! strigă Picaut furios, apucând puşca de ţeavă şi 
pocnindu-l în cap cu patul, pe Oullier, na! Să te înveţi minte 
şi să nu te mai amesteci unde nu-ţi fierbe oala! 

Deşi puternic, Jean Oullier luat pe neaşteptate, căzu în 
genunchi. Când dădu să se scoale, piciorul îi alunecă şi se 
rostogoli la vale, spre prăpastie. Încercă să se agaţe de 
tufişurile plăpânde pe care le întâlnea în cădere, să se 
prindă de marginile stâncilor, dar încet, încet forţele îl 
părăseau şi-şi dădu seama că nu peste mult avea să se 
prăbuşească drept în râul care clocotea la picioarele lui. 
Dar chiar în clipa în care era pe cale să cadă, nişte braţe 


puternice îl apucară şi-l traseră pe o mică platformă aflată 
la câţiva metri de apă. Era salvat! 


CAPITOLUL XXVI 


Alarma 


PERSONAJUL PE CARE-L VOM IN- 
troduce acum, sau mai curând care s-a introdus el singur în 
salonul marchizului de Souday, unde se mai aflau şi alţi 
oaspeţi, era comisarul general al viitoarei armate vandeene, 
comisar care-şi schimbase numele, foarte cunoscut în 
baroul din Nantes, cu pseudonimul de Pascal. 

— Ah! Ah! făcu marchizul de Souday, cu o anumită 
mişcare a buzelor care arăta că nu-i prea avea la suflet pe 
avocaţi, domnul comisar-general Pascal... 

— Da, şi ne aduce veşti, după cât se pare, zise Petit- 
Pierre, cu intenţia vizibilă de atrage asupră-i atenţia noului 
venit. 

Într-adevăr, la sunetul vocii care rostise aceste cuvinte, 
comisarul civil tresări şi se întoarse spre Petit-Pierre, care-i 
făcu - cu ochii şi cu buzele - un semn imperceptibil. 

— Veşti, repetă el. 

— Bune ori rele? 

— Amestecate... Dar să încep cu cele bune. 

— Spune-le... 

— „Alteța sa regală a străbătut sudul şi a ajuns cu bine şi 
sănătoasă în Vandeea. 

— Eşti sigur de asta? întrebă marchizul de Souday: 

— "Tot atât de sigur pe cât sunt de sigur că vă văd pe toţi 
în salonul ăsta, răspunse Pascal. Acum să trecem la celelalte 
veşti. 

— Ai aflat ceva, la Montaigu? 

— S-au bătut astăzi acolo: garda naţională a tras câteva 
salve de puşcă şi au fost răniţi sau ucişi câţiva ţărani. 

— Dar din ce pricină? 


— Din pricina unui scandal petrecut la târg. 

— Cine comandă armata la Montaigu? întrebă Petit- 
Pierre. 

— Un simplu căpitan; dar astăzi, având în vedere că era 
zi de târg, subprefectul şi generalul s-au dus şi ei acolo. 

— Ştii cumva numele generalului? 

— Generalul Dermoncourt. 

— Cine-i generalul ăsta? 

— Din ce punct de vedere vreţi să-l cunoaşteţi, domnule? 
Ce fel de om e, ce fire are, ce opinii? 

— Sub toate trei aspectele. 

— Ca om, are vreo şaizeci, şaizeci şi cinci de ani, şi face 
parte din acea viţă tare care a luat parte la toate bătăliile 
Revoluţiei şi ale Imperiului; va fi zi şi noapte pe cal şi nu ne 
va lăsa nicio clipă de răgaz. 

— Ei bine, vom încerca să-l obosim, şi cum n-avem decât 
jumătate din vârsta lui, înseamnă că vom fi nişte nevolnici 
sau nişte nepricepuţi dacă nu vom izbuti. Convingerile lui? 

— Cred, zise Pascal, că e republican. 

— Deşi a slujit doisprezece ani sub Imperiu? Şi ca fire? 

— Oh, cât despre asta, e cinstea întruchipată şi dacă 
Doamna ar cădea vreodată în mâinile lui... 

— Ei, ce tot spui acolo, domnule Pascal? întrebă Petit- 
Pierre. 

— Sunt avocat, domnule, şi în această calitate trebuie să 
prevăd toate şansele unui proces. Repet deci: dacă 
vreodată Doamna ar avea neşansa să cadă în mâinile 
generalului Dermoncourt, şi-ar putea da seama de 
curtoazia lui. 

— Atunci, zise Petit-Pierre, iată un duşman pe gustul 
Doamnei: puternic, curajos şi cinstit. Domnule, parcă 
vorbeai de nişte împuşcături la vadul râului Boulogne... 

— Bănuiesc că cele pe care le-am auzit pe drum veneau 
dintr-acolo... 

— Poate că ar fi bine, zise marchizul, să se ducă Bertha şi 
să vadă despre ce e vorba... Ea ne va spune exact ce s-a 


petrecut. 

Bertha se ridică. 

— Cum! strigă Petit-Pierre, domnişoara? 

— De ce nu? întrebă marchizul. 

— Pentru că mi se pare că asta-i o treabă de bărbat şi nu 
de femeie. 

— Tinere prieten, zise bătrânul gentilom, las-o pe Bertha, 
fiindcă ştie să se descurce tot atât de bine ca şi mine. 

Bertha se îndreptă spre uşă; acolo însă se întâlni nas în 
nas cu sora ei. 

— Ah! zise marchizul, ai auzit împuşcăturile, Mary? 

— Da, tată; se bat. 

— Unde? 

— Cred că la Bauge. 

— Eşti sigură? 

În aceeaşi clipă se auziră nişte lovituri puternice în 
poartă. 

— Deschideţi! strigă o voce, deschideţi! Nu-i vreme de 
pierdut! 

— E vocea lui, zise Mary. 

— Vocea lui! repetă marchizul. Vocea cui? 

— Vocea tânărului baron Michel, zise Bertha care, ca şi 
sora ei, îl recunoscuse. 

— Lasă-l să vină, domnule marchiz, lasă-l să vină! zise 
Bonneville, răspund eu pentru el. 

Abia rosti aceste cuvinte că tânărul baron, palid, gâfâind, 
murdar de noroi şi şiroind de sudoare, se năpusti în salon, 
unde nu mai avu putere să spună decât atât: 

— Fugiţi! Nu pierdeţi nicio clipă! Vin! 

Timp de câteva clipe în salon se produseră o tulburare şi 
o confuzie generală. 

— La arme! strigă marchizul. 

Contele de Bonneville şi Pascal se aruncară în faţa lui 
Petit-Pierre ca pentru a-l proteja. Mary se năpusti spre 
Michel pentru a-l ajuta să-şi vină în fire. Bertha dădu fuga la 
fereastra care dădea spre pădure şi o deschise. Atunci se 


auziră alte câteva împuşcături mai apropiate, dar totuşi la o 
oarecare distanţă. 

— Sunt pe la Bicques! zise Bertha. 

— Fugi de-acolo! Nu se poate s-o fi luat pe un astfel de 
drum! o contrazise marchizul. 

— Ba da, şopti Michel, i-am văzut: purtau torţe; îi 
călăuzea o femeie care mergea înainte! După ea venea 
generalul... 

— Oh, afurisitul de Jean, zise marchizul, de ce nu-i aici? 

— Luptă, domnule! M-am întâlnit cu el pe drum şi m-a 
trimis încoace. Vai, domnişoară Mary, veneam eu singur să 
vă spun. De ieri ştiam că vor ataca acest castel... Dar m-au 
încuiat în cameră... Am coborât pe fereastră de la etajul al 
doilea... 

— Dumnezeule, spuse Mary pălind. 

— Domnilor, rosti calm Petit-Pierre, cred că e cazul să 
luăm o hotărâre. Să luptăm? În acest caz trebuie să ne 
înarmăm, să încuiem porţile castelului, să punem străji. Să 
fugim? Atunci nu mai avem timp de pierdut! 

— Să ne apărăm ! zise marchizul. 

— Să fugim! zise Bonneville. Când Petit-Pierre va fi în 
siguranţă, ne vom apăra! 

— Ei bine, spuse Petit-Pierre, ce părere ai, domnule 
Pascal? 

— Eu zic că din moment ce nu e pregătit nimic, nu ne 
putem bate. Nu-i aşa, domnilor? 

— Domnilor, zise Petit-Pierre, Pascal are dreptate. 
Retragerea! Apoi adresându-se marchizului: — Aveţi la 
castel, vreo uşă, vreo ieşire secretă? N-avem timp de 
pierdut! 

— Mary, zise marchizul, încuie poarta castelului, dar fără 
s-o baricadezi, în aşa fel încât să poată fi deschisă de îndată 
ce vor bate în ea. Bertha, repede în subterană! Eu şi cele 
două fiice ale mele îl vom primi pe general şi-i vom face 
onorurile cuvenite şi mâine, oriunde veţi fi, ne vom întâlni. 
Numai să ştiu exact locul. 


Mary ieşi repede din odaie ca să execute ordinul tatălui 
ei, în timp ce Bertha, făcându-i semn lui Petit-Pierre s-o 
urmeze, ieşi pe cealaltă uşă, străbătu curtea, intră în 
capelă, luă două lumânări din altar, le aprinse de la o 
lampă, le puse în mâinile lui Bonneville şi ale lui Pascal şi, 
apăsând pe un resort care făcu să se deschidă partea din 
faţă a altarului, descoperi o scară ce ducea în cripta 
castelului, unde fuseseră înmormântați odinioară seniorii de 
Souday. 

— Nu vă puteţi rătăci, zise Bertha. La celălalt capăt veţi 
găsi o uşă, cu cheia pe dinăuntru. Uşa dă în câmp... 

Petit-Pierre îi strânse Berthei mâna, apoi se avântă în 
subterană, urmată de Bonneville, Pascal şi ceilalţi oaspeţi. 
Bertha închise trapa la loc. Observase că baronul Michel nu 
fugise odată cu ei. 


CAPITOLUL XXVII 


Jupânul Loriot 


MARCHIZUL:DE SOUDAY, DUPĂ 
ce-i urmări cu ochii pe fugari până când aceştia dispărură 
în capelă, scoase o exclamaţie de uşurare şi intră în 
vestibul. Dar, în loc să treacă de aici în salon, pătrunse din 
vestibul în bucătărie. Contrar obiceiurilor sale şi spre 
marea mirare a bucătăresei, se apropie de plită, ridică - cu 
solicitudine - capacul de pe fiecare oală, se asigură că nicio 
mâncare nu se lipise de fund, intră din nou în vestibul, iar 
de acolo în sufragerie, inspectă sticlele, le dublă şirul, se 
uită să vadă dacă masa era aşezată după toate regulile artei 
şi, satisfăcut de ceea ce văzuse, intră în salon. Acolo le găsi 
pe cele două fete ale sale aşezate în faţa focului: Mary era 
neliniştită, Bertha, visătoare: amândouă se gândeau la 
Michel. Mary bănuia că tânărul baron se dusese după 
Bonneville şi Petit-Pierre şi era foarte preocupată, atât de 
oboseala la care va fi supus, cât şi de primejdiile către care 
alerga. Bertha, dimpotrivă, strălucea de bucurie la gândul 
că acel tânăr atât de şovăielnic şi de temător îşi învinsese 
slăbiciunea şi bravase nişte primejdii evidente. Măsura deci 
intensitatea dragostei, pe care presupunea c-o are Michel 
pentru ea, după schimbarea uluitoare pe care această 
iubire o produsese în firea ei. Construia mii de castele în 
Spania şi-şi reproşa că nu-l obligase să rămână la Souday. 
Apoi surâdea, gândindu-se că poate totuşi nu plecase, că se 
ascunsese pe undeva, ca s-o observe pe ascuns şi că, dacă s- 
ar aventura să iasă în curte sau în parc, îi va vedea în faţa ei 
şi-l va auzi spunându-i: „Vezi de ce sunt în stare ca să obţin 
o privire de la dumneata?” Nici n-apucase bine să se aşeze 
marchizul pe scaun că, hop, se şi auzi bătând în poartă. 


Marchizul de Souday tresări, nu pentru că nu s-ar fi 
aşteptat la aceste ciocănituri în poartă, ci fiindcă bătăile 
erau timide, n-aveau nimic cazon în ele. 

— Ei, făcu marchizul, cine-o fi? 

După care ieşi din salon, traversă vestibulul şi înaintă 
până la prima treaptă a peronului. Într-adevăr, în locul 
săbiilor şi al baionetelor pe care se aştepta să le vadă lucind 
în întuneric, în locul chipurilor soldăţeşti şi a mustăţilor cu 
care credea că va face cunoştinţă, marchizul de Souday nu 
văzu altceva decât cupola unei umbrele uriaşe de pânză 
care se îndrepta spre el, urcând treptele peronului. Cum 
acea umbrelă, care înainta aidoma carapacei unei broaşte 
țestoase, ameninţa să-i scoată ochii cu vârful ei ascuţit, 
marchizul o ridică în sus şi, se trezi nas în nas cu o mutră ca 
de dihor, pe care sclipeau doi ochi mici şi strălucitori ca 
două pietre preţioase. 

— Mii de draci! strigă marchizul de Souday. Dar e jupânul 
Loriot! 

— Gata să vă slujească, dacă-l socotiți demn de acest 
lucru. 

— Fii binevenit la Souday, jupâne Loriot, zise marchizul 
cu un aer de bună dispoziţie, ca şi cum cine ştie cât l-ar fi 
bucurat prezenţa acestuia. Aştept în seara asta o societate 
numeroasă şi, în calitatea dumitale de notar al stăpânului 
casei, mă vei ajuta să-i fac onorurile. Vino în salon să le 
saluţi pe domnişoare... 

Apoi: — Loriot, voi fi întotdeauna încântat să te văd. 
Numai că o să-mi îngădui să te întreb, nu-i aşa, ce te poate 
aduce în pustiul ăsta, seara la nouă şi jumătate, şi mai ales 
pe o asemenea vreme? 

— lată ce mă aduce, zise el. Am fost la castelul din 
Logerie, de unde am plecat foarte târziu, căci adusesem 
nişte bani stăpânei de acolo; mă întorceam pe jos, după 
cum mi-e obiceiul, când am auzit în pădure nişte zgomote 
de rău augur, care mi-au confirmat ceea ce aflasem despre 
răzmeriţa din Montaigu. Mi-a fost teamă să merg mai 


departe, să nu mă întâlnesc pe drum cu soldaţi de-ai 
ducelui d'Orleans şi am socotit că domnul marchiz va 
binevoi să-mi acorde ospitalitate în noaptea asta. 

La numele de Logerie, Bertha şi Mary ridicaseră capul ca 
doi bidivii care aud de departe sunetul trâmbiţei. 

— Vii de la Logerie? zise marchizul. 

— Da, cum am avut cinstea s-o spun domnului marchiz. 

— Păi, am avut pe cineva din Logerie, în seara asta aici... 

— Poate pe tânărul baron? 

— Da. 

— Perfect, pe el îl şi caut. 

— Loriot, zise marchizul, mă miră să te văd, pe 
dumneata, un om cu principii solide, mă miră, zic, să te văd 
coborându-te până într-atât încât să adaugi la numele de 
Michel un titlu pe care de obicei îl respecţi. 

Auzindu-l pe marchiz rostind astfel de vorbe, Bertha se 
făcu roşie ca purpura, iar Mary galbenă ca ceara. Impresia 
pe care vorbele marchizului o produsese asupra celor două 
fete nu fu observată de bătrânul gentilom; dar ea nu scăpă 
ochilor ageri ai notarului. 

— Apoi, continuă marchizul, de ce, jupâne, crezi că e 
necesar să te serveşti de un subterfugiu ca să intri în casa 
noastră? 

— Domnule marchiz... se bâlbâi Loriot. 

— Ai venit să-l cauţi pe Michel, nu-i aşa? De ce minţi? 

— Rog pe domnul marchiz să primească umilele mele 
scuze. Mama tânărului, pe care am fost silit s-o accept 
printre clienţii mei, pe care am moştenit-o, ca să zic aşa, de 
la predecesorul meu, e foarte neliniştită: cu riscul de a-şi 
frânge gâtul, fiul ei a coborât pe o fereastră de la etajul al 
doilea şi, nesocotind dorinţa maternă, a fugit; aşa că 
doamna Michel m-a rugat... 

— Ah! Ah! făcu marchizul, a fost în stare de aşa ceva? 

— Da, domnule marchiz. Dacă domnul marchiz ar putea 
să-mi indice unde aş avea şansa să-l întâlnesc pe tânăr, zise 
Loriot, l-aş duce la Logerie. 


— Ah! Cât despre asta, la dracu', habar n-am nici cum, 
nici pe unde s-a făcut nevăzut. Ştiţi voi ceva? le întrebă 
marchizul pe cele două fete. 

Bertha şi Mary făcură amândouă un semn negativ. 

— După cum vezi, dragă jupâne, zise marchizul, nu-ţi 
putem fi de niciun folos. Dar de ce şi-a sechestrat doamna 
Michel, fiul? 

— Se pare, răspunse notarul, că tânărul, până acum atât 
de blând, atât de docil şi de ascultător, s-a îndrăgostit dintr- 
o dată. 

— Ah! Ah! Şi-a luat vânt, zise marchizul. Cunosc eu asta! 
Ei bine, jupâne, dac-o vezi pe maică-sa, zi-i să sloboadă 
frâul şi să-l lase liber: e mult mai bine decât să-l constrângă. 
În fond, deşi îl cunosc foarte puţin, mi s-a părut un băiat de 
treabă. 

— Are o inimă de aur, domnule marchiz, şi în plus e 
unicul fiu al baroanei, are mai bine de o sută de mii de 
franci rentă! zise notarul. 

— Hm! făcu marchizul, dacă n-are decât atât, va fi cam 
greu să-şi răscumpere josnicia numelui pe care-l poartă. 

— Tată! strigă Bertha, în timp ce Mary se mulţumi să 
ofteze, uiţi serviciul pe care ni l-a făcut în seara asta? 

„Eh, eh, oare baroana să fi avut dreptate?” îşi zise Loriot 
privind-o pe Bertha. Şi se apucă să calculeze cam la cât se 
puteau ridica onorariile contractului de căsătorie dintre 
baronul Michel şi domnişoara Bertha. 

— Ai dreptate, fata mea, zise marchizul. Să-l lăsăm pe 
Loriot să-l caute pe motanul maicii Michel. 

Apoi întorcându-se către notar: — Mai adineauri ai folosit 
ca pretext teama dumitale de a te întâlni cu soldaţii; ţi-e 
într-adevăr teamă? Dumitale? 

— Nu mi-e frică, replică Loriot, dar blestemaţii ăştia de 
Albaştri îmi fac o silă atât de adâncă, încât numai ce zăresc 
o uniformă de-a lor, şi mi se strânge stomacul atât de tare, 
că timp de douăzeci şi patru de ore nu mai pot mânca 
nimic. 


— Aşa se explică slăbiciunea dumitale, jupâne; dar ceea 
ce e şi mai triste că mă văd obligat să te rog să pleci... 

— Domnul marchiz vrea să-şi râdă de umilul lui servitor. 

— Câtuşi de puţin. Nu vreau să te văd mort, jupâne, 

— Cum adică? 

— Dacă vederea unui singur soldat îţi prilejuieşte 
douăzeci şi patru de ore de post, ai să mori sigur de foame 
dacă ai să fi obligat să stai o noapte întreagă sub aceiaşi 
acoperiş cu un regiment... 

— Un regiment! 

— Da. Am invitat un regiment să mănânce în seara asta la 
Souday, şi prietenia pe care o am pentru dumneata, jupâne, 
mă obligă să te rog să ştergi putina cât mai repede. Numai 
că, bagă de seamă, caraghioşii ăia văzându-te hoinărind pe 
câmpuri sau mai curând prin pădure, la o astfel de oră, s-ar 
putea foarte bine să te ia drept ceea ce nu eşti... 

— Şi atunci? 

— Ei bine, în cazul ăsta nu s-ar sili să te cinstească cu 
vreo câteva puşti, iar puştile soldaţilor domnului duce 
d' Orleans sunt încărcate cu gloanţe. 

Notarul deveni foarte palid şi bâlbâi câteva vorbe de 
neînțeles. 

— Aşa că hotărăşte-te. Ai de ales: ori mori de foame, ori 
de glonţ. N-ai vreme de pierdut, căci şi aud trupa 
mărşăluind... lată, după toate probabilitățile generalul şi 
bate în poartă! 

Într-adevăr, cineva bătea în poartă, dar de data asta cu 
putere. 

— În compania domnului marchiz, zise Loriot, mă simt în 
putere să-mi înfrâng sila, oricât de cumplită ar fi ea. 

— Bine! Atunci ia torţa asta şi hai să-i întâmpinăm pe 
oaspeţi. 

Şi marchizul de Souday, luând el însuşi o torţă în mână, 
ieşi pe peron. Bertha şi Mary îl urmară. Mary gânditoare, 
Bertha neliniştită, scrutând întunericul adânc din curte, ca 


să vadă dacă nu-l vor descoperi pe cel la care se gândeau 
amândouă. 


CAPITOLUL XXVIII 


Unde generalul înfulecă nişte bucate care nu erau 
pregătite pentru el 


DUPĂ INSTRUCŢIUNILE MARCHI- 
zului, transmise de Mary Rosinei, poarta fusese deschisă 
soldaţilor încă de la prima ciocănitură. Ei năvăliră în curte 
şi se grăbiră să încercuiască locuinţa. În momentul în care 
bătrânul general cobora de pe cal, zări două facle şi, în 
spatele lor, jumătate în urmă, jumătate în lumină, două 
tinere. Înaintară către el cu un aer încurcat şi totodată 
grațios, care-l surprinse. 

— Pe legea mea, generale, strigă marchizul, coborând 
ultima treaptă a scării ca să iasă astfel cât mai mult în calea 
generalului, aproape că eram desperat că n-am să te mai 
văd în seara asta. 

—  Dumneata  desperat, domnule marchiz? zise 
generalul:uluit de această mărturisire. 

— Da, zise marchizul. La ce oră aţi plecat din Montaigu? 
Spre ora şase? 

— La şase şi ceva. 

— Ei bine, aşa e. Am socotit că v-ar trebui mai bine de 
trei ceasuri ca să ajungeţi aici; vă aşteptam cam pe la nouă 
şi un sfert, nouă şi jumătate. Dar iată că e trecut de zece. 
Eram cât pe-aci să-mi spun: „Dumnezeule, oare să se fi 
întâmplat vreun accident care să mă lipsească de cinstea de 
a primi în casa mea un atât de brav şi prețuit ofiţer?” 

— Deci mă aşteptai, domnule? 

— Drace! Pun rămăşag că afurisitul ăla de vad de la Pont- 
Farcy v-a pricinuit o asemenea întârziere! Ce ţinut 
nenorocit, generale! Râuri care, la cea mai mică ploaie 
devin adevărate torente; drumuri... ei numesc astea 


drumuri! eu le numesc hârtoape! Dar mărturisesc că toate 
astea nu înseamnă nimic pe lângă râpa aia de la Bicques, 
unde când eram tânăr, nici eu, vânător înrăit, nu cutezam 
să mă hazardez fără să tremur. Într-adevăr, generale, când 
mă gândesc câte necazuri şi câtă oboseală te-a costat 
cinstea pe care mi-o faci, nici nu ştiu cum să-mi arăt 
recunoştinţa! 

Generalul văzu că avea de-a face cu cineva mai subtil 
decât el. Se hotări să-i plătească cu aceeaşi monedă. 

— Crede-mă, domnule marchiz, răspunse el, că regret de 
a mă fi lăsat aşteptat atâta şi numai eu sunt vinovat de 
întârzierea pe care mi-o reproşezi. În orice caz, voi încerca 
să profit de lecţia pe care mi-o dai, şi altădată, în ciuda 
vadurilor, a cascadelor şi a râpelor, voi sosi la vreme, 
conform celor mai riguroase reguli de politeţe. 

În acel moment, un ofiţer se apropie de general ca să 
primească ordine în legătură cu percheziţia pe care trebuia 
s-o facă la castel. 

— E de prisos, căpitane, zise generalul. N-ai auzit că 
gazda noastră ne-a spus că am venit prea târziu? Asta 
înseamnă că n-avem motive să ne mai deranjăm, fiindcă 
vom găsi totul în cea mai deplină ordine. 

— Cum adică? întrebă marchizul; în ordine sau nu, 
castelul meu vă stă la dispoziţie, generale; folosiţi-vă de el 
cum vă place! 

— Prea mi-l oferi cu plăcere ca să refuz, răspunse 
generalul înclinându-se. 

— Oh, cât sunteţi de zăpăcite, domnişoarelor, zise 
marchizul adresându-se fiicelor sale; nu mi-aţi atras atenţia 
că-i ţin pe aceşti domni la poartă pe o astfel de vreme! Nişte 
oameni care au trecut prin vadul de la Pont Farcy! Intră, 
domnule general, intraţi, domnilor! Am făcut un foc zdravăn 
în salon, un loc în faţa căruia vă veţi usca hainele pe care 
apele râului Boulogne trebuie să le fi făcut de neîmbrăcat. 
Dar îngăduiţi-mi să îndeplinesc o formalitate cu care poate 


că ar fi trebuit să încep, prezentându-vă pe cele două fiice 
ale mele, Bertha şi Mary de Souday. 

— Pe legea mea, marchize, zise galant generalul, vederea 
unor chipuri atât de graţioase merita riscul de a răci 
trecând prin vadul de la Pont Farcy! 

— Ei bine,  domnişoarelor, profitaţi de ochii 
dumneavoastră frumoşi şi asiguraţi-vă că, după ce i-am 
aşteptat atâta pe aceşti domni, masa nu se va lăsa la rându-i 
aşteptată. 

— Într-adevăr, domnule marchiz, zise Dermoncourt, 
suntem  copleşiţi de bunătatea dumneavoastră şi 
recunoştinţa noastră... 

— E răsplătită prin bucuria pe care ne-o pricinuieşte 
vizita dumneavoastră. Înţelegi, generale, eu care sunt 
obişnuit cu cele două chipuri graţioase cărora le-aţi adresat 
un atât de frumos compliment - şi-n afară de asta sunt tatăl 
lor - găsesc de multe ori şederea la castel cam insipidă, cam 
monotonă. Îţi dai deci seama cât am fost de bucuros când 
un spiriduş a venit să-mi spună: „Generalul Dermoncourt a 
plecat la ora şase din Montaigu ca să facă o vizită, cu tot 
statul lui major, la Souday”. 

— Deci un spiriduş te-a avertizat? 

— Sigur. În fiecare castel există câte unul. Aşa că 
perspectiva serii pe care aveam s-o petrec cu dumneata, 
generale, mi-a redat o vioiciune pe care n-am mai cunoscut- 
o de multă vreme. Apoi, adresându-se ofiţerilor: 
— Domnilor, vreţi să-l urmaţi pe general şi să treceţi în 
sufragerie? 

Se aşezară la masă: generalul între Mary şi Bertha, 
marchizul între cei doi ofiţeri. Jupânul Loriot se aşezase 
lângă Bertha. Marchizul, care mânca de obicei la ora cinci 
şi care răbda de aproape şase ceasuri, îşi despăgubea din 
belşug stomacul pentru această aşteptare, Mary şi Bertha 
erau amândouă gânditoare; generalul se gândea şi el cum 
să-i vină de hac marchizului şi să-l dea de gol. Mirat, la 
început, de spontaneitatea primirii care i se făcuse, începea 


să-şi regăsească sângele rece şi, revenit la obiceiul său de a 
observa totul cu atenţie, îşi dădu seama, din ceea ce vedea, 
din graba gazdei sale ca şi din belşugul acelei mese, mult 
prea frumoasă ca să fi fost pregătită pentru el, că bănuielile 
sale erau pe deplin întemeiate. Dar, ascuţit la minte cum 
era, socoti că ar fi fost de prisos să pornească în urmărirea 
fugarilor; se hotări deci să aştepte până mai târziu, ca să-şi 
înceapă investigaţiile. 

— Domnule marchiz, zise el ridicând paharul, îmi îngădui 
să beau în sănătatea  domnişoarelor de  Souday, 
mulţumindu-le că au vrut să ia parte la primirea plină de 
curtoazie cu care ne-aţi onorat! 

— Sora mea şi cu mine vă mulţumim, domnule general, 
zise Bertha, şi suntem fericite că v-am putut fi pe plac 
conformându-ne dorinţei tatălui nostru. 

— Ceea ce vrea să spună, replică generalul surâzând, că 
dumneavoastră sunteţi bine dispuse din ordin şi că deci 
domnului marchiz trebuie să-i fim recunoscători pentru 
asta. Mă rog, preţuiesc şi mai mult această francheţe 
specific militară care, din tabăra admiratorilor mă face să 
trec în tabăra prietenilor dumneavoastră. 

—  Elogiile pe care le aduceţi francheţii mele mă 
încurajează, domnule general, şi această francheţe va 
cuteza să vă mărturisească faptul că, având în vedere 
convingerile dumneavoastră politice, nu vă pot număra 
printre prietenii mei. 

— Generale, zise marchizul, aş vrea să răspund şi eu 
paharului închinat cu atâta curtoazie fiicelor mele; sunteţi 
însurat? 

— Nu, zise el. 

— Poate aveţi o soră? 

— Nu. 

— Poate o mamă? 

— Da, zise generalul. Franţa, mama noastră, a tuturor. 

— Ei bine, bravo! Beau pentru Franţa, pentru cele opt 
secole de glorie şi de măreție pe care le datorează regilor 


ei. 

— lar eu, zise generalul, pentru jumătatea de secol de 
libertate pe care o datorează fiilor ei. 

Toţi oaspeţii îşi ridicară paharele, le ciocniră şi le goliră. 
Odată lansată pe această pantă şi stropită din belşug cu vin, 
discuţia luă nişte întorsături atât de puţin interesante 
pentru Mary şi Bertha, încât dându-şi seama că n-o vor 
putea suporta până la desert, cele două fete se ridicară de 
la masă şi trecură, fără zgomot, în salon. La rândul lui, 
jupânul Loriot, care părea că venise mai mult pentru cele 
două fete decât pentru marchiz, se ridică şi le urmă. 


CAPITOLUL XXIX 


Unde curiozitatea jupânului Loriot nu este pe deplin 
satisfăcută 


— EI, ZISE BERTHA, PARI FOARTE 
satisfăcut, domnule notar. 

— Domnişoară, răspunse încet Loriot, am făcut tot ce-am 
putut ca să-l ajut pe domnul marchiz în planurile sale. 

— Despre ce planuri e vorba, domnule Loriot? zise Mary 
râzând. Nici Bertha, nici eu n-avem habar de ce spui! 

— Dumnezeule, spuse notarul, mi-am închipuit că domnul 
marchiz are motive puternice şi serioase ca să-l trateze ca 
pe un vechi prieten, dacă nu chiar mai mult, pe soldăţoiul 
pe care l-a primit la masa lui; atenţiile cu care l-a copleşit 
mi s-au părut atât de ciudate, încât mi-am închipuit că au 
un anumit scop. 

— Ce scop? întrebă Bertha. 

— Drace, cel de a-i inspira atâta siguranţă, încât să uite 
de propria-i siguranţă şi să-l facă să îndure soarta lui... 

— Soarta cui? 

Notarul făcu un gest de tăiere a capului. 

— Soarta lui Holofern:”, poate? întrebă Bertha izbucnind 
în râs. 

— Chiar aşa, spuse notarul. 

Mary se alătură surorii sale în explozia de râs a acesteia. 
Presupunerea bietului notar le făcuse pe cele două fete să 
se prăpădească de râs. 

— lar noi să jucăm rolul Judithei? zise Bertha potolindu- 
se. Jupâne Loriot, dacă tata ar auzi una ca asta ar putea să 
se supere pe dumneata, fiindcă l-ai crezut în stare de un 
astfel de procedeu... cam biblic, ca să zic aşa; dar, mă rog, 


n-o să-i spunem nici lui, nici generalului, care la rândul său 
ar fi prea puţin flatat dacă ar auzi asemenea năzbâtii. 

— Domnişoară, replică jupânul Loriot, iartă-mă dacă ura 
mea pentru filipişti m-a târât atât de departe. 

— “Te iert, domnule Loriot, zise Bertha, te iert şi ca să nu 
mai fi expus unor situaţii asemănătoare, vreau să te pun la 
curent cu cele întâmplate. Află că generalul Dermoncourt, 
la care te-ai uitat ca la diavol, a venit pur şi simplu la castel 
ca să facă o percheziţie, de genul celor pe care le-a făcut la 
mai toate castelele din împrejurimi. 

— Dar atunci, întrebă notarul, de ce l-a tratat... pe legea 
mea, voi rosti totuşi cuvântul; de ce l-a tratat cu atâta fast? 

— Mi se pare, domnule Loriot, că tata e liber să invite pe 
oricine la masa lui şi să-l trateze cum vrea, zise Mary. 

— Da, dar nu pe nişte oameni care vin să... îngăduiţi-mi 
domnişoară ca lucrul să nu mi se pară firesc şi să presupun 
că are ocutotulaltă cauză. 

— Adică, domnule Loriot, vezi în asta un secret pe care te 
strădui să-l descoperi? 

— Oh, domnişoară... 

— Ei bine, ţi-l voi dezvălui, sau aproape, dragă domnule 
Loriot; căci ştiu că se poate conta pe dumneata, dacă şi 
dumneata, la rândul dumitale, ai să-mi spui cum se face că, 
trimis fiind să-l cauţi pe domnul Michel de la Logerie, ai 
venit glonţ la castelul de Souday. 

Bertha rosti aceste cuvinte cu o voce fermă şi notarul le 
ascultă mult mai încurcat decât fusese cea care le rostise. 
Cât despre Mary, ea se apropiase de sora sa, îşi trecuse 
braţul pe sub al ei, şi aştepta, cu o curiozitate pe care nu 
încerca să şi-o ascundă, răspunsul jupânului Loriot. 

— Ei bine, dacă doriţi să ştiţi de ce... 

Notarul făcu o pauză, ca pentru a fi încurajat. Bertha, îl 
încurajă deci, cu un semn din cap. 

— Am venit, continuă jupânul Loriot, fiindcă doamna 
baroană de la Logerie, mi-a vorbit despre acest castel ca 


despre locul unde mai mult ca sigur s-a ascuns fiul ei, după 
ce-a şters-o de acasă. 

— Şi pe ce-şi întemeiază doamna de la Logerie 
bănuielile? întrebă Bertha cu aceeaşi voce hotărâtă. 

— Domnişoară, replică notarul din ce în ce mai încurcat, 
după ce-am spus atâtea despre tatăl dumneavoastră, nu 
ştiu dacă voi avea curajul să merg până la capăt... 

— De ce nu, domnule notar? continuă Bertha, păstrându- 
şi aplombul. Vrei să te ajut? Fiindcă ea crede că persoana 
pe care o iubeşte fiul ei se află la castelul de Souday. Nu-i 
aşa? 

— Într-adevăr, aşa e. 

— Bun! Dar ceea ce-aş dori eu să aflu, ceea ce râvnesc să 
ştiu, este părerea doamnei de la Logerie despre această 
iubire. 

— Părerea asta nu-i câtuşi de puţin favorabilă, 
domnişoară, zise notarul; îmi pare rău că trebuie s-o 
mărturisesc... 

— lată un punct asupra căruia şi tata şi baroana sunt de 
acord, zise râzând Bertha. 

— Dar, continuă notarul cu intenţie, domnul Michel va fi, 
peste câteva luni, major, liber pe acţiunile lui, stăpânul unei 
averi imense. 

— Pe acţiunile lui, sublinie Bertha. Asta i-ar putea fi de 
folos... 

— La ce, domnişoară? întrebă notarul. 

— Ca să-şi reabiliteze numele pe care-l poartă, ca să facă 
să se uite vechile amintiri pe care tatăl său le-a lăsat în 
ţinut. Cât despre avere, dacă eu aş fi cea pe care domnul 
Michel ar onora-o cu afecțiunea lui, l-aş sfătui s-o folosească 
în aşa fel încât să nu mai existe în întreaga provincie un 
nume mai onorabil şi mai onorat decât al lui. 

— Şi ce anume l-aţi sfătui să facă, domnişoară? 

— Să-şi împartă această avere celor de la care a smuls-o 
taică-său. 


— Dar în acest caz, domnişoară, l-aţi ruina pe cel pe care 
aţi avea cinstea să-l iubiţi! 

— Ce importanţă ar avea din moment ce s-ar bucura în 
schimb de stima tuturor şi de dragostea celei care l-ar 
sfătui să facă un astfel de sacrificiu? 

În acel moment, Rosine se ivi în uşă şi zise adresându-se 
mai mult lui Mary: 

— Domnişoară, vreţi să veniţi puţin? 

Bertha îşi continuă discuţia cu notarul; lacomă să afle 
cam ce sentimente nutrea doamna de la Logerie faţă de 
dânsa şi fericită să discute, oricât de vag, despre proiectele 
pe care şi le făcea, îi zise lui Mary să se ducă să vadă despre 
ce era vorba. Dar nici Mary, la rândul ei, nu se îndura să 
părăsească salonul. Era pur şi simplu speriată constatând 
cât de repede înflorise dragostea Berthei faţă de Michel; 
fiecare dintre cuvintele surorii sale răsuna dureros în inima 
ei; ştia sigur că Michel o iubeşte pe dânsa, şi se gândea cu 
groază cât de desperată va fi Bertha când va băga de 
seamă acest lucru. 

— Du-te, dragă, îi zise Bertha a doua oară, şi ocupă-te şi 
de camera domnului Loriot; căci mi-e teamă ca în toată 
vânzoleala asta, să nu fi uitat să-i pregătească şi lui careva, 
un culcuş. 

Mary avea obiceiul să fie docilă, aşa că se supuse; dintre 
cele două, ea era cea blândă şi flexibilă. O găsi pe Rosine la 
uşă. 

— Ce vrei? întrebă dânsa. 

Fata nu-i răspunse; ca şi cum s-ar fi temut să nu fie auzită 
din sufragerie, o trase pe Mary de braţ şi o duse tocmai sub 
scara care se afla în cealaltă parte a casei. 

— Domnişoară, băiatului îi este foame! 

— Îi este foame? 

— Da, mi-a spus-o mai adineauri. 

— Dar despre ce băiat vorbeşti? Cui îi este foame? 

— Ei, vorbesc de domnul Michel. 

— Cum? Michel e aici? 


— Nu ştiaţi.? 

— Habar n-am avut. 

— Păi, acum două ceasuri, după ce domnişoara Bertha a 
intrat în salon, cu puţin înainte de sosirea soldaţilor, el a 
intrat în bucătărie. 

— Deci n-a plecat cu Petit-Pierre? 

— Nu. 

— Spui că a intrat în bucătărie? 

— Da; era atât de obosit, încât ţi se făcea milă. „Domnule 
Michel, i-am zis, nu vă duceţi în salon? — Rosine dragă, a 
răspuns cu glasul lui catifelat, nu m-a invitat nimeni nici să 
intru în salon, nici să rămân aici.” Voia să se ducă să doarmă 
la Machecoul; căci de întors la Logerie, n-ar fi făcut-o 
pentru nimic în lume. Se pare că maică-sa vrea să-l ia cu ea 
la Paris. Nu l-am putut lăsa să bată astfel drumurile în toiul 
nopții. 

— Şi bine ai făcut, Rosine. Unde-i acum? 

— L-am dus în odaia din turnuleţ; dar cum soldaţii au pus 
stăpânire pe parter, nu se poate ajunge acolo decât prin 
coridorul de la capătul podului, şi tocmai veneam să vă cer 
cheia. 

Primul îndemn al lui Mary fu să-şi prevină sora; dar acest 
prim îndemn fu în curând urmat de un al doilea şi acesta - 
trebuie s-o mărturisim - fu mai puţin generos: şi anume să-l 
vadă pe Michel singură şi cea dintâi. 

— lată cheia, zise Mary. 

— Ah, domnişoară, replică Rosine, veniţi cu mine, vă rog. 
Sunt atâţia oameni în castel, încât nu mă încumet să urc, de 
una singură, până acolo sus; pe dumneavoastră, fiica 
marchizului de Souday, toată lumea vă va respecta. 

— Dar mâncarea? 

— E aici. 

— Unde? 

— În coşuleţul ăsta. 

— Atunci, hai! 


Şi Mary o luă repede pe scară cu sprinteneala uneia 
dintre acele căpriţe pe care le urmărea adesea pe stâncile 
din Machecoul. 


CAPITOLUL XXX 


Camera din turnuleţ 


AJUNSĂ LA ETAJUL AL DOILEA, 
Mary se opri în faţa odăii pe care o ocupa Jean Oullier, la 
castel; căci în odaia asta se afla cheia de care avea ea 
trebuinţă. Apoi deschise o uşă ce dădea spre scara în 
spirală pe unde se ajungea în turnuleţ; urcă repede, deşi 
scara din această parte a turnului era într-o stare de 
şubrezenie îngrijorătoare. În vârful acestui turnuleţ, drept 
sub acoperiş, se afla o odăiţă atât de mică şi de 
sărăcăcioasă, încât i-ar fi fost cu neputinţă şi unui biet câine 
să se odihnească acolo, darmite unui om. Or, tocmai aici se 
găsiseră Rosine şi bucătăreasa să-l ascundă pe Michel. 
Odaia asta îi slujea lui Jean Oullier ca să strângă 
seminţele din grădină şi uneltele necesare grădinăritului. 
Pereţii erau împodobiţi cu funii de ceapă, cu tije uscate de 
fasole, cu căpăţâni de varză de cele mai diverse specii. Din 
nenorocire, toate acele eşantioane botanice, aşteptând 
momentul să fie puse în pământ, se umpluseră atât de tare 
de praf încât, la cea mai mică mişcare pe care o făceai în 
cămăruţa aceea strâmtă, adevăraţi nori de colb te învăluiau 
ca într-o mantie şi aproape că te sufocau. Drept unică 
mobilă, cămăruţa avea o masă de tâmplărie. Michel, care 
stătuse o bucată de vreme pe ea, nu întârzie s-o schimbe cu 
un sac de ovăz, de un soi nou, a cărui raritate meritase 
onorurile cămăruţei cu grâne deosebite. Se aşeză deci pe 
sac - care oricum, era puţin mai moale decât masa de lemn 
negeluit, ca să-şi aline un pic oboseala ce-l sleise. Hainele îi 
erau ude şi murdare de noroi, îi era frig, foame şi somn, nu 
se putea nici odihni, nici încălzi, n-avea nici ce mânca. 


Tocmai când se ocăra pentru timiditatea lui prostească, auzi 
un pas uşor ce se apropia. Inima îi tresări. 

— “Tu eşti, Rosine? întrebă el auzind cum cineva se 
străduia să deschidă uşa. 

— Nu, nu-i Rosine, domnule Michel, sunt eu. 

Michel recunoscu vocea lui Mary. Fata continuă: 

— Da, eu, care sunt furioasă pe dumneata! 

Dar cum după glas nu se prea vedea că ar fi chiar atât de 
furioasă, Michel nu se prea sperie de cele auzite. 

— Domnişoara Mary! strigă el. 

În vremea asta, tânăra descuie uşa. 

—  Dumneata! strigă Michel, dumneata, domnişoară 
Mary! Oh! Cât sunt de fericit! 

— Ei, nu chiar atâta pe cât o spui! 

— Cum adică? 

— Pentru că, în toiul fericirii dumitale, n-ai uitat că ţi-e 
foame! 

— Ah, domnişoară, cine ţi-a spus asta? bâlbâi Michel, 
roşind până în albul ochilor. 

—  Rosine. Hai, Rosine, intră! continuă Mary. Pune 
felinarul pe masa asta şi deschide repede coşul. Nu vezi că 
domnul Michel îl mănâncă din ochi? 

Aceste vorbe ale lui Mary îl făcură pe tânărul baron să se 
bosumfle puţin. 

— Cât eşti de copil! îi spuse Mary. După ce-ai dat dovadă 
de atâta curaj, după ce ne-ai făcut un atât de mare serviciu, 
de ce nu i-ai spus tatii: „Domnule, mi-ar fi cu neputinţă să 
mă întorc acasă astă-seara; vreţi sa mă adăpostiţi până 
mâine dimineaţă?” 

— Oh, n-aş fi cutezat niciodată! strigă Michel lăsându-şi 
braţele să-i atârne de-a lungul trupului. 

— De ce? întrebă Marv. 

— Pentru că tatăl dumitale mă cam sperie. 

— Tata! Dar este omul cel mai bun din lume. Şi apoi nu 
eşti dumneata prietenul nostru? 


— Oh, cât eşti de bună, domnişoară, că-mi spui astfel de 
vorbe! 

Apoi, cutezând să facă un pas înainte: 

— Oare să fiu, într-adevăr, prietenul dumitale? 

Mary roşi uşor. Cu câteva zile mai înainte n-ar fi ezitat să- 
i spună lui Michel că-l socotea prieten; dar acum, când 
dragostea îi înflorise în inimă, nu-şi mai putea striga în gura 
mare sentimentele. Pe măsură ce descoperea aceste 
sentimente, devenea mai pudică, mai retrasă, mai timidă. 
Aşa că Mary, care până atunci nu-şi ascunsese niciodată 
gândurile, acum intui că trebuie să fie mai rezervată, dacă 
nu cumva chiar să facă pe nepăsătoarea.. 

— Dar mi se pare, răspunse ea tânărului baron, că meriţi 
o astfel de cinste. 

Apoi, fără să-i lase timp să răspundă, continuă! — Hai, 
dovedeşte-ne că ai acea poftă de mâncare cu care te lăudai 
mai adineauri! 

— Domnişoară, zise Michel, mi-a trecut foamea... 

— Haide, lasă mofturile şi vino de mănâncă... Dacă nu mă 
asculţi să ştii că plec! 

—  Domnişoară, zise Michel, întinzând către Mary 
amândoui mâinile, dintre care una era „înarmată” cu un 
hartan de pui, iar cealaltă cu o bucată de pâine, 
domnişoară, n-ai să ai cruzimea asta! Oh, dacă ai şti cât 
sunt de trist şi de nenorocit de două ceasuri încoace... 

— Cred şi eu, zise râzând Mary, îţi era foame. 

— Oh, nu, nu era numai asta. Închipuieşte-ţi că de aici te 
vedeam vorbind cu toţi ofiţerii âia şi... 

— E vina dumitale! În loc să te ascunzi ca o bufniţă în 
turnul ăsta vechi, puteai să rămâi în sufragerie şi să stai la 
masă omeneşte; i-ai fi auzit pe tata şi pe generalul 
Dermoncourt istorisind nişte fapte care-ţi fac pielea ca de 
găină, şi l-ai fi văzut pe jupânul Loriot înfulecând ca un lup, 
ceea ce probabil te-ar fi înfricoşat şi mai tare. 

— Ah! Doamne! strigă Michel. 

— Ce-i? întrebă Mary surprinsă. 


— Jupânul Loriot din Machecoul? 

— Da, jupânul Loriot din Machecoul, repetă Mary. 

— Notarul mamei? E aici? întrebă tânărul. 

— Da, e aici... Şi fiindcă tot a venit vorba, continuă Mary 
râzând, ştii cumva ce l-a adus încoace? 

— Nu. 

— Venise după dumneata... 

— După mine? 

— Da, îl trimisese mama dumitale. 

— Dar, zise Michel, speriat, eu nu vreau să mă mai întorc 
la Logerie. 

— De ce? 

— Fiindcă... Fiindcă mă ţine închis în casă, sechestrat, şi 
eu nu vreau să stau departe de... de prietenii mei! 

— Fleacuri! Logerie e la doi paşi de Souday. 

— Da, dar Parisul e departe de Logerie. l-ai spus 
notarului că sunt aici? 

— Nu i-am spus. 

— Oh, domnişoară îţi mulţumesc! 

— Nu trebuie să-mi mulţumeşti. N-am ştiut nimic de 
treaba asta! Domnule Michel, zise Mary după o pauză, dacă 
ţi-aş mărturisi un lucru? 

— Mărturiseşte-l, domnişoară... 

— Ei bine, cred că dacă aş fi fost bărbat, jupânul Loriot 
nu m-ar fi stânjenit prea mult... 

Michel păru să-şi adune toate puterile ca să ia o hotărâre. 

— La urma urmei, ai dreptate, zise el, am să-i declar că 
nu mă mai întorc la Logerie. 

În acel moment cei doi tineri tresăriră. Bucătăreasa o 
striga pe Rosine. Fata se pregăti să coboare. 

— Cred că n-ai de gând să mă părăseşti, îi spuse Mary. 
Sper că n-ai să mă laşi singură aici! 

— Dar, zise zâmbind Rosine, mi se pare că nu sunteţi 
singură. Cum, stăpână, dumneavoastră care cutreieraţi 
singură pădurile, chiar şi noaptea, aţi devenit dintr-o dată 
atât de fricoasă? Zău dacă vă mai recunosc ! 


— N-are importanţă, rămâi Rosine ! 

— Mă rog. Dar având în vedere ajutorul pe care vi-l dau 
de o jumătate de ceas de când mă aflu aici, pot foarte bine 
să plec... 

— Da, sigur, Rosine, dar nu despre asta e vorba acum... 

— Atunci despre ce? 

— As vrea să-ţi spun... 

— Ce? 

— Că... că acest domn nu poate petrece noaptea aici! 

— Ei bine, întrebă Rosine, atunci unde şi-o va petrece? 

— Nu ştiu; dar trebuie să-i găsim o odaie. 

— Fără să ştie domnul marchiz? 

— Adevărat, tata habar n-are... Doamne, ce-i de făcut? 
Ah, domnule Michel, şi toate astea numai din vina dumitale! 

— Domnişoară, zise Michel, dacă te stingheresc, sunt 
gata să plec... 

— Cine ţi-a spus asta? spuse repede Mary. Dimpotrivă, 
rămâi! 

— O idee, domnişoară Mary, o întrerupse Rosine. 

— Care? întrebă tânăra. 

— Dacă aş vorbi cu domnişoara Bertha? 

— Nu, răspunse Mary cu o însufleţire care-o miră până şi 
pe ea, nu! Am să vorbesc eu cu ea imediat ce voi cobori, 
după ce domnul Michel îşi va isprăvi masa asta amărâtă. 

— Atunci, eu mă duc... 

Mary nu cuteză s-o mai reţină. 

Rosine plecă şi-i lăsă pe cei doi tineri singuri. 


CAPITOLUL XXXI 


Care se termină altfel decât se aştepta Mary 


CĂMĂRUŢA NU ERA LUMINATĂ 
decât de felinarul de pe masă, a cărui lumină cădea toată 
asupra uşii şi lăsa aproape în întuneric restul odăii - dacă se 
putea numi odaie, porumbarul acela unde se aflau tinerii 
noştri. 

Michel continua să stea pe sacul de ovăz; Mary, în 
genunchi, răvăşea coşul, căutând vreun dulce care să 
încheie masa improvizată de Rosine pentru bietul solitar. 
Michel, cu fruntea sprijinită în mâini, contempla suava şi 
blânda făptură din faţa lui şi aspira cu nesaţ mireasma 
lungilor bucle blonde pe care vântul - ce adia prin fereastra 
deschisă - le învolbura încetişor şi le ridica până la buzele 
sale; la acea atingere, la acel parfum, la acea privelişte, îşi 
simţea sângele alergându-i nebuneşte prin vine; sub 
impulsul unor senzaţii cu totul noi pentru el, tânărul învăţa 
să dorească. Ar fi vrut să-i spună lui Mary c-o iubeşte, că e 
nebun după ea, dar cum? Până la urmă, socoti că, cel mai 
nimerit ar fi să-i ia mâna şi să i-o ducă la buze. Ceea ce şi 
făcu, fără ca măcar să fie conştient de acest lucru. 

— Domnule Michel! zise Mary mai mult mirată decât 
supărată, ce faci? 

Tânărul se ridică repede. Înţelese că se cam grăbise şi că 
acum era nevoit să-i spună totul. Lăsându-se să cadă la 
picioarele fetei care se ridicase, speriată, Michel o apucă 
din nou de mână. 

— Te-am jignit cumva? strigă tânărul. Dacă e aşa, aş fi 
grozav de nenorocit şi ţi-aş cere cât mai umil iertare! Dacă 
nu-ţi sunt pe plac, dacă mă dispreţuieşti, sunt gata să plec. 


— Ridică-te, domnule, zise Mary, făcând un slab efort ca 
să-şi retragă mâna. 

— Nu, reluă tânărul baron, nu, lasă-mă la picioarele 
dumitale! Oh! Dacă ai şti de câte ori, după ce te-am 
cunoscut, am visat că stăteam astfel! Dacă ai şti că acest vis 
isca în mine senzaţii atât de plăcute... Ceea ce simt acum e 
departe de tot ce-am trăit până acum... Şi pe mama o 
iubesc nespus de mult, dar dragostea faţă de ea nu se 
compară nici pe departe cu cea pe care o am pentru 
dumneata... Pentru mine, dumneata eşti totul, Mary! Şi cer, 
şi lună şi soare şi viaţă, tot! 

— Oh! Fie-ţi milă, încetează să-mi mai vorbeşti astfel... 

— Nu, nu, lasă-mă să-ţi spun tot! Îngăduie-mi să te 
iubesc, să-ţi fiu devotat! Sunt gata să îndur orice pentru 
dumneata, sunt gata, dacă trebuie, să-mi dau şi viaţa! 

— De ce vorbeşti despre suferinţă şi moarte? răspunse 
Mary cu vocea ei melodioasă; crezi că moartea şi suferinţa 
sunt absolut necesare pentru a dovedi că o afecţiune e 
sinceră? 

— De ce vorbesc despre ele, domnişoară Mary? De ce le 
chem în ajutor? Pentru că nu cutez să nădăjduiesc că aş 
putea să te am alături, să te numesc soţia mea! 

Deci, zise Mary emoţionată, mă iubeşti? 

— Ah, domnişoară Mary, la ce bun să ţi-o repet? N-o vezi 
cu ochii dumitale, n-o simţi cu inima dumitale? Treceţi mâna 
pe fruntea mea scăldată în sudoare, puneţi-o pe inima mea 
răscolită; priveşte cum tremur din tot trupul! 

Înflăcărarea tânărului începu s-o cuprindă şi pe Mary. 
Uitase de tot: şi de ura tatălui ei faţă de numele pe care-l 
purta Michel, şi de sila doamnei de la Logerie faţă de 
familia ei, uitase până şi de iluziile pe care şi le făcuse 
Bertha despre iubirea lui Michel; patima acestei fete 
delicate şi reţinute, biruise rezerva pe care hotărâse să şi-o 
impună. Tocmai când era gata să răspundă acestei iubiri 
înflăcărate printr-o iubire poate şi mai înflăcărată, auzi un 
zgomot uşor lângă uşă; întoarse iute capul şi o zări pe 


Bertha care stătea dreaptă şi nemişcată în prag. Lumina 
felinarului, adunată toată pe chipul Berthei, îi scotea şi mai 
tare în relief paloarea; cu buzele strânse, cu sprâncenele 
încruntate, se uita, mânioasă, la cei doi. Mary fu atât de 
speriată de această apariţie neaşteptată şi aproape 
amenințătoare, încât îşi smulse mâna din mâinile lui Michel 
şi se îndreptă spre sora ei. Dar aceasta, dând-o la o parte, 
se duse drept spre tânăr. 

— Domnule, îi zise ea cu o voce aspră, sora mea nu ţi-a 
spus că domnul Loriot, trimis de doamna baroană, doreşte 
să-ţi vorbească? 

Michel bâlbâi câteva cuvinte. 

— Îl vei găsi în salon, zise Bertha, pe acelaşi ton, ca şi 
cum ar fi rostit un ordin. 

Michel, pe care puseseră din nou stăpânire toate 
timidităţile, toate spaimele lui copilăreşti, fu atât de 
încurcat, încât nu putu rosti un cuvânt, şi, aidoma unui 
puştan prins asupra unei greşeli, se ridică şi se îndreptă, 
clătinându-se, spre uşă. Mary luă felinarul de pe masă ca 
să-i lumineze drumul; dar Bertha i-l smulse din mână şi-l 
puse în mâna tânărului, făcându-i semn să iasă. 

— Şi dumneata, domnişoară? cuteză Michel. 

— Noi cunoaştem casa, răspunse Bertha. 

Apoi bătând nerăbdătoare din picior, văzând că Michel se 
uita la Mary, spuse: 

— Pleacă! Pleacă odată! 

Tânărul dispăru, lăsându-le pe cele două fete fără nicio 
altă lumină decât palida lucire a lunii care pătrundea în 
turnuleţ prin fereastra deschisă. Rămasă singură cu sora ei, 
Mary se aştepta la reproşuri amare. Dar se înşelă. De 
îndată ce Michel dispăru, Bertha o apucă pe sora ei de 
mână şi o strânse cu o putere care dovedea violenţa 
sentimentelor sale. 

— Ce-ţi spunea, stând în genunchi? o întrebă ea cu o voce 
gâtuită. 


Drept răspuns, Mary se aruncă de gâtul surorii sale, 
sărutând-o şi udându-i chipul cu lacrimile care începuseră 
să-i curgă. 

— De ce eşti supărată pe mine, dragă soră? îi zise ea. 

— Nu sunt supărată pe tine, Mary; te întreb doar ce-ţi 
spunea băiatul ăsta, pe care tocmai l-am surprins la 
picioarele tale! 

— De obicei nu-mi vorbeşti pe tonul ăsta! 

— Ce legătură are întrebarea mea cu felul cum îţi 
vorbesc? Răspunde-mi la ce te-am întrebat! 

— Bertha! Bertha! 

— Haide, vorbeşte! Nu te mai smiorcăi! Ce-ţi spunea? 
strigă mâniată fata, scuturând-o pe soră-sa cu atâta 
violenţă, încât Mary se îndoi, gata să se prăbuşească. 
Văzând-o atât de palidă şi de speriată, Bertha îşi veni în 
fire. 

— Biată micuță! zise ea, iartă-mă! le-am speriat? De 
altfel tu n-ai nicio vină. Eu sunt vinovată! Trebuia să-mi fi 
deschis inima în faţa ta, să-ţi mărturisesc ciudata dragoste 
pe care i-o port acestui băiat... acestui copil, adăugă ea cu o 
nuanţă de dispreţ. Ah, dacă ai şti, dragă Mary, cât sunt de 
nenorocită! Cât mă dispreţuiesc pentru dragostea asta 
smintită! Dacă ai şti cât m-am luptat cu mine însămi, cât m- 
am urât din pricina acestei slăbiciuni! Cât de amarnic mi- 
am deplâns neputinţa! El n-are nimic din ceea ce merită să 
fie stimat; n-are nimic din ceea ce mi-ar fi plăcut: nici neam 
ilustru, nici credinţă, nici înflăcărare, nici putere de 
neîmblânzit, nici curaj sălbatic şi, cu toate astea, îl iubesc! 
L-am iubit de cum l-am văzut. Îi iubesc atâta, încât uneori, 
în prada unei spaime de nespus, strig: „Doamne, ia-mi viaţa, 
dar lasă-mi dragostea!” De când l-am întâlnit, chipul lui nu 
m-a părăsit o singură clipă; am pentru el un sentiment 
ciudat, un fel de dragoste năprasnică în care se amestecă şi 
ceva matern; simt nevoia să-l ocrotesc, să-l îngrijesc, să-l 
apăr. Ah, Mary, mai adineauri te rugam să mă ierţi; acum îţi 
spun: „Plânge-mă, soră! Fie-ţi milă de mine!” 


Şi, pierdută, Bertha o strânse pătimaş în braţe pe sora ei. 

Biata Mary ascultase, tremurând, explozia de patimă 
aproape sălbatică a surorii sale; fiecare strigăt al ei, fiecare 
vorbă, fiecare frază destrăma frumosul vis trandafiriu pe 
care îl ţesuse mai înainte. La fiecare cuvânt lacrimile îi 
curgeau mai amare, mai îmbelşugate, la fiecare cuvânt 
simţea cum dragostea ei pentru Bertha făcea şi mai 
imperios sacrificiul pe care, nu o dată îl presimţise. Făcu un 
efort şi încercând să-şi stăvilească lacrimile, zise: 

— Doamne, soră dragă, mi-e inima zdrobită şi durerea e 
cu atât mai mare, cu cât tot ceea ce s-a întâmplat în seara 
asta e puţin şi din vina mea. 

— Ei, nu, strigă Bertha, cu violenţa ei obişnuită, eu sunt 
cea care ar fi trebuit să fiu neliniştită de soarta lui, de 
îndată ce-am ieşit din capelă. Dar, în sfârşit, continuă 
Bertha ce-ţi spunea şi de ce stătea în genunchi în faţa ta? 

Mary o simţi pe Bertha cum tremura din tot trupul 
repetând această întrebare. Ea însăşi se afla pradă unei 
spaime dureroase, gândindu-se ce să-i răspundă. 

— "Te rog, şopti Bertha, cu ochii în lacrimi, lucru ce-o 
impresionă pe Mary mai mult decât mânia surorii sale, hai, 
copilă dragă, vorbeşte! Fie-ţi milă de mine! Neliniştea în 
care mă aflu este de o sută de ori mai crudă decât ar fi 
durerea! Spune, îţi vorbea despre dragoste? 

Mary nu ştia să mintă. 

— Da, răspunse ea. 

— Oh! Doamne! Doamne! strigă Bertha, smulgându-se 
din braţele surorii sale şi lipindu-şi faţa, udă de lacrimi, de 
peretrele odăii. 

Mary fu înspăimântată; uită de Michel, uită de dragostea 
ei, uită de tot şi nu se mai gândi decât la sora ei. 

— Nebună ce eşti! strigă ea, luând-o pe Bertha pe după 
umeri; lasă-mă să termin! 

— Oh, nu mi-ai spus că-ţi spunea vorbe de dragoste? 

— Da, dar nu ţi-am spus cui îi erau adresate aceste vorbe. 


— Mary, Mary, fie-ţi milă de biata mea inimă! Ţi-a vorbit 
cumva despre mine? 

Mary n-avu putere să răspundă; făcu un semn afirmativ 
din cap. 

Bertha îşi trecu mâna peste fruntea încinsă. 

— Mary, îi spuse ea surorii sale, ceea ce mi-ai spus mi se 
pare un lucru atât de nebunesc, atât de imposibil, de 
smintit, încât simt nevoia să mă linişteşti printr-un 
jurământ. Jură-mi... 

Fata şovăia. 

— “Tot ceea ce vei vrea, zise Mary, care se grăbea să pună 
între ea şi Michel o prăpastie de netrecut. 

— Jură-mi că nu-l iubeşti pe Michel şi că el nu te iubeşte. 

Şi-i puse mâna pe umăr. 

— Jură-mi pe mormântul măicuţei noastre! 

— Pe mormântul măicuţei noastre, zise hotărâtă Mary, nu 
voi fi niciodată a lui Michel i 

Şi se aruncă în braţele surorii sale, căutând în 
mângâierile acesteia răsplata pentru sacrificiul ei. 

Dacă întunericul nopţii n-ar fi fost atât de adânc, Bertha 
ar fi putut să observe cât o costase pe Mary jurământul pe 
care-l făcuse. În schimb ea, se linişti. Oftă încetişor ca şi 
cum inima i-ar fi fost despovărată de o mare greutate. 

— Mulţumesc, zise ea; oh, mulţumesc, Mary! Acum, să 
coborâm. 

Ajungând jos, Mary găsi un pretext ca să se ducă în odaia 
ei. Musafirii încă nu se ridicaseră de la masă şi Bertha, 
traversând vestibulul ca să intre în salon, auzi glasurile 
însufleţite ale acestora. În salon, îl găsi pe domnul Loriot 
discutând cu tânărul baron, pe care încerca să-l convingă să 
se întoarcă la Logerie. Dar tânărul se încăpăţâna să nu 
scoată nicio vorbă. Domnul Loriot părea la capătul 
puterilor. E adevărat că şi vorbea mai bine de o jumătate de 
ceas. Văzând în Bertha un salvator, tânărul se îndreptă spre 
ea cu zâmbetul pe buze. Fata, încântată, îi întinse mâna. 
Michel i-o luă şi i-o strânse frăţeşte. Bertha însă străluci de 


bucurie. Încurcat, necutezând s-o întrebe nimic despre 
Mary, Michel se adresă grav jupânului Loriot: 

— Să-i spui mamei, domnule, să nu mă mai dădăcească 
fiindcă sunt bărbat în toată firea; că am şi eu părerile mele 
în materie de politică şi că sunt hotărât să le pun în 
practică! 

Bietul băiat care confunda dragostea cu politica! 


CAPITOLUL XXXII 
Albii şi albaştrii 


ERA APROAPE DOUĂ DIMINEAŢA 
când marchizul de Souday le propuse oaspeţilor săi să 
treacă în salon. Convivii se sculaseră de la masă în acea 
stare de euforie care urmează după ospeţele prea copioase. 
Marchizul porunci bucătăresei să-l urmeze cu sticlele de 
lichior şi să le aşeze, împreună cu paharele, pe masa din 
salon. Fredonând marea arie din Richard, inimă de leu, 
bătrânul gentilom, după ce umplu paharele, fu dispus să 
reia interesanta controversă privitoare la tratatul de la 
Jaunaye. Dar generalul îi arătă, cu degetul, pendula. 
Marchizul se grăbi să îndeplinească dorinţa oaspetelui şi-l 
conduse în apartamentul ce-i fusese destinat; după care 
intră el însuşi în odaia lui. După vreo două ceasuri auzi pe 
cineva bătând la uşă. 

— Intră! strigă marchizul frecându-se la ochi. Ah! 
Generalul! 

— Vin să-mi iau rămas bun de la dumneata, gazdă dragă, 
răspunse generalul. Apropo, îţi place vânătoarea? 

— La nebunie. 

— Care? 

De orice fel. 

— Dar, în sfârşit, există una anume pe care o preferi? 

— Vânătoarea de mistreți. 

— Dar despre vânătoarea de vulpi, ce spui? 

— O las în seama lui Jean Oullier, care are o răbdare 
demnă de invidiat. 

— Marchize, aş vrea să te văd căpătând gust pentru 
vânătoarea de vulpi. 

— De ce? 


— Pentru că ea se practică mai ales în Anglia şi pentru că, 
nu ştiu de ce, am motive să cred că aerul Angliei ar fi, la 
această oră excelent pentru dumneata şi pentru fiicele 
dumitale. 

— Ceea ce înseamnă că mă sfătuiţi să emigrez a patra 
oară? Mulţumesc! 

— Dacă vrei să numeşti emigrare o călătorie de plăcere, 
fie! 

— Generale, eu cunosc aceste mici călătorii. Sunt mai 
rele decât înconjurul lumii; ştii când încep, dar nu ştii 
niciodată când se termină. Şi apoi, mai e un lucru pe care 
cred că nu-l ştii, poate... 

— Care? 

— Ai văzut ieri că, în ciuda vârstei, mă bucur de o poftă 
de mâncare serioasă; mănânc orice, fără să mi se aplece. 

— Ei bine? 

— Ei bine, afurisita aia de ceaţă englezească n-am putut- 
o digera niciodată. Ţi se pare curios? 

— Atunci du-te în Elveţia, du-te în Spania, în Italia, unde 
vrei, dar părăseşte Souday-ul, Machecoul-ul, Vandeea. 

— Suntem deci compromişi? întrebă cu jumătate de glas 
marchizul frecându-şi vesel mâinile. 

— Dacă nu sunteţi încă, nu veţi întârzia să fiţi. 

— În sfârşit, strigă foarte vesel marchizul, gândindu-se că 
graba cârmuirii îi va determina pe ai săi să ia armele. 

— Să nu glumim, zise generalul, cu un aer serios; dacă n- 
aş asculta decât de datorie, dragă marchize, nu-ţi ascund că 
ai avea două sentinele la uşă şi un subofițer aşezat chiar pe 
scaunul pe care stau eu acum. 

— Vrei să-mi spui cum şi de către cine am fost 
compromis? 

— Mai întâi de slujitorul dumitale, Jean Oullier. Slujitorul 
dumitale - lucru pe care am neglijat să ţi-l spun ieri seară - 
a încercat, în fruntea unor răsculați, să oprească din marşul 
ei coloana care se îndrepta spre castel; în această 
încercare, noi am pierdut câţiva oameni, fără a-l mai 


număra pe cel pe care l-am împuşcat eu şi pe care-l 
bănuiesc a fi de pe aici, din împrejurimi. 

— Cum se numea? 

— Frangois Tinguy. 

— Ssst! Generale, nu vorbi atât de tare! Sora lui e tânăra 
care ne-a servit la masă şi care abia l-a îngropat pe taică- 
său. Dar, continuă marchizul, nu înţeleg până acum, de ce 
purtarea slujitorului meu să-mi fie imputată mie. 

— Stai puţin. Mi-ai vorbit ieri seară de nişte spiriduşi care 
ţi-au povestit tot ceea ce am făcut, de la ceasurile şase la 
zece seara. 

— Da. 

— Ei bine, şi eu am nişte spiriduşi care preţuiesc cât şi ai 
dumitale. 

— Nici nu mă îndoiesc. 

— Ei mi-au povestit ceea ce s-a petrecut în castelul 
dumitale în tot cursul zilei de ieri. 

— Să vedem, zise marchizul cu un aer incredul; ascult;.. 

— Ai găzduit, începând de alaltăieri, două persoane la 
castelul de Souday. 

— Bun! Iată că faci chiar mai mult decât ai făgăduit: ai 
făgăduit să-mi spui ce s-a petrecut începând doar de ieri, 
dar dumneata ai luat-o de alaltăieri. 

— Cele două persoane erau un bărbat şi o femeie. 

Marchizul clătină negativ, din cap. 

— Mă rog... să zicem doi bărbaţi, deşi unul dintre cei doi 
era doar îmbrăcat bărbăteşte. 

Marchizul tăcu; generalul continuă: 

— Dintre cele două personaje, cel mai scund şi-a petrecut 
toată ziua la castel, celălalt a alergat prin împrejurimi, ca să 
aranjeze, pentru seară, o întâlnire cu diverşi gentilomi, ale 
căror nume ţi le pot spune, cum ţi-l spun, de pildă, pe celal 
contelui de Bonneville. 

Marchizul  tăcu; trebuia ori să mintă, ori să 
mărturisească. 

— Pe urmă? zise el. 


— Gentilomii au început să vină la castel... 

— Şi care-i delictul, generale? Că am primit la mine 
câţiva vecini şi am adăpostit doi străini? Haida de, vorbesc 
cu Codul în mână! 

— Nu-i un delict că ţi-au venit vecinii în vizită; e un delict 
că acei vecini au ţinut o adunare, în care s-a agitat ideea 
ridicării armelor împotriva stăpânirii. 

— Cum se poate dovedi acest lucru? 

— Prin prezenţa celor doi străini. 

— Fleacuri! 

— Ba nu-s fleacuri deloc, căci cel mai scund dintre cei doi 
străini nu-i alta decât prinţesa Marie-Caroline, căreia 
dumneavoastră îi spuneţi regenta sau doamna ducesă de 
Berry, când n-o numiţi Petit-Pierre. 

Marchizul sări ca ars din pat. Generalul era mai bine 
informat decât el însuşi, care habar n-avea că Petit-Pierre 
era însăşi ducesa. 

— Şi pe urmă? 

— Ei bine, pe urmă, în vreme ce dumneata erai foarte 
prins în discuţie, un tânăr a venit să vă avertizeze că trupa 
mea se îndreaptă spre castelul dumitale; atunci, domnule 
marchiz, dumneata ai propus să rezistaţi, dar a fost repede 
adoptată o părere contrară. Domnişoara, fiica dumitale cea 
brună... 

— Bertha. 

— Domnişoara Bertha a luat o făclie; a ieşit, şi toată 
lumea, cu excepţia dumitale, domnule marchiz, care 
probabil că ai socotit necesar să te ocupi de noi, toată 
lumea zic, a ieşit odată cu ea. Fata a străbătut curtea şi s-a 
îndreptat spre capelă; a deschis uşa, a intrat prima şi s-a 
dus glonţ la altar. Apăsând pe un resort care este ascuns în 
laba dreaptă a mielului sculptat din faţa altarului, a încercat 
să deschidă o trapă. Dar resortul, la care probabil că nu se 
mai umblase de multă vreme, era înţepenit. Atunci fata a 
luat clopoţelul folosit pentru slujbă, clopoţelul al cărui 
mâner este de lemn şi a apăsat cu el butonul de oţel; panoul 


s-a dat la o parte şi a dezvăluit o scară care ducea în 
subterană. Domnişoara Bertha a luat atunci două lumânări 
din altar, le-a aprins şi le-a înmânat fugarilor; apoi musafirii 
dumneavoastră au intrat în subterană, domnişoara Bertha a 
închis trapa peste ei şi s-a întors, dar nefiind o persoană ca 
oricare, n-a făcut acest lucru imediat, ci a mai rătăcit prin 
parc. Cât despre fugari, ajunşi la celălalt capăt al 
subteranei, a cărei ieşire dă în ruinele acelui vechi castel ce 
se vede de aici, au întâmpinat unele greutăţi ca să-şi 
croiască drum printre pietre; unul dintre ei chiar a căzut; în 
sfârşit, au ajuns la drumul desfundat care înconjoară zidul 
parcului şi acolo au deliberat încotro s-o ia; trei au fost 
întâlniți pe drumul Nantes-Machecoul, doi au luat-o pe 
scurtătura care duce la Lege, iar al şaselea şi al şaptelea au 
devenit unul singur... 

— Ei asta-i! Văd c-ai început să-mi spui basme, generale! 

— Stai un pic. Mă întrerupi chiar în punctul cel mai 
interesant. Ţi-am spus că al şaselea şi al şaptelea fugar au 
devenit unul singur: adică sunt aproape sigur că cel mai 
înalt l-a luat în braţe pe cel mai scund şi au trecut astfel 
pârâiaşul care se varsă în râul cel mare ce curge la poalele 
stâncii din Bicques; dintre toţi şapte, aceştia doi sunt 
singurii demni de atenţie. 

— Ei, generale, strigă marchizul de Souday, toate astea n- 
au existat decât în imaginaţia dumitale! 

— Las-o baltă, bătrânul meu inamic! Eşti căpitan al 
vânătorilor de lupi, nu-i aşa? 

— Da. 

— Ei bine, când vezi pe pământul moale urma 
mistreţului, foarte limpede, foarte accentuată, eşti dispus să 
te laşi convins că această urmă nu-i decât o nălucă a 
mistreţului? Ei bine, toate astea, marchize, eu le-am văzut 
sau mai curând le-am citit... 

— Ah! Drace! zise marchizul, urcându-se din nou în pat, 
mor de curiozitate să aud cum! 


— Cu plăcere, răspunse generalul; mai avem încă o 
jumătate de ceas în faţa noastră; porunceşte să se aducă 
aici o bucată de pateu, o sticlă cu vin şi-ţi voi povesti totul 
între două îmbucături. 

— Cu o condiţie. 

— Care? 

— Să-ţi ţin companie la masă. 

— Atât de devreme? 

— Crezi că adevărata poftă de mâncare ţine seama de 
ceas? 

Marchizul sări jos din pat, îşi îmbrăcă pantalonii de 
molton, îşi puse papucii, sună, porunci să se pregătească 
ceva de mâncare şi se aşeză, cu un aer interogativ, în faţa 
generalului. Generalul, somat să aducă dovezi, începu în 
aceşti termeni şi aşa cum spusese, între două îmbucături. 
Era un bun povestitor, dar un mâncău şi mai mare decât 
marchizul. 


CAPITOLUL XXXIII 


Care se dovedeşte că pânzele de păianjen nu sunt 
periculoase numai pentru muşte 


— AFLĂ, DRAGUL MEU, MARCHIZ, 
zise generalul, în chip de introducere, că sunt atât de sigur, 
atât de profund convins că totul s-a petrecut aşa cum 
pretind eu, încât nici măcar nu-ţi cer să-mi spui dacă mă 
înşel sau nu; ţin numai să-ţi dovedesc, din amor-propriu, că, 
noi, cei de sub arme, avem mirosul la fel de fin ca şi voi, cei 
din lande. 

— Atunci, dă-i drumul, zise marchizul tot atât de 
nerăbdător ca atunci când Jean Oullier venea să-i spună că, 
în zăpada proaspătă, a zărit urma lupului. 

— Să începem cu începutul. Ştiam că domnul conte de 
Bonneville a sosit la castel alaltăieri, însoţit de un ţăran 
scund, care părea a fi o femeie deghizată în bărbat şi pe 
care noi o bănuiam a fi doamna ducesă. Acesta e câstigul 
obţinut din informaţia unui spion şi nu pot susţine că e 
deducţia mea, adăugă generalul. 

— Ai dreptate... Ptiu! făcu marchizul. 

— Dar, mărturisesc că remarcasem şi eu două lucruri. 

— Să vedem care. 

— Primul, că lângă cele zece tacâmuri aşezate pe masă, 
cinci din şerveţele erau împăturite ca pentru oaspeţii 
obişnuiţi ai castelului; ceea ce, în caz de proces, dragă 
marchize, nu uita, ar fi o circumstanţă atenuantă. 

— Cum adică? 

— Păi dacă ai fi ştiut cine-ţi sunt oaspeţii, n-ai fi îngăduit 
să li se împăturească şerveţelele ca unor simpli vecini. Nu-i 
aşa? Dulapurile de nuc ale castelului de Souday nu sunt 
chiar atât de lipsite de lenjerie, încât doamna ducesă de 


Berry să nu-şi fi avut şervetul ei alb la masă. Sunt deci 
tentat să cred că habar n-ai avut cine era doamna blondă cu 
perucă neagră. 

— Mai departe! Mai departe! zise marchizul, muşcându- 
şi buzele în faţa unei perspicacităţi atât de net superioare 
celei ale sale. 

— Am remarcat, deci, cinci şerveţele împăturite după 
tipic; ceea ce dovedea că masa nu fusese câtuşi de puţin 
pregătită pentru noi, cum voiaţi să ne faceţi să credem. 

— Şi a doua observaţie? întrebă marchizul. 

— Domnişoara Bertha, pe care o socot o fată îngrijită, 
era, când am avut onoarea să-i fiu prezentat, învăluită în 
chip ciudat, în nişte pânze de păianjen; le avea până şi în 
frumoasele ei plete. 

— Atunci? 

— Atunci, sigur că nu adoptase această coafură din 
cochetărie; în zori m-am dus să caut acel loc din castel, 
aprovizionat din belşug cu produsul muncii acestor 
interesante insecte... 

— Şi l-ai descoperit? 

— Pe legea mea, da, măcar că asta nu prea face cinste 
sentimentelor dumitale religioase, dragul meu marchiz; 
fiindcă am descoperit că locul cu pricina era chiar uşa 
capelei dumitale, în care am zărit o duzină de păianjeni, ce 
trudeau cu un zel neobişnuit să repare stricăciunea făcută 
peste noapte; zel care le era inspirat de încrederea că 
deschiderea uşii pe care ei îşi fixaseră atelierul nu era decât 
un accident ce n-avea să se reînnoiască. 

— Trebuie să fii de acord, dragă generale, că astea sunt 
nişte indicii cam vagi. 

— Ei bine, ăsta e sistemul meu. Şi pe aleile dumitale, 
unde lipseşte nisipul, am descoperit, marchize, urme foarte 
semnificative. 

— Paşi de bărbaţi sau de femei? zise marchizul. Bun! 
Sunt peste tot! 

— Nu, nişte paşi de oameni care aleargă. 


— Dar după ce-ai recunoscut că acele persoane alergau? 

— Ah, marchize, ăsta-i ABC-ul meseriei noastre. 

— În sfârşit, spune. 

— Pentru că vârful piciorului era mai apăsat decât 
călcâiul, şi pentru că ţărâna era azvârlită înapoi. Aşa e, 
domnule vânător de lupi? 

— Bine, făcu marchizul cu un aer de cunoscător, şi pe 
urmă? 

— Pe urmă? 

— Da. 

— Am examinat acele urme; erau de cizme, de ghete, de 
bocanci cu ţinte, iar în mijlocul lor urma unui picior de 
femeie, subţire şi delicat, un picior de Cenuşăreasă, un 
picior care le-ar face să pălească de invidie până şi pe cele 
mai frumoase andaluze din Cordoba şi Cadix, în ciuda 
bocancilor ţintuiţi pe care-i purta. 

— Treci peste asta. 

— Şi de ce mă rog? 

— Pentru că dacă ai să te opreşti mai mult asupra acestui 
lucru, ai să te îndrăgosteşti de bocancul acela țintuit. 

— În plus, lângă altar, am văzut nişte picături de ceară, şi 
alături, o urmă fină şi prelungă; aş jura că această urmă a 
fost lăsată de piciorul domnişoarei Bertha; şi cum alte urme 
de lumânare se aflau pe treapta de afară, am tras concluzia 
că fiica dumneavoastră ţinea făclia cu dreapta, şi că apoi a 
mutat-o în mâna stângă, ca să descuie uşa; în plus, 
rămăşiţele pânzei de păianjen smulsă de pe uşă şi prinsă în 
părul ei dovedesc cu prisosinţă că ea a deschis drumul. 

— Continuă. 

— Restul zău dacă mai merită deranjul. Toţi acei paşi se 
opreau în faţa altarului; laba mielului pascal era zdrobită şi 
lăsa descoperit micul buton de oţel care punea în mişcare 
resortul; aşa încât n-am un merit prea mare în a-l fi 
descoperit. A rezistat la eforturile mele, cum a rezistat şi la 
cele ale domnişoarei Bertha, care şi-a julit atât de serios 
degetele, încât a lăsat pe lemn o mică dâră de sânge. 


Atunci, ca şi ea, am căutat un corp dur ca să apăs pe 
butonul acela şi, ca şi ea, am remarcat mânerul de lemn al 
clopoţelului care mai păstra încă urma apăsării din ajun, şi 
în plus, la rându-i, o mică urmă de sânge. 

— Bravo! făcu marchizul, care căpătase în mod vădit un 
dublu interes faţă de povestire. 

— Atunci, cum poţi să-ţi dai şi dumneata seama, continuă 
Dermoncourt, am coborât în subterană. Picioarele fugarilor 
lăsaseră urme precise pe nisipul umed; unul dintre ei chiar 
se împiedicase şi căzuse, fapt care mi-a fost demonstrat de 
faptul că am văzut o tufă mare de urzici strivită, ceea ce în 
mod sigur n-a fost făcut cu intenţie, având în vedere natura 
nu prea blândă a plantei. Într-un colţ al ruinelor, în faţa 
unei uşi, fuseseră deplasate nişte pietre pentru a se facilita 
trecerea unei persoane mai delicate; în urzicile de lângă 
perete am regăsit cele două lumânări care fuseseră 
aruncate acolo înainte ca fugarii să iasă afară; în sfârşit, am 
regăsit urmele paşilor pe drum şi, cum se despărţeau, am 
putut să-mi dau seama încotro au luat-o. 

— Ai uitat ceva, generale. 

— Nu cred. 

— Ce anume te-a determinat să crezi că domnul de 
Bonneville a alergat toată ziua ca să-i cheme pe vecini la 
sfat? 

— Păi chiar dumneata mi-ai spus că n-ai ieşit din casă. 

— Şi atunci? 

— Ei bine, calul dumitale era plin de noroi până la 
greabăn; or, dumneata nu ţi-ai încredința calul decât unui 
om pentru care ai toată consideraţia, 

— Încă o întrebare. 

— Cu plăcere. Mă aflu aici ca să-ţi răspund, dragă 
marchize. 

— Ce te face să presupui că companionul domnului de 
Bonneville ar fi augusta persoană pe care ai desemnat-o 
mai adineauri? 


— Mai întâi, pentru că trece pretutindeni şi mereu 
înaintea altora şi că au fost mutate din loc până şi pietrele 
ca să poată trece ea. 

— Şi ţi-ai dat seama, după urma piciorului, dacă cel sau 
cea care trece e blond sau brun, brună sau blondă? 

— Nu, dar mi-am dat seama de asta după altceva. 

— După ce? Haide, va fi ultima mea întrebare; şi dac-ai 
să-mi răspunzi la ea... 

— Dacă am să răspund? 

— Nimic... Continuă. 

— Ei bine, dragă marchize, mi-ai făcut cinstea de a-mi da 
chiar odaia pe care o ocupase ieri cel ce-l însoțea pe 
domnul de Bonneville. 

— Da, ţi-am făcut această onoare. Şi? 

— Onoare pentru care-ţi sunt foarte recunoscător, căci 
iată un frumos pieptănaş de bagă, pe care l-am găsit la 
piciorul patului. Mărturiseşte, dragă marchize, că acest 
pieptene este prea cochet ca să aparţină unei femei de 
rând; în plus, conţinea şi mai conţine încă nişte fire de păr 
de un blond cenuşiu, care nu-i câtuşi de puţin blondul auriu 
al celei de a doua fiice a dumitale, singura blondă care 
există în casa asta. 

— Generale, strigă marchizul sărind de pe scaun şi 
aruncându-şi furculiţa pe jos, generale, arestează-mă dacă 
crezi; dar ţi-o spun odată pentru totdeauna, nu mă voi duce 
în Anglia! Nu, nu şi iar nu, n-am să mă duc! 

— Vechiul şi bătrânul meu inamic, zise generalul, ţi-am 
dat cuvântul că n-am să te înhăţ, cel puţin de data asta. 
Acest cuvânt, orice ai face, sau mai curând orice ai fi făcut, 
mi-l voi ţine! Dar, te conjur, în numele simpatiei pe care ţi-o 
port, în numele încântătoarelor dumitale fiice, nu acţiona cu 
uşurinţă şi, dacă nu vrei să pleci din Franţa, stai liniştit aici, 
fără să complotezi, fără să visezi răscoale şi războaie. 

— Şi de ce? 

— Pentru că timpurile de odinioară s-au dus, dragul meu 
marchiz, nu mai sunt decât nişte simple amintiri; pentru că 


a trecut vremea unor spectaculoase lovituri de spadă; a 
unor pătimaşe dăruiri, a unor morţi eroice. Oh! am 
cunoscut şi eu şi încă destul de bine această Vandee atâta 
vreme neîmblânzită; şi-o pot spune, eu, al cărui piept a fost 
însemnat de fierul ei, că de o lună de când mă aflu aici, o 
văd altfel. Crezi, bietul meu prieten, că o mână de tineri 
aventurieri şi câţiva bătrâni fără minte mai pot face azi, în 
1832, ceea ce au încercat ceilalţi în 1793? Tentativa ar fi, 
pur şi simplu, smintită. 

— Cu cât mai smintită cu atât mai glorioasă, dragă 
generale, strigă marchizul cu o înflăcărare care-l făcu să 
uite poziţia politică a interlocutorului său. 

— Eh! Din păcate, nu va fi deloc glorioasă. Tot ce se va 
petrece - şi te rog să-ţi aduci aminte de vorbele mele - tot 
ceea ce se va petrece va fi palid, tern, urât, pipernicit, şi 
asta atât în tabăra noastră cât şi într-a voastră; la noi, veţi 
afla micimi, trădări ignobile; la voi, comportări egoiste, 
laşităţi meschine care vă vor lovi drept în inimă. Căci nici 
Albii, nici Albaştrii nu sunt ceea ce trebuie Franţei, dragul 
meu marchiz. 

— Vezi lucrurile ca un partizan al cârmuirii de azi, 
generale, zise marchizul; uiţi că ne bizuim pe prieteni, chiar 
şi în rândurile voastre şi că, la un cuvânt pe care îl vom 
spune, tot ţinutul ăsta se va ridica precum un singur om. 

Generalul înălţă din umeri. 

— Ehei, vechiul meu camarad, spuse el, şi îngăduie-mi să 
te numesc astfel, n-aveţi prieteni în rândurile noastre, după 
cum nici noi n-avem în rândurile voastre; spui că, la un 
cuvânt al vostru, Vandeea se va ridica precum un singur 
om? Eroare: Vandeea, care s-a ridicat în 1793 în nădejdea 
sosirii unui prinţ, în al cărui cuvânt credea, dar care nu şi-a 
ţinut cuvântul, nu se va mişca nici chiar la vederea ducesei 
de Berry; ţăranii noştri nu mai cred în cuvintele regilor. S- 
au ars o dată cu ciorba - şi destul de amarnic - acum vor 
sufla până şi în iaurt. Pe de altă parte, nici noi, cei din 
tabăra adversă, nu mai suntem animați de vechile ardori de 


libertate, de progres şi de glorie care au generat vechii eroi 
de odinioară. [i-am mai spus-o: Franţa n-are nevoie nici de 
Henric al V-lea, nici de Louis-Philippe... Are nevoie de cu 
totul altceva. 

Dar asta-i altă poveste... Astăzi chiar dacă va izbucni un 
mic război în acest ţinut nenorocit, victoria nu va fi de 
partea poporului, ci a celor cu batalioane mai multe şi cu 
saci mai plini de monede; iată de ce-ţi spuneam să-ţi vezi de 
treabă şi să nu te vâri în nimic. 

— 'Te înşeli, generale! Soldaţii nu ne vor lipsi, iar în plus, 
vom avea ca şef o femeie, şi încă una tânără şi frumoasă, pe 
care toată nobilimea se va înghesui s-o slujească. 

— Biată femeie tânără! Biată minte hrănită cu himere! 
zise bătrânul soldat cu un accent de profundă milă şi 
înclinându-şi fruntea brăzdată de cicatrici; marchize, 
spune-i din partea mea, dac-o mai vezi, că tentativa ei e 
sortită eşecului, că nu va întâlni din partea celor pe care 
contează atâta, decât indiferenţă, ură, dezgust. Şi acum, 
dragă marchize, care-i ultimul dumitale cuvânt? 

— Ultimul meu cuvânt seamănă cu primul, generale! 

— Atunci repetă-l. 

— Nu plec în Anglia, rosti ferm bătrânul emigrant. 

— Ei, continuă Dermoncourt privindu-l pe marchiz drept 
în albul ochilor şi punându-i mâna pe umăr, eşti mândru ca 
un gascon, deşi eşti vandeean. Veniturile dumitale sunt 
mediocre, ştiu... Oh, haide, nu te încrunta şi lasă-mă să 
isprăvesc ce am de zis. Ce dracu'! Ştii bine că nu-ţi voi oferi 
decât lucruri pe care le-aş accepta eu însumi. 

Chipul marchizului îşi reluă expresia de la început. 

— Spuneam deci că veniturile dumitale sunt mediocre. Ei 
bine, dacă ceea ce-ţi lipseşte - ca să poţi porni la drum şi să 
poţi cumpăra un mic cottage în vreun colţ al Angliei - sunt 
banii, ei bine, deşi nici eu nu-s mai bogat, am pus totuşi 
deoparte câteva sute de ludovici; de la un vechi camarad, 
asta se acceptă: îi vrei? După ce s-or linişti lucrurile, mi-i 
dai înapoi. 


— O, generale, zise marchizul, oare te voi putea răsplăti 
vreodată? 

— Atunci accepţi? 

— Nicidecum! Refuz! 

— Dar pleci? 

— Rămân! 

— Atunci, Domnul să te aibă în pază şi să te ţină sănătos, 
zise bătrânul general. Numai că s-ar putea ca întâmplarea - 
dracu' s-o ia! - să ne pună din nou faţă în faţă, cum ne-a mai 
pus şi odinioară; dacă va avea loc o luptă, ca cea de acum 
treizeci şi şase de ani, la Laval, ah! te voi căuta, ţi-o jur! 

— Şi eu la fel! strigă marchizul. Îţi făgăduiesc că te voi 
striga cu toată puterea! 

— Ei, iată goarna care mă cheamă! Adio deci, marchize, 
şi îţi mulţumesc pentru ospitalitate! 

— La revedere, generale şi mulţumesc pentru o prietenie 
pe care o împărtăşesc din tot sufletul. 

Cei doi bătrâni îşi strânseră mâinile. Dermoncourt ieşi. 

Marchizul se îmbrăcă şi privi pe fereastră mica oştire ce 
urca pe aleea către pădure. La o sută de paşi de castel, 
generalul comandă trupei s-o ia la dreapta; apoi, oprindu-şi 
calul, aruncă o ultimă privire spre turnuleţele ascuţite ale 
locuinţei vechiului său amic; îl zări şi-i trimise, cu mâna, un 
ultim bun rămas; apoi, întorcând frâul, se alătură soldaţilor. 

În momentul în care marchizul de Souday se retrăgea de 
la fereastră, auzi pe cineva bătând încet la o uşiţă care 
dădea în alcovul său şi care, printr-un cabinet, comunica cu 
scara de serviciu. 

— Cine dracu' poate să vină pe acolo? se întrebă el. Şi se 
duse să tragă zăvorul. 

Uşa se deschise imediat şi apăru Jean Oullier. 

— Jean! strigă marchizul cu un accent de adevărată 
bucurie; tu eşti! lată-te, bravul meu Jean! Ah! Pe legea mea, 
ziua începe sub auspicii fericite! 

Şi-i întinse amândouă mâinile bătrânului soldat, care i le 
strânse cu o vie expresie de recunoştinţă şi de respect. 


Apoi, desprinzându-şi o mână, Jean Oullier se căută prin 
buzunare şi-i întinse marchizului o hârtie groasă, îndoită. 

Domnul de Souday o luă, o desfăcu şi citi. Pe măsură ce 
citea, chipul i se lumina. 

— Jean, zise el, cheamă-le pe domnişoare, adună toată 
lumea... Stai, nu aduna încă pe nimeni; caută-mi spada, 
pistoalele, carabina, tot echipamentul de război; dă-i ovăz 
lui Tristan. Începe lupta, dragul meu Jean, începe lupta! 
Bertha! Mary! Bertha! 

— Domnule marchiz, zise Jean Oullier, pentru mine lupta 
a început de ieri de la orele trei! 

La strigătele marchizului, cele două fete dădură fuga. 
Mary avea ochii roşii şi umflaţi. Bertha era strălucitoare. 

— Domnişoarelor, domnişoarelor, zise marchizul, ia citiţi 
ce scrie aici! 

Şi întinse Berthei scrisoarea pe care tocmai o primise de 
la Jean Oullier. Scrisoarea era concepută în aceşti termeni: 


„Domnule marchiz de Souday 
E util, pentru cauza lui Henric al V-lea, să grăbiţi cu 
câteva zile momentul în care va avea loc lupta. Adunați cât 
mai mulţi oameni devotați în divizia pe care o veţi comanda 
şi să fie atât ei, cât şi dumneavoastră, la dispoziţia mea. 
Cred că două amazoane în plus, în mica noastră armată, 
vor putea stimula amorul propriu al luptătorilor drept 
pentru care vă rog, domnule marchiz, să binevoiţi a mi le 
da pe cele două frumoase fiice ale dumneavoastră ca 

aghiotante. 

Al dumneavoastră, 
PETITPIERRE 


— Deci, întrebă Bertha, plecăm? 

— Da! zise marchizul. 

— Atunci, tată, zise Bertha, îngăduie-mi să-ţi prezint un 
recrut. 

— Mă rog! 


Mary rămase nemişcată şi mută. 

Bertha ieşi şi, după un minut, intră ţinându-l pe Michel de 
mână. 

— Domnul Michel de la Logerie, zise tânăra accentuând 
pe acest nume, care vrea să-ţi dovedească, tată, curajul lui. 

Marchizul, care la numele de Michel se încruntase, 
încercă să se destindă. 

— Voi urmări cu interes eforturile pe care domnul Michel 
le va face ca să ajungă la acest rezultat, zise el. 

Rosti aceste cuvinte sobre pe acelaşi ton pe care-l 
avusese Napoleon în ajunul bătăliilor de la Marengo şi 
Austerlitz. 


CAPITOLUL XXXIV 


Unde cel mai mic picior din Franţa şi din Navara află 
că pantofii Cenuşăresei i se potrivesc mult mai puţin 
decât cizmele de şapte coţi 


AICI, SUNTEM OBLIGAȚI SĂ LE CE- 
rem cititorilor permisiunea de a ne întoarce cu câteva 
ceasuri îndărăt, pentru a-i urmări, în fuga lor, pe contele de 
Bonneville şi pe Petit-Pierre, care sunt nişte personaje 
destul de importante în această povestire. Presupunerile 
generalului erau foarte juste: la ieşirea din subterană, 
gentilomii vandeeni străbătuseră ruinele, ajunseseră la 
drumul acela adâncit între maluri şi acolo deliberaseră timp 
de câteva minute în ce parte s-o apuce. Pe urmă, fiecare o 
luă în direcţia menită să le asigure retragerea şi, 
înfundându-se pe drumul acela adâncit, unii în dreapta, alţii 
în stânga, nu întârziară să se facă nevăzuţi. 

Petit-Pierre şi Bonneville rămaseră singuri. 

— Şi noi? îşi întrebă ducesa tovarăşul de drum. 

— Noi vom urma o cu totul altă cale. 

— Atunci, la drum, fără să mai pierdem o clipă! zise Petit- 
Pierre. 

