Margaret Mitchell — Pe Aripile Vantului

Margaret Mitchell 


Margaret Mitchell 


Pe aripile vantului 
Gone With The Wind,1936 


PARTEA ÎNTÂI. 

Capitolul 1. 

Scarlett O'Hara nu era frumoasă, dar bărbaţii nu-şi 
dădeau seama de asta când erau sub farmecul ei, aşa cum 
erau acum gemenii Iarleton. Pe chipul ei, trăsăturile 
delicate ale mamei, o aristocrată de origine franceză din 
regiunea de coastă, nu se armonizau cu trăsăturile greoaie 
ale tatălui, un irlandez cu obrazul rumen. Totuşi avea o faţă 
atrăgătoare, cu bărbia ascuţită şi fălci puternice. Ochii, 
puţin migdalaţi şi mărginiţi de gene dese, erau de un verde 
deschis, fără cea mai mică nuanţă căpruie. Sprâncenele, 
groase şi negre, desenau o neaşteptată linie oblică pe 
pielea albă ca magnolia, acea piele pe care puneau atâta 
preţ femeile din Sud şi pe care o apărau cu atâta grijă, cu 
ajutorul pălăriilor, al vălurilor şi al mitenelor, de soarele 
arzător al Georgiei. 

În acea luminoasă după-amiază de aprilie din anul 1861, 
Scarlett O'Hara, cum stătea între Stuart şi Brent Tarleton, 
pe veranda răcoroasă şi umbroasă de la Iara, plantaţia 
tatălui ei, oferea ochilor o imagine încântătoare. Rochia 
nouă, croită din doisprezece iarzi de muselină verde 
înflorată, unduia pe cercurile crinolinei şi culoarea se 
armoniza perfect cu aceea a sandalelor de marochin verde 
cu tocuri joase, pe care tatăl ei i le adusese de curând din 
Atlanta. Rochia îi scotea în evidenţă într-un mod fermecător 
mijlocul, cel mai subţire din trei comitate, şi corsajul foarte 
ajustat învăluia un piept bine dezvoltat pentru o fată de 
şaisprezece ani. Dar cu tot felul pudic în care-şi aşezase 


poalele rochiei, cu tot aerul rezervat pe care i-l dădea părul 
lins, strâns în coc la spate, cu toată cuminţenia mâinilor 
mici şi albe, încrucişate în poală, Scarlett îşi ascundea cu 
greu adevărata fire. Pe faţa ei, plină de o dulceaţă studiată, 
ochii verzi, neastâmpăraţi şi poruncitori, plini de viaţă, nu 
se potriveau deloc cu atitudinea ei cuviincioasă. Îşi datora 
bunele purtări observaţiilor blânde ale mamei ei şi 
disciplinei mai severe exercitate de Mammy, dar ochii îi 
trădau firea. 

Lângă ea, de o parte şi de alta, gemenii se lăfăiau în fotolii 
şi, râzând şi pălăvrăgind, priveau soarele prin paharele 
pline cu lichior de mentă. Îşi încrucişaseră neglijent 
picioarele lungi şi greoaie de călăreţi, încălţate cu cizme 
până la genunchi. În vârstă de nouăsprezece ani, înalţi de 
aproape 1,90 m, cu mâini şi picioare lungi şi cu muşchii tari, 
cu faţa arsă de soare, părul roşu închis, privirea veselă şi 
arogantă, îmbrăcaţi în vestoane identice şi cu pantaloni de 
culoarea muştarului, semănau unul cu altul ca două picături 
de apă. 

Afară, soarele care apunea poleia grădina, luminând 
copacii încărcaţi de flori albe care se profilau în mase 
compacte pe un fond verde deschis. Caii celor doi gemeni - 
nişte animale mari, roşcate ca părul stăpânilor lor - erau 
priponiţi pe aleea de trăsuri; lângă ei mârâia haita de câini 
slabi şi nervoşi care întovărăşeau peste tot pe Stuart şi pe 
Brent. Mai la o parte, cum se cădea unui aristocrat, un 
câine mare, cu pete negre, stătea culcat cu botul pe labe şi 
aştepta râbdător ca băieţii să plece acasă, la cină. 

Între câini, cai şi gemeni exista o înrudire mult mai adâncă 
decât aceea rezultând dintr-o permanentă tovărăşie. Erau 
ca nişte animale tinere, nepăsătoare, pline de graţie şi de 
nerv, strălucind de sănătate. Băieţii erau impetuoşi şi 
susceptibili ca şi caii lor, dar blânzi cu cei care ştiau cum să 
se poarte cu ei. 

Deşi cei trei de pe verandă fuseseră deprinşi din naştere 
cu viaţa uşoară de pe plantaţii şi fuseseră serviţi din 


fragedă copilărie de slugi mereu la cheremul lor, pe 
chipurile lor nu se citea nici moliciune, nici indolenţă. Aveau 
puterea şi vioiciunea oamenilor de la ţară, care şi-au 
petrecut toată viaţa în aer liber şi care nu şi-au prea bătut 
capul cu lucrurile anoste din cărţi. Viaţa în nordul Georgiei, 
în comitatul Clayton, era încă rustică şi, după principiile în 
vigoare la Augusta, Savannah şi Charleston, chiar puţin 
cam primitivă. Sudiştii din regiunile mai vechi îi priveau de 
sus pe georgienii din nord, dar aici, în nordul Georgiei, lipsa 
rafinamentelor unei educaţii alese nu avea însemnătate 
dacă te arătai la înălţime când trebuia. 

Ceea ce avea mai ales însemnătate era să cultivi bumbac 
de bună calitate, să încaleci bine, să tragi bine cu puşca, să 
fii un bun dansator, să ştii să ţii tovărăşie doamnelor şi să 
bei ca un om de lume, ca un gentleman. 

În toate aceste privinţe, gemenii se arătau la înălţime, dar 
în acelaşi timp erau cunoscuţi pentru totala lor incapacitate 
de a învăţa ceva din cărţi. Părinţii lor erau oamenii cei mai 
bogaţi din comitat, stăpâneau cel mai mare număr de cai şi 
de sclavi, dar cei doi tineri erau mai nepricepuţi la 
gramatică decât cei mai mulţi ţărani albi săraci din 
împrejurimi. 

Tocmai din cauza asta Stuart şi Brent trândăveau în 
această după-amiază de aprilie, pe verandă, la Tara. 
Fuseseră eliminaţi de la universitatea din Georgia, a patra 
universitate de unde fuseseră daţi afară în doi ani. lar Tom 
şi Boyd, fraţii lor mai mari, plecaseră împreună cu ei, 
fiindcă nu voiau să rămână într-o instituţie în care gemenii 
nu erau primiţi. Stuart şi Brent considerau ultima lor 
aventură ca o excelentă glumă, şi Scarlett, care nu 
deschisese de bună voie o carte de când terminase anul 
trecut Institutul pentru domnişoare din Fayetteville, lua şi 
ea lucrurile în glumă. 

— Ştiu că puţin vă pasă şi că nici lui Iom nu-i pasă că v-au 
dat afară, zise ea. Dar Boyd? Elvrea să studieze şi, după ce 
l-aţi silit să părăsească universitatea din Virginia, pe aceea 


din Alabama, şi din Carolina de Sud, a trebuit să plece acum 
şi din cea din Georgia. Aşa n-o să sfârşească niciodată. 

— O, va putea să-şi continuie dreptul în biroul 
judecătorului Parmalee, la Fayetteville, răspunse Brent 
nepăsător. De altfel, n-are mare importanţă. Oricum, ar fi 
trebuit să ne întoarcem acasă înainte de sfârşitul anului 
şcolar. 

— De ce? 

— Războiul, prostuţo! Războiul poate izbucni dintr-o zi 
într-alta, şi cred că nu-ţi închipui că vreunul din noi ar 
rămâne la universitate în timp de război. 

— Ştiţi bine că nu va fi război, zise Scarlett plictisită. Sunt 
numai vorbe. Nu mai devreme de săptămâna trecută, 
Ashley Wilkes şi tatăl lui i-au spus tatei că delegaţii noştri la 
Washington vor ajunge la. un. acord amiabil cu domnul 
Lincoln cu privire la Confederație. Şi apoi, yankeilor le e 
prea mare frică de noi. Nu va fi război şi m-am săturat să 
tot aud vorbindu-se de el. 

— Nu va fi război! exclamară cei doi gemeni indignaţi, ca 
şi când li s-ar fi luat un bun al lor. 

— Ba da, fetiţo, are să fie război, zise Stuart. Yankeilor le e 
poate frică de noi, dar după bombardamentul de alaltăieri 
şi după felul cum generalul Beauregard i-a dat afară din 
fortul Sumter, vor fi siliţi să se bată. Altfel, vor fi consideraţi 
de lumea întreagă ca o bandă de laşi. Confederații. 

Scarlett făcu o mutră plictisită, enervată. 

— Dacă mai repetaţi o dată cuvântul "război", mă duc să 
mă închid în casă. În viaţa mea nu m-a plictisit un cuvânt 
mai mult decât cuvântul "război", afară doar de "secesiune". 
Papa vorbeşte de război de dimineaţa până seara şi toţi 
domnii care vin să-l vadă vorbesc de fortul Sumter, de 
drepturile statelor sau de Abe Lincoln, de-mi vine să urlu de 
plictiseală. Şi tinerii nu vorbesc decât de asta şi de grozăvia 
lor de trupă. Nu ne-am distrat nicăieri în primăvara asta, 
fiindcă tinerii n-aveau alt cuvânt pe buze. Sunt încântată că 
Georgia a aşteptat Crăciunul ca să proclame "secesiunea", 


altfel niciuna din petrecerile noastre n-ar fi fost reuşită. 
Dacă mai aud cuvântul "război", intru în casă. 

Şi Scarlett s-ar fi ţinut de cuvânt, căci nu putea urmări 
multă vreme o conversaţie al cărei principal subiect nu-l 
constituia persoana ei. Totuşi surâse. Gropiţele îi apărură în 
obraji şi genele negre începură să se zbată repede ca nişte 
aripi de fluture. Băieţii fură încântați şi, aşa cum dorise, îi 
cerură iertare fiindcă o necăjiseră. Nu-i păstrau pică pentru 
lipsa ei de interes. Dimpotrivă. Războiul îi privea pe bărbaţi, 
aşa că socotiră atitudinea ei drept o dovadă de feminitate. 

După ce manevrase aşa încât să-i sustragă de la subiectul 
plictisitor al războiului, reluă cu interes discuţia privitoare 
la situaţia actuală a celor doi fraţi. 

— Ce-a spus mama voastră aflând că aţi fost daţi din nou 
afară? 

Tinerii păreau jenaţi. Îşi aminteau de felul cum reacţionase 
mama lor cu trei luni mai înainte, când reveniseră de la 
universitatea din Virginia, după eliminare. 

— Păi, zise Stuart, n-a prea avut ocazia să spună mare 
lucru. Azi-dimineaţă, Iom cu Brent şi cu mine am plecat de 
acasă devreme. Nu se sculase încă. Tom s-a dus să facă o 
vizită familiei Fontaine, iar noi am venit aici. 

— Nu v-a spus nimic aseară, când v-aţi întors? 

— Aseară am avut noroc. Înainte de sosirea noastră 
aduseseră noul armăsar, pe care l-a cumpărat mama în 
Kentucky luna trecută. Toată casa era dată peste cap. E un 
cal superb, Scarlett, trebuie să-i spui tatălui tău să vie să-l 
vadă îndată ce va putea. pe drum l-a şi muşcat pe grăjdar şi 
a călcat în picioare doi dintre negrii mamei, care se 
duseseră să-l ia de la gară, la Jonesboro. Chiar înainte să 
ajungem acasă, a fost cât pe ce să dărâme grajdul şi 
aproape l-a omorât pe Strawberry, bătrânul armăsar al 
mamei! Când am sosit, mama era la grajd căutând să-l 
liniştească cu nişte bucăţi de zahăr, şi pe cuvântul meu că 
reuşea. Negrii făceau nişte ochi! Le era atât de frică, încât 
se agăţaseră de grinzile lui, dar mama vorbea calului ca şi 


cum ar fi fost o fiinţă omenească, blând ca un mieluşel. 
Nimeni nu se pricepe la cai mai bine ca mama. Când ne-a 
văzut a spus: "Pentru numele lui Dumnezeu, ce căutaţi 
acasă toţi patru? Sunteţi mai răi ca cele şapte plăgi ale 
Egiptului!" Atunci calul a început să sforăie şi să zvârle din 
picioare şi mama a zis: "leşiţi afară! Nu vedeţi că e nervos, 
mititelul de el! Mă voi ocupa de voi mâine dimineaţă!" Ne- 
am dus deci să ne culcăm. Azi dimineaţă am şters-o înainte 
să pună mâna pe noi şi l-am lăsat pe Boyd să se descurce. 

— Credeţi că o să-l bată pe Boyd? 

Ca întreg comitatul, Scarlett nu izbutea să se obişnuiască 
cu felul cum mica doamnă Tarleton îşi certa fiii, mari acum, 
şi la nevoie le administra lovituri de cravaşă la spate. 

Beatrice 'Tarleton era o femeie de acţiune. Ducea în spate 
nu numai o vastă plantație de bumbac, vreo sută de negri şi 
opt copii, dar şi cea mai mare crescătorie de cai din 
Georgia. Era iute din fire şi, scoasă mereu din sărite de 
desele trăsnăi ale celor patru fii, socotea că din când în 
când o mică bătaie dată băieţilor nu strica, ceea ce n-o 
împiedica să interzică să fie atins un cal sau un sclav. 

— Nu, n-o să-l bată pe Boyd. Nu l-a bătut niciodată prea 
mult, fiindcă-i cel mai mare, şi fiindcă-i cel mai pipernicit 
din toată droaia, zise Stuart mândru de înălţimea sa. De 
aceea l-am lăsat acasă, ca să se descurce cu ea. Mama ar 
trebui să înceteze de a ne mai bate. Avem nouăsprezece 
ani, Iom are douăzeci şi unu. Se poartă cu noi ca şi când am 
avea şase. 

— Oare mâine va veni călare pe calul ei cel nou la 
petrecerea Wilkes-ilor? 

— Aşa vrea, dar tata spune că-i primejdios. De altfel, fetele 
n-o vor lăsa. Spun că vor reuşi s-o ducă cel puţin o dată la o 
petrecere în trăsură, ca pe o adevărată doamnă. 

— Sper că n-are să plouă mâine, zise Scarlett. De o 
săptămână plouă aproape în fiecare zi. Nimic nu-i mai 
neplăcut ca un picnic care se sfârşeşte în casă. 


— Mâine va fi frumos şi cald ca în iunie, zise Stuart. 
Priveşte apusul ăsta de soare. N-am văzut niciodată un cer 
mai roşu. Poţi întotdeauna prezice timpul după asfinţit. 

Ochii lor se aţintiră asupra nesfârşitei întinderi a 
domeniului lui Gerald O'Hara, asupra ţarinilor de bumbac 
proaspăt arate şi asupra zărilor roşiatice. Acum, când 
soarele apunea într-o vâlvătaie de flăcări în spatele 
colinelor, dincolo de râul Flint, căldura de aprilie se 
schimba încet-încet într-o răcoare uşoară dar 
binefăcătoare. 

În acest an primăvara venise devreme, întovărăşită de ploi 
calde şi scurte, de izbucnirea florilor trandafirii ale 
piersicilor şi de salbele de flori ca stelele care împânziseră 
balta întunecată şi colinele îndepărtate. Arăturile erau 
aproape sfârşite şi splendoarea purpurie a asfinţitului 
accentua culoarea brazdelor de curând răsturnate în argila 
roşie a Georgiei. Întors de fierul plugurilor, pământul umed 
şi înfometat aştepta seminţele de bumbac, bătând în roşu 
pe creasta nisipoasă a brazdelor, şi în purpuriu, în roşu 
aprins sau în cafeniu acolo unde umbrele cădeau pe 
marginile brazdelor. Clădirile plantaţiei, cu zidurile lor de 
cărămidă date cu var, păreau o insulă în mijlocul unei mări 
roşii dezlănţuite, ale cărei valuri unduioase, sinuoase, pline 
de vârtejuri, ar fi fost pietrificate în clipa când erau gata să 
se prăvălească cu spuma lor trandafirie. În această regiune 
nu existau brazde lungi şi drepte, aşa cum se puteau vedea 
în ţarinile de argilă gălbuie din şesurile aflate în inima 
Georgiei, sau în pământul negru şi mănos de pe coastă. Aici, 
în nord, arăturile care unduiau la poalele dealurilor erau 
crestate de mii de brazde în formă de seceră, ca să 
împiedice pământul bogat să alunece în albia nurilor. 

Era un pământ sălbatic, roşu de culoarea sângelui după 
ploaie, de culoarea cărămizii în timpul secetei, cel mai bun 
pământ din lume pentru bumbac. Era o regiune plăcută, cu 
case albe, ţarini paşnice, râuri încete şi gălbui, dar o 
regiune de contraste unde strălucirea soarelui era 


orbitoare şi umbra foarte deasă. Terenurile defrişate şi 
nesfârşitele ogoare de bumbac ale plantațiilor surâdeau 
unui soare cald, domol, binevoitor. La marginea lor se 
înălţau pădurile virgine, întunecate şi răcoroase chiar în 
amiezile cele mai arzătoare, păduri misterioase, puţin 
sinistre, ai căror pini ce vuiau păreau să stea de veacuri, 
răbdători, de veghe, murmurându-şi ameninţarea într-un 
suspin: "Băgaţi de seamă! Băgaţi de seamă! Aţi fost ale 
noastre odată. Vă putem lua înapoi." 

La urechile celor trei aşezaţi pe verandă ajungea zgomotul 
dobitoacelor bătând pământul cu copitele lor, clinchetul 
tălăngilor, râsul strident şi nepăsător al negrilor care se 
întorceau de la câmp cu catârii. Din casă se auzea vocea 
dulce a mamei lui Scarlett, Ellen O'Hara, chemând-o pe 
negresa mititică ce-i purta cheile. Vocea ascuţită a copilului 
răspundea: "Da, doamnă!" Şi se auzeau paşii celor ce 
ieşeau pe uşa din dos mergând spre afumătoare, unde Ellen 
obişnuia să împartă hrana muncitorilor care veneau de la 
lucru. Şi se auzea zăngănitul argintăriei şi clinchetul 
farfuriilor, în timp ce Pork, valetul principal de la Tara, 
punea masa pentru cină. 

Auzind sunetele acestea, gemenii îşi dădură seama că era 
timpul să se întoarcă acasă, dar n-aveau chef să dea ochi cu 
mama lor şi întârziau pe verandă cu nădejdea că Scarlett îi 
va pofti la cină. 

— Ascultă, Scarlett, în legătură cu petrecerea de mâine, 
zise Brent. N-aveam de unde să ştim că va fi un picnic şiun 
bal mâine seară. Vei dansa cu noi? N-ai făgăduit toate 
dansurile tale, nu-i aşa? 

— Ba da! Cum puteam să ştiu că veţi fi cu toţii acasă? Nu 
era să risc să rămân nedansată, numai ca să vă aştept pe 
voi doi. 

— Tu să rămâi nedansată! 

Băieţii începură să râdă zgomotos. 

— Ascultă, fetiţo, va trebui să-mi acorzi mie primul vals, să- 
i rezervi ultimul lui Stu şi să supezi cu noi. Ca la ultimul bal, 


ne vom aşeza pe treptele scării şi-i vom cere lui Mammy 
Jincy să vină să ne mai ghicească o dată. 

— Nu-mi place să-mi ghicească Mammy Jincy. Ştiţi că mi-a 
prezis că am să mă mărit cu un bărbat cu părul negru ca 
pana corbului şi cu mustăţi lungi, şi mie nu-mi plac bărbaţii 
cu părul negru. 

— Îţi plac cei cu părul roşu, nu-i aşa, draga mea? zise 
Brent surâzând. Hai, făgăduieşte-ne că ne vei acorda 
valsurile şi că vei supa cu noi. 

— Dacă ne făgăduieşti, îţi vom spune un secret, zise Stu. 

— Ce secret? strigă Scarlett cu o curiozitate de copil. 

— E vorba de ce-am auzit ieri la Atlanta, Stu? Dacă-i 
chestia aceea, ştii bine că am făgăduit să nu spunem nimic. 

— Domnişoara Pitty ne-a spus-o. 

— Domnişoara cine? 

— Ştii, vara lui Ashley Wilkes, care stă la Atlanta, 
domnişoara Pittypat Hamilton, mătuşa lui Charles şi a 
Melaniei Hamilton. 

— Da, o cunosc, e cea mai proastă cucoană bătrână pe 
care am văzut-o în viaţa mea. 

— Ei bine, ieri, pe când aşteptam trenul la Atlanta, trăsura 
ei s-a oprit în faţa gării. A coborât ca să stea de vorbă cu noi 
şi ne-a încredinţat că mâine seară, la balul Wilkes-ilor, se va 
anunţa o logodnă. 

— O, ştiu despre ce-i vorba, zise Scarlett dezamăgită. Se 
va anunţa logodna prostănacului ei de nepot Charlie 
Hamilton cu Honey Wilkes. De ani de zile toată lumea ştie 
că vor sfârşi prin a se lua, deşi Charles n-a avut niciodată 
aerul că ar fi prea încântat. 

— Crezi că e un prostănac? întrebă Brent. Anul trecut, de 
Crăciun, l-ai lăsat totuşi să se cam învârtească în jurul tău. 

— Nu-l puteam împiedica, zise Scarlett ridicând 
nepăsătoare din umeri. Dar, după părerea mea, e un 
nătărău. 

— De altfel, nu se va anunţa logodna lui, zise Stuart 
triumfător, ci logodna lui Ashley Wilkes cu sora lui Charlie, 


domnişoara Melanie. 

Faţa lui Scarlett nu se schimbă, dar buzele ei păliră ca ale 
unei persoane care a primit o lovitură pe cât de puternică 
pe atât de neaşteptată şi care, în primul moment, nu 
înţelege ce s-a petrecut. Privi la Stuart şi chipul ei era atât 
de impasibil, încât tânărul, foarte slab psiholog, crezu că 
era numai surprinsă şi foarte interesată de noutatea pe 
care i-o adusese. 

— Domnişoara Pitty ne-a spus că nu voiau să anunţe oficial 
lucrurile înainte de anul viitor, fiindcă domnişoara Melly e 
cam slăbuţă, dar că, din cauza zvonurilor astea de război, 
cele două familii au socotit că e mai bine să grăbească 
nunta. De aceea vor anunţa mâine seară logodna, la supeu. 
Scarlett, noi ţi-am spus secretul, şi trebuie să ne promiţi că 
vei supa cu noi. 

— Ne-am înţeles, răspunse Scarlett automat. 

— Şi ne vei acorda toate valsurile? 

— Toate. 

— Ce drăguță eşti! Pariez că ceilalţi băieţi vor înnebuni de 
ciudă. 

— N-au decât, zise Brent. Le venim noi de hac. Ascultă, 
Scarlett, ai să stai cu noi în timpul picnicului? 

— Ce? 

Brent îşi reînnoi cererea. 

— Sigur că da. 

Gemenii se uitară unul la altul. Erau încântați, dar şi puţin 
miraţi. Deşi se credeau curtezanii preferaţi ai lui Scarlett, 
niciodată nu obţinuseră de la ea atât de uşor o dovadă de 
favoare. De obicei Scarlett îi silea s-o roage, îi amâna, 
refuza să le răspundă, râdea când făceau pe supăraţii, se 
îmbufna când se necăjeau de-a binelea. Şi dintr-o dată, le 
făgăduise aproape toată ziua de mâine. Primea să se aşeze 
lângă ei la picnic, le rezerva toate valsurile (vor aranja ei ca 
să nu se danseze decât valsuri), accepta să supeze cu ei. 
Făcea să fii dat afară din universitate! 


Încântaţi de succesul lor, nu se grăbeau să plece. Vorbeau 
de picnic, de bal, de Ashley Wilkes şi de Melanie Hamilton. 
Îşi tăiau vorba, spuneau glume şi râdeau de ele, şi făceau 
aluzii străvezii în legătură cu invitaţia la cină. Trecu o bună 
bucată de vreme înainte să bage de seamă că Scarlett nu 
spunea aproape nimic. Atmosfera se schimbase. Gemenii n- 
ar fi ştiut să spună de ce, dar după-amiaza îşi pierduse 
farmecul. Deşi Scarlett le răspundea la întrebări părea că 
nu acordă decât o atenţie foarte relativă conversaţiei. 
Ghicind că se întâmplă ceva ce nu puteau înţelege, gemenii, 
încurcaţi şi plictisiţi, mai rezistară câtăva vreme, apoi se 
sculară cam fără voie şi se uitară la ceasornicele lor. 

Soarele cobora asupra ogoarelor de curând arate şi, de 
cealaltă parte a râului, pădurile mari îşi profilau masa lor 
întunecată. Rândunelele treceau prin curte ca săgețile. 
Găini, raţe şi curcani veneau de pe câmp bălăbănindu-se şi 
umflându-se în pene. 

Stuart răcni un "Jeems!" asurzitor şi, după câteva clipe, un 
negru înalt, de vârsta gemenilor, înconjură casa şi, suflând 
din greu, se repezi spre caii legaţi. Jeems era servitorul 
celor doi fraţi şi, ca şi câinii, îi întovărăşea pretutindeni. Se 
jucase cu ei în copilărie şi le fusese dăruit în ziua când 
împliniseră zece ani. Văzându-l, câinii culcaţi în praful 
roşiatic se sculară, pândindu-şi stăpânii. Tinerii se înclinară, 
strânseră mâna lui Scarlett şi-i spuseră că o aşteptau 
devreme a doua zi la familia Wilkes. Apoi plecară în goană, 
săriră în şa şi, urmaţi de Jeems, coborâră în galop aleea 
plantată cu cedri, fluturându-şi pălăriile şi chiuind. 

După ce cotiră pe drumul prăfuit şi pierdură Tara din 
vedere, Brent îşi opri calul sub un copac. Stuart se opri şi 
el, iar tânărul negru îşi struni şi el calul la câţiva paşi în 
urmă. Simţind că hăţurile slăbesc, caii lungiră gâturile şi 
începură să pască iarba fragedă de primăvară. Răbdători, 
câinii se lungiră din nou în praful moale şi roşu şi se uitară 
cu jind la rândunelele ce se roteau în amurgul care se lăsa. 


Faţa lată şi naivă a lui Brent trăda încurcătură şi o uşoară 
indignare. 

— Ascultă, zise el, n-ai impresia că ar fi trebuit să ne 
oprească la cină? 

— Credeam că ne va opri, răspunse Stuart. Am aşteptat să 
se hotărască, dar nu s-a hotărât. Tu ce crezi? 

— Nu cred nimic. Am totuşi impresia că ar fi trebuit să ne 
reţină. În definitiv, e prima zi pe care o petrecem aici, nu 
ne-a văzut de mult şi mai aveam să-i spunem o mulţime de 
lucruri. 

— Când am sosit, mi s-a părut că era foarte mulţumită să 
ne vadă. 

— Şi mie mi s-a părut. 

— Şi apoi, acum vreo jumătate de oră, tot cheful i s-a dus, 
parcă ar fi apucat-o durerea de cap. 

— Am observat şi eu, dar n-am dat atenţie faptului. După 
tine, ce crezi că s-a întâmplat? 

— Nu ştiu. l-am spus oare ceva care a supărat-o? 

Se gândiră o clipă amândoi. 

— Nu văd ce. De altfel, când Scarlett e supărată, o ştie 
toată lumea. N-are o fire închisă ca alte fete. 

— Da, asta-mi place la ea. Nu umblă înţepată şi bosumflată 
când se supără. Îţi spune verde în faţă ce are. Dar sunt 
sigur că vreo vorbă de-a noastră sau vreun gest al nostru 
au făcut-o să amuţească şi să pară bolnavă. Aş putea să jur 
că era încântată să ne vadă şi că voia să ne oprească la 
masă. 

— Nu cumva o fi pentru că am fost eliminaţi? 

— Ţi-ai găsit! Mare prost mai eşti! A râs cu poftă când i-am 
povestit. De altfel, Scarlett nu pune mai mult preţ ca noi pe 
învăţătură. 

Brent se întoarse în şa şi-l strigă pe rândaş: 

— Jeems! 

— Poftim, domnu' B'ent? 

— Ai auzit ce-am vorbit cu domnişoara Scarlett? 


— Nu, domnu' B'ent. Cum c'ezi mata, că eu spionez pe 
albi? 

— Să spionezi! Nu, Doamne fereşte! Dar voi, negrii, 
sunteţi la curent cu tot ce se petrece. Mă, mincinosule, te- 
am văzut cu ochii mei strecurându-te după verandă şi 
pitindu-te lângă zid, sub o tufă de iasomie. Hai, zi, ne-ai 
auzit spunând ceva care ar fi putut s-o supere pe 
domnişoara Scarlett. sau ar fi putut s-o jignească? 

Prins asupra faptului, Jeems renunţă să susţină că nu 
trăsese cu urechea. 

— Nu, domnu' B'ent, zise el încreţindu-şi fruntea neagră, 
n-am auzit că spus ceva ca'e s-o supei'e. C'ed c-a fost fe'icită 
că văzut pe dumneavoast'ă şi a fost veselă ca o v'ăbiuţă, 
până când vo'bit dumneavoast'ă de nunta lu' domnu' Ashley 
cu domnişoa'a Melly Hamilton. Atunci a tăcut ca o 
po'umbiţă când se 'oteşte uliu' pe sus. 

Gemenii se priviră şi dădură din cap în semn de aprobare. 
Totuşi nu izbuteau să înţeleagă. 

— Jeems are dreptate. Dar nu văd de ce, zise Stuart. 
Ashley nu-i decât un prieten pentru ea. Nu-l iubeşte. Pe noi 
ne iubeşte. 

Brent dădu din cap. 

— Nu crezi că e din pricină că Ashley nu i-a spus că mâine 
seară se va anunţa logodna lui şi e furioasă că un vechi 
prieten ca el n-a prevenit-o înaintea tuturor celorlalţi? 
Fetele ţin mult să fie primele care află lucrurile astea! 

— Poate că da, ei, şi dacă nu i-a spus că va fi mâine? 
Trebuia doar să fie un secret şi o surpriză. Ce, un bărbat n- 
are dreptul să păstreze lucrurile astea pentru el? N-am fi 
ştiut nimic dacă mătuşa domnişoarei Melly n-ar fi pomenit 
de asta. De fapt, Scarlett trebuia să ştie că Ashley o va lua 
pe Melly într-o bună zi. O ştim cu toţii de ani de zile. În 
familiile Wilkes şi Hamilton se fac multe căsătorii între veri. 
Toată lumea ştia că vor sfârşi prin a se căsători. Ca şi Hpney 
Wilkes, care va lua pe Charlie, fratele domnişoarei Melly. 


— Renunţ să încerc să înţeleg! Regret totuşi că nu ne-a 
invitat la masă. Îţi jur că n-am nici un chefsă mă întorc 
acasă, ca s-o aud pe mama certându-ne pentru eliminare, 
mai ales că nu e pentru prima dată. 

— Până acum poate că Boyd a găsit mijlocul s-o potolească. 
Ştii bine că secătura aia e bun de gură. Ştii că întotdeauna 
reuşeşte s-o potolească pe mama. 

— Da, se poate, dar asta cere timp. Încurcă întotdeauna 
aşa de tare iţele, încât mama nu izbuteşte să le descurce, şi 
atunci se dă bătută şi-l roagă să-şi cruţe vocea pentru ziua 
când va fi avocat. Dar probabil că n-a găsit încă momentul. 
Pariez că mama e atât de preocupată de calul cel nou, că a 
uitat de întoarcerea noastră şi nu se va gândi la ea decât 
când se va aşeza la masă şi-l va zări pe Boyd. Şi înainte de 
sfârşitul mesei, va fi foc şi pară. Şi abia pe la zece Boyd va 
reuşi să-i demonstreze că niciunul din noi nu mai putea 
rămâne la universitate, dat fiind tonul cu care ne-a vorbit, 
ţie şi mie, rectorul. În sfârşit, la miezul nopţii va fi atât de 
supărată pe rector, încât îl va întreba pe Boyd de ce nu l-a 
împuşcat. Nu, nu ne putem întoarce acasă înainte de miezul 
nopții. 

Gemenii se uitară unul la altul, îmbufnaţi. Nu se temeau de 
caii sălbatici pe care-i încălecau, de gloanţe la o 
învălmăşeală, de furia unor vecini scoşi din sărite, dar 
aveau o sfântă teamă de observaţiile necruțătoare ale 
mamei lor şi de cravaşa cu care nu se sfia să-i atingă. 

— Ascultă-mă, zise Brent. Hai pe la Wilkes-i. Ashley şi 
fetele vor fi încântați să ne oprească la masă. 

Stuart păru cam stingherit. 

— Nu, nu mergem acolo. Trebuie să fie foarte ocupați cu 
picnicul de mâine şi apoi. 

— Uitasem, se grăbi să spună Brent. Nu, fireşte că nu 
putem merge acolo. 

Îşi struniră caii şi călăriră câtăva vreme în tăcere. Stuart 
părea încurcat şi faţa lui bronzată se înroşise. Până în vara 
trecută îi făcuse curte Indiei Wilkes, cu aprobarea celor 


două familii şi a întregului comitat. Lumea credea că recea 
şi rezervata India Wilkes va avea, poate, o înrâurire 
liniştitoare asupra lui. În orice caz, era dorinţa cea mai vie a 
tuturor. Stuart ar fi putut s-o ia în căsătorie, dacă Brent nu 
şi-ar fi arătat nemulţumirea. Brent avea simpatie pentru 
India, dar o găsea cam urâţică şi prea moale şi-i era cu 
neputinţă să se îndrăgostească de ea ca să-i ţină tovărăşie 
lui Stuart. Pentru întâia oară gemenii nu se potriveau la 
gusturi şi Brent îi purtase pică fratelui său, fiindcă făcea 
curte unei fete care, pentru el, n-avea nimic deosebit. 

Şi-apoi, vara trecută, în cursul unei întruniri politice într- 
un crâng de stejari la Jonesboro, amândoi deveniseră 
conştienţi de Scarlett O'Hara. O cunoşteau de ani de zile şi, 
în copilăria lor, fusese una din tovarăşele preferate de 
jocuri, căci ştia să călărească şi să se caţere în copaci 
aproape tot atât de bine ca şi ei. Dar acum, spre marea lor 
mirare, se transformase într-o domnişoară, cea mai 
încântătoare din lume. 

Pentru prima oară observară vioiciunea ochilor ei verzi, 
gropiţele pe care le făcea când râdea, mâinile delicate, 
picioarele mici şi talia subţire. Reflecţiile lor spirituale o 
făcuseră să râdă cu hohote şi, plecând de la ideea că-i 
considera pe amândoi nişte fiinţe excepţionale, fiecare 
căutase să pară cât mai grozav. 

A fost o zi memorabilă în viaţa gemenilor. Pe urmă, de câte 
ori îşi aminteau, se întrebau întotdeauna cum de nu 
observaseră mai devreme farmecul lui Scarlett. Nu izbutiră 
niciodată să rezolve această problemă, care era totuşi 
foarte simplă, şi anume că Scarlett hotărâse în ziua aceea 
să atragă atenţia gemenilor. Nu putea suferi ca un bărbat 
să se îndrăgostească de o altă femeie decât de ea, şi văzând 
pe Stuart făcând curte Indiei Wilkes la acea întrunire, firea 
ei hrăpăreaţă nu mai putu răbda. Stuart nu-i ajungea; îşi 
puse ochii şi pe Brent şi reuşi în planurile ei pe deplin. 

Amândoi se îndrăgostiră de Scarlett şi amintirea Indiei 
Wilkes şi a lui Betty Munroe din Lovejoy, căreia Brent îi 


făcuse curte fără prea mare entuziasm, se şterse cu totul 
din mintea lor. Gemenii nu se întrebau ce va face cel ce va 
pierde, în caz că Scarlett va acorda mâna sa unuia din ei. 
Vor lua o hotărâre atunci. Pentru moment, erau foarte 
mulţumiţi că erau din nou de aceeaşi părere în legătură cu 
o fată, căci nu exista gelozie între ei. Era o situaţie care-i 
distra pe vecini şi o enerva pe mama lor, care n-o putea 
suferi pe Scarlett. 

— Dacă şireata asta o să se mărite cu unul din voi, aşa o să 
vă trebuiască. Numai să nu vă ia pe amândoi. În acest caz 
veţi fi siliţi să vă mutaţi în Utah, dacă vă vor primi 
mormonii, ceea ce mă îndoiesc. Singurul lucru care mă 
sperie e că într-o bună zi o să vă îmbătaţi şi o să deveniți 
geloşi unul de altul din cauza şmecherei ăsteia mici, din 
cauza javrei ăsteia cu ochi verzi şi veţi sfârşi prin a vă ucide 
unul pe altul. Dar, în fond, nici n-ar fi prea rău. 

Din ziua întrunirii aceleia politice, Stuart se simţise jenat 
în faţa Indiei, nu fiindcă India - prea mândră pentru aşa 
ceva - i-ar fi arătat cu un gest sau cu vreo privire că era la 
curent cu brusca schimbare faţă de ea, dar Stuart se simţea 
vinovat. Ştia că o făcuse pe India să se îndrăgostească de el. 
Ştia că-l mai iubea încă, şi în fundul sufletului simţea că nu 
se purtase ca un gentleman. Îi păstra încă Indiei o 
puternică afecţiune şi o respecta pentru că era foarte bine- 
crescută, cultă şi pentru că avea calităţi reale. Dar, la 
dracu! - era atât de nesărată, de neinteresantă şi de 
monotonă, alături de firea vioaie şi schimbătoare a lui 
Scarlett. Ştiai întotdeauna la ce să te aştepţi din partea 
Indiei, în timp ce cu Scarlett aveai întotdeauna ceva 
neprevăzut. Era de ajuns ca să sucească minţile unui 
bărbat, dar şi asta era ceva plin de farmec. 

— Ei bine, hai să cinăm la Cade Calvert. Cathleen s-a 
întors de la Charleston, cel puţin aşa ne-a spus Scarlett. Are 
poate ştiri proaspete despre fortul Sumter. 

— Cathleen? Pun rămăşag pe tot ce vrei că nici nu ştie că 
era un fort acolo, şi mai puţin că era plin de yankei, până 


când obuzele noastre i-au silit s-o şteargă. Nu o interesează 
decât balurile la care merge şi curtezanii pe care-i 
descoperă. 

— Da, dar e atât de amuzant s-o auzi sporovăind! Şi va fi şi 
o bună ascunzătoare până ce mama se va duce la culcare. 

— De acord! Îmi place Cathleen, are haz şi am chef s-o aud 
vorbind de Caro Rhett şi de celelalte persoane pe care le 
cunoaştem la Charleston. Dar să mă ia dracu, dacă pot 
înghiţi o masă în faţa mamei ei vitrege, care e yankee. 

— Nu fi prea sever cu ea, Stuart. E plină de intenţii bune. 

— Nu sunt prea sever. Mi-e milă de ea şi nu-mi plac 
oamenii pe care trebuie să-i plâng. Şi face atâtea fasoane, 
îşi dă atâta osteneală să se poarte cum trebuie şi să te facă 
să te simţi la largul tău, că sfârşeşte întotdeauna prin a 
spune şi a face ceea ce nu trebuie. Mă scoate din sărite. Îşi 
închipuie că sudiştii sunt nişte barbari, chiar a spus-o 
mamei. Se teme de sudişti. Ori de câte ori venim la ea, am 
impresia că-i stârnim o frică grozavă. S-ar zice că e o găină 
slabă cocoţată pe un scaun, cu ochi inexpresivi şi speriaţi, 
gata să bată din aripi şi să ţipe la cel mai mic gest. 

— Nici nu poţi să i-o reproşezi, doar l-ai rănit pe Cade la 
picior. 

— Eram beat turtă, altfel n-aş fi făcut-o, zise Stuart. De 
altfel, Cade n-a fost niciodată supărat pe mine. Nici 
Cathleen, nici Raiford, nici domnul Calvert. Numai maştera 
asta yankee a scos urlete grozave şi s-a apucat să spună că 
sunt un sălbatic şi că oamenii cumsecade nu sunt în 
siguranţă în mijlocul sudiştilor. 

— Păi, e normal. E yankee şi nu-i prea bine crescută. Dar, 
la urma urmei, ai tras asupra lui Cade, care e fiul ei vitreg. 

— La naiba, ăsta nu-i un motiv ca să mă jignească. Cu 
toate că eşti fiul bun al mamei, a făcut ea oare vreo dramă 
când Tony Fontaine te-a rănit la picior? Deloc, s-a mulţumit 
să trimită după bătrânul doctor Fontaine ca să te panseze şi 
l-a întrebat ce l-a împiedicat pe Tony să ochească mai bine. 


I-a spus că bănuieşte că alcoolul l-a făcut să-şi piardă 
îndemânarea. Îţi aduci aminte cum s-a înfuriat Tony? 

Amândoi băieţii izbucniră în râs. 

— Mama e cineva, zise Brent înduioşat. Poţi să fii 
întotdeauna sigur că va face ce trebuie şi că te va pune la 
largul tău în faţa lumii. 

— Da, dar astă-seară când ne vom întoarce, e în stare să 
nu ne pună la largul nostru în faţa tatei şi a fetelor, zise 
Stuart morocănos. Am impresia că nu stăm prea bine cu 
călătoria noastră în Europa. Ştii că mama a spus că dacă 
vom fi eliminaţi din universitate, nu vom mai face călătoria 
promisă în principalele ţări din Europa. 

— Puțin ne pasă! Ce-i de văzut în Europa? Pariez că 
străinii ăştia n-au nimic de arătat pe care să nu-l avem şi noi 
în Georgia. Caii lor nu sunt atât de iuți şi fetele lor atât de 
frumoase ca ale noastre şi ştiu că n-au whisky de secară 
care să poată rivaliza cu cel făcut de tata. 

— Ashley Wilkes pretinde că au o mulţime de teatre şi că 
dau o mulţime de concerte. Lui Ashley i-a plăcut Europa. 
Vorbeşte de ea tot timpul. 

— Păi, doar ştii cum sunt Wilkes-ii. Se prăpădesc după 
muzică, după cărţi şi după teatre. Mama spune că-s aşa, 
pentru că bunicul lor era din Virginia. Spune că cei din 
Virginia se interesează mult de chestiile astea. 

— Îi priveşte. Dă-mi un cal bun de călărit, ceva bun de 
băut, o fată cumsecade să-i fac curte, una mai puţin 
cumsecade să mă distrez cu ea, şi n-am nici o nevoie de 
Europa lor! Ce ne supără dacă pierdem voiajul? Presupune 
că am fi în Europa acum, şi că războiul ar începe. N-am 
putea reveni la timp. Îmi place de o sută de ori mai mult să 
merg să mă bat decât să călătoresc în Europa. 

— Şi mie la fel. Ascultă, Brent, ştiu unde putem merge să 
cinăm. Trecem balta şi mergem la Able Wynder să-i spunem 
că ne-am întors toţi patru şi că suntem gata să reluăm 
antrenamentul. 


— Bună idee! strigă Brent cu entuziasm. Ne va spune 
toate noutăţile de la regiment şi vom şti ce culoare au 
hotărât pentru uniforme. 

— Dacă au ales aceeaşi culoare ca pentru zuavi, să mă ia 
dracu, dar nu intru voluntar. Cum o să arăt în pantalonii ăia 
roşii, largi ca nişte saci? Parcă ar fi chiloţi de flanelă roşie 
cum poartă femeile. 

— Veţi să me'geţi la domnu' Wynde!'? Fiindcă dacă me'geţi, 
n-o să aveţi mult de mânca'e, zise Jeems. Bucăta'u' lo' a 
mu'it şi n-au cumpă'at altu'. Le găteşte o femeie de la câmp 
şi oamenii spun că e cea mai 'ea mânca'e din toată Geo'gia. 

— Dumnezeule! De ce n-au cumpărat un alt bucătar? 

— Cum să poată cumpă'a golanii ăia albi? N-au avut 
niciodată mai mult de pat'u. 

Tonul lui Jeems era plin de dispreţ. Avea o situaţie socială 
deosebită, întrucât Tarleton-ii stăpâneau vreo sută de negri 
şi, ca toţi sclavii marilor plantatori, nu nutrea decât dispreţ 
pentru micii fermieri care nu aveau decât câţiva sclavi. 

— Am să-ţi trag o bătaie pentru asta! strigă Stuart cu o 
voce cruntă. Nu te apuca să-l numeşti pe Able Wynder 
golan alb! Fireşte că-i sărac, dar nu-i golan, şi să fiu al 
dracului dacă las pe cineva, negru sau alb, să-l vorbească 
de rău. Nu-i alt bărbat în tot comitatul care să fie ca el, 
altfel de ce l-ar fi ales trupa sublocotenent? 

— N-am înţeles niciodată asta, răspunse Jeems fără să-i 
pese de chipul ameninţător al stăpânului său. C'edeam că 
ofiţe'ii vo' fi aleşi dint'e domnii bogaţi, în loc să fie aleşi 
dint'e golanii din bălți. 

— Nu-i un golan. Golani sunt oameni ca Slattery-ii. Able 
nu-i bogat, asta-i tot. E mic fermier, nu-i mare plantator şi 
dacă oamenii îl respectă destul ca să-l aleagă 
sublocotenent, ei bine, un negru n-are voie să-şi bată joc de 
el. Trupa ştie ce face. 

Corpul de cavalerie fusese creat cu trei luni înainte, chiar 
în ziua în care Georgia se separase de Uniune, şi de atunci 
recruţii aşteptau nerăbdători războiul. Deşi fuseseră 


propuse o mulţime de denumiri, corpul acesta nu căpătase 
încă una. În această chestiune fiecare avea o părere la care 
nu voia să renunţe, ca şi în chestiunea culorii şi a croielii 
uniformelor. "Pisicile sălbatice din Clayton", "Mâncătorii de 
foc", "Husarii Georgiei", "Zuavii", "Trupa de puşcaşi" (deşi 
urmau să fie înarmaţi cu pistoale, săbii şi pumnale, nu cu 
puşti), "Cavaleriştii din Clayton", "Sân-ge şi trăsnet", "Gata 
oricând", toate numirile acestea îşi aveau partizanii lor. 
Până ce lucrurile urmau să fie puse la punct şi în ciuda 
numelui pompos pe care l-au ales în cele din urmă, lumea 
se mulțumea să numească acest corp "trupa". 

Ofițerii erau aleşi de soldaţi, căci în afară de veteranii 
războiului din Mexic şi ai celui cu indienii seminoli, nimeni 
nu cunoştea meseria armelor. În afară de asta, "trupa" n-ar 
fi admis niciodată un veteran care să nu fie iubit şi stimat. 
Toată lumea ţinea la cei trei băieţi Fontaine şi la cei patru 
băieţi Tarleton, totuşi aceştia nu fură aleşi, fiindcă Tarleton- 
ii se îmbătau prea repede şi făceau pe nebunii, iar Fontaine- 
ii aveau un caracter prea violent şi prea brutal. Ashley 
Wilkes fu ales căpitan fiindcă era cel mai bun călăreț din 
comitat şi fiindcă se puneau multe nădejdi în calmul său 
spre a menţine o oarecare ordine. Raiford Calvert fu ales 
locotenent, fiindcă toată lumea îl iubea pe Raif, iar Able 
Wynder, fiu de vânător din regiunea bălților, el însuşi mic 
fermier, fu ales sublocotenent. 

Able era un fel de uriaş analfabet, serios şi capabil şi plin 
de bun-simţ. Avea o inimă de aur şi, mai în vârstă decât 
ceilalţi tineri, se purta cel puţin tot atât de bine ca ei în 
prezenţa cucoanelor. Nu exista prea mult snobism printre 
membrii trupei. Mulţi dintre părinţii sau bunicii celor din 
trupă ajunseseră bogaţi după ce fuseseră mici fermieri. De 
altfel, Able era cel mai bun ţintaş al trupei, un ţintaş 
admirabil care, la şaptezeci de iarzi, putea să lovească o 
veveriţă în ochi; în plus, cunoştea toate secretele vieţii în 
aer liber, ştia să aprindă focul pe ploaie, să găsească urma 
unui animal şi să descopere locuri cu apă. Trupa se închina 


în faţa adevăratului merit şi, fiindcă-l iubea pe Able, îl făcu 
ofiţer. Acesta acceptă onoarea cu o gravitate demnă şi fără 
să se mândrească deloc, ca un lucru ce i se datora. Totuşi, 
dacă bărbaţii izbuteau să uite că Able se ridicase de jos, nici 
soțiile plantatorilor, nici sclavii nu reuşeau să uite. 

La început nu fuseseră recrutaţi decât fii de plantatori. 
Fiecare om era obligat să-şi aducă singur calul, armele, 
echipamentul, uniforma şi un servitor personal. Dar 
plantatori bogaţi nu erau prea mulţi în comitatul Clayton, 
recent creat, şi spre a îngroşa rândurile trupei fuseseră 
siliţi să apeleze la fiii micilor fermieri, la vânătorii care 
trăiau în păduri, la pescarii de pe marginea bălților şi chiar, 
într-un foarte mic număr de cazuri, la "golanii albi", dacă 
erau ceva mai pricopsiţi decât media celor din clasa lor. 

Recruţii din această ultimă categorie erau tot atât de 
nerăbdători să se bată cu yankeii, în caz de război, ca şi 
bogaţii lor vecini, dar aici intervenea problema bănească. 
Foarte puţini fermieri aveau cai. Îşi cultivau fermele cu 
ajutorul catârilor. Aveau rareori mai mult de patru catâri şi, 
dat fiind că acest număr abia le ajungea, n-ar fi fost în 
măsură să dispună de ei în timp de război, chiar dacă ar fi 
convenit trupei, ceea ce nu era nicidecum cazul. În ceea ce- 
i priveşte pe albii săraci, se socoteau bogaţi dacă aveau un 
singur catâr. Locuitorii pădurilor şi ai bălților n-aveau nici 
cai, nici catâri. Trăiau în întregime din vânat şi din 
produsele pământului lor. În general, făceau troc de 
mărfuri şi adeseori n-aveau timp de un an întreg cinci dolari 
în casă. Era peste puterile lor să-şi procure cal şi uniformă. 
Dar, în sărăcia lor, erau de o mândrie tot atât de 
nemărginită ca şi plantatorii în bogăţia lor. N-ar fi primit 
niciodată ceva ce ar fi semănat a pomană din partea 
bogaţilor lor vecini. De aceea, spre a menaja 
susceptibilitatea fiecăruia şi a înzestra trupa cu tot ce 
trebuia, toţi marii plantatori din comitat, tatăl lui Scarlett, 
John Wilkes, Buck Munroe, Jim 'Tarleton, Hugh Calvert, în 
afară de Angus Macintosh, contribuiseră cu fonduri spre a 


completa echipamentul trupei, al soldaţilor şi al cailor. 
Fiecare plantator acceptase să-şi echipeze fiii şi un anumit 
număr de alţi tineri, dar făcuseră astfel încât cei mai puţin 
bogaţi dintre recruți să primească uniforme şi cai fără să se 
simtă jigniţi în onoarea lor. 

De două ori pe săptămână, trupa se întrunea la Jonesboro 
ca să facă instrucţie şi să se roage să înceapă războiul. Nu 
izbutiseră încă să strângă un număr suficient de cai, dar cei 
care aveau îşi închipuiau că fac "manevre de cavalerie" într- 
un câmp în spatele tribunalului, unde ridicau nori de praf, 
răguşeau tot strigând şi învârteau săbii datând din timpul 
războiului independenţei, pe care le luaseră din panopliile 
saloanelor. Cei ce n-aveau încă pe ce să încalece se aşezau 
pe marginea trotuarului, în faţa prăvăliei lui Bullard, şi 
priveau la camarazii lor, meşterind tutun, spunând poveşti, 
când nu organizau concursuri de tir. Nu era nevoie să-i 
înveţi pe aceşti oameni să tragă. Cei mai mulţi dintre sudişti 
se născuseră cu puşca în mână şi, fiindcă-şi petrecuseră 
întreaga viaţă la vânătoare, deveniseră ţintaşi excelenți. 

Ori de câte ori se făcea instrucţie, apăreau tot felul de 
arme, provenind din plantaţii sau din cocioabele de pe 
lângă bălți. Se vedeau astfel lungi puşti de vânătoare, care 
fuseseră noi cu prilejul primei treceri a munţilor Allegheni, 
puşcoaie vechi care se încărcau pe la gură şi care culcaseră 
la pământ mulţi indieni pe timpul când Georgia abia se 
formase, pistoale puse în serviciu în 1812 pe timpul 
războaielor cu indienii seminoli şi în Mexic, pistoale de duel 
montate în argint, revolvere de buzunar, puşti de vânătoare 
cu ţeava dublă, frumoase carabine de fabricaţie engleză cu 
patul de lemn fin. 

Exerciţiile se sfârşeau întotdeauna în cârciumile din 
Jonesboro, şi seara se porneau atâtea bătăi, încât ofiţerii 
abia puteau împiedica să nu fie morţi sau răniţi înainte ca 
trupa să se măsoare cu yankeii. În cursul unor asemenea 
încăierări trăsese Stuart 'Tarleton asupra lui Cade Calvert, 
şi Tony Fontaine asupra lui Brent. De curând eliminaţi de la 


universitatea din Virginia, gemenii se aflau acasă când se 
organizase trupa şi se înscriseseră cu entuziasm. Dar la 
două luni după bătaia şi rănirea lui Cade Calvert, mama lor 
îi expediase la universitatea statului, poruncindu-le să 
rămână acolo. În timpul cât stătuseră la universitate 
suferiseră din cauză că nu mai cunoşteau plăcerile 
instrucției militare şi puţin le păsa dacă-şi întrerupeau 
studiile, numai să fie lăsaţi să galopeze, să urle şi să tragă 
cu puşca în tovărăşia prietenilor lor. 

— Ei bine, hai să mergem la Able, propuse Brent. O tăiem 
peste câmp, trecem prin valea domnului O'Hara şi prin 
păşunea Fonraine-ilor şi vom fi acolo numaidecât. 

— N-o să ne dea de mânca'e decât oposum şi legume, 
protestă Jeems. 

— Ba tu n-ai să capeţi nimic, declară Stuart strâmbându- 
se. Ai să te întorci acasă să spui mamei că nu venim la masă. 

— Nu, nu mă duc! strigă Jeems, speriat. Nu, nu mă duc. 
Nu-mi place, cum nu vă place nici dumneavoast'ă, ca 
doamna Beatiice să mă ia la zo'. Întâi o să mă înt'ebe de ce 
v-au dat din nou afa'ă pe toţi. Şi pe u'mă de ce nu v-am adus 
acasă astă-sea'ă ca să vă cei'te. Şi p-u'mă se va 'epezi la 
mine ca un uliu la o v'abie, şip-u'mă o să spună că toate 
astea sunt din cauza mea. Dacă nu mă luaţi la domnu' 
Wynde', am să stau în pădu'e toată noaptea şi poate am să 
fiu p'ins de pat'ule fiindcă-mi place de o mie de o'i mai mult 
să fiu p'ins de pat'ule decât de doamna Beatiice când e 
supă'ată. 

Gemenii se uitau la negru, încurcaţi şi indignaţi. 

— E în stare să se lase prins de-o patrulă şi mama va râde 
săptămâni întregi. Zău, negrii sunt prea plicticoşi. Cred că 
aboliţioniştii au dreptate. 

— Nu e drept să-l expunem pe Jeems la o scenă pe care 
noi vrem s-o evităm. Va trebui să-l luăm cu noi. Dar, ascultă- 
mă, negru idiot şi obraznic, dacă o să-ţi dai aere cu negrii 
lui Wynder şi dacă-i laşi să înţeleagă că noi nu mâncăm 
decât pui fripţi şi şuncă, în timp ce ei nu au altceva decât 


iepure şi oposum, te. te voi spune mamei. Şi pe urmă n-o să 
mai mergi la război cu noi. 

— Ae'e! Să-mi dau ae'e faţă de nişte p'ăpădiţi de negii ca 
ei? Nici o g'ijă. Sunt bine-c'escut. Doamna Beat'ice m-a 
învăţat bunele manie'e ca şi pe dumneavoast'ă! 

— N-a prea avut mult succes cu niciunul din noi trei, 
adăugă Stuart. Hai, la drum! 

Dădu pinteni calului şi-l făcu să sară fără greutate peste 
gardul care înconjura ogoarele lui Gerald O'Hara. Calul lui 
Brent sări şi el, urmat apoi de al lui Jeems, care se ţinea 
agăţat de coamă şi de şa. Lui Jeems nu-i plăcea să sară 
peste garduri, dar sărise şi mai înalte decât acesta ca să-şi 
poată urma stăpânii. 

Se lăsa noaptea. Pe când treceau printre brazdele 
roşietice şi coborau valea spre râu, Brent strigă fratelui 
său: 

— Ascultă, Stu. N-ai impresia că Scarlett ar fi trebuit să ne 
poftească la masă? 

— Asta-i şi părerea mea, strigă Stuart la rândul său. De ce 
crezi că. 

Capitolul II. 

După ce gemenii Tarleton o lăsară pe Scarlett pe veranda 
de la Tara şi când zgomotul galopului cailor încetă, fata se 
întoarse la scaunul ei, ca o somnambulă. Faţa îi era 
împietrită, iar gura, fiindcă se silise să râdă ca să-i 
împiedice pe gemeni să-i descopere secretul, o durea. Se 
aşeză cu un aer obosit şi-şi aduse un picior sub ea. Inima îi 
era plină de atâta suferinţă, încât avu impresia că se va 
sparge. Bătea cu lovituri mici, neregulate. Mâinile îi erau 
reci şi avea senzaţia iminenţei unei mari nenorociri. Pe 
chipul ei se citeau durere şi nedumerire, încurcătura unui 
copil răsfăţat care a făcut întotdeauna tot ce-a vrut şi care 
acum, pentru prima oară, se luptă cu neplăcerile vieţii. 

Ashley să se căsătorească cu Melanie Hamilton! 

Nu putea fi adevărat! Gemenii se înşelaseră. Iar o 
păcăliseră. Ashley n-o putea iubi pe Melanie! Nimeni n-ar 


putea iubi o fiinţă atât de mică şi de ştearsă ca Melanie! 
Scarlett îşi aminti cu dispreţ de trupul subţire şi copilăresc 
al Melaniei, de faţa ei serioasă şi atât de lipsită de farmec, 
încât era aproape urâtă. Şi Ashley n-o mai văzuse de luni de 
zile. Nu se dusese mai mult decât de două ori la Atlanta, de 
la recepţia pe care o dăduse anul trecut la Doisprezece 
Stejari. Nu, Ashley n-o putea iubi pe Melanie, fiindcă. Oh! 
nu se putea înşela. fiindcă pe ea o iubea! Pe ea! Scarlett era 
singura femeie pe care o iubea, o ştia precis! 

Scarlett auzi pe Mammy călcând greu prin hol, făcând să 
se cutremure podeaua. Repede îşi îndreptă piciorul şi 
încercă să dea feţei ei o expresie mai calmă. Nu era bine ca 
Mammy să bănuiască măcar că se întâmplase ceva rău. 
Mammy socotea că cei din familia O'Hara îi aparţineau trup 
şi suflet, că secretele lor erau secretele ei. Cea mai mică 
bănuială de mister ajungea ca s-o hotărască să pornească la 
vânătoare cu încăpăţânarea unui copoi. Scarlett ştia din 
experienţă că, dacă curiozitatea lui Mammy nu era 
satisfăcută îndată, va începe să discute problema cu Ellen, 
şi atunci Scarlett va fi silită să povestească totul mamei sale 
sau să născocească vreo minciună plauzibilă. 

Mammy ieşi din hol. Era o bătrână foarte grasă, cu ochi 
mici şi vicleni ca de elefant. De tip african pur, era de un 
negru strălucitor. Credincioasă familiei O'Hara până la 
ultima picătură de sânge, îi ştiau de frică toţi ceilalţi 
servitori. Mammy era negresă, dar principiile şi mândria ei 
erau asemenea sau chiar le depăşeau pe ale stăpânilor ei. 
Fusese crescută în dormitorul Solangei Robillard, mama lui 
Ellen O'Hara, o franţuzoaică rafinată, rece şi mândră, care 
nu cruța nici pe copiii ei, nici pe servitori de o pedeapsă 
meritată pentru orice încălcare a etichetei. Mammy o 
crescuse pe Ellen şi plecase din Savannah împreună cu ea 
când Ellen se măritase şi venise la Tara. Pe cei pe care îi 
iubea, Mammy îi certa şi, cum pe Scarlett o iubea nespus şi 
se mândrea cu ea tot atât de mult, aproape nu mai 
contenea mustrând-o. 


— Au plecat domnii? De ce nu i-ai 'ugat să 'ămână la masă, 
domnişoa'ă Sca'lett? l-am spus lu' Po'ck să pună două 
tacâmu'i în plus. Ce fel de manie'e sunt astea? 

— M-am săturat să-i tot aud vorbind de război şi n-aş mai 
fi putut să-i ascult şi în timpul cinei, mai ales că tata le-ar fi 
cântat în strună şi ar fi început să strige contra domnului 
Lincoln. 

— Ai manie'e de ţă'an, cu toată silinţa pe ca'e ne-am dat-o, 
domnişoa'a Ellen şi cu mine. Şi cum se face că eşti fără şal, 
acum când începe 'ăcoarea nopţii? Ţi-am spus de o mie de 
O'i că ai să te îmbolnăveşti de figuri când stai afa'ă sea'a fă'ă 
nimic pe umei'i. Int'ă în casă, domnişoa'ă Sca'lett! 

Scarlett se întoarse cu o încetineală studiată. Era fericită 
că Mammy fusese prea ocupată cu chestiunea şalului ca să-i 
observe faţa. 

— Nu, vreau să stau aici să văd asfinţitul. E aşa de frumos. 
Du-te repede şi adu-mi şalul. Te rog, Mammy, am să stau 
aici până la întoarcerea tatei. 

— După glas, pa'că ai şi căpătat gutu'ai, zise Mammy pe 
un ton bănuitor. 

— Nu, răspunse Scarlett nerăbdătoare. Du-te de-mi adu 
şalul! 

Mammy reintră în hol şi Scarlett o auzi strigând unei 
servitoare care se afla la etajul întâi: 

— 'osa, zvâ'le-mi şalul domnişoa'ei Sca'lett! 

Apoi, mai tare: 

— Bună de nimic, neg'esă scâ'boasă! Nu-i niciodată unde e 
nevoie de ea. Acum t'ebuie să mă sui chia' eu! 

Scarlett auzi scara gemând şi se sculă în picioare încetişor. 
Când va reveni, Mammy va reîncepe să-i facă morală pentru 
lipsa ei de ospitalitate şi Scarlett simţi că nu va putea să 
îndure o discuţie pe o chestiune atât de măruntă, când eii 
se frângea inima de durere. Stând în picioare, neştiind ce 
să facă, întrebându-se unde s-ar putea ascunde până când 
durerea i se va potoli puţin, avu o idee care-i aduse o slabă 
rază de nădejde. În după-amiaza aceea tatăl ei se dusese la 


Doisprezece Stejari, plantaţia Wilkes-ilor, pentru a cumpăra 
pe Dilcey, soţia valetului său, Pork. Dilcey era menajeră şi 
moaşă la Doisprezece Stejari şi de la nuntă, care avusese 
loc acum şase luni, Pork nu încetase zi şi noapte să-şi piseze 
stăpânul s-o cumpere pe Dilcey, pentru ca perechea să nu 
fie despărțită. În după-amiaza aceea Gerald, nemaiputând 
răbda, plecase s-o cumpere pe Dilcey. 

"Fără îndoială, papa va şti dacă povestea asta îngrozitoare 
e adevărată. Chiar dacă n-a auzit nimic precis, poate că a 
observat ceva, a văzut o oarecare frământare în familia 
Wilkes. Dacă izbutesc să-l văd singură înainte de masă, 
poate că voi şti adevărul, poate voi afla că n-a fost decât o 
glumă răutăcioasă a gemenilor." 

Era ora la care Gerald trebuia să se întoarcă şi, dacă 
Scarlett voia să vorbească singură cu el, n-avea altceva de 
făcut decât să-i iasă înainte, acolo unde aleea dădea în 
drum. Cobori încet treptele verandei, având grijă să 
privească în urmă spre a vedea dacă Mammy n-o observa 
de la una din ferestrele de la etaj. Văzând că faţa mare şi 
neagră a lui Mammy şi capul ei înfăşurat într-un tulpan alb 
ca zăpada nu se ascundeau după perdelele vreunei 
ferestre, îşi ridică plină de curaj fusta înflorată şi o zbughi 
spre alee, cât de repede îi îngăduiau sandalele strâns legate 
cu panglici. 

De fiecare parte a aleii aşternute cu pietriş, cedrii de 
culoare închisă îşi uneau ramurile, transformând lunga alee 
într-un tunel întunecos. Îndată ce Scarlett intră sub 
ramurile noduroase ale cedrilor, socoti că nu mai putea fi 
văzută din casă şi-şi încetini pasul. Sufla greu, corsetul ei 
fiind prea strâns ca să-i îngăduie să fugă, dar continuă să 
meargă cât putu de repede. În curând ajunse la capătul 
aleii, în drumul mare; totuşi, nu se opri înainte de a fi 
depăşit un cot care punea câţiva pomi între ea şi casă. 

Cu obrajii îmbujoraţi şi gâfâind se aşeză pe un trunchi de 
copac, aşteptându-l pe tatăl ei. 


Tatăl ei ar fi trebuit să fie acum acasă, dar lui Scarlett îi 
păru bine că întârzia. Va avea astfel timpul să-şi recapete 
răsuflarea şi să-şi schimbe expresia feţei, pentru ca tatăl ei 
să nu bănuiască nimic. În fiecare clipă credea că aude 
galopul calului şi că-l vede urcând dealul nebuneşte, cum 
făcea întotdeauna. Dar minutele treceau şi Gerald nu mai 
venea. Scarlett cercetă drumul ca să-l vadă. Inima începu 
din nou s-o doară. "Nu poate să fie adevărat!" gândi ea. "De 
ce nu vine odată?" 

Ochii ei urmăreau drumul sinuos, roşu ca sângele de pe 
urma ploii din dimineaţa aceea. Îl urmări în minte cum 
cobora dealul până la apele domoale ale râului Flint, cum 
trecea prin valea mlăştinoasă şi apoi urca un alt deal spre 
Doisprezece Stejari, unde stătea Ashley. Drumul acesta nu 
mai însemna nimic altceva acum. Era numai drumul care 
ducea la Ashley, la locuinţa frumoasă cu coloane albe, care 
domina dealul ca un templu grec. 

"O, Ashley, Ashley!" gândi ea şi inima-i începu să bată mai 
repede. 

Uită pentru moment senzaţia dureroasă de mirare şi de 
deznădejde care o stăpânea de când Tarleton-ii îi spuseseră 
secretul, şi în locul ei începu s-o cuprindă febra care o 
mistuia de doi ani. 1 se părea curios acum că, pe vremea 
când era copilă, Ashley nu o atrăgea deloc. În copilăria ei 
Ashley venea mereu pe la ei, însă nu se gândise niciodată la 
el. Dar din ziua când, cu doi ani în urmă, Ashley, întors din 
marea lui călătorie de trei ani în Europa, venise în vizită la 
Tara, îl iubise. 

Era pe verandă şi el urcase călare de-a lungul aleii. Purta 
haine dintr-o stofă subţire, cenuşie. Lavaliera neagră scotea 
minunat în evidenţă cămaşa cu garnitură de dantelă. Chiar 
acum Scarlett putea să-şi reamintească toate amănuntele 
îmbrăcă minţii lui, cizmele atât de strălucitoare, cameea cu 
cap de meduză înfiptă în cravată, panamaua mare pe care o 
scosese de îndată ce o zărise. Descălecase şi-şi zvârlise 
frâul unui negru mititel. Se oprise s-o privească. Ochii lui 


cenuşii şi visători surâdeau şi soarele juca atât de luminos 
în părul lui blond, că părea o coroană de argint strălucitor. 
Şi spusese: "Ce mare te-ai făcut, Scarlett!" Şi urcând scara 
cu un pas uşor, îi sărutase mâna. Şi glasul lui! Nu va uita 
niciodată tresărirea inimii ei când îl auzise. Parcă auzea 
pentru prima oară glasul acesta tărăgănat, sonor şi 
muzical. 

Din clipa aceea îl dorise tot atât de firesc şi fără să-şi dea 
seama, cum dorea hrană, cai de călărit şi un pat moale. 

Doi ani de zile o întovărăşise prin comitat, la baluri, la 
petreceri unde se mânca peşte fript, la picnicuri, la serbări. 
N-o vedea niciodată atât de des ca fraţii Tarleton, sau Cade 
Calvert; nu era niciodată atât de insistent ca cei mai tineri 
dintre Fontaine-i, dar nu trecea săptămână fără să facă o 
vizită la Tara. 

Era adevărat, nu-i făcuse niciodată curte, ochii lui cenuşii 
n-avuseseră niciodată lumina aceea caldă pe care Scarlett o 
cunoştea atât de bine la ceilalţi bărbaţi. Şi totuşi. totuşi. ştia 
că o iubea. Nu se putea înşela. Instinctul, mai puternic 
decât raţiunea şi experienţa ei, îi spuneau că o iubea. Prea 
des văzuse cum i se însufleţea privirea când o aţintea 
asupra ei, plină de o tristeţe şi de o duioşie care o 
nedumereau. Da, ştia că o iubea. De ce nu i-o spusese? Nu 
putea să înţeleagă. Dar erau atâtea lucruri la el pe care nu 
le înţelegea! 

Era întotdeauna politicos, dar rezervat şi distant. Nimeni 
nu putea şti ce gândea, Scarlett mai puţin ca oricine, într-o 
regiune unde fiecare ştia ce gândea vecinul său, aproape în 
acelaşi timp cu el, rezerva lui Ashley era exasperantă. Nu 
rămânea deloc în urma celorlalţi tineri în tot ceea ce privea 
distracţiile obişnuite ale comitatului. Vâna, juca jocuri de 
noroc, dansa, discuta politică şi era cel mai bun călăreț, dar 
se deosebea de toţi ceilalţi prin faptul că aceste lucruri nu 
erau pentru el scopul vieţii. Şi era singurul care se interesa 
de cărţi, de muzică şi îi plăcea să scrie poezii. 


O, de ce era atât de frumos şi de blond? O plictisea de 
moarte conversaţia lui despre Europa, despre cărţi, şi 
muzică, şi poezie, şi lucruri care nu o interesau câtuşi de 
puţin, şi totuşi cât era de atrăgător! 

Noapte după noapte, când Scarlett se ducea să se culce, 
după ce şezuse lângă el în penumbra verandei, se zvârcolea 
în pat ceasuri întregi şi se mângâia numai la gândul că-i va 
cere mâna la vizita următoare. Dar vizita următoare venea, 
trecea şi nu aducea nimic. nimic, în afară de o creştere a 
febrei care o mistuia pe Scarlett. 

Îl iubea, îl dorea şi nu-l înţelegea. Naturală, simplă ca 
vântul care sufla asupra Tarei, ca râul galben care şerpuia 
pe plantație nu va fi în stare niciodată să înţeleagă ceva 
complex. Şi acum, pentru prima oară în viaţa ei, se găsea în 
faţa unei firi complexe. 

Fiindcă Ashley se trăgea dintr-o familie care-şi petrecea 
timpul liber gândind, nu făptuind, urmărind vise 
strălucitoare fără legătură cu realitatea. Ashley se mişca 
într-o lume interioară, mult mai frumoasă ca Georgia, şi 
revenea la realitate cu greu. Privea oamenii ca spectator, 
fără să-i iubească sau să-i urască. Privea viaţa fără 
entuziasm şi fără tristeţe. Lua lumea şi locul pe care elîl 
deţinea în ea aşa cum erau şi, ridicând din umeri, revenea 
la muzica lui, şi la cărţile lui, şi la lumea lui mai bună. 

Scarlett nu-şi dădea seama cum reuşise să o atragă, când 
felul lui de a fi era atât de deosebit de al ei. Misterul care-l 
învăluia îi aţâţase curiozitatea, ca o uşă care n-are nici 
cheie, nici broască. Felul lui de a fi, din care nu înţelegea 
nimic, nu făcea decât să-i mărească dragostea pentru el, iar 
atenţiile lui bizare, reticenţele lui nu serveau decât să-i 
sporească hotărârea de a-l cuceri. Nu se îndoise niciodată 
că într-o zi o va cere în căsătorie. Era prea tânără şi prea 
răsfăţată ca să fi cunoscut vreodată o înfrângere. Şi acum, 
ca o lovitură de trăsnet, aflase vestea îngrozitoare. Ashley s- 
o ia pe Melanie! Nu putea fi adevărat! 


Nu mai departe decât săptămâna trecută, în timp ce 
reveneau în amurg călare de la Fairhill, îi spusese: 
"Scarlett, am ceva atât de important să-ţi spun, încât nu ştiu 
cum să mă exprim." 

Ea plecase modest ochii în jos, inima începuse să-i bată de 
bucurie, credea că momentul fericit sosise. Apoi Ashley 
spusese: "Nu acum! Aproape că am ajuns, n-avem timp! O, 
Scarlett, ce laş sunt!" Şi dând pinteni calului, urcaseră în 
galop dealul de la Tara. 

Aşezată pe trunchiul de copac, Scarlett se gândea la 
cuvintele acelea care o făcuseră atât de fericită, şi deodată 
luară un alt sens, o semnificaţie îngrozitoare. Dacă voise să- 
i vestească logodna lui? 

"O, de-ar veni odată papa!" Nu mai putea îndura 
nesiguranța. Îşi plimbă din nou privirea de-a lungul 
drumului şi din nou fu dezamăgită. 

Soarele dispăruse şi lumina roşie care cuprindea 
marginea lumii devenea trandafirie. Deasupra, cerul îşi 
schimba încet culoarea, din azuriu într-un albastru-cenuşiu, 
ca oul de prihor, şi liniştea nepământească a asfinţitului de 
ţară se întindea pe nesimţite în jurul ei. Văluri de umbră 
lunecau pe câmpie. Brazdele roşii şi rana roşie a drumului 
îşi pierdeau magia culorii lor sângerânde şi nu erau decât 
fâşii de pământ negru. De cealaltă parte a drumului, pe 
păşune, caii, catârii şi vacile stăteau nemişcate, cu capul 
peste gard, aşteptând să fie duşi la grajd şi la hrană. 
Dobitoacelor nu le plăcea culoarea întunecată a pădurii 
care mărginea păşunea şi, când se uitau la Scarlett, 
urechile le tresăreau ca şi când tovărăşia unei fiinţe 
omeneşti le-ar fi fost plăcută. 

În penumbra stranie, pinii mari de pe malul mlăştinos al 
râului, de un verde atât de cald în plin soare, se înălţau 
întunecaţi spre cerul albastru, ca un şir nepătruns de uriaşi 
negri ascunzând apa galbenă şi înceată care curgea la 
picioarele lor. Pe deal, dominând celălalt mal, înaltele 
hornuri albe ale domeniului Wilkes-ilor se estompau puţin 


câte puţin în întunecimea stejarilor deşi, plantați jur- 
împrejur, şi numai micile puncte luminoase ale lămpilor 
aşezate pe mese arătau că acolo, departe, se găsea o casă. 
Călduţ şi umed, un suflu primăvăratic aducea spre Scarlett 
parfumul jilav al pământului proaspăt arat şi al tuturor 
plantelor verzi şi proaspete care tocmai răsăreau. 

Asfinţitul soarelui, primăvara, toată această verdeață şi 
această primenire nu erau o minune pentru Scarlett. Le 
accepta frumuseţea fără să le dea mai multă atenţie decât 
aerului pe care-l respira sau apei pe care o bea, căci pentru 
ea nu exista frumuseţe decât în chipuri de femei, în cai, 
rochii de mătase sau lucruri tot atât de palpabile. Totuşi, 
penumbra liniştită care înconjura ogoarele bine întreţinute 
ale Tarei aduse oarecare linişte sufletului ei tulburat. Fără 
să-şi dea seama, îi era drag acest pământ, cum îi era drag 
chipul mamei ei sub lampă, seara, la ora rugăciunii. 

Gerald nu se zărea încă pe drumul pustiu şi şerpuitor. 
Dacă va fi silită să mai aştepte, Mammy nu va întârzia să 
vină s-o caute şi s-o silească să se întoarcă acasă, certând-o. 
Dar, tocmai când se uita mai atentă la drumul ce se 
întuneca, deosebi zgomot de copite în josul păşunii şi văzu 
cum caii şi vacile speriate se dădeau la o parte. Gerald 
O'Hara, tăind peste câmp, revenea acasă în galop. 

Urca dealul pe calul său de vânătoare, cu trupul masiv şi 
picioarele fine. De departe l-ai fi putut lua drept un băiat 
tânăr cocoţat pe un cal prea mare pentru el. Părul lui lung 
şi alb flutura în vânt. Îşi îndemna calul cu cravaşa şi 
strigăte. 

Deşi preocupată de grijile ei, Scarlett îşi urmări tatăl cu o 
mândrie duioasă, căci Gerald era excelent călăreț. 

"Mă întreb de ce vrea să sară întotdeauna gardurile când 
e puţin băut", se gândi ea. "Mai ales după căzătura de anul 
trecut, chiar aici, când şi-a fracturat genunchiul. S-ar fi 
putut crede că lecţia îi folosise. Mai ales că i-a jurat mamei 
să nu mai sară niciodată." 


Scarlett nu se temea deloc de tatăl ei şi se simţea mai 
aproape de el decât de surorile ei. Să sară gardurile şi să 
ascundă asta de soţia lui îi dădeau lui Gerald un sentiment 
de mândrie tinerească şi de plăcere vinovată, care se 
asemăna cu aceea pe care o resimțea fiică-sa înşelând-o pe 
Mammy. Scarlett se ridică spre a-l vedea mai bine. 

Calul ajunse la gard, îşi luă avânt şi sări cu uşurinţa unei 
păsări. Călărețul scotea strigăte de entuziasm, bătea aerul 
cu cravaşa şi părul alb flutura în urma lui. Gerald nu-şi văzu 
fiica în umbra copacilor. Se opri în drum şi începu să 
mângâie gâtul calului. 

— Nu sunt doi ca tine în comitat, şi chiar în tot statul! 
declară el mândru calului său, cu accentul irlandez care nu- 
| părăsise, deşi era de treizeci şi nouă de ani în America. 

Apoi îşi netezi grăbit părul, îşi aşeză cămaşa şi-şi potrivi 
cravata care alunecase până după ureche. Scarlett ştia că 
tatăl ei se grăbea să-şi îndrepte ţinuta, spre a apare în faţa 
soţiei sale ca un domn ce revine liniştit acasă după ce a 
făcut o vizită unui vecin. Ştia de asemenea că-l va găsi în 
cea mai bună dispoziţie, astfel că-l va putea descoase fără 
să-şi trădeze adevăratele motive. 

Izbucni în râs şi, aşa cum nădăjduia, Gerald tresări. Atunci 
o recunoscu, şi pe faţa lui rumenă apăru o expresie pe 
jumătate ruşinată, pe jumătate sfidătoare. Cobori de pe cal 
cu oarecare greutate, căci genunchiul îi era ţeapăn şi, 
trecând hăţurile în jurul braţului, se îndreptă spre fiica sa, 
şchiopătând. 

— Aşa, domnişoară, zise el ciupind-o de obraz, mă spionezi 
şi, ca şi sora ta Suellen săptămâna trecută, ai să mă pârăşti 
mamei tale? 

În glasul lui de bas, cam răguşit, se simţea indignare dar şi 
dorinţă de alintare. Spre a-şi necăji tatăl, Scarlett plescăi 
din limbă şi, în acelaşi timp, întinse mâna ca să-i îndrepte 
cravata. Simţi răsuflarea lui Gerald mirosind puternic a 
whisky, amestecat cu un uşor iz de mentă. Mirosea şi a 
tutun, a pielărie bine unsă şi a cal, şi Scarlett lega 


întotdeauna aceste mirosuri de tatăl ei şi, din instinct, îi 
plăceau şi la alţi bărbaţi, 

— Nu, tată, nu pârăsc ca Suellen, îl linişti ea, dându-se 
înapoi ca să-i inspecteze ţinuta cu un aer priceput. 

Gerald era un bărbat scund. N-avea mai mult de un metru 
şaizeci şi cinci, dar era atât de robust şi avea ceafa atât de 
lată, încât cei ce nu-l cunoşteau îl luau, când stătea jos, 
drept mult mai înalt decât era. Corpul lui masiv era susţinut 
de două picioare scurte şi puternice, întotdeauna încălţate 
în cizme din pielea cea mai fină şi întotdeauna răscăcărate 
ca picioarele unui băieţel fudul. Cei mai mulţi dintre 
oamenii mici de statură care se iau în serios sunt puţin 
ridicoli; în curtea găinilor însă cocoşul mic dar îndesat e 
respectat, şi acelaşi lucru se petrecea şi cu Gerald. Nimeni 
n-ar fi avut îndrăzneala să gândească că Gerald O'Hara era 
un personaj mic şi caraghios. 

Avea şaizeci de ani, părul cârlionţat îi era alb-argintiu, dar 
faţa inteligentă n-avea nici o zbârcitură şi ochii mici, 
albaştri şi duri, exprimau nepăsătoarea tinereţe a unei 
fiinţe care nu se plecase niciodată asupra unei probleme 
mai complicate decât aceea de a şti câte cărţi trebuia să 
schimbi la pocher. În lungul şi-n latul patriei sale, pe care o 
părăsise de mult, ar fi fost greu să întâlneşti o faţă mai 
specific irlandeză ca a lui, rotundă, rumenă, cu nasul mic, 
cu gura largă şi agresivă. 

Deşi părea iute la mânie, Gerald O'Hara avea inimă bună. 
Nu putea îndura să vadă un sclav amărât în urma unei 
observaţii, oricât ar fi fost de meritată; nici să audă 
miorlăind o pisicuţă, sau plângând un copil; dar nu putea 
suferi ca lumea să-i cunoască această slăbiciune. Nu-şi 
dădea seama că toţi cei ce-l întâlneau descopereau 
bunătatea inimii lui după cinci minute; şi amorul său 
propriu ar fi fost rănit dacă ar fi ştiut-o, fiindcă îi plăcea să 
creadă că, atunci când dădea ordine urlând cât îl ţinea 
gura, toţi tremurau şi-i dădeau ascultare. Nu-i venise 
niciodată în minte că singura voce de care asculta toată 


lumea pe plantație era glasul dulce al lui Ellen. Gerald nu 
va afla niciodată acest secret, deoarece, începând cu Ellen 
şi sfârşind cu cel mai mărginit dintre argaţi, toată lumea 
conspira tacit şi binevoitor să-l facă să creadă că vorba lui 
avea putere de lege. 

Scarlett era încă şi mai puţin impresionată decât alţii de 
accesele lui de furie şi de strigătele lui. Era cea mai mare 
dintre copiii săi şi acum, când Gerald ştia că nu va mai avea 
fiica să înlocuiască pe cei trei care odihneau în cimitirul 
familiei, se obişnuise să se poarte cu ea ca şi cu un bărbat, 
ceea ce-i plăcea fetei foarte mult. Semăna mai mult cu tatăl 
ei decât surorile mai mici. Carreen, care fusese botezată cu 
numele de Caroline Irene, era plăpândă şi visătoare, iar 
Suellen, botezată Susan Elinor, se fudulea cu eleganța şi cu 
ţinuta ei distinsă. 

În afară de asta, Scarlett şi tatăl ei erau legaţi între ei 
printr-un pact al tăcerii. Dacă Gerald o surprindea sărind 
un gard în loc să facă o jumătate de milă ca să găsească o 
poartă, sau dacă o găsea pe verandă la o oră nepotrivită 
alături de un adorator, o certa el, dar nu spunea nimic lui 
Ellen sau lui Mammy. Şi când Scarlett îl descoperea sărind 
peste garduri, cu toată promisiunea solemnă făcută soţiei 
sale, sau când datorită bârfelilor comitatului afla suma 
exactă a pierderilor lui la pocher, nu făcea nici o aluzie la 
masă, cum obişnuia Suellen cu nevinovată şiretenie. 
Scarlett şi tatăl ei îşi spuneau că, lăsând asemenea lucruri 
să ajungă la urechile lui Ellen, n-ar fi făcut decât s-o 
îndurereze, şi pentru nimic în lume n-ar fi vrut una ca asta. 

În lumina amurgului Scarlett îşi privi tatăl şi, fără să ştie 
de ce, fu îmbărbătată de prezenţa lui. Era în el ceva 
primitiv, aspru şi plin de viaţă care-i plăcea. Dar fiind lipsită 
de orice spirit analitic, nu-şi dădea seama că asta se 
întâmpla fiindcă şi ea avea, într-o oarecare măsură, aceleaşi 
însuşiri, cu toate sforţările făcute timp de şaisprezece ani 
de Ellen şi de Mammy ca să le înăbugşe. 


— Acum arâţi foarte bine, zise ea, şi nu cred să bănuiască 
nimeni că te-ai ţinut de prostii, dacă nu te lauzi singur. Dar 
am impresia că, după ce ţi-ai fracturat genunchiul anul 
trecut sărind acelaşi gard. 

— Ei aş! Să fiu al naibii dacă am să permit ca fiica mea să- 
mi dicteze ce să sar şi ce să nu sar! strigă el ciupind-o din 
nou de obraz. Dacă-mi frâng gâtul, mă priveşte. De altfel, 
domnişoară, ce cauţi aici fără şal? 

Dându-şi seama că recurgea la manevrele obişnuite ca să 
scape de o conversaţie neplăcută, Scarlett îşi trecu braţul 
sub braţul lui şi spuse: 

— Te aşteptam. Nu ştiam că ai să întârzii atât. Voiam să te 
întreb numai dacă ai cumpărat-o pe Dilcey. 

— Desigur că am cumpărat-o, pe un preţ care m-a ruinat. 
Am cumpărat-o şi pe ea, şi pe fetiţa ei Prissy. John Wilkes 
voia să mi le dăruiască, dar nu vreau să se spună că Gerald 
O'Hara profită de prietenii lui ca să facă afaceri. L-am silit 
să primească trei mii pentru amândouă. 

— Pentru Dumnezeu, papa! Trei mii de dolari! Şi nu era 
nevoie s-o cumperi şi pe Prissy! 

— Ia te uită, domnule! Am ajuns să fiu judecat de fiicele 
mele! strigă Gerald, pompos. Prissy e o fată simpatică. 

— O cunosc. E tot atât de şireată pe cât e de proastă, i-o 
tăie Scarlett, deloc speriată de strigătele lui. Şi singurul 
motiv pentru care ai cumpărat-o e fiindcă te-a rugat Dilcey. 

Gerald păru încurcat şi dezamăgit. Asta se întâmpla 
întotdeauna când îl prindeai cu o dovadă de bunătate şi 
Scarlett nu se sfii să râdă de naivitatea lui. 

— Şi dacă ar fi aşa, ce ai de spus? La ce buri s-o fi 
cumpărat pe Dilcey fără copil? Ca să-şi piardă vremea 
jelindu-se? N-am să mai îngădui niciodată ca un negru de-al 
meu să-şi ia nevastă de pe altă plantație. Costă prea scump. 
Hai, pisicuţo, hai acasă să mâncăm. 

Umbra serii se lăsase din ce în ce mai deasă, ultimul reflex 
verzui se ştersese de pe cer şi atmosfera îmbălsămată a 
primăverii se răcorea uşor. Dar Scarlett zăbovea. Se 


întreba cum să aducă vorba despre Ashley, fără ca Gerald 
să bănuiască ceva. Era greu, căci Scarlett nu era câtuşi de 
puţin abilă şi Gerald îi semăna atât de mult, încât reuşea 
întotdeauna să-i ghicească subterfugiile transparente, după 
cum şi ea i le ghicea pe ale lui. Şi rareori o făcea cu tact. 

— Ce mai e nou pe ia Doisprezece Stejari? 

— Ca de obicei. Cade Calvert era acolo şi, după ce am 
terminat cumpărarea lui Dilcey, am mers cu toţii şi ne-am 
aşezat pe verandă să bem grog. Cade abia a sosit din 
Atlanta. Toată lumea şi-a pierdut capul acolo, nu se vorbeşte 
decât de război şi. 

Scarlett oftă. Dacă Gerald începea să vorbească despre 
război şi despre secesiune, avea să vorbească ceasuri 
întregi. De aceea îndreptă brusc conversaţia în altă 
direcţie. 

— S-a vorbit de picnicul de mâine? 

— A, da, într-adevăr, s-a vorbit. Domnişoara nu-ştiu-cum-o- 
cheamă, mititica aceea drăguță care a fost aici anul trecut, 
Ştii, vara lui Ashley - a, da, domnişoara Melanie Hamilton - 
a sosit cu fratele ei din Atlanta şi. 

— A, a şi sosit?! 

— Da, o fetiţă foarte drăguță, foarte liniştită. N-are păreri 
personale. Aşa trebuie să fie o femeie. Hai, vino, fata mea, 
nu te lăsa rugată. Maică-ta ne caută, probabil. 

Inima lui Scarlett se strânse la această veste. Nădăjduise 
totuşi că ceva o va fi reţinut pe Melanie Hamilton la Atlanta 
de unde n-ar fi trebuit să plece şi, văzând că însuşi tatăl ei 
aprecia caracterul blând şi liniştit al Melaniei, atât de 
deosebit de-al ei, se hotări să dea cărţile pe faţă. 

— Era şi Ashley acolo? 

— Da. 

Gerald lăsă braţul fiicei sale, se întoarse spre ea şi o privi 
drept în ochi. 

— Dacă pentru asta ai venit în întâmpinarea mea, de ce n- 
ai spus-o în loc s-o iei pe atât de departe? 


Scarlett nu găsi nimic de răspuns. Simţi cum i se înroşesc 
obrajii de ciudă. 

— Hai, vorbeşte. 

Dar tot nu putu să spună nimic. Ar fi vrut să poată să-l 
zgâlţâie pe tatăl ei şi să-i poruncească să tacă. 

— Era şi el acolo, şi surorile lui m-au întrebat de tine 
foarte amabil. Mi-au spus că nădăjduiesc toţi că nimic nu te 
va împiedica să vii mâine la picnic. Şi garantez eu că aşa e, 
adăugă Gerald cu şiretenie. Spune-mi, fetiţo, ce e între tine 
şi Ashley? 

— Nimic, răspunse Scarlett trăgându-l de braţ. Hai acasă, 
tată! 

— Acuma, tu vrei să te întorci acasă. Ei bine, nu mă mişc 
de aici înainte de a înţelege ce se petrece cu tine. Într- 
adevăr, îmi amintesc că ai fost cam bizară în timpul din 
urmă. le-a făcut să crezi că ţine la tine? '[e-a cerut în 
căsătorie? 

— Nu, zise ea scurt. 

— Şi nici nu te va cere. 

Pe Scarlett o cuprinse furia, dar Gerald o linişti cu un gest. 

— Ţine-ţi gura, fetiţo! John Wilkes mi-a spus adineauri, 
făgăduindu-i că voi păstra secretul, că Ashley o va lua pe 
domnişoara Melanie. Logodna va fi anunţată mâine. 

Scarlett dădu drumul braţului lui. 

Aşadar, era adevărat! Durerea îi străpunse inima tot atât 
de crud ca şi cum ar fi fost muşcată de colții unei fiare. Cu 
toată durerea, zări ochii tatălui aţintiţi asupra ei, puţin 
îndurerat, puţin plictisit de a se găsi în faţa unei probleme 
pe care nu era în stare s-o rezolve. O iubea pe Scarlett, dar 
nu-i era prea plăcut să fie silit să rezolve problemele ei 
copilăreşti. Ellen avea răspuns la toate. Scarlett ar fi trebuit 
să-i încredinţeze ei necazurile. 

— Aşadar, te-ai dat în spectacol? Ne-ai dat pe toţi în 
spectacol! răcni el, forţându-şi vocea ca întotdeauna când 
era emoţionat. Ai alergat după un bărbat care nu te iubea, 
când puteai să alegi pe cel mai bine din comitat? 


Supărarea şi mândria rănită goniră din inima lui Scarlett o 
parte din durere. 

— N-am alergat după el. Mă. mă surprinde, asta-i tot. 

— Minţi, zise Gerald şi, aplecându-se spre faţa ei 
îndurerată, adăugă într-un brusc elan de duioşie: îmi pare 
rău, fetiţa mea. Dar, la urma urmei, nu eşti decât un copil şi 
mai sunt o mulţime de alţi tineri. 

— Mama n-avea decât cindsprezece ani când te-a luat, şi 
eu am şaisprezece, zise Scarlett cu vocea stinsă. 

— Maică-ta nu-ţi seamănă. N-a fost niciodată nestatornică, 
aşa cum eşti tu. Hai, fetiţo, lasă necazurile. Te voi lua 
săptămâna viitoare la Charleston s-o vezi pe mătuşa Eulalie 
şi, cu toată frământarea de acolo din cauza fortului Sumter, 
îl vei uita pe Ashley în opt zile. 

"Mă ia drept un copil", gândi Scarlett, neputând vorbi de 
durere şi de furie. "Îşi închipuie că n-are decât să-mi arate o 
jucărie nouă ca să uit lovitura primită." 

— Hai, nu te uita la mine atât de amenințătoare, o sfătui 
Gerald. Dacă ai avea un dram de bun-simţ, te-ai fi măritat 
demult cu Stuart sau Brent Tarleton. Gândeşte-te la asta, 
fata mea. Mărită-te cu unul din gemeni şi plantațiile se vor 
uni, iar Jim Tarleton şi cu mine îţi vom construi o casă 
frumoasă acolo unde pământurile se ating, în pădurea 
aceea mare de pini şi. 

— Sfârşeşte odată! Nu mă mai trata ca pe un copil! strigă 
Scarlett. Nu vreau să merg la Charleston, nu vreau casă, nu 
vreau să mă mărit cu gemenii. Vreau numai. 

Se opri, dar prea târziu. 

Vocea lui Gerald deveni straniu de calmă când începu să 
vorbească, încet, ca şi când îşi scotea cuvintele dintr-un 
fond de gânduri de care nu se folosea prea des. 

— Îl vrei numai pe Ashley, şi nu-l vei avea. Şi chiar dacă ar 
dori să te ia de nevastă, nu mi-aş da consimţământul decât 
cu inima îndoită şi numai de dragul frumoasei prietenii care 
există între John Walkes şi mine. 

Şi văzând privirea surprinsă a fiicei sale, urmă: 


— Vreau ca fiica mea să fie fericită, şi cu el n-ai fi fericită. 

— Ba da, ba da! 

— Ba nu, fiica mea. Nu există fericire în căsătorie decât 
între fiinţe care se aseamănă. 

Lui Scarlett îi veni poftă să strige răutăcios: "Dar voi aţi 
fost fericiţi, şi mama şi cu tine nu vă asemănaţi deloc!" 
Totuşi, se stăpâni de teamă ca tatăl ei să n-o plesnească 
pentru obrăznicie. 

— Cei din familia noastră sunt deosebiți de cei din familia 
Wilkes, continuă Gerald căutându-şi cuvintele. Wilkes-ii 
sunt deosebiți de toţi vecinii noştri. deosebiți de toate 
familiile pe care le-am cunoscut. Sunt fiinţe ciudate. E mai 
bine să se căsătorească între veri şi să-şi păstreze 
ciudăţeniile pentru ei. 

— Dar, tată, Ashley nu-i. 

— 'Ţine-ţi gura, pisicuţo! N-am zis nimic împotriva băiatului 
ăstuia, căci mi-e simpatic. Când spun ciudat, nu înţeleg 
nebun. Ciudăţenia lui n-are nimic a face cu cea a Calvert- 
ilor care ar miza întreaga lor avere pe un cal, sau a 
Tarleton-ilor care la fiecare generaţie produc unul sau doi 
beţivi, sau aceea a Fontaine-ilor care sunt nişte mici brute 
în stare să ucidă un om pentru o jignire cât de mică. Acest 
gen de ciudăţenie e uşor de înţeles, desigur, şi slavă 
Domnului, Gerald O'Hara ar fi putut avea toate aceste 
defecte. Nici nu vreau să zic că Ashley ar fugi cu altă femeie 
dacă ai fi nevasta lui, sau că te-ar bate. De altfel, ai fi mai 
fericită în cazul acesta, pentru că cel puţin ai şti despre ce-i 
vorba. Dar el are alt fel de ciudăţenie şi nu e chip să-l 
înţelegi deloc. Mi-e simpatic dar, după părerea mea, cele 
mai multe dintre lucrurile pe care le spune n-au nici cap, 
nici coadă. Hai, pisicuţo, spune-mi adevărul. Înţelegi oare 
tot ce trăncăneşte despre cărţi, poezie, muzică, pictură în 
ulei şi toate prostiile de felul ăsta? 

— O, tată, strigă Scarlett nerăbdătoare, dacă l-aş lua de 
bărbat, s-ar schimba toate! 


— Nu mai spune! zise Gerald zvârlindu-i o privire 
pătrunzătoare. Atunci nu ştii mare lucru despre bărbaţi, cu 
atât mai puţin despre Ashley. Nici o femeie n-a reuşit să 
schimbe caracterul bărbatului ei. Caută să nu uiţi asta. lar 
dacă e vorba să schimbi un Wilkes. să te ferească sfântul! 
Toată familia e aşa, întotdeauna a fost aşa şi probabil vor fi 
întotdeauna aşa. Îţi spun că sunt ciudaţi din naştere. Uite-i 
ce osteneală îşi dau ca să meargă la New York şi la Boston, 
să asculte opere şi să vadă tablouri. Şi comandă lăzi cu cărţi 
franceze şi germane de la yankei şi stau să citească şi să 
viseze la Dumnezeu ştie ce, atunci când ar face mai bine să- 
şi petreacă vremea vânând sau jucând pocher, cum fac 
bărbaţii adevăraţi! 

— Nimeni în tot comitatul nu călăreşte mai bine ca Ashley, 
spuse Scarlett furioasă din cauza insinuării că Ashley ar fi 
efeminat. Nu, nimeni nu încalecă mai bine ca el, afară poate 
de tatăl lui. Cât despre pocher, nu ţi-a câştigat Ashley două 
sute de dolari nu mai târziu decât săptămâna trecută la 
Jonesboro? 

— Iar nu şi-au ţinut gura băieţii Calvert, zise Gerald cu un 
ton resemnat, altfel n-ai fi ştiut la cât se ridica suma. Da, 
pisicuţa mea, Ashley e cel mai bun călăreț, cel mai bun 
jucător de pocher. Şi nu voi fi eu acela care să conteste că 
atunci când se pune pe băutură, poate să bage sub masă 
chiar pe fraţii Tarleton. E în stare de toate astea, dar nu le 
face din toată inima. lată de ce spun că e ciudat. 

Scarlett tăcu, cu inima strânsă. N-avea cum să-l apere pe 
Ashley, deoarece ştia că tatăl ei are dreptate. Ashley nu 
făcea din toată inima lucrurile acestea plăcute, deşi le făcea 
atât de bine. Întotdeauna se prefăcea, politicos doar, că-l 
interesau lucruri care pentru toţi ceilalţi erau de un interes 
vital. 

Interpretând corect tăcerea ei, Gerald îi mângâie braţul şi 
zise pe un ton triumfător: 

— Vezi, Scarlett? Recunoşti şi tu că-i adevărat. Ce-ţi 
trebuie ţie un soţ ca Ashley? Toţi din familia asta sunt cam 


suciţi. Şi urmă pe un ton convingător: Dacă am vorbit 
adineauri de Tarleton-i, nu era ca să ţi-i impun. Sunt băieţi 
excelenți, dar dacă-ţi pui ochii pe Cade Calvert, ei bine, mie 
mi-e tot una. Calvert-ii sunt toţi oameni cumsecade, deşi 
bătrânul a luat o yankee. Şi când voi părăsi lumea asta. 
ascultă, draga mea. o să-ţi las Tara ţie şi lui Cade. 

— Nu l-aş vrea pe Cade chiar de-ar fi aurit, strigă Scarlett 
scoasă din sărite. Şi te rog să nu mă mai baţi la capcuel! 
Nu vreau Tara şi nici vreo altă plantație. Să ai o plantație nu 
contează, când. 

Era să spună: "Când n-ai bărbatul pe care-l vrei", dar 
Gerald, indignat de impertinenţa cu care primise oferta 
Tarei, care era tot ceea ce iubea el mai mult pe lume după 
Ellen, răcni: 

— Ia vezi, Scarlett O'Hara, să nu îndrăzneşti să-mi spui că 
Tara nu contează! 

Scarlett clătină cu încăpățânare din cap. Suferea prea 
mult ca să-i mai pese de supărarea tatălui său. 

— Pământul e singurul lucru pe lume care contează, strigă 
Gerald făcând gesturi indignate cu braţele lui scurte şi 
groase. E singurul lucru pe lume care durează. Vezi de nu 
uita asta! E singurul lucru pentru care merită să munceşti, 
să lupţi - sau să mori! 

— O, papa! făcu Scarlett cu un aer scârbit. Vorbeşti ca un 
irlandez. 

— Mi-a fost mie vreodată ruşine că sunt irlandez? Nu. 
Sunt mândru. Şi nu uita, domnişoară, că eşti pe jumătate 
irlandeză! Şi pentru toţi cei care au o picătură de sânge 
irlandez în vine, pământul pe care trăiesc e ca mama lor. 
Mi-e ruşine de tine în clipa asta! Îţi ofer cel mai frumos 
pământ din lume. afară de cel din comitatul Meath, acolo, în 
patrie. şi tu ce faci? Strâmbi din nas! 

Gerald începuse să se ambaleze, să se înfurie şi să strige, 
când observă expresia de deprimare de pe faţa lui Scarlett 
şi se opri. 


— Lasă, eşti tânără. Are să te apuce şi pe tine dragostea 
de pământ. N-ai să scapi, fiindcă eşti irlandeză. Nu eşti 
decât o fetiţă şi nu te gândeşti decât la curtezanii tăi. Vei 
înţelege când vei fi mai mare. Hai, alege pe Cade, sau pe 
gemeni, sau pe unul din băieţii lui Evan Munroe şi ai să vezi 
ce voi face pentru tine. 

— O, tată! 

Gerald se cam săturase de discuţie şi era foarte plictisit că 
rezolvarea acestei probleme căzuse pe capul lui. În afară de 
asta, era cam necâjit pe Scarlett că nu revenise la 
sentimente mai bune după ce-i oferise elita băieţilor din 
comitat, şi Tara pe deasupra. Când dăruia ceva, lui Gerald îi 
plăcea să baţi din palme şi să-i sari de gât. 

— Hai, termină cu bosumflarea, domnişoară! N-are 
importanţă cu cine te vei mărita, cu condiţia să alegi un 
bărbat care să aibă aceleaşi gusturi ca tine, şi care să fie 
gentleman, sudist şi om de ispravă. La femei, dragostea 
vine după nuntă. 

— O, tată, asta-i o altă idee din Irlanda. 

— Şi-i bună. Nu pot suferi obiceiul acesta american - auzi, 
să te căsătoreşti din dragoste, ca servitorii sau ca yankeii? 
Cele mai bune căsnicii sunt cele în care părinţii aleg în locul 
fetei. Cum crezi că o prostuţă ca tine va şti să deosebească 
un om de treabă de o canalie? Priveşte la Wilkes-i. Cum se 
face că, din generaţie în generaţie, îşi păstrează puterea şi 
demnitatea? Păi fiindcă se căsătoresc cu persoane cu care 
se aseamănă, fiindcă iau pe verii pe care familia îi crede 
buni de luat. 

— Oh! exclamă Scarlett, cu durerea trezită de groaznicul 
adevăr cuprins în cuvintele lui Gerald. 

Îşi lăsă capul în piept, şi Gerald, stânjenit, se legănă, de pe 
un picior pe altul. 

— Nu cumva plângi? întrebă el, încercând stângaci să-i 
ridice bărbia, iar chipul lui arăta ce milă îi era de fată. 

— Nu! ţipă Scarlett smucindu-se din mâna lui. 


— Minţi, şi-mi pare bine că minţi! Sunt fericit că eşti 
mândră, pisicuţa mea. Şi vreau să te arăţi mândră mâine la 
picnic. Nu ţin deloc să se spună poveşti pe socoteala ta şi 
să-şi bată lumea joc de tine în comitat, fiindcă te prăpădeşti 
după un bărbat care n-a avut pentru tine decât prietenie. 

"Oh, ştiu că a avut alte gânduri", se gândi Scarlett cu 
tristeţe. "Multe gânduri, ştiu bine. De-aş fi avut numai puţin 
mai multă vreme, aş fi reuşit să-l fac să spună. Oh, dacă cei 
din neamul Wilkes n-ar trebui să se căsătorească 
întotdeauna între ei!" 

Gerald îi luă braţul. 

— Acum mergem la masă şi toate astea vor rămâne între 
noi. N-am s-o plictisesc pe maică-ta cu poveştile astea. şi 
nici tu să n-o faci. Şterge-ţi nasul, fetiţo! 

Scarlett îşi şterse nasul cu batista ei sfâşiată şi, braţ la 
braţ, tatăl şi fiica urcară aleea întunecoasă, urmaţi de calul 
care înainta încet. Lângă casă, Scarlett era cât pe aici să 
înceapă din nou vorba, dar o zări pe maică-sa în semi- 
întunericul verandei. Avea pălăria pe cap, şalul şi mănuşile 
şi, în spatele ei, cu chipul ameninţător ca un nor de furtună, 
venea Mammy ţinând geanta de piele neagră în care Ellen 
O'Hara punea întotdeauna pansamentele şi medicamentele 
de care se folosea spre a-şi îngriji sclavii. Mammy avea 
buzele groase, dar când se supăra se întâmpla ca buza de 
jos să devină de două ori mai lungă. Era cazul acum, şi 
Scarlett ştia că Mammy fierbea din cauza unui lucru care 
nu-i convenea. 

— Domnule O'Hara, exclamă Ellen văzând că sosesc tatăl 
şi fiica. 

Ellen aparţinea unei generaţii în care formalismul era 
menţinut chiar după şaptesprezece ani de căsătorie şi şase 
copii. 

— Domnule O'Hara, la Slattery-i e cineva bolnav. Copilul 
lui Emmie s-a născut, dar e pe moarte şi trebuie botezat. 
Mă duc cu Mammy să văd ce-i de făcut. 


Vocea ei deveni întrebătoare, ca şi cum realizarea 
proiectului ei depindea de Gerald. Nu era în fond decât o 
simplă formalitate, dar Gerald punea mare preţ pe ea. 

— Pentru Dumnezeu, izbucni el, de ce să ieşi la ora cinei 
pentru golanii ăia albi, şi tocmai în clipa în care voiam să-ţi 
vorbesc despre tot ce se spune la Atlanta în legătură cu 
războiul. Du-te, doamnă O'Hara. N-o să poţi dormi la 
noapte dacă ştii că există oameni necăjiţi şi că nu eşti acolo 
să-i ajuţi. 

— Nici nu apucă să se odihnească noaptea şi se şi scoală 
ca să îng'ijească negiii şi golani albi şi să'aci, ca'e a' putea 
să se îng'ijească şi singu'i, mormăi Mammy cu glasul ei 
monoton, coborând treptele verandei şi îndreptându-se 
spre trăsura care aştepta pe o alee laterală. 

— Ia locul meu la masă, dragă, zise Ellen către Scarlett, 
mângâindu-i uşor obrazul cu mâna înmănuşată. 

Cu toate că-şi stăpânea cu greu plânsul, Scarlett tresări 
sub mângâierea mamei sale, care o emoţiona întotdeauna, 
şi aspiră parfumul delicat de lămâiţă ce emana din săculeţul 
cu flori uscate cusut de rochia ei de mătase foşnitoare. 
Ellen O'Hara avea ceva care o răscolea pe Scarlett, o 
depăşea, un fel de minune care, pe rând, o speria, o 
fermeca şi o liniştea. 

Gerald îşi ajută soţia să urce în trăsură şi dădu ordin 
vizitiului să mâne prudent. 'Ioby, care de douăzeci de ani 
îngrijea de caii lui Gerald, făcu o mutră indignată auzind că 
i se dau sfaturi. Cu Mammy aşezată lângă el, Toby era 
întruchiparea perfectă a negrului bosumflat şi 
dezaprobator. 

— Dacă nu i-aş ajuta pe golanii de Slattery-i cu lucruri 
pentru care în altă parte ar trebui să plătească, zise Gerald 
clocotind de furie, ar fi mai dispuşi să-mi vândă acrii lor 
nenorociţi de pământ mlăştinos, şi aşa comitatul ar scăpa 
de ei. 

Apoi, fericit să facă una din glumele lui obişnuite, adăugă: 


— Hai, fetiţa mea, hai să-i spunem lui Pork că, în loc s-o 
cumpăr pe Dilcey, l-am vândut pe el lui John Wilkes. 

Zvârli frâul calului unui mic negru şi începu să urce 
treptele verandei. Uitase durerea lui Scarlett şi nu se 
gândea decât la festa pe care o va face servitorului său. Cu 
picioarele grele, Scarlett urcă treptele în urma lui. Îşi zicea 
că, în definitiv, o căsătorie între ea şi Ashley n-ar fi mai 
ciudată decât aceea dintre tatăl ei şi Ellen Robillard O'Hara. 
Ca întotdeauna, se întreba cum reuşise tatăl ei, atât de 
grosolan şi de lipsit de fineţe, să ia o fată ca mama ei, căci 
niciodată două fiinţe nu fuseseră mai diferite ca naştere, ca 
educaţie şi ca mentalitate. 

Capitolul III. 

Ellen O'Hara avea treizeci şi doi de ani şi, pentru 
vremurile acelea, era socotită o femeie între două vârste. 
Născuse şase copii şi înmormântase trei. Era cu un cap mai 
înaltă ca impetuosul ei bărbat, dar avea atâta graţie în 
mers, în mişcările lente ale crinolinei, încât nu i se observa 
înălţimea. Gâtul rotund şi subţire, care ieşea din rochia de 
tafta neagră, era alb ca laptele şi părea întruna uşor tras 
spre spate de greutatea părului prins într-o reţea. De la 
mama ei, o franţuzoaică ai cărei părinţi fugiseră din Haiti în 
urma revoluţiei din 1791, moştenise ochii negri migdalaţi, 
umbriţi de nişte sprâncene ca cerneala, şi părul negru. De 
la tatăl ei, un soldat de-al lui Napoleon, moştenise nasul 
drept şi lung şi bărbia pătrată, pe care o îndulcea conturul 
plăcut al obrajilor rotunzi. Iar viaţa îi dăduse lui Ellen 
mândria lipsită de aroganță, farmecul, melancolia şi 
desăvârşita-i seriozitate. 

Ar fi fost o femeie de o frumuseţe izbitoare dacă ar fi avut 
cea mai mică strălucire în ochi, cea mai mică urmă de 
căldură în surâs sau de vioiciune în glas, al cărui timbru 
melodios era ascultat cu atâta plăcere de familie şi de 
servitori. Vorbea cu un ton şovăitor şi dulce ca georgienii de 
pe coastă, înmuind vocalele, apăsând asupra consoanelor, 
cu un foarte uşor accent franțuzesc. Nu ridica niciodată 


tonul ca să dea o poruncă unui servitor sau să certe un 
copil, dar la Tara toată lumea o asculta, pe când nimeni nu 
se sinchisea prea mult de răcnetele şi de urletele bărbatului 
ei. 

Pentru Scarlett, oricât de departe ar fi căutat în amintire, 
mama ei fusese întotdeauna aceeaşi. Întrebuinţase 
întotdeauna acelaşi ton măsurat, fie pentru o rugăminte, fie 
pentru o mustrare; făcuse întotdeauna ceea ce trebuia cu 
aceeaşi seninătate, cu toate grijile pe care i le impunea în 
fiecare zi greaua povară a unei case ca aceea a lui Gerald 
O'Hara; îşi păstrase întotdeauna calmul şi nu se lăsase 
niciodată abâtută; nici chiar la moartea celor trei băieţi, 
Scarlett n-o văzuse niciodată pe maică-sa rezemându-se de 
speteaza scaunului pe care stătea. De asemenea, n-o văzuse 
niciodată stând jos fără să aibă ceva de cusut în mână, în 
afară de timpul meselor, sau când îngrijea pe bolnavi, sau 
se ocupa de contabilitatea plantaţiei. Când avea musafiri, 
lua o broderie, altfel cosea cămăşile cu volane ale lui 
Gerald, croia rochii fetelor sau făcea haine pentru sclavi. 
Scarlett nu-şi putea închipui mâinile mamei sale fără 
degetarul ei. Când se gândea la ea, îi auzea foşnetul rochiei 
şi o vedea umblând prin casă, urmată de mica negresă al 
cărei unic rol era de a scoate aţele dintr-o rochie însăilată şi 
de a duce din odaie în odaie cutia de palisandru cu lucruri 
de cusut, în timp ce Ellen supraveghea bucătăria, ori 
spălatul şi cusutul hainelor pentru toţi cei de pe plantație. 

N-o văzuse niciodată pe mama ei decât austeră şi calmă, 
îmbrăcată cu o corectitudine perfectă, oricare ar fi fost 
ceasul din zi sau din noapte. Când Ellen se pregătea să 
meargă la un bal, sau să primească musafiri, sau chiar să se 
ducă la vreo serbare la Jonesboro, îi trebuiau deseori două 
ceasuri, două servitoare şi pe Mammy pentru a se găti aşa 
cum dorea, dar iuţeala cu care se îmbrăca la nevoie era 
surprinzătoare. 

Scarlett, a cărei cameră se deschidea pe hol în faţa 
camerei mamei sale, cunoştea din cea mai fragedă copilărie 


zgomotul pe care-l făceau în zorii zilei negrii alergând cu 
picioarele goale pe podea, ciocâăniturile grăbite la uşa 
mamei, vocile înăbuşite şi îngrijorate ale negrilor care 
vorbeau încet de boli, de naşteri sau de morţi întâmplate 
într-unul sau într-altul din şirul de bordeie albe care le erau 
rezervate. Când era mică, se sculase adeseori ca să se uite 
prin vreo crăpătură a uşii, şi de acolo o văzuse pe Ellen 
ieşind din odaia ei întunecoasă, la lumina tremurândă a 
unei lumânări, cu trusa de farmacie sub braţ, cu părul bine 
pieptănat, cu bluza încheiată, în timp ce Gerald, nepăsător, 
continua să sforăie, ritmic şi netulburat. 

Scarlett se simţise întotdeauna liniştită auzind-o pe mama 
ei trecând prin hol în vârful picioarelor şi şoptind, severă 
dar plină de compătimire: "Sst! Nu aşa de tare. O să-l treziţi 
pe domnul O'Hara. Nu cred că bolnavii sunt chiar pe 
moarte." 

Da, era plăcut când te băgai din nou în pat să ştii că Ellen 
plecase afară, în miez de noapte, şi că totul era cum 
trebuie. 

Dimineaţa, după ce-şi petrecuse noaptea la căpătâiul unor 
lăuze sau muribunzi, când bătrânul doctor Fontaine, 
împreună cu tânărul doctor Fontaine, chemaţi în alte părţi, 
nu putuseră fi găsiţi ca să-i dea o mână de ajutor, Ellen 
prezida ca de obicei micul dejun. Ochii negri erau 
cercănaţi, dar glasul şi gesturile nu trădau nici o oboseală. 

Blândeţea ei demnă ascundea o tărie de oţel care-i 
impresiona pe toţi din casă, pe fiicele ei ca şi pe Gerald, deşi 
acesta din urmă n-ar fi recunoscut-o nici dacă l-ai fi tăiat. 

Uneori, când Scarlett se ridica pe vârful picioarelor ca să- 
şi sărute mama şi să-i spună noapte bună, privea la gura ei 
cu buza de sus prea scurtă şi prea delicată, gura unei femei 
pe care viaţa o rănise. Şi se întreba dacă Ellen chicotise 
vreodată cum chicotesc fetele tinere sau dacă îşi 
încredinţase în vreo noapte secretele prietenelor ei. Dar nu, 
nu se putea. Mama ei fusese totdeauna aşa cum era acum, 


stâlp de putere, izvor de înţelepciune, singura fiinţă care 
avea răspuns la toate. 

Dar Scarlett se înşela, căci cu mulţi ani înainte, Ellen 
Robillard din Savannah chicotise fără grijă ca orice fată de 
cincisprezece ani în acest fermecător oraş de pe coastă şi 
petrecuse seri lungi făcând confidenţe prietenelor ei şi 
spunându-le toate secretele în afară de unul. Era anul în 
care Gerald O'Hara, cu douăzeci şi opt de ani mai în vârstă 
ca ea, intrase în viaţa ei, şi de asemeni anul în care vărul ei 
Philippe Robillard ieşise din viaţa ei. Când Phil, un tânăr cu 
ochii negri scânteietori şi cu felul lui furtunos de a fi, 
plecase pentru totdeauna din Savannah, luase cu el tot ce 
ardea în inima lui Ellen şi nu lăsase decât o fermecătoare 
scoică goală micuţului irlandez crăcănat care avea să se 
căsătorească cu ea. Dar Gerald nu cerea mai mult, uluit de 
nemaipomenitul noroc de a fi luat-o de soţie pe aceea pe 
care o dorea. Şi deşi Ellen nu mai era aceeaşi, nu avu 
niciodată de suferit din pricina asta. Era destul de inteligent 
ca să înţeleagă că numai o minune îi îngăduise lui, un 
irlandez obscur şi fără avere, să cucerească o fată dintr-una 
din cele mai bogate şi mai mândre familii de pe coastă. Căci 
Gerald nu era decât un parvenit. 

Gerald venise în America din Irlanda când avea douăzeci şi 
unu de ani. Aşa cum făcuseră sau cum vor face mai târziu 
mulţi irlandezi, mai buni sau mai răi ca el, îşi părăsise în 
grabă ţara, neluând decât hainele pe care le avea pe el. În 
afară de banii necesari călătoriei peste ocean, nu avea 
decât doi şilingi în buzunar şi capul îi era pus la preţ pentru 
o sumă care, socotea el, întrecea cu mult importanţa vinii 
lui. Nu exista un singur partizan al casei de Orania pe lume 
pentru care guvernul englez sau dracu însuşi să merite să 
dea o sută de lire. Dar dacă guvernul se arăta atât de 
impresionat de moartea vechilului unui moşier englez 
venetic, era timpul ca Gerald O'Hara să plece, şi să plece 
cât mai repede. E drept, îl făcuse pe vechil "ticălos de 
orangist", dar asta, din punctul de vedere al lui Gerald, nu 


conferea acestui om dreptul să-l insulte fluierând primele 
măsuri din "Boyne Water". 

Bătălia de pe râul Boyne se purtase cu mai bine de o sută 
de ani în urmă, dar pentru cei din clanul O'Hara şi pentru 
vecinii lor ar fi putut tot atât de bine avea loc şi în ajun. 
Visurile şi nădejdile lor se spulberaseră odată cu 
pământurile şi averile lor în norul de praf care învăluise 
ruga unui prinţ Stuart cuprins de panică, lăsând pe Wilhelm 
de Orania şi pe soldaţii săi cu cocarde portocalii să-i sfâşie 
în bucăţi pe irlandezii partizani ai Stuarţilor. 

Pentru acest motiv şi pentru altele, familia lui Gerald n-ar 
fi luat prea în serios sfârşitul fatal al certei aceleia, dacă n- 
ar fi avut consecinţe atât de grave. De ani de zile cei din 
familia O'Hara trăiau în raporturi rele cu poliţia britanică, 
care-i bănuia de activităţi suspecte împotriva guvernului, şi 
Gerald nu era primul O'Hara care-şi lua picioarele la 
spinare şi părăsea Irlanda în zori de zi. Cei doi fraţi mai 
mari, James şi Andrews, făcuseră la fel. Abia şi-i amintea, îşi 
aducea aminte numai că erau doi tineri foarte tăcuţi, care 
veneau şi plecau misterios la ore târzii şi lipseau câteodată 
săptămâni întregi, în timp ce mama lor nu mai putea de 
grijă. Plecaseră în America cu mulţi ani înaintea lui, în urma 
descoperirii unui mic arsenal de puşti îngropat sub cocina 
de porci a familiei O'Hara. Acum erau negustori bogaţi, la 
Savannah, "deşi numai bunul Dumnezeu singur ştie unde 
poate fi asta", cum spunea mereu mama lor când vorbea 
despre cei doi băieţi mai mari. Tânărul Gerald fu trimis la 
ei. 

Părăsi casa părinţilor săi, primind sărutarea pripită şi 
binecuvântările de catolică ferventă ale mamei sale şi 
ultimul îndemn al tatălui său: "Aminteşte-ţi cine eşti şi nu 
lua nimic de la nimeni." Cei cinci fraţi, toţi înalţi, îi 
spuseseră la revedere, cu surâsuri pline de admiraţie, dar 
puţin protectoare, pentru că Gerald era ultimul şi cel mai 
mic dintr-o familie de oameni voinici. 


Tatăl său şi cei cinci fraţi măsurau aproape un metru 
nouăzeci în înălţime şi erau laţi în umeri, dar micul Gerald, 
la douăzeci şi unu de ani, ştia că un metru şaizeci şi cinci 
era tot ceea ce Dumnezeu, în înţelepciunea sa, avea să-i 
dea. Dar niciodată Gerald nu-şi făcea sânge rău din pricina 
staturii sale mici şi n-o considera o piedică pentru a obţine 
tot ce dorea. Dimpotrivă, statura lui făcu din Gerald ceea ce 
era, căci învățase de timpuriu că oamenii mici trebuie să fie 
îndrăzneţi ca să răzbată printre cei înalţi. Şi Gerald era 
îndrăzneţ. 

Fraţii lui, băieţi înalţi, erau toţi calmi şi posaci. La ei, 
vechea tradiţie de familie a unei glorii pentru totdeauna 
apuse se prefăcuse într-o ură surdă şi se manifesta prin 
accese de proastă dispoziţie. Dacă Gerald ar fi fost mai 
voinic, ar fi călcat pe urmele celorlalţi O'Hara şi i-ar fi imitat 
pe rebelii care complotau în umbră împotriva guvernului. 
Dar, aşa cum îi plăcea mamei lui să spună, Gerald "avea 
gură mare şi făcea pe grozavul". Având un temperament 
bătăios, se mânia uşor şi era gata oricând să sară la bătaie. 
Se umfla în pene în mijlocul familiei O'Hara, cu obrăznicia 
unui cocoşel care se plimbă într-o curte de păsări unde nu 
sunt decât cocoşi uriaşi. Şi toţi îl iubeau. Fraţii lui îl 
necăjeau fără răutate, pentru plăcerea fie a-l auzi urlând, şi 
nu-l pocneau cu pumnii lor mari mai mult decât era nevoie 
spre a-l pune pe mititel la locul lui. 

Dacă Gerald luă cu el în America un bagaj de cunoştinţe 
cam sărac, nici nu-şi dădu măcar seama de asta, şi dacă l-ar 
fi făcut atent cineva, nu s-ar fi sinchisit. Maică-sa îl învățase 
să citească şi să scrie citeţ şi devenise destul de priceput la 
socoteli. La atât se mărginea ştiinţa lui. În ceea ce priveşte 
latina, nu ştia decât să dea răspunsurile la slujbă, iar în 
ceea ce priveşte istoria, nu o cunoştea decât pe aceea a 
nenumăratelor nenorociri ale Irlandei. Nu ştia altă poezie 
în afară de poemele irlandezului Moore, şi nici altă muzică 
în afara cântecelor irlandeze păstrate din moşi-strămoşi. 
Deşi avea mare respect pentru oamenii mai culţi ca el, 


niciodată nu şi-a dat seama de neştiinţa sa. Şi apoi, la ce i-ar 
fi slujit toate aceste lucruri într-o ţară nouă, unde irlandezii 
cei mai inculţi făcuseră mari averi, în ţara unde nu i se 
cerea unui bărbat decât să fie vrednic şi să nu-şi 
precupeţească munca? 

James şi Andrews, care-l luară în prăvălia lor, la Savannah, 
n-avură de ce se plânge de ignoranţa lui. Scrisul frumos, 
socotelile precise şi îndemânarea în afaceri îl făcură 
respectat de fraţii lui, pe când dacă Gerald ar fi avut 
cunoştinţe literare sau i-ar fi plăcut muzica frumoasă, ei ar 
fi fost primii gata să-l dispreţuiască. La începutul acelui 
veac, America fusese primitoare pentru irlandezi. James şi 
Andrews, care începuseră prin a căra în căruţe acoperite 
mărfuri de la Savannah spre oraşele din centrul Georgiei; 
se căpătuiseră atât încât aveau o prăvălie a lor, şi împreună 
cu ei se căpătuise şi Gerald. 

Începu să iubească Sudul şi nu întârzie să devină un sudist 
convins. Erau multe lucruri în legătură cu Sudul şi cu 
sudiştii pe care nu va reuşi să le înţeleagă niciodată, dar 
graţie naturii sale dintr-o bucată, adoptă ideile şi 
moravurile ţării, aşa cum le înţelegea el. Învăţă să joace 
pocher şi să parieze la curse. Se pasiona după politica 
violentă şi regulile duelului, discuta drepturile statelor 
federale, îi afurisea pe yankei, se arăta partizan al sclaviei şi 
al culturii intensive a bumbacului, îşi manifesta disprețul 
pentru golanii albi şi se arăta puţin cam prea galant cu 
doamnele. Se obişnui chiar să mestece tutun. N-avea nevoie 
să înveţe să bea whisky. Asta o ştia de la naştere. 

Totuşi, Gerald rămase el însuşi. Felul de viaţă şi ideile i se 
schimbară, dar nu voi să-şi schimbe, chiar dacă ar fi fost în 
stare, felul său de-a fi. Admira distincţia dispreţuitoare a 
bogaţilor plantatori de orez sau de bumbac care veneau de 
pe domeniile lor la Savannah călare pe cai pur-sânge, în 
timp ce elegantele lor soţii îi urmau în trăsuri şi sclavii în 
căruţe. Dar Gerald nu reuşi niciodată să fie distins. 
Glasurile domoale şi voalate ale plantatorilor îi gâdilau 


plăcut urechea, dar el nu scăpă de puternicul său accent 
irlandez. Îi plăcea felul detaşat în care aceşti oameni tratau 
o afacere importantă, riscând o avere, o plantație sau un 
sclav pe o singură carte, şi acceptând pierderile cu o bună- 
dispoziţie nepăsătoare şi fără a face mai mult caz decât 
atunci când zvârleau băncuţe micilor negri. Însă Gerald 
cunoscuse sărăcia şi nu se obişnui niciodată să piardă bani 
cu distincţie sau cu bună-dispoziţie. Cu vocile lor dulci, cu 
accesele lor de supărare şi cu fermecătoarea lor 
nestatornicie, aceşti georgieni de pe coastă erau oameni 
plăcuţi, şi-i erau simpatici lui Gerald. Dar în tânărul 
irlandez, proaspăt, venit dintr-o ţară unde vântul era umed 
şi rece, unde mlaştinile ceţoase nu produceau friguri, exista 
o putere de viaţă arzătoare care-l deosebea de gentlemenii 
moleşiţi de clima subtropicală şi de malarie. 

Învăţă de la ei ceea ce socotea indispensabil, iar restul nu-l 
luă în seamă. Socoti că pocherul şi obişnuinţa whisky-ului, 
pentru cei cu capul solid, erau cele mai preţioase obiceiuri 
ale Sudului; şi de altfel, înclinația pentru jocurile de cărţi şi 
pentru licoarea de culoarea chihlimbarului îi aduse lui 
Gerald două din cele trei bunuri la care ţinea mai mult pe 
lume: servitorul şi plantaţia. Al treilea bun era soţia lui şi 
era sigur că o datora numai tainicei bunătăţi a lui 
Dumnezeu. 

Pork, servitorul său, un negru de un abanos strălucitor, 
foarte demn şi cunoscând toate practicile artei 
vestimentare, era rezultatul unei nopţi albe petrecute 
jucând pocher cu un plantator de pe insula St. Simon, a 
cărui îndrăzneală în materie de cacialmale o egala pe aceea 
a lui Gerald, dar care nu rezista atât de bine ca el romului 
de New Orleans. Cu toate că, mai târziu, fostul proprietar al 
lui Pork se oferi să răscumpere servitorul plătind îndoitul 
valorii sale, Gerald refuză cu încăpățânare, căci stăpânirea 
primului său sclav, şi a unui sclav care era "un admirabil 
servitor, cel mai bun de pe coastă", însemna şi primul pas 


spre realizarea dorinţei sale celei mai scumpe: Gerald voia 
să stăpânească sclavi şi să fie moşier. 

Hotărâse să nu-şi petreacă toată viaţa negustorind, ca 
James şi Andrews, şi nici nopţile la lumina unei lumânări 
aplecat peste lungi coloane de cifre. Spre deosebire de 
fraţii săi, resimțea foarte viu disprețul pentru toţi cei ce 
"făceau comerţ". Gerald voia să fie plantator. Cu lăcomia 
aprigă a unui irlandez care fusese silit să se mulţumească a 
fi arendaş pe pământul pe care familia sa îl stăpânise 
odinioară, voia să-şi vadă întinderile verzi ale moşiei 
desfășurându-se în faţa ochilor săi. Mânat de această unică 
dorinţă, urmări fără preget să-şi aibă casa lui, plantaţia lui, 
sclavii şi caii lui, care să fie cu totul şi cu totul ai lui. Şi aici, 
în această ţară nouă, la adăpost de dubla primejdie care L- 
ar fi pândit în patrie - impozitele care mâncau recoltele şi 
fermele şi ameninţarea permanentă a unei confiscări totale 
- hotări să-şi realizeze scopul. Dar, cu timpul, descoperi că 
nici ambițiile lui şi nici realizarea lor nu erau uşoare. 
Georgia aceasta era prea gelos păzită de o aristocrație 
puternică, spre a putea nutri vreodată speranţa de a ocupa 
locul pe care-l dorea! 

În acel moment, o lovitură a soartei şi o lovitură la pocher 
îi procurară plantaţia pe care, mai pe urmă, o boteză Tara 
şi, în acelaşi timp, îl făcură să plece de pe coastă pentru 
regiunea deluroasă din nordul Georgiei. 

Asta se petrecu într-o caldă seară de primăvară, într-o 
tavernă din Savannah, când Gerald surprinse conversaţia 
unui necunoscut aşezat nu departe de el. 

Necunoscutul, un om din Savannah, revenise în oraşul său 
natal după o şedere de doisprezece ani în interiorul ţării. 
Câştigase la loteria funciară organizată de stat pentru 
împărţirea vastului teritoriu al Georgiei centrale, cedat de 
indieni în anul care precedase venirea lui Gerald. Se dusese 
acolo şi pusese bazele unei plantaţii, dar casa îi fusese 
distrusă de foc şi, cum se săturase până peste cap de "locul 
acela blestemat", ar fi fost încântat să scape de el. 


Gerald, pe care nu-l părăsise nici un moment ideea de a 
poseda o plantație, făcu astfel ca să-i fie prezentat şi se 
interesă din ce în ce mai mult de necunoscut, mai ales când 
acesta îi povesti că regiunile acelea din nord se populau 
repede cu oameni veniţi din Carolina şi din Virginia. Gerald 
trăise destul de mult la Savannah spre a adopta ideile celor 
de pe coastă, unde lumea îşi închipuie că tot restul ţării se 
compune din pădure şi că, în spatele fiecărui tufiş, pândeşte 
un indian. Afacerile lui pentru fraţii O'Hara îl duseseră până 
la Augusta, oraş construit la o sută de mile mai sus de 
Savannah, pe râul cu acelaşi nume; parcursese de 
asemenea regiunile spre vest, vizitând vechile oraşe din 
această regiune. Ştia că regiunea era tot atât de bine 
colonizată ca şi coasta, dar, după descrierea 
necunoscutului, ajunse la concluzia că plantaţia se găsea la 
mai mult de două sute cincizeci de mile la nord-vest de 
Savannah şi nu prea departe de malul sudic al râului 
Chattahoochee. Gerald ştia că la nordul acestui râu 
regiunea era încă în mâinile indienilor cherokezi, de aceea 
fu foarte mirat auzindu-l pe necunoscut pufnind în râs când 
îi vorbi de încurcături posibile cu indienii, ba chiar 
povestindu-i în ce ritm se dezvoltă acolo oraşele şi 
plantațiile. 

O oră mai târziu, când conversaţia începu să lâncezească, 
Gerald, cu o viclenie pe care strălucirea nevinovaţilor săi 
ochi albaştri o dezminţea, propuse o partidă de pocher. Pe 
măsură ce noaptea trecea şi paharele băute se înmulţeau, 
ceilalţi jucători începură să se retragă şi rămaseră faţă în 
faţă doar Gerald cu necunoscutul. Acesta îşi puse toţi banii 
în joc, după care aduse şi actul de proprietate al plantaţiei. 
Gerald puse şi el la bătaie toţi banii şi pe deasupra 
portofelul. Deşi banii pe care-i conţinea portofelul 
aparţineau firmei Fraţii O'Hara, Gerald n-avu remuşcări. 
Nici nu se gândi că va trebui să-şi mărturisească fapta a 
doua zi înainte de liturghie. Ştia ce voia şi, când voia ceva, 
nu se încurca în drum. De altfel, avea o atare încredere în 


steaua lui şi într-un caro de doiuri, încât nu se întrebă nici o 
clipă cum va da banii înapoi în cazul în care adversarul ar 
avea o carte mai mare ca a sa. 

— Nu faci o afacere prea bună şi sunt fericit că nu mai am 
de plătit impozite pentru plantație, îi zise necunoscutul 
cerând toc şi cerneală, după ce arătase un ful de aşi. 
Clădirea principală a ars acum un an. Ogoarele sunt 
năpădite de tufişuri, pinii cresc mai peste tot - dar acum îţi 
aparţine. 

— Când joci pocher, nu trebuie să te aventurezi niciodată 
să bei whisky, decât dacă ai fost înţărcat cu whisky irlandez 
de contrabandă, zise în aceeaşi seară cu voce sentenţioasă 
Gerald către Pork, care-l ajuta să se dezbrace. 

Şi servitorul, plin de admiraţie pentru noul său stăpân, 
răspunse într-un amestec de geecheel şi de dialect din 
comitatul Meath, care ar fi uimit pe oricine în afară de 
aceşti doi oameni. 

Râul Flint, mocirlos, curgând tăcut, străjuit de pini şi de 
stejari acoperiţi de plante agăţătoare, se înfăşură ca un 
braţ în jurul noului domeniu al lui Gerald şi-l îmbrăţişa din 
două părţi. Urcat pe movila unde se înălţase altădată casa, 
Gerald privea cu plăcere înalta barieră verde. Era o dovadă 
vizibilă că locurile îi aparţineau, şi i se părea a fi un gard pe 
care-l făcuse singur ca să arate că el e proprietarul. În 
picioare, pe temelia înnegrită a casei arse, urmărea cu 
privirea lunga alee plantată cu cedri care ducea la drum şi 
înjura cu foc fiindcă era prea profund fericit ca să-i 
mulţumească lui Dumnezeu printr-o rugăciune. Acest îndoit 
şir de copaci întunecaţi îi aparţinea, ca şi peluza părăsită în 
care bălăriile creşteau sub tufele albe ale magnoliilor 
tinere. Câmpul necultivat, plin de pini încă tineri şi acoperit 
de tufişuri, desfăşurându-şi mantia de argilă roşie până hăt- 
departe în cele patru zări, aparţinea şi el lui Gerald O'Hara, 
şi toate astea din cauza căpăţânei lui de irlandez şi a 
îndrăznelii de a risca totul pe o lovitură la pocher. 


1 Jargon al negrilor din Sudul Statelor Unite. 

Gerald închise ochii şi, în tăcerea ogoarelor năpădite de 
bălării, simţi că era în sfârşit acasă. Aici, sub picioarele lui, 
se va ridica o casă de cărămidă văruită. De cealaltă parte a 
drumului se vor înălța noile ţarcuri în care îşi va ţine vitele 
grase şi caii pur-sânge. Şi pământul roşu, care se întindea 
de sus de pe deal spre valea mănoasă, se va preface în 
lanuri de bumbac alb, strălucind în soare ca un puf. Acri 
nesfârşiţi de bumbac! Steaua neamului O'Hara va străluci 
din nou. 

Din mica sa avere personală, din ceea ce putu împrumuta 
de la fraţii săi, destul de puţin entuziasmați, şi dintr-o sumă 
rotunjoară pe care şi-o procură ipotecându-şi domeniul, 
Gerald cumpără primii săi sclavi şi veni să trăiască singur la 
Tara, în mica locuinţă cu patru camere a vechilului, până să 
se înalțe zidurile albe ale casei sale. 

Defrişa câmpurile, semăna bumbac şi se împrumută din 
nou de la James şi Andrews, spre a cumpăra alţi sclavi. Cei 
din familia O'Hara aveau spirit de clan şi erau strâns uniţi, 
şi la bine şi la rău, nu fiindcă se iubeau foarte mult, ci 
fiindcă învăţaseră în timpul anilor de încercări că, pentru a 
supravieţui, o familie trebuie să înfrunte lumea într-o unire 
perfectă. De aceea îi împrumutară lui Gerald banii, pe care 
mai târziu îi recăpătară cu dobândă. Încet, încet, plantaţia 
se dezvoltă, Gerald mai cumpără alţi acri lângă domeniul 
său şi, din simplu vis, casa albă deveni realitate. 

Construită de mâinile sclavilor, clădirea era greoaie, mai 
mult lată decât înaltă, aşezată în vârful unei movile de pe 
care se vedeau păşunile verzi coborând spre râu. Lui 
Gerald îi plăcea mult fiindcă, deşi nouă, avea aerul patinat. 
Trunchiurile bătrânilor stejari pe sub care trecuseră 
indienii erau foarte aproape de casă şi ramurile lor aruncau 
asupra acoperişului o umbră deasă. Peluza curățată de 
bălării era plină de trifoi şi lucernă, şi Gerald avea grijă să 
fie bine întreţinută. De la aleea mărginită cu cedri până la 


şirul de bordeie albe ocupate de sclavi, domnea la Tara o 
atmosferă de trăinicie, de stabilitate şi de permanenţă. Şi 
ori de câte ori Gerald, cotind drumul în galopul calului, 
zărea casa răsărind dintre ramurile verzi, inima i se umplea 
de mândrie, ca şi cum ar fi văzut-o pentru prima oară. 

EI făcuse toate astea, el, micul, încăpăţânatul şi fanfaronul 
Gerald! 

Gerald trăia în bună înţelegere cu toţi vecinii din comitat, 
în afară de Macintosh-i a căror proprietate era vecină cu a 
lui la stânga, şi de Slattery-i care aveau trei acri prăpădiţi în 
dreapta, de-a lungul bălților, între râu şi plantaţia lui John 
Wilkes. 

Macintosh-ii erau pe jumătate scoțieni, pe jumătate 
irlandezi şi, pe deasupra, orangişti. De-ar fi avut ei toate 
sfintele însuşiri ale calendarului catolic, această origine tot 
i-ar fi condamnat pe veci în ochii lui Gerald. Ce-i drept, 
trăiau ei de şaptezeci de ani în Georgia, şi înainte de asta o 
generaţie trăise în Carolina, dar primul dintre ei care 
pusese piciorul pe coasta americană venea din Ulster, şi 
asta era de ajuns pentru Gerald. 

Erau oameni închişi şi foarte încrezuţi. Nu vedeau pe 
nimeni şi nu se căsătoreau decât cu rudele lor din Carolina. 
Gerald nu era singurul care nu-i putea suferi, căci în 
comitat lumea era primitoare şi agreabilă şi oamenii care 
nu aveau aceste calităţi nu erau bine văzuţi. Se spunea 
despre ei că înclinau spre aboliţionism şi asta nu-i făcea mai 
iubiţi. Deşi bătrânul Angus Macintosh nu eliberase 
niciodată un sclav şi călcase chiar într-un fel de neiertat 
obiceiurile, vânzând un anumit număr dintre negrii săi unor 
negustori de sclavi în drum spre ogoarele de trestie de 
zahăr din Louisiana, lumea continua totuşi să vorbească. 

"Nu încape îndoială", spunea câteodată Gerald către John 
Wilkes, "că e un aboliţionist. Dar la un orangist, când 
principiile vin în conflict cu zgârcenia scoțiană, principiile n- 
o duc prea bine." 


Cu Slattery-ii era altă poveste. Fiind "albi săraci", nu li se 
acorda nici măcar respectul de care se bucurau, fără să 
vrea, Macintosh-ii pentru rezerva încăpăţânată a lui Angus. 
Bătrânul Slattery, care se agăța dârz de puţinul său pământ 
cu toate ofertele repetate ale lui Gerald şi ale lui John 
Wilkes, era o fiinţă neputincioasă care se văicărea întruna. 
Nevastă-sa, cu părul mereu încâlcit, era bolnăvicioasă şi 
ştearsă la chip. Aveau o droaie de copii ursuzi şi sperioşi, în 
fiecare an mai mulţi. Iom Slattery n-avea sclavi. El şi cu cei 
doi fii mai mari lucrau cu intermitenţă cei câţiva acri de 
bumbac, în timp ce nevastă-sa şi cu cei mai mici cultivau 
ceea ce se considera a fi grădina de zarzavaturi. Dar dintr- 
un motiv sau altul bumbac nu se făcea, iar din cauza 
sarcinilor succesive ale doamnei Slattery, numai rareori 
producea grădina destul ca să hrănească droaia de copii. 

De multe ori Iom Slattery era văzut pe veranda vecinilor 
săi, cerşind sămânță de bumbac sau o bucată de slănină, ca 
"să treacă hopul'. Bruma de energie pe care o avea Slattery 
o folosea ca să-şi urască vecinii. Le ghicea disprețul sub 
bunăvoința pe care i-o arătau şi mai ales ura pe "negrii 
înfumuraţi ai bogaţilor". Servitorii negri se socoteau 
superiori golanilor albi şi disprețul lor îl scotea din sărite, 
cu atât mai mult cu cât era invidios pe situaţia lor, mai 
stabilă ca a lui. În timp ce el ducea o viaţă mizerabilă, negrii 
aceştia erau bine hrăniţi, bine îmbrăcaţi şi îngrijiţi când se 
îmbolnăveau sau deveneau prea bătrâni. Erau foarte 
mândri de reputaţia stăpânilor lor, şi cei mai mulţi erau 
fericiţi să aparţină unor oameni care constituiau elita ţării, 
pe când el era disprețuit de toţi. 

Tom Slattery şi-ar fi putut vinde ferma la un preţ de trei 
ori mai mare decât valora, oricărui plantator din comitat. 
Cumpărătorii ar fi plătit bucuros un preţ mare ca să scape 
comunitatea de această plagă, dar Tom prefera să rămână 
şi să trăiască mizarabil din câştigul pe care i-l aducea 
singurul balot de bumbac din recolta sa anuală şi din mila 
vecinilor. 


În tot restul comitatului, Gerald n-avea decât prieteni sau 
chiar prieteni intimi. Wilkes-ii, Calvert-ii, Tarleton-ii, 
Fontaine-ii, toţi surâdeau de plăcere când omuleţul acesta, 
cocoţat pe marele său cal alb, suia în galop aleile lor, 
surâdeau şi porunceau să se aducă pahare mari în care 
turnau whisky peste o linguriţă de zahăr şi puţină mentă 
zdrobită. Gerald inspira simpatie şi, cu timpul, vecinii lui 
aflară ceea ce copiii, negrii şi câinii descoperiseră de la 
început, anume că sub aparenţe zgomotoase şi brutale, 
Gerald ascundea o inimă de aur, întotdeauna gata să 
compătimească pe cei aflaţi la necaz şi chiar să-i ajute cu 
bani. 

Sosirea lui dezlănţuia întotdeauna un zgomot asurzitor de 
lătrături, de ţipete scoase de droaia de plozi negri care se 
repezeau înaintea lui, certându-se între ei pentru cinstea de 
a-i ţine calul, pe când el îi înjura în glumă. Copiii albilor îl 
rugau să-i salte pe genunchi, în timp ce el povestea celor 
mai mari infamiile politicienilor yankei. Fetele prietenilor 
săi îi încredinţau secretele lor sentimentale, iar tinerii, care 
se temeau să mărturisească părinţilor lor o datorie de 
onoare de teama mustrărilor, găseau în el pe prietenul la 
nevoie. "Aşadar, pungaşule, datorezi suma asta de o lună!" 
spunea el. "De ce nu mi-ai cerut banii mai înainte?" 

Faptul că vorbea răstit era prea cunoscut pentru ca cineva 
să se ofenseze şi tinerii n-aveau decât să râdă prosteşte şi 
să răspundă: "Fiindcă, domnule Gerald, nu voiam să vă 
supăr, şi tatăl meu." “Iaică-tău e un om foarte cumsecade, 
dar nu glumeşte cu lucrurile astea. Hai, ia banii şi să nu mai 
vorbim de asta." 

Soţiile plantatorilor capitulară ultimele. Dar când, într-o 
seară după plecarea lui Gerald, doamna Wilkes, "o 
adevărată doamnă, de obicei foarte zgârcită cu laudele", 
după însăşi caracterizarea lui Gerald, îi spuse bărbatului ei: 
"E cam rău de gură, dar e un domn", Gerald fu definitiv 
acceptat. 


N-avea să ştie niciodată că-i trebuiseră aproape zece ani 
ca să ajungă aici, şi nici nu bănui vreodată că vecinii lui îl 
priviseră la început cu ochi răi. Îşi închipuise că din clipa 
când pusese piciorul în 'Iara, fusese acceptat ca un membru 
al comunităţii. 

La vârsta de patruzeci şi trei de ani, Gerald, atât de 
îndesat şi de rumen că l-ai fi putut lua drept un gentilom 
englez dintr-o gravură de vânătoare, începu să-şi spună că 
Tara, care-i era totuşi dragă, şi vecinii săi, care-i deschideau 
totdeauna uşa şi inima lor, nu-i erau de ajuns. Voi să se 
însoare. 

Nevoia unei stăpâne se făcea simțită la Tara. Bucătăreasa 
cea grasă, care îngrijise înainte de orătănii şi care din 
necesitate fusese înălţată la rang de bucătăreasă, nu 
prepara niciodată mesele la timp; cât despre jupâneasă, o 
fostă sclavă luată de la munca câmpului, aceasta lăsa să se 
adune praful pe mobile şi părea să n-aibă niciodată rufe 
curate la dispoziţie, aşa că sosirea musafirilor stârnea 
gălăgie şi tărăboi. Pork, singurul negru bine stilat de pe 
plantație, îi supraveghea pe servitori, dar el însuşi, după ce 
se învățase timp de mai mulţi ani cu felul de a fi nepăsător 
al lui Gerald, devenise leneş şi prea puţin grijuliu. Ca valet, 
îngrijea de odaia de culcare a lui Gerald, iar ca majordom, 
servea la masă cu multă demnitate; altfel, lăsa lucrurile să- 
şi urmeze cursul. 

Cu instinctul sigur al africanilor, negrii îşi dăduseră toţi 
seama că, deşi Gerald lătra tare, nu muşca şi profitau fără 
ruşine de descoperirea lor. Mereu îi ameninţa că-i va vinde 
negustorilor de sclavi sau că-i va stâlci în bătaie, dar la Tara 
nu fusese niciodată vândut vreun sclav şi nu fusese biciuit 
decât o singură dată un negru, care nu ţesălase calul favorit 
al lui Gerald după o lungă zi de vânătoare. 

Cu ochii săi albaştri pătrunzători, Gerald observa ce bine 
erau ţinute casele vecinilor săi şi cu câtă uşurinţă se făceau 
ascultate de servitori soțiile plantatorilor, cu părul 
pieptănat lins şi rochiile de mătase foşnitoare. Nu ştia că 


din zori şi până-n noapte, aceste femei trebuiau să 
muncească neîncetat. Nu ştia că, fără preget şi fără odihnă, 
trebuiau să supravegheze bucătăresele, guvernantele, 
croitoresele şi spălătoresele. Nu vedea decât rezultatele şi 
aceste rezultate îl impresionau. 

Într-o dimineaţă, pe când se îmbrăca să meargă în oraş 
spre a asista la o serbare oficială, Gerald înţelese că trebuie 
neapărat să se însoare. Pork îi adusese cămaşa preferată, 
cea cu volănaşe. Fusese atât de prost cârpită de jupâneasă, 
încât nu-i mai rămase altceva de făcut decât s-o dea în dar 
servitorului său. 

— Domnu' Ge'ald, exclamă Pork radios, împăturind 
cămaşa în timp ce stăpânul său fierbea de mânie, vă t'ebuie 
o nevastă, o nevastă ca'e a avut negii acasă. 

Gerald îl certă pe Pork pentru îndrăzneală, dar ştia că are 
dreptate. Voia o soţie, voia să aibă copii şi, dacă nu se însura 
curând, va fi prea târziu. Dar nu voia să se căsătorească cu 
cine i-o ieşi în cale, ca domnul Calvert care se însurase a 
doua oară cu guvernanta yankee a copiilor săi orfani. Soţia 
sa trebuia să fie o adevărată doamnă, o fată de familie 
bună, tot atât de amabilă şi de distinsă ca doamna Wilkes, 
tot atât de capabilă să pună Tara pe roate pe cât era de 
capabilă doamna Wilkes să-şi administreze domeniul. 

Dar, voind să se înrudească cu una din familiile din 
comitat, Gerald se lovea de două greutăţi. În primul rând, 
erau puţine fete de vârsta măritişului. În sfârşit, şi asta era 
mai grav, Gerald era "un om nou"; deşi stătea aici de 
aproape zece ani, era un străin. Nimeni nu ştia nimic 
despre familia lui. În Georgia, deşi societatea dinlăuntrul 
ţării era mai puţin închisă ca aristocrația de pe coastă, nici 
o familie nu se gândea să se înrudească cu un om pe al 
cărui bunic nu-l cunoscuse nimeni. 

Gerald ştia că, în ciuda sincerei simpatii pe care i-o arătau 
bărbaţii cu care vâna, bea şi discuta politică, nu era, ca să 
zic aşa, niciunul a cărui fată ar fi putut s-o ia de soţie. Şi nu 
ţinea deloc să se povestească seara la masă că domnul 


cutare refuzase cu regret lui Gerald O'Hara permisiunea de 
a-i curta fata. Gerald nu se simţea din cauza asta cu nimic 
mai prejos de vecinii săi. De altfel, nimeni şi nimic nu l-ar fi 
putut face să resimtă un astfel de sentiment. Era vorba 
numai de un curios obicei al comitatului, care cerea ca 
fetele să se înrudească cu familii stabilite de mai mult de 
douăzeci de ani în Sud, cu pământ şi sclavi şi cu vicii care 
erau la modă în timpul acela. 

— Pregăteşte bagajele, plecăm la Savannah, zise Gerald 
lui Pork. Şi dacă te mai aud o singură dată înjurând de cele 
sfinte, te vând, căci sunt cuvinte pe care chiar eu le 
întrebuinţez rar. 

James şi Andrews puteau fi de folos în problema căsătoriei, 
căci printre vechile lor relaţii s-ar fi putut găsi tinere fete 
care să răspundă cerinţelor lui şi să vrea în acelaşi timp să-l 
ia de bărbat. James şi Andrews îl ascultară cu răbdare, dar 
nu-l prea încurajară în proiectul său. Nu aveau nici ei la 
Savannah rude la care să găsească ajutor, fiindcă se 
căsătoriseră înainte de a veni în America, iar în ceea ce 
priveşte fiicele prietenilor lor, erau de mult măritate şi-şi 
creşteau copiii. 

— Nu eşti bogat şi nu aparţii unei familii mari, îi zise 
James. 

— Am câştigat parale şi sunt în stare să-mi creez o familie 
mare. De altfel, nu vreau să iau pe oricine. 

— Eşti ambițios! observă Andrews, rece. 

Dar cei doi fraţi făcură tot ce le stătea în putinţă pentru 
Gerald. Erau oameni în vârstă şi erau bine văzuţi la 
Savannah. Aveau mulţi prieteni şi, timp de o lună, îl cărară 
pe Gerald la vizite, dineuri, serate dansante şi picnicuri. 

— Nu-i decât una care-mi place, spuse hotărât Gerald, şi 
când am debarcat aici nici nu se născuse. 

— Cine e? 

— Domnişoara Ellen Robillard, zise Gerald, încercând să 
pară că nu-l interesează prea mult, căci ochii negri şi uşor 
migdalaţi ai lui Ellen Robillard îl fermecaseră. 


Cu toată lipsa de vioiciune, surprinzătoare la o fată de 
cincisprezece ani, îl fermecase. În afară de asta, era în ea 
ceva deznădăjduit care-i mergea la inimă şi-l făcea să se 
poarte mai amabil cu ea decât cu orice altă persoană pe 
care o cunoscuse. 

— Când te gândeşti că eşti destul de bătrân spre a-i fi tată. 

— Eu! Dar sunt în floarea vârstei, strigă Gerald jignit. 

— Jerry, zise James fără să ridice tonul, nu există nici o fată 
tânără în Savannah pe care să ai mai puţine şanse s-o iei. 
Tatăl ei e un Robillard, şi francezii ăştia sunt mândri nevoie 
mare. Şi maică-sa, Dumnezeu s-o ierte, era o doamnă din 
înalta societate. 

— Mi-e totuna, zise Gerald, înfierbântându-se. De altfel, 
maică-sa a murit şi bătrânul Robillard ţine la mine. 

— Ca om da, dar ca ginere nu. 

— În orice caz, mititica n-o să te vrea, interveni Andrews. 
De un an de zile îl iubeşte pe filfizonul ăla de Philippe 
Robillard, care-i e văr, deşi familia ei încearcă de dimineaţă 
până seara s-o facă să renunţe la această dragoste. 

— A plecat de o lună în Louisiana, zise Gerald. 

— De unde ştii? 

— Ştiu, se mărgini să răspundă Gerald, care nu voia să dea 
pe faţă că Pork îi dăduse această prețioasă informaţie, nici 
că Philippe plecase în vest în urma dorinţei familiei lui. Şi 
nici nu cred că l-a iubit atât ca să nu-l uite. La cincisprezece 
ani, este prea tânără ca să ştie ce-i iubirea. 

— Familia ei l-ar prefera pe zăpăcitul de Philippe. 

James şi Andrews fură deci tot atât de surprinşi ca şi restul 
oraşului când aflară că fata lui Pierre Robillard îl va lua de 
bărbat pe micul irlandez din interiorul ţării. Savannah bârfi 
pe socoteala lor şi făcu fel de fel de presupuneri asupra 
plecării lui Philippe Robillard în vestul ţării, dar toate 
pălăvrăgelile nu duseră la nimic. Căsătoria celei mai 
frumoase dintre fetele Robillard cu un bărbat mărunţel, 
rumen şi gălăgios, care-i ajungea abia până la urechi, 
rămase pentru toţi un mister. 


Însuşi Gerald nu ştiu niciodată prea bine cum se 
întâmplaseră toate. Ştia numai că se produsese o minune. 
Şi, pentru prima dată în viaţa lui, fu plin de umilinţă când 
Ellen, foarte palidă dar foarte calmă, punând o mână 
uşoară pe braţul lui, îi spuse: "Mă voi căsători cu dumneata, 
domnule O'Hara'". 

Robillard-ii, înmărmuriţi, ştiau în parte despre ce era 
vorba, dar singură Ellen şi Mammy cunoscură întreaga 
poveste a acelei nopţi în care tânăra fată plânsese până în 
zori ca un copil, cu inima zdrobită, şi se sculase dimineaţa 
cu hotărârea luată. 

Cu inima strânsă, Mammy adusese tinerei ei stăpâne un 
pacheţel trimis de la New Orleans, de o persoană al cărei 
scris era necunoscut. Conţinea o miniatură a lui Ellen, pe 
care aceasta o azvârli cu un țipăt la pământ, patru scrisori 
scrise lui Philippe Robillard de propria ei mână şi un scurt 
bilet de la un preot din New Orleans, anunțând că Philippe 
fusese omorât într-o încăierare la o cârciumă. 

— Ei l-au gonit, tata, şi Pauline, şi Eulalie. L-au gonit! Îi 
urăsc. Îi urăsc pe toţi. Nu vreau să-i mai văd niciodată. 
Vreau să plec. Vreau să plec într-un loc unde nu-i voi mai 
vedea niciodată, unde nu voi mai putea să revăd niciodată 
nici oraşul şi nici lumea care mă va face să-mi amintesc de 
el. 

Şi, spre sfârşitul nopţii, Mammy care vărsase lacrimi 
amare ţinându-şi stăpâna în braţe, protestase: 

— D'ăguţa mea, nu poţi face una ca asta! 

— Ba da, am s-o fac. E un om bun. O fac, sau mă duc la 
mănăstire la Charleston. 

Până la urmă, ameninţarea cu mănăstirea smulse 
consimţământul lui Pierre Robillard, uimit şi îndurerat. Deşi 
familia lui era catolică, el era un prezbiterian convins şi 
gândul că fata lui ar putea deveni călugăriţă i se părea mai 
îngrozitor decât acela de a se căsători cu Gerald O'Hara. La 
urma urmei, nu i se putea reproşa nimic lui Gerald, în afară 
de faptul că nu era de neam. 


Astfel Ellen, renunțând la numele de Robillard, întoarse 
spatele oraşului Savannah pentru totdeauna şi, în tovărăşia 
unui bărbat între două vârste, a lui Mammy şi a douăzeci de 
servitori negri, luă drumul Iarei. 

În anul următor se născu primul lor copil, o fetiţă. O 
botezară Katie Scarlett, după numele mamei lui Gerald. 
Gerald fu dezamăgit, căci voise un băiat; totuşi se bucură 
destul de venirea pe lume a fiicei sale cu părul negru, spre 
a oferi rom tuturor sclavilor din Iara şi a trage şi el o beţie 
zgomotoasă. 

Dacă Ellen regretă vreodată hotărârea ei bruscă, n-o ştiu 
nimeni, în orice caz nu Gerald, care plesnea de mândrie ori 
de câte ori o vedea. În ziua în care plecase din Savannah, 
Ellen gonise din amintire oraşul de pe malul mării, plăcut, 
cu oameni curtenitori, ca şi amintirile pe care le avea şi, din 
clipa când ajunse în comitat, plantaţia din nordul Georgiei 
deveni căminul ei. 

Părăsind pentru totdeauna locuinţa tatălui ei, lăsase în 
urmă o casă cu linii tot atât de frumoase şi de unduioase ca 
ale unui trup de femeie, sau ale unei corăbii cu pânze; era o 
casă de stuc trandafiriu stins, construită în stilul colonial 
francez, înălţându-şi sus silueta elegantă, cu o scară cu o 
dublă spirală în faţă, mărginită de o balustradă de fier 
lucrată ca o dantelă, o casă luxoasă şi fermecătoare, dar 
puţin cam rece. 

Nu numai că părăsise această locuinţă frumoasă, dar 
odată cu ea părăsise toată civilizaţia pe care o reprezenta şi 
se regăsea într-o lume tot atât de străină, tot atât de 
deosebită ca şi când ar fi traversat un continent. 

Aici, în nordul Georgiei, era o regiune aspră locuită de 
oameni cutezători. Din creştetul podişului dominat de 
Munţii Albaştri, Ellen vedea ondulându-se colinele roşii pe 
ale căror povârnişuri ieşeau enorme stânci granitice şi se 
înălţau buchete întunecate de pini. Totul apărea sălbatic, 
nedomesticit ochilor ei obişnuiţi cu marea, cu frumuseţea 
senină a insulelor înfăşurate în muşchi cenugşiu şi tufăriş 


verde, cu lungile întinderi albe ale plajelor încălzite de un 
soare semi-tropical, cu perspectivele uniforme ale unei 
regiuni nisipoase semănate cu palmieri, mari sau pitici. 

Aici, în această regiune din nord, frigul iernii era tot atât 
de obişnuit ca şi arşiţa verii şi locuitorii aveau o energie şi o 
vigoare cu care nu era obişnuită. Erau oameni amabili, 
curtenitori, generoşi, plini de bunăvoință, dar simpli, brutali 
şi care se supărau uşor. Oamenii de pe coastă pe care-i 
părăsise Ellen se puteau lăuda că privesc toate problemele, 
Chiar şi duelurile şi certurile lor, cu nepăsare; dar aceşti 
georgieni din nord erau violenţi. Pe coastă viaţa se 
îndulcise, aici era încă tânără şi viguroasă şi nouă. 

Toţi oamenii pe care Ellen îi cunoscuse la Savannah ar fi 
putut fi croiţi după acelaşi tipar, atât de asemănătoare le 
erau tradiţiile şi felul de a vedea, dar aici oamenii erau 
deosebiți. Coloniştii din nordul Georgiei proveneau din 
locurile cele mai felurite, din celelalte părţi ale Georgiei, din 
Carolina şi Virginia, din Europa şi din nord. Unii, ca Gerald, 
erau oameni noi, veniţi să-şi caute norocul. Alţii, ca Ellen, 
erau membri ai unor familii vechi, cărora viaţa li se păruse 
nesuferită şi plecaseră departe în căutarea unui adăpost 
unde să-şi găsească liniştea. Mulţi veniseră fără nici un 
motiv. O porniseră pentru că în vinele lor mai curgea 
sângele pionierilor, strămoşii lor. 

Oamenii aceştia, veniţi din toate părţile şi cu mentalități 
atât de deosebite, dădeau vieţii comitatului o simplitate 
care era nouă pentru Ellen şi cu care nu se obişnui 
niciodată cu adevărat. Din instinct, ştia cum s-ar fi purtat 
oamenii de pe coastă în orice împrejurare. Cu georgienii 
din nord, nu ştiai niciodată care le vor fi reacţiile. 

Şi, stimulând viaţa comitatului, asupra întregului Sud se 
abătuse un val de prosperitate. Lumea întreagă cerea 
bumbac, pe care pământul virgin şi mănos al comitatului îl 
producea din belşug. Bumbacul era pentru regiunea 
aceasta inima care bate; plantarea şi culesul erau diastola 
şi sistola pământului roşu. Bogăția răsărea din brazdele 


curbe şi, cu ea, orgoliul hrănit de vederea tufelor verzi şi a 
acrilor de tufişuri albe ca lâna. Dacă bumbacul putea 
îmbogăţi plantatorii într-o generaţie, care nu le va fi bogăţia 
în generaţia următoare! 

Această siguranţă a zilei de mâine dădea vieţii un 
stimulent şi o notă de entuziasm, şi oamenii din comitat 
savurau existenţa cu o poftă pe care Ellen nu ajungea s-o 
înţeleagă. Aveau destui bani şi destui sclavi şi le plăcea să 
petreacă. Nu păreau niciodată atât de ocupați încât să nu-şi 
lase treaba pentru o petrecere cu peşte prăjit, sau pentru o 
cursă de cai şi nu trecea o săptămână fără un picnic sau un 
bal. 

Ellen nu putu sau nu voi niciodată să le semene. Lăsase 
prea mult din ea însăşi la Savannah, dar îi respecta şi, cu 
timpul, se deprinse să admire sinceritatea acestor oameni 
hotărâți, care judecau un om după meritele lui. 

Deveni femeia cea mai iubită din comitat. Era o stăpână 
econoamă şi blândă, o mamă bună şi o soţie credincioasă. În 
loc să consacre religiei sufletul zdrobit şi altruismul ei, le 
revărsă asupra copilului, a gospodăriei şi a bărbatului care 
o dusese departe de Savannah şi de amintirile ei, şi care nu- 
i pusese niciodată nici o întrebare. 

Când Scarlett împlini un an, fiind după părerea lui Mammy 
mai sănătoasă şi mai voinică decât ar fi avut dreptul să fie o 
fetiţă, Ellen născu cel de al doilea copil, Susan Ellinor, 
căreia i-au spus întotdeauna Suellen, apoi veni pe lume 
Carreen, înscrisă în biblia familială cu numele de Caroline 
Irene. În sfârşit, sosiră cei trei băieţei şi toţi trei muriră 
înainte de a putea să umble. trei băieţi care odihneau acum 
sub cedrii noduroşi la o sută de metri de casă, în cimitirul în 
care trei lespezi purtau numele de "Gerald O'Hara, junior". 

Din ziua în care Ellen se stabili la Tara, domeniul se 
transformă. Deşi nu împlinise decât cincisprezece ani, era 
totuşi gata să-şi asume toate răspunderile stăpânei unei 
plantaţii. Înainte de căsătorie, tinerele fete trebuiau să fie 
mai ales blânde, amabile, frumoase şi decorative, dar după 


căsătorie era de aşteptat să fie în stare să conducă 
gospodării de o sută de persoane şi mai mult, albi şi negri, 
şi spre acest scop tindea educaţia lor. 

Ca toate fetele bine-crescute, Ellen fusese pregătită şi ea 
în felul acesta pentru căsătorie, dar ea mai putea să se 
bizuie şi pe Mammy, în stare să bage în viteză pe cel mai 
leneş dintre negri. Ellen aduse curând în căminul lui Gerald 
ordine, demnitate şi graţie, şi astfel Tara cunoscu o 
frumuseţe pe care n-o avusese niciodată până atunci. 

Locuinţa fusese construită fără nici un plan şi i se 
adăugaseră odăi după capriciul necesităţilor. Dar, datorită 
îngrijirilor şi indicaţiilor date de Ellen, farmecul casei sfârşi 
prin a compensa lipsa de proporţii. Aleea de cedri care 
ducea de la drum la locuinţa principală, această alee fără 
care nici o locuinţă de plantator georgian n-ar fi completă, 
păstra o umbră răcoroasă şi masa ei întunecată scotea în 
relief verdele celorlalţi arbori. Glicinele ce se cocoţau pe 
acoperişurile verandelor dădeau strălucire cărămizii 
văruite şi ajutau tufişurilor de mirt roz plantate lângă uşă şi 
magnoliilor albe din curte să ascundă liniile lipsite de graţie 
ale locuinţei. 

Primăvara şi vara, lucerna şi trifoiul peluzelor erau de un 
verde ca smaraldul, un verde atât de frumos încât cârdurile 
de gâşte şi de curcani, ţinute îndeobşte în spatele casei, nu 
puteau rezista ispitei. Cei mai îndrăzneţi din cârd se 
strecurau întruna, hoţeşte, până la marginea peluzei, atraşi 
de iarba verde şi de făgăduiala mugurilor de iasomie şi a 
straturilor de cârciumărese. Spre a lupta împotriva 
stricăciunilor lor, un negru mititel stătea de santinelă lângă 
verandă. Înarmat cu un prosop zdrenţuit, micul negru 
aşezat pe scări făcea parte din priveliştea Tarei, şi rolul său 
era foarte trist, căci n-avea voie să lovească orătăniile, 
neputând decât să-şi fluture prosopul şi să ţipe la ele ca să 
le gonească. 

Ellen încredința acest post mai multor zeci de negri 
mititei; la Tara, era primul post de răspundere pentru un 


sclav negru. Când negrii treceau de zece ani, erau daţi la 
învăţătură pe lângă bătrânul Daddy, cârpaciul plantaţiei, 
sau pe lângă Amos, rotarul şi dulgherul, sau Phillip, văcarul, 
sau Cuffee, îngrijitorul catârilor. Dacă nu arătau nici o 
aptitudine pentru una sau alta din aceste meserii, erau 
întrebuinţaţi la munca câmpului şi, după părerea negrilor, 
pierdeau definitiv orice pretenţie de a ocupa un rang social. 

Ellen nu ducea o viaţă uşoară, nici fericită, dar nu se 
aşteptase să ducă o viaţă uşoară şi, dacă viaţa ei nu era 
fericită, asta era soarta femeilor. Lumea era a bărbaţilor şi 
ea o accepta aşa cum era. Bărbatul era stăpânul 
domeniului, femeia îl administra. Bărbatul îşi atribuia tot 
meritul unei bune administrații, femeia îi lăuda 
îndemânarea. Bărbatul mugea ca un taur când îi intra o 
aşchie în deget, femeia îşi înăbuşea gemetele când năştea, 
de teamă să nu-l stânjenească. Bărbaţii vorbeau urât şi 
răstit şi se îmbătau des. Femeile se prefăceau că nu aud 
cuvintele urâte şi-i culcau pe beţivi în pat fără o vorbă de 
supărare. Bărbaţii erau brutali şi vorbeau pe şleau. Femeile 
erau întotdeauna bune, îngăduitoare şi iertătoare. 

Fusese crescută în tradiţia doamnelor din lumea mare, 
ceea ce însemna că ştia să-şi poarte povara, păstrându-şi 
farmecul, şi voia ca şi cele trei fete ale ei să fie nişte 
doamne din lumea mare. 

Reugşi cu cele două fete mai mici. Suellen ţinea atât de 
mult să placă, încât asculta cu atenţie învăţăturile mamei 
sale, iar Carreen era timidă şi puteai să faci uşor cu ea ce 
voiai. Dar Scarlett, demnă fiică a lui Gerald, găsea că 
drumul care ducea la distincţie era prea aspru. 

Spre marea indignare a lui Mammy, tovarăşii de joacă 
preferaţi nu erau surorile ei atât de rezervate, nici fetiţele 
Wilkes atât de bine-crescute, ci copiii negri de pe plantație 
şi băieţii din vecini. Ştia tot atât de bine ca ei să se caţere în 
copaci sau să zvârle o piatră. Mammy era foarte îngrijorată 
văzând că fiica lui Ellen putea să manifeste astfel de 
tendinţe şi o ruga deseori "să se poa'te ca o mică doamnă". 


Dar Ellen privea lucrurile cu un ochi mai înţelegător şi mai 
clarvăzător. Ştia că tovarăşii din copilărie devin adoratorii 
de mai târziu şi că prima datorie a unei fete e să se mărite. 
Îşi spunea că fetiţa era pur şi simplu plină de viaţă şi că mai 
avea încă vreme să-nveţe şiretlicurile şi grațiile care-i seduc 
pe bărbaţi. 

În acest scop, Ellen şi Mammy îşi uniră sforţările şi, pe 
măsură ce se făcea mare, Scarlett se arătă elevă foarte 
înzestrată în această privinţă, chiar dacă altceva nu prea 
învăţa. Cu toate nenumăratele guvernante şi doi ani 
petrecuţi nu departe de Tara, la Institutul pentru 
domnişoare din Fayetteville, educaţia ei rămase sumară, 
dar nici o fată tânără din comitat nu dansa cu mai multă 
graţie ca ea. Ştia să surâdă ca să-şi arate gropiţele, să 
meargă pe vârful picioarelor ca să dea cercurilor largi ale 
crinolinei o legănare atrăgătoare, să privească un bărbat 
drept în faţă, apoi să plece ochii şi să clipească repede din 
pleoape, spre a părea că freamătă de emoție. Învăţă mai 
ales să ascundă bărbaţilor o inteligenţă ascuţită sub o faţă 
amabilă şi dulce ca a unui copilaş. Ellen cu mustrările ei 
afectuoase, Mammy cu criticile ei sfârşiră prin a-i imprima 
calităţile menite să facă din ea o soţie cu adevărat 
încântătoare. 

— Trebuie să fii mai blândă, draga mea, mai calmă, îşi 
învăţa Ellen fata. Nu trebuie să-i întrerupi pe domni când 
vorbesc, chiar dacă crezi că ştii mai multe decât ei. 
Domnilor nu le plac tinerele înfipte. 

— Domnişoa'ele ca'e fac ochii ma'i şi ca'e 'idică bă'bia şi 
spun "V'eau'" şi "Nu v'eau', ei bine, cele mai multe nu se 
mă'ită, profetiza Mammy cu un aer lugubru. "Domnişoa'ele 
t'ebuie să ţină ochii plecaţi în jos şi să spună "Da, domnu'" şi 
"Întocmai cum spuneţi, domnu'!" 

Împreună, o învăţară tot ce trebuia să ştie o fată de familie 
bună. Dar Scarlett nu învăţă decât manifestările exterioare 
ale bunei creşteri. Calitățile sufleteşti care trebuiau să dea 
naştere acestor manifestări, ea nu le deprinse nidodată, şi 


nici nu înţelegea de ce să le deprindă. Aparenţele erau de 
altfel salvate, căci o făcură să fie peste tot sărbătorită, şi 
asta şi voia. Gerald se lăuda că e regina a cinci comitate, şi 
cu oarecare dreptate, fiindcă aproape toţi tinerii din 
vednătate îi ceruseră mâna, fără să numărăm pe cei din 
locuri mai depărtate, ca Atlanta şi Savannah. 

Datorită strădaniilor depuse de Mammy şi de Ellen, la 
şaisprezece ani Scarlett părea blândă, fermecătoare şi 
frivolă, în timp ce în realitate era voluntară, vanitoasă şi 
încăpăţânată. De la tatăl irlandez moştenise un 
temperament violent, iar din blândeţea şi răbdarea mamei 
n-avea decât o pojghiţă subţire. Ellen nu-şi dădu niciodată 
prea bine seama de subţirimea acestei pojghiţe, căci 
Scarlett i se arăta întotdeauna sub lumina cea mai 
favorabilă. Îi ascundea escapadele, se stăpânea şi făcea 
totul spre a părea docilă în prezenţa mamei sale, care dintr- 
o singură privire putea s-o facă să plângă de ruşine. 

Dar Mammy nu nutrea nici o iluzie în privinţa ei şi se 
aştepta întruna ca această pojghiţă să plesnească. Mammy 
avea ochi mai pătrunzători decât Ellen şi Scarlett nu-şi 
amintea s-o fi putut înşela vreodată mai multă vreme. 

Aceşti doi mentori afectuoşi nu deplângeau totuşi verva, 
vioiciunea şi farmecul lui Scarlett. Dimpotrivă, ca adevărate 
femei din Sud, erau mândre de asemenea trăsături de 
caracter. Dar ceea ce le îngrijora era că regăseau la 
Scarlett încăpăţânarea şi manierele impetuoase ale lui Ge- 
rald, şi câteodată Ellen şi cu Mammy se temeau că Scarlett 
nu va fi în stare să-şi ascundă aceste supărătoare defecte 
înainte de a face o partidă bună. Dar Scarlett voia să se 
mărite - şi anume cu Ashley - şi de aceea era foarte dispusă 
să pară modestă, ascultătoare şi zvăpăiată dacă asta plăcea 
bărbaţilor. Nu ştia de altfel de ce erau bărbaţii aşa. Ştia 
numai că aceste metode reuşeau. Lucrul n-o interesă 
niciodată atât de mult încât să caute să-i afle cauzele. Nu 
ştia nimic despre felul cum funcţiona mintea omenească, 
începând cu a ei. Ştia numai că dacă făcea cutare lucru sau 


vorbea într-un anumit fel, bărbaţii nu vor întârzia să-i 
adreseze complimentele corespunzătoare. Era ca o formulă 
matematică şi nu mai greu de aplicat, căci matematicile 
erau singura ştiinţă pe care Scarlett o asimilase fără 
greutate în timpul şederii la şcoală. 

Dacă nu ştia mare lucru despre mentalitatea bărbaţilor, 
ştia şi mai puţin despre aceea a femeilor, care n-o interesau. 
N-avusese niciodată vreo prietenă şi nici nu-i simţise lipsa. 
Pentru ea toate femeile, inclusiv surorile ei, erau duşmance 
fireşti, repezindu-se în urmărirea aceleiaşi prăzi: bărbatul. 

Toate femeile, în afară de maică-sa. 

Ellen O'Hara era altfel, şi Scarlett o socotea o sfântă, 
deosebită de tot restul omenirii. Copil fiind, Scarlett o 
asemuise pe maică-sa cu Sfânta Fecioară, şi acum când era 
mai mare nu vedea de ce şi-ar schimba părerea. Pentru ea, 
Ellen reprezenta siguranţa perfectă, pe care numai raiul 
sau o mamă ţi-o pot da. Ştia că maică-sa era întruchiparea 
dreptăţii, a adevărului, a duioşiei iubitoare, a unei adânci 
înţelepciuni, pe scurt, era o doamnă. 

Scarlett dorea mult să-i semene. Singura greutate era că, 
dacă voiai să fii drept, cinstit, duios şi credincios, treceai 
alături de cea mai mare parte a plăcerilor existenţei şi, cu 
siguranţă, alături de un mare număr de adoratori; şi viaţa 
era prea scurtă ca să te lipseşti de aceste plăceri. Într-o zi, 
când va fi căsătorită cu Ashley şi va fi bătrână, într-o zi când 
va avea vreme, îşi făgăduia să semene lui Ellen. Dar până 
atunci. 

Capitolul IV. 

În seara aceea, la masă, în lipsa mamei, Scarlett îşi 
îndeplini datoria de stăpână a casei, dar cu sufletul adânc 
tulburat de îngrozitoarea veste pe care o aflase despre 
Ashley şi Melanie. Aştepta cu înfrigurare ca maică-sa să 
revină de la Slattery-i, fiindcă în. lipsa ei se simţea singură 
şi zăpăcită. Cu ce drept oare Slattery-ii, cu veşnicele lor 
boli, o smulgeau pe mama de la căminul ei, chiar în 
momentul în care ea, Scarlett, avea atâta nevoie de ea? 


În tot cursul acestei cine triste, glasul răsunător al lui 
Gerald îi sparse urechile în aşa hal încât nu credea că mai 
putea râbda. Uitase cu totul conversaţia pe care o avusese 
cu ea şi, întărindu-şi cuvintele cu fluturări de braţe şi 
lovituri de pumn date în masă, nu încetă să monologheze 
asupra ultimelor ştiri despre fortul Sumter. În timpul 
meselor, Gerald ţinea să conducă discuţia şi, de obicei, 
Scarlett cufundată în propriile ei gânduri abia îl auzea, dar 
în seara asta nu reuşea să neutralizeze sunetul vocii lui, cu 
toate sforţările pe care le făcea spre a surprinde zgomotul 
roţilor care ar vesti întoarcerea mamei. 

Bineînţeles, n-avea de gând să-i încredinţeze mamei ceea 
ce o apăsa atât de greu pe suflet. Ellen ar fi revoltată şi 
întristată aflând că una din fiicele ei voia să se căsătorească 
cu un bărbat logodit cu o altă fată. Totuşi, în mijlocul primei 
tragedii pe care o trăia, avea nevoie de îmbărbătarea pe 
care i-o aducea prezenţa mamei. Se simţea întotdeauna în 
siguranţă alături de Ellen. Prin simpla ei prezenţă, Ellen 
îndulcea cele mai grele suferinţe. 

Auzind scârţâit de roţi pe alee, Scarlett se ridică brusc de 
pe scaun, apoi se aşeză la loc. Trăsura înconjura casa ca să 
intre în curte. Nu putea fi Ellen. Ar fi coborât din trăsură la 
scara din faţă. Atunci se auzi din curte un murmur confuz. 
Negrii se agitau, vorbeau şi râdeau cu un râs ascuţit. 
Scarlett privi pe fereastră. Îl zări pe Pork, care părăsise o 
clipă mai înainte sufrageria, ridicând o torţă de răşină, în 
timp ce câteva siluete vagi se dădeau jos dintr-o căruţă. 
Zgomote agreabile, zgomote obişnuite şi nepăsătoare, 
sunete guturale şi glasuri muzicale şi stridente, râsete şi 
glume ţâşneau şi se pierdeau rând pe rând în noapte. Auzi 
nişte paşi târşâiţi urcând scara verandei ce dădea în curte, 
luând-o pe coridorul ce ducea la corpul principal al casei şi 
oprindu-se în sfârşit în hol, drept în faţa sufrageriei. Avu loc 
o scurtă consfătuire în şoaptă, şi Pork intră. Renunţase la 
obişnuita-i demnitate. Învârtea ochii rotunzi şi-şi 
descoperea dinţii strălucitori. 


— Domnu' Ge'ald, vesti el gâfâind şi cu faţa iluminată de 
mândria unui mire, noua femeie a sosit. 

— Noua femeie? N-am cumpărat nici o femeie, declară 
Gerald prefăcându-se supărat. 

— Ba da, domnu' Ge'ald! Ba da! Şi e afa'ă. V'ea săvă 
vo'bească, răspunse Pork emoţionat, chicotind şi frângându- 
şi mâinile de emoție. 

— Hai, să vie mireasa, zise Gerald. 

Şi Pork, întorcându-se, făcu un semn nevestei sale care, 
sosită de la Wilkes-i ca să servească la Tara, aştepta în hol. 
Dilcey intră şi, în urma ei, aproape cu totul acoperită de 
rochia largă de stambă, venea fetiţa ei în vârstă de 
doisprezece ani, lipindu-se ruşinoasă de picioarele mamei 
ei. 

Dilcey era înaltă şi dreaptă. Faţa ei de bronz, impasibilă, 
era atât de puţin zbârcită, încât i-ai fi putut da orice vârstă 
între treizeci şi şaizeci de ani. Sângele indian contrabalansa 
pe chipul ei caracteristicile negroide. Culoarea roşiatică a 
pielii, fruntea înaltă şi strâmtă, umerii obrajilor proeminenţi 
şi nasul coroiat, al cărui vârf se lăţea deasupra buzelor 
groase de negresă, arătau precis amestecul celor două 
rase. Era plină de siguranţă şi ţinuta ei demnă o întrecea 
chiar pe a lui Mammy, căci Mammy o dobândise pe a sa, în 
timp ce Dilcey o avea în sânge. 

Când vorbi, glasul ei nu sună atât de neclar ca al celor mai 
mulţi dintre negri şi se exprimă cu multă grijă: 

— Bună sea'a, domnişoa'ele mele. Domnu' Ge'ald, îmi pa'e 
'ău că vă de'anjez, da' am v'ut să viu să vă mulţumesc 
fiindcă m-aţi cumpă'at cu copilu'. O mulţime de domni voiau 
să mă cumpe'e da' nu voiau s-o cumpe'e şi pe Fissya mea, 
da' aş fi sufe'it mult şi vă mulţumesc. Am să fac tot ce pot 
pent'u dumneavoast'ă şi pentu ca să văaătcă nu uit. 

— Hm. hm. făcu Gerald dregându-şi glasul. 

Era foarte jenat că fusese descoperit făcând un act de 
bunătate. 


Dilcey se întoarse spre Scarlett şi umbra unui surâs îi 
încreţi colţul ochilor. 

— Domnişoa'ă Sca'lett, Po'k mi-a spus că aţi ce'ut lu' 
domnu' Ge'ald să mă cumpe'e. De aceea o să v-o dau pe 
P'issy a mea să vă fie cameiistă. 

Atrase fetiţa mai aproape de ea şi o împinse înainte. Era o 
mică fiinţă neagră cu picioarele subţiri ca nişte bețe. 
Mulțimea codiţelor cârlionţate, împletite cu îngrijire şi 
legate cu sfoară, stăteau ţepene în jurul capului. Avea ochi 
pătrunzători, vicleni, cărora nu le scăpa nimic şi faţa ei 
păstra o expresie de prostie prefăcută. 

— Mulţumesc Dilcey, răspunse Scarlett, dar mi-e teamă că 
Mammy are de spus un cuvânt în treaba asta. Mă serveşte 
de când m-am născut. 

— Mammy îmbăt'âneşte, răspunse Dilcey cu un calm care 
ar fi scos-o pe Mammy din sărite. E bună Mammy, da' 
acuma sunteţi domnişoa'ă ma'e şi aveţi nevoie de came'istă 
bună şi P'issy a mea a fost un an came'istă domnişoai'ei 
India. Ştie bine să coasă şi ştie şi să coafeze ca o pe'soană 
ma'e. 

Împinsă de maică-sa, Prissy făcu o bruscă reverență şi îi 
surâse lui Scarlett, care îi răspunse tot printr-un surâs. 

"O fetişcană deşteaptă", gândi Scarlett, şi apoi zise tare: 

— Mulţumesc, Dilcey, vom vedea când va veni mama. 

— Mulţumesc, domnişoa'ă. Vă u'ez noapte bună, zise 
Dilcey retrăgându-se cu fiica ei, şi Pork le întovărăşi 
ceremonios. 

După ce masa fu strânsă, Gerald îşi reluă firul discursului 
întrerupt, dar fără să simtă mare plăcere; cât despre cei ce- 
| ascultau, aceştia nu simțeau nici o plăcere. Degeaba 
prezicea, cu glas de stentor, că va începe războiul şi 
întrebuința toate întrebările retorice spre a şti dacă Sudul 
va mai tolera multă vreme jignirile yankeilor; nu obținea 
decât slabe "Da, tată", şi "Nu, tată", pronunţate pe un ton 
plictisit. Aşezată pe o pernă sub lampa cea mare, Carreen 
era cufundată în citirea aventurilor unei tinere care se 


călugărise după moartea iubitului ei şi, vărsând lacrimi 
tăcute, se vedea îmbrăcată ca o călugăriţă. Suellen, ocupată 
cu broderia a ceea ce numea "trusoul" ei, se întreba dacă a 
doua zi la picnic va izbuti să-l dezlipească pe Stuart 
Tarleton de sora ei şi să-l cucerească cu încântătoarele-i 
calităţi feminine pe care le poseda şi de care Scarlett era 
lipsită. Cât priveşte pe Scarlett, gândurile ei se îndreptau 
numai spre Ashley. 

Cum putea tatăl ei să trăncănească atâta de fortul Sumter 
şi de yankei, când ştia că inima ei era zdrobită? Aşa cum se 
întâmplă întotdeauna la persoanele foarte tinere, era 
mirată de egoismul cu care oamenii uitau de durerea ei, 
văzându-şi de ale lor, fără să ţină seama de chinurile ei. 

I se părea că o furtună îi pustiise mintea şi găsea straniu 
ca sufrageria unde se găseau să fie atât de liniştită, atât de 
asemănătoare cu ceea ce fusese întotdeauna. Masa şi 
bufetele de mahon greu, argintăria masivă, covoarele în 
culori vii întinse pe podeaua strălucitoare, erau toate la 
locul lor ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Era o odaie 
plăcută şi confortabilă. De obicei lui Scarlett îi plăceau 
ceasurile liniştite pe care familia şi le petrecea aici după 
cină, dar în seara asta îi era urâtă şi, de nu i-ar fi fost teamă 
de întrebările indiscrete ale tatălui său, s-ar fi strecurat 
afară, ar fi traversat holul întunecat, ar fi ajuns în micul 
birou al lui Ellen şi, trântită pe canapeaua veche, ar fi plâns 
până şi-ar fi ogoit chinul. 

Micul birou al mamei ei era odaia preferată a lui Scarlett. 
Acolo se aşeza în fiecare dimineaţă Ellen, în faţa mesei de 
scris, spre a ţine contabilitatea plantaţiei şi a asculta 
rapoartele lui Jonas Wilkerson, vechilul. Întreaga familie se 
strângea tot aici ca să-şi piardă vremea, în timp ce pana 
mamei scârţâia pe registre. Gerald se aşeza pe vechiul 
scaun cu leagăn, în timp ce fetele şedeau pe pernele 
decolorate de pe canapeaua prea veche ca să poată sta în 
odăile din faţă. Acum Scarlett ardea de dorinţă să fie 


singură cu Ellen în micul birou, să-şi pună capul în poala ei 
şi să plângă în voie. De ce întârzia oare atâta mama? 

Atunci se auziră roţile scârţâind pe nisipul aleii şi dulcele 
murmur al vocii lui Ellen, dând drumul vizitiului. Intră. Tatăl 
şi fetele ridicară repede capul. Crinolina ei se legăna. Avea 
chipul trist şi obosit. O dată cu ea intră şi mireasma uşoară 
a săculeţului cu parfum de verbină, mireasmă ce părea 
întotdeauna că iese din faldurile rochiei ei şi pe care 
Scarlett îl asocia întotdeauna imaginii mamei sale. Cu trusa 
de piele în mână, furioasă şi încruntată, Mammy o urma la 
câţiva paşi. Mormăia întruna, având grijă să-şi spună 
părerile cu voce înceată spre a nu fi auzite, dar totuşi destul 
de tare pentru ca nemulţumirea ei să fie observată. 

— Îmi pare rău că am întârziat atât, zise Ellen scoţându-şi 
şalul şi întinzându.-i-l lui Scarlett, căreia îi mângâie în 
treacăt obrazul. 

Odată cu sosirea soţiei sale, chipul lui Gerald se lumină ca 
prin farmec. 

— Plodul a fost botezat? întrebă el. 

— Da, şi a murit bietul mititel, răspunse Ellen. Mi-a fost 
frică să nu moară şi Emmie, dar cred că va trăi. 

Surprinse, fetele ei se întoarseră către ea ca spre ao 
întreba. Gerald dădu filosofic din cap. 

— E mai bine că a murit, bietul copil fără de ta. 

— E târziu. Să spunem rugăciunea, întrerupse Ellen cu 
atâta blândeţe, încât dacă Scarlett n-ar fi cunoscut-o bine 
pe maică-sa, nu şi-ar fi dat seama de nimic. 

Ar fi fost interesant de ştiut cine era tatăl copilului lui 
Emmie Slattery. Scarlett ştia că nu va afla niciodată 
adevărul dacă o întreba pe maică-sa. Scarlett îl bănuia pe 
Jonas Wilkerson, pe care-l văzuse adeseori coborând 
drumul în tovărăşia lui Emmie, seara la asfinţit. Jonas era 
yankeu şi neînsurat şi slujba de vechil îl condamna - pentru 
vecie - să n-aibă nici un raport cu lumea bună din comitat. 
Nici o familie de un oarecare rang nu i-ar fi dat fata în 
căsătorie şi nu putea fi prieten decât cu oameni ca Slattery- 


ii sau cu alţi golani de felul lor. Şi întrucât educaţia lui era 
mult deasupra educaţiei acestora, era lucru firesc că nu 
voia să se căsătorească cu Emmie, oricât de des s-ar fi 
plimbat cu ea în amurg. 

Scarlett oftă, fiindcă era foarte curioasă. Maică-sa asista 
întotdeauna la o mulţime de lucruri cărora nu le dădea nici 
o atenţie. Ellen avea o adevărată artă de a nu observa tot 
ceea ce era împotriva regulilor de bună-cuviinţă şi încerca 
s-o înveţe la fel şi pe Scarlett; dar fără succes. 

Ellen se apropiase de cămin pe care era aşezată cutiuţa cu 
mătănii, când Mammy o opri pe un ton energic. 

— Domnişoa'ă Ellen, t'ebuie să mănânci ceva înainte de 
'ugăciune. 

— Mulţumesc, Mammy, nu mi-e foame! 

— Am să-ţi p'egătesc chia' eu şi ai să mănânci, insistă 
Mammy cu un aer indignat, ieşind în hol spre a merge la 
bucătărie. Po'k; strigă ea, spune bucătă'esei să aibă g'ijă de 
foc. Domnişoa'ă Ellen s-a înto's. 

În timp ce scândurile podelei gemeau sub greutatea ei, 
monologul lui Mammy deveni din ce în ce mai tare şi 
familia, adunată în sufragerie, putu să audă desluşit micul 
discurs pe care şi-l ţinea sieşi. 

— Am spus de o mie deo'icăn-ae 'ost să te ocupi de 
golanii ăştia albi. Sunt cei mai ma'i leneşi, cei mai 
ne'ecunoscăto'i din toţi coate-goale de pe lume. Şinu e 
t'eaba lu' domnişoa'ă Ellen să se p'ăpădească cu fi'ea 
îng'ijind oameni ca'e dacă a' face doi bani a' avea negii ca 
să-i îngrijească. Şi cum am spus. 

Sunetul vocii ei se pierdu. Întrase în culoarul acoperit care 
ducea la bucătărie. 

Mammy avea un fel al ei de a face cunoscute stăpânilor 
părerile ei precise. Ştia că demnitatea lor îi împiedica pe 
albi de a acorda cea mai mică atenţie cuvintelor pe care le 
mormăia o negresă ca ea. Ştia că, spre a-şi păstra această 
demnitate, albii se prefăceau că n-aud, chiar de-ar fi ţipat 
din odaia de alături. Era astfel la adăpostul oricărei 


observaţii şi, în acelaşi timp, nimeni nu avea îndoieli asupra 
părerii ei în diferite probleme. 

Pork intră aducând o farfurie, tacâmuri de argint şi un 
şervet. Pe urmele lui călca Jack, un negrişor de vreo zece 
ani, care tocmai sfârşea de încheiat, cu o singură mână, 
nasturii hainei sale de pânză albă, ţinând în cealaltă mână o 
apărătoare de muşte, făcută din benzi înguste de hârtie 
tăiată din ziare şi legate de o coadă de lemn mai mare ca el. 
Ellen avea şi o superbă apărătoare de muşte din pene de 
păun, dar nu se folosea de ea decât în împrejurări foarte 
speciale şi asta după un adevărat război civil împotriva lui 
Pork, a bucătăresei şi a lui Mammy, care erau convinşi că 
penele de păun aduc nenoroc. 

Ellen se aşeză pe scaunul pe care i-l oferi Gerald şi de 
îndată patru glasuri o asaltară cu întrebări: 

— Mamă, dantela rochiei mele de bal s-a desfăcut şi aş 
vrea s-o port mâine seară la Doisprezece Stejari. Poţi să mi- 
o aranjezi, te rog? 

— Mamă, rochia nouă a lui Scarlett e mai frumoasă ca a 
mea şi sunt îngrozitoare în roz. De ce n-ar fi ea îmbrăcată în 
roz? Aş purta eu rochia ei verde. Ei rozul îi stă foarte bine. 

— Mamă, pot să merg la balul de mâine seară? Am 
treisprezece ani acum. 

— Doamnă O'Hara, ai să mă crezi? Tăceţi fetelor, altfel vă 
aşteaptă cravaşa! Cade Calvert a fost la Atlanta azi 
dimineaţă. Zice că. dar tăceţi odată, că nu ne putem 
înţelege. zice că toate sunt talmeş-balmeş acolo, că nu se 
vorbeşte decât de război, de instrucţia pe care o face 
miliția, de adunări de trupe. Şi zice că după ştiri sosite de la 
Charleston, nu vom mai tolera să fim insultaţi de yankei. 

În mijlocul acestui zgomot, Ellen zâmbi obosită şi răspunse 
întâi bărbatului său, aşa cum se cuvenea unei soţii bune. 

— Dacă oamenii bine din Charleston sunt de părerea asta, 
sunt sigură că nu vom întârzia să gândim ca ei, zise ea. 

Căci era adânc convinsă că, în afară de Savannah, pe tot 
continentul nu puteai întâlni lume de neam mai bun decât 


în acest mic port, şi lumea din Charleston împărtăşea 
punctul ei de vedere. 

— Nu, Carreen, la anul, draga mea. Atunci vei putea 
merge la bal şi vei purta rochii de domnişoară mare. Şi ce 
bine are să se distreze fetiţa mea! Nu fi necăjită, draga 
mea. Vei merge la picnic, nu uita, vei asista şi la supeu, dar 
nu la bal înainte de paisprezece ani! 

— Dă-mi rochia ta, Scarlett, după rugăciune o să-ţi cos 
dantela. 

— Dragă Suellen, nu-mi place tonul ăsta. Rochia ta roz e 
fermecătoare şi ţi se potriveşte foarte bine la ten, după cum 
rochia lui Scarlett îi vine bine la tenul ei. Dar îţi dau voie să 
porţi mâine seară colierul meu de granate. 

În spatele mamei sale, Suellen se strâmbă triumfător către 
Scarlett, care vrusese să ceară colierul pentru ea. Scarlett 
îi scoase limba. Suellen era de nesuferit cu smiorcăielile şi 
cu egoismul ei şi, dacă Ellen n-ar fi intervenit, Scarlett i-ar fi 
tras de multeori câte o palmă. 

— Şi acum, domnule O'Hara, mai povesteşte-mi ce ţi-a mai 
spus domnul Calvert despre Charleston, zise Ellen. 

Scarlett ştia că pe maică-sa nu o interesa deloc războiul, 
nici politica, pe care le considera treburi pentru bărbaţi şi 
care nu puteau să intereseze nici o femeie deşteaptă. Dar 
lui Gerald îi plăcea să-şi spună părerile, şi Ellen căuta 
mereu să-i facă plăcere bărbatului ei. 

În timp ce Gerald vorbea, Mammy aşeză în faţa stăpânei ei 
biscuiţi rumeniţi, piept de pui prăjit şi un ignam fierbinte, 
înotând în unt topit. Mammy îl ciupi pe micul Jack, care 
începu să mişte din nou fâşiile de hârtie deasupra lui Ellen. 
Mammy stătea lângă masă şi urmărea cum Ellen ducea 
fiecare dumicat la gură, ca şi cum la primul semn de 
oboseală ar fi avut de gând s-o facă să mănânce cu sila. 
Ellen se străduia să mănânce, dar Scarlett vedea că era 
prea obosită ca să-şi dea seama ce mânca. Numai chipul 
neîndurător al lui Mammy o silea să se execute. 


Când farfuria fu goală şi pe când Gerald era încă în 
mijlocul expunerii asupra ticăloşiei yankeilor care voiau să-i 
elibereze pe negri fără să dea un ban spre a plăti libertatea 
lor, Ellen se sculă. 

— Spunem rugăciunea? întrebă bărbatul ei cu jumătate de 
gură. 

— Da. E aşa târziu. oh, e zece! 

Cu un zgomot de fierărie hodorogită, ceasornicul din 
perete bătu de zece ori. 

— Carreen ar trebui să fie de mult în pat. Pork, te rog adu 
lampa. Mammy, cartea mea de rugăciuni. 

La porunca lui Mammy, Jack îşi lăsă apărătoarea de muşte 
într-un colţ şi începu să strângă masa, în timp ce Mammy 
scotocea prin sertarul unui bufet ca să găsească vechea 
carte de rugăciuni a lui Ellen. Ridicat pe vârfurile 
picioarelor, Pork ajunse la un inel atârnat de lanţul care 
susţinea lampa, trase de el şi cobori încet lampa, până ce 
masa fu inundată de lumină iar plafonul se pierdu în 
întuneric. Ellen îşi potrivi rochia, îngenunche pe podea, 
aşeză cartea de rugăciuni pe masă în faţa ei, o deschise şi-şi 
împreună mâinile. Gerald îngenunche alături de ea; de 
cealaltă parte a mesei, Scarlett şi Suellen îşi luară locurile 
obişnuite şi-şi traseră sub genunchi jupoanele largi, spre a 
simţi mai puţin contactul cu podeaua. Carreen, cam mititică 
pentru vârsta ei, nu putea să îngenuncheze în faţa mesei, 
aşa că îngenunche în faţa unui scaun, cu coatele sprijinite 
pe el. Era o poziţie care-i plăcea, căci rar se întâmpla să nu 
adoarmă în timpul rugăciunilor şi, în această postură, 
maică-sa n-o observa. 

Servitorii umpleau vestibulul cu zgomotul paşilor lor 
târşâiţi sau cu foşnetul rochiilor şi îngenuncheau în faţa 
pragului. Mammy se aplecă gemând. Pork stătea drept ca o 
prăjină; graţioase, Rosa şi Teena, jupânesele cu fustele lor 
de stambă în culori vii, bucătăreasa, slabă şi galbenă sub un 
tulpan alb ca zăpada, şi Jack, mort de somn, care stătea cât 
putea mai departe de Mammy ca să scape de ciupiturile ei. 


Ochii lor negri străluceau de nerăbdare; pentru ei, 
rugăciunea cu stăpânii era unul din evenimentele zilei. 
Frazele străvechi şi pline de culoare ale litaniilor cu 
metaforele lor orientale erau lipsite de sens pentru ei, dar 
deşteptau ceva în sufletul lor şi oamenii se legănau de la 
dreapta la stânga cântând răspunsurile: "Doamne 
miluieşte-ne, Cristoase Dumnezeule, miluieşte-ne!" 

Ellen închise ochii şi începu să se roage. Glasul ei se înălța, 
apoi recădea, mângâietor şi liniştitor. Capetele se înclinau 
în interiorul cercului luminos şi Ellen mulţumi lui Dumnezeu 
pentru sănătatea şi fericirea căminului ei, a familiei şi a 
negrilor. 

Când isprăvi rugăciunea pentru cei ce locuiau sub 
acoperişul 'Tarei, pentru tatăl, mama şi surorile ei, pentru 
cei trei copii morţi şi toate “bietele suflete din purgatoriu', 
strânse mătăniile albe între degetele ei lungi şi începu să 
spună rozariul. 

Asemeni unui uşor suflu de vânt, vocile negrilor şi cele ale 
albilor îi răspundeau: "Sfântă Fecioară, Maica Domnului, 
roagă-te pentru noi, bieţii păcătoşi, acum şi în ora morţii 
noastre. Amin." 

Deşi cu durere în suflet, deşi suferea stăpânindu-şi 
lacrimile, ca întotdeauna la această oră Scarlett se simţi 
năpădită de un sentiment adânc de calm şi de seninătate. O 
parte din deziluziile zilei şi groaza pe care o avea de ziua de 
mâine se şterseseră, făcând loc nădejdii. Această linişte nu 
i-o aducea elanul sufletului ei către Dumnezeu, căci pentru 
ea religia nu însemna decât a mormăi rugăciuni. Liniştea îi 
venea de la chipul mamei ei privind spre tronul lui 
Dumnezeu, spre sfinţii şi spre îngerii săi şi rugându-se ca 
Domnul să binecuvânteze pe cei pe care îi iubea. Când 
Ellen cerea ceva Cerului, Scarlett era sigură că Cerul o 
auzea. 

Ellen sfârşi, şi Gerald, care nu-şi găsea niciodată mătăniile 
la ceasul de rugăciune, începu să numere pe ascuns 
decadele pe degete. La sunetul vocii monotone, gândurile 


lui Scarlett începură fără voie să rătăcească. Ştia că ar fi 
trebuit să-şi facă examenul conştiinţei. Ellen o învățase că, 
la sfârşitul fiecărei zile, avea datoria să-şi examineze 
conştiinţa temeinic, să recunoască greşelile făptuite şi să 
ceară lui Dumnezeu iertarea şi puterea de a nu mai cădea 
în ispită. Dar Scarlett îşi examina inima. 

Îşi sprijini fruntea de mâinile împreunate, astfel ca mama 
să nu-i poată vedea faţa, şi gândurile i se îndreptară spre 
Ashley. Cum putea să se căsătorească cu Melanie, când o 
iubea pe ea, pe Scarlett? Şi mai ales când ştia cât îl iubea 
ea? Nu se gândea oare că-i zdrobeşte inima? 

Deodată îi trecu prin minte, ca o cometă, o idee nouă, 
minunată. 

"Ashley habar n-are că-l iubesc!" 

Descoperirea aceasta fu atât de neaşteptată, încât era 
gata să-i scape un suspin. O clipă, o clipă foarte lungă, 
rămase cu răsuflarea tăiată şi cu mintea ca paralizată, apoi 
gândurile îşi reluară cursul grăbit. 

"Cum ar putea să ştie? Faţă de el am făcut întotdeauna pe 
distinsa şi pe mironosiţa, încât fără îndoială că-şi închipuie 
că nu-i decât un prieten pentru mine. Desigur că de aceea 
n-a spus niciodată nimic. Îşi închipuie că nu poate nădăjdui 
nimic. lată de ce a avut aerul atât de." 

Mintea ei se întoarse îndată la clipele în care îi surprinsese 
privirea aţintită asupra ei într-un fel cu totul straniu, în care 
ochii lui cenuşii, care de obicei îşi ascundeau gândurile atât 
de bine, păruseră că se măresc, că leapădă orice mister şi 
că nu reflectă decât suferinţă şi deznădejde. 

"E disperat pentru că-şi închipuie că iubesc pe Brent sau 
pe Stuart sau pe Cade. Şi socoteşte că, neputând să se 
căsătorească cu mine, n-are decât s-o ia pe Melanie, ca să 
facă plăcerea familiei sale. Dar dacă ar şti că-l iubesc." 

Mintea ei nestatornică trecu dintr-o dată de la cea mai 
adâncă deprimare la cea mai tulburătoare fericire. Găsise 
explicaţia reticenţelor lui Ashley, a straniei lui purtări. Nu 
ştia nimic! Vanitatea veni în ajutorul dorinţei ei de a crede şi 


îi transformă credinţa în siguranţă. De-ar şti că-l iubeşte, ar 
alerga la ea. N-avea decât să. 

"O", gândi ea încântată, apăsându-şi degetele pe fruntea 
plecată, "ce proastă sunt că nu m-am gândit la asta mai 
înainte! Trebuie să găsesc mijlocul să-i spun. Dacă ştie că-l 
iubesc, n-o va lua niciodată pe Melanie. Cum ar putea?" 

Tresări, văzând că Gerald sfârşise rugăciunea şi că maică- 
sa avea ochii aţintiţi asupra ei. Începu îndată să spună 
rugăciunea mecanic, dar vocea îi era atât de schimbată, 
încât Mammy făcu ochii mari şi-i zvârli o privire bănuitoare. 
Îndată ce-şi sfârşi rugăciunea şi când începură Suellen şi 
apoi Carreen, lăsă ca mintea s-o poarte iar la gândul nou şi 
ademenitor pe care-l descoperise. 

Chiar acum nu era prea târziu! Comitatul a fost deseori 
scandalizat de câte o pereche de îndrăgostiţi care fugiseră 
împreună tocmai când unul sau altul dintre parteneri fusese 
aproape în faţa altarului cu altcineva. Şi logodna lui Ashley 
nici n-a fost măcar anunţată! Da, era încă timp! 

Dacă Ashley şi Melanie nu se iubeau, dacă nu era între ei 
decât o făgăduială veche, n-ar fi oare posibil ca Ashley să se 
dezlege de făgăduială şi s-o ia pe ea, pe Scarlett? Fireşte, 
chiar asta şi va face când va afla că-l iubeşte. Trebuie să 
găsească doar mijlocul de a-i face cunoscute sentimentele 
ei. Trebuie, şi atunci. 

Scarlett se trezi brusc din visul ei de fericire fiindcă găsise 
un răspuns şi maică-sa o privea mustrătoare. Îşi reluă şirul 
răspunsurilor, deschise ochii şi azvârli o privire iute în jurul 
ei. Trupurile îngenuncheate, lumina dulce a lămpii, 
penumbra care-i învăluia pe negrii ce se legănau încetişor, 
chiar obiectele cunoscute pe care le privise cu atâta 
aversiune cu un ceas mai înainte, luară dintr-o dată 
culoarea propriilor ei emoţii, şi sufrageria îi apăru din nou 
ca un loc plin de farmec. Nu va uita niciodată această clipă, 
nici această scenă. 

"Fecioară prea curată", începu maică-sa. Rugăciunea 
Sfintei Fecioare începuse şi Scarlett răspunse: "Roagă-te 


pentru noi", în timp ce vocea blândă de contraltă a lui Ellen 
slăvea însuşirile Maicii Domnului. 

Ca întotdeauna, din copilărie, pentru Scarlett aceasta era 
o clipă în care adora mult mai mult pe Ellen decât pe Sfânta 
Fecioară. Săvârşea poate un păcat, dar pe măsură ce se 
repetau străvechile fraze, Scarlett, cu ochii pe jumătate 
închişi, vedea chipul mamei, şi nu pe acela al Sfintei 
Fecioare. "Tămăduitoare a bolnavilor", "Lăcaş al 
înţelepciunii", "Mângăiere a păcătoşilor", "Sfânt trandafir", 
erau cuvinte minunate, fiindcă corespundeau însuşirilor 
mamei ei. Dar în seara asta, din cauza exaltării, Scarlett 
găsi în desfăşurarea ceremoniei, în cuvintele şoptite, în 
murmurul răspunsurilor, o frumuseţe care depăşea tot ce 
cunoscuse mai înainte. Şi sufletul ei se înălţă către 
Dumnezeu, sincer recunoscător, fiindcă se deschisese o 
cărare sub paşii ei care să-i îngăduie să iasă din deznădejde 
şi să alerge în braţele lui Ashley. 

Când răsună ultimul "Amin", se sculară toţi, puţin cam 
amorţiţi, iar Mammy fu ajutată să se scoale de sforţările 
unite ale Teenei şi Rosei. Pork luă o feştilă de pe cămin, o 
aprinse de la lampă şi ieşi în hol. La picioarele scării în 
spirală se afla un bufet de nuc prea mare spre a fi aşezat în 
sufragerie, pe care erau puse mai multe lămpi şi un întreg 
şir de lumânări în sfeşnicele lor. Pork aprinse o lampă şi trei 
lumânări şi, cu prestanţa pompoasă a unui mare şambelan 
al curţii regale luminând mersul unui rege şi al unei regine 
către camerele lor, porni în fruntea cortegiului care urca 
treptele scării, ţinând lumina sus deasupra capului. Ellen 
urca în urma lui la braţul lui Gerald, urmată de cele trei 
fete care ţineau în mână, fiecare câte o lumânare. 

Scarlett intră în odaia ei, puse lumânarea pe un scrin înalt 
şi începu să caute în dulap rochia de bal care avea nevoie 
de reparaţie. O luă pe braţ şi traversă, fără să se grăbească, 
culoarul. Uşa odăii părinţilor ei era întredeschisă şi, înainte 
de a bate, auzi glasul lui Ellen, şoptit dar sever, spunând: 

— Domnule O'Hara, Jonas Wilkerson trebuie dat afară. 


Gerald izbucni: 

— Şi unde am să găsesc un alt vechil care să nu mă fure? 

— Trebuie dat afară numaidecât, mâine dimineaţă. Sam 
cel mare e un bun supraveghetor şi-l poate înlocui, până ce 
vei găsi un alt vechil. 

— A, bine! se auzi vocea lui Gerald. Am înţeles. Aşadar, 
onorabilul Jonas a. 

— Trebuie dat afară. 

"Aşadar, el e tatăl copilului lui Emmie Slattery", gândi 
Scarlett. "La ce te poţi aştepta de la un yankeu şi de la o 
golancă albă?" 

Apoi, după o pauză discretă care dădu lui Gerald timpul să 
se potolească, Scarlett bătu la uşă şi întinse mamei sale 
rochia. 

Când Scarlett se dezbrăcă şi suflă în lumânare, avea 
pregătit un plan amănunţit pentru a doua zi. Era un plan 
foarte simplu, deoarece, ca o demnă fiică a lui Gerald care 
nu se încurca în consideraţii deşarte, nu-şi uita scopul nici o 
clipă şi nu se gândea decât la felul cel mai direct de a-l 
atinge. 

La început va adopta o atitudine "mândră", aşa cum îi 
poruncise Gerald. Cum va ajunge la Doisprezece Stejari, va 
încerca să pară cât se poate de veselă şi de vioaie. Nimeni 
nu-şi va putea închipui că fusese vreodată amărâtă din 
pricina lui Ashley şi a Melaniei. Va fi cochetă cu toţi bărbaţii 
care vor fi acolo. Va fi îngrozitor pentru Ashley, dar asta îl va 
face s-o dorească şi mai mult. Nu va nesocoti nici un bărbat 
de vârsta însurătorii, de la bătrânul Frank Kennedy cel cu 
favoriţi roşcaţi, care era curtezanul lui Suellen, până la 
fratele Melaniei, sfiosul Charles Hamilton care roşea 
întruna. Vor roi toţi în jurul ei ca albinele în jurul stupului şi 
Ashley o va lăsa pe Melanie spre a se alătura cercului 
admiratorilor. Apoi va găsi ea mijlocul să rămână singură cu 
el câteva minute, departe de mulţime. Nădăjduia că totul va 
decurge în această ordine, fiindcă altfel va fi mai greu. În 


orice caz, dacă Ashley nu făcea primii paşi, va trebui să-i 
facă ea. 

Când vor fi în sfârşit singuri, Ashley, având în minte 
proaspătă imaginea celorlalţi bărbaţi îngrămădindu-se în 
jurul ei, va fi încă impresionat la gândul că toţi bărbaţii 
aceştia o doreau şi ochii lui vor avea din nou acea expresie 
de tristeţe şi de disperare. Atunci îi va reda bucuria, 
lăsându-l să afle că deşi era atât de curtată, îl prefera 
tuturor. Şi după ce o va fi recunoscut cu o graţie plină de 
modestie, atitudinea ei va fi şi mai elocventă. Fireşte, se va 
purta tot timpul ca o persoană bine-crescută. Nu-i trecea 
nici măcar prin minte să-i spună pe faţă că îl iubeşte. asta 
nu se putea. Dar felul în care-i va vorbi nu era decât un 
amănunt care n-o stingherea câtuşi de puţin. Se mai 
descurcase ea în situaţii asemănătoare şi se va descurca şi 
acum. 

Întinsă pe pat, scăldată de razele lunii, îşi închipui toată 
scena. Văzu expresia de uimire şi de fericire de pe faţa lui 
Ashley când îşi va da seama că-l iubeşte cu adevărat şi auzi 
cuvintele pe care le va pronunţa cerându-i să fie soţia lui. 

Fireşte, va trebui să-i spună atunci că nu se putea gândi să 
se căsătorească cu un bărbat logodit cu o altă fată, dar el va 
insista şi, până la urmă, se va lăsa convinsă. Pe urmă vor 
hotărî să fugă la Jonesboro chiar în după-amiaza aceea şi. 

Când te gândeşti că mâine la această oră ar putea fi 
doamna Ashley Wilkes! 

Se ridică în capul oaselor, cu mâinile pe genunchi şi, o 
clipă lungă, nesfârşită, îşi închipui că e doamna Ashley 
Wilkes. soţia lui Ashley! Dar o îndoială i se strecură în suflet. 
Dacă nu se va petrece totul aşa? Dacă Ashley n-o va ruga să 
fugă cu el? Izgoni cu hotărâre această idee din mintea ei. 

"Nu vreau să mă gândesc la asta acum", îşi zise hotărât. 
"Dacă mă gândesc acum, îmi pierd liniştea. Nu-i nici un 
motiv ca lucrurile să nu se petreacă aşa cum vreau eu. dacă 
mă iubeşte. Şi ştiu că mă iubeşte." 


Ridică bărbia şi ochii ei verzi, mărginiţi de gene negre, 
străluciră în lumina lunii. Ellen nu-i spusese niciodată că 
dorinţa şi reuşita sunt două lucruri deosebite; şi viaţa încă 
n-o învățase că o întrecere nu-i câştigată de cel mai iute. 
Culcată în pat, în umbra argintie, curajul îi creştea şi făcea 
planuri pe care le putea face o tânără de şaisprezece ani, 
când viaţa a fost atât de darnică cu ea încât o înfrângere i 
se pare imposibilă, şi când o rochie frumoasă şi un ten 
proaspăt sunt cele mai bune arme pentru a forţa destinul. 

Capitolul V. 

Era zece dimineaţa. Pentru luna aprilie era o zi caldă şi 
lumina aurie a soarelui năvălea strălucitoare în odaia lui 
Scarlett, pătrunzând prin perdelele azurii ale ferestrelor 
largi. Pereţii de culoare gălbuie erau plini de lumină şi 
mobilele masive de mahon luceau roşii ca vinul; podeaua 
strălucea ca sticla, afară de locurile unde o acopereau 
covoarele, formând pete vii de culoare. 

În văzduh se şi simțeau primele adieri ale verii georgiene, 
când căldura primăvăratică cedează cu greu locul arşiţei 
nemiloase. O căldură dulce năvălea în odaie, înmiresmată 
cu parfumuri catifelate de flori nenumărate, de copaci abia 
înmuguriţi, de pământ umed de curând arat. Prin fereastră, 
Scarlett putea vedea mulţimea strălucitoare a şirurilor 
gemene de narcise galbene care mărgineau aleea cu 
pietriş, tufişurile aurii de iasomie răsfirându-şi ramurile 
înflorite până la pământ, ca o crinolină. 

Păsările, mierlele şi gaiţele, învrăjbite ca totdeauna pentru 
stăpânirea magnoliei de sub fereastra ei, se ciondăneau; 
gaiţele cu glas strident şi acru, iar celelalte cu voci dulci şi 
plângătoare. 

O dimineaţă atât de radioasă o chema de obicei pe 
Scarlett la fereastră; atunci îşi rezema braţele pe pervazul 
lat şi se îmbăta de miresmele şi zgomotele Tarei. Azi însă nu 
dădea decât puţină atenţie soarelui sau cerului azuriu; nu-şi 
spunea decât: "Mulţumesc lui Dumnezeu că nu plouă". Pe 
pat era întinsă rochia de bal, de mătase verde ca mărul, cu 


garnitura de dantelă ecru, gata să fie împachetată într-o 
cutie mare de carton, spre a fi transportată la Doisprezece 
Stejari, ca să fie îmbrăcată înainte de începerea balului; 
Scarlett însă se strâmbă la vederea ei. Dacă planul ei 
reuşea, nu va purta seara rochia. Cu mult înainte de 
începerea balului, ea şi cu Ashley vor fi în drum spre 
Jonesboro spre a se căsători. Întrebarea chinuitoare era - 
ce rochie să poarte la picnic? 

Ce rochie îi va scoate mai bine farmecele în evidenţă şi o 
va face să pară mai irezistibilă lui Ashley? De la ora opt 
încerca şi arunca rochii după rochii şi acum stătea 
descurajată şi necăjită în pantalonaşi de dantelă, în cache- 
corsef de olandă şi trei jupoane spumoase de olandă şi 
dantelă. Rochii aruncate zăceau împrejurul ei pe jos, pe pat, 
pe scaune, în grămezi vii de culori şi panglici desfăcute. 

Cea de organdi roz cu eşarfa lungă tot roz îi stătea bine, 
dar o purtase vara trecută când Melanie fusese în vizită la 
Doisprezece Stejari şi sigur că o va recunoaşte. S-ar putea 
să fie destul de răutăcioasă să i-o spună. Cea de mătase 
neagră, cu mânecile bufante şi cu gulerul "princesse" de 
dantelă, îi scotea minunat în relief pielea albă, dar o făcea 
să pară puţin mai matură. Scarlett îşi privi îngrijorată în 
oglindă chipul de şaisprezece ani, aşteptându-se parcă să 
vadă zbârcituri şi o bărbie cu muşchii căzuţi. N-ar fi bine să 
pară bătrână, pe lângă Melanie, cu dulceaţa ei atât de 
tinerească. Cea de muselină cu dungi de culoarea levănţicăi 
era frumoasă, cu aplicaţii mari de dantelă şi fileu la poale, 
dar nu se potrivea cu genul ei. S-ar potrivi cu profilul 
delicat al lui Carreen şi cu faţa ei spălăcită, dar Scarlett 
simţea că ei îi dădea un aer de şcolăriţă. N-ar fi bine să 
pară ca o şcolăriţă în faţa Melaniei, o persoană cu o ţinută 
atât de demnă. Cea de tafta verde în carouri, plină de 
volane mărginite de panglici verzi de catifea, era foarte 
frumoasă, de fapt rochia ei preferată, fiindcă dădea ochilor 
o culoare verde ca smaraldul. Dar, din nefericire, avea o 
pată de grăsime în faţă, pe corsaj. Sigur, ar putea prinde 


broşa drept peste pată, dar poate că Melanie are ochi ageri. 
Mai rămăseseră doar rochii de bumbac de diferite culori, pe 
care Scarlett însă nu le găsea destul de festive pentru 
această împrejurare, şi rochia de muselină verde cu 
floricele pe care o purtase în ajun. Era însă o rochie de 
după-amiază. Nu era nimerită pentru un picnic, fiindcă 
avea mâneci scurte şi bufante şi corsajul era decoltat ca 
pentru o rochie de bal. N-avea însă altceva de purtat. La 
urma urmei, nu îi era ruşine de gâtul, de braţele şi de 
pieptul ei, chiar dacă nu era cuviincios să le arăţi dimineaţa. 

În picioare în faţa oglinzii, se răsucea ca să se vadă dintr-o 
parte şi se gândea că n-avea de ce să-i fie ruşine de corpul 
ei. Gâtul îl avea cam scurt, dar rotund, iar braţele erau 
durdulii şi plăcute ochiului. Sânii ridicaţi sus de corset erau 
frumoşi. Niciodată nu avusese nevoie să coasă rânduri de 
volănaşe de mătase sub căptuşeala corsajului aşa cum fac 
cele mai multe dintre fetele de şaisprezece ani, ca să dea 
corpurilor lor curbele şi rotunjimea dorită. Era fericită că 
moştenise mâinile fine şi albe ale lui Ellen, ca şi picioarele ei 
mici, şi ar fi vrut să fie şi de înălţimea lui Ellen, dar se 
mulțumea aşa cum era. Păcat că nu se pot arăta şi 
picioarele, îşi zise în gând, ridicându-şi fustele şi uitându-se 
cu părere de rău la ele, durdulii şi bine făcute sub 
pantalonaşi. Avea picioarele atât de frumoase! Chiar şi 
fetele de la Institutul pentru domnişoare din Fayetteville 
fuseseră silite să recunoască acest lucru; şi cât despre 
mijlocul ei, nu era nimeni nici în Fayetteville, nici în 
Jonesboro, nici în trei comitate care să aibă un mijloc atât 
de subţire. 

Gândurile în privinţa mijlocului ei o readuseră la chestiuni 
practice. Rochia de muselină verde avea patruzeci şi trei de 
centimetri la talie, iar Mammy îi strânsese şireturile 
corsetului ca pentru rochia de mătase neagră, care avea 
patruzeci şi cinci de centimetri. Mammy va trebui să-i 
strângă mai tare şireturile de la corset. Deschise uşa, 
împingând-o, trase cu urechea şi auzi în hol paşii greoi ai lui 


Mammy. O strigă enervată, ştiind că poate ţipa cât vrea, 
deoarece Ellen era în cămară şi-i măsura bucătăresei 
porţiile zilnice de alimente. 

— Unii oameni c'ed că pot să sbo', mormăi Mammy suind 
scările cu pas târşâit. 

Intră pufnind, cu expresia celui care se aşteaptă la o 
bătălie şi e gata pentru ea. În mâinile ei mari şi negre ducea 
o tavă cu mâncare aburindă, doi ignami înotând în unt, o 
grămadă de plăcinte de hrişcă însiropate şi o felie de şuncă 
plină de grăsime. Zărind povara lui Mammy, expresia feţei 
lui Scarlett se schimbă de la una de enervare trecătoare, la 
una de încăpățânare războinică. În focul încercării rochiilor, 
uitase de legea de oţel a lui Mammy, anume că înainte de a 
merge la o petrecere fetele O'Hara trebuie să fie atât de 
bine îndopate cu mâncare, încât să nu mai fie în stare să 
mănânce din ceea ce se va servi la petrecere. 

— Degeaba. Nu mănânc. Du totul înapoi la bucătărie. 

Mammy puse tava pe masă şi se propti în faţa lui Scarlett, 
cu mâinile în şolduri. 

— Ba da, ai să mănânci! N-am poftă să se-ntâmple ca la 
ultimul picnic, când eram bolnavă şi n-am putut să-ţi aduc 
tava înainte de-ai plecat. Ai să mănânci totul, pân' la cea din 
u'mă fă'ămiţă! 

— Ba nu! Acum, hai şi-mi strânge şireturile mai tare 
fiindcă am întârziat. Am auzit că trăsura a tras în faţa casei. 

Tonul lui Mammy deveni mieros. 

— Haide, haide, domnişoa'ă, fii cuminte şi vin' de mănâncă 
numa! un pic. Domnişoa'a Ca'een şi domnişoa'a Suellen au 
mâncat tot. 

— Cred şi eu, zise Scarlett, dispreţuitoare. N-au curaj nici 
cât un iepure. Dar eu nu vreau! Am terminat cu tăvile! N- 
am să uit când am mâncat o tavă întreagă şi m-am dus apoi 
la Calvert-i; şi aveau îngheţată - cu gheaţă adusă tocmai de 
la Savannah şi n-am putut mânca decât o linguriţă. Azi am 
să-mi fac toate chefurile şi am să mănânc cât vreau. 


Auzind această intenţie îndrăzneață, fruntea lui Mammy se 
încruntă de indignare. Ceea ce se cuvine să facă o tânără 
domnişoară şi ceea ce nu se cuvine erau în mintea lui 
Mammy două lucruri tot atât de deosebite ca negru de alb; 
între ele nu exista nici un prag de trecere. Suellen şi 
Carreen erau ca argila în mâinile ei voinice şi-i ascultau cu 
sfinţenie vorbele. Fusese întotdeauna greu s-o înveţe pe 
Scarlett că cele mai multe din impulsurile ei naturale erau 
nedemne de o doamnă. Victoriile pe care le repurta Mammy 
asupra lui Scarlett erau greu câştigate şi se datorau unor 
şiretlicuri necunoscute de mintea albilor. 

— Dacă dumitale nu-ţi pasă ce zice lumea de familia 
dumitale, mie îmi pasă, zise ea. Şi nu v'eau ca lumea de la 
pet'ece'e să spună că nu eşti bine-c'escută! [i-am spus şi ţi- 
am 'epetat că o doamnă e distinsă dacă mănâncă doa' cât o 
păsă'ică. Şi nu v'eau să te duci la domnu' Wilkes şi să 
mănânci ca o sclavă ca'e munceşte la câmp şi să-nghiţi ca 
un po'c. 

— Mama e o doamnă adevărată şi tot mănâncă. 

— Când o să te măiiţi, o să poţi şi dumneata să mănânci, 
răspunse Mammy. Când domnişoa'a Ellen e'a de vâ'sta 
dumitale, nu mânca nimic când ieşea, şi nici mătuşa Pauline, 
şi nici mătuşa Eulalie. Şi toate s-au măi'itat! Domnişoa'ele 
ca'e mănâncă mult nu găsesc ap'oape niciodată bă'baţi. 

— Nu cred. La picnicul la care ai fost bolnavă şi n-am 
mâncat nimic înainte, Ashley Wilkes mi-a spus că-i place să 
vadă o fată care mănâncă cu poftă. 

Mammy dădu din cap, prevestind a rău. 

— Ce spun domnii şi ce c'ed, sunt două luc'u'i deosebite. Şi 
n-am auzit ca domnu' Ashley să te fi ce'ut. 

Scarlett se încruntă, vru să se răstească la ea şi apoi se 
opri. Mammy o nimerise bine şi n-avea ce răspunde. Văzând 
expresia încăpăţânată din ochii ei, Mammy îşi luă tava şi, cu 
şiretenia caracteristică rasei sale, îşi schimbă tactica. 
Pornind spre uşă, oftă. 


— Atunci, bine. Tocmai îi spuneam bucătă'esei când 
p'egătea tava asta că o doamnă distinsă se cunoaşte după 
cât mănâncă şi i-am spus că n-am văzut altă doamnă ca'e să 
mănânce mai puţin ca domnişoa'a Melly Hamilton, atunci 
când e'a în vizită la domnul Ashley - adică v'eau să spun la 
domnişoa'a India. 

Scarlett se uită bănuitoare la ea, dar faţa lată a lui Mammy 
nu avea decât o expresie de nevinovăție şi de regret pentru 
faptul că Scarlett nu era o doamnă atât de distinsă ca 
Melanie Hamilton. 

— Pune tava jos şi vino de strânge şireturile, zise Scarlett 
enervată. Şi pe urmă, am să încerc să mănânc puţin. Dacă 
aş mânca acum, nu m-ai putea strânge destul. 

Ascunzându-şi victoria, Mammy puse tava jos. 

— Cu ce se-mb'acă mieluşica mea? 

— Cu aia, zise Scarlett arătând cu degetul spre grămada 
de muselină verde înflorată. 

Imediat Mammy porni la atac: 

— Nu, n-ai s-o pui p'aia. Nu e bună pentu dimineaţă. Nu 
poţi să-ţi a'ăţi pieptu' înainte de o'a t'ei şi 'ochia aia n-a'e 
mâneci şi e p'ea decoltată. Şi-ai să te umpli de pist'ui, cum 
te văd şi mă vezi, şi n-am poftă de asta după ce te-am uns 
toată ia'na cu ză', ca să şte'g pist'uii pe ca'e i-ai căpătat la 
Savannah pe plajă. Să ştii că mă duc să te spun mamei. 

— Dacă îi spui o vorbă înainte de a mă îmbrăca, n-am să 
mănânc nici o bucăţică, zise Scarlett hotărâtă. Şi mama n- 
are să aibă timp să mă trimită înapoi să mă schimb. 

Mammy oftă resemnată, dându-se bătută. Dintre cele două 
rele, era mai bine ca Scarlett să poarte o rochie de după- 
amiază la un picnic de dimineaţă, decât s-o vadă înfulecând 
ca un porc. 

— 'Ţin'te de ceva şi t'age-ţi 'ăsufla'ea, îi porunci ea. 

Scarlett o ascultă, se opinti şi apucă strâns unul din 
picioarele patului. Mammy trase şi smuci viguros, şi când 
mica circumferință a taliei strânsă în balene se micşoră, o 
privire afectuoasă şi mândră străluci în ochii ei. 


— Nimeni n-are un mijlocel ca mieluşica mea, zise ea. De 
câte o'i o st'âng pe domnişoa'a Suellen sub cincizeci de 
centimetii, e gata să leşine. 

— Pff! zise Scarlett, vorbind cu greu. N-am leşinat 
niciodată în viaţa mea. 

— Ei, n-a' st'ica dac-ai leşina din când în când, o sfătui 
Mammy. Eşti aşa de ob'aznică uneo'i, domnişoa'ă Scai'lett. 
De mult voiam să ţi-o spun - nu-i fumos aşa, să nu leşini 
niciodată, când vezi şe'pi, şi şoa'eci, şi alte lighioane. Nu 
când eşti acasă - da' când eşti în societate. Şi ţi-am mai 
spus că. 

— Hai, grăbeşte-te. Nu mai vorbi atâta. Ai să vezi că-mi 
găsesc eu bărbat. Ai să vezi tu, chiar dacă nu ţip şi leşin. 
Doamne, ce strâns mi-e corsetul! Pune-mi rochia. 

Cu băgare de seamă Mammy lăsă să cadă cei zece metri 
de muselină verde înflorată peste grămada de jupoane şi 
încheie spatele îngust şi decoltat al rochiei. 

— Să-ţi ţii şalul pe ume'i când stai la soa'e şi să nu-ţi scoţi 
pălă'ia când ţi-e cald, îi porunci ea. Altfel, când o să te 
înto'ci acasă ai să fii oflită ca băt'âna madam Slatte'y. Acum, 
hai şi mănâncă, scumpa mea, da' nu mânca p'ea 'epede. Nu 
e nevoie să ţi se-ntoa'că înapoi imediat. 

Ascultătoare, Scarlett se aşeză în faţa tăvii, întrebându-se 
cum va încape mâncarea în stomacul ei şi cum o să mai 
poată respira. Mammy luă un prosop mare de la lavabou şi 
îl legă cu grijă în jurul gâtului lui Scarlett, întinzând 
faldurile-i albe peste poala ei. Scarlett începu cu şunca, 
fiindcă îi plăcea, şi se sili să înghită. 

— Of, Doamne, de ce nu sunt măritată! zise ea cu ciudă, 
trecând cu scârbă la ignami. M-am săturat să fiu veşnic 
nenaturală şi să nu fac nimic din ce vreau. M-am săturat să 
mă prefac că mănânc ca o păsărică, şi să merg încet când 
aş vrea, să alerg, şi să spun că-mi vine să leşin după un 
singur vals când aş putea dansa două zile fără să obosesc. 
M-am săturat să zic: Ce minunat eşti! unor dobitoci care n- 
au nici jumătate din mintea mea şi m-am săturat să mă 


prefac că nu ştiu nimic, pentru ca bărbaţii să-mi poată 
povesti de toate şi să-şi dea şi aere făcând-o. Oh, Mammy, 
nu mai pot mânca nici o înghiţitură. 

— Gustă o plăcintă caldă, zise Mammy, neînduplecată. 

— De ce trebuie ca fetele să pară proaste ca să-şi poată 
găsi un bărbat? 

— Eu zic pent'u că domnii nu ştiu ce v'eau. Nu ştiu decât 
ce c'ed că v'eau. Şi dacă le dai ce c'ed că v'eau, atunci scapi 
de multe necazu'i şi neno'oci'ea de-a 'ămâne fată băt'ână. 
Şi li se pa'e că v'eau fete mititele cu pofta de mânca'e a unei 
păsă'ici şi fă'ă minte deloc. Un domn nu ia o doamnă dacă 
bănuieşte că e mai deşteaptă ca el. 

— Nu crezi că bărbaţii se miră după ce se căsătoresc când 
descoperă că nevestele lor sunt deştepte? 

— Ei, atunci e p'ea tâziu. Sunt deja căsăto'iţi. De altfel, 
domnii vo' ca nevestele lo' să fie deştepte. 

— Într-o zi am să fac şi-am să spun tot ce vreau şi puţin îmi 
pasă dacă n-are să placă lumii. 

— Ba n-ai s-o faci, zise Mammy acră. Nu cât mait'ăiesc eu. 
Mănâncă o plăcintă acum. Moaie-o în şi'op, scumpa mea. 

— Nu cred că fetele yankee se poartă ca nişte proaste. 
Când eram anul trecut la Saratoga, am văzut multe 
purtându-se ca şi cum ar avea bun-simţ, şi chiar în faţa 
bărbaţilor. 

Mammy strâmbă din nas. 

— Fetele yankee! Da, c'ed că vo'besc tot ce v'eau, da' n-am 
văzut pe multe ce'ute în căsăto'ie la Sa'atoga. 

— Dar şi yankeu se căsătoresc, replică Scarlett. Doar nu 
cresc din pământ. Se căsătoresc şi au copii. Sunt şi aşa 
foarte mulţi. 

— Bă'baţii le iau pent'u ave'e, zise Mammy neclintită. 

Scarlett muie plăcinta în sirop şi o băgă în gură. Poate că 
Mammy avea puţină dreptate. Trebuie să aibă, fiindcă şi 
Ellen spunea aceleaşi lucruri, în cuvinte mai deosebite, mai 
delicate. De fapt, toate mamele prietenelor ei îşi învățau 
fetele că trebuie să pară neajutorate, languroase, delicate 


ca porumbiţele. Trebuia mult tact ca să deprinzi şi să menţii 
o astfel de atitudine. Poate că fusese prea obraznică. Uneori 
discutase cu Ashley şi-şi spusese deschis părerea. Poate că 
lucrul acesta şi plăcerea sănătoasă pe care i-o dădeau 
plimbările şi călăria îl îndepărtaseră de ea şi-l apropiaseră 
de plăpânda Melanie. Poate că dacă şi-ar schimba tactica. 
Simţea însă că dacă Ashley s-ar lăsa cucerit de şiretlicuri 
feminine, nu l-ar mai putea respecta. Orice bărbat care era 
destul de prost pentru a se lăsa cucerit de un oftat, un leşin 
şi de un "O! ce minunat eşti!" nu era demn de ea. Părea însă 
că tuturor bărbaţilor le plac lucrurile astea. 

Dacă în trecut întrebuinţase cu Ashley o tactică greşită - 
atunci ce-a fost a fost. Azi va folosi alta, tactica bună. Voia să 
se mărite cu el şi nu avea decât câteva ceasuri ca să-l 
cucerească. Dacă leşinul sau un leşin prefăcut vor ajuta, 
atunci va leşina. Dacă fandoselile, cochetăria sau prostia îl 
atrag, va flirta şi va părea mai proastă chiar decât Cathleen 
Calvert. Şi dacă va fi nevoie de gesturi mai îndrăzneţe, 
atunci le va face. Acum ori niciodată! 

Nu era cine să-i spună lui Scarlett că propria ei 
personalitate, deşi de o vitalitate înspăimântătoare, era mai 
seducătoare ca orice artificii pe care le-ar adopta. Dacă i s- 
ar fi spus, ar fi fost satisfăcută, dar n-ar fi crezut. Şi lumea 
civilizată din care făcea parte ar fi rămas sceptică, fiindcă 
niciodată, înainte sau mai târziu, nu se pusese atât de puţin 
preţ pe naturaleţea feminină. 

Pe când trăsura o ducea pe drumul roşu spre plantaţia 
Wilkes-ilor, Scarlett avea un sentiment de plăcere vinovată 
prin faptul că nici mama, nici Mammy nu veneau la 
petrecere. La picnic nu va fi nimeni care, cu o uşoară 
ridicare din sprâncene sau cu o strâmbătură de 
nemulţumire, să intervină în planul ei de acţiune. Desigur 
că Suellen are s-o pârască a doua zi, dar dacă toate vor 
merge cum nădăjduia Scarlett, bucuria familiei din cauza 
logodnei ei cu Ashley sau din cauza fugii ei va fi mai mare 


decât neplăcerea lor. Da, era foarte mulţumită că Ellen 
fusese silită să rămână acasă. 

Gerald, stimulat de coniac, îl concediase pe Jonas 
Wilkerson în dimineaţa aceea, şi Ellen rămăsese la Tara să 
controleze socotelile plantaţiei înainte de plecarea lui. 
Scarlett îşi luase rămas bun de la mama ei, sărutând-o în 
micul birou unde era aşezată în faţa mesei de scris, cu 
casetele pline de hârtii. Cu pălăria în mână, Jonas Wilkerson 
stătea lângă ea; faţa lui cu pielea galbenă şi întinsă abia 
ascundea ura şi furia care-l stăpâneau pentru că era dat 
afară, fără menajamente, din cel mai bun loc de vechil din 
tot comitatul. Şi numai din cauză că-i dăduse puţină atenţie 
Emmiei Slattery. I-a spus de nenumărate ori lui Gerald că 
Emmie ar fi putut avea copilul tot aşa de bine de la vreo 
zece alţi bărbaţi - un fapt pe care-l recunoştea şi Gerald - 
dar pentru Ellen lucrul acesta nu avea nici o însemnătate. 
Jonas îi ura pe toţi cei din Sud. Ura politeţea rece cu care se 
purtau cu el şi disprețul ce-l nutreau pentru rangul lui 
social, ascuns prea puţin sub politeţea lor. O ura pe Ellen 
O'Hara mai mult ca pe ceilalţi, fiindcă personifica tot ce ura 
el la cei din Sud. 

Mammy, ca cea mai. mare peste femeile plantaţiei, 
rămăsese s-o ajute pe Ellen, şi acum Dilcey era pe capră 
lângă Toby, cu rochiile de bal ale fetelor într-o cutie lungă 
pe care o ţinea în poală. Gerald călărea lângă trăsură pe 
calul lui de vânătoare, încălzit de coniac şi mulţumit de sine 
însuşi, fiindcă soluţionase atât de repede neplăcuta 
chestiune a lui Wilkerson. Aruncase toată răspunderea 
asupra lui Ellen şi nici nu-i trecea prin minte că soţiei lui îi 
părea rău că nu vine la picnic şi nu-şi va vedea prietenii; era 
o minunată zi de primăvară; lanurile lui crescuseră frumos, 
păsările cântau şi se simţea prea tânăr şi vesel ca să se mai 
gândească la altceva. Din când în când începea să cânte 
"Peg se plimbă cu trăsura" şi alte cântece irlandeze, sau 
cântecul de jale pentru moartea lui Robert Emmet "Departe 
e ţara unde zace tânărul ei erou". 


Era fericit, plăcut emoţionat la gândul că va petrece ziua 
ţipând despre yankei şi război şi mândru de cele trei fiice 
ale lui, frumoase, îmbrăcate în crinoline largi în culori vii, 
sub umbreluţe caraghioase de dantelă. Nu se mai gândea 
deloc la conversaţia din ajun cu Scarlett, fiindcă îi dispăruse 
complet din minte. Se gândea numai că e frumoasă şi că se 
poate mândri cu ea şi că azi ochii ei erau verzi ca dealurile 
Irlandei. Acest ultim gând îl făcu să se gândească la sine 
însuşi, fiindcă cuprindea o nuanţă de poezie, aşa că le făcu 
fetelor cinstea să cânte tare şi puţin fals: "Purtând culoarea 
verde". 

Privindu-l cu duiosul dispreţ pe care-l au mamele pentru 
fiii lor fanfaroni, Scarlett ştia că diseară va fi foarte beat. 
Întorcându-se acasă pe întuneric, va sări ca de obicei peste 
toate gardurile dintre Doisprezece Stejari şi Tara, şi 
nădăjduia că din mila Cerului şi prin bunul-simţ al calului 
nu-şi va frânge gâtul. Va ocoli dispreţuitor podul şi va trece 
înot cu calul prin râu; se va întoarce acasă răcnind; Pork, 
care în asemenea ocazii îl aştepta în hol cu o lampă aprinsă, 
îl va culca pe sofaua din birou. 

Are să-şi strice costumul cel nou de postav cenuşiu şi a 
doua zi dimineaţă va înjura îngrozitor din cauza asta şi îi va 
povesti lui Ellen, cu multe amănunte, cum calul a căzut de 
pe pod din pricina întunericului - o minciună sfruntată cu 
care nu va putea păcăli pe nimeni, dar va fi primită de toţi 
făcându-l să se creadă foarte deştept. 

"Tata e un om drăguţ, egoist şi iresponsabil", se gândi 
Scarlett, cu inima plină de dragoste pentru el. Se simţea 
atât de emoţionată şi de fericită în dimineaţa asta, încât în 
dragostea ei cuprindea întreaga lume, alături de Gerald. 
Era frumoasă şi o ştia; până diseară Ashley va fi al ei; 
soarele era cald şi dulce şi în faţa ochilor ei se întindea 
splendoarea primăverii din Georgia. De-a lungul drumului, 
tufişurile de mure ascundeau sub verdele lor dulce râpele 
săpate de puhoaiele iernii; pietroaiele golaşe de granit, 
lustruite de ploi, răsăreau din pământul roşu şi începeau să 


se acopere cu tufe de măceşi, ca şi de toporaşi sălbatici de 
un violet dulce. Pe dealurile împădurite de deasupra râului, 
florile de corn luceau albe ca şi cum ar mai fi rămas zăpadă 
printre verdeață. Merii pădureţi erau plini de muguri şi de 
flori de la alb gingaş la roz, iar sub pomii printre care 
razele de soare făceau să lucească acele de pin, caprifoiul 
sălbatic se întindea ca un covor pestriţ, roşu aprins, 
portocaliu şi roz. Adierea avea o mireasmă uşoară, 
sălbatică, de plante verzi şi lunca mirosea atât de frumos 
încât îţi venea s-o mănânci. 

"Am să-mi amintesc până la moarte ce frumoasă a fost ziua 
asta", se gândi Scarlett. "Poate că va fi ziua nunţii mele." 

Şi cu clopoței sunându-i în inimă, se gândi cum ea şi cu 
Ashley vor pleca, poate călare, prin bogăţia de flori şi 
verdeață, chiar în după-amiaza asta, sau diseară la lumina 
lunii, şi se vor duce la Jonesboro să caute un preot. Fără 
îndoială că va trebui să fie recăsătorită de un preot la 
Atlanta, dar de asta se vor îngriji Ellen şi Gerald. Se 
cutremură puţin când se gândi ce palidă de umilire va fi 
Ellen când va auzi că fiica ei fugise cu logodnicul alteia, dar 
ştia că o va ierta când îi va vedea fericirea. Şi Gerald o va 
certa şi va răcni, dar deşi în ajun spusese că n-ar vrea ca ea 
să se mărite cu Ashley, va fi nespus de mulţumit de alianţa 
între familia lui şi Wilkes-i. 

"Toate astea sunt griji pentru după nuntă", se gândi ea 
alungând necazurile. 

Era cu neputinţă să simţi altceva decât o bucurie fără 
margini sub soarele cald al acestei primăveri, când 
hornurile de la Doisprezece Stejari începeau să se vadă pe 
dealul de peste râu. 

"Am să trăiesc acolo toată viaţa şi am să mai văd cincizeci 
de primăveri ca asta şi poate mai multe şi am să povestesc 
copiilor şi nepoților mei ce frumoasă a fost primăvara asta, 
mai frumoasă decât oricare vor vedea ei." 

Acest ultim gând o umplu de atâta fericire, încât începu şi 
ea să cânte ultimul refren din "Purtând culoarea verde", şi 


Gerald o aplaudă zgomotos. 

— Nu ştiu de ce eşti atât de fericită azi-dimineaţă, zise 
Suellen acră, încă sub impresia că i-ar fi stat mai bine 
rochia de bal de mătase verde a lui Scarlett. 

Şi de ce era Scarlett întotdeauna atât de egoistă când era 
vorba să-şi împrumute rochiile şi pălăriile? Şi de ce o 
susţinea mama întotdeauna, afirmând că verdele nu e o 
culoare pentru Suellen? 

— Doar ştii că logodna lui Ashley va fi anunţată diseară? 
Aşa a spus tata azi-dimineaţă. Şi ştiu că de luni de zile te 
gândeşti la el. 

— Asta-i tot ce ştii, zise Scarlett scoțând limba, nevrând să- 
şi piardă buna dispoziţie. 

Ce surprinsă va fi domnişoara Suellen mâine dimineaţă, pe 
vremea asta! 

— Susie, ştii că nu e adevărat, protestă Carreen indignată. 
Scarlett ţine la Brent. 

Scarlett se uită cu o privire amuzată la sora ei mai mică, 
întrebându-se cum poate fi atât de drăguță. Toată familia 
ştia că inima de fetiţă de treisprezece ani a lui Carreen 
bătea pentru Brent Tarleton, care nici nu se uita la ea decât 
ca la sora mai mică a lui Scarlett. Când Ellen nu era de faţă, 
toţi o necăjeau până când începea să plângă. 

— Scumpa mea, puţin îmi pasă de Brent, zise Scarlett, 
care era atât de fericită încât putea fi generoasă. Şi nici el 
nu ţine la mine. Aşteaptă să creşti tu! 

Faţa mică şi rotundă a lui Carreen se îmbujoră, în timp ce 
în sufletul ei plăcerea se lupta cu nesiguranța. 

— O, Scarlett, crezi? 

— Scarlett, ştii că mama a spus că e prea mică să se 
gândească de pe acum la adoratori - şi tu îi bagi idei în cap. 

— Atunci, du-te şi pârăşte-mă dacă vrei, că tot nu-mi pasă, 
zise Scarlett. Ai vrea s-o ţii acasă, fiindcă îţi dai seama că 
are să fie mai frumoasă ca tine peste un an. 

— Fiţi cuminţi azi, sau vă cuminţesc eu cu cravaşa, le 
preveni Gerald. Haide, tăceţi! Parcă se aude uruit de roţi. 


Trebuie să fie Tarleton-ii sau Fontaine-ii. 

Pe când se apropiau de drumul curmeziş care cobora 
dealul acoperit de păduri dese dinspre Mimosa şi Fairhill, se 
auzi mai distinct tropot de potcoave şi uruit de roţi de 
trăsură; glasuri ascuţite de femei, sporovăind tare, răsunau 
din dosul perdelei de pomi. Gerald o luă înainte; îşi struni 
calul şi-i făcu semn lui Ioby să oprească trăsura acolo unde 
cele două drumuri se încrucişau. 

— Sunt doamnele Tarleton, anunţă fiicelor sale, cu faţa-i 
roşie surâzătoare, fiindcă după Ellen nu era nici o doamnă 
din tot comitatul care să-i placă mai mult ca roşcovana 
doamnă Tarleton. Şi ea mână caii! Ah, ce mână are femeia 
asta când ţine hăţurile! Uşoare ca pana şi tari ca oţelul şi 
totuşi frumoase. să le săruţi. Păcat că niciuna dintre voi nu 
aveţi asemenea mâini, adăugă ei aruncând fetelor sale o 
privire afectuoasă dar mustrătoare. Carreen se teme de cai 
şi Sue are mâinile ca de fier când e vorba să ţină hăţurile, şi 
tu, pisicuţo. 

— În orice caz, pe mine nu m-a trântit niciodată calul, 
strigă Scarlett indignată. Doamna Tarleton ia o trântă la 
fiecare vânătoare. 

— Şi-şi frânge clavicula ca un bărbat, zise Gerald. Nu 
leşină, nu se agită. Acum, tăceţi, fiindcă iată că se apropie. 

Se ridică în scări, îşi scoase pălăria cu un gest larg când 
trăsura Tarleton-ilor se opri, încărcată de fete în rochii de 
culori vii cu umbrele şi voaluri, şi cu doamna Tarleton pe 
capră, aşa cum spusese Gerald. Cu cele patru fiice ale ei, cu 
Mammy a lor şi cu rochiile de bal în cutiile lungi de carton, 
nu mai era loc pentru vizitiu. În afară de asta, Beatrice 
Tarleton nu dădea nimănui voie, fie alb sau negru, să ţină 
hăţurile când braţele ei nu erau rănite. Gingaşă, cu oase 
fine, atât de albă la piele încât părul roşcat părea să fi tras 
toată roşeaţa din faţă pentru şuviţele ruginii, avea totuşi o 
sănătate de fier şi o energie neobosită. Născuse opt copii, 
toţi roşcovani şi plini de viaţă ca şi ea, şi îi crescuse bine, 
zicea comitatul, fiindcă le acordase toată duioasa neglijenţă 


şi toată severa disciplină pe care o acorda şi mânjilor pe 
care îi creştea. "Struneşte-i, dar nu le distruge 
personalitatea" - era motoul doamnei Tarleton. 

Iubea caii şi vorbea despre ei întruna. Îi înţelegea şi se 
ocupa de ei mai bine decât orice bărbat din comitat. Mânjii 
nu mai încăpeau în ogradă şi se răspândeau şi pe peluză, 
aşa cum cei opt copii ai ei nu mai încăpeau în casa de pe 
deal. Mânijii, fiii şi fiicele şi câinii de vânătoare se ţineau 
după ea când cutreiera plantaţia. Credea că toţi caii ei, mai 
ales iapa cea roşie, Nellie, au inteligenţă omenească, şi 
dacă grijile casei o ocupau după ora când voia să-şi facă 
plimbarea călare zilnică, dădea unui negru mititel zaharniţa 
şi-i spunea: "Dă-i un pumn de zahăr lui Nellie şi spune-i că 
viu imediat." 

Rareori purta altceva decât costumul de călărie, fiindcă fie 
că era călare sau nu, întotdeauna spera că va călări, astfel 
că se îmbrăca de dimineaţă cu acest costum. În fiecare 
dimineaţă, pe ploaie sau pe soare, Nellie era înşeuată şi 
adusă în faţa casei, să aştepte ca doamna Tarleton să 
găsească un ceas în care să-şi poată părăsi ocupațiile. 
Fairhill era însă o plantație greu de condus, aşa că stăpâna 
casei nu prea avea timp de prisos, şi de multe ori Nellie se 
plimba ceasuri întregi încoace şi încolo fără călăreaţă, în 
timp ce Beatrice Tarleton petrecea ziua cu fusta costumului 
neglijent aruncată peste braţ, lăsând să se vadă carâmbul 
cizmuliţelor. 

Astăzi, îmbrăcată într-o rochie de mătase neagră cu o 
crinolină mică, demodată, arăta tot ca în hainele de călărie; 
pălăriuţa neagră cu pană lungă, pusă cochet pe un ochi 
căprui, plin de lumină şi de haz, semăna cu pălăria veche şi 
hărtănită pe care o purta la vânătoare. 

Făcu un semn cu biciul când îl văzu pe Gerald şi-şi opri 
perechea de cai roşcaţi; cele patru fete se aplecară peste 
trăsură cu ţipete de bucurie, încât caii începură să tropăie 
alarmaţi. Unui observator întâmplător i s-ar fi părut că cele 
două familii nu se văzuseră de ani de zile, nu numai de două 


zile. Dar Tarleton-ii erau sociabili şi-şi iubeau vecinii, mai 
ales pe fetele O'Hara. De fapt, le plăceau Suellen şi 
Carreen. Nici o fată din tot comitatul nu o simpatiza pe 
Scarlett, în afară doar de proasta de Cathleen Calvert. 

Vara, în comitat avea loc câte un picnic şi un bal aproape 
în fiecare săptămână, dar pentru cele patru fete Tarleton, 
cu imensa lor capacitate de distracţie, fiecare picnic şi 
fiecare bal părea să fi fost primul. Formau un cvartet 
frumos şi vesel, aşa înghesuite, cu crinolinele şi volanele 
revărsându-se peste marginile trăsurii şi cu umbreluţele 
jucând şi lovindu-se una de alta deasupra pălăriilor de pai 
cu boruri mari, acoperite de trandafiri şi împodobite cu 
panglici de catifea neagră înnodate sub bărbie. Sub 
pălăriile acestea se vedeau toate nuanțele de păr roşu: 
părul roşu pur şi simplu al lui Hetty, blondul roşcat al 
Camillei, arămiul Randei şi buclele roşii ca morcovul ale lui 
Betsy. 

— Frumos grup, doamnă, zise Gerald, cavaler, oprindu-şi 
calul lângă trăsură. Mai au însă mult până să o întreacă pe 
mama lor. 

Doamnei Tarleton îi jucau ochii în cap de satisfacţie; îşi 
muşcă buza de jos, în semn de comică aprobare, iar fetele 
strigară: 

— Mamă, nu mai face ochi dulci, că te spunem tatei! 
Domnule O'Hara, niciodată nu avem succes în faţa unui 
bărbat frumos ca dumneata, când e mama cu noi. 

Scarlett râse cu ceilalţi la aceste glume dar, ca de obicei, 
libertatea cu care fetele Tarleton se purtau cu mama lor o 
izbea în mod neplăcut. Se purtau cu ea ca şi cum ar fi fost 
una dintre ele şi ar fi avut şaisprezece ani. Pentru Scarlett, 
numai gândul că ar putea spune asemenea lucruri mamei ei 
îi părea un sacrilegiu. Şi totuşi - totuşi - era şi ceva plăcut 
în relaţiile dintre fetele 'Tarleton şi mama lor, şi ele o 
adorau, deşi o criticau, o mustrau şi o necăjeau. Nu că ar fi 
preferat o mamă ca doamna Tarleton în locul lui Ellen, se 
grăbi Scarlett să recunoască în mod cinstit, dar trebuie să 


fie amuzant să te joci cu mama. Ştia că însuşi gândul acesta 
e o lipsă de respect faţă de Ellen şi îi era ruşine de el. Şi mai 
ştia că astfel de gânduri nu tulburau minţile din cele patru 
capete acoperite de păr roşcat şi, ca întotdeauna când se 
simţea deosebită de vecinele ei, o cuprinse o jenă 
supărătoare. 

Deşi mintea îi era ageră, nu era totuşi făcută pentru 
analiză; îşi dădea însă seama, pe jumătate conştient, că deşi 
fetele Tarleton erau nedisciplinate ca mânjii şi sălbatice ca 
iepurii, aveau totuşi o simplitate a spiritului pe care o 
căpătaseră prin moştenire. Şi din partea mamei lor şi din 
partea tatălui erau georgiene, georgiene din nordul 
regiunii: numai o generaţie le despărţea de pionieri. Erau 
sigure de ele şi de mediul lor. Ştiau din instinct ce trebuiau 
să facă, aşa cum ştiau şi Wilkes-ii, deşi în moduri foarte 
deosebite; în ele nu se năşteau conflicte ca acelea ce 
izbucneau în sufletul lui Scarlett, în care se amesteca 
sângele unei aristocrate rafinate cu vocea blândă, venită de 
pe coastă, cu sângele unui ţăran irlandez viclean şi primitv. 
Scarlett ar fi vrut s-o respecte şi s-o adore pe mama ei ca pe 
un idol, dar să-i şi ciufulească părul şi s-o necăjească. Ştia 
însă că nu putea fi decât într-un fel, sau într-altul. Era 
aceeaşi emoție contradictorie care o făcea să dorească să 
se poarte cu bărbaţii când ca o doamnă delicată şi bine- 
crescută, când ca o ştrengăriţă care nu se dă în lături de la 
câteva sărutări. 

— Ce face Ellen azi-dimineaţă? întrebă doamna Tarleton. 

— Îl dă afară pe vechilul nostru şi a rămas acasă ca să 
controleze socotelile. Dar unde sunt soţul şi fiii dumitale? 

— Au plecat de mult la Doisprezece Stejari - ca să guste 
punciul şi să vadă dacă e destul de tare, parcă n-ar avea 
timp s-o facă până mâine dimineaţă. Am să-i cer lui John 
Walaces să-i ţină toată noaptea, chiar dacă trebuie să-i 
culce în grajd. Cinci bărbaţi beţi sunt prea mult pentru 
mine. Până la trei, suport, dar. 


Gerald o întrerupse repede, ca să schimbe vorba. Le auzea 
pe fetele lui chicotind în spate, amintindu-şi în ce stare se 
întorsese el de la picnicul Wilkes-ilor din toamna trecută. 

— Şi azi, de ce nu eşti călare, doamnă Tarleton? Parcă nu- 
ţi stă bine fără Nellie. Eşti un adevărat stentor. 

— Un stentor, incultule? exclamă doamna Tarleton, 
imitând accentul lui irlandez. Vrei să spui centaur; stentor 
înseamnă un om cu o voce ca un gong de alamă. 

— Stentor sau centaur, n-are a face, răspunse Gerald fără 
să-i pese de greşeală. Şi glasul ţi-e ca un gong de alamă, 
doamnă, mai ales când chemi câinii la vânătoare. 

— Vezi, mamă, zise Hetty, ţi-am spus eu că de câte ori vezi 
o vulpe, scoţi ţipete ca ale indienilor comanşi. 

— Da, dar nu aşa de tare ca tine când îţi spală Mammy 
urechile, răspunse doamna Tarleton. Şi ai şaisprezece ani! 
întrebi de ce nu sunt călare azi? Fiindcă Nellie a fătat 
devreme azi-dimineaţă. 

— Nu mai spune! strigă Gerald cu mare interes, cu toată 
pasiunea pentru cai a irlandezului strălucind în ochii lui. 

Şi iar simţi Scarlett că mama ei nu se putea compara cu 
doamna Iarleton. Pentru Ellen, nici iepele nici vacile nu 
fătau. De fapt aproape că nici găinile nu se ouau. Ellen se 
făcea că nu ştie lucrurile astea. Doamna Iarleton nu avea 
însă asemenea reticenţe. 

— O iepşoară? 

— Nu, un mânz mititel cu picioare lungi de aproape doi 
metri. Trebuie să vii să-l vezi, domnule O'Hara. E un 
adevărat cal Tarleton, roşu ca buclele lui Hetty. 

— Şi chiar seamănă cu Hetty, zise Camilla, care dispăru 
imediat ţipând într-un vârtej de fuste, pantalonaşi şi pălării, 
când Hetty, care avea de fapt faţa lunguiaţă, începu s-o 
ciupească. 

— Mânzoaicele mele au mâncat cam prea mult ovăz azi- 
dimineaţă, zise doamna Tarleton. Nu mai contenesc cu 
sporovăială de când au auzit vestea despre Ashley şi mica 
lui verişoară din Atlanta. Cum o cheamă? Melanie? E 


drăguță, mititica, dar nu-mi pot niciodată aminti nici chipul, 
nici numele ei. Bucătăreasa noastră e soţia majordomului 
Wilkes-ilor, care a adus aseară vestea că la bal se va anunţa 
logodna, şi bucătăreasa ne-a spus-o de dimineaţă. Fetele 
sunt foarte emoţionate, deşi nu văd de ce. Toată lumea ştia 
de mult că Ashley se va căsători cu ea, dacă nu va lua pe 
una din verişoarele lui din familia Burr de la Macon. 
Întocmai cum Honey Wilkes are să se mărite cu Charles, 
fratele Melaniei. Spune-mi, domnule O'Hara, este oare 
interzis ca un Wilkes să se căsătorească cu cineva în afară 
de familia lui? Fiindcă dacă. 