După ce merseră vreo cincisprezece minute de-a lungul 
albiei unui râu, ajunseră într-un loc, adevărată fortăreață a 
mistreţilor, plin de scaieţi şi de spini, care se împleteau unii 
cu alţii; Bonneville intră fără frică în desiş, recomandându-i 
lui Petit-Pierre să-l urmeze pas cu pas; şi în ciuda 
mărăcinişului, în ciuda  desimii pădurii, în ciuda 
întunericului adânc al nopţii, înaintară în linie dreaptă, cum 
numai cei care sunt obişnuiţi cu pădurea o pot face. 
Procedeul le reuşi de minune, căci, după cincizeci de paşi, 
se aflară pe una din acele poteci care se numesc „linii” şi 


care merg palalel, prin păduri, pentru a marca limita 
copacilor ce trebuie tăiaţi. 

— Perfect! zise Petit-Pierre care se acomoda destul de 
greu cu drumul prin mărăciniş, uneori mai înalt decât el; 
cel puţin aici ne putem folosi de picioare. 

— Da, şi fără a lăsa urme, zise Bonneville, bătând în 
pământul uscat şi pietros. 

— Rămâne de aflat, zise Petit-Pierre, în ce parte s-o 
apucăm. 

— Acum, când cred că am încâlcit destul firele, încât cei 
care ar fi ispitiţi să ne urmărească să nu ne mai poată da de 
urmă, putem merge încotro doriţi. 

— Ştii că mâine seară am întâlnire, la Cloutiere, cu unul 
dintre prietenii noştri de la Paris. 

— Putem să ne îndreptăm spre Cloutiere aproape fără să 
părăsim pădurea, unde vom fi întotdeauna mai în siguranţă 
decât în câmpie. Vom ajunge, pe o potecă pe care o cunosc, 
în pădurea din Touvois, dincolo de care se află Cloutiere; 
numai că e cu neputinţă să ajungem în cursul zilei de azi. 

— Şi de ce? 

— Cu ocolişurile pe care suntem obligaţi să le facem, vom 
avea de mers timp de şase ceasuri; ceea ce e mai presus de 
puterile dumneavoastră. 

Petit-Pierre bătu din picior, cu nerăbdare. 

— La o leghe de Benaste, zise Bonneville, e o fermă unde 
am fi bineveniţi şi unde ne-am putea odihni înainte de a 
porni din nou la drum. 

— Haidem! zise Petit-Pierre; dar în ce parte? 

— Lăsaţi-mă pe mine s-o iau înainte! 

Bonneville porni înaintea lui Petit-Pierre, oprindu-se din 
când în când, ca să recunoască drumul şi ca să-i dea timp 
tânărului său prieten să-şi mai tragă sufletul; îi semnala 
acestuia toate porțiunile accidentate de teren, şi asta cu o 
precizie care arăta cât de familiară îi era pădurea din 
Machecoul. 


— După cum vedeţi, zise el la una din acele opriri, evităm 
potecile. 

— Da, şi de ce facem asta? 

— Pentru că ni se vor căuta urmele pe poteci, unde 
pământul e moale; iar terenul acesta, mai puţin umblat, mai 
puţin muiat de trecerea trăsurilor şi a cailor, nu ne va trăda. 

— Dar poate că e mai lung... 

— Da, dar e mai sigur. 

Mergeau de zece minute în tăcere, când Bonneville se 
opri şi-l apucă de braţ pe Petit-Pierre, care întrebă ce s-a 
întâmplat. 

— Sstt! Vorbiţi în şoaptă! zise Bonneville. 

— De ce? 

— N-auziţi nimic? 

— Nu. 

— Eu aud nişte voci. 

— Unde? 

— Colo, la vreo cinci sute de paşi de noi; şi mi se pare 
chiar, că, printre crengi, disting şi o lumină. 

— Într-adevăr acum o văd şi eu. Ce-o fi acolo? 

— Asta mă întreb şi eu. 

— Poate nişte cărbunari. 

— Nu; nu suntem în luna în care se fac de obicei cărbunii, 
şi chiar dacă ar fi cărbunari, tot nu e bine să avem 
încredere în ei. 

N-avem alt drum? 

— Ba da. 

— Ei bine, atunci... 

— N-aş vrea să mă folosesc de el decât într-un caz 
extrem. 

— De ce? 

— Pentru că trebuie traversat un smârc. 

— Fleacuri! Dumneata, care mergi pe apă ca sfântul 
Petru, să nu cunoşti oare acest smârc? 

— Am împuşcat de o sută de ori becaţine acolo, dar... 

— Dar? 


— Era ziua. 

— Şi balta? 

— E un zăcământ de turbă unde şi ziua eram gata să mă 
înfund. 

— Atunci s-o pornim spre acei oameni de treabă. Îţi 
mărturisesc că nu m-aş supăra deloc dacă m-aş încălzi 
puţin. 

— Rămâneţi aici şi lăsaţi-mă să mă duc în recunoaştere. 

— Totuşi... 

— Nu vă temeţi de nimic. 

Şi spunând aceste vorbe, Bonneville dispăru fără zgomot 
în întuneric. 


CAPITOLUL XXXV 


Unde Petit-Pierre ia cea mai bună masă pe care a 
luat-o vreodată 


RĂMAS SINGUR, PRIII-PIERRE SE 
sprijini de un copac şi, nemişcat, fără să scoată o vorbă, cu 
ochii ficşi, cu urechile la pândă, aştepta, încercând să 
prindă cel mai mic zgomot. Timp de cinci minute, în afară 
de un zumzet care părea să vină din aceeaşi parte ca şi 
lumina, nu auzi nimic. Dintr-o dată în pădure răsună 
nechezatul unui cal, care-l făcu pe Petit-Pierre să tresară. 
Aproape în aceeaşi clipă auzi, în tufişuri, un zgomot uşor şi 
o umbră se ridică în faţa sa: era Bonneville. Nevăzându-l pe 
Petit-Pierre, care stătea lipit de trunchiul unui copac, îl 
chemă încet, de două ori. 

— Petit-Pierre porni către el. 

— Alarmă! Alarmă! zise Bonneville trăgându-l după el pe 
Petit-Pierre. 

— Ce s-a întimplat? 

— N-avem nicio clipă de pierdut! Veniţi! Veniţi! 

Apoi continuând să alerge: — Un bivuac de vânători! 
Dacă n-ar fi fost vorba decât de oameni, aş fi putut trece 
fără ca ei să mă vadă sau să mă audă; dar m-a simţit un cal 
şi a nechezat... 

— L-am auzit... 

— Atunci, înţelegeţi... Nicio vorbă! Picioare bune şi la 
drum! 

Într-adevăr, fără să mai rostească o vorbă, Bonneville şi 
Petit-Pierre făcură vreo cinci sute de paşi pe o potecă aflată 
în hăţiş, după care dădură de drumul bun. Tragându-şi 
însoţitorul spre lizieră şi oprindu-se, Bonneville zise: 

— Acum, trageţi-vă puţin sufletul. 


În timp ce Petit-Pierre răsufla, Bonneville încerca să se 
orienteze. 

— Suntem pierduţi? întrebă neliniştit Petit-Pierre. 

— Oh! Nu-i niciun pericol! zise Bonneville; mă gândesc 
cum am putea să evităm acea mlaştină blestemată. 

— Dacă ea ne duce drept către locul unde trebuie să 
ajungem, s-o luăm pe acolo, zise Petit-Pierre. 

— Aşa vom face, răspunse Bonneville, căci nu văd nicio 
altă cale. 

— Atunci, la drum! zise Petit-Pierre; călăuzeşte-mă! 

Bonneville o porni imediat şi, în loc să urmeze calea pe 
care o apucaseră, o luă la dreapta şi începu să păşească 
prin desiş. După zece minute, tufişurile deveniră mai rare: 
întunericul, mai puţin profund; se aflau la liziera pădurii şi 
auzeau în faţa lor murmurul trestiilor lovite de vânt. 

— Ah! făcu Petit-Pierre, care recunoscuse acel zgomot, se 
pare că am ajuns. 

— Da, răspunse Bonneville, nu vă voi ascunde că a sosit 
momentul cel mai critic al acestei nopţi. 

Şi, la aceste cuvinte, tânărul scoase din buzunar un cuţit 
care, la nevoie, putea trece şi drept pumnal şi tâie cu elun 
copăcel pe care-l curăţă de ramuri. Apoi înaintară spre 
mlaştină. Adesea se înfundau până peste genunchi, şi acel 
teren, care părea moale când era vorba să calci pe el, se 
dovedea cumplit de rezistent când trebuia să ieşi dintr- 
însul; cei doi izbuteau, deci, cu mare greutate, să-şi smulgă 
picioarele din mâl; ai fi zis că smârcul acela lacom nu se 
putea hotări să lase să-i scape prada. 

— Mai ţine mult mlaştina asta a dumitale? 

— Mai avem vreo două sau trei sute de paşi de făcut, 
după care mergem din nou prin pădure, până în dreptul 
drumului spre Benaste, care ne va duce direct la fermă. 

Nu după mult, terenul deveni mai solid; linia neagră a 
pădurii care se profila în zare se apropiase şi se mărise; cei 
doi fugari ajunseseră de partea cealaltă a mlaştinei. 

— În sfârşit! zise Bonneville. Vă e foame? 


— Mărturisesc că aş mânca ceva cu plăcere. 

— Alteța sa regală e servită, zise contele, punând un 
genunchi la pământ şi oferindu-i ceva ce aducea a coltuc, şi 
pe care Petit-Pierre îl înhăţă repede. 

— Pâine! strigă el. 

— Pâine neagră, zise Bonneville. 

— Bun! Noaptea nu se vede ce culoare are. 

— Pâine uscată, de două ori uscată! 

— E totuşi pâine. 

Şi Petit-Pierre muşcă, cu dinţii săi frumoşi, din pesmetul 
care se uscase în buzunarul contelui. 

— Şi când te gândeşti, zise Petit-Pierre, că la ora asta 
generalul Dermoncourt înfulecă mâncarea pregătită pentru 
n0i... Nu-ţi vine să turbezi? 

Apoi brusc: — Oh, iertare, dragă călăuză, dar stomacul a 
căpătat un asemenea ascendent asupra inimii, încât am 
uitat să-ţi ofer jumătate din masa mea. 

— Mulţumesc, răspunse Bonneville; pofta mea de 
mâncare nu merge chiar până acolo încât să vreau să rod 
pietre; dar, în schimbul graţioasei oferte a domniei-voastre, 
am să vă arăt ce trebuie făcut pentru ca modesta 
dumneavoastră mâncare să fie mai puţin tare. 

Bonneville luă pâinea, o rupse cu destulă greutate, în 
bucățele, pe care se duse să le înmoaie într-un izvoraş ce 
curgea la doi, trei paşi de acolo; îl chemă apoi pe Petit- 
Pierre, şi, scoțând una câte una bucăţile de pâine înmuiate 
în apă, i le întinse tovarăşului său înfometat. 

— Pe legea mea, zise acesta când ajunse la ultima 
îmbucătură, sunt douăzeci de ani de când n-am mai mâncat 
atât de bine; Bonneville, te fac majordomul meu! 

— lar eu, zise contele, redevin călăuza dumneavoastră. 
Destul cu masa, să ne continuăm drumul. 

— Sunt gata, zise Petit-Pierre, ridicându-se vesel în 
picioare. 

Porniră la drum prin pădure şi, după o jumătate de oră se 
aflară la malul unui râu pe care trebuiau să-l traverseze. 


Trebuia găsit un mijloc. După trei sute de paşi, Bonneville 
crezu că l-a găsit. Era vorba de trunchiul unui copac 
răsturnat de vânt de-a curmezişul râului şi încă plin de 
ramuri. 

— Credeţi că puteţi trece peste el? îl întrebă Bonneville 
pe Petit-Pierre. 

— Dacă treci dumneata, voi trece şi eu, răspunse acesta. 

— Ţineţi-vă zdravăn de crengi, lăsaţi deoparte amorul 
propriu; nu ridicaţi un picior decât atunci când sunteţi sigur 
că celălalt e bine înfipt, zise Bonneville căţărându-se pe 
trunchiul copacului. 

— Te urmez, nu-i aşa? 

— Staţi puţin, să vă întind mâna. 

— lată-mă! Doamne, câte lucruri trebuie să ştii ca să poţi 
umbla pe un trunchi! N-aş fi crezut asta niciodată! 

— Nu vorbiţi, pentru Dumnezeu! Fiţi atent la picioare... O 
clipă! Nu înaintați; iată o creangă care vă deranjează. Staţi 
s-o tai! 

În clipa în care contele se apleca pentru a face ceea ce 
spusese, auzi în spatele lui un strigăt înăbuşit, apoi 
zgomotul unui corp care cade în apă. Se întoarse: Petit- 
Pierre dispăruse. Fără să piardă o secundă, Bonneville se 
aruncă în acelaşi loc, şi norocul îi veni într-ajutor căci, 
dându-se la fund - în acel loc râul avea vreo şapte sau opt 
picioare adâncime - mâna lui dădu peste piciorul 
tovarăşului său. Îl apucă, şi, năucit, tremurând de emoție, 
fără să-şi dea seama de poziţia neplăcută în care îl ţinea pe 
cel pe care-l salvase, din două lovituri de braţ ajunse la 
malul râului, din fericire mult mai puţin lat pe cât era de 
adânc. Petit-Pierre nu făcea nici cea mai mică mişcare. 
Bonneville îl luă în braţe şi-l aşeză pe nişte frunze uscate, 
vorbindu-i, scuturându-l, chemându-l pe nume. Dar Petit- 
Pierre rămânea mut şi nemişcat. Contele de Bonneville, 
numai că nu-şi smulgea părul de desperare. 

— Oh! E greşeala mea! E vina mea! murmura el. 


Dar aerul proaspăt al nopţii făcu mai mult decât toate 
lamentările lui Bonneville; după câteva momente, Petit- 
Pierre deschise ochii şi strânută. 

— Bonneville! zise Petit-Pierre, nu mi-ai zis: „Să-ţi fie de 
bine!” Am să răcesc! 

— Trăieşte! Trăieşte! strigă Bonneville în culmea 
bucuriei. 

— Da, graţie dumitale. 

— Sunteţi ud leoarcă, Dumnezeule! şi niciun pic de foc, 
nici măcar un mijloc de a-l face! 

— Bun! Ne vom încălzi mergând. Vorbesc la plural, căci 
nici dumneata nu eşti mai puţin ud decât mine. 

— Oh! Nu vă ocupați de mine! Puteţi merge? 

— Cred, după ce-mi voi fi golit încălţările de apă. 

Bonneville îl ajută pe Petit-Pierre să scape de apa care îi 
umpluse încălţămintea; îi scoase vesta de postav gros, pe 
care i-o stoarse înainte de a i-o pune pe umeri; apoi, 
această dublă operaţie odată terminată, zise: 

— Acum, spre Benaste şi repede! 

Dar Bonneville se mai afla încă sub influenţa emoţiei 
profunde pe care i-o cauzase accidentul tânărului său 
tovarăş de drum, ceea ce-l făcu să nu mai fie atent pe unde 
merge şi să se rătăcească. Alerga când pe un drum, când pe 
altul, fără să-l descopere pe cel pe care-l căuta. După vreo 
jumătate de ceas, Petit-Pierre, alarmat, îi spuse: 

— Ei bine, ce s-a întâmplat, dragul meu conte? 

— S-a întâmplat că sunt un ticălos, zise Bonneville; m-am 
bazat prea mult pe faptul că cunosc nişte locuri şi... şi... 

— Şi ne-am rătăcit. 

— Mi-e teamă că da. 

— Iar eu sunt sigur; iată o creangă pe care ai tăiat-o mai 
adineauri: am mai trecut pe aici şi ne-am reîntors de unde 
am plecat. 

— Ah! zise Bonneville, înţeleg ce anume mi-a pricinuit 
eroarea. 

— Ce? 


— Am ieşit pe mal în partea din care am venit, dar eram 
atât de răvăşit, încât nici n-am băgat de seamă. 

— Aşa că baia noastră a fost inutilă, remarcă Petit-Pierre 
râzând. 

— Oh, vă rog, doamnă, nu râdeţi astfel, imploră 
Bonneville; veselia dumneavoastră îmi sfâşie inima. 

— Pe mine mă încălzeşte. 

— Deci vă e frig? 

— Puțin... Dar nu ăsta-i lucrul cel mai rău. 

— Dar care? 

— A trecut o jumătate de ceas de când nu cutezi să-mi 
mărturiseşti că ne-am rătăcit şi tot atâta de când nu 
îndrăznesc eu să-ţi spun că picioarele mele par a nu mai 
vrea să mă slujească. 

— Atunci e cu neputinţă să mai ajungem în astă noapte la 
Benaste. 

— Ce-i de făcut? 

— Trebuie să încercăm să ajungem la ferma cea mai 
apropiată, înainte de a se lumina de ziuă. 

— Fie. Ile poţi orienta? 

— Nici stele pe cer, nici luna... 

— Şi nici busolă, zise Petit-Pierre, care încerca, glumind, 
să-i redea tovarăşului său, curajul. 

— Staţi! Aseară, la ora cinci, am examinat din întâmplare 
giruetele castelului: vântul bătea dinspre est. 

Bonneville ridică în sus arătătorul muiat în saliva. 

— Ce faci? 

— O giruetă. 

Apoi, după o clipă: — Nordul e în partea aia, zise el fără 
şovăire; mergând în direcţia vântului vom ajunge la câmpia 
dinspre Saint-Philbert. 

— Da, mergând, ceea ce pentru mine e aproape cu 
neputinţă. 

— Să vă iau în braţe? 

Ducesa se sculă cu greu de sub copacul unde se aşezase. 


— Ei, zise ea, iată-mă în picioare. Vreau ca aceste 
picioare neascultătoare să înainteze, şi dacă nu vor, le voi 
sili! 

Şi ducesa mai făcu patru ori cinci paşi; dar oboseala îi era 
atât de mare, membrele atât de înţepenite de baia glacială 
pe care o făcuse, încât se clătină şi fu cât pe-aci să cadă, 
dacă Bonneville n-ar fi sărit s-o susţină. 

— Drace! strigă Petit-Pierre, lasă-mă, domnule de 
Bonneville; vreau ca acest trup mizerabil, pe care cerul l-a 
făcut atât de plăpând şi de gingaş, să fie aidoma sufletului 
pe care-l poartă! Nu-i da ajutor, conte: nu-i da ajutor! Ah! 
Te clatini! Te îndoi! Ei bine, ăsta nu-i pasul tău obişnuit, e 
un pas şovăielnic, lipsit de putere! Trebuie să-mi concentrez 
voinţa. Înainte! strigă Petit-Pierre şi o porni cu atâta 
repeziciune, încât contele abia se putu ţine după el. Dar; 
acest ultim efort îl epuizase, şi când Bonneville izbuti să-l 
ajungă din urmă, îl găsi din nou stând jos şi cu faţa ascunsă 
în mâini. Petit-Pierre plângea, mai mult de mânie decât de 
durere, murmurând: 

— Doamne! Doamne! mi-ai încredinţat sarcina unui uriaş 
şi mi-ai dat doar puterile unei biete femei! 

Vrând, nevrând, Bonneville, îl luă pe Petit-Pierre în braţe 
şi începu la rându-i să alerge. Bravul gentilom merse astfel 
aproape un sfert de ceas. Pălăria îi căzuse dar, 
nemaipăsându-i de urmele pe care le lăsa, nu se mai strădui 
s-o ia de jos; simţea trupul lui Petit-Pierre tremurând în 
braţele sale, îi auzea dinţii clănţănind, şi acel zgomot îl 
îmboldea cum îmboldesc strigătele mulţimii un cal de cursă. 
Dar, încet, încet, vigoarea lui începu să slăbească; picioarele 
începură să nu-l mai asculte; sângele îi pulsa puternic în 
piept şi-l sufoca. Îşi simţi inima umflându-i-se; nu mai 
respira, gâfâia; o sudoare îngheţată îi inundase fruntea, 
arterele îi vibrau, ţeasta îi zvâcnea; din când în când, un văl 
des i se aşeza pe ochi şi un zumzet ciudat îi năpădea 
urechile. Începu să se poticnească, să se împiedice, 
picioarele i se împleticeau tot mai des. 


— Opreşte-te! Opreşte-te, domnule de Bonneville! strigă 
Petit-Pierre. Lasă-mă jos! 

— Nu, nu, nu mă voi opri, răspunse Bonneville; încă mai 
am putere. Slavă Domnului! Şi am s-o folosesc până la 
capăt! Mă opresc... Mă opresc când vă voi şti în siguranţă... 
mă opresc când ajungem colo... lată, uitaţi-vă! 

Într-adevăr, la capătul potecii pe care mergeau, zăriră 
contururile unei case. Întunericul se subţiase şi primele 
luciri ale zorilor vestiră apropierea zilei. Ajunseseră la 
marginea unui câmp, dar în momentul în care Bonneville 
Scoase un strigăt de bucurie, picioarele i se îndoiră, tânărul 
se încovoie, căzu în genunchi, apoi trupul i se răsturnă 
încetişor înainte. Petit-Pierre sări în picioare, dar era atât 
de slăbit, încât fu cât pe ce să se prăbuşească şi el. Încercă 
să-l ridice pe conte, dar nu izbuti. Bonneville îşi duse 
mâinile la gură, şi, cu mare greutate, îi spuse: 

— Nu uitaţi... 

Şi leşină. Casa pe care-o văzuseră se afla la şapte sau opt 
sute de paşi de locul unde se prăvălise Bonneville. Petit- 
Pierre se hotări să se ducă acolo şi să ceară, cu orice risc, 
ajutor. Făcu deci un efort suprem şi se avântă în direcţia 
acelei case. Ajungând la răscruce, Petit-Pierre văzu un om 
care mergea în direcţie opusă. Îl strigă, dar omul nu 
întoarse capul. Atunci Petit-Pierre, fie printr-o inspiraţie 
bruscă, fie reamintindu-şi de ultimile cuvinte ale lui 
Bonneville, îşi duse la rându-i mâinile la gură şi imită 
strigătul bufniței. Omul se opri imediat, se întoarse din 
drum şi veni spre Petit-Pierre. 

— Prietene, strigă el, pentru numele lui Dumnezeu, vino 
de-mi ajută să salvez un nenorocit care moare! 

Apoi, atât cât îi îngăduiau puterile şi sigur că omul avea 
să-l urmeze, Petit-Pierre se grăbi să se întoarcă lângă 
Bonneville, căruia îi ridică încetişor capul. Contele nu se 
trezi din leşin. De îndată ce noul venit îşi aruncă ochii spre 
acel trup întins pe pământ, zise: 

— A, domnul conte de Bonneville... 


Petit-Pierre îl privi pe om cu atenţie. 

— Jean  Oullier, strigă  recunoscându-l pe omul 
marchizului de Souday. Jean Oullier, poţi să-mi găseşti un 
adăpost pe aici, pe aproape, pentru mine şi pentru 
prietenul meu? 

— Nu există decât casa aia, la o jumătate de leghe de aici. 

Rosti aceste cuvinte cu o silă vădită. 

— Du-ne acolo! se rugă Petit-Pierre. 

— Acolo? făcu Jean Oullier. 

— Da; cei care locuiesc acolo nu-s de-ai noştri? 

— Nu prea ştiu, zise Jean Oullier. 

— Haide! Ne punem viaţa în mâinile dumitale, Jean 
Oullier şi ştiu că pot avea toată încrederea. 

Jean Oullier îl luă pe umeri pe Bonneville şi-l apucă de 
mâna pe Petit-Pierre. Apoi se îndreptă spre casă, care nu 
era alta decât coliba lui Joseph Picaut. Jean Oullier sări 
pârleazul atât de uşor, ca şi cum, în locul contelui de 
Bonneville, n-ar fi avut pe umăr decât tolba de vânătoare. 
La Joseph Picaut toţi dormeau. La văduvă însă zăriră o 
lumină şi văzură o umbră trecând încoace şi încolo în dosul 
perdelei. Jean Oullier se hotări repede: 

— Am cântărit bine totul şi m-am hotărât pentru casa lui 
Pascal. 

Leşul lui Pascal zăcea întins pe pat. Văduva aprinsese 
două lumânări şi se ruga în faţa mortului. Auzind uşa 
scârţâind din balamale, femeia se ridică repede. 

— Văduvă Pascal, îi zise Jean Oullier fără să lase povara 
din spate, ţi-am salvat viaţa în noaptea asta la Bicques... 

Marianne îl privi cu mirare. 

— Nu mă crezi? 

— Ba da, Jean Oullier, te cred; ştiu că nu eşti omul care să 
spui o minciună, chiar dacă ţi-ar fi în joc viaţa; de altfel am 
auzit împuşcătura ce-mi era destinată şi mă întrebam cine o 
fi tras-o. 

— Văduvă Pascal, vrei să-ţi răzbuni bărbatul şi să te şi 
îmbogăţeşti? 


— Cum aşa? 

— lată-i, urmă Jean Oullier, pe doamna ducesă de Berry 
şi pe domnul conte de Bonneville, care vor muri amândoi de 
oboseală şi de foame dacă n-ai să le dai adăpost! 

Văduva se uită uluită la cei doi musafiri. 

— Preţul pus pe capul doamnei ducese, continuă Jean 
Oullier, e uriaş; dacă crezi că aşa e bine, predă-o 
autorităţilor şi te îmbogăţeşti. 

— Jean Oullier, răspunse văduva, cu voce gravă, n-am 
trădat şi nu voi trăda pe nimeni niciodată! Doi nefericiţi vin 
să bată la uşa mea, nu-i voi alunga; doi proscrişi vin să-mi 
ceară adăpost, nu-i voi preda, ci dimpotrivă, îi voi ascunde! 

Apoi, cu un gest simplu, dar plin de măreție, zise: 

— Intraţi în casă cu curaj, şi dumneata şi cei care te 
însoțesc. 

Intrară. Şi în vreme ce Petit-Pierre îl ajută pe Jean Oullier 
să-l aşeze pe contele de Bonneville pe un scaun, acesta îi 
spuse încet: 

— Doamnă, ascundeţi-vă pletele blonde care vă ies de 
sub perucă; căci dacă ele m-au făcut să ghicesc adevărul pe 
care i l-am spus şi femeii ăşteia, apoi acest adevăr nu 
trebuie să-l ştie chiar toată lumea! 


CAPITOLUL XXXVI 


Egalitate în faţa morţii 


ÎN ACEEAŞI ZI, CĂTRE CEASURILE 
două după-amiază, jupânul Courtin părăsise satul Logerie şi 
o pornise la drum sub pretextul că se duce la Machecoul ca 
să cumpere un bou de plug, dar în realitate ca să afle veşti 
despre evenimentele de care domnul slujbaş se interesa 
într-un mod cu totul special. 

Sosit la vadul de la Pont-Farcy, dădu peste băieţii 
morarului care descoperiseră trupul tânărului Tinguy şi 
care priveau leşul cu o curiozitate firească vârstei lor. Când 
primarul din Logerie îmboldindu-şi căluţul cu vârful 
bastonului cu măciulie de aramă, pe care-l ţinea în mână, 
intră în râu, toţi ochii se întoarseră spre el şi discuţia încetă 
ca prin farmec, deşi până atunci fusese cât se poate de 
însufleţită. 

— Ei bine, ce s-a întâmplat, oameni buni? întrebă Courtin 
străbătând pieziş apa, în aşa fel încât să ajungă pe mal 
exact în faţa grupului. 

— Un mort, răspunse unul dintre morari cu laconismul 
specific ţăranului vandeean. 

Courtin îşi opri privirea asupra leşului şi văzu că era 
îmbrăcat în uniformă. 

— Din fericire, zise el, nu-i unul de pe la noi. 

În ciuda opiniilor sale filipiste, primarul din Logerie 
socotea că e mai prudent să nu-şi arate simpatia faţă de un 
soldat de-al lui Louis-Philippe. 

— Te înşeli, domnule Courtin, răspunse cu o voce sumbră 
un om îmbrăcat într-o vestă cafenie. 

Titlul de „domnule”, spus cu o oarecare afectare nu-l flată 
defel pe arendaşul din Logerie; ştia că titlul de „domn”, în 


gura unui ţăran, când nu era o dovadă de respect, echivala 
cu o injurie sau cu o ameninţare, ceea ce-l nelinişti foarte 
tare. 

— Mi se pare totuşi, continuă el pe un ton mieros, că 
uniforma pe care o poartă este a unui vânător! 

— Fleacuri! Uniformă! replică acelaşi ţăran; ca şi cum n- 
ai şti că recrutarea este la fel de rea pentru toţi, indiferent 
de convingerile lor politice. 

Din nou se făcu tăcere. Această tăcere i se părea lui 
Courtin atât de greu de îndurat, încât zise: 

— Se ştie numele bietului flăcău care a pierit într-un mod 
atât de îngrozitor? 

Nimeni nu răspunse. Tăcerea devenea din ce în ce mai 
semnificativă. 

— Se cunosc şi alte victime? Printre ai noştri, printre 
băieţii din ţinut, mai există împuşcaţi? Am auzit spunându- 
se că au fost trase mai multe focuri de puşcă. 

— Alte victime, răspunse acelaşi ţăran, nu cunoaştem. Ba 
da, ar mai fi una... 

Şi spunând aceste vorbe, ţăranul se întoarse şi-i arătă lui 
Courtin trupul câinelui lui Jean Oullier. Jupânul Courtin 
deveni foarte palid; şi începu să tuşească zdravăn, ca şi cum 
o mână nevăzută l-ar fi strâns de gât. 

— Ce-i asta? zise el. Un câine? Apoi dacă n-avem de plâns 
decât victime de soiul ăsta, să ne păstrăm lacrimile pentru 
alte ocazii. 

— Nu-i chiar aşa, domnule Courtin, zise omul cu vestă 
cafenie, şi sângele unui câine se poate plăti; de altfel sunt 
sigur că stăpânul bietului Pataud nu-l va ierta pe cel care a 
tras asupra câinelui său, cu plumbi de lup, dintre care trei l- 
au dat gata. 

După ce rosti aceste cuvinte, omul, socotind că vorbise 
destul cu Courtin, îi întoarse spatele, sări un pârleaz şi 
dispăru în dosul unui hăţiş. Morarii porniră şi ei cu leşul. 
Courtin, rămas singur, plecă şi el după puţin timp. Dar 
curiozitatea, îmboldindu-l din ce în ce, o cârmi spre dreapta 


şi, după cinci minute poposi în mica livadă şi-şi croi drum 
spre casa lui Picaut. Joseph, aşezat pe gâtarul unui cal, îşi 
fuma pipa în faţa uşii. Văzându-l pe primarul din Logerie, 
nu socoti că ar fi util să se deranjeze. Jupânul Courtin, care 
avea o admirabilă perspicacitate, remarcând totul fără să 
pară că observă ceva, îşi legă, încet, căluţul de unul dintre 
inelele de fier înfipte în zid, apoi, întorcându-se spre Joseph, 
întrebă: 

— Frate-tău e acasă? 

— Da, încă mai este, răspunse Picaut, apăsând pe 
cuvântul încă, cu un aer care i se păru ciudat primarului din 
Logerie. Ai cumva nevoie de el ca să-i mai conducă pe 
filipişti la castelul de Souday? 

Courtin îşi muşcă buzele, dar nu răspunse nimic. „Cum 
dracu', se întrebă el, de i-a mărturisit imbecilul ăsta de 
Pascal, pramatiei de frate-său, că eu l-am pus să-i conducă 
pe filipişti la castel? Pe legea mea, de douăzeci şi patru de 
ceasuri încoace nu poţi face nimic fără să nu te ştie toată 
lumea.” 

În timp ce vorbea astfel cu sine însuşi, începu să bată în 
uşa colibei văduvei Picaut care, contrar obiceiului, fusese 
zăvorită pe dinăuntru. În sfârşit, uşa se deschise. Când, prin 
această deschizătură, ochii lui Courtin priviră în interiorul 
odăii, spectacolul pe care-l zări şi la care se aştepta atât de 
puţin îl făcu să se dea îndărăt. 

— Cine a murit aici? întrebă el. 

— Nu se vede? îi răspunse văduva. 

Courtin îşi îndreptă privirea spre pat şi deşi nu văzu, prin 
cearşaf, decât forma unui leş, ghici totul. 

— Pascal! strigă el. Pascal! 

— Credeam că ştii, zise văduva. 

— Eu? 

— Da, dumneata... dumneata, care eşti primul vinovat de 
moartea lui. 

— Eu? Eu? replică Courtin, căruia îi veni imediat în minte 
ceea ce-i spusese fratele victimei, şi care simţi cât de 


important era pentru siguranţa lui să se disculpe. Eu? i-o 
jur că sunt mai bine de opt ceasuri de când nici măcar nu l- 
am văzut pe bărbatul dumitale. 

— Nu jura, răspunse văduva. Pascal nu jura niciodată, 
fiindcă nu minţea niciodată! 

— Dar, mă rog, cine ţi-a spus că l-aş fi văzut? întrebă 
Courtin. 

— Nu minţi în faţa unui mort, domnule Courtin, zise 
Marianne; s-ar putea să-ţi poarte ghinion. 

— Nu mint, bâlbâi fermierul. 

— A plecat de aici îndreptându-se spre dumneata; 
dumneata eşti cel care l-ai angajat ca să le fie călăuză 
soldaţilor. 

Courtin făcu un nou semn de negare. 

— Oh! Nu pe dumneata te ţin de rău, continuă văduva 
uitându-se fix la o ţărăncuţă de vreo douăzeci şi cinci, 
treizeci de ani, care torcea la celălalt capăt al sobei; era de 
datoria lui să-i ajute pe cei ce nu vor ca ţinutul să fie încă o 
dată răvăşit de un război civil. 

— Asta-i şi scopul meu, singurul meu scop, răspunse 
Courtin, coborându-şi atât de tare vocea, încât tânăra 
ţărancă abia putu să-l audă. Aş vrea ca ocârmuirea să ne 
scape de toţi acei aţâţători la răscoale, de toţi acei nobili 
care ne zdrobesc cu bogăţia lor în timp de pace şi care ne 
măcelăresc în timp de război; mă străduiesc cât pot, 
cumătră Picaut, dar nu trebuie să te lauzi cu aşa ceva, vezi 
şi dumneata; nu ştii de ce sunt în stare oamenii ăştia! Te 
lovesc când nici nu te aştepţi. 

— Te plângi că te lovesc pe la spate, tocmai dumneata 
care faci în mod obişnuit treaba asta? zise Marianne cu o 
expresie de profund dispreţ. 

— Ei, cumătră Picaut, răspunse Courtin, încurcat, nu le e 
dat tuturor să fie bravi cum a fost sărmanul dumitale 
bărbat. Dar îl vom răzbuna noi pe bietul Pascal! Îl vom 
răzbuna, ţi-o jur! 


— Mulţumesc, pentru asta n-am nevoie de dumneata, 
domnule  Courtin, zise văduva pe _ un ton aproape 
ameninţător. Eşti cam prea mult amestecat în treburile 
acestei sărmane case; păstrează-ţi bunăvoința pentru alţii! 

— Cum vrei, cumătră Picaut. Vai! Îl iubeam atât de mult 
pe bietul dumitale bărbat, încât sunt gata să fac orice ca să- 
ţi fiu pe plac... 

Apoi, întorcându-se spre colţul unde stătea ţărăncuţa, pe 
care de câteva clipe o privea cu coada ochiului, întrebă: 

— Cine-i tânăra asta? 

— O verişoară de-a mea; a venit azi-dimineaţă din Port- 
Saint-Pere, ca să mă ajute să-mi îngrop bărbatul şi ca să-mi 
mai ţină de urât. 

— Din Port-Saint-Pere? Azi-dimineaţă? Ei, cumătră 
Picaut, dar ştiu că ţine al dracului de bine la drum, dacă a 
ajuns atât de repede. 

Biata văduvă, prea puţin obişnuită cu minciuna, îşi muşcă 
buzele şi-i aruncă lui Courtin o privire amenințătoare; 
acesta însă nu-i dădu nicio atenţie şi începu să examineze 
un veşmânt care se usca în faţa focului. Dar, din întregul 
costum, ceea ce păru să-l intereseze în mod deosebit pe 
Courtin, erau o pereche de ghete şi o cămaşă. Ghetele, deşi 
ţintuite, erau făcute dintr-o piele fină şi aveau o formă cum 
nu prea vezi prin colibele ţăranilor, iar cămaşa, la rândul ei, 
era din cel mai fin batist ce se putea vedea. 

— Frumos in! Frumos in! mormăi arendaşul, pipăind cu 
degetele țesătura moale; nu zgârie pielea celui care-l 
poartă. 

Tânără ţărancă vru să vină în ajutorul văduvei, care 
părea că stă pe ghimpi. 

— Ei, zise ea, sunt nişte boarfe pe care le-am cumpărat 
din Nantes, de la un negustor de haine vechi, ca să fac din 
ele nişte hăinuţe pentru nepotul răposatului meu văr 
Pascal. 

— Şi le-ai spălat înainte de a le da la croitor! Pe legea 
mea, bine ai făcut, frumoaso! Fiindcă deh, adăugă Courtin 


privind-o ironic pe tânăra ţărancă, boarfele de la telal nu se 
ştie niciodată cine le-a purtat! Poate că sunt ale unui prinţ 
sau ale unui râios! 

— Jupâne Courtin, întrerupse Marianne această discuţie 
care părea s-o neliniştească din ce în ce, mi se pare că 
bietul dumitale căluţ e cam nerăbdător... 

— Dacă nu-i auzeam pe cumnatul dumitale, care văd că 
se fâţâie prin pod, deasupra capetelor noastre, aş fi zis că el 
îmi necăjeşte căluţul... 

De data asta fu rândul ţărăncuţei să pălească; iar această 
paloare spori şi mai mult, când îl văzu pe Courtin sculându- 
se şi ducându-se să tragă cu ochiul, printre crăpăturile 
oblonului. 

— Ei, dar văd că netrebnicul de Picaut e afară şi-mi 
sâcâie calul cu vârful biciuştii! Atunci cine-i în podul 
dumitale, cumătră? 

— Jupâne Courtin, zise văduva ridicându-se, n-ai de gând 
să isprăveşti cu întrebările? Îi urăsc pe spioni, fie ei 
partizani ai burbonilor ori filipişti! 

— Dar de când o simplă sporovăială între prieteni e 
spionaj, cumătră Picaut? Ei drăcie! Ai devenit cam prea 
bănuitoare! 

Ochii ţărăncuţei o implorau pe văduvă să fie prudentă; 
dar impetuoasa gazdă nu se mai putu abţine. 

— Între prieteni, hai? zise ea punându-şi mâinile în şold. 
Caută-ţi prieteni printre cei cu care te asemui, fiindcă 
văduva lui Pascal Picaut nu va face niciodată parte dintre 
ăştia. Cară-te! Şi lasă-ne cu durerea noastră! 

— Mda, zise Courtin, cu un calm perfect jucat, văd că 
prezenţa mea te deranjează; ar fi trebuit să-mi dau seama 
mai curând de asta. Te încăpăţânezi să vezi în mine pricina 
morţii bietului Picaut; asta mă întristează nespus, cumătră, 
căci mi-a fost drag şi pentru nimic în lume nu i-aş fi căşunat 
vreun rău; dar, mă rog, din moment ce mă goneşti, mă duc, 
mă duc... Nu fi necăjită din pricina mea! 


În acel moment văduva îi făcu semn ţărăncuţei să se uite 
la covata pentru frământat pâine, aflată în dosul uşii. Pe 
acea covată uitaseră o trusă de scris, care rămăsese 
deschisă; era trusa de care se slujise ca să-i dea lui Jean 
Oullier o scrisoare către marchizul de Souday. Această 
trusă consta dintr-un portofel de marochin verde, înfăşurat 
în jurul unui tub de carton, care tub conţinea toate cele 
necesare pentru scris. Îndreptându-se spre uşă, Courtin 
zări portofelul şi câteva hârtii risipite. Tânăra ţărancă 
înţelese semnul, văzu pericolul şi, înainte ca primarul din 
Logerie să se întoarcă, sprintenă ca o căprioară, trecu în 
spatele lui şi se aşeză pe covată în aşa fel, încât să ascundă 
complet portofelul. 

Courtin nu păru să dea nici cea mai mică atenţie acestei 
manevre. 

— Ei, cu bine, cumătră Picaut! zise el. Am pierdut în 
bărbatul dumitale un camarad pe care-l iubeam mult; dacă 
cineva din ţinut te deranjează sau te necăjeşte, să vii să mă 
cauţi, pricepi? 

Văduva nu răspunse; nemişcată, cu braţele încrucişate, 
privea cadavrul a cărui formă se contura sub cearşaful ce-l 
acoperea. 

— Te-ai aşezat pe covată, frumoaso? zise Courtin trecând 
prin faţa ţărăncii. 

— Da, acolo e prea cald. 

— Ai grijă de verişoara ta, fată, continuă Courtin, 
moartea asta a făcut din ea o fiară; cât pe ce s-o asemui cu 
„lupoaicele” din Machecoul! orci, dar torci degeaba, fata 
mea! Căci oricât ţi-ai răsuci fusul şi ţi-ai întoarce mosorul, 
n-ai să scoţi din caerul tău un fir la fel de subţire ca cel din 
care e ţesută cămaşa aia de colo! 

Se mai uită o dată la ţărancă şi, în sfârşit, se hotări să 
iasă. 

— Repede, repede, ascundeţi toate fleacurile alea! zise 
văduva. Parcă-l văd că se întoarce din nou! 


Promptă, ţăranca împinse trusa de scris între perete şi 
albie; dar chiar în clipa în care făcea această treabă, 
Courtin îşi şi vârâse capul pe gemuleţul deschis din partea 
de sus a uşii. 

— V-am speriat? râse el. N-am făcut-o dinadins. Spuneţi- 
mi, când e înmormântarea? 

— Mâine cred, spuse ţăranca. 

— N-ai de gând să te cari odată, pungaşule? strigă 
furioasă văduva,  năpustindu-se spre  Courtin şi 
ameninţându-l cu vătraiul greu de fier. 

Courtin, speriat, se retrase. Cumătră Picaut, cum îi zicea 
Courtin, trânti cu furie gemuleţul. Primarul din Logerie îşi 
dezlegă încet căluţul şi se duse. 

— În sfârşit, a dat Dumnezeu să plece! zise tânăra. 

— Da, dar plecatul ăsta nu-i a bine, doamnă. 

— Cum adică? 

— Păi, de la el mă aştept la orice! 

— Crezi că s-a dus să ne denunțe? 

— E în stare; nu mă amestec în bârfelile altora, dar mutra 
lui răutăcioasă şi iscoditoare m-a făcut întotdeauna să mă 
gândesc că nu e el bârfit de pomană, chiar şi de către 
filipişti. 

— Ai dreptate, faţa lui nu-i făcută să inspire încredere. 

— Ah ! Doamnă, de ce nu l-aţi oprit lângă dumneavoastră 
pe Jean Oullier? zise văduva. Ăla e un om cinstit, nu ca ăsta. 

— Trebuia neapărat să ducă o scrisoare la castelul de 
Souday; apoi, să facă rost de nişte cai deseară, ca să putem 
părăsi cât mai repede casa dumitale, unde, după câte văd, 
sunt un prilej de încurcături. 

Văduva nu răspunse. Cu chipul ascuns în mâini plângea. 

— Biată femeie, murmură ducesa, lacrimile dumitale cad 
una câte una pe inima mea, şi fiecare dintre ele lasă acolo o 
urmă dureroasă. Asta-i urmarea cumplită, inevitabilă a 
războaielor! Toate aceste lacrimi şi tot acest sânge vărsat 
de oameni nevinovaţi! 


— Ar trebui - atât sângele cât şi lacrimile - să le verse cei 
ce iscă războaiele, zise văduva cu o voce care o făcu pe 
interlocutoarea sa să tresară. 

— Ne urăşti, nu-i aşa? 

— Da! Vă urăsc! răspunse văduva. Cum aţi vrea să vă 
iubesc? 

— Înţeleg, moartea soţului dumitale... 

— Nu, zise Marianne, clătinând din cap, nu din pricina 
asta; nici din cauză că am văzut cu ochii mei - copil fiind - 
masacrele de la Lege, unde în numele drapelului vostru alb, 
toţi ai mei au fost ucişi; nici din pricină că timp de zece ani 
ai voştri i-au persecutat pe-ai noştri, le-au ars casele, le-au 
răvăşit câmpurile; nu, nu pentru asta te urăsc! 

— Atunci de ce? 

— Pentru că mi se pare nedrept ca o familie oarecare să 
ne oblige să facem totul pentru ea; să-şi închipuie că un 
popor, pe care l-a îngenuncheat şi l-a torturat, a uitat totul 
şi e gata să-i cadă la picioare! Ne-am săturat până în gât de 
Burboni şi de fărădelegile lor! Or, dumneata faci parte din 
această familie egoistă, din acest neam blestemat; iată de 
ce te urăsc! 

— Şi totuşi mi-ai dat adăpost; mi-ai dat să mănânc şi m-ai 
ajutat să-mi vin în fire! 

— Ei, doamnă, odată plecată din casa mea, nimic n-o să 
mă oprească să te denunţ. 

— Dar dacă astea sunt sentimentele dumitale, de ce nu 
mă predai acum în mâinile filipiştilor? 

— Atât timp cât te afli sub acoperişul meu, sunt obligată 
să respect legile ospitalităţii, care, pentru noi, ţăranii, sunt 
sacre. Şi apoi, eşti femeie, ai şi dumneata o inimă... Poate că 
ce-ai văzut aici îţi va fi învăţătură de minte şi te va face să 
renunţi la planurile dumitale de războaie şi răzmeriţe. 

— Şi ce anume crezi că mă va face să renunţ la aceste 
planuri, pe care le tot urzesc de un an şi jumătate? 

— Asta! zise văduva smulgând cearşaful care acoperea 
mortul. 


Ducesa întoarse capul, căci oricât de tare se credea, nu 
putu suporta să vadă mortul acela înţepenit şi plin de răni. 

— Gândeşte-te, doamnă, reluă văduva, gândeşte-te că 
ceea ce încerci să faci va ucide o mulţime de oameni 
sărmani, taţi, fii, fraţi pe care-i vor boci - aşa cum îl bocesc 
eu pe bărbatul ăsta al meu - puzderie de mame, de văduve, 
de surori şi de orfani! 

— Doamne! Doamne! zise ducesa cutremurându-se, dacă 
dăm greş? Dacă femeia asta are dreptate? 


CAPITOLUL XXXVII 


Percheziţia 


ÎN ACEL MOMENT SE AUZI UN 
ciocănit în trapa care ducea spre pod. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Bonneville. 

Auzise o parte din cuvintele rostite de văduvă şi se 
impacientase. 

— Nimic, nimic! Dar dumneata cum te simţi? întrebă 
ducesa urcând primele trepte ale scării ce ducea spre 
trapă. Ilrapa se ridică şi chipul lui Bonneville se ivi 
surâzător. Cum te simţi? 

— Gata s-o iau de la capăt, dacă e nevoie, răspunse el. 

Ducesa îi surâse în semn de mulţumire. 

— Dar cine a venit mai adineauri? întrebă Bonneville. 

— Un ţăran pe nume Courtin, care nu cred să ne fie 
prieten. 

— A, primarul din Logerie? 

— Chiar el. 

— Da. Michel mi-a vorbit despre omul ăsta; e periculos. 
Trebuie să puneţi pe cineva să-l urmărească. 

— Pe cine? N-avem pe nimeni. 

— Pe cumnatul gazdei noastre. 

— Ai văzut cu ce silă a vorbit Jean Oullier despre el! 

— Păi sigur, doar e Alb, strigă văduva, Alb acest frate 
ticălos care a îngăduit ca frate-său să fie ucis sub ochii lui! 

Ducesa şi Bonneville rămaseră uluiţi. 

— Atunci, am făcut foarte bine că nu l-am amestecat în 
treburile noastre, zise Bonneville; ne-ar fi adus numai 
necazuri; dar n-ai pe nimeni, femeie, pe care să-l poţi pune 
de sentinelă prin împrejurimi? 


— Jean Oullier a pus pe cineva, răspunse văduva; iar eu, 
la rândul meu, l-am trimis pe nepotu-meu în landa de la 
Saint-Pierre, de unde se văd toate împrejurimile... 

— Dar e un copil, se hazardă ducesa. 

— Face treabă mai bună decât unii bărbaţi, zise văduva. 

— La urma urmei, spuse Bonneville, nu mai avem prea 
mult de aşteptat; peste trei ceasuri se va înopta; deci peste 
trei ceasuri vom avea nişte cai şi prietenii noştri vor fi aici. 

— "Trei ceasuri! zise ducesa, care, de când cu vorbele 
văduvei, părea pradă unei nelinişti cumplite. În trei ceasuri 
se pot întâmpla multe, bietul meu Bonneville. 

— Oare cine vine alergând aşa? strigă văduvea Picaut 
îndreptându-se spre uşă şi deschizând-o. Tu eşti, nepoate? 

— Da, mătuşă, răspunse copilul gâfâind. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Mătuşă! Mătugşă! strigă copilul. Soldaţii! Vin soldaţii! L.- 
au ucis pe omul care stătea la pândă! 

— Ce-i de făcut? întrebă Bonneville. 

— Să-i aşteptăm, zise ducesa. 

— De ce să nu încercăm să fugim? 

— Dacă omul de mai adineauri e cel care-i aduce sau care 
i-a anunţat, înseamnă că au şi încercuit casa. 

— Cine vorbeşte de fugă? întrebă văduva Picaut. N-am 
spus eu că locuinţa asta e sigură? N-am jurat că atâta 
vreme cât veţi fi aici nu vi se va întâmpla nimic? 

Aici scena se complică prin intervenţia altui personaj. 
Gândind probabil că soldaţii veneau pentru el, Joseph 
Picaut se ivi în prag. Casa cumnatei sale, cunoscută ca 
ţinând cu Albaştrii, i se păru un adăpost. Dar, zărindu-i pe 
cei doi oaspeţi, se dădu înapoi surprins. 

— Ai nişte gentilomi în vizită? zise el. Atunci nu mă mai 
mir de ce vin soldaţii: ţi-ai vândut oaspeţii! 

— Ticălosule! îi răspunse Marianne apucând sabia soţului 
ei atârnată deasupra sobei şi năpustindu-se asupra lui 
Joseph, care-o dădu grămadă. Bonneville sări jos de pe 


scară; dar ducesa se şi aruncase între cei doi, apărând-o pe 
femeie cu trupul ei. 

— Jos arma! îi strigă ea vandeeanului, jos arma! 

— Dar cine eşti dumneata ca să-mi vorbeşti astfel? 
întrebă Joseph Picaut, gata să riposteze oricărei împotriviri. 

— Eu sunt cea pe care-o aşteptaţi! 

La aceste cuvinte spuse atât de energic, Joseph Picaut, 
uluit, lăsă să-i cadă puşca. 

— Dumneata, continuă ducesa, du-te sus cu domnul... 

— Şi dumneavoastră? întrebă Bonneville. 

— Eu rămân aici. 

— Dar... 

— N-avem vreme de discutat. Duceţi-vă! 

Cei doi bărbaţi se urcară în pod şi închiseră trapa după 
ei. 

— Ce faci? o întrebă ducesa pe văduva Picaut, pe care o 
văzu desfăcând patul unde zăcea soţul ei. 

— Îţi pregătesc, doamnă un adăpost, unde n-o să te caute 
nimeni! 

— Dar eu nu vreau să mă ascund! sub acest veşmânt nu 
mă vor recunoaşte! Vreau să-i aştept! Vreau să-i înfrunt! 

— lar eu nu vreau să-i aştepţi, zise Marianne Picaut pe un 
ton atât de hotărât încât îşi domină interlocutoarea. Ai auzit 
ce-a spus omul ăla: dacă eşti descoperită în casa mea, vor 
socoti că eu te-am vândut! Aşa că trebuie să te ascund! 

— Dumneata, duşmanca mea? 

— Da, duşmanca dumitale, dar care ar muri de ruşine 
dacă te-ar vedea prizonieră. 

Zicând acestea, văduva Picaut ridică saltelele pe care era 
întins mortul şi ascunse mai întâi hainele, cămaşa şi pantofii 
care stârniseră curiozitatea lui Courtin; apoi, între saltea şi 
mindirul de paie, îi arătă ducesei un locşor unde să se 
strecoare, lăsându-i o mică deschidere, alături de pat, pe 
unde să răsufle. Abia isprăvi cumătră Picaut de inspectat cu 
privirea colţurile odăii, ca să se asigure că nu uitase nimic 


care să-i poată compromite oaspeţii, că şi auzi zăngănitul 
armelor, şi văzu soldaţii bulucindu-se în curte. 

— Sigur aici? întrebă ofiţerul adresându-se unuia dintre 
ostaşii care mergea în urma lui. 

— Ce vreţi? strigă văduva deschizând uşa. Pe cine 
căutaţi? 

— Ai nişte străini aici; vrem să-i vedem, zise ofiţerul. 

— Păi cum, nu mă recunoaşteţi? îl întrerupse Marianne 
Picaut evitând să răspundă direct la întrebarea care i se 
pusese. 

— Ba da! Te recunosc; eşti femeia care ne-a slujit de 
călăuză astă-noapte. 

— Ei bine, dacă azi-noapte v-am călăuzit spre duşmanii 
ocârmuirii, nu prea cred că azi i-aş ascunde în casa mea. 

— Drace! Ceea ce spune, e destul de logic, căpitane, zise 
cel de al doilea ofiţer. 

— Fleacuri! Parcă poţi să te încrezi în oamenii ăştia? Sunt 
toţi nişte tâlhari încă din faşă, zise locotenentul. Nu l-ai 
văzut pe ţâncul ăla, un mucos de zece ani, cum a coborât 
landa în goană? Era sentinela lor; i-a avertizat. Din fericire, 
cum n-au avut vreme să fugă, trebuie să fie ascunşi pe aici, 
pe undeva. 

— Tot ce se poate. 

— Fii sigur de asta. 

Apoi, întorcându-se către văduvă: — Ei, zise ofiţerul, îmi 
pare rău, dar trebuie să-ţi scotocim puţin casa. 

— Cum vreţi, răspunse ea. 

Şi, aşezându-se în colţul sobei, luă caerul şi fusul pe care 
le lăsase pe un scaun şi începu să toarcă. Locotenentul le 
făcu un semn cu mâna soldaţilor care intrară. Apoi, după 
ce-şi plimbă privirea de jur-împrejurul odăii se duse glonţ 
spre pat. Văduva deveni mai palidă decât inul din caer; 
ochii îi scăpărară, fusul îi scăpă dintre degete. Ofiţerul se 
uită sub pat, apoi după pat, apoi întinse mâna, ca să ridice 
cearşaful care acoperea mortul. Văduva Picaut nu mai putu 
îndura. Se ridică, se năpusti spre colţul odăii unde se afla 


puşca soţului ei, trase hotărâtă piedica, şi ameninţându-l pe 
ofiţer, zise: 

— Dacă pui mâna pe mortul acesta, te omor ca pe un 
câine! 

Cel de-al doilea ofiţer îşi trase camaradul de braţ. 
Marianne Picaut, fără să lase arma, se apropie de pat, şi, 
pentru a doua oară, ridică linţoliul care acoperea trupul. 

— Na, uitaţi-vă cât poftiţi! zise ea. Omul ăsta, care era 
bărbatul meu, a murit ieri în slujba voastră! 

— Ah! Prima noastră călăuză, cel de la vadul Pontfarcy, 
zise locotenentul. 

— Biata femeie! zise comandantul, s-o lăsăm în pace; ar 
trebui mai curând să ne fie milă decât s-o tulburăm astfel, 
în starea în care se află! 

— "Totuşi, reluă primul, declaraţia omului pe care l-am 
întâlnit era foarte categorică. 

— Trebuia să-l silim să vină cu noi. 

— Mai ai şi alte odăi în afară de asta? 

— Mai am sus, podul şi alături grajdul. 

— Răscoliţi podul şi grajdul; dar mai întâi deschideţi 
cuierele astea mari şi cercetaţi cu atenţie cuptorul. 

Soldaţii se răspândiră prin casă pentru a executa ordinul 
şefului. Din cumplita ascunzătoare unde era ghemuită, 
ducesa nu pierdea niciun amănunt din discuţie; auzi paşii 
soldaţilor care urcau scara şi se înfioră şi mai tare la acel 
zgomot, decât se înfiorase atunci când soldaţii se 
apropiaseră de patul care-o ascundea; căci se gândea cu 
groază că ascunzătoarea lui Bonneville şi a vandeeanului 
era departe de a fi atât de sigură ca a sa. Aşa că atunci 
când îi auzi coborând pe cei care fuseseră desemnaţi să 
cerceteze podul, inima i se eliberă de o povară enormă. 
Primul locotenent aştepta în odaia de jos, aşezat pe covată. 
Al doilea, împreună cu opt sau zece soldaţi, porniseră să 
cerceteze grajdul. 

— Ei bine, întrebă primul locotenent, n-ai găsit nimic? 

— Nu, răspunse caporalul. 


— Ai mişcat paiele din loc, fânul şi tot calabalâcul? 

— Am încercat peste tot cu baionetele; dacă ar fi existat 
vreun om pe undeva, e cu neputinţă să nu fi simţit 
împunsătura. 

— Fie; să vizităm şi casa de alături; trebuie să fie ei pe 
undeva. 

Oamenii ieşiră din odaie; ofiţerul îi urmă. În timp ce 
soldaţii îşi continuau căutările, locotenentul stătea sprijinit 
de peretele din afară şi privea bănuitor o mică polatră, pe 
care-şi propuse s-o viziteze. În acel moment o bucată de 
piatră, nu mai mare ca jumătatea degetului mic, căzu la 
picioarele locotenentului. Ofiţerul ridică iute capul şi i se 
păru că vede o mână dispărând între doi căpriori ai 
acoperişului. 

— După mine! strigă el cu glas tunător. 

Soldaţii se năpustiră. 

— Ce se intâmplă, domnule locotenent? întrebară 
soldaţii. 

— Se întâmplă că acei oameni sunt colo sus, în podul pe 
care pretindeţi că l-aţi cercetat. Să nu lăsaţi niciun fir de 
pai neîntors! Haideţi, alarmă! 

Soldaţii intrară din nou în casa văduvei. Se duseră drept 
la trapă şi încerară s-o ridice; dar, de data asta nu izbutiră: 
fusese priponită pe dinăuntru. 

— Bravo! Iată că lucrurile încep să se lămurească! strigă 
ofiţerul, punând el însuşi piciorul pe prima treaptă. Hei, 
continuă el ridicând glasul, ieşiţi din ascunzătoare, fiindcă 
altfel e vai de voi! 

Atunci, din pod se auzi o discuţie destul de vie. Asediaţii 
se ciorovăiau, fiindcă Bonneville voia să se predea, iar 
Joseph Picaut voia să lupte. 

— Dacă ar fi vorba doar de noi doi, îţi jur că aş fi de acord 
cu dumneata, dar e în joc viaţa doamnei ducese de Berry; 
aşa că mai bine ne predăm! 

— Dimpotrivă, să ucidem cât mai mulţi! Eu nu mă voi 
preda în vecii vecilor, ţi-o repet, continuă vandeeanul, 


apăsând cu piciorul trapa, pe care Bonneville voia s-o 
deschidă. 

— Ajunge! strigă contele încruntându-şi sprâncenele, te 
rog să faci ce-ţi poruncesc şi fără replică, ai înţeles? 

Picaut izbucni în râs. Dar Bonneville îi arse o palmă, ce-l 
făcu să se rostogolească drept în mijlocul podului. Căzând, 
îşi scăpă puşca. Dar văzându-se ajuns drept în faţa lucarnei, 
îi veni o idee; să-l lase pe tânăr să se predea, iar el să 
profite de această treabă şi să fugă. Prefăcându-se că se 
supune poruncii lui Bonneville îşi luă puşca de jos şi, în 
momentul în care contele, deschizând trapa, cobora 
primele trepte strigând: „Nu trageţi! Ne predăm!”, 
vandeeanul se aplecă, trase o rafală în soldaţii de jos, se 
întoarse, şi, sărind în grădină, se făcu nevăzut în pădure. La 
împuşcăturile pornite din pod, un soldat căzu grav rănit; 
dar în acelaşi timp zece puşti se îndreptară spre Bonneville 
şi, înainte ca stăpâna casei, care se năpusti să-l apere cu 
trupul ei, să fi ajuns în dreptul trapei, nefericitul, lovit de 
şapte sau opt gloanţe, se rostogoli pe trepte şi căzu 
grămadă la picioarele văduvei. Soldaţii se năpustiră în pod 
ca să pună mâna pe ucigaş, neştiind că acesta scăpase pe 
fereastră. Locotenentul, prin fumul prafului de puşcă, o zări 
pe văduvă care îngenunchease şi care strângea la piept 
capul lui Bonneville. 

— E mort? întrebă el. 

— Da, răspunse Marianne cu o voce gâtuită de emoție. 

— Dar văd că şi dumneata eşti rănită! 

Într-adevăr, picături mari de sânge cădeau de pe fruntea 
văduvei Picaut pe pieptul lui Bonneville. 

— Eu? întrebă ea. 

— Da, îţi curge sânge... 

În acel moment un soldat se ivi în faţa trapei. 

— Locotenente, zise el, celălalt a fugit prin pod; au tras în 
el, dar nu l-au nimerit. 

— Ăla era cel mai de soi dintre ei! strigă locotenentul 
luându-l pe Joseph Picaut drept Petit-Pierre. Sus! După el! 


Doi să rămână aici şi să cerceteze mortul! Dă-te la o parte, 
femeie! îi zise el văduvei Picaut. 

Ordinul fu executat, dar nu găsiră nimic în buzunarele lui 
Bonneville, din pricină că avea pe el hainele lui Pascal 
Picaut pe care i le dăduse văduva ca să i le poată pune la 
uscat pe ale lui. 

— Aţi isprăvit? întrebă Marianne, după ce ordinul 
locotenentului fu îndeplinit. 

— Da, fă ce vrei cu el; iar tu mulţumeşte Domnului că ne- 
ai ajutat ieri seară; altfel, te-aş fi dus la Nantes, unde-ai fi 
aflat ce înseamnă să dai ajutor rebelilor. 

Şi rostind aceste vorbe, locotenentul îşi adună trupa şi 
porni spre pădurea unde se refugiase fugarul. De îndată ce 
se îndepărtară, văduva alergă la pat şi, ridicând salteaua, o 
scoase afară pe ducesa care leşinase. După zece minute, 
trupul lui Bonneville fu aşezat alături de cel al lui Pascal 
Picaut. 


CAPITOLUL XXXVIII 


Unde Jean Oullier spune ce gândeşte despre tânărul 
baron Michel 


ÎN TIMP CE ÎN CASA VĂDUVEI SE 
petreceau evenimentele despre care tocmai am vorbit, 
castelul marchizului de Souday răsuna de larmă, veselie şi 
tumult. Bătrânul gentilom nu-şi mai încăpea în piele de 
bucurie. Sosise, în sfârşit, momentul mult aşteptat să se 
răzbune pe filipişti. Îşi alesese, drept uniformă de războinic, 
cel mai puţin uzat dintre costumele sale de vânătoare. 
Încins, ca un şef de divizie, cu o eşarfă albă, pe care i-o 
brodaseră mai demult fiicele sale, îşi încerca tăişul sabiei pe 
toate mobilele care-i erau la îndemână. Bertha, după pilda 
tatălui ei, îşi îmbrăcase şi ea costumul pe care trebuia să-l 
poarte în timpul acestei expediţii. Costumul era alcătuit 
dintr-o redingotă de catifea verde, din care îi ieşea afară un 
jabou de o albeaţă strălucitoare; redingota era împodobită 
cu pazmanterii şi cu brandenburguri de mătase neagră şi 
era foarte strânsă pe talie; în loc de fustă, îşi pusese o 
pereche de pantaloni bufanţi din postav gri, pe care-i 
vârâse în cizmele cu carâmbi înalţi până la genunchi. Fata 
nu purta eşarfă la centură - eşarfa la vandeeni fiind semnul 
distinct al comandantului - dar şi-o prinsese pe braţul stâng 
cu o panglică roşie. Aceste veşminte îi scoteau minunat în 
relief supleţea şi eleganța taliei. Văzând cu câtă admiraţie o 
privea Michel, Bertha deveni de o veselie tot atât de 
expansivă ca şi a marchizului de Souday. Adevărul este că 
Michel, văzând-o pe Bertha astfel îmbrăcată, nu se gândea 
la ea, ci la Mary, pe care abia aştepta s-o vadă în aceeaşi 
toaletă ca şi a surorii sale, fiind cât se poate de sigur că cele 
două fete vor fi îmbrăcate la fel. Dar Mary nu se grăbea 


deloc să se echipeze. Privirile lui Michel o implorau în 
zadar. De când cu scena din turnuleţ, ea evita să-i mai 
adreseze vreun cuvânt, încât timiditatea tânărului sporise şi 
nu cuteza nici el să-i mai vorbească. Bertha şi nu Michel fu 
cea care o îndemnă pe Mary să se grăbească şi să-şi pună 
costumul de cavaler. Dar Mary nu răspunse. Iristeţea, 
chipul ei melancolic, contrastau cu veselia generală. O 
ascultă totuşi pe Bertha şi se urcă în odaia ei. Veşmintele pe 
care trebuia să şi le pună erau gata pregătite; ea le privi, 
schiţă un zâmbet, dar nu întinse mâna să le ia; se aşeză pe 
un pătuţ de lemn de arțar, şi lacrimi mari, ca nişte boabe, i 
se desprinseră de gene, prelingându-se de-a lungul 
obrajilor. Cucernică şi naivă, Mary fu de acord la început să 
ia parte la acea mişcare împotriva cârmuirii; dar pe măsură 
ce trecea timpul, începu a se îndoi de oportunitatea acestei 
lupte şi de rezultatele ei. Neavând nimic din exaltarea, din 
energia şi din asprimea Berthei, Mary, mai romantică, mai 
sentimentală şi mai ales mai înţeleaptă, pricepuse că 
războaiele nu erau făcute pentru ea şi nici ea pentru ele. Le 
detesta, o îndurerau şi o revoltau. Cum nu putea spune 
ateste lucruri nici marchizului de Souday, nici Berthei, se 
hotări să nu participe la acea răscoală cu care ea, de fapt, 
nu avea nimic comun. Pe de altă parte, gândul la Michel o 
făcea să se simtă atât de abătută, încât nu-i mai ardea de 
nimic. Plângea de durere şi de spaimă. Prin suferinţa ei de 
acum îşi măsura suferinţa de mai târziu. 

Trecuse aproape o jumătate de ceas de când stătea 
astfel, tristă, cufundată în propriile ei gânduri, când - de pe 
pragul uşii pe care o lăsase întredeschisă - auzi vocea lui 
Jean Oullier spunându-i pe tonul lui deosebit, pe care nu-l 
folosea decât atunci când vorbea cu cele doua fete: 

— Dar ce ai, dragă domnişoară Mary? 

Mary tresări, ca şi cum s-ar fi trezit dintr-un vis şi, foarte 
încurcată, răspunse încercând să surâdă: 

— N-am nimic, dragă Jean, ţi-o jur... 


Jean Oullier o privi cu atenţie. Apropiindu-se câţiva paşi 
de ea, îi zise pe un ton de blândă şi respectuoasă mustrare: 

— De ce vorbeşti astfel, micuță Mary? Te îndoieşti de 
prietenia mea? 

— Eu? Eu? strigă Mary. 

— Sigur că te îndoieşti, din moment ce te gândeşti să mă 
tragi pe sfoară! 

Mary îi întinse mâna 

Jean Oullier luă acea mână delicată, între mâinile lui 
mari, şi privind-o pe tânără cu tristeţe, zise, ca şi cum fata 
ar mai fi avut tot zece ani: 

— Ah, scumpă şi micuță Mary, nu există ploaie fără nori, 
nu există lacrimi fără durere! Îţi aminteşti de ziua aceea 
când, copilă fiind, plângeai în hohote fiindcă Bertha îţi 
aruncase scoicile în fântână? Ei bine, a doua zi, noaptea, 
Jean Oullier a făcut cincisprezece leghe ca să-ţi aducă alte 
scoici, iar frumoşii dumitale ochi erau din nou veseli şi 
luminoşi... 

— Da, Jean, îmi aduc aminte, zise Mary, visătoare. 

— Eu am îmbătrânit, dar dragostea mea pentru voi e 
aceeaşi. Spune-mi deci, Mary, la ce te gândeşti? 

Mary şovăi, roşi; dar, fără a se hotări să mărturisească 
pricina lacrimilor, încercă totuşi să le explice. 

— Plâng, dragă Jean, răspunse ea, pentru că mă gândesc 
că acest război mă vă: costa poate viaţa celor pe care-i 
iubesc... 

Dar Jean Oullier nu se mulţumi cu acest răspuns şi clătină 
încet din cap. 

— Nu, micuță Mary, zise el, nu-i asta pricina lacrimilor 
tale. Când nişte oameni în vârstă ca domnul marchiz şi ca 
mine ne lăsăm îmbătaţi de iluzii şi nu vedem decât izbânda, 
o inimă tânără ca a dumitale nu poate prevedea dezastrul. 

Mary nu se dădu bătută. 

— Şi totuşi, Jean, zise ea, te asigur că ăsta e motivul. 

— Nu, nu, nu-i asta! zise Jean Oullier, tot grav şi din ce în 
ce mai îngrijorat. 


— Atunci ce e? întrebă Mary. 

— Vrei să-ţi lămuresc eu pricina lacrimilor dumitale? 
Vrei? 

— Dacă poţi... 

— Ei bine, cred că lacrimile dumitale se datorează pur şi 
simplu acelui răutăcios domn Michel... 

Mary păli; tot sângele i se strânse la inimă. 

— Ce vrei să spui, Jean? bâigui ea. 

— Ştii bine ce vreau să spun. 

Mary nu-şi putu înăbuşi un suspin, simțind că Jean Oullier 
pusese degetul pe rană. 

— La urma urmei, nici nu-i de mirare, continuă bătrânul, 
eşti femeie şi încă o femeie făcută din cea mai bună 
plămadă care a căzut vreodată din copaia Domnului... 

— Jean, zău dacă pricep ceva... 

— Ba dimpotrivă, cred că pricepi foarte bine, dragă 
domnişoară Mary. Ai văzut ce se întâmplă... Şi cine n-ar fi 
văzut? Fiindcă nu se mai ascunde deloc... 

— Despre cine vorbeşti, Jean? 

— Păi, despre cine să vorbesc, dacă nu despre 
domnişoara Bertha? 

— Despre sora mea? 

— Da, despre sora dumitale, care face cam prea mare 
paradă de acest... de acest mucos, da, pe care vrea să-l 
care cu ea în tabără; îl arată tuturor, ca pe o mare cucerire, 
fără să-i pese de comentariile celor din casă, de ironiile 
prietenilor domnului marchiz şi de nădejdile deşarte ale 
jupânului Loriot, care stă gata să-şi ascută pana ca să aibă 
cu ce mâzgăli contractul de căsătorie. 

— Presupunând că ar fi aşa, zise Mary, care din palidă 
cum era se făcuse roşie ca focul, presupunând că ar fi aşa, 
ce vezi rău în asta? 

— Cum? Ce văd rău? Păi, când o văd pe domnişoara de 
Souday cu... Dar mai bine tac! 

— Ba nu, dimpotrivă, vorbeşte! insistă Mary. 


— Păi, chiar mai adineauri, domnişoara Bertha de Souday 
a binevoit să-şi scoată eşarfa albă de pe braţ şi s-o lege la 
braţul acestui domn Michel. Ei nu, că asta-i prea de tot! 
Trebuie neapărat să stau de vorbă cu Bertha! 

— Jean, dragul meu, bagă de seamă! 

— La ce să bag de seamă? 

— Să nu-i faci vreun rău Berthei! Să n-o jigneşti! îl 
iubeşte, zise Mary. 

— Mărturiseşti că-l iubeşte? strigă Jean Oullier. 

— Sunt silită, zise Mary. 

— Să iubeşti o biată păpuşică fără vlagă, cum e 
domnişorul ăsta, pe care până şi o răsuflare mai puternică l- 
ar da peste cap! Să vrei să-ţi schimbi numele, unul dintre 
cele mai vechi şi mai glorioase din ţinut, cu numele unui laş 
şi al unui trădător! Şi cine? Domnişoara Bertha! 

Mary simţi cum i se strânge inima. 

— Jean, zise ea, mergi prea departe! 

— Dar n-ai nicio grijă, n-or să ajungă lucrurile chiar până 
acolo! Cât timp va trăi Jean Oullier, neisprăvitul ăsta n-o să 
pună laba pe Bertha! Să ştiu de bine că-i fac felul cu mâna 
mea! 

— Nu, Jean, nu vei face asta! strigă Mary izbucnind în 
plâns. 

Bătrânul o privi cu luare-aminte, apoi, brusc, păru să 
înţeleagă: 

— Doamne, nu cumva şi dumneata îl iubeşti? strigă el. Nu 
cumva... 

Dar tânără nu-l lăsă să termine. 

— Gândeşte-te la durerea pe care i-ai face-o Berthei! 

Ca şi când ar fi auzit că e vorba de ea, chiar în aceeaşi 
clipă Bertha deschise uşa. 

— Ei bine, îi spuse ea surorii sale, încă nu eşti gata? Apoi, 
privind-o pe Mary cu atenţie, şi văzând-o atât de răvăşită, 
întrebă: — Ce ai? S-ar spune că plângi! Chiar şi tu, Jean 
Oullier, ai o mutră foarte ciudată! Ce se întâmplă aici? 


— Am să-ţi spun eu ce se întâmplă, domnişoară Bertha, 
răspunse vandeeanul. 

— Nu, strigă Mary, nu, te rog, Jean! Taci! 

— Zău că mă speriaţi cu vorbele astea ale voastre! 
Vorbeşte, Jean! Astăzi mă simt foarte bine dispusă, aşa că 
înclin să fiu indulgentă... 

— Şi ce anume te face să fii atât de bine dispusă, 
domnişoară Bertha? întrebă vandeeanul. 

Fără să-i răspundă lui Oullier, Bertha se întoarse spre 
sora ei şi-i zise: 

— Pun rămăşag, Mary, că e vorba de Michel, nu-i aşa? 

— Chiar aşa, domnişoară, zise Jean Oullier, fără să-i lase 
timp lui Mary să-i răspundă surorii sale. 

— Ce ai cu el? Tata e foarte bucuros să aibă un soldat în 
plus, şi eu nu văd în asta un păcat atât de mare, încât să 
merite nişte sprâncene aşa de încruntate cum sunt ale 
tale... 

— N-am nimic cu părerea tatălui dumitale, zise Oullier, 
numai că eu am alta... 

— Se poate şti ce părere ai? 

— Fiecare să rămână în tabăra lui. 

— Adică? 

— Adică, locul domnului Michel nu-i în tabăra noastră. 

— Şi de ce, mă rog? Mi se pare, totuşi, că de două zile 
încoace a dat destule dovezi de devotament. 

— O fi dat, dar noi, ţăranii, avem obiceiul să zicem că 
aşchia nu sare departe de trunchi, aşa că nu prea putem 
crede în devotamentul acestui domnişor. 

— Până la urmă o să vă convingeţi că e cinstit... 

— Se poate, dar până atunci... 

— Până atunci ce? zise Bertha. 

— Ei bine, eu, soldat bătrân, nu pot merge cot la cot cu 
un tinerel oarecare, pe care nu dau nicio ceapă degerată... 

— Şi ce-ai să-i reproşezi? întrebă Bertha, pe un ton care 
începea să aibă o uşoară nuanţă de trufie. 

— Totul! 


— Totul nu înseamnă nimic, dacă nu intri în amănunte. 

— Ei bine, taică-său, neamul din care se trage... 

— 'Taică-său! Neamul! Mereu aceeaşi prostie! Ei bine, 
află jupâne Jean Oullier, zise Bertha încruntându-şi 
sprâncenele, că tocmai din pricina lui taică-său şi a 
neamului său mă interesează acest tânăr. 

— Cum adică? 

— Inima mea freamătă de indignare la reproşurile 
nedrepte cu care şi noi şi vecinii noştri l-am copleşit pe 
acest nefericit tânăr; am obosit să tot aud reproşându-i-se o 
spiţă pe care nu şi-a ales-o el, un tată pe care nu l-a 
cunoscut, nişte greşeli pe care nu le-a făptuit şi pe care 
poate că nici taică-său nu le-a făcut; toate astea mă 
indignează, Jean; toate astea mă dezgustă; toate astea, în 
sfârşit, mă fac să mă gândesc că ar fi o faptă într-adevăr 
nobilă şi într-adevăr generoasă să-l încurajezi, să-l ajuţi să 
repare ceea ce e de reparat în privinţa trecutului şi să se 
arate atât de curajos şi atât de devotat, încât nicio calomnie 
să nu-i mai defăimeze numele. 

— Mă rog, zise Jean Oullier, vor fi mult prea multe lucruri 
de făcut pentru ca să respect vreodată acest nume. 

— Va trebui totuşi să-l respecţi, jupâne Jean, zise hotărâtă 
Bertha, cu atât mai mult cu cât în curând nădăjduiesc că va 
fi şi al meu. 

— Deşi te aud spunând acest lucru, strigă Jean Oullier, 
încă nu-mi vine a crede că ai avea de gând să faci aşa ceva! 

— Întreab-o pe Mary, zise Bertha, întorcându-se spre 
sora ei, care asculta tristă această discuţie. Întreab-o pe 
sora mea, căreia i-am spus tot. Jean, ştii că nu-mi place nici 
să mă prefac, nici să umblu cu ocolişuri. Aşa că ţi-o spun 
deschis: îl iubesc! Da, îl iubesc şi-am să mă mărit cu el! 

— Nu vorbi astfel, domnişoară Bertha! Nu-mi sfâşia 
inima. Ştii bine cât ţin la amândouă! Nu se poate să faci o 
astfel de greşeală! Nu se poate, ascultă-mă pe mine! 

— Şi pentru ce? întrebă fata neliniştită. 


— Pentru că o căsătorie a dumitale cu acest om nu e cu 
putinţă, crede-mă! Omul ăsta nu-i de dumneata! 

— Prea vezi lucrurile în negru, dragă Jean! Michel mă 
iubeşte, eu îl iubesc, nu văd de ce nu m-aş putea mărita cu 
el. 

— Atunci, zise Jean Oullier, la anii mei mă voi vedea 
nevoit să-mi caut alţi stăpâni şi alt adăpost... 

— Pentru ce? 

— Pentru că oricât de sărman şi de lipsit aş fi, nu voi 
putea, în vecii vecilor, să locuiesc sub acelaşi acoperiş cu 
fiul unui renegat şi al unui trădător. 

— Jean! strigă Bertha, taci! încă o ocară, o singură ocară 
împotriva lui Michel, şi nu vei mai însemna pentru mine 
decât... 

— Decât un servitor? o întrerupse Jean Oullier. Da, dar 
un servitor cinstit şi care, toată viaţa lui, şi-a făcut datoria 
de servitor, fără să trădeze vreodată pe cineva! Tatăl 
acestui tânăr l-a vândut, cu ani în urmă, pe Charette! 

— Şi ce mă interesează pe mine ce s-a petrecut acum 
treizeci şi şase de ani, adică cu optsprezece ani înainte de a 
mă naşte? Eu îl ştiu pe cel care trăieşte, nu pe cel care e 
mort; pe fiu, nu pe tată! Îl iubesc, înţelegi, Jean? Aşa cum 
m-ai învătat tu să iubesc şi să urăsc! Dacă taică-său a făcut 
ce spui, deşi nu-mi vine a crede, ei bine, îl vom ajuta pe fiu 
să spele de ruşine numele trădătorului şi al blestematului! 
Căci ţi-o repet, Jean, îl iubesc şi nimic nu va seca izvorul 
iubirii pe care i-o port! 

Mary lăsă să-i scape un geamăt; dar oricât de slab fu acel 
geamăt, Jean Oullier îl auzi. Se întoarse către fată. Apoi, 
parcă zdrobit de geamătul uneia şi de izbucnirea pătimaşă 
a celeilalte, se lăsă să cadă pe un scaun şi-şi ascunse faţa în 
mâini. Bertha înţelese tot ceea ce se petrecea în acea inimă 
devotată. Se duse lângă el şi îngenunche dinainte-i. 

— Ei bine, zise, ţi-ai putut da seama cât de mare e iubirea 
mea pentru acest băiat, nu-i aşa? din moment ce-a putut să 


mă facă să uit ataşamentul meu atât de profund faţă de 
tine! 

Jean Oullier clătină trist din cap. 

— Îţi înţeleg antipatia, sila, continuă Bertha şi eram 
pregătită să le aud; dar răbdare, dragă Jean! Numai cerul 
va putea smulge din inima mea ceea ce a răsădit acolo, dar 
atunci ar însemna să mă ucidă şi pe mine. Dă-ne timp să-ţi 
dovedim că prejudecățile sunt nedrepte şi că cel pe care l- 
am ales este într-adevăr demn de mine. 

În acel moment se auzi vocea marchizului. 

Jean Oullier se sculă şi făcu un pas spre uşă. 

— Ei bine, îl întrebă Bertha oprindu-l, pleci fără să-mi 
răspunzi? 

— Mă cheamă domnul marchiz, domnişoară, răspunse 
vandeeanul pe un ton îngheţat. 

— Domnişoară! strigă Bertha, domnişoară! Ah! Vasăzică 
nu ţii seama de rugăminţile mele? Să te păzească cerul să-i 
aduci vreo jignire lui Michel; află că dacă i se întâmplă ceva, 
din pricina ta, îl voi răzbuna, dar nu făcânducţi ţie vreun 
rău, ci mie! Şi tu ştii, Jean Oullier, că am obiceiul să mă ţin 
de cuvânt! 

Jean Oullier o privi lung pe Bertha, apoi zise: 

— Poate că ar fi mult mai bine decât să devii soţia acestui 
om! 

Şi cum marchizul îşi înteţi strigătele, Jean Oullier ieşi 
repede din odaie, lăsând-o pe Bertha năucită de rezistenţa 
lui şi pe Mary încovoiată de groaza pe care i-o inspira 
pătimaşa iubire a Berthei. 


CAPITOLUL XXXIX 


Unde tânărul baron Michel devine aghiotantul 
Berthei 


JEAN OULLIER COBORI FOARTE 
grăbit, poate mai grăbit să se îndepărteze de tânăra fată, 
decât să îndeplinească ordinul marchizului. Îl găsi pe acesta 
din urmă în curte, alături de un ţăran, lac de sudoare şi 
murdar de noroi. Acel ţăran aducea vestea că soldaţii 
invadaseră casa lui Pascal Picaut. Îi văzuse intrând, dar nu 
mai ştia ce se întâmplase. Stătuse pitit în tufişurile de 
grozamă de pe marginea drumului către Sablonniere, cu 
misiunea de a da fuga la castel dacă soldaţii s-ar fi îndreptat 
spre casa unde se aflau cei doi fugari. 

Îşi îndeplinise întocmai misiunea. Marchizul - căruia Jean 
Oullier îi istorisise că-i lăsase pe Petit-Pierre şi pe contele de 
Bonneville în casa lui Pascal Picaut - era în prada unei vii 
agitaţii. 

— Jean Oullier, Jean Oullier, repetă el pe tonul cu care 
August spunea: „Varus! Varus!”, cum de-ai putut să ai 
încredere în femeia aia? Dacă s-a întâmplat vreo 
nenorocire, sărmana mea casă va fi dezonorată pentru vecii 
vecilor! 

Jean Oullier nu răspunse. Îşi plecă încet capul şi rămase 
sumbru şi fără glas. Această tăcere şi această încremenire îl 
exasperară pe marchiz. 

— Adu-mi calul! strigă el; dacă ducesa a căzut în mâinile 
Albaştrilor, trebuie s-o eliberăm cu orice preţ! 

Dar Jean Oullier clătină din cap. 

— Cum! zise marchizul, nu vrei să-mi aduci calul? 

— Are dreptate! zise Bertha, care tocmai sosea şi care 
auzise ordinul dat de marchiz; să nu ne grăbim să 


compromitem lucrurile printr-o treabă nesocotită. 

Apoi, adresându-se ţăranului: — l-ai văzut pe soldaţi 
părăsind casa şi luându-i pe cei doi prizonieri? 

— Nu, i-am văzut doborându-l pe tânărul Malherbe, pe 
care Jean Oullier îl pusese să stea la pândă în locul cel mai 
înalt din landă, l-am pândit până i-am văzut intrând în 
livada lui Picaut, apoi am alergat încoace să vă dau de 
veste, aşa cum mi-a poruncit jupânul Jean. 

— Jean, zise Bertha, crezi că poţi răspunde de femeia în 
seama căreia i-ai lăsat pe cei doi? 

Jean Oullier se întoarse spre Bertha şi privind-o cu 
Treproş, zise: 

— Ieri aş fi putut spune despre Marianne Picaut: răspund 
de ea ca de mine însămi; dar azi... 

— Azi ce? zise Bertha. 

— Azi mă îndoiesc de orice! 

— Hai, hai, strigă marchizul, toate astea înseamnă timp 
pierdut. Calul! Să mi se aducă iute calul! Şi în zece minute 
voi şti despre ce e vorba! 

Bertha îl opri. 

— Ei! făcu el, aşa sunt eu ascultat în casa asta? Ce pot să 
mai aştept de la alţii, dacă până şi cei din casă au început să 
nu-mi mai îndeplinească poruncile? 

— Poruncile dumitale sunt sfinte, tată, zise Bertha şi mai 
ales pentru fiicele dumitale. Dar nu te pripi. Să nu uităm că 
cei care ne pricinuiesc atâta nelinişte sunt, în ochii tuturor, 
nişte simpli ţărani. Or, marchizul de Souday, informându-se 
el însuşi despre soarta lor, dovedeşte importanţa care li se 
dă şi-i face pe duşmanii noştri să fie atenţi... 

— Domnişoara Bertha are dreptate, zise Jean Oullier. Am 
să mă duc eu. 

— Dumneata nici atâta... 

— De ce? 

— Fiindcă ai risca prea mult ducându-te într-acolo. 

— Am fost dis-de-dimineaţă într-acolo, ca să văd cum a 
fost ucis bietul Pataud; voi face cu atât mai vârtos acelaşi 


drum ca să aflu ce e cu Bonneville şi cu Petit-Pierre. 

— Jean, zise Bertha, înţelege că nu te poţi duce acolo 
unde mişună soldaţii; ne-ar trebui, pentru o astfel de 
treabă, cineva care să nu fie deloc cunoscut, care să poată 
ajunge în acel loc fără să işte nicio bănuială, să afle ce s-a 
petrecut, ba chiar dacă se poate, să afle şi ce se va petrece. 

— Ce nenorocire că dobitocul de Loriot s-a încăpățânat să 
se reîntoarcă la Machecoul! zise marchizul de Souday. După 
ce l-am rugat atâta, să rămână! 

— Ei bine, dar nu-l aveţi pe domnul Michel? zise Jean 
Oullier cu ironie. E un băiat săritor şi curajos! De ce nu-l 
trimiteţi pe el? 

— Exact asta vom şi face, zise Bertha, acceptând 
propunerea lui Jean Oullier, oricât de rău intenţionată ar fi 
fost ea; ce zici, tată? 

— Pe toţi ciracii! Cred că ideea e bună! strigă marchizul 
de Souday. În ciuda aparenţelor, oricât pare băiatul de 
pirpiriu, ne-ar putea fi de folos! 

Michel se apropiase încă de la primele cuvinte şi aştepta 
ordinele marchizului. Când văzu că acesta acceptă 
propunerea Berthei, deveni radios. 

— Eşti gata să te duci şi să vezi ce-i cu Petit-Pierre, 
domnule Michel? îl întrebă fata pe baron. 

— Sunt gata să fac tot ceea ce doriţi, domnişoară, ca să-i 
dovedesc domnului marchiz recunoştinţa mea pentru 
binevoitoarea atenţie de care m-am bucurat din partea 
domniei sale. 

— Bine! Atunci ia un cal - nu pe al meu, căci îl vor 
recunoaşte - şi dă o fugă până acolo. Intră în casă fără 
arme, ca şi cum ai fi trecut din întâmplare şi vezi ce-i cu 
prietenii noştri... Dacă-s în pericol, aprinde un foc de 
vreascuri în mijlocul landei; în vremea asta, Jean Oullier îşi 
va aduna oamenii şi va zbura în ajutorul celor care ne sunt 
dragi. 

— Bravo! strigă marchizul de Souday; am spus 
întotdeauna că Bertha are mintea cea mai ageră din familie. 


Bertha surâse plină de orgoliu privindu-l pe Michel. 

— Iar tu, îi zise ea surorii sale, care la rându-i coborâse şi 
se apropiase încetişor, în vreme ce Michel se îndepărta ca 
să se ducă să-şi ia calul, ce te moşmondeşti atâta? N-ai de 
gând să te îmbraci? 

— Nu, răspunse Mary. 

— Cum nu? 

— Aş vrea să rămân aici. 

— Ce-ţi veni? 

— Acolo unde sunt lupte şi unde mor soldaţi e nevoie şi 
de surori de caritate, care să-i îngrijească şi să le aline 
durerile; voi rămâne aici şi voi avea grijă de răniţi! 

Bertha o privi pe Mary cu uimire. Tocmai se pregătea s-o 
întrebe ce anume o făcuse să-şi schimbe hotărârea, când 
apăru Michel, călare. 

— Mi-ai spus în amănunt ce trebuie să fac, domnişoară 
Bertha, zise el, în cazul în care s-ar fi întâmplat o 
nenorocire în casa lui Pascal; dar nu mi-ai spus ce să fac în 
cazul în care Petit-Pierre e teafăr şi sănătos. 

— În acest caz, zise marchizul, întoarce-te ca să ne 
confirmi acest lucru. 

— Nu, răspunse Bertha, dusurile şi veniturile astea vor 
isca bănuieli trupelor care trebuie să patruleze în jurul 
pădurii. Ai să rămâi la alde Picaut sau prin împrejurimi, şi 
după ce s-o înnopta, aşteaptă-ne la stejarul din Jailhay. ÎL 
ştii? 

— Sigur! zise Michel, doar e pe drumul spre Souday. 

— Bine! răspunse fata. Noi vom fi ascunşi pe aproape. Dă 
semnalul: de trei ori strigătul huhurezului şi o dată strigătul 
cucuvelei şi vom fi lângă dumneata. Du-te, dragă domnule 
Michel! 

Michel salută pe marchizul de Souday şi pe cele două 
surori, apoi, aplecându-se pe grumazul calului, porni în 
galop. Era un excelent călăreț, şi Bertha observă că, 
întorcându-se ca să iasă pe poarta cea mare, îşi 
determinase calul să facă o foarte abilă schimbare de picior. 


— E de necrezut cât e de uşor să faci dintr-un bădăran 
un om cum trebuie! zise marchizul intrând în castel. E 
adevărat că e nevoie să se amestece şi femeile. Tânărul a 
început să se comporte foarte bine. 

— La naiba, zise Jean Oullier. Din coadă de câine n-ai să 
faci niciodată sită de mătase! 

— Jean, zise Bertha, văd că ai uitat ce ţi-am spus! Bagă 
de seamă! 

— Te înşeli, domnişoară, răspunse Jean Oullier; n-am 
uitat nimic. Totuşi trebuie să-ţi spun un lucru... 

— Ce anume? 

— Că nu te iubeşte... 

Bertha ridică din umeri cu dispreţ. Dar primise lovitura 
drept în inimă. Aproape că încercă un sentiment de ură faţă 
de bătrânul vandeean. 

— Mai bine du-te şi-ţi adună oamenii, Jean, îi zise ea. 

— Cu plăcere, domnişoară, răspunse ţăranul. 

Şi se îndreptă spre poartă. Dar, înainte de a părăsi 
castelul, Jean Oullier îl chemă pe ţăranul care venise să-i 
aducă marchizului ştirea aceea neplăcută. 

— Înaintea soldaţilor, îl întrebă el, ai mai văzut pe careva 
intrând în casa familiei Picaut? 

— La Joseph sau la Pascal? 

— La Pascal. 

— Da, jupâne Oullier. 

— Pe cine? 

— Pe primarul din Logerie. 

— Şi spui c-a intrat la Pascal? 

— Cum mă vezi şi cum te văd. 

— Şi în ce parte a luat-o când a plecat? 

— Pe poteca ce duce spre Machecoul. 

— Pe unde au venit mai apoi soldaţii, nu-i aşa? 

— Da. N-a trecut niciun sfert de ceas între plecarea 
primarului şi venirea soldaţilor. 

— Bine, făcu Jean Oullier. 


Apoi, întinzând pumnul înspre Logerie, zise: — Courtin, 
Courtin, îl ispiteşti pe bunul Dumnezeu. leri mi-ai ucis 
câinele, azi, mişelia asta! E prea mult pentru răbdarea mea! 


CAPITOLUL XL 


Despre pericolul pe care-l poţi afla prin păduri, într-o 
proastă companie 


SE FĂCUSE CEASUL ŞAPTE SEARA 
când Petit-Pierre, însoţit de baronul Michel, care luase locul 
bietului Bonneville, părăsi coliba în care trecuse prin atâtea 
pericole. Se înţelege că nu fără o vie şi adâncă durere trecu 
pragul acelei odăi în care lăsa, rece şi neînsufleţit, pe 
tânărul de care se ataşase atât de tare. Când Michel aduse 
calul în faţa uşii, îi reaminti lui Petit-Pierre că minutele erau 
preţioase şi că prietenii lor îi aşteptau; atunci, acesta din 
urmă se întoarse spre văduva lui Pascal Picaut şi 
întinzându-i mâna îi zise: 

— Cum să-ţi mulţumesc pentru tot ceea ce ai făcut pentru 
mine? 

— N-am făcut nimic pentru dumneata, răspunse 
Marianne. Mi-am plătit o datorie şi mi-am achitat un 
legământ, asta-i tot. 

— Primeşte măcar asta, zise Petit-Pierre, desprinzându-şi 
de la gât un medalion atârnat de un şnur subţire de mătase 
neagră. 

Marianne luă medalionul. 

— Mulţumesc, zise ea. Facă Domnul să n-avem război şi 
să ne păstrăm libertatea şi măreţia! 

Ajutat de Michel, Petit-Pierre încălecă pe cal şi, după un 
ultim semn de rămas bun adresat văduvei, cei doi dispărură 
în hăţişuri. O vreme, Petit-Pierre, cu capul în piept, păru 
scufundat în nişte gânduri profunde şi melancolice. În 
sfârşit, făcând un efort şi înfrângându-şi durerea care-l 
apăsa, se întoarse spre Michel care mergea alături: 

— Eşti foarte tânăr, domnule. 


— Merg pe douăzeci şi unu de ani. 

Petit-Pierre oftă şi Michel surâse. 

— E vârsta cea mai frumoasă pentru a iubi şi a lupta. 

De data asta oftă Michel şi Petit-Pierre surâse. 

— Ei, zise Petit-Pierre, iată un oftat care-mi spune că 
există pe undeva doi ochi frumoşi şi că, dacă soldaţii lui 
Louis-Philippe te-ar percheziţiona, ar găsi asupra dumitale 
o eşarfă ce ţi-e mai dragă, datorită mâinilor care au brodat- 
o, decât culorilor şi emblemei de pe ea. Pun rămăşag că în 
acest moment ne îndreptăm spre doamna gândurilor 
dumitale. 

— Aveţi dreptate, zise Michel. 

— Pun rămăşag că e una dintre frumoasele amazoane de 
la Souday. 

— Ei, doamne, cine v-a putut spune? 

— Ei bine, te felicit, tinere; eşti bogat, domnule de la 
Logerie? 

— Vai, da, răspunse Michel. 

— Cu atât mai bine şi nu vai. Căci vei putea să oferi o 
viaţă fără de griji soţiei; ceea ce este, mi se pare, o mare 
fericire. Dacă vei avea dificultăţi şi dacă socoţi că te-aş 
putea ajuta cu ceva, îţi stau cu plăcere la dispoziţie. Dar, 
dacă nu mă înşel, vine careva către noi; ascultă! 

Într-adevăr, se auzea pasul unui om. 

— Pare să fie singur, zise Petit-Pierre. 

— Da. 

— Ei, zise Petit-Pierre, dacă nouă nu ne-a fost frică de 
ţărani, iată şi un ţăran care se teme de noi. 

— Cine-i acolo? zise Michel îngroşându-şi glasul. 

— A, domnul baron! răspunse omul înaintând; să mă ia 
dracu' dacă mă aşteptam să vă întâlnesc pe drum la o astfel 
de oră! 

— Courtin, fermierul meu! Se pare că el v-a denunţat! 
Lăsaţi-mă să mă urc şi eu pe cal şi ascundeţi-vă în spatele 
meu, îi zise el încet lui Petit-Pierre. 


— Tu eşti, Courtin? strigă Michel în timp ce Petit-Pierre 
se pitea după baron. 

— Da, eu sunt, răspunse fermierul. 

— Şi de unde vii, mă rog? întrebă Michel. 

— De la Machecoul, unde m-am dus să cumpăr un bou. 

— Şi unde-i boul? Că nu-l văd! 

— N-am făcut târgul; cu păcătoasa asta de politică, 
negoţul stă pe loc, şi la târg nu mai găseşti nimic, zise 
Courtin care, tot vorbind, cerceta, atât cât îi îngăduia 
întunericul, calul pe care se afla baronul. Apoi, cum Michel 
tăcu, Courtin continuă: — Mi se pare, domnule baron, că v- 
aţi întors cu spatele către Logerie... 

— Nimic de mirare: mă duc la Souday... 

— Îmi îngăduiţi să vă spun că nu e ăsta drumul? 

— Ştiu, dar mă tem s-o iau pe drumul cel bun, aşa căo 
iau pe scurtătură. 

— În acest caz, şi dacă vreţi într-adevăr să ajungeţi la 
Souday, zise Courtin, cred că e datoria mea să vă dau un 
sfat. 

— Care? Un sfat, dacă e sincer, e întotdeauna binevenit. 

— O să găsiţi colivia goală. 

— Fleacuri. 

— Da; nu acolo trebuie să vă duceţi, domnule baron, dacă 
vreţi să găsiţi pasărea care vă face să bateţi drumurile... 

— Cine ţi-a spus asta, Courtin? zise Michel întorcându-şi 
calul în aşa fel încât trupul lui să se afle tot timpul în faţa 
interlocutorului său şi să-l ascundă astfel pe Petit-Pierre. 

— Cine mi-a spus? zise Courtin. Drace! Ochii mei! Am 
văzut toată banda aia de nemernici ieşind din castelul ăla 
amărât şi apucând-o spre Grande-Lande. 

— Sunt soldaţi în partea aia? 

— Soldaţi? zise Courtin. Nu cumva şi dumneavoastră vă 
temeţi de soldaţi? Ei bine, în acest caz, vă sfătuiesc să nu vă 
hazardaţi, în noaptea asta, prin landă; fiindcă n-o să faceţi o 
leghe fără să zăriţi baionete. Aşa că mai bine, domnule 
Michel... 


— Mai bine ce? Zi, şi văd eu dacă e mai bine. 

— Întoarceţi-vă cu mine la Logerie; veţi face o mare 
bucurie mamei dumneavoastră, care e foarte mâhnită că n- 
aţi venit acasă. 

— Jupâne Courtin, zise Michel, am să-ţi dau şi eu la 
rându-mi, un sfat. 

— Care, domnule baron? 

— Să taci... 

— Nu, n-am să tac, răspunse fermierul făcând-o pe 
îndureratul; nu, e prea crud pentru mine să-mi văd tânărul 
stăpân expus la mii de primejdii, şi toate astea pentru... 

— Taci, Courtin! 

— Pentru una din „lupoaicele” alea blestemate, la care nu 
s-ar uita nici măcar fiul unui ţăran ca mine! 

— Ticălosule! N-ai de gând să taci? strigă tânărul 
ridicând asupra lui Courtin cravaşa pe care-o ţinea în mână. 

— Iertaţi-mă dacă vă jignesc, domnule baron, zise el pe 
un ton plângăreţ, iertaţi-mă; dar, iată, sunt două nopţi de 
când nu dorm gândindu-mă la dumneavoastră. 

Petit-Pierre tremura; deosebi în glasul primarului de la 
Logerie aceleaşi intonaţii viclene şi prefăcute pe care le mai 
auzise şi în coliba văduvei Picaut şi care se soldaseră cu 
nişte consecinţe atât de triste. 

— Ei bine, zise Michel, vezi-ţi de drum şi lasă-ne să ni-l 
continuăm şi noi pe al nostru. 

Courtin se prefăcu a vedea abia atunci că tânărul baron 
mai avea pe cineva alături. 

— Ei! zise el, dar văd că nu sunteţi singur! Abia acum 
înţeleg, domnule baron, că ceea ce am spus v-a jignit. Hei, 
domnule, strigă el către Petit-Pierre, fii alături de mine şi 
spune-i stăpânului meu că n-are nimic de câştigat călcând 
legile şi procedând aşa cum procedează el, ca să le facă 
plăcere „lupoaicelor”! 

— Încă o dată, Courtin, zise Michel pe un ton 
ameninţător, şterge-o! 


— Stăpâne, nu vă las! Mâine n-aveţi decât să faceţi ce v-o 
plăcea; dar în noaptea asta veniţi să vă odihniţi la fermă, 
dumneavoastră şi persoana, femeie ori bărbat, care vă 
însoţeşte. V-o jur, domnule baron, că e periculos să vă aflaţi 
în noaptea asta afară. 

— Nici pentru mine, nici pentru prietenul meu nu poate 
exista vreun pericol; căci nu ne amestecăm câtuşi de puţin 
în politică... Ei, ce faci la şaua mea, Courtin? strigă tânărul 
observând că fermierul moşmondea ceva la şa. 

— Nimic, domnule Michel, nimic, zise Courtin. Deci nu 
vreţi să ascultați nici sfaturile, nici rugăminţile mele... 

— Nu! Dă-te la o parte şi lasă-mă să-mi continui drumul. 

— Atunci duceţi-vă! zise fermierul şi Domnul să vă aibă în 
pază! Dar să vă aduceţi aminte că bietul Courtin a făcut tot 
ce a putut ca să vă întoarcă din drum! 

Spunând acestea, Courtin se hotări, în sfârşit, să se dea 
la o parte. Michel, dând pinteni calului, se îndepărtă. Dar 
nu merse nici zece minute că şaua se răsuci şi cei doi 
călăreţi căzură grămadă peste pietre. Petit-Pierre se ridică 
primul. 

— Eşti rănit? îl întrebă pe Michel care se ridica la rându- 


— Nu, răspunse acesta; dar mă întreb cum... 

— Cum am căzut? Am căzut şi gata! Înşăuează din nou 
calul cât mai repede cu putinţă! 

— Aaa! făcu Michel, care şi aruncase şaua în spatele 
calului, amăridouă chingile s-au rupt, exact la aceeaşi 
înălţime! 

— Spune mai bine că au fost tăiate, preciza Petit-Pierre; e 
opera iubitului dumitale Courtin; asta nu-mi spune nimic 
bun! Stai un pic, să cercetăm drumul... 

Michel, pe care Petit-Pierre îl apucase de braţ, zări, cam 
la un sfert de leghe în vale, trei sau patru focuri ce 
străluceau în întuneric. 

— E un bivuac, zise Petit-Pierre. Dacă ticălosul ăla 
bănuieşte ceva, şi mai mult ca sigur că bănuieşte, cum 


drumul lui trece pe lângă acel bivuac, îi va pune pe filipişti 
pentru a doua oară pe urmele noastre. 

— Ah! Credeţi că, ştiindu-mă cu dumneavoastră, pe mine, 
stăpânul lui... 

— După tot ce-am văzut, îl cred în stare de orice, 
domnule Michel. 

— Aveţi dreptate; am face mai bine să părăsim poteca 
asta bătută. 

— Aşa m-am gândit şi eu. Cât ne-ar trebui ca să ajungem, 
pe jos, în locul unde ne aşteaptă marchizul? 

— Cel puţin un ceas; aşa că n-avem vreme de pierdut. 
Dar ce să facem cu calul marchizului? 

— Îi aruncăm frâul pe după gât; se va întoarce sigur la 
grajd şi, dacă prietenii noştri îl văd pe drum, îşi vor da 
seama că ni s-a întâmplat un accident şi vor porni să ne 
caute. Sstt! Linişte! 

— Ce e? 

— N-auzi nimic? întrebă Petit-Pierre. 

— Ba da, paşii unor cai în direcţia bivuacului. 

— Vezi că nu fără intenţie bravul dumitale fermier a tăiat 
chingile calului nostru! Să dispărem cât mai avem vreme! 

— Dar dacă lăsăm calul aici, cei care ne urmăresc îl vor 
găsi şi vor ghici lesne că nici călăreţii nu-s departe. 

— Stai, zise Petit-Pierre, mi-a venit o idee... Mi-am adus 
aminte de cursele de barberi din ltalia...! Ajută-mă, 
domnule Michel! 

— Porunciţi! 

Petit-Pierre şi Michel rupseră un maldăr de mărăcini din 
tufişul de alături; făcură o legătură destul de voluminoasă, 
pe care o împărţiră în două. 

— Ce vreţi să faceţi cu astea? întrebă Michel. 

— Scoate inițialele de pe batistă şi dă-mi-o mie. 

Michel se supuse. Petit-Pierre rupse batista în două şi 
legă grămezile de vreascuri. Apoi, agăţă una de coama 
lungă şi mătăsoasă a calului, iar pe cealaltă, de coadă. 


Bietul animal, care simţi spinii intrându-i în carne, se cabră 
şi începu să zvârle din picioare. 

— Acum, zise Petit-Pierre, aruncă-i frâul pe după gât, în 
aşa fel încât să nu se spânzure cu el, şi lasă-l să plece. 

Calul, eliberat de piedica ce-l ţinea în loc, necheză, îşi 
scutură cu furie coama şi coada, apoi ţâşni ca din puşcă, 
lăsând în urma lui o dâră de scântei. 

— Bravo! zise Petit-Pierre. Acum ia şaua şi s-o ascundem 
bine undeva. 

Se năpustiră în partea cealaltă a hăţişului, Michel târând 
după el şaua şi frâul. Acolo se lăsară în jos şi traseră cu 
urechea. Auziră galopul calului, care se pierdea din ce în 
ce. 

— Auziţi? zise baronul satisfăcut. 

— Da; dar nu suntem singurii care-l auzim, domnule 
baron, zise Petit-Pierre, şi iată urmarea! 

Într-adevăr, din partea în care dispăruse Courtin, se auzi 
o cavalcadă tumultuoasă, care se apropia din ce în ce; după 
două minute, o duzină de călăreţi, lansați în galop pe 
urmele sau mai curând după zgomotul pe care-l făcea calul 
marchizului de Souday, trecură ca o furtună, la zece paşi de 
Petit-Pierre şi de Michel, care se ridicau pe măsură ce 
călăreţii se îndepărtau, urmărindu-le cu privirea goana 
turbată. 

— Merg straşnic, zise Petit-Pierre; dar degeaba; mă 
îndoiesc că-l vor mai ajunge. 

— Cu atât mai mult cu cât, spuse tânărul baron, vor trece 
în mod sigur prin locul unele ne aşteaptă prietenii noştri; s- 
ar putea ca marchizul să le încetinească în vreun fel goana. 

— Spune-mi, zise Petit-Pierre, cunoşti cumva locul unde 
mi-a pregătit marchizul de Souday un adăpost? 

— Într-o fermă ce-mi aparţine. 

— Sper că nu în ferma unde lucrează Courtin. 

— Nu, într-alta, foarte izolată, pierdută în pădure, de 
cealaltă parte a târgului Lege... Ştiţi satul unde se află 
coliba lui Tinguy? 


— Da; poţi să mă conduci într-acolo? 

— Perfect. 

— Să mergem, zise Petit-Pierre. Dar iată un drum mai 
puţin bătut; n-o fi ăsta chiar cel pe care-l căutăm? 

— E uşor de recunoscut; trebuie să aibă un stâlp în 
dreapta. Ah! Iată-l! E chiar drumul nostru! Acum, Petit- 
Pierre, cutez să vă făgăduiesc o noapte liniştită! 

— Cu atât mai bine, zise Petit-Pierre oftând; n-are rost să- 
ţi ascund că emoţiile cumplite de peste zi s-au adăugat 
oboselii din noaptea trecută... De-abia mă mai ţin pe 
picioare! 

Nici nu isprăvi bine Petit-Pierre aceste cuvinte, că o 
matahală neagră se înălţă dintr-un tufiş, sări în drum, şi-l 
apucă zdravăn de guler, răcnind cu un glas de tunet: 

— Nu mişcaţi, sau sunteţi morţi! 

Michel se năpusti în ajutorul prietenului său, pocnindu-l 
în cap pe agresor cu mânerul de plumb ai cravaşei. Dar 
trebui să plătească scump temerara sa intervenţie. Omul, 
fără să-i dea drumul lui Petit-Pierre, pe care-l ţinea cu mâna 
stângă, scoase pistolul de sub vestă şi trase în Michel. 
Noroc că Petit-Pierre izbuti să abată arma ucigaşă, în aşa 
fel încât glonţul menit să străbată pieptul baronului, nu făcu 
decât să-i zgârie umărul. Omul tocmai se pregătea să tragă 
a doua oară, când alţi doi inşi se năpustiră din tufişuri şi-l 
înhăţară pe Michel. 

— Împuşcaţi-l pe derbedeul ăsta şi, după ce veţi fi sfârşit 
cu el, scăpaţi-mă şi de ăstălalt! 

— Dar, cuteză Petit-Pierre, cu ce drept ne opreşti din 
drum? 

— Cu dreptul puştii, răspunse omul arătându-i carabina 
pe care o purta pe umăr. De ce? O să aflaţi în curând. 
Legaţi-l zdravăn pe omul cu cravaşa! Cât despre celălalt, 
adăugă el cu dispreţ, arătându-l pe Petit-Pierre, nu-i nevoie; 
cred că nu ne va fi prea greu să-l determinăm să ne 
urmeze. 

— Dar, în sfârşit, unde ne duceţi? întrebă Petit-Pierre. 


— Oh, eşti prea curios, amice, răspunse omul. 

— Dar... 

— Ei drăcie, dacă ţii să afli, dă din picioare! Ai să vezi de 
îndată cu propriii tăi ochi! 

— Şi omul, apucându-l de braţ pe Petit-Pierre, îl trase în 
hăţiş, în vreme ce Michel, care se împotrivea din răsputeri, 
împins de ceilalţi, intră şi el în hăţiş. Merseră astfel vreo 
zece minute, după care ajunseră într-un luminiş. Michel, pe 
care această primă înfruntare, cât şi rana de la umăr, îl 
zguduiseră zdravăn, se aşezase sau mai curând se lungise 
pe iarbă; Petit-Pierre, în picioare, alături de el. Privea cu 
atenţie mutrele bandiţilor. Dar, întorcându-şi ochii de la 
aceştia la tânărul său însoțitor, băgă de seamă rana 
acestuia. 

— Dumnezeule! strigă el văzând sângele care i se 
scurgea din umăr, eşti rănit! 

— Oh, cred că da... 

— Nu mai gesticula astfel! împiedici sângele să se 
oprească! Atâta timp cât nu se vor ocupa de noi, continuă 
Petit-Pierre, aruncând o privire în jurul său, să vorbim 
despre ceea ce ne interesează. Unde suntem şi cine-s 
oamenii ăştia? 

— Cred, zise Michel, că sunt şuani. 

— Şuani care opresc călătorii inofensivi? Nu se poate! 

— Ba se poate, doamnă; s-au schimbat mult, aproape că 
nici nu-i mai recunoşti... 

— Şi ce vor? 

— Vom vedea; căci iată-i că se adună, şi asta mai mult ca 
sigur pentru a ne face onoarea de a se ocupa de persoanele 
noastre. 

— Dacă nu mă înşel, spuse căpetenia tâlharilor, care se 
numea jupânul Jacques, eşti baronul Michel de la Logerie? 

— Da, răspunse scurt Michel. 

— Ce făceai pe drumul spre Lege, în plină pădure 
Touvois, la ceasul ăsta din noapte? 


— Ţi-aş putea răspunde că nu-s obligat să-ţi dau 
socoteală şi că drumurile sunt libere. 

— Dar n-ai să-mi răspunzi astfel, domnule baron. 

— De ce? 

— Deoarece, cu tot respectul pe care ţi-l datorez, ai 
spune o prostie şi pentru că ai prea multă minte pentru 
asta. 

— Cum? 

— Sigur; vezi bine că trebuie să-mi dai socoteală, din 
moment ce te întreb; vezi bine că drumurile nu sunt libere, 
din moment ce nu ţi-ai putut continua drumul. 

— Fie; n-am să stau la discuţie cu dumneata. Mă duceam 
la ferma mea din Banloeuvre, care, după cum ştii, este 
situată la capătul pădurii Touvois în care ne aflăm. 

— Bravo, să fie într-un ceas bun, domnule baron; fă-mi 
cinstea să-mi răspunzi tot timpul aşa şi ne vom înţelege. 
Acum, spune-mi cum se face, domnule baron de la Logerie, 
că, deşi aveţi atâţia cai buni în grajd, atâtea trăsuri bune în 
remize, călătoriţi pe jos, ca doi simpli ţărani, cum am putea 
face şi noi? 

— Am avut un cal; dar căzând de pe el, calul a fugit şi nu 
l-am mai putut prinde. 

— Bun! Şi-acum, domnule baron, sper că vei fi atât de 
bun să ne dai unele noutăţi! 

— Eu? 

— Da. Ce se mai petrece pe-acolo, pe jos? 

— Ce te poate interesa pe dumneata ce se petrece prin 
părţile noastre? 

— Spune, domnule baron şi nu te nelinişti de ceea ce-mi 
poate fi sau nu de folos. Cu cine v-aţi întâlnit pe drum? 

— Cu cei cu care te întâlneşti în fiece ceas şi pe orice 
drum de trei zile încoace prin împrejurimile Machecoul- 
ului: cu soldaţi. 

— Aţi vorbit cu ei? 

— Nu. 

— Cum nu? V-au lăsat să treceţi fără să vorbiţi cu ei? 


— Ne-am ferit. Călătorind cu treburile noastre nu ne 
convenea să fim amestecați în lucruri care nu ne privesc. 

— Ei drăcie! Tatăl dumitale, domnule, pe care am avut 
prilejul să-l cunosc oarecum, se amesteca; îţi mărturisesc 
deci că socoteam să aflu în dumneata un slujitor zelos al 
majestăţii sale Louis-Philippe. 

— Ei bine, te înşeli, dragă domnule, răspunse Petit- 
Pierre, domnul baron este, dimpotrivă, un partizan zelos al 
lui Henric al V-lea! 

— Într-adevăr, amice? Eşti devotat lui Henric al V-lea? 

— Da. 

— Foarte bine! Atunci să-ţi furnizez mijloacele de a-ţi 
manifesta acest devotament într-un fel strălucit. 

— Spune. 

— Îi vezi pe aceşti oameni? Ard de dorinţa să se lase ucişi 
pentru tânărul nostru rege şi pentru maică-sa; numai că le 
lipseşte tocmai ceea ce le este necesar ca să-şi ajungă acest 
scop: arme, ca să lupte, haine, ca să se înfăţişeze cât mai 
eleganţi pe câmpul de luptă, bani ca să-şi alunge plictisul 
bivuacului. N-ai să rabzi, presupun, domnule baron, ca toţi 
aceşti demni slujitori ai majestăţii sale Henric al V-lea să fie 
expuşi bolilor, răcelilor, bronşitei care se datorează 
câinoşeniei unor anotimpuri? 

— Dar unde dracu', replică Michel, vrei să găsesc cu ce 
să-i îmbrac şi să-i înarmez pe oamenii dumitale? Crezi că 
am la dispoziţie magazine? 

— A, domnule baron, zise jupânul Jacques, crezi că ar fi 
exagerat dacă ţi-aş cere cinci sute de franci de fiecare om? 

— Spune-mi în două cuvinte cât vrei şi să isprăvim. 

— Ei bine, am patruzeci de oameni, asta face cu totul 
douăzeci de mii de franci, adică un fleac pentru un om 
putred de bogat ca dumneata, domnule baron. 

— Fie! În două zile vei avea douăzeci de mii de franci, 
zise Michel, încercând să se scoale de jos. Îţi dau cuvântul 
meu! Adu-mi ce trebuie pentru scris şi dezleagă-mi mâinile! 

Dar Petit-Pierre făcu un pas înainte. 


— Un moment, domnule Michel, zise el cu hotărâre! 
Treaba asta nu se va face! 

— Şi de ce nu se va face, mă rog? 

— Pentru că asemenea procedee, domnule, cam aduc cu 
cele ale bandiţilor din Calabria şi Estramadura, ca să fie 
folosite de nişte oameni ce se pretind soldaţii lui Henric al 
V-lea; pentru că e un adevărat jaf şi eu nu voi admite una ca 
asta! 

— Dumneata, amice? 

— Da, eu. 

— Deocamdată, mă voi mărgini să-ţi spun să nu te 
amesteci unde nu-ţi fierbe oala. 

— Ba dimpotrivă, am să mă amestec domnule, zise Petit- 
Pierre cu trufie. Căci mă interesează foarte tare să nu 
folosiţi numele lui Henric al V-lea ca să comiteţi asemenea 
acte de tâlhărie. 

— Ei, dar văd că ai mare grijă, după cât se pare, de 
afacerile majestăţii sale; vrei să ai bunătatea să-mi spui în 
ce calitate? 

— Îndepărtează-ţi oamenii şi-ţi voi spune. 

— Plecaţi mai încolo, le zise jupânul Jacques oamenilor 
săi. 

— Domnule, spuse Petit-Pierre, îţi ordon să-l pui pe acest 
tânăr în libertate; vreau să ne dai o escortă, care să ne 
conducă chiar acum acolo unde trebuie să ajungem, şi să 
trimiţi pe cineva în căutarea prietenilor care ne aşteaptă... 

— Vrei! Ordoni! Ah, turturico, vorbeşti ca un rege pe 
tron! Şi dacă refuz, ce-ai să zici? 

— Dacă refuzi, voi porunci ca înainte de douăzeci şi patru 
de ore să fii împuşcat. 

— Nu cumva am cinstea să vorbesc doamnei regente? 

— Ei însăşi, domnule. 

În acel moment jupânul Jacques fu apucat de un 
asemenea hohot de râs, încât ceilalţi, văzându-l atât de 
vesel, se apropiară ca să vadă de ce râde. 


— Aoleu! zise el, nu mai pot. Dragii mei, v-aţi mirat mai 
adineauri, nu-i aşa? când domnul baron, fiul baronului 
Michel, pe care-l ştiţi cu toţii, ne-a declarat sus şi tare că 
Henric al V-lea n-are un prieten mai bun decât el. Dar ceea 
ce se petrece acum e mai dihai, întrece orice imaginaţie! 
Ştiţi cine-i acest ţărănuş frumuşel, pe care eu l-am luat 
drept amanta deghizată a domnului baron? Ei bine, dragii 
mei, acest tânăr necunoscut nu-i nici mai mult, nici mai 
puţin decât mama regelui nostru! 

Un murmur de neîncredere străbătu rândurile şuanilor. 

— Iar eu vă jur, strigă Michel, că v-a spus adevărul! 

— Vă asigur că... strigă Petit-Pierre, la rându-i. 

— Ei, zise tâlharul, şi eu te asigur că dacă în zece minute, 
cât îi dau timp să se gândească, scutierul dumitale, 
frumoasa mea doamnă rătăcitoare, nu-mi dă hârtia pe care 
i-am cerut-o, va atârna alături de ghindele de deasupra 
capului dumitale. Să aleagă: ori sacul cu bani, ori funia! 

— Dar e o ticăloşie, zise Petit-Pierre ieşindu-şi din fire. 

— Înhăţaţi-l! strigă tâlharul. 

Patru tâlhari înaintară să execute ordinul. 

— Să vedem, zise Petit-Pierre, cine va cuteza să ridice 
mâna asupra mea! 

Dar cum câţiva, prea puţin sensibili la vorbele ducesei, se 
îndreptară spre ea, aceasta, dându-se îndărăt, îşi smulse 
peruca, strigând: 

— Ei cum! Nu se află printre toţi aceşti tâlhari. Niciun 
soldat care să mă recunoască? Niciun bărbat care să-mi ia 
apărarea? 

— Ba da! strigă o voce, chiar în spatele jupânului 
Jacques; îi voi spune acestui om că purtarea lui este 
nedemnă de un bărbat! 

— Lupoaica! Lupoaica! murmurară câţiva dintre tâlharii 
care o cunoşteau pe domnişoara de Souday. 

— Ce vrei? strigă şeful tâlharilor. Doar ştii că nu-mi pasă 
de nimeni şi de nimic! Mă doare-n cot şi de Henric al V-lea 
şi de Louis-Philippe! 


— Taci, caraghiosule! zise Bertha. 

Şi, îndreptându-se spre Petit-Pierre zise: — Vă cer iertare 
pentru aceşti oameni care v-au insultat şi ameninţat! 

— Pe legea mea! zise vesela ducesa, ai sosit exact la timp! 
Fără dumneata, nu ştiu zău, cum ne-am fi descurcat; căci 
drăgălaşii aceştia tocmai se pregăteau să-l spânzure pe 
baron şi să mă ucidă şi pe mine. Apoi, întorcându-le 
tâlharilor spatele, întrebă: — Cum ai ajuns aici? Povesteşte- 
mi! 

— Calul dumneavoastră i-a simţit pe ai noştri, răspunse 
fata; când a trecut pe lângă noi, l-am prins, apoi ne-am 
îndepărtat; căci îi auzeam pe oamenii care-l urmăreau. 
Văzând cele două legături de spini cu care era împodobit 
bietul animal, ne-am gândit că aţi procedat astfel ca să 
scăpaţi de calul care vă încurca. Însemna, deci, că vi s-a 
întâmplat ceva. Atunci ne-am despărţit şi, după ce ne-am 
dat întâlnire la Banloeuvre, am pornit cu toţii în căutarea 
dumneavoastră. Trecând prin pădure mi-au atras atenţia 
focurile şi zgomotul glasurilor; m-am dat jos de pe cal, de 
teamă ca nechezatul lui să nu mă trădeze şi m-am apropiat 
încetişor. Restul îl ştiţi, doamnă. 

— Da, răspunse Petit-Pierre; dacă banditul ăla de colo 
vrea să ne dea o călăuză, eu zic s-o pornim spre 
Banloeuvre, Bertha! Căci îţi mărturisesc că pic de 
oboseală... 

— Vă voi conduce chiar eu, zise fata. 

Petit-Pierre înclină din cap în semn de acceptare. După 
două ceasuri, în momentul în care Petit-Pierre, Bertha şi 
Michel tocmai terminau de mâncat, sosiră marchizul şi 
Mary. Seara, Petit-Pierre avu cu marchizul de Souday o 
lungă discuţie. După această discuţie, domnul de Souday se 
apropie de tineri şi, luând mâna Berthei, zise, adresându-i- 
se lui Michel: 

— Domnul Petit-Pierre tocmai m-a asigurat că dumneata 
aspiri la mâna domnişoarei Bertha, fiica mea. Poate că am 
avut alte gânduri în ce priveşte măritişul ei; dar, în faţa 


unor astfel de insistenţe, nu-ţi pot răspunde, domnule, 
decât că, după luptă, fata mea va fi soţia dumitale. 

Fulgerul căzând la picioarele lui Michel nu l-ar fi uluit 
mai tare. În timp ce marchizul punea mâna Berthei într-a 
sa, voi să-şi întoarcă privirea spre Mary, ca pentru a o ruga 
să intervină. Dar vocea acesteia îi murmură la ureche 
aceste vorbe cumplite: 

— Nu te iubesc! 

Copleşit de durere, năucit de surpriză, Michel apucă, 
maşinal, mâna Berthei. 


CAPITOLUL XLI 


Jupânul Marc 


ÎN ACEEAŞI ZI ÎN CARE ÎN CASA 
văduvei Picaut, la castelul de Souday, în pădurea Touvois şi 
la ferma din Banloeuvre se petreceau evenimentele despre 
care am vorbit în ultimile noastre capitole, la Nantes, uşa 
casei cu numărul 17 din rue du Château se deschidea, către 
ora cinci după-amiază, ca să lase să iasă doi inşi. Unul era 
comisarul civil Pascal. Celălalt, adică cel de care ne vom 
ocupa acum, era un om de vreo patruzeci de ani, cu ochi 
ageri, inteligenţi, adânci, cu nasul acvilin, cu dinţi albi şi 
buze pline şi senzuale cum le au de obicei oamenii cu 
imaginaţie; haina neagră, cravata albă, panglica Legiunii de 
Onoare indicau, atât cât se poate judeca după aparenţe, un 
om din tagma magistraţilor. Acest personaj era într-adevăr 
unul din cei mai distinşi avocaţi din Paris, sosit în ajun la 
Nantes şi care poposise la confratele său, comisarul civil. Se 
numea Marc ca şi Cicero. Ajuns în stradă, condus după cum 
am văzut, de comisarul civil, găsi o cabrioletă care-l aştepta. 
Strânse afectuos mâna gazdei sale şi se urcă în trăsură, în 
vreme ce vizitiul, aplecându-se spre domnul Pascal, îl 
întrebă unde să-l conducă pe oaspete. 

— Îl vezi pe ţăranul ăla călare pe un cal vânăt-cenuşiu? 
zise domnul Pascal. 

— Îl văd. 

— Ei bine, n-ai altceva de făcut decât să te ţii după el. 

Nici nu-i fu dată bine această lămurire vizitiului, că omul 
cu calul vânăt-cenuşiu, ca şi cum ar fi auzit cuvintele ce 
ieşiseră din gura domnului Pascal, o şi porni la drum, 
coborând pe rue du Château şi apucând-o la dreapta, în aşa 
fel încât să poată merge de-a lungul râului ce curgea în 


stânga. Vizitiul îşi şfichiui bidiviul şi trăsura, care scârţâăia 
din toate încheieturile şi căreia i-am dat ambițiosul nume de 
cabrioletă, începu să danseze peste pietrele inegale ale 
capitalei departamentului Loarei inferioare, urmând-o, cu 
chiu, cu vai, pe misterioasa călăuză. În momentul în care 
cabrioleta ieşi la rândul ei din rue du Château, călătorul îl 
văzu din nou pe călăreț care, fără să privească înapoi, o 
luase pe podul Rousseau, pe unde se ieşea spre drumul 
către  Saint-Philbert-de-Grand-Lieu. Călătorul  traversă 
podul şi ieşi în acest drum. "Țăranul îşi lăsase calul la trap, 
dar la un trap destul de moderat, pentru ca să-l poată 
urmări călătorul nostru. "Țăranul nu întoarse nici măcar o 
singură dată capul, părând cu totul indiferent la ceea ce se 
petrecea în spatele lui. După vreo două ceasuri de mers şi 
cum începea să se întunece, sosiră la Saint-Philbert-de- 
Cirand-Lieu. Omul cu calul se opri în faţa hanului Cygne de 
la croix, cobori, dădu calul în seama unui rândaş şi intră în 
han. După cinci minute sosi şi călătorul nostru şi trase la 
acelaşi han. În bucătărie, ţăranul se încrucişă cu el şi, fără 
ca cineva să observe, îi strecură în mână un bileţel. 
Călătorul trecu în sala cea mare, pe moment goală, unde 
ceru o sticlă cu vin şi o lampă. 1 se aduse ceea ce ceruse. Nu 
se atinse de sticlă, dar despături biletul unde erau scrise 
aceste cuvinte: 


„Vă voi aştepta pe drumul cel mare spre Lege; urmaţți- 
mă, dar fără să încercaţi să mă ajungeţi sau să-mi vorbiţi: 
vizitiul va rămâne la han cu cabrioleta 


Călătorul arse biletul, umplu un pahar cu vin în care îşi 
udă doar buzele, îşi dădu întâlnire cu vizitiul pentru seara 
următoare şi ieşi din han, fără ca hangiţa să bage de seamă 
sau cel puţin să arate că ar fi băgat de seamă. Sosit la 
capătul satului, îşi văzu omul care-şi tăia un băţ dintr-un 
tufiş de păducel. Băţul odată tăiat, ţăranul o porni la drum, 
continuând să curețe joarda de coajă şi de frunze. Jupânul 


Marc îl urmă cam o jumătate de ceas. Cum între timp se 
făcuse noapte - ţăranul intră într-o casă izolată, situată în 
dreapta drumului. Călătorul îşi iuți pasul şi intră şi el în 
casă. Când ajunse în prag, nu văzu decât o femeie, căreia 
ţăranul îi zise doar atât: 

— Domnul trebuie condus. 

După ce rosti aceste cuvinte, ieşi fără să-i dea timp 
călătorului să-i mulţumească ori să-i ofere câţiva franci. 
Când jupânul Marc, care-l urmărise cu privirea, se întoarse 
mirat spre stăpâna casei, aceasta îi făcu semn să se aşeze 
şi, fără să se mire de prezenţa lui, fără să-i adreseze o 
vorbă, continuă să-şi vadă de treburi. O tăcere de mai bine 
de o jumătate de oră urmă acestei dovezi de strictă politeţe 
vandeeană, şi călătorul începu a se nelinişti, când iată că 
intră stăpânul casei care, fără să manifeste mirare ori 
curiozitate, îl salută pe oaspete. Apoi îşi privi nevasta care-i 
repetă cuvintele: 

— Domnul trebuie condus... 

Stăpânul casei aruncă atunci asupra străinului una din 
acele priviri agere şi pătrunzătoare pe care nu le au decât 
ţăranii din Vandeea; după care înaintă spre oaspetele său, 
cu pălăria în mână. 

— Domnul doreşte să călătorească prin ţinut? întrebă el. 

— Da, amice, aş dori să merg mai departe. 

— Domnul are, desigur, acte... 

— Am într-adevăr. 

— În regulă? 

— Cât se poate de în regula. 

— Sub nume de împrumut sau sub numele adevărat? 

— Sub numele adevărat. 

— Sunt silit, ca să nu fac vreo greşeală, să-l rog pe 
domnul să mi le arate. 

— E absolut necesar? 

— Da.; fiindcă numai după ce le-am văzut aş putea spune 
domnului dacă poate călători liniştit prin ţinut. 

Călătorul îşi scoase paşaportul. 


— lată-l, zise el. 

Țăranul luă paşaportul, îşi aruncă privirea ca să vadă 
dacă semnalmentele corespundeau cu chipul călătorului şi, 
înapoindu-i acestuia paşaportul, zise: 

— E foarte bine; domnul poate merge pretutindeni cu 
hârtia asta. 

— Şi dumneata îmi vei da pe cineva să mă conducă? 

— Da, domnule. 

— Aş dori s-o faci cât mai repede cu putinţă. 

— Să pun şaua pe cai. 

Stăpânul casei ieşi. După zece minute se întoarse. 

— Caii sunt gata, domnule, zise el. 

— Şi călăuza? 

— Aşteaptă. 

Călătorul ieşi şi găsi la uşă un băiat ţinând doi cai de 
dârlogi. Jupânul Marc înţelese că unul din cai era al lui, şi 
că ţărănuşul era călăuza sa. Şi într-adevăr, de-abia puse 
piciorul în scară, că noul lui ghid o şi porni la drum, la fel de 
tăcut ca şi predecesorul său. Erau ceasurile nouă seara; 
afară era întuneric beznă. 


CAPITOLUL XLII 


În ce fel se călătorea în departamentul Loarei 
inferioare în luna mai, 1832 


DUPĂ O ORĂ ŞI JUMĂTATE DE 
mers, în timpul căreia nu fu schimbată nicio vorbă între 
călător şi călăuză, ajunseră la uşa uneia din acele clădiri 
specifice ținutului, care sunt pe jumătate fermă, pe 
jumătate castel. Călăuza se opri şi-i făcu semn călătorului să 
se oprească; apoi bătu în poartă. O slugă deschise uşa. 

— Cineva vrea să-i vorbească domnului, zise ţărănuşul. 

— Nu se poate, răspunse sluga; domnul s-a culcat. 

— De pe acum? întrebă călătorul. 

Servitorul se apropie. 

— Domnul a fost noaptea trecută la o întâlnire şi şi-a 
petrecut o mare parte din zi călare. 

— N-are importanţă, zise călăuza, călătorul acesta 
trebuie să-i vorbească; vine din partea domnului Pascal şi se 
duce să-l vadă pe Petit-Pierre. 

— Asta-i cu totul altceva, zise servitorul; mă duc să-l 
trezesc pe domnul. 

— Întreabă-l, zise călătorul, dacă-mi poate da pe cineva 
sigur să mă conducă... 

— Nu cred că domnul poate face asta, răspunse, 
servitorul. 

— Atunci ce poate face? 

— Să vă conducă el însuşi. 

Şi intră în casă. După cinci minute reapăru. 

— Stăpânul meu vă întreabă dacă aveţi nevoie de ceva 
sau doriţi să vă continuaţi drumul fără oprire. 

— Am mâncat la Nantes, n-am nevoie de nimic. Aş vrea 
să-mi continui drumul. 


Servitorul dispăru din nou. După câteva momente se ivi 
un bărbat tânăr. De data asta nu mai era servitorul, ci chiar 
stăpânul. 

— În orice altă împrejurare, aş fi insistat, domnule, să-mi 
faceţi cinstea de a rămâne un moment sub acoperişul meu; 
dar sunteţi, fără îndoială, persoana pe care Petit-Pierre o 
aşteaptă şi care vine de la Paris. 

— Într-adevăr, domnule. 

— Domnul Marc, cumva? 

— Exact. 

— În acest caz să nu pierdem niciun minut, căci sunteţi 
aşteptat cu nerăbdare. 

Şi întorcându-se către băiatul de la fermă: — Calul tău e 
odihnit? 

— De azi-dimineaţă n-a făcut decât o leghe şi jumătate. 

— În acest caz, îliau eu; ai mei sunt istoviţi. Rămâi aici ca 
să goleşti o sticlă cu vin împreună cu Louis; în două ceasuri 
sunt înapoi. Louis, fă acestui flăcău onorurile casei. 

Şi bărbatul cel tânăr se azvârli în şa cu atâta 
sprinteneală, ca şi cum n-ar fi făcut nici el în ziua aceea 
decât tot o leghe şi jumătate călare, apoi, întorcându-se 
către călător, întrebă: 

— Sunteţi gata, domnule? 

La semnul afirmativ al acestuia, cei doi plecară. După un 
sfert de ceas de tăcere, la o sută de paşi în faţa lor se auzi 
un strigăt. Jupânul Marc tresări şi întrebă ce era cu acel 
strigăt. 

— Este cercetaşul nostru. Ascultă şi ai să auzi răspunsul. 

Întinse mâna, o puse pe umărul călătorului şi, oprindu-şi 
el însuşi calul, îl sfătui pe jupânul Marc să facă la fel. Într- 
adevăr, aproape imediat se auzi un al doilea strigăt, dintr- 
un punct mai îndepărtat; părea ecoul primului, atât era de 
asemănător cu el. 

— Putem merge înainte; drumul e liber, zise şeful 
vandeean, pornindu-şi calul. 

— Suntem deci precedaţi de un cercetaş? 


— Precedaţi şi urmaţi. Avem un om la două sute de paşi 
în faţa noastră şi un altul, la două sute de paşi în spate. 

În acel moment şeful vandeean tăcu brusc. 

— Ascultă, zise el. 

Cei doi călăreţi se opriră. 

— Dar, zise jupânul Marc, mi se pare că n-am auzit decât 
strigătul cercetaşului. 

— Într-adevăr, nu-i mai răspunde niciun alt strigăt. 

— Asta ce vrea să însemne? 

— Că prin împrejurimi sunt soldaţi. 

Rostind aceste cuvinte îşi porni calul la trap; jupânul 
Marc făcu la fel. Aproape în aceeaşi clipă auziră nişte paşi 
grăbiţi; era cercetaşul din spatele lor, care-i ajunsese cu 
toată iuţeala de care era în stare. La întretăierea dintre 
două drumuri îl găsiră şi pe cel care mergea înaintea lor, 
nemişcat şi nehotărât. Drumul se bifurca şi cum nici dintr-o 
parte, nici dintr-alta nu-i răspunsese nimeni la strigătul său, 
nu ştia pe care din cele două drumuri să apuce. La urma 
urmei, amândouă duceau în acelaşi loc; numai că cel din 
stânga era puţin mai lung decât cel din dreapta. După un 
moment de deliberare între şef şi călăuză, ultimul o luă pe 
poteca din dreapta, pe unde apucă în curând şi şeful 
vandeean împreună cu jupânul Marc. După vreo trei sute 
de paşi, cei doi călători îi găsiră iar pe cercetaşul din faţă 
stând pe loc. Acesta le făcu semn cu mâna să tacă. 

— O patrulă! 

Într-adevăr, ascultând cu atenţie, auziră, departe încă, 
zgomotul regulat al paşilor pe care-i face o trupă în marş. 
Era una dintre coloanele mobile ale generalului 
Dermoncourt care-şi făcea rondul de noapte. Se aflau pe 
unul din acele drumuri părăginite, atât de frecvente în 
Vandeea în acea epocă, dar care astăzi dispar, spre a face 
loc drumurilor vicinale. Cele două taluzuri erau atât de 
abrupte, încât cailor le era cu neputinţă să le urce; nu 
exista deci decât un singur mijloc de a evita patrula, şi 
anume de a se întoarce înapoi, de a ajunge pe un loc drept 


şi de a o lua apoi ori la dreapta ori la stânga. Dar aşa cum 
călăreţii auzeau pasul soldaţilor, şi soldaţii puteau să audă 
zgomotul cailor acestora şi să pornească în urmărirea lor. 
Dintr-o dată cercetaşul îi atrase atenţia, printr-un semn, 
şefului vandeean. Văzu, graţie unei raze fugare de lună, 
luciul baionetelor şi-i arătă acestuia încotro s-o ia. Într- 
adevăr soldaţii - pentru a evita apa, care în general se 
scurge prin acele drumuri adâncite, după ploile abundete - 
în loc s-o apuce pe poteca străjuită de cele două taluzuri 
abrupte, urcaseră pe unul din ele şi mergeau acum de 
cealaltă parte a tufişurilor ce se întindeau în stânga 
călătorilor. Urmând acest drum, aveau să treacă doar la 
zece paşi de cei doi cavaleri şi de cei doi cercetaşi, pierduţi 
în întunecimea acelei poteci. Dacă unul dintre cei doi cai ar 
fi nechezat, mica ceată ar fi căzut prizonieră; dar ca şi cum 
ar fi înţeles pericolul, bidiviii rămaseră la fel de tăcuţi ca şi 
stăpânii lor, şi soldaţii înaintară fără a şti pe lângă cine 
trecuseră. Când zgomotul paşilor li se pierdu în depărtare, 
cei doi călători respirară uşuraţi şi o porniră la drum. După 
un sfert de ceas intrară în pădurea Machecoul. Acolo, se 
puteau socoti la adăpost; era prea puţin probabil ca soldaţii 
să cuteze a trece noaptea prin această pădure; apucară 
deci pe una din potecile cunoscute de oamenii din acel 
ţinut, unde nu aveau a se teme de nimic. Coborâră de pe 
cai, lăsară dârlogii în mâna unuia dintre cei doi cercetaşi, în 
vreme ce celălalt dispărea în întunericul devenit şi mai 
adânc din pricina frunzelor. Şeful vandeean şi călătorul o 
porniră după el. Era evident că se apropiau de capătul 
drumului, dovadă faptul că-şi părăsiseră caii. Într-adevăr, 
de-abia făcură vreo două sute de paşi că şi auziră ţipătul 
bufniței. Şeful vandeean îşi duse mâinile pâlnie la gură şi, 
ca răspuns la acest țipăt prelung, făcu să răsune ţipătul 
scurt şi ascuţit al cucuvelei. 

— Iată omul nostru, zise şeful vandeean. 

După câteva minute se auzi zgomotul unor paşi pe iarba 
potecii şi călăuza reapăru însoţită de un străin. Acel străin 


nu era altul decât cunoştinţa noastră, Jean Oullier. Cu 
prilejul celorlalte două prezentări, jupânul Marc, auzise 
schimbându-se între ghidul său şi cel căruia i se adresa, 
cuvintele: „lată un domn care doreşte să vorbească 
domnului!” De data asta formula se schimbă, şi şeful 
vandeean îi zise lui Oullier: 

— Prietene, iată un domn:care trebuie să vorbească cu 
Petit-Pierre. 

La care Jean Oullier se grăbi să răspundă: 

— Să vină cu mine. 

Călătorul întinse mâna şefului vandeean, care i-o strânse 
în mod cordial. Apoi îşi duse mâna la buzunar, cu intenţia de 
a-şi împărţi punga între cei doi cercetaşi; dar şeful 
vandeean îi ghici intenţia şi, punându-i mâna pe braţ, îi făcu 
semn să nu dea urmare unui gest pe care cei doi ţărani l-ar 
fi luat drept o ofensă. Jupânul Marc înţelese şi, cu o 
strângere de mână, se achită faţă de cei doi cercetaşi cum 
se achitase şi faţă de şeful lor. După care, Jean Oullier porni 
pe drumul pe care venise, rostind doar un cuvânt care avea 
concizia unui ordin şi căldura unei invitaţii: 

— Urmaţi-mă! 

Călătorul începu a se obişnui cu aceste formule scurte şi 
misterioase, insolite pentru el, şi care-i revelau o apropiată 
răzmeriţă. Umbrite cum erau de pălăriile lor mari, jupânul 
Marc abia dacă zărise chipurile şefului vandeean şi ale 
celor doi cercetaşi. Iar în desimea pădurii, abia dacă zărea 
silueta lui Jean Oullier. Încet, încet, omul care mergea în 
faţa lui îşi încetini pasul, în aşa fel încât să fie ajuns de 
jupânul Marc. Călătorul bănui că ghidul lui avea ceva să-i 
spună şi-şi ciuli urechea. Într-adevăr, auzi abia şoptite 
aceste cuvinte: 

— Suntem spionaţi... Ne urmăreşte cineva prin pădure. 
Nu vă neliniştiţi dacă mă vedeţi dispărând. Aşteptaţi-mă în 
locul în care m-am făcut nevăzut. 

Călătorul răspunse printr-un simplu semn din cap, care 
voia să însemne: „Bine, du-te!” Mai făcură vreo cincizeci de 


paşi. Dintr-o dată Jean Oullier se năpusti într-un tufiş. La 
douăzeci ori treizeci de paşi, în desimea pădurii, se auzi un 
zgomot, făcut parcă de o căprioară speriată; acel zgomot 
dispăru însă repede ca şi cum ar fi fost într-adevăr iscat de 
un animal ager în goană. În aceeaşi direcţie se îndreptară şi 
paşii lui Jean Oullier. Apoi zgomotul se stinse. Călătorul se 
sprijini de un copac şi aşteptă. După vreo douăzeci de 
minute auzi o voce lângă el: 

— Haidem! 

Tresări; era vocea lui Jean Oullier. 

— Ei bine? întrebă călătorul. Nimeni? 

— Ba da... Dar era cineva care cunoştea pădurea tot atât 
de bine ca şi mine. 

— Aşa că nu l-ai putut ajunge... 

Oullier dădu din cap, ca şi cum l-ar fi costat prea mult să 
mărturisească faptul că omul îi scăpase. 

— Nu ştii cine e? continuă călătorul. 

— Ba da, răspunse Jean Oullier; un ticălos. 

Apoi, zărind liziera pădurii, zise: — Am ajuns. 

Într-adevăr, jupânul Marc văzu înălțându-se în faţa lui 
ferma din Banloeuvre. Jean Oullier se uită cu atenţie într-o 
parte şi într-alta a drumului. Atât cât putea el zări, drumul 
era liber. O luă înainte şi descuie poarta. 

— Veniţi! zise el. 

Jupânul Marc traversă repede drumul şi dispăru pe 
poarta larg deschisă. O formă albă se ivi pe peron. 

— Cine e? întrebă un glas de femeie, dar un glas puternic 
şi poruncitor. 

— Eu, domnişoară Bertha, răspunse Jean Oullier. 

— Nu eşti singur? 

— Sunt cu un domn care vrea să vorbească cu Petit- 
Pierre. 

Bertha cobori şi-i ieşi călătorului înainte. 

— Vino, domnule, zise ea. 

Şi tânăra îl conduse pe jupânul Marc într-un salon destul 
de sărăcăcios mobilat, dar al cărui parchet era perfect 


cernit, iar perdelele erau de un alb imaculat. Un foc 
zdravăn ardea în cămin şi, lângă foc, pe o masă, era 
pregătită cina. 

— Aşază-te, domnule, zise tânăra fată, cu o graţie 
desăvârşită, dar care totuşi, nu era lipsită de o vigoare 
bărbătească ce-i dădea o notă de originalitate; trebuie să-ţi 
fie foame şi sete; mănâncă şi bea. Petit-Pierre doarme; dar 
a dat poruncă să fie trezit de îndată ce va veni cineva de la 
Paris. Vii de la Paris? 

— Da, domnişoară. 

— În zece minute mă întorc. 

Şi Bertha dispăru ca o nălucă. Călătorul rămase câteva 
minute încremenit de mirare: era un fin observator şi 
niciodată nu mai văzuse atâta graţie şi atâta farmec 
îngemănate cu o asemenea voinţă şi hotărâre. Ai fi spus că 
e vorba de un tânăr Achile deghizat în femeie şi care nu 
văzuse încă strălucind spada lui Ulise. Absorbit, fie de 
aceste gânduri, fie de ceea ce avea de discutat cu ducesa, 
călătorul nu se atinse nici de mâncare, nici de băutură. 
După puţin, fata intră din nou. 

— Petit-Pierre e gata să te primească, domnule, zise ea. 

Călătorul se ridică; Bertha o luă înainte. '[inea în mână o 
faclă scurtă, pe care o ridică pentru a lumina scara şi care-i 
lumina în acelaşi timp şi chipul. Călătorul privi cu admiraţie 
acele plete şi acei frumoşi ochi negri; acel ten mat, purtând 
bronzul sănătăţii, şi acea siluetă zveltă şi degajată, ce părea 
că aparţine unei zeițe. Murmură, cu un surâs, aducându-şi 
aminte de Virgiliu: 

— Incessu patuit dea!“ 

Tânără bătu la uşa unei camere. 

— Intră! răspunse o voce de femeie. 

Uşa se deschise; tânără se dădu puţin la o parte pentru 
a-l lăsa pe musafir să treacă. 


CAPITOLUL XLIII 


Puţină istorie nu strică 


ODAIA ÎN CARE INTRASE ERA 
mare, de construcţie recentă; pereţii păreau încă umezi şi 
lemnăria îşi arăta albul scândurilor de sub varul subţire ce- 
o acoperea. În acea odaie, culcată pe un pat grosolan de 
lemn, zări o femeie în care jupânul Marc recunoscu pe 
doamna ducesă de Berry. Cearşafurile acelui pat sărăcăcios 
erau din batist; luxul lenjeriei albe şi mătăsoase era 
singurul lucru care amintea de rangul ei. Un şal cu carouri 
roşii şi verzi îi slujea de cuvertură. Un şemineu urât, de 
piatră, împodobit cu o mică garnitură de lemn, încălzea 
apartamentul care n-avea altă mobilă decât o masă plină de 
hârtii, deasupra cărora se zărea o pereche de pistoale. Un 
costum de ţăran şi o perucă brună zăceau pe două scaune, 
aşezate, unul lângă masă - cel cu peruca - şi unul lângă pat 
- cel cu hainele. Prinţesa avea pe cap una din acele bonete 
de lână specifice femeilor din ţinut şi ai cărei ciucuri îi 
cădeau pe umeri. La lumina celor două lumânări aşezate pe 
o şubredă noptieră de lemn de trandafir - rămăşiţă a 
vreunui mobilier de castel - ducesa îşi citea corespondenta. 
Scrisori numeroase, aşezate pe aceeaşi noptieră peste care 
se afla, în chip de couppapier, o a doua pereche de pistoale, 
nu fuseseră încă deschise. Doamna părea să aştepte, cu 
nerăbdare, sosirea călătorului, căci îndată ce-l zări, se 
ridică pe jumătate din pat şi întinse către el amândouă 
mâinile. Acesta i le luă respectuos şi le sărută. 

— O lacrimă, domnule? Deci îmi aduci veşti proaste? 
— Lacrima asta, doamnă, ţâşnită din inimă, nu exprimă 
decât profundul regret pe care-l simt văzându-vă izolată şi 


pierdută în fundul unei ferme din  Vandeea, pe 
dumneavoastră, pe care v-am văzut... 

— Da, la Tuileries, nu-i aşa, pe treptele unui tron? Ei 
bine, dragă domnule, acolo aş fi fost păzită şi slujită mai 
puţin bine ca aici; fiindcă aici sunt slujită şi păzită din 
devotament, în vreme ce acolo aş fi fost doar din calcul şi 
interes. — Dar să trecem la ceea ce ne priveşte pe noi; ai 
veşti de la Paris? 

— Doamnă, răspunse jupânul Marc, vă rog să credeţi în 
profundul meu regret de a fi silit să fiu mesagerul 
prudenţei... 

— Aşa! zise ducesa, în timp ce prietenii mei din Vandeea 
sunt ucişi, prietenii din Paris îmi recomandă prudenţă. Vezi 
bine că am avut motive să-ţi spun că aici sunt mai apărată şi 
mai bine slujită decât la Tuileries. 

— Mai bine păzită poate, da, doamnă; dar mai bine 
slujită, nu! Există momente în care prudenţa este conrdiţia 
succesului. 

— Dar, domnule, zise nerăbdătoare ducesa, sunt mult mai 
bine informată decât dumneata de ceea ce se întâmplă la 
Paris! Ştiu că, dintr-o clipă într-alta, poate izbucni o 
revoluţie... 

— Doamnă, răspunse avocatul, cu vocea lui fermă şi 
sonoră, de un an şi jumătate o ducem numai în răscoale, 
dar niciuna din acestea n-a ajuns până la înălţimea unei 
revoluţii. 

— Louis-Philippe nu este iubit de popor. 

— Sunt de acord; dar asta nu înseamnă că Henric al V-lea 
este mai iubit decât el. 

— Henric al V-lea! Fiul meu nu se va numi Henric ai V-lea, 
domnule, zise ducesa se va numi cel de al doilea Henric al 
IV-lea! 

— E încă prea tânăr, doamnă, zise avocatul; avem tot 
timpul să vedem cum se va numi; vă rog să mă iertaţi, dar 
prefer să vă spun adevărul... 

— Asta vreau şi eu, adevărul! 


— Ei bine, doamnă, iată care-i adevarul. Din nenorocire, 
memoria oamenilor e scurtă; iar poporul francez, care se 
răzvrăteşte adesea şi care, câteodată, când îi ajunge cuțitul 
la os, face şi revoluţie, poporul francez zic, nu păstrează 
decât două amintiri, dintre care una, luminoasă, ce datează 
din 1789 - luarea Bastiliei, adică victoria care i-a dăruit 
steagul tricolor; a doua amintire o constituie dubla 
restauraţie din 1814 şi 1815, adică victoria regalității 
asupra poporului, victoria care a impus naţiunii steagul alb 
cu floarea de crin. Doamnă, pentru popor, steagul tricolor 
înseamnă libertate, pe culoarea lui roşie scrie: „Sub acest 
semn vei învinge!”, în vreme ce pe steagul alb, care este 
simbolul despotismului, stătea scris încă de pe atunci: „Sub 
acest semn vei fi învins” 

— Domnule... Dumneata ţii cu mine sau ţii cu ei? 

— Vreţi adevărul, doamnă! Atunci lăsaţi-mă să vi-l spun! 

— Fie; dar după ce-l vei fi spus, ai să-mi îngădui să-ţi 
răspund. 

— Da, doamnă, şi aş fi foarte fericit dacă acest răspuns 
m-ar convinge. 

— Continuă! 

— Aţi părăsit Parisul în 28 iulie, doamnă; n-aţi văzut, deci, 
cu câtă furie a dat jos poporul drapelul alb, şi cum a călcat 
în picioare florile de crin... 

— Drapelul de la Denain şi Taillenburg; florile de crin ale 
lui Ludovic al XIV-lea! 

— Din nenorocire, doamnă, poporul nu-şi mai aducea 
aminte decât de Waterloo... Poporul nu-l mai ştia decât pe 
Ludovic al XVI-lea: o înfrângere şi o execuţie... Ei bine, ştiţi, 
doamnă, care-i marea dificultate pe care o prevăd pentru 
fiul dumneavoastră, pentru ultimul urmaş al lui Ludovic al 
XIV-lea? “Tocmai acest drapel de la Iaillenburg şi Denain. 
Dacă Henric al V-lea sau cel de-al doilea Henric al IV-lea, 
cum îi spuneţi dumneavoastră, va intra în Paris cu steagul 
alb, nu va putea să treacă nici de mahalaua Saint-Antoine. 
Înainte de a ajunge la Bastilia, va fi mort. 


— Şi... dacă intră cu steagul tricolor? 

— Va fi şi mai rău, doamnă! Va fi ucis înainte de a ajunge 
la Tuileries! Poporul nu mai vrea regi! 

Ducesa rămase mută. 

— Poate că ăsta o fi adevărul, zise ea după o vreme, dar e 
mult prea dur. 

— V-am făgăduit să vă spun tot şi m-am ţinut de cuvânt! 

— Dar dacă asta este părerea dumitale, domnule, zise 
ducesa, cum de rămâi ataşat unui rege care nu mai are 
nicio şansă de succes? 

— Pentru că am jurat odată pe drapelul alb şi pentru că 
acum, dacă aş da înapoi, ar însemna să fiu un sperjur... 

— Oh, de asta deci... zise încet ducesa. 

Apoi, după o vreme, adăugă: — Nu astea au fost 
informaţiile pe care le-am primit eu şi care m-au determinat 
să mă întorc în Franţa. 

— Desigur, doamnă! Dar trebuia să vă gândiţi la un lucru: 
că dacă adevărul mai ajunge uneori până la regii de pe 
tron, el nu ajunge niciodată la regii detronaţi. 

—  Îngăduie-mi să-ţi spun, domnule, că, în calitatea 
dumitale de avocat, poţi fi suspectat de cultivarea 
paradoxului. 

— Într-adevăr, doamnă, dar paradoxul este una dintre 
faţetele elocinţei; numai că aici e vorba nu să fiu elocvent, ci 
sincer... 

— Pardon... spuneai mai adineauri că adevărul nu ajunge 
niciodată până la regii detronaţi... ori te înşelai mai 
adineauri, ori mă înşeli pe mine acum... 

Avocatul îşi muşcă buzele: era prins în propria lui cursă. 

— Am spus niciodată, doamnă? 

— Ai spus niciodată. 

— Atunci, să presupunem că ar fi o excepţie şi că, totuşi, 
de data asta a ajuns până la dumneavoastră. 

— Să presupunem; dar de ce nu ajunge până la regii 
detronaţi? 


— Pentru că regii de pe tron pot, la o adică, să fie 
înconjurați de nişte oameni care şi-au satisfăcut ambițiile, în 
timp ce regii detronaţi sunt înconjurați de oameni care vor 
să şi le satisfacă. Fără îndoială, doamnă, că aveţi în jurul 
dumneavoastră câteva inimi generoase, care vă vor sluji cu 
abnegaţie; dar mai sunt şi altele care văd în reîntoarcerea 
dumneavoastră în Franţa o posibilitate de înavuţire, de 
ranguri înalte, de onoruri; mai există apoi nemulţumiţii care 
şi-au pierdut situaţia şi care vor să şi-o recucerească şi 
totodată să se răzbune pe cei care le-au luat locul. Ei bine, 
toţi aceşti oameni văd fals lucrurile, apreciază prost 
situaţia; dorinţa lor se transformă în nădejde, nădejdea în 
certitudine. Visează fără încetare o revoluţie, care poate că 
va veni, dar nu pentru a le reda lor averile. Se înşală şi vă 
înşală şi pe dumneavoastră. Încep prin a se minţi pei 
înşişi, apoi vă mint pe dumneavoastră. Vă atrag în cercul lor 
primejdios de unde se pregătesc să se avânte; vor să se 
servească de dumneavoastră, ca să-şi rezolve interesele! 
Luaţi seama, doamnă, în cazul unui eşec, veţi răspunde 
alături de ei... 

— În concluzie, zise ducesa, cu atât mai nervoasă cu cât 
începuse să se cam îndoiască şi ea de reuşita răscoalei, văd 
că în cutele togii dumitale, maestre Cicero, aduci pacea şi 
nu războiul. 

— Asta numai alteţa voastră o poate hotări. 

— Sigur, nu-i aşa? Când cele două Camere îmi refuză 
subsidiile dacă nu hotărăsc cum le convine lor! Ei, jupâne 
Marc, cunosc toate dedesubturile regimului constituţional, 
care se pricepe de minune să rezolve afacerile, dar nu pe 
ale celor care vorbesc bine, ci pe ale celor care vorbesc 
mult. În sfârşit, trebuie să fi aflat nişte păreri de la loialii şi 
fidelii mei consilieri în legătură cu oportunitatea războiului. 
Care sunt aceste păreri? Ce părere ai dumneata însuţi 
despre acest lucru? Am vorbit o mulţime despre adevăr; 
adesea e un spectru teribil. Dar, mă rog! Deşi femeie, nu mă 


feresc de el. Hai, jupâne Marc, vorbeşte răspicat şi pe faţă, 
aşa cum ai vorbi unui bărbat! 

Apoi, observând că jupânul Marc începuse să se 
scotocească prin buzunare după nişte hârtii, Petit-Pierre 
strigă plină de nerăbdare: 

— Haide, dă-le încoace... Ce ai? o scrisoare? 

Era într-adevăr o scrisoare cifrată. 

Ducesa îşi aruncă ochii pe ea, apoi i-o înapoie jupânului 
Marc zicându-i: 

— Aş pierde prea multă vreme cu descifratul: citeşte-o 
dumneata; e mult mai uşor, fiindcă ştii, desgiur, ce conţine. 

Jupânul Marc luă scrisoarea din mâinile ducesei şi, într- 
adevăr, citi fără nicio ezitare cele ce urmează: 


„Persoanele în care aveţi incredere işi mărturisesc 
durerea pentru sfaturile datorită cărora s-a ajuns într-o 
asemenea situație; acele sfaturi au fost date, desigur, de 
nişte oameni plini de zel, dar care nu cunosc nici situația 
actuală a lucrurilor, nici starea sufletească a oamenilor. Vă 
înşelaţi când credeţi în posibilitatea unei mişcări la Paris; 
nu veţi găsi nicio mie două sute de oameni care, pentru 
câţiva scuzi, să iasă în stradă, să facă zarvă şi să rişte o 
confruntare cu garda naţională. 

vă inşelaţi în privința Vandeei, cum v-aţi înşelat şi în 
privința Sudului; acest ţinut este copleşit de o armată 
numeroasă, ajutată de populația din târguri şi din oraşe, 
care este în întregime antilegitimistă; o răscoală a ţăranilor 
n-ar face decât să pustiască satele şi să aducă fiiipiştilor un 
triumf lesne de obținut. Dacă sunteţi în Franţa, ar trebui să 
plecați imediat după ce veţi fi poruncit tuturor legitimiştilor 
să stea liniştiţi. În loc să iscaţi un război civil, ar trebui să 
cereți pace; atunci ați avea dubla glorie de a săvârşi o 
acțiune de mare curaj şi de a opri vărsarea de prisos a 
sângelui francez. 

Legitimiştii, care n-au fost preveniţi de ceea ce aveaţi de 
gând să faceţi, care n-au fost consultaţi în privinţa 


hotărârilor hazardate pe care le-aţi luat şi care n-au 
cunoscut faptele decât după ce au fost săvârşite, aruncă 
răspunderea acestor fapte pe umerii celor care v-au fost 
sfătuitori. ” 


În timpul acestei lecturi, ducesa fu în prada unei vii 
agitaţii; chipul ei, de obicei palid, se acoperise de roşeaţă; 
îşi tot trecea mâna tremurătoare prin plete şi-şi tot dădea 
pe ceafă boneta de lână pe care o purta pe cap. Nu rostise 
un cuvânt, nu-l întrerupsese pe cel ce citea; dar era evident 
că tot calmul ei prevestea furtuna. Pentru a o înlătura, 
jupânul Marc se grăbi să spună, întinzându-i scrisoarea pe 
care o împăturise: 

— Nu eu, doamnă, am scris scrisoarea asta. 

— Se poate, răspunse ducesa incapabilă să se mai abţină 
multă vreme, dar cel care a adus-o era în stare s-o şi scrie. 

Jupânul Marc înţelese că - având de înfruntat o fire 
pătimaşă şi impresionabilă ca a ei - nu va câştiga nimic 
plecându-şi capul. Şi-l ridică deci cu trufie. 

— Foarte bine, zise el; declar totuşi alteţii voastre că, 
dacă nu aprob unele expresii din această scrisoare, 
împărtăşesc întru totul sentimentul care a dictat-o. 

— Sentimentul! repetă ducesa. Numeşti sentiment 
egoismul, numeşti prudenţă ceea ce aduce a... 

— Laşitate, nu-i aşa, doamnă? Socotiţi laş un om care lasă 
totul baltă, venind să împartă cu dumneavoastră o situaţie 
către care nu se simte îndemnat? Îl socotiți egoist pe cel 
care vine şi vă spune: „Vreţi adevărul, doamnă, iată-l!”? 

Ducesa rămase câteva momente tăcută; apoi zise cu 
blândeţe: 

— Apreciez devotamentul dumitale, domnule; dar nu 
cunoşti deloc situaţia din Vandeea; n-ai fost informat decât 
de cei care se opun la mişcare! 

— Fie! Să presupunem că n-am dreptate, să presupunem 
că Vandeea se va ridica întocmai ca un singur om, să 
presupunem că vă va înconjura cu batalioanele ei, să 


presupunem că nu-şi va precupeţi nici sângele, nici 
sacrificiile; dar Vandeea nu înseamnă Franţa! 

— După ce mi-ai spus că poporul Parisului urăşte florile 
de crin şi dispreţuieşte steagul alb, vrei să-mi spui acum că 
întreaga Franţă împărtăşeşte sentimentele celor din Paris? 

— Vai, doamnă, Franţa ştie ce vrea, noi suntem cei care 
alergăm după o himeră visând la o alianţă între dreptul 
„divin” şi suveranitatea poporului, două cuvinte care 
scrâşnesc atunci când sunt puse alături. Dreptul „divin” 
duce în mod fatal la absolutism, iar Franţa nu mai vrea 
absolutism, doamnă! 

— Absolutism! Absolutism! Un cuvânt mare, menit să 
sperie copiii! 

— Da, e un cuvânt cumplit.; regret că trebuie să v-o 
mărturisesc doamnă, dar nu cred ca fiul dumneavoastră să 
fie cel căruia îi e rezervată periculoasa onoare de a pune 
botniţă leului popular. 

— Şi de ce, domnule? 

— Pentru că, mai ales în el, poporul nu are încredere, 
pentru că atunci când îi va vedea venind, leul îşi va scutura 
coama, îşi va ascuţi ghearele şi dinţii şi nu-l va lăsa să se 
apropie decât ca să se năpustească asupra lui. 

— Atunci, după dumneata, totul e sfârşit pentru dinastia 
Bourbonilor? 

— Cred, doamnă, că nu-i bine să-i întorci înapoi din drum 
pe revoluționari. Cred că, odată ce le-ai lăsat cale liberă, 
nu-i mai poţi opri; asta ar însemna să încerci imposibilul; e 
ca şi cum ai vrea să determini un râu să curgă îndărăt, spre 
Izvor. 

— Deci, după părerea dumitale ar trebui să renunţ la tot, 
să-mi părăsesc prietenii compromişi şi, în trei zile, adică 
exact când ei vor lua armele, eu să dau bir cu fugiţii... Să 
trimit pe careva să le spună: „Marie-Caroline, pentru care 
aţi fost gata să luptaţi, deznădăjduită de soarta ei, a dat 
înapoi în faţa destinului... Căci Mariei-Caroline îi este 
frică...” Oh, niciodată, niciodată, domnule! 


— Prietenii dumneavoastră nu vă vor face acest reproş, 
doamnă; căci nu se vor mai întâlni peste trei zile! 

— Înseamnă că habar n-ai că răscoala e fixată pentru 24? 

— Prietenii dumneavoastră, doamnă, au primit un contra 
ordin... 

— Când asta? 

— Astăzi. 

— Astăzi? strigă ducesa încruntându-şi sprâncenele. Şi 
cine le-a dat acest contraordin? 

— Cel pe care dumneavoastră înşivă l-aţi recomandat. 

— Maregşalul? 

— Mareşalul n-a făcut decât să urmeze instrucţiunile 
celor din Paris. 

— Dar atunci, strigă ducesa, eu nu mai însemn nimic? 
Domnule, domnule, dacă Marie Therese ar fi avut nişte 
sfătuitori atât de timizi ca ai mei, n-ar mai fi recucerit tronul 
fiului ei. Oh, zise ducesa ducându-şi nu mâinile, ci pumnii la 
ochi, ce ruşine, ce laşitate! 

Jupânul Marc continuă ca şi cum n-ar fi auzit, ca şi cum 
hotărârea pe care trebuia să i-o aducă la cunoştinţă ducesei 
era atât de nestrămutată, încât nimic n-o mai putea 
schimba. 

— Au fost luate toate precauţiile pentru ca să puteţi 
părăsi Franţa: un vapor vă aşteaptă în portul Bourgneuf; în 
trei ceasuri alteţa voastră poate fi acolo. Veţi pleca, nu-i aşa, 
doamnă? 

— Da, voi pleca, zise ducesa; da, voi părăsi Franţa; dar 
băgaţi de seamă, nu mă voi mai întoarce niciodată. 

Jupânul Marc se înclină în faşa ducesei, aşteptând să-i 
întindă mâna aşa cum i-o întinsese şi la venire. Dar ducesa îl 
privea amenințătoare, cu pumnii strânşi, cu sprâncenele 
încruntate. 

— Domnul să vă aibă în pază, zise mesagerul, socotind că 
nu mai avea ce aştepta. 

Dar nici nu închise bine uşa în urmă-i, că ducesa, 
zdrobită de acel lung efort, recăzu pe perne şi izbucni în 


hohote de plâns, murmurând: 
— Oh, Bonneville, bietul meu Bonneville! 


CAPITOLUL XLIV 


Unde Petit-Pierre se hotărăşte să facă altfel decât îi 
spune inima 


IMEDIAT DUPĂ DISCUȚIA PE CARE 
tocmai am relatat-o, călătorul părăsi ferma din Banloeuvre; 
ţinea să ajungă la Nantes înainte de amiază. La câteva 
minute după plecarea sa, deşi abia se crăpase de ziuă, 
ducesa, în hainele ei de ţăran, cobori din odaia sa şi intră în 
sala de jos a fermei. Era o cameră vastă ai cărei pereţi 
cenuşii fuseseră în multe locuri văduviţi de ipsosul tencuielii 
iniţiale şi ale cărei grinzi se înnegriseră de fum; ca mobilă, 
avea un dulap mare şi lustruit, de stejar, ale cărui 
închizători luceau în întuneric; restul mobilierului era 
alcătuit din două paturi asemănătoare, cu perdele verzui de 
serj, două ulcioare grosolane şi un orologiu închis într-o 
cutie înaltă de lemn sculptat, orologiu al cărui tic-tac 
aducea singur puţină viaţă în mijlocul acelei tăceri. Căminul 
era înalt şi larg. Placa de deasupra lui fusese îmbrăcată 
într-o bucată de stofă, la fel ca cea din care erau 
confecţionate perdelele paturilor; numai că în loc de 
verdele acela ruginiu, banda de pe cămin avea o nuanţă 
cafeniu închis, aproape de negru. Pe căminul acesta se 
zăreau câteva bibelouri: o figurină de ceară, protejată de 
un glob de sticlă, două vaze de porțelan cu nişte flori 
artificiale, acoperite cu un văl subţire care să le ferească de 
muşte, o puşcă cu două ţevi şi o ramură de merişor. Sala 
aceasta era despărțită de staul printr-un perete de 
scânduri, şi prin găurile făcute în acest perete vacile îşi 
scoteau capul, ca să mănânce fânul depozitat pe podeaua 
odăii. Când ducesa deschise uşa camerei, un om ce se 
încălzea în faţa căminului se ridică respectuos ca să-i 


cedeze locul. Dar ducesa îi făcu semn cu mâna să-şi reia 
locul, luă un scaun de bucătărie şi se aşeză în faţa omului 
care nu era altul decât Jean Oullier. Apoi, sprijinindu-şi 
capul în mâini, rămase adâncită în gânduri. Jean Oullier, 
care-şi avea şi el grijile şi frământările lui, rămase mohorât 
şi tăcut, cu pipa în mână, şi nu ieşi din meditaţiile sale decât 
ca să ofteze de două, trei ori şi să aţâţe focul ce ardea în 
cămin. Ducesa fu prima care rupse tăcerea: 

— Nu fumezi fiindcă am intrat eu aici? 

— Da, răspunse laconic Jean Oullier. 

— De ce nu-ţi continui fumatul? 

— Mă tem să nu vă stânjenesc. 

— Fleacuri! Suntem aici ca într-un bivuac. Or, ţin cu atât 
mai mult să-ţi respecţi tabieturile, cu cât, din nenorocire, 
ăsta e ultimul nostru bivuac. 

Oricât de enigmatice ar fi fost, pentru Jean Oullier, aceste 
cuvinte, omul nu-şi îngădui să pună întrebări. Aşa că ducesa 
rupse din nou tăcerea. 

— Dar ce ai, dragă Jean, şi de ce aerul ăsta mohorât, 
când dimpotrivă, credeam că te voi găsi vesel? 

— Şi de ce-aş fi vesel? 

— Pentru că un slujitor bun şi devotat, cum eşti 
dumneata, ia parte întotdeauna la bucuria stăpânilor săi, şi 
cum Bertha pare destul de mulţumită de douăzeci şi patru 
de ceasuri încoace, mă aşteptam ca această bucurie să se 
reflecte un pic şi pe chipul dumitale. 

— Să dea Domnul ca bucuria asta să ţină! răspunse Jean 
Oullier cu un surâs de îndoială. 

— Cum? Ai ceva împotriva căsătoriilor din dragoste? Mie 
îmi plac grozav; sunt singurele în care mi-a plăcut să dau o 
mână de ajutor. 

— N-am nimic împotriva căsătoriei Berthei, ci doar 
împotriva soţului... 

— Cum aşa? 

Jean Oullier tăcu. 


— Vorbeşte! porunci ducesa. Te rog; ţin foarte mult la 
cele două fete pe care le-ai crescut de mici, aşa că te rog să 
n-ai secrete faţă de mine. Deşi nu sunt Papă, am putere 
totuşi să leg şi să dezleg unele lucruri. 

— Ştiu că aveţi putere... 

— Ei bine, atunci spune-mi de ce nu eşti de acord cu 
această căsătorie? 

— Pentru că există o pată pe numele pe care-l va purta 
femeia ce se va mărita cu domnul Michel de la Logerie, şi 
nu cred că e cazul să renunţi la unul dintre cele mai vechi 
nume din ţinut ca să-l iei tocmai pe ăsta. 

— Vai, Jean, zise ducesa cu un surâs trist, probabil că nu 
ştii că nu mai trăim în epoca în care copiii erau solidari cu 
virtuțile ori cu greşelile strămoşilor lor. Oamenii din zilele 
noastre, continuă ea, au, după cât se pare, o sarcină mult 
mai grea: aceea de a răspunde doar de ei înşişi. Ai văzut cu 
ochii dumitale câţi dau greş în treaba asta! Să le fim deci 
recunoscători celor care - cu tot exemplul părinţilor lor, - 
continuă tradiţiile  cavalereşti ale fidelității şi ale 
devotamentului. 

Jean Oullier îşi înălţă capul şi, cu o expresie de ură pe 
care nu încercă să şi-o ascundă, zise: 

— Dar poate că nu ştiţi... 

— Ştiu tot. Ştiu ceea ce-i reproşezi dumneata lui Michel- 
tatăl; dar mai ştiu, de asemenea, şi ceea ce-i datorez eu 
fiului său. Cât despre crima tatălui - dacă într-adevăr taică- 
său a comis vreo crimă - n-a ispăşit acea crimă printr-o 
moarte violentă? 

— Da, răspunse Jean Oullier, lăsându-şi capul în jos, e 
adevărat! 

— Domnul Michel, continuă ducesa, e bun şi viteaz, blând 
şi modest, simplu şi devotat;. E bogat, ceea ce nu strică 
niciodată; cred că tânără dumitale stăpână, cu firea ei 
voluntară, cu felul ei independent de a fi nici nu putea face 
o alegere mai bună; sunt convinsă că va fi cât se poate de 
fericită cu el. Uită trecutul, adăugă ducesa oftând. Vai, dacă 


ar trebui să ne tot amintim de toate, n-am mai iubi pe 
nimeni şi nimic! 

— Vorbiţi foarte frumos, dar sunt unele lucruri pe care nu 
le poţi alunga din minte şi, din nefericire pentru tânărul 
Michel, legăturile mele cu taică-său au fost tocmai de 
această natură. 

— Nu-ţi cer să-mi destăinuieşti secretele dumitale; dar 
tânărul baron, aşa cum ţi-am mai spus, şi-a vărsat sângele 
pentru mine, a fost călăuza mea, mi-a pus la dispoziţie casa 
asta care este a lui; am pentru el, mai mult decât afecţiune, 
am recunoştinţă, şi te rog, dacă nu poţi face abstracţie de 
amintirile dumitale, cel puţin fă bine şi-ţi înăbuşă ura, până 
ce vei avea certitudinea că fiul fostului dumitale duşman i-a 
adus fetei pe care ai crescut-o, fericirea. 

— Nu prea cred eu ca fericirea să intre în castelul de 
Souday odată cu domnul Michel... 

— Şi de ce, mă rog? 

— Pentru că pe măsură ce trece timpul, mă îndoiesc din 
ce în ce mai mult de dragostea domnului Michel faţă de 
domnişoara Bertha. 

Ducesa ridică din umeri. 

—  Îngăduie-mi, Jean Oullier, să mă îndoiesc de 
perspicacitatea dumitale în materie de dragoste. 

— Se poate, zise bătrânul vandeean, dar dacă această 
căsătorie cu domnişoara Bertha l-a copleşit de fericire pe 
protejatul dumneavoastră, atunci de ce şi-a petrecut 
noaptea plimbindu-se de unul singur, ca un nebun? 

— Păi, fiindcă nu mai putea sta locului de bucurie... 

— Ar fi bine să fie aşa... dar cred că presimţirile mele nu 
mă înşală şi că tânărul ăsta, în loc de fericirea făgăduită 
soţiei sale, nu-i va aduce decât desperare. 

— Jean, pot nădăjdui că n-ai să-ţi arăţi colţii faţă de 
tânărul meu protejat? 

— “Tot ceea ce cutez să vă făgăduiesc e că-mi voi păstra 
ura şi neîncrederea, undeva, în străfundurile inimii mele, şi 
că nu le voi scoate la iveală decât atunci când va sosi 


momentul; asta-i tot ce vă pot făgădui. Dar nu-mi cereţi nici 
să-l iubesc, nici să-l stimez. 

— Stirpe neîmblânzită! zise ducesa ca pentru sine. 

— Da, răspunse Jean Oullier, care totuşi auzise aceste 
cuvinte, noi ăştia, de pe aici, nu iubim şi nu urâm decât o 
dată în viaţă! Dar ce aveţi? De ce mă priviţi astfel? 

— Ai să afli imediat. Până acum am vorbit despre 
treburile dumitale şi nu regret deloc; acum e vremea să mă 
ocup puţin şi de ale mele. Cât e ceasul? 

— Patru şi jumătate. 

— Du-te şi trezeşte-i pe prietenii noştri; lor, politica le 
îngăduie să doarmă; mie nu, fiindcă e strâns legată de 
dragostea mea de mamă. Hai, du-te, Jean! 

Jean Oullier ieşi. Ducesa făcu - prin cameră - câţiva paşi, 
îşi frânse, cu desperare, mâinile, bătu, cu nerăbdare, din 
picior, şi când se înapoie în faţa căminului, două lacrimi 
mari i se rostogoliră pe obraji. 


CAPITOLUL XLV 


Unde Jean Oullier arată că atunci când vinul e tras în 
sticle, nu-ţi mai rămâne altceva de făcut decât să-l 
bei 


DUPĂ CÂTEVA MOMENTE, GAS- 
pard, Louis Renaud şi marchizul de Souday intrară în odaie. 
Zărind-o pe ducesă, care rămăsese cufundată în gânduri, se 
opriră în prag. Dar ducesa se ridică şi, adresându-se celor 
sosiți, zise: 

— Apropiaţi-vă, domnilor, şi iertaţi-mă că v-am întrerupt 
somnul; dar trebuie să vă comunic nişte hotărâri 
importante. Vreau să vă spun, dragi prieteni, zise ea 
întorcându-se cu spatele spre cămin, vreau să vă spun că v- 
am chemat ca să vă dezleg de orice legământ şi să-mi iau 
rămas bun... 

— Să ne dezlegaţi de orice legământ... să vă luaţi rămas 
bun... Alteța voastră se gândeşte să ne părăsească? Dar nu- 
i cu putinţă! 

— Şi totuşi trebuie! 

— De ce? 

— Pentru că aşa am fost sfătuită, ba mai mult, rugată. 

— De către cine? 

— De nişte oameni cărora nu le pot suspecta nici puterea 
de pătrundere, nici inteligenţa, nici devotamentul, nici 
fidelitatea. 

— Dar sub ce pretext, din ce motive? 

— Se pare că această cauză a noastră, a legitimiştilor, e 
desperată până şi în Vandeea. Că steagul alb nu mai e decât 
o zdreanţă, că Franţa îl repudiază; că la Paris nu vom găsi 
nici măcar o mie două sute de oameni, care, pentru bani, să 
facă agitaţie în favoarea noastră; că nu-i adevărat că avem 


simpatizanți în armată şi în administraţia de stat, că nu-i 
adevărat că Bocage-ul ar fi gata să se mai ridice o dată, ca 
un singur om, şi să apere drepturile lui Henric al V-lea... 

— Dar, încă o dată, zise Gaspard, cine a emis aceste 
păreri? Cine vorbeşte cu atâta siguranţă despre Vandeea? 

— Nişte comitete regaliste pe care nu vi le pot numi, dar 
de părerile cărora trebuie să ţinem seama. 

—  Comitete regaliste! strigă marchizul de Souday. 
Cunosc povestea! Şi dacă doamna ducesă vrea să mă 
creadă, vom face cu părerile lor ceea ce făcea şi răposatul 
marchiz de Charette cu părerea comitetelor regaliste de pe 
vremea lui! 

— Şi ce făcea, dragă domnule de Souday? întrebă 
ducesa. 

— Din respectul pe care-l port alteţii voastre, răspunse 
marchizul cu sânge rece, nu-mi pot permite, din păcate, să 
spun mai mult. 

Ducesa nu se putu abţine să nu râdă. 

— Da, zise ea, dar nu mai trăim în vremurile alea, dragul 
meu marchiz. Domnul de Charette era suveran absolut în 
tabăra lui, în timp ce eu, Marie-Caroline, nu-s decât o biată 
regentă constituţională. Mişcarea proiectată nu poate reuşi, 
decât cu condiţia unei înţelegeri depline între toţi cei care-i 
doresc succesul; or credeţi că există această înţelegere 
când, în ajunul luptei, sunt prevenită că trei sferturi din cei 
pe care contam nu vor mai lua parte la ea? 

— Ei, ce importanţă are, strigă înflăcăratul marchiz de 
Souday; cu cât vom fi mai puţini, cu atât va fi mai mare 
gloria pentru cei care participă la acestă luptă. 

— Doamnă, zise grav Gaspard, eu socot că ar fi o 
nenorocire şi o ruşine pentru noi să ne retragem, căci 
această retragere ar dovedi incapacitatea dumneavoastră şi 
totodată neputinţa noastră. 

— Da, zise ducesa, ceea ce spui e adevărat; dar nu-i nici 
vina mea, nici a dumitale, dragul meu Gaspard, dacă nişte 
smintiţi au confundat speranţele cu realitatea. Să vorbim cu 


creionul în mână, dragii mei! De câţi oameni credeţi că 
putem dispune în acest moment? 

— De zece mii, la primul semnal. 

— E mult, dar totuşi nu-i destul; regele Louis Philippe 
dispune, în afară de garda naţională, de 480.000 de 
oameni! Ei bine, zise ducesa, vă încredinţez soarta fiului 
meu! Spuneţi-mi, asiguraţi-mă, pe onoarea dumneavoastră 
de gentilomi, că vom avea sorţi de izbândă şi, în loc să vă 
poruncesc să depuneţi armele, rămân în mijlocul vostru 
pentru a împărţi cu voi toate primejdiile. 

La acest apel direct, Gaspard îşi înclină capul şi rămase 
mut. 

— Vedeţi, zise ducesa, raţiunea nu-i de acord cu inima; ar 
fi aproape o crimă să profităm de un cavalerism pe care 
bunul simţ îl condamnă. 

— Eu nu-s de părere să părăsiţi Franţa, zise Jean Oullier, 
şi, dacă aş avea cinstea să fiu un gentilom ca aceşti domni, 
aş încuia uşa şi v-aş spune: „Nu veţi ieşi de aici, Doamnă” 

— Şi care sunt argumentele dumitale? 

— Argumentele... zise Jean Oullier; eu nu mă pricep la 
argumente, dar ştiu că retragerea dumneavoastră înainte 
de luptă seamănă a fugă şi noi nu vă putem lăsa să fugiţi! 

— Nu e chiar aşa, zise Louis Renaud, alarmat de atenţia 
cu care-l asculta ducesa pe Jean Oullier; ordinele date vor 
transforma această mişcare într-o încăierare oarecare. 

— Nu, nu, omul ăsta are dreptate! strigă Gaspard. Chiar 
şi o încăierare preţuieşte mai mult decât neantul în care ne- 
am scufundat; o încăierare e întotdeauna consemnată de 
istorie, şi vine şi ziua când poporul o uită, dar nu şi curajul 
participanţilor; cine şi-ar mai aminti azi de Charles-Edouard 
fără încăierările de la Prestonpans şi Cuiloden? Ah, 
doamnă, aproape că v-aş sfătui să faceţi după cum vă 
povăţuieşte omul ăsta! 

— Aveţi dreptate, domnule conte, fiindcă de îndată ce 
doamna ducesă se va retrage, de îndată ce cârmuirea o va 
şti departe de ţară, persecuțiile filipiştilor vor reîncepe şi 


vor fi tot mai violente. Dumneavoastră, domnilor, sunteţi 
bogaţi; puteţi scăpa, fugind. Aveţi vase care vă aşteaptă la 
gurile Loarei şi la Charente; pentru dumneavoastră, patria 
poate fi oriunde; dar noi, legaţi de pământul care ne 
hrăneşte, preferăm moartea în locul exilului, spuse Jean 
Oullier. 

— Deci, ce ne sfătuieşti să facem, jupâne Jean? întrebă 
ducesa. 

— Doamnă, eu ştiu că atunci când tragi vinul din butoi, 
trebuie să-l bei; să luăm deci armele, şi după ce le-am luat, 
să ne batem! Am intrat în horă, jucăm, nu, mai avem ce 
face! 

— Deci propui să ne batem! zise ducesa. 

— Să ne batem! repetă şi marchizul. 

— Ei bine, zise ducesa, dacă aceasta e dorinţa voastră, să 
ne batem! În ce zi să fixăm lupta? 

— Dar, zise Gaspard, nu se hotărâse ziua de 24? 

— Da, dar domnii ăia au anulat-o printr-un contraordin. 

— Care domni? 

— Domnii de la Paris. 

— Fără să vă prevină? strigă marchizul de Souday. 

— Fără! Dar i-am iertat! De altfel, cei care au făcut 
treaba asta nu-s militari. 

— Oh, revocarea asta e o nenorocire, zise Gaspard. Dacă 
aş fi ştiut... 

— Ei bine, dacă ai fi ştiut ce s-ar fi întâmplat? întrebă 
ducesa. 

— Poate că n-aş mai fi fost de aceeaşi părere cu Jean 
Oullier. 

— Fleacuri, zise ducesa; l-ai auzit ce-a zis: vinul tras în 
sticlă trebuie băut. Deci să-l bem, domnilor! Marchize de 
Souday, încearcă să-mi găseşti nişte cerneală, o pană şi 
hârtie, în ferma asta unde viitorul dumitale ginere a 
binevoit să-mi ofere ospitalitate. 

Marchizul se grăbi să caute ceea ce-l rugase ducesa: 
aceasta, cu scrisul ei mare, ferm şi îndrăzneţ, aşternu pe 


hârtie cele ce urmează: 


„Dragă mareşale, 

Rămân printre voi! Rămân, dându-mi seama că prezența 
mea a compromis un mare număr dintre fidelii mei slujitori; 
într-o astfel de împrejurare, ar fi deci o laşitate din partea 
mea să-i abandonez; de altfel, cred că în ciuda acelei 
nenorocite revocări, totuşi vom învinge. Cu bine, domnule 
mareşal; nu-ţi da demisia, fiindcă nici Petit-Pierre nu şi-o 
dă. 

PETIT-PIERRE « 


— Şi acum, continuă ducesa împăturind scrisoarea, ce zi 
să fixăm pentru luptă? 

— Joi 31 mai, zise marchizul de Souday, socotind că o 
dată mai apropiată era mai bună. 

— Nu, nu, zise Gaspard. Scuză-mă, domnule marchiz, dar 
mi se pare că am face mai bine să alegem noaptea de 
duminică spre luni, 4 iunie. Duminică, după slujba de la 
prânz, partizanii noştri se adună în toate parohiile, sub 
porticurile bisericilor, şi căpitanii lor pot - fără a trezi 
bănuieli - să le comunice ziua începerii răscoalei. 

— Cunogşti bine obiceiurile acestui ţinut, dragă conte, zise 
ducesa; mă raliez întru totul părerii dumitale; deci rămâne 
noaptea de 3 spre 4 iunie. 

Şi imediat se apucă să redacteze un alt ordin: 


„Luând hotărârea de a nu părăsi provinciile de Vest şi de 

a mă încrede în fidelitatea lor contez pe dumneavoastră, 

domnilor ca să luaţi toate măsurile necesare pentru 
începerea ostilităţilor. 

MARIE-CAROLINE, regentă a Franţei 


— Zarurile au fost aruncate! strigă ducesa. Acum, ori 
învingem, ori murim! Ordinul ăsta trebuie să ajungă imediat 


la divizii, ca să neutralizeze efectul pe care-l vor produce 
ordinele de revocare venite din Nantes. 

— Vai, zise Gaspard să dea Domnul ca acel contraordin să 
fi ajuns la timp, în sate, pentru a paraliza prima răscoală şi 
a-i lăsa toată puterea celei de a doua! Dar tare mi-e teamă 
ca mulţi dintre ai noştri să nu fi şi pornit la luptă... 

— Tocmai de asta nu trebuie să pierdem niciun minut, 
domnilor, şi să ne slujim mai întâi de picioare şi apoi de 
braţe! Dumneata, Gaspard, vei preveni oamenii din susul şi 
din josul Poitou-ului. Domnul marchiz de Souday va face 
treaba asta în ţinutul lui Retz şi în Mauges. Dumneata, 
Louis Renaud, te vei înţelege cu bretonii. Ah, dar cine-i 
duce scrisoarea mea mareşalului? Se află la Nantes şi 
chipurile voastre sunt prea cunoscute acolo pentru ca să vă 
expun pe vreunul dintre voi. 

— Eu, zise Bertha, care, din patul unde se odihnea alături 
de sora ei, auzise tot ce se discutase şi se ridicase; nu-i unul 
dintre privilegiile mele de aghiotant? 

— Da, sigur, dar costumul dumitale, draga mea copilă, 
zise ducesa, s-ar putea să nu fie pe gustul domnilor din 
Nantes, oricât mi se pare mie de fermecător. 

— Atunci, dacă nu se poate duce sora mea la Nantes, 
doamnă, zise Mary înaintând la rândul ei, mă voi duce eu. 
Voi lua nişte haine de la o ţărancă şi-i voi lăsa alteţii voastre 
aghiotantul. 

Bertha vru să insiste, dar ducesa, aplecându-se la 
urechea ei, îi zise în şoaptă: 

— Rămâi, dragă Bertha! Avem de vorbit despre baronul 
Michel şi de făcut împreună nişte planuri care nu-ţi vor 
displace, sunt sigură de asta! 

Bertha roşi, îşi plecă încet capul şi acceptă ca sora ei să 
ducă scrisoarea mareşalului. 


CAPITOLUL XLVI 


Unde se explică de ce şi cum baronul Michel luase 
hotărârea să plece la Nantes 


AM ANUNŢAT CĂ MICHEL PĂRĂ- 
sise ferma din Banloeuvre; pentru prima dată în viaţa lui, 
băiatul se folosise de şiretenie şi arâtase o oarecare 
duplicitate. Sub lovitura emoţiei profunde pe care i-o 
produseseră cuvintele ducesei, văzând cum i se năruie 
toate speranţele, rămase năucit; înţelese că înclinarea 
Berthei faţă de el îl despărţea de Mary mai tare decât 
aversiunea acesteia din urmă. Îşi reproşa de a o fi încurajat 
prin tăcerea şi prin prosteasca lui timiditate. Dar oricât se 
învinuia, nu găsea forţa necesară de a pune capăt unei 
astfel de încurcături, nu găsea în inima lui acea hotărâre 
care să ducă la o explicaţie cinstită şi categorică; i se părea 
un lucru cu totul imposibil să-i spună acelei fete frumoase, 
căreia poate că-i datora viaţa: „Domnişoară, nu pe 
dumneata te iubesc, ci pe sora dumitale încercă să-i 
vorbească lui Mary, dar fata îl evită; fu deci nevoit să 
renunţe la ajutorul ei, cum se gândise în primul moment. De 
altfel, acele nefaste cuvinte: „Nu te iubesc!” îi zumzăiau 
fără încetare în ureche. Profită deci de un moment în care 
nimeni, nici măcar Bertha, nu se uita la el şi o şterse. Intră 
în odaia lui şi se aruncă pe patul cu saltea de paie; dar, cu 
mintea din ce în ce mai înfierbântată, cu inima din ce în ce 
mai răscolită, se ridică repede, îşi răcori obrazul cu un 
şervet muiat în apă şi, cu şervetul ud, pus pe frunte, se 
gândi să profite de insomnie ca să găsească o soluţie. După 
ce se frământă astfel vreo trei sferturi de ceas, o găsi. Îşi 
zise că ceea ce nu putea spune Berthei prin viu grai, putea 
să-i scrie. Pentru asta, însă, trebuia să plece, ca să nu fie de 


faţă la citirea acelei scrisori. Oamenilor timizi nu numai că 
nu le place să roşească, dar le e şi mai teamă să nu-i facă pe 
alţii să roşească. Michel ajunse, deci, la concluzia că trebuia 
să plece imediat din Banloeuvre, pentru a-şi putea pune în 
aplicare planul. După ce lucrurile aveau să se lămurească, 
n-avea decât să se întoarcă şi să-şi ocupe locul alături de 
cea pe care o iubea. De altfel, marchizul, care-i acordase 
mâna Berthei, n-avea de ce să-i refuze mâna lui Mary, când 
va afla că pe Mary şi nu pe Bertha o iubea protejatul 
ducesei. Încurajat de această perspectivă, Michel aruncă 
deci, cu ingratitudine, şervetul care-l liniştise; cobori în 
curtea fermei şi începu să scoată barele de la poarta cea 
mare. Dar, după ce ridicase şi pusese de-a lungul zidului 
două din aceste bare, zări - sub o şură situată în dreapta 
porţii - o grămadă de paie ce se agitau şi, din acea 
grămadă, văzu ivindu-se capul lui Jean Oullier. 

— Drace! zise acesta cu glasul lui îmbufnat, eşti cam 
matinal, domnule Michel! 

Şi ca un făcut, chiar atunci, la biserica din satul vecin 
bătu ceasul două. 

— Ai de dus vreun mesaj? 

— Nu, răspunse tânărul, dar mă doare tare capul şi 
voiam să văd dacă aerul nopţii nu mă linişteşte. 

— Te-am prevenit că avem sentinele afară şi că dacă nu 
cunoşti parola, s-ar putea să ţi se întâmple vreo nenorocire. 

— Mie? 

— Dumitale, de ce te miri aşa? Prin bezna asta cine-o să 
vadă că eşti chiar stăpânul casei? 

— Dar dumneata, domnule Jean, ştii care-i parola? 

— Fireşte că ştiu. 

— Supune-mi-o şi mie. 

— Asta n-o poate face decât marchizul de Souday; du-te 
în odaia lui, spune-i că vrei să-pleci, că pentru asta ai nevoie 
de parolă, şi poate că ţi-o va spune... dacă va socoti necesar 
să ţi-o spună... 


Michel nici nu se gândea să recurgă la acest mijloc. Cât 
timp se gândi el, Jean Oullier se înfundă din nou în paiele 
lui. Foarte descumpănit, Michel se duse să se aşeze pe o 
troacă răsturnată, care ţinea loc de bancă în curtea fermei. 
Acolo avu răgazul să-şi continue în linişte meditaţiile; 
trebuia deci să găsească un pretext pentru a părăsi ferma. 
Michel mai căuta încă acest pretext, când primele licăriri 
ale zilei începură să aurească acoperişul fermei şi să 
coloreze, cu reflexele lor de opal, pătratele înguste ale 
ferestrelor. Încet, încet, în jurul lui totul începu să prindă 
viaţă: boii mugeau cerând de mâncare; oile, nerăbdătoare 
să iasă pe câmp, behăiau; trecându-şi boturile cenuşii 
printre zăbrelele ocolului; găinile ieşiseră din coteţe şi 
scormoneau de zor în groapa de gunoi; porumbeii 
zburaseră pe acoperiş, pentru a-şi ugui veşnicul lor cântec 
de dragoste, în vreme ce rațele, mai prozaice, aşezate într- 
un şir lung în faţa porţii celei mari, umpleau aerul cu 
măcăitul lor agasant, încercând - după toate probabilitățile 
- să-şi exprime surpriza de a vedea închisă acea poartă, 
când ele erau atât de grăbite să se bălăcească în baltă. La 
aceste zgomote diferite, alcătuind concertul matinal al unei 
ferme, o fereastră plasată chiar deasupra troacei pe care 
stătea Michel se deschise încetişor şi, la această fereastră 
apăru capul ducesei. Dar ducesa nu-l zări pe Michel; 
tânărul privea cerul şi părea complet absorbit, fie de 
gândurile sale, fie de măreţia spectacolului pe care i-l 
oferea răsăritul soarelui. Orice ochi, şi mai ales cel al unei 
prințese, puţin obişnuit să vadă un astfel de spectacol, ar fi 
fost uluit de jeturile de flăcări pe care astrul zilei le arunca 
peste câmpuri, unde făcea să scânteieze frunzele umede şi 
tremurătoare ale copacilor, în vreme ce o mână nevăzută 
ridica vălul de aburi ce pluteau peste vale descoperindu-i, 
una câte una, grațiile, frumuseţile, splendorile. O vreme, 
ducesa se lăsă furată de acest tablou apoi, sprijinindu-şi 
capul în mâini, murmură cu melancolie: 


— Vai! Cei care trăiesc în sărăcia lucie a acestei biete 
case sunt totuşi mai fericiţi decât mine! 