Scarlett nu auzi celelalte cuvinte glumeţe. O clipă, crezu 
că soarele s-a ascuns după un nor rece, lăsând lumea în 
umbră şi luând toată culoarea. Frunzişul verde proaspăt 
păru palid, tufişurile de corn spălăcite, iar merii pădureţi 
înfloriţi, atât de trandafirii cu o clipă înainte, acum păreau 
veştejiţi şi mohorâţi. Scarlett îşi înfipse degetele în pernele 
trăsurii şi umbreluţa îi tremură un pic. Una era să ştii că 
Ashley era logodit, şi alta să auzi pe alţii vorbind de asta ca 
de un lucru firesc. Pe urmă curajul îi reveni, soarele răsări 
din nou şi peisajul începu iarăşi să strălucească. Ştia că 
Ashley o iubea. Era un lucru neîndoielnic. Şi zâmbi 
gândindu-se ce mirată va fi doamna Tarleton când diseară 
nu se va anunţa nici o logodnă, ce mirată va fi când va auzi 
de o răpire. Şi va povesti vecinelor ce şireată e Scarlett, 
cum a auzit-o vorbind de Melanie când tot timpul ştia că ea 
şi Ashley. Făcu gropiţe surâzând gândurilor ei, şi Hetty, cate 
se uitase la ea să vadă ce efect aveau cuvintele mamei ei, se 
rezemă de fundul trăsurii, încruntându-se intrigată. 

— Poţi să spui ce vrei, domnule O'Hara, zicea doamna 
Tarleton categoric, dar e rău să se căsătorească verii între 
ei. E destul de rău că Ashley se căsătoreşte cu fata 
Hamilton-ilor, dar şi Honey să se mărite cu Charles 
Hamilton, tânărul acela palid. 

— Honey n-are să găsească pe altcineva dacă nu se mărită 
cu Charles, zise Randa, crudă şi sigură pe succesele ei. Alt 
curtezan n-a avut în afară de el, şi deşi sunt logodiţi, nici el 
nu pare prea amorezat de ea. Scarlett, îţi aminteşti cum se 
ţinea după tine, anul trecut de Crăciun. 

— Nu fi răutăcioasă, domnişoară, zise mama ei. Verii nu 
trebuie să se căsătorească între ei chiar dacă sunt doar veri 
de-al doilea. Asta slăbeşte rasa. Nu e ca la cai. Poţi să 
încrucişezi o iapă cu fratele ei sau un cal cu fiica lui dacă le 
cunoşti rasa, dar la oameni nu merge. Poate că dă indivizi 
interesanţi, dar fără vlagă. Dumneata. 

— Nu, doamnă, n-ai dreptate. Există oare oameni mai 
reuşiţi ca cei din familia Wilkes-ilor? Şi s-au căsătorit între 


ei de când lumea. 

— Şi e timpul să înceteze fiindcă au început să se vadă 
efectele rele. O, nu atât la Ashley, fiindcă e frumos, diavolul, 
deşi chiar el. Dar fetele acelea două spălăcite, săracele! 
Drăguţe, fireşte, dar spălăcite. Şi gândeşte-te la 
domnişoara Melanie. Slabă ca un ţâr şi delicată de o suflă 
vântul şi fără nerv deloc. Nici un pic de personalitate. "Nu, 
doamnă!", "Da, doamnă!" Atâta ştie să spună. Mă înţelegi. 
Neamul acela are nevoie de sânge proaspăt, sânge viguros, 
ca al roşcovanelor mele sau al lui Scarlett a dumitale. Să nu 
interpretezi greşit ce-ţi spun. Wilkes-ii sunt oameni bine în 
felul lor, şi ştii că-mi plac; dar fii sincer! Sunt prea rafinaţi şi 
prea delicaţi, nu-i aşa? Merg bine pe un drum bun şi uscat, 
dar - nu uita cuvintele mele! - nu cred că ar putea ţine mult 
pe un drum noroios. Şi-au pierdut toată vlaga şi, dacă ar 
apare un pericol, nu cred că l-ar putea înfrunta. Rasă de 
vreme bună. Prefer un cal mare care să poată alerga pe 
orice vreme! Şi căsătoriile între ei i-au făcut să se 
deosebească de ceilalţi de pe-aici. Toată ziua cântă la pian 
sau îşi vâră capul într-o carte. Cred că Ashley ar prefera să 
citească, în loc să vâneze. Da, zău o cred, domnule O'Hara! 
Şi uită-te ce oase au. Prea subţiri. Ar avea nevoie deo 
încrucişare cu o rasă viguroasă. 

— Hm, hm, zise Gerald, dându-şi brusc seama cu un 
sentiment de vinovăţie că această convorbire, deşi 
interesantă şi potrivită pentru el, n-ar părea la fel lui Ellen. 

De fapt, ştia că s-ar supăra dacă ar afla că fiicele ei au 
auzit o conversaţie atât de liberă. Ca de obicei doamna 
Tarleton nu ţinea seama de nimic când vorbea de subiectul 
ei favorit, înmulţirea, fie la cai, fie la oameni. 

— Ştiu ce spun, fiindcă am avut un văr şi o verişoară care 
s-au luat şi, îţi dau cuvântul meu de onoare, copiii lor au 
ieşit cu ochii bulbucaţi ca nişte broscoi, sărmanii. Şi când ai 
mei au vrut să mă mărite cu un văr de-al doilea, am refuzat. 
Le-am zis: "Nu, mamă, asta nu. Toţi copiii mei ar avea 
noduri la picioare şi tignafes." Mama a leşinat când a auzit 


de noduri, dar am rămas neclintită şi bunica m-a susţinut. 
Vezi, şi ea se pricepea la înmulţirea cailor şi a zis că am 
dreptate. Şi m-a ajutat să fug cu domnul Tarleton. Poftim 
acum ce copii am! Mari şi sănătoşi şi nu e niciunul 
bolnăvicios sau pirpiriu printre ei, deşi Boyd n-are decât un 
metru şaptezeci şi cinci. lar Wilkes-ii. 

— Nu că vreau să schimb vorba, doamnă. o întrerupse 
Gerald repede. 

Observase privirea mirată a lui Carreen şi curiozitatea 
avidă întipărită pe faţa lui Suellen şi se temea că fetele ar 
putea pune lui Ellen întrebări jenante care ar da de gol 
lipsa lui de grijă; Scarlett, după câte vedea cu plăcere, 
părea că se gândeşte la alte lucruri, aşa cum îi şedea bine 
unei doamne. Hetty Tarleton îl scăpă din încurcătură 

— Doamne, mamă, hai să mergem! strigă ea 
nerăbdătoare. Soarele mă prăjeşte şi aud cum pistruii au 
început să-mi iasă pe gât. 

— O clipă, doamnă, zise Gerald. Ce-ai hotărât cu vânzarea 
cailor pentru trupă? Războiul poate izbucni în fiecare clipă 
şi băieţii ar vrea să se hotărască. E o trupă din comitatul 
Clayton şi vrem cai din comitatul Clayton. Dar dumneata, 
fiinţă încăpăţânată, refuzi să ne vinzi frumoasele dumitale 
animale. 

— Poate că n-are să fie război, încercă să-l liniştească 
doamna Tarleton, cu mintea încă la ciudatele obiceiuri 
legate de căsătorie în familia Wilkes. 

— Dar bine, doamnă, nu poţi. 

— Mamă, o întrerupse din nou Hetty, nu poţi discuta cu 
domnul O'Hara tot aşa de bine despre cai şi la Doisprezece 
Stejari? 

— Ai dreptate, domnişoară Hetty, zise Gerald. Nu vă mai 
rețin decât o clipă. Ajungem la Doisprezece Stejari în puţin 
timp şi toţi bărbaţii, şi tineri şi bătrâni, vor dori să afle ce se 
întâmplă cu caii. Şi mi se rupe inima când văd o cucoană 
frumoasă ca mama voastră atât de zgârcită când e vorba de 


caii ei. Unde ţi-e patriotismul, doamnă Tarleton? 
Confederaţia nu înseamnă nimic pentru dumneata? 

— Mamă, strigă mica Betsy. Randa s-a aşezat pe rochia 
mea şi mi-o mototoleşte. 

— Atunci, împinge-o pe Randa, Betsy, şi taci din gură. 
Acum ascultă-mă, Gerald O'Hara, răspunse ea şi ochii 
începură să-i arunce fulgere. Nu-mi vorbi mie de 
Confederație! Mi se pare că pentru mine ea înseamnă cel 
puţin cât şi pentru dumneata, când am patru băieţi în 
armată şi dumneata n-ai niciunul. Băieţii mei ştiu însă să se 
păzească, şi caii nu ştiu. Aş da bucuros caii gratis, dacă aş 
şti că vor fi călăriţi de oameni pe care-i cunosc, de 
gentlemeni obişnuiţi cu cai pur-sânge. N-aş şovăi un minut. 
Dar să las frumuseţile mele de cai la cheremul unor 
pădurari şi ţărani obişnuiţi să călărească pe măgari! Nu, 
domnule, nu! Aş avea coşmaruri gândindu-mă cum îi rod 
şeile şi cum nu sunt îngrijiţi bine. Crezi că aş lăsa nişte 
dobitoci nepricepuţi să călărească pe caii mei dragi, cu 
boturile lor atât de simţitoare, ca să-i umple de sânge şi să-i 
frângă în bătăi? Mi se încreţeşte carnea de pe acum numai 
la gândul ăsta. Nu, domnule O'Hara, e frumos din partea 
dumitale că-mi ceri caii, dar mai bine du-te la Atlanta şi 
cumpără mârţoage bătrâne pentru ţărănoii dumitale, care 
tot n-or să observe deosebirea. 

— Mamă, hai să mergem, zise Camilla, alăturându-se 
corului nerăbdător. Ştii bine că tot o să le dai caii tăi iubiţi. 
Când tata şi băieţii vor începe să-ţi spună: "Confederaţia 
are nevoie de ei", ai să plângi şi-ai să-i dai. 

Doamna 'Tarleton zâmbi şi scutură hăţurile. 

— Ba asta n-am s-o fac, zise ea, atingând uşor caii cu 
biciul. 

Trăsura porni iute. 

— Minunată femeie, zise Gerald, punându-şi pălăria pe cap 
şi luându-şi locul lângă trăsură. Mână, Toby! O s-o 
convingem noi să ne dea caii. Sigur, are dreptate. Un 
bărbat care nu e un gentleman n-ar trebui să călărească. Ar 


trebui să meargă la infanterie. Păcat însă că nu sunt destui 
fii de plantatori în tot comitatul ca să formeze o trupă 
completă. Ce-ai zis, pisicuţa mea? 

— Tată, te rog, mergi sau înaintea sau în urma noastră. 
Stârneşti atâta praf că ne înecăm, zise Scarlett, care simţea 
că nu mai poate îndura conversaţia. 

O distrăgea de la gândurile ei şi dorea foarte mult să-şi 
aşeze şi gândurile şi faţa înainte de-a ajunge la Doisprezece 
Stejari. 

Ascultător, Gerald dădu pinteni calului şi porni într-un nor 
roşu de praf după trăsura Tarleton-ilor, ca să-şi poată 
continua conversaţia despre cai. 

Capitolul VI. 

Trăsura trecu râul şi sui dealul. Chiar înainte de a zări 
casa de la Doisprezece Stejari, Scarlett văzu o ceaţă de fum 
atârnând leneş deasupra copacilor înalţi şi simţi 
savuroasele arome amestecate, de lemn ars şi de carne 
friptă. 

Focurile picnicului care, din ajun, ardeau încet, acum nu 
mai erau decât nişte gropi pline de jăratic, deasupra cărora 
se învârteau frigările din care zeama se scurgea sfârâind pe 
cărbuni. Scarlett ştia că mirosurile aduse de adierea 
vântului veneau dinspre păduricea de stejari din spatele 
casei celei mari. John Wilkes dădea întotdeauna picnicurile 
acolo, pe povârnişul care ducea spre grădina de trandafiri; 
era un loc plăcut şi umbrit, mult mai plăcut decât locul unde 
dădeau picnicuri Calvert-ii. Doamnei Calvert nu-i plăcea 
mâncarea ce se servea la picnic şi susţinea că mirosurile 
rămâneau zile întregi în casă, aşa că musafirii ei se 
înăbuşeau de căldură, într-un loc fără umbră, la cinci sute 
de metri de casă. Dar John Wilkes, cunoscut în tot statul 
pentru ospitalitatea lui, ştia într-adevăr cum să organizeze 
un picnic. 

Mesele lungi, susţinute de căpriori, acoperite cu cele mai 
fine feţe de masă pe care le aveau Wilkes-ii, se aflau acolo 
unde umbra era mai deasă, cu bănci fără speteze înşirate 


pe amândouă părţile; pentru cei ce nu voiau să şadă pe 
bănci, fuseseră aduse scaune, taburete capitonate şi perne, 
care se vedeau acum risipite în tot luminişul. La o distanţă 
destul de mare ca fumul să nu supere pe musafiri, erau 
focurile cele mari unde se frigeau cărnurile, şi tăvile din 
care ieşea mirosul de sos şi de friptură. Domnul Wilkes avea 
întotdeauna cel puţin o duzină de negri care alergau 
încoace şi încolo cu tăvi pentru a servi pe musafiri. În dosul 
hambarelor mai era un foc, unde servitorii, vizitiii şi 
servitoarele musafirilor îşi pregăteau banchetul lor de 
plăcinte, ignami şi maţe de porc, acest fel de mâncare atât 
de plăcut negrilor, iar când era sezonul, pepeni verzi la 
discreţie. 

Cu nările fremătânde, Scarlett, lacomă, aspiră mirosul 
cărnii de porc proaspete, bine fripte, şi nădăjdui că-i va fi 
foame atunci când va fi gata. Acum era atât de sătulă şi atât 
de strânsă în corset, încât în fiecare clipă îi era teamă să nu 
râgâie. Ar fi fost o nenorocire, fiindcă numai domnii bătrâni 
şi doamnele foarte bătrâne puteau râgâi fără teamă de a fi 
desconsideraţi. 

Trăsura ajunse sus şi, în faţa ochilor lui Scarlett, se 
desfăşură vederea casei albe - perfectă, simetrică, cu 
coloane înalte, verande largi şi acoperişul jos; era frumoasă, 
cum e frumoasă o femeie care e atât de sigură de farmecul 
ei, încât poate fi mărinimoasă şi amabilă cu toată lumea. 
Scarlett iubea Doisprezece Stejari mai mult chiar decât 
Tara, pentru frumuseţea ei impunătoare şi demnitatea 
discretă, pe care casa lui Gerald n-o avea. 

Aleea, care făcea o curbă largă, era plină de cai de călărie, 
de trăsuri şi de musafiri care coborau şi îşi salutau prietenii. 
Negrii zâmbitori, enervaţi ca întotdeauna când se dădea o 
petrecere, duceau animalele la grajd să-i deshame sau să 
scoată şeile. Stoluri de copii, negri şi albi, alergau ţipând pe 
peluza verde, jucându-se sau lăudându-se ce mult vor 
mânca. Holul cel larg care străbătea toată casa roia de 
oameni. Când trăsura lui Gerald O'Hara trase în faţa scării 


din faţă, Scarlett văzu fete în crinoline, uşoare ca fluturii, 
ţinându-se de mijloc şi coborând sau urcând scările spre 
catul de sus; se opreau să se rezeme de delicata balustradă 
a scărilor, râdeau şi vorbeau cu tinerii de jos din hol. 

Prin ferestrele larg deschise, zări în salon doamnele mai în 
vârstă, serioase, îmbrăcate în rochii de mătase în culori 
închise, făcându-şi vânt cu evantaiele, vorbind de copii, de 
boli şi de căsătorii. Iom, majordomul Wilkes-ilor, trecea 
repede prin odăi cu o tavă de argint în mână; saluta şi 
surâdea oferind pahare înalte tinerilor îmbrăcaţi în 
pantaloni cenuşii sau bej şi cămăşi fine cu volane. 

Veranda însorită din faţă era plină de lume. "Tot comitatul 
e aici!" gândi Scarlett. Cei patru băieţi Tarleton şi tatăl lor 
se rezemau de coloanele înalte; gemenii Stuart şi Brent, 
alături, nedespărţiţi ca de obicei, Boyd şi Tom cu tatăl lor, 
James 'Tarleton. Domnul Calvert şedea aproape de soţia lui 
yankee care, chiar după cincisprezece ani petrecuţi în 
Georgia, părea tot străină. Toţi erau politicoşi şi amabili cu 
ea fiindcă o compătimeau, dar nimeni nu putea uita că, pe 
lângă marele ei cusur de a fi yankee, fusese guvernanta 
copiilor domnului Calvert. Cei doi tineri Calvert, Raiford şi 
Cade, erau acolo împreună cu blonda şi eleganta lor soră 
Cathleen şi îl tachinau pe Joe Fontaine, un brunet frumos, şi 
pe drăguţa lui logodnică, Sally Munroe. Alex şi Tony 
Fontaâne îi şopteau ceva la ureche drăgălaşei Dimity 
Munroe, făcând-o să râdă cu poftă. Erau acolo familii venite 
tocmai de la Lovejoy, la zece mile depărtare, şi de la 
Fayetteville şi Jonesboro, şi câteva chiar de la Atlanta şi 
Macon. Casa părea că trosneşte de atâta lume şi un 
neîncetat murmur de glasuri, de râsete şi de chicoteli 
ascuţite de femei creştea şi descreştea încontinuu. 

Pe treptele din faţă se afla John Wilkes, cu părul lui 
argintiu, şi cu statura foarte dreaptă, radiind farmecul 
potolit şi o ospitalitate tot atât de caldă şi blândă ca soarele 
de vară din Georgia. Lângă el, Honeyl Wilkes, poreclită 
astfel fiindcă aşa se adresa tuturor, fără deosebire, de la 


tatăl ei până la muncitorii de pe plantație, se sucea, se 
răsucea şi râdea pe înfundate salutându-i pe musafirii ce 
soseau. 


1 Apelativ de afecţiune, având aproximativ sensul de drag. 

Dorinţa vădită a lui Honey de a place tuturor bărbaţilor 
contrasta puternic cu demnitatea tatălui ei. Scarlett se 
gândi că poate doamna Tarleton avea dreptate. Era cert că, 
în familia Wilkes, bărbaţii erau mai frumoşi decât femeile. 
Genele aurii şi dese care mărgineau ochii cenugşii ai lui John 
Wilkes şi ai lui Ashley erau rare şi decolorate la Honey şi la 
sora ei, India. Honey avea o ciudată privire de iepure, iar 
pentru India nu exista cuvânt mai potrivit decât ştearsă. 

India nu se vedea nicăieri; Scarlett ştia însă că e probabil 
în bucătărie, dând slugilor ultimele instrucţiuni. "Sărmana 
India", se gândi Scarlett; "are atâta treabă cu gospodăria 
de când a murit mama ei, încât n-a avut alt adorator în 
afară de Stuart Tarleton, şi nu e vina mea dacă îi par mai 
frumoasă ca dânsa." 

John Wilkes cobori scările ca să-i ofere lui Scarlett braţul. 
În timp ce se dădea jos din trăsură, Scarlett o văzu pe 
Suellen zâmbind afectat şi înţelese că-l zărise pe Frank 
Kennedy în mulţime. 

"Ce idee să-ţi alegi un asemenea adorator! Parcă e o fată 
bătrână îmbrăcată bărbăteşte", gândi ea dispreţuitoare, 
punând piciorul jos şi mulţumindu-i lui John Wilkes cu un 
surâs. 

Frank Kennedy venea repede spre trăsură ca s-o ajute pe 
Suellen, care se umfla atâta în pene de mândrie încât 
Scarlett ar fi vrut să-i tragă o palmă. Degeaba avea Frank 
Kennedy mai mult pământ ca oricare altul din comitat, şi 
degeaba avea o inimă bună; aceste calităţi îşi pierdeau 
orice valoare când te gândeai că împlinise patruzeci de ani, 
că era mărunt şi fricos, că avea o bărbuţă rară şi roşcată şi 
apucături de fată bătrână. Totuşi, amintindu-şi de planul ei, 


Scarlett îşi ascunse disprețul şi-i aruncă un surâs atât de 
strălucitor, încât acesta se opri brusc, cu braţul întins spre 
Suellen, şi se holbă la ea plăcut surprins. 

Ochii lui Scarlett cutreierau prin mulţime căutându-l pe 
Ashley, chiar în timpul când conversa cu John Wilkes; nu era 
însă pe verandă. Vreo zece glasuri o salutară, şi Stuart şi 
Brent Tarleton se apropiară. Fetele Munroe năvăliră spre 
ea, lăudându-i rochia, şi în curând fu centrul unui cerc în 
care fiecare vorbea mai tare ca celălalt ca să poată fi auzit 
în tot acest zgomot. Dar unde, era Ashley? Şi Melanie, şi 
Charles? Încerca să nu fie observată pe când cerceta cu 
privirea grupul ce discuta vesel în hol. 

În timp ce vorbea, râdea şi arunca priviri ascuţite în casă 
şi în curte, ochii i se opriră asupra unui străin, care stătea 
singur în hol; se uita fix la ea cu o privire rece şi obraznică, 
care o făcu să simtă plăcerea pe care o simte orice femeie 
când a atras un bărbat, dar îi dădu şi senzaţia jenantă că 
rochia ei era prea decoltată în faţă. Părea destul de bătrân, 
de cel puţin treizeci şi cinci de ani. Era un bărbat înalt şi 
voinic. Scarlett se gândi că nu văzuse niciodată un bărbat 
cu umeri atât de laţi şi de musculoşi; era aproape prea 
voinic ca să pară un om de lume. Când privirile li se 
întâlniră, el surâse arătându-şi dinţii albi ca de fiară, sub o 
mustață neagră tăiată scurt. Avea tenul oacheş, aproape ca 
al unui pirat, şi ochii îi erau negri şi îndrăzneţi tot ca ai unui 
pirat când se uită la o corabie pe care vrea s-o cucerească 
sau la o fată tânără pe care vrea s-o răpească. Îi surâdea cu 
atâta îndrăzneală şi gura lui se strâmba cu atâta umor cinic, 
încât Scarlett fu uluită. Îşi dădea seama că ar fi trebuit să se 
simtă jignită de o astfel de privire şi era necâjită pe ea 
însăşi că nu se simţea jignită. Nu ştia cine e bărbatul, dar 
faţa lui arăta că era de neam bun. Se vedea după nasul 
subţire şi vulturesc, după buzele roşii şi pline, după fruntea 
lată şi ochii aşezaţi departe unul de altul. 

Îşi feri ochii de privirea lui, fără să răspundă la surâs, în 
timp ce bărbatul se întoarse când cineva strigă: " Rhett! 


Rhett Butler! Vino încoace! Vreau să te prezint fetei cu 
inima cea mai crudă din toată Georgia." 

Rhett Butler? Numele i se părea cunoscut, legat oarecum 
de amintirea unei afaceri scandaloase şi nostime; mintea ei 
era însă ocupată cu Ashley şi nu o interesa acest Butler. 

— Trebuie să mă duc să-mi aşez părul, zise ea lui Stuart şi 
lui Brent care încercau s-o despartă de lume. Aşteptaţi-mă; 
nu care cumva să fugiţi cu altă fată, că mă supăr foc. 

Scarlett îşi dădea seama că azi va avea de furcă cu Stuart 
dacă va mai cocheta cu altul. Băuse şi avea o expresie 
arogantă şi belicoasă care - Scarlett o ştia din experienţă - 
prevestea a rău. Se opri în hol ca să schimbe câteva cuvinte 
cu nişte prieteni şi s-o salute pe India, care tocmai venea 
din spatele casei cu părul în dezordine şi mici broboane de 
năduşeală pe frunte. Sărmana India! Era destul de rău să ai 
păr şi gene spălăcite şi o bărbie scoasă în afară, semnul 
unei firi încăpăţânate, dar să mai ai douăzeci de ani şi să fii 
fată bătrână pe deasupra! Scarlett se întreba dacă India o 
ura fiindcă i-l luase pe Stuart. Multă vreme spunea că e tot 
îndrăgostită de el, dar era greu să ştii ce gândeşte un 
Wilkes. Dacă o ura, nu o arăta deloc; se purta cu Scarlett cu 
aceeaşi curtenie puţin distantă cu care se purtase 
întotdeauna. 

Scarlett îi vorbi amabil şi apoi începu să suie scara cea 
largă. În timpul acesta, din urmă o chemă un glas sfios şi, 
când se întoarse, îl văzu pe Charles Hamilton. Era un băiat 
drăguţ; părul castaniu făcea cârlionţi pe fruntea-i palidă şi 
ochii căprui erau sinceri şi blânzi ca ai unui câine 
ciobănesc. Era elegant, cu pantalonii de culoarea 
muştarului, haina neagră, cămaşa cu cerculeţe şi cravata 
neagră, bogată, foarte la modă. Chipul i se acoperi de o 
uşoară roşeaţă, fiindcă era foarte timid cu fetele. Ca 
majoritatea bărbaţilor timizi, admira fetele vioaie şi sigure 
de ele, cum era Scarlett. Până acum Scarlett nu-i arătase 
mai mult decât o politeţe de comandă, aşa că acum rămase 


uluit văzând surâsul cu care îl întâmpină şi cele două mâini 
întinse spre el. 

— O, Charles, dumneata erai? Ile pomeneşti că ai venit 
tocmai din Atlanta ca să-mi zdrobeşti biata inimioară! 

Charles, ţinându-i mâinile mici şi calde în ale lui, începu să 
se bâlbâie de emoție, cu ochii aţintiţi în ochii ei scânteietori. 
Niciodată nu-i vorbise aşa vreo fată, deşi cu alţi băieţi ştia 
că se întâmplă. Nu ştia de ce fetele se purtau cu el ca faţă 
de un frate mai mic, cu blândeţe, fără să-l tachineze 
niciodată. Ar fi vrut ca fetele să flirteze şi să glumească cu 
el, aşa cum făceau cu băieţi mai puţin frumoşi şi mai puţin 
înzestrați de soartă ca el. Dar, în puţinele ocazii în care 
lucrul acesta se întâmplă, niciodată nu-i venea în minte ce 
să spună şi îi era ruşine de muţenia lui. Pe urmă stătea 
treaz noaptea în pat şi se gândea la toate lucrurile 
fermecătoare pe care le-ar fi putut spune. Rareori însă mai 
avea ocazia să-şi plaseze complimentele, fiindcă după una 
sau două încercări fetele îl părăseau. 

Chiar cu Honey, cu care exista o înţelegere tacită că se vor 
căsători la toamnă când el va ajunge major, rămânea tăcut 
şi rezervat. Uneori avea senzaţia neplăcută că cochetăriile 
şi atitudinea lui Honey faţă de el nu-i făceau nici o cinste; 
Honey era atât de nebună după băieţi, încât s-ar fi purtat la 
fel cu orice bărbat care i-ar fi dat prilejul. Charles nu era 
încântat la gândul că se va căsători cu ea, fiindcă nu trezea 
în el niciuna din emoţiile unui adevărat îndrăgostit, aşa cum 
reieşea din cărţi. Dorise întotdeauna să fie iubit de o fiinţă 
minunată, pătimaşă şi îndrăzneață. Şi iată că Scarlett 
O'Hara îi reproşa, în glumă, că-i zdrobea inima. 

Încercă să găsească ceva de spus, dar nu izbuti, şi în sinea 
lui îi fu recunoscător că întreținea singură conversaţia, 
scăpându-l de necesitatea de a răspunde. Era prea frumos 
ca să fie adevărat. 

— Acum, să mă aştepţi chiar aici până mă întorc; vreau să 
iau masa cu dumneata. Şi să nu te apuci să faci curte altor 
fete, fiindcă să ştii că sunt foarte geloasă. 


Acestea fură cuvintele rostite de gura roşie cu gropiţe, în 
timp ce genele negre se coborau cu modestie peste ochii 
verzi. 

— Nu, reuşi el în sfârşit să răspundă, fără să-i treacă 
măcar prin minte că pentru Scarlett părea ca un vițel dus la 
tăiere. 

Lovindu-l uşurel peste braţ cu evantaiul închis, porni să 
suie scările, când ochii ei se opriră din nou asupra omului 
numit Rhett Butler, care stătea la câţiva paşi de Charles. 
Era vădit că auzise toată conversaţia, fiindcă se uita la ea cu 
o expresie de motan şiret, iar ochii o măsurau cu o privire 
complet lipsită de deferenţa cu care era obişnuită. 

"Drace!" îşi zise Scarlett indignată, împrumutând 
înjurătura preferată a lui Gerald. "Parcă. parcă ar şti cum 
arăt fără cămaşă!" 

Şi, cu capul drept, sui scările. 

În odaia de culcare unde fuseseră aduse rochiile, o găsi pe 
Cathleen Calvert gătindu-se în faţa oglinzii şi muşcându-şi 
buzele ca să le facă să pară mai roşii. Purta trandafiri la 
cingătoare care se potriveau cu obrajii ei, iar ochii ei ca 
albăstrelele jucau de veselie. 

— Cathleen, zise Scarlett, încercând să-şi ridice puţin 
corsajul, cine e omul acela urâcios care se numeşte Butler? 

— Nu ştii, dragă? şopti Cathleen, uitându-se pe furiş în 
odaia vecină unde flecăreau Dilcey şi doica fetelor. Îmi 
închipui că domnului Wilkes nu-i face plăcere că e aici; - era 
însă în vizită la domnul Kennedy, la Jonesboro - ceva în 
legătură cu cumpărarea bumbacului - şi domnul Kennedy l- 
a adus cu el. Nu putea să plece şi să-l lase acolo singur. 

— Dar ce-i cu el? 

— Dragă, nu-l primeşte nimeni! 

— Nu, zău? 

— Nu. 

Scarlett tăcu şi reflectă. Era prima oară când se găsea sub 
acelaşi acoperiş cu cineva care nu era primit nicăieri. 1 se 
păru pasionant. 


— Ce-a făcut? 

— O, Scarlett, are o reputaţie îngrozitoare. Îl cheamă 
Rhett Butler şi e din Charleston şi familia lui e dintre cele 
mai bune de-acolo, dar niciunul din ei nu mai vorbeşte cu el. 
Caro Rhett mi-a povestit totul vara trecută. Nu e rudă cu 
familia ei, dar îl cunoaşte bine. A fost dat afară de la West 
Point. Închipuie-ţi! Şi pentru lucruri prea urâte ca să le ştie 
Caro. Şi-apoi, a fost o întâmplare cu o fată pe care n-a luat-o 
de nevastă. 

— Hai, spune-mi-o. 

— Scumpa mea, cum se face că nu ştii nimic? Caro mi-a 
povestit totul vara trecută şi mama ei ar muri dacă ar afla 
că ea ştie. Domnul Butler ăsta a dus-o la plimbare cu 
trăsura pe o fată din Charleston. N-am aflat niciodată exact 
cine era, dar am eu bănuielile mele. Nu era prea cuminte, 
fiindcă altfel nu s-ar fi dus la plimbare cu el pe înserate şi 
fără o însoţitoare. Şi, dragă, nu s-au întors aproape toată 
noaptea şi au venit acasă pe jos, spunând că s-a nărăvit 
călii, a sfărâmat trăsura şi că s-au rătăcit prin pădure. Şi, ia 
ghiceşte ce. 

— Nu pot. Spune-mi, zise Scarlett cu însufleţire, crezând 
că are să audă ceva groaznic. 

— A doua zi a refuzat s-o ia de soţie! 

— O, zise Scarlett dezamăgită. 

— A zis că nu. ăă. că nu-i făcuse nimic şi nu înţelegea de ce 
trebuia s-o ia. Şi, fireşte, fratele ei l-a provocat la duel şi 
domnul Butler a zis că preferă să fie împuşcat decât să se 
însoare cu o proastă. S-au bătut în duel şi domnul Butler l-a 
împuşcat pe fratele fetei; acesta a murit şi domnul Butler a 
trebuit să plece din Charleston, unde nimeni nu-l mai 
primeşte. 

Cathleen sfârşi triumfătoare povestirea tocmai la timp, 
fiindcă Dilcey intră în odaie să controleze toaleta lui 
Scarlett. 

— A avut un copil? şopti Scarlett în urechea lui Cathleen. 

Cathleen clătină din cap energic. 


— Totuşi a fost compromisă, şuieră ea printre dinţi. 

"Ce rău îmi pare că Ashley nu m-a compromis", se gândi 
Scarlett deodată. "E prea cavaler ca să nu mă ia de soţie 
după aceea." 

Îşi dădea însă vag seama că îl respecta pe Rhett Butler 
fiindcă refuzase să se căsătorească cu o proastă. 

Scarlett şedea pe un divan de palisandru, sub umbra unui 
stejar uriaş, în dosul casei. Volanele şi volănaşele rochiei 
făceau o adevărată spumă împrejurul ei şi-i descopereau 
sandalele de marochin verde, atât cât se cuvenea să o facă 
o fată bine-crescută fără să se compromită. În mână ţinea o 
farfurie pe care abia o atinsese şi era înconjurată de şapte 
cavaleri. Picnicul era în toi şi văzduhul cald era plin de 
râsete şi conversații, de clinchetul tacâmurilor de argint şi 
de mirosul greu şi aromitor al fripturilor şi sosurilor 
picante. Din când în când, vântul îşi schimba direcţia, 
aducând puţin din fumul ce se înălța din gropile cu jăratic. 
Doamnele se prefăceau că le face rău şi ţipau, agitându-şi 
evantaiele din frunze de palmier. 

Cele mai multe dintre fetele tinere erau aşezate împreună 
cu cavalerii lor pe băncile lungi din faţa meselor. Scarlett 
însă îşi dăduse seama că, în astfel de condiţii, o fată n-ar 
putea avea decât doi cavaleri împrejurul ei, unul la dreapta 
şi unul la stânga, şi se hotărâse să şadă deoparte ca să 
poată aduna cât mai mulţi bărbaţi împrejurul ei. 

Femeile măritate şedeau sub umbrar; rochiile lor de culori 
închise aduceau o notă gravă în mijlocul veseliei şi al 
culorilor vii. Întotdeauna femeile măritate, oricare le-ar fi 
fost vârsta, se aşezau împreună, departe de fetele tinere cu 
ochi strălucitori, departe de cavaleri şi de râsete, fiindcă în 
Sud nu se cuvenea ca o femeie măritată să fie cochetă. 
Începând cu bunica Fontaine care, profitând de privilegiul 
vârstei, râgâia fără să-i pese, până la Alice Munroe cea de 
şaptesprezece ani, care se lupta cu greţurile primei sarcini, 
toate discutau nesfârşite probleme în legătură cu copiii şi 


naşterile, care făceau ca aceste adunări să fie şi plăcute şi 
instructive. 

Aruncându-le priviri dispreţuitoare, Scarlett se gândi că 
par un cârd de ciori grase. Femeile măritate nu se distrau 
niciodată. Nici prin minte nu-i trecea ca, după ce seva 
mărita cu Ashley, să fie automat surghiunită sub umbrare şi 
în saloane, printre matroane serioase, îmbrăcate auster în 
mătase de culori închise, şi să fie tot atât de gravă şi de 
neinteresantă şi să nu ia parte la jocuri şi la nebunii. Ca cele 
mai multe dintre fete, imaginaţia ei o ducea doar până la 
altar, şi nu mai departe. De altfel, acum era prea nefericită 
ca să poată face teorii. 

Cu privirea aţintită în farfurie, ronţăia dintr-un biscuit cu 
graţie şi totală lipsă de poftă, care i-ar fi adus felicitări din 
partea lui Mammy. Cu toate că avea mai mulţi curtezani 
decât îi trebuia, nu fusese niciodată mai nefericită. Fără să 
înţeleagă de ce, planurile ei de ieri seară, cel puţin în ceea 
ce îl privea pe Ashley, nu reuşiseră deloc. 

Atrăsese în jurul ei o mulţime de admiratori, dar nu pe 
Ashley; acum toate temerile din după-amiaza de ieri îi 
năvăleau înapoi în suflet, făcând ca inima să-i bată când 
repede, când încet, iar obrajii să se îmbujoreze ori să 
pălească. 

Ashley nu încercase să vină în cercul din jurul ei; de fapt, 
nu schimbase nici un cuvânt singură cu el de când sosise, 
nici nu-i vorbise de când se salutaseră. leşise înaintea ei ca 
să-i ureze bun sosit când venise în grădina din dos, dar 
Melanie era la braţul lui, Melanie care abia-i venea până la 
umăr. 

Era o fată mică şi plăpândă, care îţi făcea impresia unei 
fetiţe deghizate cu enorma crinolină a mamei ei, şi această 
iluzie era mărită de privirea sfioasă aproape speriată din 
ochii ei căprui prea mari. Avea părul negru şi buclat, care 
era însă atât de strâns ţinut de o reţea, încât nici un cârlionţ 
nu scăpa din ea şi această masă de păr întunecat, cu 
unghiul pe care-l desena pe frunte, îi accentua forma ovală 


a obrazului. Cu umerii obrajilor prea îndepărtați şi cu 
bărbia prea ascuţită, avea un chip drăgălaş şi sfios, dar nu 
era frumoasă şi nu ştia să folosească şiretlicurile feminine 
ca să-şi ascundă lipsa de frumuseţe. Părea simplă ca 
pământul, bună ca pâinea caldă şi limpede ca apa de izvor - 
şi aşa şi era de fapt. Cu toată lipsa de frumuseţe şi cu toată 
statura ei mică, mişcările îi erau pline de o demnitate 
calmă, care erau ciudat de impresionante şi o făceau să 
pară mai mare de şaptesprezece ani. 

Rochia de organdi cenuşie, cu cordonul de satin roşu 
aprins, ascundea cu volanele şi creţurile ei corpul 
nedezvoltat de copil, iar pălăria galbenă cu panglicile lungi 
şi roşii făcea să-i strălucească pielea albă. Cerceii grei, cu 
franjurile lor lungi de aur, atârnau din buclele cuminţi ale 
părului, legănându-se aproape de ochii căprui, care aveau 
luciul liniştit al unui lac în timpul iernii, când prin apa 
limpede se văd strălucind frunzele ruginii. 

Melanie o salutase pe Scarlett, zâmbindu-i cu timidă 
simpatie, spunându-i ce frumoasă e rochia ei verde, dar lui 
Scarlett îi venise greu să-i răspundă politicos, atât de mult 
ar fi dorit să fie singură cu Ashley. De atunci Ashley şezuse 
pe un scăunel la picioarele Melaniei, ceva mai departe de 
ceilalţi musafiri, şi îi vorbise încet, surâzând cu surâsul 
liniştit care-i plăcea atât de mult lui Scarlett. Sub surâsul 
lui, o mică flacără se aprinsese în ochii Melaniei, şi culmea 
era că acum chiar şi Scarlett trebuia să admită că era 
aproape frumoasă. Privindu-l pe Ashley, chipul Melaniei se 
lumina ca de un foc lăuntric, pentru că niciodată o inimă 
iubitoare nu s-a reflectat mai bine pe un chip decât se 
reflecta acum pe chipul Melaniei. 

Scarlett încerca să-şi deslipească ochii de pe ei, dar nu 
putea, şi după fiecare asemenea încercare devenea şi mai 
veselă cu cavalerii ei; râdea, spunea lucruri îndrăzneţe, îi 
tachina, dădea din cap la complimentele lor ca să i se 
legene cerceii. Repeta de mai multe ori cuvântul "fleacuri", 
susţinea că ceea ce spuneau ei nu era adevărat şi se jura că 


nu va crede niciodată ce-i vor spune bărbaţii. Totuşi, Ashley 
nu părea că se uită la ea. Se uita numai la Melanie, şi 
Melanie se uita la el cu o expresie care arăta tuturor că îi 
aparţine. 

Aşa că Scarlett se simţea nenorocită. 

Pentru cei ce judecau după înfăţişare, niciodată o fată n-ar 
fi avut mai puţine motive să se simtă nenorocită. 
Neîndoielnic, era regina picnicului, centrul atenţiei tuturor. 
Admiraţia pe care o stârnea printre bărbaţi, precum şi 
ciuda celorlalte fete, i-ar fi făcut o imensă plăcere altă dată. 

Încurajat de atitudinea ei, Charles Hamilton se aşezase 
curajos în dreapta ei, refuzând să plece de acolo cu toate 
eforturile combinate ale gemenilor Tarleton. Îi ţinea 
evantaiul într-o mână şi farfuria cu friptură, de care nu se 
atinsese, în cealaltă şi refuza încăpățânat să întâlnească 
privirea ochilor lui Honey, care era gata să izbucnească în 
lacrimi. Cade, tolănit cu multă graţie pe jos, la stânga ei, o 
trăgea de fustă ca să-i atragă atenţia şi se uita în sus la 
Stuart cu o privire mânioasă. Atmosfera dintre ei şi gemeni 
era încărcată cu electricitate şi îşi aruncară unul altuia 
câteva grosolănii. Frank Kennedy se agita ca o găină cu un 
singur pui, alergând înainte şi înapoi, din umbra stejarului 
până la masă, ca să-i aducă bunătăţi lui Scarlett, ca şi cum 
n-ar fi existat o droaie de servitori pentru asta. Rezultatul 
era că Suellen nu-şi mai putea ascunde ciuda aşa cum se 
cuvine şi se uita cu ură la Scarlett. Lui Carreen îi venea să 
plângă, fiindcă, cu toate cuvintele de îmbărbătare spuse de 
Scarlett în cursul dimineţii, Brent mi-i spusese decât un 
"Bună ziua, mititico!" şi-i desfăcuse panglica cu care-şi 
legase părul, ca apoi să se ocupe numai de Scarlett. De 
obicei era aşa de bun şi o trata cu o deferenţă care o făcea 
să se simtă domnişoară mare; Carreen visa în taină la ziua 
când îşi va ridica părul şi-şi va lungi rochiile şi Brent va fi 
adoratorul ei. Acum se părea că Scarlett îl acaparase. 
Fetele Munroe încercau să ascundă cât le durea purtarea 
băieţilor Fontaine, privind cu ciudă cum Tony şi Alex căutau 


să ocupe un loc mai aproape de Scarlett de câte ori se 
ridica cineva. Înălţară delicat din sprâncene ca să-i 
comunice lui Hetty Tarleton ce mult dezaprobau purtarea 
lui Scarlett. "Îndrăzneaţă" era cuvântul care i se potrivea 
cel mai mult lui Scarlett. Dintr-o dată, cele trei fete tinere 
îşi ridicară umbreluţele de dantelă, afirmând că se 
saturaseră, mulţumiră şi, punând uşor mâna pe braţul 
bărbaţilor ce se aflau mai aproape de ele, cerură să vadă 
grădina de trandafiri, izvorul şi chioşcul din grădină. 
Această retragere strategică, în bună ordine, nu scăpă nici 
uneia din femeile prezente, dar niciunul dintre bărbaţi nu o 
observă. 

Scarlett începu să râdă, văzându-i pe cei trei bărbaţi scoşi 
din câmpul de influenţă al farmecului ei ca să arate fetelor 
locuri pe care le cunoşteau din copilărie şi se uită pe furiş la 
Ashley ca să vadă dacă observase mişcarea. Acesta însă se 
juca surâzând cu capetele cordonului Melaniei. Inima lui 
Scarlett se strânse de durere. Simţea că bucuros ar fi 
zgâriat până la sânge pielea sidefie a Melaniei şi că i-ar fi 
plăcut s-o facă. 

Când îşi luă ochii de la Melanie, observă privirea lui Rhett 
Butler, care stătea deoparte de vorbă cu John Wilkes. 

O urmărise cu privirea şi, când se uită la el, văzu că începe 
să râdă. Scarlett simţi o senzaţie de jenă la gândul că omul 
acesta, care nu era primit în lumea bună, era singurul care- 
şi dădea seama de ceea ce se petrecea în sufletul ei sub 
veselia nestăpânită pe care o afişa şi că lucrul acesta îi 
făcea o cinică plăcere. O, cât ar fi vrut să-l poată zgâria şi 
pe el! 

"Dacă voi putea rezista până după-amiază", se gândi ea, 
"toate fetele se vor duce sus să doarmă puţin ca să fie 
odihnite diseară, şi am să rămân jos să caut să vorbesc cu 
Ashley. Trebuie să-şi fi dat seama ce succes am avut." Îşi 
alină sufletul cu o nouă nădejde: "E firesc să fie atent cu 
Melanie, fiindcă în definitiv e verişoara lui şi n-are succes 


deloc şi dacă nu ar fi drăguţ cu ea, nimeni n-ar băga-o în 
seamă." 

Acest gând îi dădu curaj şi-şi mări eforturile faţă de 
Charles, ai cărui ochi căprui se uitau galeş spre ea. Pentru 
el era o zi minunată, o zi de vis şi se îndrăgostise de 
Scarlett fără cel mai mic efort. În faţa acestui nou 
sentiment, Honey dispărea ca într-o ceaţă deasă. Honey era 
ca o vrabie cu glas ascuţit, pe când Scarlett un colibri 
strălucitor. Îl tachina, era favoritul ei. Îi punea întrebări şi 
răspundea singură la ele, aşa că el părea deştept fără a fi 
nevoit să spună un cuvânt. Ceilalţi băieţi erau intrigaţi şi 
supăraţi din cauza interesului vădit pe care i-l arăta, fiindcă 
ştiau că Charles era prea timid ca să poată lega două 
cuvinte şi aveau nevoie de toată politeţea lor ca să-şi 
ascundă furia crescândă. Toţi erau înnebuniţi şi, pentru 
Scarlett, ar fi fost un adevărat triumf dacă n-ar fi fost 
Ashley. 

Când ultima îmbucătură de friptură de porc, de pui şi de 
berbec fu înghițită, nădăjdui că sosise vremea ca India să se 
ridice de pe scaun şi să propună ca doamnele să se retragă 
în casă. Erau ceasurile două şi soarele dogorea, dar Îndia, 
obosită de cele trei zile de pregătiri, era mulţumită să şadă 
sub umbrar de vorbă cu un domn bătrân şi surd, venit din 
Fayetteville. 

O somnolenţă leneşă cuprinsese toată adunarea. Negrii 
umblau ici şi colo, strângând farfuriile. Râsetele şi 
conversațiile erau mai puţin animate şi unele grupuri 
tăcură de tot. Ioţi aşteptau ca gazda să dea semnalul 
sfârşitului petrecerii de dimineaţă. Evantaiele de frunze se 
mişcau mai încet, şi câţiva bărbaţi chiar moţăiau din cauza 
căldurii şi a excesului de mâncare. Picnicul se sfârşise şi toţi 
ar fi vrut să se odihnească în timpul căldurii de la amiază. 

În intervalul acesta dintre petrecerea de dimineaţă şi balul 
care urma să aibă loc seara, toţi păreau calmi şi liniştiţi. 
Numai tinerii păstrau neobosita energie care animase 
adunarea cu puţin timp înainte; trecând de la un grup la 


altul, cu vocile lor dulci şi tărăgănate, ei semănau cu 
armăsarii pur-sânge şi erau tot atât de periculoşi. Căldura 
amiezii moleşise pe toată lumea, dar sub acest calm 
mocneau firi care ar fi putut izbucni din nimica toată şi s-ar 
fi putut potoli tot atât de repede. Şi femeile şi bărbaţii erau 
frumoşi şi nestăpâniţi, cu toţii destul de primitivi şi prea 
puţin îmblânziţi, cu toată aparenţa lor plăcută. 

Mai trecu o vreme, în care soarele deveni din ce în ce mai 
fierbinte, şi Scarlett şi ceilalţi priviră din nou spre India. 
Conversaţiile mureau, când deodată în mijlocul acalmiei toţi 
auziră glasul lui Gerald răsunând mânios. Se afla la o mică 
distanţă de mesele picnicului şi era în toiul unei discuţii cu 
John Wilkes. 

— Drace, omule! Ai dori să ajungem la o înţelegere 
paşnică cu yankeii? După ce am tras în bandiții aceia din 
fortul Sumter? O înţelegere paşnică? Sudul trebuie să arate 
cu armele în mâini că nu se lasă insultat şi că nu părăseşte 
Uniunea fiindcă i se face o favoare, ci fiindcă e sigur de 
puterea lui. 

"O, Doamne!" se gândi Scarlett. "Iar a început. Acum aici 
încremenim până la miezul nopţii." 

Într-o clipă, mulţimea îşi scutură toată somnolenţa şi un fel 
de curent electric trecu prin aer. Bărbaţii săriră de pe bănci 
şi de pe scaune făcând gesturi largi cu braţele, şi din toate 
direcţiile răsunară glasuri. În tot cursul dimineţii nu se 
vorbise de politică sau de războiul iminent, fiindcă domnul 
Wilkes insistase ca doamnele să nu fie plictisite cu astfel de 
conversații. Acum însă, când Gerald pomenise de fortul 
Sumter, toţi bărbaţii uitară de recomandaţiile gazdei. 

"Sigur că vom lupta." "Tâlharii de yankei!" "Îi batem într-o 
lună - un sudist bate douăzeci de yankei." "Le dăm noi o 
lecţie pe care să n-o uite prea curând." "Înţelegere paşnică? 
Dar ne lasă ei în pace?" "Aţi văzut cum i-a insultat domnul 
Lincoln pe delegaţii noştri? Da, i-a făcut să aştepte 
săptămâni întregi, şi jurase că va evacua fortul Sumter!" 
"Dacă vor război, o să-i săturăm noi de război." 


Şi dominând toate glasurile, cel mai tare se auzea glasul 
lui Gerald. Tot ce ajungea până la urechile lui Scarlett era: 
"drepturile statelor", mereu şi mereu. Gerald se distra de 
minune, dar fiica lui deloc. 

Secesiune, război - cuvintele acestea dveniseră 
plictisitoare pentru ea, de mult ce le auzise; acum însă le 
ura, fiindcă însemna că bărbaţii vor rămâne acolo ceasuri 
întregi discutând, şi ea nu va avea prilejul să-l acapareze pe 
Ashley. Fireşte, nu va fi război şi bărbaţii ştiau lucrul acesta. 
Le plăcea doar să vorbească şi să se asculte vorbind. 

Charles Hamilton nu se sculase odată cu ceilalţi şi, văzând 
că e aproape singur cu Scarlett, se apropie puţin de ea şi, 
cu îndrăzneala izvorâtă din noua sa iubire, îi mărturisi în 
şoaptă: 

— Domnişoară O'Hara, m-am. hotărâsem că, dacă ne vom 
bate, să mă înrolez în Carolina de Sud. Se zice că domnul 
Wade Hampton organizează acolo o trupă de cavalerie şi, 
fireşte, aş vrea să fiu cu el. E un om minunat şi era cel mai 
bun prieten al tatei. 

Scarlett se gândi: "Ce-ar vrea să fac? Să strig ura?", 
fiindcă expresia feţei lui Charles arăta că acum îşi dezvăluia 
secretele inimii. Nu-i veni în minte nimic, aşa că se uită doar 
la el, întrebându-se de ce bărbaţii erau atât de proşti încât 
puteau crede că pe femei le interesau astfel de lucruri. El 
interpretă atitudinea ei ca o aprobare mută şi continuă 
repede, îndrăzneţ: 

— Dacă plec, ţi-ar. ţi-ar părea rău, domnişoară O'Hara? 

— În fiecare seară aş plânge cu faţa în pernă, zise Scarlett 
în glumă. 

El însă o crezu şi se înroşi de plăcere. Mâna ei era ascunsă 
de cutele rochiei; Charles, copleşit de propria lui 
îndrăzneală şi de docilitatea ei, o apucă prudent şi i-o 
strânse într-a lui. 

— Te-ai ruga pentru mine? 

" Ce prost e! gândi Scarlett cu amărăciune, aruncând pe 
furiş o privire împrejur, nădăjduind că cineva o va scăpa de 


această conversaţie. 

— Da? 

— O, da, fireşte, domnule Hamilton. Trei rozarii în fiecare 
seară, cel puţin. 

Charles aruncă repede o privire în jurul lui, îşi ţinu 
respiraţia şi luă o poziţie mai ţeapănă. Erau aproape singuri 
şi poate că niciodată nu va mai găsi o împrejurare atât de 
favorabilă. Şi poate că într-o altă împrejurare, tot atât de 
favorabilă, curajul îl va părăsi. 

— Domnişoară O'Hara. trebuie să-ţi spun ceva. Te iubesc! 

— Ce? zise Scarlett absentă, încercând să pătrundă cu 
privirea prin mulţimea de bărbaţi până la locul unde Ashley 
şedea la picioarele Melaniei. 

— Da, şopti Charles, fericit că ea nu râsese, nici nu ţipase, 
nici nu leşinase, cum îşi închipuise că fac fetele în astfel de 
împrejurări. Te iubesc! Eşti cea mai. cea mai. - şi acum 
pentru prima dată în viaţa lui i se dezlegă limba - cea mai 
frumoasă fată pe care am cunoscut-o vreodată, şi cea mai 
dulce, şi cea mai bună. Şi te porţi atât de frumos. Te iubesc 
din toată inima. Nu pot spera că m-ai putea iubi, dar, 
scumpă domnişoară O'Hara, dacă m-ai încuraja puţin, aş 
face orice ca să mă iubeşti. Voi. 

Charles se opri, fiindcă nu-i venea în minte ce lucru greu 
ar putea săvârşi ca să-i dovedească într-adevăr lui Scarlett 
profunzimea sentimentului său. Zise deci simplu: 

— Vreau să mă căsătoresc cu dumneata. 

Scarlett se trezi brusc, auzind cuvântul "căsătorie". 'locmai 
se gândea la căsătorie şi la Ashley, şi îl privi pe Charles cu o 
iritare pe care şi-o stăpâni cu greu. De ce trebuia ca prostul 
de Charles să aleagă tocmai ziua asta, ca s-o plictisească cu 
sentimentele lui, tocmai ziua asta când era aproape să-şi 
piardă minţile? Se uită în ochii lui căprui care o implorau şi 
nu înţelese nimic din frumuseţea primei dragoste sfioase a 
unui tânăr, nici bucuria pricinuită de un ideal realizat sau 
nebuna fericire şi duioşie care îl cuprinseseră ca o flacără. 
Scarlett era obişnuită cu bărbaţi care o cereau de soție, 


bărbaţi mult mai atrăgători decât Charles Hamilton, care 
aveau mai mult tact ca el şi nu o cereau la un picnic, când 
avea chestiuni mai importante pe cap. Nu văzu nimic decât 
un tânăr de douăzeci de ani, roşu ca sfecla, cu o expresie 
destul de prostească. Grozav ar fi vrut să-i poată spune ce 
prost părea. Dar în mod automat îi veniră pe buze cuvintele 
pe care Ellen o învățase să le spună în astfel de cazuri şi, 
plecând ochii în jos din obişnuinţă, murmură: 

— Domnule Hamilton, îmi dau seama ce cinste îmi faci, 
cerându-mi să-ţi devin soţie, dar totul a fost atât de 
neaşteptat, încât nu ştiu ce să spun. 

Era un mijloc elegant de a măguli vanitatea unui om fără 
a-l descuraja complet. Charles fu păcălit ca şi cum acest 
şiretlic ar fi fost nou, şi el primul om păcălit. 

— Aş aştepta toată viaţa! N-aş vrea să fii soţia mea dacă n- 
ai fi perfect sigură de sentimentele dumitale. Te rog, 
domnişoară O'Hara, spune-mi că pot să sper! 

— Hm, zise Scarlett, observând că Ashley, care nu luase 
parte la discuţie, îi surâdea Melaniei. 

Dacă prostul ăsta care încerca s-o ia de mână ar sta liniştit 
o clipă, poate că ar putea auzi ce-şi spun cei doi. Trebuie să 
afle ce vorbeau. Oare ce îi spunea Melanie ca să-l 
intereseze atât de mult? 

Cuvintele lui Charles o împiedicau să audă glasurile lor. 

— O, taci, zise ea printre dinţi, ciupindu-l de mână fără să-l 
privească măcar. 

Surprins la început, Charles se înroşi că fusese mustrat, 
dar văzând că ochii lui Scarlett erau pironiţi asupra surorii 
sale, surâse. Scarlett se temea că cineva l-ar putea auzi. 
Era, fireşte, jenată şi intimidată şi tremura de teamă ca 
cineva să nu-i audă. Pe Charles îl cuprinse o mândrie 
bărbătească, aşa cum nu simţise niciodată: era prima oară 
în viaţa lui când intimidase o fată. Pentru el era o senzaţie 
ameţitoare. Îşi luă o expresie pe care o crezu indiferentă şi, 
la rândul lui, o ciupi pe Scarlett, ca să-i arate că avea 


destulă experienţă ca să înţeleagă şi să accepte mustrarea 
ei. 

Nici nu-i simţi ciupitura, fiindcă acum distingea bine glasul 
dulce al Melaniei, glasul acela care constituia farmecul ei 
cel mai mare: 

— Nu sunt de părerea dumitale în privinţa operelor 
domnului Thackeray. E un cinic. Mi-e teamă cănue un 
adevărat gentleman, ca domnul Dickens. 

Ce prostii vorbeşte cu un bărbat, gândi Scarlett, aproape 
izbucnind în râs de uşurare. Dar bine, Melanie nu e decât o 
pedantă şi toată lumea ştie ce părere au bărbaţii de 
pedante. Ca să-l interesezi pe un bărbat şi să-i reţii 
interesul, trebuie să-i vorbeşti de el însuşi şi, pe urmă, 
treptat să aduci vorba despre tine. şi pe urmă numai şi 
numai despre tine. Scarlett ar fi fost alarmată dacă ar fi 
auzit-o pe Melanie zicând: "Ce minunat eşti!" sau: "Cum 
oare te poţi gândi la atâtea lucruri? Bietul meu căpşor ar 
crăpa dacă aş încerca măcar să mă gândesc la ele." Poftim 
însă - Melanie avea un bărbat la picioarele ei şi vorbea cu el 
tot aşa de serios ca la biserică! Viitorul i se păru mai 
surâzător lui Scarlett, atât de surâzător încât întoarse spre 
Charles privirea-i încântată şi-i zâmbi de bucurie. Fericit de 
acest semn de afecţiune el îi luă evantaiul şi îi făcu vânt atât 
de energic, încât părul lui Scarlett începu să se zbârlească. 

— Ashley, n-am avut cinstea să auzim părerea ta, zise Jim 
Tarleton, rupându-se de grupul bărbaţilor ce discutau. 

Ashley ceru scuze Melaniei şi se sculă. Niciunul dintre 
bărbaţi nu e atât de frumos, gândi Scarlett, observând ce 
grațios se ţinea, într-un fel puţin neglijent, şi cum strălucea 
soarele în părul şi pe mustăcioara lui aurie. Niciunul dintre 
cei de acolo nu era atât de frumos ca Ashley. Chiar bătrânii 
tăcură ca să-l asculte. 

— Ce să vă spun, domnilor? Dacă Georgia intră în război, 
voi lupta alături de ea. Altfel, de ce m-aş fi înrolat? zise el. 

Ochii cenuşii i se deschiseră mari şi toată melancolia lor 
dispăru, făcând loc unei dârzenii pe care Scarlett nu o mai 


văzuse. 

— Însă, ca şi tatăl meu, sper ca yankeii ne vor da pace şi că 
nu va fi război. 

Îşi ridică puţin mâna surâzând, fiindcă băieţii Fontaine şi 
Tarleton începuseră să protesteze: 

— Da, da, ştiu că am fost jigniţi şi minţiţi, dar dacă am fi în 
locul yankeilor şi ei ar încerca să părăsească Uniunea, ce- 
am fi făcut? Aproape acelaşi lucru. Nici nouă nu ne-ar fi 
convenit. 

"Jar începe", se gândi Scarlett. "Întotdeauna se gândeşte 
ce ar face dacă ar fi în locul celuilalt." 

Pentru ea, în orice discuţie, numai una din păreri conta. 
Uneori îi era greu să-l înţeleagă pe Ashley. 

— Să nu fim prea repeziţi, şi să căutăm să evităm războiul. 
Cea mai mare parte din nenorocirile din lume se datoresc 
războaielor. Şi, după ce trec, nimeni nu ştie de ce-au 
izbucnit. 

Scarlett strâmbă din nas. Din fericire, Ashley avea o 
reputaţie inatacabilă de om curajos, altfel ar fi avut 
neplăceri. Nici nu-şi formulase bine Scarlett gândul, că 
împrejurul lui Ashley izbucneau glasuri supărate, indignate, 
furioase. 

Sub umbrar, domnul cel bătrân şi surd din Fayetteville 
începu s-o înghiontească pe India. 

— Ce este? Ce spun? 

— Război! ţipă India, aplecându-se spre urechea lui. Vor să 
se bată cu yankeii. 

— A, da, război, strigă el, căurându-şi bastonul şi 
sculându-se de pe scaun cu mai multă energie ca de obicei. 
Am să le vorbesc eu de război. L-am făcut. 

Destul de rar avea domnul McRae prilejul să vorbească 
despre război; de obicei, femeile din familia lui îl făceau să 
tacă. 

Se apropie şchiopătând de grup, făcând gesturi cu 
bastonul şi ţipând; cum nu auzea vocile din jurul lui, curând 
rămase stăpân pe câmpul de luptă. 


— Ia ascultaţi-mă, măi, belicoşilor. Să nu doriţi să vă bateţi. 
Eu m-am bătut şi ştiu ce e. Am făcut războiul cu seminolii şi 
am fost destul de prost să-l fac şi pe cel cu mexicanii. Voi 
habar n-aveţi ce e războiul. Credeţi că o să călăriţi pe un cal 
frumos, că fetele or să vă arunce flori şi că vă veţi întoarce 
acasă ca nişte eroi. Ei bine, nu-i aşa! Deloc! [i-e foame, şi te 
îmbolnăveşti de pojar şi de pneumonie, fiindcă dormi în 
locuri umede. Şi dacă nu faci pojar şi pneumonie, atunci te 
îmbolnăveşti de intestine. Da, domnilor, războiul atacă 
intestinele omului. capeţi dizenterie şi lucruri de-astea. 

Doamnele roşiră. Domnul McRae făcea parte dintr-o epocă 
mai primitivă, ca şi bunica Fontaine cu tusea şi râgâitul ei 
zgomotos. O epocă pe care toţi ar fi vrut s-o uite. 

— Du-te repede şi cheamă-l pe bunicul, şopti una dintre 
fiicele domnului McRae unei tinere fete de lângă dânsa. 
Credeţi-mă, zise ea tinerelor doamne dimprejurul ei, devine 
din ce în ce mai rău. Azi-dimineaţă i-a spus lui Mary - şi ea 
n-are decât şaisprezece ani: "Ascultă, domnişoară.", şi 
vocea se pierdu în şoapte. 

Nepoţica domnului McRae se strecură în mijlocul grupului, 
ca să încerce să-l convingă pe bunicul ei să se întoarcă la 
locul lui la umbră. 

Dintre toţi oamenii care se plimbau jur-împrejur sub 
copaci, dintre atâtea fete tinere care zâmbeau enervate şi 
atâţia bărbaţi care discutau aprins, unul singur părea calm. 
Privirea lui Scarlett se opri asupra lui Rhett Butler, care 
stătea rezemat de un copac, cu mâinile băgate în 
buzunarele pantalonilor. Rămăsese singur de când îl 
părăsise domnul Wilkes şi nu se amestecase în convorbirea 
care devenea din ce în ce mai animată. Sub mustăcioara 
tunsă scurt, buzele roşii se lăsaseră în jos şi în ochi îi juca o 
privire dispreţuitoare, ca şi cum ar fi ascultat discuţiile unor 
copii lăudăroşi. Lui Scarlett, surâsul lui îi displăcu. Ascultă 
tăcut până când Stuart Tarleton, cu părul roşcat ciufulit de 
vânt şi cu ochii scânteietori, repetă: 


— Dar bine, îi putem bate într-o lună. Gentlemenii se bat 
întotdeauna mai bine ca prostimea. O lună - o singură 
bătălie. 

— Domnilor, zise Rhett Butler cu un accent care arăta că 
era de fel din Charleston, şi fără să-şi schimbe poziţia de 
lângă copac sau să-şi scoată mâinile din buzunare, îmi daţi 
voie să spun şi eu un cuvânt? 

Şi ţinuta şi ochii îi erau plini de dispreţ, un dispreţ 
oarecum ascuns sub o politeţe care parcă le ironiza 
manierele. 

Grupul se întoarse spre el şi îi acordă atenţia cuvenită 
unui străin. 

— S-a gândit oare vreunul dintre dumneavoastră că la sud 
de linia Macon-Dixon nu există nici o fabrică de tunuri? Sau 
cât de puţine topitorii sunt? Şi cât de puţine tăbăcării, şi 
fabrici de bumbac, şi de lână? V-aţi gândit că nu vom avea 
un singur vas de război şi că flota yankee va putea bloca 
porturile noastre într-o săptămână, aşa că nu vom mai 
putea să ne vindem bumbacul în străinătate? Fireşte însă. 
domnilor. v-aţi gândit la toate lucrurile acestea. 

"Deci, după el, băieţii ăştia sunt nişte dobitoci", gândi 
Scarlett indignată, şi sângele i se urcă în obraji. 

Evident că acest gând nu-i venise numai ei în minte, 
deoarece câţiva tineri începură să ia un aer bătăios. Ca din 
întâmplare, dar totodată foarte repede, John Wilkes îşi 
reluă locul lângă vorbitor, ca şi cum ar fi vrut să arate 
tuturor că era musafirul lui şi că, în afară de asta, erau şi 
doamne de faţă. 

— Ce ne strică nouă celor din Sud, urmă Rhett Butler, e că 
ori nu călătorim destul, ori nu profităm destul din călătoriile 
noastre. Dumneavoastră desigur aţi călătorit mult. Dar ce 
aţi văzut? Europa, New York-ul şi Philadelphia şi, fireşte, 
doamnele (se înclină puţin spre grupul de sub umbrar) au 
fost la Saratoga. Aţi vizitat hotelurile şi muzeele şi aţi fost la 
baluri ori la tripouri. Şi când v-aţi întors, vi s-a părut că tot 


în Sud e mai frumos. Cât despre mine, m-am născut la 
Charleston dar am stat în ultimii ani în Nord. 

Îşi arătă dinţii albi într-un surâs, ca şi cum îşi dădea seama 
că toţi cei de faţă ştiau de ce nu mai stătea la Charleston şi 
că nu-i păsa deloc că o ştiau. Apoi continuă: 

— Am văzut multe lucruri pe care dumneavoastră nu le-aţi 
văzut. Miile de emigranţi care ar fi bucuroşi să lupte de 
partea yankeilor pentru hrană şi câţiva dolari, fabricile, 
topitoriile, şantierele navale, minele de cărbuni şi de fier - 
tot lucruri pe care noi nu le avem. Noi n-avem decât 
bumbac, sclavi şi mândrie. Yankeii ne-ar bate într-o lună. 

O clipă domni o tăcere încordată. Rhett Butler scoase o 
frumoasă batistă de olandă din buzunarul hainei şi-şi şterse 
neglijent puţin praf de pe mânecă. Apoi un murmur 
ameninţător se ridică din mulţime şi, de sub umbrar, se auzi 
un zumzet ca de un stup de albine tulburate. Chiar atunci 
când era roşie de mânie, mintea practică a lui Scarlett îi 
sufla că omul acesta avea dreptate şi că ceea ce spunea era 
plin de bun-simţ. De fapt, ea nici nu văzuse vreodată o 
fabrică şi nici nu cunoscuse pe cineva care să fi văzut una. 
Însă chiar dacă era aşa, nu era frumos din partea lui s-o 
spună, mai ales la o petrecere unde toată lumea venise să 
se distreze. 

Încruntând din sprâncene, Stuart Tarleton se apropie, 
urmat de Brent. Gemenii Tarleton erau bine-crescuţi şi n-ar 
face scandal la un picnic, chiar dacă se simțeau provocaţi. 
Totuşi, doamnele se simțeau plăcut speriate, fiindcă rareori 
asistau la un scandal sau la o ceartă. În general, auzeau de 
lucrurile acestea numai de la terță persoană. 

— Domnule, vorbi Stuart apăsat, ce vreţi să spuneţi? 

Rhett îl privi politicos, dar batjocoritor. 

— Vreau să spun, răspunse el, ceea ce Napoleon - poate 
că aţi auzit de el - a zis odată: "Dumnezeu e de partea 
batalionului celui mai puternic!" 

Şi, întorcându-se spre John Wilkes, îi zise cu o reală 
curtenie: 


— Mi-aţi făgăduit să-mi arătaţi biblioteca dumneavoastră, 
domnule. Ar fi o favoare prea mare dacă v-aş cere să mi-o 
arătaţi acum? Trebuie să plec devreme spre Jonesboro, 
unde am puţină treabă. 

Cu faţa spre ceilalţi, lipi călcâiele şi salută ca un profesor 
de dans. Salutul lui, plin de graţie pentru un om atât de 
voinic şi de insolent, era ca o palmă trasă peste faţă. Pe 
urmă, cu capul sus, traversă peluza împreună cu John 
Wilkes, iar ecoul râsului său neliniştitor ajunse până la 
grupul de lângă mese. 

Urmă mai întâi o tăcere mirată şi pe urmă murmurul 
izbucni din nou. Obosită, India se sculă de pe scaunul ei de 
sub umbrar şi se îndreptă spre Stuart Tarleton, care şedea 
supărat. Scarlett nu auzi ce-i spuse, dar privirea ochilor ei 
îndreptaţi spre faţa lui îi dădu oarecare remuş-cări. Era o 
privire posesivă, asemănătoare aceleia cu care se uita 
Melanie la Ashley, numai că Stuart n-o vedea. Atunci, era 
adevărat că India îl iubea! O clipă, Scarlett se gândi că dacă 
n-ar fi cochetat atât de mult cu Stuart acum un an, la acea 
adunare politică, acesta s-ar fi căsătorit poate de mult cu 
India. Remuşcările însă dispărură repede şi se mângâie cu 
gândul că nu era vina ei dacă fetele nu ştiau să păstreze pe 
bărbaţii pe care i-au ales. 

În sfârşit, Stuart îi zâmbi Indiei, puţin în silă, şi dădu din 
cap. Probabil că ea îl rugase să nu se ducă după domnul 
Butler ca să facă scandal. Sub copaci se auzea zgomotul 
făcut de musafiri, care se sculau şi scuturau firmiturile din 
poală. Femeile măritate strigau doicile şi copiii, şi-şi adunau 
progeniturile înainte de plecare; grupuri de fete tinere 
porniră spre casă râzând şi vorbind, ca să meargă sus să se 
odihnească şi să mai trâncăânească. 

În afară de doamna Tarleton, toate doamnele părăsiră 
curtea din dos, lăsând bărbaţilor umbra stejarilor şi 
umbrarul. 

Doamna Tarleton fu reţinută de Gerald, de domnul Calvert 
şi de alţii care doreau să capete un răspuns în privinţa 


cailor pentru armată. 

Ashley se apropie încet de locul unde şedeau Scarlett şi 
Charles; figura lui avea un surâs melancolic şi amuzat. 

— Ce individ arogant, nu-i aşa? zise el, privind după 
Butler. Parcă ar fi din familia Borgia. 

Degeaba se gândi Scarlett; nu-şi putu aminti nici o familie 
cu numele acesta în tot comitatul, nici în Atlanta, nici în 
Savannah. 

— Nu-i cunosc. E rudă cu ei? Cine sunt? 

O expresie ciudată se întipări pe faţa lui Charles; ruşinea 
şi mirarea se luptau cu dragostea. Dragostea triumfă, îşi 
dădu seama că e destul ca o fată să fie dulce, blândă şi 
frumoasă, fără să fie nevoie de o cultură care să-i întunece 
farmecul; răspunse repede. 

— Borgia erau italieni. 

— O, străini, zise Scarlett, pierzând orice interes. 

Se uită la Ashley cu surâsul ei cel mai frumos, dar nu se 
ştie de ce, el nu se uita la ea. Se uita la Charles şi privirea 
lui era plină de înţelegere şi milă. 

Scarlett ieşi pe palier şi se uită prudentă peste balustradă, 
în holul de jos. Era gol. Din odăile de culcare de sus 
răzbătea un murmur nesfârşit de voci şoptite, întrerupt din 
când în când de râsete şi de câte un "Nu, nu se poate!" şi 
"Atunci, ce-a spus?" Pe paturile şi pe sofalele din cele şase 
mari camere de culcare, fetele se odihneau; îşi scoseseră 
rochiile, îşi desfăcuseră corsetele şi părul le atârna pe 
spate. Odihna de după-amiază era un obicei al regiunii şi 
niciodată nu era mai necesară ca în zilele când petrecerile 
începeau de dimineaţă şi se terminau cu un bal. Cam o 
jumătate de ceas, fetele obişnuiau să vorbească şi să râdă, 
apoi servitorii închideau obloanele; în penumbra caldă 
glasurile se auzeau şoptind şi în sfârşit amuţeau; şi liniştea 
era întreruptă doar de răsuflarea dulce şi regulată a 
tinerelor fete adormite. 

Scarlett controlase dacă Melanie se culcase lângă Honey şi 
Hetty 'Tarleton şi numai după aceea se furişase în hol şi 


începuse să coboare scările. De pe fereastra palierului se 
vedea grupul de bărbaţi de sub umbrar, bând din pahare 
lungi; ştia că vor sta acolo până spre seară. Ochii ei 
cercetau grupul, dar Ashley nu era printre ei. Pe urmă îi 
auzi glasul. După cum nădăjduise, era încă pe aleea din 
faţă, luându-şi rămas bun de la doamnele care plecau cu 
copiii lor. 

Cu inima strânsă de emoție, cobori scările încet. Dacă îl va 
întâlni pe domnul Wilkes? Cum îi va explica de ce cutreieră 
prin casă când celelalte fete se odihneau? Ce să facă, 
trebuia să rişte! 

Când ajunse pe ultima treaptă, îi auzi pe servitori umblând 
prin sufragerie şi scoțând mesele şi scaunele; pregăteau 
sala pentru bal sub supravegherea majordomului. În partea 
cealaltă văzu uşa deschisă a bibliotecii. Intră repede şi fără 
zgomot. Va aştepta aici până când Ashley va sfârşi de spus 
la revedere musafirilor şi îl va striga când va intra în casă. 

În bibliotecă era semiîntuneric, căci obloanele fuseseră 
lăsate din cauza soarelui. Odaia întunecată, cu pereţii înalţi, 
acoperiţi de cărţi, o deprima. Nu era locul pe care l-ar fi 
ales ea pentru o întâlnire cum nădăjduia să fie aceasta. 
Prea multe cărţi o deprimau întotdeauna; tot aşa şi oamenii 
cărora le plăcea să citească multe cărţi. Adică. toată lumea 
în afară de Ashley. În penumbră, mobila grea păru că se 
înalţă în faţa ei; fotolii adânci cu speteze înalte şi cu braţe 
largi, făcute parcă anume pentru bărbaţii înalţi din familia 
Wilkes, fotolii joase şi moi cu perne de catifea în faţa lor, 
pentru fetele din familie. În fundul odăii, în faţa căminului, o 
sofa enormă, locul preferat al lui Ashley, îşi înălța speteaza 
ca un fel de animal mare adormit. 

Scarlett trase uşa lăsând-o întredeschisă şi încercă să-şi 
potolească bătăile inimii. Căută să-şi amintească ce plănuise 
să-i spună lui Ashley cu o seară înainte, dar nu-şi putea 
aduce aminte nimic. Se gândise la ceva şi uitase - sau 
plănuise că Ashley îi va spune ei ceva? Nu-şi putea aduce 
aminte, şi o cuprinse o teamă care o îngheţă. Numai dacă 


bătăile inimii ei n-ar mai răsuna atât de tare - poate s-ar 
putea gândi la ceva. Bătăile repezi se înteţiră şi mai mult 
când îl auzi rostind ultimele cuvinte de rămas bun şi intrând 
în hol. 

Nu se mai gândea la nimic decât că-l iubea, că iubea tot ce 
era al lui, de la mândra ţinută a capului blond, până la 
ghetele negre şi subţiri; îi iubea râsul chiar când nu-l 
înţelegea, iubea tăcerile lui care o intrigau. O, dacă ar intra 
acum şi ar lua-o în braţe, ca să nu mai trebuiască să zică 
ceva! Trebuie s-o iubească. "Poate dacă m-aş ruga." închise 
ochii şi începu să şoptească: "Sfântă Mărie, plină de har." 

— Tu eşti, Scarlett? zise glasul lui Ashley care, pătrunzând 
prin tumultul ce-i asurzea urechile, o zăpăci complet. 

Ashley era în hol şi se uita la ea prin uşa întredeschisă, cu 
un zâmbet ironic pe buze. 

— De cine te ascunzi, de Charles sau de băieţii Iarleton? 

Simţi că se sufocă. Deci observase cum roiseră bărbaţii în 
jurul ei! Cât de drag îi era, aşa cum stătea acum, cu ochii 
strălucitori care nu vedeau ce emoţionată era. Nu putea 
vorbi, dar întinse mâna şi-l trase în cameră. El intră, 
intrigat dar şi interesat. Scarlett avea o intensitate, un foc 
în obraji pe care nu i le cunoştea şi chiar în penumbră 
putea vedea ce îmbujoraţi îi erau obrajii. Închise uşa 
automat şi o luă de mână. 

— Ce este? zise el aproape în şoaptă. 

La atingerea mâinii lui, începu să tremure. Avea să se 
întâmple acum, întocmai cum visase. O mie de gânduri 
incoerente îi trecură prin minte şi nu putea opri unul singur 
ca să-l exprime. Nu putea decât să tremure şi să se uite la 
el. De ce nu spunea nimic? 

— Ce este? repetă Ashley. Ai să-mi spui un secret? 

Deodată limba i se dezlegă şi atâţia ani de educaţie dată 
de Ellen dispărură; sufletul irlandez, sufletul fără de 
ocolişuri al lui Gerald vorbi prin gura fiicei lui. 

— Da. un secret. Te iubesc. 


O clipă, tăcerea fu atât de profundă, încât părea că 
niciunul dintre ei nu răsufla. Pe urmă ea încetă să mai 
tremure, fiindcă un val de fericire şi mândrie îi umplu 
sufletul. De ce nu făcuse asta mai înainte? Ce simplu era! 
Mult mai simplu ca toată strategia de femeie distinsă pe 
care o învățase. Şi ochii ei îi căutară pe ai lui Ashley. 

Ai lui aveau o privire consternată, o privire plină de 
îndoială şi ceva mai mult. ce oare? Da - aşa se uitase Gerald 
în ziua când calul lui preferat îşi rupsese piciorul şi fusese 
silit să-l împuşte. De ce se gândea Scarlett la asta acuma? 
Ce idee stupidă! Şi de ce părea Ashley aşa de ciudat şi nu 
zicea nimic? Pe urmă chipul lui se acoperi cu un fel de 
mască şi surâse plin de curtenie. 

— Nu-ţi ajunge oare că ai cucerit azi pe toţi ceilalţi 
bărbaţi? zise el cu vocea lui de altădată, mângâietoare şi 
puţin ironică. Nu vrei să lipsească nimeni? Ştii însă că inima 
mea ţi-a aparţinut întotdeauna. Ţi-ai ascuţit ghearele pe ea, 
nu-i aşa? 

Ceva nu mergea, nu mergea deloc. Nu aşa plănuise ea. 
Din toate ideile care jucau hora în mintea ei, una începea să 
se închege. Nu ştia de ce, dar Ashley se purta ca şi cum ea 
ar cocheta cu el. El ştia însă că nu era aşa. Scarlett era 
convinsă de asta. 

— Ashley. Ashley. spune-mi, trebuie să-mi spui. o, nu mă 
necăji acuma! Inima ta îmi aparţine? O, dragul meu, eu te 
iu. 

Ashley îi puse repede mâna peste gură. Masca îi căzu. 

— Nu trebuie să spui lucrurile astea, Scarlett. Nu trebuie. 
Nici tu nu le crezi. Ai să regreţi că le-ai spus şi are să-ţi fie 
ciudă pe mine că te-am ascultat! 

Ea îşi aruncă repede capul înapoi. Un val rapid şi fierbinte 
trecu parcă prin ea. 

— Niciodată n-are să-mi fie ciudă pe tine. Îţi spun că te 
iubesc şi sunt sigură că ţii la mine fiindcă. 

Se opri. Până acum nu văzuse niciodată un chip mai 
chinuit. 


— Ashley, ţii la mine. nu-i aşa? 

— Da, zise el încruntat. [in la tine. 

Dacă i-ar fi spus că-i e scârbă de ea, nu s-ar fi putut speria 
mai tare. Îl trase de mânecă, neputând să vorbească. 

— Scarlett, zise el, oare n-am putea pleca şi uita cuvintele 
pe care le-am spus? 

— Nu, şopti ea. Nu pot. Ce vrei să spui? Nu vrei să. să te 
căsătoreşti cu mine? 

El răspunse: 

— Mă căsătoresc cu Melanie. 

Fără să-şi dea seama cum s-a întâmplat, se trezi aşezată 
pe unul din scaunele joase de catifea. Ashley, stând pe 
perna de la picioarele ei, îi ţinea mâinile strâns într-ale lui. 
Îi spunea lucruri. lucruri care n-aveau nici un înţeles. 
Mintea îi era goală; nu mai era în ea niciunul din gândurile 
care năvăliseră acum o clipă şi vorbele lui cădeau ca ploaia 
pe geam, fără să-i lase nici o impresie. Cuvintele lui, cuvinte 
dulci şi mângâietoare, pline de milă, cuvinte ca ale unui tată 
vorbind unui copil îndurerat, nu le auzea. 

Desluşi totuşi numele Melaniei şi se uită în ochii lui cenuşii. 
În ei citi vechea expresie de depărtare care o neliniştise 
întotdeauna; privirea unui om care se dispreţuia pe sine. 

— Tatăl meu va anunţa diseară logodna. Ne vom căsători 
în curând. Trebuia să ţi-o spun, dar credeam că ştii. 
Credeam că toată lumea ştie, că toată lumea ştie de ani de 
zile. Nici nu visasem că tu. doar ai atâţia adoratori. 
Credeam că Stuart. 

Începea să-şi recapete viaţa, simţirea şi înţelegerea. 

— Dar mi-ai spus că ţii la mine! 

Mâinile lui fierbinţi o strângeau tare. 

— Draga mea, de ce vrei să mă faci să-ţi spun lucruri care 
să te jignească? 

Tăcerea ei îl făcu să continuie. 

— Cum să te fac să înţelegi, draga mea? Eşti atât de 
tânără şi de nechibzuită, că nici nu ştii ce înseamnă 
căsătoria. 


— Ştiu că te iubesc. 

— Dragostea nu e destul pentru ca o căsătorie între doi 
oameni atât de deosebiți ca noi să fie fericită. Ai cere 
bărbatului tău să-ţi dea totul, Scarlett, şi trupul, şi inima, şi 
sufletul, şi gândurile lui. Şi dacă nu ţi le-ar da, ai fi 
nenorocită. Şi eu nu ţi-aş putea da totul. Nimănui nu i-aş 
putea da totul. Şi n-aş vrea nici ca tu să-mi dai toată mintea 
şi tot sufletul tău. Şi te-ar durea, şi ai începe să mă urăşti, şi 
cu câtă patimă m-ai uri! Ai uri cărţile pe care le citesc, şi 
muzica la care ţin, fiindcă m-ar îndepărta de tine o clipă. Şi 
eu. poate că eu. 

— O iubeşti? 

— Ea e ca mine; avem acelaşi sânge şi ne înţelegem. 
Scarlett! Scarlett! Nu te pot face să înţelegi că o căsătorie 
nu este potrivită dacă cei doi soţi nu seamănă? 

Mai spusese cineva acelaşi lucru: "Nu există fericire decât 
în căsătoriile între oameni care se aseamănă". Oare cine o 
spusese? I se părea că auzise vorbele astea de un milion de 
ani, dar tot nu înţelegea sensul lor. 

— Dar ai spus că ţii la mine. 

— N-ar fi trebuit să ţi-o spun. 

Undeva, într-un colţ al minţii ei, începu să ardă un foc, şi 
mânia înăbugşi orice alt gând. 

— Arunci, dacă ai fost destul de ticălos ca s-o spui. 

Ashley îngălbeni. 

— Da, am fost un ticălos că ţi-am spus-o acum, când mă 
căsătoresc cu Melanie. Ţi-am făcut ţie rău, şi Melaniei mai 
mult. N-ar fi trebuit să ţi-o spun, fiindcă ştiam că n-ai să 
înţelegi. Cum să nu ţin la tine, când ai toată această 
dragoste de viaţă pe care eu nu o am? La tine, care ştii să 
iubeşti şi să urăşti cu o intensitate pe care n-o pot simţi? 
Eşti tot atât de simplă ca focul, ca vântul, ca fiinţele 
sălbatice, şi eu. 

Scarlett se gândi la Melanie, şi deodată îi revăzu ochii 
căprui şi liniştiţi, cu privirea lor depărtată, mâinile mici şi 
cuminţi în mănuşile de dantelă neagră, tăcerile ei 


fermecătoare. Şi mânia ei izbucni, aceeaşi mânie care îl 
împingea pe Gerald la crimă şi pe ceilalţi strămoşi irlandezi 
să facă lucruri pentru care plăteau cu capul. Acum nu mai 
avea nimic din sângele ales al Robillard-ilor, care ştiau să 
rabde în tăcere orice jignire. 

— De ce n-o spui, laşule! De ce nu spui că ţi-e frică să te 
căsătoreşti cu mine? Preferi să trăieşti cu stupida şi proasta 
aceea care nu ştie să spună decât "Da" şi "Nu" şi să creşti o 
droaie de ţânci fandosiţi ca ea! Haide. 

— Nu trebuie să spui lucrurile astea despre Melanie. 

— Nu trebuie! Cu ce drept îmi dai mie ordine? Laşule, 
ticălosule! M-ai lăsat să cred că o să mă iei pe mine. 

— Fii sinceră, o rugă el. Niciodată n-am. 

Nu voia să fie sinceră, deşi ştia că ceea ce spusese era 
drept. Niciodată nu depăşise cu ea marginile prieteniei, şi 
acest gând îi mări mânia, chinul mândriei şi al vanităţii 
feminine rănite. Fugise după el, şi el o respingea. Prefera în 
locul ei o proastă mică cu faţa palidă ca Melanie. Mai bine 
ar fi urmat preceptele lui Ellen şi ale lui Mammy şi nu i-ar fi 
spus niciodată că are măcar simpatie pentru el. Orice ar fi 
fost mai bine decât această ruşine usturătoare. 

Sări în sus, cu pumnii strânşi. Ashley se sculă şi el. Era 
mult mai înalt ca ea, şi chipul lui exprima durerea mută a 
celui care nu poate fugi de o realitate, oricât de dureroasă 
ar fi. 

— Am să te urăsc până la moarte, lichea ce eşti, ticălosule, 
ticălosule. 

Ce cuvânt căuta oare? Nu-i venea în minte un cuvânt 
destul de aspru. 

— Scarlett. te rog. 

Întinse mâna spre ea, dar în clipa aceea îl lovi peste faţă, 
cu toată puterea. În odaia liniştită, lovitura plesni ca un bici; 
brusc, toată mânia ei dispăru, şi sufletul îi rămase plin de 
durere. 

Urma roşie a palmei se vedea clar pe faţa lui. Nu zise 
nimic; îi luă doar mâna moale, o duse la buze şi o sărută. Pe 


urmă plecă, fără ca ea să fi putut zice ceva şi uşa se închise 
încet în urma lui. 

Scarlett se aşeză brusc, fiindcă mânia îi muiase genunchii. 
Plecase, şi amintirea chipului lui pălmuit o va urmări toată 
viaţa. 

Auzi cum descreşte zgomotul înăbuşit al paşilor lui de-a 
lungul holului şi îşi dădu seama de grozăvia gestului ei. Îl 
pierduse pentru totdeauna. Acum are s-o urască şi, de câte 
ori o va vedea, îşi va aminti cum s-a aruncat de gâtul lui deşi 
nu o încurajase deloc. 

"Nu sunt mai bună ca Honey Wilkes", se gândi ea deodată, 
amintindu-şi cum toată lumea, şi ea mai ales, râdea 
dispreţuitoare de purtarea îndrăzneață a lui Honey. O 
vedea în minte pe Honey cum se sucea, cum râdea 
prosteşte şi se agăța de braţul tinerilor; şi imaginea aceasta 
o făcu să se deteste mai tare pe ea însăşi, pe Ashley, lumea 
întreagă. Fiindcă îi era silă de ea însăşi, ura pe toată lumea 
cu furia ce o simte o fată de şaisprezece ani a cărei 
dragoste e neîmpărtăşită. Prea puţină duioşie fusese 
amestecată în dragostea ei. Era alcătuită mai ales din 
vanitate şi încredere în farmecele ei. Acum pierduse, şi mai 
tare ca sentimentul pierderii era teama că se făcuse de râs 
în faţa lumii. Oare se purtase la fel ca Honey? Râsese oare 
cineva de ea? Numai la gândul acesta începu să tremure. 

Puse mâna pe măsuţa de lângă ea şi atinse un vas mic de 
porțelan împodobit cu doi îngeraşi surâzători. Odaia era 
atât de liniştită, încât îi veni să ţipe ca să întrerupă tăcerea. 
Trebuia să facă ceva, căci simţea că înnebuneşte. Ridică 
vasul şi-l aruncă cu furie în partea cealaltă a odăii, spre 
cămin. Vasul abia atinse speteaza cea înaltă a sofalei şi se 
sparse în bucăţi de placa de marmură de deasupra 
căminului. 

— Asta e prea din cale-afară, zise un glas ce se înălţă din 
adâncurile sofalei. 

Niciodată nu mai fusese Scarlett atât de mirată şi de 
speriată; gura i se uscă şi simţi că nu poate scoate nici un 


sunet. Se sprijini de speteaza scaunului, fiindcă picioarele i 
se tăiaseră; şi atunci îl văzu pe Rhett Butler sculându-se de 
pe sofaua pe care şezuse culcat şi salutând-o cu o politeţe 
exagerată. 

— Destul de rău că am fost deranjat în timpul siestei mele 
de o discuţie ca aceea pe care am auzit-o, dar acum de ce 
să-mi fie şi viaţa în pericol? 

Era el. Nu era o fantomă. Dar, Doamne sfinte, înseamnă că 
auzise totul! Îşi adună forţele într-un fel de atitudine 
demnă. 

— Domnule, ar fi trebuit să spui că eşti aici. 

— Serios? 

Dinţii lui albi străluceau şi ochii negri şi îndrăzneţi râdeau 
de ea. 

— De fapt, dumneata ai fost intrusa. Trebuia să-l aştept pe 
domnul Kennedy, şi simțind că poate nu eram "persona 
grata" în curte, am avut buna inspiraţie de a ascunde 
nedorita mea prezenţă aici, unde credeam că nu voi fi 
deranjat. Dar, vai! 

Dădu din umeri şi râse încet. 

Scarlett simţi cum din nou o cuprinde mânia, gândindu-se 
că bărbatul acela obraznic şi mojic auzise totul! Auzise 
lucruri de care acum îi era atât de ruşine, încât ar fi 
preferat să fie moartă decât să le fi rostit. 

— Cei ce ascultă la uşă. începu ea furioasă. 

— Cei ce ascultă la uşă aud de multe ori lucruri amuzante 
şi instructive, zise el surâzând. Dintr-o lungă practică a 
ascultatului la uşi, am. 

— Domnule, zise ea, nu eşti un bărbat de lume. 

— O observaţie justă, răspunse el puţin ironic. Nici 
dumneata, domnişoară, nu eşti o femeie de lume. 

Părea că o găseşte foarte amuzantă pe Scarlett, fiindcă iar 
începu să râdă încet. 

— Nici o femeie nu poate fi o femeie de lume după cea 
spus şi a făcut ce-am auzit şi am văzut. De altfel, nu mi-au 
plăcut niciodată femeile de lume. Ştiu ce gândesc, dar n-au 


nici curajul şi nici lipsa de bună creştere să spună ce 
gândesc. Şi, cu timpul, asta devine plictisitor. Dar 
dumneata, scumpă domnişoară O'Hara, eşti o fată cu un 
caracter rar, cu un caracter admirabil, şi-mi scot pălăria în 
faţa dumitale. Nu înţeleg cum de elegantul domn Wilkes 
poate fermeca pe o fată cu o fire atât de clocotitoare ca a 
dumitale. Ar trebui să-i mulţumească în genunchi lui 
Dumnezeu că i-a trimis o fată cu. cum a zis el? "dragostea 
dumitale de viaţă". Cum însă e un mototol. 

— Nu meriţi nici să-i ştergi ghetele! strigă ea furioasă. 

— Ia te uită! Şi ziceai că ai să-l urăşti toată viaţa! 

Se aşeză pe sofa şi Scarlett îl auzi râzând. 

L-ar fi omorât dacă ar fi putut. În loc de asta, ieşi din 
bibliotecă cu toată demnitatea de care era capabilă şi trânti 
uşa grea în urma ei. 

Sui scările atât de reped, încât crezu că are să leşine 
ajungând sus la etaj. Se opri şi se prinse de balustradă. 
Inima îi bătea ca un ciocan, de furie, jignire şi emoție; parcă 
era gata să plesnească. Încercă să răsufle adânc, dar 
Mammy îi strânsese prea tare şireturile. Dacă va leşina şi o 
vor găsi aici pe palier, ce-are să creadă lumea? Ce-ar crede 
Ashley, şi scârbosul acela de Butler, şi fetele acelea 
răutăcioase care erau geloase pe ea? Pentru prima oară în 
viaţa ei, regretă că nu avea săruri de respirat, aşa cum 
aveau celelalte fete; nu avea nici măcar un flaconaş. Se 
mândrise întotdeauna că nu-i vine ameţeală! Şi nici acum 
nu trebuia să leşine! 

Încet, încet se simţi mai bine. Peste o clipă, va fi bine de tot 
şi se va strecura tiptil în odăiţa de toaletă vecină cu camera 
Indiei; acolo îşi va desface corsetul, va intra în odaie şi se va 
culca pe unul dintre paturi, alături de fetele adormite. 
Încercă să-şi potolească bătăile inimii şi să-şi schimbe 
expresia feţei, fiindcă ştia că trebuie să arate ca o nebună. 
Dacă una din fete va fi trează, va înţelege că s-a întâmplat 
ceva. Şi nimeni nu trebuie să afle vreodată că s-a întâmplat 
ceva. 


Prin fereastra largă a balconului îi vedea pe bărbaţi 
aşezaţi pe scaune sub copaci sau în răcoarea umbrarului. 

Cum îi invidia! Ce minunat era să fii bărbat şi să nu 
trebuiască să treci prin încercările prin care trecuse ea 
chiar acum. Privindu-i cu ochii plini de foc şi cu tâmplele 
zvâcnind, auzi tropotul iute al unui cal pe aleea din faţă, 
scârţâitul pietrişului şi o voce agitată întrebând ceva pe 
negri. Iar începu să scârţâie pietrişul sub copitele unui cal 
şi Scarlett văzu un om trecând în galop peste peluza verde, 
îndreptându-se spre grupul de sub copaci. 

Un musafir întârziat? Atunci, de ce trece călare peste 
iarba de care India e atât de mândră? Nu-l putea 
recunoaşte, dar când sări de pe şa şi îl apucă pe John 
Wilkes de braţ, văzu că faţa lui exprimă o mare tulburare. 
Mulțimea se înghesui în jurul lui; paharele înalte şi 
evantaiele din foi de palmier stăteau părăsite pe mese sau 
pe jos. Cu toate că se afla departe, Scarlett auzi zgomotul 
glasurilor, întrebările, strigătele şi simţi ce încordare îi 
cuprinsese pe toţi. Pe urmă, dominând tumultul, îl auzi pe 
Stuart Tarleton strigând entuziast "Iu-huu!", ca şi cum ar fi 
la vânătoare. Fără să ştie, Scarlett auzise pentru prima dată 
chiuitul rebelilor. 

Cei patru Tarleton-i, urmaţi de băieţii Fontaine, se 
desprinseră din grup şi o luară la fugă spre grajduri ţipând: 
"Jeems! Hei, Jeems! Pune şaua pe cai!" "Trebuie să fi luat 
foc vreo casă", se gândi Scarlett. Oricum, trebuie să ajungă 
înapoi în camera de culcare înainte de a fi descoperită. 

Acum inima i se mai liniştise şi sui scările în vârful 
picioarelor, apoi intră în bolul liniştit. O somnolenţă grea şi 
caldă plutea în toată casa, ca şi cum şi ea se odihnea, 
aşteptând noaptea când va străluci în toată splendoarea în 
lumina lumânărilor şi în sunetele muzicii. Crăpă uşor uşa 
odăii de toaletă şi se strecură înăuntru. Mai ţinea clanţa cu 
mâna, când ajunse până la ea vocea lui Honey Wilkes, ca o 
şoaptă, pătrunzând prin crăpătura uşii din faţă care ducea 
spre camera de culcare. 


— Mi se pare că Scarlett s-a purtat cum nu se poate mai 
urât astăzi. 

Scarlett simţi cum inima-i începe din nou să bată 
nebuneşte şi îşi apăsă mâna pe ea, ca s-o potolească. Uitase 
că cei ce ascultă la uşă aud adeseori lucruri foarte 
"instructive". Să iasă afară? Sau să le dea de ştire că e aici 
şi s-o pună în încurcătură pe Honey, aşa cum merită. 
Celălalt glas o făcu însă să se oprească. Nimic n-ar mai fi 
putut s-o mişte din loc după ce auzi glasul Melaniei. 

— O, Honey, nu! Nu fi răutăcioasă! E doar veselă şi vioaie. 
Mie mi s-a părut încântătoare! 

"O", zise Scarlett în sinea ei, înfigându-şi unghiile în 
rochie. "Să ajung să mă apere miorlăita asta!" 

Era mai penibil pentru ea decât răutăţile lui Honey. 
Scarlett nu avusese niciodată încredere în nici o femeie şi, 
în afară de mama ei, credea că toate erau egoiste. Melanie 
era sigură de Ashley şi îi dădea mâna să fie bună şi miloasă. 
Scarlett simţea că Melanie vrea să facă paradă de cucerirea 
ei şi să fie admirată pentru bunătatea ei. De multe ori 
făcuse şi Scarlett la fel, când discuta cu bărbaţi despre alte 
fete, şi întotdeauna reuşise să-i convingă pe aceşti naivi de 
blândeţea şi dezinteresarea ei. 

— Am impresia, dragă, că eşti oarbă, zise Honey acră, 
ridicând tonul. 

— Taci, Honey, se auzi glasul lui Sally Munroe. Te aude 
toată casa! 

Honey vorbi mai încet. 

— N-ai văzut cum cocheta cu toţi bărbaţii pe care punea 
mâna. chiar şi cu domnul Kennedy care e adoratorul surorii 
ei. N-am mai văzut aşa ceva! Şi acum s-a legat de Charles. 
(Honey începu să râdă afectat.) Şi ştiţi că Charles şi cu 
mine. 

— Sunteţi într-adevăr? şoptiră câteva glasuri. 

— Să nu spuneţi nimănui, fetelor. nu încă! 

Fetele începură iar să chicotească şi arcurile patului 
trosniră când una dintre ele o îmbrăţişă pe Honey, Melanie 


murmură că va fi fericită s-o aibă pe Honey ca soră. 

— Să ştiţi că eu nu voi fi bucuroasă s-o am pe Scarlett ca 
soră, fiindcă rar am văzut o fată atât de destrăbălată, zise 
Hetty 'Tarleton, necâjită. E ca şi logodită cu Stuart. Brent 
susţine că-şi bate joc de el, dar şi Brent e nebun după ea. 

— Dacă vreţi să ştiţi, zise Honey misterioasă, dându-şi 
aere, ea nu ţine decât la o persoană. La Ashley! 

Pe când şoaptele se amestecau şi întrebările se încrucişau 
aprinse, Scarlett se simţi îngheţată de frică şi de umilinţă. 
Honey era o proastă, o imbecilă, o tâmpită în privinţa 
bărbaţilor, dar când era vorba de femei avea o intuiţie pur 
feminină pe care Scarlett o subestimase. Mân-dria ei rănită 
de Ashley şi de Rhett Butler nu era nimic în comparaţie cu 
ceea ce simţea acum. Bărbaţii ştiu să-şi ţină gura, chiar 
bărbaţii ca domnul Butler, dar cu Honey Wilkes, o 
vorbăreaţă fără pereche, până seara întreg comitatul va 
afla toată întâmplarea. Şi doar aseară spusese Gerald că nu 
vrea ca tot comitatul să râdă de fiica lui. Şi ce-au să mai 
râdă acum! Broboane reci de sudoare începură să-i curgă 
la subţiori, prelingându-i-se pe coaste. 

Măsurat şi paşnic, puţin mustrător, glasul Melaniei le 
domină pe celelalte. 

— Honey, ştii bine că nu e adevărat şi că eşti răutăcioasă. 
— Ba da, Melly, şi dacă n-ai căuta să vezi numai calităţi la 
oamenii care nu le au deloc, ai fi văzut şi tu. Şi-mi pare bine 

că e aşa. Aşa-i trebuie. Scarlett O'Hara n-a făcut decât să 
bage zâzanie peste tot şi să ia adoratorii celorlalte fete. Ştii 
bine căi l-a luat pe Stuart bietei India, deşi nu-i place. Şi azi 
a încercat să-l cucerească pe domnul Kennedy, pe Ashley şi 
pe Charles. 

"Trebuie să mă duc acasă", se gândi Scarlett. "Trebuie să 
mă duc acasă!" 

Dacă ar fi putut ajunge printr-o minune în aceeaşi clipă la 
Tara, acolo s-ar simţi în siguranţă. Dacă ar putea fi lângă 
Ellen, numai s-o vadă, să se agaţe de fusta ei, să plângă şi 
să-i povestească totul, cu capul ascuns în poala ei! Dacă va 


mai trebui să asculte un singur cuvânt, va năvăli înăuntru şi 
va smulge şuviţe întregi din părul galben al lui Honey şi o va 
scuipa pe Melanie Hamilton, numai ca să-i arate ce crede 
de mila ei. Se purtase însă destul de ordinar astăzi, se 
purtase ca golanii albi - şi asta o durea cel mai tare. 

Îşi apăsă mâinile pe fustă ca să nu foşnească şi ieşi de-a- 
ndăratelea, pe furiş, ca un animal. "Acasă", îşi zise ea, 
coborând repede scările, trecând pe lângă uşi închise şi 
odăi liniştite, "Trebuie să mă duc acasă." 

Ajunsese pe veranda din faţă, când un gând nou o făcu să 
se oprească brusc: nu se putea duce acasă! Nu putea să 
fugă! Va trebui să stea până la sfârşit, să rabde ironia 
celorlalte fete şi propria ei umilinţă şi durere. Dacă ar fugi, 
le-ar da arme noi împotriva ei. 

Cu pumnii strânşi, lovi coloana înaltă şi albă de lângă ea. 
Ar fi vrut să fie Samson, să dărâme casă de la Doisprezece 
Stejari şi să-i distrugă pe toţi cei ce se aflau în ea. Au să-i 
plătească pentru asta. Are să le arate ea. Nu prea ştia cum 
avea să le arate, dar o va face totuşi. Are să-i lovească mai 
rău decât au lovit-o ei pe ea. 

Acum, pentru ea Ashley nu mai era Ashley. Nu mai era 
tânărul înalt şi elegant pe care-l iubea, ci era parte 
integrantă din neamul Wilkes, din Doisprezece Stejari, din 
comitat. Şi îi ura pe toţi fiindcă râdeau de ea. La 
şaisprezece ani, vanitatea era mai puternică decât 
dragostea, şi în sufletul ei pătimaş nu mai era loc decât 
pentru ură. 

"N-am să mă duc acasă", se gândi ea. "Am să rămân şi au 
să mi-o plătească. Şi n-am să-i spun mamei niciodată. Nu, n- 
am să spun nimănui." 

Se pregăti să intre înapoi în casă ca să suie scara şi să 
intre în altă cameră de culcare. 

Se întoarse şi îl văzu pe Charles intrând în casă prin 
capătul celălalt al coridorului. Când o zări, se grăbi spre ea. 
Părul îi era răvăşit, şi de emoție chipul lui era aproape de 
culoarea muşcatei. 


— Nu ştii ce s-a întâmplat? strigă el înainte de-a ajunge 
lângă ea. Ai auzit? Paul Wilson a venit călare de la 
Jonesboro şi ne-a adus vestea! 

Se opri lângă Scarlett cu respiraţia tăiată. Ea nu zise 
nimic; se uita doar fix la el. 

— Domnul Lincoln şi-a chemat oamenii sub drapel. soldaţii. 
adică voluntarii. şaptezeci şi cinci de mii! 

Iar domnul Lincoln! Oare bărbaţii nu se gândesc niciodată 
la lucruri serioase? Prostul ăsta ar fi vrut ca ea să se 
emoţioneze din cauza maimuţărelilor domnului Lincoln, 
când inima ei era sfâşiată şi reputaţia ei distrusă. 

Charles o privi fix. Chipul ei era alb ca varul şi ochii înguşti 
luceau ca nişte smaralde. 

Niciodată nu văzuse o expresie atât de pătimaşă pe faţa 
unei fete tinere, şi nici o astfel de lucire în ochii cuiva. 

— Ce neghiob sunt! Trebuia să ţi-o spun mai pe ocolite. Am 
uitat cât sunt de delicate doamnele. Îmi pare rău că te-am 
tulburat. Nu cumva ţi-e râu? Să-ţi aduc un pahar cu apă? 

— Nu, zise ea, reuşind să surâdă. 

— Vrei să mergem şi să stăm pe o bancă? zise el luând-o 
de braţ. 

Ea dădu din cap şi elo ajută să coboare treptele din faţă; 
trecură peste iarbă, aşezându-se pe banca de fier de sub 
cel mai înalt stejar din curtea din faţă. Ce gingaşe şi 
delicate sunt femeile, gândi el; leşină doar dacă le 
pomeneşti de război şi de greutăţi. Acest gând îl făcu să se 
simtă foarte puternic şi se purtă cu mai multă blândeţe cu 
Scarlett. Avea o expresie atât de stranie, şi chipul ei palid 
era de o frumuseţe sălbatică, ce făcea ca inima lui să bată 
mai iute. Era oare cu putinţă să fie tulburată la gândul că el 
pleacă la război? Nu, ar trebui să fie încrezut ca să-şi 
închipuie asta. De ce, atunci, îl privea atât de straniu? Şi de 
ce-i tremurau degetele pe când se juca cu batista de 
dantelă? Şi genele ei dese şi negre - oh, tremurau cum 
tremură genele fetelor în romanele pe care le citise, 
tremurau de timiditate şi de dragoste. 


De trei ori îşi drese glasul ca să vorbească şi apoi renunţă. 
Lăsă ochii în jos, fiindcă ochii ei verzi îl priveau atât de 
pătrunzător, aproape parcă nu-l vedeau. 

"Are mulţi bani", se gândi ea repede, făcându-şi un plan în 
minte. "Şi n-are părinţi care ar putea să mă piseze şi stă la 
Atlanta. Dacă m-aş mărita imediat cu el, i-aş dovedi lui 
Ashley că nu ţin la el, că am flirtat doar cu el. Şi Honey ar 
muri de necaz. Niciodată n-ar mai găsi alt adorator şi toată 
lumea şi-ar bate joc de ea. Şi aş răni-o pe Melanie, fiindcă-l 
iubeşte atât de mult pe Charles. Şi i-aş răni şi pe Stu şi pe 
Brent." Nu prea înţelegea de ce voia să le facă rău 
gemenilor, decât că aveau surori răutăcioase. "Şi tuturor le- 
ar fi necaz, când aş veni aici în vizită într-o trăsură 
frumoasă, şi aş avea rochii multe şi casa mea. Şi niciodată, 
niciodată n-ar mai râde de mine." 

— Fireşte, înseamnă că ne vom bate, zise Charles după 
câteva încercări zadarnice de a vorbi. Să nu te necăjeşti 
însă, domnişoară Scarlett! Totul se va sfârşi într-o lună şi au 
să se roage de noi. Da, asta e sigur. Pentru nimic în lume n- 
aş vrea să lipsesc de acolo. Mă tem că n-are să fie bal 
diseară, fiindcă trupa are să se adune la Jonesboro. Gemenii 
Tarleton au plecat să ducă vestea. Ştiu că doamnele or să 
fie mâhnite. 

Neştiind ce să spună, ea făcu: "Oh!", dar era destul. Încet, 
încet îşi regăsea stăpânirea de sine şi ideile începeau să i se 
aşeze în ordine. Un fel de chiciură se aşternea peste 
emoţiile ei şi i se păru că niciodată nu va mai simţi căldură. 
De ce să nu se mărite cu băiatul ăsta drăguţ şi îmbujorat? 
Era tot aşa de bun ca oricare altul şi, de altfel, ei îi era 
indiferent. N-are să-i mai pese niciodată de nimic, chiar de- 
ar trăi până la nouăzeci de ani. 

— Nu mă pot hotări dacă să plec cu Legiunea din Carolina 
de Sud a domnului Wade Hampton, sau cu Garda Atlantei. 

— Oh, zise Scarlett din nou. 

Privirile li se întâlniră şi tremuratul genelor ei îl dădu gata. 


— Ai să mă aştepţi, domnişoară Scarlett? Pentru mine ar fi 
o fericire să ştiu că mă vei aştepta până îi vom bate! 

Cu respiraţia tăiată îi aştepta răspunsul, uitându-se la 
buzele ei arcuite. Pentru prima dată observă umbra din 
colţurile gurii ei şi se gândi ce fericire ar fi dacă le-ar 
săruta. Scarlett îi întinse mâna, cu palma puţin umedă. 

— N-aş dori să aştept, zise ea şi ochii i se acoperiră cu un 
văl. 

O ţinea strâns de mână şi şedea cu gura căscată. 
Observându-l pe sub pleoapele lăsate, Scarlett îşi zise că 
seamănă cu o broască prinsă într-un cârlig. De câteva ori se 
bâlbâi, închise gura, o deschise din nou şi iar se făcu roşu 
ca focul. 

— E oare adevărat că mă iubeşti? 

Ea nu zise nimic, dar plecă ochii în jos şi Charles fu 
cuprins de un nou extaz şi o nouă jenă. Poate că un bărbat 
nu trebuie să pună unei tinere fete o astfel de întrebare? 
Poate că nu se cuvenea ca ea să răspundă? Cum nu avusese 
niciodată destul curaj ca să se afle într-o situaţie ca aceasta, 
Charles nu ştia ce trebuie să facă. Ar fi vrut să strige şi să 
cânte şi s-o sărute şi să zburde pe iarbă, să alerge şi să 
spună tuturor, şi albilor şi negrilor, că ea îl iubeşte: o 
strânse numai de mână până când inelele îi intrară în 
carne. 

— Vrei să te măriţi cu mine mai repede, domnişoară 
Scarlett? 

— M. Îhî, zise ea, potrivindu-şi o cută a rochiei. 

— Să ne căsătorim odată cu Mel. 

— Nu, zise ea repede, privindu-l ameninţător. 

Charles îşi dădu seama că făcuse o greşeală. Fireşte, 
fiecare fată voia să-şi aibă nunta ei - nu voia să împartă 
gloria acelei zile cu nimeni. Ce bună era că îi trecea cu 
vederea greşelile. Dacă ar fi fost întuneric, ar fi avut mai 
mult curaj, şi i-ar fi sărutat mâna şi i-ar fi spus vorbele pe 
care dorea să i le spună. 

— Când aş putea vorbi cu tatăl dumitale? 


— Cu cât mai curând, cu atât mai bine, zise ea nădăjduind 
că poate îi va da drumul mâinii înainte ca durerea să n-o 
silească să i-o ceară s-o facă. 

EI se ridică brusc şi, o clipă, Scarlett crezu că are să 
înceapă să sară în sus. Se uită la ea radios, cu tot sufletul lui 
curat zugrăvit în privirea ochilor. Nimeni nu o privise aşa 
până acuma şi nici un alt bărbat nu o va mai privi niciodată 
astfel; totuşi, în ciudata ei indiferenţă, nu se gândi decât că 
Charles seamănă cu un vițel. 

— Mă duc să-l caut pe tatăl dumitale, zise el cu faţa 
luminată de un surâs. Nu pot să aştept. Mă scuzi. dragă? 

Îi veni greu să pronunţe cuvântul dragă, dar după aceea îl 
repetă cu plăcere. 

— Da, zise ea. le aştept aici. E răcoare şi plăcut. 

Porni peste peluză şi dispăru după casă. Scarlett rămase 
singură sub stejarul ce foşnea. Dinspre grajduri venea o 
mulţime de bărbaţi călare, urmaţi de servitori negri care se 
grăbeau să-şi ajungă stăpânii. Băieţii Munroe trecură în 
goană, fluturându-şi pălăriile. Tinerii Fontaine şi Calvert 
coborâră drumul chiuind. Cei patru Tarleton-i traversară 
peluza pe lângă ea şi Brent strigă: 

— Mama are să ne dea caii! lu-huu! 

Bucăţi de pământ săriră de sub copitele cailor. Era din nou 
singură. 

În faţa ei casa cea albă îşi înălța albele-i coloane, vrând 
parcă să se depărteze demnă de ea. N-avea să fie casa ei 
niciodată. Niciodată Ashley n-avea să-i treacă pragul 
purtând-o în braţe, aşa cum sunt purtate miresele. 

"O, Ashley, Ashley! Ce-am făcut?" 

În fundul sufletului, sub straturile de mândrie rănită şi de 
simţ practic rece, se mişcă ceva care o durea. Se năştea în 
ea o simţire matură, mai puternică decât vanitatea sau 
decât egoismul încăpățânat. Îl iubea pe Ashley şi ştia că-l 
iubeşte; niciodată nu-şi dăduse mai bine seama de 
dragostea ei ca în clipa când îl văzuse pe Charles dispărând 
la cotitura aleii acoperite de nisip. 


Capitolul VII. 

Două săptămâni mai târziu Scarlett era măritată şi peste 
două luni văduvă. Scăpă repede de lanţurile cu care se 
legase în aşa mare grabă şi cu atât de puţină chibzuială, 
dar niciodată nu va mai cunoaşte libertatea deplină de pe 
vremea când era nemăritată. Văduvia urmase repede după 
căsătorie, dar spre marea ei durere veni şi maternitatea. 

Mai târziu, când se va gândi la aceste ultime zile ale lui 
aprilie 1861, Scarlett nu va putea niciodată să-şi 
amintească totul amănunţit. limpul şi evenimentele se 
precipitaseră şi se amestecaseră ca într-un coşmar lipsit de 
realitate şi de rațiune. Până în clipa morţii ei, zilele acelea 
vor rămâne ca locuri albe în memorie. Timpul care se 
scurse între momentul când primi să se mărite cu Charles şi 
ziua nunţii îi lăsă o amintire prea vagă. Două săptămâni! O 
logodnă atât de scurtă n-ar fi fost cu putinţă în timp de 
pace. Ar fi trebuit să dureze cel puţin un an sau şase luni, 
aşa cum se cuvenea. Sudul însă era în vâltoarea războiului, 
evenimentele se succedau ca luate de un vânt năprasnic şi 
ritmul lent al vremurilor trecute dispăruse. Ellen îşi 
frânsese mâinile şi îi sfătuise să mai aştepte, ca să aibă timp 
să se gândească bine ce fac. Scarlett însă rămăsese mută şi 
neimpresionată de rugăminţile ei. Voia să se mărite! Şi încă 
repede. În două săptămâni! 

Auzind că nunta lui Ashley se va celebra la întâi mai şi nu 
la toamnă, pentru ca el să poată pleca cu trupa îndată ce va 
fi chemat, Scarlett fixă data căsătoriei sale cu o zi înainte de 
a lui Ashley. Ellen protestă, dar Charles stărui cu noua 
elocvenţă pe care o dobândise, fiind foarte nerăbdător să 
plece în Carolina de Sud, la Legiunea lui Wade Hampton. 
Gerald se situă de partea tinerilor. Era cuprins de frigurile 
războiului şi mulţumit că Scarlett făcea o partidă atât de 
bună. Nu vedea de ce s-ar opune dragostei lor tinereşti, 
acum pe timp de război. Ellen, disperată, trebui să cedeze 
aşa cum cedau toate mamele din Sud. Viaţa lor liniştită 
fusese complet tulburată; toate rugăminţile, toate sfaturile, 


toate insistenţele lor nu se puteau împotrivi forţelor 
puternice care le luau cu ele. 

Sudul era ca beat de entuziasm şi exaltare. Toată lumea 
ştia că o singură bătălie va pune capăt războiului; toţi 
tinerii se grăbeau să se înroleze înainte de sfârşitul 
ostilităţilor, toţi se grăbeau să se căsătorească cu iubitele 
lor înainte de a pleca în Virginia, spre a trage o bătaie 
yankeilor. Se celebrau zeci de căsătorii de război în tot 
comitatul şi nu era timp pentru durerea despărţirilor, 
fiindcă toată lumea era sau prea ocupată sau prea exaltată 
ca să mai găsească timp pentru lacrimi sau gânduri 
serioase. Femeile coseau uniforme, împleteau ciorapi şi 
înfăşurau bandaje, iar bărbaţii făceau instrucţie şi exerciţii 
de tir. Trenuri încărcate de trupe treceau zilnic prin 
Jonesboro spre Nord, către Atlanta şi Virginia. Unele 
detaşamente erau îmbrăcate în uniforme vesele, roşii şi 
albastre şi verzi, ale companiilor de miliţie specială. Alte 
grupuri mai mici purtau uniforme obişnuite şi căciuli de 
blană; alţii fără uniformă, aveau haine de postav şi rufărie 
fină, toţi numai pe jumătate pregătiţi şi înarmaţi, nebuni de 
veselie şi chiuind de parcă s-ar fi dus la o petrecere. 
Văzându-i pe aceşti bărbaţi, tinerii din comitat se speriară 
că războiul se va sfârşi înainte ca ei să poată ajunge în 
Virginia; aşadar, pregătirile pentru plecarea trupei fură 
accelerate. 

În mijlocul acestei efervescenţe se făceau pregătirile 
pentru nunta lui Scarlett şi, aproape fără să-şi dea seama, 
se trezi în rochia şi cu vălul de mireasă al lui Ellen, 
coborând scara cea mare de la Tara, la braţul tatălui ei, 
aşteptată de o mulţime de musafiri care umpleau casa. Mai 
târziu îşi aminti ca de un vis de reflexul sutelor de lumânări 
pe pereţi, de figura mamei, plină de dragoste, puţin umilă şi 
cu buzele rostind încet o rugăciune pentru fericirea fiicei ei, 
de Gerald roşu de coniac şi de mândrie că fiica lui se 
căsătoreşte cu un om bogat, de neam bun şi vechi. Şi, în 
sfârşit, Ashley stând jos, lângă scară, la braţ cu Melanie. 


Când văzu expresia chipului lui, se gândi: "Nu poate să fie 
adevărat. Nu se poate. E un vis urât. Am să mă trezesc şi 
am să văd că a fost un coşmar. Acum nu trebuie să mă 
gândesc la asta, fiindcă îmi vine să ţip în faţa lumii întregi. 
Nu trebuie să mă gândesc. Am să mă gândesc mai târziu, 
când am să fiu mai tare - când n-am să mai văd ochii lui." 

Şi totul a fost ca un vis: trecerea printre cele două rânduri 
de oameni surâzători, faţa roşie a lui Charles şi glasul lui 
bâlbâit, răspunsurile ei, atât de clare şi reci. Şi pe urmă 
felicitările, sărutările, toasturile şi dansul - totul, totul ca un 
vis. Chiar şi sărutul lui Ashley pe obraz, chiar şi dulcea 
şoaptă a Melaniei: "Acum suntem cu adevărat surori" - 
toate erau ireale. Chiar şi emoția pricinuită de leşinul 
mătuşii lui Charles, domnişoara Pittypat Hamilton, o femeie 
grasă şi impresionabilă, a fost ca un coşmar. 

Însă când dansul şi toasturile luară sfârşit şi când ziua 
începu să mijească, iar toţi musafirii din Atlanta, înghesuiți 
în casă şi în casa vechilului, se duseră să se culce pe paturi, 
pe canapele sau saltele puse pe jos şi toţi vecinii plecară 
acasă, să se odihnească pentru nunta de a doua zi de la 
Doisprezece Stejari, atunci visul se risipi ca un fum în faţa 
realităţii. Realitatea era reprezentată de Charles, roşu de 
jenă, ieşind din camera ei de toaletă în cămaşă de noapte, 
evitând privirea speriată pe care i-o aruncă ea peste 
cearceaful tras bine până sus. 

Fireşte că ştia că oamenii căsătoriţi dormeau în acelaşi 
pat, dar până acum nu se prea gândise la lucrul acesta. 1 se 
părea un lucru foarte firesc pentru tatăl şi mama ei, dar nu 
se gândise că i se va întâmpla şi ei. Pentru prima dată de la 
picnic, îşi dădu seama ce făcuse. Ideea că acest tânăr pe 
care abia îl cunoştea şi pe care nu voise de fapt să-l ia de 
bărbat se va culca lângă ea în pat, acum când regreta 
amarnic fapta pripită şi când era disperată că l-a pierdut de 
tot pe Ashley, erau lucruri pe care nu le putea îndura. Cum 
el şovăi când să se apropie de pat, ea începu să-i vorbească 
încet şi răguşit: 


— Am să ţip dacă te apropii de mine! Am să ţip! Am să ţip 
în gura mare! Pleacă de aici! Să nu îndrăzneşti să mă 
atingi! 

Aşa că Charles Hamilton îşi petrecu noaptea de nuntă pe 
un fotoliu, într-un colţ. Nu se simţi prea nenorocit fiindcă 
înţelegea, sau credea că înţelege, timiditatea şi delicateţea 
miresei sale. Era gata să aştepte până când îi va trece frica, 
dar. dar. suspină, răsucindu-se să-şi caute o poziţie 
confortabilă. dar pleca atât de curând la război! 

Dacă lui Scarlett nunta ei i se păru un vis urât, nunta lui 
Ashley îi apăru şi mai cumplită. În salonul de la Doisprezece 
Stejari, la lumina sutelor de lumânări, unde se înghesuia 
aceeaşi mulţime ca în ajun, Scarlett într-o rochie verde pal, 
special făcută pentru a doua zi după nuntă, văzu faţa 
aproape urâtă a Melaniei Hamilton devenind radios de 
frumoasă când se numi Melanie Wilkes. Acum Ashiey era 
pierdut pentru totdeauna. Ashley al ei. Nu, acum nu mai era 
Ashley al ei. Dar fusese oare vreodată al ei? Toate îi păreau 
atât de încurcate, şi mintea ei era atât de obosită şi de 
zăpăcită. Ashley îi spusese că o iubeşte, dar atunci ce 
anume îi despărţise? Dacă şi-ar putea aminti. Închisese 
gura lumii măritându-se cu Charles, dar acum ce 
importanţă mai avea? Atunci i se păruse foarte important, 
dar acum nu i se mai părea. Acum numai Ashley însemna 
ceva. Şi acum îl pierduse, şi ea era măritată cu un om pe 
care nu numai că nu-l iubea, dar îl dispreţuia. 

O, cum regreta ceea ce făcuse! De multe ori auzise 
zicându-se că omul se nenoroceşte singur, dar crezuse că e 
numai o figură de stil. Acum înţelegea lucrul acesta. Dorea 
din tot sufletul să scape de Charles, să se ducă înapoi la 
Tara, să fie iar nemăritată, dar mai presus de toate avea 
conştiinţa că ea singură era de vină. Ellen încercase s-o 
oprească, dar ea n-o ascultase. 

Toată noaptea dansă la nunta lui Ashley, aproape năucă, 
vorbind mecanic şi surâzând. Se mira cu totul fără rost de 
prostia oamenilor care o credeau o mireasă fericită şi nu 


înțelegeau că sufletul îi era sfâşiat de durere. Oh, slavă 
Domnului, că nu observau! 

În seara aceea, când Mammy plecase după ce o ajutase să 
se dezbrace şi Charles ieşise sfios din camera de toaletă, 
întrebându-se dacă va trebui să mai petreacă încă o noapte 
pe fotoliu, Scarlett izbucni în lacrimi. Plânse până când 
Charles se strecură în pat lângă ea şi încercă s-o consoleze, 
plânse încetişor până când nu mai avu lacrimi şi, în sfârşit, 
îşi puse suspinând capul pe umărul lui. 

Dacă n-ar fi fost războiul, o săptămână întreagă ar fi durat 
vizitele în tot comitatul. Ar fi fost apoi baluri şi picnicuri în 
cinstea celor două perechi de noi căsătoriţi, înainte ca ei să 
plece în călătorie de nuntă la Saratoga sau la White 
Sulphur. Dacă n-ar fi fost războiul, Scarlett ar fi avut rochii 
speciale pentru a treia, a patra şi a cincea zi după nuntă, şi 
le-ar fi purtat la petrecerile date în cinstea ei de familiile 
Fontaine, Calvert şi Tarleton. Acum însă nu erau nici 
petreceri, nici călătorii de nuntă. O săptămână după nuntă, 
Charles plecă să se alăture colonelului Wade Hampton şi 
două săptămâni mai târziu Ashley şi trupa plecară, lăsând 
tot comitatul îndurerat. 

În aceste două săptămâni, Scarlett nu-l văzu niciodată pe 
Ashley, singură; niciodată nu putu sta de vorbă cu el. Nici 
chiar în groaznica clipă a despărțirii, când Ashley se opri la 
Tara, în drum spre gară, nu putu vorbi cu el singur. 
Melanie, purtând bonetă şi şal, conştientă de noua ei 
demnitate de soţie, atârna de braţul lui; şi tot personalul de 
la Tara, negri şi albi, ieşiseră afară ca să-l conducă pe 
Ashley care pleca la război. 

Melanie zise: "Ashley, trebuie s-o săruţi pe Scarlett. Acum 
e sora mea", şi Ashley, cu faţa crispată, se aplecă şi-i atinse 
obrazul cu buze reci. Această sărutare nu-i făcu nici o 
bucurie lui Scarlett, atât de chinuită îi era inima că fusese 
dată la sugestia Melaniei. La despărţire, Melanie o strânse 
în braţe, aproape să o înăbugşe. 


— Să vii la Atlanta să mă vezi şi să o vezi pe mătuşa 
Pittypat. Ce mult am vrea să vii la noi, dragă! Vrem s-o 
cunoaştem mai bine pe soţia lui Charlie. 

Trecură cinci săptămâni, aducând scrisori timide, fericite 
şi pline de dragoste de la Charles, care se afla în Carolina 
de Sud; vorbea de dragostea lui, de planurile de viitor, când 
războiul se va sfârşi, de dorinţa lui de-a deveni un erou de 
dragul ei şi de veneraţia pe care o simţea pentru 
comandantul lui, Wade Hampton. În a şaptea săptămână 
sosi o telegramă din partea colonelului Wade Hampton 
însuşi, şi pe urmă o scrisoare de condoleanţe. O scrisoare 
amabilă şi plină de demnitate. Charles murise. Colonelul ar 
fi telegrafiat mai curând, dar crezând că boala lui nu era 
serioasă, Charles nu voise să-şi alarmeze familia. În toate 
fusese înşelat: se înşelase bietul băiat când se crezuse iubit, 
şi acum nu avusese nici cinstea şi gloria de a muri pe 
câmpul de bătaie. Murise de pneumonie, o moarte uşoară 
dar umilitoare, după ce avusese pojar, fără să se fi putut 
apropia măcar de yankei. 

La timpul cuvenit se născu fiul lui Charles şi, fiindcă era la 
modă să botezi băieţii cu numele comandanților sub care 
serviseră taţii lor, fu numit Wade Hampton Hamilton. 
Scarlett plânsese de disperare când îşi dăduse seama că e 
însărcinată, vrând mai curând să moară. Îşi purta sarcina 
cu foarte puţină suferinţă, născu uşor şi-şi reveni atât de 
repede, încât Mammy îi spuse între patru ochi că era 
grozav de vulgar să-ţi treacă aşa de repede - doamnele 
trebuie să sufere mai mult. Nu simţea decât prea puţină 
dragoste pentru copil, dar ascunse lucrul acesta. Nu-l 
dorise şi-i era necaz că se născuse; acum, când îl vedea, nu- 
i venea să creadă că e alei, că e o parte din ea. 

Deşi îşi reveni fiziceşte ruşinos de repede după naşterea 
lui Wade, sufleteşte se simţea năucă şi bolnavă. Tânjea, deşi 
toată plantaţia se silea s-o înveselească. Ellen avea o 
expresie de îngrijorare; Gerald înjura mai mult ca de obicei 
şi îi aducea daruri inutile de la Jonesboro. Chiar bătrânul 


doctor Fontaine admitea că e deconcertat, după ce tonicul 
lui pe bază de sulf, tot felul de ierburi şi melasă nu avu nici 
un efect. Îi spuse în taină lui Ellen că dacă Scarlett era când 
nervoasă, când abătută, asta se datora faptului că inima ei 
era zdrobită. Dar dacă Scarlett ar fi vrut să vorbească, le-ar 
fi spus să suferea de o durere foarte diferită şi mult mai 
complexă. Nu le spuse că plictiseala şi mirarea de-a fi mamă 
şi, mai presus de toate, absenţa lui Ashley, o deprimau atât 
de mult. 

Era tot timpul îngrozitor de plictisită. Nu mai erau deloc 
petreceri şi nici vizite, de când plecase trupa la război. Toţi 
tinerii interesanţi plecaseră la război - cei patru băieţi 
Tarleton, cei doi Calvert, băieţii Fontaine şi Munroe şi tot 
tineretul simpatic din Jonesboro şi Fayetteville şi Lovejoy. 
Numai bărbaţii mai bătrâni, infirmii şi femeile rămăseseră 
să-şi petreacă vremea împletind şi cosând, cultivând 
bumbac şi grâu, crescând porci, oi şi vaci pentru armată. 
Nu se mai vedea un bărbat adevărat, în afară de intendenţii 
militari de sub ordinele lui Frank Kennedy, adoratorul lui 
Suellen, care veneau în fiecare lună să facă aprovizionarea. 
Aceştia nu erau prea interesanţi şi curtea timidă pe care 
Frank o făcea surorii ei o enerva aşa de mult, încât îi venea 
greu să fie politicoasă cu el. Dacă Suellen şi Frank s-ar 
hotări odată! 

Chiar dacă intendenţii militari ar fi fost mai interesanţi, tot 
n-ar fi ajutat-o cu ceva. Era văduvă, şi inima îi era în 
mormântul bărbatului ei. Cel puţin aşa credea toată lumea 
şi toată lumea se aştepta să se poarte după cum se cuvenea. 
Lucrul acesta o irita, fiindcă nu ţinea minte nimic despre 
Charles, decât expresia lui de vițel dus la tăiere atunci când 
îi spusese că se va mărita cu el. Şi chiar imaginea aceasta 
începuse să pălească. Era însă văduvă şi trebuia să-şi 
supravegheze purtarea. Plăcerile fetelor nu mai erau 
pentru ea. Trebuia să fie gravă şi detaşată de toate. Ellen îi 
atrăsese atenţia asupra acestui lucru, într-o zi când îl găsise 
pe locotenentul lui Frank dând-o în leagăn şi făcând-o să 


râdă în hohote. Profund mâhnită, Ellen îi spusese ce uşor 
este să bârfeşti o văduvă. Purtarea unei văduve trebuie sa 
fie de două ori mai prudentă decât a unei femei măritate. 

"Si numai Dumnezeu ştie cât de puţin se distrează femeile 
măritate", se gândi Scarlett, ascultând vocea blândă a 
mamei ei. "Văduvele mai bine ar fi moarte." 

O văduvă trebuia să poarte rochii negre hidoase, fără cea 
mai mică garnitură care să le înveselească; nu putea purta 
nici o floare, nici o panglică, nici o dantelă, nici o bijuterie în 
afară de broşele de doliu de onix şi colierele făcute din 
părul răposatului. Şi pe urmă, vălul de crep negru trebuia 
să-i ajungă până la genunchi, şi numai după trei ani de 
văduvie se scurta până la umăr. Văduvele nu trebuiau să 
vorbească cu vioiciune şi nici să râdă tare, şi chiar când 
surâdeau, trebuiau să surâdă trist, tragic. Şi lucrul cel mai 
îngrozitor, nu trebuiau să arate că le place tovărăşia 
domnilor. Şi dacă un domn ar fi fost destul de prost-crescut 
să-i arate oarecare interes, ea trebuia să-l îngheţe cu o 
aluzie demnă dar bine aleasă la răposatul ei soţ. "Oh, da", 
se gândi Scarlett tristă, "sunt şi văduve care se 
recăsătoresc, când sunt bătrâne, deşi Dumnezeu ştie cum 
de reuşesc, fiindcă vecinii sunt mereu cu ochii pe ele. Şi, în 
general, iau câte un văduv bătrân cu o plantație şi o droaie 
de copii." 

Căsătoria nu e prea interesantă, dar văduvia. o, atunci 
viaţa e ca şi sfârşită! Ce proşti erau cei care îi spuneau ce 
mângâiere trebuie să fie micul Wade Hampton pentru ea, 
acum când l-a pierdut pe Charles. Ce proşti erau ca să 
creadă că acum avea pentru ce trăi! Toată lumea spunea 
cât de bine era că are această dovadă postumă a dragostei 
lor şi, fireşte, nu le putea spune cum stau lucrurile într- 
adevăr. Dar nici nu se gândea la lucrul acesta. Wade o 
interesa foarte puţin şi uneori îi era greu să ţină minte că 
era cu adevărat al ei. 

În fiecare dimineaţă, după ce se trezea, o clipă, cât era 
încă somnoroasă, credea că e iar Scarlett O'Hara. Soarele 


lumina magnolia din faţa ferestrei şi păsările cântau, iar 
mirosul plăcut de slănină prăjită i se strecura în nări. Era 
iarăşi tânără şi fără griji! Pe urmă auzea scâncetul enervant 
al copilului, căruia îi era foame şi, de fiecare dată, doar o 
clipă, gândea mirată: "Cum, e un copil în casă!" Pe urmă îşi 
aducea aminte că e copilul ei. loate lucrurile astea o 
năuceau. 

Şi Ashley! Mai ales Ashley! Pentru prima dată în viaţa ei 
ura Tara, ura drumul lung şi roşu care cobora dealul până 
la râu, ura câmpiile roşii, acoperite de bumbacul ce începea 
să înverzească. Fiecare bucăţică de pământ, fiecare pom şi 
fiecare izvor, fiecare cărare sau făgaş îi amintea de el. 
Aparţinea unei alte femei şi plecase la război, dar stafia lui 
se plimba pe înserat pe drumurile astea, îi surâdea din 
umbra verandei cu privirea galeşă a ochilor lui cenuşii. 
Niciodată n-auzea tropot de copite suind drumul ce venea 
de la Doisprezece Stejari, fără să creadă o clipă, fericită, că 
e Ashley! 

Acum ura casa şi plantaţia Doisprezece Stejari, aşa cum le 
iubise odată. Le ura dar se simţea atrasă de ele, ca să-l 
poată auzi pe John Wilkes şi pe fete vorbind de el - să-i audă 
citind scrisorile lui din Virginia. Îi făceau rău scrisorile 
acestea, dar trebuia să afle ce scria în ele. O ura pe India 
cea ţeapănă şi pe proasta şi flecara de Honey, şi ştia că şi 
ele o urau, dar nu putea să nu se ducă pe la ele. Şi ori de 
câte ori se întorcea de la Doisprezece Stejari, se culca 
plictisită şi nu se mai scula ca să vină la cină. 

Acest refuz de a mânca le îngrijora mai mult ca orice pe 
Ellen şi pe Mammy. Mammy îi aducea tot felul de bunătăţi 
şi-i spunea că acum, fiind văduvă, putea mânca oricât, dar 
Scarlett n-avea poftă. 

Când doctorul Fontaine îi spuse grav lui Ellen că adeseori 
o inimă zdrobită produce o boală care poate duce o femeie 
în mormânt, Ellen se îngălbeni, fiindcă asta era teama pe 
care o avea în suflet. 

— Nu e nimic de făcut, doctore? 


— O schimbare de aer ar fi cel mai bun lucru, zise doctorul 
ca să scape de o pacientă jenantă. 

Aşa se făcu că Scarlett, luându-şi copilul, plecă fără pic de 
entuziasm la Savannah, să-şi vadă rudele din familiile 
O'Hara şi Robillard, şi pe urmă la Charleston, la surorile lui 
Ellen, Pauline şi Eulalie. Se întoarse la Tara cu o lună 
înainte de a o aştepta Ellen, fără să dea vreo lămurire. La 
Savannah fuseseră buni cu ea, dar James şi Andrew, 
împreună cu soțiile lor, erau bătrâni şi se mulţumeau să 
ducă o viaţă paşnică şi să vorbească de un trecut care nu o 
interesa pe Scarlett. Şi cu Robillard-ii era la fel, iar 
Charlestonul i se păruse lui Scarlett un oraş groaznic. 

Mătuşa Pauline şi bărbatul ei, un bătrân mititel, formalist 
şi distant, cu aerul absent al cuiva trăind într-o epocă 
trecută, locuiau pe o plantație pe malul râului, un loc mai 
izolat şi decât Tara. Cel mai apropiat vecin era la douăzeci 
de mile de ei şi, ca să ajungi la el, călătoreai pe drumuri 
proaste, printr-o junglă de chiparoşi şi stejari de mlaştină. 
Stejarii, cu perdelele de muşchi cenuşiu ce se legănau în 
bătaia vântului, o făceau pe Scarlett să se înfioare şi îi 
aminteau de poveştile irlandeze ale lui Gerald, în care 
stafiile se plimbau în ceţuri cenuşii, tremurătoare. N-aveai 
ce face decât să împleteşti toată ziua, iar seara să-l asculţi 
pe unchiul Carey citind din operele instructive ale domnului 
Bulwer-Lytton. 

Eulalie, ascunsă într-o casă mare, înconjurată de o grădină 
cu ziduri înalte de pe strada Battery din Charleston, nu era 
mai amuzantă. Scarlett, deprinsă cu întinderile mari ale 
unor pământuri vălurite, se simţea ca într-o închisoare. Aici 
viaţa era mai mondenă decât la mătuşa Pauline; dar lui 
Scarlett nu-i plăceau persoanele care veneau aici, din cauza 
aerelor pe care şi le dădeau, a tradiţiilor şi a importanţei pe 
care o atribuiau legăturilor de familie. Ştia bine că toţi o 
considerau rodul unei mezalianţe şi se minunau cum o 
Robillard putuse să se căsătorească cu un irlandez de 
curând venit în ţară. Scarlett simţea că, în spatele ei, 


mătuşa Eulalie parcă cerea scuze că o avea de nepoată. 
Lucrul acesta o înfuria fiindcă, asemenea tatălui ei, nu 
punea mare preţ pe familie. Era mândră de Gerald şi de tot 
ce făcuse el singur, neajutat de nimeni decât de inteligenţa 
lui vicleană de irlandez. 

Şi cei din Charleston se mândreau atâta cu fortul Sumter! 
Doamne sfinte! Cum nu-şi dădeau seama că dacă n-ar fi 
făcut prostia de a trage primul foc care să declanşeze 
războiul, s-ar fi găsit alţi proşti care s-o facă? Obişnuită cu 
vorba iute a celor din Georgia de sus, vocile tărăgănate ale 
oamenilor din părţile acestea o enervau. Se gândea că nu 
mai poate suferi vorba lor tărăgănată şi afectată, care o 
făcea să ţipe de enervare. O irita aşa de mult, încât în 
timpul unei vizite începu să imite accentul irlandez al lui 
Gerald, spre disperarea mătuşii sale. Aşa că, plecă înapoi la 
Tara. Mai bine s-o chinuiască amintirea lui Ashley, decât 
accentul din Charleston. 

Ellen, ocupată zi şi noapte, căutând să dubleze producţia 
Tarei ca să ajute Confederaţia, se sperie când fiica ei cea 
mare se întoarse acasă de la Charleston, slabă, palidă şi 
gata de harţă. Şi ea cunoscuse durerea, şi stătea noapte 
după noapte culcată lângă Gerald, care sforăia, gândindu- 
se ce să facă pentru a îndulci suferinţa lui Scarlett. De mai 
multe ori domnişoara Pittypat Hamilton, mătuşa lui Charles, 
îi scrisese rugând-o s-o lase pe Scarlett să vină la Atlanta ca 
să stea mai mult, şi acum Ellen se gândi serios la această 
soluţie. 

Domnişoara Pittypat locuia singură cu Melanie, într-o casă 
mare "fără nici un protector masculin", scria ea, "acum 
când scumpul nostru Charlie nu mai este. Fireşte, mai e şi 
fratele meu, Henry, dar nu stă cu noi. Dar poate că Scarlett 
ţi-a vorbit de Henry. Delicateţea mă opreşte de a scrie mai 
mult despre el. Melly şi cu mine ne-am simţi mult mai 
liniştite dacă Scarlett ar fi cu noi. Trei femei singure fac mai 
mult decât două. Şi poate că Scarlett şi-ar putea alina puţin 
durerea, aşa cum face Melly, îngrijind pe bolnavii noştri 


tineri, aici la spitale. Şi, bineînţeles, Melly şi cu mine am 
dori foarte mult să vedem copilul." 

Iar fură umplute cuferele lui Scarlett cu hainele ei de doliu 
şi ea porni spre Atlanta, împreună cu Wade Hampton şi cu 
Prissy, doica lui, cu un car de sfaturi privitoare la purtarea 
ei, date de Ellen şi de Mammy, şi o sută de dolari, în bilete 
ale Confederaţiei, din partea lui Gerald. Nu prea voia să 
meargă la Atlanta. Pe mătuşa Pitty o considera ca pe cea 
mai proastă dintre bătrâne şi numai gândul de a trăi sub 
acelaşi acoperiş cu soţia lui Ashley îi repugna. Dar şi 
comitatul, cu amintirile lui, era nesuferit acuma, şi orice 
schimbare era binevenită. 

PARTEA A DOUA. 

Capitolul VIII. 

În dimineaţa aceea de maia anului 1862, pe când trenul o 
ducea spre nord, Scarlett se gândea că nu era cu putinţă ca 
Atlanta să fie un oraş atât de plictisitor ca Charleston şi ca 
Savannah. Cu toată antipatia pe care o simţea pentru 
domnişoara Pittypat şi pentru Melanie, era curioasă să vadă 
cum se schimbase oraşul de la ultima ei vizită, care avusese 
loc în iarna dinaintea războiului. 

Atlanta o interesase întotdeauna mai mult ca oricare alt 
oraş fiindcă în copilărie Gerald îi spusese că ea şi Atlanta 
aveau exact aceeaşi vârstă. Devenind mai mare, 
descoperise că Gerald minţise puţin, aşa cum îi era obiceiul 
când voia să-şi facă poveştile mai interesante; însă Atlanta 
era numai cu nouă ani mai mare ca Scarlett, şi astfel oraşul 
îi părea extraordinar de tânăr în comparaţie cu alte oraşe. 
Savannah şi Charleston aveau o vârstă respectabilă, primul 
fiind în al doilea secol de existenţă şi celălalt intrând în al 
treilea. Când era copil, aceste oraşe i se păreau a fi ca nişte 
bunici bătrâne, aşezate la soare şi făcându-şi liniştite vânt 
cu evantaiele. Atlanta însă era din generaţia ei; avea toată 
cruzimea tinereţii, un oraş impulsiv şi impetuos ca şi ea. 

Povestea pe care i-o spusese Gerald se întemeia pe faptul 
că ea şi Atlanta fuseseră botezate în acelaşi an. În cei nouă 


ani înainte de naşterea lui Scarlett, oraşul se numise la 
început Terminus, apoi Marthasville, şi numai în anul în 
care se născuse Scarlett devenise Atlanta. 

Când Gerald se instalase în nordul Georgiei, Atlanta nici 
nu exista, nu era nici măcar un sat, şi locul unde se afla 
acum oraşul era un pustiu. Dar în anul următor, în 1836, 
statul autorizase construirea unei căi ferate spre nord-vest, 
prin teritoriul cedat recent de indienii cherokezi. Se ştia 
sigur că drumul de fier se va îndrepta spre Tennessee şi 
spre vest, iar punctul iniţial din Georgia rămăsese oarecum 
nesigur, până când, un an mai târziu, un inginer înfipse un 
stâlp în lutul roşiatic, pentru a însemna extremitatea sudică 
a liniei ferate; astfel se născu Atlanta, numită la început 
Terminus. 

Pe atunci nu erau căi ferate în nordul Georgiei şi foarte 
puţine în alte părţi. Însă în timpul anilor dinainte de 
căsătoria lui Gerald cu Ellen, mica aşezare aflată la 
douăzeci şi cinci de mile de Tara se transformă încet în târg, 
şi drumul de fier înaintă spre nord. Pe urmă începu 
adevărata eră a construcţiei căilor ferate. Din vechiul oraş 
Augusta, o a doua cale ferată se întise spre vest străbătând 
statul, ca să se unească cu noua cale ferată spre lennessee. 
Din vechiul oraş Savannah porni un al treilea drum de fier, 
întâi spre Macon, chiar în inima Georgiei, şi pe urmă spre 
nord, făcând legătura cu celelalte două căi ferate, pentru a 
da portului Savannah un drum prin care să ajungă în vest. 
De la acelaşi nod, noul oraş Atlanta, se construi o a patra 
cale ferată spre sud-vest, spre Montgomery şi Mobile. 

Născut dintr-o cale ferată, Atlanta se dezvoltă odată cu 
căile ferate. Aflată la încrucişarea celor patru linii, Atlanta 
era legată de vest, de sud, de coastă şi, prin Augusta, de 
nord şi de est. Devenise punct de încrucişare între nord şi 
sud, între est şi vest, şi fosta aşezare se trezi la viaţă. 

În puţin mai mult decât cei şaptesprezece ani câţi avea 
Scarlett, Atlanta, dintr-un par înfipt în pământ, ajunsese un 
orăşel prosper de zece mii de oameni, centrul atenţiei 


întregului stat. Oraşele mai vechi, mai liniştite se uitau la 
acest nou oraş harnic ca o găină care a clocit un pui de 
rață. Prin ce se deosebea oraşul acesta de celelalte oraşe 
din Georgia? De ce se dezvolta aşa de repede? În fond, n- 
avea nici o calitate specială, în afară de căile ferate şi o 
mână de oameni care ştiau ce voiau. 

Oamenii care întemeiaseră oraşul numit rând pe rând 
Terminus, Marthasville şi Atlanta ştiau foarte bine ce voiau. 
Erau oameni energici, neobosiţi, veniţi din părţile mai vechi 
ale Georgiei şi din statele mai depărtate, atraşi de oraşul 
acesta care se întindea împrejurul nodului de cale ferată. 
Veniseră cu mult entuziasm. Ridicaseră magazine 
împrejurul gării, acolo unde se încrucişau cele cinci 
drumuri roşii şi noroioase. Construiseră apoi case frumoase 
pe străzile Whitehall şi Washington, de-a lungul părţii mai 
ridicate de teren, pe care generaţii întregi de indieni 
încălţaţi cu mocasini bătuseră o potecă ce se numea 
Făgaşul Piersicului. Erau mândri de oraşul lor, mândri de 
dezvoltarea lui, mândri de ei înşişi, care contribuiseră la 
această dezvoltare. Oraşele cele vechi puteau spune orice 
voiau despre Atlanta. Atlantei nu-i păsa. 

Lui Scarlett îi plăcuse întotdeauna acest oraş, tocmai 
pentru motivele pentru care Savannah, Augusta şi Macon îl 
condamnau. Ca şi ea, era un amestec de ceea ce era nou şi 
ceea ce era vechi în Georgia, în care elementul vechi venea 
adeseori în conflict cu elementul nou, viguros şi încăpățânat 
şi era adeseori alungat pe planul al doilea. De altfel, pentru 
Scarlett oraşul care se născuse - sau cel puţin fusese 
botezat - în acelaşi an cu ea prezenta un interes pasionant. 

Toată noaptea plouase şi bătuse vântul, dar când Scarlett 
ajunse la Atlanta, un soare fierbinte încerca să usuce 
străzile întortocheate; care erau ca nişte râuri de noroi 
roşiatic. În locul deschis din faţa gării, pământul moale 
fusese ca arat şi răsturnat de neîntrerupta circulaţie care-l 
transformase într-o băltoacă de noroi. Ici-colo se vedeau 
vehicule înnămolite până la butucul roţilor. Un nesfârşit şir 


de furgoane militare şi de ambulanţe descărcau sau 
încărcau provizii şi răniţi din trenuri; noroiul se îngroşase şi 
îmbulzeala crescuse; vehiculele porneau cu greu; oamenii 
înjurau, catârii împroşcau cu noroi. 

Scarlett se opri pe treapta cea mai de jos a vagonului. Era 
minunat de frumoasă în hainele de doliu, palidă sub vălul de 
crep care-i atârna fluturând până aproape de călcâie. Şovăi, 
nevoind să-şi murdărească pantofii şi poalele rochiei, şi 
căută cu privirea dacă nu se afla şi domnişoara Pittypat în 
învălmăşeala de furgoane, trăsuri şi şarete. Dar persoana ei 
grăsuţă cu obraji trandafirii nu se vedea nicăieri. Tocmai 
când Scarlett, puţin îngrijorată, era să-şi reîn-ceapă 
cercetările, un negru bătrân şi uscăţiv cu favoriţi cărunţi şi 
cu un aer plin de autoritate şi de demnitate se apropie de 
ea, trecând prin noroi cu pălăria în mână. 

— Domnişoa'a Sca'lett? Eu sunt Pete', vizitiu' domnişoa'ei 
Pitty. Nu călcaţi în no'oiu' ăsta, îi porunci el sever, tocmai 
când Scarlett îşi apucase fustele ca să coboare. Sunteţi ca 
domnişoa'a Pitty, ca'e îşi udă picioa'ele la fel ca un copil. Vă 
duc eu în b'aţe! 

O ridică uşor pe Scarlett, deşi părea bătrân şi plăpând, şi 
zărind-o pe Prissy pe platforma vagonului, cu copilul în 
braţe, se opri şi zise: 

— Copila aia e dădaca dumneavoast'ă? Domnişoa'a 
Sca'lett, e p'ea tână'ă să îngi'ijească de singu'ul copil al lu' 
domnu' Cha'les. A'anjăm noi însă asta mai tâ'ziu. Hai, fată, 
vino după mine şi nu ca'e cumva să scapi copilul. 

Scarlett se lăsă dusă în braţe la trăsură şi nu răspunse 
nimic criticilor adresate ei şi lui Prissy de unchiul Peter. 
Trecând prin noroi, urmată de Prissy, îmbufnată, Scarlett îşi 
aduse aminte ce-i povestise Charles despre unchiul Peter. 

"A făcut toată campania Mexicului cu tata şi l-a îngrijit 
când a fost rănit - de fapt i-a scăpat viaţa. Se poate spune 
că unchiul Peter ne-a crescut, pe Melanie şi pe mine, fiindcă 
eram mici când au murit tata şi mama. Cam în timpul acela 
mătuşa Pitty s-a certat cu fratele ei, unchiul Henry, şi atunci 


a venit să locuiască la noi şi să ne îngrijească. E cea mai 
neputincioasă fiinţă din lume - e ca un copil mare şi unchiul 
Peter o tratează ca pe un copil. Mătuşa Pitty n-ar fi în stare 
să ia nici o hotărâre, chiar dacă ar fi să-şi scape viaţa, aşa 
că unchiul Peter le ia pentru ea. Ela fost cel care a hotărât 
ca, la vârsta de cincisprezece ani, să capăt mai mulţi bani 
de buzunar şi a insistat să fiu trimis la Harvard ca să-mi iau 
licenţa, atunci când unchiul Henry voia să-mi continui 
studiile la universitate. Ela hotărât când Melly să-şi 
pieptene părul în sus şi când să meargă la petreceri. Îi 
spune mătuşii Pitty când e prea frig sau prea umed ca să 
meargă în vizite şi când să-şi pună un şal pe umeri. E cel 
mai deştept negru din câţi am văzut şi totodată şi cel mai 
devotat. Singurul cusur e că s-a făcut stăpân pe noitrei, 
trup şi suflet, şi o ştie şi el." 

Peter se sui pe capră, luă biciul, şi cuvintele lui Charles se 
dovediră adevărate. 

— Domnişoa'a Pitty e foa'te necăjită că n-a venit la ga'ă. Se 
temea c-o să vă supă'aţi, da' i-am spus ei şi domnişoai'ei 
Melly că au să se st'opească cu no'oi şi că o să vă explic eu. 
Domnişoa'ă Sca'lett, a' fi mai bine să luaţi copilul. Neg'esa 
aia mică a'e să-l scape jos. 

Scarlett se uită la Prissy şi oftă. Prissy nu era deloc dădaca 
ideală. Recenta ei înaintare îi zăpăcise mintea. Dintr-o 
negresă mică, cu fuste scurte şi cu moaţe în păr, ajunsese 
dădacă cu rochie lungă de stambă şi turban alb, scrobit. O 
transformare care o zăpăcise. N-ar fi ajuns aşa de tânără la 
o situaţie atât de înaltă, dacă nevoile războiului şi 
pretenţiile intendenţei n-ar fi oprit-o pe Ellen să se despartă 
de Mammy sau de Dilcey, chiar de Rosa sau de Ileena. Prissy 
nu se depărtase niciodată mai mult de o milă de Tara sau de 
Doisprezece Stejari, aşa încât călătoria cu trenul, plus 
ridicarea ei la rangul de dădacă, fusese prea mult pentru 
creierul închis în ţeasta ei mică şi neagră. Călătoria de 
douăzeci de mile de la Jonesboro la Atlanta o emoţionase în 
aşa hal, încât tot drumul Scarlett se văzu silită să ţină ea 


copilul. Acum, atâtea clădiri şi atâta lume o îmbătară pe 
Prissy complet. Se răsucea într-o parte şi într-alta, arăta cu 
degetul, sărea în sus şi scutura aşa de tare copilul, încât 
acesta începu să scâncească. 

Scarlett regreta că Mammy nu putea să-l legene în braţele 
ei grase. Mammy doar punea mâna pe un copil, şi acesta 
tăcea. Dar Mammy era la Tara şi Scarlett nu putea face 
nimic. Degeaba l-ar lua ea pe micul Wade. [ipa tot aşa de 
tare în braţele ei ca şi în ale lui Prissy. S-ar fi agăţat şi de 
panglicile bonetei ei şi i-ar fi mototolit rochia. Se prefăcu 
deci că n-auzise propunerea unchiului Peter. 

"Poate că într-o zi am să învăţ şi eu să îngrijesc copii", se 
gândi ea enervată, pe când trăsura o zdruncina, ieşind cu 
greu din mocirla din faţa gării. "Niciodată însă n-are să-mi 
placă să mă joc cu ei." 

Faţa lui Wade se înroşise de atâtea ţipete, şi Scarlett zise 
furioasă: 

— Dă-i suseta pe care o ai în buzunar, Prissy. Dă-i orice, 
numai să tacă. Ştiu că-i e foame, dar acum n-am ce să-i fac. 

Prissy scoase suseta pe care i-o dăduse Mammy de 
dimineaţă, şi ţipetele copilului încetară. Acum, când liniştea 
se restabilise şi când vedea atâtea lucruri noi, Scarlett 
începu să-şi recapete buna dispoziţie. Când, în sfârşit, 
unchiul Peter reuşi să scoată trăsura din băltoacele pline de 
noroi şi ajunseră pe Strada Piersicului, simţi un interes pe 
care nu-l simţise de luni de zile. Cum se mai dezvoltase 
oraşul! Nu trecuse decât un an de când fusese pe aici, şi 
totuşi parcă nu i se părea cu putinţă ca micul oraş Atlanta 
pe care-l cunoştea să se fi schimbat atâta. 

În ultimul an fusese atât de absorbită de propriile ei 
dureri, atât de plictisită de tot ce se spunea despre război, 
încât nu ştia că, din clipa când începuseră luptele, Atlanta 
se transformase. Aceleaşi căi ferate care, în timp de pace, 
făcuseră din oraşul acesta ridicat la încrucişarea lor un 
centru comercial, erau acum de o importanţă strategică de 
prim rang. Departe de zona de luptă, oraşul şi căile ferate 


formau legătura dintre cele două armate ale Confederaţiei, 
armata din Virginia şi armata din Tennessee şi vest. Şi 
Atlanta mai unea şi cele două armate cu Sudul mai 
îndepărtat, de unde se aprovizionau. Acum, răspunzând 
nevoilor războiului, Atlanta devenise un centru industrial, o 
bază de spitale şi unul din principalele antrepozite pentru 
strângerea alimentelor şi a materialelor necesare armatelor 
în campanie. 

Scarlett căută cu ochii micul orăşel pe care-l cunoştea atât 
de bine, dar nu-l mai văzu. Oraşul pe care-l vedea acum era 
ca un copil mic care se transformase peste noapte într-un 
uriaş harnic şi plin de viaţă. 

Atlanta bâzâia ca un stup de albine. Oraşul era mândru de 
importanţa pe care o avea pentru Confederație şi, zi şi 
noapte, nu mai înceta activitatea care transforma o regiune 
agricolă într-una industrială. Înainte de război se găseau 
foarte puţine fabrici de bumbac sau de lână, arsenale şi 
ateliere de construcţii mecanice la sud de Maryland, şi 
sudiştii erau mândri de lucrul acesta. Sudul producea 
bărbaţi de stat şi soldaţi, plantatori şi medici, avocaţi şi 
poeţi, dar bineînţeles nu ingineri sau mecanici. Să 
îmbrăţişeze yankeii profesiuni atât de ordinare, dacă voiau! 
Acum însă porturile Confederaţiei erau blocate de 
canonierele yankee. Doar foarte puţine mărfuri reuşeau să 
se strecoare din Europa din cauza blocadei, şi Sudul 
încerca din răsputeri să-şi fabrice propriile materiale de 
război. Nordul putea cere lumii întregi materiale şi soldaţi, 
şi mii de irlandezi şi de nemți se înrolau în armata Uniunii, 
atraşi de soldele oferite de Nord. Sudul nu se bizuia decât 
pe sine însuşi. 

În Atlanta erau fabrici care produceau prea încet material 
de război - încet, fiindcă Sudul avea doar puţine maşini 
după care să poată lua model şi aproape fiecare roată şi 
fiecare angrenaj se făcea după planuri expediate din Anglia 
şi ajunse aici înfruntând blocada. Se vedeau chipuri străine 
pe străzile Atlantei şi cetăţeni care, acum un an, ar fi ciulit 


urechile auzind doar accentul din vest, nu dădeau nici o 
atenţie limbilor străine vorbite de europenii care, în ciuda 
blocadei, veniseră să construiască maşini şi să fabrice 
muniții pentru Confederație. Erau oameni dibaci, fără de 
care cu greu ar fi putut Confederaţia produce pistoale, 
puşti, tunuri şi praf de puşcă. 

Puteai aproape să auzi bătând pulsul oraşului, care 
muncea zi şi noapte pentru a expedia armament şi 
materiale spre cele două fronturi. Mereu soseau şi plecau 
trenuri. Funinginea deasă de la fabricile de curând clădite 
cădea pe casele albe. Noaptea, furnalele dogoreau şi 
ciocanele loveau mult timp după ce orăşenii se culcaseră. 
Acolo unde cu un an în urmă fuseseră locuri virane erau 
acuma fabrici ce produceau hamuri, şei şi ghete; arsenale 
pentru puşti şi tunuri, laminoare şi topitorii pentru şine de 
fier, şi furgoane pentru a înlocui pe cele distruse de yankei, 
şi tot felul de fabrici producând pinteni, zăbale, catarămi, 
corturi, nasturi, pistoale şi săbii. Dar topitoriilor începuse să 
le lipsească fierul, fiindcă prin blocadă nu trecea decât o 
cantitate minimă, şi minele din Alabama lucrau prea puţin 
din cauză că minerii erau pe front. La Atlanta nu se mai 
vedeau acum garduri de fier, chioşcuri de fier; porţi de fier 
sau chiar statui de fier pe peluzele grădinilor; toate 
ajunseseră în cuptoarele fabricilor. 

Aici, pe Strada Piersicului şi pe străzile vecine, se aflau 
sediile diferitelor servicii militare; toate roiau de bărbaţi în 
uniforme, de infanterişti, de ofiţeri din corpul de 
semnalizări, din cel de transmisiuni, transporturi şi 
comandamentul pieţii. La marginea oraşului se afla depoul 
de remontă, cu ţarcuri îngrădite pline de cai şi catâri, şi pe 
străzile laterale erau spitalele. Din câte spunea unchiul 
Peter, Scarlett înţelese că Atlanta era un oraş plin cu răniţi, 
fiindcă avea spitale generale, spitale pentru boli 
contagioase şi nenumărate spitale pentru convalescenţi. Şi 
în fiecare zi, trenurile aduceau alţi bolnavi şi răniţi. 


Orăşelul dispăruse, iar oraşul care se dezvolta era animat 
de o neobosită energie şi de o nepotolită activitate. Scarlett, 
care abia plecase din liniştea şi viaţa potolită de la ţară, era 
înmărmurită de atâta forfoteală, dar îi plăcea. Oraşul avea o 
atmosferă de înfrigurare care o înviora. 1 se părea că pulsul 
oraşului bătea în acelaşi ritm cu inima ei. 

Înaintând încet prin făgaşele pline de noroi ale străzii 
principale, se uita cu interes la toate clădirile şi chipurile 
noi. 'Trotuarele erau înţesate de bărbaţi în uniforme 
purtând însemnele tuturor gradelor şi ale tuturor armelor. 
Strada îngustă era plină de vehicule: trăsuri, şarete, 
ambulanţe, furgoane militare acoperite, ai căror 
conducători nepricepuţi înjurau în timp ce catârii înaintau 
cu greu printre făgaşuri. Curieri îmbrăcaţi în cenuşiu 
duceau în galop ordine şi telegrame de la un sediu la altul. 
Convalescenţi treceau şchiopătând, sprijiniți în cârje, 
însoţiţi de obicei de câte o doamnă binevoitoare. De pe 
terenul de instrucţie, unde recruţii erau transformați în 
soldaţi, se auzeau trompete, tobe şi comenzi. Cu gâtul 
strâns de emoție, Scarlett văzu pentru prima dată uniforme 
yankee, când unchiul Peter îi arătă cu vârful biciului un 
detaşament de soldaţi în uniforme albastre, pe care un grup 
de soldaţi confederați, cu baioneta la armă, îl ducea la gară 
să ia trenul spre un lagăr de prizonieri. 

"O", se gândi Scarlett, simțind pentru prima oară de la 
ziua picnicului o adevărată plăcere, "are să-mi placă să stau 
la Atlanta. E un oraş plin de viaţă!" 

Era chiar mai plin de viaţă decât îşi dădea seama Scarlett, 
fiindcă se deschiseseră o mulţime de baruri noi. Oraşul roia 
de femeile uşoare ce urmau armata, şi bordelurile erau 
pline de târfe, spre marea consternare a lumii bisericoase. 
Toate hotelurile, toate pensiunile şi toate casele particulare 
erau ticsite de rude ce veniseră să fie aproape de răniții 
internaţi în spitalele din Atlanta. Se dădeau petreceri şi 
baluri; se organizau bazaruri în fiecare săptămână; mulţi 
militari se căsătoreau în grabă înainte de a pleca pe front. 


Mirii erau în concediu şi arborau uniforme strălucitoare, 
cenuşiu cu auriu, miresele purtau rochii elegante importate 
în ciuda blocadei. Perechile treceau pe sub săbiile 
încrucişate ale camarazilor ce asistau la cununie; se bea 
şampanie, importată şi ea cu toată blocada, şi pe urmă 
venea despărţirea udată de lacrimi. În fiecare noapte, pe 
străzile întunecoase mărginite de pomi răsunau paşii 
dansatorilor, iar în saloane se cânta la pian, vocile 
sopranelor amestecându-se cu ale militarilor în melodii 
fermecătoare şi pune de melancolie ca "Goarna sună" şi 
"Scrisoarea ta a sosit, dar prea târziu". Aceste balade triste 
făceau să plângă ochi frumoşi care nu cunoscuseră până 
acum lacrimile vărsate pentru suferinţe reale. 

În timp ce trăsura înainta pe stradă, prin noroiul lipicios, 
Scarlett îi punea lui Peter nenumărate întrebări, la care 
acesta răspundea arătând ici şi colo cu biciul, mândru de 
cunoştinţele lui. 

— Acolo e a'senalul. Da, acolo se ţin tunuiile. Nu, 
domnişoa'ă, alea nu sunt p'ăvălii, sunt bi'ou'ile blocadei. 
Doamne sfinte, domnişoa'ă Sca'lett, nu ştiţi ce sunt? Sunt 
bi'ou'i unde şed st'ăinii ca'e cumpă'ă de la noi bumbac şi-l 
t'imit la Cha'leston şi la Wilmington şi ne aduc p'af de 
puşcă. Nu, domnişoa'ă, nu ştiu ce fel de st'ăini sunt. 
Domnişoa'a Pitty zice că sunt ingleji, da' nimeni nu p'icepe 
ce zic. Da, e mult fum, şi funinginea asta st'ică pe'delele de 
mătase ale domnişoa'ei Pitty. Vine de la topito'ie şi de la 
fab'ici. Şi ce gălăgie fac noaptea! Nimeni nu poate să 
doa'mă. Nu, domnişoa'ă, nu pot să op'escca să vă uitaţi. Am 
făgăduit domnişoa'ei Pitty să vă aduc acasă imediat. 
Domnişoa'ă Sca'lett, răspundeţi la salut. V-au salutat 
domnişoa'a Me'iwehe' şi domnişoa'a Elsing. 

Scarlett îşi amintea vag de două doamne cu aceste nume 
care veniseră de la Atlanta la Tara ca să asiste la nunta ei; 
ştia că sunt cele mai bune prietene ale domnişoarei 
Pittypat. Salută deci, întorcându-se repede în direcţia pe 
care i-o arătase unchiul Peter. Cele două doamne şedeau 


într-o trăsură oprită în faţa unei prăvălii cu stofe. 
Negustorul şi doi vânzători ieşiseră pe trotuar cu braţele 
pline de baloturi de pânzeturi, pe care le arătau. Doamna 
Merriwether era o doamnă înaltă şi grasă, aşa de strânsă în 
corset încât bustul îi ieşea înainte ca prora unui vapor. 
Părul ei cărunt era completat de un breton de păr fals, care 
se ondula mândru în bucle şatene, nepăsător că nu se 
armoniza cu restul părului. Avea o faţă rotundă şi roşie care 
exprima totodată bunătate, şiretenie şi obişnuinţa de-a 
porunci. Doamna Elsing era o femeie mai tânără şi mai 
gingaşă; odinioară fusese o adevărată frumuseţe şi îi mai 
rămăsese încă o oarecare strălucire puţin veştejită şi o 
expresie distinsă şi impunătoare. 

Aceste două doamne, împreună cu o a treia, doamna 
Whiting, erau personajele feminine centrale ale Atlantei. 
Ele conduceau cele trei parohii din care făceau parte, 
precum şi clerul, corul şi pe enoriaşi. Organizau bazaruri şi 
prezidau şezători, însoțeau fete tinere la baluri şi picnicuri, 
ştiau cine era o partidă bună şi cine nu, cine bea pe ascuns, 
cine era gata să nască şi când trebuia să nască. Se 
pricepeau de minune în chestiunile de genealogie, 
cunoşteau toate familiile bune din Georgia, din Carolina de 
Sud şi din Virginia şi nu se sinchiseau de celelalte state, 
convinse că orice persoană bine trebuie să fie numai din 
unul din aceste trei state. Ştiau ce se cade să faci şi ce nu; 
întotdeauna îşi spuneau părerile ca să fie auzite de toată 
lumea; doamna Merriwether şi-o spunea pe-a ei cu un glas 
ascuţit, doamna Elsing, mai distinsă, cu o voce obosită, 
tărăgănată, iar doamna Whiting într-un fel de şoaptă, ca să 
arate ce neplăcut îi era să vorbească de astfel de lucruri. 
Aceste trei doamne se antipatizau şi se bănuiau una pe 
cealaltă, aşa cum făcuseră primii triumviri ai Romei, şi 
acesta era probabil şi motivul strânsei lor alianţe. 

— l-am spus lui Pitty că vreau să vii la spitalul meu, strigă 
doamna Merriwether zâmbind. Să nu care cumva să 


promiţi doamnei Meade sau doamnei Whiting că te duci la 
ele. 

— Nu, zise Scarlett care habar n-avea despre ce vorbea 
doamna Merriwether, dar plăcut impresionată de această 
primire. Sper să vă văd în curând. 

Trăsura îşi continuă drumul mai departe şi se opri puţin, 
ca să lase două doamne, cu coşuri şi feşi în braţe, să treacă 
cu greu strada plină de noroi şi de pietre alunecoase. 

Chiar în clipa aceea Scarlett zări o femeie mergând 
repede pe trotuar. Purta o rochie de culoare deschisă - 
prea deschisă pentru stradă - şi un şal de Paisley cu franjuri 
lungi până jos. Era înaltă şi frumoasă şi avea o faţă 
îndrăzneață şi un păr bogat, prea roşu ca să fie natural. Era 
prima oară când vedea o femeie care era evident că "şi-a 
dat cu ceva în păr" şi se uită la ea fascinată. 

— Unchiule Peter, cine e femeia aceea? şopti ea. 

— Nu ştiu. 

— Ba ştii. Sunt sigură. Spune-mi. 

— O cheamă Belle Watling, zise unchiul Peter strâîmbându- 
se puţin dispreţuitor. 

Scarlett observă imediat că nu spusese nici domnişoară, 
nici doamnă înainte de numele ei. 

— Cine e? 

— Domnişoa'ă Sca'lett, zise Peter încruntat, lovind caii aşa 
de tare încât se speriară, domnişoa'ei Pitty n-a'e să-i placă 
dacă înt'ebaţi atâtea luc'u'i câte nu vă p'ivesc. Acum e o 
mulţime de lume de tot felul pe aici, de ca'e nu face să 
vo'beşti. 

"Doamne sfinte!" se gândi Scarlett, silită să tacă din gură. 
"Trebuie să fie o femeie stricată." 

Niciodată nu văzuse o femeie stricată, şi-şi răsuci gâtul şi 
se uită după ea până dispăru în mulţime. 

Acum magazinele şi noile clădiri ridicate pentru 
necesităţile războiului se mai răriseră şi între ele erau 
locuri virane. În sfârşit, cartierul comercial rămase în urmă 
şi începu să se zărească partea mai elegantă a oraşului. 


Scarlett recunoştea casele cum ar fi recunoscut nişte 
prieteni vechi. lată casa impunătoare şi plină de demnitate 
a familiei Leyden, casa cu coloane mici albe şi cu storuri 
verzi a Bonnell-ilor; casa în stil georgian de cărămidă roşie 
a familiei McLure, străjuită în faţă de un gard de merişor. 
Acum trăsura mergea mai încet fiindcă multe doamne, care 
de pe verande, care de pe trotuar, o strigau pe Scarlett. Pe 
unele le cunoştea puţin, pe altele şi le amintea vag, dar pe 
cele mai multe nu le cunoştea deloc. Desigur că Pittypat 
spusese la toată lumea că vine. De o mulţime de ori trebui 
să-l ridice pe micul Wade ca să-l arate doamnelor care se 
aventurau prin noroi până la trăsură ca să-l vadă. Toate îi 
cereau să vină la ele la şezătoare, să coasă sau să 
împletească; să lucreze la spital; să nu cumva să meargă la 
altele. Scarlett le promitea tuturor. 

Pe când treceau pe lângă o casă verde de lemn, aşezată 
pieziş, o mică negresă aşezată pe treptele din faţă strigă: 

— Iat-o că vine! 

Şi doctorul Meade, soţia lui şi băiatul lor Phil în vârstă de 
treisprezece ani ieşiră s-o salute. Scarlett îşi aminti că şi ei 
fuseseră la nunta ei. Doamna Meade se sui pe un pietroi şi 
întinse gâtul ca să-l vadă pe copil, doctorul însă, fără să-i 
pese de noroi, veni până la trăsură. Era un om înalt şi 
uscâţiv, cu o barbă căruntă, cenugşie; hainele fluturau pe 
trupul lui slab ca bătute de vânt. La Atlanta era considerat 
izvorul puterii şi al înţelepciunii, şi nu era de mirare că 
împărtăşise până la urmă credinţa concetăţenilor săi. Însă, 
cu toate că obişnuia să facă preziceri, şi cu tot felul lui cam 
pompos de a fi, era unul dintre cei mai buni oameni din 
oraş. 

După ce strânse mâna lui Scarlett şi ciupi burta lui Wade, 
găsindu-l foarte bine dezvoltat, doctorul anunţă că mătuşa 
Pittypat jurase că Scarlett nu va intra la alt spital nici în alt 
comitet decât în acelea conduse de doamna Meade. 

— Vai de mine! Dar am promis până acum la o mulţime de 
doamne, zise Scarlett. 


— Desigur că doamnei Merriwether, strigă doamna 
Meade. Of, şi femeia asta! Mi se pare că se duce la toate 
trenurile. 

— I-am făgăduit fiindcă habar n-aveam despre ce e vorba, 
mărturisi Scarlett. În orice caz, ce sunt comitetele de 
spitale? 

Amândoi, şi doctorul şi soţia lui, părură miraţi de neştiinţa 
ei. 

— Fireşte, ai fost până acum înmormântată la ţară şi n-ai 
de unde să ştii, o scuză doamna Meade. Avem comitete de 
infirmiere pentru diferite spitale şi pentru diferite zile. 
Îngrijim soldaţii, îi ajutăm pe doctori, facem feşi şi coasem 
haine şi, când oamenii sunt destul de sănătoşi ca să poată 
părăsi spitalul, îi ducem acasă la noi să-şi termine 
convalescenţa, până când se pot întoarce în armată. Şi 
îngrijim nevestele şi copiii răniților săraci. ai celor foarte 
săraci. Doctorul e la spitalul Institutului, acolo unde 
lucrează comitetul meu, şi toată lumea spune că face 
minuni Şi. 

— Haide, haide, doamnă Meade, zise doctorul afectuos. Ia 
nu mă mai lăuda în faţa lumii. Fac destul de puţin, fiindcă 
nu m-ai lăsat să mă înrolez. 

— N-am vrut să te las? strigă ea indignată. Cine? Eu? 
Oraşul n-a vrut să te lase, şi o ştii prea bine. Scarlett, când 
lumea a auzit că are de gând să plece în Virginia ca medic 
militar, toate doamnele au iscălit o petiție rugându-l să 
rămână aici. Evident, oraşul nu se putea lipsi de tine. 

— Bine, bine, doamnă Meade, zise doctorul, care se simţea 
vădit satisfăcut auzind atâtea laude. Poate că, pentru 
moment, e destul că am un fiu pe front. 

— Şi eu plec la anul, strigă micul Phil, ţopăind 
entuziasmat. Plec ca toboşar. Am început să-nvăţ să bat 
toba. Vrei să mă auzi? Mă duc să-mi aduc toba. 

— Nu, nu acum, zise doamna Meade strângându-l lângă 
ea, cu o expresie de durere. Nu la anul, scumpul meu, poate 
peste doi ani. 


— Dar atunci războiul are să se termine, strigă Phil 
supărat, fugind de lângă mama lui. Şi mi-ai promis! 

Peste capul copilului, părinţii se uitară unul la celălalt cu o 
privire pe care Scarlett o surprinse. Darcy Meade era în 
Virginia, şi acum părinţii lui se strângeau mai aproape de 
băieţaşul care le rămăsese. 

Unchiul Peter tuşi un pic. 

— Domnişoa'a Pitty e'a foa'te ene'vată când am plecat de 
acasă şi dacă nu mă-nto'c cu'ând, a'e să leşine. 

— La revedere. Trec să vă văd după-amiază, zise doamna 
Meade. Şi spune-i lui Pitty din partea mea că are să-i 
meargă şi mai rău dacă nu intri în comitetul meu. 

Trăsura porni alunecând şi opintindu-se pe drumul plin de 
noroi; Scarlett se răsturnă pe perne şi surâse. Se simţea 
bine, cum nu se mai simţise de luni de zile. Atlanta, cu 
mulţimea, cu agitația, cu atmosfera ei îmbătătoare era 
foarte plăcută şi foarte veselă. Era mult mai simpatică decât 
plantaţia izolată, departe de Charleston, unde doar ţipătul 
aligatorilor întrerupea liniştea nopţii. La Atlanta era mai 
bine chiar decât la Charleston, un oraş adormit, cu 
grădinile lui înconjurate de ziduri înalte, şi chiar ca la 
Savannah, cu străzile mărginite de palmieri şi râul plin de 
mâl. Da, şi pentru moment prefera Atlanta chiar Tarei, 
oricât de dragă îi era Tara. 

Oraşul acesta cu străzi înguste şi pline de noroi, întins 
printre dealuri ondulate, roşietice, avea ceva captivant, 
ceva primitiv care impresiona latura sălbatică a sufletului 
ei, ascunsă sub pojghiţa cu care-o acoperise educaţia dată 
de Elen şi de Mammy. Deodată îşi dădu seama că era făcută 
să trăiască aici şi nu în oraşele vechi şi liniştite de pe malul 
nurilor cu apă gălbuie. 

Acum, casele erau din ce în ce mai rare. Aplecându-se în 
afară, Scarlett zări zidurile de cărămidă roşie şi acoperişul 
turtit al casei mătuşii Pittypat. Era aproape ultima casă de 
la marginea de nord a oraşului. După ea, Strada Piersicului 
se îngusta şi şerpuia sub pomi înalţi, până se pierdea în 


pădurea deasă şi liniştită. Gardul de lemn fusese de curând 
vopsit în alb şi grădiniţa era presărată cu ultimele narcise 
galbene ale primăverii. Pe scara din faţă se aflau două femei 
îmbrăcate în negru şi, în spatele lor, o femeie voinică cu 
tenul galben, cu mâinile ascunse sub şorţ, arătându-şi dinţii 
albi într-un zâmbet deschis. Grasă şi foarte emoţionată, 
domnişoara Pittypat ţopăia, cu o mână apăsată pe pieptul 
voluminos, ca să-şi astâmpere bătăile inimii. Scarlett o văzu 
pe Melanie lângă ea şi, cuprinsă de antipatie, simţi că 
singurul punct negru din viaţa ei la Atlanta va fi această 
mică persoană în doliu, care îşi strânsese buclele părului ca 
să pară mai impunătoare şi care o aştepta cu un surâs 
fericit, întipărit pe faţa ei în formă de inimă. 

Când un locuitor din Sud se ostenea să-şi umple cufărul şi 
să pornească într-o călătorie de douăzeci de mile ca să facă 
o vizită cuiva, aceasta nu dura mai puţin de o lună, sau 
chiar mai mult. Celor din Sud le plăcea să primească şi să 
meargă în vizită. Şi nu era un lucru extraordinar ca nişte 
rude venite să petreacă Crăciunul să rămână până în iulie. 
Adeseori, când perechile de curând căsătorite îşi făceau 
obişnuitul turneu de vizite de după nuntă, rămâneau în câte 
o casă mai primitoare până li se năştea al doilea copil. De 
multe ori, mătuşi bătrâne sau unchi bătrâni veneau într-o 
casă să prânzească duminica şi rămâneau ani întregi, până 
mureau şi erau înmormântați acolo. Musafirii nu erau o 
problemă, deoarece casele erau spaţioase, servitorii 
numeroşi şi, în ţara asta a belşugului, câteva guri în plus nu 
însemnau nimic. Veneau musafiri de toate vârstele şi de 
toate sexele, perechi în călătorie de nuntă, tinere mame, 
convalescenţi sau persoane îndoliate, fete pe care părinţii 
voiau să le oprească de la o căsătorie nepotrivită, tinere la 
vârsta periculoasă care nu fuseseră încă cerute în căsătorie 
şi care se spera că vor face partide bune sub scutul rudelor 
stabilite în alte locuri. Musafirii aduceau noutate şi variaţie 
în viaţa domoală a Sudului şi erau întotdeauna bineveniţi. 


Venind la Atlanta, Scarlett nu se gândise cât va rămâne 
acolo. Dacă viaţa i se va părea tot atât de plictisitoare ca la 
Charleston şi Savannah, se va întoarce acasă într-o lună. 
Dacă va fi însă plăcut, va sta oricât. De cum sosi însă, 
mătuşa Pitty şi cu Melanie se apucară s-o convingă să se 
stabilească definitiv la ele. Foloseau toate argumentele 
posibile. Voiau să stea cu ele de dragul ei, fiindcă o iubeau. 
Le era urât şi uneori le era frică noaptea singure în casa 
asta mare şi Scarlett era atât de curajoasă, încât le dădea şi 
lor curaj. Era atât de fermecătoare, încât le mai înveselea 
făcându-le să-şi mai uite durerea. Acum când Charles era 
mort, locul ei şi al fiului ei era lângă rudele lui. În afară de 
asta, prin testament Charles îi lăsase jumătate din casă. În 
sfârşit, Confederaţia avea nevoie de toată lumea ca să 
coasă, să împletească, să ruleze feşe şi să îngrijească răniții. 

Unchiul lui Charles, Henry Hamilton, un burlac care locuia 
la Hotelul Atlanta de lângă gară, îi vorbi şi el serios în 
această privinţă. Unchiul Henry era un domn bătrân, mic şi 
burtos, cu faţa trandafirie şi păr lung argintiu. Era foarte 
irascibil şi nu putea suferi femeile fricoase care leşinau 
pentru orice fleac. Acesta era motivul pentru care abia 
vorbea cu sora lui, domnişoara Pittypat. Din copilărie 
avuseseră temperamente diametral opuse şi animozitatea 
dintre ei crescuse din cauza felului cum îl crescuse ea pe 
Charles; dintr-un fiu de militar făcuse un molâu. Cu mulţi 
ani în urmă o jignise atât de tare, că acum domnişoara Pitty 
nu vorbea de el decât în şoaptă şi cu atâtea reticenţe, încât 
un străin ar fi putut crede că vorbeşte cel puţin de un 
ucigaş şi nu de un bătrân avocat cinstit. Lucrul acesta se 
întâmplase în ziua în care Pitty voise să retragă cinci sute 
de dolari din averea ei, pe care o administra Henry, ca să-i 
investească într-o mină de aur fictivă. El nu-i dăduse voie s- 
o facă, spunându-i înfuriat că n-avea minte nici cât un 
cărăbuş şi că îl apucau toţi nervii când stătea doar cinci 
minute lângă dânsa. Din ziua aceea nu-l mai vedea decât o 
dată pe lună, când unchiul Peter o ducea la biroul lui să 


scoată banii de care avea nevoie pentru gospodărie. După 
aceste vizite scurte, Pitty petrecea restul zilei în pat, 
plângând şi mirosind săruri. Melanie şi Charles, care erau 
în excelente relaţii cu unchiul lor, se oferiseră de mai multe 
ori s-o scape de această corvoadă, dar Pitty lua o expresie 
de copil încăpățânat şi refuza. Henry era crucea ei şi 
trebuia s-o poarte. Charles şi Melanie ajunseseră la 
concluzia că această emoție reînnoită îi făcea plăcere, fiind 
singura emoție în viaţa ei monotonă. 

Scarlett plăcu imediat unchiului Henry, fiindcă, zicea el, cu 
toate aerele ei afectate, se vede că are bun-simţ. Ei 
administra nu numai averea lui Pitty şi a Melaniei, ci şi pe 
aceea pe care Charles o lăsase lui Scarlett. Pentru Scarlett 
fu o plăcută surpriză când află că acum era o femeie 
bogată. Căci Charles îi lăsase, în afară de jumătate din casa 
lui Pitty, şi o moşie şi imobile în oraş. Magazinele şi 
antrepozitele înşirate de-a lungul căii ferate, lângă gară, 
care făceau parte din ceea ce moştenise, îşi întreiseră 
valoarea de când începuse războiul. Când unchiul Henry îi 
făcu inventarul averii, îi vorbi şi de chestiunea stabilirii ei 
definitive în Atlanta. 

— Când Wade Hampton va ajunge major, are să fie un 
tânăr bogat, zise el. După felul cum se dezvoltă Atlanta, 
averea lui îşi va înzeci valoarea în douăzeci de ani, şi se 
cuvine ca băiatul să fie crescut acolo unde se află averea lui, 
ca să se deprindă să vadă de ea. dar şi de partea lui Pitty şi 
a Melaniei. În curând are să fie singurul ce va purta numele 
de Hamilton, căci eu n-am să trăiesc veşnic. 

Cât despre unchiul Peter, el nu se îndoia că Scarlett venise 
să se stabilească pentru totdeauna la Atlanta. Era de 
necrezut ca singurul fiu al lui Charles să fie crescut undeva 
unde el să nu-l poată supraveghea. În faţa tuturor acestor 
argumente, Scarlett surâdea dar nu zicea nimic, nevoind să 
se angajeze înainte de a vedea dacă şederea la Atlanta şi 
relaţiile constante cu rudele ei prin alianţă îi vor plăcea. De 
asemenea, ştia că va trebui să capete aprobarea lui Gerald 


şi a lui Ellen. Şi nu numai atâta. Acum, când nu era la Tara, 
îşi dădea seama cât de mult îi lipseau câmpiile roşii, 
bumbacul verde care răsărea şi dulcea linişte a înserării. 
Era prima oară când înţelegea vag ce voia să spună Gerald 
când afirma că purta şi ea în sânge dragostea de pământ. 

Pentru moment deci Scarlett, deşi foarte amabilă, evită să 
precizeze durata vizitei sale şi se adapta uşor vieţii din casa 
de cărămidă roşie de la liniştitul capăt al Străzii Piersicului. 

Trăind alături de rudele de sânge ale lui Charles, 
cunoscând căminul în care crescuse, Scarlett putea acum 
să-l înţeleagă pe adolescentul care o făcuse soţie, văduvă şi 
mamă într-un timp atât de scurt. Acum înţelegea uşor de ce 
era sfios, candid şi idealist. Chiar dacă Charles moştenise 
vreuna din calităţile tatălui său, care fusese un militar 
aspru, curajos şi iute la mânie, ele fuseseră înăbuşite din 
copilărie de atmosfera plină de feminitate în care trăise. 
Fusese foarte legat de copilăroasa Pitty şi mai legat decât 
sunt fraţii, de obicei, de Melanie şi nu erau pe lume două 
femei mai încântătoare şi mai puţin pregătite pentru viaţă 
ca ele. 

Cu şaizeci de ani în urmă, mătuşa Pitty căpătase la botez 
numele de Sarah Jane Hamilton, dar când era mică tatăl ei 
care o adora o poreclise Pittypat, din cauza felului cum îşi 
mişca întruna picioruşele neobosite, şi nimeni nu-i mai 
spusese altfel decât Pittypat. În anii care urmaseră acestui 
al doilea botez se întâmplaseră multe schimbări, care 
făcuseră ca numele să devină comic. Din copila uşoară şi 
iute nu mai rămăseseră acum, în afară de obiceiul de a 
sporovăi şi a râde oricând şi fără rost, decât două picioare 
mici, nepotrivite cu greutatea trupului. Mătuşa Pitty era 
acum o femeie grasă, cu obrajii roşii şi părul argintiu. Îşi 
strângea aşa de tare corsetul, încât întotdeauna gâfâia 
puţin. Picioarele şi le încălţa în pantofi prea mici şi nu putea 
face decât câţiva paşi pe jos. Cea mai mică emoție îi dădea 
palpitaţii şi, plină de grijă pentru inima ei, leşina la orice 
fleac. 'Toţi ştiau că leşinurile ei nu erau decât şiretlicuri 


femeieşti, dar o iubeau destul ca să nu i-o spună. Ioată 
lumea o iubea şi o răsfăţa ca pe un copil; nimeni nu o lua în 
serios, în afară de fratele ei Henry. 

Îi plăcea bârfeala mai mult decât orice pe lume, chiar mai 
mult decât să mănânce, şi ceasuri întregi vorbea de 
treburile celorlalţi, fără răutate însă. Nu avea memoria 
numelor, a datelor şi a locurilor, şi adeseori confunda 
personajele unei drame din Atlanta cu cele ale altei drame; 
lucrul acesta nu făcea rău nimănui, fiindcă spusele ei nu 
erau luate în serios. Nimeni nu-i povestea vreun lucru într- 
adevăr groaznic sau scandalos, fiindcă situaţia ei de fată 
bătrână trebuia respectată, deşi avea şaizeci de ani. 
Prietenele ei o iubeau şi complotau cum s-o ferească de rele 
ca să rămână, deşi bătrână acum, un copil răsfăţat. 

În multe privinţe, Melanie semăna cu mătuşa ei. Avea 
timiditatea, îmbujorările bruşte şi modestia ei, dar avea şi 
bun-simţ. "Un anumit fel de bun-simţ, trebuie s-o recunosc", 
îşi zicea vrând-nevrând Scarlett. Ca şi mătuşa Pitty, Melanie 
avea o faţă de copil care nu cunoscuse ticăloşia, ci numai 
simplitatea şi bunătatea, sinceritatea şi dragostea, un copil 
care nu ştia ce e răul şi răutatea şi care nu le-ar recunoaşte 
dacă ar fi pusă în faţa lor. Fiindcă fusese întotdeauna 
fericită, voia ca toţi cei din jurul ei să fie fericiţi, sau cel 
puţin mulţumiţi. De aceea nu vedea decât binele în toate şi 
se grăbea să-l sublinieze. Oricât de proastă sau de 
mărginită era o servitoare, ea găsea că e credincioasă şi 
bună; oricât de urâtă şi de antipatică era o fată, ea îi 
descoperea graţie sau nobleţe de caracter, oricât de 
plictisitor sau de lipsit de valoare era un bărbat, îl vedea nu 
cum era în realitate, ci cum ar fi putut fi. 

Graţie acestor calităţi, ce izvorau sincer şi spontan dintr-o 
inimă generoasă, toată lumea se îngrămădea în jurul ei. De 
altfel, cine ar fi rezistat farmecului unei persoane care 
descoperă în alţii calităţi pe care ei nici nu visează că le au? 
Avea mai multe prietene ca orice altă fată din oraş şi mai 
mulţi prieteni chiar, deşi avea puţini adoratori, fiindcă îi 


lipsea egoismul şi şiretenia care ajută pe femei să 
cucerească inimile bărbaţilor. 

Melanie făcea tot ce învățau să facă fetele din Sud, adică 
să-i ajute pe oameni să se simtă bine şi mulţumiţi de ei 
înşişi. Această fericită influenţă feminină făcea ca societatea 
celor din Sud să fie atât de plăcută. Femeile ştiau că o ţară 
în care bărbaţii sunt mulţumiţi, în care nimeni nu-i 
contrazice şi nu le jigneşte vanitatea, e un loc plăcut de 
trăit pentru femei. Aşadar, din leagăn până în mormânt, 
femeile se străduiau să-i facă pe bărbaţi să se simtă 
satisfăcuţi de ei înşişi; iar bărbaţii, mulţumiţi, le răsplăteau 
prin curtenie şi adoraţie. De fapt, bărbaţii recunoşteau 
doamnelor orice calitate în afară de inteligenţă. Scarlett 
avea acelaşi farmec ca şi Melanie, dar şi-l exercita cu mai 
mult meşteşug şi mai multă îndemânare. Deosebirea dintre 
cele două fete era că Melanie spunea cuvinte frumoase şi 
măgulitoare din dorinţa de a face lumea fericită, chiar şi 
numai o clipă, în timp ce Scarlett nu o făcea decât ca să-şi 
atingă scopurile. 

Melanie şi Pittypat, cele două femei pe care Charles le 
iubise mai presus de orice, nu-l pregătiseră însă deloc 
pentru viaţă, şi căminul în care crescuse fusese ca un cuib 
călduţ. Ce casă liniştită, distinsă şi învechită în comparaţie 
cu Iara! Scarlett simţea că această casă avea nevoie de 
mirosurile bărbăteşti de coniac, tutun şi briantină; ar fi vrut 
să audă, din când în când, glasuri răguşite de bărbaţi şi 
înjurături; ar fi vrut să vadă puşti, mustăţi, şei, hamuri şi 
câini. Simţea lipsa glasurilor certăreţe care se auzeau la 
Tara ori de dte ori lipsea Ellen, şi Mammy se certa cu Pork, 
Rosa se încăiera cu Teena, ea se lua la harţă cu Suellen, şi 
Gerald îi ameninţa pe toţi. Nu era deci de mirare ca Charles 
să fi ajuns ca o curcă plouată. Aici nu există enervare; 
lumea nu se răstea, toţi se înțelegeau între ei şi bătrânul 
autocrat cărunt din bucătărie conducea totul. Scarlett, care 
spera că va da de puţină libertate scăpând de Mammy, 
descoperi spre marea ei nemulţumire că normele de 


conduită ale lui Peter erau mai stricte chiar decât ale lui 
Mammy, mai ales în ceea ce privea pe "văduva lu' domnu' 
Cha'les". 

În casa asta, Scarlett se regăsi pe sine şi, aproape fără să- 
şi dea seama, spiritul i se echilibră. Nu avea decât 
şaptesprezece ani, era sănătoasă şi plină de energie şi 
rudele lui Charles se sileau s-o facă fericită. Dacă nu 
reuşeau complet, nu era vina lor; nimeni nu-i putea vindeca 
inima de junghiul care o străbătea de câte ori se pomenea 
numele lui Ashley. Şi ce des îl pomenea Melanie! Ce 
plicticoase erau Pitty şi Melanie căutând mereu mijloace 
pentru a calma durerea de care credeau că suferă! Îşi 
împingeau deoparte propria lor durere, ca s-o distreze pe 
ea. Se osteneau să-i pregătească mâncărurile care-i 
plăceau; îi fixau ceasuri când trebuia să-şi facă siesta, şi 
când trebuia să iasă la plimbare cu trăsura. Nu numai că se 
extaziau admirându-i curajul, silueta, mâinile şi picioarele 
mici, tenul alb, dar îi repetau întruna că o iubesc, o 
mângâiau, o strângeau în braţe şi o sărutau ca să-i 
dovedească dragostea lor. 

Lui Scarlett nu-i plăceau mângăierile, dar adora 
complimentele. La Tara nimeni nu-i spusese despre 
persoana ei lucruri atât de frumoase. De fapt, Mammy 
căuta să-i combată încrederea în sine. Acum, micul Wade n- 
o mai deranja atât de mult, fiindcă toţi din casă, negri şi 
albi, precum şi vecinii îl adorau şi veşnic se certau care să-l 
ţină în poală. Mai ales Melanie murea după el. Chiar când 
ţipa cât îl ţinea gura, Melanie îl găsea adorabil şi adăuga: 
"Comoara mea! Cum aş vrea să fii al meu!" 

Uneori, lui Scarlett îi venea greu să-şi ascundă 
sentimentele. Tot o mai considera pe mătuşa Pitty cea mai 
neghioabă dintre bătrâne, şi leşinurile ei o scoteau din 
sărite. Pentru Melanie simţea o aversiune geloasă ce 
creştea pe măsură ce trecea timpul, şi uneori era silită să 
plece brusc din cameră când Melanie, plină de dragoste sau 
de mândrie, vorbea de Ashley sau îi citea scrisorile cu voce 


tare. În general însă viaţa se scurgea cât se poate de plăcut 
în împrejurările existente. Atlanta era un loc mai interesant 
decât Savannah sau Charleston, şi chiar decât Tara, şi 
oferea atâtea preocupări noi, create de nevoile războiului, 
încât nu mai avea timp să se gândească la lucruri triste. 
Uneori însă când sufla în lumânare şi-şi îngropa capul în 
pernă, ofta şi se gândea: "Dacă Ashley n-ar fi căsătorit! 
Dacă n-ar trebui să lucrez în blestematul acela de spital! O, 
dacă aş putea avea câţiva adoratori!" 

Lui Scarlett îi fusese silă de la început de munca la spital; 
nu putea însă scăpa de această îndatorire, întrucât făcea 
parte şi din comitetul doamnei Meade, şi din cel al doamnei 
Merriwether. Aceasta însemna patru dimineţi pe săptămână 
petrecute într-un spital înăbuşitor şi plin de mirosuri grele, 
cu capul legat cu un tulpan şi cu un halat grosolan până la 
călcâie. Tinere sau bătrâne, toate femeile măritate din 
Atlanta erau infirmiere, şi încă infirmiere pline de zel, care 
lui Scarlett i se părea un fel de fanatism. Ele credeau serios 
că şi ea avea aceleaşi simţăminte patriotice, şi ar fi fost 
indignate dacă ar fi aflat ce puţin o interesa războiul. În 
afară de grija permanentă pentru Ashley, războiul nu o 
interesa deloc şi îngrijea bolnavii numai fiindcă nu ştia cum 
să scape de corvoada asta. 

Meseria de infirmieră n-avea, fireşte, nimic poetic. Nu 
însemna nimic decât gemete, delir, moarte şi mirosuri 
grele. Spitalele erau ticsite de soldaţi bărboşi, murdari şi 
plini de păduchi, care miroseau îngrozitor şi aveau răni atât 
de hidoase, încât ţi se făcea rău doar privindu-le. Spitalele 
miroseau a cangrenă; mirosul acesta îi pătrundea în nări 
înainte de a ajunge la uşă; un miros dulceag, greţos, care îi 
intra în mâini, în păr şi o urmărea şi în vis. Nori de muşte, 
de musculiţe şi de țânțari pluteau bâzâind prin sălile 
spitalului, chinuindu-i pe soldaţi şi făcându-i să înjure sau să 
se vaiete încet. Şi, în timp ce-şi scărpina înţepăturile de 
țânțari, Scarlett mişca evantaie din foi de palmieri până 


când o dureau umerii, dorind să-i vadă morţi pe toţi oamenii 
aceştia. 

Pe Melanie însă părea că n-o supără nici mirosurile, nici 
rănile, nici corpurile goale. Lui Scarlett acest lucru i se 
părea ciudat pentru o persoană care fusese întotdeauna 
cea mai sperioasă şi mai ruşinoasă dintre femei. Uneori, 
ţinând un lighean sau instrumente, pe când doctorul Meade 
tăia în carnea cangrenată, Melanie se îngălbenea. O dată, 
după o astfel de operaţie, Scarlett dădu peste ea în camera 
unde se păstra rufăria, vărsând într-un prosop. Dar cât timp 
era într-un loc unde o puteau vedea răniții, se arăta blândă, 
înţelegătoare şi veselă, şi toţi soldaţii din spital ziceau că e 
un înger de bunătate. Şi lui Scarlett i-ar fi plăcut să i se 
spună aşa, dar pentru asta ar fi trebuit să atingă bărbaţi 
plini de păduchi, să bage degetele în gâtlejurile bolnavilor 
leşinaţi ca să vadă dacă nu s-au sufocat, să bandajeze 
membre amputate şi să caute viermi în cărnuri pline de 
puroi. Nu, era neîndoielnic că nu-i plăcea să fie infirmieră. 

Poate că această meserie i s-ar fi părut suportabilă dacă i 
s-ar fi permis să-şi exercite farmecele asupra 
convalescenţilor, fiindcă mulţi dintre ei erau drăguţi şi de 
familie bună; numai că în situaţia ei de văduvă lucrul acesta 
nu-i era îngăduit. Domnişoarele din localitate, care nu 
aveau voie să fie infirmiere de teamă să nu vadă lucruri ce 
nu se cădea a fi văzute de ochi feciorelnici, îngrijeau de 
saloanele de convalescenţi. Nefiind nici măritate, nici 
văduve, puteau să cocheteze cât voiau şi făceau ravagii 
printre convalescenţi. Scarlett observă cu tristeţe că până 
şi fetele mai urâţele se logodeau foarte uşor. 

În afară de muribunzi şi de grav răniţi, Scarlett nu vedea 
decât femei, şi lucrul acesta îi era nesuferit nu numai 
fiindcă n-avea încredere în semenele ei, ci şi pentru că o 
plictiseau. Totuşi, de trei ori pe săptămână trebuia să se 
ducă la şezătorile de lucru şi la comitetele pentru rulat feşi, 
organizate de prietenele Melaniei. La aceste adunări, fetele 
care-l cunoscuseră pe Charles erau bune şi atente cu ea, 


mai ales Fanny Elsing şi Maybelle Merriwether, fiicele celor 
două doamne care erau cele mai de vază şi mai autoritare 
din oraş. Se purtau însă respectuos cu ea, ca şi cum ar fi 
fost o bătrână cu viaţa sfârşită; vorbeau întruna de serate 
dansante şi de adoratori, făcând-o să le invidieze plăcerile şi 
să-i pară rău de văduvia ei care o lipsea de astfel de 
petreceri. Ah, şi când te gândeşti că era de trei ori mai 
atrăgătoare decât Fanny ori Maybelle! Ce nedreaptă e 
viaţa! Ce nedrept e ca toată lumea să creadă că inima ei era 
în mormântul lui Charles, când de fapt era cu Ashley, în 
Virginia! 

În ciuda acestor mici neplăceri, Atlanta îi plăcea mult. 
Săptămânile treceau, şi vizita ei se prelungea. 

Capitolul IX. 

Într-o dimineaţă de vară, Scarlett şedea la fereastra odăii 
ei de culcare şi se uita tristă la căruțele şi trăsurile pline de 
fete tinere, de militari şi de doamne mai în vârstă. Toţi 
coborau veseli pe Strada Piersicului, îndreptându-se spre 
pădure după ramuri de copaci cu care să împodobească 
sala pentru bazarul ce se ţinea în aceeaşi seară în folosul 
spitalelor. Coroanele copacilor se uneau deasupra 
drumului, iar frunzele îşi profilau umbrele pe pământ. De 
sub copitele cailor zburau nori mici de praf roşiatic. Într-o 
căruţă, cea din frunte, erau patru negri voinici cu topoare 
cu care să taie crengile şi să doboare viţa sălbatică. În 
fundul căruţei erau îngrămădite coşuri învelite cu şervete, 
pline de provizii, şi vreo zece pepeni verzi. Doi dintre negri 
aveau un banjo şi o armonică şi interpretau în felul lor 
melodia "Dacă vrei să petreci bine, înrolează-te în 
cavalerie". În urma lor se înşira vesela cavalcadă. Fetele 
tinere purtau rochii răcoroase de bumbac înflorat, eşarfe 
uşoare, mitene, pălării mari de pai şi umbreluţe care să le 
apere de soare tenul şi pielea. Doamnele mai în vârstă 
zâmbeau calm auzind glumele ce se aruncau de la o trăsură 
la alta. Convalescenţii, abia ieşiţi din spitale, şedeau 
înghesuiți între doamne grase şi fete subţiri, care îi 


îngrijeau cu multă dragoste. Ofiţeri călare mergeau fără să 
se grăbească pe lângă trăsuri. Roţile scârţâăiau, pintenii 
sunau, fireturile scânteiau, umbreluţele săltau, evantaiele 
se mişcau şi negrii cântau. Toată lumea se ducea să adune 
verdeață şi să se amuze mâncând pe iarbă bucatele aduse 
în coşuri şi pepenii. "Toată lumea", se gândi Scarlett 
îmbufnată, "afară de mine." 

Trecând prin faţa ei, toţi o salutară şi o strigară, şi ea 
încercă să le răspundă amabil, dar îi veni greu. O durere 
mică dar ascuţită îi înţepa inima şi i se ridica în gât; acolo se 
va face nod şi nodul se va preface curând în lacrimi. Toată 
lumea se ducea la picnic, afară de ea. Adică toată lumea 
afară de ea, de Pittypat, de Melly şi de celelalte nenorocite 
în doliu. Melly şi Pittypat însă păreau nepăsătoare. Nici nu 
le trecea prin cap că s-ar fi putut duce la petrecere. 
Scarlett însă ar fi dat orice ca să poată merge. 

Nu era drept. Lucrase de două ori mai mult ca orice altă 
fată ca să pregătească totul pentru bazar. Împletise şosete 
şi bonete pentru copii, cuverturi şi fulare şi coţi întregi de 
dantelă, şi pictase nu ştiu câte vase de porțelan. Şi apoi 
brodase steagul confederaţilor pe vreo şase feţe de pernă 
(de fapt stelele erau cam neregulate, unele fiind rotunde şi 
altele având şase sau şapte vârfuri, dar efectul general era 
bun). leri lucrase până la extenuare într-un hambar prăfuit 
ca să întindă pânza subţire, galben, roz şi verde, peste 
standurile ce se înşirau lângă pereţi. Supravegheată de 
doamnele din comitetul spitalului, muncise din greu şi nu se 
distrase deloc. Nu era amuzant să stai lângă doamna 
Merriwether, sau doamna Elsing, sau doamna Meade, care 
te terorizau ca pe negri. Şi pe urmă, trebuia să asculţi cum 
se lăudau cu succesele fiicelor lor. Şi, culmea, făcuse două 
băşici la degete ajutând-o pe Pittypat şi pe bucătăreasă să 
facă prăjituri pentru tombolă. 

Acum, după ce muncise ca o roabă, trebuia să se retragă 
demnă tocmai când începea hazul. Nu era drept să aibă un 


soţ mort şi un copil care ţipă în odaia vecină, şi să fie ţinută 
departe de tot ce e plăcut pe lume! 

Nu se scursese decât un an de când purtase şi ea rochii 
vesele, în loc de doliul acesta mohorât, şi fusese aproape 
logodită cu trei tineri. Nu avea decât şaptesprezece ani, şi 
picioarele ei cereau să danseze. 

O, ce nedreptate! Viaţa trecea pe lângă ea pe drumul 
umbrit, plin de dogoarea verii - viaţa în uniforme cenuşii şi 
rochii de organdi înflorat, în sunetele banjoului şi ale 
pintenilor. Încercă să nu surâdă şi să nu facă gesturi prea 
înflăcărate bărbaţilor pe care-i cunoştea mai bine, acelora 
pe care îi îngrijise în spital; îi venea însă greu să nu râdă 
făcând gropiţe, păstrând înfăţişarea unei femei al cărei 
bărbat i-ar fi luat inima cu el în mormânt, atunci când de 
fapt nu era aşa. 

Încetă brusc de-a mai saluta şi de-a face gesturi, căci 
mătuşa Pittypat intrase în odaie, gâfâind ca de obicei din 
cauza scărilor, şi o smucise destul de brutal de lângă 
fereastră. 

— "Ţi-ai pierdut minţile, scumpa mea? Cum de ţi-a venit să 
faci semne bărbaţilor de la fereastra odăii tale de culcare? 
Scarlett, îţi spun drept, sunt indignată! Ce-ar spune mama 
ta? 

— Bine, dar lumea nu ştie că e odaia mea de culcare. 

— Dar ar putea bănui că e odaia ta! Draga mea, nu trebuie 
să faci asemenea lucruri. Toată lumea are să vorbească de 
tine şi are să spună că eşti uşuratică. În orice caz, doamna 
Merriwether ştie că e dormitorul tău. 

— Îmi închipui că are s-o spună tuturor băieţilor, scorpia 
bătrână! 

— Ssst, draga mea! Dolly Merriwether e cea mai bună 
prietenă a mea! 

— Asta n-o împiedică să fie o scorpie. Oh, îţi cer iertare, 
mătuşă, nu plânge! Uitasem că e fereastra dormitorului 
meu. N-am s-o mai fac. voiam. voiam doar să-i văd trecând. 
Aş fi vrut să mă duc şi eu. 


— Draga mea! 

— Ba da, e adevărat! M-am săturat de stat acasă. 

— Scarlett, făgăduieşte-mi că n-ai să mai spui asemenea 
lucruri. Lumea te-ar vorbi de rău. Ar spune că nu respecţi 
cum se cuvine memoria sărmanului Charlie. 

— O, mătuşă, nu mai plânge! 

— O, şi-acum te-am făcut şi pe tine să plângi, suspină 
Pittypat oarecum mulţumită, căutându-şi batista în 
buzunarul fustei. 

Durerea cea ascuţită ajunsese în sfârşit în gâtlejul lui 
Scarlett şi acum plângea tare, dar nu pentru bietul Charlie, 
cum credea Pittypat, ci pentru că nu se mai auzea uruitul 
roţilor şi râsetele vesele. 

Cu foşnet de mătăsuri, Melanie intră în odaie; fruntea îi 
era încruntată de grijă şi în mână ţinea o perie de cap. 
Părul ei negru, de obicei bine strâns, era fără fileu, desfăcut 
în jurul feţei, într-o masă de bucle şi ondulaţii. 

— Dragele mele, ce s-a întâmplat? 

— Charlie! suspină Pittypat, cedând cu totul plăcerii pe 
care i-o făcea durerea şi ascunzându-şi capul pe umărul lui 
Melly. 

— O, zise Melly şi buzele-i începură să tremure auzind 
numele fratelui ei. Fii curajoasă, dragă. Nu plânge. O, 
Scarlett! 

Scarlett se trântise pe pat şi plângea cu sughiţuri; îşi 
plângea tinereţea pierdută şi plăcerile tinereţii care îi erau 
refuzate; plângea de indignare şi de disperare, ca un copil 
obişnuit să capete tot ce vrea dacă plânge, şi care acum ştie 
că lacrimile nu-i mai pot ajuta. Îşi îngropă capul în pernă şi 
începu să ţipe şi să izbească cu picioarele în plapuma de 
puf. 

— Mai bine aş muri, ţipă ea disperată. 

Văzând atâta durere, lacrimile lui Pittypat se opriră, iar 
Melly se repezi lângă pat să-şi mângâie cumnata: 

— Dragă, nu plânge! Gândeşte-te cât de mult te-a iubit 
Charles şi asta să-ţi fie alinare! Gândeşte-te la scumpul tău 


copilaş! 

Revolta pe care o simţea văzându-se neînţeleasă, 
amestecată cu sentimentul de-a fi ţinută departe de toate 
plăcerile, o gâtuiră pe Scarlett, făcând-o să nu poată rosti 
un cuvânt. Şi asta era bine, fiindcă dacă ar fi vorbit, ar fi 
ţipat adevărul care o rodea, în cuvintele brutale folosite de 
obicei de Gerald. Melanie o bătu pe umăr, iar Pittypat 
străbătu odaia, călcând greoi în vârful picioarelor, şi se duse 
să tragă storurile. 

— Nu le trage, ţipă Scarlett, scoțând din pernă o faţă roşie 
şi umflată de plâns. Nu sunt destul de moartă ca să tragi 
storurile. deşi nici mult nu mai am. O, duceţi-vă de aici şi 
lăsaţi-mă în pace! 

Şi îşi înfundă iar faţa în pernă; după ce se consultară încet, 
mătuşa şi cumnata ei ieşiră binişor. O auzi pe Melanie 
spunându-i încet lui Pittypat, pe când coborau scările: 

— Mătugşă Pitty, aş dori să nu-i mai vorbeşti de Charles. 
Vezi cum o tulbură. Săraca, are o privire stranie şi ştiu că se 
străduieşte să nu plângă. Nu trebuie să-i mărim durerea. 

În furia ei neputincioasă, Scarlett lovi plapuma cu 
picioarele căutând disperată o înjurătură. 

— Fir-ar al dracului să fie! zise ea în sfârşit şi se simţi 
puţin uşurată. 

Cum putea Melanie să fie mulţumită să stea acasă şi să nu 
se distreze, să poarte doliu după fratele ei, când n-avea 
decât optsprezece ani? Melanie parcă nu înţelegea sau nu-i 
păsa că viaţa trece pe lângă ea în sunete de pinteni. 

"E ca de lemn", gândi Scarlett, dând cu pumnii în pernă. 
"Si niciodată n-a avut atâtea succese ca mine, şi nu-i pare 
rău după lucrurile pe care le regret eu. Şi, în afară de asta, 
îl are pe Ashley, pe când eu. eu n-am pe nimeni!" 

Şi această nouă durere o făcu să izbucnească iar în 
lacrimi. 

Rămase tristă în odaia ei până după-amiază şi nu se 
înveseli nici după ce toţi cei ce se duseseră la picnic se 


întoarseră în căruţe pline de ramuri de pini, de viţă şi de 
ferigă. 

Toţi păreau obosiţi, dar fericiţi, şi-i făceau semne, cărora 
ea le răspunse plictisită. Viaţa e un lucru zadarnic şi nu 
merită s-o trăieşti! 

Salvarea veni sub o formă la care nu se aştepta câtuşi de 
puţin. În timpul siestei, sosiră doamna Merriwether şi cu 
doamna Elsing. Mirate de venirea musafirelor la o 
asemenea oră, Melanie, Scarlett şi mătuşa Pittypat se 
sculară, îşi încheiară repede bluzele, îşi neteziră părul şi 
coborâră în salon. 

— Copiii doamnei Bonnell au pojar, zise brusc doamna 
Merriwether, arătând ca şi când o considera pe doamna 
Bonnell direct răspunzătoare de lucrul acesta. 

— Şi fetele MclLure au fost chemate în Virginia, adăugă 
doamna Elsing cu vocea ei de muribundă, făcându-şi vânt 
agale, ca şi cum pentru ea nimic nu avea mare importanţă. 
Dallas McLure a fost rănit. 

— Ce îngrozitor! ziseră în cor cele trei gazde. Oare bietul 
Dallas. 

— Nu. E numai rănit la umăr, zise doamna Merriwether 
repede. Dar s-a întâmplat într-un moment cât se poate de 
nepotrivit. Fetele se duc să-l aducă acasă. Dar, Doamne 
sfinte, n-avem timp să stăm la taifas! Trebuie să ne ducem 
repede înapoi la arsenal şi să terminăm cu împodobitul sălii. 
Pitty, avem nevoie de tine şi de Melly diseară să ţineţi locul 
doamnei Bonnell şi al fetelor McLure. 

— O, Dolly, dar nu putem veni! 

— Să nu-mi spui mie că nu puteţi veni, Pitty Hamilton, zise 
doamna Merriwether energic. Avem nevoie de tine ca să-i 
supraveghezi pe negri la bufet. Acesta era rolul doamnei 
Bonnell. Şi, Melly, tu trebuie să ţii standul fetelor MclLure. 

— O, nu putem. ştii doar că Charlie a murit doar de un. 

— 'Te înţeleg, dar nici un sacrificiu nu e prea mare pentru 
cauză, interveni doamna Elsing cu o voce blândă, care puse 
lucrurile la punct. 


— O, am vrea să ajutăm. dar de ce nu căutaţi nişte fete 
drăguţe să ţină standurile? 

Doamna Merriwether pufni. 

— Nu ştiu ce s-a întâmplat cu tineretul din ziua de astăzi. 
N-are simţul răspunderii. Toate fetele care n-au standuri au 
găsit o mulţime de pretexte ca să nu primească. Pe mine 
însă nu mă păcălesc! Nu vor să fie împiedicate de-a se 
învârti în jurul ofiţerilor, şi atâta tot. Şi le e teamă că 
rochiile lor n-or să se vadă bine din dosul tejghelii. Cât n-aş 
da ca omul acela cu blocada. cum îl cheamă? 

— Căpitanul Butler, zise doamna Elsing. 

— Ei da, să aducă mai mult material pentru spitale şi mai 
puţine crinoline şi dantele. Azi am văzut cel puţin douăzeci 
de rochii noi, aduse de el, cu toată blocada. Căpitanul 
Butler. m-am săturat de numele ăsta. Acum, Pitty, n-am timp 
de discuţii. Trebuie să veniţi. Toată lumea o să înţeleagă. N- 
are să te vadă multă lume, Pitty, şi Melly va fi foarte puţin 
vizibilă. Standul bietelor fete McLure e în fund şi nu-i prea 
frumos, aşa că nimeni n-are să te observe. 

— Cred că ar trebui să mergem, zise Scarlett, încercând 
să-şi ascundă nerăâbdarea şi să dea feţei sale o expresie 
serioasă şi simplă. Măcar atâta putem face şi noi pentru 
spital. 

Niciuna dintre musafire nu-i pomenise măcar numele, aşa 
că îi aruncară amândouă o privire înţepată. Chiar într-o 
situaţie atât de critică, nu se gândiseră să ceară unei femei 
văduve abia de-un an să apară în lume. Scarlett le susţinu 
privirea cu ochii măriţi, ca de copil mirat. 

— Cred că ar trebui să mergem toate şi să ajutăm să iasă 
bine. Pot să stau şi eu la stand cu Melly. fiindcă ar fi mai 
bine să fim două în loc de una, nu-i aşa, Melly? 

— Atunci. începu Melly, neştiind ce să mai facă. 

Ideea de a apare în lume la o reuniune mondenă, fiind în 
doliu, era atât de extraordinară încât se simţi complet 
dezorientată. 


— Scarlett are dreptate, zise doamna Merriwether 
observând semne de nehotărâre. 

Şi, ridicându-se, îşi aranjă crinolina şi urmă: 

— Voi două - adică toate trei trebuie să veniţi. Haide, Pitty, 
nu începe din nou. Gândeşte-te ce mare nevoie are spitalul 
de bani pentru paturi noi şi doctorii. Şi ştiu că lui Charlie i- 
ar plăcea să ajuţi cauza pentru care el şi-a dat viaţa. 

— Bine, zise Pittypat, dezarmată cum era întotdeauna în 
faţa unei personalităţi mai energice, dacă credeţi că lumea 
ne va înţelege. 

"E prea frumos ca să fie adevărat! Nu-mi vine să cred!" 
cânta o voce în inima fericită a lui Scarlett, în timp ce se 
strecura discret în dosul standului drapat în roz şi galben, 
care fusese standul fetelor McLure. În sfârşit, era la o 
petrecere! După un an de izolare cernită, cu oameni 
vorbind numai în şoaptă, după ce era să înnebunească de 
plictiseală, se ducea iar la o petrecere, la cea mai mare 
petrecere dată vreodată în Atlanta! Şi avea să fie lume, şi 
lumini multe, şi avea să audă muzică, şi să vadă cu ochii ei 
minunatele dantele, rochii şi jabouri pe care vestitul căpitan 
Butler le adusese cu el din ultima lui călătorie, în ciuda 
blocadei yankee. 

Se aşeză pe unul din scăunelele din dosul tejghelei şi se 
uită în lungul sălii uriaşe, care până în după-amiaza aceasta 
nu fusese decât o şură urâtă şi goală, în care soldaţii făceau 
instrucţie. Ce mult trebuie să fi lucrat astăzi doamnele ca s- 
o facă atât de frumoasă! Era splendidă. Parcă toate 
lumânările şi toate sfeşnicele din Atlanta fuseseră aduse 
aici. Erau sfeşnice de argint cu douăsprezece braţe, 
sfeşnice de porțelan împodobite cu figurine minunate şi 
sfeşnice vechi de bronz, drepte şi mândre. Toate erau 
încărcate cu lumânări de toate mărimile şi de toate culorile, 
parfumate cu dafin. Erau sfeşnice şi pe rastelul de ţinut 
puşti de pe pereţii sălii, pe mesele acoperite de flori, chiar 
pe pervazurile ferestrelor deschise, unde adierile vântului 
călduţ de vară făceau să tremure flacăra lor. 


În mijlocul sălii, lampa cea mare şi urâtă, atârnată de 
tavan cu lanţuri ruginite, era complet transformată de 
ramurile de iederă şi de viţă sălbatică care şi începuseră să 
se veştejească de atâta căldură. Pereţii erau acoperiţi de 
ramuri de pin care răspândeau o aromă plăcută şi formau 
în colţuri frumoase umbrare de verdeață, unde puteau 
şedea doamnele bătrâne care veniseră să însoţească pe 
fetele tinere. Lungi şi graţioase ghirlande de iederă şi de 
viţă sălbatică şi de rochiţa-rândunelei desenau festoane pe 
pereţi, înconjurau ferestrele şi firidele căptuşite cu stofe în 
culori vii unde fuseseră instalate standurile. Şi peste tot, 
printre verdeață, pe steaguri şi pe draperii, străluceau 
stelele Confederaţiei pe fond roşu şi albastru. 

Estrada pentru orchestră era cel mai frumos împodobită, 
complet ascunsă de verdeață şi steaguri înstelate. Scarlett 
ştia că toate plantele din oraş, fie în ghivece, fie în lădiţe, 
erau aici: ficuşi, muşcate, hortensii, oleandri, begonii. chiar 
cei patru palmieri de cauciuc ai doamnei Elsing, pe care ea 
îi preţuia atât, fuseseră puşi la loc de cinste în cele patru 
colţuri. 

La celălalt capăt al sălii, în faţa estradei, doamnele se 
întrecuseră. Pe perete atârnau două mari tablouri 
reprezentându-i pe preşedintele Davis şi pe "Micul Alec" 
Stephens, de fel din Georgia, vicepreşedintele 
Confederaţiei. Deasupra lor era un steag enorm, iar 
dedesubt, pe mese lungi, se îngrămădeau toate florile 
smulse din grădinile oraşului: grămezi de trandafiri roşii, 
galbeni şi albi, teci semeţe de gladiole aurii, buchete de 
colţunaşi de diferite culori şi nalbe cu florile lor roşii şi albe 
înălțându-se deasupra celorlalte. Printre ele, lumânările 
ardeau liniştite ca la altar. Scena aceasta era privită de sus 
de cele două chipuri de bărbaţi atât de deosebiți, aflaţi la 
cârma ţării în acel moment covârşitor - Davis, cu obrajii 
traşi şi ochii calmi ai unui ascet, cu gura subţire şi 
orgolioasă, viguros desenată, şi Stephens, cu ochii mari şi 
pătimaşi, adânc înfundaţi în orbite, cu expresia celui ce nu 


cunoscuse decât boală şi suferinţă, dar le învinsese datorită 
caracterului şi energiei sale - amândouă chipurile foarte 
iubite. 

Doamnele vârstnice din comitet care aveau răspunderea 
întregului bazar intrară foşnind, cu aere maiestuoase, ca 
nişte corăbii cu pânzele întinse. Le siliră pe doamnele mai 
tinere care întârziaseră şi pe fetele care râdeau, să-şi ocupe 
locurile, fiecare la standul ei. Apoi se repeziră în odăile 
laterale unde se aranja bufetul. Mătuşa Pitty alerga în urma 
lor gâfâind. 

Muzicanţii se suiră pe estradă - negri, zâmbitori, cu obrajii 
graşi strălucind de năduşeală - şi începură să-şi acordeze 
vocile şi să-şi mişte arcuşurile ca pentru a-şi arăta 
importanţa. Bătrânul Levi, vizitiul doamnei Merriwether, 
care dirija orchestra la toate bazarurile, balurile şi nunțile 
încă din timpurile când Atlanta se numea Marthasville, lovi 
pupitrul cu bagheta. Sosiseră puţine doamne în afară de 
acelea care conduceau bazarul, dar toţi ochii se întoarseră 
spre el. Atunci viorile, contrabasurile, banjourile şi 
armonicile atacară într-un ritm lent, prea lent pentru dans, 
"Lorena". Dansul avea să înceapă mai târziu, când 
standurile se vor fi golit se mărfuri. Scarlett simţi cum 
inima-i începe să bată mai tare, recunoscând languroasa 
melancolie a valsului: 

Anii trec încet, Lorena! 

Zăpada iarăşi a căzut, Apune soarele, Lorena. 

Un-doi-trei, balans. Ce vals minunat! Scarlett întinse puţin 
mâinile, închise ochii şi începu să se legene în ritmul trist şi 
obsedant. Melodia tristă şi dragostea pierdută a Lorenei 
avea ceva care semăna cu propriile ei emoţii, şi un nod i se 
sui în gât. 

Apoi, ca şi când ar fi fost atrase de muzică, de afară se 
apropiară zgomote, din strada scăldată de lumina lunii. 
Tropotul cailor şi scârţâitul roţilor de trăsură se amestecau 
cu râsete zglobii şi cu glasurile arţăgoase ale negrilor care 
se certau pe locurile unde să tragă trăsurile. Pe scară se 


auzi zarvă şi larmă plină de veselie, voci dulci de fete tinere 
amestecându-se cu glasurile mai groase ale cavalerilor lor. 
Lumea se saluta voioasă şi fetele întâmpinau cu ţipete pe 
prietenii de care se despărţiseră abia după-amiază. 

Şi deodată, sala se umplu de viaţă. Era plină de fete tinere 
îmbrăcate în rochii de culori deschise, cu enorme crinoline 
de sub care se zăreau pantalonaşii de dantelă. Îşi arătau 
umerii goi, mici, rotunzi şi albi, descoperind sub volănaşele 
de dantelă începutul sânilor tineri; purtau şaluri de dantelă, 
neglijent aruncate pe braţ, iar de încheietura mâinii aveau 
prinse printr-o panglică îngustă de catifea evantaie paietate 
sau pictate, din pene de lebădă sau păun. Printre ele erau 
fete cu păr negru, aşezat într-un coc atât de greu încât le 
trăgea capul spre ceafă, dându-le o expresie de mândrie, 
fete cu ceafa încărcată de bucle aurii, cu cercei grei de aur 
care săltau odată cu buclele. Dantele, mătăsuri, fireturi şi 
panglici; cu atât mai preţioase, cu cât fuseseră aduse în 
ciuda blocadei, şi din acelaşi motiv purtate cu mai multă 
mândrie, ca o nouă sfidare adusă yankeilor. 

Nu toate florile oraşului fuseseră aduse tribut 
conducătorilor Confederaţiei. Cele mai mici şi mai 
parfumate fuseseră rezervate pentru tinerele fete. 
Trandafiri galbeni purtaţi după ureche, boboci de trandafiri 
şi iasomie împletiţi în bucle, căzând ca o cascadă, flori 
înfipte cochet în cingătorile de şaten - şi toate până 
dimineaţa vor fi dăruite ca amintire şi ascunse în 
buzunarele uniformelor cenuşii. 

Erau atât de multe uniforme în mulţime - multe purtate de 
bărbaţi pe care Scarlett îi cunoştea, căci îi văzuse zăcând în 
paturi de spital, ori pe stradă, ori pe terenul de instrucţie. 
Erau uniforme splendide, cu nasturi sclipitori şi galoane 
aurii la manşete şi pe gulere, cu lampasuri roşii, galbene şi 
albastre la pantaloni, după arma în care erau şi care făceau 
ca cenuşiul să pară atât de frumos. Ici-colo se vedeau şi 
eşarfe roşii sau aurii; săbiile scânteiau şi zăngăneau 
lovindu-se de cizmele strălucitoare, iar pintenii zornăiau. 


Ce bărbaţi frumoşi, se gândi Scarlett cu inima plină de 
mândrie, pe când cei pe care îi admira salutau, făceau 
semne prietenilor lor sau se înclinau adânc sărutând mâna 
doamnelor mai în vârstă. Toţi păreau atât de tineri, deşi 
aveau mustăţi blonde sau bărbi negre, şi erau atât de 
frumoşi şi de curajoşi, chiar cu braţele prinse în eşarfe ori 
cu capetele învelite în bandaje ce păreau extraordinar de 
albe pe lângă feţele lor arse de soare. Unii se sprijineau în 
cârje. Ce mândre erau fetele care-şi încetineau mersul ca să 
fie în pas cu cavalerii lor! Printre uniforme, o pată de 
culoare mai bătătoare la ochi decât buchetele în culori 
aprinse ale fetelor, ca o pasăre de la tropice: era un zuav 
din Louisiana, cu braţul într-o eşarfă de mătase neagră, 
purtând pantaloni bufanţi albaştri cu benzi albe, jambiere 
crem şi o jachetă roşie, strâmtă. Contrasta cu restul 
mulţimii şi părea o pasăre din regiunea tropicelor, formând 
un ansamblu de culori care făcea să pălească rochiile 
aprinse ale fetelor. Se numea Rene Picard şi era adoratorul 
lui Maybelle Merriwether. Era un tânăr scund, negricios şi 
expresiv ca o maimuţă. Toţi răniții din spital păreau să fie 
acolo, adică toţi cei care puteau să umble, ca şi toţi militarii 
în permisie sau în concediu de boală. Pe lângă ei, mai erau 
şi bărbaţii care lucrau la căile ferate, la poştă, în spitale sau 
la intendenţă, în toată regiunea dintre Atlanta şi Macon. Ce 
mulţumite vor fi doamnele care organizaseră balul! Vor 
aduna o mulţime de bani astă-seară pentru spitale. 

Din stradă se auziră bătăi de tobe, tropăit de picioare, 
strigăte ale vizitiilor. O trompetă sună şi o voce de bas 
ordonă ruperea rândurilor. O clipă după aceea, garda locală 
şi miliția, toţi în uniforme sclipitoare, suiră repede scara 
îngustă şi intrară în sală înclinându-se, salutând şi 
strângând mâinile. Garda locală se compunea din băieţi 
foarte tineri, mândri că se pot juca de-a soldaţii şi sperând 
că la anul vor fi în Virginia, dacă războiul va dura până 
atunci. Mai erau în gardă şi bărbaţi bătrâni cu bărbi albe, 
regretând că nu mai sunt tineri, mândri şi ei să poarte 


uniforma şi să-şi aroge puţin din gloria fiilor lor care se 
aflau pe front. În miliţie erau mulţi bărbaţi de vârstă 
mijlocie şi unii mai bătrâni; totuşi, erau printre ei şi mulţi 
buni de front, care nu afişau o înfăţişare atât de războinică 
ca cei mai bătrâni şi mai tineri ca ei. Lumea şi începuse să 
şoptească, întrebând de ce aceştia din urmă nu sunt cu 
generalul Lee. 

Cum erau să încapă cu toţii în sală? Doar cu câteva minute 
mai înainte păruse atât de mare, şi acum era ticsită; 
atmosfera încălzită, plină de miresmele verii amestecate cu 
parfumul florilor, al săculeţelor aromate, al apei de colonie, 
al briantinei şi al lumânărilor cu miros de dafin, era 
încărcată şi de praful ridicat de numeroasele picioare care 
călcau pe duşumeaua veche. Larma şi sunetul glasurilor 
făceau să nu se mai audă nimic. Dându-şi parcă seama de 
bucuria şi entuziasmul care domneau, bătrânul Levi se opri 
drept în mijlocul "Lorenei", dădu o lovitură bruscă cu 
bagheta şi orchestra atacă "Mândrul Nostru Steag". 

Dintr-o sută de piepturi, cântecul izbucni ca o aclamaţie. 
Gornistul din garda locală se sui pe estradă şi începu să 
acompanieze orchestra la refren. Notele cristaline vibrau 
deasupra mulţimii, făcând să se înfioare toţi ascultătorii: 

Ura! Pentru Sudul nostru drag! 

Ura! Pentru mândrul nostru steag! 

Steag albastru care poartă-o stea! 

Intonară a doua strofă cu mai multă putere şi Scarlett, 
cântând împreună cu toţii, auzi înălțându-se în spatele ei 
vocea de soprană a Melaniei, justă, clară şi impresionantă 
ca sunetul goarnei. Întorcându-se, o văzu pe Melanie cu 
braţele încrucişate peste piept, cu ochii închişi şi cu lacrimi 
în colţul ochilor. Când muzica încetă, Melanie se uită la 
Scarlett cu un surâs straniu, ştergându-şi lacrimile cu 
batista şi făcând o mică strâmbătură de parcă şi-ar fi cerut 
scuze. 

— Sunt atât de fericită, şopti ea, şi atât de mândră de 
soldaţii noştri, încât îmi vine să plâng. 


Ochii ei aveau o lucire înflăcărată, aproape fanatică, o 
privire care, o clipă, ilumină faţa ei urâţică şi o făcu într- 
adevăr frumoasă. 

Aceeaşi privire strălucea în ochii tuturor femeilor când 
cântecul încetă. Lacrimi de mândrie curgeau pe obraji 
trandafirii ori zbârciţi, buzele surâdeau, ochii erau plini de 
căldură privind spre bărbaţii pe care îi iubeau - fetele 
îndrăgostite spre iubiții lor, mamele spre fiii lor, femeile 
spre soţii lor. Erau toate frumoase, cu acea frumuseţe 
orbitoare care transfigurează chiar pe cea mai urâtă dintre 
femei, atunci când un bărbat o iubeşte şi o apără şi ea îi 
răspunde cu o dragoste însutită. 

Îşi iubeau bărbaţii, credeau în ei până la ultima lor 
răsuflare. Cum s-ar putea ca un dezastru să se abată 
vreodată asupra lor, când rânduri eroice de uniforme 
cenuşii se înălţau între ele şi yankei! Se mai văzuseră oare 
de la facerea lumii bărbaţi mai viteji, mai îndrăzneţi, mai 
nobili şi mai duioşi ca aceştia? Victoria trebuie să fie de 
partea unei cauze atât de drepte ca a lor! O cauză pe care o 
iubeau cum îşi iubeau bărbaţii, o cauză despre care 
vorbeau, la care se gândeau, pe care o visau - o cauză 
pentru care i-ar sacrifica, de va fi nevoie, pe aceşti bărbaţi 
şi i-ar plânge apoi cu aceeaşi mândrie cu care duceau 
soldaţii steagurile la luptă. 

Inimile le erau pline de devotament şi mândrie, steaua 
Confederaţiei lucea sus pe cer, căci victoria finală se 
apropia. Succesele lui Stonewall Jackson şi înfrângerea 
yankeilor după bătălia de şapte zile de lângă Richmond 
arătau limpede lucrul acesta. Şi cum să nu fie aşa, cu 
generali ca Lee şi Jackson? Încă o victorie, şi yankeii vor 
cădea în genunchi cerşind pace. Atunci bărbaţii se vor 
întoarce acasă călare şi toţi au să se sărute şi să se bucure! 
Încă o victorie, şi războiul va lua sfârşit! 

Fireşte, vor rămâne multe goluri în căminele oamenilor, şi 
mulţi copilaşi nu-şi vor cunoaşte taţii, şi vor fi multe 
morminte fără nume pe plaiurile pustii ale Virginiei şi 


printre munţii singuratici din Tennessee. Dar era oare 
acesta un preţ prea scump plătit pentru cauză? Se găsea 
greu mătase pentru rochiile doamnelor, şi ceai, şi zahăr, dar 
ăsta era un fleac. De altfel, curajoşii negustori care forţau 
blocada aduceau aceste mărfuri chiar sub privirile furioase 
ale yankeilor, şi parcă era şi mai mare fericirea de a le avea. 
În curând, Raphael Semmes şi flota confederaţilor se vor 
ocupa şi de canonierele yankee, şi atunci porturile se vor 
deschide larg. Şi Anglia îi va ajuta pe confederați să câştige 
bătălia, fiindcă filaturile ei şomau din lipsă de bumbac. Şi, 
fireşte, aristocrația britanică ţinea cu Confederaţia, aşa 
cum se cuvine între aristocrați, care dispreţuiesc rasa 
yankeilor iubitori de dolari. 

Doamnele făceau să foşnească rochiile de mătase, râdeau 
şi se uitau la bărbaţi cu inimile pline de mândrie; ştiau că, în 
faţa primejdiei şi a morţii, dragostea e de două ori mai 
dulce, plină fiind de o stranie exaltare. 

La început, privind mulţimea, plăcerea neobişnuită de a fi 
la o petrecere făcuse să bată inima lui Scarlett; când însă 
văzu, fără să înţeleagă pe deplin, expresia de pe feţele care 
o înconjurau, bucuria ei începu să se risipească. Fiecare 
femeie din sală simţea o emoție pe care ea nu o simţea. 
Lucrul acesta o miră şi apoi o deprimă. Sala nu i se mai 
păru atât de frumoasă, fetele atât de elegante, şi tot acest 
entuziasm pentru cauză, zugrăvit pe fiecare chip, i se păru, 
ei da. atât de stupid! 

Cu un sentiment de covârşitoare mirare, care o făcu să 
rămână cu gura căscată, îşi dădu seama că nu împărtăşea 
înflăcărata mândrie a celorlalte femei, nici dorinţa lor de a 
se sacrifica şi de a sacrifica tot ce aveau de dragul cauzei. 
Conştiinţa ei îngrozită nu avu timp să-i spună: "Nu. nu! Nu 
trebuie să gândeşti astfel de lucruri. E rău. e păcat!", căci 
înţelese că, pentru ea, cauza nu însemna nimic şi că se 
săturase să-i tot audă pe alţii vorbind de cauză cu o privire 
fanatică în ochi. Ei, cauza nu i se părea deloc sfântă. 
Războiul nu era un lucru sacru, ci o năpastă care omora 


oameni fără rost, şi costa bani, şi făcea ca obiectele de lux 
să fie greu de găsit. Înţelege că se plictisise să împletească 
la nesfârşit ciorapi, şi să ruleze feşe, şi să facă scamă, 
înăsprindu-şi pielea din jurul unghiilor. Şi ce mult se 
săturase de spital! Se săturase şi se plictisise şi îi era greață 
de mirosurile scârboase de cangrenă, de neîncetatele 
vaiete, şi îi era frică de privirea de pe chipurile descompuse 
când simt apropierea morţii. 

Se uită pe furiş împrejurul ei, în timp ce aceste gânduri 
trădătoare şi nelegiuite îi treceau prin minte, temându-se 
că cineva i le-ar putea ghici. Oh, de ce nu putea simţi ca şi 
celelalte femei? Erau sincere şi devotate cauzei. Credeau în 
tot ce spuneau şi în tot ce făceau. Şi dacă cineva ar bănui că 
ea. Nu, nimeni nu trebuie să ştie! Trebuie să continuie să se 
prefacă entuziasmată şi mândră de cauză, deşi nu simţea 
nimic, şi să-şi joace rolul de văduvă de ofiţer confederat, ce- 
şi poartă curajos durerea, inima ei fiind în mormânt, şi care 
crede că moartea soţului ei a fost un sacrificiu necesar 
fiindcă a ajutat cauzei să triumfe. 

Oh, de ce e deosebită, de ce e altfel decât aceste femei 
iubitoare? Niciodată n-ar putea iubi ceva sau pe cineva cu 
atâta dezinteresare ca ele. Ce senzaţie de singurătate. şi 
până acum nu se simţise niciodată singură, nici sufleteşte, 
nici trupeşte. La început, încercă să-şi înăbuşe gândurile, 
dar sinceritatea aspră care era la baza firii ei o împiedică. 
Şi astfel, pe când bazarul îşi continua activitatea, pe când 
împreună cu Melanie servea pe clienţii care veneau la 
standul lor, mintea lui Scarlett se frământa neîncetat, 
încercând să se justifice faţă de sine însăşi - un lucru care 
rareori i se păruse greu până atunci. 

Celelalte femei erau nişte proaste şi nişte exaltate cu 
vorbăria lor despre patriotism şi despre cauză, iar bărbaţii 
erau aproape tot atât de proşti cu poveştile lor despre 
lovituri decisive şi drepturile statelor. Numai ea, Scarlett 
O'Hara Hamilton, avea bun-simţ şi un cap solid de 
irlandeză. N-avea de gând să se facă de râs pentru cauză, 


dar n-avea de gând nici să se facă de râs arătându-şi 
adevăratele sentimente. Avea destul cap, şi trebuia să fie 
practică, şi nimeni să nu afle părerile ei. Ce mirată ar fi 
toată lumea de la bazar dacă i-ar afla părerile! Ce indignaţi 
ar fi dacă, deodată, ea s-ar sui pe estrada muzicii şi ar 
declara că e de părere că războiul trebuie să înceteze, 
astfel ca toată lumea să se poată duce acasă să cultive 
bumbac, şi să fie din nou multe petreceri, o mulţime de 
adoratori şi rochii de mătase verde! 

O clipă, convinsă de dreptatea ei, se simţi mai mulţumită, 
dar tot se uita cu dezgust la cei din sală. După cum spusese 
doamna Merriwether, standul fetelor McLure era cu totul 
neînsemnat, şi trecea mult timp fără ca nimeni să vină în 
colţul lor. Scarlett n-avea altceva de făcut decât să 
privească cu invidie mulţimea. Melanie îşi dădu seama că e 
prost-dispusă, dar crezând că dorul de Charlie era de vină, 
nu încercă să înjghebeze o conversaţie. Îşi făcu de lucru, 
aşezând articolele într-un mod mai atrăgător, pe când 
Scarlett se uita îmbufnată prin sală. Chiar grămada de flori 
de sub portretele domnului Davis şi domnului Stephens îi 
displăcea. 

"Parcă e un altar", îşi zise ea batjocoritoare. "Şi atâta 
vorbesc de ăştia doi, de parcă ar fi Dumnezeu şi Isus 
Cristos!" 

Speriată de lipsa ei de respect, începu să-şi facă semnul 
crucii, ca pentru a-şi cere iertare, dar se opri la timp. 

“Totuşi e adevărat", continuă să discute cu conştiinţa ei. 
"Parcă ar fi nişte sfinţi, şi nu sunt decât oameni, şi oameni 
destul de urâţi încă." "Bineînţeles că nu e vina domnului 
Stephens dacă arată ca un om care a fost bolnav toată 
viaţa, dar domnul Davis." Se uită la faţa mândră, cu 
trăsături frumoase ca de medalie. Bărbuţa lui de ţap îi 
displăcea cel mai mult. 

"Bărbaţilor nu le stă bine decât sau raşi şi cu mustăţi, sau 
cu barbă." "Un smoc de păr în bărbie, parcă n-ar avea mai 


mult", se gândi ea, fără să vadă pe faţa lui inteligenţa rece 
şi îndârjită care ducea toată greutatea unei naţiuni noi. 

Nu, acum nu era fericită, deşi la început fusese radioasă 
de plăcerea de a fi în mijlocul unei mari mulţimi. Acum nu-i 
ajungea să fie doar o spectatoare. Era la petrecere, dar fără 
să participe la ea. Nimeni n-o băga în seamă şi era singura 
femeie tânără nemăritată care să nu aibă cavaler. Şi toată 
viaţa îi plăcuse să fie în centrul atenţiei. Ce nedreptate! 
Avea şaptesprezece ani, şi picioarele ei băteau tactul pe 
duşumea în dorinţa de a sălta şi de a dansa. Avea 
şaptesprezece ani, bărbatul ei zăcea în cimitirul din 
Oakland, şi copilul ei era culcat în leagăn, acasă, la mătuşa 
Pittypat, şi toată lumea o credea mulţumită de soarta ei. 
Avea pieptul mai alb, şi mijlocul mai subţire, şi piciorul mai 
mic decât al tuturor tinerelor de aici, şi cu toate acestea ar 
fi fost mai bine să fie culcată lângă Charles sub o piatră 
purtând inscripţia: "Soţia iubitoare". 

Nu mai era nici fată tânără ca să poată flirta şi dansa, şi nu 
era nici femeie măritată ca să poată şedea lângă celelalte 
femei măritate şi să le critice pe fetele tinere care dansau şi 
flirtau. Şi nu era nici destul de bătrână ca să fie văduvă. 
Văduvele trebuie să fie bătrâne. atât de bătrâne încât să nu 
mai dorească să danseze, să flirteze şi să fie admirate. Era 
nedrept să şadă aici demnă şi înţepată, văduvă model la 
şaptesprezece ani! Era nedrept să vorbească încet şi să 
plece ochii în pământ când un bărbat mai simpatic venea la 
standul ei. 

Fiecare fată din Atlanta avea câţiva curtezani. Chiar şi cele 
mai urâte se purtau ca nişte adevărate frumuseți. şi ceea ce 
era mai dureros, ce rochii minunate aveau! 

Şi ea şedea ca o cioară, cu rochia ei de tafta groasă cu 
mâneci lungi, încheiată până sus, fără cea mai mică 
garnitură, fără nici o bijuterie, în afară de broşa de doliu 
din onix dată de Ellen, pe când fetele slabe şi urâte treceau 
la braţul unor bărbaţi frumoşi. Şi astea toate, numai fiindcă 


Charles Hamilton avusese pojar! Nici măcar n-a murit ca un 
erou pe câmpul de luptă, ca să se poată mândri cu el. 

Revoltată, îşi rezemă coatele pe tejghea şi se uită la 
mulţime. Degeaba îi spusese de atâtea ori Mammy că nu e 
frumos să-ţi rezemi coatele, fiindcă se urâţesc şi se 
zbârcesc. Ce importanţă avea că se urâţesc? Probabil că n-o 
să le mai arate niciodată. Se uita invidioasă la rochiile care 
treceau pe lângă ea, rochii de moar galben ca untul cu 
ghirlande de trandafiraşi, de satin roz cu optsprezece 
rânduri de volane, cu marginile de panglică neagră de 
catifea, rochii de tafta bleu deschis cu fusta largă şi plină de 
spuma cascadelor de dantelă, sâni dezvoltați, flori 
atrăgătoare. Maybelle Merriwether trecu spre standul 
vecin la braţul zuavului, îmbrăcată într-o rochie de 
muselină verde deschis, atât de largă încât mijlocul părea 
că i se frânge. Era acoperită cu volane de dantelă crem de 
Chantilly, care fusese adusă de la Charleston de ultimul 
vapor, şi Maybelle o purta atât de mândră, de parcă ea, şi 
nu căpitanul Butler reuşise să forţeze blocada. 

"Ce drăguță aş fi eu dacă aş fi îmbrăcată în rochia asta", se 
gândi Scarlett cu inima plină de o aprigă invidie. "Mijlocul 
lui Maybelle e gros ca al unei vaci. Verdele e culoarea mea 
şi ar face ca ochii să-mi. De ce poartă blondele culoarea 
asta? 'lenul ei pare verde ca o brânză veche. Şi când mă 
gândesc că n-am să mai port niciodată culoarea asta, nici 
când voi ieşi din anii de doliu. Nu, nici chiar dacă reuşesc să 
mă mai mărit o dată. Atunci va trebui să port rochii în culori 
şterse, cenuşiu, maro sau violet." 

O clipă, Scarlett se gândi la toate nedreptăţile soartei. Ce 
scurt e timpul cât poţi să petreci, să te găteşti, să dansezi, 
să cochetezi! Numai câţiva ani, prea puţini! Şi pe urmă te 
măriţi, porţi rochii de culori închise, faci copii care îţi strică 
linia taliei, la baluri şezi prin colţuri cu alte doamne 
rezervate şi nu te mişti decât ca să dansezi cu bărbatul tău, 
sau cu nişte domni bătrâni care te calcă pe picioare. Dacă 
nu faci aşa, celelalte cucoane te vorbesc de rău, îţi pierzi 


reputaţia şi îţi faci de râs familia. Ce păcat să-ţi petreci 
toată tinereţea învățând cum să fii frumoasă şi cum să placi 
bărbaţilor, ca să nu foloseşti toate cunoştinţele acestea 
decât un an sau doi. Când îşi amintea cum o crescuseră 
Ellen şi Mammy, îşi zicea că o crescuseră foarte bine, 
fiindcă dăduse rezultate bune în fiecare împrejurare. Erau 
reguli fixe ce trebuiau urmate; dacă le urmai, erai sigură de 
succes. 

Cu doamnele bătrâne trebuie să fii drăguță şi naivă, să 
pari proastă, fiindcă doamnele bătrâne sunt deştepte şi 
pândesc fetele tinere cu ochi invidioşi ca de pisică, gata să 
se repeadă la ele dacă greşesc cât de puţin cu vorba sau cu 
privirea. Cu domnii bătrâni trebuie să fii îndrăzneață, 
vorbăreaţă, şi chiar puţin cochetă, dar nu prea mult, doar 
atât cât să măguleşti vanitatea bătrânilor caraghioşi. Atunci 
se simt întineriţi şi te ciupesc de obraz spunându-ţi că eşti o 
ştrengăriţă. Şi, fireşte, trebuie să te înroşeşti în asemenea 
ocazii, căci altfel te ciupesc cu mai multă plăcere decât se 
cuvine şi spun fiilor lor că eşti uşuratică. 

Cu fetele şi cu doamnele tinere trebuie să fii drăgălaşă, să 
le săruţi de câte ori le vezi, chiar dacă le vezi de zece ori pe 
zi. Şi trebuie să le iei de talie şi să le dai voie să-ţi facă şi ţie 
la fel, oricât de mult ţi-ar displace. Trebuie să le admiri 
rochiile sau copiii, să le tachinezi în privinţa adoratorilor lor, 
să le lauzi soţii, să râzi prosteşte şi să negi că ai vreo 
calitate care să se poată compara cu ale lor. Şi, mai presus 
de toate, nu trebuie să spui ce crezi niciodată, după cum 
nici ele nu spun ce cred. 

Pe bărbaţii celorlalte femei trebuie să-i laşi în pace, chiar 
dacă sunt foştii tăi adoratori şi oricât ar fi de frumoşi. Dacă 
eşti prea drăguță cu domnii de curând însuraţi, soțiile lor 
zic că eşti uşuratică, reputaţia ţi s-a dus şi nu mai poţi pune 
mâna pe nici un adorator! 

Dar cu tinerii necăsătoriți. a, aici se schimbă lucrurile! Poţi 
să râzi galeş uitându-te la ei, şi când te întreabă de ce râzi, 
poţi să refuzi să explici, să râzi mai tare şi să-i faci oricât de 


curioşi. Din ochi poţi să promiţi oricât de multe lucruri 
frumoase, care-i fac pe bărbaţi să caute un prilej de a 
rămâne singuri cu tine. Şi când unula reuşit să rămână cu 
tine şi vrea să te sărute, poţi să te prefaci că eşti foarte, 
foarte jignită, sau foarte, foarte supărată. Îl faci să-ţi ceară 
scuze că a fost mojic şi îl ierţi atât de dulce, încât încearcă 
să te sărute a doua oară. Uneori, nu prea des, îl laşi chiar să 
te sărute. (Ellen şi Mammy nu-i spuseseră lucrul acesta, dar 
ea văzuse că dă rezultate bune). Pe urmă lăcrimezi şi spui 
că nu ştii ce ţi s-a întâmplat şi că niciodată el nu te va mai 
respecta. El trebuie să-ţi şteargă lacrimile; apoi, de obicei, 
te cere de soţie, ca să-ţi arate cât de mult te respectă. Şi 
atunci trebuie să. erau atât de multe lucruri de făcut când 
îţi făcea curte un bărbat neînsurat, şi ea le cunoştea pe 
toate atât de bine, cunoştea toate nuanțele privirilor galeşe 
cu coada ochiului, surâsul ascuns în evantai, legănarea 
şoldurilor aşa ca fustele să se mişte ca un clopot, lacrimile, 
râsetele, linguşirile şi o dulce înţelegere. O, toate 
şiretlicurile care reuşeau cu toţi bărbaţii. afară de Ashley. 

Nu, era păcat să înveţi atâtea şiretlicuri ca să le 
întrebuinţezi aşa de puţin timp, şi pe urmă să renunţi la ele 
pentru totdeauna. Ce minunat ar fi să nu te măriţi 
niciodată, şi să continui să fii frumoasă, şi să porţi rochii de 
culoare verde deschis, şi să fii veşnic curtată de bărbaţi 
frumoşi. Dacă continui însă prea mult, ajungi fată bătrână 
ca India Wilkes, şi toată lumea zice: "săraca", cu un aer de 
milă prefăcută. Nu, în definitiv era mai bine să te măriţi şi 
să-ţi păstrezi demnitatea, chiar dacă nu te mai amuzi. 

Ce complicată e viaţa! De ce a fost idioată şi s-a măritat cu 
Charles, ca să-şi termine viaţa la şaisprezece ani? 

Gândurile ei indignate şi disperate fură întrerupte, căci 
lumea începu să se mişte spre perete, doamnele 
strângându-şi cu grijă crinolinele de teamă să nu se 
deranjeze printr-un gest mai brusc şi să se vadă 
pantalonaşii mai mult decât se cuvenea. Scarlett se ridică în 
vârful picioarelor şi văzu cum căpitanul de miliţie se suie pe 


estrada muzicii. Dădu câteva comenzi, şi jumătate din 
companie se alinie. 

Câteva clipe executară nişte mişcări rapide care făcură să 
li se acopere fruntea de năduşeală; lumea îi aclamă şi îi 
aplaudă. Scarlett bătu şi ea din palme, ca toată lumea. 
După ce rupseră rândurile, milițienii îşi făcură drum spre 
standurile unde se vindea limonadă şi punci. Scarlett se 
întoarse spre Melanie, socotind că e mai bine să se prefacă 
entuziasmată pentru cauză. 

— Sunt frumoşi, nu-i aşa? zise ea. 

Melanie era foarte ocupată cu aşezatul lucrurilor 
împletite, pe tejghea. 

— Mulţi dintre ei ar părea mai frumoşi în uniforme cenuşii, 
şi în Virginia, zise ea fără să se ostenească a vorbi încet. 

Multe dintre mamele mândre ale celor din miliţie se aflau 
prin apropiere şi auziră această observaţie. Doamna Guinan 
se înroşi şi pe urmă se îngălbeni, fiindcă fiul ei Willie, în 
vârstă de douăzeci şi cinci de ani, făcea parte chiar din 
compania asta. 

Scarlett încremeni auzind-o tocmai pe Melly rostind astfel 
de cuvinte. 

— Dar bine, Melly! 

— Ştii că am dreptate, Scarlett. Nu mă gândesc la 
băieţandri şi la domnii mai bătrâni. Fac parte însă din 
miliţie şi mulţi care sunt perfect apți pentru a mânui o 
puşcă, şi asta ar trebui de fapt să facă chiar acum. 

— Dar. dar., începu Scarlett care nu se gândise la lucrul 
acesta până acuma. Cineva trebuie să rămână acasă ca să. 
(Oare ce-i spusese Willie Guinan ca să explice prezenţa lui 
la Atlanta?) Cineva trebuie să rămână aici ca să apere statul 
de o eventuală invazie. 

— Nu e nici un pericol de invazie pentru moment, zise 
Melly rece, privind un grup de milițieni. Şi cel mai bun 
mijloc de a ne apăra de invazie e să meargă în Virginia şi să- 
i bată pe yankei acolo. Şi cât despre vorbele care se spun că 
miliția rămâne aici să-i împiedice pe negri să se răscoale, e 


cea mai mare prostie pe care am auzit-o vreodată. De ce să 
se răscoale oamenii noştri? E numai un pretext pentru laşi. 
Sunt sigură că i-am bate pe yankei într-o lună, dacă milițiile 
din toate statele s-ar duce în Virginia. Asta s-o ştii! 

— Melly! strigă Scarlett, încremenită. 

Ochii negri şi blânzi ai lui Melly scânteiau de mânie. 

— Bărbatului meu nu i-a fost teamă să plece, şi nici lui 
Charles, soţului tău. Mai bine să-i văd morţi pe amândoi 
decât aici acasă. O, draga mea, iartă-mă. Ce crudă am fost! 
Nu mi-am dat seama! 

O mângâie pe Scarlett pe braţ, rugând-o s-o ierte. Scarlett 
se uită la ea fix. Nu se gândea însă la Charles care murise. 
Se gândea la Ashley. Dacă ar muri? Se întoarse repede şi 
surâse mecanic doctorului Meade, care se apropia de 
standul lor. 

— Ei, fetelor, zise el, e drăguţ din partea voastră că aţi 
venit. Ştiu ce sacrificiu aţi făcut venind astă-seară. Dar totul 
e pentru cauză. Şi am să vă spun un secret. Am o surpriză 
cu care să mai câştig bani pentru spital, dar mi-e teamă că 
unele cucoane au să se scandalizeze. 

Se opri şi râse trăgându-se de bărbuţa căruntă. 

— O, ce e? Spune-ne, te rog! 

— M-am răzgândit, e mai bine să ghiciţi. Voi, fetelor, 
trebuie să mă susţineţi dacă cei prea belicoşi or să-ncerce 
să mă dea afară din oraş după asta. O să vedeţi. Niciodată 
nu s-a mai făcut aşa ceva. 

Plecă îngâmfat, îndreptându-se spre un grup de doamne 
mai în vârstă, care şedeau într-un colţ. Tocmai când cele 
două fete erau gata să înceapă să discute despre ce secret 
o fi vorba, doi domni bătrâni veniră spre stand spunând în 
gura mare că doreau zece metri de danteluţă. În definitiv, 
mai bine domni bătrâni decât deloc, se gândi Scarlett, 
măsurând danteluţa şi îngăduind, cu modestie, să fie ciupită 
de bărbie. Cei doi moşnegi plecară apoi spre standul de 
limonadă, şi alţii le luară locurile. Standul lor nu avea atâţia 
clienţi ca celelalte, unde răsuna râsul melodios al lui 


Maybelle Merriwether şi râsul mai strident al lui Fanny 
Elsing, sau răspunsurile spirituale ale fetelor Whiting, care 
înveseleau lumea. Melly vindea lucruri inutile bărbaţilor, 
care nu aveau ce face cu ele, cu calmul şi seninătatea unei 
negustorese de meserie, iar Scarlett îşi modela purtarea 
după aceea a lui Melly. 

Era o mare îngrămădeală în faţa tuturor celorlalte 
tejghele, unde fetele vorbeau, iar bărbaţii cumpărau. Puţinii 
care veneau la standul lor vorbeau de timpul când fuseseră 
la universitate împreună cu Ashley, se extaziau asupra 
virtuţilor lui militare, sau vorbeau respectuos despre 
Charles şi despre marea pierdere pe care o reprezenta 
moartea lui pentru Atlanta. 

Atunci orchestra atacă muzica veselă a bucâţii "Johnny 
Booker, ajută-l pe negru". Lui Scarlett îi veni să ţipe. Voia să 
danseze. Murea de dorinţă să danseze. Piciorul ei bătea 
tactul, şi ochii ei verzi parcă scoteau scântei. În faţa ei, de 
cealaltă parte a sălii, un bărbat de curând sosit stătea în 
picioare lângă uşă. Tresări recunoscând-o pe Scarlett şi 
îpcepu să se uite cu atenţie la ochii ei migdalaţi şi la faţa ei 
îmbufnată şi indignată. Apoi surâse în sinea lui, înțelegând 
sensul privirii ei, pe care de altfel orice bărbat îl putea 
înţelege. 


Era un bărbat înalt, mai înalt decât toţi ofiţerii din jurul lui, 
cu umerii laţi, mijlocul subţire şi picioare mici, încălţate în 
pantofi de lac. Haina sobră, de postav negru, cu o cămaşă 
fină cu jabou, pantalonii eleganţi, prinşi în elastic sub 
pantofi, contrastau ciudat cu aspectul lui fizic şi cu expresia 
feţei. Era îmbrăcat extrem de elegant şi hainele lui de 
dandy acopereau un corp de o forţă periculoasă, cu toată 
graţia lui leneşă. Părul era negru ca pana corbului şi 
mustaţa mică şi neagră, tunsă scurt, îi dădea un aer de 
străin, deosebit de al ofiţerilor de cavalerie, cu mustăţile lor 
lungi şi elegante. Părea, şi era de fapt, un om viguros care 
nu-şi ascundea poftele. Avea un aer de siguranţă, de 
insolenţă antipatică. Ochii lui îndrăzneţi aveau totuşi o 
lucire maliţioasă privind-o pe Scarlett, până când aceasta, 
simţindu-i privirea, se uită spre el. 

Într-un colţ al minţii o amintire licări, dar o clipă nu putu 
să-şi aducă aminte cine era. Totuşi, de luni de zile era 
primul bărbat care îi arăta oarecare interes, deci îi zâmbi 
veselă. El se înclină, şi ea îi răspunse cu o mică reverență. 
Dar când bărbatul îşi ridică după aceea capul şi porni spre 
ea, cu un mers ciudat ca de indian, Scarlett, îngrozită, îşi 
duse mâna la gură. Acum ştia cine e. 

Încremenită, rămase ca paralizată pe când el îşi făcea 
drum prin mulţime. Pe urmă se întoarse, vrând să fugă la 
bufet, dar fusta i se prinse de un cui al standului. Mânioasă, 
încercă să scape, îşi rupse fusta, dar într-o clipă străinul fu 
lângă ea. 

— Daţi-mi voie, zise el aplecându-se ca să desfacă volanul 
prins de cui. Nu nădăjduiam că mă veţi recunoaşte, 
domnişoară O'Hara. 

Vocea lui era ciudat de plăcută auzului; o voce sonoră de 
om de lume, cu accentul încet şi tărăgănat din Charleston. 

Scarlett se uită la el cu faţa roşie de ruşine, cu ochii 
rugători, amintindu-şi de ultima lor întâlnire. Privirea ei 
întâlni doi dintre cei mai negri ochi pe care-i văzuse 
vreodată, plini de o veselie necruțătoare. De ce tocmai omul 


acesta îngrozitor ce fusese martor la scena cu Ashley, care 
şi acum o făcea să viseze urât, de ce tocmai el să fie aici? 
Mizerabilul acesta care compromitea tinere fete şi nu era 
primit de lumea bună; fiinţa aceasta josnică ce-i spusese, şi 
încă pe bună dreptate, că nu e o femeie de lume? 