De-abia rosti ducesa această frază că tânărului baron îi şi 
veni ideea pe care o căutase timp de două ceasuri. Se lipi şi 
mai tare de zid şi nu se desprinse de lângă el decât atunci 
când auzi închizându-se fereastra. Ridicându-se repede, se 
duse drept în hambar. 

— Domnule, îi zise el lui Jean Oullier, ducesa tocmai a 
apărut la fereastră... 

— Am văzut, zise vandeeanul. 

— A şi vorbit; ai auzit ce-a zis? 

— N-am auzit. 

— Eu fiind mai aproape, fără să vreau, am auzit. 

— Ce anume? 

— Ei bine, musafirei noastre casa i se pare neprimitoare 
şi incomodă; într-adevăr, îi lipsesc lucrurile de primă 
necesitate. N-ai putea oare - dacă-ţi dau nişte bani - să 
încerci să-i procuri acele lucruri? 

— Şi de unde, mă rog? 

— Păi, din oraşul sau din târgul cel mai apropiat: din 
Lege sau din Machecoul. 

Jean Oullier clătină din cap. 

— Nu se poate, zise el. 

— Şi de ce nu se poate? întrebă Michel. 

— Pentru că a cumpăra, în acest moment, obiecte de lux 
din locurile despre care mi-ai vorbit, ar însemna să işti nişte 
suspiciuni periculoase. 

— Deci n-ai putea atunci să te duci nici la Nantes, nu-i 
aşa? 

— Nu, răspunse sec Jean Oullier; lecţia pe care am 
primit-o la Montaigu m-a făcut prudent, aşa că nu-mi voi 
părăsi postul; dar, continuă el cu un accent uşor ironic, de 
ce nu te duci dumneata la Nantes, din moment ce tot simţi 
nevoia să iei aer curat? 

Văzându-şi strădaniile încununate de succes, Michel se 
simţi ruşinat; şi totuşi tremura la gândul că-şi va putea 


pune planul în aplicare. 

— Poate că ai dreptate, bâlbâi el; dar şi mie mi-e frică. 

— Ei, un viteaz ca dumneata nu trebuie să se teamă de 
nimic, zise Jean Oullier, scuturându-şi cuvertura; apoi, 
curăţindu-se de paie, se îndreptă spre poartă pentru a-i 
lăsa tânărului vreme să se gândească. 

— Dar atunci... zise Michel. 

— Ce mai e? întrebă Jean Oullier nerăbdător. 

— Îţi asumi dumneata sarcina să-i spui domnului marchiz 
de ce-am plecat şi să prezinţi scuzele mele dom... 

— Domnişoarei Bertha? zise Jean Oullier pe un ton ironic. 
Fii liniştit... 

— Mă voi înapoia mâine, zise Michel, trecând pragul 
porţii. 

— Oh, nu te jena, stai cât vrei, domnule baron. Dacă nu 
poţi mâine, vino poimâine, răspoimâine, continuă Jean 
Oullier închizând poarta grea în urma tânărului. 

Zgomotul porţii care se închidea îi strânse dureros inima 
lui Michel. 1 se păru că acea poartă zăvorâtă va sta de-a 
pururi între el şi draga lui Mary. Atunci, în loc să se 
îndepărteze, se aşeză pe marginea drumului şi începu să 
plângă. Urmă un moment în care - dacă nu s-ar fi temut de 
ironiile lui Jean Oullier - ar fi bătut în acea poartă şi ar fi 
intrat ca s-o mai vadă măcar o dată pe scumpa lui Mary; dar 
o undă de ruşine îl reţinu şi tânărul se îndepărtă, fără să 
ştie prea bine încotro să-şi îndrepte paşii. Cum o apucase 
pe drumul spre Lege, un zgomot de roţi îl făcu să întoarcă 
repede capul; zări diligenţa care mergea spre Nantes. Fiind 
încă slăbit din pricina rănii, oricât de uşoară ar fi fost ea, nu 
simţi deloc dorinţa de a parcurge pe jos un drum atât de 
lung. Ivirea acelei trăsuri îl făcu să se hotărască; îi făcu 
semn surugiului să se oprească, urcă într-unul din 
compartimente şi, după câteva ceasuri, era la Nantes. 
Odată ajuns acolo, se simţi nespus de trist. Obişnuit de mic 
să depindă de alţii, să se supună voinţei lor, părăsind-o pe 
voluntara lui mamă ca s-o urmeze pe şi mai voluntara 


Bertha, libertatea era pentru el un lucru atât de nou, încât 
nici măcar nu-i simţea farmecul, ba dimpotrivă, izolarea 
asta îi deveni chiar odioasă. Pentru inimile sensibile, nu 
există singurătate mai crudă decât cea pe care o oferă 
marile oraşe; cu cât oraşul e mai vast şi mai populat, cu atât 
te simţi mai singur şi mai izolat. Aşa se întâmplă şi cu 
Michel. Văzându-se, aproape fără voie, pe drumul spre 
Nantes, nădăjduise că va afla în acel loc ceva care să-l abată 
de la gândurile lui, dar când colo, tocmai în acest loc îşi 
simţi şi mai crâncen mâhnirea. Chipul lui Mary îl urmărea 
pretutindeni; i se părea c-o recunoaşte în fiecare femeie 
care se îndrepta spre el, iar inima i se umplea de regrete 
amare şi de dorinţe neîmplinite. În această stare de spirit 
nu se mai gândi decât să ajungă mai repede în odaia 
hanului la care trăsese; se încuie pe dinăuntru şi, aşa cum 
făcuse după ce ieşise pe poarta fermei, începu din nou să 
plângă. Se gândi sa se înapoieze imediat la Banloeuvre, să 
se arunce la picioarele ducesei şi s-o roage să-l ajute, îşi 
reproşa că nu făcuse acest lucru. De dimineaţă, îşi reproşa 
că fusese laş şi fricos, că se temuse de mânia Berthei. 
Aceste gânduri îi aduseră, în mod firesc, la scopul sau mai 
curând la pretextul călătoriei sale: adică să cumpere câteva 
lucruşoare prin care să-şi scuze absenţa; cumpărăturile 
odată făcute, avea să scrie teribila, cumplita scrisoare, care 
era de fapt singura, adevărata cauză a călătoriei sale la 
Nantes. Ba, după ce se gândi mai bine, socoti că trebuia 
chiar să înceapă cu asta. Fără să mai piardă un minut, se 
aşeză le masă şi scrise rândurile următoare: 


„Domnişoară, 

Ar trebui să fiu cel mai fericit dintre oameni, şi totuşi 
inima rni-e zdrobită. Mă întreb dacă n-ar fi fost mai bine să 
fi murit, decât să sufăr atâta! Ce-o să gândeşti, ce-o să spui 
când vei afla din această scrisoare ceea ce nu-ţi mai pot 
ascunde multă vreme, fără să mă arăt nedemn de 
bunătatea dumitale față de mine? Fac apel tocmai la 


această bunătate, la generozitatea dumitale, domnişoară 
Bertha! O iubesc pe sora dumitale, Mary; o iubesc din toată 
puterea inimii mele: o iubesc atât, încât nu vreau şi nu pot 
trăi fără ea; o iubesc atât, încât în momentul în care mă fac 
vinovat față de dumneata întind mâinile rugătoare şi-ţi 
spun: «Lasă-mă să te iubesc aşa cum își iubeşte un frate 
sora.» ” 


După ce această scrisoare fu împăturită şi sigilată, Michel 
se gândi cum să i-o trimită Berthei. Nu putea apela la 
nimeni din Nantes; era prea periculos. Trebuia deci să se 
reîntoarcă la ţară, să găsească prin împrejurimile 
Machecoul-ului vreun ţăran, pe a cărui discreţie putea 
conta, şi să aştepte în pădure răspunsul care avea să-i 
hotărască viitorul. Aceasta fu hotărârea la care se opri 
tânărul. Îşi folosi restul serii făcând diferite cumpărături, 
închise toate acele lucruri într-o valiză şi lăsă pe a doua zi 
cumpărarea unui cal cu care să se întoarcă la ţară. A doua 
zi, către ora nouă, Michel, călare pe un minunat cal 
normand, cu valiza pe crupă, se pregăti să se reîntoarcă în 
ţinutul lui Retz. 


CAPITOLUL XIVII 


Unde oaia, crezând că se reîntoarce la târlă, cade 
într-o capcană 


ERA ZI DE TÂRG ŞI AFLUENŢA ŢĂ- 
ranilor era considerabilă pe străzile şi pe cheiurile din 
Nantes; în momentul în care Michel ajunse la podul 
Rousseau, trecerea era literalmente blocată de un şir de 
care grele încărcate cu grâne, de şarete pline cu legume, 
de cai, de catâri, de ţărani şi ţărance, având toţi în coşuri, în 
samare, în vase de tinichea,  merindele pentru 
aprovizionarea oraşului. Nerăbdarea lui Michel era atât de 
mare, încât nu ezită să se bage în mijlocul acestei mulţimi. 
Dar, în vreme ce-şi îmboldea calul, zări, pe partea cealaltă a 
străzii, o tânără al cărei aspect îl făcu să tresară. Avea, ca şi 
celălalte ţărănci, o fustă cu dungi roşii şi albastre şi o 
manteluţă de indian, cu glugă. Dar în acest costum umil, 
semăna atât de tare cu Mary, încât tânărul baron nu-şi putu 
reţine un strigăt de surpriză. Voi să se întoarcă din drum; 
dar mişcarea pe care o făcu ridică o furtună de înjurături şi 
de proteste, pe care n-avu curajul să le înfrunte; cobori din 
şa, ca să-şi continue drumul pe jos, şi căută din ochi pe 
cineva căruia să-i încredinţeze calul, în acel moment, o voce 
fonfăită, cum e cea a tuturor cerşetorilor de pretutindeni, îi 
ceru ceva de pomană. Michel se întoarse brusc, căci i se 
păru că recunoaşte acea voce. Zări, sprijiniți de ultima 
bornă a podului Rousseau, doi inşi cu nişte mutre ce nu 
puteau fi uşor uitate: Aubin-Courte-Joie şi Trigaud. Pe 
moment păreau să nu aibă altă treabă decât să profite de 
mila trecătorilor, dar după toate probabilitățile, erau acolo 
în interesul stăpânului lor, jupânul Jacques, brigandul din 
pădurea 'Touvois. Michel se duse glonţ la ei. 


— Mă recunoaşteţi? întrebă el. 

— O, domnule, zise Aubin-Courte-Joie, fie-ţi milă de un 
biet cărăuş care are amândouă picioarele zdrobite de roţile 
căruţii. 

Tânărul cobori din şa pentru a-i da de pomană 
cărăuşului. Pomana consta dintr-o monedă de aur pe care o 
strecură în mâna cât o lopată a lui Trigaud. 

— Sunt aici din ordinul ducesei, zise el foarte încet 
falsului cerşetor; păzeşte-mi calul câteva minute; am de 
făcut un drum important. 

Ologul Courte-Joie îi făcu semn că a înţeles. Michel îi 
aruncă în braţe hăţurile şi porni spre oraş. Din nefericire, 
dacă trecerea era dificilă pentru un călăreț, era şi mai grea 
pentru cineva care mergea pe jos. Michel se hotări să fie 
mai îndrăzneţ şi începu să-şi facă loc cu coatele. De câteva 
ori fu cât pe ce să fie călcat de şaretele pline cu fân ori cu 
varză, aşa că, până la urmă, trebui să se resemneze şi să 
meargă în pas cu şuvoiul acela de lume. Se gândi că tânăra 
ţărancă trebuia s-o fi apucat spre piaţă. În concluzie, o luă 
şi el într-acolo, privind cu atenţie la toate fetele care 
treceau pe lângă el, fapt ce-i atrase câteva glume 
deşucheate, ba chiar şi unele sudalme. Dar niciuna dintre 
țărâncuţe nu era cea pe care o căuta. Străbătu piaţa 
târgului şi străzile din jur, fără să zărească vreo siluetă care 
să-i amintească de graţioasa apariţie de pe podul Rousseau. 
Descurajat, se hotări să se întoarcă de unde plecase şi să-şi 
ia calul când, dând colţul pe rue du Château, zări la 
douăzeci de paşi înaintea lui, fusta cu dungi roşii şi 
manteluţa de indian, care-i aţâţase curiozitatea. Mersul 
celei care purta această îmbrăcăminte, era mersul elegant, 
al lui Mary; fusta largă îi scotea şi mai mult în relief talia 
fină, iar boneta îi încadra în chip fermecător chipul; în 
sfârşit, părul, care i se revărsa în valuri de sub această 
bonetă, era acelaşi păr bălai pe care şi-l împletea în acele 
frumoase cozi blonde atât de admirate de Michel. Acum nu 
se mai putea înşela; tânără ţărancă era Mary. Dar ce făcea 


Mary la Nantes? Şi de ce, venind aici, se deghizase astfel? 
lată cam ce întrebări îşi punea Michel, fără a izbuti să se 
lămurească; luându-şi inima în dinţi se hotări s-o oprească, 
dar, ajungând în faţa casei cu numărul 17 de pe rue du 
Château, o văzu împingând poarta casei şi intrând în curte. 
Michel se duse glonţ la acea poartă, apăsă pe clanţă, dar 
între timp poarta fusese încuiată. Tânărul baron rămase în 
faţa ei întocmai ca viţelul din fabulă. Brusc, se simţi apucat 
uşurel de braţ; tresări şi se întoarse. Cel care-l abordase 
era notarul Loriot. 

— Ce-i cu dumneata aici? îl întrebă acesta foarte 
surprins. 

— Ce-i de mirare în faptul că mă aflu la Nantes, jupâne 
Loriot? întrebă Michel. 

— Ei, vorbeşte mai încet şi nu sta înfipt aici, în faţa 
acestei porţi, ca şi cum ai avea de gând să prinzi rădăcini! 
Nu-i bine, ascultă-mă pe mine ! 

— Ce te-a apucat, jupâne? Te ştiam eu prudent, dar nici 
chiar aşa! 

— Mai bine mai mult decât prea puţin. Putem discuta 
plimbându-ne; atragem mai puţin atenţia... Apoi, 
ştergându-şi cu o batistă în carouri fruntea leoarcă de 
sudoare, adăugă: — Deşi nu e prea bine ce fac! 

— Ţi-o jur, jupâne Loriot că nu pricep o boabă din ce-mi 
spui! 

— Nu pricepi, tinere nefericit? Nu ştii că te afli pe lista 
persoanelor suspecte şi că s-a dat ordin să fii arestat? 

— Ei bine, n-au decât să mă aresteze! zise Michel, cu 
nerăbdare, încercând să-l readucă pe notar în faţa casei 
unde dispăruse Mary. 

— lei prea uşor vestea asta, domnule Michel! Mă rog, eşti 
probabil un filosof! Trebuie totuşi să-ţi spun că vestea asta, 
care pe dumneata te lasă rece, a produs asupra mamei 
dumitale o asemenea impresie, încât dacă nu te-aş fi 
întâlnit, din întâmplare, la Nantes, ar fi trebuit să pornesc 
imediat în căutarea dumitale. 


— Mama! strigă tânărul, atins în cea mai sensibilă coardă 
a inimii sale. Ce i s-a întâmplat mamei? 

— Nu i s-a întâmplat nimic, domnule Michel şi slavă 
Domnului, se simte bine, atât cât te poţi simţi de bine când 
ţi-e sufletui chinuit de nelinişte şi inima roasă de îndoieli; 
căci asta-i starea morală a mamei dumitale. 

— Ah, doamne, ce tot spui? strigă îndurerat Michel. 

— Ştii cât de mult însemni pentru ea, domnule baron; 
cred că n-ai uitat cât de mult te iubeşte şi cum se frământă 
pentru dumneata, deşi ai ajuns la vârsta la care începi să-i 
aluneci din mână. Judecă şi dumneata ce chinuri trebuie să 
îndure când te ştie expus zilnic primejdiilor. Nu-ţi ascund că 
era de datoria mea s-o avertizez în legătură cu ceea ce 
presupun că ai de gând să faci! 

— Şi ce anume i-ai spus, jupâne Loriot? 

— l-am spus că te cred foarte îndrăgostit de domnişoara 
Bertha de Souday. 

— Şi dumneata, jupâne Loriot? 

— Şi că, după toate probabilitățile, ai de gând să te însori 
cu ea. 

— Şi mama ce-a zis? întrebă Michel cu o nelinişte vădită. 

— Ce să zică! Ceea ce spun toate mamele când li se 
vorbeşte despre o căsătorie pe care o dezaprobă. Dar lasă- 
mă să-ţi pun şi eu o întrebare, tinere: te-ai gândit bine la 
ceea ce ai de gând să faci? 

— Împărtăşeşti părerile mamei, sau ştii ceva supărător în 
legătură eu domnişoarele de Souday? 

— Nu, tinere, răspunse notarul Loriot, în vreme ce Michel 
se uita cu nelinişte spre ferestrele casei unde intrase Mary. 
Am pentru aceste fete, pe care le cunosc de când erau mici, 
cel mai mare respect, cu toată faima proastă care li s-a 
creat şi cu toată porecla caraghioasă care li s-a dat. 

— Ei bine, atunci, cum se face că mă dezaprobi? 

— Tinere, replică notarul, adu-ţi aminte că eu n-am spus 
nimic; socot doar necesar să dai dovadă de multă prudenţă. 
Cântăreşte de trei ori lucrurile înainte de a te hotări la 


ceva, deşi, îţi spun, cele două fete sunt demne de toată 
lauda. 

— Dragă domnule Loriot, zise Michel, care, departe de 
maică-sa, avea curaj, marchizul de Souday a binevoit să-mi 
acorde mâna fiicei sale; nu mai pot da înapoi... 

— Oh! Asta-i cu totul altceva, zise jupanul Loriot Din 
moment ce-ai ajuns aici, nu mai am de spus decât un singur 
lucru: o căsătorie încheiată împotriva dorinţei părinţilor e 
întotdeauna prilej de nemulţumire. Te încăpăţânezi în ideea 
dumitale, foarte bine; dar du-te să-ţi vezi mama, nu-i da 
prilejul să se plângă de ingratitudinea dumitale; încearcă s- 
o faci să revină la sentimente mai bune. 

— Hm! făcu Michel care-şi dădu seama de justeţea 
acestor observaţii. 

— Îmi făgăduieşti să faci ceea ce te rog? 

— Da, răspunse tânărul, care era grăbit să scape de 
notar, de teamă ca Mary să nu apară în timp ce discuta el 
cu jupânul Loriot. 

— Bine, zise acesta. Gândeşte-te, de altfel, că numai în 
Logerie eşti în siguranţă. Încrederea de care se bucură 
mama dumitale te poate salva de urmările purtării 
dumitale. Săvârşeşti, de la o vreme încoace, tinere, nişte 
neghiobii de care nu te-aş fi crezut în stare, crede-mă, zău 
aşa! 

— 'Te cred, zise Michel nerăbdător. 

— Mă rog... Păcatul mărturisit este pe jumătate iertat 
Acum, te las. La ora unsprezece trebuie să plec. 

— Te întorci la Lege? 

— Da, împreună cu o tânără doamnă care a tras mai 
adineauri la hanul unde locuiesc şi căreia îi voi oferi un loc 
în cabrioleta mea. 

— N-ai vrea să ocoleşti o jumătate de leghe ca să-mi faci 
un serviciu? 

— Sigur, cu cea mai mare plăcere, dragă domnule 
Michel. 


— Atunci du-te la Banloeuvre şi dă-i, te rog, scrisoarea 
asta domnişoarei Bertha. 

— Fie, dar pentru Dumnezeu, zise notarul speriat, dă-mi- 
o în aşa fel, încât să nu se observe. Uiţi mereu împrejurările 
în care ne aflăm şi nepăsarea asta a dumitale mă face să 
mor de spaimă. 

— Într-adevăr, nu prea stai locului, dragă domnule Loriot; 
când vine spre noi vreun trecător, te fereşti de parc-ar fi 
ciumat. Ce ai? Spune, domnule notar... 

— Ce am? Trec prin asemenea emoţii, încât dacă se vor 
mai prelungi, îmi vor scurta zilele. Uite, domnule Michel, 
continuă notarul, mi-au umplut buzunarele cu patru livre de 
praf de puşcă! Merg pe trotuar şi tremur! Fiecare ţigară pe 
care o văd pe lângă mine mă face să tremur! e las, rămâi 
cu bine! Întoarce-te la Logerie! Crede-mă că nicăieri nu e 
mai bine ca acasă! 

Michel îl lăsă pe jupânul Loriot să plece. Obţinuse de la el 
ceea ce dorise, adică certitudinea că scrisoarea sa va fi 
dusă la Banloeuvre. Apoi, notarul odată plecat, Michel îşi 
fixă din nou privirea pe casa cu pricina. Îl atrăgea, mai ales, 
o fereastră, unde i se păruse că vede perdeaua ridicându-se 
şi unde crezuse că distinge, prin geam, conturul unui chip. 
Socoti că atâta timp cât va rămâne acolo, fata nu va cuteza 
să iasă din casă; o porni, deci, în direcţia cheiului şi se 
ascunse după colţul unei case, în aşa fel încât să nu piardă 
nimic din ceea ce se petrecea pe rue du Château. Într- 
adevăr, nu peste mult, poarta se deschide şi tânăra ţărancă 
apăru. Numai că de data asta nu mai era singură. O însoțea 
un bărbat îmbrăcat într-o bluză lungă, şi care încerca să 
pară şi el ţăran. Oricât de repede ar fi trecut ei pe lângă 
Michel, acesta observă că bărbatul era tânăr şi că distincţia 
chipului său contrasta în chip ciudat cu costumul; văzu că 
glumea - de la egal la egal - cu Mary, şi că fata refuzase să-i 
dea coşul pe care-l purta pe braţ. Şarpele geloziei îi muşcă 
inima şi, convins, mai ales după cuvintele pe care Mary i le 
spusese în şoaptă, că deghizările celor doi ascundeau 


probabil o idilă, se îndepărtă în grabă, pornind-o spre podul 
Rousseau, adică luând-o într-o direcţie diametral opusă 
celor doi tineri. Îmbulzeala nu mai era aceeaşi; străbătu 
deci destul de uşor cheiul; dar, ajuns la capătul lui, îi căută 
în van cu ochii pe Courte-Joie, pe Trigaud şi calul: toţi trei 
dispăruseră. Michel era atât de descumpănit, încât nu-i 
trecu prin minte să-i caute; după cele spuse de notar, era 
periculos să depună o plângere, care putea duce la propria 
sa arestare. Luă deci hotărârea s-o ia pe jos, şi se îndreptă 
către Saint-Philbert-de-Grand-Lieu. 

Urând-o pe Mary, deplângând trădarea a cărei victimă 
fusese, nu se mai gândi decât să urmeze sfatul jupânului 
Loriot, adică să ajungă la Logerie şi să se arunce în braţele 
mamei sale, către care se simţea atras nu atât de sfaturile 
jupânului Loriot, cât de ceea ce văzuse. 'Tocmai ajunsese pe 
colina Saint-Colombin, fără să audă paşii celor doi jandarmi 
care se ţineau după el. 

— Actele dumitale, domnule! îi spuse brigadierul, după 
ce-l examină din cap până-n picioare. 

— Actele mele? zise cu mirare Michel care auzea pentru 
prima oară în viaţa lui o astfel de cerere. N-am acte... 

— Şi de ce n-ai? 

— Pentru că nu mi-am închipuit că, venind de la castelul 
meu la Nantes, aş avea nevoie de acte. 

— De la care castel? 

— Castelul de la Logerie, 

— Numele dumitale? 

— Baronul Michel. 

— Baronul Michel de la Logerie? 

— Da, baronul Michei de la Logerie. 

— Atunci, dacă dumneata eşti baronul Michel de la 
Logerie; zise brigadierul, eşti arestat. Fă bine şi ne 
urmează! 

Fără multă ceremonie, înainte ca tânărului să-i vină în 
minte s-o ia la fugă sau măcar să protesteze, brigadierul îl 
înşfăcă de guler, în vreme ce jandarmul îi puse cătuşele, 


Această operaţie odată terminată, cei doi reprezentanţi ai 
forţei armate îl conduseră pe Michel într-un soi de criptă, 
aflată alături de postul care-şi avea trupele cantonate acolo 
şi care slujea de închisoare provizorie. 


CAPITOLUL XLVIII 


Unde Trigaud arată că, dacă ar fi fost în locul lui 
Hercule, ar fi îndeplinit douăzeci şi patru de munci 
în loc de douăsprezece 


SE FĂCUSE APROAPE PATRU 
după-amiază când Michel, vârât la răcoare la postul din 
Saint-Colombin putu să aprecieze toate agrementele 
locuinţei ce-i fusese destinată. Intrând în acel soi de celulă, 
ochii tânărului, obişnuiţi cu lumina de afară, nu putură 
distinge la început nimic; trebui să se obişnuiască încet, 
încet cu obscuritatea şi abia după aceea putu să-şi dea 
seama de locul ce-i fusese rezervat. Era o pivniţă veche sau 
poate o cramă, cam de douăsprezece picioare, care 
îndeplinea perfect condiţiile de siguranţă şi de izolare ce i 
se cereau acum. Era înfundată jumătate sub pământ, 
pereţii aveau ziduri mai groase şi mai fasonate decât au de 
obicei astfel de construcţii, şi asta pentru că slujea de 
fundaţie restului casei. Pământul gol alcătuia, bineînţeles, 
podeaua şi, din pricina umezelii, acest pământ se 
transformase în noroi; tavanul era din grinzi foarte 
apropiate unele de altele. De obicei, lumina zilei intra în 
acest loc retras printr-o răsuflătoare largă, amenajată la 
nivelul pământului; dar acum ea fusese astupată pe 
dinăuntru cu nişte scânduri groase, iar pe dinafară cu o 
enormă piatră de moară. O gaură, fostul ax al pietrei, lăsa 
să treacă o rază slabă de lumină, pe care baricada de 
scânduri o îngusta şi mai tare şi care nu lumina decât 
mijlocul celulei, unde se aflau rămăşiţele unui teasc de 
cidru. 

Orice alt prizonier, după inspecția efectuată, ar fi fost de- 
a dreptul desperat, văzând că nu existau şanse de evadare; 


dar Michel nu făcuse această inspecţie decât din 
curiozitate. Durerea de a se vedea înşelat îl cufundase într- 
o stare de prostraţie vecină cu indiferența. 

Se aşeză deci pe jgheabul teascului, intrebându-se cine 
putea fi acel om care o însoțea pe Mary. Ros de gelozie, îşi 
aminti de zilele când o cunoscuse pe fată, de blândeţea, de 
frumuseţea, de gingăşia ei, căci, zice poetul florentin, acel 
mare zugrav al chinurilor iubirii, amintirea vremurilor 
fericite, atunci când eşti nefericit, este cea mai crâncenă 
dintre toate durerile. Dar, să-l lăsăm pe tânărul baron cu 
amărăciunea lui, pentru a vedea ce se petrece şi în celelalte 
părţi ale casei din Saint-Colombin. 

Ocupată de câteva zile de un detaşament de trupe de 
linie, casa aceasta era o clădire impunătoare, a cărei faţadă 
dădea în curte; spatele dădea spre drumul vicinal care 
ducea de la Saint-Colombin la Saint-Philbert-de-Grand-Lieu. 
Clădirea, construită pe ruinele unei vechi fortărețe feudale 
şi aşezată pe o ridicătură domina împrejurimile. Avantajele 
acestei aşezări atrăseseră atenţia lui Dermoncourt când se 
întorsese din expediţia sa în pădurea Machecoul, aşa că 
lăsase acolo vreo douăzeci de soldaţi. Casa slujea de 
adăpost sau de refugiu coloanelor expediţionare şi, în 
acelaşi timp era un fel de loc de detenţiune, de unde 
prizonierii urmau să fie duşi la Nantes. Clădirea postului 
din Saint-Colombin se compunea dintr-o odaie destul de 
mare şi dintr-o şură. Odaia era situată chiar deasupra 
pivniţei unde se afla Michel, şi deci cam la cinci sau şase 
picioare înălţime de la pământ; puteai intra pe o scară 
improvizată, făcută din resturile unui donjon. Şura servea 
de cazarmă soldaţilor care dormeau pe paiele de acolo. 
Postul era păzit milităreşte: exista o sentinelă în faţa porţii 
celei mari, poartă care dădea în drum, şi una în vârful unui 
turn împrejmuit cu fier, singura urmă rămasă în picioare 
din vechiul castel feudal. Către ora şase seara, soldaţii care 
alcătuiau mica garnizoană a postului se aşezară pe 
tăvălugile de netezit pământul, uitate cândva pe lângă 


pereţii casei. Asta era locul lor favorit pentru siestă; se 
bucurau de căldura plăcută a soarelui în amurg, de 
frumoasa privelişte a lacului Grand-Lieu, pe care îl zăreau 
în depărtare, şi a cărui suprafaţă, colorată de razele 
astrului zilei, se asemuia, la un moment dat, cu o uriaşă 
pânză roşie; la picioarele lor şerpuia drumul spre Nantes, 
aidoma unei panglici late în mijlocul verdeţii care, la acea 
epocă, acoperea câmpul; trebuie însă să mărturisim că eroii 
noştri cu pantaloni roşii erau mult mai atenţi la ce se 
petrecea pe acest drum, decât la splendorile spectacolului 
pe care-l oferea natura. Odată cu seara, plugarii îşi 
părăseau câmpurile, cirezile se îndreptau spre staule şi 
drumul era, în acel moment, destul de animat. Fiecare 
căruţă încărcată cu fân, fiecare pâlc ce se întorcea de la 
Nantes şi mai ales fiecare ţărancă mai nurlie, cu rochie mai 
scurtă, constituiau prilej de reflecţii şi de glume deocheate. 

— Ei, zise unul din ei, ce-i ăla de colo? 

— Un cântăreţ din cimpoi care vine încoace. 

— Ăla cântăreţ din cimpoi? zise, un altul. Ce, te crezi în 
Bretania? Aici află că nu-s cântăreţi din cimpoi! Nu-s decât 
cântăreţi de bocete! 

— Ei bine, atunci ce cară în spinare? 

— Păi, zise al patrulea soldat, tot un instrument de cântat 
trebuie să fie şi eu cred că e o flaşnetă. 

— Cam caraghioasă flaşnetă! replică primul. Eu îţi spun 
că-i desaga lui; e un cerşetor, vezi bine, după hainele pe 
care le poartă! 

— Pleacuri, zise caporalul, e un om care-l cară în spinare 
pe altul... 

— Caporalul are dreptate! ziseră soldaţii în cor. 

— Eu am întotdeauna dreptate, zise omul cu galoane de 
lână; mai întâi, fiindcă sunt caporalul vostru şi apoi, fiindcă 
sunt mai deştept ca voi! Dacă mai e vreunul care se 
îndoieşte de cele spuse, să se uite şi să se convingă fiindcă, 
priviţi, cei doi au şi ajuns! 


Într-adevăr, cerşetorul ce prilejuise acele discuţii, şi în 
persoana căruia cititorii l-au recunoscut, desigur, pe 
Trigaud, ce-l care-l căra în spinare pe ologul Courte-]Joie, o 
şi apucase pe poteca ce ducea la postul din Saint-Colombin. 

— Ai avut dreptate, caporale! 

— Nu, m-am înşelat! zise caporalul. 

— Cum adică? 

— Cel din spinare nu-i un om întreg, ci doar o jumătate 
de om. 

Soldaţii începură să râdă şi să facă din nou glume 
deocheate. 

— Iată unul care nu trebuie să se scotocească în pungă 
ca să-şi cumpere pantaloni! 

— Şi cu atât mai puţin ca să-şi cumpere ghete! 

— Ce urâţi sunt! O maimuţă cărată în spinare de un urs. 

— Fie-vă milă, oameni buni! zise Trigaud, care între timp 
se apropiase de soldaţi. Fie-vă milă de un biet olog! Dacă n- 
aveţi bani, daţi-ne o bucată de pâine! 

— Pâine, zise caporalul; ei bine, o să-ţi dăm, şi odată cu 
pâinea şi nişte supă, şi odată cu supa şi nişte carne, dacă o 
mai fi rămas... Dar voi ce ne daţi în schimb? Ştiţi vreun 
cântec? Dacă ştiţi, atunci daţi-i drumul, ca să vă plătiţi 
pâinea şi supa! 

— Mă rog, zise Courte-Joie, aş şti eu nişte cântece... dar 
mă tem că n-o să vă placă... 

— Ei, nu-ţi cerem să cânţi ca o privighetoare... 

— Bine, zise Courte-Joie, şi începu să cânte un cuplet 
împotriva filipiştilor. 

Dar n-apucă să termine primele versuri, că un soldat, 
apucându-l de haină îl şi trânti grămadă la pământ. 

— Ticălosule! Tocmai nouă te-ai găsit să ne cânţi un astfel 
de cântec? 

— Păi, nu mi-aţi cerut un cântec? Doar v-am spus că s-ar 
putea să nu vă placă... V-aţi ţinut scai de capul meu. Acu, de 
ce vă plângeţi? 


— Dacă ştii cântece de astea înseamnă că eşti un rebel şi 
ca atare, la zdup cu tine! Hai, luaţi-l! zise caporalul Tu, zise 
el, arătându-l pe Trigaud, cară-te! N-ai zis şi n-ai făcut 
nimic, nu te putem închide pe degeaba. 

— Du-te, Trigaud, du-te, zise Courte-]Joie; aşa a fost să fie; 
de altfel fii sigur că nu mă vor ţine prea mult aici! 

— O, domnule, strigă atunci Irigaud, nu ne despărțiți! 

— Lăsaţi-l să mă ducă măcar până la uşa închisorii, zise 
Courte-Joie. 

— Mai rău ca doi îndrăgostiţi! râse careva. 

Trigaud îl luă deci în spinare pe Courte-Joie şi-l duse 
până la uşa pivniţei. Pe drum, Courte-Joie îi şopti câteva 
cuvinte la ureche. Apoi Trigaud ieşi pe poarta postului de 
brigadieri şi o porni către Saint-Colombin. 


CAPITOLUL XLIX 
Fuga 


CAM LA DOUĂ CEASURI DUPĂ CE 
fusese închis Courte-]Joie, sentinela micului post auzi venind 
pe drum o căruţă şi, conform consemnului, ordonă 
căruţaşului să se oprească,. Acesta se supuse. Caporalul şi 
patru soldaţi ieşiră afară ca să controleze căruţa. Încărcată 
cu fân, ea părea să vină din Nantes; nu se afla într-însa 
decât un singur om, care le spuse că merge la Saint- 
Philbert să-i ducă stăpânului său fânul. Adăugă că-i prinsese 
noaptea pe drum şi subofiţerul ordonă să fie lăsat să treacă. 
Dar această bunăvoință nu păru a-i fi de prea mare ajutor 
omului: căruţa, la care era înhămat un singur armăsar, se 
oprise chiar în vârful dealului, şi oricâte eforturi făcură cal 
şi căruţaş - le fu cu neputinţă s-o urnească din loc. 

— Cum ai putut s-o încarci în halul ăsta? Ai pus în ea de 
două ori mai mult decât poate duce calul! zise un soldat. 

— Ce păcat că şeful nostru l-a gonit mai adineauri pe 
taurul ăla care cerşea! L-am fi înhămat alături de cal şi ar fi 
urnit căruţa dintr-o opintire! 

Dacă cel care rostise aceste cuvinte ar fi văzut ce se 
petrecea în spatele căruţii, şi-ar fi dat seama că Trigaud nu 
s-ar fi lăsat înhămat ca să tragă căruţa înainte, câtă vreme 
el o trăgea înapoi. Înşfăcând ţăruşul de sub căruţă, îl trăgea 
cu atâta putere înapoi, încât, cu toate opintelile, calul, mai 
nevolnic decât Trigaud, n-o putea urni din loc, 

— Vrei să-ţi dăm o mână de ajutor? întrebă caporalul. 

— Să mai încerc o dată, răspunse căruţaşul. 

Şi-şi biciui zdravăn bidiviul, potopindu-l cu o ploaie de 
sudalme. Calul mai făcu un ultim efort, după care se 
prăvăli; în acelaşi timp, căruţa, ca şi cum s-ar fi împiedicat 


de ceva, se înclină spre stânga şi, cât ai zice peşte, se 
răsturnă chiar lângă zidul clădirii. Soldaţii dădură fuga şi 
eliberară calul de hamuri. Niciunul nu-l zări pe Trigaud; 
acesta, foarte satisfăcut de un asemenea rezultat - la care 
contribuise de altfel din plin - dispăruse în dosul unui tufiş. 

— Vrei să te ajutăm să-ţi ridici căruţa? zise caporalul. 
Numai că va trebui să mai cauţi încă un cal fiindcă altfel n- 
ai să poţi! 

— Nu, răspunse căruţaşul. Mâine, când s-o face ziuă! 

Şi rostind aceste cuvinte, ţăranul sări pe cal şi o luă din 
loc, după ce-şi luă rămas bun de la soldaţi. După vreo două 
sute de paşi se întâlni cu Trigaud. 

— Ei bine, întrebă ţăranul, eşti mulţumit? Am făcut 
treabă bună? 

— Da, totul s-a petrecut exact cum mi-a spus Courte-]oie. 

— Păi atunci, noroc! Eu o să duc calul de unde l-am luat: 
dar când s-o trezi mâine căruţaşul şi şi-o căuta fânul, o să 
rămână cu gura căscată văzându-l tocmai unde a ajuns! 

— Păi, să-i spui că aşa a fost porunca, şi n-o să mai zică 
nimic, răspunse Trigaud. 

Apoi cei doi se despărţiră. Trigaud dădu târcoale prin 
împrejurimi până ce auzi bătând, la Saint-Colombin, ora 
unsprezece. Atunci o porni din nou spre post, cu saboţii în 
mână şi, fără să facă nici cel mai mic zgomot, se apropie de 
răsuflătoarea închisorii. Odată ajuns acolo, împrăştie în jur 
fânul din căruţă, într-un strat cât mai gros. Apoi, pe acest 
strat moale, cobori încetişor piatra de moară ce închidea 
răsuflătoarea, împinse uşurel scândurile dinăuntru, apoi îl 
trase afară pe Courte-Joie, pe care Michel îl împinsese până 
la răsuflătoare; după asta, îl ajută şi pe baron să iasă din 
temniţă. Pe urmă, îl luă pe unul în cârcă, pe celălalt în braţe 
şi, tot cu picioarele goale, se îndepărtă uşurel de post, 
călcând exact ca o pisică pe un covor moale. După vreo 
cinci sute de paşi se opri. Michel se căută prin buzunare, 
scoase mai multe monede, printre care vreo două de aur, şi 


le puse în mâna lui Trigaud, Acesta tocmai se pregătea să le 
vâre în propriul său buzunar, când Courte-]Joie îl opri. 

— Dă-i înapoi banii acestui tânăr! Nu putem fi plătiţi de 
două ori pentru aceeaşi treabă! 

— Cum adică de două ori? întrebă Michel. 

— Tinere domn, zise ologul, acum, că am ieşit de acolo, 
trebuie să-ţi spun deschis că, dacă evadarea noastră a mers 
strună, am fost plătiţi pentru asta. Acum trebuie să te 
depunem viu şi nevătămat în mâinile persoanei de la care 
am primit banii. 

— Şi ale cui sunt aceste mâini? 

— Ai să vezi cu ochii dumitale. Eu nu fac decât să mă 
achit de îndatorirea mea, nimic mai mult, nimic mai puţin. 
Nu trebuie să fii necâjit... pentru că acea persoană se 
numără printre prietenii dumitale. 

Un frig de moarte îl cuprinse pe Michel. Se gândi la 
Bertha. Bietul băiat îşi zise că domnişoara de Souday 
primise, desigur, scrisoarea lui, că, ofensată, îl aştepta şi 
deşi explicaţia ce trebuia să aibă loc îi era penibilă, nu 
putea totuşi s-o ocolească. 

— Bine, zise el, ştiu cine mă aşteaptă. 

— Ştii? 

— Da; domnişoara de Souday. 

Courte-]Joie nu răspunse, dar îl privi pe Michel cu un aer 
care parcă ar fi vrut să spună: „Ai ghicit, pe legea mea!” 
Apoi, cu glas tare: — Să mergem! 

— Să mergem! zise şi Michel. 

— Ei bine, fiindcă eşti băiat de treabă, o să te scutim să-ţi 
juleşti pantofii prin pietroaiele astea. 

Michel avu în curând explicaţia acestor cuvinte, căci 
intrând împreună cu cei doi în păduricea de pe marginea 
drumului, auzi nechezatul unui cal. 

— Calul meu! strigă tânărul, fără ca măcar să încerce să- 
şi ascundă surpriza. 

— Credeai că ţi l-am furat? zise Courte-Joie. 


— Atunci cum se face că nu v-am mai găsit acolo unde v- 
am lăsat? 

— Ei, zise Courte-Joie, am văzut doi inşi care ne priveau 
cu prea mare interes, şi cum ceasurile treceau şi dumneata 
nu te întorceai, ne-am hotărât să-ţi ducem calul la 
Banloeuvre, unde bănuiam noi că te vei întoarce dacă n- 
aveai să fii arestat; dar, pe drum, am văzut că treaba asta n- 
o să întârzie mult. 

— Eraţi deci prin preajma mea când m-au arestat 
jandarmii? 

— Tinere, zise Courte-]Joie, trebuie să fii într-adevăr cu 
totul lipsit de experienţă ca să te gândeşti la treburile 
dumitale atunci când mergi la drum, în loc să te uiţi în jur 
să vezi ce se întâmplă. Dacă te-ai fi uitat, ai fi văzut că 
jandarmii te urmăreau de mai bine de zece minute şi ai fi 
avut vreme să te ascunzi în vreun tufiş, aşa cum am făcut 
noi. 

După vreo jumătate de ceas de mers, Trigaud o apucă pe 
o scurtătură şi, cu tot întunericul, lui Michel i se păru - 
după unele forme ale copacilor - că ar cunoaşte acel drum. 
În curând ajunseră la o răscruce; Michel tresări, căci acolo 
o aşteptase prima oară pe Bertha. Trecând de acea 
răscruce, călătorii se îndreptară spre coliba lui Tinguy 
unde, cu toată ora înaintată a nopţii, licărea o lumină. În 
aceeaşi clipă, dintr-un tufiş, se auzi o chemare slabă. 

— Dumneata eşti, jupâne Courte-Joie? întrebă o voce de 
femeie. 

— Da, dar dumneata cine eşti? 

— Rosine, fata lui Tinguy! 

— Rosine! zise Michel, căci prezenţa. Fetei acolo îi 
confirma faptul că era aşteptat de Bertha. 

— Ei drace, zise Courte-]Joie, cum se face, fetiţo, că nu te 
afli acolo unde urma să ne întâlnim? 

— Pentru că acolo e lume şi nu-l puteaţi aduce în acel loc 
pe domnul Michel. 


— Lume? Deci blestemaţii ăştia de Albaştri îşi vâră nasul 
peste tot? 

— Nu e vorba de soldaţi, ci de Jean Oullier care se află 
acolo cu nişte oameni din Montaigu. 

— Şi ce fac? 

— Pălăvrăgesc. Duceţi-vă şi voi doi; o să beţi câte o oală 
cu vin şi o să vă încălziţi. 

— Foarte bine. Şi cu tânărul ăsta ce facem? 

— Mi-l lăsaţi mie. Nu ne-am înţeles aşa, jupâne Courte- 
Joie? Cred că va merge mai cu plăcere alături de o fată 
tânără decât de doi moşnegi ca voi! 

— Şi dacă prizonierul îşi răpeşte paznicul? 

— O, nu vă faceţi griji din pricina asta; de altfel, baronul 
Michel e fratele meu de lapte, ne cunoaştem de multă 
vreme şi nu-l cred în stare să mă jignească cu ceva. 

— Mă rog, atunci te cred. Dar ia zi, Rosine, spuse Courte- 
Joie râzând, ca să fii totuşi în siguranţă, n-ai vrea să-i legăm 
mânuşiţele? 

— Mulţumesc, mulţumesc, jupâne Courte-Joie, zise 
Rosine, îndreptându-se spre Michel; ştii ce? mai bine leagă- 
ţi dumneata limba! 

— 'Tu eşti, Rosine! Tu! zise Michel când o văzu pe sora sa 
de lapte îndreptându-se spre el. Spune-mi, Rosine... 

— Ce? 

— Unde e domnişoara Bertha? 

— Domnişoara Bertha? 

— Da. 

— Habar n-am, zise Rosine, mirată. 

— Cum, nu ştii? repetă tânărul. 

— Păi, cred că la Souday. 

— Nu ştii, crezi? 

— Ei, drăcie... De unde să ştiu eu? 

— N-ai văzut-o astăzi? 

— Câtuşi de puţin, domnule Michel. Ştiu doar că trebuia 
să se ducă azi, cu domnul marchiz, la castel... Numai că eu 
în vremea asta eram la Nantes... 


— La Nantes! strigă tânărul. Ai fost azi la Nantes? 

— Da, sigur. 

— La ce oră, Rosine? 

— Păi, când treceam noi pe podul Rousseau, bătea, 
ceasul nouă. 

— Ai spus noi? 

— Sigur. 

— Deci nu erai singură? 

— Nu, fiindcă o însoţeam pe domnişoara Mary. 

— Şi unde-i domnişoara Mary? 

— Acuma? 

— Da. 

— E în insuliţa din Jonchere, unde trebuie să te duc şi pe 
dumneata. Dar cât eşti de ciudat, întrebându-mă toate 
astea, domnule Michel! 

— Trebuie să mă duci la ea? strigă Michel în culmea 
bucuriei. Atunci, hai Rosine, du-mă repede! 

— Hm! Şi când te gândeşti că bătrânul ăla nebun de 
Courte-]Joie îmi spunea că nici mort n-o să te laşi dus acolo. 
Proşti mai sunt unii oameni! 

— Rosine, draga mea, pentru Dumnezeu, să nu pierdem 
vremea! 

— Păi, nici eu nu vreau s-o pierdem! Dar ca să mergem 
mai repede, vrei să mă iei pe crupa calului? 

— Bineînţeles! zise Michel a cărui inimă, doar la gândul 
că o va vedea pe Mary, uită într-o clipă şi bănuieli, şi 
gelozie, şi tot; Mary se ocupase de salvarea lui, însemna că-l 
iubea. 

— Aşa! zise Rosine aşezându-se în şa, acum ia-o la 
dreapta! 

Făcură câţiva paşi. 

— Îa spune-mi, Rosine, zise tânărul, cum de a aflat 
domnişoara Mary că am fost arestat de jandarmi? 

— Ei, trebuie să încep cu începutul, domnule Michel. 

— Începe cu ce vrei, dragă Rosine, dar vorbeşte! Ard de 
nerăbdare! Ah, ce bine e să fii liber, zise tânărul, şi să te 


îndrepţi către... către domnişoara Mary! 

— Trebuie să-ţi spun, domnule Michel, că azi-dimineaţă, 
cum s-a crăpat de ziuă, domnişoara Mary a venit la Souday; 
s-a îmbrăcat cu hainele mele de duminică şi mi-a zis: 
„Rosine, hai cu mine!” 

— Zi, Rosine, te ascult! 

— Atunci am luat nişte coşuri cu ouă, ca nişte ţărănci 
adevărate, şi am plecat. La Nantes, în vreme ce eu vindeam 
ouăle, domnişoara îşi vedea de treburile ei. 

— Şi care erau acele treburi, Rosine? întrebă Michel, prin 
faţa căruia trecu, ca o nălucă, chipul bărbatului deghizat în 
ţăran. 

— Ei, asta n-o mai ştiu, domnule Michel. După ce-am 
terminat, continuă Rosine, cum domnişoara era foarte 
obosită, l-am rugat pe domnul Loriot, notarul din Lege, să 
ne ia în trăsura lui. Pe drum, ne-am oprit la un han, ca să 
dăm calului ovăz, şi în vreme ce notarul sporovăia cu 
hangiţa, noi două ne-am dus în grădină, pentru că toţi 
trecătorii căscau gura la domnişoara, care era într-adevăr 
mult prea frumoasă pentru o ţărancă. Acolo, ea începu să 
citească o scrisoare care o făcu să plângă cu lacrimi 
fierbinţi. 

— O scrisoare? întrebă Michel. 

— Da, o scrisoare pe care i-o dăduse domnul Loriot pe 
drum. 

— Scrisoarea mea! murmură Michel. A citit scrisoarea 
adresată surorii sale! Oh! 

Şi opri brusc, calul. Căci nu ştia dacă să se bucure sau să 
se sperie de această încurcătură. 

— De ce ne-am oprit? întrebă Rosine. 

— Nimic, nimic, făcu Michel, pornindu-şi din nou calul. 

Bidiviul îşi reluă tropăitul, Rosine îşi continuă povestirea. 

— Plângea deci cu lacrimi amare din pricina acestei 
scrisori, când iată că ne strigă cineva dintr-un tufiş: erau 
Courte-]Joie şi Trigaud; ne povestiră păţania dumitale şi-o 
întrebară pe domnişoara ce să facă ei cu calul pe care-l 


aveau în grijă. Cele auzite fură pentru biata domnişoară de 
o sută de ori mai rele decât cele citite! Se tulbură grozav şi 
se rugă atâta de Courte-Joie - care, la urma urmei are 
destule obligaţii faţă de marchiz - încât îl hotări să încerce 
să te scoată din mâinile soldaţilor. Ai o prietenă de nădejde 
în domnişoara Mary, domnule Michel! 

Michel asculta plin de încântare. Ar fi dat câte o monedă 
de aur pentru fiecare din vorbele Rosinei. Începu să i se 
pară că bidiviul mergea prea încet. 

— Dar, întrebă el, de ce nu m-a aşteptat în casa tatălui 
tău, Rosine? 

— Casa noastră, atât de liniştită de când a murit tata, a 
fost în seara asta plină ca un han. Mai întâi, s-au oprit acolo 
marchizul şi domnişoara Bertha, în drum spre Souday; apoi 
Jean Oullier, care i-a adunat pe şefii parohiilor. Neliniştită, 
domnişoara Mary m-a rugat s-o duc într-un loc unde să 
poată vorbi cu dumneata fără martori. Aşa că iată-ne pe 
colina cu moara din Saint-Philbert, de unde vom vedea de 
îndată lacul Grand-Lieu. 

Vestea Rosinei îl făcu pe tânărul baron să dea calului 
nişte pinteni mai zdraveni decât cei de până atunci. Era 
limpede pentru el că se apropia de dezlegarea încurcăturii 
în care intrase. Mary ştia că o iubeşte; ştia că această 
dragoste era destul de puternică, pentru a-l determina să 
respingă oferta ce i se făcuse. Oricât de timid, oricât de 
rezervat, oricât de puţin avantajat ar fi fost Michel, 
nădejdile sale se bazau pe dovezile de afecţiune arătate de 
Mary. I| se părea cu neputinţă ca fata, care sfidase opinia 
publică, mânia tatălui şi reproşurile surorii, să nu-l iubească 
şi să nu vrea să se mărite cu el. Îşi vedea viitorul învăluit 
într-o nebuloasă, e adevărat, dar nebuloasa asta era 
trandafirie şi strălucitoare. Calul începu să coboare încet 
colina care mărginea lacul Grand-Lieu, a cărui suprafaţă se 
şi vedea lucind, în întuneric, ca o oglindă întunecată de oţel. 

— Am ajuns? o întrebă el pe Rosine. 


— Da, răspunse fata lăsându-se să alunece de pe cal. 
Urmează-mă... 

Intrară amândoi într-un crâng de răchită, unde Michel îşi 
legă calul de trunchiul unei sălcii; apoi mai făcură vreo sută 
de paşi prin acea îngrămădeală de ramuri şi se treziră la 
marginea unui golfuleţ ce se deschidea spre lac. Rosine sări 
într-o barcă mică, cu fundul drept. Michel voi să vâslească, 
dar Rosine, bănuind că era destul de novice într-o astfel de 
treabă, nu-l lăsă şi se aşeză în faţă, cu câte o vâslă în fiecare 
mână. 

— Lasă, zise ea, eu mă descurc mai bine ca dumneata. De 
câte ori nu l-am dus pe bietul tata când pornea cu plasele la 
pescuit! 

— Dar, întrebă Michel, cu egoismul îndrăgostitului, vei şti 
să găseşti în întunecimea asta insuliţa din Jonchere? 

— Ia priveşte colo, zise fata fără să se întoarcă; nu vezi 
nimic pe apă? 

— Ba da, răspunse tânărul, parcă văd o steluţă... 

— Steluţa aia e domnişoara Mary care ţine un felinar în 
mână; ne aşteaptă... 

Michel ar fi vrut să se arunce în apă ca s-o ia înaintea 
bărcuţei căci, cu toată îndemânarea Rosinei, aceasta înainta 
destul de încet; i se părea că nu va izbuti niciodată să 
străbată distanţa care-l despărţea de steluţă. Dar, cu toată 
speranţa pe care i-o dăduseră cuvintele fetei lui Tinguy, 
când fu destul de aproape de insulă, ca să poată distinge 
unica salcie ce-o împodobea, n-o zări pe Mary pe mal; 
lumina venea de la un foc de trestii care ardea mocnit pe 
malul apei. 

— Rosine! strigă Michel, ridicându-se în picioare, în 
barca pe care era cât pe-aci s-o răstoarne, n-o văd pe 
domnişoara Mary! 

— Păi, atunci o fi în colibă! zise fata trăgând la mal. Ia 
creanga asta aprinsă... Coliba e în partea cealaltă a insulei. 

Michel sări sprinten pe pământ, făcu ceea ce-i spusese 
sora lui de lapte şi se îndreptă repede către colibă. Insuliţa 


din Jonchere avea vreo două-trei sute de metri pătraţi; era 
acoperită de stuf în părţile mai joase, inundate în tot timpul 
ploilor mari, care fac apele lacului să crească; doar un 
locşor de vreo cincizeci de picioare se afla, datorită înălţimii 
sale, la adăpost de inundaţii. În acest loc, bătrânul Tinguy 
construise o colibă mică, unde în timpul nopţilor lungi de 
iarnă, venea să vâneze rațe. În această colibă o adusese 
Rosine pe Mary. Când se apropie de colibă, inima lui Michel 
bătea să se rupă. Înainte de a pune mâna pe clanţa de 
lemn, se uită pe gemuleţul de deasupra uşii, prin care se 
putea vedea înăuntru. O zări pe Mary stând gânditoare, pe 
o legătură de stuf. La lumina slabă a unui felinar care ardea 
pe un scaun fără spetează, i se păru că vede lacrimi 
strălucind în franjurii genelor ei şi, la gândul că acele 
lacrimi erau din pricina lui, îşi pierdu pe loc toată 
timiditatea. Împinse uşa şi se aruncă la picioarele fetei, 
strigând: 
— Mary, Mary, te iubesc! 


CAPITOLUL L 


Unde Mary e victorioasă ca şi Pirus 


ORICARE AR FI FOST HOTĂRÂREA 
luată de Mary de a-şi păstra sângele rece, intrarea lui 
Michel fusese atât de neaşteptată, în glasul lui vibrase un 
asemenea accent, în strigătul lui era atâta rugăminte şi 
iubire, încât copila fu copleşită de emoție; pieptul i se 
zbătea, degetele îi tremurau şi lacrimile, pe care tânărul 
baron crezuse că le vede aninate în gene, se desprinseră şi 
căzură, una câte una, pe mâinile lui Michel. 

— Cum se face că eşti singur, domnule? Unde este 
Rosine? întrebă Mary făcând pe supărata. 

— Mary, zise tânărul cu o voce plină de tristeţe, de ce nu 
te laşi - ca şi mine - în voia bucuriei de a ne revedea? Apoi, 
după o pauză: — Îţi datorez libertatea şi, după toate 
probabilitățile, viaţa. 

— Aşa o fi, domnule Michel, îl întrerupse Mary, 
străduindu-se să surâdă, dar toate astea nu trebuie să mă 
facă să uit că suntem singuri; există anumite convenienţe 
peste care nu se poate trece. Fă-mi deci plăcerea şi cheam- 
o pe Rosine. 

Michel scoase un oftat adânc şi rămase cu un genunchi 
pe pământ, în vreme ce câteva lacrimi îi ţâşniră de sub 
pleoape. Mary îşi întoarse ochii ca să nu vadă acele lacrimi; 
apoi dădu să se ridice. Dar Michel o opri. Bietul băiat nu 
cunoştea încă dedesubturile inimii femeieşti, fiindcă, din 
moment ce-l adusese în pustietatea din Jonchere, era de la 
sine înţeles că, dimpotrivă, fata ţinuse foarte mult să fie 
singură cu el; o crezu pe Mary rece şi indiferentă şi-şi văzu 
spulberându-i-se toate visele pe care şi le făurise. 


— Ah! strigă el, de ce m-ai smuls din mâinile soldaţilor? 
Poate că m-ar fi împuşcat şi, crede-mă, aş fi preferat 
această soartă celei care mă aşteaptă dacă nu mă iubeşti! 

— Nu vorbi astfel, băiat răutăcios ce eşti, zise Mary 
afectând un ton matern. Nu vezi că mă întristezi? 

— Puțin îţi pasă de mine, zise Michel. 

— De ce te îndoieşti de faptul că nutresc pentru 
dumneata o prietenie foarte adevărată şi foarte sinceră? 

— Vai, Mary, răspunse trist tânărul, se pare că 
sentimentul de care vorbeşti nu-i pe măsura celui care-mi 
sfâşie mie inima, pentru că, oricât aş fi eu de sigur de 
prietenia asta, inima mea cere mai mult de la dumneata. 

— Dragul meu, ceea ce-mi ceri mie ţi-a oferit Bertha; ea 
te iubeşte aşa cum vrei să fii iubit, cum meriţi să fii, zise 
biata fată cu o voce tremurătoare. Michel clătină din cap şi 
oftă. 

— Oh, nu pe ea o iubesc, nupe ea... 

— De ce i-ai scris acea scrisoare, care ar fi îndurerat-o 
cumplit dacă ajungea în mâinile ei? 

— Scrisoarea ai primit-o dumneata? 

— Vai, da, zise Mary; şi cu toată durerea pe care mi-a 
pricinuit-o, trebuie să spun că a fost totuşi o fericire că am 
primit-o eu. 

— Ai citit-o până la capăt? 

— Da, răspunse fata, silită să-şi plece capul la privirea 
rugătoare în care o învălui tânărul, da, am citit-o, şi tocmai 
pentru că am citit-o am vrut să-ţi vorbesc înainte de ao 
revedea pe Bertha. 

— Dar n-ai înţeles, Mary, că această scrisoare e sinceră 
de la cap la coadă şi că pe Bertha nu pot s-o iubesc decât ca 
pe o soră? 

— Nu, nu, zise Mary cu mâinile împreunate, înţelege că 
soarta mea ar fi cumplită dacă aş fi pricina nenorocirii 
bietei mele surori pe care o iubesc atât de mult! 

— Atunci, strigă Michel, ce-mi ceri? 


— Ei bine, zise Mary, îţi cer să sacrifici un sentiment care 
n-a avut încă vreme să prindă, în sufletul dumitale, rădăcini 
mai adânci. Îţi cer să renunţi la o simplă slăbiciune pe care 
o ai pentru mine, să uiţi un ataşament care ne-ar stingheri 
pe toţi trei... 

— Cere-mi viaţa, Mary; pot să mă omor sau să mă las 
omorât, nimic mai uşor decât asta, dar nu-mi cere să nu te 
iubesc... Ce să pun în inimă în locul dragostei pe care ţi-o 
port? 

— Totuşi va trebui să se întâmple astfel, dragă Michel, 
zise Mary cu o voce mângâietoare; fiindcă niciodată, 
niciodată, auzi, nu vei obţine din partea mea o încurajare a 
acestei iubiri de care vorbeşti în scrisoarea dumitale, ţi-o 
jur! 

— Oh, strigă Michel, şi eu care-mi închipuiam că mă 
iubeşte! 

— "Tot ceea ce-ţi spun este dictat nu numai de rațiune, dar 
şi de viul interes pe care ţi-l port; dacă mi-ai fi indiferent, 
crede-mă, aş socoti suficientă răceala ca să-mi exprim 
sentimentele; dar nu-i aşa: o prietenă vine şi-ţi spune: „Uit- 
o pe cea care nu poate fi a dumitale, Michel, şi iubeşte-o pe 
cea care te iubeşte, pe cea al cărei logodnic eşti!” 

— Ah, ştii mai bine ca oricare ce-i cu logodna asta; ştii că, 
cerând acest lucru, ducesa habar n-avea de sentimentele 
mele; eu eram îngenuncheat în faţa dumitale, cum sunt şi 
acum, Mary! Ce vrei, e greşeala timidităţii mele pe care o 
blestem! Dar, în sfârşit, nu-i o greşeală chiar atât de 
neiertat încât să mă despartă pentru totdeauna de fata pe 
care o iubesc şi să mă înlănţuie pentru toată viaţa de cea pe 
care n-o iubesc! 

— Vai, Michel, greşeala asta, pe care n-o socoteşti prea 
gravă, mi se pare ireparabilă. Orice s-ar întâmpla, chiar 
dacă ar fi să-ţi renegi promisiunea făcută, la care ai 
consimţit totuşi, tăcând, trebuie să înţelegi că nu mă pot 
mărita cu dumneata, că niciodată nu voi fi de acord să sfâşii 
inima surorii iubite cu spectacolul fericirii mele. 


Tânărul îşi ascunse faţa în palme. 

— Da, zise Mary, suferi, te cred, dar ai puţină energie, 
puţin curaj, haide! Ascultă-mă ce-ţi spun, acest sentiment se 
va şterge încet, încet din inima dumitale. Dacă trebuie, 
pentru a-ţi grăbi vindecarea, voi pleca... 

— Să pleci! Să te desparţi de mine! Nu, Mary nu, 
niciodată! Nu mă părăsi! Căci în ziua în care vei pleca 
dumneata, plec şi eu! Te urmez oriunde te vei duce. Ce se 
va întâmpla cu mine, Dumnezeule, dacă nu te mai văd? Nu, 
nu pleca, te conjur, Mary! 

— Bine, fie, voi rămâne. Dar pentru a te ajuta să-ţi 
îndeplineşti datoria, iar când vei fi soţul Berthei... 

— Niciodată... Niciodată... murmură Michel. 

— Ba da, Michel, căci Bertha este femeia care-ţi trebuie; 
dragostea ei pentru dumneata este mult mai mare decât îţi 
închipui. Dragostea asta îţi va satisface nevoia de a fi iubit, 
iar forţa şi energia pe care le are sora mea, şi pe care eu nu 
le am, îţi vor înlătura din drum piedicile pe care poate că n- 
ai putea să le înlături singur. Aşa că dacă vei face un 
sacrificiu, acel sacrificiu, crede-mă, îţi va fi răsplătit din plin. 

Rostind aceste cuvinte, Mary simulă un calm pe care era 
departe de a-l avea, adevărata ei stare de spirit se trăda 
prin paloarea şi prin tulburarea ei. Cât despre Michel, el o 
asculta pradă unei nerăbdări febrile. 

— Nu vorbi astfel, strigă el, după ce fata isprăvi; crezi că 
dragostea o poţi dirigui cum vrei? Că e ca viţa sălbatică pe 
care o legi de un perete şi încremeneşte acolo? Nu, Mary. 
Pe dumneata te iubesc! l-ar fi cu neputinţă inimii mele să 
rostească alt nume decât al dumitale, oricât aş vrea. 
Doamne, Dumnezeule, zise Michel cu o expresie de 
desperare, ce se va întâmpla cu mine când voi vedea că te 
măriţi cu altul? 

— Michel, răspunse Mary, dacă faci ceea ce-ţi cer, îţi jur, 
prin cele mai sacre legăminte, că neputându-mă mărita cu 
dumneata, nu mă voi mărita cu nimeni, niciodată! Toată 
afecțiunea, toată dragostea mea îţi vor aparţine, laolaltă cu 


recunoştinţa care mă va lega de-a pururi de dumneata; căci 
îţi voi datora fericirea surorii mele şi te voi binecuvânta 
toată viaţa! 

— Ataşamentul ăsta faţă de Bertha te face să fii 
nedreaptă, replică Michel. Fiindcă nu te mai preocupi decât 
de ea. La mine nu te gândeşti când vrei să mă condamni la 
acest cumplit supliciu de a mă lega pe viaţă de o femeie pe 
care n-o iubesc? Oh, e crud din partea ta, Mary! strigă 
Michel care, fără să-şi dea seama, începu s-o tutuiască. 
Tocmai tu, pentru care mi-aş da viaţa, să-mi ceri un lucru cu 
care nu m-aş putea resemna? Încep să cred că nu ştii ce 
înseamnă să iubeşti. Îmi spui să renunţ la tine, dar 
gândeşte-te că tu eşti viaţa mea! E ca şi cum mi-ai cere să- 
mi smulg inima din piept şi să-mi reneg sufletul. Eşti lumina 
pentru care şi prin care, în ochii mei, lumea e lume şi când 
nu vei mai străluci voi cădea într-o prăpastie al cărei 
întuneric mă îngrozeşte. Ţi-o jur, Mary că, din clipa în care 
te-am văzut, din clipa în care ţi-am simţit mâinile răcorindu- 
mi fruntea însângerată, tu eşti una cu mine; nu există gând 
care să nu-ţi aparţină, iar dacă inima mea te-ar pierde, ar 
înceta să mai bată. Vezi deci bine că mi-e cu neputinţă să 
fac ceea ce-mi ceri. 

— Şi totuşi, strigă Mary, Bertha e cea care te iubeşte! 

— Aşa deci! Vasăzică tu nu mă iubeşti! Dacă, cu ochii în 
ochii mei, cu mâinile în mâinile mele, ai curajul să-mi spui: 
„Nu te iubesc!” totul se va sfârşi, 

— Ce înţelegi prin „totul se va sfârşi”? 

— Nimic mai simplu, Mary; nici tu, nici sora ta nu mă veţi 
mai vedea vreodată! 

— Ce spui? 

— Spun că n-am decât de traversat lacul, ceea ce eo 
treabă de zece minute; că n-am decât să mă urc pe calul 
care se află printre răchite şi s-o pornesc în galop până la 
primul post de jandarmi, ceea ce e o treabă de alte zece 
minute; că n-am decât să le spun celor de acolo: „Sunt 


baronul Michel de la Logerie”, pentru ca peste trei zile să 
fiu împuşcat. 

Mary scoase un strigăt. 

Tânărul se întoarse ca şi cum ar fi vrut să iasă din colibă. 
Mary se aruncă înaintea lui şi-l cuprinse cu braţele. 

— Michel, murmură ea, dacă mă iubeşti cum spui, n-ai să- 
mi refuzi o rugăminte; în numele iubirii tale, te conjur, nu- 
mi ucide sora; acordă-i viaţa, acordă-i fericirea şi cerul te va 
binecuvânta! Michel, uită-mă ! N-o face pe Bertha să cadă 
în desperarea în care o şi văd cufundată! 

— O, Mary, Mary, cât eşti de crudă! Cu alte cuvinte, mă 
condamni... Oh, îţi doresc să suferi şi tu tot atâta cât sufăr 
eu acum! 

La acest strigăt atât de pătimaş, Mary, fără să-şi dea prea 
bine seama ce face, îl strânse pe băiat în braţe şi, cu o voce 
întretăiată de lacrimi, zise: 

— 'Te-ar consola dacă ai şti că inima mi-e la fel de sfâşiată 
ca şi a ta? 

— Da, oh, da! 

— Crezi că iadul ar deveni rai dacă m-ai avea alături? 

— Fie şi o suferinţă fără sfârşit, dar să nu te pierd. 

— Ei bine, strigă fata, fii satisfăcut, răule; suferinţele, 
spaimele tale le simt şi eu întocmai! Ca şi tine, mor de 
deznădejde la gândul sacrificiului pe care ni-l impune 
datoria. 

— Deci mă iubeşti, Mary? 

— Oh, ingratul! Ingratul care nu vede rugăminţile, 
lacrimile, chinurile mele, care nu vede dragostea mea! 

— Mary, Mary! şopti Michel nebun de fericire, după ce m- 
ai făcut să mor de durere, acum vrei să mă faci să mor de 
bucurie? 

— Da, te iubesc! repetă Mary. Ie iubesc! Trebuia să-ţi 
spun cuvintele astea două care mă înăbuşeau de atâta 
vreme; te iubesc tot atât cât mă iubeşti şi tu! Ie iubesc 
atâta, încât la gândul sacrificiului pe care trebuie să-l fac, 


moartea mi s-ar părea mai blândă dacă m-ar secera în toiul 
acestor destăinuiri! 

Şi spunând aceste cuvinte, atrasă parcă de o putere 
magnetică, îşi apropie faţa de faţa lui Michel, care o privea 
cu ochii unui om ce vede o minune; pletele blonde ale fetei 
mângâiară obrazul băiatului; răsuflarea li se contopi şi-i 
ameţi pe amândoi; copleşit, Michel închise ochii; în acea 
clipă buzele sale întâlniră buzele lui Mary şi fata, epuizată 
de lupta îndelungată pe care-o dăduse cu ea însăşi, cedă 
atracției irezistibile... Buzele li se uniră şi cei doi se 
cufundară, preţ de câteva secunde, în adâncurile unei 
imense fericiri. Mary îşi reveni prima. Se desprinse din 
îmbrăţişare şi izbucni în lacrimi. În acel moment Rosine 
intră în colibă. 


CAPITOLUL LI 


Unde baronul Michel găseşte - pentru a se sprijini - 
un stejar în loc de o trestie 


MARY ÎNŢELESE CA CERUL Îl TRI- 
mitea un ajutor. Singură, fără alt sprijin decât ea însăşi, 
lăsându-se în voia sentimentelor, aşa cum făcuse, se simţea 
totuşi cumplit de vinovată. Alergă deci către Rosine, luând-o 
de mână. 

— Ce e, drăguţa mea, ce te aduce? 

După care îşi trecu degetele peste frunte şi peste 
pleoape; peste pleoape, pentru a-şi şterge lacrimile, peste 
frunte pentru a-şi şterge roşeaţa. 

—  Domnişoară, zise Rosine, mi se pare că aud 
apropiindu-se o barcă. 

— Din ce parte? 

— Dinspre Saint-Philbert. 

— Am crezut că barca tatălui tău era singura pe apă. 

— Nu, domnişoară; mai e şi cea a morarului din Grand- 
Lieu; e adevărat că e pe jumătate desfundată; dar, în sfârşit, 
se poate sluji oricine de ea ca să ajungă până aici. 

— Bine, bine, zise Mary, vin cu tine, Rosine. 

Şi fără să-i dea vreo atenţie tânărului, Mary, care abia 
aştepta să se îndepărteze de Michel pentru a-şi aduna 
gândurile şi curajul, se năpusti afară din colibă. Rosine o 
urmă. Rămas singur, Michel simţi că fericirea îl părăseşte şi 
înţelese că e cu neputinţă s-o reţină. Într-adevăr, când Mary 
intră din nou, după ce trăsese cu urechea în toate părţile, 
fără să audă altceva decât clipocitul valurilor, îl găsi pe 
Michel aşezat pe snopul de stuf, sprijinindu-şi capul în 
palme. Îl crezu calm, dar el era abătut. La zgomotul paşilor 
ei, Michel îşi înălţă capul şi văzând-o atât de rezervată, la 


întoarcere, pe cât de înflăcărată fusese la plecare, îi întinse 
mâna şi, clătinând cu tristeţe din cap, spuse doar atât: 

— O, Mary, Mary! 

— Ei bine, ce e? 

— În numele cerului, mai spune-mi o dată acele cuvinte 
care m-au ameţit. Mai spune-mi o dată că mă iubeşti! 

— Ţi-o voi spune, răspunse cu tristeţe Mary, de câte ori ai 
să vrei, dacă această dragoste a mea poate să-ţi inspire 
curaj şi fermitate. 

— Cum, zise Michel frângându-şi mâinile, tot te mai 
gândeşti la acea crudă despărţire? Deşi ai certitudinea că 
te iubesc, deşi sunt sigur că mă iubeşti, vrei să fiu al alteia? 

— Vreau să ne îndeplinim amândoi datoria, Michel. Nu 
regret că mi-am deschis inima în faţa ta; fiindcă nădăjduiesc 
că pilda mea te va face să te resemnezi. Un concurs nefast 
de împrejurări, pe care-l deplâng tot atât cât şi tine, ne 
desparte, Michel: nu putem fi unul al celuilalt. 

— Şi de ce? Nu mi-am luat niciun angajament: nu i-am 
spus Berthei că o iubesc! 

— Nu, dar mi-a spus ea că te iubeşte; mi-a mărturisit 
acest lucru chiar în seara când te-ai întâlnit cu ea, la coliba 
lui Tinguy. 

— Dar tot ceea ce i-am spus, mai tandru, în seara aceea, 
strigă nefericitul tânăr, ţie îţi era adresat. Şi tu ştiai asta! 

— Ce vrei, Michel, biata Bertha s-a înşelat; întorcându-se 
la castel, în clipa în care eu îmi spuneam în şoaptă: „Îl 
iubesc”, ea a spus acelaşi lucru, dar cu voce tare... Să mă 
iubeşti, e o suferinţă, să fiu a ta, ar fi o crimă. Să suportăm 
cu eroism urmările unei timidităţi nefaste. Nu mă face să 
am remuşcări, gândindu-mă că am fost pricina nenorocirii 
surorii mele. 

— Dar, zise Michel, planul tău e smintit; ceea ce vrei să 
eviţi, tot se va întâmpla; mai curând sau mai târziu, Bertha 
tot va băga de seamă că n-o iubesc, şi atunci... 

— Nădăjduiesc că Bertha mă va înlocui în inima ta înainte 
de a avea vreme să observe indiferența ta. Asta-i singura 


mea nădejde, Michel şi te rog să nu mi-o răpeşti! 

— Îmi ceri un lucru imposibil, Mary. 

— Ei bine, fie; eşti liber să nu-ţi ţii angajamentul care te 
leagă de sora mea, eşti liber să nu ţii seama de rugăminţile 
mele pe care ţi le adresez în genunchi; asta va fi o nouă 
ofensă adusă unor biete fete, şi aşa pe nedrept jignite de 
toată lumea! Sărmana Bertha va suferi, ştiu bine; dar cel 
puţin voi fi alături de ea, şi nu împotriva ei! 

— Te rog, Mary, te conjur, nu-mi spune astfel de vorbe, 
care-mi zdrobesc inima. 

— Ascultă, Michel, timpul trece, noaptea e pe sfârşite, 
trebuie să ne despărţim; hotărârea mea este definitivă. Ne- 
am făcut împreună un vis pe care trebuie să-l uităm. Ţi-am 
spus cum ai putea merita - nu zic dragostea - ci 
recunoştinţa veşnică a sărmanei Mary; ţi-o jur, adăugă ea, 
mai rugătoare ca niciodată, ţi-o jur că dacă o faci pe Bertha 
fericită, mă voi ruga cu ardoare Domnului să te 
răsplătească; dacă dimpotrivă, inima ta nu ştie să se ridice 
la înălţimea sacrificiului meu, atunci va trebui să pleci; 
fiindcă ţi-o repet, Michel, nu voi fi niciodată a ta. 

— Mary, Mary, nu rosti un astfel de jurământ! Lasă-mi 
măcar nădejdea! Piedicile care ne despart pot fi înfrânte! 

— Dacă ţi-aş da vreo speranţă, ar fi încă o greşeală, 
Michel, şi pentru că intensitatea durerii mele nu-ţi poate 
insufla fermitate şi resemnare, regret amar ceea ce ţi-am 
mărturisit în noaptea asta... Nu, continuă tânăra trecându- 
şi mâna peste frunte, să nu ne mai lăsăm în voia acestor 
visuri; sunt prea periculoase; mi-ai auzit rugăminţile, dar 
nu te-au mişcat; nu-mi mai rămâne decât să-mi iau rămas 
bun pentru totdeauna. 

— Să nu te mai văd, Mary?... Bine! Te voi asculta. Ceea 
ce-mi ceri... 

Se opri nemaiavând putere să meargă mai departe. 

— Nu-ţi cer nimic, zise Mary. Te-am rugat, în genunchi, să 
nu zdrobeşti două inimi în loc de una şi te mai rog încă o 
dată! 


— Bine, Mary, voi face tot ce vrei tu; dar rămâi aici, nu 
mă părăsi. Când voi simţi că nu mai pot, voi găsi, în privirile 
tale, forţa şi curajul ce-mi vor lipsi. Te voi asculta, Mary! 

— Îţi mulţumesc, Michel, îţi mulţumesc! Şi dacă faci ceea 
ce-ţi cer, dacă accept acest sacrificiu, o fac pentru că am 
convingerea că el nu va fi de prisos nici pentru fericirea ta, 
nici pentru fericirea Berthei. 

— Dar tu, tu? strigă tânărul. 

— Nu te gândi la mine, Michel. 

Tânărul lăsă să-i scape un geamăt. 

— Doamne, continuă Mary, acoperindu-şi ochii cu mâinile, 
de teamă ca vorbele să n-o dea de gol, mie îmi va fi de ajuns 
fericirea voastră. 

— Oh, strigă Michel frângându-şi mâinile, deci sunt 
condamnat să mă însor cu Bertha! 

În acel moment Rosine intră în colibă. 

— Domnişoară, zise ea, se face ziuă. 

— Ce ai, Rosine? Mi se pare că tremuri. 

— Tremur, fiindcă după ce mi s-a părut că aud vâslitul 
unor lopeţi, pe lac, mai adineauri mi s-a părut că aud şi 
nişte paşi în urma mea. 

— Paşi în urma ta, pe insuliţa asta pierdută? 

— Cred că mi s-a părut, fiindcă m-am uitat în toate părţile 
şi n-am văzut pe nimeni. 

— Hai să plecăm, zise Mary. 

Un oftat al lui Michel o făcu să se întoarcă. 

— Vom pleca doar noi două, Michel, zise ea, şi, peste o 
oră, Rosine va veni să te ia cu barca. Nu uita ce mi-ai 
făgăduit! Contez pe cuvântul tău! 

— Contează pe dragostea mea, Mary! Ceea ce-mi ceri e 
un lucru cumplit, sarcina pe care mi-o impui e imensă; să 
dea Domnul să nu mă prăbuşesc sub această povară! 

— Gândeşte-te că Bertha te iubeşte, gândeşte-te că-ţi 
pândeşte fiecare privire, gândeşte-te că mai curând aş 
prefera să mor decât să observe că mă iubeşti! 


Şi, profitând de un moment când Rosine crăpase uşa ca 
să se uite afară, Mary se aplecă şi-l sărută pe Michel pe 
frunte. Dar cât de deosebit era acest sărut de cel pe care i-l 
dăduse cu o jumătate de ceas mai înainte! Primul era ca o 
flacără ce ţâşneşte din inima unei iubite şi se îndreaptă 
către inima celui iubit. Celălalt era castul rămas bun pe 
care o soră şi-l ia de la un frate. Michel înţelese perfect 
diferenţa, fiindcă acel ultim sărut îi strânse inima. Le 
conduse pe cele două fete până la țărm; apoi, după ce le 
văzu urcate în barcă, se aşeză pe o piatră şi le privi cum se 
îndepărtează, până când pieriră în ceţurile dimineţii ce 
acopereau lacul. Doar zgomotul lopeţilor mai ajungea până 
la el. Îl ascultă trist, ca pe un glas care-l vestea că toate 
iluziile lui se prăbuşiseră, că ele pieriseră ca nişte năluci, 
când, deodată, se simţi atins uşor pe umăr. Se întoarse şi-l 
zări pe Jean Oullier, în picioare, în spatele lui. Chipul 
vandeeanului era şi mai trist ca de obicei. Dar îşi pierduse 
acea expresie plină de ură cu care se uita întotdeauna la 
Michel. Îi întinse tânărului mâna, lucru pe care nu-l făcuse 
niciodată. Michel îl privi foarte mirat şi, şovăind, apucă 
mâna care i se întindea. 

— Am auzit tot, zise Jean Oullier. 

Michel oftă şi-şi plecă încet capul. 

— Eşti un băiat curajos, dar ai dreptate, fata asta ţi-a 
aruncat pe umeri o sarcină cumplită. S-o răsplătească cerul 
pentru devotamentul ei! Cât despre dumneata, dacă te 
simţi slăbind, anunţă-mă, domnule de la Logerie, şi ai să afli 
că Jean Oullier îşi urăşte duşmanii, dar ştie să-i iubească pe 
cei care-l iubesc! 

— Îţi mulţumesc, zise Michel. 

— Hai, hai, nu mai lăcrima, un bărbat nu plânge! Dacă 
trebuie, am să mă străduiesc să vorbesc cu încăpăţânata de 
Bertha, deşi, ţi-o spun dinainte, nu va îi deloc uşor. 

— În cazul că nu va voi să înţeleagă, mai rămâne totuşi o 
portiţă de scăpare... 

— Care? întrebă Jean Oullier. 


— Să mă las ucis... 

Tânărul spusese asta atât de simplu, încât îl simţeai pe 
deplin sincer. 

— Ei, zise Jean Oullier, mai vedem noi... Hai, nu poţi 
rămâne aici. Am o barcă hodorogită, totuşi, cu multe 
precauţii, ne va putea duce pe amândoi dincolo... 

— Dar peste un ceas vine Rosine să mă ia... 

— Va face drumul degeaba, zise Jean Oullier; asta, ca să 
se înveţe minte să mai vorbească în gura mare despre 
treburile altora, aşa cum a făcut astă-noapte. 

După aceste vorbe, care explicau în ce fel izbutise să 
ajungă Jean Oullier în insuliţa din Jonchere, Michel o porni 
alături de el, spre barcă şi, în curmd, luând-o pe drumul 
urmat de Rosine şi de Mary, cei doi se îndreptară spre 
Saint-Philbert. 


CAPITOLUL LII 


Ultimii cavaleri ai regalității 


AŞA CUM FOARTE BINE PREVĂ- 
zuse Gaspard, ajunul zilei în care urma să aibă loc 
răzmeriţa aduse o lovitură de moarte insurecției proiectate. 
Orice diligenţă s-ar fi depus, orice activitate ar fi desfăşurat 
şefii partidului legitimist, care străbătuseră ei înşişi 
drumurile ca să ducă acel contraordin, era prea târziu să 
mai poată fi cunoscut de toţi cei interesaţi. 

Trecuseră opt zile de evenimentele istorisite în capitolul 
precedent şi, în timpul acestor opt zile, mişcarea produsă în 
jurul satului Machecoul atrase în orbita ei şi personajele 
despre care am vorbit. Bertha, o clipă neliniştită de 
dispariţia lui Michel, se arătase calmă, de îndată ce-l văzuse 
apărând, şi bucuria ei fu atât de vădită, încât Michel nu avu 
inima să trădeze jurământul făcut lui Mary şi se arătă şi el, 
de bine, de rău, bucuros s-o revadă. De altfel, treburile pe 
care le avea de îndeplinit pe lângă ducesă, corespondenţa 
de care se ocupa, o absorbeau într-o asemenea măsură, 
încât n-avu când să observe tristeţea şi deprimarea lui 
Michel, şi mai ales acea constrângere cu care răspundea la 
familiarităţile fetei bărbătoase faţă de cel pe care-l socotea 
logodnicul ei. 

Mary, care se întâlnise cu tatăl şi cu sora ei, imediat ce 
plecase din insula Jonchere, continua să-l evite pe Michel. 
Când obligaţiile vieţii lor în comun îi puneau faţă în faţă, ea 
se străduia, prin toate mijloacele posibile, să scoată în 
evidenţă farmecele surorii sale; când ochii ei întâlneau 
privirea tânărului, aveau o expresie rugătoare, care-i 
aminteau cu blândeţe, dar în acelaşi timp şi cu cruzime, de 
făgăduiala făcută. Dacă, din întâmplare, Michel, accepta - 


prin tăcerea sa - atenţiile cu care-l copleşea Bertha, Mary 
simula o bucurie zgomotoasă şi demonstrativă, care-i 
zdrobea inima lui Michel. Lupta dusă împotriva iubirii sale, 
începu să lase urme serioase pe chipul lui Mary. Aceste 
urme ar fi sărit în ochii celor din jur dacă ar fi fost mai puţin 
preocupaţi de treburile lor - cum erau ducesa şi marchizul 
de Souday - sau de propria lor fericire, cum era Bertha. 
Prospeţimea bietei Mary dispăruse; în jurul ochilor avea 
cearcăne adânci, albăstrii; obrajii palizi i se scofâlciseră şi 
riduri uşoare, brăzdându-i fruntea, dezminţeau zâmbetul 
pe care-l avea mereu pe buze. Din păcate, tocmai atunci 
lipsea şi Jean Oullier. Încă din ziua în care se întorsese la 
Banloeuvre fusese trimis - de către marchiz - cu nişte 
treburi în est, şi omul, după cele aflate în insula Jonchere, 
plecase foarte, neliniştit. Cu toate cele auzite, nu credea 
totuşi că răul mersese atât de departe. 

Sosi şi ziua de 3 iunie. În ziua aceea era mare frământare 
la moara Jacquet şi la Saint-Colombin. 

Încă din cursul dimineţii, livada din faţa fermei căpătase 
aspectul unei tabere. Din minut în minut, oameni în bluze 
sau în haine de vânătoare, înarmaţi cu puşti, săbii şi 
pistoale, soseau - unii de-a dreptul peste câmp, alţii pe 
şosele; spuneau sentinelelor din jurul fermei un cuvânt şi, la 
acest cuvânt, sentinela îi lăsa să treacă. Îşi aşezau armele în 
hăţişul care despărţea livada de curte şi, ca şi cei ce 
sosiseră înainta lor, se aşezau pe sub copaci. În moara 
Jacquet, lumea, deşi mai puţin numeroasă, era tot atât de 
zgomotoasă ca şi afară. În mijlocul oamenilor, marchizul de 
Souday se remarca prin locvacitatea lui; plin de nerăbdare, 
i se părea că soarele celei de a doua zile nu va mai răsări 
niciodată, şi profita de acest răstimp ca să dea lecţii de 
strategie şi tactică celor ce-l înconjurau. 

Singurul care nu se arăta preocupat de evenimentele ce 
se pregăteau era Michel. Începând de dimineaţă, situaţia se 
complicase. Câţiva vecini, câţiva prieteni veniseră să-l 
felicite pentru apropiata lui căsătorie cu domnişoara 


Bertha. Cu fiecare pas pe care-l făcea, avea impresia că se 
încurcă şi mai tare în plasa în care picase fără să vrea. 
Tristeţea sa contrasta în mod ciudat cu agitația febrilă a 
celor din jur. Zgomotul, mişcarea, îi deveniră din ce în ce 
mai greu de suportat. Se ridică şi ieşi fără să-l vadă careva. 
Străbătu curtea, intră în grădina morii, o luă de-a lungul 
apei şi se aşeză pe balustrada unui podeţ, la vreo două sute 
de paşi de casă. Stătea acolo de vreun ceas, pradă unor 
gânduri negre, când zări un om îndreptându-se către el. 

— Dumneata eşti, domnule Michel? întrebă omul. 

— Jean Oullier! zise Michel. Cerul te aduce! Când te-ai 
întors? 

— Acum o jumătate de ceas! 

— Ai vorbit cu Bertha? 

— Nu. 

— Dar cu Mary? 

— Da, am vorbit... 

Tonul cu care Jean Oullier rostise aceste cuvinte, gestul 
care le însoţise, arătau că nu dobândise rezultatul scontat. 
Michel îşi ascunse faţa în mâini, şoptind: 

— Biata Mary! 

Jean Oullier îl ascultă cu o oarecare compasiune; apoi 
după un moment de tăcere, zise: 

— Ai luat vreo hotărâre? 

— Nu, sper că bătălia de mâine va pune capăt tuturor 
acestor neînţelegeri. 

— Nu conta prea mult pe asta; gloanţele sunt 
capricioase, nu vin niciodată atunci când le chemi! 

— Ah, exclamă Michel clătinând din cap, sunt atât de 
nenorocit! 

— Da, se pare că vă tulbură foarte tare ceea ce voi, 
tinerii, numiţi dragoste, dar care în realitate, nu-i decât un 
fleac. Drace, cine ar fi crezut că celor două copile, care se 
zbenguiau neştiutoare prin păduri, avea să le cadă cu tronc 
primul domnişor cu pălărie întâlnit în cale? 

— E vina soartei, dragă Jean! 


— Nu, zise vandeeanul, e vina mea. În sfârşit, fiindcă n-ai 
curajul să-i vorbeşti deschis nebunei ăsteia de Bertha, îl ai 
măcar pe acela de a rămâne un om cinstit? 

— Voi face tot ce va fi cu putinţă ca să mă apropii de 
Mary. 

— Dar cine-ţi spune să te apropii de Mary? Biata fată! 
Are mai mult bun-simţ decât dumneata. Nu poate fi soţia 
dumitale, ţi-a spus-o zilele trecute, şi are dreptate; se 
condamnă la o suferinţă de care vrea s-o scutească pe soră- 
sa, ceea ce nici eu, nici dumneata nu vom îngădui. 

— Cum asta? 

— Păi foarte simplu: neputând fi al celei pe care o iubeşti, 
nu trebuie să fii nici al celei pe care n-o iubeşti Socot că 
durerea Berthei se va potoli cu vremea, căci oricât de pură 
ar fi inima unei femei, tot sălăşluieşte în străfundul ei o 
fărâmă de gelozie. 

— Să renunţ la nădejdea de a o numi pe Mary soţia mea 
şi, totodată, la bucuria de a o vedea? Nu pot. Vezi, jupâne 
Jean Oullier, ca să mă apropii de Mary, aş fi în stare să trec 
şi prin flăcările iadului. 

— "Toate astea sunt vorbe, tinere domn. La vârsta 
dumitale, o femeie se uită repede. De altfel, nu focurile 
iadului te despart de Mary, ci cu totul altceva; ar putea fi 
chiar leşul surorii ei, căci încă nu ştii de ce e în stare copila 
asta neîmblânzită care se numeşte Bertha. 

— Atunci ce-i de făcut? Sfătuieşte-mă dumneata. 

— "Tot răul ţi se trage - iartă-mă că ţi-o spun aşa de-a 
dreptul - din faptul că nu eşti deloc bărbat! Trebuia să faci 
ceea ce se face de obicei într-o astfel de împrejurare, adică 
să apuci taurul de coarne; n-ai ştiut să fii stăpân pe situaţie, 
acum nu-ţi mai rămâne decât să dai bir cu fugiţii. 

— Să fug? Dar n-ai auzit ce spunea Mary, zilele trecute, 
că dacă nu mă însor cu Bertha, n-o voi mai vedea nici pe 
ea? 

— Ce importanţă are, din moment ce te va stima? 

— Da, dar suferinţa mea? 


— N-ai să suferi mai mult, fiind departe, decât suferi dacă 
rămâi aici. 

— Aici, cel puţin, o pot vedea. 

— Crezi că inima cunoaşte distanţe? Uită-te la mine, au 
trecut mai bine de treizeci de ani de când mi-am pierdut 
nevasta; ei bine, sunt zile când mi se pare c-o văd aievea. Ai 
să porţi chipul lui Mary în inima dumitale şi ai să-i auzi 
glasul mulţumindu-ţi pentru tot ceea ce ai făcut. Haide, 
domnule Michel, eu care am avut împotriva dumitale 
destule motive ca să te urăsc, uite, acum sunt gata să-ţi cad 
în genunchi şi să-ţi spun: „Lasă-le în pace pe cele două 
copile! Redă-le liniştea!” 

— La urma urmei, ce vrei de la mine? 

— Să pleci, ţi-am spus-o şi ţi-o repet. 

— Să plec? Nu-ţi dai seama ce spui! Mâine va avea loc 
lupta! Dacă aş pleca ar însemna să dezertez, să mă 
dezonorez... 

— Nu, dacă pleci nu înseamnă că dezertezi. 

— Cum adică? 

— Divizia de la Clisson n-are căpitan; te-am propus pe 
dumneata. Ai să te lupţi sub ochii mei, continuă Jean 
Oullier; voi fi martor că te-am văzut bătându-te! Ce zici? 

— Sunt de acord, răspunse Michel atât de încet, încât 
Jean Oullier abia îl auzi. 

— Bine; peste trei ceasuri pornim la drum. 

— Plec fără să-mi iau rămas bun? 

— Trebuie. Cine ştie dacă ea te va lăsa să pleci. Curaj! 

— Îl voi avea. Vei fi mulţumit de mine. 

— Deci pot conta pe dumneata? 

— Îţi dau cuvântul meu. 

— Te aştept, peste trei ceasuri, la răscrucea de la Belle- 
Passe. 

— Voi fi acolo. 

Jean Oullier îi făcu lui Michel un semn de rămas bun, 
aproape amical şi, trecând podeţul, se duse în livadă să se 
întâlnească cu ceilalţi vandeeni. 


CAPITOLUL LIII 


Unde Jean Oullier minte într-un scop nobil 


TÂNĂRUL BARON RĂMASE CÂTEVA 
minute buimăcit: cuvintele lui Jean Oullier îi răsunau în 
ureche ca un glas de rău augur. Gândul că va lua parte la 
luptă, la o luptă adevărată, îi îngheţă inima. Până atunci se 
îmbătase cu vorbe mari şi frumoase. Dar vorbele sunt una, 
iar realitatea, alta. Se şi vedea despărţit pentru vecie de 
Mary. Durerea îi deveni atât de crâncenă, încât i se schimbă 
în presimţire. Câteva clipe îl uri din toată inima pe Jean 
Oullier. Lipsa de înţelegere şi asprimea bătrânului 
vandeean, care-i răpea până şi bucuria unei ultime 
revederi, i se părură cumplite. Nu putu concepe să nu-i fie 
îngăduit cel din urmă rămas bun. Se revoltă împotriva 
acestei oprelişti şi hotărî s-o vadă pe Mary orice s-ar 
întâmpla. Ştia cum era împărţită casa. Ducesa locuia în 
odaia morarului, situată chiar deasupra morii. Cele două 
fete dormeau într-o odăiţă vecină cu această cameră. 
Odăiţa avea o fereastră îngustă. Aceasta dădea chiar 
deasupra roții de afară, care punea în mişcare toată 
maşinăria dinăuntru. Acum roata se odihnea; o opriseră ca 
să nu le stânjenească pe sentinele cu zgomotul ei. Michel 
aşteptă să se facă noapte şi se apropie de clădire. Prin 
fereastra îngustă a odăiţei se vedea o dâră de lumină. 
Ridică încetişor capul şi se uită înăuntru. Mary, singură, 
aşezată pe un scaun fără spătar, stătea cu coatele sprijinite 
pe genunchi şi cu capul în mâini. La zgomotul pe care-l făcu 
tânărul, ciocănind uşor în geam, fata ridică iute capul, îl 
recunoscu, scoase un strigăt şi alergă la fereastră. 

— Sstt! zise tânărul. 
— Tu! Tu aici? 


— Da, eu. 

— Doamne, ce mai vrei? 

— Mary, au trecut opt zile de când ţi-am vorbit; opt zile 
de când nu te-am văzut; vin să-mi iau rămas bun, înainte de 
a pleca acolo unde mă mână soarta. 

— Rămas bun! De ce rămas bun? 

— Vin să-mi iau rămas bun! zise tânărul. 

— Ei, doar nu te duci la moarte... 

Michel nu răspunse. 

— Acum, după ce m-ai văzut, pleacă, pleacă repede! 

— De ce să plec atât de repede? Mă urăşti până într-atât, 
încât nu suporţi nici să mă vezi? 

— Nici vorbă de aşa ceva, zise Mary; dar Bertha e în 
odaia vecină, poate veni dintr-o clipă într-alta şi te poate 
auzi. Te conjur, Michel, pleacă! 

— Nu, Mary, nu voi pleca până n-am să te aud repetând, 
cu gura ta, cele spuse în coliba din Jonchere. 

— Dar dragostea asta e aproape o crimă! strigă Mary 
desperată. Michel dragă, am roşit de ruşine şi am plâns de 
desperare gândindu-mă că am fost o clipă atât de slabă... 

— Mary, mâine mă voi strădui să fac în aşa fel, încât să nu 
mai simţi asemenea regrete şi să nu mai plângi astfel... 

— Vrei să mori? Oh, nu-mi spune asta, te rog! Nu-mi 
spune asta, tocmai mie care sufăr atâta! Vine! Pleacă, 
Michel! Pleacă! 

— Un sărut, Mary! 

— Nu! 

— Un sărut... ultimul! 

Mary scoase un strigăt uşor; buzele ei atinseră fruntea 
băiatului; dar chiar în clipa în care închidea fereastra, se 
deschise uşa. Bertha se ivi în prag. O zări pe sora ei palidă, 
speriată şi, cu acel formidabil instinct al geloziei, alergă la 
fereastră, o deschise cu violenţă, se aplecă în afară şi zări o 
umbră care se strecura de-a lungul zidului. 

— Era Michel, nu-i aşa, Mary? strigă ea tremurând. 

— Bertha, zise Mary, ţi-o jur... 


— Nu jura, nu minţi! l-am auzit vocea! 

Bertha o împinse pe Mary cu atâta putere, încât aceasta 
căzu pe pardoseala de piatră. Apoi, trecând peste trupul 
surorii sale, furioasă ca o leoaică atunci când îi iei puiul, se 
năpusti afară din odaie, cobori glonţ scara, străbătu moara 
şi ieşi în curte. Acolo, spre marea ei mirare, îl văzu pe 
Michel stând în pragul porţii, alături de Jean Oullier. 

Se duse drept la el. 

— Eşti de multă vreme aici? îl întrebă ea pe Michel, 
gâfâind. 

Michel făcu un gest care voia să însemne: „Întreabă-l pe 
Jean”. 

— Sunt aproape trei sferturi de ceas de când domnul 
baron îmi face cinstea să discute cu mine, răspunse acesta. 

Bertha se uită fix la vandeean. 

— Cam ciudat! zise ea. 

— Ce-i ciudat? întrebă Jean Oullier, privind-o, la rându-i, 
pe Bertha drept în ochi. 

— Pentru că mai adineauri, zise fata adresându-se lui 
Michel, mi s-a părut că te-am auzit stând de vorbă, la 
fereastră, cu sora mea; te-am văzut coborând de pe roata 
de moară, pe care te-ai urcat ca să poţi ajunge până la ea. 

— Domnul baron, zise Jean Oullier, nu prea pare în stare 
de un asemenea tur de forţă! 

— Atunci cine-a fost, Jean? zise Bertha nerăbdătoare şi 
bătând din picior. 

— Ei, vreun beţiv căruia i-o fi venit să se urce pe roată. 

— Dar Mary era palidă, speriată, tremura! 

— De frică! zise Jean Oullier. Crezi că e tare ca tine? 

Bertha rămase gânditoare. Cunoştea sentimentele lui 
Jean Oullier faţă de baron. Nu putea deci presupune că i-ar 
lua partea, împotriva ei. După câteva clipe, gândurile ei se 
întoarseră către Mary. Îşi aminti c-o bruftuise şi c-o trântise 
pe pardoseală. 

— Da, zise ea, ai dreptate, Jean; bietei fete trebuie să-i fi 
fost frică; iar eu am speriat-o şi mai tare. Ah, dragostea asta 


mă face într-adevăr nebună... 

Şi fără să mai spună o vorbă, se năpusti spre moară. 

Jean Oullier se uită la Michel, care-şi lăsă ochii în jos. 

— N-am să-ţi fac reproşuri. Vezi şi dumneata pe ce butoi 
cu praf de puşcă stai! Ce s-ar fi întâmplat dacă eu n-aş fi 
fost aici ca să mint? Să mă ierte Dumnezeu, dar am făcut 
lucrul acesta cu atâta uşurinţă, de parcă toată viaţa mea aş 
fi minţit! 

— Te voi urma, jupâne Oullier, fiindcă acum văd şi eu că e 
cu neputinţă să mai rămân multă vreme aici. 

— Bine; nantezii vor porni imediat la drum. Marchizul şi 
divizia lui li se vor alătura. Pleacă cu ei. Dar rămâi mai la 
urmă şi aşteaptă-mă unde ne-am înţeles. 

Michel se duse să-şi pregătească bidiviul, iar Jean Oullier 
să-i ceară marchizului ultimele instrucţiuni în vremea asta, 
Bertha o ajuta pe Mary să-şi vină în fire. Mary deschise 
ochii, privi în jurul ei fără să vadă nimic, în vreme ce buzele 
rosteau numele lui Michel. Inima i se trezise înaintea 
judecății. Bertha tresări fără să vrea. locmai voia să-i ceară 
lui Mary iertare pentru purtarea ei, dar la auzul acelui 
nume, cuvintele îi muriră pe buze. Pentru a doua oară 
şarpele geloziei îi muşca inima. 


CAPITOLUL LIV 
Câmpul de luptă 


MOARA JACQUET ERA LA O LEGHE 
de satul Chene. Ducesa, călăuzită de zgomotul 
împuşcăturilor, făcu jumătate de drum alergând, şi 
marchizului îi fu destul de greu s-o oprească atunci când se 
apropiară de câmpul de luptă. Nu după mult, ducesa şi cei 
care o însoțeau se treziră în spatele micii armate vandeene, 
care pierduse complet terenul câştigat cu mare greutate, 
dimineaţă, şi care fusese împinsă de filipişti dincolo de satul 
Chene. Gaspard, întorcându-se brusc, o văzu pe ducesă 
urmată de marchizul de Souday şi de Bertha. Apropiindu- 
se, zise plin de tristeţe: 

— Albaştrii sunt mai tari ca noi; în fiece clipă vine câte 
una din ştafete să-mi spună că le sosesc mereu noi întăriri. 

— Cu atât mai bine! strigă ducesa. Vor fi mai mulţi cei 
care vor povesti cum am murit! 

Şi smulgându-i lui Gaspard sabia, ducesa îşi puse pălăria 
în vârful ei şi se năpusti în direcţia satului. 

Urmă o încăierare cumplită. Gaspard, preocupat doar de 
salvarea ducesei, izbuti s-o ajungă şi s-o aducă între 
oamenii săi unde se afla şi Bertha. Uitând de luptă, uitând 
de soldaţi, preocupându-se prea puţin de ceea ce se 
petrecea în jurul ei, fata îl căuta, înnebunită, din ochi, pe 
Michel; se strădui să-l recunoască în vârtejul de oameni şi 
cai. Dar nu-l zări nicăieri. În vremea asta, filipiştii, surprinşi 
de vigoarea atacului, începură să bată în retragere. 
Deodată izbucniră nişte strigăte de triumf, şi când 
vandeenii se uitară să vadă ce s-a întâmplat, zăriră o 
amazoană pe care Albaştrii o înconjuraseră şi o duceau cu 
ei.. Era Bertha care, preocupată să-l găsească pe Michel, 


înaintase prea mult şi căzuse prizonieră. Soldaţii, văzând-o 
îmbrăcată astfel, crezură că au pus mâna pe ducesă. De aici 
strigătele lor de bucurie. Dar în îmbulzeala care se stârni, 
Bertha îşi scoase pistolul de la brâu şi, trăgând în dreapta 
şi-n stânga, dădu pinteni calului. Astfel, trecând ca o 
furtună printre filipiştii uluiţi, se întoarse la ai săi. Venindu- 
şi în fire, soldaţii - vrând să pună, cu orice preţ, mâna pe 
amazoană, pe care continuau s-o confunde cu ducesa, se 
apropiară din nou de grupul vandeenilor. Nantezii, conduşi 
de Gaspard şi de marchizul de Souday, făcură un efort 
desperat ca să-i respingă, dar superioritatea numerică a 
acestora precum şi cea a armamentului, îi duceau, în mod 
infailibil, spre victorie. Cu toate protestele ducesei, Gaspard 
ordonă retragerea şi vandeenii îşi reluară poziţia pe care o 
ocupaseră cu un ceas mai înainte, de cealaltă parte a râului. 
Ducesa era palidă de mânie şi-i cerea insistent explicaţii lui 
Gaspard, pe care acesta nu i le dădu decât după ce făcură 
un popas. 

— Suntem înconjurați, zise el, de cinci sau şase mii de 
soldaţi, iar noi de-abia dacă suntem cinci, şase sute. 
Onoarea e salvată. Asta-i tot ce mai putem spera. 

— Eşti sigur de asta? întrebă ducesa. 

— Uitaţi-vă şi dumneavoastră, zise Gaspard, conducând-o 
pe ducesă către o ridicătură de pământ. 

De jur împrejur, mase compacte de soldaţi, ale căror 
baionete luceau în soarele ce apunea, se îndreptau spre sat. 
Zgomotele  trâmbiţelor şi ale tobelor se auzeau 
pretutindeni. 

— Vedeţi, continuă Gaspard, în mai puţin de o oră vom fi 
înconjurați şi toţi aceşti oameni de treabă care luptă alături 
de noi, şi care n-au chef să dea ochi cu temniţele lui Louis- 
Philippe, nu vor mai avea altă scăpare decât moartea. 

Ducesa rămase, câteva minute, tăcută şi posomorâtă. 
Apoi, convinsă de adevărul celor spuse de şeful vandeenilor, 
văzând cum i se prăbuşesc toate speranţele, simţi cum o 
părăseşte curajul. Se aşeză pe o piatră de hotar şi începu să 


plângă fără să-şi mai ascundă lacrimile care-i curgeau 
şiroaie de-a lungul obrajilor. 


CAPITOLUL LV 
După luptă 


ÎN VREMEA ASTA, GASPARD, ÎN- 
torcându-se în mijlocul oamenilor săi, le mulţumi pentru 
ajutor şi-i rugă să se împrăştie cât mai repede, pentru a 
scăpa de urmărirea filipiştilor. După care se întoarse la 
ducesă; o găsi în acelaşi loc, înconjurată de marchizul de 
Souday, de Bertha şi de câţiva vandeeni. 

— Ei bine, îl întrebă ea pe Gaspard, văzându-l că se 
întoarce singur, au plecat? 

— Da, ce-aţi fi vrut să facă? 

— Bieţii oameni! Câte necazuri îi aşteaptă! 

— Acum, zise Gaspard, e vremea să ne gândim şi la 
siguranţa dumneavoastră. 

— Oh, nu te ocupa de mine, replică ducesa. N-am decât 
un regret: că nu m-a nimerit vreun glonţ! Cel puţin ar fi fost 
o moarte glorioasă! Acum, ce ne mai rămâne de făcut? 

— Nimic. 

În fruntea micului grup, Gaspard, care cunoştea bine 
locurile, o porni de-a dreptul peste câmp; apoi, luând-o pe 
nişte poteci mai puţin bătute, ajunse în apropierea morii 
Jacquet. Odată sosiți acolo, Bertha se apropie de tatăl ei şi-l 
întrebă dacă, în toiul luptei, nu-l zărise cumva pe Michel. 
Dar, bătrânul gentilom, pe care sfârşitul răscoalei - 
pregătită cu atâta trudă şi atât de repede înăbuşită - îl 
amărâse cumplit, îi răspunse, în nişte termeni foarte duri, 
că de două zile nimeni nu-l văzuse pe acel baron de la 
Logerie, că - probabil - fiindu-i frică, dăduse bir cu fugiţii, 
lipsindu-se şi de glorie şi de înrudirea cu familia lui. Acest 
răspuns o consternă pe Bertha. De prisos să mai spunem că 
nu crezu nicio iotă din vorbele marchizului, Inima ei 


tremura de teama singurului lucru care i se părea probabil: 
Michel fusese ucis, sau dacă nu, atunci rănit grav. Hotări, 
drept urmare, să se informeze cât mai grabnic despre 
soarta iubitului ei. Îi întrebă pe toţi vandeenii: nici unul nu-l 
văzuse, ba unii, animați de ura ce i-o purtau tatălui, se 
exprimară în nişte termeni şi mai energici decât cei folosiţi 
de marchizul de Souday. Bertha se simţi cumplit de 
îndurerată. Atâta vreme cât nu exista nicio probă palpabilă, 
nimic n-ar fi putut-o determina să recunoască faptul că ar fi 
făcut o alegere nedemnă de ea, şi cu cât aparențele îl 
acuzau mai tare pe Michel, cu atât îl iubea mai mult. Cu 
câteva clipe mai înainte simţise că se sfârşeşte la gândul că 
Michel îşi găsise moartea în luptă; acum, iată că această 
moarte glorioasă devenise o nădejde, o consolare; era 
pregătită să primească această veste crudă. Se gândea să 
se întoarcă la Chene, să cerceteze câmpul de luptă, să 
caute trupul tânărului, aşa cum Edith îl căutase pe celal lui 
Harold, şi, după ce-i va fi reabilitat memoria, să se răzbune 
pe ucigaşii lui. Tocmai se gândea ce mijloace să folosească 
pentru a se reîntoarce la Chene, când Trigaud şi Courte- 
Joie, care alcătuiau ariergarda grupului, se apropiară de ea. 

— Nici voi, dragii mei, nu-mi puteţi da vreo veste despre 
domnul Michel de la Logerie? 

— Ba da, dragă domnişoară, răspunse Courte-]Joie. 

Însufleţită de nădejde, fata întrebă: 

— Nu-i aşa că nu şi-a părăsit divizia, cum îl acuză unii? 

— Ba şi-a părăsit-o. 

— Când? 

— În ajunul luptei de la Maisdon. 

— Oh, Doamne, zise Bertha speriată, sunteţi siguri? 

— Foarte siguri. L-am văzut întâlnindu-se cu Jean Oullier 
la Croix-Philippe, şi chiar am făcut o bucată de drum 
împreună cu ei, pe şoseaua care duce spre Clisson. 

— Cu Jean Oullier? strigă Bertha. Oh, atunci sunt liniştită. 
Jean Oullier n-a dat bir cu fugiţii! Şi dacă Michel era cu Jean 


Oullier, înseamnă că n-a făcut vreo faptă laşă sau 
dezonorantă. 

Apoi, brusc, o idee cumplită îi trecu prin, minte. De ce 
acest interes subit al lui Jean Oullier pentru tânăr? Cum de- 
| urmase Michel pe Jean şi nu pe marchiz? Cele două 
întrebări, pe care şi le pusese, o făcură pe Bertha să aibă 
nişte presimţiri negre. 

— Spui, se adresă ea lui Courte-Joie, că l-aţi văzut 
amândoi îndreptându-se spre Clisson? 

— Cum vă văd şi cum mă vedeţi! 

— Ce s-a petrecut la Clisson? Ştiţi? 

— E prea departe de aici ca să putem avea amănunte! 
Totuşi, ne-am întilnit cu nişte băieţi de la Sainte-Lumine 
care ne-au spus că, începând de pe la zece dimineaţa, s-au 
auzit, dinspre Sevre, nişte împuşcături îndrăcite. 

Bertha nu zise nimic. Îl văzu pe Michel împins la moarte 
de ura pe care i-o purta Jean Oullier. Şi-l închipui rănit, 
părăsit, întins în mijlocul vreunei lande pustii. Îl auzea 
strigând după ajutor. 

— Ştiţi pe careva care ar putea să mă conducă acolo 
unde se află Jean Oullier? 

— Astăzi? 

— Acum! 

— Dar drumurile sunt pline de filipişti. 

— Ne rămân potecile. 

— Dar se întunecă. 

— Drumul ne va fi cu atât mai sigur. Găsiţi-mi o călăuză, 
sau dacă nu, plec singură! 

— N-aveţi altă călăuză decât pe mine, zise Courte-Joie. 
Nu sunt eu îndatorat faţă de familia dumneavoastră? 

— Bine, atunci rămâneţi mai în urmă şi aşteptaţi-mă pe 
câmpul ăsta; într-un sfert de ceas sunt alături de voi. 

Courte-Joie şi Trigaud se culcară printre spice; Bertha, 
iuţindu-şi pasul, îi ajunse din urmă pe ducesă şi pe ofiţeri, 
chiar în clipa în care se pregăteau să intre în moara 
Jacquet. Urcă repede în cămăruţa unde locuia împreună cu 


sora ei şi se grăbi să-şi schimbe hainele cu un costum de 
ţărancă. Coborând, se întâlni cu Mary, care nu luase parte 
la luptă, şi fără să-i dezvăluie ce are de gând, îi zise doar să 
nu fie neliniştită dacă se va întoarce abia a doua zi. După 
care plecă. Oricât de rezervată fusese Bertha faţă de Mary, 
aceasta citise pe chipul tulburat al surorii sale tot ceea ce 
se petrecea în sufletul ei. Ştia de dispariţia lui Michel şi nu 
se îndoi că plecarea Berthei era în legătură tocmai cu 
această dispariţie. Dar, după cele petrecute în ajun, Mary 
nu mai cuteză s-o întrebe nimic. O nouă spaimă se adăugă 
celor care-i sfâşiau inima - că Michel dăduse bir cu fugiţii; 
când o strigară ca să plece împreună cu ducesa - care se 
ducea să-şi caute un alt sălaş - Mary se rugă cerului să 
salveze zilele bărbatului pe care-l iubea, dar şi onoarea 
logodnicului Berthei. 


CAPITOLUL LVI 


Castelul din Penissiere 


ÎN VREME CE VANDEENII DUCEAU 
la Chene o luptă inutilă, patruzeci şi doi dintre ei susțineau, 
la Penissiere de la Cour, o luptă pe care istoria avea s-o 
consemneze. Cei patruzeci şi doi de legitimişti care făceau 
parte din divizia de la Clisson, plecaseră din acest orăşel, cu 
intenţia de a se îndrepta spre târgul Cugan, unde 
intenționau să dezarmeze garda naţională. Dar, o furtună 
cumplită, izbucnind deasupra capetelor lor, îi sili să-şi caute 
adăpost în castelul Penissiere, unde un batalion din 
regimentul douăzeci şi nouă de linie, avertizat de mişcarea 
lor, interveni numaidecât. 

Castelul Penissiere era o clădire veche, cu un singur etaj, 
între parter şi pod. Era străpunsă de cincisprezece ferestre 
de formă neregulată. Capela se afla, undeva, în spatele 
castelului. Mai departe, se întindea o bucată de câmp, 
întretăiată de hăţişuri înalte, pe care ploile abundente o 
transformaseră într-o adevărată baltă. În plus, un zid 
crenelat înconjura clădirea. Cel care comanda batalionul de 
linie n-apucă să recunoască bine poziţia că şi ordonă atacul. 
După o scurtă apărare, zidul exterior fu părăsit şi vandeenii 
se refugiară în castel, ale cărui porţi fură baricadate. După 
care, se răspândiră la parter şi etaj, fiecare detaşament 
având cu sine câte un om care suna din trâmbiţă; apoi 
începură să tragă prin ferestre cu atâta însufleţire, încât 
datorită acelui foc continuu filipiştii nu-şi putură da seama 
de numărul lor redus. Soldaţii încercară, în două rânduri, 
un asalt. Ajunseră până la douăzeci de paşi de castel, dar 
trebuiră să se retragă. Comandantul ordonă un nou atac şi, 
în timp ce acesta era pregătit, patru oameni, ajutaţi de un 


zidar, înaintară spre castel alegând o latură a acestuia care 
n-avea nicio fereastră. Odată ajunşi la piciorul zidului, 
soldaţii rezemară de el o scară şi, urcându-se pe acoperiş, 
aruncară în pod nişte şomoioage de paie aprinse, după care 
se retraseră. După câteva clipe, o trâmbă de fum ieşi de sub 
acoperiş, după care ţâşniră şi flăcările. Soldaţii scoaseră 
strigăte de bucurie şi se îndreptară către mica citadelă ce 
părea să fi arborat un drapel de flăcări. Asediaţii observară 
şi ei focul. Dar n-aveau vreme să-l stingă; de altfel, 
nădăjduiau că, după ce focul va fi mistuit podul, se va stinge 
de la sine; aşa că la strigătele soldaţilor, răspunseră cu noi 
salve, în timpul cărora cei doi trâmbiţaşi nu încetară nicio 
clipă să sune din trâmbiţi. Sosindu-le o întăritură de 
cincizeci de oameni, soldaţii se avântară spre castel. De 
data asta ajunseră până la poarta pe care geniştii începură 
s-o spargă. Şeful vandeenilor le ordonă celor care se aflau 
la parter să se urce la etaj; aceştia se conformară şi, în timp 
ce jumătate dintre asediați continuau să tragă cu puştile, 
cealaltă jumătate smulgea parchetul din podea, aşa încât, 
atunci când soldaţii intrară în casă, fură primiţi cu gloanţele 
trase de sus, printre grinzi. Fură deci nevoiţi să se retragă 
pentru a patra oară. Şeful batalionului ordonă atunci să se 
facă şi la parter ceea ce se făcuse în pod. Grămezi de 
vreascuri şi de lemne uscate fură aruncate în interiorul 
castelului şi, după zece minute, vandeenii se treziră cu 
vâlvătăi şi deasupra capului şi sub picioare. Continuară, 
totuşi să lupte. Norii de fum care ţâşniră pe ferestre se 
îndesiră, focul aşijderea; împuşcăturile păreau acum a fi 
trase nu pentru apărare, ci din desperare; era cu neputinţă 
ca mica garnizoană să mai scape de la moarte. Bârnele, 
grinzile, luaseră foc şi trosneau sub picioarele vandeenilor; 
din parchet, ici şi colo, începură să se înalțe limbi de flăcări. 
Dintr-o clipă în alta, acoperişul putea să se prăbuşească 
peste capetele asediaţilor sau planşeul să se surpe sub 
picioarele lor; fumul îi sufoca. Şefii luară atunci o hotărâre 
desperată: să caute o ieşire. Dar cum trebuiau să fie 


acoperiţi de câţiva dintre camarazii lor, se căutară 
voluntarii care să facă o astfel de treabă. Se oferiră opt 
oameni. Imediat grupul se împărţi în două: treizeci şi trei 
de oameni şi un trâmbiţaş urmau să facă o breşă, spre una 
din extremităţile parcului mărginit de nişte tufişuri; ceilalţi 
opt, printre care se afla şi cel de-al doilea trâmbiţaş, 
trebuiau să-i apere pe primii. Zis şi făcut. În vreme ce cei 
opt - alergând de la o fereastră la alta - trăgeau cu puştile, 
ceilalţi făcură în zidul opus o spărtură, pe unde ieşiră şi se 
îndreptară în pas alergător spre tufişurile de la capătul 
parcului. O parte din filipişti se năpustiră după ei, vandeenii 
ripostară, cinci din ei căzură străpunşi de gloanţe; ceilalţi 
izbutiră să scape îndreptându-se spre câmpul acoperit de 
apă. În ce-i priveşte pe cei opt rămaşi la castel, aceştia 
continuară să tragă. Treaba asta ţinu cam o jumătate de 
ceas, după care se auzi un trosnet cumplit, nori de flăcări şi 
de scântei se înălţară în aer, trâmbiţaşul tăcu, împuşcăturile 
încetară. Planşeul se prăbuşise şi oamenii fură îngropaţi 
sub dărâmături, mistuiţi desigur de cuptorul acela uriaş. 
Asta fu şi părerea soldaţilor care, după ce mai contemplară 
o vreme rămăşiţele castelului, nemaiauzind niciun strigăt, 
se îndepărtară de acel pojar care-i înghiţise pe duşmani. Pe 
locul, până mai adineauri atât de zgomotos şi de animat, nu 
mai rămăseseră decât casa, care continua să ardă, şi 
leşurile celor împuşcaţi, luminate de ultimele pâlpâiri ale 
focului. Dar, câtre ora unu noaptea, un om voinic, 
strecurându-se de-a lungul hăţişurilor, veni să cerceteze 
împrejurimile castelului. Nezărind nimic care să-i trezească 
bănuieli, omul făcu înconjurul clădirii devastate, după care 
pieri în întuneric. După câteva minute, se întoarse, ducând 
în cârcă pe un al doilea şi însoţit de o femeie în costum de 
ţărancă. Sigur că cititorii i-au şi recunoscut pe aceşti trei 
eroi ai povestirii noastre. Într-adevăr, erau Bertha, Courte- 
Joie şi  Trigaud  Fermitatea, hotărârea  Berthei se 
spulberaseră; acum era palidă, pierdută şi tremura toată. 
Când ajunseră în faţa castelului, nu se mai putu stăpâni şi, 


căzând în genunchi, îl strigă de mai multe ori pe Michel; 
după care, se ridică şi începu să alerge către zidurile 
năruite. În goana ei, se împiedică de ceva; acel ceva era un 
mort; înspăimântată, se aplecă peste chipul acela livid; apoi 
zărind şi alţi morţi, alergă, ca o nebună, de la unul la altul, 
căutându-l printre ei pe Michel. 

— Domnişoară - zise Courte-]Joie cu milă - nu-i printre ei. 
Ca să vă cruţ de acest trist spectacol i-am spus lui Trigaud 
să cerceteze el cadavrele; nu l-a văzut decât o dată sau de 
două ori pe domnul de la Logerie, dar fiţi sigură că l-ar fi 
recunoscut 

— Da, da, ai dreptate, zise Bertha, arătând către castel; 
dacă-i acolo... 

Şi mai înainte ca cei doi să fi avut vreme s-o oprească, ea 
se urcă pe prichiciul unei ferestre de la parter şi, în 
picioare, pe piatra aceea care se clătina, privi în hăul ce 
încă mai ardea mocnit la picioarele ei şi în care, timp de o 
secundă, fu ispitită să se arunce. La un semn al lui Courte- 
Joie, Trigaud o luă pe tânără în braţe şi o puse jos. Bertha 
nu opuse nicio rezistenţă, căci gândul care-o chinuia părea 
să-i fi anihilat voinţa. 

— Doamne, Dumnezeule, strigă ea, nu mi-ai îngăduit să 
fiu aici ca să-l apăr sau să mor împreună cu el, iar acum nu- 
mi laşi nici măcar mângâierea de a-l înmormânta cum se 
cuvine! 

— Domnişoară, zise Courte-Joie, resemnaţi-vă! Asta-i 
legea firii. Şi apoi gândiţi-vă că dacă domnul Michel e aici, 
lângă el trebuie să fie şi bietul Jean Oullier. 

Bertha scoase un geamăt; în durerea ei uitase de Jean 
Oullier. 

— E adevărat, continuă Courte-Joie, că bătrânul a murit 
aşa cum voia el să moară: cu arma în mână. Dar asta nu mă 
consolează să-l ştiu acolo. 

— Nu ne mai rămâne nicio nădejde? întrebă Bertha. Nu 
s-ar fi putut salva într-un fel sau altul? 

Courte-]Joie clătină din cap. 


— Mi se pare cu neputinţă! Uitaţi-vă! zise Courte-Joie 
arătând spre parterul preschimbat într-un cuptor, unde 
ardea planşeul de la etaj, cel din pod şi rămăşiţele 
acoperişului. Vedeţi? N-au mai rămas decât nişte ruine care 
ard şi nişte pereţi care ameninţă să se prăbuşească. Pun 
rămăşag, unu contra o sută, că logodnicul dumneavoastră şi 
bietul Jean Oullier au fost îngropaţi sub dărâmături. 

— Nu, nu, strigă Bertha, nu se poate, el nu e mort! Dacă 
va trebui o minune ca să-l salvez, ei bine, voi face acea 
minune! Am să răscolesc dărâmăturile, am să sondez 
pereţii! Îl vreau! Viu sau mort! Îl vreau, auzi, Courte-]Joie! 

Şi apucând cu mâinile ei albe capătul unei grinzi 
carbonizate care ieşise pe una din ferestre, Bertha începu 
s-o tragă spre ea, ca şi cum cu acea grindă ar fi putut urni 
masa uriaşă de zidărie ca să vadă ce se ascunde sub ea. 

— Doamne, ce vă trece prin cap? Asta-i o treabă mai 
presus chiar şi decât forţele lui Trigaud. De altfel, de îndată 
ce se va face ziuă, soldaţii se vor întoarce şi nu trebuie să vă 
găsească aici, domnişoară! Eu zic să plecăm! 

— Plecaţi, dacă vreţi, răspunse Bertha cu un accent care 
nu admitea replică. Eu rămân! Dacă soldaţii se vor întoarce, 
vor cerceta dărâmăturile. Am să mă arunc la picioarele 
şefului lor. Lacrimile, rugăminţile mele îl vor îndupleca să 
mă lase să-i ajut pe soldaţi şi să-l găsesc! Da! Îl voi găsi! 

— Vă îmbătaţi cu apă rece, domnişoară! Albaştrii vor 
recunoaşte în persoana dumneavoastră pe fiica marchizului 
de Souday. Dacă n-or să vă împuşte, vă vor lua prizonieră. 
Veniţi! Peste puţin se face ziuă, adăugă Courte-]Joie, pe care 
exaltarea fetei îl speriase. Dacă trebuie, vă făgăduiesc să vă 
aduc din nou în noaptea următoare, 

— Nu! Nu plec! răspunse tânăra. Ceva îmi spune că e aici 
şi că are nevoie de mine! 

Apoi văzând că, la un semn al lui Courte-]Joie, Trigaud se 
apropiase, gata s-o ia pe sus, Bertha se urcă din nou pe 
prichiciul ferestrei, de unde le strigă celor doi: 


— Dacă vreţi să mă luaţi de aici cu forţa, mă arunc în 
acest pojar! 

Courte-]Joie, înțelegând că nu va obţine nimic de la 
Bertha cu răul, încercă cu rugăminţi; dar deodată Trigaud, 
care rămăsese nemişcat, cu urechea la pândă, îi făcu semn 
să tacă. 

— Se întorc soldaţii? întrebă Courte-Joie. 

— Nu-i asta, răspunse Trigaud. 

Şi dându-l pe Courte-Joie jos din spinare, Trigaud se 
trânti pe burtă şi ascultă cu urechea lipită de pământ 
Bertha, fără să coboare de pe prichiciul ferestrei, se 
întoarse spre Trigaud, La gestul făcut de acesta, la cele 
câteva cuvinte rostite, inima începu să-i bată atât de tare, 
încât i se tăie răsuflarea. 

— Auzi ceva deosebit? întrebă Courte-]oie. 

— Da, răspunse Trigaud. 

Apoi le făcu semn, lui Courte-Joie şi Berthei, să asculte şi 
ei. Dar fata nu mai avu nevoie să pună urechea la pământ. 
Ridicându-se, strigă cu însufleţire: 

— Trăiesc! Trăiesc! 

— Să nu ne grăbim cu presupunerile, zise Courte-Joie, 
Aud, într-adevăr, un zgomot surd, care pare să vină din 
mijlocul dărâmăturilor, dar erau mai mulţi, domnişoară: 
cine ne garantează că zgomotul ăsta e făcut de cei pe care-i 
căutăm? 

— Cine ne garantează? Presimţirile mele care nu m-au 
lăsat să cedez în faţa rugăminţilor voastre şi să plec aşa 
cum voiaţi. Ei sunt, v-o spun eu! Ei, care şi-au găsit adăpost 
în vreo pivniţă şi care au rămas închişi acolo din pricina 
dărâmăturilor. 

— "Tot ce se poate, murmură Courte-]Joie. 

— Oh, e sigur, zise Bertha, dar cum să-i ajutăm? Cum să 
ajungem în locul unde se află? Dacă sunt într-o subterană, 
acea subterană trebuie să aibă o ieşire! Dacă sunt într-o 
pivniţă, pivniţa trebuie să aibă o răsuflătoare. Trebuie să-i 


găsim şi, dacă nu-i găsim, ei bine, o să scormonim pământul 
până când ajungem la ei! 

Spunând aceste vorbe, Bertha începu să dea ocol casei 
smulgând cu turbare, îndepărtând cu furie grinzile, 
bârnele, pietrele, ţiglele care căzuseră de-a lungul zidului. 
Dar brusc, scoase un strigăt. Trigaud şi Courte-Joie se 
apropiaseră, unul pe picioarele lui, celălalt ajutându-se de 
cioatele picioarelor şi de mâini. 

— Ascultaţi! le zise Bertha cu un aer de triumf. 

Într-adevăr, din locul unde se opriseră se auzea clar, 
venind din adâncurile casei dărâmate, un zgomot surd, dar 
continuu, zgomotul unei unelte ce lovea, la intervale 
regulate, în temelia castelului. 

— Acolo, zise Bertha arătând o grămadă de materiale 
prăvălite de-a lungul zidului, acolo trebuie căutat! 

Trigaud se apucă de treabă. Începu prin a da la o parte o 
bucată de acoperiş care căzuse drept lângă zid. Apoi azvârli 
cât colo o parte dintr-o fereastră căzută de la etaj în sfârşit, 
după ce îndepărtă tot ce se mai prăvălise în acel loc, 
descoperi o răsuflătoare prin care zgomotul făcut de cei 
îngropaţi sub dărâmături ajungea până la ei. Bertha voi să 
se strecoare prin acea răsuflătoare. Dar Trigaud o opri. Luă 
o şipcă din acoperiş, o aprinse de la focul care mai ardea 
încă şi, legându-l pe Courte-Joie cu chinga de care se slujea 
de obicei ca să-l ţină pe umeri, îl cobori pe acesta în 
subterană. Trigaud şi Bertha îşi ţinură răsuflarea. Îl auziră 
pe Courte-Joie vorbind cu cei de jos, apoi ologul trase de 
chingă, cerându-i lui Trigaud să-l ridice. 

— Trăiesc! Trăiesc, nu-i aşa? întrebă Bertha cu spaimă. 

— Da, domnişoară, răspunse Courte-]Joie; dar să nu 
cumva să încercaţi să intraţi în subterană; ei nu-s în pivniţa 
unde dă răsuflătoarea asta, ci într-un fel de nişă aflată 
alături; uşa prin care au intrat acolo e astupată acum. 
Trebuie spart zidul ca să ajungi până la ei, şi mă tem că, 
făcând treaba asta, o parte din boltă, care abia se mai ţine, 


să nu se prâăbuşească. Lăsaţi-mă să-l călăuzesc eu pe 
Trigaud. 

Courte-]Joie îşi făcu o provizie de şipci uscate şi ceru să fie 
coborât din nou în pivniţă. Trigaud îl urmă. După vreo zece 
minute, care i se părură Berthei cât nişte secole, se auzi un 
zgomot de pietre care se prăbuşesc; Berthei îi scăpă un 
strigăt de spaimă. Alergă spre răsuflătoare şi-i zări pe 
Trigaud care urca, purtând pe umeri trupul unui bărbat. 
Bertha îl recunoscu pe Michel. 

— E mort, Doamne, e mort! strigă ea fără să cuteze a 
înainta. 

— Nu, nu, răspunse din fundul pivniţei un glas pe care 
Bertha îl recunoscu a fi al lui Jean Oullier, nu-i mort! 

La aceste cuvinte, fata se năpusti, îl ajută pe Trigaud să-l 
pună pe băiat pe iarbă, şi liniştită acum, încercă să-l 
readucă la viaţă, udându-l cu apa care se strânsese într-o 
băltoacă de pe drum. 


CAPITOLUL LVII 


Landa din Bouaime 


ÎN TIMP CE BERTHA ÎNCERCA SĂ-L 
trezească pe Michel din leşinul pricinuit mai ales de 
sufocare, Jean Oullier ieşea, la rândul lui, afară, prin 
răsuflătoare, urmat de Courte-]Joie, tras în sus de Trigaud. 

— Numai voi doi eraţi înăuntru? îl întrebă Courte-Joie pe 
Jean Oullier. 

— Da. 

— Şi ceilalţi? 

— Se refugiaseră sub bolta scării; prăbuşirea tavanului i- 
a surprins acolo, înainte de a mai avea vreme să vină după 
noi. 

— Sunt morţi? 

— Nu cred. Fiindcă la vreo oră după plecarea soldaţilor 
am auzit vorbe şi nişte pietre date la o parte. Am strigat, 
dar nu ne-a auzit nimeni. 

— Atunci aţi avut noroc că am venit. 

— În ce ne priveşte pe noi, da. Fără voi, n-am fi izbutit în 
vecii vecilor să spargem zidul, mai ales în starea în care se 
afla tânărul baron. Asta zic şi eu luptă, nu glumă! 

— Mai ales că încă nu s-a terminat! zise Courte-]Joie. 

— Ce vrei să spui? 

— Nu eşti salvat decât pe jumătate, Jean Oullier. Sunt 
ceasurile două din noapte, Albaştrii bat pretutindeni 
drumurile, se pot întoarce dintr-o clipă într-alta, iar tu şi 
Trigaud aveţi de cărat cu voi un invalid, un rănit şi o femeie. 

— Ei bine, să ne luăm toate precauţiile. 

Şi Jean Oullier începu să cotrobăiască prin cartuşierele 
soldaţilor morţi, le luă toate cartuşele pe care le găsi, îşi 
încărcă puşca, cu tot atâta sânge-rece cum făcea pe 


vremuri, înainte de a porni la vânătoare şi, apropiindu-se de 
Bertha şi de Michel, îl întrebă pe acesta din urmă care, 
între timp îşi venise în fire: 

— Poţi să mergi? 

Michel nu răspunse. 

— Poţi să mergi? îl întrebă şi Bertha, în aşa fel încât de 
data asta tânărul nu se mai putu eschiva. 

— Cred că da, răspunse el. 

De fapt, singura lui rană fusese pricinuită de un glonţ 
care-i străpunsese braţul, fără să-i atingă osul. Bertha îi 
cercetase rana şi-i legase braţul cu eşarfa de mătase albă 
pe care-o avea la gât. 

— Dacă nu poţi merge, zise Jean Oullier, am să te duc eu 
în spate. 

La această nouă dovadă de simpatie a bătrânului 
vandeean faţă de tânărul baron, Bertha se apropie de Jean 
Oullier. 

— Ai să-mi explici, zise ea, de ce l-ai luat cu tine pe 
logodnicul meu - şi apăsă asupra acestor cuvinte -, de ce l- 
ai obligat să-şi părăsească postul şi l-ai târât în toată 
povestea asta, atrăgând astfel asupra lui acuzaţii grave, 
ruşinoase şi supunându-l unor mari primejdii? 

— Dacă reputaţia domnului de la Logerie a avut de 
suferit din vina mea, zise Jean Oullier cu blândeţe, i-o voi 
drege. 

— Tu? zise Bertha din ce în ce mai mirată. 

— Da, căci voi povesti cât de curajos şi de hotărât s-a 
arătat acest tânăr atât de fragil şi de delicat. 

— O să faci tu asta, Jean? întrebă Bertha. 

— Nu numai că o voi face, dar dacă mărturia mea nu va fi 
de ajuns, îi voi căuta pe cei alături de care s-a luptat; fiindcă 
acum ţin şi eu ca numele lui să fie onorat şi respectat. 

— Cum! Tocmai tu vorbeşti astfel, Jean? Tu care ziceai că 
ai prefera să mor decât să-i port numele? 

— Da! Ca să vezi cum se schimbă lucrurile, domnişoară; 
astăzi doresc din toată inima să-l văd pe domnul Michel 


ginerele stăpânului meu. 

Jean Oullier rosti aceste vorbe cu un glas atât de trist şi 
de emoţionat, privind-o pe Bertha cu o astfel de expresie, 
încât fata simţi, cum i se strânge inima şi, fără voia ei, se 
gândi la Mary. Tocmai se pregătea să-l întrebe pe bătrân 
unele lucruri în legătură cu această problemă, când vântul 
aduse pe aripile sale sunetele unei fanfare de infanterie, 
care veneau dinspre Clisson. 

—  Courte-]Joie avea dreptate! strigă Jean Oullier. 
Explicaţia pe care vrei să mi-o ceri, domnişoară Bertha, ţi-o 
voi da de îndată ce ne-o vor îngădui împrejurările. Pe 
moment, să ne gândim la siguranţa noastră. 

Apoi, trăgând din nou cu urechea: — La drum! strigă el. 
Nu mai avem niciun minut de pierdut! 

Şi, apucându-l pe Michel de braţul sănătos, dădu 
semnalul de plecare. 

— Încotro o luăm? întrebă Courte-Joie, cocoţat din nou pe 
umerii lui Trigaud. 

— Trebuie să ajungem la ferma aceea izolată din Saint- 
Hilaire, răspunse Jean Oullier, care, de la primii paşi pe 
care-i făcu alături de Michel, îl simţi pe tânăr clătinându-se. 
E cu neputinţă ca rănitul să facă cele opt leghe ce ne 
despart de Machecoul. 

Deşi mergeau destul de încet, din pricina lui Michel, 
fugarii nu mai aveau de făcut decât vreo două, trei sute de 
paşi până la fermă, când Trigaud îi arătă lui Courte-Joie o 
măciucă grosolană, pe care şi-o făcuse din trunchiul unui 
copac tânăr, şi de care se sprijinea cu nădejde. Ba, mai mult 
decât atât, tot drumul nu făcuse altceva decât să curețe, cu 
grijă, scoarţa subţire, cu un cuţit. 

— Naiba să te ia de dobitoc! strigă Courte-]Joie în culmea 
furiei. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Jean Oullier. 

— Prostul ăsta a pus pe urmele noastre toată haita 
filipiştilor. Cum dracu' de n-am observat ce face? A semănat 


peste tot numai crengi şi bucăţi de scoarță de copac; sigur 
că soldaţii ne vor lua urma! 

— Drace! zise Jean Oullier, ce-i de făcut? 

— Să renunţăm la ferma din Saint-Hilaire, unde ne vor 
lua ca din oală. 

— Dar, zise Bertha, Michel nu poate merge mai departe. 
Uitaţi-vă la el cât e de palid. 

— S-o luăm la dreapta, zise Jean Oullier; ajungem în 
landa din Bouaime şi ne ascundem printre stânci. Ca să 
lăsăm cât mai puţine urme şi să mergem cât mai repede, 
am să-l iau pe domnul Michel în spate. Trigaud, rămâi în 
urmă; pasul tău mare va acoperi urmele paşilor noştri. 

Landa din Bouaime, spre care se îndreptă micul grup, se 
afla cam la o leghe de târgul Saint-Hilaire. Ca să ajungi 
acolo trebuia să treci râul Maine; landa, presărată cu 
bolovani mari de granit, era foarte lată, întânzindu-se în 
partea de nord până la Remanille şi Montbert. Dintre 
tufişurile de mărăcini, presărate cu flori galbene de drobiţă 
şi de grozamă, se înălța o sumedenie de dolmene şi de 
menbhire. Jean Oullier îşi conduse ceata spre una din cele 
mai înalte pietre de acest fel. Piatra era dreaptă şi se 
sprijinea pe patru picioare uriaşe de granit. Zece sau 
douăsprezece persoane s-ar fi putut lesne ascunde sub ea. 
Nici nu ajunseră bine şi Michel, care-şi pierduse din nou 
cunoştinţa, ar fi căzut grămadă, dacă nu l-ar fi susţinut 
Bertha. Îl aşezară binişor, sub dolmen, unde tânărul se 
prăvăli într-un somn adânc. Trigaud fu pus de sentinelă, pe 
dolmen. Strania statuie, pe un şi mai straniu piedestal, 
amintea de uriaşii care, cu două mii de ani în urmă, 
înălţaseră acest ciudat altar. Courte-Joie, fusese aşezat 
alături de Michel, vegheat cu grijă de Bertha; Jean Oullier 
se dusese să caute ceva de-ale gurii, de care fugarii aveau 
mare nevoie. Trecuseră aproape două ceasuri de când 
Trigaud îşi plimba privirile prin landă, fără să vadă şi să 
audă altceva decât bâzâitul viespilor şi al albinelor care 
zburau în jurul florilor de drobiţă şi de cimbrişor; aburii ce 


se ridicau din pământul umed începură să capete, în ochii 
lui Trigaud, tente roşcate care, împreună cu razele soarelui 
ce începuse să dogorească straşnic, îl îmbiau grozav la 
somn. "Tocmai începuse să, moţăie, când o împuşcătură îl 
smulse brusc din toropeală. Trigaud privi în direcţia 
târgului Saint-Hilaire şi zări un mic nouraş alb. Apoi, 
distinse un om care fugea cât îl ţineau picioarele, părând că 
se îndreaptă în direcţia dolmenului. Dintr-o săritură, cobori 
de pe piedestalul lui. Bertha, care rezistase ispitei 
somnului, la zgomotul împuşcăturii îl trezi pe Courte-]Joie. 
Trigaud îl puse pe olog pe umeri, şi nu rosti decât aceste 
două cuvinte, care de fapt nici nu mai aveau nevoie de vreo 
explicaţie: 

— Jean Oullier! 

Courte-]Joie îşi duse mâna streaşină la ochi şi-l recunoscu 
pe vandeean. Numai că în loc să se îndrepte spre dolmen, 
acesta o luase spre colina opusă şi se îndrepta spre 
Montbert. Mai observă că în loc să se ascundă de cei care-l 
urmăreau, bătrânul vandeean o lua, dimpotrivă, pe 
drumurile cele mai bătute, ca să fie văzut, cale de o leghe, 
de cei din urma lui. Jean Oullier avea prea multă experienţă 
ca să acţioneze cu atâta uşurinţă; dacă proceda astfel, avea, 
desigur, un motiv într-adevăr, urmărea să atragă asupră-i 
toată atenţia duşmanului şi să-l abată de la cei ascunşi în 
landă. Courte-Joie socoti că n-aveau ceva mai bun de făcut 
decât să rămână în locul unde se aflau şi să aştepte 
evenimentele, observând cu atenţie ceea ce avea să se 
întâmple. Drept pentru care îl rugă pe Trigaud să-l urce pe 
dolmen; dar oricât de măruntă i-ar fi fost făptura, socoti mai 
prudent să se culce pe burtă, cu faţa spre colina câtre care 
se îndreptase Jean Oullier. Nu peste mult văzu apărând un 
soldat, apoi un al doilea şi, pe urmă, pe al treilea. Numără 
astfel vreo douăzeci. Soldaţii nu păreau grăbiţi s-o ia la 
goană pe urma fugarului, ci se eşalonară în landă, în aşa fel 
încât să-i taie acestuia calea, dacă ar fi fost ispitit să se 
întoarcă. Această tactică dădu şi mai mult de bănuit lui 


Courte-]Joie: presupuse că soldaţii pe care-i vedea nu erau 
singurii care-l urmăreau pe Jean Oullier. Dincolo de colina 
pe care urca acesta, începeau nişte mlaştini. 

— Hm! făcu Courte-]oie. 

— Ce e? întrebă Trigaud. 

— Albaştrii, răspunse primul arătând cu degetul către 
mlaştină. 

Într-adevăr, printre trestii se văzu lucind ţeava unei 
puşti; apoi se ivi o umbră, căreia i se alăturară încă vreo 
douăzeci. Courte-Joie îi văzu pe soldaţi pitindu-se printre 
trestii, aşa cum te piteşti când pândeşti vânatul. Vânatul era 
Jean Oullier. Coborând panta avea să cadă în mâinile celor 
care-l aşteptau. Trebuia prevenit cu orice risc. Courte-]oie 
îşi luă puşca şi trase. Jean Oullier recunoscând împuşcătura 
trasă de arma cu ţeavă scurtă a lui Courte-Joie, se întoarse 
brusc şi, în loc să-şi continue drumul spre mlaştină, cobori 
repede colina. Nu mai alerga, zbura; sigur că născocise 
vreun plan din moment ce se grăbea astfel! Dar, oricât se 
străduise  Courte-Joie să ascundă fumul împuşcăturii, 
soldaţii observând de unde se trăsese, se adunară laolaltă, 
cei din mlaştină cu cei din landă, şi începură să se 
sfătuiască asupra a ce aveau de făcut. Courte-]oie se uită cu 
atenţie de jur împrejur, scrută zarea, apoi muindu-şi un 
deget în gură, îl ridică în sus să vadă dincotro bătea vântul; 
văzu că bătea dinspre partea unde se aflau soldaţii; apoi 
pipăi mărăcinişul din jur, ca să vadă dacă era destul de 
uscat. 

— Ce faci? întrebă Bertha, înțelegând foarte bine 
iminenţa primejdiei şi ajutându-l pe Michel - care părea 
încă foarte slăbit - să se ridice în picioare. 

— Ce fac sau mai curând ce am de gând să fac, dragă 
domnişoară? Am de gând să fac un foc straşnic, cu care vă 
veţi putea lăuda deseară, dacă - datorită acestui foc - veţi 
ajunge cu bine acasă, aşa cum nădăjduiesc. 

Şi spunând acestea, îi dădu lui Trigaud mai multe bucăţi 
aprinse de iască, pe care acesta le aşeză printre ierburile 


uscate; 'Trigaud tocmai punea ultima bucată de iască 
aprinsă, când Jean Oullier ajunse la dolmen. 

— Sus! În picioare! strigă el. N-am decât zece minute 
avans faţă de soldaţi! 

— Da, dar acum vom avea douăzeci! răspunse Courte- 
Joie arătând flăcările ce începeau să se înalțe şi să 
pârjolească mărăcinii uscați. 

— Focul ăsta nu va fi atât de puternic încât să-i poată 
opri! zise Jean Oullier. 

Apoi, cercetând cerul, adăugă: — De altfel, vântul va 
împinge flăcările chiar în direcţia în care ne vom îndrepta 
noi. 

— Da, dar odată cu flăcările va împinge şi fumul, 
răspunse Courte-Joie, cu un aer triumfător, şi tocmai pe 
fumul ăsta contez eu, ca soldaţii să nu vadă nici câţi suntem, 
nici încotro o luăm. 

Nemaispunând nimic, Jean Oullier îl luă pe Michel în 
spinare, cu toată împotrivirea tânărului, apoi o porni după 
Trigaud, care le servea de călăuză. 

— Ia-o de mână pe domnişoara, îi zise Courte-]Joie lui Jean 
Oullier. În zece minute nu vom mai vedea pe unde călcăm şi 
vom răsufla mult mai greu. 

Într-adevăr, nici nu trecuseră minutele anunţate de 
Courte-]Joie, că cele zece coloane de fum se uniră şi se 
preschimbară într-un adevărat nor, ce se întindea pe o 
suprafaţă de vreo trei sute de paşi, în vreme ce flăcările 
începură să trosnească surd în urma lor. 

— Vezi destul ca să ne poţi conduce? îl întrebă Jean 
Oullier pe Courte-Joie. 

— Cea mai bună călăuză e fumul; dacă ne luăm după el, 
ne va duce exact acolo unde vrem să ajungem. 

Jean Oullier era unul dintre acei oameni care cunosc 
preţul timpului, dar şi al vorbei. Spuse doar atât: 

— La drum! 

Merseră astfel cam vreun sfert de ceas, fără să iasă din 
norii de fum pe care vântul îi mâna tot mai repede. Din 


când în când, Jean Oullier o întreba pe Bertha, pe jumătate 
sufocată: 

— Mai poţi respira? 

Dintr-o dată, Trigaud, care mergea în frunte, se opri şi se 
dădu brusc un pas înapoi. Intrase cu piciorul adânc, în apa 
pe care fumul îl împiedicase s-o vadă, şi se udase până la 
genunchi. Aubin scoase un strigăt de bucurie. 

— Am ajuns! zise el. Fumul ne-a călăuzit mai bine decât 
un câine de vânătoare. Ştii unde suntem, nu-i aşa? îl întrebă 
el pe Jean Oullier. 

— Da; cum vom ajunge însă la insuliţă? 

— Dar Trigaud ce treabă are? 

— Bun! Spune-mi, Courte-]Joie, nu crezi că soldaţii ne vor 
descoperi şiretlicul? 

— Ba da şi chiar ne vor urmări. Ei nu ştiu câţi suntem; îi 
punem la adăpost pe domnişoara şi pe rănitul nostru, după 
care eu, tu şi Trigaud ieşim la lumină, tragem câteva focuri 
de puşcă, să vadă că noi suntem ăia pe care-i urmăresc, 
apoi ne îndreptăm spre pădurea Gineston, de unde ne va fi 
uşor să ne întoarcem la noapte, pe insuliţă. 

— Dar mâncare pentru bieţii copiii ăştia? 

— Ei, nu mor ei de foame dacă rabdă douăzeci şi patru de 
ore. 

— Bine, fie. Se pare că noaptea de ieri mi-a zdruncinat 
rău mintea, din moment ce nu m-am gândit eu însumi la 
toate astea. 

— Nu vă expuneţi de prisos, zise Bertha aproape 
bucuroasă de faptul că avea să rămână singură cu cel pe 
care-l iubea. 

— Fii liniştită, zise Jean Oullier. 

Trigaud îl luă pe Michel în braţe şi intră în apa care în 
curând îi ajunse până la piept. Apoi apa începu să scadă 
când uriaşul poposi la un soi de insuliţă, de vreo 
douăsprezece picioare, care părea, în mijlocul acestei ape 
domoale, un vast cuib de rațe sălbatice. Căci insuliţa era 
acoperită de o adevărată pădure de papură. Trigaud îl 


aşeză pe Michel deasupra unei grămezi de stuf şi se 
întoarse s-o ia pe Bertha, pe care o trecu în acelaşi fel, 
aşezând-o alături de tânăr. 

— Ascundeţi-vă în mijlocul insuliţei, le strigă Jean Oullier 
de pe celălalt mal. Ridicaţi trestiile pe care le îndoiţi când 
treceţi, şi nici dracu' n-o să vă dea de urmă. 


CAPITOLUL LVIII 


Unde casa „Aubin Courte-Joie şi compania” fac cinste 
rangului lor social 


VENISE VREMEA CA CEI TREI 
vandeeni să pună în practică ceea ce hotărâseră la malul 
lacului. 

Flăcările se întindeau cu o rapiditate prodigioasă; 
cuprinseseră vârfurile înflorite ale drobiţelor, şi, înainte de 
a le mistui până la rădăcină, păreau că vor să le 
împodobească cu purpură şi aur. Freamătul lor, aidoma 
unei mări, creştea din toate părţile în jurul celor trei fugari 
şi fumul devenea din ce în ce mai des şi mai înăbuşitor. Dar 
fugarii goneau mai repede ca ele aşa că, nu peste mult, cei 
trei scăpară de lăcomia vâlvătăilor. O luară-la stânga şi 
ajunseră într-un punct al văii unde aproape că nu mai exista 
nici urmă din fumul acela des, care-i ajutase totuşi să-i pună 
la adăpost pe Bertha şi pe Michel. 

— Acum să ne târâm! strigă Jean. Soldaţii nu trebuie să 
ne vadă, înainte de a afla ce au de gând să facă şi încotro se 
îndreaptă. 

De-abia apucă Trigaud să se lase la pământ, că un glonte 
şuieră pe lângă el. Dacă s-ar fi aflat în picioare, glontele i-ar 
fi străpuns pieptul. 

— Drace! strigă Courte-Joie, sfatul tău a fost cum nu se 
poate mai nimerit. 

În aceeaşi clipă, zăriră un şir de soldaţi, răspândiţi pe 
vreo jumătate de leghe din o sută în o sută de paşi, 
aşteptându-i pe vandeeni să apară. N-apucară cei trei să 
facă zece paşi că se şi auziră şase sau opt împuşcături. 

— Ah, mii de trăsnete! strigă dintr-o dată ologul. Aud un 
zgomot care nu-mi spune nimic bun! 


— Ei, drăcie! zise Jean Oullier, ne întâmpină cavaleria? 
Repede! Să plecăm! 

Dar, un strigăt de durere îi tăie lui Jean Oullier avântul. 

— Ce ai? întrebă Courte-]Joie. 

— Nimic, nimic, nu te nelinişti din pricina mea. Mi-am 
scrântit piciorul... Numai că mă doare atât de rău încât nu 
pot face nici un pas... 

— Atunci, stai pe loc, Trigaud! 

— Cred că nu veţi face nebunia să rămâneţi! strigă Jean 
Oulllier. 

— Pe legea mea, da! 

— Nu, nu, Courte-]Joie. Voi trebuie să trăiţi, să-i scoateţi 
pe cei doi tineri de acolo! Dar ce faci, Trigaud? întrebă Jean 
Oullier privindu-l pe uriaşul care coborâse într-o ravină şi 
care ridica un bloc de granit. 

— Vino încoace! strigă Trigaud, arătându-i lui Jean 
Oullier o adâncitură pe care apele o scobiseră sub piatră. 
Vâră-te aici! 

Jean se târi până acolo şi se strecură sub pietroi, 
bălăcindu-se în apă până la pulpe; după care, Trigaud puse 
uşurel pietroiul la loc, în aşa fel încât cel de dedesubt să 
aibă şi aer şi lumină. 

De-abia isprăviseră, şi cavaleria se şi ivi în partea de sus 
a pantei. Cincizeci de paşi îl mai despărţeau pe Trigaud de 
un hăţiş în care s-ar fi putut salva. Dar un subofițer de 
vânători, călăreț straşnic, ajunsese atât de aproape de ei 
încât Trigaud simţea în ceafă răsuflarea calului. Vrând să 
isprăvească această goană, subofiţerul se ridică în scări şi-şi 
năpusti cu atâta putere sabia, încât fără îndoială că l-ar fi 
despicat în două pe Courte-Joie, dacă bidiviul, speriat, nu s- 
ar fi năpustit în aceeaşi clipă spre stânga, în vreme ce 
Trigaud făcu acelaşi lucru, spre dreapta. 

— Întoarce-te! strigă Courte-Joie şi ducându-şi puşca 
încărcată, la ochi, îl ţinti pe subofițer. 

— Unul! strigă Trigaud, care, din pricina primejdiei, 
devenise vorbăreţ, ceea ce nu era în firea lui. 


În vremea asta, se apropiară şi ceilalţi soldaţi; doar 
câteva lungimi de cai îi mai despărţeau de cei doi vandeeni. 
Dar, două secunde îi fuseseră de ajuns lui Courte-]Joie ca să- 
şi dea seama de posibilităţile pe care i le oferea locul unde 
se afla. Ajunseseră la capătul landei din Bouaime, la câţiva 
paşi de răscrucea de unde porneau mai multe drumuri. Ca 
toate răscrucile vandeenilor şi ale bretonilor, şi răscrucea 
asta îşi avea troiţa ei: era o cruce mare de piatră, pe 
jumătate năruită, dar care putea totuşi oferi, de bine, de 
rău, un adăpost temporar. În dreapta, începeau hăţişurile. 
Dar n-avea rost să te gândeşti la ele, fiindcă trei sau patru 
cavalerişti o şi porniseră într-acolo, în stânga, era râul 
Maine care, în acel loc, făcea un cot. Nu-l puteau însă trece, 
pentru că malul celălalt era stâncos şi abrupt şi până-ar fi 
găsit ei un loc pe unde să se poată căţăra, ar fi fost ciuruiţi 
de gloanţe. Courte-Joie se decise deci pentru troiță, aşa că 
Trigaud se îndreptă într-acolo, în momentul în care acesta 
dădea să se pitească după obeliscul de piatră, un glonţ se 
turti de faţa acelei troițe şi ricoşând, îl izbi pe Courte-]Joie în 
obraz. Câteva pete mari de sânge căzură pe mâinile lui 
Trigaud. Văzându-le, uriaşul, scoțând un strigăt de furie, se 
năpusti asupra soldaţilor aşa cum face mistrețul când e 
încolţit de vânători. În aceeaşi clipă, zece săbii se ridicară 
deasupra capetelor lor, iar un jandarm întinse mâna să-l 
apuce pe Courte-]Joie. Dar măciuca lui Trigaud se abătu ca 
un fulger şi-l făcu zob. Urmă o grindină de împuşcături. 
Trigaud, cu un glonte în piept, părând insensibil la durere, 
îşi răsuci cu putere măciuca şi mai dobori vreo trei 
cavalerişti. 

— Mii de trăsnete! strigă un ofiţer. Să pierdem atâţia 
oameni pentru prăpădiţii ăştia doi? 

Şi îmboldindu-şi calul, făcu un salt atât de puternic încât 
Trigaud, izbit drept în piept, căzu în genunchi. Cavaleristul 
profită de această cădere şi-l izbi pe Courte-Joie atât de 
tare cu sabia, încât aproape că-i despică ţeasta. 


— Aruncă-mă lângă troiță şi fugi... mai apucă el să-i 
spună lui Trigaud, după care îşi dădu sufletul. 

Trigaud însă turbat de furie, îşi năpusti din nou măciuca 
doborându-l pe  cavalerist. Cum puterea inumană a 
uriaşului păru să-i sperie pe soldaţi, aceştia îşi încărcară din 
nou armele şi traseră. Şiroind de sânge, străpuns de patru 
sau cinci gloanţe, Trigaud mai avu totuşi puterea să-l ia în 
braţe pe vechiul şi bunul său prieten Courte-Joie. După 
care, se îndreptă spre râu. Ajunse la mal fără ca vreunuia 
dintre soldaţi să-i vină ideea să-l oprească. Merse până la 
locul unde era apa mai adâncă şi, strângând la piept trupul 
lui Courte-]Joie, se aruncă în unde fără să rostească vreun 
cuvânt. Apa făcu deasupra câţiva bulbuci, după care undele 
se liniştiră. 

Cu pistoalele în mâini, cavaleriştii aşteptară încă multă 
vreme pe mal doar, doar uriaşul va ieşi la suprafaţă ca să 
respire. Dar Trigaud nu mai reapăru. Trupul său rămăsese 
să se odihnească pentru totdeauna, alături de cel al 
prietenului său, pe patul de trestii din adâncul râului Maine. 


CAPITOLUL LIX 


În care sosesc ajutoare tocmai de unde nu te aştepţi 


ÎN SĂPTAMÂNA CARE TRECUSE, 
jupânul Courtin stătuse foarte prudent şi liniştit acasă, în 
ferma lui din Logerie. Ca tuturor diplomaților, jupânului 
Courtin nu-i plăcea războiul. Socotea - şi pe bună dreptate 
- că vremea împuşcăturilor şi a loviturilor de sabie va trece 
repede, şi el voia să se simtă în putere şi bine dispus în 
momentul când va putea trage foloasele. Prevăzătorul 
fermier era totuşi cam neliniştit în ceea ce priveşte rolul pe 
care-l jucase atât în moartea lui Bonneville, cât şi în 
arestarea lui Jean Oullier. Era destul de îngrijorat şi din 
pricina stăpânului său, tânărul baron Michel, care - oricât 
ar fi fost el de moale şi de îngăduitor - n-avea să-i ierte 
faptul că, într-o anumită seară, îi tăiase chinga de la şa. 
Socotind că cel mai bun mijloc de a se da la fund ar fi să se 
prefacă bolnav, se vâri în pat şi puse slujnica să-i anunţe pe 
toţi cei cu care avea el de-a face - vecini şi stăpâni de ferme 
- că febra tifoidă - care-l doborâse pe Tinguy - îl adusese şi 
pe el la doi paşi de groapă. Doamna de la Logerie, în 
durerea pe care i-o pricinuise fuga lui Michel, îşi chemase 
de două ori fermierul. Dar cum acesta anunţase că e bolnav, 
trufaşa baroană îşi înfrânse mândria şi se duse ea acasă la 
el. Auzise că Michel ar fi fost luat prizonier. Voia deci să 
plece la Nantes, să uzeze de creditul de care se bucura, ca 
să-şi scape băiatul, şi de toată autoritatea ei de mamă, ca 
să-l ia cu ea, departe de ţinutul acela blestemat. Avea să 
lipsească multă vreme de la castel, unde i se părea 
periculos să mai rămână, mai ales acum, când se pregătea o 
răzmeriţă, aşa că trebuia neapărat să-l vadă pe Courtin şi 
să-i spună ce are de făcut cu casa. Courtin îi făgădui să se 


arate demn de încrederea ce i se acorda, dar cu o voce atât 
de stinsă şi de tristă, încât baroana, cu toate necazurile ei, îi 
părăsi pe fermier cu inima plină de jale pentru starea în 
care se afla acesta. Apoi, avură loc luptele de la Chene şi 
Penissiere. În ziua în care avuseseră loc aceste lupte, 
zgomotul împuşcăturilor ajunsese până la urechile lui 
Courtin şi neliniştea acestuia sporise. Dar, când află de 
rezultatul celor două lupte, se vindecă pe loc. A doua zi se 
simţi atât de bine, încât, cu toate protestele servitoarei sale, 
încălecă şi-o porni spre Montaigu. Acolo, jupânul Courtin 
află că făcuse drumul degeaba. Subprefectul, cu care avea 
el treabă, îl trimise după instrucţiuni la Aigrefeuille, chiar la 
generalul Dermoncourt. Generalul, foarte preocupat în acel 
moment de mişcarea trupelor - şi ca militar brav şi loial, 
simțind prea puţină simpatie pentru oamenii de teapa lui 
Courtin - ascultă, cu un aer distrat, denunţurile acestuia şi 
se arătă de o răceală care-l îngheţă pe primarul din 
Logerie. Acceptă totuşi propunerea pe care i-o făcu 
fermierul de a plasa o garnizoană în castelul Logerie, a 
cărui poziţie i se părea excelentă ca să asigure securitatea 
teritoriului dintre Machecoul şi Saint-Colombin. Dar, se 
pare că soarta voia să-l despăgubească pe Courtin pentru 
primirea proastă făcută de general. Căci, ieşind din casa 
care slujea de cartier general, el fu abordat de un personaj 
pe care nu-l mai văzuse niciodată şi care se arătă totuşi faţă 
de el de o politeţe şi de o atenţie mişcătoare. Acel personaj 
era un om de vreo treizeci de ani, îmbrăcat în negru, 
aidoma cavaleriştilor din oraş. Fruntea îi era îngustă, nasul 
ca un cioc de pasăre. Buzele le avea subţiri, bărbia ascuţită, 
părul negru ca pana corbului, iar ochii cenuşii păreau că se 
uită tot timpul printre pleoapele strânse. Cele câteva vorbe 
rostite de necunoscut părură să-i redea fermierului buna 
dispoziţie; acceptă deci, cu plăcere, invitaţia de a mânca 
împreună, la hanul Saint-Pierre şi, după două ceasuri 
petrecute în compania omului al cărui portret l-am schiţat 
mai înainte, Courtin şi noul său prieten se simţiră atât de 


strâns legaţi unul de celălalt, încât, la despărţire, nu mai 
pridideau să-şi strângă mâinile. Încălecând şi dând pinteni 
calului, Courtin îi mai făgădui o dată necunoscutului că nu 
va aştepta prea mult până ce va primi veşti de la el. Către 
ora nouă seara, Courtin încă mai mergea pe drum, 
îndreptându-se spre Logerie, dar cu gândul la Aigrefeuille. 
Părea foarte vesel şi bine dispus. Mai întâi, pentru că a 
doua zi, când avea să se trezească, la o azvârlitură de băţ 
de ferma lui se vor afla cincizeci de soldaţi, a căror 
vecinătate îl liniştea nu numai în privinţa celor făptuite 
până atunci, ci şi a celor pe care avea de gând să le mai 
facă. Socotea că, în calitate de primar, ar putea dispune de 
cele cincizeci de baionete după pofta inimii sale, în ceea ce-i 
privea pe duşmanii personali, Asta îi stimulă ura şi-i flată 
amorul propriu. Dar, oricât de seducătoare ar fi fost 
perspectiva unei gărzi pretoriene, ea nu-i putea totuşi 
satisface setea de înavuţire. Se pare că necunoscutul îi 
fluturase pe dinaintea ochilor cu totul altceva decât paietele 
unei glorii efemere; căci - în ceţurile viitorului - jupânul 
Courtin întrezări grămezi de aur şi de argint, spre care şi 
întindea mâna, cu un surâs plin de mulţumire. Stăpânit de 
aceste agreabile gânduri, ameţit de aburii vinului cu care 
necunoscutul îl cinstise din belşug, jupânul Courtin aţipi; 
trupul i se legăna când în dreapta, când în stânga, după 
capriciile căluţului. Dar tocmai când visa el mai frumos, o 
voce rugătoare îi readuse la realitate. 

— Ce vrei? strigă Courtin ţărăncii care-l trezise. 

— Ajută-mă, om bun! Milostiveşte-te! 

Văzând că nu era vorba decât de o femeie, Courtin se 
linişti. 

— Comiţi un delict, drăguță! Nu-i voie să opreşti oamenii 
pe drum şi să le ceri de pomană! 

— Pomană? Dar cine-ţi cere pomană? strigă necunoscuta 
al cărei ton trufaş îl izbi pe Courtin; vreau să-mi dai o mână 
de ajutor să salvez un nefericit care moare de oboseală şi 


de frig; vreau să-mi împrumuţi calul ca să-l pot duce la vreo 
fermă apropiată. 

— Şi cine-i cel pe care trebuie să-l ajut? 

— După costum, cred că eşti de prin împrejurimi. Nu ezit 
deci să-ţi spun cine e, fiindcă sunt sigură că n-ai să-l 
trădezi... E unul de-ai noştri... 

Sunetul vocii necunoscutei îi aţâţă grozav curiozitatea lui 
Courtin. Se aplecă peste grumazul calului, încercând să 
recunoască persoana căreia îi aparţinea această voce, dar 
nu reuşi. 

— Cine eşti dumneata? întrebă el. 

— N-are importanţă. 

— Cum vrei să-mi dau calul unor oameni pe care nu-i 
cunosc? 

—  Hotărât, n-am noroc! Răspunsul dumitale îmi 
dovedeşte că am greşit vorbindu-ţi ca unui prieten. Văd 
bine că trebuie să folosesc alt mijloc. Ai să-mi dai calul 
imediat! 

— Nu zău! 

— Ai două minute la dispoziţie ca să te hotărăşti! 

— Şi dacă refuz? 

— Îţi zbor creierii, zise ţăranca, îndreptând spre Courtin 
ţeava unui pistol şi trăgându-i piedica, pentru a-i dovedi 
jupânului că nu glumeşte şi că-şi va pune planul în aplicare. 

— A, în sfârşit, acum te recunosc, eşti domnişoara de 
Souday! zise jupânul din Logerie coborând repede din şa. 

— Bun! zise Bertha, acum spune-mi numele dumitale şi 
mâine îţi vei găsi calul la poartă. 

— Nu-i nevoie, fiindcă vreau să te ajut. 

— Dumneata? Şi de ce această schimbare? 

— Fiindcă bănuiesc că persoana pe care îmi ceri s-o ajut 
este stăpânul meu. 

— Numele lui? 

— Domnul Michel de la Logerie. 

— Ah, eşti unul dintre arendaşii lui! Bun, deci avem şi 
unde-l duce! 


— Dar... bâigui Courtin, căruia nu-i surâdea câtuşi de 
puţin perspectiva de a da ochii cu Michel şi mai ales gândul 
că de îndată ce tânărul va păşi, împreună cu Bertha, sub 
acoperişul lui, îşi va face apariţia şi Jean Oullier. — Vezi, eu 
sunt primar, şi... 

— "Te temi să nu te compromitem, zise Bertha cu dispreţ. 

— O, nu; mi-aş da şi sângele pentru tânărul meu stăpân. 
Dar chiar la castelul din Logerie s-a instalat o garnizoană 
de soldaţi... 

— Cu atât mai bine. Nu-şi vor închipui că nişte rebeli au 
cutezat să se ascundă atât de îproape de ei. 

— Dar, socot - şi spun asta în interesul domnului baron - 
că Jean Oullier va putea face rost de o locuinţa mult mai 
sigură decât casa mea, unde soldaţii intră şi ies de 
dimineaţa până seara. 

— Din păcate, pe Jean Oullier nu mai putem conta de- 
acum încolo. 

— Cum adică? 

— Am auzit azi-dimineaţă un schimb foarte viu de focuri, 
în landă. Trebuia să vină să ne ia din locul unde ne 
ascunsesem, dar l-am aşteptat degeaba; n-a mai venit... 
Jean Oullier e mort sau a fost luat prizonier, fiindcă el nu-i 
dintre aceia care-şi lasă prietenii să aştepte. 

Dacă ar fi fost ziuă, lui Courtin i-ar fi fost greu să-şi 
ascundă bucuria pricinuită de această veste, care-l elibera 
de toate neliniştile şi temerile sale. 

— Să mergem, zise Bertha. 

— Asta vreau şi eu. Dar ce miroase aşa a ars? 

— Au dat foc mărăcinişului. 

— Aha! Şi cum de n-a ars şi domnul baron? 

— Jean Oullier ne-a dus în mlaştina din Freneuse. 

— Aha! De asta sunteţi udă din cap până-n picioare! 

— Da! Când am văzut că Jean Oullier nu se mai întoarce, 
am traversat mlaştina, ca să mă duc după ajutoare; 
neîntâlnind pe nimeni, l-am luat pe Michel pe umerii mei şi 
l-am trecut pe malul celălalt. Nădăjduiam să-l pot duce 


astfel până acasă; dar n-am mai avut putere; a trebuit să-l 
las în mijlocul hăţişului şi să pornesc singură la drum; de 
douăzeci şi patru de ceasuri nici el, nici eu, n-am pus nimic 
în gură. 

— Oh, eşti o fată vitează, domnişoară, zise Courtin, care 
îndoindu-se de felul cum îl va primi tânărul său stăpân, voia 
să câştige măcar bunăvoința Berthei. Să fie într-un ceas 
bun! În vremurile în care trăim, aşa o nevastă îi trebuie 
domnului Michel! 

— Nu-i de datoria mea să am grijă de el? 

— Da, zise Courtin cu emfază, nimeni nu te înţelege mai 
bine ca mine! Dar, linişteşte-te şi nu mai goni aşa! 

— Ba da, căci Michel e bolnav! Şi-o să mă strige dacă s-o 
fi trezit din leşin! 

— Era leşinat? strigă Courtin, care vedea în acest 
amănunt posibilitatea de a scăpa de o explicaţie imediată. 

— Sigur, bietul băiat! Gândeşte-te că e rănit. 

— Dumnezeule! 

— Gândeşte-te că de douăzeci şi patru de ore n-a putut 
primi niciun fel de îngrijiri. 

— Cerule! 

— Gândeşte-te că toată ziua, acolo, în mijlocul stufului, l-a 
ars un soare nemilos şi că spre seară, cu toate precauţiile 
mele, ceața i-a udat hainele şi l-au cuprins frigurile! 

— Sfinte Hristoase! 

— Ah! Dacă i s-ar întâmpla vreo nenorocire, toată viaţa 
nu mi-aş ierta greşeala de a-l fi expus unor primejdii pentru 
care nu era făcut! strigă Bertha, foarte deprimată. 

În ceea ce-l priveşte pe Courtin, auzind că Michel se afla 
într-o stare ce nu-i îngăduia să vorbească, începu să-şi 
lungească pasul. Scăpat pentru totdeauna de Jean Oullier, 
avea să se scuze faţă de stăpânul său în aşa fel, încât acesta 
să-l ierte şi să se împace cu dânsul. 

Nu peste mult, Bertha şi primarul ajunseră la locul unde 
se afla Michel. Tânărul, cu spatele sprijinit de o piatră, cu 
capul în piept, fără să fie propriu-zis leşinat, se afla în acea 


stare de amorţeală în care ţi-e indiferent ce se petrece în 
jur; nu-i dădu, deci, nici cea mai mică atenţie lui Courtin, şi 
când acesta, ajutat de Bertha, îl urcă pe cal, fără să-şi dea 
seama ce face, îi strânse mâna. Courtin şi Bertha, unul de o 
parte şi altul de cealaltă parte a căluţului, îl susțineau pe 
tânăr care, fără acest ajutor, ar fi căzut grămadă. În sfârşit, 
ajunseră la Logerie. Courtin îşi trezi servitoarea, pe a cărei 
discreţie putea conta, luă din propriul său pat unica saltea 
din casă şi-i instală pe tânăr într-o cămăruţă aflată 
deasupra odăii sale; toate astea, le realiză cu atâta zel, 
abnegaţie şi interes, încât Bertha începu să regrete că-l 
luase cam repede pe drum. Când rana lui Michel fu 
pansată, când se putu, în sfârşit, odihni pe patul acela 
improvizat, Bertha se duse în odaia servitoarei, ca să se 
odihnească şi ea. Rămas singur, jupânul Courtin îşi frecă, 
bucuros, mâinile; seara începuse bine. Cu violenţa nu 
reuşise niciodată nimic; socoti deci că va avea mai mult 
succes cu blândeţea. Procedase mai bine decât să pătrundă 
în tabăra duşmană; îşi instalase tabăra duşmană în propria 
sa casă, şi totul îl făcea să tragă nădejde că va izbuti - prin 
cei doi tineri - să dea de urma ducesei. Discuţia avută cu 
necunoscutul din Aigrefeuille îi stăruia în minte. Trebuia să- 
| înştiinţeze imediat ce izbutea să descopere ascunzătoarea 
doamnei de Berry şi să nu-i divulge nimic generalului 
Dermoncourt, om curios, adept al fineţurilor diplomatice. 
Bucuros, începea să creadă că visurile sale nu erau chiar 
simple năluciri şi că graţie celor doi tineri, sacul plin cu aur 
putea deveni o realitate. 


CAPITOLUL LX 


Pe drumul cel mare 


MARY N-AVEA NICIO VESTE DES- 
pre Bertha. Din seara când aceasta părăsise moara Jacquet, 
nu mai ştia ce se întâmplase cu sora ei. Făcea tot felul de 
presupuneri. Oare Michel vorbise? Nu cumva, cuprinsă de 
desperare, Bertha recursese la vreun gest necugetat? Dar 
dacă Michel era rănit sau chiar mort? Nu cumva, în toiul 
căutărilor, Bertha nimerise în mijlocul gloanţelor? Iată 
tristele alternative pe care Mary le întrezărea în legătură 
cu cele două fiinţe iubite. Toate o aruncau în prada celor 
mai vii spaime, celor mai cumplite nelinişti. Îşi spunea că, 
tot urmând-o pe ducesă de colo-colo - silite mereu să-şi 
schimbe adăpostul - era greu ca Bertha să le dea de urmă; 
dar, pe de altă parte, se gândea că dacă n-ar fi fost 
împiedicată de cine ştie ce nenorocire, Bertha ar fi găsit, 
totuşi, un mijloc să-i dea de ştire. Inima ei, şi aşa destul de 
încercată de toate necazurile prin care trecuse, îi era acum 
copleşită de o nouă spaimă: izolată, neputând să-l mai vadă 
pe Michel, fata căzuse într-o neagră melancolie şi se topea 
sub povara durerii sale; ziua, pe care ar fi trebuit să şi-o 
petreacă  odihnindu-se, căci mergeau numai noaptea, 
pândea sosirea Berthei sau a vreunui mesager care nu mai 
sosea, şi ore în şir era atât de absorbită de durerea ei, încât 
aproape că nici nu mai răspundea când era întrebată ceva. 
Sigur că-şi iubea sora. Imensul sacrificiu la care se 
resemnase, ca să-i asigure Berthei fericirea, o dovedea 
îndeajuns; totuşi roşea mărturisindu-şi că nu soarta Berthei 
era cea care-o îngrijora cel mai mult. Oricât de vie, oricât 
de sinceră ar fi fost afecțiunea pentru sora ei, un alt 
sentiment, mult mai puternic decât acesta se strecurase, 


cuibărindu-i-se în suflet. Cu toate eforturile depuse, nu 
izbutise să-şi scoată din inimă fiinţa care-i era dragă. În 
toiul necazurilor, amintirea lui i se părea o consolare; se 
lăsa în voia ei, cu un fel de dulce ameţeală. După ce 
epuizase cele mai cumplite presupuneri, după ce evocase 
cruntele tablouri privind soarta celor două fiinţe iubite, 
după ce trecuse prin îngrozitoarele alternative ale 
incertitudinii, _ Mary ajunse încet, încet la regrete 
amestecate cu mustrări. Îşi aminti de cele mai neînsemnate 
incidente dintre Michel şi sora ei. Se întrebă dacă nu era 
cumva vinovată că i-a zdrobit inima, şi-şi spuse că nu avea 
dreptul să dispună de dragostea lui. Apoi gândul o purtă la 
noaptea petrecută în coliba din Jonchere. Revedea pereţii 
de stuf, i se părea că aude glasul catifelat care-i spusese: 
„le iubesc!”, închidea ochii şi avea impresia că simte 
răsuflarea tânărului trecându-i prin plete, buzele ei lipite de 
ale lui, în acel unic sărut pe care-l primise de la el. Atunci, 
renunţarea în favoarea surorii sale i se părea mai presus de 
puterile ei; voise să-şi impună o datorie mult prea mare, dar 
dragostea îi luase cu atâta putere în stăpânire inima, încât 
Mary uitase şi de Bertha şi de tot; târâtă de patima ei, se 
întreba dacă acea impresie fugară - culeasă de pe buzele 
lui Michel - era tot ceea ce avea să cunoască ea din 
fericirea de a fi iubită, şi dacă era un păcat să iubeşti, fiind 
atât de vitregită de soartă. Până şi marchizul de Souday 
observase profunda schimbare de pe chipul lui Mary, numai 
că el o atribuise oboselii excesive din ultima vreme. El însuşi 
era foarte abătut, văzând că toate visurile i se năruiseră, că 
toate prezicerile generalului se adeveriseră, văzând - în 
sfârşit - că-i sosise ziua proscrierii, fără să fi văzut zorii 
celei în care ar fi trebuit să lupte. Dar, oricât de abătut ar fi 
fost, nu lăsa să se vadă nimic şi găsea - în peripeţiile vieţii 
aventuroase pe care o ducea - mii de motive de glumă, cu 
care încerca să descreţească frunţile celor din jur, foarte 
îngrijoraţi de eşecul răscoalei. Mary îşi înştiinţase tatăl de 
plecarea Berthei; demnul gentilom ghicise că soarta şi, mai 


ales, conduita logodnicului ei o determinaseră să ia această 
hotărâre. Deoarece nişte martori oculari îi aduseseră la 
cunoştinţă că tânărul Michel, nu numai că-şi făcuse datoria, 
dar participase în mod eroic la apărarea castelului 
Penissiere, marchizul - care presupunea că Jean Oullier se 
afla alături de cei doi tineri - nu se îngrijoră de lipsa 
Berthei. Numai că se întreba şi el, ca şi ceilalţi, de ce 
tânărul preferase să lupte alături de Jean Oullier şi nu 
alături de el, şi nu-şi putea explica în niciun fel această 
hotărâre cam ciudată. 

Chiar în seara zilei în care avusese loc lupta de la Chene, 
ducesa fusese constrânsă să părăsească moara Jacquet, 
unde motivele de spaimă erau prea dese. Când să 
traverseze şoseaua, ea şi suita ei zăriră un detaşament de 
Albaştri şi, ca să-i lase să treacă, fură nevoiţi să se pitească 
într-o groapă plină cu urzici, unde rămaseră mai bine de un 
ceas. 'Tot ţinutul era împânzit de coloane mobile, aşa că fură 
nevoiţi s-o ia pe poteci aproape neumblate, ca să poată 
scăpa de ochii soldaţilor. 

Urmăriţi fără răgaz, fugarii nu se puteau odihni o noapte 
ca lumea. Toate acele drumuri pe întuneric erau 
primejdioase şi îngrozitor de obositoare, mai ales pentru 
ducesă. Uneori mergea călare, dar de cele mai multe ori pe 
jos, fie de-a lungul hăţişurilor de mărăcini prin care din 
când în când trebuia să şi treacă pentru a ajunge la vreo 
potecă, fie printre vii, care în acel ţinut se târau pe pământ, 
făcându-te să te împiedici la orice pas, fie pe drumuri 
mocirloase, desfundate de trecerea carelor cu boi, unde şi 
cai şi oameni se afundau până la genunchi. 

În toiul acestor peregrinări, care-i puneau în primejdie 
sănătatea, însoțitorii ducesei începură să discute în ce fel s- 
o scutească de aceste neajunsuri şi s-o pună undeva, la 
adăpost. Părerile era împărţite: unii ziceau să se întoarcă la 
Paris, unde i s-ar fi pierdut urma în puhoiul de lume din 
Capitală; alţii propuneau să se îndrepte spre Nantes, unde 
exista un adăpost sigur, anume pregătit pentru ea; în 


sfârşit, câţiva o sfătuiau să se îmbarce cât mai repede cu 
putinţă, socotind că n-ar fi fost în siguranţă decât după ce- 
ar fi părăsit ţara. Printre aceştia din urmă se număra şi 
marchizul de Souday. Numai că el aminti şi inconvenientele 
plecării, arătând că supravegherea exercitată pe coastă 
făcea cu neputinţă îmbarcarea fără paşaport, oricât de mic 
şi de neînsemnat ar fi fost portul din care urma să se plece. 
Ducesa tăie scurt toate aceste dezbateri, spunându-le că se 
va duce la Nantes, că va intra în oraş ziua în amiaza mare, 
pe jos şi îmbrăcată ţărăneşte. Cum mâhnirea şi schimbarea 
de pe faţa lui Mary nu-i scăpaseră, bănuind - ca şi 
marchizul - că oboseala o adusese într-o asemenea stare - 
ducesa îi propuse acestuia să i-o dea pe fată, ca însoţitoare. 
Marchizul primi cu bucurie. Dar Mary nu fu chiar atât de 
bucuroasă: în învălmăşeala oraşului va mai putea oare 
primi acele veşti de la Bertha şi de la Michel, pe care le 
aştepta din clipă în clipă, cu atâta nerăbdare? Pe de altă 
parte, nici nu putea să refuze, aşa că până la urmă acceptă. 
A doua zi, sâmbătă, şi deci zi de târg, ducesa şi Mary, 
îmbrăcate ţărăneşte, o porniră la drum încă de la şase 
dimineaţa. Aveau de făcut vreo trei leghe şi ceva. 

După jumătate de ceas, saboţii, dar mai ales ciorapii de 
lână cu care ducesa nu era obişnuită, îi făcură numai băşici; 
încercă să meargă mai departe dar, dându-şi seama că, 
încălţată astfel, nu va avea niciun spor, se aşeză pe 
marginea drumului, îşi scoase ciorapii şi saboţii, îi vâri în 
buzunarele mari ale rochiei şi o porni la drum desculţă. 
După o vreme, băgând de seamă că pielea ei fină şi albeaţa 
picioarelor puteau s-o trădeze, se apropie de o băltoacă de 
pe marginea drumului, se mânji bine cu noroi, după care 
porni mai departe. Ajunseră pe colina Soriniere, când, în 
faţa hanului situat în acel loc, zăriră doi jandarmi discutând 
cu un ţăran călare. Cum ducesa şi Mary se aflau în mijlocul 
unui grup de cinci sau şase femei de la ţară, jandarmii nu le 
dădură nicio atenţie. Dar lui Mary i se păru că ţăranul acela 
călare se uitase cam prea insistent la ea. După câteva clipe, 


întorcând capul, îl văzu luându-şi rămas bun de la jandarmi 
şi dând pinteni calului, ca să le ajungă din urmă. 

— Băgaţi de seamă! îi şopti ea ducesei; iată un om pe 
care nu-l cunosc, dar care, după ce m-a examinat cu 
atenţie, a început să mă urmărească. Îndepărtaţi-vă de 
mine şi faceţi-vă că nu mă cunoaşteţi! 

— Şi dacă intră în vorbă cu tine? 

— Mă pricep eu ce să-i spun, fiţi liniştită. 

— Deci suntem silite să ne despărţim. Spune-mi, unde ne 
întâlnim? 

— Vă ajung din urmă. Gata, să nu mai vorbim. Uite-l că 
vine. 

Într-adevăr, potcoavele calului răsunară pe drum. Mary 
se despărţi de ducesă şi rămase câţiva paşi mai în urmă. Nu 
se putu abţine să nu tresară auzind vocea omului care 
începu să-i vorbească. 

— Deci mergem la Nantes, frumoaso? zise el apropiindu- 
se de Mary şi examinând-o plin de curiozitate. 

Fata păru să ia lucrurile foarte uşor. 

— Doar vezi bine! zise ea. 

— Vrei să-ţi ţin companie? 

— Mulţumesc, prefer să merg cu femeile alea de la mine 
din sat. 

— De la dumneata din sat? Doar n-ai să mă faci să cred 
că toate femeile alea sunt din acelaşi sat cu dumneata. 

— Ce te priveşte dacă sunt, ori nu? replică Mary evitând 
să răspundă la întrebare. 

Omului nu-i fu greu să observe această rezervă. 

— Îţi fac o propunere, zise el. 

— Care? 

— Urcă-te pe cal, în spatele meu. 

— Mda! Ar fi frumos să vezi o fată sărmană ca mine 
mergând călare, alături de un bărbat care aduce a domn. 

— Las-o moartă! Cu mine nu merg fleacurile astea! 

— Ce vrei să spui? 


— Vreau să spun că poţi trece drept ţărancă în ochii 
jandarmilor, dar nu şi într-ai mei, domnişoară Mary de 
Souday! 

— Dacă n-ai intenţii rele faţă de mine, atunci de ce-mi 
strigi, în gura mare, numele? întrebă Mary oprindu-se. 

— Şi, mă rog, ce e rău în asta? 

— Este; femeile alea ar putea să te audă şi, dacă mă vezi 
în hainele astea, am desigur motive să mă îmbrac astfel. 

— Ei, făcu omul clipind din ochi, înseamnă că le cunoşti 
pe femeile alea... 

— Nici pomeneală! 

— Poate măcar pe una dintre ele? 

— Nici pe una, nici pe mai multe. Dar de ce, mă rog, mă 
tot întrebi atâta? 

— Pentru că, dacă într-adevăr eşti singură, cum spui, 
vreau să te rog să te opreşti câteva minute. 

— Eu? 

— Da. 

— În ce scop? 

— În scopul de a-mi cruța un drum pe care ar fi trebuit 
să-l fac mâine dimineaţă, dacă nu te-aş fi întâlnit. 

— Unde trebuia să faci acel drum? 

— Să te caut. 

— Dumneata să mă cauţi pe mine? 

— Nu în interesul meu, fireşte! 

— Dar al cui? 

— Al celor care te iubesc. 

Apoi, coborându-şi vocea: — E vorba de domnişoara 
Bertha şi de domnul Michel. 

— Bertha? Michel? 

— Da. 

— Atunci, vorbeşte, vorbeşte domnule! Spune-mi, te 
implor, ce s-a întâmplat cu el? 

— Ei, linişteşte-te, acum şi-a revenit |! zise Courtin cu un 
surâs maliţios. 

— Deci a fost rănit? 


— Cum! Dumneata nu ştii nimic? 

— Oh, Doamne, rănit! strigă Mary ai cărei ochi se 
umplură de lacrimi. 

— Fleacuri! Rana aceea nu-l va ţine prea mult în pat şi 
nu-l va împiedica să se ducă la nuntă. 

Mary simţi că păleşte. Acest cuvânt al lui Courtin o făcu 
să-şi aducă aminte că încă nu întrebase nimic despre sora 
ei. 

— Şi Bertha? zise ea, nu mi-ai spus nimic despre ea. 

— Sora dumitale! Hm! Straşnică femeie! Când îşi va 
înşfăca bărbatul de braţ şi... 

— Nu cumva e bolnavă? N-a fost şi ea rănită? 

— Nici pomeneală ! E puţin slăbită şi atâta tot. 

— Biata Bertha! 

— S-a străduit foarte mult. Fără ea, băiatul ar fi murit. 

— Doamne, Doamne, zise Mary, amândoi bolnavi şi 
nimeni care să-i îngrijească! 

— Oh, nu-i chiar aşa! Căci se îngrijesc unul pe altul. Ar 
trebui s-o vezi, cum, deşi bolnavă, îl dădăceşte pe tânăr de 
mai mare dragul. Bine zic unii că mai sunt şi oameni care 
au noroc pe lumea asta! lată-l deci pe domnul Michel tot 
atât de răsfăţat de logodnica lui, cum era şi de maică-sa. Va 
trebui să-i fie profund recunoscător, dacă nu vrea să fie 
socotit un ingrat... 

Auzind aceste cuvinte, Mary se nelinişti din nou. Această 
tulburare nu scăpă călăreţului, care zâmbi. 

— Ei bine, zise el, vrei să-ţi spun ce-am observat eu? 

— Ce? 

— Nu e vorba decât de nuanţa părului... Domnul baron 
preferă pletele blonde celor brune, oricât de strălucitoare 
ar fi ele. 

— Ce vrei să spui? întrebă Mary simțind cum îi bate 
inima. 

— Dacă trebuie neapărat să mă explic, îţi voi spune un 
lucru care nu va fi pentru dumneata o noutate: pe 


dumneata te iubeşte domnul Michel, şi dacă domnişoara 
Bertha e logodnica lui cu numele, dumneata eşti cu inima. 

— "Toate astea sunt simple născociri, domnul baron de la 
Logerie nu ţi-a putut spune asemenea lucruri! 

— Nu, nu mi-a spus, dar am văzut eu. Şi, cum ţin laelca 
la ochii din cap, aş fi mai mult decât bucuros să-l văd pe 
acest domnişor mulţumit şi fericit! 

— "Te înşeli, domnule, zise Mary, domnul Michel nu se 
gândeşte la mine; e logodnicul surorii mele şi o iubeşte din 
toată inima, crede-mă! 

— Rău faci că n-ai încredere în mine, domnişoară Mary. 
Căci ştii cine sunt eu? Nu ştii... Sunt Courtin, principalul 
fermier al domnului Michel şi omul lui de încredere... 

— Domnule Courtin, m-ai obliga foarte mult, dacă ai vrea 
să faci un lucru... 

— Ce anume? 

— Să schimbăm discuţia. 

— Mă rog, dar îngăduie-mi să-mi reînnoiesc propunerea: 
urcă pe crupă, în spatele meu. Mergi la Nantes, nu? 

— Da, răspunse Mary, care deşi simţea o fărâmă de 
simpatie faţă de Courtin, nu credea că trebuie să-i 
mărturisească acestuia - deşi se dădea drept omul de 
încredere al lui Michel - scopul adevărat al călătoriei. 

— Ei bine, zise Courtin, din moment ce şi eu merg într- 
acolo, vom face o bucată de drum împreună. Numai că... 
Dacă te duci la Nantes cu vreun comision şi dacă-ţi pot face 
eu acel comision, sunt gata, cu plăcere, mai ales că în felul 
ăsta ţi-aş cruța o osteneală. 

Mary, în ciuda cinstei sale înnăscute, se văzu nevoită să 
răspundă printr-o minciună. Căci nimeni nu trebuia să ştie 
pricina călătoriei sale. 

— Nu, zise ea, nu-i cu putinţă. Mă duc să mă întâlnesc cu 
tata, care s-a ascuns la Nantes. 

— Aşa! Deci domnul marchiz s-a ascuns la Nantes! Şi 
când te gândeşti că soldaţii îl caută la castel şi că sunt 


hotărâți să scotocească locuinţa de sus până jos ca să dea 
de el! 

— Cine ţi-a spus asta? întrebă Mary. 

Courtin văzu că făcuse o greşeală prefăcându-se a 
cunoaşte proiectele agenţilor cârmuirii. Încercă deci să 
dreagă greşeala. 

— Păi, ăsta era motivul principal pentru care trebuia să 
dau de dumneata. 

— Ei bine, vezi, n-or să ne găsească la Souday nici pe 
tata, nici pe mine. 

— Da, sigur, numai că dacă domnişoara Bertha şi domnul 
Michel vor să-ţi dea de veste, trebuie să-ţi ştie adresa. 

— Încă n-o ştiu nici eu, răspunse Mary. Un om, care mă 
aşteaptă la capătul podului Rousseau, urmează să mă 
conducă la locuinţa unde se află tata. Odată ajunsă acolo, îi 
voi scrie surorii mele. 

— Foarte bine, şi dacă vrei să le comunici ceva, dacă sora 
dumitale sau domnul baron vor vrea să te vadă şi vor avea 
nevoie de o călăuză, îmi asum, cu plăcere, această sarcină. 

Apoi, cu un surâs complice: — Ehei, sunt sigur că atunci 
când domnul Michel va afla despre ce e vorba, mă va pune 
să fac pe puţin vreo zece drumuri. 

— lar o iei de la capăt? 

— Ilartă-mă, nu ştiam că te supără atât de tare. 

— Mă supără, căci bănuielile astea ne jignesc şi pe 
stăpânul dumitale şi pe mine. 

— Fleacuri, zise Courtin; domnul baron are o avere 
frumoasă şi nu cunosc, la două leghe în jur, vreo fată, oricât 
de bogată ar fi ea, care să-l merite. Spune-mi un cuvânt, 
domnişoară Mary, continuă fermierul, care credea că toată 
lumea îi împărtăşea cultul faţă de bani, şi-l fac să-ţi pună 
averea asta la picioare! 

— Jupâne Courtin, răspunse Mary oprindu-se şi privindu-l 
pe fermier cu mânie, mă gândesc că eşti mult prea ataşat 
faţă de stăpânul dumitale ca să nu-ţi spun ceea ce meriţi. 
Încă o dată, te rog, să nu-mi mai vorbeşti în felul ăsta! 


Courtin rămase foarte descumpănit de acest răspuns la 
care nu se aştepta. Risca să strice tot bruscând lucrurile; 
socoti, deci, să lase peştele să se prindă singur în plasă şi 
după aceea să tragă plasa la mal. Necunoscutul din 
Aigrefeuille îi spusese că probabil şefii insurecției 
legitimiste se vor refugia la Nantes. Marchizul de Souday - 
Courtin crezuse minciuna asta - se şi ascunsese aici. 
Dragostea lui Michel pentru Mary va fi deci firul Ariadnei, 
care-l va călăuzi până în ascunzătoarea marchizului, unde - 
după toate probabilitățile - se afla şi ducesa, de fapt 
singurul lucru care-l interesa pe Courtin. Se temea ca 
insistenţele lui, de a o însoţi pe Mary, să nu-i dea de bănuit 
fetei, aşa că, pentru buna reuşită a întreprinderii, se hotări 
s-o liniştească pe deplin în privinţa intenţiilor sale. 