Auzindu-i glasul, Melanie se întoarse. Fu prima oară din 
viaţa ei când Scarlett mulţumi lui Dumnezeu că o crease pe 
cumnata ei. 

— Dar, bine. sunteţi domnul Rhett Butler, nu-i aşa? zise 
Melanie surâzând puţin şi întinzându-i mâna. V-am 
cunoscut. 

— În fericita împrejurare când s-a anunţat logodna 
dumneavoastră, termină el, aplecându-se ca să-i sărute 
mâna. Mă onorează că nu m-aţi uitat. 

— Şi ce căutaţi aici, aşa de departe de Charleston, 
domnule Butler? 

— O plictisitoare chestiune de afaceri, doamnă Wilkes. De 
acum înainte am să viu de multe ori în oraşul 
dumneavoastră. Văd că trebuie nu numai să aduc mărfuri, 
dar să supraveghez şi distribuirea lor. 

— Să aduceţi. începu Melly, încreţindu-şi fruntea, apoi 
deodată chipul i se lumină. Dar bine, dumneavoastră 
trebuie să fiţi vestitul căpitan Butler de care am auzit 
vorbindu-se atâta. cel ce forţează blocada. Toate fetele de 
aici poartă rochii aduse de dumneavoastră. Scarlett, nu 
găseşti că e interesant. Ce-i, dragă? Ţi-e rău? Stai jos. 

Scarlett se aşeză pe un scăunel, răsuflând atât de greu, 
încât se temea să nu-i plesnească şiretul corsetului. O, ce 
lucru îngrozitor! Nu crezuse că avea să-l mai întâlnească pe 
omul acesta. El îi luă evantaiul negru de pe tejghea şi 
începu să-i facă vânt cu multă solicitudine, poate cu prea 
multă. Faţa lui era serioasă, dar ochii îi jucau în cap. 

— E foarte cald aici, zise el. Nu e de mirare că 
domnişoarei O'Hara îi e rău. Pot să vă conduc la o 
fereastră? 


— Nu, zise Scarlett aşa de brutal, încât Melly o privi 
mirată. 

— Nu se mai numeşte domnişoara O'Hara, zise Melly. E 
doamna Hamilton. Acum e sora mea. 

Şi Melly îi aruncă una din obişnuitele ei priviri afectuoase. 
Văzând expresia ce se întipări pe faţa brună de pirat a 
căpitanului Butler, lui Scarlett i se păru că se înăbuşă. 

— Sunt convins că e un mare câştig pentru două doamne 
atât de încântătoare, zise el, înclinându-se puţin. 

Toţi bărbaţii spun asemenea lucruri, dar lui Scarlett i se 
păru că el ar fi vrut să spună tocmai contrariul. 

— Probabil că soţii dumneavoastră sunt aici, în această 
fericită ocazie? Aş fi încântat să fac din nou cunoştinţă cu ei. 
— Soţul meu e în Virginia, zise Melly ridicându-şi mândră 

capul. Dar Charles. glasul i se sugrumă. 

— A murit în tabără, zise Scarlett răspicat, accentuând 
fiecare cuvânt. 

"Oh, de ce nu mai pleacă individul ăsta odată?" 

Melly se uită mirată la ea, şi căpitanul făcu un gest de 
regret. 

— Doamnelor. cum am putut? Vă rog să mă iertaţi. Daţi-mi 
voie să vă spun, pentru a vă consola, că a muri pentru ţară 
înseamnă să trăieşti veşnic. 

Melanie îi surâse printre lacrimi, pe când Scarlett simţi 
cum o rod mânia şi ura neputincioasă. lar spusese câteva 
cuvinte amabile, un compliment ca acela pe care l-ar face 
orice domn în atare împrejurare, dar sigur că nu credea o 
vorbă din câte spusese. Îşi bătea joc. Ştia că ea nu-l iubise 
pe Charles. Şi Melly era o proastă şi nu-i ghicea gândurile. 
Of, Doamne, de nu i-ar ghici nimeni gândurile! se gândi ea 
tresărind îngrozită. Oare are să povestească ce ştia? 
Bineînţeles, nu era un gentleman, şi cu oameni ca el nu poţi 
să ştii. N-aveai după ce criterii să-i judeci. Se uită la el şi 
văzu că avea colţurile gurii lăsate în jos, într-un fel de 
compătimire ironică, chiar pe când îi mişca evantaiul. 


Privirea lui îi dădu iar curaj şi puterile i se întoarseră cu un 
val de antipatie. Îi smulse brusc evantaiul din mână. 

— Sunt bine de tot, zise ea înţepată. Nu e nevoie să-mi 
stricaţi pieptănătura. 

— Scarlett, dragă! Domnule căpitan, trebuie s-o iertaţi. 
Nu. nu e stăpână pe ea când se vorbeşte de bietul Charlie. 
şi poate că, în definitiv, n-ar fi trebuit să venim aici. Vedeţi, 
suntem încă în doliu şi pentru ea e prea mult. atâta veselie, 
atâta muzică, sărmana copilă! 

— Înţeleg perfect, zise el cu o seriozitate prefăcută. 

Totuşi, când se întoarse ca să arunce Melaniei o privire 
atentă, care pătrunse până în fundul ochilor frumoşi şi 
îngrijoraţi ai tinerei femei, expresia lui se schimbă; vrând- 
nevrând, faţa-i oacheşă arăta respect şi duioşie. 

— Cred că sunteţi o femeie curajoasă, doamnă Wilkes. 

"Si de mine nici o vorbă", gândi Scarlett indignată, pe 
când Melly zâmbea intimidată şi zicea: 

— Oh, nu, domnule căpitan! Comitetul spitalului a avut 
nevoie de noi pentru standul acesta, fiindcă în ultimul 
minut. O faţă de pernă? Poftiţi una foarte frumoasă cu un 
steag brodat pe ea. 

Melly se întoarse spre trei cavalerişti care apăruseră lângă 
stand. O clipă, se gândi cât de amabil era căpitanul Butler. 
Pe urmă se gândi că ar fi fost mai bine dacă între fusta ei şi 
scuipătoarea aşezată chiar lângă stand s-ar fi aflat ceva mai 
substanţial decât bucata aceea de pânză. Ofițerii nimereau 
cu mai puţină precizie în scuipătoare când aruncau lungi 
ţâşnituri de scuipat îngălbenite de tutun, decât atunci când 
trăgeau cu pistoalele. În sfârşit, prezentându-se şi alţi 
clienţi, uită de căpitan, de Scarlett şi de scuipătoare. 

Aşezată pe scăunel, Scarlett îşi făcea vânt liniştită; nu 
îndrăznea însă să ridice ochii şi se gândea că ar fi bine dacă 
domnul Butler s-ar întoarce pe puntea corăbiei sale, pe 
care n-ar fi trebuit s-o părăsească niciodată. 

— A murit de mult soţul dumneavoastră? 

— O, da, de mult. Aproape de un an. 


— O veşnicie. 

Scarlett era sigură că-şi bătea joc de ea, aşa că nu zise 
nimic. 

— Aţi fost căsătorită mult timp? lertaţi-mi curiozitatea, dar 
am lipsit mult timp de prin părţile astea. 

— Două luni, zise Scarlett în silă. 

— O adevărată tragedie, continuă el pe un ton degajat. 

"O, lua-l-ar dracu!" se gândi ea, furioasă. "Cu un alt om aş 
şti cum să mă port. L-aş lua de sus şi i-aş porunci să mă lase 
în pace. Dar cunoaşte povestea cu Ashley şi ştie că nu l-am 
iubit pe Charles. Sunt cu mâinile legate." 

Nu zise nimic, ţinându-şi ochii pironiţi pe evantai. 

— E prima dată când vă faceţi apariţia în lume? 

— Ştiu că vi se pare bizar, se grăbi ea să explice, dar fetele 
McLure, care trebuiau să ţină standul acesta, au trebuit să 
plece, şi nu era altcineva, aşa că Melanie şi cu mine. 

— Nici un sacrificiu nu e prea mare pentru cauză. 

Acestea erau tocmai cuvintele rostite de doamna Elsing, 
dar în gura ei sunaseră cu totul altfel. Scarlett ar fi vrut să-i 
spună câteva cuvinte jignitoare, dar se stăpâni. În definitiv, 
ea venise aici nu pentru cauză, ci fiindcă se săturase să stea 
acasă. 

— Întotdeauna mi-am zis, spuse el gânditor, că obiceiul de 
a purta doliu, de a le zidi pe femei în văluri de crep pentru 
tot restul vieţii şi de a le interzice orice distracţie normală e 
tot atât de barbar ca şi sati-a hindusă. 

— Satira? 

Căpitanul Butler începu să râdă şi ea se roşi de ruşine. 
Ura lumea care întrebuința cuvinte pe care ea nu le 
cunoştea. 

— În India, când soţul moare, e ars, nu înmormântat ca la 
no0i, şi soţia lui este suită pe rugul funerar şi arsă împreună 
cu el. 

— Ce îngrozitor! De ce fac aşa? Şi poliţia nu intervine? 

— Sigur că nu. O soţie care nu s-ar lăsa arsă de vie ar fi o 
paria. Toate doamnele hinduse cumsecade ar zice că nu se 


poartă ca o femeie binecrescută. priviţi în colţul de colo, 
exact cum ar vorbi de dumneavoastră doamnele acelea în 
vârstă, dacă astă-seară aţi fi apărut îmbrăcată în rochie 
roşie şi aţi fi aleasă să conduceţi cadrilul. Personal, cred că 
obiceiul numit sati e mai uman decât frumoasele noastre 
obiceiuri din Sud, care cer ca o văduvă să fie îngropată de 
vie. 

— Cum îndrăzniţi să spuneţi că sunt îngropată de vie? 

— Ce strâns se agaţă femeile de lanţurile care le leagă! 
Credeţi că obiceiul hindus e barbar. dar aţi fi avut curajul să 
apăreţi aici; dacă Confederaţia n-ar fi avut nevoie de 
dumneavoastră? 

Astfel de discuţii o puneau întotdeauna pe Scarlett în 
încurcătură. Se simţea cu atât mai încurcată, cu cât i se 
părea într-un fel că ceea ce spunea era drept. Acum însă 
sosise momentul să-l repeadă. 

— Fireşte că n-aş fi venit. Ar fi fost o lipsă de respect faţă 
de. s-ar fi părut că nu l-am iu. 

Pândea vorbele ei, cu ochii plini de o veselie cinică, şi ea 
trebui să tacă. Omul acesta ştia că nu-l iubise pe Charlie şi 
nu voia să-i permită să exprime nişte sentimente nobile pe 
care, de fapt, nu le nutrea. Ce lucru îngrozitor e să ai de-a 
face cu un om care nu e gentleman! Un gentleman se 
preface întodeauna a crede o doamnă, chiar dacă ştie că 
minte. Aşa cerea cavalerismul Sudului. Un gentleman 
respectă întotdeauna eticheta, spune numai ceea ce se 
cuvine, făcând astfel mai uşoară viaţa unei doamne. Omului 
acestuia, însă, parcă nu i-ar păsa de etichetă şi era vădit că 
se complăcea în a vorbi de lucruri de care nimeni nu 
vorbeşte. 

— Aştept cu nerăbdare să vă aud. 

— Sunteţi îngrozitor! zise Scarlett neştiind ce să mai 
spună şi lăsând ochii în jos. 

Atunci el se aplecă peste tejghea, până când gura lui fu 
aproape de urechea ei şi, imitând pe actorii ce jucau pe 
scena Ateneului roluri de trădători, murmură: 


— Nu vă temeţi, frumoasă doamnă, voi păstra taina 
greşelii dumneavoastră! 

— O! murmură Scarlett enervată. Cum puteţi spune 
asemenea lucruri? 

— Am vrut doar să vă liniştesc. Ce-aţi fi vrut să vă spun? 
"Fii a mea, frumoaso, ori o să spun totul!" 

Fără voia ei îl privi şi văzu că ochii lui aveau luciri glumeţe 
ca ai unui băieţaş. Deodată, Scarlett începu să râdă. 
Situaţia era atât de stupidă! Şi el începu să râdă şi încă aşa 
de tare, încât câteva dintre doamnele mai bătrâne se uitară 
spre ei. Observând ce bine se distra văduva lui Charles 
Hamilton cu un necunoscut, se apropiară una de alta ca să- 
şi împărtăşească indignarea. 

Tobele începură să bată, şi mai multe glasuri strigară 
"ssst". Doctorul Meade se sui pe estradă şi întinse braţele, 
cerând să se facă linişte. 

— Trebuie să mulţumim cu toţii încântătoarelor doamne, 
ale căror străduinţe neobosite şi patriotice au făcut nu 
numai ca acest bazar să aibă un succes bănesc, dar au şi 
transformat o şură într-un locaş frumos, într-o grădină 
demnă de minunatele flori pe care le văd împrejurul meu. 

Toată lumea aplaudă în semn de aprobare. 

— Doamnele şi-au sacrificat nu numai timpul, ci şi munca 
mâinilor lor, şi aceste frumoase obiecte din standuri sunt, 
fără îndoială, de două ori mai frumoase fiind făcute de 
mâinile delicate ale încântătoarelor noastre doamne din 
Sud. 

Alte aplauze. Rhett Butler, care se rezemase neglijent de 
tejghea lângă Scarlett, îi şopti: 

— Parcă-i un ţap pretenţios, nu crezi? 

Speriată, îngrozită de această crimă de lez-majestate faţă 
de cetăţeanul cel mai iubit din Atlanta, Scarlett se uită la el 
mustrător. Doctorul însă chiar semăna cu un ţap când 
favoriţii şi bărbuţa lui căruntă se mişcau repede; cu greu 
reuşi să nu râdă. 


— Dar nu e destul. Bunele doamne din comitetul spitalului, 
ale căror mâini răcoroase au alinat multe frunţi suferinde şi 
au smuls din ghearele morţii pe mulţi dintre bravii noştri 
ostaşi, răniţi pentru cea mai bravă dintre toate cauzele, 
aceste doamne cunosc nevoile noastre. N-am să vi le înşir. 
Avem nevoie de bani ca să cumpărăm doctorii din Anglia. Şi 
trebuie să vă spun că astă-seară se află alături de noi 
neînfricatul căpitan care de un an forţează blocada cu atâta 
succes şi care o va mai forţa încă spre a ne aduce doctoriile 
de care avem nevoie - căpitanul Rhett Butler! 

Deşi luat prin surprindere, Rhett Butler salută grațios. 
prea grațios, se gândi Scarlett, încercând să-i analizeze 
salutul. I se părea că se întrecea în curtenie, tocmai pentru 
că avea atâta dispreţ pentru toţi cei de faţă. Aplauzele 
izbucniră puternice, şi doamnele din colţ îşi întinseră gâtul 
ca să-l vadă. Deci, cu Rhett Butler se distra văduva bietului 
Charles Hamilton! Şi Charlie nu murise decât de un an! 

— Avem nevoie de mai mult aur, şi am să vi-l cer 
dumneavoastră, continuă doctorul. Vă cer să faceţi un 
sacrificiu, dar un sacrificiu atât de mic în comparaţie cu 
acela pe care-l fac bravii noştri ostaşi, încât are să vi se 
pară rizibil. Doamnelor, vă cer bijuteriile. Eu vă cer 
bijuteriile? Nu, Confederaţia vi le cere, Confederaţia face 
acest apel şi ştiu că nimeni nu va refuza. Ce frumos luceşte 
o piatră scumpă pe o mână mică! Ce minunat sclipeşte o 
broşa de aur pe pieptul femeilor noastre patriote! Dar 
sacrificiul ce vi se cere e mult mai frumos decât tot aurul şi 
toate pietrele Indiei! Aurul va fi topit, şi pietrele vândute, şi 
cu banii dobândiţi vom cumpăra doctorii şi alte materiale de 
spital. Doamnelor, doi dintre bravii noştri răniţi vor trece 
printre dumneavoastră, ducând câte un coş. 

Restul cuvântării se pierdu în furtuna şi în vuietul de 
aplauze şi aclamații. 

Primul gând al lui Scarlett a fost să se bucure că doliul o 
oprea să poarte cerceii ei scumpi, lanţul gros de aur care 
aparținuse bunicii Robillard, brăţara de aur şi email şi 


broşa de granat. Văzu pe micul zuav, cu un coş atârnat de 
braţul lui sănătos, trecând prin mulţime, în partea sălii în 
care şedea ea şi văzu femeile, tinere şi bătrâne, râzând tare 
şi scoţându-şi nerăbdătoare brăţările, ori ţipând de durere 
prefăcută când îşi scoteau cerceii din urechile lor găurite. 
Se ajutau una pe alta ca să desfacă închizătorile colierelor 
şi să scoată broşele înfipte în piept. Se auzea un clinchet 
neîntrerupt de metal căzând peste metal şi strigăte de: 
"Aşteaptă, aşteaptă! Am făcut-o acuma! Poftim!" Maybelle 
Merriwether îşi scotea cele două brățări care-i strângeau 
braţul, una deasupra şi alta sub cot. Fanny Elsing striga: 
"Mamă, îmi dai voie?" şi îşi smulgea din păr diadema de 
perle şi de aur masiv care aparţinea de generaţii familiei 
Elsing. Fiecare dar aruncat în coş era salutat cu aplauze şi 
aclamații. 

Omuleţul surâzător se apropia acum de standul lor. Coşul 
era greu. Cu un gest nepăsător, Rhett Butler aruncă un 
frumos port-ţigaret de aur. Când zuavul ajunse la Scarlett şi 
îşi puse coşul pe tejghea, ea dădu din cap şi îşi întinse 
mâinile ca să-i arate că n-avea nimic de dat. Atunci zări 
strălucind inelul ei de cununie. 

O clipă, tulburată, încercă să-şi amintească de faţa lui 
Charles. aşa cum arătase când îi pusese inelul în deget. 
Memoria ei însă n-o ajuta, aşa cum făcea întotdeauna din 
cauza enervării care o cuprindea când se gândea la el - 
Charles. din cauza lui viaţa ei se sfârşise, din cauza lui era o 
femeie bătrână. 

Deodată, trase de inel din toate puterile; acesta însă nu se 
mişcă din loc. Zuavul se îndreptă spre Melanie. 

— Aşteaptă! strigă Scarlett. Am ceva să-ţi dau. 

Reugşise să-şi scoată inelul şi, pe când se pregătea să-l 
arunce în coşul plin de lanţuri, ceasuri, ace de cravată, 
brățări, zări privirea lui Rhett Butler. Atunci, ca o 
înfruntare, aruncă inelul în coş. 

— O, scumpa mea, şopti Melanie, apucând-o de braţ, cu 
ochii strălucind de dragoste şi de mândrie. Ce curajoasă 


eşti! Aşteaptă, te rog, domnule Picard. Am şi eu ceva să-ţi 
dau! 

Şi trase de inelul ei de cununie - inelul care nu-i părăsise 
niciodată degetul de când i-l pusese Ashley. Asta o ştia bine 
Scarlett şi ştia cât însemna pentru ea. Inelul ieşi cu greu şi, 
o clipă, Melanie îl ţinu strâns în palma ei mică. Apoi îl puse 
binişor pe grămada de bijuterii. Cele două tinere femei se 
uitară după zuavul care se îndrepta acum spre doamnele 
din colţ. Scarlett avea o expresie îndrăzneață, iar Melly o 
expresie mai tristă decât dacă ar fi plâns. Şi bărbatul de 
lângă ele le înţelese pe amândouă. 

— Dacă n-ai fi avut curajul s-o faci, nici eu n-aş fi făcut-o, 
zise Melly, luând-o pe Scarlett de mijloc şi strângând-o 
încet. 

O clipă, lui Scarlett îi veni să se desfacă din îmbrăţişarea ei 
şi să strige în gura mare: "Du-te naibii!", aşa cum făcea 
Gerald la supărare, dar zări privirea lui Rhett Butler şi 
reuşi să surâdă acru. Ce enervantă era Melly, care niciodată 
nu înţelegea adevăratul motiv al gesturilor ei. dar poate că 
era mai bine aşa, decât să înţeleagă adevărul. 

— Ce gest frumos! zise Rhett Butler încet. Astfel de 
sacrificii îi încurajează pe bravii noştri ostaşi. 

Cu mare greutate se stăpâni Scarlett să nu-i spună câteva 
cuvinte de ocară. Tot ce spunea Butler era plin de ironie. Îi 
era antipatic şi se săturase să-l vadă stând rezemat de 
standul lor. Totuşi, din fiinţa lui se desprindea ceva întăritor, 
ceva cald şi viu. Ochii lui negri trezeau în Scarlett toate 
instinctele ei irlandeze. Se hotări să-l umilească puţin. 
Faptul că-i cunoştea secretul îi dădea un avantaj asupra ei 
şi o exaspera. Va trebui să schimbe raportul dintre ei, 
punându-l pe el într-o situaţie de inferioritate. Îşi stăpâni 
impulsul care o împingea să-i spună ce credea despre el. 
Vorba lui Mammy: "E mai uşor să prinzi muşte cu zahăr 
decât cu oţet"; o să prindă şi o să încătuşeze musca asta, ca 
să nu mai fie la cheremul lui. 


— Mulţumesc, zise ea cu drăgălăşenie, făcându-se că nu 
înţelege ironia observaţiei. Un astfel de compliment, din 
partea unui om atât de vestit cum e căpitanul Butler, are o 
valoare foarte mare. 

El îşi dădu capul pe spate şi izbucni în râs. Parcă chelălăia, 
gândi Scarlett furioasă, roşind din nou. 

— De ce nu spui ce crezi cu adevărat? o întrebă el, 
coborând glasul pentru ca să nu fie auzit decât de ea. De ce 
nu spui că sunt o canalie afurisită, că n-am niciuna din 
calităţile unui gentleman? Spune-mi s-o şterg de-aici dacă 
nu vreau să rogi pe unul dintre tinerii aceştia curajoşi să 
vină să-mi ceară socoteală? 

Scarlett era gata să-i răspundă obraznic, dar se stăpâni 
eroic şi zise: 

— Oh, domnule căpitan Butler! Cum poţi să spui aşa ceva? 
Doar toată lumea ştie cât eşti de vestit, şi cât de curajos şi 
de. şi de. 

— Mă dezamăgeşti! 

— Te dezamăgesc? 

— Da. La prima noastră întâlnire atât de agitată, mi-am zis 
în sinea mea că, în sfârşit, cunoscusem o fată nu numai 
frumoasă dar şi curajoasă. Acum văd că eşti numai 
frumoasă. 

— Mă crezi laşă? întrebă Scarlett ca o găină zbârlită de 
furie. 

— Exact. Îţi lipseşte curajul de a spune ceea ce crezi cu 
adevărat. Când te-am cunoscut prima oară mi-am zis: lată o 
fată cum nu găseşti una într-un milion. Nu e ca prostuţele 
acelea care cred tot ce le spun mămicile lor şi se poartă aşa 
cum li se spune, oricare le-ar fi părerile. Îşi ascund toate 
sentimentele, şi dorinţele, şi decepţiile sub o mulţime de 
cuvinte frumoase. Mi-am zis: Domnişoara O'Hara e o fată cu 
un caracter rar. Ştie ce vrea şi nu se sfieşte să spună ce 
gândeşte. sau să arunce vaze. 

— O, zise Scarlett, care nu-şi mai putu stăpâni furia, 
atunci, chiar acuma am să-ţi spun tot ce cred. Dacă ai fi 


avut cât de puţină bună creştere, n-ai fi venit să-mi vorbeşti. 
Ai fi ştiut că nu vreau să te mai văd niciodată! Dar nu eşti 
un gentleman! Eşti un mojic şi un prost-crescut! Şi crezi că 
dacă scârbele dumitale de corăbii îi pot înfrunta pe yankei, 
ai dreptul să vii aici să-ţi baţi joc de bărbaţii şi de femeile 
care sacrifică totul pentru cauză. 

— Destul, destul, o imploră el râzând. Ai început foarte 
bine şi ai spus ce crezi, dar să nu începi să-mi vorbeşti mie 
de cauză. M-am săturat să tot aud tot acelaşi şi acelaşi lucru 
şi pariez că şi dumneata te-ai. 

— Cum ai ghi. Începu ea luată prin surprindere, dar se 
opri imediat, fierbând de necaz că se lăsase prinsă în cursă. 

— Am stat lângă uşă şi m-am uitat la dumneata, înainte de 
a mă vedea, zise el. Şi m-am uitat şi la celelalte fete. Toate 
păreau că au feţele făcute după acelaşi calapod. Numai a 
dumitale nu era la fel. Ai o figură pe care mi-e uşor s-o 
înţeleg. Nu te interesa ce se petrece aici şi nu te gândeai 
nici la cauză, nici la spital. Pe faţa dumitale se vedea că ai fi 
vrut să dansezi, să petreci şi nu puteai. Erai nebună de 
ciudă. Spune drept, n-am dreptate? 

— Nu mai am nimic să-ţi spun, domnule căpitan, zise ea 
căutând să fie cât se poate de ceremonioasă şi să se 
învăluiască în puţina demnitate pe care o mai avea. Iocmai 
pentru că eşti atât de mândru din cauza rolului dumitale în 
forțarea blocadei, n-ar trebui să jigneşti femeile. 

— Forţarea blocadei! Glumeşti! 'Te rog, acordă-mi doar 
câteva clipe din timpul dumitale preţios, înainte de a-mi 
întoarce pentru totdeauna spatele. N-aş vrea ca o patrioată 
atât de încântătoare să păstreze o idee falsă în privinţa 
contribuţiei mele la cauza Confederaţiei. 

— Nu vreau să ascult cum te lauzi. 

— Pentru mine a forţa blocada e o afacere, şi câştig bani 
din lucrul acesta. Când n-are să-mi mai renteze, n-am să 
mai fac această meserie. Ce crezi despre asta? 

— Cred că eşti o canalie, un interesat. aşa cum sunt 
yankeii. 


— Exact, zise el râzând. Şi yankeii mă ajută să-mi câştig 
banii. Chiar luna trecută am intrat cu corabia mea drept în 
portul New York şi am încărcat un transport. 

— Ce, strigă Scarlett interesată şi impresionată fără să 
vrea, n-au tras în dumneata? 

— Sărmană naivă! Sigur că nu. Există destui vajnici 
partizani ai Uniunii care nu se dau înapoi de la a câştiga 
bani vânzând mărfuri Confederaţiei. Îmi duc corabia la New 
York, cumpăr de la firmele yankee, bineînţeles pe ascuns, şi 
o şterg. Şi când lucrul acesta devine puţin cam prea 
periculos, mă duc la Nassau, unde aceiaşi patrioţi ai Uniunii 
îmi aduc praf de puşcă, gloanţe şi crinoline. E mai uşor 
decât să merg în Anglia. Uneori, e cam greu să intri cu 
mărfurile în Charleston sau Wilmington. dar n-ai crede ce 
mult poate face puţin aur. 

— O, ştiam că yankeii sunt mârşavi, dar nu ştiam. 

— De ce să-i condamni pe yankei fiindcă vor să câştige un 
ban cinstit vânzând mărfuri Confederaţiei? Peste o sută de 
ani n-are să aibă nici o importanţă. Rezultatul va fi acelaşi. 
Eu ştiu că, în orice caz, Confederaţia va fi înfrântă, aşa că 
de ce să nu profite de ocazia asta? 

— Înfrânţi. noi? 

— Sigur că da. 

— Te rog să pleci. sau va trebui să cer să mi se aducă 
trăsura şi să plec acasă ca să scap de dumneata? 

— Eşti o mică rebelă fanatică, zise el zâmbind din nou. 

Se înclină şi plecă fără să se grăbească, iar Scarlett 
rămase răsuflând anevoie de furie neputincioasă şi de 
indignare. Totuşi, avea un simţământ, pe care nu-l putea 
analiza bine, ca o arsură, ca decepţia unui copil când îşi 
vede toate iluziile năruindu-se. Cum de îndrăznea să atace 
prestigiul celor ce forţau blocada? Cum de îndrăznea să 
spună că va fi înfrântă Confederaţia? Merita să fie împuşcat 
pentru asta. împuşcat ca un trădător. Se uită prin sală la 
toate feţele cunoscute, sigure de succes, atât de curajoase, 
de devotate, şi un fior rece îi trecu prin inimă. Înfrânţi? 


Oamenii aceştia. nu se poate! Era cu neputinţă. Chiar 
gândul acesta era o trădare! 

— Ce şopteaţi amândoi? întrebă Melanie, întorcându-se 
spre Scarlett când clienţii ei se depărtară. Am observat că 
doamna Merriwether se uita tot timpul la voi şi, dragă, ştii 
ce gură are. 

— O, omul acela e un nesuferit. un pisălog prost-crescut, 
zise Scarlett. Şi cât despre bătrâna doamnă Merriwether, 
las-o să vorbească. M-am săturat să mă port ca o proastă 
numai ca să-i plac ei. 

— Scarlett! zise Melly scandalizată. 

— Ssst, sst! zise Scarlett. Doctorul Meade mai anunţă 
ceva. 

Adunarea se linişti iar, şi doctorul începu prin a mulţumi 
doamnelor care îşi dăduseră bijuteriile cu atâta bunăvoință. 

— Şi acum, doamnelor şi domnilor, am să vă fac o surpriză. 
o inovaţie care poate să supere pe unii, dar vă rog să nu 
uitaţi că totul se face pentru spital şi pentru ostaşii noştri 
care zac în el. 

Toată lumea veni mai aproape, încercând să ghicească ce 
ar putea propune doctorul; un om atât de cumsecade, ca să 
poată supăra pe cineva. 

— În curând va începe balul. Primul dans va fi cadrilul, şi 
pe urmă un vals. Pe urmă vor fi polci, mazurci; toate 
precedate de scurte cadriluri. Ştiu ce rivalitate amicală 
există între cei ce doresc să conducă cadrilul, aşa că. 

Doctorul îşi şterse fruntea şi aruncă o privire piezişă spre 
colţul unde şedea soţia lui, împreună cu celelalte doamne în 
vârstă. 

— Domnilor, dacă voiţi să conduceţi cadrilul cu doamna pe 
care aţi ales-o, trebuie să licitaţi. Eu voi ţine licitaţia, şi 
beneficiul va merge pentru fondul spitalului. 

Evantaiele se opriră, şi un murmur trecu prin toată sala. 
În colţul doamnelor în vârstă era rumoare: doamna Meade 
ar fi vrut să-şi susţină bărbatul, deşi îi dezaproba ideea, aşa 
că se pomeni într-o situaţie dificilă. Doamna Elsing, doamna 


Merriwether şi doamna Whiting erau roşii de indignare. 
Deodată, garda locală strigă "Ura!", la care se asociară şi 
musafirii în uniforme. Fetele tinere bătură din palme şi 
țopăiră de bucurie. 

— Nu crezi. nu crezi că e ca un târg de sclavi? şopti 
Melanie, privindu-l pe îndrăzneţul doctor, care până acuma 
fusese pentru dânsa un om perfect. 

Scarlett nu răspunse nimic, dar ochii ei străluceau şi inima 
i se strânse de durere. Dacă n-ar fi fost văduvă! Dacă ar fi 
fost din nou Scarlett O'Hara! Ar fi purtat rochia ei verde 
deschis, garnisită cu panglici de catifea verde închis, ar fi 
avut tuberoze în păr şi ar fi deschis balul. Da, desigur! O 
mulţime de bărbaţi s-ar certa pentru ea şi s-ar întrece dând 
cât mai mulţi bani doctorului. Şi-acum, să şadă aici, să joace 
rol de figurantă fără voia ei şi s-o vadă pe Fanny sau pe 
Maybelle conducând primul cadril, devenind astfel regina 
Atlantei. 

Deasupra zgomotului, se auzi glasul micului zuav, cu 
accentul lui creol atât de pronunţat: 

— Dacă-mi permiteţi. douăzeci de dolari pentru 
domnişoara Maybelle Merriwether. 

Maybelle îşi rezemă capul de umărul lui Fanny şi cele două 
fete îşi ascunseră chipurile îmbujorate, începând să râdă 
înăbuşit. Alte glasuri strigau alte nume şi alte sume de bani. 
Doctorul Meade începuse iar să surâdă, ignorând şoaptele 
indignate care porneau din colţ, de la comitetul doamnelor. 

La început, doamna Merriwether declarase cu glas tare şi 
pe un ton categoric că Maybelle a ei nu va lua parte la o 
asemenea licitaţie. Când însă numele lui Maybelle fu 
pronunţat tot mai des şi suma se ridică la şaptezeci şi cinci 
de dolari, protestele ei începură să-şi piardă din severitate. 
Scarlett îşi rezemă coatele de tejghea. Se uita ca fascinată 
la mulţimea veselă care se adunase lângă estradă, în mâini 
cu bancnotele Confederaţiei. 

Acum toate vor începe să danseze - toate, în afară de ea şi 
de doamnele bătrâne. Îl văzu pe Rhett Butler, în picioare, 


chiar lângă doctor. Înainte ca ea să fi avut timp să-şi 
schimbe expresia feţei, el o văzuse; îşi lăsă în jos colţurile 
gurii, ridicând dintr-o sprânceană. Cu o mişcare arogantă, 
Scarlett se întoarse, dar deodată îşi auzi numele strigat, 
strigat de un glas cu un accent foarte pronunţat din 
Charleston, care domină zgomotul celorlalte glasuri. 

— Doamna Charles Hamilton. o sută cincizeci de dolari - în 
aur. 

Auzind numele şi suma, o linişte bruscă se aşternu în sală. 
Scarlett fu atât de speriată, încât încremeni. Rămase pe 
scaun, cu bărbia sprijinită în mâini, cu ochii mari deschişi, 
plini de uluială. Toată lumea se întoarse s-o privească. Văzu 
cum doctorul se aplecă de pe estradă ca să-i şoptească ceva 
lui Rhett Butler. Probabil că-i spunea că Scarlett era în doliu 
şi că era cu neputinţă să ia parte la dans. Scarlett văzu cum 
Rhett dădea din umeri cu nepăsare. 

— Poate alta dintre frumoasele noastre doamne? întrebă 
doctorul. 

— Nu, zise Rhett, cu o voce clară, plimbându-şi privirea 
nepăsătoare peste mulţime. Doamna Hamilton. 

— V-am spus că e imposibil, zise doctorul enervat. Doamna 
Hamilton nu va primi să. 

Scarlett auzi o voce pe care la început nu o recunoscu. 
vocea ei. 

— Ba da, primesc! 

Se ridică în picioare, deodată. Inima îi bătea atât de tare, 
încât se temea că va cădea jos; bătea însă din cauza plăcerii 
de a fi din nou centrul de atenţie al tuturor privirilor, de a fi 
cea mai dorită dintre toate femeile şi, mai ales, mai ales la 
ideea că va dansa. 

"O, nu-mi pasă! Nu-mi pasă de ce va spune lumea", îşi zise 
ea cuprinsă de un fel de dulce nebunie. Îşi aruncă 
sfidătoare capul pe spate şi ieşi repede de lângă stand. 
Tocurile ei loveau duşumeaua cu zgomot de castaniete. Îşi 
desfăcu cât putu mai mult evantaiul de mătase neagră. Ca 
într-un fulger zări faţa Melaniei, căreia parcă nu-i venea să 


creadă; zări expresia încremenită a doamnelor în vârstă, 
aceea a fetelor enervate şi chipurile pline de entuziastă 
aprobare ale militarilor. 

Apoi se trezi în mijlocul parchetului de dans şi, prin 
mulţime, Rhett Butler se apropie de ea. Avea tot expresia 
aceea antipatică pe faţă, dar lui Scarlett nu-i păsa, nu-i păsa 
chiar dacă ar fi trebuit să danseze cu Abe Lincoln însuşi. 
Totul era că va dansa din nou! Va conduce cadrilul. Îi făcu 
lui Rhett o reverență profundă şi îi aruncă un surâs 
ameţitor. Acesta se înclină, cu o mână pe jaboul lui plisat. 
Levi, îngrozit, salvă situaţia, urlând: 

— Alegeţi-vă pa'tene'ele pent'u Cad'ilul Vi'giniei! 

Orchestra atacă cea mai bună melodie pentru cadril, 
"Dixie". 

— Cum ai îndrăznit să atragi asupra mea toate privirile, 
domnule Butler? 

— Dar bine, scumpă doamnă Hamilton, se vedea limpede 
că doreai să atragi toate privirile asupra dumitale! 

— Cum ai îndrăznit să strigi numele meu în faţa lumii? 

— Puteai să refuzi. 

— Dar. datoria mea faţă de cauză. nici nu m-am mai gândit 
la mine când te-am auzit oferind atâta aur. Nu mai râde, 
toată lumea se uită la noi. 

— Oricum se va uita la noi. Nu încerca să-mi vorbeşti de 
cauză. Voiai să dansezi, şi ţi-am oferit prilejul. Marşul acesta 
e ultima figură a cadrilului, nu-i aşa? 

— Da. trebuie să mă opresc şi să stau jos. 

— De ce? Te-am călcat pe picioare? 

— Nu. dar o să vorbească lumea de mine. 

— Spune drept, în fundul sufletului, îţi pasă mult? 

— Să-ţi spun. 

— Nu faci o crimă, nu-i aşa? De ce să nu dansezi şi valsul 
cu mine? 

— Dacă mama ar. 

— Înţeleg, eşti încă legată de fusta mamei. 

— Ce manie urâtă ai de a ridiculiza virtuțile. 


— Virtuţile sunt într-adevăr ridicole. Îţi pasă de ce spune 
lumea? 

— Nu. dar, mai bine să nu vorbim de asta. Mulţumesc lui 
Dumnezeu că începe valsul. Cadrilul mă oboseşte 
întotdeauna. 

— Nu ocoli întrebarea mea. Parcă mult îţi pasă de ce spun 
celelalte femei! 

— O, fiindcă văd că nu pot să scap de dumneata. nu, nu-mi 
pasă. O fată însă ar trebui să ţină seama de ce spune lumea. 
Totuşi, astă-seară nu-mi pasă. 

— Bravo! Acum începi să gândeşti singură, în loc să laşi pe 
alţii să gândească pentru dumneata. E începutul 
înţelepciunii. 

— O, dar. 

— Când lumea are să vorbească de dumneata cât a vorbit 
de mine, ai să vezi ce puţină importanţă are. la gândeşte-te 
că în Charleston nu sunt primit în nici o familie. Nici tot ce 
fac pentru dreapta şi sfânta noastră cauză nu poate ridica 
interdicţia ce apasă asupra mea. 

— Ce îngrozitor! 

— Ba deloc. Până când nu-ţi pierzi reputaţia, nu-ţi poţi da 
seama ce povară era şi ce înseamnă libertatea. 

— E scandalos ceea ce spui. 

— E scandalos şi adevărat. Atâta timp cât ai destul curaj. 
sau destui bani. te poţi lipsi de reputaţie. 

— Banii nu pot cumpăra totul. 

— Asta ţi-a spus-o cineva. Singură n-ai fi putut gândi o 
asemenea banalitate. Ce nu se poate cumpăra cu bani? 

— O, nu ştiu. nici fericirea, nici dragostea, în orice caz. 

— În general, da. Şi când nu poate, poate cumpăra cele 
mai bune înlocuitoare. 

— Ai atât de mulţi bani, domnule căpitan Butler? 

— Ce întrebare nepoliticoasă, doamnă Hamilton! Mă 
surprinde. Da, da. Pentru un tânăr căruia din tinereţe 
familia nu i-a mai dat nici un ban, am reuşit foarte bine. Şi 
sunt sigur că din blocadă are să-mi rămână un milion. 


— O, nu mai spune. 

— Ba da! Lumea nu-şi dă seama deloc că se pot câştiga tot 
atâţia bani din distrugerea unei vechi civilizaţii, ca şi din 
clădirea uneia noi. 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— Familia dumitale şi familia mea şi toţi aceia care sunt 
aici acum şi-au câştigat averea transformând un pustiu într- 
o lume civilizată. Asta se numeşte a construi un imperiu. Se 
câştigă bine construind un imperiu. Se câştigă însă şi mai 
bine distrugând un imperiu. 

— De care imperiu vorbeşti? 

— De imperiul în care trăim. Sudul. Confederaţia. regatul 
bumbacului. acest imperiu care se sfărâmă sub picioarele 
noastre. Numai că majoritatea imbecililor nu vor să-şi dea 
seama de lucrul acesta şi refuză să profite de situaţia creată 
de prăbuşire. Eu câştig o avere din acest naufragiu. 

— Atunci, crezi serios că vom fi înfrânți? 

— Sigur. De ce să facem ca struţul? 

— O, Doamne, mă plictiseşte să vorbesc de astfel de 
lucruri. Nu ţi se întâmplă uneori să spui şi lucruri frumoase, 
domnule căpitan Butler? 

— 'Ţi-ar place dacă ţi-aş spune că ochii dumitale seamănă 
cu două vaze de sticlă în care înoată peştişori aurii, două 
vaze pline până la margine cu apă verde, limpede de tot, şi 
când peştii se ridică până sus ca acuma, eşti diabolic de 
fermecătoare! 

— O, asta nu-mi place. Ce melodie minunată, nu-i aşa? Aş 
valsa fără să mă opresc. Nici nu-mi dădeam seama ce mult 
îmi lipsea dansul! 

— Eşti cea mai frumoasă dansatoare pe care am ţinut-o 
vreodată în braţe. 

— Domnule căpitan Butler, nu mă strânge atât de tare. 
Toată lumea ne priveşte. 

— Dacă nu ne-ar vedea nimeni, te-ar supăra? 

— Domnule căpitan Butâer, nu-ţi dai seama ce vorbeşti. 


— Cum aş putea să-mi dau seama ce vorbesc când te ţin în 
braţe? Ce melodie e asta? E ceva nou? 

— Sigur că da. E divină. E o melodie furată de la yankei. 

— Cum se numeşte? 

— Când va înceta războiul." 

— Ce cuvinte are? Cântă-mi-le! 

Mai ţii minte, dragul meu, Când, la ultima-ntâlnire, În 
genunchi îmi tot vorbeai De neştearsa ta iubire? 

De vestonul cenuşiu Erai mândru-atuncea, seara, Şi jurai 
să nu-ţi trădezi Nici iubita şi nici ţara. 

Singură şi tristă plâng Lacrimi vărs, amar şuvoiul. 

Dă, Doamne, să te mai văd, Când va înceta războiul! 

— Bineînţeles că era "vestonul albastru", dar la noi a fost 
schimbat în "cenuşiu". O, ce bine valsezi, domnule căpitan 
Butler. Cei mai mulţi dintre bărbaţii înalţi nu dansează bine. 
Şi când te gândeşti că va trebui să aştept ani de zile până să 
mai dansez o dată. 

— Numai câteva clipe. Am să te rog să-mi acorzi cadrilul 
următor. şi pe urmă celălalt, şi celălalt. 

— O, nu! Nu se poate! Nu trebuie! Reputația mea va fi 
distrusă. 

— E în zdrenţe şi-aşa, aşa că ce importanţă mai are un 
dans? Când voi fi dansat de cinci sau şase ori cu dumneata, 
poate că o să-i las şi pe ceilalţi tineri să-şi încerce norocul, 
dar ultimul dans tot al meu trebuie să fie. 

— Bine, bine. Ştiu că sunt nebună, dar atâta pagubă. Nu- 
mi pasă de ce spune lumea. M-am săturat de stat acasă. Am 
să dansez, am să dansez. 

— Şi n-ai să mai porţi rochii negre. Nu pot să sufăr crepul 
de doliu. 

— N-aş putea lăsa doliul, domnule căpitan Butler. oh, nu 
mă strânge aşa de tare. Am să mă supăr. 

— Şi eşti minunată când te superi. Am să te mai strâng o 
dată. poftim. numai să văd dacă te superi într-adevăr. Nu-ţi 
dădeai seama ce fermecătoare erai în ziua - aceea la 


Doisprezece Stejari, când te-ai înfuriat şi ai aruncat cu 
vaza. 

— O, te rog. n-ai să uiţi ziua aceea niciodată? 

— Nu. e una din amintirile mele cele mai nepreţuite. o fată 
frumoasă din Sud, bine-crescută, cu un temperament de 
irlandeză. Eşti foarte irlandeză, nu-i aşa? 

— Vai de mine! S-a terminat muzica, şi uite-o pe mătuşa 
Pittypat că vine. Precis că doamna Merriwether i-a spus. 
Oh, pentru Dumnezeu, du-mă până la o fereastră, să privim 
afară. Nu vreau să mă prindă acuma. A făcut nişte ochi mari 
cât cepele. 

Capitolul X. 

A doua zi dimineaţa, la micul dejun, Pittypat lăcrima. 
Melanie tăcea, iar Scarlett era îmbufnată, gata de ceartă. 

— Puțin îmi pasă dacă lumea vorbeşte. Sunt sigură că am 
câştigat mai mulţi bani pentru spital decât oricare altă fată 
de-acolo - mai mult decât au adunat vânzând toate 
vechiturile alea. 

— Doamne, Doamne, ce importanţă au banii! se tângui 
Pittypat frângându-şi mâinile. Nici nu-mi venea să cred, şi 
bietul Charlie e mort doar de un an. Şi căpitanul Butler, 
omul acela îngrozitor, atrăgând toate privirile asupra ta. 
Scarlett, să ştii că e o fiinţă groaznică, groaznică. Verişoara 
doamnei Whiting, doamna Coleman, al cărei soţ e de fel din 
Charleston, mi-a vorbit de el. E ruşinea familiei lui, care e 
de altfel foarte cumsecade. Doamne, cum au putut Butler-ii 
să aibă un fiu atât de groaznic? Nu e primit de nimeni în 
Charleston, are o reputaţie deocheată şi s-a vorbit şi despre 
o fată. ceva atât de urât. Încât nici doamna Coleman nu ştia 
exact ce era. 

— O, nu cred că e chiar aşa de rău, zise Melly blândă. 
Părea foarte bine-crescut, şi când te gândeşti ce curajos a 
fost, cum a forţat blocada. 

— Nu e curajos, zise Scarlett cu răutate, turnând o 
jumătate de cană de sirop peste clătitele pe care se 
pregătea să le mănânce. Toate le face pentru bani. Mi-a 


spus-o mie. Nu-i pasă de Confederație şi crede că o să 
mâncăm bătaie. Însă dansează minunat. 

Ascultătoarele ei amuţiseră de groază. 

— M-am săturat să stau acasă şi n-am s-o mai fac de-acum 
înainte. Dacă aseară toţi au vorbit de mine, atunci reputaţia 
mea s-a dus, şi ce-or să mai spună nu mai are nici o 
importanţă. 

Nu-şi dădu seama că repeta exact cuvintele lui Rhett 
Butler. Îi venise deodată în minte şi se potrivea exact cu 
gândurile ei. 

— O! Ce are să spună mama ta când va auzi? Ce are să 
creadă despre tine? 

Un fior de vinovăţie o străbătu pe Scarlett gândindu-se la 
consternarea lui Ellen când va afla de purtarea scandaloasă 
a fiicei sale. Se consolă însă la gândul că Atlanta era 
despărțită prin douăzeci şi cinci de mile de Iara. 
Domnişoara Pitty nu va spune cu siguranţă nimic lui Ellen. 
Ar fi să arunce o lumină urâtă asupra calităţilor ei de 
"chaperon". Şi dacă Pitty nu va trăncăni, Scarlett nu va 
avea nici o neplăcere. 

— Cred. zise Pitty, da, cred că ar trebui să-i scriu lui Henry 
o scrisoare în privinţa asta. oricât mi-ar displace s-o fac. dar 
e singurul bărbat din familia noastră. Am să-l rog să-i facă 
observaţii căpitanului Butler. Doamne, Doamne, dacă ar fi 
trăit Charlie. Scarlett, niciodată nu mai trebuie să vorbeşti 
cu omul acela. 

Melanie şezuse liniştită până acum; mâinile şi le 
încrucişase în poală şi lăsase să i se răcească clătitele în 
farfurie. Se sculă şi, trecând în spatele lui Scarlett, îi 
înconjură gâtul cu braţele. 

— Scumpa mea, zise ea, nu te mai necăji. Eu te înţeleg şi 
ceea ce ai făcut aseară a fost un lucru curajos şi are să fie 
de mare folos spitalului. Şi dacă cineva îndrăzneşte să 
spună cel mai mic cuvânt împotriva ta, o să aibă de furcă cu 
mine. Mătuşă Pitty, te rog, nu plânge. I-a venit greu lui 
Scarlett să nu meargă nicăieri. Nu e decât un copil. 


Degetele ei se jucau prin părul negru al lui Scarlett. 

— Şi poate că ne-am simţi mai bine toate dacă am merge 
câteodată la petreceri. Poate că am fost egoiste stând acasă 
cu durerea noastră. În timpul războiului, totul e altfel. Când 
mă gândesc la ostaşii din oraş, aflaţi departe de căminele 
lor, fără prieteni la care să se ducă seara, şi la cei din 
spitale care s-au făcut destul de bine ca să se scoale dar nu 
să plece înapoi pe front, atunci văd că am fost egoiste. Ar fi 
trebuit să avem şi noi în casă trei convalescenţi, aşa cum 
are toată lumea, şi să primim militari la prânz, în fiecare 
duminică. Haide, Scarlett, nu te mai necăji! Lumea n-are să 
te mai vorbească de rău când are să înţeleagă. Noi ştim că 
l-ai iubit pe Charlie. 

Scarlett nu era câtuşi de puţin necăjită, şi atingerea 
mâinilor Melaniei o irita. Ar fi vrut să poată să-i dea mâna la 
o parte şi să-i zică: "Nu mai trăncăni!" Îşi aducea prea bine 
aminte cum, în ajun, cei din garda locală şi milițienii şi toţi 
militarii se certaseră care să danseze cu ea. Oricine să o 
apere, numai Melly nu! Se putea apăra şi singură, şi dacă 
scorpiile acelea bătrâne vor clămpăni - se va putea lipsi de 
ele. Prea erau mulţi ofiţeri simpatici pe lume ca să-ţi mai 
pese ce spun nişte babe. 

Pittypat îşi ştergea ochii cu batista ascultând cuvintele 
liniştitoare ale Melaniei, când Prissy intră cu o scrisoare 
voluminoasă. 

— Pent'u dumneavoast'ă, domnişoa'ă Melly. A adus-o un 
neg'u Mic. 

— Pentru mine? zise Melly mirată, în timp ce deschidea 
plicul. 

Scarlett era atât de ocupată de clătitele ei, încât nu 
observă nimic până nu o auzi pe Melly izbucnind în plâns şi 
nu 0 văzu pe mătuşa Pittypat ducându-şi mâna la inimă. 

— A murit Ashley! ţipă Pittypat, dându-şi capul pe spate şi 
lăsându-şi braţele să cadă moi. 

— O, Doamne sfinte! zise Scarlett, simțind că îi îngheaţă 
sângele. 


— Nu! Nu! strigă Melanie. Repede sărurile, Scarlett! 
Haide, haide, scumpa mea, te simţi mai bine? răsuflă adânc. 
Nu, nu e vorba de Ashley. Îmi pare rău că te-am speriat. 
Plângeam de fericire. 

Deodată îşi desfăcu palma încleştată şi sărută un obiect pe 
care-l ţinea în mână. 

— Sunt atât de fericită. 

Şi iar izbucni în lacrimi. Scarlett zări ceva strălucitor şi 
înţelese că era un inel gros de aur. 

— Citeşte, zise Melly, arătând cu degetul scrisoarea care 
căzuse jos. O, ce drăguţ e, şi ce bun! 

Scarlett, intrigată, luă foaia de hârtie şi citi următoarele 
rânduri scrise cu litere negre, hotărâte: "Confederaţia are 
poate nevoie de sângele bărbaţilor săi, dar nu pretinde şi 
inimile femeilor sale. Acceptaţi, vă rog, scumpă doamnă, 
această dovadă a respectului meu pentru curajul 
dumneavoastră şi să nu credeţi că sacrificiul 
dumneavoastră a fost zadarnic, fiindcă acest inel a fost 
răscumpărat cu de zece ori valoarea lui. Căpitan Rhett 
Butler." 

Melanie îşi strecură inelul pe deget şi se uită cu drag la el. 

— Nu vă spusesem eu că e un om binecrescut? zise ea, 
întorcându-se spre Pittypat, cu chipul surâzător printre 
lacrimi. Numai un om de lume, delicat şi atent s-ar putea 
gândi cât am suferit când am. Am să trimit în schimb lanţul 
meu de aur. Măâtuşă Pittypat, trebuie să-i scrii şi să-l pofteşti 
duminică la masa de prânz, ca să-i pot mulţumi. 

În emoția generală, nimeni nu se gândi că Rhett Butler nu 
trimisese şi inelul lui Scarlett înapoi. Ea însă se gândi şi se 
simţi contrariată. Ştia că nu delicateţea îl făcuse pe Rhett 
Butler să facă acest gest cavaleresc. Voise să fie poftit de 
Pittypat şi, pentru a-şi ajunge scopul, ştia că acesta era un 
mijloc care nu putea să dea greş. 

"Cu multă durere am aflat de recenta ta purtare", scria 
Ellen, şi Scarlett, care citea scrisoarea la masă, se 
posomori. Bineînţeles, veştile rele se răspândesc repede. De 


multe ori auzise la Charleston şi la Savannah că celor din 
Atlanta le place să trăncănească şi să se amestece,mai mult 
ca celorlalţi locuitori din Sud, în treburile altora. Acum 
vedea că era adevărat. Bazarul avusese loc luni seara, şi 
acum nu era decât joi. Care dintre scorpiile bătrâne se 
însărcinase să-i scrie lui Ellen? O clipă o bănui pe Pittypat, 
dar imediat alungă acest gând. Sărmana Pittypat tremura 
ca varga de teamă să nu se arunce asupra ei vina purtării 
imprudente a lui Scarlett. Era ultima fiinţă care ar fi 
anunţat-o pe Ellen de rezultatul supravegherii ei 
necorespunzătoare. Probabil că doamna Merriwether. 

"Îmi vine greu să cred că ai putut să uiţi felul cum ai fost 
crescută. Trec peste incorectitudinea pe care ai comis-o 
apărând în lume fiind în doliu, căci înţeleg marea ta dorinţă 
de a ajuta spitalul. Dar să dansezi, şi încă cu un om cume 
căpitanul Butler! Am auzit multe despre el (şi cine n-a 
auzit?) şi chiar săptămâna trecută Pauline mi-a scris că e un 
om cu o reputaţie proastă, care nu e primit de niciunul 
dintre membrii familiei lui în Charleston, în afară de mama 
lui, care are inima zdrobită. E un om într-adevăr imoral, 
care n-ar pregeta să profite de tinereţea şi de inocenţa ta 
pentru a te compromite şi a atrage ruşinea asupra ta şia 
familiei tale. Cum a putut domnişoara Pittypat să-şi 
neglijeze într-atât datoriile faţă de tine?" 

Scarlett aruncă peste masă o privire mătuşii sale. Bătrâna 
domnişoară recunoscuse scrisul lui Ellen, şi gura ei mică, cu 
buzele cărnoase, avea o expresie specială, ca aceea a unui 
copil ce se teme că va fi certat şi speră că plângând va 
scăpa de pedeapsă. 

"Mi se rupe inima când mă gândesc ce repede ai uitat tot 
ce te-am învăţat. M-am gândit să te chem acasă imediat, 
dar voi lăsa lucrul acesta la aprecierea tatălui tău. Va sosi 
vineri la Atlanta ca să vorbească cu domnul Butler şi să te 
aducă acasă. Mi-e teamă că va fi sever cu tine, cu toate 
rugăminţile mele. Sper că numai tinereţea şi uşurinţa ta te- 
au determinat să te porţi atât de necugetat. Nimeni nu 


doreşte mai mult ca mine să slujească din toate puterile 
cauza noastră şi doresc ca fiicele mele să nutrească aceleaşi 
sentimente, dar nu să se facă de râsul lumii." 

Scrisoarea urma pe acelaşi ton, dar Scarlett n-o mai citi 
până la capăt. De data aceasta îi era cu adevărat frică. Se 
simţea mică şi tot aşa de vinovată ca atunci când, la vârsta 
de zece ani, la masă fiind, aruncase eu o prăjitură în capul 
lui Suellen. Cum? Mama ei, atât de blândă, o mustra cu 
atâta asprime şi tatăl ei venea ca să-i vorbească domnului 
Butler? Îşi dădu seama de gravitatea faptei. Gerald va fi 
sever cu ea. Ştia că, de data asta, nu va scăpa de pedeapsă 
aşezându-i-se pe genunchi şi arătându-se drăgăstoasă şi 
dulce. 

— Nu cumva sunt veşti rele? întrebă Pittypat cu glasul 
tremurat. 

— Tata soseşte mâine. Şi o să se repeadă la mine cum se 
repede o rață asupra unui cărăbuş, răspunse Scarlett 
amărâtă. 

— Prissy, caută-mi sărurile, zise Pittypat bâlbâindu-se, 
dându-şi scaunul înapoi şi lăsându-şi mâncarea 
neterminată. Simt. simt că mi-e rău. 

— Sunt în buzuna'ul fustei dumneavoast'ă, zise Prissy, care 
se bucura că asistă la o dramă senzaţională. 

Întotdeauna îi plăcuse să-l vadă pe "domnu' Ge'ald" 
înfuriat, cu condiţia ca mânia lui să nu fie îndreptată asupra 
capului ei creţ. Pittypat scotoci în buzunar şi găsi sticluţa pe 
care o duse la nas. 

— Trebuie să mă ajutaţi toate şi să nu mă lăsaţi singură cu 
el nici un minut, strigă Scarlett. Ţine mult la voi amândouă 
şi dacă sunteţi cu mine, n-o să poată să-mi facă scandal. 

— Eu n-am să pot, zise Pittypat încet, sculându-se de pe 
scaun. Nu. nu mă simt prea bine. Trebuie să mă duc să mă 
culc. Am să stau culcată toată ziua, mâine. Să-i cereţi scuze 
din partea mea. 

"Laşă!" gândi Scarlett, aruncându-i o privire întunecată. 


Melly făgădui să-i ţină partea, deşi era albă de teamă la 
perspectiva că va trebui să-l înfrunte pe domnul O'Hara, 
mânios ca un balaur ce scoate foc pe nări. 

— Am să te a.am să te ajut să-i explici că ai făcut-o pentru 
spital. Sigur că are să înţeleagă. 

— Nu! zise Scarlett. N-are să înţeleagă. O, şi am să mor 
dacă trebuie să mă întorc compromisă la Tara, aşa cum mă 
ameninţă mama! 

— O, nu se poate să te duci acasă, strigă Pittypat izbucnind 
în lacrimi. Dacă ai face aşa, aş fi silită. da, aş fi silită să-l rog 
pe Henry să vină să stea cu noi, şi ştii că mi-ar fi imposibil să 
trăiesc în aceeaşi casă cu el. Mi-e aşa de frică singură 
numai cu Melly noaptea, când sunt atâţia străini în oraş. Tu 
eşti atât de curajoasă, încât cu tine nu mi-e frică să stau 
fără un bărbat în casă! 

— O, n-are să te poată lua la Tara, zise Melly, gata parcă şi 
ea să înceapă a plânge. Acum, aici e casa ta. Ce ne-am face 
fără tine? 

"Aţi fi bucuroase să scăpaţi de mine, dacă aţi şti ce cred 
despre voi", gândi Scarlett cu răutate. Cât ar fi vrut să nu 
aibă nevoie de ajutorul Melaniei spre a înfrunta mânia lui 
Gerald! Îi era silă că trebuie să se lase apărată de o fiinţă 
care-i displăcea atâta. 

— Poate că ar trebui să decomandăm invitaţia trimisă 
căpitanului Butler. începu domnişoara Pittypat. 

— O, nu se poate! Ar fi culmea nepoliteţii, strigă Melly 
disperată. 

— Ajută-mă să mă culc. Am să mă îmbolnăvesc, gemu 
Pittypat. O, Scarlett, de ce mi-ai făcut una ca asta? 

Pittypat zăcea în pat a doua zi după-masă când Gerald sosi 
la Atlanta. Prin uşa întredeschisă a odăii sale, îi ceru de 
nenumărate ori scuze şi le lăsă pe cele două tinere femei 
speriate să prezideze cina. Gerald păstra o tăcere 
amenințătoare, deşi o sărutase pe Scarlett şi o ciupise 
prietenos pe Melly de obraz, zicându-i "verişoară Melly". 
Scarlett ar fi preferat de o mie de ori să-l audă înjurând şi 


mustrând-o. Ţinându-şi făgăduiala, Melanie se agăța de 
fusta lui Scarlett, ca o mică umbră tremurătoare, şi Gerald 
era prea bine-crescut ca să-şi certe fiica în faţa ei. Scarlett 
trebui să recunoască în sinea ei că Melanie se descurca 
foarte bine; se prefăcu că nu ştie nimic şi, după ce se servi 
cina, reuşi să-l atragă pe Gerald într-o conversaţie. 

— Aş vrea să aflu tot ce se întâmplă în comitat, zise ea 
surâzându-i. India şi Honey nu scriu prea des şi sunt sigură 
că ştiţi tot ce se petrece pe acolo. Povestiţi-ne despre nunta 
lui Joe Fontaine. 

Măgulit, Gerald povesti că nunta fusese destul de simplă, 
"nu cum au fost nunțile voastre, fetelor", fiindcă Joe nu 
avusese decât o permisie de câteva zile. Sally, mica Sally 
Munroe, fusese foarte drăguță. Nu, nu ţinea minte ce fel de 
rochie purta, dar auzise că nu-şi făcuse o "rochie pentru a 
doua zi de după nuntă". 

— Cum se poate! exclamară fetele, scandalizate. 

— Fireşte, căci n-a avut nici un fel de a doua zi, lămuri 
Gerald râzând în hohote, uitând că poate astfel de 
observaţii nu erau făcute pentru urechi feminine. 

Auzindu-l râzând, Scarlett prinse curaj şi mulţumi în gând 
Melaniei pentru tactul ei. 

— A doua zi Joe a plecat înapoi în Virginia, continuă Gerald 
repede. N-au mai fost nici vizite, nici baluri. Ştiţi că gemenii 
Tarleton s-au întors acasă? 

— Am auzit. S-au făcut bine? 

— N-au fost răniţi prea grav. Stuart la genunchi, iar lui 
Brent un glonţ i-a străpuns umărul. Aţi auzit că au fost citați 
pe ordine de zi pentru curajul lor? 

— Nu! Povesteşte-ne. 

— Sunt nişte băieţi înflăcăraţi, amândoi. Îmi vine să cred 
că au puţin sânge irlandez, zise Gerald cu satisfacţie. Am 
uitat ce au făcut, dar acum Brent e locotenent. 

Scarlett asculta mulţumită, cu un simţământ oarecum de 
posesie, cum tatăl ei lăuda purtarea gemenilor. Toţi bărbaţii 


care-i făcuseră curte, simţea că-i aparţin, şi toate faptele lor 
frumoase îi aduceau şi ei un fel de glorie. 

— Şi am o veste care o să vă intereseze pe amândouă, zise 
Gerald. Se zice că Stu a început din nou să meargă cam des 
pe la Doisprezece Stejari. 

— Honey sau India? întrebă Melly cu interes, în timp ce 
Scarlett se simţi indignată. 

— O, desigur, domnişoara India. Nu-l cucerise ea aproape 
complet, înainte ca ştrengăriţa asta a mea să-i fi făcut ochi 
dulci? 

— O, zise Melly, puţin jenată de sinceritatea cu care vorbea 
Gerald. 

— Şi mai mult încă, tânărul Brent a început să dea 
târcoale pe la Tara. Ei, vedeţi? 

Scarlett aproape că se înăbuşea. Trădarea adoratorilor ei 
o resimţi aproape ca pe o insultă, mai ales când îşi aducea 
aminte cu câtă violenţă reacţionaseră gemenii când le 
anunţase că se mărită cu Charles. Stuart ameninţase chiar 
că-l va împuşca pe Charles, sau pe Scarlett, sau pe el însuşi, 
sau pe toţi trei. Fusese pasionant. 

— Suellen? întrebă Melly zâmbind. Dar credeam că 
domnul Kennedy. 

— O, el? zise Gerald. Frank Kennedy tot dă târcoale, dar 
parcă îi e frică şi de umbra lui, şi într-o zi am să-l întreb ce 
intenţii are dacă nu se declară. Nu, pentru cea mică. 

— Carreen? 

— Nu e decât un copil, zise Scarlett înţepată, revenindu-i 
graiul. 

— Are doar un an şi ceva mai puţin decât aveai tu când te- 
ai măritat, domnişoară, răspunse Gerald. Îi reproşezi oare 
surorii tale că ţi-a luat un fost adorator? 

Melly roşi, nefiind obişnuită cu atâta sinceritate, şi îi făcu 
semn lui Peter să servească desertul. Disperată, căută în 
minte un alt subiect de conversaţie, care să nu fie atât de 
personal şi să-l distragă pe domnul O'Hara de la scopul 
călătoriei sale. Nu-i veni nimic în minte, dar odată pornit 


Gerald n-avea nevoie de alt stimulent decât de un public 
binevoitor. Vorbi despre furturile comise de intendenţa 
militară, care în fiecare lună îşi mărea pretenţiile, de 
prostia lui Jefferson Davis şi de ticăloşia irlandezilor care se 
angajau în armata yankee pentru soldă. 

Când se servi vinul şi cele două doamne se sculară ca să-l 
lase singur, Gerald o privi pe fiică-sa încruntându-şi 
sprâncenele şi îi ceru să rămână singură cu el câteva 
minute. Scarlett aruncă o privire disperată lui Melly, care 
începu să-şi sucească şi să-şi răsucească batista şi ieşi, 
închizând binişor uşa glisantă. 

— Vreau să stăm de vorbă, domnişoară, răcni Gerald, 
tumându-şi un pahar de vin. Frumos te-ai purtat! Îţi cauţi 
alt bărbat? Şi eşti doar de puţin timp văduvă. 

— Nu aşa de tare, tată, servitorii. 

— Ştiu ei despre ce e vorba. Toată lumea ştie că te-ai 
compromis. Biată maică-ta s-a îmbolnăvit. Stă în pat. Mie 
mi-e ruşine să privesc lumea în faţă. E o ruşine! Nu, 
pisicuţo, de data asta să nu crezi că ai să mă înduioşezi cu 
lacrimi, zise el repede şi cu panică în glas, deoarece 
pleoapele lui Scarlett începuseră să tremure şi gura să i se 
strâmbe. Te cunosc. Şi la priveghiul bărbatului tău ai fi în 
stare să flirtezi. Nu plânge. Haide, haide, nu mai spun nimic 
acuma, fiindcă mă duc să-l caut pe straşnicul căpitan Butler, 
care-şi bate joc de reputaţia fetei mele. Dar mâine. Haide, 
nu plânge. Nu ajută la nimic. Am luat o hotărâre. Mâine 
pleci înapoi la Tara, ca să nu ne mai faci pe toţi de râs încă o 
dată. Nu plânge, draga mea. Ia uite ce ţi-am adus. Nu e un 
cadou frumos? Uită-te. Cum poţi să-mi faci atâtea necazuri 
şi să mă aduci cale de atâta drum când ştii cât sunt de 
ocupat? Haide, nu mai plânge! 

Melanie şi Pittypat se duseseră la culcare de mult, dar 
Scarlett era trează şi veghea în noaptea călduţă, cu inima 
grea şi înspăimântată. Să plece din Atlanta tocmai acum 
când începuse din nou să trăiască şi să se ducă acasă şi să 
apară în faţa lui Ellen! Mai bine să moară decât să apară în 


faţa mamei ei. Da, ar fi vrut să moară chiar acum, pentru ca 
toţi să regrete că se purtaseră urât cu ea. Se sucea în pat, 
se răsucea şi deodată, un zgomot îi ajunse la urechi, un 
zgomot venind de departe din stradă. Era un zgomot foarte 
cunoscut, deşi venea de departe şi abia se auzea. Se sculă 
din pat şi se duse la fereastră. Strada se întindea liniştită şi 
întunecată sub bolta formată de coroanele pomilor şi de 
cerul înstelat. Zgomotul se apropia: uruit de roţi, tropot de 
copite şi voci. Deodată Scarlett zâmbi, fiindcă un glas pe 
care-l cunoştea, un glas îngroşat de whisky şi cu accent 
irlandez începu să cânte "Peg se plimbă cu trăsura". Cu 
toate că nu se dusese la Jonesboro pentru vreo adunare 
festivă, Gerald se întorcea acasă în aceeaşi stare. Văzu 
masa întunecată a unei şarete oprindu-se în faţa casei şi 
siluete nedesluşite coborând din ea. Tatăl ei nu era singur. 
Două persoane se opriră la poartă. Scarlett auzi clinchetul 
zăvorului şi, în acelaşi timp, desluşi glasul lui Gerald. 

— Acum am să-ţi cânt "Cântecul de jale pentru Robert 
Emmet". E un cântec pe care ar trebui să-l cunoşti, tinere. 
Te învăţ eu să-l cânţi. 

— L-aş învăţa cu mare plăcere, răspunse tovarăşul lui, al 
cărui glas lăsa să se înţeleagă că abia îşi stăpâneşte râsul. 
Dar nu acuma, domnule O'Hara. 

"O, Doamne! E urâciosul acela de Butler!" îşi zise Scarlett, 
mai întâi plictisită. Dar prinse din nou curaj. Cel puţin nu se 
împuşcaseră unul pe altul. Şi-apoi, erau probabil în termeni 
foarte buni dacă se întorceau împreună la o astfel de oră şi 
într-o astfel de stare. 

— Ba da, am să ţi-l cânt şi ai să fii silit să-l asculţi, că dacă 
nu, te împuşc, orangistule! 

— Nu sunt orangist, sunt charlestonian. 

— E acelaşi lucru. Ba mai rău. Am două cumnate care 
locuiesc la Charleston, şi ştiu ce e Charlestonul. 

"Are să trezească toţi vecinii", se gândi Scarlett speriată, 
căutându-şi rochia de casă. Dar ce putea face? La ora asta 
târzie nu putea cobori să-l aducă în casă pe tatăl ei. 


Fără să mai zică nimic, Gerald, agăţat de poartă şi dând 
capul spre spate, începu cântecul cu o voce puternică de 
bas. Scarlett îşi rezemă coatele pe pervazul ferestrei şi 
ascultă zâmbind fără voia ei. Ce frumos ar fi cântecul aceste 
dacă tatăl ei nu l-ar cânta fals! Era unul din cântecele ei 
preferate şi, o clipă, ascultă versurile pline de o dulce 
melancolie: 

Departe-i locul unde eroul tânăr zace, Şi toţi adoratorii 
râvnind la ea, suspină. 

Gerald îşi urmă cântecul şi Scarlett auzi zgomot în camera 
lui Melly şi în aceea a lui Pittypat. Sărmanele, ce speriate 
trebuie să fie! Nu erau deprinse cu bărbaţi cu 
temperamentul focos al lui Gerald. Când se sfârşi cântecul, 
cele două siluete părură că se contopesc într-una singură, 
care înaintă pe cărare şi sui treptele din faţă. Se auzi o 
bătaie discretă la uşa din faţă. 

"Probabil că trebuie să cobor", se gândi Scarlett. "în 
definitiv, e tatăl meu, şi sărmana Pittypat ar muri de frică 
înainte să ajungă jos". De altfel, nu voia ca servitorii să-l 
vadă pe Gerald în starea asta. Şi dacă Peter ar încerca să-l 
culce, l-ar înfuria la culme pe Gerald. Pork era singurul care 
ştia cum să umble cu el. 

Îşi strânse bine la gât rochia de casă, aprinse o lumânare 
şi cobori iute scările ce duceau în vestibul. Ajunsă jos, puse 
lumânarea pe consolă, descuie uşa şi, în lumina neclară, îl 
văzu pe Rhett Butler, cu jaboul în perfectă stare, 
susţinându-l pe tatăl ei, care părea acuma tare mic şi 
îndesat. Fără îndoială, cântecul fusese ultima lui 
manifestare de energie, căci era complet agăţat de braţul 
tovarăşului său. Nu mai avea pălărie, părul lui lung şi 
ondulat forma un fel de coamă albă răvăşită, cravata îi 
ajunsese la ureche şi pe plastronul cămăşii se vedeau pete 
de băutură. 

— Tatăl dumitale, cred? zise Rhett Butler, şi ochii îi jucau 
de veselie pe chipul bronzat. 


Observase imediat că era în ţinută de interior şi privirea 
lui parcă pătrundea prin rochia de casă. 

— Adu-l înăuntru, zise ea scurt, simțindu-se jenată de 
ţinuta ei şi furioasă că Gerald o pusese într-o situaţie 
ridicolă. 

Rhett îl împinse pe Gerald înainte. 

— Să-ţi ajut să-l duci sus? N-o să reuşeşti singură. E destul 
de voinic. 

Scarlett rămase cu gura căscată de îndrăzneala 
propunerii lui. Ce-ar crede Pittypat şi Melly, stând speriate 
acum în pat, dacă domnul Butler ar veni sus! 

— Doamne sfinte, nu! Aici, în salon, pe canapeaua aceea. 

Căpitanul o ascultă. 

— Să-i scot ghetele? 

— Nu. A mai dormit el încălţat. 

Lui Scarlett îi fu ciudă că scăpase vorrbele astea, fiindcă 
Rhett începu să râdă pe când ridica picioarele lui Gerald. 

— Acum, te rog să pleci. 

El se îndreptă spre vestibulul întunecat şi îşi luă pălăria 
care căzuse pe prag. 

— Am să te văd duminică la prânz, zise el ieşind şi 
închizând încet uşa după el. 

Scarlett se sculă la cinci şi jumătate, înainte ca servitorii să 
vină din camerele lor ca să pregătească micul dejun. Se 
strecură jos pe scări şi ajunse la parter, care era învăluit în 
tacere. Gerald se trezise, şedea pe canapea şi se ţinea de 
cap cu amândouă mâinile, parcă ar fi vrut să şi-l sfarme. 
Când fiica lui intră, se uită în sus pe furiş, dar simplul gest 
de a-şi mişca ochii îl duru atâta, încât gemu. 

— Măi, măi, ce-am păţit! 

— Frumos te-ai purtat, tată, începu ea furioasă dar în 
şoaptă. Vii acasă aşa de târziu şi cânţi de trezeşti toţi 
vecinii. 

— Eu am cântat? 

— Dacă ai cântat? Ai urlat cât te ţinea gura. 

— Nu ţin minte nimic. 


— Vecinii o să ţină minte până or muri. Şi domnişoara 
Pittypat şi Melanie. 

— Sfântă Fecioară! se vaită Gerald, trecându-şi cu greu 
limba încărcată peste buzele arse. Nu-mi aduc aminte de 
nimic după ce a început jocul. 

— Jocul? 

— Secătura aia de Butler se lăuda că e cel mai mare 
jucător de pocher din. 

— Cât ai pierdut? 

— Eu? Bineînţeles că am câştigat. La joc, câteva pahare 
mă ajută. 

— Ia caută în portofel. 

Deşi fiecare mişcare părea că-l face să sufere, Gerald îşi 
scoase portofelul din haină şi-l deschise. Era gol, şi 
nenorocitul se uită la el cu privirea pierdută. 

— Cinci sute de dolari, zise el. Şi trebuia să cumpăr tot 
felul de lucruri de blocadă pentru doamna O'Hara, şi acum 
nu mi-au rămas nici bani de drum până la Tara. 

Privind indignată portofelul gol, lui Scarlett îi veni în minte 
o idee, care imediat prinse teren. 

— N-am să mai pot privi în faţă lumea din oraşul ăsta, zise 
ea. Ne-ai făcut pe toţi de râs. 

— Taci din gură, fetiţo. Nu vezi că-mi plesneşte capul? 

— Să vii acasă beat cu un om ca Butler, să cânţi în gura 
mare ca să te audă lumea şi să-ţi pierzi toţi banii. 

— Omul ăla joacă prea bine ca să fie un gentleman. 

— Ce-are să zică mama când o să audă? 

Gerald păru deodată cuprins de o teamă dureroasă. 

— Nu cumva ai de gând să-i spui, ca s-o faci să sufere? 

Scarlett nu zise nimic; se strâmbă doar puţin. 

— Gândeşte-te, zise Gerald, cât ar suferi, ea care e atât de 
blândă. 

— Şi când te gândeşti, tată, că doar aseară spuneai că eu 
am făcut familia de râs. Eu, fiindcă, am dansat puţin ca să 
câştig bani pentru soldaţi. O, îmi vine să plâng! 


— Nu plânge, o imploră Gerald. Bietul meu cap n-ar mai 
putea râbda, şi aşa parcă stă să plesnească. 

— Şi-ai spus că eu. 

— Haide, haide, pisicuţa mea, nu te supăra de ce ţi-a putut 
spune sărmanul tău tată. Nu voiam să-ţi fac nici un râu. Nu 
înţelegeam. Sunt sigur că eşti o fată cumsecade, sunt sigur. 

— Şi voiai să mă iei acasă ca să mă pedepseşti. 

— Ah, scumpa mea, n-aş putea face una ca asta. Voiam 
doar să te necăjesc. N-ai să pomeneşti mamei de bani, acum 
când e atât de îngrijorată, fiindcă şi aşa i se pare că se 
cheltuieşte prea mult. 

— Nu, zise Scarlett sinceră. N-am s-o fac dacă ai să mă laşi 
să rămân aici şi ai să-i spui mamei că n-au fost decât vorbe 
scoase de nişte scorpii bătrâne. 

Gerald îşi privi fiica cu jale. 

— Asta-i şantaj, nici mai mult nici mai puţin. 

— Şi noaptea trecută ai făcut un scandal, nici mai mult nici 
mai puţin. 

— Bine, bine, zise el ca s-o calmeze, să uităm de asta. Şi 
crezi că o fiinţă atât de încântătoare ca domnişoara Pittypat 
n-are nişte coniac în casă? Ştii, cui pe cui se scoate. 

Scarlett ieşi, traversă în vârful picioarelor holul liniştit, 
intră în sufragerie să ia sticla de coniac pe care Melly şi cu 
ea o botezaseră 'sticla pentru leşin", deoarece Pittypat lua 
câte o înghiţitură de câte ori îi venea rău sau credea că-i 
vine rău. Pe faţa ei se citea un sentiment de triumf, şi nici 
urmă de ruşine pentru că se purtase cu Gerald cu atât de 
puţină milă filială. Acum Ellen va fi calmată cu minciuni, 
dacă o să-i mai scrie cineva, şi ea o să rămână la Atlanta. 
Acum putea face aproape tot ce voia, dată fiind slăbiciunea 
lui Pittypat. Descuie dulăpiorul cu băuturi şi rămase o clipă 
cu sticla şi paharul lipite de piept. 

Vedea deschizându-i-se în faţă o perspectivă de picnicuri 
pe malul râului ori pe muntele Stone, recepții, baluri, 
ceaiuri dansante, plimbări cu şareta şi serate cu bufet rece 
duminica seara. Va lua parte la ele, va fi în mijlocul 


petrecerilor, înconjurată de bărbaţi, şi bărbaţii se 
îndrăgostesc aşa de repede după ce te ocupi de ei la spital. 
Acum n-are să-i mai pese de spital. Bărbaţii sunt aşa de 
uşor de cucerit după ce au fost bolnavi. Cad la picioarele 
unei femei deştepte, cum cad la Tara piersicile coapte când 
scuturi pomii uşurel. 

Se întoarse la tatăl ei cu băutura întăritoare, mulţumind 
lui Dumnezeu că vestitul cap al familiei O'Hara fusese 
incapabil să reziste beţiei din timpul nopţii, şi deodată se 
întrebă ce rol jucase Rhett Butler în toată întâmplarea. 

Capitolul XI. 

Într-o după-amiază a săptămânii următoare, Scarlett se 
întoarse acasă de la spital obosită şi indignată. Obosise 
stând în picioare toată dimineaţa şi se înfuriase fiindcă 
doamna Merriwether o certase cu asprime după ce o 
văzuse aşezată pe patul unui soldat pe când îi pansa braţul. 
Mătugşa Pitty şi cu Melanie, gătite, o aşteptau pe verandă 
împreună cu Wade şi cu Prissy ca să-şi înceapă seria de 
vizite săptămânale. Scarlett se scuză că nu le poate 
întovărăşi şi se urcă în camera ei. 

Când uruitul trăsurii nu se mai auzi şi ştiu că toată familia 
e plecată, se strecură binişor în camera Melaniei şi închise 
uşa cu cheia. Era o cameră mică, feciorelnică şi ordonată, 
plină de tăcere şi de razele calde, piezişe ale soarelui de 
după-amiază. Podeaua strălucea goală, în afară de câteva 
preşuri colorate făcute din cârpe. Pereţii albi n-aveau 
podoabe decât într-un colţ, unde Melanie îşi făcuse un fel 
de altar. 

Aici, sub un steag confederat, cu faldurile frumos aşezate, 
atârna sabia cu mâner de aur pe care tatăl Melaniei o 
purtase în războiul mexican, şi pe care o purtase şi Charles 
la război. Atârnau şi cureaua şi centironul lui Charles, cu 
revolverul în toc. Între sabie şi revolver era o fotografie a 
lui Charles, ţeapăn şi mândru în uniforma lui cenuşie, cu 
ochii mari căprui strălucitori, părând că ies din ramă, şi un 
zâmbet sfios întipărit în colţul gurii. 


Scarlett nici nu se uită la tablou; traversă fără să şovăie 
odaia, oprindu-se lângă patul îngust, în faţa unei măsuţe pe 
care se afla o cutie pentru scrisori din lemn de palisandru. 
Din ea luă un pachet de scrisori, legate cu o panglică 
albastră. Erau scrisorile lui Ashley către Melanie. Deasupra 
era scrisoarea care sosise în dimineaţa aceea, şi pe aceasta 
o deschise. 

Când Scarlett începuse să citească pe furiş scrisorile lui 
Ashley, avusese atâtea remuşcări şi îi fusese atât de teamă 
că va fi descoperită, încât tremura deschizându-le. Acum 
conştiinţa ei, care niciodată nu fusese prea scrupuloasă, se 
liniştise tot repetând greşeala, chiar când se gân-dea, cu 
inima cât un purice, ce-ar spune mama dacă ar afla? Ştia că 
Ellen ar prefera s-o vadă moartă, decât făcând ceva atât de 
necinstit. La început acest lucru o neliniştise, fiindcă ar fi 
vrut totuşi să semene din toate punctele de vedere cu 
mama ei. Prea puternică era însă dorinţa de a citi scrisorile, 
aşa că alungă din minte amintirea lui Ellen. Se obişnuise în 
ultimul timp să gonească gândurile neplăcute. Învăţase să- 
şi spună: "N-am să mă gândesc acum la lucrul acesta 
supărător. Mâine." În general, însă, când venea acel mâine, 
gândul nu se mai întorcea, sau era atenuat de amânare, 
deci nu mai era prea supărător. Astfel că ajunsese să nu mai 
aibă remuşcări citind scrisorile lui Ashley. 

Melanie era întotdeauna darnică cu scrisorile ei şi citea cu 
glas tare părţi din ele mătuşii Pitty şi lui Scarlett. Dar 
tocmai partea pe care n-o citea o chinuia pe Scarlett şi o 
făcuse să dorească a citi scrisorile. Trebuia să afle dacă 
Ashley începuse să-şi iubească nevasta după căsătorie. 
Trebuia să afle dacă se prefăcea măcar că o iubeşte. Îi scria 
cuvinte de dragoste? Ce sentimente exprima şi cu câtă 
intensitate? Desfăcu cu grijă scrisoarea. Recunoscu scrisul 
mic şi egal al lui Ashley; citind: “scumpa mea soţie", răsuflă 
uşurată. Nu-i spunea Melaniei nici "draga mea" nici “iubita 


mea . 


"Scumpa mea soţie, mi-ai scris că ţi-e teamă că-ţi ascund 
adevăratele mele gânduri şi mă întrebi ce mă preocupă 
zilele acestea." "Sfinte Doamne!" se gândi Scarlett, 
cuprinsă de spaimă şi de un sentiment de vină. "Îi ascunde 
adevăratele lui gânduri. Melly i le-o fi ghicit? Ori mi le-a 
ghicit pe-ale mele? Bănuieşte că el şi cu mine." 

Mâinile tremurau de spaimă ţinând scrisoarea, dar după 
ce citi paragraful următor se linişti. 

"Scumpa mea soţie, dacă ţi-am ascuns ceva a fost fiindcă 
n-am vrut să-ţi încarc umerii cu o nouă povară, ca să adaug 
grijii pe care o ai pentru sănătatea mea, grija pentru 
liniştea mea sufletească. Nu pot însă să-ţi ascund nimic, 
fiindcă mă cunoşti prea bine. Nu te alarma. Nu sunt rănit. 
N-am fost bolnav. Am de mâncare destul şi, din când în 
când, dorm într-un pat. Un soldat nu poate cere mai mult. 
Melanie, gânduri grele îmi apasă sufletul, şi o să încerc să ţi 
le împărtăşesc. 

În nopţile acestea de vară stau treaz târziu, după ce toţi 
au adormit şi, cu ochii la stele, mă întreb neîncetat: de ce 
eşti aici, Ashley Wilkes? Pentru ce lupţi? 

Fireşte că nu pentru onoare şi glorie. Războiul e un lucru 
murdar şi nu-mi place murdăria. Nu sunt soldat şi n-am 
dorinţa să caut o glorie deşartă, chiar în gura tunului. 
Totuşi, iată-mă la război, pe mine, un om pe care Dumnezeu 
l-a făcut spre a fi un gentilom de ţară cu pasiunea cărţilor. 
Melanie, goarna nu mă înflăcărează, tobele nu-mi trezesc 
dorinţa s-o pornesc la goană; văd prea clar că am fost 
trădaţi, trădaţi de noi înşine, de noi, aroganţii din Sud, care 
am crezut că unul dintre noi poate bate doisprezece yankei, 
şi că Regele Bumbac va putea domina lumea. Da, trădaţi de 
vorbe şi de lozinci goale, de prejudecăţi şi de uri - Regele 
Bumbac, Sclavia, Drepturile Statelor, Blestemaţii Yankei - 
toate venind din gurile celor suspuşi, ale acelor oameni pe 
care îi respectam şi îi veneram. 

Când stau culcat pe pătura mea şi mă uit în sus la stele, 
mă întreb: Pentru ce lupţi? Mă gândesc la drepturile 


statelor, şi la bumbac, şi la negri, şi la yankei, pe care ne-am 
deprins să-i urâm, şi ştiu că niciunul din lucrurile acestea 
nu este motivul pentru care lupt. În locul lor, văd 
Doisprezece Stejari şi-mi aduc aminte cum arunca luna 
raze piezişe pe coloanele albe, ce ireale păreau magnoliile 
deschizându-se în lumina lunii şi cum trandafirii agăţători 
fac umbră pe veranda laterală, chiar în zilele cele mai 
calde. Şi o văd pe mama cosând acolo, aşa cum făcea când 
eram mic. Aud negrii întorcându-se acasă în amurg de la 
munca câmpului; sunt obosiţi şi cântă şi le este foame. Aud 
scârţâind cumpăna fântânii, când găleata coboară în 
fântâna răcoroasă. Şi văd peisajul larg, şi drumul care trece 
peste râu, peste câmpiile de bumbac; şi un abur uşor care 
se ridică din văi, pe înserat. De aceea sunt aici, eu care nu 
iubesc nici moartea, nici mizeria, nici gloria şi nu urăsc pe 
nimeni. Poate că asta se numeşte patriotism, dragoste de 
casă şi de ţară. Dar, Melanie, e ceva mai profund. Melanie, 
lucrurile pe care le-am amintit sunt doar simbolurile unor 
valori pentru care îmi risc viaţa, simbolurile unei forme de 
viaţă pe care o iubesc. Lupt pentru timpurile trecute, 
pentru obiceiurile vechi, dar care, mă tem, au dispărut 
pentru totdeauna, oricum vor cădea zarurile. Fiindcă, 
învingători sau învinşi, noi tot pierdem. 

În cazul când vom câştiga războiul acesta şi vom avea 
Regatul Bumbacului pe care-l visăm, tot vom pierde, fiindcă 
vom deveni alt popor, şi formele vechi de viaţă vor dispare. 
Lumea se va înghesui la uşile noastre cerându-ne bumbac, 
şi noi ne vom impune preţurile. Atunci, mi-e teamă că vom 
deveni ca yankeii pe care-i dispreţuim astăzi pentru simţul 
lor comercial, pentru lăcomia şi rapacitatea lor. lar dacă 
vom pierde, Melanie, dacă vom pierde! 

Nu mă tem de pericolul de a fi luat prizonier, sau de răni, 
nici chiar de moarte, dacă moartea trebuie să vină; mă tem 
însă că, după ce războiul va lua sfârşit, nu ne vom întoarce 
niciodată la vechea noastră viaţă. Şi eu aparţin acestei vieţi. 
Nu aparţin acestui prezent dement, plin de dorinţa de-a 


ucide; mi-e teamă, oricât m-aş sili, că nu mă voi putea 
adapta nici unui viitor. Nici tu, draga mea, fiindcă eşti din 
acelaşi sânge cu mine. Nu ştiu ce va aduce viitorul, dar nu 
va putea fi atât de frumos şi plin de satisfacţii ca trecutul. 

Stau culcat şi mă uit la camarazii care dorm lângă mine şi 
mă întreb dacă gemenii, sau Alex, sau Cade, au aceleaşi 
gânduri ca mine. Mă întreb dacă-şi dau seama că luptă 
pentru o cauză care era pierdută în clipa în care s-a tras 
primul glonte, fiindcă această cauză a noastră e de fapt 
modul nostru de viaţă - or ela şi dispărut. Nu cred însă că 
se gândesc la lucrurile acestea, şi bine fac. 

Nu crezusem că se va întâmpla lucrul acesta când ţi-am 
cerut să te măriţi cu mine. Crezusem că viaţa va continua la 
Doisprezece Stejari aşa cum fusese înainte - paşnică, 
uşoară, fără schimbări. Semănăm unul cu altul, Melanie, ne 
plac aceleaşi lucruri liniştite, aşa că aveam în faţa noastră o 
lungă perspectivă de ani liniştiţi în care să citim, să 
ascultăm muzică şi să visăm. Dar nu asta! Niciodată nu mă 
gândisem la asta! Să ni se întâmple tocmai nouă acest 
naufragiu al trecutului, acest măcel sângeros, şi atâta ură! 
Melanie, nimic nu justifică acest război, nici drepturile 
statelor, nici sclavia, nici bumbacul! Nimic nu justifică ceea 
ce ni se întâmplă acum sau ceea ce ni se poate întâmpla, 
fiindcă dacă yankeii ne bat, viitorul va fi de o neînchipuită 
oroare. Şi, draga mea, se prea poate ca să ne bată. 

N-ar trebui să scriu cuvintele acestea. N-ar trebui nici să 
le gândesc. M-ai întrebat însă ce aveam pe suflet - ei bine, 
teama de înfrângere mă apasă. Îţi aminteşti de picnicul 
acela, în ziua când s-a anunţat logodna noastră, când omul 
acela, Butler, după accent din Charleston, aproape că era 
să provoace o bătaie vorbindu-ne de ignoranţa celor din 
Sud? Îţi aduci aminte cum voiau gemenii să-l împuşte 
fiindcă spunea că avem prea puţine topitorii, fabrici, 
laminoare, nave şi arsenale? Îţi aduci aminte cum a spus că 
flota yankee ne poate bloca atât de strâns, încât să nu mai 
putem exporta bumbacul? Avea dreptate. Luptăm împotriva 


puştilor moderne ale yankeilor cu puşti din vremea 
războiului pentru independenţă şi în curând blocada va 
avea un astfel de efect, încât nu vom mai putea importa nici 
măcar medicamente. Mai bine i-am fi ascultat pe cinicii 
realişti ca Butler, decât pe bărbaţii de stat idealişti care nu 
ştiau decât să vorbească frumos. Căci, aşa cum spunea 
Butler, Sudul nu avea cu ce purta războiul, în afară de 
bumbac şi aroganță. Bumbacul nostru n-are valoare, şi nu 
ne-a rămas decât aroganţa. Eu însă numesc aroganţa asta 
curaj nemaiauzit. Dacă." 

Scarlett îndoi cu grijă scrisoarea fără s-o termine şi o vâri 
în plic fiindcă o plictisea. De altfel, tonul scrisorii o deprima 
tot pomenind de înfrângere. În definitiv, nu citea 
corespondenţa Melaniei ca să afle ideile ciudate şi 
neinteresante ale lui Ashley. Destul fusese silită să-l asculte 
odinioară pe veranda de la Tara. 

Voise doar să afle dacă-i scria scrisori de dragoste soţiei 
lui. Până acuma, nu. Citise toate scrisorile din cutie, dar în 
niciuna dintre ele nu găsise vreun rând care n-ar fi putut 
exista într-o scrisoare scrisă de un frate către o soră. Erau 
afectuoase, pline de umor, cu lungi părţi discursive, dar nu 
scrisorile unui îndrăgostit. Scarlett primise prea multe 
scrisori de dragoste ca să nu recunoască accentul pasiunii 
autentice. Or, accentul acesta lipsea. Întotdeauna după ce 
citea pe ascuns scrisorile Melaniei, avea un sentiment de 
mulţumire de sine fiindcă era sigură că Ashley tot o mai 
iubea. Întotdeauna se mira de ce Melanie nu-şi dădea 
seama că Ashley o iubea doar ca pe o prietenă. Probabil că 
Melanie nu găsea că lipsea ceva din scrisorile bărbatului ei, 
căci nu primise alte scrisori de dragoste cu care să facă 
comparaţie. 

"Scrie scrisori atât de absurde", gândi Scarlett. "Dacă 
vreodată soţul meu mi-ar scrie asemenea fleacuri, i-aş arăta 
eu! Chiar Charles scria scrisori mai frumoase!" 

Luă teancul din nou, îl frunzări, se uită la date, amintindu- 
şi de conţinutul lor. N-avea pasagii lungi şi frumoase cu 


descrieri de bivuacuri şi şarje, aşa cum scria Darcy-Meade 
părinţilor lui, sau cum scrisese sărmanul Dallas MclLure 
surorilor lui, domnişoarelor Faith şi Hope. Familiile Meade 
şi McLure erau mândre de aceste scrisori şi le citeau 
tuturor vecinilor, şi de multe ori Scarlett simţea o tainică 
ruşine pentru că Melanie n-avea astfel de scrisori de la 
Ashley, pe care să le poată citi la şezătorile de lucru. 

S-ar fi zis că atunci când îi scria Melaniei, Ashley încerca 
să uite cu totul de război şi căuta să tragă împrejurul lor un 
cerc magic, în care să trăiască în afară de timp, fugind de 
tot ce se întâmplase din ziua când fortul Sumter devenise 
senzaţia zilei. Aproape ai fi putut crede că încerca să-şi 
închipuie că nu e război. Ştia despre cărţile pe care Melanie 
şi cu el le citiseră, de cântecele pe care le cântaseră, de 
vechii lor prieteni şi de locurile pe care el le vizitase în 
Europa când călătorise acolo. Prin toate scrisorile străbătea 
o dorinţă melancolică de-a se întoarce acasă la Doisprezece 
Stejari şi, pe pagini întregi, nu erau decât amintiri ale 
vânătorilor lui, ale lungilor plimbări călare pe cărările 
pădurii tăcute, sub stelele reci de toamnă, ale picnicurilor, 
partidelor de pescuit, ale nopţilor liniştite cu lună şi ale 
seninei frumuseți a vechii case. 

Se gândi la cuvintele lui din scrisoarea pe care tocmai o 
citise: "Dar nu asta. Niciodată nu mă gândisem la asta!" Era 
parcă strigătul unui suflet chinuit, care trece printr-o 
încercare prea grea pentru el, prin care trebuie totuşi să 
treacă. Scarlett era nedumerită. Dacă nu se temea de răni 
şi de moarte, de ce se temea? Nefiind analitică din fire, 
ideile complicate o nedumereau. 

"Războiul îl tulbură şi. nu-i plac lucrurile care îl tulbură. ca 
mine, de pildă. Mă iubea, dar îi era teamă să se însoare cu 
mine, ca nu cumva să-i tulbur modul lui de a gândi şi de a 
trăi. Nu, nu-i era chiar teamă. Ashley nu e un laş. Nu se 
poate, când e citat în toate ordinele de zi şi când colonelul 
Sloan i-a scris lui Melly cu câtă vitejie s-a purtat când a 
comandat şarja. Când se hotărăşte să facă un lucru, nimeni 


nu e mai viteaz şi mai energic ca el. Trăieşte înlăuntrul său, 
în loc să trăiască în lume şi îi displace să iasă din scoica în 
care s-a ascuns şi. O, nu ştiu ce e! Dacă aş fi înţeles lucrul 
acesta înainte, ştiu sigur că m-ar fi luat de soţie." 

O clipă, Scarlett rămase nemişcată, cu scrisorile la piept, 
gândindu-se cu dor la Ashley. Sentimentul pe care-l avea 
pentru el nu se schimbase din ziua când începuse să-l 
iubească. Era acelaşi sentiment care pusese stăpânire pe ea 
făcând-o să amuţească în ziua când împlinise paisprezece 
ani şi când, stând pe veranda de la Tara, îl văzuse pe Ashley 
zâmbitor, sosind călare, cu părul lucind ca argintul în 
soarele de dimineaţă. Dragostea ei era încă adoraţia unei 
tinere fete pentru un bărbat pe care nu-l putea înţelege, 
pentru un bărbat care poseda toate calităţile pe care ea nu 
le avea, dar le admira. Ashley era încă pentru ea prinţul 
visurilor ei şi nu cerea mai mult decât să ştie că o iubeşte şi 
că într-o bună zi o va săruta. 

După citirea scrisorilor lui, era sigură că o iubea tot pe ea, 
pe Scarlett, deşi se căsătorise cu Melanie; această 
certitudine era singurul lucru pe care-l dorea, atât era încă 
de tânără şi de naivă. Dacă Charles, cu neîndemânarea şi 
cu mângâierile lui stângace, ar fi reuşit să trezească în ea 
pasiunea, în visurile ei nu s-ar mai fi mărginit să dorească 
numai o sărutare. Dar puţinele nopţi cu lună pe care le 
petrecuse cu Charles nu treziseră în ea cu adevărat femeia. 
Charles nu o făcuse nici să ghicească măcar ce putea fi 
dragostea trupească, ori tandreţea, ori adevărata intimitate 
trupească şi sufletească. 

Pentru ea, dragostea trupească însemna să te supui unui 
inexplicabil delir al bărbatului, fără a-l împărtăşi, însemna a 
îndeplini o serie de acte jenante care duceau inevitabil la 
durerile naşterii. Că asta era căsătoria, lucrul nu o mira. 
Înainte de nuntă, Ellen îi dăduse să înţeleagă că măritişul e 
un lucru pe care femeile trebuie să-l suporte cu demnitate 
şi cu curaj şi, de când se căsătorise, comentariile şoptite ale 
femeilor măritate îi confirmaseră această idee. Scarlett era 


bucuroasă că terminase cu dragostea trupească dar nu cu 
iubirea, fiindcă dragostea ei pentru Ashley era ceva 
deosebit, ceva ce nu avea nici o legătură cu dragostea 
trupească, nici cu căsătoria; era ceva sfânt, minunat de 
frumos şi de tulburător; o emoție care creştea fără voia ei 
cu fiecare zi de tăcere impusă, hrănindu-se din amintiri şi 
din speranţe. 

Oftă, legând cu grijă panglica în jurul pachetului, 
întrebându-se pentru a mia oară ce anume nu înţelegea ea 
în firea lui Ashley. Încercă să descopere o soluţie 
satisfăcătoare dar, ca de obicei, mintea ei lipsită de 
complicaţii nu găsea nimic. Puse scrisorile la loc şi închise 
capacul. Se încruntă amintindu-şi de ultima parte a scrisorii 
pe care o citise, în care era pomenit numele lui Rhett 
Butler. Ce ciudat că Ashley putuse să fie impresionat de 
ceea ce spusese ticălosul acela acum un an! Fără îndoială, 
Rhett Butler era un ticălos, deşi dansa minunat. Numai un 
ticălos putea vorbi de Confederație aşa cum vorbise el la 
bazar. 

Traversă odaia, se duse la oglindă şi îşi netezi părul cu un 
aer mulţumit. Buna dispoziţie i se întoarse, aşa cum se 
întâmpla de obicei când îşi vedea pielea albă şi ochii verzi 
migdalaţi; surâse ca să facă gropiţe. Pe urmă îl goni pe 
Rhett Butler din minte, căci îşi aminti plină de fericire ce 
mult îi plăceau lui Ashley gropiţele ei. Nu avea nici o 
remuşcare că iubea pe bărbatul unei alte femei şi faptul că 
citise corespondenţa acestei femei nu tulbura plăcerea pe 
care o simţea văzându-se tânără, frumoasă şi sigură din nou 
de dragostea lui Ashley. 

Descuie uşa şi cobori scara întunecoasă şi întortocheată, 
cu sufletul uşor. La jumătatea scărilor începu să cânte 
"Când va înceta războiul." 

Capitolul XII. 

Operaţiile războiului se desfăşurau cu succes în cea mai 
mare parte, dar lumea încetase să mai spună "încă o 
victorie şi războiul s-a sfârşit", întocmai cum încetase să mai 


spună că yankeii sunt nişte laşi. Acum toţi îşi dădeau seama 
că yankeii erau departe de a fi laşi şi că vor mai fi necesare 
multe victorii până să fie înfrânți. Totuşi, victoriile câştigate 
de confederați în Tennessee sub comanda generalului 
Morgan şi a generalului Forrest, şi triumful celei de a doua 
bătălii de la Bull Run erau rezultate vizibile, ca nişte capete 
de yankei scalpate în faţa cărora nu puteai decât să dansezi 
de bucurie. Dar pentru aceste capete se plătise scump. 
Spitalele şi casele particulare din Atlanta erau pline de 
bolnavi şi de răniţi şi numărul femeilor în doliu creştea 
mereu. Şirurile monotone de morminte de soldaţi, din 
cimitirul de la Oakland, deveneau cu fiecare zi mai lungi. 

Valoarea monedei confederate scăzuse neliniştitor, iar 
preţul alimentelor şi al îmbrăcăminţii creştea în proporţie 
inversă. Intendenţa militară cerea atâtea alimente, încât 
mesele din Atlanta începeau să se resimtă. Făina albă era 
rară şi scumpă, şi turtele de porumb luaseră locul 
biscuiţilor, al conturilor şi clătitelor. În măcelării nu mai era 
carne de vacă aproape deloc şi foarte puţină de berbec, şi 
chiar şi aceasta costa atât de mult încât numai bogaţilor le 
dădea mâna s-o cumpere. 'lotuşi, exista încă destulă carne 
de porc, ca şi pui de găină şi legume. 

Blocada instituită de yankei în jurul porturilor 
Confederaţiei devenise mai riguroasă, şi articolele de lux ca 
ceaiul, cafeaua, mătăsurile, balenele pentru corsete, apa de 
colonie, jurnalele de modă şi cărţile erau rare şi scumpe. 
Chiar pânzeturile cele mai ordinare ajunseseră să se vândă 
la preţuri fabuloase şi, spre marele lor regret, doamnele 
erau silite să-şi poarte rochiile din sezonul trecut. Războaie 
de ţesut acoperite de praf fuseseră date jos din poduri şi 
aproape în fiecare salon se găseau suluri de stofă ţesută în 
casă. Toată lumea, soldaţi, civili, femei, copii şi negri 
începură şi poarte stofe ţesute în casă. Cenugşiul fiind 
culoarea armatei confederate, stofele cenugşii dispărură 
aproape cu totul, şi postavul cafeniu îi luă locul. 


Spitalele duceau lipsă de chinină, calomel, opiu, cloroform 
şi iod. Pansamentele de în şi de bumbac erau prea preţioase 
ca să fie aruncate după întrebuințare; toate doamnele care 
erau infirmiere la spital aduceau acasă coşuri de feşe pline 
de sânge, ca să le spele, să le calce şi să le ducă înapoi, spre 
a folosi apoi altor bolnavi sau răniţi. 

Pentru Scarlett însă, de curând ieşită din crisalida 
văduviei, războiul nu însemna decât veselie şi petreceri. 
Chiar micile lipsuri în materie de îmbrăcăminte şi hrană nu 
o supărau, atât de fericită era că se află iar în lume. 

Când se gândea la tristul an care trecuse, cu zilele lui 
monotone, viaţa i se părea că se desfăşoară acum într-un 
ritm trepidant. Fiecare zi putea aduce o nouă aventură 
pasionantă, în fiecare zi făcea cunoştinţă cu alţi bărbaţi 
care-i cereau îngăduinţa să vină s-o vadă, să-i spună cât e 
de drăguță şi că e o onoare pentru ei să se bată şi poate 
chiar să moară pentru ea. Deşi îl iubea pe Ashley din toată 
inima, asta nu o împiedica să se poarte în aşa fel încât 
mereu alţi bărbaţi să o ceară în căsătorie. 

Războiul, prezent peste tot, adusese în relaţiile mondene o 
plăcută lipsă de maniere ceremonioase, pe care persoanele 
mai în vârstă o priveau îngrijorate. Mamele vedeau cum 
bărbaţi străini veneau în vizită la fiicele lor fără scrisori de 
recomandare, şi nimeni nu ştia bine cine sunt. Îngrozite, 
mamele îşi surprindeau fiicele ţinându-se de mână cu aceşti 
bărbaţi. Doamna Merriwether, care nu-şi sărutase bărbatul 
decât după nuntă, nu voi să-şi creadă ochilor când o 
surprinse pe Maybelle sărutându-l pe Rene Picard, micul 
zuav, şi consternarea ei crescu când Maybelle refuză să 
ceară iertare şi să se ruşineze. Chiar faptul că Rene îi ceru 
imediat mâna nu schimbă pentru ea lucrurile. Doamna 
Merriwether credea că Sudul aluneca vertiginos spre o 
totală decadenţă morală, şi lucrul acesta îl repeta foarte 
des. Celelalte mame o aprobau călduros şi dădeau vina pe 
război. 


Dar nu se putea cere bărbaţilor, care puteau să moară 
într-o săptămână sau o lună, să aştepte un an până să ceară 
unei fete favoarea de a-i spune pe numele de botez, 
bineînţeles cu "domnişoară" înainte. Nici nu aveau timp să 
se conformeze uzanțelor dinainte de război, când un bărbat 
trebuia să facă vreme îndelungată curte, şi numai după 
aceea să se pronunţe. Bărbaţii aceştia se pronunţau după 
trei sau patru luni. Şi fetele, care ştiau că o fată 
binecrescută refuză întâi de trei ori când un bărbat o cere 
în căsătorie, se repezeau şi acceptau din prima dată. 

Această lipsă de formalism făcea ca războiul să-i pară lui 
Scarlett foarte amuzant. În afară de urâcioasa meserie de 
infirmieră şi de obligaţia plictisitoare de a rula feşe, i-ar fi 
fost indiferent dacă războiul ar fi durat o veşnicie. De fapt, 
suporta acum spitalul cu uşurinţă, căci reprezenta un 
desăvârşit teren de vânătoare. Bieţii răniţi se predau, 
învinşi de farmecul ei, fără a căuta să se împotrivească. N- 
avea decât să le schimbe pansamentele, să le spele feţele, 
să le ridice pernele şi să le facă puţin vânt - şi gata, se 
îndrăgosteau de ea. Era divin, după ultimul an de viaţă 
mohorâtă! 

Scarlett se întorsese la punctul unde se găsea înainte de a 
se fi măritat cu Charles; i se părea că nu fusese niciodată 
măritată cu el, că nu resimţise durerea morţii lui şi că nu-l 
născuse pe Wade. Războiul, căsătoria şi naşterea trecuseră 
peste ea fără să-i atingă o coardă mai intimă; rămăsese 
neschimbată. Avea un copil, dar era atât de bine îngrijit de 
alţii, încât aproape că-l uita. În mintea şi în sufletul ei, era 
iar Scarlett O'Hara, cea mai frumoasă fată din tot comitatul. 
Gândurile şi preocupările ei erau aceleaşi ca în trecut, 
numai că terenul în care îşi desfăşura activitatea se mărise 
imens. Indiferentă faţă de dezaprobarea pe care o 
manifestau prietenele mătuşii Pitty, se purta cum se purtase 
înainte de căsătorie; se ducea la petreceri, dansa, ieşea 
călare cu militari, flirta, făcea tot ce făcuse când era faţă, 
doar că purta doliu. Ştia că dacă ar renunţa la doliu, lucrul 


acesta ar fi fost stropul care ar umple paharul şi că ar jigni 
pe Pitty şi pe Melanie. Era tot atât de încântătoare ca 
văduvă cum fusese ca fată, amabilă când i se făcea pe plac, 
serviabilă atâta timp cât asta n-o deranja, mândră de 
frumuseţea şi de succesele ei. 

Acum era fericită, deşi cu câteva săptămâni în urmă fusese 
nenorocită - fericită că avea adoratori care-i lăudau 
frumuseţea, atât de fericită pe cât putea fi ştiindu-l pe 
Ashley căsătorit cu Melanie şi în pericol. Dar într-un fel era 
mai uşor să înduri gândul că Ashley aparţinea alteia, acum 
când era departe. Sutele de mile care despart Atlanta de 
Virginia îl făceau uneori să pară tot atât de mult al ei ca al 
Melaniei. 

Aşa că lunile de toamnă ale anului 1862 trecură repede 
pentru Scarlett, cu spitalul, petrecerile, plimbările călare, 
rularea feşelor şi câteva scurte vizite la Tara. Aceste vizite 
erau o dezamăgire pentru ea, căci n-avea ocazia să aibă 
lungile convorbiri intime cu mama ei, la care se gândea 
când era la Atlanta; nu avea destul timp ca să şadă lângă 
Ellen în timp ce aceasta cosea, să simtă parfumul uşor al 
săculeţelor ei cu lămâiţă, pe care-l lăsau în urmă fustele ei 
foşnitoare şi să simtă mâinile ei moi mângâindu-i încetişor 
obrazul. 

Ellen slăbise şi era foarte ocupată; toată ziua stătea în 
picioare, de dimineaţă până seara târziu când toţi pe 
plantație dormeau. Intendenţa armatei confederate cerea 
în fiecare lună tot mai mult, şi ea avea datoria să vegheze 
ca Tara să producă. Chiar şi Gerald era ocupat, pentru 
prima dată de ani de zile, fiindcă nu găsise pe nimeni care 
să ia locul lui Jonas Wilkerson, fostul vechil, aşa că-şi 
supraveghea singur plantaţia petrecându-şi tot timpul 
călare pe câmp. Ellen fiind prea ocupată ca să stea cu ea, şi 
Gerald fiind plecat toată ziua pe câmp, Scarlett se plictisea 
la Tara. Chiar şi surorile ei nu se gândeau decât la ale lor. 
Suellen părea că se înţelesese cu Frank Kennedy şi cânta cu 
atâta ironie "Când va înceta războiul", încât o scotea din 


sărite pe Scarlett. Carreen era prea pierdută în visurile ei 
despre Brent Tarleton ca să fie o tovarăşă plăcută. 

Deşi Scarlett se întorcea întotdeauna la Tara cu inima 
plină de bucurie, nu regreta niciodată când soseau 
inevitabilele scrisori ale lui Pitty şi ale Melaniei rugând-o să 
se întoarcă. De fiecare dată Ellen ofta, întristată la gândul 
că fiica ei cea mai mare şi singurul ei nepot o părăseau. 

— Dar nu trebuie să fiu egoistă şi să te rețin aici, când e 
nevoie de tine ca infirmieră la Atlanta, zicea ea. Numai că, 
scumpa mea, parcă niciodată nu găsesc timp să stau de 
vorbă cu tine şi să simt că eşti iar fetiţa mea, că imediat 
trebuie să pleci din nou. 

— Sunt tot fetiţa ta, zicea Scarlett cuprinsă de remuşcări, 
ascunzându-şi capul la pieptul lui Ellen. 

Nu-i spunea mamei ei că dansul şi adoratorii erau ceea ce 
o atrăgea înapoi la Atlanta, şi nu datoria ei faţă de 
Confederație. Multe lucruri ascundea ea faţă de mama ei în 
vremea aceea, dar mai ales faptul că Rhett Butler venea 
foarte des în casa mătuşii Pittypat. 

În lunile care urmară după bazar, Rhett venea ori de câte 
ori era în Atlanta. O lua pe Scarlett la plimbare în trăsura 
lui, o ducea la baluri şi la bazaruri şi o aştepta în faţa 
spitalului ca s-o conducă acasă. Nu-i mai era teamă că el îi 
va trăda secretul, dar în mintea ei stăruia o vagă nelinişte, 
fiindcă ştia că o văzuse într-o situaţie delicată şi-i cunoştea 
sentimentele pentru Ashley. Aceasta o împiedica să-i 
răspundă prea obraznic când o necăjea. Şi o necăjea foarte 
des. 

Rhett avea cam treizeci şi cinci de ani, mai bătrân deci 
decât adoratorii pe care-i avusese până acum şi, în faţa lui, 
Scarlett era dezarmată ca un copil; nu putea să-l 
strunească aşa cum îi strunea pe ceilalţi curtezani, care 
erau cam de o vârstă cu ea. Părea că nimic nu-l mira, părea 
că nu lua nimic în serios, şi Scarlett simţea că nimic nu-l 
amuza mai mult decât atunci când o înfuria atâta încât o 
făcea să amuţească. Foarte des înţepăturile lui dibace o 


scoteau din sărite, căci sub dulceaţa aparentă a chipului ei, 
pe care o moştenise de la Ellen, se ascundea 
temperamentul irlandez al lui Gerald. Până acum nu 
căutase să se stăpânească decât în faţa lui Ellen. Acum îi 
venea greu să-şi înghită cuvintele, de teama surâsului lui 
ironic. Dacă s-ar înfuria şi el câteodată, atunci nu s-ar mai 
simţi într-o situaţie de inferioritate. 

După ciorovăielile cu el, din care rareori ieşea 
învingătoare, Scarlett îşi zicea că Rhett e un om nesuferit, 
prost-crescut, că nu e un gentleman şi că n-avea să-l mai 
revadă. Dar, mai curând sau mai târziu, el se întorcea la 
Atlanta, se prezenta la mătuşa Pitty, chipurile ca să-i facă o 
vizită bătrânei domnişoare, şi oferea lui Scarlett cu o 
curtenie exagerată o cutie de bomboane pe care i-o 
adusese de la Nassau. Alteori cumpăra un loc lângă al ei la 
vreun concert, sau o invita la dans, şi de obicei obrăznicia 
lui o amuza atâta pe Scarlett, încât râdea şi uita de mojiciile 
din trecut, până când făcea una nouă. 

Cu toate defectele lui exasperante, Scarlett ajunsese să-i 
aştepte vizitele cu nerăbdare. Omul acesta avea ceva 
atrăgător pe care ea nu-l înţelegea, ceva care-l deosebea de 
toţi ceilalţi bărbaţi cunoscuţi. Farmecul trupului său voinic 
era atât de impresionant, încât simpla lui apariţie într-o 
cameră era ca un şoc fizic, iar obrăznicia şi ironia 
batjocoritoare din ochii lui negri trezeau în Scarlett dorinţa 
să-l îngenuncheze. 

"Parcă aş fi îndrăgostită de el", se gândea ea mirată. "Dar 
nu e adevărat şi nu mai înţeleg nimic." 

Totuşi, atracţia pe care o exercita Rhett persista. Când 
venea în vizită, impresia de forţă care emana din el făcea ca 
locuinţa feminină şi distinsă a mătuşii Pitty să pară mică, 
ştearsă şi mucegăită. Scarlett nu era singura din familie 
care reacţiona ciudat şi neaşteptat la prezenţa lui; de câte 
ori îl vedea, mătuşa Pitty era cuprinsă de emoție şi de 
panică. 


Deşi Pitty ştia că Ellen s-ar supăra dacă ar afla că Rhett 
face vizite fiicei sale şi deşi ştia că excomunicarea lui din 
societatea bună a Charlestonului nu era lucru de glumă, 
totuşi nu putea rezista complimentelor lui măgulitoare şi 
sărutărilor de mână, cum nu poate rezista o muscă în faţa 
borcanului de miere. Mai mult, căpitanul Butler îi aducea 
de obicei câte un mic dar de la Nassau, asigurând-o că-l 
cumpărase anume pentru dânsa şi că-l trecuse prin blocadă 
cu riscul vieţii - ca, de pildă, pachete cu ace de gămălie, ace 
de cusut, nasturi, mosoare de mătase şi spelci. Acum era 
aproape cu neputinţă să găseşti asemenea mărunte articole 
de lux; doamnele purtau spelci de lemn şi făceau nasturi din 
ghinde îmbrăcate cu stofă. Lui Pitty îi lipsea curajul moral 
ca să refuze aceste fleacuri de lux şi, în afară de asta, 
simțind o adevărată pasiune de copil pentru surprize, nu 
putea rezista tentaţiei de a deschide pachetele cu darurile 
căpitanului Butler. Odată deschise, simţea că nu le mai 
poate refuza. Şi, după ce acceptase darurile, nu avea 
curajul să-i spună că, din pricina reputației lui, nu era bine 
să vină în vizită într-o casă în care nu exista un bărbat care 
să le apere pe cele trei femei. Mătugşa Pitty simţea 
întotdeauna, atunci când Rhett Butler era în casa ei, că 
avea nevoie de un bărbat care s-o apere. 

— Nu ştiu ce are, zicea ea oftând dezarmată, dar. dar cred 
că ar fi un om simpatic şi cumsecade dacă aş simţi că, în 
fundul sufletului, respectă femeile. 

De când îşi recăpătase verigheta, Melanie era convinsă că 
Rhett e un om deo rară delicateţe şi distincţie, şi observaţia 
mătuşii ei o indignă. Cu ea se purta plin de respect, dar 
Melanie rămânea sfioasă în mare măsură pentru că era 
timidă cu toţi bărbaţii pe care nu-i cunoscuse din copilărie. 
În fundul sufletului, îi era milă de el, sentiment care l-ar fi 
amuzat pe Rhett dacă şi-ar fi dat seama de el. Era sigură că 
o dragoste nenorocită îi zdrobise viaţa, îl înrăise şi-l înăcrise 
şi simţea că dragostea unei femei bune l-ar fi putut 
schimba. În tot cursul vieţii ei ferite, nu cunoscuse răul şi 


nici nu credea în existenţa lui; atunci când i se şopteau 
vorbe despre Rhett şi fata din Charleston, se indigna şi nu 
credea. Şi în loc să o depărteze de el, aceste vorbe o făceau 
să fie mai drăguță, cu toată timiditatea ei, tocmai fiindcă 
era indignată şi-şi închipuia despre el că e victima unei mari 
nedreptăţi. 

Scarlett tăcea, dar era de acord cu mătuşa Pitty. Şi ea 
simţea că Rhett nu respectă nici o femeie, în afară poate de 
Melanie. De câte ori o privea pe ea din cap până în picioare, 
avea impresia că e goală în faţa lui. Nu că ar spune 
vreodată ceva, nu! Dacă i-ar fi spus ceva, l-ar fi putut pune 
la locul lui cu câteva cuvinte aspre. Dar se uita la ea cuo 
privire obraznică, cu o expresie insolentă, ca şi cum toate 
femeile îi aparţineau şi puteau fi ale lui oricând dorea. 
Numai la Melanie nu se uita aşa. Nu o cerceta cu acea 
privire rece care cântărea, nici cu ironie; glasul lui avea o 
intonaţie deosebită când îi vorbea; era respectuos, 
curtenitor, dornic să-i vină în ajutor. 

— Nu înţeleg de ce eşti mult mai drăguţ cu ea decât cu 
mine, zise într-o după-amiază Scarlett, enervată, când 
Melanie şi Pitty se duseseră să-şi facă siesta şi rămăsese 
singură cu el. 

Timp de un ceas, privise cum Rhett ţinuse sculul de lână 
pe care Melanie îl depăna; observase privirea lipsită de 
expresie a ochilor lui în timp ce Melanie îi vorbea cu 
mândrie de Ashley şi de avansarea lui; Scarlett ştia că Rhett 
n-avea o părere prea bună despre Ashley şi că puţin îi păsa 
că ajunsese maior. Asta nu l-a împiedicat să-i răspundă cum 
trebuie şi să murmure laudele potrivite pentru vitejia lui 
Ashley. 

"Iar dacă, din întâmplare, pomenesc eu numele lui Ashley", 
gândi Scarlett furioasă, "atunci ridică din sprâncene şi 
surâde cu surâsul lui răutăcios şi încrezut." 

— Sunt mult mai frumoasă ca ea, continuă Scarlett, şi nu 
văd de ce eşti mai drăguţ cu ea. 

— Pot să îndrăznesc să sper că eşti geloasă? 


— O, nu fi încrezut! 

— Buun. O nouă speranţă distrusă. Dacă sunt "mai drăguţ" 
cu doamna Wilkes, e fiindcă o merită. E una din puţinele 
femei bune, sincere şi dezinteresate pe care le-am 
cunoscut. Dar poate că n-ai observat aceste calităţi ale ei. 
Şi, în afară de asta, cu toate că e atât de tânără, e una 
dintre puţinele adevărate doamne pe care am avut cinstea 
să le cunosc. 

— Vrei să spui că eu nu sunt o adevărată doamnă? 

— Mi se pare că la prima noastră întâlnire ne-am înţeles că 
nu eşti câtuşi de puţin o adevărată doamnă. 

— O, iar începi să fii urâcios şi mojic amintindu-mi de ziua 
aceea! De ce-mi reproşezi o furie de copil? E mult de-atunci 
şi am crescut; aş fi uitat totul, dacă nu m-ai pisa mereu şi nu 
ai face întruna aluzii. 

— Nu cred că a fost o furie de copil şi nu cred că te-ai 
schimbat. Şi acum eşti în stare să arunci cu o vază în capul 
unui om care nu-ţi face pe plac. Numai că, în general, ţi se 
face pe plac. Şi nu mai e nevoie să spargi vaze. 

— O, eşti. De ce nu sunt bărbat! Te-aş provoca la duel şi. 

— Şi te-aş omori. Nimeresc ţinta la cincizeci de paşi. Aşa 
că mai bine rămâi la armele dumitale obişnuite - gropiţe, 
vaze şi celelalte. 

— Nu eşti decât un ticălos! 

— Crezi că o să mă înfurii pentru cuvântul ăsta? Regret că 
trebuie să te decepţionez. Nu mă poţi scoate din sărite 
spunându-mi lucruri adevărate. Ştiu că sunt un ticălos, şi de 
ce nu? Trăim într-o ţară liberă şi omul poate fi ticălos, dacă 
aşa îi place. Numai ipocriţii ca dumneata, scumpă doamnă, 
care sunt negri la suflet dar vor s-o ascundă, se supără 
când li se spune ce sunt. 

Nu putea răspunde nimic în faţa surâsului lui calm şi a 
cuvintelor pronunţate pe un ton tărăgănat. Niciodată nu 
cunoscuse un om atât de puţin vulnerabil. Armele ei - 
disprețul, răceala, insultele - erau neputincioase, fiindcă nu 
aveau nici un efect asupra lui. Până acum ştia din 


experienţă că mincinoşii îşi apără sinceritatea cu 
înverşunare, laşii curajul, oamenii prost-crescuţi manierele 
frumoase, şi necinstiţii onoarea. Cu Rhett însă nu era 
acelaşi lucru. El recunoştea totul, şi râdea, şi o aţâţa să 
spună şi mai mult. 

În tot cursul acestor luni, Rhett sosea pe neaşteptate şi 
pleca de cele mai multe ori fără să-şi ia rămas bun. Scarlett 
nu descoperi niciodată ce afaceri îl aduceau la Atlanta, 
fiindcă puţinii oameni care se ocupau cu forțarea blocadei 
nu se depărtau atât de mult de coastă. Îşi descăr-cau 
vapoarele la Wilmington sau la Charleston, unde îi aştepta 
un roi de negustori şi de speculanţi din tot Sudul, adunaţi 
aici ca să cumpere la licitaţie mărfurile aduse în ciuda 
blocadei yankee. Scarlett ar fi fost încântată să afle că Rhett 
făcea călătoriile acestea numai ca s-o vadă pe ea, dar cu 
toată vanitatea ei fără margini nu-i venea să creadă aşa 
ceva. Dacă i-ar fi făcut doar cât de puţin curte, dacă s-ar fi 
arătat gelos pe ceilalţi bărbaţi care o înconjurau, dacă ar fi 
încercat s-o ia de mână, sau dacă i-ar fi cerut o fotografie 
sau o batistă ca amintire, atunci ar fi putut crede căa 
câştigat şi că-l cucerise cu frumuseţea ei. Rhett însă nu 
părea să fie îndrăgostit şi, ce era mai rău, înţelegea toate 
manevrele pe care le făcea ea ca să-l aducă la picioarele ei. 

De câte ori venea la Atlanta, toate femeile erau 
emoţionate. Nu numai că era înconjurat de o aureolă de 
erou romantic pentru că reuşea să forţeze blocada, dar 
aducea cu sine şi o notă de perversitate şi atracţia lucrului 
interzis. Avea o reputaţie atât de proastă! Şi-apoi, de câte 
ori matroanele respectabile se adunau ca să stea de vorbă, 
reputaţia lui devenea şi mai rea, ceea ce îl făcea şi mai 
interesant pentru tinerele fete. Cum cele mai multe dintre 
ele erau cu totul naive, auziseră doar că era "foarte 
întreprinzător cu femeile", dar nu ştiau exact ce înseamnă 
asta. Auziseră de asemenea că lângă el nici o fată nu e în 
siguranţă. Era ciudat că, având o astfel de reputaţie, nici nu 
sărutase vreodată măcar mâna unei fete de când venise la 


Atlanta; asta însă nu-l făcea decât mai misterios şi mai 
atrăgător. 

În afară de eroii de pe front, Rhett era omul de care se 
vorbea cel mai mult în Atlanta. Toată lumea ştia precis cum 
fusese eliminat de la şcoala militară din West Point pentru 
beţie şi pentru "o chestiune cu femei". Îngrozitorul scandal 
în legătură cu fata din Charleston pe care o compromisese, 
şi cu fratele ei pe care-l omorâse, era de notorietate 
publică. Scrisori primite de la prieteni din Charleston 
povesteau cum tatăl lui, un bătrân încântător care nu 
glumea în chestiuni de morală, îl alungase de acasă la 
vârsta de douăzeci de ani, fără să-i dea un ban, şi chiar îi 
ştersese numele din biblia familiei. După aceea Rhett 
plecase în California, unde luase parte la goana după aur 
din anul 1849. Pe urmă ajunsese în America de Sud şi în 
Cuba, şi informaţiile cu privire la viaţa lui de acolo nu erau 
prea frumoase. În Atlanta circulau zvonuri despre aventuri 
cu femei, despre împuşcături, de furnizarea de arme 
revoluţionarilor din America Centrală şi, mai rău ca toate, 
se credea că jucase cărţi ca să-şi câştige existenţa. 

În Georgia erau puţine familiile care să n-aibă printre ele 
pe cineva care şi-a pierdut la cărţi pământul, casele sau 
sclavii. Dar nu era acelaşi lucru. Chiar dacă un om se ruina 
la cărţi, tot rămânea gentleman; cel care juca însă cărţi ca 
să aibă din ce trăi, nu era decât un paria. 

Fără tulburările aduse de război şi de serviciile pe care le 
făcea guvernului, Rhett Butler n-ar fi fost primit de nimeni 
în Atlanta. Dar acum, chiar societatea cea mai rigidă simţea 
că patriotismul îi cerea să aibă concepţii mai largi. Cei mai 
sentimentali credeau că fiul rătăcitor al familiei Butler se 
căise de păcatele lui şi încerca să le răscumpere. Aşadar, 
doamnele socoteau de datoria lor să facă un efort pentru un 
om care forţa cu atâta curaj blocada. Toată lumea ştia acum 
că soarta Confederaţiei depindea tot atât de felul cum 
marina evita flota yankee, cât şi de soldaţii de pe front. 


Se zicea că Rhett Butler e unul din cei mai buni căpitani 
piloţi ai Sudului, că e de un curaj fără seamăn şi de un calm 
nemaipomenit. Crescut la Charleston, cunoştea toate 
insuliţele, toate golfurile, toate bancurile de nisip şi toate 
stâncile coastei din apropierea portului; cunoştea de 
asemenea de minune coasta în jurul portului Wilmington. 
Nu pierduse nici o singură navă, nici nu fusese silit să 
arunce vreo încărcătură în mare. La începutul războiului, 
apăruse cu destui bani pentru a cumpăra un vas mic şi 
rapid şi acum, când mărfurile pe care le importa în ciuda 
blocadei aduceau un venit de două mii la sută la fiecare 
transport, avea patru vapoare. Avea piloţi buni şi-i plătea 
bine. leşeau pe furiş din Charleston şi din Wilmington în 
nopţile întunecate, cu vasele încărcate cu bumbac pentru 
Nassau, Anglia şi Canada. Ţesătoriile din Anglia nu lucrau şi 
muncitorii mureau de foame, aşa că cine se pricepea să 
ocolească flota yankee putea cere orice preţ la Liverpool. 
Vapoarele lui Rhett erau ciudat de norocoase şi când 
scoteau bumbac şi când aduceau materialul de război de 
care Sudul avea atâta nevoie. Da, doamnele puteau ierta şi 
uita o mulţime de lucruri când era vorba de un om atât de 
curajos. 

Era un om care nu putea trece neobservat, şi lumea se 
întorcea după el ca să-l privească. Cheltuia bani fără să ţină 
socoteală, călărea un armăsar negru şi purta haine cu o 
croială perfectă şi după ultima modă. Hainele acestea, de o 
tăietură impecabilă, erau de ajuns ca să atragă atenţia 
asupra lui, fiindcă uniformele militarilor erau jegoase şi 
ponosite, iar hainele civililor, chiar acelea socotite haine de 
sărbătoare, nu erau decât nişte costume vechi, cam roase. 
Scarlett se gândea că nu văzuse niciodată pantaloni mai 
eleganţi ca ai lui - fie că erau de culoare bej, în carouri sau 
pepit. Jiletcile lui erau nespus de frumoase, mai ales aceea 
de moar alb brodată cu boboci de trandafir roz. Îşi purta 
hainele cu atât mai elegant, cu cât avea aerul că nu-şi dă 
seama de frumuseţea lor. 


Puţine erau doamnele care rezistau farmecului său atunci 
când voia să le cucerească, aşa că până la urmă chiar şi 
doamna Merriwether cedă şi îl pofti într-o duminică la 
prânz. 

Maybelle Merriwether urma să se mărite cu micul ei zuav 
la următoarea permisie a acestuia, şi fata plângea ori de 
câte ori se gândea la nunta ei, fiindcă hotărâse că va purta 
o rochie de satin alb şi acum nu se mai găsea satin alb în 
statele confederate. Nici nu putea împrumuta o rochie, 
fiindcă toate rochiile de nuntă de satin fuseseră 
transformate în steaguri de luptă. Degeaba o certa doamna 
Merriwether şi degeaba îi spunea că o mireasă confederată 
trebuie să poarte o rochie de pânză de casă. Maybelle voia 
satin. Era dispusă ca, de dragul Confederaţiei, să se 
lipsească de spelci, de nasturi şi de pantofi frumoşi, de 
bomboane şi de ceai, şi chiar era mândră de lucrul acesta, 
dar voia o rochie de mireasă din satin alb. 

Auzind de la Melanie despre dorinţa ei, Rhett aduse din 
Anglia metri întregi de satin alb strălucitor şi un văl de 
dantelă, pe care i le oferi ca dar de nuntă. 1 le oferi în aşa 
fel încât fu cu neputinţă să se pomenească de plată; 
Maybelle era atât de încântată, încât aproape că îl sărută. 
Doamna Merriwether ştia că nu se oferă un dar atât de 
costisitor, şi încă un dar ca acesta, dar nu ştiu cum să-l 
refuze când Rhett îi spuse în fraze înflorite că nimic nu era 
prea frumos pentru a împodobi mireasa unuia din bravii 
noştri eroi. Aşa se făcu că doamna Merriwether îl pofti la 
masă, convinsă că era o concesie care plătea darul cu vârf 
şi îndesat. 

Rhett aduse lui Maybelle satinul şi, mai mult chiar, îi dădu 
sfaturi foarte bune în privinţa croielii rochiei de mireasă. La 
Paris crinolinele se purtau mai mari şi fustele erau mai 
scurte. Nu se mai purtau fuste plisate, ci creţe, scurte şi 
lăsând să se vadă jupoanele brodate. Îi mai spuse că pe 
stradă nu mai văzuse pantalonaşi, aşa că îşi închipuia că "nu 
se mai purtau". După aceea, doamna Merriwether povesti 


doamnei Elsing că i-a fost teamă că dacă l-ar fi întrebat ce 
fel de pantalonaşi purtau parizienele, el i-ar fi putut descrie 
exact. 

Dacă n-ar fi fost atât de curajos, i s-ar fi reproşat că are 
apucături feminine, din cauza priceperii cu care ştia să 
vorbească despre rochii, pălării şi pieptănături. Doamnele 
se simțeau puţin cam prost asaltându-l cu întrebări în 
privinţa modei, dar o făceau totuşi. Erau izolate de lumea 
modei, aşa cum sunt marinarii naufragiaţi, fiindcă doar 
puţine jurnale de modă puteau pătrunde prin blocadă. S-ar 
fi putut ca franţuzoaicele să se radă în cap şi să poarte 
căciuli de blană, şi ele n-ar fi ştiut nimic. În lipsa "Jurnalului 
doamnelor", memoria lui Rhett în ceea ce priveşte lucrurile 
de găteală oferea o compensație prețioasă. 

Reuşea să observe amănunte scumpe inimilor feminine şi, 
după fiecare călătorie în străinătate, îl găseai în centrul 
unui grup de doamne cărora le povestea că pălăriile sunt 
mai mici anul acesta şi aşezate mai în vârful capului, 
acoperind aproape tot creştetul, că se folosesc pene şi nu 
flori ca garnitură la pălării, că împărăteasa Franţei nu mai 
poartă coc seara, ci îşi ridică tot părul în creştetul capului, 
dezgolindu-şi urechile de tot, şi că rochiile de seară sunt 
scandalos de decoltate. 

Timp de câteva luni Rhett Butler fu cea mai populară şi 
mai romantică figură a oraşului, în ciuda proastei sale 
reputaţii, în ciuda zvonurilor vagi că nu se ocupa numai cu 
forțarea blocadei, ci şi cu specula cu alimente. Cei care nu-l 
puteau suferi spuneau să după fiecare călătorie pe care o 
făcea la Atlanta preţurile creşteau cu cinci dolari. Dar cu 
toate aceste zvonuri, şi-ar fi putut menţine popularitatea 
dacă ar fi crezut că merită. Părea însă că, după ce gustase 
tovărăşia cetăţenilor scrobiţi şi patrioţi, după ce le câştigase 
cu greu respectul şi simpatia, firea lui sucită îl împingea să 
caute cu tot dinadinsul să sfideze lumea şi să-i arate că 
purtarea lui nu fusese decât o mascaradă care acum nu-l 
mai amuza. 


S-ar fi zis că simte un dispreţ impersonal pentru tot ce are 
vreo legătură cu Sudul şi mai ales pentru Confederație, şi 
nu-şi dădea osteneala să-şi ascundă disprețul. Observațiile 
pe care le făcea relativ la Confederație siliră lumea din 
Atlanta să manifeste faţă de el întâi mirare, apoi răceală şi, 
în sfârşit, mânie. Chiar înainte ca anul 1863 să fi luat locul 
anului 1862, bărbaţii îl salutau cu o răceală afectată şi 
mamele îşi trăgeau fetele de lângă el când Rhett apărea la 
vreo reuniune mondenă. 

Părea că-i face plăcere nu numai să ridiculizeze credinţele 
sincere şi înfocate ale oamenilor din Atlanta, dar să se arate 
şi pe sine în lumina cea mai proastă. Când lumea 
binevoitoare îi făcea complimente în privinţa curajului cu 
care forţa blocada, răspundea verde că de câte ori era în 
primejdie, îi era frică, la fel cum le era frică şi vitejilor de pe 
front. Toată lumea ştia însă că nici un soldat confederat nu 
era fricos, şi această afirmaţie a lui Rhett îi irita în special. 
Nu pomenea de soldaţi decât spunând "vitejii noştri", sau 
"eroii noştri în uniforme cenuşii", dar în gura lui aceste 
cuvinte sunau aproape ca o insultă. Când o tânără mai 
îndrăzneață care dorea să flirteze cu el îi mulțumea că e 
unul dintre eroii care luptau pentru ele, se înclina şi afirma 
că lucrurile nu stăteau chiar aşa, fiindcă ar face acelaşi 
lucru pentru femeile yankee, dacă ar câştiga astfel tot 
atâţia bani. 

Când Scarlett îl întâlnise pentru prima oară la Atlanta, în 
seara bazarului, îi vorbise la fel, dar acum în conversațiile 
cu toată lumea cuvintele lui aveau o uşoară nuanţă 
batjocoritoare. Când cineva îl lăuda pentru serviciile pe 
care le aducea Confederaţiei, răspundea de fiecare dată că 
pentru el forțarea blocadei e o afacere. Dacă ar fi putut 
câştiga tot atâţia bani din contractele cu guvernul, zicea el 
privindu-i ţintă pe cei ce aveau contracte cu guvernul, ar 
renunţa cu siguranţă la riscurile implicate de forțarea 
blocadei şi s-ar apuca să vândă Confederaţiei postav de 


calitate proastă, zahăr amestecat cu nisip, făină alterată şi 
piei putrede. 

Era, în genere, imposibil să răspunzi la majoritatea 
observaţiilor sale, şi asta le agrava sensul. Izbucniseră deja 
câteva mici scandaluri în legătură cu contractele de stat. 
Soseau scrisori de pe front, în care oamenii se plângeau că 
ghetele se rup într-o săptămână, că praful de puşcă nu ia 
foc, că hamurile cedează la cel mai mic efort, că făina e 
plină de gărgăriţe şi carnea stricată. Lumea din Atlanta 
încerca să se convingă că furnizorii care vindeau asemenea 
mărfuri statului erau din Alabama sau Virginia sau 
Tennessee, dar nu din Georgia. Furnizorii georgieni nu 
făceau oare parte din cele mai bune familii? Nu contribuiau 
ei cel mai mult la fondurile spitalului şi la ajutorarea 
orfanilor rămaşi de pe urma ostaşilor morţi? Nu erau ei 
primii care aplaudau când se cânta "Dixie" şi nu erau ei cei 
mai însetaţi de sânge yankeu, judecând cel puţin după 
cuvintele lor? Furia împotriva profitorilor de război nu 
ajunsese încă la paroxism, şi vorbele lui Rhett erau socotite 
doar o dovadă de proastă creştere. 

Nu numai că-şi făcea duşmani din toţi locuitorii oraşului, 
acuzând de venalitate pe oameni cu posturi de răspundere 
şi exprimându-și rezervele în privinţa curajului celor de pe 
câmpul de luptă, dar parcă îi făcea plăcere să joace feste 
cetăţenilor demni, punându-i în situaţii jenante. Nu putea 
rezista plăcerii de a ataca îngâmfarea, ipocrizia şi 
patriotismul zgomotos al celor din jur, cum nu poate rezista 
un ştrengar dorinţei de a înţepa un balon cu un ac. îi 
demasca pe ipocriţi, pe ignoranţi şi pe bigoţi şi o făcea într- 
un mod subtil, atrăgându-şi atât de bine victimele în 
capcană, încât nenorociţii nu-şi dădeau seama ce se 
întâmpla cu ei decât când se trezeau acoperiţi de ridicol, 
pompoşi şi încrezuţi. 

În timpul lunilor când oraşul îl primise cu plăcere, Scarlett 
nu avusese nici o iluzie în privinţa lui. Ştia că tot 
cavalerismul lui afectat şi toate discursurile lui înflorite nu 


sunt decât prefăcătorii. Ştia că joacă rolul de patriot numai 
fiindcă îl amuza. Uneori i se părea că seamănă cu băieţii din 
comitat printre care crescuse: gemenii Tarleton cei aprigi, 
cu mania lor de a juca feste, băieţii Fontaine, adevăraţi 
demoni răutăcioşi, ori Calvert-ii care nu dormeau nopţi 
întregi ca să pună la cale cine ştie de farse. Dar era şi o 
deosebire, căci sub uşurinţa aparentă a lui Rhett se 
ascundea ceva răutăcios, aproape sinistru, în suava-i 
brutalitate. 

Deşi era conştientă de lipsa lui de sinceritate, îl preferase 
în rolul de erou romantic. Mai întâi, din pricină că îi uşurase 
situaţia. Acum se supără foarte tare văzând că Rhett 
aruncase masca şi pornise cu tot dinadinsul într-o campanie 
de pierdere a simpatiei celor din Atlanta. O supără, fiindcă 
lucrul i se părea o prostie şi fiindcă o parte din criticile 
severe, care i se adresau lui, cădeau şi asupra ei. 

La concertul dat de doamna Elsing în folosul 
convalescenţilor, Rhett reuşi să-şi semneze decretul de 
ostracizare. În după-amiaza aceea toată casa Elsing era 
plină de militari în permisie sau ieşiţi din spitale, de membri 
ai gărzii locale şi de milițieni, de femei măritate, văduve şi 
fete tinere. Toate scaunele casei erau ocupate şi chiar scara 
cea lungă era plină de musafiri. De două ori cupa cea mare 
de cristal, pe care o ţinea la uşă feciorul familiei Elsing, 
fusese golită de conţinutul ei de monede de argint. Aceasta 
arăta suficient că serbarea avea succes, fiindcă un dolar de 
argint făcea acum cât şaizeci de dolari în bancnote emise 
de Confederație. 

Toate doamnele şi domnişoarele care pretindeau că au 
talent cântaseră din gură sau la pian, şi "tablourile vivante" 
fuseseră salutate cu aplauze măgulitoare. Scarlett era 
foarte mulţumită de sine. Nu numai fiindcă, împreună cu 
Melanie, cântase un duet emoţionant: "Când cade roua 
peste flori", care fiind bisat, fusese urmat de o bucată mai 
veselă, dar fusese aleasă să întruchipeze în ultimul tablou 
Sufletul Confederaţiei. 


Fusese absolut seducătoare: drapată simplu într-un fel de 
peplu elin de etamină albă, cu o cingătoare roşie şi albastră, 
ţinea într-o mână stelele şi dungile simbolice, iar cu cealaltă 
întindea căpitanului Carey Ashburn din Alabama, care 
şedea în genunchi în faţa ei, sabia cu mâner de aur ce 
aparținuse lui Charles şi tatălui său. 

Când tabloul se sfârşi, îl căută pe Rhett cu privirea pentru 
a vedea dacă apreciase frumosul spectacol pe care-l oferise. 
Cu un sentiment de exasperare văzu că discuta cu cineva şi 
că probabil nici nu o observase. Scarlett înţelese, după 
expresia celor din jur, că Rhett spunea lucruri îngrozitoare. 

Se îndreptă spre ei şi, într-un crâmpei de stranie tăcere, 
cum se abate uneori asupra unei adunări, îl auzi pe Willie 
Guinan din miliţie spunând clar: 

— Vrei să spui, domnule, că după părerea dumitale cauza 
pentru care au murit eroii noştri nu e sfântă? 

— Dacă te-ar călca un tren, oare moartea dumitale ar 
sfinţi societatea căilor ferate? întrebă Rhett, al cărui glas 
suna ca şi cum cerea, politicos, o informaţie interlocutorului 
său. 

— Domnule, zise Willie cu un tremur în voce, dacă n-am fi 
în casa aceasta. 

— Tremur când mă gândesc ce s-ar întâmpla, zise Rhett. 
Căci, fireşte, bravura dumitale e prea bine cunoscută. 

Willie se înroşi şi toată lumea tăcu. Toţi erau jenaţi. Willie 
era voinic, sănătos şi la vârsta de a fi soldat, şi totuşi nu era 
pe front. Desigur, era unicul fiu al unei văduve şi, în 
definitiv, era nevoie şi de miliţie ca să apere statul. Dar 
câţiva ofiţeri convalescenţi chicotiră obraznic când Rhett 
pomeni de bravură. 

"De ce nu-şi ţine gura!" se gândi Scarlett indignată. "O să 
strice toată petrecerea." 

Doctorul Meade se încruntă ameninţător. 

— Se poate ca nimic să nu fie sfânt pentru dumneata, 
tinere, zise el cu vocea pe care o întrebuința când ţinea 
discursuri. Există însă multe lucruri sfinte pentru femeile şi 


bărbaţii patrioţi din Sud. Eliberarea ţării noastre de sub 
jugul uzurpator e unul din acestea, şi drepturile statelor e 
altul, şi. 

Rhett avea o expresie indiferentă şi vocea lui sună moale, 
aproape plictisită, când vorbi: 

— 'Toate războaiele sunt sfinte, zise el, pentru cei ce 
trebuie să lupte. Dacă popoarele care încep războaiele nu 
le-ar decreta sfinte, cine s-ar mai bate? Dar oricare ar fi 
strigătele de luptă pe care oratorii le servesc ca lozinci 
idioţilor care luptă, oricare ar fi scopurile nobile pe care le 
atribuie ei războaielor, nu există decât un singur motiv de 
război: banul. Toate războaiele sunt în realitate vrajbe 
pentru bani. Dar ce puţini oameni îşi dau seama de lucrul 
acesta! Urechile le sunt prea pline de sunetul goarnelor şi 
al tobelor şi de cuvintele frumoase debitate de oratori ce 
stau acasă. Uneori, strigătul de luptă e: "Salvaţi mormântul 
lui Cristos din mâinile păgânilor!", alteori: "Jos papistaşii!". 
alteori: "Libertate!" şi uneori "Bumbac, Sclavie, Drepturile 
Statelor!" "Ce naiba caută papistaşii aici?" gândi Scarlett. 
"Sau mormântul lui Cristos?" 

Dar pe când se îndrepta spre grupul de oameni înfuriaţi, îl 
văzu pe Rhett înclinându-se cu un aer degajat şi pornind 
spre uşă, prin mulţime. Voi să se ducă după el, dar doamna 
Elsing o apucă de fustă. 

— Lasă-l să plece, zise ea cu o voce clară care răsună în 
odaia plină de o tăcere îngrijorătoare. Lasă-l să plece. E un 
trădător, un speculant! Un şarpe pe care l-am încălzit la 
sânul nostru! 

Rhett era în vestibul, cu pălăria în mână, dar auzi ceea ce 
fusese spus pentru urechile lui. Se întoarse şi se uită o clipă 
la lumea din odaie. Apoi îşi opri privirea pe pieptul plat al 
doamnei Elsing, rânji brusc, salută şi ieşi. 

Doamna Merriwether se întoarse acasă în trăsura mătuşii 
Pitty şi nici nu se aşezaseră bine cele patru doamne, când 
izbucni: 


— Poftim, Pittypat Hamilton! Acum îmi închipui că eşti 
mulţumită! 

— De ce să fiu mulţumită? exclamă Pittypat speriată. 

— De purtarea mizerabilului acela de Butler, pe care l-ai 
primit la tine în casă. 

Pittypat se tulbură; era prea speriată de acuzaţia ce i se 
aducea, ca să-i amintească doamnei Merriwether că şi ea îl 
primise pe Rhett Butler de câteva ori. Scarlett şi Melanie se 
gândiră la lucrul acesta, dar tăcură fiind deprinse să 
respecte persoanele mai în vârstă ca ele. În schimb se 
uitară la mâinile lor ascunse în mitene. 

— Ne-a insultat pe toţi, şi Confederaţia de asemenea, zise 
doamna Merriwether, şi pieptul ei plin sălta tumultuos sub 
broderiile care-i acopereau corsajul. Auzi, să spună că 
luptăm pentru bani! Să spună că liderii noştri ne-au minţit! 
Ar trebui să fie închis! Da, da, am să vorbesc doctorului 
Meade despre asta. Dacă domnul Merriwether ar fi trăit, i- 
ar fi arătat el! Acum, Pitty Hamilton, ascultă ce-ţi spun. Să 
nu cumva să-l mai laşi pe ticălosul acela să-ţi intre în casă! 

— O, murmură Pitty nenorocită, parcă gata să-şi dea 
sufletul. 

Se uită rugător la cele două tinere femei care-şi ţineau 
ochii plecaţi şi pe urmă privi plină de speranţă spatele 
drept al unchiului Peter. Ştia că acesta asculta cu atenţie 
fiecare cuvânt şi spera că se va întoarce şi se va amesteca 
în conversaţie, aşa cum făcea de multe ori. Spera că va zice: 
"Vai de mine, doamnă Dolly, lăsaţi-o pe domnişoa'a Pitty în 
pace!" Dar Peter nu făcu nici o mişcare. Nu-l putea suferi 
pe Rhett Butler, şi biata Pitty o ştia. Oftă şi zise: 

— Bine, Dolly, dacă crezi că. 

— Da, cred, răspunse doamna Merriwether cu fermitate. 
Mai întâi, nu ştiu de ce l-ai primit de la început. De azi 
înainte nici o familie cumsecade din oraş n-are să-l mai 
primească. Încearcă să fii energică măcar o dată şi 
interzice-i să mai vină la tine. 

Aruncă o privire aspră celor două tinere femei şi urmă: 


— Sper că şi voi sunteţi atente la vorbele mele; în parte e 
şi vina voastră, fiindcă aţi fost amabile cu el. Spuneţi-i 
politicos dar hotărât că prezenţa lui şi părerile lui 
nepatriotice nu sunt binevenite în casa voastră. 

Scarlett fierbea. Era gata să izbucnească, dând din 
picioare ca un cal când o mână străină îi apucă brutal 
hăţurile. Îi era însă teamă să vorbească. Nu voia să rişte ca 
doamna Merriwether să mai scrie o scrisoare mamei ei. 

"Bivoliţă bătrână", zicea în gând, cu faţa roşie de furie 
stăpânită. "Cum aş vrea să-ţi pot spune ce cred despre tine 
şi despre apucăturile tale autoritare!" 

— Nu credeam că o s-ajung vreodată să aud vorbindu-se în 
asemenea termeni de cauza noastră, continuă doamna 
Merriwether, pradă acum unei mânii îndreptăţite. Oricine 
nu crede că e sfântă şi dreaptă merită să fie spânzurat. Să 
nu aflu că voi, fetelor, îi mai vorbiţi. Doamne sfinte, Melly, ce 
ai? 

— Eu am să-i vorbesc, zise Melanie cu o voce joasă. N-am 
să fiu mojică cu el şi n-am să-i interzic să vină la noi. 

Doamnei Merriwether i se tăie răsuflarea, de parcă ar fi 
primit un pumn. Buzele cărnoase ale mătuşii Pitty se 
deschiseră, şi unchiul Peter se întoarse spre ele. 

"De ce nu mi-a dat mie în minte să spun asta?" îşi zise 
Scarlett, în sufletul căreia gelozia se amesteca cu admiraţia. 
"De unde a găsit fricoasa asta mică destul curaj ca să 
reziste bătrânei Merriwether?" 

Mâinile Melaniei tremurau, dar continuă să vorbească 
repede, ca şi cum îi era teamă că o va părăsi curajul dacă va 
întârzia cât de puţin. 

— N-am să fiu mojică cu el pentru ceea ce-a spus, fiindcă. 
A fost urât din partea lui că a vorbit tare. a fost imprudent. 
dar e. e exact ceea ce crede şi Ashley. Nu pot să închid uşa 
mea unui om care crede la fel cu bărbatul meu. Ar fi 
nedrept. 

Doamna Merriwether îşi regăsise suflarea şi porni la atac: 


— Melly Hamilton, o asemenea minciună n-am auzit de 
când sunt. Nici un Wilkes n-a fost laşi. 

— N-am spus că Ashley e laş, zise Melanie cu ochii plini de 
fulgere. Am spus că are aceleaşi păreri cu domnul Butler, 
numai că se exprimă cu alte cuvinte. Şi nu spune lucrurile 
astea la serate muzicale. Dar mi le-a scris mie. 

Scarlett simţi remuşcări, dar încercă să-şi amintească ce 
scrisese Ashley pentru ca Melanie să poată face o astfel de 
afirmaţie; uitase însă cele mai multe dintre scrisorile pe 
care le citise, de cum terminase lectura lor. Crezu că 
Melanie înnebunise. 

— Ashley mi-a scris că n-ar trebui să ne batem cu yankeii. 
şi că am fost trădaţi de bărbaţii de stat şi de oratorii cu 
frazele lor sforăitoare, urmă Melanie repede. Spune că 
nimic nu justifică ce are să ne aducă războiul ăsta. Spune că 
toate astea nu aduc glorie, ci numai mizerie şi murdărie. 

"O, scrisoarea aceea!" îşi zise Scarlett. "Asta voia deci să 
spună?" 

— Nu cred ce spui, zise doamna Merriwether ferm. N-ai 
înţeles tu ce ţi-a scris. 

— Îl înţeleg întotdeauna pe Ashley, zise Melanie pe un ton 
liniştit, deşi buzele îi tremurau. Îl înţeleg perfect. Vrea să 
spună exact acelaşi lucru ca domnul Butler, numai într-o 
formă mai politicoasă. 

— Să-ţi fie ruşine că poţi compara un bărbat ca Ashley 
Wilkes, cu un ticălos ca Butler. Îmi închipui că şi pentru tine 
cauza nu înseamnă nimic? 

— Eu. eu nu ştiu ce să cred, zise Melanie nesigură, cu mai 
puţin curaj şi cu teamă de îndrăzneala cu care se 
exprimase. Eu. eu mi-aş da viaţa pentru cauză, aşa cum ar 
face şi Ashley. Dar vreau să spun. că. las pe bărbaţi să 
gândească, fiindcă sunt mult mai deştepţi. 

— N-am mai pomenit aşa ceva, zise doamna Merriwether 
rânjind. Opreşte, unchiule Peter, ai trecut de casa mea. 

Unchiul Peter, atent la conversaţia din spatele lui, trecuse 
de casa Merriwether, şi acum dădu calul înapoi. Doamna 


Merriwether cobori, cu panglicile bonetei fâlfâind ca 
pânzele unei corăbii pe timp de furtună. 

— Are să vă pară rău, zise ea. 

Unchiul Peter dădu bici calului. 

— A' tebuisă vă fie 'uşine, domnişoa'elor, să o necăjiţi 
atâta pe domnişoa'a Pitty, zise el pe un ton de mustrare. 

— N-am nimica, zise Pitty spre mirarea tuturor, fiindcă de 
multe ori leşinase pentru lucruri mai puţin grave. Melly 
dragă, ştiu că ai făcut-o pentru mine. Şi mi-a părut bine că 
ai pus-o pe Dolly la locul ei. E prea tiranică. Cum ai avut 
atâta curaj? Dar crezi că e bine că ai vorbit aşa despre 
Ashley? 

— Dar e adevărat, zise Melly începând să plângă încet. Şi 
nu mi-e ruşine de părerile lui. Ashley crede că războiul n- 
are nici un sens, dar e gata sa lupte şi să moară, şi pentru 
asta îţi trebuie mai mult curaj decât atunci când lupţi 
pentru un lucru pe care îl crezi drept. 

— Doamne, domnişoa'ă Melly, nu plânge aici pe St'ada 
Pie'sicului, mormăi unchiul Peter grăbind pasul calului. Ce 
a'e să zică lumea? Aşteaptă să ajungem acasă. 

Scarlett nu zise nimic. Nici măcar nu strânse mâna pe 
care Melanie i-o strecurase în a ei, căutând mângâiere. Nu 
citise scrisorile lui Ashley decât cu un singur scop: să fie 
sigură că tot pe ea o iubeşte. Acum Melanie dăduse un sens 
nou pasagiilor pe care ochii lui Scarlett aproape nu le 
văzuseră. Nu-i venea să creadă că o fiinţă atât de perfectă 
ca Ashley să poată avea un gând comun cu un nemernic ca 
Rhett Butler. Îşi zicea: "Amândoi văd adevăratul sens al 
acestui război, dar Ashley e gata să moară, pe când Rhett 
nu. Şi cred că asta dovedeşte bunul-simţ al lui Rhett." 

Se opri o clipă, îngrozită că putea gândi un astfel de lucru 
despre Ashley. 

"Amândoi văd adevărul neplăcut, dar lui Rhett îi place să-l 
privească drept în faţă şi să scoată lumea din sărite vorbind 
despre el, iar Ashley aproape că nu poate să suporte 
vederea lui." 


Scarlett se simţi cu totul dezorientată. 

Capitolul XIII. 

Doctorul Meade, îmboldit de doamna Merriwether, porni 
la atac şi trimise o scrisoare deschisă jurnalului local, în 
care fără a pomeni numele lui Rhett îşi arăta clar părerea. 
Redactorul, simțind că e vorba de o dramă mondenă, 
publică scrisoarea în pagina a doua a ziarului, ceea ce 
constituia o inovaţie surprinzătoare, deoarece primele două 
pagini erau întotdeauna consacrate anunţurilor cu privire 
la sclavi, catâri, pluguri, coşciuge, case de vânzare sau de 
închiriat, reclame pentru tratamentul bolilor ruşinoase, 
doctorii pentru avorturi sau pentru recăpătarea virilităţii. 

Scrisoarea doctorului fu preludiul unui concert de strigăte 
pline de indignare, care în curând aveau să izbucnească în 
tot Sudul împotriva speculanţilor, a profitorilor şi a 
furnizorilor statului. În Wilmington, care era acum portul 
cel mai activ de când Charlestonul fusese aproape închis de 
canonierele yankee, scandalul luase proporţii mari. 
Wilmingtonul roia de speculanţi care, având bani 
disponibili, cumpărau vapoare întregi de mărfuri şi 
aşteptau până când preţurile creşteau. Or, preţurile 
creşteau de la o lună la alta, datorită faptului că produseie 
de primă necesitate se găseau din ce în ce mai greu. 
Populaţia civilă trebuia sau să se lipsească de ele sau să 
plătească preţurile ridicate cerute de speculanţi, iar săracii 
sau cei cu mijloace modeste să sufere privaţiuni tot mai 
mari. Odată cu urcarea preţurilor, moneda confederată se 
deprecia şi, odată cu căderea ei vertiginoasă, lumea era 
cuprinsă de o dorinţă nebună de lux. Cei ce plecau să 
forţeze blocada erau obligaţi să aducă produse de primă 
necesitate permiţându-li-se să importe doar foarte puţine 
articole de lux. Dar cum articolele de lux se vindeau la un 
preţ atât de ridicat, aducând un câştig mai mare, ajunseră 
să compună ele singure încărcătura vapoarelor, excluzând 
mărfuri de importanţă vitală pentru Confederație. Lumea 
cumpăra cu nesaţ articole de lux cu banii pe care-i avea, 


temmdu-se că a doua zi preţurile vor creşte şi banii vor 
avea mai puţină valoare. 

Şi era ceva şi mai grav: nu exista decât o singură cale 
ferată de la Wilmington la Richmond. Mii de saci de făină şi 
lăzi cu slănină se stricau şi putrezeau în gările 
intermediare, din lipsă de vagoane, pe când speculanţii de 
vinuri, mătăsuri şi cafea puteau să transporte întotdeauna 
mărfurile la Richmond, la două zile după ce fuseseră 
debarcate la Wilmington. Şi un zvon care circulase pe 
şoptite se discuta acum în gura mare: se spunea că, pe 
lângă marfa pe care o aducea în cele patru vapoare ce-i 
aparţineau şi pe care o vindea la preţuri nemaiauzite, Rhett 
Butler cumpăra şi încărcătura altor vase şi o oprea, 
aşteprând urcarea preţurilor. Se zicea că e în fruntea unei 
întreprinderi cu un capital de peste un milion de dolari, cu 
sediul la Wilmington, având ca scop cumpărarea mărfurilor 
introduse în ciuda blocadei yankee. La Wilmington şi la 
Richmond aveau zeci de magazii, şi lumea spunea că erau 
pline de alimente şi articole de îmbrăcăminte depozitate 
acolo până când preţurile vor urca. De pe acum militarii şi 
civilii începuseră să se enerveze, şi se vorbea urât de el şi 
de tovarășii lui întru speculă. 

"Sunt mulţi oameni curajoşi şi patrioţi printre marinarii 
cărora Confederaţia le-a încredinţat misiunea de a forţa 
blocada", scria doctorul în ultima lui scrisoare. "Oameni 
dezinteresaţi, care îşi riscă vieţile şi toată averea pentru 
Confederație. Numele lor sunt cunoscute de toţi oamenii 
cinstiţi din Sud şi nimeni nu le reproşează micul câştig 
bănesc pe care-l obţin pentru riscurile lor. Sunt gentlemeni 
dezinteresaţi şi îi cinstim. Nu vorbesc de aceştia. 

Mai există însă şi alţii, ticăloşii care forţează blocada 
numai ca să se îmbogăţească. Asupra lor vreau să îndrept 
mânia îndrituită şi răzbunarea unui popor care luptă pentru 
cea mai dreaptă dintre cauze; asupra acestor fiare cu chip 
de om, care aduc mătăsuri şi dantele când oamenii noştri 
mor din lipsă de chinină, care încarcă vapoarele cu ceai şi 


vinuri alese când eroii noştri se chinuiesc din lipsă de 
morfină. Urăsc pe aceşti vampiri ce sug sângele celor care 
îl urmează pe Robert Lee, pe aceşti indivizi care fac din 
forțarea blocadei o ocupaţie demnă de disprețul tuturor 
patrioţilor. Cum să mai suportăm printre noi pe ticăloşii 
aceştia mârşavi, încălţaţi în ghete de lac, când fii noştri 
merg la luptă în picioarele goale? Cum să tolerăm ca ei să 
bea şampanie şi să mănânce pateuri, când soldaţii noştri 
tremură de frig în jurul focurilor de bivuac şi n-au decât 
slânină mucegăită? Cer tuturor confederaţilor loiali să le 
întoarcă spatele!" 

Cetăţenii Atlantei citiră scrisoarea, înţeleseră că oracolul 
vorbise şi, fiind confederați loiali, se grăbiră să-l alunge pe 
Rhett. 

Dintre toate persoanele care îl primiseră în toamna anului 
1862; domnişoara Pittypat rămase singura care îl mai 
primea şi în 1863. Şi dacă n-ar fi fost Melanie, n-ar fi fost 
primit nici acolo. De câte ori Rhett sosea la Atlanta, pentru 
mătuşa Pitty începea tortura. Ştia bine ce zic prietenele ei 
despre faptul că îi permite să vină la ea, dar îi lipsea curajul 
să-i spună că e un musafir nedorit. Când afla că Rhett 
venise iar la Atlanta,Pitty lua o expresie hotărâtă şi le 
anunţa pe Melanie şi pe Scarlett că îl va aştepta în faţa uşii 
şi îi va interzice să intre. Şi de câte ori venea cu câte un 
pacheţel în mână şi cu un compliment pentru farmecul şi 
frumuseţea ei, se dădea bătută. 

— Nu ştiu ce să fac, gemea ea. Se uită la mine. şi mor de 
frică gândindu-mă ce-ar face când i-aş spune. Are o 
reputaţie atât de proastă! Crezi că m-ar bate. sau. sau.? O, 
Doamne! De ce nu mai trăieşte Charlie! Scarlett, trebuie să- 
i spui să nu mai vină, dar spune-i într-o formă politicoasă. 
Vai de mine şi de mine! Mi se pare că din cauza ta vine aici, 
şi tot oraşul vorbeşte, şi ce-are să spună mama ta dacă va 
afla? Melly, nu trebuie să mai fii atât de drăguță cu el. Fii 
rece şi distantă, şi va înţelege. O, Melly, nu crezi că ar fi 


bine să-i scriu lui Henry şi să-i cer să vină să vorbească 
domnului Butler? 

— Nu, să nu faci una ca asta, zise Melanie. Şi nici eu n-o să 
fiu nepoliticoasă cu el. Am impresia că lumea se sperie 
degeaba de domnul Butler. Sunt sigură că nu e aşa de rău 
cum spun doctorul Meade şi doamna Merriwether. E 
incapabil să lase oamenii să moară de foame dosind 
alimentele. Oare nu el mi-a dat o sută de dolari pentru 
orfani? Sunt convinsă că e tot atât de patriot şi de devotat 
ca şi noi toţi, dar e prea mândru ca să se dezvinovăţească. 
Ştii ce încăpăţânaţi sunt bărbaţii când se înfurie. 

Mătuşa Pitty nu ştia nimic despre bărbaţi, nici când se 
înfurie nici când sunt altfel, aşa încât nu putu decât să dea 
neputincioasă din mâinile ei grăsuţe. Cât despre Scarlett, 
de mult se deprinsese cu obiceiul Melaniei de a crede 
numai bine despre toată lumea. Melanie era o proastă şi nu 
puteai să faci nimic. 

Scarlett ştia că Rhett nu e patriot şi, deşi ar fi preferat să 
moară decât s-o mărturisească, nu-i păsa. Micile daruri pe 
care i le aducea de la Nassau, fleacurile pe care o doamnă 
le poate accepta de la un bărbat, o interesau mai mult. 
Când preţurile crescuseră atât de mult, de unde naiba să 
facă rost de ace de cusut, bomboane ori spelci, dacă i-ar 
interzice lui Rhett să vină să o vadă? Nu, era uşor să laşi 
toată răspunderea pe seama mătuşii Pitty, care, în definitiv, 
era şeful familiei şi arbitru în chestiunile de morală. Scarlett 
ştia că lumea vorbeşte de vizitele lui Rhett şi despre ea; ştia 
însă că pentru cei din Atlanta tot ce făcea Melanie Wilkes 
era perfect, şi dacă Melanie îl apăra pe Rhett, vizitele lui 
mai aveau o urmă de respectabilitate. 

Totuşi, viaţa ar fi plăcută dacă Rhett şi-ar retracta ereziile. 
Nu s-ar mai simţi jenată când lumea nu răspundea la salutul 
lui Rhett, atunci când se plimba cu el pe Strada Piersicului. 

— Chiar dacă crezi astfel de lucruri, de ce le spui? îl 
mustră ea. Crede ce-ţi place, dar ţine-ţi gura, şi toate ar 
merge mai bine. 


— Ăsta e sistemul dumitale, nu-i aşa, ipocrito cu ochii 
verzi? Scarlett, Scarlett, credeam că eşti mai curajoasă. 
Credeam că irlandezii spun ce cred şi puţin le pasă de lume. 
Spune-mi cinstit, nu-ţi vine uneori să plesneşti de atâta 
tăcere? 

— Ei bine. da, mărturisi Scarlett, vrând-nevrând. Mă 
plictiseşte grozav când îi aud vorbind de cauză, de 
dimineaţă până seara. Dar, Doamne sfinte, Rhett Butler, 
dacă aş recunoaşte asta, nimeni nu mi-ar mai vorbi şi nici 
un tânăr nu m-ar mai pofti la dans! 

— A, da, şi trebuie să dansezi cu orice preţ. Să ştii că 
admir felul cum te stăpâneşti, dar nu mă simt în stare să te 
imit. Nici nu pot să port masca patriotismului şi a 
eroismului, oricât ar fi de comod. Sunt destui patrioţi naivi 
care-şi riscă toţi banii în blocadă şi care au să rămână pe 
drumuri după război. Nu e nevoie şi de mine, nici ca să bat 
recordul de patriotism, nici să măresc numărul celor ce vor 
ieşi sărăciţi. Laurii să fie ai lor! Îi merită - să ştii că de data 
asta sunt sincer - căci într-un an sau doi laurii vor fi singura 
lor avere. 

— Cred că e urât din partea dumitale să insinuezi 
asemenea lucruri, când ştii bine că Anglia şi Franţa vor 
intra în curând în război de partea noastră şi. 

— Scarlett, ai citit un ziar! Mă mir de tine. Să n-o mai faci. 
Zăpăceşte minţile femeilor. Dacă vrei să ştii, acum o lună 
am fost în Anglia şi pot să-ţi spun următoarele: Anglia n-o să 
ajute niciodată Confederaţia. Anglia nu mizează pe o 
mârţoagă. De aceea e Anglia. De altfel, olandeza cea grasă 
care şade pe tronul Marii Britanii e o femeie cu frica lui 
Dumnezeu şi nu-i place sclavia. Mai bine să moară de foame 
lucrătorii din ţesătoriile englezeşti fiindcă nu pot căpăta 
bumbac, decât să apere sclavia. Cât despre Franţa. acea 
slabă imitație a lui Napoleon care e împăratul lor e prea 
ocupat cu Mexicul ca să se mai sinchisească de noi. De fapt, 
acest război îi convine, fiindcă ne împiedică pe noi să-l 
alungăm din Mexic. Nu, Scarlett, ideea unui ajutor dinafară 


e o născocire a ziarelor ca să susţină moralul sudiştilor. 
Confederaţia e sortită pieirii. Acum trăieşte din rezerve, aşa 
cum face cămila, dar chiar şi rezervele cele mai mari se 
epuizează. În ceea ce mă priveşte, cred că mai am câteva 
luni de activitate; după aceea mă retrag, fiindcă o să fie 
prea primejdios. Am să-mi vând vapoarele vreunui englez 
nesocotit care va crede că le va mai putea strecura; dar nu- 
mi fac sânge rău pentru atâta; am câştigat destui bani, pe 
care-i ţin în băncile engleze şi în aur. Nu-mi trebuiesc 
bancnote din astea fără valoare. 

Ca întotdeauna când vorbea Rhett, ceea ce spunea părea 
plauzibil. Alţii puteau spune că afirmaţiile lui sunt perfide, 
dar lui Scarlett i se păreau întotdeauna adevărate şi pline 
de bun-simţ. Şi ştia că e urât din partea ei şi că ar trebui să 
se indigneze şi să se înfurie. De fapt, nu era deloc indignată 
şi înfuriată, deşi ar fi trebuit măcar să se prefacă. O făcea să 
se simtă mai demnă şi mai distinsă. 

— Cred că ceea ce a scris doctorul Meade despre 
dumneata, domnule Butler, era adevărat. Singurul mijloc de 
a ispăşi ar fi să te înrolezi după ce-ţi vinzi vapoarele. Ai fost 
la Academia Militară de la West Point şi. 

— Vorbeşti ca un predicator baptist când caută să facă 
prozeliţi. Dar dacă nu vreau să ispăşesc? De ce să lupt ca să 
apăr un sistem care m-a alungat? Are să-mi facă plăcere să 
asist la distrugerea lui. 

— N-am auzit de nici un sistem, zise ea enervată. 

— Nu? Şi totuşi faci parte din el, cum făceam şi eu odată şi 
pariez că ţi-e tot atât de antipatic ca şi mie. De ce sunt eu 
ruşinea familiei Butler? Pentru următorul motiv, şi nu 
pentru altul: pentru că nu m-am putut conforma 
obiceiurilor din Charleston, şi Charlestonul e Sudul, numai 
că în forma cea mai exagerată. Oare îţi dai seama ce 
plictiseală e acolo? Atâtea lucruri pe care trebuie să le faci 
pentru că s-au făcut întotdeauna. Atâtea lucruri inofensive 
pe care nu trebuie să le faci, pentru acelaşi motiv. Atâtea 
lucruri care mă enervau pentru că erau lipsite de sens. 


Faptul că nu m-am căsătorit cu domnişoara de care ai auzit, 
a fost ultima picătură. De ce să mă însor cu o proastă a 
noastră, numai fiindcă un accident ne-a împiedicat să ne 
întoarcem înainte de a se fi întunecat? Şi de ce să-i permit 
fratelui ei, înnebunit de furie, să mă omoare, când eu ştiam 
că trag mai bine? Fireşte, dacă aş fi fost un gentleman, l-aş 
fi lăsat să mă omoare şi aşa s-ar fi şters pata de pe blazonul 
familiei Butler. Dar. îmi place să trăiesc. Aşa că am 
continuat să trăiesc, şi m-am distrat bine. Când mă gândesc 
la fratele meu care trăieşte printre vacile sacre din 
Charleston şi e plin de respect pentru ele, când îmi 
amintesc de nevasta lui cea voluminoasă, de balurile de ziua 
Sfintei Cecilia şi de orezăriile lui nesfârşite. atunci ştiu ce 
am câştigat rupând cu sistemul acela. Scarlett, felul nostru 
de viaţă aici în Sud e tot atât de învechit ca şi sistemul 
feudal al Evului Mediu. E de mirare doar că a durat atâta. 
Trebuia să piară, şi acum piere. Şi ai vrea să ascult nişte 
oratori ca doctorul Meade care-mi spun că luptăm pentru o 
cauză dreaptă şi sfântă? Şi să mă entuziasmeze atâta 
bătăile tobei, încât să iau o puşcă şi să mă duc repede în 
Virginia să-mi vărs sângele pentru bătrânul Robert? Crezi 
că sunt prost? Firea mea nu-mi permite să sărut biciul care 
m-a lovit. Acum Sudul şi cu mine suntem chit. Odinioară 
Sudul m-a alungat şi m-a lăsat să mor de foame. N-am 
murit, şi câştig destui bani din agonia Sudului pentru a 
compensa pierderea drepturilor ce le aveam prin naştere. 

— Îmi face impresia că eşti un interesat şi un ticălos, zise 
Scarlett, dar observaţia ei era mecanică. 

Cea mai mare parte a discursului său îi intrase pe o 
ureche şi îi ieşise prin cealaltă, aşa cum se întâmpla de câte 
ori se vorbea de lucruri care nu o priveau direct. Înţelegea 
însă unele lucruri. În viaţa oamenilor din lumea bună erau 
atâtea prostii! Să pretinzi că inima ţi-e în mormânt când nu 
era aşa! Şi cum se revoltase toată lumea la bazar când 
Scarlett dansase! Şi ce enervaţi se arătau unii şi cum 
ridicau din sprâncene de câte ori spunea sau făcea ceva ce 


se deosebea de ce spun şi fac celelalte tinere femei! Şi 
totuşi, o exaspera felul cum Rhett ataca înseşi tradiţiile 
care, de fapt, o enervau şi pe ea. Prea mult trăise într-un 
mediu de oameni ipocriţi, pentru a nu se supăra când alţii 
spuneau exact ce gândea şi ea. 

— 'Ticălos? Nu, sunt numai prevăzător. Deşi poate că e 
acelaşi lucru. În orice caz, aşa vor spune cei care au fost 
mai puţin prevăzători ca mine. Orice confederat cinstit care 
în 1661 a avuto mie de dolari bani gheaţă ar fi putut face la 
fel ca mine; dar ce puţini au fost destul de ticăloşi ca să 
profite de ocazie. De pildă, chiar după ce a căzut fortul 
Sumter, înainte de începerea blocadei, am cumpărat câteva 
mii de baloturi de bumbac pe un preţ de nimic şi le-am dus 
în Anglia. Sunt încă în depozitele din Liverpool. Nu le-am 
vândut. Le păstrez până când fabricile englezeşti vor 
plânge după bumbac, şi atunci vor da oricât voi cere. Nu m- 
ar mira dacă o să capăt doi dolari pe kilogram. 

— O să-i capeţi la paştele cailor! 

— Nu cred. Acum bumbacul se vinde cu un dolar şi 
jumătate. Când războiul se va sfârşi, o să fiu un om bogat, 
Scarlett, fiindcă am fost prevăzător. adică, ticălos. Ţi-am 
mai spus o dată că sunt două momente când poţi câştiga 
bani: primul, când se clădeşte o ţară, şi al doilea când se 
distruge. În primul caz merge încet, în al doilea, repede. Nu 
uita cuvintele mele. Poate că într-o zi îţi vor prinde bine. 

— Îmi plac foarte mult sfaturile bune, zise Scarlett cu 
toată ironia de care era capabilă. Dar n-am nevoie de 
sfaturile dumitale. Crezi că tata e om sărac? Are destui bani 
ca să-mi dea cât îmi trebuie şi, în afară de asta, am moştenit 
şi de la Charles. 

— Îmi închipui că aristocrații francezi gândeau cam la fel 
până în ziua când erau duşi la eşafod. 

De multe ori încercă Rhett să-i dovedească lui Scarlett cât 
de nepotrivit era să poarte doliu când participa la viaţa 
mondenă. Îi plăceau culorile vii, iar rochiile ei negre şi vălul 
de crep de la pălărie până la călcâie îl amuzau, dar îl şi 


indispuneau. Ea ţinea însă morţiş la rochiile negre şi la vălul 
ei. Ştia că dacă va renunţa la ele şi le va înlocui cu rochii 
colorate, înainte de câţiva ani buni, oraşul va vorbi mai mult 
ca acuma. Şi apoi, cum i-ar explica mamei ei schimbarea? 

Rhett îi spunea pe faţă că vălul îi dădea un aspect de 
cioară şi rochiile negre o făceau să pară cu zece ani mai 
bătrână. Aceste afirmaţii prea puţin cavalereşti o făceau să 
dea fuga la oglindă, ca să vadă dacă într-adevăr arăta de 
douăzeci şi opt de ani şi nu de optsprezece. 

— Credeam că eşti mai mândră şi că nu ţii să arăţi ca 
doamna Merriwether, o necăjea el. De ce ai prostul gust să 
porţi un văl, ca să afişezi o durere pe care sunt sigur că n-ai 
simţit-o niciodată? Hai să facem prinsoare. Eu zic că în două 
luni o să te fac să lepezi pălăria şi vălul acesta şi să porţi un 
model de la Paris. 

— Nici nu mă gândesc, şi te rog să nu mai vorbim de lucrul 
acesta, zise Scarlett, enervată de aluzia pe care o făcuse la 
Charles. 

Rhett plecă surâzând, căci se ducea la Wilmington, şi de 
acolo într-o călătorie în străinătate. 

Câteva săptămâni mai târziu, într-o frumoasă dimineaţă de 
vară, reapăru în mână cu o elegantă cutie de carton. Când 
află că Scarlett e singură, o deschise. 

— Ce minune! strigă ea scoțând o pălărie din foiţa care o 
învelea. 

Scarlett suferise mai mult fiindcă nu văzuse noutăţi, decât 
fiindcă nu le purtase, şi acest model i se păru cea mai 
încântătoare creaţie pe care o văzuse vreodată. Era din 
tafta verde închis, căptuşită cu moar verde pal. Panglicile ce 
se legau sub bărbie, late cât mâna, erau de asemenea verde 
pal. Şi borul era garnisit cu o pană verde de struţ, care se 
încreţea cât se poate de cochet. 

— Încearc-o, zise Rhett zâmbind. 

Scarlett fugi la oglindă şi şi-o puse pe cap, dându-şi părul 
înapoi ca să se vadă cerceii, şi îşi legă panglicile sub bărbie. 


— Îmi şade bine? strigă ea, făcând o piruetă pe călcâie ca 
s-o admire Rhett şi ridicându-şi capul pentru ca pana să 
salte. 

Ştia că îi stă bine chiar înainte de a citi confirmarea în 
ochii lui. Avea un aer încântător de obraznic, şi căptuşeala 
verde făcea ca ochii ei să capete o nuanţă de smarald verde 
închis, şi să strălucească şi mai tare. 

— O, Rhett, a cui e pălăria? Vreau s-o cumpăr. Îţi dau toţi 
banii pe care-i am. 

— Ea dumitale, zise el. Cine ar mai putea să poarte 
această nuanţă de verde? Nu crezi că am ţinut minte 
culoarea ochilor dumitale? 

— Ai comandat-o anume pentru mine? 

— Da, şi scrie "Rue de la Paix" pe cutie, dacă te 
interesează. 

Dar ei asta nu-i spunea nimic. Se uita în oglindă şi îşi 
surâdea. Nimic nu mai avea vreo importanţă, afară de 
faptul că părea extrem de drăguță şi purta prima pălărie 
frumoasă de doi ani încoace. Ce n-ar putea face cu pălăria 
asta! Şi deodată, zâmbetul îi muri pe buze. 

— Nu-ţi place? 

— O, e un vis, dar. O, ce rău îmi pare să acopăr verdele 
acesta minunat cu crep şi să vopsesc pana în negru. 

Imediat Rhett veni lângă ea, şi degetele lui îndemânatice 
dezlegară funda lată de sub bărbie. Într-o clipă pălăria fu 
înapoi în cutie. 

— Ce faci? N-ai spus că ea mea? 

— Nu, dacă o transformi într-o pălărie de doliu. O să 
găsesc eu altă femeie frumoasă cu ochii verzi care să-mi 
aprecieze gustul. 

— O, nu se poate! Mă omor dacă nu mi-o dai! le rog, 
Rhett, nu fi răutăcios! Dă-mi-o! 

— Ca s-o poceşti ca pe celelalte pălării? Nu. 

Scarlett apucă cutia. Să dea alteia minunea asta care o 
făcea să pară atât de tânără şi de încântătoare? Niciodată! 
O clipă se gândi cu groază la Pitty şi la Melanie. Se gândi la 


Ellen şi la ce va spune, şi se cutremură. Dar vanitatea fu 
mai puternică. 

— N-am s-o transform. Îţi făgăduiesc. Te rog, dă-mi-o. 

Rhett îi dădu cutia, cu un zâmbet puţin ironic, şi o privi pe 
când o încerca din nou şi se admira în oglindă. 

— Cât costă? întrebă ea brusc, cu faţa schimbată. Am 
numai cincizeci de dolari, dar luna viitoare. 

— Costă cam două mii de dolari în monedă confederată, 
zise el râzând de expresia ei jalnică. 

— Vai de mine! Atunci, dacă îţi dau acum cincizeci de 
dolari şi pe urmă când o să mai. 

— Nu vreau să-mi plăteşti, zise el. E un dar. 

Scarlett rămase cu gura căscată. Există o limită bine 
precizată în privinţa cadourilor pe care o femeie le poate 
accepta de la un bărbat. 

"Bomboane şi flori, draga mea", îi spusese Ellen de mai 
multe ori, "poate o carte de versuri, ori un album, ori o 
sticluţă cu apă de colonie, sunt singurele lucruri pe care o 
femeie le poate accepta de la un bărbat. Niciodată un cadou 
costisitor, nici chiar din partea logodnicului. Şi niciodată 
bijuterii sau articole de îmbrăcăminte, nici chiar mănuşi sau 
batiste. Dacă ai accepta asemenea daruri, bărbaţii ar şti că 
nu eşti o adevărată doamnă şi şi-ar permite anumite 
îndrăzneli." "Vai de mine", îşi zise Scarlett privindu-se întâi 
în oglindă şi pe urmă întorcându-se spre chipul 
impenetrabil al lui Rhett. "Nu pot să-i spun că nu primesc. E 
prea drăguță. Aş. prefera să fie îndrăzneţ cu mine, dacă n- 
ar fi prea." 

Se îngrozi de gândurile ei şi se înroşi. 

— Am să-ţi dau cincizeci de dolari. 

— Dacă faci asta, am să-i arunc la gunoi. Sau mai bine am 
să pun să citească o slujbă pentru sufletul dumitale. Sunt 
sigur că n-ar strica. 

Scarlett surâse jenată şi reflexia surâsului ei în oglindă o 
făcu să se hotărască. 

— Ce urmăreşti, de fapt? 


— Încerc să te ispitesc cu daruri frumoase, ca să-ţi înăbuş 
scrupulele de fetiţă şi să fii la cheremul meu, zise el. 
"Acceptă numai bomboane şi flori de la bărbaţi, draga 
mea", se strâmbă el, şi Scarlett izbucni în râs. 

— Eşti o canalie deşteaptă cu suflet negru, Rhett Butler, 
dar ştii bine că pălăria e prea frumoasă ca să fie refuzată. 

Privirea lui era ironică, chiar când era plină de admiraţie 
pentru frumuseţea ei. 

— Fireşte, poţi să-i spui domnişoarei Pitty că mi-ai dat o 
mostră de tafta şi de moar verde, şi o schiţă de pălărie, şi că 
ţi-am stors cincizeci de dolari pentru asta. 

— Nu, am să-i spun că mi-ai cerut o sută de dolari şiea o 
să povestească tuturor în oraş şi toţi o să moară de necaz şi 
or să vorbească de luxul meu. Rhett, nu trebuie să-mi mai 
aduci lucruri atât de costisitoare. E foarte drăguţ din partea 
dumitale, dar n-am să mai accept altceva. 

— Serios? Ba am să-ţi aduc daruri de câte ori îmi face 
plăcere şi de câte ori cred că au să-ţi şadă bine. Am să-ţi 
aduc moar verde închis pentru o rochie care să se asorteze 
cu pălăria. Dar te previn că nu sunt un om bun. Încerc să te 
ispitesc cu pălării şi cu bijuterii ca să te prind în capcană. 
Nu uita că nu fac nimic degeaba şi nu dau nimica fără să 
sper că voi căpăta ceva în schimb. De altfel, capăt 
întotdeauna tot ce vreau. 

Ochii negri ai lui Rhett se opriră pe buzele lui Scarlett. Ea 
lăsă privirea în jos. Acum are să fie îndrăzneţ cu ea, 
întocmai cum îi spusese Ellen. Acum o s-o sărute, sau o să 
încerce s-o sărute - în emoția ei nu ştia prea bine ce avea să 
facă. Dacă refuza, poate că îi va smulge pălăria din cap şi o 
va da altei femei. Pe de altă parte, dacă îi permitea un sărut 
scurt şi cast, poate că-i va aduce alte cadouri frumoase, în 
speranţa unei alte sărutări! Numai Dumnezeu ştie de ce 
bărbaţii ţin aşa de mult la sărutări! Şi de multe ori, după o 
sărutare, se îndrăgostesc complet şi devin caraghioşi când 
eşti deşteaptă şi ştii să te mai laşi sărutată după ce te-ai 
lăsat o dată. Ce pasionant ar fi dacă Rhett Butler s-ar 


îndrăgosti de ea, dacă ar recunoaşte-o şi ar cerşi o sărutare 
sau un surâs. Da, îl va lăsa s-o sărute. 

Rhett însă nu părea că vrea să o sărute. Ea îi aruncă o 
privire piezişă pe sub gene şi murmură, vrând parcă să-l 
încurajeze: 

— Deci, capeţi întotdeauna ce vrei, nu-i aşa? Şi ce vrei de 
la mine? 

— Rămâne de văzut. 

— Doar nu-ţi închipui că am să mă mărit cu dumneata ca 
să-ţi plătesc pălăria! zise ea îndrăzneață şi îşi mişcă în mod 
provocator capul, făcând să joace pana pălăriei. 

Dinţii lui albi luciră sub mustaţa tunsă scurt. 

— Îţi faci iluzii, scumpă doamnă. N-am deloc poftă să mă 
însor cu dumneata, nici cu nimeni altcineva. Nu sunt făcut 
pentru căsătorie. 

— Serios! exclamă ea surprinsă, hotărâtă acum să-l lase să 
fie îndrăzneţ. Să ştii că n-am de gând să mă las sărutată. 

— Dacă e aşa, de ce-ţi ţugui buzele? 

— O, strigă ea, zărindu-se în oglindă şi văzând că într- 
adevăr îşi ţuguiase buzele ca pentru sărutat. O, ţipă din 
nou, bătând din picior, furioasă. Eşti omul cel mai îngrozitor 
pe care l-am întâlnit şi nu mi-ar părea rău dacă nu te-aş mai 
vedea niciodată. 

— Dacă ai simţi într-adevăr aşa, ai călca pălăria în 
picioare. Doamne, cum te înfurii, şi asta probabil fiindcă ştii 
că-ţi stă bine. Haide, Scarlett, calcă pălăria asta în picioare, 
ca să-mi arăţi ce părere ai despre mine şi despre darurile 
mele. 

— Să nu cumva să te atingi de pălărie, zise ea apucând-o 
de panglici şi retrăgându-se. 

Elo urmă râzând uşor şi îi luă mâinile. 

— O, Scarlett! Eşti atât de tânără, încât mi se rupe inima, 
zise el. Şi am să te sărut, fiindcă se pare că asta vrei. 

Se aplecă alene şi îi atinse obrazul cu mustaţa. 

— Acum, buna-cuviinţă cere să-mi tragi o palmă, nu-i aşa? 


Cu buzele strânse, se uită drept în ochii lui şi citi atâta 
veselie în întunericul lor, încât izbucni şi ea în râs. Ce om 
enervant! Ce exasperant! Nu dorea să se însoare cu ea, nu 
dorea să o sărute, atunci ce voia? Dacă nu era îndrăgostit 
de ea, de ce venea aşa de des şi de ce-i aducea cadouri? 

— Mai bine aşa, zise el. Scarlett, am o proastă influenţă 
asupra ta şi, dacă eşti cuminte, ar trebui să mă dai afară. 
fireşte, dacă poţi. E greu să scapi de mine. Dar îţi fac rău. 

— Adevărat? 

— Nu vezi? De când te-am întâlnit atunci la bazar, 
purtările tale au devenit scandaloase, şi asta din vina mea. 
Cine te-a îndemnat să dansezi? Cine te-a silit să recunoşti 
că glorioasa noastră cauză nu e nici sfântă, nici glorioasă? 
Cine te-a făcut să recunoşti că ţi se par proşti oamenii care 
mor pentru principii sforăitoare? Cine te-a ajutat să dai 
cucoanelor bătrâne motiv să clevetească? Cine te face să 
lepezi doliul cu câţiva ani mai devreme? Şi, în sfârşit, cine 
te-a convins să accepţi un dar pe care nici o femeie nu-l 
poate accepta rămânând o doamnă? 

— Îţi faci iluzii, domnule Butler. N-am făcut nimic atât de 
scandalos şi, în orice caz, am făcut tot ce ai spus fără 
ajutorul dumitale. 

— De asta mă îndoiesc, zise el, şi faţa îi deveni brusc calmă 
şi posomorâtă. Ai fi încă văduva neconsolată a lui Charles 
Hamilton, vestită pentru meritele dumitale ca infirmieră. 
Totuşi, s-ar putea ca. 

Ea însă nu-l mai asculta; iar se privea mulţumită în oglindă 
şi se gândea că-şi va pune pălăria chiar în după-amiaza 
aceea, când se va duce la spital şi va duce flori ofiţerilor 
convalescenţi. 

Nu înţelese că ultimele cuvinte ale lui Rhett aveau un fond 
de adevăr. Nu-şi dădea seama că el descuiase uşile văduviei 
ei şi îi dăruise libertatea, ca şi posibilitatea să eclipseze 
fetele nemăritate, când epoca ei de succes ar fi trebuit 
socotită încheiată. Nu-şi dădea seama că sfaturile lui o 
îndepărtaseră de educaţia primită de la Ellen. Schimbarea 


fusese treptată, încălcarea unei mici convenţii părând să nu 
aibă legătură cu nesocotirea alteia, şi niciuna din ele vreo 
legătură cu Rhett. Nu vedea că, încurajată de el, călcase 
câteva din cele mai severe sfaturi ale mamei ei în privinţa 
bunelor maniere şi că uitase cât se străduise Ellen să facă 
din ea o adevărată doamnă. 

Vedea doar că pălăria era cea mai frumoasă din câte 
avusese până acum, că n-o costase nici un ban şi că Rhett 
trebuia să fie îndrăgostit de ea, chiar dacă nu voia s-o 
mărturisească. Şi era hotărâtă să găsească un mijloc pentru 
a-l face să i-o mărturisească. 

A doua zi în faţa oglinzii, cu un pieptene în mână şi cu gura 
plină de spelci, Scarlett încerca să-şi facă o nouă 
pieptănătură care, după spusele lui Maybelle de curând 
întoarsă de la Richmond unde fusese ca să-şi vadă bărbatul, 
se purta mult în capitală. Această pieptănătură se numea 
"Pisicile, şobolanii şi şoarecii" şi prezenta multe greutăţi. 
Părul trebuia despărţit în două şi aşezat în fiecare parte a 
capului în trei rulouri de mărime descrescândă; cel mai 
mare de lângă cărare se numea "pisica". "Pisica" şi 
"sobolanul" erau uşor de fixat, dar "şoarecele" nu se lăsa 
prins de spelci şi aluneca mereu, într-un fel exasperant. 
Totuşi, se hotărâse să izbutească fiindcă Rhett venea la 
cină, şi întotdeauna observa şi comenta orice inovaţie în 
îmbrăcăminte şi pieptănătură. 

Pe când, cu fruntea plină de broboane de năduşeală, se 
lupta cu şuviţele bogate şi aspre ale părului ei, Scarlett auzi 
jos în vestibul paşi uşori şi înţelese că Melanie se întorsese 
de la spital. Apoi, simțind că cumnata ei suia scările două 
câte două, rămase o clipă nemişcată. Se în-tâmplase ceva 
neobişnuit fiindcă, în general, Melanie se mişca demnă ca o 
cucoană bătrână. Se duse şi deschise uşa, şi Melanie intră 
iute, cu faţa roşie şi speriată, având aerul unui copil vinovat. 

Obrajii îi erau plini de lacrimi, pălăria îi atârna pe spate de 
panglici şi crinolina sălta violent. 'Ţinea ceva strâns în mână 
şi, odată cu intrarea ei, odaia se umplu de parfum prost. 


— O, Scarlett, strigă ea, închizând uşa şi trântindu-se pe 
pat. E acasă mătuşa? Nu? O, slavă Domnului! Scarlett, îmi 
vine să mor de ruşine! Era să leşin şi, Scarlett, unchiul 
Peter are să-i spună mătuşii Pitty! 

— Ce-are să-i spună? 

— Că am vorbit cu. cu acea domnişoară. adică doamnă. 

Şi, făcându-şi vânt cu batista, Melanie încheie: 

— Cu femeia aceea cu părul roşu, pe care o cheamă Belle 
Watling. 

— Melly! Cum ai putut face una ca asta! zise Scarlett 
indignată, privind-o cu ochii holbaţi. 

Belle Watling era femeia cu părul roşu pe care o văzuse pe 
stradă în prima zi când sosise la Atlanta, şi acum ajunsese 
cea mai vestită femeie din oraş. Multe prostituate 
năvăliseră la Atlanta în urma armatelor, dar Belle se 
distingea printre ele din cauza părului ei roşu ca focul şi a 
rochiilor prea elegante şi ţipătoare. O vedeai rar pe Strada 
Piersicului sau prin cartierele locuite de lumea bună, dar 
când apărea, femeile cinstite se grăbeau să treacă pe 
celălalt trotuar, ca să fie cât mai departe de ea. Şi Melanie 
vorbise cu ea. Nu era de mirare că unchiul Peter era 
indignat! 

— O să mor dacă mătuşa Pitty o să afle! Ştiu bine că o să 
plângă şi o să spună la toţi şi o să fiu compromisă, zicea 
Melanie printre suspine. N-a fost vina mea. Scarlett. mi-era 
milă de ea. Crezi că n-am dreptate? 

Pe Scarlett însă nu o interesa latura morală a chestiunii. 
Ca majoritatea femeilor inocente şi de familie bună, murea 
de curiozitate să afle mai mult despre prostituate. 

— Ce voia? Cum vorbeşte? 

— O, făcea greşeli groaznice de gramatică, dar se vedea că 
se silea să pară distinsă, săraca. leşeam din spital şi, cum 
unchiul Peter nu mă aştepta cu trăsura, m-am gândit să vin 
acasă pe jos. Tocmai când treceam pe lângă curtea 
Emerson-ilor, am dat peste ea, ascunsă după gard. Slavă 
Domnului că Emerson-ii sunt la Macon! Şi mi-a zis: 


"Doamnă Wilkes, vă rog să-mi permiteţi să vă spun ceva." 
Nu ştiu de unde îmi cunoaşte numele. Îmi dădeam seama că 
ar fi trebuit s-o iau la fugă, dar. Scarlett, părea atât de tristă 
şi. umilă. Şi purta o rochie neagră şi o pălărie neagră şi nu 
era vopsită deloc şi părea foarte cumsecade, doar părul 
roşu o dădea de gol. Şi înainte să-i fi putut răspunde ceva, a 
zis: "Stiu că n-ar trebui să vă vorbesc, dar am încercat să 
vorbesc cu gâsca aia bătrână, cu doamna Elsing, care m-a 
dat afară din spital." 

— A zis chiar "gâsca bătrână"? întrebă Scarlett râzând. 

— O, nu râde. Nu e caraghios. Se pare că femeia asta a 
vrut să facă ceva pentru spital. Înţelegi? S-a oferit să vină 
să îngrijească de bolnavi în fiecare dimineaţă, dar fireşte 
doamnei Elsing trebuie să-i fi venit rău auzind propunerea 
ei şi a dat-o afară. Pe urmă mi-a zis: "Şi eu vreau să fac 
ceva. Nu sunt oare o confederată la fel ca şi 
dumneavoastră?" Şi, Scarlett, m-a emoţionat faptul că voia 
să facă şi ea ceva. Ştii, nu trebuie să fie prea rea dacă vrea 
să ajute cauza. Nu crezi că am dreptate? 

— Pentru Dumnezeu, Melly, ce importanţă are dacă ai sau 
nu dreptate? 

— Mi-a spus că a văzut cum se duc cucoanele la spital şi s- 
a gândit că eu. că par bună, aşa că m-a oprit. Avea nişte 
bani şi voia să-i iau şi să-i întrebuinţez la spital şi să nu spun 
nimănui de unde îi am. Mi-a spus că doamna Elsing s-ar 
opune dacă ar şti de unde vin banii. De unde vin banii! 
Atunci mi-a venit să leşin! Şi eram atât de tulburată şi voiam 
să plec, încât am zis doar: "O, da, ce frumos din partea 
dumitale", sau ceva tot aşa de idiot, şi mi-a surâs zicând: "V- 
aţi purtat într-adevăr creştineşte!" şi mi-a vârât batista asta 
murdară în mână. Pfff! Ia vezi cum miroase! 

Melanie arătă o batistă bărbătească murdară şi foarte 
parfumată, în care erau înnodate câteva monede. 

— Tocmai îmi mulțumea şi-mi spunea că o să-mi mai aducă 
bani în fiecare săptămână, când unchiul Peter a sosit şi m-a 
văzut, urmă Melly izbucnind în lacrimi şi-şi puse capul pe 


pernă. Şi când a văzut cu cine eram, a ţipat la mine, 
Scarlett. Nimeni n-a ţipat până acum la mine. Şi mi-a zis: 
"Suie-te imediat în t'ăsu'ă!'" L-am ascultat, şi tot drumul 
până acasă m-a ocărât, şi nu m-a lăsat să-i explic, şi zicea că 
are să mă spună mătuşii Pitty. Scarlett, te rog, du-te jos şi 
roagă-l să nu-i spună. Poate că pe tine o să te asculte. 
Mătuşa Pitty o să moară dacă ar afla doar că m-am uitat la 
femeia aceea. Vrei? 

— Da, vreau. Dar să vedem câţi bani sunt aici. Pare greu. 

Desfăcu nodul şi un pumn de monede de aur căzu pe pat. 

— Scarlett, sunt cincizeci de dolari! Şi încă de aur! strigă 
Melanie speriată, numărând piesele strălucitoare. Spune- 
mi, crezi că e bine să întrebuinţăm pentru bolnavii noştri 
acest fel de. adică bani câştigaţi. în felul acesta? Nu crezi că 
Dumnezeu va înţelege că ea voia să facă un bine şi nu va 
ţine seama că sunt bani murdari? Când mă gândesc de câte 
lucruri e nevoie la spital. 

Scarlett însă nu o mai asculta. Se uita la batista murdară şi 
simţea cum o cuprinde furia şi un sentiment de umilire. În 
colţul batistei era o monogramă cu inițialele R. K. B. În 
sertarul de sus al scrinului avea o batistă la fel cu aceasta, 
pe care i-o împrumutase doar ieri Rhett Butler ca să 
înfăşoare cozile florilor de câmp pe care le culeseseră. Se 
gândise să i-o dea înapoi când va veni seara la cină. 

Deci Rhett o vedea pe nemernica asta şi îi dădea bani! De 
acolo venea contribuţia pentru spital. Bani câştigaţi prin 
forțarea blocadei! Şi când te gândeşti că Rhett are 
îndrăzneala să privească o femeie cinstită în faţă, după ce a 
fost la fiinţa aceea! Şi când te gândeşti că-l crezuse 
îndrăgostit de ea! Asta dovedea că nu e adevărat. 

Femeile stricate şi tot ce era în legătură cu ele formau o 
problemă misterioasă care o revolta pe Scarlett. Ştia că 
bărbaţii mergeau la femeile astea pentru scopuri de care 
nici o femeie cinstită nu trebuie să vorbească. sau dacă 
vorbeşte, trebuie s-o facă în şoaptă şi prin aluzii doar. 
Crezuse întotdeauna că numai bărbaţii ordinari se duc la 


femeile stricate. Până acum nu-i venise în cap că şi bărbaţii 
bine - adică bărbaţi pe care-i întâlnise prin familii bune şi 
cu care dansase - pot face asemenea lucruri. Asta îi 
deschidea un câmp cu totul nou pentru reflecţii, şi se simţi 
îngrozită. Poate că toţi bărbaţii fac la fel! Destul de rău că 
îşi silesc soțiile să comită acte atât de indecente, dar să 
caute femei stricate şi să le plătească pentru astfel de 
servicii! O, bărbaţii sunt toţi scârboşi, şi Rhett Butler e cel 
mai scârbos dintre toţi! 

O să ia batista lui, şi o să i-o arunce în faţă, şi o să-l dea 
afară, şi n-o să-i mai vorbească niciodată. Nu, nu putea face 
asta. Niciodată nu va trebui să-i arate că ştie de existenţa 
femeilor stricate, cu atât mai mult cu cât aflase că el se 
duce la ele. O doamnă nu poate face aşa ceva. 

"O!" se gândi ea furioasă. "Dacă n-aş fi femeie de lume, ce 
nu i-aş spune eu ticălosului acestuia!" 

Făcând batista ghem, cobori scările la bucătărie ca să-l 
caute pe unchiul Peter. Trecând pe lângă maşina de gătit, 
aruncă batista în foc şi, stăpânită de o furie neputincioasă, o 
privi cum arde. 

Capitolul XIV. 

La începutul verii anului 1863, inimile sudiştilor erau pline 
de nădejde. În ciuda tuturor lipsurilor şi greutăților, în 
ciuda speculanţilor şi atâtor calamităţi, în ciuda morţilor, 
bolilor şi suferințelor care nu ocoliseră aproape nici o 
familie, sudiştii spuneau iarăşi: "Încă o victorie şi războiul s- 
a sfârşit!" - şi o spuneau cu mai multă siguranţă şi bucurie 
ca vara trecută. Yankeii fuseseră dârzi, dar Sudul le va veni 
în fine de hac. 

În 1862, Crăciunul fusese o sărbătoare fericită la Atlanta şi 
în tot Sudul. Confederaţia repurtase o victorie zdrobitoare 
la Fredericksburg, şi yankeii aveau morţi şi răniţi cu miile. 
De sărbători, toată lumea petrecuse şi se bucurase că 
lucrurile luau o întorsătură fericită. Armata Confederaţiei 
devenise o armată de soldaţi încercaţi; generalii îşi 
dovediseră meritele şi toată lumea ştia că în primăvară, la 


reluarea ostilităţilor, yankeii vor fi zdrobiţi odată pentru 
totdeauna. 

Primăvara sosi şi luptele reîncepură. În luna mai 
confederaţii mai câştigară o victorie, la Chancellorsville. 
Sudiştii nu mai puteau de bucurie. 

Foarte aproape, chiar în Georgia, o incursiune a cavaleriei 
Uniunii se transformă într-un triumf pentru confederați. 
Oamenii râdeau încă şi acum şi se băteau pe umăr zicând: 
"Da, domnule! În clipa când bătrânul Nathan Bedford 
Forrest va porni, s-a terminat cu ei!" Către sfârşitul lunii 
aprilie, colonelul Streight, cu o mie opt sute de cavalerişti 
yankei, intrase în Georgia şi se îndrepta spre Roma, un mic 
orăşel aşezat la ceva mai mult de şaizeci de mile spre nord 
de Atlanta. Voiau să taie calea ferată dintre Atlanta şi 
Tennessee, care era de o importanţă vitală, şi apoi s-o 
pornească spre sud, la Atlanta, ca să distrugă fabricile şi 
depozitele de materiale de război concentrate în acest oraş, 
considerat oraşul-cheie al Confederaţiei. 

Era o lovitură îndrăzneață şi, fără Forrest, Sudul ar fi 
plătit scump. Cu de trei ori mai puţini oameni - dar ce 
oameni şi ce călăreţi! 

— Forrest pornise după ei, îi atacase înainte să ajungă la 
Roma, îi hărţuise zile şi nopţi întregi şi, în sfârşit, capturase 
întreaga trupă. 

Vestea acestei victorii ajunsese la Atlanta aproape în 
acelaşi timp cu vestea victoriei de la Chancellorsville, şi 
oraşul fusese cuprins de înflăcărare şi bucurie. Poate că 
Chancellorsville fusese o victorie mai importantă, dar 
capturarea cavaleriei lui Streight îi acoperise pe yankei de 
ridicol. 

"Nu, domnilor, mai bine nu s-ar juca cu bătrânul Forrest", 
ziceau veseli cei din Atlanta, povestind de nenumărate ori 
întâmplarea. 

Steaua Confederaţiei părea tot mai norocoasă şi lumea era 
încântată. Era adevărat că, sub comanda generalului Grant, 
yankeii asediau Vicksburgul încă de la mijlocul lunii mai. 


Era adevărat că sudiştii suferiseră o mare pierdere când 
Stonewall Jackson fusese rănit de moarte la 
Chancellorsville. Era adevărat. Atlanta pierduse pe unul din 
fiii ei cei mai capabili şi mai viteji, pe generalul ÎL. R. R. 
Cobb, care fusese omorât la Fredericksburg. Era însă cu 
neputinţă ca yankeii să mai suporte înfrângeri ca acelea de 
la Fredericksburg şi de la Chancellorsville. Vor fi siliţi să 
cedeze, şi atunci războiul va înceta. 

În primele zile ale lui iulie se zvoni şi pe urmă se confirmă 
prin depeşe că Lee înainta în Pennsylvania. Lee în teritoriu 
duşman! Lee forțând victoria! Era ultima bătălie a 
războiului! 

Atlanta părea să-şi piardă minţile de entuziasm, de plăcere 
şi de sete de răzbunare. Acum yankeii vor şti ce înseamnă 
să se poarte război pe propriul lor teritoriu. Acum vor şti ce 
înseamnă ca lanurile să fie pustiite, vitele furate, casele 
arse, bătrânii şi băieţii târâţi în închisori şi femeile şi copiii 
lăsaţi să moară de foame. 

Toată lumea ştia ce făcuseră yankeii în Missouri, Kentucky, 
Tennessee şi Virginia. Chiar şi ţâncii puteau povesti cu ură 
şi cu teamă grozăviile pe care le făcuseră yankeii în 
ţinuturile cucerite. Atlanta era plină de refugiaţi din 
Tennessee, din părţile de răsărit, şi fiecare auzise prin ce 
suferinţe trecuseră. În partea aceea partizanii 
Confederaţiei erau în minoritate şi războiul îi lovise crunt, 
aşa cum se întâmplase în toate statele de frontieră, 
deoarece vecinii se pârau unul pe altul şi fraţii se omorau 
între ei. Refugiații doreau să audă că Pennsylvania e în 
flăcări, şi era o ştire care făcea plăcere chiar şi celor mai 
blânde dintre cucoanele bătrâne. 

Când se auzi însă că Lee nu îngăduia nimănui să se atingă 
de proprietăţile din Pennsylvania, instituind pedeapsa cu 
moartea pentru jaf şi punând armata să plătească tot ce 
rechiziţiona, a fost nevoie de tot respectul pe care generalul 
Lee şi-l câştigase pentru ca să nu-şi piardă popularitatea. 
Să interzică oamenilor să intre în bogatele antrepozite ale 


acestui stat prosper? Ce-l apucase pe generalul Lee? Când 
soldaţii noştri sunt înfometați şi au nevoie de ghete, de 
haine şi de cai! 

Un bilet scurt, primit de doctor de la Darcy Meade, unica 
informaţie sigură venită la Atlanta în aceste prime zile ale 
lui iulie, trecu din mână în mână şi trezi o indignare 
crescândă. 

"Dragă tată, n-ai putea să-mi faci rost de o pereche de 
cizme? De două săptămâni umblu în picioarele goale şi nici 
nu am speranţa să capăt vreo pereche. Dacă n-aş avea 
picioare aşa de mari, aş putea lua cizme de la yankeii morţi, 
aşa cum fac camarazii mei, însă n-am găsit încă un yankeu 
cu picioare ca ale mele. Dacă-mi faci rost, să nu mi le trimiţi 
prin poştă. Mi le-ar fura cineva, şi nici nu ar fi de mirare. 
Suie-l pe Phil în tren şi trimite-le cu el. Îţi scriu în curând 
unde vom fi. Acum nu ştiu decât că ne îndreptăm spre nord. 
Suntem în Maryland şi toată lumea spune că mergem în 
Pennsylvania. 

Tată, credeam că le vom face şi noi yankeilor ce ne-au 
făcut ei nouă, dar generalul a zis "Nu" şi, în ceea ce mă 
priveşte, nu vreau să fiu împuşcat numai pentru a fi dat foc 
casei unui yankeu. Tată, azi am trecut prin nişte lanuri de 
porumb, cum rar ai văzut. lrebuie să recunosc că la noi nu 
creşte aşa porumb. Trebuie să recunosc că am cam prădat 
puţin, deoarece eram flămânzi toţi, dar nu e nimic dacă n-o 
să afle generalul. Numai că porumbul ne-a făcut rău. Toţi 
camarazii erau bolnavi de dizenterie, şi porumbul le-a 
înrăutățit starea. E mai uşor să umbli cu o rană la picior 
decât cu dizenterie. Te rog, tată, caută de-mi găseşte nişte 
cizme. Acum sunt căpitan, şi un căpitan ar trebui să aibă 
cizme, chiar dacă n-are uniformă nouă şi nici epoleţi." 

Deci armata era în Pennsylvania, şi numai asta avea 
importanţă! Încă o victorie, şi războiul se va sfârşi. Şi atunci 
Darcy Meade va avea câte perechi de cizme va dori, şi 
soldaţii se vor întoarce acasă, şi toată lumea va fi iarăşi 
fericită. Ochii doamnei Meade se umeziră văzând în 


închipuire cum se va întoarce acasă fiul ei, ca să nu mai 
plece niciodată. 

În ziua de 3 iulie, o linişte se abătu asupra firelor 
telegrafice care făceau legătura cu nordul, o linişte care 
dăinui până în mijlocul zilei de 4 iulie, când veşti 
fragmentare şi contradictorii începură să sosească la statul 
major din Atlanta. Se dăduse o bătălie grea în Pennsylvania, 
lângă un orăşel numit Gettysburg, o bătălie mare la care 
luase parte toată armata lui Lee, concentrată acolo. Veştile 
erau nesigure, soseau încet fiindcă lupta se dăduse pe 
teritoriu inamic şi trebuiau să treacă întâi prin Maryland, 
de unde se transmiteau la Richmond şi apoi la Atlanta. 

Nesiguranţa creştea şi groaza începu să pună stăpânire pe 
oraş. Nimic nu era mai rău decât să nu ştii ce s-a întâmplat. 
Familiile care aveau fii pe front se rugau lui Dumnezeu ca 
aceştia să nu fie în Pennsylvania; cei care ştiau însă că 
rudele lor erau în acelaşi regiment cu Darcy Meade se 
prefăceau tari şi afirmau că e o cinste să participi la o mare 
bătălie care urma să-i distrugă complet pe yankei. 

În casa mătuşii Pitty, cele trei femei se priveau una pe alta 
cu o groază pe care nu o puteau ascunde. Ashley era în 
acelaşi regiment cu Darcy. 

În ziua de 5 iulie sosiră veşti proaste, nu din nord ci din 
vest. Vicksburgul căzuse, după un lung şi crunt asediu, şi 
aproape tot fluviul Mississippi, de la St. Louis până la New 
Orleans, era în mâinile yankeilor. Confederaţia fusese tăiată 
în două. În alte împrejurări vestea acestui dezastru ar fi fost 
motiv de teamă şi de jale la Atlanta, dar acum nimeni nu se 
gândea la Vicksburg. Se gândeau cu toţii la Lee cum forţa 
izbânda în Pennsylvania. Pierderea Vicks-burgului n-avea să 
fie o catastrofă, dacă Lee va câştiga în răsărit. Acolo se 
aflau Philadelphia, New Yorkul, Washingtonul. Cucerirea 
acestor oraşe va paraliza Nordul şi va compensa din plin 
înfrângerea de pe Mississippi. 

Ceasurile treceau încet şi norul negru al nenorocirii 
acoperea oraşul întunecând parcă soarele, încât lumea se 


uita în sus la cer, mirată că e senin şi albastru în loc să fie 
negru şi plin de nori. Pretutindeni femeile se adunau 
grupuri, grupuri, pe verande, pe alei, chiar în mijlocul 
străzilor, spunându-şi una alteia că lipsa de ştiri e un semn 
bun, încercând să se liniştească una pe alta şi să se arate 
curajoase. Dar ca nişte lilieci repezindu-se pe străzile 
liniştite în zbor grăbit, se răspândeau zvonuri îngrozitoare. 
Se spunea că Lee ar fi fost omorât, că bătălia e pierdută şi 
că vor sosi nişte liste nesfârşite cu numele morţilor şi 
răniților. Deşi lumea încerca să nu creadă, populaţia unor 
cartiere întregi cuprinse de panică năvălea în centrul 
oraşului, spre sediile ziarelor, spre cartierul general, 
cerând veşti, orice fel de veşti, chiar şi veşti rele. 

În faţa gării se adunase o mulţime de oameni, sperând să 
afle ceva de la trenurile care soseau; tot aşa şi în faţa 
oficiului telegrafic, în faţa cartierului general şi în faţa 
uşilor încuiate ale redacţiilor ziarelor. Erau mulţimi ciudat 
de liniştite, care creşteau încet, încet. Nimeni nu vorbea. 
Din când în când, se auzea vocea piţigăiată a câte unui 
bătrân care cerea veşti, şi mulţimea în loc să se enerveze 
devenea parcă şi mai tăcută de câte ori auzea cum se 
repetă: "Nici o telegramă din Nord; se ştie doar că s-a mai 
dat o bătălie." Şirul de femei pe jos sau în trăsuri se mărea 
din ce în ce mai mult. Căldura tuturor acestor trupuri 
înghesuite şi praful care se ridica de sub picioarele 
nerăbdătoare erau înăbuşitoare. Femeile nu spuneau nimic, 
dar chipurile palide şi grave vorbeau cu o elocinţă mută, 
mai impresionantă decât vaietele. 

Aproape că nu era casă în oraş care să nu fi trimis un fiu, 
un frate, un tată, un logodnic sau un soţ la această luptă. 
Fiecare se aştepta să audă că moartea îi cernise casa. 
Fiecare se aştepta la moarte. Dar nu se aştepta la 
înfrângere. Alungau acest gând din minte. Poate că bărbaţii 
lor zăceau acum, trăindu-şi ultimele clipe, pe iarba arsă de 
soare a dealurilor din Pennsylvania. Poate chiar în clipa 
aceasta rândurile soldaţilor sudişti erau secerate ca grâul 


sub grindină, dar cauza pentru care luptau va rămâne 
veşnic vie. Poate că mureau cu miile, dar mii de alţi oameni 
în uniforme cenuşii vor răsări din pământ, ca să le ia locul, 
cu strigătul rebelilor pe buze. Nimeni nu ştia de unde vor 
veni oamenii aceştia. Ştiau doar, şi pentru ei era o 
certitudine tot atât de sigură ca şi existenţa unui Dumnezeu 
drept în cer, că Lee putea face minuni şi că armata din 
Virginia era invincibilă. 

Scarlett, Melanie şi Pittypat şedeau în trăsură, cu coşul 
coborât, în faţa redacţiei ziarului "Buletinul Cotidian", 
adăpostindu-se sub umbreluţe. Mâinile lui Scarlett 
tremurau într-atâta încât umbreluţa îi tot sălta deasupra 
capului; Pitty era atât de emoţionată încât nasul i se înfiora, 
ca la iepuri, dar Melanie era ca o stană de piatră; pe 
măsură ce timpul trecea, ochii ei negri se făceau din ce în 
ce mai mari. În două ore nu deschisese decât o singură dată 
gura, când, scoțând o sticluţă de săruri din poşetă, i-o 
dăduse mătuşii sale. Şi pentru prima dată în viaţă, îi vorbise 
puţin răstit: 

— la asta, mâtuşă, dacă-ţi vine rău. Dar te previn că dacă 
leşini, are să te ducă acasă doar unchiul Peter, fiindcă eu nu 
plec de-aici până nu aflu despre. până nu aflu ceva. Şi n-am 
s-o las nici pe Scarlett să plece de lângă mine. 

Scarlett n-avea nici o intenţie să plece; voia să fie acolo 
unde va putea afla vreo ştire despre Ashley. Nu, chiar dacă 
domnişoara Pitty ar muri, n-ar pleca din locul acela. Acum 
Ashley se lupta, poate chiar în clipa aceea murea, şi 
redacţia ziarului era singurul loc de unde putea afla 
adevărul. 

Se uită la mulţimea adunată şi îşi recunoscu prietenele şi 
vecinii: doamna Meade cu pălăria pusă strâmb, la braţ cu 
Phil, fiul ei de cincisprezece ani, domnişoarele McLure 
încercând să-şi mascheze dinţii ieşiţi în faţă sub buzele 
tremurătoare, doamna Elsing dreaptă ca o mamă spartană, 
manifestându-şi emoția doar prin şuviţe de păr cărunt 
desfăcute care atârnau din coc, Fanny Elsing palidă ca o 


stafie (sigur că Fanny nu era aşa de îngrijorată pentru 
fratele ei Hugh; avea oare un adorator pe front, de care 
nimeni nu aflase?). Doamna Merriwether şedea în trăsură şi 
mângâia mâna fiicei sale, Maybelle. Sarcina acesteia se 
vedea aşa de mult, încât era o ruşine să apară în public, 
chiar dacă-şi drapase şalul împrejurul trupului. De ce era 
atât de îngrijorată? Nimeni nu auzise ca trupele din 
Louisiana să fi fost trimise în Pennsylvania. Probabil că 
zuavul ei mic şi păros era la adăpost în Richmond. 

Deodată mulţimea se mişcă şi cei ce erau pe jos se dădură 
la o parte ca să-i facă loc lui Rhett Butler, care se îndrepta 
călare spre trăsura mătuşii Pitty. Scarlett îşi zise în gând: 
"Ce curaj are să vină aici în momentul acesta, când puţin ar 
lipsi ca mulţimea să nu-l sfâşie în bucăţi fiindcă nu e în 
uniformă militară!" Iar când îl văzu aproape, se gândi că ar 
putea fi ea prima care să-l sfâşie. Cum de îndrăznea să 
călărească pe calul acela splendid, încălţat cu cizme 
strălucitoare, îmbrăcat în haine albe de olandă, cu aspectul 
atât de sănătos şi de bine hrănit, fumând o ţigară scumpă - 
pe când Ashley şi ceilalţi se băteau cu yankeii, desculți, 
asudaţi, înfometați, bolnavi? 

Pe când înainta prin mulţime, îl urmăreau priviri încărcate 
de ură. Bătrânii mormăiau în barbă, iar doamna 
Merriwether, care nu se temea de nimic, se sculă în 
picioare în trăsură şi zise clar: "Speculantul!", pe un ton 
care făcea ca vorba asta să fie cea mai usturătoare şi mai 
veninoasă ocară. Rhett se făcea că nu observă; le salută pe 
Melly şi pe Pitty scoţându-şi pălăria şi, apropiindu-se de 
Scarlett, se aplecă şi-i şopti: 

— Nu crezi că ar fi cazul ca doctorul Meade să ne ţină 
obişnuitul său discurs despre victoria pe care am câştigat-o 
şi care împodobeşte ca un vultur drapelele noastre? 

Cu nervii încordaţi de emoție, Scarlett se întoarse spre el 
ca o pisică înfuriată. Era gata-gata să-i spună câteva vorbe 
usturătoare, dar cu un gest el o opri zicând cu voce tare: 


— Am venit să vă spun, doamnelor, că vin de la marele 
cartier general şi că s-au primit liste de morţi şi răniţi. 

Un murmur se ridică din preajmă, şi mulţimea începu să 
se agite vrând s-o ia la goană pe strada. Whitehall, spre 
marele cartier general. 

— Nu plecaţi, strigă el, ridicându-se în şa cu braţul întins. 
Listele au fost trimise la amândouă ziarele şi acum se 
tipăresc. Rămâneţi pe loc! 

— O, domnule Butler, exclamă Melly, întorcându-se spre el 
cu ochii plini de lacrimi, ce drăguţ ai fost că ai venit să ne 
spui! Când vor fi afişate? 

— Din clipă în clipă. Au fost date ziarelor acum o jumătate 
de ceas. Maiorul însărcinat cu treaba asta n-a vrut să se afle 
înainte de a fi tipărite, de teamă ca mulţimea să nu-i 
distrugă birourile, încercând să capete veşti. Ah, priviţi! 

Fereastra laterală a redacţiei se deschise şi apăru o mână 
cu un teanc de corecturi lungi şi înguste, mânjite cu 
cerneală proaspătă şi acoperite cu nume scrise strâns unele 
lângă celelalte. Lumea începu să se bată pentru ele, rupând 
foile în două, cei ce le obțineau căutând să iasă din mulţime 
ca să le citească, iar cei dinapoi împingând şi strigând: 
"Lăsaţi-mă să trec!" 

— 'Ţine-mi calul, zise Rhett scurt, sărind jos şi aruncând 
hăţurile unchiului Peter. 

Văzură prin mulţime umerii lui laţi, pe rând îşi făcea drum 
împingând brutal lumea din jur. Curând se întoarse cu vreo 
şase foi în mână. Una i-o dădu Melaniei, iar pe celelalte le 
împărţi doamnelor din trăsurile cele mai apropiate, 
domnişoarelor McLure, doamnei Meade, doamnei 
Merriwether, doamnei Elsing. 

— Repede, Melly, strigă Scarlett cu gâtul strâns de emoție, 
văzând exasperată că mâinile lui Melly tremurau aşa de 
tare încât nu putea citi. 

— Ila-o, şopti Melly, şi Scarlett i-o smulse. 

La W. Unde sunt cei cu W? O, erau aici, jos, pline de pete 
de cerneală. 


— White, citi ea cu glasul tremurat, Wilkins. Vinn. Zebulon. 
O, Melly, nu e! Nu e pe listă. Doamne, Dumnezeule, mătuşă! 
Melly, sărurile! Ţine-o, Melly! 

Melly, plângând de bucurie fără să-i pese că se uita lumea 
la ea, înălţă capul lui Pitty care-i căzuse pe umăr şi-i duse 
sticluţa la nas. Scarlett, cu sufletul plin de bucurie, o 
susţinea pe bătrâna şi grasa domnişoară. Ashley trăia! Şi nu 
era nici rănit! Ce bun a fost Dumnezeu că nu l-a luat! Ce. 

Auzi un geamăt înăbuşit. Se întoarse şi o văzu pe Fanny 
Elsing punându-şi capul pe pieptul mamei ei. Lista de morţi 
şi răniţi zbură şi căzu jos, în fundul trăsurii. Gura cu buze 
subţiri a doamnei Elsing tremura; o luă pe fiica ei în braţe şi 
zise vizitiului, cu voce calmă: 

— Acasă! Repede! 

Scarlett îşi aruncă ochii pe listă: Hugh Elsing nu figura pe 
ea. Fanny trebuie să fi avut un adorator care acum murise. 
Mulțimea se dădu în lături, tăcută, ca să lase să treacă 
trăsura Elsing-ilor, urmată la o mică distanţă de cabrioleta 
mică, trasă de un poney, a domnişoarelor McLure. 
Domnişoara Faith mâna, cu faţa ca de piatră, şi de data asta 
buzele îi acopereau dinţii. Domnişoara Hope, pe al cărei 
chip se putea citi moartea, şedea dreaptă ţinându-se strâns 
de fusta surorii ei. Arătau ca două femei foarte bătrâne. 
Frăţiorul lor mai mic, Dallas, pe care-l adorau, era singura 
rudă a celor două fete bătrâne în această lume. Şi acum 
Dallas nu mai era. 

— Melly, Melly! strigă Maybelle, veselă. Rene e bine! Şi 
Ashley, de asemenea! O, slavă Domnului! 

Şalul îi căzuse de pe umeri şi starea ei era acum mai 
vizibilă, dar de data asta nici ei, nici doamnei Merriwether 
nu le păsa. 

— O, doamnă Meade, Rene. şi deodată vocea i se schimbă: 
Melly, priveşte! Doamnă Meade, te rog! Darcy nu e.? 

Doamna Meade ţinea ochii plecaţi în jos şi nu-şi înălţă 
capul când îşi auzi numele; chipul micului Phil de lângă ea 
era însă destul de expresiv. 


— Haide; haide, mamă, zise el, neştiind ce să facă. 

Doamna Meade îşi ridică încet capul şi întâlni privirea 
Melaniei. 

— N-o să-i mai trebuiască cizme acum, zise ea. 

— O, scumpa mea! strigă Melly începând să plângă. 

O împinse pe mătuşa Pitty spre Scarlett, se dădu jos din 
trăsură şi se îndreptă spre aceea a doamnei Meade. 

— Mamă, mă ai şi pe mine, zise Phil, făcând un efort 
disperat să aline durerea femeii cu faţa descompusă de 
lângă el. Şi dacă mi-ai da voie, m-aş duce şi i-aş omori pe 
toţi yank. 

Doamna Meade îl apucă de braţ, ca şi cum ar fi vrut să nu-i 
dea drumul niciodată, şi zise: "Nu!" cu glasul sugrumat; 
apoi păru că se îneacă. 

— Phil Meade, taci din gură, îi porunci Melanie, suindu-se 
în trăsură lângă doamna Meade şi luând-o în braţe. Crezi că 
mult o să-i ajute mamei tale dacă te-ai duce să fii şi tu 
împuşcat? Aşa prostie n-am mai auzit. Du-ne acasă. 
Repede! 

Se întoarse spre Scarlett, pe când Phil apuca hăţurile. 

— Imediat ce o duci pe mătuşa Pitty acasă, vino la doamna 
Meade. Domnule căpitan Butler, poţi să-l anunţi pe doctor? 
E la spital. 

Trăsura porni prin mulţimea care se împrăştia. Unele 
femei plângeau de bucurie, dar cele mai multe prea erau 
năucite ca să-şi dea seama de grelele lovituri ce se 
abăâtuseră asupra lor. Scarlett se aplecă peste listele pătate, 
parcurse în grabă, ca să găsească nume cunoscute. Acum 
când Ashley era teafăr, se putea gândi şi la alţii. O, ce lungă 
era lista! Ce greu tribut a trebuit să plătească Atlanta şi 
toată Georgia. 

Doamne sfinte! "Calvert-Raiford, locotenent". Raif! 
Deodată îşi aminti de ziua, de mult trecută, când fugiseră 
împreună, dar se hotărâseră să se întoarcă pe înserate, 
fiindcă li se făcuse foame şi le era teamă de întuneric. 


"Fontaine-Joseph K., soldat." Micul Joe, care avea o fire 
atât de supărăcioasă. Şi Sally abia a născut! 

"Munroe-La Fayette, căpitan." Şi Lafe se logodise cu 
Cathleen Calvert. Sărmana Cathleen! A suferit o îndoită 
pierdere, şi fratele şi logodnicul. Dar Sally a pierdut mai 
mult - fratele şi soţul. 

O, era prea înspăimântător. Îi era aproape teamă să 
citească mai departe. Mătugşa Pitty răsufla greu şi suspina 
pe umărul ei; destul de brutal, Scarlett o împinse într-un 
colţ al trăsurii şi continuă să citească. 

Doamne. nu poate să fie de trei ori numele Tarleton pe 
lista asta! Poate că tipograful, în grabă, a repetat numele 
din greşeală. Dar nu, iată: “Iarleton-Brenton, locotenent." 
"Tarleton-Stuart, caporal." “Tarleton-Ihomas, soldat." Şi 
Boyd, mort în primul an al războiului era înmormântat cine 
ştie unde în Virginia. Toţi băieţii Tarleton muriseră. Tom, şi 
gemenii cu picioarele lor lungi şi cu obiceiul lor de a bârfi şi 
a face farse, şi Boyd cu graţia unui profesor de dans şi 
limba de viespe. 

Nu mai putea citi. Nu mai voia să afle dacă mai erau pe 
listă şi alţii dintre tinerii cu care crescuse, dansase, flirtase, 
cu care se sărutase. Ar fi vrut să plângă, să facă ceva care 
să descleşteze gheara de fier care i se înfigea în gâtlej. 

— Îmi pare rău, Scarlett, zise Rhett. 

Ea îl privi. Uitase că era acolo. 

— Sunt mulţi dintre prietenii dumitale? 

Ea dădu din cap şi vorbi cu greu: 

— Aproape din fiecare familie din comitat. şi toţi. toţi trei 
Tarleton-ii. 

Chipul lui era calm, puţin întunecat. Ochii îşi pierduseră 
expresia ironică. 

— Şi nu s-a terminat încă, zise el. Sunt doar primele liste, 
şi sunt incomplete. Mâine va sosi una mai lungă. 

Cobori glasul, ca cei de lângă trăsură să nu-l audă: 

— Scarlett, generalul Lee a pierdut probabil bătălia. Am 
auzit la cartierul general că s-a retras spre Maryland. 


Scarlett se uită la el cu ochii speriaţi, dar nu din cauza 
înfrângerii lui Lee. Liste mai lungi mâine! Mâine! Nu se 
gândise la a doua zi, atât fusese de fericită că numele lui 
Ashley nu era pe lista de azi. Mâine. Poate chiar în clipa 
asta e mort, şi ea nu va afla decât mâine, sau chiar de 
mâine într-o săptămână. 

— O, Rhett, de ce trebuie să fie războaie? Ar fi fost mult 
mai bine ca yankeii să ne despăgubească pentru negri. sau 
ca noi să le fi dat negrii pe gratis, decât să se fi întâmplat 
asta. 

— Nu e vorba de negri, Scarlett. Ei sunt doar pretextul. 
Întotdeauna vor fi războaie; fiindcă oamenilor le plac 
războaiele. Femeilor nu, dar bărbaţilor da. războaiele, şi 
dragostea femeilor. 

Gura lui schiţă vechiul zâmbet. Faţa îşi pierduse 
gravitatea. Îşi scoase din cap panamaua largă. 

— La revedere. Mă duc să-l caut pe doctorul Meade. Îmi 
închipui că n-o să-şi dea imediat seama de ironia sorții, care 
face ca tocmai eu să-i anunţ moartea fiului său. Dar mai 
târziu o să-şi amintească cu ură că un speculant i-a adus 
vestea morţii unui erou. 

Scarlett o culcă pe domnişoara Pitty, după ce-i dădu să bea 
o băutură caldă, le lăsă pe Prissy şi pe bucătăreasă să aibă 
grijă de ea şi se duse la familia Meade. Doamna Meade era 
sus cu Phil şi aştepta să se întoarcă bărbatul ei, iar Melanie 
şedea în salon, vorbind încet cu un grup de vecine care 
veniseră să-şi manifeste compătimirea. Cu acul şi cu 
foarfecele în mână, transforma o rochie de doliu pe care 
doamna Elsing i-o împrumutase doamnei Meade. Casa era 
plină de mirosul acru de vopsea, căci în bucătărie, în 
cazanul cel mare plin de vopsea neagră de casă, 
bucătăreasa amesteca plângând în hohote hainele puse la 
vopsit. 

— Ce mai face? întrebă încet Scarlett. 

— Nici o lacrimă, zise Melanie. E groaznic când femeile nu 
pot plânge. Nu înţeleg cum bărbaţii pot suferi o durere fără 


să plângă. Probabil fiindcă sunt mai tari şi mai curajoşi ca 
femeile. Spune că se duce singură în Pennsylvania, ca să-l 
aducă acasă. Doctorul nu poate părăsi spitalul. 

— Are să fie îngrozitor pentru ea. De ce nu se duce Phil? 

— Se teme să nu se înroleze dacă-l scapă din ochi. Vezi 
doar cât e de voinic pentru vârsta lui, şi acum primesc tineri 
de la şaisprezece ani. 

Unul câte unul, vecinii se retraseră, nevoind să fie de faţă 
când se va întoarce doctorul. Scarlett şi Melanie rămaseră 
singure în salon, ocupate cu cusutul. Melanie părea tristă 
dar calmă, deşi lacrimi picurau pe pânza pe care o ţinea în 
mâini. Fireşte, nu-şi închipuia că se putea ca bătălia să 
continuie încă, şi că Ashley putea fi mort chiar în clipa asta. 
Cu inima strânsă de groază, Scarlett nu ştia dacă trebuie 
să-i spună Melaniei ce auzise de la Rhett pentru ca să aibă o 
îndoielnică mângâiere văzându-i durerea, sau să păstreze 
secretul pentru sine. În sfârşit, hotărî să tacă. N-ar fi bine 
ca Melanie să o ştie prea îngrijorată de soarta lui Ashley. 
Mulţumea lui Dumnezeu că toţi ceilalţi, inclusiv Melly şi 
Pitty, fuseseră prea preocupaţi de propriile lor griji ca să 
remarce purtarea ei. 

După ce cusură o vreme în tăcere, auziră zgomot afară şi, 
dând perdelele la o parte, îl văzură pe doctorul Meade 
descălecând. Cu umerii aduşi, mergea ţinând capul atât de 
aplecat, încât barba căruntă i se întindea pe piept ca un 
evantai. Intră încet în odaie, îşi puse jos geanta, le sărută în 
tăcere pe cele două femei şi sui scările încet, cu pasul 
obosit. Peste o clipă Phil cobori, un băieţandru stângaci, cu 
braţe şi picioare prea lungi. Cele două femei încercară să 
intre în vorbă cu el, dar băiatul ieşi pe verandă, se aşeză pe 
prima treaptă a scărilor şi-şi luă capul în mâini. 

Melly oftă. 

— E furios fiindcă nu vor să-l lase să se ducă să se bată cu 
yankeii. Are numai cincisprezece ani! O, Scarlett, ce 
minunat trebuie să fie să ai un astfel de fiu! 


— Şi să ţi-l omoare? întrebă Scarlett răstită, cu gândul la 
Darcy. 

— Ar fi mai bine să ai un fiu chiar dacă ţi-l omoară, decât 
să nu ai niciunul, zise Melanie cu vocea sugrumată de 
emoție. Tu nu înţelegi, Scarlett, fiindcă îl ai pe micul Wade, 
dar eu. O, Scarlett, ce mult aş vrea să am un copil! Ştiu că 
trebuie să ţi se pară ruşinos că spun asta aşa, pe faţă, dare 
adevărat, şi toate femeile vor acelaşi lucru, şi tu o ştii bine. 

Scarlett se abţinu să nu râdă ironic. 

— Dacă Dumnezeu vrea ca Ashley să moară, îmi închipui 
că aş avea astfel puterea să suport durerea, deşi dacă 
moare el aş prefera să mor şi eu. Dar n-aş putea râbda 
moartea lui dacă n-aş avea. dacă n-aş avea un copil de la el, 
cu care să-mi alin durerea. O, Scarlett, ce fericită eşti tu! 
Deşi l-ai pierdut pe Charlie, îl ai pe fiul lui. lar dacă Ashley 
moare, eu n-o să am nimic. Scarlett, iartă-mă, dar uneori 
eram atât de geloasă pe tine. 

— Geloasă, pe mine? exclamă Scarlett, cu un sentiment de 
vinovăţie. 

— Fiindcă ai un fiu, şi eu nu am. Uneori îmi închipuiam că 
Wade e al meu, fiindcă e groaznic să nu ai copil. 

— Fleacuri! zise Scarlett, uşurată. 

Aruncă o privire iute femeii micuţe, cu chipul îmbujorat 
aplecat peste lucrul ei. Poate că Melanie dorea să aibă copii, 
dar nu avea un trup făcut ca să-i poarte. Era doar puţin mai 
înaltă ca o fetiţă de doisprezece ani, cu şolduri înguste ca 
de copil şi aproape fără sâni. Numai gândul că Melanie ar 
putea să aibă un copil îi făcea silă lui Scarlett. Dacă Melanie 
ar avea un copil de la Ashley, ar fi ca şi cum i-ar fi luat lui 
Scarlett ceva ce-i aparţinea. 

— lartă-mă, te rog, pentru ceea ce am spus despre Wade. 
Ştii ce mult îl iubesc. Nu eşti supărată pe mine, nu-i aşa? 

— Nu fi proastă, zise Scarlett, sec. Şi du-te pe verandă să 
vezi ce poţi face pentru Phil. Plânge. 

Capitolul XV. 


Armata, împinsă înapoi în Virginia, îşi ocupă poziţia de 
iarnă pe râul Rapidan - o armată obosită şi epuizată după 
bătălia de la Gettysburg. Înainte de Crăciun, Ashley veni 
acasă în permisie. Scarlett, care nu-l mai văzuse de doi ani, 
se sperie de intensitatea sentimentului pe care-l avea 
pentru el. În salonul de la Doisprezece Stejari, când 
asistase la căsătoria lui cu Melanie, crezuse că niciodată nu- 
l va putea iubi cu o intensitate mai sfâşietoare ca atunci. 
Acum însă ştia că sentimentele ei din noaptea aceea 
îndepărtată nu fuseseră decât ciuda unui copil răsfăţat 
când i se refuză o jucărie. Astăzi îl iubea cu o dragoste mult 
mai puternică, întărită de îndelungatele ei visări şi 
amplificată de nevoia de a o ţine ascunsă. 

În uniforma ponosită şi peticită, cu părul blond pe care 
soarele de vară îl mai decolorase puţin, Ashley Wilkes era 
un om foarte deosebit de tânărul indolent, cu ochii visători, 
pe care îl iubise cu disperare înainte de război. Era de o 
mie de ori mai impresionant. Slăbise şi era ars de soare, şi 
mustaţa lungă tunsă după moda ofiţerilor de cavalerie făcea 
din el tipul ideal al militarului. 

Umbla foarte drept în uniforma lui ponosită, cu pistolul 
într-un toc vechi şi cu teaca sabiei lovindu-se mândră de 
cizmele înalte cu pintenii tociţi. Obişnuinţa de a comanda îi 
dăduse un aer de autoritate şi de siguranţă. Cute aspre 
începeau să se formeze împrejurul gurii. Umerii laţi şi 
strălucirea rece a ochilor săi aveau parcă ceva nou, ciudat. 
Odinioară fusese indolent şi încet, acum era iute ca o pisică 
la pândă; avea vigilenţa încordată a omului cu nervii mereu 
întinşi, ca corzile unei viori. Ochii aveau o privire atentă, 
extenuată; de sub pielea arsă de soare, oasele feţei ieşeau 
în afară. Era tot Ashley al ei cel frumos, dar ce schimbat! 

Scarlett plănuise să petreacă Crăciunul la Tara, dar după 
telegrama lui Ashley nici o forţă din lume, nici chiar o 
poruncă din partea unei Ellen decepţionate, n-ar fi putut s-o 
smulgă din Atlanta. Dacă Ashley ar fi avut de gând să 
meargă la Doisprezece Stejari, s-ar fi dus repede la Tara ca 


să fie lângă el, dar le scrisese alor lui să vină la Atalanta, şi 
domnul Wilkes, Honey şi India se şi grăbiseră să sosească. 
Să se ducă la Tara şi să nu-l vadă după doi ani atât de 
nesfârşit de lungi! Să nu-i audă glasul, care făcea să-i bată 
inima mai repede, să nu-i citească în ochi că n-o uitase! 
Niciodată! Nici chiar pentru toate mamele din lume! 

Ashley sosi cu patru zile înainte de Crăciun, cu un grup de 
tineri din comitat aflaţi şi ei în permisie, un grup foarte 
redus la număr după Gettysburg. Cade Calvert, slab şi 
jigărit, tuşind întruna, era printre ei, ca şi doi dintre băieţii 
Munroe, plini de un entuziasm nestăvilit fiindcă era prima 
permisie ce o căpătau din 1861, şi Alex şi Iony Fontaine, 
minunat de beţi, de zgomotoşi şi puşi de harţă. Grupul 
urma să aştepte două ceasuri până la trenul următor, şi 
cum trebuia multă diplomaţie în fiecare clipă ca cei doi 
Fontaine să nu se bată între ei sau cu lumea din gară, 
Ashley i-a adus pe toţi acasă, la mătuşa Pittypat. 

— S-ar crede că nu s-au bătut destul în Virginia, zise Cade 
cu amărăciune, privindu-i pe cei doi fraţi care se zbârleau 
ca nişte cocoşi înghesuindu-se care să o sărute întâi pe 
mătuşa Pitty, emoţionată şi măgulită în acelaşi timp. Dar nu. 
S-au îmbătat şi caută ceartă de când au ajuns la Richmond. 
Poliţiştii de-acolo i-au arestat şi, dacă n-ar fi fost Ashley bun 
de gură, şi-ar fi petrecut Crăciunul la închisoare. 

Dar Scarlett nu auzea o vorbă din cele ce se spuneau, atât 
de fericită era că se află din nou în aceeaşi odaie cu Ashley. 
Cum putuse oare să creadă în aceşti doi ani că există şi alţi 
bărbaţi frumoşi, fermecători şi seducători? Cum putuse să 
rabde curtea lor când exista Ashley? Acum se întorsese iar 
acasă, despărţit de ea doar de lăţimea covorului din salon, 
şi îi trebuia toată puterea de stăpânire ca să nu izbucnească 
în lacrimi de fericire de câte ori se uita la el cum şedea pe 
sofa cu Melly într-o parte, India în cealaltă şi Honey 
rezemată de umărul lui. Numai dacă ar fi avut şi ea dreptul 
să şadă lângă el, cu braţul trecut pe după al lui! Numai 
dacă i-ar fi putut mângâia mâneca din când în când, ca să 


fie sigură că era acolo; să-l ţină de mână şi să-şi şteargă 
lacrimile de bucurie cu batista lui. Melanie făcea toate 
astea, fără să-i fie ruşine. Prea fericită ca să mai fie timidă şi 
rezervată, se agăţase de braţul bărbatului ei şi, în ochii, în 
zâmbetul, în lacrimile ei se citea cât de mult îl iubeşte! 
Scarlett era prea fericită, ca să se supere, prea mulţumită 
ca să fie geloasă. În sfârşit, Ashley se întorsese! 

Din când în când îşi ducea mâna la obraz, acolo unde o 
sărutase. Simţea din nou emoția pe care i-o dăduse 
contactul buzelor lui şi îi surâdea. Bineînţeles, nu pe ea o 
sărutase mai întâi. Melly se aruncase în braţele lui, vorbind 
fără şir, se agăţase de el ca şi cum n-ar fi vrut să-i dea 
drumul niciodată. Apoi India şi Honey îl îmbrăţişară, după 
ce îl smulseseră din braţele Melaniei. Pe urmă Ashley îşi 
sărutase tatăl, cu o demnitate şi o căldură care arătau ce 
puternic sentiment îi unea pe aceşti doi bărbaţi. Venise apoi 
rândul mătuşii Pitty, care de emoție ţopăia pe picioruşele ei. 
În sfârşit se întoarse spre ea, care era înconjurată de toţi 
tinerii ce-i cereau câte o sărutare, şi-i spuse: "O, Scarlett, 
frumoaso!", după care o sărută pe obraz. 

Sărutul acesta spulberă tot ce plănuise ea să-i spună. 
Numai câteva ceasuri mai târziu îşi dădu seama că n-o 
sărutase pe gură. Pe urmă se întrebă înfrigurată ce s-ar fi 
întâmplat dacă ar fi fost singură cu el, dacă ar fi luat-o în 
braţe şi ar fi ţinut-o lipită strâns de el. 

Şi fiindcă îi făcea plăcere să creadă că aşa s-au petrecut 
lucrurile, o credea. Dar îşi spunea că fiecare lucru se face la 
timpul său şi că mai avea o săptămână întreagă. Sigur că va 
reuşi să-l găsească singur şi să-i spună: "Îţi aminteşti de 
plimbările noastre călare, pe potecile tăinuite?" "Îţi 
aminteşti cum era luna în noaptea aceea când şedeam pe 
scară la Tara şi mi-ai citit versuri din poemul acela?" 
(Doamne, oare cum se numea poemul?) "Îţi aminteşti de 
după-amiaza aceea când mi-am scrântit piciorul şi m-ai 
adus acasă în braţe, pe-nserat?" 


Oh, erau aşa de multe lucruri pe care le-ai fi putut începe 
cu "îţi aminteşti?" Atâtea amintiri scumpe care îi vor vorbi 
lui de zilele acelea minunate, când străbăteau ţinutul ca 
nişte copii fără griji, atâtea lucruri care vor evoca zilele 
dinainte ca Melanie Hamilton să fi apărut pe scenă. Şi în 
timp ce ar vorbi, poate că Scarlett ar reuşi să descopere în 
ochii lui o fugară emoție, ceva din care să poată înţelege că 
după bariera dragostei sale conjugale pentru Melanie se 
ascundea dragostea pentru ea, tot atât de pătimaşă ca în 
ziua aceea a picnicului când lăsase să-i scape adevărul. Nici 
nu se gândea la ce vor face dacă Ashley îi va mărturisi 
dragostea lui în cuvinte clare. Îi va ajunge să ştie că ţine la 
ea. Da, va aştepta; putea s-o lase pe Melanie să-i strângă 
braţul plângând de fericire. Va sosi şi timpul ei. În definitiv, 
ce ştia despre dragoste o fată ca Melanie? 

— Dragul meu, arăţi ca o haimana, zise Melanie când 
prima emoție a întoarcerii acasă se potoli. Cine ţi-a cârpit 
uniforma, şi de ce cu petice albastre? 

— Credeam că sunt extrem de elegant, zise Ashley 
uitându-se la ţinuta lui. Compară-mă numai cu bieţii oameni 
care umblă în zdrenţe peste tot, şi ai să mă apreciezi mai 
mult. Mose mi-a cârpit uniforma şi am crezut că a făcut o 
treabă destul de bună, ţinând seama că înainte de război nu 
ţinuse un ac în mână. Cât despre peticele albastre, când 
trebuie să alegi între a avea găuri în pantaloni sau a le cârpi 
cu bucăţi rupte dintr-o uniformă yankee - cred că nimeni nu 
ar sta la îndoială. Cât despre faptul că arăt ca o haimana, 
mulţumeşte Cerului că bărbatul tău nu s-a întors desculţ. 
Săptămâna trecută cizmele mele cele vechi s-au rupt şi m- 
aş fi întors acasă cu picioarele înfăşurate în pânză de sac, 
dacă n-aş fi avut norocul să împuşcăm doi cercetaşi yankei. 
Cizmele unuia mi s-au potrivit de minune. 

Îşi întinse picioarele lui lungi ca să i se admire cizmele 
zgâriate. 

— Iar cizmele celuilalt yankeu mie nu mi s-au potrivit, zise 
Cade. Sunt cu două numere mai mici, şi-mi nenorocesc 


picioarele. Dar măcar sunt şi eu elegant. 

— Şi egoistul ăsta scârbos n-a vrut să ni le dea nouă, zise 
Tony. S-ar potrivi perfect pe picioarele mici şi aristocratice 
ale familiei Fontaine. Mi-e ruşine să mă prezint în faţa 
mamei în bocancii aceştia. Înainte de război n-ar fi lăsat nici 
pe unul din negrii noştri să-i poarte. 

— Nu te necăji, zise Alex cu ochii la cizmele lui Cade. O săi 
le scoatem în tren, în drum spre casă. Nu-mi pasă de mama, 
dar să fiu al dr. adică, nu vreau să mă vadă Dimity Munroe 
cu degetele de la picioare afară. 

— Sunt cizmele mele, eu le-am cerut întâi, zise Tony, 
privind încruntat spre fratele său. 

Melanie, speriată de posibilitatea uneia din vestitele 
certuri Fontaine, se grăbi să-i împace. 

— Aveam o barbă minunată, pe care voiam să v-o arăt şi 
vouă, fetelor, zise Ashley, frecându-şi trist bărbia pe care se 
vedeau urmele încă nevindecate lăsate de brici. Era o barbă 
frumoasă, recunosc şi eu, şi nici generalul Jeb Stuart ori 
Nathan Bedford Forrest n-au mai splendide. Când am ajuns 
însă la Richmond, ticăloşii ăştia doi (arătând spre cei doi 
Fontaine), au hotărât că dacă şi-au ras ei barba, trebuie s-o 
rad şi eu. M-au trântit la pământ şi mi-au dat-o jos, şi mă 
mir că nu mi-au tăiat şi capul odată cu barba. Numai 
mulţumită lui Evan şi Cade mi-am salvat mustaţa. 

— Nu-l asculta, doamnă Wilkes! Ar trebui să-mi 
mulţumeşti. Nici nu l-ai fi recunoscut şi nu l-ai fi lăsat să 
intre în casă, zise Alex. Am făcut-o ca să-ţi arătăm 
recunoştinţa noastră, pentru că i-ai convins pe poliţişti să 
nu ne aresteze. Dacă mai spui un cuvânt, îţi dăm jos 
mustaţa chiar acum. 

— Oh, nu, vă mulţumesc, zise Melanie repede, apucându-l 
pe Ashley, speriată că cei doi bărbaţi mărunţei şi oacheşi se 
vor deda la violenţe. Mustaţa mi se pare minunată. 

— Asta zic şi eu dragoste, ziseră cei doi Fontaine, 
încuviinţând din cap cu gravitate unul către celălalt. 


Când Ashley ieşi ca să-i conducă pe băieţi la gară, cu 
trăsura mătuşii Pitty, Melanie o apucă pe Scarlett de braţ şi 
zise: 

— Nu-i aşa că uniforma lui e îngrozitoare? Ce surpriză o să 
fie tunica pe care i-am făcut-o! O, dacă aş fi avut postav 
destul şi pentru pantaloni! 

Tunica pentru Ashley era un subiect care o făcea să sufere 
pe Scarlett, fiindcă ar fi dorit din tot sufletul ca nu Melanie, 
ci ea să i-o dea lui Ashley ca dar de Crăciun. Postavul 
cenuşiu pentru uniforme ajunsese acum mai scump decât 
diamantele, şi Ashley purta, fireşte, o tunică din postav 
ţesut în casă. Dar chiar şi postavul acesta se găsea greu, şi 
mulţi militari purtau uniforme ale yankeilor luaţi prizonieri, 
vopsite în cafeniu-închis cu vopsea făcută din coji de nucă. 
Dar Melanie, printr-un noroc, făcuse rost de postav de o 
tunică - e drept, cam scurtă, dar totuşi o tunică. Îngijise la 
spital pe un tânăr din Charleston, şi când acesta murise, 
tăiase o şuviţă din părul lui şi o trimisese mamei lui, 
împreună cu tot ce găsise în buzunarele bietului băiat. 
Descrisese într-o scrisoare duioasă ultimele clipe ale fiului 
ei, fără să pomenească de chinurile în care murise. O 
corespondenţă se legase între cele două femei şi, aflând că 
soţul Melaniei e pe front, doamna din Charleston îi 
trimisese materialul pentru tunică şi nasturii de alamă pe 
care-i cumpărase pentru fiul ei. Era o bucată minunată de 
stofă, groasă şi călduroasă. Sigur că era marfă trecută prin 
blocadă, foarte scumpă. Acum era la croitor şi Melanie îl 
zorea s-o termine pentru Crăciun. Scarlett ar fi dat orice ca 
să poate face rost de postav pentru pantaloni, dar era cu 
neputinţă să mai găseşti aşa ceva la Atlanta. 

Pregătise ea un dar de Crăciun pentru Ashley, dar era 
prea neînsemnat pe lângă splendoarea tunicii cenuşii a 
Melaniei. Era o punguţă de flanelă, în care pusese tot 
pachetul preţios de ace pe care i-l adusese Rhett de la 
Nassau, trei dintre batistele ei de linon, obţinute din 
aceeaşi sursă, două mosoare de aţă şi nişte foarfece mici. 


Voia să-i dea însă ceva mai personal, ceva ce o soţie putea 
să dea bărbatului ei - o cămaşă, mănuşi, sau o pălărie. O, 
da, o pălărie, în orice caz. Boneta aceea turtită pe care o 
purta Ashley era ridicolă. Lui Scarlett îi displăcuseră 
întotdeauna bonetele astea. Şi ce dacă Stonewall Jackson 
purtase întotdeuna bonete în locul pălăriilor de fetru 
moale? Asta nu le făcea să pară mai distinse. Dar singurele 
pălării ce se puteau obţine în Atlanta erau din postav aspru 
şi erau mai urâte ca bonetele. 

Gândindu-se la pălării, îşi aminti de Rhett Butler. Avea aşa 
de multe pălării omul acesta - panamale largi de vară, 
căciuli de blană de castor, pălării de vânătoare şi pălării de 
fetru, cafenii, negre sau bleumarin. De ce să aibă el aşa de 
multe, când scumpul ei Ashley mergea prin ploaie şi apa i se 
prelingea pe guler şi pe ceafă? 

"Am să-l fac pe Rhett să-mi dea pălăria lui cea nouă de 
fetru", hotări ea. "Şi o să-i pun o panglică cenuşie şi o să-i 
cos însemnele lui Ashley. O să fie splendidă." 

Se opri şi se gândi că o să-i fie greu să capete pălăria fără 
să dea vreo explicaţie. Doar nu-i putea spune lui Rhett că o 
voia pentru Ashley. S-ar uita la ea, ar ridica din sprâncene 
în modul acela neplăcut, cum face de câte ori pomeneşte de 
Ashley, şi sigur că ar refuza să i-o dea. Mai bine să 
născocească o poveste tristă cu un soldat din spital care are 
nevoie de o pălărie, şi Rhett n-o să descopere adevărul 
niciodată. 

Toată după-amiaza manevră să rămână singură cu Ashley 
doar câteva minute, dar Melanie nu-l părăsi o clipă, iar 
India şi Honey, cu ochii lor apoşi şi fără gene, îl urmăreau 
prin toată casa. Nici măcar John Wilkes, vizibil mândru de 
fiul lui, nu putea să stea de vorbă tihnit cu el. 

Tot aşa se întâmplă şi la cină, când toată lumea îi punea 
întrebări în legătură cu războiul. Războiul! Ce importanţă 
avea războiul? Scarlett credea că nici pe Ashley nu-l prea 
interesează acest lucru. Vorbea mult, râdea vesel şi domina 
conversaţia mai mult ca înainte, totuşi nu spunea prea 


multe. Le spuse glume şi poveşti caraghioase despre 
prieteni, vorbi vesel de glumele soldaţilor, nepăsători la 
foame şi la lungile marşuri prin ploaie, descriind cu 
amănunte pe generalul Lee, călare, când se retrăgea de la 
Gettysburg: "Domnilor, sunteţi din Georgia? Bine, atunci nu 
putem pleca fără voi, georgienilor!" 

Scarlatt avea impresia că vorbea fără întrerupere ca să-i 
împiedice să-i pună întrebări la care nu voia să răspundă. 
Când vedea că lasă ochii în jos sub privirea neliniştită a 
tatălui său, o cuprindea o îngrijorare vagă şi se întreba oare 
ce ascundea Ashley în fundul sufletului său. Dar 
îngrijorarea îi trecea repede, fiindcă în sufletul ei nu era loc 
decât pentru o fericire luminoasă şi pentru o dorinţă 
pătimaşă de a fi singură cu el. 


Fericire aceasta dură până când toată lumea dimprejurul 
focului începu să caşte şi domnul Wilkes şi fiicele lui plecară 
la hotel. Atunci când Ashley, Melanie, Pittypat şi Scarlett 
suiră scările şi unchiul Peter le făcu lumină, o răceală îi 
îngheţă sufletul. Până în clipa când ajunseră pe palierul de 
sus, Ashley îi aparținuse, îi aparținuse numai ei chiar dacă 
toată după-amiaza nu vorbiseră un singur cuvânt între 
patru ochi. Dar acum, spunându-i noapte bună, văzu că 
obrajii Melaniei se îmbujoraseră şi că tremura toată. Îşi 
ţinea ochii fixaţi pe covor şi, deşi părea copleşită de o teamă 
nelămurită, părea totuşi că fericirea îi întrece sfiala. 
Melanie nici nu ridică ochii când Ashley deschise uşa 
camerei de culcare, şi intră înăuntru grăbită. lar Ashley, 
ferindu-se să întâlnească privirea lui Scarlett, îi ură brusc 
noapte bună. 

Uşa se închise în urma lor. Cu gura căscată, Scarlett se 
simţi deodată nenorocită. Ashley nu mai era al ei. Era al 
Melaniei. Şi atâta timp cât Melanie va trăi, va putea să intre 
în cameră cu Ashley şi să închidă uşa - şi să fie singură cu 
el, ferită de restul lumii. 

Acum Ashley trebuia sa plece înapoi în Virginia, înapoi la 
marşurile lungi prin lapoviţă, înapoi la bivuacurile în zăpadă 
unde soldaţii n-aveau ce mânca, înapoi la suferinţe şi 
greutăţi, să se expună riscului ca toată frumuseţea capului 
lui blond şi a trupului lui mândru şi subţire să fie distrusă 
într-o clipă, ca o furnică sub un călcâi nepăsător. Ultima 
săptămână, cu farmecul ei strălucitor de vis, cu ceasurile-i 
pline de fericire, se sfârşise. 

Trecuse repede ca un vis săptămâna asta, ca un vis 
înmiresmat de parfumul cetinei de brad şi al pomului de 
Crăciun, luminat de lumânări colorate şi de poleială, un vis 
în care minutele treceau repede ca bătăile inimii. O 
săptămână trepidantă, în care un sentiment de durere 
amestecată cu plăcere o împingea pe Scarlett să umble de 
colo-colo, să încarce fiecare minut cu incidente pe care să şi 
le poată aminti după ce Ashley va fi plecat, cu întâmplări pe 


care le va putea analiza în voie în timpul lungilor luni ce vor 
veni, scoțând din ele fărâmiţe de mângâiere. Dansase, 
râsese, cântase, îşi dăduse toată osteneala să-i facă plăcere 
lui Ashley, anticipându-i dorinţele, surâzând când el 
surâdea, tăcând când el vorbea, urmărindu-l cu ochii, 
pentru ca fiecare linie a trupului său drept, fiecare mişcare 
a sprâncenelor, fiecare tresărire a gurii să-i rămână pe veci 
întipărite în minte. fiindcă o săptămână trece aşa de repede 
şi războiul nu se mai sfârşea. 

Şedea pe sofaua din salon, ţinând în poală cadoul ei de 
plecare, aşteptând ca Ashley să-şi ia rămas bun de la 
Melanie. Se ruga lui Dumnezeu să poată rămâne singură cu 
el când va cobori. Cu auzul încordat, încerca să desluşească 
zgomotele de sus, dar casa părea straniu de liniştită că îşi 
auzea răsuflarea. Mătuşa Pittypat plângea în odaia ei, cu 
capul în pernă, fiindcă Ashley îşi luase rămas bun de la ea 
acum o jumătate de ceas. Nu se auzeau murmure sau 
plânsete din camera de culcare a Melaniei. Lui Scarlett i se 
părea că Ashley stătea de ceasuri întregi în camera aceea şi 
regreta fiecare clipă în care îşi lua adio de la nevasta lui, 
fiindcă clipele treceau prea repede şi el mai avea atât de 
puţin de stat. 

Se gândea la toate lucrurile pe care avusese de gând săi 
le spună în timpul acestei săptămâni. N-avusese însă 
prilejul s-o facă şi ştia că acum poate nu-l va mai avea 
niciodată. 

Ce lucruri prosteşti erau unele, ca de pildă: "Ashley, o să fii 
prudent, nu-i aşa?" sau: "le rog, caută să nu-ţi uzi 
picioarele. Răceşti aşa de repede." sau: "Nu uita să porţi un 
jurnal pe piept sub cămaşă. Te fereşte de frig." Erau însă 
alte lucruri, mai însemnate, pe care voise să i le spună, şi 
altele mult mai însemnate pe care voia să le audă de la el, 
pe care voia să le citească în ochii lui, chiar dacă el nu le 
rostea. 