— Ei, zise el, dacă nu vrei să te urci pe cal, nu te urca, 
deşi mi-e milă de picioarele dumitale pe care ai să ţi le 
zdreleşti în pietroaiele astea. 

— E mai bine aşa! Voi fi mai puţin luată în seamă 
mergând pe jos, decât pe crupa calului dumitale. Ba chiar 
aş cuteza să te rog să nu mai mergi alături de mine. Orice 
privire aruncată asupra mea mă sperie; lasă-mă, deci, să 
merg singură şi să le ajung din urmă pe ţărăncile alea care 
sunt la un sfert de leghe în faţa mea; în mijlocul lor mă simt 
mai în siguranţă. 

— Ai dreptate, zise Courtin, cu atât mai mult cu cât iată-i 
pe jandarmi în urma noastră. 

Mary se uită îndărăt. Într-adevăr, la vreo trei sute de paşi 
în spatele lor se aflau doi jandarmi. 

— Nucţi fie frică, am să-i atrag spre crâşmă. Poţi pleca, 
dar zi-mi ce să-i spun domnişoarei Bertha? 

— Spune-i că nu mă gândesc decât la fericirea ei. 

— Asta-i tot? 

— Da, tot. 

Courtin îşi opri calul ca să-i aştepte pe jandarmi, iar Mary 
o luă la picior, ca să le ajungă din urmă pe ţărănci; când le 
ajunse, îi relată ducesei discuţia avută cu Courtin, omiţând, 


bineînţeles, tot ceea ce era în legătură cu tânărul baron. 
Ducesa socoti prudent să se sustragă curiozităţii acelui om, 
al cărui nume îi amintea vag de nişte lucruri neplăcute. 
Rămase mai în urmă cu Mary, trăgând cu un ochi la arendaş 
- care, aşa cum făgăduise, îi oprise pe jandarmi la uşa 
crâşmei - iar cu celălalt, la ţărăncile ce-şi continuau drumul 
spre Nantes. Şi când femeile dispărură la o cotitură, cele 
două fugare, se năpustiră într-unul din hăţişurile aflate la 
vreo sută de paşi de drum, de unde puteau să-i vadă pe cei 
care le-ar fi urmărit. După vreun sfert de ceas, îl zăriră pe 
Courtin grăbindu-se către oraş; primarul din Logerie trecu 
însă mult prea departe de locul unde erau pitite cele două 
femei, aşa că ducesa nu-l recunoscu pe musafirul nepoftit 
din coliba văduvei lui Pascal Picaut. După ce arendaşul 
dispăru, ducesa şi însoţitoarea sa o porniră spre Nantes. Pe 
măsură ce se apropiau de oraş temerile începură să li se 
risipească. Ducesa se obişnuise atât de bine cu costumul ei, 
încât ţăranii pe lângă care treceau nici n-o mai băgau în 
seamă. În sfârşit, ajunseră. Ducesa îşi scoase din 
buzunarele fustei ciorapii şi saboţii şi se încălţă. Pe Mary 
însă o neliniştea un lucru: se gândea că fermierul, 
nemaivăzându-le, probabil că se hotărâse să le aştepte la 
poarta oraşului; aşa că în loc să intre pe podul Rousseau, 
cele două fugare se urcară într-un vaporaş, care le lăsă pe 
malul celălalt al Loarei. Ajunsă la Bouffai, ducesa simţi că 
cineva o bate pe umeri. Tresări şi se întoarse. Persoana 
care-şi îngăduise o astfel de familiaritate era o bătrână de 
treabă care se ducea la târg şi care, punându-şi jos coşul cu 
mere, nu mai putea acum să şi-l aşeze pe cap. 

— Drăguţele mele, zise ea, ajutaţi-mă să-mi urc coşul şi 
vă dau la fiecare câte un măr. 

Ducesa apucă de o toartă, Mary de cealaltă şi coşul fu 
aşezat pe capul femeii, care se îndepărtă fără să le mai dea 
răsplata făgăduită. Dar ducesa o apucă de braţ, zicându-i: 

— Ei, măicuţă, răsplata! 


Femeia le întinse două mere. Ducesa tocmai îşi înfipsese 
dinţii într-unul, cu o poftă sporită de cele trei leghe de 
drum, când, ridicând capul, ochii îi căzură pe un afiş, unde - 
cu litere groase - erau scrise aceste trei cuvinte: „Stare de 
asediu”. Era hotărârea ministerială care declara în patru 
departamente din Vandeea starea de asediu. Ducesa se 
apropie de afiş şi-l citi, liniştită, de la un capăt la altul, cu 
toate insistenţele lui Mary, care o zorea spre casa unde era 
aşteptată. Ducesa îi replică însă că lucrul o interesa foarte 
tare şi că trebuia neapărat să ştie ce era scris acolo. După 
câteva minute, cele două fugare, porniră iar la drum şi se 
înfundară pe ulicioarele înguste şi întunecate ale acelei 
vechi cetăţi, bretone. 


CAPITOLUL LXI 


Ce se întâmplă cu Jean Oullier 


ERA APROAPE CU NEPUTINŢĂ CA 
soldaţii să-l descopere pe Jean Oullier în ascunzătoarea în 
care îl vârâse Trigaud; dar cei doi murind, Jean Oullier nu 
făcuse decât să schimbe temniţa pe care i-ar fi sortit-o 
Albaştrii, cu o alta şi mai cumplită, şi moartea prin 
împuşcare, cu o alta mai înfricoşătoare. Era îngropat de viu, 
şi încă într-un loc cu totul pustiu unde, oricât ar fi strigat, n- 
avea nicio nădejde să-l audă careva. Spre mijlocul nopţii, 
după ce iureşul luptei se potolise de mult, văzând că cei doi 
prieteni ai săi nu se mai întorc, presupuse că s-a întâmplat o 
nenorocire. Situaţia în care se afla Jean Oullier ar fi făcut să 
îngheţe sângele şi în vinele celor mai viteji oameni. Dar Jean 
făcea parte dintre aceia care nu disperă, ci luptă. Începu 
deci să lucreze cu tot atâta ardoare ca şi în pivniţa de la 
Penissiere. Până atunci stătuse chircit, cu bărbia sprijinită 
pe genunchi. Era singura poziţie pe care groapa aceea 
strâmtă i-o îngăduise; se strădui să şi-o schimbe şi, după 
îndelungi eforturi, izbuti să se aşeze în genunchi. Atunci, 
împingând cu umerii piatra, încercă s-o ridice. Dar ceea ce 
pentru Trigaud nu fusese decât un joc de copil, pentru un 
alt om era cu neputinţă. Jean Oullier nu putu nici măcar să 
clintească enorma piatră cu care îl acoperise Trigaud. 
Atunci, pipăi pământul de sub picioare; era şi el tot pietros; 
în stânga, în dreapta, numai stâncă. Noroc că bucata de 
granit pe care Trigaud o pusese, ca un capac, peste această 
gaură, lăsa între albia râului şi el un loc de trei, patru 
degete pe unde intra aerul. În direcţia asta se hotări şi Jean 
Oullier să-şi îndrepte eforturile. Rupse vârful cuţitului şi 
făcu din el o daltă. Patul pistolului îi servi de ciocan, după 


care se apucă de treabă. Îi trebuiră douăzeci şi patru de 
ore ca să ducă la bun sfârşit această treabă, fără alt 
stimulent decât câte o gură de vin din plosca lui de vânător. 
În sfârşit, în seara celei de a doua zile izbuti să-şi strecoare 
capul prin deschizătura scobită în piatră; nu peste mult 
timp îşi strecură şi umerii, apoi cu un efort puternic îşi 
scoase la lumină şi restul trupului. Era şi timpul: forţele 
începuseră să-l părăsească. Se ridică în genunchi, apoi în 
picioare, după care încercă să meargă. Dar piciorul scrântit 
i se umflase groaznic în cele treizeci şi şase de ore 
petrecute în acea temniţă înfiorătoare; la prima mişcare pe 
care o făcu pentru a se sprijini de el, toţi nervii îi tresăriră, 
ca şi cum i-ar fi răsucit cineva; scoase un strigăt şi căzu 
grămadă, gâfâind, zdrobit de cumplita durere. Se apropia 
noaptea; nu se auzea de nicăieri niciun zgomot. Îşi zise că 
acea noapte care începea să învăluie pământul în umbrele 
ei avea să fie ultima pentru el; începu totuşi să se târască 
spre locul unde apusese soarele, singurul mai apropiat de 
nişte aşezări omeneşti. Făcu astfel vreo trei sferturi de 
leghe şi ajunse la o moviliţă, de unde zări luminile caselor 
izolate ce înconjurau landa; dar oricâte eforturi făcu, i se 
păru cu neputinţă să ajungă până acolo. Trecuseră aproape 
cinci zile de când nu mâncase nimic. Tijele mărăcinilor şi ale 
drobiţelor, tăiate pieziş cu un an în urmă, îi sfâşiaseră 
mâinile şi pieptul, iar sângele care-i curgea din aceste răni 
îl slăbise grozav. Se lăsă să alunece într-o groapă de pe 
marginea drumului. Renunţă să meargă mai departe. Se 
hotărî să moară acolo. Îl devora o sete cumplită. Bău un 
strop din apa care mustea în groapă. Era atât de slăbit, 
încât abia putu duce căuşul palmei la gură; capul i se părea 
gol şi uşor ca un balon. Un văl i se întindea pe ochi şi, 
dincolo de acest văl, vedea o puzderie de scântei care se 
stingeau şi se aprindeau ca nişte stele. Încercă să strige, 
păsându-i prea puţin dacă va fi auzit de prieteni ori de 
duşmani; dar vocea nu-l ascultă şi abia dacă auzi el însuşi 
sunetul răguşit pe care izbuti să-l scoată. Rămase aproape 


un ceas în această stare; apoi, ceața de pe ochi i se îndesi, 
zumzăiala din urechi, la fel, după care nu mai ştiu nimic din 
ceea ce se petrecea în jurul lui. Dar acest bărbat viguros nu 
se putea stinge atât de repede; revenit din leşin, căzu într-o 
stare de amorţeală, păstrându-şi totuşi deplina ascuţime a 
simţurilor. 

Aşa se face că auzi deodată zgomotul unui pas, pe care-l 
recunoscu a fi al unei femei. Această femeie putea să-l 
salveze. Dar nici trupul, nici glasul nu-l mai ajutau. Şi paşii 
se apropiau... Lui Jean Oullier i se păru că fiecare piatră pe 
care călcau aceşti paşi, îi zdrobea inima. Stropi mari de 
sudoare, rece ca gheaţa, îi inundau fruntea. Chinul acesta 
era mai cumplit decât moartea. Oare îl va auzi, îl va simţi? 
Văzu umbra femeii profilându-se o clipă peste tufişul în care 
zăcea, îi auzi foşnetul rochiei, bocănitul saboţilor; apoi 
femeia trecu, şi zgomotul paşilor ei se stinse încet, încet, 
înghiţit de murmurul vântului care trecea printre crengile 
drobiţelor. Nefericitul se simţi pierdut. Dar, chiar în aceeaşi 
clipă, un câine, ce vârâse botul printre ramuri, începu să-l 
adulmece. Întorcându-şi cu greu, capul, Jean Oullier zări o 
potaie care-l privea cu nişte ochi inteligenţi şi speriaţi. La 
slaba mişcare pe care o făcuse Jean Oullier, câinele se dădu 
înapoi şi începu să latre. Atunci i se păru bătrânului că o 
aude pe femeie strigându-şi câinele. Dar animalul nu se 
urni din loc şi nu conteni din lătrat. Plictisită să-l mai strige 
şi curioasă să ştie ce anume îl putuse asmuţi astfel, ţăranca 
se întoarse din drum. Întâmplarea făcuse ca această femeie 
să fie tocmai văduva lui Picaut. 

Se apropie de tufiş, zări omul, se aplecă şi-l recunoscu pe 
Jean Oullier. În primul moment, crezu că e mort. Dar îi văzu 
privind-o cu nişte ochi larg căscaţi. Îi puse mâna pe inimă şi 
văzu că mai bate. Îi ridică încet capul şi-l stropi pe faţă cu 
puţină apă; atunci ca şi cum contactul cu o fiinţă vie i-ar fi 
insuflat o fărâmă de viaţă, Jean Oullier simţi cum, încet, 
încet, greutatea enormă care-l apăsa începea să cedeze. 
Căldura îi reveni în membrele înţepenite; lacrimi fierbinţi 


de recunoştinţă îi ţâşniră din ochi şi i se prelinseră pe 
obrajii arşi de soare. Apucă mâna văduvei Picaut şi o duse la 
buze. 

— Lasă, lasă, zise ea, ce-ţi veni? E un lucru cât se poate 
de firesc să te ajut! Aş fi făcut asta pentru oricine, darămite 
pentru un om de treabă ca dumneata! 

— Îţi datorez... 

— Ce? întrebă Marianne Picaut. 

— Îţi datorez viaţa... 

— Ei, fleacuri! Nu-mi datorezi nimic. 

Apoi, privindu-l mai cu atenţie şi văzându-l plin de sânge, 
strigă: 

— Ei, dar eşti rănit... 

— Nu... nişte zgârieturi... dar cel mai rău... mă doare 
piciorul... şi apoi... n-am mâncat de câteva zile... De asta 
sunt slăbit... 

— Dumnezeule! Stai! Tocmai mă duceam să le duc de-ale 
gurii plugarilor din landă. Uite, am nişte supă... 

Şi spunând aceste cuvinte, văduva puse jos o legăturică şi 
desfăcu cele patru colţuri înnodate ale ştergarului, în care 
erau câteva străchini şi o oală mare cu supă care aburea; îi 
dădu lui Jean Oullier să soarbă câteva înghiţituri; pe 
măsură ce lichidul fierbinte şi gustos îi ajungea în stomac, 
acesta simţea cum revine la viaţă. Un surâs de satisfacţie 
lumină chipul grav şi trist al ţărăncii. 

— Şi acum, spuse ea, ce-ai să faci? Albaştrii sunt pe 
urmele dumitale! 

— Din nenorocire, zise Jean Oullier, odată cu piciorul 
ăsta, m-au părăsit şi puterile. Cred că vor trece luni de zile 
pân-am să mai pot alerga aşa cum alergam odinioară. Vezi, 
ceea ce mi-ar trebui mie acum, ar fi un colţişor liniştit unde 
să mă pot vindeca... 

— La stăpânul dumitale? 

— Stăpânul meu nu se va întoarce atât de repede la 
Souday... Şi nici fetele lui! 

— Păi, atunci am să-ţi ofer adăpost în casa mea. 


— În casa dumitale? Dar dumneata îi urăşti pe Albi! 

— De ce te miri? Îi urăsc pe ticăloşii care mi-au omorât 
bărbatul şi n-am să-mi aflu liniştea până când n-am să-l 
răzbun. Dumneata, Jean Oullier, Alb ori Albastru, eşti un ora 
de treabă şi am să te ajut! 

— Din nenorocire, nu pot face nici măcar un pas! 

— Nu te nelinişti din pricina asta. Numai că acum, pe 
lumină, nu te pot aduce în casa mea. Dacă te vede cineva şi 
te trădează? Vâră-te din nou în tufiş, ascunde-te cât mai 
bine şi, la noapte, vin cu căruţa şi te iau. Apoi, mâine, mă 
duc la Machecoul după vraciul acela priceput la scrântituri; 
o să-ţi pipăie piciorul, o să ţi-l doftoricească şi în trei zile ai 
să alergi ca un iepure. 

— Ei, ar fi mult prea frumos... 

— Bun! Deci la noapte vin să te iau! zise femeia, apoi se 
uită cu atenţie în jur. 

— Ce cauţi? 

— Mă gândeam că dacă ai încerca să te furişezi în 
tufişuri, ai fi mult mai în siguranţă decât în groapa asta. 

— Cred că mi-ar fi cu neputinţă, zise Jean Oullier 
arătându-i văduvei piciorul cât o butie. De altfel, nu stau 
rău aici; şi dumneata ai trecut pe lângă groapă fără să-ţi 
închipui că ar ascunde un om... 

— Da, dar un câine te-ar simţi, aşa cum te-a simţit al meu. 
Războiul s-a sfârşit, e adevărat, dar peste tot mişună 
denunţătorii! 

Văduva îi dădu bătrânului o bucată de pâine, rupse din 
tufiş o creangă groasă, ca să aibă pe ce se sprijini când va 
veni să-l ia, adună în juru-i un braţ de rămurele şi de pietre, 
ca să-l ascundă de orice privire curioasă şi se îndepărtă, 
rugându-l să aibă răbdare până la noapte. Jean Oullier se 
aranjă cât mai bine în acel locşor, înfulecă pâinea, apoi 
adormi, căzând în acel somn greu care urmează după 
stările de mare slăbiciune. Trecuseră mai multe ceasuri de 
când se odihnea astfel, când îl treziră brusc nişte glasuri. 
Îndepărtând încetişor crenguţele de la marginea gropii, 


privi spre drum. Se întunecase, dar nu chiar atât de tare 
încât să nu poată distinge siluetele a doi oameni, aşezaţi pe 
trunchiul răsturnat al unui copac aflat de cealaltă parte a 
drumului. 

— De ce n-ai urmărit-o? întrebă unul dintre ei, al cărui 
accent nemţesc îl făcu pe Jean Oullier să presupună că era 
vorba de un străin. 

— Ei, drace, răspunse celălalt, n-o credeam chiar atât de 
isteaţă. M-a jucat pe degete, ca pe un prost! 

— Crezi că cea pe care-o căutăm se afla în grupul acela 
de femei din care se desprinsese fata? 

— Da, fiindcă atunci când le-am întrebat unde era fata 
care mersese alături de ele, femeile mi-au spus că rămăsese 
în urmă cu prietena ei. 

— Şi ce-ai făcut atunci? 

— Păi, ce era să fac; mi-am dus căluţul la han, iar eu m- 
am pitit în Pirmile şi le-am aşteptat să treacă. 

— Şi-ai stat degeaba, nu-i aşa? 

— Degeaba, timp de două ceasuri. 

— Probabil că s-au urcat în vreo barcă şi au intrat în 
Nantes pe alt pod. 

— Mai mult ca sigur. 

— E cât se poate de neplăcut; căci, cine ştie dacă te vei 
mai întâlni vreodată cu o astfel de pleaşcă. 

— Ei, o găsesc eu, nu se poate! 

— Cum? 

— Păi, aşa cum zicea vecinul meu, marchizul de Souday şi 
„bunul meu prieten” Jean Oullier - fie-i ţărâna uşoară, - 
copoiul menit să-i adulmece urmele se află chiar în casa 
mea. 

— Copoiul? 

— Da, un adevărat copoi; s-a rănit puţin la una din labele 
din faţă, dar de îndată ce laba i se va vindeca, am să-i pun 
sfoara de gât şi-o să ne ducă exact acolo unde vrem noi. 

— Hai, lasă gluma! Doar ne ocupăm de lucruri serioase, 
ce dracu'! 


— Glumă? Drept cine mă iei? Crezi că-mi arde să glumesc 
cu cei cincizeci de mii de franci pe care mi i-ai făgăduit, şi 
pe care ai să mi-i dai, nu-i aşa? 

— Eh, m-ai mai întrebat de douăzeci de ori până acum. 

— Da, dar n-am să obosesc niciodată să te întreb, după 
cum n-am să obosesc să-i număr când o să-i am. 

— Dă-mi persoana pe care mi-ai făgăduit-o şi-i vei avea. 

— Parcă le şi aud zornăitul în urechi! 

— Până atunci, spune-mi ce-i povestea asta cu copoiul pe 
care-l amesteci în treaba noastră? 

— Îţi voi spune, dar... 

— Dar ce? 

— Dacă dai, ai, dacă nu dai, n-ai! 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— Vreau să spun că trebuie să-mi iau şi eu măsurile mele, 
ca să nu fiu tras pe sfoară! 

— Eşti nebun? Ţi-am spus doar că un personaj foarte 
influent, mi-a făgăduit, în schimbul persoanei despre care e 
vorba, o sută de mii de franci. 

— O sută de mii de franci! Nu veneai dumneata de la 
atâta distanţă doar pentru o sută de mii de franci, pe care 
trebuie să-i mai şi împărţi pe din două cu mine. Zi mai bine 
că e vorba de două sute de mii, din care mie îmi dai doar un 
sfert, mie, care trebuie să duc tot greul afacerii! Ei, drăcie! 
Două sute de mii de franci nu sunt chiar de aruncat! E o 
sumă rotunjoară şi care sună frumos... Dar cine-mi 
garantează că atunci când treaba va fi făcută, n-ai s-o ştergi 
cu banii? Şi, dacă se întâmplă aşa, cărui tribunal să mă 
plâng? 

— Dragă domnule, în situaţii de felul ăsta eşti obligat să 
ai încredere. Contractele speciale nu se pot semna cu alt 
cuvânt. 

— De asta şi sunt atât de bine respectate! Ei bine, ţi-o 
spun pe şleau, prefer altă semnătură! 

— Care? 

— A dumitale sau a ministrului cu care lucrezi. 


— Ssti! Taci! 

— Ce e? 

— N-ai auzit un zgomot? 

— Ba da; vine din partea aia! Pare a fi zgomotul unor roţi 
de căruţă. 

Cei doi oameni se ridicară în acelaşi timp, şi, la lumina 
lunii, care răsărise între timp, Jean Oullier le zări chipurile. 
Unul dintre cei doi îi eră cu totul necunoscut; celălalt era 
jupânul Courtin, a cărui voce îl trădase încă de la început. 

— Să plecăm! zise necunoscutul. 

— Nu, mai am încă de discutat unele lucruri cu 
dumneata. Să ne ascundem în tufişul de colo, până trece cel 
cu căruţa, apoi ne vedem de afacerile noastre. 

Cei doi se îndreptară spre tufiş. Jean Oullier înţelese că 
era pierdut. Nevrând să fie prins ca un iepure în capcană, 
se ridică în genunchi şi-şi trase cuțitul de la brâu. Courtin, 
care văzuse o umbră mişcându-se în tufiş, se dădu trei paşi 
înapoi, îşi luă puşca pe care o pusese lângă un copac, o 
duse la ochi şi trase. Se auzi un strigăt înăbuşit. 

— Ce-ai făcut? zise necunoscutul, care socoti prea 
expeditiv felul lui Courtin de a se descurca. Necunoscutul 
se îndreptă spre tufiş şi dădu crengile la o parte. 

— Un ţăran! Pare să fi murit. 

După care îl apucă pe Jean Oullier de subţiori şi îl trase 
afară din groapă. Courtin, văzându-l că nu mişcă, avu 
curajul să se apropie. 

— Jean Oullier! strigă el recunoscându-l pe vandeean. Nu 
m-am gândit niciodată că am să ucid pe cineva! Dar, dacă a 
trebuit s-o fac, mai bine că l-am împuşcat pe ăsta şi nu pe 
altul! 

— Stai, vine căruţa! 

— Da, se apropie din ce în ce! Nu mai avem vreme de 
pierdut! S-o ştergem repede! Oare ţărănoiul ăsta o fi mort 
sau numai rănit? 

— Pare mort. 


Necunoscutul dădu drumul lui Jean Oullier, pe care-l mai 
ţinea încă de subţiori, şi capul acestuia căzu bufnind surd, 
în mijlocul drumului. 

— E mort! zise Courtin. Uită-te bine la el, preţuieşte două 
sute de mii de franci! 

— Cum adică? 

— Era singurul care putea să-mi ia din mână copoiul 
despre care ţi-am vorbit. Credeam că murise, dar m-am 
înşelat! Acum, când sunt sigur că a dat ortul popii, la 
treabă! Să plecăm! 

— Da, mai ales că vine şi căruţa! 

Cei doi se năpustiră în tufiş şi dispărură în întuneric, în 
timp ce văduva Picaut; care venea să-l ia pe Jean Oullier, 
conform promisiunii făcute, speriată de împuşcătura pe 
care-o auzise, ajungea la locul unde se petrecuse scena de 
mai înainte. 


CAPITOLUL LXII 


Bateriile jupânului Courtin 


CÂTEVA SAPTAMÂNI FUSESERĂ DE 
ajuns ca să tulbure complet existenţa personajelor ce s-au 
perindat, de la începutul acestei cărţi, prin faţa ochilor 
cititorilor. Se  instituise starea de asediu în patru 
departamente din Vandeea; generalul care răspundea de 
ele lansă o proclamaţie, în care-i invita pe locuitorii satelor 
să se supună, făgăduindu-le să fie cât se poate de indulgent 
cu ei. Tentativa de insurecție eşuase atât de lamentabil, 
încât majoritatea vandeenilor nici nu se mai gândeau la ea; 
cei compromişi se deciseră să predea armele, cu condiţia să 
fie lăsaţi în pace; dar autorităţile nu acceptară acest 
compromis: înşfăcară armele, odată cu cei care le purtau, 
şi-i aruncară pe vandeeni în temniţă. Alţii luară calea 
codrilor, unde, constituiți în cete, nu încetară să-i hărţuiască 
pe soldaţii lui Louis-Philippe. Şefii răscoalei o şterseseră din 
ţinut, peste graniţă, punând marea între ei şi urmăritori. 
Doar marchizul de Souday mai şovăia: de când o părăsise 
pe ducesă, sau mai curând de când ducesa îl părăsise pe el, 
nefericitul gentilom îşi pierduse voia bună, devenise trist şi 
posomorât. Infrângerea de la Chene nu-l lovea numai în 
credinţele sale politice; îi dărâma în acelaşi timp toate 
castelele din Spania, îi spulbera toate iluziile, fluturându-i 
pe dinaintea ochilor sărăcia supărătoare şi privaţiunile 
meschine impuse de viaţa de proscris. Regreta acum, din 
toată inima, traiul liniştit din micul său castel, care 
odinioară i se păruse atât de insipid, repeta sporovăială 
celor două fete ale sale, îi lipseau mai ales discuţiile cu Jean 
Oullier; era atât de nefericit că nu-l are aproape, încât 
începu să se intereseze cu tot mai multă solicitudine de 


soarta lui, lucru ce nu-i stătea deloc în fire. Cât despre 
Bertha, chiar a doua zi după ce se refugiase la jupânul 
Courtin, şi de îndată ce-şi regăsi puterile, înţelese că 
prezenţa ei, sub acelaşi acoperiş cu cel pe care-l iubea - 
departe de tatăl ei, fără Jean Oullier, care, la nevoie i-ar fi 
putut ţine locul - era necuviincioasă şi că putea fi 
interpretată cum nu se poate mai rău. Părăsi deci ferma şi 
se instală, împreună cu Rosine, în coliba lui Tinguy. Se afla 
astfel la o depărtare doar de o jumătate de leghe de casa 
unde-l lăsase pe Michel şi unde se ducea zilnic, îngrijindu-l 
şi dădăcindu-l ca o iubită. Atâtea dovezi de dragoste, 
abnegaţie şi devotament îl mişcară pe Michel. Dar, cum 
sentimentele sale pentru Mary nu se schimbaseră nici cu o 
iotă, sentimentele Berthei pentru el făceau ca situaţia să 
devină din ce în ce mai dificilă. Pe de altă parte, nici nu 
cuteza s-o mâhnească pe fata care-i salvase viaţa. Cu 
timpul, nemaivăzând-o pe Mary, poate că rana i s-ar fi 
vindecat şi s-ar fi resemnat să asculte îndemnul iubitei, 
însurându-se cu Bertha, dacă jupânul Courtin, n-ar fi urcat 
tot mai des în cămăruţa în care fusese ascuns Michel şi nu i- 
ar fi vorbit, tot mai insistent, despre Mary, insuflându-i 
acestuia, dorinţa - din ce în ce mai aprigă - de a o vedea. 
Aşa că, pe măsură ce rana de la braţ i se vindeca, i se 
redeschidea rana din inimă şi, cu cât îşi aducea aminte mai 
mult de Mary, cu atât uita de recunoştinţa pe care i-o 
datora Berthei. 

Courtin făcea o treabă cam asemănătoare cu cea a 
Penelopei: desfăcea noaptea ceea ce ţesea Bertha, cu atâta 
trudă, ziua. Primarul din Logerie se feri să ia o atitudine 
ostilă faţă de Bertha; manevră în aşa fel lucrurile, încât ea 
să-l creadă devotat cu trup şi suflet proiectului de căsătorie 
cu tânărul său stăpân. În lipsa lui Michel, i se adresa 
întotdeauna ea unei viitoare stăpâne. Aşa că până la urmă, 
Bertha, care nu ştia ce-i poate pielea, îi vorbea zilnic lui 
Michel despre devotamentul lui Courtin, nespunându-i altfel 
decât: „bunul nostru Courtin”. Dar, spre marele necaz al 


acestuia, convalescenţa lui Michel nu mergea chiar atât de 
repede cum se aştepta; vedea, din ce în ce mai neliniştit, 
cum trece timpul, fără să-şi poată încă pune „copoiul” pe 
urmele lui Mary, pentru ca prin ea să ajungă la ducesă. 
Bertha, scăpată de neliniştea iscată de rana lui Michel, 
făcuse mai multe vizite, împreună cu Rosine, în pădurea din 
Touvois, unde se ascunsese tatăl ei. Courtin încercase s-o 
tragă de limbă în legătură cu capii răscoalei, dar fata nu 
scoase un cuvânt. Cum nu voia să exagereze cu insistenţele 
sale şi să-i dea ceva de bănuit, Courtin se potoli. După vreo 
şase săptămâni, Michel se simţi, în sfârşit, bine. Rana i se 
cicatrizase, puterile îi reveniseră. Ca să nu fie văzut de 
soldaţii încartiruiţi în castelul Logerie, se plimba numai 
noaptea, prin livadă, sprijinindu-se de braţul Berthei. 
Aceste plimbări nu-i conveneau câtuşi de puţin lui Courtin, 
care nu mai putea trage cu urechea la discuţia celor doi 
tineri. Aşa că, într-o zi, le spuse pe şleau să renunţe la 
aceste plimbări nocturne. Şi când ei îl întrebară din ce 
pricină, le citi hotărârea judecătorească prin care Michel de 
la Logerie era condamnat la moarte, în contumacie. Vestea 
asta nu-l impresionă cine ştie ce pe tânăr, dar Bertha fu de- 
a dreptul înspăimântată. Îl şi vedea pe baron prins, judecat, 
împuşcat. 

În seara aceleiaşi zile, Bertha, sprijinită cu coatele pe 
pervazul ferestrei, privea soarele apunând peste crestele 
copacilor seculari din pădurea Machecoul, care se unduiau 
ca talazurile verzi ale mării; culcat în pat. Michel trăgea cu 
nesaţ în piept miresmele dulci ale serii, când deodată se 
auzi zgomotul unei trăsuri venind pe alee. Tânărul se repezi 
la fereastră şi văzu o caleaşcă intrând în curtea fermei; 
Courtin alergă spre această caleaşcă, umil şi cu pălăria în 
mână. Prin geamul deschis al trăsurii se ivi capul baroanei 
de la Logerie. Tânărul, văzând-o pe maică-sa, simţi un fior 
rece pe şira spinării. Era limpede că pe el îl căuta. Bertha îl 
întrebă din ochi ce să facă. Michel îi arătă un ungher 
întunecat, un soi de nişă, unde putea să se ascundă şi să 


audă fără să fie văzută. După cinci minute scara începu să 
scârţâie sub pasul baroanei. Bertha se năpusti în 
ascunzătoare, iar Michel se aşeză liniştit, la fereastră. Uşa 
se deschise şi baroana intră. Poate că venise cu intenţia de 
a fi aspră şi severă, ca de obicei, dar văzându-l pe Michel în 
lumina palidă a amurgului, îşi uită de severitate şi, 
deschizându-şi larg braţele, strigă: 

— În sfârşit, iată-te, copil nefericit! 

Michel, care nu se aştepta la o astfel de exclamaţie, fu 
emoţionat şi, aruncându-se în braţele mamei sale, strigă la 
rându-i: 

— Mamă, buna mea mamă! 

Baroana se schimbase foarte mult; i se vedeau pe chip şi 
nopţile nedormite şi brazdele adânci săpate de lacrimi. 


CAPITOLUL LXIII 


Unde doamna baroană de la Logerie, crezând că-şi 
ajută fiul, o ajută de fapt pe ducesă 


BAROANA SE AŞEZĂ, SAU MAI CU- 
rând se prăvăli, într-un fotoliu, târându-l pe Michel după ea, 
strângându-l la piept şi sărutându-l. În sfârşit, cuvintele 
care nu-i putuseră ţâşni din inima ei chinuită, îşi luară 
zborul. 

— Cum, zise ea, să te găsesc aici, doar la o sută de paşi 
de castelul plin de soldaţi? 

— Cu cât voi fi mai aproape de ei, mamă, cu atât există 
mai multe şanse să nu mă caute aici. 

— Dar nu ştii ce s-a întâmplat la Nantes! 

— Ce anume? 

— Comisarii militari nu mai prididesc cu condamnările. 

— Asta nu-i priveşte decât pe cei prinşi. 

— Asta priveşte pe toată lumea, îi replică maică-sa; căci 
cei care n-au fost încă prinşi pot fi dintr-o clipă într-alta. 

— Da, dar nu când se ascund la un primar cunoscut 
pentru opiniile sale filipiste. 

— Şitu ai... 

Baroana se opri, ca şi cum buzele ei ar fi refuzat să 
rostească acele cuvinte. 

— Continuă, mamă. 

— Şi tu ai fost condamnat. 

— Condamnat la moarte, ştiu. 

— Cum, ştii asta, copil nenorocit, şi eşti atât de liniştit? 

— Ţi-am mai spus, mamă, atâta vreme cât voi fi la 
Courtin, n-am de ce mă teme. 

— Ai atâta încredere în omul ăsta? 


— M-a cules de pe drum, rănit şi mort de foame. M-a luat 
la el acasă, m-a îngrijit şi mi-a dat de mâncare. 

— Mărturisesc că aveam unele rezerve în privinţa lui. 

— Ei bine, mamă, n-ai dreptate. 

— Mă rog. Să vorbim despre treburile noastre, copile 
dragă. Oricât de bine ai fi ascuns, nu vreau să mai rămâi 
aici. 

— De ce? 

— Pentru că o imprudenţă cât de mică te poate pierde. 

Michel făcu un gest de nepăsare. 

— Sper că nu vrei să mor cu zile, nu-i aşa? 

— Nu, te ascult... 

— Ei bine, voi muri de spaimă dacă nu pleci din Franţa. 

— Te-ai gândit, mamă, la dificultăţile unei fugi? 

— Da, şi am rezolvat toate aceste dificultăţi. 

— Cum? 

— Am închiriat un mic vas olandez care, începând din 
clipa asta, te aşteaptă pe râu în faţa localităţii Coueron; 
urcă-te pe bord şi pleacă. Dea Domnul să te simţi atât de 
bine, încât să poţi suporta călătoria! 

Michel nu răspunse. 

— Te vei duce în Anglia, nu-i aşa? Vei părăsi pământul 
ăsta blestemat, care a sorbit sângele tatălui tău! Atâta 
vreme cât te voi şti în Franţa, nu voi avea o clipă de linişte. 
În fiece moment mi se va părea că văd mâna călăului 
întinzându-se spre tine şi smulgându-te din braţele mele. 

Michel continuă să tacă. 

— Iată, zise baroana, o scrisoare de recomandare către 
căpitan, iată hârtii de plată la ordin, pentru cincizeci de mii 
de franci, pentru Anglia şi America. De altfel n-ai decât să- 
mi scrii şi-ţi trimit oricât vei avea nevoie. Sau mai bine ştii 
ceva? Vin şi eu după tine... Dar ce ai, de ce nu-mi răspunzi? 

Într-adevăr Michel asculta toate aceste lucruri cu o 
nepăsare uluitoare. Să plece însemna s-o părăsească pe 
Mary. La gândul acestei despărţiri îşi simţi inima 
strângându-i-se atât de tare, încât se hotărî mai curând să 


înfrunte moartea decât să plece. De când Courtin îi 
reînsufleţise speranţele se frământa zi şi noapte cum să se 
apropie de fată. Nu accepta ideea să renunţe la ea şi, în loc 
să-i răspundă mamei sale, în el se înstăpânea tot mai mult 
gândul de a deveni soţul lui Mary. De aici tăcerea care 
începu s-o neliniştească pe baroană. 

— Mamă, zise Michel, nu-ţi răspund, pentru că eu doresc 
cu totul altceva. 

— Doreşti altceva? 

— Ascultă-mă, mamă... zise tânărul cu o dârzenie de care 
ea nu l-ar fi crezut în stare. 

— Cred că nu refuzi să pleci? 

— Nu refuz să plec, dar am de pus şi eu nişte condiţii. 

— Pui condiţii când e vorba de salvarea, de viaţa ta? Pui 
condiţii când e vorba să-i cruţi mamei tale spaimele şi 
chinurile? 

— Mamă, de când nu ne-am mai văzut am îndurat multe 
şi, prin urmare, am învăţat multe... Am învăţat, mai ales, că 
există unele clipe care hotărăsc fericirea sau deznădejdea 
întregii vieţi; or, eu mă aflu într-o astfel de clipă, mamă. 

— Vrei să mă aduci la desperare? 

— Îţi vorbesc ca un bărbat. Nu te mira. Când 
evenimentele m-au prins în iureşul lor, eram încă necopt, 
acum am ieşit din ele călit. Ştiu ce datorii am faţă de 
dumneata: respect, dragoste, recunoştinţă. Dar, pe măsură 
ce m-am maturizat, am înţeles că mai am şi alte datorii. În 
timp ce dumitale îţi întind obrazul, mâna i-o întind altei 
femei care, la rându-i, va fi şi ea mamă, ca şi dumneata. 
Plec, sunt de acord, dar nu voi pleca singur! 

— Pleci cu amanta dumitale? 

— Plec cu soţia mea, mamă! 

— Şi crezi că-mi voi da consimţământul la această 
căsătorie? 

— Dumneata eşti liberă să nu-mi dai consimţământul, eu 
sunt liber să nu plec. 


— Oh, nenorocitule! strigă baroana. lată care ţi-e 
recunoştinţa după douăzeci de ani de griji şi de dragoste! 

— Adevărata dragoste de mamă nu se scoate pe tarabă, 
ca la piaţă. O mamă nu poate spune: „Îţi voi da viaţă, 
putere, inteligenţă, în schimb tu mă vei asculta orbeşte!” 
Nu, mamă! Adevărata dragoste de mamă spune: „Cât ai fost 
slab, te-am ajutat; cât ai fost neştiutor, te-am învăţat; cât ai 
fost orb, te-am călăuzit! Acum, eşti puternic, vezi, ştii! Fă-ţi 
viaţa ta, nu cum vreau eu, ci cum vrei tu! Alege-ţi unul 
dintre miile de drumuri din faţa ta şi, oriunde te va duce, 
iubeşte-o pe cea care din slab te-a făcut puternic, te-a 
călăuzit, te-a făcut să vezi viaţa!” Aşa înţeleg eu puterea pe 
care o are o mamă asupra fiului ei, aşa înţeleg respectul pe 
care un fiu îl datorează mamei sale. 

Baroana amuţise; poate că dacă s-ar fi prăbuşit lumea, nu 
s-ar fi mirat atât de tare cum o mirară vorbele rostite, atât 
de ferm şi de măsurat, de către propriul ei fiu. Îl privi pe 
Michel, uluită. 

— Deci, întrebă ea, nu renunţi la nebunia ta? 

— Nu, mamă, nimic nu mă va putea face să dau înapoi. 

— Oh, strigă baroana, ducându-şi mâinile la ochi, sunt 
cea mai nenorocită dintre mame! 

Michel îngenunche în faţa ei. 

— Iar eu te binecuvântez, fiindcă ştiu că mă vei lăsa să-mi 
aflu fericirea! 

— Dar cu ce te-a vrăjit „lupoaica” asta? 

— Oricum îi vei spune celei pe care-o iubesc, am să-ţi 
răspund totuşi la întrebare: fata pe care o iubesc eu are 
toate calităţile pe care un bărbat vrea să le aibă nevasta lui. 
Şi nu e cazul mamă, ca tocmai dumneata, care ai suferit 
atât din pricina calomniilor răspândite pe seama tatii, să ţi 
le însuşeşti cu atâta uşurinţă pe cele aruncate în spinarea 
altora. 

— Nu, nu şi iar nu! N-am să fiu niciodată de acord cu 
căsătoria asta! 


— În acest caz, mamă, ia-ţi înapoi hârtiile de schimb şi 
scrisoarea către căpitan! 

— Şi ce-ai să faci, copil nenorocit? 

— Oh, nimic! Prefer să mor, decât să mă despart de cea 
pe care o iubesc! Acum m-am vindecat, pot pune din nou 
mâna pe puşcă! Mă duc în pădurea 'Iouvois, unde e ascuns 
marchizul de Souday, şi continui lupta, până când m-o 
nimeri vreun glonţ. De două ori am scăpat, a treia oară, nu 
mai cred... 

Şi tânărul puse în poala mamei sale hârtiile de schimb şi 
scrisoarea. Glasul şi gesturile lui Michel erau atât de 
categorice, încât baroana nu-şi mai făcu iluzii că i-ar putea 
schimba hotărârea. Simţindu-se înfrântă, cedă. 

— Bine, zise ea, fie cum vrei tu! Si Domnul să te ierte că 
nu m-ai ascultat! 

— Domnul mă va ierta, mamă, şi când ai să-ţi vezi nora, ai 
să mă ierţi şi dumneata. 

Baroana clătină din cap. 

— Du-te, zise ea, şi însoară-te! la o străină oarecare pe 
care n-am văzut-o şi despre care nu ştiu nimic! 

— Ai s-o cunoşti şi ai s-o preţuieşti, mamă! Te-ai oferit să 
vii după mine oriunde aş fi, iar eu te voi aştepta. 

Baroana se ridică şi se îndreptă spre uşă. 

— Pleci fără să mă săruţi? 

— Vino, copil nefericit ce eşti, vino în braţele mele, vino 
să te mai strâng o dată lângă inima mea! 

Michel se ghemui la pieptul maică-si. 

— Şi când ai de gând să pleci? 

— Asta depinde de ea! 

— Nădăjduiesc că la noapte. 

— Cât mai curând cu putinţă, nu-i aşa? 

— Vei găsi jos nişte straie ţărăneşti. Îmbracă-te cu ele şi 
fă în aşa fel încât să nu te recunoască nimeni. De aici până 
la Coueron sunt opt leghe. Poţi fi acolo pe la ora cinci 
dimineaţă. Nu uita, vasul se numeşte Jeune-Charles. 


— Nu te teme, mamă! Din moment ce ştiu că la capătul 
acestui drum mă aşteaptă fericirea, îmi voi lua toate 
măsurile să ajung cu bine la destinaţie. 

— Eu mă duc la Paris, unde voi uza de toate relaţiile ca să 
se revoce sentinţa aceea groaznică. Tu, ţi-o repet, ai grijă 
de tine şi adu-ţi aminte în orice clipă că viaţa ta înseamnă şi 
viaţa mea... 

Mama şi fiul se mai îmbrăţişară o dată, apoi Michel o 
conduse până la uşă. Courtin, ca o slugă credincioasă ce 
era, o aştepta la piciorul scării. Baroana îl rugă s-o conducă 
până la castel. Când Michel se întoarse în odaie, o văzu pe 
Bertha strălucind de fericire. Abia aşteptase să fie singură 
cu tânărul, ca să i se arunce în braţe. Dar noroc că în odăiţă 
se întunecase şi Bertha nu putuse vedea stânjeneala 
zugrăvită pe chipul băiatului. 

— Acum nimic nu ne mai desparte! zise ea. Eu am 
consimţământul tatei, tu, pe al mamei tale. 

Michel tăcu. 

— Plecăm în noaptea asta, nu-i aşa? 

Dar Michel continuă să tacă. 

— Ce ai, de ce nu-mi răspunzi? 

— Pentru că plecarea noastră încă nu-i sigură. 

— Dar nu i-ai făgăduit mamei tale că vom pleca la 
noapte? 

— l-am spus mamei: „Asta depinde de ea 

— Ei bine, ea, nu-s eu? întrebă Bertha. 

— Mă gândesc la cu totul altceva, dragă Bertha. Nu-i 
vorba numai de salvarea mea! Mă gândesc la fuga ducesei 
de Berry, adăugă tânărul. 

Bertha scoase un strigăt. Începu să înţeleagă. 

— Vasul ăsta închiriat de mama, pentru mine, zise Michel, 
n-ar putea, odată cu noi, s-o scoată din Franţa şi pe ducesă? 
Pe tatăl tău... 

Apoi, mai încet: — Şi pe sora ta? 

— Oh, Michel, Michel, iartă-mă că nu m-am gândit la aşa 
ceva! Mai înainte, te iubeam; acum te şi admir! Da, da, ai 


LLA 


dreptate; Doamne, cât eşti de bun, de generos, ce suflet 
mare trebuie să ai, din moment ce te-ai putut gândi la toţi ai 
mei! Ah, ştiam, continuă Bertha, în entuziasmul ei, ştiam eu 
bine că eşti omul cel mai loial şi mai brav! Dar, azi, Michel, 
te-ai ridicat mai presus decât am nădăjduit vreodată. Rănit, 
condamnat la moarte, el se ocupă de alţii în loc să aibă grijă 
de el! Ah, Michel, sunt atât de mândră de tine, atât de 
mândră de dragostea mea! 

De data asta, dacă în odăiţă ar fi fost lumină, Bertha ar fi 
putut să vadă nu numai stânjeneala de pe chipul lui Michel, 
ci şi puternica roşeaţă care-i năpădise obrajii. 

Şi asta din pricină că acest devotament al tânărului nu 
era deloc dezinteresat, aşa cum credea Bertha. De când 
maică-sa îşi dăduse consimţământul să se însoare cu cea pe 
care o iubea, Michel nu se mai gândea decât la un singur 
lucru: ca prin ducesă, să ajungă la Mary. Aşa că, la toate 
exploziile de tandreţe ale Berthei, Michel nu găsi cu cale să 
răspundă decât atât: 

— Acum, când totul e pregătit, nu mai avem vreme de 
pierdut. 

— Aşa e, zise Bertha, ai dreptate! Spune-mi ce am de 
făcut! 

— Mai întâi, trebuie să ne despărţim... 

— De ce? 

— Pentru că tu trebuie să te duci în pădurea Iouvois şi 
să-l anunţi pe tatăl tău să se pregătească de plecare; de 
acolo, vă veţi îndrepta împreună spre golful din Bourgneuf, 
de unde vă va lua mai târziu vasul Jeune-Charles. Iar eu 
trebuie să mă duc la Nantes, s-o anunţ pe ducesă. 

— Tu, la Nantes! Uiţi că eşti condamnat la moarte, 
pândit, căutat? Plec eu la Nantes şi du-te tu la Touvois. 

— Numai eu pot discuta, la Nantes, cu căpitanul vasului, 
Bertha! Dacă va vedea o femeie în locul unui bărbat, va 
crede că e vorba de o capcană şi totul se duce pe apa 
gârlei. 


— Dar gândeşte-te la primejdiile care te pândesc la 
Nantes! 

— Poate că nu e chiar aşa! N-or să-şi închipuie că fiind 
condamnat la moarte, voi avea curajul să vin tocmai în acest 
oraş! În sfârşit, ştii şi tu că există momente în care 
îndrăzneala înseamnă prudenţă. Or noi ne aflăm tocmai 
într-unul din aceste momente! 

— Bine, Michel, fie cum spui tu! 

Bertha îi dădu deci tânărului adresa ducesei şi diferitele 
parole, fără de care n-ar fi putut ajunge până la ea. 

Îmbrăcată în hainele Rosinei, Bertha se îndreptă spre 
pădurea Touvois, în vreme ce Michel, îmbrăcat la rându-i în 
hainele ţărăneşti aduse de maică-sa, o porni spre Nantes. 
Dacă nu se ivea niciun impediment, a doua zi, la cinci 
dimineaţa, Jeune-Charles putea să-şi ridice ancora, ducând, 
odată cu ducesa, ultimele vestigii ale acelui mic război civil 
din Vandeea. 


CAPITOLUL LXIV 


Marşuri şi contramarşuri 


ÎN CIUDA UMFLĂTURILOR ŞI A 
proeminenţelor cu care vârsta şi oboseala împovăraseră 
bietul căluţ al lui Courtin, animalul mai avea destulă 
energie, aşa că Michel ajunse la Nantes înainte de nouă 
seara. Primul popas trebuia să fie la hanul Point du Jour De 
îndată ce trecu podul Rousseau, tânărul începu să caute 
hanul. Zărindu-i firma, care înfăţişa o stea cu coadă, 
colorată în cel mai frumos galben-roşcat pe care-l avusese 
la dispoziţie pictorul, Michel îşi opri căluţul în faţa unui 
staul plin cu fân, menit să mai învioreze caii celor care se 
grăbeau şi nu voiau să-şi deshame animalele. Uitând de 
costumul modest în care era îmbrăcat, obişnuit cu graba 
slugilor de la castelul Logerie, Michel începu să bată 
nerăbdător în staul, cu băţul pe care-l avea în mână. La 
acest zgomot, un bărbat, numai în cămaşă, ieşi afară din 
casă şi se îndreptă spre Michel. Omul purta o bonetă 
albastră de bumbac care-i cădea până pe ochi. Chipul lui i 
se păru cunoscut lui Michel. 

— Drace! bombăni omul cu bonetă albastră, eşti chiar 
atât de mare senior încât nu-ţi poţi duce singur calul în 
grajd, băiete? Dacă ţii neapărat, ai să fii servit ca un 
burghez, dar o să te coste! 

— Serveşte-mă cum vrei, zise Michel, dar mai întâi 
răspunde-mi la o întrebare. 

— Întreabă-mă, zise omul încrucişându-şi braţele. 

— Aş vrea să-l văd pe părintele Eustache, spuse Michel în 
şoaptă. 

Dar oricât de încet ar fi vorbit, omul aruncă în juru-i o 
privire bănuitoare; şi deşi nu zări decât doi, trei copii care, 


cu mâinile la spate, căscau gura la tânărul ţăran, hangiul 
luă repede calul de hăţuri şi intră în curte. 

— 'Ţi-am spus că vreau să-l văd pe părintele Eustache, 
repetă Michel. 

— Aşteaptă, răspunse omul, aşteaptă, ce dracu'! Doar nu- 
| am în lada cu ovăz pe Eustache ăsta, al dumitale! Dar mai 
înainte de a-ţi spune unde-l poţi găsi, ia zi-mi de unde vii? 

— Din sud. 

— Unde te duci? 

— La Rosny. 

— Bine. Dacă-i aşa, treci pe la biserica Saint-Sauveur şi ai 
să-l găseşti pe cel pe care-l cauţi. Du-te şi străduie-te să 
vorbeşti cât mai încet, dacă ţii să ajungi cu bine acolo unde 
te duci, domnule de la Logerie! 

— O, făcu Michel cam mirat, mă cunoşti? 

— După cum vezi! 

— Să aibă cineva grijă de cal. 

— S-a făcut! 

Michel puse un ludovic în mâna omului, apoi o porni 
hotărât spre oraş. Când ajunse la biserica Saint-Sauveur, 
sacristanul tocmai închidea uşa. Lecţia hangiului dăduse 
roade; înainte de a întreba ceva, începu să se uite cu 
atenţie la cei din jur. Văzu, sub portal, cinci sau şase oameni 
sărmani, care se pregăteau să plece. Sigur că printre ei se 
afla şi cel căutat. Din fericire, Michel avea un semn de 
recunoaştere. Luă crenguţa de ilice roşii, pe care i-o pusese 
Bertha la pălărie, şi o lăsă să cadă în faţa uşii. Doi dintre cei 
de faţă călcară pe ea fără să-i dea nicio atenţie. Al treilea, 
un bătrân scund, uscat, firav, al cărui nas mare îi ieşea de 
sub gluga neagră, zărind crenguţa pe dalele de piatră, se 
aplecă, o luă de jos, apoi se uită neliniştit în jur. Michel ieşi 
de după stâlpul unde se ascunsese. Părintele Eustache se 
uită la el şi, fără să scoată o vorbă, se îndreptă spre 
mănăstire. Michel înţelese că crenguţa de ilice nu era de 
ajuns pentru a risipi neîncrederea bătrânului. Atunci, se 
apropie de el şi şopti: 


— Vin din sud. 

— Şi unde te duci? 

— Mă duc la Rosny. 

Bătrânul se opri, apoi se întoarse din drum. 

De data asta o porni către oraş, făcându-i lui Michel semn 
să-l urmeze. Trecură din nou prin faţa portalului bisericii şi 
străbătură o parte din oraş. Apoi, intrând pe o străduţă 
strâmtă şi întunecoasă, bătrânul se opri câteva momente în 
faţa unei porţi scunde, tăiată în zidul unei grădini; după 
care îşi continuă drumul. Michel observă că vârâse 
crenguţa de ilice în inelul de fier al porţii. Deci acolo trebuia 
să se oprească. Tânărul bătu cu putere în poartă. Gemuleţul 
din partea de sus a uşii se deschise şi o voce de bărbat 
întrebă ce dorea. Michel repetă cuvântul de ordine şi fu 
introdus într-o sală scundă, unde un bărbat - pe care-l 
văzuse la castelul de Souday, în seara în care cina pregătită 
pentru ducesă fusese înfulecată de generalul Dermoncourt 
- îşi citea liniştit ziarul. Numai că, în pofida înfăţişării lui 
liniştite, acest bărbat avea pe măsuţa de alături o pereche 
de pistoale încărcate. Bărbatul îl recunoscu de îndată pe 
Michel şi se ridică să-l primească. 

— Vreţi să-mi faceţi cinstea de a-mi dezvălui numele 
dumneavoastră? 

Michel îşi spuse numele. Omul, în haină de casă, îşi 
consultă un carneţel pe care şi-l scoase din buzunarul de la 
piept, făcu un semn de satisfacţie şi, întorcându-se spre 
tânăr, zise: 

— Şi acum, domnule, ce anume vă aduce aici? 

— Dorinţa de a o vedea pe ducesă. 

— Iertare, domnule, dar nu puteţi ajunge chiar atât de 
uşor la persoana despre care vorbiţi. Ştiu că putem conta 
pe dumneavoastră; dar prea multe vizite în casa unde se 
află, ar atrage atenţia poliţiei. Spuneţi-mi deci mie despre 
ce anume este vorba, iar eu vă voi aduce răspunsul. 

Michel îi istorisi toată povestea; îi spuse cum mamă-sa 
închiriase pentru el un vas şi cum lui îi venise ideea să se 


slujească de acest vas ca să-i înlesnească ducesei fuga. 

Omul în haină de casă ascultă cu o atenţie crescândă. 
Apoi, când tânărul isprăvi, zise: 

— Vii tocmai la vreme, tinere! Ar fi fost cu neputinţă, 
oricâte precauţii am fi luat noi, ca locuinţa unde e ascunsă 
ducesa să scape multă vreme ochiului vigilent al poliţiei. În 
interesul ei cât şi al nostru, ducesa trebuie să plece! Şi cu 
atât mai mult acum, când i s-a găsit şi o navă! Mă duc 
repede să-i spun... 

— Să vă urmez? 

— Nu. Costumul dumitale modest, alături de al meu, de 
burghez înstărit, ar sări în ochii sticleţilor de care suntem 
înconjurați. La ce han ai tras? 

— La Point du Jour. 

— Deci te afli la Joseph Picaut. N-ai de ce te teme. 

— A, zise Michel, de aia mi se părea mie cunoscută mutra 
lui! Dar parcă ştiam că locuia pe undeva, pe lângă pădurea 
Machecoul. 

— Aşa e. Acum însă lucrează la han. Aşteaptă-mă acolo. 
În două ceasuri sunt la dumneata, sau singur sau cu 
ducesa. Singur, dacă ducesa refuză să plece; cu ea, dacă 
acceptă. 

— Dar sunteţi sigur în privinţa lui Picaut? 

— Răspundem de el ca de noi. Anunţă-l că urmează să 
vină cineva şi deci să stea la pândă. Dacă-i spui parola: „Rue 
du Château, 3” atât el cât şi ceilalţi ţărani din han te vor 
asculta orbeşte. 

— Mai aveţi să-mi faceţi şi alte recomandări? 

— Poate ar fi prudent ca persoanele care o însoțesc pe 
ducesă să iasă, pe rând, din casă şi tot pe rând să intre în 
han. Cere să ţi se dea o odaie cu fereastra spre chei şi lasă 
geamul deschis. 

— N-aţi uitat nimic? 

— Nu... Cu bine, domnule. Dacă reuşim să ajungem teferi 
la han, treaba e pe jumătate făcută. În ce mă priveşte, pe 


capul meu s-a pus o sumă atât de mare, încât tremur să nu 
stârnească lăcomia cuiva şi să mă piardă. 

Michel fu condus la uşă; dar în loc să iasă pe poarta din 
faţă, ieşi pe o portiţă care dădea într-o altă stradă. 

Străbătu repede oraşul şi ajunse pe chei. Sosit la Point du 
Jour dădu de Joseph Picaut, care-i recomanda unui 
copilandru să aibă grijă de calul lui Courtin. Michel îi făcu 
un semn şi hangiul îi făcu vânt puştiului. 

— Mi-ai spus că mă cunoşti, zise Michel când rămaseră 
singuri. 

— Ba chiar mai mult decât atât, din moment ce v-am spus 
pe nume. 

— Ei bine, suntem chit! Şi eu te cunosc, Joseph Picaut. 
Pot să am încredere în tine? 

— Albaştrii nu; Albii da. 

— Eşti stăpânul hanului? 

— Nici pomeneală. 

— Dar cu ce te ocupi aici? 

— Am grijă de cai. 

— Atunci du-mă la stăpânul hanului. 

— La stăpâna hanului. 

O treziră pe hangiţa care se culcase. 

Hangiţa îl primi pe Michel cu oarecare neîncredere. 
Tânărul, dându-şi seama că n-are vreme de pierdut, rosti: 

— Rue de Château, 3. 

Doar ce auzi aceste cuvinte, şi hangiţa se schimbă pe loc. 
Începând din acea clipă fu cât se poate de îndatoritoare. 

— Aveţi călători în han? 

— Unul singur, răspunse femeia. 

— De ce soi? 

— De cel mai rău. E un om de care ne ferim. 

— Deci îi cunoşti? 

— E primarul din Logerie, jupânul Courtin, un ticălos. 

— Courtin? strigă Michel. Courtin aici? Eşti sigură? 

— Eu nu-l cunosc. Mi-a spus Joseph. 

— Când a sosit? 


— De vreun sfert de ceas. 

— Unde se află? 

— Acum nu-i aici. A mâncat, apoi a ieşit imediat, 
anunţându-mă că nu se va întoarce decât după miezul 
nopţii, spre ora două... Are, zicea, treburi în oraş. 

— Ştie că a fost recunoscut? 

— Nu cred; Picaut zice că fermierul nu l-a văzut, fiindcă 
el era în întuneric în vreme ce Courtin se afla în plină 
lumină. 

Michel rămase o clipă pe gânduri. 

— Nu-l cred pe Courtin atât de ticălos cum spui. Dar, mă 
rog, trebuie să ne ferim de el, şi mai ales nu trebuie să afle 
că sunt aici. 

Picaut, care până atunci stătuse în pragul uşii, înaintă şi 
se amestecă în discuţie. 

— Ei, zise el, nu vă faceţi griji; vom face în aşa fel încât să 
nu afle nimic, iar dacă află, să nu crâcnească o iotă. De mult 
am cu un ghimpe împotriva lui şi nu caut decât un motiv... 

— Nu, zise Michel, Courtin este fermierul meu! Îi sunt 
destul de obligat, aşa că nu vreau să i se întâmple vreo 
nenorocire. 

— Fiţi liniştit, rosti hangiţa, dacă vine, am să-l 
supraveghez. 

— Bun! Tu, Joseph, ia calul cu care am venit eu şi du-l 
undeva; e al lui Courtin, şi şi-l va recunoaşte imediat. 
Cunogşti râul? 

— Malul drept mai puţin; dar pe cel stâng, toate 
colţişoarele. 

— Foarte bine. Tocmai pe cel stâng vei avea treabă. 

— Adică? 

— Aş să te duci la Coueron; în faţa celei de-a doua insule, 
vei zări un vas de cursă lungă; vasul se numeşte Jeune- 
Charles; ai să-l recunoşti... 

— Fiţi liniştit. 

— Vei lua o barcă şi te vei duce spre vas. Îi vei da 
căpitanului batista asta, aşa cum e, adică înnodată la trei 


colţuri, şi-i vei spune să pregătească totul pentru ora unu 
noaptea. 

— Asta-i tot? 

— Da... Adică nu, nu-i tot... Dacă voi fi mulţumit de tine, 
Picaut, vei primi cinci ludovici de aur. 

— Ia te uită, zise Picaut. Nu-i rea deloc munca pe care o 
fac aici. Şi după aia? 

— Cum adică, după aia? 

— Da, după ce-mi termin treaba. 

— Te ascunzi pe malul râului şi ne aştepţi. Dacă vezi ceva 
care crezi că ne-ar stânjeni, imiţi o dată strigătul cucuvelei. 

— Drace! Văd, domnule de la Logerie că aţi urmat la o 
şcoală bună. Totul e limpede şi bine pus la punct! 

Joseph Picaut ieşi ca să îndeplinească treaba ce i se 
încredinţase. Apoi hangiţa îl conduse pe Michel la etaj, într- 
o odaie sărăcăcioasă, dar a cărei fereastră dădea, pe chei. 
Michel o deschise, aşa cum se înţelesese cu domnul în haină 
de casă; apoi se aşeză pe un taburet în aşa fel, încât să nu 
fie văzut din stradă. 


CAPITOLUL LXV 


Unde dragostea lui Michel pare să ia o întorsătură 
mai bună 


CU TOATĂ APARENTA LUI NEMIŞ- 
care, Michel era foarte speriat. Urma s-o revadă pe Mary şi, 
la acest gând, pieptul i se strângea, inima i se umfla, 
sângele îi circula mai iute prin artere; tremura de emoție. 
Încă nu ştia cum o va scoate la capăt. Dar, fermitatea, atât 
de puţin obişnuită, de care dăduse dovadă în faţa mamei 
sale şi a Berthei. Fusese cât se poate de eficace faţă de cele 
două femei; se hotărî deci s-o folosească şi faţă de Mary. Îşi 
dădea foarte bine seama că, de felul cum se va purta, va 
depinde fericirea sau nefericirea întregii sale vieţi. Trecuse 
aproape un ceas de când stătea cu ochii pironiţi pe 
fereastră, urmărindu-i cu nelinişte pe toţi cei ce păreau să 
se îndrepte spre han; dar deodată, zări o umbră care venea 
dinspre Rue du Château; mergea repede, dar atât de uşor, 
încât nu făcea niciun zgomot; după haine, părea să fie o 
femeie. Dar nu putea fi nici Mary, nici ducesa, fiindcă nici 
într-un caz ele n-ar fi putut să vină singure la ora aceea. 
Umbra se opri şi bătu uşor în poartă. Michel îşi părăsi, 
dintr-un salt, postul de observaţie şi se îndreptă spre scară. 
O cobori, zburând, deschise uşa şi în femeia învăluită într-o 
mantie, o recunoscu pe Mary. Fără să scoată o vorbă Michel 
o apucă pe fată de braţ şi o conduse la primul etaj. Dar abia 
intrat în odaie, strigă: 

— O, Mary, Mary, deci tu erai! Mi se pare că visez! M-am 
gândit de atâtea ori la această clipă fericită, la bucuria pe 
care o încerc acum, încât aproape că mi-e greu să-mi 
închipui că e aievea! Mary, dragostea mea, lasă-mă să te 
îmbrăţişez! 


— O, Michel, sunt atât de fericită că te văd! Ai fost rănit, 
nu-i aşa? 

— Da, dar nu rana mă făcea să sufăr, ci faptul că eram 
departe de tine. 

— Michel, cum poţi vorbi astfel? Uiţi ce-a făcut Bertha 
pentru tine? 

Auzind acest nume, Michel se ridică brusc şi începu să se 
plimbe prin odaie pentru a-şi ascunde emoția. 

— Michel, zise fata, te conjur, vorbeşte-mi ca unei surori! 

— Ca unei surori? Eu, Mary? Ei bine, află că nu voi 
renunţa niciodată la tine! 

— Michel! Ai uitat că ai jurat cu totul altceva? 

— N-am jurat nimic! Tu mi-ai smuls vorbele alea şi mi le- 
ai smuls cu cruzime; ai profitat de dragostea pe care ţi-o 
port, ca să-mi ceri să renunţ la tine! Dar nicio fibră din 
trupul meu, din inima mea nu şi-a ţinut şi nu-şi va ţine acel 
jurământ! Mary, am fost despărţit de tine mai bine de două 
luni, şi în aceste două luni nu m-am gândit decât la tine. 
Eram gata să mă sfârşesc îngropat sub ruinele castelului 
Penissiere, şi eu mă gândeam la tine! Glonţul îmi zdrobea 
umărul, şi eu mă gândeam la tine! Am fost la un pas de 
moarte din pricina slăbiciunii, a lipsei de hrană, a rănii de la 
umăr, şi eu mă gândeam la tine! Bertha e sora mea, nu tu, 
Mary! Tu eşti iubita, logodnica, soţia mea! Da, Mary, vei fi 
soţia mea! 

— O, Doamne, Michel, cred că ţi-ai pierdut minţile! 

— Am fost pe cale, Mary, am fost pe cale să mi le pierd 
atunci când m-ai alungat tu! Dar durerea, desperarea au 
făcut din mine alt om. Nu mai conta pe trestia sărmana care 
se îndoia la cea mai slabă răsuflare a ta. Te iubesc, Mary, 
ştiu că şi tu mă iubeşti, şi nu mai vreau să mint pe nimeni. 

— Michel, hotărârile mele nu se schimbă atât de repede 
ca ale tale. Eu îmi voi ţine jurământul! 

— Ţine-ţi-l! Dar atunci o părăsesc pe Bertha pentru 
totdeauna! 

— Michel... 


— Hai să fim serioşi, Mary, de ce crezi că mă aflu aici? 

— Ca s-o salvezi pe ducesă. 

— Mă aflu aici ca să te văd pe tine. Nu-mi atribui un 
devotament pe care nu-l merit. Doar ţie îţi sunt devotat, 
Mary, nimănui altcuiva. Ideea asta de a o salva pe ducesă a 
fost pretextul ca să pot ajunge la tine. Nu fă din mine niciun 
erou, niciun semizeu. Sunt un simplu om, un om care te 
iubeşte cu înflăcărare, şi care, pentru tine, îşi riscă viaţa; ce 
mă privesc pe mine certurile regilor? Ce legătură am eu cu 
ramura vârstnică ori cu ramura mezină a neamului 
Bourbon? Nu mă leagă nicio amintire de trecutul lor. Mi-e 
indiferent dacă e rege Henric al V-lea ori Louis-Philippe, 
amândoi se scaldă în aceleaşi ape, amândoi urmăresc 
aceleaşi țeluri, care nu-s şi ale mele, Mary. Jelul meu, eşti 
tu; cere-mi sângele, viaţa, ţi le dau, dar nu-mi cere să mai 
lungesc situaţia asta la nesfârşit! 

— Şi ce socoţi să faci? 

— Să-i spun Berthei adevărul. 

— Adevărul! N-ai să faci asta! 

— Ba da. 

— Nu, nu! N-ai să cutezi să faci acest lucru! 

— Ba da, Mary! Băieţandrul pe care l-ai întâlnit într-o zi, 
zgâriat şi plângând de frica mamei sale, nu mai există. M- 
am schimbat, Mary; dragostea m-a schimbat! Am înfruntat 
privirea care odinioară mă făcea să-mi plec ochii! l-am spus 
totul mamei, şi ea a acceptat să fac ce vreau. lar eu vreau 
să-mi fii soţie! Eu, bărbatul Berthei? Să presupunem o clipă 
că ar fi aşa. loată copilăria mi s-a vorbit despre acele 
căsătorii funeste pe care le imaginase Carrier, omul de 
tristă memorie: lega laolaltă un viu şi un mort şi-i arunca pe 
amândoi în Loara. Cam asta ar fi şi căsătoria mea cu 
Bertha. Dar tu, Mary, crezi că ai fi mai fericită ca noi? 
Spune! N-ai fi, sunt sigur de asta. Hotărârea mea e luată, 
iubito; de îndată ce-o voi vedea pe Bertha, îi voi arăta cum 
au abuzat toţi de timiditatea mea, cum mi-a lipsit curajul să 


spun adevărul... Îi voi mărturisi că n-o iubesc pe ea, ci pe 
tine. 

— Dumnezeule! Michel, dacă ai să faci asta, Bertha va 
muri! 

— Nu, nu va muri! zise ducesa care intrase între timp în 
odaie şi auzise sfârşitul acestei discuţii. 

Cei doi tineri scoaseră un strigăt. 

— Bertha, continuă ducesa, e o fată nobilă şi curajoasă, 
care te va înţelege, domnule de la Logerie şi care va şti, la 
rândul ei, să-şi afle fericirea în fericirea celor pe care-i 
iubeşte. Dar n-ai să-i spui dumneata, ci eu. Eu sunt cea care 
am încurcat lucrurile, eu trebuie să le descurc, rugându-l 
pe domnul Michel ca altădată să fie mai clar în confidenţele 
domniei-sale. 

Când o văzuseră pe ducesă, cei doi tineri se 
îndepărtaseră unul de altul. Dar aceasta, apropiindu-se de 
ei şi luându-i de mână, le zise: 

— Iubiţi-vă, dragii mei. Iubiţi-vă cu înflăcărare, căci sunt 
prea puţini cei care îşi mărginesc ambițiile doar la atâta. 

— Oh, strigă Michel, mi-aş da şi viaţa pentru 
dumneavoastră! 

— Nimic nu-i mai inutil decât să-ţi dai viaţa! Gândeşte-te 
la bietul Bonneville! La ce mi-a folosit jertfa lui? Nu, 
domnule de la Logerie, viaţa preţuieşte mult prea mult! 
Trăieşte pentru Mary şi alături de ea! Şi acum vezi dacă vin 
cei pe care-i aşteptăm. Fiindcă Mary a fost atât de absorbită 
de persoana dumitale, încât puteam să aştept până la ziuă 
semnalul convenit. Noroc că v-am auzit glasurile şi noroc că 
aţi lăsat uşa de la stradă deschisă, încât putea să vină aici şi 
cine voia şi cine nu voia! Mă rog, ca la han! 

În timp ce ducesa spunea râzând, aceste lucruri, sosiră 
încă două persoane care trebuiau să plece împreună cu ea; 
dar socotind că vor da mai lesne de bănuit dacă vor forma 
un grup numeros, cei doi renunţară; plecară deci numai 
Michel, Mary şi ducesa. Cheiul era pustiu, podul Rousseau 
la fel. Noaptea era atât de luminoasă, încât Michel, 


prundent, propuse s-o apuce pe o potecă mai dosnică ce 
mergea paralel cu râul. Apa, luminată de lună, părea un 
uriaş şi strălucitor ştergar de argint, care înfăşură insuliţele 
ai căror copaci se profilau limpezi pe albastrul întunecat al 
cerului. După ce trecu de târgul Pelerin, tânărul le ascunse 
pe Mary şi pe ducesă într-o adâncitură a potecii, apoi se 
apropie de mal şi fluieră o dată, ca să-l audă Picaut. Aşteptă 
cinci minute, dar nu-i răspunse nimeni. Îşi zise că se 
înşelase în privinţa locului unde trebuiau să se întâlnească 
şi începu să alerge de-a lungul râului. După vreo două sute 
de paşi, deşi trecuse de insula din Coueron, nu zări nici 
urmă de vas. Atunci avu o bănuială. Dacă uriaşa sumă pusă 
pe capul ducesei l-a ispitit pe şuanul a cărei mutră nu-i prea 
inspirase încredere? Îşi împărtăşi temerile ducesei şi lui 
Mary, care veniseră după el. Dar ducesa clătină din cap. 

— Nu se poate. Dacă omul acela ne-a trădat, până acum 
am fi fost arestaţi. De altfel, asta nu explică lipsa navei. 

— Aşa e; căpitanul trebuia să ne trimită o barcă, dar nu 
văd nici urmă de aşa ceva. 

— Poate că încă nu e vremea. 

În acea clipă, orologiul din târgul Pelerin bătu de două 
ori, ca şi cum şi-ar fi asumat sarcina să răspundă ducesei. 

— Sună de ora două, zise Michel. 

— Ai stabilit o oră anume cu căpitanul vasului? 

— Mama i-a vorbit de ora cinci... 

— lar noi venim cu trei ceasuri mai devreme... 

— Ce-i de făcut? Răspunderea mea e atât de mare, încât 
nu cutez să mi-o asum singur. 

— Mai întâi trebuie să găsim o barcă, propuse ducesa, 
apoi să căutăm vasul. 

Michel făcu vreo sută de paşi spre Pelerin şi zări în faţa 
lui o barcă trasă la mal. Când ajunseră în mijlocul Loarei, 
ducesa strigă: 

— lată-l! lată vasul! 

— Nu poate fi el, zise Michel. Pentru că în loc să vină spre 
noi, vasul acela se îndepărtează. 


Ajunseră la insulă. Michel sări pe pământ, ajută celor 
două femei să coboare şi, fără să piardă o secundă, alergă 
în celălalt capăt al insuliţei. 

— lată şi vasul nostru! strigă el. Repede! Repede! Să 
vâslim cât putem! 

Cei trei se urcară din nou în barcă, vâslind din toate 
puterile. Ajutată de curent, bărcuţa mergea repede. Dacă o 
ţinea aşa, aveau toate şansele să ajungă în câteva clipe la 
goeletă. Dar, chiar în acel moment, goeleta se urni din loc. 
Michel trăgea la vâsle din răsputeri. Era îngrozit de 
plecarea goeletei şi de consecinţele acestei plecări. Voi să 
strige, dar, în numele prudenţei, ducesa îi porunci să tacă. 

— Ei, zise ea făcând haz de necaz, se vede că e scris să 
nu părăsesc pământul Franţei. 

— Ar fi bine să fie mâna Providenţei, strigă Michel. 

— Ce vrei să spui? 

— Mă tem să nu fie vorba de cine ştie ce maşinaţie. 

Michel era atât de desperat, încât voi să se arunce în apă 
şi să ajungă înot la goeletă, care se îndepărta din ce în ce, 
pierzându-se în ceţurile nopţii. Dar cele două femei se 
împotriviră. Când vasul dispăru, tânărul, descurajat, lăsă 
lopeţile din mână. În acel moment, orologiul din Cougron 
bătu ora trei. Peste un ceas avea să se facă ziuă. Nu era 
timp de pierdut, Michel luă din nou vâslele şi se îndreptă 
spre mal. Lăsă barca în acelaşi loc de unde o luase, apoi o 
porniră înapoi spre oraş. Ajunseră pe podul Rousseau. 
Ducesa insistă să se întoarcă acasă însoţită doar de Mary, 
dar tânărul nici nu voi să audă. Tocmai traversaseră piaţa 
Bouiffai şi se pregăteau, să dea colţul, pe strada Saint- 
Sauveur, când lui Michel i se păru că aude în urma lui nişte 
paşi. Se întoarse brusc, şi, la lumina slabă a unui felinar, 
zări o umbră care se ascunse în adâncitura unei porţi. 
Prima mişcare a lui Michel fu să se năpustească în 
urmărirea acelui om. Dar, se gândi că în vremea asta cele 
două femei îşi vor continua drumul şi el nu va mai şti unde 
s-o găsească pe Mary. 


— Suntem urmăriţi, zise Michel. 

— N-au decât să ne urmărească. Ştim să scăpăm de cei 
care sunt pe urmele noastre. 

Ducesa îl trase pe Michel pe o străduţă alăturată şi, după 
vreo sută de paşi, se aflară în faţa porţii unde bătrânul 
Eustache atârnase crenguţa de ilice. Ducesa ciocăni într-un 
anumit fel în poartă; poarta se deschise şi cei trei intrară în 
curte. 

— Bun! zise Michel, acum mă duc să văd dacă omul acela 
ne mai pândeşte. 

— Nu! Eşti condamnat la moarte, zise ducesa. Dacă 
dumneata ai uitat, eu nu uit. Intră, intră repede în casă. 

În vremea asta, acelaşi om care cu o seară în urmă îl 
primise pe Michel citind ziarul, ieşi în uşa casei, pe jumătate 
adormit şi îmbrăcat în aceeaşi haină de casă. 

— Vai, zise ducesa, suntem urmăriţi! Să nu pierdem nicio 
secundă! Deschide-ne, Pascal! 

Omul le arătă uşa deschisă a casei. 

— Nu, nu uşa casei; portiţa grădinii. După toate 
probabilitățile, peste zece minute casa va fi încercuită. În 
ascunzătoare! În ascunzătoare! 

— Urmaţi-mă! 

— Te urmăm şi iartă-ne că te-am deranjat la o astfel de 
oră, dragul meu Pascal. Sunt cu atât mai deviată, cu cât, din 
pricina mea, va trebui să-ţi schimbi şi tu locuinţa, ca să nu 
te ia prin surprindere! 

Pascal descuie portiţa grădinii. Michel o apucă pe Mary 
de mână. 

— Haide, sărută-l. În faţa mea puteţi să vă sărutaţi. Cred 
că bietul băiat merită măcar atâta răsplată. 

— Pot s-o mai văd pe Mary? întrebă Michel timid. 

— E primejdios, dar, mă rog; există un Dumnezeu al 
îndrăgostiţilor care-i ocroteşte. Poţi veni doar o singură 
dată în rue du Château, numărul 3. 

Rostind aceste cuvinte, ducesa îi întinse lui Michel mâna, 
după care o porni repede, împreună cu Mary, în susul 


oraşului, în vreme ce Michel o luă în jos, spre podul 
Rousseau. 


CAPITOLUL LXVI 


Există pescari şi pescari 


LIPINDU-ŞI URECHEA DE UŞĂ, 
jupânul Courtin auzise toată discuţia dintre mamă şi fiu şi, 
prin urmare, toată povestea cu goeleta. Plecarea lui Michel 
îi strica planurile pe care le clocea de atâta vreme. Prea 
puţin încântat de cinstea pe care i-o făcea baroana, ar fi 
vrut să se întoarcă la fermă, cât mai repede cu putinţă; voia 
să întârzie îmbarcarea tânărului său stăpân, căci acesta, 
odată plecat, el ar fi pierdut firul cu ajutorul căruia voia să 
pătrundă în misteriosul labirint unde se ascundea ducesa. 
Odată ajunsă la castel, doamna de la Logerie, încercă o 
nouă decepţie, dar de cu totul altă natură: îşi găsi casa - 
pusă de câteva săptămâni la dispoziţia soldaţilor - într-o 
asemenea stare, încât în faţa ravagiilor care luau în ochii ei 
proporţiile unei catastrofe, nu numai că nu-l mai lăsă pe 
Courtin să plece, dar îl obligă să-i asculte şi lamentările. 
Courtin - vulpoi bătrân - presupusese că baroana îl luase cu 
ea ca să-l îndepărteze de Michel. Dar acum, văzând 
desperarea stăpânei sale în faţa farfuriilor sparte, a 
covorului pătat de ulei şi a salonului transformat într-un 
corp de gardă, începu să se îndoiască de această 
presupunere. Se gândi că, la urma urmei, nu-i va fi chiar 
atât de greu să dea de urma stăpânului său. Se făcuse nouă 
seara când, în sfârşit, baroana, se urcă în trăsură, după ce 
mai trase un ropot de plâns văzând starea jalnică în care 
ajunsese castelul. Courtin îi strigă în grabă vizitiului: „Spre 
Paris”, apoi fără să mai asculte ultimele recomandări ale 
baroanei, întoarse spatele trăsurii şi, o porni în goană către 
fermă. O găsi, bineînţeles goală; află de la servitoarea lui că 
domnul Michel şi domnişoara Bertha plecaseră de vreo 


două ceasuri şi că se îndreptaseră către Nantes. Auzind 
această veste, Courtin dădu fuga la grajd ca să-şi înşeueze 
calul; dar nu-l mai găsi. Gândindu-se însă la înfăţişarea 
modestă a căluţului său, se mai linişti puţin; cu un 
asemenea mijloc de locomoţie, Michel n-avea să ajungă 
chiar atât de repede la Nantes. Intră din nou în casă, îşi luă 
nişte bani şi, pentru orice eventualitate, insigna de primar; 
apoi o porni pe urmele celui pe care-l privea ca pe un fugar, 
ca pe un pungaş ce-l păgubea de o sută de mii de franci. 
Începu să alerge ca unul care-şi vede banii luaţi pe sus de 
un vânt năprasnic; dar alergând el însuşi cu viteza unui 
astfel de vânt, nu omitea să-i întrebe pe toţi cei cu care se 
întâlnea dacă nu văzuseră un tânăr aşa şi-aşa, călare pe un 
căluţ aşa şi-aşa... La Saint-Philbert-de-Grand-Lieu află că, 
spre ora şapte şi jumătate, fusese zărit căluţul pe care-l 
căuta. Mai departe, fermierul căpătă informaţii mai precise: 
adică, pe lângă semnalmentele calului, îi fură date şi cele 
ale călăreţului şi cu atâta precizie, încât îl recunoscu 
imediat pe Michel, deşi i se păru suspect că acesta era 
singur. Primarul din Logerie îşi zise că probabil, din 
prudenţă, cei doi tineri se despărţiseră. Dacă putea să-l 
ajungă pe Michel, la Nantes, partida era câştigată. Era atât 
de sigur că Michel intrase în Nantes şi că trăsese la hanul 
Point du Jour încât nici nu se mai deranjă s-o întrebe pe 
hangiţă. Se grăbi, deci, să înfulece o bucată de pâine şi, în 
loc să intre în oraş, unde i-ar fi fost cu neputinţă să-l mai 
întâlnească pe Michel, o luă pe podul Rousseau şi o coti la 
dreapta, către Pelerin. Jupânul Courtin îşi avea planul lui. 
Michel, îndrăgostit de Mary, avea să-i arate, fără să vrea, 
locul unde se ascunsese fata. Şi cum Mary se afla împreună 
cu ducesa, treaba devenea cât se poate de uşoară. Or, dacă 
Michel pleca, toate speranţele primarului se duceau pe 
gârlă. Deci, Michel trebuia împiedicat cu orice preţ să 
plece. Dacă nu găsea vasul Jeune-Charles acolo unde 
trebuia, tânărul era silit să rămână. Cum doamna de la 
Logerie se afla la acea oră în drum spre Paris, avea să 


treacă un oarecare timp până să afle că fiul ei nu putuse 
pleca şi până să găsească un alt mijloc ca să-l scoată din 
Vandeea. Acest răgaz îi era mai mult decât suficient lui 
Courtin ca să-şi ajungă scopul. Numai că primarul din 
Logerie nu ştia încă prin ce mijloace va ajunge până la 
patronul navei. Conta însă pe noroc. Şi avu într-adevăr 
noroc. Căci sosind la Coueron, zări, dincolo de crestele 
plopilor din insulă, catargul goeletei. La ultimele licăriri ale 
zilei care începuse să se îngâne cu seara, jupânul Courtin, 
aruncându-şi privirea pe mal, văzu la vreo zece paşi în faţa 
lui o trestie aşezată orizontal pe suprafaţa apei; trestia era 
ţinută de un braţ, iar braţul trebuia să fie în mod sigur al 
unui pescar. Chiar aşa şi era, numai că pescarul era 
îmbrăcat în haine de marinar, adică într-un pantalon de 
postav, murdar de gudron şi într-o bluză de pânză roşie; pe 
cap avea o bonetă scoțiană. La doi paşi de el se afla o barcă 
trasă pe nisip. 

Auzindu-l pe Courtin venind, pescarul nu-şi ridică deloc 
capul, măcar că jupânul avusese precauţia să tuşească 
discret ca să-şi anunţe prezenţa, încercând să facă din 
această tuse prologul unei discuţii. Pescarul nu numai că 
tăcu, dar nici măcar nu se întoarse. 

— E cam târziu pentru pescuit! se decise în sfârşit să 
spună primarul din Logerie. 

— Se vede că eşti ageamiu, răspunse pescarul, făcând o 
mutră dispreţuitoare. Mie, dimpotrivă, mi se pare că asta e 
cea mai potrivită oră. Noaptea se urneşte peştele din 
ascunzişuri; numai noaptea poţi prinde şi altceva decât 
plevuşcă. 

— Da, dar în curând se va întuneca atât de tare, încât n-ai 
să mai vezi pluta undiţei. 

— Şi ce importanţă are, răspunse pescarul, înălţând din 
umeri. Ochii mei sunt aici, adaugă el arătându-şi palma. 

— Adică vrei să spui că simţi, cu mâna, când ţi se prinde 
peştele în cârlig? zise Courtin, aşezându-se lângă pescar. Şi 


mie îmi place să pescuiesc şi - orice-ai zice - să ştii că mă 
pricep destul de bine. 

— Dumneata? întrebă pescarul îndoindu-se. La pescuitul 
cu undiţa? 

— Nu, răspunse Courtin, eu sărăcesc apele din Logerie 
cu plasa şi cu mingiocul. 

Courtin apăsă pe numele de Logerie în nădejdea că 
marinarul trimis de căpitan să-l aştepte pe Michel, va 
muşca din momeală. Dar n-o nimeri; pescarul nici nu se 
clinti. Dimpotrivă: 

— Ei bine, zise el, prea te lauzi eu talentul dumitale de 
mare pescar. Află că nu cred o iotă. 

— Şi de ce mă rog? Crezi cumva că deţii monopolul? 

— Pentru că, dragă domnule, văd că n-ai habar de prima 
regulă a pescuitului. 

— Şi care e această regulă? 

— Păi, atunci când vrei să prinzi peşte, trebuie să te 
păzeşti de patru lucruri. 

— Care? 

— De vânt, de câini, de femei şi de vorbăreţi. La drept 
vorbind numai de trei, fiindcă femeia şi vorbăreţul sunt 
totuna. 

— Fleacuri! Ai să-ţi dai seama îndată că vorbăria mea n-a 
fost chiar fără motiv când am să te întreb dacă nu vrei să 
câştigi un scud. 

— Dacă prind o juma de duzină de bibani, câştig mai mult 
decât un amărât de scud, şi mă mai şi distrez la piaţă. 

— Ei bine, îţi dau patru, - ba chiar cinci franci, continuă 
Courtin, dacă eşti dispus să-mi faci un serviciu. la zi, vrei? 

— Să vedem despre ce e vorba. 

— Să mă duci pe vaporul de colo, pe Jeune-Charles. 

— Pe Jeune-Charles? Vaporul ăla de colo e /eune-Charles? 
făcu marinarul pe naivul. 

— Da, zise jupânul Courtin, întinzându-i marinarului 
pălăria pe care acesta şi-o lăsase pe nisip şi pe marginea 
căreia scria cu litere aburite: Jeune-Charles. 


— Hei amice, te credeam pescar, zise marinarul; dar, la 
dracu'! Dacă ai putut citi pe întuneric ce scria pe pălăria 
mea, înseamnă că nu e chiar aşa. Ce treabă ai pe /eune- 
Charles? 

— Adineauri am rostit un cuvânt... Nu ţi-a spus nimic? 

— Omule, răspunse pescarul, eu sunt ca un câine de rasă: 
nu latru niciodată fără să muşc. Spune ce ai de spus. 

— Ei bine, sunt fermierul doamnei baroane de la Logerie. 

— Şi? 

— Şi vin din partea ei, zise Courtin, care pe măsură ce 
vorbea se simţea din ce în ce mai cutezător. 

— Şi? întrebă marinarul pe acelaşi ton, dar cu un 
oarecare accent de nerăbdare. Vii din partea doamnei 
baroane de la Logerie; hm! Şi ce ai de spus din partea ei? 

— Vin să vă spun că totul a dat greş, planul a fost 
descoperit şi că e cazul s-o ştergeţi cât mai repede. 

— Mă rog! răspunse marinarul, dar asta nu mă priveşte 
câtuşi de puţin. Eu sunt doar secund pe /Jeune-Charles; 
totuşi am să te iau pe bord ca să-i povesteşti dumneata 
însuţi căpitanului. 

Rostind aceste cuvinte, secundul de pe Jeune-Charles îşi 
strânse liniştit undiţa, o aruncă în barcă şi împinse barca în 
apă. Apoi îi făcu semn jupânului Courtin să se aşeze în 
spate, şi, din două lopeţi se îndepărtă cu peste douăzeci de 
metri de mal. După cinci minute, se aflau alături de vas. La 
zgomotul lopeţilor, de pe punte se auzi un şuierat. Pescarul 
răspunse la fel, la proră se ivi un chip, apoi celor doi le fu 
aruncată o funie. Omul cu undiţa se căţără pe vas cu 
agilitatea unei pisici; apoi îl trase şi pe Courtin, mai puţin 
obişnuit cu acel soi de scară. 


CAPITOLUL LXVII 


Interogatoriu şi confruntare 


CÂND, SPRE MAREA SA BUCURIE, 
primarul din Logerie se văzu în picioare pe punte, se trezi 
în faţa unui om ale cărui trăsături nu le putu distinge atât 
din pricina glugii, cât şi a unui fular mare de lână înfăşurat 
în jurul gulerului. Dar, după atitudinea respectuoasă a 
secundului, îşi dădu seama, că trebuie să fie căpitanul. 

— Cine-i ăsta? îl întrebă el pe marinar, fără niciun fel de 
ceremonie, luminând chipul lui Courtin cu felinarul pe care- 
l avea în mână. 

— Vine din partea cui ştiţi dumneavoastră, răspunse 
secundul. 

— Haida de! zise căpitanul, cum ai putut crede că un 
tânăr de douăzeci de ani are o astfel de talie şi de greutate? 

— Eu nu sunt baronul de la Logerie, zise Courtin, sunt 
fermierul şi omul lui de încredere. 

— Mă rog, asta-i altceva, dar nu e totul. 

— Mi-a spus... 

— La dracu', nu te întreb ce ţi-a spus, zise căpitanul care, 
simțind că se îneacă de furie, scuipă fără nicio jenă pe 
punte. [i-am spus că asta-i altceva, dar nu e totul! 

Courtin îl privi pe căpitan cu o mutră mirată. 

— Pricepi sau nu? Dacă nu, spune repede şi vei fi 
„debarcat” cu toate onorurile pe care le meriţi, adică cu 
câteva picioare zdravene în fund! 

Abia atunci înţelese  Courtin că, după toate 
probabilitățile, doamna de la Logerie stabilise cu stăpânul 
vasului o parolă, un semn de recunoaştere, de care el habar 
n-avea. Se simţi pierdut, văzu prăbuşindu-i-se toate 


planurile, fără să mai vorbim de faptul că - prins ca o vulpe 
în capcană - avea să fie demascat în ochii stăpânului său. 

Primarul din Logerie încercă să iasă din această situaţie, 
făcând-o pe prostul. 

— Domnule dragă, eu mai multe nu ştiu... Stăpâna mea 
mi-a zis cam aşa: „Courtin, ştii că stăpânul tău e condamnat 
la moarte. M-am înţeles cu un căpitan de vas să-l scoată din 
Franţa; dar iată că planul meu a eşuat din pricina unui 
trădător. Fugi şi spune-i căpitanului de pe Jeune-Charles, pe 
care ai să-l găseşti la Coueron, în spatele insulei!” Aşa că 
am dat fuga încoace. Asta-i tot ce ştiu! 

În acea clipă un răsunător „Ohe!” îl distrase pe căpitan 
de la discuţia cu primarul. 

— Canalie, ticălosule, strigă furios căpitanul, însoţindu-şi 
vorbele de o lovitură de picior, care-l trimise pe marinarul 
cu gura mare drept într-unul din panourile navei. Aşa ţi-am 
spus eu să stai de pază? 

Apoi întorcându-se către secund: — Vezi cine e ăsta care 
vine, şi nu-l lăsa să se urce pe vas dacă nu-ţi spune cine e! 

Dar nici nu-şi isprăvi bine vorba, că noul sosit, servindu- 
se de frânghia pe care se căţărase Courtin, se şi arătă pe 
punte. Căpitanul se duse să ia de jos felinarul care-i căzuse 
din mână când îl bruftuise pe marinar şi, cu acest felinar, se 
îndreptă către noul venit. 

— Cu ce drept urci pe nava mea fără să mă anunţi? strigă 
el apucându-l de guler pe vizitator. 

— Păi, m-am urcat fiindcă am treabă! 

— Ce treabă? Zi repede! 

— Mai întâi, dă-mi drumul. Îţi dai seama că n-am să fug 
din moment ce-am venit de bunăvoie. 

— Ei drăcie, zise căpitanul, te ţin de guler, nu de gură, 
aşa că dezleagă-ţi pliscul! 

— Nu pot vorbi cu atâta lume care cască gura la mine, 
replică omul fără să se intimideze câtuşi de puţin de tonul 
interlocutorului său. 

— Căpitane, zise secundul, nu-l lua atât de repede... 


— Ai dreptate... spuse căpitanul dând drumul omului în 
care cititorii l-au recunoscut desigur pe Joseph Picaut. 

Acesta îşi vâri mâna în buzunar, scoase batista pe care o 
primise din mâna baronului şi i-o întinse căpitanului, care 
numără de două ori cele trei noduri de parcă ar fi fost 
vorba de bani. Courtin, de care nu se mai ocupa nimeni, 
urmărea atent scena. 

— Bine, zise căpitanul, e în regulă! Vom discuta imediat. 
Dar mai întâi să-i fac vânt celui care a venit primul. Antoine, 
adăugă el adresându-se secundului, du-l pe ăsta la cambuză 
şi dă-i un pahar de rachiu. 

Căpitanul se întoarse şi-l găsi pe Courtin stând pe o 
legătură de frânghii. 

— Domnule căpitan, strigă el, porunceşte să fiu coborât 
pe pământ. Nu ştiu ce am, dar de câteva minute mi-e atât 
de rău, încât simt că-mi dau duhul. 

— Cam greu, flăcăule, cam greu... Discuţia avută cu tine 
m-a distrat atât de mult, încât sunt hotărât să te păstrez pe 
bord. Ai să faci o călătorie cam lungă! 

— Să rămân aici? strigă Courtin făcând pe speriatul. Şi 
ferma mea? Şi buna mea stăpână? 

— Ei, pe unde vom trece ai să tot vezi ferme cu duiumul 
şi încă ferme-model, nu aşa; cât despre stăpâna ta, mă 
angajez eu s-o despăgubesc pentru pierderea unei podoabe 
ca tine... 

— Dar de ce, domnule, de ce? De unde ţi-a venit ideea 
asta năstruşnică să mă iei cu dumneata? 

— Păi, ca să te înveţi minte şi să ştii cum să vorbeşti cu 
căpitanul unui vas ca Jeune-Charles, ageamiule! 

— Dar cu ce te-am jignit, domnule căpitan? 

— Hai, zise ofiţerul, care părea hotărât să curme acest 
dialog, răspunde-mi cinstit, dacă vrei să nu te duc la mii de 
leghe de aici şi să nu serveşti drept hrană rechinilor. Cine 
te-a trimis încoace”? 

— Păi, doamna de la Logerie, cine să mă trimită? Sunt 
fermierul ei, ce naiba... 


— Dacă te-ar fi trimis doamna de la Logerie, ţi-ar fi dat 
ceva după care să poţi fi recunoscut... un bilet, o scrisoare, 
un capăt de hârtie... Dacă nu ţi-a dat nimic, înseamnă că nu 
vii din partea ei, şi dacă nu vii din partea ei, înseamnă că 
eşti un spion. În cazul ăsta, bagă de seamă, de îndată ce mă 
voi convinge de acest lucru, te voi pedepsi aşa cum se 
pedepsesc de obicei spionii! 

— Vai, Doamne! strigă Courtin făcând pe desperatul, nu 
se poate să fiu bănuit de aşa ceva! Uite, căpitane, nişte 
scrisori care-mi sunt adresate şi pe care le am întâmplător 
la mine; ele vor dovedi că sunt într-adevăr Courtin... uite şi 
eşarfa mea de primar... Cum să te conving că spun 
adevărul? 

— Eşarfa de primar? strigă căpitanul, Dar cum se face, 
caraghiosule - dacă eşti funcţionar public şi dacă ai depus 
jurământ faţă de cârmuire - cum se face că eşti complicele 
unui om care a ridicat armele împotriva acestei cârmuiri şi 
care a fost condamnat la moarte? 

— Ei, fiindcă sunt foarte ataşat de stăpânii mei şi fiindcă 
ataşamentul ăsta trece înaintea oricărei alte îndatoriri. Ei 
bine, dacă vrei să ştii adevărul, tocmai calitatea mea de 
primar m-a ajutat să aflu că totul fusese descoperit; atunci 
am dat fuga la stăpâna mea şi i-am dat de veste. Iar ea mi-a 
zis: „[ine batista asta şi du-te repede la căpitanul vasului 
Jeune-Charles...” 

— "Ţi-a zis: „[ine batista asta?” 

— Da, mi-a zis! 

— Şi unde-i batista? 

— În buzunar, unde să fie? 

— Dobitocule, prostănacule, dă-ncoa batista! 

— Să ţi-o dau? 

— Dă-mi-o! 

— Iat-o! Şi Courtin scoase batista din buzunar. 

Căpitanul i-o smulse din mână şi cercetă cele trei colţuri 
înnodate. 


— Păi bine, tontule, doamna de la Logerie nu ţi-a spus să- 
mi dai batista asta? 

— Ba da, răspunse Courtin, cu un aer tâmp. 

— Şi-atunci de ce nu mi-ai dat-o? 

— Fiindcă, după ce m-am urcat pe punte, am văzut că-ţi 
suflai nasul cu degetele şi-atunci mi-am zis: „Păi dacă 
domnul căpitan îşi suflă nasul cu degetele, ce nevoie mai 
are de batistă?” 

— Hm, făcu stăpânul vasului scărpinându-se în cap, sau 
eşti într-adevăr  tâmpit, sau eşti de o  şiretenie 
nemaipomenită. În orice caz, un nătâng mai poate fi iertat, 
în timp ce un trădător viclean... Şi-acuma, spune de ce-ai 
venit şi ce anume ţi-a încredinţat persoana care te-a trimis 
la mine... 

— Iată, cuvânt cu cuvânt, vorbele stăpânei mele, 
domnule... 

— Să auzim acele vorbe. 

— „Courtin - mi-a zis ea - mă pot încrede în tine, nu-i 
aşa? — Bine-nţeles! i-am răspuns eu. — Află deci că fiul 
meu, pe care tu l-ai crescut, l-ai păzit, l-ai ascuns la tine, cu 
riscul vieţii, trebuia să fugă în noaptea asta, cu vasul feune- 
Charles. Dar se pare că totul a fost descoperit. Dă fuga şi 
anunţă-l pe căpitan să nu-l mai aştepte pe băiat, să fugă cât 
mai repede, căci s-ar putea să fie arestat, atât pentru 
complicitate cu un condamnat politic, cât şi pentru multe 
altele...” 

Jupânul Courtin adăugase de la el ultimele cuvinte, 
presupunând, după mutra căpitanului, că acesta mai avea şi 
alte păcate pe conştiinţă, în afară de faptul că se făcuse 
părtaş cu fugarul. Poate că perspicacitatea lui nu dăduse 
greş, fiindcă demnul marinar rămase câteva minute pe 
gânduri. 

— Vino după mine! îi spuse el, în sfârşit, lui Courtin. 

Căpitanul îl conduse în cabina lui şi încuie uşa de două 
ori. 


După câteva minute, Courtin - care era destul de 
neliniştit de întorsătura pe care-o luaseră lucrurile - auzi un 
zgomot de paşi ce se opriră chiar la uşa cabinei. Acea uşă 
se deschise şi-n pragul ei apăru căpitanul urmat de Joseph 
Picaut; în spatele acestuia, venea secundul, cu felinarul în 
mână. 

— Aşa! zise căpitanul vasului /eune-Charles, acum să 
încercăm să descurcăm firele acestui ghem, care mi se par 
cam încâlcite şi ori le descâlciţi, ori vă snopesc în aşa hal cu 
frânghia asta împletită, încât până şi dracu o să vă plângă 
de milă! 

— Eu, căpitane, am zis tot ce-aveam de zis... 

Auzind această voce, Picaut tresări. Încă nu-l văzuse pe 
fermier şi habar n-avea că acesta se află pe bordul navei. 
Făcu un pas înainte ca să-l vadă şi să se asigure că era el. 

— Courtin! strigă Joseph, primarul din Logerie! Căpitane, 
dacă omul ăsta ne cunoaşte secretul, smtem pierduţi! 

— Cine e? întrebă căpitanul. 

— Un trădător, un spion, un denunţător! 

— Ei drăcie! zise căpitanul. Nu-i nevoie să mi-o repeţi de 
cincizeci de ori ca să te cred ! Ticălosul ăsta are într-adevăr 
o mutră care nu spune nimic bun! 

— Nu vă înşelaţi! E cel mai blestemat ticălos, cea mai 
mare canalie din acest ţinut! 

— Ce ai de spus la toate astea? îl întrebă căpitanul pe 
Courtin. 

Acesta tăcu. 

— Nu vrei să vorbeşti? Ei, stai că-ţi vin eu de hac! zise 
căpitanul şi scoase din sân un fluieraş de argint din care 
şuieră o dată lung şi ascuţit. La acest semnal, în cabină 
intrară doi mateloţi. Atunci, un surâs răutăcios se ivi pe 
buzele lui Courtin. 

— Asta am aşteptat ca să vorbesc, zise el. 

Şi-l trase, pe căpitan, într-un colţ, spunându-i câteva 
vorbe la ureche. 

— E adevărat ce-mi spui? întrebă patronul vasului. 


— Păi, domnule căpitan, n-ai decât să te convingi... 

— Ai dreptate, zise căpitanul. 

Şi, la un semn al său, secundul şi cei doi marinari îl 
înhăţară pe Picaut, îi smulseră vesta şi-i sfâşiară cămaşa. 
Căpitanul se apropie de el, îi arse o palmă zdravănă pe 
umăr şi cele două litere cu care fusese înfierat la ocnă i se 
iviră brusc pe pielea înroşită. Picaut, luat prin surprindere 
de cei trei oameni, fu atât de năucit, încât uită să se mai şi 
apere; apoi începu să se zbată ca să scape din mâinile lor. 
Dar dominat de acea forţă întreită nu putu decât să se 
înroşească de furie şi să înjure. 

— Legaţi-l de mâini şi de picioare, porunci căpitanul, şi 
duceţi-l în cală. 

Apoi, întorcându-se către jupân Courtin, şi scoțând un 
oftat de uşurare: 

— Îţi cer scuze, zise el, că te-am crezut spion! După care, 
fără să mai piardă vremea, se urcă pe punte, şi Courtin - 
spre marea sa satisfacţie - îl auzi dând ordin de plecare. 
Scuzându-se faţă de primarul din Logerie că n-a ciocnit un 
pahar de vin cu el, îi dori drum bun şi-l lăsă pe mal. La 
câteva minute după asta văzu vasul Jeune-Charles 
desfăşurându-şi pânzele şi pornind încetişor. Atunci Courtin 
se duse repede şi se ascunse după dâmbuleţul unde-l 
întâlnise pe marinarul care pescuia cu undiţa. După vreo 
jumătate de ceas îl văzu pe Michel sosind şi, spre marea sa 
mirare, n-o recunoscu pe Bertha în niciuna din cele două 
femei care-l însoțeau. Dar în schimb le recunoscu pe Mary 
şi pe ducesă. Atunci se felicită de două ori pentru şiretenia 
lui. E lesne de înţeles că tot timpul cât Michel şi cele două 
femei rămaseră pe mal, Courtin nu-i pierdu din ochi; că 
atunci când toţi trei se urcară în barcă îndreptându-se spre 
goeletă, Courtin îi urmări cu privirea; iar când se întoarseră 
în Nantes, se luă după ei. Şi totuşi, oricâte precauţii îşi 
luase, Michel îl zărise în colţul străzii Bouffai; căci el era cel 
care mersese în urma proscrişilor până la casa în care-i 
văzuse intrând. 


Când intrară înăuntru, ştia sigur că de data asta 
descoperise ascunzătoarea ducesei. Se opri în faţa porţii, 
scoase din buzunar o bucată de cretă, făcu o cruce pe 
perete şi, sigur că prinsese peştele în plasă, socoti că nu-i 
mai rămânea altceva de făcut decât să tragă plasa la el şi 
apoi să întindă mâna după cei o sută de mii de franci. 


CAPITOLUL LXVIII 


Unde-l regăsim pe general şi unde vedem că nu s-a 
schimbat 


JUPÂNUL COURTIN ERA FOARTE 
emoţionat. În clipa când ultimul dintre cele trei personaje 
pe care le urmărea din Coueron dispăru în dosul porţii, 
văzu scânteind în faţa ochilor acel râvnit morman de aur. 
Numai că mormanul era de două ori mai mare ca la 
început. Fiindcă jupânul Courtin îşi zise că ar fi un mare 
prost dacă ar împărţi această recompensă cu omul din 
Aigrefeuille şi nu şi-ar păstra toţi banii numai pentru sine. 
Hotări deci să nu se ducă să-i dea de veste necunoscutului, 
aşa cum se înţeleseseră, ci să anunţe autorităţile. Se gândi 
o clipă şi la stăpânul lui, care, amestecat în toată povestea 
asta, putea fi închis sau chiar ucis. Dar îşi înăbuşi imediat 
aceste remuşcări neaşteptate, şi, pentru a nu mai fi tulburat 
de asemenea sentimente, o luă la goană câtre prefectură. 
Când dădu colţul în rue du March, se ciocni de un om care 
alerga în sens invers. Jupânul Courtin scoase un strigăt, dar 
nu de durere ci de surpriză, fiindcă îl recunoscuse pe 
Michel de la Logerie, pe care ştia că-l lăsase în dosul 
portiţei vopsită în verde, însemnată de el cu cretă. 

— Spune-mi Courtin, zise Michel, ai venit pe rue du 
Marche, nu-i aşa? 

— Da, domnule baron. 

— Nu te-ai întâlnit cu un om care fugea? 

— Nu, domnule baron. 

— Ba da, ba da, e cu neputinţă să nu te fi întâlnit cu el... 
un om care părea să spioneze... 

Jupânul Courtin roşi până în albul ochilor; dar îşi reveni 
imediat. 


— Stai, stăpâne! Într-adevăr, spuse el hotărât să profite 
de această şansă neaşteptată pentru a îndepărta orice 
bănuială, acu mi-aduc aminte; da, înaintea mea mergea un 
om care s-a oprit în faţa unei portiţe verzi, uite, aia care se 
vede de aici... 

— Bun! strigă tânărul foarte preocupat să-l descopere pe 
cel care-i spionase. Courtin, trebuie neapărat să-l găsim pe 
omul acela. Pe unde a luat-o? 

— Parcă pe acolo, zise Courtin arătând cu mâna prima 
stradă care-i veni mai la îndemână. 

— Vino cu mine. 

Michel o apucă repede în direcţia pe care i-o arătase 
Courtin. 

Dar urmându-l, primarului îi veni-o idee. Se gândi să-l 
lase pe Michel să alerge de unul singur, iar el să-şi vadă de 
treburile sale. După ce se gândi însă mai îndelung la 
posibilitatea asta, se felicită că nu se lăsase ispitit de ea. 
Casa - îşi zise el - mai mult ca sigur că avea două ieşiri; şi 
cum Michel observase că erau spionaţi, în mod cert ieşise 
pe poarta care dădea în rue du Marche, aproape de colţul 
unde se întâlniseră. Probabil că păsărelele zburaseră din 
cuib pe cealaltă poartă, iar singurul care ştia unde se 
ascundeau acum era Michel. Deci Courtin trebuia să se ţină 
ca scaiul de Michel, dacă voia să pună mâna pe ducesă. Se 
hotări să nu bruscheze lucrurile şi să mai aibă puţină 
răbdare. Îşi mări deci pasul şi-l ajunse din urmă pe baron. 

— Stăpâne, zise el, fii prudent; se luminează, străzile se 
vor umple în curând de lume, toţi ochii vor fi aţintiţi asupra 
dumitale când te vor vedea gonind astfel prin oraş, cu 
hainele ude şi murdare de noroi; dacă ne întâlnim cu vreun 
om de-al stăpânirii s-ar putea să-i dai de bănuit şi să te 
aresteze. Ce-o să-i spun atunci doamnei baroane? 

— Mama? Ehei, la ora asta mama crede că sunt pe mare, 
în drum spre Londra... 

— Cum stăpâne, voiai să pleci? făcu pe miratul Courtin. 

— Sigur, nu ţi-a spus? 


— Nu, răspunse Courtin luând o mutră de om foarte 
îndurerat; nu văd eu bine că orice-aş face, doamna baroană 
n-are încredere în mine şi asta mă îndurerează grozav. 

— Hai, hai, nu fi atât de nenorocit, dragul meu Courtin; 
vezi tu, transformarea asta bruscă a ta e cam greu de 
explicat! Nici eu însumi n-o pot înţelege; din seara aceea, 
când mi-ai tăiat chinga calului, ai devenit alt om: bun, atent, 
devotat... Apreciez revenirea ta la sentimente mai 
generoase şi, ca să-ţi dovedesc acest lucru, am să-ţi 
împărtăşesc o taină: s-ar putea ca tânăra baroană de la 
Logerie să nu mai fie cea la care te gândeai tu. 

— Cum, stăpâne, nu te mai însori cu domnişoara de 
Souday? 

— Ba da, numai că în loc să se numească Bertha, soţia 
mea se va numi Mary... 

— Ei, mă bucur grozav pentru dumneata. Deci te-ai văzut 
cu domnişoara Mary? 

— Da, m-am văzut, şi cele câteva minute pe care le-am 
petrecut alături de ea mi-au fost de ajuns ca să lămuresc 
lucrurile. Apoi, pe alt ton: — E neapărat necesar să te 
întorci astăzi la Logerie? 

— Domnul baron ar trebui să ştie că mă aflu aici pentru a 
sta la ordinele sale! 

— Bun! Atunci ai s-o vezi pe Mary cu ochii tăi, fiindcă în 
seara asta mă întâlnesc din nou cu ea. 

— Unde? 

— Păi, în locul unde ne-am întâlnit noi acum. 

— Ah, cu atât mai bine! zise Courtin pe al cărui chip se 
zugrăvi o satisfacţie tot atât de mare ca şi cea oglindită pe 
faţa lui Michel. Cu atât mai bine! Nici nu ştii, stăpâne, cât 
sunt de fericit că te poţi însura după gustul dumitale! Din 
moment ce mama dumitale a consimţit să te însori, era 
firesc s-o iei pe cea pe care o iubeşti. 

Şi fermierul îşi frecă mâinile cum face un om copleşit de 
bucurie. 


— Ei, lasă Courtin... zise Michel, mişcat de elanurile de 
simpatie ale arendaşului său. Unde te găsesc deseară? 

— Unde doriţi. 

— N-ai tras, ca şi mine, la hanul Point du Jour? 

— Ba da, domnule baron. 

— Ei bine, ne vom petrece ziua acolo. Deseară, după ce 
mă voi întâlni cu Mary, ne vom întoarce împreună la 
Logerie. 

— Dar, zise Courtin destul de încurcat de hotărârea lui 
Michel, care-i strica toate socotelile, mai am de rezolvat 
nişte treburi în oraş... 

— Merg şi eu cu tine; în felul ăsta am să-mi omor vremea, 
care mi se pare groaznic de lungă până deseară. 

— Nici să nu te gândeşti, stăpâne! Funcţia mea de primar 
mă obligă să mă prezint la prefectură, şi dumneata nu poţi 
merge cu mine acolo. Nu, întoarce-te la han, odihneşte-te, şi 
deseară, la ora zece, o pornim la drum, spre casă... 

Courtin abia aştepta să scape de Michel. Încă de 
dimineaţă, gândul recompensei făgăduite pentru prinderea 
ducesei îl chinuise atât de tare, încât era hotărât să nu 
părăsească oraşul fără să afle cam la cât se ridica 
recompensa asta, pe care n-ar fi fost obligat s-o împartă cu 
nimeni. 

Dându-i dreptate lui Courtin, Michel se hotări să se 
întoarcă singur la han. De îndată ce se văzu scăpat de 
tânăr, Courtin se îndreptă spre reşedinţa generalului 
Dermoncourt. Spuse soldatului cine era şi, după câteva 
minute de aşteptare, fu introdus la cel pe care dorea să-l 
vadă. 

Generalul era într-o zi proastă. Trimisese la Paris nişte 
proiecte de pacificare a ținutului, inspirate de cele care-i 
reuşiseră atât de bine generalului Hoche; dar proiectele nu- 
i fuseseră aprobate. Pe de altă parte - acum, când starea de 
asediu încetase - vedea cum autoritatea civilă capătă un tot 
mai mare ascendent asupra militarilor. Susceptibilitatea lui 


de soldat cu vechi state de serviciu fu foarte şifonată, şi 
omul se simţi profund nemulţumit. 

— Ce vrei? îl întrebă pe Courtin. 

Acesta se înclină până la pământ. 

— Domnule general, vă mai amintiţi de târgul din 
Montaigu? 

— Cum să nu, mai ales de noaptea care a urmat... Ah, am 
fost la un pas de reuşită, şi fără ticălosul ăla de vandeean 
care mi-a corupt un soldat, aş fi înăbuşit răscoala încă din 
faşă. Apropo, cum îl chema pe răzvrătitul ăla? 

— Jean Oullier. 

— Ce s-a întâmplat cu el? 

— A murit. 

— E tot ce putea face mai bun; şi totuşi păcat de el, era 
un om curajos. 

— Dacă vi-l amintiţi pe cel care a făcut să dea greş 
expediţia dumneavoastră, cum se face. Domnule general, că 
l-aţi uitat tocmai pe cel care v-a furnizat informaţiile? 

Generalul se uită la Courtin. 

— Pentru că Jean Oullier era un soldat, şi de astfel de 
oameni îţi aduci întotdeauna aminte, în vreme ce pe spioni îi 
uiţi cât poţi de repede. 

— Atunci, domnule general, îmi voi îngădui să vă 
reîmprospătez memoria şi să vă spun că eu sunt acela care 
v-a arătat locul unde se ascundea ducesa. 

— Da? Şi ce pofteşti de la mine? Vorbeşte, dar cât mai 
scurt! 

— Vreau să vă fac exact acelaşi serviciu ca şi atunci. 

— Mă rog, dar vremurile s-au schimbat, drăguță. Nu mai 
patrulăm pe drumurile desfundate ale ținutului lui Retz, 
unde e o raritate să întâlneşti un picioruş fin, o piele albă şi 
mătăsoasă şi un glăscior dulce şi suav; aici, orice femeie 
aduce mai mult ori mai puţin cu o mare cucoană; în decurs 
de o lună au venit douăzeci de teapa ta să ne vândă pielea 
ursului din pădure. 


— Domnule general, dar primele mele informaţii au fost 
bune... 

— Într-adevăr, zise generalul încet, ar fi cât se poate de 
plăcut să descopăr eu ceea ce n-a putut descoperi până 
acum domnul acela de la Paris, cu toate căprăriile lui de 
informatori, de spioni, de funcţionari superiori şi de slujitori 
mărunți ai poliţiei. Eşti sigur de aceste ştiri? 

— Atât de sigur încât, peste douăzeci şi patru de ore, voi 
afla ceea ce vă interesează: adică strada şi numărul. 

— Bine! Atunci vino peste douăzeci şi patru de ore. 

— Domnule general, aş vrea să ştiu... 

— Ce? întrebă generalul. 

— S-a vorbit de o recompensă. Aş vrea să ştiu... 

— Da, zise generalul, întorcându-se şi uitându-se la 
Courtin cu profund dispreţ, uitasem că, deşi funcţionar 
public, faci parte dintre cei care nu-şi neglijează interesele 
particulare. 

— Ei, domnule general, chiar dumneavoastră aţi spus că 
pe cei de teapa noastră îi uiţi cât poţi mai repede. 

— Şi vrei ca banii să-ţi ţină loc de recunoştinţă publică; 
deci tu nu oferi, tu vinzi, negociezi, faci trafic cu pielea celor 
vânaţi de noi! Aşa că azi, fiind zi de târg, ai venit la piaţă, ca 
toţi ceilalţi cumetri care au ceva de pus pe tarabă! 

— Ei, domnule general, afacerile sunt afaceri, şi mie nu 
mi-e ruşine de ale mele. 

— Cu atât mai bine. Numai că nu trebuia să mi te 
adresezi mie. A fost trimis, de la Paris, cineva care se ocupă 
numai de treaba asta. Când ai să pui mâna pe pradă, lui va 
trebui să te adresezi. 

— Aşa voi face, domnule general. Dar, continuă Courtin, 
din moment ce prima oară v-am dat nişte informaţii atât de 
preţioase, nu credeţi că am şi eu dreptul la o răsplată? 

— Drăguţule, dacă socoţi că-ţi datorez ceva, sunt gata să 
mă achit. Dă-i drumul, te ascult... 

— 'Treaba va fi cu atât mai uşoară, cu cât nu vă cer cine 
ştie ce. Vreau să ştiu doar la cât se ridică suma destinată 


celui care o va prinde pe ducesă. 

— Ştiu şi eu, vreo cincizeci de mii de franci... Nu m-a 
interesat treaba asta. 

— Cincizeci de mii de franci! strigă Courtin, dându-se un 
pas înapoi, ca şi cum ar fi fost lovit drept în inimă; dar 
cincizeci de mii de franci e o nimica toată. 

— Ai dreptate, nu înseamnă mare lucru. Dar n-ai decât să 
le spui asta celor direct interesaţi. Acum, în ce ne priveşte, 
suntem chit, nu-i aşa? Deci fii drăguţ şi scuteşte-mă de 
prezenţa ta. Cu bine! 

Şi generalul, reluându-şi lucrul întrerupt, păru să nu se 
mai sinchisească de saluturile până la pământ ale jupânului 
Courtin, care ieşi de acolo mult mai puţin satisfăcut decât 
intrase. Îşi zise că probabil generalul nu cunoştea exact 
suma fixată ca preţ al trădării; pe de altă parte îl 
dezumflase foarte tare ceea ce auzise, gândindu-se că 
necunoscutul acela din Aigrefeuille putea foarte bine să fie 
chiar persoana trimisă de ocârmuire, ca s-o prindă pe 
ducesă. Renunţă deci la ideea de a lucra pe cont propriu şi 
se hotări să-l pună la curent pe necunoscut cu tot ceea ce 
se întâmplase. Până atunci, omul acela venise el la Courtin. 
Îi ştia adresa, aşa că de data asta se duse el la necunoscut. 
Cu chiu cu vai, izbuti să descopere - într-unul din cele mai 
mărginaşe cartiere ale oraşului, în fundul unei străduţe 
întunecoase, cu nişte cocioabe amărâte, pitite în dosul unor 
zdrenţe puse la uscat - prăvălioara despre care îi vorbise 
domnul Hyacinthe. Urcând o scăriţă se trezi într-o odăiţă 
destul de curată, unde dădu nas în nas cu necunoscutul din 
Aigrefeuille, care-l primi mult mai bine ca generalul şi cu 
care avu o lungă discuţie. 


CAPITOLUL LXIX 


Unde-l Courtin e încă o dată dezamăgit 


DACĂ LUI MICHEL ZIUA I SE PĂRU 
lungă, lui Courtin i se păru şi mai fără de sfârşit; credea că 
n-o să se mai facă niciodată noapte şi deşi se ferise să calce 
pe rue du Marche sau pe străzile din jur, nu se putu abţine 
să nu se plimbe totuşi prin preajmă. Când se întunecă, 
fermierul, care nu uitase de întâlnirea cu Michel, se 
întoarse la hanul Point du Jour. Acolo îl găsi pe Michel, care- 
| aştepta cu nerăbdare. De îndată ce tânărul îl zări, strigă: 

— Ei, Courtin, sunt încântat să te văd. Am descoperit 
omul care ne urmărea azi-noapte. 

— Cum? Ce spui, stăpâne! se miră Courtin, făcând fără să 
vrea un pas înapoi. 

— Ei bine, află că l-am descoperit. 

— Şi cine-i omul acela? 

— Unul în care am socotit că mă pot încrede şi în care 
până şi tu ai fi avut încredere: Joseph Picaut. 

— Joseph Picaut! repetă Courtin făcând pe miratul. 

— Da. 

— Dar unde te-ai întâlnit cu el, stăpâne? 

— Aici la han... Era rândaş la cai... adică o făcea pe 
rândaşul. 

— Bun! Şi cum l-ai urmărit? Nu cumva i-ai împărtăşit 
secretul dumitale? Ah, stăpâne, stăpâne! Câtă nesăbuinţă la 
oameni când sunt tineri! Să-i spui ce ai pe suflet unui fost 
ocnaş! 

— Tocmai de aia i-am şi spus! Ştii de ce a fost trimis la 
galere? 

— Sigur; pentru tâlhărie la drumul mare cu arma în 
mână. 


— Da, dar într-o vreme foarte tulbure... În sfârşit, nu asta 
e problema... I-am încredinţat o anumită treabă... 

— Dacă am să întreb care, o să crezi, stăpâne, că-s 
curios. Şi totuşi aşa e, sunt curios! 

— Păi, n-am niciun interes să-ţi ascund misiunea pe care 
i-am încredinţat-o lui Picaut. l-am spus să se ducă şi să-l 
anunţe pe comandantul vasului Jeune-Charles că la ora trei 
dimineaţă voi fi pe bord. Ei bine, au dispărut şi omul şi 
calul! Apropo de cal, zise Michel râzând, să ştii că era al 
tău! Căluţul pe care ţi l-am luat de la fermă şi cu care am 
venit la Nantes. 

— Vai, strigă primarul, căluţul meu Joli-Coeur... 

— Poţi să-i pui cruce lui Joli-Coeur al tău... 

— Dacă nu cumva s-o fi întors singur acasă, zise Courtin, 
care la perspectiva mormanului de aur ce-l aştepta, nu 
regretă chiar atât de amarnic cei douăzeci sau douăzeci şi 
cinci de pistoli cât dăduse pe cal. 

— Ei bine, vreau să spun că dacă Picaut ne-a urmărit, 
înseamnă că stă la pândă prin împrejurimi. 

— De ce? întrebă Courtin. Dacă voia să te dea pe mâna 
poliţiei, n-avea decât. Să trimită jandarmii aici şi să te ia ca 
din oală. 

Michel clătină din cap. 

— Nu pe mine mă vrea, Courtin! Nu din pricina mea ne-a 
urmărit el, ieri! 

— Cum adică? 

— Pe capul meu nu-i pusă o recompensă atât de mare 
încât să-l satisfacă. 

— Dar atunci pe cine urmărea el? făcu pe prostul, 
fermierul. 

— Pe unul din şefii vandeeni pe care am vrut să-l salvez 
odată cu mine. 

— Da? se miră Courtin. Deci a descoperit ascunzătoarea 
acestui şef? Asta ar fi o nenorocire, stăpâne! 

— Nu, n-a descoperit-o! Dar mă tem că, dacă se mai ţine 
mult pe urmele noastre, s-ar putea s-o descopere. 


— Păi, cum s-o descopere? 

— Dacă ne pândeşte şi-n seara asta, va vedea că mă 
întâlnesc cu Mary. 

— Ei drăcie! Ai dreptate, stăpâne! 

— Aşa că sunt foarte neliniştit. 

— Ştii ce, stăpâne? la-mă cu dumneata; dacă bag de 
seamă că eşti urmărit, şuier o dată şi dumneata o tuleşti 
imediat. 

— Şi tu? 

Courtin începu să râdă. 

— Eu nu risc nimic; simpatiile mele politice sunt 
cunoscute, slavă Domnului! Şi, în calitatea mea de primar, 
pot să fiu prieten cu cine-mi place, legea nu mă opreşte! 

— Cât e ceasul? întrebă Michel. 

— Orologiul din Bouffai abia a sunat de nouă. 

— Vino, Courtin! 

— Mă iei cu dumneata, stăpâne? 

— Sigur! 

Courtin îşi luă pălăria, Michel şi-o luă pe a sa, şi cei doi 
ieşiră şi ajunseră repede în locul unde Michel se întâlnise 
de dimineaţă cu fermierul. 

— Rămâi aici, Courtin, zise Michel; eu mă duc în celălalt 
capăt al străzii; nu ştiu din care parte va veni Mary; dacă 
vine dinspre tine, condu-o la mine; dacă vine dinspre partea 
unde mă aflu eu, apropie-te de noi, ca să ne dai o mână de 
ajutor la nevoie. 

— Fii liniştit, stăpâne! zise Courtin. 

Şi se instală la postul său. Courtin era în culmea bucuriei. 
Planul îi reuşise pe de-a-ntregul. Într-un fel sau altul va 
intra în legătură cu Mary. Or Mary era confidenta ducesei. 
O va urmări deci pe Mary, după ce se va despărţi de Michel, 
şi fata, nebănuind că e urmărită, va da în vileag, fără să 
vrea, ascunzătoarea ducesei. Orologiile din Nantes sunară 
de nouă şi jumătate. Când bătăile acestor orologii se 
stinseră, Courtin auzi un pas uşor apropiindu-se; ieşi în 
întâmpinarea acestor paşi şi, în tânără ţărancă învăluită 


într-o mantie şi având în mână un pacheţel, o recunoscu pe 
Mary. Fata, văzând un om care părea să păzească strada, se 
opri. Courtin înaintă spunând: 

— Sunt eu, Courtin, domnişoară Mary! Dar nu pe mine 
mă cauţi, nu-i aşa? Ci pe domnul baron. Uite-l, e în capătul 
celălalt al străzii şi te aşteaptă. 

Fata îi mulţumi şi se grăbi în direcţia pe care i-o arătase 
Courtin. Cât despre fermier, convins că discuţia dintre cei 
doi va fi lungă, se aşezase răbdător pe o bornă de pe 
marginea drumului. Dar cei doi, după ce schimbară câteva 
vorbe, se îndreptară spre el. Tânărul o ţinea fericit, de braţ, 
pe logodnica lui, iar în mâna cealaltă ducea pacheţelul pe 
care Courtin îl văzuse la Mary. Trecând pe lângă el, Michel 
îi făcu un semn din cap; Courtin se ridică de pe bornă şi o 
porni în urma celor doi tineri. Dar, pe măsură ce mergea, 
primarul începu să se neliniştească. Fiindcă în loc s-o ia 
spre oraş, cei doi se îndreptară spre râu. Fermierul le 
urmărea, foarte contrariat, toate mişcările. Neliniştea lui 
deveni şi mai vie, când - după o bucată de vreme - îi văzu 
îndreptându-se spre han; odată ajunşi la han, intrară 
înăuntru pe poarta cea mare. Atunci, nu se mai putu stăpâni 
şi dădu fuga după stăpânul său. 

— A, iată-te... Vii tocmai la ţanc! zise Michel. 

— Cum adică? 

— Hai, ajută-mă să pun şaua pe caii ăştia doi. 

— Caii ăştia doi? Pâi, domnule Michel, n-o conduci pe 
domnişoara? 

— Nu, o iau cu mine. 

— Unde? 

— La Banloeuvre, unde ne vom pregăti să fugim 
împreună. 

— Şi domnişoara Mary lasă totul baltă, cu... 

Se opri brusc. Fusese cât pe ce să se trădeze. Dar Michel 
era prea fericit ca să bage de seamă. 

— Domnişoara Mary nu lasă baltă nimic, dragă Courtin; 
în locul ei vine Bertha. Înţelege că nu eu îi voi spune 


Berthei că n-o iubesc ! 

— Şi cine-i va spune? 

— Are cine să-i spună, nu-ţi fă tu griji; hai, ajută-mă să 
pun şaua pe cai! 

— Aveai cai aici, stăpâne? 

— Nu, dar au cai pe care-i închiriază! 

Şi Michel îl împinse pe Courtin în grajd. În momentul în 
care Michel punea şaua pe unul din cei doi cai, bărbatul 
hangiţei intră în grajd însoţit de Mary. 

— Vin din sud şi mă duc la Rosny, îi zise tânărul. 

Courtin auzi aceste vorbe, dar nu le pricepu sensul. 

— Foarte bine, răspunse hangiul, înclinându-şi uşor capul 
în semn că a înţeles. 

— Dar, stăpâne, zise Courtin, de ce vă duceţi la 
Banloeuvre şi nu la Logerie? Mi se pare că n-aţi stat prea 
rău la ferma mea! 

— Nu, răspunse Mary; gândeşte-te că Bertha o să vină 
glonţ acolo ca să afle de ce goeleta n-a fost la locul stabilit, 
iar eu nu vreau s-o văd înainte ca persoana aceea să fi stat 
de vorbă cu ea; cred că aş muri de ruşine şi de durere să 
mă aflu în faţa Berthei... 

La numele Berthei, rostit pentru a doua oară, Courtin 
ridică iute capul, ca un cal care aude trâmbiţa. 

— Da, domnişoara are dreptate, zise el; nu vă duceţi la 
Logerie. 

— Numai că vezi, Mary... zise Michel. 

— Ce? 

— Cine o să-i înmâneze Berthei scrisoarea care o cheamă 
la Nantes? 

— Ei, zise Courtin, nu va fi prea greu să găsim un 
mesager; şi dacă lucrul ăsta vă nelinişteşte, pot să i-o duc 
chiar eu, domnule Michel. 

Băiatul o întrebă din ochi pe fată, care făcu un semn de 
încuviinţare. 

— Atunci, la Banloeuvre! zise Michel, dându-i scrisoarea 
lui Courtin. Dacă ai să ne comunici ceva, ne găseşti acolo! 


Cei doi tineri se urcară pe cai, îi făcură un semn de rămas 
bun hangiului şi-i atraseră încă o dată atenţia lui Courtin 
asupra scrisorii, după care ieşiră pe poarta hanului. La 
capătul podului Rousseau fură cât pe ce să dea grămadă un 
om, care - cu toată căldura de afară - era îmbrăcat într-o 
mantie lungă şi-şi ascundea chipul. Această apariţie sumbră 
îl sperie pe Michel; dădu pinteni calului, sfătuind-o pe Mary 
să facă la fel. După vreo sută de paşi tânărul întoarse capul. 
Omul se oprise în loc. 

— Se uită după noi! Se uită după noi! zise Michel, care 
simţea instinctiv că trecuse pe lângă o primejdie. 

Omul îi pierdu din vedere şi-şi continuă drumul spre 
Nantes. La poarta hanului Point du Jour se opri; căută pe 
cineva cu privirea şi văzu un bărbat citind o scrisoare la 
lumina unui felinar. Se apropie de acel bărbat, care, la 
zgomotul paşilor, întoarse capul. 

— Dumneata erai? zise Courtin. Ai ajuns cam târziu. Dacă 
veneai ceva mai devreme, m-ai fi găsit într-o companie care 
nu ţi-ar fi convenit. 

— E vorba de cei doi tineri ce erau să mă izbească pe 
pod? 

— Da. 

— Ai noutăţi? 

— Şi bune şi rele, dar mai mult bune decât rele. 

— Rămâne pentru seara asta? 

— Nu încă. Petrecerea a fost amânată. 

— Zi mai bine că ai dat greş, nepriceputule! 

Courtin surâse. 

— E adevărat că începând de ieri sunt urmărit de 
ghinion. Dar oricât de puţin rodnică a fost ziua de azi, n-aş 
da-o nici pentru douăzeci de mii de livre. 

— Eşti chiar atât de sigur? 

— Da, şi iată dovada, zise Courtin, arătându-i biletul pe 
care-l scosese din plic şi-l citise. 

— Şi ce scrie în acest bilet? întrebă omul cu mantie, 
întinzând mâna către el. 


— Un moment... Îl vom citi împreună, dar îl voi ţine eu, 
având în vedere că mie mi-a fost încredinţat să-l trimit mai 
departe. 

Cei doi apropiară felinarul şi citiră: 


„Vino cât poţi de repede. Cunoşti parolele. 
Cu dragoste, 
PETIT-PIERRE, “ 


— Cui e adresată scrisoarea? 

— Domnişoarei Bertha de Souday. 

— Şi dumneata trebuie să-i înmânezi scrisoarea asta? 

— Da. 

Omul îşi mai aruncă o dată privirea asupra scrisorii. 

— Într-adevăr, e scrisul ducesei. Ah, dacă m-ai fi lăsat să 
te însoțesc, la ora asta o aveam în mână. 

— Ce importanţă mai are, din moment ce tot voi pune 
laba pe ea? 

— Ai dreptate. Când te mai văd? 

— Poimâine. 

— Aici sau la ţară? 

— La Saint-Philbert-de-Grand-Lieu; e la jumătate de 
drum între Nantes şi locuinţa mea. 

— Crezi că şi de data asta mă voi deranja degeaba? 

— Îţi făgăduiesc că nu. 

— Încearcă să-ţi ţii făgăduiala; eu mi-o ţin, iată aici sunt 
banii pe care ţi i-am şi pregătit... 

Isprăvind de rostit aceste vorbe, omul deschise portofelul 
şi-i arătă fermierului un teanc de bancnote, vreo sută de mii 
de franci. 

— Cum! Hârtii? 

— Hârtii, dar semnate de Garat; e o semnătură sigură. 

— O fi, dar eu vreau aur! 

— Mă rog, vei fi plătit cu aur, zise omul vârându-şi 
portofelul în buzunar. 


Dacă cei doi interlocutori n-ar fi fost atât de preocupaţi 
de discuţia lor, ar fi băgat de seamă că, de vreo două, trei 
minute, un ţăran care se căţărase pe gard îi asculta şi că, 
din locul unde se afla, privea biletele de bancă cu o mutră 
mai puţin dezgustată decât a lui Courtin, fiind cât se poate 
de mulţumit de semnătura lui Garat. 

— Deci poimâine, la Saint-Philbert, repetă omul cu 
mantie. La ce oră? 

— Păi, câtre seară. 

— Să zicem la şapte. Cine vine primul, aşteaptă. 

— Aduci şi banii? 

— Nădăjduieşti să termini până poimâine? 

— Ce ne costă să nădăjduim? 

„Deci poimâine, la şapte, la Saint-Philbert”, zise ţăranul 
lăsându-se să alunece de pe gard. Apoi, adăugă cu un surâs 
care aducea mai mult a scrâşnet de dinţi: „Fiindcă tot am 
fost înfierat pe nedrept, cel puţin acuma o să existe 
motive...” 


CAPITOLUL LXX 


Unde marchizul de Souday caută stridii şi-l 
pescuieşte pe Picaut 


BERTHA, CARE PLECASE DIN LO- 
gerie odată cu Michel, după două ceasuri de mers ajunse la 
tatăl ei. Îl găsi grozav de abătut şi complet dezgustat de 
viaţa de pustnic pe care-o ducea în coliba de pământ 
aranjată pentru el de un jupân pe nume Jacques. Ca şi 
Michel, marchizul însă - dintr-un sentiment cavaleresc - nu 
voise să plece din Vandeea, atâta vreme cât ducesa se mai 
afla în primejdie. Or, la vestea pe care i-o aduse Bertha, 
despre plecarea probabilă a acesteia, gentilomul vandeean 
se resemnase, dar fără entuziasm, să urmeze sfatul pe care 
i-l dăduse generalul şi să se exileze, pentru a treia oară, pe 
pământ străin. 

Părăsiră deci pădurea din 'Iouvois. Jupânul Jacques ţinu 
să-i însoţească - pe tată şi fiică - până la râu, ca să-i ajute la 
îmbarcare. Era cam douăsprezece noaptea când cei trei 
călători, care mergeau pe drumul spre Machecoul, ajunseră 
deasupra văii de la Souday. Zărind cele patru giruete de la 
castel, luminate de razele lunii, în mijlocul covorului de un 
verde întunecat, marchizul nu-şi putu înăbuşi un oftat. 
Bertha îl auzi şi se apropie de el: 

— Ce ai tată, la ce te gândeşti? 

— La o mulţime de lucruri, fata mea. 

— Nu-ţi fă gânduri negre, tată. Eşti încă tânăr, în putere. 

— Da, dar... 

Se opri, aproape sufocat. 

— Dar ce? 

— N-am să-l mai găsesc pe Jean Oullier. 

— Vai, într-adevăr... 


— De-acum încolo casa mi se va părea goală. 

Deşi în regretul marchizului se strecurase şi o doză de 
egoism, dacă Jean Oullier ar fi auzit aceste vorbe, cu 
siguranţă că ar fi fost profund mişcat. 

— Ei bine, tată, zise Bertha, nu ştiu de ce, dar nu mi-l pot 
închipui pe Jean Oullier mort. Mereu mă încearcă tainica 
nădejde că totuşi trăieşte. 

— E ciudat într-adevăr, spuse şi jupânul Jacques, dar şi 
eu sunt de părerea domnişoarei. Nu cred că Jean Oullier 
este mort. 

— Atunci ce s-a întâmplat cu el? zise marchizul. 

— Pe legea mea, habar n-am, răspunse jupânul Jacques, 
dar aştept din zi în zi ori să apară, ori să avem veşti de la el. 

Marchizul oftă din nou; ajuns la malul mării, nu fu în 
întregime de acord cu planul ticluit de Bertha şi Michel în 
privinţa îmbarcării. Se temea ca nu cumva goeleta, venind 
în întâmpinarea lor, să fie descoperită de cuterele poliţiei 
care păzeau coasta: Drept pentru care se decise să iasă el, 
împreună cu Bertha, înaintea goeletei. Jupânul Jacques, 
având prieteni pe toată coasta, găsi un pescar ce consimţi, 
pentru câţiva ludovici, să-i ia pe brigantina lui şi să-i ducă 
până la goeletă. Vasul /feune-Charles staţiona pe Loara. Cu 
chiu cu vai, pescarul şi cei doi călători izbutiră să se 
strecoare printre vameşii de pe mal şi să ajungă la 
brigantină. Se urcară repede şi porniră. 

— Spuneaţi, domnule, întrebă pescarul, că nava trebuia 
să vă aştepte la vărsarea râului? 

— Da, răspunse marchizul. 

— La ce oră urma să plece din Nantes? 

— Între trei şi cinci dimineaţa, zise Bertha. 

Pescarul cercetă vântul, apoi continuă: 

— Vântul bate din sud-vest; deci mareea a atins punctul 
cel mai înalt pe la ora trei; aşa stând lucrurile, ar trebui să 
ne întâlnim cu ei cam pe la opt. Până atunci, ca să nu dăm 
cuiva de bănuit, o să ne facem că pescuim. 


— Cum adică să ne facem? strigă marchizul. Dimpotrivă, 
o să pescuim de-adevăratelea. Toată viaţa mea am dorit să 
mă ocup de pescuit şi, pe legea mea, din moment ce anul 
ăsta n-o să mai pot vâna la Machecoul, ar fi într-adevăr o 
compensație să prind ceva pe râu. Şi marchizul, cu toate 
protestele Berthei, se apucă să dea o mână de ajutor 
pescarului. Coborâră plasa şi o lăsară pe fundul apei; apoi o 
ridicară cu grijă şi domnul de Souday se bucură ca un copil 
când văzu cât era de plină cu peşti, stridii, calcani şi cabule. 
Uită imediat de castelul Souday şi de pădurea Machecoul, 
uită de bălțile din Saint-Philbert şi de landele întinse, uită 
de mistreți, de lupi şi vulpi, de iepuri, de prepeliţe şi de 
becaţe şi nu mai fu preocupat decât de mulţimea de 
vieţuitoare cu solzi şi bronhii, pe care plasa pescarului le 
scotea mereu din adâncurile apei. 

Se făcuse ziuă. Bertha, care până atunci stătuse liniştită 
într-un colţişor, absorbită de gândurile ei, se urcă repede 
pe un maldăr de frânghii şi scrută zarea. Prin ceţurile 
dimineţii, mai dese la gura râului decât în largul mării, zări 
catargele înalte ale unor nave. Dar niciuna dintre ele nu 
avea steagul albastru după care trebuiau să recunoască 
vasul Jeune-Charles. Îi spuse acest lucru pescarului care o 
linişti, explicându-i că dacă goeleta plecase din Nantes în 
toiul nopţii, nu putuse ajunge încă la mare. Mai cu 
pescuitul, mai cu vorba, dimineaţa trecu. Se făcu ora zece şi 
nu văzură apărând nicio goeletă. Bertha era foarte 
neliniştită şi-i împărtăşi tatălui ei temerile. Silit de ea, 
marchizul consimţi să înainteze mai mult pe râu. Iocmai 
când se pregăteau să facă acest lucru, Bertha scoase un 
strigăt. Zărise o navă mare, cu toate pânzele întinse. 

— Atenţie, atenţie, strigă ea, vaporul vine drept spre noi! 

Pescarul se întoarse şi dintr-o privire îşi dădu seama de 
pericol. Smulse cârma din mâna marchizului şi, fără să-i 
pese de călătorii care căzuseră grămadă pe punte, manevră 
repede brigantina ca să iasă din raza navei. Dar, oricât de 


promptă fu manevra, brigantina tot fu lovită, însă destul de 
uşor. 

— Cine dracu' ni l-a scos în cale? strigă pescarul. O 
secundă în plus şi ne-am fi dus la fund. 

— Întoarce şi hai după vas! strigă marchizul. Să fiu al 
naibii dacă nu mă duc să-i cer socoteală căpitanului! 

— Cum crezi, domnule, că biata mea brigantină o să 
ajungă din urmă ditamai goeleta? Nu vezi cum goneşte? 

— Totuşi trebuie s-o ajungem! strigă Bertha, fiindcă nava 
asta nu-i alta decât /eune-Charles! 

Şi-i arătă tatălui ei o fâşie albă de la pupă, pe care scria, 
cu litere de aur: Jeune-Charles. 

— Pe legea mea, ai dreptate! strigă marchizul, întoarce, 
omule! Dar cum se face că în loc să se îndrepte spre golful 
Bourgneuf, unde trebuia s-o aşteptăm, se duce către vest? 

— Poate că s-a întâmplat ceva! zise Bertha, pălind brusc. 

— Dă Doamne să nu fi păţit nimic ducesa! zise marchizul. 

— Dă Doamne să nu fi păţit nimic Michel! zise Bertha. 

— Trebuie să ştim ce s-a întâmplat! 

În vremea asta, brigantina începu să prindă viteză şi se 
apropie de goeletă. Căpitanul, intrigat, se ivi la bord. 

— Sunteţi Jeune-Charles şi veniţi din Nantes? întrebă 
pescarul ducându-şi mâinile pâlnie la gură. 

— Ce te interesează treaba asta pe tine? răspunse 
căpitanul vasului. 

— Am cu mine două persoane care vă caută! 

— Comisari? strigă furios căpitanul. Mii de draci! Dacă 
îmi mai aduci încă doi ca cei de azi-noapte, pe legea mea că 
te dau la fund, pescuitor amărât de stridii ce eşti! 

— Nu-s comisari, ci călători! Nu aşteptai nişte călători? 

— N-aşteptam decât un vânt bun, ca să ajung mai repede 
la Finistere. 

— Lasă-mă să acostez, zise pescarul la sugestia Berthei. 

Căpitanul se uită de jur împrejur şi, nezărind nimic care 
să-i stârnească temerile, curios pe de altă parte să ştie dacă 
cei doi călători nu erau cumva cei pe care trebuia el să-i ia 


la bord, se hotări să-i facă pe plac pescarului şi începu să 
încetinească. În curând brigantina fu alături de navă. 
Căpitanul le aruncă un cablu gros, cu cârlig, şi brigantina 
se prinse de goeletă. 

— Ei, şi-acum să vedem cine-s musafirii? zise el 
aplecându-se şi uitându-se la cei doi călători. 

— Rugaţi-l pe domnul de la Logerie să vină şi să 
vorbească cu noi, zise Bertha. 

— Domnul de la Logerie nu-i pe bord, replică scurt 
căpitanul. 

— Atunci, dacă domnul de la Logerie nu-i pe bord, zise 
Bertha tulburată, rugaţi-le pe cele două doamne să vină. 

— N-am niciun fel de doamnă pe navă, răspunse 
căpitanul; n-am decât un ticălos, pe care l-am legat zdravăn 
şi l-am închis în cală, şi care blestemă şi înjură atât de tare, 
încât se cutremură de ruşine până şi butoaiele alături de 
care zace. 

— Doamne! strigă Bertha tremurând, nu cumva li s-a 
întâmplat ceva persoanelor care trebuiau să se îmbarce pe 
nava dumitale? 

— Ei, frumoasă domnişoară, dacă ai putea să-mi spui 
dumneata mie ce s-a întâmplat, ţi-aş rămâne recunoscător. 
Căci, dracu' să mă ia dacă mai pricep ceva! leri seară au 
venit încoace doi oameni din partea domnului de la Logerie, 
dar fiecare cu nişte comisioane diferite; unul voia să plec 
imediat; celălalt îmi spunea să rămân şi să aştept. Dintre cei 
doi unul era un fermier de treabă, primar, mi se pare; ăsta 
mi-a spus să plec imediat. Celălalt, cel care mi-a spus să mai 
rămân, era un fost ocnaş. L-am ascultat pe cel care mi s-a 
părut a fi mai cinstit şi am întins-o. 

— O, Doamne, Doamne, zise Bertha, cel care a venit era 
Courtin; înseamnă că i s-a întâmplat ceva lui Michel! 

— Vreţi să-l vedeţi pe omul acela? întrebă căpitanul. 

— Pe care? 

— Pe cel din cala vasului meu. Poate vom izbuti să 
descoperim adevărul, deşi acum ar fi prea târziu ca să ne 


mai ajute la ceva. 

— Ca să plecăm, da, ar fi prea târziu; dar ne-ai putea 
ajuta să ne salvăm prietenii, aflaţi poate în primejdie. Arată- 
ni-l deci pe omul acela! 

Căpitanul dădu un ordin şi, după câteva secunde, Joseph 
Picaut fu adus pe punte. Era tot legat, dar îndată ce-şi 
revăzu meleagurile natale, pe care era silit să le 
părăsească, poate pentru totdeauna, vru să se arunce în 
apă, aşa legat cum era. Dar patru marinari vânjoşi îl 
imobilizară cât ai zice peşte. 

— Lăsaţi-mă să mă arunc în apă! Mai bine mor, decât să 
putrezesc pe nenorocita asta de navă! 

Poate că până la urmă ar fi izbutit, totuşi, să sară peste 
bord, dacă - tot aplecându-se - n-ar fi zărit chipurile celor 
din brigantină care-l priveau uluiţi. 

— Domnule marchiz! Domnişoară Bertha! Salvaţi-mă! 
Căci pentru dumneavoastră l-am ascultat pe domnul de la 
Logerie şi am venit încoace unde vita asta de căpitan a 
tăbărât pe mine şi m-a legat! Ticălosul ăla de Courtin e 
capul tuturor răutăţilor! 

— Ei, minte sau spune adevărul? îl întrebă căpitanul pe 
marchiz. Căci trebuie să-ţi mărturisesc, domnule, ţi-aş fi 
profund recunoscător dacă m-ai scăpa de ticălosul ăsta, cu 
atât mai mult cu cât n-am de gând să trec nici pe la ocna 
din Cayenne, nici pe la cea din Botany-Bay. 

— Din păcate, domnule căpitan, omul spune adevărul, 
zise Bertha. Nu ştiu ce motiv o fi avut primarul din Logerie 
ca să te determine să pleci. Dar dintre cei doi oameni, ăsta 
e cel care spune adevărul! 

— Atunci dezlegaţi-l şi să se ducă unde-o vrea! Acu, ce 
faceţi? Sunteţi de-ai noştri, nu sunteţi? Rămâneţi? Plecaţi? 
Nu vă costă niciun ban ca să vă iau pe bord. Am fost plătit 
dinainte şi, ca să n-am mustrări de conştiinţă, sunt gata să 
iau pe careva cu mine. 

— Căpitane, zise Bertha, nu există niciun mijloc ca să 
intri înapoi, pe râu, şi să efectuezi în noaptea asta 


îmbarcarea ce trebuia să aibă loc noaptea trecută? 

— Cu neputinţă! răspunse căpitanul. Vama! Poliţia! Nu, o 
partidă amânată e o partidă pierdută! V-o repet însă, dacă 
vreţi să profitaţi de nava mea, ca să treceţi în Anglia, vă 
stau la dispoziţie şi nu vă costă nimic. 

Marchizul îşi privi fata. Dar Bertha clătină din cap. 

— Mulţumim căpitane, mulţumim, dar e imposibil. 

— Atunci să ne luăm rămas bun. Dar, mai înainte, 
făgăduiţi-mi că-mi faceţi un serviciu. 

— Despre ce e vorba? 

— Ei bine, vă rog să-i trageţi câteva scatoalce 
caraghiosului ăluia care şi-a bătut joc de mine noaptea 
trecută! 

— S-a făcut, zise marchizul. 

— Dacă i-o mai rămâne putere să le îndure după ce-o da 
ochi cu mine, zise Joseph Picaut coborând pe brigantină. 

— Domnule marchiz, te mai întreb o dată: nu vrei să urci 
pe bord şi să te duc în Anglia? 

— Nu, căpitane, mulţumesc ! 

— Atunci, drum bun! 

Spunând aceste cuvinte, căpitanul desfăcu iute cablul cu 
care legase brigantina şi goeleta începu să se îndepărteze. 
În vreme ce pescarul întorcea cârma spre coastă, Bertha şi 
marchizul de Souday începură să se sfătuiască ce aveau de 
făcut. Din spusele lui Picaut nu-şi putuseră da seama ce 
anume urmărise primarul din Logerie prin plecarea navei; 
dar, purtarea lui părându-li-se suspectă, marchizul ajunse la 
concluzia că  jupânul Courtin cocea nişte planuri 
primejdioase, nu numai în privinţa lui Michel, ci şi a 
prietenilor săi. Cât despre Picaut, el declară net că nu mai 
trăia decât pentru răzbunare şi că, dacă domnul marchiz de 
Souday voia să-i dea un costum de marinar, fiindcă hainele 
lui erau numai zdrenţe, el va porni spre Nantes de îndată 
ce va pune piciorul pe pământ. 

Marchizul de Souday presimţind că trădarea lui Courtin o 
viza mai ales pe ducesă, voia şi el să se întoarcă în oraş; dar 


Bertha, care nu se îndoia că Michel - văzând că fuga 
dăduse greş - se va întoarce la Logerie, îl făcu să mai 
amâne acest proiect, până ce vor căpăta nişte informaţii 
mai amănunțite despre ceea ce se întâmplase. Pescarul îi 
lăsă pe călători sub podul Pornic. Picaut, care găsi nişte 
haine de marinar pe brigantină, o porni zorit spre Nantes. 
Dar, mai înainte de a pleca, îl rugă pe marchiz să-l anunţe - 
dacă o putea - pe jupânul Jacques, bunul lui prieten din 
pădurea 'Ilouvois, despre ceea ce i se întâmplase. 

Cunoscând perfect locurile, Picaut ajunse către ora nouă 
seara la Nantes; cum era şi firesc, se duse să-şi ia din nou în 
primire slujba de rândaş la cai, pe care-o avea la hanul 
Point du Jour. Intrând cu multă precauţie în curte, se nimeri 
să pice exact peste discuţia lui Courtin cu necunoscutul din 
Aigrefeuille; auzi deci tot ce vorbiseră, văzu şi biletele de 
bancă, pe care Courtin ceruse să-i fie convertite în aur. Cât 
despre marchiz şi despre fiica lui, oricât de mare le-ar fi 
fost nerăbdarea, nu se putură urni de sub pod decât după 
ce se întunecă bine de tot; abia atunci o porniră îndărăt, 
către pădurea Touvois, spre marea mâhnire a bătrânului 
gentilom, care petrecuse o dimineaţă atât de frumoasă 
pescuind, şi care se simţea în acea pădure întunecoasă ca 
un şoarece într-o gaură. 


CAPITOLUL LXXI 


Ce se petrecea în cele două case nelocuite 


JUPÂNUL JACQUES NU SE ÎNŞELASE 
în presimţirile sale: Jean Oullier nu murise. Glonţul pe care 
Courtin, îl trăsese la întâmplare, în tufiş, îi pătrunsese în 
piept, şi când văduva Picaut sosi cu căruţa, îl găsi într-o 
baltă de sânge. Dintr-un sentiment de milă creştinească, 
destul de firesc de altfel la o simplă ţărancă, femeia nu vru 
ca leşul omului - pentru care avusese o vie admiraţie cât 
trăise - să fie sfâşiat de fiare şi ciugulit de păsări. Îl luă deci 
cu ea, să-l îngroape. Numai că în loc să-l ascundă sub paiele 
pe care le adusese, îl aşeză deasupra, ca să-l vadă toată 
lumea. Aşa se face că vestea morţii lui Jean Oullier se 
împrăştie din canton în canton, ajungând până la marchizul 
de Souday. Courtin, auzind această veste, dădu fuga la 
văduvă să vadă cu ochii lui leşul şi să se asigure că scăpase 
pentru totdeauna de omul de care se temea ca de dracu'. 
Văduva Picaut, deşi locuia acum la maică-sa, care ţinea 
hanul din Saint-Philbert-de-Grand-Lieu, îl duse pe Jean 
Oullier la fosta ei casă, care era apropiată şi de Machecoul, 
unde locuise Jean Oullier, şi de landa Bouaime, unde-l 
găsise zăcând. În momentul în care căruţa trecea pe la 
răscrucea pe care o cunoaştem şi de unde pornea drumul 
ce ducea la casa văduvei, se încrucişă cu un călăreț care se 
îndrepta spre Machecoul. Omul - care nu era altul decât 
vechea noastră cunoştinţă, doctorul Roger, din Lege - când 
văzu omul din căruţă şi-l recunoscu pe Jean Oullier, întoarse 
calul şi se luă după văduvă. Aceasta, îl aşeză pe Jean Oullier 
pe acelaşi pat unde-l aşezase, nu de mult, alături de Pascal 
Picaut, şi pe contele de Bonneville. În timp ce se ocupa de 


toaleta mortului, ştergându-i faţa şi pieptul de sânge, îl văzu 
pe doctor. 

— Vai, domnule doctor, îi spuse ea, bietul om nu mai are 
nevoie de îngrijirile dumneavoastră! Sunt atâţia ticăloşi 
care fac umbră pământului de pomană, în vreme ce oamenii 
de treabă pier când nici nu te aştepţi! 

Doctorul o puse pe văduvă să-i povestească ce ştia de 
moartea lui Jean Oullier. Prezenţa cumnatei sale, a copiilor 
şi a celorlalte femei din împrejurimi, care însoţiseră mortul, 
o împiedica pe femeie să-i mărturisească doctorului că 
stătuse de vorbă cu bietul Jean cu câteva ceasuri mai 
înainte; cum, întorcându-se cu căruţa să-l ia din locul unde 
zăcea, auzise o împuşcătură şi paşii unor oameni care 
fugeau; cum, în sfârşit, presupunea că Jean Oullier fusese 
omorât. Ea spuse, dimpotrivă, foarte simplu că, venind din 
landă, găsise trupul în drum. 

— Bietul om! zise doctorul. Pe de altă parte mai bine c-a 
murit! Dacă trăia, l-ar fi trimis sigur în celulele alea 
groaznice de sub muntele Saint-Michel! 

Şi, spunând aceste vorbe, doctorul se apropie de Jean 
Oullier, îi luă braţul inert şi-i puse mâna pe piept. Dar, nici 
nu-l atinse bine, că şi tresări. 

— Ce este? întrebă văduva. 

— Nimic, răspunse rece medicul; omul e mort ca toţi 
morţii şi nu mai are nevoie de niciun ajutor. 

— Ce nevoie aveai, zise acru nevasta lui Joseph Picaut, 
cumnata văduvei Picaut, să cari aici mortul ăsta ca să ne 
mai trezim cu vreo vizită a filipiştilor? 

— Ce te deranjează? întrebă Marianne Picaut, din 
moment ce nici tu, nici bărbatul tău nu staţi aici? 

— Păi, tocmai de asta nu stăm; ne era teamă că stând 
aici, să nu pierdem şi bruma de lucruri pe care le-am 
agonisit. 

— Eu propun să nu-l îngropaţi aici, zise doctorul, ci să-l 
duceţi la castelul de Souday; dacă vă e greu, îmi asum eu 
sarcina asta. 


Apoi, pândind momentul când văduva trecu pe lângă el, îi 
şopti repede: — Dă-i pe toţi afară! 

Cum era aproape de miezul nopţii, Marianne Picaut nu 
întâmpină dificultăţi ca să scape de toţi acei oaspeţi 
nedoriți. Când rămaseră singuri, doctorul îi spuse văduvei: 

— Jean Oullier nu-i mort! 

— Cum nu-i mort? strigă femeia. 

— Nu. N-am vrut să-ţi spun asta de faţă cu toţi, casă nu 
se afle... E bine ca lumea să ştie c-a murit. 

— Doamne, pricep! răspunse femeia bucuroasă. Am să-l 
îngrijesc cum voi putea mai bine, fiindcă a fost cel mai bun 
prieten al bărbatului meu. Şi apoi nu voi uita niciodată că 
m-a scăpat de la moarte! 

Închizând repede obloanele şi uşa colibei, văduva aprinse 
focul, încălzi apă, şi, în vreme ce doctorul sonda rana ca să 
vadă dacă nu fusese atins vreun organ important, ea ieşi să 
dea o raită pe afară; casa cumnatei sale era cufundată în 
întuneric: ascultă la uşă, dar nu auzi niciun zgomot. Sigur 
că se culcase. Nici nu isprăvise doctorul de pansat rana, că 
pulsul rănitului începuse să se facă simţit. Apropiindu-şi 
mâna de buzele lui, medicul simţi aburul uşor al răsuflării. 

— Credeţi că scapă? întrebă văduva care se reîntorsese 
între timp în casă. 

— Nu ştiu. Ceea ce-ţi pot spune în mod sigur e că niciunul 
dintre organele principale n-a fost atins; în schimb, a 
pierdut enorm de mult sânge şi ceea ce-i şi mai rău, n-am 
putut să-i extrag glonţul. 

— Ei, zise Marianne, am auzit spunându-se că există 
oameni care au trăit până la adânci bătrâneţi cu câte un 
glonţ în ei. 

— Tot ce se poate, spuse medicul. Acum, ce ai de gând să 
faci? 

— Socoteam să-l duc pe bietul om la Saint-Philbert şi să-l 
ţin acolo până s-o vindeca sau până ce s-o sfârşi... 

— E cam greu, zise doctorul. A fost salvat de ceea ce noi 
numim un cheag, şi orice zdruncinătură i-ar putea fi fatală. 


De altfel, la Saint-Philbert, în hanul mamei dumitale, unde 
vine şi pleacă atâta lume, ar fi cu neputinţă să-l poţi ţine 
multă vreme ascuns. 

— Doamne! Doar nu credeţi că l-ar aresta în starea în 
care se află! 

— Nu-l vor duce la puşcărie, ci în vreun spital, din care 
nu va ieşi decât ca să audă o condamnare dacă nu la 
moarte, atunci la muncă silnică pe viaţă. Cârmuirea va fi 
fără milă. De ce te-ai ascuns de cumnata dumitale? 

— Doar aţi auzit ce-a zis. 

— Într-adevăr. Văd că n-ai încredere în mila nimănui. 
Totuşi ar trebui să fie mai milostivă cu aproapele ei, mai 
ales ea; căci dacă bărbatu-său ar fi prins, ar păţi-o mai rău 
chiar decât Jean Oullier. 

— Da, ştiu, zise văduva; moartea şi-a întins aripa 
deasupra casei lor! 

— Ia zi, poţi să-l ascunzi pe rănit aici? 

— Aici? Sigur că da! Aici ar fi mai în siguranţă decât 
oriunde în altă parte, fiindcă toată lumea ştie că locuinţa e 
pustie. Dar cine-l va îngriji? 

— Jean Oullier nu-i o muieruşcă şi, peste două, trei zile, 
după ce i-o trece febra, va putea foarte bine să stea singur 
peste zi. În ce mă priveşte, îţi făgăduiesc să-l vizitez în fiece 
noapte. 

— Iar eu voi trece ori de câte ori voi putea, ca să nu dau 
naştere la bănuieli. 

Marianne, ajutată de doctor, îl duse pe rănit în grajdul 
aflat alături; zăvori cu grijă uşa, apoi puse salteaua pe o 
grămadă de paie; pe urmă, după ce se înţelese cu doctorul 
ca acesta să treacă în noaptea următoare, ştiind că 
rănitului, când se va trezi, îi va fi sete, se aşeză pe un 
maldăr de paie lângă el, aşteptând să dea semne de viaţă. A 
doua zi, ea se arătă la Saint-Philbert şi, când fu întrebată ce 
se întâmplase cu Jean Oullier, răspunse că urmase sfatul 
cumnatei sale şi dusese leşul înapoi în landă. A doua zi veni 
acasă, sub pretextul că trebuie să facă puţină curăţenie, iar 


când începu să se întunece, trânti poarta cât putu de tare, 
ca s-o audă şi s-o vadă toţi, o încuie şi se întoarse la Saint- 
Philbert. În toiul nopţii veni pe furiş acasă. Îl veghe astfel pe 
rănit trei zile şi trei nopţi închisă în staul, atentă să nu facă 
nici celmai mic zgomot care ar fi putut să-i trădeze 
prezenţa. Şi, deşi după trei zile rănitul încă nu ieşise din 
torpoarea lui, medicul îi îngădui femeii să lipsească în 
timpul zilei şi să se întoarcă numai noaptea. 

Rana lui Jean Oullier era atât de gravă, încât bietul om se 
zbătu cincisprezece zile între viaţă şi moarte. Scamele 
intrate în carne, odată cu glonţul, nu îngăduiau rănii să se 
vindece; când însăşi rana le elimină, doctorul avu marea 
bucurie să-i spună văduvei că vandeeanul scăpase. 
Îngrijirile Mariannei Picaut sporiră, pe măsură ce Jean 
Oullier mergea spre vindecare. Şi deşi rănitul era încă atât 
de slab, încât nu putea decât cu mare greutate să articuleze 
câteva cuvinte, văduva venea seară de seară să stea alături 
de el şi să-l îngrijească. Dar, pe măsură ce se înzdrăvenea, 
Jean Oullier începu să fie frământat de situaţia celor pe 
care îi iubea. O rugă deci pe văduvă să se intereseze de 
soarta marchizului de Souday şi a fetelor sale, ba chiar şi de 
cea a lui Michel, la care începuse să ţină. Văduva Picaut se 
interesă şi-i spuse că marchizul era ascuns în pădurea 
Touvois, Bertha şi Michel erau adăpostiţi în casa lui Courtin, 
iar Mary, după toate probabilitățile, se afla la Nantes. Dar 
de-abia rosti văduva numele primarului din Logerie, că 
înfăţişarea bolnavului se schimbă brusc. Îşi trecu mâna 
peste frunte, ca pentru a-şi limpezi gândurile şi, pentru 
prima oară, se ridică în capul oaselor. Spre marea ei 
spaimă, Marianne îl auzi rostind aceleaşi fraze pe care le 
spusese când avusese febră; frazele îl acuzau pe Courtin de 
trădare, de laşitate şi de crimă; îl auzi vorbind de nişte 
sume fabuloase care ar fi fost preţul acelei crime; şi tot 
vorbind astfel, din ce în ce mai exaltat, cu ochii scăpărând 
de furie, o rugă pe Marianne s-o caute unde-o şti pe Bertha 
şi să i-o aducă la căpătâi. Biata femeie crezu că i se 


întorsese boala şi fu foarte neliniştită, mai ales că doctorul o 
anunţase că va veni abia a doua zi. Făgădui totuşi rănitului 
să-i îndeplinească rugămintea. Jean Oullier se linişti, apoi 
nu după multă vreme, adormi. Văduva, aşezată pe nişte 
paie, în faţa bolnavului, doborâtă de oboseală, simţea la 
rându-i cum o cuprinde somnul şi cum i se închid ochii, 
când, dintr-o dată, i se păru că aude în curte un zgomot. 
Ciuli urechea şi auzi pasul unui om care mergea pe piatra 
cu care era pardosită ograda celor două case. Apoi o mână 
trase zăvorul de la uşa de alături şi o voce - pe care 
Marianne o recunoscu a fia cumnatului ei - strigă: „Pe aici, 
pe aici!”; pe urmă nişte paşi se îndreptară repede spre 
locuinţa lui Joseph. Văduva Picaut ştia că locuinţa 
cumnatului ei era goală. Vizita nocturnă îi aţâţă 
curiozitatea. Era sigură că acesta pune iar ceva la cale şi se 
hotări să tragă cu urechea. Ridică încetişor una dintre 
scândurile prin care vacile îşi vârau capul ca să apuce 
nutreţul aflat chiar în odaie şi izbuti s-o scoată din cuie. 
Apoi, urcându-se încetişor pe scara pe care fusese împuşcat 
contele de Bonneville, ajunse în podul care - după cum ne 
amintim - era comun pentru ambele case. Apoi îşi lipi 
urechea de scândura ce servea de tavan odăii cumnatului 
ei. 

— Ai văzut cu ochii tăi banii? zise o voce care nu-i era 
străină, dar pe care totuşi n-o putu recunoaşte. 

— Cum te văd şi cum mă vezi, răspunse Joseph; erau 
bilete de bancă. Dar el a cerut să i le preschimbe în aur. 

— Cu atât mai bine, căci bancnotele nu mă încântă nici pe 
mine prea mult, sunt greu de plasat la noi la ţară. 

— A zis că o să i le schimbe... 

— Bun! Unde urmează să se întâlnească? 

— La Saint-Philbert, mâine seară. Ai tot timpul să-ţi 
anunţi oamenii. 

— Eşti nebun? Ce nevoie am de oameni? Câţi ai spus că 
vor veni? 

— Doi: ticălosul de Courtin şi amicul lui. 


— Foarte bine, vom fi doi la doi. E suficient. 

— Dar: n-ai decât o singură mână, jupâne Jacques. 

— Care face cât două. Îi vin de hac primarului cât ai zice 
peşte. 

— Un moment... Nu ne-am înţeles aşa. 

— Cum adică? 

— Pe primar vreau să mi-l laşi mie. 

— Mă rog... 

— Oh! Ticălosul! Trebuie să i-o plătesc pentru multe... 

— Dacă au suma despre care mi-ai vorbit, ai să ai cu ce te 
despăgubi... Douăzeci şi cinci de mii de franci, omule! E 
chiar mai mult decât preţuieşti tu, deşi a vrut să te vândă ca 
pe un rob celor de pe corabie! 

— Tot ce se poate; nu banii mă interesează acum, ci 
răzbunarea. 

— Ei bine, zise jupânul Jacques, îţi vei avea omul! Dar, 
mai înainte de a ne apuca de treabă, jură-mi că ce mi-ai 
spus e adevărat, că banii pe care urmează să punem mâna 
sunt ai cârmuirii. Căci dacă sunt banii ţăranilor noştri, nu 
mă bag. 

— Ei drăcie, doar nu crezi că necunoscutul ăla e atât de 
bogat încât să facă astfel de daruri unui pârlit ca Courtin? 
Şi încă banii ăştia nu-s decât un acont; l-am auzit spunând 
acest lucru... 

— Unde ziceai că trebuie să se întâlnească cei doi? 

— La hanul Saint-Philbert. 

— Păi, nici că se putea mai bine; hanul nu-i al cumnatei 
tale? 

— Oh, nu la ea, replică Joseph; nu mă poate suferi, şi apoi 
nu mai vorbim de mult unul cu altui. 

— De când? 

— De la moartea fratelui meu, dacă ţii neapărat să ştii. 

— Aha! Atunci e adevărat ce se spune că dacă n-ai fost tu 
cel care a înfipt cuțitul, în schimb ai ţinut felinarul... 

— Cine spune asta? strigă Joseph Picaut. Spune-i pe 
nume, jupâne Jacques, şi-l fac bucăţi, ca pe scăunelul ăsta! 


Şi văduva îl auzi pe cumnatu-său trântind, pe dala din 
faţa sobei, scaunul pe care stătuse până atunci. 

— Linişteşte-te, omule! Ce te-a apucat? zise jupânul 
Jacques. Ştii bine că nu-mi place să mă amestec în treburile 
familiei tale. Să revenim deci la treburile noastre. Spuneai 
că... 

— Spuneam că nu la cumnată-mea! 

— Atunci, unde? Vor veni pe drumuri diferite, nu-i aşa? 

— Da, dar vor pleca împreună; ca să se întoarcă acasă, 
primarul o va lua spre Tiercet. 

— Şi noi unde să ne întâlnim? Eu plec de aici mâine în 
Zori. 

— Păi, să ne întâlnim la răscrucea Ragots, care se află în 
pădurea Machecoul, zise jupânul Jacques. 

După care, îşi luă rămas bun şi casa lui Joseph Picaut se 
cufundă în linişte. 

Marianne cobori în grajd şi-l găsi pe Jean Oullier dormind 
adânc. Nu vru să-l trezească. Se făcuse foarte târziu, atât 
de târziu încât era vremea să se întoarcă la Saint-Philbert. 
Îi lăsă lui Jean Oullier lucrurile de care se putea să aibă 
nevoie peste zi şi plecă. Pe drum începu să se gândească la 
Joseph. Nutrea împotriva lui o ură profundă şi dorinţa de a 
se răzbuna devenea tot mai puternică pe zi ce trecea. Mai 
întâi se gândi să-i denunțe pe cei doi autorităţilor; apoi să-l 
anunţe pe jupânul Courtin de ceea ce i se pregătea; dar 
până la urmă, renunţă la ambele planuri şi se hotări să ia şi 
ea parte la întâlnirea dintre cei doi tâlhari şi victimele lor. 


CAPITOLUL LXXII 


Unde Courtin pune, în sfârşit, mâna pe cei cincizeci 
de mii de franci 


DIN SCRISOAREA DUCESEI CĂTRE 
Bertha, Courtin nu află decât că doamna de Berry era la 
Nantes şi că o aştepta pe domnişoara de Souday. Nu era 
vorba nici de adresă, nici de modul de a ajunge până la ea. 
Courtin însă poseda o informaţie prețioasă: adresa casei cu 
două ieşiri. Un moment se gândi să-şi continue rolul de 
spion, s-o urmărească pe Bertha, să tragă foloase din vestea 
pe care i-ar da-o, cum că Michel o iubeşte pe Mary; dar se 
îndoia de eficacitatea unor astfel de mijloace; se hotărî deci 
să ia taurul de coarne şi să treacă la fapte. 

Oare casa aceea din rue du Marche, mai era locuită? Şi 
cine era persoana care stătea acolo? N-ar fi fost cu putinţă 
ca prin această persoană să ajungă la ducesă? lată cam ce 
fel de întrebări începu să-şi pună jupânul Courtin: A doua 
zi, la ora zece dimineaţa, bătea în poarta casei cu pricina. 
Un servitor întredeschise ferestruica zăbrelită şi se trezi 
nas în nas cu primarul. 

— De unde vii? întrebă el. 

Luat prin surprindere, jupânul Courtin zise la nimereală: 

— Din Touvois! 

— Nu aşteptăm pe nimeni de acolo! zise omul şi-i trâinti 
ferăstruica în nas. 

Courtin rămase în faţa uşii ca viţelul la poarta nouă. Dar 
brusc, chipul i se lumină: îşi aduse aminte de cuvintele pe 
care i le spusese Michel hangiului de la Point du Jour, şi-şi 
dădu seama că ceea ce lui i se păruse atunci lipsit de noimă 
trebuie să fie, în realitate, parola. Începu din nou să bată la 
poartă Omul deschise iarăşi ferăstruica... 


— Ei bine, zise Courtin, am vrut să te pun la încercare; 
nu vin din Touvois, vin din sud. 

— Şi unde te duci? 

— Unde-ai vrea să mă duc dacă vin din sud? La Hosny! 

— Bine! replică omul, poftindu-l într-o odăiţă şi arătându- 
i un scaun. Domnul e ocupat! De îndată ce va isprăvi cu 
persoana care se află înăuntru, am să te duc la el. 

Courtin nu se prea simţea la largul lui; crezuse că nu va 
mai găsi în acea casă decât vreun servitor pe care sconta 
să-l tragă de limbă şi să afle ce voia el să ştie. Acum însă îşi 
dădu seama că treaba devenise serioasă şi că trebuia să 
născocească ceva ca să iasă cu faţa curată. Renunţă deci să 
mai discute cu servitorul, a cărui mutră acră şi întunecată 
nu-i spunea nimic bun. Simţi nevoia să examineze cu atenţie 
odaia în care se găsea; dar nu făcu acest lucru de teamă să 
nu fie observat prin vreo gaură din perete. Atunci 
prefăcându-se, începu să se roage, ceea ce nu-l împiedică 
să se uite, pe furiş, în jur. Se afla într-o odăiţă de vreo trei, 
patru metri, împodobită cu o mobilă modestă de nuc şi 
luminată de o fereastră ce dădea spre curte. Partea de jos a 
ferestrei era acoperită cu un grilaj foarte des, de fier, vopsit 
în verde, care-i împiedica pe curioşii de afară să vadă ce se 
petrece în acea odaie. 

Trase cu urechea, dar n-auzi niciun zgomot de voci 
venind de alături. Îndreptându-şi privirea spre cămin, văzu 
o hârtie mototolită şi aruncată acolo. Hârtia aceea îl ispitea 
grozav. Cum stătea aproape de sobă şi cu spatele la uşă, 
întinse uşurel mâna, ca şi cum ar fi vrut să se încheie la 
ghete, şi-o luă de jos. O desfăcu, ascunzând-o în palme, şi 
citi: 

„Dacă eşti neliniştit, vino imediat. Prietenul nostru mi-a 
spus să-ţi comunic că mai are 0 odaie pe care ţi-o poate 
pune la dispoziţie”. 

Biletul era semnat: M. De S. 

Deci Mary de Souday. Jupânul Courtin îl vâri în buzunar. 
În aceeaşi clipă auzi un zgomot de paşi pe coridor. Courtin 


se ridică de pe scaun şi se apropie de fereastră. Zări un om, 
pe care servitorul îl conducea spre poartă; din păcate nu-l 
vedea decât din spate; dar în clipa în care dădea să iasă, 
omul se întoarse spre servitor şi jupânul Courtin îl 
recunoscu pe notarul Loriot. După care, satisfăcut, primarul 
se aşeză din nou pe scaunul lui din faţa căminului. 

Peste câteva minute servitorul se întoarse şi-l pofti în 
odaia de alături, unde domnul Pascal îl primise şi pe Michel. 

— Ce doreşti? întrebă brusc domnul Pascal. 

— Să mă achit de un comision. 

— Cine te-a trimis? 

— Domnul de la Logerie. 

— Eşti servitorul lui? 

— Sunt fermierul şi omul lui de încredere. 

— Vorbeşte. 

— Dar, iertaţi-mă, nu ştiu dacă am dreptul... 

— Cum adică? 

— Păi, nu la dumneavoastră m-a trimis domnul Michel. 

— Dar la cine? întrebă domnul Pascal încruntându-şi 
sprâncenele. 

— La o altă persoană, la care dumneavoastră trebuia să 
mă conduceţi. 

— Nu ştiu ce vrei să spui, zise Pascal cam repezit. 

— Domnule, eu habar n-am. Îmi iubesc stăpânul, m-aş 
arunca şi în foc pentru el şi dacă-mi spune: „Fă asta”, sau 
„Fa aia”, fac, fără să pun prea multe întrebări. Acu m-a 
trimis încoace, dar nu mi-a zis că trebuie să vorbesc cu 
dumneavoastră... 

— Cum te cheamă, omule? 

— Courtin. 

— Din ce loc? 

— Din Logerie. 

Domnul Pascal îşi scoase agenda, o frunzări câteva 
minute, apoi se uită cu o privire pătrunzătoare la arendaş. 

— Eşti primar? 

— Da, din 1830. 


Dar remarcând glasul tăios al gazdei sale, adăugă: 

— Stăpâna mea, doamna baroană de la Logerie, e cea 
care m-a numit în acest post. 

— Domnul de la Logerie nu ţi-a dat decât acest 
comision... verbal, pentru persoana la care te-a trimis? 

— Da... Mai am şi o scrisoare, dar asta-i pentru altcineva. 

Şi Courtin îi întinse lui Pascal biletul pe care - conform 
rugăminţii lui Michel - trebuia să i-l înmâneze Berthei. 

— Cum se face că hârtia asta se află încă în mâinile 
dumitale? Au trecut douăzeci şi patru de ceasuri de când a 
fost scrisă conform datei de pe ea. 

— Pentru că nu pot face două lucruri deodată; ca să-i dau 
biletul persoanei cu pricina trebuia să mă întorc acasă. 

Ochii domnului Pascal - de când îl găsise pe Courtin în 
agendă însemnat ca filipist înflăcărat - nu-l mai părăseau pe 
Courtin. 

— Uite ce e, omule, îmi e cu neputinţă să-ţi indic pe 
altcineva cu care-ai putea vorbi; eu sunt stăpânul casei 
ăştia, aşa că, dacă vrei, spune-mi mie ce ai de spus; dacă 
nu, du-te înapoi la stăpânul dumitale şi zi-i să vină el 
încoace, să vedem despre ce e vorba. 

— Da, dar stăpânul meu o să mă certe... 

— Hai, dă-i drumul şi-mi asum eu sarcina să fac în aşa fel 
încât să nu te certe. 

— Ei bine, domnul Michel, mi-a zis să vă zic sau mai 
curând să-i zic domnului Petit-Pierre - căci aşa se numeşte 
persoana la care m-a trimis - să-i zic că... 

— Da, să-i zici ce? 

— Să-i zic că a descoperit persoana care l-a pus pe goană 
pe căpitanul navei cu care trebuia să plece el, domnişoara 
Mary şi domnul Petit-Pierre. 

— Şi cine e persoana? 

— Un anume Joseph Picaut, care era rândaş la cai, la 
hanul Point du Jour. 

— Într-adevăr, omul ăsta a dispărut de ieri-dimineaţă. 
Continuă, omule! 


— Că nu crede că Picaut ăsta ar mai fi în oraş şi că se 
duce să-l caute în Bocage, de unde era de baştină, Asta-i 
tot. 

— Bine. Îi mulţumesc domnului de la Logerie pentru 
informaţie. 

Jupânul Courtin se ridică. Domnul Pascal îl conduse pe 
primar până la poartă. Courtin era prea versat ca să nu-şi 
dea seama că va fi urmărit. Într-adevăr, nici nu făcuse 
douăzeci de paşi şi auzi portiţa deschizându-se din nou. Avu 
tăria să nu se uite îndărăt. Sigur că e urmărit, merse încet, 
se opri să caşte gura în faţa prăvăliilor şi să citească toate 
anunţurile lipite pe uşi. 

În clipa în care ajunse la hanul Colonies, îl zări pe jupânul 
Loriot, care discuta, sub portal, cu un străin. Făcând pe 
miratul, Courtin se duse drept la notar şi-l întrebă cum de 
se afla la Nantes într-o zi când nu e târg. Apoi îl rugă să-i ia 
cu el în trăsură, ceea ce notarul primi cu dragă inimă; îl 
preveni însă că trebuia să mai zăbovească la Nantes - cu 
unele treburi - încă vreo patru sau cinci ceasuri, şi-l rugă 
să-l aştepte, până la plecare, în vreo cafenea. Dar cafeaua 
era pentru primar un lux pe care nu şi-l îngăduia prea des, 
iar în ziua aceea, mai puţin ca oricând. Ştiindu-se urmărit 
şi, ca să nu dea de bănuit, se duse la biserică şi asistă la 
slujba de vecernie. Apoi se reîntoarse la hanul jupanului 
Loriot, se aşeză pe o bancă de pe marginea drumului şi făcu 
pe adormitul. După două ceasuri notarul se întoarse şi-i 
spuse că avea să zăbovească la Nantes până la zece seara. 
Asta nu-i mai conveni lui Courtin care, la ora şapte, trebuia 
să se întâlnească cu domnul Hyacinthe la Saint-Philbert-de- 
Grand-Lieu. Îi spuse deci jupânului Loriot că renunţa la 
cinstea de a-l însoţi şi o porni singur la drum; căci soarele 
începuse să apună şi el voia să ajungă la Saint-Philbert 
înainte de a se face noapte. Când să plece însă, îl văzu pe 
servitorul breton al domnului Pascal care se luă după el şi-l 
urmări până pe malul celălalt al Loarei. Courtin nu întoarse 


capul, nu-şi pierdu buna dispoziţie şi-şi văzu de drum, încât 
până la urmă servitorul se lăsă păgubaş. 


CAPITOLUL LXXIII 


Hanul „Grand Saint Jacques” 


ŞI ACUM UN CUVINI DESPRE AŞE- 
zarea satului Saint-Philbert; fără această introducere 
topografică - ce va fi de altfel scurtă, ca toate introducerile 
- ar fi dificil de urmărit, în toate amănuntele, scenele pe 
care le vom înfăţişa cititorilor noştri. 

Satul Saint-Philbert era situat la capătul cotului pe care-l 
face Loara când se varsă în lacul Grand-Lieu, şi anume pe 
malul stâng al acestui râu. Biserica şi casele mai de seamă 
ale târgului se aflau cam la vreun kilometru de lac. Unicul 
drum mergea paralel cu râul şi, cu cât coborai mai mult, cu 
atât casele erau mai rare şi mai ponosite; astfel încât atunci 
când ajungeai să vezi oglinda albastră a lacului, mărginită 
de trestii, nu mai găseai în jur decât trei sau patru colibe de 
lut, în care trăiau nişte amărâţi ce trudeau la pescăriile din 
apropiere. Totuşi, exista o excepţie, căci la treizeci de paşi 
de colibele despre care am vorbit, se afla o casă de piatră, 
cu acoperiş roşu, cu obloane verzi, înconjurată de grămezi 
de fân şi de paie, de vaci şi de oi, de rațe şi de găini. 
Animalele mugeau şi behăiau în grajd, rațele măcăiau în 
faţa porţii, iar găinile cotcodăceau şi scormoneau în praful 
de pe drum. Drumul slujea de curte acestei case, care dacă 
era lipsită de ogradă, avea în schimb una din grădinile cele 
mai frumoase şi mai productive din ţinut. În spatele casei, 
cam la înălţimea coşurilor de pe acoperiş, se zăreau de pe 
drum coroanele pomilor încărcaţi primăvara de neaua 
trandafirie a florilor, vara, de toate soiurile de fructe; în 
sfârşit, de un verde strălucitor timp de nouă luni pe an. 
Pomii se întindeau în terase pe o lungime de vreo două sute 
de metri, până la o colină mică, pe care se înălţau nişte 


ruine înclinate deasupra lacului Grand-Lieu. Zidurile înalte, 
turnurile gigantice aparținuseră uneia dintre cele mai 
cunoscute baronii din provincie. Bolţile acelea sobre - pe 
sub care a răsunat ecoul paşilor contelui Gilles de Retz, 
omul ale cărui desfrâuri le-au întrecut până şi pe cele ale 
Romei din ultima epocă a Imperiului - acum dărâmate, 
ruinate, îmbrăcate în iederă, acoperite de micsandre 
sălbatice, au decăzut întruna, până ce-au ajuns să le fie de 
folos tocmai robilor de odinioară, care tremuraseră la 
simpla lor vedere: adică au ajuns să protejeze grădinile de 
zarzavat de vântul aspru din nord-vest, atât de funest 
florilor ce fac din acest colţişor de pământ un adevărat 
Eldorado - unde totul creşte şi prosperă, de la părul 
indigen până la viţa-de-vie, de la scoruş până la fructele tari 
ale smochinului. Dar acesta nu era singurul serviciu pe care 
vechiul donjon feudal îl aducea noilor săi proprietari. În 
sălile scunde, aerisite de vânturile reci, ei construiseră 
fructării, unde produsele grădinii lor se păstrau de minune 
în anotimpul rece, dublându-şi preţul; în sfârşit, în celulele 
unde Gilles de Retz îşi înghesuia odinioară victimele, ei îşi 
depozitau acum untul şi brânzeturile, pe drept cuvânt 
renumite. lată ce făcuse timpul din opera vechilor stăpâni şi 
tirani din Saint-Philbert. 

Şi acum, un cuvânt despre ceea ce fusese această 
baronie odinioară. 

Castelul din Saint-Philbert alcătuise la început un vast 
paralelogram, închis de jur împrejur de ziduri groase, 
scăldat din trei părţi de apele lacului şi apărat dintr-a patra 
de o groapă uriaşă, săpată în stâncă. Patru turnuri pătrate 
flancau cele patru colţuri ale acestei enorme mase de 
piatră; un donjon, cu gardul lui de zăbrele şi cu puntea care 
se ridica, păzea intrarea. În faţa donjonului, un al cincilea 
turn pătrat, mai înalt şi mai impozant decât celelalte patru, 
domina această construcţie şi lacul care o înconjura. Cu 
excepţia acestui ultim turn şi al donjonului, restul fortăreței, 
zidurile şi pereţii castelului, erau aproape năruiţi. În sala de 


jos a acestui turn, care încă mai rezista, îşi instalase bunicul 
văduvei Picaut, fructăria. Celelalte turnuri erau complet 
ruinate. Grămezile de piatră se prăvăliseră unele în curte, 
acoperind-o, altele în lac. Donjonul, la rândul lui, cam în 
aceeaşi stare cu turnul, era învăluit într-o uriaşă reţea de 
iederă, care-i ţinea loc de acoperiş. În el se aflau două odăi 
care, cu toată mărimea uriaşă a donjonului, nu erau mai 
mari de opt până la zece picioare. Curtea interioară - ce 
servise odinioară ca loc de apărare al castelului - acoperită 
de bolovani, de coloane şi de creneluri întregi, de bolți şi de 
statui desfigurate, era de nefolosit. O potecuţă ducea la 
turnul din mijloc; o alta, mai puţin îngrijită, ducea la 
rămăşiţele turnului de răsărit, unde mai rămăsese în 
picioare o scară de piatră, cu ajutorul căreia amatorii de 
privelişti frumoase puteau să ajungă pe platforma turnului 
principal, trecând printr-o galerie ce înconjura clădirea. 
Trebuie însă să spunem că nimeni nu mai frecventa ruinele 
castelului de la Saint-Philbert, cu excepţia perioadei când 
fructăria era plină. Or, tocmai între aceste ruine îşi dăduse 
întâlnire  Courtin cu domnul Hyacinthe. Primarul din 
Logerie plecase din Nantes pe la cinci. Deşi mergea pe jos, 
grăbise atât de serios pasul, încât după un ceas trecea pe 
podul ce ducea la Saint-Philbert. În acest târg, jupânul 
Courtin era cineva; căci dacă ar fi fost văzut ducându-se la 
crâşma Pomme de Pin, ţinută de mama Mariannei Picaut, în 
loc să-şi lege calul, ca de obicei, în faţa crâşmei Grand Saint 
Jacques, ar fi vuit tot târgul. Se duse deci, ca de obicei, la 
Grand Saint Jacques, unde începu să discute cu nişte ţărani 
care-l cunoşteau. 

— Jupâne Courtin, întrebă unul dintre ei, e adevărat ce se 
spune? 

— Ce se spune, Mathieu? zise Courtin. Zi-mi şi mie ca să 
Ştiu şi eu. 

— Ei, se zice că ţi-ai întors haina pe partea cealaltă, şi că 
nu i se mai vede decât căptuşeala, care din albastră cum 
era, cică s-ar fi făcut albă. 


— Ce prostie! zise Courtin. 

— Păi, dumneata singur ai dat prilejul la astfel de vorbe; 
de când baronul dumitale a trecut de partea Albilor, te-ai 
cam dat la fund... Nu te mai vede omul cu săptămânile, nu 
mai stai la taifas... 

— Ei, poate că fac mai mult decât să stau la taifas. 

— Foarte bine, foarte bine! Căci vezi dumneata, jupâne 
Courtin, orice răzmeriţă înseamnă moartea negoţului şi 
dacă nu vom fi uniţi, înseamnă sau să luăm puşca şi să 
pornim la luptă, sau să stăm pe loc şi să murim de foame. 
Dacă, dimpotrivă, izbutim să scăpăm de o mână de 
legitimişti care dau târcoale pe aici, munca noastră va avea 
spor, negoţul va înflori şi asta-i tot ce vrem... 

— Cine dă târcoale? întrebă Courtin. 

— Păi, nu-s nici cinci minute de când l-am văzut trecând 
pe aici, cu puşca la umăr şi cu pistoalele la brâu, pe cei mai 
mare ticălos din ţinutul ăsta. 

— Adică pe cine? 

— Pe Joseph Picaut, omul care l-a ucis pe frate-său. 

— Joseph Picaut aici, strigă primarul din Logerie pălind. 
Nu, nu e cu putinţă! 

— Ba uite că e! L-am văzut cum mă vezi şi cum te văd. 
Doar că avea o vestă şi o şapcă de marinar. 

Jupânul Courtin se gândi o clipă. Planul pe care şi-l 
făcuse în legătură cu casa aceea cu două ieşiri putea să dea 
greş, şi în acest caz nu-i mai rămânea altă speranţă decât 
Bertha. O va urmări, şi poate că va avea mai mult succes 
decât cu Mary. Dar dacă Bertha se întâlnea cu Joseph 
Picaut, totul era pierdut; ar fi fost însă şi mai rău dacă 
Bertha îl punea pe Michel în legătură cu Picaut. Atunci rolul 
pe care-l jucase el în noaptea aceea, când cu plecarea 
vaporului, ar fi ieşit la lumină şi Courtin ar fi fost pierdut. 
Primarul ceru hârtie şi cerneală, scrise câteva rânduri şi i le 
întinse lui Mathieu. 

— "Ţine! Iată dovada că sunt patriot şi că nu mă întorc ca 
o giruetă, după cum bate vântul, sau după cum mă 


manevrează stăpânii. M-ai acuzat că-mi acopăr stăpânul. Ei 
bine, dovada că nu-l acopăr e că ştiu unde se află şi că-l 
denunţ. 

Țăranul, care era un Albastru înfocat, îi strânse mâna lui 
Courtin. 

— Ai picioare bune, Mathieu? 

— 'Te cred! zise ţăranul. 

— Ei bine, du scrisoarea asta la Nantes, acum, imediat; 
cred că ştii să-ţi ţii gura! 

Țăranul îşi dădu cuvântul că va păstra secretul, ieşi din 
han şi o porni spre Nantes. Courtin ieşi şi el şi se îndreptă 
spre ruinele castelului. Ajuns în curtea interioară, fluieră 
încetişor. La acest semnal, un om, ascuns după o bucată de 
zid, îi ieşi în întâmpinare. 

Omul era domnul Hyacinthe. 

— Dumneata eşti? întrebă el cu oarecare precauţie. 

— Eu, răspunse Courtin, fii liniştit. 

— Ce veşti ai azi? 

— Bune; dar nu ţi le voi spune aici! 

— De ce? 

— Pentru că s-a făcut întuneric beznă şi pentru că mi-e 
frică să nu se fi ascuns cineva pe aici care să tragă cu 
urechea. 

— Mă rog... Crezi că vei găsi un loc mai izolat ca ăsta? 

— Trebuie... 

— Atunci, hai! Te urmez... 


CAPITOLUL LXXIV 


Cele două iscoade 


COURTIN ÎŞI CĂLĂUZI PRIETENUL 
către turnul cel mare din mijloc, oprindu-se de câteva ori ca 
să tragă cu urechea; căci fie aievea, fie din pricina spaimei, 
primarului din Logerie i se păru că aude un zgomot de paşi, 
şi că vede strecurându-se nişte umbre. Dar cum domnul 
Hyacinthe îl liniştea de fiecare dată, sfârşi prin a mărturisi 
că imaginaţia lui timorată începuse să-i joace feste; ajuns în 
turn, împinse o uşă, intră, apoi scoase din buzunar o 
lumânare şi o aprinse. Cercetă cu grijă toate colţişoarele, 
apoi zărind o uşiţă în peretele din dreapta o împinse şi se 
trezi în faţa unei deschideri largi din care ieşea o boare 
umedă. 

— Iată, zise domnul Hyacinthe, arătându-i lui Courtin 
crăpătura uriaşă din zid prin care se zărea lacul ce 
strălucea în lumina lunii. 

— Ei, văd şi eu, zise Courtin râzând; lăptăria cumetrei 
Chompre are nevoie de reparaţii; de când n-am mai venit 
pe aici, gaura asta s-a făcut de două ori cât era; acum poate 
trece şi-un vapor prin ea. 

Vrând să vadă cât de adâncă era apa, luă o piatră şi o 
aruncă în lac. Piatra căzu cu zgomot, făcând să clipocească 
apa şi stârnind nişte ecouri care nu erau deloc plăcute în 
liniştea, în întunericul şi în locul acela. 

— Haidem! zise Courtin. Nu-i nici ţipenie de om pe aici; 
doar peştii din lac, dar ei, conform proverbului: „sunt muţi 
ca peştii”. 

Chiar în acel moment o piatră se rostogoli de-a lungul 
zidurilor exterioare şi căzu cu zgomot în curte. 


— Ai auzit? întrebă la rându-i, cu spaimă, domnul 
Hyacinthe. 

— Da, răspunse Courtin, care în timp ce prietenul său îşi 
pierduse curajul, el şi-l regăsise. Nu-i nimic. Am văzut 
căzând din vârful acestui turn bucăţi întregi de zidărie, 
doar la simpla atingere a unor păsări de noapte. 

— Ei, zise domnul Hyacinthe, tocmai de păsările astea de 
noapte mă tem eu. 

— Da, şuanii... spuse Courtin. Nu, ruinele astea sunt prea 
aproape de sat; deşi am văzut un ticălos dând târcoale pe 
aici, şuanii nu vor cuteza să se apropie. 

— Stinge lumânarea, zise Hyacinthe. 

— Nu; e adevărat că n-avem nevoie de ea ca să vorbim; 
dar mi se pare că mai avem şi altceva de făcut. 

— Într-adevăr! zise domnul Hyacinthe. 

— Vino în colţul ăsta mai adăpostit, unde putem ascunde 
şi lumânarea. 

Şi primarul din Logerie îl trase pe domnul Hyacinthe în 
faţa uşii ce dădea spre crăpătura aceea prin care se vedea 
lacul, puse lumânarea pe o piatră şi se aşeză şi el pe alta. 

— Spui deci, zise domnul Hyacinthe aşezându-se în faţa 
lui, că ai venit să-mi dai numele şi numărul străzii unde e 
ascunsă ducesa? 

— Sau ceva pe aproape... 