Ce multe lucruri de spus, şi acuma nu mai era timp. Chiar 
puţinele clipe care rămăseseră îi vor fi smulse dacă Melanie 


va veni cu el până la uşă, sau până la trăsură. De ce nu 
găsise oare un prilej în ultima săptămână? Dar Melanie era 
întotdeauna lângă el, mângâindu-l cu ochii, plină de 
adoraţie, şi întotdeauna erau în casă prieteni, vecini sau 
rude, de dimineaţă până seara, şi o clipă Ashley nu fusese 
singur. Pe urmă, seara, uşa camerei de culcare se închidea, 
şi el rămânea singur cu Melanie. Nici măcar o singură dată 
în acele ultime zile nu-i dăduse lui Scarlett să înţeleagă, 
printr-o privire sau printr-un cuvânt, că are pentru ea 
altceva decât afecțiunea unui frate pentru o soră, sau a 
unui prieten pentru o prietenă veche. Nu-l putea lăsa să 
plece, poate pentru totdeauna, fără să afle dacă tot o mai 
iubeşte. Pe urmă, chiar de murea, ar putea avea până la 
sfârşitul vieţii calda mângâiere de a fi ştiut că, în taină; a 
iubit-o. 

După o aşteptare care i se păru lungă cât o veşnicie, auzi 
paşii lui sus, în camera de culcare, şi uşa deschizându-se şi 
închizându-se. Apoi îl auzi coborând scara. 

Singur! Slavă Domnului! Melanie trebuie să fie prea 
distrusă de durerea despărțirii ca să poată părăsi camera. 
Acum, timp de câteva minute preţioase, îl va avea numai 
pentru ea. 

Ashley cobori treptele încet; pintenii lui zornăiau şi 
Scarlett auzea cum i se lovea sabia de cizme. Când intră în 
salon, privirea lui era posomorâtă. Încerca să surâdă, dar 
faţa îi era palidă şi descompusă, ca aceea a unui om 
suferind de o rană nevăzută. Când intră, Scarlett se ridică. 
Se gândea cu o mândrie posesivă că niciodată nu văzuse un 
militar atât de frumos! 'Tocul revolverului şi centironul 
străluceau, iar teaca şi pintenii sclipeau, căci fuseseră 
frecate şi lustruite de unchiul Peter. Tunica nouă nu i se 
potrivea prea bine, fiindcă croitorul trebuise s-o lucreze în 
grabă şi unele cusături erau strâmbe. Luciul proaspăt al 
tunicii contrasta cu pantalonii cafenii ponosiţi şi cârpiţi şi cu 
cizmele zgâriate, dar chiar de-ar fi fost îmbrăcat într-o 


armură de argint, n-ar fi putut părea mai frumos lui 
Scarlett. 

— Ashley, îi zise ea brusc, pe un ton rugător, pot să merg 
cu tine la gară? 

— Nu, te rog. Tata şi fetele vor fi acolo. În orice caz, prefer 
să te ţin minte spunându-mi rămas bun aici, decât să te văd 
tremurând de frig la gară. Amintirile înseamnă aşa de mult! 

Scarlett renunţă imediat la planul ei. Dacă India şi cu 
Honey, care o antipatizau, or să fie de faţă la despărţire, nu 
va putea vorbi singură cu el. 

— Atunci nu merg, zise ea. Uite, Ashley! Ţi-am pregătit un 
alt dar. 

Puțin cam intimidată, acum când sosise clipa să i-l dea, 
Scarlett desfăcu pachetul. Era o eşartă lungă din cele 
purtate de ofiţeri, de mătase galbenă de China şi garnisită 
cu franjuri bogate. Acum câteva luni Rhett Butler îi adusese 
un şal galben din Havana, un şal brodat somptuos cu păsări 
şi flori roşii şi albastre. În ultima săptămână desfăcuse cu 
atenţie toată broderia, tăiase şalul şi făcuse din el o eşarfă 
lungă. 

— Scarlett, e minunată. Tu ai făcut-o? Atunci, am s-o 
preţuiesc şi mai mult. Pune-mi-o, draga mea. Camarazii mei 
or să se îngălbenească de invidie când m-or vedea în 
splendoarea tunicii noi şi a eşarfei. 

Ea înfăşură eşarfa lungă împrejurul mijlocului lui subţire, 
mai sus de curea, şi îi legă capetele cu un nod complicat. Îi 
dăduse Melanie tunica cea nouă, e drept, dar eşarfa venea 
din partea ei, era darul ei pe care să-l poarte în luptă şi să 
se gândească la ea. Se dădu puţin înapoi, gândindu-se că 
însuşi Jeb Stuart, cu eşarfa lui superbă şi cu pana lui, nu 
putea părea mai elegant ca Ashley. 

— E minunată, repetă el jucându-se cu franjurile. Ştiu că 
ţi-ai sacrificat o rochie sau un şal ca s-o faci. N-ar fi trebuit, 
Scarlett. Lucrurile frumoase se găsesc greu în vremurile 
astea. 

— O, Ashley, aş. 


Voise să spună: "Mi-aş sacrifica inima ca s-o porţi, dacă ai 
vrea", dar în loc de asta zise: 

— Aş face orice pentru tine! 

— Da? o întrebă el, şi chipul i se lumina puţin. Atunci, 
vreau să te rog ceva, Scarlett, ceva care o să-mi dea linişte 
când voi fi plecat. 

— Ce? întrebă ea fericită, gata să făgăduiască orice. 

— Scarlett, vrei să ai grijă de Melanie, în locul meu? 

— Să am grijă de Melanie? 

Inima i se strânse. Era o decepţie dureroasă. Deci asta era 
ultima lui rugăminte. Şi ea care dorea să-i făgăduiască ceva 
frumos, ceva grandios! Atunci se înfurie. Clipa asta era clipa 
ei cu Ashley, numai a ei. Şi totuşi, deşi Melanie era absentă, 
umbra ei palidă şedea între ei. De ce-i pomeneşte numele 
acum, în momentul despărțirii? Cum poate să-i ceară un 
asemenea lucru? 

El nu observă toată decepţia întipărită pe faţa ei. Ca şi 
înainte, ochii lui se uitau la ea fără s-o vadă, cu privirea 
pierdută. 

— Da, să veghezi asupra ei, să ai grijă de ea. E atât de 
plăpândă şi nici nu-şi dă seama de lucrul acesta. O să se 
distrugă îngrijind de bolnavi şi cosând. Şi e atât de blândă şi 
de sfioasă. În afară de mătuşa Pittypat, de unchiul Henry şi 
de tine, n-are nici o rudă apropiată, afară de familia Burr 
din Macon, dar aceia sunt doar veri de-al treilea. Şi mătuşa 
Pitty. ştii bine, Scarlett, e ca un copil. Şi unchiul Henry e un 
om bătrân. Melenie te iubeşte aşa de mult, nu numai fiindcă 
ai fost soţia lui Charlie, dar fiindcă. fiindcă eşti tu, şi te 
iubeşte ca pe o soră. Scarlett, am coşmaruri când mă 
gândesc ce i s-ar putea întâmpla dacă aş fi omorât şi n-ar 
avea pe nimeni să aibă grijă de ea. Îmi făgăduieşti? 

Nici măcar nu-i auzi ultima întrebare, atât o îngroziră 
cuvintele prevestitoare de rău "dacă aş fi omorât". 

În fiecare zi citea listele de morţi şi răniţi, le citea cu inima 
strânsă, ştiind că dacă i s-ar întâmpla ceva lui Ashley, lumea 
s-ar sfârşi pentru ea. Dar tot timpul avea tainica senzaţie 


că, chiar dacă toată armata confederată ar fi distrusă, 
Ashley tot ar scăpa. Şi acum, el rostise aceste cuvinte 
îngrozitoare! Toată carnea i se încreţi şi o cuprinse o teamă 
superstiţioasă, pe care nu o putea combate cu raţiunea. 
Avea destul sânge irlandez în vine ca să creadă în 
presimţiri, mai ales în presimţiri de moarte; în ochii lui 
cenuşii vedea o profundă tristeţe, în care nu putea decât să 
vadă tristeţea omului care simte atingerea rece pe umărul 
său, a omului care a auzit vaietul Morţii. 

— Nu trebuie să vorbeşti aşa! Nici să nu te gândeşti la aşa 
ceva. Aduce ghinion să vorbeşti de moarte! O, spune repede 
o rugăciune! 

— Spune-o tu pentru mine şi aprinde şi câteva lumânări, 
zise el surâzând de spaima din glasul ei. 

Scarlett însă nu-i putea răspunde, atât de impresionată 
era de viziunile închipuirii ei. Ashley zăcând mort pe 
pământul plin de zăpadă al Virginiei, departe de ea. El 
continua să-i vorbească şi glasul lui avea o notă de tristeţe, 
de resemnare care-i mări într-atât teama, încât orice urmă 
de supărare şi de decepţie dispăru. 

— Îţi cer lucrul acesta, Scarlett, fiindcă nu ştiu ce are să 
mi se întâmple mie, sau ce are să ni se întâmple tuturor. 
Dar când va veni sfârşitul, eu voi fi departe de aici, chiar 
dacă mai trăiesc, prea departe ca să am grijă de Melanie. 

— Sfârşitul? 

— Sfârşitul războiului. şi sfârşitul lumii. 

— Dar Ashley, doar nu crezi că yankeii au să ne bată? 
Toată săptămâna asta ne-ai povestit ce tare e generalul Lee. 
— Toată săptămâna asta am spus minciuni, cum spun toţi 
oamenii în permisie. De ce să le sperii pe mătuşa Pitty şi pe 
Melanie înainte de a fi nevoie? Da, Scarlett, cred că yankeii 

ne vor bate. Gettysburgul a fost începutul sfârşitului. Cei 
din spatele frontului nu-şi dau seama încă de asta. Nu-şi 
dau seama cum stau lucrurile, dar. Scarlett, oamenii noştri 
sunt toţi desculți acuma, şi în Virginia e zăpadă înaltă. Şi 
când le văd sărmanele picioare în zăpadă, îngheţate şi 


înfăşurate în zdrenţe, şi ştiu că am o pereche de cizme. 
atunci simt că aş vrea să le dau pe ale mele, să fiu şi eu 
desculţ. 

— O, Ashley, făgăduieşte-mi că n-o să le dai. 

— Când văd astfel de lucruri şi când mă uit apoi la yankei. 
văd cum se va sfârşi războiul. Vezi, Scarlett, yankeii aduc 
soldaţi cu miile din Europa. Cei mai mulţi dintre prizonierii 
luaţi recent nu ştiu măcar să vorbească englezeşte. Sunt 
nemți, şi polonezi, şi irlandezi smintiţi care vorbesc 
dialectul gaelic. Când noi pierdem un soldat, nu-l putem 
înlocui. Când cizmele noastre se rup, nu mai sunt alte 
cizme. Suntem la fund, Scarlett. Şi nu ne putem bate cu 
lumea întreagă. 

Scarlett se gândi disperată: "Să se facă praf toată 
Confederaţia! Să se sfârşească toată lumea, dar tu să nu 
mori! N-aş putea trăi dacă ai muri!" 

— Sper că n-ai să repeţi ceea ce ţi-am spus, Scarlett. Nu 
vreau să-i alarmez pe ceilalţi. Şi, draga mea, nu te-aş fi 
alarmat nici pe tine, dacă n-ar fi trebuit să-ţi explic de ce-ţi 
cer să ai grijă de Melanie. E atât de şubredă şi de firavă şi 
tu eşti atât de tare, Scarlett! O să fie o mângâiere pentru 
mine dacă o să ştiu că sunteţi împreună în cazul când mi se 
va întâmpla ceva. Îmi promiţi, nu-i aşa? 

— O, da, strigă ea, fiindcă în clipa aceea vedea moartea 
lângă el şi ar fi promis orice. Ashley! Ashley! Nu pot să te 
las să pleci! Degeaba caut să fac pe viteaza! 

— Trebuie să fii vitează, îi zise el cu o schimbare profundă 
în voce; cuvintele se rostogoleau repede, grăbite parcă de 
un elan al sufletului lui; trebuie să fii vitează. Altfel, cum aş 
rezista? 

Se uită la el plină de fericire, întrebându-se dacă 
despărţirea îi zdrobea inima, aşa cum i-o zdrobea pe a ei. 
Faţa lui era descompusă, la fel ca în clipa când coborâse 
după ce-şi luase rămas bun de la Melanie, dar privirea lui 
nu spunea nimic. Se aplecă, îi luă capul în mâini şi o sărută 
uşor pe frunte. 


— Scarlett! Scarlett! Eşti atât de minunată, de tare şi de 
bună. Eşti atât de frumoasă, draga mea - nu numai chipul 
tău dulce, dar tu întreagă, trupul, şi mintea, şi sufletul tău. 

— O, Ashley, murmură ea fericită, emoţionată de cuvintele 
lui şi de atingerea mâinilor lui. Nimeni decât tu, 
întotdeauna. 

— Îmi place să cred că te cunosc, poate, mai bine ca alţii şi 
că văd lucrurile minunate ascunse în sufletul tău, pe care 
alţii nu le observă fiindcă sunt prea grăbiţi sau prea 
neglijenţi. 

Tăcu, şi mâinile lui se dezlipiră de pe capul ei, dar privirea 
lui nu-i părăsea ochii. Ea aşteptă o clipă, nerăbdătoare să 
audă ce-o să-i mai spună, înălțându-se pe vârfurile 
picioarelor ca să audă cele două cuvinte magice. Dar ele nu 
veniră. Se uită la el disperată, cu buzele tremurând, fiindcă 
înţelesese că a terminat de vorbit. 

Această nouă prăbuşire a nădejdilor era prea mult pentru 
inima ei şi, suspinând ca un copil, se aşeză, cu ochii plini de 
lacrimi. Atunci auzi pe alee un zgomot sinistru, un zgomot 
care-i aminti mai viu de iminenta plecare a lui Ashley. Un 
mort din antichitate nu s-ar fi simţit mai trist auzind 
clipocitul apei când se apropia barca lui Caron. Unchiul 
Peter, învelit într-o pătură, scotea trăsura ca să-l ducă pa 
Ashley la gară. 

Ashley zise: "La revedere", foarte încet, luă de pe masă 
pălăria de fetru pe care Scarlett reuşise prin viclenie s-o 
obţină de la Rhett şi ieşi în vestibul. Cu mâna pe clanţă, se 
întoarse s-o mai privească o dată, cu o privire lungă şi 
disperată, ca şi cum ar fi vrut să ia cu el toate amănuntele 
chipului şi trupului ei. Prin perdeaua lacrimilor, Scarlett îi 
văzu faţa şi, cu o durere vie în piept, simţi că pleacă, că 
pleacă departe de ea, departe de adăpostul acestei case. Îşi 
dădu seama că iese din viaţa ei, poate pentru totdeauna şi 
fără să-i fi spus cuvintele pe care dorea să le audă. Timpul 
fugea vertiginos de repede, şi acum era prea târziu. Fugi 
împleticindu-se în vestibul şi-l apucă de capetele eşarfei. 


— Sărută-mă, şopti ea, sărută-mă de rămas bun. Braţele 
lui o învăluiră încet, şi se aplecă spre faţa lui. Când buzele 
lui le atinseră pe ale ei, braţele ei îi încolăciră gâtul într-o 
strânsoare înăbuşitoare. O clipă, Ashley o strânse, cu tot 
trupul lângă al lui. Apoi simţi deodată cum o respinge. Lăsă 
să-i cadă pălăria jos şi, cu mâinile libere, desfăcu 
strânsoarea braţelor lui Scarlett, apucând-o de mâini. 

— Nu, Scarlett, nu, zise el cu voce joasă, ţinând-o aşa de 
strâns încât o dureau încheieturile mâinilor. 

— Te iubesc, zise ea cu voce înăbuşită. Te-am iubit 
întotdeauna. Niciodată n-am iubit pe nimeni. M-am măritat 
cu Charlie ca să-ţi fac în ciudă. O, Ashley, te iubesc aşa de 
mult încât aş merge pe jos până în Virginia ca să fiu cu tine. 
Ţi-aş găti mâncarea, ţi-aş curăţi cizmele şi aş îngriji de calul 
tău. Ashley, spune-mi că mă iubeşti! O să-mi ajungă pentru 
tot restul vieţii! 

EI se aplecă brusc să-şi ia pălăria, şi Scarlett îi zări faţa. 
Era cea mai chinuită faţă pe care o văzuse vreodată; o faţă 
care-şi pierduse toată seninătatea. Întipărite pe ea erau 
dragostea lui, şi bucuria de a şti că ea-l iubeşte, dar şi lupta 
ce se da între aceste două sentimente şi disperarea şi 
ruşinea lui. 

— La revedere, zise el cu glas răguşit. 

Uşa se deschise cu un zgomot scurt. Un val de aer rece 
năvăli în casă, făcând să fluture perdelele. Scarlett tremura 
privindu-l cum cobora aleea, îndreptându-se spre trăsură; 
sabia sclipea în lumina palidă a soarelui de iarnă şi 
franjurile eşarfei fluturau vesele. 

Capitolul XVI. 

Lunile ianuarie şi februarie ale anului 1864 trecură, 
aducând ploi reci şi vânturi puternice, şi sufletele oamenilor 
fură cuprinse de descurajare şi se întunecară ca şi cerul 
înnourat. Ca şi cum înfrângerile de la Gettysburg şi 
Vicksburg nu ajungeau, liniile de rezistenţă ale sudiştilor 
fură respinse şi în centru. După lupte crâncene, aproape 
întregul Tennessee era acum ocupat de trupele Uniunii. 


Însă chiar şi după această pierdere, curajul celor din Sud 
nu se spulberase. E drept că, în loc de speranţele 
înflăcărate din trecut, erau cuprinşi acum de o dârză 
hotărâre; dar oamenii tot mai descopereau câte o fâşie de 
lumină în norul negru ce întuneca cerul. Căci în septembrie, 
când yankeii încercaseră să-şi folosească izbânzile din 
Tennessee înaintând în Georgia, fuseseră respinşi vitejeşte. 

Aici, în cel mai îndepărtat colţ de nord-vest al statului, la 
Chickamauga, avuseseră loc lupte grele - pentru prima 
oară de la începutul războiului se dădeau lupte în Georgia. 
Yankeii cuceriseră Chattanooga şi apoi se strecuraseră prin 
trecătorile munţilor în Georgia, dar fuseseră alungaţi după 
pierderi serioase. 

Atlanta şi căile ferate aduseseră o mare contribuţie pentru 
a face din Chickamauga o importantă victorie pentru 
sudişti. Pe liniile ferate care duceau din Virginia la Atlanta şi 
apoi spre nord, în Tennessee, generalul Longstreet îşi 
transportase în mare grabă trupele la locul luptei. Pe 
întregul traseu de câteva sute de mile, toate vagoanele 
fuseseră mobilizate şi toate liniile fuseseră degajate ca să ia 
parte la această mişcare de trupe. 

Ceasuri întregi Atlanta văzuse cum treceau şiruri întregi 
de vagoane, de persoane sau de marfă, încărcate cu oameni 
care cântau şi chiuiau. Se îmbarcaseră fără a fi mâncat şi 
fără a fi dormit; n-aveau cai şi nici ambulanţe sau vagoane 
de aprovizionare, dar fără să se odihnească se suiau în tren 
şi mergeau la luptă. Yankeii fuseseră izgoniți din Georgia 
înapoi în Tennessee. 

Fusese cea mai mare izbândă din război, şi Atlanta se fălea 
şi se bucura la gândul că drumurile ei de fier contribuiseră 
la o victorie. 

Dar sudiştii avuseseră nevoie de veştile îmbucurătoare de 
la Chickamauga ca să-şi întărească moralul în timpul iernii. 
Acum nimeni nu mai nega că yankeii sunt buni luptători şi, 
în sfârşit, că aveau şi generali capabili. Grant era un 
măcelar căruia nu-i păsa câţi oameni măcelăreşte pentru o 


victorie, dar victoria o câştiga. Numele lui Sheridan umplea 
de spaimă inimile sudiştilor. Şi, apoi, se pomenea din ce în 
ce mai mult de un om numit Sherman. Se distinsese în 
campania din Tennessee şi din vest şi reputaţia lui de 
luptător hotărât şi neînduplecat creştea tot mai mult. 

Fireşte, niciunul dintre ei nu se putea compara cu 
generalul Lee. Credinţa în el şi în armată era încă 
puternică. Se credea încă în victoria finală. Dar războiul 
dăinuia de atâta vreme! Erau atâţia morţi, atâţia răniţi şi 
atâţia schilozi, atâtea văduve şi atâţia orfani! Şi mai era de 
luptat -adică aveau să mai fie alţi morţi, alţi răniţi, alte 
văduve şi alţi orfani. 

Pentru a înrăutăţi parcă lucrurile, începuse să se strecoare 
în sufletele populaţiei civile o vagă neîncredere în cei de 
sus. Multe ziare acuzau pe fată chiar pe preşedintele Davis 
pentru felul cum conducea războiul. Erau disensiuni în 
guvernul confederat, disensiuni între preşedinte şi generali. 
Valaorea banilor scădea vertiginos. Încălţămintea şi 
îmbrăcămintea pentru armată deveniseră rare, iar muniţiile 
şi doctoriile şi mai rare. Căile ferate aveau nevoie de 
vagoane noi ca să le înlocuiască pe cele vechi, şi de şine noi 
ca să le înlocuiască pe cele distruse de yankei. Generalii de 
pe front cereau noi trupe, care se recrutau din ce în ce mai 
greu. În fine, lucru mai grav, unii guvernatori de state, 
printre care şi guvernatorul Brown al Georgiei, refuzau să 
trimită miliţie şi arme în teritorii aflate dincolo de hotarele 
statului lor. Erau mii de oameni voinici în miliții, şi armata 
avea mare nevoie de ei, dar degeaba demonstra guvernul 
că erau necesari pentru front. 

Pe măsură ce moneda se deprecia, preţurile creşteau. 
Carnea de porc, de vacă şi untul costau şaptezeci de dolari 
kilogramul, făina o mie patru sute de dolari sacul, soda 
două sute de dolari kilogramul, ceaiul o mie de dolari 
kilogramul. Când se putea găsi, îmbrăcămintea groasă 
costa atât de mult, încât doamnele din Atlanta îşi căptuşeau 
rochiile vechi cu bucăţi de stofă sau jurnale ca să se apere 


de frig. Ghetele costau de la două sute la opt sute de dolari 
perechea, după cum erau făcute din carton sau din piele 
adevărată. Doamnele purtau jambiere confecţionate din 
şalurile lor vechi de lână şi din covoare. Tălpile se făceau 
din lemn. 

Adevărul era că Nordul ţinea asediat Sudul, deşi multă 
lume nu-şi dădea seama de lucrul acesta. Canonierele 
yankee întăriseră paza porturilor şi prea puţine vapoare 
puteau să se mai strecoare acum. 

Sudul trăise întotdeauna din vânzarea bumbacului şi din 
cumpărarea acelor lucruri pe care nu le producea, acum 
însă nu putea nici cumpăra, nici vinde. La Tara, Gerald 
O'Hara îngrămădise recolta a trei ani în hambarul de lângă 
pivniţă, dar tot bumbacul acesta nu-i slujea la mare lucru. 
La Liverpool ar fi luat pe elo sută cincizeci de mii de dolari, 
dar nici gând să-l poţi trimite la Liverpool. 

Din om bogat cum fusese, Gerald ajunsese să se întrebe cu 
ce-şi va hrăni familia şi negrii în timpul iernii. 

În tot Sudul, plantatorii de bumbac erau în aceeaşi 
situaţie. Cum blocada se întărea tot mai mult, nu mai era 
chip să-ţi vinzi bumbacul pe pieţele engleze şi nu era chip 
nici să aduci articolele de primă necesitate pe care le 
cumpărai înainte cu banii luaţi pe bumbac. 

Sudul, regiune agricolă, se războia cu Nordul, regiune 
industrială, şi ducea lipsă de atâtea lucruri pe care nici nu 
se gândise să le cumpere în timp de pace. 

Era o situaţie parcă anume creată pentru speculanţi şi 
profitori, şi mulţi oameni nu scăpau prilejul de a se 
îmbogăţi. Pe măsură ce alimentele şi articolele de 
îmbrăcăminte deveneau mai rare şi preţurile creşteau, 
protestele publicului împotriva acestor speculanţi deveneau 
mai puternice şi mai violente. La începutul anului 1864 nu 
puteai deschide un ziar fără să dai de articole pline de 
injurii, care-i denunţau pe speculanţi ca pe nişte ulii şi 
lipitori lacome de sânge, cerând guvernului să pună capăt 
activităţii lor. Guvernul îşi dădea osteneala, dar eforturile 


lui nu duceau la nici un rezultat, fiindcă avea prea multe 
probleme chinuitoare de rezolvat. 

Şi nimeni nu stârnea mai multă ură ca Rhett Butler. Îşi 
vânduse vapoarele, când devenise prea riscant să mai 
importe mărfuri. În ciuda blocadei, şi acum se ocupa pe faţă 
cu specula alimentelor. Circulau poveşti în privinţa lui, de la 
Richmond şi Wilmington la Atlanta, care-i făceau pe cei ce-l 
primiseră în casă să se cutremure de ruşine. 

În ciuda tuturor încercărilor şi tribulaţiilor, populaţia de 
zece mii de suflete a Atlantei se dublase în timpul 
războiului. Chiar şi blocada adăugase ceva prestigiului ei. 
Dintotdeauna oraşele de pe coastă dominaseră Sudul în 
toate privinţele, mai ales în cea comercială. Acum însă, cu 
unele porturi închise de blocadă, cu altele cucerite sau 
asediate, sudiştii trebuiau să caute salvarea numai în ei 
înşişi. Acum, dacă Sudul voia să câştige războiul, trebuia să 
conteze pe interiorul ţării, şi Atlanta devenise un centru 
însemnat. Locuitorii oraşului îndurau mari greutăţi şi 
lipsuri, bolile şi moartea îi loveau tot atât de mult ca şi pe 
ceilalţi, dar Atlanta, ca oraş, câştigase de pe urma 
războiului. Atlanta, centrul Confederaţiei, bătea ca o inimă 
încă rezistentă, iar căile ei ferate, asemenea unor artere, 
purtau valuri neîncetate de oameni, muniții şi materiale. 

În alte timpuri, Scarlett s-ar fi plâns de rochiile ei jerpelite 
şi de pantofii peticiţi, dar acuma nu-i păsa de ele, fiindcă 
singura fiinţă care conta nu putea s-o vadă. Se simţi fericită 
în aceste două luni, cum nu mai fusese de ani de zile. Nu-şi 
dăduse ea oare seama cum tresărise inima lui Ashley când îl 
luase de gât? Nu văzuse oare privirea disperată a ochilor 
lui, care mărturisise mai mult decât ar fi putut-o face cu 
cuvintele? Ashley o iubea. Acum era sigură de lucrul acesta, 
şi certitudinea era atât de plăcută încât putea să se poarte 
drăguţ cu Melanie. Îi era milă de Mela-nie acuma, un fel de 
milă amestecată cu un vag dispreţ pentru orbirea ei, pentru 
prostia ei. 


— Când războiul se va sfârşi, se gândi ea, când se va sfârşi, 
atunci. 

Uneori, cu o tresărire speriată, se întreba: "Atunci ce?" 
Dar imediat alunga gândul din minte. Când războiul se va 
sfârşi, toate se vor aranja într-un fel. Dacă Ashley o iubea, 
nu se putea să trăiască mai departe alături de Melanie. 

Dar nu se putea gândi la divorţ. Ellen şi Gerald, catolici 
convişi, nu i-ar îngădui să se mărite cu un bărbat divorţat. 
Ar însemna să plece din sânul bisericii! Scarlett se gândi 
mult la lucrul acesta şi hotări că, dacă va trebui să aleagă 
între biserică şi Ashley, îl va alege pe Ashley. O, dar ce 
scandal va fi! Oamenii divorţaţi erau puşi la index nu numai 
de biserică, ci şi de societate. Nici o persoană divorțată nu 
era primită de nimeni. Totuşi, pentru Ashley va îndrăzni 
chiar asta. Ar sacrifica orice pentru el! 

Nu ştia cum, dar după război totul trebuia să se aranjeze. 
Dacă Ashley o iubea atât de mult, va găsi el un mijloc. Are 
să-l facă ea să găsească un mijloc. Şi fiecare zi care trecea îi 
aducea, cu mai multă siguranţă în suflet, convingerea că o 
iubea şi că totul se va aranja după ce yankeii vor fi bătuţi. E 
adevărat că Ashley spusese că yankeii îi strângeau de 
aproape, dar asta nu era lucru serios. Era obosit şi tulburat 
când i-o spusese. Dar aproape că nu-i păsa dacă yankeii îi 
băteau sau nu. Ce o interesa, era ca războiul să se termine 
repede şi Ashley să se întoarcă acasă. 

Groaznica veste, Scarlett o află când ploaia rece de martie 
silea pe toată lumea să stea în casă. Cu ochii strălucind de 
fericire, cu capul plecat ca să-şi ascundă mândria, Melanie 
îi anunţă că aştepta un copil. 

— Doctorul Meade spune că o să nasc pe la sfârşitul lui 
august sau în septembrie, zise ea. Bănuiam eu. dar numai 
de astăzi sunt sigură. O, Scarlett, nu-i aşa că e minunat? Ce 
mult te invidiam că-l ai pe Wade, şi voiam aşa de mult să am 
un copil. Îmi era teamă că poate niciodată nu voi avea unul 
- Şi, scumpa mea, aş vrea să am zece! 


Scarlett tocmai îşi pieptăna părul, pregătindu-se să se 
culce, când Melanie începuse să-i vorbească. Se opri cu 
braţul ridicat. 

— Doamne Dumnezeule! zise ea. 

Şi, o clipă, nu înţelese ce-i spunea. Brusc, revăzu în minte 
cum se închidea uşa camerei de culcare a Melaniei şi un 
junghi o străpunse ca un cuţit. O durea atâta, de parcă 
Ashley fusese bărbatul ei şi o înşelase. Un copil! Copilul lui 
Ashley! O, cum putuse când o iubea pe ea, şi nu pe Melanie? 

— Ştiu că eşti uimită, continuă Melanie vorbind pe 
nerăsuflate. Dar nu-i aşa că e minunat? O, Scarlett, nu ştiu 
cum o să-i scriu lui Ashley! Ar fi mai uşor dacă i-aş spune, 
sau. sau. mai bine să nu-i scriu nimic şi să-l las să observe el 
treptat, treptat. 

— Doamne Dumnezeule! zise Scarlett aproape plângând. 

Lăsă să-i cadă pieptenul din mână şi se agăţă de marmura 
mesei de toaletă. 

— Draga mea, nu te uita aşa la mine! Ştii bine cănue 
chiar atât de greu să ai un copil. Mi-ai spus-o chiar tu. Şi nu 
trebuie să te necăjeşti pentru mine, deşi e atât de drăguţ 
din partea ta că eşti neliniştită. Fireşte, doctorul Meade mi- 
a spus că sunt - Melanie se înroşi - foarte îngustă în şolduri, 
dar poate că nu voi avea neplăceri şi. spune, Scarlett, tu i-ai 
scris lui Charles să-l anunţi când ai aflat de Wade, sau a 
scris mama ta, ori domnul O'Hara? O, Doamne, dacă aş fi 
avut şi eu o mamă! Nu văd cum o să. 

— “Taci! zise Scarlett cu violenţă. Taci! 

— O, Scarlett, ce proastă sunt! lartă-mă, probabil că toate 
lumea e egoistă când e fericită. Am uitat de Charlie o clipă. 

— “Taci! zise Scarlett din nou, silindu-se să-şi ascundă 
emoția. 

Niciodată, niciodată nu trebuie să bănuiască sau să 
ghicească Melanie sentimentele ei. 

Melanie, femeia cea mai delicată din lume, începu să 
plângă de propria ei cruzime. Cum putuse să-i evoce lui 
Scarlett amintirile aşa de cumplite ale naşterii lui Wade, la 


câteva luni după moartea lui Charlie? Cum putuse să fie 
atât de smintită? 

— Să-ţi ajut să te dezbraci, draga mea, o rugă ea pe un ton 
umil. Şi lasă-mă să-ţi perii eu părul. 

— Lasă-mă în pace, răspunse Scarlett cu chipul împietrit. 

Ruşinată de stângăcia ei, Melanie fugi plângând din odaie. 
Rămasă singură, Scarlett - geloasă, decepţionată şi rănită 
în orgoliul ei - se culcă fără să verse o lacrimă. 

Se gândi că-i va fi cu neputinţă să trăiască sub acelaşi 
acoperiş cu femeia care purta copilul lui Ashley în pântece. 
Îşi zise că se va întoarce acasă la Tara, acasă unde era 
căminul ei. Simţea că n-o va mai putea privi pe Melanie fără 
să-şi trădeze secretul. Şi a doua zi se sculă ferm hotărâtă 
să-şi împacheteze cufărul, imediat după micul dejun. Dar pe 
când şedeau la masă, Scarlett tăcută şi posomorâtă, Pitty 
mirată şi Melanie disperată, li se aduse o telegramă. 

Era adresată Melaniei şi expediată de ordonanța lui 
Ashley. 

"L-am căutat peste tot şi nu l-am găsit. Să mă întorc 
acasă?" 

Nimeni nu înţelese nimic, dar cele trei femei se priviră cu 
ochii măriţi de groază şi Scarlett uită că avusese de gând să 
plece acasă. Fără să termine masa, se duseră la poştă ca să 
trimită o telegramă colonelului lui Ashley. Dar când 
ajunseră la poştă, le aştepta o telegramă din partea lui. 

"Cu părere de rău vă aduc la cunoştinţă că maiorul Wilkes 
a dispărut după o recunoaştere efectuată acum trei zile. Vă 
voi ţine la curent." 

Întoarcerea fu îngrozitoare. Mătuşa Pitty plângea cu faţa 
ascunsă în batistă, Melanie şedea dreaptă, palidă, şi 
Scarlett se trântise într-un colţ al trăsurii, năucă. Acasă, 
Scarlett sui scara împleticindu-se şi se duse la ea în odaie; 
acolo, luându-şi mătăniile de pe masă, căzu în genunchi şi 
încercă să se roage. Dar nici o rugăciune nu-i venea în 
minte. Fu cuprinsă numai de o teamă nemăsurată. Simţea 
că Dumnezeu o părăsise din cauza păcatului ei. lubise un 


bărbat căsătorit şi încercase să-l fure de la nevasta lui, şi 
Dumnezeu o pedepsea omorându-l. Ar fi vrut să se roage, 
dar nu-şi putea ridica ochii spre Cer. Ar fi vrut să plângă, 
dar lacrimile nu veneau. Îşi simţea pieptul plin de lacrimi 
fierbinţi care o ardeau, dar care nu voiau să curgă. 

Uşa se deschise şi Melanie intră. Faţa ei era ca o inimă 
tăiată în hârtie albă încadrată de părul negru; ochii îi erau 
măriţi ca aceia ai unui copil pierdut în întuneric. 

— Scarlett, zise ea întinzând mâinile, trebuie să mă ierţi 
pentru ce ţi-am spus ieri seară. Acum tu eşti tot ce mi-a mai 
rămas pe lume. O, Scarlett, ştiu că Ashley al meu e mort! 

Fără să ştie cum, Melanie se trezi în braţele lui Scarlett; 
sânii ei mici tresăltau în hohote de plâns; cele două 
cumnate se trântiră pe pat, strângându-se una lângă alta, 
lacrimile uneia umezind obrajii celeilalte, fiindcă acum şi 
Scarlett plângea cu faţa lipită de a Melaniel. E dureros 
plânsul, dar e şi mai dureros să nu poţi plânge. Ashley e 
mort. e mort, gândea ea, eu l-am omorât fiindcă-l iubesc, şi 
plângea în hohote, pe când Melanie, găsind un fel de 
mângâiere în plânsul lui Scarlett, îşi strânse mai tare 
braţele în jurul gâtului ei. 

— Cel puţin, şopti ea, cel puţin. am copilul lui. 

"Iar eu", îşi zise Scarlett în gând, prea lovită ca să mai 
nutrească un sentiment atât de meschin ca gelozia, "eu n- 
am nimic. nimic. nimic decât expresia feţei lui când şi-a luat 
rămas bun de la mine." 

Primele rapoarte menţionară "dispărut - probabil ucis", 
aşa că numele lui Ashley apăru pe lista morţilor şi răniților. 
Melanie îi telegrafie colonelului Sloan de vreo zece ori şi, în 
sfârşit, primi din partea lui o scrisoare de condoleanţe, în 
care îi spunea că Ashley plecase cu un grup de cavalerişti 
să facă o recunoaştere şi că niciunul nu se întorsese. Se 
semnala că fusese o mică încăierare cu yankeii. Mose, 
nebun de durere, îşi riscase propria viaţă căutând trupul lui 
Ashley, dar nu-l găsise. Melanie, ciudat de calmă acuma, îl 
rugă pe Mose să vină acasă şi-i trimise bani telegrafic. 


Când pe listă apăru - "dispărut, probabil prizonier" - 
bucuria şi nădejdea reînviară în casa întristată. Pe Melanie 
aproape nu o mai puteai urni de la poştă. Se ducea la toate 
trenurile, nădăjduind că va primi o scrisoare. Acum 
începuse să-i fie rău şi sarcina se manifesta prin numeroase 
efecte neplăcute, dar refuza să asculte de doctorul Meade 
şi să stea în pat. Era cuprinsă de o energie înfrigurată, care 
n-o lăsa să stea liniştită; şi noaptea, mult timp după ce se 
culca, Scarlett o auzea umblând în camera vecină. 

Într-o după-amiază se întoarse din oraş adusă de unchiul 
Peter, speriat de moarte, şi susţinută de Rhett Butler. 
Leşinase la poştă şi, trecând pe-acolo, Rhett observase 
mulţimea care se adunase împrejurul ei şi o adusese acasă. 
O duse în braţe până în camera ei şi o instala în pat, pe 
când toţi cei din casă alergau încoace şi încolo alarmaţi, 
aducându-i cărămizi calde, pături şi whisky. 

— Doamnă Wilkes, o întrebă el deodată, aşteptaţi un copil, 
nu-i aşa? 

Dacă Melanie nu s-ar fi simţit atât de rău, ar fi căzut jos 
auzind o asemenea întrebare. Chiar în faţa pritenelor ei se 
jena de câte ori se vorbea de starea în care se afla, şi 
vizitele doctorului Meade erau un adevărat chin pentru ea. 
Cum putea un bărbat, şi mai ales Rhett Butler, să pună o 
asemenea întrebare? 

Întinsă fără putere în pat, putu doar să dea din cap în 
semn de aprobare. După asta Rhett păru atât de drăguţ şi 
de îngrijorat, încât nu-i păru rău de ceea ce spusese. 

— Atunci, trebuie să fii mai prudentă. Toată alergătura 
asta şi toate enervările nu-ţi vor ajuta şi pot face rău 
copilului. Dacă-mi permiteţi, doamnă Wilkes, am să mă 
folosesc de trecerea pe care o am la Washington ca să aflu 
ce s-a întâmplat cu domnul Wilkes. Dacă e prizonier, numele 
lui trebuie să fie pe listele federale, iar dacă nu. nimic nu e 
mai rău ca nesiguranța. Dar trebuie să-mi făgăduieşti că o 
să fii prudentă, căci altfel jur că nu fac nimic ca să te ajut. 


— O, ce bun eşti! strigă Melanie. Cum poate lumea să 
vorbească atât de urât de dumneata? 

Apoi, doborâtă de lipsa ei de tact şi îngrozită că a vorbit 
despre starea ei cu un bărbat, începu să plângă încetişor. Şi 
Scarlett, venind sus în goana mare cu o cărămidă învelită în 
flanelă, îl găsi pe Rhett mângâindu-i mâna. 

Rhett se ţinu de cuvânt. Nu se ştia ce relaţii avea. Se 
temeau să-l întrebe, ştiind că poate ar recunoaşte că are 
legături strânse cu yankeii. Peste o lună veniră ştiri, ştiri 
care le bucurară la început, dar care pe urmă le făcură să 
se chinuiască de grijă. 

Ashley nu murise. Fusese rănit şi luat prizonier, iar 
rapoartele spuneau că se afla la Rock Island, într-un lagăr 
de prizonieri din Illinois. În prima lor bucurie nu se gândiră 
decât că trăieşte. Dar când se mai liniştiră, se priviră şi 
ziseră "Rock Island!" cu acelaşi ton cu care ar fi zis "Iadul!" 
Tot aşa cum numele de Andersonviile umplea de groază 
Nordul, Rock Island umplea de spaimă inimile sudiştilor ale 
căror rude erau prizonieri acolo. 

După ce Lincoln refuzase schimbul de prizonieri, crezând 
că a impune Confederaţiei întreţinerea şi paza prizonierilor 
Uniunii însemna a grăbi sfârşitul războiului, mii de soldaţi 
în uniforme albastre fuseseră adunaţi la Andersonviile, în 
Georgia. Confederații, reduşi la raţii minime şi neavând 
aproape medicamente şi pansamente pentru proprii lor 
bolnavi şi răniţi, dădeau prizonierilor ceea ce dădeau şi 
soldaţilor lor pe front, slănină şi mazăre uscată. Cu regimul 
acesta, yankeii mureau ca muştele, câteodată câte o sută pe 
zi. Indignaţi de informaţiile asupra lagărului sudiştilor, cei 
din Nord începură să aplice un tratament şi mai riguros 
prizonierilor confederați, aşa că nicăieri nu erau condiţii de 
viaţă mai rele ca la Rock Island. Hrana nu ajungea pentru 
toţi, trei oameni trebuiau să se învelească cu o singură 
pătură şi vărsatul, pneumonia şi febra tifoidă bântuiau cu 
furie. Trei sferturi din prizonierii trimişi acolo nu s-au mai 
întors acasă. 


Şi Ashley se afla în lagărul acela îngrozitor! Era viu, dar 
rănit! În Illinois trebuie să fi fost zăpadă mare când a fost 
dus acolo. Nu murise oare din cauza rănii, de când primise 
Rhett ştiri? Poate murise ale vărsat? Sau avea pneumonie, 
şi zăcea delirând fără o pătură cu care să se învelească? 

— O, domnule Butler, nu s-ar putea. N-ai putea să te 
foloseşti de trecerea pe care o ai ca să obţii să se facă un 
schimb cu el? strigă Melanie. 

— Domnul Lincoln cel milos şi cel drept, care plânge cu 
lacrimi cât bobul moartea celor cinci fii ai doamnei Bixby, nu 
varsă o singură lacrimă pentru miile de yankei care mor la 
Andersonviile, zise Rhett cu un zâmbet batjocoritor. Nu-i 
pasă chiar dacă mor toţi. Ordinul e categoric. Nu se face 
schimb de prizonieri. Nu ţi-am spus până acum, doamnă 
Wilkes, dar soţul dumitale a avut prilejul să scape, şi a 
refuzat. 

— O, nu! exclamă Melanie, nevenindu-i să creadă. 

— Ba da. Yankeii recrutează soldaţi ca să se bată la 
frontiera cu indienii, dintre prizonierii confederați. Orice 
prizonier care depune jurământ şi se înrolează pentru o 
durată de doi ani, este eliberat şi trimis în vest. Domnul 
Wilkes a refuzat. 

— Oh, de ce? strigă Scarlett. De ce n-a jurat, ca apoi să fi 
dezertat şi să se fi întors acasă îndată ce ar fi scăpat din 
închisoare? 

Melanie se întoarse spre ea ca o mică furie. 

— Cum poţi să-ţi închipui că Ashley ar face un asemenea 
gest? Să trădeze Confederaţia, depunând jurământul acela 
ruşinos, şi apoi să-şi calce cuvântul! Mai bine să-l ştiu mort 
la Rock Island decât să aud că a depus jurământ yankeilor. 
Aş fi mândră de el dacă ar muri în închisoare. Dar dacă ar fi 
făcut una ca asta, nu m-aş mai uita vreodată la el. 
Niciodată! Era natural să refuze! 

Când Scarlett îl conduse pe Rhett la uşă, îl întrebă cu 
indignare: 


— Dacă ai fi fost în locul lui Ashley, nu te-ai fi înrolat în 
armata yankee şi pe urmă ai fi dezertat? 

— Sigur că da, zise Rhett, ai cărui dinţi străluciră sub 
mustață. 

— Atunci, de ce n-a făcut-o şi Ashley? 

— Ele un gentleman, zise Rhett, şi Scarlett se întrebă cum 
era posibil ca cineva să pronunţe un cuvânt atât de frumos 
cu atâta dispreţ batjocoritor. 

PARTEA A TREIA. 

Capitolul XVII. 

Sosise şi luna mai a anului 1864 - un mai uscat şi călduros 
care usca bobocii florilor, şi yankeii, sub ordinele 
generalului Sherman, erau din nou în Georgia, mai sus de 
Dalton, la o sută de mile nord-vest de Atlanta. Umbla zvonul 
că o mare bătălie era iminentă prin părţile acelea, de-a 
lungul graniţei dintre Georgia şi Tennessee. Yankeii îşi 
concentrau forţele în vederea unui atac asupra liniei ferate 
care lega vestul de Atlantic, între Atlanta şi Tennessee, apoi 
mai spre vest, chiar împotriva liniei pe care o folosiseră 
trupele sudiste în toamna trecută spre a câştiga victoria de 
la Chickamauga. 

Cu toate acestea, perspectiva unei bătălii în apropierea 
Daltonului nu impresiona peste măsură pe locuitorii 
Atlantei. Locul de concentrare al yankeilor se afla doar la 
câteva mile spre sud-est de câmpul de bătălie de la 
Chickamauga. Fuseseră respinşi o dată, când încercaseră 
să treacă prin trecătorile acestei regiuni muntoase, şi vor fi 
cu siguranţă respinşi încă o dată. 

Atlanta, şi împreună cu ea întreaga Georgie, ştia că acest 
stat avea prea multă importanţă pentru Confederație 
pentru ca generalul Joe Johnston să-i lase prea multă vreme 
pe yankei în el. Bătrânul Joe şi armata sa nu vor îngădui nici 
măcar unui singur yankeu să ajungă la sud de Dalton, căci 
era indispensabil ca sudiştii să aibă mişcările libere în 
Georgia. Acest stat, care nu suferise de pe urma războiului, 
era în acelaşi timp grânarul, atelierul şi antrepozitul 


Confederaţiei. El fabrica în mare parte pulberea şi armele 
necesare armatei, ca şi majoritatea ţesăturilor de bumbac 
sau de lână. Între Atlanta şi Dalton se afla oraşul Roma, cu 
fabrica lui de tunuri şi alte industrii, ca şi oraşele Etowah şi 
Allatoona cu cele mai mari oţelării de la sud de Richmond. 
În fine, chiar în Atlanta erau grupate nu numai fabrici de şei 
şi revolvere, corturi şi muniții, dar şi laminoarele cele mai 
importante din întreg Sudul, atelierele principalelor 
companii de căi ferate, precum şi nenumărate spitale. În 
sfârşit, la Atlanta se încrucişau cele patru linii de cale ferată 
de care depindea însăşi existenţa Sudului. 

De aceea nimeni nu-şi făcea griji prea mari. La urma 
urmei, Daltonul era departe, colo sus înspre Tennessee. De 
trei ani se tot dădeau lupte în Tennessee, şi lumea se 
obişnuise să considere acest stat ca un câmp de bătălie 
îndepărtat, aproape tot atât de îndepărtat ca Virginia sau 
fluviul Mississippi. De altfel, între yankei şi Atlanta bătrânul 
Joe şi armata sa făceau zid şi toată lumea ştia că, după 
generalul Lee, nu exista general mai mare ca Johnston, 
acum când Stonewall Jackson murise. 

Într-o seară caldă de mai, doctorul Meade, aşezat pe 
veranda mătuşii Pitty, rezuma punctul de vedere al 
populaţiei civile, declarând că Atlanta n-avea de ce să se 
teamă, fiindcă generalul Johnston va rezista în munţi ca un 
bastion de fier. Cei ce erau reuniți pe verandă îl ascultau cu 
simţăminte felurite, legănându-se încet în balansoare şi 
urmărind zborul magic în amurg al primilor licurici ai 
sezonului, căci erau apăsaţi cu toţii de gânduri grele. Cu 
mâna pe braţul lui Phil, doamna Meade dorea ca bărbatul ei 
să aibă dreptate. Ştia că Phil va trebui să plece, dacă zona 
luptelor se apropia. Avea şaisprezece ani acum şi fusese 
înrolat în garda locală. Fanny Elsing, palidă şi cu ochii 
cerniţi de când cu bătălia de la Gettysburg, încerca să 
scape de imaginea sfâşietoare care o obseda de mai multe 
luni, aceea a locotenentului Dallas McLure murind într-un 
car cu boi care îl zdruncina, sub o ploaie ce nu se mai 


sfârşea, în timpul lungii şi îngrozitoarei retrageri din 
Maryland. 

Căpitanul Carey Ashburn suferea din cauza braţului său 
invalid şi era întristat dându-şi seama încă o dată că toată 
curtea pe care o făcea lui Scarlett era zadarnică. Asta se- 
ntâmplase de când sosise vestea că Ashley Wilkes era 
prizonier, dar căpitanului nici nu-i trecea prin gând să 
stabilească vreo apropiere între aceste două evenimente. 

Scarlett şi Melanie se gândeau amândouă la Aslhey, cum 
obişnuiau întotdeauna când treburi urgente sau necesitatea 
de a întreţine conversaţia nu le distrăgeau de la visarea lor. 
"Trebuie să fie mort, căci altfel am fi avut ştiri de la el", îşi 
zicea cu durere Scarlett. "Nu poate fi mort. Aş şti. aş simţi 
în mine dac-ar fi mort!" Îşi repeta întruna Melanie, luptând 
cu disperare împotriva panicii. Rhett Butler, cu picioarele 
lui lungi încălţate în cizme elegante, încrucişate leneş, era 
aşezat comod în umbră. Pe chipul lui nu se putea citi nimic. 
Ghemuit în braţele sale, Wade moţăia, strângând în mânuţă 
o aripă de pasăre bine roasă. Scarlett îi dădea voie 
întotdeauna lui Wade să se culce târziu când venea Rhett, 
căci bâieţaşul sfios ţinea la el, iar Rhett - cine şi-ar fi 
închipuit! - părea să ţină la Wade. În general pe Scarlett o 
supăra prezenţa copilului, dar în braţele lui Rhett el era 
cuminte. Cât despre mătuşa Pitty, aceasta se lupta din 
răsputeri să înăbuşe un sughiţ, căci cocoşul pe care-l 
servise la masă fusese bătrân şi aţos. 

În cursul dimineţii tuşa Pitty hotărâse cu părere de rău să 
taie patriarhul, înainte de a muri de bătrâneţe sau a se 
plictisi prea tare fără haremul său de mult mâncat. Zile 
întregi umblase trist prin ogradă, prea trist ca să mai cânte. 
După ce unchiul Peter îi tăiase gâtul, tuşa Pitty, cuprinsă de 
remuşcări la gândul că-l va mânca în familie, când atâţia 
dintre prietenii ei nu gustaseră carne de pasăre de 
săptămâni de zile, propusese să cheme câţiva invitaţi la 
masă. Melanie, care era în luna a cincea şi renunţase de 
mai multe săptămâni să se arate sau să primească vizite, fu 


îngrozită de acest plan. Dar pentru prima dată mătuşa Pitty 
se arătă energică. Ar fi într-adevăr un lucru prea egoist să 
mănânce singure cocoşul, şi dacă Melanie ar binevoi să-şi 
ridice puţin cercul de sus al crinolinei, nu s-ar observa 
nimic, mai ales că Melanie avea pieptul foarte mic. 

— Dar, mătuşică, nu vreau să văd pe nimeni, când Ashley. 

— Nu e ca şi cum Ashley. ca şi cum n-ar mai fi, răspunse 
mătuşa Pitty cu o voce tremurătoare, căci în sinea ei era 
convinsă de moartea lui Ashley. Sunt absolut încredinţată că 
trăieşte, iar ţie o să-ţi facă bine să avem musafiri. O voi 
invita şi pe Fanny Elsing. Doamna Elsing m-a rugat să fac 
ceva s-o distrez puţin, să mai vadă puţină lume. 

— Dar, mătuşică, e o adevărată cruzime s-o sileşti să iasă, 
când bietul Dallas n-a murit decât. 

— 'Te rog, Melanie, am să plâng de enervare dacă începi să 
discuţi cu mine. Sunt mătuşa ta şi ştiu ce se cuvine şi ce nu 
se cuvine. Vreau să dau o masă. 

Aşa că mătuşa Pitty îşi avu petrecerea şi, în ultima clipă, 
un invitat pe care nu-l pusese la socoteală şi nici nu-l dorea 
îşi făcu apariţia. În momentul precis în care mirosul de 
friptură se răspândea în casă, Rhett Butler, întors dintr-una 
din misterioasele lui călătorii, cu o cutie mare de bomboane 
sub braţ şi cu gura plină de complimente la adresa mătuşii 
Pitty, bătu la uşă. Nu putea face altceva decât să-l invite la 
masă, şi totuşi bătrâna domnişoară ştia ce gândeau despre 
el doctorul şi doamna Meade şi cât de pornită era Fanny 
împotriva tuturor celor ce nu purtau uniforma militară. Nici 
familia Meade, nici familia Elsing nu i-ar fi dat bună ziua pa 
stradă, dar într-o casă prietenă erau siliţi să fie politicoşi cu 
el. De altfel, acum mai mult ca oricând, se afla sub protecţia 
plăpândei Melanie. După ce Rhett intervenise ca să capete 
ştiri de la Ashley, Melanie anunţase toată lumea că-l va 
primi în casă până la sfârşitul vieţii, orice ar spune ceilalţi 
despre el. 

Temerile mătuşii Pitty se mai potoliră când văzu că Rhett 
era într-o zi bună. Înconjură pe Fanny cu atâtea delicate 


atenţii, încât tânăra îi zâmbi şi masa se sfârşi foarte bine. 
Fusese o masă regească. Carey Ashburn adusese puţin ceai, 
pe care-l găsise în punga de tutun a unui prizonier yankeu 
în drum spre Andersonville, şi toată lumea bău câte o 
ceaşcă de ceai care avea un uşor iz de tutun. Fiecare mâncă 
o bucăţică din pasărea aţoasă, cu garnitură de porumb şi 
ceapă, şi mai avu parte şi de o farfurie de mazăre uscată, cu 
orez şi cu un sos foarte abundent, deşi rămăsese străveziu 
din lipsa făinei care să-l lege. La desert, o şarlotă de cartofi 
dulci fu urmată de bomboanele aduse de Rhett, iar când el 
oferi domnilor havane veritabile, pe care începură să le 
fumeze degustând în acelaşi timp un pahar de vin de mure, 
toată lumea fu de acord că masa fusese un adevărat 
banchet demn de Lucullus. 

După ce domnii le urmară pe doamne pe verandă, începu 
discuţia despre război. De altfel, nu se mai vorbea decât de 
război. Oricare ar fi fost subiectul conversaţiei, întotdeauna 
se ajungea tot la război, război sub toate formele pe care le 
îmbrăca: idile, căsătorii, decese în spitale, morţi pe câmpul 
de luptă, întâmplări petrecute în tabere, în timpul 
marşurilor sau în plin atac, acte de bravură sau de laşitate, 
bucurie, tristeţe, lipsuri, speranţă. Speranţă, întotdeauna 
speranţă! Speranţă fermă, de neclintit, cu toate înfrângerile 
din vara trecută. 

Când căpitanul Ashburn anunţă că, la cerere, i se acordase 
permisiunea de a se reîntoarce pe front la Dalton, doamnele 
se uitară cu priviri extaziate la braţul său ţeapăn, 
ascunzându-şi mândria de a avea un prieten atât de brav 
sub declaraţii că nu-l vor lăsa să plece, căci cine ar mai fi 
curtezanul lor? 

Tânărul Carey păru jenat dar şi mulţumit auzind asemenea 
cuvinte din partea unor matroane şi fete bătrâne ca 
doamna Meade, şi Melanie, mătuşa Pitty şi Fanny, 
nădăjduind că şi Scarlett gândea la fel. 

— Ei, dar nu va lipsi multă vreme, declară doctorul Meade, 
luându-l pe tânărul Carey de umeri. O mică încăierare, şi 


yankeii o vor şterge înapoi în Tennessee. Şi, odată acolo, 
generalul Forrest va avea grijă de ei. Dumneavostră, 
doamnelor, n-aveţi nici o teamă, generalul Johnston şi 
armata lui păzesc munţii ca un bastion de fier. Sherman nu 
va putea trece niciodată. Nu va putea niciodată să-l scoată 
din această poziţie pe bătrânul Joe. 

Doamnele surâseră în semn de aprobare, cea mai 
neînsemnată afirmaţie a doctorului Meade fiind considerată 
un adevăr incontestabil. La urma urmei, bărbaţii se pricep 
mult mai binela lucrurile astea decât femeile, şi dacă el 
spune că generalul Johnston e ea un bastion de fier, aşa 
trebuie să fie. Singurul care vorbi fu Rhett. Nu scosese nici 
un cuvânt de la terminarea mesei şi, aşezat în penumbră, se 
mulţumise să urmărească conversaţia în timp ce copilul 
dormea rezemat de umărul său. 

— O fi oare adevărat că Sherman dispune de mai mult de o 
sută de mii de oameni, acum când a căpătat întăriri? 

Doctorul îi răspunse scurt. Silit să ia masa cu acest om, 
pentru care nutrea o violentă antipatie, răbdarea îi fusese 
supusă unei grele încercări. Fără respectul pe care-l datora 
domnişoarei Pittypat, nu şi-ar fi dat osteneala să-şi ascundă 
sentimentele. 

— Ei şi? zise doctorul de parcă ar fi lătrat. 

— Mi se pare că, adineauri chiar, căpitanul Ashburn 
spunea că generalul Johnston n-are decât patruzeci de mii 
de oameni, numărând şi dezertorii pe care ultima victorie i- 
a făcut să se întoarcă sub arme. 

— Domnule, exclamă doamna Meade indignată, nu există 
dezertori în armata confederată! 

— Vă rog să mă iertaţi, spuse Rhett cu o prefăcută 
umilinţă. Voiam să spun miile de soldaţi în permisie, care au 
uitat să se întoarcă la regimentele lor şi cei care, vindecaţi 
de şase luni de rănile lor, au rămas acasă spre a-şi vedea de 
treburi sau pentru arăturile de primăvară. 

Ochii îi sclipeau, şi doamna Meade îşi muşcă buzele. Pe 
Scarlett o pufni râsul văzând mutra ei derutată şi felul în 


care o repezise Rhett. 

Sute de oameni ascunşi în mlaştini sau în munţi scăpau 
gărzilor poliţieneşti, care îi căutau ca să-i ducă înapoi în 
armată. Erau cei ce pretindeau că războiul îl declară 
bogaţii şi-l poartă săracii, şi că se săturaseră de elpână 
peste cap. Dar mult mai numeroşi erau aceia care, deşi 
figurând ca dezertori în roluri, n-aveau câtuşi de puţin 
intenţia să dezerteze. Erau cei care aşteptaseră de trei ani 
în zadar o permisie şi care primeau de acasă scrisori pline 
de greşeli de ortografie: "Ni ie foame. No să fie grâe anu 
ăsta. Nui cine să are. Niie foame. Oamenii dila itindenţă au 
lua purceii. Nam primit bani dila tine di luni di zile. Nu 
mâncăm dicât mazăre cu gărgăriţe." 

Corul se făcea din ce în ce mai insistent: "Ne e foame, 
nevasta ta, copiii tăi, părinţii tăi mor de foame. Când se va 
sfârşi toată povestea asta? Când te întorci? Ne e foame, ne 
e foame!" 

Când soldaţilor li se refuzau permisiile, oamenii plecau 
fără permisie şi se-ntoarceau acasă să-şi are bucăţica de 
pământ, să-şi repare casa, să ridice gardurile. Când ofiţerii 
lor, care înțelegeau situaţia, prevedeau vreo bătălie mai 
serioasă, le scriau cerându-le să revină la regiment şi 
promiţându-le să nu-i urmărească. De obicei oamenii 
reveneau când erau siguri că familiile lor aveau cu ce trăi 
măcar câteva luni. "Permisiile pentru muncile agricole" nu 
erau considerate ca dezertări în faţa inamicului, totuşi 
slăbeau efectivele armatei. 

Doctorul Meade puse capăt tăcerii apăsătoare spunând cu 
răceală: 

— Domnule căpitan Butler, diferenţa numerică între 
trupele noastre şi trupele yankee n-a avut niciodată 
importanţă! Un confederat valorează cât doisprezece 
yankei. 

Doamnele aprobară din cap. Ioată lumea era convinsă de 
asta. 


— Aşa era la începutul ostilităţilor, replică Rhett. S-ar 
putea să mai fie încă adevărat şi acum, cu condiţia ca 
soldaţii confederați să aibă cartuşe, încălţăminte şi burta 
plină. Ce crezi, domnule căpitan Ashburn? 

Vocea lui rămăsese dulce şi-şi păstrase accentul umil. 
Carey Ashburn avea o mutră foarte nenorocită. Şi el nutrea 
o profundă antipatie pentru Rhett Butler şi şi-ar fi însuşit cu 
bucurie teza doctorului, dar nu putea minţi. Motivul pentru 
care ceruse transferarea pe front, cu tot braţul său schilod, 
era că spre deosebire de populaţia civilă înţelegea foarte 
bine gravitatea situaţiei. Mulţi soldaţi cu picior de lemn, 
fără un ochi, cu un braţ sau cu mai multe degete amputate, 
părăseau fără zgomot serviciile de intendenţă, spitalele, 
căile ferate sau serviciile de poştă spre a se întoarce la 
vechile lor unităţi combatante. Ştiau că bătrânul Joe are 
nevoie de oameni. 

Carey Ashburn rămase tăcut, şi doctorul Meade ieşindu-şi 
din sărite răspunse supărat: 

— Soldaţii noştri s-au mai bătut desculți şi cu burta goală 
şi au câştigat victorii. Vor continua să se bată şi să câştige 
victorii! V-o afirm eu! Generalul Johnston nu poate fi scos 
din poziţiile pe care le deţine. De când lumea, munţii au fost 
întotdeauna refugiul şi fortărețele popoarelor invadate. 
Gândiţi-vă. gândiţi-vă la Termopile! 

Degeaba se gândi Scarlett, numele de 'Termopile nu-i 
spunea nimic. 

— Parcă au pierit cu toţii până la unul la Termopile? 
întreabă Rhett cu o strâmbătură care trăda o puternică 
poftă de râs. 

— Tinere, nu cumva vrei să mă jigneşti? 

— Doctore, te rog! Nu mă înţelegi. Căutam pur şi simplu 
să mă informez. Amintirile mele cu privire la istoria antică 
sunt cam vagi. 

— Dacă va fi nevoie, armata noastră va pieri până la 
ultimul om, înainte de a îngădui yankeilor să pătrundă mai 


departe în Georgia, spuse doctorul, acru. Dar nu va fi 
nevoie. Soldaţii noştri îi vor mătura într-o clipă din Georgia. 

Mătuşa Pitty se ridică în grabă şi o rugă pe Scarlett să 
cânte ceva. Vedea că discuţia lua o întorsătură furtunoasă. 
Invitându-l pe Rhett la masă, îşi închipuise ea că lucrurile se 
vor încurca. Lucrurile se-ncurcau întotdeauna când era el 
de faţă. Doamne, Doamne! Ce putea să găsească Scarlett 
atrăgător la omul ăsta? Şi cum putea drăguţa de Melly să-i 
ia apărarea? 

În timp ce Scarlett, docilă, se-ndrepta spre salon, asupra 
verandei se lăsă tăcerea, prin care străbătea o surdă 
ostilitate împotriva lui Rhett. Cum să nu crezi din toată 
inima, din tot sufletul că generalul Johnston şi oamenii săi 
sunt de neînvins? Era o datorie sfântă să crezi! Şi cei care 
erau destul de laşi ca să nu creadă, trebuiau să aibă cel 
puţin decenţa de a tăcea. 

Scarlett execută câteva acorduri la pian iar apoi, cu o voce 
dulce şi tristă, începu să cânte cupletele unui cântec 
popular: 

În sala cu zid spoit Unde-atâţia au murit, Adus-au rănit 
flăcău De schijă şi glonte rău. 

Flăcău tânăr şi viteaz, Alb ca varul în obraz, Faţa lui ca de 
fecioară Azi-mâine ţărna-mpresoară! 

"Păr de aur năclăit", jeli mai departe Scarlett cu o voce 
nesigură de soprană. Fanny se ridică pe jumătate şi 
murmură pe un ton plângăreţ: 

— Cântă-ne altceva! 

Pianul încetă deodată. Apoi Scarlett, revenindu-şi, intonă 
primele măsuri din "lunica cenuşie", şi se opri pe o notă 
falsă aducându-şi aminte că şi bucata aceasta era tristă. Nu 
ştia ce să cânte. În tot repertoriul ei nu era vorba decât de 
moarte, de despărţiri şi de lacrimi. 

Sculându-se dintr-o smucitură, Rhett îl aşeză pe Wade pe 
genunchii lui Fanny şi trecu în salon. 

— Cântă-ne "Adio, Kentucky!", propuse el încet şi Scarlett, 
recunoscătoare, nu se lăsă mult rugată. 


Acompaniată de basul excelent a lui Rhett, începu primul 
cuplet, iar cei de pe verandă se simţiră uşuraţi, cu toate că 
Dumnezeu ştie că nici cântecul acesta nu era prea vesel. 

Mai purtăm povara doar câteva zile! 

Dar puţin ne pasă, nu-i nicicând uşoară! 

Mai avem din umblet doar câteva zile! 

Adio, Kentucky, scumpa noastră ţară! 

Profeţia doctorului Meade se realiză - într-o oarecare 
măsură. Johnston, e drept, stătea ca un bastion de fier în 
munţi apărând Daltonul. Rezistă cu atâta îndârjire şi se 
opuse cu atâta îndărătnicie încercărilor lui Sherman de 
deschide drum spre valea care ducea la Atlanta că, până la 
sfârşit, yankeii se retraseră. Dat fiind că nu puteau spera să 
străpungă liniile cenuşii atacându-le frontal, se desfăşurară 
în evantai şi profitând de întunericul nopţii, trecură munţii 
sperând să-l ia pe Johnston din spate şi să taie linia ferată în 
spatele lui, la Resaca, la cincisprezece mile mai jos de 
Dalton. 

Preţioasa panglică de fier era în primejdie. Confederații 
părăsiră poziţiile de care se agăţaseră cu disperare şi, la 
lumina stelelor, în marş forţat, pe drumul cel mai scurt, 
ajunseră la Resaca. Când yankeii, coborând de pe dealuri, îi 
atacară, sudiştii îi aşteptau. Avuseseră timpul să se 
retranşeze în spatele parapetelor ridicate în grabă, 
bateriile lor luaseră poziţie, baionetele lor străluceau cum 
străluciseră şi la Dalton. 

Când primii răniţi de la Dalton sosiră, anunțând nu 
întotdeauna coerent că bătrânul Joe se retrăsese spre 
Resaca, Atlanta fu surprisă şi puţin tulburată. S-ar fi zis că 
un mic nor negru apăruse la nord-vest, primul nor 
premergător al unei furtuni de vară. Ce l-a apucat oare pe 
general? De ce îngăduia yankeilor să mai înainteze încă 
optsprezece mile în Georgia? Cum spusese doctorul Meade, 
munţii erau o fortăreață naturală. De ce nu-i reţinuse acolo 
pe yankei, bătrânul Joe? 


Johnston se bătu vitejeşte la Resaca şi-i respinse încă o 
dată pe yankei. Dar Sherman, recurgând la aceeaşi 
manevră de învăluire, îşi desfăşură armata în semicerc, 
trecu peste râul Oostanaula, îi luă din nou pe confederați 
din flanc şi atinse calea ferată. Trupele cenuşii părăsiră 
tranşeele pe care şi le săpaseră în pământul roşu şi zburară 
în ajutorul liniei ferate. Sleiţi de nesomn, sfârşiţi de marşuri 
şi de lupte, flămânzi, de atâta vreme flămânzi, coborâră în 
goană până în vale. Ajunseră în micul oraş Calhoun, la şase 
mile mai jos de Resaca, înaintea yankeilor se retranşară şi 
izbutiră din nou să reziste atacului inamic. Ciocniri 
sângeroase se produseră, şi yankeii fură respinşi. Dar 
confederaţii erau la capătul puterilor. Aveau nevoie de puţin 
răgaz, de puţină odihnă, pe care însă nu le puteau avea. 
Inexorabil, Sherman înainta întruna. Armata lui desena o 
largă curbă în jurul armatei confederate? Pas cu pas, 
Sherman înainta, silindu-i iarăşi şi iarăşi pe sudişti să bată 
în retragere, spre a apăra calea ferată din spatele lor. 

Confederații dormeau în marş. Cei mai mulţi erau prea 
zdrobiţi de oboseală spre a gândi, dar când gândeau îşi 
păstrau încrederea în bătrânul Joe. Ştiau că se retrag, dar 
ştiau că nu fuseseră înfrânți. Duceau numai lipsă de oameni 
spre a-şi menţine poziţiile şi a împiedica manevra 
învăluitoare a lui Sherman. Erau biruitori ori de câte ori 
yankeii acceptau lupta. Cum se va sfârşi această retrage, nu 
ştiau. Dar bătrânul Joe ştia ce face, şi asta le era de ajuns. 
Era o retragere făcută cu măiestrie, căci nu pierdea mulţi 
oameni, iar pierderile yankeilor, morţi şi prizonieri, 
atingeau o cifră ridicată. Trupele cenuşii nu pierduseră nici 
măcar un furgon şi nu fuseseră siliţi să părăsească decât 
patru tunuri. Şi-apoi, aveau încă linia ferată în spatele lor, 
n-o pierduseră încă. Cu toate atacurile sale frontale, cu 
toate şarjele sale de cavalerie şi manevrele sale 
învăluitoare, Sherman nu reuşise să pună mâna pe ea. 

Calea ferată! Era încă a lor, panglica subţire de oţel care 
şepuia de-a lungul văii însorite şi cobora spre Atlanta. 


Oamenii se culcau să doarmă în locuri de unde vedeau 
lucind slab, la lumina stelelor, şinele. Iar când se culcau să 
moară în boarea caldă care-i învăluia, ochii lor rătăciţi 
zăreau, înainte de a se închide pentru totdeauna, şinele 
strălucitoare sub soarele nemilos. 

Pe măsură ce trupele se retrăgeau în vale, erau precedate 
de o armată de refugiaţi. Plantatori şi arendaşi, bogaţi şi 
săraci, albi şi negri, femei şi copii, bătrâni, muribunzi, 
infirmi, răniţi, femei gata să nască, toţi se retrăgeau spre 
Atlanta, care cu trenul, care pe jos, călare, în trăsuri şi 
căruţe în care se-ngrămădeau cufere, mobile şi ustensile de 
gospodărie. Precedând cu cinci mile armata în retragere, 
refugiații se opreau la Resaca, la Calhoun, la Kingston, 
nădăjduind la fiecare din aceste etape să afle că yankeii au 
fost respinşi şi că se pot întoarce acasă. Dar nici vorbă să 
poată reface în sens invers drumul însorit. Trupele cenuşii 
treceau pe lângă conace goale, ferme părăsite, colibe 
singuratice, toate cu uşile întredeschise. Ici-colo, câte o 
femeie rămăsese acasă cu o mână de sclavi speriaţi, şi acum 
îi aşteptau în drum încurajând soldaţii, aducând celor 
însetaţi căldări cu apă proaspătă scoasă din fântână, 
pansând răniţi, înmormântând morţi în cavourile lor. Dar, în 
marea majoritate, valea însorită era părăsită, pustie, şi 
recoltele neîngrijite se uscau pe câmp. 

Luat din nou din flanc la Calhoun, Johnston se retrase la 
Adairsville, unde avură loc ciocniri violente, apoi la 
Cassville, apoi la sud de Cartersville. Astfel, duşmanul 
înaintase cu cincizeci şi cinci de mile de la Dalton. La New 
Hope Church, cu cincisprezece mile mai jos, de-a lungul 
drumului pentru care se vărsase atâta sânge, trupele 
cenuşii începură să sape tranşee, hotărâte să reziste. Fără 
să le lase o clipă de răgaz, asemeni unui imens şarpe 
desfăşurându-şi inelele şi aruncându-şi veninul, liniile 
albastre atacară şi loviră, în ciuda şirurilor de răniţi pe care 
erau siliţi să-i evacueze. Timp de unsprezece zile luptele 
continuară cu energia disperării la New Hope Church, şi 


toate asalturile yankeilor fură respinse cu pierderi 
sângeroase. Cu toate acestea Johnston, luat încă o dată din 
flanc, îşi retrase cu câteva mile mai jos trupele, ale căror 
rânduri se împuţinau. 

Confederații pierdură mulţi oameni la New Hope Church. 
Trenuri întregi aduseră la Atlanta încărcătura lor de răniţi, 
şi oamenii rămaseră înspăimântați. Niciodată, nici chiar 
după bătălia de la Chickamauga, oraşul nu văzuse atâţia 
răniţi. Spitalele erau pline, şi răniții fură culcaţi pe jos, în 
magazii goale sau pe baloturile de bumbac din antrepozite. 
Hotelurile, pensiunile, casele particulare erau pline de 
bolnavi. Mătugşa Pitty protestă zadarnic că nu se cade să 
găzduiască bărbaţi necunoscuţi, fiindcă Melanie e într-o 
stare delicată şi vederea tuturor acestor mizerii risca să 
producă nepoatei ei o naştere prematură. Trebui să facă la 
fel ca toată lumea. Melanie mai ridică puţin primul cerc al 
crinolinei spre a-şi ascunde talia îngroşată, iar răniții 
invadară casa de cărămidă roşie. 

Ceasuri întregi trebuiau ridicaţi şi schimbaţi răniții, 
trebuia să li se facă vânt, femeile trebuiau să gătească, să 
spele, să ruleze feşe, să facă scamă; nopţile înăbugşitoare se 
succedau fără să aducă odihna somnului, din cauza răniților 
care delirau. Până la urmă oraşul nu mai putu primi un 
număr mai mare de răniţi, şi surplusul fu îndreptat spre 
spitalele din Macon şi Augusta. 

Avalanşa de răniţi care aduceau veşti rele, valul din ce în 
ce mai mare de refugiaţi care se răspândeau într-un oraş şi 
aşa suprapopulat, produseră o mare fierbere în Atlanta. 
Norul negru de la orizont crescu şi nu întârzie să se 
transforme într-un imens nor ameninţător de furtună, de 
unde părea să sufle o adiere îngheţată. 

Nimeni nu pierdea credinţa în invincibilitatea trupelor, dar 
civilii, cel puţin, pierduseră încrederea în general. New 
Hope Church nu era decât la treizeci şi cinci de mile de 
Atlanta! În trei săptămâni generalul îngăduise yankeilor să-l 
împingă cu şaizeci şi cinci de mile. De ce nu rezista în faţa 


yankeilor, în loc să bată mereu în retragere? Era un 
nepriceput, mai rău chiar! Bătrânii din garda locală şi 
membrii miliției, în siguranţă la Atlanta, susțineau cu tărie 
că ei ar fi condus mult mai bine campania şi, spre a-şi întări 
afirmaţiile, desenau planuri pe feţele de masă. Cum 
rândurile armatei se răreau şi generalul se văzu din nou 
constrâns să se retragă, lansă un patetic apel către 
guvernatorul Brown cerându-i tocmai pe aceşti oameni, dar 
trupele statului se simțeau în siguranţă. La urma urmei, 
guvernatorul nesocotise cererea lui Jeff Davis - de ce ar da 
acum satisfacţie generalului? 

Luptă şi retragere! Luptă şi retragere! Timp de douăzeci 
şi cinci de zile, pe o distanţă de şaptezeci de mile 
confederaţii se luptaseră aproape fără răgaz. Acum 
trebuiau să abandoneze New Hope Church, o amintire 
înecată într-o ceaţă halucinantă de amintiri asemănătoare - 
căldură, praf, foame, oboseală, noroi roşiatic, retrageri, 
retranşări, lupte. retrageri, retranşări, lupte. New Hope 
Church fusese o viziune infernală, şi la fel fu Big Shanty, 
unde confederaţii ţinură piept yankeilor şi se luptară ca 
nişte demoni. Dar degeaba le ţineau piept yankeilor până 
când câmpiile deveneau albastre din cauza morţilor, căci 
apăreau mereu alţi yankei; la sud-est liniile albastre 
desenau întruna curba sinistră care ameninţa ariergarda 
confederată, calea ferată şi Atlanta! 

De la Big Shanty, trupele extenuate şi nedormite se 
retraseră spre muntele Kennesaw, nu departe de orăşelul 
Marietta, şi acolo, pe un front de zece mile, se desfăşurară 
în semicerc. De-a lungul povârnişurilor abrupte ale 
muntelui fură săpate tranşeele pentru infanterişti, iar 
bateriile luară poziţie pe înălţimi. Înjurând, blestemând, 
oamenii leoarcă de sudoare urcară tunurile cele grele 
deasupra prăpăstiilor unde catârii nu puteau ajunge. 
Curierii şi răniții aduseră ştiri liniştitoare locuitorilor din 
Atlanta cuprinşi de frică. Înălţimile muntelui Kennesaw erau 
de neînvins. De asemenea munţii Pine şi Lost, care fuseseră 


întăriţi. Yankeii nu îi vor putea scoate pe oamenii bătrânului 
Joe de pe poziţiile lor, şi acum le va fi aproape imposibil să-i 
ia din flanc, căci bateriile postate pe crestele munţilor 
dominau toate drumurile pe o rază de mai multe mile. 
Atlanta respiră, dar. 

Dar muntele Kennesaw nu era decât la douăzeci şi două 
de mile! 

În ziua în care primii răniţi de pe muntele Kennesaw sosiră 
la Atlanta, trăsura doamnei Merriwether se opri în faţa 
casei mătuşii Pitty la ora neînchipuită de şapte dimineaţa şi 
unchiul Levi, negrul ei, trimise vorbă lui Scarlett să se- 
mbrace îndată spre a merge la spital. Fanny Elsing şi 
surorile Bonnell, trezite şi ele dintr-un somn binefăcător, 
căscau pe banca din fund, iar doica familiei Elsing, cu un 
coş de fese spălate pe genunchi, era aşezată lângă vizitiu, 
bombănind. Scarlett se sculă foarte prost-dispusă. Dansase 
până-n zori la balul gărzii locale şi era frântă de oboseală. 
Blestemă în ascuns pe neobosita doamnă Merriwether, pe 
răniţi şi toată Confederaţia, în timp ce Prissy îi încheia 
nasturii rochiei de stambă, cea mai veche şi mai peticită, 
aceea pe care o purta ca să lucreze la spital. După ce înghiţi 
un fel de zeamă de mălai şi de cartofi care ţinea loc de 
cafea, cobori şi se alătură celorlalte femei. 

Scarlett se săturase să mai îngrijească răniţi. Chiar în ziua 
aceea îi va spune doamnei Merriwether că Ellen îi scrisese 
să vină acasă. Dar zadarnic îşi bătu gura căci neobosita 
doamnă, cu mânecile suflecate, îmbrăcată într-un halat 
imens, o privi sever şi-i spuse: 

— Scarlett Hamilton, nu vreau să mai aud asemenea 
prostii. Chiar azi voi scrie mamai tale şi-i voi spune cât de 
mult avem nevoie de tine. Sunt sigură că va înţelege şi că-ţi 
va da voie să rămâi. Acum pune-ţi un halat şi du-te la 
doctorul Meade. Trebuie să-l ajute cineva la pansamente. 

"Doamne, Doamne", gândi cu tristeţe Scarlett, "tocmai 
asta mă plictiseşte. Mama va stărui să rămân aici, şi eu o să 
mor dacă mai respir multă vreme duhorile astea. Aş vrea să 


fiu o doamnă bătrână spre a putea tiraniza tinerele femei, 
în loc dea mă lăsa tiranizată. şi spre a putea da dracului 
toate scorpiile astea bătrâne ca doamna Merriwether." 

Da, se săturase până peste cap de spital, cu duhorile lui 
oribile, cu păduchii, cu suferinţele, cu trupurile prost 
spălate. Dacă la început meseria de infirmieră avusese 
pentru ea atracţia noutăţii şi un anume farmec romantic, de 
un an se săturase. De altfel, nici răniții din timpul retragerii 
nu mai erau la fel de seducători ca ceilalţi. Nu-i acordau nici 
cea mai mică atenţie şi n-aveau mare lucru de spus, în afară 
de: "Care sunt noutăţile de pe front? Ce face bătrânul Joe? 
E grozav de deştept bătrânul Joe." Ea nu găsea că bătrânul 
Joe era grozav de deştept. Tot ce făcuse era că-i lăsase pe 
yankei să pătrundă optzeci şi opt de mile în Georgia. Nu, 
răniții de acum nu erau deloc atrăgători. Şi-apoi, mulţi 
dintre ei mureau, şi mureau repede, în tăcere, nemaiavând 
putere să combată otrăvirea sângelui, cangrena, febra 
tifoidă şi pneumonia, toate contractate înainte de a ajunge 
la Atlanta şi de a da ochi cu un doctor. 

Ziua era foarte caldă şi pe ferestre intrau roiuri de muşte, 
muşte mari, leneşe, care-i chinuiau pe oameni mai rău 
decât durerile. Din toate părţile o înconjurau mirosuri grele 
şi suferinţe. Cu un lighean în mână, începu să urmeze pe 
doctorul Meade în jurul paturilor, iar sudoarea prinse să i 
se prelingă pe sub rochia scrobită. 

Ce silă îi era să stea lângă doctor, făcând eforturi să nu 
verse când bisturiul cu lama strălucitoare pătrundea în 
carnea cangrenată! Cât de oribile erau urletele care 
veneau din sala de operaţii unde se făceau amputări! Şi 
cumplitul sentiment de milă neputinciosă, de care nu te 
puteai apăra, în faţa figurilor palide şi crispate ale 
oamenilor cu trupurile sfărâmate, ale acestor oameni care 
pândeau pe doctor şi aşteptau cuvintele groaznice: "Îmi 
pare rău, dragă băiete, dar trebuie să-ţi iau mâna asta. Da, 
da, ştiu, dar uită-te. Vezi petele astea roşii? Va trebui să ţi-o 
tai." 


Cloroformul devenise atât de rar, încât nu mai era 
întrebuințat decât la cele mai grave amputări, iar opiul atât 
de preţios, încât nu mai era folosit decât la îndulcirea 
agoniilor, nu a suferințelor. Nu exista nici iod, nici chinină. 
Da, Scarlett era sătulă până peste cap de toate astea şi ar 
vrut în dimineaţa asta să poată invoca şi ea, ca Melanie, o 
sarcină. În acele zile era singura scuză valabilă spre a nu 
merge la spital. 

Spre amiază, Scarlett îşi scoase halatul şi o şterse, 
profitând de faptul că doamna Merriwether era ocupată să 
scrie o scrisoare pentru un muntean analfabet. Scarlett 
simţea că nu mai poate răbda. Îngrijirea răniților era 
pentru ea o adevărată pedeapsă şi ştia că, după ce va sosi 
trenul de amiază, plin de răniţi, va avea probabil de lucru 
până seara, fără să aibă nici măcar timpul să îmbuce ceva. 

O luă pe Strada Piersicului, păşind iute şi respirând aerul 
curat atât de adânc cât îi îngăduia corsetul. Se opri la colţul 
unei străzi să se gândească ce avea de făcut. Îi era ruşine 
să se întoarcă la mătuşa Pitty, dar nu voia cu nici un chip să 
se întoarcă la spital. Era încă nehotărâtă, când Rhett îşi opri 
trăsura în dreptul ei. 

— Parc-ai fi un pui de bogdaproste, spuse Rhett 
examinând rochia de stambă albastră peticită în mai multe 
locuri, mânjită de sudoare şi pătată de murdăriile ce 
săriseră din ligheanul pe care-l ţinuse. 

Jena şi indignarea o scoaseră din sărite pe tânăra femeie. 
De ce observa întotdeauna Rhett cum erau îmbrăcate 
femeile şi de ce avea mojicia să facă aluzie la neglijenţa ei 
din acea clipă? 

— Te rog să taci din gură! Mai bine te-ai da jos, m-ai ajuta 
să mă urc şi m-ai duce undeva unde nu m-ar putea vedea 
nimeni. Nu mă întorc la spital chiar de m-ar spânzura. În 
definitiv, n-am pornit eu războiul ăsta şi nu văd de ce m-aş 
omori muncind şi. 

— Trădezi glorioasa noastră cauză! 


— Râde ciob de oală spartă. hai, ajută-mă să mă urc. Puţin 
îmi pasă unde mergeai. Du-mă să fac o plimbare. 

Rhett sări din trăsură şi Scarlett se gândi brusc cât e de 
agreabil să vezi un bărbat care nu-i nici orb, nici ciung, al 
cărui chip nu-i nici palid de suferinţă, nici îngălbenit de 
malarie, un bărbat care arată sănătos şi bine hrănit. Şi- 
apoi, era atât de bine îmbrăcat! Haina şi pantalonul îi erau 
croite din aceeaşi stofă, ceea ce devenise lucru rar, şi nu 
erau nici prea largi, nici prea strâmte, ba îi şedeau de 
minune. În sfârşit, erau noi şi n-aveau găuri prin care să se 
vadă o bucată de piele sau nişte picioare păroase. S-ar fi zis 
că nu are nici o grijă, şi acest singur fapt, când atâţia 
oameni păreau îngrijoraţi şi ursuzi, era extraordinar. Faţa 
lui arsă de soare avea o expresie binevoitoare şi, când o 
ajută pe Scarlett să se urce, gura lui senzuală cu buze roşii, 
feminine, schiţă un zâmbet nepăsător. 

Când se sui la rândul lui şi se aşeză alături de ea, Scarlett 
văzu cum îi joacă muşchii sub stofa hainei şi, ca 
întotdeauna, avu un şoc ghicindu-i forţa neobişnuită. 
Fascinată, tulburată, puţin speriată, privi linia umerilor lui 
puternici. Avea probabil corpul tot atât de puternic şi de 
tare ca şi spiritul. Şi apoi, forţa lui avea atâta graţie! Omul 
acesta avea eleganța leneşă a unei pantere ce se-ntinde la 
soare, supleţea unei pantere care stă gata să sară şi să 
lovească. 

— Prefăcută mică, îi spuse el după ce îndemnă calul, 
plescăind din limbă. Ai dansat toată noaptea cu militari, le- 
ai dăruit trandafiri şi panglici, le-ai povestit că vrei să mori 
pentru cauză şi, când e vorba să pansezi câteva răni sau să 
prinzi câţiva păduchi, o ştergi. 

— N-ai putea să schimbi vorba şi să mâni puţin mai 
repede? S-ar putea să am ghinionul să iasă bunicul 
Merriwether din prăvălia lui. M-ar vedea şi s-ar duce să 
povestească bătrânei. vreau să zic doamnei Merriwether. 

Rhett atinse iapa cu vârful biciului. Animalul o porni în 
trap şi traversă în viteză calea ferată care tăia în două 


oraşul. Trenul cu răniţi sosise în gară, şi sub soarele 
arzător, brancardierii îi duceau pe răniţi la ambulanţe. 
Văzându-i, Scarlett nu avu nici o remuşcare; dimpotrivă, 
simţi o imensă uşurare la ideea că fugise. 

— Sunt sătulă până peste cap de bestematul ăsta de spital, 
zise ea răsfirându-şi crinolina şi legând mai strâns 
pangilicile pălăriei. În fiecare zi sunt tot mai mulţi răniţi. Şi 
toate astea din cauza generalului Johnston. Dacă i-ar fi ţinut 
la respect pe yankei la Dalton, n-ar fi. 

— Dar i-a ţinut la respect, biet copil neştiutor. Numai că 
dacă ar fi rămas pe poziţiile iniţiale, Sherman l-ar fi luat din 
flanc şi l-ar fi zdrobit între cele două aripi ale armatei sale. 
În sfârşit, ar fi pierdut controlul liniei ferate, şi doar pentru 
ea lupta Johnston. 

— Da, da, reluă Scarlett, neînţelegând nimic din strategie, 
totuşi e vina lui. Ar fi trebuit să procedeze altfel, şi găsesc 
că ar trebui să i se ia comanda. De ce n-a rezistat în loc să 
se retragă? 

— Eşti la fel ca toţi ceilalţi. Ţipi şi ceri să i se taie capul, 
fiindcă n-a putut face imposibilul. La Dalton era Isus 
Mântuitorul. La Kennesaw iată-l îi luda Trădătrul. Toate 
astea în şase săptămâni. Totuşi, i-ar fi de ajuns să-i respingă 
pe yankei cu douăzeci de mile înapoi, spre a fi din nou Isus. 
Draga mea, Sherman are de două ori mai mulţi oameni ca 
Johnston şi poate să-şi permită luxul de a jertfi câte doi 
oameni pentru fiecare flăcău al nostru, oricât ar fi de viteaz. 
Johnston n-are nici un om de pierdut, dimpotrivă îi 
trebuiesc întăriri, şi ce i se trimit? Protejaţii lui Joe Brown. 
Frumoase întăriri! 

— E adevărat? Miliția va fi trimisă pe front? Şi garda 
locală? N-am auzit încă vorbindu-se de asta. De unde ştii? 

— Aşa e vorba. S-a zvonit azi-dimineaţă, după sosirea 
trenului de la Milledgeville. Miliția şi garda locală vor 
merge să întărească trupele generalului Johnston. Da, 
protejaţii guvernatorului Brown vor simţi, în sfârşit, mirosul 
prafului de puşcă, şi-mi închipui că cei mai mulţi vor fi 


foarte miraţi. Fără îndoială că nu se aşteptau să ia parte la 
război. Guvernatorul le-o făgăduise. Ei, e o glumă bună! Se 
credeau la adăpost de ghiulele, fiindcă guvernatorul îi 
rezistase lui Jeff Davis însuşi şi refuzase să-i trimită în 
Virginia. Pretindea că are nevoie de ei spre a-şi apăra statul 
său. Cine şi-ar fi putut închipui că se vor bate în curtea 
casei lor şi că vor fi siliţi cu adevărat să-şi apere statul lor? 

— Cum poţi să râzi? Eşti crud. Gândeşte-te la bătrânii şi la 
băieţaşii din garda locală. Micul Phil Meade va pleca, şi 
bunicul Merriwether, şi unchiul Henry Hamilton. 

— Nu vorbesc de băieţaşi sau de veteranii din războiul 
mexican; vorbesc de vitejii tineri ca Willie Guinan cărora le 
place să poarte uniforme frumoase şi să zăngăne sabia. 

— Dar dumneata? 

— Draga mea, nu reuşeşti să mă jigneşti! Nu port 
uniforma militară, nu zâăngănesc sabia şi soarta 
Confederaţiei mi-e absolut indiferentă. De altfel, n-am nici 
un chef să fiu numărat printre morţi, fie în garda locală, fie 
în rândurile altei armate. La West Point m-am săturat pe 
toată viaţa de militărie. Îi urez mult noroc bătrânului Joe. 
Generalul Lee nu-i poate fi de nici un ajutor, fiindcă yankeii 
îl ţin în Virginia. De aceea trupele statului Georgia sunt 
singurele întăriri pe care poate conta. Merita mai mult, căci 
e un mare strateg. Reuşeşte întotdeauna să fie la locul 
cuvenit înaintea yankeilor. Totuşi, va fi silit să se retragă din 
nou dacă vrea să apere calea ferată. Şi, ţine bine minte 
cuvintele mele, când yankeii îl vor scoate din munţi şi-l vor 
aduce aici, în câmpie, va fi un măcel. 

— Aici? exclamă Scarlett. Ştii foarte bine că yankeii nu vor 
înainta atâta. 

— Muntele Kennesaw nu e decât la douăzeci şi două de 
mile şi pun rămăşag cu tine că. 

— Rhett, priveşte acolo, la capătul străzii! Mulțimea aia de 
oameni! Nu sunt soldaţi. Ei, Doamne. sunt negri! 

Un nor gros de praf se zărea la capătul străzii şi, din 
mijlocul lui, se auzea tropăit de picioare care loveau 


pământul şi glasuri groase, nepăsătoare, a vreo sută de 
negri cântând un imn. Rhett trase trăsura lângă trotuar şi 
Scarlett se uită curioasă la negrii plini de sudoare care, cu 
sapa şi cu târnăcopul pe umeri, erau încadraţi de un ofiţer 
şi de un pluton de soldaţi, purtând insigne de genişti. 

— Ce naiba.! începu Scarlett. 

Dar deodată privirea i se îndreaptă spre un vlăjgan negru 
din primul rând. Înalt de doi metri şi mai bine, era un uriaş 
de culoarea abanosului. Călca cu graţia mlădioasă a unui 
animal puternic şi i se vedeau strălucind dinţii albi, în timp 
ce cânta "Coboară, Moise!" spre a-şi antrena camarazii. În 
afară de Sam cel mare, logofătul de la Tara, nu exista fără 
îndoială nici un negru pe lume care să fie atât de mare şi să 
aibă un astfel de glas. Dar ce putea să caute acolo Sam, atât 
de departe de casă, mai ales acum când, în lipsa vechilului, 
era braţul drept al lui Gerald? 

Şi cum Scarlett se ridicase în picioare ca să vadă mai bine, 
uriaşul o zări, o recunoscu, şi un râs vesel i se întinse pe 
chip. Se opri, lăsă să-i cadă sapa, apoi se-ndreptă spre 
Scarlett chemând şi pe negrii mai apropiaţi de el: 

— Dumnezeule atotpute'nic! E domnişoa'a Sca'lett! Hei, 
Elisei, Apostole, P'o'ocule! E domnişoa'a Sca'lett! 

În rândurile coloanei se produse dezordine. Ceata se opri, 
neştiind ce să mai facă. Gesticulând, Sam cel mare trecu 
drumul, urmat de alţi trei negri uriaşi, pe urmele cărora 
ofiţerul se repezi vociferând: 

— Refaceţi rândurile! Refaceţi rândurile vă spun, altfel. Ia 
te uită, dar e doamna Hamilton! Bună ziua, doamnă, bună 
ziua, domnule. Cum se poate să îndemnați oamenii la 
indisciplină? Vreţi să aţâţaţi o răscoală? Dumnezeu singur 
ştie cât am avut de furcă cu băieţii ăştia de azi-dimineaţă. 

— O, domnule căpitan Randall, nu-i pedepsi. Sunt oamenii 
noştri. Asta-i Sam cel mare, logofătul nostru, şi iată-i pe 
Elisei, pe Apostolul, şi pe Prorocul. Sunt toţi din Tara. Nu 
puteau să nu-mi dea bună ziua. Ce-i cu voi, băieţi? 


Scarlett strânse mâinile ce se întindeau în jurul ei. Mânuţa 
ei albă dispăru între mânile lor tuciurii şi cei patru negri, 
încântați de întâlnire şi foarte mândri că puteau să arate 
camarazilor ce stăpână tânără şi frumoasă aveau, începură 
să ţopăie ca nişte nebuni. 

— Ce căutaţi aici, atât de departe de Tara? Sigur că aţi 
fugit. Nu ştiaţi c-or să vă prindă gărzile poliţiei? 

Aceste cuvinte îi umplură de veselie pe negri, care 
începură să râdă zgomotos. 

— Fugiţi? răspunse Sam cel mare. Nu, domnişoa'ă 
Sca'lett, noi n-am fugit. Au t'imis să ne caute, fiindcă 
suntem ăi mai ma'i şi mai ta'i la Ta'a, şi zicând asta dinţii lui 
albi străluciră de mândrie. Mai ales pe mine mă voiau, 
fiindcă ştiu să cânt aşa de fumos. Da, domnişoa'ă Sca'lett, 
domnul F'ank Kennedy a venit să ne caute. 

— Dar de ce, Sam? 

— Dumnezeule, domnişoa'ă Sca'lett! O să săpăm g'opi 
pent'u ca domnii albi să s-ascundă înăunt'u când vo' veni 
yankeii. 

Căpitanul Randall şi cei din trăsură îşi ascunseră surâsul, 
auzind această naivă definiţie a tranşeelor. 

— Sigu' că lu' domnu Ge'ald e'a gata să-i vină 'ău când m- 
au luat şi a spus că ce-o să se facă fă'ă mine. Da' domnişoa'a 
Ellen a zis: "Ia-l, domnu' F'ank. Confede'aţia a'e mai multă 
nevoie de Sam decât noi." Şi mi-a dat un dola' şi mi-a spus 
să fac tot ce-o să ne spună domnii albi. Aşa că am venit aici. 

— Ce-nseamnă toate astea, domnule căpitan? 

— Foarte simplu. Trebuie să săpăm mai multe mile de 
tranşee noi, spre a întări apărarea Atlantei, şi generalul nu 
se poate lipsi de nici un om de pe front. De aceea am 
rechiziţionat negrii mai voinici din regiune care să facă 
această muncă. 

— Dar. 

Inima lui Scarlett se stânse sub imperiul unui simţământ 
de frică. Mai multe mile de tranşee noi? De ce? În cursul 
anului trecut se construiseră în jurul Atlantei o serie de 


largi redute de pământ cu amplasamente pentru tunuri. 
Aceste lucrări erau legate între ele prin tranşee care 
înconjurau complet oraşul. Tranşee noi? 

— Dar. de ce să mai facem noi întărituri? Nu ne vom folosi 
nici de cele pe care le avem. Fără îndoială că generalul nu 
va lăsa. 

— Întăriturile existente nu sunt decât la o milă de oraş, 
spuse căpitanul Randall. Sunt prea aproape. Noile întărituri 
vor fi construite mult mai departe. Înţelegeţi? S-ar putea ca 
o nouă retragere să aducă oamenii noştri chiar la Atlanta. 

Când văzu ochii lui Scarlett măriţi de spaimă, regretă 
îndată cele spuse. 

— Bineînţeles că nu va fi o nouă retragere, se grăbi să 
adauge. Liniile de pe Kennesaw nu pot fi luate. Bateriile 
sunt aşezate pe crestele munţilor şi păzesc drumurile. E cu 
neputinţă ca yankeii să poată trece. 

Dar Scarlett văzu că Randall plecă ochii sub privirea calmă 
şi pătrunzătoare pe care i-o aruncă Rhett, şi fu cuprinsă de 
teamă. Îşi aduse aminte de fraza lui Rhett: "Când yankeii îi 
vor aduce aici, în câmpie, va fi un măcel." 

— O, domnule căpitan, credeţi că. 

— Nu, nu vă neliniştiţi. Bătrânul Joe obişnuieşte să ia 
măsuri de precauţiune. E singurul motiv pentru care ne 
pune să săpăm tranşee noi. Dar trebuie să vă părăsesc. Mi- 
a făcut mare plăcere să stau de vorbă cu dumneavoastră. 
Spuneţi la revedere stăpânei voastre, băieţi, şi la drum! 

— La revedere, băieţi. Dacă vă îmbolnăviţi sau aveţi 
neplăceri, încunoştinţaţi-mă. Stau chiar la capătul străzii, 
aproape ultima casă din oraş. Aşteptaţi o clipă., şi începu să 
caute prin poşetă. O, Doamne, n-am nici un ban! Rhett, dă- 
mi ceva bani. Ţine, Sam. Cumpără tutun pentru tine şi 
pentru băieţi. Şi-apoi, fiţi cuminţi şi faceţi ce vă spune 
căpitanul Randall. 

Şirurile se grupară şi norul de praf roşu se ridică din nou, 
în timp ce negrii porneau la drum, antrenați de Sam cel 
mare care cânta: 


Coo-oboa'ă, Mo-o-ise! Co-o-boa'ă în Egi-i-ipt! 

Şi spune bă-ăt'ânului Fa'aon Să la-a-se să plece no-o-'o-dul 
meu! 

— Rhett, căpitanul Randall m-a minţit, cum le mint toţi 
bărbaţii pe femei, de frică să nu leşinăm. O, Rhett, dacă nu-i 
nici o primejdie, de ce sapă tranşee noi? E atâta lipsă de 
oameni în armată, încât suntem siliţi să întrebuinţăm negri? 

Rhett plescăi din limbă şi iapa porni. 

— Da, armata duce mare lipsă de oameni, căci altfel nu ar 
fi luată şi garda locală. În ceea ce priveşte tranşeele, ei 
bine, se atribuie o oarecare valoare fortificațiilor în caz de 
asediu. Generalul se pregăteşte să dea aici ultima bătălie. 

— Un asediu! Oh, întoarce! Mă duc acasă, la Tara, imediat. 

— Ce te-a apucat? 

— Un asediu! Dumnezeule! Un asediu! Am auzit vorbindu- 
se de asedii. Iata a asistat la un asediu, sau bunicul, şi tata 
mi-a povestit. 

— Ce asediu? 

— Asediul de la Drogheda, când Cromwell i-a bătut pe 
irlandezi. N-aveau nimic de mâncare. Tata mi-a spus că 
mureau de foame în stradă şi că au sfârşit prin a mânca 
pisici şi şobolani şi chiar gândaci de bucătărie. Şi mi-a mai 
spus că înainte de a se preda, s-au mâncat între ei. E 
adevărat că n-am ştiut niciodată dacă trebuie să cred sau 
nu. Şi când Cromwell a luat oraşul, toate femeile au fost. Un 
asediu! Sfântă Fecioară! 

— Eşti persoana cea mai ignorantă pe care am văzut-o 
vreodată. Asediul de la Drogheda a avut loc pe la o mie şase 
sute şi ceva şi domnul O'Hara nu se poate să fi fost născut 
pe atunci. De altfel, Sherman nu e Cromwell. 

— Nu, e mai rău. Se zice. 

— Cât despre carnea pe care irlandezii au mâncat-o în 
timpul asediului. personal aş prefera un şobolan plin de 
zeamă, mâncărurilor ce mi se servesc în ultimul timp la 
hotel. Cred că voi fi silit să mă întorc la Richmond. Dacă 
plăteşti, poţi să mănânci bine acolo. 


Se vedea în ochii lui că-şi bătea joc de spaima întipărită pe 
faţa lui Scarlett. 

Furioasă pe sine că-şi arătase tulburarea, Scarlett 
exclamă: 

— Nu înţeleg de ce ai rămas aici atâta timp. Nu te 
gândeşti decât la confortul dumitale, la mâncare şi. şi la alte 
lucruri de acelaşi gen. 

— Nu cunosc vreun mod mai agreabil de a-ţi trece vremea 
decât mâncând şi, hm. făcând alte lucruri de acelaşi gen. 
Acum, dacă vrei să ştii de ce rămân aici, ei bine, am citit 
multe poveşti despre asedii, dar n-am văzut niciunul. De 
aceea cred că voi rămâne din curiozitate. Nefiind 
combatant, nu risc să fiu rănit De altfel, vreau să încerc 
această experienţă. Scarlett, nu ocoli niciodată experienţele 
noi. Ele îmbogăţesc mintea. 

— Mintea mea e destul de bogată şi aşa. 

— Probabil că asta e părerea dumitale. Eu aş spune, dar. 
dar nu, nu voi spune nimic, n-ar fi politicos. Poate că rămân 
şi pentru ca să alerg în ajutorul dumitale când va începe 
asediul. N-am salvat niciodată o tânără femeie din pericol. 
Şi asta va fi o experienţă nouă. 

Scarlett ştia că o necăjeşte, dar ghici că în fond vorbea 
serios. Dădu din cap. 

— Nu voi avea nevoie de dumneata ca să mă scapi. Îţi 
mulţumesc, sunt destul de mare ca să ies singură din 
încurcătură. 

— Nu vorbi aşa, Scarlett. Gândeşte-o, dacă-ţi face plăcere, 
dar n-o spune niciodată unui bărbat. Asta e supărător cu 
fetele yankee. Ar fi încântătoare dacă nu şi-ar petrece 
timpul spunându-ţi mulţumesc şi adăugând că sunt capabile 
să-şi poarte singure de grijă. În general, lucrul e adevărat, 
slavă Domnului. Aşa că bărbaţii le lasă să-ţi poarte singure 
de grijă. 

— Cum îţi mai merge gura! zise Scarlett înţepată, căci nu 
exista insultă mai mare decât să fie comparată cu o tânără 


yankee. Sunt sigură că minţi în chestiunea asediului. Ştii 
bine că yankeii nu vor ajunge până la Atlanta. 

— Pun rămăşag că vor fi aici înainte de o lună. Pariez pe o 
cutie de bomboane contra. - ochii lui întunecaţi rătăciră 
până la buzele ei - contra o sărutare. 

Cu câteva clipe mai înainte teama de invazia yankee îi 
tulbura sufletul, dar la cuvântul “sărutare" Scarlett se grăbi 
se uite totul. Se regăsea pe un teren familiar, mult mai 
interesant decât acela al operaţiilor militare. Îşi stăpâni cu 
greu un surâs de satisfacţie. Din ziua când îi dăruise pălăria 
verde, Rhett nu-i mai spusese nici un cuvânt care ar fi putut 
veni din partea unui adorator. Cu toate încercările făcute de 
Scarlett. Rhett evitase întotdeauna chestiunile personale; şi 
acum, fără să-l provoace câtuşi de puţin, iată-l vorbind de 
sărutare. 

— Acest gen de conversaţie îmi displace, spuse ea rece, 
reuşind să-şi încrunte sprâncenele. De altfel, mi-ar face mai 
mare plăcere să sărut un porc. 

— Gusturile nu se discută şi am auzit întotdeauna că 
irlandezii au o slăbiciune pentru porci, că-i ţin chiar sub 
pat. Totuşi, Scarlett, ai mare nevoie să fii sărutată. Asta îţi 
lipseşte. Toţi adoratorii dumitale au avut prea mult respect 
pentru dumneata, deşi Dumnezeu ştie de ce! Sau le-a fost 
prea frică de dumneata pentru a face ceea ce trebuia făcut. 
Rezultatul e că eşti de o aroganță de nesuferit. Ar trebui să 
fii sărutată de cineva care se pricepe. 

Conversaţia nu lua deloc întorsătura pe care o dorea 
Scarlett. Aşa se întâmpla întotdeauna când se găsea cu 
Rhett. Era întotdeauna un duel din care până la urmă ieşea 
ea învinsă. 

— Şi-mi închipui că te crezi persoana cea mai indicată? 
întrebă ea ironic, deşi se stăpânea cu greu. 

— Da, dacă mi-aş da osteneala, răspunse el alene. Se zice 
că sărut foarte bine. 

— O! începu ea indignată de acest afront făcut frumuseţii 
ei. Păi, dumneata. dar se opri brusc, încurcată. 


Rhett surâdea şi totuşi, în fundul ochilor lui, o mică 
flăcăruie strălucise spre a se stinge îndată. 

— Bineînţeles că te-ai întrebat de ce n-am încercat să 
profit de avantaj, după sărutarea castă pe care ţi-am dat-o 
în ziua când ţi-am adus pălăria aceea. 

— Niciodată nu m-am. 

— Ei bine, nu eşti prea drăguță, Scarlett, şi-mi pare rău de 
ce-mi spui. Toate fetele într-adevăr drăguţe se miră când 
bărbaţii nu încearcă să le sărute. Ştiu că nu trebuie să 
dorească a fi sărutate şi că trebuie să se arate indignate 
dacă le săruţi; totuşi, doresc ca bărbaţii să le sărute. Hai, 
draga mea, nu fi descurajată. Într-una din zile am să te 
sărut şi o să-ţi placă. Dar nu acum, aşa că te rog să nu fii 
nerăbdătoare. 

Scarlett ştia că o necăjeşte, dar ca întotdeauna tachinările 
lui o scoteau din sărite. Era întotdeauna prea mult adevăr 
în ceea ce spunea. În orice caz, nu trebuie să-l lase să 
devină mai îndrăzneţ. Dacă vreodată ar fi destul de prost- 
crescut să încerce, o să-l înveţe ea minte. 

— Ai fi atât de amabil să întorci, domnule Butler? 

— Serios, maică a răniților! Păduchii şi zoaiele sunt deci 
mai plăcuţi decât conversaţia mea. Hm! Departe de mine 
gândul de a împiedica mâini atât de binevoitoare să lucreze 
pentru glorioasa noastră cauză. 

Întoarse calul şi trăsura porni spre calea ferată. 

— Acum, reluă el suav ca şi când Scarlett nu-i declarase că 
discuţia e închisă, dacă vrei să ştii de ce n-am profitat de 
situaţie, trebuie să-ţi spun că aştept să mai creşti puţin. 
Înţelegi, mi s-ar părea caraghios să te sărut acum, şi sunt 
foarte egoist în plăcerile mele. Nu mi-a plăcut niciodată să 
sărut copii. 

Cu coada ochiului văzu pieptul lui Scarlett tresăltând de 
mânie stăpânită şi se abţinu să nu râdă. 

— Şi-apoi, continuă el cu o voce dulce, aşteptam şi să se 
şteargă amintirea stimabilului Ashley Wilkes. 


La numele de Ashley, Scarlett se simţi străpunsă de o 
durere bruscă şi ochii i se umplură de lacrimi fierbinţi. Să 
se şteargă? Amintirea lui Ashley nu se va şterge niciodată, 
chiar de-ar fi murit de o mie de ani. Gândul îi zbură la 
Ashley. Îl văzu rănit; murind departe de ea într-o temniţă 
yankee; fără o pătură ca să se încălzească; fără ca cineva 
să-i ţină mâna. Scarlett simţi o ură puternică împotriva 
bărbatului ghiftuit de lângă ea, împotriva acestui om a cărui 
ironie străbătea sub tonul dulceag. 

Era prea supărată ca să vorbească şi, un timp, merseră în 
tăcere. 

— Acum, reluă Rhett, ştiu aproape totul despre dumneata 
şi Ashley. Am început să înţeleg în ziua scenei puţin 
elegante pe care ai făcut-o la Doisprezece Stejari, şi de 
atunci, deschizând ochii, am înţeles multe lucruri, Ei bine, 
continui să nutreşti pentu el o dragoste romantică de 
şcolăriţă, şi el îţi răspunde cu aceeaşi monedă, în măsura în 
care-i îngăduie firea sa de om cinstit. Doamna Wilkes nu 
ştie nimic de asta, şi voi doi i-aţi jucat un mic renghi în 
această chestiune. Înţeleg de fapt totul, în afară de un 
lucru, care-mi aţâţă curiozitatea. Oare onorabilul Ashley şi- 
a riscat vreodată sufletul nemuritor sărutându-te? Drept 
orice răspuns, Scarlett întoarse capul. 

— O, aşa, atunci înseamnă că te-a sărutat. Cred că asta s-a 
petrecut când a venit în permisie. Şi acum, când probabil e 
mort, te gândeşti mereu la sărutarea lui. Dar am 
convingerea că odată cu trecerea timpului vei uita acea 
sărutare, şi atunci eu. 

Scarlett se întoarse spre el furioasă. 

— Dumneata, dumneata. du-te dracului! spuse ea cu 
mânie, ochii ei verzi strălucind de turbare. Lasă-mă să 
cobor din trăsură dacă nu vrei să sar din mers. Nu vreau 
să-ţi mai vorbesc niciodată. 

Rhett opri trăsura, dar înainte de a putea cobori ca s-o 
ajute să se dea jos, Scarlett şi sărise. Crinolina i se agăţă de 
roată şi, o clipă, trecătorii zăriră un val de jupoane şi 


pantalonaşi. Rhett o ajută să-şi tragă fusta. Scarlett se 
depărtă fără un cuvânt, fără să întoarcă măcar capul. Rhett 
începu să râdă încet şi porni calul plescăind din limbă. 

Capitolul XVIII. 

Pentru prima oară de la începutul războiului, Atlanta 
auzea acum zgomotele bătăliei. În zori, înainte ca oraşul să 
se fi trezit, se auzi de departe, dispre muntele Kennesaw, 
un bubuit slab care ar fi putut fi luat drept tunet. 

Spre prânz, zgomotul deveni destul de puternic spre a 
domina din când în când gălăgia circulaţiei. Oamenii 
încercară să n-audă, silindu-se să pălăvrăgească, să râdă, 
să-şi vadă de treburi, ca şi când yankeii n-ar fi fost la 
douăzeci şi două de mile, dar tot timpul îşi încordau auzul. 
Întreg oraşul avea un aer îngrijorat. Toată lumea, indiferent 
cu ce erau ocupate mâinile, asculta cu inima bătând. Oare 
zgomotul creştea în intensitate? Sau nu era decât un efect 
al imaginaţiei? Generalul Johnston va izbuti de astă-dată să- 
i ţină la respect? Va rezista? 

Puțin mai lipsea ca oraşul să fie cuprins de panică. Nervii, 
care cu fiecare zi de la începutul retragerii se-ncordau mai 
mult, amenințau să cedeze. Nimeni nu-şi exprima temerile. 
Era un subiect interzis. Dar tensiunea nervoasă se 
manifesta în criticile ce nu cruţau pe general. Opinia 
publică era înfierbântată. În definitiv, Sherman era la 
porţile Atlantei. Încă o retragere, şi confederaţii vor ajunge 
în oraş. 

— Daţi-ne un general care să nu se retragă! Daţi-ne un om 
care să reziste şi să se bată! 

Însoţite de sunetul îndepărtat al tunului, miliția, “protejaţi 
lui Joe Brown", şi garda locală ieşiră din Atlanta spre a 
apăra podurile şi vadurile râului Chattahoochee în spatele 
lui Johnston. Era o zi înnourată, cenuşie, şi când trupele 
trecură pe Five Points şi o luară pe strada Marietta, o ploaie 
torențială începu să cadă. 'Iot oraşul ieşise afară ca să-i 
petreacă, şi acum, lipiţi unii de alţii sub streşinile de lemn 


ale prăvăliilor din Strada Piersicului, oamenii încercau să 
pară entuziasmați. 

Scarlett şi Maybelle Merriwether Picard căpătaseră 
învoire să plece de la spital şi să asiste la plecarea 
oamenilor, căci unchiul Henry Hamilton şi bunicul 
Merriwether făceau parte din garda locală şi, împreună cu 
doamna Meade, se lăsau strivite de lume şi se ridicau în 
vârfurile picioarelor ca să vadă mai bine. Cu toate că dorea, 
ca toţi cei din Sud, să nu se gândească la desfăşurarea 
bătăliei decât sub unghiul cel mai favorabil şi mai liniştitor, 
Scarlett se îngrozi privind cum defilau prin faţa ei şirurile 
pestriţe. Situaţia trebuia să fie într-adevăr disperată spre a 
se face apel la această adunătură de bătrâni şi copilandri. 
Fireşte, descopereai printre ei şi tineri sănătoşi, gătiţi cu 
pene şi eşarfe, în uniforma strălucitoare a miliției. Dar erau 
şi atâţia bătrâni şi băieţi tineri pe care, văzându-i, Scarlett 
simţi cum i se strânge inima de milă şi de teamă. 

În sunetul trompetelor şi al tobelor, bărbaţi cu barba sură, 
mai bătrâni ca tatăl ei, încercau să ţină pasul sub ploaia 
torențială. Cu cel mai bun şal al doamnei Merriwether pe 
umeri ca să se ferească de ploaie, bunicul Merriwether 
mărşăluia în primul şir şi surâdea tinerelor femei, care 
fluturau batistele strigându-i "La revedere"; dar Maybelle 
se agăţă de braţul lui Scarlett şi murmură: 

— O, săracul! Încă o ploaie, şi se va termina cu el! Ştii ce 
lumbago are. 

Cu gulerul paltonului negru ridicat până la urechi, cu două 
pistoale datând din timpul războiului mexican înfipte la 
brâu, cu un geamantan în mână, unchiul Henry Hamilton 
călca în urma bunicului Merriwether. Alături de el păşea 
servitorul său negru, aproape tot atât de bătrân ca şi el, 
ţinând o umbrelă larg deschisă deasupra capetelor 
amândurora. Umăr la umăr cu bătrânii, veneau băieţandrii. 
Niciunul nu părea să aibă mai mult de şaisprezece ani. 
Mulţi dintre ei fugiseră de la şcoală ca să se înroleze. Ici- 
colo se observau tineri în uniforme ale academiilor militare. 


Şepcile lor cenuşii, ude de ploaie, erau împodobite cu pene 
negre de cocoş şi pe piept li se încrucişau panglici albe. În 
mijlocul lor, Phil Meade, cu pălăria aşezată ştrengăreşte pe 
ureche, purta sabia fratelui său mort şi pistoalele lui de 
cavalerist. Când trecu, doamna Meade îi surâse şi-i făcu 
semn cu mâna, apoi timp de o clipă îşi sprijini capul pe 
umărul lui Scarlett, ca şi când puterile ar fi părăsit-o dintr-o 
dată. 

Mulţi bărbaţi erau fără arme, căci Confederaţia nu le 
putuse da nici puşti, nici muniții. Nădăjduiau să se echipeze 
despuind yankei morţi sau căzuţi prizonieri. Mulţi îşi 
luaseră un cuţit în tureatca cizmei şi ţineau în mână prăjini 
lungi terminate cu o ţepuşă de fier, denumite "“suliţele lui 
Joe Brown". Cei mai norocoşi aveau puşti vechi cu cremene 
şi săculeţe de pulbere agăţate de centură. 

Johnston pierduse cam zece mii de oameni în cursul 
retragerii. Avea nevoie de zece mii de oameni, trupe 
proaspete. "Şi iată ce-i trimit", îşi zise Searlett speriată. 

Când începu să treacă, într-un bubuit ca de tunet, 
artileria, stropindu-i cu noroi pe spectatori, Scarlett zări un 
negru care călărea un catâr lângă un tun. Era un negru 
tânăr, cu faţa gravă, a cărui piele avea o culoare mai 
deschisă. "E Mose! Mose al lui Ashley! Ce poate face aici?" 
Îşi croi drum prin mulţime, ajunse la marginea trotuarului 
şi strigă: 

— Mose! Opreşte! 

Tânărul o zări şi se grăbi să descalece. Un sergent leoarcă 
de ploaie îi strigă: 

— Nu te da jos de pe catâr, băiete, că altfel îţi dau foc cu 
un fitil. Trebuie să ajungem odată la munţii ăia. 

Mose nu ştia ce să mai facă şi se uita pe rând la sergent şi 
la Scarlett. Atunci aceasta, înotând prin noroi, ferindu-se de 
roţile tunurilor, înaintă şi apucă cureau scărilor lui Mose. 

— Un minut, domnule sergent. Nu te da jos, Mose. Ce 
naiba cauţi aici? 


— Păi mă duc ia'ăşi la 'ăzboi, domnişoa'ă Sca'lett. De astă- 
dată cu băt'ânul domn John în loc de domnu' Ashley! 

— Cu domnu' Wilkes! 

Scarlett nu-şi putea crede urechilor. Domnul Wilkes avea 
aproape şaptezeci de ani. 

— Unde e domnu' John? 

— La u'mă, cu ultimul tun, domnişoa'ă Sca'lett. Acolo. 

— Scuzaţi-mă, doamnă. Hai, mişcă înainte, băiete! 

Scarlett rămase o clipă nemişcată, cu noroiul până la 
glezne, în timp ce tunurile continuau să treacă. 

"O, nu! Nu se poate!" gândea ea. "E prea bătrân! Şi ca şi 
Ashley, nu poate suferi războiul". Se retrase câţiva paşi spre 
marginea trotuarului şi privi la toţi bărbaţii care treceau. 
Când ultimul cheson şi ultimul tun se aprppiară cu zgomot 
de roţi şi în potop de noroi, îl zări pe domnul Wilkes. 
Subţire, mlădios, cu părul lung argintat atârnându-i pe 
ceafă, călărea o mică iapă murgă, care din băltoacă-n 
băltoacă îşi alegea drumul cu graţia unei doamne în rochie 
de mătase. 

"Păi. iapa asta e Nellie! Nellie a doamnei Tarleton! 
Comoara Beatricei Tarleton!" 

Când John Wilkes o zări pe Scarlett, îşi opri calul, 
descălecă şi se-ndreaptă spre ea, cu un zâmbet de plăcere 
pe buze. 

— Speram să te văd, Scarlett. Ai tăi m-au însărcinat să-ţi 
spun atâtea! Dar n-am avut timp. Am sosit azi-dimineaţă şi 
imediat ne-au şi pornit, după cum vezi. 

— O, domnule Wilkes, strigă Scarlett disperată, fără să-i 
lase mâna. Nu plecaţi. De ce trebuie să plecaţi? 

— Înseamnă că mă găseşti prea bătrân! zise el surâzând 
cu surâsul lui Ashley pe un chip mai vârstnic. Sunt poate 
prea bătrân pentru marşuri, dar nu pentru a încăleca un cal 
sau pentru a trage cu tunul. Şi cum doamna Iarleton a fost 
destul de drăguță ca să mi-o împrumute pe Nellie, iată-mă 
călărind o iapă grozavă. Sper că nu i se va întâmpla nimic, 


căci dacă ar pâăţi ceva, n-aş mai putea da ochii cu doamna 
Tarleton. Nellie e ultimul cal care i-a mai rămas. 

Râdea acum, şi râsul său împrăştie temerile lui Scarlett. 

— Tatăl tău, mama ta şi fetele sunt bine. Îţi trimit toţi 
sărutări. Tatăl tău era cât pe ce să vină cu noi. 

— Oh, nu tata! strigă Scarlett înspăimântată. Nu tata! El 
nu va pleca la război, nu-i aşa? 

— Nu, dar puţin a lipsit. Fireşte, nu poate să meargă prea 
departe cu genunchiul anchilozat, dar voia cu orice preţ să 
plece călare cu noi. Maică-ta a spus că-l lasă dacă va putea 
sări gardul împrejmuitor, căci, spunea ea, la armată vor fi 
momente grele pentru călăreţi. Tatăl tău îşi închipuia că-i 
uşor, dar ai crede-o? - când calul a ajuns în faţa gardului s-a 
oprit brusc şi taică-tău a zburat peste capul lui. Mare 
mirare că nu şi-a frânt gâtul. Ştii ce încăpățânat e. S-a 
sculat şi a încercat încă o dată. Ei bine, Scarlett, a încercat 
de trei ori, până ce doamna O'Hara şi Pork l-au silit să se 
culce. Era furios. Se jura că maică-ta a vrăjit calul. Nu, 
Scarlett, nu-i apt pentru serviciul militar. Nu-i nimic 
ruşinos, ştii. La urma urmelor trebuie să rămână cineva şi 
acasă, ca să cultive pământul. 

Scarlett nu simţea nici un pic de ruşine, nu simţea decât o 
imensă uşurare. 

— Am trimis pe India şi pe Honey la Macon, la familia Burr, 
şi domnul O'Hara se va ocupa şi de Doisprezece Stejari şi 
de Tara. Ei, trebuie să plec, draga mea. Îngăduie-mi să te 
sărut pe obrajii tăi frumoşi. 

Cu inima strânsă, Scarlett răspunse sărutării. Îl iubea atât 
de mult pe domnul Wilkes! Odinioară, de mult, nădăjduise 
să devine nora lui. 

— Şi sărută-le pe Pittypat şi pe Melanie din partea mea, 
adăugă el depunând încă două uşoare sărutări pe obrajii lui 
Scarlett. Cum îi merge Melaniei? 

— Îi merge bine. 

— 0! 


Ochii lui se uitau la ea, dar parcă privind prin ea, ca şi 
când ar fi străpuns-o, ca şi când ochii cenușii şi visători, la 
fel ca ai lui Ashley, ar fi privit în altă lume. 

— Aş fi vrut totuşi atât de mult să-mi văd primul nepot! La 
revedere, dragă fetiţo. 

Se săltă în şa şi se depărtă în trap, cu pălăria în mână, cu 
părul argintiu în bătaia ploii. 

Scarlett reveni lângă Maybelle şi doamna Meade, fără să fi 
prins sensul ultimelor cuvinte ale domnului Wilkes. Atunci, 
înțelegând brusc, îşi făcu cruce cu o teamă superstiţioasă şi 
încercă să spună o rugăciune. Vorbise de moarte cum 
vorbise şi Ashley, şi acum Ashley. nimeni n-ar trebui să 
pomenească vreodată de moarte! Înseamnă să ispiteşti 
destinul. 

În timp ce, sub ploaie, cele trei femei reluau în tăcere 
drumul spitalului, Scarlett şoptea o rugăciune: "Cruţă-l, 
Doamne! Pe el şi pe Ashley!" 

Retragerea de la Dalton până la muntele Kennesaw durase 
de la începutul lui mai până la mijlocul lui iunie şi, cum luna 
iunie trecea caldă şi ploioasă iar Sherman nu izbutea să-i 
scoată pe confederați din poziţiile lor de pe înălțimile 
abrupte, speranţa începu să renască. Toată lumea recăpătă 
curaj şi începu să vorbească mai frumos de generalul 
Johnston. După un iunie umed, urmă un iulie şi mai umed. 
Luptând cu disperare în jurul înălțimilor întărite, 
confederaţii ţineau întruna piept lui Sherman. Atunci 
Atlanta fu cuprinsă de un acces de nebunie veselă. 
Speranţa se urca la capul oamenilor, ca şampania. Ura! 
Ura! Îi avem la mână! O epidemie de baluri şi de petreceri 
izbucni. Ori de câte ori oamenii coborau de pe front şi 
veneau să petreacă noaptea în oraş, se dădeau în cinstea 
lor petreceri cu dans; tinerele fete, de zece ori mai 
numeroase decât bărbaţii, trăgeau de militari şi se băteau 
să danseze cu ei. 

Atlanta era plină de vizitatori, de refugiaţi, de părinţi ai 
răniților îngrijiţi în spitale, de soţii şi de mame care doreau 


să fie la căpătâiul soţilor sau fiilor lor în cazul când ar fi fost 
răniţi în munţi. 

În sfârşit, din toate comitatele înconjurătoare, unde nu 
rămăseseră decât copii sub şaisprezece ani sau bătrâne 
peste şaizeci, un nor de tinere fete se abătu asupra Atlantei. 
Mătuşa Pitty dezaproba această stare de lucruri, căci după 
părerea ei ele nu veneau la Atlanta decât ca să-şi găsească 
un soţ, şi această lipsă de ruşine o făcea să se întrebe unde 
are să ajungă lumea. Scarlett îi împărtăşea vederile. Nu-i 
plăcea deloc concurenţa tinerelor de şaisprezece ani, ai 
căror obraji proaspeţi şi îmbujoraţi îi făceau pe bărbaţi să 
uite că rochiile le erau întoarse de două ori şi încălţămintea 
cârpăcită. 

Toaletele ei erau mai noi şi mai frumoase decât ale multor 
femei, mulţumită stofelor pe care Rhett i le adusese cu 
ultimul vapor ce reuşise să forţeze blocada; dar, în definitiv, 
avea nouăsprezece ani, începea să îmbătrânească şi 
bărbaţii aveau de unde alege. 

Îşi zicea că o văduvă cu un copil era dezavantajată în faţa 
acestor obrăznicuţe frumuşele. Şi cu toate astea, în acele 
zile febrile, văduvia şi maternitatea ei cântăreau mai puţin 
ca înainte. Între serviciul la spital, unde se duceau ziua, şi 
recepţiile de seară, aproape că nu-l mai vedea pe Wade. 
Câteodată ajungea chiar să uite o bucată de vreme că avea 
un copil! 

În timpul nopţilor calde de vară, casele din Atlanta 
rămâneau deschise militarilor, care erau apărătorii 
oraşului. Casele mari, care se întindeau de la Strada 
Washington până la Strada Piersicului, străluceau de 
lumini. Acolo se sărbătoreau combatanții, veniţi pentru o 
clipă din noroiul tranşeelor. Boarea nopţii ducea departe 
sunetele banjourilor şi ale viorilor, precum şi ecoul paşilor 
neobosiţi ai dansatorilor, în jurul pianelor se formau grupuri 
care cântau cu foc cuvintele triste din "Scrisoarea ta a 
venit, dar a fost prea târziu!", în timp ce cavaleri în zdrenţe 
făceau ochi dulci fetelor tinere cochetând din spatele 


evantaielor din pene de curcan şi le rugau să nu aştepte 
până o fi prea târziu. Nici o fată nu aştepta! Prinse de valul 
de plăceri ce se abătuse asupra oraşului, se căsătoreau una 
după alta. Timp de o lună, cât dură rezistenţa lui Johnston 
pe înălțimile muntelui Kennesaw, se celebrară nenumărate 
căsătorii, în care mireasa se ducea fericită în faţa altarului 
cu găteli împrumutate de la vreo zece prietene, iar ginerele 
purta o sabie care se lovea de nişte pantaloni cârpiţi. 

Se petrecea atât de bine, se dădeau atâtea baluri, şi erau 
atâtea întâmplări emoţionante! Ura! Johnston ţine piept 
yankeilor la douăzeci şi două de mile de Atlanta. 

Da, poziţiile din jurul muntelui Kennesaw nu puteau fi 
cucerite. După douăzeci şi cinci de zile de luptă, Sherman 
însuşi dobândi această convingere, căci pierderile sale erau 
enorme. În loc să se încăpăţâneze să atace în front, îşi 
desfăşură din nou armata într-un cerc larg şi încercă să se 
strecoare între confederați şi Atlanta. Încă o dată, manevra 
îi reuşi. Johnston fu silit să părăsească înălțimile de unde 
opusese o rezistenţă atât de frumoasă, spre a-şi proteja 
spatele. Pierduse o treime din oameni în cursul acestei 
bătălii, şi restul trupelor sale, obosite, o porni pe ploaie spre 
râul Chattahoochee. Confederații nu puteau nădăjdui să 
primească întăriri, în timp ce yankeii, care aveau sub 
stăpânirea lor calea ferată din Tennessee spre sud, până la 
front, primeau în fiecare zi trupe proaspete şi hrană. Aşa că 
trupele cenuşii, retrăgându-se prin câmpii noroioase, se 
grupară în jurul Atlantei. 

Când se află că poziţiile ce păreau inexpugnabile fuseseră 
părăsite, un al doilea val de panică se abătu asupra 
oraşului. În cele douăzeci şi cinci de zile de exaltare lumea 
se convinse că lucrul acesta nu se va întâmpla. Şi acum se 
întâmplase! Era neîndoielnic, fireşte, că generalul îşi va 
întări poziţiile pe ţărmul râului şi va rezista înaintării 
yankee. Totuşi râul nu era departe de oraş - la numai şapte 
mile. 


Dar Sherman îi luă din nou pe confederați din flanc, forţă 
râul mai sus de poziţiile lor, şi trupele cenuşii, extenuate, 
trebuiră să treacă în grabă apele gălbui, spre a se aşeza 
încă o dată între năvălitori şi Atlanta. Se grăbiră să sape 
adăposturi la nordul oraşului în valea prin care curgea 
Gârla Piersicului. Atlanta, cuprinsă de panică, era disperată. 

Luptă şi retragere! Luptă şi retragere! La fiecare 
retragere yankeii se apropiau tot mai mult de oraş. Gârla 
Piersicului nu era decât la cinci mile. Unde-i era capul, 
generalului? 

Strigătele de: "Daţi-ne un om care să reziste şi să se bată!" 
fură ascultate la Richmond. Richmond-ul ştia că Atlanta 
pierdută însemna războiul pierdut şi, după ce armata trecu 
râul Chattahoochee, generalului Johnston i se luă comanda. 
Generalul Hood, unul din subalternii săi, preluă comanda, şi 
Atlanta răsuflă uşurată. Hood, vlăjganul ăsta din Kentucky, 
cu barbă-n vânt şi cu ochii de jăratic, nu se va retrage! Avea 
o reputaţie de buldog. Îi va izgoni pe yankei dincolo de râu, 
da, îi va sili să-l treacă îndărăt şi va recuceri tot terenul 
pierdut, milă cu milă, până la Dalton. Dar armata striga: 
"Redaţi-ni-l pe bătrânul Joe!" căci soldaţii fuseseră cu 
bătrânul Joe tot timpul de la Dalton încoace şi, spre 
deosebire de civili, ştiau ce greutăţi avuseseră de înfruntat. 

Sherman nu aşteptă pe Hood să pornească ofensiva. O zi 
după schimbarea comandantului, generalul yankeu se 
repezi asupra orăşelului Decatur, la şase mile de Atlanta, îl 
cuceri şi tăie astfel calea ferată. Era linia care lega Atlanta 
de Augusta, de Charleston, de Wilmington şi de Virginia. 
Sherman dăduse confederaţilor o lovitură care avea să-i 
paralizeze. Venise timpul acţiunii. Atlanta cerea cu glas tare 
să se facă ceva! 

Atunci, într-o înăbuşitoare după-amiază de iulie, dorinţa 
Atlantei fu satisfăcută. Generalul Hood nu se mulţumi să 
reziste şi să se bată. Scoţându-şi oamenii afară din tranşee, 
îi azvârli împotriva liniilor albastre, împotriva soldaţilor lui 


Sherman de două ori mai numeroşi, şi dădu un asalt furios 
pe malul drept al Gârlei Piersicului. 

Speriaţi, rugându-se Cerului ca Hood să izbutească să 
respingă pe yankei, locuitorii Atlantei ascultară cum bubuie 
tunul şi cum pârâie miile de puşti; făceau atâta zgomot 
încât, cu toate cele cinci mile, ai fi crezut că lupta se dă în 
oraş. Se auzea trăsnetul bateriilor, se vedea fumul 
ridicându-se peste vârful arborilor ca nişte nori, dar ceasuri 
întregi nimeni nu ştiu ce întorsătură lua bătălia. 

Către sfârşitul după-amiezii sosiră primele ştiri. Erau 
nesigure, contradictorii, alarmante, căci veneau de la 
oameni răniţi în primele ceasuri ale bătăliei. Singuri sau în 
grupuri, cei mai puţin răniţi susţinându-i pe cei ce 
şchiopătau sau se clătinau, răniții începură să intre în oraş. 
În curând începură să curgă fără încetare. Se trudeau din 
greu să ajungă la spitale, cu faţa neagră de pulbere, 
acoperiţi de praf şi de sudoare, cu sângele închegându-li-se 
pe rănile nebadajate, cu muştele roind în jur. 

Casa mătuşii Pitty fu una dintre primele la care ajunseră 
răniții intraţi în oraş pe la nord. Unul câte unul se poticneau 
în faţa porţii şi se întindeau pe gazonul verde gemând: 

— Apă! 

În tot timpul acestei înăbuşitoare după-amiezi, mătuşa 
Pitty şi întreaga casă, albi şi negri, stătură în plin soare 
dând de băut şi pansând răni, până ce bandajele se 
isprăviră şi nu se mai găsiră în casă nici cearceafuri, nici 
şervete de rupt. Mătuşa Pitty uită cu totul că leşina 
întotdeauna la vederea sângelui şi nu încetă să lucreze 
decât în clipa când picioruşele ei, încălţate în pantofi prea 
strâmţi, se umflară refuzând s-o mai susţină. Melanie însăşi, 
a cărei sarcină era foarte înaintată, uită de pudoarea ei 
naturală şi, cu faţa tot atât de trasă ca şi a răniților, munci 
cu înfrigurare alături de Prissy, de bucătăreasă şi de 
Scarlett. Când puterile o părăsiră şi-şi pierdu cunoştinţa, nu 
se mai găsi alt loc unde să fie culcată decât masa din 


bucătărie, căci toate paturile, toate scaunele, toate 
canapelele casei erau ocupate de răniţi. 

Uitat în mijlocul agitaţiei, micul Wade, ghemuit după 
balustrada verandei, sughiţa sugându-şi degetul şi, cu ochii 
măriţi de spaimă, privea spre peluză, cum se uită un iepure 
speriat prin gratiile cuştii sale. Scarlett îl zări şi-i strigă 
răstit: 

— Wade Hampton, du-te de te joacă în curtea din dos! 

Dar copilul, speriat, fascinat de spectacolul care i se 
oferea, n-o ascultă. 

Peluza era plină de oameni culcaţi pe jos, prea epuizați 
spre a merge mai departe, prea slăbiţi de rănile lor spre a 
face o mişcare. Pe aceştia, unchiul Peter îi ducea la spital cu 
trăsura, trasă de bătrânul cal rupt de oboseală şi plin de 
spumă din pricina drumului făcut de atâtea ori. Doamna 
Meade şi doamna Merriwether trimiseră şi ele trăsurile, 
care treceau cu arcurile îndoite sub greutatea răniților. 

Mai târziu, odată cu amurgul ce se lăsa, ambulanţele şi 
furgoanele intendenţei reveniră de pe câmpul de luptă şi 
coborâră strada cu zgomot de tunet. Apoi apărură căruţe 
de ţară, care cu boi şi chiar trăsuri particulare 
rechiziţionate de corpul medical. Săltând din piatră-n piatră 
pe şoseaua desfundată, pline de răniţi şi muribunzi, lăsând 
să se scurgă sângele în praful roşu, toate aceste vehicule 
trecură prin faţa casei mătuşii Pitty. La vederea femeilor cu 
găleți cu apă şi căni, vehiculele opreau şi îndată răsunau 
strigăte şi murmure: 

— Apă! Apă! 

Scarlett susţinea capete care atârnau fără vlagă, dând de 
băut oamenilor cu buzele arse, vărsa găleți de apă pe 
trupuri acoperite de răni şi chinuite de febră, ca bieţii 
oameni să se bucure de o clipă de uşurare a suferințelor lor. 
Se ridica pe vârful picioarelor şi dădea de băut vizitiilor de 
la ambulanţe, întrebând pe fiecare cu inima strânsă: 

— Ce noutăţi? 

De la fiecare obținea acelaşi răspuns: 


— Nu se ştie încă nimic, doamnă. E încă prea devreme. 

Noaptea veni, înăbuşitoare. Nu se simţea nici cea mai mică 
adiere de vânt şi făcliile de brad, ţinute de negri, îngreuiau 
şi mai mult atmosfera. Praful se lipea de nările lui Scarlett 
şi îi usca buzele. Rochia ei de stambă de culoarea levănţicăi, 
atât de curată şi de scrobită dimineaţa, era plină de sânge, 
de murdărie şi de sudoare. Asta voise să spună Ashley când 
scrisese că războiul n-avea nimic glorios, că nu era decât 
murdărie şi suferinţă. 

Oboseala adăuga scenei o notă de ireal, de coşmar. Nu, nu 
se putea să fie adevărat. sau atunci, dacă era adevărat, 
lumea înnebunise. Căci altfel, de ce sta ea aici, în mijlocul 
paşnicei grădini a mătuşii Pitty, în plină noapte, la lumina 
tremurătoare a torţelor, spre a da de băut unor bărbaţi 
care mureau? Printre răniţi erau mulţi dintre foştii ei 
adoratori, care încercau să zâmbească văzând-o. Printre 
bărbaţii pe care căruțele îi hurducăiau de-a lungul şoselei 
negre şi prăfuite, erau atâţia pe care-i cunoştea. Printre 
bărbaţii care mureau sub privirile ei, cu faţa însângerată, 
năpădită de țânțari şi de muşte, erau atâţia cu care dansase 
şi glumise, făcuse muzică sau cântase romanțe, atâţia pe 
care-i tachinase, îi îmbărbătase, ori pe care-i iubise. puţin. 

Îl descoperi pe Carey Ashburn sub o grămadă de răniţi 
într-o căruţă trasă de boi. Avea un glonte în cap şi abia mai 
respira. Fiindcă Scarlett nu-l putu mişca de unde zăcea fără 
a deranja alţi şase răniţi, îl lăsă să plece la spital. Mai târziu 
află că murise înainte de a fi examinat de doctor şi că fusese 
îngropat undeva, nimeni nu ştia exact unde. În luna aceea 
fuseseră îngropaţi atâţia oameni la cimitirul din Oakland în 
gropi săpate la repezeală! Melanie fu adânc îndurerată 
aflând că nimeni nu tăiase măcar o şuviţă din părul lui 
Carey, spre a o trimite mamei sale, în Alabama. Noaptea 
caldă trecea încet şi, din cauza oboselii, Scarlett şi Pitty nu- 
şi mai simțeau spatele şi genunchii, dar cele două femei nu 
încetau să întrebe pe fiecare nou venit: 

— Ce mai e nou? Ce mai e nou? 


Şi, pe măsură ce lungile ceasuri se scurgeau, primeau 
răspunsuri care le înspăimântau tot mai tare. 

— Ne retragem. A trebuit să ne retragem. Sunt mult mai 
mulţi ca noi. Yankeii i-au încercuit pe cavaleriştii lui 
Wheeler lângă Decatur. Trebuie să mergem în ajutorul lor. 
Ai noştri vor fi în curând în oraş. 

Scarlett şi Pitty se ghemuiau una lângă alta. 

— Oare. oare vin yankeii? 

— Da, vin, dar nu vor trece mai departe, doamnă. Nu vă 
speriaţi, nu vor putea lua Atlanta. Nu, doamnă, sunt mile 
întregi de tranşee în jurul oraşului. L-am auzit eu însumi pe 
bătrânul Joe spunând: Pot să rezist o veşnicie în Atlanta. 
Dar vedeţi, nu-l mai avem pe bătrânul Joe, acum. Taci, 
dobitocule! Vrei să bagi spaima-n femei? Yankeii nu vor lua 
niciodată oraşul, doamnă. Dar de ce nu plecaţi la Macon sau 
într-un loc mai sigur? N-aveţi rude pe-aco-lo? Desigur, 
yankeii nu vor lua Atlanta, dar când vor încerca, n-o să fie 
prea plăcut pentru femei. Vor cădea ghiulele cu duiumul! 

A doua zi, sub o ploaie caldă, într-o atmosferă 
înăbuşitoare, armata învinsă îşi făcu intrarea în Atlanta. 
Oamenii erau sleiţi de puteri din cauza foamei, a oboselii şi 
a şaptezeci şi şase de zile de luptă şi de retragere. Caii 
scheletici păreau nişte sperietori. Tunurile şi camioanele 
erau trase cu te-miri-ce, bucăţi de sfoară sau fâşii de curele. 

Dar nu era o mulţime nedisciplinată, în derută. Purtându- 
şi cu mândrie zdrenţele, cu steagurile sfâşiate, ude de 
ploaie, oamenii defilau în ordine. Bătrânul Joe îi învățase să 
se retragă, bătrânul Joe care făcuse din retragere un act 
strategic tot atât de important ca o înaintare. 

Mărşăluind în pas cadenţat, bărboşi, zdrenţăroşi, soldaţii 
coborau Strada Piersicului în sunetele marşului "Maryland! 
Maryland!" - şi toată lumea ieşi să-i aclame. Învingători ori 
învinşi, aceşti soldaţi erau ai lor. 

Miliţienii care părăsiseră oraşul de curând în uniforme 
nou-nouţe abia se deosebeau de trupele regulate, atât erau 
de murdari şi de neîngrijiţi. În ochii lor strălucea o flacără 


nouă. Şterseseră dintr-o dată trei ani de chiul în care 
încercaseră să explice de ce nu sunt pe front, iar mulţi 
dintre ei schimbaseră o viaţă uşoară cu o moarte glorioasă. 
De acum înainte erau veterani, veterani fără state de 
serviciu prea lungi, dar totuşi veterani care se purtaseră 
onorabil. Căutau cunoscuţi prin mulţime şi se uitau la ei, 
mândri, sfidători. Acum aveau dreptul să ridice capul. 

Tineri şi bătrâni, membrii gărzilor locale defilară şi ei. 
Bătrânii cu bărbi încărunţite abia puteau să-şi ridice 
picioarele, iar tinerii aveau chipuri obosite de copii care au 
avut de înfruntat greutăţi prea mari pentru vârsta lor. 
Scarlett îi zări pe Phil Meade şi-l recunoscu cu greu, atât de 
negru îi era obrazul din cauza pulberii şi a murdăriei şi atât 
era de tras la faţă de oboseală. Fără pălărie, sub ploaie, cu 
capul trecut printr-o gaură făcută în mijlocul unei 
muşamale vechi, unchiul Henry înainta trăgându-şi piciorul. 
Cu picioarele goale învelite în bucăţi de plapumă, bătrânul 
domn Merrywether era cocoţat pe un afet de tun. Însă, cu 
toate sforţările sale, Scarlett nu reuşi să-l descopere pe 
John Wilkes. 

Cât despre veteranii lui Johnston, aceştia călcau cu acelaşi 
aer degajat cu care păşeau de trei ani, surâzând fetelor 
frumoase şi azvârlind cuvinte de batjocură bărbaţilor în 
civil. Mergeau să ocupe tranşeele săpate în jurul oraşului. 
Nu-i mai aşteptau tranşee săpate în grabă, ci lucrări solide, 
cu parapete până la înălţimea pieptului, întărite cu saci de 
nisip şi terminate cu ţăruşi de lemn. Ca nişte răni roşii, 
încoronate de moviliţe roşii, tranşeele înconjurau oraşul, 
milă după milă, aşteptându-i pe bărbaţii care aveau să le 
ocupe. 

Mulțimea aclama trupele ca şi cum ar fi fost victorioase. 
Frica se cuibărise în fiecare suflet, dar acum când ştiau 
despre ce e vorba, acum răul cel mai rău se întâmplase şi 
acum că războiul era la porţile lor, oamenii se schimbaseră. 
Nu mai era vorba de panică, de nebunie colectivă. Oricare 
ar fi fost sentimentul fiecăruia, nimeni nu se trăda. Toată 


lumea voia să pară veselă, chiar dacă se silea s-o facă. 
Fiecare căuta să se arate curajos şi plin de încredere în 
armată. Toată lumea repeta ceea ce spusese bătrânul Joe 
înainte de a i se lua comanda: "Pot să rezist o veşnicie în 
Atlanta." 

Acum, când şi Hood trebuise să se retragă, mulţi doreau, 
după pilda soldaţilor, să le fie redat bătrânul Joe, dar evitau 
să-şi spună părerea şi-şi făceau curaj repetând cuvintele 
bătrânului Joe: "Pot să rezist o veşnicie în Atlanta." 

Tactica prudentă a generalului Johnston nu era în firea lui 
Hood. El îi atacă pe yankei la răsărit, îi atacă la apus. 
Asemeni unui luptător căutând de unde să-şi apuce 
adversarul, Sherman încercuise oraşul, dar Hood nu voia să 
aştepte în spatele tranşeelor atacul yankeilor. Făcu mai 
multe ieşiri îndrăzneţe şi se repezi asupra lor năpraznic. În 
decurs de cânteva zile se dădură lupte la Atlanta şi la Ezra 
Church, atât de însemnate încât, alături de ele, lupta de la 
Gârla Piersicului păru o simplă hărţuială. 

Cu toate acestea, yankeii îşi accentuară presiunea. 
Suferiseră pierderi grele, dar puteau să şi-o permită. Şi, 
fără încetare, bateriile lor trăgeau asupra Atlantei, 
omorând oameni acasă la ei, dărâmând case, săpând pe 
străzi gropi uriaşe. Oamenii se adăposteau în beciuri, în 
găuri, în tunele. Atlanta era asediată. 

La unsprezece zile după ce preluase comanda, generalul 
Hood pierduse aproape tot atâţia oameni câţi pierduse 
Johnston în şaptezeci şi patru de zile de lupte şi retrageri, 
iar Atlanta era încercuită din trei părţi. 

Calea ferată de la Atlanta la Tennessee era acum în 
mâinile lui Sherman, de la un capăt la altul. Armata sa 
ocupase linia spre răsărit şi tăiase linia care mergea spre 
sud-vest, la Alabama. Singură linia spre sud, înspre Macon 
şi Savannah, era încă liberă. Oraşul era plin de soldaţi, ticsit 
de răniţi şi de refugiaţi, aşa că această singură cale era 
insuficientă pentru trebuinţele oraşului asediat. Totuşi, 
atâta vreme cât putea menţine această linie, Atlanta rezista. 


Scarlett fu înspăimântată când îşi dădu seama de 
importanţa acestei linii ferate şi când înţelese cu câtă 
îndârjire va lupta Sherman ca s-o cucerească. lar Hood ca 
s-o apere. Căci era linia care trecea prin tot comitatul, spre 
Jonesboro. Şi Tara nu era decât la cinci mile de Jonesboro. 
Tara părea o oază de pace în comparaţie cu iadul de la 
Atlanta, dar Tara nu era decât la cinci mile de Jonesboro! 

În ziua bătăliei pentru Atlanta, Scarlett şi cu încă câteva 
doamne, apărate de soare cu ajutorul minusculelor lor 
umbreluţe, se instalară pe acoperişurile drepte ale 
prăvăliilor şi urmăriră peripeţiile luptei. Dar când obuzele 
începură să cadă pentru prima oară în stradă, coborâră 
repede în beci şi, în aceeaşi seară, începu exodul femeilor, 
al copiilor şi al bătrânilor. Toţi o porniră spre Macon. Printre 
cei ce luară trenul în acea noapte, mulţi se retrăseseră 
odată cu Johnston de la Dalton, şi erau acum la al cincilea 
sau al şaselea lor refugiu. Erau mai puţin încărcaţi decât 
când sosiseră la Atlanta. Cei mai mulţi n-aveau decât un 
geamantan, şi ceva de-ale gurii într-un şervet. Ici-colo, 
servitori speriaţi strângeau la piept argintărie, cuțite, 
furculiţe sau un portret de familie, salvate la primul refugiu. 

Doamna Merriwether şi doamna Elsing refuzară să plece. 
Era nevoie de ele la spital şi, de altfel - declarară ele cu 
mândrie - n-aveau teamă şi nici un yankeu nu le va putea 
da afară de la ele de acasă. Cu toate acestea Maybelle cu 
copilaşul şi cu Fanny Elsing plecară la Macon. Pentru prima 
oară doamna Meade nu cedă în faţa soţului ei şi refuză 
categoric să-l asculte când acesta îi porunci să plece cu 
trenul Spre un loc mai sigur. Pretinse că doctorul nu se 
putea lipsi de ea şi că voia să stea acolo, lângă Phil, în cazul 
când. 

Dar doamna Whiting plecă şi, împreună cu ea, multe 
doamne dintre cunoştinţele lui Scarlett. După ce fusese una 
dintre primele care condamnase politica de retragere a 
bătrânului Joe, mătuşa Pitty fu una dintre primele care-şi 
făcu bagajul. Pretindea că nervii ei delicaţi nu puteau 


suporta zgomotul. Se temea că va leşina la auzul unei 
explozii şi că nu va apuca să coboare în pivniţă. Nu, nu-i era 
teamă, spunea ea, încercând în zadar să ia o expresie 
marţială, fără să reuşească însă. Va pleca la Macon, la 
verişoara ei, bătrâna doamnă Burr, şi fetele trebuiau să vină 
cu ea. 

Scarlett nu voia să meargă la Macon. Cu tot 
bombardamentul, prefera să rămână la Atlanta decât să se 
refugieze la Macon, căci n-o putea suferi pe bătrâna 
doamnă Burr. Acum câţiva ani aceasta o făcuse "uşuratică", 
după ce o surprinsese sărutându-se cu fiul ei Willie, la o 
recepţie acasă la Wilkes-i. 

— Nu, spuse ea mătuşii Pitty, voi merge acasă la Tara, iar 
Melly poate să meargă cu dumneata la Macon. 

La care Melanie începu să plângă, speriată, disperată. 
Când mătuşa Pitty se repezi la doctorul Meade, Melanie luă 
mâinile lui Scarlett într-ale ei şi-i spuse pe un ton rugător: 

— Scarlett dragă, nu pleca la Tara, nu mă lăsa singură! M- 
aş simţi atât de nenorocită fără tine. Oh, Scarlett, dacă nu 
eşti aici la naşterea copilului meu, voi muri. Da. da, ştiu 
bine, o am pe mătuşa Pitty, şi ea e foarte drăguță. Dar, ce 
vrei, ea n-a avut copii, şi câteodată mă enervează în aşa hal 
încât îmi vine să ţip. Nu mă părăsi, scumpa mea. Ai fost o 
adevărată soră pentru mine. Şi-apoi, adăugă ea cu un 
zâmbet slab, i-ai promis lui Ashley să ai grijă de mine. Mi-a 
spus că ţi-o va cere. 

Buimăcită, Scarlett se uita la cumnata ei. Cum de putea 
Melly s-o iubească atât de mult, când ea însăşi îşi ascundea 
cu atâta greutate antipatia pe care o simţea pentru ea? 
Cum putea Melly să fie atât de toantă, încât să nu ghicească 
secretul iubirii ei pentru Ashley? În cursul acestor luni 
chinuitoare, când pândea ştiri de la Ashley, se trădase de 
sute de ori. Dar Melanie nu vedea nimic, Melanie nu vedea 
decât ceea ce era bun la cei pe care-i iubea. Da, făgăduise 
lui Ashley să vegheze asupra Melaniei. "Oh, Ashley! Ashley! 


Probabil că ai murit, ai murit de luni de zile. Şi acum sunt 
silită să-mi ţin făgăduiala." 

— Bine, spuse ea răstit, i-am făgăduit să veghez asupra ta 
şi nu revin asupra a ceea ce am promis. Dar nu voi merge la 
Macon, la scorpia de mătuşă Burr. l-aş scoate ochii după 
câteva minute. Mă duc acasă, la Tara. Poţi să mă însoţeşti. 
Mama va fi fericită să te aibă lângă ea. 

— Oh, ce plăcere mi-ar face! Mama ta e atât de drăguță! 
Dar ştii bine că ar fi o lovitură de moarte pentru mătuşa 
Pitty dacă n-ar fi lângă mine când voi naşte, şi ea nu vrea să 
meargă la Tara. E prea aproape de câmpul de luptă, şi 
mătuşa ţine să fie în siguranţă. 

Doctorul Meade sosi suflând din greu. Mătugşa Pitty îi 
păruse atât de speriată, că se aştepta s-o găsească pe 
Melanie cel puţin născând. Aşa că, în faţa realităţii, 
indignarea lui fu mare şi nu se sfii s-o arate. În sfârşit, caflă 
cauza întregului bucluc, rezolvă problema cu argumente la 
care nu se putea răspunde nimic. 

— Chestiunea de a merge la Macon nici nu se pune pentru 
dumneata, domnişoară Melly. Dacă te mişti, nu răspund de 
nimic. Trenurile sunt arhipline. Nu se ştie niciodată când 
pleacă şi, dacă vreodată au nevoie urgentă să transporte 
răniţi, trupe sau material, nu ezită să dea jos călătorii în 
mijlocul pădurilor. În situaţia dumitale. 

— Dar dacă merg la Tara cu Scarlett? 

— Îţi interzic să te mişti de aici. Spre a merge la Tara, 
trebuie să iei tot trenul de Macon, deci condiţiile sunt 
aceleaşi. De altfel, nimeni nu ştie precis unde sunt yankeii, 
dar sunt pretutindeni. Trenul vostru ar putea fi foarte bine 
capturat. În sfârşit, chiar dacă aţi ajunge la Jonesboro, aţi 
avea încă de făcut cinci mile pe un drum prost ca să 
ajungeţi la Tara. Nu e o călătorie pentru o femeie într-o 
situaţie atât de delicată. Şi-apoi, de când bătrânul doctor 
Fontaine a plecat la armată, nu mai există nici un medic în 
comitat. 

— Dar există moaşe. 


— Am spus medic, răspunse doctorul brusc, aţintindu-şi 
maşinal privirea pe trupul plăpând al Melaniei. Nu vreau să 
te mişti de aici. Sper că nu ţii să naşti în tren sau într-o 
şaretă? 

Această sinceritate, firească la un medic, le reduse la 
tăcere. 

— Trebuie să rămâi aici, unde te pot supraveghea, şi să 
stai în pat. Ai să-mi faci plăcerea să nu-ţi mai petreci 
vremea coborând şi urcând scările. Nu, n-ai voie să cobori 
în pivniţă nici chiar dacă ghiulelele ar intra pe fereastră. La 
urma urmei, riscul nu-i atât de mare aici. Peste puţin îi vom 
respinge pe yankei. Aşa că, domnişoară Pitty, ai să pleci la 
Macon şi ai să le laşi pe tinerele doamne aici. 

— Fără o persoană mai în vârstă? exclamă bătrâna 
domnişoară îngrozită. 

— Sunt femei măritate, făcu doctorul plictisit, şi doamna 
Meade stă la două case de-aici. În orice caz, dată fiind 
starea lui Melly, nu se vor amuza primind vizite masculine. 
Suntem în timp de război, domnişoară Pitty. Nu ne mai 
putem gândi la ce-o să zică lumea. Trebuie să ne gândim la 
Melly, înainte de toate. 

Părăsi camera cu pas nervos şi o aşteptă pe Scarlett pe 
verandă. 

— Am să-ţi vorbesc deschis, domnişoară Scarlett, începu el 
trăgându-se de barba sură. Îmi pare că ai bun-simţ, deci fă- 
mi plăcerea să nu roşeşti. Nici nu vreau să aud de vreo 
plecare a lui Melly. Mă îndoiesc că ar fi în stare să suporte 
călătoria. Va avea de trecut printr-o încercare grea. chiar 
dacă s-ar găsi în cele mai bune circumstanţe. După cum ştii, 
are şoldurile foarte înguste. Vom fi poate obligaţi să-i 
scoatem copilul cu forcepsul, de aceea nu vreau pentru 
nimic în lume să ajungă pe mâinile vreunei moaşe negrese. 
Femei ca ea n-ar trebui să aibă niciodată copii, dar. În orice 
caz, fă-i bagajele domnişoarei Pitty şi expediaz-o la Macon. 
Îi e atât de frică, încât va impresiona pe Melly şi asta nu-i 
poate face nici un bine. Şi acum, domnişoară - şi-i aruncă 


lui Scarlett o privire pătrunzătoare - nu vreau să aud nici 
de întoarcerea dumitale acasă. Vei sta lângă Melly până la 
naşterea copilului. Nu ţi-e teamă, nu-i aşa? 

— Oh, nu! minţi cu curaj Scarlett. 

— Eşti o fată curajoasă. Doamna Meade e aici să te 
însoţească la nevoie şi-ţi voi trimite pe bătrâna noastră 
Betsy ca să gătească, dacă domnişoara Pitty vrea să-şi ia 
servitorii. Naşterea nu va mai întârzia mult. Copilul trebuie 
să se nască în cinci săptămâni, dar nu se poate spune nimic 
când e vorba de primul copil. şi cu bombardamentul ăsta 
copilul poate să vină de pe o zi pe alta. 

Aşadar, mătuşa Pitty plecă la Macon potopită de lacrimi, 
luând cu ea pe unchiul Peter şi pe bucătăreasă. Într-un elan 
de patriotism pe care-l regretă de îndată şi care-i pricinui 
un alt potop de lacrimi, dărui spitalului trăsura şi calul. 
Scarlett şi Melanie rămaseră singure cu Wade şi cu Prissy, 
într-o casă mult mai liniştită, cu tot bombardamentul 
neîncetat. 

Capitolul XIX. 

În aceste prime zile de asediu, când yankeii se izbeau 
peste tot de întăriturile oraşului, Scarlett era atât de 
speriată de explozia obuzelor, încât nu putea decât să se 
ghemuiască de frică şi să-şi astupe urechile cu mâinile, 
aşteptându-se dintr-o clipă în alta să fie proiectată în 
veşnicie. Când auzea şuieratul care vestea sosirea 
proiectilelor, se repezea în camera Melaniei, se arunca 
alături de ea pe pat şi, amândouă, strânse una într-alta, îşi 
înfundau capul în pernă strigând: "Oh, Oh!" Prissy şi Wade 
coborau fuga în pivniţa plină de pânze de păianjeni şi se 
ghemuiau în întuneric. Prissy urla din răsputeri, iar Wade 
plângea şi sughiţa. 

Înăbuşită de perna de puf, în timp ce moartea trecea peste 
capul ei, Scarlett blestema în sinea ei pe Melanie pentru că, 
din pricina ei, nu se putea ascunde în pivniţă. Dar doctorul 
interzise Melaniei să coboare şi Scarlett era obligată să stea 
lângă ea. 


La spaima de a fi prefăcută în bucăţi, se adăuga aceea de a 
vedea născându-se pe neaşteptate copilul Melaniei. Ori de 
câte ori îi venea în minte această idee, se simţea inundată 
de o sudoare rece. Ce-o să facă dacă îi va veni chef să se 
nască noaptea? Ştia că ar prefera s-o lase pe Melanie să 
moară decât să iasă în stradă să caute pe doctorul Meade, 
sub obuzele care cădeau ca o ploaie de primăvară. Şi mai 
ştia că Prissy putea fi snopită în bătaie, şi tot nu ar ieşi din 
casă. Ce-o să facă în clipa când vor începe durerile? 

Într-o seară discuta despre toate astea cu Prissy cu voce 
înceată, în timp ce pregăteau amândouă masa Melaniei şi, 
pe neaşteptate, Prissy împrăştie temerile stăpânei ei. 

— Doamnişoa'ă Sca'lett, chia' dacă nu vom găsi pe docto' 
când o să vie ceasu' pent'u domnişoa'a Melly, nu vă spe'iaţi. 
Pot să mă descu'c şi eu. Ştiu ce să fac la naşte'e. Mama mea 
e moaşă, nu? M-a c'escut ca să fiu moaşă. Atunci, aveţi 
înc'ede'e în mine. 

Scarlett se simţi uşurată aflând că are lângă ea o femeie 
pricepută, totuşi dorea să scape cât mai curând de această 
încercare. Avea o poftă nebună să fugă acolo unde nu mai 
explodau obuze, dorea să ajungă la linişte, la Tara, şi în 
toate serile se ruga Cerului ca Melanie să nască a doua zi, 
spre a putea fi dezlegată de promisiunea ei şi a părăsi 
Atalanta. Tara îi apărea ca un adăpost absolut sigur, ferit de 
toate necazurile de aici. 

Scarlett era stăpânită de o nerăbdare, pe care n-o simţise 
niciodată până atunci, de a-şi revedea mama şi căminul. 
Lângă Ellen, orice s-ar întâmpla, n-avea teamă. În fiecare 
seară, după ce toată ziua şuierul obuzelor îi sfâşiase auzul, 
pleca să se culce hotărâtă să spună a doua zi dimineaţă 
Melaniei că nu va mai sta nici o zi la Atlanta, că va pleca 
acasă şi că Melanie n-are decât să meargă să stea la 
doamna Meade. Dar când punea capul pe pernă, îl revedea 
pe Ashley aşa cum îi apăruse ultima oară, cu faţa trasă de o 
durere interioară, dar cu un mic surâs pe buze: "Să ai grijă 
de Melanie, Scarlett! Eşti atât de tare. Îmi promiţi?" Şi 


promisese. Ashley zăcea în pământ undeva, dar oriunde ar 

fi fost, o vedea, o readucea la promisiunea făcută. Mort sau 
viu, nu putea să-l dezamăgească, oricât ar costa-o. Şi astfel, 
zi după zi, continua să rămână. 

Răspunzând lui Ellen care o ruga să vină acasă, scria 
scrisori în care atenua pericolele asediului, descria starea 
delicată a Melaniei şi făgăduia să revină îndată ce se va fi 
născut copilul. Simţitoare la tot ce privea legăturile de 
familie, Ellen răspunse cu inima strânsă că înţelegea 
motivele lui Scarlett, dar Wade şi Prissy să fie trimişi 
imediat la Tara. Această propunere obţinu aprobarea totală 
a lui Prissy, pe care orice zgomot suspect o înnebunea de 
spaimă. Îşi petrecea cea mai mare parte a timpului în 
pivniţă, aşa că tinerele femei ar fi fost foarte încurcate fără 
bătrâna şi curajoasa Betsy, trimisă de doamna Meade. 

Scarlett ţinea tot atât de mult ca şi mama ei ca Wade să 
părăsească Atlanta, nu numai pentru siguranţa copilului, ci 
şi pentru că spaimele lui continue o scoteau din sărite. 
Bombardamentul îl înspăimânta pe Wade atât de mult, încât 
nu mai putea să vorbească, şi chiar în timpul acalmiilor 
stătea agăţat de fustele lui Scarlett, prea înfricoşat ca să 
plângă. Noaptea îi era frică să se culce, îi era frică de 
întuneric, îi era frică să adoarmă ca nu cumva să-l răpească 
noaptea yankeii, şi Scarlett nu mai putea să-l audă cum 
smiorcăie înfricoşat noaptea. Fără s-o arate, era tot atât de 
speriată ca el, dar chipul înspăimântat, figura trasă a 
copilului o scoteau din sărite. Da, Tara era ceea ce îi trebuia 
lui Wade. Prissy îl va duce acasă, dar va reveni imediat, spre 
a fi de faţă la naştere. 

Înainte însă ca Scarlett să fi trimis servitoarea şi copilul, 
aflară că yankeii înaintaseră spre sud şi că erau hărţuieli 
de-a lungul liniei ferate, între Atlanta şi Jonesboro. Şi dacă 
yankeii ar captura trenul cu Wade şi Prissy. la acest gând 
Scarlett şi Melanie deveniră palide, căci toată lumea ştia că 
atrocitățile yankeilor asupra copiilor fără apărare erau încă 
şi mai înspăimântătoare decât acelea pe care le făptuiau 


asupra femeilor. Scarlett se temu deci să-şi trimită copilul 
acasă, aşa că Wade rămase la Atlanta, mică umbră tăcută şi 
speriată, umblând tot timpul în urma mamai sale, ţinându- 
se strâns de fustă. 

Asediul continuă în timpul zilelor fierbinţi ale lunii iulie, 
zile asurzitoare care urmau nopţilor lugubre pline de 
tăcere prevestitoare de rău. Şi oraşul începu să se deprindă 
cu asediul. S-ar fi zis că eventualitatea cea mai rea 
producându-se, locuitorii nu mai aveau de ce să se teamă. 
Se temuseră de asediu - şi acum îl aveau şi nu era chiar 
atât de groaznic! Viaţa era aceeaşi. Oamenii ştiau că trăiesc 
pe un vulcan, dar până când vulcanul va face erupție, nu 
era nimic de făcut. Deci, ce nevoie să te alarmezi? Şi apoi, 
probabil că vulcanul nu va face niciodată erupție. N-aveai 
decât să vezi felul cum Hood îi ţinea pe yankei la respect în 
afara oraşului. Şi cavaleria nu ceda calea ferată spre 
Macon. Sherman n-o va lua niciodată. 

Totuşi, degeaba se prefăcea lumea că e nepăsătoare în 
faţa obuzelor şi a raţiilor din ce în ce mai mici, degeaba se 
făcea că nu ştie că yankeii sunt la o jumătate de milă şi avea 
încredere nemărginită în soldaţii în zdrenţe cenuşii 
îngropaţi în fundul adăposturilor. Nesiguranţa zilei de 
mâine măcina nervii Atlantei. Aşteptarea, îngrijorarea, 
suferinţele, foamea, chinul întruna reînnoit al speranţei, 
care renăştea ca să dispară şi să renască iarăşi, uzau 
rezistenţa nervoasă a oraşului. 

Încet-încet, Scarlett prinse curaj văzând atitudinea plină 
de bravură a prietenilor ei, cât şi datorită instinctului de 
adaptare pe care natura ni-l dă ca să putem îndura ceea ce 
nu putem evita. Fireşte, zgomotul exploziilor o făcea încă să 
tresară, dar nu mai fugea să-şi înfunde capul în perna 
Melaniei. Acum înghiţea în sec şi spunea cu voce slabă: 
"Ăsta n-a căzut prea departe, nu-i aşa?" 

Era mai puţin speriată şi fiindcă viaţa luase o întorsătură 
de coşmar prea înspăimântător spre a fi adevărat. Era cu 
neputinţă ca ea, Scarlett O'Hara, să se găsească într-o 


situaţie atât de primejdioasă, tot timpul în pericol de 
moarte. Era cu neputinţă ca ritmul calm al existenţei să se fi 
schimbat atât de mult într-un răstimp atât de scurt. 

Nu putea fi adevărat, era grotesc ca cerul de un albastru 
atât de pur la răsăritul soarelui să fie pângărit de fumul 
obuzelor, care plutea asupra oraşului ca un nor de furtună. 
Era grotesc ca ora caldă a amiezii, îmbibată de mirosul 
caprifoiului şi al trandafirilor agăţători, să devină atât de 
îngrozitoare din cauza obuzelor care şuierau pe străzi, care 
explodau zgomotos ca la Judecata de Apoi, proiectându-şi 
departe schijele metalice, sfâşiind în bucăţi animale şi 
oameni. 

Deşi zarva bătăliei se liniştea câteodată, trebui să renunţe 
la siestele de după-amiază, căci Strada Piersicului era fără 
încetare, plină de zgomot şi mişcare. Tunuri şi ambulanţe 
treceau huruind, răniţi se târau spre spitale împleticindu- 
se, regimente părăseau tranşeele şi se duceau în pas grăbit 
să apere, la celălalt capăt al oraşului, o redută ameninţată 
de inamic. Curieri coborau strada în galopul cailor şi se 
repezeau spre cartierul general, ca şi cum soarta 
Confederaţiei ar fi atârnat de ei. 

Nopțile fierbinţi aduceau un calm relativ dar sinistru. 
Când noaptea era liniştită, era prea liniştită. ca şi când 
brotăceii, lăcustele verzi şi mierlele ar fi fost prea speriate 
spre a-şi armoniza vocile în corul obişnuit al nopţilor de 
vară. Din când în când, liniştea era brusc întreruptă de 
pocnetul unui foc de puşcă în ultima linie de apărare. 

De multe ori, în orele târzii ale nopţii, când lămpile nu mai 
ardeau, când Melanie se odihnea şi o tăcere de moarte 
domnea asupra oraşului, Scarlett, trează, auzea zgâlţâitul 
cârligului de la poartă şi bătăi surde în uşă. 

Erau întotdeauna soldaţi care se aşezau pe verandă cu 
chipuri pe care nu le putea reţine şi cu vocile cele mai 
diferite. Câteodată se auzea din umbră o voce distinsă: 
"Doamnă, vă cer mii de scuze că v-am deranjat la ora 


aceasta, dar aş putea să capăt apă pentru mine şi calul 
meu?" 

Uneori era vorba aspră şi greoaie a unui muntean, alteori 
vocea nazală din cele mai îndepărtate regiuni ale Sudului, 
câteodată vocea cântătoare de pe coastă amintind de cea a 
lui Ellen şi făcând să bată inima lui Scarlett. 

"Domnişoară, am un camarad care spunea că vrea să 
meargă la spital, da' cred că n-o să poat' să meargă până 
acolo. Nu puteţi să aveţi puţină grijă de el?" "Doamnă, aş 
îmbuca ceva. Aş mânca o bucat' de turtă dacă vă 
prisoseşte." "Doamnă, scuzaţi-mi îndrăzneala, dar. aş putea 
rămâne peste noapte aici pe verandă? Am văzut trandafirii, 
am simţit mirosul caprifoiului şi mi-a adus atât de mult 
aminte de casă, încât am avut îndrăzneala." 

Nu, nopţile astea n-aveau nimic real. Erau ca nişte 
coşmaruri, şi oamenii aceştia făceau parte din ele, oameni 
fără trup şi fără chip, numai voci care îi vorbeau în noaptea 
caldă. Să scoţi apă, să dai de mâncare, să întinzi perne pe 
verandă, să pansezi răniţi, să susţii capete murdare de 
muribunzi. Nu se putea ca toate astea să i se întâmple ei! 

O dată, spre sfârşitul lunii iulie, unchiul Henry Hamilton 
bătu la uşă în plină noapte. Unchiul Henry nu mai avea nici 
umbrelă, nici geamantan, şi burta îi dispăruse. Pielea de pe 
obrajii altădată bucălaţi atârna ca la buldogi şi părul alb şi 
lung era de o murdărie de necrezut. Era aproape în 
picioarele goale, plin de păduchi, mort de foame, dar firea 
nu i se schimbase şi rămăsese tot atât de arţăgos. 

Cu toate că spusese: "E un război fără sens, când sunt 
trimişi nebuni bătrâni ca mine să umble cu tunurile", 
tinerele femei avură impresia că unchiul Henry se simţea 
bine. Aveau nevoie la regiment de el, ca de un tânăr, şi 
făcea treabă de tânăr. De altfel, se arăta la înălţimea 
tinerilor şi, aşa cum declara fălindu-se, făcea mai multe 
parale ca bătrânul Merriwether. Bunicul avea o mulţime de 
necazuri cu lumbagoul său şi căpitanul voia să scape de el, 
dar bunicul refuza să plece acasă. Recunoştea sincer că 


prefera înjurăturile şi teroarea căpitanului, atenţiilor 
nurorii sale, care veşnic îi cerea să nu mai mestece tutun şi 
să-şi curețe barba în fiecare zi. 

Vizita unchiului Henry fu scurtă, căci n-avea decât o 
învoire de patru ore, din care jumătate îi trebuia ca să 
parcurgă distanţa de la tranşee până acasă şi apoi. 

— Dragele mele, n-am să vă văd o bucată de vreme, 
anunţă el după ce intră în camera de culcare a Melaniei şi- 
şi muie cu voluptate picioarele într-un lighean cu apă, 
pregătit de Scarlett. Compania noastră pleacă în cursul 
dimineţii. 

— Unde? întrebă Melanie luându-l de braţ. 

— Nu mă atinge, strigă furios unchiul Henry, sunt plin de 
păduchi. Fără păduchi şi fără dizenterie, războiul ar fi o 
excursie plăcută. Unde plec? Nu mi s-a spus, dar bănuiesc. 
Ne îndreptăm spre Sud, înspre Jonesboro, dacă nu mă 
înşel. 

— Oh, de ce înspre Jonesboro? 

— Fiindcă vor fi lupte grele în partea aceea, fetiţo. Yankeii 
vor încerca să pună mâna pe calea ferată şi, dacă o iau, adio 
Atlanta! 

— Oh, unchiule, crezi că o vor lua? 

— Ei aş! Cum credeţi că vor izbuti când voi fi eu acolo? 

Unchiul Henry surâse din cauza feţelor lor speriate, apoi, 
redevenind serios: 

— Va fi greu acolo, fetelor. Trebuie să fim învingători. 
Desigur că ştiţi că yankeii sunt stăpâni pe toate căile ferate, 
în afară de cea care merge la Macon. Dar n-au numai acest 
avantaj. Poate că nu ştiţi, fetelor, dar au toate drumurile, 
toate şoselele, toate potecile, în afară de şoseaua 
McDonough. Atlanta e ca în fundul unui sac, şi sforile se 
găsesc la Jonesboro. Dacă yankeii reuşesc să pună mâna pe 
calea ferată la Jonesboro, vor putea trage sforile sacului şi 
să ne prindă ca într-o capcană. Înţelegeţi deci că n-avem 
intenţia să-i lăsăm să ia această linie. S-ar putea să lipsesc o 
bucată de vreme, dragele mele. Am venit numai să vă spun 


la revedere şi să mă asigur că Scarlett e încă lângă tine, 
Melly. 

— Bineînţeles că rămâne lângă mine, zise Melanie într-un 
elan drăgătos. Nu te îngriji de noi, unchiule, şi fii prudent. 

Unchiul Henry îşi şterse picioarele de preş şi gemu 
punându-şi ghetele rupte. 

— Trebuie să plec, spuse el. Am cinci mile de făcut. 
Scarlett, pregăteşte-mi ceva de mâncare. Orice-o fi. 

După ce o îmbrăţişă pe Melanie, cobori la bucătărie, unde 
Scarlett înfăşură într-un şervet o bucată de turtă şi câteva 
mere. 

— Unchiule, este. este atât de grav? 

— Grav? Fireşte că da! Nu face pe proasta. Suntem pe 
marginea prăpastiei. 

— Crezi că vor ajunge până la Tara? 

— De ce.? începu unchiul Henry, iritat de mania pe care o 
au femeile de a nu se gândi decât la ceea ce le priveşte 
personal, când sunt pe cale să se petreacă evenimente de o 
însemnătate capitală. 

Apoi, văzând chipul speriat şi trist al lui Scarlett, se-ndulci: 
— Nu, nu vor ajunge până acolo. Tara este la cinci mile de 
calea ferată, şi ei calea ferată o vor. N-ai mai multă minte ca 

o păsărică, fetiţo. 

Şi, schimbând brusc vorba: 

— N-am făcut astă-seară tot drumul ăsta numai spre a vă 
spune la revedere. Am venit să-i aduc nişte ştiri proaste lui 
Melly, dar în clipa când să vorbesc, n-am putut. De aceea îţi 
las ţie această sarcină. 

— Ashley a. ai auzit vorbindu-se că. că a murit? 

— Cum puteam auzi vorbindu-se de Ashley, când îmi 
petrec viaţa în tranşee, în noroi pân-la fundul pantalonilor? 
întrebă bătrânul domn, acru. Nu. E vorba de tatăl lui. John 
Wilkes a murit. 

Scarlett se aşeză brusc, cu legătura cu mâncare în mână. 

— Voiam s-o anunţ pe Melly. dar n-am putut. Îţi revine ţie 
sarcina s-o faci. Şi. dă-i astea. 


Scoase din buzunar un ceas greu de aur cu breloc, o mică 
miniatură a doamnei Wilkes care murise de mult şi o 
pereche de butoni de manşetă masivi. În faţa ceasului, pe 
care-l văzuse de atâtea ori în mâinile lui John Wilkes, 
Scarlett sfârşi prin a înţelege că tatăl lui Ashley murise. 
Rămase fără puteri, prea zdrobită ca să plângă sau să 
vorbească. Unchiul Henry, neştiind ce să facă, tuşi, dar se 
feri s-o privească pe Scarlett, de frică să nu observe lacrimi 
care l-ar fi emoţionat prea mult. 

— A fost un bărbat viteaz, Scarlett. Spune-i-o lui Melly. 
Spune-i să le scrie şi fetelor. A fost un soldat bun, cu toată 
vârsta lui. A fost atins de o ghiulea, care a căzut drept pe el 
şi pe calul lui. Calul era. l-am omorât chiar eu, bietul animal. 
O iapă mică tare frumoasă. Scrie-i doamnei Tarleton ca s-o 
anunţi. Era nebună după iapa asta. Dă-mi mâncarea, fetiţo. 
Trebuie să plec. Hai, drăguță, nu mai fi atât de nenorocită. 
Cunoşti o moarte mai frumoasă pentru un bătrân decât să 
cadă făcând o treabă de om tânăr? 

— Oh, n-ar fi trebuit să moară! N-ar fi trebuit să meargă 
niciodată la război. Ar fi trebuit să trăiască, spre a vedea 
cum îi creşte nepotul, şi atunci ar fi murit liniştit în patul lui. 
Oh, de ce a plecat? Nu credea în secesiune. Avea oroare de 
război şi. 

— Mulţi dintre noi gândesc la fel, dar ce putem face? 

Unchiul Henry îşi suflă nasul cu un aer morocănos. 

— Crezi că-mi face plăcere, la vârsta mea, să servesc drept 
ţintă puşcaşilor yankei? Dar azi un gentleman n-are de ales. 
Sărută-mă, copila mea, nu-ţi face griji pentru mine. Voi 
scăpa teafăr din război. 

Scarlett îl sărută, îl auzi coborând scările în întuneric, apoi 
auzi cârligul de la poartă. Rămase o clipă nemişcată privind 
la obiectele care aparținuseră lui John Wilkes, apoi urcă sus 
s-o anunţe pe Melanie. 

La sfârşitul lunii iulie, veştile rele prezise de unchiul Henry 
se răspândiră. Yankeii atacaseră din nou în direcţia 
Jonesboro. Tăiaseră linia ferată la patru mile mai jos de 


oraş, dar cavaleria confederată îi respinsese, şi geniştii, 
leoarcă de sudoarea sub un soare arzător, reparaseră linia. 

Scarlett era înnebunită de grijă. Timp de trei zile aşteptă 
cu inima din ce în ce mai strânsă de frică. În sfârşit, primi o 
scrisoare liniştitoare de la tatăl ei. 

Duşmanul nu ajunsese până la Tara, de unde se auzise 
vuietul bătăliei, dar unde yankeii nu apăruseră. 

Scrisoarea lui Gerald era atât de plină de lăudăroşenii, 
povestea cu atâta lux de amănunte felul cum yankeii 
pierduseră controlul căii ferate, încât s-ar fi putut crede că 
Gerald înfăptuise isprava el singur. Scrisese trei pagini spre 
a descrie vitejia trupelor şi, într-un mic paragraf la sfârşitul 
scrisorii, anunţa scurt că sora ei, Carreen, era bolnavă. 
Doamna O'Hara credea că avea febră tifoidă. Nu era prea 
grav şi Scarlett nu trebuia să se alarmeze, dar nu trebuia 
cu nici un chip să vină în acest moment, chiar dacă s-ar 
putea călători cu trenul fără risc. Doamna O'Hara se bucura 
acum că Scarlett şi Wade nu se refugiaseră la Tara la 
începutul asediului. Doamna O'Hara îi trimitea vorbă lui 
Scarlett să meargă la biserică şi să spună câteva rugăciuni 
pentru vindecarea lui Carreen. 

Citind aceste rânduri, Scarlett fu cuprinsă de remuşcări, 
căci nu mai fusese la biserică de luni de zile. Altădată ar fi 
considerat această delăsare ca un păcat de moarte, dar 
acum, fără se ştie de ce, nu mai găsea că ar fi un păcat atât 
de mare. Cu toate acestea, ascultă de Ellen şi se urcă în 
odaia ei ca să spună repede câteva rugăciuni. Dar când se 
ridică, nu simţi uşurarea pe care-o simţea altădată după ce 
se ruga. De câtăva vreme îşi zicea că, în ciuda milioanelor 
de rugăciuni care se urcau către cer în fiecare zi, 
Dumnezeu uitase de ea, de confederați şi de Sud. 

În seara aceea se aşeză pe verandă, după ce pusese 
scrisoarea lui Gerald în sân, pentru a o putea atinge din 
când în când şi a se simţi astfel mai aproape de Iara şi de 
Ellen. O lampă ardea în salon şi, prin fereastra deschisă, se 
răspândea o stranie lumină aurie pe veranda acoperită cu 


viţă. Tufişurile de caprifoi şi de trandafiri agăţători îşi 
înălţau lângă ea zidul înmiresmat. Noaptea era liniştită. De 
la asfinţitul soarelui nu se mai auzise pocnind nici măcar un 
foc de puşcă şi lumea întreagă părea că se pierde în 
depărtare. Scarlett se legăna în balansoar. De când citise 
scrisoarea de la Tara, se simţea singură şi nenorocită. Ar fi 
voit ca cineva, oricine, chiar doamna Merriwether, să-i ţină 
tovărăşie. Dar doamna Merriwether îşi făcea serviciul de 
noapte la spital, doamna Meade era acasă la ea pregătind o 
masă bună pentru Phil care venise în permisie de pe front, 
iar Melanie dormea. Nu putea nădăjdui la vreo vizită. În 
cursul acestei ultime săptămâni vizitele încetaseră, căci toţi 
oamenii în stare să umble erau în tranşee sau urmărind 
yankei undeva pe lângă Jonesboro. 

I se întâmpla rar lui Scarlett să fie atât de singură, şi nici 
nu-i plăcea. Când era singură era silită să se gândească, şi 
în acele zile gândurile nu luau o întorsătură prea plăcută. 
Ca toată lumea, se apucă să-şi amintească de trecut, să se 
gândească la cei care muriseră. 

În seara asta, în timp ce Atlanta se odihnea într-o tăcere 
atât de adâncă, închise ochii şi-şi închipui că gustă din nou 
calmul rustic al Tarei şi că viaţa nu se schimbase. Dar ştia 
că viaţa în comitat nu va mai fi niciodată aceeaşi. Se gândi 
la cei patru Tarleton-i, la cei doi gemeni cu părul roşu, la 
Tom, la Boyd - şi un val de tristeţe o cuprinse. Stu ori Brent 
- oricare dintre ei ar fi putut să fie soţul ei. Dar acum, când 
războiul se va sfârşi şi se va duce din nou la Tara, nu-i va 
mai auzi niciodată strigând şi urcând aleea de cedri în 
galop. Şi Raiford Calvert care dansa atât de minunat! 
Niciodată nu-i va mai fi parteneră. Şi băieţii Munroe, şi 
micul Joe Fontaine şi. "Oh, Ashley!" murmură ea cu un 
hohot de plâns ascunzându-şi faţa în mâini. "N-o să mă 
obişnuiesc niciodată cu ideea că nu mai eşti!" 

Auzi poarta scârţâind, ridică repede capul şi-şi şterse ochii 
cu podul palmei. Se sculă şi văzu că e Rhett Butler. Venea 
pe alee, cu pălăria mare de panama în mână. Nu-l mai 


revăzuse din ziua aceea când se dăduse jos grăbită din 
trăsură, exprimându-şi dorinţa să nu-l mai întâlnească 
niciodată. Totuşi, era atât de fericită că va avea pe cineva cu 
care să vorbească, cineva care s-o împiedice să se 
gândească la Ashley, încât se grăbi să gonească toate aceste 
amintiri din minte. Rhett uitase probabil cearta lor, sau cel 
puţin se făcea că o uitase, căci se aşeză pe ultima treaptă, la 
picioarele lui Scarlett, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic. 

— Aşadar, nu te-ai refugiat la Macon! Am auzit că 
domnişoara Pittypat a bătut în retragere şi, fireşte, 
credeam că ai imitat-o. De aceea, văzând lumină, am venit 
să iau informaţiuni. De ce-ai rămas? 

— Ca să ţin tovărăşie Melaniei. Înţelegi, ea. ea nu poate să 
plece în acest moment. 

— Fenomenal! exclamă el şi, la lumina lămpii, Scarlett 
văzu că-şi încruntă sprâncenele. Vrei să spui că doamna 
Wilkes e aici? N-am auzit niciodată o asemenea nerozie. În 
situaţia ei e foarte periculos. 

Scarlett tăcu, jenată. Starea Melaniei nu era un subiect pe 
care să-l poată discuta cu un bărbat. Mai era jenată şi de 
faptul că Rhett ştia de primejdiile la care se expune 
Melanie. Nu se cuvenea ca un om neînsurat să cunoască 
astfel de lucruri. 

— Nu e prea galant din partea dumitale să nu te gândeşti 
că şi eu aş putea fi rănită, spuse ea pe un ton înţepat. 

Rhett surâse, amuzat. 

— Dumneata, haida de! Fac rămăşag că într-o zi le vei da 
de furcă yankeilor. 

— Nu cred că ăsta-i un compliment, declară Scarlett pe un 
ton evaziv. 

— Nu, nu-i un compliment. Spune-mi, când vei înceta oare 
să cauţi complimente în orice cuvânt neînsemnat rostit de 
un bărbat? 

— Când voi fi pe patul de moarte, replică Scarlett, 
surâzând la gândul că, în lipsa lui Rhett, se vor găsi totuşi 
întotdeauna bărbaţi care să-i facă complimente. 


— Ce frivolă eşti. Ai, cel puţin, meritul de a fi sinceră. 

Rhett deschise tabachera şi scoase o ţigară a cărei aromă 
o respiră. Scăpără un chibrit şi se rezemă de stâlpul 
verandei, apoi, cu mâinile în jurul genunchilor, fumă o clipă 
în tăcere. Scarlett reîncepu să se legene pe scaun şi 
întunericul senin al nopţii călduţe îi învălui mai complet. 
Mierla, care îşi avea cuibul drept în mijlocul trandafirilor şi 
caprifoiului, ieşi din amorţeală şi scoase o notă sfioasă. Apoi 
tăcu, parcă şi-ar fi schimbat gândul. 

Din umbra verandei se auzi deodată râsul lui Rhett, un râs 
grav şi dulce. 

— Aşadar, ai rămas ca să-i ţii tovărăşie doamnei Wilkes! E 
situaţia cea mai extraordinară pe care am întâlnit-o 
vreodată. 

— Nu văd nimic extraordinar în asta, răspunse Scarlett, 
jenată şi dintr-o dată bănuitoare. 

— Nu? Păi, atunci nu judeci obiectiv. Aveam impresia că 
abia o poţi suporta pe doamna Wilkes. O găseşti proastă şi 
stupidă, iar sentimentele ei patriotice te plictisesc. Pierzi 
rareori ocazia să strecori o observaţie răutăcioasă la adresa 
ei. E deci natural să fiu surprins văzându-te că adopţi o 
asemenea atitudine dezinteresată şi rămâi cu ea în timpul 
bombardamentului. Hai, spune, de ce ai făcut asta? 

— Fiindcă e sora lui Charlie. fiindcă e ca o soră pentru 
mine, răspunse Scarlett cu toată demnitatea de care era 
capabilă, cu toate că roşeaţa începea să i se urce în obraji. 

— Vrei să spui fiindcă e văduva lui Ashley Wilkes. 

Scarlett se ridică dintr-o dată. Îşi stăpânea cu greu furia. 

— Eram aproape gata să-ţi iert felul grosolan cum te-ai 
purtat data trecută, dar acum e prea mult. Nu te-aş fi lăsat 
niciodată să vii şi să te aşezi pe această verandă, dacă n-aş 
fi avut atâtea gânduri negre şi. 

— Stai jos şi nu te mai zbârli, spuse Rhett pe un alt ton. 

Se ridică pe jumătate, luă mâna lui Scarlett şi o sili pe 
tânăra femeie să se aşeze. 

— De ce ai gânduri negre? 


— Oh! Am primit o scrisoare de la Tara azi. Yankeii sunt 
foarte aproape de casă şi soră-mea mai mică are febră 
tifoidă şi. şi. acum, chiar dacă aş vrea să mă întorc acasă, 
cum doresc, mama nu m-ar lăsa de frică să nu iau şi eu 
febră tifoidă. Oh, Doamne, cum aş vrea să mă-ntorc acasă! 

— Hai, nu plânge, spuse Rhett cu o voce mai afectuoasă. 
Eşti mult mai în siguranţă la Atlanta chiar dacă vin yankeii, 
decât la Tara. Yankeii n-o să-ţi facă rău, pe când o febră 
tifoidă nu ţi-ar prii deloc. 

— Yankeii n-o să-mi facă râu? Cum poţi spune o asemenea 
minciună? 

— Draga mea fetiţă, yankeii nu sunt nişte draci. N-au nici 
coarne, nici copite, după cum pari să crezi. Seamănă mult 
cu sudiştii. numai că sunt mai puţin binecrescuţi, fireşte, şi 
vorbesc cu un accent îngrozitor. 

— Bine, dar yankeii mă vor. 

— 'Te vor viola? Nu cred. Deşi pofta n-o să le lipsească. 

— Dacă te apuci să vorbeşti porcării, intru în casă, 
exclamă Scarlett, fericită că întunericul îi ascundea faţa 
roşie. 

— Fii sinceră. Nu te gândeai la asta? 

— Oh, fireşte că nu! 

— Oh, ba da! Nu-i nevoie să te înfurii pe mine pentru că-ţi 
ghicesc gândurile. La asta se gândesc toate doamnele 
noastre sudiste atât de pure şi de binecrescute. Nu se 
gândesc decât la asta. Pariez că până şi femeile bătrâne ca 
doamna Merriwether. 

Scarlett înghiţi în sec fără să spună nimic, şi-şi aduse 
aminte că în aceste zile triste, ori de câte ori se întâlneau 
două sau mai multe femei măritate, discutau în şoaptă acest 
subiect şi povesteau întotdeauna ceea ce se întâmpla în 
Virginia, în Tennessee, în Louisiana, dar niciodată prea 
aproape de ele. Yankeii violau femeile, străpungeau copii cu 
baionetele, dădeau foc caselor în care închiseseră pe 
bătrâni. Toată lumea ştia că, deşi lucrurile acestea nu se 
spuneau în gura mare, erau totuşi purul adevăr. Şi apoi, 


dacă Rhett ar avea cât de puţină bună-cuviinţă, şi-ar da 
seama că erau lucruri adevărate şi că nu sunt de luat în 
derâdere. 

Scarlett îl auzea râzând încet. Câteodată era odios. În fapt, 
era odios aproape tot timpul. Era oribil ca un bărbat să ştie 
ce gândesc femeile şi ce-şi povestesc. Te făcea să te simţi 
goală în faţa lui. Şi niciodată bărbaţii nu ştiu aceste lucruri 
de la femei cinstite. Scarlett era indignată fiindcă Rhett îi 
citise gândurile. Îi plăcea să-şi închipuie că era o fiinţă 
misterioasă pentru bărbaţi, dar ştia că pentru Rhett era 
transparentă de parcă ar fi fost de sticlă. 

— Fiindcă suntem la acest capitol, continuă el, ai vreo 
protectoare, pe cineva care să aibă grijă de dumneata în 
această casă? Admirabila doamnă Merriwether, sau 
doamna Meade, de pildă. Se uită întotdeauna la mine ca şi 
când aş veni aici să fac cine ştie ce ticăloşie. 

— De obicei doamna Meade vine să ne vadă seara, 
răspunse Scarlett, fericită să schimbe conversaţia. Dar azi 
n-a putut. Phil, fiul ei, e aici. 

— Ce noroc să te găsesc singură! exclamă Rhett cu o voce 
tandră. 

Ceva în intonaţia lui Rhett acceleră într-un mod plăcut 
bătăile inimii lui Scarlett, care îşi simţi obrajii roşind. Auzise 
de atâtea ori această intonaţie în vocea bărbaţilor, spre a şti 
că era preludiul unei declaraţii de dragoste. Oh, ce amuzant 
era! Dacă i-ar spune că o iubeşte, cum ar şti să-l facă să 
sufere şi să-i plătească toate observaţiile sarcastice cu care 
o biciuia de trei ani! I-ar face viaţa amară, până ar fi 
răzbunată şi de umilinţa îngrozitoare pe care o suferise în 
ziua când o văzuse pălmuindu-l pa Ashely. Şi-apoi, îi va 
declara suav că nu poate fi decât o soră pentru el şi se va 
retrage triumfătoare. În faţa unei perspective atât de 
încântătoare o prinse un mic râs nervos. 

— Nu chicoti, îi spuse Rhett şi, după ce-iluă mâna, o 
întoarse şi-şi apăsă buzele pe palma ei. 


La atingerea gurii lui calde, ceva viu, electric începu să 
alerge prin vinele ei, ceva care tulbură trupul tinerei femei. 
Buzele lui Rhett se suiră spre încheietura mâinii şi Scarlett 
ghici că-i simte pulsul, aşa de tare îi bătea inima, în timp ce 
căuta să-rşi retragă mâna. Nu prevăzuse atacul acestui val 
de sânge cald şi perfid, care o făcea să dorească să-şi 
treacă mâna prin părul lui Rhett, să-şi simtă buzele lipite de 
gura lui. 

Tulburată, îşi spunea că nu-l iubeşte pe Rhett, că-l iubeşte 
pe Ashley; dar cum să explice această senzaţie care-i 
aducea un gol în stomac şi făcea să-i tremure mâinile? 

Rhett râse încetişor. 

— Nu fugi! Nu-ţi voi face nici un rău! 

— Să-mi faci rău! Nu mi-e frică de dumneata, Rhett 
Butler! Nu mi-e frică de nici un bărbat! strigă ea furioasă 
constatând că şi vocea îi tremura. 

— lată sentimente foarte frumoase, dar, te rog, vorbeşte 
mai încet, căci doamna Wilkes ar putea să ne audă. Te rog, 
linişteşte-te. 

Auzindu-l, s-ar fi zis că tulburarea lui Scarlett îl încânta. 

— Scarlett, mă iubeşti, nu-i aşa? 

Asta era mai aproape de ceea ce aştepta Scarlett. 

— Ei bine, da, din când în când, răspunse ea prudent. 
Când nu te porţi ca o secătură. 

Rhett râse din nou şi-i apăsă palma pe obrazul său aspru. 

— Cred că mă iubeşti fiindcă sunt o secătură. Ai întâlnit 
atât de puţine secături adevărate în cursul vieţii tale 
cocoloşite, încât găseşti un farmec straniu în contrastul pe 
care-l ofer. 

Conversaţia nu lua deloc întorsătura pe care o aşteptase, 
şi Scarlett, din nou, încercă în zadar să-şi retragă mâna. 

— Nu-i adevărat! Îmi plac bărbaţii cumsecade. cei de care 
sunt sigură că se vor purta întotdeauna ca nişte gentlemeni. 

— Înţelegi prin asta pe cei pe care-i poţi teroriza 
întotdeauna după plac. E numai chestiune de definiţie. Dar 
n-are a face. 


Îi sărută iarăşi podul palmei, şi Scarlett iarăşi simţi cum îi 
trece un fior plăcut prin ceafă. 

— Dar îţi plac, nu-i aşa? Ai fi în stare să mă iubeşti 
vreodată, Scarlett? 

"Ah!" gândi ea triumfătoare. "Acum l-am prins!" 

Şi răspunse cu o răceală calculată: 

— La drept vorbind, nu. poate numai dacă ţi-ai schimba 
simţitor felul tău de a fi. 

— Şi n-am deloc intenţia să mi-l schimb. Aşadar, nu te simţi 
în stare să mă iubeşti. Ei bine, tocmai asta speram. Căci 
deşi am o imensă simpatie pentru tine, nu te iubesc şi ar fi 
tragic să fii de două ori victima unei dragoste nenorocite, 
nu-i aşa, draga mea? Pot să-ţi spun "dragă", doamnă 
Hamilton? De altfel, îţi voi spune "dragă" fie că vrei, fie că 
nu, dar în sfârşit, trebuiesc observate regulile bunei 
purtări. 

— Nu mă iubeşti? 

— Sincer, nu. O sperai? 

— Nu fi atât de încrezut! 

— Ba da, sperai! Din nenorocire, trebuie să-ţi spulber 
speranţele. Ar trebui să te iubesc căci eşti fermecătoare şi 
ai o mulţime de aptitudini care nu slujesc la nimic; dar 
multe femei au farmec şi aptitudini şi sunt tot atât de inutile 
ca şi tine. Nu, nu te iubesc. Dar îmi placi la nebunie. pentru 
elasticitatea conştiinţei tale, pentru egoismul pe care 
rareori încerci să-l ascunzi, pentru spiritul ascuţit şi simţul 
tău practic, pe care mi-e teamă că le-ai moştenit de la vreun 
ţăran irlandez, un strămoş nu prea îndepărtat. 

Ţăran! Acum o şi insulta! Începu să bolborosească cuvinte 
neînţelese. 

— Nu mă întrerupe, spuse el strivindu-i mâna. Îmi placi, 
fiindcă am aceleaşi însuşiri ca şi tine, şi cine se aseamănă se 
adună. Îmi dau seama că îndrăgeşti încă amintirea acelui 
zeu cu cap de lemn, a acelui domn Wilkes care e fără 
îndoială în pământ de şase luni. Dar trebuie să fie loc şi 
pentru mine în inima ta. Scarlett, încetează să te mai 


zvârcoleşti. Îţi fac o declaraţie de dragoste. Te-am dorit de 
când te-am văzut prima oară, în vestibul la Doisprezece 
Stejari, când erai pe cale să-l vrăjeşti pe bietul Charlie 
Hamilton. Te doresc mai mult decât am dorit vreodată o altă 
femeie. şi, în ceea ce te priveşte, am aşteptat mai mult 
decât am aşteptat vreodată. 

Surpriza îi tăie răsuflarea. Aşadar, cu toate insultele o 
iubea, dar era atât de încăpățânat că nu voia s-o 
recunoască cinstit şi nu îndrăznea să vorbească de teamă 
ca ea să nu izbucnească în râs. Ei bine, îi va arăta ea cine 
este, şi asta chiar acum! 

— E o cerere în căsătorie? 

Rhett îi lăsă mâna şi râse atât de tare, încât Scarlett se 
ghemui în scaunul ei. 

— Dumnezeule mare, nu! Nu ţi-am spus că nu sunt făcut 
pentru căsătorie? 

— Dar. dar. ce. 

Atunci Rhett se sculă şi, cu mâna pe inimă, făcu o 
plecăciune comică. 

— Draga mea, declară el potolit, am să aduc un omagiu 
inteligenţei tale cerându-ţi să-mi fii amantă, fără să 
trebuiască să te seduc. 

Amantă! 

Cuvântul sună în ea ca o ocară. Totuşi, la început, n-avu 
impresia să fi fost insultată. Nu resimţi decât un furios val 
de indignare la gândul că a putut-o crede atât de proastă. 
Trebuia într-adevăr s-o considere prea proastă spre a-i face 
o atare propunere, în loc s-o ceară în căsătorie, cum 
scontase. Furia, orgoliul jignit, decepţia, o făcură să-şi 
piardă capul şi, înainte de a se fi gândit măcar să se aşeze 
pe un plan de înaltă moralitate spre a-l zdrobi pe Rhett sub 
imputări, lăsă să-i scape primele cuvinte care-i veniră pe 
buze. 

— Amanta ta? Şi ce folos aş avea, în afară de o droaie de 
plozi? 


Atunci, cu gura căscată, îşi dădu seama de grozăvia 
cuvintelor ei. Rhett se înecă de râs şi, din umbră, privi fix la 
Scarlett, care se aşeză lovită de stupoare, apăsându-şi 
batista pe gură. 

— lată de ce-mi placi. Eşti singura femeie sinceră pe care 
O cunosc, singura femeie care priveşte lucrurile din punct 
de vedere practic, fără să încurce totul prin reflecţii asupra 
păcatului şi a moralei. Orice femeie întâi ar fi leşinat, apoi 
mi-ar fi arătat uşa. 

Scarlett se ridică dintr-un salt, cu obrazul roşu de ruşine. 
Cum a putut spune un astfel de lucru? Cum ea, fiica lui 
Ellen, cu educaţia pe care o primise, a putut să asculte 
cuvinte atât de înjositoare şi să dea un răspuns atât de 
neruşinat? Ar fi trebuit să ţipe. Ar fi trebuit să leşine. Ar fi 
trebuit să-i întoarcă spatele cu un aer demn şi să 
părăsească veranda fără un cuvânt. Dar era prea târziu. 

— Am să-ţi arăt uşa! strigă ea fără să-i pese dacă Melanie 
sau familia Meade, ceva mai jos pe stradă, ar fi putut s-o 
audă. leşi afară! Cum îndrăzneşti să-mi spui asemenea 
lucruri? Ce-am făcut ca să te îndemn să. să te fac să crezi. 
leşi, şi nu mai pune niciodată piciorul aici. De astă dată e 
pentru totdeauna. Să nu mai vii niciodată aici cu 
pacheţelele tale cu ace şi cu panglicile tale, închipuindu-ţi 
că datorită lor te voi ierta. Am. am să-i spun tatei, şi el te va 
ucide. 

Rhett îşi luă pălăria, se înclină şi, la lumina lămpii, Scarlett 
îi zări dinţii strălucind sub mustață. Nu-i era deloc ruşine, 
ceea ce spusese îl amuzase şi o observa cu viu interes. 

Oh, ce nesuferit era! Scarlett îi întoarse spatele şi intră în 
casă. În trecere voi să trântească uşa în urma ei, dar era 
prinsă cu un cârlig greu. Gâfâind, încercă fără succes. 

— Pot să te ajut? întrebă Rhett. 

Simţind că va avea o criză de nervi dacă va sta un minut în 
plus, Scarlett începu să urce scările. Când ajunse la etaj, 
auzi pe Rhett, îndatoritor, închizând uşa pentru ea. 

Capitolul XX. 


Când zilele calde şi zgomotoase de august se apropiau de 
sfârşit, bombardamentul încetă dintr-o dată. Liniştea care 
se abătu asupra oraşului era impresionantă. Oamenii ieşiră 
în prag şi începură să schimbe lungi priviri neliniştite, ca şi 
când le-ar fi fost teamă de ceea ce va urma. După zgomotul 
de până atunci, această linişte în loc să potolească spiritele, 
le enerva mai mult. Nimeni nu ştia de ce tăcuseră bateriile 
yankee. De pe front nu sosea nici o ştire. Se ştia numai că 
redutele din jurul oraşului fuseseră golite de trupe şi că se 
trimiseseră numeroase unităţi spre sud, pentru a apăra 
linia ferată. Nimeni nu ştia unde se băteau, dacă se mai 
dădea vreo luptă, nici cum mergea bătălia. 

În afară de zvonurile care treceau din gură în gură, nu 
exista absolut nici o ştire. Lipsite de hârtie, de cerneală şi 
de personal, ziarele îşi suspendaseră apariţia de la 
începutul asediului şi prin oraş se răspândeau zvonurile 
cele mai extravagante. În mijlocul acestui calm neliniştitor, 
mulţimea lacomă de ştiri asedia cartierul general, se 
strângea în faţa biroului telegrafic sau în jurul gării, în 
speranţa să afle ştiri, ştiri bune, căci toată lumea spera că 
tăcerea tunurilor lui Sherman însemna că yankeii erau în 
plin dezastru şi că trupele confederate îi urmăreau pe 
drumul Daltonului. Dar nu sosea nici o ştire. Firele 
telegrafului rămâneau mute, pe unica linie rămasă liberă 
nici un tren dinspre sud nu intra în gară, şi serviciul poştal 
era întrerupt. 

Precedată de o căldură îngozitoare, toamna prăfoasă se 
apropia cu paşi mari şi ameninţa să înăbuşe oraşul, 
aducând oamenilor abătuţi noi încercări. Cu toate că se 
străduia să pară curajoasă, Scarlett era chinuită de 
nelinişte, neavând ştiri de la Tara, şi i se părea că asediul 
durează de o eternitate, că toată viaţa auzise, vibrându-i în 
urechi, doar zgomotul tunului - până în ziua când asupra 
Atlantei se abătu brusc sinistra tăcere. Şi totuşi, asediul nu 
dura decât de treizeci de zile. Treizeci de zile de asediu! 
Treizeci de zile de când tranşeele săpate în argila roşie 


încercuiau oraşul, de când canonada monotonă bubuia fără 
încetare. Treizeci de zile de când lungile şiruri de 
ambulanţe şi de care trase de boi stropeau cu sânge 
străzile prăfuite care duceau spre spitale. Treizeci de zile 
de când cetele de gropari frânţi de oboseală strângeau 
cadavrele abia răcite şi le trânteau ca pe nişte butuci în 
şiruri nesfârşite de gropi. Treizeci de zile numai! 

Trecuseră doar patru luni de când yankeii îşi mutaseră 
poziţiile la sud de Dalton. Doar patru luni. Privind în urmă, 
amintindu-şi de ziua aceea îndepărtată, lui Scarlett i se 
părea că toate se petrecuseră în altă viaţă. Oh, nu. Nu se 
poate să fie numai patru luni de atunci. Fusese o viaţă de 
om! 

Acum patru luni. Acum patru luni, Daltonul, Resaca, 
muntele Kennesaw nu erau pentru ea decât nişte nume de 
localităţi de-a lungul căii ferate. Acum erau bătălii 
disperate, bătălii care se dovediseră zadarnice, deoarece 
Johnston se retrăsese totuşi spre Atlanta. lar acum Gârla 
Piersicului, Decatur, Ezra Church şi Utoy nu mai erau 
numele plăcute ale unor localităţi plăcute. Pentru ea, nu vor 
mai fi niciodată locuri paşnice pline de verdeață, locuite de 
prieteni atât de primitori, unde, împreună cu ofiţeri chipeşi, 
se dusese la picnicuri, pe malurile unor pâraie liniştite. 
Numele acestea reprezentau acum bătălii, şi iarba moale şi 
verde pe care şezuse fusese sfârtecată de roţile grele ale 
tunurilor, călcată în picioare în timpul luptelor cu baioneta 
şi turtită în locurile unde trupurile se zvârcoliseră în 
chinurile morţii. Şi pâraiele leneşe erau mai roşii acum 
decât s-ar fi putut înroşi de lutul Georgiei. Se spunea că şi 
Gârla Piersicului era roşie, acolo unde trecuseră yankeii. 
Gârla Piersicului, Decatur, Ezra Church, Utoy - niciunul din 
aceste nume nu vor mai fi numai nişte nume de localităţi. 
Nume de morminte unde zăceau îngropaţi prieteni, nume 
de mărăcinişuri şi păduri unde putrezeau atâtea trupuri 
neîngropate, numele a patru cartiere mărginaşe ale 


Atlantei, unde Sherman încercase să pătrundă, dar soldaţii 
lui Hood îl respinseseră cu înverşunare. 

Oraşul, la capătul puterilor, primi în sfârşit veşti din sud, 
veşti alarmante mai ales pentru Scarlett. Din nou generalul 
Sherman ataca a patra latură a oraşului, concentrându-şi 
eforturile asupra căii ferate, la Jonesboro. Acum yankeii, ca 
un zid compact, amenințau partea aceasta. Nu mai era 
vorba de mici unităţi de trăgători sau de detaşamente de 
cavalerie, ci de grosul forţelor yankee. Tranşeele din 
imediata apropiere a oraşului fuseseră golite de trupe, 
pentru ca miile de soldaţi care le ocupau să fie aruncaţi 
asupra inamicului. Aşa se explica brusca tăcere. 

"De ce Jonesboro?" se întreba Scarlett, cu inima strânsă 
de teamă la gândul că Tara era atât de aproape de câmpul 
de luptă. "De ce să atace întotdeauna la Jonesboro? Nu sunt 
în stare să găsească un alt punct unde să atace linia 
ferată?" 

De o săptămână nu primise nici o veste de la Tara, şi 
ultimul bilet laconic de la Gerald nu făcea decât să-i 
sporească temerile. 

Starea lui Carreen se înrăutăţise şi copila era foarte, 
foarte bolnavă. Acum va trebui să aştepte zile întregi până 
ce curierul va reuşi să treacă liniile, ca să afle dacă sora ei 
murise sau era vie. Oh, de ce nu plecase acasă la începutul 
asediului, cu sau fără Melanie! 

Se băteau la Jonesboro - atâta se ştia la Atlanta. Nimeni n- 
ar fi putut să spună ce întorsătură luau evenimentele şi 
zvonurile cele mai incredibile chinuiau oraşul. Un curier 
venit din Jonesboro reuşi totuşi să aducă vestea că yankeii 
fuseseră respinşi. Totuşi, înainte de a se retrage, izbutiseră 
să pună mâna pentru scurt timp pe Jonesboro, să incedieze 
gara, să taie firele telegrafice şi să distrugă linia ferată pe o 
lungime de trei mile. Geniştii lucrau cu disperare să repună 
totul în ordine, dar le va trebui timp, căci yankeii scoseseră 
traversele, făcuseră stive din ele, aşezaseră deasupra şinele 
şi le dăduseră foc; apoi, după ce şinele se înroşiseră, le 


învârtiseră în jurul stâlpilor de telegraf, care semănau acum 
cu nişte uriaşe tirbuşoane şi era atât de greu să găseşti alte 
şine, să pui la loc orice era făcut din fier! 

Nu, yankeii nu ajunseseră până la Tara. Curierul care 
adusese depeşile la cartierul generalului Hood o asigură pe 
Scarlett în privinţa asta. Îl văzuse, după bătălie, pe Gerald 
la Jonesboro, chiar în clipa când el se pregătea să plece la 
Atlanta, şi Gerald îl rugase să ducă o scrisoare fiicei sale. 

— Dar ce căuta tata la Jonesboro? 

Tânărul curier răspunse încurcat că Gerald căuta un 
doctor militar, pe care voia să-l ducă la Tara. 

Cum stătea în picioare, în plin soare, pe verandă, Scarlett 
simţi că i se taie picioarele în timp ce mulțumea tânărului. 
Trebuia ca sora ei să fie într-adevăr în agonie, pentru ca 
ştiinţa lui Ellen să nu mai ajungă şi ca Gerald să caute un 
medic. În timp ce curierul se îndepărta ridicând un nouraş 
de praf roşu, Scarlett desfăcu cu o mână tremurătoare 
scrisoarea lui Gerald. Lipsa de hârtie era atât de mare, 
încât Gerald scrisese între rândurile ultimei scrisori pe care 
i-o trimisese ea, şi cititul era anevoios. 

"Iubita mea fiică, maică-ta şi cele două fete au febră 
tifoidă. Sunt foarte bolnave, dar trebuie să sperăm că vor 
scăpa. Când maică-ta s-a îmbolnăvit, m-a rugat să-ţi scriu 
ca, sub nici un motiv, să nu vii acasă, ca să nu-l expui pe 
Wade şi pe tine însăţi. Te sărută cu drag şi-ţi cere să te rogi 
pentru ea." "Să te rogi pentru ea!" Scarlett urcă în goană în 
camera ei şi, căzând în genunchi la picioarele patului, se 
rugă cum nu se mai rugase niciodată până atunci. 
Renunţând la rugăciunile obişnuite, nu încetă să repete 
aceleaşi cuvinte: "Sfântă Fecioară, n-o lăsa să moară! O să 
fiu un model de bunătate, numai să n-o laşi să moară! Ie 
rog, n-o lăsa să moară! 

Pândind poştaşul, tresărind ori de cât ori auzea pasul 
vreunui cal, repezindu-se noaptea pe scara întunecoasă 
când vreun soldat bătea la poartă, Scarlett rătăci prin casă 
toată săptămâna ca un animal bolnav. Dar nimic nu sosea de 


la Tara. N-o despărţeau de casa ei douăzeci şi cinci de mile 
de drum prăfuit, ci un întreg continent! 

Serviciul poştal tot nu funcţiona, nimeni nu ştia unde erau 
confederaţii, nici ce pregăteau yankeii. Nu se ştia nimic, în 
afară de faptul că mii de soldaţi cenuşii şi albaştri se aflau 
undeva între Atlanta şi Jonesboro. O întreagă săptămână, şi 
nici un cuvânt de la Tara. 

Scarlett văzuse la spital destui bolnavi de febră tifoidă, ca 
să ştie ce înseamnă o săptămână în evoluţia acestei boli 
primejdioase. Ellen era bolnavă, poate trăgea să moară - şi 
Scarlett, cu mâinile legate, rămânea aci la Atlanta, la 
căpătâiul unei femei gata să nască, în timp ce două armate 
se băteau între ea şi căminul ei. Ellen era bolnavă. poate că 
trăgea să moară. Dar nu, Ellen nu putea fi bolnavă. Nu 
fusese niciodată bolnavă. Acest singur gând depăşea 
puterea ei de înţelegere, lovea la temelie tot ce însemna 
siguranţă în viaţa lui Scarlett. Toată lumea se îmbolnăvea 
într-o zi sau alta, dar nu Ellen. Ea îngrijea pe bolnavi şi-i 
însănătoşea. Nu putea fi bolnavă. Scarlett voia să fie acasă. 
Voia să regăsească Tara, cu dorinţa nebunească a unui copil 
cuprins de frică, care nu se gândeşte decât la singurul 
liman pe care l-a cunoscut vreodată. 

Acasă! Casa albă, cu perdelele albe fluturând la ferestre, 
peluza cu trifoiul des prin care bâzâiau albinele, micul 
negrişor aşezat pe peron, împiedicând prin strigătele sale 
rațele şi curcile să strice florile, ogoarele roşii însorite şi 
mile peste mile de bumbac albind la soare! Acasă! 

O, de ce n-a plecat acasă la începutul asediului, atunci 
când toată lumea fugea! Ar fi putu lua pe Melanie cu ea fără 
nici un risc. 

"Oh, s-o ia naiba pe Melanie!" îşi repeta de o mie de ori. 
"De ce n-a plecat la Macon cu mătuşa Pitty? Locul ei e lângă 
neamurile ei, nu lângă mine. Nu sunt din sângele ei. De ce 
se agaţă atât de tare de mine? Dacă ar fi plecat la Macon, 
aş fi putut să mă duc acasă, lângă mama. Chiar acum. chiar 
acum aş încerca să mă întorc acasă, cu toate că sunt atâţia 


yankei, dacă n-ar fi vorba de copilul ei. Generalul Hood mi- 
ar da poate o escortă. E un om fermecător, generalul Hood, 
şi ştiu că aş izbuti să obţin de la elo escortă şi un drapel alb 
spre a trece liniile. Dar trebuie să aştept copilul ăsta. O, 
mamă, mamă! Nu muri! De ce nu soseşte odată copilul 
ăsta? Am să mă duc la doctorul Meade chiar azi, şi am să-l 
întreb dacă nu există un mijloc de a grăbi naşterea. aşa ca 
să mă pot întoarce acasă. dacă mi se dă o escortă. Doctorul 
Meade a spus că va fi greu Doamne, dacă moare! Melanie 
moartă. Melanie moartă. Şi Ashley! Nu, n-am dreptul să mă 
gândesc la asta, nu e frumos. Dar Ashley. Nu, nu trebuie să 
mă gândesc la asta, căci oricum Ashley e probabil mort. Dar 
m-a pus să-i promit să am grijă de ea. Dar. dacă n-aş avea 
grijă de ea. şi ar muri. şi Ashley ar fi totuşi în viaţă - nu, nu 
trebuie să mă gândesc la asta. E un păcat. Şi am promis lui 
Dumnezeu să fiu bună dacă n-o lasă pe mama să moară! 
Oh, dacă s-ar naşte odată copilul. Dacă aş putea să plec 
odată de aici. să fiu acasă. să fiu oriunde, dar nu aici!" 

După ce-l iubise, Scarlett începuse să urască acum oraşul 
înecat în linişte rău prevestitoare. Atlanta nu mai avea nimic 
comun cu oraşul nebun de veselie pe care-l iubise. Era un 
oraş îngrozitor, ca lovit de ciumă, şi calm, atât de groaznic 
de calm după zgomotul asediului! În gălăgia şi în pericolele 
bombardamentului era ceva aţâţător. În liniştea care 
urmase nu mai rămânea loc decât pentru spaimă. Oraşul 
părea bântuit de teamă, de nesiguranţă şi de amintiri. 
Oamenii aveau chipul neliniştit, şi puţinii soldaţi pe care-i 
vedea Scarlett aveau aspectul sfârşit al alergătorilor care-şi 
strâng ultimele puteri spre a termina ultimii metri într-o 
cursă dinainte pierdută. 

Sfârşitul lunii august sosi şi, în acelaşi timp, se răspândi cu 
persistenţă zvonul că se dădea bătălia cea mai cruntă de la 
lupta pentru Atlanta. Asta se petrecea undeva, mai spre 
sud. Aşteptând sfârşitul bătăliei, Atlanta nici nu încerca 
măcar să râdă sau să glumească. Toată lumea ştia acum 
ceea ce soldaţii ştiau de săptămâni de zile - că Atlanta era 


la marginea prăpastiei. Dacă linia ferată spre Macon cădea 
în mâna inamicului, Atlanta va cădea şi ea. 

La 1 septembrie, dimineaţa, Scarlett se trezi cu un 
sentiment de teamă pe care-l avusese şi seara când se 
culcase. "Oare la ce necazuri mă gândeam aseară când m- 
am culcat?" se întrebă ea încă amorţită de somn. "Ah, da, 
luptele. Ieri se băteau undeva. Cine o fi câştigat?" Se ridică, 
îşi frecă ochii şi inima ei neliniştită îşi regăsi povara. 

Cu toată ora timpurie, atmosfera era înăbuşitoare şi 
anunţa că la amiază cerul va fi de un albastru orbitor iar 
soarele va arde nemilos. Strada era tăcută. Nici un scârţâit 
de roţi. Nici o trupă în marş nu venea să stârnească praful 
roşiatic. Din bucătăriile caselor învecinate nu se auzeau 
vocile domoale ale negrilor, nu se auzeau nici zgomotele 
plăcute care însoțeau pregătirea micului dejun, căci în 
afară de doamna Meade şi de doamna Merriwether toţi 
vecinii se refugiaseră la Macon. Nici din case nu auzea 
nimic. Mai jos, spre capătul străzii, cartierul comercial era 
mort. Multe magazine şi birouri trăseseră obloanele, în 
timp ce locatarii lor se găseau undeva, în ţară, cu puşca în 
mână. 

Liniştea i se păru lui Scarlett şi mai sinistră în dimineaţa 
aceea decât în celelalte zile din săptămâna straniu de 
paşnică ce se scursese. Renunţând să caşte şi să se întindă 
ca de obicei, se sculă şi se repezi la fereastră, în speranţa 
că va zări faţa vreunui vecin, sau vreun spectacol 
încurajator. Dar strada era pustie. Scarlett observă că 
frunzele arborilor îşi păstraseră culoarea verde închis, dar 
că se uscaseră şi fuseseră acoperite de un strat gros de praf 
roşu. Observă de asemeni cât de triste păreau florile din 
grădină, lăsate în paragină. 

Cum şedea acolo, cu coatele pe fereastră, auzi în 
depărtare un zgomot vag şi îngrijorător, surd şi sinistru, ca 
primele bubuituri de tunet ale unei furtuni ce se apropie. 

"Ploaie", gândi ea întâi, şi spiritul ei de ţărancă adăugă: 
"Aveam mare nevoie." Dar se corectă imediat: "Ploaie? Nu! 


Nu e ploaie, e bubuitul tunurilor!" 

Cu inima bătând, se aplecă afară. Cu urechea la pândă, se 
trudea să descopere din ce direcţie venea zgomotul tunului. 
Dar huruitul era atât de confuz, atât de îndepărtat, încât 
timp de o clipă fu incapabilă să-şi dea seama de unde vine. 
"Doamne", se rugă ea, "fă ca zgomotul să vină de la 
Marietta, sau de la Decatur, sau de la Gârla Piersicului, dar 
nu dinspre sud! Nu, nu dinspre sud!" Se apucă mai tare de 
pervazul ferestrei, îşi încordă auzul şi zgomotul păru să 
crească în intensitate. Venea dinspre sud. 

Se trăgea cu tunul la sud. Şi la sud era Jonesboro, şi Iara. 
şi Ellen. 

Yankeii erau poate la Tara - în această clipă chiar! Scarlett 
ascultă din nou, dar sângele care-i zvâcnea în urechi 
încurca zgomotele canonadei. Nu, yankeii nu puteau fi la 
Jonesboro! Dacă ar fi atât de departe, s-ar auzi mai puţin 
bine, mai puţin distinct. Trebuiau să fie la cel puţin zece 
mile mai jos de drumul spre Jonesboro, probabil lângă mica 
aşezare Rough and Ready. Dar Jonesboro era cu puţin mai 
mult de zece mile mai jos de Rough and Ready. 

Se trăgea cu tunul la sud şi obuzele păreau să vestească 
sfârşitul Atlantei. Dar pentru Scarlett, roasă de nelinişte 
gândindu-se la Ellen, lupte la sud însemnau lupte lângă 
Tara. Începu să se plimbe prin odaie frângându-şi mâinile şi, 
pentru prima oară, avu din plin conştiinţa că s-ar putea ca 
trupele cenuşii să fie învinse. Gândul că trupele lui 
Sherman erau atât de aproape de Tara o făcu conştientă de 
tot ce se întâmpla, o făcu să măsoare toată grozăvia 
războiului, mai bine decât o făcuseră vreodată bubuiturile 
de tun ce zgâlţâiau ferestrele, lipsurile de toate felurile, 
nesfârşitele şiruri de muribunzi. Armata lui Sherman la 
câteva mile de Tara! Şi chiar dacă yankeii ar suferi o 
înfrângere, ar putea să se retragă pe drumul spre Tara. Şi 
lui Gerald i-ar fi cu neputinţă să se refugieze undeva cu trei 
femei bolnave. 


Oh, dacă ar fi la Tara, cu sau fără yankei! Călca prin 
cameră în picioarele goale, cu cămaşa de noapte lipită de 
pulpe, şi cu cât umbla, cu atât nervozitatea ei creştea. Ar fi 
vrut să fie acasă, să fie lângă Ellen. 

Din bucătărie se auzi zgomot de vase în timp ce Prissy 
pregătea micul dejun, dar n-o auzi pe Betsy, pe care le-o 
lăsase doamna Meade. Prissy jelea cu o voce ascuţită: 

Mai pu'tăm pova'a doa' câteva zile. 

Scarlett scrâşni din dinţi. Cântecul era trist şi sensul 
cuvintelor o speria. Îmbrăcă o rochie de casă, ieşi pe culoar, 
se aplecă deasupra scării de serviciu şi strigă: 

— Încetează cu cântatul, Prissy. 

Un morocănos: "Da, domnişoa'ă", urcă până la ea, şi 
Scarlett scoase un oftat adânc de uşurare, simțindu-se însă 
brusc jenată de atitudinea ei. 

— Unde e Betsy? 

— Nu ştiu. N-a venit. 

Scarlett se apropie de uşa Melaniei şi o întredeschise doar 
atât cât să arunce o privire în camera plină de soare. Cu 
ochii închişi şi cearcăne negre, cu faţa buhăită, cu trupul 
plăpând şi hidos deformat, Melanie se odihnea pe pat, în 
cămaşă de noapte. Scarlett dori cu răutate ca Ashley s-o 
poată vedea în această clipă. Era mai înspăimântătoare 
decât toate femeile însărcinate pe care le văzuse vreodată. 
În timp ce o privea, Melanie deschise ochii şi un surâs dulce 
şi cald îi lumină faţa. 

— Intră, o pofti ea, întorcându-se greoi pe o parte. Sunt 
trează din zori şi mă tot gândeam. Scarlett, aş vrea să te 
întreb ceva. 

Scarlett intră şi se aşeză pe patul plin de lumina soarelui 
orbitor. 

Melanie întinse braţul şi prinse mâna lui Scarlett, pe care 
o strânse cu un gest plin de încredere. 

— Draga mea, mă îngrijorează bombardamentul ăsta. Se 
dau lupte spre Jonesboro, nu-i aşa? 

Scarlett momâi un "Hm" şi inima începu să-i bată. 


— Ştiu cât eşti de neliniştită. Ştiu că, fără mine, te-ai fi 
întors acasă săptămâna trecută, când ai primit veşti rele de 
la mama ta. E adevărat, nu-i aşa? 

— Da, răspunse Scarlett aspru. 

— Scarlett, draga mea, ai fost atât de bună cu mine! O 
soră n-ar fi fost mai dulce şi mai curajoasă. De aceea te 
iubesc. Îmi pare atât de rău că-i fac necazuri. Scarlett 
tresări. O iubea cu adevărat? Ce toantă! 

— Şi-apoi, Scarlett, tot petrecându-mi timpul în pat cu 
gândurile, aş vrea să-ţi cer o mare favoare. 

Strânse mai tare mâna lui Scarlett. 

— Dacă mor, o să ai grijă de copilul meu? 

În ochii măriţi şi strălucitori ai Melaniei se citea un apel 
plin de duioşie. 

— O să ai grijă? 

Scarlett îşi trase mâna dintr-o smucitură. Teama care 
punea stăpânire pe ea o făcu să răspundă pe un ton aspru. 
— Oh, nu fi proastă, Melly. N-ai să mori. La primul copil, 
toate femeile îşi închipuie că-şi vor da sufletul. Ştiu, că am 

păţit la fel. 

— Nu, nu-i adevărat. Tu nu te-ai temut niciodată de nimic. 
Spui asta numai spre a-mi ridica moralul. Nu mi-e frică să 
mor, dar mi-e atât de frică să las copilul, dacă Ashley e. 
Scarlett, făgăduieşte-mi că o să ai grijă de copilul meu dacă 
mor. Aşa nu-mi va fi teamă. Mătuşa Pitty e prea bătrână ca 
să mai crească un copil. Honey şi India sunt foarte drăguţe, 
dar. vreau să ai tu copilul. Făgăduieşte-mi, Scarlett. Dacă-i 
băiat, creşte-l cum a crescut Ashley, şi dacă va fi fată. draga 
mea, aş vrea mult să-ţi semene. 

— Pentru Dumnezeu! strigă Scarlett sărind jos de pe pat. 
Găseşti că nu avem destule motive de nelinişte, ca să mai 
vorbeşti şi de moartea ta? 

— Iartă-mă, draga mea. Dar făgăduieşte-mi. Cred că se 
întâmplă azi. Sunt convinsă. Te rog, făgăduieşte-mi. 

— Ei bine, da, ţi-o făgăduiesc, zise Scarlett uitându-se la 
ea dezorientată. 


Era Melanie atât de proastă încât nu ştia că ea îl iubea pe 
Ashley? Sau ştia despre ce e vorba şi considera că, tocmai 
din cauza iubirii ei, Scarlett va avea o grijă şi mai mare de 
copilul lui Ashley? Simţi o poftă nebună să-i pună întrebările 
astea, care totuşi i se opriră pe buze când Melanie, luându-i 
din nou mâna, o apăsă o clipă pe faţa ei. Ochii ei îşi 
reluaseră expresia de seninătate. 

— Ce te face să crezi că se întâmplă azi, Melly? 

— Simt dureri din zori. dar nu prea mari. 

— Ai dureri? Păi bine, de ce nu m-ai chemat? Am s-o trimit 
pe Prissy să-l caute pe doctorul Meade. 

— Nu, nu încă, Scarlett. Ştii cât de ocupat e. Trimite-i 
numai un cuvânt, spre a-i spune că vom avea nevoie de 
concursul lui, azi. Trimite pe cineva la doamna Meade, şi 
roag-o să vină să stea cu mine. Ea o să ştie când să-şi 
anunţe bărbatul. 

— Oh, când vei înceta să te gândeşti numai la ceilalţi? Ştii 
foarte bine că ai nevoie de doctor ca orice bolnav de la 
spital. Am să trimit după el îndată. 

— Nu, te rog. Trebuie să aştepţi câteodată o zi întreagă 
până naşti, şi nu pot să-l ţin pe doctor lângă mine ceasuri 
întregi, când toţi răniții aceia au atâta nevoie de el. Trimite 
după doamna Meade. Va şti ce să facă. 

— Bine, fac cum vrei, răspunse Scarlett. 

Capitolul XXI. 

După ce trimise Melaniei gustarea pe o tavă, Scarlett o 
expedie pe Prissy s-o caute pe doamna Meade şi se aşeză cu 
Wade să ia micul dejun. Dar nu-i era foame. Între grijile că 
Melaniei i se apropie timpul şi eforturile inconştiente pe 
care le făcea spre a distinge zgomotul bombardamentului, 
abia putea să mănânce. Inima ei parcă înnebunise. Câteva 
minute bătea regulat, ca apoi, deodată, să înceapă să bată 
atât de tare şi atât de iute, încât aproape îi venea rău. 

Terciul gros de mălai i se lipea de cerul gurii şi niciodată 
nu găsise mai dezgustător amestecul de porumb uscat şi de 
ignami pisaţi care ţinea loc de cafea. Fără zahăr sau frişcă 


era amar ca fierea, iar adaosul de sorg nu-l făcea cu nimic 
mai bun. După o înghiţitură, împinse ceaşca la o parte. 
Dacă nu pentru altceva, i-ar fi urât pe yankei chiar şi numai 
pentru că o lipseau de cafeaua cu zahăr şi frişcă. 

Wade era mai liniştit ca de obicei şi nu începu, ca în fiecare 
dimineaţă, să protesteze împotriva terciului pe care nu-l 
putea suferi nici el. Înghiţea în tăcere lingurile pe care 
Scarlett i le ducea la gură, ajutându-se cu multă apă pe 
care o înghiţea zgomotos. Mari şi rotunzi ca nişte monede 
de un dolar, ochii lui negri şi dulci urmăreau toate mişcările 
mamei şi reflectau o spaimă copilărească, de parcă temerile 
ascunse ale lui Scarlett s-ar fi transmis fiului ei. 

Când termină de mâncat, Scarlett îl trimise să se joace în 
grădină şi se simţi mai uşurată văzându-l cum o porneşte, 
cu paşi mici, şovăitori, pe gazonul neîngrijit. 

Se ridică şi rămase la picioarele scării, fără a şti ce să facă. 
Ar fi trebuit să urce sus la Melanie şi să-i distragă gândul de 
la încercările apropiate, dar n-avu curaj. De ce, din atâtea 
zile, Melanie o alesese tocmai pe aceasta spre a vorbi de 
moartea ei? 

Scarlett se aşeză pe ultima treaptă şi încercă să-şi pună 
ordine în gânduri, întrebându-se cum se desfăşurase bătălia 
de ieri şi cum se va desfăşura cea de azi. Ce ciudatera cao 
mare bătălie să se dea la câteva mile de tine, şi să nu ştii 
nimic despre ea! Ce straniu era calmul acestei părţi pustii a 
oraşului, în comparaţie cu ziua bătăliei de la Gârla 
Piersicului! Casa mătuşii Pitty era una din ultimele 
construite în partea de nord a Atlantei, şi cum bătălia se 
desfăşura undeva spre sud, nu se vedeau trecând nici 
întăriri în marş forţat, nici ambulanţe, nici lungi şiruri de 
răniţi. Scarlett se întrebă dacă în sudul oraşului se vedeau 
asemenea scene şi se bucură că nu stă în partea aceea. Ce 
păcat că, în afară de familiile Meade şi Merriwether, toţi 
locuitorii cartierului s-au refugiat! Scarlett se simţea atât 
de singură, atât de părăsită! Ar fi vrut ca măcar unchiul 
Peter să fie acolo. Cel puţin l-ar fi trimis după ştiri. Fără 


Melanie, ar fi plecat îndată în oraş spre a căuta să afle ceva, 
dar nu putea pleca înainte de a veni doamna Meade. 
Doamna Meade! De ce nu mai venea odată? Şi unde era 
Prissy? 

Scarlett se sculă, trecu pe verandă şi le câută 
nerăbdătoare cu privirea, dar casa familiei Meade era după 
un colţ umbrit şi nu putu vedea nimic. După o bună bucată 
de vreme Prissy apăru singură; nu se grăbea, venea încet, 
ca şi când ziua întreagă ar fi fost a ei, jucându-şi fustele şi 
uitându-se peste umăr ca să vadă mai bine efectul. 

— De ce mergi ca melcul? se răsti la ea Scarlett când 
Prissy deschise poarta. Ce-a spus doamna Meade? Când 
vine? 

— Nu era acasă, răspunse Prissy. 

— Unde e? Când se întoarce? 

— Ştiţi, domnişoa'ă Sca'lett, răspunse Prissy tărăgănând 
cu plăcere fiecare cuvânt spre a da mai multă greutate 
ştirii, bucătă'easa a spus că doamna Meade a ieşit dev'eme 
azi-dimineaţă, fiindcă tână'ul domn Phil a fost 'ănit şi 
doamna Meade a luat t'ăsu'a şi pe băt'ânul Talbot şi pe 
Betsy şi s-au dus toţi să-l caute ca să-l aducă acasă. Bucă- 
tă'easa zice că e 'ânit 'ău şi că doamna Meade nici n-o să 
poată veni la noi. 

Scarlett îi aruncă o privire fulgerătoare lui Prissy şi avu 
poftă s-o zgâlţâie. Negrii sunt întotdeauna teribil de mândri 
când aduc veşti proaste. 

— Hai, nu mai sta înfiptă aci ca o toantă. Du-te la doamna 
Merriwether. Roag-o să vină sau să trimită pe Mammy a ei. 
Hai, mişcă! 

— Nu sunt acasă, domnişoa'ă Sca'lett. Am stat o clipă cu 
Mammy a lo' când mă înto'ceam. Nu sunt acolo. Totul e 
închis la ele. C'ed că sunt la spital. 

— Oh, de-aia ai stat atât! Când te trimit să-mi faci o treabă, 
caută să mergi acolo unde-ţi spun şi să "nu stai o clipă" cu 
cineva. Du-te la. 


Scarlett se opri şi începu să se gândească. Printre 
persoanele pe care le cunoştea şi care rămăseseră la 
Atlanta, cine putea să-i fie de ajutor? Era doamna Elsing. 
Fireşte, doamna Elsing n-o avea la inimă, dar ţinuse 
întotdeauna mult la Melanie. 

— Du-te la doamna Elsing. Să-i explici totul cu de- 
amănuntul şi s-o rogi să fie atât de bună şi să vină. Şi apoi, 
Prissy, ascultă-mă bine, doamna Melly e gata să nască şi 
poate că o să avem nevoie de tine dintr-o clipă într-alta. Te 
rog să te întorci cât mai repede. 

— Da, domnişoa'ă Scai'lett, răspunse Prissy, coborând din 
nou aleea fără grabă. 

— Şi grăbeşte-te, puturoaso! 

— Da, domnişoa'ă Scai'lett. 

Prissy îşi iuți puţin pasul şi Scarlett se înapoie în casă. 
Ezită iarăşi să urce la Melanie. Trebuia să-i explice 
cumnatei ei de ce nu venea doamna Meade, şi ştirea că Phil 
Meade era grav rănit putea s-o tulbure. Mai bine să-i spună 
o minciună. 

Intră în odaia Melaniei şi văzu că nici nu se atinsese de 
mâncare. Era întinsă pe o parte, şi faţa îi era palidă. 

— Doamna Meade e reţinută la spital, anunţă Scarlett, dar 
vine doamna Elsing. Te simţi rău? 

— Nu prea, răspunse Melanie, ascunzând adevărul. 
Scarlett, câtă vreme a durat la Wade? 

— O nimica toată, zise Scarlett cu o veselie pe care era 
departe de a o resimţi. Eram în grădină şi abia am avut 
timpul să intru în casă. Mammy a spus că eo ruşine, că m- 
am purtat ca o negresă. 

— Sper că şi eu mă voi purta ca o negresă, spuse Melanie 
cu un surâs forţat, pe care o strâmbătură de durere îl 
şterse de îndată. 

Scarlett examină fără prea mult optimism şoldurile 
strâmte ale Melaniei, totuşi declară pe un ton liniştitor: 

— Nu e chiar atât de greu. 


— Nu ştiu. Mi-e teamă că sunt puţin cam laşă. Oare. oare 
doamna Elsing va veni în curând? 

— Da, desigur, zise Scarlett. Uite, cobor să aduc apă 
proaspătă ca să-ţi fac puţin toaleta. E aşa de cald astăzi. 

Scarlett lipsi cât putu de mult. 

În fiecare clipă îşi întrerupea lucrul şi se reprezea la uşă, 
spre a vedea dacă Prissy nu se întoarce. Apoi, cum nu se 
arătă nici urmă de Prissy, se sui din nou sus, spălă cu 
buretele trupul încălzit al Melaniei şi-i pieptănă părul lung 
şi negru. 

O oră mai târziu, recunoscu pe stradă târşâitul paşilor 
specific negreselor. Se aplecă pe fereastră şi o văzu pe 
Prissy revenind încet. Se legăna şi-şi mişca încet capul cum 
făcuse şi înainte, urmărindu-şi mişcările cu aere distinse, ca 
şi cum un numeros public i-ar fi admirat fasoanele. 

"Într-o zi am să-i trag o bătaie muieruştei ăsteia", îşi zise 
Scarlett coborând scările spre a-i ieşi în întâmpinare. 

— Doamna Elsing e la spital. Bucătă'easa lo' a văzut 
venind o mulţime de 'ăniţi cu t'enul de azi-dimineaţă. Face 
supă pent'u toată lumea. A zis. 

— Puțin îmi pasă ce-a zis, îi tăie vorba Scarlett cu inima 
strânsă. Pune-ţi acum un sorţ curat şi du-te la spital. Am să- 
ţi dau un bileţel pentru doctorul Meade. Dacă nu-i acolo, ai 
să-l dai doctorului Jones sau oricărui alt doctor. Şi dacă mai 
întârzii şi de data asta, am să te jupoi de vie. 

— Da, domnişoa'ă Scai'lett. 

— Şi să nu uiţi să întrebi la spital ce ştiri sunt despre 
bătălie. Dacă nu ştiu nimic, du-te la gară şi întreabă-i pe 
mecanicii care au adus răniţi. Întreabă-i dacă se bat la 
Jonesboro sau în împrejurimi. 

— Dumnezeule atotpute'nic, domnişoa'ă Sca'lett, ţipă 
Prissy şi spaima se întipări deodată pe chipul ei negricios. 
Yankeii nu sunt la Ta'a, nu-i aşa? 

— Nu ştiu nimic. Îţi spun să te duci să afli veşti. 

— Dumnezeule atotpute'nic, domnişoa'ă Scai'lett, ce jale o 
fi acolo! 


Şi începu deodată să urle atât de tare, încât sunetul vocii 
ei mări tulburarea lui Scarlett. 

— Nu mai urla, că te aude domnişoara Melanie. Acum du- 
te şi schimbă-ţi şorţul, repede. 

Împinsă astfel, Prissy fugi spre bucătărie în timp ce 
Scarlett mâzgălea câteva rânduri pe marginea ultimei 
scrisori pe care o primise de la Gerald, singura bucăţică de 
hârtie ce se mai găsea în casă. Când îndoi scrisoarea, ochii 
îi căzură pe cuvintele scrise de Gerald: "Maică-ta. febră 
tifoidă. sub nici un motiv să nu vii acasă." Fu gata să 
izbucnească în plâns. Fără Melanie ar fi plecat acasă îndată, 
chiar de-ar fi trebuit să facă tot drumul pe jos. 

Prissy o porni în fugă cu scrisoarea în mână şi Scarlett sui 
scările, silindu-se să născocească o minciună plauzibilă spre 
a explica absenţa doamnei Elsing. Dar Melanie nu întrebă 
nimic. Era culcată pe spate, cu obrazul liniştit, din nou 
drăguță, şi asta o linişti pentru moment pe Scarlett. 

Se aşeză şi încercă să vorbească de lucruri fără 
însemnătate, dar gândurile o readuceau cu cruzime la Tara 
şi la o înfrângere posibilă a confederaţilor. O vedea pe Ellen 
în agonie şi şi-i închipuia pe yankei intrând în Atlanta, 
incendiind tot, masacrând toată lumea. Şi zgomotul 
îndepărtat al bombardamentului care nu mai contenea, 
răsunând ca valurile mării ce se rostogolesc spre țărm! 
Până la urmă îi fu cu neputinţă să mai vorbească şi se duse 
la fereastră să privească strada caldă, liniştită şi frunzele 
prăfuite care atârnau nemişcate de crengile pomilor. 
Melanie tăcea şi ea, dar din când în când obrazul i se crispa 
de durere. De fiecare dată zicea: "Oh, n-a fost prea grozav!" 
şi Scarlett ştia că minte. 

Ar fi preferat ca Melanie să ţipe decât să o vadă răbdând 
în tăcere. Ştia că ar trebui să-i fie milă de ea, dar nu ştiu 
cum se făcea, nu simţea nici pic de milă. Sufletul îi era prea 
chinuit de propriile ei necazuri. O dată se uită brusc la 
chipul strâmbat de durere, întrebându-se de ce a trebuit ca 
tocmai ea să fie alături de Melanie în ceasul acesta, ea care 


n-avea nimic comun cu ea, care o ura, care ar fi vrut s-o 
vadă moartă. 

Ei, cine ştie, poate până seara i se va împlini dorinţa! La 
gândul acesta o cuprinse o teamă superstiţioasă. Să doreşti 
moartea cuiva aduce ghinion, la fel ca şi blestemele. 
Mammy spune să blestemele se întorc asupra celui ce 
blestemă. Repede se rugă la Dumnezeu ca Melanie să nu 
moară şi apoi începu să trăncănească, nedându-şi prea bine 
seama ce spunea. În cele din urmă Melanie o apucă de 
mână, cu mâna ei fierbinte: 

— Nu te mai chinui să vorbeşti, Scarlett dragă. Ştiu cât 
eşti de neliniştită. Îmi pare atât de rău că-i fac necazuri. 

Scarlett tăcu, dar nu putu rămâne liniştită. Ce-o să facă 
dacă nici doctorul, nici Prissy nu soseau la timp? Se duse la 
fereastră, se uită în stradă, se întoarse şi se aşeză din nou. 
Apoi iar se sculă şi se uită pe fereastra din cealaltă parte a 
camerei. 

Trecu astfel o oră, apoi încă una. Sosi ora amiezii. Soarele, 
sus pe cer, dogorea fără milă. Nici o adiere nu mişca 
frunzele prăfuite. Durerile Melaniei se înteţiră. Părul ei 
lung era ud de sudoare, cămaşa îi era lipită de corp. 
Scarlett îi ştergea fruntea în tăcere, dar teama îi sfredelea 
inima. Dumnezeule, dacă pruncul sosea pe lume înainte de 
a veni doctorul? Ce va face? Habar n-avea ce se face la 
naştere. Tocmai de asta se temea de săptămâni de zile. Se 
bizuise pe Prissy ca să facă treaba în cazul când va fi 
obligată să se lipsească de doctor. Prissy se pricepea la 
moşit. O spusese şi o repetase de atâtea ori. Dar unde 
întârzia Prissy? De ce nu mai venea? De ce nu venea 
doctorul? Se aplecă pentru a suta oară pe fereastră. Ascultă 
cu atenţie şi, deodată, se întrebă dacă era un efect al 
închipuirii, sau dacă zgomotul bombardamentului se 
îndepărtase. Dacă zgomotul se îndepărtase, însemna că 
bătălia se apropia de Jonesboro şi că. 

În sfârşit, Scarlett o zări pe Prissy coborând strada în 
goană. Prissy ridică privirea, îşi zări stăpâna la fereastră şi 


deschise gura să strige. Observând emoția întipărită pe 
micul obraz tuciuriu şi temându-se ca Melanie să nu se 
alarmeze auzind ştiri proaste, Scarlett se grăbi să pună un 
deget la buze şi plecă de la fereastră. 

— Mă duc să aduc apă rece, zise ea aţintindu-şi privirea 
asupra ochilor încercănaţi ai Melaniei şi, silindu-se să 
surâdă, ieşi închizând uşa binişor. 

Aşezată pe ultima treaptă a scării, Prissy gâfâia. 

— Se bat la Jonesbo'o, domnişoa'ă Scai'lett! Ce-o să se- 
ntâmple cu toţi de acolo? Oh, Dumnezeule, domnişoa'ă 
Sca'lett? Ce-o să-mi facă yankeii când vo' veni aici? Oh, 
Doamne. 

Scarlett îi închise repede gura cu mâna. 

— Pentru Dumnezeu, taci! 

Da, ce se va întâmpla când yankeii vor intra în oraş? Ce se 
întâmpla la Tara? Respinse acest gând şi se concentră 
asupra nevoilor mai urgente. Dacă ar începe să se 
gândească la ce se va întâmpla, va izbucni în plâns şi va urla 
ca Prissy. Trebuie în primul rând să facă faţă nevoilor 
urgente. 

— Unde-i doctorul Meade? Când vine? 

— N-am putut să-l văd, domnişoa'ă Sca'lett. 

— Cuum? 

— Nu-i la spital. Doamna Me'iwethe' şi doamna Elsing nu 
sunt nici ele. Un om mi-a spus că docto'u e la ga'ă, la 'ăniţii 
ca'e vin de la Jonesbo'o, da', domnişoa'ă Sca'lett, mi-e fică 
să me'g la ga'ă. mi-e fică de mo'ţi. 

— Şi ceilalţi doctori? 

— Domnişoa'ă Sca'lett, pent' u numele lui Dumnezeu, abia 
am ajuns să găsesc unu' ca să citească biletu'. Se învâ'tesc 
în spital de pa'că a' fi înnebunit. Un docto' mi-a spus: "Fugi 
de-aici! Nu mă mai plictisi cu copii, când sunt o mulţime de 
bă'baţi ca'e c'apă aici. Caută o femeie să te ajute." Atunci m- 
am dus peste tot ca să aflu şti'i, cum mi-aţi spus, şi mi-au zis 
toţi că se bat la Jonesbo'o şi eu. 

— Spui că doctorul Meade e la gară? 


— Da, domnişoa'ă Scai'lett, el. 

— Ascultă-mă bine. Mă duc să-l caut pe doctorul Meade. 
Tu ai să stai lângă domnişoara Melanie şi ai să faci tot ce ţi- 
o spune. Şi dacă-i spui unde se bat, să ştii că te vând la 
negustorii de sclavi. Să nu te-apuci să-i spui că doctorii nu 
vor să vină. M-auzi? 

— Da, domnişoa'ă Scai'lett. 

— Şterge-ţi ochii, umple cana cu apă rece şi du-te sus. 
Răcoreşte-o pe domnişoara Melanie cu buretele. Spune-i că 
am plecat să-l caut pe doctorul Meade. 

— E gata să nască, domnişoa'ă Sca'lett? 

— Nu ştiu. Mi-e teamă că da, dar nu ştiu. Iu artrebui să 
ştii. Hai, urcă. 

Scarlett îşi luă pălăria mare de pai de pe consolă şi şi-o 
înfundă pe cap. Se privi în oglindă fără să se vadă şi băgă 
cu un gest maşinal sub pălărie câteva fire de păr. Fiori de 
frică porneau din stomac şi se răspândeau în tot trupul; 
degetele cu care îşi atinse obrajii erau reci, deşi simţea cum 
curge sudoarea pe ea. leşi repede din casă, în căldura şi în 
lumina unui soare dogoritor care o orbea. Cobori Strada 
Piersicului alergând, cu tâmplele zvâcnindu-i. Se înăbuşea. 
Din capătul străzii se auzea zgomot şi larmă. Ajunsă în 
dreptul casei Leyden, fu gata să cadă, atât o strângea 
corsetul, dar nu-şi încetini goana. Zgomotul şi larma 
creşteau din ce în ce mai mult. 

De la casa Leyden până la Five Points, strada era ca un 
furnicar. Negrii fugeau în toate părţile, cu feţele strâmbate 
de spaimă. Sub verande plângeau copii, fără ca nimeni să-i 
ia în seamă. Strada era plină de furgoanele armatei, de 
ambulanţe pline cu răniţi, de trăsuri în care erau 
îngrămădite geamantane şi mobile. Oameni călări ieşeau 
din străzile laterale şi coborau spre cartierul general al lui 
Hood. În faţa casei Bonnell, bătrânul Amos ţinea calul de 
căpăstru. Văzând-o pe Scarlett, căscă ochii la ea uluit. 

— N-aţi plecat încă, domnişoa'ă Sca'lett? Noi o po'nim 
îndată. Doamna ma'e îşi face geamantanul. 


— Să plec? Unde? 

— Dumnezeu ştie, domnişoa'ă Sca'lett. O'iunde. Vin 
yankeii! 

Scarlett îşi văzu de drum, fără a-şi lua măcar rămas bun 
de la bătrânul negru. Vin yankeii! În faţa capelei wesleyene 
se opri să-şi tragă sufletul şi să îngăduie inimii cuprinse de 
panică să se calmeze. Dacă nu se stăpânea, fără îndoială că 
va leşina. În timp ce stătea acolo, rezemată de un felinar, 
văzu un ofiţer călare care, venind dinspre Five Points, urca 
Strada Piersicului în galop. Fără să se gândească, se repezi 
în mijlocul străzii şi făcu semn călăreţului. 

— Oh, opriţi! Vă rog, opriţi! 

Omul trase atât de puternic de frâu, încât calul se cabră şi 
bătu aerul cu picioarele dinainte. Oboseala îi îngreuia 
trăsăturile, dar cu un gest promt îşi scoase pălăria cenuşie 
ponosită. 

— Doamnă? 

— Spuneţi-mi, e adevărat? Vin yankeii? 

— Aşa se pare. 

— Sunteţi sigur? 

— Da, doamnă. Am primit acum o jumătate de ceas, la 
cartierul general, o depeşă de la Jonesboro, unde se dau 
luptele. 

— Jonesboro? Sunteţi sigur? 

— Absolut. Nu mai e timpul minciunilor optimiste, doamnă. 
Vestea venea de la generalul Hardee. Spunea: "Pierdut 
bătălia, sunt în plină retragere." 

— Oh, Doamne! 

Omul cu chipul pârlit de soare şi obosit se uita la Scarlett 
fără cea mai mică emoție. Apucă frâul şi-şi puse pălăria. 

— O, domnule, numai un minut! Ce vom face? 

— N-aş şti ce să vă spun, doamnă. Armata se retrage din 
Atlanta. 

— Pleacă? Ne lasă yankeilor? 

— Mă tem că da. 


Dădu pinteni, şi calul sări ca şi cum ar fi fost mişcat de un 
arc. Scarlett rămase în mijlocul şoselei, cu picioarele 
înfundate până la glezne în praful roşu. 

Soseau yankeii! Armata pleca. Soseau yankeii! Ce să facă? 
Încotro să fugă? Dar nu, nu putea fugi. N-o putea lăsa pe 
Melanie, care aştepta să nască dintr-un minut într-altul. Oh, 
de ce aveau femeile copii? Fără Melanie, ar lua pe Wade şi 
pe Prissy şi s-ar ascunde în păduri, unde yankeii nu le-ar 
găsi niciodată. Dar n-o putea lua pe Melanie în pădure. Nu, 
nu acum. Oh, dacă Melanie ar fi născut mai devreme, măcar 
ieri, ar fi putut obţine poate o ambulanţă. Ar fi luat-o să se 
ascundă undeva. Dar acum. trebuia să-l găsească pe 
doctorul Meade. şi să-l aducă cu ea. Poate că va fi în măsură 
să grăbească naşterea copilului. Îşi strânse fustele şi o 
porni pe stradă în goană. Picioarele ei păreau că 
scandează: "Vin yankeii!" La Five Points era o mulţime mare 
de oameni, fugind ca orbii în toate sensurile. Şoseaua era 
blocată de furgoane, ambulanţe, care cu boi, trăsuri pline 
cu răniţi. Din mulţime urca un murmur necontenit, 
asemănător aceluia pe care-l fac valurile spărgându-se de 
stânci. 

Atunci o privelişte neobişnuită se oferi ochilor lui Scarlett. 
O mulţime de femei venea dinspre gară, cărând şunci; copiii 
se frângeau sub greutatea căldărilor de melasă; băietani 
cărau saci de porumb şi de cartofi; un bătrân împingea din 
greu o roabă cu un butoiaş plin cu făină. Bărbaţi, femei, 
copii, albi ori negri - toţi aveau chipul tras şi toţi se 
grăbeau, se grăbeau, încărcaţi cu pachete, cu saci, cu 
cufere pline de alimente. mai multe alimente decât văzuse 
Scarlett într-un an. Deodată, mulţimea se dădu la o parte 
spre a face loc unei trăsuri aplecate periculos într-o parte; 
prin acest culoar improvizat se strecură, fină şi elegantă, 
doamna Elsing, în picioare pe capra trăsurii, cu hăţurile 
într-o mână şi biciul într-alta. N-avea pălărie. Faţa îi era 
palidă şi, în timp ce-şi biciuia calul ca o furie, părul lung şi 
cărunt i se desfăşura în cascadă pe spate. Zvârlită încoace 


şi încolo pe bancă, Mammy a ei, negresa Melissy, strângea 
la piept o bucată de slănină unsuroasă, în timp ce cu mâna 
liberă şi cu picioarele încerca să reţină lăzile şi sacii 
îngrămădiţi în jurul ei. Un sac de mazăre uscată plesnise şi 
conţinutul se risipea în stradă. Scarlett o strigă din toate 
puterile pe doamna Elsing, dar gălăgia mulţimii îi acoperi 
glasul şi trăsura îşi urmă drumul. 

O clipă, Scarlett nu fu în stare să înţeleagă ce însemna 
asta; apoi, amintindu-şi că depozitele militare se aflau lângă 
gară, înţelese că autorităţile le deschiseseră, pentru ca 
populaţia să ia ce putea înainte de venirea yankeilor. 


Scarlett dădu din coate, îşi făcu drum prin mulţimea 
aţâţată care inunda imensa piaţă Five Points şi o porni cât 
putu de repede spre gară. Prin îmbulzeala de ambulanţe şi 
prin norii de praf ce se ridicau din drum, reuşi să 
deosebească medici şi brancardieri aplecându-se, ridicând 
brancarde şi îndepărtându-se repede. Slavă Domnului, nu 
va întârzia să-l găsească pe doctorul Meade! După ce coti 
pe la colţul hotelului Atlanta, zări gara şi şinele pe toată 
lungimea lor. Atunci se opri, înspăimântată. 

Culcaţi umăr la umăr sub soarele nemilos, sute de răniţi 
erau aliniaţi lângă şine, pe peron şi pe trotuare, până sub 
depouri. Mulţi zăceau nemişcaţi, dar unii dintre ei se 
zvârcoleau gemând. Peste tot roiuri de muşte pluteau 
deasupra oamenilor, le acopereau obrazul cu nori bâzâitori. 
Peste tot se vedea sânge şi pansamente murdare, şi se 
auzeau ţipete şi înjurături când brancardierii ridicau 
oamenii. Mirosul de sânge, de sudoare, de trupuri murdare 
şi excremente venea în valuri puturoase. Infirmierii fugeau 
încoace şi încolo printre trupurile trântite pe jos şi călcau 
adeseori pe câte un rănit, atât de strânse erau şirurile. Dar 
răniții răbdau şi deschideau doar ochii, aşteptând să le vină 
rândul să fie luaţi. 

Cu mâna la gură, Scarlett se dădu înapoi. Avea impresia că 
va începe să verse. Nu putea merge mai departe. Văzuse o 
mulţime de răniţi pe peluza mătuşii Pitty, dar niciodată nu 
văzuse aşa ceva. Nimic nu se putea asemui cu trupurile 
astea împuţite şi sângerânde care zăceau sub soarele 
nemilos. Era un infern de sufeinţă, de mirosuri grele, de 
strigăte. şi. iute, iute - vin yankeii! Vin yankeii! 

Îşi îndreptă umerii şi, cu ochii larg deschişi ca să-l 
recunoască pe doctorul Meade în mijlocul bărbaţilor ce 
umblau de colo-colo, păşi printre răniţi. Dar îşi dădu seama 
că nu putea privi doar înainte, căci de n-ar fi păşit cu grijă 
ar fi putut călca pe vreun rănit. Îşi strânse fustele şi se 
strădui să se apropie de un grup care părea să dirijeze 
activitatea brancardierilor. 


În timp ce înainta, mâini frigând de fierbinţeală o trăgeau 
de poala rochiei, iar voci murrmarau:" Apă, doamnă! Vă 
Tog, doamnă, apă! Pentru numele lui Dumnezeu, apă!" 

Îşi făcea loc cum putea. Sudoarea îi curgea pe obraz pe 
când îşi smulgea poalele din mâinile care se agăţau de ea. 
Simţea că dacă ar călca pe unul din aceşti oameni, ar scoate 
un urlet şi ar leşina. Păşi peste morţi, peste oameni care 
zăceau cu ochii închişi, cu mâinile crispate peste burţi unde 
sângele închegat lipise uniformele rupte de răni, oameni cu 
barba năclăită de sânge, din ale căror fălci sfărâmate ieşea 
un sunet ce trebuia să însemne: "Apă! Apă!" 

Dacă nu-l va găsi imediat pe doctorul Meade, va începe să 
ţipe, va înnebuni! Privi la grupul pe care-l remarcase şi 
strigă cât putu de tare: 

— Doctorul Meade! Doctorul Meade e acolo? 

Un om se desprinse din grup şi privi spre ea. Era doctorul! 
În cărmşă, fără vestă, cu mânecile sumese, cu hainele tot 
atât de pline de sânge ca un măcelar; chiar vârful bărbii 
sale sure era mânjit cu sânge. Chipul îi exprima oboseala, 
furia neputincioasă şi mila. Obrajii, plini de praf, luaseră o 
culoare cenuşie, pe care sudoarea se prelingea în râuleţe. 
Totuşi, când o strigă pe Scarlett, fu izbită de tonul lui. 

— Mulţumescu-ţi ţie Doamne, iată-te! Trebuie să folosesc 
toate braţele disponibile. 

O clipă Scarlett îl privi buimacă, apoi cu un gest pudic îşi 
lăsă fustele în jos. Poalele căzură pe obrazul murdar al unui 
rănit, care se chinui să-ntoarcă puţin capul, ca să nu se 
înăbuşe. Ce voia să zică doctorul? Praful uscat ridicat de 
ambulanţe se lipea de faţa lui Scarlett, mirosurile 
îngrozitoare parcă îi umpleau nasul cu un lichid infect. 

— Grăâbeşte-te, fetiţo! Pe-aici. 

Îşi strânse din nou fustele şi se repezi spre doctor printre 
şirurile de trupuri. Îi puse mâna pe braţ, şi-l simţi cum 
tremura de oboseală, cu toate că pe obraz nu i se vedea 
vreun semn de slăbiciune. 


— Oh, doctore, strigă ea. Trebuie să vii. Melanie e pe cale 
să nască. 

Doctorul o privi ca şi cum n-ar fi înţeles ce-i spune. La 
picioarele lui Scarlett, un om întins pe pământ cu capul pe 
raniţă îi surâse cu compătimire. 

— O să fie bine, zise el cu un ton de îmbărbătare. 

Scarlett nu-i dădu nici o atenţie şi începu să scuture braţul 
doctorului. 

— Melanie. Copilul. Doctore, trebuie să vii. Ea. 

Nu era timpul formulelor delicate, dar era penibil să 
pronunţi aceste cuvinte în faţa atâtor bărbaţi necunoscuţi 
care ascultau. 

— Durerile sunt tot mai mari. le rog, doctore. 

— Un copil! Dumnezeule! urlă doctorul. 

Văzu cum chipul lui se schimonoseşte sub imperiul urii şi 
al supărării, o supărare ce nu era îndreptată împotriva lui 
Scarlett sau a altcuiva, ci împotriva unei lumi unde se 
puteau petrece asemenea lucruri. 

— Eşti nebună? Nu pot să-i părăsesc pe aceşti oameni. 
Mor cu sutele. Nu pot să-i părăsesc pentru un blestemat de 
copil. Încearcă să găseşti o femeie să vă ajute. Nevastă- 
mea, de pildă. 

Scarlett deschise gura să-i spună de ce nu putea să vină 
doamna Meade, dar o închise brusc. Doctorul nu ştia că 
propriul său fiu era rănit! Se întrebă ce ar face dacă ar şti, 
şi ceva îi spuse că chiar dacă Phil ar fi în agonie, doctorul n- 
ar pleca, ci ar rămâne să îngrijească pe toţi aceşti răniţi, în 
loc de unul singur. 

— Nu; trebuie să vii dumneata. Ştii bine, ai spus-o singur 
că o să fie o naştere grea. 

Era oare ea, Scarlett, care răcnea cuvinte atât de jenante 
în mijlocul acestei infern gemând şi arzător? 

— O să moară dacă nu vii! 

Doctorul îşi trase brutal braţul şi răspunse ca şi cum n-ar fi 
auzit-o, ca şi cum abia ar şti despre ce e vorba. 


— Să moară? Da, vor muri toţi. toţi aceşti oameni. Nu sunt 
pansamente, nu sunt medicamente, nu e chinină, nu e 
cloroform. Oh, Dumnezeule, dacă aş putea avea puţină 
morfină. Numai puţină, pentru cei ce suferă prea mult. 
Puțin cloroform. Blestemaţi să fie yankeii! Blestemaţi să fie 
yankeii! 

— Să-i ia toţi dracii, doctore! spuse omul întins la pământ, 
descoperindu-şi dinţii în mijlocul bărbii. 

Scarlett începu să tremure. Lacrimi de frică îi ardeau 
ochii. Doctorul n-o să vină. Melanie o să moară, şi ea îi 
dorise moartea. Doctorul n-o să vină. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, doctore, te implor! 

Doctorul Meade îşi muşcă buza şi-şi scoase înainte bărbia, 
în timp ce faţa i se liniştea. 

— O să încerc, fetiţo. Nu pot să-ţi făgăduiesc nimic, dar o 
să încerc. Când oamenii aceştia vor fi pansaţi. Vin yankeii, şi 
trupele părăsesc oraşul. Nu ştiu ce se va întâmpla cu răniții. 
Nu există tren. Linia spre Macon a fost luată. dar voi 
încerca. Du-te acum. Nu mă încurca. Nu e mare lucru de 
făcut când vine un copil pe lume! Doar să legi cordonul. 

O ordonanţă atinse braţul doctorului, care se întoarse şi 
începu să dea instrucţiuni răcnind, arătând cu degetul un 
rănit, apoi altul. Omul întins la pământ aruncă spre Scarlett 
o privire plină de milă. Atunci ea porni înapoi. Doctorul o 
uitase. 

Se strecură repede de-a lungul Străzii Piersicului. 
Doctorul nu va veni. Va fi silită să facă totul singură. Slavă 
Domnului că Prissy se pricepea la naşteri! O durea capul de 
căldură, şi corsajul leoarcă de sudoare i se lipea de corp. 
Mintea îi era tot atât de înţepenită ca şi picioarele, pe care 
le simţea ca într-un coşmar când încerci să fugi şi nu te poţi 
mişca. Se gândi la drumul pe care-l avea de făcut până 
acasă şi i se păru nesfârşit. 

Atunci auzi iarăşi teribilul refren: "Vin yankeii!" Inima 
reîncepu să-i bată şi sângele să-i circule în vine. Ajunsă la 
Five Points, intră în mulţime, atât de deasă acum încât nu 


mai era loc pe trotuare, şi fu silită să meargă prin mijlocul 
străzii. Plini de praf, rupţi de oboseală, soldaţii treceau în 
şiruri nesfârşite. S-ar fi zis că sunt mii şi mii. Bărboşi, 
murdari, cu puşca în bandulieră, păşeau cât puteau de 
repede. Treceau şi tunuri, cu servanţi care biciuiau cu 
cravaşele catârii anemici. Furgoanele intendenţei, cu 
scândurile rupte, se hurducăiau printre gropi. Călăreţi 
treceau fără oprire, ridicând nori de praf înăbugşitor. 
Niciodată nu mai văzuse Scarlett atâţia soldaţi strânşi la un 
loc. Retragerea! Retragerea! Armata părăsea oraşul. 

Batalioanele grăbite o siliră să se urce pe trotuarul plin de 
lume, unde duhnea a whisky. Pe strada Decatur distinse în 
mijlocul mulţimii femei prea împodobite şi prea fardate, 
ceea ce aducea o notă discordantă, de zi de sărbătoare. 
Cele mai multe erau bete, şi soldaţii, de braţul cărora se 
agăţau, erau şi mai beţi. Zări şi buclele roşii ale creaturii 
aceleia, Belle Watling, îi auzi râsul ascuţit de femeie beată şi 
observă că se sprijinea de un soldat ciung care se clătina. 

După ce dădu din coate, reuşi să se îndepărteze puţin de 
Five Points. Aici mulţimea era parcă mai rară şi, ţinându-şi 
poalele, începu iarăşi să fugă. Când ajunse în faţa capelei 
wesleyene gâfâia, capul i se învârtea şi îi venea să verse. Se 
prăbuşi pe scările capelei şi rămase aşa, cu capul în mâini, 
până când îşi recăpătă suflul. De-ar putea trage bine aer! 
Numai dacă inima ei n-ar mai face salturi atât de 
dezordonate! Numai de-ar exista cineva, în acest oraş 
cuprins de nebunie, căruia să-i poată cere ajutor. 

În toată viaţa ei nu făcuse nici un singur lucru prin 
propriile ei puteri. Se găsise totdeauna cineva să lucreze în 
locul ei, să aibă grijă de ea, să o ferească, să o protejeze, să 
o răsfeţe. Era de necrezut să fie într-o, asemenea nevoie. 
Nici un prieten, nici un vecin care s-o ajute. Avusese 
întotdeauna prieteni, vecini, sclavi îndemânatici şi plini de 
zel. Şi acum, acum când avea mai mult ca oricând nevoie de 
ajutor, nu era nimeni. Era de necrezut să fi rămas atât de 
singură, atât de înspăimântată, şi atât de departe de casă! 


Acasă! Să fi fost numai acasă, cu sau fără yankei. Acasă, 
chiar dacă Ellen era bolnavă. Ar fi vrut atât de mult să 
privească chipul dulce al lui Ellen, să simtă braţele 
puternice ale lui Mammy în jurul ei. 

Se ridică. Avea ameţeală, dar o porni din nou. Când ajunse 
în dreptul casei, zări pe Wade care se hâţâna pe poartă. 
Când copilul o văzu, chipul lui se schimonosi şi începu să 
scâncească îtinzând un deget mic, murdar şi lovit. 

— M-am lovit! spuse el plângând. M-am lovit! 

— Taci! Oh, taci, altfel te bat. Întoarce-te în grădină şi fă 
case de nisip şi nu te mai mişca de acolo. 

— Lui Wade îi e foame, continuă copilul pe acelaşi ton, 
sugându-şi degetul lovit. 

— Lasă-mă. Du-te în grădină şi. 

Ridică ochii şi o văzu pe Prissy aplecată la o fereastră de la 
etaj, cu îngrijorarea înscrisă pe faţă. Dar într-o clipă, 
uşurată de a-şi vedea stăpâna întoarsă, expresia i se 
schimbă. Scarlett îi făcu semn să coboare şi intră în casă. 
Ce bine era în vestibul! Îşi scoase pălăria, o azvârli pe o 
masă şi-şi şterse cu mâna sudoarea de pe frunte. Auzi 
deschizându-se o uşă şi un geamăt înăbuşit, scos din 
adâncul unei mari suferinţe, ajunse până la ea. Prissy cobori 
scările în goană. 

— Vine docto'u'? 

— Nu, nu poate. 

— Dumnezeule, domnişoa'ă Sca'lett. Dominişoa'a Melly nu 
e bine deloc. 

— Doctorul nu poate să vină. Nimeni nu poate să vină. Va 
trebui să aduci tu copilul pe lume. Am să te ajut şi eu. 

Prissy rămase cu gura căscată, tremurând toată, 
incapabilă să scoată un cuvânt. Apoi începu să arunce 
priviri furişe spre Scarlett, frecând podeaua cu piciorul şi 
răsucindu-se stingherită. 

— Nu face o mutră aşa de tâmpită, strigă Scarlett, furioasă 
din cauza expresiei ei stupide. Ce s-a întâmplat? 


Prissy se dădu înapoi spre scară, holbându-şi ochii, care 
exprimau în acelaşi timp ruşine şi teamă: 

— Doamne sfinte, domnişoa'ă Scai'lett. 

— Ei, ce e? 

— Doamne sfinte, domnişoa'ă Sca'lett! T'ebuie să vină un 
docto'! Eu. eu. domnişoa'ă Scai'lett, nu ştiu cum se moşeşte. 
Mama mea nu m-a lăsat niciodată să mă uit la femeile ca'e 
t'ebuiau să nască. 

Înainte de-a o apuca furia, Scarlett scoase un oftat 
înspăimântător, care-i goni tot aerul din plămâni. Prissy 
trecu repede pe lângă ea vrând s-o şteargă, dar Scarlett o 
prinse de rochie. 

— Negresă mincinoasă. ce vrei să spui? Mi-ai spus că ştii 
tot ce trebuie să faci la naştere. Care-i adevărul? Spune-mi! 

O zgâlţâi pe Prissy atât de tare, încât căpşorul creţ se 
bălăngănea de la dreapta la stânga ca la un beţiv. 

— Am minţit, domnişoa'ă Sca'lett! Nu ştiu cum de-am putu 
să mint! Am văzut numai o singu'ă naşte'e, şi mama a v'ut 
să mă bată fiindcă m-am uitat. 

Scarlett o fulgeră cu privirea, şi Prissy se ghemui 
încercând să scape. O clipă, Scarlett refuză să accepte 
adevărul. Dar când sfârşi prin a-şi da seama că, în materie 
de naşteri, Prissy nu ştia mai mult decât ea, mânia o 
cuprinse ca o flacără. Nu bătuse niciodată un sclav, dar de 
astă-dată pălmui obrazul negru cu toată puterea de care 
era în stare braţul ei obosit. Prissy urlă, mai mult de frică 
decât de durere, şi începu să sară în loc şi să se zbată spre 
a scăpa din mâna lui Scarlett. 

Odată cu izbucnirea urletelor, gemetele de sus încetară şi, 
o clipă mai târziu, cu o voce slabă şi tremurândă Melanie 
chemă: 

— Scarlett! Tu eşti? Vino, te rog, vino! 

Scarlett lăsă braţul lui Prissy, şi fata se aşeză pe scări 
smiorcăind. Scarlett rămase o clipă nemişcată, să asculte 
gemetele care reîncepuseră. Avea impresia că i se aşezase 
un jug pe ceafă, că cineva îi lega cu hamuri o sarcină grea, 


a cărei povară întreagă o va simţi de îndată ce va face un 
pas. 

Încercă să-şi amintească tot ceea ce Mammy şi Ellen 
făcuseră pentru ea la naşterea lui Wade. Dar durerile 
facerii se uită şi acoperă aproape totul cu un văl adânc. 
Scarlett îşi aminti câteva amănunte şi se adresă lui Prissy 
pe un ton autoritar: 

— Fă foc şi ai grijă să fie multă apă fierbinte în cazan. 
Strânge toate prosoapele pe care le găseşti. Caută un ghem 
de aţă şi foarfecele. Adu-mi-le repede. Nu veni să-mi spui că 
nu ştii unde sunt. Haide, grăbeşte-te. 

O smuci pe Prissy şi o împinse spre bucătărie. Apoi îşi 
îndreptă umerii şi începu să urce scara. Nu era uşor să-i 
anunţe Melaniei că ea şi cu Prissy trebuiau s-o asiste 
singure la naştere. 

Capitolul XXII. 

Niciodată n-a fost o după-amiază mai lungă, mai caldă şi 
mai plină de muşte obraznice. Cu tot evantaiul pe care 
Scarlett îl mişca întruna, roiuri întregi zburau deasupra 
Melaniei. Pe Scarlett o durea braţul tot mişcând frunza de 
palmier, şi totuşi toate sforţările ei păreau fără rost, căci pe 
măsură ce izbutea să gonească muştele de pe faţa plină de 
sudoare a Melaniei, acestea se aşezau pe picioarele umede 
ale tinerei femei şi o făceau să se smucească şi să strige: 

— Oh, te rog, pe picioare! 

Odaia era cufundată în semiîntuneric. Scarlett trăsese 
storurile spre a nu lăsa căldura să pătrundă odată cu 
lumina. Dar prin câteva găuri din storuri şi pe la margini se 
strecurau câteva puncte luminoase, ca nişte capete de ac. 
În întunericul camerei era totuşi cald ca într-o etuvă, şi 
hainele lui Scarlett, ude de sudoare, deveneau cu fiece oră 
mai lipicioase. Prissy, ghemuită într-un colţ, asuda şi 
mirosea atât de urât, încât Scarlett ar fi dat-o afară dacă nu 
s-ar fi temut că fata o să fugă, scăpată de sub 
supraveghere. 


Melanie zăcea pe pat, pe un cearceaf negru de atâta 
sudoare, pe care se vedeau ici-colo pete umede unde 
Scarlett lăsase să cadă apă. Melanie nu înceta să se 
răsucească ba pe o parte, ba pe alta. Câteodată încerca să 
se ridice în capul paselor, dar cădea la loc şi din nou 
reîncepea să se agite. Încercase la început să nu ţipe, 
muşcându-şi buzele până la sânge, dar Scarlett, ai cărei 
nervi erau exasperaţi, îi spusese pe un ton răstit: 

— Melly, pentru numele lui Dumnezeu, nu mai face pe 
viteaza! Urlă dacă ai poftă. Te auzim numai noi! 

Spre sfârşitul după-amiezii, Melly nu mai făcea pe viteaza, 
ci gemea şi scotea chiar ţipete sfâşietoare. Atunci Scarlett 
îşi lua capul între mâini, îşi astupa urechile, se răsucea şi 
dorea să moară. Orice ar fi fost mai bine decât să stea 
acolo, cu mâinile şi picioarele legate, şi să aştepte un copil 
care întârzia atâta. Şi, cine ştie, poate că yankeii erau la 
Five Points. 

Cât de rău îi părea că nu fusese mai atentă când femeile 
măritate vorbeau în şoaptă despre naşteri! Ce păcat că nu 
le ascultase! Dacă lucrurile acestea ar fi interesat-o mai 
mult, ar şti dacă Melanie mai avea mult. Îşi amintea vag s-o 
fi auzit pe mătuşa Pitty vorbind despre una din prietenele 
ei, care după ce suferise două zile durerile naşterii, murise 
fără să fi născut măcar. Dacă Melanie rămânea în starea 
asta două zile? 

Dar Melanie era atât de plăpândă! N-ar putea să îndure 
două zile de suferinţă. Dacă pruncul nu se grăbea, Melanie 
o să moară. Şi cum o să poată ea, Scarlett, să apară în faţa 
lui Ashley, presupunând că e încă în viaţă, şi să-i spună că 
Melanie a murit. după ce-i făgăduise să aibă grijă de ea? 

Când durerile începură să devină insuportabile, Melanie îi 
luă mâna lui Scarlett, dar o strângea atât de tare încât 
aproape că-i zdrobea oasele. După o oră de asemenea chin, 
Scarlett avea mâinile umflate şi îndurerate de nu-şi mai 
putea îndoi degetele. Atunci îi veni ideea să înnoade două 
prosoape lungi, să le lege pe amândouă de picioarele 


patului şi să dea Melaniei nodul. Melanie se agăța de 
prosoape ca de un colac de salvare şi trăgea de ele gata să 
le sfâşie, să le rupă. În tot cursul după-amiezii, vocea ei 
răsună ca aceea a unui animal murind în fundul unei 
capcane. Din când în când dădea drumul prosoapelor, îşi 
freca mâinile una de alta cu un gest sfârşit, şi aţintea supra 
lui Scarlett nişte ochi maăriţi de durere. 

— Vorbeşte-mi, te rog, vorbeşte-mi. 

Şi Scarlett vorbea fără şir, până ce Melanie apuca iarăşi 
prosoapele şi începea din nou să se zvârcolească. 

Camera întunecoasă nu mai era decât căldură, suferinţă şi 
muşte zbârnâitoare. Timpul trecea atât de încet, încât 
Scarlett aproape că uitase amintirea dimineţii. Avea 
impresia că, de când era pe lume, stătea în întunecata 
etuvă cu sudoarea curgând şiroaie. Ori de câte ori Melanie 
scotea un urlet, avea mare poftă s-o imite, şi numai 
muşcându-şi buzele până la sânge izbutea să se 
stăpânească şi să nu se lase pradă unui acces de nebunie. 

Wade urcă scara în vârful picioarelor şi, ghemuit în 
cealaltă parte a uşii, începu să scâncească: 

— Lui Wade îi e foame! 

Scarlett se ridică, dar Melanie îi spuse cu o voce 
sugrumată: 

— Nu mă părăsi, te rog. Când nu eşti aci, nu mai pot. 

Atunci Scarlett o trimise pe Prissy la bucătărie să 
încălzească fiertura de porumb pentru Wade şi să dea de 
mâncare băiatului. În ceea ce o privea, i se părea că după 
această zi nu va mai avea poftă de mâncare niciodată. 

Ceasul aşezat pe cămin se oprise şi Scarlett pierduse 
noţiunea timpului. Dar cum căldura se mai potolise şi micile 
puncte luminoase străluceau mai slab, ridică un colţ al 
storului. Fu surprinsă să constate să ziua se apropia de 
sfârşit şi că soarele, ca un glob, roşu, coborâse la orizont. 
N-ar fi ştiut să spună de ce, dar îşi închipuise că dogoarea 
zilei va dura până la sfârşitul lumii. 


Se întrebă cu deznădejde ce se petrecea în oraş. Oare 
plecaseră toate trupele? Intraseră yankeii? Confederații se 
retrăgeau fără să încerce măcar să se lupte? Atunci îşi 
aduse aminte, cu un sentiment de groază, cât de puţini erau 
confederaţii faţă de oamenii lui Sherman, de altfel atât de 
bine hrăniţi. Sherman! Numele Satanei nu o înfricoşa atâta! 
Dar n-avea timp să cugete. Melaniei îi era sete, trebuia să-i 
pună un prosop rece pe frunte, să-i facă vânt, să gonească 
muştele care i se aşezau pe obraz. 

Când sosi amurgul şi când Prissy, răsărind ca o fantomă 
neagră, aprinse o lampă, Melanie începu să piardă puterile. 
Îl chema pe Ashley neîncetat. Părea că delirează, şi Scarlett 
sfârşi prin a simţi o poftă feroce să-i înăbuşe gemetele 
oribile şi monotone sub o pernă. Totuşi, poate că doctorul va 
veni. Numai de s-ar grăbi. Speranţa renăştea în ea şi, 
întorcându-se spre Prissy, îi porunci să dea o fugă până la 
familia Meade să vadă dacă doctorul sau soţia lui nu 
veniseră cumva acasă. 

— Şi dacă doctorul nu-i acolo, întreab-o pe doamna Meade 
sau pe bucătăreasă ce trebuie făcut. Roagă-le să vină! 

Prissy se grăbi să plece şi Scarlett o privi coborând strada 
în fugă. După un timp destul de lung reveni singură. 

— Docto'u' n-a fost acasă toată ziua. A t'ebuit să plece cu 
soldaţii. Domnişoa'ă Sca'lett, domnu' Phil a muiit. 

— A murit? 

— Da, domnişoa'ă Sca'lett, făcu Prissy plină de importanţă. 
Talbot vizitiu' mi-a spus. A p'imit un glonte. 

— Lasă asta. 

— N-am văzut-o pe doamna Meade. Bucătă'easa a zis că 
doamna Meade îl spală şi-l a'anjează ca să-l înmo'mânteze 
înainte ca yankeii să fie aci. Bucătă'easa zice că dacă 
du'e'ile sunt p'ea ma'i, t'ebuie pus un cuţit sub patul 
domnişoa'ei Melly ca să taie du'e'ile în două. 

Scarlett avu o poftă nebună s-o cârpească pa Prissy pentru 
această prețioasă informaţie, dar în acea clipă Melanie 
deschise ochii, neverosimil de mari, şi murmură: 


— Dragă. vin yankeii? 

— Nu, răspunse energic Scarlett. Prissy e o mincinoasă. 

— Da, domnişoa'ă, sunt o mincinoasă, întări Prissy cu 
convingere. 

— Vin, şopti Melanie, şi-şi înfundă capul în pernă, de unde 
vocea ei continuă să se audă înăbuşită: Bietul meu copilaş! 
Bietul meu copilaş! 

Şi, după o lungă tăcere: 

— Oh, Scarlett, nu trebuie să rămâi aici, ia-l pe Wade şi 
fugi. 

Cuvintele Melaniei nu făceau decât să traducă gândurile 
lui Scarlett, dar avură darul s-o scoată din sărite pe tânăra 
femeie, căreia, în plus, i se făcu ruşine de parcă laşitatea i- 
ar fi fost scrisă pe obraz. 

— Nu fi gâscă! Nu mi-e frică. Ştii bine că n-am să te 
părăsesc. 

— N-ar fi râu să pleci. Eu tot o să mor. 

Şi începu iarăşi să geamă. 

Bâjbâind ca o femeie bătrână, agăţată de balustradă de 
frică să nu cadă, Scarlett cobori cu paşi înceţi scara 
întunecată, cu picioarele grele, tremurând de oboseală şi de 
efortul făcut, cu trupul ud de o sudoare rece. Înaintă fără 
puteri până pe veranda din faţă şi se aşeză pe prima 
treaptă. Se sprijini de un stâlp şi, cu o mână tremurătoare, 
îşi desfăcu puţin corsajul. Noaptea era caldă, întunecoasă şi 
Scarlett privea fix înainte, ca prostită. 

Totul se sfârşise. Melanie nu murise şi băieţaşul care 
scâncea ca un pisoi îşi lua prima baie, sub îngrijirea lui 
Prissy. Melanie dormea. Cum putea să doarmă după 
coşmarul acela de chinuri, de ţipete, de îngrijiri 
neîndemânatice, care mai mult măreau durerile decât să le 
potolească puţin? De ce nu murise? Scarlett ştia că în locul 
ei ar fi murit. Dar, când totul se sfârşise, Melanie şoptise 
ceva cu voce slabă, atât de slabă încât Scarlett trebuise să 
se aplece ca s-o audă zicând: "Îţi mulţumesc". Şi imediat 
adormise. Cum putuse să adoarmă? Scarlett uita că şi ea 


adormise după naşterea lui Wade. Uitase tot. În mintea ei 
era un vid. Universul însuşi nu era decât un vid. Viaţa nu 
existase înintea acestei nesfârşite zile şi nu va mai exista 
nici după asta. nu mai exista decât noaptea asta grea şi 
caldă, decât suflul ei gâfâit şi obosit, decât sudoarea rece 
care-i curgea de la subţiori până la mijloc, da la coapse la 
genunchi, sudoare vâscoasă, lipicioasă şi rece. 

Îşi auzi răsuflarea trecând de la un ritm greoi şi uniform la 
un ritm tăiat de sughiţuri de plâns, dar ochii îi rămâneau 
uscați şi arzători, ca şi când nu se vor mai umple niciodată 
de lacrimi. Încet, cu greu, se mişcă şi-şi sumese rochia până 
la pulpe. Îi era ba cald, ba frig, şi tot trupul îi era lipicios. 
Aerul nopţii o răcori. Se gândi vag la ce-ar zice mătuşa Pitty 
dacă ar vedea-o aşa, întinsă pe verandă cu fustele sumese 
până la pantalonaşi, dar nu-i păsa. Totul îi era egal. Timpul 
îşi oprise mersul. Poate că era încă seară, poate că trecuse 
de miezul nopţii. Scarlett habar n-avea, şi nici nu-i păsa. 

Auzi pe cineva umblând la etaj şi-şi spuse: "Afurisita de 
Prissy!" apoi ochii i se închiseră şi ceva care semăna a somn 
se abătu asupra ei. Dar, după o lungă clipă de inconştienţă, 
se trezi cu Prissy lângă ea trăncănind veselă: 

— Am făcut t'eabă bună, domnişoa'ă Sca'lett. Sunt sigu'ă 
că mama nu făcea mai bine. 

Scarlett se încruntă la ea din umbră, prea obosită ca s-o 
ocărască, prea obosită ca să-i facă reproşuri, prea obosită 
ca să se gândească la motivele de supărare pe care le avea 
împotriva ei. cum se lăudase cu experienţa pe care n-o 
avea, frica ei, neîndemânarea, totala nepricepere în 
momentele critice; foarfecele pe care le rătăcise, ligheanul 
cu apă pe care-l vărsase pe pat şi cum scăpase din mâini 
copilaşul nou-născut. Şi acum se lăuda că făcuse treabă 
bună! 

Şi când te gândeşti că yankeii vor să-i elibereze pe negri. 
N-au decât! 

Fără să spună un cuvânt, se rezemă iarăşi de stâlp, şi 
Prissy, ghicindu-i starea sufletească, dispăru în vârful 


picioarelor. După un timp lung, în cursul căruia răsuflarea 
şi mintea sfârşiră prin a se linişti, Scarlett auzi în stradă 
zgomot de voci înăbugşite, paşii unei trupe numeroase 
venind dinspre nord. Soldaţi! Scarlett se ridică încet şi-şi 
lăsă fustele în jos, cu toate că ştia că nimeni nu putea s-o 
vadă în întuneric. Când soldaţii, prea numeroşi spre a fi 
numărați, trecură prin faţa casei ca nişte umbre, Scarlett îi 
interpelă: 

— Oh, vă rog! 

O umbră se desprinse din grup şi se apropie de poartă. 

— Plecaţi? Ne părăsiţi? 

Umbra păru că-şi scoate pălăria şi o voce calmă se auzi: 

— Da, doamnă. Plecăm. Suntem ultimii dintre apărătorii 
bastionului, care se află la o milă spre nord. 

— Voi. armata într-adevăr se retrage? 

— Da, doamnă. Înţelegeţi, vin yankeii. 

Vin yankeii! Scarlett uitase. Gâtlejul i se strânse brusc şi 
nu mai putu spune nimic. Umbra se îndepărtă, se topi în 
masa celorlalte umbre şi zgomotul de paşi se pierdu încet- 
încet în noapte. "Vin yankeii! Vin yankeii!" Iată ce spuneau 
paşii soldaţilor pe şosea, iată ce repeta surd inima ei 
înnebunită, la fiecare bătaie. Vin yankeii! 

— Vin yankeii! ţipă deodată Prissy apărând şi ghemuidu-se 
lângă Scarlett. Oh, domnişoa'ă Sca'lett, o să ne omoa'e pe 
toţi. O să-şi bage baionetele în bu'ţile noast'e. O. 

— Taci! 

Era de ajuns să-ţi închipui lucrurile astea, fără să mai fie 
nevoie să le asculţi descrise de o voce înspăimântată. O 
cuprinse un nou val de groază. Ce putea să facă? În ce 
parte să caute ajutor? Cum să fugă? Toţi prietenii ei o 
părăsiseră. 

Deodată, se gândi la Rhett Butler şi temerile i se risipiră. 
Cum de nu se gândise la el în tot cursul dimineţii, în loc să 
alerge zăpăcită? Nu putea să-l sufere, dar era puternic, era 
deştept, şi nu-i era teamă de yankei. Şi-apoi, mai era încă în 
oraş. Fireşte, îl ura de moarte. La ultima lor întâlnire, îi 


spusese lucruri care nu se pot ierta. Dar într-o asemenea 
clipă putea foarte bine să treacă peste ele. Şi avea şi cal, şi 
trăsură. Oh, de ce nu se gândise la el mai devreme? Putea 
să le ducă pe toate departe de acest loc sortit pieirii, să le 
ducă departe de yankei, undeva, oriunde. 

Se întoarse spre Prissy şi îi vorbi pe un ton nerăbdător: 

— Ştii unde stă căpitanul Butler, la hotel Atlanta? 

— Da, domnişoa'ă Scai'lett, da'. 

— Du-te imediat la el. Fugi cât de repede poţi şi spune-i că 
am nevoie de el. Să vină imediat cu calul şi cu trăsura, sau 
cu o ambulanţă dacă poate găsi una. Spune-i de copil. 
Spune-i că trebuie să ne scoată de aci. Hai, du-te. Grăbeşte- 
te. 

Se ridică în picioare şi-i dădu ghiont lui Prissy ca s-o 
zorească. 

— Sfinte Doamne, domnişoa'ă Sca'lett! Mi-e fică să umblu 
pe întune'ic. Dacă mă p'ind yankeii? 

— Dacă fugi destul de repede, îi ajungi pe soldaţii care au 
trecut acum şi ei nu vor lăsa pe yankei să te prindă. 
Grăbeşte-te. 

— Mi-e fică. Şi dacă domnu' căpitan Butle' nu e la hotel? 

— Întreabă unde-l poţi găsi. Nu ştii să te descurci? Dacă 
nu-i la hotel, du-te şi caută-l în barurile de pe strada 
Decatur. Du-te la Belle Walting. Caută-l peste tot. Nu 
înţelegi, toanto, că dacă nu te grăbeşti şi nu-l găseşti, 
yankeii ne vor prinde pe toţi? 

— Domnişoa'ă Sca'lett, mama o să mă omoa'e în bătaie 
dacă int'u la bă' sau la bo'del. 

— Dacă nu te duci, o să te omor eu. N-ai decât să stai în 
stradă şi să-l strigi. Sau n-ai decât să întrebi pe cineva dacă- 
i acolo. Hai, du-te, dar repede. 

Cum Prissy nu se grăbea deloc ci îşi târâia picioarele pe 
loc, protestând, Scarlett îi dădu un al doilea ghiont, care fu 
gata s-o trimită pe scări cu capul în jos. 

— Dacă nu te duci; te vând negustorilor de sclavi. N-o s-o 
mai vezi niciodată pe maică-ta, şi nici pe nimeni din cei pe 


care-i cunoşti, şi am să te pun la munca câmpului. Hai, fugi! 

— Dumnezeule sfinte, domnişoa'ă Sca'lett. 

Dar înghiontită puternic de stăpână-sa, fu silită să coboare 
scara. Poarta se închise cu zgomot în urma ei şi Scarlett mai 
strigă o dată: 

— Fugi, gâsco! 

O auzi pe Prissy luând-o la goană şi zgomotul paşilor ei se 
pierdu în pământul moale. 

Capitolul XXIII. 

După plecarea lui Prissy, Scarlett se întoarse în vestibul şi 
aprinse o lampă. În interiorul casei era cald ca într-o baie, 
ca şi când pereţii ar fi păstrat toată căldura amiezii. 
Scarlett se înviorase puţin şi stomacul îşi striga foamea. Îşi 
aminti că nu mâncase nimic toată ziua, în afară de o lingură 
de fiertură de porumb şi, luând în mână lampa, se duse la 
bucătărie. Cuptorul era stins, dar în odaie era înăbuşitor. 
Scarlett descoperi o bucată de turtă uscată şi începu să 
muşte cu lăcomie, căutând cu ochii altceva de mâncat. Într- 
o oală rămăsese puţină fiertură şi, cu ajutorul unei linguri 
mari de bucătărie, Scarlett se repezi asupra ei fără să-şi 
dea măcar osteneala s-o verse într-o farfurie. Fiertura avea 
mare nevoie de sare, dar Scarlett era prea înfometată ca să 
mai caute sarea. După patru linguri, căldura din bucătărie 
deveni nesuferită şi Scarlett, luând lampa într-o mână şi 
bucata de turtă într-alta, ieşi în vestibul. 

Ştia că ar fi trebuit să urce sus şi să stea la căpătâiul 
Melaniei. În caz că ar avea nevoie de ajutor, Melanie ar fi 
prea slabă ca să o cheme. Dar simţea o adevărată repulsie 
la gândul de a se întoarce în camera unde petrecuse atâtea 
ceasuri de coşmar. Chiar dacă Melanie ar fi pe moarte, n-ar 
avea curajul să mai urce la ea. Dorea să nu mai revadă 
niciodată camera aceea. Aşeză lampa pe o etajeră, făcută 
special pentru asta, lângă fereastră, şi ieşi din nou pe 
verandă. Era mult mai răcoare, cu toată moleşeala nopţii. 
Se aşeză pe trepte, în cercul de lumină difuză proiectată de 
lampă, şi continuă să muşte din turtă. 


Când o termină, forţele îi reveniră într-o oarecare măsură 
şi, în acelaşi timp, îi reînviară şi temerile. La capătul străzii 
putea deosebi un zgomot confuz, dar nu-şi dădea seama ce 
putea să însemne. Nu distingea nimic altceva decât un 
murmur a cărui amploare ba creştea, ba descreştea. Se 
aplecă înainte ca să audă mai bine, dar muşchii o dureau 
prea tare din cauza efortului. Ceea ce dorea mai mult ca 
orice era să audă tropotul unor potcoave de cai şi să-l vadă 
pe Rhett, nepăsător, sigur de el, cu ochii care i-ar risipi 
toate temerile. Rhett îi va duce pe toţi departe. Nu ştia 
unde, dar îi era totuna. 

În timp ce şedea acolo, cu urechea aţintită, o lumină slabă 
apăru deasupra copacilor. Mirată, Scarlett se uită ţintă şi o 
văzu devenind mai strălucitoare. Cerul întunecat se făcu 
roz, apoi roşu şi deodată, depăşind vârfurile copacilor, se 
înălţă spre cer o imensă limbă de foc. Inima lui Scarlett 
reîncepu să-i bată în piept cu lovituri mari, asurzitoare. 

Yankeii veniseră! Ştia că sunt în oraş şi că dau foc oraşului. 
Flăcările păreau că se ridică din cartierul situat la răsăritul 
oraşului. Se înălţau din ce în ce mai sus şi, înaintea ochilor 
ei îngroziţi, focarul incendiului se lărgea repede într-o 
imensă scânteiere roşie. Probabil să ardeau multe case. O 
adiere uşoară şi călduţă se ridicase şi aducea până la 
Scarlett miros de fum. 

Urcă scara în goană, intră în camera ei şi se aplecă pe 
fereastră ca să vadă mai bine. Cerul avea o culoare 
nefirească. Valuri groase de fum negru se ridicau, plutind 
apoi ca nişte nori deasupra flăcărilor. Mirosul de fum 
devenea mai puternic. 

În mintea lui Scairlett gândurile se învălmăşeau. Se 
întreba câtă vreme le va trebui flăcărilor spre a ajunge pe 
Strada Piersicului şi cât de curând vor fi yankeii la casa lor. 
Se întreba unde va fugi, ce va face. Toţi demonii iadului 
păreau că-i urlă în urechi şi, din cauza tulburării şi a panicii, 
capul i se învârtea atât de tare încât trebui să se ţină de 
marginea ferestrei. 


"Trebuie să mă gândesc", nu înceta să repete. "Trebuie să 
mă gândesc." 

Dar gândurile îi scăpau, repezindu-se de colo-colo ca nişte 
păsărele speriate! În timp ce stătea sprijinită de pervazul 
ferestrei, auzi zgomotul asurzitor al unei explozii, mai tare 
ca toate loviturile de tun pe care le auzise. O flacără uriaşă 
acoperi cerul. Apoi răsunară şi alte explozii. Pământul se 
cutremură, geamurile se sparseră deasupra capului ei şi se 
împrăştiară pe jos. 

Exploziile se succedau una după alta, sfâşiind aerul într-un 
infern de foc, de zgomot şi de pământ cutremurat. Torente 
de scântei ţâşneau spre cer, spre a cobori încet, leneş, 
printre norii de fum de culoarea sângelui. Scarlett auzi 
parcă o slabă chemare din camera vecină, dar n-o luă în 
seamă. N-avea timp să se ocupe de Melanie. Era stăpânită 
toată de frică, ce se scurgea de-a lungul vinelor ei tot atât 
de repede ca flăcările pe care le vedea. Nu era decât un 
copil, un copil înnebunit de groază, care ar fi vrut să-şi vâre 
capul în poala mamei şi să nu mai vadă nimic. De-ar fi la ea 
acasă! Acasă, cu mama! 

Printre exploziile continue care-i torturau nervii, auzi 
deodată un alt zgomot, zgomotul cuiva care urca scările în 
goană, şi o voce schelălăind ca aceea a unui câine rătăcit. 
Prissy ţâşni în odaie şi, repezindu-se asupra lui Scarlett, i se 
agăţă atât de tare de braţ, încât tânăra femeie crezu că i se 
rup bucăţi de carne. 

— Yankeii! strigă Scarlett. 

— Nu, domnişoa'ă Scai'lett, sunt domnii noştii, strigă Prissy 
cu răsuflarea tăiată, înfigându-şi şi mai adânc unghiile în 
braţul lui Scarlett. A'uncă în ae' topito'ia, depozitele de 
muniții, ant'epozitele şi, Doamna sfinte, a'uncă în ae' 
şaptezeci de ca'e cu obuze şi pulbe'e şi, Isuse Ch'istoa-se, o 
să să'im toţi cu ele! 

Ţipând cu vocea ei ascuţită, o ciupi atât de tare pe 
Scarlett, încât aceasta urlă de durere şi de turbare şi se 
desprinse dintr-o smucitură. Yankeii nu sosiseră încă! Mai 


era încă timp să fugă. Stăpânindu-şi groaza, Scarlett îşi 
încordă toate puterile. 

"Dacă nu mă stăpânesc", îşi zise ea, "am să încep să urlu 
ca o pisică opărită." Şi priveliştea teroarei abjecte a lui 
Prissy o ajută să-şi redobândească stăpânirea de sine. 
Prinse pe negresă de umeri şi o scutură cât putu de tare. 

— Încetează să ţipi ca o nebună. Vorbeşte pe înţeles! 
Yankeii nu sunt încă aici, toanto! L-ai văzut pe căpitanul 
Butler? Ce-a spus? Vine? 

Prissy încetă să urle, dar dinţii îi clănţăneau. 

— Da, domnişoa'ă Sca'lett. L-am găsit. Întun bă', cum aţi 
spus. El. 

— Puțin îmi pasă de locul unde l-ai găsit. Vine? I-ai cerut să 
aducă şi calul? 

— Oh, Dumnezeule, domnişoa'ă Sca'lett, mi-a spus că 
domnii noşt'i i-au luat calu'; şi t'ăsu'a pent'u ambulanţe. 

— Of, sfinte Doamne! 

— Da' vine. 

— Ce-a zis? 

Prissy îşi regăsise răsuflarea şi se potolise puţin, dar îşi 
holba întruna ochii înfricoşaţi. 

— Cum aţi spus, domnişoa'ă, l-am găsit la bă'. Am stat 
afa'ă, şi am st'igat după el, şi a ieşit. Şi pe u'mă m-a văzut şi 
am început să-i povestesc, da' soldaţii au dat foc la un 
ant'epozit însp'e st'ada Decatu' şi a să'it în ae', şi el mi-a zis 
să vin, şi m-a luat de b'aţ, şi am fugit până la Five Points, şi 
atunci mi-a zis: "Ce este? Vo'beşte 'epede!" Şi i-am zis că aţi 
zis: "Căpitane Butle', vino 'epede şi adu calu' şităsu'a. 
Doamna Melly a născut un copil şi t'ebuie s-o luaţi de aci." 
Şi el a zis: "Unde v'ea să plece?" Şi eu am zis: "Nu ştiu, da' 
t'ebuie să plecaţi înainte să vină yankeii şi ea v'ea să plece 
cu dumneata." Atunci el a 'âs şi a zis că i-au luat calu'. 

Inima lui Scarlett se strânse când această ultimă nădejde îi 
fu spulberată. Proastă ce era, cum de nu se gândise că 
armata în retragere va rechiziţiona toate animalele şi toate 
vehiculele care mai rămăseseră? Timp de o clipă fu prea 


zdrobită ca să asculte ce spunea Prissy, dar se stăpâni şi se 
strădui să audă sfârşitul povestirii. 

— Şi ela zis: "Spune-i domnişoa'ei Scai'lett să nu fie 
îng'ijo'ată. Am să fu' un calpent'u ea chia' dacă n-a 'ămas 
decât unul singu'!" Şi a mai zis: "Până-n sea'a asta n-am 
fu'at încă niciodată cai. Spune-i că am să-i aduc un cal chia' 
dacă a' t'age cu puşca-n mine." Şi a 'âs înc-o dată şi a zis: 
"Întoa'ce-te acasă pe d'umul ăl mai scu't." Şi chia' atunci am 
auzit un zgomot îng'ozito'. Eu n-am mai v'ut să plec, da' ela 
zis că nu-i nimic decât depozitul de muniții pe ca'e domnii 
noştii îl azvâ'leau în ae' pentiu ca yankeii să nu-l ia şi. 

— Vine? Aduce un cal? 

— Aşa mi-a spus. 

Scarlett scoase un lung suspin de uşurare. Dacă exista un 
singur mijloc de a face rost de un cal, Rhett Butler va face 
rost. Ce deştept era Rhett! I-ar ierta totul dacă va izbuti să-i 
scoată din impas. Să fugă! Şi cu Rhett nu-i va mai fi teamă. 
Rhett le va apăra. Fie Domnul lăudat, Rhett era aci! 
Perspectiva de a scăpa de pericol o făcu din nou pe Scarlett 
practică. 

— Du-te de-l scoală pe Wade. Îmbracă-l şi pregăteşte haine 
pentru noi toţi. Pune tot într-un cufăr. Mai ales nu spune 
domnnişoarei Melanie că plecăm. Nu, nu încă. Ai grijă să-l 
înfăşori pe copil în două prosoape groase şi să-i iei 
scutecele. 

Prissy tot mai era agăţată de rochia stăpânei ei şi din ochi 
nu i se vedea decât albul. Scarlett îi dădu un ghiont şi se 
desprinse din strânsoare. 

— Şterge-o! strigă ea, şi Prissy o luă la goană ca un iepure. 

Scarlett îşi zise că ar trebui să urce s-o liniştească pe 
Melanie. Ştia că Melanie trebuia să fie nebună de groază 
auzind detunăturile, care se succedau fără răgaz cu zgomot 
de tunet, şi văzând flăcările care luminau cerul. S-ar fi zis 
că sosise într-adevăr sfârşitul lumii. 

Dar tot nu se putea hotări să se întoarcă în camera 
Melaniei. Îi trecu prin minte să împacheteze porţelanurile 


preţioase ale mătuşii Pittypat şi puţina argintărie pe care 
aceasta o lăsase fugind la Macon, dar odată ajunsă în 
sufragerie mâinile îi tremurau atât de tare, că scăpă pe jos 
trei farfurii care se sparseră. leşi pe verandă să asculte 
zgomotul exploziilor şi reveni fugind în sufragerie, unde iar 
se apucă să împacheteze, lăsând să-i cadă argintăria pe 
podea. Scăpa jos tot ce lua în mână. În graba ei, alunecă pe 
un covoraş, căzu greoaie, dar se ridică atât de repede încât 
nici nu-şi dădu măcar seama că se lovise. Deasupra capului 
o putea auzi pe Prissy tropăind şi gonind ca un animal 
înnebunit, şi acest zgomot o exaspera căci şi ea gonea tot 
aşa fără rost. 

Pentru a zecea oară ieşi pe verandă, dar de astă dată nu 
mai intră înapoi în casă ca să facă tot felul de treburi inutile. 
Se aşeză jos. N-avea nici un rost să mai împacheteze. Nu 
putea să facă nimic, orice ar fi încercat. Nu putea intra să 
şadă pe trepte, cu inima bătându-i, şi să-l aştepte pe Rhett. 
La capătul străzii deosebi scârţâitul enervant al unor osii 
neunse şi pasul încet, inegal al unui cal. De ce nu se 
grăbea? De ce nu-şi pornea calul la trap? 

Zgomotul se apropia. Scarlett se ridică şi strigă numele lui 
Rhett. Şi deodată îl văzu coborând dintr-o căruţă şi auzi 
pocnindu-se poarta. În sfârşit, la lumina lămpii, putu să-l 
vadă distinct. Era îmbrăcat tot atât de frumos ca şi când s- 
ar fi dus la bal. Haina şi pantalonii, bine croiţi, erau de 
olandă albă, fină. Avea o vestă de moar gri-perle şi un jabou 
discret îi flutura pe cămaşa scrobită. Pălăria largă de 
panama era înclinată ştrengăreşte într-o parte şi, la 
centură, avea înfipte două pistole lungi de duel cu mâner de 
fildeş. Buzunarele hainei erau deformate de greutatea 
gloanţelor pe care le conţineau. 

Sui aleea cu pasul lui mlădios, de sălbatic, şi aşa cum 
înainta cu capul frumos zvârlit înapoi, avea graţia unui prinţ 
păgân. Primejdiile nopţii, care pe Scarlett o îngroziseră, 
avuseseră asupra lui efectul unei băuturi ameţitoare. Pe 
chipul întunecat era întipărită o ferocitate stăpânită, o 


cruzime care ar fi înspăimântat-o pe Scarlett dacă ar fi fost 
în stare s-o observe. 

Ochii lui negri scânteiau, ca şi când toată această dramă l- 
ar fi înveselit, ca şi când zgomotele care sfâşiau aerul şi 
îngrozitorul reflex al cerului n-ar fi fost decât glume de 
speriat copii. Sui treptele şi Scarlett se-ntoarse spre el 
legănându-se, nesigură pe picioare, cu faţa lividă, cu o 
flacără arzătoare în fundul ochilor ei verzi. 

— Bună seara, spuse el cu vocea lui leneşă, scoţându-şi în 
acelaşi timp cu un gest larg pălăria. E foarte frumos astă- 
seară. Am auzit spunându-se că vei pleca într-o călătorie. 

— Dacă te apuci să faci spirite, nu-ţi mai vorbesc în viaţa 
mea, răspunse Scarlett cu glas tremurat. 

— Să nu-mi spui că ţi-e frică. 

Rhett se prefăcu mirat şi schiţă un surâs, care-i dădu lui 
Scarlett poftă să-l arunce pe scară în jos. 

— Ba da, mi-e frică. Sunt moartă de frică şi dacă ai avea 
cel puţin atâta judecată cât dă Dumnezeu unei capre, ţi-ar fi 
frică şi ţie. Dar n-avem timp de discutat. Trebuie să ieşim de 
aici. 

— La dispoziţia dumneavoastră, doamnă. Dar unde ai de 
gând să pleci? Am venit până aici din simplă curiozitate şi 
numai pentru a şti încotro vrei să te duci. Nu poţi merge 
nici la nord, nici la est, nici la sud, nici la vest. Yankeii sunt 
peste tot. Nu există decât o singură şosea pe care yankeii n- 
o au încă în stăpânire, dar pe care o foloseşte armata ca să 
se retragă. Şi nu va rămâne multă vreme liberă. Cavaleria 
generalului Steve Lee luptă la Rough and Ready ca să 
păstreze liberă trecerea, până ce armata se va fi retras. 
Dacă urmăreşti armata pe şoseaua McDonough, soldaţii îţi 
vor lua calul care, deşi nu valorează mult, mi-a dat multă 
bătaie de cap ca să-l fur. Hai, spune, unde vrei să mergi? 

Scarlett stătea tremurând, ascultând ceea ce spunea 
Rhett, şi de-abia auzindu-l. Dar, în faţa întrebării lui precise, 
ştiu dintr-o dată unde voia să meargă, îşi dădu seama că în 
tot cursul acestei zile sinistre ştiuse unde voia să meargă. 


— Vreau să mă duc acasă, zise ea. 

— La tine acasă? Vrei să spui la Tara? 

— Da, da, la Tara! Oh, Rhett, trebuie să ne grăbim! 

O privi ca şi cum ar fi crezut că şi-a pierdut minţile. 

— Tara! Dumnezeule Atotputernic, Scarlett! Nu ştii că s-au 
bătut toată ziua la Jonesboro? S-au bătut pe un front de 
zece mile, s-au bătut chiar pe străzile oraşului. Probabil că 
yankeii ocupă la ora asta Tara, ca şi întreg comitatul. 
Nimeni nu ştie unde sunt, dar se găsesc prin partea aceea. 
Nu te poţi duce acasă! N-o să poţi trece printre liniile 
yankeilor. 

— Vreau să merg acasă, strigă Scarlett. Vreau să merg 
acasă. Vreau acasă! 

— Prostuţo! şi vocea lui Rhett se făcu poruncitoare şi 
aspră. Nu poţi să mergi prin partea aceea. Chiar dacă nu 
dai de yankei, pădurile sunt pline de rătăciţi şi de dezertori 
ai ambelor armate, şi mai sunt o mulţime de soldaţi care se 
retrag de la Jonesboro. Îţi vor lua tot atât de repede calul ca 
şi yankeii. Singura şansă care ţi se oferă e să urmezi 
trupele pe şoseaua McDonough şi să rogi pe Dumnezeu să 
nu fii văzută în întuneric. Nu poţi merge la Tara. Chiar dacă 
ai ajunge, ai găsi probabil numai cenuşă. Nu vreau să te las 
să te duci acasă. E nebunie curată. 

— Vreau să mă duc la mine acasă! exclamă Scarlett, a 
cărei voce se frânse şi se transformă într-un țipăt sfâşietor. 
Vreau să merg acasă! Nu poţi să mă împiedici! Mă voi duce 
la mine! Vreau să-mi văd mama! Am să te omor dacă vei 
încerca să mă împiedici! Vreau să merg acasă! 

Scoasă din sărite de groază şi de furie, începu să plângă. 
Se bătea cu pumnii în piept şi striga întruna cu o voce 
pătrunzătoare: 

— Mă duc acasă! Chiar de-ar fi să fac drumul pe jos! 

Deodată se trezi în braţele lui Rhett. Agăţate de el, mâinile 
ei nu mai băteau aerul, obrajii ei plini de lacrimi se apăsau 
pe cămaşa scrobită. Rhett îi mângâia cu o mână duioasă şi 
liniştitoare părul răvăşit, şi îi vorbea cu o voce blândă. Atât 


de blândă, atât de liniştită, atât de lipsită de ironie, că parcă 
n-ar fi fost vocea lui Rhett Butler, ci a unui necunoscut milos 
şi puternic care mirosea a coniac, a tutun şi a cai, mirosuri 
reconfortante căci aminteau de Gerald. 

— Hai, hai, drăguţa mea. Nu plânge. Ai să te duci acasă, 
fetiţa mea curajoasă. Ai să te duci acasă. Nu plânge. 

Scarlett simţi o nouă mângâiere pe păr şi se întrebă vag în 
tulburarea ei dacă nu erau cumva buzele lui Rhett. Era atât 
de duios, ştia să consoleze atât de bine, încât ar fi vrut să 
rămână întotdeauna în braţele lui. în braţele lui atât de 
puternice nu putea să i se întâmple nimic rău. 

Rhett se căută prin buzunar, scoase o batistă şi şterse 
ochii lui Scarlett. 

— Acum suflă-ţi nasul ca un copil cuminte, porunci el cu o 
lumină surâzătoare în ochi, şi apoi spune-mi ce să fac. 
Trebuie să ne grăbim. 

Ascultătoare, Scarlett îşi suflă nasul, dar fu incapabilă să 
dea un sfat. Văzând că buzele-i tremurau şi că ridica asupra 
lui o privire disperată, Rhett luă iniţiativa operaţiilor. 

— Doamna Wilkes a născut? Ar fi periculos pentru ea să se 
mişte. periculos să facă douăzeci şi cinci de mile în această 
căruţă hodorogită. Am face mai bine s-o lăsăm la Doamna 
Meade. 

— Familia Meade nu e acasă. Şi nu pot s-o părăsesc. 

— Perfect. Atunci o luăm cu noi. Unde-i fetişcana aceea 
neroadă? 

— E sus, face cufărul. 

— Cufărul? Nu puteţi lua un cufăr în hodoroaga asta. E 
aproape prea mică pentru voi toate şi dintr-o clipă în alta 
poate să-şi piardă roţile. Cheam-o pe fetişcană şi spune-i să 
găsească cea mai mică saltea de puf din casă şi s-o pună în 
căruţă. 

Scarlett nu era încă în stare să facă o mişcare. Rhett îi luă 
braţul cu o mână puternică şi păru că o parte din energia 
lui i se transmite şi ei. Oh, de ce nu putea fi calmă şi 
nepăsătoare ca el! O împinse în vestibul, dar Scarlett 


continua să-i arunce aceleaşi priviri rugătoare. Atunci Rhett 
îşi lăsă buza în jos, cu o mină batjocoritoare de parcă ar fi 
zis: "Se poate să fie asta tânăra vitează care mă asigura că 
nu se teme nici de Dumnezeu, nici de oameni?" Izbucni 
deodată în râs şi-i lăsă braţul. Lovită în orgoliul ei, Scarlett 
îi aruncă o privire încărcată de ură. 

— Nu mi-e frică, spuse ea. 

— Ba da, ţi-e frică. În câteva clipe ai să leşini şi să ştii că n- 
am săruri la mine. 

Neştiind ce să facă, Scarlett bătu neputincioasă din picior 
şi, fără un cuvânt, puse mâna pe lampă şi urcă scara, cu 
Rhett în urma ei râzând încetişor. Se reculese, intră în 
camera lui Wade şi-l găsi aproape îmbrăcat, în braţele lui 
Prissy. Sughiţa, iar Prissy se smiorcăia. Salteaua de fulgi a 
lui Wade era mică, aşa că Scarlett porunci lui Prissy s-o 
ducă în căruţă. Prissy lăsă copilul şi cobori cu salteaua. 
Wade o însoţi până în josul scării. Sughiţul îi încetase 
aproape, atât era de interesat de toată agitația. 

— Vino, zise Scarlett îndreptându-se spre uşa Melaniei, şi 
Rhett o urmă cu pălăria în mână. 

Melanie odihnea liniştită cu cearşaful tras până la bărbie. 
Era de o paloare cadaverică, dar ochii înfundaţi în orbite, 
încercănaţi, aveau o expresie senină. Nu păru mirată 
văzându-l pe Rhett intrând în camera ei. Schiţă un zâmbet 
slab, care i se stinse pe buze. 

— Plecăm la Tara, vorbi repede Scarlett. Vin yankeii. Rhett 
ne ia cu el. E singura noastră scăpare, Melly. 

Melanie încercă să facă semn cu capul şi arătă spre copil. 
Scarlett luă copilaşul în braţe şi îl înveli repede într-un 
prosop gros. Rhett se apropie de pat. 

— Voi încerca să nu-ţi fac rău, spuse el încet, înfăşurând 
cearşaful în jurul Melaniei. Vezi dacă poţi să mă iei de gât. 

Melanie făcu o sforţare, dar recăzu inertă. Rhett se aplecă, 
strecură un braţ pe sub umerii ei, un altul pe sub genunchi, 
şi o ridică încet. Melanie nu zise nimic, dar Scarlett văzu că- 
şi muşca buzele şi devenea mai palidă. Scarlett ridică lampa 


ca să lumineze calea lui Rhett. Era s-o ia spre uşă, când 
Melanie îi arătă zidul cu un gest slab. 

— Ce e? întrebă Rhett. 

— Vă rog, murmură Melanie încercând să arate cu degetul 
spre un obiect. Charles. 

Rhett o privi ca şi când ar fi crezut că aiurează, dar 
Scarlett înţelese şi fu cât pe ce să se înfurie. Ştia că Melanie 
voia să ia daghereotipul lui Charles, atârnat pe zid 
deasupra sabiei şi revolverului său. 

— Vă rog, murmură din nou Melanie, sabia. 

— Oh, am înţeles, spuse Scarlett. 

Şi, după ce lumină calea lui Rhett, în timp ce acesta cobora 
cu grijă scara, reveni în odaie şi scoase din cui sabia, 
pistolul şi centironul. Cum dracu o să le care pe toate odată 
cu copilul şi cu lampa? Dar aşa era Melanie. Îi era aproape 
egal că era pe moarte şi că yankeii erau la doi paşi, dar 
trebuia să-şi facă sânge rău pentru lucrurile lui Charles. 

Scoţând din cui daghereotipul, Scarlett zări chipul lui 
Charles. Ochii mari, căprui ai tânărului întâlniră pe ai săi, şi 
rămase o clipă uitându-se cu curiozitate. Acest om fusese 
bărbatul ei, petrecuse câteva nopţi lângă ea, îi făcuse un 
băiat care avea ochii tot atât de blânzi şi tot atât de căprui 
ca ai săi, şi abia-şi amintea de el. 

Aşezat în braţele ei, copilaşul scâncea şi-şi mişca 
pumnişorii minusculi. Scarlett îl privi şi pe el. Pentru prima 
oară îşi dădu seama că era copilul lui Ashley şi, deodată, din 
toate puterile ce-i mai rămăseseră, dori să fie copilul ei, al 
ei şi al lui Ashley. 

Prissy urcă scara în câteva salturi, şi Scarlett îi întinse 
copilul. Amândouă coborâră la lumina lămpii, care proiecta 
pe zid umbre nesigure. În vestibul, Scarlett zări o pălărie, 
şi-o puse pe cap şi înnodă repede panglicile sub bărbie. Era 
pălăria de doliu a Melaniei şi era prea mică pentru Scarlett, 
dar nu putea să-şi aducă aminte unde-şi pusese pălăria. 

leşi şi cobori treptele verandei cu lampa în mână silindu-se 
să nu se lovească cu sabia peste pulpe. Melanie era întinsă 


în coşul căruţei şi, alături de ea, fusese aşezat Wade şi 
copilaşul înfăşurat în prosoape. Prissy se urcă şi ea şi luă 
copilaşul în braţe. 

Căruţa era foarte mică şi loitrele foarte joase. Roţile se 
aplecaseră înăuntru, ca şi cum ar fi fost gata să se desfacă 
la prima învârtitură. Scarlett aruncă o privire spre cal şi 
inima i se strânse. Era o gloabă numai piele şi os, şi ridicol 
de mic. Cu capul plecat cu un aer descurajat, părea gata să- 
şi atingă picioarele din faţă. Avea şira spinării ieşită în 
afară, acoperită de răni acolo unde îl frecaseră hamurile, şi 
parcă abia mai respira. 

— Calul nu face multe parale, spre Rhett cu un zâmbet 
batjocoritor. S-ar zice că e gata să-şi dea sufletul într-o 
clipă. Dar n-am putut să fac rost de altul. Într-una din zile îţi 
voi povesti amănunţit unde şi cum l-am furat, şi cât de puţin 
a lipsit să fiu omorât cu un foc de puşcă. În acest stadiu al 
carierei mele, numai devotamentul pe care-l am pentru tine 
a putut să facă din mine un hoţ de cai. şi încă ce cal! Lasă- 
mă să te ajut să te urci. 

Luă lampa din mâinile lui Scarlett şi o aşeză pe pământ. 
Scaunul din faţă era format dintr-o scândură strâmtă, care 
lega cele două loitre. Rhett o prinse cu îndrăzneală pe 
Scarlett în braţe şi o urcă pe capră. Ce frumos e să fii 
bărbat, un bărbat înzestrat cu puterea lui Rhett! îşi zise ea 
strângându-şi rochia largă. Cu Rhett lângă ea, nu se temea 
de nimic - nici de foc, nici de zgomot, nici de yankei. 

Rhett se instală pe capră lângă ea şi luă hăţurile. 

— Aşteaptă, strigă Scarlett, am uitat să încui uşa de la 
intrare. 

Bărbatul de lângă ea fu apucat de un râs puternic în timp 
ce trase de hăţuri. 

— De ce râzi? 

— De tine. că vrei să încui uşa ca să nu intre yankeii, zise 
el, şi calul se puse în mişcare încet, cam fără voie. 

Pe trotuar lampa continua să ardă, desenând un mic cerc 
de lumină, care se micşora pe măsură ce căruţa se 


îndepărta. 

Rhett întoarse spatele Străzii Piersicului şi îndrumă calul 
spre apus. Căruţa începu să hurducăie pe drumul plin de 
gropi, cu o violenţă care o făcu pe Melanie să scoată un 
geamăt, repede înăbuşit. Copaci întunecaţi îşi întindeau 
ramurile pe deasupra capetelor fugarilor. Casele întunecate 
şi tăcute se profilau de fiecare parte a drumului şi ostreţele 
albe ale gardurilor luceau slab, ca un şir de pietre funerare. 
Parcă se aflau într-un tunel, numai că prin bolta înfrunzită 
pătrundea îngrozitoarea lumină roşie a cerului şi, la capătul 
străzii, umbre se mişcau ca nişte fantome în delir. Mirosul 
fumului devenea tot mai puternic şi, din centrul oraşului, 
vântul aducea o simfonie de zgomote, ţipete, uruitul surd al 
furgoanelor militare, larma fără sfârşit a unei mulţimi în 
mers. În clipa în care Rhett coti pe o altă stradă, o nouă 
explozie asurzitoare sfâşie aerul şi o monstruoasă jerbă de 
flăcări ţâşni spre apus. 

— Trebuie să fie ultimul tren de muniții, spuse Rhett calm. 
De ce nu le-au trimis azi-dimineaţă, imbecilii? Aveau timp. 
Păcat! Credeam că ocolind centrul oraşului am fi putut evita 
incendiile şi pe toţi beţivii aceia care umplu strada Decatur, 
ca să ajungem fără încurcături în cartierele de sud-vest. 
Dar vom fi siliţi să traversăm pe undeva strada Marietta, şi 
explozia asta a fost cam pe strada Marietta, dacă nu mă 
înşel cumva. 

— Trebuie. trebuie să trecem prin foc? murmură Scarlett. 

— Nu, dacă ne grăbim, răspunse Rhett. 

Şi, sărind jos din căruţă, dispăru în întunericul unei 
grădini. Când reveni, ţinea în mână o nuia ruptă dintr-un 
pom, cu care începu să lovească fără milă spatele calului. 
Calul o luă la trap. Picioarele slăbănoage abia îl duceau, 
gâfâia, şi roţile săltau pe pietre, săreau în sus cum sar 
boabele de porumb pe o plită încinsă. Copilul începu să 
scâncească, Wade şi Prissy plângeau de câte ori se izbeau 
de scândurile căruţei. Melanie rămânea tăcută. 


Când căruţa se apropie de strada Marietta, copacii se 
răriră şi flăcările înalte, care încoronau şuierând 
acoperişurile, umplură strada şi casele cu o lumină mai 
strălucitoare ca ziua, aruncând umbre monstruoase care se 
contorsionau frenetic, asemenea pânzelor unui vas 
naufragiat smulse de uragan. 

Lui Scarlett îi clănţăneau dinţii, dar groaza ei era atât de 
mare încât nici măcar nu observa. Dârdâia de frig, cu toate 
că dogoarea flăcărilor ajungea până la ei. Era iadul, şi acum 
ea era în iad. De-ar fi putut împiedica genunchii să se 
lovească unul de altul, ar fi sărit din căruţă, şi-ar fi luat 
picioarele la spinare şi ar fi alergat ţipând înapoi, pe strada 
întunecoasă pe care veniseră, să se refugieze în casa 
mătuşii Pitty. Se ghemui lângă Rhett. Îi strânse braţul cu 
degete tremurătoare şi-şi ridică privirea spre el. Ce bine ar 
fi dacă i-ar spune ceva, orice, ca s-o liniştească! Pe fondul 
cerului purpuriu, în lumina de iad care scălda profilul lui 
întunecat, se desluşea clar ca pe o veche medalie capul lui 
frumos, crud şi decadent. Când Scarlett îl atinse, se 
întoarse spre ea, şi ochii îi sclipiră cu un reflex tot atât de 
înfricoşător ca al incendiului. Scarlett avu impresia că-i 
plăcea situaţia în care se aflau, că era încântat de 
perspectiva de a intra în iadul de care se apropiau. 

— "Ţine, zise el apucând unul din cele două lungi pistoale 
înfipte în brâu. Dacă cineva, alb ori negru, se strecoară pe 
partea unde eşti şi încearcă să pună mâna pe cal, trage 
asupra lui şi-l vom întreba mai târziu care i-au fost 
intenţiile. Numai, pentru numele lui Dumnezeu, în emoția 
du-mitale, vezi să nu omori gloaba. 

— Am. am un pistol, spuse ea, strângând arma pe care o 
ţinea în poala rochiei, încredinţată însă că chiar dacă 
moartea ar fi privit-o în faţă, i-ar fi fost prea frică să apese 
pe trăgaci. 

— Ai un pistol? Unde l-ai găsit? 

— E pistolul lui Charles. 

— Al lui Charles? 


— Da, Charles. bărbatul meu. 

— Ai avut într-adevăr vreodată bărbat, draga mea, şopti 
Rhett, şi începu să râdă încet. 

— Cum crezi că am avut băiatul? strigă Scarlett supărată. 

— Oh, nu numai soţii pot. 

— Te rog să taci din gură! Şi grăbeşte-te. Repede! Repede! 

Dar în clipa în care căruţa era să cotească pe strada 
Marietta, Rhett trase brutal de hăţuri şi opri în umbra unui 
antrepozit încă neatins de flăcări. 

— Repede! 

Scarlett n-avea decât acest cuvânt în cap. Repede! 
Repede! 

— Soldaţi, zise Rhett. 

Detaşamentul cobora pe strada Marietta între două şiruri 
de clădiri în flăcări. Sleiţi de puteri, cu capetele lăsate în 
jos, ţinându-şi puşca cum dădea Dumnezeu, soldaţii 
mergeau la pas, prea obosiţi ca să meargă mai repede, prea 
obosiţi ca să dea atenţie bârnelor ce se prăbuşeau la 
dreapta şi la stânga, ori fumului care făcea vârtejuri în jurul 
lor. Erau toţi în zdrenţe, încât nu puteai deosebi ofiţerii de 
soldaţi. Din timp în timp se mai vedea şi câte o pălărie ruptă 
pe care erau prinse cele trei litere - CSA - ale armatei 
confederate. Mulţi erau în picioarele goale şi, pe ici, pe colo, 
un pansament murdar înfăşură câte un cap sau un braţ. 
Treceau fără să privească nici la dreapta, nici la stânga, 
atât de liniştiţi încât fără tropăitul picioarelor pe pământ ar 
fi putut fi luaţi drept strigoi. 

— Priveşte-i bine, spuse Rhett batjocoritor, priveşte-i spre 
a putea povesti nepoților tăi că ai văzut cum se retrăgea 
ariergarda Cauzei Glorioase. 

Dintr-o dată, Scarlett simţi că-l urăşte pe Rhett cu o 
violenţă care, pentru moment, întrecea groaza. Ştia că 
soarta ei şi a tuturor celor din căruţă depindea de Rhett, de 
el singur, dar îl ura fiindcă-şi putea bate joc de soldaţii în 
zdrenţe. Se gândi la Charles care murise, la Ashley care 
poate murise şi el, la toţi tinerii veseli şi viteji care 


putrezeau în morminte săpate în grabă, şi uită că şi ea îi 
socotise într-o zi nebuni. Nu putu să vorbească, dar cu ochii 
arzători de ură şi dispreţ, îi aruncă lui Rhett o privire 
cumplită. 

Când treceau ultimii soldaţi, o mică siluetă din ultimul 
rând şovăi, se opri şi întoarse spre cei ce se depărtau un 
obraz murdar, atât de obosit şi de tras, încât puteai crede 
că e un somnambul. Era tot atât de mic ca şi Scarlett, atât 
de mic încât puşca era aproape cât el, iar obrajii murdari 
erau imberbi. "Are şaisprezece ani, cel mult", îşi zise 
Scarlett. "Trebuie să facă parte din garda locală, numai 
dacă n-o fi fugit de la şcoală." 

În timp ce se uita la el, băiatul se lăsă încet în jos şi se 
întinse în ţărână. Fără o vorbă, doi oameni se detaşară din 
ultimul rând şi se întoarseră după el. Unul din ei, un vlăjgan 
mare, uscăţiv, cu o barbă care-i ajungea până la centiron, 
întinse puşca sa şi puşca băiatului camaradului său. Apoi se 
aplecă şi-l zvârli pe băiat pe umeri, cu o uşurinţă care părea 
că ţine de scamatorie. Încet, cu spatele aplecat sub povară, 
se puse în mişcare spre a ajunge coloana, în timp ce băiatul, 
slab şi furios ca un copil pe care mai-marii lui îl necăjesc, 
începu să urle: 

— Lasă-mă jos! Lasă-mă jos! Pot să merg. 

Bărbosul nu răspunse nimic şi, urmându-şi drumul, 
dispăru la cotitură. 

Rhett rămăsese nemişcat. Hăţurile îi atârnau în mână, iar 
chipul negricios avea întipărită pe el o curioasă expresie 
posacă. Deodată, nu departe de căruţă, o bârnă se prăbuşi 
cu zgomot şi Scarlett văzu o limbă de foc subţire 
prelingându-se pe acoperişul antrepozitului în a cărui 
umbră ocrotitoare se opriseră. Într-o clipă, flăcări 
triumfătoare ţâşniră spre cer, deasupra capetelor lor, ca 
nişte drapele. Fumul cald umplu nările lui Scarlett. Wade şi 
Prissy începură să tuşească. Copilaşul strănută. 

— Oh, Rhett, pentru numele lui Dumnezeu, eşti nebun? 
Repede! Repede! 


Rhett nu zise nimic, dar dădu bici calului cu atâta putere, 
încât animalul făcu un salt înainte. Traversară hurducăindu- 
se strada Marietta, cu toată viteza de care era în stare 
calul. În faţa lor se deschidea un tunel de foc. De fiecare 
parte a străzii scurte şi strâmte care ducea spre calea 
ferată, casele ardeau. Se afundară în acest tunel. O lumină 
mai strălucitoare ca o duzină de sori îi orbi. Căldura 
dogoritoare le usca pielea. Şuieratul şi pârâitul flăcărilor, 
zgomotele de toate felurile le loveau auzul în valuri 
dureroase. Li se părea că tot acest chin dura de o 
eternitate, apoi, deodată, se regăsiră în semiobscuritate. 

Coborâră strada în goană, trecură peste şinele căii ferate, 
cu Rhett biciuind întruna calul cu un gest mecanic. Avea un 
aer absent, pierdut, ca şi când ar fi uitat unde se afla. Cu 
bustul larg aplecat înainte şi cu bărbia ieşită în afară, părea 
că gândurile care-i treceau prin minte nu erau dintre cele 
mai agreabile. Dogoarea incendiului îi îmbrobonise fruntea 
şi obrajii de sudoare, dar nu o lua în seamă. 

Căruţa coti pe o stradă lăturalnică, apoi pe o alta, o luă pe 
o uliţă strâmtă, apoi pe alta şi aşa mai departe, până când 
Scarlett se pierdu cu totul, iar zgomotele incendiului se 
liniştiră încet-încet. Dar Rhett tot nu spunea nimic. Se 
mulțumea să lovească la intervale regulate calul. Acum 
reflexele roşii ale cerului se estompau şi drumul devenea 
atât de întunecos, atât de îngrozitor, încât Scarlett ar fi vrut 
ca Rhett să spună orice, chiar să-şi bată joc de ea, chiar s-o 
insulte, s-o jignească. Dar el nu spunea nimic. 

Că vorbea sau că tăcea, Scarlett mulțumea totuşi cerului 
pentru sentimentul de siguranţă pe care i-l dădea prezenţa 
lui. Ce bine era să ai un bărbat lângă tine, să te lipeşti de el, 
să-i simţi puterea braţului, să ştii că se ridică între tine şi 
primejdii fără nume, chiar dacă şedea uitându-se fix înainte. 

— Oh, Rhett, murmură Scarlett agăţându-se de braţul lui, 
ce ne-am fi făcut fără tine? Sunt atât de fericită că nu eşti la 
război. 


Rhett întoarse capul şi-i azârli o asemenea privire lui 
Scarlett, încât aceasta îi lăsă braţul şi se depărtă de el. 
Acum ochii lui nu mai păstrau nimic din expresia lor 
batjocoritoare. Erau sinceri, şi se putea citi în ei mânie 
amestecată cu ceva ce părea dezorientare. Strânse buzele 
şi întoarse capul. Un timp destul de lung căruţa îşi urmă 
drumul, hurducăindu-se în mijlocul unei tăceri tulburate 
doar de scâncetele pruncului şi de smiorcăielile lui Prissy. 
Când Scarlett nu mai putea suporta văicăreala micii 
negrese, se întorcea şi o ciupea cu răutate, dându-i astfel 
prilejul să ţipe cu adevărat, înainte de a recădea într-o 
tăcere înspăimântată. 

În sfârşit, Rhett întoarse calul în unghi drept şi, după câtva 
timp, căruţa o luă pe un drum mai larg şi mai neted. 
Umbrele confuze ale caselor se răriră şi, de fiecare parte, 
se profilară pădurile, ca nişte ziduri ce se ridicau spre cerul 
întunecat. 

— Iată-ne ieşiţi din oraş, spuse Rhett scurt, trăgând de 
hăţuri. Suntem pe şoseaua spre Rough and Ready. 

— Repede! Nu te opri! 

— Lasă să răsufle puţin calul. 

Apoi, întorcându-se spre Scarlett, o întrebă cu o voce 
înceată: 

— Scarlett, eşti încă hotărâtă să faci nebunia asta? 

— Ce să fac? 

— 'Ţii încă să ajungi la Tara? E o adevărată sinucidere. 
Cavaleria lui Steve Lee şi armata yankee îţi taie drumul. 

Oh, Dumnezeule! Va refuza s-o ducă acasă, după toate 
încercările pe care le îndurase în cursul acestei zile 
îngrozitoare? 

— O, da, da! Te rog, Rhett, să ne grăbim. Calul nu-i obosit. 

— O clipă. Pe aici nu poţi să mergi la Jonesboro. S-au bătut 
toată ziua între Rough and Ready şi Jonesboro. Cunoşti alte 
şosele, sau drumuri de care, sau cărări care să nu treacă 
prin Rough and Ready ori Jonesboro? 


— O, da, strigă Scarlett uşurată. Dacă putem să ajungem 
aproape de Rough and Ready, cunosc un drum de care ce 
se face din şoseaua mare spre Jonesboro, şi şerpuieşte mile 
întregi de-a curmezişul comitatului. Papa şi cu mine am 
trecut de multe ori călare. Ajunge foarte aproape de 
plantaţia Mcintosh-ilor, şi de acolo nu mai e decât o milă 
până lalara. 

— Perfect. Poate că veţi putea trece totuşi prin Rough and 
Ready. Generalul Steve Lee era acolo azi după-amiază ca să 
acopere retragere. Yankeii poate că n-au ajuns încă. Veţi 
reuşi poate să treceţi dacă oamenii lui Lee nu pun mâna pe 
cal. 

— Veţi reuşi. cine adică? 

— Voi. 

Vocea lui Rhett era aspră. 

— Dar, Rhett. Tu. nu mergi şi tu cu noi? 

— Nu, vă las aici. 

Scarlett aruncă în jur o privire pierdută. Privi cerul livid 
din urma ei, copacii negri care, din toate părţile, îi 
înconjurau pe fugari ca zidurile unei închisori, siluetele 
speriate îngrămădite în căruţă. În fine, se uită la Rhett. 
Înnebunise? Sau nu auzise ea bine? 

Acum surâdea. Îi vedea dinţii strălucind şi ochii lui 
reluaseră vechea lor expresie batjocoritoare. 

— Ne laşi aici? Şi unde. unde mergi? 

— Păi, fetiţa mea dragă, mă duc la război. 

Scarlett scoase un oftat de uşurare şi în acelaşi timp de 
furie. De ce trebuia să mai glumească într-o asemenea 
clipă? Rhett la război? După tot ce spusese despre nebunii 
pe care bătaia tobelor sau frumoasele cuvinte ale oratorilor 
îi împingeau să-şi sacrifice viaţa. despre nebunii care se 
omorau între ei, pentru ca deştepţii să-şi poată umple 
buzunarele? 

— 'Te-aş strânge de gât fiindcă m-ai speriat în halul ăsta! 
Hai să plecăm! 


— Nu glumesc, draga mea. Şi sunt jignit, Scarlett, că iei în 
glumă sacrificiul meu eroic. Unde ţi-e patriotismul, unde ţi- 
e scumpa şi glorioasa noastră cauză? Acum am şi eu prilejul 
să mă întorc pe scut sau sub scut. Dar trebuie să spun 
repede ce am de spus, căci vreau să rostesc un discurs 
frumos înainte de a pleca la război. 

Vocea lui tărăgănată o scotea din sărite. Îşi bătea joc de 
ea, şi totuşi ceva îi spunea că-şi bătea joc şi de el. Despre ce 
vorbea? Patriotism, scut, discurs frumos? Nu putea să 
vorbească serios. Era cu neputinţă să se gândească serios 
s-o părăsească în mijlocul acestui drum întunecos, cu o 
femeie care era poate pe moarte, cu un prunc nou-născut, o 
mică negresă fără minte şi un copil speriat. Nu se putea s-o 
lase să-i ducă singură prin câmpurile de luptă, printre 
dezertori, yankei, incendii şi Dumnezeu mai ştie ce. 

Într-o zi, când nu avea decât şase ani, căzuse dintr-un pom 
drept pe burtă. Îşi amintea încă momentul care se scursese 
înainte de a-şi putea relua suflul. Iar acum, zăpăcită, cu 
respiraţia tăiată, speriată de moarte, se simţea, privindu-l 
pe Rhett, la fel cum se simţise atunci. 

— Rhett, nu-i aşa că glumeşti? 

Îl apucă de braţ şi-şi simţi lacrimile căzând pe încheietura 
mâinii. El îi luă mâna şi i-o sărută cu un aer frivol. 

— Egoistă până la capăt, nu-i aşa, draga mea? Nu te 
gândeşti decât să-ţi pui în siguranţă preţioasa ta persoană 
şi uiţi cu totul eroica noastră Confederație. Gândeşte-te cât 
de mult vor fi îmbărbătate trupele noastre prin apariţia 
mea în ceasul al unsprezecelea. 

Vocea lui era plină de o ironie drăgăstoasă. 

— Oh, Rhett, gemu Scarlett, cum poţi să faci una ca asta? 
De ce mă părăseşti? 

— De ce? Poate din cauza acelei sentimentalităţi 
trădătoare care se ascunde în fiecare din noi, sudiştii. 
Poate. poate fiindcă mi-e ruşine. Cine ştie? 

— Ruşine? Ar trebui să mori de ruşine fiindcă ne părăseşti 
aici, singure, fără apărare! 


— Dragă Scarlett, nu eşti fără apărare. Oricine are 
egoismul şi hotărârea ta, nu-i niciodată fără apărare. 
Dumnezeu să-i ocrotească pe yankei dacă se vor măsura 
vreodată cu tine! 

Cobori brusc din căruţă şi o înconjură spre a trece de 
partea lui Scarlett care, împietrită, se uita la el. 

— Coboară! porunci el. 

Ea nu se mişcă. Atunci, cu un gest brutal, o prinse pe sub 
braţe şi o aşeză pe pământ lângă el, apoi fără să-i dea 
drumul o trase la câţiva paşi de căruţă. Scarlett simţi praful 
şi pietrişul intrându-i în pantofi şi rănindu-i picioarele. 
Întunericul cald încă o înfăşură ca într-un vis. 

— Nu-ţi cer să mă înţelegi sau să mă ierţi. Puțin îmi pasă 
ce crezi, căci eu însumi nu voi ajunge niciodată să înţeleg 
prostia pe care o fac, nici să mi-o iert. Mi-e silă să constat 
atâta donchişotism în mine! Dar frumosul nostru Sud are 
nevoie de toţi oamenii săi. N-a declarat-o doar eroicul 
guvernator Brown? În fine, n-are importanţă. Plec la război. 

Deodată începu să râdă cu un râs zgomotos, care deşteptă 
ecourile pădurilor. 

— Nu te-aş putea iubi atâta, draga mea, dacă n-aş iubi şi 
mai mult onoarea." Iată un citat care se impune, nu-i aşa? 
Cu siguranţă mai bun decât ceea ce aş găsi eu însumi 
pentru acest moment. Căci te iubesc, Scarlett, cu toate cele 
ce ţi-am spus într-o seară luna trecută, pe verandă. 

Vocea lui leneşă devenea mângâietoare şi mâinile lui, 
puternice şi calde, se urcau de-a lungul braţelor goale ale 
tinerei femei. 

— Te iubesc, Scarlett, fiindcă semănăm atât. Suntem 
amândoi nişte renegaţi, draga mea, nişte canalii egoiste. Tu 
şi cu mine, ne e perfect egal dacă lumea se prăbuşeşte, 
numai să fim noi la adăpost şi să avem ce ne trebuie. 

Glasul lui răsuna în noapte şi Scarlett auzea cuvintele, dar 
ele n-aveau nici un înţeles pentru ea. Mintea ei încerca în 
zadar să-i reprezinte cumplitul adevăr, şi anume că Rhett o 
lăsa să înfrunte singură pe yankei. Mintea ei îi repeta în 


zadar: "Mă părăseşte, mă părăseşte!" - era un gând care nu 
izbutea să deştepte în ea nici cea mai mică emoție. 

Atunci, Rhett îi prinse mijlocul şi umerii cu braţele. Simţi 
lipiţi de trupul ei muşchii tari ai pulpelor lui, iar de piept 
nasturii hainei lui. Un val cald o ridică, cu toată mirarea şi 
spaima ei, şi îi goni din minte noţiunea timpului, a spaţiului 
şi a împrejurărilor. Se simţi tot atât de moale ca o păpuşă 
de cârpă. Îi era cald, puterile o părăseau, era fără apărare, 
şi era aşa de bine să te laşi în voia braţelor lui. 

— Nu vrei să-ţi schimbi părerea despre cele ce am spus 
luna trecută? Nimic nu dă sau nu adaugă mai mult farmec 
lucrurilor decât primejdia ori moartea. Fii patrioată, 
Scarlett. Gândeşte-te că vei trimite la moarte un soldat cu 
amintiri frumoase. 

Acum o săruta, şi mustaţa lui îi gâdila gura. O săruta încet 
cu buzele lui calde, care îşi vedeau de treabă în tihnă, ca şi 
cum toată noaptea ar fi fost a lor. Charles n-o sărutase 
niciodată aşa. Niciodată sărutările băieţilor Tarleton sau 
Calvert n-o făcuseră să tremure în felul ăsta. Îi îndoi trupul 
şi buzele lui începură să rătăcească pe gât şi coborâră până 
la locul unde o camee îi închidea corsajul. 

— Iubita, iubita mea, murmura el. 

Deosebi vag în întuneric contururile căruţei şi auzi vocea 
ascuţită a lui Wade: 

— Mamă. Lui Wade îi e frică! 

Şi deşi totul se întunecase, parcă, şi se învârtea în jurul ei, 
îşi regăsi dintr-o dată prezenţa de spirit, sângele rece, şi-şi 
aminti ceea ce o clipă uitase. Da, şi ei îi era frică, şi Rhett o 
lăsa, o părăsea, secătura! Şi, pe deasupra, avea îndrăzneala 
să stea aici, în mijlocul drumului, şi s-o jignească cu 
propunerile lui ruşinoase. Turbarea şi supărarea o 
cuprinseră. Îşi recăpătă stăpânirea de sine şi, cu o singură 
smucitură, se smulse din braţele lui Rhett. 

— Oh, secătură! strigă ea. 

Şi începu să-şi scormonească mintea spre a descoperi noi 
ocări pe care să i le zvârle în faţă, ocări mult mai puternice, 


în genul acelora pe care le folosea Gerald când se înfuria 
împotriva lui Lincoln, a Macintosh-ilor sau a catărilor 
încăpăţânaţi, dar cuvintele nu-i veneau. 

— Fiinţă laşă, nedemnă şi abjectă! 

Şi cum nu izbutea să găsească ceva destul de biciuitor, din 
toată puterea care-i rămăsese îl izbi în plin peste gură. 
Rhett se dădu un pas înapoi, ducându-şi mâna la faţă. 

— Ah! făcu el liniştit, şi timp de o clipă rămaseră faţă în 
faţă în întuneric. 

Scarlett îl putea auzi respirând greu, în timp ce ea însăşi 
respira sacadat, ca şi când ar fi fugit foarte repede. 

— Aveau dreptate, toată lumea avea dreptate. Nu eşti un 
om de lume. 

— Fetiţa mea dragă, răspunse el, nu-i deloc momentul. 

Ştia că râde, şi gândul ăsta o scoase cu totul din sărite. 

— Pleacă de-aici! Pleacă de-aici imediat! Grâbeşte-te! Nu 
vreau să te mai văd niciodată. Dar-ar Dumnezeu să te 
nimerească în plin o ghiulea. Dar-ar Dumnezeu să fii 
prefăcut într-o mie de bucăţi. Eu. 

— 'Te scutesc de rest. Am înţeles foarte bine ce vrei să spui. 
Când voi fi mort pe altarul patriei, nădăjduiesc că te va 
chinui conştiinţa. 

Îl auzi râzând şi ghici că se-ntoarce spre căruţă. Îl văzu 
alături de căruţă vorbind şi, ca întotdeauna când se adresa 
Melaniei, exprimându-se pe un ton cu totul deosebit, plin de 
respect: 

— Doamnă Wilkes? 

Vocea speriată a lui Prissy îi răspunse dinlăuntrul căruţei. 

— Dumnezeule Atotpute'nic. Dom'le Butle', doamna Melly 
a leşinat de mult. 

— Sper că nu e moartă! Respiră? 

— Da, domnule, 'espiă. 

— Atunci e, probabil, mai bine să rămână aşa. Dacă ar fi 
conştientă, mă îndoiesc că ar putea îndura. Ai grijă de ea, 
Prissy. "Ţine, iată ceva pentru tine. Vezi să nu fii mai proastă 
decât eşti. 


— Da, domnu'. Mulţumesc, domnu'! 

— La revedere, Scarlett. 

Ştia că se-ntorsese şi că privea înspre ea, dar nu răspunse 
nimic. Ura o împiedica să vorbească. Pietrişul şoselei începu 
să scârţâie sub picioarele lui Rhett, şi timp de o clipă 
Scarlett văzu umerii lui masivi desenându-se în întuneric. 
Apoi dispăru. Mai auzi încă o clipă zgomotul paşilor lui, apoi 
se stinse. Reveni încet spre căruţă, cu genunchii 
tremurându-i. 

De ce plecase şi se pierduse în noapte, într-un război şi 
pentru o cauză dinainte pierdută, într-o lume care 
înnebunise? De ce plecase, el, Rhett, care iubea femeile şi 
alcoolul, o masă bună şi un pat moale, rufele fine şi pielăria 
frumoasă, el care detesta Sudul şi-şi bătea joc de nebunii ce 
luptau pentru el? De acum înainte va călca cu cizmele lui de 
lac pe un drum al amărăciunii, unde domnea foamea şi 
unde rănile, oboseala, suferinţa îşi dădeau frâu slobod ca 
lupii ce urlă. Şi, la sfârşitul acestui drum, îl aştepta 
moartea. N-avea nevoie să plece. Era în siguranţă, era 
bogat, avea ce-i trebuie. Dar plecase. O lăsase singură, într- 
o noapte neagră ca noaptea orbilor, singură cu armata 
yankee care-i tăia drumul spre casă. 

Acum îşi aduse aminte de toate ocările pe care ar fi vrut să 
i le zvârle în faţă, dar era prea târziu. Îşi sprijini capul de 
grumazul calului şi începu să plângă. 

Capitolul XXIV. 

Lumina strălucitoare a soarelui de dimineaţă, revărsată 
printre copaci, o trezi pe Scarlett. Timp de o clipă, încă 
amorţită din pricina poziţiei incomode în care dormise, nu- 
şi putu da seama unde se afla. Soarele o orbea. Podeaua 
tare a căruţei îi înţepenise trupul şi o greutate o apăsa de-a 
curmezişul picioarelor. Încercă să se ridice în capul oaselor 
şi descoperi că această greutate nu era altcineva decât 
Wade, care dormea cu capul pe genunchii ei. Picioarele 
goale ale Melaniei îi atingeau faţa şi, sub capră, Prissy era 


încolăcită ca o pisică neagră, cu copilaşul aşezat între ea şi 
Wade. 

Şi deodată, Scarlett îşi aminti tot. Cu o sforţare reuşi să se 
ridice şi privi repede în jur. Slavă Domnului, nu se vedea 
nici un yankeu! Ascunzătoarea lor nu fusese descoperită în 
timpul nopţii. Acum îşi amintea de toate: de călătoria lor 
îngrozitoare după ce paşii lui Rhett se stinseseră; de 
noaptea care nu se mai sfârşea; de şoseaua cufundată în 
întuneric, plină de gropi şi de bolovani de care se poticnea 
căruţa; de şanţurile în care alunecase; de energia, acea 
energie a disperării, pe care ea şi cu Prissy trebuiseră s-o 
desfăşoare ca să scoată roţile căruţei din şanţuri. Îşi 
amintea tremurând de câte ori trăsese calul peste câmp sau 
în pădure când, auzind apropiindu-se soldaţi, nu ştia dacă 
erau prieteni sau duşmani. Da, îşi amintea cât se temuse ca 
o tuse, un strănut, sau sughiţul lui Wade să nu le trădeze. 

Oh, şoseaua aceea întunecată pe care oamenii treceau ca 
nişte stafii, într-o tăcere pe care o tulbura numai zgomotul 
paşilor înăbuşiţi de praful moale, clinchetul slab al 
căpestrelor şi scârţâitul hamurilor de piele! Şi clipa aceea 
îngrozitoare când calul sleit de puteri refuzase să mai 
înainteze, în timp ce în umbră cavaleria şi artileria uşoară 
treceau atât de aproape de locul unde fugarii, nemişcaţi, îşi 
ţineau răsuflarea, încât Scarlett ar fi putut chiar să atingă 
oamenii, atât de aproape încât putea simţi mirosul de 
sudoare al tuturor acelor trupuri. 

În sfârşit, când ajunseră lângă Rough and Ready, câteva 
focuri de bivuac mai ardeau încă acolo unde resturile 
ariergărzii generalului Steve Lee aşteptau ordinul de 
retragere. Scarlett descrisese un cerc de aproape o milă 
de-a curmezişul unei arături, până ce luminile focurilor de 
bivuac se stinseseră în urma ei. Şi atunci se pierduse în 
mijlocul întunericului şi plânsese cu lacrimi fierbinţi, căci nu 
mai găsea drumul de care pe care-l cunoştea atât de bine. 
Sfârşise prin a-l găsi, până la urmă, dar în acel moment 


calul se prăbuşise între hulube şi refuzase să se mişte şi să 
se scoale, chiar când ea şi cu Prissy l-au tras de căpăstru. 

Scarlett deshămase şi, năucită de oboseală, se strecurase 
în fundul căruţei şi-şi întinsese în sfârşit picioarele chinuite. 
Îşi aducea vag aminte că, în clipa chiar în care somnul 
venise să-i închidă pleoapele, Melanie îi ceruse cu o voce 
care se scuza şi implora totodată: "Scarlett, pot să capăt 
puţină apă, te rog?" 

Răspunsese: "Nu e apă", şi adormise chiar înainte ca 
vorbele să-i fi ieşit din gură. 

Acum era dimineaţă şi lumea întreagă, calmă, şi senină în 
lumina soarelui, era împodobită cu auriu şi verde. Nicăieri 
nu se vedea urmă de soldaţi. Lui Scarlett îi era foame şi 
setea îi usca gâtlejul. O durea peste tot şi se simţea frântă. 
Plină de uimire, se întrebă cum ea, Scarlett O'Hara, care nu 
dormea niciodată bine decât între cearceafuri de olandă 
fină şi pe cel mai moale dintre paturile de puf, putuse să 
doarmă pe scânduri, ca o sclavă de la munca câmpului. 

Orbiţi de soare, ochii ei se aţintiră asupra Melaniei şi, 
îngrozită, simţi că i se taie răsuflarea. Melanie era atât de 
ţeapănă şi de palidă, încât Scarlett o crezu moartă. Cu 
chipul descompus şi cu părul împrăştiat care desena negre 
arabescuri, ai fi luat-o drept o femeie bătrână, moartă. 
Atunci Scarlett văzu cu uşurare ridicându-se pieptul ei 
scobit şi înţelese că Melanie supravieţuise nopţii. 

Scarlett puse mâna streaşină la ochi şi-şi plimbă privirea 
în jur. Petrecuseră fără îndoială noaptea sub copacii unei 
grădini, căci o alee nisipoasă se întindea în faţa ei, cotind 
sub un şir de cedri. 

"Dar, ia te uită, sunt la Mallory!" gândi Scarlett cu inima 
bătând de bucurie la gândul că va găsi prieteni şi ajutor. 

Însă o tăcere de moarte apăsa asupra plantaţiei. Brazdele 
de flori şi gazonul peluzei fuseseră răscolite, distruse de 
roţi, de cai şi de oameni şi în multe locuri se vedeau gropi. 
Scarlett privi spre casă şi, în locul vechii clădiri de lemn alb 
pe care o cunoştea atât de bine, nu văzu decât o lungă 


înşiruire de temelii de granit şi două hornuri înalte de 
cărămidă înnegrite de fum, înălțându-se în mijlocul 
frunzişului ars al arborilor nemişcaţi. 

Oftă din greu şi un tremur o străbătu. Va regăsi oare Tara 
în aceeaşi stare, rasă până la temelii, tăcută ca o moartă? 

"Nu, nu trebuie să mă gândesc la asta acum", îşi spuse în 
grabă. "Nu trebuie să mă gândesc la asta. Dacă mă 
gândesc, toate spaimele mele vor reapare." Dar, fără voia 
ei, inima începu să-i bată într-una ritm precipitat şi, la 
fiecare bătaie, i se părea că aude, ca într-un uruit de tunet: 
"Repede, acasă! Repede, întoarce-te la tine acasă!" 

Trebuiau să plece, dar înainte ar fi fost bine să găsească 
ceva de mâncat şi de băut, apă, mai ales apă. 

O înghionti pe Prissy ca s-o scoale. Fata o privi cu ochii 
mari, rătăciţi. 

— Dumnezeule, domnişoa'ă Sca'lett, nu c'edeam să mă 
mai scol decât în pământul făgăduinţei. 

— Eşti departe de el, îi zise Scarlett, încercând să-şi pună 
puţină ordine în pieptănătură. 

Avea faţa lipicioasă şi trupul îi era umed de sudoare. Îl 
simţea murdar. Avea impresia că mirosea urât. Cum nu se 
dezbrăcase ca să doarmă, îmbrăcămintea îi era boţită toată. 
Niciodată nu simţise o asemenea oboseală, o atare senzaţie. 
Mugşchii, a căror existenţă n-o bănuia, îi aminteau dureros 
de eforturile pe care le făcuse noaptea trecută, şi fiecare 
mişcare îi pricinuia o durere ascuţită. 

Se uită la Melanie şi văzu că deschisese ochii. Avea ochi de 
bolnavă, strălucind de febră, încercănaţi. Întredeschise 
buzele albe şi murmură cu o voce rugătoare: 

— Apă. 

— Scoală-te, Prissy, porunci Scarlett. Vom merge la 
fântână şi vom scoate puţină apă. 

— Da', domnişoa'ă Sca'lett, t'ebuie să fie st'igoi acolo. 
Dacă cineva a mui'it acolo? 

— Te prefac eu în strigoi, dacă nu te dai jos din căruţă 
imediat, strigă Scarlett care nu avea poftă de vorbă. 


Ea însăşi cobori greoi din căruţă, şi deodată se gândi la 
cal. Dumnezeule mare! Şi dacă murise în timpul nopţii? 
Când îl deshămase părea pe ducă. Înconjură în fugă căruţa 
şi văzu animalul întins pe o coastă. Dacă era mort, îl va 
blestema pe Dumnezeu şi va muri şi ea. Cineva, în Biblie, 
făcuse asta. Să blestemi pe Dumnezeu şi să mori. Ştia exact 
ce trebuia să fi simţit omul acela. Dar calul nu murise. 
Respira greu, cu ochii lui bolnavi pe jumătate închişi, dar 
oricum, trăia încă. Puţină apă o să-i facă bine şi lui! 

Prissy se dădu jos din căruţă fără tragere de inimă, 
gemând şi, nu prea liniştită, urcă aleea în urma lui Scarlett. 
În spatele ruinelor, colibele sclavilor, văruite, se aliniau 
pustii şi tăcute sub copaci. Între colibe şi temeliile casei 
înnegrite de fum zăriră puţul şi văzură că mai avea lanţ şi 
cumpănă. Căldarea era coborâtă până aproape de fund. 
Amândouă o scoaseră şi, când apăru din gura întunecoasă, 
plină de apă proaspătă, scânteietoare, Scarlett o aplecă, şi 
începu să bea cu zgomot, stropindu-se. 

Bău până ce Prissy exclamă iritată: "Păi, şi mie mi-e sete", 
amintindu-şi astfel de existenţa celorlalţi. 

— Desfă lanţul, du găleata la căruţă şi dă-le la toţi apă. Ce 
rămâne să bea calul. Nu crezi că domnişoara Melanie ar 
trebui să dea să sugă copilului? Cred că e mort de foame. 

— Da' domnişoa'a Melly nu a'e lapte, domnişoa'ă Sca'lett 
şi. nici n-o să aibă. 

— De unde ştii? 

— Am văzut p'ea multe ca ea. 

— Ia nu-ţi mai da aere cu mine. leri nu erai atât de 
pricepută la copii. Grăbeşte-te acum. Voi încerca să găsesc 
ceva de mâncare. 

După multă căutare, Scarlett sfârşi prin a dscoperi câteva 
mere în grădină. Soldaţii trecuseră pe acolo înintea ei şi 
pomii fuseseră scuturaţi. Cele pe care le culese de pe jos 
erau în parte putrede. 

Le alese pe cele mai bune, îşi umplu poala şi se întoarse. 
Pământul era moale şi pietricelele pătrundeau în pantofi. 


De ce' nu se gândise să-şi pună încălţăminte mai rezistentă 

ieri seară? De ce nu-şi luase pălăria de pai să se acopere de 
soare? De ce nu luase de mâncare? Se purtase ca o nebună. 
Dar, bineînţeles, crezuse că Rhett se ocupa de toate. 

Rhett! Scuipă pe jos, atât îi făcea de rău până şi numele. 
Cât îl ura! Cât de josnic se purtase! Şi când te gândeşti că 
stătuse acolo, în mijlocul drumului, şi-l lăsase s-o sărute şi 
aproape că-i plăcuse. Trebuie să fi fost nebună noaptea 
trecută. Ce fiinţă abjectă era Rhett! 

Când reveni, le dădu la toţi mere, şi zvârli restul în căruţă. 
Calul se ridicase pe picioare, dar apa nu părea să-l fi 
răcorit. În plină zi oferea o privelişte şi mai jalnică decât 
noaptea. Era costeliv ca o vacă bătrână, şi coastele lui te 
făceau să te gândeşti la o scândură de spălat rufe, în timp 
ce spatele era tot o rană. Înhămându-l, ori de câte ori îl 
atingea, i se făcea greață. Când îi trecu zăbala, văzu că n- 
are, la drept vorbind, nici un dinte. Doamne, ce gloabă 
bătrână! Dacă tot furase un cal, de ce n-a putut să fure unul 
bun? 

Se sui pe capră şi lovi spatele animalului cu nuiaua de nuc. 
Calul se opinti şi se puse în mişcare, dar odată ajuns în 
drum, înainta atât de încet, încât Scarlett se gândi că nu i- 
ar fi greu să meargă mai repede pe jos. Oh, dacă n-ar trebui 
să aibă grijă de Melanie, de Wade, de copil şi de Prissy! Ar 
lua-o la picior şi într-o clipă ar ajunge acasă. Da, ar fugi tot 
drumul şi fiecare pas ar apropia-o de Tara şi de Ellen. 

Tara nu putea fi la mai mult de cincisprezece mile, dar cu 
iuţeala cu care mergea gloaba asta bătrână, călătoria va 
dura ţoţă ziua, căci vor trebui să se oprească des, spre a 
îngădui calului să se odihnească. Toată ziua! Parcurse cu 
privirea drumul roşu care scânteia între gropile adânci pe 
care tunurile şi ambulanţele le săpaseră. Vor trebui să mai 
treacă multe ceasuri înainte de a şti dacă Tara mai era încă 
în picioare şi dacă Ellen se mai afla acolo. Cine ştie câte 
ceasuri le vor mai trebui ca să sfârşească drumul, sub 
soarele arzător de septembrie! 


Se întoarse şi se uită la Melanie care, întinsă pe spate, îşi 
ţinea ochii obosiţi închişi spre a-i feri de soare. Atunci 
Scarlett desfăcu panglicile pălăriei şi o zvârli lui Prissy. 

— Pune-i asta pe faţă. O să-i ferească ochii. 

Apoi, cum începea să simtă asupră-i muşcătura soarelui, îşi 
zise: "Înainte de sfârşitul zilei voi avea atâţia pistrui, că voi 
fi ca un ou de bibilică." 

Înainte nu stătuse niciodată la soare fără pălărie sau văl, 
nu ţinuse niciodată hăţurile fără să-şi fi tras mănuşi spre a- 
şi apăra pielea mâinilor ei cu gropiţe. Şi acum, era aici în 
plin soare, într-o căruţă hodorogită trasă de un cal 
slăbănog. Era murdară, năduşită, flămândă, neputând 
decât să înainteze ca melcul printr-o câmpie pustie. Acum 
abia câteva săptămâni ducea o viaţă paşnică, la adăpost de 
orice primejdii. Atât de puţină vreme se scursese de când 
ea însăşi, la fel ca toţi ceilalţi, crezuse că Atlanta nu va 
cădea niciodată, că Georgia nu va fi niciodată, invadată. Dar 
micul nor care cu câteva luni mai înainte se formase la 
nord-vest adusese o furtună violentă, apoi dezlănţuise un 
uragan care măturase tot ceea ce constituia universul ei, 
smulgând-o şi pe ea din viaţa ferită dusă până atunci şi o 
lăsase să cadă în mijlocul acestui pustiu bântuit parcă de 
stafii. 

Mai era încă Tara în picioare? Sau se dusese şi ea pe 
aripile vântului care suflase asupra Georgiei? Dădu bici 
calului sleit de puteri şi încercă să-l facă să meargă mai 
repede. Roţile jucau şi îi hurducau pe fugari, zvâtlindu-i 
dintr-o parte într-alta a căruţei, ca pe nişte beţivi. 

Moartea pândea peste tot. În acest sfârşit de după-amiază, 
sub razele soarelui în amurg, toate ogoarele, toate 
boschetele de care Scarlett îşi amintea atât de bine erau 
încremenite într-un calm sinistru, care umplea de groază 
inima tinerei femei. Fiecare casă goală, fiecare locuinţă 
distrusă de obuze prin faţa căreia trecuseră în ziua aceea, 
fiecare horn înălțându-se ca o santinelă pe deasupra 
ruinelor înnegrite îi măriseră spaima. Din noaptea trecută 


nu văzuse nici o fiinţă omenească ori animal în viaţă. 
Oameni şi cai morţi, şi catâri morţi, toţi zăcând pe marginea 
drumului, umflaţi, acoperiţi de roiuri de muşte, dar nimic 
viu. Nici o vită nu se auzea mugind în depărtare. Păsările 
nu cântau, vântul nu mişca arborii. Numai tropotul ostenit 
al calului şi slabele scâncete ale copilului Melaniei veneau 
să întrerupă tăcerea. 

Toată regiunea părea să fi fost prinsă într-o vrajă 
groaznică. Sau mai rău încă, gândi Scarlett tremurând, ca 
chipul familiar şi drag al unei mame care, după chinurile 
agoniei, îşi regăsise în moarte frumuseţea şi seninătatea. 
Avea impresia că pădurile, odinioară atât de prietene, erau 
bântuite de stafii. Mii de oameni căzuseră în timpul luptei 
de la Jonesboro. Erau aici, în aceste păduri pline de stafii, 
unde razele piezişe ale după-amiezii luceau cu o strălucire 
stranie printre frunzele nemişcate, erau toţi aici - şi soldaţi 
confederați, şi duşmani. Se uitau la ea în căruţa ei 
hodorogită, o priveau cu ochii lor orbiţi de sânge şi de 
praful roşu. cu ochii lor sticloşi, cu ochii lor îngrozitori. 

"Mamă! Mamă!" şopti ea. Dacă ar putea numai să ajungă 
până la Ellen. Dacă, printr-o minune a lui Dumnezeu, Tara 
ar mai fi încă în picioare. Ar urca lunga alee plantată cu 
arbori, ar intra în casă, ar vedea faţa iubitoare a mamei, ar 
simţi din nou mângâierea mâinilor ei blânde şi 
îndemânatice care-i goneau temerile, s-ar agăța de fustele 
lui Ellen, şi-ar înfunda obrazul în ele. Maică-sa ar şti ce-ar 
trebui să facă. N-ar lăsa pe Melanie şi pe copilaşul ei să 
moară. Ar izgoni toate stafiile şi groaza doar printr-un "Şt! 
Şt!" al vocii ei liniştite. Dar mama ei era bolnavă, murea 
poate. 

Scarlett lovi cu biciul crupa slăbită a calului. Trebuiau să 
se grăbească! Toată ziua asta dogoritoare căruţa se târâse 
de-a lungul drumului care nu se mai isprăvea. Curând va fi 
noapte, şi atunci vor fi din nou singuri în acest pustiu 
dezolant. Scarlett strânse hăţurile cu mâinile ei pline de 


băşici şi lovi sălbatic spatele animalului, până când o durură 
braţele. 

Numai de-ar putea să ajungă la Tara, să se refugieze în 
braţele lui Ellen, să-şi depună povara prea grea pentru 
umerii ei tineri - această femeie care agoniza, copilul care 
se stingea încet, băiatul ei aproape mort de foame, negresa 
speriată, care toţi aşteptau de la ea scăparea şi care citeau 
în spatele ei înţepenit un curaj pe care nu-l avea, o vigoare 
care o părăsise de mult. 

Calul, mort de oboseală, nu mai răspundea nici la lovituri, 
nici la hăţuri, ci se târa, se poticnea de pietroaie şi se 
clătina ca şi când era gata să cadă. Şi totuşi, la ora 
amurgului, ajunseră în ultima etapă a călătoriei. Părăsind 
drumul pe care-l urmaseră până atunci, cotiră şi o porniră 
pe şosea. Tara nu mai era decât la o milă. 

lată profilându-se umbra întunecată a gardului viu de 
iasomie care marca începutul proprietăţii Macintosh. Puțin 
mai departe, Scarlett opri căruţa în faţa lungii alei de 
stejari care ducea de la şosea la casa bătrânului Angus 
Macintosh. Întunericul se lăsa şi Scarlett cercetă în zadar 
cu privirea cele două şiruri de arbori: nu deosebi nimic. 
Totul era întunecat. Nici o singură lumină nu ardea în casă 
sau la acareturi. Se uită mai atent şi sfârşi prin a zări o 
privelişte care-i devenise familiară în cursul acestei zile 
îngrozitoare. Asemeni unor gigantice monumente funerare, 
două hornuri dominau cel de al doilea etaj în ruine, iar la 
întâiul - ferestre pe care nici o lampă nu le lumina găureau 
zidurile ca nişte ochi orbi. 

— Hei! strigă ea din toate puterile. Hei! 

Înnebunită de spaimă, Prissy se agăţă de ea, şi Scarlett, 
întorcându-se, văzu că ochii negresei se-nvârteau în orbite. 

— Nu mai st'igaţi, domnişoa'ă Sca'lett! Vă 'og. Nu mai 
st'igaţi, murmură ea cu o voce tremurătoare. Nu se ştie 
cine poate să 'ăspundă. 

"Doamne Dumnezeule!" gândi Scarlett, pe care o străbătu 
un fior rece. "Are dreptate. Nu se ştie cine poate ieşi de- 


acolo." 

Trase de hăţuri, şi calul porni din nou. Vederea casei 
Macintosh-ilor îi spulberase ultimele nădejdi care-i 
rămăseseră. Casa incendiată, în ruine, era la fel de părăsită 
ca toate plantațiile prin faţa cărora trecuse în acea zi. Tara 
nu se afla decât la o jumătate de milă de acolo, pe acelaşi 
drum, în calea armatelor. Tara era rasă şi ea până la 
pământ. Nu vor găsi decât cărămizi înnegrite. Vor vedea 
strălucind stelele printre zidurile fără acoperiş. Ellen, 
Gerald, fetele, Mammy, negrii, toată lumea plecase, 
Dumnezeu ştie unde, şi aceeaşi linişte îngrozitoare va plana 
asupra ceea ce mai rămăsese din plantație. 

De ce pornise oare în această expediţie nebunească? 
Fusese un gest lipsit de bun-simţ, mai ales faţă de Melanie 
şi copilul ei. Era mai bine să fi murit la Atlanta, decât să vină 
să moară în mijlocul ruinelor mute de la Ţara, după ce au 
suferit chinurile unei călătorii într-o căruţă hodorogită, sub 
un soare dogoritor. 

Dar Ashley i-o încredinţase pe Melanie: "Să ai grijă de ea". 
Oh, acea zi minunată şi sfâşietoare când o sărutase înainte 
de a pleca pentru totdeauna. "O să ai grijă de ea, nu-i aşa? 
Promiţi?" Şi promisese. De ce se angajase astfel? Şi era de 
două ori mai strâns legată, acum când Ashley nu mai era. 
Cu toată slăbiciunea ei, mai găsea încă puterea s-o urască 
pe Melanie, să deteste scâncetul slab al copilului ei, care, 
din ce în ce mai slab, străpungea tăcerea. Dar promisese, şi 
acum Melanie şi copilul ei depindeau de ea, ca şi Wade şi 
Prissy, şi trebuia să se lupte şi să se zbată pentru ei, până la 
ultimele ei puteri, până la ultima ei suflare. Ar fi putu să-i 
lase la Atlanta, ar fi putut s-o bage pe Melanie într-un spital 
şi s-o părăsească. Dar, dacă ar fi făcut asta, n-ar mai fi putut 
sta niciodată în faţa lui Ashley, fie în această lume, fie în 
cealaltă, şi să-i spună că-i lăsase nevasta şi băiatul să moară 
printre necunoscuţi. 

Oh, Ashley! Unde era el la ora asta, în timp ce ea mergea 
pe drumul bântuit de stafii împreună cu soţia şi copilul lui. 


Era oare în viaţă? Se gândea la ea, acolo după gratiile 
închisorii din Rock Island? Ori murise demult de vărsat şi 
putrezea într-o groapă alături de sute de alţi confederați? 

Nervii încordaţi ai lui Scarlett erau gata să cedeze când 
auzi un zgomot în tufiş, nu departe de ea. Prissy scoase un 
țipăt şi se trânti pe scândurile căruţei peste copilaş, iar 
Melanie se mişcă puţin căutându-şi copilul cu mâna. În ce-l 
priveşte pe Wade, prea înspăimântat ca să ţipe, îşi acoperi 
ochii şi se ghemui în fund. Atunci tufişurile se dădură în 
lături, hârşâite de trecerea unui animal masiv, în timp ce se 
auzea un muget surd, jalnic. 

— Nu-i decât o vacă, spuse Scarlett cu vocea răguşită de 
spaimă. Lasă prostiile, Prissy. Ai strivit copilul şi ai speriat 
pe domnişoara Melly şi pe Wade. 

— E un st'igoi, se smiorcăia Prissy, neîndrăznind să-şi 
ridice faţa de pe scânduri. 

Întorcându-se pe capră, Scarlett ridică nuiaua de care se 
folosise în loc de bici şi o croi o dată pe Prissy peste spinare. 
Era prea obosită, prea terorizată de spaime ca să mai 
suporte cea mai mică slăbiciune la ceilalţi. 

— Scoală-te, toanto, că de nu, rup nuiau pe tine, zise ea. 

Zăpăcită, Prissy ridică încet capul şi, privind pe deasupra 
loitrelor căruţei, văzu că era într-adevăr o vacă, albă cu 
pete roşcate, care se uita la ei cu un aer speriat şi rugător. 
Vaca scoase un nou muget, ca şi când ar fi suferit. 

— O fi rănită? zise Scarlett. Parcă nu mugeşte ca celelalte 
vaci. 

— C'ed că a'e p'ea mult lapte şi v'ea să fie mulsă, anunţă 
Prissy, recăpătându-şi încet-încet sângele rece. C'ed că e 
una din ci'eada Macintosh-ilor, pe ca'e negi'ii au dus-o în 
pădu'e şi yankeii n-au luat-o. 

— O luăm cu noi, hotărî pe loc Scarlett. Aşa o să avem 
puţin lapte pentru copil. 

— Cum să luăm vaca cu noi, domnişoa'ă Sca'lett? Nu 
putem s-o luăm cu noi. Când vacile au aşteptat p'ea mult ca 


să le mulgă, uge'ul li se umflă şi se spa'ge. De asta mugeşte 
vaca. 

— Fiindcă te pricepi aşa de bine, scoate-ţi juponul, rupe-l 
în două şi leagă vaca la spatele căruţei. 

— Domnişoa'ă Sca'lett, ştiţi bine că nu mai am jupon de o 
lună. Şi dac-aş avea unul, n-aş v'ea pent'u nimic în lume să-l 
dau vacii. Nu mi-au plăcut niciodată vacile. Am o fică 
g'ozavă de ele. 

Scarlett lăsă hăţurile şi-şi sumese rochia. Juponul ei 
garnisit cu dantele era ultima podoabă intactă pe care o 
mai avea. Desfăcu copcile care-i strângeau talia şi făcu să 
alunece juponul peste glezne, trăgând cu amândouă mâinile 
pânza dulce la pipăit. Rhett îi adusese pânza asta şi 
dantelele tocmai de la Nassau, pe bordul ultimului vapor cu 
care forţase blocada, şi îi trebuise lui Scarlett o săptămână 
întreagă ca să-l confecţioneze. Îl luă hotărâtă de cusătură, 
trase, scutură, muşcă, până când pânza cedă şi se rupse pe 
toată lungimea ei. Îşi urmă opera cu înverşunare şi, după ce 
prefăcuse juponul în mai multe fâşii, le legă cap la cap cu 
degete care sângerau şi tremurau de oboseală. 

— Leagă-i coarnele cu asta, porunci ea. 

Dar Prissy se burzului: 

— Mi-e fică de vaci, domnişoa'ă Sca'lett. Nu m-am ocupat 
niciodată de vaci. Eu nu sunt o neg'esă de cu'te. Ştiu numai 
să se'vesc în casă. 

— Nu eşti decât o cioară tâmpită şi tata n-a făcut niciodată 
o treabă mai proastă ca în ziua când te-a cumpărat, declară 
Scarlett pe un ton calm, prea sleită de puteri ca să se mai 
poată supăra. Dacă am să mai pot să mă folosesc vreodată 
de braţul meu, am să-ţi frâng nuiaua pe spinare. 

"Na", se gândi ea, "i-am spus cioară, şi mama s-ar supăra 
dacă ar şti." 

Făcând ochii mari, Prissy privi întâi la stăpâna ei, apoi la 
vaca ce mugea plângăreţ. Scarlett părându-i cea mai puţin 
periculoasă dintre ele, se cramponă de marginea căruţei şi 
nu se mai mişcă. 


Scarlett cobori atunci de pe capră. Era înţepenită toată. 
La fiecare mişcare muşchii ei îndureraţi îi pricinuiau o 
adevărată tortură. Prissy nu era singura care avea "o fică 
g'ozavă" de vaci. Vacile, chiar cele mai blânde, îi păruseră 
întotdeauna de temut lui Scarlett, dar nu era momentul să 
te sinchiseşti de micile temeri când atâtea pericole se 
îngrămădeau deasupra capului tău. Din fericire vaca era 
blândă. Durerile pricinuite de ugerul prea plin o 
îndemnaseră să caute tovărăşia şi ajutorul oamenilor, aşa că 
nu făcu nici o mişcare amenințătoare când Scarlett înnodă 
în jurul unuia din coarne capătul juponului rupt. Legă 
celălalt capăt la spatele căruţei, cât i-o îngăduiră degetele 
ţepene. Atunci, în timp ce se pregătea să se urce iarăşi pe 
capră, o imensă slăbiciune o cuprinse şi fu apucată de 
ameţeală. Trebui să se ţină de marginea căruţei ca să nu 
cadă. 

Melanie deschise ochii şi, văzând-o pe Scarlett lângă ea, 
murmură: 

— Dragă. suntem acasă? 

Acasă! Cuvântul acesta o făcu pe Scarlett să verse lacrimi 
fierbinţi. Acasă! Melanie nu ştia că nu mai exista nici un 
"acasă", că erau amândouă singure şi părăsite în mijlocul 
unei lumi pustii, cuprinse de nebunie. 

— Nu încă, răspunse ea cu o voce atât de dulce pe cât îi 
îngăduia gâtlejul strâns. Dar vom ajunge curând. Am găsit o 
vacă şi o să avem lapte pentru tine şi copil. 

— Bietul mititel, zise Melanie, încercând în zadar să atingă 
copilul. 

Trebui ca Scarlett să facă apel la toată energia ei ca să se 
poată urca din nou în căruţă, dar în sfârşit izbuti şi luă 
hăţurile. Calul, prăpădit, îşi aplecase capul în jos şi refuza 
să înainteze. Scarlett îl lovi fără nici o milă. Îşi zise că 
Dumnezeu o va ierta că loveşte un animal sleit de puteri - şi 
dacă n-o s-o ierte, îi era totuna. La urma urmei, Iara nu mai 
era decât la un sfert de milă şi, odată ajunşi, calul putea să 
se prăbuşească între hulube dacă avea poftă. 


În sfârşit, calul se puse încet în mişcare, târând căruţa 
scârţâitoare şi vaca ce mugea de-ţi rupea inima. Mugetele 
ei repetate iritară atât de mult nervii lui Scarlett, încât se 
gândi să se oprească şi să-i redea nenorocitei libertatea. În 
definitiv, la ce-i poate servi o vacă dacă nu-i nimeni la Tara? 
Nu se pricepea s-o mulgă şi chiar dacă reuşea, animalul ar 
fi lovit desigur cu piciorul pe oricine ar fi încercat să se 
atingă de ugerul îndurerat. Dar fiindcă avea vaca, putea tot 
atât de bine s-o păstreze. Erau puţine lucruri pe lume care-i 
mai aparţineau acum. 

Când ajunseră în sfârşit la poalele dealului, ochii lui 
Scarlett se umplură de lacrimi. Acolo sus, în vârful dealului, 
era Tara. Atunci inima i se strânse. Calul nu va avea 
niciodată puterea să urce dealul. Şi când te gândeşti că pe 
timpul când galopa pe iapa ei uşoară, îşi bătuse întotdeauna 
joc de acest deal. Nu se poate să fi devenit atât de înalt de 
când îl văzuse ultima oară. Cu căruţa atât de încărcată, 
calul nu va ajunge niciodată până sus. 

Zdrobită de oboseală, cobori şi apucă de căpăstru. 

— Prissy, dă-te jos, porunci ea. Ia-l pe Wade. Du-l în braţe 
sau fă-l să umble. Culcă copilul lângă domnişoara Melanie. 

Wade izbucni în plâns şi, printre hohotele lui de plâns, 
Scarlett nu deosebi decât câteva cuvinte întretăiate: 

— Întuneric. Întuneric. lui Wade i-i frică. 

— Domnişoa'ă Scai'lett, nu pot să umblu. Picioa'ele mele au 
băşici şi ies din ghete, şi pe u'mă Wade e p'ea g'eu şi. 

— Dă-te jos până nu te dau eu jos. Şi dacă te dau eu jos, te 
las aici singură în întuneric. Hai, repede. 

Gemând şi bombănind, cu ochii holbaţi, Prissy privea la 
arborii întunecaţi care mărgineau drumul şi care o vor 
înhăţa îndată ce va părăsi refugiul căruţei. Cu toate 
acestea, împinse copilaşul lângă Melanie, cobori jos şi-l 
trase şi pe Wade din căruţă. Băieţaşul plângea agăţat de ea. 

— Fă-l să tacă. Nu pot să-l aud plângând, zise Scarlett 
trăgând de căpăstru şi silind calul să înainteze. Hai, Wade, 
fii curajos. Nu mai plânge, că altfel îţi dau o palmă. 


"De ce a mai inventat Dumnezeu copiii?" se gândi Scarlett, 
care în acelaşi moment fu cât pe ce să-şi sclintească glezna. 
"Nu folosesc la nimic, plâng întruna şi plictisesc pe toată 
lumea. Trebuie să te ocupi mereu de ei. Şi îi ai tot timpul pe 
cap." Era atât de sfârşită, încât nu mai simţea nici pic de 
milă pentru copilul îngrozit care tropăia alături de Prissy, 
trăgând-o de mână şi fornăind pe nas. Nu simţea decât silă 
pentru că îl născuse, şi o vagă uimire că se putuse mărita cu 
Charles Hamilton. 

— Domnişoa'ă Sca'lett, şuşoti Prissy agăţându-se de braţul 
stăpânei sale, nu t'ebuie să me'gem la Ta'a. Nu-i nimeni 
acolo. Au plecat toţi. Poate că au mu'it, mama mea şi toată 
lumea. 

Auzind ecoul propriilor ei gânduri, Scarlett se scutură 
furioasă. 

— Atunci, lasă-mă să-l ţin eu pe Wade. N-ai decât să te 
aşezi aici şi să rămâi. 

— Nu, domnişoa'ă! Nu, domnişoa'ă! 

— Atunci taci! 

Ce încet înainta calul! Balele se prelingeau pe zăbală şi 
curgeau pe mâinile lui Scarlett. Din fundul memoriei îi 
reveniră câteva cuvinte din cântecul pe care-l cântase 
odinioară cu Rhett. nu-şi putea aminti urmarea. "Mai 
purtăm povara doar câteva zile." "Mai avem din umblet." 
fredona neîncetat în minte, "doar câteva zile". 

Ajunseră în vârful dealului şi, înaintea lor, văzură 
întinzându-se masa întunecată a stejarilor din Tara. Scarlett 
căută în grabă cu ochii o lumină. Nu găsi! 

"Au plecat!" îşi zise ea cu inima îngheţată. "Au plecat!" 

Trăgând calul de căpăstru, o coti pe alee şi cedrii, 
împreunându-şi crengile deasupra fugarilor, îi înghiţiră în 
întunericul nopţii. Scormonind cu privirea lungul tunel 
întunecat, forţându-şi ochii, tot scrutând umbra, Scarlett 
văzu înaintea ei - dar vedea oare cu adevărat? n-o înşelau 
ochii ei obosiţi? - văzu estompate şi neclare zidurile albe ale 
Tarei. Casa ei! Zidurile albe, atât de dragi, ferestrele cu 


perdelele fâlfâind, verandele largi. distingea ea într-adevăr 
toate astea înintea ei, acolo în întuneric? Sau noaptea 
miloasă îi ascundea îngrozitorul spectacol pe care i-l oferise 
casa Macintosh-ilor? 

Aleea părea că nu se va mai sfârşi şi calul înainta din ce în 
ce mai încet. Ochii lui Scarlett scormoneau cu disperare 
întunericul. Acoperişul părea să fie intact. Era oare. era 
oare posibil? Nu, nu se putea. Războiul nu respecta nimic, 
nici măcar Iara, construită ca să dureze cinci sute de ani. 
Nu se putea să fi cruțat Iara. 

Deodată, contururile înecate în întuneric prinseră formă. 
Scarlett trase mai tare de căpăstru. Se vedeau acum 
zidurile albe. Fumul nu le înnegrise. Tara scăpase! 

Oh, era acasă! Scarlett lăsă frâul şi o porni la fugă, 
străbătând în goană ultimii paşi care o despărţeau de casa 
ei. Ar fi vrut să strângă în braţe zidurile albe. Deodată văzu 
pe cineva, cineva ca o umbră ieşind din întunericul verandei 
şi oprindu-se în capul scării. Tara nu era pustie. Era cineva 
acasă! 

Un țipăt de bucurie era să-i scape, dar i se opri în gât. 
Casa era atât de întunecată, atât de liniştită, iar silueta de 
pe verandă rămânea nemişcată. Ce se întâmplase? Tara era 
intactă, totuşi părea învăluită şi ea în giulgiul de linişte care 
acoperea cu calmul său sinistru toată regiunea. Atunci, 
silueta se mişcă. Încet, greoi, un om cobori scările verandei. 

— Papa? întrebă Scarlett cu vocea răguşită de emoție, căci 
nici nu mai ştia dacă era într-adevăr tatăl ei. Sunt eu. Katie 
Scarlett. Am venit acasă. 

Târându-şi cu greutate piciorul înţepenit, Gerald, mut ca 
un somnambul, se îndreptă spre Scarlett. Ajuns lângă ea, o 
privi cu un aer prostit, ca şi când ar fi văzut-o în vis. Apoi îi 
puse mâna pe umăr. Scarlett simţi degetele-i tremurătoare, 
de parcă Gerald fusese smuls dintr-un coşmar şi n-ar fi avut 
pe deplin conştiinţa realităţii. 

— Fata mea, zise el cu o sforţare. Fata mea. 

Apoi tăcu. 


"Vai. dar e un moşneag!" se gândi Scarlett. 

Avea umerii încovoiaţi şi pe chipul lui, pe care-l deosebea 
confuz, nu mai era nimic din vitalitatea năvalnică ce 
caracterizase odinioară pe Gerald; iar ochii lui aveau 
aproape aceeaşi expresie de groază ca cei ai lui Wade. Nu 
mai era decât un moşneag, un om zdrobit. 

Şi acum, teama de necunoscut o cuprinse pe Scarlett, se 
azvârli asupra ei ca şi cum s-ar fi ascuns în întuneric şi ar fi 
pândit-o. Incapabilă să facă un gest, Scarlett se mulțumea 
să privească ţintă la tatăl ei. Valul de întrebări pe care ar fi 
vrut să i le pună se opri în gât. 

Din căruţă se auzi din nou slabul scâncet al copilului, şi 
Gerald, cu preţul unui mare efort, păru că iese din 
amorţeală. 

— E Melanie şi copilul ei, murmură repede Scarlett. 
Melanie e foarte bolnavă. am adus-o acasă. 

Gerald îşi retrase mâna de pe umărul fiicei sale şi se 
îndreptă puţin. În timp ce se apropia cu paşi înceţi de 
căruţă, l-ai fi putut lua drept fantoma fostului stăpân al 
Tarei întâmpinându-şi musafirii. Şi când vorbi, s-ar fi zis că- 
şi împrumuta cuvintele din amintiri pierdute în negura 
trecutului. 

— Verişoară Melanie! 

Melanie bolborosi ceva care nu se auzi. 

— Verişoară Melanie, eşti la dumneata acasă. Doisprezece 
Stejari au fost prefăcuţi în cenuşă. Trebuie să stai la noi. 

La gândul suferințelor pe care le îndura Melanie, Scarlett 
îşi regăsi toată energia. Se luă din nou la harţă cu 
prezentul, cu trebuinţa de a culca pe Melanie şi copilul într- 
un pat bun, de a face pentru ei doi cele o mie de trebuşoare 
necesare. 

— Trebuie dusă pe braţe. Nu poate să umble. 

Se auzi un zgomot de paşi repezi şi o siluetă neagră se 
profila pe scară. Pork cobori treptele în goană. 

— Domnişoa'ă Sca'lett! Domnişoa'ă Sca'lett! strigă el. 


Scarlett îl apucă de amândouă braţele. Pork, care făcea 
parte atât de organică din Tara, îi era tot atât de drag lui 
Scarlett ca şi zidurile şi coridoarele răcoroase. Îi simţi 
lacrimile curgându-i pe mâini în timp ce o bătea uşurel pe 
spate murmurând: 

— Ce bine că v-aţi înto's! Ce bine. 

Prissy izbucni în plâns şi începu să bolborosească vorbe 
fără şir, printre care se auzea: "Po'k! Po'k! D'agul meu!" 
Atunci micul Wade, încurajat de slăbiciunea celor mari, 
începu să plângă: 

— Lui Wade i-e sete! 

În sfârşit, Scarlett luă comanda. 

— Domnişoara Melanie e în căruţă cu copilul ei. Pork, du-o 
sus cu multă grijă şi culc-o în camera de musafiri care dă 
spre grădina din spate. Prissy, ia copilul, du-l pe Wade în 
casa şi dă-i un pahar cu apă. Ce face mama, Pork? Spune-i 
că am nevoie de ea. 

Galvanizat de tonul poruncitor al lui Scarlett, Pork se 
apropie de căruţă şi, după ce umblă câteva minute la loitre, 
dădu jos scândura din spate. Melanie scoase un geamăt, în 
clipa în care Pork o săltă puţin ca s-o ridice de pe salteaua 
pe care petrecuse atâtea ceasuri. Apoi se trezi în braţele 
puternice ale negrului, cu capul aşezat pe umărul lui, ca un 
copil. Prissy, ducând pruncul în braţe şi trăgându-l pe Wade 
de mână, urcă scara cu ei şi dispăru în holul întunecat. 

Cu degetele ei însângerate, Scarlett căută înfrigurată 
mâna tatălui ei. 

— S-au făcut bine, papa? 

— Fetele sunt pe cale să se vindece. 

Tăcerea reveni şi un gând prea cumplit ca să fie tradus în 
cuvinte începu să încolţească în mintea lui Scarlett. Nu, nu 
putea să exprime acest gând, cuvintele n-ar fi putut trece 
peste buze. Totuşi încercă, dar s-ar fi zis că gâtlejul i s-ar fi 
uscat deodată. Era oare asta înspăimântătoarea enigmă a 
tăcerii din Tara? Ca şi când ar fi vrut să răspundă întrebării 
care o frământa, Gerald începu să vorbească. 


— Maică-ta., începu el şi se opri. 

— Da. mama.? 

— Maică-ta a murit ieri. 

Cu braţul tatălui ei sub al său, Scarlett traversă vestibulul 
larg care, cu tot întunericul, îi era la fel de cunoscut ca şi 
propriile-i gânduri. Se feri de scaunele cu spătarul înalt, de 
rastelul gol pentru puşti, de vechiul bufet ale cărui picioare 
în formă de labe cu gheare ieşeau primejdios în afară şi, din 
instinct, se simţi atrasă spre micul birou din spatele casei, 
unde Ellen îşi petrecea vremea făcând socoteli. Când va 
intra, maică-sa o să fie, fără îndoială, aşezată în faţa 
biroului. O să ridice capul, o să pună jos pana groasă de 
gâscă şi o să-şi părăsească scaunul spre a merge în 
întâmpinarea fiicei sale sleite de puteri, într-un foşnet de 
fuste discret parfumate. Ellen nu putea fi moartă, cu toate 
că papa nu încetase să repete ca un papagal care nu ştie 
decât o singură frază: 

— Ellen a murit ieri. a murit ieri. a murit ieri. 

Era mirată că nu simte nici o emoție, că nu resimte nimic 
în afară de o oboseală care-i paraliza membrele ca nişte 
lanţuri grele de fier şi de un tremur care făcea să-i dârdâie 
genunchii. Se va gândi la maică-sa mai târziu. Pentru 
moment va trebui, cu orice preţ, să gonească pe Ellen din 
minte, căci altfel va începe să se bâlbâie prosteşte ca 
Gerald, sau să scâncească monoton ca Wade. 

Pork cobori scara în întuneric şi li se alătură, apropiindu- 
se în grabă de Scarlett, asemenea unui animal înfrigurat 
care se dă pe lângă foc. 

— Nu se poate avea puţină lumină? întrebă Scarlett. De ce 
e aşa de întuneric în casă, Pork? Adu lumânări. 

— Au luat toate lumână'ile, domnişoa'ă Sca'lett, toate afa'ă 
de una, de ca'e ne-am se'vit ca să ne luminăm puţin, şi e şi 
ea ap'oape sfâ'şită. Mammy s-a se'vit de o bucăţică de câ'pă 
muiată în g'ăsime de po'c ca să îng'ijească pe domnişoa'a 
Ca'een şi pe domnişoa'a Suellen. 


— Adu ce a rămas din lumânare, porunci Scarlett. Ad-o în 
biroul mamei. Da, în birou. 

Pork trecu în sufragerie şi Scarlett, înaintând pe bâjbâite, 
intră în odaia mică scufundată în beznă şi se lăsă pe 
canapea. Tatăl ei nu-i lăsase braţul. După presiunea mâinii 
lui rugătoare şi încrezătoare, cum ştiu să fie mâinile 
fiinţelor foarte tinere sau foarte bătrâne, îi ghici disperarea. 

"E un moşneag, un moşneag obosit", îşi zise ea din nou, 
mirându-se că acceptă lucrul cu atâta indiferenţă. 

Pork intră cu un capăt de lumânare lipit pe o farfurie, şi o 
lumină şovăielnică umplu odaia. Totul păru să renască la 
viaţă. Canapeaua veche şi ponosită pe care erau aşezaţi, 
biroul înalt cu fotoliul lui Ellen frumos sculptat, şirurile de 
rafturi încă pline de hârtii purtând urme din frumoasa ei 
scriere, covorul uzat. totul era la loc, în afară de Ellen, Ellen 
cu parfumul ei uşor de lămâiţă şi dulcea privire a ochilor ei 
uşor migdalaţi. Scarlett resimţi o durere surdă în inimă, ca 
şi rând nervii ei, amorţiţi sub o lovitură prea dureroasă, 
încercau încet-încet să-şi revină. Nu trebuia pentru nimic în 
lume să-i lase să-şi facă mendrele, avea toată viaţa în faţa ei 
ca să sufere. Dar nu acum! Doamne, te rog, nu acum! 

Se uită la Gerald, al cărui obraz odinioară roşu era livid şi, 
pentru prima oară în viaţa ei, îl văzu nebărbierit, obrajii lui, 
pe vremuri rumeni, acoperiţi acum de peri albi. Pork aşeză 
lumânarea într-un sfeşnic şi se apropie de Scarlett. Avu 
impresia că, dacă ar fi fost un câine, ar fi venit să-şi aşeze 
botul pe genunchii ei şi ar fi scheunat până ce ea l-ar fi 
mângâiat pe cap. 

— Pork, câţi negri ne-au rămas? 

— Domnişoa'ă Sca'lett, blestemaţii de negi'ii au fugit, şi 
câţiva au plecat cu yankeii şi. 

— Câţi au mai rămas? 

— Eu, domnişoa'ă Scai'lett, şi Mammy. Ea le-a îngiijit toată 
ziua pe micile domnişoa'e. Şi e şi Dilcey, care e acum lângă 
micile domnişoa'e. Suntem noi t'ei, domnişoa'ă Sca'lett. 


"Noi trei!" - atunci când fuseseră o sută. Scarlett ridică cu 
greu capul, atât de tare o durea ceafa. Nu trebuia ca vocea 
să-i trădeze emoția. Dar, spre marea ei mirare, vorbi pe un 
ton atât de uşor, atât de firesc, ca şi când n-ar fi avut de 
făcut decât un singur gest spre a vedea îndeplinindu-i 
porunca zece servitori. 

— Pork, mor de foame. E ceva de mâncare? 

— Nu, domnişoa'ă Sca'lett. Au luat tot. 

— Dar grădina? 

— Au dat d'umul cailo' înăunt'u. 

— Nu mai sunt nici ignami? 

Un fel de surâs amuzat se desenă pe buzele cărnoase ale 
negrului. 

— Domnişoa'ă Sca'lett, nu uit de ignami, şi zic că mai sunt. 
Belstemaţii ăştia de yankei n-au văzut în viaţa lo' ignami şi 
c'edeau că sunt 'ădăcini şi. 

— Luna o să răsară în curând. Ai să mergi să culegi şi ai să 
ni-i coci. Porumb nu e? Mazăre uscată? Pui? 

— Nu, domnişoa'ă Sca'lett. Nu. Puii pe ca'e nu i-au 
mâncat, i-au luat pe şaua lo'. 

"I-au mâncat", "I-au luat", - oare nu se vor termina 
fărădelegile lor? Nu le ajungea că dădeau foc şi omorau? 
Trebuiau să lase să moară de foame femei, copii şi negri 
fără apărare, într-o ţară pe care o pustiiseră? 

— Domnişoa'ă Sca'lett, sunt şi me'e, pe ca'e Mammy le-a 
îng'opat sub casă. Din asta am t'ăit până acum. 

— Adu-le înainte de a te duce după ignami. Şi pe urmă, 
Pork. eu. mă simt atât de slăbită, spune, mai e ceva vin în 
beci, măcar vin de mure? 

— Oh, domnişoa'ă Sca'lett, beciul e p'imul loc unde s-au 
dus. 

Foamea, lipsa de somn, epuizarea, toate loviturile pe care 
le primise, contribuiră să-i producă dintr-o dată lui Scarlett 
o greață violentă. Instinctiv prinse marginea de lemn a 
canapelei, pe care erau sculptați trandafiri. 


— Nu e vin, spuse ea cu o voce surdă, amintindu-şi de 
nesfârşitele şiruri de sticle din pivniţă. 

Atunci, o altă amintire îi reveni. 

— Pork, era nişte whisky de porumb, pe care tata l-a 
îngropat într-un butoi de stejar sub bolta de struguri 
tămâioşi. 

Din nou umbra unui surâs lumină chipul negru, care luă 
expresia unei afirmaţii respectuoase. 

— Domnişoa'ă Scai'lett, da' ai o ţine'e de minte! Nici eu n- 
am uitat butoiul. Numai că whisky-ul ăla nu e bun. E acolo 
de un an, şi apoi whisky-ul nu e bun pent'u cucoane. 

Ce proşti sunt negrii! Nu sunt în stare să se gândească la 
nimic. Trebuie întotdeauna să le spui ce să facă, singuri nu- 
s în stare de nimic. Şi când te gândeşti că yankeii vor să-i 
elibereze! 

— Mă voi mulţumi cu el, şi papa de asemenea. Hai, repede, 
Pork. Dezgroapă butoiul, adu-ne două pahare, mentă şi 
zahăr şi voi pregăti un sirop întăritor. 

— Domnişoa'ă Sca'lett, spuse Pork pe un ton de imputare, 
nu mai e de mult zahă' la Ta'a. Şi-apoi, caii lo' au mâncat 
toată menta, şi ei au spa't toate paha'ele. 

"Dacă Pork mai spuse o dată: Au mâncat, au spart, va fi 
peste puterile mele să mă stăpânesc", îşi zise Scarlett. 

Apoi, cu voce tare, urmă: 

— Hai repede, du-te şi adu-ne whisky. O să-l bem aşa cum 
e. 

Dar când servitorul întoarse spatele, adăugă: 

— Aşteaptă, Pork. Mai sunt atâtea lucruri de făcut. Uite, 
am adus un cal şi o vacă. Vaca trebuie mulsă. Iar calul, 
deshamă-l şi adapă-l. Spune-i lui Mammy să aibă grijă de 
vacă. Spune-i s-o mulgă neapărat. Copilaşul doamnei 
Melanie o să moară dacă nu i se dă nimic de mâncare şi. 

— Domnişoa'a Melly na'e. adică. 

Pork se opri plin de delicateţe. 

— Nu. Domnişoara Melanie n-are lapte. 


Dumnezeule, ce conversaţie! Dacă mama ei ar fi auzit-o, 
cu siguranţă ar fi leşinat. 

— Păi, domnişoa'ă Scai'lett, atunci a' putea Dilcey să 
alăpteze copilul domnişoa'ei Melly. Dilcey a născut de 
cu'ând şi a'e lapte de ajuns pent'u doi copii. 

— Ai un alt copil, Pork? 

Copii, copii şi iar copii! De ce făcea Dumnezeu atâţia? Dar 
nu-i făcea Dumnezeu, îi făceau proştii de oameni. 

— Da, domnişoa'ă Sca'lett, un băiat voinic, neg'u de tot. El. 

— Du-te şi spune-i lui Dilcey să lase fetele. O să mă ocup 
eu de ele. Spune-i să aibă grijă de copilaşul domnişoarei 
Melanie şi să facă tot ce poate pentru ea. Mammy să mulgă 
vaca şi să ducă bietul cal la grajd. 

— Nu mai e g'ajd, domnişoa'ă Scai'lett. L-au dă'âmat şi i-au 
dat foc. 

— Încetează de a-mi tot povesti ce-au făcut. Înţelegi? Hai, 
Pork, du-te şi adu whisky şi ignami. 

— Da', domnişoa'ă Sca'lett, n-am lumină ca să sap 
pământul. 

— Nu poţi să iei o torţă? 

— Nu mai sunt to'ţe. ei. 

— Fă ceva. orice. Dar scoate ignamii ăia, şi repede. Hai, 
du-te! 

Pork plecă şi Scarlett rămase singură cu Gerald. Puse 
încet mâna pe genunchiul tatălui ei. Observă cât de mult 
slăbise, el care odinioară avea picioarele atât de 
musculoase din cauza călăritului. Trebuia neapărat să 
găsească un mijloc ca să-l scoată din apatie. În orice caz, 
nu-l putea întreba despre mama. Asta va veni mai târziu, 
când va avea putere. 

— De ce n-au ars Iara? 

Gerald o privi fix, ca şi cum n-ar fi auzit ce-a spus, şi trebui 
să repete întrebarea. 

— De ce.? păru el să-şi caute cuvintele. Pentru că şi-au 
stabilit cartierul general aci. 

— Yankeii. în casa noastră? 


Avu impresia că zidurile pe care le iubea atâta fuseseră 
profanate. Această casă, sfinţită fiindcă Ellen trăise în ea, şi 
oamenii aceia. oamenii aceia locuind-o! 

— Da, fata mea, s-au stabilit aci. Înainte de sosirea lor, am 
văzut arzând Doispezece Stejari, dincolo de râu. Dar cum 
domnişoara Honey şi domnişoara India se refugiaseră la 
Macon cu câţiva negri, nu ne-am făcut prea mult sânge rău. 
Din nenorocire, noi nu puteam merge la Macon. Fetele erau 
atât de bolnave. Maică-ta. Nu puteam pleca. Negrii 
fugiseră. nu ştiu unde. Au furat căruțele şi catârii. Mammy, 
Dilcey şi Pork. n-au fugit. Fetele. maică-ta. nu puteau fi 
transportate. 

— Oh. da, înţeleg. 

Numai să nu-i vorbească de mama! Orice, numai asta nu. 
Putea chiar să-i povestească că generalul Sherman folosise 
micul birou al lui Ellen, dar nu trebuia să-i vorbească de ea. 

— Yankeii se îndreptau spre Jonesboro, ca să taie calea 
ferată. Au venit din vale, au suit drumul. mii şi mii. şi tunuri 
şi cai. cu miile. l-am aşteptat pe verandă. 

"Oh, micuțul Gerald - erou!" îşi zise Scarlett cu inima plină 
de emoție. Gerald ieşind în întâmpinarea duşmanului, 
aşteptându-l în capul scării la Tara, ca şi când ar fi avut o 
armată întreagă în spatele lui. 

— Mi-au spus să părăsesc casa, fiindcă vor să-i dea foc. 
Atunci le-am spus că vor trebui să-mi dea foc odată cu ea. 
Nu puteam pleca. fetele. maică-ta erau. 

— Şi pe urmă? 

Trebuia oare să revină întruna la Ellen? 

— Le-am spus că aveam bolnavi. febră tifoidă. că dacă le 
mişcam din loc, mureau. Să pună foc la casă cu noi 
înăuntru, dar nimic nu mă va face să plec, să părăsesc Tara. 

Ultima silabă se deşiră, şi vocea i se stinse. Privi pereţii cu 
un aer absent, şi Scarlett înţelese. Prea mulţi strămoşi 
irlandezi se îngrămădeau în jurul lui Gerald, strămoşi care 
preferaseră să lupte până la ultima suflare decât să lase 


casa în care trăiseră, în care iubiseră şi în care văzuseră 
născându-li-se copiii. 

— Le-am spus că dacă dădeau foc casei, vor arde în acelaşi 
timp trei femei muribunde. Dar nu vom pleca. Tânărul ofiţer 
era. era un gentleman. 

— Gentleman, un yankeu? Nu se poate, tată! 

— Un gentleman. A întors calul, a plecat în galop şi a 
revenit cu un căpitan, medic militar, care a examinat fetele 
şi pe maică-ta. 

— Ai lăsat un împuţit de yankeu să intre în camera lor? 

— Avea opiu. Noi n-aveam. Ţi-a scăpat surorile. Suellen 
avea hemoragie. A făcut ce i-a stat în putinţă. Şi când a spus 
că în casă erau. bolnavi. n-au mai ars casa. Un generala 
venit să se stabilească aci cu ofiţerii lui. multă lume. Au 
ocupat toate odăile, în afară de cele ale bolnavelor. Şi 
soldaţii. 

Se opri din nou, ca şi când ar fi fost prea obosit ca să 
continuie. Bărbia lui, acoperită de o barbă de mai multe 
zile, îi căzu greoi pe piept. Apoi reîncepu să vorbească cu 
greutate: 

— Au instalat bivuacuri în jurul casei, peste tot, pe 
ogoarele de bumbac, pe ogoarele de porumb. Câmpiile erau 
albastre din cauza uniformelor. În noaptea aceea au ars 
peste tot focuri de bivuac. Au dărâmat gardurile, le-au ars 
ca să-şi gătească de mâncare, au ars şi magaziile, şi 
grajdurile. Au tăiat vacile, porcii, puii. chiar şi curcile. 

"Faimoasele curci ale lui Gerald! Aşadar, le-au luat şi pe 
ele!" 

— Au luat tot felul de lucruri, chiar şi tablouri. mobile. 
veselă. 

— Argintăria? 

— Pork şi Mammy au avut grijă de argintărie. au pus-o în 
fântână. dar nu-mi mai amintesc. De aici au plecat la luptă. 
de la Tara. făceau un zgomot. galopul cailor, oameni care 
veneau şi se duceau. Şi mai târziu, tunurile la Jonesboro. s- 


ar fi zis tunete. chiar şi fetele putea să le audă, bolnave cum 
erau, şi nu încetau să-mi ceară: "Papa, fă să tacă tunetele!" 

— Şi. şi mama? Ştia că sunt yankei în casă? 

— Ea. n-a ştiut nimic. 

"Slavă Domnului!" se gândi Scarlett. "A fost cruţată de 
această încercare. N-a ştiut niciodată. Nu i-a auzit pe 
duşmani în camerele de jos, n-a auzit tunul la Jonesboro, n- 
a ştiut că pământul pe care-l iubea atâta era sub cizma 
yankeilor." 

— N-am văzut prea mulţi, căci şedeam tot timpul sus cu 
fetele şi cu maică-ta. L-am văzut mai cu seamă pe tânărul 
medic. A fost drăguţ, atât de drăguţ, Scarlett! După ce 
îngrijea toată ziua de răniţi, venea să se aşeze la căpătâiul 
bolnavelor noastre. Ne-a lăsat chiar şi puţine medicamente. 
În clipa plecării, mi-a spus că fetele se vor face bine, dar că 
maică-ta. mi-a spus că era atât de plăpândă. prea plăpândă 
ca să reziste. Mi-a spus că-şi sleise puterile. 

În mijlocul tăcerii care urmă, Scarlett o văzu pe maică-sa 
cum trebuie să fi arătat în ultimele săptămâni ale vieţii ei. 
sleită de muncă, îngrijind, trudind, lipsindu-se de somn şi de 
hrană pentru ca ceilalţi să poată mâaca şi dormi. 

— Şi atunci, au plecat. Da, au plecat. 

Tăcu un lung răstimp şi căută mână fiicei sale. 

— Sunt bucuros că ai venit acasă, spuse el simplu. 

Se auzi un fel de hârşâitură la intrarea din spatele casei. 
Obişnuit de patruzeci de ani să-şi şteargă picioarele înaite 
de a intra, bietul Pork nu-şi uita bunele obiceiuri. Intră, 
precedat de un puternic miros de alcool. În mână ţinea 
două ploşti, şi mirosul tare de alcool intră înaintea lui. 

— S-a vă'sat mult din el, domnişoa'ă Sca'lett. E foa'te g'eu 
să umpli o ploscă la gu'a unui butoi. 

— N-are nici o importanţă. Mulţumesc, Pork. 

Luă una din ploşti, udă toată şi, cu nările fremătânde, 
respiră mirosul care-i făcea greață. 

— Bea asta, tată. 


Gerald ascultă ca un copil şi începu să bea, cu înghiţituri 
lungi, zgomotoase. Scarlett îi ceru lui Pork plosca cealaltă, 
plină cu apă, şi o întinse lui Gerald, dar acesta scutură din 
cap. 

La rândul ei duse plosca de whisky la buze. Gerald îi 
urmări gestul. Scarlett înţelese că era puţin surprins. 

— Ştiu bine că doamnele nu beau alcool, spuse ea, dar 
astă-seară nu sunt o doamnă, papa, şi mai am încă multă 
treabă. 

Scoase un oftat şi trase repede o duşcă. Simţi o arsură în 
piept, apoi în stomac. Se înăbuşea, lacrimile îi veneau în 
ochi. Scoase un nou oftat şi reîncepu să bea. 

— Katie Scarlett, spuse Gerald, destul! 

Era prima oară de când venise că îl auzea vorbind pe un 
ton autoritar. 

— Nu eşti obişnuită cu alcoolul, o să te chercheleşti. 

— Să mă cherchelesc? 

Râse cu un râs care-i păru îngrozitor. 

— Să mă cherchelesc! Sper c-o să mă îmbăt. Aş vrea să mă 
îmbăt şi să uit totul. 

Continuă să bea. O căldură dulce i se răspândi în curând 
prin tot corpul, făcând-o chiar să simtă mici înţepături în 
vârful degetelor. Ce bun era focul ăsta care se aprindea în 
ea, ce senzaţie delicioasă îi dădea! Părea că-i pătrunde 
chiar în inimă, închisă într-o carapace îngheţată. Îşi 
recăpătă repede-repede toată puterea. În faţa expresiei 
mirate şi jenate a lui Gerald, Scarlett mângâie din nou 
genunchiul tatălui ei şi se strădui să regăsească surâsul 
cochet pe care acesta îl iubea odinioară. 

— Cum să mă cherchelesc, papa? Sunt fata ta. N-am 
moştenit oare capul cel mai solid din tot comitatul Clayton? 

Un fel de zâmbet lumină chipul obosit al lui Gerald. 
Whisky-ul avusese efect şi asupra lui. Scarlett îi dădu plosca 
îndărăt. 

— Mai bea puţin, apoi o să ne suim sus şi o să te bag în 
pat. 


Se opri scurt. Exact în felul ăsta îi vorbea lui Wade. n-avea 
dreptul să se adreseze astfel tatălui ei. Dovedea lipsă de 
respect. Dar Gerald depindea în totul de voinţa ei. 

— Da, o să te bag în pat, reluă Scarlett pe un ton glumeţ. 
O să-ţi mai dau să bei puţin. poate tot ce-a mai rămas în 
ploscă şi o să adormi. Ai nevoie de somn, şi Katie Scarlett e 
aci. Nu te ocupa de mine. Bea. 

O ascultă, iar ea, trecând braţul pe sub braţul lui, îl ajută 
să se scoale. 

— Pork. 

Pork luă plosca cu o mână şi celălat braţ al lui Gerald cu 
cealaltă. Scarlett apucă sfeşnicul, a cărui lumină pâlpâia, şi 
toţi trei, după ce traversară holul neluminat, începură să 
urce scara. 

Camera în care Suellen şi Carreen zăceau pe acelaşi pat, 
bolborosind şi zvârcolindu-se, mirosea groaznic, din cauza 
cârpei răsucite în formă de fitil care constituia singura 
lumină a odăii. Când deschise uşa, Scarlett fu aproape să 
leşine, atât de greu era aerul din cameră, ale cărei ferestre, 
erau toate închise. Îi era greață nu numai din pricina 
oribilului miros de grăsime, ci şi datorită tuturor 
mirosurilor de medicamente care pluteau în jurul 
bolnavelor. Degeaba declarau doctorii că nu trebuia 
niciodată reîmprospătat aerul într-o cameră de bolnav. 
Scarlett îşi zise că îi trebuie aer proaspăt, sau îşi va da 
sufletul. Deschise cele trei ferestre şi îndată simţi mireasma 
pământului şi a frunzelor de stejar, dar puţinul aer proaspăt 
nu putea împrăştia mirosurile puturoase care se adunaseră 
timp de săptămâni în camera închisă. 

Slăbuţe şi palide, Carreen şi Suellen dormeau agitate. Se 
deşteptară dintr-o dată, deschiseră ochii mari, speriate, şi 
începură să bolborosească vorbe fără şir. Erau amândouă 
întinse în patul mare cu baldachin, unde odinioară, în zile 
mai fericite, îşi povestiseră în şoaptă atâtea lucruri. Într-un 
colţ al odăii era un pat gol, un pat îngust stil Empire, pe 


care Ellen îl adusese de la Savannah. În acest pat zăcuse 
Ellen. 

Scarlett se aşeză la căpătâiul surorilor ei şi se uită la ele 
năucită. Whisky-ul luat pe stomacul gol, gol de prea multă 
vreme, începea să-i joace renghiuri. Ba surorile ei se 
îndepărtau, devenind mici de tot, şi cuvintele lor fără şir 
ajungeau la ea ca o băzâială de albine, ba creşteau 
vertiginos şi se repezeau asupra ei cu o viteză de bolid. Era 
obosită, obosită de moarte. Ar fi vrut să se culce, oriunde, şi 
să doarmă zile întregi. 

De-ar putea numai să se întindă şi să doarmă, apoi să se 
trezească la glasul lui Ellen care, scuturând-o uşor de braţ, 
i-ar spune: "E târziu, Scarlett. Nu trebuie să fii atât de 
leneşă." 

Dar asta nu se va mai întâmpla niciodată. De-ar fi Ellen 
aici, sau chiar cineva mai în vârstă ca ea, o fiinţă mai 
înţeleaptă şi mai puţin obosită, pe care s-ar putea bizui. 
Cineva. genunchi pe care să-şi poată pune capul, umeri pe 
care să-şi rezeme povara. 

Uşa se deschise şi Dilcey intră, strângând copilaşul 
Melaniei la piept, cu plosca de whisky în mână. La lumina 
fumegândă şi nesigură a lumânării, i se păru lui Scarlett 
mai slabă ca pe vremuri, şi pe chipul ei se citea distinct că 
avea sânge indian în vine. Umerii obrajilor erau mai ieşiţi, 
nasul vulturesc mai arcuit şi pielea arămie mai 
strălucitoare. Corsajul rochiei de stambă era descheiat şi i 
se vedea pieptul mare, dezgolit. Lipit de pieptul ei, copilaşul 
Melaniei îşi apăsa lacom buzele, ca un boboc de trandafir, 
pe sfârcul negru şi, ca un pisoi vârât în blana caldă a mamei 
sale, sugea zgâriind cu degetele pielea dulce a sânului. 

Scarlett se ridică cu o mişcare nesigură şi puse mâna pe 
braţul lui Dilcey. 

— Ce bine că ai rămas, Dilcey. 

— Cum aş fi putut să plec cu împuţiţii ăia de negii, 
domnişoa'ă Sca'lett, când tatăl dumitale a avut bunătatea 


să ne cumpe'e, pe P'issy a mea şi pe mine, şi mama 
dumitale a fost aşa de d'ăguţă? 

— Stai jos, Dilcey. Copilul suge bine, nu-i aşa? Cum se 
simte domnişoara Melanie? 

— Cu copilu' nu-i nimic g'av, numai că i-e foame, da' am eu 
lapte destul pent'u un copil flămând. Şi domnişoa'a Melanie 
se simte bine. N-o să moa'ă, domnişoa'ă Scai'lett. Nu t'ebuie 
să vă îng'ijo'aţi. Am văzut destule ca ea, albe sau neg'e.E 
ta'e obosită şi ne'voasă şi i-a fost fică pent'u copil. Da' am 
liniştit-o şi i-am dat puţin din ce 'ămăsese în ploscă, şi a 
ado'mit. 

Aşadar, whisky-ul de porumb servise întregii familii. 
Scarlett se întrebă dacă n-ar fi trebuit să-i dea puţin şi lui 
Wade ca să-i oprească sughiţul. oh, şi Melanie n-o să moară. 
Gândurile ei continuau să joace o horă îndrăcită. Şi când 
Ashley va reveni. dacă va reveni vreodată. Nu, se va gândi 
la toate astea mai târziu. Trebuie să se gândească la atâtea 
lucruri mai târziu! Va avea de rezolvat atâtea probleme, de 
luat atâtea hotărâri. Deodată tresări. Un scârţâit căruia îi 
urmă un zgomot de scripete întrerupsese tăcerea nopţii. 

— E Mammy ca'e scoate apă pent'u micile domnişoa'e. 
Sunt g'eu de îmbăiat, o lămuri Dilcey, aşezând plosca pe 
masă între un pahar şi sticluţele cu doctorii. 

Scarlett izbucni deodată în râs. Trebuia să aibă într- 
adevăr nervii foarte zdruncinaţi, ca să se sperie de 
scârţâitul fântânii, un zgomot cu care era obişnuită din 
fragedă copilărie. Cu faţa nemişcată şi demnă, Dilcey o privi 
cum râdea, dar Scarlett avu impresia că negresa o 
înţelegea. Se rezemă de scaun. Numai de-ar putea să-şi 
scoată corsetul, să-şi desfacă gulerul ăsta care o înăbuşea, 
să-şi scoată pantofii plini de nisip şi pietriş care-i făcuseră 
băşici la picioare. 

La fiecare nou scârţâit al scripetelui, lanţul se-nfăşura mai 
mult şi aducea găleata mai aproape de gura puţului. 
Mammy nu va întârzia să urce. Mammy a lui Ellen, Mammy 
a ei. Scarlett tăcea, cu mintea goală. Copilaşul sătul scâncea 


uşor fiindcă pierduse sfârcul. Dilcey călăuzi gura copilului 
spre sfârc, în timp ce Scarlett asculta în curte pasul încet şi 
târşâit al lui Mammy. Cât de calmă era noaptea! Cel mai mic 
zgomot răsuna ca un uruit. 

Mammy se apropie de uşă şi culoarul întunecos păru că se 
cutremură sub greutatea ei. Şi deodată Mammy intră, 
Mammy cu umerii traşi de două găleți pline de apă, cu faţa 
atât de bună, întunecată de tristeţea de neînțeles întipărită 
pe chipurile maimuţelor. 

La vederea lui Scarlett, ochii i se luminară şi dinţii îi 
străluciră. Lăsă jos găleţile. Scarlett se repezi spre ea şi-şi 
lipi capul de pieptul ei mare şi moale, pe care se aşezaseră 
atâtea capete albe şi negre. "În sfârşit", gândi Scarlett, “iată 
cineva pe care voi putea să mă bizui, o fiinţă care-mi va 
aduce aminte de viaţa de altădată." 

Dar primele cuvinte ale lui Mammy îi spulberară iluziile. 

— Copilaşul lui Mammy a venit acasă! Oh, domnişoa'ă 
Sca'lett, acum că doamna Ellen e în mo'mânt, ce-o să ne 
facem? Oh, domnişoa'ă Sca'lett, aş v'ea să fiu lângă doamna 
Ellen! Nu pot să fac nimic fă'ă doamna Ellen. Nu ne-a mai 
'ămas nimic decât mize'ia şi necazui'ile. Numai pove'i g'ele, 
d'aga mea, numai pove'i gele! 

Stând nemişcată, cu capul lipit de pieptul lui Mammy, două 
cuvinte izbiră auzul lui Scarlett: "poveri grele". Erau 
cuvintele pe care le avusese mereu în cap în cursul după- 
amiezii, care reveniseră cu atâta stăruinţă încât crezuse că 
o să înnebunească. Acum îşi aduse aminte şi de restul 
cântecului, şi simţi că inima i se rupe: 

Mai purtăm povara doar câteva zile! 

Dar puţin ne pasă, nu-i nicicând uşoară! 

Mai avem din umblet doar câteva zile. 

"Nu-i nicicând uşoară", - cuvintele se potriveau atât de 
bine cu situaţia ei. Va trebui deci să se încovoaie 
întotdeauna sub povară. Revenirea la Tara nu însemna un 
răgaz binefăcător, ci doar poveri mai grele? Se desfăcu din 


îmbrăţişarea lui Mammy şi, cu amândouă mâinile, prinse să 
mângâie chipul negru. 

Mammy luă în mâinile ei mânuţele însângerate, pline de 
băşici ale lui Scarlett, şi le privi îngrozită: 

— Domnişoa'ă Scai'lett, nu ţi-am spus de a sută de oiică se 
vede dacă o doamnă e doamnă numai p'ivindu-i mâinile. şi 
apoi, uite că şi faţa ţi-e pâ'lită de soa'e! 

Biata Mammy! Războiul şi moartea trecuseră degeaba 
peste ea, căci nu înceta să se gândească la asemenea 
nimicuri. O clipă încă, şi va spune că fetele cu bătături la 
mâini şi cu pistrui pe obraji nu reuşeau să se mărite, dar 
Scarlett i-o luă înainte. 

— Mammy, aş vrea să-mi vorbeşti de mama. E peste 
puterile mele să-l mai aud pe papa vorbind despre ea. 

Cu ochii deodată plini de lacrimi, Mammy se aplecă şi 
apucă cele două căldări. Fără un cuvânt, le duse la 
picioarele patului apoi, dând cearceaful la o parte, ridică în 
sus cămăşile de noapte ale lui Carreen şi Suellen. La lumina 
slabă a lumânării, Scarlett văzu că micuța Carreen avea o 
cămaşă curată dar zdrenţuită, iar Suellen era învelită într- 
un vechi capot cafeniu, garnisit cu fâşii de dantelă. Mammy 
plângea încet, trecând cu buretele peste cele două trupuri 
descărnate, folosind un şorţ vechi în loc de şervet. 

— Domnişoa'ă Sca'lett, Slatte'y-ii, golanii ăia buni de 
nimic, albii ăia neisp'ăviţi, ei, Slatte'y-ii au omo'ât-o pe 
domnişoa'a Ellen. l-am spus de o sută de o'ică n-avea 'ost 
să-şi facă sânge 'ău pent'u ei. Da' domnişoa'a Ellen e'a aşa 
de îndă'ătnică în felul ei şi avea inima aşa de bună, că nu 
voia să înţeleagă că oamenii ăia, nu meiitau să se ocupe de 
ei. 

— Cine, Slattery-ii? întrebă Scarlett intrigată. Dar ce s-a 
întâmplat? 

— P'insese'ă boala, zise Mammy tot ştergând cele două 
fete dezgolite, care erau pline de apă şi udau cearceatul. 
Emmie, fata băt'ânei doamne Slatte'y, a venit aici în g'abă 
după domnişoa'a Ellen, cum făcea întotdeauna când avea 


v'un necaz. Nu putea s-o îng'ijească singu'ă? Mai ales că 
domnişoa'a Ellen avea mai multă t'eabă decât putea să facă. 
Şi nu e'a p'ea sănătoasă nici ea. Domnişoa'a Ellen nu se 
simţea bine de multă v'eme. Nu aveam ma'e luc'u de 
mâncat pe aici, cu toţi oamenii ăştia de la intendenţă ca'e 
ne luau totul. Şi domnişoa'a Ellen, ştii că mânca ca o 
păsă'ică. l-am spus de o mie de o'isă lase-n pace pe golani, 
da' nu ţinea seama de ce spuneam. Ei, şi când Emmie a 
început să se înzd'ăvenească, cade bolnavă domnişoa'a 
Ca'een. Da, domnişoa'ă Sca'lett, musca de tifoidă suise 
d'umul până aci şi înţepase pe domnişoa'a Ca'een. Şi-apoi a 
venit 'ândul domnişoa'ei Suellen. Şi domnişoa'a Ellen a 
început să le îng'ijească pe amândouă. Cu 'ăzboiul ăsta şi cu 
yankeii de pa'tea ailaltă a 'âului, şi cu noi ca'e nu ştiam ce-o 
să se pet'eacă, şi cu luc'ăto'ii de pe câmp ca'e fugeau în 
fieca'e noapte, ' am c'ezut că o să înnebunesc. Da' 
domnişoa'a Ellen, 'ămânea liniştită şi blândă. Doa' că-şi 
făcea multe g'iji fiindcă domnişoa'ele mici n-aveau nici 
docto'ii nici nimic. Înt'-o sea'ă, după ce t'ecusem de mai 
mult de zece o'i cu bu'etele peste domnişoa'ele mici, mi-a 
spus: "Mammy, dacă aş putea să-mi vând sufletul, mi l-aş 
vinde pent'u puţină gheaţă ca s-o pun pe capul fetiţelo' 
mele." Nu voia să lase să int'e aici nici pe domnu' Ge'ald, 
nici pe 'osa, nici pe Teena, pe nimeni în afa'ă de mine, 
pent'u că eu avusesem tifoidă. Şi pe u'mă a luat-o şi ea, 
domnişoa'ă Sca'lett, şi am văzut îndată că nu e'a nimic de 
făcut. 

Mammy se ridică şi, apucând un colţ al şorţului, îşi şterse 
ochii înlăcrimaţi. 

— A me's 'epede, domnişoa'ă Sca'lett, şi chia' d'ăguţul de 
docto' yankeu n-a putut să facă nimic pent'u ea. Nu mai 
'ecunoştea pe nimeni. O chemam şi îi vo'beam, da' nu o mai 
'ecunoştea pe Mammy. 

— A spus. a spus numele meu. m-a chemat? 

— Nu, d'aga mea. Ea c'edea că e încă fetiţă mică la 
Savannah. N-a chemat pe nimeni. 


Dilcey se mişcă şi-şi puse copilul adormit pe genunchi. 

— Ba da, domnişoa'ă Sca'lett, a chemat pe cineva. 

— Ţine-ţi gu'a, neg'esă indiană! strigă Mammy 
amenințătoare, întorcându-se spre Dilcey. 

— Taci, Mammy. Pe cine a chemat, Dilcey? Pe papa? 

— Nu, domnişoa'ă Sca'lett, nu pe domnu' Ge'ald. E'a în 
sea'a când a'dea bumbacul. 

— Nu mai e bumbac? Hai, spune repede. 

— Nu, domnişoa'ă'Sca'lett. A a's tot. Soldaţii au scos 
balotui'ile din şop'on şi le-au 'ostogolit în cu'te şi au zis: "O 
să fie cel mai ma'e foc de bucui'ie din Geo'gia!" 

Trei recolte de bumbac. o sută cincizeci de mii de dolari în 
flăcări! 

— Şi focul lumina ca şi când a' fi fost ziuă. şi ne e'ao fică 
g'ozavă să nu a'ză şi casa, şi e'a aşa lumină aici în odaie, că 
ai fi putut aduna de pe jos un ac. Şi când focul a luminat 
fe'east'a, s-a' fi zis că a t'ezit-o pe domnişoa'a Ellen. S-a 
aşezat pe pat şi a st'igat de mai multe o'i, ta'e: "Philippe! 
Philippe!" N-am auzit niciodată de numele ăsta, da' e'a 
numele cuiva pe ca'e-l st'iga. 

Mammy părea împietrită şi n-o slăbea pe Dilcey din ochi, 
dar Scarlett stătea cu capul în mâini şi se gândea. Philippe. 
cine era? Ce-a fost oare omul acesta pentru mama ei, ca să-l 
cheme pe patul de moarte? 

Lungul drum de la Atlanta la Tara se sfârşise, se sfârşise 
într-o fundătură, când ar fi trebuit să se termine în braţele 
lui Ellen. Niciodată Scarlett nu va putea să mai doarmă ca 
un copil, simțindu-se în siguranţă sub acoperişul tatălui ei, 
învăluită în dragostea ocrotitoare a mamei ca într-o 
plapumă de puf. 

Pentru ea nu mai exista siguranţă, nu mai exista port în 
care să se adăpostească. Degeaba se zbătea şi se sucea în 
fel şi chip, nimic n-o va ajuta să iasă din impasul în care 
ajunsese. Nu era nimeni căruia să-i poată încredința 
povara. Iatăl ei era un moşneag buimăcit, surorile ei 
bolnave, Melanie slabă şi plăpândă, iar negrii o priveau cu o 


copilărească încredere, agăţându-se de ea, zicându-şi că 
scăparea va veni de la fiica lui Ellen, aşa cum venise 
întotdeauna de la Ellen. 

Pe fereastră vedea Tara luminată de palidul reflex al lunii 
care răsărea. Negrii fugiseră, ogoarele se-ntindeau pustiite, 
hambarele fuseseră arse. Tara zăcea sub ochii ei ca un corp 
însângerat, ca propriul ei corp care sângera picătură cu 
picătură. Asta o aştepta la sfârşitul drumului - un bătrân 
neputincios, boală, guri flămânde, mâini neajutorate 
agăţându-se de ea. La sfârşitul acestui drum nu era nimic, 
nimic decât Scarlett O'Hara Hamilton, o femeie de 
nouăsprezece ani, văduvă cu un copil. 

Ce să facă? Mătugşa Pitty şi familia Burr din Macon o vor 
putea lua pe Melanie şi copilul ei. Dacă fetele se 
însănătoşeau, va trebui, de voie de nevoie, ca rudele lui 
Ellen să le adăpostească. Cât despre ea şi Gerald, vor putea 
cere ajutor unchiului James şi unchiului Andrew. 

Privi trupurile slăbuţe care se agitau sub cearceaful udat 
de apa cu care fuseseră spălate. N-o iubea pe Suellen. Îşi 
dădu seama da asta, deodată, clar de tot. N-o iubise 
niciodată. Prea mult n-o iubea nici pe Carreen. Îi era cu 
neputinţă să iubească nişte fiinţe atât de slabe. Dar erau de 
acelaşi sânge cu ea, făceau parte din Tara. Nu putea să le 
lase să-şi petreacă restul vieţii în casele unor mătuşi, ca 
nişte rude sărace. O fată O'Hara să trăiască din umilinţe şi 
din milă? Oh, nu, niciodată! 

Nu exista nici o ieşire din fundătură? Mintea ei obosită 
raţiona atât de încet! Duse mâna la cap cu un gest ostenit, 
de parcă braţele ei ar fi avut de despicat apă şi nu aer. Luă 
plosca şi se uită înăuntru. Rămăsese puţin whisky pe fund, 
dar n-ar fi ştiut să spună exact cât, căci era prea întuneric. 
Constată cu surprindere că acum mirosul acela iute nu-i 
mai irita nările. Bău încet, dar de astă-dată nu resimţi nici o 
arsură, ci numai o impresie de căldură moleşitoare. 

Aşeză plosca goală pe masă şi îşi plimbă privirea în jur. Era 
un coşmar ceea ce vedea, camera întunecoasă şi plină de 


fum, fetele întinse pe pat, Mammy grasă şi diformă, Dilcey, 
bronz nemişcat, cu un boţ de carne trandafirie lipit de 
pieptul arămiu, un coşmar la sfârşitul căruia se va trezi şi va 
simţi aroma costiţei prăjindu-se în bucătărie, va auzi 
râsetele negrilor şi scârţâitul căruţelor în drum spre 
ogoare, va simţi pe Ellen scuturând-o uşor ca s-o trezească. 

Şi deodată îşi dădu seama că se afla în propria-i cameră, 
culcată pe patul ei. Lumina lunii lupta fără putere împotriva 
întunericului, şi Mammy şi Dilcey o dezbrăcau. Balenele 
corsetului n-o mai chinuiau, şi putea acum să-şi umfle 
plămânii după plac şi să respire adânc. Simţi cum erau traşi 
binişor ciorapii şi auzi pe Mammy şoptindu-i cuvinte 
mângâietoare, spălându-i picioarele pline de băşici. Ce 
răcoritoare era apa, ce bine era să stai întinsă ca un copil 
pe o saltea moale. Scoase un oftat, trupul i se destinse şi; 
după un timp care poate să fi fost un an sau o secundă, se 
regăsi singură în odaia care-i păru mai luminată, căci razele 
lunii ajungeau acum până la patul ei. 

Nu ştia că e beată, beată de oboseală şi de whisky. Ştia 
numai că-şi părăsise corpul şi că plutea undeva, într-o lume 
unde durerea şi oboseala erau necunoscute. Mintea ei 
vedea totul cu o claritate supraomenească. 

Privea lucrurile dintr-un punct de vedere nou, căci 
părăsise în urma ei, pe lungul drum spre Tara, ceea ce 
făcea încă din ea un copil. Nu mai era o argilă moale, în 
care fiecare eveniment îşi lăsa urma. În seara asta fusese 
ultima oară când se lăsase cocoloşită ca o fetiţă mică. De 
acum înainte era femeie, tinereţea o părăsise. 

Nu, nu trebuia, nu voia să ceară ajutor rudelor lui Gerard 
sau rudelor lui Ellen. Un O'Hara nu cere de pomană. Un 
O'Hara iese singur din încurcătură. Îi fusese hărăzită o grea 
povară, dar poverile erau destinate unor umeri destul de 
puternici ca să le poarte. Nu păru nici un pic surprinsă 
înțelegând că umerii ei erau de ajuns de puternici spre a 
purta orice povară, acum că primise lovitura cea mai grea 
pe care o putea primi vreodată. Nu trebuia să părăsească 


Tara; aparţinea brazdelor roşii mult mai mult decât ar 
putea să-i aparţină ele vreodată; era adânc înfiptă, ca o 
rădăcină de bumbac, în acest pământ de culoarea sângelui, 
şi îşi trăgea viaţa din el la fel ca bumbacul. Va rămâne la 
Tara, o va face să trăiască cum va putea, şi va trebui să facă 
să trăiască, şi pe tatăl şi pe surorile ei, pe Melanie şi copilul 
lui Ahley şi pe negri. Mâine. oh, mâine! Mâine îşi va pune 
jugul la gât. Mâine vor fi atâtea lucruri de făcut: să meargă 
la Doisprezece Stejari şi la Macintosh-i spre a vedea dacă n- 
a rămas nimic în grădinile pustiite, să meargă înspre râu, la 
bălți, ca să vadă dacă nu puteau găsi porcii şi găinile 
rătăcite, să meargă la Jonesboro şi la Lovejoy cu bijuteriile 
lui Ellen. nu se poate să nu fi rămas cineva care să-i vândă 
ceva provizii. Mâine. mâine. mintea ei gândea din ce în ce 
mai încet, ca o pendulă gata să se oprească, dar claritatea 
viziunii stăruia. 

Deodată poveştile de familie, pe care le auzise de atâtea 
ori din cea mai fragedă copilărie, poveştile acelea care o 
plictiseau şi pe care le ascultase fără să le înţeleagă prea 
bine, deveniră limpezi ca cristalul. Gerald, fără un ban, 
înălţase Tara. Ellen triumfase asupra unei suferinţe 
misterioase. Bunicul Robillard, supraviețuind naufragiului 
lui Napoleon, îşi refăcuse averea pe coasta mănoasei a 
Georgiei. Străbunicul Prudhomme îşi făurise un mic regat 
în plină junglă a insulei Haiti şi, după ce-l pierduse, trăise 
destulă vreme spre a-şi vedea numele cinstit la Savannah. 
Mai erau şi cei ce luptaseră pentru o Irlandă liberă în 
rândurile voluntarilor irlandezi şi fuseseră spânzurați, şi 
toţi O'Hara care muriseră în bătălia de la Boyne, luptând 
până la sfârşit pentru a apăra ceea ce era al lor. 

Toţi înduraseră încercări care ar fi zdrobit pe cei mai mulţi 
dintre oameni, dar nu se lăsaseră zdrobiţi. Nu fuseseră 
distruşi de imperiile ce se prăbuşeau, nici de revoltele 
sclavilor, nici de războaie sau de revoluţii. Destinul potrivnic 
le frânsese poate grumazul, dar nu le frânsese niciodată 
inima. Nu se văicăriseră, luptaseră. Şi muriseră luptând. 


Fantomele tuturor acestor oameni al căror sânge curgea în 
vinele ei păreau că se mişcă liniştite în mijlocul odăii 
scăldate în lumina lunii. Şi Scarlett nu se simţea deloc 
surprinsă să-i vadă, pe aceşti oameni de-un sânge cu ea 
care înfruntaseră destinul cel mai potrivnic. Tara era 
destinul ei, era lupta vieţii ei, şi trebuia să biruiască. 

Aproape adormită, se întoarse pe o parte. Încet-încet, se 
pierdea în neființă. Erau oare cu adevărat acolo fantomele, 
şoptindu-i la ureche cuvinte de încurajare, sau nu era decât 
un Vis? 

"Fie că sunteţi cu adevărat aici sau nu", murmură ea 
adormind, "noapte bună şi. vă mulţumesc." 

Capitolul XXV. 

A doua zi dimineaţă trupul lui Scarlett era atât de 
înţepenit şi o durea atât de tare din cauza călătoriei 
îndelungate în căruţa hodorogită, încât fiecare mişcare era 
un chin. Obrajii îi erau arşi de soare, iar palmele mâinilor 
carne vie. Avea limba cleioasă şi gâtlejul uscat şi, cu cât bea 
mai multă apă, cu atât îşi potolea mai puţin setea. Îşi simţea 
capul umflat, şi chiar numai faptul că-şi mişca ochii o făcea 
să tresară de durere. Simţea o greață pe care n-o mai 
simţise de pe timpul când era însărcinată, şi nu putea să 
sufere mirosul mâncării de ignami care fusese servită la 
micul dejun. Gerald ar fi putut să-i spună că erau urmările 
normale ale unui prim exces de whisky, dar Gerald nu 
observa nimic. Nu mai era decât un moşneag cu părul alb, 
aşezat în capul mesei. Cu ochii stinşi privea întruna spre 
uşă, întinzând uşor gâtul, ca şi când ar fi vrut să surprindă 
foşnetul rochiei lui Ellen sau parfumul slab de lămâiţă. 

Când Scarlett se aşeză, el murmură: 

— O vom aştepta pe doamna O'Hara. E în întârziere. 

Scarlett tresări, ridicându-şi capul îndurerat. Nu putea să- 
şi creadă urechilor, dar privirea ei o întâlni pe a lui Mammy, 
care şedea în picioare în spatele scaunului lui Gerald. Se 
ridică stângace şi, cu mâna la gât, îşi examină tatăl luminat 


de razele dimineţii. El îi aruncă o scurtă privire şi Scarlett 
văzu că mâinile îi tremurau iar capul i se bâţâia puţin. 

Până atunci nu înţelesese cât de mult nădăjduise ea că 
Gerald o să preia conducerea, că o să-i spună ce trebuie să 
facă, şi acum. leri seară i se păruse aproape neschimbat. 
Fireşte, toată lăudăroşenia şi vitalitatea de odinioară 
dispăruseră complet, dar în orice caz fusese în stare să 
povestească coerent ce se întâmplase. Acum însă. acum nu- 
şi mai amintea nici măcar că Ellen murise. Sosirea yankeilor 
şi moartea soţiei sale îi dăduseră o lovitură de pe urma 
căreia nu-şi revenise. Scarlett vru să spună ceva, dar 
Mammy clătină din cap şi-şi şterse cu colţul şorţului ochii 
înroşiţi. 

"Si-o fi pierdut oare tata minţile?" îşi zise Scarlett şi simţi 
cum îi plesneşte capul din cauza acestei noi dureri. "Nu, nu, 
e doar deprimat. Asta-i tot. E ca şi când ar fi bolnav. O să-şi 
revină. Trebuie. Ce-aş face altfel? Mai bine să nu mă 
gândesc. Pentru moment nu vreau să mă gândesc nici la el, 
nici la mama, nici la toate lucrurile astea oribile. Nu, o să 
aştept. Sunt prea multe alte lucruri la care să mă gândesc - 
lucruri care nu se pot rezolva fără mine." 

Părăsi sufrageria fără să mănânce nimic şi trecu pe 
veranda din spatele casei, unde îl găsi pe Pork. Cu 
picioarele goale, îmbrăcat cu cea mai frumoasă livrea a sa 
în zdrenţe, era aşezat pe scări şi spărgea alune. Lui Scarlett 
îi vâjâiau urechile şi tot capul o durea. Soarele o orbea, îi 
rânea ochii. O costa un mare efort numai să-şi ţină capul 
drept. Începu să-i vorbească cât de laconic posibil, ocolind 
formulele obişnuite de politeţe, a căror întrebuințare faţă 
de negri îi fusese întotdeauna recomandată cu stăruinţă de 
Ellen. 

Puse întrebări pe un ton atât de brusc, dădu ordine cu o 
voce atât de poruncitoare, încât Pork ridică din sprâncene 
şi o privi ca şi cum ar fi fost vorba de o glumă. Niciodată 
Ellen nu vorbise atât de răstit cu oamenii, nici măcar când îi 
surprindea furând pui sau pepeni. Scarlett continuă să 


ceară o mulţime de informaţii despre grădini, despre 
animale, şi ochii ei verzi aveau o strălucire dură pe care 
Pork nu i-o văzuse niciodată înainte. 

— Da, domnişoa'ă, calu' a mui'it acolo unde-l legasem. A 
mu'it cu nasu' în călda'ea cu apă pe ca'ea 'ăstu'nat-o. Nu, 
domnişoa'ă, vaca n-a mu'it. Nu ştiaţi? A fătat un vițel astă- 
noapte. D-aia mugea aşa tae. 

— Grozavă moaşă o să fie Prissy a voastră, observă 
Scarlett pe un ton caustic. Zicea că vaca mugea fiindcă avea 
prea mult lapte. 

— Ştiţi, domnişoa'ă, P'issy n-a'e de gând să fie moaşă 
pent'u vaci, declară Pork cu tact. Şi-apoi, nu face să vă 
supă'aţi pent'u asta, dacă e vițel înseamnă că vaca o să aibă 
lapte pent'u domnişoa'ele mici, aşa cum a spus docto'u' 
yankeu că le t'ebuie. 

— Bine. Hai, zi mai departe. Au rămas ceva vite? 

— Nu, domnişoa'ă, n-a 'ămas nimic, afa'ă de o sc'oafă 
băt'ână şi de pu'cei. Când au venit yankeii, am dus po'cii în 
baltă, da' numai Dumnezeu ştie cum o să-i găsim. E ta'e 'ea 
sc'oafa ăsta. 

— Bine, vom sfârşi prin a pune mâna pe ea. Prissy şi cu 
tine puteţi să mergeţi îndată s-o căutaţi. 

Pork se arătă totodată mirat şi indignat. 

— Păi, domnişoa'ă Sca'lett, asta-i t'eabă de muncito' la 
câmp. Eu am se'vit întotdeauna în casă. 

Ochii lui Scarlett scăpărară. 

— O să-mi prindeţi scroafa amândoi. sau dacă nu, să 
plecaţi de-aici, cum au făcut negrii de la câmp. 

Ochii lui Pork se umplură de lacrimi. Oh, dacă domnişoara 
Ellen ar mai trăi! Ea înţelegea atât de bine toate aceste mici 
rafinamente şi-şi dădea perfect seama de prăpastia care 
exista între atribuţiile unui muncitor agricol şi ale unui 
servitor. 

— Să plec, domnişoa'ă Sca'lett! Da' unde să mă duc, 
domnişoa'ă Sca'lett? 


— Nu ştiu şi nici nu-mi pasă. Dar toţi cei care nu vor să 
lucreze aici la Tara pot să plece să se alăture yankeilor. Poţi 
spune asta şi celorlalţi. 

— Da, domnişoa'ă. 

— Acum, Pork, ce-i cu bumbacul şi cu porumbul? 

— Po'umbu'! Doamne Dumnezeule, domnişoa'ă Sca'lett, au 
dat d'umul cailo' în po'umb şi au luat apoi ce nu mâncase'ă 
sau nu st'iicase'ă caii. Şi au t'ecut cu tunu'ile şi cu 
fu'goanele p'in lanu'ile de bumbac până ce n-a mai 'ămas 
nimic, afa'ă de bucăţica aia dinsp'e 'âu pe ca'e n-au văzut-o. 
Da' ştiţi, nu p'ea e ma'e luc'u cu bumbacu' ca'e c'eşte acolo, 
fiindcă n-am scos de acolo niciodată mai mult de tiei 
balotuii. 

Trei baloturi! Scarlett se gândi la zecile de baloturi care se 
recoltau la Tara în fiecare an şi durerea ei de cap deveni 
mai puternică. Trei baloturi! Nici măcar cât recoltau 
nenorociţii de Slattery-i. 

În sfârşit, culmea ghinionului era şi chestiunea impozitelor. 
Guvernul confederat primea bumbac în loc de bani, dar trei 
baloturi nu vor ajunge niciodată să plătească impozitele. De 
altfel, nu mai avea mare importanţă, fiindcă toţi lucrătorii 
plecaseră şi nu mai rămăsese nimeni care să iasă la cules. 

"Mă voi gândi la asta mai târziu", îşi zise Scarlett. "La 
urma urmei, impozitele nu privesc pe femei. Papa ar trebui 
să se ocupe de treaba asta, dar papa. nu, nu vreau să mă 
gândesc la el în clipa asta. În privinţa impozitelor, 
confederaţia să-şi pună poftă-n cui. Ceea ce ne trebuie 
acum, e să găsim de mâncare." 

— Pork, s-a dus vreunul din voi la Doisprezece Stejari, sau 
la Macintosh-i ca să vadă dacă n-a mai rămas ceva prin 
grădini? 

— Nu, domnişoa'ă. Noi n-am pă 'ăsit Ta'a. Yankeii a' fi putut 
să ne p'indă. 

— Am s-o trimit pe Dilcey până la Macintosh-i. Va găsi 
poate ceva. Eu am să mă duc la Doisprezece Stejari. 

— Cu cine, copilul meu? 


— Singură. Mammy trebuie să stea cu fetele, şi domnul 
Gerald nu poate. 

Pork încercă să protesteze cu înverşunare - puteau să fie 
yankei sau negri fugari la Doisprezece Stejar; nu trebuia să 
meargă singură - ceea ce o înfurie pe Scarlett. 

— Destul, Pork. Spune-i lui Dilcey să plece imediat. Iar tu 
şi cu Prissy veţi încerca să găsiţi scroafa şi purceii, conchise 
ea şi îi întoarse spatele. 

Pălăria veche, ponosită dar curată, de care se folosea 
Mammy ca să se apere de soare, era agăţată de un cui pe 
verandă. Scarlett o puse în cap şi-şi aminti, ca şi cum 
amintirea ar fi aparţinut unei alte lumi, de pălăria cu pene 
verzi pe care Rhett i-o adusese de la Paris. Luă un coş mare 
pentru provizii şi începu să coboare scările verandei. La 
fiecare pas simţea un fel de zguduire în cap şi sfârşi prin a 
avea impresia că şira spinării îi va străpunge ţeasta şi va 
ieşi pe acolo. 

Drumul care ducea la râu se întindea - roşu, sub un soare 
dogoritor, tăind în două lanurile devastate de bumbac. Nu 
era nici un arbore care s-o ocrotească cu umbra lui şi 
soarele trecea prin pălăria lui Mammy ca şi când ar fi fost 
de muselină şi nu de pânză groasă şi căptuşită. Praful îi 
intra pe nas şi-i usca gâtul. Gropi adânci, adevărate şanţuri, 
brăzdau drumul acolo pe unde trecuseră caii trăgând după 
ei piese grele de artilerie şi, de fiece parte a şoselei, roţile 
tunurilor adânciseră şanţurile roşii. Infanteriştii şi 
cavaleriştii, izgoniți de artilerie de pe drumul îngust, 
rupseseră şi zdrobiseră tulpinile de bumbac, îşi croiseră 
drum prin tufişurile verzi pe care le sfâşiaseră sau le 
făcuseră una cu pământul. Ici-colo, pe drum ori pe ogoare, 
se zăreau hamuri, bidoane turtite de potcoavele cailor şi de 
roţile chesoanelor, nasturi, chipie albastre, ciorapi găuriţi, 
zdrenţe năclăite de sânge, tot cortegiul de resturi pe care o 
armată în marş le lasă în urma ei. 

Scarlett trecu prin faţa pâlcului de cedri şi a zidului de 
cărămizi care înconjura cimitirul familiei. Se strădui să nu 


se gândească la ultimul mormânt, de curând săpat lângă 
cele trei mici muşuroaie sub care odihneau frăţiorii ei. Oh, 
Ellen! Cobori colina prăfoasă târând picioarele, trecu prin 
faţa grămezii de cenuşă şi a hornului pătrat, singurele 
rămăşiţe ale locuinţei Slattery-lor şi regretă cu cruzime că 
tot neamul nu pierise în flăcări. Fără Slattery-i. fără 
murdara aia mică de Emmie căreia administratorul de la 
Tara îi făcuse un copil. Ellen n-ar fi moartă. 

O pietricică îi răni piciorul acoperit de băşici. Scoase un 
geamăt. Cum se făcea oare că ea, Scarlett O'Hara, cea mai 
frumoasă fată din comitat, mândria Tarei, ferită de toate 
relele, umbla aproape în picioarele goale pe acest drum 
pietros? Picioruşele ei erau făcute să danseze, nu să 
şchioapete! Pantofiorii ei erau făcuţi ca să se arate 
obraznici de sub o rochie strălucitoare, nu să calce pe praf 
şi pietricele ascuţite. Născută să fie răsfăţată şi servită, iat-o 
acum bolnavă, în zdrenţe, mânată de foame, ducându-se să 
scotocească prin grădinile vecinilor pentru a găsi ceva de 
mâncare. 

La poalele colinei curgea râul. Ce umbră binefăcătoare 
răspândeau copacii liniştiţi, care-şi împleteau crengile pe 
deasupra apei! Se aşeză pe malul jos şi, scoţându-şi pantofii 
şi ciorapii plini de găuri, îşi răcori picioarele înfierbântate în 
apa răcoroasă. Ar fi atât de bine să scape de grijile Tarei şi 
să şadă aici toată ziua, unde singur foşnetul frunzelor şi 
murmurul apei line tulburau liniştea. Dar, călcându-şi pe 
inimă, îşi trase iar ciorapii şi pantofii şi o porni pe malul 
acoperit de muşchi, pe sub umbra copacilor. Yankeii 
arseseră puntea, dar la vreo sută de paşi mai jos, acolo 
unde râul se strâmta, cunoştea un trunchi de copac care 
lega cele două maluri. Păşi pe ei cu grijă, iar după ce trecu 
râul, începu să urce drumul care ducea la Doisprezece 
Stejari. 

Cei doisprezece stejari, care dăduseră numele plantaţiei, 
se înălţau acolo, la fel ca pe vremea indienilor, dar focul le 
pârlise frunzele şi le pârjolise ramurile. Formau un cerc în 


mijlocul căruia se înălţau ruinele casei lui John Wilkes, 
ruinele carbonizate ale mândrului conac care încoronase 
odinioară dealul cu coloanele lui albe. O groapă adâncă 
unde fusese pivniţa, temelii de piatră înnegrite şi două 
hornuri impozante indicau locul unde se înălţase casa. O 
coloană lungă pe jumătate arsă se abătuse de-a curmezişul 
peluzei, strivind sub greutatea ei tufele de iasomie. 

Scarlett se aşeză pe această coloană, prea întristată de tot 
ce vedea spre a merge mai departe. Pustiirea aceasta îi 
făcea mai rău decât tot ce suferise vreodată. Tot ce 
constituia mândria Wilkes-ilor zăcea în praf, la picioarele ei. 
Era sfârşitul acestei case prietenoase şi distinse, unde 
visase zadarnic că va domni într-o zi ca stăpână. Aici 
dansase, cinase, flirtase, urmărise geloasă şi îngrijorată 
cum Melanie îi surâdea lui Ashley; tot aici, în umbra 
răcoroasă a unei bolți, Charles Hamilton, beat de dragoste, 
îi luase mâna când îi spusese că accepta să-l ia în căsătorie. 

"Oh, Ashley", se gândi ea," sper că eşti mort. N-aş avea 
niciodată puterea să îndur ca tu să vezi toate astea!" 

Aici îşi adusese Ashley mireasa, dar fiul său şi fiul fiului său 
nu-şi vor mai aduce aici niciodată soțiile. Nu se vor mai 
celebra niciodată nunţi, nu vor mai fi niciodată naşteri sub 
acest acoperiş pe care-l iubise atâta. Casa murise, şi pentru 
Scarlett era ca şi când toţi Wilkes-ii îşi găsiseră şi ei 
moartea în mijlocul cenuşei. 

"Nu vreau să mă gândesc la asta acum. N-aş rezista. Mă 
voi gândi mai târziu", spuse ea tare, întorcându-şi ochii. 

Ocoli cu greu ruinele, trecu prin faţa tufelor de trandafiri 
cărora fetele Wilkes le dăduseră atâtea îngrijiri, traversă 
curtea şi-şi croi drum printre ruinele grajdurilor şi ale 
coteţelor. Gardul care înconjura grădina de zarzavaturi nu 
mai exista şi legumele verzi, altădată atât de frumos 
aliniate, suferiseră aceeaşi distrugere ca cele de la Tara. 
Copitele cailor şi roţile desfundaseră pământul moale, şi 
legumele fuseseră zdrobite sau înfundate în pământ. Nu 
mai era nimic în grădina de zarzavaturi. 


Reveni în curte şi luă drumul care ducea spre bordeiele 
albe ale negrilor. Din când în când striga: "Hei, hei!" - dar 
nici o voce nu-i răspundea. Nu auzi nici măcar lătrând un 
câine. Bineînţeles că şi negrii de aici fugiseră sau îi 
urmaseră pe yankei. Scarlett ştia că fiecare sclav îşi avea 
colţul său de grădină şi, pe când se apropia de bordeie, 
spera că grădinile acestora fuseseră cruţate. 

Cercetările ei fură răsplătite, dar era prea obosită ca să se 
bucure la vederea verzelor şi a napilor care, deşi veştejiţi 
din cauza lipsei de apă, erau totuşi buni de cules; mai văzu 
de asemenea ardei, ca şi mazăre cu păstăi care se 
îngălbeneau. Se aşeză jos şi, cu o mână tremurândă, începu 
să culeagă legume şi să umple încet coşul. Va fi o masă bună 
diseară la Tara, cu toată lipsa cărnii; de altfel, s-ar putea da 
mai mult gust legumelor adăugând puţin din grăsimea de 
porc pe care o folosea Dilcey pentru luminat. Nu trebuia să 
uite să-i spună lui Dilcey să întrebuinţeze torţe de răşină şi 
să păstreze grăsimea pentru gătit. 

În spatele unui bordei descoperi o mică brazdă de ridichi 
şi o cuprinse pofta să mănânce o ridiche. Ceva iute amar - 
iată ce-i cerea stomacul. Frecă doar ridichea de fustă ca s-o 
curețe de pământ, şi muşcă dintr-o dată jumătate, înghițind 
aproape fără să mestece. Era o ridiche bătrână, foarte tare 
şi atât de iute, încât îi dădură lacrimile. Abia înghiţi bucata, 
că stomacul gol i se întoarse pe dos şi trebui să se întindă 
pe brazdă, unde fu apucată de vărsături. 

Mirosurile care veneau din bordeie îi măriră greaţa şi, 
lipsită de putere, se lăsă în voia ei, în timp ce bordeiele şi 
copacii păreau că se-nvârtesc în jurul ei. 

După un timp destul de lung îşi reveni şi se regăsi întinsă 
cu faţa la pământ. Sub ea pământul era plăcut şi moale ca o 
pană de puf şi mintea ei rătăcea încoace şi încolo. Ea, 
Scarlett O'Hara, zăcea trântită în spatele unui bordei, 
înconjurată numai de ruine, prea slăbită şi bolnavă ca să se 
mişte, şi nimeni nu aflase de asta, şi nimeni nu se sinchisea. 


Şi chiar dacă s-ar afla că zace trântită acolo, fiecare era 
prea preocupat de necazurile lui ca să-şi facă griji pentru 
ea. Şi toate acestea se petreceau cu ea, Scarlett O'Hara, 
care până acum nu mişcase nici un deget ca să-şi ridice de 
jos ciorapii sau ca să-şi lege şireturile de la pantofi, ea, 
Scarlett O'Hara, care toată viaţa fusese răsfăţată şi cocolită 
la cea mai mică durere de cap sau acces de furie. 

Cum zăcea trântită pe jos, prea sleită de puteri ca să 
reacționeze, amintirile şi nenorocirile năvăliră asupra ei şi 
începură să joace în jurul ei, ca nişte păsări răpitoare în 
aşteptarea morţii. Nu mai avea puterea să spună: "Mă voi 
gândi mai târziu la mama, la tata, la Ashley, la toate ruinele 
astea, da, mai târziu, când voi avea curajul." Nu avea curaj, 
dar vrând-nevrând, se gândi la toţi. Gândurile descriau 
cercuri în jurul ei, se apropiau, năvăleau, îi înfigeau în 
creier gheare şi ciocuri ascuţite. Nu-şi dădu seama cât timp 
rămase nemişcată cu faţa în ţărână, în plin soare, evocând 
lucruri şi oameni care dispăruseră, amintindu-şi de o viaţă 
la care va trebui să renunţe pentru totdeauna, privind în 
faţă viitorul întunecat care-şi desfăşura înainte-i tristele 
perspective. 

Când se ridică în sfârşit şi privi din nou ruinele înnegrite 
care fuseseră odinioară conacul Doisprezece Stejari, purta 
capul sus şi chipul ei pierduse pentru totdeauna puţin din 
tinereţea, puţin din frumuseţea şi din rezerva de duioşie 
care se citeau altădată pe el. Trecutul nu era decât trecut. 
Morţii erau morţi. Huzurul zilelor de odinioară plecase ca 
să nu mai revină niciodată. Şi, cu un gest care traducea 
bine felul cum înţelegea să se poarte de acum înainte, îşi 
puse cu hotărâre coşul greu pe braţ. 

Fiindcă era cu neputinţă să trăiască în trecut, pornea cu 
hotărâre înainte. 

În tot Sudul aveau să fie în următorii cincizeci de ani femei 
care vor privi cu amărăciune spre trecutul mort, amintindu- 
şi de bărbaţii morţi, evocând în zadar amintiri dureroase şi 


învăluindu-şi şarada într-o mantie de orgoliu amar. Dar 
Scarlett nu va privi niciodată în urma ei. 

Rămase multă vreme cu privirea aţintită pe pietrele 
înnegrite şi revăzu pentru ultima oară Doisprezece Stejari 
aşa cum fusese altădată - o casă bogată şi mândră, simbol 
al unei rase şi al unui mod de viaţă. Apoi cobori pe drumul 
spre Tara. Mânerul coşului greu îi rănea carnea. 

Foamea o hărţuia din nou şi spuse tare: 

— Martor mi-e Domnul, oh, martor mi-e Domnul, că 
yankeii nu mă vor dobori! Am să rezist, şi când voi fi biruit 
toate acestea, nu voi mai răbda niciodată de foame. Nu, nici 
eu şi nici nimeni dintr-ai mei. Chiar de-ar trebui să fur sau 
să omor, martor mi-e Domnul, nu voi mai răbda niciodată de 
foame! 

În zilele care urmară, Tara ar fi putut foarte bine să treacă 
drept insula lui Robinson Crusoe, atât era de liniştită şi de 
izolată de restul lumii. În fapt, lumea nu era decât la câteva 
mile mai departe, dar dacă însuşi oceanul ar fi despărţit 
Tara de Jonesboro, de Fayeteville, de Lovejoy sau chiar de 
plantațiile vecine, lucrurile nu s-ar fi schimbat. Calul bătrân 
fiind mort, singurul mijloc de transport al celor din Tara 
dispăruse, şi n-aveau nici timpul, nici puterea să se târască 
de-a lungul drumurilor roşii. 

Câteodată, când făcea vreo treabă mai grea sau se trudea 
să găsească ceva de mâncare sau le îngrijea pe cele trei 
bolnave, Scarlett se surprindea cu urechea la pândă, 
căutând să distingă sunete cunoscute, râsul ascuţit al 
negrilor mititei jucându-se în faţa bordeielor, scârţâitul 
căruţelor venind de la câmp, galopul surd al calului lui 
Gerald traversând păşunea, zgomotul roţilor pe pietrişul 
grădinii, vocea gravă a vecinilor veniţi să stea la taifas în 
cursul după-amiezii. Dar degeaba asculta. Drumul rămânea 
tăcut şi pustiu, nici un nor de praf roşu nu anunţa 
apropierea musafirilor. Tara era o insulă în mijlocul unei 
mări de coline verzi şi de câmpii roşii. 


Undeva exista o lume unde oamenii mâncau şi dormeau în 
linişte în căminele lor. Undeva fete tinere îmbrăcate cu 
rochii de trei ori întoarse flirtau şi cântau: "Când va înceta 
războiul" - aşa cum făcuse şi ea cu câteva săptămâni în 
urmă. Undeva se purta un război, tunurile bubuiau, oraşele 
ardeau, oamenii putrezeau în spitale în mirosuri puturoase. 
Undeva o armată în picioarele goale mergea, se bătea, 
dormea, murea de foame, vlăguită de acea oboseală pe care 
o simţi doar când ai pierdut orice speranţă. Undeva, în 
sfârşit, munţii Georgiei erau albaştri de atâţia yankei bine 
hrăniţi, călări pe cai graşi îndopaţi cu boabe de porumb. 

Dincolo de Tara era războiul, era lumea. Dar pe plantație 
războiul şi lumea nu mai existau decât ca amintiri care 
trebuiau gonite repede, când profitând de un moment de 
depresiune reveneau în minte. Lumea era prea puţin lucru 
pe lângă nevoile atâtor stomacuri înfometate, şi viaţa însăşi 
se reducea la problema hranei şi la găsirea hranei. 

Hrană! Hrană! De ce oare stomacurile aveau o memorie 
mai bună decât mintea? Scarlett izbutea foarte bine să-şi 
reducă la tăcere durerea, dar nu foamea; şi în fiecare 
dimineaţă, când nici nu se trezise bine, înainte ca memoria 
să-i revină şi să-i vorbească de război şi foame, se ghemuia 
în pat somnoroasă şi parcă aştepta să simtă mirosul delicios 
al costiţei prăjindu-se în tigaie şi al cornurilor în cuptor. Şi o 
făcea cu atâta patimă, încât sfârşea prin a se trezi de-a 
binelea. 

La Tara se aflau acum pe masă mere, ignami, alune şi 
lapte, dar chiar şi aceste alimente nu erau niciodată în 
cantitate suficientă. Se serveau de trei ori pe zi şi, văzându- 
le, Scarlett se ducea înapoi cu gândul la vremurile bune, la 
mâncărurile de altădată, la mesele luminate de lumânări, la 
aromele răspândite de bucate. 

Se dădea atât de putinţă atenţie hranei pe vremea aceea, 
se făcea atâta risipă, se strica atâta! Cornuri, turte calde de 
mălai, prăjituri uscate, clătite înotând în unt, toate la 
aceeaşi masă! Şuncă la un capăt al mesei, pui fript la 


celălalt, grămezi de legume verzi în farfurii de porțelan cu 
desene în flori vii, dovlecei prăjiţi, morcovi cu sos de 
smântână groasă s-o tai cu cuțitul. Şi trei deserturi, aşa că 
fiecare putea alege, prăjituri de ciocolată, merenguri cu 
cremă de vanilie, şi savarine cu frişcă. Amitirea acestor 
delicii avea darul s-o facă pe Scarlett să plângă, cum nici 
moartea şi războiul nu reuşiseră. Maţele îi chiorăiau de 
foame şi mâncărurile care se serveau la masă îi făceau 
greață. 

Robusta poftă de mâncare a unei femei de nouăsprezece 
ani, care o supărase totdeauna pe Mammy, era înzecită 
acum de muncile aspre şi multiple pe care Scarlett era silită 
să le facă. 

De altfel, la Tara pofta ei nu era singura care-şi făcea 
mendrele, căci oriunde se-ntorcea, ochii ei nu întâlneau 
decât feţe înfometate, fie albe ori negre. Carreen şi Suellen 
aveau să simtă în curând foamea de nesăturat a celor care 
se scoală după tifoidă. lar micul Wade nu înceta să 
scâncească: "Lui Wade nu-i plac ignamii. Lui Wade i-e 
foame!" Şi ceilalţi murmurau: “"Domnişoa'ă Sca'lett, dacă n- 
am de ajuns de mânca'e, n-o să mai am lapte pent'u copil!" 
"Domnişoa'ă Sca'lett, dacă n-am ce mânca, n-o să mai pot 
spa'ge lemne!" "Scumpa mea, am o poftă g'ozavă să 
mănânc ceva bun." "Fata mea, o să fim siliţi să mâncăm 
întotdeauna ignami?" 

Numai Melanie nu se plângea, Melanie al cărei chip se 
subţia, se îngălbenea, se crispa de durere chiar în timpul 
somnului. "Nu mi-e foame, Scarlett. Dă partea mea de lapte 
lui Dilcey. Are nevoie ca să hrănească copiii. Bolnavilor nu le 
e niciodată foame." 

Curajul ei, blândeţea ei o iritau mai mult pe Scarlett decât 
bombănelile şi murmurele celorlalţi, pe care izbutea să le 
înfrângă prin ironii. În faţa altruismului Melaniei, se simţea 
dezarmată şi înciudată. Gerald, negrii şi Wade se apropiau 
tot mai mult de Melanie, căci cu toată slăbiciunea ei 


rămânea blândă şi compătimitoare, calităţi care îi lipseau în 
zilele acelea cu totul lui Scarlett. 

Wade, mai ales, nu mai părăsea odaia Melaniei. Avea fără 
îndoială ceva care-l supăra, dar Scarlett n-avea timp să 
cerceteze serios ce anume chinuia copilul. O crezu pe 
Mammy care susţinea că trebuia să aibă viermi intestinali şi 
îi dădu o fiertură de ierburi uscate, pe care Ellen o folosise 
întotdeauna la doftoricirea copiilor negri. Dar doctoria nu 
avu alt efect decât să accentueze paloarea lui Wade. 
Scarlett îl socotea cu greu pe fiul ei o fiinţă vie. Pentru ea, 
Wade nu era decât o grijă în plus, o altă gură de hrănit. 
Într-o zi când va avea mai mult răgaz, se va juca cu el, îi va 
spune poveşti şi-l va învăţa carte, dar acum n-avea nici 
timp, nici chef. Şi cum se ţinea întruna de fustele ei când 
era mai necăjită, adesea îl repezea. 

O enerva frica ce se citea în ochii lui Wade când îl certa, 
căci teama îi dădea aerul unui copil prost. Nu-şi dădea 
seama că băieţaşul trăia într-o atmosferă de teroare prea 
cumplită ca s-o înţeleagă un adult. 

Pe Wade nu-l mai părăsea spaima, o spaimă care-i 
cutremura sufletul şi care noaptea îl trezea şi-l făcea să 
țipe. La cel mai mic zgomot neaşteptat, la cel mai mic 
cuvânt aspru, începea să tremure, căci în mintea lui 
zgomotele şi cuvintele brutale erau legate de yankei şi se 
temea mai mult de aceştia decât de stafiile lui Prissy. 

Până în ziua când începuse asediul Atlantei şi tunurile 
bubuiseră pentru prima oară, nu cunoscuse decât o viaţă 
fericită, paşnică, liniştită. Deşi maică-sa nu prea îl băga în 
seamă, n-auzise decât cuvinte drăgăstoase, până în acea 
noapte când, sculat din somn, văzuse cerul cuprins de 
flăcări şi lumea plină de explozii asurzitoare. 

În acea noapte şi în ziua următoare, maică-sa îl pălmuise 
pentru întâia oară şi ţipase întruna la el. Viaţa pe care o 
ducea în casa cea frumoasă din Strada Piersicului, singura 
pe care o cunoscuse, luase sfârşit în cursul acelei nopţi şi 
bietul copil n-avea să-şi mai revină niciodată. Fugind din 


Atlanta, nu înţelesese nimic decât că yankeii îl urmăreau, şi 
mai trăia şi acum cu frica de a fi prins şi sfâşiat de yankei. 
De câte ori Scarlett se răstea la el cu asprime, teama îi lua 
orice putere şi în memoria lui de copil reapăreau ororile 
acelei nopţi când, pentru prima oară, maică-sa ţipase la el. 
De acum înainte yankeii şi tonul supărat vor rămâne pentru 
totdeauna asociaţi în mintea lui Wade, şi-i era teamă de 
mama lui. 

Scarlett nu putea să nu observe că Wade începea s-o evite 
şi, în rarele momente în care greutăţile ei fără sfârşit îi 
dădeau răgaz să cugete, simţea o adâncă întristare. Era 
chiar mai rău decât să-l aibă tot timpul pe Wade între 
fustele ei, şi o enerva să-l vadă cum se refugia pe patul 
Melaniei, unde se distra liniştit cu tot felul de jocuri sau 
asculta poveşti. Wade o adora pe "tanti", care avea o voce 
atât de dulce, care surâdea întotdeauna şi care nu spunea 
niciodată: "Taci, Wade! Mă doare capul!" sau: "Pentru 
numele lui Dumnezeu, Wade, astâmpără-te!" 

Scarlett n-avea nici timpul şi nici dorinţa să-l răsfeţe, dar 
era geloasă că Melanie îi lua locul. Într-o zi când îl găsi pe 
Wade făcând echilibristică pe patul Melaniei şi-l văzu 
căzând peste mătuşă-sa, îi dădu o palmă. 

— Nu poţi să bagi de seamă şi să n-o zdruncini pe mătuşa 
Melanie care-i bolnavă? Hai, du-te de te joacă în grădină şi 
nu mai veni pe aici! 

Însă Melanie întinse braţul slab şi atrase copilul lângă ea. 

— Hai, lasă, Wade. Nu voiai să-mi faci rău, nu-i aşa? Nu mă 
deranjează, Scarlett. Lasă-mi-l. Lasă-mă să mă ocup deel.E 
tot ce pot să fac până când mă voi însănătoşi, şi ai destul de 
lucru fără să trebuiască să-l mai şi supraveghezi. 

— Nu fi gâscă, Melly, zise Scarlett scurt. N-o să te faci bine 
dacă-l laşi pe Wade să-ţi sară pe burtă. Ascultă, Wade, dacă 
te mai prind pe patul mătuşii Melanie, am să-ţi dau o bătaie 
bună. Hai, încetează să te mai smiorcăi. Toată ziua te 
smiorcăi. Încearcă să fii bărbat. 


Wade fugi plângând să se ascundă într-un colţ al casei. 
Melanie îşi muşcă buzele şi-i veniră lacrimi în ochi. Mammy, 
care asista de pe culoar la discuţie, încruntă sprâncenele şi 
scoase un oftat adânc. Dar în zilele acelea şi în zilele care 
urmară, nimeni nu îndrăzni s-o înfrunte pe Scarlett. Toată 
lumea se temea de limba ei ascuţită, toată lumea avea frică 
de noul personaj care apăruse în locul copilei de odinioară. 

De acum înainte Scarlett domni ca stăpână absolută la 
Tara şi, la fel ca toţi cei învestiţi brusc cu autoritate, 
instinctele ei tiranice ieşiră la suprafaţă. Nu pentru că ar fi 
fost rea din fire, ci pentru că, fiindu-i frică şi nefiind sigură 
pe ea însăşi, se arăta aspră ca să nu se descopere 
nesiguranța şi să nu i se refuze ascultarea. În afară de asta, 
simţea o anumită plăcere să strige şi să se ştie temută. În 
sfârşit, observă că asta-i uşura nervii prea încordaţi. Îşi 
dădea seama că se schimbase. Câteodată dădea o poruncă 
pe un ton atât de aspru, încât Pork strâmba din nas şi 
Mammy murmura printre dinţi: "Sunt unii ca'e au început 
să-şi dea ae'e!" Se întreba unde-i dispăruseră bunele 
maniere. Toată politeţea, toată afabilitatea pe care Ellen îşi 
dăduse atâta trudă să i le bage în cap, o părăsiră la fel de 
repede cum cad frunzele din copaci la primul suflu rece al 
toamnei. 

Ellen nu încetase să-i repete: "Fii hotărâtă dar amabilă cu 
servitorii, mai ales cu negrii!" Dar dacă s-ar arăta blândă cu 
ei, negrii ar sta toată ziua în bucătărie, vorbind la nesfârşit 
despre timpurile bune când negrii care serveau în casă nu 
erau siliţi să facă treburi la câmp. "lubeşte pe surorile tale 
şi ai grijă de ele. Fii bună cu cei în necaz", spunea Ellen. 
"Dăruieşte dragostea celor în suferinţă şi în durere." 

În acest moment îi era imposibil să-şi iubească surorile. Nu 
erau, nici mai mult nici mai puţin, decât o povară pe umerii 
ei. În ceea ce priveşte grija - nu le spăla, nu le pieptăna, nu 
le hrănea? Umbla mile întregi în fiecare zi ca să găsească 
legume proaspete pentru ele. Nu învățase oare să mulgă 
vaca, deşi murea întotdeauna de teamă când primejdiosul 


animal părea s-o amenințe cu coarnele? În sfârşit, 
considera bunătatea pur şi simplu o pierdere de vreme. 
Dacă se arăta prea bună cu surorile ei, acestea vor profita, 
fără îndoială, şi-şi vor prelungi statul în pat, iar ea avea 
nevoie ca ele să fie în picioare cât mai repede cu putinţă, ca 
să fie încă patru mâini care s-o ajute. 

Convalescenţa fetelor se prelungea şi, lipsite de putere, 
bietele de ele zăceau în pat, slabe şi prăpădite. Lumea se 
schimbase în timp ce ele boliseră. Veniseră yankeii, negrii 
fugiseră, mama murise. Trei evenimente de necrezut, pe 
care mintea lor refuza să le admită. Li se întâmpla 
câteodată să creadă că mai delirau încă şi că nimic din toate 
acestea nu se întâmplase. Iar Scarlett se schimbase atâta, 
încât era cu neputinţă să fie ea. Când se apropia de ele şi le 
vorbea despre ce vor trebui să facă după ce se vor 
înzdrăveni, o priveau ca şi cum ar fi avut o sperietoare în 
faţa lor. Faptul că nu mai aveau o sută de sclavi ca să facă 
toată treaba trecea de puterea lor de înţelegere. Nu-şi 
puteau închipui că o domnişoară O'Hara trebuie să 
muncească cu mâinile. 

— Dar, surioară, spunea Carreen, cu faţa ei dulce şi 
copilăroasă, întunecată de consternare, n-am să pot tăia 
niciodată lemne pentru foc! Mi-aş strica mâinile! 

— Priveşte-le pe ale mele, îi răspundea Scarlett cu un 
surâs ameninţător, apropiindu-şi mâinile bătătorite şi pline 
de băşici. 

— E foarte urât din partea ta să ne vorbeşti aşa, lui 
Carreen şi mie, ţipa Suellen. Sunt sigură că minţi şi că 
încerci să ne sperii. Dacă mama ar mai trăi, nu te-ar lăsa să 
ne vorbeşti pe tonul ăsta! Să sparg lemne! O să mai vorbim 
noi! 

Convinsă că Scarlett spunea toate astea numai din 
răutate, Suellen mai găsea în slăbiciunea ei puterea de auri 
pe sora ei mai mare. Suellen fusese pe moarte, o pierduse 
pe maică-sa, se simţea singură, îi era teamă, avea nevoie de 
dragoste şi ar fi vrut ca toată lumea să se ocupe de ea. În 


loc de asta, Scarlett se oprea în fiecare zi lângă patul 
surorilor ei şi, cu o privire plină de ură în ochii verzi, căuta 
să vadă dacă se simțeau mai bine şi începea să vorbească 
de făcutul paturilor, de gătitul mâncării, de găleți de apă de 
dus, de spart lemne. Şi s-ar fi zis că simţea o plăcere 
răutăcioasă să spună astfel de lucruri. 

De fapt, Scarlett chiar simţea o plăcere răutăcioasă. Îi 
tiraniza pe negri şi-şi chinuia surorile nu numai fiindcă era 
prea epuizată şi prea îngrijorată ca să poată face altfel, ci şi 
pentru că asta o ajuta să uite amărăciunea pe care o 
resimțea constatând că tot ce-i spusese mama ei despre 
viaţă era greşit. 

Nimic din ceea ce o învățase mama nu mai avea cea mai 
mică valoare, şi Scarlett suferea, nu înţelegea. Nu-i venea 
în minte că Ellen nu putuse să prevadă prăbuşirea unei 
civilizaţii în mijlocul căreia îşi crescuse fetele, că nu-şi 
putuse închipui dispariţia rangurilor sociale pentru care îşi 
crescuse fetele cu atâta grijă. Nu-i venea în minte că 
învăţând-o să fie amabilă şi graţioasă, cinstită şi bună, 
modestă şi sinceră, Ellen avusese în vedere un lung şir de 
ani paşnici, asemănători anilor fără greutăţi ai propriei ei 
existenţe. Când femeile căpătau aceste deprinderi, viaţa era 
darnică cu ele, spusese Ellen. 

Disperată, Scarlett îşi zicea: "Nu, nimic, nimic din ceea ce 
m-a învăţat mama nu-mi serveşte la ceva! La ce mi-ar folosi 
să fiu bună acuma? Ce valoare are blândeţea? Era mai bine 
dacă învăţam să ar sau să culeg bumbac ca o negresă! Oh, 
mamă, te-ai înşelat!" 

Nu-şi dădea osteneala să înţeleagă că lumea bine ordonată 
a lui Ellen nu mai exista şi că o lume brutală îi luase locul, o 
lume în care toate normele, toate valorile se schimbaseră. 
Înţelegea numai, sau credea că înţelege, că mama ei se 
înşelase, şi se transforma repede spre a se adapta la o viaţă 
nouă pentru care nu fusese pregătită. 

Numai sentimentele ei pentru Tara nu se schimbaseră. De 
câte ori se întorcea spre casă de-a curmezişul ogoarelor, 


oricât ar fi fost de frântă de oboseală, nu putea vedea casa 
profilându-se albă pe deal fără să-şi simtă inima crescându-i 
de bucurie şi de dragoste la gândul că ajungea acasă. Ori, 
aplecată pe fereastră, nu putea privi niciodată păşunile 
verzi, ogoarele roşii şi arborii stufoşi de la marginea bălților 
fără să se simtă pătrunsă de frumuseţea lor. Dragostea ei 
pentru acest pământ care-şi desfăşura colinele domoale, 
roşii şi strălucitoare, pentru acest frumos pământ de 
culoarea sângelui, a purpurei, a cărămizii din care ca 
printr-o minune creşteau tufişurile verzi încoronate cu 
pămătufurile albe de bumbac - nu se schimba, deşi toate se 
schimbau. Nicăieri altundeva nu era un pământ asemănător 
cu acesta. 

Când se uita la Tara, înţelegea în parte de ce se purtau 
războaiele. Rhett greşea când spunea că oamenii se bat 
pentru bani. Nu, se băteau pentru ogoare acoperite de 
lanuri, pentru păşuni verzi cu iarbă pe care o culcă coasa, 
pentru râuri galbene şi leneşe, pentru case albe, răcoroase 
răsărind printre magnolii. Erau singurele lucruri pentru 
care făcea să lupţi, pământul roşu care aparţinea 
oamenilor, care va aparţine fiilor lor, pământul roşu care va 
da bumbac fiilor lor şi fiilor fiilor lor. 

Acum, când mama şi Ashley nu mai existau, când 
nenorocirile făcuseră din Gerald un copil, când banii, negrii, 
liniştea, rangul ei dispăruseră peste noapte, ogoarele 
devastate ale Tarei erau tot ce-i mai rămăsese. Ca şi când ar 
fi auzit-o în altă lume, îşi aducea aminte de o conversaţie pe 
care o avusese cu tatăl ei, cu privire la pământ. Se întreba 
de ce tinereţea şi neştiinţa ei o împiedicaseră să-l înţeleagă 
atunci când spusese că pământul era singurul lucru pe 
lume pentru care merită să lupţi. 

"Căci e singurul lucru pe lume care durează. Şi pentru toţi 
cei care au o picătură de sânge irlandez în vine, pământul 
pe care trăiesc e ca mama lor. E singurul lucru pentru care 
merită să munceşti, să lupţi, şi să mori." 


Da, merita să lupte pentru Tara, şi Scarlett primea lupta 
fără să discute. Nimeni nu-i va smulge Tara! Nimeni nu va 
reuşi s-o facă să trăiască, ea şi ai ei, pe spinarea rudelor ce-i 
rămăseseră. Va păstra Tara, chiar dacă va trebui să frângă 
spinarea tuturor celor care trăiau acolo. 

Capitolul XXVI. 

Se împlineau două săptămâni de când Scarlett revenise 
din Atlanta la Tara, când cea mai mare dintre băşicile pe 
care le făcuse la picior se infectă şi se umflă, aşa că îi fu cu 
neputinţă să pună pantoful şi fu silită să şchiopăteze, 
umblând pe călcâi. La vederea degetului mare inflamat, fu 
cuprinsă de o imensă deznădejde. Şi dacă degetul se va 
cangrena, ca rănile soldaţilor? Şi dacă va muri, departe de 
orice doctor? Oricât de amară era viaţa acum, n-avea nici o 
poftă s-o părăsească. Şi-apoi, cine se va ocupa de Tara dacă 
ea va dispare? 

Când se-ntorsese acasă, nutrise nădejdea că Gerald va 
redeveni ceea ce fusese altădată şi că va conduce toată 
gospodăria; dar, în cursul celor două săptămâni, speranţa i 
se spulberase. Ştia acum că, vrând-nevrând, în mâinile ei 
neexperimentate stătea soarta plantaţiei şi a locuitorilor ei, 
căci Gerald rămânea cu totul absent şi străin de Tara, 
petrecându-şi zilele nemişcat, ca un om pierdut într-un vis. 
Când Scarlett îl ruga să-i dea un sfat, se mărginea să-i 
răspundă: "Fă ce crezi că-i mai bine, fata mea", sau, ceea ce 
era şi mai rău: "Întreab-o pe mama, pisicuţa mea." 

Nu se va mai schimba niciodată, şi acum Scarlett vedea 
adevărul în faţă şi-l primea ca atare. Ştia că, până la 
moarte, Gerald va continua să aştepte întoarcerea lui Ellen 
şi va pândi fără încetare zgomotul paşilor ei. Trăia într-o 
lume fără graniţe precise, unde timpul nu exista şi unde i se 
părea că Ellen se află întotdeauna în camera de alături. 
Arcul principal al întregii sale vieţi se frânsese la moartea 
soţiei, şi cu el dispăruse siguranţa, îndrăzneala, vitalitatea 
lui debordantă. Ellen fusese publicul în faţa căruia îşi jucase 
Gerald O'Hara rolul sforăitor. Acum cortina căzuse pentru 


totdeauna, luminile rampei fuseseră stinse şi publicul se 
topise brusc, în timp ce bătrânul actor, năucit, rămânea pe 
scenă să-şi aştepte replicile. 

În dimineaţa aceea casa era tăcută, căci toată lumea, în 
afară de Scarlett, de Wade şi de cele trei bolnave, era 
plecată la baltă să caute scroafa. Gerald însuşi ieşise puţin 
din moleşeala lui şi, târându-şi picioarele din brazdă în 
brazdă, o pornise peste câmp ţinându-se cu o mână de 
braţul lui Pork şi târând un capăt de frânghie în cealaltă. 
Suellen şi Carreen adormiseră plângând. Asta li se întâmpla 
cel puţin de două ori pe zi când, gândindu-se la Ellen, 
lacrimi de durere şi de slăbiciune începeau să le curgă pe 
obraji. Melanie, pentru prima oară de la naştere, se ridicase 
în capul oaselor şi şedea în pat proptită de perne. Cu 
picioarele acoperite de un cearceaf cârpit, era aşezată între 
cei doi sugari - căpşorul acoperit de put bălai era sprijinit 
de un braţ, iar celălalt, capul negru şi creţ al copilului lui 
Dilcey, ţinut cu tot atâta grijă. Wade şedea la picioarele 
patului şi asculta un basm. 

Pentru Scarlett tăcerea de la Tara era de nesuferit, căci îi 
amintea prea viu de tăcerea de moarte a regiunii pustiite 
pe unde trecuse venind de la Atlanta. Vaca şi viţelul nu se 
auzeau de ore întregi. Nici o pasăre nu cânta, şi gălăgioasa 
familie a vrăbiilor, care trăia de generaţii în mijlocul 
frunzelor foşnitoare ale magnoliei, tăcuse. Scarlett trăsese 
un scăunel lângă fereastra deschisă a odăii ei de culcare şi- 
şi lăsa privirea să rătăcească pe aleea din faţa casei, pe 
peluză şi pe păşunile pustii de cealaltă parte a drumului. Îşi 
ridicase fustele mult deasupra genunchilor şi stătea aşa, cu 
bărbia aşezată pe braţele sprijinite de marginea ferestrei. 
Lângă ea, pe podea, era o găleată cu apă scoasă din fântână 
şi, din când în când, îşi muia piciorul inflamat, strâmbându- 
se de durere. 

Enervată, îşi înfipse deodată bărbia în carnea braţului. 
Tocmai când avea mai multă nevoie de putere, i se infectase 
degetul. Iar proştii ăia nu vor ajunge niciodată să prindă 


scroafa! Le trebuise o săptămână ca să prindă purceii, unul 
câte unul, şi acum, după două săptămâni, scroafa era încă 
în libertate. Scarlett ştia că dacă s-ar fi dus cu ei în baltă, şi- 
ar fi suflecat fustele, ar fi pus mâna pe frânghie şi ar fi prins 
scroafa cât ai zice peşte. 

Dar chiar dacă ar ajunge să prindă scroafa? Ce se va 
întâmpla după ce o vor mânca, pe ea şi purceii? Viaţa îşi va 
urma cursul, şi pofta de mâncare de asemenea. În curând 
va veni iarna, şi atunci nu vor mai avea nimic de mâncare, 
nici măcar legumele nenorocite pe care le găseau acum 
prin grădinile vecine. Totuşi, nu se puteau lipsi de mazăre 
uscată, de sorg, de făină de porumb, de orez şi. şi. de atâtea 
alte lucruri. Trebuiau seminţe de porumb şi de bumbac 
pentru semănăturile de primăvară, fără a mai vorbi de 
haine noi. De unde să scoată toate astea, şi cum să le 
plătească? 

Pe ascuns, Scarlett făcuse inventarul buzunarelor lui 
Gerald şi al lădiţei în care-şi ţinea banii. Dar nu găsise decât 
grămezi de bonuri de-ale Confederaţiei şi trei mii de dolari 
în bani confederați - "cam cât ne-ar trebui pentru o masă 
bună, acum când banii confederați nu mai fac două parale", 
îşi zisese Scarlett batjocoritor. Dar, presupunând că ar avea 
bani şi că ar găsi alimente, cum să aducă proviziile la Tara? 
De ce îngăduise Dumnezeu să moară calul? Chiar aşa 
prăpădit cum era, calul furat de Rhett ar fi schimbat cu 
totul situaţia. Unde erau catării frumoşi de pe vremuri, plini 
de viaţă, care zvârleau din picioare la păşune, de cealaltă 
parte a drumului? Unde erau caii superbi, iapa ei mică, 
poneii fetelor, armăsarul cel mare al lui Gerald care 
traversa peluza ca o săgeată, smulgând iarba. să ai acum 
măcar unul, chiar şi catârul cel mai nărăvaş! 

Dar, atâta pagubă! Când rana de la picior i se va vindeca, 
va merge pe jos la Jonesboro. Va fi cel mai lung drum din 
viaţa ei, dar va merge. Chiar dacă yankeii arseseră tot 
oraşul, va descoperi cu siguranţă pe cineva care să-i spună 
unde putea găsi ceva provizii. Se gândi la chipul jignit al lui 


Wade, căruia nu-i plăceau ignamii şi care nu înceta să 
repete întruna: "Vreau un picior de pui, orez şi sos." 

Soarele care lumina grădina se întunecă deodată, şi 
lacrimile îi acoperiră imaginea copacilor. Scarlett îşi lăsă 
capul pe braţe şi se strădui să-şi oprească plânsul. Lacrimile 
foloseau atât de puţin acum! De altfel, nu foloseau decât 
atunci când voiai să obţii ceva de la un bărbat. În timp ce 
şedea ghemuită şi încerca să-şi oprească lacrimile 
strângând cu putere din pleoape, auzi zgomotul unui cal la 
trap. Nu ridică totuşi capul. Zi şi noapte, în ultimele două 
săptămâni, i se păruse că aude tropot de cal, cum i se 
păruse că aude foşnetul rochiei lui Ellen. Înainte de a avea 
timp să-şi spună: "Hai, nu fi proastă!", inima începu să-i 
bată repede, cum făcea întotdeauna în asemenea momente. 

Dar, spre marea ei mirare, trapul se prefăcu în pas şi auzi 
zgomot regulat de potcoave înfundându-se în nisipul aleii. 
Era într-adevăr un cal. poate venea cineva de la Tarleton-i 
sau de la Fontaine-i! Ridică iute capul. Era un călăreț 
yankeu. 

Automat, se ascunse în spatele perdelei şi, fascinată, se 
uită la om prin pânza transparentă. Stupoarea îi tăia 
răsuflarea, îi golea aerul din plămâni. 

Era un individ masiv, cu o figură brutală. S-ar fi zis că 
strivea şaua sub greutatea lui, iar barba neagră, neîngrijită, 
îi acoperea gulerul albastru al tunicii descheiate. Avea ochii 
mici, apropiaţi unul de altul, care cercetau calm casa de sub 
cozorocul chipiului strâmt. Cobori de pe cal fără să se 
grăbească şi legă hăţul de o bârnă. Atunci Scarlett îşi regăsi 
răsuflarea - dar violent, dureros, ca după o lovitură primită 
în stomac. Un yankeu, un yankeu cu un pistol lung la şold! 
Şi era singură în casă, singură cu trei bolnave şi cu copiii. 

În timp ce bărbatul urca aleea, cu mâna pe tocul de piele 
al pistolului, iar ochii lui mici, rotunzi, iscodeau în dreapta şi 
în stânga, o mulţime de imagini confuze se formară în 
creierul lui Scarlett ca într-un caleidoscop. 


Îşi aminti de tot ceea ce îi povestise mătuşa Pittypat, istorii 
cu femei atacate, gâturi tăiate, case incendiate, copii 
străpunşi cu baioneta fiindcă plângeau - toate aceste 
grozăvii de nedescris cuprinse în singurul cuvânt de 
yankeu! 

Înspăimântată, primul ei gând fu să se ascundă într-un 
dulap. Apoi se gândi să se vâre sub pat; în sfârşit, simţi o 
poftă nebună să se repeadă pe scara din spate şi să fugă 
ţipând spre baltă. Orice, numai să scape de acest om. Atunci 
îl auzi urcând cu pas prudent scările verandei, intrând apoi 
în hol şi, în acest moment, înţelese că retragerea îi era 
tăiată. Prea terorizată ca să poată face un singur gest, îl 
auzi trecând dintr-o odaie într-alta. Pe măsură ce înainta, 
yankeul îşi dădea mai bine seama să locuinţa era goală şi 
pasul său se făcea mai greu, mai îndrăzneţ. Acum era în 
sufragerie, peste o clipă va fi în bucătărie. 

La gândul că va intra în bucătărie, brusc o cuprinse furia, 
o furie atât de violentă încât o resimţi ca pe o lovitură de 
pumnal în inimă şi frica îi dispăru. Bucătăria! Pe sobă erau 
două oale: una plină cu mere care fierbeau, cealaltă cu un 
ghiveci din legumele aduse cu mare greutate de la 
Doisprezece Stejari şi din grădina familiei Macintosh. O 
masă care abia ar ajunge pentru două persoane, asta era 
tot ce se pregătea pentru nouă stomacuri înfometate. De 
ceasuri întregi Scarlett se stăpânea să nu coboare în 
bucătărie înaintea întoarcerii celorlalţi şi, la gândul că 
yankeul va mânca puţinele bucate, începu să tremure de 
mânie. 

Arză-i-ar focul de blestemaţi! Veneau ca lăcustele şi plecau 
lăsând foamete în urma lor. Şi iată-i că reveneau să fure 
puţinul ce mai rămăsese. Stomacul gol al lui Scarlett se 
strânse. Dumnezeule, cel puţin yankeul ăsta nu va mai avea 
ocazia să fure! 

Îşi scoase pantoful scâlciat şi, în picioarele goale, se 
strecură repede spre birou, fără să-şi simtă măcar rana. 
Trase fără zgomot sertarul, scoase pistolul pe care-l 


adusese de la Atlanta, pistol pe care Charles nu-l folosise 
niciodată. Scormoni în geanta de piele atârnată pe perete 
alături de sabie şi scoase un cartuş pe care-l vâri cu o mână 
tremurătoare. Repede şi fără să facă nici un zgomot, 
traversă palierul şi începu să coboare scara, sprijinindu-se 
cu o mână de balustradă şi ţinând cu cealaltă pistolul bine 
lipit de pulpă, ca să-l ascundă în faldurile rochiei. 

— Cine-i acolo? strigă yankeul cu o voce nazală. Scarlett se 
opri în mijlocul scării, cu sângele bătându-i atât de tare în 
urechi încât abia îl auzi. 

— Stai sau trag! strigă vocea. 

Omul stătea în pragul sufrageriei, ghemuit, gata să sară, 
într-o mână cu pistolul, iar în cealaltă cu cutioara din lemn 
de palisandru, care conţinea un degetar de aur, foarfecele 
cu mânere de aur, şi o ghindă mititică de şmirghel cu un 
capăt de aur. Scarlett simţi picioarele îngheţându-i până la 
genunchi, dar turbarea îi ardea în obraz. Cutia de lucru a 
lui Ellen în mâna acestui individ! Vru să strige: "Las-o jos! 
Las-o jos, canalie.", dar cuvintele refuzau să-i iasă din gură. 
Nu putea decât să privească fix pe deasupra balustradei şi 
să observe schimbarea care se producea pe chipul omului, 
a cărui expresie încordată, a cărui asprime făcură loc unui 
surâs pe jumătate dispreţuitor, pe jumătate amabil. 

— Va să zică aşa, e cineva pe-aici, zise el punându-şi 
pistolul în toc şi apropiindu-se de picioarele scării. Singură, 
păpuşico? 

Iute ca fulgerul, Scarlett scoase pistolul şi ţinti în plin 
asupra chipului bărbos, şi uimit. Înainte ca omul să poată 
duce mâna la centiron, apăsă pe trăgaci. Reculul o făcu să 
se clatine; în acelaşi timp, zgomotul detunăturii îi umplu 
urechile, şi mirosul pulberii îi înţeapă nările. Omul căzu pe 
spate şi se întinse pe jos cu o violenţă care făcu să tremure 
mobilele. Cutia îi scăpă din mână, tot conţinutul 
răspândindu-se în jur. Fără să-şi dea seama ce face, Scarlett 
cobori scara, se aplecă asupra omului şi se uită la ce mai 


rămăsese din obraz; o gaură sângerândă în locul nasului şi 
doi ochi sticloşi arşi de pulbere. 

În timp ce-l privea aşa, două fire de sânge începură să se 
prelingă pe podeaua strălucitoare, unul din obraz, celălalt 
de la ceafă. 

Da, murise. Nu mai încăpea nici o îndoială. Ucisese un om. 
Fumul se urcă în rotocoale până la tavan şi micile şiroaie 
roşii se îngroşau la picioarele ei. Rămase un timp nemişcată 

şi, în tăcerea paşnică a acestei dimineţi de vară, toate 
sunetele, toate miresmele păreau să ia o importanţă 
exagerată: bătăile neregulate ale inimii, foşnetul uşor al 
frunzelor de magnolie, strigătul depărtat al unei păsări de 
baltă, parfumul florilor care intra pe fereastră. 

Omorâse un om, ea care evitase întotdeauna să asiste la 
omorârea cerbului când mergea la vânătoare, ea care nu 
putea îndura guiţatul purceilor când erau înjunghiaţi sau 
plânsul iepurelui prins în capcană. "O crimă!" se gândi ea 
consternată. " Am comis o crimă! Oh, e imposibil să mi se fi 
întâmplat asta mie!" Se uită în jos la mâna păroasă, care se 
afla atât de aproape de cutia de lucru, şi deodată se simţi 
din nou plină de viaţă, cuprinsă de o aprigă bucurie de 
tigroaică. Puțin lipsi să nu-şi înfigă călcâiul în rana deschisă, 
şi ar fi simţit o plăcere imensă să atingă cu piciorul gol 
sângele cald. Începuse să răzbune Tara. şi să răzbune şi pe 
Ellen. 

De sus se auzi un zgomot de paşi repezi şi nesiguri. Urmă 
o pauză, apoi zgomotul paşilor reîncepu, dar de astă-dată 
mai slab, mai încet şi punctat cu clinchetul unui obiect 
metalic. Scarlett ridică repede capul şi o văzu pe Melanie în 
capul scării. N-avea pe ea decât o cămăşuţă zdrenţuită 
care-i ţinea loc de cămaşă de noapte şi, cu braţul ei slab, 
duce cu greu sabia lui Charles. 

Dintr-o singură ochire Melanie cuprinse întreaga scenă în 
cele mai mici detalii, zări soldatul în uniforma albastră 
zăcând într-un lac roşu, cutia de lucru, pe Scarlett în 


picioarele goale, cu obrazul pământiu, ţinând strâns în 
mână pistolul. 

Nu spuse nici un cuvânt, dar ochii ei îi întâlniră pe ai lui 
Scarlett. Pe chipul ei, de obicei atât de dulce, se citea un 
orgoliu necruţător, surâsul ei exprima o aprobare şi o 
bucurie feroce, care se înrudeau strâns cu sentimentele 
tumultuoase din inima lui Scarlett. 

"Dar. dar. îmi seamănă! Înţelege ce simt! Ar fi făcut acelaşi 
lucru!" îşi zise Scarlett în acel moment nesfârşit. 

Plină de uimire se uita la tânăra femeie plăpândă şi abia 
ţinându-se pe picioare, pentru care n-avusese niciodată 
decât aversiune şi dispreţ. Acum creştea în ea un sentiment 
de admiraţie şi de camaraderie, care lupta împotriva urii 
pentru soţia lui Ashley. Într-o străfulgerare de clarviziune, 
pe care n-o altera nici o emoție meschină, văzu că sub tonul 
amabil şi sub privirea de turturică a Melaniei mai era şi 
altceva, o lamă subţire de oţel pe care nimic n-o putea 
frânge şi înţelese de asemenes că în vinele Melaniei putea 
să curgă un sânge eroic. 

"Scarlett! Scarlett!" ţipară Suellen şi Carreen cu o voce 
slabă, pe care uşa închisă a camerei lor o înăbuşea şi mai 
mult, şi Wade urlă la rândul său: "Tanti! Tanti!" 

Melanie duse îndată un deget la buze, apoi, aşezând sabia 
pe ultima treaptă, traversă cu greu culoarul de la etajul 
întâi şi deschise uşa de la odaia bolnavelor. 

— Nu vă speriaţi, fetelor! spuse ea pe un ton glumeţ, 
destul de tare ca să se audă de jos. Sora voastră mai mare a 
încercat să curețe de rugină pistolul lui Charles şi lovitura a 
plecat. Era să moară de frică. Hai, Wade Hampton, mama ta 
a tras numai un foc cu pistolul iubitului tău tată. Când vei fi 
mare, te va lăsa să tragi cu el. 

"Ce mincinoasă!" gândi Scarlett cu admiraţie." N-aş fi găsit 
niciodată aşa de repede o minciună. Dar de ce să mintă? Va 
trebui totuşi să afle toată lumea ce-am făcut." 

Privi din nou cadavrul şi, cum turbarea şi furia i se 
împrăştiau, fu cuprinsă de groază şi genunchii începură să-i 


tremure. Melanie reapăru în capul scării, pe care începu s-o 
coboare ţinându-se de balustradă. 

— Du-te de te culcă, prostuţo, vrei să mori? strigă Scarlett. 

Dar tânăra femeie, pe jumătate goală, continuă să coboare 
cu greutate, împleticindu-se, până jos. 

— Scarlett, şopti ea, trebuie luat de aici. Trebuie să-l 
îngropăm. Poate că nu-i singur, şi dacă-l găsesc aici. 

Şi Melanie se sprijini de braţul lui Scarlett. 

— Cred că e singur. N-am văzut pe nimeni altul pe 
fereastră. Trebuie să fie un dezertor. 

— Chiar dacă-i singur, nu trebuie să afle nimeni ce s-a 
petrecut. Negrii ar putea vorbi, şi atunci ai fi arestată. 
Scarlett, trebuie să-l ascundem undeva, înainte ca ai noştri 
să se întoarcă de la baltă. 

Stimulată de tonul îngrijorat al Melaniei, Scarlett începu 
să cugete. 

— Aş putea să-l îngrop într-un colţ al grădinii, sub ulm. 
acolo unde ţinuse Pork butoiul cu whisky; pământul e moale 
în locul acela. Dar cum îl duc până acolo? 

— Îl vom trage fiecare de câte un picior, declară Melanie 
energic. 

Scarlett nu se putu împiedica să-şi admire şi mai mult 
cumnata. 

— N-ai avea putere să târăşti nici o pisică. Am să-l trag eu 
până acolo, spuse ea pe un ton încăpățânat. Du-te de te 
culcă. Vrei să mori? Nu te apuca să-mi dai ajutor, altfel te 
duc eu singură sus. 

Faţa palidă a Melaniei se lumină de un surâs înţelegător. 

— Eşti foarte drăguță, Scarlett, zise ea şi buzele ei 
atinseră uşor obrazul tinerei femei. 

Înainte ca aceasta să-şi fi revenit din mirare, Melanie 
urmă: 

— Dacă poţi să-l duci de aici, eu am să şterg. am să pun 
totul în ordine, înainte de întoarcerea alor noştri. Şi-apoi, 
Scarlett. 

— Da? 


— Crezi că ar fi tare urât dacă i-am căuta prin raniţă? Are 
poate ceva de mâncare. 

— Nu cred, răspunse Scarlett, supărată că nu se gândise 
la asta ea însăşi. a-i raniţa, eu îi cercetez buzunarele! 

Aplecată cu scârbă asupra cadavrului, desfăcu nasturii 
tunicii şi procedă la un adevărat inventar al buzunarelor. 

— Doamne Dumnezeule, şopti ea, arătând un portofel 
voluminos învelit într-o cârpă. Melanie. Melly, cred că-i plin 
de bani. 

Melanie nu răspunse nimic, dar se aşeză brusc pe jos, cu 
spatele la zid. 

— Uită-te tu, zise ea cu glas tremurat. Mă simt cam rău. 

Scarlett desfăcu cârpa cu mâini tremurătoare şi deschise 
despărţiturile portofelului. 

— Uită-te, Melly. uită-te odată! 

Melanie ascultă şi ochii ei părură că se lărgesc nemăsurat 
de mult. Se vedea un teanc de bilete de bancă, bilete verzi 
ale Statelor Unite, amestecate cu bilete confederate, şi, în 
mijlocul lor, lucind slab; o monedă de aur de zece dolari şi 
două monede de cinci dolari, tot de aur. 

— Nu pierde vremea numărându-le acum, o sfătui Melanie 
pe Scarlett, care începuse să răsfoiască biletele de bancă. 
N-avem timp. 

— Îţi dai seama, Melanie, că toţi banii ăştia înseamnă că 
vom avea ce mânca? 

— Da, draga mea, ştiu, dar n-avem timp acum. Caută-l prin 
celelalte buzunare. Eu mă ocup de raniţă. 

Scarlett se codea să lase portofelul. Perspective strălucite i 
se deschideau în faţă. bani adevăraţi, calul yankeului, 
mâncare. În definitiv exista un Dumnezeu, un Dumnezeu 
care se îngrijea de nevoile oamenilor, chiar când recurgea 
pentru asta la mijloace curioase. 

Se aşeză şi privi surâzând portofelul. Mâncare! Melanie i-l 
smulse din mână. 

— Grăâbeşte-te! 


În buzunarele panatalonilor nu găsi nimic în afară de un 
capăt de lumânare, un briceag ordinar, puţin tutun şi o 
bucată de sfoară. Melanie scoase din raniţă un pacheţel de 
cafea, pe care-l mirosi ca şi când ar fi fost vorba de 
parfumul cel mai delicios, şi nişte biscuiţi. Cu faţa 
schimbată, scoase apoi un medalion garnisit cu perle mici, 
cu miniatura unei fetiţe, o broşă cu pietre rubinii, două 
brățări groase de aur cu lănţişoare de aur, un degetar de 
aur, un păhărel de argint pentru copii, foarfece de aur 
pentru broderie, un solitar de diamant şi o pereche de 
cercei terminaţi fiecare cu câte un diamant în formă de 
pară, pe, care cele două tinere femei, cu toată lipsa lor de 
experienţă, le socotiră a avea fiecare mai mult de un carat. 

— Un hoţ! exclamă Melanie cu voce înăbuşită, depărtându- 
se de trupul nemişcat. Scarlett, toate astea le-a furat. 

— Desigur! Şi venind aici, spera să mai fure şi de la noi 
ceva. 

— Îmi pare bine că l-ai omorât, declară Melanie cu privirea 
aspră. Acum grăbeşte-te, draga mea, şi du-l de aici. 

Scarlett se aplecă, prinse mortul de cizme şi trase din 
toate puterile. Cât era de greu şi cât se simţea dintr-o dată 
de slabă! Şi dacă nu va putea să-l mişte din loc? Întorcându- 
se cu spatele, apucă câte o cizmă sub fiecare braţ şi se 
aplecă înainte. Se încordă toată şi reuşi să-l mişte. În febra 
activităţii ei uitase de piciorul bolnav, dar un junghi dureros 
o readuse la realitate. Scrâşni din dinţi şi se sprijini cu toată 
greutatea pe călcâi. Trăgând, chinuindu-se, cu sudoarea 
curgându-i şiroaie pe frunte, traversă cu cadavrul întreg 
holul, lăsând în urmă o dâră de sânge. 

— Dacă sângerează şi în curte, nu vom putea face să 
dispară urmele, spuse ea gâfâind. Dă-mi cămaşa ta, Melly, 
să-i învelesc capul. 

Faţa albă a Melaniei se înroşi. 

— Nu face pe proasta. N-am să mă uit la tine. Dacă aş avea 
un jupon sau un palton, m-aş folosi de el. 


Ghemuită lângă zid, Melanie îşi trecu zdrenţele pe 
deasupra capului şi, după ce le azvârli fără un cuvânt lui 
Scarlett, îşi ascunse cum putu mai bine goliciunea. 

"Mulţumesc lui Dumnezeu că nu sunt atât de pudică!" 
gândi Scarlett, care simţi mai degrabă decât văzu jena 
Melaniei, în timp ce înfăşură faţa mutilată în cămaşa 
zdrenţuită. 

Mai mult săltându-l decât târându-l, atât cât îi permitea 
piciorul, izbuti să ajungă pe veranda care dădea spre curte 
şi acolo, oprindu-se să-şi şteargă fruntea cu podul palmei, 
se întoarse şi o zări pe Melanie, care, aşezată cu spatele la 
zid, îşi ridica cu disperare genunchii ca să-şi acopere sânii 
goi. 

"Ce proastă e Melanie că face atâta caz de pudoare într-o 
clipă ca asta!" îşi zise Scarlett enervată. Atitudinea asta de 
mironosiţă o dispreţuise întotdeauna la Melanie. Atunci, 
brusc, îi fu ruşine. La urma urmei, Melanie abia se sculase 
după naştere, dar găsise mijlocul să-i vină în ajutor, cu o 
armă prea grea pentru ea. Pentru asta trebuia curaj, acel 
curaj pe care Scarlett ştia bine că ea însăşi nu-l are, acel 
curaj de bună calitate pe care Melanie îl arătase în teribila 
noapte când căzuse Atlanta şi apoi în tot cursul călătoriei. 
Era acelaşi curaj de nezdruncinat, fără strălucire, cu care 
erau dotați toţi Willkes-ii, pe care Scarlett nu-l înţelegea, 
dar pe care fără voia ei îl admira din tot sufletul. 

— Du-te de te culcă! îi azvârli ea peste umăr. Ai să mori 
dacă nu te duci sus. Am să curăţ eu tot, după ce-l îngrop. 

— Am să încerc să spăl cu un preş, răspunse Melanie cu 
voce stinsă, privind cu repulsie băltoaca de sânge. 

— Ei bine, n-ai decât să mori, mi-e totuna! Dacă ai noştri 
se întorc înainte ca eu să fi isprăvit, reţine-i în casă şi 
spune-le despre cal că a venit aşa, nu se ştie de unde. 

Melanie, aşezată în soarele călduţ al dimineţii, dârdâia, iar 
când capul mortului începu să se izbească de scările 
verandei, tânăra femeie îşi astupă urechile că să nu mai 
audă oribilul zgomot pe care-l făcea. 


Nimeni nu întrebă de unde apăruse calul. Se consideră că 
se pierduse după ultima bătălie şi toată lumea se bucură la 
vederea lui. Yankeul zăcea în groapa puţin adâncă pe care 
Scarlett o săpase sub ulm. Proptelele care susțineau 
crengile stufoase erau putrede şi, în noaptea aceea, 
Scarlett le tăie atât de bine cu un cuţit de bucătărie, încât 
căzură peste groapă, împreună cu crengile. Scarlett ceru să 
nu fie ridicate alte proptele, şi dacă negrii aflară vreodată 
pentru ce, nu scoaseră un cuvânt. 

Nici o stafie nu ieşi din groapa în care zăcea yankeul spre 
a veni să tulbure lungile nopţi când Scarlett rămânea 
trează, prea obosită ca să poată dormi. Nici un sentiment 
de groază, nici o remuşcare nu veniră s-o chinuiască la 
amintirea cadavrului. Se minuna ea însăşi, căci ştia că 
numai cu o lună mai înainte n-ar fi fost în stare de o astfel 
de faptă. Frumoasa şi tânăra doamnă Hamilton, cu 
gropiţele ei, cu cerceii pe care-i făcea să zornăie şi cu micile 
ei aere sperioase, prefăcuse într-o masă informă obrazul 
unui om şi-l îngropase singură în pământ. Scarlett nu-şi 
putea stăpâni un rânjet când se gândea la consternarea pe 
care o atare idee ar provoca-o la cei pe care-i cunoştea. 

"N-am să mă mai gândesc", hotări ea într-o zi. "S-a sfârşit, 
şi aş fi fost o proastă să nu-l omor. Totuşi. trebuie să mă fi 
schimbat puţin de la întoarcere, altfel n-aş fi făcut-o". 

Nu încercă să adâncească gândul, dar, în fundul conştiinţei 
ei, ori de câte ori avea de rezolvat o problemă plicticoasă şi 
grea, îşi zicea spre a-şi da curajul: "Am comis o crimă, pot s- 
o fac şi pe asta!" 

Se schimbase mult mai mult decât credea, şi coaja aceea 
tare care începuse să se formeze în jurul inimii ei în ziua 
când zăcuse cu faţa la pământ în grădina sclavilor de la 
Doisprezece Stejari, se îngroşa încetul cu încetul. 

Acum când avea cal, Scarlett putea să afle ce deveniseră 
vecinii lor. De când se reîntorsese, se întrebase de mii de 
ori, cu moartea în suflet: "Suntem noi oare singurii care au 
rămas în comitat? Toţi ceilalţi au pierit odată cu incendiul 


casei lor? Ori s-au refugiat cu toţii la Macon?" Se temea 
aproape să afle adevărul, atât de vie era amintirea ruinelor 
de la Doisprezece Stejari, de la Macintosh-i şi chiar de la 
Slattery-i. Şi totuşi, era mai bine să afle adevărul, oricât de 
cumplit ar fi fost, decât să stea şi să se întrebe mereu. Se 
hotărî să meargă întâi la Fontaine-i, nu pentru că erau 
vecinii cei mai apropiaţi, ci pentru că nădăjduia să-l 
găsească pe bătrânul doctor. Melanie avea nevoie de un 
doctor. Nu se vindeca aşa cum ar fi trebuit, şi slăbiciunea şi 
paloarea ei o îngrijorau pe Scarlett. 

De aceea, de îndată ce piciorul i se vindecă destul ca să 
suporte un papuc, se sui pe calul yankeului. Cu un picior în 
scara pe care o scurtase, cu celălalt adus pe şa, într-o 
încercare de a călări ca o doamnă, plecă peste ogoare spre 
plantaţia Mimosa, convinsă că va găsi numai cenuşă. Spre 
marea ei surprindere şi bucurie, văzu apărând locuinţa de 
stuc gălbui, ca întotdeauna înconjurată de mimose. Un val 
cald de fericire, care-i aduse aproape lacrimi în ochi, o 
cuprinse când cele trei doamne Fontaine ieşiră din casă, ca 
s-o primească cu multe sărutări şi strigăte de bucurie. 

Totuşi, când exclamaţiile şi schimbul de cuvinte afectuoase 
se sfârşiră şi când toată lumea luă loc în sufragerie, Scarlett 
simţi cum o cuprinde un tremur. Yankeii nu ajunseseră până 
la Mimosa fiindcă era prea departe de drumul mare, de 
aceea Fontaine-ii îşi păstraseră vitele şi proviziile, dar 
plantaţia era apăsată de aceeaşi tăcere stranie ca şi Tara şi 
întreaga regiune. Cu excepţia a patru negrese întrebuințate 
la treburile domestice, toţi sclavii fugiseră odată cu 
apropierea yankeilor. Nu era nici un bărbat pe plantație - 
doar dacă Joe, micul băieţaş al lui Sally care abia ieşise din 
scutece, ar fi putut trece drept bărbat. În casa cea mare 
locuiau doar bunica Fontaine, care trecuse de şaptezeci de 
ani, noră-sa care toată viaţa fusese numită Doamna Tânără 
deşi trecuse de cincizeci de ani, şi Sally care abia împlinise 
douăzeci. Era o plantație izolată şi n-aveau pe nimeni care 
să le apere, dar dacă le era frică, n-o arătau. "Fără 


îndoială", îşi zise Scarlett, "fiindcă Sally şi Doamna Tânără îi 
ştiu de frică bătrânei, delicată ca un porțelan dar aprigă la 
fire, şi nu îndrăznesc să-şi arate temerile." Scarlett însăşi se 
temea de bătrâna doamnă, căci avea o privire ascuţită şi 
limba şi mai ascuţită, şi odinioară Scarlett le simţise pe 
amândouă pe pielea ei. 

Deşi nu erau unite prin legături de sânge şi deşi era între 
ele o mare diferenţă de vârstă, o anume comunitate de 
spirit şi de încercări apropia aceste femei una de alta. Toate 
trei purtau îmbrăcăminte de doliu vopsită în casă, toate trei 
erau necâjite, triste, preocupate, toate trei ascundeau o 
amărăciune care nu le făcea morocănoase sau plângăreţe, 
dar care răzbătea totuşi sub surâsurile şi cuvintele lor de 
bun sosit. Era de altfel explicabil. Sclavii lor fugiseră, banii 
nu mai valorau nimic, Joe, bărbatul lui Sally, murise la 
Gettysburg, iar Doamna Tânără era şi ea văduvă, fiindcă 
tânărul doctor Fontaine murise de dizenterie la Vicksburg. 
Ceilalţi doi băieţi, Alex şi Tony, erau undeva în Virginia şi 
nimeni nu ştia dacă sunt morţi sau vii. Cât despre bătrânul 
doctor Fontaine, plecase cu cavaleria lui Wheeler. 

— Şi nebunul ăla bătrân are şaptezeci şi trei de ani, cu 
toate că încearcă să facă pe tânărul. Şi-apoi, e tot atât de 
plin de reumatisme ca un porc de muşte, spuse bunica, 
lumina din ochii ei trădând însă mândrie, cu toate cuvintele 
aspre. 

— Ştiţi ce se petrece la Atlanta? întrebă Scarlett când 
toată lumea fu confortabil instalată. La Tara suntem 
complet înmormântați. 

— Doame sfinte, copila mea, declară bunica, luând ca de 
obicei în mână frânele conversaţiei, stăm la fel de bine ca şi 
voi. Nu ştim nimic decât că Sherman a sfârşit prin a pune 
mâna pe oraş. 

— Aşadar, a izbutit. Ce face acum? Unde se duc luptele? 

— Cum vrei ca trei femei singure, pierdute la ţară, să ştie 
ce-i cu războiul, când n-avem aici nici ziare, nici scrisori, de 
săptămâni de zile? spuse bunica pe un ton posac. Una din 


negresele noastre a vorbit cu un negru, care văzuse un alt 
negru care fusese la Jonesboro şi, în afară de asta, n-am 
mai auzit nimic altceva. Se zice că yankeii n-au rămas la 
Atlanta decât ca să îngăduie oamenilor şi cailor lor să se 
odihnească, dar o fi adevărat, n-o fi adevărat, o ştii tot atât 
de bine ca şi mine. Fără îndoială însă că au nevoie de 
odihnă după bătălia care s-a desfăşurat. 


— Când te gândeşti că aţi fost la Tara tot timpul ăsta şi că 
noi n-am ştiut! se amestecă Doamna Tânără. Oh, mi-e necaz 
că nu am venit călare să vă văd! Dar au fost atâtea de făcut 
aci, după ce aproape toţi negrii noştri au fugit, că n-am 
putut să lipsesc. Ar fi trebuit totuşi să găsesc timp ca să 
merg să vă văd. Nu m-am purtat ca o bună vecină. Dar 
credeam că yankeii au ars Tara, cum au făcut la 
Doisprezece Stejari şi la Macintosh-i, şi că părinţii tăi au 
plecat spre Macon. Nu ne-am fi gândit niciodată că te-ai 
întors acasă, Scarlett. 

— Era şi foarte greu să credem altfel, când negrii 
domnului O'Hara au venit aici, cu ochii ieşiţi din cap de 
frică, să ne spună că yankeii vor incendia Tara, curmă 
bunica. 

— Şi puteau vedea. începu Sally. 

— Te rog, lasă-mă să vorbesc, i-o reteză bunica. Da, ne-au 
spus că yankeii îşi stabiliseră campamentul împrejurul Tarei 
şi că părinţii tăi se pregăteau să plece la Macon. Şi-apoi, în 
seara aceea, am zărit o lumină înspre Tara. A durat ceasuri 
întregi, şi tonţii noştri de negri s-au speriat atât de tare, că 
au luat-o toţi la sănătoasa. Ce a ars? 

— Tot bumbacul nostru. era cam de vreo sută cincizeci de 
mii de dolari, spuse Scarlett pe un ton amar. 

— Bucuraţi-vă că n-a fost casa, declară bunica cu bărbia 
rezemată de baston. Puteţi să semănaţi alt bumbac, dar 
casa n-aţi mai fi putut-o reclădi. Dar, ia spune, aţi început 
culesul bumbacului? 

— Nu, şi de altfel cele mai multe ogoare au fost pustiite. 
Nu cred că a rămas mai mult bumbac decât de trei baloturi, 
şi chiar de-ar fi mai mult - la ce ne-ar folosi? Toţi sclavii au 
fugit şi nu mai e nimeni să-l culeagă. 