— Să nu pierdem timpul cu vorbe de prisos. Ştii unde 
stă? 

— Nu, 

— Atunci de ce m-ai mai deranjat? Regret că m-am 
încurcat cu unul ca dumneata! 

Drept răspuns, Courtin luă hârtia pe care o culesese din 
căminul casei de pe rue du Marche şi i-o întinse domnului 
Hyacinthe. 

— Cine a scris asta? 

— Fata despre care ţi-am spus că stătea alături de 
persoana pe care-o căutăm. 

— Da, dar ea nu mai e acolo. 


— Aşa e. 

— În cazul ăsta te întreb: la ce ne mai serveşte scrisoarea 
de faţă? Ce dovedeşte? Cum ne poate ajuta în problema 
care ne interesează? 

— Pentru un domn de la oraş nu eşti deloc subtil. 

— Cum adică? 

— Drace, păi nu vezi că în cazul în care persoana asta din 
scrisoare va fi neliniştită, ducesa îi oferă adăpost? 

— Da, şi ce-i cu asta? 

— Păi n-avem decât să o neliniştim ca s-o determinăm să 
se ducă acolo. 

— Şi pe urmă? 

— N-avem decât să scotocim casa şi să-i prindem pe toţi. 

Domnul Hyacinthe se gândi. 

— Da, planul e bun, zise el sucind scrisoarea pe toate 
părţile. 

— Cred şi eu că e bun. 

— Şi unde locuieşte omul ăsta? întrebă domnul 
Hyacinthe. 

— A, asta e o altă socoteală, zise Courtin. Ai planul, ai 
spus singur că e bun, dar nu-ţi voi da posibilitatea să te 
slujeşti de el, decât după ce voi fi „asigurat”, cum zic 
oamenii legii. 

— Şi dacă tânărul acela nu profită de adăpostul care i se 
oferă? Dacă nu se refugiază alături de cea pe care o 
căutăm? 

— Oh, dacă-mi pun în aplicare planul, nu se poate să nu 
se ducă acolo. Casa are două ieşiri; noi ne înfăţişăm la una 
din porţi cu soldaţii; el va fugi pe cealaltă, pe care dinadins 
o vom lăsa liberă; dar îl vom urmări. Vezi bine că lovitura nu 
va da greş. Haide, scoate banii! 

— Vei veni şi dumneata cu noi? 

— Sigur. 

— De aici şi până la punerea în aplicare a acestui plan vei 
sta tot timpul alături de mine? 


— Bineînţeles, din moment ce nu-mi vei da decât o 
jumătate din sumă! 

— Numai că, odată banii daţi, te previn, zise domnul 
Hyacinthe cu o hotărâre de care nu l-ai fi crezut în stare, că 
dacă încerci să mă tragi pe sfoară îţi zbor creierii! 

Şi spunând aceste cuvinte, scoase din sân un pistol şi-l 
vâri sub nasul jupânului Courtin. Chipul celui care rostise 
această ameninţare rămase rece şi calm. În ochi însă avea o 
sclipire care-l vestea pe complicele său că se va ţine de 
cuvânt. 

— Cum vrei, zise Courtin; îţi va fi cu atât mai uşor să mă 
ucizi, cu cât eu n-am armă. Haide, dă-mi ce mi-ai făgăduit şi 
jură că dacă treaba reuşeşte, ai să-mi dai şi cealaltă 
jumătate. 

— Ce-am spus, e sfânt. Ori eşti cinstit, ori nu eşti... Dar ce 
nevoie ai să mai cari aurul ăsta cu dumneata, din moment 
ce tot nu ne vom despărţi? întrebă domnul Hyacinthe, care 
părea să se despartă tot atât de greu de chimirul lui pe cât 
era de zorit Courtin să pună mâna pe el. 

— Cum, strigă primarul, dar nu vezi că ard de nerăbdare 
să pun mâna pe bani, să-i pipăi? Pentru ei am făcut totul, 
pentru ei am găsit curajul de care aveam nevoie, mie care 
mi-era frică până şi de umbra mea, care tremuram ca varga 
dacă trebuia să traversez noaptea vreo potecă! Dă-mi banii, 
domnule! Mai avem încă destule primejdii de înfruntat: or 
aurul ăsta îmi dă curaj. Dă-mi banii, dacă vrei să fiu calm şi 
să am sânge-rece ca dumneata! 

— Da, zise domnul Hyacinthe care văzuse chipul mohorât 
şi palid al fermierului însufleţindu-se când rostise aceste 
vorbe; da, ţi-i dau, dar mai întâi vreau adresa acelui om. 
Adresa! 

Domnul Hyacinthe se ridică şi-şi scoase chimirul. Courtin, 
înnebunit de zornăitul banilor, întinse mâna să-l ia. 

— O clipă! zise domnul Hyacinthe. Adresa! 

— Stă, zise Courtin, pe rue du Marche, la numărul 22; 
cea de-a doua poartă dă într-o străduţă paralelă. 


Domnul Hyacinthe lăsă din mână chimirul, pe care 
Courtin îl înhăţă într-o clipă. 

— Ah, zise domnul Hyacinthe, acum îmi pare rău că ţi-am 
dat banii. 

— De ce? 

— Ascultă... Se aud foarte clar nişte paşi care se 
apropie... Să ne retragem. Nu mai avem ce face aici şi e 
vremea s-o pornim spre Nantes. 

— Nu încă. 

— Cum nu încă? 

— Să ne ascundem şi să tragem cu urechea. Înseamnă că 
cineva ne-a pândit, şi dacă ne-a pândit... Oh, Doamne, te 
pomeneşti că vor tocmai aurul meu? strigă fermierul 
strângând chimirul la piept. 

— Hai, zise domnul Hyacinthe, care părea să aibă mai 
mult curaj. Mai întâi să stingem lumânarea, apoi să ne 
ascundem. 

— Ai dreptate, zise Courtin suflând în lumânare, dar n- 
apucă să facă un pas, că începu să strige ca din gură de 
şarpe. 

— Ajutor! Ajutor, domnule Hyacinthe! 

Domnul Hyacinthe dădu să-şi scoată pistolul, dar un braţ 
puternic îi apucă mâna şi i-o răsuci mai să i-o rupă. 

— Un cuvânt, un gest şi te ucid ca pe un câine! zise vocea 
jupânului Jacques. 

În aceeaşi clipă se auzi o bufnitură. Courtin şi cel care-l 
atacase căzură şi se rostogoliră până la picioarele domnului 
Hyacinthe. 

— Dacă-ţi face greutăţi, ucide-l! zise jupânul Jacques. 
Acum, după ce-am aflat tot, nu mai avem nevoie de el. 

— Ei drăcie, de ce n-ai spus asta mai devreme, jupâne? 
zise Joseph Picaut, scoţându-şi de la brâu cuțitul a cărui 
lamă se văzu strălucind în întuneric. 

— Milă! Iertare! strigă primarul; spun tot, mărturisesc 
tot, numai nu mă ucide! 


Mâna jupânului Jacques opri la timp braţul lui Joseph, pe 
cale de a se abate asupra lui Courtin. 

— Stai! Nu încă! S-ar putea totuşi să mai avem nevoie de 
el. Leagă-l zdravăn, ca pe un cârnat, să nu-şi poată mişca 
nici mâinile, nici picioarele! 

Bietul Courtin era atât de speriat, încât întinse el însuşi 
mâinile lui Joseph, care-l legă fedeleş. 

— Ai terminat? zise jupânul Jacques. Leagă-l şi pe ăsta! 

— Ar merge mai repede dacă aş avea un pic de lumină, 
spuse Picaut, fiindcă nu isprăvise cu legatul lui Courtin. 

— Păi, de ce dracu' ne ferim să aprindem felinarul? M-ar 
unge la inimă să le văd şi eu mutrele... zise jupânul Jacques 
seoţând din buzunar un felinar mic pe care-l aprinse. 

La lumina lui, Picaut zări chimirul de piele de la brâul 
primarului şi se năpusti să i-l smulgă. Jupânul Jacques, 
crezând că voia să-l omoare pe Courtin se repezi după el, 
să-l ţină. În aceeaşi clipă o împuşcătură venită din partea de 
sus a boltei îl nimeri pe jupânul Jacques, care se prăbuşi 
peste Courtin. 

— A! Tâlharule! strigă acesta, ridicându-se într-un 
genunchi, mi-ai întins o cursă! Dar vei plăti trădarea asta! 
Şi scoțând pistolul, trase în Picaut. 

Felinarul, lovit din greşeală de piciorul nu ştiu cui, se 
rostogoli în lac. Întunericul se înstăpâni din nou. Domnul 
Hyacinthe, văzându-l pe jupânul Jacques prăbuşindu-se, se 
ridică şi, palid, mut, înnebunit de groază, zărind la câţiva 
paşi o ferăstruică îngustă, încălecă pe pervazul ei şi, fără să 
ţină seama nici de înălţimea la care se afla, nici de 
primejdie, se aruncă în lac. Cufundarea în apa rece îi 
limpezi pe loc creierul. leşi la suprafaţă şi începu să înoate. 
Tot înotând, zări la piciorul turnului o barcă. Probabil barca 
cu care veniseră cei doi atacatori. Tremurând ca frunza, 
domnul Hyacinthe se căţără, cu destulă greutate, în barcă 
şi o porni în larg. Abia după vreo cinci sute de metri îşi 
aduse aminte de ce-i spusese Courtin. 


— Rue du Marche 22! îşi zise el. Bine că spaima nu m-a 
făcut să-mi pierd memoria! Acum reuşita depinde de 
repeziciunea cu care mă voi întoarce la Nantes. Bietul 
Courtin! Oricum, restul de bani îmi rămâne mie! Dar ce 
idee nefastă am avut să-i dau chimirul cu cei cincizeci de 
mii de franci! Doamne, ce prostie, ce prostie! 

Şi pentru a-şi înăbuşi remuşcările, începu să vâslească 
zdravăn, cu o forţă pe care n-ai fi bănuit-o în acel trup 
plăpând. 


CAPITOLUL LXXV 


Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte 


CA SĂ-L. URMĂRIM PE DOMNUL 
Hyacinthe în fuga lui aproape miraculoasă, am lăsat-o pe 
vechea noastră cunoştinţă, jupânul Courtin, legat fedeleş, 
între cei doi răniţi. Respirația şuierătoare a jupânului 
Jacques, vaietele lui Picaut îi pricinuiau bietului primar tot 
atâta spaimă câtă îi pricinuise mai înainte amenințările lor. 
Tremura ca nu cumva unul din cei doi să-şi aducă aminte de 
el şi să-l ucidă; tăcea mâlc şi abia cuteza să răsufle. Dar 
spaima lui cea mai mare era să nu-i ia careva chimirul cu 
bani. Tocmai când era mai preocupat. De acest lucru, auzi 
uşa grea scârţâind din balamale; uitându-se în partea de 
unde venea acest zgomot, zări un soi de nălucă, 
înveşmântată în negru, ţinând într-o mână o făclie, iar în 
cealaltă o puşcă grea, pe care o târa pe dalele de piatră. 
Deşi pe moarte, Joseph Picaut văzu năluca şi, îngrozit, 
începu să strige: 

— Văduva! Nevasta fratelui meu! 

Văduva lui Pascal Picaut - căci ea era - înaintă fără să 
arunce o privire primarului din Logerie, sau jupânului 
Jacques, şi se opri în faţa cumnatului ei. 

— Un preot! Un preot! se rugă muribundul speriat de 
acea apariţie neaşteptată care-i trezea nişte remuşcări 
cumplite. 

— Un preot? Şi la ce ţi-ar folosi un preot? Crezi că l-ar 
mai scula din morţi pe fratele tău, pe care l-ai ucis, 
ticălosule? 

— Nu l-am ucis eu, ţi-o jur! strigă îngrozit Picaut. 

— Nu l-ai ucis tu, dar i-ai lăsat pe ceilalţi să-l ucidă, dacă 
nu cumva chiar tu i-ai împins la aşa ceva! În afară de asta ai 


tras asupra mea, ai vrut să mă omori, şi fără mâna unui om 
de treabă, care m-a salvat de la moarte, ai fi fost de două 
ori ucigaş. Dar află că ceea ce-mi pregătiseşi mie, ţi s-a 
întâmplat ţie: eu te-am împuşcat, Cain, eu! 

— Cum... strigă jupânul Jacques, acea împuşcătură a fost 
trasă de... 

— De mine, da! De mine, care aflasem că pui la cale o 
nouă crimă! Da, Joseph, tu, atât de mândru şi de sigur de 
tine, mori ucis de mâna unei femei! 

— Ce importanţă mai are de mâna cui mor! Te conjur, 
femeie, adu-mi un preot! 

— Frate-tău a avut preot? Nu! Ochi pentru ochi şi dinte 
pentru dinte! Mori şi tu, cum a murit el! Şi deie Domnul ca 
toţi tâlharii de teapa ta, adăugă ea întorcându-se spre 
jupânul Jacques, care îndoliază familiile şi ruinează ţara de 
dragul unor regi tot atât de smintiţi ca şi ei, să-ţi ţină 
tovărăşie, Joseph, în flăcările nestinse ale iadului! 

— Femeie! strigă Jacques, orice-ar fi făcut acest om, n-ai 
voie să-i vorbeşti astfel în ceasul morţii! Iartă-l, ca să fii şi tu 
la rându-ţi iertată! 

— Eu să fiu iertată? Şi de către cine, mă rog? 

— De mine, femeie, de mine care am primit glonţul 
destinat cumnatului dumitale! 

La aceste cuvinte, Marianne Picaut păli. Deci nu pe 
Joseph îl ucisese ea! Rămase o clipă năucită apoi, 
întorcându-se către jupânul Jacques, rosti: 

— Dacă-i adevărat ce spui, tot n-am făcut rău, fiindcă şi 
tu eşti la fel de ticălos ca şi el. Ai fost împuşcat tocmai când 
te pregăteai să săvârşeşti o nouă crimă! Slavă Domnului că 
am putut salva un nevinovat! 

La acest ultim cuvânt un surâs trist crispă buzele palide 
ale jupânului Jacques; scoţându-şi cel de-al doilea pistol de 
la brâu, se întoarse spre Courtin: 

— Într-adevăr, un nevinovat! Ei bine, fiindcă mi-ai adus 
aminte de nevinovatul ăsta, ia să-l eliberez cu un certificat 
de martir! Nu vreau să mor până nu-mi desăvârşesc opera! 


— Nu-ţi păta de sânge ultimul ceas, aşa cum ţi-ai pătat 
toată viaţa, jupâne Jacques! strigă văduva aşezându-se între 
şuan şi primar. 

— Bine! zise jupânul Jacques resemnat. Dacă voi mai 
avea putere, am să-ţi arăt cât de nevinovaţi erau cei doi... 
ăsta de aici şi cel care a şters-o... Dar, până atunci, iartă-l 
pe cumnatul dumitale... Uite-l, se prăpădeşte! 

— Niciodată! strigă văduva şi se întoarse spre Joseph. 
Străfulgerată totuşi de milă în faţa cumplitului spectacol al 
morţii, văduva, uitând pentru o clipă ura pe care o nutrea 
faţă de cumnatul ei, rosti încet: — Frate al lui Pascal, te iert! 
Mori în pace! 

— Fii binecuvântată! rosti cu greu rănitul... Ai grijă de 
copiii mei... 

După care, oftând de două ori, se stinse. 

Văduva îngenunchie lângă mort, îi închise ochii şi începu 
să se roage. Dar această tăcere apăsătoare fu brusc 
întreruptă de glasul jupânului Jacques: 

— Ei drăcie! Ajunge! 

Văduva tresări şi se ridică în picioare; îngrijindu-se de cel 
mort, uitase de cel rănit. 

— Mă duc să-ţi aduc un doctor! strigă ea. 

— Vezi-ţi de treabă! Chiar dacă mă mai vindec, mă 
aşteaptă ghilotina, aşa că vezi, cad din lac în puț! Mai bine 
vino încoace, căci înainte de a-mi da duhul vreau să-ţi 
destăinuiesc câteva lucruri. 

— Jacques, lasă-mă să aduc pe cineva... le poţi face 
bine... 

— Nu! Nu mă mai fac bine. În cel mult două ceasuri, voi 
pleca şi eu după cumnatul dumitale! Mai bine ascultă ce 
vreau să-ţi spun... 

— "Te ascult. 

— Omul ăsta pe care-l vezi aici, zise el arătându-l pe 
Courtin, a vândut-o - pentru câţiva galbeni - pe ducesa de 
Berry. Nu mă gândesc la rangul ei de odinioară, ci doar la 
faptul că e femeie... 


— "Tocmai de asta i-am dat şi eu odată adăpost sub 
acoperişul casei mele! 

— Tocmai de asta te rog şi eu s-o mai salvezi o dată, zise 
jupânul Jacques. 

— Ce trebuie să fac? 

— Vino mai aproape şi ciuleşte bine urechea. Nu vreau să 
auzi decât dumneata ceea ce am a-ţi spune! 

Văduva se apropie de rănit. 

— Înştiinţează-l pe omul care; se află la dumneata! 

— Pe cine? întrebă văduva uluită. 

— Pe cel pe care-l ascunzi în staul, pe cel pe care l-ai 
cules de pe drum şi l-ai vindecat... 

— Deci ştiai că eu... 

— Da! Crezi că-i puteai ascunde ceva jupânului Jacques? 

— Dar omul încă nu s-a făcut bine... Abia dacă se poate 
ţine pe picioare, încă se mai sprijină de pereţi... 

— Dacă nu va avea putere să se ducă el însuşi, va trimite 
pe cineva. Spune-i doar atât: s-o înştiinţeze de urgenţă, la 
Nantes, pe ducesă, să fugă... Courtin a aflat unde se 
ascunde... Cel care era aici cu el, a fugit... Poate ajunge 
dintr-o clipă într-alta la Nantes... Şi dacă apucă să anunţe 
autorităţile, s-a sfârşit... 

— Bine, jupâne Jacques. 

— Ah, dacă Joseph ăsta al dumitale ar fi vorbit mai 
curând... Dar l-au ispitit banii... Fiindcă veni vorba de bani, 
vezi că trebuie să-i găseşti pe undeva, pe aici... 

— Ce să fac cu ei? 

— Împarte-i în două: jumătate dă orfanilor; asta-i partea 
care trebuia să-mi revină mie. Cealaltă parte, a lui Joseph, 
dă-o copiilor lui. 

— Nu, zise văduva! Asta-i aur blestemat. Nu vreau acest 
aur pentru bieţii mei nepoți! 

— Ai dreptate! Atunci dă-l sărmanilor. 

— Şi el? întrebă văduva arătându-l pe Courtin. 

— Ei bine, să-i hotărască soarta omul care se află la 
dumneata! Şi fiindcă veni vorba de el, du-i din partea mea 


punga asta cu tutun; eu nu mai am nevoie de ea. O să-i facă 
plăcere. Ah, aş da toţi cei douăzeci şi cinci de mii de franci 
ai mei ca să pot fi de faţă la întâlnirea lui cu ticălosul ăsta de 
aici! 

— N-ai să rămâi aici! Avem, în donjon, o odaie unde te voi 
duce. 

— Cum vrei... Dar mai înainte fă-mi plăcerea şi vezi dacă 
ticălosul ăsta e legat cum trebuie. 

Văduva întoarse capul spre Courtin. Sforile fuseseră atât 
de zdravăn legate, încât îi intraseră în carne. 

— Nu se poate mişca, zise Marianne. De altfel am să încui 
uşa. Acum, lasă-mă să te duc în donjon şi să chem pe cine 
trebuie ca să te îngrijească. Medic sau preot, vor fi tăcuţi ca 
pietrele. 

— Fie... Ar fi nostim într-adevăr, să-l vezi pe jupânul 
Jacques murind într-un pat, ca oamenii, el care toată viaţa a 
dormit pe muşchiul verde sau prin hăţişurile de spini. 

Văduva îl ridică pe muribund, susţinându-l de subţiori şi-l 
duse în cămăruţa despre care am vorbit, aşezându-l pe o 
saltea. Cu toate chinurile pe care le încerca, jupânul 
Jacques rămase în faţa morţii surâzător şi ironic. După ce fu 
aşezat pe saltea, începu s-o roage din nou pe văduvă să se 
ducă şi să vorbească cu Jean Oullier. Îmboldită astfel, 
văduva încuie uşa şi plecă. 

Străbătu grădina, intră în han şi o găsi pe maică-sa foarte 
neliniştită din pricina împuşcăturilor pe care le auzise. 
Lipsa fiicei sale îi sporise teama; tocmai se întreba ce-o fi cu 
ea, când Marianne intră. Fără să-i spună maică-si un cuvânt 
din ceea ce se petrecuse în turn, îşi puse mantia pe umeri şi 
se pregăti să plece. În clipa în care dădea să iasă, cineva 
bătu încetişor la uşă. 

Marianne se întoarse spre maică-sa. 

— Mamă, dacă vreun străin vrea să petreacă noaptea la 
han, să-i spui că nu mai ai nicio odaie liberă. Să nu intre 
nimeni aici în noaptea asta! 

Ciocănitul se auzi pentru a doua oară. 


— Cine e? întrebă văduva deschizând uşa. 

Bertha se ivi în prag. 

— Mi-ai trimis vorbă azi-dimineaţă, zise ea, că ai ceva 
important să-mi spui... 

— Ai dreptate! zise văduva. Am uitat. 

— Doamne! strigă Bertha, observând că şalul Mariannei 
era pătat de sânge, s-a întâmplat ceva cu ai mei? Iata? 
Mary? Michel? 

— Linişteşte-te, domnişoară, răspunse văduva. N-am să-ţi 
anunţ nicio nenorocire; dimpotrivă, îţi voi da o veste bună: 
unul dintre vechii dumitale prieteni, pe care l-ai crezut 
mort, trăieşte şi vrea să te vadă. 

— Jean Oullier! strigă Bertha, ghicind într-o clipă despre 
cine era vorba. Jean Oullier! Căci despre el e vorba, nu-i 
aşa? Trăieşte? Oh, ce bucuros va fi tata! Du-mă la el cât mai 
repede, te conjur! 

— Asta şi voiam să fac azi-dimineaţă; dar de atunci s-au 
petrecut atâtea lucruri, încât acum e musai să te duci în 
altă parte, domnişoară. 

— Unde? întrebă Bertha. 

— La Nantes, şi repede de tot. Căci Jean Oullier e mult 
prea slăbit ca să poată face ceea ce l-a rugat jupânul 
Jacques. 

— Şi ce am de făcut la Nantes? 

— Să-i spui celei pe care o numiţi Petit-Pierre că secretul 
locuinţei sale a fost descoperit. Să plece cât o putea de 
repede de acolo. Orice altă locuinţă e de o mie de ori mai 
sigură decât cea în care se află acum. A fost dată în vileag. 
Deie Domnul să ajungi la timp! 

— De cine? 

— De cel care a mai trimis o dată soldaţii la mine ca s-o 
prindă, de Courtin, primarul din Logerie. 

— Courtin? L-ai văzut? 

— Da, răspunse laconic Marianne. 

— Oh, strigă Bertha, împreunându-şi mâinile, n-aş putea 
să-l văd şi eu? 


— Fato, fato, zise văduva, evitând să răspundă la 
întrebare, grăbeşte-te! Asta ţi-o spun eu, cea al cărei bărbat 
a fost ucis de partizanii acelei femei! Şi tocmai dumneata, 
care te lauzi că-i eşti prietenă, şovăi să pleci! 

— Aşa e, ai dreptate, zise Bertha, plec. 

Şi, într-adevăr, dădu să iasă. 

— Nu te poţi duce la Nantes pe jos! N-ai să ajungi la 
timp! Vezi că în grajd sunt doi cai. Ia-l pe care vrei şi spune- 
i rândaşului să-ţi pună şaua pe el. 

— Fii liniştită, îl voi înşeua chiar eu. Ce-aş putea face 
pentru dumneata, fiindcă o salvezi pentru a doua oară pe 
ducesă? 

— Zi-i să-şi aducă aminte de vorbele pe care i le-am spus 
în colibă, lângă patul în care zăceau cei doi bărbaţi ucişi din 
pricina ei. Spune-i că e o crimă să semene discordie şi să 
arunce sămânţa războiului într-un ţinut unde înşişi 
duşmanii ei o apără de trădare. Du-te, du-te, domnişoară şi 
cerul să te aibă în pază! 

Rostind aceste cuvinte, văduva ieşi glonţ pe uşă şi se duse 
mai intâi după preotul din Saint-Philbert, pe care-l rugă să 
treacă pe la donjon; apoi, tăind peste câmp, se îndreptă cât 
putu de repede spre căsuţa ei, unde se afla Jean Oullier. 


CAPITOLUL LXXVI 


Pantalonii roşii 


DE DOUĂZECI ŞI PATRU DE CEA- 
suri Bretha, nu-şi mai găsea liniştea. Dar nu din pricina 
celor aflate în legătură cu Courtin, ci din pricina lui Michel. 
Amintirea serii aceleia - din ajunul bătăliei de la Chene - 
când i se păruse că ar fi văzut un bărbat la geamul lui Mary, 
nu-i mai dădea pace. Pe de altă parte, nu-şi putea explica în 
niciun fel indiferența lui Michel faţă de ea, mai ales atunci 
când fusese rănit şi stătuse în casa lui Courtin. După eşecul 
cu nava, auzind că Michel plecase din Nantes, Bertha - 
îndrăgostită nebuneşte - venise într-o goană la Logerie, 
fiind: sigură că-l va găsi acolo. Dar casa era goală. Ghimpii 
geloziei o răniră şi mai cumplit. Dar, pe moment, trebuia să 
lase totul baltă şi să nu se mai gândească decât la ceea ce îl 
rugase văduva. Alergă deci la grajd, alese un cal care i se 
păru mai ager, îi dădu o porţie dublă de ovăz, se aruncă în 
şa, în vreme ce animalul încă mai mânca şi cu hăţurile în 
mână, aşteptă să-şi isprăvească tainul. În vreme ce aştepta, 
auzi paşii unei trupe în marş. În aceeaşi clipă, cineva bătu 
cu putere în uşa hanului, Printr-o ferăstruică, fata văzu 
soldaţii, şi la primele cuvinte pe care le rostiră, înţelese că 
veneau să ceară o călăuză. Deşi se grăbea foarte tare, nu 
voi totuşi să plece până nu afla despre ce era vorba; sigură 
că n-avea să fie recunoscută în acel costum de ţărancă, 
trecu din grajd, în bucătărie. 

Un locotenent comanda mica trupă. 

— Cum, tocmai îi spunea el cumetrei Chompre, nu există 
niciun bărbat în casa asta? 

— Nu, domnule, răspunse bătrâna; fata mea e văduvă, şi 
singurul rândaş pe care-l avem s-a dus şi ăla nu ştiu pe 


unde. 

— Păi, tocmai pe fata dumitale aş fi vrut s-o găsesc, zise 
locotenentul. Dacă era aici, ne-ar fi călăuzit, aşa cum a mai 
făcut o dată, în noaptea aceea faimoasă când ne-am dus la 
castelul de Souday. 

— Stăpâna lipseşte, zise Bertha; dar o pot înlocui eu; 
mergeţi departe? 

— Ia te uită ce fată frumuşică! zise ofiţerul apropiindu-se. 
Călăuzeşte-mă, drăguţo, şi să mă ia dracu' dacă nu mă ţin 
după fusta ta! 

Bertha îşi plecă ochii, răsucindu-şi colţul şorţului, aşa 
cum ar fi făcut orice ţărăncuţă naivă. 

— Dacă nu-i prea departe de aici şi dacă stăpâna mă lasă, 
vă însoțesc. Cunosc destul de bine împrejurimile. 

— S-a făcut! zise locotenentul. 

— Dar cu o condiţie, adăugă Bertha. Să mă aducă cineva 
înapoi. Mi-e frică să umblu noaptea singură pe drumuri. 

— N-ai nicio grijă, treaba asta o voi face eu însumi! zise 
ofiţerul, chiar dacă plăcerea asta m-ar costa epoleţii de pe 
umăr. la spune, ştii unde vine Banloeuvre? 

Auzind numele acestei ferme care-i aparţinea lui Michel 
şi unde, cu câteva zile mai înainte, stătuse şi ea împreună 
cu ducesa şi cu Mary, Bertha simţi un fior trecându-i prin 
şira spinării; o sudoare rece îi acoperi fruntea; inima începu 
să-i bată cu putere. Stăpânindu-se însă, întrebă: 

— La Banloeuvre? Ce-i ăsta, un târg sau un castel? 

— O fermă. 

— O fermă? A cui? 

— A unui domn de pe aici, de prin împrejurimi. 

— Vă duceţi să vă încartiruiţi acolo? 

— Nu, ne ducem c-o treabă, facem o expediţie... 

— Ce-i asta expediţie? întrebă Bertha. 

— Ei bravo, zise locotenentul. lată o fetişcană care 
doreşte să se instruiască. 

— Păi ce e ciudat în asta? Dacă vă duc până la 
Banloeuvre, cel puţin să ştiu şi eu de ce mă deranjez până 


acolo. 

— Ne ducem, zise sublocotenentul, amestecându-se şi el 
în vorbă, ne ducem să spălăm un Alb, cu plumbi, în aşa fel 
încât din Alb să devină Albastru. 

— Ah! zise Bertha pălind. 

— Ei drăcie! Ce ai? întrebă locotenentul. Dacă ţi-aş fi 
spus cum îl cheamă pe cel pe care vrem să-l'arestăm, aş fi 
zis că eşti îndrăgostită de el. Ce-ai pălit aşa? 

— Eu? zise Bertha făcând apel la toată stăpânirea de sine 
pentru a-şi ascunde spaima care-i strângea inima; eu 
îndrăgostită de un domnişor? 

— Ei, s-au văzut ei regi îndrăgostiţi de ciobăniţe, zise 
sublocotenentul care părea pus pe glume. 

— Mă rog, de data asta o să vedem o ciobăniţă leşinând 
ca o cucoană de neam mare! 

— Eu? făcu Bertha încercând să surâdă. Eu să leşin? 
Haida de! Astea sunt obiceiuri pe care le întâlneşti doar la 
oraş, nu la noi, la ţară! Dar, oricum, ce dracu': doar vă 
duceţi să împuşcaţi un om, nu un iepure! 

— Nu-i chiar acelaşi lucru, zise sublocotenentul. Un 
iepure împuşcat e bun de friptură, pe când un şuan nu-i 
bun la nimic. Ori te pomeneşti că nu eşti filipistă, hai? 

— Aflaţi că-i urăsc pe duşmani din tot sufletul, dar încă nu 
m-am obişnuit să-i văd morți... 

— Fleacuri! zise locotenentul. Când îţi petreci, ca noi, 
nopţile pe drumuri, în loc să dormi în pat, la căldurică, te 
obişnuieşti. Mai adineauri, când afurisitul ăla a sosit la 
postul din Saint-Martin şi m-a pus pe drumuri, l-am înjurat 
de l-au găsit toţi dracii... Acum văd că n-am avut dreptate, 
fiindcă uite, am fost răsplătit, frumoaso! 

Şi pentru a-şi întări spusele, ofiţerul se aplecă şi dădu s-o 
sărute pe Bertha pe gât. Fata, care nu se aşteptase la un 
astfel de asalt amoros, se înroşi ca o rodie. 

— Ei, zise locotenentul, cred că n-ai să te superi doar 
pentru un biet sărut, nu-i aşa? 


— De ce nu? Crezi cumva că dacă-s o biată fată de la ţară 
poţi să mă insulţi fără să fii pedepsit? 

— Hm! „Să mă insulţi fără să fii pedepsit...” la uite la ea 
cum vorbeşte! Şi să ne mai spună careva că ne aflăm într- 
un ţinut de sălbatici! Ştii ce-mi vine să fac? 

— Ce? 

— Să te arestez ca suspectă şi să nu-ţi dau drumul decât 
dacă plăteşti o despăgubire. 

— Ce despăgubire? 

— Păi, sărutul pe care mi l-ai refuzat adineauri. 

— Nu pot să te las să mă săruţi, fiindcă nu-mi eşti nici 
tată, nici frate, nici bărbat. 

— Numai ăştia ar avea dreptul să te sărute pe buze sau 
pe obraji? 

— Numai. 

— Şi pentru ce, mă rog? 

— Pentru că nu mă pot abate de la îndatoririle mele. 

— Îndatoririle tale! Hai că-mi place gluma asta! 

— Crezi că noi n-avem îndatoriri aşa cum le ai şi 
dumneata pe ale dumitale? Uite, de pildă, dacă te-aş 
întreba cum îl cheamă pe cel pe care te duci să-l arestezi, 
crezi că mi-ai spune? 

— Pe legea mea, zău dacă văd vreun motiv să nu-ţi spun. 

— Dar dacă ai avea unul? 

— Ei, atunci, ar fi altceva, deşi ochii tăi mă tulbură atât 
de tare, încât nu ştiu zău dacă nu ţi l-aş spune... Şi ca 
dovadă că nu mint, uite, îţi spun numele, dar cu condiţia să 
mă săruţi! 

Curiozitatea Berthei era atât de mare, încât fără a se mai 
gândi că insistența ei ar putea da de bănuit, îşi întinse 
obrajii să fie sărutată. Ofiţerul depuse pe ei două pupături 
răsunătoare. 

— Dă ca să ţi se dea, zise locotenentul surâzând. Numele 
celui pe care ne ducem să-l arestăm este domnul de Vince. 

Bertha se dădu un pas îndărăt şi-l privi lung pe ofiţer. Era 
convinsă că fusese trasă pe sfoară. 


— Hai, hai, la drum! zise locotenentul. Să-i cerem 
primarului ceea ce n-am putut găsi aici, adică o călăuză! 

Apoi, întorcându-se către Bertha: — Orice călăuză mi-o 
da, niciuna n-o să-mi placă atât cât mi-ai fi plăcut tu, fetiţo! 

Şi se prefăcu a ofta. Apoi, adresându-se soldaţilor: — Hei, 
voi ăştia, la drum! 

Sublocotenentul şi cei câţiva soldaţi care intraseră odată 
cu locotenentul ieşiră. Acesta din urmă ceru un chibrit, ca 
să-şi aprindă ţigara. Dar cum Bertha nu găsea ceea ce-i 
ceruse, ofiţerul scoase o hârtie din buzunar, o răsuci şi-o 
apropie de lampă. Bertha, care-i urmărea toate mişcările, 
aruncă o privire asupra acelei hârtii ce începuse să ardă şi 
chiar deasupra zări, scris mare, numele lui Michel. 

— Ah! îşi zise ea, am simţit eu că mă minte! Deci pe 
Michel se duc ei să-l aresteze! 

Şi cum ofiţerul aruncase jos hârtia, ea puse piciorul 
deasupra, dar atât de năucită, încât ofiţerul profită de 
această tulburare ca s-o mai sărute o dată. Şi, în timp ce 
fata se smucea să scape din braţele lui, el îi şopti: 

— Sstt! Taci! Nu eşti ţărancă. Ai grijă de dumneata, căci 
dacă ai să-ţi joci tot atât de prost rolul şi faţă de cei care te 
caută, cum l-ai jucat faţă de mine, eşti pierdută! 

Apoi ieşi repede, de teamă să nu-l audă careva. Nici nu se 
închisese bine uşa în urma lui, că Bertha şi înşfăcase de jos 
hârtia. Era denunţul pe care Courtin îl trimisese la Nantes 
prin ţăranul Mathieu şi pe care acesta, ca să scurteze din 
drum, îl dusese la primul post întâlnit în cale, adică postul 
din Saint-Martin, vecin cu Saint-Philbert. Rămăsese încă 
destul din scrisul jupânului Courtin pentru ca Bertha să se 
lămurească pe deplin ce treabă avea trupa la Banloeuvre. 
Pe moment, fata simţi că-şi pierde mintea: dacă acea 
condamnare la moarte, care atârna deasupra capului 
iubitului ei, era executată pe loc, în două ceasuri Michel ar 
fi fost mort. Îl şi văzu scăldat în sânge, cu pieptul plin de 
gloanţe. 


— Unde este Jean Oullier? strigă ea adresându-se 
cumetrei Chompre. 

— Jean Oullier? zise aceasta privind-o uluită. Habar n-am 
ce spui... 

— Te întreb unde e Jean Oulllier? 

— Păi bine, Jean Oullier nu-i mort? 

— Dar fata dumitale unde s-a dus? 

— Ei drăcie, nu ştiu nimic; fata mea nu-mi spune 
niciodată unde se duce când pleacă de aici. E destul de 
coaptă, aşa că are dreptul să facă ce vrea... 

Bertha se gândi la casa lui Pascal Picaut. Dar până acolo 
pierdea mai bine de o oră. 

— Dacă fata dumitale se întoarce, zise Bertha hotărându- 
se brusc, spune-i că încă nu m-am putut duce acolo unde 
ştia ea, dar că voi ajunge înainte de a se lumina de ziuă. 

După care, alergând în grajd, încăleca pe cal şi ieşi glonţ 
din han. Când trecu prin piaţa Saint-Philbert, auzi în 
dreapta, spre pod, paşii soldaţilor care se îndepărtau. O 
apucă pe o străduţă, ajunse la râul Boulogne, îl trecu înot, 
apoi ieşi pe poteca ce ducea către pădurea Machecoul. 


CAPITOLUL LXXVII 


Lupoaica rănită 


DIN FERICIRE PENTRU BERTHA, 
calul era mult mai rezistent decât părea. Era unul din acei 
căluţi bretoni care, atunci când se odihneşte, pare trist şi 
abătut, cum sunt şi oamenii din acel ţinut, dar care, ca şi ei, 
la treabă se încălzeşte şi devine energic. Cu nările în vânt, 
cu coada fluturând, alerga peste câmpii, tăia văi şi hăţişuri, 
cu o repeziciune uluitoare. Bertha îl îmboldea tot timpul. 
Ţăranii care se mai aflau pe drum la acea oră, văzând o fată 
călărind cu atâta repeziciune, se dădeau speriaţi la o parte 
şi-şi făceau cruce. Bertha însă nu vedea şi nu auzea nimic. 
Se gândea la răspunderea pe care şi-o asumase: îl va salva 
pe Michel, dar după asta va mai ajunge oare la vreme ca s-o 
scape şi pe ducesă de primejdia ce-o ameninţa? Îşi reproşa 
că nu-i spusese cumetrei Chompre mai pe larg ce avea de 
făcut. Îi venea ameţeală când se gândea că, după goana 
aceea cumplită, bietul căluţ breton avea, cu siguranţă, să-şi 
dea duhul pe drumul de la Banloeuvre la Nantes; îşi 
reproşa, de asemenea, că în loc să salveze un cap atât de 
preţios ca cel al ducesei, ea alerga să-şi scape mai întâi 
iubitul. 

După un ceas ajunse în pădurea Touvois. Acolo, drumul 
fiind plin de surpături, trebui să-şi lase calul la pas. Oricum, 
avea un avans suficient pentru a-l preveni pe Michel şi a-l 
ajuta să fugă. Răsuflă uşurată. O clipă uită de toate 
spaimele, de toate chinurile geloziei, de toate frământările. 
Michel îi datora încă o dată viaţa! Numai cine a iubit, cine a 
trăit bucuriile de negrăit ale sacrificiului, poate înţelege 
ceea ce a simţit Bertha, în cele câteva minute; mândră şi 
fericită, îşi zicea că această salvare al lui Michel o va costa 


probabil îngrozitor de scump. Tocmai se gândea la acest 
lucru când, sub razele lunii, văzu zidurile albe ale fermei 
înconjurate de aluni. 

Poarta cea mare era deschisă. Bertha cobori de pe cal, îl 
legă de unul din inelele prinse în zid şi intră în curte. 
Bălegarul de pe jos îi înăbuşi zgomotul paşilor; niciun câine 
nu lătră, niciun cal nu necheză. Spre marea ei surpriză 
Bertha zări la uşa casei un bidiviu gata înşeuat. Calul putea 
fi al lui Michel; dar tot atât de bine putea fi şi al unui străin. 
Înainte de a intra în casă, Bertha voi să ştie cine venise. 
Unul dintre obloanele odăii, în care ducesa îi ceruse 
marchizului de Souday - în numele lui Michel - mâna fetei 
sale, era întredeschis; Bertha se apropie încetişor şi privi 
înăuntru. Dar abia îşi aruncă ochii şi scoase un strigăt 
înăbuşit, căci îl văzuse pe Michel la picioarele lui Mary; cu 
un braţ, tânărul o ţinea de talie pe sora ei; mâna fetei 
mângâia pletele băiatului. Buzele le surâdeau, în ochi le 
strălucea acea expresie de fericire pe care cineva care a 
iubit o va recunoaşte fără greş. Bertha se năpusti spre uşă, 
o împinse cu violenţă şi apăru în prag, cu părul răvăşit, cu 
ochii scânteietori, cu chipul palid, aidoma unei statui a 
răzbunării. Mary scoase un strigăt şi-şi acoperi ochii cu 
mâinile. Michel, speriat de privirea Berthei, se ridică brusc 
şi, ca şi cum s-ar fi aflat în faţa unui duşman, îşi duse, fără 
să vrea, mâna la armă. 

— Trage! strigă Bertha care-i observase gestul, trage, 
nefericitule! Ar fi exact pe măsura laşităţii şi trădării tale! 

— Bertha... bâlbâi Michel, lasă-mă să-ţi spun... lăsă-mă 
să-ţi explic... 

— Oh! Ticălosul! Şi eu care alergam să-i salvez viaţa! 
Nebună de spaimă, de desperare, pentru că moartea îi 
atârna deasupra capului, am uitat de orice; şi de onoare, şi 
de datorie. N-aveam decât un singur ţel, o singură dorinţă, 
aceea de a-i spune: „lată Michel cum ştiu eu să iubesc!”. 
Ajung aici şi-l găsesc trădând toate jurămintele, călcând în 
picioare toate  făgăduielile, neţinând seama nici de 


dragoste, nici de recunoştinţă! Îl găsesc înşelându-mă! Şi 
cu cine? Cu fiinţa pe care o iubeam cel mai mult pe lume, 
după el! Cu propria mea soră! N-ai mai găsit altă femeie să- 
i suceşti mintea? Spune, ticălosule! strigă Bertha apucându- 
| pe Michel de braţ şi zgâlţâindu-l cu putere. 

— Bertha, ascultă-mă, zise Michel, te conjur! Nu suntem 
atât de vinovaţi pe cât crezi... 

— N-ascult nimic! Nu-mi ascult decât inima zdrobita de 
durere, sfărâmată de deznădejde! Nu-mi ascult decât glasul 
conştiinţei care-mi spune că eşti un laş. Doamne, Doamne! 
strigă ea răsucindu-şi cu degetele crispate pletele negre, 
asta să fie răsplata iubirii mele pentru el, a acelei iubiri care 
a fost atât de oarbă, încât nu m-a lăsat să văd că domnişorul 
ăsta timid, nehotărât, nu era demn de dragostea mea? Oh, 
nebună ce-am fost! Am crezut că măcar recunoştinţa îl va 
lega de cea căreia i-a fost milă de slăbiciunea lui, de cea 
care a sfidat prejudecățile, opinia publică, de cea care a 
vrut să facă din numele lui pătat un nume onorabil şi 
onorat! 

— Ajunge! strigă Michel, destul! 

— Da, un nume pătat! repetă Bertha. Lucrul ăsta te 
doare? Cu atât mai bine! Da, un nume pătat de ceea ce este 
mai odios, mai laş, mai infam: trădarea! Fiul continuă opera 
tatălui! Trebuia să mă aştept la una ca asta! 

— Domnişoară, zise Michel, abuzezi de faptul că eşti 
femeie ca să mă insulţi nu numai pe mine, ci şi memoria 
tatălui meu! 

— Femeie, femeie! Crezi că acum mă mai consider 
femeie? Ai făcut din mine cea mai nefericită dintre fiinţe? Şi 
pentru că nu mă lamentez, pentru că nu mă târăsc la 
picioarele tale, nu-mi smulg părul şi nu mă bat cu pumnii în 
piept, iată că dintr-o dată descoperi că sunt femeie, o fiinţă 
care are dreptul să fie respectată fiindcă e timidă, căreia 
trebuie să-i cruţi durerea pentru că e slabă! Nu, pentru 
dumneata, eu nu-s femeie, domnule! N-ai în faţa dumitale, 
începând din clipa asta, decât o fiinţă jignită de moarte şi 


care la rându-i te jigneşte şi te insultă! Baroane de la 
Logerie, ţi-am mai spus că cel care o seduce pe sora 
logodnicei sale - căci am fost logodnica ta, nu-i aşa? -e un 
laş şi un trădător; baroane de la Logerie, nu numai că eşti 
un laş şi un trădător, dar mai eşti şi fiui unui laş şi al unui 
trădător! 'Iatăl tău a fost un ticălos care l-a vândut pe 
Charette, dar care cel puţin şi-a ispăşit crima plătind-o cu 
viaţa. [i s-a spus că a fost ucis la o vânătoare: minciună 
sfruntată! A fost ucis de cel care i-a descoperit fapta 
ticăloasă, a fost ucis de... 

— Bertha ! strigă Mary, punându-i surorii sale mâna pe 
gură, Bertha, vrei să divulgi o taină care nu-i a ta? 

Apoi, cu alt glas: — Soră, draga mea soră, dacă ai vrea să 
mă asculţi! Dacă ai putea să mă ierţi! 

— Eu să te iert? strigă Bertha. Nu! Eşti pe măsura 
acestui om! Nu vă mai cunosc! Aveţi însă grijă unul de 
celălalt, fiindcă înşelăciunea voastră v-ar putea aduce 
nenorocire! 

— Bertha, pentru Dumnezeu, nu vorbi astfel! Nu ne 
insulta, nu ne blestema! 

— Mă rog, zise Bertha. Mă gândesc câtă dreptate aveau 
cei care ne porecliseră „lupoaicele”... Ţi-ar plăcea să auzi 
spunându-se: „Domnişoarele de Souday l-au iubit pe 
domnul Michel de la Logerie. Şi după ce le-a făgăduit la 
amândouă că se însoară cu ele - căci probabil că ţi-a 
făgăduit şi ţie, nu numai mie - le-a părăsit şi s-a însurat cu o 
a treia!” Cred că-ţi dai seama că ar fi prea de tot, chiar şi 
pentru nişte „lupoaice”. 

— Bertha! Bertha! 

— Dacă am disprețuit această poreclă, continuă fata, 
dacă mi-am bătut joc de convenienţele saloanelor şi ale 
lumii, am făcut-o pentru că amândouă puteam ţine capul 
sus, mândre de independenţa şi de cinstea noastră. Astăzi 
însă, ţi-o jur, Mary, ceea ce mi-e silă să fac pentru mine voi 
face pentru tine: îl voi ucide pe acest om dacă nu se va 


căsători cu tine! Şi aşa numele tatii va fi destul de 
dezonorat! 

— Acest nume nu va fi dezonorat! Ţi-o jur, Bertha! strigă 
Mary. 

— Foarte bine! Va fi o durere mai puţin pentru cea pe 
care n-o vei mai vedea! 

Apoi, frângându-şi mâinile cu un gest de desperare: 
— Doamne, Doamne! l-am iubit atât de mult pe amândoi şi 
acum să fiu silită să-i urăsc atâta! 

— Nu, n-ai să mă urăşti, Bertha! Durerea, lacrimile tale 
îmi fac mai mult rău decât mânia ta. lartă-mă! Ba nu! Dacă 
te rog să mă ierţi, ai să mă crezi vinovată. Şi nu sunt, ţi-o 
jur... Am să-ţi spun totuşi adevărul, dar nu vreau nici să 
suferi, nici să plângi! Apoi, întorcându-şi spre Michel faţa 
scăldată în lacrimi: — Domnule de la Logerie, totul n-a fost 
decât un vis... Acum s-a terminat... Pleacă! Du-te, uită-mă! 

— Mary, strigă Bertha, nu se poate... 

— Ba da, se poate, zise Mary. 

Bertha, sufocată de durere, îşi strânse sora la piept. 

Michel, copleşit, se prăvăli pe un scăunel aflat într-un colţ 
al odăii. 

— lartă-ne! murmură Mary, la urechea surorii sale. Nu ne 
uri! Nu-i vina lui dacă maică-sa l-a crescut astfel... A făcut 
din el un timid care n-a avut curajul să-ţi spună că nu te 
iubeşte. Da, Bertha, Michel nu te-a iubit niciodată, crede- 
mă! Dar şi eu sunt vinovată! Fiindcă atunci când a vrut să-ţi 
spună acest lucru, nu l-am lăsat! Acum n-am să te mai 
părăsesc, Bertha! Nimeni, niciodată, nu ne va mai despărţi 
şi nu va mai semăna discordie între noi! 

Michel, tulburat, se apropie de ele. Dar chiar în acel 
moment, pe pragul uşii pe care Bertha o lăsase deschisă se 
iviră câţiva soldaţi. Ofiţerul, pe care l-am mai văzut la hanul 
din Saint-Philbert, intră în odaie şi, punând mâna pe umărul 
lui Michel, întrebă: 

— Dumneata eşti domnul Michel de la Logerie? 

— Da, domnule. 


— Atunci, în numele legii, eşti arestat! 

— Dumnezeule! strigă Bertha. Dumnezeule mare! Am 
uitat de povestea asta! Ah! Eu l-am ucis, eu! 

— Michel, Michel, strigă Mary care, văzând pericolul în 
care se afla tânărul, uitase tot ceea ce-i spusese mai înainte 
surorii sale, Michel, dacă va fi să mori, mor şi eu odată eu 
tine! 

— Nu, nu, Mary, nu va muri! strigă Bertha. Stai, domnule 
ofiţer! 

— Domnişoară, zise locotenentul cu o politeţe rece, la 
Saint-Philbert n-ai fost pentru mine decât o necunoscută 
cam suspectă. Aici, te răzvrăteşti făţiş împotriva legii, aşa că 
te arestez! 

— Mă arestezi? Va trebui să mă ucizi, domnule, fiindcă, 
vie n-ai să pui mâna pe mine! 

Şi înainte ca ofiţerul să-şi fi revenit din surpriză, Bertha 
sări pe fereastră, în curte, şi alergă spre poartă. Dar poarta 
era păzită de soldaţi. Uitându-se în jur, fata zări calul lui 
Michel care, speriat de ivirea soldaţilor şi de zgomot, alerga 
de colo, colo. Bertha se duse glonţ spre el, sări în şa, ajunse 
în locul unde zidul ce împrejmuia clădirea era pe jumătate 
năruit, îl trecu dintr-o săritură şi ajunse în drum. 

— Nu trageţi! Nu trageţi în fata asta! strigă ofiţerul. 

Dar soldaţii care alcătuiau un cordon în jurul zidului 
împrejmuitor nu auziră sau nu vrură să audă acest ordin şi 
o grindină de gloanţe căzu în jurul Berthei, pe care 
vigurosul bidiviu englezesc o ducea în goană spre Nantes. 


CAPITOLUL LXXVIII 


Placa şemineului 


SĂ VEDEM CE SE PETRECE LA 
Nantes în acea noapte care începuse cu moartea lui Joseph 
Picaut şi continuase cu arestarea lui Michel de la Logerie. 
Către ora nouă seara, un om în nişte straie ude de apă şi 
noroi se înfăţişă la prefect şi, la refuzul uşierului de a-l 
introduce la înaltul magistrat, îi întinse o hârtie - se pare că 
atotputernică - fiindcă prefectul lăsă totul baltă şi-l primi 
imediat. Omul, aţi ghicit, era domnul Hyacinthe. După zece 
minute, cât dură această întrevedere, o ceată de oameni, 
alcătuită din jandarmi şi din ofiţeri de poliţie, se îndreptă 
spre casa din rue du Marche, unde locuia domnul Pascal. 
Cum jandarmii nu luaseră nicio precauţie ca să-şi ascundă 
sosirea, domnul Pascal ieşi repede pe portiţa din spate, o 
luă pe rue du Château, se opri la numărul 3 şi intră. Domnul 
Hyacinthe, care se afla ascuns după o bornă de pe drum, îl 
urmări cu precauţie. După câteva minute, prefectul, 
avertizat de iscoadă, trimise o armata întreagă de soldaţi - 
o mie două sute de oameni - să împresoare casa şi străzile 
din jur. Intrând în casă, soldaţii se împrăştiară peste tot, 
păzind cu străşnicie uşile. Misiunea lor era îndeplinită, 
restul era treaba poliţiei. Singurele persoane care - după 
toate aparențele - locuiau în acea casă, erau patru femei 
din înalta societate nanteză, care fură arestate imediat. 
Începură percheziţiile, iar cercetările efectuate întăriră 
convingerea autorităţii că ducesa se afla în acea casă; o 
scrisoare ce-i fusese adresată rămăsese pe o masă; 
dispariţia domnului Pascal, pe care-l văzuseră intrând acolo, 
dar pe care nu-l mai găsiră, le dovedi că exista pe undeva o 
ascunzătoare. lotul era s-o găsească. Dulapurile fură 


descuiate, cele care n-aveau chei fură sparte, paturile 
desfăcute. Geniştii şi zidarii sondau zidurile şi podelele, 
bătând cu ciocanul în ele; nişte arhitecţi, aduşi imediat, 
declarară - după ce comparară planul interior ai casei cu 
cel exterior - că era cu neputinţă să existe o ascunzătoare 
în pereţi. În nişte nişe mici, poliţia găsi totuşi bijuterii şi 
argintărie, aparţinând stăpânilor acelei case. Ajunşi la 
mansardă, arhitecţii declarară că acolo ar fi cu neputinţă să 
existe vreo ascunzătoare. Atunci trecură la casele de 
alături, şi cercetările fură luate de la capăt. 

După căutări infructuoase, percheziţiile se  opriră. 
Prefectul dădu semnalul retragerii, lăsând totuşi, din 
precauţie, un număr de oameni în casă. Doi jandarmi fură 
puşi să stea de pază şi la mansarda atât de minuţios 
cercetată. Dar acolo era atât de frig, încât cei doi aproape 
că îngheţaseră. Atunci, unul dintre ei cobori şi aduse nişte 
lemne: în zece minute în cămin ardea un foc de toată 
frumuseţea şi, după un sfert de ceas, placa de fier din 
fundul şemineului era roşie. Cum începuse a se lumina de 
ziuă, cercetările fură luate de la capăt. Ciocanele loveau cu 
atâta putere în pereţi şi în podele, încât se zguduiau 
zidurile. Cu toată acea gălăgie cumplită, unul din jandarmi 
adormise. Celălalt, încălzindu-se, încetase să mai bage 
lemne pe foc. Simţind că-l fură şi pe el somnul, se apropie 
de cel care dormea şi-l zgâlţâi uşor ca să se trezească. 
Acesta se sculă înfrigurat; drept pentru care începu să 
aţâţe din nou focul. Şi fiindcă i se păru că lemnele ard greu, 
aruncă în sobă un teanc întreg de ziare care se aflau claie 
peste grămadă sub o masă. Focul se învioră brusc. Incântat, 
jandarmul, ca să-şi alunge plictiseala, începu să se 
delecteze cu unul din acele jurnale când, deodată, întregul 
lui edificiu pirotehnic - lemne, cărbuni şi ziare - se prăvăli, 
rostogolindu-se până în mijlocul odăii. În acelaşi timp, în 
dosul plăcii din fundul şemineului, auzi un zgomot care-l 
făcu să-şi închipuie că în sobă se aflau şobolani; îşi trezi 
camaradul şi, amândoi, se pregătiră să-i vâneze cu sabia. În 


timp ce stăteau cu ochii aţintiţi, pândind ieşirea şobolanilor, 
li se păru că placa se mişcă. Unul din ei strigă: 

— Care-i acolo? 

O voce de femeie răspunse: 

— Ne predăm! Dă-ne drumul! Stinge focul! 

Cei doi jandarmi stinseră repede focul. Placa de fier se 
dădu încet la o parte, descoperind o ascunzătoare şi, o 
femeie, palidă la faţă, cu capul gol, cu părul ciufulit, 
îmbrăcată într-o rochie napolitană, a cărei fustă era ici, colo 
arsă, ieşi repede afară. Această femeie era alteţa sa regală, 
doamna ducesă de Berry. Urmară şi ceilalţi. Trecuseră 
şaisprezece ore de când cei închişi acolo nu puseseră nimic 
în gură. 

Dar să vedem cum se ajunsese la această situaţie. 

În momentul în care trupele se pregăteau să încercuiască 
acea casă, ducesa tocmai îl asculta pe domnul Pascal care îi 
povestea, râzând, cum îi încercuiseră casa şi cum îi trăsese 
el pe sfoară pe soldaţi. 

Prin fereastra odăâii unde se afla, ducesa privea cerul 
înstelat şi luna ce se ridica. Există momente în care natura 
pare atât de blândă şi de prietenoasă, încât ţi-e peste 
putinţă să crezi că liniştea ascunde un pericol. Domnul 
Pascal se opri brusc din povestit şi se apropie de fereastră, 
de unde văzu strălucind nişte baionete. Dându-se un pas 
înapoi, strigă: 

— Salvaţi-vă, doamnă! Fugiţi! 

Ducesa se năpusti spre scară şi toţi ceilalţi o urmară. 
Ajunsă lângă ascunzătoare, îi vâri pe toţi înăuntru după 
care intră şi ea. 

Când soldaţii deschideau uşa casei, ea închidea placa ce 
masca ascunzătoarea. Am văzut cu ce grijă minuțioasă 
fusese făcută percheziţia. Fiecare lovitură dată în pereţi 
zguduia din temelii mica ascunzătoare. Ciocanele şi rângile 
de fier făceau să sară tencuiala de pe pereţi, să se 
desprindă cărămizile mai slabe. În orice clipă fugarii puteau 
fi îngropaţi sub dărâmături. Când jandarmii făcură focul, 


placa de fier, ce masca ascunzătoarea, se încinse atât de 
tare, încât ducesa, care se afla chiar lângă ea, risca să ia 
foc. Rochia i se aprinsese de două ori, fumul o îneca, aerul 
devenea din ce în ce mai înăbuşitor. Prizonierii începură să 
respire tot mai greu. Din ochii ducesei curgeau lacrimi de 
mânie, pe care dogoarea i le usca pe dată. Rochia i se 
aprinse pentru a treia oară, şi abia izbuti s-o stingă. Dar, în 
mişcarea pe care o făcu atinse, fără să vrea, mânerul plăcii 
de fier care se întredeschise atrăgând atenţia jandarmilor. 
Ducesa consimţi, în sfârşit, să se predea. 

Ceru să fie chemat de îndată generalul Dermoncourt. 
Unul dintre jandarmi se duse la parter să-l caute, fiindcă 
ştia că nu părăsise casa. 


CAPITOLUL LXXIX 


Trei inimi zdrobite 


DE ÎNDATĂ CE GENERALUL SE IVI 
ducesa alergă înaintea lui. 

— Generale, zise ea, mă predau şi mă încredinţez 
loialității dumitale! 

Generalul o conduse spre un scaun şi, aşezându-se, 
ducesa adăugă, strângându-l de braţ: 

— Generale, n-am nimic a-mi reproşa. Mi-am făcut 
datoria de mamă încercând să recuceresc tronul pentru fiul 
meu. 

Deşi palidă, ducesa era atât de înfierbântată încât părea 
că are febră. Generalul porunci să i se aducă un pahar cu 
apă în care ea îşi udă degetele; apa rece păru s-o mai 
calmeze puţin. 

În vremea asta prefectul, anunţat de cele întâmplate, îşi 
făcu apariţia. Se apropie de ducesă, o privi cu atenţie, abia 
catadixind să-şi ducă două degete la pălărie, apoi spuse: 

— Da, ea e! 

Şi ieşi să dea nişte ordine. 

La reîntoarcere, prefectul îi ceru ducesei hârtiile. Ducesa 
îi zise să caute în ascunzătoare, unde va găsi un portofel alb 
ce rămăsese acolo. Prefectul luă portofelul şi i-l aduse. 

— Domnule, zise ducesa, deschizându-l, hârtiile din acest 
portofel n-au nicio importanţă; dar ţin să ţi le înmânez eu 
însămi ca să-ţi spun ce-i cu ele. 

Şi începu să-i întindă prefectului, unul câte unul, actele 
din portofel. 

După ce prefectul isprăvi, generalul se apropie de ducesă 
şi-o întrebă dacă se simţea mai bine şi dacă puteau pleca. 

— Unde? îl întrebă ea. 


— La castel, doamnă. 

— Desigur la Blaye, nu-i aşa? Ei, generale, dacă nu m-ai fi 
urmărit pas cu pas, ca pe un vânat de preţ, ceea ce, între 
noi fie vorba, e sub demnitatea generozităţii dumitale de 
militar încercat - nu m-ai mai fi ţinut acum de braţ. Să 
mergem! 

Generalul îşi aruncă privirea în partea de unde veneau 
nişte strigăte. Zări o fată, îmbrăcată ţărăneşte, străduindu- 
se să treacă printre soldaţii care, uimiţi de frumuseţea 
chipului ei, dar şi înduioşaţi de desperarea care i se citea pe 
faţă, nu cutezau totuşi să se poarte cu prea mare 
brutalitate. 

Dermoncourt o recunoscu pe Bertha şi i-o arătă ducesei. 
Aceasta scoase un strigăt: 

— Generale, zise ea, mi-ai făgăduit că n-ai să mă desparţi 
de niciunul dintre prietenii mei. Las-o pe fata asta să vină la 
mine! 

La un semn al generalului, soldaţii se dădură la o parte şi 
Bertha ajunse lângă ducesă. 

— Iertare, doamnă! lertare pentru că vă puteam salva, 
dar n-am făcut-o! Ah! Aş vrea să mor, blestemând acea 
iubire nefericită din pricina căreia n-am putut ajunge la 
vreme ca să vă scap! 

— Nu ştiu ce vrei să spui, Bertha, zise ducesa apucând-o 
de braţ. Dar ceea ce faci acum dovedeşte că nu poţi fi 
acuzată de nimic! Vreau să-ţi vorbesc însă despre cu totul 
altceva, copila mea! Eu trebuie să-ţi cer iertare, pentru că 
am persistat într-o greşeală care poate că te va mâhni 
cumplit. Voiam să-ţi spun că... 

— Ştiu totul, doamnă, zise Bertha cu ochii plini de 
lacrimi. 

— Biata de tine! o compătimi ducesa. Vino cu mine! 
Timpul şi mângăierile mele poate că vor izbuti să-ţi aline 
durerea. 

— Vă cer iertare, doamnă, dar nu vă pot urma. Am făcut 
un legământ pe care vreau să mi-l ţin. 


— Bine, draga mea, du-te! zise ducesa bănuind cam la ce 
anume se gândea fata. 

Ajunseră la porţile donjonului. Ducesa îşi ridică ochii spre 
zidurile întunecate; apoi îi întinse Berthei mâna. Fata i-o 
sărută, rugând-o încă o dată s-o ierte. Generalul o lăsă pe 
ducesă să intre, iar el se întoarse către Bertha. 

— Unde-i tatăl dumitale? întrebă el încet. 

— La Nantes. 

— Spune-i să se întoarcă la castelul lui şi să fie liniştit. 

— Vă mulţumesc în numele lui, domnule general. 

— În ce te priveşte, dacă ai nevoie de ceva, îţi stau la 
dispoziţie, domnişoară! 

— Aş vrea un bilet de liberă trecere pentru Paris. 

— Când? 

— Acum. 

— Unde să ţi-l trimit? 

— La hanul Point du Jour peste drum de podul Rousseau. 

— Într-o oră vei avea paşaportul, domnişoară. 

Şi făcându-i un semn de rămas bun, generalul se întoarse 
şi pieri sub bolta întunecată a castelului. Bertha ieşi din 
mulţime, străbătu oraşul şi ajunse la podul Rousseau. 
Apropiindu-se de hanul Point du Jour, îşi zări tatăl aşezat pe 
banca de piatră din faţa uşii. În câteva ceasuri marchizul 
îmbătrânise cu zece ani. Înştiinţat de preotul care-l 
împărtăşise pe jupânul Jacques, despre primejdia în care se 
afla ducesa, bătrânul pornise repede spre Nantes. La o 
jumătate de leghe de oraş, se întâlnise cu Bertha, al cărei 
cal îşi scrântise piciorul. Bertha îi istorisise tatălui ei cele 
întâmplate la Banloeuvre. Bătrânul nu rostise niciun cuvânt. 
Rupsese însă în două bastonul pe care-l avea în mână şi-l 
aruncase în drum. Ajungând la podul Rousseau, aflară de 
arestarea ducesei. Bertha, necutezând să ridice ochii spre 
tatăl ei, alergă în oraş. Bătrânul se aşezase s-o aştepte pe 
banca de piatră despre care am vorbit. Durerea încercată 
acum era singura faţă de care filosofia lui egoistă şi 
epicureană era neputincioasă. Când Bertha se apropie de 


el, bătrânul îi întinse tăcut o hârtie îndoită în două, pe care 
tocmai i-o adusese un jandarm. Era biletul de liberă 
trecere. 

— Tată, ducesa m-a iertat; nu mă ierţi şi dumneata? zise 
Bertha cu un glas umil care contrasta în mod ciudat cu 
tonul ei semeţ de odinioară. 

Bătrânul gentilom clătină trist din cap. 

— Unde-l pot găsi pe Jean Oullier? întrebă el. Vreau să-l 
văd, vreau să plec cu el departe de ţinutul ăsta. 

— Vrei să părăseşti Souday-ul, tată? 

— Da. 

— Şi unde ai să te duci? 

— Oriunde îmi voi putea ascunde numele. 

— Şi Mary? La biata Mary, care n-are nicio vina, nu te 
gândeşti? 

— Mary va fi nevasta celui din pricina căruia s-a petrecut 
toată povestea asta. Nu vreau s-o mai văd nici pe Mary... 

— Vei fi singur... 

— Nu; îl voi avea pe Jean Oullier. 

Bertha îşi plecă încet capul, apoi intră în han şi-şi 
schimbă hainele ţărăneşti cu nişte veşminte negre pe care 
şi le cumpărase în drum. Când ieşi afară, nu-l mai găsi pe 
bătrân unde-l lăsase. Îl zări îndreptându-se spre Saint- 
Philbert, cu mâinile la spate, cu capul în piept. Bertha oftă; 
apoi, privi pentru ultima oară câmpurile verzi ale ținutului 
lui Retz, mărginite în zare de dunga albăstruie a pădurii din 
Machecoul. Luându-şi rămas bun de la tot, se întoarse în 
Nantes. 


CAPITOLUL LXXX 


Judecata 


ÎN CELE TREI CEASURI PE CARE 
le petrecu, legat din cap până-n picioare, întins pe jos, între 
ruinele din Saint-Philbert, alături de trupul rece al lui 
Joseph Picaut, Courtin trecu prin toate chinurile iadului. Îşi 
ştia aurul lângă el, dar tocmai acest gând îi sporea 
spaimele. Nu cumva acest aur, care era însăşi raţiunea vieţii 
lui, avea să-i fie luat? Oare cine era acel necunoscut despre 
care îi vorbise văduvei jupânul Jacques? Şi ce era cu acea 
răzbunare misterioasă, de care trebuia să se teamă? 
Primarul din Logerie îi trecu în revistă pe toţi cei cărora le 
făcuse rău, în decursul vieţii sale; lista era lungă şi chipurile 
lor amenințătoare începură să i se prefire prin faţa ochilor. 
Apoi o rază vagă de speranţă începu să-i încolţească în 
suflet. Oare un om care avea atâţia bani, cum avea dânsul, 
putea să moară? Dacă răzbunătorul îi va apărea în faţă n- 
avea destul aur să-i arunce la picioare ca să-l oblige să 
tacă? Pe urmă gândurile sale îşi schimbară cursul. Începu 
să se întrebe dacă acel complice al său - în care nu avea 
nicio încredere - nu va profita de lipsa lui pentru a-şi însuşi 
şi partea ce i se cuvenea. Îl vedea fugind, zdrobit sub 
povara sumei uriaşe pe care o căra cu sine, dar refuzând s- 
o împartă cu cel care totuşi avusese rolul cel mai important 
în această trădare. Atunci începu să se zbată, încercând să- 
şi rupă legaturile, dar frânghiile subţiri îi intrară şi mai 
adânc în carne şi-l făcură să se potolească. Visurile de 
bogăţie i se năruiră aidoma unui nor risipit de furtună, şi 
fantomele celor pe care-i persecutase se iviră din nou. Ba, 
la un moment dat, i se păru că totul din jur: pietre, grinzi, 
cornişe dărâmate, capătă viaţă şi se mişcă. Dar iată că un 


zgomot de paşi îl făcu să tresară; cineva străbătea curtea 
interioară a castelului, apoi, nu după mult, auzi trăgându-se 
zăvorul de la uşă. Inima lui Courtin bătea să-i spargă 
pieptul. Gâfâia de spaimă, se sufoca de groază fiindcă 
presimţea că cel care venise era răzbunătorul anunţat de 
jupânul Jacques. În sfârşit, uşa se deschise. Flacăra unei 
torţe lumină bolta şi, la lumina ei, Courtin avu o undă de 
nădejde: căci cea care intrase era văduva Picaut. Courtin 
avu impresia că e singură, dar după ce femeia înaintă câţiva 
paşi, văzu în urma ei un bărbat. Courtin închise ochii şi tăcu 
mâlc. Cei doi se îndreptară spre el. Marianne îi dădu 
bărbatului facla, arătându-i-l cu degetul pe Courtin; apoi ea 
îngenunche lângă Joseph. Bărbatul veni lângă primar şi-i 
lumină chipul. 

— Hai, deschide ochii, domnule, zise el. Avem de discutat 
şi-mi place să urmăresc privirea celor cu care vorbesc! 

— Jean Oullier! strigă Courtin devenind alb ca hârtia şi 
zbătându-se nebuneşte ca să-şi rupă legăturile şi să fugă. 
Trăieşte, oh, trăieşte! murmură el. 

— Chiar dacă n-ar fi fost decât fantoma mea şi tot era de 
ajuns ca să te îngrozească! Fiindcă ai de dat o grea 
socoteală, jupâne! 

— Oh, Doamne! strigă Courtin ca omul care se 
resemnează cu soarta lui. 

— Ura noastră e veche, nu-i aşa? 

— Nu te-am urât niciodată, zise Courtin. Glonţul tras de 
mine nu-ţi era destinat dumitale; habar n-aveam cine era în 
tufişul acela! 

— Ei, jupâne, ura mea e mult mai veche... 

— Mult mai veche? întrebă Courtin care, încet, încet, 
începu să prindă curaj. Dar ţi-o jur că înainte de acea 
întâmplare nenorocită, pe care o deplâng din toată inima, 
nu ţi-am pricinuit niciodată niciun neajuns. 

— Ai memoria scurtă, dar din păcate eu îmi aduc aminte 
de toate. 


— De ce anume? Hai să vedem de ce anume îţi aduci 
aminte! Vorbeşte, jupâne Jean Oullier. Cred că n-ai să 
condamni un om fără să-l asculţi, n-ai să ucizi un nenorocit, 
fără să-l laşi să se apere? 

— Cine ţi-a spus că vreau să te ucid? zise Jean Oullier cu 
o linişte de gheaţă. Poate conştiinţa dumitale? 

— Vorbeşte! Vorbeşte, jupâne Jean! Spune de ce anume 
mă acuzi, în afară de glonţul acela nenorocit, şi sunt sigur 
că voi ieşi alb ca neaua. 

— Domnule Courtin, aşa cum ai spus, acuzatul are 
dreptul să se apere. Deci, dacă poţi, apără-te... 

— Bine, dă-i drumul... N-am de ce mă teme... 

— O să vedem. Cine m-a dat pe mâna jandarmilor, la 
târgul din Montaigu, ca să ajungă mai repede la castelul 
stăpânului meu, unde ştiai că se adăpostesc nişte oaspeţi de 
seamă? Cine, acest lucru odată făcut, s-a ascuns într-o 
grădină din Montaigu şi, împrumutând o puşcă de la 
proprietar, mi-a ucis câinele? Cine dacă nu dumneata? 
Răspunde, domnule Courtin! 

— Cine va cuteza să spună că m-a văzut trăgând? strigă 
fermierul. 

— Trei persoane, care au şi depus mărturie, printre care 
şi cel căruia îi aparţinea puşca de care te-ai slujit! 

— Puteam să nu ştiu că era câinele dumitale! Şi chiar aşa 
a şi fost. Habar n-am avut, pe cuvântul meu de cinste! 

Jean Oullier făcu un gest de dispreţ. 

— Mă rog, zise el cu aceeaşi voce de gheaţă, cine s-a 
strecurat în casa văduvei Pascal şi i-a vândut pe cei care se 
adăposteau acolo, călcând în picioare legile sacre ale 
ospitalităţii? 

— Confirm, zise văduva ieşind din muţenia ei, confirm că 
lucrurile s-au petrecut întocmai. 

Fermierul tresări şi nu mai cuteză să se dezvinovăţească. 

— De patru luni încoace, cine mi-a ieşit mereu în cale, 
folosind cele mai josnice uneltiri, şi pregătind trădarea şi 


vânzarea unor oameni? Căci te-am auzit cu urechile mele în 
landa din Bouaime tocmindu-te. 

— 'Ţi-o jur, zise Courtin care continua să-şi închipuie că 
Jean Oullier îi purta pică numai pentru rana făcută, ţi-o jur 
că habar n-aveam cine se afla în tufişul acela nenorocit! 

— O, dar eu nu-ţi reproşez că ai tras în mine! Nu ţi-am 
spus un cuvânt despre asta! Lista crimelor dumitale e 
destul de lungă şi fără această fărădelege. 

— Vorbeşti de crimele mele, Jean Oullier, dar uiţi că 
tânărul meu stăpân, care în curând va fi şi al dumitale, îmi 
datorează viaţa! Dacă aş fi fost un trădător, aşa cum spui, l- 
aş fi dat pe mâna soldaţilor care treceau zi şi noapte pe 
lângă uşa mea. 

— Dacă ţi-ai salvat stăpânul, ai făcut-o pentru că această 
pretinsă generozitate era folositoare planurilor dumitale; şi 
poate că ar fi fost mai bine pentru cei doi tineri să nu-i 
amesteci în intrigile dumitale ruşinoase. Asta-i ceea ce-ţi 
reproşez, Courtin, şi asta mă face să te urăsc şi mai mult. 

— Dovada că nu ţi-am vrut niciodată răul, Jean, e că, dacă 
voiam, de mult n-ai mai fi fost printre cei vii. 

— Ce vrei să spui? 

— Când tatăl lui Michel a fost ucis, mai bine-zis asasinat, 
dacă e să spunem lucrurilor pe nume, la zece paşi de el se 
afla un vânător care a văzut totul, şi acel vânător se numea 
Courtin. 

Jean Oullier tresări. 

— Da, continuă fermierul, acel vânător a văzut glonţul 
dumitale care l-a prăvălit în iarbă pe baron. 

— Dacă vânătorul susţine acest lucru, înseamnă că spune 
adevărul. Da, eu l-am ucis. Dar nu e vorba de o crimă, ci de 
o ispăşire şi sunt mândru că l-am putut pedepsi! 

— Vrei să mă ucizi aşa cum l-ai ucis şi pe tatăl baronului 
Michel? 

— Vreau să-l pedepsesc pe cel care a vândut-o pe ducesă; 
vreau să-l pedepsesc pe cel care mi-a ucis câinele şi a tras 
în mine; vreau să-l pedepsesc pe cel din pricina căruia şi-au 


pierdut viaţa contele de Bonneville, Pascal şi Joseph Picaut 
şi bietul Jacques... Vreau să-l pedepsesc pe cel care şi-a 
trădat stăpânul şi care... 

— Mai bine ai grijă ca acest stăpân, pe care spui că l-am 
trădat, să nu-ţi ceară socoteală de moartea tatălui său... 

— Tânărul este drept şi cinstit şi dacă mă va trage la 
răspundere îi voi povesti ce-am văzut în pădurea din 
Chabotiere. 

— Cine va dovedi că spui adevărul? Nu există decât un 
singur om, şi acel om sunt eu! Lasă-mă să trăiesc, Jean şi, la 
fel ca şi femeia asta, mai adineauri, atunci când va fi nevoie, 
mă voi ridica şi voi spune: „Confirm”! 

— Frica te-a făcut să-ţi pierzi minţile, Courtin! Domnul 
Michel nu va invoca niciun martor atunci când Jean Oullier 
îi va spune: „lată care-i adevărul!” Tu, jupâne Courtin, ai 
făcut însă mult mai mult rău decât a făcut răposatul baron 
Michel. 

— Fie-ţi milă! Nu mă ucide! 

— Dacă te-ai ruga de pietrele astea din jur, poate că ele s- 
ar milostivi! Eu nu! 

— Ajutor! Marianne, scapă-mă! Îţi dau bani! Am aur! Ba 
nu, n-am nimic! De spaimă, am început s-o iau razna! Jean, 
nu mă poţi ucide astfel! Eşti soldat, nu eşti un criminal de 
rând! Măcar dezleagă-mă! 

— Cine ţi-a spus că vreau să te omor? Uită-te la rana pe 
care mi-ai făcut-o şi care încă mai sângerează. Sunt slab, 
abia mă pot ţine pe picioare! Sunt un proscris. Pe capul 
meu s-a pus un preţ considerabil. Nu te ucid. Sunt atât de 
sigur că-ţi vei primi pedeapsa, încât iată, îţi redau 
libertatea! 

— Îmi redai libertatea? zise Courtin năucit.. 

— Da... Pleacă! Nu-mi mulţumi. Nu vreau să se spună că 
Jean Oullier a ucis un om care nu se putea apăra. Sunt 
sigur că-ţi vei primi pedeapsa! Du-te! Ia-ţi aurul blestemat 
şi pleacă! 


Şi rostind aceste cuvinte, Jean Oullier îşi scoase cuțitul şi 
tăie frânghiile cu care era legat primarul. Acesta se ridică 
de jos, clătinându-se, înainte de a pleca se mai uită o dată 
înapoi, de teamă ca Jean Oullier să nu-i fi întins o cursă. Dar 
bătrânul îi arătă uşa. Nebun de bucurie, Courtin se năpusti 
afară. După ce dispăru, văduva Picaut veni spre Jean Oullier 
şi-i întinse mâna. 

— Auzindu-te, mi-am adus aminte de vorbele bietului 
meu bărbat, care avea dreptate când îmi spunea că 
noblețea sufletească se poate ascunde şi sub straiul cel mai 
modest. Cum te mai simţi? 

— Mai bine. 

— Unde te duci acum? 

— La Nantes. Mi-e teamă că Bertha, după cele istorisite 
de mama dumitale, n-a ajuns acolo. 

— Bine. Dar măcar ia o barcă. le va scuti de cel puţin 
jumătate din oboseala drumului. 

— Fie! răspunse bătrânul. 

Şi se duse împreună cu Marianne până la locul unde-şi 
ţineau pescarii bărcile trase pe nisip. 


CAPITOLUL LXXXI 


Unde se vede cum un om care are asupra lui cincizeci 
de mii de franci poate fi uneori stingherit de atâta 
banet 


DE ÎNDATA CE JUPÂNUL COURTIN 
se văzu scăpat dintre ruinele castelului din Saint-Philbert, 
începu să alerge ca un smintit. Fugea fără să se întrebe 
încotro îl duc paşii. Dar, după ce făcu vreo jumătate de 
leghe spre Machecoul, ostenit, sufocat de atâta goană, se 
prăvăli pe malul unui şanţ unde încet, încet, începu să-şi 
vină în fire. După care se gândi ce are de făcut. Primul lui 
plan fu să se ducă imediat acasă; dar renunţă repede la el. 
La ţară, cu duşmăniile pe care şi le atrăsese, n-ar fi fost în 
siguranţă. Cel mai bine era să se ducă la Nantes. Acolo n- 
avea de ce se teme. În acel moment, Courtin îşi duse mâna 
la chimir, ca să şi-l scoată, fiindcă banii atârnau greu. Gestul 
acesta îi hotări soarta. Gândul la banii pe care-i mai avea de 
primit puse din nou stăpânire pe el. Nu mai şovăi deci nicio 
clipă şi o porni spre Nantes. După vreo cinci sute de paşi 
ajunse într-un loc unde şoseaua trecea chiar pe lângă lacul 
Grand-Lieu. Speriat de ameninţarea lui Jean Oullier, 
Courtin se oprea mereu ca să tragă cu urechea. Părându-i- 
se că aude tropotul unui cal, se vâri repede după nişte 
trestii. Dar, chiar în stânga lui, auzi zgomotul unor lopeţi 
care loveau încetişor apa. Se uită în partea de unde venea 
acest zgomot şi zări, în întuneric, o barcă ce luneca încet 
de-a lungul țărmului. Sigur că era vreun pescar care se 
ducea să scoată plasele puse în ajun. Între timp, tropotul 
calului se apropia din ce în ce. Zgomotul potcoavelor pe 
piatra de pe drum îl înspăimântă atât de tare pe Courtin, 


încât şuieră încetişor ca să-i atragă atenţia pescarului. 
Acesta, auzindu-l, din câteva lovituri de vâslă, fu lângă el. 

— Poţi să traversezi lacul şi să mă duci până la Port-Saint- 
Martin? Ai un franc de la mine. 

Pescarul, înfăşurat într-un soi de bluzon de pânză groasă, 
a cărui glugă îi ascundea chipul, nu răspunse decât printr-o 
înclinare a capului. În clipa în care călăreţul ajunse în 
dreptul lui Courtin, acesta sări în barcă, iar pescarul, ca şi 
cum i-ar fi intuit dorinţa, începu să se îndepărteze repede 
de mal. După zece minute, şi copacii şi drumul abia se mai 
zăreau. Courtin nu-şi mai încăpea în piele de bucurie. Ce 
noroc cu barca aia care-i ieşise în cale drept la ţanc! Ajuns 
la Port-Saint-Martin nu mai avea de făcut decât o leghe 
până la Nantes, o leghe pe un drum frecventat la orice oră 
din zi şi din noapte, iar odată în Nantes, era salvat. La un 
moment dat, băgă de seamă că pescarul se îndepărtase 
cam mult de mal şi că era vremea să ajungă la Port-Saint- 
Martin. Dar când se uită mai bine văzu că Port-Saint-Martin 
rămăsese undeva, în dreapta. Aşteptă câteva momente, 
crezând că era vorba de vreo manevră a pescarului, care, 
din cauza curenților, nu putea acosta. Dar pescarul vâslea 
cu nădejde, îndreptându-se spre mijlocul lacului. 

— Hei, omule, zise în sfârşit Courtin; n-ai înţeles bine. Nu 
mă duc la Port-Saint-Pere, ci la Port-Saint-Martin. Aşa că ia- 
o într-acolo! 

Pescarul rămase mut. 

— Hei, n-auzi? Eşti surd? strigă fermierul supărat. 

Dar cum pescarul nu răspunse nici de data asta, Courtin 
se repezi şi-i trase în jos gluga care-i ascundea chipul. În 
aceeaşi clipă, scoase un strigăt înăbuşit şi căzu în genunchi, 
în mijlocul bărcii. 

Pescarul lăsă vâslele şi spuse: 

— Hotărât, jupâne Courtin, pronia e împotriva dumitale. 
Nu te-am căutat, dar văd că ai venit singur la mine. Poate 
că peste un timp te-aş fi uitat, dar mi-ai ieşit din nou în cale! 
Eşti condamnat, Courtin! De data asta zău că te voi ucide! 


Căieşte-te şi roagă-te pentru ca moartea să nu-ţi fie prea 
grea! 

— Nu, nu, n-ai să faci asta! Nu poţi ucide cu atâta sânge 
rece. Nu se poate! 

— Dacă ai fi fost tată de familie, dacă ai fi avut o nevastă, 
o mamă, o soră care să te aştepte, poate că rugăminţile tale 
m-ar fi înduplecat. Dar nu, tu n-ai trăit decât pentru tine, i- 
ai urât pe oameni şi le-ai răsplătit binele cu răul. N-ai iubit 
pe nimeni, nimeni nu te-a iubit, ai făcut, cum se spune, 
umbră pământului de pomană. Pregăteşte-te! Îţi las câteva 
minute ca să te câieşti! 

— Oh, zise Courtin îngrozit, crezi că-mi ajung câteva 
minute ca să mă căiesc pentru toate cele făptuite în 
decursul unei vieţi? Lasă-mă să trăiesc şi-ţi făgăduiesc că 
tot restul vieţii mele nu voi face altceva decât să-mi ispăşesc 
păcatele! 

— Nu, Courtin! Dacă trăieşti, ai să săvârşeşti alte 
fărădelegi şi mai mari. Singura pedeapsă care ţi se cuvine e 
moartea! 

Courtin nu răspunse. Cum stătea cu mâna pe o vâslă, îl 
străfulgeră un gând. Apucă încetişor acea vâslă, apoi 
ridicându-se brusc, dădu să-l pocnească în cap pe Jean 
Oullier. Dar bătrânul se feri şi vâsla, izbindu-se cu putere de 
marginea bărcii, se făcu ţăndări. Jean Oullier sări şi-l apucă 
pe Courtin de gât. Paralizat de spaimă, fermierul căzu 
grămadă în fundul bărcii. 

— Aha, frica de moarte a trezit în tine o fărâmă de curaj! 
Dacă-i aşa, apără-te! strigă Jean Oullier, aruncând un 
pumnal la picioarele fermierului. 

Dar acesta nu mai era în stare nici măcar să se mişte. 
Groaza de moarte aproape că-l paralizase. 

— Ei drăcie! strigă Jean Oullier, nu pot ucide un om 
aproape mort! 

Atunci bătrânul se uită de jur împrejur, ca şi cum ar fi 
căutat ceva. Natura era calmă, noaptea tăcută. O adiere 
abia simțită încreţea faţa lacului; nu se auzea decât ţipătul 


păsărilor de apă, care zburau pe lângă barcă şi ale căror 
aripi pătau cu negru fâşia purpurie a aurorei, ce începea să 
se ivească la răsărit. Jean Oullier se întoarse brusc spre 
Courtin şi-l scutură de braţ. 

— Ascultă jupâne, dacă nu vrei să te aperi, am să te oblig! 

Şi, în aceeaşi clipă, izbi zdravăn cu piciorul în marginea 
bărcii. Scândura, pe jumătate putredă, se rupse şi apa 
năvăli în barcă. Courtin, simțind răceala apei, sări în sus. 

— Courtin, zise Jean Oullier, prima oară nu te-am putut 
ucide pentru că erai legat. A doua oară ai refuzat, ca un laş, 
să te aperi. Să vedem acum ce-ai să faci! Dacă izbuteşti să 
scapi, norocul tău! Eu nu-mi voi mânji mâinile cu sângele 
tău! 

Courtin, îngrozit, începu să se mişte de colo, colo, ca un 
şoarece în capcană. 

— Ajutor! Salvaţi-mă! strigă el, privind îngrozit apa care 
năvălea în barcă. N-apucă să mai strige încă o dată ajutor, 
că barca, plină de apă, se răsuci cu putere, apoi, fugind de 
sub picioarele celor doi, se lăsă încet pe fundul lacului. 
Courtin izbuti să iasă la suprafaţă şi apucând cea de a doua 
vâslă, care plutea lângă el, încercă să se menţină deasupra 
apei. 

— Ajutor! Ajutor! strigă el. Ajută-mă să ajung la mal, 
jupâne, şi-ţi dau tot aurul pe care-l am! 

— Aruncă aurul acela blestemat! E singura ta şansa să te 
salvezi şi singurul sfat pe care ţi-l pot da! 

— Nu! Nu! strigă el. Nu pot renunţa la bani! Am să-i 
salvez şi pe ei! 

Şi rostind aceste cuvinte, încercă să înoate. Dar n-avea 
nici puterea, nici dibăcia lui Jean Oullier. Pe de altă parte, 
aurul pe care-l purta la brâu atârna atât de greu, încât îl 
trăgea mereu la fund. Încercă să-l strige pe Jean Oullier, 
dar acesta începuse de mult să înoate şi era de-acum la 
vreo sută de metri de el. Atins de aripa morţii, se hotărî, în 
sfârşit, să-şi desfacă de la brâu chimirul. Dar, neîndurându- 
se să-i dea drumul în apă, îl ţinu strâns în mână. Izbuti să 


mai iasă o dată la suprafaţă, după care se prăvăli pentru 
totdeauna în adâncuri, victimă a lăcomiei sale fără de 
margini. Jean Oullier, care întoarse capul să vadă ce face 
Courtin, nu mai zări decât câteva cercuri largi la suprafaţa 
apei. Bătrânul era un bun înotător. Totuşi rana încă 
nevindecată, oboselile şi emoţiile din acea noapte îi sleiseră 
puterile. La o sută de paşi de mal simţi o slăbiciune 
cumplită, mii de ace îi înţepară mâinile şi picioarele, trupul 
nu-l mai asculta, urechile îi vâjâiau, ochii i se împăinjeniră. 
Sfârşit, îşi lăsă trupul să plutească în voie... 

În clipa în care soarele se ivea la orizont, ieşind de după 
munţii albăstrii ce se vedeau în zare şi aurind cu fazele sale 
oglinda întinsă a lacului, Courtin îşi dădea sfârşitul, iar 
ducesa de Berry era arestată. 

În acelaşi timp, Michel, păzit de soldaţi, era dus la 
Nantes. 

După vreo jumătate de ceas de mers, locotenentul care 
comanda detaşamentul se apropie de el şi-i zise: 

— Pari a fi un om de treabă. Văd că te stânjenesc grozav 
cătuşele de la mâini. Dacă ţi le scot, îţi dai cuvântul că nu 
fugi? 

— Domnule, răspunse Michel, îţi mulţumesc, şi-ţi dau 
cuvântul că, indiferent din ce parte mi-ar veni vreun ajutor, 
nu voi pleca fără îngăduinţa dumitale. 

Noaptea fusese frumoasă, răsăritul soarelui era măreț; 
florile, încă umede de rouă, străluceau ca nişte diamante; 
aerul era plin de miresme; păsările cântau pe ramuri. 

Ajuns la marginea lacului Grand-Lieu, locotenentul îi 
arătă lui Michel ceva negru care plutea pe apă, la vreo 
cincizeci de paşi de mal. 

— Ce-o fi acolo? 

— Parc-ar fi trupul unui om... 

— Ştii să înoţi? 

— Puțin. 

— Ah, dacă ştiam să înot, până acum aş fi fost în apă, 
domnule! 


Michel nu mai aşteptă alt îndemn; se dezbrăcă într-o 
secundă şi sări în lac. După câteva minute aducea pe mal 
trupul, ce părea neînsufleţit, al lui Jean Oullier. Soldaţii, 
care sosiseră şi ei, se înghesuiau în jurul înecatului. Unul îşi 
scoase plosca de la brâu şi-i turnă bătrânului, în gură, 
câteva picături de rachiu. Jean Oullier deschise ochii şi, 
primul om pe care-l văzu, fu Michel. 

— Iată-ţi salvatorul, amice! strigă locotenentul, arătându- 
i-l pe Michel. 

— Doamne... Tocmai fiul lui... murmură bătrânul. Îţi 
mulţumesc! Înseamnă că m-ai iertat.. 


EPILOG 


ÎNTR-UNA DIN ZILELE ANULUI 
1843, către ora şapte seara, o trăsură greoaie se opri în 
faţa porţii mânăstirii Carmelitelor din Chartres. În trăsură 
se aflau cinci persoane: doi copii de vreo opt, nouă ani, un 
bărbat şi o femeie între treizeci şi treizeci şi doi de ani şi un 
bătrân, care, cu tot părul lui alb, era încă verde. Deşi 
îmbrăcat modest, bătrânul stătea alături de femeie, în 
fundul trăsurii; ţinea, pe genunchi, pe unul din cei doi copii 
care se juca bucuros cu inelele lanţului de oţel de la ceasul 
vârât în buzunarul jiletcii. Mâna aspră şi zbârcită a 
bătrânului îl mângâia pe copil pe pletele mătăsoase. Vizitiul 
cobori de pe capră şi, apropiindu-se de geamul trăsurii, 
spuse: 

— Aici e! 

Femeia strânse mâna bărbatului ei şi două lacrimi mari i 
se rostogoliră de-a lungul obrajilor. 

— Du-te, Mary, şi curaj! îi zise bărbatul, în care cititorii 
noştri l-au recunoscut, desigur, pe Michel de la Logerie. Îmi 
pare rău că regulile acestei mânăstiri nu-mi dau voie să vin 
cu tine! 

— Ai să-i vorbeşti şi despre mine, nu-i aşa? zise bătrânul. 

— Da, Jean, răspunse Mary. 

Femeia cobori şi intră în mânăstire. 

— Sunteţi persoana pe care o aşteaptă stareţa noastră? 
întrebă o maică. 

— Da. 

— Atunci veniţi cu mine vrea să vă vadă. 

Carmelita o conduse pe Mary de-a lungul unui coridor 
umed şi întunecos, în care dădeau o mulţime de uşi. 
Deschise una din aceste uşi şi-i făcu semn lui Mary să intre. 


Aceasta şovăi o clipă fiindcă, de emoție, simţea că se 
înăbuşă. Adunându-şi curajul, trecu pragul şi se trezi într-o 
chilie de vreo opt picioare, în care nu se aflau alte mobile 
decât un pat sărăcăcios, un scaun obişnuit şi un scaun de 
rugăciune. Pe pat zăcea o femeie, al cărei chip străveziu şi 
subţiat părea de ceară. Femeia era, sau mai curând fusese, 
Bertha. Acum se numea maica Sainte-Marthe, stareță la 
mânăstirea Carmeliteior din Chartres. Văzând-o pe Mary 
intrând, Bertha îşi deschise braţele. Cele două surori 
rămaseră strâns îmbrăţişate, Mary udând cu lacrimile ei 
faţa Berthei. Căci din ochii adânciţi în orbite ai celeilalte se 
părea că lacrimile secaseră. 

— Soră, soră, murmură Mary, cine-ar fi zis vreodată că ne 
vom reîntâlni astfel? 

— Aşa a fost să fie, şopti Bertha. Acum, s-a terminat... Mă 
duc şi eu după tata... Spune-mi, mai părăsesc pe cineva în 
afară de tine? 

— Da, Bertha... În primul rând pe Jean Oullier, care 
trăieşte şi care te iubeşte aşa cum te-a iubit întotdeauna... 

— Şi pe mai cine? 

— Pe bărbatul meu... Şi pe cei doi copii ai noştri... Pe 
băiat îl cheamă Pierre, iar pe fetiţă Bertha... 

O uşoară roşeaţă trecu peste chipul muribundei. 

— Dragii de ei! murmură ea. 

În aceeaşi clipă, Mary văzu mâna Berthei căutând-o pe a 
sa şi simţi cum îi strecoară în palmă un mic medalion. Voi să 
se uite la el, dar Bertha n-o lăsă. 

— Nu, nu acum... şopti ea. Mai târziu... şi căzu istovită pe 
pernă. 

Carmelita se apropie de Mary şi-i şopti: 

— Doamnă, regulile ordinului nostru nu vă îngăduie să 
mai rămâneţi în această chilie. E vremea să plecaţi... 

— Bertha! Bertha! strigă Mary hohotind de plâns. Am 
trăit aproape douăzeci de ani alături una de alta, fără să ne 
despărţim nici măcar o zi, unsprezece ani departe una de 


cealaltă, şi acum nu putem sta nici măcar un ceas 
împreună... 

Dar Bertha nu-i mai răspunse. 

— Oh! Nu te pot părăsi astfel! strigă Mary strângând-o 
pe Bertha în braţe şi sărutând-o. Buzele Berthei răspunseră 
printr-un tremur uşor. Apoi vru să facă un semn de adio cu 
mâna, dar nu mai avu putere şi mâna îi căzu inertă pe pat. 
Se sfârşise. Carmelita o scoase încetişor pe Mary, orbită de 
lacrimi; afară din chilie, apoi luând-o de braţ o conduse spre 
poartă. Înainte de a trece pragul porţii, Mary se opri şi 
deschise medalionul. Conţinea o şuviţă de păr castaniu şi un 
mic bileţel pe care scria: Din noaptea de 5 iunie 1832. 

— O, Doamne! murmură Mary, calvarul bietei mele surori 
a durat unsprezece ani! 


4. În limba franceză, la louve înseamnă lupoaică, dar mai înseamnă şi femeie 
dezmăţată, desfrânată. 


2. Roşcovanul şi nevăstuica (fr.) 
15). Marie Caroline de Bourbon, ducesă de Berry (1798 - 1870), care a încercat 


zadarnic să ridice Vandeea, în 1832, împotriva lui Louis-Philippe, ca să-l pună 
pS tron pe fiul ei, Henric al V-lea, în calitate de urmaş al lui Carol al X-lea (n. 
tr. 


LA. Partizan al lui Louis-Philippe d'Orleans, „regele-cetăţean” care a domnit 
pînă la 1848, când a fost silit să abdice de către revoluţia burghezo- 
democratică (n. tr.). 


15). Bucurie de scurtă durată (fr.). 


16) Monarhia instaurată cupa revoluţia din 27—29 iulie 1830, având în 
frunte pe Louis Philippe d'Orleans (n. tr.). 


17! General al lui Nabucodonosor. despre care se spune că a fost ucis în 
timpul somnului de luditha, la porţile Bethuliei, oraş pe care îl asedia (n.tr.). 


18). Prin ţinută, s-a vădit zeiţa (lat.)