— Dumnezeule, toţi sclavii voştri au fugit şi nu mai e 
nimeni să-l culeagă, repetă bunica imitând-o pe Scarlett şi 
aruncându-i o privire batjocoritoare. Şi ce faci cu mânuţele 
tale frumoase, mititica mea, şi cu acelea ale surorilor tale? 


— Eu să culeg bumbac? exclamă Scarlett îngrozită, ca şi 
când bunica i-ar fi propus să facă o crimă monstruoasă. Ca 
un sclav de la câmp? Ca unul din golanii ăia albi? Ca 
Slattery-ii? 

— Golani! Ce frumos vorbeşti! Zău, generaţia asta n-are 
pic de vlagă, ci numai fandoseli. Dă-mi voie să-ţi spun, 
mititica mea, că pe când eram fată tânără, tatăl meu şi-a 
pierdut toţi banii şi nu mi-a fost ruşine să mă folosesc de 
mâinile mele, să muncesc la câmp, până ce tata a pus destul 
deoparte ca să răscumpere sclavii. Am dat cu sapa, am 
cules bumbacul şi voi reîncepe de va fi nevoie. De altfel, am 
impresia că va fi iar nevoie. Golani! Ia te uită! 

— Oh, mamă Fontaine! interveni noră-sa, aruncând o 
privire rugătoare celor două tinere femei ca s-o ajute s-o 
liniştească pe bunica. E atâta vreme de atunci. Condiţiile nu 
erau deloc aceleaşi. Vremurile s-au schimbat. 

— Vremurile nu se schimbă niciodată când e vorba să 
munceşti cinstit, declară pe un ton categoric bunica. Mi-e 
ruşine pentru mama ta, Scarlett, să te aud spunând că 
munca cinstită înjoseşte pe oamenii cumsecade. Când Adam 
săpa pământul şi Eva torcea. 

Spre a schimba cursul conversaţiei, Scarlett se grăbi să 
întrebe: 

— Şi Tarleton-ii, şi Calvert-ii? Le-au ars casele? S-au 
refugiat la Macon? 

— Yankeii n-au ajuns până la Tarleton-i. Ca şi noi, sunt 
prea departe de drumul mare, dar au fost la Calvert-i. Le-au 
furat toate vitele, toate păsările şi au luat toţi negrii cu ei,., 
începu Sally. 

Bunica o întrerupse: 

— Le-au promis tuturor negreselor rochii de mătase şi 
cercei de aur. Cathleen Calvert mi-a spus că unii soldaţi le- 
au luat pe nebunele alea în şaua calului. În sfârşit, tot ce vor 
obţine vor fi copii galbeni şi nu cred că sângele yankeu va 
ameliora rasa. 

— Oh, mamă Fontaine! 


— la nu mai face mutra asta indignată, Jane! Suntem toate 
femei măritate, nu-i aşa, şi ştie Domnul că am văzut destui 
mulatri mici până acum. 

— Cum de n-au ars casa Calvert-ilor? 

— Casa lor a fost cruţată în urma rugăminţilor combinate 
ale celei de a doua doamne Calvert şi ale lui Hilton, 
administratorul ei yankeu, vorbi bunica, spunând ca 
întotdeauna "a doua doamnă Calvert", cu toate că prima era 
moartă de douăzeci de ani. "Suntem partizani sinceri ai 
Uniunii", o imită ea, vorbind pe nas, pe doamna Calvert. 
Cathleen pretinde că amândoi s-au jurat că toată familia 
Calvert-ilor e yankee. Şi domnul Calvert, care a murit 
pentru cauză! Şi Raiford, omorât la Gettysburg, şi Cade 
care e cu armata în Virginia? Cathleen zice că s-a simţit atât 
de umilită, încât ar fi preferat să ardă casa. A spus că o să 
iasă scandal când Cade se va întoarce acasă şi va afla. Dar, 
ce vrei, iată ce se întâmplă când un bărbat se căsătoreşte 
cu o yankee. n-au mândrie, n-au ruşine. se gândesc 
întotdeauna doar să-şi scape pielea. Cum se face că Tara n-a 
fost arsă, Scarlett? 

Scarlett se reculese o clipă înainte de a răspunde. Ştia că 
a doua întrebare va fi: "Şi ce-ţi fac părinţii? Cum îi merge 
iubitei tale mame?" Ştia că nu le putea spune acestor femei 
că Ellen murise. Ştia că dacă le-ar aduce la cunoştinţă 
vestea, toate ar compătimi-o, şi atunci ea va izbuncni în 
plâns şi va plânge până se va înbolnăvi. Nu-şi putea îngădui 
să plângă. Nu plânsese cu adevărat de la întoarcerea acasă 
şi ştia că, odată ecluzele deschise, tot curajul păstrat cu 
atâta grijă ar părăsi-o dintr-o dată. Dar, aruncând o privire 
disperată chipurilor prietene care o înconjurau, înţelese că 
dacă va ţine sub tăcere moartea lui Ellen, Fontaine-ii nu i-o 
vor ierta niciodată. Bunica, mai ales, avea o adevărată 
adoraţie pentru Ellen, şi erau prea puţine persoane în 
comitat la care bătrâna doamnă să fi ţinut. 

— Hai, vorbeşte, zise bunica fără s-o slăbească dinochi. N- 
ai să ne spui nimic, fetiţo? 


— Ei bine, înţelegeţi, n-am revenit acasă decât a doua zi 
după bătălie. Yankeii plecaseră toţi. Papa. papa mi-a spus 
că. obținuse de la ei să nu ardă casa fiindcă Suellen şi 
Carren erau atât de bolnave de tifoidă încât nu puteau fi 
transportate. 

— E pentru prima oară că aud zicându-se de yankei că au 
făcut ceva cumsecade, declară bunica ca şi când regreta că 
aude vorbindu-se de bine de năvălitori. Şi cum merg fetele 
acum? 

— Oh, mai bine. Sunt aproape restabilite, dar sunt încă 
foarte slăbite, răspunse Scarlett. 

Apoi, văzând că buzele bunicii schiţează întrebarea de 
care se temea, începu hotărâtă un alt subiect de 
conversaţie. 

— Mă. mă întreb dacă n-aţi putea să ne împrumutaţi ceva 
de mâncare? Yankeii au distrus tot, ca un nor de lăcuste. 
Dar, dacă n-aveţi nici dumneavoastră, spuneţi-mi-o cinstit şi. 

— Trimite pe Pork cu o căruţă şi veţi avea jumătate din 
orezul, făina, şunca şi puii care ne-au rămas, spuse bunica 
zvârlind lui Scarlett o privire pătrunzătoare. 

— Oh, e prea mult. Într-adevăr eu. 

— Nici un cuvânt. Nu vreau să aud nimic. Atunci, la ce ar 
servi să fim vecini? 

— Sunteţi atât de bună, încât nu pot. dar trebuie să plec 
acum. Ai mei vor fi îngrijoraţi de lipsa mea. 

Bunica se sculă deodată şi o luă pe Scarlett de braţ. 

— Rămâneţi aici voi două, ordonă ea împingând-o pe 
Scarlett spre veranda care se deschidea la spatele casei. 
Am să-i spun două cuvinte acestei copile. Ajută-mă să cobor 
scările, Scarlett. 

Doamna Tânără şi Sally îşi luară rămas bun de la 
vizitatoare şi făgăduiră să meargă s-o vadă curând. Ardeau 
de curiozitatea să ştie ce avea bunica să-i spună lui Scarlett, 
dar n-aveau să afle niciodată, afară doar de-ar apuca-o 
fantezia pe bunică să le-o spună ea însăşi. 


— Sunt aşa de ciudate femeile bătrâne, şopti Doamna 
Tânără către Sally când îşi reluă lucrul de mână. 

Scarlett îşi ţinea calul de frâu şi se simţea vag îngrijorată. 

— Hai, spuse bunicuţa înfigându-şi privirea drept în ochii 
ei, ce se întâmplă la Tara? Ce ascunzi? 

Scarlett, văzând privirea pătrunzătoare a bătrânei 
doamne, înţelese că putea spune adevărul fără a vărsa o 
singură lacrimă. Nimeni nu putea plânge în faţa bunicii 
Fontaine fără învoirea ei expresă. 

— Mama a murit, spuse ea simplu. 

Bătrâna doamnă îi strânse braţul până o duru şi pleoapele 
ei zbârcite clipiră asupra ochilor cu reflexe galbene. 

— Au omorât-o yankeii? 

— A murit de tifoidă. A murit. în ajunul întoarcerii mele 
acasă. 

— Nu te mai gândi la asta, spuse bunica pe un ton 
autoritar, dar Scarlett o văzu înghiţindu-şi din greu un oftat. 
Şi tatăl tău? 

— Papa este. papa nu mai e acelaşi. 

— Ce vrei să spui? Hai, vorbeşte. E bolnav? 

— Şocul. e aşa de bizar. nu e. 

— Nu veni să-mi povesteşti că nu mai e acelaşi. Vrei să 
spui că nu mai e în toate minţile? 

Era o uşurare să auzi adevărul expus în termeni atât de 
cruzi. Ce bine era că bătrâna doamnă nu-i arăta o 
compătimire care i-ar fi stors lacrimi. 

— Da, zise ea surd, şi-a pierdut minţile. Se poartă tot 
timpul straniu şi câteodată pare că nu-şi mai reaminteşte 
deloc că mama a murit. Oh, doamnă, e prea mult pentru 
mine să-l văd aşteptând atât de răbdător întoarcerea 
mamei, el care odinioară n-avea răbdare nici cât un copil. 
Dar e mai rău când îşi aminteşte că nu mai e. Din când în 
când, după ce a stat să asculte, se ridică dintr-o dată, iese 
din casă şi se duce la cimitir. Apoi revine târându-se, cu 
obrazul şiroind de lacrimi, şi nu încetează să repete până 
ce-mi vine să urlu: "Katie Scarlett, doamna O'Hara a murit. 


Mama ta a murit!" - şi e ca şi cum l-aş auzi spunându-mi 
asta pentru întâia oară. Câteodată, târziu seara, îl aud 
chemând-o pe mama. Mă scol, mă duc la el, şi-i spun că e la 
căpătâiul unui negru bolnav. Şi se supără că mama se 
oboseşte prea mult îngrijind întotdeauna pe alţii. E aşa de 
greu să-l faci să se culce apoi din nou. E ca un copil. Oh, ce 
rău îmi pare că doctorul Fontaine nu e aici! El ar putea face 
ceva pentru papa! Şi-apoi, Melanie are şi ea nevoie de un 
doctor. Nu se face bine după naştere cum ar trebui. 

— Melly, un copil? Şi e la voi? 

— Da. 

— Ce caută Melly la voi? De ce nu-i la Macon cu mătuşa ei 
şi cu celelalte rude? N-aş fi crezut că o iubeşti atâta, fetiţa 
mea, deşi e sora lui Charles. Hai, povesteşte-mi totul. 

— E o poveste lungă, doamnă. Nu vreţi să intraţi în casă ca 
să staţi jos? 

— Pot să stau foarte bine în picioare. De altfel, dacă începi 
să povesteşti în faţa celorlalte, au să bocească şi te vor face 
să suferi. Hai, te ascult. 

Găsindu-şi cu greu cuvintele, Scarlett îi vorbi de asediu şi 
de sarcina Melaniei, dar pe măsură ce vorbea, sub privirea 
pătrunzătoare a bătrânei doamne care n-o pierdea din ochi, 
îi veneau tot mai uşor pe buze cuvintele de care avea nevoie 
spre a reda intensitatea şi grozăvia întâmplărilor prin care 
trecuse. Toate îi reveneau în minte, căldura nesuferită din 
ziua în care se născuse copilul, îngrijorarea ei chinuitoare, 
fuga, şi cum le părăsise Rhett. Vorbi de întunericul 
înnebunitor al nopţii, de focurile de bivuac care puteau 
indica tot atât de bine prezenţa prietenilor sau a 
duşmanilor, de hornurile lugubre zărite la răsăritul 
soarelui, de oamenii şi de caii morţi pe marginea drumului, 
de foame, de devastare, de teama ei ca Iara să nu fi fost 
incendiată. 

— Credeam că dacă voi reuşi să mă întorc acasă, lângă 
mama, ea va avea grijă de tot şi voi scăpa de povară. Pe 


drum credeam că mi se întâmplase tot ce era mai rău, dar, 
aflând de moartea ei, am ştiut ce înseamnă răul. 

Plecă ochii şi aşteptă ca bunica să vorbească la rândul ei. 
Tăcerea dură însă atât de mult, încât se întrebă dacă 
doamna Fontaine înţelesese bine în ce stare de disperare se 
afla. În sfârşit, vocea bătrânei femei se auzi, plină de 
mângâiere, mai dulce decât o auzise Scarlett vreodată. 

— Copila mea, e foarte râu ca o femeie să cunoască tot cei 
se poate întâmpla mai rău, căci după aceea nu mai are de 
ce să se teamă. Şi e foarte rău ca o femeie să nu se mai 
teamă de nimic. Îţi închipui că nu înţeleg ce mi-ai povestit. 
încercările prin care ai trecut? Le înţeleg foarte bine. Când 
aveam cam vârsta ta, am fost prinsă de revolta indienilor 
Creek, îndată după măcelul de la fortul Mims. da, făcu ea cu 
o voce venită din depărtările trecutului, trebuie să fi fost 
cam de vârsta ta, căci sunt aproape cincizeci de ani de 
atunci. Am reuşit să mă ascund după nişte tufişuri şi de 
acolo, pierită de groază, am văzut cum ni se incendia casa, 
i-am văzut pe indieni scalpându-i pe fraţii şi pe surorile 
mele. N-aveam decât un singur lucru de făcut, să stau 
liniştită şi să mă rog lui Dumnezeu ca focul să nu lumineze 
locul unde mă ascunsesem. Atunci au pus mâna pe mama şi 
au omorât-o la vreo douăzeci de paşi de mine. Au scalpat-o 
şi pe ea. Şi, ca să se asigure că murise, un indian s-a întors 
şi i-a înfipt din nou toporişca în cap. Eu. eu eram preferata 
mamei şi a trebuit să asist la toate astea. Dimineaţa am 
pornit spre aşezarea cea mai apropiată. Erau vreo treizeci 
de mile de făcut. Mi-au trebuit vreo trei zile de mers prin 
bălți şi printre cete de indieni. Apoi s-a crezut că-mi voi 
pierde minţile. Acolo l-am întâlnit pe doctorul Fontaine. M-a 
îngrijit. ei bine, vezi, au trecut cincizeci de ani, cum am 
spus, şi de atunci nu mi-a mai fost frică niciodată de nimic şi 
de nimeni, căci cunoscusem tot ce mi se putea întâmpla mai 
rău. Această lipsă de teamă mi-a pricinuit destule neplăceri 
şi m-a costat o bună parte din fericire. Dumnezeu a vrut ca 
femeile să fie fiinţe sfioase şi temătoare, şi o femeie căreia 


nu-i e teamă e ceva nefiresc. Scarlett, păstrează 
întotdeauna ceva de care să te temi, exact cum păstrezi 
ceva de iubit. 

Tăcu, cu privirea dusă cu o jumătate de secol în urmă, în 
ziua când îi fusese teamă. Scarlett începu să dea semne de 
nerăbdare. Crezuse că bătrâna doamnă o va înţelege şi 
poate-i va indica un mijloc de a rezolva problemele care o 
chinuiau. Dar, după pilda tuturor bătrânilor, începuse să 
vorbească de lucruri care se petrecuseră cu mult înainte ca 
cei care o ascultau să se fi născut şi care nu interesau pe 
nimeni. Lui Scarlett îi păru rău că-i făcuse confidenţe. 

— Hai, du-te acasă, copila mea, căci acasă trebuie să fie 
neliniştiţi din cauza ta, spuse ea deodată. Trimite pe Pork cu 
o căruţă chiar azi după-amiază. şi să nu-ţi închipui că o să 
poţi scăpa vreodată de povara dumitale. N-o să poţi. O ştiu. 

În anul acela toamna se prelungi, târzie şi frumoasă, până 
la sfârşitul lui noiembrie şi fură zile frumoase pentru cei de 
la Tara. Ce fusese mai greu trecuse, acum aveau un cal şi se 
puteau folosi de el în loc să meargă pe jos. Aveau ouă la 
micul dejun şi costiţă prăjită la cină, spre a rupe cu 
monotonia ignamilor, alunelor şi merelor. Ba chiar, la o 
ocazie festivă, mâncară pui fript. Izbutiră până la urmă să 
prindă scroafa bătrână, care acum râma şi grohăia fericită, 
împreună cu purceii, în ţarcul care li se făcuse lângă casă. 
Se întâmpla câteodată ca purceii să guiţe atât de tare, încât 
nu mai auzeai o vorbă, dar în fond era un zgomot agreabil. 
Când va veni iarna, vor avea carne de porc proaspătă 
pentru albi şi cârnaţi pentru negri. Toată iarna vor avea 
carne de mâncat. 

Vizita la Fontaine-i refăcuse moralul lui Scarlett mai mult 
decât ar fi crezut. Singur faptul de a şti că are vecini, că 
existau câţiva prieteni ai familiei care supravieţuiseră 
furtunii, ajungea să şteargă teribila senzaţie de părăsire şi 
de singurătate care o apăsase în primele săptămâni ale 
întoarcerii la Tara. Şi-apoi, familiile Fontaine şi Tarleton, ale 
căror plantaţii se aflaseră departe de drumul armatelor, se 


arătaseră cum nu se putea mai generoase, împărțind cu ei 
puţinul pe care-l aveau. Tradiţia comitatului cerea ca vecinii 
să se ajute între ei, şi nu voiră niciodată să primească un 
ban de la Scarlett. Îi spuneau că şi ea ar fi făcut cu 
siguranţă acelaşi lucru pentru ei şi că le va da înapoi în 
natură la anul, când Tara va începe din nou să producă. 

Acum Scarlett avea cu ce să-i hrănească pe ai săi. Avea un 
cal, banii şi bijuteriile luate dezertorului yankeu, dar de 
ceea ce avea mare nevoie era îmbrăcămintea. Ştia că ar fi 
fost primejdios să-l trimită pe Pork să cumpere 
îmbrăcăminte, căci calul avea mari şanse să fie luat de 
yankei, fie de confederați. Dar, în orice caz, avea banii 
necesari ca să cumpere îmbrăcăminte, un cal şi o căruţă 
spre a face călătoria, şi poate că Pork nu va fi neapărat 
oprit din drum. Da, greul trecuse. 

În fiece dimineaţă când se scula, Scarlett mulțumea lui 
Dumnezeu pentru cerul senin şi pentru soarele cald, căci 
fiece zi de timp frumos întârzia clipa inevitabilă când va fi 
nevoie de haine călduroase. Şi cu fiece zi călduroasă se mai 
adăuga puţin bumbac în bordeiele goale ale sclavilor, 
singurul loc care mai rămăsese spre a depozita recolta. 
Ogoarele dădeau mai mult decât socotiseră Scarlett sau 
Pork. Vor strânge probabil patru baloturi şi bordeiele vor fi 
în curând pline. 

Chiar după observaţia usturătoare a bunicii Fontaine, 
Scarlett nu se gândise să se apuce ea însăşi de culesul 
bumbacului. Era de neînchipuit ca ea, o doamnă din familia 
O'Hara, acum stăpâna Tarei, să meargă să lucreze la câmp. 
Ar fi înjosit-o făcând-o să se simtă la fel ca nespălatele alea 
de doamna Slattery şi fiica ei Emmie. Îşi pusese în cap să-i 
folosească pe negri la cules, în timp ce ea însăşi şi cu 
convalescentele se vor ocupa de grijile casei, dar se izbi de 
un sentiment de castă încă mai puternic ca al ei. Pork, 
Mammy şi cu Prissy protestară cu indignare numai la 
gândul de a lucra la câmp. Repetară pe toate tonurile că 
erau servitori, şi nu muncitori agricoli. Mammy mai ales 


susţinea sus şi tare că nu muncise niciodată la câmp. Se 
născuse în casa cea mare a familiei Robillard şi fusese 
crescută în camera bătrânei doamne şi dormise pe o saltea 
la picioarele patului ei. Numai Dilcey nu suflă o vorbă şi o 
privi pe Prissy a ei cu atâta intensitate, încât aceasta se 
simţi stingherită. 

Scarlett rămase surdă la văicărelile lor şi îi trimise pe toţi 
la câmp. Dar Mammy şi Pork lucrară atât de încet şi se 
văicăriră atât de tare, încât Scarlett luă pe Mammy înapoi 
la bucătărie şi-l expedie pe Pork în pădure şi la râu, cu 
capcane pentru iepuri şi oposumi şi cu cârlige pentru peşti. 
Culesul bumbacului nu era demn de Pork, dar vânatul şi 
pescuitul i se potriveau de minune. 

După aceea Scarlett încercă să le trimită la câmp pe 
surorile ei şi pe Melanie, dar nici aici lucrurile nu merseră 
mai bine. Timp de un ceas, în plin soare, Melanie, plină de 
zel, lucră repede şi bine, dar după acest ceas leşină deodată 
şi trebui să stea opt zile în pat. Suellen, arţăgoasă şi 
plângăcioasă, se prefăcu că leşină şi ea, dar îşi reveni 
repede şi începu să scuipe ca o pisică înfuriată când 
Scarlett îi vărsă o ploscă cu apă în obraz. Până la urmă 
refuză categoric să continuie. 

— Nu vreau să lucrez la câmp ca o negresă! Nu poţi să mă 
sileşti! Gândeşte-te, dacă ar şti prietenii noştri şi dacă. dacă 
ar afla domnul Kennedy. Oh, dacă mama ar vedea toate 
astea. 

— Mai pomeneşte încă o dată de mama, Suellen, şi te 
pocnesc de nu te vezi, strigă Scarlett. Mama lucra mai mult 
decât orice negru de pe plantație, şi o ştii foarte bine, 
domnişoară care îţi dai aere. 

— Nu-i adevărat! În orice caz, nu lucra la câmp şi n-ai să 
mă sileşti nici pe mine. Voi spune tatii ce faci şi el n-are să 
mă lase să lucrez. 

— Nu te apuca să-l plictiseşti pe tata cu poveştile tale, ţipă 
Scarlett cu inima împărţită între indignare şi teama de 
Gerald. 


— Am să te ajut eu, surioară, interveni cu drăgălăşenie 
Carreen. Am să muncesc pentru două. Înţelegi, Sue nu s-a 
făcut încă bine şi nu poate sta mult la soare. 

— Mulţumesc, bombonico, îi zise Scarlett recunoscătoare, 
dar în acelaşi timp îşi privi sora mai mică cu o privire 
îngrijorată. 

Carreen, al cărei ten avusese întotdeauna prospeţimea 
roză şi albă a florilor din livadă, nu mai avea nici o singură 
urmă de roz în obraji, dar chipul ei serios păstra încă o 
graţie de boboc înflorit. Fusese foarte tăcută şi puţin 
stranie de când, recăpătându-şi cunoştinţa, îşi dăduse 
seama că Ellen murise, că Scarlett se transformase în tiran, 
că lumea se schimbase şi că singurul lucru la ordinea zilei 
era munca înverşunată. Firea delicată a lui Carreen nu era 
făcută să se adapteze schimbărilor. Nu ajungea să înţeleagă 
ce se întâmplase; umbla ca o somnambulă şi făcea tot cei 
se cerea. Părea foarte plăpândă şi chiar şi era, dar arăta 
multă bunăvoință şi căuta să fie totodată ascultătoare şi 
serviabilă. Când Scarlett o lăsa puţin să răsufle, îşi petrecea 
vremea numărând mătăniile şi rugându-se pentru maică-sa 
şi pentru Brent Tarleton. Scarlett nu-şi închipuia că soră-sa 
pusese atât de mult la inimă moartea lui Brent şi că durerea 
ei era departe de a fi alinată. Pentru ea Carreen era tot 
"mica surioară", mult prea tânără pentru o aventură 
sentimentală serioasă. 

În picioare, sub soarele fierbinte, printre şirurile de 
bumbac, cu spatele frânt de atâtea îndoiri, cu mâinile 
bătătorite de seminţele uscate, Scarlett regreta că nu are o 
soră care să unească energia lui Suellen cu firea blândă a 
lui Carreen. Într-adevăr, Carreen îşi lua lucrul în serios şi 
muncea pe rupte, dar după o oră de sforţări sărea în ochi 
că ea, mai degrabă decât Suellen, nu era făcută pentru 
asemenea muncă. Scarlett fu silită s-o trimită şi pe Carreen 
acasă. 

Între lungile şiruri de tufe de bumbac nu mai rămăseseră 
acum decât ea, Dilcey şi Prissy. Prissy lucra când avea chef, 


îşi pierdea vremea şi se plângea întruna ba că o dor 
picioarele, ba nu ştiu unde înăuntru, că era sleită, până 
când punea mâna maică-sa pe o vergea şi o croia de 
începea să ţipe. Pe urmă lucra ceva mai bine, având mare 
grijă să nu fie aproape de Dilcey. 

Dilcey muncea fără contenire, tăcută, ca o maşină, încât 
Scarlett, cu spatele îndurerat, cu umerii juliţi tot ducând 
sacul în care zvârlea bumbac, îşi zicea că Dilcey era 
nepreţuită. 

— Dilcey, spuse ea într-o zi, când vor reveni zilele bune, n- 
am să uit ce-ai făcut. Ai fost la înălţime. 

Femeia nu începu să surâdă sau să se legene pe picioare 
cum făceau ceilalţi negri când li se adresau laude. Întoarse 
spre Scarlett un obraz nemişcat şi spuse pe un ton demn: 

— Mulţumesc, domnişoa'ă Sca'lett. Da' domnu' Ge'ald şi 
cu domnişoa'a Ellen au fost atât de buni cu mine. Domnu' 
Ge'ald a cumpă'at-o pe mica mea P'issy ca să nu sufă', şi 
asta n-o uit. Sunt pe jumătate indiană şi indienii nu uită pe 
cei ca'e sunt buni cu ei. Îmi pa'e 'ău că P'issy nu se poa'tă 
bine. E o adevă'ată neg'esă, ca tatăl ei. Tatăl ei e'a foa'te 
uşu 'atic. 

Cu toate că-i determina atât de greu pe ceilalţi să 
muncească şi cu toate că se epuiza lucrând ea însăşi, pe 
măsură ce bumbacul, adus încet de la câmp, umplea 
bordeiele, curajul îi revenea. Din bumbac se desprindea 
ceva care dădea siguranţă, care o făcea să se simtă mai 
puternică. Bumbacul făcuse bogăţia Tarei, ca şi a întregului 
Sud, şi Scarlett, ca o adevărată sudistă, se gândea că din 
ogoarele roşii va veni scăparea Tarei şi a Sudului. 

Bineînţeles, puţinul bumbac pe care-l culesese nu 
reprezenta mare lucru; totuşi, însemna ceva. Va aduce ceva 
bani în bilete ale Confederaţiei, şi această mică sumă o va 
ajuta să ţină în rezervă biletele verzi şi aurul din portofelul 
yankeului, până când vor trebui să apeleze şi la ei. În 
primăvara viitoare va încerca să obţină de la guvernul 
confederat să-i fie înapoiat Sam cel mare şi ceilalţi negri 


rechiziţionaţi şi, în cazul când guvernul va refuza, va folosi 
banii yankeului ca să închirieze sclavi de la vecini. La 
primăvară va semăna aici şi va semăna dincolo. Îşi îndreptă 
spatele obosit şi, privind ogoarele ruginii, văzu crescând, 
deasă şi verde, recolta anului viitor. 

La primăvară! Poate că războiul se va termina până atunci 
şi vremurile bune vor reveni. Fie că va învinge 
Confederaţia, fie că va pierde, timpurile vor fi în orice caz 
mai bune. Orice era mai bine decât să fie expusă la invazia 
uneia sau a celeilalte armate. Când războiul se va sfârşi, o 
plantație îţi va îngădui să-ţi câştigi cinstit viaţa. Oh, numai 
de s-ar sfârşi războiul! Ai putea semăna atunci cu siguranţa 
că vei culege recolta. 

Acum putea nădăjdui. Războiul nu va dura la nesfârşit. 
Scarlett avea ceva bumbac, avea ce să mănânce, avea un 
cal şi o mică comoară. Da, greul trecuse. 

Capitolul XXVII. 

Pe la mijlocul lui noiembrie, la prânz, erau strânşi cu toţii 
în jurul mesei şi sfârşeau de mâncat desertul, pe care 
Mammy îl preparase amestecând afine uscate cu făină de 
porumb şi cu sorg, spre a îndulci gustul. Un suflu rece 
trecea prin aer, amintind apropierea iernii, şi Pork, în 
picioare în spatele scaunului lui Scarlett, îşi freca mâinile de 
plăcere în timp ce întreba: 

— O să fie în cu'ând v'emea de tăiat po'cul, domnişoa'ă 
Sca'lett? 

— Îţi şi lasă gura apă? întrebă Scarlett cu un surâs. Ei 
bine, recunosc că şi mie mi-e poftă. Dacă timpul se mai 
menţine câteva zile, vom. 

Melanie o întrerupse, cu lingura la jumătatea drumului 
între farfurie şi gură: 

— Ascultă, draga mea. Vine cineva! 

— Cineva, strigă Pork neliniştit. 

Aerul limpede lăsa să se audă distinct zgomotul surd al 
unui cal care izbea pământul cu lovituri precipitate, ca 
bătăile unei inimi speriate, şi un glas de femeie care striga: 


"Scarlett! Scarlett!" Toţi se priviră, înainte de a-şi împinge 
scaunele şi de a se ridica dintr-un salt. Cu toate că era 
speriată, recunoscuseră cu toţii vocea lui Sally Fontaine 
care, cu o oră mai devreme, se oprise la Tara să stea puţin 
de vorbă înainte de a merge la Jonesboro. În timp ce se 
repezeau buluc spre uşa de la intrare, o văzură pe tânăra 
femeie suind aleea ca o furtună, pe calul acoperit de spumă. 
Părul îi flutura pe spate, pălăria nu i se ţinea decât în 
panglici. Nu strânse hăţurile, ci se repezi ca o nebună 
asupra micului grup, cu braţul întins spre spate, în direcţia 
de unde venea: 

— Vin yankeii! I-am văzut! Mai încolo, pe drum. Yankeii. 

Trase sălbatic de hăţuri tocmai la timp, spre a opri calul să 
urce treptele verandei. Cârmi brusc, trecu în trei salturi 
peste o brazdă mare şi sări un gard ca şi cum ar fi fost la 
vânătoare. 

Se auzi calul tropăind prin curte, coborând apoi pe drumul 
îngust dintre bordeie şi tăind îndată peste câmp spre a 
ajunge la Mimosa. 

O clipă rămaseră toţi paralizaţi, apoi Suellen şi Carreen 
începură să plângă, strângându-se una în alta. Tremurând, 
incapabil să scoată o vorbă, micul Wade nu se mişcase. 
Ceea ce îl înspăimânta din noaptea în care părăsise Atlanta 
avea să se întâmple. Yankeii soseau ca să-lia. 

— Yankeii? făcu Gerald cu o intonaţie nesigură. Dar 
yankeii au mai fost la noi. 

— Sfântă Fecioară! exclamă Scarlett întâlnind privirea 
speriată a Melaniei. 

Un scurt moment retrăi ororile ultimei nopţi la Atlanta, 
revăzu ruinele din tot comitatul, îşi aminti de toate poveştile 
cu violuri, torturi şi omoruri. Evocă imaginea soldatului 
yankeu în hol, cu cutia de lucru a lui Ellen în mână, şi-şi 
zise: "O să mor, o să mor. Credeam că se sfârşise cu toate 
astea. O să mor. N-o să am puterea să îndur încă o 
încercare de felul ăsta." 


Atunci ochii i se opriră asupra calului înşeuat, care aştepta 
ca Pork să meargă la Tarleton-i. Calul ei! Unicul ei cal! 
Yankeii îl vor lua, şi vor lua şi vaca, şi viţelul. Şi scroafa, şi 
purceii. oh, câte ceasuri de chin până prinseseră scroafa şi 
purceii atât de iuți la picior! şi vor lua şi cocoşul, găinile 
ouătoare şi rațele pe care li-i dăduseră Fontaine-ii. Şi 
merele, şi ignamii din cămară. Şi făina, şi orezul, şi mazărea 
uscată. Şi banii din portofelul yankeului. Vor lua totul şi îi 
vor lăsa să flămânzească. 

— Nu le vor avea! strigă ea. 

Toţi o priviră miraţi şi se temură o clipă că mintea ei nu 
rezistase la această nouă încercare. 

— Nu vreau să mai mor de foame. N-au să-i ia! 

— Ce e, Scarlett? Ce s-a întâmplat? 

— Calul! Vaca! Porcii! N-o să pună mâna pe ei! N-o să-i las 
să-iia! 

Se întoarse iute către cei patru negri, strânşi unul în altul 
la intrare, ale căror chipuri negre deveniseră cenuşii. 

— La baltă! zise ea. 

— Ce baltă? 

— La malul râului, nătărăilor. Duceţi porcii la baltă. Hai, 
toţi, repede. Pork, tu şi cu Prissy intraţi în ţarc şi scoateţi 
porcii. Suellen, tu şi cu Carreen puneţi în coşuri ce provizii 
puteţi şi mergeţi să vă ascundeţi în pădure. Mammy, bagă 
din nou argintăria în fântână. Şi tu, Pork, ascultă, nu mai sta 
aşa înţepenit. Ia-l pe tata cu tine şi duceţi-vă undeva. Nu mă 
întreba unde! oriunde! Du-te cu Pork, papa. Aşa, fii 
înţelegător! 

Cu toată emoția şi furia, îşi dădea seama ce putea să 
însemne vederea unei uniforme yankee pentru mintea 
zdruncinată a lui Gerald. Se opri şi-şi frânse mâinile. 

Sughiţurile speriate ale micuţului Wade, care se agăța de 
fustele Melaniei, îi măriră panica. 

— Ce trebuie să fac eu, Scarlett? 

În mijlocul gemetelor, al plânsetelor şi al alergăturilor 
înnebunite, Melanie îşi păstra calmul. Deşi era albă ca varul 


şi deşi tot corpul îi tremura, calmul vocii ei o linişti pe 
Scarlett şi îi arătă că toţi aşteptau ordine şi sfaturi de la ea. 

— Vaca şi viţelul, răspunse ea de îndată. Sunt în vechea 
livadă. Ia calul şi du-i pe toţi la baltă şi. Înainte de a sfârşi 
fraza, Melanie se descotorosise de Wade şi coborâse scările. 
Apoi, suflecându-şi rochia, o luă la fugă spre cal. Scarlett 
abia avu vreme să vadă două picioare slabe, un val de fuste 
şi jupoane, că Melanie şi încălecase, stând ca vai de ea pe 
şaua ale cărei scări erau aşezate mult prea jos pentru ea. 
Scutură hăţurile şi lovi cu călcâiele burta animalului, apoi îl 
opri brusc, cu faţa schimonosită de groază. 

— Copilaşul meu! strigă ea. Oh, copilaşul meu! Yankeii îl 
vor omori. Dă-mi-l! 

Cu mâna pe marginea şeii, era gata să sară la pământ, 
când Scarlett îi strigă cât o ţinea gura: 

— Pleacă! Pleacă! Ia vaca! Am eu grijă de copil. Pleacă, îţi 
spun! Îţi închipui că am să le îngădui să se atingă de copilul 
lui Ashley? Pleacă! 

Melly aruncă o privire disperată în urma ei, totuşi lovi cu 
călcâiele în burta calului şi, într-o împroşcătură de pietriş, 
cobori în goană aleea care ducea la păşune. 

"Nu m-aş fi aşteptat niciodată s-o văd pe Melly Hamilton 
încălecând ca un bărbat", se gândi Scarlett în timp ce se 
repezea în casă. Wade se ţinea de ea plângând, silindu-se să 
prindă un colţ de fustă. Urcând în goană scara, le zări pe 
Suellen şi pe Carreen care, cu câte un coş de provizii sub 
fiecare braţ, se repezeau spre cămară. Îl zări de asemenea 
pe Pork, care-l trăgea pe Gerald de braţ fără multe 
menajamente. Gerald nu înceta să bombăne, împotrivindu- 
se ca un copil. Din curte auzi vocea stridentă a lui Mammy: 

— Hai, P'issy, int'ă în ţa'c şi scoate po'cii! Ştii bine că sunt 
p'ea g'asă ca să mă st'eco' înt'e şipcile astea. Dilcey, vino 
aici şi fă-o să se mişte pe blestemata asta de şt'engă'iţă ca'e 
nu-i bună de nimic. 

"Si când te gândeşti că eram aşa de mândră că băgasem 
porcii înăuntru ca nimeni să nu-i poată fura", îşi zise 


Scarlett repezindu-se în odaia ei. "Oh, de ce nu le-am făcut 
un ţarc în baltă?" 

Trase brutal primul sertar al scrinului şi scotoci prin 
rufăria ei până găsi portofelul yankeului. Din cutia de lucru 
unde le ascunsese, luă solitarul şi cerceii, pe care-i băgă în 
portofel. Dar unde să-l ascundă? În saltele? În sobă? În 
fântână? Să-l bage în sân? Nu, mai ales acolo nu. Portofelul 
s-ar fi observat uşor, şi dacă yankeii l-ar zări, n-ar sta la 
îndoială s-o dezbrace ca s-o cerceteze. 

"Si aş muri!" îşi zise ea cu disperare. 

Jos, era un iad de alergături şi de ţipete. Scarlett ar fi vrut 
s-o aibă pe Melanie lângă ea! Melly, cu vocea ei liniştită, 
care se arătase atât de vitează în ziua când îl omorâse pe 
yankeu. Melly făcea cât trei. Melly. dar ce spusese oare 
Melly? Ah, da, copilul! 

Ţinând strâns portofelul, Scarlett traversă holul în fugă şi 
intră în odaia în care micul Beau dormea în leagăn. Îl ridică 
fără prea multe menajamente şi-l luă în braţe, în timp ce, 
trezindu-se, copilaşul îşi muşca pumnişorii şi, somnoros, 
lăsa să-i curgă scuipat pe bărbie. 

O auzi pe Suellen strigând: 

— Vino, Carreen, vino! Am luat destul. Hai, surioară, 
grăbeşte-te! 

Din curte se auzeau guiţaturi şi grohăituri, precum şi 
proteste furioase. Scarlett alergă la fereastră şi-o văzu pe 
Mammy trecând greoi peste câmp, cu câte un purcel 
zbătându-se sub fiecare braţ. În urma ei venea Pork, care 
purta şi el doi purcei şi-l împingea uşurel pe Gerald în faţa 
lui. 

Gerald umbla cu mare greutate printre brazde, 
gesticulând cu bastonul. 

Aplecată pe fereastră, Scarlett striga din toate puterile: 

— Ia scroafa, Dilcey! Spune-i lui Prissy s-o scoată. Şi-apoi, 
goneşte-o peste câmp. 

Dilcey ridică spre Scarlett o privire obosită. În şorţul ei se 
îngrămădeau tacâmuri de argint. Arătă spre ţarc: 


— Sc'oafa a muşcat-o pe P'issy şi n-o mai lasă să iasă din 
ţa'c. 

"Bravo pentru scroafă!" gândi Scarlett şi, întorcându-se la 
scrin, scoase din ascunzătoare brăţările, broşa, miniatura şi 
păhărelul luate de la yankeu. Dar unde să le ascundă pe 
toate? Nu putea să-l ţină pe Beau într-o mână, şi portofelul 
şi bijuteriile în alta. Se pregăti să-l aşeze pe copilaş în pat, 
dar simțind că-l lăsa, Beau scoase un scâncet şi Scarlett avu 
o idee minunată. Ce ascunzătoare mai bună decât scutecele 
unui copil? Îl culcă îndată pe micuţ pe burtă, îi desfăcu 
puţin scutecele şi băgă portofelul la spate. Copilul începu să 
plângă mai tare, dar Scarlett nu ţinu seamă şi strânse mai 
tare scutecul între picioruşele lui Beau. "Acum", îşi zise ea 
scoțând un suspin adânc, "hai la baltă!" 

Luând cu un braţ copilaşul care urla, strângând cu mâna 
liberă bijuteriile, traversă coridorul de la etaj. Deodată se 
opri în plină fugă, simțind că i se taie picioarele de frică. Ce 
tăcută era casa! Îngrozitor de liniştită! Plecaseră cu toţii. 
Plecaseră cu toţii şi o lăsaseră singură? N-o aşteptase 
nimeni? Pe timpurile astea se putea întâmpla orice unei 
femei singure, şi cu yankeii care veneau. 

Un zgomot uşor o făcu să tresară. Se întoarse şi-l văzu, 
ghemuit lângă scară, pe fiul ei, cu ochii măriţi de groază, 
încercând să spună ceva: gâtlejul i se mişca, dar nu se 
auzea nici un sunet. 

— Scoală-te, Wade Hampton, îi porunci Scarlett. Scoală-te 
şi vino cu mine. Mama nu poate să te ducă în braţe. 

Copilul se repezi la Scarlett ca un animal speriat şi, 
prinzându-i fusta largă, îşi ascunse faţa. Prin faldurile 
rochiei, Scarlett îi simţi mânuţele căutându-i picioarele. 
Începu să coboare scara. Fiecare pas îi era însă îngreuiat 
de Wade, care se agăța de ea: 

— Lasă-mă, Wade! îi spuse ea furioasă. Lasă-mă şi umblă 
singur! 

Dar copilul nu făcea decât să se agaţe şi mai strâns. 


Ajunsă la parter, i se păru că toată această parte a casei îi 
adresa o mută rugăminte. Mobilele la care ţinea atâta 
păreau că-i murmură: "Adio! Adio!" Un suspin i se urcă în 
gât. Uşa camerei în care Ellen petrecuse atâtea ceasuri 
lucrând era deschisă, şi Scarlett putea să zărească un colţ 
al biroului ei. Mai era şi sufrageria, cu scaunele în 
dezordine şi cu farfuriile încă pline. Pe jos erau aşternute 
covoraşe pe care Ellen le ţesuse şi le vopsise ea însăşi. Pe 
perete era agăţat portretul bunicii Robillard, cu decolteul ei 
frumos, cu părul pieptănat în sus, cu nasul ascuţit, ca şi 
când artistul ar fi vrut să dea pentru totdeauna chipului ei 
un aer ironic şi distins. Tot ce se lega de primele amintiri ale 
lui Scarlett, tot ce avea rădăcini atât de adânci în ea părea 
să-i spună: " Adio! Adio, Scarlett O'Hara!" 

Yankeii vor arde toate astea. tot! 

Era ultima imagine a căminului ei, ultima în afară de aceea 
pe care o va vedea când, ascunsă în pădure sau în baltă, va 
privi hornurile înalte pline de fum şi acoperişul prăbuşindu- 
se în mijlocul incendiului. 

" Nu pot să te părăsesc", gândi ea, şi dinţii îi clănţăniră de 
frică. "Nu pot să te părăsesc. Iata nu te-ar fi părăsit. A spus 
yankeilor să-l ardă împreună cu tine. Vei arde odată cu 
mine, căci nici eu nu pot să te părăsesc. Eşti tot ce mi-a mai 
rămas!" 

Această hotărâre îi goni în parte temerile şi nu mai simţi 
decât un frig puternic în coşul pieptului, ca şi când toate 
speranţele şi toate temerile ei ar fi îngheţat deodată. 
Atunci, în timp ce stătea nemişcată, auzi venind de pe alee 
zgomot de cai şi clinchet de bidoane şi de săbii în teacă. O 
voce aspră comandă: "Descălecaţi!" 

Scarlett se aplecă iute spre copilul strâns lângă ea şi, cu o 
voce sigură, dar straniu de dulce, îi zise: 

— Dă-mi drumul, Wade, micuțul meu. Coboară repede 
scările, traversează curtea şi du-te spre baltă. Vei găsi pe 
Mammy şi pe mătuşa Melly. Du-te repede, drăguţul meu, şi 
nu-ţi fie frică! 


Surprins de schimbarea din tonul mamei sale, copilul 
înălţă capul şi Scarlett fu înspăimântată de expresia ochilor 
lui, care te făcea să te gândeşti la un iepure zbătându-se în 
laţ. "Oh, Sfântă Fecioară!" se rugă Scarlett. "Fă să nu-l 
apuce convulsiile! Nu. nu în faţa yankeilor. Nu trebuie să 
ştie că ne e teamă!" Şi cum copilul se ghemuia şi mai tare în 
ea, vorbi dinstinct: 

— Fii un adevărat bărbat, Wade! Nu-i decât o bandă de 
yankei blestemaţi! 

Şi cobori treptele ca să iasă în întâmpinarea lor. 

Sherman mărşăluia de-a curmezişul Georgiei, de la Atlanta 
spre mare. Lăsa în spate ruinele fumegânde ale oraşului, 
căruia îi dăduse foc atunci când îl părăseau trupele 
albastre. În faţă avea trei sute de mile de teritoriu 
virtualmente neapărat, cu excepţia câtorva milițieni, a bă- 
trânilor şi a tinerilor din garda locală. 

Acest stat bogat şi roditor era plin de plantaţii care 
adăposteau femei şi copii, oameni foarte bătrâni şi negri. Pe 
o lăţime de optzeci de mile, yankeii prădau şi incendiau. 
Sute de case erau pradă flăcărilor, sute de locuinţe răsunau 
de zgomotul paşilor lor. Însă pentru Scarlett, care se uita 
cum soldaţii în tunici albastre năvăleau în hol, nu era vorba 
de o chestiune care privea întreaga ţară. Nu, era o 
chestiune strict personală, era vorba de răufăcători care 
urmăreau distrugerea ei şi alor săi. 

Stătea acolo la picioarele scării, cu copilul în braţe, cu 
Wade ghemuit lângă ea care-şi înfundase capul în fuste, în 
timp ce yankeii se răspândeau prin casă, o înghionteau ca 
să urce, trăgeau mobilele pe verandă, străpungeau 
scaunele cu lovituri de cuţit sau de baionetă ca să vadă 
dacă n-au fost ascunse obiecte de preţ. Sus, desfăceau 
saltelele şi pernele, încât scara se umplea de fulgi care se 
aşezau încet pe capul lui Scarlett. O ură neputincioasă îi 
înăbuşea ultimele temeri, dar nu putea face altceva decât 
să-i privească pe yankei jefuind, furând şi distrugând. 


Sergentul care comanda detaşamentul era un omuleţ cu 
picioarele strâmbe, cu barba cenuşie şi cu un obraz 
deformat de tutunul pe care-l mesteca. 

Se apropie primul de Scarlett şi, scuipând pe jos şi pe 
rochia tinerei femei, zise: 

— Dă-mi ce ai în mână, cucoană. 

Scarlett uitase de fleacurile de bijuterii pe care voise să le 
ascundă şi, cu un surâs dispreţuitor care - nădăjduia ea - 
avea aceeaşi expresie ca a bunicii Robillard, le azvârli pe jos 
şi se veseli aproape văzând înghesuiala lacomă care urmă. 

— Va trebui să te deranjez şi pentru inel şi cercei. 

Scarlett puse pruncul sub braţ şi, în timp ce copilaşul, cu 
capul în jos, devenea stacojiu şi urla, scoase cerceii cu 
rubine pe care Gerald îi dăruise lui Ellen la nuntă. Apoi 
scoase din deget solitarul de safir care fusese inelul de 
logodnă dat de Charles. 

— Nu le azvârli pe jos. Dă-mi-le mie, spuse sergentul 
întinzând mâinile. Golanii ăştia au luat destul! Mai ai şi 
altceva? 

Şi ochii se aţintiră asupra corsajului ei. 

O clipă crezu că o să leşine. Simţea deja mâinile lui brutale 
vârându-i-se în sân sau urcând spre jartieră. 

— Asta-i tot, dar îmi închipui că aveţi obiceiul să vă 
dezbrăcaţi victimele. 

— Oh, te cred pe cuvânt! zise sergentul bine-dispus. 

Apoi scuipă din nou pe jos şi îi întoarse spatele. Cu mâna 
aşezată pe scutec, în locul unde ascunsese portofelul, 
Scarlett luă iarăşi copilul în braţe şi încercă să-l liniştească, 
tot mulţumind lui Dumnezeu că Melanie avea un copil şi că 
acest copil avea un scutec. 

Sus auzea tropăitul greoi al cizmelor, scârţâăitul mobilelor 
târâte pe parchet, zgomotul vaselor şi al oglinzilor sparte, 
înjurăturile soldaţilor când nu găseau nimic preţios. Din 
curte se auzeau ţipete: "Tăiaţi-le gâtul! Nu le lăsaţi să 
fugă!" şi cotcodăcitul înnebunit al găinilor, întovărăşit de 
măcăitul altor orătănii. Un guiţat deznădăjduit, întrerupt 


brusc de un foc de revolver, îi îngheţă oasele şi Scarlett 
înţelese că scroafa fusese omorâtă. Blestemata de Prissy! 
Fugise şi o lăsase în ţarc! Măcar purceii de-ar fi în 
siguranţă! Măcar ai ei de-ar fi ajuns cu bine la baltă! Dar nu 
avea cum să afle. 

Stătea în hol, calmă, în timp ce soldaţii, ocărând şi 
înjurând, mişunau peste tot. Micul Wade, îngrozit, nu dădea 
drumul fustei. Îl simţea tremurând, din cap până-n picioare, 
dar n-avea puterea să-i spună ceva ca să-l liniştească. N- 
avea puterea să spună nici yankeilor un singur cuvânt, fie 
spre a-i ruga, fie spre a protesta, fie spre a-şi exprima 
supărarea. Îi rămăsese numai puterea de a mulţumi lui 
Dumnezeu că o mai ţineau picioarele, că gâtul îi mai 
îngăduia să-şi ţină capul drept. Dar când văzu o ceată de 
bărboşi coborând greoi scara sub povara lucrurilor furate şi 
recunoscu sabia lui Charles, scoase un țipăt puternic. 

Sabia aceasta era a lui Wade. Aparţinuse tatălui şi 
bunicului lui, şi Scarlett i-o dăruise bâieţaşului la ultima lui 
aniversare. Fusese o întreagă ceremonie, Melanie plânsese 
de mândrie şi durere, îl sărutase pe Wade şi-i spusese că 
trebuie să crească mare ca să devină soldat ca tatăl şi 
bunicul lui. Wade era foarte mândru de sabie şi se urca 
adesea pe măsuţa deasupra căreia era atârnată, ca s-o 
mângâie. Scarlett ar fi îndurat să vadă propriile ei lucruri 
luate de mâinile acestea străine atât de detestate", dar nu. 
nu mândria băieţaşului ei! 

Wade, auzind strigătul mamei sale, trase cu ochiul din 
ascunzătoare şi, cu un sughiţ de plâns, îşi regăsi limba şi 
curajul. 

— E a mea! 

— Nu puteţi să luaţi asta! zise Scarlett, întinzând la rândul 
ei mâna. 

— Nu pot, hai? răspunse micul soldat care ţinea sabia şi 
izbucni într-un râs obraznic: Ba am s-o iau! E sabia unui 
rebel! 


— Nu. nu-i adevărat! E o sabie din războiul mexican. N-o 
puteţi lua. E a băieţaşului meu. Era sabia tatălui lui. O, 
domnule căpitan, exclamă ea întorcându-se către sergent, 
vă rog, spuneţi-i să mi-o dea înapoi! 

Încântat de avansare, sergentul se apropie câţiva paşi. 

— Dă să văd sabia, Bob, zise el. 

Soldatul i-o dădu cu părere de râu: 

— Are un mâner de aur masiv, spuse el. 

Sergentul învârti sabia în mâini şi aşeză mânerul în 
lumină, ca să poată citi inscripţia gravată. "Colonelului 
William R. Hamilton", descifră el. "Din partea ofiţerilor săi, 
pentru bravură. Buena Vista. 1847." 

— Ehei, cucoană, exclamă el, şi eu am fost la Buena Vista. 

— Da? vorbi Scarlett rece. 

— Şi încă cum! Au fost ceva lupte atunci. N-am văzut în 
războiul ăsta lupte ca în celălalt. Zici că sabia e a bunicului 
băieţaşului? 

— Da. 

— Ei bine, s-o păstreze, zise sergentul, care era destul de 
încântat de bijuteriile şi fleacurile din basmaua sa. 

— Dar are un mâner de aur masiv, stărui micul soldat. 

— O să i-o lăsăm ca să-şi aducă aminte de noi, zise 
sergentul râzând. 

Scarlett luă sabia, fără să-i mulţumească măcar. De ce-ar 
mulţumi hoţilor ăştia, fiindcă-i lăsau ce-i aparţinea? Strânse 
sabia la piept, în timp ce cavaleristul discuta şi se certa cu 
sergentul său. 

— Dumnezeule, am să le dau atunci eu ceva scârboşilor 
ăştia de rebeli ca să mă ţie minte! sfârşi prin a striga 
soldatul, după ce sergentul se-nfierbântase şi-l trimisese la 
dracu. 

Omuleţul fugi spre fundul casei şi Scarlett se simţi în 
largul ei. Yankeii nu pomeniseră de foc. Poate. poate. 
Oamenii care coborau de la etaj şi cei ce ieşeau din celelalte 
camere de la parter se regrupau unul câte unul în hol. 

— Aţi găsit ceva? întrebă sergentul. 


— Un porc, găini şi rațe. 

— Puţin porumb, ceva ignami şi fasole. Vrăjitoarea aia pe 
care am văzut-o călare a dat probabil alarma. 

— Atunci, plecăm? 

— Nu e mare lucru pe-aici, don' sergent. Bine că am găsit 
bijuterii. S-o ştergem înainte ca întreg comitatul să afle că 
venim. 

— Aţi scotocit sub afumătoare? De obicei acolo îşi îngroapă 
ei lucrurile. 

— Nu mai e afumătoare. 

— Ai căutat prin bordeiele negrilor? 

— Nu era decât bumbac. I-am dat foc. 

O clipă Scarlett îşi aminti de lungile zile dogoritoare de 
trudă pe ogoarele de bumbac, şi simţi din nou groaznica 
durere în spate, usturimea de pe umeri. Toate degeaba. Nu 
mai era bumbac. 

— De fapt, n-aveţi mare lucru, cucoană. 

— Armata voastră a trecut pe-aici, răspunse Scarlett scurt. 

— Cam aşa e. Am mai venit prin părţile astea în 
septembrie, spuse unul din oameni învârtind un obiect între 
degete. Uitasem. 

Scarlett recunoscu degetarul de aur al lui Ellen. De câte 
ori nu-i surprinsese strălucirea când Ellen broda sau cosea! 
Vederea degetarului îi aminti, cu o săgetare de durere, de 
mâna fină a aceleia care purtase acest degetar, aflat acum 
în palma murdară şi bătătorită a unui străin. Şi va ajunge 
undeva în Nord să împodobească degetul vreunei femei 
yankee, care va fi mândră să arate un obiect furat. 
Degetarul lui Ellen! 

Scarlett plecă repede capul, pentru ca duşmanii să n-o 
vadă plângând şi lacrimile îi căzură una câte una pe capul 
copilaşului. Printre lacrimi văzu că oamenii se îndreptau 
spre uşă. Îl auzi pe sergent dând ordine cu o voce aspră şi 
puternică. Plecau, şi Tara era salvată, dar abia mai putea să 
se bucure, atât de dureroasă era amintirea lui Ellen. 


Zăngănitul săbiilor, tropotul cailor nu-i aduseră decât o 
slabă mulţumire şi, prinsă de o bruscă slăbiciune, cu nervii 
zdrobiţi, rămase nemişcată în timp ce yankeii coborau aleea 
încărcaţi de pradă, de pături, haine şi tablouri, şi luând în 
sacii lor găinile, rațele şi scroafa. 

Atunci, un miros înecăcios ajunse până la ea. Prea sleită ca 
să-şi mai bată capul din pricina bumbacului care ardea, se 
întoarse şi, prin ferestrele deschise ale sufrageriei, văzu 
valuri de fum ieşind din bordeiele negrilor. Aşa se prăpădea 
bumbacul şi, odată cu el, se risipeau în vânt banii pentru 
plătit impozitele şi o parte din banii care i-ar fi ajutat pe cei 
din Tara să treacă iarna. Nu era nimic de făcut decât să stai 
şi să te uiţi. Scarlett mai văzuse arzând bumbac şi ştia cât 
de greu era să-l stingi, chiar când aveai mulţi oameni la 
îndemână. Slavă Domnului, bordeiele erau departe de casă! 
Slavă Domnului, vântul nu sufla în ziua aceea, aşa să nu 
puteau să cadă scântei pe acoperişul Tarei. 

Deodată Scarlett se întoarse, înţepeni ca un câine la pândă 
şi ochii ei îngroziţi se aţintiră la marginea holului, în fundul 
galeriei acoperite care ducea spre bucătărie. De acolo 
venea un nor de fum! 

Aşeză repede copilul jos, într-un colţ, îl puse pe Wade 
lângă perete, desprinzându-şi fusta, apoi se repezi spre 
bucătăria plină de fum. Dar, tuşind şi plângând, fu silită să 
bată în retragere. Ridică o poală a rochiei la nas şi reveni la 
atac. 

Odaia, luminată numai de un geam îngust, era întunecoasă 
şi atât de plină de fum, încât Scarlett nu văzu nimic; putea 
să audă însă şuierând flăcările. Cu mâna streaşină la ochi, 
sfârşi prin a zări limbile de foc care se pelingeau pe jos 
apropiindu-se de pereţi. Cineva răspândise în toată odaia 
lemnele care ardeau în sobă, şi podeaua de brad, uscată ca 
iasca, sorbea flăcările, se îmbiba de ele ca şi când ar fi fost 
apă. 

Scarlett se întoarse, năvăli în sufragerie şi luă un covoraş, 
nu fără a răsturna două scaune. 


"N-am să ajung niciodată să sting focul. niciodată! O, 
Doamne Dumnezeule, de-aş avea pe cineva ca să mă ajute! 
Tara e pierdută. pierdută. O, Doamne Dumnezeule! 
Stârpitura aia a făcut-o! Mă ameninţase că-mi va lăsa ceva 
de care să-mi aduc aminte. Trebuia să-i fi dat sabia!" 

În hol trecu prin faţa fiului ei care zăcea lângă perete, cu 
sabia la piept. Avea ochii închişi şi pe chip o expresie 
împăcată, de pace cerească. 

"Dumnezeule, a murit! L-au speriat atât încât a murit!" 
gândi Scarlett în culmea deznădejdii. Dar îşi urmă drumul 
şi se repezi spre găleata cu apă de băut, care era 
întotdeuna lăsată pe galerie, lângă uşa bucătăriei. 

Muie covoraşul în căldare şi, umplându-şi bine plămânii cu 
aer, se repezi din nou în odaia plină de fum, închizând uşa 
după ea. Timp de o veşnicie se repezi în dreapta şi în stânga 
şi, tuşind şi înecându-se, nu înceta să dea lovituri cu 
covoraşul în limbile de foc care-i scăpau. În două rânduri 
fusta ei lungă luă foc şi fu silită să se lovească cu putere ca 
s-o stingă. Îşi pierdu spelcile, părul îi căzu desfăcut pe spate 
şi simţi mirosul scârbos de păr pârlit. Flăcările îi scăpau 
întruna, ajungeau la pereţi, se-nvârteau, ridicau capul ca 
şerpii. Epuizată, Scarlett îşi dădea seama de deşertăciunea 
sforţărilor ei. 

Atunci uşa se deschise, curentul înteţi flăcările, o mână o 
împinse brutal şi, în mijlocul norilor de fum, Scarlett, pe 
jumătate orbită, o zări pe Melanie izbind flăcările şi 
fluturând un obiect întunecat şi greu. O văzu clătinându-se, 
o auzi tuşind, îi zări într-o străfulgerare chipul palid şi 
trupul micuţ încordat, în timp ce învârtea într-o parte şi 
într-alta preşul cu care se înarmase. 

Timp de o altă veşnicie, cele două tinere femei luptară cot 
la cot, şi Scarlett sfârşi prin a-şi da seama că flăcările 
scădeau. Deodată, Melanie se-ntoarse spre ea şi, scoțând 
un strigăt, îi dădu din toate puterile o lovitură peste spate. 
Totul se întunecă în jurul lui Scarlett, care se prăbuşi într- 
un vârtej de fum. 


Când deschise ochii, era întinsă pe veranda din spate. 
Capul îi odihnea confortabil în poala Melaniei şi soarele de 
după-amiază o izbea în plină faţă. Arsurile de pe mâini, de 
pe faţă şi umeri o usturau cumplit. Fumul continua să iasă 
din bordeie în nori groşi şi mirosul de bumbac ars era încă 
foarte puternic. Scarlett văzu câteva şuviţe subţiri de fum 
ieşind din bucătărie şi se zbătu frenetic să se ridice. 

Dar Melanie o reţinu şi-i spuse cu o voce blândă: 

— Stai liniştită, draga mea. Focul e stins. 

Rămase nemişcată o clipă, închise ochii şi scoase un suspin 
de uşurare. Lângă ea copilul scâncea zgomotos şi, uşurată, 
auzi şi sughiţul lui Wade. Deci nu murise, slavă Domnului! 
Deschise iar ochii şi se uită la Melanie. Părul îi era puţin 
pârlit, faţa neagră de funingine, dar ochii îi străluceau şi 
surâdeau. 

— Parc-ai fi o negresă, murmură Scarlett, apăsându-şi mai 
tare capul în poala Melaniei. 

— Şi tu parcă ai fi o sperietoare, i-o întoarse Melanie. 

— De ce m-ai lovit? 

— Fiindcă aveai spatele în flăcări, draga mea. N-am crezut 
că o să leşini. Totuşi, numai Dumnezeu ştie că ţi s-au 
întâmplat azi destule din care ţi se putea trage moartea. M- 
am întors îndată după ce am ascuns vitele în pădure. Eram 
îngrijorată de moarte gândidu-mă că erai singură cu 
copilaşul. Spune. yankeii nu ţi-au făcut nimic? 

— Dacă vrei să spui că m-au violat, ei bine, nu, zise 
Scarlett. 

Vru să se aşeze, dar scoase un geamăt. Genunchii Melaniei 
erau moi, dar scândurile verandei erau departe de a fi 
confortabile. 

— Dar ne-au luat tot, tot, reluă ea. Am pierdut tot. nu văd 
de ce arăţi atât de încântată. 

— Am rămas amândouă în viţă, avem copiii, şi un acoperiş 
deasupra capului, spuse Melanie cu o voce radioasă. E tot 
ceea ce ne putem dori pentru moment. Dumnezeule mare! 


Beau s-a udat! Cred că yankeii au furat şi scutecele de 
schimb. El. Scarlett, ce dracu e în scutecul lui? 

Melanie strecură o mână îngrijorată în spatele copilului şi 
scoase portofelul. O clipă, păru că nu-l mai văzuse niciodată 
înainte, apoi izbucni în râs, un râs adevărat care n-avea 
nimic nervos în el. 

— Numai tu te poţi gândi la lucruri din astea, exclamă ea 
şi, azvârlindu-şi braţele în jurul gâtului lui Scarlett, o 
sărută. Aşa soră n-am avut niciodată! 

Scarlett o lăsă s-o sărute fiindcă era prea slăbită ca să se 
apere, fiindcă laudele Melaniei o ungeau pe inimă şi fiindcă, 
în sfârşit, în bucătăria plină de fum luase naştere în sufletul 
ei mai mult respect, un sentiment mai strâns de 
camaraderie pentru cumnata ei. “Trebuie să recunosc ce-i 
al ei", îşi spuse ea fără entuziasm." E întotdeauna lângă tine 
când ai nevoie de ea." 

Capitolul XXVIII. 

Vremea rece veni deodată, aducând un ger năprasnic. 
Vântul îngheţat şuiera pe sub uşi şi zgâlţâia ferestrele cu un 
vâjâit monoton. Ultimele frunze cădeau din copacii 
despuiaţi şi singuri pinii, întunecaţi şi uzi sub cerul palid, îşi 
păstraseră podoaba. Drumurile, cu făgaşurile roşii, erau 
îngheţate şi tari ca fierul. Vântul rece semăna foametea în 
Georgia. 

Scarlett îşi aducea aminte cu amărăciune de conversaţia 
cu bunica Fontaine. În după-amiaza aceea - erau două luni 
de atunci, două luni care-i păreau ani - spusese bătrânei 
doamne că greul trecuse şi îşi exprimase astfel adânca ei 
convingere. Acum spusele acelea sunau ca o exagerare de 
şcolăriţă. Înainte ca oamenii lui Sherman să fi trecut a doua 
oară pe la Tara, avea o mică comoară în bani şi în provizii, 
avea vecini care stăteau mai bine decât ea şi mai avea şi 
destul bumbac ca să-i îngăduie să aştepte primăvara. Acum, 
nu mai avea nici bumbac, nici provizii. Banii nu-i mai 
serveau la nimic, căci nu era nimic de cumpărat, şi vecinii ei 
erau într-o situaţie şi mai rea ca a ei. Ea cel puţin avea o 


vacă şi un vițel, câţiva porci şi un cal, în timp ce vecinilor nu 
le rămăsese decât puţinul pe care reuşiseră să-l ascundă în 
pădure sau să-l îngroape în pământ. 

Fairhill, reşedinţa Tarleton-ilor, fusese arsă până la temelii, 
şi doamna Tarleton şi cele patru fiice ale ei stăteau în casa 
vechilului. Casa Munroe-ilor, de lângă Lovejoy, fusese şi ea 
arsă până la pământ. La Mimosa, aripa construită din lemn 
arsese, şi singur stucul rezistent din corpul principal al 
casei şi sforţările disperate ale doamnelor Fontaine şi ale 
sclavilor lor, înarmaţi cu pături ude, salvaseră casa. Datorită 
intervenţiei lui Hilton, vechilul yankeu, plantaţia Calvert 
fusese din nou cruţată; dar nu se mai găsea nici un cap de 
vită, nici o pasăre, nici un ştiulete de porumb. 

La 'Tara, şi în tot comitatul, problema hranei trecea 
înaintea tuturor celorlalte. Cele mai multe familii nu mai 
aveau nimic, în afară de ceea ce le rămăsese din recolta de 
ignami, de alune şi de ceea ce reuşeau să vâneze în păduri. 
Şi, la fel ca în timpurile îmbelşugate, fiecare împărțea ce 
avea cu vecinul în nevoie, dar în curând veni ziua când nu 
se mai găsi nimic de împărţit. 

La 'Tara mâncau iepure, oposum şi peşte când norocul îi 
surâdea lui Pork. În celelalte zile trebuiau să se 
mulţumească cu puţin lapte, cu nuci de hicori, cu ghindă 
prăjită şi ignami. Foamea nu era niciodată potolită. 
Oriîncotro se întorcea, Scarlett avea impresia că vede mâini 
întinzându-se spre ea, priviri implorând-o. Îi era teamă să 
nu înnebunească, căci îi era tot atât de foame ca şi 
celorlalţi. 

Porunci să fie tăiat viţelul pentru că bea prea mult din 
preţiosul lapte şi, în seara aceea, fiecare mâncă atâta vițel 
proaspăt încât toată lumea se îmbolnăvi. Scarlett ştia că 
trebuia să taie unul din porci, dar amâna zi de zi, în 
nădejdea că porcii vor atinge o greutate mai mare. Erau 
atât de mici încă! Ar da prea puţină carne dacă ar fi tăiaţi 
acum, aşa că trebuiau să mai aştepte cu toţii. Seara, discuta 
cu Melanie dacă n-ar fi bine să-l trimită pe Pork călare cu 


câteva bancnote verzi, spre a încerca să cumpere ceva de 
mâncare. Le reţinea însă teama că vor rămâne şi fără cal şi 
fără bani. Nu ştiau unde se găsesc yankeii. Puteau fi tot atât 
de bine la o mie de mile depărtare, sau pur şi simplu de 
cealaltă parte a râului. Într-o zi, Scarlett, nemaiputând 
răbda, se pregăti să plece ea însăşi să caute ceva provizii, 
dar văicărelile întregii familii şi groaza de yankei o siliră să 
renunţe la planul ei. 

Pork se ducea în fiecare zi mai departe, lipsea uneori toată 
noaptea şi, la întoarcere, Scarlett nu-l întreba unde fusese. 
Câteodată venea cu vânat, câteodată cu câţiva coceni de 
porumb sau cu un sac de mazăre uscată. Într-o zi se 
întoarse cu un Cocoş, pe care se jură că-l găsise în pădure. 
Întreaga familie se ospătă, dar se simţiră cu toţii oarecum 
vinovaţi, căci ştiau sigur ca Pork îl furase, cum furase şi 
porumbul şi mazărea. La puţin timp după această ispravă, 
într-o noapte când toţi în casă dormeau de mult, Pork veni 
să bată la uşa lui Scarlett, arătându-i stingherit piciorul 
găurit de alice. În timp ce stăpâna sa îl pansa, explică 
încurcat că fusese prins pe când încerca să intre într-un 
coteţ la Fayetteville. Scarlett nu-l întrebă al cui era coteţul 
dar, cu lacrimi în ochi, îi dădu o mică palmă prietenească pe 
umăr. Negrii erau câteodată exasperanţi, proşti şi leneşi, 
dar erau capabili de o credinţă cum rar întâlneşti şi se 
simțeau atât de legaţi de stăpânii lor albi, încât erau una cu 
ei. Şi asta îi făcea să-şi rişte şi viaţa, ca să aducă ceva de 
mâncare. 

În alte vremuri, furtişagurile lui Pork ar fi fost privite 
foarte grav şi i-ar fi adus biciuirea. În alte vremuri, Scarlett 
s-ar fi văzut silită cel puţin să-l certe sever. " Adu-ţi 
întotdeauna aminte, draga mea", spusese Ellen, "că 
răspunzi atât de sănătatea morală cât şi de cea fizică a 
negrilor pe care Dumnezeu i-a încredinţat îngrijirilor tale. 
Trebuie să înţelegi bine că sunt ca nişte copii şi, ca pe nişte 
copii trebuie să-i păzeşti de ei înşişi. De aceea, trebuie să le 
dai întotdeauna un exemplu bun." 


Dar, pentru moment, Scarlett goni aceste mustrări în 
fundul minţii ei. Nu mai considera deloc ca o problemă de 
conştiinţă faptul că încuraja furtul şi că-l încuraja, poate, în 
paguba unor oameni într-o situaţie şi mai rea caa ei. 
Aspectul moral al chestiunii n-o preocupa deloc. În loc dea 
pedepsi sau de a face reproşuri, regretă numai că Pork 
fusese împuşcat în picior. 

— Trebuie să fii mai prudent, Pork. Nu vreau să te 
pierdem. Ce-o să ne facem fără tine? Ai fost foarte bun şi 
credincios. Când o să avem din nou bani, o să-ţi cumpăr un 
ceas mare de aur şi o să pun să-ţi graveze ceva din Biblie, 
ca de pildă: "Mulţumesc, slujitor bun şi credincios!" Pork 
era încântat şi-şi freca cu băgare de seamă piciorul 
bandajat. 

— A'fi g'ozav, domnişoa'ă Sca'lett. Şi când c'edeţi că o să 
aveţi bani? 

— Habar n-am, Pork, dar într-o zi o să am bani, şi zicând 
asta aţinti asupra lui o privire atât de plină de amărăciune, 
încât Pork fu jenat. Într-una din zilele astea, când războiul 
se va sfârşi, o să am o mulţime de bani şi n-o să-mi mai fie 
niciodată nici foame, nici frig. Nici unuia din noi nu-i va mai 
fi niciodată nici foame, nici frig. Vom purta toţi haine 
frumoase, vom mânca în fiecare zi pui fripţi şi. 

Se opri. Regula cea mai strictă de la Tara, pe care ea însăşi 
o stabilise şi pe care o aplica cu rigurozitate, era ca nimeni 
să nu pomenească vreodată de mesele bune de odinioară, 
sau de mesele bune pe care le-ar mânca acum dacă ar avea 
prilejul. 

Pork ieşi din cameră, în timp ce Scarlett rămase cu ochii 
pierduţi, privind cu tristeţe în depărtare. În vremurile bune, 
care pieriseră definitiv, viaţa fusese atât de complexă, atât 
de plină de probleme încurcate. Era problema de a câştiga 
dragostea lui Ashley, încercând în acelaşi timp să păstreze o 
duzină de alţi adoratori nefericiţi. Erau micile escapade 
care trebuiau ascunse de părinţi, fete geloase de ironizat 
sau de împăcat, rochii şi stofe de ales, coafuri de încercat şi 


atâtea alte chestiuni de rezolvat. Acum, viaţa era de o 
simplitate surprinzătoare. Singurul lucru care avea 
însemnătate acum era să ai destulă mâncare ca să nu mori 
de foame, haine ca să nu îngheţi de frig şi un acoperiş 
deasupra capului ca să nu te ude ploaia. 

În cursul nopţilor care urmară, Scarlett avu de mai multe 
ori coşmarul care avea s-o urmărească ani de zile. Era 
întotdeauna acelaşi vis, cu aceleaşi amănunte, dar teroarea 
pe care i-o inspira creştea de fiece dată, şi teama de a-l mai 
avea o dată o urmărea chiar şi când era trează. Îşi aducea 
atât de bine aminte întâmplările zilei când avusese pentru 
întâia oară coşmarul! 

Zile întregi căzuse o ploaie rece şi casa era friguroasă, 
umedă şi parcă neprietenoasă. În sobă lemnele ude scoteau 
mult fum, dar nu dădeau aproape deloc căldură. De la micul 
dejun nu fusese nimic de mâncare, în afară de lapte, şi Pork 
îşi întinsese în zadar capcanele şi cârligele. Dacă voiau să 
aibă ceva de mâncare a doua zi, trebuiau să taie unul din 
purcei. Scarlett vedea în jurul ei feţele, albe şi negre, trase 
de foame, cerându-i tăcute să găsească hrană. Trebuia să 
rişte pierderea calului şi să trimită pe Pork să cumpere ceva 
de mâncare. În sfârşit, adevărată culme a nenorocirii, Wade 
căzuse bolnav, cu dureri în gât şi febră mare, şi nu erau nici 
doctori, nici medicamente pentru el. 

Înfometată, epuizată tot veghind copilul, Scarlett îl 
încredinţă Melaniei şi se duse să se culce puţin în camera 
ei. Cu picioarele îngheţate, neputând să adoarmă, zdrobită 
de teamă şi de deznădejde, se tot răsucea, spunându-şi tot 
timpul: "Ce voi face? Încotro să mă îndrept? Nu e oare 
nimeni pe lume care să mă ajute?" Unde era oare tot ce 
constituia siguranţa în viaţă? De ce oare nu există cineva 
puternic şi chibzuit, care s-o descarce de povara ei? Nu era 
făcută pentru o povară atât de mare. Nu ştia cum s-o 
poarte. Şi atunci, se cufundă încet-încet într-un somn agitat. 

Se găsea parcă într-un loc straniu, în care ceața forma 
vârtejuri atât de dese încât nu-şi putea vedea mâna. 


Pământul îi fugea de sub picioare. Era un loc vrăjit, în care 
domnea o linişte îngrozitoare, şi ea era pierdută, pierdută şi 
înspăimântată ca un copil în noapte. Frigul şi foamea o 
chinuiau şi-i era atât de teamă de ceea ce se ascundea în 
spatele perdelei de ceaţă, încât încerca să strige, dar nu era 
în stare. Ceva se mişca în ceaţă, degete se întindeau ca s-o 
apuce de rochie, s-o atragă într-o crăpătură a pământului 
care se căsca lângă ea, mâini tăcute, nemiloase, mâini de 
stafii. Atunci, ghici că dincolo de întunericul opac era un 
adăpost, un ajutor, o oază în care va fi în siguranţă, unde va 
fi cald. Dar unde era? Va putea să ajungă acolo înainte ca 
mâinile acelea s-o apuce şi s-o târască spre nisipurile 
mişcătoare? 

Deodată începu să fugă, să fugă ca o nebună în ceaţă. 
Plângea, ţipa, întindea braţele înainte, apucând doar vântul 
şi ceața umedă. Unde era adăpostul acela? Nu izbutea să-l 
descopere, dar era aici, exista, era ascuns undeva. De-ar 
ajunge, numai, la el - ar fi salvată! Dar teama îi tăia 
picioarele şi era aproape să leşine de foame. Scoase un 
strigăt de deznădejde şi se deşteaptă, în timp ce Melanie, 
aplecată asupra ei, cu chipul îngrijorat, o scutura ca s-o 
trezească. 

Visul acesta revenea ori de câte ori se culca cu stomacul 
gol. Şi asta se întâmpla destul de des. O speria atât de tare, 
încât îi era teamă să doarmă, cu toate că nu înceta să-şi 
repete că nu era nimic de speriat într-un vis. Nu, nimic. şi 
totuşi era atât de speriată la gândul că se va regăsi în 
locurile acelea pline de ceaţă, încât luă obiceiul să doarmă 
cu Melanie, rugând-o s-o trezească când gemetele şi 
zvârcolirile ei arătau că e din nou pradă coşmarului. 

Trăia într-o asemenea tensiune nervoasă, încât începu să 
slăbească şi să se facă pe zi ce trecea mai palidă. 
Rotunjimile fermecătoare ale obrajilor ei dispărură şi 
umerii obrajilor îi ieşeau acum, accentuând forma 
migdalată a ochilor verzi, dându-i un aer de pisică 
înfometată umblând după ceva de furat. "Şi aşa ziua e un 


coşmar, ca să-mi mai trebuiască cel din timpul nopţii!" îşi 
zicea ea cu disperare şi începu să-şi păstreze raţia de 
mâncare ca s-o mănânce înainte de culcare. 

De Crăciun sosi la Tara un mic detaşament de soldaţi de la 
intendenţă, în frunte cu Frank Kennedy, în nădejdea 
deşartă de a rechiziţiona cereale şi vite pentru armată. 
Erau toţi în zdrenţe şi ar fi putut fi luaţi drept nişte hoţi la 
drumul mare. Călăreau nişte gloabe nenorocite, care se 
vedea că nu mai putuseră fi folosite pentru serviciul activ. 
Ca şi caii, oamenii fuseseră trimişi într-un serviciu sedentar 
din cauza rănilor, şi tuturor în afară de Frank le lipsea ba 
un braţ, ba un ochi. Cei mai mulţi dintre ei purtau mantale 
albastre luate de la yankei şi, o clipă, îngroziţi, cei de la 
Tara îşi închipuiră că s-au întors oamenii lui Sherman. 

Petrecură noaptea la plantație, culcaţi pe jos în salon, 
încântați să se întindă pe covorul de catifea, căci de 
săptămâni de zile nu mai dormiseră sub un acoperiş, 
culcându-se noaptea pe ace de pin sau pe pământul tare. 
Cu toate bărbile lor murdare şi zdrenţele îmbrăcăminţii, 
erau oameni bine-crescuţi, care povesteau anecdote 
amuzante, făceau glume, împărțeau complimente şi-şi 
arătau sus şi tare bucuria de a petrece ajunul Crăciunului 
într-o casă mare, înconjurați de femei frumoase, aşa cum 
erau obişnuiţi odinioară. Refuzară să vorbească serios 
despre război, minţiră sfruntat ca să le facă pe doamne să 
râdă şi aduseră în casa goală şi pustiită o notă de veselie şi 
de sărbătoare, pe care n-o mai cunoscuse de atâta vreme. 

— E aproape ca altădată când dădeam petreceri, nu-i aşa? 
murmură fericită Suellen către Scarlett. 

Suellen era în culmea încântării pentru că avea, în fine, un 
adorator, şi nu-l mai pierdea pe Frank din ochi. Scarlett 
rămase uimită văzând că Suellen era aproape frumoasă, cu 
toată slăbiciunea pe care i-o lăsase boala. Avea obrajii 
îmbujoraţi şi în ochi o privire dulce şi luminoasă. 

"Probabil că ţine la el cu adevărat", îşi zise Scarlett cu 
dispreţ. "Pariez că ar fi aproape drăguță dacă şi-ar găsi un 


bărbat, chiar dacă ar fi vorba de bătrânul şi chiţibuşarul 
ăsta de Frank." 

Carren arăta mai bine şi nu mai avea aerul unei 
somnambule. Descoperise că unul din oameni fusese 
camarad cu Brent Tarleton şi că stătuse alături de el în ziua 
când fusese omorât şi abia aştepta să stea mai mult de 
vorbă cu el. 

La cină Melanie îi surprinse pe toţi, silindu-se să-şi uite 
timiditatea şi arătându-se aproape veselă. Râse şi glumi şi 
aproape flirtă cu un soldat fără un ochi, care-i răspunse 
prin complimente exagerate. Scarlett ştia ce efort fizic şi 
moral însemna asta din partea Melaniei, pentru care 
prezenţa bărbaţilor era întotdeauna un chin. De altfel, era 
departe de a fi sănătoasă. Degeaba pretindea că e voinică şi 
muncea mai mult ca Dilcey - Scarlett îşi dădea seama că 
era bolnavă. Când ridica ceva, faţa ei se făcea albă ca varul 
şi, după orice efort mai mare, se aşeza brusc ca şi când 
picioarele n-o mai ţineau. Dar în seara asta, la fel ca Suellen 
şi Carreen, făcea tot ce-i era cu putinţă pentru ca soldaţii să 
petreacă un ajun de Crăciun plăcut. Numai lui Scarlett 
musafirii nu-i făceau nici o plăcere. 

Soldaţii adăugaseră rațiile lor de porumb uscat şi de 
carne, mazării uscate, merelor coapte şi alunelor pe care 
Mammy le aşezase în faţa lor şi, de acord cu toţii, declarară 
că era cea mai bună masă pe care o luaseră de luni de zile. 
Scarlett îi privea mâncând, fără pic de bucurie. Nu numai 
că-i părea rău de fiecare înghiţitură, dar mai stătea şi pe 
cărbuni de teamă ca oamenii să nu descopere că Pork 
tăiase unul din porci în ajun. Carnea era acum în cămară şi 
Scarlett îi ameninţase pe toţi din casă că-i va scoate ochii 
celui sau celeia care va vorbi musafirilor de porcul tăiat, sau 
de purceii puşi la adăpost într-un ţarc din mijlocul bălților. 
Oamenii ăştia erau atât de înfometați încât puteau să 
mănânce tot porcul la o singură masă şi, dacă aflau de 
existenţa celorlalţi, i-ar fi putut rechiziţiona pentru armată. 
Scarlett era îngrijorată şi din pricina vacii şi a calului, şi ar 


fi vrut să-i ştie ascunşi în baltă, în loc să fie legaţi în pădure, 
la capătul păşunii. Dacă intendenţa le lua vaca şi calul, le va 
fi cu neputinţă să treacă iarna, căci vitele luate nu vor putea 
fi înlocuite. Cât despre ce mâncau cei din armată, Scarlett 
nu-şi bătea capul. Armata să hrănească armata. să se 
descurce cum putea. Scarlett avea destule greutăţi şi aşa, 
abia izbutind să-i hrănească pe ai săi. 

La desert, oamenii scoaseră din raniţa lor câţiva "biscuiţi 
de vergea ", şi pentru întâia dată Scarlett văzu acest produs 
alimentar confederat, despre care existau tot atâtea glume 
ca şi despre păduchi. După toate aparențele, erau bucățele 
de lemn ars, învârtite în spirală. Oamenii îi dădură să guste, 
dar când încercă să mănânce, văzu că sub coaja înnegrită 
de fum se ascundea un fel de mămăligă fără sare. Soldaţii 
îşi înmuiau raţia de mălai, adăugau sare când găseau, 
ungeau vergeaua puştii cu această pastă groasă şi o frigeau 
la focurile de bivuac. Era tare ca piatra şi n-avea mai mult 
gust decât rumeguşul de lemn. După ce mâncă o bucată, 
Scarlett se grăbi să dea înapoi soldatului "biscuitul", în 
mijlocul hohotelor de râs. Privirea ei o întâlni pe a Melaniei, 
şi acelaşi gând se putu citi pe faţa celor două tinere femei: 
"Cum pot să lupte dacă n-au decât asta de mâncat?" 

Masa fu destul de veselă, şi până şi Gerald, care prezida 
cu un aer absent în capul mesei, se căzni să scoată din 
memoria sa întunecată manierele de stăpân al casei şi un 
surâs nesigur. Bărbaţii vorbeau, femeile surâdeau şi-i 
lăudau pe soldaţi. Dar Scarlett, întorcându-se deodată spre 
Frank Kennedy ca să-l întrebe dacă ştia ceva despre 
domnişoara Pittypat, surprinse pe faţa lui o expresie care o 
făcu să uite ceea ce voia să spună. 

Ochii lui Frank nu o mai priveau pe Suellen, ci rătăceau 
prin odaie. Se aţinteau rând pe rând asupra lui Gerald, care 
avea aerul unui copil mirat, asupra podelei fără covoare, pe 
scaunele străpunse de yankei cu lovituri de baionetă, pe 
pereţi, unde dreptunghiuri mai viu colorate de tapet arătau 
locul tablourilor luate de jefuitori. Ochii lui se aţinteau 


asupra mesei sărăcăcios servite, asupra rochiilor curate dar 
ponosite şi cârpite ale femeilor, asupra sacului de făină din 
care se făcuse un fel de costumaş pentru Wade. 

Frank îşi amintea de Tara, aşa cum o cunoscuse înainte de 
începerea războiului, şi chipul lui exprima totodată părere 
de rău şi furie neputincioasă. O iubea pe Suellen, ţinea la 
surorile ei, îl respecta pe Gerald şi socotea că nu există o 
plantație mai frumoasă pe lume. De când Sherman trecuse 
ca un uragan prin Georgia, Frank văzuse multe urme 
îngrozitoare, tot parcurgând statul spre a încerca să 
găsească hrană, dar nimic nu-l tulburase cum îl tulbura 
Tara în acest moment. Ar fi vrut să facă ceva pentru familia 
O'Hara, mai ales pentru Suellen, dar nu putea nimic. Când 
Scarlett îi surprinse privirea, tocmai clătina din cap, 
impresionat, şi fără să ştie, gura i se contractase. Văzu 
lucind în ochii lui Scarlett o flacără de mândrie indignată şi, 
jenat, îşi băgă nasul în farfurie. 

Femeile mureau de nerăbdare să afle ştiri. De la căderea 
Atlantei, adică de mai bine de patru luni, serviciul poştal nu 
mai funcţiona şi ele habar n-aveau unde se află yankeii, ce 
face armata confederată, ce deveniseră Atlanta şi vechii lor 
prieteni. Frank, pe care funcțiunile sale îl obligau să 
parcurgă statul în lung şi-n lat, preţuia mai mult chiar decât 
o gazetă, căci avea foarte multe rude şi cunoştinţe între 
Macon şi Atlanta, aşa că putea să povestească amănunte pe 
care presa le trecea de obicei sub tăcere. Spre a-şi ascunde 
încurcătura de a fi fost surprins de Scarlett, se amestecă 
îndată în conversaţie. 

— Confederații, declară el, au ocupat din nou Atlanta după 
plecarea lui Sherman, dar a fost o cucerire fără valoare, 
căci generalul yankeu a ars oraşul până la temelii. 

— Dar credeam că Atlanta a ars în noaptea plecării 
noastre, strigă Scarlett mirată. Credeam că ai noştri îi 
dăduseră foc. 

— O, nu, domnişoară Scarlett, protestă Frank, indignat. 
Noi n-am dat foc nici unuia din oraşele noastre, atâta vreme 


cât mai erau compatrioți acolo. Ceea ce aţi văzut arzând 
erau antrepozitele, pe care nu voiam să le lăsăm yankeilor, 
topitoriile şi depozitele de muniții. Dar aici s-a oprit totul. 
Când Sherman a cucerit oraşul, magazinele şi casele erau 
întregi şi el şi-a cantonat acolo oamenii. 

— Dar ce au devenit locuitorii? Oare. oare i-a omorât? 

— A omorât câţiva. dar nu cu gloanţe, spuse ironic soldatul 
cu un singur ochi. Cum a intrat în Atlanta, a cerut 
primarului ca toţi locuitorii să evacueze oraşul. Şi erau o 
mulţime de oameni bătrâni, incapabili să îndure călătoria, şi 
bolnavi care nu puteau să fie mişcaţi din loc, şi femei care. 
În sfârşit, doamne care nu erau nici ele în stare să se 
deplaseze. I-a forţat totuşi să plece, cu sutele şi cu sutele, în 
cea mai groaznică ploaie ce s-a văzut vreodată. I-a mânat 
pe toţi în păduri, lângă Rough and Ready, şi a cerut în scris 
generalului Hood să vină să-i ia. O mulţime din ei au murit 
de pneumonie sau de alte urmări ale acestui tratament. 

— O, dar de ce a făcut asta? Doar bieţii de ei n-ar fi putut 
să-i facă vreun rău, exclamă Melanie. 

— A spus că are nevoie de oraş ca să-şi poată odihni 
oamenii şi caii, răspunse Frank. Şi într-adevăr, i-a lăsat să 
se odihnească până la mijlocul lui noiembrie, când a pornit 
mai departe. Plecând, a dat foc peste tot, şi a ars tot ce 
putea să ardă! 

— O, sigur că nu tot! strigară tinerele femei, consternate. 

Nu reuşeau să-şi închipuie că oraşul pe care-l cunoscuseră 
- atât de populat şi forfotind de soldaţi - nu mai exista. 
Toate casele acelea frumoase umbrite de arbori, toate 
prăvăliile mari, toate hotelurile frumoase. toate acestea nu 
puteau, fără îndoială, să fi fost distruse! Melanie părea gata 
să izbucnească în plâns, căci acolo fusese crescută şi n-avea 
alt cămin. Inima lui Scarlett se strânse, căci după Ţara, era 
locul pe care-l iubea cel mai mult. 

— În sfârşit, a ars aproape tot, se grăbi să spună Frank, 
mişcat de expresia celor două femei. 


Se sili să adopte un ton vesel, căci nu-i plăcea să 
pricinuiască supărări doamnelor. În faţa unei femei 
tulburate se zăpăcea cu totul, de aceea nu simţea nici o 
poftă să povestească gazdelor grozăviile pe care le văzuse. 
N-aveau decât să găsească pe altcineva dacă voiau să afle 
ce se mai întâmplase. 

Nu putea să le spună că văzuse Atlanta când armata 
reintrase în ea, cu sutele ei de hornuri înnegrite ridicându- 
se din cenuşă, cu mulţimea de dărâmături pe jumătate arse, 
cu arborii bătrâni cărora incendiul le dăduse lovitura de 
graţie şi cărora vântul rece le împrăştia ramurile 
carbonizate. Îşi amintea de impresia îngrozitoare pe care i- 
o pricinuise acest spectacol, auzea încă înjurăturile 
confederaţilor când văzuseră ce mai rămăsese din oraş. 
Nădăjduia că doamnele nu vor auzi niciodată de oroarea 
profanării cimitirului, căci ar fi fost prea mult pentru ele. 
Charlie Hamilton, şi mama, şi tatăl Melaniei erau îngropaţi 
acolo. Amintirea cimitirului profanat continua să-i provoace 
coşmaruri lui Frank. În speranţa că vor găsi bijuterii asupra 
morţilor, soldaţii yankei forţaseră cavourile şi deschiseseră 
mormintele. Despuiaseră cadavrele, spărseseră sicriele ca 
să ia plăcile de aur şi de argint, ornamentele şi mânerele de 
argint. Scheletele şi cadavrele, azvârlite unele peste altele 
printre sfărâmăturile coşciugelor, rămăseseră expuse 
tuturor vânturilor. 

Şi Frank nu putea să vorbească nici de câini şi nici de 
pisici. Doamnele ţineau atât de mult la aceste animale! Dar 
vederea miilor de animale înfometate, rămase fără adăpost 
după evacuarea atât de brutală a stăpânilor, îl afectase 
aproape tot atât de mult ca şi aceea a cimitirului, căci Frank 
iubea pisicile şi câinii. Animalele rătăceau sperioase, ude, 
înfometate, aproape tot atât de sălbatice ca fiarele 
pădurilor. Cei puternici atacau pe cei slabi, cei slabi 
pândeau moartea celor şi mai slabi, ca să-i poată mânca. Şi, 
pe deasupra oraşului în ruine, corbii siniştri brăzdau cerul 
de iarnă cu zborul lor neîncetat. 


Frank se strădui să-şi amintească de detalii care să 
atenueze efectul produs şi să liniştească doamnele. 

— Mai sunt şi câteva case în picioare, spuse el, din acelea 
mai izolate, pe care focul nu le-a putut atinge. Bisericile şi 
loja masonică au rămas şi ele neatinse. Sunt şi câteva 
prăvălii. Dar tot cartierul comercial, tot cartierul de lângă 
calea ferată. Îmi pare rău, doamnelor, dar acea parte a 
oraşului e la pământ. 

— Atunci, exclamă Scarlett cu amărăciune, antrepozitul de 
lângă calea ferată pe care mi l-a lăsat Charlie e distrus şi 
el? 

— Dacă era acolo, nu poate să mai existe, dar., şi Frank 
surâse, regretând că nu-şi amintise mai înainte: Capul sus, 
doamnelor! Casa mătuşii Pitty e tot în picioare. Are câteva 
stricăciuni, dar a rezistat. 

— O, cum a scăpat de incendiu? 

— Păi, e o casă de cărămidă şi fiind aproape singura din 
Atlanta acoperită cu ţiglă, nu s-a aprins. Cel puţin, asta-i 
părerea mea. Şi pe urmă, e una din ultimele construite 
înspre nord, şi incediul n-a făcut atâtea ravagii în cartierul 
acela. Bineînţeles, yankeii cantonaţi în casă au făcut tot 
felul de stricăciuni. Au ars chiar balustrada de mahon a 
scării ca să facă foc, dar n-are a face! Casa e încă în 
perfectă stare! Când am văzut-o pe domnişoara Pitty 
săptămâna trecută la Macoft. 

— Ai văzut-o? Cum îi merge? 

— Admirabil. Admirabil. Când i-am spus că locuinţa ei e 
neatinsă, s-a hotărât să se întoarcă de îndată. Adică. dacă 
negrul ăla bătrân, Peter, o va lăsa să plece. O mulţime de 
oameni din Atlanta s-au întors acasă, căci începuseră să fie 
neliniştiţi de soarta Maconului. Sherman n-a luat Maconul, 
dar toată lumea se teme să nu dea Wilson o raită, şi ăsta e 
încă mai rău ca Sherman. 

— Dar e o prostie să se întoarcă în Atlanta, dacă nu mai 
sunt case! Unde să stea? 


— Domnişoară Scarlett, stau şi ei în corturi, în bordeie, în 
cabane de bârne. Se îngrămădesc câte şase sau şapte 
familii în cele câteva locuinţe care au rămas. Şi încearcă să 
reconstruiască. Să nu spui că-i o prostie, domnişoară 
Scarlett. Cunoşti lumea din Atlanta tot atât de bine ca şi 
mine. Sunt legaţi de oraş, la fel cum sunt legaţi cei din 
Charleston de al lor, şi ar trebui mai mult decât nişte yankei 
şi un incendiu ca să-i gonească de tot. Oamenii din Atlanta 
sunt, cu tot respectul ce vi-l port, domnişoară Melly, 
încăpăţânaţi ca nişte catâri când e vorba de oraşul lor. Nu 
văd de ce, fiindcă mi s-a părut întotdeauna un oraş insolent, 
grăbit să parvină. Dar eu sunt de la ţară şi nu iubesc 
oraşele. În orice caz, vă rog să mă credeţi că cei ce revin 
primii sunt cei mai deştepţi. Cei ce vor veni ultimii nu vor 
mai găsi nici o bucată de lemn, nici o piatră, nici o cărămidă 
din casa lor, căci toată lumea strânge ce poate ca să-şi 
reclădească locuinţele. Iată, nu mai departe decât alaltăieri 
am văzut-o pe doamna Merriwether, pe domnişoara 
Maybelle şi pe bătrâna lor negresă încărcând cărămizi într- 
o roabă. Şi doamna Meade mi-a spus că speră să 
construiască o cabană de bârne când doctorul va fi înapoi 
ca s-o ajute. Mi-a povestit că a mai stat într-o cabană de 
bârne, pe vremea când Atlanta se numea încă Marthasville, 
şi că n-ar deranja-o deloc să reînceapă. Bineînţeles, vorbea 
în glumă, dar, în sfârşit, asta arată mentalitatea oamenilor. 

— Găsesc că nu le lipseşte curajul, declară Melanie cu 
mândrie. Nu-i aşa, Scarlett? 

Scarlett aprobă din cap. Era mulţumită şi mândră de 
oraşul ei adoptiv. Cum spunea Frank, era un oraş insolent, 
grăbit să parvină. De aceea îl iubea. Nu mirosea a mucegai, 
lumea nu era plină de prejudecăţi ca în vechile oraşe, şi 
oamenii aveau o exuberanţă şi o impertinenţă care se 
potrivea cu a ei. "Sunt ca Atlanta", gândi ea, "îmi trebuie 
mai mult decât nişte yankei şi un incendiu ca să mă 
doboare!" 


— Dacă mătuşa Pitty revine la Atlanta, am face mai bine să 
ne întoarcem şi noi, Scarlett, zise Melanie, întrerupând 
cursul gândurilor cumnatei ei. Singură o să moară de frică. 

— Cum pot să părăsesc Tara, Melly? întrebă Scarlett, cu 
puţină supărare în voce. Dacă ai atâta poftă să te întorci, 
du-te. Eu nu te rețin. 

— O, n-am vrut să spun asta, draga mea, strigă Melanie 
înroşindu-se. Cât sunt de zăpăcită! Fireşte că tu nu poţi 
părăsi Iara şi. şi cred că unchiul Peter şi bucătăreasa vor 
putea să aibă grijă de mătuşa Pitty. 

— Nimic nu te împiedică să pleci, zise Scarlett scurt. 

— Ştii bine că n-am să te las, răspunse Melanie. Şi eu. fără 
tine, aş muri de frică. 

— Cum vrei! De altfel, oricum nu m-aş reîntoarce la 
Atlanta. Cum se vor fi reconstruite câteva case, Sherman va 
reveni şi va arde din nou totul. 

— Nu va reveni, declară Frank şi, cu toate sforţările sale, 
se văzu că era deprimat. A traversat tot statul până la mare. 
Săptămâna asta a căzut Savannah şi se zice că yankeii au 
intrat în Carolina de Sud. 

— A căzut Savannah? 

— Da. Dar să ştiţi că nu se putea altfel. Oraşul n-avea 
destui oameni ca să-l apere, deşi fuseseră chemaţi sub arme 
toţi cei care mai erau încă în stare să stea în picioare. Ştiţi 
că atunci când yankeii înaintau spre Milledgeville, au fost 
înarmaţi toţi elevii academiilor militare, fără să se ţină 
seama de vârstă, şi a fost deschisă chiar închisoarea, ca să 
mai facă rost de trupe? Da, au fost eliberaţi toţi puşcăriaşii 
care voiau să se bată şi li s-a promis graţierea dacă scapă. 
Mi se făcea părul măciucă văzându-i pe puştii aceia de la 
academia militară în rând cu hoţii şi criminalii. 

— Au fost eliberaţi puşcăriaşii? Dar vor veni să ne atace! 

— Nu vă alarmaţi, doamnă. Asta se întâmplă foarte 
departe de aici, şi de altfel oamenii aceia sunt excelenți 
soldaţi. După părerea mea, nimic nu împiedică un hoţ să 
devină un soldat bun, nu-i aşa? 


— Găsesc că asta-i minunat, zise Melanie cu o voce dulce. 
— Ei bine, eu nu, ripostă Scarlett. Sunt şi aşa destui hoţi 
care umblă prin ţară. Yankei şi. se opri la timp, dar oamenii 

începură să râdă. 

— Yankei şi soldaţii intendenţei? terminară ei fraza în locul 
lui Scarlett, şi ea roşi până în vârful urechilor. 

— Dar unde-i armata generalului Hood? se grăbi să 
intervină Melanie. El ar fi apărat Savannah. 

— Vai, domnişoară Melanie! protestă Frank pe un ton de 
reproş. Generalul Hood n-a coborât niciodată înspre partea 
aceea. Se luptă sus în Tennessee, spre a încerca să-i facă pe 
yankei să iasă din Georgia. 

— Şi grozav i-a mai reuşit planul! exclamă Scarlett. Să 
numai vorbim. Le-a îngăduit blestemaţilor de yankei să ne 
ocupe ţara, lăsându-ne ca să ne apere doar şcolari, 
puşcăriaşi şi milițieni din garda locală. 

— Fiica mea, zise deodată Gerald ieşind din amorţeala sa, 
foloseşti vorbe grele. Ellen o să se supere. 

— Nişte yankei blestemaţi, asta sunt. Nu-i voi numi 
niciodată altfel. 

Scarlett era dezlănţuită. Auzind pronunţându-se numele 
lui Ellen, fiecare resimţi o senzaţie stranie şi conversaţia 
încetă deodată. Şi din nou Melanie fu aceea care rupse 
tăcerea: 

— Când eraţi la Macon, aţi văzut pe India şi pe Honey 
Wilkes? N-au cumva. n-au cumva ştiri de la Ashley? 

— Vai de mine, domnişoară Melanie, ştii bine că dacă aş fi 
avut veşti despre Ashley, aş fi venit îndată de la Macon sa ţi 
le spun. Nu, nu ştiu nimic. Hai, nu-ţi face griji pentru Ashley. 
Ştiu, e multă vreme de când n-ai mai auzit nimic despre el, 
dar cum să afli ceva despre un om când e la închisoare? Şi 
în închisorile yankee viaţa nu-i atât de aspră ca într-ale 
noastre. În definitiv, yankeii au hrană din belşug şi nu le 
lipsesc nici păturile, nici doctoriile. Nu-i ca la noi. 

Nici noi nu mâncăm pe săturate, atunci, înţelegeţi că 
prizonierii noştri. 


— Da, yankeii au tot ce le trebuie, exclamă Melanie pe un 
ton patetic, dar nu dau nimic prizonierilor. O ştii foarte 
bine, domnule Kennedy. Spui asta ca să mă linişteşti. Ştii 
foarte bine că bărbaţii noştri mor de foame şi de frig acolo, 
că mor fără doctori şi fără doctorii, numai fiindcă yankeii ne 
urăsc atâta. O, dacă am putea descotorosi pământul de 
yankei! O, ştiu că Ashley a. 

— Nu spune asta! strigă Scarlett cu inima strânsă. Atâta 
timp cât nimeni nu spunea că Ashley a murit, va păstra în 
fundul sufletului o slabă nădejde că trăia, dar îşi închipuia 
că dacă ar auzi pronunţându-se cuvântul fatal, Ashley va 
muri în aceeaşi clipă. 

— Doamnă Wilkes, nu vă necăjiţi pentru soţul 
dumneavoastră, interveni soldatul cu un ochi. Eu am fost 
făcut prizonier după prima bătălie de la Manassas şi am 
intrat în primul schimb de prizonieri. Când eram în 
puşcărie, mi se dădea tot ce era mai bun: pui fripţi, 
prăjituri. 

— Am impresia că minţi, zise Melanie cu un surâs slab. Ce 
zici? 

Era prima oară când Scarlett o vedea pe Melanie vorbind 
astfel cu un bărbat. 

— Şi eu am această impresie, recunoscu soldatul, 
izbucnind în râs şi pocnindu-se peste coapse. 

— Dacă vreţi să treceţi toţi în salon, am să vă cânt colinde 
de Crăciun, zise Melanie ca să schimbe subiectul. Yankeii n- 
au putut lua pianul. E grozav de dezacordat, nu-i aşa, 
Suellen? 

— Groaznic! răspunse Suellen care privea spre Frank 
surâzând. 

Însă, în timp ce musafirii părăseau sufrageria, Frank 
rămase în urmă şi o reţinu pe Scarlett de mânecă. 

— Pot să schimb o vorbă cu dumneata? 

Scarlett începu să tremure, temându-se ca Frank să nu-i 
vorbească de vitele ei şi se pregăti să-i trântească o 
minciună frumoasă. 


Când nu mai rămase nimeni în odaie, Frank şi Scarlett se 
apropiară de foc. Toată veselia prefăcută care înviorase faţa 
lui Frank în prezenţa celorlalţi dispăru, şi Scarlett îşi dădu 
seama că arăta bătrân. Pielea îi era uscată şi înnegrită ca 
frunzele purtate de vânt. 

Favoriţii lui, de un blond roşiatic, erau presăraţi cu peri 
albi. Absent, începu să se tragă de unul din ei şi, înainte de 
a lua cuvântul, îşi drese glasul. 

— Îmi pare foarte rău de mama dumitale, domnişoară 
Scarlett. 

— Te rog, nu vorbi de asta. 

— Şi tatăl dumitale. e aşa de când. 

— Da. el. nu mai e el, după cum poţi să-ţi dai seama. 

— 'Ţinea mult la ea, nu-i aşa? 

— Oh, domnule Kennedy, să nu mai vorbim. 

— Iartă-mă, domnişoară Scarlett, şi începu să se legene 
stingherit de pe un picior pe altul. Voiam să supun un 
proiect tatălui dumitale, dar acum văd că ar fi osteneală 
zadarnică. 

— Pot să te ajut cumva, domnule Kennedy? Înţelegi. acum 
eu conduc casa. 

— Ei bine. eu, începu Frank, continuând, de emoție să se 
tragă de unul din favoriţi. La drept vorbind, eu. ei bine, 
domnişoară Scarlett, aveam de gând să cer tatălui dumitale 
mâna domnişoarei Suellen. 

— Cum, vrei să spui că n-ai cerut încă tatei mâna lui 
Suellen? exclamă Scarlett, totodată mirată şi înveselită. Şi îi 
faci curte de ani de zile! 

Frank se înroşi şi surâse stingherit, cu aerul unui băiat 
foarte timid şi cam nătărău. 

— Ei bine. eu. nu ştiam dacă mă voia. Sunt mult mai în 
vârstă ca ea şi. şi erau atâţia tineri frumoşi care se 
învârteau la Tara. 

"Hm!" gândi Scarlett. "Se-nvârteau în jurul meu, nu în 
jurul lui Suellen." 


— Şi nici nu ştiu încă dacă mă va accepta. N-am întrebat-o 
niciodată, dar cred că trebuie să-mi cunoască sentimentele. 
Eu. cred că trebuie să cer permisiunea domnului O'Hara şi 
să-i spun adevărul. Domnişoară Scarlett, în momentul 
acesta n-am nici o lăscaie. Pe vremuri, iartă-mă că o spun, 
aveam mulţi bani dar acum nu mai am decât calul şi hainele 
de pe mine. Înţelegi, când m-am angajat, am vândut cele 
mai multe din pământurile mele şi mi-am investit banii în 
obligaţii confederate. Ştii ce valorează acum. Mai puţin 
decât hârtia pe care sunt imprimate. Şi apoi, nici nu le mai 
am, căci au ars odată cu casa soră-mi. Ştiu că trebuie să par 
îndrăzneţ cerând mâna domnişoarei Suellen acum când nu 
mai am un ban, dar. asta e. De altfel, am impresia că nu 
putem şti ce va ieşi din acest război. Îmi pare că e sfârşitul 
lumii. Nu poţi să te întemeiezi pe nimic. şi m-am gândit că 
ar fi o mare mângâiere pentru mine şi, poate, pentru 
domnişoara Suellen, dacă am fi logodiţi. Ar fi ceva sigur. 
Nu-i voi cere să ne căsătorim atâta timp cât nu voi avea din 
ce s-o ţin, domnişoară Scarlett, şi nu ştiu când se va 
întâmpla asta. Dar, în sfârşit, dacă iubirea sinceră are vreun 
preţ, ei bine, poţi fi sigură că dinspre partea asta, dacă nu 
din alt punct de vedere, domnişoara Suellen va fi bogată. 

Pronunţă aceste ultime cuvinte cu o demnitate simplă care 
o emoţionă pe Scarlett, deşi o şi distră foarte mult. Faptul 
că cineva putea s-o iubească pe Suellen o depăşea. Sora ei 
îi apărea ca un monstru de egoism, care nu ştia decât să 
plictisească pe ceilalţi şi-şi petrecea vremea văicărindu-se. 

— Bine, domnule Kennedy, spuse ea pe un ton amabil, cred 
că lucrurile sunt limpezi. Sunt sigură că am dreptul să 
vorbesc în numele tatei. A avut întotdeauna multă stimă 
pentru dumneata şi a socotit întotdeauna că Suellen se va 
căsători într-o zi cu dumneata. 

— Adevărat? exclamă Frank radios. 

— Adevărat, răspunse Scarlett, stăpânindu-şi pofta de a 
râde, căci îşi amintea de felul zeflemist cum o întreba 
Gerald odinioară pe Suellen de la un cap la celălalt al 


mesei: "Ei, domnişorică, nu s-a pronunţat încă înflăcăratul 
tău adorator? Va trebui oare să-i cer să-şi precizeze 
intenţiile?" 

— Am să-i fac declaraţia chiar în seara asta, zise Frank cu 
un tremur în obraji şi luă mâna lui Scarlett, strângându-i-o. 
Eşti atât de bună, domnişoară Scarlett! 

— Am să ţi-o trimit pe Suellen, rosti Scarlett îndreptându- 
se spre salon cu un surâs pe buze. 

Melanie începuse să cânte. Pianul era groaznic de 
dezacordat, dar reuşi să-i facă pe ceilalţi să cânte: 
"Ascultaţi, îngerii vestesc naşterea!" 

Auzind acest vechi şi fermecător colind de Crăciun, 
Scarlett se opri brusc. 1 se părea cu neputinţă ca războiul 
să fi trecut de două ori pe aici, ca ea să trăiască cu ai ei într- 
o ţară pustiită, abia având ce să mănânce. Se întoarse brusc 
spre Frank. 

— Ce voiai să spui zicând că ţi se pare că e sfârşitul lumii? 

— Am să-ţi vorbesc deschis, zise el încet. Dar n-aş vrea să 
le alarmezi pe celelalte doamne repetându-le cuvintele 
mele. Războiul nu va mai putea dura mult. Nu mai sunt 
oameni care să întregească rândurile, şi numărul 
dezertorilor creşte întruna. Înţelegi, oamenii nu pot răbda 
să fie despărțiți de familiile lor, când ştiu că ai lor mor de 
foame. Atunci, se întorc acasă pentru a încerca să facă rost 
de nrană. Nu pot să le fac o vină din asta, dar armata 
slăbeşte. Şi-apoi, soldaţii nu pot să lupte fără să mănânce şi 
nu-i nimic de mâncare. O ştiu fiindcă meseria mea e să 
strâng provizii. De când am ocupat din nou Atlanta, am 
parcurs această regiune în lung şi-n lat şi n-am găsit nici cât 
să hrănesc o pasăre. Şi e acelaşi lucru până la Savannah, 
trei sute de mile spre sud. Oamenii mor de foame, căi ferate 
nu mai există, nu sunt puşti, muniţiile sunt pe sfârşite, nu 
mai e piele pentru ghete. Aşadar, sfârşitul e aproape. 

Dar şansele slabe ale Confederaţiei cântăreau mult mai 
puţin în ochii lui Scarlett, decât observaţiile lui Frank 
asupra lipsei alimentelor. Avusese intenţia să-i încredinţeze 


lui Pork monedele ei de aur şi bancnotele Statelor Unite şi 
să-l trimită cu calul şi căruţa să caute provizii şi ceva de-ale 
îmbrăcăminţii. Dar dacă ceea ce spunea Frank e adevărat. 

Maconul însă nu căzuse! Trebuiau să fie provizii la Macon. 
Îndată ce trupele intendenţei vor fi destul de departe, îl va 
trimite pe Pork la Macon, cu riscul de a-şi vedea preţiosul 
cal rechiziţionat de armată. 

— Hai să nu mai vorbim de lucruri atât de triste în seara 
asta, domnule Kennedy, zise Scarlett. Du-te în micul birou al 
mamei şi am să ţi-o trimit pe Suellen. Aşa vei putea. În 
sfârşit, veţi putea fi singuri. 

Surâzând, înroşindu-se, Frank se strecură afară din odaie 
şi Scarlett îl privi îndepărtându-se. "Ce păcat că n-o poate 
lua acuma", îşi zise ea. "Ar fi o gură mai puţin de hrănit." 

Capitolul XXIX. 

Când sosi luna aprilie, generalul Johnston, căruia i se 
dăduse înapoi comanda împuţinatei sale armate, se predă 
inamicului, în Carolina de Nord, şi războiul luă sfârşit. Însă 
ştirea nu ajunse la Tara decât după două săptămâni. Erau 
prea multe de făcut la Tara ca să-şi piardă cineva vremea cu 
vizite şi cu palavre şi, cum vecinii erau şi ei foarte ocupați, 
ştirile se răspândeau încet. 

Arăturile de primăvară erau în toi şi se semăna bumbacul 
şi seminţele pe care Pork le adusese de la Macon. Pork era 
atât de mândru că revenise cu bine de la Macon cu căruţa 
plină de haine, seminţe, păsări, şunci, carne şi făină, încât la 
drept vrbind nu mai făcea nimic. Mereu şi mereu povestea 
cum scăpase de atâtea ori ca prin urechile acului, apoi 
despre drumuri lăturalnice şi potecile şi făgaşele pe care 
revenise la Tara, drumuri pe care nimeni altul în afară de el 
nu le cunoştea. Timp de cinci săptămâni cât durase lipsa lui, 
Scarlett fusese chinuită de griji, dar la întoarcere nu putu 
să-l certe. Era prea fericită că reuşise în misiunea lui şi că-i 
adusese înapoi atâţia bani din suma pe care i-o 
încredinţase. De altfel, îl bănuia că nu cumpărase nici 
păsările, nici carnea, ceea ce lămurea economiile făcute. De 


fapt, Pork nu şi-ar fi iertat dacă ar fi cheltuit banii stăpânei 
sale, atunci când de-a lungul drumului erau coteţe nepăzite 
cu găini, şi atâtea afumătoare care parcă îl aşteptau. 

Acum că aveau puţină hrană, fiecare la Tara se silea să 
redea vieţii un aspect normal. Era de lucru pentru fiecare - 
prea multă muncă, muncă de fiece clipă. Trebuiau curățate 
ogoarele de tulpinile uscate de bumbac de anul trecut, spre 
a face loc recoltei viitoare, şi calul, neobişnuit să tragă 
plugul, se târa cu greu pe ogoare. Trebuia plivită grădina 
de zarzavat de buruieni, trebuiau semâănate seminţele, 
tăiate lemne pentru foc; trebuiau făcute ţarcuri şi ridicate 
mile întregi de garduri din care yankeii arseseră cu atâta 
uşurinţă. De două ori pe zi trebuiau cercetate capcanele 
pentru iepuri ale lui Pork şi puse undiţe. Trebuia dereticat, 
măturat, gătit, spălat vasele, dat de mâncare porcilor şi 
puilor, strâns ouăle. Trebuia mulsă vaca, dusă la păşune şi 
la baltă şi, de teamă ca yankeii sau oamenii lui Frank 
Kennedy să nu revină, trebuia ca cineva s-o păzească toată 
ziua. Până şi micul Wade avea treabă. În fiecare dimineaţă, 
cu un coş sub braţ, pleca cu un aer important să strângă 
bucățele de lemn sau surcele pentru aprins focul. 

Băieţii Fontaine, primii din comitat care s-au reîntors la 
căminurile lor, fură cei care aduseră ştirea capitulării. Alex, 
care mai avea cizme, mergea pe jos, în timp ce Tony, cu 
picioarele goale, călărea fără şa pe spatele unui catâr. Tony 
se aranja întotdeauna să fie profitorul familiei. După patru 
ani de viaţă în aer liber, erau mai arşi de soare, mai subţiri, 
mai uscăţivi şi, cu lungile lor bărbi negre cu care se 
întorceau din război, cu greu îi puteai recunoaşte. 

Grăbiţi să ajungă la Mimosa, trecură pe la Tara, dar nu se 
opriră decât o clipă, spre a le saluta pe tinerele femei şi a le 
anunţa capitularea. Totul se sfârşise, se terminase, spuneau 
ei, dar nu păreau să dea faptului multă importanţă. 
Singurul lucru care-i interesa era să ştie dacă Mimosa 
arsese. Pe drumul de întoarcere nu văzuseră decât hornuri 
înnegrite, acolo unde altădată se ridicau locuinţe ale 


prietenilor lor, şi nu mai îndrăzneau să spere că a lor fusese 
cruţată. Scoaseră un suspin de uşurare aflând că Mimosa 
era încă în picioare şi începură să râdă, încântați, aflând de 
goana nebună a lui Sally şi cât de frumos sărise gardul. 

— E o fată curajoasă, declară Tony. Ce ghinion pe ea că Joe 
a fost omorât. Ai din întâmplare tutun de mestecat, 
Scarlett? 

— Nu, nu mai avem decât tutun din foi de porumb. Tata 
asta fumează. 

— N-am ajuns încă atât de rău, zise Tony, dar probabil că 
va veni şi asta. 

— Ce face Dimity Munroe? întrebă Alex puţin jenat, şi 
Scarlett îşi aminti că-i făcuse puţină curte surorii mai mici a 
lui Sally. 

— Bine. Stă acum la mătuşa ei, la Fayetteville. Ştii, casa lor 
din Lovejoy a ars. Restul familiei e la Macon. 

— De fapt, el a vrut să întrebe dacă Dimity nu s-a măritat 
cumva cu vreunul din eroicii colonei ai gărzii locale, se 
amestecă ironic Tony, căruia Alex îi azvârli o privire 
furioasă. 

— Bineînţeles că nu s-a măritat, răspunse Scarlett, 
amuzată. 

— Ar fi fost poate mai bine pentru ea, declară Alex 
întunecat. Cum naiba. iartă-mă, Scarlett, dar cum vrei ca un 
bărbat să-i ceară unei fete să se mărite cu el, când toţi 
sclavii i-au fugit, toate vitele i-au dispărut şi nu mai are o 
lăscaie în buzunar? 

— Ştii bine că i-ar fi totuna lui Dimity, răspunse Scarlett. 

Îşi putea permite luxul de a fi mărinimoasă cu Dimity şi de 
a o vorbi de bine, căci Alex Fontaine nu fusese niciodată 
unul dintre adoratorii ei. 

— Fir-ar să fie. oh, îţi cer încă o dată iertare. Va trebui să 
nu mai înjur, căci altfel bunica îmi va trage cu siguranţă o 
papară. Nu-i pot cere unei fete tinere să se căsătorească cu 
un golan. Ei i-ar fi poate totuna, dar mie nu. 


În timp ce Scarlett pălăvrăgea cu tinerii pe verandă, 
Melanie, Suellen şi Carreen intraseră pe tăcute în casă, 
după ce aflaseră ştirea capitulării. Când Fontaine-ii plecară, 
Scarlett intră la rândul ei în casă şi le auzi plângând pe 
canapeaua din biroul lui Ellen. Totul se sfârşise! Era 
sfârşitul frumosului vis pentru care trăiseră, sfârşitul acelei 
cauze care le răpise prietenii, iubiții, soţii, care le sărăcise 
familiile. Cauza pe care o crezuseră de neînvins era pentru 
totdeauna pierdută. 

Numai lui Scarlett nu-i venea să plângă. Aflând ştirea, îşi 
zisese: "Slavă Domnului! Nu mai e primejdie să ni se fure 
vaca. Şi nici calul. Vom putea scoate argintăria din fântână 
şi toată lumea va avea cuţit şi furculiţă. N-are să-mi mai fie 
teamă să străbat regiunea în căutare de ceva de-ale 
mâncării." 

Ce uşurare! Niciodată nu va mai tresări de frică auzind 
pasul unui cal. Niciodată nu se va mai deştepta noaptea, 
reţinându-şi răsuflarea ca să audă mai bine, întrebându-se 
dacă visa sau dacă nu era zăngănit de bidoane, sforăit de 
cai, vocile aspre ale yankeilor care se auzeau în curte. Şi, 
mai ales, Tara era salvată! De acum înainte nu se va mai 
teme că se va trezi într-o zi în mijlocul peluzei, privind 
vârtejuri de fum ieşind din casa pe care o iubea atâta, şi că 
va auzi prăbuşindu-se acoperişul în flăcări. 

Da, cauza era pierdută, dar războiul îi păruse întotdeauna 
un lucru nebunesc, şi pacea valora mai mult. Nu se 
înflăcărase niciodată în faţa stindardului confederat şi nu se 
înfiorase niciodată de entuziasm auzind imnul "Dixie". 
Credinţa disperată în triumful cauzei, fanatismul care le 
susţinuse pe celelalte femei n-o ajutaseră să rabde lipsurile, 
să-şi îndeplinească scârboasele îndatoriri de infirmieră, să 
îndure temerile în timpul asediului, foamea din ultimele 
luni. 'Totul se sfârşise, se sfârşise de-a binelea, şi nu va 
plânge pentru asta! 

Totul se sfârşise. Războiul care părea că nu se va sfârşi 
niciodată, acest război pe care nu-l dorise, care-i tăiase 


viaţa în două părţi atât de deosebite una de alta, încât îşi 
amintea cu greu de zilele fără griji de odinioară. Putea să se 
plece asupra trecutului şi să privească fără emoție la 
frumoasa Scarlett, cu pantofii ei delicaţi de piele verde şi cu 
volanele ei mirosind a levănţică, dar se întreba dacă mai 
putea fi aceeaşi fiinţă. Da, ea, Scarlett O'Hara, ea care 
avusese tot comitatul la picioare, care dispusese de o sută 
de sclavi gata să sară la cel mai mic gest al ei, care se 
sprijinise de bogăţiile Tarei ca de un parapet, ai cărei 
părinţi iubitori nu se gândiseră decât să-i facă plăcere, ea, 
frumoasa Scarlett, răsfăţată, curtată, nepăsătoare, ale cărei 
dorinţe se împliniseră toate, în afară de cele privitoare la 
Ashley. 

Undeva, pe lunga panglică a drumului care şerpuia de-a 
curmezişul celor patru ani, tânăra fată parfumată, încălţată 
cu pantofi de dans dispăruse, şi în locul ei apăruse o femeie 
cu ochii verzi şi aspri care-şi număra banii şi nu pregeta să 
muncească cu mâinile, o femeie căreia uraganul nu-i lăsase 
nimic în afară de indestructibilul pământ roşu pe care trăia. 

Stând în hol şi ascultând plânsul celorlalte, mintea ei nu 
înceta să făurească planuri. "Vom semăna mult mai mult 
bumbac. Mâine îl voi trimite pe Pork la Macon să mai 
cumpere seminţe. De acum încolo yankeii nu-mi vor mai 
arde bumbacul şi trupele noastre nu-l vor mai rechiziţiona. 
Dumnezeule! Dar preţul bumbacului ar trebui să se urce 
nebuneşte la toamnă!" 

Intră în birou şi, fără o privire pentru fetele care plângeau 
pe canapea, se-aşeză la masa de scris şi luă o pană de 
gâscă, începând să calculeze ce-i va rămâne după ce va mai 
cumpăra seminţe de bumbac. 

"Războiul s-a sfârşit!" îşi zise ea. Şi deodată, cuprinsă de 
un val de fericire, aşeză pana. Războiul se sfârşise, şi 
Ashley. dacă era încă în viaţă. Ashley va reveni! Se întrebă 
dacă Melanie, în mijlocul durerii ei pentru cauza pierdută, 
se gândise la asta. "În curând va sosi o scrisoare. nu, nu 


scrisoare. Nu există încă poştă. Dar în curând. Într-un fel 
sau altul, ne va da un semn de viaţă!" 

Dar zilele şi săptămânile treceau fără ştiri de la Ashley. În 
Sud, serviciul poştal funcţiona într-un fel nesigur şi, la ţară, 
nu exista nici ridicare, nici distribuire de scrisori. 
Câteodată, un călător din Atlanta aducea un bileţel disperat 
de la mătuşa Pitty, care ruga pe tinerele femei să se 
întoarcă, dar de la Ashley nu sosea nici o ştire. 

După capitulare, un conflict, de altfel prezent şi până 
atunci, izbucni între Scarlett şi Suellen în legătură cu calul. 
Acum că yankeii nu mai erau de temut, Suellen voia să facă 
vizite vecinilor. Se simţea singură şi avea nostalgia 
agreabilei vieţi mondene de odinioară. Avea chef să-şi vadă 
prietenele şi voia de asemenea să se asigure că şi în restul 
comitatului se trăia la fel de prost ca la Tara. Dar Scarlett 
rămânea de neclintit. Calul servea la adusul lemnelor din 
pădure, la trasul plugului, lui Pork ca să se ducă după 
provizii, iar duminica îşi câştiga dreptul să pască în linişte şi 
să se odihnească. Dacă Suellen voia să facă vizite, n-avea 
decât să meargă pe jos. 

Până în urmă cu un an, Suellen nu făcuse niciodată mai 
mult de o sută de paşi pe jos, şi această perspectivă nu-i 
surâdea deloc. Rămase deci acasă plictisindu-se, 
văicărindu-se şi repetând: "Oh, de-ar fi mama aici!" Până la 
urmă Scarlett îi dădu palma pe care i-o făgăduise de mult şi 
o lovi chiar atât de tare, încât Suellen se prăbuşi plângând 
pe patul ei, ceea ce pricinui o mare consternare în toată 
casa. Totuşi, Suellen puse capăt văicărelilor, cel puţin în faţa 
lui Scarlett. 

Scarlett nu minţea când spunea că voia să lase calul să se 
odihnească duminica; dar, de fapt, nu era decât pe jumătate 
adevărat. În cursul lunii care urmase capitulării, făcuse 
câteva vizite prin comitat şi vederea vechilor ei prieteni şi a 
plantațiilor lor îi zdruncinase curajul mai mult decât voia să 
recunoască. 


Tot Fontaine-ii, datorită tenacităţii lui Sally, erau cei mai 
favorizați, dar situaţia lor părea înfloritoare numai în 
comparaţie cu situaţia tragică a celorlalţi vecini. Bunica 
Fontaine nu-şi mai revenise niciodată cu totul de pe urma 
crizei de inimă pe care o avusese în ziua când ajutase la 
stingerea focului şi la salvarea casei. Bătrânul doctor 
Fontaine se refăcea încet după amputarea braţului. Alex şi 
Tony mânuiau fără nici o îndemânare sapa şi plugul. Când 
Scarlett veni în vizită, se aplecară pe deasupra unui gard ca 
să-i strângă mâna şi, cu privirea amară, îşi bătură joc de 
căruţa ei hodorogită, ştiind că-şi bat joc şi de ei înşişi. Le 
ceru să-i vândă seminţe de porumb, şi ei îi făgăduiră, şi toţi 
trei începură să discute probleme legate de plantație. 
Fontaine-ii aveau doisprezece pui, două vaci, cinci porci şi 
catârul pe care-l aduseseră din război. Unul din porci 
murise şi se temeau să nu-i piardă şi pe ceilalţi. Auzind-i 
vorbind cu atâta seriozitate despre porci pe aceşti foşti 
filfizoni, care odinioară nu se preocupau decât care cravată 
era mai elegantă, Scarlett fu şi ea cuprinsă de un râs amar. 

La Mimosa toţi o primiseră cu braţele deschise şi 
stăruiseră să-i dea, nu să-i vândă, porumbul de sămânță. 
Când pusese o bancnotă verde pe masă, firea iute a 
Fontaine-ilor se înflăcărase şi prietenii ei refuzară categoric 
să ia banii. Scarlett luă seminţele şi strecură pe ascuns o 
bancnotă de un dolar în mâna lui Sally. De la prima vizită a 
lui Scarlett, cu opt luni în urmă, Sally se schimbase mult. La 
acea epocă, deşi era palidă şi tristă, o simţeai încă foarte 
optimistă, dar acum acel optimism dispăruse, ca şi cum 
capitularea armatei i-ar fi zdrobit ultimele nădejdi. 

— Scarlett, murmură ea strângând în mâini hârtia, la ce 
au folosit toate astea? De ce ne-am luptat? Oh, bietul meu 
Joe! O, bietul meu băieţaş! 

— Nu ştiu de ce ne-am luptat şi nici nu vreau s-o ştiu, zise 
Scarlett. Nu mă interesează. Nu m-a interesat niciodată. 
Războiul e treaba bărbaţilor, nu a femeilor. Acum tot ce mă 
interesează e să am o recoltă bună de bumbac. Hai, Sally, ia 


dolarul ăsta şi cumpără-i o hăâinuţă micului Joe. Are nevoie. 
Nu vreau să profit de politeţea lui Alex şi a lui Tony ca să vă 
despoi de porumbul vostru. 

Tinerii o întovărăşiră până la căruţă şi o ajutară să se urce. 
Oameni de lume, în ciuda zdrenţelor, păstrau încă veselia şi 
curtenia Fontaine-ilor, dar îndepărtându-se de Mimosa, 
Scarlett nu-şi putu opri un fior, la gândul decăderii lor. Era 
sătulă până peste cap de sărăcie şi de lipsuri. Ce plăcut ar fi 
să cunoşti oameni bogaţi, pentru care mâncarea nu e o 
problemă. 

Cade Calvert era acasă, la Pine Bloom, şi urcând scările 
vechii case în care dansase de atâtea ori în zile mai fericite, 
Scarlett văzu moartea întipărită pe trăsăturile tânărului. 
Avea obrajii scofâlciţi şi, întins la soare pe un fotoliu, cu un 
şal pe genunchi, tuşea necontenit. Totuşi, când o văzu pe 
Scarlett, faţa i se lumină. Numai o mică răceală care i se 
lăsase în piept, explică el, încercând să se ridice spre a-i ura 
bun venit. Dormise prea des în ploaie. Dar îi va trece şi 
când va fi pe picioare, va putea să se apuce iarăşi de lucru. 

Cathleen Calvert ieşi din casă şi Scarlett, întâlnindu-i 
privirea pe deasupra capului fratelui ei, putu să-i citească în 
ochi o durere adâncă. Cade nu ştia poate în ce stare se află, 
dar Cathleen nu-şi făcea iluzii. Năpădită de buruieni, 
plantaţia părea părăginită. În mijlocul ogoarelor începuseră 
să crească puieţi de pin şi în casa prost întreţinută domnea 
dezordinea. Cathleen era slabă şi nervoasă. 

Cathleen şi fratele ei trăiau în casa tăcută, în tovărăşia 
mamei lor vitrege, care era yankee, a celor patru surori 
vitrege şi a lui Hilton, vicleanul yankeu. Scarlett nu-l 
simpatizase niciodată pe Hilton, cum nu-l putuse suferi nici 
pe Jonas Wilkerson, fostul vechil al Tarei, şi simţi şi mai 
puţină simpatie pentru el când se apropie de ea cu un aer 
detaşat, tratând-o de la egal la egal. Pe vremuri se purta cu 
acelaşi amestec de slugărnicie şi obrăznicie ca şi Wilkerson, 
dar acum, când domnul Calvert şi Raiford muriseră în 
război şi Cade era bolnav, toată umilinţa lui dispăruse. A 


doua doamnă Calvert nu ştiuse niciodată să se impună 
servitorilor ei negri, şi deci nimeni nu se putea aştepta să se 
facă respectată de un alb. 

— Domnul Hilton a fost atât de bun că nu ne-a părăsit în 
aceste clipe grele, zise doamna Calvert intimidată, 
aruncând priviri furişe fiicei ei vitrege. Da, atât de bun! 
Nădăjduiesc că aţi aflat cum ne-a salvat în două rânduri 
casa când Sherman a trecut pe-aici. Mă întreb ce ne-am fi 
făcut fără el. 

O roşeaţă bruscă acoperi faţa palidă a lui Cade, şi 
Cathleen închise ochii mărginiţi de gene lungi şi-şi strânse 
buzele. Scarlett ghicea că cei doi sufereau chinurile iadului 
fiindcă erau îndatoraţi vechilului yankeu. Doamna Calvert 
păru gata să plângă. Fără să-şi dea seama, iar făcuse o gafă. 
Tot timpul făcea gafe. Cu toate că trăia de vreo douăzeci de 
ani în Georgia, nu ajungea să-i înţeleagă pe sudişti. Nu ştia 
niciodată pe ce ton să se adreseze copiilor bărbatului ei, 
care totuşi erau întotdeauna de o fermecătoare politeţe cu 
ea. În fundul sufletului dorea să se întoarcă în Nord, să-şi ia 
copiii şi să-i părăsească pentru totdeauna pe aceşti străini 
rigizi şi atât de greu de înţeles. 

După aceste vizite, Scarlett nu mai simţi nici o dorinţă să 
meargă să-i vadă pe Tarleton-i. Acum, când cei patru băieţi 
nu mai erau, când plantaţia arsese şi restul familiei se 
îngrămădea în mica locuinţă a vechilului, nu se putea hotări 
să meargă să-i vadă. Dar Suellen şi Carreen o rugară atât 
de mult, şi Melanie declară că n-ar fi frumos să nu-i viziteze 
acum când domnul Tarleton se întorsese din război, încât 
într-o duminică o porniră toate patru. 

Fu încercarea cea mai grea. 

În timp ce căruţa suia aleea şi trecea prin faţa ruinelor 
casei, fetele o zăriră pe Beatrice Tarleton. Îmbrăcată într- 
un vechi costum de amazoană, cu cravaşa sub braţ, era 
cocoţată pe gardul din jurul padocului, privind tristă în gol. 
Alături de ea, cu aerul tot atât de trist ca şi al stăpânei sale, 


era aşezat micul negru cu picioarele strâmbe care-i dresase 
toţi caii. 

Padocul, odinioară plin de mânji zburdalnici şi de iepe 
blânde, nu mai adăpostea decât un catâr, acela cu care 
domnul Iarleton revenise din război. 

— Vă jur că nu ştiu ce să mă mai fac acum când drăguţii 
mei s-au dus, declară doamna Tarleton, lăsându-se să 
alunece jos, pe pământ. 

Auzind-o, ai fi crezut că face aluzie la cei patru fii morţi, 
dar tinerele ştiau foarte bine că nu se gândea decât la caii 
ei. 

— “Toţi frumoşii mei cai au murit. Şi biata mea Nellie! Ah, 
de-aş avea-o măcar pe Nellie! Ei bine, nu mi-a mai rămas 
decât un blestemat de catâr. Da, un blestemat de catâr 
îndrăcit, repetă ea aruncând o privire indignată dobitocului 
cu pielea julită. E o insultă adusă memoriei scumpilor mei 
pur-sânge să ţin un catâr în padocul lor. Catârii nu sunt 
decât nişte bastarzi, şi creşterea lor ar trebui interzisă. 

De nerecunoscut sub barba lui stufoasă, Jim Tarleton ieşi 
din casa vechilului spre a veni să le salute; apoi cele patru 
fiice ale doamnei Tarleton, toate cu părul roşu şi toate 
îmbrăcate cu rochii peticite, ieşiră la rândul lor, strigând la 
vreo duzină de câini mari, negri şi roşcaţi, care auzind voci 
străine începuseră să latre. Familia avea un aer de veselie 
artificială şi studiată, care pe Scarlett o îngheţă mai mult 
decât amărăciunea Fontaine-ilor la Mimosa şi teama lui 
Cathleen la Pine Bloom. 

Tarleton-ii stăruiră ca tinerele să rămână la masă. Primeau 
atât de puţine vizite, încât voiau să profite ca să mai afle 
veşti noi. Scarlett era grăbită să plece, atât o apăsa 
atmosfera casei, dar Melanie şi cu surorile ei mai mici 
ţineau să mai rămână, şi toate patru mâncară, dar nu pe 
săturate, câteva bucățele de carne şi puţină mazăre uscată 
care se serviră la masă. 

De altfel, masa sărăcăcioasă fu prilej de glume, şi buna 
dispoziţie spori când micile Tarleton descriseră, ca şi cum 


ar fi fost vorba de glume amuzante, expedientele la care 
recurgeau ca să se îmbrace. Melanie le urmă pilda şi o 
surprinse pe Scarlett povestind cu o vioiciune neaşteptată 
de zilele grele de la Tara, râzând de lipsurile pe care le 
îndurau. Scarlett de-abia avea curajul să vorbească. Odaia îi 
părea atât de goală fără cei patru băieţi Tarleton, cu aerele 
lor elegante, cu ţigările şi ironiile lor. Şi dacă odaia îi părea 
goală ei, ce trebuiau să simtă Iarleton-ii care arătau 
vecinelor lor chipuri surâzătoare! 

Carreen nu vorbise prea mult în timpul mesei, dar la 
sfârşit se strecură lângă doamna Tarleton şi-i şopti câteva 
cuvinte la ureche. Chipul doamnei Tarleton se întunecă, 
surâsul i se stinse şi înconjură cu braţul ei talia subţire a lui 
Carreen. Amândouă ieşiră, şi Scarlett, care nu mai putea 
sta locului, le urmă. Traversară grădina şi Scarlett îşi dădu 
seama că se-ndreptau spre cimitirul familiei. Nu le mai 
putea părăsi acum. Ar fi fost prea nepoliticos să meargă să-i 
regăsească pe ceilalţi. Dar de ce Dumnezeu o târa Carreen 
pe doamna Tarleton la mormântul fiilor ei, când Beatrice îşi 
dădea atâta silinţă să rămână vitează? 

Sub cedrii întunecoşi, între cele patru ziduri de cărămidă 
ale cimitirului, se zăreau două monumente de marmură noi, 
atât de noi încât ploaia nu avusese timpul să le stropească 
cu praf roşu. 

— Le avem de săptămâna trecută, vorbi cu mândrie 
doamna 'Iarleton. Domnul Tarleton s-a dus la Macon şi le-a 
adus cu căruţa. 

Monumente! Cât trebuie să fi costat! Deodată, situaţia 
Tarleton-ilor nu mai inspiră aceeaşi durere lui Scarlett ca la 
început. Oameni în stare să-şi risipească banii pe pietre 
funerare, atunci când mâncarea costa preţuri nebune, nu 
meritau să te interesezi de nenorocirile lor. Şi, colac peste 
pupăză, pe fiecare din monumente erau gravate mai multe 
rânduri de inscripţii. Cu cât erau mai multe inscripţii, cu 
atât costa mai scump. Îşi pierduseră probabil toţi capul! Şi 
trebuie să fi costat scump să aducă şi trupurile celor trei 


fraţi. da, numai a trei dintre ei, căci niciodată nu fusese 
găsită nici cea mai mică urmă din Boyd. 

Între mormintele lui Brent şi Stuart se ridica un 
monument pe care se citea: "Frumoşi şi fermecători în 
viaţă, n-au fost despărțiți nici în moarte"; pe celălalt 
monument erau săpate numele lui Boyd şi Tom, şi ceva în 
latineşte, care începea cu Dulce et., dar Scarlett nu înţelese 
nimic fiindcă pe vremea când fusese la Institutul pentru 
domnişoare din Fayetteville reuşise să scape de latină! 

Atâţia bani pentru monumente! Fără îndoială că erau 
scrântiţi. Scarlett era tot atât de furioasă ca şi când ar fi 
risipit propriii ei bani. 

Ochii lui Carreen străluceau de un foc straniu: 

— Găsesc că e foarte frumos, şopti ea arătând spre primul 
monument. 

Evident, Carreen găsea că era foarte frumos, căci tot ce 
era cât de cât sentimental o emoţiona. 

— Da, zise doamna Tarleton cu o voce dulce, ne-am gândit 
că ar fi foarte bine aşa. au murit aproape în acelaşi timp. 
Stuart a fost omorât primul. Brent a ridicat steagul, pe care 
fratele lui l-a lăsat să cadă, şi a fost ucis la rândul său. 

În timp ce tinerele femei se întorceau la Tara în căruţă, 
Scarlett începu să se gândească la tot ceea ce văzuse la 
vecinii ei şi nu se putu împiedica să evoce vechile timpuri de 
glorie ale comitatului, când casele spaţioase erau pline de 
invitaţi şi când banii curgeau gârlă, când bordeiele erau 
pline de negri şi pe ogoarele bine lucrate creştea mândru 
bumbacul. 

"Încă un an, şi toate ogoarele vor fi pline de puieţi de pini", 
îşi zise ea; şi plimbând o privire asupra pădurilor din jur, se 
înfioră. "Fără negri, abia de ne vom putea duce viaţa. Fără 
negri, nimeni nu poate pune pe picioare o mare plantație. O 
mulţime de ogoare vor rămâne părăginite şi pădurile vor 
recâştiga teren. Nimeni nu va putea cultiva mult bumbac, şi 
atunci ce vom deveni? Ce vor deveni oamenii de la ţară? La 
oraş te descurci mai uşor. Lumea în oraşe s-a descurcat 


întotdeauna. Dar noi, oamenii de la ţară, ne vom întoarce cu 
o sută de ani în urmă, pe timpul când pionierii stăteau în 
cabane de lemn, zgâriau cu plugul câţiva acri de pământ şi 
trăiau ca văi de ei." "Nu!" îşi zise cu îndârjire Scarlett. "La 
Tara nu se vor petrece aşa lucrurile, chiar de va trebui să 
împing eu însămi la plug. Comitatul ăsta, statul ăsta întreg, 
n-au decât să se lase recucerite de păduri dacă au poftă, 
dar eu nu voi lăsa Tara. N-am nici un chef să-mi risipesc 
banii pe monumente funerare, sau să-mi trec timpul bocind 
din cauza nenorocirilor aduse de război. Voi găsi un mijloc 
să ieşim din încurcătură. Ştiu bine că ar fi uşor dacă toţi 
bărbaţii n-ar fi murit în război. Pierderea negrilor nu-i răul 
cel mai mare; răul cel mai mare e pierderea tuturor 
bărbaţilor, a tuturor bărbaţilor noştri tineri. Scarlett se 
gândi din nou la cei patru Tarleton-i, la Joe Fontaine, la 
Raiford Calvert, la fraţii Munroe, la toţi tinerii din 
Fayetteville şi din Jonesboro ale căror nume le citise pe 
listele morţilor. "Dacă ar fi rămas destui, am fi putut încă să 
încercăm ceva." 

Un gând nou îi trecu prin minte. dacă ar avea chefsă se 
remărite vreodată? Bineînţeles că nu ţinea. O dată - era de 
ajuns. De altfel, singurul bărbat pe care l-a dorit vreodată 
era Ashley, şi Ashley era însurat, admițând că ar mai fi încă 
în viaţă. Dar, în fine, dacă ar apuca-o fantezia să se 
remărite? Pe cine ar putea să ia? Mai bine să nu se mai 
gândească, era îngrozitor. 

— Melly, zise ea, ce vor deveni fetele din Sud? 

— Ce vrei să spui? 

— Exact ce am spus. Ce vor deveni? Nu mai e nimeni să le 
ia în căsătorie. Melly, cu miile astea de morţi, vor fi mii de 
femei în tot Sudul care vor muri fete bătrâne. 

— Şi care nu vor avea niciodată copii, adăugă Melanie, 
pentru care asta era principalul. 

Fireşte că Suellen, care era aşezată la spatele căruţei, se 
gândise la asta şi altă dată, căci începu deodată să plângă. 
De la Crăciun nu mai primise nici o ştire de la Frank 


Kennedy. Nu ştia dacă era din cauza serviciului poştal 
neregulat, sau pur şi simplu Frank îşi bătuse joc de 
sentimentele ei şi o uitase. Sau poate că fusese omorât în 
ultimele zile ale războiului! Ar fi fost mai bine decât s-o fi 
părăsit. Era cel puţin ceva demn într-o iubire sfărâmată din 
cauza morţii, ca în cazul lui Carreen şi al Indiei Wilkes, dar 
să fii părăsită de logodnic! 

— O, pentru numele lui Dumnezeu, taci! zise Scarlett. 

— Ce-ţi pasă ţie, sughiţă Suellen. Cel puţin tu ai fost 
măritată, şi ai un copil, şi apoi toată lumea ştie că şi alţi 
bărbaţi s-au învârtit în jurul tău. Dar eu! Şi mai eşti şi 
răutăcioasă cu mine, şi-mi reproşezi că nu mă mărit, parcă 
ar fi vina mea. Eşti groaznică! 

— O, taci! Ştii bine că mi-e lehamite de oamenii care se 
vaită întruna. Ştii foarte bine că bătrânul tău adorator cu 
favoriţi n-a murit şi că se va întoarce şi o să vă căsătoriţi. 
Totul se va aranja. Dar, dacă aş fi în locul tău, mai bine aş 
rămâne fată bătrână decât să mă mărit cu el. 

Liniştea se restabili în căruţă şi Carreen o consolă pe sora 
ei, mângâind-o uşor, dar cu gândul în altă parte. Se revedea 
cu trei ani în urmă, călărind pe câmp alături de Brent 
Tarleton. Ochii ei strălucitori îi trădau exaltarea. 

— Ah, zise Melanie cu tristeţe, cum va arăta Sudul nostru 
fără frumoşii lui tineri? Ce-ar fi devenit Sudul dacă ei ar fi 
trăit? Ce bine ne-ar prinde acum curajul lor, energia şi 
inteligenţa lor! Scarlett, noi care avem băieţi, trebuie să-i 
creştem ca să înlocuiască într-o zi pe bărbaţii care au pierit, 
să fie viteji ca ei! 

— Nu vor mai fi niciodată bărbaţi ca ei, zise Carreen cu o 
voce dulce. Nimeni nu-i va putea înlocui. 

Tinerele femei făcură restul drumului în tăcere. 

Într-o zi, Cathleen Calvert sosi la Tara pe la apusul 
soarelui. Pusese şaua pe cel mai nenorocit catâr pe care-l 
văzuse Scarlett vreodată, un dobitoc amărât, şchiop şi bleg. 
Cathleen, de altfel, nu arăta mai atrăgătoare. Era 
îmbrăcată cu o rochie de stambă spălăcită, din acelea pe 


care le purtau odinioară slujnicele negrese, iar pălăria îi era 
prinsă sub bărbie cu o bucată de sfoară. Se opri în faţa 
scării, dar rămase călare pe catâr. Scarlett şi Melanie, care 
stăteau pe verandă admirând apusul soarelui, coborâră 
scările şi înaintară până la ea. Cathleen era tot atât de 
palidă şi de trasă la faţă ca şi Cade în ziua vizitei lui 
Scarlett, albă şi fragilă de părea că s-ar sparge în bucăţi 
dacă ar vorbi. Totuşi, se ţinea dreaptă şi-şi salută cu capul 
sus prietenele. 

Deodată, Scarlett îşi aminti de ziua picnicului de la Wilkes- 
i, când ea şi cu Cathleen vorbiseră în şoaptă despre Rhett 
Butler. Ce frumoasă şi sănătoasă fusese Cathleen, 
îmbrăcată cu rochia de organdi bleu, cu trandafiri 
parfumaţi la cingătoare, şi pantofiori de catifea neagră 
legaţi cu şnur în jurul gleznelor fine! Şi acum, nu mai 
rămăsese nici urmă din fata aceea în persoana stând 
ţeapănă pe catâr. 

— Nu, mulţumesc, nu cobor, zise ea. Veneam numai să vă 
spun că mă mărit. 

— Ce? 

— Cu cine? 

— Caty, e minunat! 

— Când? 

— Mâine, răspunse Cathleen foarte calmă, şi la sunetul 
vocii ei surâsul celor două femei îngheţă pe buze. Da, am 
venit să vă spun că mă mărit mâine la Jonesboro. şi că nu vă 
invit să asistați la ceremonie. 

Scarlett şi cu Melanie, surprinse, primiră aceste cuvinte 
fără să spună nimic. Apoi Melanie întrebă: 

— E cineva pe care-l cunoaştem, draga mea? 

— Da, zise Cathleen. E domnul Hilton. 

— Domnul Hilton? 

— Da, domnul Hilton, vechilul nostru. 

Scarlett nu fu măcar în stare să spună "Oh!", dar Cathleen, 
aţintind ochii asupra Melaniei, zise pe un ton îndârjit: 


— Dacă plângi, Melly, va fi prea mult pentru mine. Am să 
Mor! 

Melanie plecă încet capul şi-i mângâie piciorul, încălţat cu 
un pantof făcut în casă, care ieşea din scară. 

— Şi nu mă mângâia. N-aş putea să rabd nici asta! 

Melanie lăsă să-i cadă mâna. 

— Ei, trebuie să plec. Venisem numai să vă spun. Şi 
Cahleen îşi reluă masca palidă, dureroasă. Trase de hăţuri. 
— Cum îi mai e lui Cade? întrebă Scarlett, neştiind ce să 

spună ca să rupă cumplita tăcere care se lăsase. 

— Moare, răspunse Cathleen cu voce tristă. Şi voi face tot 
ce-mi stă în putinţă ca să moară liniştit, fără să se 
chinuiască pentru viitorul meu. Înţelegeţi, mama mea 
vitregă şi copiii pleacă mâine în Nord, unde vor rămâne 
definitiv. Ei, trebuie să plec. 

Melanie îşi înălţă capul şi întâlni privirea îndârjită a lui 
Cathleen. Ochii Melaniei erau plini de lacrimi şi se putea citi 
în ei că înţelege. Cathleen schiţă un fel de surâs, sau mai 
bine zis o schimonositură asemănătoare celei pe care o fac 
copiii curajoşi care nu vor să plângă. Scarlett, uluită, nu 
ajungea să priceapă că vecina lor se va căsători cu un 
vechil. Cathleen, fiica unui plantator bogat, Cathleen care, 
în afară de ea, avusese mai mulţi adoratori ca oricare altă 
fată din comitat. 

Cathleen se aplecă, şi Melanie se înălţă în vârful 
picioarelor. Se îmbrăţişară. Apoi Cathleen trase de hăţuri şi 
catârul o porni. 

Cu faţa în lacrimi, Melanie o privi îndepărtându-se. 
Scarlett, mirată, făcu la fel. 

— E oare nebună, Melly? Nu-i cu putinţă să fie 
îndrăgostită de el. 

— Îndrăgostită? O, Scarlett, cum poţi să insinuezi o 
asemenea grozăvie? O, biata Cathleen! Bietul Cade! 

— Aiurea! strigă Scarlett care începuse să-şi piardă 
răbdarea. 


Până la urmă era plictisitor să vezi că Melanie înţelegea 
totul mai bine decât ea. Situaţia lui Cathleen îi părea mai 
mult curioasă decât tragică. Bineînţeles, nu era deloc plăcut 
să te măriţi cu un golan yankeu, dar la urma-urmei o fată 
nu putea să conducă singură o plantație. Trebuia să aibă un 
soţ care s-o ajute. 

— Melly, e ceea ce spuneam eu deunăzi. Nu mai e nimeni 
cu care să se poată căsători fetele, şi totuşi au nevoie de un 
bărbat. 

— Oh, nu pot să se lipsească! Nu-i nimic ruşinos să fii fată 
bătrână. Gândeşte-te la mătuşa Pitty. Aş prefera s-o văd pe 
Cethleen moartă! Ştiu bine că şi Cade ar prefera. E sfârşitul 
Calvert-ilor. Gândeşte-te la ce vor fi. da, la ce vor fi copiii ei. 
O, Scarlett, spune-i repede lui Pork să pună şaua pe cal. 
Fugi după Cathleen şi spune-i să vină să stea la noi. 

— Dumnezeule! exclamă Scarlett, izbită de îndrăzneala cu 
care Melanie oferea adăpost la Tara. 

Scarlett nu ţinea deloc să aibă o gură în plus de hrănit. 
Era gata să i-o spună, când ceva pe chipul frământat al 
Melaniei o opri. 

— Nu va voi să vină, Melly, se mulţumi ea să spună. O ştii 
bine. E prea mândră şi şi-ar închipui că-i dăm de pomană. 

— E adevărat, e adevărat, şopti Melanie cu un aer pierdut, 
privind la micul nor de pulbere roşie care dispărea în josul 
drumului. 

"Iată-te aci de luni de zile", gândi Scarlett cu ochii aţintiţi 
la cumnata sa, "şi nu ţi-a venit niciodată în minte că trăieşti 
pe spinarea noastră. De altfel, pun rămăşag că nu-ţi va veni 
niciodată în minte. Eşti dintre cei pe care războiul nu i-a 
schimbat şi-ţi urmezi calea ca şi cum am fi încă nişte 
bogătaşi, ca şi când am avea provizii de n-am mai şti ce să 
facem cu ele şi un musafir mai mult n-ar însemna nimic. 
Cred că te voi duce toată viaţa în spinare, dar nu vreau să o 
mai am în plus şi pe Cathleen." 

Capitolul XXX. 


În timpul verii calde care urmă încheierii păcii, Tara fu 
scoasă brusc din izolare. Luni de zile, un adevărat val de 
sperietori - oameni bărboşi, cu picioarele rănite, 
zdrenţăroşi şi înfometați - urcă cu greu colina roşie. Căutau 
cu toţii puţină odihnă. Se aşezau pe scările umbrite ale 
verandei şi cereau de mâncare şi adăpost pentru o noapte. 
Erau soldaţi confederați care se întorceau la căminele lor. 
Trenurile aduseseră din Carolina de Nord la Atlanta 
rămăşiţele armatei lui Johnston, şi de acolo soldaţii 
începuseră pe jos lungul lor pelerinaj. După ce trecu valul 
oamenilor lui Johnston, sosiră veteranii sleiţi de puteri ai 
armatei din Virginia, apoi combatanții de pe frontul de vest. 
Se îndreptau toţi spre sud, spre a-şi regăsi casele, care 
poate nu mai existau, şi pe ai lor, care erau poate morţi ori 
împrăştiaţi. Cei mai mulţi mergeau pe jos. Câte unii, mai 
NOrocoşi, veneau pe cai sau pe catâri scheletici pe care 
convenţia de capitulare le îngăduia să-i păstreze; animale 
lugubre, despre care chiar şi un necunoscător ar fi spus că 
nu vor ajunge niciodată în îndepărtata Floridă sau în sudul 
Georgiei. 

Acasă! Acasă! Soldaţii n-aveau decât acest gând în cap. 
Unii erau trişti şi tăcuţi, alţii veseli, râzând de suferinţele 
îndurate, dar gândul că totul se sfârşise şi că reveneau 
acasă era singurul lucru care îi ajuta să continuie drumul. 
Erau prea puţini cei care-şi arătau regretele. Lăsau asta pe 
seama nevestelor sau a bătrânilor. Luptaseră cu vitejie, 
fuseseră învinşi şi singura lor dorinţă era să fie lăsaţi în 
pace să muncească iarăşi, sub drapelul pe care-l 
combătuseră. 

Acasă! Acasă! N-aveau alt subiect de discuţie. Nu vorbeau 
nici de bătăliile la care luaseră parte, nici de rănile primite, 
nici de zilele nesfârşite de captivitate, nici de viitor. Mai 
târziu îşi vor aminti de lupte şi vor povesti copiilor şi 
nepoților despre cursele pe care le întinseseră inamicului, 
le vor vorbi de atacurile neaşteptate, de şarje, de marşuri 
forţate, de râni. Unora le lipsea un braţ, ori un picior, ori un 


ochi. Mulţi căpătaseră răni care-i vor face să sufere pe 
vreme ploioasă, chiar de-ar trăi până la şaptezeci de ani, 
dar toate astea păreau foarte puţin lucru pentru moment. 
Mai târziu va fi altfel. 

Tineri ori bătrâni, vorbăreţi ori tăcuţi, plantatori bogaţi ori 
ţărani săraci, toţi aveau în comun păduchii şi dizenteria. 
Soldatul confederat era atât de obişnuit cu păduchii, încât 
nici nu se mai gândea la ei şi se scărpina chiar în prezenţa 
doamnelor. Cât priveşte dizenteria - "scurgerea sanguină", 
cum ziceau doamnele delicate - părea că nu cruţase pe 
nimeni, de la simplu soldat la general. Patru ani de 
subalimentare, patru ani de alimente crude sau pe jumătate 
putrezite îşi îndepliniseră opera şi toţi soldaţii care se 
opreau la Tara fie abia se sculaseră după dizenterie, fie mai 
erau încă bolnavi. 

— Nimeni în a'mata confede'ată n-a'e maţe sănătoase, 
obişnuia să zică Mammy stând aplecată asupra sobei, cu 
faţa năduşită, şi fierbând ceaiul amar de rădăcină de dud, 
remediul suveran al lui Ellen împotriva acestei boli. Eu zic 
că nu yankeii i-au bătut pe domnii noşti'i, ci ceea ce au în 
bu'tă. Domnii nu pot să se bată când maţele li se p'efac în 
apă. 

Tuturor, fără excepţie, Mammy le dădu ceaiul ei, fără să-şi 
piardă vremea întrebându-i dacă sunt bolnavi sau nu; şi 
toţi, fără excepţie, se supuneau umiliţi, strâmbându-se şi 
amintindu-şi poate de alte chipuri negre şi severe, din 
locuri depărtate, de alte mâini negre întinzându-le, 
neîndurătoare linguri cu doctorie. 

Mammy nu admitea discuţie nici în chestiunea 
"chiriaşilor". Nici un soldat cu păduchi nu putea intra la 
Tara. Îi conducea în spatele unui tufiş, le lua uniformele, le 
dădea un lighean cu apă, o bucată bună de săpun cu leşie 
ca să se frece şi le mai dădea perne şi pături ca să-şi 
ascundă goliciunea, în timp ce ea le fierbea efectele în 
cazanul de rufe. Degeaba îi demonstrau tinerele femei că "o 
atare atitudine umilea pe soldaţi", Mammy le răspundea că 


ele însele ar fi încă şi mai umilite descoperind păduchi pe 
corpul lor. 

Când soldaţii începură să sosească aproape zilnic, Mammy 
se arăta indignată că li se îngăduia să se culce în camerele 
de dormit. Tremura la gândul că un păduche ar fi putut 
scăpa carantinei ei. Renunţând să mai discute, Scarlett 
transformă în dormitor marele salon cu covorul de catifea 
roşie. Mammy începu să ţipe, declarând că era un sacrilegiu 
să laşi soldaţii să doarmă pe covorul lui Ellen, dar Scarlett 
rămase intransigentă. Trebuia doar ca oamenii să se culce 
undeva. Numai că nu trecură prea multe luni după 
capitulare, şi catifeaua groasă şi moale începu să dea 
semne de oboseală, iar acolo unde oameni mai neglijenţi îşi 
frecaseră tocurile şi pintenii, se vedea urzeala de sfoară 
groasă. 

Fiecărui soldat, Scarlett şi Melanie îi cereau ştiri despre 
Ashley. Cât despre Suellen, se alătura şi ea interesându-se 
cu un aer afectat de soarta domnului Kennedy. Dar niciunul 
din soldaţi nu auziseră de ei, sau nu păreau dispuşi să 
vorbească de absenţi. Era de ajuns că ei înşişi rămăseseră 
în viaţă şi nu ţineau să-şi amintească de miile de camarazi 
îngropaţi în morminte anonime, care nu se vor întoarce 
niciodată acasă. 

La fiecare nouă deziluzie, întreaga familie se trudea să 
ridice moralul Melaniei. Era limpede că Ashley nu murise în 
închisoare, căci ar fi primit o scrisoare de la vreun preot 
yankeu. Va reveni, dar locul unde fusese închis era atât de 
departe de Tara! Chiar cu trenul trebuiau zile întregi ca să 
faci călătoria, şi dacă Ashley venea pe jos, ca toţi aceşti 
oameni? De ce nu scrisese? Ei bine, draga mea, ştii bine 
cum funcţionează poşta în vremurile astea. Dar presupune. 
presupune că ar fi murit pe drumul întoarcerii! Păi bine, 
Melanie, am fi fost înştiinţaţi de vreo femeie yankee. 
Femeile yankee?! Da. Melly, sunt şi unele cumsecade. Ba 
da! Dumnezeu n-ar fi putut crea o naţiune şi fără câteva 
suflete bune! Scarlett, îţi aminteşti, am cunoscut pe vremuri 


o femeie yankee foarte drăguță la Saratoga, ultima oară 
când. Scarlett, povesteşte-i lui Melly. 

— Grozav de drăguță, într-adevăr, replică Scarett. M-a 
întrebat câţi câini ţinem ca să alerge după negrii noştri. 
Sunt de părerea lui Melly. Nici printre bărbaţi, nici printre 
femeile yankee, nu se află persoane drăguţe. Dar nu 
plânge, Melly. Ashley va reveni. Are atâta drum de făcut şi 
poate. poate n-are cizme. 

Atunci, la gândul că poate Ashley umblă în picioare goale, 
lui Scarlett îi veni să plângă. Ceilalţi soldaţi n-aveau decât 
să se târască în zdrenţe, cu picioarele învelite în saci sau în 
bucăţi de covor, dar Ashley nu. Va reveni călare pe un cal 
superb, îmbrăcat într-o uniformă frumoasă, cu cizme de lac 
şi pană la pălărie. Pentru ea, ar fi fost culmea degradării 
dacă Ashley s-ar fi întors în acelaşi hal ca aceşti soldaţi 
mizerabili. 

Într-o după-amiază de iunie, când toţi cei de la Tara erau 
adunaţi pe veranda care domina curtea şi priveau cu 
atenţie la Pork tăind primul pepene, se auzi tropot de cal pe 
aleea presărată cu pietriş. Prissy se duse fără să se 
grăbească să deschidă uşa de la intrare, lăsându-i pe ceilalţi 
să discute aprig dacă pepenele trebuia ascuns sau păstrat 
pentru masă, în cazul când vizitatorul ar fi un soldat. 

Melanie şi Carreen propuseră sfios ca soldatul să 
primească o felie, dar Scarlett, susţinută de Suellen şi de 
Mammy, porunci lui Pork să ascundă pepenele. 

— Nu fiţi aşa de proaste, fetelor! Nu-i de ajuns nici măcar 
pentru noi, şi dacă sunt doi sau trei soldaţi înfometați, nu ne 
va rămâne nici măcar ca să gustăm, zise Scarlett. 

În timp ce Pork, neştiind ce să facă, ţinea pepenele lipit de 
piept, Prissy strigă din toate puterile: 

— Sfinte Dumnezeule, domnişoa'ă Sca'lett! Domni-şoa'ă 
Melly! Veniţi 'epede! 

— Ce s-a întâmplat? exclamă Scarlett, ridicându-se dintr-o 
dată şi traversând holul în goană, urmată de Melly şi de 
ceilalţi. 


"Ashley!" gândi ea. "O, poate." 

— E unchiul Pete!'! Unchiul Pete' al domnişoa'ei Pittypat! 

Se repeziră toţi pe verandă şi-l văzură pe bătrânul şi 
căruntul despot al mătuşii Pittypat coborând de pe o 
mârţoagă pe care înşeuase o pernă. Pe faţa lui largă şi 
neagră demnitatea obişnuită şi bucuria de a-i revedea se 
luptau aprig, aşa că, deşi încruntând din sprâncene şi 
încreţindu-şi fruntea, deschidea o gură mare, fără dinţi, ca 
un câine bătrân fericit. 

Toată lumea cobori în goană scările spre a-i ieşi înainte. 
Negri şi albi de-a valma îi strânseră mâna şi-l asaltară cu 
întrebări, dar vocea Melaniei sfârşi prin a domina tumultul. 

— Mătuşica nu-i bolnavă, sper? 

— Nu, domnişoa'ă Melly! Mulţumesc lui Dumnezeu, e 
sănătoasă, răspunse Peter, aruncând o privire atât de 
severă Melaniei şi apoi lui Scarlett, încât cele două tinere 
femei se simţiră deodată vinovate fără să ştie de ce. E foa'te 
bine, da' fă'ă dumneavoast'ă sufe'ă cumplit şi, dacă vieţi să 
ştiţi tot, ei bine, şi eu sufă'! 

— Stai, unchiule Peter! Cum crezi. 

— Nu a'e 'ost să vă scuzaţi. Că doa' domnişoa'a Pitty v-a 
sc'is să veniţi acasă. Am văzut-o plângând când i-aţi 'ăspuns 
că aveţi p'ea multă t'eabă la fe'ma asta veche ca să veniţi. 

— Dar, unchiule Peter. 

— Cum puteţi s-o lăsaţi pe domnişoa'a Pitty singu'ă, când 
ştiţi ce fica îi e? Ştiţi tot aşa de bine ca şi mine că 
domnişoa'a Pitty n-a t'ăit niciodată singu'ă şi că-şi pet'ece 
timpul t'emu'ând, de când s-a înto's de la Macon. Mi-a spus 
să vă spun aşa, în faţă, că nu poate să înţeleagă de ce aţi 
pă'ăsit-o când a'e nevoie de dumneavoastiă. 

— la mai taci! zise Mammy pe un ton aprig, căci fusese 
jignită când Peter tratase Tara drept "fermă veche" - negrii 
ăştia neştiutori de la oraşe nu erau nici măcar în stare să 
facă deosebirea între o fermă şi o plantație. Şi noi? Noi n- 
avem nevoie de domnişoa'ra Sca'lett şi de domnişoa'a 


Melly? Ba avem g'ozavă nevoie! Cum se face că domnişoa'a 
Pitty nu ce'e ajuto'ul fatelui ei? N-a'e nevoie de el? 

Unchiul Peter o fulgeră cu o privire. 

— Noi n-am avut de-a face cu domnu' Hen'y de ani de zile 
şi acum suntem p'ea băt'âni ca să începem, zise el 
întorcându-se către tinerele femei, care cu greu îşi 
stăpâneau râsul. Dumneavoast'ă a' t'ebui să vă fie'uşine să 
lăsaţi pe biata domnişoa'ă Pitty singu'ă, cu jumătate din 
p'ietenii ei mo'ţi, cu cealaltă jumătate la Macon şi cu Atlanta 
plină de soldaţi yankei şi de negii scâ'boşi elibe'aţi. 

Cele două tinere femei ascultaseră fără să clipească 
discursul lui Peter, dar la gândul că mătuşa Pitty le 
trimisese pe bătrânul tiran ca să le facă morală şi să le 
aducă pe nepusă masă la Atlanta, se simţiră incapabile să-şi 
păstreze mai mult timp seriozitatea. Izbucniră în râs, 
sprijinindu-se una de alta ca să nu cadă. Cum era şi firesc, 
Pork, Dilcey şi Mammy izbucniră şi ei în hohote zgomotoase, 
bucurându-se că Peter nu era lăsat să-şi bată joc de Tara lor 
mult iubită. Suellen şi Carreen chicotiră şi ele, şi Gerald 
însuşi schiţă un zâmbet vag. Toată lumea se prăpădea de 
râs, în afară de Peter care se legăna pe picioarele lui mari, 
în timp ce indignarea lui creştea. 

— Ce-ţi veni, neg'ule? întrebă Mammy schimonosindu-se. 
Eşti p'ea băt'ân acum ca să-ţi apeii stăpâna? 

Peter era indignat. 

— P'ea băt'ân! Eu, p'ea băt'ân! Ba pot foa' te bine s-o apă' 
pe domnişoa'a Pitty, cum am apă'at-o întotdeauna. Pa'că n- 
am apă'at-o tot eu când ne-am 'efugiat la Macon? N-am 
apă'at-o şi când au venit yankeii la Macon şi când de fică 
leşina tot timpu'? Şi nu am descopeiit tot eu calu' ăsta ca s-o 
aduc înapoi la Atlanta şi am avu t g'ijă de ea tot d'umul, şi 
de a'gintă'ia tatălui ei? 

Peter era acum demnitatea personificată: 

— Şi pe u'mă, nu vo'besc de apă'at, vo'besc de ce zice 
lumea. 

— De ce zice lumea. 


— Da, de ce zice lumea când vede că domnişoa'a Pitty 
locuieşte singu'ă. Oamenii spun luc'u'i u'âte, despre 
domnişoa'ele nemăiitate ca'e t'ăâiesc singu'e, urmă Peter şi 
nu încăpea îndoială pentru auditorii săi că, în ochii lui, 
Pittypat era încă o fetiţă vioaie şi drăguță de şaisprezece 
ani, care trebuia apărată împotriva gurilor rele. Şi eu nu 
pot să 'abd să se vo'bească de 'ău de domnişoa'a Pitty. Nu. 
şi nu pot s-o las să ia pe o'şicine ca să-i ţie tovă'ăşie. l-am 
spus aşa: N-o să iei pe nimeni altu', atâta timp cât t'ăieşte 
cineva ca'e e ca'ne din ca'nea dumitale şi sânge din sângele 
dumitale. Da, aşa i-am spus. Şi acum, ca'ne din ca'nea şi 
sânge din sângele ei se face că n-o cunoaşte! Domnişoa'a 
Pitty nu-i decât un copil şi. 

Scarlett şi Melanie nu mai puteau de râs şi trebuiră să se 
aşeze pe treptele scării. În sfârşit, Melly îşi şterse ochii. 

— Bietul unchiul Peter! Iartă-mă că am râs! Adevărat! Hai, 
iartă-mă! Domnişoara Scarlett şi cu mine nu ne putem 
întoarce acasă în acest moment. Voi veni poate în 
septembrie, după culesul bumbacului. Dar mătuşa Pitty te-a 
trimis să faci tot drumul ăsta numai ca să ne aduci la ea pe 
sacul ăsta de oase? 

La această întrebare Peter rămase cu gura căscată, cu 
remuşcarea şi consternarea întipărite pe faţa-i brăzdată de 
cute. Buza de jos îi reveni la normal, repede, aşa cum o 
broască ţestoasă îşi retrage capul sub carapace. 

— Domnişoa'ă Melly, sfârşi el prin a bolborosi, cred că 
îmbăt'ânesc. Uitasem cu totul de ce m-a t'imis domnişoa'a 
Pitty, şi e g'ozav de impo'tant. Am o sc'isoa'e pentu 
dumneata. Domnişoa'a Pitty n-a vi'ut s-o înc'edinţeze poştei 
şi nimănui altuia decât mie şi. 

— O scrisoare? Pentru mine? De la cine? 

— Ei bine, domnişoa'ă, este. domnişoa'a Pitty mi-a spus 
aşa: Tu, Pete', îi dai asta cu multă g'ijă doamnişoa'ei Melly şi 
eu am zis. 

Melly se sculă de pe treapta pe care era aşezată şi-şi duse 
mâna la inimă. 


— Ashley! Ashley! A murit Ashley! 

— Nu, domnişoa'ă! Nu, domnişoa'ă! strigă Peter cu voce 
stridentă, scotocind în buzunarul interior al hainei sale 
zdrenţuite. T'ăieşte! E o sci'isoa'e de la el! Vine acasă. El. 
Dumnezeule Atotpute'nic, ţine-o, Mammy. Lasă-mă. 

— N-o atinge, dobitoc băt'ân! îl certă Mammy, care o 
prinsese pe Melanie leşinată în braţele ei. Maimuţă băt'ână, 
auzi, "să-i dai asta cu multă gi'ijă!' G'ozavă g'ijă! Iu, Po'k, ia- 
o de picioa'e. Domnişoa'ă Ca'een, ţine-i capu'. Hai s-o 
întindem pe canapeaua din salon. 

Toată lumea, în afară de Scarlett, se îngrămădi în jurul 
Melaniei. Se înghesuiau, se văicăreau, se repezeau înăuntru 
după apă şi perne şi, o clipă mai târziu, Scarlett şi cu 
unchiul Peter rămaseră singuri pe alee. Ţintuită locului, 
incapabilă să se mişte, Scarlett privea fix la moşneagul care 
flutura o scrisoare, fără pic de demnitate, şi având pe faţa 
lui tuciurie expresia uni copil certat de maică-sa. 

Cu toate că o voce nu înceta să-i răsune în minte: "N-a 
murit! Va reveni!" Scarlett nu resimțea nici bucurie, nici 
emoție. Era zdrobită, împietrită. Îl auzi ca din depărtare 
vorbind pe unchiul Peter, pe un ton plângăreţ şi umilit: 

— Domnu' Willie Bu' de la Macon, ca'e e 'udă cu 
dumneavoast'ă, a adus domnişoa'ei Pitty sc'isoa'ea. Dom- 
nu' Willie a fost în acelaşi lagă' de p'izonie'i cu domnu' 
Ashley. Domnu' Willie a avut un cal şi de-aia a venit mai 
'epede, da domnu' Ashley n-a'e decât picioa'ele lui şi. 

Scarlett smulse scrisoarea din mâna unchiului Peter. Pe 
plic era scris numele lui Melly, caligrafiat de mâna 
domnişoarei Pifty, dar Scarlett nu stătu o clipă la îndoială. 
Rupse plicul, şi bileţelul mătuşii Pitty căzu jos. În plic mai 
era o bucată de hârtie împăturită, slinoasă, mototolită şi 
ruptă la colţuri. Ashley însuşi scrisese numele destinatarei: 
"Doamnei George Ashley Wilkes. La domnişoara Sarah Jane 
Hamilton - Atlanta, sau la Doisprezece Stejari - Jonesboro - 
Georgia." 


Cu degete tremurânde, Scarlett desfăcu hârtia şi citi: 
"Iubita mea, revin lângă tine." 

Lacrimile începură să-i curgă pe faţă. Nu putea să citească 
mai departe. Inima sta gata să-i plesnească şi crezu că nu 
va putea să îndure această fericire. Strângând scrisoarea la 
piept, urcă scara ca o săgeată, traversă holul, trecu prin 
faţa salonului unde toţi îşi făceau de lucru pe lângă Melanie, 
leşinată, şi pătrunse în micul birou al lui Ellen. 'Trase uşa 
după ea, răsuci cheia în broască şi, plângând, râzând, 
sărutând scrisoarea, se trânti pe sofaua cea veche. 

"Iubita mea", şopti ea, "revin lângă tine." 

În afară de cazul în care lui Ashley i-ar fi crescut aripi, 
bunul-simţ arăta că îi vor trebui săptămâni, dacă nu chiar 
luni, ca să ajungă din Illinois în Georgia; dar la Tara, ori de 
câte ori un soldat se ivea pe aleea de cedri, inimile băteau 
să se spargă. Oricare dintre aceşti bărboşi putea foarte 
bine să fie Ashley. Şi dacă nu era el, soldatul care venea 
putea avea ştiri de la el, sau aducea vreo scrisoare de la 
mătuşa Pitty cu veşti despre el. Albi şi negri, se repezeau cu 
toţii pe verandă ori de câte ori auzeau zgomot de paşi. Era 
de ajuns vederea unei uniforme, pentru ca toată lumea să 
părăsească grămada de lemne, livada sau ogorul de 
bumbac. Timp de o lună după sosirea scrisorii, treburile 
fură lăsate deoparte. Nimeni nu voia să piardă sosirea lui 
Ashley, Scarlett mai puţin ca oricare altul, şi-i venea foarte 
greu să ceară celorlalţi să-şi facă datoria când ea însăşi şi-o 
neglija pe a sa. 

Dar când săptămânile trecură fără ştiri de la Ashley, viaţa 
îşi reluă mersul obişnuit. Inimile răbdătoare abia aveau 
puterea să îndure o aşteptare atât de lungă. Teama şi 
neliniştea se strecurară încet în sufletul lui Scarlett. Se 
temea să nu i se fi întâmplat ceva pe drum. Rock Island era 
atât de departe şi Ashley era probabil tare slăbit, dacă nu 
chiar bolnav, căci abia ieşise din închisoare! Şi apoi, n-avea 
bani şi trebuia să treacă prin regiuni în care confederaţii 
erau detestaţi. De-ar şti numai unde se află, i-ar trimite bani 


ca să ia trenul şi să vină mai repede, i-ar trimite şi ultimul 
ban, chiar de-ar lăsa întreaga casă să moară de foame! 

"Iubita mea, revin lângă tine!" 

În primul moment, bucuria îi fusese atât de mare, încât îşi 
închipuise că Ashley revenea lângă ea. Dar când mintea nu-i 
mai fu atât de înfierbântată, îşi dădu seama că revenea 
lângă Melanie, ale cărei cântece umpleau acum casa. 
Câteodată Scarlett se întreba cu amărăciune de ce Melanie 
nu murise la naştere. S-ar fi aranjat atât de bine lucrurile! 
După perioada de timp cuvenită, s-ar fi măritat cu Ashley şi 
ar fi devenit o foarte bună mamă vitregă pentru micul Beau. 
Când se întâmpla să-i vină astfel de gânduri, nu se mai 
grăbea să se roage lui Dumnezeu, zicând că gândurile îi 
veneau fără voia ei. Dumnezeu n-o mai înfricoşa deloc. 

Soldaţii continuau să sosească - unul câte unul, sau câte 
doi, sau cu zecile, şi le era întotdeauna foame. Scarlett era 
disperată şi ar fi preferat să se abată asupra Tarei un nor 
de lăcuste. Blestema regulile ospitalităţii care înfloriseră 
într-o epocă de belşug, şi care nu îngăduiau ca un călător, 
fie el om de vază sau fermierul cel mai sărac, să-şi urmeze 
drumul fără să-i fie oferite cu cea mai mare curtenie 
locuinţă pentru noapte şi mâncare pentru el şi calul său. 
Scarlett ştia că epoca aceasta trecuse pentru totdeauna, 
dar ceilalţi locuitori ai Tarei n-o ştiau, cum n-o ştiau nici 
soldaţii, şi fiecare nou venit era primit cu braţele deschise 
ca un oaspete de mult aşteptat. 

Pe măsură ce nesfârşitul cortegiu se lungea, inima lui 
Scarlett se împietrea. Oamenii aceştia mâncau proviziile 
destinate să hrănească pe cei de la Tara, legumele pe care 
ea însăşi le îngrijise rupându-şi şalele, alimente pentru care 
străbătuse mile întregi ca să le găsească. Era atât de greu 
să faci rost de mâncare, şi banii yankeului nu vor dura o 
veşnicie. Nu-i mai rămăseseră decât câteva hârtii verzi şi 
cele două monezi de aur. De ce era ea oare silită să 
hrănească această liotă de oameni înfometați? Războiul se 
terminase. Niciodată nu-i vor mai face pavăză cu trupurile 


lor. Sfârşi prin a-i porunci lui Pork să servească mai puţine 
bucate de câte ori vor fi soldaţi la masă. Consemnul se 
execută, până când Scarlett îşi dădu seama că Melanie, 
care de la naşterea lui Beau nu fusese niciodată prea 
voinică, îi spusese lui Pork să-i servească porţii mai mici şi 
să dea partea ei soldaţilor. 

— Îmi vei face plăcerea să încetezi cu jocul ăsta, Melanie, îi 
spuse Scarlett. Eşti încă bolnavă şi mănânci şi aşa prea 
puţin. Rezultatul va fi că într-o bună zi vei cădea iar la pat şi 
va trebui să te îngrijim noi. Lasă-i pe oamenii ăştia să plece 
fără să se fi săturat. Sunt destul de puternici. Urmează 
regimul ăsta de patru ani şi n-o să le strice dacă-l vor mai 
urma puţin. 

Melanie se întoarse spre ea şi, pentru întâia oară, Scarlett 
surprinse în ochii ei senini o emoție pe care nu căuta s-o 
ascundă. 

— O, Scarlett, nu mă certa! Lasă-mă să fac cum vreau. Nu 
ştii ce bine îmi face. De câte ori dau partea mea unuia 
dintre aceşti nenorociţi, simt că poate undeva prin Nord o 
femeie yankee e pe cale să-i dea lui Ashley al meu o parte 
din mâncarea ei şi că asta-l ajută s-o pornească din nou la 
drum ca să ajungă acasă. 

"Ashley al meu!" "Iubita mea, revin lângă tine." 

Scarlett se îndepărtă fără să poată scoate un cuvânt, dar 
după această discuţie, Melanie observă că masa era mai 
bine servită când erau musafiri, deşi Scarlett tot se uita cu 
părere de rău după fiecare îmbucătură. 

Când soldaţii erau prea bolnavi ca să pornească imediat la 
drum - şi asta se-ntâmpla des - Scarlett se vedea silită să le 
dea adăpost mai mult timp. Fiecare bolnav însemna o gură 
în plus de hrănit. Trebuia ca cineva să aibă grijă de el, şi 
asta însemna un lucrător mai puţin care să ridice gardurile, 
să dea cu sapa, să semene, să împingă la plug. 

Un soldat călare, în drum spre Fayetteville, lăsă într-o zi 
pe verandă un băiat tânăr, cu obrazul acoperit de tuleie 
bălaie. Îl găsise leşinat pe marginea drumului, îl luase pe 


cal şi-l adusese până la casa cea mai apropiată - la Tara. 
Tinerele femei îşi ziseră că făcuse parte, probabil, dintre 
cadeţii recrutaţi în şcolile militare, când Sherman se 
apropiase de Milledgeville, dar n-o ştiură precis niciodată. 
Băiatul muri fără să-şi fi recăpătat cunoştinţa şi cercetarea 
buzunarelor sale nu dădu nici o informaţie. Era un băiat 
frumos, fără îndoială dintr-o familie bună, şi undeva în Sud 
o femeie cerceta drumul cu privirea şi se întreba unde era 
şi când se va întoarce acasă, la fel cum Scarlett şi Melanie, 
cu speranţa în inimi, pândeau fiecare siluetă de bărbat ce 
urca aleea spre Tara. Cadetul fu înmormântat în cimitirul 
familiei, lângă cei trei băieţaşi O'Hara şi, în timp ce Pork 
arunca pământ în groapă, Melanie izbucni în plâns 
întrebându-se dacă nu cumva şi trupul înalt a lui Ashley era 
pe cale să fie acoperit cu pământ de nişte necunoscuţi. 

Ca şi tânărul cadet, un alt soldat, pe nume Will Benteen, 
sosi leşinat pe şaua unui cal, adus de un camarad. Era 
foarte bolnav. Avea pneumonie, şi când tinerele femei îl 
culcară, se gândiră cu teamă că nu va întârzia să-l urmeze 
pe cadet în cimitir. 

Avea faţa osoasă a ţăranilor din sudul Georgiei pe care-i 
roade malaria, părul de un roşu foarte palid, iar ochii 
albaştri, spălăciţi păstrau o expresie resemnată şi blândă, 
chiar când delira. Unul din picioare îi era tăiat dedesubtul 
genunchiului şi de el fusese prins un ciot de lemn cioplit 
grosolan. Nu te puteai înşela - era un ţăran, după cum 
cadetul trebuie să fi fost fiu de plantator. Tinerelor femei le- 
ar fi venit foarte greu să spună de ce erau convinse de asta. 
Fără îndoială, Will nu era nici mai murdar, nici mai bărbos, 
nici n-avea mai puţini păduchi ca mulţi dintre domnii care 
se opriseră la Tara. Expresiile care-i scăpau în timpul 
delirului nu erau, fără îndoială, mai puţin gramaticale decât 
acelea ale gemenilor Tarleton. Dar instinctul le spunea 
tinerelor femei că Will nu aparţinea clasei lor, tot aşa cum 
ştiau să deosebească un pur-sânge de un alt cal. Totuşi, 


aceasta nu le împiedica să facă tot ce era omeneşte posibil 
ca să-l scape. 

Slăbit de un an de captivitate la yankei, epuizat de lungul 
marş făcut pe ciotul de lemn prost ajustat, nu-i mai 
rămâneau multe puteri ca să lupte împotriva pneumoniei, şi 
zile întregi, gemând, zvârcolindu-se, retrăind bătăliile la 
care luase parte, zăcu în pat. Nici o singură dată nu strigă o 
soţie, o mamă, o soră sau o logodnică, şi asta o preocupa pe 
Carreen. 

"Fiecare are vreo rudă", zicea ea, "dar s-ar părea că el nu 
are nici un suflet pe lume." 

Cu toată slăbiciunea lui, omul era robust şi bunele îngrijiri 
îl ajutară să învingă boala. Sosi şi ziua când, perfect 
conştient de ceea ce-l înconjura, îşi aţinti ochii albaştri 
asupra lui Carreen. Tânăra fată era aşezată la căpătâiul lui 
şi, în timp ce murmura o rugăciune, soarele matinal se juca 
în părul ei auriu. 

— Aşadar, nu erai un vis, zise el cu o voce fără nici un fel 
de intonaţie. Sper că nu v-am făcut prea multe necazuri, 
doamnă. 

Convalescenţa lui dură multă vreme; stătea întins, liniştit, 
privind prin fereastră magnoliile. Nu supăra pe nimeni cu 
vreo rugăminte. Carreen îi aprecia tăcerile, pe care nu 
încerca să le tulbure. De-a lungul lungilor şi caldelor după- 
amiezi, stătea lângă el şi-i făcea vânt fără să spună o vorbă. 

Plăpândă şi delicată, Carreen pleca şi venea, asemenea 
unei umbre. Nu avea mare lucru de spus celorlalţi şi-şi 
vedea încet de treburile pe care puterile ei i le îngăduiau. 
Se ruga mult. Când Scarlett intra în odaia ei fără să bată la 
uşă, o găsea întotdeauna îngenunchiată în faţa patului. 
Acest spectacol o enerva întotdeauna, căci socotea că 
timpul rugăciunilor trecuse. Dacă Dumnezeu socotise că 
era bine să-i pedepsească pe oameni, n-veau ce face cu 
rugăciunile. Pentru Scarlett, religia fusese întotdeauna un 
fel de afacere. Îi făgăduia lui Dumnezeu să se poarte bine, 
şi El trebuia s-o răsplătească. Or, după părerea ei, 


Dumnezeu îşi călcase în nenumărate rânduri obligaţiile, şi 
Scarlett găsea că, de acum înainte, nu-i mai datora nimic. 
De aceea, de câte ori o surprindea pe Carreen în genunchi 
atunci când ar fi trebuit să-şi facă siesta sau să cârpească 
rufe, avea impresia că sora ei se sustrăgea de la o parte din 
sarcini. 

Într-o după-amiză, când Will Benteen părăsise în sfârşit 
patul pentru un fotoliu, Scarlett îi împărtăşi părerile ei şi 
rămase foarte mirată când Will îi răspunse cu tonul lui plat: 

— Lăsaţi-o, domnişoară Scarlett. Asta-i mângăierea ei. 

— Mângâierea ei? 

— Da, se roagă pentru mama dumitale şi pentru el. 

— Care el? 

Will o privi fără mirare cu ochii lui albaştri spălăciţi, 
mărginiri de gene de culoarea nisipului. Nimic nu părea să-l 
surprindă sau să-l emoţioneze. Poate pentru că văzuse prea 
multe lucruri neaşteptate ca să mai fie în stare să se mire. 
Nu-i părea deloc neobişnuit ca Scarlett să nu ştie ce se 
petrecea în sufletul surorii ei. Găsea lucrul acesta tot atât 
de firesc ca şi faptul că tăcuta Carreen i se spovedise lui, un 
străin. 

— Ei bine, adoratorul ei, acel Brent care a fost ucis la 
Gettysburg. 

— Adoratorul ei? zise Scarlett scurt. Haida-de! El şi cu 
fratele lui îmi făceau mie curte. 

— Da, mi-a spus-o. S-ar zice că aproape toţi băieţii din 
comitat aveau o slăbiciune pentru dumneata, domnişoară 
Scarlett. Dar asta nu l-a împiedicat să-i facă ei curte când 
dumneata i-ai întors spatele. lar când a revenit acasă în 
ultima permisie, s-au logodit. Mi-a spus că e singurul băiat 
pe care l-a iubit vreodată. Şi o mângâie puţin să se roage 
pentru el. 

— Aiurea! şopti Scarlett, cu un pic de gelozie în suflet. 

Aruncă o privire curioasă spre acest bărbat slab, cu umerii 
ascuţiţi şi încovoiaţi, cu părul roşcat, cu ochii liniştiţi. 
Aşadar, era la curent cu evenimentele familiei, pe care ea 


nici măcar nu-şi dăduse osteneala să le cunoască. De aceea 
era întotdeauna Carreen cu gândurile duse şi se ruga tot 
timpul. O să-i treacă! O mulţime de fete sfârşiseră prin a-şi 
uita logodnicii morţi, da, şi chiar şi soţii. Ea însăşi îl uitase 
pe Charles. 

Cunoştea de asemeni o femeie din Atlanta pe care războiul 
o făcuse de trei ori văduvă şi care mai era în stare să se uite 
la bărbaţi. Povesti asta lui Will, dar el clătină din cap. 

— Nu domnişoara Carreen, zise el hotărât. 

Era foarte plăcut să stai de vorbă cu Will, fiindcă vorbea 
puţin şi înţelegea tot. Scarlett îl puse la curent cu 
problemele în legătură cu seminţele şi cu plantatul 
bumbacului, cu îngrăşatul porcilor, cu creşterea vacilor, iar 
el îi dădea întotdeauna sfaturi bune, căci avusese odinioară 
o mică fermă şi doi negri, undeva în sudul Georgiei. Aflase 
că negrii lui fuseseră eliberaţi şi că pe pământul lui nu mai 
creşteau decât bălării şi puieţi de pin. Sora lui, singura-i 
rudă, îşi urmase bărbatul în 'Texas cu mulţi ani în urmă, şi 
acum era singur pe lume. Şi totuşi, nu se frământa pentru 
nimic din toate astea, cum nu se frământa nici pentru 
piciorul pe care-l lăsase undeva în Virginia. 

Da, când negrii bombăneau puţin cam prea mult, când 
Suellen ţipa şi miorlăia puţin cam prea mult, când Gerald 
întreba prea des unde era Ellen, Scarlett venea să se 
liniştească lângă Will. Îi putea spune tot. Îi mărturisi chiar 
că omorâse un yankeu, şi ochii ei străluciră de mândrie 
când Will comentă evenimentul cu un scurt: "Bună treabă!" 

Până la urmă, toată familia sfârşi prin a cunoaşte drumul 
spre odaia lui Will, căruia fiecare venea să-i spună micile lui 
necazuri. chiar şi Mammy, care-i arătase la început o 
oarecare răceală fiindcă nu era un domn şi fiindcă nu 
avusese decât doi sclavi. 

Când fu în stare să şchioapete prin casă, începu să 
împletească tot felul de coşuri pentru provizii şi să dreagă 
mobilele stricate de yankei. Era foarte priceput şi Wade 
stătea tot timpul lângă el, căci îi cioplea jucării, singurele pe 


care le avea copilul. Wade şi cei doi copii mici puteau fi 
lăsaţi fără teamă acasă în grija lui Will, iar ceilalţi să plece 
să lucreze la câmp. Will ştia să îngrijească de copii tot atât 
de bine ca Mammy, şi doar Melly reuşea poate mai bine 
decât el să-i liniştească pe cei doi copilaşi - cel alb şi cel 
negru - când începeau să ţipe. 

— Ai fost foarte bună cu mine, domnişoară Scarlett, zise el 
într-o zi. Şi nu sunt decât un străin, care nu însemn nimic 
pentru dumneata. V-am adus tuturor o mulţime de griji şi 
de necazuri, dar dacă n-aveţi nimic împotrivă, voi rămâne 
aici, să vă ajut şi să lucrez până când vă voi despăgubi de 
toată osteneala. De altfel, nu cred că voi putea vreodată 
răsplăti, căci nimeni nu poate plăti celor care i-au salvat 
viaţa. 

Aşadar, Will rămase şi, încet-încet, fără ostentaţie, o mare 
parte din povara Iarei trecu de pe umerii lui Scarlett pe 
umerii slabi ai lui Will Benteen. 

Era în septembrie şi momentul culesului bumbacului 
sosise. Soarele după-amiezii încălzea plăcut treptele 
verandei, pe care Will Benteen se aşezase la picioarele lui 
Scarlett. Cu vocea lui blândă şi monotonă, vorbea de 
preţurile exorbitante care se cereau pentru egrenat 
bumbacul la noua fabrică de lângă Fayetteville. Totuşi, 
aflase în aceeaşi zi la Fayetteville că s-ar putea reduce cu 
un sfert cheltuielile, dacă s-ar lăsa calul şi căruţa timp de 
două săptămâni proprietarului fabricii. În orice caz, nu 
voise să încheie târgul fără să fi vorbit înainte cu Scarlett. 

Ea se uita la omul acesta uscăţiv, care mesteca un fir de 
pai. Fără îndoială, aşa cum o declarase Mammy, Will era un 
dar de la Dumnezeu şi Scarlett se întrebase în mai multe 
rânduri ce-ar fi devenit Tara fără el în cursul ultimelor luni. 
Vorbea foarte puţin, nu părea să fie grozav de energic, nu 
părea să se intereseze niciodată de ceea ce se petrecea în 
jurul lui, şi totuşi era la curent cu tot ce interesa lumea din 
Tara. Şi atunci se apuca de treabă. Pe tăcute, cu răbdare, 
cu pricepere. Deşi n-avea decât un singur picior, lucra mai 


repede decât Pork. Ajungea chiar să-l facă să muncească 
până şi pe Pork, şi Scarlett considera asta un miracol. Când 
vaca fu apucată de dureri la pântece, iar calul fu atins de o 
meteahnă misterioasă care era gata să-l omoare, Will îşi 
petrecu nopţile îngrijindu-i şi-i lecui. Simţul afacerilor îi 
aduse respectul lui Scarlett. Pleca de dimineaţă cu una sau 
două baniţe de mere, de ignami sau legume şi se întorcea 
cu seminţe, cu postav, cu făină sau alte articole necesare. 
Degeaba se pricepea şi Scarlett foarte bine în afaceri, ştia 
că n-ar fi obţinut niciodată aceleaşi rezultate ca el. 

Încet-încet, devenise un fel de membru al familiei şi i se 
dădu camera de lângă cea a lui Gerald. Nu vorbea despre 
plecare şi, de teamă, Scarlett ocolea cu grijă această 
chestiune. Câteodată îşi zicea că dacă ar fi cineva, s-ar 
reîntoarce la el acasă, dar asta n-o împiedica să dorească 
din toate puterile să se statornicească la Tara. Era aşa de 
bine să ai un bărbat în casă! 

Scarlett îşi zicea de asemenea că dacă proasta de Carreen 
ar avea puţină minte, şi-ar da seama că Will ţine la ea. 
Scarlett i-ar fi fost etern recunoscătoare lui Will dacă i-ar fi 
cerut mâna lui Carreen. Bineînţeles, înainte de război Will 
n-ar fi fost socotit niciodată o partidă potrivită. Nu era din 
clasa plantatorilor, dar nu făcea parte nici din categoria 
albilor săraci. Nu era decât un ţăran, un mic fermier cu 
prea puţină instrucţie, gata să comită grave erori 
gramaticale şi lipsit de toate frumoasele maniere pe care 
fetele din familia O'Hara erau obişnuite să le întâlnească la 
un domn. De fapt, Scarlett se întreba dacă putea fi socotit 
un domn şi ajunse la concluzia că era cu neputinţă. Melanie 
îi lua cu căldură partea şi declara că oricine avea inimă atât 
de bună ca a lui Will şi se gândea atât la alţii, era de familie 
bună. Scarlett ştia că Ellen ar fi leşinat la gândul că una din 
fetele ei s-ar fi putut mărita cu un astfel de om, dar nevoia o 
dusese pe Scarlett prea departe de preceptele lui Ellen ca 
să se mai oprească la atât. Bărbaţii erau rari, fetele 
trebuiau să se mărite şi Iara avea nevoie de un bărbat. 


Însă, din ce în ce mai cufundată în cărţile ei de rugăciuni, 
Carreen pierdea tot mai mult contactul cu realitatea şi se 
purta cu Will tot atât de drăguţ ca şi cu un frate, şi se 
obişnuise cu el ca şi cu Pork. 

"Dacă în inima lui Carreen ar fi cât de puţină recunoştinţă 
pentru ceea ce am făcut pentru ea, l-ar lua de bărbat şi nu 
l-ar lăsa să plece de aici", îşi zicea Scarlett cu indignare. 
"Dar nu, ea trebuie să-şi piardă vremea visând la un 
prostănac, care fără îndoială că nu s-a gândit niciodată 
serios la ea." 

Will rămase deci la Tara. Scarlett nu înţelegea de ce nu 
pleca, dar îi era totuna. Îl aprecia şi-i plăcea felul cum o 
trata. Părea s-o considere ca pe un bărbat şi discuta totul 
cu ea. Se arăta grav şi respectuos faţă de Gerald, totuşi se 
adresa întotdeauna lui Scarlett, ca adevăratului stăpân al 
casei. 

Scarlett aprobă proiectul lui de a închiria calul, cu toate că 
asta însemna ca o vreme să se lipsească de mijloace de 
transport. Suellen mai ales va fi teribil de nemulțumită. Cea 
mai mare plăcere a ei era să-l întovărăşească pe Will la 
Jonesboro sau la Fayetteville când mergea după treburi. 
Îmbrăcată cu cele mai frumoase rochii ce se mai găseau în 
casă, făcea vizite prietenelor ei, asculta cu luare aminte 
bârfelile din comitat şi se simţea din nou o domnişoară 
O'Hara de la Tara. Suellen nu pierdea niciodată prilejul să 
plece de acasă şi să meargă să se împăuneze în faţa unor 
oameni care nu ştiau că lucra în grădină şi că făcea 
paturile. 

"Domnişoara Uitaţi-vă-la-mine va fi deci silită să-şi 
întrerupă plimbările timp de două săptămâni", îşi zise 
Scarlett, "şi noi vom fi siliţi să-i ascultăm ţipetele şi 
cicălelile." 

Melanie veni să se aşeze pe verandă, cu copilul în braţe. 
Întinse pe jos o cuvertură veche şi-l lăsă pe micul Beau să 
se târască în voie. De la scrisoarea lui Ashley, Melanie îşi 
împărțea vremea între cântece de bucurie şi văicăreli pline 


de nelinişte. Dar, fericită sau abătută, era încă prea palidă 
şi prea slabă. Îşi făcea treaba fără să se plângă, dar nu-i era 
bine. Bătrânul doctor Fontaine spusese ceva despre o boală 
femeiască şi, la fel ca şi doctorul Meade, declară că Melanie 
n-ar fi trebuit niciodată să aibă un copil. În sfârşit, nu uită 
să spună că o altă sarcină ar omorâ-o. 

— Când eram azi la Fayetteville, zise Will, am găsit ceva 
foarte frumos. Am crezut că vă va interesa şi pe 
dumneavoastră şi l-am adus. 

Scotoci prin buzunarele pantalonilor şi scoase portofelul 
pe care i-l făcuse Carreen din pânză şi din scoarță. Îl 
deschise şi luă dinăuntru un bilet de bancă confederat. 

— Dacă găseşti asta frumos, vreau să spun banii 
confederați, ei bine, Will, nu sunt de părerea dumitale, 
declară Scarlett care spumega de furie ori de câte ori 
vedea bani confederați. Sunt vreo trei mii de dolari din ăştia 
în casa de bani a tatei, şi Mammy mă bate tot timpul la cap 
să-i dau ei biletele. Vrea să astupe cu ele găurile de la 
mansarde, ca să nu mai treacă vântul. Cred că am să-i dau. 
Vor servi cel puţin la ceva. 

— Mândru Cezar, prefăcut de moarte în argilă." recită 
Melanie cu un surâs trist. Nu face asta, Scarlett, păstrează 
bancnotele pentru Wade, va fi mândru de ele într-o zi. 

— Nu ştiu ce vreţi să spuneţi cu mândrul vostru Cezar, 
declară Will, dar ceea ce am aici seamănă cu ce spui 
dumneata, domnişoară Melly, în legătură cu Wade. E o 
poezie, lipită pe dosul acestui bilet. Ştiu că domnişoara 
Scarlett nu se prea prăpădeşte după poezii, dar am crezut 
că poate o va interesa. 

Întoarse bancnota. Pe dosul ei era lipită o bucată de hârtie 
de împachetat, acoperită cu litere scrise cu cerneală palidă, 
decolorată. Will îşi drese vocea şi începu să citească încet. 

— Se cheamă "Versuri pe dosul unui bilet confederat", zise 
el, apoi contiună: 

Nimic nu mai înseamnă pe-acest pământ ce Domnul Ni l-a 
fost dat, nimica în apele ce-l scaldă. 


Semn viu al unei naţii îngenunchiate-n moarte - 

Păstrează-l, drag prieten, şi-arată-l mai departe. 

Arată-l celor care vor vrea să mai asculte. 

Din mărunţişu-acesta povestea libertăţii 

— Ce patrioţii-au scris-o, sfânt rod atâtor vise - 

A unei naţii smulse din leagăn şi ucise. 

— O, cât e de frumos! Cât e de mişcător! exclamă Melanie. 
Scarlett, să nu-i dai lui Mammy dolarii tăi ca să astupe 
găurile mansardelor. E mai mult decât hârtie. este, cum 
spune poezia, "semn viu al unei naţii îngenunchiate-n 
moarte". 

— O, Melly, nu mai fi atât de sentimentală! Hârtia nu-i 
decât hârtie şi n-avem prea multă. Şi-apoi, m-am săturat 
până peste cap tot auzind-o pe Mammy plângându-se de 
crăpăturile din pereţii mansardelor. Nădăjduiesc ca atunci 
când Wade va fi mare, o să am o mulţime de bilete verzi să-i 
dau, în loc de marfa asta confederată. 

Will, care în timpul discuţiei se jucase cu micul Beau, 
ridică deodată capul şi, cu mâna streaşină la ochi, privi spre 
alee. 

— Avem oaspeţi, zise el. Un soldat. 

Scarlett se uită şi ea şi zări un spectacol familiar: un 
bărbat bărbos, îmbrăcat în zdrenţe cenuşii şi albastre, urca 
încet aleea de cedri. Îşi ţinea plecat capul, cu un aer obosit, 
şi-şi târa picioarele. 

— Şi eu care credeam că am cam terminat cu soldaţii, zise 
Scarlett. Nădăjduiesc că ăstuia nu-i va fi prea foame. 

— Ba da, îi va fi foame, declară Will laconic. 

Melanie se ridică. 

— Mă duc să-i spun lui Dilcey să mai pună o farfurie, zise 
ea, şi s-o rog pe Mammy să nu-l descotorosească prea brusc 
pe bietul om de haine, şi. 

Se opri atât de brusc, încât Scarlett se întoarse spre ea. 
Melanie îşi duse mâna fină la piept, ca şi când i-ar fi venit 
rău. Sub pielea ei albă se vedeau vinele bătând precipitat. 


Chipul îi deveni şi mai palid ca de obicei, ochii i se măriră 
nemăsurat de mult. 

"O să leşine", gândi Scarlett, ridicându-se dintr-un salt şi 
prinzând-o de braţ: 

Dar, cât ai clipi din ochi, Melanie îşi trase braţul şi se 
repezi pe scară în jos. Cu braţele întinse, cu rochia spălăcită 
fluturând în urma ei, cobori fugind aleea de pietriş, cu 
uşurinţa unei păsărele. Atunci, ca o izbitură violentă în 
piept, Scarlett înţelese. Făcu un pas înapoi şi se sprijini de 
un stâlp al verandei. Omul îşi arătă faţa, năpădită de o 
barbă blondă şi murdară. Se opri şi privi înspre casă, ca şi 
cum ar fi fost prea sleit ca să facă un pas mai mult. Inima lui 
Scarlett zvâcni, se strânse, îşi reluă bătăile. 

Scoţând strigăte nearticulate, Melly se aruncă în braţele 
soldatului, al cărui cap se aplecă spre acela al tinerei femei. 
Înnebunită de bucurie, Scarlett voi să se repeadă, dar Will o 
prinse de fustă şi o reţinu. 

— Nu le strica această clipă, spuse el pe un ton liniştit. 

— Lasă-mă, nătărăule! Lasă-mă! E Ashley! 

Dar Will nu-i dădu drumul. 

— La urma-urmei, e bărbatul ei, nu-i aşa? zise el calm. 

Şi Scarlett, beată de fericire şi furioasă totodată, îşi cobori 
privirea asupra lui Will şi citi, în adâncurile liniştite ale 
ochilor lui, înţelegere şi milă. 

PARTEA A PATRA. 

Capitolul XXXI. 

Într-o rece după-amiază a lunii ianuarie 1866, Scarlett era 
aşezată la birou şi scria mătuşii Pitty o scrisoare în care-i 
explica amănunţit, pentru a zecea oară, de ce nici ea, nici 
Melanie, nici Ashley nu puteau veni să locuiască la ea, în 
Atlanta. Era prost-dispusă fiindcă ştia că mătuşa Pitty nu va 
citi mai mult de primele rânduri şi-i va răspunde de îndată 
pe un ton plângăreţ: "Dar mi-e frică să stau singură!" 

Avea mâinile îngheţate. Se opri o clipă ca să le frece una 
de alta şi ca să-şi înfunde mai adânc picioarele în bucăţica 
de plapumă veche în care le înfăşurase. Pantofii ei, practic 


vorbind, nu mai aveau tălpi şi ceea ce rămăsese din ei era 
întărit cu bucăţi de covor. Deşi covorul o apăra de atingerea 
cu podeaua, nu ţinea de cald. În dimineaţa, aceea Will se 
dusese la Jonesboro să potcovească calul. Scarlett se gândi 
cu amărăciune că trăia în vremuri foarte grele, în care caii 
aveau potcoave iar oamenii umblau cu picioarele goale. 

Îşi reluă pana ca să-şi cpntinuie scrisoarea, dar o lăsă din 
nou auzindu-l pe Will că intră pe poarta din dos. Stătu să 
asculte bocănitul piciorului său de lemn pe podeaua holului. 
Will se opri în faţa uşii biroului. Scarlett aşteptă şi, văzând 
că nu intră, îl strigă. Omul intră cu urechile înroşite de frig, 
cu părul în dezordine şi cu un mic surâs pe buze. 

— Domnişoară Scarlett, câţi bani v-au mai rămas exact în 
casă? 

— Nu cumva vrei să mă iei în căsătorie pentru banii mei? 
întrebă Scarlett puţin supărată. 

— Nu, domnişoară Scarlett, dar aş vrea să ştiu. 

Scarlett îl privi întrebătoare. Will nu părea serios, dar era 
întotdeauna aşa şi Scarlett ghici că se petrece ceva. 

— Am zece dolari în aur. E tot ceea ce a rămas din banii 
yankeului. 

— Ei bine, n-o să ajungă. 

— N-o să ajungă pentru ce? 

— Pentru impozite, răspunse el şi, şchiopătând până la 
sobă, se plecă şi-şi întinse spre flăcări mâinile înroşite. 

— Impozite?! repetă Scarlett. Ei, fir-ar să fie, dar ştiu că 
am plătit impozitele. 

— Adevărat, dar se pare că n-ai plătit de ajuns. Am auzit 
vorbindu-se de asta azi la Jonesboro. 

— Dar, Will, nu înţeleg. Ce vrei să spui? 

— Domnişoară Scarlett, îmi pare rău să-ţi pricinuiesc noi 
griji, când ai avut, slavă Domnului, destule, dar situaţia e 
foarte serioasă. Se zice că ar fi trebuit să plăteşti mult mai 
multe impozite decât ai plătit. Sunt pe cale să fixeze cota 
imobiliară a Tarei la o sumă foarte ridicată. pun rămăşag că 
dumneata vei fi cel mai greu impusă din întreg comitatul. 


— Dar nu mă pot sili să plătesc noi impozite - dacă le-am 
plătit. 

— Domnişoară Scarlett, nu mergi prea des la Jonesboro, 
şi-mi pare bine pentru dumneata. Pe vremurile astea nu-i 
un loc potrivit pentru o doamnă. Dar dacă ai merge atât de 
des ca mine, ai şti că, de curând, o bandă scârboasă de 
scallawag-i, republicani şi carpetbagger-i au pus mâna pe 
conducerea treburilor oraşului. le apucă nebunia. Se pot 
vedea şi negri înghiontind pe albi, silindu-i să le lase 
trotuarul şi. 

— Ce-are a face asta cu impozitele? 

— Îndată, domnişoară Scarlett, îndată. Din cine ştie ce 
motiv canaliile astea au impus Tara ca şi când ar fi o 
plantație în stare să dea o mie de baloturi de bumbac pe an. 
Cum am auzit de asta, m-am dus de-am dat o raită prin 
cafenele ca să aud ce se vorbeşte şi am aflat că dacă nu vei 
putea plăti impozitele, există cineva dispus să cumpere 
Tara, aproape pe degeaba, când şeriful o va vinde la 
licitaţie. Or, toată lumea ştie foarte bine că nu vei putea 
plăti. Nu ştiu încă cine vrea s-o cumpere. N-am putut afla. 
Dar cred că fricosul acela de Hilton, care s-a căsătorit cu 
domnişoara Cathleen, ştie despre ce-i vorba, căci a rânjit 
când am încercat să-l trag de limbă. 

Will se aşeză pe sofa şi începu să-şi frece ciotul. Când 
vremea era rece, piciorul amputat îl durea, şi piciorul de 
lemn, prost căptuşit, nu prea era moale. Înnebunită, 
Scarlett se uită la el - părea că nu-l emoţionează deloc să 
anunţe sfârşitul 'Tarei. Tara vândută la licitaţie? Şi unde se 
vor duce toţi? Tara în mâinile altuia! Nu, era de neînchipuit! 

Scarlett fusese atât de preocupată de planul de a face ca 
Tara să producă mult, încât nu dăduse atenţie la ceea ce se 
petrecea în afară. Acum, când îi avea pe Will şi pe Ashley să 
se ocupe de treburile de la Jonesboro sau Fayetteville, pleca 
rar de pe plantație. Şi după cum refuzase întotdeauna să 
asculte pe tatăl ei în zilele dinaintea războiului, tot aşa se 


făcea că n-aude când seara, în jurul mesei, Will şi Ashley 
discutau despre felul cum se făcea Reconstrucţia. 

Fireşte, era la curent cu faptele oamenilor acestora cărora 
li se zicea scallawag-i, aceşti sudişti trecuţi, spre marele lor 
folos, de partea republicanilor, şi al acestor carpetbagger-i, 
yankei care după capitulare se repeziseră asupra Sudului 
ca nişte corbi, având drept singur bagaj câte un biet 
geamantănaş. Avusese de asemenea câteva încurcături cu 
Biroul Eliberaţilor şi auzise că unii dintre negrii eliberaţi 
deveniseră foarte obraznici. Asta nu-i prea venea să creadă, 
în viaţa ei nu întâlnise un singur negru obraznic. 

Erau însă o mulţime de lucruri pe care Will şi Ashley se 
înţeleseseră să i le ascundă. După grozăvia războiului 
urmase o grozăvie şi mai mare - aceea a Reconstrucţiei. 
Dar cei doi bărbaţi căzuseră de acord să ocolească 
amănuntele cele mai alarmante, ori de câte ori vorbeau 
acasă despre acest subiect. Şi când Scarlett îşi dădea 
osteneala să-i asculte cât de cât, cea mai mare parte din 
ceea ce spuneau îi intra pe o ureche şi-i ieşea pe cealaltă. 

Auzise pe Ashley spunând că Sudul era tratat ca o ţară 
cucerită, şi că politica învingătorilor urmărea mai ales 
răzbunarea. Dar acest fel de afirmaţii o lăsa pe Scarlett cu 
totul rece. Politica era treaba bărbaţilor. Îl auzise pe Will 
spunând că, după părerea lui, Nordul n-avea de gând să 
lase Sudul să se refacă. "Bărbaţii trebuie să-şi facă 
întotdeauna griji pentru prostii”, gândise Scarlett. În ceea 
ce o privea pe ea, yankeii n-o răpuseseră şi n-aveau s-o 
răpună nici acum. Singurul lucru pe care trebuia să-l faci 
era să munceşti pe brânci şi să nu te ocupi de guvernul 
yankeu. La urma-urmei, războiul se sfârşise. 

Scarlett nu-şi dădea seama că regulile jocului se 
schimbaseră şi că o muncă cinstită nu-şi mai putea găsi o 
dreaptă răsplată. La drept vorbind, Georgia trăia sub legea 
marţială. Soldaţi yankei erau cantonaţi în întreaga ţară şi 
Biroul Eliberaţilor conducea absolut totul, după bunul său 
plac. 


Creat de guvernul federal spre a avea grijă de foştii sclavi 
care rătăceau, întărâtaţi, de colo-colo fără lucru, acest 
birou atrăgea cu miile pe negrii de pe plantaţii şi-i aduna în 
sate şi în oraşe. Îi hrănea pe toţi aceşti trândavi care nu 
făceau nimic şi îi întărită împotriva vechilor lor stăpâni. 
Jonas Wilkerson, fostul administrator al lui Gerald, 
conducea biroul local şi avea drept ajutor pe Hilton, 
bărbatul lui Cathleen Calvert. Aceştia doi răspândeau 
zvonul că sudiştii şi democraţii pândeau momentul propice 
să restabilească sclavajul, lăsând să se înţeleagă că, pentru 
negri, singura speranţă era să se pună sub protecţia 
biroului şi a partidului republican. 

Wilkerson şi Hilton mergeau până la a le spune negrilor că 
erau egalii albilor din toate punctele de vedere şi că, în 
consecinţă, nu numai că se vor permite căsătoriile între albi 
şi negri, dar că se vor împărţi pământurile foştilor săpâni şi 
fiecare negru va primi patruzeci de acri şi un catâr în 
deplină proprietate. Îi ţineau pe negri într-o stare de 
tensiune punând în circulaţie zvonuri despre atrocitățile 
albilor şi, într-o regiune de multă vreme vestită pentru buna 
înţelegere care domnea între sclavi şi stăpânii lor, ura şi 
neîncrederea începeau să crească. 

Biroul era susţinut de militari şi aceştia întocmiseră o 
mulţime de regulamente contradictorii cu privire la 
purtarea învinşilor. Puteai fi oricând arestat, dacă vreun 
funcţionar al biroului te acuza că l-ai sfidat. Ordonanţele 
militare reglementau totul: învăţământul în şcoli, igiena, 
nasturii pe care aveai dreptul să-i porţi, vânzarea 
produselor celor mai obişnuite, într-un cuvânt totul. 
Wilkerson şi Hilton aveau puterea de a interveni în toate 
operaţiile comerciale pe care le făcea Scarlett şi de a fixa 
preţul pentru tot ceea ce vindea sau schimba. 

Din fericire Scarlett nu avusese a face cu ei, fiindcă Will o 
convinsese să-l lase pe el să trateze afacerile, în timp ce ea 
va administra plantaţia. Datorită felului său de a fi, Will 
aplanase unele greutăţi, fără a i le împărtăşi lui Scarlett. La 


nevoie Will ajungea să se înţeleagă cu carpetbagger-ii şi cu 
yankeii. Însă problema care se înfăţişa acum era mai presus 
de puterile lui. Scarlett trebuia pusă la curent fără 
întârziere asupra suplimentului de impozite pe care-l avea 
de plătit şi asupra pericolului care o ameninţa, acela de a 
pierde Tara. 

Se uită la Will cu ochii scânteind de furie. 

— O, blestemaţii de yankei! Nu le ajunge că ne-au zdrobit 
şi că ne-au adus la sapă de lemn? Vor să asmută acum 
canaliile asupra noastră! 

Războiul se sfârşise. Pacea fusese încheiată, dar yankeii 
urmăreau încă s-o despoaie, s-o înfometeze, s-o gonească 
din casa ei. Şi ce proastă fusese! Crezuse luni şi luni de zile 
că dacă va rezista până în primăvară, totul va fi salvat. 
Această ştire zdrobitoare, venind după un an de muncă 
nimicitoare şi de speranţe necontenit prelungite, era 
picătura de apă care face să se reverse paharul. 

— O, Will, şi când te gândeşti că am crezut că necazurile 
noastre se vor termina odată cu sfârşitul războiului. 

— Nu, domnişoară Scarlett, necazurile noastre de-abia 
încep, zise Will, ridicând capul său de ţăran cu obrajii 
scofâlciţi şi aţintind asupra lui Scarlett o privire lungă. 

— Ce supliment de impozite vor să ne facă să plătim? 

— Trei sute de dolari. 

O clipă Scarlett amuţi. Trei sute de dolari! De ce nu trei 
milioane? 

— Atunci, bolborosi ea, atunci. atunci va trebui să găsim 
aceşti trei sute de dolari. 

— Da, domnişoară Scarlett. şi apoi va trebui să le dăm 
curcubeul sau luna. 

— O, Will! Nu pot să vândă Tara! 

În ochii blânzi şi spălăciţi ai lui Will, Scarlett citi mai multă 
ură şi amărăciune decât şi-ar fi putut închipui că simţea el. 
— Crezi că nu? Ba da, pot s-o vândă, şi o vor vinde, şi au 
mare chef s-o vândă. Domnişoară Scarlett, ţara asta s-a dus 

de râpă. Aceşti carpetbagger-i şi scallawag-i au drept de 


vot, care nouă, democraţilor, şi aproape tuturor ne e 
refuzat. În situaţia de acum nici un democrat nu poate vota 
dacă în 1865 a fost înscris în rolurile de impozite cu un 
venit mai mare decât două mii de dolari. Asta înlătură 
oameni ca tatăl dumitale şi ca domul Tarleton, sau ca băieţii 
MchRae şi Fontaine. De asemenea, nu poate vota cine a avut 
grad de colonel sau un grad superior în timpul războiului şi, 
domnişoară Scarlett, pariez că statul ăsta a dat mai mulţi 
colonei decât oricare alt stat al Confederaţiei. Nu pot vota 
nici cei care au exercitat vreo funcţie publică sub guvernul 
confederat, şi asta înlătură pe toată lumea, de la notari 
până la magistrați. Pădurile sunt pline de oameni ca aceştia. 
De fapt, dat fiind felul cum au alcătuit yankeii jurământul de 
amnistie, toţi cei care erau cineva înainte de război au 
pierdut dreptul de vot. Şi tipii deştepţi, şi oamenii de neam, 
şi bogătaşii. Eu aş putea vota dacă aş depune afurisitul ăsta 
de jurământ. N-aveam nici un ban în '65 şi în mod cert n-am 
fost colonel în timpul războiului, şi nici nimic altceva. Dar n- 
am poftă să depun jurământ. A, nu! Dacă yankeii s-ar fi 
purtat cum trebuie, aş fi depus jurământul de credinţă, dar 
aşa nu. N-am să depun jurământ chiar dacă n-am să mai 
votez niciodată. Dar toate scârbele, ca Hilton, de pildă, 
votează. Secături ca Jonas Wilkerson, golani albi ca 
Slattery-ii, nişte nimica toată ca Macintosh-ii votează şi ei. 
Sunt la putere acum. Şi dacă-i apuca cheful să te facă să 
plăteşti supliment de impozite, pot s-o facă - de 
douăsprezece ori dacă vor. Ca şi negrii. Pot foarte bine 
omori un alb, fără să fie spânzurați. Pot. 

Se opri jenat, amândoi gândindu-se în acelaşi timp la ceea 
ce i se întâmplase unei femei albe care trăia singură într-o 
fermă izolată înspre Lovejoy. 

— Negrii ăştia pot să facă tot ce vor. Or să aibă 
întotdeauna în spatele lor Biroul Eliberaţilor, militarii şi 
tunurile, iar noi nu vom avea nici măcar dreptul de vot spre 
a ne apăra. 


— Votul! sfrigă Scarlett. Votul! Ce dracu' are a face votul 
cu toată treaba asta, Will? Vorbeam de impozite. Will, toată 
lumea ştie că Tara e o plantație bună. Am putea s-o 
ipotecăm şi să ne plătim impozitele dacă va fi nevoie. 

— Domnişoară Scarlett, ştiu că ai minte, dar câteodată 
vorbeşti de parcă n-ai avea. Cine are bani ca să-ţi dea cu 
împrumut, chiar dacă ai vrea să-ţi ipotechezi proprietatea? 
Cine, în afară de carpetbagger-i, care asta şi vor - să-ţi ia 
Tara? 'Toţi au pământ. Toţi îl lucrează. Pământul n-ai voie să- 
l trădezi. 

— Will, am cerceii aceia cu diamante pe care i-am luat 
yankeului. Am putea să-i vindem. 

— Domnişoară Scarlett, să fim serioşi. Cunoşti pe cineva 
pe-aici care să aibă destui bani să cumpere cercei? Oamenii 
n-au nici măcar cu ce să cumpere carne, necum podoabe. 
De altfel, dacă ai zece dolari de aur, îţi jur că ai mai mult 
decât oricine. Tăcură, şi Scarlett avu impresia că se loveşte 
cu capul de un zid de piatră. Se lovise de atâtea ziduri de 
piatră în cursul anului trecut. 

— Ce vom face, domnişoară Scarlett? 

— Nu ştiu, răspunse Scarlett plictisită, de parcă nici nu i- 
ar fi păsat. 

În faţa acestui nou zid se simţi atât de obosită, încât o 
dureau până şi oasele. La ce bun să munceşti, să te zbaţi, să 
te speteşti? Părea că la sfârşitul fiecărei lupte o aşteaptă, ca 
o bătaie de joc, doar înfrângerea. 

— Nu ştiu, repetă ea, dar nu-i spune tatei. S-ar putea să-l 
tulbure prea tare. 

— N-am să-i spun. 

— Ai mai vorbit cu cineva? 

— Nu, am venit direct la dumneata. 

"Da", îşi zise ea, "toată lumea vine la mine să-mi anunţe 
ştirile proaste." Se cam săturase. 

— Unde-i domnul Wilkes? Poate ne va da el vreo idee. 

Will o privi şi, ca şi în ziua întoarcerii lui Ashley. Scarlett 
citi în ochii lui că ştie. 


— E în livadă. Ciopleşte pari. Am auzit zgomotul toporului, 
când duceam calul la grajd. Dar n-are mai mulţi bani ca 
dumneata ori ca mine. 

— Dacă am chef să-i vorbesc, cred că pot! zise Scarlett 
tăios, ridicându-se şi descotorosindu-se de bucata sa de 
plapumă. 

Will nu păru supărat şi continuă să-şi frece liniştit mâinile 
în faţa focului. 

— Ar trebui să-ţi iei şalul, domnişoară Scarlett. E răcoare 
afară. 

Totuşi Scarlett ieşi fără şal, căci ar fi trebuit să urce la etaj 
ca să-l ia, şi nevoia de a-l vedea pe Ashley şi de a-i împărtăşi 
necazurile ei o grăbeau către el. 

Ce noroc ar fi să-l găsească singur! De la întoarcerea lui 
nu izbutise niciodată să fie singură cu el. Era întotdeauna 
cineva alături. Melanie nu-l slăbea un pas şi-l prindea din 
când în când de mânecă, de parcă ar fi vrut să se asigure că 
era acolo. Vederea acestui gest de fericită posesiune 
deşteptase în Scarlett toată gelozia şi animozitatea care 
amorţiseră în lunile cât crezuse că Ashley era mort. Acum 
era hotărâtă să-l vadă singur şi de astădată nu va lăsa pe 
nimeni să se aşeze între ea şi el. 

Scarlett o porni prin livada plină de pomi cu crengile 
despuiate. larba era umedă, şi tânăra femeie îşi udă 
picioarele. Auzea pe Ashley tăind cu lovituri de topor 
buturugile de lemn ce fuseseră aduse din baltă. Să refaci 
gardurile pe care le arseseră cu atâta uşurinţă yankeii era o 
treabă lungă şi grea. 

"Totul nu-i decât muncă, o muncă aspră nesfârşită", îşi zise 
Scarlett obosită, sătulă până peste cap de această viaţă atât 
de grea. Dacă Ashley ar fi fost bărbatul ei şi nu al Melaniei, 
şi-ar fi culcat capul pe umărul lui şi ar fi plâns în voie, 
trecând asupră-i toate greutăţile şi lăsându-l pe el să se 
descurce. 

Ocoli un desiş de pomi cărora vântul rece le scutura 
crengile dezgolite şi-l zări, în sfârşit, pe Ashley. Sprijinit de 


topor, îşi ştergea fruntea cu podul palmei. Purta un vechi 
pantalon militar în zdrenţe şi o cămaşă de-a lui Gerald, prea 
scurtă pentru el; o cămaşă frumoasă cu jabou, pe care în 
timpuri mai bune vechiul ei stăpân o îmbrăca în zilele de 
sărbătoare şi la picnicuri. Îşi agăţase haina de o creangă 
fiindcă se încălzise şi, în timp ce Scarlett se apropia, rămase 
nemişcat să se odihnească. 

La vederea lui Ashley, în zdrenţe şi cu un topor în mână, 
Scarlett simţi crescând în ea un val de dragoste şi în acelaşi 
timp de turbare împotriva soartei. Ashley, în zdrenţe, 
muncind ca un rândaş, frumosul ei Ashley, întotdeauna 
impecabil - era prea mult pentru ea! Mâinile lui nu erau 
făcute pentru muncă, trupul lui nu era făcut să poarte 
altceva decât stofă sau rufărie fină. Dumnezeu îl făcuse 
pentru o viaţă luxoasă într-o casă bogată, să stea de vorbă 
cu oameni plăcuţi, să cânte la pian şi să scrie lucruri care 
sunau frumos dar care nu spuneau nimic. N-o impresiona 
deloc să-şi vadă băiatul îmbrăcat cu şorturi croite din saci, 
sau surorile plimbându-se în rochii vechi de stambă; n-o 
impresiona nici să-l vadă pe Will muncind mai greu decât 
orice ţăran - dar Ashley era altceva. Era prea delicat pentru 
o astfel de viaţă şi Scarlett ţinea prea mult la el. Ar fi 
preferat să cioplească ea pari decât să sufere văzându-l pe 
el făcând asemenea treabă. 

— Se zice că Abe Lincoln a început prin a ciopli pari, zise 
el când Scarlett ajunse în dreptul lui. Gândeşte-te ce sus am 
să ajung şi eu! 

Scarlett încruntă sprâncenele. Ashley adopta întotdeauna 
un ton glumeţ când vorbea de suferinţele ce le îndurau la 
Tara. Pentru ea, dimpotrivă, erau probleme de viaţă şi de 
moarte, şi câteodată observaţiile lui Ashley aveau darul s-o 
scoată din sărite. 

Fără nici o introducere, îi comunică ştirea pe care i-o 
adusese Will. Vorbea scurt, laconic şi, pe măsură ce vorbea, 
se simţea mai uşurată. Ashley îi va da cu siguranţă un sfat 


folositor. El nu spusese nimic, dar observând că Scarlett 
tremura, luă haina şi i-o puse pe umeri. 

— Ashley, zise ea la sfârşit, nu crezi că va trebui să găsim 
banii ăştia undeva? 

— Da, dar unde? 

— Tocmai asta te întreb şi eu, răspunse ea enervată. 
Sentimentul de uşurare îi dispăru. Chiar dacă Ashley nu 
putea face nimic, de ce nu-i spunea cel puţin ceva liniştitor, 

măcar că-i pare rău? 

El surâse. 

— De luni de zile de când m-am întors acasă, zise el, n-am 
auzit vorbindu-se decât de o singură persoană care ar avea 
bani: Rhett Butler. 

Mătuşa Pittypat scrisese Melaniei săptămâna trecută cu 
Rhett Butler revenise la Atlanta, cu o trăsură, doi cai 
frumoşi şi cu buzunarele pline de bilete verzi. Lăsa însă să 
se înţeleagă că nu dobândise banii aceştia pe căi cinstite. 
Mătuşa Pitty avea o teorie pe care o împărtăşea o bună 
parte din lumea din Atlanta. După ea, Rhett izbutise să fugă 
cu milioanele imaginare ale tezaurului Confederaţiei. 

— Să nu vorbim de el, vorbi Scarlett pe un ton categoric. E 
o canalie cum n-a mai fost alta vreodată. Ce vom deveni cu 
toţii? 

Ashley lăsă toporul la pământ, privi în depărtare şi ochii lui 
părură că se pierd într-o regiune inaccesibilă, în care 
Scarlett nu-l putea urma. 

— Mă întreb şi eu, zise el. Da, mă întreb nu numai ce vom 
deveni, noi aceştia de la Iara, dar ce vor deveni toţi oamenii 
din Sud? 

Scarlett avu poftă să trântească un: "Dă-i dracului pe toţi 
oamenii din Sud! E vorba de noi!" Dar tăcu, căci se simţea 
mai descurajată ca oricând. Îşi dădu seama că nu va găsi cel 
mai mic ajutor la Ashley. 

— La urma-urmei, se va întâmpla ceea ce s-a întâmplat ori 
de câte ori s-a prăbuşit o civilizaţie. Oamenii cu minte, şi cu 
curaj vor rămâne deasupra, iar ceilalţi vor fi eliminaţi. În 


orice caz e interesant, chiar dacă nu e reconfortant, să 
asistăm la un Gotterdâmmerung. 

— La un ce? 

— La un amurg al zeilor. Din nenorocire, noi sudiştii, ne- 
am crezut nişte zei. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Ashley Wilkes! Termină 
cu prostiile astea acum când suntem pe cale să fim aruncaţi 
pe drumuri! 

Ceva din descurajarea şi exasperarea lui Scarlett îşi găsi 
ecou în sufletul lui, chemându-l înapoi din sferele 
îndepărtate în care rătăcea. Cu un gest plin de duioşie luă 
mâinile lui Scarlett, le întoarse şi-i examina palmele 
bătătorite. 

— Sunt cele mai frumoase mâini pe care le cunosc, zise el, 
şi sărută uşor fiecare palmă. Sunt frumoase fiindcă sunt 
puternice. Fiecare bătătură e o medalie, Scarlett, fiecare 
zgărietură un brevet de curaj şi de altruism. S-au bătătorit 
pentru noi toţi, pentru tatăl tău, pentru fete, pentru 
Melanie, pentru copilaş, pentru negri şi pentru mine. Draga 
mea, ştiu la ce te gândeşti. Ştiu ce eşti pe cale să-ţi spui: "I- 
auzi-l pe acest incapabil, pe aces visător, pe acest nebun 
vorbind prostii despre zei morţi, când fiinţele vii sunt în 
pericol!" Nu-i adevărat? 

Scarlett dădu din cap. Ar fi vrut ca Ashley să-i ţină mereu 
mâinile în mâinile lui, dar el le lăsă să cadă. 

— Şi ai venit la mine cu speranţa că aş putea să te ajut. Ei 
bine, nu pot! 

Aruncă toporului şi grămezii de lemne o privire plină de 
amărăciune. 

— Nu mai am cămin, şi toată averea pe care credeam c-o 
am a fost pierdută. Nu mai sunt bun de nimic pe lumea 
asta, fiindcă lumea căreia i-am aparţinut a dispărut. 
Singurul fel în care pot să-ţi vin în ajutor, Scarlett, e să 
învăţ, cu cea mai mare bunăvoință posibilă, să devin un 
fermier stângaci. Dar asta nu te va ajuta să păstrezi Tara. 
Crezi oare că nu înţeleg cât de penibilă e situaţia noastră? 


Trăim aici pe spinarea ta. da, Scarlett, pe spinarea ta. 
Niciodată n-am să pot să plătesc ce-ai făcut pentru mine şi 
pentru ai mei - numai din bunătate. În fiecare zi îmi dau 
seama cu tot mai multă intensitate. În fiecare zi măsor tot 
mai bine incapacitatea mea de a fi la înălţimea a tot ce s-a 
abătut asupra noastră, a tuturor. În fiecare zi, blestematul 
meu obicei de a mă sustrage realităţii mă împiedică puţin 
mai mult de a înfrunta viaţa aşa cum e. Înţelegi ce vreau să 
spun? 

Scarlett înclină capul în semn de aprobare. N-avea o idee 
prea clară de ceea ce voia el să spună, dar îl asculta cu 
respiraţia tăiată. Era prima dată când îi împărtăşea din 
gândurile lui, gândurile acelea care-l ţineau mereu atât de 
departe de ea. Se simţea emoţionată, intuind că era pe cale 
să descopere ceva. 

— E un blestem această neputinţă de a privi în faţă 
adevărul gol. Până la război viaţa n-a fost pentru mine mult 
mai reală decât umbrele chinezeşti proiectate pe un ecran. 
Şi o preferam astfel. Nu-mi plac contururile prea clare. Îmi 
plac cele uşor estompate, puţin vagi. 

Se opri, surâse şi se înfioră sub vântul rece care trecea 
prin cămaşa subţire. 

— Cu alte cuvinte, Scarlett, sunt un laş. 

Scarlett nu înţelese nimic din vorbele lui despre umbre 
chinezeşti şi contururi estompate, dar ultima frază a lui 
Ashley era pe înţelesul ei. Nu era adevărat. Ashely nu era 
un laş. Totul în el amintea de atâtea şi atâtea generaţii de 
oameni viteji şi curajoşi, şi Scarlett ştia pe dinafară actele 
lui de bravură din timpul războiului. 

— Nu-i adevărat! Ş-ar fi urcat oare un laş pe un tun la 
Gettysburg ca să-şi adune oamenii? Generalul ar fi scris 
oare el însuşi Melaniei despre un laş? Şi. 

— Asta nu-i curaj, zise Ashley pe un ton obosit. Lupta e ca 
şampania. Ea îmbată pe laşi tot atât de repede ca şi pe eroi. 
Orice imbecil poate face acte de bravură pe câmpul de 
bătaie, unde n-ai de ales între curaj şi moarte. Vorbesc de 


altceva. Genul meu de laşitate e mult mai grav decât dacă 
aş fi luat-o la goană atunci când am auzit pentru întâia oară 
tunul. 

Ashley vorbea încet şi cu greu, ca şi când fiecare cuvânt i- 
ar fi pricinuit o suferinţă. Părea că se retrăsese cu câţiva 
paşi şi contempla cu un ochi îndurerat ceea ce spunea. 
Dacă un alt bărbat i-ar fi vorbit astfel, Scarlett l-ar fi 
copleşit cu disprețul ei şi ar fi luat aceste declaraţii drept 
falsă modestie şi un fel deghizat de a-şi atrage 
complimente. Dar Ashley părea sincer şi privirea lui 
exprima un sentiment pe care nu ajungea să-l înţeleagă. Nu 
era nici teamă, nici remuşcare, ci reflexul sforţărilor pe 
care le făcea ca să reziste unui curent ce-l târa irezistibil. 
Vântul de iarnă îngheţa gleznele lui Scarlett şi tânăra 
femeie se înfioră din nou, dar tremurul ei se datora mai 
puţin vântului rece, cât fricii pe care o deşteptau în sufletul 
ei cuvintele lui Ashley. 

— Dar, Ashley, de ce ţi-e frică? 

— O, de lucruri fără nume, care par stupide când încerci 
să le defineşti prin cuvinte. Mi-e frică mai ales ca viaţa să nu 
ia deodată un aspect prea real, mi-e frică să nu am de 
înfruntat personal, prea personal, una din realităţile simple 
ale existenţei. Mi-e egal că stau aici cioplind lemne în noroi, 
dar nu pot să rămân indiferent la ceea ce înseamnă asta. 
Regret frumuseţea pierdută a vieţii de altădată pe care o 
iubeam. Scarlett, înainte de război viaţa era frumoasă. Avea 
un farmec, o perfecţiune, o împlinire şi o simetrie care 
aminteau de arta greacă. Poate că toată lumea nu gândea 
ca mine, îmi dau seama acum, dar pentru mine, care trăiam 
la Doisprezece Stejari, viaţa era într-adevăr frumoasă. 
Eram făcut pentru viaţa aceea, eram integrat în ea. Şi 
acum, când viaţa aceea a dispărut, nu mai sunt la locul meu 
în viaţa pe care o ducem azi - şi mi-e frică. Ştiu că altădată 
asistam la o reprezentaţie de umbre chinezeşti, evitam tot 
ce nu era joc de umbre, ocoleam oamenii şi situaţiile prea 
reale, prea aproape de viaţă. Îmi displăcea amestecul lor în 


viaţa mea. Am încercat de asemenea să te evit pe tine, 
Scarlett. Era prea mult clocot de viaţă, prea multă realitate 
în tine şi am fost destul de laş ca să prefer umbrele şi visele. 

— Dar. dar. Melly? 

— Melanie este un vis gingaş, unul dintre visurile mele. Şi 
dacă nu izbucnea războiul, aş fi trăit zile fericite, 
înmormântat la Doisprezece Şejari, şi aş fi privit cu plăcere 
la viaţa care s-ar fi scurs, fără să mă amestec niciodată în 
ea. Dar când a izbucnit războiul, viaţa, aşa cum e ea, s-a 
năpustit asupra mea. Când am primit botezul focului - era 
la Bull Run, îţi aminteşti? - am văzut prieteni din copilărie 
făcuţi bucăţi, cai zvârcolindu-se de moarte, şi am simţit 
greață şi dezgust văzând cum se frângeau de durere şi 
vărsau sânge oameni asupra cărora trăsesem. Dar nu ăsta a 
fost cel mai mare rău al războiului. Răul cel mare, Scarlett, 
au fost oamenii cu care am fost silit să trăiesc. Toată viaţa 
mă apărasem de ceilalţi. Îmi alesesem prietenii cu grijă, dar 
războiul mi-a arătat că-mi creasem o lume aparte, populată 
de fiinţe ideale. Războiul m-a învăţat ce erau oamenii cu 
adevărat, dar nu m-a învăţat cum trebuie să mă port cu ei. 
Şi mi-e teamă că n-o voi învăţa niciodată. Azi ştiu că pentru 
ca soţia şi copilul meu să poată trăi, voi fi silit să-mi croiesc 
un drum prin mijlocul oamenilor cu care n-am nimic de-a 
face. Tu, Scarlett, iei viaţa de coarne şi o supui voinţei tale. 
Dar eu nu ştiu cum să trăiesc în lumea asta. Îţi spun că mi-e 
frică. 

Vorbea încet, cu o dezolare pe care Scarlett nu ajungea s-o 
înţeleagă. Ici-colo, prindea câte un cuvânt şi se silea să-i 
pătrundă sensul. Dar cuvintele îi scăpau ca nişte păsări 
speriate. Ashley era chinuit, frământat, dar Scarlett nu 
înţelegea ce se petrece cu el. 

— Scarlett, nu ştiu exact când mi-a apărut trista realitate, 
când am înţeles pentru întâia oară că n-am să-mi mai dau 
niciodată reprezentații la teatrul meu de umbre. Asta s-a 
întâmplat poate în primele cinci minute ale bătăliei de la 
Bull Run, când am văzut căzând primul om pe care-l 


omorâsem. Am ştiut că se sfârşise, că nu mai puteam fi 
spectator. M-am trezit brusc pe scenă. Eu eram acum acela 
care jucam, mişcându-mă şi gesticulând fără rost. Mica mea 
lume interioară nu mai exista. Era invadată de o mulţime de 
oameni, ale căror acte îmi erau tot atât de străine ca acelea 
ale unui hotentot. Cu bocancii lor plini de noroi, încălcau 
lumea mea, fără să-mi mai lase nici un loc în care să mă 
refugiez. În închisoare îmi ziceam:"Când războiul se va 
sfârşi, voi putea reveni la vechea mea viaţă şi la vechile 
mele visuri, voi vedea din nou umbrele jucând." Dar, 
Scarlett, nu există întoarcere. Şi ceea ce ne aşteaptă pe toţi 
de acum înainte e mai rău decât războiul, mai rău decât 
închisoarea şi, pentru mine, mai rău decât moartea. Aşadar, 
Scarlett, sunt pedepsit fiindcă mi-e frică. 

— Dar, începu Scarlett, dezorientată, să nu-ţi fie frică, 
Ashley, că o să murim de foame. O, Ashely, vom găsi mijlocul 
să ieşim din încurcătură. Sunt sigură. 

O clipă se uită la ea cu ochii lui mari, de cristal cenuşiu, în 
care se citea un sentiment de admiraţie. Apoi, brusc, îşi 
reluă expresia de detaşare, şi Scarlett, cu inima strânsă, 
înţelese că Ashley se gândise la altceva, că nu-i era frică să 
nu moară de foame. Erau întotdeauna ca două persoane 
care vorbeau două limbi diferite. Totuşi, îl iubea atât de 
mult încât când se depărta de ea, ca acum, resimțea aceeaşi 
impresie ca şi când soarele cald ar fi apus, lăsând-o în rouă 
rece a amurgului. Ar fi vrut să-l ia de umeri, să-l atragă spre 
ea, să-l silească să înţeleagă că e o fiinţă vie adevărată şi nu 
un personaj desprins din unul din romanele sau din visurile 
lui. 

O, dacă ar putea avea iarăşi simţământul că e una cu el, 
după care tânjise din ziua aceea îndepărtată când el, întors 
din Europa, se uitase la ea zâmbind, de pe treptele Tarei! 

— Să mori de foame nu-i deloc plăcut, zise el. O ştiu din 
experienţă, dar nu de asta mi-e frică. Ceea ce mă sperie e 
să înfrunt o viaţă despuiată de frumuseţea lină a lumii 
noastre de altădată. 


Scarlett era deznădăjduită şi-şi zicea că Melly ar înţelege 
cu siguranţă ce voia Ashley să spună. Melly şi cu el nu 
încetau să tot vorbească prostii de felul ăsta, poezie, cărţi, 
vise, raze de lună şi pulbere de stele. Ashley nu împărtăşea 
deloc temerile ei; lui nu-i era frică nici de revolta unui 
stomac torturat de foame, nici de muşcătura crivăţului, nici 
de pierderea Tarei. Îi era teamă de ceva pe care ea nu-l ştia 
şi pe care nu şi-l putea închipui. În sfârşit, Dumnezeule, ce 
era de temut în naufragiul acesta al unei lumi - în afară de 
foame, de frig şi de pierderea casei? 

Şi când te gândeşti că sperase să găsească răspuns la 
Ashley dacă el o va asculta cu atenţie! 

— Oh! zise ea pe un ton dezamăgit, ca un copil care după 
ce a desfăcut un pachet minunat ambalat vede că e gol. 

Ashley surâse trist. 

— lartă-mă, Scarlett, că vorbesc fără noimă. N-o să te fac 
niciodată să înţelegi ce simt, pentru că nu ştii ce e frica. Ai o 
inimă de leu şi-ţi lipseşte cu totul imaginaţia. Mărturisesc că 
te invidiez pentru amândouă aceste calităţi. Tu nu vei şovăi 
niciodată să înfrunţi realităţile şi nu vei voi niciodată să le 
eviţi, să fugi de ele, ca mine. 

— Să fug! 

S-ar fi zis că era singurul cuvânt inteligibil pe care-l 
rostise. La fel ca şi ea, Ashley era obosit de luptă şi voia să 
fugă! Începu să răsufle mai repede. 

— O, Ashley, strigă ea, te înşeli! Şi eu aş vrea să fug. Şi eu 
m-am săturat de toate astea. 

Ashley ridică sprâncenele, ca şi cum n-ar fi crezut-o. 
Scarlett îi puse mâna pe braţ, o mână febrilă, insistentă. 

— Ascultă-mă, începu ea vorbind repede. Îţi spun că m-am 
săturat. M-am săturat până-n gât şi sunt sfârşită. Am luptat 
ca să fac rost de hrană şi bani. Am plivit, am mânuit sapa, 
am cules bumbacul. Am împins chiar la plug până când n- 
am mai putut. [i-o spun, Ashley, Sudul e mort. E mort! E în 
mâna yankeilor, a negrilor eliberaţi şi a carpet-bagger-ilor 
şi nu mai rămâne nimic pentru noi. Ashley, hai să fugim! 


Plecându-şi capul ca să-i vadă mai bine chipul, care se 
colorase sub imperiul emoţiei, Ashley o învălui pe Scarlett 
într-o privire pătrunzătoare. 

— Da, hai să fugim, urmă ea, să-i părăsim pe toţi! M-am 
săturat să lucrez pentru alţii. Se va ocupa cineva de ei. Se 
găseşte întotdeauna cineva care să se ocupe de oamenii 
care nu se pot descurca singuri. O, Ashley, hai să fugim, tu 
şi cu mine. Putem să mergem în Mexic. armata mexicană 
are nevoie de ofiţeri. Am putea fi atât de fericiţi acolo! Voi 
munci pentru tine, Ashely. Aş face orice pentru tine. Ştii 
bine că n-o iubeşti pe Melanie. 

Speriat, Ashley vru să spună ceva, dar Scarlett avea prea 
multe de spus ca să-l lase. 

— În ziua aceea mi-ai spus că mă iubeşti mai mult decât pe 
ea. O, îţi aminteşti de ziua aceea? Şi ştiu că nu te-ai 
schimbat. Ştiu bine că nu te-ai schimbat. Ai spus chiar acum 
că ea nu e decât un vis. O, Ashley, să plecăm de aici. Aş şti 
să te fac atât de fericit! În orice caz, adăugă ea veninoasă, 
Melanie nu poate să te facă fericit. Doctorul Fontaine a spus 
că nu mai poate avea copii, în timp ce eu aş putea să-ţi dau. 

Ashley o apucă de umeri şi o strânse atât de tare că-i făcu 
rău. Ea se opri fără răsuflare. 

— Era vorba să uităm ce s-a întâmplat la Doisprezece 
Stejari. 

— Crezi că voi putea să uit vreodată? Iu ai uitat? Cinstit, 
poţi să spui că nu mă iubeşti? 

Cu un oftat, el răspunse repede: 

— Nu, nu te iubesc! 

— E o minciună! 

— Chiar dacă-i o minciună, zise Ashley cu o voce straniu de 
calmă, nu e ceva care să poată fi discutat. 

— Vrei să spui că. 

— Crezi că aş putea să plec şi s-o părăsesc pe Melanie şi 
copilul, chiar dacă i-aş uri? Crezi că aş putea zdrobi inima 
Melaniei? Crezi că aş putea să-i las în grija unor prieteni? 
Eşti nebună, Scarlett? Ai pierdut oare orice simţ moral? De 


altfel, n-ai putea să-ţi părăseşti nici tu tatăl şi surorile. Ai o 
datorie faţă de ei, aşa cum am şi eu una faţă de Melanie şi 
de Beau, şi fie că te-ai săturat sau nu, ei sunt aici şi trebuie 
să ai grijă de ei. 

— Ba da, aş putea să-i părăsesc. m-am săturat de ei. mi-e 
silă până peste cap. 

Ashley se aplecă spre ea şi, o clipă, Scarlett, cu inima 
bătându-i, crezu că o va lua în braţe. Dar în loc de asta, îi 
dădu o mică palmă drăgăstoasă pe braţ şi începu să-i 
vorbească de parcă ar fi fost un copil pe care vrei să-l 
mângâi. 

— Da, ştiu că eşti sătulă până peste cap, că eşti obosită. De 
aceea vorbeşti cum vorbeşti. Ai dus o povară cât trei 
bărbaţi. Dar am să te ajut. n-am să fiu întotdeauna atât de 
stângaci cu mâinile mele. 

— N-ai decât un singur fel de a mă ajuta, zise Scarlett 
pierdută. Să mă duci departe de-aici, să-mi refac viaţa cu 
tine oriunde, să încercăm să fim fericiţi împreună. Nimic nu 
ne reţine aici. 

— Nu, nimic, răspunse liniştit Ashley, nimic. decât 
onoarea! 

Înşelată în aşteptarea ei, îl privi şi văzu, pentru întâia oară, 
că genele lui aveau aproape culoarea caldă-aurie a grâului 
copt. Observă ce mândru i se înălța capul pe gâtul gol şi 
câtă rasă şi nobleţe păstra trupul lui drept, subţire, cu toate 
zdrenţele caraghioase care-l acopereau. Ochii ei îi întâlniră 
pe ai lui. Ochii lui Scarlett - grăitori, rugători, ochii lui 
Ashley - depărtaţi ca nişte lacuri de munte sub un cer 
cenuşiu. Citi în ei condamnarea visurilor şi a dorințelor ei 
nebuneşti. 

Durerea şi descurajarea o năpădiră. Îşi îngropă capul în 
mâini şi începu să plângă. Ashley n-o văzuse niciodată 
plângând. Nu-i venise niciodată în minte că femei atât de 
tari ca Scarlett ar putea să plângă, şi fu cuprins de un mare 
elan de duioşie pentru ea, în care se amesteca remuşcarea. 
Se apropie îndată de ea şi, luând-o în braţe, începu să o 


legene ca pe un copil, apăsându-i capul de piept şi şoptin- 
du-i: 

— Draga mea! Fetiţa mea curajoasă. nu, nu! Nu trebuie să 
plângi! 

Abia o atrase lângă el şi o simţi transformându-se în 
îmbrăţişarea lui. Era ceva magic în trupul subţire pe care-l 
ţinea. În ochii verzi care îl priveau se aprinse o lumină plină 
de duioşie. Dintr-o dată, trista iarnă nu mai exista. Pentru 
Ashley era din nou primăvară, acea primăvară înmiresmată 
a cărei amintire aproape că o uitase, acea primăvară plină 
de murmure şi de foşnetul frunzelor verzi. Retrăia zilele 
fără griji de altădată, în vremuri când dorinţele tinereţii 
sale nu-şi pierduseră căldura. Uită anii de amărăciuni pe 
care-i cunoscuse de atunci şi, văzând cum freamătă buzele 
roşii care se ridicau spre el, o sărută. 

Scarlett simţi un zgomot surd şi straniu, ca şi când ar fi 
dus la ureche o scoică şi-şi dădu seama, confuz, că erau 
bătăile înăbuşite ale inimii ei înnebunite. 1 se părea că 
trupul i se topeşte în acela al lui Ashley. Pierzând orice 
noţiune a timpului, rămaseră astfel lipiţi unul de altul, 
Ashley sărutându-i lacom buzele, ca şi cum nu s-ar putea 
sătura niciodată. 

Când o lăsă, Scarlett avu impresia că-şi va pierde 
echilibrul şi se sprijini de gard. Ridică spre Ashley ochii 
strălucind de dragoste şi de triumf. 

— Mă iubeşti! Mă iubeşti! Spune-mi-o. spune-o! 

Mâinile lui o apucară din nou de umeri. Le simţi 
tremurând şi-i plăcu fiorul care le străbătea. Se lipi de el 
arzătoare, dar el o respinse şi o privi, cu ochii cuprinşi de 
panică, chinuiţi de disperare şi de lupta ce se dădea în el. 

— Nu! zise el. Nu! Dacă te apropii de mine, o să fiia mea 
aici, îndată. 

Ea îi răspunse printr-un surâs radios, arătând că pentru 
ea clipa, locul, toate dispăruseră, în afară de amintirea 
buzelor lui Ashley pe buzele ei. 


Deodată, el începu s-o scuture până ce vălul negru al 
părului ei se desfăcu şi i se răspândi pe umeri; o scutura 
cuprins parcă de un acces de turbare furioasă împotriva ei 
şi. împotriva lui. 

— N-avem dreptul să facem asta! strigă el. Îţi spun că n- 
avem dreptul! 

Crezu că i se va frânge gâtul dacă va reîncepe s-o scuture. 
Părul o orbea, atitudinea lui Ashley o înmărmurea. Se 
smulse dintr-o smucitură, se dădu îndărăt şi se uită fix la 
Ashley. Mici picături de sudoare îi străluceau pe frunte. 
Strângea pumnii ca şi când i-ar fi fost rău. Se uita la ea 
ţintă, şi ochii lui cenuşii o străpungeau. 

— E vina mea, zise el. N-ai să-ţi reproşezi nimic şi n-o să se 
mai repete, fiindcă voi pleca cu Melanie şi cu copilul. 

— Să pleci? strigă ea, înnebunită. Nu! 

— Ba da! Pe Dumnezeul meu că voi pleca! Îţi închipui că 
pot să mai rămân aici după cele ce s-au petrecut. când 
poate să ni se mai întâmple. 

— Dar, Ashley, nu poţi pleca. Unde să te duci? Mă iubeşti. 

— "Ţii să ţi-o spun? Ei bine, ţi-o spun. Ie iubesc. 

Se aplecă spre ea atât de tare, încât aproape că o turti de 
gard. 

— Te iubesc. Îţi iubesc curajul, încăpăţânarea, focul care e 
în tine, totala ta lipsă de milă. Cât te iubesc? Ei bine, te 
iubesc atât de mult încât, acum o clipă, era să profanez 
ospitalitatea acestei case care ne-a adăpostit, pe mine şi pe 
ai mei. Era să uit pe cea mai bună dintre soţii pe care a 
avut-o vreodată un bărbat. da, te iubesc destul spre a te 
face să fii a mea aici, în noroi, ca o. 

Scarlett se zbătea în mijlocul unui haos de gânduri şi inima 
îi era îngheţată, ca şi când ar fi fost străpunsă de un ac de 
gheaţă. 

Spuse cu răsuflarea tăiată: 

— Dacă simţi asta. şi totuşi n-ai făcut-o. înseamnă că nu mă 
iubeşti. 

— N-am să reuşesc niciodată să te fac să înţelegi. 


Tăcură şi rămaseră privindu-se. Deodată, Scarlett se- 
nfioră şi-şi dădu seama, ca la întoarcerea dintr-o lungă 
călătorie, că era iarnă, că ogoarele erau pustii şi că-i era 
foarte frig. Îşi dădu seama că şi chipul lui Ashley îşi reluase 
expresia pierdută pe care o cunoştea atât de bine şi că, 
pentru el de asemenea, iarna revenise aducând remuşcări 
şi umilinţă. 

Dacă n-ar fi fost prea obosită ca să se mişte, ar fi plecat; l- 
ar fi lăsat pe Ashley singur şi ar fi plecat să-şi ascundă 
durerea în casă, dar îi era greu chiar să şi vorbească. 

— Nu-mi mai rămâne nimic, zise ea în sfârşit. Nimic! Nimic 
de iubit, nimic de apărat. le-am pierdut şi voi pierde şi 
Tara. 

O privi lung, în tăcere, apoi se plecă şi luă de jos o mică 
bucată de argilă roşie. 

— Ba da, îţi mai rămâne ceva, zise el, şi pe buze îi rătăci 
umbra surâsului ironic de odinioară. Un lucru pe care-l 
iubeşti mai mult decât pe mine. Deşi poate n-o ştii. N-ai 
pierdut încă Tara. 

Îi luă mâna moale, îi puse în palmă bucata de argilă umedă 
şi-i închise degetele, şi Scarlett simţi că mâinile nu-i mai 
erau fierbinţi. Ale ei erau de asemenea reci. Privi bucata de 
pământ roşu, care nu însemna nimic pentru ea; apoi îl privi 
pe Ashley şi ghici că sufletul lui alcătuia un bloc pe care nici 
mâinile ei iubitoare, nici alte mâini nu vor reuşi să-l 
fărâmiţeze. 

Chiar dacă asta l-ar ucide, n-o va părăsi niciodată pe 
Melanie. Chiar de s-ar prăpădi de dragoste pentru Scarlett 
până la sfârşitul zilelor, nu va fi niciodată a lui şi va lupta ca 
s-o ţină la distanţă. Niciodată nu va mai reuşi să străbată 
prin armura care îl apăra. Pentru el cuvintele ospitalitate, 
loialitate, onoare aveau mai mult sens decât pentru ea. 
Bucata de argilă era rece. O privi din nou. 

— Da, zise ea, mi-a mai rămas asta. 

Pentru moment, aceste cuvinte nu deşteptară nimic în ea, 
şi bucata de argilă rămase un bulgăre de pământ roşu. 


Apoi, fără să fi făcut nimic, revăzu în gând oceanul roşu de 
noroi care înconjura Tara şi-şi aminti cât ţinea la el şi cât 
luptase ca să-l păstreze, cât de grea va fi lupta pe care va 
trebui s-o poarte ca să nu i-lia alţii. Se uită din nou la 
Ashley şi se întrebă unde se topise valul arzător care-o 
ridicase cu o clipă mai înainte. Era în stare să judece, dar 
nu mai resimțea nimic, nici pentru el, nici pentru Iara. Era 
golită de orice emoție. 

— N-ai nevoie să pleci, zise ea cu o voce clară. N-am deloc 
intenţia să vă las să muriţi cu toţii de foame, fiindcă m-am 
azvârlit în braţele tale. N-o să se mai întâmple. 

Îi întoarse spatele şi o porni spre casă strângându-şi părul 
pe ceafă. Ashley o privi îndepărtându-se şi o văzu ridicându- 
şi umerii plăpânzi. Şi acest gest găsi mai repede drumul 
spre inima lui, decât toate cuvintele pe care i le spusese. 

Capitolul XXXII. 

Când urcă scările verandei, Scarlett ţinea încă bulgărele 
de pământ roşu în palmă. Ocolise prudentă casa, fiindcă 
dacă ar fi trecut prin faţa bucătăriei, Mammy, cu ochii ei 
ageri, ar fi observat imediat că se întâmplase ceva serios. 
De altfel, Scarlett nu ţinea s-o vadă nici pe Mammy, nici pe 
nimeni. Simţea că n-ar putea să suporte să vadă pe cineva 
sau să vorbească cu cineva. Nu mai simţea nici ruşine, nici 
decepţie, nici pică, dar avea picioarele tăiate şi inima 
pustiită. Strânse atât de tare bulgărele de argilă în mână, 
încât pământul îi ţâşni printre degete. Atunci începu să 
repete ca un papagal: 

— Da, mi-a mai rămas asta. Da, mi-a mai rămas asta. 

Nu mai avea nimic, nimic în afară de acest pământ roşu, 
de care cu câteva minute mai înainte s-ar fi descotorosit cu 
plăcere, cum te descotoroseşti de o batistă ruptă în bucăţi. 
Acum simţea din nou cât de legată era de acest pământ şi 
se întrebă ce nebunie o apucase când îi dăduse atât de 
puţină însemnătate. Dacă Ashley ar fi cedat, ar fi plecat cu 
el şi i-ar fi părăsit pe ai săi fără să-şi întoarcă măcar capul. 
Şi totuşi, cu tot golul din mintea ei, ştia ce-ar fi costat-o să 


părăsească aceste coline roşii pe care le iubea, cu râpe 
spălate de ploi şi cu pini negri şi piperniciţi. Până în ziua 
morţii s-ar fi gândit la pământul acesta. Ashley, nici măcar 
Ashley n-ar fi reuşit să umple golul lăsat de Tara în sufletul 
ei. 

Cât de înţelept era Ashley şi ce bine o cunoştea! Nu 
trebuise decât să-i pună o bucată de pământ în palmă, ca s- 
o facă să-şi revină în fire. 

Tocmai era să închidă uşa de la intrare, când auzi 
zgomotul unei trăsuri. Împinsă de curiozitate, privi înspre 
alee. O vizită în clipele astea! Era prea mult! Se va urca 
repede în odaia ei şi va pretexta o durere de cap. 

Totuşi, când trăsura se apropie, mirarea o ţintui locului, 
oprind-o în prag. Era o trăsură nouă, strălucind toată. 
Hamurile, ţintuite cu cuie de alamă, erau noi şi ele. Străini, 
fără îndoială! Scarlett nu cunoştea pe nimeni destul de 
bogat ca să se plimbe într-un astfel de echipaj. 

Rămase în prag să privească. Vântul rece îi lipea fustele de 
picioarele ude. În fine, trăsura se opri lângă casă, şi Jonas 
Wilkerson cobori. La vederea fostului administrator al Tarei, 
îmbrăcat într-un palton atât de somptuos, conducând un 
echipaj atât de luxos, Scarlett fu atât de surprinsă încât nu- 
şi crezu ochilor. Will îi povestise totuşi că Jonas părea să fi 
ajuns la o situaţie înfloritoare de când obținuse postul acela 
la Biroul Eliberaţilor. Will îi explicase că trebuie să fi 
câştigat multe parale escrocând rând pe rând guvernul sau 
pe negri, sau confiscând recoltele de bumbac ale oamenilor, 
sub pretext că aparţineau statului. "Ţinând seama de 
vremurile grele prin care treceau, nu putuse să câştige toţi 
aceşti bani pe căi cinstite. 


Şi iată-l dându-se jos dintr-o trăsură elegantă şi ajutând să 
coboare o femeie îmbrăcată cu cea mai mare îngrijire. De la 
prima ochire, Scarlett îşi dădu seama că toaleta 
necunoscutei era prea ţipătoare, aproape vulgară, dar 
studie totuşi toate detaliile cu lăcomie. Era atâta vreme de 
când nu mai văzuse toalete elegante. "Ia te uită! Se poartă 
deci crinoline mai puţin largi anul acesta!" îşi zise ea 
examinând fusta în carouri roşii. "Ce scurte sunt jachetele", 
îşi urmă ea monologul, cu ochii aţintiţi asupra jachetei de 
catifea neagră. "Şi ce pălărie cochetă! Probabil că nu se mai 
poartă bonetele." Într-adevăr, capul femeii era acoperit cu o 
pălărie turtită de catifea roşie, cocoţată în vârful capului, ca 
o clătită ţeapănă; panglicile nu se legau sub bărbie ca la 
bonete, ci erau legate la spate sub un conci gros, buclat. 
Scarlett nu se putu împiedica să nu observe că buclele nu 
erau de aceeaşi culoare cu restul părului. 

După ce puse un picior jos, femeia se uită spre casă şi 
Scarlett îşi dădu seama că mai văzuse undeva obrazul ăsta 
speriat, de iepure, şi năclăit de pudră albă. 

— Dar e Emmie Slattery! zise ea cu glas tare, atât fu de 
surprinsă. 

— Da, coniţă, eu îs, răspunse Emmie cu un surâs mieros şi 
se îndreptă spre scară. 

Emmie Slattery! Stricata aia mică cu părul ca cânepa, 
căreia Ellen îi botezase copilul din flori. Emmie care o 
omorâse pe Ellen molipsind-o de tifoidă. Şi golanca asta 
neruşinată, cu îmbrăcămintea ei ţipătoare, avea 
îndrăzneala să urce scările Tarei, legănându-se şi făcând 
fasoane ca şi când ar fi fost la ea acasă. Scarlett se gândi la 
Ellen şi o furie oarbă o năpădi atât de brusc, încât începu să 
tremure ca într-un acces de friguri. 

— Pleacă de-aici, golanco! leşi din casa asta! leşi! 

Emmie rămase cu gura căscată şi se întoarse spre Jonas, 
care sosea cu sprâncenele încruntate. Cu toată supărarea 
lui, omul se stăpâni ca să-şi poată păstra demnitatea. 

— N-ar trebui să vorbeşti astfel cu soţia mea, zise el. 


— Soţia dumitale! ripostă Scarlett, izbucnind într-un râs 
dispreţuitor. Era şi timpul să ţi-o faci nevastă. Cine v-a 
botezat ceilalţi prunci de când aţi omorât-o pe mama? 

— Oh! exclamă Emmie şi cobori repede scările, pornind 
spre trăsură, dar Jonas, prinzând-o de braţ, o opri. 

— Venisem să vă facem o vizită. o vizită amicală, zise el pe 
un ton acru. Da, voiam să vorbim puţin de afaceri ca nişte 
vechi prieteni. 

— Prieteni?! - şi vocea lui Scarlett plesni ca o lovitură de 
cravaşă. Când am fost prieteni cu oameni ca voi? Slattelry-ii 
trăiau pe spinarea noastră şi ne-au plătit binefacerile 
omorând-o pe mama. şi dumneata. dumneata - tata te-a dat 
afară fiindcă îi făcuseşi un copil lui Emmie. O ştiţi foarte 
bine. Prieteni? Ştergeţi-o de aci până nu chem pe domnul 
Benteen şi pe domnul Wilkes. 

Auzind aceste cuvinte, Emmie se smulse din strânsoarea 
bărbatului ei şi fugi spre trăsură; se urcă în ea atât de 
repede, încât se văzură ghetele de lac cu carâmbi şi ciucuri 
roşii. 

Acum Jonas era tot atât de furios ca şi Scarlett, şi chipul lui 
gălbejit se făcuse roşu ca moţul unui curcan înfuriat. 

— "Tot mai faci pe grozava? Ai tot aerele dumitale mari. 
Nu-ţi da osteneala, ştiu care îţi e situaţia. Ştiu că n-aveţi nici 
măcar ghete să vă puneţi în picioare. Ştiu că tatăl dumitale 
s-a ramolit. 

— Ştergeţi-o de aci! 

— O, n-ai să-mi cânţi cântecul ăsta multă vreme. Ştiu că 
sunteţi pe drojdie. Ştiu că nu vă puteţi plăti măcar 
impozitele. Venisem să vă propun să cumpăr proprietatea 
asta. aveam de gând să vă ofer un preţ foarte bun. Emmie 
are poftă să vie să stea aici. Dar acum, să mă bată 
Dumnezeu dacă vă mai dau un ban. Irlandeză sărăcită şi 
fudulă, ai să vezi cine porunceşte aici când fiscul îţi va vinde 
pământurile. Şi eu voi fi acela care va cumpăra tot ce-i la 
voi în casă, cu mobilă cu tot şi voi veni să mă instalez aci. 


Aşadar, Jonas Wilkerson era acela care voia să pună mâna 
pe Tara. Jonas şi Emmie care se gândeau să răzbune, pe o 
cale ocolită, jignirile din trecut, venind să locuiască acolo 
unde fuseseră desconsideraţi. Nervii lui Scarlett vibrau de 
ură, aşa cum vibraseră în ziua când, ţintindu-şi pistolul 
asupra yankeului bărbos, trăsese. Regretă că n-avea o armă 
la ea. 

— Voi dărâma casa asta piatră cu piatră, voi da foc, voi 
pune sare peste tot, pe toate ogoarele, înainte să călcaţi 
pragul ei. Plecaţi de-aici! Plecaţi de aici! 

Ochii lui Jonas zvârleau fulgere. Fostul administrator se 
pregăti să răspundă, apoi se răzgândi şi se îndreptă spre 
trăsură. Se aşeză lângă nevastă-sa, care se smiorcăia, şi 
dădu bice cailor. În timp ce Jonas şi Emmie se depărtau, lui 
Scarlett îi veni să scuipe înspre ei, şi într-adevăr scuipă. 
Ştia că era un gest vulgar şi copilăros, dar îi făcu bine. Îi 
păru rău că nu-l făcuse când Jonas şi cu Emmie ar fi putut s- 
o vadă. 

Blestemaţii ăştia de apărători ai negrilor, să vină aici s-o 
sfideze, să-şi bată joc de sărăcia ei! Animalul ăla n-a avut 
niciodată intenţia să vină să-i fac o ofertă pentru Iara. Se 
folosise de pretext spre a veni să se fălească în faţa ei, el şi 
cu nevastă-sa. Aceşti scallawag-i murdari, golanii ăştia albi 
mizerabili, să aibă pretenţia să se instaleze la Tara! 

Atunci o spaimă bruscă o cuprinse şi supărarea îi dispăru. 
Dumnezeule! Da, vor veni să se instaleze aici. Nu putea face 
nimic ca să-i împiedice să cumpere Tara, nimic ca să-i 
împiedice să devină proprietarii tuturor oglinzilor, ai 
tuturor meselor, paturilor, mobilelor de mahon şi palisandru 
care aparținuseră lui Ellen şi la care Scarlett ţinea atât, cu 
toate stricăciunile pe care le făcuseră yankeii. Şi argintăria 
Robillard-ilor, de asemenea. "Nu, nu-i voi lăsa", îşi zise 
Scarlett pătimaşă. "Nu, chiar de-aş da eu însămi foc casei, 
Emmie Slattery nu va călca niciodată pe o singură bucăţică 
de parchet pe care a umblat mama." 


Închise uşa, se sprijini de ea, şi-i fu tare frică, mai mult 
decât în ziua când oamenii lui Sherman jefuiseră casa. În 
ziua aceea, cel mai rău lucru de care se temea era ca Tara 
să fie arsă, şi ea împreună cu Tara. Dar acum o ameninţa o 
nenorocire şi mai mare. Mojicii ăştia să locuiască în casa ei, 
să se laude faţă de prieteni de teapa lor cum îi dăduseră 
afară pe mândrii O'Hara! Poate că vor merge până acolo, 
încât îi vor invita pe negri la masă, sau să rămână peste 
noapte. Will îi povestise că Jonas se lăuda cu prietenia lui cu 
negrii, că mănâncă cu ei, că le face vizite, că-i plimbă în 
trăsura lui, că se au ca fraţii. 

Când se gândi la posibilitatea ca şi această ultimă jignire 
să-i fie pregătită Tarei, inima începu să-i bată atât de tare 
încât abia mai putea să respire. Încercă să privească 
problema sub toate aspectele; se sili să găsească un mijloc 
ca să iasă din încurcătură, dar de câte ori încerca să vadă 
limpede, era acelaşi lucru, furia şi teama o făceau să 
tremure din cap până-n picioare. Trebuia totuşi să existe un 
mijloc de scăpare, cineva care să aibă bani şi de la care să 
poată împrumuta. Banii nu zburaseră doar. Trebuia să mai 
fie cineva care să aibă bani. Atunci îşi aduse aminte de 
cuvintele pe care Ashley le pronunţase râzând: "O singură 
fiinţă, Rhett Butler - are bani!" 

Rhett Butler! Scarlett se îndreptă spre salon şi închise cu 
grijă uşa în urma ei. Obloanele erau coborâte, noaptea de 
iarnă era aproape, întunericul o învălui. Nimănui nu-i va 
veni în minte să vină s-o caute aici, şi voia să aibă timp să 
gândească, netulburată. Ideea care-i venise era atât de 
simplă, încât se întrebă cum de nu se gândise mai devreme 
la ea. 

"Voi căpăta banii ăştia de la Rhett. Am să-i vând cerceii, 
sau voi lua banii cu împrumut de la el şi va păstra cerceii ca 
zălog până ce voi putea plăti datoria." 

O clipă se simţi atât de uşurată, încât aproape i se făcu 
rău. Da, îşi va plăti impozitele şi va avea plăcerea să-i râdă 
în nas lui Jonas Wilkerson. Dar acest gând plăcut făcu loc 


necruţătorului adevăr. "Nu numai anul ăsta voi avea nevoie 
de bani ca să-mi plătesc impozitele. Povestea va reîncepe la 
anul, şi aşa mai departe, în toţi anii până la sfârşitul zilelor 
mele. Dacă izbutesc să plătesc de astă-dată, data viitoare 
îmi vor majora impozitele până mă vor da afară. Dacă o să 
am o recoltă bună de bumbac, îmi vor fixa asemenea 
impozite, încât nu-mi va mai rămâne nimic, sau mi-l vor 
confisca sub pretext că e bumbac confederat. Yankeii şi 
canaliile care s-au aliat cu ei vor sfârşi prin a mă face să 
ajung acolo unde vor ei. Toată viaţa voi trăi cu frica să nu-şi 
ajungă, într-un fel sau altul, scopul. Toată viaţa mă voi zbate 
ca să fac rost de bani, mă voi speti muncind, şi toate astea 
pentru nimic, pentru a vedea cum mi se fură bumbacul. Un 
împrumut de trei sute de dolari ca să-mi plătesc impozitele 
nu e altceva decât o amânare. Ceea ce vreau e să ies odată 
pentru totdeauna la liman - vreau să adorm seara fără să 
mă gândesc cu teamă la ceea ce mi se va întâmpla mâine, 
luna viitoare sau la anul." 

Mintea ei funcţiona fără nici o piedică. Rece, logică, o idee 
creştea în ea. Se gândea la Rhett, revedea un şir de dinţi 
albi strălucitori, o piele bronzată, nişte ochi negri şi 
batjocoritori a căror privire o dezmierda. Îşi aducea aminte 
de noaptea fierbine din Atlanta. Asediul era pe sfârşite. Era 
aşezată pe veranda mătuşii Pitty. Întunericul o ascundea pe 
jumătate. Simţea din nou căldura mâinii lui când o luase de 
braţ şi-i spusese: "Ie doresc mai mult decât am dorit vreo 
altă femeie - şi te-am aşteptat mai mult decât am aşteptat 
vreo altă femeie." "Mă voi căsători cu el", îşi zise ea cu calm. 
"Aşa nu voi mai avea niciodată griji băneşti." 

O, gând binecuvântat, mai dulce ca o speranţă trimisă de 
Cer! Să nu mai aibă griji băneşti, să ştie că Iara e salvată, 
că toţi ai ei au ce să mănânce şi cu ce să se îmbrace, că ea 
însăşi nu se va mai izbi niciodată cu capul de un zid de 
piatră. 

Se simţi deodată foarte bătrână. Evenimentele din după- 
amiaza aceea îi răpiseră orice capacitate de a se mai 


emoţiona: întâi, ştirea privitoare la impozite, apoi Ashley şi, 
în cele din urmă, furia cumplită pricinuită de Jonas 
Wilkerson. Nu, nu mai putea simţi nici o emoție. Dacă toată 
capacitatea ei de a simţi nu s-ar fi epuizat, ceva s-ar fi 
revoltat în ea împotriva planului care i se închega în minte, 
căci îl detesta pe Rhett mai mult decât pe oricare altă fiinţă 
din lume. Dar nimic n-o mai putea emoţiona. Nu mai avea 
decât puterea de a gândi, şi gândurile ei erau extrem de 
practice. 

"I-am spus câteva lucruri îngrozitoare în noaptea când ne- 
a părăsit în mijlocul drumului, dar pot să-l fac să le uite", 
gândi ea, sigură de puterea farmecului ei. "Am să găsesc eu 
cuvinte care să-l linguşească. Îi voi spune că l-am iubit 
întotdeauna şi că, dacă i-am vorbit aşa, e fiindcă eram 
nebună de spaimă. Ah, bărbaţii sunt atât de orgolioşi, încât 
cred tot ce-i flatează. Pentru nimic în lume nu va trebui să-l 
las să bănuiască în ce greutăţi ne zbatem. Nu, până când 
nu-l voi fi câştigat de partea mea, nu trebuie s-o ştie. Dacă 
şi-ar închipui vreodată în ce hal de mizerie suntem, ar ghici 
îndată că umblu după banii lui, nu după el. De altfel, nu văd 
de ce să ştie în ce situaţie ne aflăm. Nici mătuşa Pitty însăşi 
nu ştie tot. Când mă voi fi căsătorit cu el, va trebui să ne 
ajute pe toţi. Nu va putea să lase să moară de foame 
neamurile soţiei sale." 

Soţia lui! doamna Rhett Butler! Simţi în fundul sufletului ei 
cum se aprinde şi se stinge imediat un sentiment de 
repulsie. Îşi aminti întâmplările jenante şi scârboase din 
scurta ei lună de miere cu Charles. Mâinile cercetătoare ale 
bărbatului ei, stângăcia lui, emoţiile lui de neînțeles şi. 
Wade Hampton. 

"Să nu mă gândesc la asta acum. Voi avea destulă vreme 
când mă voi fi măritat cu el." 

Când se va fi măritat cu el! O altă amintire îi apăru. Un fior 
rece îi trecu prin spate. Evocă din nou noaptea aceea de pe 
veranda mătuşii Pitty. Îşi aminti că-l întrebase pe Rhett dacă 
avea de gând să se căsătorească cu ea, şi auzi hohotul lui de 


râs dispreţuitor când îi răspunsese: "Draga mea, nu sunt 
făcut pentru căsătorie." 

Şi dacă într-adevăr nu va voi să se căsătorească cu ea? Şi 
dacă, cu toate farmecele ei, ar refuza s-o ia de nevastă? Şi, 
mai cumplit, dacă a uitat-o cu totul şi aleargă după altă 
femeie? "Te doresc mai mult decât am dorit vreo altă 
femeie." 

Scarlett strânse pumnii şi unghiile i se înfipseră în carne. 
"Dacă m-a uitat, îl voi sili să-şi aducă aminte de mine. Îl voi 
face eu să mă dorească din nou". 

Şi apoi, presupunând că n-ar voi să se căsătorească cu ea 
dar tot o mai dorea, cunoştea un mijloc să capete bani de la 
el. La urma-urmei, îi ceruse odată să fie amanta lui. 

În semiîntunericul salonului, dădu o luptă rapidă şi 
decisivă cu cele mai puternice trei legături alesufletului ei: 
amintirea lui Ellen, principiile religioase şi dragostea 
pentru Ashley. Ştia că, din raiul fericit unde cu siguranţă se 
afla, Ellen va privi cu groază la ceea ce ţesea ea în mintea 
ei. Ştia că păcatul trupesc e un păcat de moarte şi ştia, de 
asemenea, că iubind pe Ashley cum îl iubea, planul ei era o 
îndoită prostituare. 

Dar toate scrupulele acestea se prăbuşeau în faţa logicii 
raţionamentului ei şi a deznădejdii. Ellen murise şi poate că 
moartea te ajută să înţelegi totul. Religia interzicea păcatul 
trupesc sub pedeapsa focului gheenei, dar dacă biserica îşi 
închipuia că nu va folosi toate mijloacele spre a salva Tara şi 
a nu-i lăsa pe ai ei să moară de foame. ei bine, cu atât mai 
rău pentru biserică! Şi Ashley - Ashley n-o dorea. Ba da, o 
dorea. Amintirea buzelor lui arzătoare i-o spunea de ajuns, 
dar nu va fugi niciodată cu ea. Ce curios! Să fugi cu Ashley 
nu părea un păcat, pe când cu Rhett. 

În seara aceasta de iarnă, Scarlett ajunse la capătul 
lungului drum care începuse în noaptea căderii Atlantei. 
Când o pornise la drum, nu era decât o tânără răsfăţată, 
egoistă, fără experienţă, emotivă şi vibrând de tinereţe, în 
stare să mai găsească încă în viaţă o mulţime de subiecte de 


mirare. Acum, din acea tânără femeie nu mai rămăsese 
nimic. Foamea, munca epuizantă, frica, nervii ei în 
permanenţă încordaţi, teroarea războiului şi a 
Reconstrucţiei îi luaseră tot ce însemna tandreţe, tinereţe şi 
gingăşie. În jurul inimii ei se formase o crustă tare, care 
încet-încet, strat după strat, se îngroşase de-a lungul atâtor 
luni nesfârşite. 

Totuşi, până azi, două nădejdi o susţinuseră. Nădăjduise 
că, odată războiul sfârşit, viaţa îşi va relua puţin câte puţin 
cursul de odinioară. Nădăjduise de asemenea că 
întoarcerea lui Ashley va da o nouă rațiune de a fi vieţii ei. 
Acum, amândouă aceste speranţe se spulberaseră. 
Prezenţa lui Jonas Wilkerson pe aleea centrală a Tarei o 
făcu să înţeleagă că, pentru ea şi pentru întreg Sudul, 
războiul nu va lua niciodată sfârşit. Lupta cea mai aprigă, 
epoca celor mai crunte răzbunări de-abia începea. Iar 
Ashley rămânea pe veci prizonierul unor vorbe mai 
rezistente decât orice temniţă. 

În aceeaşi zi îi fusese dat să afle că nu se putea bizui nici 
pe pace, nici pe Ashley, şi crusta din jurul inimii ei mai 
adăugase un strat. Scarlett devenise ceea ce bunica 
Fontaine o sfătuise să nu devină niciodată - o femeie care 
cunoscuse tot ce putea fi mai rău şi care nu se mai temea 
de nimic. Nu mai avea să se teamă nici de viaţă, nici de 
maică-sa, nici de pierderea dragostei, nici de părerea 
celorlalţi. Numai două lucruri o mai înspăimântau: foamea 
şi coşmarul ei care o năpădea de fiecare dată când se culca 
cu stomacul gol. 

Acum, când reuşise să-şi oţelească sufletul împotriva a tot 
ce o lega de trecut şi de Scarlett cea de altădată, se simţi 
ciudat de liberă şi de uşoară. Luase o hotărâre şi, slavă 
Domnului, nu-i era frică. N-avea nimic de pierdut şi era 
pregătită pentru orice. 

Dacă ar izbuti să-l facă pe Rhett să se căsătorească cu ea, 
totul ar fi cum nu se poate mai bine! Dacă nu - ei bine, va 
avea totuşi banii lui. O clipă se întrebă cu multă curiozitate 


ce i se cerea unei amante. Oare Rhett o va întreţine la 
Atlanta, cum spunea lumea că o întreţine pe femeia aceea 
Watling? Dacă o va sili să locuiască la Atlanta, va trebui s-o 
plătească bine - să plătească destul ca să compenseze ceea 
ce va pierde plecând de la Tara. Scarlett nu ştia mai nimic 
despre latura ascunsă a vieţii bărbaţilor şi n-avea nici un 
mijloc să ştie ce anume ar comporta un aranjament între ea 
şi Rhett. Se întrebă de asemenea dacă va avea un copil. 
Asta ar fi chiar îngrozitor. 

"Să nu mă gândesc acum. O să mă gândesc mai târziu", şi 
goni gândul supărător în fundul conştiinţei, de frică să nu-i 
clatine hotărârea. Îşi propuse să anunţe chiar în seara 
aceea că pleacă la Atlanta, spre a încerca să împrumute 
bani sau să ipotecheze proprietatea, dacă va fi necesar. Nici 
nu era nevoie să afle mai mult, până în ziua când vor 
descoperi că era vorba de altceva. 

Hotărâtă să acţioneze, ridică brusc capul şi-şi îndreptă 
umerii. Ştia că nu va fi uşor. Pe vremuri Rhett îi ceruse 
favorurile, şi ea fusese aceea care avusese putinţa de a i le 
acorda sau nu. Acum, ea venea ca cerşetoare, o cerşetoare 
care nu era în situaţia de a pune condiţii! 

"Nu, n-am să mă duc la el ca o cerşetoare. Mă voi duce ca 
o regină care acordă graţii. Nu va afla niciodată realitatea." 
Se apropie de oglinda lungă zidită în perete şi se privi de 
sus în jos. Oglinda, cu cadrul ei aurit, îi trimise înapoi chipul 

unei necunoscute. Era parcă prima dată de un an când se 
vedea cu adevărat. În fiecare dimineaţă, după ce-şi termina 
toaleta, se privea în oglindă ca să-şi dea seama dacă se 
spălase bine şi dacă părul îi era bine pieptănat. Avusese 
însă întotdeauna prea multe lucruri de făcut ca să se vadă 
cu adevărat. Şi acum, vedea o necunoscută! Femeia asta cu 
umerii obrajilor ascuţiţi - cu siguranţă nu putea fi Scarlett 
O'Hara. Scarlett O'Hara avea o faţă drăguță, cochetă, 
vioaie. Chipul pe care-l vedea nu era deloc frumos şi nu 
avea niciunul din farmecele pe care şi le amintea atât de 
bine. Era palid şi tras, iar sprâncenele negre, urmărind linia 


piezişă a ochilor verzi, se desenau ciudat pe pielea albă, ca 
aripile unei păsări speriate. Chipul acesta avea o expresie 
aspră, ca a unei fiinţe urmărite. "Nu sunt destul de 
frumoasă ca să-l pot cuceri.", îşi zise Scarlett, pe care o 
cuprinse din nou disperarea. "Sunt slabă. sunt grozav de 
slabă." 

Îşi mângâie obrajii, apoi îşi pipăi nervoasă oasele umerilor 
pe care le simţea ieşindu-i prin rochie. Şi sânii ei erau atât 
de mici, aproape tot atât de mici ca ai Melaniei. Va trebui 
să-şi umple corsajul cu volane, ca să pară mai mari. Şi când 
te gândeşti că-şi bătuse întotdeauna joc de fetele care 
recurgeau la asemena artificii! Să-şi umple corsajul cu 
volane! Asta o făcu să se gândească la altceva. În ce o să se 
îmbrace? Se uită la rochia ei şi-i desfăcu faldurile peticite. 
Lui Rhett îi plăceau femeile bine îmbrăcate. Îşi aminti cu 
regret de rochia verde cu volane pe care şi-o făcuse când 
ieşise din doliu, şi pe care o purta cu pălăria cu pană verde 
pe care i-o adusese el, şi-şi aminti de complimentele pe care 
i le făcuse. Îşi aminti cu ură şi cu invidie de rochia ecosez, 
de ghetele cu carâmbi şi ciucuri şi de pălăria în formă de 
clătită purtată de Emmie Slattery. Erau ţipătoare, dar noi şi 
la modă, şi atrăgeau privirile. O, cât ar fi vrut să atragă 
privirile! Mai ales pe ale lui Rhett Butler. Dacă ar vedea-o 
îmbrăcată cu vechiturile astea peticite, ar înţelege că o duc 
rău la Tara. Şi asta nu trebuie să afle. 

Proastă trebuie să fie ca să-şi închipuie că Rhett o va cere 
în căsătorie - cu gâtul ei slab, cu ochii de pisică înfometată 
şi cu rochiile în zdrenţe! Dacă nu reuşise să-i stoarcă o 
cerere în căsătorie când fusese în culmea frumuseţii şi a 
eleganţei, cum va reuşi acum când era urâtă şi îmbrăcată 
ca o sărăntoacă! Dacă ceea ce spusese mătuşa Pitty era 
adevărat, Rhett trebuie să fie omul cel mai bogat din 
Atlanta şi probabil că n-avea decât să aleagă printre toate 
femeile frumoase, femeile de lume ca şi celelalte. "Lasă", 
gândi Scarlett, "am ceva pe care cele mai multe dintre 


femeile frumoase nu-l au. şi anume ştiu ce vreau. De-aş 
avea numai o rochie frumoasă. 

Nu era nici o rochie bună la Tara, nici o singură rochie 
care să nu fi fost întoarsă şi răsîntoarsă şi cârpită. "Asta-i 
situaţia!" îşi zise Scarlett. Era nemângâiată şi-şi păstra ochii 
aţintiţi cu încăpățânare la pământ. Vedea covorul verde ca 
muşchiul, frumosul covor al lui Ellen, uzat, pătat, rupt de 
nenumăraţii bărbaţi care dormiseră pe el, şi această 
privelişte o deprimă încă şi mai mult, căci îşi dădea seama 
că Tara era într-o stare tot atât de prăpădită ca şi ea. 
Întunericul din încăpere începu s-o apese. Se îndreptă spre 
fereastră, o deschise, ridică obloanele şi lăsă să pătrundă în 
odaie lumina difuză a amurgului de iarnă. Închise fereastra 
şi-şi sprijini capul de perdelele de catifea. Dincolo de 
păşunea întinsă, privirea ei întâlni cedrii întunecaţi din 
cimitirul familiei. 

Simţi pe obraji dulcea mângâiere a perdelelor de catifea 
verde, şi-şi frecă obrazul de ele ca o pisică. Deodată, se uită 
ţintă la ele. 

O clipă mai târziu, fugi până la masa grea acoperită cu o 
placă de marmură şi începu s-o împingă spre fereastră. 
Rotitele de la cele patru picioare ale mesei scârţâiau parcă 
în semn de protest, dar Scarlett izbuti s-o aducă până sub 
fereastră. Îşi suflecă fustele, se sui pe masă şi, ridicată pe 
vârfurile picioarelor, încercă să dea jos galeria groasă care 
susţinea perdelele. Nu era destul de înaltă ca să ajungă 
până la ea, dar de câteva ori reuşi s-o atingă şi sfârşi prin a 
smulge cuiele, iar galeria şi suporturile se rostogoliră pe jos 
cu zgomot. 

Ca prin farmec, uşa salonului se deschise, şi faţa mare şi 
neagră a lui Mammy se arătă în uşă. Cea mai vie curiozitate 
i se citea pe faţă. Aruncă o privire dezaprobatoare către 
Scarlett care, cu fustele sumese până pe deasupra 
genunchilor, se pregătea să sară jos. Expresia de triumf de 
pe chipul lui Scarlett o făcu pe Mammy să devină 
bănuitoare. 


— Ce faci acolo cu pe'delele domnişoa'ei Ellen? întrebă ea. 

— De ce asculţi pe la uşi? îi întoarse Scarlett întrebarea, 
sărind jos uşoară şi luând în amândouă mâinile una din 
perdelele pline de praf. 

— Eu nu ascult niciodată la uşi, răspunse Mammy, gata să 
angajeze lupta. Da' nu înţeleg ce v'ei să faci cu pe'delele 
domnişoa'ei Ellen. De ce-ai t'as gale'ia şi-ai lăsat pe'delele 
să cadă jos, în p'af? Domnişoa'a Ellen ţinea la ele şi n-am să 
te las să le st'ici! 

Scarlett aţinti asupra lui Mammy ochii-i verzi, strălucind 
de plăcere, ca pe vremuri când reuşea, fetiţă răutăcioasă, s- 
o scoată din sărite. 

— Suie fuga în pod şi adu-mi cutia mea cu modele, 
exclamă Scarlett dând un ghiont uşor lui Mammy. Am să-mi 
fac o rochie nouă. 

Mammy era indignată numai la gândul de a se sui fuga în 
pod cu suta ei de kilograme şi, în acelaşi timp, o bănuială 
cumplită îi încolţi în minte. Cu un gest rapid smulse 
perdeaua pe care o ţinea Scarlett şi-o strânse la pieptul ei 
monumental, ca şi când ar fi fost vorba de nişte moaşte 
sfinte. 

— N-ai să scoţi de-aici pe'delele domnişoa'ei Ellen ca să-ţi 
faci o 'ochie nouă, dacă ăsta ţi-e gândul. Nu, n-ai s-o faci, 
atâta timp cât voi mai avea o 'ăsufla'e în mine. 

Încăpăţânarea întipărită pe chipul tinerei ei stăpâne 
dispăru într-o clipă, făcând loc unui surâs, căruia bătrâna îi 
rezista cu greu. Totuşi Mammy nu se lăsă păcălită. Ştia că 
Scarlett surâdea numai ca s-o înduplece şi, de astă-dată, n- 
avea de gând să cedeze. 

— Mammy, fii drăguță, vreau să mă duc la Atlanta ca să fac 
rost de bani şi am nevoie de o rochie nouă. 

— N-ai deloc nevoie de o 'ochie nouă. Nici celelalte 
doamne n-au 'ochii noi. Îşi poa'tă vechitu'ile şi sunt mând'e. 
Copilu' domnişoa'ei Ellen poate foa'te bine să se plimbe şi în 
zd'enţe, dacă-i face place'e, şi toată lumea o va 'especta ca 
şi când a' fi îmb'ăcată în mătase. 


Încet-încet, Scarlett se încruntă şi încăpăţânarea reveni la 
suprafaţă. 

"Doamne", gândi Mammy, "cum odată cu t'ece'ea anilo' 
domnişoa'a Sca'lett seamănă, din ce în ce mai mult lu' 
domnu' Ge'ald şi din ce în ce mai puţin lu' domnişoa'a 
Ellen." 

— Hai, Mammy! Ştii că mătuşa Pitty ne-a scris că Fanny 
Elsing se mărită săptămâna viitoare şi, fireşte, voi merge la 
nunta ei. Am nevoie de o rochie nouă pentru nuntă. 

— Asta pe ca'e o po'ţi acum va fi tot aşa de fumoasă ca şi 
'ochia de mi'easă alu' domnişoa'a Fanny. Domnişoa'a Pitty a 
sc'is că Elsing-ii sunt foa'te să'aci. 

— Dar îmi trebuie o rochie nouă, Mammy! Nu ştii cât de 
mult avem nevoie de bani! Impozitele. 

— Da, domnişoa'ă Sca'lett, am auzit desp'e impozite, da'. 

— Ai auzit? 

— Păi, domnişoa'ă Sca'lett, Dumnezeu mi-a dat u'echi şi nu 
sunt înfundate, mai ales când domnu' Will nu-şi dă 
osteneala să închidă uşa. 

Exista oare o singură conversaţie pe care Mammy să n-o fi 
surprins? Scarlett se întrebă cum se făcea că trupul ăsta 
mare, care zguduia podeaua, se putea mişca cu atâta 
discreţie când Mammy voia să asculte pe la uşi. 

— Ei bine, dacă ai auzit tot, înseamnă că ştii şi că Jonas 
Wilkerson şi Emmie. 

— Da, domnişoa'a Sca'lett, făcu Mammy cu ochii 
scânteind. 

— Atunci, nu fă pe catârul, Mammy. Nu înţelegi că trebuie 
să mă duc la Atlanta ca să găsesc bani să plătesc 
impozitele? Trebuie neapărat să găsesc bani. Trebuie! 
Pentru numele lui Dumnezeu, Mammy, nu înţelegi că o să 
ne dea afară? Şi atunci, unde ne vom duce? Stai şi te cerţi 
cu mine pentru nişte perdele, când golanca aia de Emmie 
Slattery, care a omorât-o pe mama, se pregăteşte să se 
mute aci şi să vină să doarmă în patul mamei? 


Mammy se legăna de pe un picior pe celălalt, cu expresia 
unui elefant încăpățânat, dar Scarlett avea impresia vagă 
că va sfârşi prin a ceda. 

— Nu, domnişoa'ă Sca'lett, nu ţin să văd pe golanii ăştia în 
casa domnişoa'ei Ellen şi pe noi daţi afa'ă, începu ea, dar se 
uită la Scarlett cu o privire bănuitoare. De la cine viei să 
împ'umuţi banii ăştia, de ai nevoie de o 'ochie nouă? 

— Asta-i treaba mea, răspunse Scarlett, luată pe 
neaşteptate. Mammy se uită la ea scrutător, cum făcea când 
Scarlett era mică şi încerca fără succes să se 
dezvinovăţească cu vreo minciună plauzibilă. Părea că îi 
citeşte gândurile şi Scarlett plecă fără să vrea ochii în jos: 
era prima dată când avea un sentiment de vinovăţie la 
gândul a ceea ceplănuise să facă. 

— Va să zică, ai nevoie de o 'ochie fumoasă şi nouă ca să 
împ'umuţi bani? Isto'ia asta nu-mi place. Şi n-ai spus de 
unde ai să găseşti banii ăştia! 

— N-am nimic de spus, declară Scarlett indignată. Asta mă 
priveşte numai pe mine. Vrei sau nu să-mi dai perdeaua şi 
să mă ajuţi să-mi fac din ea o rochie? 

— Da, domnişoa'ă Scai'lett, răspunse Mammy, capitulând 
cu o repeziciune care deşteptă bănuielile lui Scarlett. Am să 
te ajut să-ţi faci 'ochia şi spe' că ai să-ţi c'oieşti un jupon din 
căptuşeala de satin a pe'delei şi nişte pantalonaşi din 
pe'deluţele de dantelă. 

Întinse perdeaua lui Scarlett şi un surâs viclean îi lumină 
faţa. 

— Domnişoa'ă Melly me'ge şi ea la Atlanta, domnişoa'ă 
Sca'lett? 

— Nu, răspunse Scarlett răstită, începând să ghicească ce 
va urma. Mă duc singură. 

— Asta s-o c'ezi dumneata, declară Mammy cu hotărâre. O 
să me'g eu cu dumneata şi cu 'ochia nouă. Da, domnişoa'ă 
Sca'lett, nu te slăbesc un pas. 

Scarlett încercă să-şi închipuie călătoria ei la Atlanta şi 
conversaţia cu Rhett Butler sub ochiul ocrotitor al lui 


Mammy, care va sta după perdea ca un mare Cerber negru. 
Surâse din nou şi o luă pe Mammy pe după umeri. 

— Mammy dragă, eşti foarte drăguță că vrei să vii cu mine, 
dar cum se vor descurca aici fără tine? Ştii bine că, în fond, 
tu conduci Tara. 

— Oho! făcu Mammy. Să nu te gândeşti că o să-ţi 
folosească la ceva vo'bele astea f'umoase. Te cunosc de 
când te-am înfăşat p'ima dată. Am spus că o să me'gla 
Atlanta cu dumneata, şi o să me'g. Domnişoa'a Ellen s-a' 
suci în mo'mânt la gândul că me'gi singu'ă la Atlanta, în 
o'aşul ăla plin de yankei, de negii elibe'aţi şi de tot felul de 
secătu'i. 

— Dar o să stau la mătuşa Pittypat, vorbi Scarlett, la 
capătul argumentelor. 

— Domnişoa'a Pittypat e o femeie foa'te bine, ca'e-şi 
închipuie că vede tot, da' nu vede nimic, spuse Mammy 
încheind discuţia. 

Apoi se întoarse maiestuoasă pe călcâie şi trecu în 
vestibul, ale cărui podele se cutremurară. Acolo, cu glasul ei 
tunător, strigă: 

— P'issy, fetiţo, suie sus în pod şi adu cutia cu modele a 
domnişoa'ei Sca'lett. Şi vezi de găseşte şi foa'fecele înainte 
de mâine dimineaţă. 

"Grozavă treabă", gândi Scarlett descurajată. "Mai bine aş 
avea un câine poliţist pe urma mea." 

După ce strânse masa, Scarlett şi Mammy întinseră 
tiparele pe masa din sufragerie, în timp ce Suellen şi 
Carreen desprindeau căptuşeala de satin a perdelelor şi 
Melanie peria catifeaua cu o perie de cap, care fusese 
curățată pentru acest prilej. Gerald, Will şi cu Ashley 
aşezaţi pe scaune, fumau şi se distrau de toată această 
agitaţie feminină. O emoție plăcută, a cărei cauză n-o 
înţelegea nimeni, părea că emana din Scarlett şi se 
comunica tuturor. Faţa îi era îmbujorată şi ochii îi 
străluceau. Râdea mult şi râsul ei bucura pe toată lumea, 
căci nu mai râsese cu adevărat de luni de zile. Râsul ei 


făcea mai ales plăcere lui Gerald, care avea privirea mai 
puţin vagă ca de obicei. Urmărea toate mişcările fiicei sale 
şi o mângâia încântat ori de câte ori trecea pe lângă el. 
Tinerele femei erau tot atât de aţâţate ca şi când ar fi 
trebuit să meargă la un bal, şi croiau, luau măsuri ca şi 
când şi-ar fi făcut fiecare câte o rochie de seară. 

Scarlett pleca la Atlanta să împrumute bani sau, la nevoie, 
chiar să ipotecheze Tara. Dar, în definitiv, în ce consta o 
ipotecă? Scarlett pretindea că vor putea plăti uşor ipoteca 
datorită viitoarei recolte de bumbac şi adăuga că va mai 
rămâne încă o sumă de pus deoparte. Era atât de 
categorică în declaraţiile ei, încât nimeni nu se gândi să-i 
pună întrebări. Când o întrebară de la cine avea de gând să 
împrumute, răspunse: "s-o găsi cineva" - cu atâta haz, încât 
toţi izbucniră în râs şi glumiră pe tema cunoştinţelor ei cu 
bani. 

— Trebuie să fie căpitanul Butler, zise Melanie, nu fără 
viclenie, şi râsul începu şi mai tare la auzul acestei 
absurdităţi, căci toţi ştiau că Scarlett îl ura şi ori de câte ori 
venea vorba de el, nu pierdea prilejul să spună: "ticălosul 
de Rhett Butler." 

Dar Scarlett nu râse cu ceilalţi, şi Ashley se opri brusc 
surprinzând privirea bănuitoare pe care Mammy o azvârli 
stăpânei sale. 

Într-un elan de generozitate datorat probabil atmosferei 
care se înstăpânise, Suellen aduse gulerul ei de dantelă de 
Irlanda, tot frumos, deşi puţin cam uzat, iar Carreen stărui 
ca Scarlett să ia pantofii ei, mai puţin scâlciaţi decât alţii. 
Melanie o rugă pe Mammy să-i lase puţină catifea şi ei, ca 
să-şi garnisească vechea pălărie, şi ridică o furtună de 
râsete anunțând că dacă singurul lor cocoş n-o va lua la 
goană, va trebui să se despartă de superba lui coadă verde. 

Scarlett, care urmărea cu privirea degetele pricepute ale 
femeilor, auzind râsete se uită în jur cu o privire amară şi 
dispreţuitoare. 


"Habar n-au ce mă aşteaptă cu adevărat, habar n-au de 
ceea ce-i aşteaptă pe ei înşişi şi tot Sudul. Îşi închipuie că n- 
o să li se întâmple nimic cu adevărat groaznic fiindcă îi 
cheamă O'Hara, Wilkes sau Hamilton. Chiar şi negrii le 
împărtăşesc credinţa. O, ce proşti sunt! Nu-şi vor da 
niciodată seama de nimic. Vor continua să gândească şi să 
trăiască la fel ca întotdeauna şi nimic nu-i va schimba. Melly 
poate să poarte zdrenţe, să adune bumbac sau chiar să mă 
ajute să omor un om, dar nu se va schimba. Va rămâne 
întotdeauna perfecta doamnă Wilkes, femeia de lume 
desăvârşită. lar Ashley poate vedea moartea şi războiul de 
aproape, poate fi rănit, poate zăcea în închisoare, se poate 
întoarce acasă mai sărac ca Iov, dar va rămâne întotdeauna 
omul de lume care are la spate toată plantaţia Doisprezece 
Stejari. Will e altfel. El ştie despre ce e vorba, dar n-a avut 
niciodată mare lucru de pierdut. Cât priveşte pe Suellen şi 
pe Carreen, îşi închipuie că toate acestea nu vor dura. Nu 
vor să se schimbe ca să se adapteze noilor condiţii de viaţă, 
fiindcă sunt convinse că se va termina în curând. Îşi 
închipuie că Dumnezeu va face o minune special pentru ele. 
Dar nu va face nimic. Singura minune care se va face este 
aceea pe care o voi face eu cu Rhett Butler. Nu, nu se vor 
schimba. Poate că nu se pot schimba. Sunt singura care m- 
am schimbat - şi n-aş fi făcut-o dacă aş fi putut." 

După un timp, Mammy îi dădu pe bărbaţi afară spre a 
putea începe probele. Pork îl ajută pe Gerald să urce sus ca 
să se culce. Ashley şi cu Will rămaseră singuri în holul 
luminat de o lampă. Rămaseră un moment fără să schimbe 
o vorbă. Will îşi mesteca tutunul ca un paşnic rumegător. 
Dar chipul lui blând îi trăda tulburarea. 

— Nu-mi prea place călătoria asta la Atlanta, zise el în 
sfârşit cu o voce înceată. Nu, nu-mi place deloc. 

Ashley se uită la Will, apoi întoarse privirea. Nu răspunse 
nimic, dar se întrebă dacă Will nutrea aceeaşi oribilă 
bănuială care-l rodea pe el. Dar era imposibil. Will nu ştia 
ce se petrecuse în livadă în aceeaşi după-amiază. N-avea de 


unde să ştie că poate Scarlett fusese împinsă să ia o 
hotărâre disperată. Will nu putuse observa expresia lui 
Mammy când fusese pronunţat numele lui Rhett Butler; de 
altfel, Will nu ştia nimic despre averea lui Rhett sau despre 
proasta lui reputaţie. Cel puţin aşa îşi închipuia Ashley. 
Totuşi, de când se întorsese la Tara, îşi dădea seama că, la 
fel ca Mammy, Will părea informat de o mulţime de lucruri 
ce nu-i fuseseră aduse la cunoştinţă şi că i se întâmpla să 
presimtă evenimente înainte de realizarea lor. 

Plutea parcă o ameninţare în aer. Dar care? Ashley n-ar fi 
putut s-o spună, însă ceea ce ştia era că nu ştia cum s-o 
scape pe Scarlett de ea. Nici o singură dată în decursul 
serii, ochii ei nu-i întâlniseră pe ai lui, şi veselia pe care o 
arăta îl speria. Îndoielile care-l sfâşiau erau prea 
înspăimântătoare spre a fi traduse în cuvinte. De altfel, nu- 
şi recunoştea dreptul de a o întreba pe Scarlett dacă erau 
întemeiate. Strânse pumnii. În această după-amiază 
pierduse pentru totdeauna dreptul de a controla purtarea 
lui Scarlett. Nu putea nici să-i vină într-ajutor. Nimeni nu 
putea. Dar amintindu-şi de expresia hotărâtă a lui Mammy 
pe când croia perdeaua, se simţi puţin mai liniştit. Fie că 
Scarlett va voi sau nu, Mammy va veghea asupra ei. 

"Eu sunt vinovat de toate astea", îşi zise el în culmea 
disperării. "Eu am silit-o pe Scarlett la asta." 

Îşi aminti cum îşi ridicase umerii plăpânzi când plecase de 
lângă el azi după-amiază şi cu câtă înverşunare înălţase 
capul. Inima începu să-i bată pentru ea. O admira şi în 
acelaşi timp era zdrobit de sentimentul propriei sale 
neputinţe. Ştia că Scarlett n-avea loc în vocabularul ei 
pentru cuvântul eroism, ştia că ar fi deschis ochii mari dacă 
i-ar fi zis că nu cunoştea suflet mai eroic ca al ei. Ştia că nu 
ar fi înţeles cât de frumos se gândea la ea, şi cât de bravă o 
socotea. Ştia că lua viaţa aşa cum era, că opunea tuturor 
piedicilor o voinţă tare ca inima stejarului, că lupta cu o 
încăpățânare care nu ştia ce-i înfrângerea, că va continua 
să lupte chiar dacă înfrângerea era inevitabilă. 


Şi totuşi, timp de patru ani, văzuse şi alţi oameni care nu 
voiau să se lase doborâţi, care înfruntau nepăsători 
primejdia numai fiindcă erau viteji. Şi, totuşi, cunoscuseră şi 
aceia înfrângerea. 

În holul întunecat, se uită la Will şi se gândi că nu văzuse 
niciodată un eroism care să se poată asemui cu acela allui 
Scarlett O'Hara plecând să cucerească lumea cu o rochie 
croită din perdelele de catifea ale mamei sale şi cu penele 
unui cocoş bătrân. 

Capitolul XXXIII. 

A doua zi după-amiază, când Scarlett şi Mammy coborâră 
din tren la Atlanta, sufla un vânt rece care gonea norii 
cenuşii ca ardezia. De la incendierea oraşului, gara nu 
fusese încă reclădită şi trenul se oprise destul de departe 
de ruinele ei înnegrite. Cele două femei fură silite să-şi 
croiască drum printre bălți de noroi şi grămezi de zgură. 
Împinsă de puterea obişnuinţei, Scarlett îl căută din ochi pe 
unchiul Peter, care venise întotdeauna s-o primească cu 
trăsura mătuşii Pitty când venea de la Tara la Atlanta. Brusc 
însă îşi dădu seama că totul se schimbase şi ridică din 
umeri. Fireşte, unchiul Peter nu putea veni deoarece nici 
măcar nu o anunţase pe mătuşa Pitty de sosire şi, pe de altă 
parte, îşi aminti că într-una din scrisorile ei, bătrâna 
domnişoară descrisese pe un ton jalnic moartea bietului cal 
pe care unchiul Peter îl "procurase" la Macon, ca să-şi 
aducă stăpâna înapoi la Atlanta, după capitulare. 

Privirea ei rătăci pe locul viran plin de noroi şi de gropi din 
jurul gării şi încercă să descopere trăsura vreunei 
cunoştinţe sau a vreunor prieteni care s-o ducă la mătuşa 
Pitty, dar nu zări niciuna. Vechii ei prieteni nu mai aveau 
probabil trăsuri, după câte spunea mătuşa Pitty. Timpurile 
erau atât de grele, încât era la fel de anevoios să găseşti 
adăpost şi hrană pentru oameni ca şi pentru animale. Cei 
mai mulţi dintre prietenii mătuşii Pitty făceau probabil ca ea 
- umblau pe jos. 


Se vedeau câteva camioane încărcând vagoane de mărfuri, 
şi mai multe şarete conduse de necunoscuţi cu mutre 
necioplite, dar nu erau decât două trăsuri particulare. Una 
din ele era închisă, dar cealaltă era deschisă şi în ea se 
vedea o femeie elegantă şi un ofiţer yankeu. Cu toate că 
mătuşa Pitty le scrisese că trupele yankee erau în 
garnizoană la Atlanta şi că străzile erau pline de soldaţi, 
Scarlett nu-şi putu stăpâni o tresărire de spaimă văzând 
uniforma albastră. Cu greu îşi aminti că războiul se sfârşise 
şi că omul acesta n-o va urmări ca s-o prade sau s-o 
jignească. Pustiul din gară îi aminti de dimineaţa aceea a 
anului 1862, când, tânără văduvă, sosise atât de plictisită la 
Atlanta, înfăşurată în vălurile ei de doliu. Îşi aduse aminte 
ce animaţie era atunci în faţa gării, câte camioane, trăsuri şi 
ambulanţe erau şi câtă larmă făceau vizitiii înjurând şi 
strigând cât îi ţinea gura, şi toţi oamenii veniţi să-şi 
întâmpine prietenii. Oftă, regretând entuziasmul uşuratic 
ce domnea în timpul războiului şi oftă iarăşi la gândul că va 
trebui să meargă pe jos până la casa mătuşii Pitty. Spera 
însă că până acolo va întâlni poate pe cineva care să le ia cu 
trăsura. 

În timp ce stătea acolo şi privea în faţa ei, un negru bătrân 
de culoarea ciocolatei se apropie cu un cupeu şi se aplecă 
de pe capră, întrebând-o: 

— O t'ăsu'ă, doamnă? Două băncuţe ca să me'geţi unde 
v'eţi în Atlanta! 

Mammy îl fulgeră cu privirea. 

— Ot'ăsu'ă de piaţă, murmură ea. la spune, neg'ule, d'ept 
cine ne iei? 

Mammy trăia la ţară, dar stătuse pe vremuri la oraş şi ştia 
că o femeie cinstită nu lua niciodată o trăsură de piaţă, cu 
atât mai puţin un cupeu, fără să fie însoţită de un 
reprezentant masculin al familiei. Chiar prezenţa unei 
slujnice negrese nu ar fi fost destul spre a asigura 
respectarea bunelor obiceiuri. Se încruntă la Scarlett, 
văzând că se uita cu jind la cupeu. 


— Vino încoace, domnişoa'ă Sca'lett! O t'ăsu'ă de piaţă şi 
un neg'u elibe'at! G'ozavă pot'iveală! 

— Nu sunt un neg'u elibe'at! declară negrul mânios. Sunt 
în se'viciul băt'ânei domnişoa'e Talbot şi asta-i t'ăsu'a ei şi 
eu înce'c să câştig ceva pa'ale pent'u ea. 

— Care domnişoară Talbot? 

— Domnişoa'a Suzannah Talbot din Milledgeville. Am venit 
să stăm aici după ce băt'ânu' domn a fost omo'ât. 

— O cunoşti, domnişoa'ă Scai'lett? 

— Nu, zise cu regret Scarlett. Cunosc atât de puţină lume 
din Milledgeville. 

— Atunci, hai pe jos, declară Mammy aspru. Mână de-aici, 
neg'ule. 

Luă geamantanul, care conţinea rochia cea nouă a lui 
Scarlett, pălăria şi cămaşa de noapte, şi trecându-şi sub 
braţ legătura în care-şi pusese lucrurile ei, sili pe tânăra sa 
stăpână să traverseze în urma ei piaţa plină de zgură. 
Scarlett nu protestă, căci nu ţinea deloc să se certe cu 
Mammy. Din clipa în care o surprinsese desfăcând 
perdelele, în privirea ei rămăsese întipărită o expresie 
bănuitoare care nu-i plăcea deloc lui Scarlett. Nu-i va fi 
uşor să scape de supravegherea ei, şi Scarlett nu voia să 
deştepte instinctele bătăioase ale lui Mammy atunci când 
nu era nevoie. 

În timp ce cele două femei păşeau pe trotuarul strâmt spre 
Strada Piersicului, Scarlett se simţi tristă şi descurajată. 
Atlanta părea atât de pustiită, atât de deosebită de oraşul 
pe care-l ştia. Trecură pe lângă zidurile înnegrite ale 
hotelului Atlanta, singurele urme ale elegantului hotel în 
care locuiseră Rhett şi unchiul Henry. Antrepozitele, care se 
întindeau odinioară pe o lungime de mai mult de jumătate 
de milă de-a lungul căii ferate şi care conţinuseră tone de 
alimente pentru armată, nu mai fuseseră reconstruite, şi 
temeliile lor păreau lugubre sub cerul întunecat. Fără şirul 
de clădiri, de o parte şi de alta, şi cu depoul distrus, calea 
ferată apărea jalnic de pustie. Undeva, în mijlocul ruinelor, 


Scarlett ar fi putut regăsi locul antrepozitului pe care i-l 
lăsase moştenire Charles. Anul trecut, unchiul Henry plătise 
impozitele pentru ea. Era o sumă pe care va trebui să i-o 
înapoieze într-o zi. Încă o grijă în perspectivă! 

Când cele două femei cotiră în Strada Piersicului, Scarlett 
privi înspre Five Points şi nu-şi putu reţine o exclamaţie de 
mirare. Cu tot ce-i povestise Frank, nu-şi închipuise 
niciodată în ce hal putea fi distrusă Atlanta. În memoria ei 
oraşul pe care-l iubea atâta era plin de case şi clădiri 
mândre. Or, Strada Piersicului ce i se oferea privirilor 
suferise atâta, era atât de schimbată, încât n-o recunoscu. 
Strada asta plină de noroi, pe care o parcursese în trăsură 
de mii de ori în timpul războiului, unde alergase cu capul 
plecat când schijele explodau în jurul ei în timpul asediului, 
strada asta pe care o văzuse ultima dată în graba şi spaima 
zilei când se retrăgeau, îi păru atât de străină, încât îi veni 
să plângă. 

Deşi din ziua când Sherman părăsise oraşul în flăcări se 
ridicaseră o mulţime de construcţii, erau încă multe locuri 
virane în jurul pieţii Five Points, unde mormane de cărămizi 
sparte zăceau printre moloz şi tot felul de gunoaie. Ziduri 
dărăpănate pe care nu le mai încorona nici un acoperiş, 
ferestre căscate larg, hornuri singuratice - iată ce mai 
rămăsese din casele pe care Scarlett le cunoscuse. Ici-colo, 
privirea îi descoperea câte un magazin care supravieţuise 
incendiului şi obuzelor şi ale cărui ziduri de culoarea 
funinginei scoteau în relief culoarea roşie a cărămizilor noi. 
Pe fațadele noilor magazine, pe ferestrele noilor birouri, citi 
cu plăcere nume cunoscute, dar în majoritatea cazurilor nu 
recunoştea niciunul, mai ales când era vorba de nume de 
medici, avocaţi sau negustori de bumbac. Odinioară, 
cunoscuse aproape pe toată lumea la Atlanta, şi vederea 
atâtor nume străine o deprima. Din fericire o reconforta 
priveliştea clădirilor noi ce se ridicau de fiecare parte a 
străzii. 


Erau cu zecile, şi multe dintre ele aveau chiar două etaje! 
Se construia peste tot. În timp ce Scarlett privea la dreapta 
şi la stânga şi se silea să se obişnuiască cu noua Atlantă, 
auzea sunetul vesel al ciocanelor şi al fierăstraielor, observa 
schelele care se înălţau, vedea oameni suind scările cu 
cărămizi în spate. Străbătu cu privirea strada pe care o 
iubea atâta şi ochii i se umeziră. 

"Ţi-au dat foc", gândi ea, "te-au ras până la pământ, dar nu 
te-au înfrânt. N-au putut. Vei fi iar frumoasă şi cochetă cum 
ai fost!" 

Urcând pe Strada Piersicului urmată de Mammy care se 
legăna, Scarlett îşi dădu seama că trotuarele erau tot atât 
de aglomerate ca şi în timpul războiului. Din oraşul care 
renăştea se degaja aceeaşi atmosferă de activitate şi de 
afaceri care o încântase când venise pentru întâia oară la 
mătuşa Pitty. Erau tot atâtea vehicule ca odinioară, 
hurducăindu-se din groapă în groapă, tot atâţia catări şi cai 
opriţi în faţa obloanelor de lemn ale prăvăliilor, dar 
ambulanţe ale confederaţilor nu mai erau. Scarlett observă 
o mulţime de figuri străine, noi-veniţi, bărbaţi cu aere 
suspecte şi femei îmbrăcate ţipător. Străzile erau pline de 
negri hoinărind fără nici o treabă, sprijinind zidurile sau 
stând pe marginea trotuarului, privind la trăsurile care 
treceau, cu curiozitatea naivă a copiilor duşi la circ. 

— 'Ţă'ănoi neg'i elibe'aţi, rânji Mammy. N-au văzut în viaţa 
lo' ot'ăsu'ă. Şiia te uită ce ae'e ob'aznice au! 

Şi într-adevăr erau obrazici, negrii ăştia care o priveau cu 
neruşinare, dar îi uită repede la vederea uniformelor 
albastre. Oraşul era plin de soldaţi yankei, pe jos, călare sau 
în trăsuri militare. Hoinăreau pe străzi şi ieşeau clătinându- 
se din baruri. 

"Nu mă voi putea obişnui niciodată să-i văd", îşi zise 
Scarlett strângând pumnii. "Niciodată!" 

Şi, întorcându-se, spuse tare peste umăr: 

— Grăbeşte-te, Mammy, să ieşim mai repede din mulţimea 
asta. 


— Of, cum aş v'ea să-i alung din calea mea pe golanii ăştia, 
răspunse Mammy cu glas tare, lovind cu geamantanul un 
negru care mergea agale în faţa ei, făcându-l să sară de-o 
parte. Nu-mi place o'aşul ăsta, domnişoa'ă Sca'lett. E p'ea 
plin de yankei şi neg'i elibe'aţi. 

— Numai să scăpăm de înghesuială. Când o să trecem de 
Five Points, o să fie mai uşor. 

O porniră amândouă pe pietrele lunecoase ca să 
traverseze fluviul de noroi al străzii, apoi continuară să urce 
pe Strada Piersicului, bucurându-se că mulţimea se rărea. 

Ajungând în dreptul capelei wesleyene, pe treptele căreia 
se aşezase Scarlett ca să-şi recapete respiraţia în ziua 
aceea a anului 1864 când fugise după doctorul Meade, 
tânăra femeie izbucni într-un râs ironic. Mammy îi azvârli o 
privire bănuitoare şi întrebătoare, dar rămase cu 
curiozitatea nesatisfăcută. Scarlett râdea de ea însăşi la 
amintirea groazei pe care o resimţise în acea zi. Frica 
făcuse din ea o cârpă. Era îngrozită de yankei, îngrozită de 
apropierea naşterii lui Beau. Acum se întreba cum de 
putuse dârdâi de frică ca un copil speriat de un zgomot. Ce 
copil fusese să-şi închipuie că yankeii, focul, înfrângerea 
erau cel mai rău lucru ce i se putea întâmpla. Ce fleacuri 
erau toate astea pe lângă moartea lui Ellen, ramolirea lui 
Gerald, pe lângă suferinţele aduse de foame, frig, munca 
istovitoare şi coşmarul vieţii în nesiguranţă. Ce uşor i-ar 
veni acum să se arate vitează în faţa unei armate de 
năvălitori, dar cât de greu îi era să facă faţă primejdiei care 
ameninţa Tara! Nu, de acum înainte nu se va mai teme 
niciodată de nimic, decât de sărăcie. 

Un cupeu urca strada, şi Scarlett se apropie repede de 
marginea trotuarului spre a vedea dacă nu cumva cunoştea 
persoana dinăuntru. Casa mătuşii Pitty mai era încă destul 
de departe. Când trăsura ajunse în dreptul lor, Mammy şi 
tânăra ei stăpână se aplecară înainte şi Scarlett, cu surâsul 
pe buze, era gata să dea drumul unui strigăt vesel, când 
capul unei femei se ivi în ferestruică, un cap cu părul roşu 


sub o căciuliţă de blană. Scarlett se dădu un pas înapoi. 
Cele două femei se recunoscuseră. Era Belle Watling şi, 
înainte ca aceasta din urmă să se fi tras în fundul cupeului, 
Scarlett avu vreme să strâmbe din nas. Era totuşi ciudat ca 
Belle să fie primul chip cunoscut pe care îl întâlnea. 

— Cine-i? întrebă Mammy, ca întotdeauna bănuitoare. Te-a 
'ecunoscut, da' nu te-a salutat. N-am văzut niciodată aşa 
culoa'e de pă', nici maca' la Ta'leton-i. C'ed că e vopsit. 

— Aşa-i, răspunse Scarlett iuţind pasul. 

— Va să zică, cunoşti o femeie cu pă'ul vopsit? Cine-i? 

— O femeie stricată, răspunse Scarlett scurt. Îţi dau 
cuvântul meu că n-o cunosc. Hai, şi taci. 

— Dumnezeule Atotpute'nic! suspină Mammy cu gura 
căscată, privind după trăsura ce se îndepărta. 

De când plecase din Savannah, cu mai bine de douăzeci de 
ani în urmă, în tovărăşia lui Ellen, nu mai văzuse o femeie 
de moravuri uşoare şi regreta amar că nu o examinase mai 
îndeaproape pe Belle. 

— Da' ce toaletă f'umoasă a'e, şi ce t'ăsu'ă, şi ce vizitiu, 
bombăni ea. Nu ştiu la ce se gândeşte Domnul de lasă femei 
'ele ca astea să se îng'aşe, când noi ăştilalţi, oameni 
cumsecade, mu'im de foame şi umblăm cu picioa'ele goale. 

— E multă vreme de când Dumnezeu nu se mai gândeşte 
la noi, zise Scarlett pe un ton aprig. Şi nu te apuca să-mi 
spui că mama s-ar zvârcoli în mormânt dacă m-ar auzi 
vorbind aşa. 

Scarlett ar fi vrut să se simtă mai bună şi mai virtuoasă 
decât Belle, dar nu putea. Dacă proiectele îi reuşeau, s-ar 
putea să ajungă la fel ca Belle, întreţinută de acelaşi bărbat. 
Deşi nu regreta hotărârea luată, îi veni greu să privească 
adevărul în faţă. "Nu mă voi gândi acum la asta", îşi zise ea 
şi grăbi pasul. 

Trecură prin faţa fostei locuinţe a familiei Meade, din care 
nu mai rămăseseră decât două trepte părăsite, la capătul 
unei alei care nu ducea nicăieri. Pe locul casei Whiting-ilor 
nu mai rămăsese nimic decât un maidan. Nu mai erau nici 


măcar temeliile de piatră, şi nici hornurile de cărămidă: se 
mai vedeau doar urmele roţilor de căruţe care încărcaseră 
dărâmăturile. Casa de cărămidă a Elsing-ilor era încă în 
picioare. Etajul fusese reconstruit şi acoperişul refăcut. 
Casa Bonnell-ilor, reparată ca vai de ea şi acoperită, în loc 
de şindrilă, cu scânduri prost date la rindea, părea încă 
locuibilă, cu tot aspectul ei dărăpănat. Dar la niciuna din 
aceste case nu văzu vreun chip cunoscut în spatele 
ferestrelor, sau siluete pe verandă, şi Scarlett se bucură. 
Pentru moment, n-avea chef să vorbească cu nimeni. 

În sfârşit, casa mătuşii Pitty apăru - cu acoperişul ei nou 
de ţiglă şi cu zidurile de cărămidă roşie. Inima lui Scarlett 
începu să bată mai tare. Ce bun e Domnul că n-a îngăduit să 
fie dărâmate! Cu un coş de provizii sub braţ, unchiul Peter 
ieşea tocmai din grădină şi, recunoscând pe Scarlett şi pe 
Mammy, pe faţa-i neagră se lăţi un surâs neîncrezător. 

"Sunt atât de fericită să-l văd pe nerodul ăsta bătrân, încât 
îmi vine să-l sărut", gândi Scarlett, şi strigă din toate 
puterile: 

— Du-te de caută sticla cu săruri a mătuşii, Peter! Sunt 
chiar eu! 

În seara aceea se servi la masa mătuşii Pitty inevitabila 
fiertură de porumb, însoţită de invitabila mazăre uscată şi, 
în timp ce mânca, Scarlett se jură că aceste două feluri nu 
vor mai fi aduse niciodată pe masa ei după ce va redeveni 
bogată. Şi va redeveni bogată, cu orice preţ, şi va avea mai 
mulţi bani decât îi trebuiau ca să plătească impozitele 'Tarei. 
Da, într-o zi va avea mulţi bani, chiar de-ar trebui să ucidă 
pe cineva pentru asta. La lumina gălbuie a lămpii din 
sufragerie, începu s-o întrebe pe mătuşa Pitty despre starea 
finanţelor ei, nădăjduind, împotriva oricărei speranţe, că 
familia lui Charles va fi poate în măsură să-i împrumute 
banii de care avea nevoie. Întrebările pe care le punea nu 
erau exprimate prea delicat, dar mătuşa Pitty, prea fericită 
să poată pălăvrăgi cu cineva din familia ei, nici nu observa 
lipsa de discreţie cu care Scarlett conducea conversaţia. Cu 


ochii plini de lacrimi, se porni să-şi povestească cu de- 
amănuntul toate nenorocirile. Nu-şi dădea seama unde 
dispăruseră toate fermele, imobilele pe care le avea în oraş 
şi banii ei, dar totul fusese înghiţit. Cel puţin aşa-i spusese 
fratele ei, Henry, care nu putuse să plătească fiscului 
impozitele ei. Totul dispăruse, în afară de casa în care 
locuia, care era, de fapt, coproprietatea lui Scarlett şi a 
Melaniei. Fratele ei Henry, care abia reuşea să plătească 
impozitele pe această casă, îi vărsa în fiecare lună o mică 
sumă, pe care era silită s-o primească, oricât o lovea în 
amorul ei propriu. 

— Fratele meu Henry pretinde că nu ştie cum va izbuti s-o 
scoată la capăt, cu toate angaralele pe care le are şi cu 
sporirea impozitelor. Dar, fireşte că nu spune adevărul şi 
sunt sigură că are o mulţime de bani, deşi nu-mi dă aproape 
NIMIC. 

Scarlett ştia prea bine că unchiul Henry nu minţea. Cele 
câteva scrisori pe care i le scrisese cu privire la averea 
lăsată de Charles o lămuriseră îndeajuns. 

Bătrânul se străduia cu înverşunare să salveze casa şi 
terenul unde se înălţau odinioară antrepozitele, pentru ca 
Wade şi Scarlett să poată rămâne cu ceva. Scarlett ştia ce 
sacrificii făcea ca să plătească impozitele pe casă şi teren. 

"Bineînţeles că n-are bani", gândi Scarlett. "Aşadar, îl 
şterg de pe listă, împreună cu mătuşa Pitty. Nu mai rămâne 
decât Rhett. Trebuie s-o fac. Trebuie. Dar mă voi gândi mai 
târziu. Trebuie să aduc vorba despre Rhett, şi aşa, fără să 
am aerul, să-i sugerez mătuşii Pitty să-l invite mâine pe- 
aici." 

Surâse şi strânse mâinile grăsuţe ale mătuşii sale. 

— Dragă mătuşica, zise ea, să nu mai vorbim de lucruri 
triste. Să uităm toate astea şi să ne gândim la un subiect 
puţin mai vesel. Hai, dă-mi ştiri despre toţi vechii noştri 
prieteni. Ce fac doamna Merriwether şi Maybelle? Am auzit 
că micul creol a lui Maybelle s-a întors acasă sănătos. Şi 
Elsing-ii? Dar doctorul şi doamna Meade? 


Chipul de copil al mătuşii Pittypat se lumină şi lacrimile îi 
secară. Începu să povestească cu plăcere ce făceau şi ce 
ziceau foştii ei vecini, ce mâncau, cu ce se îmbrăcau. Povesti 
cu accente îngrozite că, înainte de întoarcerea lui Rene 
Picard, doamna Merriwether şi fiica ei reuşiseră s-o scoată 
la capăt făcând pateuri pe care le vindeau soldaţilor yankei. 
Să nu-ţi vină să crezi! Câteodată vedeai o mulţime de 
yankei aşteptând în curte la familia Merriwether, ca să fie 
scoase pateurile din cuptor. Acum, când Rene s-a întors, se 
duce el în fiecare zi în tabăra yankee cu o căruţă hodorogită 
şi vinde soldaţilor prăjituri, pateuri şi biscuiţi. Doamna 
Merriwether spune că, îndată ce va pune puţini bani 
deoparte, va deschide o cofetărie în oraş. Pitty nu voia s-o 
critice, totuşi. În ceea ce o priveşte, ar prefera să moară de 
foame decât să facă negoţ cu yankeii. Se simţea datoare să 
privească de sus pe toţi soldaţii yankei pe care-i întâlnea şi, 
în mod ostentativ, traversa pe celălalt trotuar, cu toate că 
era destul de greu pe timp de ploaie. Scarlett deduse deci 
că, după părerea domnişoarei Pitty, nici un sacrificiu nu era 
prea mare ca să te arăţi credincioasă Confederaţiei, nici 
chiar acela de a-ţi murdări pantofii de noroi. 

Doamna Meade şi doctorul nu mai aveau casă de când 
yankeii dăduseră foc oraşului, şi fără să mai vorbim de 
strâmtorarea în care se aflau, nu mai aveau curajul s-o 
reclădească, acum când Phil şi Darcy muriseră. Doamna 
Meade spunea că nu mai vrea casă; căci la ce-i trebuia casă, 
dacă n-avea copii şi nepoți? Meade-ii trăiau foarte retraşi şi 
locuiau la familia Elsing, care-şi reparase casa. Domnul şi 
doamna Whiting locuiau de asemenea la ei, într-o singură 
cameră, şi doamna Bonnell voia să se mute şi ea acolo, dacă 
va avea norocul să-şi închirieze casa unui ofiţer yankeu şi 
familiei sale. 

— Dar cum pot trăi atât de îngrămădiţi? exclamă Scarlett. 
E doamna Elsing, şi Fanny, şi Hugh. 

— Doamna Elsing şi cu Fanny dorm în salon, şi Hugh în 
pod, explică Pitty, care era la curent cu toate aranjamentele 


domestice ale prietenilor ei. Draga mea, sunt dezolată că 
trebuie să ţi-o spun, dar. Într-un cuvânt doamna Elsing îi 
consideră "musafiri cu plată". Ca să spun lucrurilor pe 
nume, doamna Elsing ţine o pensiune! Nu-i îngrozitor?! 

— Găsesc că e minunat, spuse Scarlett pe un ton sec. 
Regret numai că n-am avut şi eu "musafiri cu plată" la Tara 
anul trecut, în loc de a avea invitaţi. N-am fi poate atât de 
săraci astăzi. 

— Scarlett! Cum poţi spune aşa ceva? Biata maică-ta s-ar 
răsuci în mormânt la gândul că ai putea cere plată pentru 
ospitalitatea pe care o oferi la Tara! Bineînţeles, doamna 
Elsing n-a putut face altfel. Degeaba cosea rochii, şi Fanny 
picta farfurii de porțelan, iar Hugh vindea lemne de foc - nu 
izbuteau să iasă la capăt. Închipuie-ţi, frumosul Hugh silit să 
vândă lemne de foc! Şi când te gândeşti că se pregătea să 
devină un strălucit avocat! Îmi vine să plâng când mă 
gândesc ce au ajuns tinerii noştri. 

Scarlett se gândi la ogoarele de bumbac de la Tara, cu 
şirurile de tulpini întinzându-se la nesfârşit sub un cer de 
foc, şi la suferinţele pe care le îndurase în timpul culesului. 
Simţea încă pe palmele ei bătătorite lemnul aspru al 
plugului, pe care îl mânuia cu o mână stângace, şi socoti că 
Hugh Elsing nu merita să te înduioşezi atâta de soarta lui. 
Cu toate ruinele îngrămădite în jurul ei, Pitty nu se 
schimbase, rămânând la fel de inocentă şi de naivă. 

— Dacă nu-i place să vândă lemne, de ce nu-şi exercită 
meseria de avocat? Oare nu se mai pledează la Atlanta”? 

— O, ba da, draga mea! Dimpotrivă, se pledează întruna. 
Pe timpurile astea aproape toată lumea se judecă. 
Gândeşte-te că toate actele au ars şi nimeni nu se mai 
descurcă. Dar poţi să te judeci oricât, nu obţii niciodată o 
despăgubire, căci nimeni n-are bani. De aceea Hugh 
continuă să vândă lemne. O, era să uit! Nu ţi-am scris? 
Fanny Elsing se mărită mâine şi, fireşte, trebuie să vii la 
nuntă. Doamna Elsing va fi încântată să te invite când va 
afla că eşti aici. Sper că mai ai şi altă rochie să-ţi pui. Nu, nu 


că asta n-ar fi foarte frumoasă, draga mea, dar. În sfârşit, 
pare puţin uzată. O, ai o rochie nouă! Sunt atât de 
mulţumită, fiindcă va fi prima nuntă adevărată pe care o 
vom avea de la căderea oraşului. Vor fi prăjituri, vin şi dans. 
Totuşi, mă întreb cum de le dă mâna Elsing-ilor, care sunt 
atât de săraci! 

— Cu cine se mărită Fanny? Credeam că după moartea lui 
Dallas McLure la Gettysburg. 

— Dragă, nu trebuie s-o acuzi pe Fanny. Toată lumea nu-i 
atât de credincioasă memoriei morţilor, cum eşti tu bietului 
Charlie. Cum îl cheamă? N-ajung niciodată să-mi amintesc 
numele. Tom, şi nu mai ştiu cum. Am cunoscut-o foarte bine 
pe mama lui. Am fost împreună la pensionul din LaGrange. 
Ea era o Tomlinson din LaGrange, şi mama ei o. Perkins? 
Sau Parkins? Parkinson! Asta-i! O Parkinson din Sparta. 
Familie foarte bună, totuşi. n-ar trebui s-o spun, dar nu văd 
cum Fanny s-a putut hotărî să-lia. 

— E beţiv, sau.? 

— O, Doamne! Nu, nu bea. E un gentleman ireproşabil, 
dar, înţelegi, a fost grav rănit de o schijă de obuz şi 
picioarele lui. are picioarele. ei bine, nu-mi plac cuvintele 
astea, dar are picioarele crăcănate şi asta-l face să aibă un 
mers foarte vulgar. În sfârşit, nu-i prea frumos la vedere. 
Nu înţeleg cum de se mărită cu el. 

— Trebuie totuşi ca fetele să sfârşească prin a se mărita cu 
cineva. 

— Ba deloc, zise Pitty luând un aer ofensat. Eu cum nu m- 
am măritat? 

— Mătuşică dragă, nu făceam aluzie la dumneata. Toată 
lumea ştie că ai avut multe succese şi că mai ai încă. Iată, 
bătrânul judecător Carlton care nu te slăbea din ochi până 
ce. 

— Te rog să taci, Scarlett! Nebunul bătrân! râse mătuşa 
Pitty, a cărei bună dispoziţie reveni. Dar, la urma-urmei, 
Fanny avea atâtea succese încât ar fi putut face o "partidă" 
mult mai bună şi, de altfel, nu cred că-liubeşte pe acel Iom 


- şi-nu-mai-ştiu-cum. Nu cred că s-a consolat de moartea lui 
Dallas McLure, dar nu-i ca tine, draga mea. Tu ai rămas 
credincioasă bietului Charles, deşi te-ai fi putut mărita de 
zece ori. Melly şi cu mine am spus de multe ori cât de 
credincioasă i-ai rămas, atunci când toată lumea pretindea 
că nu eşti decât o cochetă fără inimă. 

Scarlett trecu peste această destăinuire indiscretă şi, cu 
multă îndemânare, o determină pe Pitty să treacă în revistă 
toate cunoştinţele lor. Totuşi, deşi ardea de dorinţa să aducă 
vorba despre Rhett, nu îndrăzni să întrebe de el, mai ales 
că abia sosise. Ar risca s-o îndrume pe bătrâna domnişoară 
pe cărări pe care mai bine le lăsa neatinse. Bănuielile 
mătuşii Pitty vor fi destul de curând deşteptate, dacă Rhett 
refuza să se căsătorească cu Scarlett. 

Mătuşa Pitty pălăvrăgea înainte veselă, încântată ca un 
copil că are pe cineva s-o asculte. Povesti că maşinaţiile 
ticăloase ale republicanilor aduseseră Atlanta într-o situaţie 
îngrozitoare. Nu vedea cum se va schimba situaţia şi, după 
ea, cel mai rău lucru era faptul că politicienii îi aţâţau pe 
negri. 

— Draga mea, vor să-i lase pe negri să voteze. Ai auzit 
vreodată mai mare prostie? Şi totuşi, când mă gândesc, 
unchiul Peter are mult mai mult bun-simţ decât orice 
republican şi are şi maniere mai frumoase, dar fireşte, 
unchiul Peter e prea bine-crescut ca să aibă poftă să voteze. 
Cu toate astea, asemenea idei i-au zăpăcit pe negri. Şi-apoi, 
devin de o obrăznicie! Noaptea, străzile nu mai sunt sigure 
şi chiar în plină zi se văd negri silind doamnele să coboare 
de pe trotuar şi să umble prin noroi. Dacă vreun domn 
protestează, e arestat şi. draga mea, ţi-am spus că Rhett 
Butler e la închisoare? 

— Rhett Butler? 

Cu toate că era o ştire proastă, Scarlett se simţi mulţumită 
că nu pronunţase ea prima numele lui Rhett. 

— Da, e adevărat! şi chipul mătuşii Pitty se învioră, obrajii i 
se înroşiră şi bătrâna domnişoară se aşeză mai bine în 


scaun. În clipa asta e în închisoare fiindcă a omorât un 
negru, şi poate că va fi spânzurat! Îţi închipui una ca asta! 
Căpitanul Butler spânzurat! 

Scarlett simţi că i se taie răsuflarea şi nu putu decât să 
privească cu ochi mari pe grăsuţa domnişoară bătrână, 
vizibil încântată de efectul produs de spusele ei. 

— Nu există probe împotriva lui, totuşi cineva trebuie să-l 
fi omorât pe negrul acela care insultase o femeie albă. 
Yankeii sunt înnebuniţi fiindcă în ultimul timp destul de 
mulţi negri au fost omorâţi în aceleaşi condițiuni. Cum 
ziceam, nu există probe împotriva căpitanului Butler, dar 
după cum spune doctorul Meade, yankeii vor să dea un 
exemplu. Doctorul zice că, dacă l-ar spânzura, va fi primul 
lucru bun pe care l-au făcut ei, dar drept să-ţi spun nu ştiu 
ce să spun. Şi când te gândeşti că Rhett Butler a fost aici 
acum o săptămână! A venit să-mi ofere cea mai frumoasă 
prepeliţă pe care am văzut-o vreodată şi mi-a cerut veşti 
despre tine. Mi-a spus că-i era teamă să nu te fi ofensat în 
timpul asediului şi că nu-l vei ierta niciodată. 

— Cât timp o să stea la închisoare? 

— Nimeni nu ştie. Va rămâne poate până ce va fi 
spânzurat. Pe de altă parte, poate că nu vor izbuti să aducă 
dovada că el l-a omorât. În orice caz, pe yankei nu pare să-i 
deranjeze prea mult dacă eşti vinovat sau nu, în cazul că 
vor să te spânzure. Sunt înnebuniţi. şi Pitty se grăbi să 
plece capul cu un aer misterios. da, din cauza Ku Klux Klan- 
ului. Aveţi vreo secţiune a Klan-ului în comitatul vostru? 
Sunt sigură că aveţi şi că Ashley ştie, dar nu vă spune 
fiindcă sunteţi femei. Membrii Klan-ului nu trebuie să 
vorbească. Se îmbracă în alb ca nişte fantome şi se duc 
noaptea călare să bată pe la ferestrele carpetbagger-ilor 
care au jefuit prea mult, şi ale negrilor care fac pe grozavii. 
Câteodată se mulţumesc să-i sperie şi să le poruncească să 
plece din Atlanta, dar când oamenii ăştia întrec măsura, îi 
biciuiesc şi câteodată chiar. (şi Pitty cobori şi mai mult 
glasul). câteodată chiar îi omoară şi, după ce le pun cartea 


de vizită a Ku Klux Klan-ului, îi lasă acolo unde pot fi uşor 
găsiţi. Şi yankeii sunt grozav de furioşi de toate astea. Vor 
să dea un exemplu. Dar Hugh Elsing mi-a spus că, după 
părerea lui, nu-l vor spânzura pe căpitanul Butler, fiindcă 
yankeii îşi închipuie că ştie unde sunt banii şi nu vrea să 
spună. Acum se străduiesc să-l facă să vorbească. 

— Care bani? 

— Cum, nu ştii? Nu ţi-am scris? După cum văd, draga mea, 
erai complet înmormântată la Tara. Tot oraşul a fost întors 
cu susul în jos când căpitanul Butler a revenit aici cu un cal 
frumos, o trăsură şi cu buzunarele pline de bani, în timp ce 
noi ceilalţi nu ştiam ce vom mânca a doua zi. Toată lumea 
era furioasă că un fost speculant, care spunea întotdeauna 
grozăvii despre Confederație, are atâtea parale, pe când 
noi toţi eram atât de săraci. Fiecare îşi muncea creierul ca 
să afle cum făcuse să-şi păstreze averea, dar nimeni n-a 
avut curajul să-l întrebe. În afară de mine, şi el s-a mulţumit 
să-mi răspundă râzând: "Nu prin mijloace cinstite, puteţi fi 
sigură." Ştii cât e de greu să înţelegi ceva de la el. 

— Dar a câştigat banii de pe urma blocadei. 

— Da, desigur, drăguţa mea, dar nu-i vorba numai de asta. 
Comparat cu ceea ce posedă omul ăsta, nu-i decât o 
picătură de apă în mare. Toată lumea e convinsă, chiar şi 
yankeii, că a pus mâna pe milioanele de dolari în aur ale 
guvernului confederat şi că le-a ascuns undeva. 

— Milioane. în aur? 

— Păi, draga mea, unde s-a dus tot aurul nostru 
confederat? Au fost câţiva care au pus mâna pe el, fără 
îndoială, şi căpitanul Butler trebuie să fie unul dintre ei. 
Yankeii îşi închipuiau că preşedintele Davis l-a luat cu el 
când a plecat din Richmond, dar când l-au prins şi-au dat 
seama că sărmanul om n-avea un ban. La sfârşitul 
războiului tezaurul era gol, şi toată lumea crede că au pus 
mâna pe el unii dintre cei care forţau blocada, păstrând 
acum bine secretul. 

— Milioane în aur! Dar cum. 


— N-a dus oare căpitanul Butler mii de baloturi de 
bumbac în Anglia şi la Nassau, spre a le vinde în contul 
guvernului confederat? zise Pitty cu un aer triumfător. ŞIi- 
apoi, n-a vândut numai bumbac confederat, a vândut şi 
bumbac care-i aparţinea. Ştii cum se vindea bumbacul în 
Anglia în timpul războiului. Puteai să ceri cât voiai pe el! 
Guvernul îi dăduse mână liberă, cu condiţia să vândă 
bumbac şi să cumpere în schimb tunuri, aducându-le la loc 
sigur. Ei bine, când blocada a devenit mai severă, a trebuit 
să renunţe să mai cumpere tunuri, fiindcă nu le mai putea 
debarca. Şi cum, pe de altă parte, din bumbacul vândut n-a 
cheltuit cu siguranţă mai mult de a suta parte, se 
presupune deci că a depus la băncile engleze milioane de 
dolari aşteptând să se ridice blocada. Şi să nu-mi spui că a 
depus banii ăştia pe numele Confederaţiei. I-a depus pur şi 
simplu pe numele lui, şi aşa au rămas şi azi. Iloată lumea nu 
vorbeşte decât de asta de la capitulare încoace, şi cei ce 
forţau blocada sunt criticaţi cu asprime. Când yankeii l-au 
arestat pe căpitanul Butler pentru asasinarea negrului 
aceluia, trebuie să fi auzit ceva despre povestea asta, căci 
de când au pus mâna pe el încearcă să-l facă să spună unde 
sunt banii. Înţelegi, toate fondurile Confederaţiei aparţin 
acum yankeilor. cel puţin aşa susţin ei. Însă căpitanul Butler 
declară că nu ştie nimic. Doctorul Meade e de părere că, în 
orice caz, ar trebui să-l spânzure, cu toate că 
spânzurătoarea e încă o moarte prea dulce pentru un hoţ şi 
un profitor. Doamne, cum te-ai schimbat la faţă! Nu te simţi 
bine? 'Te-a impresionat ce ţi-am povestit? Ştiu că Rhett 
Butler ţi-a făcut pe vremuri curte, dar credeam că asta-i 
poveste veche. În ceea ce mă priveşte, nu mi-a plăcut 
niciodată. E o secătură care. 

— Nici mie nu mi-e simpatic, zise Scarlett, vorbind cu 
greutate. Ne-am certat în timpul asediului, după ce-ai 
plecat la Macon. Unde. unde îl ţin? 

— La cazarma pompierilor, de lângă piaţă. 

— La cazarma pompierilor? 


Mătuşa Pitty pufni în râs. 

— Da, la cazarma pompierilor. Yankeii au transformat-o în 
închisoare militară. S-au instalat în barăci, jur-împrejurul 
primăriei, şi cazarma pompierilor e tocmai în partea ceea, 
în josul străzii. Acolo se găseşte căpitanul Butler. O, 
Scarlett, ieri am auzit povestindu-se o istorie foarte comică 
despre căpitanul Butler. Nu ştiu cine mi-a spus-o. Ştii că era 
întotdeauna foarte elegant. Da, un adevărat dandy. ei bine, 
cum nu-l lăsau să facă baie, a stăruit în fiecare zi, până 
când, plictisiţi, au sfârşit prin a-l scoate din celulă şi l-au dus 
în mijlocul pieţii, unde era o troacă mare de adăpat caii, în 
care se bălăcise tot regimentul. Când i-au spus să se spele 
acolo, a refuzat, zicând că preferă murdăria lui sudistă 
murdăriei yankeilor şi. 

Mătugşa Pitty continua să sporovăiască, dar Scarlett, deşi o 
auzea, nu mai dădea nici o atenţie spuselor ei. În mintea ei 
nu era loc decât pentru două idei: Rhett era mai bogat 
decât ar fi îndrăznit să spere, şi se găsea în puşcărie. Faptul 
că era închis şi că risca să fie spânzurat schimba puţin faţa 
lucrurilor şi deschidea chiar perspective strălucite. Puțin îi 
păsa dacă Rhett urma să fie spânzurat. Avea prea mare 
nevoie de bani ca să-i pese de soarta care-l aştepta. În afară 
de asta, împărtăşea în oarecare măsură părerea doctorului 
Meade şi găsea că spânzurătoarea e încă o moarte prea 
dulce pentru el. Un bărbat în stare să părăsească în plină 
noapte o femeie, între două armate, spre a zbura în ajutorul 
unei cauze pierdute, merita să fie spânzurat. Dacă reuşea 
să se căsătorească cu el cât timp era în închisoare, toate 
milioanele astea i-ar rămâne ei, i-ar aparţine, cu condiţia ca 
Rhett să fie executat. Şi dacă nu izbutea să se căsătorească 
cu el, poate că va putea împrumuta bani de la el, 
făgăduindu-i. o, făgăduindu-i orice! Şi dacă l-ar spânzura, n- 
ar mai fi nevoie să-şi ţină făgăduiala. 

Un moment imaginaţia ei se înfierbântă la gândul că ar 
putea deveni văduvă prin binevoitoarea intervenţie a 
guvernului yankeu. Milioane în aur! Ar pune pe picioare 


Tara, ar tocmi muncitori agricoli, ar planta mile întregi de 
bumbac. Şi-apoi, ar avea rochii frumoase şi ar mânca tot ce 
i-ar place. Nu le-ar uita nici pe Suellen, nici pe Carreen. Cât 
despre Wade, l-ar îndopa până ce i s-ar bucala obrăjorii 
palizi, şi i-ar face haine calde, şi i-ar lua o guvernantă, şi 
mai târziu l-ar da la Universitate. în sfârşit, n-ar rămâne un 
biet golan desculţ. Ar aduce un doctor bun pentru Gerald, şi 
cât despre Ashley. oh, ce n-ar face ea pentru Ashley? 

Monologul mătuşii Pitty se întrerupse brusc cu un: "Da, 
Mammy?" întrebător, şi atunci Scarlett, smulsă din visarea 
ei, o zări pe Mammy nemişcată în pragul uşii, cu mâinile 
sub şorţ, cu privirea vioaie şi pătrunzătoare. Se întrebă de 
câtă vreme asculta Mammy acolo şi ce oare înţelesese. 
Judecând după strălucirea ochilor ei, auzise probabil tot. 

— Domnişoa'a Sca'lett pa'e g'ozav de obosită. A' fi mai 
bine să mea'gă să se culce. 

— Da, mă simt obosită, zise Scarlett ridicându-se şi 
uitându-se la Mammy cu o privire de copil care are nevoie 
de ajutor, şi mi-e teamă că am prins şi un guturai. N-o să te 
superi, mătuşă Pitty, dacă stau în pat mâine şi nu merg să 
fac vizite cu dumneata? O să fie timp să te întovărăşesc altă 
dată la prietenii noştri, şi am o poftă atât de mare să asist 
mâine seară la nunta lui Fanny. Înţelegi, dacă guturaiul mi 
se agravează, n-o să pot merge. Şi o zi la pat va fi chiar o 
plăcere pentru mine. 

Mammy pipăi mâna lui Scarlett cu o expresie preocupată. 
Da, părea să nu-i fie bine. Toată enervarea ei dispăruse 
brusc, lăsând-o palidă şi tremurândă. 

— Mâna dumitale e 'ece ca o bucată de gheaţă, copilaşul 
meu. Vino să te culci. Am să-ţi fac un ceai de tei şi am să 
încălzesc o că'ămidă ca să asuzi. 

— Unde mi-e capul! exclamă bătrâna domnişoară sărind 
jos de pe scaunul ei şi mângâind braţul lui Scarlett. M-am 
apucat să pălăvrăgesc şi am uitat cât de obosită eşti. Draga 
mea, vei sta în pat mâine toată ziua şi vom putea trăncăni. 
O, Dumnezeule! Nu! E imposibil! Am făgăduit doamnei 


Bonnell să-mi petrec ziua lângă ea. E în pat, bolnavă de 
gripă, şi bucătăreasa ei la fel. Mammy, sunt aşa de 
mulţumită că eşti aici. O să poţi veni cu mine mâine 
dimineaţă să-mi dai o mână de ajutor. 

Mammy o grăbi pe Scarlett să urce sus pe scara 
întunecată, bombănind furioasă despre mâini reci şi 
încălţăminte cu talpa subţire. Scarlett arborase un aer 
supus şi era încântată de întorsătura pe care o luau 
lucrurile. De-ar putea numai să adoarmă complet bănuielile 
lui Mammy şi să găsească mijlocul de a o face să plece de 
acasă în cursul dimineţii - totul ar merge strună. Se va duce 
să-l vadă pe Rhett la închisoare. În timp ce urca scara, 
bubuitul surd al tunetului începu să se audă şi Scarlett se 
gândi cât de mult semăna cu zgomotul obuzelor din timpul 
asediului. Bubuitul tunetului îi va aduce întotdeauna aminte 
de tunuri şi de război. 

Capitolul XXXIV. 

A doua zi dimineaţă, soarele apărea din când în când 
printre norii pe care vântul îi gonea pe cer, sfâşiindu-i; 
cercevelele şi lemnăria casei, zgâlţâite de răbufnirile 
vântului, scârţâiau şi gemeau. Scarlett mulţumi lui 
Dumnezeu că oprise ploaia care căzuse toată noaptea, 
gândindu-se ce s-ar fi ales din rochia ei de catifea şi pălăria 
cea nouă. Acum, când surprindea fugare petece de cer 
albastru, moralul i se ridică. Se chinui să stea în pat, 
prefăcându-se bolnavă, icnind şi văitându-se, până ce 
mătuşa Pitty, Mammy şi unchiul Peter plecară spre doamna 
Bonnell. Când auzi, în sfârşit, închizându-se poarta şi se 
găsi singură în casă, în afară de bucătăreasă care cânta 
undeva prin odăile din spate, sări jos din pat şi-şi scoase 
hainele noi din dulap. 

Somnul o odihnise şi o întărise şi, din străfundurile 
sufletului ei împietrit, trase curajul de care avea nevoie. 
Perspectiva de a se măsura cu un bărbat, cu orice bărbat, 
era ceva care-i stimula energia şi, după luni şi luni de zile 
de luptă cu atâtea greutăţi, la gândul de a înfrunta în sfârşit 


un adversar precis, pe care va reuşi poate să-l învingă, 
simţea o senzaţie de plăcere. 

Nu-i fu prea uşor să se gătească singură, totuşi reuşi şi, 
după ce-şi puse pălăria cu penele cochete, se repezi în 
odaia mătuşii Pitty spre a se controla în faţa oglinzii celei 
mari. Ce frumoasă era! Penele de cocoş îi dădeau un aer 
puţin obraznic şi catifeaua verde a pălăriei îi scotea în relief 
strălucirea ochilor, care căpătau aproape culoarea 
smaraldului. Cât despre rochie, era luxoasă, elegantă şi în 
acelaşi timp impunătoare. Era minunat să ai iar o rochie 
frumoasă. Era atât de plăcut să te simţi frumoasă şi dorită. 
Scarlett se plecă înainte, îşi sărută chipul în oglindă, apoi 
râse de gestul ei copilăresc. Puse şalul de caşmir al lui Ellen 
şi-l potrivi în jurul ei, dar culorile cam veştede, care nu se 
potiveau cu verdele rochiei, îi dădeau un aer sărăcăcios. 
Deschise dulapul mătuşii Pitty, scoase o pelerină neagră de 
stofă, pe care Pitty n-o purta decât duminica, şi şi-o puse pe 
umeri. Îşi prinse în urechi cerceii de diamante pe care-i 
adusese de la Tara şi-şi mişcă puţin capul ca să judece 
efectul produs. Cerceii scoaseră un clinchet plăcut şi 
Scarlett îşi zise că în prezenţa lui Rhett nu va trebui să uite 
să-şi mişte cât mai des capul. Clinchetul cerceilor place 
întotdeauna bărbaţilor şi dă femeilor un aer vioi. 

Ce păcat că mătuşa Pitty n-avea alte mănuşi decât acelea 
pe care le luase cu ea! Fără mănuşi, o femeie nu se putea 
simţi distinsă, dar Scarlett nu mai avusese mănuşi de când 
plecase din Atlanta. Şi muncile grele de la Tara îi aspriseră 
atâta mâinile, încât într-adevăr nu erau frumoase la vedere. 
Nu putea însă face nimic. Va lua micul manşon de lutru al 
mătuşii Pitty şi-şi va ascunde mâinile. Scarlett socoti că 
manşonul va da ultima notă de eleganţă ţinutei ei. Văzând- 
o, nimeni n-ar putea să-şi închipuie cât de încolţită de 
sărăcie şi nevoi era. 

Important era ca Rhett să nu bănuiască nimic. Trebuia, cu 
orice preţ, să-l facă să creadă că vizita ei fusese 
determinată numai de simţăminte afectuoase. 


Scarlett cobori scara în vârful picioarelor şi ieşi din casă 
fără a fi observată de bucătăreasă, care continua să cânte. 
Spre a scăpa de privirile vecinilor, coti pe o străduţă 
lăturalnică şi se aşeză o clipă pe o piatră în faţa unei case în 
ruine, cu speranţa că o trăsură sau o căruţă binevoitoare o 
va duce până la ţinta expediției ei. 

Soarele se juca de-a v-aţi ascunselea cu norii, trimiţându-şi 
strălucirea înşelătoare, în timp ce vântul înfiora dantela 
pantalonaşilor lui Scarlett, făcând-o să tremure. Îşi strânse 
cu un gest nerăbdător pelerina mătuşii Pitty în jurul 
umerilor şi, în clipa când era gata s-o pornească resemnată 
pe jos spre cazarma yankee, văzu apropiindu-se o căruţă 
hodorogită trasă de un catâr leneş. Pe capră era aşezată o 
bătrână care priza tutun pe nas, cu pielea tăbăcită de vânt 
şi ploi. Se ducea înspre primărie şi o primi fără prea mult 
chef pe Scarlett să se aşeze lângă ea. Se vedea că toaleta 
tinerei femei, pălăria ei, manşonul, nu-i erau pe plac. 

"Mă ia drept o târfă", gândi Scarlett, "şi poate că nu 
greşeştie." 

Când căruţa ajunse în sfârşit în piaţă şi apăru clădirea 
înaltă şi albă cu cupolă a primăriei, Scarlett mulţumi, cobori 
şi privi cum se îndepărtează bătrâna. Apoi, după ce se 
asigură că n-o vedea nimeni, se ciupi de obraji ca să le dea 
mai multă culoare şi-şi muşcă buzele ca să le facă mai roşii. 
Îşi aranjă pălăria, îşi netezi părul şi-şi plimbă ochii în jur. 
Primăria de cărămidă roşie scăpase de incendiu dar, sub 
cerul cenuşiu, părea părăsită. Jur-împrejurul clădirii şi pe 
tot cuprinsul grădinilor din jurul pieţii, se înşirau barăci 
militare murdare, pline de noroi. Soldaţi yankei hoinăreau 
peste tot şi Scarlett simţi cum o parte din curaj o părăseşte. 
Cum va reuşi să-l găsească pe Rhett în mijlocul acestei 
tabere duşmane? 

Privi înspre cazarma pompierilor şi observă că porţile 
înalte şi boltite erau închise şi aveau gratii groase. În faţa 
clădirii, două santinele se plimbau în sus şi în jos. Rhett era 
acolo. Dar ce să spună soldaţilor yankei? Şi ei - ce-or să-i 


spună? Ridică din umeri. Când ai avut curajul să omori un 
yankeu, n-avea rost să te sperii pentru că trebuia să 
vorbeşti cu altul. 

Scarlett traversă cum putu strada noroioasă şi merse 
drept înainte, până ce fu oprită de o santinelă în manta 
albastră. 

— Ce doriţi, doamnă? 

Vorbea pe nas, într-un fel curios, ca oamenii din vestul 
mijlociu, dar era politicos şi respectuos. 

— Aş vrea să văd un om care-i aici - e deţinut. 

— Păi, să vedeţi, începu santinela, scărpinându-se în cap, 
sunt cam severi în privinţa vizitelor şi. 

Se opri deodată. 

— Dumnezeule, coniţă! Nu trebuie să plângeţi! Mergeţi la 
postul de comandă şi cereţi voie ofiţerilor. Pun prinsoare c- 
or să vă lase. 

Scarlett care n-avea deloc poftă să plângă, adresă 
soldatului un surâs radios. Acesta se întoarse către o altă 
santinelă şi-i strigă: 

— Ei, Bill. Pă-te încoa'! 

A doua santinelă, un om voinic cu nişte oribile mustăţi 
negre ivindu-se din gulerul ridicat al mantalei albastre, se 
apropie călcând prin băltoacele noroioase. 

— Condu pe doamna la postul de comandă. 

Scarlett mulţumi şi-şi urmă călăuza. 

— Băgaţi de seamă să nu vă scrântiţi glezna pe pietroaiele 
astea, zise soldatul luând-o de braţ. Şi-apoi, aţi face bine să 
vă suflecaţi puţin rochia din cauza noroiului. Vorbea tot pe 
nas, dar părea foarte amabil şi respectuos. Aşadar, yankeii 
nu erau chiar nişte monştri! 

— E o vreme foarte păcătoasă de umblat pe-afară pentru o 
cucoană, zise santinela. Veniţi de departe? 

— O, da, din celălalt capăt al oraşului, răspunse Scarlett, 
încântată de amabilitatea omului. 

— Nu-i vreme de plimbare, insistă soldatul, cu gripa asta 
care umblă prin oraş. lată-ne ajunşi la postul de comandă. 


Ce s-a întâmplat? 

— Casa asta. aici e postul de comandă? 

Scarlett se uită la încântătoarea şi vechea clădire ce dădea 
spre piaţă şi-i veni să plângă. Fusese la atâtea petreceri aici 
în timpul războiului! Se petrecea atât de bine odinioară în 
casa asta, unde se vedea acum fâlfâind un mare drapel al 
Statelor Unite. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nimic. numai. numai că-i cunoşteam pe cei ce stăteau 
aici. 

— Ei, ce să-i faci. Cred că nu s-ar mai descurca acum. Totul 
e cu susul în jos înăuntru. Poftiţi, doamnă, intraţi şi întrebaţi 
de căpitan. 

Scarlett urcă scara, mângâind rampa albă, şi deschise uşa. 
În vestibul era frig şi întuneric ca într-un cavou. O santinelă 
îngheţată era de pază în faţa uşii unei camere care servise 
odinioară de sufragerie. 

— Aş dori să-l văd pe domnul căpitan, zise Scarlett. 

Santinela deschise uşa şi Scarlett intră, cu inima bătând, 
cu obrazul roşu de jenă şi de emoție. 

Înăuntru mirosea a aer închis, a fum, tutun, piei, uniforme 
de lână ude şi trupuri nespălate. Scarlett deosebi vag nişte 
pereţi goi cu tapetele rupte, şiruri de mantale albastre şi de 
pălării de pâslă agăţate în cuie, o masă lungă acoperită cu 
hârtii şi câţiva ofiţeri în tunici albastre cu nasturi de alamă. 

Înghiţi în sec şi-şi drese glasul. Nu voia să arate acestor 
yankei că-i era frică, şi ţinea în acelaşi timp să producă cea 
mai bună impresie posibilă. 

— Domnul căpitan? 

— Eu sunt unul din căpitani, răspunse un om grăsuţ, cu 
tunica descheiată. 

— Aş vrea să văd un deţinut, pe căpitanul Rhett Butler. 

— Iarăşi Butler ăsta? Da' ştiu că are succese. vorbi 
căpitanul, care scoase din gură o ţigară morfolită şi începu 
să râdă. Sunteţi rudă cu el, doamnă? 

— Da. sora lui. 


Ofiţerul râse din nou. 

— Are o mulţime de surori. Şi ieri a venit una. 

Scarlett roşi. Era vorba, fără îndoială, de una din fiinţele 
acelea cu care era prieten Rhett, acea Belle Watling, fără 
îndoială. Şi yankeii ăştia îşi vor închipui cine ştie ce despre 
ea. Nu mai putea rămâne. Chiar dacă era vorba de salvarea 
Tarei - nu mai putea să se lase insultată nici un minut în 
plus! Se retrase spre uşă şi puse mâna pe clanţă cu un gest 
furios, când un alt ofiţer se apropie de ea. Tânăr, ras 
proaspăt, avea un aer amabil şi vesel. 

— Un minut, doamnă. Nu voiţi să luaţi loc lângă sobă ca să 
vă încălziţi? Mă duc să văd ce pot face pentru 
dumneavoastră. Cum vă numiţi? Înţelegeţi, deţinutul a 
refuzat să primească pe. pe doamna care a venit ieri. 

Scarlett se aşeză pe scaunul ce i se oferea, aruncă o 
privire căpitanului gras care păru jenat, şi-şi spuse numele. 
Ofiţerul cel tânăr şi amabil îşi trase mantaua pe el şi ieşi, în 
timp ce ceilalţi camarazi ai săi se retraseră în celălalt colţ al 
odăii, unde începură să discute încet, tot foşnind nişte 
hârtii. Scarlett îşi întinse picioarele spre foc ca să le 
încălzească, dându-şi seama abia acum ce reci erau şi 
regretând că nu pusese o bucăţică de carton ca să astupe 
găurile din tălpi. 

După un timp se auzi murmur de voci în spatele uşii şi 
Scarlett recunoscu râsul lui Rhett. Uşa se deschise, un 
curent de aer rece năvăli în odaie şi Rhett apăru, cu capul 
gol, cu o manta lungă aruncată neglijent pe umeri. Era 
murdar şi neras. Nu purta cravată dar, cu toată ţinuta lui 
neîngrijită, avea încă aerul său cuceritor şi ochii îi 
scânteiară de bucurie când o zări pe Scarlett. 

— Scarlett! 

Îi luă mâinile într-ale lui şi, ca întotdeauna, simţi cum din 
mâinile lui se degaja căldură, vitalitate şi emoție. Înainte ca 
Scarlett să aibă timp să-şi dea seama ce face, se aplecă spre 
ea şi o sărută pe obraz. Fiindcă instinctiv ea se feri dându- 
se înapoi, o luă de umeri şi exclamă rânjind: "Surioara mea 


dragă!", în faţa neputinței ei de a rezista la mângăierea lui. 
Scarlett nu se putu împiedica să surâdă. Ce canalie! 
Închisoarea nu-l schimbase deloc. 

— E cu totul contra regulamentului, mormăi căpitanul cel 
gras adresându-se tânărului ofiţer. N-ar fi trebuit să fie scos 
din cazarmă. Cunoşti consemnul. 

— O, Henry, te rog. Doamna ar muri de frig în magazia 
aceea. 

— Bine, bine. Îţi iei răspunderea? 

— Credeţi-mă, domnitor, zise Rhett întorcându-se spre 
ofiţeri, dar fără să-şi ia braţul de pe umerii lui Scarlett, sora 
mea nu mi-a adus nici ferăstraie, nici pile, ca să mă ajute să 
evadez. 

Toţi începură să râdă. Scarlett aruncă o privire speriată în 
jurul ei. Cerule! Va fi oare silită să vorbească cu Rhett în 
prezenţa a şase ofiţeri yankei?! Era oare atât de primejdios, 
încât nu voiau să-l piardă din ochi o singură clipă? Tânărul 
şi amabilul ofiţer îi ghici temerile. Deschise o uşă şi şopti 
câteva cuvinte unor soldaţi, care se sculaseră să-l salute. 
Aceştia îşi luară puştile şi trecură în vestibul, după ce 
închiseră uşa în urma lor. 

— Dacă voiţi, puteţi să mergeţi să staţi în camera aceea, 
zise tânărul căpitan. Numai să nu încercaţi să fugiţi. 
Oamenii mei fac de gardă afară. 

— Vezi, Scarlett, ce reputaţie am, zise Rhett. Mulţumesc, 
domnule căpitan. E foarte amabil din partea dumitale. 

Se înclină cu multă graţie şi, luând-o pe Scarlett de braţ, o 
conduse în odaia de alături. Scarlett n-avea să-şi 
amintească niciodată cel mai mic amănunt din această 
odaie, în afară de faptul că era mică, întunecoasă şi destul 
de friguroasă, că pe pereţi erau agăţate nişte ordonanţe 
scrise de mână şi că scaunele erau desfundate. 

După ce închise uşa, Rhett se apropie de Scarlett şi se 
aplecă spre ea. Ghicind ceea ce dorea, tânăra femeie 
întoarse repede capul, dar cu coada ochiului îi aruncă un 
surâs provocator. 


— Chiar n-am dreptul să te sărut? 

— Da, pe frunte, ca un frate bun. 

— Mulţumesc! Prefer să aştept ceva mai bun. 

Ochii lui Rhett se îndreptară către buzele ei şi se opriră o 
clipă. 

— Ce bună eşti că ai venit să mă vezi, Scarlett! Eşti prima 
persoană onorabilă care a cerut să mă vadă de când m-au 
închis, şi te asigur că ajungi să preţuieşti prietenia când eşti 
la închisoare. Când ai sosit în Atlanta? 

— Ieri după-amiază. 

— Şi ai venit chiar azi-dimineaţă! Dar, draga mea, asta e 
mai mult decât bunătate. 

Surâse uitându-se la ea, şi pentru prima oară citi pe chipul 
lui expresia unei bucurii sincere. Scarlett zâmbi în sinea ei 
şi-şi plecă puţin capul, ca şi când ar fi fost jenată. 

— Bineînţeles că am venit imediat. Mătuşa Pitty mi-a vorbit 
de dumneata ieri seară şi. şi n-am putut închide ochii toată 
noaptea, gândindu-mă ce groaznic e tot ce s-a întâmplat. 
Rhett, sunt atât de mâhnită! 

— Serios, Scarlett? 

Vocea lui suna mângăietor, cu vibrații stranii. Ridică ochii 
asupra lui şi se miră că nu mai vede nici urmă de 
scepticism, din acea ironie biciuitoare pe care o cunoştea 
atât de bine. De astă dată se simţi jenată de-a binelea. 
Lucrurile luau o întorsătură mai bună decât se aşteptase. 

— Face să fiu închis numai ca să te revăd şi să te aud 
spunând astfel de lucruri. Când mi s-a spus cine mă caută, 
nu-mi venea să-mi cred urechilor. Înţelegi, nu speram că-mi 
vei ierta patriotismul din noaptea aceea, pe drumul spre 
Rough and Ready. Trebuie oare să interpretez această 
vizită ca un semn de iertare? 

La amintirea acelei întâmplări, deşi îndepărtată, Scarlett 
simţi că o cuprinde furia, dar se stăpâni. Clătină capul, de la 
stânga la dreapta, până ce auzi clinchetul cerceilor. 

— Nu, nu te-am iertat, zise ea prefăcându-se bosumflată. 


— Încă o speranţă care se năruie! Şi când te gândeşti că 
am vrut să mă jertfesc pentru patrie, că am luptat cu 
picioarele goale în zăpadă la Franklin şi că, în schimbul 
suferințelor mele, m-am ales cu cea mai groaznică 
dizenterie posibilă. 

— Nu ţin să aud vorbindu-se de suferinţele tale, zise ea 
continuând să rămână bosumflată, dar ochii ei migdalaţi îi 
surâdeau. Mai cred şi acum că ai fost odios în noaptea 
aceea şi nu intenţionez să te iert vreodată. Să mă laşi 
singură, când putea să mi se întâmple orice. 

— Dar nu ţi s-a întâmplat nimic. Vezi bine că încrederea 
mea în tine era justificată. Ştiam că vei ajunge acasă 
neatinsă şi că ar fi fost vai şi amar de yankeul care ar fi 
încercat să te oprească! 

— Rhett, pentru ce ai făcut prostia aceea? Să te înrolezi în 
ultima clipă, când ştiai că vom fi învinşi. După toate câte le 
spuseseşi despre imbecilii care se duceau să moară! 

— Scarlett, ai milă! De câte ori mă gândesc, mă simt 
zdrobit de ruşine. 

— În fine, îmi pare bine că ţi-e ruşine de felul cum te-ai 
purtat cu mine. 

— Îmi pare rău că trebuie să ţi-o spun, dar nu mi-a părut 
rău nici o clipă că te-am părăsit atunci. E vorba de înrolarea 
mea. când mă gândesc că am sosit la regiment cu cizme de 
lac şi cu haine de olandă albă, doar cu două pistoale de 
duel; când mă gândesc la lungile marşuri pe care le-am 
făcut prin zăpadă, după ce cizmele mele deveniseră 
inutilizabile; da, şi când mă gândesc că n-aveam manta, că 
n-aveam nimic de mâncare. ei bine, nu izbutesc să înţeleg 
cum de n-am dezertat. Toate astea erau curată nebunie. 
Dar ce vrei, aveam asta în sânge. Sudiştii nu pot rezista 
niciodată la chemarea unei cauze pierdute. În sfârşit, nu 
asta are importanţă. Îmi ajunge că sunt iertat. 

— Nu eşti! Găsesc şi acuma că te-ai purtat ca un ticălos. 
Scarlett întârzie însă atât de mult pe acest ultim cu vânt, îl 


pronunţă cu o voce atât de mângâietoare, că sună aproape 
ca un cuvânt de dragoste. 

— Nu încerca să mă păcăleşti. M-ai iertat. Femeile tinere 
n-au obiceiul să înfrunte santinele yankee ca să meargă să 
vadă un deţinut numai din milă creştinească - şi, în acest 
caz, nu poartă nici rochie de catifea, nici pene, nici manşon 
de lutru. Scarlett, ce frumoasă eşti! Mulţumesc lui 
Dumnezeu că nu eşti nici în zdrenţe, nici în doliu. Mi-e 
lehamite de femeile prost îmbrăcate, cu rochiile lor vechi şi 
cu eternele lor văluri de doliu. Tu mă faci să mă gândesc la 
"Rue de la Paix". Întoarce-te, draga mea, lasă-mă să te văd. 

Aşadar, îi observase rochia. Fireşte, n-ar fi Rhett dacă n-ar 
observa lucrurile astea. Scarlett râse, se-nvârti pe călcâie, 
întinse braţele, ridică cercurile crinolinei ca să-şi descopere 
marginea pantalonaşilor cu garnitură de dantelă. Nici un 
detaliu al toaletei nu scăpă privirii lui Rhett, acea privire 
obraznică care părea că dezbracă femeile şi o înfiora 
întotdeauna pe Scarlett. 

— Arăţi înfloritoare şi foarte, foarte elegantă. Te-aş mânca, 
de n-ar fi yankeii de cealaltă parte a uşii. dar eşti în 
siguranţă, draga mea. Aşază-te. N-ai grijă, n-am să mă port 
ca ultima dată când te-am văzut. 

Îşi frecă obrazul, prefăcându-se că încă îl mai durea. 

— Spune drept, Scarlett, nu găseşti că ai fost puţin cam 
egoistă în noaptea aceea? Gândeşte-te la tot ce făcusem 
pentru tine, gândeşte-te că mi-am riscat viaţa furând un 
cal! Şi încă ce cal! Şi-apoi, nu zburam în ajutorul glorioasei 
noastre cauze? Ce-am obţinut pentru osteneala mea? 
Câteva cuvinte aspre şi o palmă. 

Scarlett se aşeză. Conversaţia nu urma exact calea pe care 
o dorise. Rhett se arătase atât de drăguţ la început, atât de 
sincer fericit că o vede! Părea aproape o fiinţă omenească, 
nu individul pervers pe care-l cunoştea atât de bine. 

— Trebuie întotdeauna să capeţi ceva pentru osteneala pe 
care ţi-o dai? 


— Desigur! Sunt un monstru de egoism, cum ar trebui să 
ştii. Când dau ceva, am întotdeauna speranţa că voi primi 
ceva în loc. 

Scarlett simţi cum o străbate un mic fior, dar se stăpâni, 
mulţumindu-se să-şi scuture cerceii. 

— O, nu eşti chiar atât de rău, Rhett. Vrei numai să pari. 

— Pe cuvântul meu că te-ai schimbat, zise el surâzând. 
Cine a făcut din tine o creştină? Mulțumită domnişoarei 
Pittypat, am avut veşti despre tine, dar nu mi-a dat 
niciodată de înţeles că ai fi devenit atât de dulce. Vorbeşte- 
mi ceva mai mult despre tine, Scarlett. Ce-ai făcut de când 
nu ne-am mai văzut? 

Scarlett simţi deşteptându-se în ea vechea îndârjire 
împotriva lui Rhett şi ar fi vrut să-i spună câteva cuvinte 
usturătoare, dar în loc de asta, surâse, şi o gropiţă îi apăru 
în obraz. Rhett trăsese un scaun lângă ea. Se aplecă înainte 
şi, fără să pară că ştie ce face, îi puse afectuos mâna pe 
braţ. 

— O, o duc foarte bine, şi la 'Tara acum toate lucrurile s-au 
aranjat. Bineînţeles, am cunoscut clipe îngrozitoare când a 
trecut Sherman pe la noi, dar la urma-urmei casa n-a ars şi 
negrii au salvat aproape toate vitele, dându-le drumul în 
baltă. Şi-apoi, am avut o recoltă bună în toamna asta, 
douăzeci de baloturi. O, fireşte, practic vorbind nu-i 
aproape nimic în raport cu ceea ce poate produce Tara, dar 
ducem lipsă de mână de lucru. Papa zice că vom reuşi mai 
bine la anul. Dar, Rhett, ne plictisim atât de mult la ţară 
acum! Închipuie-ţi că nu mai sunt nici baluri, nici picnicuri 
şi că oamenii nu mai ştiu să vorbească decât despre 
vremurile astea grele! Dumnezeule, sunt sătulă până peste 
cap! Săptămâna trecută mă simţeam atât de plictisită, încât 
papa m-a sfătuit să fac o călătorie ca să mă distrez puţin. 
Aşa că am venit aici, ca să-mi comand câteva rochii şi apoi 
mă voi duce la Charleston, la mătuşa mea. Va fi atât de 
plăcut să merg din nou la baluri. 


"Ei", îşi spuse Scarlett cu mândrie, "i-am servit istorioara 
mea aşa cum trebuie, fără să mă fac nici prea bogată, nici 
prea săracă." 

— Eşti încântătoare în rochie de bal, draga mea, şi o ştii, 
asta-i nenorocirea. După mine, adevăratul motiv al 
călătoriei tale e că i-ai dat gata pe toţi adoratorii tăi din 
comitat şi ai venit să vânezi în alte ţinuturi. 

Scarlett se gândi mulţumită că Rhett nu venise decât de 
foarte puţină vreme la Atlanta după o lipsă de mai multe 
luni; altfel, n-ar fi emis niciodată o ipoteză atât de ridicolă. Îi 
trecu în revistă repede pe curtezanii din comitat, micii 
Fontaine-i zdrenţăroşi şi amărâţi, băieţii Munroe care nu 
mai erau decât nişte sărăntoci, tinerii din Jonesboro şi din 
Fayetteville atât de ocupați cu aratul, cu tăiatul lemnelor, cu 
îngrijitul vitelor bătrâne şi bolnave, încât pierduseră 
amintirea balurilor şi a flirturilor agreabile. Dar Scarlett 
goni această amintire şi chicoti cu un aer satisfăcut, ca şi 
când ar fi recunoscut ca întemeiate afirmaţiile lui Rhett. 

— Oh, da' de unde! îl contrazise ea. 

— N-ai inimă, Scarlett, dar poate că asta face în parte 
farmecul tău. 

Rhett surâse ca altădată, cu un rânjet batjocoritor în colţul 
gurii, dar Scarlett înţelese totuşi că îi făcuse un 
compliment. 

— Fireşte, urmă el, ştii că ai mai mult farmec decât ar 
trebui să fie îngăduit. Eu însumi, cât sunt de împietrit, i-am 
simţit efectele. M-am întrebat de multe ori de ce nu 
izbuteam să te uit. În fine, am cunoscut destule femei mai 
frumoase ca tine şi, cu siguranţă, mai deştepte, fără să mai 
vorbesc de superioritatea lor morală incontestabilă. Dar, 
orice fac, gândurile mele revin întruna la tine. Iată, după 
capitulare, mă găseam în Franţa şi în Anglia, nu te văzusem 
de mult, n-aveam nici o ştire de la tine, şi întreţineam relaţii 
foarte agreabile cu o mulţime de femei frumoase - ei bine, 
totuşi mă gândeam întruna la tine şi mă întrebam ce 
deveniseşi. 


O clipă, Scarlett se simţi indignată. Cum îndrăznea să 
spună că alte femei erau mai frumoase, mai deştepte sau 
mai bune ca ea? Iotuşi, momentul de furie fu compensat de 
plăcerea pe care o simţea constatând că Rhett n-o uitase. 
Asta-i va uşura sarcina. Şi se purta atât de drăguţ în 
această împrejurare, aproape ca un om de lume. Acum nu-i 
mai rămânea lui Scarlett decât să îndrepte conversaţia spre 
Rhett, să-l lase să înţeleagă că nici ea nu-l uitase, şi atunci. 

Îl apucă cu drăgălăşenie de braţ şi o nouă gropiţă îi apăru 
în obraz. 

— Oh, Rhett, cum poţi să tachinezi o biată ţărâncuţă ca 
mine! Ştiu sigur că nu te-ai gândit o singură clipă la mine 
după ce m-ai părăsit în noaptea aceea. Nu te apuca să-mi 
spui că te-ai gândit la mine printre atâtea englezoaice şi 
franţuzoaice frumoase. Însă, n-am venit aici ca să aud 
complimentele tale. Am venit. am venit. fiindcă. 

— Fiindcă ce? 

— O, Rhett, sunt atât de îngrijorată! Mi-e atât de frică 
pentru tine. Când or să te lase să ieşi din această 
îngrozitoare închisoare? 

Rhett imobiliză mâna lui Scarlett într-a lui şi o ţinu strâns. 

— Grija ta îţi face cinste. Cine ştie când or să mă lase să 
plec! Poate numai după ce vor fi lungit frânghia. 

— Frânghia? 

— Da, mă aştept să ies de aici la capătul unei frânghii. 

— Bine, dar nu te vor spânzura! 

— Ba da, dacă vor reuşi să găsească mai multe probe 
împotriva mea. 

— O, Rhett! exclamă Scarlett cu mâna pe inimă. 

— Ţi-ar părea rău? Dacă îţi pare foarte rău, nu te voi uita 
în testamentul meu. 

Îi zâmbi cu ochii lui negri şi-i strânse şi mai tare mâna. 

Testamentul lui! Scarlett îşi plecă repede ochii, ca să nu se 
trădeze, dar nu destul de repede, căci în privirea lui Rhett 
se aprinse deodată o scânteie de curiozitate. 


— După yankei, ar trebui să am un testament frumos! În 
momentul acesta, se pare că toată lumea se interesează 
grozav de finanţele mele. În fiecare zi sunt târât de la o 
comisie de anchetă la alta, hărțuit cu întrebări ridicole. 
Umblă zvonul că am şters-o cu aşa-zisul tezaur al Confe- 
dederaţiei. 

— E adevărat? 

— Asta, cel puţin, e o întrebare directă! Doar ştii tot atât 
de bine ca şi mine că Confederaţia tipărea bilete în loc să 
fabrice monede de aur. 

— Dar de unde ai scos atâţia bani? Din speculaţii? Mătuşa 
Pitty zice. 

— Pentru ce mă întrebi toate astea? 

Să-l ia dracu! Desigur că avea banii Confederaţiei. Era 
atât de agitată, încât îi venea greu să-i vorbească pe un ton 
amabil. 

— Rhett, sunt atât de neliniştită să te ştiu aici. Crezi că ai 
vreo şansă să ieşi de aici? 

— Nihil desperandum - e deviza mea. 

— Şi ce înseamnă? 

— Asta înseamnă "poate", fermecătoarea mea ignorantă. 

Scarlett clipi des din genele-i lungi, privi pe Rhett, apoi 
plecă din nou ochii. 

— Eşti prea deştept ca să te laşi prins. Ai să găseşti 
mijlocul să-i păcăleşti într-un fel pe yankei şi să ieşi de aici. 
Şi când vei fi liber. 

— Şi când voi fi liber? întrebă el cu o voce dulce, 
apropiindu-se şi mai mult de ea. 

— Ei bine, eu. 

Scarlett reuşi să pară încurcată şi chiar să roşească. Nu-i 
fu prea greu, căci i se tăiase respiraţia şi inima-i bătea ca o 
tobă. 

— Rhett, regret atât de mult ce ţi-am. ce-am spus în 
noaptea aceea. ştii. lângă Rough and Ready. Mi-era. mi-era 
atât de frică, eram atât de îngrozită şi tu, tu erai atât de. 


Se uită în jos şi, zărind mâna brună a lui Rhett ţinând-o 
strâns pe a ei, urmă: 

— Şi. credeam că n-am să te iert niciodată, niciodată! Dar 
ieri, când mătuşa Pitty mi-a spus că rişti să fii spânzurat. am 
simţit deodată ceva în mine, şi eu. eu. 

Se uită la el cu o privire rugătoare, în care s-ar fi putut citi 
toate suferinţele unei inimi chinuite. 

— O, Rhett! Dacă te spânzură, voi muri! N-aş putea să-mi 
revin! Vezi, eu. şi cum nu mai avea puterea să înfrunte 
strălucirea arzătoare a ochilor lui Rhett, îşi plecă pleoapele. 

"Într-o clipă voi plânge", îşi zise ea în culmea mirării şi a 
tulburării. Trebuie să-mi rețin lacrimile? Sau voi părea mai 
naturală dacă plâng?" 

— Dumnezeule, Scarlett, zise Rhett, nu cumva vrei să 
înţelegi prin asta că.? 

Şi strânse atât de tare mâinile tinerei femei, încât o duru. 

Cu genele strânse, se sili să plângă, fără să uite să-şi 
întoarcă uşor capul, ca Rhett s-o poată săruta. Da, o va 
săruta pe gură, va simţi buzele lui stăruitoare, de care-şi 
aminti deodată cu o intensitate tulburătoare. Dar Rhett n-o 
sărută. Decepţionată, întredeschise ochii şi-l privi pe 
ascuns. Capul lui brun era aplecat pe mâinile ei şi, în timp 
ce-l observa, duse una din ele la buze, apoi o ridică pe 
cealaltă şi o apăsă o clipă pe obraz. Scarlett, care se 
aşteptase la un gest violent, în faţa unei asemenea 
manifestări de duioşie, rămase zăpăcită. Ar fi vrut totuşi să-i 
vadă chipul, dar trebui să renunţe, căci Rhett ţinea întruna 
capul plecat. 

Închise ochii, de teamă ca Rhett, ridicându-se brusc, să nu 
surprindă la ea o expresie de triumf prea vizibilă. O va cere 
în căsătorie, sau cel puţin îi va spune că o iubeşte, şi apoi. 
Cum se uita în jos cu genele întredeschise, îl văzu 
întorcându-i mâna ca să-i sărute podul palmei, şi deodată îl 
auzi scoțând un oftat scurt. Atunci, pentru prima oară de un 
an, Scarlett îşi văzu podul palmei aşa cum era, şi încremeni. 
Era mâna altcuiva, nu mâna dulce şi albă a lui Scarlett 


O'Hara. Munca i-o bătătorise, soarele i-o arsese, o umpluse 
de pistrui. Unghiile îi erau rupte şi palma aspră. O tăietură 
pe jumătate cicatrizată îi însemna degetul mare. Arsura pe 
care şi-o făcuse luna trecută cu grăsime fierbinte era 
hidoasă. O privi îngrozită şi, fără să-şi dea seama ce face, 
strânse repede pumnul. 

Rhett tot nu ridica privirea. Scarlett nu putea să-i vadă 
faţa. Şi deodată el îi desfăcu pumnul cu un gest nemilos, îi 
luă şi cealaltă mână şi le cercetă pe amândouă în tăcere. 

— Uită-te la mine, zise el în sfârşit, cu un ton foarte calm, 
îndreptându-se. Şi termină cu mutra asta de mironosiţă. 

Vrând-nevrând, se întoarse spre el şi-i arătă o faţă 
provocatoare şi tulburată. Rhett se uită la ea cu 
sprâncenele încruntate şi cu ochii lui negri scânteietori. 

— Aşadar, totul merge de minune la Tara? Aţi recoltat 
atâta bumbac încât poţi să şi voiajezi. Dar cu mâinile ce-ai 
făcut? Ai împins la plug? 

Scarlett încercă să se degajeze, dar Rhett o ţinea strâns. 

— Astea nu-s mâinile unei doamne, zise el, lăsându-le 
deodată. 

— Oh, taci din gură! exclamă Scarlett, care simţi o clipă 
uşurarea de a-şi putea exprima sentimentele. Ce te priveşte 
ce fac cu mâinile mele? 

"Oh, ce proastă sunt!" îşi zise ea într-un acces de turbare 
împotriva ei înseşi. "Ar fi trebuit să împrumut, sau să fur 
mănuşile mătuşii Pitty. Dar nu-mi dădeam seama că mâinile 
mele sunt în halul ăsta. Şi, bineînţeles, Rhett nu putea să nu 
observe. Şi iată că m-am înfuriat şi poate că am stricat totul. 
Să mi se întâmple asta tocmai în momentul când era gata 
să-mi facă o declaraţie." 

— Evident că nu mă priveşte, declară Rhett calm, 
sprijinindu-se alene de speteaza scaunului, pe faţă cu o 
expresie de indiferenţă. 

Va să zică, face pe încăpăţânatul. Ei bine, dacă ţinea să 
transforme această înfrângere în victorie, va trebui să fie 


blândă ca un miel, oricât ar costa-o. Poate că vorbindu-i 
frumos. 

— Nu eşti deloc amabil cu bietele mele mâini. Toate astea 
fiindcă am călărit săptămâna trecută fără mănuşi, şi. 

— Ai călărit, pe dracu'! zise el tot atât de calm. Ai muncit 
ca o negresă cu mâinile astea. Ce ai de spus? De ce m-ai 
minţit că toate merg bine la Tara? 

— Rhett, te rog. 

— Ce-ar fi să-mi spui adevărul? Care-i adevăratul scop al 
vizitei tale? Văzându-te aici, am fost gata o clipă să cred că 
ai puţină simpatie pentru mine şi că eşti îngrijorată pentru 
soarta mea. 

— Oh, sigur că sunt îngrijorată. Ştii. 

— Nu, nu-i adevărat! Puțin îţi pasă dacă m-ar spânzura. Ţi 
se vede pe faţă tot atât de limpede cum se văd pe mâini 
urmele muncii grele pe care ai făcut-o. Voiai să capeţi ceva 
de la mine, ceva de care aveai atât de mare nevoie, încât ai 
montat toată această comedie. De ce n-ai venit să-mi spui 
deschis despre ce e vorba? Ai fi avut mult mai multe şanse 
să obţii, căci dacă există o calitate pe care o apreciez la 
femei, e sinceritatea. Dar nu, a trebuit să vii aici să-ţi 
scuturi cerceii şi să te fâţâi ca o târfă. 

Pronunţă ultimul cuvânt fără să ridice măcar vocea, şi 
totuşi el şuieră în urechile lui Scarlett ca o lovitură de bici. 
Era ruina tuturor speranţelor ei. După asta, n-o va mai cere 
în căsătorie. Dacă s-ar fi înfuriat sau, ca orice alt bărbat, i- 
ar fi făcut reproşuri, ar fi ştiut cum să-l ia. Dar calmul 
îngrozitor al vocii lui o speria şi-i răpea orice posibilitate de- 
a mai acţiona. Deşi era arestat, şi yankeii erau în camera 
vecină, Scarlett îşi dădea seama că era periculos să-ţi baţi 
joc de un om ca Rhett Butler. 

— Îmi închipui că memoria mi-a jucat un renghi. Ar fi 
trebuit să-mi reamintesc că-mi semeni şi că nu întreprinzi 
niciodată nimic fără să ai un motiv. la să vedem, ce idee 
puteai să ai în cap, doamnă Hamilton? Oare să te fi înşelat 


într-un asemenea hal încât să-ţi închipui că te voi cere în 
căsătorie? 

Scarlett se-nroşi până în vârful urechilor şi nu răspunse. 

— 'Ţi-am repetat totuşi destul de des că nu sunt făcut 
pentru căsătorie. Nu se poate să fi uitat! 

În faţa muţeniei ei, spuse cu o bruscă violenţă: 

— Ai uitat? Răspunde-mi. 

— Nu, n-am uitat, bolborosi Scarlett jalnic. 

— Ce jucătoare pasionată eşti, Scarlett! zise el 
batjocoritor. Ţi-ai făcut socoteala că sunt deţinut, că n-am 
mai văzut de mult femei, şi că mă voi repezi deci asupra ta 
ca un peşte la momeală. 

"Si aşa ai şi făcut", gândi Scarlett furioasă. "De n-ar fi fost 
mâinile mele." 

— Acum cunoaştem aproape adevărul întreg, ne lipseşte 
numai motivul care te-a îndemnat. Hai, spune-mi exact, 
pentru ce voiai să mă prinzi în lanţurile căsătoriei? 

Era o notă alintătoare şi glumeaţă în vocea lui Rhett, şi 
Scarlett recăpătă curaj. În definitiv, poate că totul nu era 
pierdut. Fireşte, nu mai era vorba de căsătorie, dar în 
disperarea ei, era bucuroasă chiar de asta. Era ceva în 
omul acesta atât de calm care o speria, aşa încât gândul de 
a se mărita cu el o înspăimânta. Dar cu tact şi făcând apel la 
sentimentele lui, poate că va reuşi să obţină de la elun 
împrumut. 

— O, Rhett, zise ea luând o expresie copilărească, ai putea 
să mă ajuţi atât de mult. numai dacă ai vrea să fii drăguţ. 

— Nimic nu-mi place mai mult decât să fiu. drăguţ. 

— Rhett, în numele vechii noastre prietenii, aş vrea să-mi 
faci un mare bine. 

— În sfârşit, doamna cu mâinile bătătorite ajunge la scopul 
vizitei sale. Mi-era teamă că rolul ăsta de suflet bun nu ţi se 
prea potriveşte. Ce doreşti? Bani? 

Întrebarea aceasta directă distruse în Scarlett orice 
speranţă de a-şi atinge scopul cu ajutorul subterfugiilor sau 
al argumentelor de ordin sentimental. 


— Nu fi rău, Rhett, spuse ea pe un ton linguşitor. Am 
nevoie de bani. Aş vrea să-mi împrumuţi trei sute de dolari. 

— În sfârşit, adevărul. Spui cuvinte de dragoste şi te 
gândeşti la bani. Cât e de femeiesc! Ai mare nevoie de 
aceşti bani? 

— O da. adică nu grozav, dar îmi sunt necesari. 

— Trei sute de dolari! E o sumă importantă! Ce să faci cu 
ei? 

— Să plătesc impozitele 'Tarei. 

— Aşadar, vrei să împrumuţi bani de la mine. Ei bine, 
fiindcă eşti femeie de afaceri, am să mă arăt şi eu om de 
afaceri. Ce garanţii îmi oferi? 

— Ce anume? 

— Garanţii. Ce-mi oferi pentru banii mei? E firesc. Nu ţin 
să pierd toţi banii ăştia. 

Glasul lui era suspect de dulce, dar ea nu observă. Poate 
că, până la urmă, totul se va aranja. 

— Cerceii mei. 

— Nu mă interesează. 

— Atunci, o ipotecă asupra larei. 

— Ce să fac cu o moşie? 

— Ai putea. ai putea. e o plantație bună. N-ai pierde nimic. 
De altfel, ţi-aş plăti datoria la recolta viitoare. 

— Nu sunt prea sigur, zise el lăsându-se pe spate şi 
înfundându-şi mâinile în buzunare. Cursul bumbacului 
scade. Timpurile sunt grele şi banul e scump. 

— Oh, Rhett, nu mă necâji! Ştii bine că ai milioane. 

Ochii lui Rhett scânteiară batjocoritori. 

— Aşadar, totul merge admirabil la voi şi n-ai prea mare 
nevoie de aceşti bani. Ei bine, îmi face plăcere. Îmi place să 
aflu că le merge bine vechilor mei prieteni. 

— Rhett, pentru numele lui Dumnezeu., începu Scarlett cu 
disperare, pierzându-şi curajul şi controlul. 

— Mai încet, te rog. Sper că nu vrei să te audă yankeii. Nu 
ţi s-a spus niciodată că ai ochi de pisică, de pisică în 
întuneric? 


— Rhett, te rog! Am să-ţi spun tot! Am mare nevoie de 
aceşti bani. le-am. te-am minţit povestindu-ţi că toate merg 
bine! Lucrurile merg cât se poate de rău. Tata nu maieel 
însuşi. De la moartea mamei, a devenit ciudat şi nu mai mi-e 
de nici un ajutor. E ca un copil. N-avem pe nimeni care să 
lucreze bumbacul şi suntem atâtea guri de hrănit, 
treisprezece la masă în fiecare zi. Şi impozitele. sunt atât de 
ridicate. Rhett, am să-ţi spun totul. Timp de un an de zile 
am fost gata să murim de foame. O, nu ştii, nu poţi să ştii! 
Nu ne săturăm niciodată şi e îngrozitor să te scoli sau să te 
culci cu stomacul gol. N-avem nimic călduros de îmbrăcat. 
Copiilor le e întotdeauna frig, sunt întruna bolnavi şi. 

— De unde ai găsit rochia asta frumoasă? 

— Am croit-o dintr-una din perdelele din salonul mamei, 
răspunse Scarlett, prea disperată ca să-i mai fie ruşine de 
această mărturisire. Puteam să rezist de foame şi de frig, 
dar acum. acum carpetbagger-ii ne-au mărit impozitele. 
Trebuie să plătim, nu se poate altfel, şi nu am decât o 
monedă de cinci dolari în aur. Îmi trebuie banii de impozite! 
Nu înţelegi? Dacă nu plătesc impozitele, eu. noi pierdem 
Tara. Nu se poate. Nu pot să las ca Tara să fie vândută. 

— De ce nu mi-ai spus de la început, în loc să atentezi la 
inima mea sensibilă, întotdeauna atât de slabă când e vorba 
de o femeie frumoasă? Nu, Scarlett, nu plânge. Ai folosit 
toate vicleşugurile în afară de ăsta. N-aş putea să mai 
suport. Sunt prea îndurerat constatând că ai venit după 
banii mei şi nu după încântătoarea mea persoană. 

Scarlett îşi aminti că Rhett spunea adesea adevărul când 
părea că-şi bate joc de el însuşi sau de alţii, şi se uită 
repede la el. Îl jignise oare cu adevărat în sentimentele lui? 
Avea într-adevăr un sentiment pentru ea? Fusese pe 
punctul de a o cere în căsătorie? Sau avusese pur şi simplu 
intenţia de a-i repeta propunerea scârboasă pe care i-o mai 
făcuse de două ori? Dacă ţinea la ea, poate va găsi mijlocul 
să-l îmblânzească. Dar ochii negri ai lui Rhett o cercetau nu 
cu expresia unui îndrăgostit, şi-l auzi râzând încetişor. 


— Genul ăsta de garanţie nu-mi place. Nu sunt plantator. 
Ce ai să-mi oferi altceva? 

În fine, sosise momentul! Scarlett scoase un oftat adânc şi- 
l privi pe Rhett drept în faţă: toată cochetăria şi fasoanele 
erau uitate, acum când trebuia să înfrunte lucrul de care se 
temea cel mai mult. 

— Pe mine însămi! 

— Da? 

Scarlett strânse dinţii şi ochii ei luară culoarea 
smaraldului. 

— Îţi aminteşti de noaptea aceea de pe veranda mătuşii 
Pitty? Era în timpul asediului. Mi-ai spus. mi-ai spus că mă 
doreai. 

Rhett se lăsă alene pe spate şi, impasibil, studie faţa 
încordată a lui Scarlett. În fundul ochilor lui licări o mică 
flacără, dar nu spuse nimic. 

— Mi-ai spus că. n-ai dorit niciodată o femeie atât de mult 
ca pe mine. Dacă mă vrei încă, poţi să mă iei. Rhett, voi face 
tot ce vei voi, dar, pentru numele lui Dumnezeu, dă-mi o 
poliţă! Cred că ai încredere în mine. Jur că-ţi voi înapoia 
banii. Îţi dau şi în scris. 

Continua s-o privească într-un fel straniu. Faţa lui rămânea 
de nepătruns şi Scarlett, tot vorbindu-i, se întrebă dacă-l 
amuza sau dacă-l scârbea. De-ar spune numai ceva, orice. 
Simţi că i se aprind obrajii. 

— Am nevoie de banii aceştia cât de curând, Rhett. Vor să 
ne dea afară, şi blestematul ăla de administrator al tatei va 
pune mâna pe plantație şi. 

— Un minut! Ce te face să crezi că te mai doresc încă? Ce 
te face să crezi că preţuieşti trei sute de dolari? Cele mai 
multe femei n-au astfel de pretenţii. 

Scarlett roşi până la rădăcina părului. Umilirea ei era 
completă. 

— De ce faci asta? De ce nu renunţi la plantație şi nu 
mergi să trăieşti la domnişoara Pittypat? Jumătate din casă 
eata. 


— Pentru numele lui Dumnezeu, exclamă Scarlett, ai 
înnebunit? Nu pot să renunţ la Tara. E căminul meu. Nu mă 
voi despărţi de ea atâta cât voi trăi. 

— Irlandezii, zise Rhett scoţându-şi mâinile din buzunare, 
sunt unul dintre neamurile cele mai păcătoase. Dau 
importanţă unor lucruri care nu merită. Pământul, de pildă. 
Orice bucată de pământ face cât oricare alta. Acum, să 
punem lucrurile la punct, Scarlett. Ai venit să-mi propui o 
afacere. Bine. Îţi voi da trei sute de dolari, şi vei deveni 
amanta mea. 

— Da! 

Acum, când cuvintele respingătoare fuseseră rostite, se 
simţea mai la largul ei şi speranţa-i revenea. Îi spusese: "Îţi 
voi da". Dar era în ochii lui o lucire diabolică, ca şi când 
ceva l-ar fi amuzat foarte mult. 

— Şi când te gândeşti că atunci când am avut neobrăzarea 
să-şi fac aceeaşi propunere, m-ai dat pe uşă afară. Mi-ai 
trântit în faţă o mulţime de ocări, fără să uiţi să adaugi că 
nu ţii să “ai o droaie de plozi.' Nu, draga mea, nu vreau să- 
ţi scot acum pe nas vorbele astea. Ceea ce mă interesează 
sunt ciudăţeniile minţii tale. Nu voiai să-mi fii amantă de 
plăcere, dar accepţi de nevoie. Asta mă întăreşte în părerea 
mea că virtutea nu-i decât o chestiune de preţ. 

— O, Rhett, cum poţi vorbi aşa! Dacă vrei să mă jigneşti, 
jigneşte-mă, însă dă-mi banii. 

Răsufla mai uşurată acum. Aşa cum îl ştia pe Rhett, se 
aştepta să o jignească; să o chinuie cât mai mult ca să se 
răzbune pentru vechile jigniri şi pentru recenta încercare 
de a-l trage pe sfoară. Ei bine, va suporta. Va suporta orice. 
O clipă i se păru că e vară şi cerul de după-amiază e 
albastru şi ea stă culcată în trifoiul de pe pajiştea Tarei, cu 
ochii pierduţi urmărind norii schimbători, cu mireasma 
florilor albe în nări şi cu zumzetul albinelor harnice în 
urechi. Timp de o clipă intensă trăi o după-amiază liniştită 
de la Tara, tulburată doar de zgomotul depărtat al carelor 


care se întorceau de pe ogoarele roşii. Da, Tara merita 
orice, şi chiar mai mult. 

Îşi ridică deodată capul. 

— Îmi dai banii? 

Rhett o privi şi, cu o voce totodată dulce şi brutală, spuse: 

— Nu, nu-ţi dau! 

O clipă Scarlett nu-i înţelese răspunsul. 

— Chiar dacă aş voi, n-aş putea să-ţi dau. N-am nici o 
lescaie la mine. Nici un ban la Atlanta. Am bani, e adevărat, 
dar nu aici. Şi n-am poftă să spun nici unde sunt, nici cât 
am. lar dacă aş încerca să-ţi dau o poliţă asupra sumelor 
depuse pe numele meu, yankeii ar sări ca o rață asupra 
unui gândac şi nici tu, nici eu, n-am putea pune mâna pe 
bani. Ce zici de asta? 

Scarlett se îngălbeni, se înverzi, pe nas îi apărură pistruii, 
şi gura i se strâmbă ca a lui Gerald când avea un acces de 
furie turbată. Sări în sus şi scoase un strigăt nearticulat, 
care întrerupse brusc murmurul vocilor din odaia alăturată. 
Iute ca o panteră, Rhett sări asupra lui Scarlett, îi apăsă 
mâna grea pe gură şi-i trecu braţul în jurul mijlocului. Ea se 
zbătu ca o nebună, încercă să-l muşte, să-l lovească cu 
picioarele, să urle de turbare, de disperare, de ură şi de 
amor propriu rănit de moarte. Se frânse în două, încercă să 
scape prin toate mijloacele din braţul de fier care o 
strângea. Inima-i stătea gata să se spargă, corsetul îi tăia 
respiraţia. Rhett o strângea atât de tare, atât de brutal, 
încât o durea, iar mâna lui care-i apăsa gura îi chinuia 
bărbia. 

Rhett pălise sub tenul lui bronzat. Cu privirea aspră şi 
îngrijorată, o ridică pe Scarlett de pe pământ, o lipi de 
pieptul lui, se aşeză pe scaun şi o ţinu pe genunchii lui pe 
tânăra femeie care continua să se zbată. 

— Draga mea, pentru numele lui Dumnezeu! Opreşte-te! 
Taci! Nu striga! Dacă te aud, vor veni aici. Calmează-te. 
Vrei ca yankeii să te vadă în halul ăsta? 


Lui Scarlett puţin îi păsa dacă era văzută de yankei ori nu. 
Nu mai simţea decât o dorinţă feroce să-l omoare pe Rhett, 
dar capul începea să i se învârtească. Nu mai putea respira. 
Mâna lui Rhett o înăbuşea. Corsetul o strângea din ce în ce 
mai tare. Degeaba se zbătea, braţul lui Rhett o paraliza. 
Atunci totul deveni tulbure, se pierdu într-o umbră din ce în 
ce mai deasă, şi nu mai văzu nimic. 

Când îşi reveni, se simţea frântă, moartă de oboseală. Era 
din nou aşezată pe scaun, cu capul gol şi Rhett, cu ochii 
îngrijoraţi aţintiţi asupra ei, o bătea peste mâini. Căpitanul 
cel tânăr şi amabil o silea să înghită puţin coniac, din care i 
se vărsase şi pe gât. Ceilalţi ofiţeri se învârteau în jurul ei, 
gesticulând şi şuşotind. 

— Cred. cred că am leşinat, zise ea şi sunetul vocii i se 
păru că vine de atât de departe, încât se sperie. 

— Bea asta, zise Rhett luând paharul şi lipindu-i-l de buze. 

Îşi aminti vag ce se petrecuse, şi ochii ei se aprinseră când 
îl recunoscu pe Rhett, dar era prea slabă ca să se înfurie 
din nou. 

— Te rog, bea asta pentru mine. 

Bău câteva picături, se înecă, începu să tuşească, dar 
Rhett nu se dădu bătut şi continuă să insiste. Bău o 
înghiţitură bună şi lichidul arzător îi aprinse brusc gâtlejul. 

— Cred că-i va fi mai bine, domnilor, zise Rhett. Vă 
mulţumesc foarte mult. Când a aflat că voi fi executat, n-a 
putu îndura. 

Ofițerii părură foarte jenaţi şi sfârşiră prin a se retrage. 
Tânărul căpitan se opri pe pragul odăii. 

— Dacă mai pot face ceva. 

— Nu, mulţumesc. 

Închise uşa în urma lui. 

— Mai bea puţin, zise Rhett. 

— Nu. 

— Bea. 

Scarlett mai bău o înghiţitură, care o încălzi şi dădu puteri 
picioarelor ei tremurânde. Respinse paharul şi încercă să se 


ridice, dar Rhett o reaşeză cu sila. 

— Nu mă atinge. Plec. 

— Nu încă. Aşteaptă o clipă. Ai putea leşina din nou. 

— Prefer să leşin în mijlocul străzii decât să mai stau aici 
cu tine. 

— N-am să te las totuşi să leşini în mijlocul străzii. 

— Lasă-mă să plec. Te urăsc. 

Rhett surâse uşor. 

— Asta, asta-ţi seamănă mai mult. Cred că te simţi mai 
bine. 

Scarlett rămase liniştită câteva minute. Încercă să se 
înfurie din nou, dar se simţea prea sfârşită, prea slăbită ca 
să urască sau să-i pese de ceva. Jucase tot, şi pierduse. Nu-i 
mai rămăsese nici măcar mândria. Era ruina ultimei ei 
speranţe. Era sfârşirul 'Tarei, sfârşitul lor al tuturor. O clipă 
destul de lungă rămase astfel, sprijinită de spătarul 
scaunului. Închise ochii. Alături de ea, auzea respiraţia 
sacadată a lui Rhett. Puțin câte puţin, coniacul îi dădu 
putere şi o căldură artificială. Când deschise în sfârşit ochii 
şi-l zări pe Rhett în faţa ei, simţi din nou că o cuprinde furia. 
Fruntea i se încreţi, încruntă din sprâncene, dar Rhett 
surâse ca pe vremuri. 

— Ei, judecând după felul cum te încrunţi, cred că te simţi 
mai bine. 

— Fireşte că mă simt mai bine. Rhett Butler, eşti odios, eşti 
o fiinţă nedemnă, eşti ultimul dintre ticăloşi. Cum am 
deschis gura, ştiai foarte bine ce voi spune şi ştiai şi că ai 
să-mi refuzi banii. Şi m-ai lăsat să vorbesc. Ai fi putut să mă 
cruţi. 

— Să te cruţ şi să pierd ocazia de a auzi tot ce mi-ai spus? 
Niciodată. Am atât de puţine distracţii aici. Nu-mi aduc 
aminte să fi trăit o scenă mai amuzantă. 

Şi izbucni în obişnuitul lui râs batjocoritor. Scarlett sări în 
picioare şi puse mâna pe pălărie. Rhett o prinse brusc de 
umeri. 


— N-am sfârşit încă. Te simţi destul de bine ca să vorbeşti 
rezonabil? 

— Dă-mi drumul. 

— O să-ţi dau drumul, dar răspunde-mi mai întâi! Eram 
singura ta posibilitate? 

N-o slăbea pe Scarlett din ochi şi-i pândea cea mai mică 
schimbare de expresie. 

— Ce vrei să spui? 

— Eram singurul bărbat căruia te-ai gândit să-i joci 
această mică comedie? 

— Ce te interesează? 

— Mă interesează mai mult decât îţi închipui. Ai şi alţi 
bărbaţi în vedere? Spune-mi. 

— Nu. 

— De necrezut! Nu, nu, nu pot să cred că n-ai cinci sau 
şase asupra cărora ţi-ai aruncat ochii. Şi unul din ei nu se 
poate să nu accepte interesanta ta ofertă. Sunt atât de 
convins, încât vreau să-ţi dau un mic sfat. 

— N-am nevoie de sfaturile tale. 

— Totuşi am să-ţi dau. Se pare că în acest moment nu pot 
să-ţi dau decât sfaturi. Ascultă-l pe ăsta, pentru că e un sfat 
bun. Când încerci să capeţi ceva de la un bărbat, nu-ţi 
descoperi bateriile dintr-o dată, cum ai făcut cu mine. Fii 
mai subtilă, mai învăluitoare. Vei obţine rezultate mai bune. 
Pe vremuri erai desăvârşită din acest punct de vedere. Dar 
azi, când mi-ai oferit garanţia aceea. ai fost aspră ca o 
gheară. Am mai văzut ochi ca ai tăi, la douăzeci de paşi de 
mine, într-un duel cu pistolul, şi nu-i o privelişte prea 
înveselitoare. Nu trezesc nici o ardoare în pieptul unui 
bărbat. Nu trebuie să te porţi aşa cu bărbaţii, draga mea. 
Pe vremuri păreai să promiţi mai mult. 

— N-am să primesc sfaturi de la tine cum trebuie să mă 
port, zise Scarlett punându-şi pălăria cu un gest obosit. 

Se întreba cum de putea Rhett să glumească - cu 
ştreangul de gât şi văzând jalnica ei situaţie. Nu băgă de 


seamă că avea mâinile în buzunare şi n-avea de unde să ştie 
că strângea pumnii, furios de propria-i neputinţă. 

— Curaj, îi zise el lui Scarlett, în timp ce ea-şi înnoda 
panglicile pălăriei. Vei putea să asişti la execuţia mea. Te va 
face să te simţi mult mai bine. Vei lichida dintr-o dată toate 
vechile tale socoteli cu mine. chiar şi asta de azi. Şi n-am să 
te uit în testamentul meu. 

— Mulţumesc, dar s-ar putea să te spânzure când va fi 
prea târziu ca să-mi plătesc impozitele, răspunse Scarlett 
cu o ironie egală cu a lui Rhett, exprimând, în fond, 
adevăratul ei gând. 

Capitolul XXXV. 

Când Scarlett părăsi închisoarea, ploua şi cerul avea o 
culoare plumburie. Soldaţii din piaţă se refugiaseră în 
barăci. Străzile erau pustii. Nu se vedea nicăieri nici un 
vehicul, şi Scarlett înţelese că va trebui să facă pe jos tot 
drumul acela lung până acasă. 

Pe măsură ce înainta, focul aprins în ea de coniac se 
stingea. Tremura sub muşcătura vântului rece. Picăturile de 
ploaie o izbeau pişcându-i obrazul ca nişte înţepături de ac. 
Pelerina subţire a mătuşii Pitty se muie repede, atârnând 
acum în falduri umede. Scarlett ştia că rochia de catifea va 
fi complet stricată. Cât despre penele de cocoş de la 
pălărie, păreau la fel de puţin glorioase ca în zilele ploioase 
de la Tara când fostul lor posesor se plimba prin ogradă. 
Trotuarul era desfundat şi, pe mari intervale, intrai în noroi 
până la glezne. Din când în când Scarlett îşi pierdea câte un 
pantof în noroi şi, de câte ori se apleca să-l scoată, tivul 
rochiei se murdărea mai mult. Nici nu încercă măcar să 
ocolească băltoacele. Intra în ele, trăgând după ea fustele 
îngreunate. Juponul îi era ud, pantalonaşii de dantelă se 
udaseră şi ei şi îi îngheţau picioarele, dar puţin îi păsa de 
distrugerea toaletei pe care mizase atât. Leoarcă de apă, 
disperată, nu mai avea nici un curaj. 

Cum se putea întoarce la Tara, când plecase atât de sigură 
pe ea? Cum le va putea spune tuturor celor de la Tara că 


trebuiau să plece? Şi cum va putea să părăsească ogoarele 
roşii, pinii uriaşi, bălțile, cimitirul familiei în care, sub 
umbra deasă a cedrilor, odihnea Ellen? 

Ura împotriva lui Rhett Butler îi ardea inima. Ce 
nemernic! Nădăjduia că-l vor spânzura şi că nu va mai avea 
niciodată de-a face cu acest om, care o văzuse umilindu-se 
şi degradându-se. Fireşte, dacă ar fi vrut i-ar fi putut face 
rost de bani. Oh, spânzurătoarea era încă o moarte prea 
dulce pentru el. Slavă Domnului că n-o putea vedea acum, 
cu hainele leoarcă, cu părul atârnându-i, cu dinţii care-i 
clănţăneau. Ce hidoasă trebuie să fie, şi cum şi-ar bate joc 
de ea! 

Negrii pe care-i întâlnea se întorceau rânjind obraznic şi o 
priveau cum se poticnea sau aluneca în noroi, cum iuţea 
pasul sau se oprea ca să-şi recapete răsuflarea sau să-şi 
pună pantofii. Cum îndrăzneau să râdă gorilele astea 
negre? Cum îndrăzneau să-şi bată joc de ea, de Scarlett 
O'Hara de la Iara? l-ar fi plăcut să dea ordin să fie biciuiţi 
până la sânge. Numai bestiile de yankei erau de vină că i-au 
eliberat şi le îngăduiau să-i insulte pe albi. 

Ajunsă în strada Washington, priveliştea care i se oferi 
ochilor deveni tot atât de lugubră ca şi propriile ei gânduri. 
Nu văzu nimic din animația şi viaţa care o izbiseră pe 
Strada Piersicului. Pe vremuri, aici se ridicau numeroase 
case particulare, dar nu fuseseră reconstruite decât foarte 
puţine din aceste frumoase locuinţe. Nu se vedeau decât 
temelii înnegrite de fum şi hornuri golaşe, pe care oamenii 
le botezaseră "santinelele lui Sherman". Alei năpădite de 
bălării duceau spre maidane unde înainte fuseseră case; 
grădinile erau părăginite; nu se vedeau nicăieri echipaje, 
iar stâlpii de care se legau odinioară frâiele cailor, păreau 
atât de inutili! Peste tot stăpâneau doar vântul rece şi 
ploaia, noroiul şi arborii golaşi, tăcerea şi dezolarea. Ce ude 
îi erau picioarele şi ce departe era casa mătuşii Pitty! 

Scarlett auzi în urma ei tropăit de copite şi se feri cât putu 
pe trotuarul îngust, spre a apăra pelerina mătuşii Pitty de 


alţi stropi de noroi. O brişcă venea încet pe stradă. Hotărâtă 
să ceară ajutorul vizitiului dacă era un alb, Scarlett se 
întoarse. Ploaia o împiedica să vadă cine era, dar când 
brişca ajunse în dreptul ei, deosebi un om care o privea. 
Scarlett avu impresia că mai văzuse chipul acesta undeva. 
Cobori de pe trotuar ca să vadă mai bine, şi atunci omul tuşi 
cu un mic aer jenat şi exclamă cu o mirare plină de bucurie: 

— Dumnezeule, nu se poate să fie domnişoara Scarlett! 

— O, domnule Kennedy! strigă ea apropiindu-se şi 
sprijinindu-se de roata plină de noroi, fără să-i pese că-şi 
murdăreşte rochia, n-am fost niciodată atât de fericită să 
întâlnesc pe cineva! 

Frank Kennedy se înroşi de plăcere auzind aceste cuvinte, 
a căror sinceritate nu putea fi pusă la îndoială, apoi, după 
ce se întoarse ca să arunce o scuipătură îngălbenită de 
tutun, sări jos din brişcă. Scutură mâinile tinerei femei cu 
entuziasm, ridică prelata şi o ajută pe Scarlett să se urce. 

— Ce faci, domnişoară Scarlett, singură în cartierul ăsta? 
Nu ştii că e primejdios? Şi eşti udă din cap până-n picioare. 
Ţine, înveleşte-ţi picioarele cu pătura asta! 

În timp ce Frank se agita în jurul ei şi cârâia ca o găină, 
Scarlett se lăsa cu plăcere răsfăţată. Era aşa de bine să fii 
certată şi râzgâiată de un bărbat, chiar când nu era vorba 
decât de o fată bătrână în pantaloni, ca Frank Kennedy. Ce 
binefăcător contrast faţă de tratamentul brutal la care o 
supusese Rhett! Şi ce plăcere să vezi pe cineva din 
comitatul tău, când eşti atât de departe de casă! Scarlett 
observă că Frank era bine îmbrăcat şi că brişca era nouă. 
Calul părea tânăr şi bine îngrijit, dar Frank arăta mult mai 
bătrân decât era. Cu figura obosită, cu ochii umezi şi băgaţi 
în fundul unui fel de buzunar de carne fleşcăită, slăbise şi 
îmbătrânise mult din acel ajun de Crăciun când venise la 
Tara cu oamenii lui. Barba de un blond roşiatic era rară şi 
parcă zdrenţuită, ca şi când n-ar fi încetat să se tot tragă de 
ea. Totuşi, în comparaţie cu oamenii trişti şi preocupaţi pe 


care-i întâlnea peste tot, Frank avea un aer de prosperitate 
şi de bună dispoziţie. 

— Ce plăcere să te văd, zise el cu căldură. Nu ştiam că eşti 
în oraş. Am văzut-o pe domnişoara Pittypat săptămâna 
trecută, dar nu mi-a spus că o să vii. le-a. te-a însoţit cineva 
de la Tara? 

Se gândea la Suellen, dobitocul bătrân! 

— Nu, răspunse Scarlett învelindu-se cu pătura caldă. Am 
venit singură. Şi n-o anunţasem pe mătuşa Pitty de sosirea 
mea. 

Frank şuieră şi calul o porni din nou. 

— Toată lumea e bine la Tara? 

— Oh, da, mai mult sau mai puţin. 

Trebuia neapărat să găsească un subiect de conversaţie, 
dar îi venea aşa de greu să spună ceva. Mintea îi era ca de 
plumb, acum după înfrângere, şi Scarlett nu dorea altceva 
decât să stea la căldură, sub pătură, şi să nu se gândească 
la nimic. Nu voia să se gândească la Tara acum. O s-o facă 
mai târziu, când gândul pierderii Tarei n-o s-o mai 
chinuiască atâta. De-ar putea să găsească un subiect de 
conversaţie, care să-l ocupe pe Frank tot drumul, n-ar avea 
decât să murmure din când în când: "Ce bine!" şi: "Eşti, 
desigur, foarte priceput." 

— Domnule Kennedy, sunt atât de surprinsă că te văd. Ştiu 
că n-a fost frumos din partea mea să întrerup legăturile cu 
vechii noştri prieteni, dar nu credeam că eşti la Atlanta. Îmi 
pare chiar că am auzit că eşti la Marietta. 

— Fac afaceri la Marietta, o mulţime de afaceri. 
Domnişoara Suellen nu ţi-a spus că m-am stabilit la Atlanta? 
Nu ţi-a vorbit de magazinul meu? 

Scarlett îşi aminti vag că o auzise pe Suellen vorbind de 
Frank şi de un magazin, dar nu dădea niciodată prea mare 
atenţie la ce spunea Suellen. Îi ajungea să ştie că Frank era 
în viaţă şi că o va scăpa într-o zi de soră-sa. 

— Nu, nu mi-a spus nici un cuvânt. Ai un magazin? 
Înseamnă că eşti foarte capabil. 


Frank păru puţin jignit aflând că Suellen nu trâmbiţase 
ştirea la toţi, dar complimentul lui Scarlett îi merse la inimă. 

— Da, am un magazin, şi - pe Dumnezeul meu! - un 
magazin frumos. Lumea spune că am simţul afacerilor. 

Încântat de el însuşi, râse cu râsul său înăbuşit pe care 
Scarlett îl găsea atât de enervant. 

"Un bătrân nebun şi încrezut", îşi zise ea. 

— O, domnule Kennedy, am impresia că reuşeşti în tot ce 
faci. Dar cum de ai izbutit să deschizi un magazin? Când te- 
am văzut acum doi ani, de Crăciun, mi-ai spus că n-aveai 
nici o lescaie. 

Frank îşi drese glasul, se trase de favoriţi şi surâse timid. 

— E o poveste lungă, domnişoară Scarlett. 

"Slavă Domnului", gândi tânăra femeie. "O să dureze până 
ajung acasă". Şi spuse tare: 

— “Te rog, spune-mi-o. 

— Îţi aminteşti ultima oară când am venit la Atlanta ca să 
rechiziţionăm hrană? Ei bine, la scurt timp după aceea am 
intrat în serviciul activ. Vreau să spun că am făcut războiul 
cu adevărat. Adio, intendenţă! Ce vrei, nu mai era nevoie de 
intendenţă, fiindcă nu se mai găsea aproape nimic care să 
poată fi rechiziţionat, şi m-am gândit că un om sănătos îşi 
avea firesc locul în linia întâi. Atunci am luptat un timp în 
rândurile cavaleriei, până ce am primit un glonte în umăr. 

Frank părea foarte mândru, şi Scarlett exclamă: 

— Groaznic! 

— O, n-a fost prea grav, urmă el pe un ton condescendent, 
doar o rană superficială. M-au trimis într-un spital în Sud şi 
tocmai când urma să ies, au sosit trupele yankee. Pe 
Dumnezeul meu, ce-a fost! Totul a fost atât de neaşteptat, şi 
oricine era în stare să umble a ajutat la mutatul 
antrepozitelor militare şi al spitalului. Am dus totul la gară. 
Încărcasem un tren, când yankeii au intrat printr-o parte a 
oraşului. Nu ne-a mai rămas altceva de făcut decât să fugim 
cât mai repede prin cealaltă parte. Doamne, ce groaznic a 
fost să stai pe acoperişul unui vagon şi să priveşti cum 


yankeii ardeau ceea ce fuseserăm siliţi să lăsăm în gară! 
Gândeşte-te, domnişoară Scarlett, că au ars tot ce 
îngrămădisem acolo - pe mai bine de o jumătate de milă - 
iar noi, abia am scăpat! 

— Groaznic! 

— Da, groaznic! Ăsta-i adevărul! După ce ai noştri au 
ocupat iar Atlanta, trenul în care eram a fost expediat aici. 
Înţelegi, domnişoară Scarlett, asta se petrecea cu puţină 
vreme înainte de sfârşitul războiului, şi. înţelegi, erau o 
mulţime de vase, paturi, saltele şi pături, pe care nimeni nu 
le cerea. De drept, cred că aparţineau yankeilor. În sensul 
acesta sunt termenii capitulării, nu-i aşa? 

— Hm. hm., răspunse Scarlett absentă. 

Se încălzise şi i se făcuse somn. 

— Nu ştiu nici acum dacă am făcut bine ori nu, urmă 
Frank oarecum belicos, dar mi-am zis că yankeii n-or să 
aibă ce să facă cu toate mărfurile astea. Oricum, le-ar fi dat 
foc. Or, noi le plătisem cu bani grei şi mi-am zis că, în fond, 
reveneau de drept Confederaţiei sau confederaţilor. 
Înţelegi ce vreau să spun? 

— Da. 

— Sunt fericit că eşti de părerea mea, domnişoară 
Scarlett. Într-un anumit sens, n-am conştiinţa împăcată. O 
mulţime de lume mi-a spus: "O, nu te mai gândi la asta, 
Frank", dar n-am ce face. Crezi că am avut dreptate? 

— Desigur, răspunse Scarlett, întrebându-se ce oare îi 
spusese nebunul ăsta bătrân. 

Se pare că era vorba de un conflict cu conştiinţa lui. Când 
un bărbat a ajuns la vârsta lui Frank, ar trebui să ştie că nu 
trebuie să-şi bată capul cu lucruri fără importanţă. Dar aşa 
era el - nervos şi tipicar ca o fată bătrână. 

— Sunt fericit că te aud spunând-o. După capitulare, 
aveam circa zece dolari de argint. Era tot ce posedam pe 
lume. Ai aflat ce au făcut yankeii la Jonesboro cu casa şi cu 
prăvălia mea. Nu ştiam ce să fac. Atunci, cu cei zece dolari 
ai mei, am pus acoperiş la o prăvălie veche de lângă Five 


Points, am dus acolo materialele spitalului şi am început să 
le vând. Toată lumea avea nevoie de vase, de paturi şi de 
saltele. Vindeam ieftin, pentru că aveam impresia că toate 
mărfurile astea aparţineau aproape tot atât de mult 
celorlalţi ca şi mie. Totuşi, am reuşit să pun nişte bani 
deoparte. Am cumpărat alte mărfuri, şi am făcut treabă 
bună. Dacă se-ndreaptă lucrurile, cred că voi câştiga bani 
mulţi. 

Auzind cuvântul "bani", Scarlett ciuli urechile şi se scutură 
din toropeală. 

— Spui că ai câştigat bani? 

Frank era încântat de interesul pe care i-l arăta Scarlett. 
În afară de Suellen, prea puţine femei îi acordaseră altceva 
decât o atenţie de moment şi era foarte măgulit să vadă pe 
fosta frumuseţe a comitatului sorbindu-i cuvintele. Lăsă 
hăţurile să atârne astfel încât calul să meargă mai încet şi 
să-şi poată sfârşi povestea înainte de a ajunge la destinaţie. 

— Nu sunt milionar, domnişoară Scarlett, şi în comparaţie 
cu ce aveam altădată, ceea ce am acum e foarte puţin. Dar 
anul acesta am câştigat totuşi o mie de dolari. Fireşte, am 
întrebuințat jumătate ca să repar magazinul, să mai cumpăr 
mărfuri şi să plătesc chiria. Totuşi, am realizat un beneficiu 
net de cinci sute de dolari şi, cum vremurile par să se 
îndrepte, la anul cred că o să am un beneficiu net de două 
mii de dolari. Şi ştiu ce-am să fac cu ei, căci mai am încă un 
plan. 

Întorsătura pe care o luă conversaţia deşteptă brusc 
curiozitatea lui Scarlett. Clipi din gene şi se apropie de 
Frank. 

— Ce înţelegi prin asta, domnule Kennedy? 

Omul râse şi scutură hăţurile. 

— Pariez că te plictiseşti să mă auzi vorbind de afaceri, 
domnişoară Scarlett. O femeie frumoasă nu trebuie să se 
priceapă la afaceri. 

"Ce bătrân prost!" 


— O, ştiu că nu mă pricep, dar mă interesează atâta! 
Povesteşte-mi, te rog, tot şi explică-mi dacă nu înţeleg. 

— Ei bine, e vorba de un gater. 

— Un ce? 

— Un fel de fabrică de cherestea în care se taie butucii şi 
se fac scânduri. Nu l-am cumpărat încă, dar asta nu va 
întârzia. Proprietarul lui, unul Johnson, care stă mai sus de 
Strada Piersicului, vrea să-l vândă. Are mare nevoie de bani 
lichizi. Dacă vom face afacerea, va conduce gaterul în locul 
meu şi-l voi plăti cu săptămâna. E unul din singurele gatere 
care au mai rămas în picioare, domnişoară Scarlett. Yankeii 
le-au distrus aproape pe toate. Un gater e o mină de aur. 
Poţi vinde scândurile la orice preţ. Yankeii au ars atâtea 
case, încât lumea n-are unde să stea. Oamenii par a fi 
cuprinşi de nebunia reconstrucției. Nimeni n-are destule 
scânduri şi toţi ard de nerăbdare să-şi facă rost. Populaţia 
Atlantei creşte văzând cu ochii. Oamenii de la ţară nu se pot 
descurca singuri, acum când nu mai au negri şi când 
yankeii şi carpetbagger-ii care mişună prin ţară încearcă să 
ne despoaie. Atunci, vin cu toţii aici. În scurtă vreme Atlanta 
va deveni un mare oraş. Şi va fi mare nevoie de lemn la 
construirea caselor. De aceea voi cumpăra gaterul îndată 
ce. îndată ce mi se vor achita câteva din poliţele care mi se 
datorează. La anul, pe vremea asta, voi fi mai în largul meu. 
Sper. nădăjduiesc că ştii de ce ţin atâta să câştig bani. 

Roşi şi începu să se bâlbâie. "Iată-l că se gândeşte la 
Suellen", îşi zise Scarlett cu dezgust. 

O clipă îi trecu prin cap să-i ceară s-o împrumute cu trei 
sute de dolari, dar alungă repede gândul. Va fi jenat, se va 
bâlbâi, se va pierde în scuze, dar nu-i va împrumuta. 
Muncise din greu ca să pună banii ăştia deoparte, în 
nădejdea că se va căsători cu Suellen la primăvară şi, dacă-i 
împrumuta ei, înseamnă să amâne iar căsătoria. Chiar dacă 
i-ar făgădui după ce ea i-ar trezi compătimirea şi i-ar arăta 
că e o datorie faţă de viitoarea lui familie, ştia că Suellen s- 
ar împotrivi. Prea se temea să nu rămână fată bătrână, aşa 


că s-ar lupta ca o leoaică dacă cineva ar încerca să întârzie 
nunta. 

Ce găsea oare la morocănoasa şi plângăreaţa de Suellen 
nebunul ăsta bătrân, încât nu se gândea decât cum să-i 
ofere un cămin? Suellen nu merita nici să aibă un bărbat 
iubitor, nici să împartă cu el câştigurile unei prăvălii şi ale 
unui gater. Din clipa în care Suellen va avea ceva bani, va 
deveni de nesuferit şi în nici un caz nu va ajuta Tara. Dacă 
ar avea toalete şi i s-ar spune "doamnă" - puţin i-ar păsa 
dacă Tara ar fi vândută de fisc sau distrusă. 

În timp ce se gândea la viaţa liniştită ce o aştepta pe 
Suellen, pe lângă existenţa precară pe care ar trebui s-o 
ducă ea, Scarlett simţi cum se înfurie împotriva nedreptăţii 
destinului. Repede îşi întoarse capul, de teamă ca Frank să 
nu-i surprindă expresia. Era pe cale să piardă tot ce avea, 
în timp ce Sue. şi deodată luă o hotărâre. 

Suellen nu-l va avea nici pe Frank, nici prăvălia, nici 
gaterul! 

Suellen nu le merita. Le va avea ea! Se gândi la Tara şi-l 
revăzu pe Jonas Wilkerson, veninos ca un şarpe, în josul 
scării, şi simţi că trebuie să se agaţe de ultima epavă a 
naufragiului vieţii ei. Rhett fusese o decepţie, dar 
Dumnezeu i-l trimisese pe Frank. 

Dar cum să-şi ajungă scopul? Absentă, privi cum cădea 
ploaia şi strânse pumnii. "Voi ajunge oare să-l fac s-o uite pe 
Sue şi să mă ia pe mine? Dacă era cât pe ce să reuşesc cu 
Rhett, nu văd de ce n-aş reuşi cu Frank." Clipi din gene şi-şi 
aminti privirea asupra însoţitorului ei. "Fără îndoială, nu-i 
frumos", îşi zise ea, calm. "Are dinţii stricaţi, gura îi miroase 
urât şi e destul de bătrân ca să-mi fie tată. În plus, e 
nehotărât, timid, şi bine intenţionat. Nu cunosc defecte mai 
mari la un bărbat. În orice caz, e un gentleman, şi cred c-o 
să mă înţeleg mai bine cu el decât cu Rhett. Sigur că voi 
putea să-l manevrez mai uşor decât pe Rhett. Şi-apoi, 
cerşetorii n-au de ales." 


Gândul că Frank era logodnicul lui Suellen nu trezi nici o 
remuşcare. După totala prăbuşire morală care-o adusese la 
Atlanta şi la Rhett, să fure bărbatul făgăduit surorii ei i se 
părea o chestiune minoră, de care n-ar avea rost să se 
încurce. 

Odată cu această nouă speranţă, încrederea îi reveni şi 
uită că-i era frig la picioare. Se uită la Frank atât de 
stăruitor, încât acesta manifestă o oarecare emoție. Dar 
deodată Scarlett îşi plecă repede ochii, amintindu-şi de 
cuvintele lui Rhett: "Am văzut ochi ca ai tăi într-un duel cu 
pistolul. Nu trezesc nici o ardoare în pieptul unui bărbat." 

— Ce e, domnişoară Scarlett? Ţi-e frig? 

— Da, răspunse ea la întâmplare, şi adăugă: Te-ar supăra 
dacă aş pune mâna în buzunarul paltonului dumitale? E 
atât de frig, şi manşonul meu e ud pe dinăuntru. 

— Vai de mine. Cum de nu! Şi n-ai mănuşi. Ce dobitoc 
sunt! Vorbesc verzi şi uscate, când dumneata probabil că 
eşti îngheţată şi ai nevoie de un foc bun. Hâi, Sally! De fapt, 
domnişoară Scarlett, aveam capul atât de plin de poveştile 
mele, că nici nu te-am întrebat ce făceai în acest cartier la 
ora asta târzie? 

— Am fost la postul de comandă al yankeilor, răspunse ea 
fără să se gândească. 

Surprins, Frank îşi ridică sprâncenele de culoarea 
nisipului. 

— Dar bine, domnişoară Scarlett! Soldaţii. De ce.? 

"Sfântă Fecioară, fă să găsesc o minciună!" se rugă ea în 
grabă. Nu trebuia pentru nimic în lume ca Frank să 
bănuiască măcar că se dusese să-l vadă pe Rhett. Frank îl 
considera un ticălos şi socotea primejdios pentru o femeie 
cinstită să-i adreseze cuvântul. 

— Am fost. am fost acolo ca să văd dacă. dacă nu cumva 
ofiţerii ar putea cumpăra nişte broderii ca să le trimită 
soțiilor lor. Brodez foarte bine. 

Frank se lăsă pe spate, îngrozit. Era uluit. Perplexitatea şi 
indignarea se luptau în el. 


— Te-ai dus la yankei. păi bine. domnişoară Scarlett, n-ar fi 
trebuit. Tatăl dumitale desigur că habar n-are. Domnişoara 
Pitiypat. 

— O, am să mor dacă o să spui mătuşii Pitty! strigă 
Scarlett care, cu adevărat îngrijorată, începu să plângă. 

Lacrimile îi curgeau uşor, căci îi era frig şi se simţea 
nenorocită; totuşi, efectul fu surpinzător. Frank n-ar fi fost 
nici mai jenat, nici mai încurcat dacă Scarlett s-ar fi apucat 
deodată să-şi scoată rochia. De mai multe ori plescăi din 
limbă şi şopti "Vai de mine, vai de mine!", făcând mari 
gesturi inutile. Un gând îndrăzneţ îi trecu prin minte: Ce-ar 
fi să atragă capul lui Scarlett pe umărul lui şi să-l mângâie? 
Dar cum nu făcuse asta niciodată cu nici o femeie, nu ştia 
cum să înceapă. Scarlett O'Hara, atât de frumoasă, atât de 
veselă, plângând în trăsura lui! Scarlett O'Hara, cea mai 
mândră dintre fetele cele mai mândre, încercând să vândă 
broderii yankeilor! 1 se rupea inima. 

Scarlett plângea întruna. Din când în când lăsa să-i scape 
câteva cuvinte, şi Frank începu să înţeleagă că totul nu 
mergea prea bine la Tara. Domnul O'Hara continua să nu 
mai fie deloc "el însuşi". Nu era destulă mâncare pentru 
atâtea guri. Trebuise să vină la Atlanta ca să încerce să 
câştige nişte bani, pentru ea şi fiul ei. Frank plescăi din nou 
din limbă, şi deodată îşi dădu seama că Scarlett îşi sprijinea 
capul pe umărul lui. Nu ştia prea bine cum se întâmplase. 
Ce ştia era că nu elo atrăsese pe Scarlett, dar capul era 
acolo şi tânăra femeie plângea cu hohote, lipită de pieptul 
lui, senzaţie nouă şi tulburătoare pentru el. Se mulţumi la 
început să atingă uşor umărul lui Scarlett, apoi deveni mai 
îndrăzneţ, şi o mângâie cu o mână sigură. Ce delicioasă era 
această biată femeiuşcă fără sprijin! Ce nebunie şi ce curaj 
să încerce să câştige nişte bani vânzând broderii. Dar să ai 
de-a face cu yankei. asta depăşea orice limită. 

— Nu voi spune nimic domnişoarei Pittypat, dar trebuie să- 
mi făgăduieşti, domnişoară Scarlett, că n-ai să reîncepi. 
Gândul că fiica domnului Gerald. 


Ochii verzi şi plini de lacrimi ai lui Scarlett erau aţintiţi cu 
disperare asupra ochilor lui. 

— Dar, domnule Kennedy, trebuie totuşi să fac ceva. 
Trebuie să-mi hrănesc bâieţaşul. Nu mai e nimeni care să se 
ocupe de noi acum. 

— Eşti o femeie curajoasă, dar nu vreau să faci astfel de 
lucruri. Familia dumitale ar muri de ruşine. 

— Atunci, ce trebuie să fac? 

Ochii verzi, plini de lacrimi, îl priveau ca şi cum Scarlett ar 
fi fost convinsă că el ar deţine remediul tuturor relelor. 

— Ei bine, nu ştiu încă ce să-ţi spun, dar voi încerca să 
găsesc ceva. 

— O, ştiu că ai să găseşti! Eşti atât de priceput. Frank! 

Niciodată mai înainte Scarlett nu-i spusese pe nume, şi 
asta fu pentru el o surpriză agreabilă. Biata fetiţă era fără 
îndoială atât de tulburată, încât nici nu observase greşeala. 
Frank era plin de bunăvoință pentru ea şi simţea că 
misiunea lui este s-o protejeze. Va face tot ce-i va sta în 
putinţă pentru sora lui Suellen O'Hara. Scoase din buzunar 
o batistă roşie şi i-o întinse lui Scarlett, care-şi şterse ochii 
cu ea şi surâse cu buze tremurătoare. 

— Sunt o gâsculiţă proastă, zise ea ca să se scuze. Te rog, 
iartă-mă. 

— Nu eşti deloc o gâsculiţă proastă. Eşti o femeie foarte 
curajoasă, care încearcă să ducă o povară prea grea pentru 
umerii ei. Mi-e teamă că domnişoara Pittypat nu ţi-e de prea 
mare ajutor. Am auzit spunându-se că a pierdut cea mai 
mare parte din avere. Cât despre domnul Henry Hamilton, 
nici el nu-i într-o situaţie prea fericită. Mi-ar place atât de 
mult să am un cămin, ca să-ţi pot oferi ospitalitatea. Dar, 
domnişoară Scarlett, să nu uiţi că după ce mă voi căsători 
cu domnişoara Suellen, în casa noastră va fi întotdeauna un 
loc pentru dumneata şi pentru Wade Hampton. Acum era 
momentul! Sfinţii şi îngerii din cer vegheau asupra ei dacă-i 
dădeau un astfel de prilej. Simulă mirare şi jenă, deschise 
gura ca pentru a spune ceva, apoi o închise de îndată. 


— Nu-mi spune că nu ştiai că-ţi voi deveni cumnat 
primăvara viitoare, zise Frank cu o voluptate care ascundea 
greu nervozitatea. 

Zărind însă ochii lui Scarlett umplându-se de lacrimi, 
întrebă cu o voce plină de îngrijorare: 

— Ce s-a întâmplat? Nu cumva domnişoara Sue e bolnavă? 

— O, nu! O, nu! 

— Dar atunci ce s-a întâmplat? Trebuie să-mi spui. 

— O, nu pot! Nu ştiam! Eram convinsă că ţi-a scris. o, cum 
a putut! 

— Domnişoară Scarlett, despre ce-i vorba? 

— O, Frank, nu voiam să-ţi spun, dar bineînţeles credeam 
că eşti la curent. Credeam că ţi-a scris. 

— Că mi-a scris ce? 

Frank tremura. 

— O, să facă asta unui bărbat ca dumneata! 

— Ce-a făcut? 

— Nu ţi-a scris? Cred că i-a fost prea ruşine. Merită să-i fie 
ruşine. O, să aio soră atât de nedemnă! 

Frank o lăsă să vorbească, nemaiavând măcar puterea s-o 
întrebe. Cu figura descompusă, privea ţintă la Scarlett. 
Hăţurile îi spânzurau moale în mână. 

— Se mărită cu Tony Fontaine luna viitoare. O, îmi pare 
rău, Frank. Îmi pare atât de rău că ţi-am spus. Ce vrei, se 
săturase de aşteptat şi s-a temut să nu rămână fată 
bătrână. 

Mammy era pe verandă când Frank o ajută pe Scarlett să 
coboare din brişcă. După toate aparențele, stătea acolo de 
mai multă vreme, căci rochia îi era udă şi şalul de 
asemenea. Faţa zbârcită exprima supărarea şi îngrijorarea, 
iar buza de jos îi ieşea înainte cum n-o văzuse niciodată 
Scarlett. Aruncă o privire fulgerătoare lui Frank, dar, când 
îl recunoscu, îşi schimbă îndată atitudinea. Cobori treptele, 
se îndreptă spre el legănându-se şi surâzând şi îi făcu o 
plecăciune adâncă. 


— E aşa bine să vezi oameni din ţinutul tău, zise ea. Ce mai 
faceţi, domnu' F'ank? A'ătaţi foa'te bine! Dacă aş fi ştiut că 
domnişoa'a Sca'lett a ieşit cu dumneavost'ă, nu mi-aş fi 
bătut atât capu'. Când am venit acasă şi n-am găsit-o, m-am 
simţit ca un pui de găină cu gâtu' tăiat. Când mă gândeam 
că umblă singu'ă în o'aş, cu toţi scâ'boşii ăia de negii 
elibe'aţi pe st'ăzi! De ce nu mi-ai spus că o să ieşi în o'aş, 
d'ăguţa mea? Şi văd că ai 'ăcit! 

Scarlett îi aruncă pe furiş o privire lui Frank şi acesta, deşi 
îndurerat din cauza ştirilor auzite, surâse şi-i făcu cu ochiul, 
în semn de complicitate. 

— Suie repede şi caută-mi nişte haine uscate, şi fă-mi un 
ceai fierbinte, Mammy, zise Scarlett. 

— Dumnezeule, cum a'ată 'ochia cea nouă, bombăni 
Mammy. O să t'ebuiască să-mi pie'd o mulţime de v'eme ca 
s-o usuc şi s-o peiii, ca s-o poţi pune la nuntă disea'ă. 

Intră în casă, şi Scarlett, lipindu-se strâns de Frank, îi 
şopti: 

— 'Te rog, vino să iei masa cu noi astă-seară. Suntem atât 
de singure. Pe urmă o să mergem cu toţii la nuntă. Ile rog, 
vino cu noi. Şi, mai ales, nici un cuvânt mătuşii Pitty despre 
Suellen. Ar fi cumplit pentru ea şi nu vreau să ştie că sora 
mea. 

— O, nu voi spune nimic, nimic! se grăbi să declare Frank, 
şi se înfioră la gândul nenorocirii ce i se întâmpla. 

— Ai fost atât de drăguţ cu mine astăzi. Mi-ai făcut atâta 
bine. Datorită dumitale mă simt iarăşi curajoasă. Îi strânse 
lung mâna şi îndreptă asupra lui întreaga baterie a 
privirilor ei. 

Mammy, care o aştepta în spatele uşii, se uită la Scarlett 
cu o privire de nepătruns şi urcă gâfâind după ea în camera 
de culcare. Fără să spună nici un cuvânt, o ajută să se 
dezbrace de hainele ude, pe care le întinse pe scaune, şi o 
băgă în pat. Când aduse o ceaşcă de ceai fierbinte şi o 
cărămidă caldă învelită într-o bucată de flanelă, se aplecă 


asupra lui Scarlett şi-i spuse cu o umilinţă pe care tânăra 
femeie nu i-o cunoştea: 

— Mieluşeaua mea, de ce nu i-ai spus lu' Mammy ata ce 
aveai în cap? Atunci, n-aş fi făcut toată călăto'ia asta până la 
Atlanta. Sunt p'ea băt'ână şi p'ea g'asă ca să mă mai mişc 
de-acasă. 

— Ce vrei să spui? 

— Pisicuţa mea, n-a'e 'ost să înce'ci să mă păcăleşti. Te 
cunosc eu. Şi am văzut şi mut'a lu' domnu' F'ank şi mut'a 
dumitale şi pot să-ţi citesc pe faţă cum citeşte popa în 
Evanghelie. Şi am auzit ce-i spuneai încet desp'e domni- 
şoa'a Suellen. Dacă aş fi ştiut că e'a vo'ba de domnu' F'ank, 
aş fi 'ămas acasă şi n-aş mai fi făcut tot d'umu' ăsta. 

— Ei bine, zise Scarlett ghemuindu-se sub pături şi 
recunoscând că era cu neputinţă s-o păcălească pe Mammy, 
la ce te-ai gândit? 

— Copilu' meu, nu ştiam ce voiai să faci, da' nu-mi plăcea 
p'ea mult mut'a dumitale ie'i. Şi-mi aminteam că 
domnişoa'a Pittypat îi sc'isese domnişoa'ei Melly că secătu'a 
aia de Butle' a'e o mulţime de pa'ale, şi eu nu uit ce aud. 
Da' domnu' F'ank, ele un domn adevă'at, chia' dacă nu e 
p'ea f'umos. 

Scarlett îi aruncă lui Mammy o privire pătrunzătoare, pe 
care bătrâna negresă i-o întoarse cu calmul unei persoane 
care ştie ce vorbeşte. 

— Şi ce vrei să faci? Să te duci să-i spui tot lui Suellen? 

— Ba am să fac tot ce pot ca să te ajut pe lângă domnu' 
F'ank, răspunse Mammy învelind-o pe Scarlett. 

Scarlett rămase liniştită o vreme, în timp ce Mammy 
umbla' de colo-colo prin odaie. Era încântată că totul se 
petrecuse între ele două, fără cuvinte inutile, fără explicaţii, 
fără reproşuri. Mammy înţelegea şi tăcea. Scarlett întâlnise 
în Mammy o realistă mai intransigentă încă decât ea. Ochii 
plini de înţelepciune ai bătrânei negrese vedeau clar şi 
precis, ca aceia ai unui sălbatic sau ai unui copil, nelăsându- 
se tulburată de conştiinţă dacă vreo primejdie ameninţa pe 


preferata sa. Scarlett era copilul ei şi, ceea ce dorea copilul 
ei, chiar dacă aparţinea altcuiva, Mammy o va ajuta să 
obţină. Pentru ea, drepturile lui Suellen şi ale lui Frank 
Kennedy nici nu intrau în discuţie. Scarlett avea necazuri şi 
căuta să se descurce, şi Scarlett era fiica domnişoarei Ellen. 
Mammy îi lua parte fără umbra unei ezitări. 

Scarlett ghici aprobarea tacită a negresei şi, cum 
cărămida pe care o avea la picioare îi transmitea căldura, 
mica lumină tremurătoare care se aprinsese în ea în timpul 
întoarcerii se prefăcu într-o frumoasă flacără de nădejde. 
Puterile îi reveneau, întovărăşite de o exaltare care-i 
deschidea pofta să râdă. "Nu, nu sunt încă bătută", îşi zise 
ea cu bucurie. 

— Dă-mi oglinda, Mammy. 

— Nu-ţi descope'i umeiii, zise Mammy întinzând lui 
Scarlett oglinda, cu un surâs pe buzele groase. 

Scarlett se privi în oglindă. 

— Sunt galbenă ca ceara şi părul meu pare o coadă de cal. 

— Nu eşti chia' aşa fumoasă cum a' t'ebui. 

— Hm. Plouă foarte tare? 

— Ştii bine că toa'nă cu găleata. 

— Cu atât mai rău, va trebui totuşi să te duci până în oraş. 

— Nu, pe ploaia asta nu mă duc. 

— Ba o să te duci. Dacă nu, mă duc eu. 

— Ce-ai de făcut ca'e nu poate să sufe'e aştepta'e? C'edcă 
ai făcut destule pent'u astăzi. 

— Vreau o sticlă de apă de colonie, declară Scarlett 
cercetându-se cu atenţie în oglindă. O să mă speli pe cap şi 
o să-mi faci o frecţie cu apă de colonie. Şi o să-mi cumperi 
un borcan cu jeleu de seminţe de gutui ca să-mi ţină părul 
bine lipit. 

— Ba n-am să te spăl pe cap pe timpu' ăsta şi nici n-ai să-ţi 
pui colonie în cap ca o femeie st'icată. Nu, n-ai s-o faci, atât 
cât mai 'ămâne un pic de viaţă în mine. 

— Ba da, am s-o fac. Caută-mi punga, ia moneda aceea de 
cinci dolari de aur şi du-te în oraş. Şi-apoi. Mammy. dacă te 


duci în oraş, cumpără-mi şi. şi un borcănaş de roşu. 

— Ce-i aia? întrebă Mammy cu un aer bănuitor. 

— N-are importanţă. N-ai decât să ceri un borcan de roşu. 

— Nu cumpă' nimic până nu ştiu ce-i aia. 

— Ei bine, e fard, dacă eşti aşa de curioasă. Fard care se 
pune pe faţă. Şi nu te mai umfla ca o broască. Du-te! 

— Fa'd! se indignă Mammy. Fa'd pent'u faţă! Nu, nu eşti 
încă destul de ma'e ca să nu te bat! În viaţa mea n-am fost 
aşa de supă'ată. Ţi-ai pie'dut capu'. Domnişoa'a Ellen s-a' 
'ăsuci în mo'mânt! Auzi, să-ţi vopseşti faţa ca o. 

— Ştii foarte bine că bunica Robillard se farda şi că. 

— Da, domnişo'ă Sca'lett, şi nu pu'ta decât un jupon, şi e'a 
aşa subţi'e că se vedea fo'ma picioa'elo', da' asta nu 
înseamnă că o să faci la fel. Când băt'âna domnişoa'ă e'a 
tână'ă, lumea ducea o viaţă mai libe'ă, da' timpui'ile s-au 
schimbat şi. 

— Pentru Dumnezeu! exclamă Scarlett pierzându-şi 
răbdarea şi dădu păturile la o parte. N-ai decât să te întorci 
la Tara! 

— Nu poţi să mă t'imiţi înapoi la 'Ta'a dacă n-am poftă. 
Sunt libe'ă! declară Mammy înfierbântându-se. Şi n-am să 
plec de aici. U'că-te în pat imediat. V'ei poate să capeţi 
ap'inde'e de plămâni? Lasă co'setu' ăla în pace! Lasă-l, 
pisicuţa mea! Of, domnişoa'ă Sca'lett, doa' n-ai de gând să 
ieşi pe timpu' ăsta! Dumnezeule! Pa'că ai fi domnu' Ge'ald. 
Hai, u'că-te în pat. Nu pot să cumpă' fa'd. Aş mui'i de 'uşine! 
Toată lumea o să ştie că e pent'u copilu' meu. Domnişoa'ă 
Sca'lett, eşti aşa d'ăguţă, aşa de fumoasă că n-ai nevoie de 
fa'd. Pisicuţo, numai femeile st'icate pun fa'd. 

— Şi obţin rezultate, nu-i aşa? 

— Isuse, ascult-o! Mieluşeaua mea, nu spune un luc'u aşa 
de cumplit! Lasă cio'apii ăştia uzi! N-o să te duci nicăieii. 
Domnişoa'a Ellen m-a' chinui în fieca'e noapte dacă te las. 
U'că-te în pat! Mă duc eu! Am să găsesc poate o p'ăvălie 
unde să nu ne cunoască. 


În seara aceea, la doamna Elsing, după ce nunta lui Fanny 
fu celebrată şi bătrânul Levi şi ceilalţi muzicanți îşi 
acordară instrumentele, Scarlett plimbă o privire veselă în 
jurul ei. Era aşa de plăcut să fii din nou la o reuniune 
mondenă! O încântase şi primirea călduroasă ce i se făcuse. 
Când intrase la braţul lui Frank, toată lumea se repezise la 
ea cu strigăte de bucurie ca s-o sărute, să-i strângă mâna, 
să-i spună că fusese grozav de regretată şi că nu trebuia să 
mai plece niciodată la Tara. Galanţi, bărbaţii păreau să uite 
că încercase odinioară să le sucească minţile, şi fetele 
păreau a nu-şi mai aminti că făcuse totul ca să le fure 
curtezanii. 

Doamna Merriwether, doamna Whiting şi doamna Meade, 
ca şi toate celelalte femei bătrâne care o trataseră cu atâta 
răceală spre sfârşitul războiului, uitară şi ele purtarea ei 
uşuratică şi-şi aminteau numai cât avuseseră de suferit de 
pe urma înfrângerii comune şi că era nepoata lui Pitty şi 
văduva lui Charles. O îmbrăţişară şi, cu lacrimi în ochi, îi 
vorbiră drăguţ de iubita ei mamă şi o întrebară o mulţime 
de lucruri despre tatăl şi surorile ei. Fiecare o întrebă de 
Melanie şi de Ashley şi voi să afle de ce nu veniseră şi ei la 
Atlanta. 

Cu toată plăcerea pe care i-o făcea această primire, 
Scarlett simţea o uşoară jenă, pe care se sili s-o ascundă, 
datorită rochiei ei de catifea. Era încă udă la genunchi şi 
mai avea câteva pete care rezistaseră sforţărilor disperate 
ale lui Mammy şi ale bucătăresei, înarmate cu apă fierbinte, 
care o aburiseră şi o periaseră în faţa unui foc bun. 

Scarlett se temea ca totuşi cineva să nu observe lipsa de 
prospeţime a toaletei ei şi să nu tragă concluzia că era 
singura rochie elegantă pe care o avea. Se consolă însă 
văzând că cele mai multe femei purtau rochii mult mai 
ponosite ca a ei. Ioate rochiile erau atât de vechi, şi 
fuseseră cu atâta grijă ţesute şi călcate! A ei, cel puţin, era 
nouă şi neatinsă şi, de altfel, în afară de rochia de mireasă 


de satin alb a lui Fanny, era singura toaletă nouă la 
reuniune. 

Îşi aminti ce-i spusese mătuşa Pitty despre situaţia 
financiară a Elsing-ilor şi se întrebă de unde găsiseră bani 
pentru rochia de satin, pentru trataţii, flori şi muzicanți. 
Trebuie să-i fi costat destul de mult. Fără îndoială se 
împrumutaseră. Afară de cazul în care întregul trib al 
Elsing-ilor ar fi contribuit, ca să-i ofere lui Fanny această 
costisitoare nuntă. Ţinând seama de vremurile grele pe 
care le trăiau, Scarlett considera nunta o extravaganţă 
asemănătoare celei a Tarleton-ilor pentru mormintele 
băieţilor şi resimţi o indignare ca aceea pe care o simţise cu 
ocazia vizitei sale la cimitirul familiei Tarleton. Nu mai era 
timpul de azvârlit banii pe fereastră. De ce se încăpăţânau 
toţi oamenii ăştia să se poarte ca în vremurile bune, când 
vremurile acelea dispăruseră? 

Însă Scarlett alungă această iritare trecătoare. Nu era 
vorba de banii ei şi nu ţinea să-şi strice seara din cauza 
neroziei celorlalţi. 

Descoperi că-l cunoştea foarte bine pe mire. Era Tommy 
Wellburn, din Sparta, şi-l îngrijise în 1863 când fusese rănit 
la umăr. Pe atunci era un băiat frumos, înalt, care-şi 
părăsise studiile de medicină spre a intra în cavalerie. Acum 
arăta ca un moşneguţ - rana de la coapsă îl rupsese parcă-n 
două. Umbla greu şi, aşa cum observase mătuşa Pitty, într- 
un fel vulgar. Totuşi, părea că nu-şi dă seama de starea lui, 
sau nu-i păsa, căci se purta ca un om care n-are ce să 
invidieze la alţi bărbaţi. Renunţând să-şi continuie studiile 
de medicină, devenise antreprenor şi conducea o echipă de 
zidari irlandezi care construiau noul hotel. Scarlett se 
întrebă cum de reuşea să muncească în situaţia lui, dar nu 
căută să afle, căci începea să-şi dea seama că orice era 
posibil. 

Tommy şi cu Hugh Elsing şi cu micul Rene Picard, care 
semăna cu o maimuţă, veniră să stea de vorbă cu ea, în 
timp ce scaunele şi mobilele erau împinse la perete spre a 


se face loc pentru dans. Hungh nu se schimbase de când îl 
văzuse ultima oară în 1862. Era acelaşi băiat subţire cu 
aceeaşi meşă castanie pe frunte şi aceleaşi mâini palide ce 
păreau să nu fie bune de nimic. Dimpotrivă, Rene se 
schimbase de când se căsătorise cu Maybelle Merriwether, 
în cursul ultimei sale permisii. Avea aceeaşi sclipire galică în 
ochii-i negri şi-şi păstrase pofta de viaţă specifică creolilor, 
dar chipul său căpătase ceva aspru pe care nu-l avea la 
începutul războiului. În sfârşit, nu mai avea nimic din 
mândra eleganţă care-l caracteriza sub strălucita uniformă 
de zuav. 

— Obraji de trandafir, ochi de smarald, zise el sărutând 
mâna lui Scarlett. Eşti tot atât de frumoasă ca atunci când 
te-am văzut întâia oară, la balul de binefacere. Îţi aduci 
aminte? N-am să uit niciodată felul cum ţi-ai aruncat 
verigheta în coşul meu. O, ce gest curajos! Dar n-aş fi 
crezut niciodată că vei aştepta atâta vreme fără să porţi 
altă verighetă. 

Ochii lui scânteiau de ironie şi-i făcu cu ochiul lui Hugh. 

— Şi eu, Rene Picard, n-aş fi crezut niciodată că vei vinde 
pateuri într-un cărucior. 

În loc să roşească de ruşine la această aluzie la meseria lui 
nu prea strălucită, Rene Picard păru încântat şi, râzând în 
hohote, îi dădu o palmă zdravănă lui Hugh. 

— 'Touche! exclamă el. Soacră-mea, doamna Merriwether, 
m-a făcut să lucrez pentru prima oară în viaţă, pe mine, 
Rene Picard, care trebuia să-mi împart vremea între 
creşterea cailor şi plăcerile viorii. Acum, îmi conduc 
căruciorul cu pateuri şi-mi place. Soacră-mea e în stare să 
facă orice bărbat să muncească. Dacă ar fi fost general, am 
fi câştigat războiul, nu-i aşa, Tommy? 

"Asta-i prea de tot, gândi Scarlett. "Să ajungă să-i placă să 
umble cu căruciorul, când ai lui aveau o proprietate care se 
întindea zece mile pe malul Mississippi-ului şi o casă mare 
la New Orleans!" 


— Dacă le-am fi avut pe soacrele noastre cu noi, i-am fi 
bătut pe yankei în opt zile, aprobă Tommy privind înspre 
silueta subţire şi ţeapănă a noii lui soacre. Singurul motiv 
pentru care am rezistat atât, e fiindcă doamnele pe care le 
lăsasem în spatele frontului nu voiau să se dea bătute. 

— Nu vor voi niciodată să se dea bătute, îl corectă Hugh 
cu o strâmbătură. Nu-i nici o cucoană aici care să se fi dat 
bătută, chiar dacă noi, bărbaţii, am capitulat la Appomattox. 
E mai rău decât a fost vreodată pentru noi. Noi, cel puţin, 
am capitulat luptând. 

— şi ele clocindu-şi ura, termină Tommy. Ce zici, Scarlett? 
Pe cucoane le supără situaţia în care au ajuns bărbaţii din 
familiilor lor, mai mult decât ne supără pe noi. Hugh trebuia 
să fie magistrat, Rene să cânte la vioară în faţa capetelor 
încoronate din Europa. şi zicând asta, plecă repede capul ca 
să se ferească de o lovitură pe care voia să i-o dea Rene. lar 
eu trebuia să fiu medic şi acum. 

— Daţi-ne timp, strigă Rene. Eu am să devin regele 
pateurilor din Sud! Hugh va fi regele lemnului de foc şi tu, 
dragă Tommy, vei avea sclavi irlandezi în loc să ai sclavi 
negri. Ce schimbări. O să petrecem bine! Şi 
dumneavoastră, domnişoară Scarlett, ce faceţi? Mulgeţi 
vacile? Culegeţi bumbac? 

— Dumnezeule mare. Nu! Nu! răspunse Scarlett care nu 
era în stare să înţeleagă buna dispoziţie cu care Rene îşi 
primea soarta. Negrii noştri se ocupă de asta. 

— Am auzit că domnişoara Melly şi-a botezat copilul 
Beauregard. S-o feliciţi din partea mea şi să-i spui că după 
numele de Isus, nu-i altul mai frumos. 

Şi ochii îi străluceau de mândrie la amintirea viteazului 
erou al Louisianei. 

— Mai e şi acela de Robert Edward Lee, observă Tommy, şi 
deşi nu vreau să aduc vreo jignire reputației viteazului 
Beauregard, primul meu fiu se va chema totuşi Bob Lee 
Wellburn. 

Rene râse şi ridică din umeri. 


— O să-ţi povestesc o istorie care pare o glumă, dar care 
totuşi s-a întâmplat. Ai să vezi ce cred creolii de viteazul 
nostru Beauregard şi de Lee al vostru. În tren, nu departe 
de New Orleans, un om din Virginia, un soldat al 
generalului Lee, cunoaşte un creol care servise sub 
Beauregard. Virginianul vorbeşte întruna de Lee. 
"Generalul Lee a făcut asta, generalul Lee a spus asta." 
Creolul ia un aer politicos, îşi încreţeşte fruntea ca şi când 
ar voi să-şi amintească de ceva, şi deodată surâde şi 
exclamă: "Generalul Lee! A, da! Acum ştiu! Generalul Lee! 
Omul despre care generalul Beauregard are o părere 
bună!" 

Scarlett încercă în mod politicos să ia parte la ilaritatea 
generală, dar nu vedea nimic de râs în toată povestea asta, 
în afară de faptul că creolii erau la fel de încrezuţi ca şi cei 
din Charleston şi Savannah. În plus, în ceea ce-o privea, 
socotise întotdeauna că fiul lui Ashely ar fi trebuit să poarte 
numele tatălui său. 

După ce-şi acordară instrumentele, muzicanţii începură să 
cânte Balada lui Dan Tucker, şi Tommy se întoarse spre 
Scarlett. 

— Vrei să dansezi, Scarlett? Eu nu pot să te invit, dar 
Hugh sau Rene. 

— Nu, îţi mulţumesc, sunt în doliu după mama. Dar nu 
vreau să-i rețin, se grăbi ea să adauge. 

În timp ce cei trei bărbaţi se depărtau, căută din ochi pe 
Frank Kennedy şi, când îl descoperi lângă doamna Elsing, îi 
făcu semn să vină lângă ea. 

— Dacă ai vrea să-mi aduci ceva răcoritor, aş merge să mă 
aşez acolo în nişă, îi zise ea, şi să putem discuta liniştiţi. 

În timp ce Frank se grăbea să se ducă după un pahar de 
vin şi o felie subţire de prăjitură, Scarlett se îndreptă spre 
canapeaua de la capătul salonului, aranjându-şi cu grijă 
rochia, aşa ca să nu se vadă petele cele mai mari. Era prea 
fericită că vede lume şi că ascultă muzică, spre a se mai 
gândi la umilinţa pe care o suferise în cursul dimineţii. 


Mâine se va gândi la purtarea lui Rhett, la ruşinea de care 
se acoperise. Mâine se va întreba dacă făcuse vreo impresie 
asupra inimii îndurerate şi speriate a lui Frank. În seara 
aceasta se simţea trăind până în vârful unghiilor, plină de 
speranţă şi cu ochii strălucitori. 

Îşi plimbă privirea asupra salonului vast, urmărindu-i pe 
dansatori. Îşi aduse aminte cât de frumoasă era această 
încăpere când venise pentru întâia oară la Atlanta, în timpul 
războiului. Pe atunci parchetul lucea ca o oglindă şi 
candelabrul, cu nenumăraţii ţurţuri de cristal, reflecta cu 
sclipiri de diamant, de flăcări şi safire, cea mai mică 
scânteiere a lumânărilor. Vechile portrete de pe pereţi 
aveau un aspect demn şi fermecător şi păreau să surâdă 
musafirilor. Canapelele de palisandru, cu perne moi, invitau 
la odihnă şi una din ele, cea mai mare, ocupa locul de 
onoare în fundul aceleiaşi nişe unde se afla acum Scarlett. 
Fusese întotdeauna locul ei preferat. De acolo putea vedea 
salonul şi sufrageria, masa ovală de mahon în jurul căreia 
puteau sta comod douăzeci de invitaţi, cele douăzeci de 
scaune delicate aşezate cochet de-a lungul pereţilor, bufetul 
şi servanta, masive, încărcate cu argintărie grea, cu 
sfeşnice cu multe braţe, cu ceşti, carafe, sticle şi pahare 
strălucitoare. Scarlett se aşezase de atâtea ori pe această 
canapea. În timpul primilor ani de război, în tovărăşia 
vreunui ofiţer frumos, spre a asculta cântându-se la vioară, 
contrabas, armonică sau banjo, ori numai spre a privi 
alunecarea ameţitoare a dansatorilor pe parchetul ceruit. 

Acum candelabrul era stins. Atârna strâmb, şi cei mai 
mulţi ţurţuri erau sparţi, ca şi când yankeii care dormiseră 
în casă s-ar fi distrat aruncând în ei cu cizmele. Odaia era 
luminată numai de o lampă cu gaz şi de câteva lumânări, cel 
mai important izvor de lumină fiind însă focul care duduia 
în cămin. Reflexul nestatornic al flăcărilor îngăduia să se 
vadă mai bine tăieturile şi zgârieturile de pe parchet. 
Dreptunghiuri mai întunecate detaşându-se pe tapetul 
decolorat al pereţilor arătau locul unde atârnaseră 


portretele de familie, iar crăpături lungi aminteau că în 
timpul asediului o bombă explodase deasupra casei, 
smulgându-i acoperişul şi distrugându-i catul de sus. Masa 
grea de mahon, pe care fuseseră aranjate prâjiturile şi 
băuturile, continua să troneze în mijlocul sufrageriei, dar 
era hodorogită şi picioarele ei purtau urma reparațiilor 
grosolan făcute. Bufetul, argintăria şi scaunele frumos 
arcuite dispăruseră. Perdelele de damasc, de culoarea 
aurului, care atârnaseră la ferestrele cele înalte, nu mai 
existau; rămăseseră doar bucăţi din perdeluţele de dantelă, 
foarte curate, dar cârpite. 

O bancă, foarte puţin confortabilă, înlocuise canapeaua 
preferată a lui Scarlett. Se aşeză cu graţie, regretând că 
starea rochiei nu-i permitea să danseze. Ce mult i-ar fi 
plăcut să danseze. Dar avea mult mai multe şanse să-şi 
atingă scopul cu Frank în acest colţ retras, unde-l va putea 
manevra în voie, decât dansând cu el un dans săltăreţ; îl va 
asculta, părând fermecată de conversaţia lui, şi va putea 
încuraja elanurile lui pline de ardoare. Dar muzica era atât 
de îmbietoare. Din vârful pantofului, Scarlett bătea cu 
nerăbdare tactul, ca şi bătrânul Levi care anunţa figurile 
dansului ciupind coardele unui banjo strident. Dansatorii, 
pe două rânduri, se apropiau, se depărtau, se-nvârteau, 
picioarele alunecau cu zgomot uşor şi loveau apoi podeaua. 

Dan Tucker iarăşi s-a-mbătat 

(Legănaţi-vă, doamnelor!) 

Zace-n şanţ şi strigă-ntruna. 

(Săltaţi iute, doamnelor!) 

După lunile mohorâte şi istovitoare de la Tara, era plăcut 
să asculţi din nou muzică şi să auzi pasul ritmat al 
dansatorilor, să vezi surâzând chipurile familiare ale 
prietenilor tăi la lumina nesigură a lumânărilor, să-i auzi 
tachinându-se sau schimbând glume vechi cât lumea, 
veselindu-se şi cochetând. Parcă renăscuse la viaţă. Scarlett 
avea impresia că vremurile de altădată reveniseră. 
Închizând ochii ca să nu vadă rochiile uzate, cizmele şi 


încălţămintea tocită, şi încercând să nu-şi amintească de cei 
care nu mai puteau lua parte la cadril, Scarlett ajungea 
aproape să-şi închipuie că nimic nu se schimbase. Dar, 
privind înspre bătrânii strânşi în jurul carafei, sau înspre 
cucoanele aliniate la perete, agitându-şi mâinile obişnuite 
odinioară cu jocul evantaiului, ori urmărind cu privirea 
mişcările tinerilor dansatori, simţi deodată un fior îngheţat 
şi înţelese înspăimântată că, dimpotrivă, totul se schimbase 
şi că aceste siluete familiare nu erau decât nişte stafii. 

Toţi oamenii aceştia păreau a fi aceiaşi, şi totuşi erau 
diferiţi. De ce oare? Numai din cauză că aveau cinci ani mai 
mult? Nu, nu era numai trecerea vremii. Pierduseră ceva, 
universul lor pierduse unul din elementele sale. Cu cinci ani 
în urmă se mişcau într-o atmosferă de securitate care le 
îngăduia să evolueze în toată liniştea, fără măcar să-i simtă 
prezenţa, atât era de subtilă. Acum însă această atmosferă 
nu mai exista şi, odată cu ea, dispăruse ardoarea de mai 
înainte, senzaţia că la cotitura drumului te aştepta ceva 
fermecător şi îmbătător, farmecul vieţii de odinioară a 
acestor oameni. 

Scarlett ştia prea bine că şi ea se schimbase, dar nu se 
schimbase la fel ca ei, şi asta o mira. Îi observa de la locul ei 
şi se simţea o străină printre ei. Se simţea tot atât de 
străină, de singură, ca şi când ar fi venit din alt continent şi 
n-ar fi înţeles limba lor. Şi deodată îşi dădu seama că era un 
sentiment asemănător cu acela pe care-l avea lângă Ashley. 
Lângă el şi lângă cei asemenea lui - şi aceştia formau în cea 
mai mare parte mediul ei - i se părea că e ţinută departe de 
ceva pe care nu-l putea înţelege. 

Feţele vechilor ei prieteni nu se schimbaseră mult şi 
manierele lor deloc, dar Scarlett avea impresia că era tot ce 
le rămăsese. Erau plini de demnitate şi până la moarte îşi 
vor păstra eleganța, dar în acelaşi timp vor lua cu ei în 
mormânt o amărăciune de neşters, o amărăciune prea 
adâncă spre a fi exprimată în cuvinte. Oamenii aceştia 
amabili erau un popor mândru pe care înfrângerea îl sleise, 


dar care nu voia să o accepte. Fuseseră siliţi să muşte 
pământul şi totuşi ridicau capul. Cetăţeni ai provinciilor 
cucerite, erau reduşi la neputinţă. Vedeau inamicul căl-când 
în picioare statul pe care-l iubeau, vedeau ticăloşi bătându- 
şi joc de lege, pe foştii lor sclavi devenind o ameninţare, în 
timp ce bărbaţii lor erau lipsiţi de drepturi şi femeile lor 
insultate. Şi mai aveau şi amintirea morţilor lor. 

Tot ceea ce fusese lumea lor se schimbase. Numai formele 
rămăseseră. Continuau să se conformeze obiceiurilor de 
altădată, şi trebuiau s-o facă fiindcă nu le mai rămăsese 
decât asta. Rămâneau strâns legaţi de lucrurile pe care le 
cunoscuseră şi le iubiseră în trecut: manierele elegante, 
curtenia, o agreabilă dezinvoltură în raporturile cu alţii şi, 
mai ales, atitudinea protectoare a bărbaţilor faţă de femei. 
Credincioşi tradiţiei în care fuseseră crescuţi, bărbaţii se 
arătau galanţi şi afectuoşi şi ajungeau aproape să creeze în 
jurul femeilor o atmosferă care le punea la adăpost de tot 
ce ar fi putu să le şocheze. Or, tocmai asta, gândea Scarlett, 
era culmea absurdităţii, căci de cinci ani de zile nu existau 
încercări pe care femeia cea mai retrasă să nu le fi îndurat. 
Femeile îngrijiseră răniţi, închiseseră ochii morţilor; 
înduraseră războiul, focul, devastarea; cunoscuseră frica, 
exodul şi chinurile foamei. 

Dar, cu tot ceea ce văzuseră, cu toate muncile grele pe 
care le făcuseră sau le vor mai avea de făcut, rămâneau 
oameni şi femei de lume, regi şi regine în exil. Erau dârji, 
rezervaţi, indiferenți, amabili şi tot atât de strălucitori şi de 
fragili ca şi cristalele candelabrului de deasupra capetelor 
lor. Timpurile bune de odinioară nu mai existau, dar aceşti 
oameni continuau să trăiască la fel ca înainte - fermecători, 
pierzându-şi vremea, hotărâți să nu se înghesuie ca yankeii, 
să nu alerge după bani ca ei, şi de asemenea să nu renunţe 
la niciunul din vechile lor obiceiuri. 

Scarlett ştia că şi ea se schimbase mult; fără asta, n-ar fi 
putut face ce făcuse din ziua în care fugise din Atlanta şi 
nici n-ar fi elaborat planul a cărui reuşită o dorea cu atâta 


disperare. Dar exista o deosebire între înăsprirea ei şi a lor, 
deşi n-ar fi putut spune pentru moment în ce consta. Poate 
fiindcă ea se simţea în stare de orice, în timp ce existau o 
mulţime de lucruri pe care aceşti oameni nu ar fi consimţit 
să le facă nici sub ameninţarea morţii. Poate fiindcă 
pierduseră orice iluzie, dar continuau totuşi să surâdă vieţii, 
lăsând-o, graţioşi, să treacă pe lângă ei. Iar asta Scarlett nu 
putea s-o facă. 

Îi era cu neputinţă să nu privească realitatea în faţă. Viaţa 
pe care trebuia s-o ducă era prea brutală, prea 
duşmănoasă, ca să încerce să surâdă măcar. Scarlett nu 
înţelegea nimic din blândeţea, din curajul şi din mândria 
neînfrânată a prietenilor săi. Nu vedea în ei decât oameni 
intransigenţi, care se mulţumesc să observe faptele 
surâzând, dar care refuză să le privească în faţă. 

Tot urmărindu-i pe dansatorii încălziţi de dans, se întrebă 
dacă evenimentele îi schimbaseră ca pe ea. Moartea unui 
iubit, un bărbat invalid, copii înfometați, domenii 
îmbucătăţite, cămine profanate de străini - ce înrâurire 
avuseseră toate acestea asupra lor? Bineînţeles că 
suferiseră şi ei la fel ca toată lumea. Viaţa lor nu avea 
secrete pentru Scarlett. Pierderile lor fuseseră şi ale ei de 
asemenea privaţiunile şi problemele pe care le avuseseră 
de rezolvat. Totuşi, nu reacţionaseră ca ea. Chipurile pe 
care le vedea în jurul ei erau măşti, pe care nici o mână nu 
le va da jos niciodată. 

Dar dacă oamenii aceştia sufereau ca şi ea din cauza 
vremurilor - şi cu siguranţă că sufereau - cum reuşeau să-şi 
păstreze buna dispoziţie? Şi de ce încercau s-o facă? Asta 
era ceea ce întrecea puterea de înţelegere a lui Scarlett şi-i 
pricinuia o surdă iritare. Nu putea să fie ca ei. Îi era 
imposibil să asiste nepăsătoare la prăbuşirea unei lumi. Era 
ca o vulpe încolţită care, cu răsuflarea tăiată, caută să 
ajungă la vizuină înainte de a fi prinsă de câini. 

Deodată începu să-i urască pe toţi fiindcă erau deosebiți 
de ea, fiindcă luau în faţa vitregiei soartei o atitudine pe 


care ea n-o va putea imita niciodată, pe care nu va căuta 
niciodată s-o imite. Cum îi detesta pe oamenii aceştia 
surâzători, pe proştii aceştia vanitoşi care păreau că se 
mândresc cu pierderile pe care le suferiseră! Chiar dacă se 
înjoseau făcând munci servile, şi cu toate că nu ştiau când 
îşi vor putea face o rochie nouă, toate aceste femei îşi 
păstrau aerele de doamne. Erau nişte adevărate doamne. 
Cu toată rochia ei de catifea şi părul parfumat, cu tot 
orgoliul pe care-l trăgea din originea ei şi din averea pe 
care o stăpânise odinioară, Scarlett nu izbutea să se simtă o 
adevărată doamnă. În contactul aspru cu pământul roşu al 
Tarei, îşi pierduse toate bunele maniere, şi ştia că nu se va 
mai considera din nou o doamnă, o femeie de lume, decât în 
ziua când, pe masa ei, vor străluci argintăria şi cristalele şi 
vor aburi mâncăruri alese; decât în ziua când, în şoproanele 
şi în grajdurile ei, va avea trăsuri şi cai; decât în ziua când 
negrii, şi nu albii, vor cultiva ogoarele cu bumbac ale Tarei. 

"Ah", îşi zise ea mânioasă, "iată în ce constă deosebirea. 
Cu toate că sunt în mizerie, se simt încă femei de lume, dar 
eu nu! Bietele proaste! Nu-şi dau oare seama că fără bani 
nu poţi fi o adevărată doamnă?" 

Şi totuşi, cu toată judecata asta pripită, Scarlett înţelegea 
că atitudinea acestor femei, sub aparențele ei ridicole, era 
singura bună. Ellen ar fi făcut la fel. Aceasta o tulbură. Ştia 
că ar fi trebuit să împărtăşească sentimentele acestor 
femei, dar îi era cu neputinţă. Ştia că după pilda lor, ar fi 
trebuit să creadă cu tărie că o doamnă rămâne întotdeauna 
o doamnă, chiar dacă ajunge să trăiască în sărăcie. Ea, însă, 
nu reuşea să se convingă de acest lucru. 

Toată viaţa văzuse cum erau priviţi cu dispreţ yankeii 
fiindcă pretenţiile lor de distincţie se întemeiau pe avere şi 
nu pe naştere. Acum însă, oricât ar fi fost de erezie, nu 
putea să se împiedice de a crede că yankeii aveau dreptate 
în această privinţă, chiar dacă greşeau în toate celelalte. Îţi 
trebuiau bani ca să fii femeie de lume. Ştia că Ellen ar fi 
leşinat auzind-o pe fiica sa făcând o astfel de profesiune de 


credinţă. În cea mai neagră mizerie, Ellen n-ar fi simţit 
niciodată nici cea mai mică ruşine. Ruşine! lată ce simţea 
Scarlett! Îi era ruşine că era săracă, că trăia din 
expediente, că făcea o muncă pe care ar fi trebuit s-o facă 
negrii. 

Ridică din umeri cu un gest iritat. Oamenii aceştia poate 
că aveau dreptate, şi ea era aceea care greşea, dar totuşi 
imbecilii aceştia vanitoşi n-aveau ochii aţintiţi asupra 
viitorului ca ea. Nu ei erau aceia care, cu toate fibrele 
încordate, se sileau să recâştige ceea ce pierduseră, cu 
riscul chiar de a-şi sacrifica onoarea şi reputaţia. Mulţi 
dintre ei socoteau sub demnitatea lor să lupte în această 
junglă care era acum viaţa. Vremurile erau grele, trebuia să 
te lupţi cu înverşunare ca să ajungi deasupra. Scarlett ştia 
că tradiţiile de familie vor împiedica pe mulţi dintre aceşti 
oameni să se arunce în vâltoarea al cărei scop recunoscut 
era să câştigi bani. Toţi considerau un lucru extrem de 
vulgar să câştigi bani sau chiar să vorbeşti despre bani. 
Bineînţeles, existau excepţii. Doamna Merriwether făcea 
pateuri, pe care Rene se ducea să le vândă cu căruciorul 
său. Hugh Elsing tăia lemne şi făcea negoţ cu ele. Iommy 
era antreprenor, Frank avusese îndrăzneala să deschidă o 
prăvălie. Dar ceilalţi? Majoritatea? Plantatorii vor trăi de azi 
pe mâine pe câţiva acri de pământ. Avocaţii şi doctorii vor 
reîncepe să-şi exercite profesiunea, şi vor aştepta clienţi 
care nu vor veni niciodată. În ceea ce priveşte restul, cei 
care trăiau altădată din veniturile lor, aceştia ce vor deveni? 

Ea, însă, ea n-avea intenţia să rămână săracă toată viaţa. 
N-avea de gând să stea jos şi să aştepte cu răbdare o 
minune. Ea se va arunca în vâltoare şi va scoate ce va 
putea. Tatăl ei începuse ca un tânăr emigrant fără o para 
chioară şi sfârşise prin a pune mâna pe vastul domeniu al 
Tarei. Ceea ce făcuse el va face şi fiica lui. Ea nu era 
asemenea celor ce mizaseră totul pe o cauză şi cărora le 
ajungea orgoliul de a fi pierdut, deoarece cauza era demnă 
de toate sacrificiile. 


Ei îşi luau curajul din trecut. Ea şi-l va lua pe alei din 
viitor. Acum, Frank Kennedy era viitorul ei. Dacă reuşea să 
se căsătorească cu el şi să pună mâna pe banii lui, ar fi un 
an câştigat pentru Tara. Apoi va trebui ca Frank să 
cumpere gaterul. Putea şi ea să-şi dea seama în ce ritm se 
construia oraşul. Oricine va face o afacere cu lemne în 
această clipă când nu axista concurenţă, va avea o mină de 
aur. 

Atunci, din străfundurile memoriei ei, îi reveni o frază pe 
care i-o spusese Rhett la începutul războiului, în ziua când îi 
vorbise de banii pe care-i câştigase graţie blocadei. Atunci 
nu încercase să înțeleagă, dar acum fraza aceea îi apărea 
extrem de clară şi se întreba dacă era numai tinereţea sau 
stupiditatea ei care o împiedicaseră să-i aprecieze sensul: 
"Se pot câştiga tot atâţia bani din distrugerea unei civilizaţii 
ca şi din clădirea uneia noi." "lată distrugerea pe care-o 
prevăzuse", gândi ea, "şi avea dreptate. Mai sunt încă mulţi 
bani de câştigat pentru cine nu se teme să muncească sau. 
să înhaţe!" 

Îl zări pe Frank traversând salonul cu un pahar de vin într- 
o mână, şi o bucăţică de prăjitură pe o farfurie în cealaltă, 
şi-şi compuse o figură surâzătoare. Nu-i veni nici măcar în 
minte să se întrebe dacă Tara făcea să se căsătorească cu 
Frank. 

Era sigură de asta. 

Îi surâse lui Frank în timp ce-şi bea vinul cu înghiţituri 
mici. Ştia că obrajii ei erau mai trandafirii şi mai atrăgători 
ca ai oricărei dansatoare. Îşi aranjă fusta ca să-i facă loc lui 
Frank lângă ea şi-şi fâlfâi alene batista, pentru ca Frank să 
poată simţi mireasma de colonie care se degaja din ea. Era 
mândră de parfumul ei, căci nici o altă femeie de acolo nu 
era parfumată, şi Frank observase. Într-o clipă de 
îndrăzneală, îi murmurase la ureche că avea culoarea şi 
parfumul unui trandafir. 

Numai de n-ar fi atât de sfios! O făcea să se gândească la 
un iepure bătrân şi speriat. De-ar avea galanteria şi 


ardoarea băieţilor Tarleton, sau chiar neobrăzarea 
grosolană a lui Rhett Butler. Dar, dacă ar fi avut aceste 
calităţi, ar fi avut fără îndoială destulă subtilitate ca să-şi 
dea seama de disperarea ce i se citea în fundul ochilor. 
Necunoscând femeile, nici nu bănuia măcar ce urzea 
Scarlett. Era norocul ei, dar asta nu făcea să-i crească 
respectul pe care-l avea pentru Frank. 

Capitolul XXXVI. 

După două săptămâni de curte rapidă, Scarlett, înroşindu- 
se toată, îi mărturisi lui Frank Kennedy că nu mai avea 
puterea să se opună dorinţei lui arzătoare, şi se căsători cu 
el. 

Frank nu ştia că în timpul acestor două săptămâni, 
Scarlett îşi petrecuse nopţile plimbându-se prin camera ei, 
furioasă că Frank înţelegea atât de greu aluziile şi 
încurajările ei şi rugându-se lui Dumnezeu ca vreo scrisoare 
inoportună a lui Suellen să nu vină să-i ruineze planurile. 
Mulţumea Cerului că soră-sa era atât de leneşă la scris, 
plăcându-i doar să primească scrisori, dar nu să şi 
răspundă. Tot plimbându-se încoace şi-ncolo pe podeaua 
rece, cu şalul uzat al lui Ellen aruncat peste cămaşa de 
noapte, Scarlett îşi zicea că era de ajuns o întâmplare ca să 
se ducă totul de râpă. Frank nu ştia nici că Will îi scrisese 
încunoştinţând-o că Jonas Wilkerson venise pentru a doua 
oară la Iara şi că, furios de absenţa lui Scarlett, nu încetase 
să vocifereze până ce Will şi Ashley îl dăduseră afară. 
Scrisoarea lui Will nu făcuse decât să-i reamintească cu 
cruzime ceea ce ştia prea bine. Timpul trecea, şi ziua când 
trebuia să plătească impozitele se apropia cu paşi mari. Pe 
măsură ce zilele se scurgeau, disperarea ei creştea. 

Totuşi, îşi ascunse atât de bine sentimentele, îşi jucă atât 
de bine rolul, încât Frank nu bănui nimic. Nu văzu în ea 
decât pe frumoasa văduvă fără apărare a lui Charles 
Hamilton, pe biata femeie care-l primea în fiece seară în 
salonul domnişoarei Pittypat şi, plină de admirare, îl asculta 
povestindu-şi proiectele în legătură cu prăvălia şi făcându-şi 


calculul câştigurilor pe care le va scoate din exploatarea 
gaterului, după ce-l va cumpăra. Duioasa înţelegere a lui 
Scarlett, ochii ei care se aprindeau la cele mai neînsemnate 
cuvinte erau un balsam peste rana pe care i-o făcuse 
presupusa trădare a lui Suellen. Suferea şi se mira de 
purtarea ei, iar amorul său propriu, timidul şi susceptibilul 
orgoliu de flăcău bătrân care ştie că nu place femeilor era 
adânc rănit. Îi era cu neputinţă să-i scrie lui Suellen ca să-i 
reproşeze lipsa de credinţă. Numai gândul acesta îl înfiora. 
Dar simţea o adevărată uşurare când vorbea despre ea cu 
Scarlett. Fără să spună nimic nepotrivit despre sora ei, 
Scarlett găsea mijlocul să-i arate lui Frank cât o îndurera 
situaţia lui şi cât ar merita să aibă lângă el o femeie care să 
ştie într-adevăr să-l aprecieze. 

Micuța doamnă Hamilton, cu obrajii ei trandafirii, avea 
atâta farmec! Trecea rând pe rând de la melancolie la un 
râs vesel şi muzical ca sunetul unui clopoțel de argint, după 
cum se gândea la soarta ei tristă sau făcea haz de glumele 
nevinovate pe care i le spunea Frank ca s-o înveselească. 
Rochia ei verde, acum iar frumoasă prin grija lui Mammy, îi 
scotea în relief silueta graţioasă şi mijlocul subţire, şi cât de 
îmbătător era parfumul uşor al batistei şi al părului ei! Ce 
păcat ca o femeie atât de drăguță să fie singură şi fără 
apărare într-o lume atât de crudă încât ea nici nu-i putea 
bănui cruzimea. Nici bărbat, nici frate, nici măcar un tată 
ca s-o apere. Frank socotea că viaţa e prea grea pentru o 
femeie singură şi, din acest punct de vedere, Scarlett era cu 
totul de părerea lui. 

Frank venea în vizită în fiecare seară, fiindcă atmosfera 
din casa mătuşii Pitty era plăcută şi reconfortantă. În prag, 
Mammy îl primea cu surâsul rezervat persoanelor de 
condiţie bună, Pitty îi servea cafea cu coniac şi îl înconjura 
cu tot felul de atenţii, iar Scarlett îi sorbea cuvintele. 
Câteodată, după-amiaza, o lua pe Scarlett în trăsură, când 
avea de tratat vreo afacere prin împrejurimi. Aceste 
plimbări erau adevărate petreceri pentru el, atâtea 


întrebări absurde îi punea tovarăşa lui. "Minte de femeie!" 
nu înceta el să-şi spună. Nu se putea totuşi stăpâni să-şi 
bată joc de ignoranţa ei în materie de afaceri, şi Scarlett 
râdea şi ea din toată inima spunând: "Fireşte, cum ar putea 
o femeiuşcă proastă ca mine să se priceapă la treburi de 
bărbat." 

Începea să creadă, pentru prima dată în viaţa lui de holtei, 
că Dumnezeu făcuse din el un om excepţional, turnat dintr- 
un metal mai curat ca semenii săi, ca să apere femeile 
neajutorate. 

Când sosi, în sfârşit, clipa căsătoriei şi când Scarlett, cu 
ochii plecaţi, îşi puse mânuţa încrezătoare în mâna lui, nu 
ştia încă cum se petrecuseră toate astea. Ştia numai că 
pentru întâia oară în viaţa lui, el, Frank Kennedy, făcuse 
ceva romantic şi pasionant. Era un simţământ îmbătător. 
Nici prieteni, nici rude n-au asistat la cununia lor. Martori 
au fost străini întâlniți în stradă. Scarlett ţinuse morţiş să fie 
aşa, şi Frank cedase, deşi i-ar fi plăcut să aibă alături de el 
pe sora şi pe cumnatul său din Jonesboro. I-ar fi făcut, de 
asemeni, plăcere să dea o recepţie la domnişoara Pitty 
acasă şi să audă cum lumea închina în cinstea miresei, în 
mijlocul unei mulţimi de prieteni. Dar Scarlett nu voise nici 
măcar ca mătuşa Pitty să fie de faţa. "Numai noi doi, 
Frank", se rugase ea strângându-i braţul. "Ca într-o răpire. 
Am dorit întotdeauna să fiu răpită şi să mă căsătoresc pe 
urmă! le rog, fă asta pentru mine, dragul meu!" 

Acest "dragul meu", atât de nou pentru urechile lui, şi 
ochii verzi, plini de lacrimi ai lui Scarlett, îi biruiră 
împotrivirea. La urma-urmei, un bărbat trebuia să facă 
unele concesii miresei sale, mai ales când era vorba de 
nunta lor. Femeile dau atâta importanţă acestor chestiuni 
de ordin sentimental! 

Şi Frank se trezi însurat, înainte chiar de a şti ce i se 
întâmplă. 

Cedând duioaselor insistenţe ale lui Scarlett, Frank îi dădu 
cei trei sute de dolari. La început să lăsase rugat, căci nu-i 


prea venea să renunţe pentru moment la cumpărarea 
gaterului, dar nu putea lăsa pe drumuri familia soţiei sale. 
De altfel, dezamăgirea lui nu dură multă vreme, în faţa 
fericirii radioase a lui Scarlett şi a îngrijirilor drăgăstoase 
cu care-l învălui, ca mulţumire pentru generozitatea sa. 
Frank nu fusese niciodată răsfăţat de o femeie şi ajunse să- 
şi spună că, în definitiv, banii săi nu fuseseră atât de rău 
întrebuinţaţi. 

Scarlett expedie îndată pe Mammy la Tara, cu triplul scop 
de a da banii lui Will, de a anunţa căsătoria ei, şi de a-l 
aduce pe Wade la Atlanta. Două zile mai târziu, primi de la 
Will un bilet scurt, pe care-l citi şi-l reciti cu o bucurie din ce 
în ce mai mare. Will îi scria că impozitele fuseseră plătite şi 
că, aflând vestea, Jonas Wilkerson făcuse "o mutră acră" dar 
că nu mai rostise nici o nouă ameninţare. Will sfârşea urând 
lui Scarlett fericire, o formulă destul de laconică. Ştia totuşi 
că Will îi înţelegea gestul şi motivele care o determinaseră 
să-l facă şi era convinsă că, deşi nu o lăuda pentru ceea ce 
făcuse, nici nu o condamna. "Dar ce trebuia să creadă 
Ashley?" se întrebă ea neliniştită. "Ce trebuia să creadă 
despre mine, după cele ce i-am spus atunci, în livada din 
Tara?" 

Primi o scrisoare şi de la Suellen, plină de greşeli de 
ortografie, violentă, jignitoare, pătată de lacrimi, o 
scrisoare atât de plină de venin şi de observaţii exacte 
asupra caracterului ei, încât Scarlett n-avea s-o uite 
niciodată şi nici s-o ierte pe cea care o expediase. Totuşi, 
nici scrisoarea lui Suellen nu reuşi să umbrească fericirea 
pe care o simţea la gândul că Tara era salvată, cel puţin 
pentru un timp. 

Lui Scarlett îi venea greu să creadă că, de acum înainte, 
căminul ei nu mai era la Tara, ci la Atlanta. În dorinţa de a 
găsi bani pentru plata impozitelor, n-a avusese decât un 
gând în minte, să salveze Tara şi, chiar în clipa nunţii ei, nu- 
şi dăduse seama că, salvându-şi proprietatea, se condamna 
la exil permanent. Acum însă lucrul era limpede, şi Scarlett 


suferea din cauza asta. Dar se găsea în faţa faptului împlinit 
şi, cum încheiase un fel de târg, înţelegea să-i respecte 
condiţiile. Pe de altă parte, era atât de recunoscătoare lui 
Frank că salvase Tara, încât simţea o vie afecţiune pentru el 
şi era hotărâtă să nu-l facă să regrete niciodată că o luase 
de nevastă. 

Doamnele din Atlanta cunoşteau aproape tot atât de bine 
situaţia vecinilor lor ca şi pe a lor însăşi, şi o priveau chiar 
cu mai mult interes. Ioate ştiau că, de ani de zile, Frank 
Kennedy şi Suellen O'Hara erau "înţeleşi". De altfel, Frank 
anunţase, cam sfios, că se va însura la primăvară. Aşa că 
vâlva pe care o pricinui căsătoria, fără surle şi tobe, n-o 
surprinse pe Scarlett. Fiecare făcu tot felul de presupuneri 
şi toată lumea primi evenimentul cu cea mai adâncă 
neîncredere. Doamna Merriwether, care nu-şi putea stăpâni 
curiozitatea, îl întrebă de la obraz pe Frank ce înseamnă 
asta - să te căsătoreşti cu o soră, când erai logodit cu 
cealaltă. Îi povesti apoi doamnei Elsing că nu primise drept 
răspuns decât o privire zăpăcită. Cât despre Scarlett, nici 
măcar doamna Merriwether, de obicei atât de îndrăzneață, 
nu avu curajul să-i pună o întrebare. Cu toate că afişa un 
aer dulce şi plin de modestie, ochii ei aveau o expresie de 
mulţumire de sine care enerva lumea şi, în afară de asta, nu 
dădea deloc impresia că se va lăsa călcată pe coadă. 

Ştia că oraşul vorbeşte pe socoteala ei, dar puţin îi păsa. În 
definitiv, nu era nimic imoral în faptul de a te căsători cu un 
bărbat. Tara era salvată. Lumea n-avea decât să bârfească. 

Avea destule în cap. Înainte de toate, trebuia, cu mult tact, 
să-l facă pe Frank să înţeleagă că prăvălia lui trebuia să-i 
aducă un venit mai mare. După spaima pe care o trăsese 
din cauza lui Jonas Wilkerson, nu va fi liniştită decât atunci 
când ea şi cu Frank vor avea bani puşi deoparte. Ba mai 
mult, fără a mai vorbi de cine ştie ce întâmplări 
neprevăzute, era neapărat necesar ca Frank să câştige mai 
mult, ca să poată plăti impozitele pe anul viitor. De altfel, 
Scarlett sucea şi învârtea întruna în cap ceea ce îi spusese 


bărbatul ei cu privire la gater. Cumpărând un gater, Frank 
putea câştiga o avere. Cu preţurile nebune pe care le 
atinsese cheresteaua, oricine putea să se îmbogăţească. În 
fundul sufletului, Scarlett era furioasă că Frank nu avusese 
destui bani ca să plătească şi impozitele Tarei, şi să 
cumpere gaterul. Hotări că, într-un fel sau altul, va trebui 
să câştige mai mulţi bani de pe prăvălie, şi asta cât mai 
curând, pentru ca să poată cumpăra gaterul cât mai era de 
vânzare. Îşi dădea bine seama că era un chilipir. 

Dacă ar fi fost bărbat, ar fi cumpărat gaterul chiar dacă ar 
fi trebuit să ipotecheze prăvâălia ca să găsească banii 
necesari. Dar când propuse cu mult tact această soluţie lui 
Frank, a doua zi după căsătoria lor, acesta zâmbi şi-i spuse 
să nu-şi bată frumosul ei căpşor cu chestiuni de afaceri. 

Fusese foarte surprins să constate că nevastă-sa ştie ce 
este o ipotecă şi, pentru moment, asta-l amuzase. Dar 
amuzamentul dispăru repede, înlocuit de jenă, şi această 
senzaţie se întări cu fiece zi mai mult. Într-un rând, cam 
imprudent, îi povestise lui Scarlett că "unii oameni" (avea 
grijă să nu spună niciodată nume) îi datorau bani pe care 
nu-i puteau plăti, dar bineînţeles nu putea să-şi execute 
prietenii şi, în general, oamenii din lumea lui. Pe urmă 
regretă că îi vorbise de asta, deoarece de mai multe ori ea îi 
reaminti de problema acestor datornici. ÎI întreba cu aerul 
cel mai copilăresc posibil şi susţinea că voia numai să ştie 
cine-i datora bani şi câţi. Frank rămânea evaziv, tuşea 
nervos, dădea din mâini şi iar o sfătuia să nu-şi bată 
frumosul ei câăpşor cu astfel de chestiuni. 

Nu întârzie să descopere că acest căpşor frumos se 
pricepea foarte bine la socoteli, chiar mai bine decât el, 
ceea ce nu era deloc amuzant. Îngheţă când descoperi că 
Scarlett putea face repede în cap o lungă adunare, pe când 
lui îi trebuiau creion şi hârtie când avea numere cu mai 
mult de trei cifre de adunat. În ceea ce priveşte fracţiunile, 
acestea nu prezentau nici o greutate pentru ea. Frank 
simţea că nu-i stă bine unei femei să se priceapă la afaceri. 


După părerea lui, când o femeie avea nenorocirea să aibă 
un dar atât de puţin distins, n-ar trebui să se laude cu el. 
Acum îl enerva să vorbească despre afaceri cu Scarlett, pe 
cât îi plăcuse înainte de căsătorie. Pe atunci credea că 
aceste probleme erau prea complicate pentru ea şi fusese o 
încântare pentru el să încerce să i le explice. Acum observa, 
dimpotrivă, că înţelegea totul mult mai bine decât el şi, ca 
toţi bărbaţii, se indigna de duplicitatea femeilor. De 
asemenea, ca toţi bărbaţii, se simţi dezamăgit când 
constată că soţia lui era deşteaptă. 

Nimeni nu ştiu vreodată cât de curând află Frank de 
comedia pe care i-o jucase Scarlett ca să se căsătorească cu 
el. Adevărul începu poate să mijească în el când Tony 
Fontaine, evident liber de orice legătură sentimentală, sosi 
pentru afaceri la Atlanta. Poate că scrisorile pe care sora 
lui, indignată de această căsătorie, i le trimise din 
Jonesboro, îi deschiseră ochii. În orice caz, nu de la Suellen 
află adevărul. Ea nu-i scrise niciodată şi, bineînţeles, el nu 
putea să intre în corespondenţă cu ea ca să se 
dezvinovăţească. De altfel, la ce i-ar fi slujit să se mai 
explice, acum când era căsătorit? Suferea la gândul că 
Suellen nu va şti niciodată adevărul şi-l va învinui 
întotdeauna că a părăsit-o fără motiv. Probabil că toată 
lumea îi reproşa purtarea, şi asta-l punea într-o situaţie 
îngrozitoare. N-avea nici un mijloc să-şi dovedească 
nevinovăția, căci un bărbat nu putea să recunoască singur 
că o femeie îi sucise capul. şi un gentleman nu putea nici să 
spună tuturor că nevastă-sa îl prinsese în capcană printr-o 
minciună. 

Scarlett era soţia lui, şi o soţie are dreptul să se bizuie pe 
lealitatea bărbatului ei. De altfel, îi era cu neputinţă să-şi 
închipuie că Scarlett îl luase fără să simtă pentru el cea mai 
mică afecţiune. Vanitatea lui masculină nu i-ar fi îngăduit să 
nutrească multă vreme un astfel de gând. Era mult mai 
plăcut să creadă că Scarlett se îndrăgostise de el atât de 
brusc, încât minţise cu bună ştiinţă spre a-şi atinge scopul. 


Dar toate astea rămâneau totuşi foarte tulburătoare. Ştia 
că nu era un bărbat atrăgător, mai ales pentru o femeie 
frumoasă, de două ori mai tânără ca el şi, în plus, deşteaptă. 
Dar Frank era gentleman şi-şi păstră tulburarea pentru el. 
Scarlett era soţia lui şi nu putea s-o ofenseze punându-i 
întrebări jenante care, de altfel, nici n-ar fi îndreptat 
lucrurile. 

De fapt, Frank nici nu ţinea prea mult să îndrepte 
lucrurile, deoarece căsnicia lui se anunţa bine. Scarlett era 
cea mai fermecătoare, cea mai cuceritoare dintre soţii şi o 
făcea desăvârşită în toate privinţele, în afară de 
încăpățânare. Atâta timp cât Scarlett putea face ce voia, 
viaţa era foarte agreabilă, dar când i te împotriveai. 
Căsnicia îl învăţă repede acest adevăr pe Frank. Când era 
lăsată să facă ce vrea, Scarlett era veselă ca un copil. Râdea 
mult, făcea o mulţime de nebunii, se aşeza pe genunchii 
bărbatului ei şi-l trăgea de barbă, până ce Frank se simţea 
întinerit cu douăzeci de ani. Avea faţă de el atenţii 
delicioase, îi încălzea papucii în faţa focului când venea 
seara acasă, îl răsfăţa, îngrijea nesfârşitele lui guturaiuri, îşi 
amintea că-i plăcea pipota de pui şi că-i trebuiau trei 
linguriţe de zahăr în cafea. Da, atâta timp cât o lăsai să facă 
ce vrea, viaţa era delicioasă alături de Scarlett. 

La două săptămâni după nuntă, Frank se îmbolnăvi de 
gripă şi doctorul Meade îi porunci să stea la pat. În timpul 
primului an de război, Frank zăcuse două luni la spital 
bolnav de pneumonie şi, de atunci, trăia cu frica-n sân. Aşa 
că se simţi încântat să rămână în pat şi să asude sub trei 
pături şi să bea ceaiurile fierbinţi pe care i le aduceau în 
fiece oră Mammy şi mătuşa Pitty. 

Boala se prelungi şi, pe măsură ce timpul trecea, Frank îşi 
făcea din ce în ce mai multe griji în privinţa prăvăliei. 
Încredinţase conducerea vânzătorului său care, în fiecare 
seară, venea să-i dea socoteală de operaţiunile din timpul 
zilei, dar asta nu-l mulțumea. Începu să fie din ce în ce mai 
îngrijorat, până ce Scarlett, care pândea ocazia, îi puse 


mâna ei rece pe frunte şi-i spuse: "Lasă, dragul meu, nu te 
mai necăji atât. Mă duc eu în oraş să văd ce se petrece la 
prăvălie." 

Şi se duse. În timpul primelor trei săptămâni ale noii ei 
căsnicii, arsese de dorinţa să arunce o privire în registrele 
bărbatului ei, ca să-şi dea seama de situaţia lui financiară. 
Ce noroc că Frank trebuia să stea la pat! 

Prăvălia era situată nu departe de Five Points. Acoperişul 
ei nou strălucea deasupra vechilor ziduri înnegrite de fum. 
Un umbrar de scânduri se întindea peste trotuar până în 
stradă. Era susţinut de stâlpi prinşi între ei prin bare de 
fier, de care erau legaţi cai şi catâri. Dobitoacele, cu pături 
rupte sau cu bucăţi de pernă pe spate, stăteau cu capul 
plecat, încercând să se apere de ceața îngheţată. Înăuntru 
te-ai fi crezut la Bullard în Jonesboro, doar că lipseau toţi 
acei gură-cască care, aşezaţi în faţa sobei fierbinţi, se 
dondăneau, mestecau tutun şi scuipau în lădiţele cu nisip. 
Prăvălia lui Frank era şi mai mare şi mai întunecată decât 
aceea a lui Bullard. Umbrarul de scânduri oprea aproape 
toată lumina zilei şi numai câteva geamuri strâmte, tăiate în 
zidurile laterale şi murdărite de muşte, lăsau să pătrundă 
puţină lumină difuză. Podeaua era acoperită cu rumeguş de 
lemn. Peste tot numai praf şi murdărie. În faţă se- 
ngrămădeau pe rafturi baloturi de stofă ţipătoare, 
porţelanuri, vase de bucătărie şi diferite alte obiecte într-o 
aparenţă de ordine, dar în odaia din spate era un adevărat 
haos. 

Obiectele cele mai diferite se îngrămădeau acolo, claie 
peste grămadă, pe pământul bătătorit. Scarlett deosebi în 
semiintunericul din odaie cutii şi baloturi de mărfuri, 
pluguri şi hamuri, şei şi coşciuge de brad. Mobile de ocazie 
din lemn ordinar, dar şi altele de mahon sau lemn de 
trandafir se îngrămădeau în umbră, de unde licărea 
câteodată reflexul unei mobile tapisate cu o catifea bogată 
sau cu brocart lucios. Vase de noapte, căni şi lighene erau 
răspândite pe jos. Pe lângă pereţi se înşirau lăzi mari, dar 


era atât de întuneric, încât Scarlett trebui să apropie o 
lampă ca să-şi dea seama că erau pline de seminţe, de cuie, 
de lacăte şi de unelte de tâmplărie. 

"Aş fi crezut că un bărbat atât de pisălog şi de tipicar ca o 
fată bătrână are mai mult simţul ordinii", gândi ea 
ştergându-şi mâinile murdare cu batista. "Parcă ar fi o 
cocină de porci. Aşa se ţine o prăvălie? De şi-ar de 
osteneala să le curețe puţin şi să le expună acolo unde le-ar 
putea vedea lumea, le-ar putea vinde mult mai repede. 
Judecând după ce văd, cine ştie în ce hal o să-i găsesc 
registrele. Hai să aruncăm o privire asupra socotelilor!" 

Şi Scarlett luă lampa şi trecu în celălalt colţ al prăvăliei. 
Willie, vânzătorul, îi dădu fără nici un chef registrul gros şi 
murdar. Era evident că, cu toată tinereţea lui, împărtăşea 
părerea lui Frank că femeile n-au ce căuta în afaceri. Dar 
Scarlett îl puse la locul lui cu câteva vorbe mai aspre şi-l 
trimise să-şi ia masa. Când vânzătorul părăsi prăvălia, se 
simţi mai la largul ei, căci atitudinea lui o enerva. Apropie 
de soba care duduia un scaun cu fundul crăpat, îşi ghemui 
un picior sub ea şi puse registrul pe genunchi. Era ora 
mesei şi străzile erau pustii. Nu se va ivi nici un client care 
s-o deranjeze. 

Întoarse încet paginile, purecând şirurile de nume şi 
coloanele de cifre scrise cu caligrafia neciteaţă dar 
ordonată a lui Frank. Era întocmai cum îşi închipuise. 
Încruntă din sprâncene, descoperind o nouă dovadă a lipsei 
de spirit comercial a soţului ei. În dreptul numelor pe care 
le cunoştea atât de bine, ca Merriwether ori Elsing, figurau 
sume al căror total se ridica la cel puţin cinci sute de dolari. 
Cinci sute de dolari împrumutaţi, datorii vechi câteodată de 
mai multe luni! Judecând după spusele lui Frank asupra 
sumelor datorate de "unii", Scarlett crezuse că era vorba de 
mult mai puţin. Dar chiar atât! 

"Dacă nu pot plăti, de ce continuă să mai cumpere?" îşi 
zise ea indignată. "Şi dacă el ştie că nu pot plăti, de ce 
continuă să le dea pe datorie? Cei mai mulţi dintre ei ar 


putea plăti dacă Frank ar şti cum să procedeze. Elsing-ii ar 
putea cu siguranţă, de vreme ce au putut oferi lui Fanny o 
rochie de satin şi o nuntă atât de costisitoare. Frank are 
suflet prea bun, şi oamenii profită. De-ar încasa măcar 
jumătate din bani, ar putea cumpăra gaterul şi nu s-ar mai 
lăsa rugat atâta, ca să-mi dea banii pentru impozite." 

Şi deodată se simţi şi mai indignată: "Când mă gândese că 
are pretenţia să conducă un gater, Doamne Sfinte! Dacă 
transformă prăvălia în societate filantropică, oare cum îşi 
închipuie că o să câştige bani vânzând cherestea? N-ar 
trece nici o lună şi portăreii i-ar scoate gaterul la vânzare. 
Aş conduce gaterul mult mai bine ca el şi, oricât nu m-aş 
pricepe în materie de cherestea, fac rămăşag că aş şti să 
pun pe roate gaterul mai bine ca el." 

Era un gând cel puţin surprinzător. O femeie mai 
pricepută în afaceri ca un bărbat! Gând revoluţionar pentru 
Scarlett, care fusese crescută în tradiţia că bărbaţii erau 
pricepuţi, iar femeile nu prea deştepte. Bineînţeles, îşi 
dăduse seama că lucrul nu era prea adevărat, dar 
prejudecata stăruia încă. Niciodată până acum, nu i se 
întâmplase să dea glas acestei idei atât de extraordinare. 
Nemişcată, cu registrul gros pe genunchi, cu gura rămasă 
deschisă de uimire, se gândea că în cursul lunilor de 
foamete făcuse la Tara o muncă de bărbat, şi munca ei 
dăduse roade frumoase. Din copilărie i se băgase în cap că 
o femeie singură nu poate face nimic, şi totuşi până la 
sosirea lui Will condusese plantaţia fără ajutorul vreunui 
bărbat. "Ia te uită", îşi zise ea, "am impresia că o femeie ar 
putea face orice fără ajutorul unui bărbat. în afară de copii, 
şi numai Dumnezeu ştie că nici o femeie cu mintea întreagă 
n-ar face copii." 

La gândul că era tot atât de capabilă ca un bărbat, simţi că 
o năpădeşte un val de mândrie şi fu cuprinsă de o dorinţă 
puternică să dovedească ce poate, să câştige bani singură, 
cum câştigau bărbaţii. Da, bani care i-ar aparţine numai ei, 
pentru care n-ar avea de dat socoteală nici unui bărbat. 


— Aş vrea să am destui bani ca să cumpăr eu singură 
gaterul, zise ea tare, şi apoi oftă. "Sunt sigură că l-aş face să 
meargă strună şi nimeni n-ar obţine de la mine nici o aşchie 
pe datorie." 

Oftă din nou. N-avea de unde face rost de bani. Aşadar, 
nici vorbă de cumpărat gaterul. Frank n-avea altceva de 
făcut decât să încerce să-şi recapete banii şi să cumpere 
gaterul. În definitiv, era un mijloc destul de sigur de a 
obţine bani şi, când va fi proprietarul gaterului, va găsi ea 
mijlocul să-l facă un om de afaceri mai destoinic decât 
fusese cu treburile prăvăliei. 

Scarlett rupse una din ultimele foi ale registrului şi începu 
să copieze lista datornicilor care nu plătiseră de mai multe 
luni. Îndată ce se va întoarce acasă, va deschide discuţia cu 
Frank asupra acestei chestiuni. Îl va face să înţeleagă că 
oamenii aceia trebuie să-şi plătească datoriile, chiar dacă îi 
sunt prieteni şi chiar dacă îi vine greu să le ceară. Frank va 
fi probabil tulburat, căci era sfios şi voia cu orice preţ să se 
bucure de stima vecinilor săi. Era atât de sensibil, încât 
prefera să piardă bani, decât să ceară achitarea datoriilor. 

Va declara fără îndoială că nimeni n-are bani cu care să-şi 
plătească datoriile. La urma-urmei, era poate adevărat, dar 
aproape toată lumea mai avea puţină argintărie sau 
bijuterii, sau chiar pământ. Frank se putea mulţumi cu ele 
în loc de bani. 

Scarlett îşi închipuia ce-i va răspunde soţul ei când îi va 
propune un asemenea lucru. Să ia bijuteriile sau 
proprietăţile prietenilor săi! "Ei bine, n-are decât să se 
vaiete cât o vrea", se gândi ea ridicând din umeri. "O să-i 
spun că n-are decât să rămână sărac ca să le facă pe plac 
prietenilor săi, dar că eu nu ţin să rămân săracă. Frank n-o 
să reuşească niciodată dacă n-are puţin mai mult simţ 
practic. Şi trebuie să reuşească! Trebuie să câştige bani, 
chiar dacă va cânta găina în casa lui!" 

Cu faţa încordată, cu limba între dinţi, scria de zor, când 
uşa de la intrare se deschise şi un curent puternic de aer 


rece năvăli în prăvălie. Un bărbat înalt intră în odaia 
murdară, cu pas uşor ca un indian. Scarlett ridică ochii şi-l 
văzu pe Rhett Butler. Era îmbrăcat elegant, în haine noi; 
avea un palton lung şi o pelerină elegantă pe umerii săi 
masivi. Îşi scoase pălăria şi o salută adânc, cu o mână pe 
plastronul plisat al cămăşii scrobite. Dinţii lui albi 
străluceau surprinzător pe faţa oacheşă, iar ochii o priveau 
cu îndrăzneală. 

— Scumpă doamnă Kennedy, spuse el apropiindu-se de ea. 
Prea scumpă doamnă Kennedy şi izbucni într-un hohot de 
râs. 

O clipă, Scarlett se simţi tot atât de speriată ca şi când ar 
fi văzut o stafie, apoi scoțând repede piciorul pe care-l 
adusese sub ea, se ridică şi îi aruncă lui Rhett o privire 
glacială. 

— Ce cauţi aici? 

— M-am dus să fac o vizită domnişoarei Pittypat şi, aflând 
că te-ai căsătorit, m-am grăbit să vin să-ţi prezint felicitările 
mele. 

Amintindu-şi de umilinţa pe care o suferise din pricina lui 
Rhett, obrajii i se înroşiră de ruşine. 

— Nu înţeleg cum ai îndrăzneala să mă priveşti în faţă! 
strigă ea. 

— Ba dimpotrivă! Cum ai tu îndrăzneala să mă priveşti în 
faţă? 

— O, eşti cel mai. 

— Ce-ar fi să facem pace? întrebă el cu un surâs larg, în 
care nu era nici ruşine pentru purtarea lui, nici 
dezaprobare pentru a ei. 

Scarlett surâse la rândul ei, dar era un zâmbet silit, jenat. 

— Ce păcat că nu te-au spânzurat! 

— Mi-e teamă că şi alţii împărtăşesc aceleaşi sentimente. 
Hai, Scarlett, descreţeşte-ţi fruntea. S-ar zice că ai înghiţit 
o sabie. Nu-ţi şade bine. Ai avut desigur vreme să savurezi. 
hm. mica mea glumă. 

— Glumă? N-am s-o uit niciodată. 


— Ba da, ai s-o uiţi! Îţi iei mutra asta indignată, numai 
fiindcă crezi că aşa se cade şi că-ţi dă un aer respectabil. 
Pot să stau jos? 

— Nu! 

Rhett se aşeză totuşi pe un scaun lângă Scarlett şi rânji 
spre ea. 

— Am auzit că n-ai putut să mă aştepţi nici măcar două 
săptămâni, zise el prefăcându-se că oftează. Ce 
nestatornice sunt femeile! 

Cum ea nu răspunse nimic, Rhett urmă: 

— Spune-mi, Scarlett, între noi fie vorba, fiindcă suntem 
prieteni atât de vechi şi de buni, n-ar fi fost mai cuminte să 
aştepţi să ies din puşcărie? Sau viaţa conjugală cu bătrânul 
Frank Kennedy are mai mult farmec decât nişte legături 
vinovate cu mine? 

Ca întotdeauna când îşi bătea joc de ea, Scarlett simţi cum 
îi creşte mânia, dar în acelaşi timp îi era greu să nu râdă de 
neobrăzarea lui. 

— Nu fi absurd. 

— N-o să te superi dacă o să-mi satisfaci curiozitatea 
asupra unui punct care m-a chinuit o vreme? Spune, n-ai 
simţit o repulsie feminină, delicateţea ta n-a fost supusă 
unei încercări prea grele, prin faptul că te-ai măritat nu cu 
unul, ci cu doi bărbaţi pentru care n-aveai nici dragoste, 
nici afecţiune? Sau am fost greşit informat asupra pudorii 
femeilor sudiste? 

— Rhett! 

— Asta-i, am răspunsul. Am bănuit întotdeauna că femeile 
au o tărie şi o putere de rezistenţă necunoscute bărbaţilor, 
deşi în copilărie mi se băgase în cap că sunt fiinţe firave, 
duioase şi simţitoare. Dar, la urma-urmei, după codul 
manierelor din Europa, nu e nevoie de dragoste între soţ şi 
soţie. Se pare că e de prost gust! Am socotit întotdeauna că 
europenii au dreptate în această chestiune. Te căsătoreşti 
din interes şi iubeşti de plăcere. Sistem foarte comod, nu-i 


aşa? Eşti mai aproape de patria strămoşilor tăi decât 
credeam. 

Ce plăcut ar fi fost să-i poată spune: "Nu m-am căsătorit 
din interes!" - dar din păcate Rhett îi cunoştea secretul şi 
orice protest ar fi dezlănţuit un alt nor de săgeți veninoase. 

— Dă-i înainte! zise ea calm, dar, dornică să schimbe 
subiectul, adăugă: Cum ai reuşit să ieşi din închisoare? 

— O, zise el schiţând un mic gest cu mâna, n-a fost prea 
greu. M-am eliberat azi-dimineaţă. Am şantajat puţin pe 
unul din prietenii mei de la Washington, care ocupă un post 
înalt în guvernul federal. Un tip formidabil. Unul din stâlpii 
Uniunii. De la el cumpăram puştile şi crinolinele pentru 
Confederație. Când i s-au deschis ochii aşa cum trebuie 
asupra situaţiei mele tragice, s-a grăbit să folosească în 
favoarea mea trecerea de care se bucură, şi aşa mi-au dat 
drumul. Relaţiile sunt totul! Scarlett, aminteşte-ţi când vei fi 
arestată, numai relaţiile contează. Pe lângă ele, vina sau 
inocenţa nu sunt decât chestiuni de pură formă. 

— Aş pune mâna în foc că nu erai nevinovat. 

— Nu, acum când am ieşit din închisoare, recunosc cinstit 
că sunt tot atât de vinovat ca şi Cain. L-am omorât pe 
negrul acela. Insultase o doamnă. Ce putea face altceva un 
gentleman sudist? Şi, fiindcă tot am început să mă 
spovedesc, recunosc că am omorât şi un cavalerist yankeu 
într-un bar în urma unei certe. Nu m-au acuzat pentru 
acest fleac - şi cine ştie ce biet pârlit a fost poate de mult 
spânzurat în locul meu. 

Vorbea cu atâta nepăsare de oamenii pe care-i ucisese, 
încât pe Scarlett o trecu un fior. Era cât pe ce să protesteze 
în numele moralei, când îşi aduse deodată aminte de 
yankeul care zăcea sub ulmul din Tara. Moartea lui nu 
apăsase mai greu pe conştiinţa ei decât aceea a unui vierme 
pe care l-ar fi strivit din neatenţie. N-avea dreptul să-l 
judece pe Rhett, când era tot atât de vinovată ca şi el. 

— În sfârşit, fiindcă am apucat pe calea mărturisirilor, îţi 
voi spune, cu condiţia să-mi vei păstra secretul (asta 


înseamnă să nu-i spui nimic domnişoarei Pittypat) că banii 
sunt în siguranţă într-o bancă din Liverpool. 

— Banii? 

— Da, banii care-i interesau atâta pe yankei. Scarlett, ţi- 
am refuzat banii de care aveai nevoie nu din meschinărie. 
Dacă ţi-aş fi semnat o poliţă, ei ar fi urmărit filiera şi mă 
îndoiesc dacă ai fi obţinut vreun ban. Singura mea şansă 
era să nu fac nici o mişcare. Ştiam că banii erau totuşi în 
siguranţă, fiindcă, luând cazul cel mai rău, adică dacă ar fi 
descoperit ascunzătoarea, aş fi denunţat pe toţi patrioţii 
yankei care mi-au vândut muniții şi material de război. Ce 
scandal ar fi ieşit! Fiindcă unii dintre ei sunt azi 
personalităţi importante la Washington şi, de fapt, numai 
teama că-mi voi descărca conştiinţa în privinţa lor m-a 
ajutat să ies din închisoare. 

— Vrei să spui că. deţii într-adevăr aurul Confederaţiei? 

— Nu tot! Dumnezeule, nu! Trebuie să fie cel puţin vreo 
cincizeci dintre cei care au forţat blocada şi care au pus 
destui bani deoparte la Nassau, ori în Anglia, ori în Canada. 
Nu vom fi prea bine văzuţi de confederaţii care n-au fost 
atât de abili ca noi. Eu deţin aproape o jumătate de milion. 
Gândeşte-te, Scarlett, o jumătate de milion de dolari! Dacă 
ţi-ai fi stăpânit natura impetuoasă! Dacă nu te-ai fi azvârlit 
din nou în lanţurile căsătoriei! 


O jumătate de milion de dolari! La gândul unei atari sume, 
Scarlett simţi ca un fel de durere fizică. Cuvintele ironice 
ale lui Rhett n-o atingeau. Nici măcar nu le auzea, îşi 
închipuia cu greu că există atâţia bani în această lume 
sărăcită în care trăia. Atâţia bani în mâinile cuiva care-i 
obținuse aşa de uşor şi care nici măcar n-avea nevoie de ei. 
Şi când te gândeşti că ea, spre a se apăra împotriva unei 
lumi duşmănoase, n-avea decât un soţ bolnav şi bătrân şi 
prăvălioara asta scârboasă! Era nedrept ca un netrebnic ca 
Rhett Butler să aibă atâţia bani şi ca ea, a cărei povară era 
atât de grea, să aibă atât de puţini! Simţi să-l urăşte, că 
eleganța lui o scârbeşte. În orice caz, nu ea va fi aceea care- 
l va felicita pentru abilitatea lui! Căută cu răutate cuvinte 
care-l puteau jigni. 

— Crezi fără îndoială că e cinstit să păstrezi banii 
Confederaţiei. Ei bine, eu nu. Ăsta-i furt curat. O ştii, de 
altfel. N-aş vrea să am asta pe conştiinţă. 

— Măi, măi! Strugurii sunt prea acri astăzi! exclamă Rhett 
cu o strâmbătură. Vrei să-mi spui exact pe cine fur? 

Scarlett rămase tăcută, întrebându-se pe cine fura Rhett, 
de fapt. La urma-urmei, Frank făcuse la fel, dar pe o scară 
mai mică. 

— Jumătate din banii ăştia sunt de drept ai mei, urmă el. I- 
am câştigat cinstit, cu concursul unor cinstiţi patrioţi ai 
Uniunii, dispuşi să-şi vândă patria pentru un câştig de sută 
la sută. O altă parte provine din plasamentele mele. La 
începutul războiului am cumpărat bumbac ieftin şi l-am 
vândut cu doi dolari kilogramul, când ţesătoriile englezeşti 
plângeau după el. O altă parte provine din speculaţiile 
asupra alimentelor. De ce să-i las pe yankei să culeagă 
roadele muncii mele? Restul, însă, aparţine Confederaţiei. 
Da, acest rest provine din bumbacul confederat pe care am 
reuşit să-l scot din ţară şi pe care l-am vândut la Liverpool, 
cu preţuri astronomice. Mi se dăduse acest bumbac pe 
încredere, ca să cumpăr în schimb hamuri şi şei, puşti şi 
tunuri. Şi am înţeles să-mi îndeplinesc cu bună credinţă 


misiunea. Aveam ordin să depun aurul pe numele meu la 
băncile engleze, ca să pot avea credit. Îţi aminteşti că 
atunci când blocada s-a înăsprit, n-am putut să mai fac să 
intre sau să iasă vreun vas din vreun port confederat. Aşa s- 
a făcut că banii au rămas în Anglia. Ce trebuia să fac? Să fi 
retras ca un dobitoc tot acest aur din băncile engleze şi să fi 
încercat să-l repatriez prin Wilmington, pentru ca yankeii să 
pună mâna pe el? Din vina mea a devenit oare blocada mai 
strictă? Din vina mea n-a triumfat oare cauza noastră? Banii 
aparţineau Confederaţiei. Ei bine, nu mai există 
Confederație acum. deşi nu ţi-ai da seama de asta auzindu-i 
pe unii cum vorbesc. Cui ar trebui să dau banii? Guvernului 
yankeu? Mi-ar displace teribil să mă ia oamenii drept hoţ! 

Uitându-se la Scarlett ca şi când ar fi aşteptat cu 
îngrijoarare părerea ei, scoase un port-ţigaret de piele din 
buzunar şi luă o ţigară lungă, a cărei aromă o respiră cu 
aerul unui cunoscător. 

"Lua-l-ar naiba!" gândi Scarlett. "Îmi taie întruna craca de 
sub picioare. E întotdeauna ceva putred în argumentele lui, 
dar nu izbutesc niciodată să ştiu ce anume." 

— Ar trebui să împărţi aceşti bani celor în nevoie, declară 
ea cu demnitate. Confederaţia nu mai există, dar au mai 
rămas o mulţime de confederați care mor de foame cu 
familiile lor. 

Rhett îşi dădu capul pe spate şi râse cu insolenţă. 

— Nu eşti niciodată mai delicioasă şi mai absurdă decât 
atunci când spui o ipocrizie. Spune întotdeauna adevărul, 
Scarlett. Tu nu ştii să minţi. Irlandezii mint foarte prost. 
Hai, fii sinceră. Puţin îţi pasă de sărmana Confederație, şi-ţi 
pasă şi mai puţin de confederaţii care mor de foame. Ai 
protesta în gura mare dacă aş manifesta intenţia de a 
împărţi aceşti bani, fără a începe prin a-ţi da ţie partea 
leului. 

— N-am nevoie de banii tăi, începu ea, încercând să-şi 
păstreze calmul şi demnitatea. 


— A, nu! Ba te mănâncă palmele. Dacă ţi-aş arăta o 
monedă, te-ai repezi la ea. 

— Dacă ai venit aici ca să mă insulţi şi ca să-ţi baţi joc de 
sărăcia mea, prefer să-ţi spun imediat la revedere, zise ea 
încercând să se descotorosească de registrul greu, spre a 
se putea ridica şi a da mai multă greutate cuvintelor ei. 

Cât ai clipi din ochi, Rhett o prinse de mână şi, aplecat 
asupra ei, o sili, râzând, să se aşeze. 

— Când vei înceta să te superi de câte ori ţi se spune 
adevărul? Nu te jenează să spui oamenilor ce crezi despre 
ei - atunci de ce te jenează când îi auzi spunând ce cred ei 
despre tine? Nu te insult. Cred că, de fapt, cupiditatea este 
o calitate. 

Scarlett nu era prea sigură ce înseamnă cupiditate, dar 
văzând că el o considera o calitate, tăcu din gură. 

— De altfel, urmă Rhett, n-am venit aici ca să-mi bat joc de 
sărăcia ta, ci să-ţi urez viaţă lungă şi noroc în căsătorie. 
Apropo, ce spune Suellen de festa pe care i-ai jucat-o? 

— Care festă? 

— Felul cum i l-ai şterpelit pe Frank de sub nas. 

— Nu l-am. 

— Hai, nu căuta să schimbi vorba. Ce-a spus? 

— Nimic! declară Scarlett. 

Ochii lui Rhett scânteiară de ironie. 

— Ce inimă bună are! Ei, să vorbim acum de sărăcia ta. 
După mica vizită pe care mi-ai făcut-o la închisoare, nu-i 
atât de mult de atunci, am fără îndoială dreptul să fiu ţinut 
la curent. Poate că Frank n-a avut atâţia bani cât sperai. 

Nu era chip să scapi de el. De altfel, nu-i rămăsese altceva 
de făcut lui Scarlett decât sau să înghită obrăzniciile lui 
Rhett, sau să-l poftească să plece. Dar n-avea poftă ca el să 
plece. O înţepa cu săgeți ascuţite, dar ceea ce spunea era 
adevărat. Ştia ce făcuse. Îi cunoştea purtarea, şi cunoştea şi 
motivele care o îndemnaseră, totuşi nu părea să aibă o 
părere prea rea despre ea. Cu toate că întrebările lui erau 
de o dezagreabilă brutalitate, păreau să izvorască dintr-un 


interes prietenesc. Era singura fiinţă căreia îi putea spune 
adevărul. Ce uşurare ar fi! Era atâta vreme de când nu mai 
vorbise deschis. De câte ori îşi exprima sincer părerile, 
lumea avea aerul jenat. O conversaţie cu Rhett nu putea fi 
comparată decât cu un singur lucru: cu impresia de confort 
şi de bunăstare pe care ţi-o dau nişte papuci vechi după ce 
ai dansat în pantofi prea strâmţi. 

— N-ai făcut rost de bani ca să-ţi plăteşti impozitele? Să 
nu-mi spui că lucrurile nu s-au aranjat încă la Tara. 

Vocea lui luase acum o intonaţie diferită. 

Scarlett ridică repede capul şi întâlni privirea lui Rhett, 
surprinzând o expresie care o miră şi o nedumeri în primul 
moment, apoi îi aduse pe buze un surâs dulce şi fermecător, 
foarte rar pe chipul ei în vremurile acelea: Era o mare 
secătură Rhett, dar cât putea fi de drăguţ când voia să-şi 
dea osteneala. Ştia că nu venise s-o vadă ca s-o necăjească 
doar, ci ca să se asigure că găsise banii de care avea atâta 
nevoie. Ştia de asemenea că se grăbise să vină la ea de cum 
fusese eliberat, ca să-i împrumute acei bani dacă ar fi avut 
încă nevoie. Şi totuşi, o chinuia spunându-i cuvinte 
jignitoare şi ar fi negat că pentru asta venise, dacă ea i-ar fi 
spus-o. Cu el nu trebuia să cauţi să înţelegi. Ţinea oare la ea 
mai mult decât era dispus s-o recunoască, sau avea alte 
motive? Această a doua ipoteză era, fără îndoială, mai 
plauzibilă. Dar cine ar fi putut spune! 1 se întâmpla 
câteodată să facă lucruri atât de stranii! 

— Ba da, zise ea, acum totul merge bine la Tara. Am. am 
găsit banii. 

— Dar, pariez, nu fără greutate. Ai reuşit să te prefaci 
până când ai avut inelul în deget? 

Încercă să nu zâmbească la această descriere precisă a 
purtării ei, dar nu putu împiedica o gropiţă să-i apară în 
obraji. Rhett se aşeză iarăşi şi-şi întinse confortabil 
picioarele lungi. 

— Hai, vorbeşte-mi puţin de sărăcia ta. Bruta asta de 
Frank te-a înşelat asupra şanselor lui de reuşită? Ar merita 


o bătaie bună fiindcă a abuzat de o femeie fără apărare. 
Hai, Scarlett, povesteşte-mi tot. N-ar trebui să ai secrete 
faţă de mine. Nu te-am văzut oare în lumina cea mai rea? 

— O, Rhett, eşti cel mai ticălos dintre. Ei bine, nu ştiu. Nu, 
la drept vorbind, nu m-a înşelat, dar. 

Deodată Scarlett simţi o imensă plăcere să-şi descarce 
sufletul. 

— Vezi, Rhett, dacă Frank şi-ar da osteneala să încaseze 
banii ce i se datorează, aş scăpa de toate grijile. Dar mai 
mult de cincizeci de persoane îi datorează bani şi nu vrea să 
le ceară. E atât de bine-crescut! Susţine că un gentleman 
nu poate face asta unui alt gentleman. Va trebui să 
aşteptăm poate luni întregi, sau chiar viaţa întreagă, înainte 
de a-şi recăpăta banii. 

— Ei, şi ce-i cu asta? N-ai ce mânca până atunci? 

— Ba da, dar. de fapt, dacă aş avea nişte bani în momentul 
ăsta, aş găsi repede cum să-i întrebuinţez. 

Ochii îi străluciră gândindu-se la gater. Poate că. 

— Pentru ce? Impozite noi? 

— De ce te interesează? 

— Fiindcă eşti cât p-aci să-mi ceri să te împrumut! O, îţi 
cunosc toate şmecheriile! Şi, ceea ce-i mai nostim, e că sunt 
dispus să-ţi împrumut bani, fără să-ţi pretind măcar, 
scumpă doamnă Kennedy; acea fermecătoare garanţie pe 
care mi-ai oferit-o de curând. Bineînţeles, numai dacă nu 
insişti. 

— Eşti fiinţa cea mai. 

— Deloc. Voiam numai să-ţi liniştesc temerile. Ştiam că e 
un punct care te încurca. Nu prea mult, dar, în sfârşit, 
destul. Da, sunt dispus să-ţi împrumut bani, dar vreau să 
ştiu ce ai de gând să faci cu ei. Cred că e dreptul meu. Dacă 
vrei să-ţi cumperi rochii frumoase sau o trăsură, ia banii 
împreună cu binecuvântarea mea. Numai că, dacă-i vorba 
să cumperi o pereche de pantaloni noi lui Ashley Wilkes, mi- 
e tare teamă că voi fi silit să te refuz. 


Cuprinsă de un brusc val de mânie, Scarlett se bâlbâi până 
ce-i veniră cuvintele: 

— Ashely Wilkes n-a primit niciodată nimic de la mine! Şi 
nu va accepta nimic, chiar de-ar fi să moară de foame! Nu-l 
înţelegi! Nu ştii cât e de cinstit, cât e de mândru! Dar, 
fireşte, nu-l poţi înţelege, dat fiind ceea ce eşti. 

— Să lăsăm deoparte epitetele injurioase. Aş putea să-ţi 
spun unele cu nimic mai prejos decât cele pe care le-ai găsi 
tu. Uiţi că, datorită domnişoarei Pittypat, sunt la curent cu 
faptele tale şi că biata domnişoară n-are secrete pentru 
cine ştie s-o asculte cu o ureche atentă. Ştiu că Ashley stă la 
Tara de când s-a întors de la Rock Island. Ştiu că te-ai 
resemnat chiar s-o găzduieşti şi pe nevasta lui, ceea ce nu 
trebuie să-ţi fi venit prea uşor. 

— Ashley e. 

— O, da, zise Rhett făcând un gest neglijent, Ashley e prea 
sublim, el scapă înţelegerii mele grosolane. Dar nu uita, te 
rog, că am urmărit cu mult interes scena de dragoste pe 
care ai avut-o cu el la Doisprezece Stejari şi am impresia că 
nu s-a schimbat prea mult de atunci. Nici tu, de altfel. Dacă 
amintirile mele sunt exacte, făcea o figură cam jalnică 
atunci şi n-avea nimic sublim în ziua aceea. Nu cred că face 
figură mai bună nici acum. De ce nu-şi ia familia şi nu-şi 
caută de lucru undeva? De ce se agaţă de Tara? Recunosc, 
e un capriciu al meu, dar n-am deloc intenţia să-ţi împrumut 
o lescaie ca să continui să-l întreţii la Tara. Între bărbaţi ne 
folosim de un nume urât spre a vorbi de cei ce se lasă 
întreţinuţi de femei. 

— Cum îndrăzneşti să spui astfel de lucruri? Ashley 
munceşte ca un sclav! 

Cu toată furia ei, Scarlett simţi cum i se moaie inima la 
amintirea lui Ashley reparând gardurile. 

— Şi îndrăznesc să spun că nu-şi are pereche. Grozav 
trebuie să se priceapă la îngrăşăminte şi. 

— EL. 


— Da, ştiu. Hai să zicem că-şi dă toată silinţa, dar nu cred 
să fie de prea mare ajutor. N-o să faci niciodată dintr-un 
Wilkes un muncitor agricol. n-are să ştie niciodată să facă 
ceva folositor. E o rasă pur decorativă. Acum, încearcă să 
nu te mai înfurii şi uită observaţiile mele ordinare asupra 
mândrului şi onorabilului Ashely. Curios ce tenace e acest 
gen de iluzii chiar la femei ca tine, care au capul solid. Câţi 
bani vrei şi ce ai să faci cu ei? 

Cum Scarlett nu răspundea nimic, Rhett stărui: 

— Ce-ai să faci cu aceşti bani? Încearcă să-mi spui 
adevărul. E tot atât de bine ca şi când ai minţi. De fapt, e 
mai bine, căci dacă minţi voi sfârşi cu siguranţă prin a-ţi 
descoperi înşelătoria şi gândeşte-te ce greu îţi va veni. Adu- 
ţi întruna aminte de un lucru, Scarlett: pot să îndur totul de 
la tine, dar nu o minciună! Antipatia ta faţă de mine, furiile 
tale, toate vicleniile tale, dar nu o minciună. Hai, spune-mi, 
de ce ai nevoie de aceşti bani? 

Scoasă din sărite de atacul împotri va lui Ashley, Scarlett 
ar fi dat orice ca să-l scuipe în obraz pe Rhett şi să respingă 
cu mândrie propunerea lui. O clipă, era gata să se lase 
cuprinsă de furie, dar bunul simţ o opri. Îşi înăbuşi cu greu 
supărarea şi se sili să găsească o expresie totodată demnă 
şi amabilă. Rhett se lăsă pe speteaza scaunului, îşi întinse 
talpa ghetelor spre sobă şi zise: 

— Nimic nu mă distrează mai mult ca spectacolul 
frământărilor tale sufleteşti, când unul dintre principiile 
tale intră în conflict cu o chestiune practică, ca de pildă 
chestiunea banilor. Bineînţeles, ştiu că la tine partea 
practică va triumfa întotdeauna, dar continui să urmăresc 
spre a vedea dacă, într-o bună zi, partea bună din tine nu 
va sfârşi prin a triumfa. În ziua aceea îmi fac bagajele şi 
părăsesc Atlanta pentru totdeauna. Prea sunt multe femeile 
în care partea bună din ele triumfă. Dar, să revenim la oile 
noastre. Cât vrei, şi pentru ce? 

— Nu ştiu exact de cât am nevoie, răspunse Scarlett pe un 
ton morocănos, dar aş vrea să cumpăr un gater şi cred că 


aş putea să-l iau ieftin. Dacă-l cumpăr, îmi vor mai trebui 
două căruţe şi doi catâri buni. Aş avea de asemenea nevoie 
de un cal şi de o trăsurică pentru folosinţa mea. 

— Un gater? 

— Da, şi dacă-mi împrumuţi bani, am să-ţi dau jumătate 
din câştig. 

— Ce dracu să fac cu un gater? 

— Să câştigi bani. Putem câştiga o groază de bani. Sau, 
dacă nu, o să-ţi plătesc dobândă. adică ce se înţelege printr- 
o dobândă rezonabilă. 

— Cincizeci la sută e foarte bine. 

— Cincizeci? Oh, glumeşti! Încetează să râzi, diavole! 
Vorbesc serios. 

— De asta şi râd. Mă întreb dacă, în afară de mine, îşi mai 
dă cineva seama ce se petrece în spatele chipului ăstuia 
înşelător şi fermecător. 

— Pe cine-ar interesa? Ascultă-mă, Rhett, şi spune-mi dacă 
nu ţi se pare că ar fi o afacere bună. Frank mi-a vorbit de 
un om care are un gater, mai sus de Strada Piersicului, şi 
care vrea să-l vândă. Are nevoie urgentă de bani lichizi şi l- 
ar vinde ieftin. Nu sunt prea multe gatere pe aici şi cum 
lumea reconstruieşte. am putea vinde lemn de construcţie 
la preţuri fabuloase. Omul ar continua să conducă gaterul, 
pentru un salariu fix. Dacă Frank ar avea bani, ar cumpăra 
el însuşi gaterul. Cred că intenţiona să-l cumpere cu banii 
pe care mii-a dat să plătesc impozitele. 

— Bietul Frank! Ce-o să spună când va afla că i l-ai suflat? 
Şi-apoi, cum o să-i explici că ţi-am împrumutat bani, fără să- 
ţi compromiţi reputaţia? 

Scarlett nu se gândise la asta, preocupată doar de gândul 
la câştigul pe care i-l va aduce gaterul. 

— Ei bine, e simplu! N-am să-i spun nimic. 

— Va şti totuşi că n-ai găsit banii pe drum. 

— Îi voi spune. da, îi voi spune că am vândut cerceii mei cu 
diamante. Tot am intenţia să ţi-i dau. Asta va fi garanţia 
mea. 


— N-aş vrea să-ţi iau cerceii. 

— Dar n-am nevoie de ei. Nu-mi plac. De altfel, nici nu sunt 
de fapt ai mei. 

— Dar ai cui sunt? 

Scarlett revăzu în gând cadavrul yankeului, în uniformă 
albastră, întins în holul de la Tara. 

— Mi-au fost lăsaţi de cineva care a murit. Aşa că sunt ai 
mei. la-i! Mi-e totuna! Prefer banii în locul lor. 

— Dumnezeule, exclamă Rhett pierzându-şi răbdarea, nu 
te gândeşti niciodată la nimic altceva decât la bani? 

— Nu, răspunse ea cu sinceritate, aţintindu-şi asupra lui 
ochii ei verzi şi duri. Dacă ai fi trecut prin ce am trecu eu, ai 
face la fel. Mi-am dat seama că banii sunt lucrul cel mai 
însemnat în lume şi, martor mi-e Dumnezeu, sunt hotărâtă 
să nu-mi mai lipsească niciodată. 

Îşi reaminti de ziua aceea arzătoare şi de pământul roşu şi 
moale care-i servise drept pernă, atunci, în spatele ruinelor 
de la Doisprezece Stejari. Îşi aminti de refrenul pe care 
inima ei nu încetase să-l repete: "N-o să mai am niciodată 
burta goală. N-o să mai am niciodată burta goală." 

— Într-o zi voi avea bani, mulţi bani, ca să mănânc tot ce- 
mi va place. Niciodată n-o să mai fie pe masa mea fiertură 
de proumb sau mazăre uscată. Voi avea haine frumoase. Vor 
fi toate de mătase. 

— Toate? 

— Da, toate, răspunse Scarlett fără să-şi dea osteneala 
măcar de a roşi din cauza aluziei. Voi avea destui bani 
pentru ca yankeii să nu-mi poată lua niciodată Tara. Voi 
pune un acoperiş nou pe casa de la Tara, voi reconstrui 
magazia, voi avea catâri frumoşi pentru arat, şi am să scot 
mai mult bumbac decât ai văzut vreodată. Wade va avea, în 
sfârşit, tot ce-i trebuie. Îi voi da ce-şi va dori. Ai mei nu vor 
mai avea niciodată stomacul gol. O să vezi. Mă voi ţine de 
cuvânt. Fireşte, nu mă poţi înţelege. Eşti atât de egoist. Şi- 
apoi, tu n-ai avut niciodată să te temi că vei fi dat afară din 
casa ta de un carpetbagger. Nu ţi-a fost niciodată frig, n-ai 


umblat niciodată în zdrenţe, n-ai fost niciodată silit să 
munceşti ca un ocnaş ca să nu mori de foame. 

— Am stat opt luni în armata confederată, zise Rhett calm. 
Nu cunosc un loc mai bun ca să înveţi să mori de foame. 

— În armată! Dar n-ai cules niciodată bumbac, nici n-ai 
semănat porumb. N-ai. a, nu, nu-ţi bate joc de mine! 

Rhett îi luă mâinile. 

— Nu-mi bat joc de tine. Râdeam constatând deosebirea 
ce există între ceea ce pari şi ceea ce eşti cu adevărat. Îmi 
aminteam de asemenea de întâia oară când te-am văzut la 
picnicul Wilkes-ilor. Purtai o rochie verde şi pantofi de 
aceeaşi culoare. Toţi bărbaţii se-nvârteau în jurul tău şi erai 
plină de tine. Aş pune rămăşag că pe atunci nu ştiai nici câţi 
penny sunt într-un dolar. În ziua aceea n-aveai decât o 
singură idee în cap, nu te gândeai decât cum să-l cucereşti 
pe Ashley. 

Scarlett îşi trase cu un gest brusc mâinile din ale lui. 

— Rhett, dacă vrei să rămânem prieteni, nu-mi mai vorbi 
niciodată de Ashely Wilkes. Va fi întotdeauna un subiect de 
ceartă între noi, fiindcă nu-l poţi înţelege. 

— Pe când tu probabil că citeşti în el ca într-o carte, 
declară Rhett ironic. Nu, Scarlett, dacă-ţi împrumut bani, 
ţin să-mi rezerv dreptul de a putea vorbi despre Ashley 
Wilkes cum voi crede de cuviinţă. Renunţ la dreptul de a-ţi 
cere dobânzi, dar la asta nu. De altfel, sunt o seamă de 
lucruri pe care aş vrea să le cunosc despre acest tânăr. 

— Nu sunt obligată să le discut cu tine, zise ea scurt. 

— Ba da. Eu sunt cel care am banii, n-o uita. Când vei fi 
bogată, vei putea face acelaşi lucru cu ceilalţi. E limpede că- 
| iubeşti încă. 

— Nu-l iubesc. 

— Oh, se vede chiar şi numai după felul cum îi iei 
apărarea. 

— Nu voi tolera ca prietenii mei să fie obiect de batjocură. 

— Vom vedea asta mai târziu. Hai, spune-mi, el te mai 
iubeşte, sau închisoarea l-a făcut să-şi schimbe sentimentele 


faţă de tine? Ori, poate, o fi înţeles ce comoară are în 
persoana soţiei lui? 

Gândul la Melanie o făcu pe Scarlett să tresară. Se stăpâni 
cu greu să nu-i spună totul lui Rhett, explicându-i că numai 
onoarea îl reţinea pe Ashley lângă nevastă-sa. Deschise 
gura ca să vorbească, dar o închise îndată. 

— Am înţeles! N-are încă destul bun-simţ ca s-o aprecieze 
pe doamna Wilkes. Şi viaţa aspră din închisoare nu i-a stins 
focul pentru tine. 

— Nu văd de ce am mai discuta chestiunea asta. 

— Ba, eu văd şi, pe Dumnezeul meu, sper că-mi vei 
răspunde, afirmă Rhett pe un ton sever, cu atât mai puţin 
agreabil lui Scarlett cu cât nu-i înţelegea rostul. 

— Aşadar, te iubeşte încă? reluă Rhett. 

— Şi dacă? strigă Scarlett scoasă din sărite. N-am nici un 
chef să vorbesc despre Ashley cu tine. Nu eşti în stare să-l 
înţelegi nici pe el, nici felul lui de a iubi. Singurul fel pe 
care-l cunoşti este. este felul acela de dragoste pe care-l 
simţi pentru fiinţe ca femeia aceea, Watling. 

— Oh! exclamă Rhett moale. Aşadar, nu sunt în stare să 
simt decât poftele cărnii. 

— Ştii bine că-i adevărat. 

— Înţeleg acum de ce refuzi să discuţi această chestiune 
cu mine. Mâinile şi buzele mele necurate ar întina curăţenia 
dragostei lui. 

— Ei bine, da! Cam aşa ceva. 

— Grozav mă interesează această dragoste curată. 

— Nu fi neobrăzat, Rhett Butler. Dacă eşti destul de 
mârşav ca să crezi că a fost ceva rău între noi. 

— O, gândul ăsta nici nu mi-a trecut prin cap, ţi-o jur! De 
aceea mă interesează atât de mult toată chestiunea. 
Tocmai, aş voi să ştiu de ce n-a fost niciodată ceva rău între 
voi? 

— Dacă îţi închipui că Ashely ar fi. 

— Ia te uită! Va să zică Ashley e acela care a rezistat în 
numele moralei? Într-adevăr, Scarlett, n-ar trebui să te 


trădezi aşa de uşor. 

Încurcată şi indignată, Scarlett aruncă o privire furioasă 
lui Rhett, al cărui chip liniştit era de nepătruns. 

— Opreşte-te, n-am nevoie de banii tăi. În condiţiile astea, 
ieşi afară! 

— Ba da, ai nevoie de banii mei, şi fiindcă am ajuns până 
aici, de ce să ne oprim? Nu pierde nimeni nimic dacă vom 
continua să vorbim despre o idilă atât de castă. În care nu 
s-a întâmplat nimic rău. Aşadar, Ashley te iubeşte pentru 
mintea ta, pentru sufletul tău şi pentru noblețea 
caracterului tău? 

Scarlett se înfioră când auzi aceste cuvinte. Bineînţeles, de 
aceea o iubea Ashley. Numai această certitudine îi îngăduia 
să îndure existenţa, această certitudine că Ashley, rob al 
onoarei, o iubea şi o respecta pentru toate lucrurile 
frumoase închise în străfundul ei şi pe care el singur le 
putea vedea. Numai că toate acestea pierdeau din 
frumuseţea lor când Rhett era cel care le punea în lumină, 
mai ales vorbind cu tonul lui dulceag sub care străbătea 
batjocura. 

— Îmi revin toate idealurile tinereţii, aflând că mai poate 
exista o astfel de dragoste în acest veac al imoralităţii, urmă 
Rhett. Aşadar, simţurile nu au nici un amestec în dragostea 
lui pentru tine? Dragostea lui ar fi aceeaşi dacă ai fi urâtă şi 
dacă n-ai avea pielea asta atât de albă? Dacă n-ai avea ochii 
ăştia verzi care îndeamnă pe orice bărbat să se întrebe ce- 
ai face dacă te-ar lua în braţe? Ori, dacă nu ţi-ai mişca 
şoldurile în felul ăsta care constituie o provocare pentru 
orice bărbat sub nouăzeci de ani? Şi aceste buze care. Hai, 
să nu las ca poftele mele să biruie. Atunci, Ashley nu vede 
nimic din toate astea? Sau, dacă le zăreşte, nu-l 
impresionează deloc? 

Scarlett nu se putu împiedica de a-şi aminti de ziua aceea 
din livadă, când Ashley o strânsese în braţele lui 
tremurătoare, când gura lui caldă o strivea pe a ei, de 


parcă n-ar fi vrut să-i mai dea drumul niciodată. Amintirea îi 
îmbujoră obrajii şi aceasta nu-i scăpă lui Rhett. 

— Aşa! Va să zică te iubeşte pentru sufletul tău, zise Rhett 
cu vocea vibrând de supărare. 

Cum de îndrăznea să atingă cu mâna lui murdară singurul 
lucru frumos şi sfânt în viaţa ei? Scotocea în ungherele cele 
mai ascunse ale vieţii ei cu cruzime şi cu răceală, şi Scarlett 
era gata să-i spună ceea ce dorea să afle. 

— Da, exclamă ea căutând să gonească amintirea buzelor 
lui Ashley, mă iubeşte pentru sufletul meu. 

— Dar, draga mea, el nici nu ştie măcar că ai suflet. Dacă |- 
ar atrage sufletul, n-ar avea nevoie să lupte împotriva ta, 
cum a fost silit s-o facă, spre a păstra dragostei sale 
caracterul ei. să-i zicem "sfânt". Ar putea să doarmă liniştit, 
căci la urma-urmei un bărbat poate foarte bine să admire 
mintea şi sufletul unei femei, rămânând totuşi un gentleman 
credincios soţiei sale. Totuşi, trebuie să-i vină foarte greu să 
împace onoarea Wilkes-ilor cu dorinţa pe care i-o trezeşte 
trupul tău. 

— Îl judeci pe ceilalţi după tine, care eşti o fiinţă josnică! 

— O, n-am spus niciodată că nu te doresc, dacă asta vrei să 
spui. Dar, slavă Domnului, chestiunile de onoare nu m-au 
încurcat niciodată. Ceea ce doresc iau cum pot. În felul ăsta 
n-am de luptat nici cu îngerii, nici cu demonii. Probabil că ai 
prefăcut viaţa lui Ashley într-un mic iad. Aproape că mi-e 
milă de el. 

— Eu. eu să fac un iad din viaţa lui? 

— Da, tu! Eşti o permanentă ispită pentru el, dar nu 
cedează fiindcă, la fel ca toţi cei de felul lui, sacrifică 
dragostea pentru ceea ce numim onoare. Şi am impresia că 
această atitudine nu-i aduce nenorocitului nici dragoste, 
nici onoare! 

— Ba da, îi aduce dragoste! Vreau să spun, mă iubeşte! 

— Zău? Atunci, răspunde la întrebarea pe care ţi-o voi 
pune şi va fi de-ajuns pentru astăzi. Pe urmă, vei putea lua 
banii mei ca să-i arunci în râu. Şi-aşa nu ţin la ei! 


Rhett se sculă şi-şi zvârli ţigara pe jumătate fumată în 
scuipătoare. Gesturile lui aveau aceeaşi graţie păgână, 
aceeaşi putere stăpânită pe care le observase Scarlett în 
noaptea căderii Atlantei. Era în el ceva sinistru, care inspira 
oarecum teamă. 

— Dacă te iubeşte, de ce dracu' te-a lăsat să vii la Atlanta 
ca să cauţi bani de impozite? Înainte ca să las o femeie pe 
care o iubesc să facă un lucru ca ăsta, aş. 

— Nu ştia! Habar n-avea că eu. 

— Nu crezi că ar fi trebuit să ştie? strigă Rhett cu o 
violenţă abia ascunsă. lubindu-te cum zici că te iubeşte, ar 
fi trebuit să ghicească ce-ai putea face la disperare. Ar fi 
trebuit să te omoare mai degrabă decât să te lase să vii aici. 
şi să te lase să te adresezi. cui? Mie! Dumnezeule! 

— Dar nu ştia! 

— Dacă nu şi-a dat seama, înseamnă că n-are să te 
cunoască niciodată, nici pe tine şi nici preţiosul tău suflet. 

Ce nedrept era Rhett! Ca şi când Ashley ar fi avut darul să 
citească în suflete! Ca şi când Ashley ar fi putut s-o 
oprească, chiar dacă ar fi ştiut despre ce e vorba. Deodată, 
însă, Scarlett înţelese că Ashley ar fi putut foarte bine s-o 
împiedice să recurgă la o soluţie disperată. În ziua aceea, în 
livadă, dacă ar fi făcut cea mai mică aluzie la posibilitatea 
unui alt viitor, ea nu s-ar fi gândit niciodată să vină să-l 
caute pe Rhett. Un cuvânt, un gest duios în clipa în care se 
urcase în tren, şi n-ar mai fi plecat. Dar nu făcuse decât să 
vorbească de onoare. Totuşi. Avea oare Rhett dreptate? Ar 
fi trebuit Ashley să-i ghicească planul? Goni pe loc acest 
gând neleal. Bineînţeles că nu bănuise nimic. Nu putea s-o 
creadă măcar în stare de un asemenea gest imoral. Era 
prea nobil pentru asta. Rhett încerca numai să-i întineze 
dragostea. Încerca să distrugă tot ce avea ea mai preţios. 
"Într-o zi", îşi zise ea, "când prăvălia şi gaterul vor merge 
bine şi când voi avea bani, Rhett îmi va plăti toate 
suferinţele şi toate umilinţele pe care mi le-a pricinuit." 


Rhett o domina pe Scarlett de la înălţimea lui şi o privea 
cu un surâs amuzat. Nu mai păstra nici urmă din emoția 
care-l cuprinsese o clipă. 

— De altfel, ce te priveşte? întrebă Scarlett. E treaba lui 
Ashley şi a mea. Nu-i treaba ta. 

Rhett ridică din umeri. 

— Încă un cuvânt, Scarlett. Am pentru energia ta o 
admiraţie tot atât de mare pe cât de dezinteresată, şi mi-e 
dezagreabil văzând că târâi prea multe ghiulele de picior. Ai 
Tara. Ar fi destul spre a ocupa un bărbat. La asta se adaugă 
tatăl tău. E bolnav şi nu-ţi va mai fi niciodată de vreun 
ajutor. Apoi surorile tale, şi negrii. În sfârşit, acum ai şi un 
bărbat, şi probabil o ai în grijă şi pe domnişoara Pittypat. Şi 
aşa ai destule poveri fără să mai trebuiască să-l întreţii pe 
Ashley şi familia lui. 

— Nu-l întreţin pe Ashley. Mă ajută. 

— O, pentru numele lui Dumnezeu, i-o reteză Rhett 
nerăbdător. Să nu mai începem iar. Nu, nu ţi-e de niciun 
ajutor. Îl porţi în cârcă şi-l vei purta până la moarte, de n-o 
cădea în spinarea altcuiva. În ceea ce mă priveşte, am 
început să mă satur de acest subiect de conversaţie. Câţi 
bani vrei? 

Scarlett simţi cum îi vin pe buze vorbe de ocară. După ce o 
jignise şi după ce întinase tot ce avea ea mai scump pe 
lume, îşi închipuia oare că-i va primi banii? Dar cuvintele i 
se opriră pe buze. Ce bine ar fi să-i poată respinge oferta cu 
dispreţ şi să-l dea pe uşă afară! Din păcate, numai bogaţii 
îşi puteau permite acest lux. Atâta timp cât va fi săracă, va 
trebui să îndure scene ca aceasta. Dar când va avea bani - 
ce gând mângăietor! - când va fi bogată, nu va răbda decât 
ce-i va place, nu-şi va refuza nimic din ceea ce va pofti, nu 
va fi politicoasă decât cu oamenii pe care-i va găsi simpatici. 
"Pe ceilalţi", îşi zise ea, "îi voi da pe toţi dracului, cu Rhett 
Butler în cap." 

Plăcerea pe care i-o pricinui acest gând aprinse o scânteie 
în ochii ei verzi şi-i aduse un surâs pe buze. Rhett surâse la 


rândul său. 

— Eşti încântătoare, Scarlett, exclamă el, mai ales când 
pregăteşti vreo răutate. Numai spre a-ţi vedea gropiţa asta 
în obraz, îţi voi cumpăra o duzină de catâri, dacă-ţi doreşte 
inima. 

Uşa de la intrare se deschisese şi vânzătorul îşi făcu 
apariţia, cu o scobitoare în gură. Scarlett se ridică, îşi 
strânse şalul şi-şi legă sub bărbie panglicile pălăriei. 
Hotărârea ei era luată. 

— Eşti ocupat azi după-amiază? Poţi să vii cu mine acum? 

— Unde? 

— Aş vrea să mă însoţeşti în trăsură până la gater. l-am 
făgăduit lui Frank să nu umblu singură cu trăsura dacă ies 
din oraş. 

— La gater pe ploaia asta? 

— Da, vreau să cumpăr gaterul acum, înainte să-ţi schimbi 
părerea. 

Rhett izbucni într-un hohot de râs atât de zgomotos, încât 
vânzătorul tresări în spatele tejghelei şi aruncă o privire 
mirată acestui domn pe care nu-l cunoştea. 

— Uiţi că eşti măritată? Doamna Kennedy nu poate fi 
văzută plimbându-se în trăsură la ţară cu ticălosul de 
Butler, pe care oamenii cumsecade nu-l primesc la ei acasă. 
Nu te mai gândeşti la reputaţia ta? 

— Reputația mea! Vreau să cumpăr gaterul înainte să-ţi 
schimbi părerea, sau înainte ca Frank să descopere că eu 
sunt cumpărătoarea. Hai, Rhett, nu te lăsa rugat. Şi ce dacă 
plouă? Hai, să ne grăbim. 

Gaterul! De câte ori se gândea la el, Frank gemea şi 
blestema ziua în care îi vorbise de el soţiei sale. Destul de 
rău că vânduse căpitanului Butler (tocmai lui!) cerceii şi 
cumpărase gaterul fără să-şi fi întrebat bărbatul, dar ceea 
ce era mai rău e că înţelegea să-l şi conducă singură. Era 
îngrozitor! S-ar fi zis că Scarlett n-are încredere nici în el, 
nici în judecata lui. 


La fel ca toţi bărbaţii pe care îi cunoştea, Frank socotea că 
o femeie trebuie să-şi urmeze orbeşte bărbatul şi să n-aibă 
nici o părere personală. Plecând de la adevăr, era dispus să 
recunoască celor mai multe dintre femei dreptul de a face 
ce le trăsnea prin cap. Femeile sunt nişte fiinţe atât de 
bizare, încât nu e rău să le satisfaci micile lor capricii. 
Înzestrat cu un caracter blând şi amabil, nu era în firea lui 
să refuze ceva unei femei. Ar fi fost încântat să tolereze 
capriciile unei tovarăşe plăcute, chiar dacă pe urmă ar 
certa-o respectuos pentru prostia şi extravaganţa ei. Dar 
ideile pe care Scarlett şi le băgase în cap erau de 
neconceput. 

Gaterul acesta, de pildă! Ce scandalizat fusese când, 
răspunzând întrebărilor sale, Scarlett îi declarase cu un 
surâs angelic că avea de gând să-l conducă ea însăşi. 
"Vreau să fac eu singură negoţ de cherestea." Da, aşa se 
exprimase. Frank nu va uita niciodată grozăvia acelei clipe. 
Să facă ea singură negoţ de cherestea! Era de neînchipuit. 
Nu exista nici o femeie în Atlanta care să facă afaceri. De 
fapt, Frank nu auzise niciodată despre vreo femeie care să 
se ocupe cu afaceri. Dacă femeile aveau nenorocirea să fie 
silite de greutatea vremurilor să câştige ceva bani spre a-şi 
ajuta familiile, o făceau discret, ca nişte adevărate doamne. 
Făceau prăjituri ca doamna Merriwether, pictau farfurii, 
coseau, primeau în pensiune ca doamna Elsing şi Fanny, 
erau institutoare ca doamna Meade, sau dădeau lecţii de 
muzică asemenea doamnei Bonnell. Aceste doamne 
câştigau bani, dar stăteau acasă, aşa cum se cuvine unei 
femei. 

Dar ca o femeie să părăsească adăpostul căminului său, să 
se aventureze în lumea brutală a bărbaţilor, să concureze 
cu ei pe teren comercial, să fie expusă jignirilor şi bârfelilor, 
mai ales când nimic n-o silea şi când avea un bărbat în stare 
să-i asigure tot ce avea nevoie! 

Frank nădâjduise că Scarlett voia numai să-l necăjească 
sau să-i facă o farsă de prost gust, dar nu întârzie să-şi dea 


seama că nu era deloc vorba de asta. Scarlett conducea 
efectiv gaterul. Se trezea înaintea lui, şi pleca cu trăsura în 
sus pe Stadă Piersicului, în afara oraşului, şi adeseori se 
întorcea mult după ce închidea el prăvălia şi venea la 
mătuşa Pitty la masă. În fiecare zi făcea drumul lung de 
câteva mile, cu unchiul Peter drept singur apărător. 
Bătrânul vizitiu avea misiunea s-o protejeze, misiune pe 
care o îndeplinea cu multă neplăcere, căci pădurile erau 
pline de negri eliberaţi şi de golani yankei. Reţinut la 
prăvălie, Frank nu putea merge la gater cu ea şi, când 
încercă să protesteze, ea îl puse la punct: 

— Dacă nu-l ţin din scurt pe ticălosul de Johnson, va fura 
cherestea, o va vinde şi va băga banii în buzunar. Când voi 
găsi omul care-mi trebuie, îl voi lăsa să conducă gaterul în 
locul meu şi nu voi fi silită să mă duc atât de des. Atunci însă 
îmi voi petrece timpul în oraş, vânzând cherestea. 

Să vândă cherestea! Asta era culmea! Adeseori Scarlett 
pleca de la gater câte o zi întreagă ducând cherestea 
clienţilor. În acele ocazii, Frank ar fi vrut să se poată băga 
în fundul prăvăliei şi să nu vadă pe nimeni. 

Şi cum vorbea lumea despre ea! Fără îndoială că vorbea şi 
despre el şi-i reproşa că o lasă să se poarte într-un fel atât 
de puţin potrivit pentru o femeie. Era foarte jenat când câte 
un client îi spunea rezemându-se de tejghea: "Acum câteva 
minute am văzut-o pe doamna Kennedy la." Fiecăruia, de 
altfel, parcă-i făcea plăcere să-l ţină la curent cu deplasările 
soţiei sale. 'Toată lumea vorbea de ceea ce se întâmplase pe 
şantierul noului hotel în construcţie. Scarlett sosise tocmai 
în clipa când Tommy Wellburn dădea o comandă de lemn de 
construcţie unui alt negustor. Sărise din trăsurică în faţa 
zidarilor irlandezi şi-i spusese pe şleau lui Tommy că făcea o 
afacere proastă. Îi demonstrase că lemnul ei era mai bun şi 
mai ieftin şi, spre a-şi întări spusele, adunase din memorie o 
lungă coloană de cifre care-i îngădui să stabilească pe loc 
un deviz. 


Aşadar, nu se mulțumea să se amestece printre lucrătorii 
aceia străini, dar mai dăduse şi o dovadă a cunoştinţelor ei 
matematice. Lucrul acesta era inadmisibil pentru o femeie. 
După ce Tommy îi acceptase devizul şi-i dăduse ei comanda, 
nici n-avusese măcar tactul să se retragă imediat, discret, ci 
rămăsese să pălăvrăgească cu contramaistrul irlandezilor, 
un fel de pitic care avea o reputaţie foarte proastă. Oraşul 
comentase evenimentul săptămâni întregi. 

Colac peste pupăză, Scarlett câştiga foarte mulţi bani cu 
gaterul şi nici un bărbat nu putea vedea cu ochi buni pe 
soţia sa reuşind într-un domeniu atât de puţin feminin. 
Frank era cu atât mai jignit cu cât Scarlett nu-i dădea nici 
un ban spre a-l ajuta la prăvălie. Folosea aproape tot ce 
câştiga pentru Tara şi scria nesfârşite scrisori lui Will 
Benteen, explicându-i amănunţit ce să facă cu sumele pe 
care i le trimitea. În afară de asta, îl anunţase pe Frank că 
atunci când Tara va fi complet reparată, avea de gând să 
dea bani cu împrumut pe ipoteci. 

"Dumnezeule!" gemea Frank de câte ori se gândea la asta. 
"O femeie n-ar trebui nici măcar să ştie ce e o ipotecă." 

Pe vremea aceea Scarlett nutrea nenumărate proiecte pe 
care Frank le socotea mai îndrăzneţe unele ca altele. 
Spunea chiar că va deschide un restaurant pe locul fostului 
antrepozit ars de soldaţii lui Sherman. Frank nu era 
membru al vreunei societăţi de abstinenţă, dar se ridică cu 
înverşunare împotriva ideii. Să fii proprietarul unui 
restaurant era aproape tot atât de imoral ca şi când ai face 
din căminul tău o casă de toleranţă. De ce? Îi venea foarte 
greu să explice soţiei sale, care se mărginea să răspundă 
slabelor lui argumente print-un singur cuvânt: "Mofturi!" 

— Patronii de restaurante sunt întotdeauna excelenți 
chiriaşi, îi declară ea. E părerea unchiului Henry. Plătesc 
regulat chiriile şi-apoi, ascultă-mă, Frank, pot să 
construiesc restaurantul dintr-un lot de lemn de proastă 
calitate de care nu pot scăpa şi, odată construit, aş găsi să-l 
închiriez cu preţ bun. Cu banii de pe chirie, cu ceea ce scot 


de la gater şi cu ceea ce mi-ar aduce împrumuturile mele 
ipotecare, aş putea să mai cumpăr câteva gatere. 

— La ce-ţi trebuie alte gatere, fetiţa mea? strigă Frank 
speriat. Dimpotrivă, dacă ai fi rezonabilă, ar trebui să-l vinzi 
pe cel pe care-l ai. Munca asta te dă gata şi ştii ce greu îţi 
vine să obţii un randament bun de la negrii eliberaţi pe 
care-i foloseşti şi. 

— Într-adevăr, negrii eliberaţi nu sunt buni de nimic, 
încuviinţă Scarlett, trecând peste aluzia lui Frank cu privire 
la vânzarea gaterului. Domnul Johnson pretinde că nu ştie 
niciodată dimineaţa dacă va avea o echipă completă. Nu te 
mai poţi bizui pe negri. Lucreză o zi sau două şi apoi se 
odihnesc până ce-şi mănâncă salariul. Oricând te poţi 
aştepta ca întreaga echipă să lase lucrul baltă şi să plece. 
Cu cât îmi dau mai mult seama de efectele emancipării, cu 
atât mai mult constat că s-a comis o adevărată crimă. E pur 
şi simplu distrugerea negrilor. Sunt mii şi mii care stau 
degeaba, iar cei pe care-i avem la gater sunt atât de leneşi, 
atât de incapabili, încât mai bine te lipseşti de ei. Dacă mai 
ai şi nenorocul să-i ocărăşti ori să le dai câte un ghiont, 
fireşte spre binele lor, îţi vine pe cap Biroul Eliberaţilor. 

— Fetiţa mea, n-ar trebui să-l laşi pe domnul Johnson să-i 
bată pe aceşti. 

— Nu, bineînţeles că nu, replică nerăbdătoare Scarlett. Nu 
ţi-am spus chiar acum că yankeii m-ar băga la răcoare dacă 
l-aş lăsa să-şi facă de cap? 

— Pariez că în toată viaţa lui, tatăl tău n-a bătut niciodată 
un negru. 

— Ba da, unul singur. Un băiat de la grajd care nu-i 
ţesălase calul după o zi de vânătoare. Dar, Frank, pe 
vremea aceea era altfel. Cu eliberaţii nu-i acelaşi lucru, şi 
un bici bun n-ar strica unora dintre ei. 

Frank nu era surprins numai de vederile şi de proiectele 
soţiei sale, ci şi de felul cum se schimbase în cele câteva luni 
de la nuntă. Scarlett nu mai era mica fiinţă blândă şi 
fermecătoare pe care o luase de soţie. În scurta perioadă 


cât îi făcuse curte, crezuse că nu văzuse niciodată femeie 
mai adorabilă în reacţiile ei faţă de viaţă, mai neştiutoare, 
mai sfioasă, mai neajutorată. Acum, toate direcţiile ei erau 
bărbăteşti. Deşi avea obraji trandafirii, gropiţe şi surâdea 
fermecător, vorbea şi se purta ca un bărbat. Ilonul ei era 
precis şi poruncitor şi era în stare să ia o hotărâre imediat, 
fără toate micile tergiversări caracteristice femeilor. Ştia ce 
voia şi, ca un bărbat, o lua pe drumul cel mai scurt spre a-şi 
ajunge ţinta, nu pe căi lăturalnice şi ascunse cum fac de 
obicei femeile. 

Frank mai întâlnise şi înainte femei autoritare. Ca toate 
oraşele Sudului, Atlanta avea un contingent serios de femei 
în vârstă care nu înțelegeau să se lase duse. Nimeni nu 
putea fi mai despotică decât voinica doamnă Merriwether, 
mai poruncitoare decât plăpânda doamnă Elsing, mai abilă 
când era vorba să obţină ce voia decât doamna Whiting, cu 
tot părul ei alb şi vocea dulce. Dar oricare ar fi fost 
mijloacele folosite de aceste doamne spre a-şi atinge 
scopurile, rămâneau totuşi mijloace demne de o femeie. Se 
plecau respectuos în faţa părerii bărbaţilor, chiar dacă 
făceau apoi ce le tăia capul. Aveau tactul să pară că se lasă 
conduse de bărbaţi, şi asta avea multă însemnătate. Dar 
Scarlett nu se lăsa dusă de nimeni şi-şi conducea atât de 
bine treburile, la fel ca un bărbat, încât tot oraşul o vorbea 
de rău. 

"Şi", zice Frank, nenorocit, “probabil că mă vorbesc şi pe 
mine de rău, fiindcă îi dau voie să se poarte în felul acesta." 

Şi-apoi, mai era şi acel Butler. Desele lui vizite în casa 
mătuşii Pitty erau cea mai mare umilinţă. Lui Frank îi fusese 
întotdeauna antipatic, chiar când făcuse afaceri cu el 
înainte de război. Blestema adeseori ziua când îl adusese pe 
Rhett la Doisprezece Stejari şi-l prezentase prietenilor săi. 
Îl dispreţuia pentru cinismul cu care speculase în timpul 
războiului şi-l condamna pentru că nu se înrolase. Numai 
Scarlett ştia de cele opt luni pe care Rhett le petrecuse în 
rândurile armatei confederate, căci Rhett o rugase cu 


prefăcută spaimă să nu vorbească niciodată de această 
"ruşine", oricui ar fi. În sfârşit, Frank îl dispreţuia mai ales 
pentru că păstrase aurul Confederaţiei, pe când oamenii 
cinstiţi, ca amiralul Bulloch şi mulţi alţii, care se aflaseră în 
aceeaşi situaţie, restituiseră mii de dolari tezaurului 
federal. Însă lui Rhett puţin îi păsa de antipatia lui Frank şi 
nu-şi rărea vizitele în casa bătrânei domnişoare. 

În mod ostentativ, domnişoara Pitty era aceea pe care 
Rhett venea s-o vadă, şi biata femeie o credea şi se fudulea 
cu vizitele lui. Dar Frank avea impresia foarte dezagreabilă 
că nu domnişoara Pitty îl atrăgea. Micul Wade ţinea şi el 
foarte mult la Rhett, cu toate că se arăta sperios cu cei mai 
mulţi, şi mergea până acolo încât îl striga "unchiul Rhett", 
spre marele necaz al lui Frank. El nu putea să uite că Rhett 
îi făcuse curte lui Scarlett în timpul războiului şi că relaţiile 
lor fuseseră comentate în oraş. Ce trebuie să spună lumea, 
acum când Scarlett se remăritase! Niciunul din prietenii lui 
Frank n-avea cuajul să discute cu el acest subiect, deşi 
nimeni nu se jena să comenteze în faţa lui felul cum Scarlett 
conducea gaterul. 

Totuşi, Frank nu putea să nu observe că nevastă-sa şi cu el 
erau din ce în ce mai rar invitaţi la mese sau la petreceri şi 
că vizitele ce li se făceau erau din ce în ce mai puţine. 
Scarlett nu-i putea suferi pe cei mai mulţi dintre vecinii lor 
şi avea prea mult de lucru ca să vadă pe cei la care ţinea, de 
aceea această rărire a vizitelor n-o supăra deloc. 
Dimpotrivă, pe Frank îl durea. 

Toată viaţa, Frank fusese stăpânit de gândul: "Ce vor zice 
vecinii?" şi era dezarmat în faţa permanentei indiferenţe pe 
care o arăta soţia lui pentru respectarea convenienţelor. 
Avea impresia că toată lumea o critica pe Scarlett şi că-l 
ţinea de rău pe el fiindcă o lăsa "să-şi piardă feminitatea". 
Făcea atâtea lucruri pe care un bărbat n-ar fi trebuit să i le 
îngăduie - dar dacă i se întâmpla să-i spună să înceteze, sau 
discuta cu ea ori îi făcea reproşuri, o furtună îngrozitoare 
se abătea asupra lui. 


"Dumnezeule!" se gândea el disperat, "se înfurie mai 
repede şi rămâne mai multă vreme supărată decât oricare 
dintre femeile pe care le-am cunoscut." 

Chiar atunci când toate mergeau bine, era surprinzător să 
vezi cu câtă repeziciune soţia glumeaţă şi drăgăstoasă care 
umbla cântând prin casă se putea transforma într-o fiinţă 
cu totul deosebită. Frank n-avea decât să zică: "Fetiţa mea, 
în locul tău, eu aş." şi furtuna se dezlănţuia. 

Sprâncenele ei negre se apropiau în unghi drept şi, 
imediat, Frank începea să tremure de frică. Scarlett avea 
furii şi accese de turbare ca o pisică sălbatică. În clipele 
acelea parcă nu-i păsa nici de ce spune, şi nici de răul pe 
care-l puteau face cuvintele ei. După o astfel de scenă, un 
nor negru apăsa o vreme asupra casei. Frank pleca 
devreme la prăvălie şi se întorcea târziu. Pitty se ascundea 
în odaia ei, ca un iepure în fundul culcuşului. Wade şi cu 
unchiul Peter se retrăgeau în grajd şi bucătăreasa nu-şi mai 
părăsea plitele, ferindu-se să cânte prea tare. Numai 
Mammy îndura cu calm supărările lui Scarlett, căci Mammy 
era obişnuită de ani de zile cu Gerald O'Hara şi cu furiile 
lui. 

Totuşi, Scarlett ar fi vrut să nu fie irascibilă. Ţinea cu 
adevărat să-l facă pe Frank fericit. Îi era foarte drag şi îi era 
recunoscătoare fiindcă salvase Tara, dar Frank o scotea din 
sărite. 

Îi era cu neputinţă să respecte un bărbat care îi permitea 
să-l domine, iar atitudinea timidă şi şovăielnică pe care o 
lua faţă de ea sau de alţii atunci când se încurcau lucrurile 
o supăra cel mai mult. Ar fi putu încă trece cu vederea toate 
aceste lucruri şi ar fi fost chiar fericită - acum când 
rezolvase unele chestiuni băneşti - dacă Frank nu i-ar fi 
întreţinut întruna exasperarea, dovedind în fiecare clipă că 
habar n-are să facă afaceri şi nevrând s-o lase nici pe ea să 
fie un bun om de afaceri. 

După cum se aştepta, refuzase să treacă la încasarea 
datoriilor neplătite, până când izbutise să-l silească, şi chiar 


şi atunci o făcea neconvins şi cerându-şi scuze. Aceasta îi 
dovedise lui Scarlett că familia Kennedy nu va duce decât o 
existenţă mediocră, atâta timp cât ea însăşi nu va câştiga 
banii pe care era hotărâtă să-i aibă. Ştia că Frank se va 
mulţumi să vegeteze toată viaţa în prăvălioara lui îmbăcsită. 
Părea că nu înţelege cât de nesigură era situaţia lor, nici cât 
era de necesar să câştigi bani în aceste vremuri tulburi, 
când banul era singura garanţie împotriva altor nenorociri. 

Înainte de război, când viaţa era uşoară, Frank fusese 
poate un excelent om de afaceri, dar acum Scarlett găsea 
că era nesuferit de demodat şi că se încăpăţâna prea mult 
să aplice metodele vremurilor bune de altădată, atunci când 
acele vremi nu mai existau. Îi lipsea cu totul spiritul 
combativ atât de necesar într-o epocă tulbure. Ei bine, 
fiindcă ea cel puţin era combativă, va acţiona ea, fără să-l 
mai întrebe pe Frank dacă-i place sau nu. Aveau nevoie de 
bani şi ea începuse să câştige bine, deşi nu era o treabă 
uşoară. Tot ce avea Frank de făcut era, după părerea ei, să 
nu se amestece în planurile ei, care erau pe cale de a da 
rezultate bune. 

Scarlett n-avea experienţă, şi conducerea unui gater nu 
era lucru uşor. În plus, concurenţa devenise mult mai 
aprigă, şi când se întorcea seara acasă era în general 
obosită, preocupată şi prost-dispusă. Dacă Frank tuşea şi 
îndrăznea să spună: "Fetiţo, eu asta n-aş face-o", sau: "În 
locul tău, n-aş face aşa", îşi stăpânea cu greu supărarea şi 
deseori i se întâmpla să nu şi-o stăpânească. De ce găsea 
întruna să-i reproşeze ceva, el care n-avea măcar energia 
să se apuce să câştige bani? Şi o cicălea pentru lucruri atât 
de neînsemnate! Ce importanţă avea în timpuri ca acestea 
dacă nu se comporta cum îi sta bine unei femei? Mai ales 
când gaterul aducea bani, de care ea, familia ei şi Tara 
aveau atâta nevoie, şi chiar şi Frank. 

Frank tânjea după odihnă şi linişte. Războiul pe care-l 
făcuse cu atâta conştiinciozitate îi zdruncinase sănătatea, îi 
distrusese averea şi-l îmbătrânise. Nu regreta nimic, dar 


după patru ani de război tot ceea ce cerea vieţii era linişte 
şi bunătate, chipuri afectuase în jur şi aprobarea prietenilor 
săi. Îşi dădu curând seama că liniştea căminului trebuia 
plătită şi că, spre a o avea, trebuia s-o lase pe Scarlett să 
facă ce-o tăia capul. De aceea, fiindcă era obosit, cumpăra 
pacea în condiţiile fixate de soţia sa. Câteodată socotea că 
n-o cumpărase prea scump când, întorcându-se acasă în 
serile reci, Scarlett îi deschidea surâzând uşa, îi săruta 
vârful nasului sau al urechii, ori când, în patul lor cald, 
înainte de a adormi, o simţea rezemându-şi capul de umărul 
său. Viaţa de familie putea fi atât de plăcută când Scarlett 
era lăsată să-şi vadă de-ale ei! Totuşi pacea asta nu era 
decât aparentă, căci sacrificându-şi toate iluziile despre 
căsătorie, vedea că încheiase un târg în care fusese păcălit. 

"O femeie ar trebui să se ocupe mai mult de căminul ei şi 
de familie în loc să umble hai-hui ca un bărbat", îşi zicea el. 
"De-ar avea un copil." 

Acest gând îl făcea să surâdă şi rămânea foarte des visând 
la un copil. Scarlett refuzase categoric să aibă copii, dar 
copiii aşteaptă rar să fie poftiţi. Frank ştia că multe femei 
susţin că nu vor să aibă copii, dar n-o spun decât din prostie 
sau de frică. Dacă Scarlett ar avea un copil, l-ar iubi şi ar 
sta acasă să se ocupe de el, ca toate celelalte femei. Atunci 
ar fi silită să vândă gaterul şi necazurile lui ar lua sfârşit. 
Spre a fi cu totul fericite, toate femeile au nevoie de un 
copil, şi Frank ştia că Scarlett nu era fericită. Cu toată 
ignoranţa lui în materie de femei, nu era orb ca să nu-şi dea 
seama că uneori era nefericită. Din când în când se trezea 
în mijlocul nopţii şi o surprindea plângând înăbuşit în 
pernă. Prima oară când se trezise simțind cum tremură 
patul de suspinele ei, o întrebase pe un ton îngrijorat: 
"Fetiţo, ce s-a întâmplat?" şi ea îl respinsese cu o exclamaţie 
supărată: "O, lasă-mă în pace!" 

Da, un copil ar face-o fericită şi ar împiedica-o să se 
gândească la lucruri care n-ar trebui s-o intereseze. 
Câteodată, Frank ofta şi se gândea că prinsese o pasăre 


exotică de culoarea focului şi a nestematelor, când i-ar fi 
convenit tot atât de mult o vrabie. De fapt, chiar mai mult. 

Capitolul XXXVII. 

Era într-o noapte ploioasă şi rece de aprilie, când Tony 
Fontaine, venind de la Jonesboro pe un cal alb de spumă şi 
pe jumătate mort de oboseală, bătu la uşa lor, deşteptându-i 
din somn şi speriindu-i de moarte. 

Atunci, pentru a doua oară în patru luni, Scarlett măsură 
toate consecinţele Reconstrucţiei. Înţelese exact la ce 
făcuse aluzie Will când spusese: "Necazurile noastre abia 
încep", şi recunoscu adevărul cuvintelor dureroase rostite 
de Ashley la Tara, în livada bătută de vânt: "Ce ne aşteaptă 
pe toţi e mai rău ca războiul, mai rău ca închisoarea, mai 
rău ca moartea." 

Primul ei contact cu Reconstrucţia avusese loc în ziua în 
care aflase că Jonas Wilkerson putea s-o dea afară din Tara 
cu ajutorul yankeilor. Dar, de astădată, sosirea lui Tony îi 
deschise ochii într-un fel mult mai îngrozitor. Era întuneric 
şi ploua cu găleata. Tony intră şi, câteva minute mai târziu, 
se pierdea pentru totdeauna în noapte. Dar, în cursul 
acestui scurt interval, avu timpul să ridice cortina asupra 
unei noi scene de groază, şi Scarlett simţi că ea nu va mai 
cădea niciodată. 

În noaptea aceea, după ce auzise bătăi în uşă, Scarlett, 
strângându-şi rochia de casă în jurul trupului, se aplecă 
asupra scării şi întrezări faţa negricioasă şi încruntată a lui 
Tony, înainte ca acesta să sufle în lumânarea pe care Frank 
o ţinea în mână. Cobori în grabă scările spre a merge să-i 
strângă mâna rece şi umedă şi-l auzi şoptind: "Mă caută. 
Fug în Texas. calul meu nu mai poate. mor de foame. Ashley 
mi-a spus că voi. N-aprindeţi lumânarea. Nu deşteptaţi pe 
negri. Nu veau să vă atrag neplăceri." 

După ce obloanele bucătăriei fură închise şi storurile trase 
până jos, îngădui în sfârşit să se facă puţină lumină şi 
începu să-i vorbească lui Frank, în fraze scurte, nervoase, în 
timp ce Scarlett încerca să-i improvizeze o masă. 


N-avea palton şi era ud până la piele. N-avea nici pălărie, 
şi părul lui negru stătea lipit pe capul îngust. Totuşi, în ochii 
vioi, ochii băieţilor Fontaine, lucea o mică flacără veselă, 
care în noaptea aceea o făcu să se înfioare. Scarlett îl 
privea cum înghiţea cu sorbituri lungi whisky-ul pe care i-l 
adusese şi mulţumi Cerului că mătuşa Pitty sforăia liniştită 
în camera ei. Desigur că ar fi leşinat în faţa acestei arătări. 

— O bestie de scallawag mai puţin, zise el întinzând 
paharul ca să-i fie umplut din nou. Am riscat şi, ca să-mi 
scap pielea, trebuie s-o şterg repede. Nu-i nimic, frate! Am 
să încerc să ajung în Texas şi să mă fac uitat. Ashley era la 
Jonesboro cu mine şi m-a sfătuit să vin la voi. Încearcă să-mi 
faci rost de un cal şi de nişte bani, Frank. Calul meu e mort 
de oboseală. Am gonit nebuneşte şi, ca un dobitoc, am 
plecat de-acasă fără manta, fără pălărie şi fără un ban. Nu-i 
vorbă, nici nu prea aveam ce lua de acasă. 

Râse şi muşcă lacom dintr-o bucată de turtă de mălai, 
înghițind din mâncarea sleită de gulii. 

— Poţi să iei calul meu, zise Frank, calm. Am zece dolari la 
mine, dar dacă poţi să aştepţi până mâine dimineaţă. 

— Să fiu al dracului dacă pot să aştept! declară Tony 
categoric, dar fără să-şi piardă buna dispoziţie. Cred că 
sunt pe urmele mele, n-am un avans prea mare. Fără 
Ashley, care m-a luat de ceafă şi m-a făcut s-o şterg călare, 
aş fi rămas pe loc ca un tâmpit, şi la ora asta m-aş legăna 
probabil la capătul unei frânghii. Bun băiat, Ashley! 

Aşadar, Ashley era amestecat în această înfricoşătoare 
încurcătură! Lui Scarlett îi stătu inima-n loc. Duse mâna la 
piept. Nu cumva puseseră yankeii mâna pe Ashley? De ce 
nu cerea Frank explicaţii? De ce privea lucrurile cu atâta 
sânge rece, ca şi când ar fi ceva normal? 

— Ce. cine. se bâlbâi ea. 

— Fostul vostru administrator. blestematul ăla de Jonas 
Wilkerson. 

— L-ai. omort? 


— Ce Dumnezeu, Scarlett O'Hara! exclamă Tony arţăgos. 
N-ai fi vrând totuşi să mă mulţumesc să zgârii doar pe 
cineva cu cuțitul, când mi-am pus în gând să lichidez 
socotelile cu el. Nu! L-am ciopârţit în bucăţi! 

— Bine ai făcut, zise Frank. Nu mi-a plăcut niciodată 
individul ăla. 

Scarlett îşi privi bărbatul. Nu mai era sfiosul şi fricosul 
Frank pe care-l cunoştea, care se trăgea tot timpul de 
barbă şi o lăsa să-l terorizeze. Era în el ceva tare şi hotărât 
şi nu părea dispus să se încurce în cuvinte de prisos. Era un 
bărbat. Tony era un bărbat şi el, şi în această împrejurare în 
care intervenea violenţa, o femeie n-avea ce să caute. 

— Dar Ashley. Oare. 

— Nu. Voia el să-l omoare, dar i-am spus că asta-mi revine 
de drept, fiindcă Sally e cumnata mea. A sfârşit prin a fi de 
părerea mea. A mers cu mine până la Jonesboro, spre a fi 
acolo dacă Wilkerson m-ar fi doborât. Nu cred ca Ashley să 
aibă neplaceri. Sper că nu. N-ai puţină dulceaţă ca să pun 
pe turta asta? Şi nu poţi să-mi dai ceva să iau cu mine? 

— O să am o criză de nervi dacă nu-mi povesteşti tot. 

— Aşteaptă să plec mai întâi, şi pe urmă n-ai decât, dacă ai 
chef. Îţi voi povesti tot, în timp ce Frank va înşeua calul. 
Bestia de Wilkerson a făcut şi aşa destul rău. Ştii cum a 
procedat când a fost vorba să plăteşti impozitele, şi asta nu- 
i decât una din ticăloşiile sale. Dar ceea ce era mai rău era 
modul cum îi aţâţa pe negri. Dacă cineva mi-ar fi spus că 
într-o zi îi voi uri pe negri, nu l-aş fi crezut niciodată! Lua-le- 
ar dracu sufletele lor negre! lau drept literă de evanghelie 
tot ce le spun canaliile astea şi uită tot ce-am făcut pentru 
ei. Acum yankeii spun că au să le dea drept de vot şi nouă o 
să ni-l refuze. În comitat numai câţiva democrați nu sunt 
şterşi de pe listele electorale, acum când yankeii au 
înlăturat pe toţi cei care au luptat în rândurile armatei 
confederate. Dacă-i lasă să voteze pe negri, s-a zis cu noi! 
Totuşi, ăsta-i statul nostru, ce naiba! Nu aparţine yankeilor! 
E inadmisibil! Trebuie să facem ceva, chiar de-ar trebui să 


începem un nou război. În curând vom avea judecători 
negri, legislatori negri. 

— Repede. te rog! Ce-ai făcut? 

— Mai dă-mi încă o bucăţică de turtă. Ei bine, începuse să 
umble zvonul că Wilkerson merge cam prea departe cu 
principiile lui de egalitate. Ce vrei, îşi petrecea ore întregi 
pălăvrăgind cu tonţii de negri. Pe scurt, a avut îndrăzneala 
să pretindă că negrii au aceleaşi drepturi ca şi albii când. 
când e vorba de femeile albe. 

— O, Tony, nu! 

— Ba da! Ce te uiţi aşa uluită? Dar, ce naiba, trebuie să fi 
auzit de asta! Yankeii au spus-o şi negrilor din Atlanta. 

— Eu. eu n-am ştiut! 

— Atunci, probabil că Frank n-a vrut să-ţi spună. În orice 
caz, în urma acestui fapt, am hotărât să mergem să-i facem 
o mică vizită noaptea domnului Wilkerson şi să ne ocupăm 
de el. Dar înainte de a putea traduce proiectul nostru în 
viaţă. Îţi aminteşti de găliganul ăla mare, negru, Eustis, 
fostul nostru logofăt? 

— Da. 

— Ei bine, chiar azi a intrat în bucătărie în timp ce Sally 
gătea. şi nu ştiu ce i-a spus. De altfel, cred că nu voi şti 
niciodată. Oricum, i-a spus ceva şi am auzit-o pe Sally 
scoțând un țipăt. M-am repezit în bucătărie şi l-am văzut pe 
Eustis beat ca un porc. scuză-mă, Scarlett, mi-a scăpat. 

— Mai departe? 

— L-am doborât cu un foc, şi imediat a intrat mama să 
vadă ce-i cu Sally, şi atunci am sărit în şa şi am pornit-o spre 
Jonesboro în căutarea lui Wilkerson. El era vinovatul. Fără 
el, nenorocitul acela de negru nu s-ar fi gândit niciodată la 
aşa ceva. Înspre Tara l-am întâlnit pe Ashley. Fireşte, a venit 
cu mine. Mi-a spus că, după cele ce voise să facă Wilkerson 
la Tara, voia să lichideze el însuşi această poveste. I-am 
răspuns că mă priveşte, fiindcă Sally era soţia fratelui meu 
mort în război şi am discutat tot lungul drumului. Când am 
ajuns în oraş, mă crezi, Scarlett, mi-am dat seama că nu-mi 


luasem pistolul. Îl lăsasem în grajd. Eram atât de furios, 
încât l-am uitat. 

Se opri şi muşcă cu poftă din bucata de turtă. Scarlett se 
înfioră. Furiile ucigaşe ale Fontaine-ilor deveniseră 
legendare în comitat cu mult înaintea acestor întâmplări. 

— Am fost deci silit să-i dau o lovitură de cuţit. L-am găsit 
la bar. L-am înghesuit într-un colţ, în timp ce Ashley îi ţinea 
pe ceilalţi la respect şi, înainte de a-l ucide, am avut vreme 
să-i explic de ce voiam să-l curăţ. A fost gata înainte să-mi 
dau seama, declară Tony cu un aer gânditor. După asta nu- 
mi mai aduc aminte mare lucru, afară numai că Ashley m-a 
suit pe cal şi mi-a spus să vin la voi. Ashley e nepreţuit în 
cazuri de-astea. Îşi păstrează sângele rece. 

Frank reveni cu paltonul său pe braţ şi i-l întinse lui Tony. 
Era singura lui haină groasă, dar Scarlett nu protestă. 
Sensul acestei întâmplări, care îi privea numai pe bărbaţi, 
părea că o depăşeşte. 

— Dar, Tony. au nevoie de tine acasă. Sigur că dacă te-ai 
întoarce şi ai explica. 

— Frank, te-ai însurat cu o proastă! spuse Tony, cu o 
strâmbătură, în timp ce-şi punea mantaua. Îşi închipuie că 
yankeii vor recompensa un om fiindcă a apărat o femeie din 
familia lui de asalturile unui negru. În loc de recompensă, 
curtea marţială şi un frumos capăt de ştreang. Sărută-mă, 
Scarlett. Frank nu se va supăra. Şi. poate că n-o să vă mai 
revăd niciodată. Texasul e departe. Să spuneţi alor mei că 
sunt în siguranţă. 

Scarlett îl lăsă pe Tony să o sărute. Cei doi bărbaţi ieşiră şi 
rămaseră un moment de vorbă pe veranda din spate. Apoi 
se auzi un cal pornind în galop. Tony plecase. Scarlett crăpă 
uşa şi-l zări pe Frank ducând un cal obosit la grajd. Închise 
uşa şi se aşeză, cu genunchii tremurând. 

Acum ştia ce înseamnă Reconstrucţia, o ştia tot atât de 
bine ca şi când casa ar fi fost înconjurată de o bandă de 
sălbatici pe jumătate goi. O mulţime de amintiri îi reveneau. 
Îşi amintea o mulţime de lucruri pe care abia le observase 


în ultimul timp, conversații pe care le auzise dar pe care nu 
le urmărise, discuţii ale bărbaţilor oprite brusc la sosirea ei, 
mici incidente cărora nu le acordase nici o importanţă pe 
atunci, avertismentele pe care Frank i le repeta degeaba 
spre a o pune în gardă împotriva primejdiilor de a merge la 
gater numai cu bătrânul Peter. Acum toate aceste amintiri 
formau o singură imagine oribilă. 

Negrii făceau ce voiau, sub protecţia baionetelor yankee. 
Putea fi omorâtă, violată, şi probabil că nimeni nu va 
pedepsi pe vinovat. Şi oricine ar căuta s-o răzbune ar fi 
spânzurat de yankei, fără a fi măcar judecat. Ofițerii yankei, 
care habar n-aveau de legi, se sinchiseau cu atât mai puţin 
de circumstanţele crimei; şi niciunul din ei nu se va jena să 
lege o frânghie de gâtul unui sudist, fără nici un proces. 

"Ce putem face?" se gândi ea frângându-şi mâinile de 
disperare. "Ce putem face cu diavolii ăştia care n-ar ezita să 
spânzure un băiat bun ca Tony Fontaine, fiindcă a apărat o 
femeie din familia lui împotriva unui negru beat şi a unei 
canalii de scallawag?" "E inadmisibil!" strigase Tony, şi avea 
dreptate. Dar ce puteau face sudiştii, reduşi la neputinţă, 
decât să-şi plece spinarea? Scarlett începu să tremure de 
frică şi, pentru prima oară în viaţă, înţelese că oamenii şi 
evenimentele existau în afară de ea şi că Scarlett O'Hara nu 
era singura fiinţă care conta. În tot Sudul erau mii de femei 
ca ea, mii de femei înfricoşate şi fără apărare. Erau şi mii de 
bărbaţi care, după ce depuseseră armele la Appomattox, le 
reluaseră şi erau gata să-şi rişte în fiece clipă viaţa spre a 
apăra aceste femei. 

Surprinsese pe chipul lui Tony ceva care se reflectase şi pe 
chipul lui Frank, o expresie pe care o observase şi pe faţa 
altor bărbaţi din Atlanta, dar pe care nu-şi dăduse osteneala 
s-o analizeze. Era o expresie diferită de aceea morocănoasă 
şi adânc descurajată pe care o văzuse la bărbaţii ce se 
întorceau la casele lor după capitulare. Bărbaţii aceia nu se 
gândeau atunci decât să-şi regăsească căminurile; acum, 
însă, aveau din nou un scop, ieşeau din toropeală, vechea 


flacără se aprindea din nou. Calmi şi hotărâți, gândeau ca 
Tony: "Este inadmisibil!" 

Scarlett văzuse destui din aceşti bărbaţi ai Sudului, 
amabili dar primejdioşi înainte de război, curajoşi şi aspri în 
ultimele zile ale disperatei bătălii. Totuşi, pe faţa acestor doi 
bărbaţi, în privirile pe care le schimbaseră la lumina 
tremurătoare a lumânării, era ceva deosebit, ceva care o 
reconfortase şi o înspăimântase în acelaşi timp: o furie ce 
nu se putea traduce prin cuvinte, o voinţă pe care nimic n-o 
putea clinti. 

Pentru prima oară simţi că o leagă ceva de oamenii care o 
înconjurau, simţi că împărtăşeşte temerile, amărăciunile 
lor; că are aceeaşi voinţă! Nu, era inadmisibil! Sudul era 
prea frumos spre a fi lăsat să dispară fără luptă, spre a fi 
strivit de cizma yankeilor. Sudul era o patrie prea iubită ca 
să fie dată pradă unor negri ignoranţi, îmbătaţi de whisky şi 
de libertate. 

Gândindu-se la venirea bruscă a lui Tony, la plecarea lui 
precipitată, Scarlett se simţi legată de el. Îşi reaminti cum 
fugise tatăl ei din Irlanda, noaptea, în urma unui omor pe 
care nici el, nici familia lui nu-l considerau ca atare. Sângele 
fierbinte al lui Gerald curgea în vinele ei. Îşi reaminti 
bucuria pe care o resimţise omorând pe dezertorul yankeu. 
Acelaşi sânge fierbinte curgea în vinele tuturor acestor 
bărbaţi a căror aparenţă curtenitoare ascundea violenţa 
gata să izbucnească. Toţi aceşti bărbaţi, toţi cei pe care-i 
cunoştea, se asemănau, chiar Ashley cel visător, chiar Frank 
care tremura pentru orice fleac - toţi erau violenţi şi gata 
să ucidă dacă se ivea nevoia. Până şi Rhett, deşi o canalie 
neruşinată, doborâse totuşi un negru fiindcă "insultase o 
femeie". 

Când Frank se întoarse tuşind, udat de ploaie, Scarlett se 
ridică şi-l întrebă: 

— Frank, cât va mai dura asta? 

— Cât timp yankeii ne vor uri, fetiţa mea. 

— Deci nu-i nimic de făcut? 


Frank îşi trecu obosit mâna prin barba udă. 

— Ba da, facem şi noi ce putem. 

— Ce? 

— De ce să mai vorbim de asta? N-am realizat încă nimic. 
Va dura poate ani de zile. Poate. poate că Sudul va rămâne 
întotdeauna aşa. 

— O, nu! 

— Hai la culcare, fetiţo. Văd că ţi-e frig şi tremuri. 

— Când oare se vor sfârşi toate astea? 

— Când ne vor da din nou dreptul de vot, fetiţa mea. Când 
toţi cei ce s-au luptat pentru Sud vor putea strecura în urnă 
un buletin de vot cu numele unui sudist sau alunui 
democrat. 

— Un buletin de vot! exclamă Scarlett. La ce serveşte un 
buletin de vot, când negrii au înnebunit şi yankeii i-au 
ridicat împotriva noastră? 

Frank începu să-i explice cum stau lucrurile, cu încetineala 
sa obişnuită. Dar ideea că buletinele de vot ar putea pune 
capăt tuturor acestor rele era prea complicată pentru ea. 
Se gândea mulţumită că Jonas Wilkerson nu va mai fi 
niciodată o ameninţare pentru Tara, şi se gândea şi la Tony. 

— Oh, bieţii Fontaine-i! exclamă ea. N-a mai rămas decât 
Alex, şi sunt atâtea de făcut la Mimosa! De ce oare nu s-a 
gândit Tony să-l omoare noaptea, când nimeni n-ar fi putut 
şti cine era? Ar fi fost mai folositor la el acasă în timpul 
arăturilor de primăvară decât în Texas. 

Frank îşi luă nevasta de mijloc. De obicei, asta nu se 
întâmpla fără teamă de partea lui, căci se aştepta 
întotdeauna să fie respins, dar în noaptea aceea braţul său 
era hotărât. 

— În acest moment există lucruri mai importante decât 
arăturile, fetiţa mea. Trebuie, pentru început, să băgăm 
frica în negri şi să dăm o lecţie scallawag-ilor. Atâta timp cât 
vor mai rămâne băieţi curajoşi ca Tony, nu trebuie să ne fie 
teamă pentru soarta Sudului. Hai să te culci. 

— Dar, Frank. 


— Dacă suntem uniţi şi nu cedăm yankeilor, cred că într-o 
bună zi vom obţine victoria. Nu te îngriji de asta, micuța 
mea. Ai încredere în bărbaţii din jur. Poate că noi nu vom 
mai apuca ziua aceea, dar ea va veni. Yankeii vor sfârşi prin 
a se plictisi să ne persecute, când vor vedea că nu reuşesc 
măcar să ne clintească rezistenţă. Atunci vom putea trăi şi 
ne vom putea creşte copiii onorabil. 

Scarlett se gândi la Wade şi la taina pe care o păstra de 
mai multe zile. Nu, nu voia să-şi crească copiii în acest iad 
de ură, de nesiguranţă, de violenţă şi de sărăcie. Pentru 
nimic în lume nu voia să cunoască copiii ei ceea ce 
cunoscuse ea. Dorea pentru ei o lume ferită de nesiguranţă, 
o lume în care să domnească ordinea, în care ea ar putea să 
privească înainte şi să ştie că îi aşteaptă un viitor sigur, o 
lume în care copiii ei vor avea parte numai de blândeţe şi 
căldură, de hrană bună şi îmbrăcăminte frumoasă. 

Frank îşi închipuia că dreptul de vot va rezolva toate 
astea? Dreptul de vot? La ce ar folosi? Nu era decât un 
singur lucru care îţi îngăduia să rezişti într-o oarecare 
măsură loviturilor soartei: banul. Se gândi cu înfrigurare că 
trebuia să facă rost de bani, de bani mulţi, care să-i 
ferească de dezastru. 

Şi, dintr-o dată, spuse bărbatului ei că va avea un copil. 

Săptămâni întregi după fuga lui Tony, detaşamente yankee 
percheziţionară de nenumărate ori casa mătuşii Pitty. 
Soseau fără să anunţe, la orice oră, şi se răspândeau prin 
odăi, puneau o mulţime de întrebări, deschideau dulapuri, 
înţepau coşuri cu rufe, se uitau sub pat. Autorităţile militare 
auziseră că lony fusese sfătuit să se ducă la mătuşa Pitty şi 
yankeii erau convinşi că se ascundea încă acolo sau undeva 
prin vecini. Neştiind niciodată dacă nu va năvăli în odaie un 
ofiţer cu un detaşament de soldaţi, mătuşa Pitty era tot 
timpul "în alarmă", după expresia unchiului Peter. Nici 
Frank, nici Scarlett nu-i pomeniseră de scurta vizită a lui 
Tony, aşa că era de bună-credinţă când declara protestând 


că nu-l văzuse pe Tony Fontaine decât o singură dată în 
viaţa ei, în 1862, de Crăciun. 

— Şi să ştiţi, adăuga ea cu o voce întretăiată din cauza 
emoţiei, că era beat turtă. 

Scarlett, care îndura cu greu sarcina, simţea o ură cruntă 
împotriva uniformelor albastre care veneau când voiau şi 
plecau luând câte un bibelou care le plăcuse, şi în acelaşi 
timp teamă ca nu cumva Iony să fie prins şi să povestească 
rolul jucat de prietenii săi. Închisorile erau pline de oameni 
arestaţi pentru mult mai puţin decât atât. Ştia că dacă 
yankeii ar avea cea mai mică urmă de dovadă împotriva lor, 
ea şi cu Frank ar fi închişi, şi de asemeni nevinovata Pitty. 

O bucată de vreme se vorbise mult la Washington de 
confiscarea tuturor averilor "rebelilor", spre a se plăti 
datoriile de război ale Statelor Unite, şi Scarlett trăia cu 
frica-n sân. Pe de altă parte, umbla zvonul la Atlanta că 
bunurile acelora care încălcau legile militare vor fi 
sechestrate, şi Scarlett tremura la gândul că ea şi cu Frank 
riscau nu numai să-şi piardă libertatea, ci şi casa, prăvălia şi 
gaterul. Şi chiar dacă averea lor nu ar fi confiscată, era ca 
şi pierdută dacă ea şi Frank ar fi închişi; cine ar vedea de 
afaceri în lipsa lor? 

Era furioasă pe lony că atrăsese toate necazurile acestea 
asupra capului lor. Cum putuse face una ca asta unor 
prieteni? Cum putuse Ashley să-l sfătuiască să vină la ei? 
Nu va mai ajuta niciodată pe nimeni. Nu ţinea deloc să vadă 
din nou pe yankei repezindu-se asupra ei ca un roi de 
viespi. Nu, va închide uşa şi n-o va deschide nimănui care ar 
cere ajutor - în afară de Ashley, bineînţeles. Săptămâni de 
zile după scurta vizită a lui Tony, nu dormi decât iepureşte. 
La cel mai mic zgomot în stradă se temea să nu fie Ashley 
care încerca şi el să fugă în Texas. Nu ştia deloc cum se 
descurcase Tony, căci nu îndrăznea în scrisori să vorbească 
despre vizita lui nocturnă. Yankeii puteau să intercepteze 
scrisorile şi să le facă rău şi celor din Tara. Iotuşi, 
săptămânile se scurseră fără să aducă veşti rele, şi Scarlett 


ghici că Ashley scăpase cu faţa curată. Apoi, în cele din 
urmă, yankeii îi lăsară în pace. 

Dar nici această uşurare nu eliberă pe Scarlett de teama 
în care trăia din noaptea când Tony bătuse la uşa ei, teamă 
mai rea ca obuzele din timpul asediului, mai rea ca teroarea 
pe care i-o inspiraseră oamenii lui Sherman în ultimele zile 
ale războiului. S-ar fi zis că sosirea lui Tony în plină noapte, 
în timp ce furtuna bântuia cu furie, i-ar fi deschis ochii şi ar 
fi silit-o să înţeleagă cât de şubrede erau liniştea şi 
existenţa sa. 

În această friguroasă primăvară a anului 1866, Scarlett n- 
avea decât să-şi plimbe privirea în jur spre a vedea 
primejdiile care o amenințau pe ea şi întregul Sud. Degeaba 
făcea proiecte şi planuri, degeaba muncea mai greu decât 
trudiseră sclavii ei vreodată, degeaba biruia toate piedicile 
şi rezolva, graţie energiei ei, probleme cu care educaţia 
primită n-o familiarizaseră. În ciuda sacrificiilor făcute, 
risca să se trezească despuiată dintr-o clipă într-alta de 
rodul sforţărilor ei. Şi dacă asta s-ar întâmpla, nu avea nici 
o cale legală, nici o posibilitate de reparaţie legală, în afară 
de puterea arbitrară a tribunalelor militare despre care 
Tony vorbise cu atâta amărăciune, presupunând că ar 
binevoi s-o asculte. Pe vremurile acelear, singuri negrii 
beneficiau de toate drepturile lor. Yankeii îngenuncheaseră 
Sudul, şi intenționau să-l păstreze aşa. Sudul părea că se 
pleacă sub o mână uriaşă şi crudă şi cei care avuseseră 
odinioară vreo putere erau acum mai dezarmaţi decât 
fuseseră vreodată foştii lor sclavi. 

Însemnate forţe militare staţionau în Georgia, şi Atlanta 
avea mai multe decât îi trebuia. Comandanții trupelor 
yankee în diferite oraşe aveau puteri depline, chiar dreptul 
de viaţă şi de moarte asupra populaţiei civile, şi uzau de 
acest drept. Puteau băga la închisoare cetăţeni sub orice 
motiv, sau chiar fără motiv. Le puteau confisca bunurile, îi 
puteau spânzura, puteau să le facă viaţa imposibilă prin 
dispoziţii contradictorii privind operaţiunile comerciale, 


lefurile servitorilor, ceea ce era permis să se spună în public 
sau în particular, ori ceea ce se putea scrie în ziare. 
Reglementau ora şi locul unde se puteau deşerta lăzile cu 
gunoi şi hotărau ce fel de cântece aveau dreptul să cânte 
soțiile şi fetele foştilor confederați. Oricine fredona "Dixie" 
sau "Frumosul Drapel Albastru", se făcea vinovat de un 
delict aproape tot atât de grav ca acela de înaltă trădare. 
Unii şefi militari mergeau atât de departe, încât proclamau 
că nu poţi pune o scrisoare la poştă dacă n-ai prestat 
"jurământul de oţel" şi, câteodată, împiedicau chiar 
celebrarea căsătoriilor acelor care nu depuseseră acest 
blestemat jurământ. 

Ziarele erau atât de ţinute în frâu, încât nimeni nu putea 
protesta public împotriva nedreptăţilor sau a jafurilor 
comise de soldaţi şi orice protest individual era pasibil de 
pedeapsă cu închisoarea. Închisorile erau pline de cetăţeni 
de vază care mucezeau în celule aşteptând în zadar să fie 
judecaţi. Curțile cu juri şi garanţiile constituţionale erau, 
practic vorbind, desfiinţate. Tribunalele civile mai 
funcționau încă, dar erau supuse bunului plac al 
autorităţilor militare, care schimbau sentinţele, aşa că 
cetăţenii erau la cheremul lor. Oamenii erau arestaţi pentru 
te-miri-ce. Dacă erai bănuit că ai vorbit de rău guvernul sau 
că ai legături cu Ku Klux Klan-ul, erai azvârlit în închisoare 
sau, spre a avea aceeaşi soartă, era de-ajuns să fii acuzat de 
un negru că ai fost nepoliticos cu el. Autorităţile nu cereau 
nici probe, nici martori. Se mulţumeau cu un simplu denunţ 
şi, datorită aţâţărilor Biroului Eliberaţilor, găseai 
întotdeauna negri gata să denunțe pe oricine. 

Negrii nu obţinuseră încă dreptul de vot, dar Nordul era 
hotărât să li-l acorde şi să manevreze cu voturile lor. În 
această situaţie, tot ce se făcea era în favoarea negrilor. 
Militarii yankei îi susțineau în orice ocazie şi cel mai sigur 
mijloc ca un alb să-şi atragă neplăceri era să depună o 
plângere contra unui negru. 


Foştii sclavi erau acum cei ce dictau şi, cu ajutorul 
yankeilor, cei mai răi şi mai ignoranţi ajungeau în frunte. 
Cei mai buni dintre ei îşi băteau joc de emancipare şi 
sufereau ca şi stăpânii lor albi. Mii de sevitori negri, care 
formau cea mai înaltă castă printre sclavi, rămăseseră 
credincioşi stăpânilor şi se înjoseau făcând unele munci pe 
care odinioară le-ar fi considerat nedemne de ei. Mulţi 
dintre negrii care munciseră pe ogoare refuzau de 
asemenea să se folosească de libertate; totuşi din rândurile 
lor se recrutau cetele de “secături emancipate" care 
produceau cele mai multe tulburări. Pe timpul sclaviei, 
servitorii şi meseriaşii dispreţuiau pe aceşti negri din 
categoriile inferioare. În tot Sudul, multe soţii de plantatori 
făcuseră ca şi Ellen, punându-i pe tinerii negri să urmeze la 
şcoli, spre a alege pe cei mai capabili dintre ei şi a le 
încredința posturi de răspundere. Ceilalţi, cei folosiţi la 
munca pe ogoare, erau cei mai leneşi sau lipsiţi de însuşiri 
pentru învăţătură, cei mai puţin energici sau mai puţin 
cinstiţi, cei mai vicioşi sau mai abrutizaţi. Şi acum, tocmai 
această clasă de negri, socotită cea mai de jos, făcea în tot 
Sudul viaţa imposibilă. 

Ajutaţi de aventurierii fără scrupule din Biroul Eliberaţilor, 
aţâţaţi de nordişti plini de un fanatism aproape religios, 
foştii muncitori agricoli negri fuseseră ridicaţi dintr-o dată 
la rangul celor ce deţineau puterea. Bineînţeles, se purtau 
cum era de aşteptat din partea unor fiinţe destul de reduse. 
Ca nişte maimuțe sau copii lăsaţi liberi în mijlocul unor 
obiecte a căror valoare n-o înțelegeau, se dedau la tot felul 
de excese, fie din plăcerea de a distruge, fie din simplă 
inconştienţă. 

Cu toate acestea, trebuie recunoscut spre cinstea negrilor, 
chiar a celor mai ignoranţi, că foarte puţini erau mânaţi de 
răutate şi că aceştia puţini fuseseră socotiți "de soi râu" 
chiar pe vremea sclaviei. Dar toţi aceşti negri eliberaţi 
aveau o mentalitate copilăroasă şi se lăsau foarte uşor 
manevraţi. În afară de asta, fuseseră obişnuiţi să asculte de 


stăpânii albi, iar acum aveau alţi stăpâni, Biroul şi 
carpetbagger-ii, care le dădeau ordine de acest fel: "Sunteţi 
egali cu albii, purtaţi-vă deci în consecinţă. Îndată ce veţi 
vota pentru republicani veţi pune mâna pe bunurile albilor. 
E ca şi cum v-ar şi aparţine. Luaţi-le dacă puteţi!" 

Toate aceste poveşti le suceau capul. Libertatea devenea 
astfel pentru ei o sărbătoare continuă, un carnaval de lene, 
de hoţii şi de obraznicii. Negrii de la ţară năvăleau în oraşe, 
lăsau regiunile agricole fără mână de lucru. Atlanta era 
plină de negri din aceştia care continuau să vină cu sutele 
spre a se transforma, sub efectul noilor doctrine, în nişte 
fiinţe leneşe şi periculoase. Îngrămădiţi în cocioabe infecte, 
în curând se îmbolnăviră de vărsat, tifoidă, tuberculoză. 
Obişnuiţi să fie îngrijiţi de stăpânele lor, nu ştiau să lupte 
împotriva bolilor. Pe vremea sclaviei, stăpânii erau cei care-i 
îngrijeau pe copiii mici şi pe bătrâni, aşa că ei nu-şi dădeau 
deloc seama de datoriile pe care le aveau faţă de toţi cei 
lipsiţi de apărare. Biroul Eliberaţilor se ocupa mult prea 
mult de aspectul politic al lucrurilor, ca să mai facă negrilor 
şi serviciile pe care le făceau foştii plantatori. 

Copii negri, părăsiţi de părinţii lor, umblau prin tot oraşul 
ca nişte animale speriate, până ce albii miloşi le deschideau 
uşile bucătăriilor şi îi luau să-i crească. Bătrânii ţărani 
negri, părăsiţi de copiii lor, înnebuniţi de forfota marelui 
oraş, se aşezau pe marginea trotuarului şi se rugau de 
cucoanele ce treceau: "Coană, sci'iţi lu' stăpânu' meu ăla 
vechi, în comitatu' Fayette, că sunt aici. Să vină să ia pe 
băt'ânul neg'u acasă. O, Doamne, sunt sătul până peste cap 
de libe'tatea asta!" 

Biroul Eliberaţilor, nemaiputând face faţă numărului 
solicitanţilor, îşi dădea seama prea târziu de unele greşeli şi 
se silea să trimită pe toţi aceşti negri înapoi la foştii lor 
stăpâni. Li se spunea că, dacă se reîntorc la ţară, vor fi 
trataţi ca muncitori liberi şi protejaţi prin contracte scrise, 
care le vor garanta plata cu ziua. Bătrânii ascultau bucuroşi 
şi se întorceau la ţară, îngreunând povara plantatorilor 


care, deşi sărăciţi, nu aveau totuşi inima să-i respingă. 
Tinerii rămâneau la Atlanta. Nu voiau să audă de muncă. De 
ce să munceşti când ţi-e burta plină? 

Pentru prima oară în viaţa lor, negrii aveau putinţa să bea 
whisky după pofta inimii. Odinioară nu beau decât de 
Crăciun, când fiecare primea câte o "picătură" în acelaşi 
timp cu darul ce i se cuvenea. Acum, n-aveau numai pe 
agitatorii de la Biroul Eliberaţilor şi pe carpetbagger-i ca 
să-i aţâţe, dar şi solide porţii de whisky. Actele de violenţă 
deveneau astfel inevitabile. Nici viaţa, nici bunurile 
cetăţenilor nu erau în siguranţă, şi albii pe care legea nu-i 
mai apăra erau terorizaţi. Bărbaţii erau înjuraţi în plină 
stradă de negri beţi. Noaptea se dădea foc la şoproane şi 
case, ziua în amiaza mare se furau cai, vite şi păsări. O 
mulţime de crime erau comise şi, în cele mai multe cazuri, 
autorii lor rămâneau nepedepsiţi. 

Dar infamiile acestea nu însemnau nimic pe lângă 
primejdiile la care erau expuse femeile albe, dintre care 
multe, lipsite din cauza războiului de protectorii lor fireşti, 
locuiau izolate la ţară, sau pe drumuri pustii. Mulțimea 
violenţelor comise împotriva femeilor şi dorinţa de a scăpa 
soțiile şi fiicele lor de această primejdie, exasperaseră pe 
bărbaţii din Sud şi-i hotărâseră să întemeieze Ku Klux Klan- 
ul. Ziarele din Nord dezlănţuiră campanii întregi împotriva 
acestei organizaţii care opera noaptea, fără să-şi dea 
niciodată seama de tragica necesitate care dusese la 
întemeierea ei. Nordul cerea ca toţi membrii Ku Klux Klan- 
ului să fie urmăriţi şi spânzurați, fiindcă îndrăzneau să 
pedepsească singuri crimele, într-o vreme în care legile şi 
ordinea publică erau călcate în picioare de invadatori. 

Era un spectacol straniu să vezi o naţiune din care 
jumătate se silea să impună celeilalte jumătăţi, cu vârful 
baionetelor, dominaţia negrilor. Nordul voia să acorde drept 
de vot acestor negri care, de multe ori, nu părăsiseră decât 
abia de o generaţie jungla africană, refuzându-l însă foştilor 
stăpâni. Nordul înţelegea să menţină Sudul sub cizma lui. 


Luându-le albilor drepturile, îi împiedica să renască. Cei 
mai mulţi dintre bărbaţii care luptaseră în rândurile 
armatelor confederate, sau care ocupaseră o funcţie 
publică pe vremea Confederaţiei, n-aveau nici dreptul de a 
vota, nici dreptul de a alege în funcţii publice, şi erau cu 
totul sub stăpânire străină. Mulţi dintre ei, urmând pilda 
generalului Lee, doreau să depună jurământul de credinţă, 
să redevină ceâţeni şi să uite trecutul - dar nu li se 
îngăduia. Ceilalţi, cărora li se îngăduia să depună 
jurământul, refuzau cu îndârjire, declarând că nu voiau să 
jure credinţă unui regim care-i supunea voit la tot felul de 
cruzimi şi umilinţe. 

"Aş fi depus afurisitul acela de jurământ imediat după 
capitulare, dacă s-ar fi purtat omeneşte cu noi. Pot să fac 
parte din Uniune, dar Reconstrucţia n-o pot accepta", erau 
cuvinte pe care Scarlett le auzise de atâtea ori încât o 
scoteau din sărite. 

Zi şi noapte, teama şi îngrijorarea o rodeau pe Scarlett. 
Amenințarea permanentă a negrilor pe care nu-i oprea nici 
o lege, şi frica de militarii yankei, primejdia de a-şi vedea 
bunurile confiscate o urmăreau tot timpul până şi în vis, pe 
lângă spaima de lucruri mai rele. Degeaba repeta întruna 
fraza pe care 'Tony Fontaine o pronunţase cu atâta putere: 
"Scarlett, e inadmisibil! Şi nu va fi îngăduit!" - îi venea greu 
să lupte împotriva descurajării care o cuprindea când 
constata neputinţa ei, aceea a prietenilor ei şi a întregului 
Sud. 

Cu tot războiul, incendiul şi Reconstrucţia, Atlanta 
redevenise un oraş care se dezvolta repede. În multe 
privinţe reamintea de oraşul tânăr şi activ din primele zile 
ale Confederaţiei. Din nenorocire, soldaţii răspândiţi pe 
străzi nu purtau uniforma iubită, banii nu erau în mâna 
celor care ar fi trebuit, şi negrii petreceau în timp ce foştii 
lor stăpâni munceau din greu şi mureau de foame. 

Cu toată mizeria şi frica, Atlanta dădea impresia unui oraş 
prosper care se ridica repede din ruine. Oricare ar fi fost 


împrejurările, Atlanta părea întotdeauna să se grăbească. 
Savannah, Charleston, Augusta, Richmond şi New Orleans 
nu, ele erau oraşe care nu se vor grăbi niciodată. Nu era de 
bun-gust să te agiţi, era într-adevăr prea yankeu; dar la 
acea epocă, Atlanta era mai prost-crescută şi mai yankee 
decât fusese sau decât va fi vreodată. Din cauza "oamenilor 
noi" care soseau din toate părţile, de dimineaţă până seara, 
străzile erau aglomerate şi zgomotoase. Echipajele 
strălucite ale soțiilor ofiţerilor yankei sau ale carpetbagger- 
ilor împroşcau cu noroi, când treceau, trăsurile hodorogite 
ale localnicilor, şi casele noi ale străinilor bogaţi se ridicau 
ţipătoare printre locuinţele discrete ale vechilor locuitori ai 
oraşului. 

Războiul consacrase definitiv importanţa Atlantei în Sud, şi 
renumele oraşului, până acum obscur, se întindea departe. 
Căile ferate, pentru care Sherman luptase o vară întreagă 
trimițând la moarte mii de oameni, aduceau din nou viaţă în 
oraşul pe care îl creaseră. Atlanta redevenise centrul 
economic al unei vaste regiuni şi primea un val însemnat de 
noi cetăţeni, şi buni şi răi. 

Carpetbagger-ii îşi stabiliseră cartierul general la Atlanta, 
unde se întâlneau pe străzi cu reprezentanţii celor mai 
vechi familii din Sud, care erau şi ei nou-veniţi în Atlanta. 
Plantatorii ale căror proprietăţi fuseseră incendiate în 
timpul marşului lui Sherman îşi părăseau ogoarele de 
bumbac, pe care nu le mai puteau cultiva fără sclavi, şi 
veneau să locuiască la Atlanta. În fiecare zi soseau noi 
emigranţi, care fugeau din Tennessee şi din cele două 
Caroline unde Reconstrucţia era şi mai aprigă decât în 
Georgia. Un mare număr de irlandezi şi germani, foşti 
mercenari ai armatelor Uniunii, se stabiliseră la Atlanta 
după demobilizare. Femeile şi familiile yankeilor cantonaţi 
în oraş, împinse de curiozitate să cunoască Sudul după 
patru ani de război, veneau să îngroaşe numărul 
locuitorilor. Aventurieri de toate felurile năvăleau în 


nădejdea de a face avere, şi negrii de la ţară continuau să 
sosească cu sutele. 

Deschis tuturor noilor-veniţi ca un oraş de graniţă, Atlanta 
nu căuta deloc să-şi ascundă viciile şi păcatele. Cârciumile 
făceau afaceri de aur. În unele părţi erau câte două-trei, 
poartă în poartă. Seara, străzile erau pline de beţivi, negri 
şi albi, care se împleticeau de-a lungul trotuarelor. 
Criminali, hoţi de buzunare, prostituate mişunau prin 
fundăturile neluminate sau pe străzile întunecoase. În 
tripouri se juca din gros. Nu era noapte fără încăierări cu 
cuțitul sau cu revolverul. Cetăţenii respectabili erau 
scandalizaţi că în Atlanta exista un cartier rău famat mai 
întins şi mai prosper ca în timpul războiului. Toată noaptea, 
din spatele perdelelor trase se auzeau cântece, râsete şi 
cuplete vulgare, adeseori întovărăşite de urlete şi de focuri 
de revolver. Pensionarele acestor localuri erau şi mai 
îndrăzneţe decât prostituatele din timpul războiului şi, 
aplecate fără ruşine pe fereastră, chemau pe trecători. 
Duminica după-masă, cupeurile elegante ale patroanelor 
acestor case străbăteau străzile principale ale oraşului, 
încărcate cu fete ieşite la plimbare în spatele perdelelor de 
mătase, îmbrăcate cu rochiile cele mai frumoase. 

Belle Watling era cea mai celebră dintre aceste patroane. 
Construise o casă mare cu etaj, care întrecea în lux pe toate 
celelalte din cartier. La parter era o sală lungă care servea 
drept bar, cu pereţii bogat împodobiţi cu picturi în ulei, şi în 
fiecare seară concerta o orchestră de negri. Odăile de la 
etaj, zicea lumea, erau împodobite cu mobile elegante 
îmbrăcate cu pluş, cu perdele de dantelă şi cu oglinzi 
încadrate în rame aurite. Cele douăsprezece tinere 
pensionare ale casei erau foarte frumoase, deşi prea 
fardate, şi se purtau cu mult mai multă decenţă decât 
pensionarele celorlalte localuri. Rareori se întâmpla ca 
poliţia să intervină la Belle. 

Despre această casă, matroanele Atlantei nu vorbeau 
decât în şoaptă, iar preoţii, de la înălţimea amvonului, o 


înfierau în termeni ocoliţi, descriind-o ca pe un loc de 
pierzanie, o ruşine şi un blestem al lui Dumnezeu. Toată 
lumea ştia că o femeie ca Belle nu putea să aibă atâţia bani 
spre a putea deschide un stabiliment atât de luxos. Trebuia 
să aibă un comanditar, şi încă unul foarte bogat. Dat fiind că 
Rhett n-avusese niciodată bunul-simţ să-şi ascundă relaţiile 
cu ea, era evident că eltrebuia să fie comanditarul. De 
altfel, n-aveai decât s-o zăreşti pe Belle în cupeul ei condus 
de un negru arogant, ca să-ţi dai seama cât era de bogată. 
Când trecea trăsura ei, trasă de doi cai superbi, băieţaşii 
care reuşeau să scape de sub suprevegherea mamelor se 
repezeau s-o vadă şi şopteau emoţionaţi: "Ea e! E Belle! I- 
am văzut părul roşu!" 

Alături de casele care suferiseră de pe urma războiului, 
reparate, de bine de rău, cu scânduri vechi şi cărămizi 
înnegrite de fum, se înălţau locuinţele somptuoase ale 
carpetbagger-ilor şi ale profitorilor de război, cu 
acoperişuri mansardate, frontoane şi turnulețe, vitrouri şi 
peluze întinse. Noapte de noapte se vedeau lucind 
ferestrele acestor case luminate cu gaz aerian şi se auzea 
muzică şi zgomot de dans. Femei îmbrăcate în mătăsuri 
grele de culori strălucitoare se plimbau pe verande 
întovărăşite de bărbaţi în ţinută de seară. Dopurile sticlelor 
de şampanie pocneau, pe feţele de masă de dantelă se 
serveau cine compuse din şapte feluri, iar musafirii se 
îndopau cu şuncă fiartă în vin, rață îndopată, "pâte de foie 
gras" şi fructe rare, servite din belşug. 

În casele vechi domneau sărăcia şi foamea. Viaţa era cu 
atât mai amară, cu atât mai penibilă, cu cât fiecare lupta 
eroic spre a-şi păstra demnitatea şi a arăta o mândră 
indiferenţă faţă de chestiunile de ordin material. Doctorul 
Meade putea povesti multe despre familiile acestea care, 
gonite din locuinţele lor, se refugiaseră în pensiuni şi pe 
urmă ajunseseră să locuiască în camere întunecoase pe 
străzi dosnice. Avea prea multe paciente suferind de 
"insuficienţă cardiacă" sau "anemie". Ca şi pacientele înseşi, 


ştia că doar lipsurile erau cauza tuturor bolilor lor. Ar fi 
putut cita cazuri de familii întregi lovite de tuberculoză. 
Pelagra, pe care înainte de război n-o întâlneai decât la albii 
cei mai săraci, îşi făcea apariţia în cele mai bune familii din 
Atlanta. Şi-apoi erau copilaşii rahitici şi mamele care nu-i 
puteau alăpta. Pe vremuri, bătrânul medic avea obiceiul să 
mulţumească Domnului ori de câte ori aducea un copil pe 
lume. Acum nu mai considera viaţa ca o mare binefacere. 
Copilaşii veneau cu greu pe lume, şi atât de mulţi mureau în 
primele luni! 

În casele mari şi arătoase, vin şi lumină, dans şi muzică de 
viori, catifea şi dantelă, iar alături frig şi o lentă inaniţie. 
Aroganţa şi cruzimea învingătorilor de o parte, răbdarea şi 
ura învinşilor, de cealaltă parte. 

Capitolul XXXVIH. 

Scarlett vedea toate acestea, se gândea la ele zi şi noapte 
şi trăia cu groaza zilei de mâine. Ştia că ea şi cu bărbatul ei 
erau pe listele negre ale yankeilor din cauza lui Tony şi că 
dezastrul putea să se abată asupra lor dintr-o clipă în alta. 
Şi totuşi, acum mai puţin ca oricând, nu putea să piardă tot 
ce agonisise cu atâta trudă, acum când aştepta un al doilea 
copil, când gaterul de-abia începea să aducă beneficii, când 
trebuia să mai susţină până la toamnă Tara, la viitoarea 
recoltă de bumbac. O, când se gândea că ar putea să piardă 
totul! Şi că s-ar putea să trebuiască să ia totul de la început, 
cu bietele arme pe care le avea împotriva acestei lumi 
înnebunite! Să pornească iar lupta împotriva yankeilor şi a 
tot ceea ce reprezentau! Obosită şi înspăimântată, simţea 
că ar prefera să se omoare decât s-o ia de la capăt. 

În mijlocul ruinelor şi haosului care domneau în această 
primăvară a anului 1866, Scarlett îşi încordă toată energia 
ca să câştige cât mai mult cu gaterul. Lumea din Atlanta 
avea bani. Valul de construcţii îi dădea ocazia pe care o 
visase şi ştia că putea câştiga bani, dacă reuşea să nu 
ajungă la închisoare. Spre a-şi păstra libertatea, n-avea 
decât să plece spinarea în faţa insultelor, să îndure 


nedreptăţile, să evite orice conflict, fie cu albii, fie cu negrii, 
care i-ar putea face rău. Cu toate că nu putea să sufere pe 
eliberaţi, cu toate că era cuprinsă de furie ori de câte ori 
întâlnea negri obraznici, ori îi auzea râzând sau glumind, 
niciodată nu le arunca cea mai mică privire de dispreţ. Cu 
toate că-i ura pe toţi acei carpetbagger-i şi scalawag-i care 
strângeau peste noapte averi uriaşe, în timp ce ea muncea 
din greu, niciodată nu lăsa să-i scape cea mai mică 
observaţie rău-voitoare asupra lor. Nimeni din Atlanta nu 
simţea o mai mare scârbă de yankei decât ea, şi numai 
vederea unei uniforme albastre o făcea să turbeze. Dar 
chiar în intimitate se ferea să-i vorbească de rău. 

"Am să-mi ţin gura", îşi zicea ea cu încăpățânare. "Ceilalţi 
n-au decât să-şi piardă vremea văitându-se şi regretând 
timpurile bune de odinioară şi pe bărbaţii care nu se vor 
mai reîntoarce niciodată. Ceilalţi n-au decât să scoată foc pe 
nări împotriva yankeilor, n-au decât să protesteze că li s-a 
luat dreptul de a vota, n-au decât să meargă la închisoare 
fiindcă îşi spun părerile sus şi tare, n-au decât să fie 
spânzurați fiindcă fac parte din Ku Klux Klan (acest nume 
insipra aproape tot atâta groază lui Scarlett ca şi negrilor); 
celelalte femei n-au decât să fie mândre că bărbaţii lor sunt 
membri ai Klanu-ului (slavă Domnului, Frank nu fusese 
niciodată amestecat în poveştile astea!) da, ceilalţi n-au 
decât să se înfurie, să tune şi să fulgere, să comploteze şi să 
conspire după pofta inimii, ca să schimbe lucruri pe care nu 
le pot schimba. Şi-apoi, la ce te duce această credinţă faţă 
de trecut, când prezentul e atât de îngrijorător şi viitorul 
atât de nesigur? La ce bun toate poveştile astea cu votatul, 
când înainte de toate e vorba să ai un acoperiş deasupra 
capului, şi pâine la masă, şi să nu fii aruncat la închisoare? 
O, Dumnezeule, te rog, fă să pot rezista până în iunie!" 

Numai până în iunie! Scarlett ştia că la acea epocă va fi 
silită să se închidă în casă şi să aştepte să nască. Chiar şi 
acum unii se uitau strâmb văzând-o că umblă în starea în 
care era. Nici o femeie cumsecade nu iese când e 


însărcinată. Frank şi Pitty o rugau să-i scutească şi pe ei şi 
pe ea însăşi de această nouă ruşine, aşa că le făgăduise să 
nu mai lucreze decât până în iunie. 

Numai până în iunie! În iunie gaterul va merge destul de 
bine ca să se poată lipsi de ea. În iunie va avea destui bani 
ca să privească viitorul cu mai multă încredere. Dar avea 
încă atâtea lucruri de făcut, şi dispunea de atât de puţină 
vreme! Ar fi vrut ca zilele să fie mai lungi şi număra cu 
înfrigurare clipele. Trebuia să câştige bani, cât mai mulţi 
bani, şi cu orice preţ. 

Tot îmboldindu-l pe Frank, reuşise să-l scoată puţin din 
timiditatea lui. Obţinuse să i se achite unele dintre facturi şi 
prăvălia mergea mai bine. Totuşi, nădejdile ei cele mai mari 
se întemeiau pe gater. Pe vremea aceea Atlanta era ca un 
arbore uriaş al cărui trunchi ar fi fost retezat, dar care a 
început să creacă din nou cu mai multă vigoare, cu un 
frunziş mai des, cu ramuri mai multe. Negustorii de 
materiale de construcţie n-ajungeau să-i satisfacă pe clienţi. 
Preţurile lemnului de construcţie, ale cărămizii şi pietrei 
creşteau, şi gaterul funcţiona fără încetare din zori până-n 
noapte. 

Scarlett îşi petrecea o parte din zi la gater. Îşi băga nasul 
peste tot şi, convinsă că o furau, încerca să pună capăt 
acestei stări de lucruri. Totuşi, cea mai mare parte a 
timpului o petrecea în oraş, împărţindu-şi timpul între 
constructori, antreprenori şi tâmplari. Mergea chiar pe la 
persoane necunoscute despre care auzise că au de gând să 
construiască ceva. Avea un cuvânt amabil pentru fiecare şi 
nu pleca decât după ce obținuse o comandă sau făgăduiala 
de a nu cumpăra decât de la ea. 

În curând deveni o figură cunoscută pe străzile Atlantei. 
Înfofolită într-o cuvertură, cu mâinile ei mici înmănuşate, 
încrucişate pe genunchi, trecea cu trăsurica, alături de 
bătrânul Peter, foarte demn şi foarte nemulţumit de rolul 
său. Mătugşa Pitty îi cususe nepoatei sale o frumoasă 
pelerină verde care îi ascundea silueta îngroşată şi-i 


confecţionase o pălărioară de aceeaşi culoare, care se 
potrivea cu culoarea ochilor ei. 'Toaleta îi venea de minune 
şi o purta întotdeauna când făcea vizite clienţilor săi. Un pic 
de fard pe obraz, un parfum subtil de apă de colonie 
răspândit în jurul ei o făceau să ofere o imagine delicioasă 
atâta timp cât nu era silită să coboare şi să-şi arate silueta. 
De altfel, i se întâmpla rar să coboare din trăsură. De cele 
mai multe ori era suficient un surâs sau un mic gest 
prietenos spre a-i atrage pe clienţi la trăsurica ei şi erau 
chiar unii care stăteau cu capul gol în ploaie discutând 
afaceri cu ea. 

Nu era singura care întrevăzuse posibiltatea de a câştiga 
bani cu lemnul de construcţie, dar nu se temea de 
concurenţii săi. Îşi dădea seama, cu mândrie, că făcea cât 
oricare din ei. Era demna fiică a lui Gerald şi împrejurările 
nu făceau decât să ascută instinctul pentru negoţ pe care-l 
moştenise de la tatăl său. 

La început, ceilalţi negustori de lemn râseseră la gândul 
că o femeie se putea lansa în afaceri, dar acum trebuiau să- 
şi schimbe părerea. De câte ori o vedeau trecând pe 
Scarlett, înjurau printre dinţi. Faptul că era femeie era 
adesea în favoarea ei, cu atât mai mult cu cât ştia să 
arboreze un aer atât de neajutorat şi de rugător, încât 
inimile se muiau. Reuşea fără cea mai mică greutate să 
înşele lumea asupra adevăratei ei firi. Era considerată o 
femeie curajoasă, dar timidă, constrânsă de împrejurări să 
exercite o meserie neplăcută pentru o femeie de lume, fără 
apărare, care ar muri probabil de foame dacă clienţii nu i- 
ar cumpăra lemnul. Numai că atunci când femeia de lume 
nu obținea rezultatele dorite, redevenea foarte repede 
femeia de afaceri care nu şovăia să vândă în pagubă numai 
ca să pună mâna pe un nou client. Nu se dădea în lături să 
vândă şi câte un lot de lemn de proastă calitate cu acelaşi 
preţ ca un lot de calitate superioară, când era sigură că 
escrocheria nu va fi descoperită, şi-şi vorbea de rău 
concurenţii fără nici un scrupul. Prefăcându-se că îi vine 


foarte greu să spună tristul adevăr, suspina şi declara 
viitorilor ei clienţi că lemnul celorlalţi negustori era nu 
numai mult mai scump, dar şi umed, plin de noduri, într-un 
cuvânt de foarte proastă calitate. 

Prima oară când spuse o asemenea minciună, Scarlett se 
simţi în acelaşi timp încurcată şi vinovată. Încurcată din 
cauza spontaneităţii şi uşurinţei cu care minţise, vinovată 
din cauză că, brusc, îi venise în minte: "Ce-ar fi zis mama?" 

Ceea ce Ellen ar fi zis fiicei sale, care spunea minciuni şi 
recurgea la mijloace necinstite, nu era greu de ghicit. 
Uimită şi nevenindu-i să creadă, i-ar fi spus cu cuvinte 
afectuoase lucruri care dor, i-ar fi vorbit de onoare, de 
cinste, de lealitate şi de datoria faţă de semenii ei. Pentru 
moment Scarlett se înfioră, gândindu-se la privirea mamei 
sale, apoi imaginea se estompa, se ştergea sub influenţa 
hotărârii fără scrupule, a lăcomiei care se dezvoltase în ea 
ca o a doua natură pe vremurile tragice de la Tara. Scarlett 
străbătu astfel această nouă etapă cum le străbătuse şi pe 
celelalte, suspinând într-un fel pe care Ellen nu l-ar fi 
aprobat, ridicând din umeri şi repetând formula magică ce 
nu dădea greş: "Mă voi gândi la asta mai târziu." 

Şi amintirea lui Ellen nu-i mai revenea când era vorba de 
operaţiuni comerciale şi nu mai simţea remuşcări 
întrebuinţând mijloace necinstite ca să-i atragă pe clienţi, 
îndepărtându-i de ceilalţi negustori de cherestea. Ştia de 
altfel că n-avea de ce să se teamă minţind. Spiritul 
cavaleresc al sudiştilor îi servea de garanţie. În Sud o 
femeie de lume putea spune orice despre un bărbat, în timp 
ce un bărbat care se respectă nu putea spune nimic despre 
o doamnă - şi, mai ales, n-o putea declara mincinoasă. Aşa 
că celorlalţi negustori de lemn nu le rămânea altceva de 
făcut decât s-o blesteme pe Scarlett în sinea lor şi să spună 
furioşi, în sânul familiei, că ar da orice ca doamna Kennedy 
să se trasforme în bărbat, măcar pentru cinci minute. 

Un alb mai sărac, care avea un gater pe strada Decatur, 
încercă s-o combată pe Scarlett cu propriile ei arme, 


susţinând deschis că era o mincinoasă şi o escroacă. Dar 
lucrurile se întoarseră împotriva lui. Toată lumea fu 
îngrozită auzind pe un alb sărac că spune despre o doamnă 
de familie bună lucruri atât de jignitoare, chiar dacă 
purtarea ei era atât de puţin feminină. Scarlett nu răspunse 
la insinuările lui, rămase foarte demnă, dar încet-încet se 
strădui să-i ia toată clientela: vându la preţuri mai mici ca el 
şi, deşi gemea în sinea ei, livră lemn de calitate atât de bună 
spre a dovedi probitatea ei comercială, încât în curând 
acest negustor dădu faliment. Atunci, spre marea indignare 
a lui Frank, îi cumpără gaterul la preţul fixat de ea. 

Odată stăpână pe acest al doilea gater, trebui să rezolve 
delicata problemă de a găsi un om de încredere spre a-l 
conduce. Nu voia să audă vorbindu-se de un alt Johnson. 

Ştia bine că, deşi îl supraveghea, acesta continua să-i 
vândă lemnul pe ascuns, însă îşi închipui că nu-i va fi greu 
să găsească omul potrivit. Nu erau oare toţi săraci lipiţi? Nu 
erau oare străzile pline de şomeri, din care unii fuseseră 
putrezi de bogaţi? Nu trecea o zi fără ca Frank să nu dea 
de pomană vreunui fost militar mort de foame, sau ca Pitty 
şi bucătăreasa să nu dea de mâncare vreunui cerşetor în 
zdrenţe. 

Dar Scarlett nu ţinea să angajeze pe vreunul din aceşti 
oameni; "Nu vreau oameni care de un an de zile n-au găsit 
nimic de făcut", îşi zicea ea. "Dacă n-au ştiut să se descurce, 
e semn rău. Şi-apoi, par muritori de foame, ca nişte câini 
bătuţi. Nu-mi plac astfel de oameni. Mie îmi trebuie cineva 
inteligent şi energic ca Rene sau Tommy Wellburn ori Kells 
Whiting, sau vreunul din băieţii Simmons sau. În sfârşit, 
cineva în genul lor. N-au aerul acela de "puţin îmi pasă" pe 
care-l aveau soldaţii îndată după capitulare. Ei, cel puţin, au 
aerul că vor să facă ceva în viaţă, să ajungă undeva." 

Dar pe Scarlett o aştepta o surpriză. Băieţii Simmons care 
puseseră pe roate o cărămidărie, şi Kells Whiting care 
vindea o loţiune pentru păr, preparată de mama lui în 
bucătărie, o loţiune care avea darul să descreţească părul 


cel mai creţ, zâmbiră politicos, mulţumiră şi refuzară 
propunerea ei. Acelaşi lucru se întâmplă cu vreo zece alţi 
bărbaţi. În disperarea ei, Scarlett mări salariul pe care-l 
oferea, dar tot fără succes. Unul din nepoţii doamnei 
Merriwether spuse, plin de insolenţă, că prefera să fie 
căruţaş pe cont propriu decât să lucreze pentru Scarlett. 

Într-o după-amiază, Scarlett îşi opri trăsurica lângă 
căruciorul cu pateuri al lui Rene Picard şi-l întrebă pe 
acesta, care îl conducea acasă pe prietenul său Ilommy 
Wellburn: 

— Ascultă, Ren€, de ce nu vii să lucrezi la mine? 
Recunoaşte că e mai demn să conduci un gater decât să 
vinzi pateuri într-un cărucior. În locul tău, mi-ar fi ruşine! 

— Eu nu ştiu ce-i ruşinea! zise Rene surâzând. Poţi să-mi 
vorbeşti întruna de demnitate, nu-mi ţine nici de cald, nici 
de rece. Am dus o viaţă demnă până când războiul m-a 
eliberat, la fel ca pe negri. Acum s-a isprăvit şi n-am să-mi 
fac sânge rău pentru atâta lucru. Îmi iubesc căruciorul cu 
pateuri. Îmi iubesc catârul. Îi iubesc pe scumpii yankei care 
cumpără pateurile soacrei mele. Nu, micuța mea Scarlett, 
vreau să devin regele pateurilor. Asta-i destinul meu! Îmi 
urmez steaua, ca Napoleon. 

Şi îşi flutură biciul, dramatic. 

— Dar nu eşti făcut să vinzi pateuri, după cum nici lommy 
nu-i făcut să se ciorovăiască cu o ceată de zidari irlandezi. 
Ceea ce fac eu e mai. 

— Iar tu ai fost făcută să conduci un gater, da? i-o reteză 
Tommy, cu un zâmbet amar în colţul gurii. Da, parc-o văd pe 
mica Scarlett repetându-şi lecţia pe genunchii mamei ei: 
"Să nu vinzi niciodată lemn bun când poţi să vinzi lemn 
prost la un preţ mai ridicat." 

Rene izbucni în râs. Ochii lui mici de maimuţă străluceau 
de ironie. Dădu un ghiont lui lommy. 

— Nu fi obraznic, zise Scarlett înţepată, deoarece nu 
vedea ce era de râs în remarca lui Tommy. Fireşte, nu eram 
făcută să conduc un gater. 


— N-am vrut să fiu obraznic. Dar, fie că ai fost sau nu 
crescută pentru asta, fapt e că tu conduci un gater, şi nu te 
descurci prea rău. În orice caz, judecând după ceea ce văd 
în jurul meu, niciunul din noi nu face pentru moment ce era 
sortit să facă. De ce nu angajezi pe unul din carpetbagger-ii 
aceştia atât de descurcăreţi? Pădurile sunt pline de ei! 

— Nu vreau un carpetbagger. Ăştia nu muncesc, 
şterpelesc tot ce le cade sub mână. Dac-ar fi buni de ceva, 
ar sta la ei acasă şi n-ar veni aici ca să ne despoaie. Ceea ce 
vreau e un bărbat cinstit, dintr-o familie bună, cineva 
inteligent, energic şi. 

— Nu eşti pretențioasă, dar n-ai să găseşti această pasăre 
rară la salariul pe care-l oferi. În afară de marii mutilaţi, toţi 
oamenii cu calităţile de care spui şi-au găsit un rost. Poate 
că nu sunt făcuţi pentru locurile pe care le ocupă, dar asta 
n-are importanţă. Muncesc pe cont propriu şi, fără îndoială, 
preferă asta decât să lucreze pentru o femeie. 

— Bărbaţii nu sunt prea descurcăreţi când au ajuns în 
mizerie. 

— Se poate, în orice caz sunt foarte mândri. 

— Mândri! Mândria e foarte bună, mai ales când n-o 
susţine nimic, răspunse Scarlett ironică. 

Cei doi bărbaţi râseră cam în silă, şi Scarlett avu impresia 
că se apropiau unul de altul, ca spre a-şi manifesta 
dezaprobare. Ceea ce spune Tommy e adevărat, gândi ea 
trecând în revistă pe toţi bărbaţii cărora le oferise sau avea 
de gând să le ofere conducerea gaterului. Aveau toţi câte 
un post. Munceau din greu, mult mai greu decât ar fi crezut 
că se poate munci înainte de război. Poate că munca pe 
care o făceau nu le plăcea, sau nu era uşoară, sau nu erau 
pregătiţi pentru ea, dar făceau ceva. Timpurile erau prea 
grele ca să-ţi alegi meseria. Şi dacă-şi plângeau speranţele 
pierdute, dacă regretau viaţa uşoară de altădată, numai ei o 
ştiau. Dădeau o nouă luptă, o luptă mai grea ca cealaltă. Le 
era sete de viaţă, erau însufleţiţi de aceeaşi ardoare ca pe 
vremea când războiul nu le tăiase încă viaţa în două. 


— Scarlett, zise Tommy cu un aer jenat, nu-mi place să-ţi 
cer o favoare, mai ales după ce ţi-am spus lucruri 
dezagreabile. Totuşi, am să încerc. Poate, dealtfel, că-ţi voi 
face un serviciu. Cumnatul meu Hugh Elsing nu reuşeşte 
prea bine cu negoţul său de lemne de foc. În afară de 
yankei, fiecare îşi face rost singur de lemne de foc. Ştiu, pe 
de altă parte, că Elsing-ilor nu le prea merge bine. Eu. eu 
fac ce pot, dar înţelegi, o am pe nevastă-mea, şi trebuie de 
asemenea să-mi ajut mama şi cele două surori care sunt 
văduve şi stau la Sparta. Hugh e foarte cumsecade şi tu 
cauţi un om cumsecade. E de familie bună, după cum ştii, şi 
e cinstit. 

— Dar nu pare să fie un om practic, altfel ar fi găsit 
mijlocul să iasă din încurcătură. 

Tommy ridică din umeri. 

— Eşti dură, Scarlett, în aprecierile tale, zise el. Îţi 
închipui că Hugh e un om sfârşit. Totuşi, ai putea nimeri 
ceva mai rău. Am impresia că bunăvoința şi cinstea ar 
compensa pe larg lipsa lui de spirit practic. Scarlett nu 
răspunse nimic, nevrând să fie nepoliticoasă. Pentru ea nu 
existau calităţi care să poată fi puse în cumpănă cu spiritul 
practic. 

După ce căută în zadar în tot oraşul şi după ce respinse 
ofertele făcute de o mulţime de carpetbagger-i, sfârşi prin a 
fi de părerea lui Tommy şi se adresă lui Hugh Elsing. În 
timpul războiului, acesta fusese un ofiţer plin de curaj, dar 
două răni grave şi patru ani de campanie păreau să-i fi 
stors toată energia, lăsându-l să înfrunte greutăţile epocii 
de pace dezorientat ca un copil. Umbla de colo-colo, 
vânzându-şi lemnele de foc cu un aer de câine bătut, un 
lucru pe care Scarlett nu-l putea suferi - într-un cuvânt nu 
era deloc omul pe care sperase să-l găsească. 

"E prost", îşi zicea ea. "Habar n-ar de afaceri şi pun 
rămăşag că nu ştie şi nici n-are să înveţe niciodată cât fac 
doi şi cu doi. În orice caz e cinstit şi n-are să mă înşele." 


Pe vremea aceea, deşi lui Scarlett puţin îi păsa dacă e 
cinstită sau nu, ţinea foarte mult ca ceilalţi să fie cinstiţi. 
"Ce păcat că Johnnie Gallegher e legat prin contract cu 
Tommy Wellburn", gândea ea. "E exact felul de om care mi- 
ar trebui. Nu ştie ce e mila, e viclean ca o vulpe, şi sunt 
sigură că, dacă l-aş plăti cum trebuie, n-ar încerca să mă 
înşele. Ne-am înţelege foarte bine amândoi şi am putea face 
bune afaceri împreună. Când hotelul va fi gata, poate că va 
veni la mine. Până atunci, voi fi silită să mă mulţumesc cu 
Hugh şi cu domnul Johnson. Dacă încredinţez gaterul cel 
nou lui Hugh şi dacă-l las pe Johnson la cel vechi, mă voi 
putea ocupa de vânzările în oraş. Până îl voi lua pe Johnie, 
aş risca să fiu jefuită de Johnson, dacă stau în oraş tot 
timpul. Ce păcat că e atât de hoţ! Cred că voi face un 
depozit de cherestea pe jumătate din terenul pe care mi l-a 
lăsat Charles. De n-ar face Frank atâtea mofturi, aş putea 
construi o cârciumă pe cealaltă jumătate! N-are decât să 
spună ce vrea, dar îndată ce voi avea destui bani puşi 
deoparte, voi deschide cârciuma. Dacă Frank n-ar fi atât de 
susceptibil! O, Doamne, de ce am nimerit tocmai acest 
moment ca să fac un copil? În curând voi fi atât de umflată 
încât nu voi mai putea ieşi. O, Doamne, dacă n-aş fi fost 
însărcinată! O, Doamne, dacă m-ar lăsa în pace blestemaţii 
ăştia de yankei! Dacă." 

Dacă! Dacă! Erau prea mulţi dacă în viaţă. Nu erai 
niciodată sigur de nimic. N-aveai nici un sentiment de 
securitate, ţi-era întotdeauna teamă că o să pierzi tot ce ai, 
teamă că va trebui să înduri din nou frigul şi foamea. 
Fireşte, Frank câştiga destul de bine acum, dar era mereu 
răcit şi, adesea, era silit să stea în pat zile întregi. Şi dacă 
nu se va mai putea mişca? Nu putea conta pe Frank prea 
mult. Nu, Scarlett nu putea conta pe nimeni şi pe nimic în 
afară de ea însăşi. Şi ceea ce câştiga părea atât de puţin! 
Ce va face dacă yankeii îi vor lua tot ce stăpânea? Dacă! 
Dacă! 


În fiecare lună, Scarlett trimitea jumătate din ce câştiga, la 
Tara. Din cealaltă jumătate plătea o parte din ce datora lui 
Rhett şi punea restul deoparte. Nici un avar nu-şi număra 
aurul mai des ca ea. Nici un avar nu se temea mai mult ca 
ea că l-ar putea pierde. Nu voia să-şi depună banii la bancă, 
de teamă ca banca să nu dea faliment sau ca yankeii să nu-i 
confişte. Purta asupra ei cât putea mai mulţi bani, ascunşi 
în corset. Ascundea mici teancuri de bani în toate colţurile 
casei, sub o cărămidă scoasă din zid, în cutia cu cârpe, între 
paginile Bibliei. Pe măsură ce săptămânile treceau, devenea 
din ce în ce mai supărăcioasă, deoarece fiecare dolar 
agonisit ar fi fost un dolar pierdut dacă se producea 
catastrofa. 

Frank, Pitty şi sevitorii îndurau accesele ei de furie cu o 
răbdare îngerească şi, fără să ghicească adevărata cauză, 
le atribuiau sarcinii. Frank ştia că femeile însărcinate 
trebuiesc menajate şi, lăsând orice mândrie la o parte, nu 
mai reproşa nevestei sale nici conducerea celor două 
gatere, nici faptul că umbla prin oraş în starea în care se 
afla - un lucru pe care nici o doamnă nu l-ar face. Purtarea 
ei îl punea tot timpul în încurcătură, dar îndura cu răbdare. 
Ştia că după naşterea copilului Scarlett va redeveni femeia 
dulce şi fermecătoare pe care o curtase. Însă, deşi încerca 
în tot felul s-o potolească, ea continua să aibă toane şi 
accese de furie, încât uneori credea că Scarlett nu era în 
toate minţile. 

Nimeni nu părea să-şi dea seama că ceea ce o îndemna să 
se poarte ca o nebună era dorinţa ei de a-şi pune afacerile 
în ordine, înainte de a se închide între patru pereţi. Voia să 
înalțe un zid solid în faţa urii din ce în ce mai maria 
yankeilor. Îi trebuiau bani, bani tot mai mulţi, în cazul când 
potopul s-ar revărsa asupra ei. Era obsedată de bani. Când 
se gândea la copilul ce va veni, îi era ciudă că vine într-o 
vreme atât de nepotrivită. 

"Moartea, impozitele şi copiii! Vin întotdeauna când nu 
trebuie!" 


Atlanta fusese destul de scandalizată când Scarlett, o 
femeie, se apucase să conducă un gater; dar acum toată 
lumea socotea că întrecea limitele îngăduite. Lipsa ei de 
scrupule în afaceri era revoltătoare, mai ales când te 
gândeai că biata ei mamă era o Robillard. Iar faptul că 
umbla prin oraş când lumea ştia că e însărcinată era într- 
adevăr o indecenţă. Începând din clipa când se putea bănui 
că e însărcinată, nici o femeie albă cinstită nu mai ieşea din 
casă, şi chiar şi negresele care călcau această regulă erau o 
excepţie. Doamna Merriwether declară cu indignare că 
dacă Scarlett continua aşa, va naşte pe stradă. 

Însă, toate criticile aduse purtării ei de până acum erau un 
fleac faţă de zvonurile ce începură să circule pe socoteala 
ei. Nu numai că Scarlett avea afaceri cu yankeii, dar dădea 
chiar impresia că o face cu plăcere! 

Doamna Merriwether şi mulţi alţi sudişti încheiau şi ei 
afaceri cu noii-veniţi din Nord, dar diferenţa consta în 
aceea că toţi arătau clar că o făceau de nevoie. Pe când 
Scarlett! Când te gândeşti că Scarlett lua chiar ceaiul cu 
nevestele ofiţerilor yankei, la ele acasă! Doar că nu le 
primise la ea acasă, şi lumea spunea că, de n-ar fi fost 
mătuşa Pitty şi Frank, ar fi făcut-o şi pe-asta. 

Scarlett ştia foarte bine că oraşul o vorbea de rău, dar nu-i 
păsa deloc. Nu putea să-şi permită să-i pese. Nutrea 
împotriva yankeilor o ură tot atât de cruntă ca în ziua în 
care încercaseră să dea foc Tarei, dar ştia să-şi ascundă 
această ură. Ştia că, spre a câştiga bani, trebuie să lucreze 
cu yankeii şi învățase că cel mai sigur mijloc să şi-i facă 
clienţi era să-i farmece cu surâsuri şi cu cuvinte amabile. 

Într-o zi, când va fi foarte bogată şi când banii ei vor fi în 
siguranţă într-un loc de unde yankeii nu-i vor putea lua, 
atunci, ei bine, atunci le va spune exact ceea ce gândea 
despre ei, le va arăta cât îi urăşte şi cât îi dispreţuieşte. Ce 
bucurie va fi pentru ea! Dar, deocamdată, bunul-simţ îi 
poruncea să se înţeleagă cu ei. Şi dacă asta se cheamă 
ipocrizie, păcat că lumea din Atlanta nu-i urma pilda. 


Scarlett descoperi că era extrem de uşor să-ţi faci relaţii 
printre ofiţerii yankei. Exilaţi într-o ţară duşmană, se 
simțeau stingheri şi mulţi dintre ei doreau să cunoască 
femei de lume. Când treceau pe stradă, femeile cinstite îşi 
strângeau fustele şi-i priveau ca şi cum ar fi fost gata să-i 
scuipe în obraz. Numai femeile uşoare şi negresele se 
purtau drăguţ cu ei. Deşi Scarlett făcea o meserie de 
bărbat, era totuşi femeie de lume şi ofiţerii yankei tresăreau 
de bucurie când le arunca un surâs frumos sau când o 
licărire amabilă trecea prin ochii ei verzi. 

Adeseori, Scarlett îşi oprea trăsurica spre a sta de vorbă 
cu ei, dar, în timp ce făcea gropiţe, scârba ei pentru aceşti 
oameni era atât de puternică, încât cu greu se stăpânea să 
nu-i ocărască. Totuşi, se stăpânea şi-şi dădea seama că-i 
manevra pe yankei cu aceeaşi uşurinţă cu care-i manevrase 
odinioară, spre a se distra, pe tinerii sudişti. Numai că, de 
astă-dată, nu era vorba de distracţie, ci de afaceri foarte 
serioase. Rolul pe care şi-l impunea era acela al unei femei 
fermecătoare şi rafinate din Sud, căzută în mizerie. 
Datorită aerului ei demn şi rezervat, ştia să-şi ţină victimele 
la distanţă respectuoasă, dar avea totuşi în felul ei de a fiun 
farmec care încălzea inimile ofiţerilor yankei atunci când se 
gândeau la doamna Kennedy. 

Această amabilitate a ei era folositoare, şi pe ea conta 
Scarlett. Mulţi ofiţeri din garnizoană, neştiind câtă vreme 
vor rămâne la Atlanta, îşi aduseseră nevestele şi copiii. Dat 
fiind că hotelurile şi pensiunile erau pline, unii dintre ei îşi 
construiau case. Erau deci încântați să cumpere lemnul 
necesar de la graţioasa doamnă Kennedy, care le arăta mai 
multă amabilitate decât oricine. Carpetbagger-ii şi 
scallawag-ii, care îşi clădeau locuinţe frumoase, hoteluri şi 
prăvălii, cu averile făcute peste noapte, preferau şi ei să 
aibă de-a face cu Scarlett decât cu foştii militari 
confederați, care, deşi curtenitori, se purtau cu o răceală 
mai rea decât o duşmănie făţişă. 


Aşadar, fiindcă era frumoasă şi fermecătoare şi fiindcă ştia 
să ia câteodată un aer nenorocit sau disperat, Scarlett îi 
făcea pe yankei să simtă că e datoria lor să vină în ajutorul 
unei femei curajoase, al cărei bărbat nu era la înălţimea ei, 
şi deveneau cu plăcere clienţii ei şi în acelaşi timp ai lui 
Frank. Şi Scarlett, văzând că negoţul ei lua proporţii 
serioase, îşi zicea nu numai că salva prezentul datorită 
banilor yankei, dar şi că-şi asigura viitorul, mulţumită 
prietenilor yankei. 

Scarlett constata că-i era mai uşor decât îşi închipuise să 
menţină relaţiile cu ofiţerii yankei pe planul pe care-l 
dorise, căci ei păreau a avea o teamă cumplită de doamnele 
sudiste; în schimb, raporturile ei cu soțiile lor nu întârziară 
să devină pentru ea o problemă pe care n-o prevăzuse. Nu 
dorise să aibă legături cu femeile yankee. Ar fi vrut să le 
evite, dar era cu neputinţă. Femeile ofiţerilor erau hotărâte 
s-o cunoască. Ardeau de dorinţa de a face mai îndeaproape 
cunoştinţă cu Sudul şi cu femeile Sudului şi, pentru prima 
oară, Scarlett le oferea un mijloc de a-şi satisface această 
curiozitate. Celelalte doamne din Atlanta nu ţineau deloc să 
le vadă şi refuzau chiar să le salute la biserică; de aceea, 
când Scarlett venea la ele să trateze o afacere, o primeau 
ca pe Mesia. Adeseori, când îşi oprea trăsurica în faţa unei 
locuinţe yankee şi începea să discute cu stăpânul casei 
calităţile lemnelor, soţia acestuia ieşea să ia parte la 
conversaţie sau o invita pe Scarlett să intre la o ceaşcă de 
ceai. Deşi o făcea în silă, Scarlett primea de cele mai multe 
ori invitaţia, căci spera să câştige astfel o nouă clientă lui 
Frank. Însă întrebările prea personale ale acestor doamne 
şi atitudinea lor condescendentă şi dispreţuitoare faţă de 
tot ceea ce privea Sudul îi puneau răbdarea la grea 
încercare. 

Considerând că, după Biblie, "Coliba unchiului 'lom" era 
singura carte demnă de crezare, femeile yankee voiau să 
afle toate detaliile în legătură cu câinii cruzi pe care-i 
creştea fiecare sudist spre a vâna pe sclavii fugari. N-o 


credeau niciodată pe Scarlett când le spunea că nu văzuse 
niciodată în jurul ei decât câini blânzi ca mieii. Doreau de 
asemenea să afle cum marcau plantatorii cu fierul roşu 
feţele sclavilor lor şi cum îi omorau în bătăi cu biciul. În 
sfârşit, manifestau un interes de oameni prost-crescuţi 
pentru problema concubinajului la sclavi. Aceasta o supăra 
cu atât mai mult, cu cât numărul copiilor mulatri în Atlanta 
crescuse foarte mult de când se stabiliseră atâţia yankei 
aici. 

Oricare altă doamnă din Atlanta s-ar fi înfuriat în faţa unor 
astfel de manifestări de ignoranță crasă, dar Scarlett 
reuşea, totuşi, să se stăpânească, găsind de altfel că 
asemenea cuvinte meritau mai mult disprețul decât mânia. 
La urma-urmei, femeile astea erau yankee şi nu te puteai 
aştepta la altceva din partea lor. Jignirile repetate ale 
patriei ei, ale poporului ei şi ale moravurilor lui n-o atingeau 
pe Scarlett şi nu trezeau în ea decât un dispreţ ascuns cu 
grijă. Aceasta dură până în ziua când un incident veni să 
slobozească toată furia tinerei femei şi-i îngădui să măsoare 
cât de adâncă era prăpastia care despărţea Nordul de Sud, 
prăpastie peste care nu exista nici o punte de legătură. 
Într-o după-amiază, revenind acasă în trăsură cu unchiul 
Peter, trecu prin faţa unei case în care locuiau, îngrămădite, 
familiile a trei ofiţeri yankei. Toţi aceştia aşteptau să se 
termine construcţia caselor lor, cu lemnul cumpărat de la 
Scarlett. În momentul acela cele trei soţii ale ofiţerilor 
yankei se aflau în mijlocul şoselei. Zărind-o pe Scarlett, îi 
făcură semn să se oprească; se apropiară de trăsură, şi o 
salutară pe Scarlett cu accentul din Nord, care o făcea 
întotdeauna să-şi spună că le-ar putea ierta yankeilor orice, 
în afară de vocile lor. 

— Eşti tocmai persoana pe care voiam s-o întâlnesc, 
doamnă Kennedy, declară una din ele, o femeie înaltă şi 
slabă, originară din Maine. Aş dori să capăt câteva 
informaţiuni privitoare la acest oraş înapoiat. 


Scarlett înghiţi insulta adusă Atlantei cu disprețul cuvenit, 
şi se sili să surâdă. 

— Cu ce vă pot fi de folos? 

— Bridget, guvernanta copiilor mei, s-a întors în Nord. Mi- 
a spus că nu mai vrea să rămână o zi în mijlocul "cioroilor" 
ăstora, cum le spune ea. Şi copiii mă înnebunesc! Te rog, 
spune-mi ce trebuie să fac ca să găsesc o altă guvernantă. 
Nu ştiu cui să mă adresez. 

— Nu e prea greu, zise Scarlett zâmbind. Dacă reuşeşti să 
pui mâna pe o negresă de la ţară, care n-a fost încă 
influenţată de Biroul Eliberaţilor, vei avea o guvernantă 
ideală. N-ai decât să stai în faţa porţii dumitale, şi să întrebi 
negresele care trec; sunt sigură că. 

Cele trei femei o întrerupseră prin strigăte de indignare. 

— Îţi închipui că-mi voi încredința copiii unei negrese? 
exclamă doamna din Maine. Vreau o irlandeză, o fată 
cumsecade! 

— Mi-e teamă că nu vei găsi o servitoare irlandeză în 
Atlanta, răspunse Scarlett cu oarecare răceală. În ceea ce 
mă priveşte, n-am văzut niciodată sevitori albi şi nici n-aş 
voi să-i am la mine acasă. Oricum, adăugă ea cu o uşoară 
ironie, te asigur că negrii nu sunt canibali şi că poţi avea 
deplină încredere în ei. 

— Dumnezeule! Nu-i vreau sub acoperişul meu! Ce idee! 
Să las ca o negresă să pună mâna pe copiii mei! Asta nu! 

Scarlett se gândi la mâinile bune şi noduroase ale lui 
Mammy, care munciseră atâta pentru Ellen, pentru ea şi 
pentru Wade. Cu ce drept vorbeau astfel străinele acestea? 
Nici nu ştiau cât puteau fi de duioase aceste mâini negre, 
aceste mâini făcute să liniştească, să consoleze, să mângâie. 

— Mă mir că vorbiţi astfel, zise Scarlett şi zâmbi. Doar 
dumneavoastră i-aţi dezrobit pe negri! 

— Dumnezeule! Eu nu, draga mea, zise doamna din Maine 
râzând. Nu văzusem niciodată un negru înainte de a veni 
aici luna trecută, şi bucuroasă m-aş lipsi să-i văd. Mi-e silă 
de ei. Nu-mi inspiră nici o încredere. 


De câteva clipe Scarlett îşi dădea seama că unchiul Peter 
răsufla greu şi stătea foarte ţeapăn, privind fix la urechile 
calului. 

— Ia uitaţi-vă la cioroiul ăsta bătrân! exclamă deodată 
doamna din Maine, arătând pe unchiul Peter tovarăşelor 
sale. E umflat ca o broască. Pariez că e răsfăţatul dumitale, 
adăugă ea întorcându-se spre Scarlett. Voi, sudiştii, nu ştiţi 
să vă purtaţi cu negrii! Îi răsfăţaţi prea mult. 

Unchiul Peter răsuflă adânc, fruntea i se încreţi, dar îşi 
păstră impasibilitatea. Să fie făcut "cioroi" de către un alb! 
Nu i se întâmplase asta niciodată! Să i se spună "răsfăţat", 
la vârsta lui, el care ţinea atât la propria-i demnitate, el are 
era atât de mândru de a fi de ani de zile sprijinul familiei 
Hamilton! 

Scarlett nu îndrăzni să-l privească în faţă, dar ghici că 
bărbia îi tremura sub ofensa adusă amorului său propriu. 
Se simţi cuprinsă de o furie sălbatică. Ascultase cu calm 
cum femeile yankee îşi băteau joc de armata confederată, 
întinând reputaţia lui Jeff Davis şi acuzându-i pe sudişti că 
îşi asasinează şi că îşi chinuiesc sclavii. Ar fi tolerat chiar să- 
i fie criticată virtutea şi cinstea, dacă ar fi tras vreun folos 
tăcând, dar la gândul că aceste femei jigniseră prin 
observaţiile lor stupide pe bătrânul şi credinciosul servitor, 
luă foc ca un butoi de pulbere în care s-ar fi aruncat un 
chibrit. Ochii i se aţintiră asupra pistolului mare, înfipt la 
brâul lui Peter, şi mâna aproape că i se întinse spre el. Da, 
aceşti cuceritori ignoranţi şi obraznici ar merita să fie 
culcaţi la pământ ca nişte câini! Se stăpâni însă, strânse din 
dinţi până ce i se văzură muşchii obrajilor şi-şi aminti la 
timp că nu sosise încă momentul de a spune yankeilor ceea 
ce gândea despre ei. Într-o zi le va trânti adevărul în faţă, 
dar nu acum! 

— Unchiul Peter face parte din familie, zise ea cu o voce 
tremurândă. La revedere. Mână înainte, unchiule Peter! 

Bătrânul negru dădu bici calului atât de brusc, încât 
animalul, surpins, se cabră şi trăsura făcu un salt. Scarlett 


avu totuşi timpul să audă pe doamna din Maine întrebându- 
şi prietenele: 

— Face parte din familie?! Totuşi parcă nu sunt rude - ce 
credeţi? E atât de negru! 

"Să-i ia dracu pe toţi! Ar merita să fie şterşi de pe faţa 
pământului. Dacă voi fi vreodată destul de bogată, am să-i 
scuip în obraz, am să." 

Scarlett se uită la Peter şi zări o lacrimă curgându-i de-a 
lungul nasului. De îndată, ochii i se umplură de lacrimi. 
Simţi o imensă duioşie pentru bătrânul negru, o imensă 
durere pentru umilinţa pe care o suferise. Femeile acestea 
îl jigniseră pe unchiul Peter - pe unchiul Peter care făcuse 
tot războiul Mexicului cu bătrânul colonel Hamilton, care-şi 
ţinuse stăpânul în braţe când acesta îşi dăduse sufletul, 
care crescuse pe Melly şi pe Charles şi veghease asupra 
bietei Pittypat, având grijă de ea în timpul refugiului şi 
făcând apoi rost de un cal ca s-o readucă de la Macon 
printr-o regiune devastată de război. Şi femeile acelea 
pretindeau că nu puteau avea încredere în negri! 

— Unchiule Peter, zise Scarlett cu glas tremurat, punând 
mâna pe braţul subţire al bătrânului vizitiu. Mi-e ruşine 
când te văd plângând. Nu trebuie să iei în seamă ce spun. 
Nu sunt decât nişte scârbe de femei yankee! 

— Au vo'bit în faţa mea ca şi cum aş fi fost un catâ' ca'e nu 
le putea înţelege. ca şi cum aş fi fost un afican şi nu puteam 
să ştiu ce spuneau, declară unchiul Peter, suflându-şi 
zgomotos nasul. Şi mi-au spus "cio'oi'", şi mie nu mi-au spus 
niciodată albii "cio'oi", şi mi-au spus şi "'ăsfă-ţat' şi au spus 
că nu poţi avea înc'ede'e în negii! Să n-ai înc'ede'e în mine! 
Când băt'ânul colonel e'a să moa'ă, mi-a spus: "Tu, Pete', să 
ai g'ijă de copii. Să veghezi asup'a domnişoa'ei Pittypat', a 
zis el, "fiindcă n-a'e minte nici cât o păsă'ică." Şi eu, de 
atunci, am vegheat me'eu asup'a ei. 

— Numai Arhanghelul Gabriel ar fi putut face mai mult, îi 
spuse Scarlett ca să-l liniştească. Mă întreb ce am fi devenit 
toţi fără tine. 


— Da, domnişoa'ă Scai'lett, mulţumesc, sunteţi foa'te 
d'ăguţă. Eu ştiu, şi dumneavoast'ă ştiţi, da' yankeii nu ştiu, 
şi nici nu vo' să ştie! Da' de ce se amestecă în t'ebui'ile 
noast'e, domnişoa'ă Sca'lett? Ei nu ne înţeleg pe noi, 
confede'aţii! 

Scarlett nu răspunse nimic, fiindcă era încă prea stăpânită 
de furia pe care nu o lăsase să izbucnească în faţa femeilor 
yankee. Bătrânul vizitiu şi Scarlett îşi urmară drumul în 
tăcere. Unchiul Peter nu mai ofta, dar buza de jos îi atârna 
în afară, într-un mod îngrijorător. Indignarea lui creştea, cu 
cât se gândea mai mult la lovitura pe care o primise. 

"Ce ciudaţi sunt blestemaţii ăştia de yankei!" se gândea 
Scarlett. "Femeile astea îşi închipuie că dacă Peter e negru 
n-are urechi să le audă! Yankeii nu ştiu că negrii sunt ca 
nişte copii, că trebuie să-i iei cu binişorul; să-i îndrumi, să le 
faci complimente, să-i mângâi, să-i cerţi. Yankeii nu-i înţeleg 
nici pe negri, nici natura raporturilor care existau între ei şi 
foştii lor stăpâni. Asta nu i-a împiedicat să se lupte ca să-i 
alibereze. Acum, când i-au eliberat, nu vor să mai audă 
vorbindu-se de ei, decât spre a-i teroriza pe sudişti. Nu-i 
iubesc, n-au încredere în ei, nu-i înţeleg şi, totuşi, nu 
contenesc să strige în gura mare că sudiştii n-au ştiut să se 
poarte cu ei." 

Să n-ai încredere în negri! Scarlett avea mai mare 
încredere în negri decât în majoritatea albilor şi, în orice 
caz, avea mai mare încredere în ei decât în orice yankeu. 
Găseai la negri o lealitate, o credinţă fără margini, o 
dragoste pe care nimic n-o putea perverti, pe care nici o 
sumă de bani n-o putea cumpăra. Scarlett se gândi la negrii 
care rămăseseră la Tara în momentul invaziei yankeilor, 
atunci când ar fi putut atât de uşor să fugă şi să ducă o 
viaţă de trândăvie sub protecţia yankeilor. Se gândi la 
Dilcey, muncind pe ogoarele de bumbac alături de ea; la 
Pork, riscându-şi viaţa ca să fure o găină pentru ca ei să nu 
moară de foame; la Mammy, însoţind-o la Atlanta spre a o 
împiedica să facă vreo faptă necugetată. Se gândi la 


sevitorii vecinilor ei, care rămăseseră cerdincioşi 
protejându-şi stăpânele în timp ce bărbaţii erau la război, 
însoţindu-le în refugiu în mijlocul primejdiilor războiului, 
îngrijind de răniţi, înmormântând morţii, mângâind pe cei 
în suferinţă, muncind din greu, cerşind sau furând ca să 
hrănească familii întregi. Şi chiar acum, când Biroul 
Eliberaţilor le făgăduia marea cu sarea, rămâneau lângă 
foştii lor stăpâni şi munceau mai greu decât munciseră 
vreodată în timpul sclaviei. Dar yankeii nu înțelegeau 
lucrurile astea şi nu le vor înţelege niciodată. 

— "Totuşi, ţi-au dat libertatea, zise Scarlett tare. 

— Nu, domnişoa'ă Sca'lett! Nu mi-au dat libe'tatea! Nu 
v'eau nici o libe'tate de la ticăloşii ăştia! declară Peter cu 
indignare. Fac pa'te şi acum din casa domnişoa'ei Pitty şi 
când o să mo',osămă îng'oape în cimiti'ul Hamiltonilo', 
unde-mi am locu'. Oh, ce-o să-şi mai iasă din fi'e domnişoa'a 
mea când o să-i spun că aţi lăsat să mă jignească femeile 
alea yankee. 

— Nu-i adevărat! strigă Scarlett surprinsă. 

— Ba da, domnişoa'ă Sca'lett, e adevă'at, zise Peter, cu 
buza mai amenințătoare ca oricând. Vezi că dacă n-am fi 
avut t'eabă cu yankeii, n-a' fi putut să mă jignească. Dacă 
nu le-aţi fi vo'bit, nu m-a' fit'atat ca pe un catâ' sau ca pe 
un afican. Şi pe u'mă, nici nu mi-aţi luat apă a'ea! 

— Ba da! protestă Scarlett, ofensată de această 
observaţie. Nu le-am spus că faci parte din familie? 

— Asta nu înseamnă că mi-aţi luat apă'a'ea, fiindcă ăsta-i 
un fapt cunoscut. Domnişoa'ă Sca'lett, n-aveţi nevoie să 
faceţi negoţ cu yankeii. Nici o altă cucoană nu face. 
Domnişoa'a Pitty nici nu s-a' uita maca' la v'eunu' din ei. Şi 
n-o să-i placă deloc când o să afle ce-au spus de mine. 

Reproşurile lui Peter erau mult mai dureroase decât orice 
i-ar fi putut spune Frank, mătuşa Pitty sau vecinii, şi 
Scarlett, ofensată, se stăpâni ca să nu tragă o papară 
bătrânului vizitiu. Peter avea dreptate, dar o irita să 
primească observaţii de la un negru, şi mai ales de la un 


negru care o servea. Nu era nimic mai umilitor pentru un 
sudist decât să piardă stima servitorilor săi. 

— "'ăsfăţat', mormăi Peter. C'ed că după asta, domnişoa'a 
Pitty n-o să mai v'ea să vă conduc. Nu, domnişoa'ă Sca'lett! 
— Aş vrea s-o văd şi pe-asta! Deocamdată, te rog să taci. 

— O să am junghiu'i în spate, anunţă Peter pe un ton 
jalnic. Spatele mă doa'e de pe acum aşa de 'ău, că abia de 
mai pot să stau d'ept. Dacă mă doa'e, domnişoa'a Pitty n-o 
să mă mai lase să mân calu'. Domnişoa'ă Sca'lett, n-o să vă 
folosească la nimic să vă aveţi bine cu yankeii şi cu 
secătu'ile albe, dacă nu vă aveţi bine cu familia. 

Nici nu se putea rezuma situaţia în termeni mai precişi, şi 
Scarlett căzu din nou într-o tăcere furioasă. 

Da, avea aprobarea cuceritorilor, dar rudele şi prietenii ei 
o criticau. Ştia tot ce se spunea despre ea, şi iată că însuşi 
Peter o dezaproba atât de mult, încât nu mai voia să se 
arate în public alături de ea. Constatarea aceasta era 
picătura care face să se reverse paharul. 

Până atunci îşi bătuse joc de gura lumii, dar cuvintele lui 
Peter aprinseră în ea o ură aprigă împotriva vecinilor, o ură 
tot atât de mare ca şi aceea pe care o nutrea pentru yankei. 

"Ce le pasă ce fac eu?" gândi ea. "Îşi închipuie poate că mă 
amuză să am de-a face cu yankei şi să muncesc ca o roabă? 
Atitudinea lor îmi face viaţa şi mai grea. N-au decât să 
creadă ce vor. Mi-e perfect egal. N-am timp să mă opresc la 
asemenea fleacuri. Dar mai târziu. mai târziu." 

Mai târziu, când lumea ei îşi va fi regăsit calmul, va putea 
să-şi încrucişeze braţele şi să fie iar o doamnă, cum fusese 
Ellen. Se va arăta neajutorată şi lipsită de apărare, va duce 
o viaţă liniştită şi toată lumea o va stima. Ce nu va face când 
va fi bogată! Îşi va putea îngădui să fie atât de bună şi de 
amabilă ca şi Ellen; se va gândi la ceilalţi, va ţine seama de 
convenienţe. Nu va mai tremura întruna de frică. Viaţa se 
va scurge fără ciocniri violente. Va avea timp să se joace cu 
copiii şi să asiste la lecţiile lor. Prietenele ei vor veni să-şi 
petreacă după-amiaza la ea. În foşnetul rochiilor de mătase 


şi în fâlfâirea evantaielor din frunze de palmier, va servi 
ceai, sandvişuri şi prăjituri. Va pălăvrăgi ceasuri întregi. Va 
fi miloasă faţă de cei în suferinţă. Va duce săracilor coşuri 
cu tot felul de lucruri, supe şi compoturi bolnavilor, şi va 
plimba cu trăsura ei pe cei lipsiţi de mijloace. Va fi astfel o 
adevărată doamnă, în sensul sudist al cuvântului. Atunci, 
toată lumea o va iubi, aşa cum o iubise pe Ellen; toată 
lumea va lăuda altruismul ei şi va fi numită "Doamna cea 
bună!" 

Nimic nu-i strica plăcerea pe care i-o produceau aceste 
viziuni ale viitorului. Nu-şi dădea seama că, în fond, n-avea 
deloc chef să devină bună sau miloasă. Dorea numai să vadă 
că i se atribuie aceste calităţi. Dar mintea ei nu era în stare 
să înţeleagă astfel de nuanţe. Îi ajungea să viseze că într-o 
zi, când va fi bogată, toată lumea o va stima. 

Într-o zi! Da, într-o zi, dar nu acum. Acum n-avea timp să 
fie o doamnă. 

Peter îşi ţinu cuvântul. Mătuşa Pitty îşi pierdu cumpătul şi 
junghiurile lui Peter luară proporţii atât de mari într-o 
singură noapte, încât nu mai mână trăsura niciodată. 
Scarlett fu silită să mâne ea însăşi, şi bătăturile care 
începuseră să dispară îi apărură din nou pe degete. 

Astfel trecu primăvara. În mai, luna frunzelor verzi şi a 
miresmelor, vremea frumoasă urmă ploilor răcoroase din 
aprilie. Fiecare săptămână aducea lui Scarlett, din ce în ce 
mai jenată de sarcină, noi griji şi o muncă tot mai grea. 
Foştii ei prieteni se purtau rece cu ea. Dimpotrivă, în familia 
ei, toată lumea era plină de atenţii faţă de ea, şi cu toţii 
înțelegeau din ce în ce mai puţin ce o îndemna să 
muncească din greu. În timpul acestor zile de griji şi de 
strădanii, nu era decât o singură fiinţă pe lume care o 
înţelegea şi pe care se putea bizui - Rhett Butler. 

Scarlett se mira cu atât mai mult de această schimbare, 
fiindcă până atunci Rhett fusese neastâmpărat ca argintul 
viu şi răutăcios ca un diavol de curând ieşit din iad. Dar el îi 


arăta că o înţelege, un lucru pe care nu i-l arătase nimeni 
până acum şi la care nu se aşteptase din partea lui. 

Se ducea adesea la New Orleans, fără să explice niciodată 
cauza acestor misterioase călătorii, dar Scarlett era 
convinsă, nu fără să resimtă o anumită gelozie, că se ducea 
să vadă o femeie, sau poate mai multe. După ce însă unchiul 
Peter refuzase să mai mâne calul, Rhett rămase din ce în ce 
mai mult la Atlanta. 

Când era în oraş, Rhett îşi petrecea cea mai mare parte 
din timp fie într-un tripou deasupra cârciumii, fie la barul 
pe care-l ţinea Belle Watling, unde bea cu cei mai bogaţi 
yankei şi carpetbagger-i, punând la cale tot felul de afaceri, 
ceea ce-i făcea pe oamenii din Atlanta să-l urască mai mult 
chiar decât pe tovarăşii lui de băutură. Nu mai venea la 
mătuşa Pitty, fără îndoială din cauza sentimentelor lui Frank 
şi ale bătrânei domnişoare, care ar fi fost scandalizaţi să 
primească vizita unui bărbat, când Scarlett se afla într-o 
situaţie delicată. Totuşi, nu trecea o zi fără ca Rhett să n-o 
întâlnească din întâmplare pe tânăra femeie. Scarlett îl 
vedea apropiindu-se călare de trăsura ei, în timp ce trecea 
pe drumurile pustii care duceau la unul din cele două 
gatere. Se oprea întotdeauna ca să-i vorbească şi, 
câteodată, îşi lega calul în spatele trăsurii, şi lua el hăţurile. 
În acele zile Scarlett începea să obosească mai repede 
decât voia să admită şi era recunoscătoare lui Rhett că 
mâna în locul ei. Avea grijă s-o părăsească înainte de a intra 
în oraş, dar toată Atlanta era la curent cu întâlnirile lor, şi 
gurile rele nu se sfiau să sublinieze această nouă încălcare 
a regulilor de bunăcuviinţă. 

Scarlett se întreba din când în când dacă aceste întâlniri 
se datorau într-adevăr numai întâmplării. Deveneau din ce 
în ce mai dese, pe măsură ce se scurgeau săptămânile şi se 
înmulţeau atacurile negrilor. Dar de ce-i căuta tocmai acum 
tovărăşia, când ea arăta atât de prost? Ce urmărea? Să aibă 
cu ea o aventură? Era imposibil, şi - la drept vorbind - se 
gândise oare vreodată la aşa ceva? Scarlett începea să se 


îndoiască. Se împlineau luni de zile de când nu mai făcuse 
cea mai mică aluzie la scena ce avusese loc între ei la 
închisoarea yankee. Nu mai vorbea deloc despre Ashley, nici 
despre dragostea ei pentru el. Nu mai făcea observaţii 
vulgare asupra "poftelor pe care i le inspira". Gândind că e 
mai bine să nu-l zgândăre, nu căuta să lămurească motivele 
acestor dese întâlniri. De altfel, ajunsese să creadă că 
Rhett, neavând mare lucru de făcut în afară de a juca cărţi, 
şi necunoscând multă lume interesantă la Atlanta, îi căuta 
tovărăşia numai ca să aibă cu cine sta de vorbă. 

Oricare ar fi fost motivele lui Rhett, tovărăşia lui era 
binevenită. O asculta când se plângea de pierderea unui 
client sau de cei care erau răi platnici, de felul cum o 
escroca Johnson, sau de nepriceperea lui Hugh. O felicita 
pentru succesele ei, în timp ce Frank se mulțumea s-o 
privească cu un mic zâmbet indulgent, iar Pitty să exclame: 
"Doamne! Doamne!" cu un aer zăpăcit. Degeaba nega el că 
nu-i făcea servicii; era convinsă că o ajuta adesea să încheie 
afaceri profitabile, deoarece-i cunoştea pe toţi yankeii şi 
carpetbagger-ii bogaţi. Scarlett avea o părere proastă 
despre el şi niciodată nu credea ce spune, dar ori de câte 
ori îl vedea ieşind dintr-un drum plin de umbră, pe calul său 
mare şi negru, bună-dispoziţie îi revenea. În timp ce Rhett îi 
lua hăţurile din mână şi se suia în trăsurică, făcând cine- 
ştie-ce remarcă insolentă, Scarlett se simţea din nou tânără 
şi atrăgătoare, în ciuda sarcinii şi a vieţii pline de griji pe 
care o ducea. Îi spunea aproape tot ce-i trecea prin cap, 
fără să aibă grijă să-şi ascundă adevăratele păreri, şi 
întotdeauna avea ceva de spus, nu cum i se întâmpla cu 
Frank - sau chiar cu Ashley, dacă voia să fie sinceră cu ea 
însăşi. Fireşte, în conversațiile ei cu Ashley erau atâtea 
lucruri pe care onoarea o împiedica să le spună, şi de altfel 
erau şi lucruri prea grave. Era agreabil să ai un prieten ca 
Rhett acum când, nu se ştie de ce, el se hotărâse să se 
poarte frumos cu ea. Da, era foarte agreabil, foarte 
reconfortant. Avea atât de puţini prieteni acum! 


— Rhett, îl întrebă ea într-o zi, enervată după ultimatum-ul 
unchiului Peter. De ce oamenii din oraşul ăsta se poartă atât 
de urât cu mine şi mă vorbesc de rău? Nici de 
carpetbagger-i nu vorbesc mai urât! Doar mi-am văzut de 
treabă şi n-am făcut nimănui nici un rău şi. 

— N-ai făcut nici un rău, fiindcă n-ai avut ocazia! Poate că 
îşi dau totuşi vag seama de asta. 

— O, fii serios! Toate astea mă înfurie peste măsură. Am 
căutat doar să câştig ceva bani. 

— Ai căutat să faci tot ce nu fac alte femei şi n-ai reuşit 
prea rău. Cum ţi-am mai spus-o şi altă dată, societăţii nu-i 
place să te singularizezi. E singurul păcat pe care nu-l iartă. 
Cum te deosebeşti de ceilalţi, te stigmatizează. Şi-apoi, 
Scarlett, numai faptul că gaterul tău merge bine e o insultă 
adusă oricărui bărbat ale cărui afaceri merg prost. Adu-ţi 
aminte că o femeie bine-crescută trebuie să stea la căminul 
ei şi să nu ştie ce se petrece în lumea brutală a afacerilor. 

— Dar, dacă aş fi stat acasă, de multă vreme n-aş mai fi 
avut un cămin. 

— Ar fi trebuit totuşi să stai şi să fii mândră că mori de 
foame, într-un chip atât de distins. 

— Mofturi! Uită-te la doamna Merriwether, cum vinde 
pateuri yankeilor. Ceea ce face ea e mai umilitor decât să 
conduci un gater. Doamna Elsing face croitorie şi ţine o 
pensiune. Fanny pictează nişte porţelanuri oribile, pe care 
nu le vrea nimeni, dar toată lumea i le cumpără ca s-o ajute, 
Şi. 

— Tot nu înţelegi, scumpa mea! Cucoanele acestea nu 
reuşesc în afaceri şi, prin urmare, nu lovesc în orgoliul 
sudist al bărbaţilor lor. Ei pot încă să-şi spună: "Săracele, 
câtă osteneală îşi dau! Să le lăsăm să creadă că ne sunt de 
ajutor." Apoi, acestor cucoane pe care le-ai pomenit nu le 
place deloc să fie silite să muncească. Ele fac în aşa fel, 
încât să se ştie că nu lucrează decât din nevoie şi 
provizoriu, aşteptând ziua în care un bărbat va veni să le 
descarce de povara care nu-i făcută pentru umerii lor 


plăpânzi. Astfel, fiecare le deplânge soarta. Ţie, dimpotrivă, 
îţi place sincer munca şi nu pari dispusă să laşi pe vreun 
bărbat să se ocupe de afacerile pe care le conduci. Cum 
vrei ca lumii să-i fie milă de tine? Atlanta nu ţi-o va ierta 
niciodată. E atât de plăcut să-ţi fie milă de alţii! 

— Aş vrea să fii serios, câteodată. 

— N-ai auzit niciodată acest proverb oriental: "Câinii latră, 
dar caravana trece"? Lasă-i să latre, Scarlett. Sunt sigur că 
nimic nu-ţi va opri caravana. 

— Şi deoarece câştig ceva bani, e un motiv să mă 
vorbească de rău? 

— Nu poţi să ai totul, Scarlett. Continuă să câştigi bani ca 
un bărbat şi vei întâlni peste tot chipuri morocănoase, sau 
rămâi săracă şi fermecătoare şi vei avea o mulţime de 
prieteni. Şi cred că tu ai făcut de mult alegerea! 

— Nu vreau să rămân săracă, se grăbi să declare Scarlett. 
Dar. am ales calea cea bună, nu-i aşa? 

— Da, dacă ţii la bani mai mult ca la orice. 

— Exact. Vreu să am bani, mai mult decât orice pe lume. 

— Atunci, ai ales bine. Însă, pentru alegerea ta trebuie să 
plăteşti, după cum toate-n viaţă se plătesc. De data asta, 
plata e singurătatea. 

Scarlett tăcu o clipă. Era adevărat. Când se oprea să 
cugete puţin, se simţea puţin singură; îi lipsea tovărăşia 
femeilor. În timpul războiului, când era prost-dispusă, se 
ducea la Ellen. După moartea lui Ellen, o avusese pe 
Melanie, cu toate că Melanie şi ea n-aveau nimic comun, 
decât grijile şi munca grea de la Tara. Acum nu mai avea pe 
nimeni, căci în afară de pălăvrăgeală şi bârfeli, mătuşa Pitty 
nu avea nimic de oferit. 

— Cred., începu Scarlett cu o voce şovăielnică, că am fost 
întotdeauna lipsită de tovărăşie feminină. Nu numai faptul 
că muncesc îmi atrage antipatia femeilor din Atlanta. Nu m- 
au iubit niciodată. În afară de mama, nici o femeie n-a avut, 
într-adevăr, afecţiune pentru mine. Nici chiar surorile mele. 
Nu ştiu din ce cauză, dar chiar înainte de război, chiar 


înainte de a mă căsători cu Charles, femeilor nu le-a plăcut 
niciodată nimic din ce fac. 

— Ai uitat-o pe doamna Wilkes, o întrerupse Rhett, ai cărui 
ochi străluciră plini de ironie. Te-a susţinut întotdeauna 
împotriva oricui şi va continua să te susţină, afară doar dacă 
ai comite vreun omor. 

"M-a aprobat şi când am comis unul!" îşi zise Scarlett în 
sinea ei. 

— O, Melly! exclamă ea tare, râzând dispreţuitor. Nu prea 
îmi face onoare că Melly e singura care mă aprobă. N-are 
minte nici cât o păsărică! De-ar avea cât de puţin bun-simţ. 

Se opri brusc. 

— De-ar avea cât de puţin bun-simţ, şi-ar da seama de 
unele lucruri pe care nu le-ar aproba deloc, îi sfârşi fraza 
Rhett. De fapt, ştii probabil mai multe ca mine în legătură 
cu asta. 

— Să te ia dracu' cu memoria şi cu bădărănia ta. 

— Iar eu voi trece sub tăcere grosolănia ta nejustificată de 
acum şi voi reveni la chestiunea pe care o discutam mai 
înainte. Bagă-ţi bine în cap că, dacă te ambiţionezi să rămâi 
complet diferită de ceilalţi, vei fi ţinută la distanţă nu numai 
de cei de vârsta ta, dar şi de cei din generaţia părinţilor tăi 
şi chiar şi de cei din generaţia copiilor tăi. Nu te vor 
înţelege niciodată şi îi va şoca tot ce vei face. Doar bunicii 
tăi ar fi fost mândri de tine şi ar fi zis poate: "Sângele apă 
nu se face!" Iar nepoţii tăi vor suspina de invidie şi vor 
declara: "Ce poamă trebuie să fi fost bunica!" - şi, 
bineînţeles, vor încerca să te imite. 

Scarlett râse cu poftă. 

— Câteodată o nimereşti! Iată, bunica mea Robillard. Când 
nu mă purtam cum trebuie, Mammy nu uita niciodată să 
pomenească de ea. Era rece ca gheaţa şi te asigur că nu 
glumea cu bunele maniere. Asta n-a împiedicat-o să se 
mărite de trei ori, şi o mulţime de bărbaţi s-au bătut în duel 
pentru ea. Se farda, purta rochii scandalos de decoltate şi 
sub aceste rochii n-avea. n-avea mare lucru. 


— Şi nu mai puteai de admiraţie pentru ea, în timp ce 
căutai să-i semeni totuşi mamei tale! Ştii, am avut şi eu un 
bunic pirat, din partea tatei. 

— Nu mai spune! Dintr-aceia care îi legau la ochi pe 
prizonieri şi îi împingeau în mare? 

— Probabil că i se întâmpla să recurgă şi la această 
măsură extremă, dacă trebuia să pună mâna pe nişte bani. 
În orice caz, a câştigat destui bani ca să lase tatălui meu o 
avere frumoasă. Familia avea întotdeauna grijă să spună, 
când era vorba de el, "căpitanul de mare". A fost omorât 
într-o tavernă, cu prilejul unei încăierări. De prisos să spun 
că moartea lui a adus o mare uşurare copiilor, căci bătrânul 
era aproape tot timpul beat şi, când o lua razna, începea să 
povestească amintiri de li se făcea oamenilor părul măciucă. 
Totuşi, eu l-am admirat şi am căutat mult mai mult să-l imit 
pe el decât pe tatăl meu. Iata e un domn fermecător, 
îndopat cu principii religioase şi cu principii morale. 
Înţelegi cam cum vine. Sunt convins, Scarlett, că nici copiii 
tăi nu-ţi vor aproba purtarea, cum nu ţi-o aprobă nici 
doamna Merriwether, doamna Elsing şi progeniturile lor. 
Copiii tăi vor fi, probabil, nişte fiinţe blânde şi liniştite, cum 
sunt de obicei copiii celor cu caracter hotărât. Ceea ce va fi 
mai rău pentru ei e că, la fel ca celelalte mame, vei căuta şi 
tu să-i fereşti de încercările prin care ai trecut. Păcat. 
Încercările, greutăţile formează pe oameni sau îi zdrobesc. 
Vei fi deci silită să aştepţi aprobarea nepoților tăi. 

— Mă întreb cum vor arăta nepoţii noştri? 

— Vrei să spui prin aceşti "ai noştri", că tu şi cu mine vom 
avea nepoți comuni? Vai, doamnă Kennedy! 

Scarlett îşi dădu seama de felul greşit în care se 
exprimase, şi obrajii i se înroşiră. Dar ruşinea ei provenea 
mai ales din faptul că gluma lui Rhett o adusese brusc la 
realitate şi la starea în care era. Nici ea, nici Rhett nu 
făcuseră niciodată nici cea mai mică aluzie la starea ei. În 
tovărăşia lui avusese întotdeauna grijă să-şi ţină cuvertura 
strânsă sub braţe, chiar în zilele cele mai calde, crezând că 


astfel nu se observă nimic. Dar acum, la gândul că era 
însărcinată şi că Rhett ştia acest lucru, un sentiment de 
furie şi de ruşine puse stăpânire pe ea. 

— Dă-te jos din trăsură, neruşinatule! strigă ea cu o voce 
tremurătoare. 

— Nici nu mă gândesc, răspunse Rhett cu calmul său 
obişnuit. Se va înnopta înainte să ajungi acasă şi mi s-a spus 
că o nouă colonie de negri s-a aşezat pe aici, sub corturi şi 
în colibe. Se pare că nu sunt dintre cei prea cumsecade, şi 
nu văd de ce le-ai da ocazie înfierbântaţilor membri ai Ku 
Klux Klan-ului să-şi pună cămaşa de noapte şi să facă la 
noapte o plimbare. 

— Dă-te jos, strigă Scarlett, încercând să-i smulgă hăţurile, 
dar deodată fu apucată de greţuri. 

Rhett opri îndată calul, îi întinse lui Scarlett două batiste 
curate şi-i susţinu capul, în timp ce ea se pleca în afara 
trăsurii. Câteva clipe, Scarlett avu impresia că soarele ce 
apunea şi ale cărui raze piezişe se jucau printre frunzele 
tinere se îneca într-un vârtej de culori. Când îi trecu răul, îşi 
înfundă capul în mâini şi începu să plângă umilită. Nu 
numai pentru că vărsase în faţa unui bărbat, ceea ce pentru 
o femeie era cea mai grea dintre umilinţe, dar în acelaşi 
timp şi pentru că făcuse dovada sarcinei sale. Avea impresia 
că nu-l va mai putea privi niciodată în faţă pe Rhett. Să i se 
întâmple asta tocmai cu el, cu acest Rhett care n-avea 
respect pentru nici o femeie! În timp ce plângea, se aştepta 
să audă o glumă grosolană, pe care nu va izbuti s-o uite 
niciodată. 

— Nu fi proastă, îi spuse Rhett, liniştit. Eşti o proastă dacă 
plângi de ruşine. Haide, Scarlett, nu fi copil. Ar fi trebuit să 
ştii că nu sunt orb şi că-mi dau seama că eşti însărcinată. 

Scarlett scoase un "Oh!" cu o voce înspăimântată şi-şi 
strânse cu amândouă mâinile faţa roşie. Chiar şi numai 
cuvântul o îngrozi. Frank vorbea numai despre "starea ei". 
Gerald întrebuinţase întotdeauna o formulă plină de tact 
spre a defini acest gen de lucruri, zicând: "e pe cale de a-şi 


mări familia". Cât despre celelalte doamne, foloseau 
expresia de "situaţie delicată". 

— Eşti un copil dacă-ţi închipui că nu ştiu nimic fiindcă te 
ascunzi sub o cuvertură. Desigur că ştiam. De ce crezi că aş 
fi. 

Se opri brusc şi tăcerea se aşternu între ei. Rhett reluă 
hăţurile şi, cu o mică plescăitură din limbă, porni calul. Apoi 
începu să vorbească din nou, şi vocea lui tărăgănată nu era 
neplăcută urechilor lui Scarlett şi, încet-încet, faţa ei îşi 
reluă culorile naturale. 

— Nu te credeam atât de ruşinoasă, Scarlett. Credeam că 
eşti o fiinţă rezonabilă şi m-ai dezamăgit. Să fi rămas oare 
atâta pudoare în tine? Mi-e teamă că nu m-am purtat ca un 
gentleman. De altfel, ştiu că nu sunt un gentleman, 
deoarece vederea femeilor însărcinate nu mă jenează deloc. 
Socotesc că nu-i nici un motiv ca să nu le tratez ca pe nişte 
fiinţe normale şi nu văd de ce ochii mei ar contempla cerul 
sau pământul sau orice alt punct al universului, dar n-ar 
trebui niciodată să se aţintească asupra taliei lor. Nu văd 
iarăşi de ce le-aş arunca doar nişte priviri fugitive, care mi- 
au părut întotdeauna culmea indecenţei. De ce toate 
fasoanele astea? E o stare perfect normală. În această 
chestiune, europenii sunt mult mai deştepţi decât noi. Ei 
felicită pe viitoarele mame. N-aş recomanda să se meargă 
până acolo, dar în sfârşit, e o atitudine mult mai firească 
decât să te prefaci că nu ştii nimic. i-o repet că-i o stare 
normală, şi femeile ar trebui să fie mândre, în loc să se 
încuie în casă ca şi când ar fi săvârşit o crimă. 

— Mândre! strigă Scarlett cu o voce sugrumată. Mândre. 
Vai! 

— Nu eşti mândră la gândul că vei avea un copil? 

— O, nu! Nu-mi plac copiii. 

— Vrei să spui. copiii lui Frank? 

— Nu. copiii oricui. 

O clipă, Scarlett se simţi jenată din cauza acestei noi 
greşeli de exprimare, dar Rhett continuă să vorbească 


liniştit, ca şi cum n-ar fi observat nimic. 

— Atunci, nu semănăm. Mie îmi plac copiii. 

— Îţi plac? exclamă Scarlett, atât de surprinsă de această 
declaraţie încât îşi uită de jenă. Ce mincinos eşti! 

— Îmi plac pruncii şi copiii mici până la vârsta când, 
începând să crească, încep să gândească şi să mintă ca 
oamenii mari; într-un cuvânt, până ce mintea nu lee 
pervertită. Asta nu-i o noutate pentru tine. Ştii că ţin mult la 
Wade Hampton, deşi poate că nu e cum mi-ar place să fie 
un băiat. 

"E adevărat", gândi Scarlett, mirată. "S-ar zice că-i place 
că se joace cu Wade, şi-i aduce des cadouri." 

— Acum, că am lămurit această jenantă chestiune şi că 
recunoşti că vei fi mamă într-un viitor nu prea îndepărtat, 
am să-ţi spun ceva de care voiam să-ţi vorbesc de mai multe 
săptămâni. De fapt, e vorba de două lucruri. Primul e că faci 
rău că umbli singură, şi periculos. De altfel, o ştii şi tu. [i s-a 
spus destul de des. În cazul că ţi-e egal dacă vei fi violată 
sau nu, ar trebui totuşi să ţii seama de consecinţe. 
Încăpăţânarea ta riscă să te pună într-o atare situaţie, încât 
eroicii tăi concetăţeni se vor vedea siliţi să te răzbune, 
spânzurând câţiva negri. Bineînţeles, yankeii se vor 
amesteca şi, la rândul lor, vor spânzura pe vreun om 
cumsecade. Nu ţi-a venit niciodată în minte că unul din 
motivele pentru care cucoanele din Atlanta nu te iubesc 
este că purtarea ta e o primejdie pentru fiii şi soţii lor? Pe 
de altă parte, dacă Ku Klux Klan-ul va continua să se ocupe 
de negri, yankeii vor strânge şurubul la Atlanta în aşa fel, 
încât oamenii vor spune că, în comparaţie cu ei, Sherman s- 
a purtat ca un înger. Ştiu ce spun, fiindcă am legături cu 
yankeii. Oricât de trist ar fi, mă consideră ca pe unul de-ai 
lor şi nu se jenează să vorbească fără sfială în faţa mea. 
Sunt hotărâți să distrugă Ku Klux Klan-ul, chiar de-ar fi să 
ardă întreg oraşul şi să spânzure un bărbat din zece. Nu ţi- 
ar conveni, Scarlett, şi ai risca să pierzi şi bani. Şi-apoi, nu 
ştii niciodată unde se opreşte focul, odată ce a izbucnit. 


Confiscări, măriri de impozite, amenzi pentru femeile 
suspecte. I-am auzit discutând toate aceste chestiuni. Ku 
Klux Klan-ul. 

— Cunogşti pe cineva care face parte din el? Oare Tommy 
Wellburn, sau Hugh, sau. 

Rhett ridică din umeri cu un gest nerăbdător. 

— Cum aş şti? Sunt un renegat, un scallawag. Pot să ştiu 
eu lucrurile astea? Dar cunosc oameni suspectaţi de yankei. 
La cea mai mică mişcare greşită, îi aşteaptă 
spânzurătoarea. Deşi ştiu că n-ai simţi nici un regret să-ţi 
trimiţi aproapele la spânzurătoare, cred că nu ţi-ar face 
plăcere să pierzi cele două gatere. Văd după mutra ta 
încăpăţânată că nu mă crezi şi că vorbele mele cad în 
deşert. De aceea mă mulţumesc să-ţi spun atât: să ai 
întotdeauna pistolul ăsta la îndemână. şi, când voi fi la 
Atlanta, am să fac aşa încât să te întovărăşesc în drumurile 
tale. 

— Rhett, într-adevăr. ca să mă aperi. 

— Da, draga mea, binecunoscutul meu spirit cavaleresc 
mă îndeamnă să te apăr. 

Mica flacără batjocoritoare reîncepu să lucească în ochii 
lui şi chipul îşi pierdu seriozitatea. 

— Şi ştii de ce? Din cauza dragostei adânci pe care o 
nutresc pentru tine, doamnă Kennedy. Da, te-am adorat în 
tăcere, din depărtare şi te-am dorit, dar fiind un om cinstit 
ca domnul Ashley Wilkes, nu ţi-am mărturisit nimic. Din 
nenorocire, eşti soţia lui Frank, şi onoarea m-a împiedicat 
să-ţi vorbesc. Însă, la fel ca şi onoarea domnului Wilkes, 
care se clatină câteodată, onoarea mea se clatină în această 
clipă, şi-ţi destăinuiesc pasiunea mea secretă şi. 

— O, pentru numele lui Dumnezeu, taci! îl întrerupse 
Scarlett, enervată, ca de obicei când o lua peste picior; şi 
apoi, nu ţinea deloc ca Ashley şi onoarea lui să fie obiect de 
discuţie. Care-i celălalt lucru pe care voiai să mi-l spui? 

— Cum? Schimbi vorba tocmai în momentul când îţi 
deschid inima mea chinuită, debordând de dragoste? 


Perfect, iată despre ce e vorba. 

Mica flacără ironică se stinse şi chipul lui Rhett redeveni 
serios şi posomorât. 

— Ar trebui să fii atentă când mâni calul ăsta. E 
încăpățânat şi are gura tare ca fierul. Te oboseşte să-l mâni, 
nu-i aşa? Dacă i-o veni chef s-o ia la goană, nu vei fi în stare 
să-l opreşti. Dacă te răstoarnă în şanţ, accidentul ăsta poate 
să omoare şi copilul şi pe tine. Ar trebui să-i pui o zăbală 
mai mare, afară doar dacă-mi vei da voie să ţi-l schimb cu 
un cal blând, cu gura mai simţitoare. 

Scarlett se uită la Rhett şi, văzând aerul său calm şi blând, 
enervarea ei dispăru deodată, cum îi dispăruse jena după 
ce îi vorbise despre sarcină. Găsise mijlocul s-o facă să se 
simtă bine atunci când Scarlett ar fi dorit să moară, şi acum 
dădea dovadă de şi mai multă gentileţe. Simţi un val de 
recunoştinţă şi se întrebă de ce oare nu e întotdeauna aşa 
de drăguţ. 

— Da, calul ăsta e greu de condus, încuviinţă ea cu 
blândeţe. Câteodată, din cauza hăţurilor, mă dor braţele 
toată noaptea. Ei bine, Rhett, fă ce crezi că e mai bine! 

— Ia te uită, asta sună drăguţ şi parcă mai feminin! Nu 
mai ai aerele tale autoritare. Cine ştie cum să te ia te face 
mlădioasă ca o trestie, declară ironic Rhett. 

Scarlett încruntă din sprâncene şi iar se supără. 

— De astă-dată, îmi vei face plăcerea să cobori, altfel îţi voi 
da o lovitură de bici. Nu ştiu de ce te suport. de ce încerc să 
fiu drăguță cu tine. N-ai maniere, nici caracter. Nu eşti 
decât un. Dă-te jos! Nu glumesc. 

Dar, după ce Rhett se dădu jos şi-şi dezlegă calul de la 
spatele trăsurii, rămânând în mijlocul drumului în lumina 
amurgului, uitându-se la ea cu zâmbetul cel mai provocator, 
Scarlett îşi descreţi sprâncenele şi surâse la rândul ei, în 
timp ce trăsura se depărta. 

Da, Rhett era grosolan, era şiret şi era mai bine să n-ai de- 
a face cu el, căci nu ştiai niciodată dacă arma inofensivă pe 
care i-o dădeai în mână într-o clipă de neatenţie nu se va 


transforma în mâinile lui într-o spadă dintre cele mai 
tăioase. Dar, la urma-urmei, te stimula, te aţâţa. 
Conversaţia lui avea acelaşi efect ca un pahar de coniac 
înghiţit pe furiş. 

Lui Scarlett începuse să-i placă coniacul în cursul ultimelor 
luni. Când sosea acasă, leoarcă de ploaie, moartă de 
oboseală, cu oasele îndurerate de un drum prea lung cu 
trăsura, numai gândul sticlei de coniac din sertarul biroului 
ei, ascunsă de ochii lui Mammy, îi dădea curaj. Doctorul 
Meade nu se gândise să-i spună că o femeie însărcinată nu 
trebuie să bea, dar doctorului nu i-ar fi trecut niciodată prin 
minte că o femeie decentă ar putea bea altceva decât vin de 
mure. Femeile aveau dreptul la un pahar de şampanie, cu 
ocazia vreunei nunţi, sau la un grog fierbinte când erau 
răcite. Evident, existau şi nenorocite care beau, după cum 
existau nebune care divorţau sau care credeau ca 
domnişoara Susan B. Anthony, că femeile trebuie să aibă 
dreptul de vot. Însă, oricât de rău o judeca doctorul pe 
Scarlett, n-ar fi bănuit niciodată că bea. 

Scarlett constatase că o duşcă bună de coniac, înainte de 
masă, îi făcea foarte bine, şi după aceea mesteca boabe de 
cafea sau îşi clătea gura cu apă de colonie, ca să dispară 
mirosul. De ce vorbea lumea de rău pe femeile care beau, 
când bărbaţii nu se sfiau să se îmbete oricând aveau chef? 
Câteodată, când Frank sforăia lângă ea şi nu reuşea să 
adoarmă, sucindu-se în pat când pe o parte când pe alta, 
chinuită de teama de sărăcie şi de groaza yankeilor, de 
dorul 'Tarei şi al lui Ashley, îşi zicea că fără sticla de coniac 
ar fi înnebunit de mult. Şi când căldura obişnuită şi 
binefăcătoare începea să i se răspândească în vine, toate 
necazurile păleau încet-încet. După două, trei păhărele 
găsea puterea să-şi spună: "Mă voi gândi la toate astea 
mâine, când le voi putea îndura." 

Dar, în unele nopţi, nici coniacul nu mai izbutea să-i 
liniştească durerea din suflet - mai puternică decât teama 
de a pierde gaterul - durerea de a nu mai fi la Tara. Atlanta, 


cu zgomotul său, cu locuinţele noi, cu chipurile străine, cu 
străzile strâmte, pline de cai, de trăsuri şi de o mulţime 
grăbită, o ajuta să uite câteodată răul care o rodea. lubea 
Atlanta, dar. O, ce bine ar fi să regăsească pacea 
încântătoare, calmul pastoral al Tarei, ogoarele roşii, 
mărginite de pini întunecaţi! O, să revină la Tara, oricât de 
grea ar fi viaţa acolo! Să fie lângă Ashley, să-l revadă, să-l 
audă vorbind, să fie susţinută de certitudinea dragostei lui! 
Fiecare scrisoare a Melaniei, în care-i spunea că erau toţi 
sănătoşi, fiecare bileţel al lui Will, dându-i socoteală de 
progresul arăturilor şi al semănăturilor sau de starea 
bumbacului, îi aprindeau mai tare dorinţa de a se întoarce 
acasă. 

"Mă voi duce la Tara în iunie. Începând de atunci nu voi 
mai putea face nimic aici. Voi merge să stau două luni 
acasă", - şi la acest gând, inima i se umplea de bucurie. 

Se duse acasă în iunie, dar nu după cum sperase, căci la 
începutul lunii sosi un scurt bilet de la Will, anunţându-i 
moartea lui Gerald. 

Capitolul XXXIX. 

Trenul avea mare întârziere, şi lungul amurg de iunie 
începuse să învăluie câmpia cu culorile lui întunecate, când 
Scarlett cobori în gară la Jonesboro. Ici-colo, lumini gălbui 
luceau la ferestrele caselor şi ale prăvăliilor pe care 
războiul le ocolise, dar erau foarte puţine. De fiecare parte 
a străzii principale, spaţii goale arătau locul clădirilor 
distruse de foc sau de obuze. Tăcute şi întunecate, case cu 
acoperişuri găurite, cu ziduri aproape prăbuşite priveau 
ostile. Câţiva cai de călărie, câţiva catâri înhămaţi la căruţe, 
erau legaţi în faţa prăvăliei lui Bullard. Strada, prăfuită şi 
roşie, era deşartă. Câteodată, dintr-o cârciumă aşezată la 
celălalt capăt al oraşului, se auzea câte un strigăt sau râsul 
vreunui beţiv, singurele zgomote ce veneau să tulbure 
pacea amurgului. 

Gara, arsă în cursul luptelor, nu fusese reconstruită şi, pe 
locul ei, se înălţase un fel de şopron de scânduri, deschis 


tuturor vânturilor. Scarlett intră sub acest şopron şi se 
aşeză pe unul din butoiaşele goale ce păreau puse acolo 
tocmai pentru asta. De mai multe ori cercetă cu privirea 
strada, în speranţa că-l va vedea pe Will Benteen. Trebuia 
să vină s-o ia de la gară. Ar fi trebuit să-şi închipuie că, după 
ce primise biletul lui prin care-i vestea moartea lui Gerald, 
va sări în primul tren. 

Plecase din Atlanta într-o grabă atât de mare, încât trusa 
ei de călătorie nu conţinea decât o cămaşă de noapte, o 
perie de dinţi şi nici o rufă de schimb. Nu se simţea bine în 
rochia neagră, prea strâmtă, pe care trebuise s-o 
împrumute de la doamna Meade, căci n-avusese vreme să-şi 
facă haine de doliu. Doamna Meade slăbise foarte mult în 
ultima vreme şi cum sarcina lui Scarlett era destul de 
înaintată, rochia era incomodă. Cu toată durerea pe care i-o 
pricinuia moartea lui Gerald, Scarlett era conştientă de 
felul cum arăta şi se cerceta cu dezgust. Îşi pierduse 
complet silueta, şi faţa şi gleznele îi erau umflate. Până 
acum nu se preocupase prea mult de asta, dar gândindu-se 
că avea să dea ochi cu Ashley, se simţea nenorocită. Se 
înfioră la gândul că va trebui să apară în faţa lui însărcinată 
cu copilul altuia. Îl iubea pe Ashley, şi Ashley o iubea, şi 
copilul acesta, pe care nu-l dorise, îi părea a fi o dovadă de 
trădare a dragostei ei. Dar, oricât o costa să apară în faţa 
lui Ashley cu talia îngroşată şi cu mersul îngreuiat, trebuia 
să se resemneze. Nerăbdătoare, Scarlett bătu din picior. 
Will ar fi trebuit să vină. Fireşte, putea să se ducă la Bullard 
să întrebe dacă nu fusese văzut, sau să roage pe cineva s-o 
conducă până la Tara, în cazul că totuşi, Will ar fi fost 
împiedicat să vină. Dar nu voia să se ducă la Bullard. Era 
duminică şi fără îndoială că jumătate din bărbaţii din 
comitat erau adunaţi acolo. Nu ţinea deloc să se arate în 
rochia aceea prost croită, care o făcea să pară şi mai 
diformă decât era. Nu ţinea nici să audă condoleanţele 
pentru moartea lui Gerald. N-avea ce face cu compătimirea 
oamenilor. Îi era teamă să nu înceapă să plângă auzind 


numele tatălui ei. Nu voia să plângă. Ştia că dacă începe să 
plângă, va fi ca în noaptea aceea îngrozitoare când Atlanta 
căzuse şi Rhett o părăsise în mijlocul drumului, noaptea 
aceea cumplită când nu putuse stăvili torentul de lacrimi 
ce-i sfâşiau inima. 

Nu, nu va plânge! Simţi din nou că i se ridică un nod în 
gât, cum i se mai ridicase de atâtea ori de când aflase ştirea 
- dar la ce i-ar folosi să plângă? Lacrimile nu vor face decât 
să-i mărească durerea şi să-i slăbească puterile. De ce, oh, 
de ce nu-i scrisese Will, sau Melanie, sau surorile ei că 
Gerald era suferind? Ar fi luat primul tren pentru Tara, ar fi 
venit la căpătâiul lui, i-ar fi adus un doctor din Atlanta. Ce 
imbecili! Nu puteau face nimic fără ea! Totuşi, nu putea fi 
peste tot deodată! Şi numai Dumnezeu ştia cât muncea 
pentru ei, la Atlanta! 

Aşteptarea se prelungea şi ea devenea din ce în ce mai 
nervoasă. Ce făcea Will? Unde era? Atunci auzi zgomot de 
paşi în spatele ei, se întoarse şi-l zări pe Alex Fontaine, care 
traversa şinele şi se îndrepta spre o căruţă, cu un sac de 
ovăz în spate. 

— Dumnezeule! 'Tu eşti, Scarlett? exclamă el. 

Se descotorosi îndată de sac şi, cu bucuria întipărită pe 
faţa lui negricioasă şi tristă, se repezi cu mâna întinsă spre 
tânăra femeie. 

— Sunt atât de fericit că te văd. L-am întâlnit pe Will la 
fierărie. Îşi potcovea calul. Trenul avea întârziere şi zicea că 
avea timp. Să fug după el? 

— Da, dacă vrei, Alex, zise Scarlett, surâzând cu toată 
durerea ei. 

Era atât de bine să revezi pe cineva pe care-l cunoşteai din 
copilărie! 

— Ştii. ştii. Scarlett, începu Alex fără să-i lase mâna, îmi 
pare tare rău de tatăl tău. 

— Mulţumesc, răspunse ea, regretând însă că el adusese 
vorba de Gerald, a cărui figură şi voce se materializară 
parcă deodată în faţa ei. 


— Dacă asta poate să te consoleze, Scarlett, să ştii că 
suntem tare mândri de el aici, urmă Alex, lăsându-i în 
sfârşit mâna. El. el. În sfârşit, socotim că a murit ca un 
soldat şi pentru o cauză demnă de un soldat. 

"Ce vrea să spună?" se gândi Scarlett mirată. "Ca soldat? 
A fost omorât? Sau s-a bătut cu nişte scallawag-i, cum 
făcuse şi Tony?" Dar nu voia să audă mai mult. Dacă va 
continua să-i vorbească despre Gerald, va începe să plângă 
şi nu voia să plângă înainte de a fi cu Will, în câmp, unde nu 
putea s-o vadă nimeni. În faţa lui Will putea să plângă. Will 
era ca un frate pentru ea. 

— Alex, zise ea, nu vreau să vorbesc despre asta. 

— Ai dreptate, Scarlett, declară Alex, şi faţa i se înroşi de 
mânie. Dacă ar fi sora mea, aş. ei bine, Scarlett, n-am vorbit 
niciodată de rău o femeie, dar dinspre partea mea, cred că 
cineva ar trebui să-i tragă o bătaie lui Suellen. 

"Dar ce l-a apucat acum pe Alex?" se întrebă Scarlett. "Ce 
caută Suellen în toată afacerea asta?" 

— Îmi pare rău să ţi-o spun, dar pe aici toată lumea 
împărtăşeşte felul meu de a vedea lucrurile. Will e singurul 
care-i ia apărarea. şi, bineînţeles, doamna Melanie, dar ea e 
o sfântă, care nu vede răul nicăieri şi. 

— Ţi-am mai spus că nu vreau să vorbesc de asta, zise 
Scarlett pe un ton rece, dar Alex nu se arătă jignit, ba chiar 
păru că înţelege asprimea ei - ceea ce o cam enervă. 

Nu-i plăcea să audă un străin bârfind pe cineva din familie 
şi nici nu ţinea să arate că nu era la curent cu ceea ce se 
întâmplase. De ce nu-i comunicase Will toate amănuntele? 

Ar fi vrut ca Alex să n-o privească cu atâta insistenţă. 
Ghicea că-şi dădea seama de starea ei şi asta o jena. Totuşi, 
Alex se gândea la cu totul altceva. O găsea pe Scarlett atât 
de schimbată, încât se întreba cum de o recunoscuse. Poate 
că schimbarea se datora faptului că aştepta un copil. 
Femeile se urâţeau groaznic când erau însărcinate, şi apoi 
desigur că era îndurerată de moartea bătrânului O'Hara. 
Fusese fiica lui preferată. 


Dar nu, schimbarea asta ţinea de ceva mai adânc. De fapt, 
arăta mai bine decât ultima dată când o văzuse. Îţi dădea 
impresia că mânca pe săturate, de cel puţin patru ori pe zi. 
Şi aproape că nu mai avea aerul acela de fiară hărţuită. Nu 
mai avea privirea aceea înspăimântată; privirea ei era acum 
aspră. Chiar când surâdea, păstra un aer autoritar şi 
hotărât. Probabil că-i făcea zile fripte bătrânului Frank! Da, 
se schimbase. Era, cu siguranţă, o femeie frumoasă, dar 
chipul ei îşi pierduse tot farmecul şi toată dulceaţa. În 
sfârşit, nu mai avea felul acela măgulitor de a privi bărbaţii, 
ca pe nişte zei atotştiutori. 

Dar parcă nu se schimbaseră toţi? Alex se uită la hainele 
lui grosolane şi chipul său îşi reluă expresia amară. 
Noaptea, când nu dormea şi când se întreba cum să facă 
spre a-şi opera mama, spre a da o educaţie îngrijită fiului 
bietului Joe, spre a găsi bani pentru a cumpăra un alt catâr, 
ajungea să regrete că războiul se sfârşise! În timpul 
războiului oamenii nu-şi dădeau seama cât de fericiţi erau. 
Pe atunci aveai întotdeauna ceva de înfulecat, chiar când nu 
era decât o bucată de turtă, se găsea întotdeauna cineva 
căruia să-i dai ordine; nu-ţi spărgeai capul ca să rezolvi 
probleme insolubile; nu, în armată n-aveai alte griji decât 
aceea de a nu fi omorât. Şi-apoi, mai era şi Dimity Munroe. 
Alex ar fi vrut s-o ia de soţie, dar ştia că avea şi aşa prea 
multe fiinţe în cârcă pentru a mai putea să se şi 
căsătorească. O iubea de atâta vreme, şi acum obrajii ei 
trandafirii se ofileau şi ochii ei îşi pierdeau strălucirea de 
odinioară. Dacă Tony n-ar fi fost silit să fugă în Texas! Un 
bărbat în plus acasă ar fi schimbat totul. Dragul de Tony, 
era într-adevăr iute la mânie, dar când te gândeşti că era 
fără nici o lescaie, undeva, în vest! Da, toţi se schimbaseră. 
Şi de ce să nu se schimbe? Alex scoase un oftat adânc. 

— Nu ţi-am mulţumit pentru tot ce tu şi cu Frank aţi făcut 
pentru 'lony. Voi l-aţi ajutat să fugă, nu-i aşa? Ce drăguţ din 
partea voastră. Am aflat, indirect, că e sănătos în Texas. N- 


am îndrăznit să vă scriu ca să vă întreb, dar poate că tu şi 
cu Frank i-aţi dat ceva bani. Aş vrea să vi-i înapoiez. 

— O, Alex, te rog, nu vorbi de asta. Nu acum, exclamă 
Scarlett. 

În clipa asta, într-adevăr, banii nu însemnau nimic pentru 
ea. 

— Mă duc să-l caut pe Will, spuse Alex după câteva 
momente de tăcere. Mâine vom veni cu toţii la 
înmormântare. 

Aşeză din nou sacul de ovăz pe umăr, dar, în clipa când era 
s-o pornească, o căruţă hodorogită apăru dintr-o stradă 
laterală şi se îndreptă scârţâind spre gară. 

— Mi-e teamă că am întârziat, Scarlett! strigă Will de pe 
capră. După ce se dădu cu greu jos din căruţă, Will se 
apropie şchiopătând, se aplecă s-o sărută pe Scarlett pe 
obraz. Will n-o sărutase încă niciodată şi nu-i spusese altfel 
decât "domnişoară Scarlett", dar cu toată mirarea ei, acest 
gest îi încălzi inima şi-i făcu plăcere. O ajută să pună 
piciorul pe roată, apoi să se urce în căruţă şi Scarlett îşi 
dădu seama că-i aceeaşi căruţă hodorogită cu care fugise 
din Atlanta. Cum de durase atât? Will trebuie să fi avut 
mare grijă de ea. Amintindu-şi de noaptea aceea tragică, 
aproape că i se făcu rău. "Chiar de-ar fi să umblu în 
picioarele goale, chiar de va trebui să ne mai restrângem 
puţin la mătuşa Pitty, voi face în aşa fel încât să cumpăr o 
căruţă nouă la Iara, iar pe asta am s-o pun pe foc." 

La început, Will nu vorbi deloc, şi Scarlett îi fu 
recunoscătoare. Îşi zvârli vechea lui pălărie de pai în fundul 
căruţei, plescăi din limbă şi calul o porni. Will era acelaşi — 
uscăţiv, roşcat, cu ochii blânzi, cu aerul paşnic şi resemnat 
al unei vite de povară. 

leşiră din Jonesboro şi o luară pe drumul roşu care ducea 
la Tara. Amurgul mai colora puţin zările, iar norii, mari, 
negri şi zburliţi păstrau încă reflexe aurii-verzui. Liniştea 
amurgului de ţară cobora asupra lor, mângâietoare ca o 
rugăciune. Scarlett se întreba cum putuse să se lipsească 


atâta vreme de mireasma proaspătă a câmpului, de 
priveliştea ogoarelor arate, de dulceaţa nopţilor de vară. 
Pământul roşu şi umed mirosea atât de bine; era un prieten 
atât de credincios, încât i-ar fi plăcut să coboare şi să ia o 
mână de ţărână. De fiecare parte a drumului, din caprifoiul 
care creştea pe margine, se ridica un parfum pătrunzător, 
ca întotdeauna după ploaie, cel mai dulce parfum din lume. 
Deasupra capetelor, rândunici iuţi zburau ca nişte săgeți şi, 
din când în când, un iepure speriat tăia drumul, 
scuturându-şi codiţa albă ca de puf. Trecând pe lângă 
ogoarele în care se aliniau arbuşti viguroşi, Scarlett văzu 
încântată că bumbacul creştea bine. Ce frumos era totul! 
Aburul uşor de deasupra bălților, pământul roşu, bumbacul 
şi pinii întunecaţi care se ridicau în fund, ca un zid. Cum de 
putuse rămâne atâta vreme la Atlanta! 

— Scarlett, înainte de a-ţi vorbi de domnul O'Hara - şi am 
intenţia să-ţi povestesc totul înainte de a ajunge acasă - aş 
vrea să am părerea dumitale asupra unei anumite 
chestiuni. Am impresia că acum dumneata eşti şeful 
familiei. 

— Despre ce-i vorba, Will? 

O clipă, aţinti asupra ei privirea lui calmă şi blândă. 

— Aş vrea să ştiu dacă eşti de acord să mă căsătoresc cu 
Suellen. 

Scarlett fu atât de surprinsă, încât fu cât pe ce să cadă jos. 
Will s-o ia pe Suellen! De când i-l suflase pe Frank, îşi 
închipuise că nimeni n-o mai vrea pe sora ei. 

— Dumnezeule, Will! 

— Aşadar, nu te opui? 

— Să mă opun? Nu, dar. Ce să-ţi spun, Will, mi-ai tăiat 
răsuflarea! Dumneata s-o iei pe Suellen! Şi eu care 
credeam că ţii la Carreen. 

Will scutură hăţurile, fără să slăbească din ochi calul. Faţa 
lui rămase neschimbată, dar Scarlett avu impresia că oftase 
uşor. 

— Da, poate, recunoscu el. 


— Ei bine, şi nu te vrea? 

— N-am întrebat-o niciodată. 

— O, Will, eşti un prost. Întreab-o repede. E de două ori 
mai bună ca Suellen. 

— Scarlett, nu eşti deloc la curent cu multe lucruri care s- 
au petrecut la Tara. Nu ne-ai dat prea multă atenţie în 
ultimele luni. 

— O, nu! zise Scarlett, brusc supărată. Ce credeai că fac la 
Atlanta? Credeai poate că nu mă mai dădeam jos din 
trăsură, şi că mergeam în fiecare seară la bal? Nu v-am 
trimis bani în fiecare lună? Nu eu am plătit impozitele, am 
reparat acoperişul, am cumpărat plugul cel nou şi catârii? 

— Hai, nu te supăra, o întrerupse Will, fără să pară prea 
impresionat. Dacă e cineva care ştie ce-ai făcut, eu sunt 
acela. Ai muncit ca doi bărbaţi. 

— Atunci, ce vrei să spui? întrebă Scarlett ceva mai 
potolită. 

— E drept că ai avut grijă de casă şi că ne-ai trimis bani ca 
să avem ce mânca, dar nu te-ai ocupat prea mult de nevoile 
noastre mai puţin materiale. Nu-ţi fac un reproş, Scarlett. 
Aşa eşti făcută. Nu te-ai interesat niciodată prea mult de 
ceea ce se petrece în capetele altora. Dar ceea ce vreau să- 
ţi explic, e că n-am întrebat-o pe domnişoara Carrgen dacă 
mă iubeşte, fiindcă n-ar fi slujit la nimic. A fost ca o soră mai 
mică pentru mine şi sunt sigur că n-a povestit nimănui tot 
ce mi-a povestit mie. Dar nu şi-a revenit niciodată de la 
moartea băiatului aceluia, şi nu-şi va reveni niciodată. Şi, 
prefer să ţi-o spun imediat, se gândeşte să intre la 
mănăstire, la Charleston. 

— Glumeşti? 

— Ştiam că n-o să-ţi placă, dar ceea ce vreau să te rog, 
Scarlett, e să nu discuţi cu ea, să n-o cerţi şi, mai ales, să 
nu-ţi baţi joc de ea. Las-o să plece. E singura ei dorinţă. Are 
inima zdrobită. 

— Ei, asta-mi place! O mulţime de oameni au avut inima 
zdrobită şi nu s-au dus la mănăstire pentru asta. Uită-te la 


mine, care mi-am pierdut bărbatul. 

— Dar asta nu ţi-a zdrobit inima, răspunse Will placid şi, 
luând un fir de pai de pe podeaua căruţei, îl băgă în gură şi 
începu să-l morfolească încet. 

Această observaţie o împietri pe Scarlett. Ca întotdeauna 
când auzea spunându-i-se un adevăr, oricât de neplăcut ar 
fi fost pentru urechile ei, un fel de onestitate elementară o 
silea să-l recunoască. Tăcu o clipă, încercând să şi-o 
închipuie pe Carreen călugăriţă. 

— Făgăduieşte-mi că n-o vei cicăli cu asta. 

— Bine, îţi făgăduiesc, zise Scarlett. 

Apoi se uită la Will cu oarecare mirare. Will o iubise pe 
Carreen şi, chiar şi acum, mai ţinea la ea dacă o ajuta să 
plece la mănăstire. Şi totuşi, voia să se căsătorească cu 
Suellen! 

— Ce înseamnă toate astea, Will? N-o iubeşti pe Suellen, 
nu-i aşa? 

— Ba da, o iubesc într-un fel, zise el scoţându-şi firul de pai 
din gură şi examinându-l, ca şi cum ar fi fost ceva grozav de 
interesant. Suellen nu-i atât de rea pe cât crezi, Scarlett. 
Cred că ne vom înţelege bine amândoi. Ceea ce-i trebuie lui 
Suellen e un soţ şi copii, adică ceea ce-i trebuie oricărei 
femei. 

Will şi Scarlett tăcură din nou, în timp ce căruţa îi hurduca 
pe drumul plin de gropi. Scarlett încerca să înţeleagă. 
Trebuia să fie altceva, ceva mai adânc, mai important, spre 
a îndemna un bărbat liniştit şi rezervat ca Will să ia de 
nevastă o scorpie ca Suellen, care-şi petrecea vremea 
văitându-se şi cicălind pe toţi. 

— Nu mi-ai spus adevărata cauză, Will. Sunt capul familiei, 
aşa că am dreptul să ştiu. 

— E adevărat, răspunse Will. Cred, de altfel, că vei 
înţelege. Nu pot să părăsesc Tara. E căminul meu, Scarlett, 
singurul cămin pe care l-am avut vreodată, şi mă simt legat 
de el. Am muncit aici ca şi când ar fi fost căminul meu. Şi 


când îţi dai osteneala pentru ceva, începi să-l iubeşti. 
Înţelegi ce vreau să spun, nu-i aşa? 

Da, înţelegea şi simţi un val de duioşie pentru acest om 
care, şi el, iubea ceea ce iubea şi ea cel mai mult. 

— Iată cum m-am gândit, reluă el. După moartea tatălui 
dumitale şi plecarea lui Carreen la mănăstire, nu vor mai 
rămâne la Tara decât Suellen şi cu mine şi, fireşte, nu pot 
continua să trăiesc la Tara dacă nu mă căsătoresc cu 
Suellen. Ştii cum e gura lumii. 

— Dar. Will, mai sunt Melanie şi Ashley. 

La numele lui Ashley, se întoarse spre ea şi o privi cu ochii 
lui palizi şi de nepătruns. Ca şi odinioară, ghici că Will ştie 
adevărul despre ea şi Ashely. Avea intuiţia că Will înţelege 
totul, fără să condamne, nici să aprobe. 

— Ei vor pleca în curând. 

— Să plece? Unde? Tara e căminul lor cum e şi al dumitale. 

— Nu, nu e căminul lor. locmai asta îl roade pe Ashley. Nu 
se simte acasă şi are impresia că nu face destulă treabă 
spre a plăti întreţinerea lui şi a familiei. Nu se pricepe la 
munca câmpului şi ştie lucrul acesta. Numai Dumnezeu ştie 
cât se trudeşte, dar nu-i făcut ca să fie fermier. O ştii tot 
atât de bine ca şi mine. Când se apucă să spargă lemne, 
riscă totdeauna să-şi taie piciorul. Nu ştie să ţină plugul mai 
drept decât micul Beau, şi ai umple o carte cu tot ce nu ştie 
despre munca câmpului. Nu-i vina lui. N-a fost deprins cu 
asta. Şi îl enervează gândul că, deşi e bărbat, trăieşte la 
Tara din mila unei femei, fără să-i dea mare lucru în schimb. 

— Din milă? A spus el asta vreodată? 

— Nu, n-a spus niciodată un cuvânt. Îl cunoşti pe Ashley. 
Dar ştiu. lată, ieri seară, în timp ce vegheam la căpătâiul 
tatălui dumitale, i-am spus că o cerusem pe Suellen de 
nevastă şi că ea a răspuns afirmativ. Ashely mi-a spus atunci 
că vestea asta îl liniştea, fiindcă-şi făcea mult sânge rău la 
gândul că va trebuie să rămână la Tara. Înţelegi, ştia că 
doamna Melly şi cu el ar fi trebuit să rămână, acum că 
domnul O'Hara murise, numai spre a împiedica lumea să ne 


vorbească de rău, pe Suellen şi pe mine. Atunci mi-a spus că 
avea intenţia să plece de la Tara şi să găsească de lucru. 

— De lucru? Ce fel de lucru? Si unde? 

— Nu ştiu precis ce va face, dar mi-a spus că va merge în 
Nord. Are un prieten yankeu la New York, care i-a scris că-i 
va găsi o slujbă într-o bancă, acolo. 

— O, nu! strigă Scarlett din fundul inimii, şi Will, auzind 
acest strigăt, îi aruncă aceeaşi privire ca şi înainte. 

— La urma-urmei, ar fi poate mai bine să meargă în Nord. 

— Nu! Nu! Nu cred. 

Mintea ei începu să lucreze febril. Ashley nu putea pleca în 
Nord! Nu-l va mai revedea niciodată. Deşi nu-l văzuse de 
luni de zile, deşi nu-i mai adresase o vorbă de la scena 
hotărâtoare din livadă, nu trecuse o zi fără să nu se 
gândească la el, fără să nu se bucure că îl adăposteşte sub 
acoperişul casei ei. Nu trimisese un singur dolar lui Will 
fără să nu se bucure la gândul că, în felul acesta, viaţa lui 
Ashley va fi mai uşoară. Evident că el nu se pricepea la 
muncile agricole. Ashely a fost crescut ca să facă altceva, îşi 
zise ea cu mândrie. A fost sortit să trăiască într-o casă 
mare, să călărească pe cai frumoşi, să citească poezii şi să 
dea porunci negrilor. Deşi nu mai avea nici casă, nici cai, 
nici negri, nici cărţi, asta nu schimba nimic. Ashley nu era 
făcut să ţină coarnele plugului sau să spargă lemne. Nu era 
de mirare că voia să plece de la Tara. 

Totuşi, nu-l putea lăsa să părăsească Georgia. La nevoie, îl 
va pisa pe Frank până-i va găsi de lucru în prăvălia lui, 
chiar de-ar trebui să-l dea afară pe vânzătorul pe care îl are 
acum. Dar nu, locul lui Ashley nu era nici în spatele unei 
tejghele, nici la coarnele plugului. Un Wilkes negustor! O, 
niciodată! Trebuia totuşi să existe o soluţie. Dar, stai. 
gaterul! Această idee îi aduse atâta uşurare, încât surâse. 
Dar va accepta oare o propunere venită din partea ei? Nu 
va considera oare şi propunerea asta ca o pomană? Scarlett 
va căuta să i-o facă în aşa fel, încât să creadă că el îi face un 
serviciu acceptând. Îl va da afară pe Johnson, Ashley îi va 


lua locul, iar Hugh va conduce gaterul cel nou. Va explica lui 
Ashley că sănătatea şubredă a lui Frank şi ocupațiile lui la 
prăvălie îl împiedicau s-o ajute şi va pomeni şi de starea ei, 
ca un motiv în plus ca s-o scoată din încurcătură. 

Va reuşi, fără îndoială, să-l facă să înţeleagă că, în acest 
moment, nu se putea lipsi de sprijinul său. Şi, dacă accepta, 
îi va da jumătate din beneficiile gaterului. I-ar da orice spre 
a-l avea lângă ea, orice spre a vedea surâsul grațios ce îi 
lumina faţa, orice spre a surprinde în privirea lui o scânteie 
care să-i arate că încă o iubea. Dar, îşi promise sieşi, n-o să-l 
mai provoace niciodată să-i spună cuvinte de dragoste, n-o 
să-l mai silească niciodată să uite de caraghioasa de onoare 
pe care o preţuia mai mult decât dragostea. Trebuia să 
găsească neapărat mijlocul de a-i face cunoscute, cu tact, 
noile ei hotărâri. Altfel, ar fi fost în stare să-i refuze oferta, 
de teamă de a vedea repetându-se scena aceea sfâşietoare 
dintre ei. 

— Pot să-i găsesc o slujbă la Atlanta, spuse ea tare. 

— Asta vă priveşte pe voi doi, răspunse Will, reîncepând să 
morfolească firul de pai. Dii, Sherman. Acum, Scarlett, mai 
vreau să te rog ceva, înainte de a-ţi vorbi de tatăl dumitale. 
Aş vrea să n-o cerţi pe Suellen. Ceea ce a făcut, a făcut, şi 
dacă-i vei trage o bătaie, nu-l vei învia pe domnul O'Hara. 
De altfel, credea cinstit că face cum e mai bine. 

— Tocmai voiam să te întreb, Will, ce s-a întâmplat cu 
Suellen? Alex mi-a vorbit în enigme şi pretindea că Suellen 
ar merita să fie bătută cu biciul. Ce-a făcut? 

— Da, ştiu că toţi sunt împotriva ei. Toţi cei pe care i-am 
întâlnit azi la Jonesboro au hotărât să n-o mai salute când o 
vor vedea - dar le va trece. Acum, făgăduieşte-mi că n-ai să 
te repezi în ea. Nu vreau certuri astă-seară, când domnul 
O'Hara zace mort în salon. 

"EI nu vrea certuri!" gândi Scarlett indignată. "Vorbeşte ca 
şi când Tara ar fi deja a lui!" 

Atunci se gândi la Gerald, zăcând fără viaţă în salon, şi 
deodată izbucni în plâns. Will o cuprinse cu braţul, o lipi de 


el şi nu zise nimic. 

În timp ce căruţa îi hurduca pe drumul tot mai întunecos, 
Scarlett, cu capul pe umărul lui Will şi cu pălăria strâmbă, îl 
uitase pe Gerald din ultimii doi ani, pe bătrânelul cu ochii 
pierduţi care privea necontenit la uşi, cu speranţa de a 
vedea apărând o femeie care n-avea să mai vină niciodată. 
Îşi amintea doar de bătrânul încă energic şi plin de viaţă, cu 
părul alb buclat, cu verva comunicativă, cu mersul lui 
zgomotos, cu glumele lui nesărate şi cu generozitatea lui. 
Îşi aducea aminte cum, copilă fiind, îl admira pe acest tată 
care o ţinea în şa în faţa lui când sărea gardurile, care-i 
ridica rochiţa şi o bătea cu biciul când făcea vreo prostie, şi 
care, pe urmă, ţipa tot atât de tare ca ea, până în clipa când 
o ierta ca să aibă linişte. Îl revedea revenind de la 
Charleston sau de la Atlanta cu braţele încărcate de daruri, 
întotdeauna prost alese. Surăzând printre lacrimi, îl mai 
revedea venind în zori de la recepţia din Jonesboro, beat 
criţă, sărind gardurile şi cântând cu voce răguşită "Purtând 
culoarea verde". Şi a doua zi, ce ruşinat era în faţa lui Ellen! 
Acum, în fine, era lângă ea! 

— De ce nu mi-ai scris că era bolnav? Aş fi venit imediat. 

— N-a fost bolnav nici o clipă. Ține, draga mea, ia batista 
asta. Am să-ţi povestesc tot. 

Scarlett îşi suflă nasul în batista lui colorată, fiindcă venise 
de la Atlanta şi fără batiste; apoi se rezemă iar de umărul 
lui. Ce drăguţ era Will. Niciodată nu-şi pierde cumpătul. 

— Iată cum s-a întâmplat, Scarlett. Cu banii pe care mii-ai 
trimis, Ashley şi cu mine am plătit impozitele şi am 
cumpărat catârul, seminţe, o mulţime de mărunţişuri 
trebuitoare, câţiva porci şi pui. Doamna Melanie a făcut 
minuni cu găinile. E o femeie admirabilă, să ştii. Pe scurt, 
după ce-am cumpărat tot ce trebuia pentru Tara, n-a mai 
rămas mare lucru pentru rochii, dar nimeni nu s-a plâns, în 
afară de Suellen. Doamna Melanie şi domnişoara Carreen 
stau acasă şi-şi poartă rochiile vechi, dar o cunoşti pe 
Suellen. Nu s-a obişnuit niciodată cu lipsurile. Era un chin 


pentru ea să poarte aceleaşi rochii vechi de câte ori o 
duceam cu căruţa la Jonesboro sau la Fayetteville, şi cu atât 
mai mult cu cât nevestele carpetbagger-ilor umblă foarte 
gătite. Dacă ai vedea cum se împopoţonează nevestele 
blestemaţilor ăstora de yankei care conduc Biroul 
Eliberaţilor! Doamnele din comitat poartă dinadins, când se 
duc în oraş, cele mai vechi rochii ca să arate că puţin le 
pasă sau chiar că sunt mândre de zdrenţele lor. Dar nu 
Suellen. Şi-apoi, ar fi vrut să aibă un cal şi o trăsură. Tot 
timpul ne scotea ochii că dumneata ai. 

— Nu-i o trăsură, e o brişcă veche, declară Scarlett 
indignată. 

— N-are importanţă, dar vreau numai să te previn. Suellen 
nu te-a iertat niciodată fiindcă te-ai căsătorit cu Frank, şi nu 
ştiu dacă n-are dreptate. I-ai jucat o festă urâtă, mai ales că 
era vorba de sora dumitale. 

Scarlett se desprinse de lângă el, furioasă ca un şarpe 
gata să muşte. 

— Festă urâtă! Te rog să fii politicos, Will Benteen. E vina 
mea dacă m-a preferat lui Suellen? 

— Eşti o femeie deşteaptă, Scarlett, şi-mi închipui că l-ai 
ajutat puţin să te prefere. Toate fetele se pricep la asta. 
Cred că l-ai convins singură. Când vrei un lucru, ştii cum să- 
Il capeţi. Totuşi, era adoratorul lui Suellen. Cu o săptămână 
înainte de plecarea dumitale la Atlanta, primise o scrisoare 
de la el, plină de tot felul de lucruri drăguţe. Îi spunea că se 
vor căsători îndată ce va pune puţini bani de o parte. O ştiu, 
fiindcă mi-a arătat scrisoarea. 

Scarlett tăcu. Ştia că Will spune adevărul şi nu găsi nimic 
de răspuns. Nu s-ar fi gândit niciodată că, într-o zi, Will o va 
judeca. În afară de asta, minciuna pe care i-o spusese lui 
Frank nu apăsase niciodată prea mult pe conştiinţa ei. Când 
o fată nu ştie să-şi ţină un adorator merită să-l piardă. 

— Will, nu fi răutăcios, protestă ea. Dacă s-ar fi măritat 
Suellen cu el, crezi că ar fi cheltuit vreodată un ban pentru 
Tara? 


— Ţi-am mai spus că, atunci când vrei un lucru, ştii cum 
să-l capeţi, zise Will, întorcându-se spre ea şi zâmbind calm. 
Nu, nu cred că am fi văzut un ban de la Frank, dar oricum, 
nu văd cum ai putea să te scuzi, i-ai făcut o figură urâtă. De 
atunci Suellen a fost ca o furie. Nu cred că ţinea mult la 
bătrânul Frank, dar ai jignit-o în amorul ei propriu, şi îşi 
petrecea toată vremea spunându-ne că porţi rochii 
frumoase, că ai o trăsură şi că trăieşti la Atlanta, pe când ea 
stă înmormântată aici, la Tara. O ştii: nu mai poate după 
vizite şi vrea să meargă la petreceri. Se prăpădeşte şi după 
rochii frumoase. N-o critic. Aşa-s femeile! 

Ei bine, acum o lună am luat-o cu mine la Jonesboro. Cum 
aveam treabă, am lăsat-o singură şi ea s-a dus să facă nişte 
vizite. La întoarcere, era mută ca un peşte, dar într-un aşa 
hal de enervare, încât m-a speriat. Am crezut că aflase că 
cineva aştepta. În fine, că auzise ceva interesant şi nu m-am 
ocupat prea mult de ea. O săptămână a rămas în starea 
asta. Nu deschidea gura. Apoi s-a dus s-o vadă pe 
domnişoara Cathleen Calvert. Scarlett, ai plânge dacă ai 
vedea-o pe domnişoara Cathleen. Săraca, mai bine ar fi 
murit decât să-l ia pe Hilton, yankeul ăsta fricos. Ştii că a 
ipotecat plantaţia, a pierdut tot şi vor trebui să plece? 

— Nu, n-o ştiam şi nici nu ţin s-o ştiu. Vreau să-mi 
povesteşti despre tata. 

— Ajung şi la asta, zise Will, calm. Când Suellen s-a întors 
de la domnişoara Cathleen, ne-a declarat tuturor că ne-am 
înşelat asupra lui Hilton. Îi spunea "domnul Hilton", şi se 
silea să ne convingă că-i un om foarte bine, dar ne-am bătut 
toţi joc de ea. Pe urmă, a început să-l ia pe tatăl dumnitale, 
după-amiaza, să facă lungi plimbări şi, de multe ori, i-am 
văzut aşezaţi amândoi pe micul zid din jurul cimitirului. 
Suellen vorbea întotdeauna foarte agitată şi făcea gesturi 
mari. Domnul Gerald părea foarte încurcat şi tot timpul 
clătina din cap. Ştii cum era, Scarlett. Ei bine, în ultimul 
timp, părea a trăi din ce în ce mai mult într-o lume a lui. S- 
ar fi zis că nu mai ştie unde e aici pe pământ şi nu mai 


recunoştea nimic. O dată am văzut-o pe Suellen arătându-i 
mormântul mamei dumitale şi domnul Gerald a început să 
plângă. În ziua aceea, revenind acasă, Suellen era foarte 
emoţionată şi părea radioasă. Am lut-o deoparte şi i-am 
făcut morală. "Domnişoară Suellen", i-am zis "de ce îl tot 
chinuieşti pe bietul dumitale tată şi-i vorbeşti de mama 
dumitale? Aproape că a uitat că a murit şi iată că-i răsuceşti 
cuțitul în rană." Atunci a ridicat capul şi cu o privire 
dispreţuitoare mi-a răspuns: "Nu te băga unde nu te 
priveşte. Într-una din zilele astea ai să fii foarte mulţumit de 
ceea ce sunt pe cale să fac.' Doamna Melanie mi-a spus ieri 
seară că Suellen o pusese la curent cu planurile ei, dar că 
nu putea crede că Suellen vorbea serios. A zis că nu ne-a 
povestit nimic, fiindcă însăşi această idee o tulburase. 

— Ce idee? Vrei să-mi spui odată ce s-a întâmplat? Am 
făcut jumătate din drum şi nu mi-ai spus încă nimic despre 
tata. 

— Încerc să-ţi explic totul cum trebuie, zise Will. Am ajuns 
atât de aproape de Tara, încât mi-e teamă că nu voi avea 
timp să sfârşesc. Prefer să ne oprim. 

Trase de hăţuri şi calul se opri, sforăind. Will oprise căruţa 
lângă un gard viu, care mărginea proprietatea Macintosh- 
ilor. Scarlett aruncă o privire pe sub copacii întunecaţi şi 
deosebi coşurile înalte care, ca nişte stafii, păzeau ruinele 
tăcute. Regretă că Will nu alesese alt loc ca să oprească. 

— Ei bine, pe scurt, Suellen îşi pusese în minte să-i facă pe 
yankei să plătească bumbacul pe care-l arseseră, vitele pe 
care le luaseră, gardurile şi şurele pe care le dărâmaseră. 

— Pe yankei? 

— N-ai auzit vorbindu-se de asta? Guvernul yankeu i-a 
despăgubit pe toţi proprietarii sudişti care erau 
simpatizanți ai Uniunii. 

— Sigur că am auzit vorbindu-se, zise Scarlett. Dar ce ne 
priveşte asta pe noi? 

— După părerea lui Suellen, ne priveşte foarte mult. În 
ziua când am dus-o la Jonesboro, a întâlnit-o pe doamna 


Macintosh şi, cât au stat de vorbă, Suellen a observat 
hainele frumoase ale doamnei Macintosh. Fireşte că a 
întrebat-o de unde le are şi cealaltă i-a povestit, luându-şi 
aere grozave, cum soţul ei, un credincios partizan al 
Uniunii, care nu dăduse niciodată, sub nici o formă, ajutor 
sau asistenţă confederaţilor, făcuse o cerere guvernului 
federal ca să fie despăgubit pentru distrugerea averii sale. 

— N-au ajutat niciodată pe nimeni, adăugă Scarlett. Nişte 
golani pe jumătate irlandezi, pe jumătate scoțieni. 

— Poate-i adevărat. Nu-i cunosc. În orice caz, guvernul le- 
a dat nu ştiu câte mii de dolari. În sfârşit, o sumă destul de 
bună, crede-mă. Suellen a sărit în sus auzind asta. Timp de 
o săptămână s-a tot gândit, fără să ne spună nimic, fiindcă 
ştia că ne-am fi bătut joc de ea. Dar cum nu se putea 
stăpâni să nu vorbească cu cineva, s-a dus la domnişoara 
Cathleen, şi secătura aia blestemată de Hilton i-a băgat o 
mulţime de idei noi în minte. I-a spus că tatăl dumitale nu s- 
a născut în ţară, că nu luptase în timpul războiului, că n- 
avusese nici un fiu în armata confederată şi că nu ocupase 
niciodată vreo funcţie publică sub Confederație. I-a spus că 
ar putea să garanteze el pentru simpatia pe care domnul 
O'Hara o nutrea pentru Uniune. Într-un cuvânt, a convins-o 
şi, cum s-a întors acasă, a început să se dea bine pe lângă 
domnul O'Hara şi să-l influenţeze. Scarlett, sunt sigur că, de 
fapt, tatăl dumitale habar n-avea despre ce-i vorbea. De 
altfel, pe asta conta şi Suellen când spera că va depune 
jurământul de credinţă, fără ca măcar să ştie c-o face. 

— Tata să depună jurământul de credinţă! exclamă 
Scarlett. 

— În ultima vreme avea mintea foarte slăbită. Da, desigur 
că pe asta conta Suellen. Niciunul dintre noi nu ne dădeam 
seama de nimic. Ştiam că plănuia ceva, dar nici nu ne 
trecea prin minte că făcea apel la amintirea mamei 
dumitale spre a-i reproşa că îşi lăsa fetele să umble în 
zdrenţe, când ar putea scoate o sută cincizeci de mii de 
dolari de la yankei. 


— O sută cincizeci de mii de dolari! şopti Scarlett şi parcă 
oroarea ei pentru jurământul de credinţă se atenuă. 

Ce de bani! Şi ca să-i ai, ajungea doar să depui jurământul 
de credinţă guvernului Statelor Unite, să-ţi semnezi numele 
în josul unei formule declarând că nu ai ajutat şi nu ai 
susţinut niciodată pe inamicii Uniunii. O sută cincizeci de 
mii de dolari! Atâta bănet pentru o minciună atât de mică! 
Nu putea să fie supărată pe Suellen pentru asta. 
Dumnezeule mare! De ce spunea Alex că trebuia să 
primească o bătaie bună? De ce voiau s-o boicoteze toţi în 
comitat? Nişte proşti! Ce n-ar putea face cu toţi banii ăştia! 
La urma-urmei, o minciună mai mult sau mai puţin! 
Singurul lucru pe care-l puteai obţine de la yankei erau 
banii. Atunci, ce însemnătate aveau mijloacele folosite? 

— Ieri, pe la ora prânzului, în timp ce Ashley şi cu mine 
eram ocupați cu tăiatul lemnelor, Suellen l-a urcat pe tatăl 
dumitale în căruţă şi s-au dus la oraş, fără să spună nimănui 
nimic. Doamna Melly ştia ceva, dar spera că Suellen nu va 
merge până la capăt şi n-a vrut să ne alarmeze. Spune că 
nu credea că Suellen putea să facă aşa ceva. 

Astăzi am aflat, în sfârşit, tot ce s-a petrecut. Hilton, 
canalia aia, are relaţii cu alţi scallawag-i şi republicani, şi 
Suellen se înţelesese să le cedeze lor o parte din ce va 
încasa - nu ştiu cât - cu condiţia ca ei să certifice că domnul 
O'Hara fusese întotdeauna, în fond, partizan al Uniunii; că 
se născuse în Irlanda, că nu făcuse războiul şi aşa mai 
departe. Tot ce trebuia tatăl dumitale să facă era să 
semneze, şi dosarul urma să fie expediat la Washington. 

Când a venit, i s-a citit repede formula jurământului. N-a 
zis nici o vorbă şi totul a mers bine până i-au cerut să 
semneze. În clipa aceea, domnul Gerald a părut că se 
trezeşte şi a clătinat din cap. Nu cred că a ştiut exact 
despre ce era vorba, dar părea că nu-i place, şi apoi, ce 
vrei, Suellen n-a ştiut niciodată cum să-l ia. 

Fireşte, după toate silinţele pe care şi le dăduse, era cât 
pe-aci să aibă o criză de nervi. L-a luat pe tatăl dumitale de 


braţ şi l-a scos din birou. S-au urcat din nou în căruţă şi 
Suellen i-a spus că mama dumitale îl ceartă din mormânt 
că-şi lasă copiii să sufere, când ar putea să facă ceva pentru 
ei. Mi s-a spus că tatăl dumitale zăcea prăbuşit în căruţă şi 
că plângea ca un copil, cum făcea întotdeauna când auzea 
numele ei. I-a văzut toată lumea, şi Alex Fontaine s-a 
apropiat ca să vadă ce se întâmplă, dar Suellen i-a spus să- 
şi vadă de treabă, aşa că acesta a plecat furios. 

Nu ştiu cum i-a venit ideea, dar în cursul după-amiezii a 
cumpărat o sticlă de coniac, apoi l-a dus pe domnul O'Hara 
din nou la birou şi a început să-i dea să bea. Scarlett, de un 
an n-am mai avut alcool la Tara, în afară de puţin vin de 
mure pe care-l face Dilcey, şi domnul O'Hara era 
dezobişnuit. S-a îmbătat imediat şi, după două ore de 
discuţii cu Suellen, a sfârşit prin a declara că va semna tot 
ce i se va cere. Yankeii au scos din nou formularul de 
jurământ şi, în clipa când domnul O'Hara era să semneze 
hârtia, Suellen a făcut o gafă. A spus: "Acum sper că 
Slattery-ii şi Macintosh-ii n-or să-şi mai dea aere faţă de 
noi!" Înţelegi, Scarlett, Slattery-ii ceruseră o sumă 
importantă pentru coliba lor infectă pe care yankeii o 
arseseră, şi datorită bărbatului lui Emmie, reuşiseră s-o 
obţină. 

Mi s-a spus că auzind pronunţându-se aceste nume, tatăl 
dumitale şi-a îndreptat spatele şi a aruncat lui Suellen o 
privire cumplită. Nu mai avea deloc aerul lui pierdut. A 
spus: "Oare Slattery-ii şi Macintosh-ii au semnat şi ei aşa 
ceva?" Suellen s-a zăpăcit, a bâlbâit şi n-a răspuns nici da, 
nici nu. Atunci, tatăl dumitale a strigat tare: "Spune-mi, 
blestematul ăla de orangist şi blestematul ăla de coate- 
goale au semnat şi ei?" Hilton a vrut să împace lucrurile şi i- 
a răspuns: "Da, domnule, au semnat, şi au încasat sume 
importante, cum veţi încasa şi dumneavoastră." 

Atunci domnul Gerald a scos un muget ca de taur. Alex 
Fontaine, care era la cârciuma din josul străzii, susţine că L- 
a auzit. Apoi a strigat cu un accent irlandez grozav: "Asta-i 


culmea! Vă închipuiţi cumva că un O'Hara de la Tara va 
călca pe urmele împuţite ale unui blestemat de orangist şi 
ale unui belstemat şi coate-goale?" Apoi a rupt în bucăţi 
hârtia şi a azvârlit-o în obrazul lui Suellen, urlând: "Nu eşti 
fiica mea!" şi a ieşit din birou înainte ca cineva să-i fi putut 
spune o vorbă. 

Alex mi-a zis că l-a văzut năvălind în stradă, ca un taur. Mi- 
a spus că, pentru prima oară de la moartea mamei 
dumitale, domnul Gerald părea să-şi fi revenit. Umbla 
clătinându-se şi înjura cât îl ţinea gura. Alex mi-a spus că n- 
a auzit niciodată o colecţie mai grozavă de înjurături. Calul 
lui Alex era acolo şi tatăl dumitale l-a încălecat şi a pornit în 
galop, într-un nor de praf roşu, înăbuşitor, înjurând întruna. 

Spre sfârşitul zilei, Ashley şi cu mine eram aşezaţi pe 
scările verandei, cercetând drumul îngrijoraţi. Doamna 
Melly plângea culcată în pat, dar nu voia să ne spună nimic. 
Deodată s-a auzit apropiindu-se un cal în galop şi cineva 
strigând ca la vânătoarea de vulpi. Ashley mi-a spus: 
"Curios! Îmi aminteşte de domnul O'Hara când venea să ne 
vadă, înainte de război!" 

Atunci l-am zărit în josul păşunii. Sărise probabil peste 
gard. Urca dealul nebuneşte şi cânta cât îl ţinea gura, ca un 
om fără griji. Nu ştiam că tatăl dumitale avea un glas atât 
de frumos. Cânta "Peg se plimbă în trăsură". Îşi îndemna 
calul lovindu-l cu pălăria şi calul galopa nebuneşte. Când a 
ajuns în vârful dealului, n-a încetinit, şi am înţeles că voia să 
sară gardul spre casă. Şedeam ca împietriţi, morţi de frică. 
Atunci a strigat din toate puterile: "Priveşte, Ellen! Uită-te 
la mine cum îl iau pe ăsta!" Dar, din nenorocire, calul s-a 
oprit brusc şi tatăl dumitale a fost proiectat peste capul 
calului. N-a suferit deloc! Era mort când am ajuns lângă el. 
Cred că şi-a frânt gâtul. 

Will aşteptă un minut ca Scarlett să spună ceva, dar 
fiindcă ea tăcea întruna, apucă hăţurile. 

— Di, di, Sherman! zise el, şi calul porni spre casă. 

Capitolul XL.. 


Scarlett dormi puţin în noaptea aceea. Când se iviră zorile, 
iar soarele începu să se ridice deasupra pinilor întunecaţi 
de pe dealurile de la răsărit, îşi părăsi patul răvăşit, apropie 
un scaun de fereastră şi se aşeză. Punându-şi capul pe 
braţul îndoit, privi şura, apoi livada şi ochii i se aţintiră, în 
sfârşit, pe ogoarele de bumbac. 

Totul era proaspăt şi umed de rouă, totul era verde şi 
liniştit. La vederea ogoarelor de bumbac, simţi în inima ei 
îndurerată un balsam binefăcător. La răsăritul soarelui, deşi 
stăpânul ei murise, Tara făcea impresia unei plantaţii 
îngrijite cu dragoste, îţi da iluzia unui pământ unde domnea 
pacea. Bârnele coteţelor, lipite cu argilă ca să împiedice 
şobolanii şi dihorii să se strecoare înăuntru, fuseseră 
văruite şi grajdul era şi el dat cu var. Grădina de legume cu 
şirurile ei de porumb, de praz, de napi şi de dovleci, era 
plivită de bălării şi împrejmuită de un gard. Sub şirurile de 
pomi din livadă creşteau margarete. Razele soarelui 
mângâiau parcă merele şi piersicile pe jumătate ascunse 
sub frunzişul verde. Mai departe, arbuştii de bumbac se 
înşirau nemişcaţi în lumina aurie a răsăritului. Răţoii 
mândri şi puii sperioşi se grăbeau spre ogoare, căci, sub 
arbuşti şi pe pământul arat, ştiau că vor găsi viermi şi râme. 

Inima lui Scarlett se umplu de duioşie şi de recunoştinţă 
faţă de Will, care făcuse toate acestea. Cu toată admiraţia ei 
pentru Ashley, nu putea crede că el contribuise cu mult la 
această prosperitate. Renaşterea Tarei nu era opera unui 
plantator aristocrat, ci aceea a unui fermier, muncitor şi 
harnic, care-şi iubea pământul. Fireşte, Tara nu mai era 
decât o simplă fermă în comparaţie cu superba plantație de 
altădată, când păşunile erau pline de catâri şi cai de rasă, 
când lanurile de porumb şi de bumbac se întindeau cât 
vedeai cu ochii. Dar totul era bine întreţinut şi, când vor 
veni vremuri mai bune, ogoarele lăsate în paragină vor fi 
din nou cultivate - şi vor fi şi mai mănoase după o lungă 
odihnă. 


Will nu se mărginise să cultive doar câţiva acri. Dusese o 
luptă grea cu cei doi inamici ai plantatorilor georgieni: 
rădăcinile de pini şi tufele de mure. Nu le îngăduise sa se 
întindă pe nesimţite în grădină, pe păşune, pe ogoarele de 
bumbac sau pe peluză; nu lăsase tufele să se urce 
obraznice până pe verandă, ca în nenumărate plantaţii din 
Georgia. 

Scarlett se înfioră la gândul că Tara fusese cât pe ce să se 
sălbăticească. Will şi cu ea făcuseră treabă bună. 
Dejucaseră încercările yankeilor şi ale carpetbagger-ilor şi 
chiar şi pe cele ale naturii. Şi-apoi, Will îi spusese că, la 
toamnă, când recolta de bumbac va fi culeasă, nu va trebui 
să-i mai trimită bani, în afară de cazul, bineînţeles, când un 
alt carpetbagger n-ar râvni la Tara şi n-ar pune o vorbă să 
fie mărite impozitele. Scarlett ştia că Will va putea cu greu 
să se lipsească de ajutorul ei, dar admira şi respecta spiritul 
lui de independenţă. Atât timp cât se găsise în situaţia cuiva 
căruia i se plăteau serviciile, acceptase banii ei, dar acum, 
când urma să devină cumnatul ei, şi deci capul familiei, nu 
mai voia să conteze decât pe munca sa. Da, Will fusese 
trimis de Dumnezeu. 

Cu o seară înainte, Pork săpase mormântul lui Gerald, 
alături de al lui Ellen. Cu hârleţul în mână, stătea acum în 
faţa grămezii de argilă roşie-umedă, pe care nu va întârzia 
s-o pună la loc. La spatele lui, nemişcată, în umbra unui 
cedru cu ramurile joase şi noduroase, Scarlett se silea să nu 
privească groapa roşie. Înaintând cu greu pe aleea ce 
cobora dinspre casă, Jim Tarleton, micul Hugh Munroe, Alex 
Fontaine şi cel mai tânăr dintre nepoţii lui moş MchRae, 
duceau pe un fel de targă coşciugul lui Gerald. În urma lor, 
la o distanţă respectuoasă, se înşira în neorânduială o lungă 
procesiune de vecini şi prieteni, prost îmbrăcaţi, tăcuţi. În 
timp ce cortegiul traversa grădina plină de soare, Pork îşi 
sprijini capul pe coada hârleţului şi începu să plângă. 
Scarlett văzu că părul lui creţ, care strălucea încă negru ca 


pana corbului când plecase la Atlanta cu câteva luni înainte, 
era acum sur. 

Mulţumi lui Dumnezeu că plânsese toată noaptea, putând 
acum să-şi păstreze ochii uscați şi capul drept. Hohotele de 
plâns ale lui Suellen, drept în spatele ei, o iritau atât de 
mult încât trebui să strângă pumnii ca să nu se întoarcă şi 
să nu plesnească obrazul umflat al surorii ei. Suellen era 
cauza morţii lui Gerald, chiar dacă n-o voise, şi ar fi trebuit 
să-şi ţină firea în faţa vecinilor ostili. Nimeni nu-i adresase 
un singur cuvânt în dimineaţa aceea; nimeni n-avusese 
pentru ea cea mai mică privire de compătimire. O 
sărutaseră pe Scarlett discret, îi strânseseră mâna, 
şoptiseră câteva cuvinte lui Carreen şi chiar lui Pork, dar 
toată lumea se făcuse că nu bagă în seamă prezenţa lui 
Suellen. 

În ochii tuturor oamenilor acestora, ea făcuse mai mult 
decât să-şi ucidă tatăl! Încercase să-l facă să trădeze Sudul 
şi, pentru această comunitate atât de intransigentă, de 
strâns unită, era ca şi cum ar fi atins onoarea fiecăruia. 
Spărsese frontul solid pe care comitatul îl înfăţişa în faţa 
lumii. Încercând să scoată bani de la guvernul yankeu, se 
înjosise să ajungă în rând cu carpetbagger-ii şi scallawag-ii, 
fiinţele acelea mai odioase chiar decât soldaţii yankei. Ea, 
care aparţinea unei vechi familii confederate, ea, fiica unui 
plantator credincios cauzei, trecuse la inamic şi, în acelaşi 
timp, acoperise de ruşine toate familiile din comitat. 

Toţi cei care urmau convoiul funebru erau indignaţi şi 
zdrobiţi de durere, dar mai ales trei dintre ei: moş McRae, 
legat de Gerald de la sosirea acestuia în regiune, bătrâna 
bunică Fontaine care-l iubise fiindcă fusese bărbatul lui 
Ellen, şi doamna arleton, care avusese pentru el mai multă 
simpatie decât pentru ceilalţi vecini, fiindcă aşa cum o 
spunea adesea, era singurul om din comitat care ştia să 
deosebească un armăsar de un cal jugănit. 

Vederea acestor trei chipuri întunecate, în salonul în care 
odihnea trupul lui Gerald înainte de înmormântare, îi 


îngrijorase pe Ashley şi Will, care se retrăseseră în micul 
birou al lui Ellen spre a se sfătui. 

— Sunt unii care au de gând să spună ceva despre 
Suellen, zise brusc Will, tăind cu o muşcătură firul de pai pe 
care-l morfolea. Îşi închipuie că e de datoria lor să 
vorbească. Se poate. N-am să judec eu de partea cuie 
dreptatea. În orice caz, Ashley, fie că au sau nu dreptul să 
vorbească, vom fi siliţi să luăm apărarea lui Suellen, fiindcă 
suntem bărbaţii din familie; vom avea scandal, deci. Nu poţi 
să-i scoţi ceva din cap bătrânului McRae; e complet surd şi 
nu va auzi pe cei care vor încerca să-l facă să tacă. Pe de 
altă parte, ştii că nimeni n-a putut-o opri pe bunica Fontaine 
când şi-a pus în cap să le spună oamenilor adevărul în faţă. 
În sfârşit, doamna Tarleton - ai văzut ce ochi făcea ori de 
câte ori se uita la Suellen? Se stăpâneşte cu greu. Dacă 
spun ceva, va trebui să intervenim, deşi avem şi aşa destule 
încurcături la Tara, ca să nu ne mai punem rău şi cu vecinii. 

Ashley oftă neliniştit. Cunoştea mai bine decât Will pe 
vecinii săi şi îşi amintea că, înainte de război, mai mult de 
jumătate din certuri, dintre care unele se sfârşiseră cu 
gloanţe, avuseseră la origine câteva cuvinte rostite lângă 
sicriul vreunui vecin, aşa cum era obiceiul ținutului. În 
general, aceste cuvinte erau foarte elogioase, dar, din când 
în când, se întâmpla şi contrariul. Se întâmpla ca nişte 
vorbe, rostite cu cele mai bune intenţii, să fie greşit înţelese 
de o familie enervată şi, abia căzuţi ultimii bulgări de 
pământ în mormânt, că scandalul şi izbucnea. 

În lipsa unui preot catolic, Ashley urma să facă slujba 
religioasă, ajutându-se de cartea de rugăciuni a lui 
Carreen, asistenţa unor pastori metodişti şi baptişti de la 
Jonesboro şi de la Fayetteville fiind refuzată cu tact. 
Catolică mai zeloasă decât surorile ei, Carreen fusese adânc 
îndurerată că Scarlett nu se gândise să aducă un preot de 
la Atlanta, dar se consolă puţin la gândul că preotul ce va 
veni să cunune pe Will şi pe Suellen va putea face şi slujba 
morţilor pe mormântul lui Gerald. Ea fusese aceea care 


refuzase asistenţa pastorilor protestanți din vecinătate şi 
ceruse lui Ashley să ţină locul preotului, însemnând în 
cartea ei de rugăciuni pasajele ce trebuiau citite. 
Sprijinindu-se cu spatele de vechiul birou al lui Ellen, 
Ashley îşi dădea seama că avea răspunderea să vegheze ca 
ceremonia să se desfăşoare în linişte şi, ştiind ce firi iuți 
aveau oamenii din comitat, se chinuia să găsească un mijloc 
de a menţine ordinea. 

— Nu-i nimic de făcut, Will, zise el, trecându-şi mâinile 
prin păr. Doar nu pot s-o iau la bătaie pe bunica Fontaine şi 
nici pe bătrânul McRae; nu pot nici să-i închid gura 
doamnei 'Tarleton. Şi vei vedea că lucrul cel mai blând pe 
care-l vor spune e că Suellen e o ucigaşă şi o trădătoare, şi 
că, fără ea, domnul O'Hara ar fi încă în viaţă. Ce blestemat 
obicei de a vorbi al înmormântări! E o barbarie! 

— Ascultă, Ashley, zise Will vorbind rar. N-am deloc de 
gând să las pe nimeni să spună ceva despre Suellen, orice 
părere ar avea. Ai încredere în mine. Când vei sfârşi de citit 
slujba şi de recitat rugăciunile, vei spune: "Vrea cineva să 
spună câteva cuvinte?" şi, în acea clipă, te vei întoarce spre 
mine ca să pot vorbi eu primul. 

Dar Scarlett, în timp ce se uita cum cei care purtau sicriul 
se sileau să treacă povara prin poarta strâmtă a micului 
cimitir, nu-şi dădea seama de furtuna amenințătoare ce 
plutea în aer. Cu inima zdrobită, se gândea că, îngropând 
pe Gerald, îngropa una din ultimele verigi ale lanţului ce o 
lega de zilele fericite şi lipsite de răspundere de altădată. 

În sfârşit, procesiunea ajunse lângă groapă şi sicriul fu 
lăsat jos. Ashley, Melanie şi Will se aşezară în spatele fetelor 
O'Hara. Toţi cei ce putură încăpea se strânseră în spatele 
lor, iar restul rămase în afara zidului de cărămidă. Scarlett 
se simţi surprinsă şi totodată emoţionată văzând ce multă 
lume venise. Mijloace de transport erau foarte puţine, aşa 
că fusese foarte drăguţ din partea lor să vină. Erau vreo 
cincizeci sau şaizeci de oameni, dintre care unii locuiau atât 
de departe, încât Scarlett se întreba cum de putuseră afla 


ştirea la timp ca să vină. Erau familii întregi din Jonesboro, 
din Fayetteville şi din Lovejoy, şi veniseră şi câţiva servitori 
negri. O mulţime de mici fermieri care locuiau peste râu 
erau prezenţi; de asemeni, albi nevoiaşi şi o mână de 
oameni care trăiau în mijlocul bălților, cu puşca sub braţ şi 
cu bucata de tutun în colţul gurii. Aceştia din urmă, nişte 
uriaşi slabi şi bărboşi, purtau haine de postav grosolan 
ţesut în casă şi căciuli din piele de popândău. Erau însoţiţi 
de nevestele lor, ale căror picioare goale se înfundau în 
pământul moale şi roşu şi ale căror buze erau negre de 
tutunul pe care-l mestecau. Chipurile de sub pălării erau 
marcate de griji şi de malarie, dar altfel străluceau de 
curăţenie, şi rochiile lor, proaspăt călcate, luceau de 
scrobeală. 

Vecinii apropiaţi se aflau adunaţi cu toţii. Bunica Fontaine, 
uscată, zbârcită şi galbenă ca o găină jumulită, se sprijinea 
în baston. În spatele ei, Sally Munroe Fontaine şi tânăra 
doamnă Fontaine, o trăgeau întruna de rochie, rugând-o 
încet să se aşeze pe zidul de cărămidă. Bătrânul doctor, 
soţul bunicii, nu mai era; murise cu două luni mai înainte şi 
de atunci toată veselia dispăruse din ochii bătrânei doamne. 
Cathleen Calvert Hilton se ţinea de o parte cum se cădea 
unei femei al cărei bărbat fusese amestecat în această 
dramă. Avea capul plecat şi pălăria decolorată îi ascundea 
faţa. Scarlett observă cu mirare că rochia ei de percal era 
plină de pete de grăsime şi că mâinile ei, acoperite cu 
pistrui, erau murdare, şi unghiile la fel. Cathleen nu mai 
avea nimic distins, semănând cu oricare altă femeie 
nevoiaşă. "N-o să întârzie să mestece tutun, dacă n-a 
început chiar de acum", gândi Scarlett, îngrozită. 
"Dumnezeule, ce decădere!" 

Se înfioră, dându-şi seama cât de mică era distanţa care 
separa persoanele distinse de nevoiaşi. 

"Fără îndrăzneala mea, aş fi fost poate şi eu ca ea", îşi zise 
Scarlett şi, amintindu-şi că după capitulare ea şi cu 


Cathleen se găsiseră în aceeaşi situaţie, simţi cum o 
cuprinde un val de mândrie. 

"Nu m-am descurcat prea rău", îşi zise ea, ridicând bărbia, 
şi un zâmbet îi apăru pe buze. Dar surâsul îi îngheţă 
deodată. Doamna Tarleton, cu ochii înroşiţi de lacrimi, o 
privea cu un aer indignat; apoi îşi întoarse privirea spre 
Suellen, o privire cumplită, plină de mânie, care nu 
prevestea nimic bun. În spatele doamnei Tarleton şi al 
soţului ei erau înşirate cele patru fete, ale căror bucle 
roşcate dădeau o notă discordantă în atmosfera aceea 
funebră, iar ochii lor căprui luceau ca ochii unor animale 
tinere şi pline de viaţă. 

Deodată, toată lumea rămase nemişcată, foşnetul 
crinolinelor se linişti, bărbaţii se descoperiră, mâinile se 
împreunară pentru rugăciune şi Ashley făcu un pas înainte, 
cu cartea de rugăciuni a lui Carreen în mână. Se opri, plecă 
fruntea şi rămase nemişcat. Părul lui auriu strălucea în 
soare. O linişte adâncă cobori asupra mulţimii, atât de 
adâncă încât se auzea vântul trecând prin frunzele de 
magnolii. În depărtare, o pasăre repeta obsedant nota ei 
gravă şi tristă, mereu aceeaşi. Ashley începu să citească 
rugăciunile şi toate frunţile se plecară, în timp ce, cu vocea 
lui caldă şi cu modulaţii admirabile, pronunţa cuvintele 
scurte şi demne. 

"O", se gândi Scarlett cu inima strânsă, "ce voce frumoasă 
are! Dacă tot trebuia cineva să citească slujba, îmi pare 
bine că o face Ashley. Da, îl prefer unui preot. Prefer ca un 
om drag, cineva din familie, să înmormânteze pe tata, decât 
un străin." 


Când ajunse la pasajul în care era vorba despre sufletele 
destinate purgatoriului, pe care Carreen avusese grija să-l 
însemne, Ashley închise brusc cartea. Singură Carreen 
observă omisiunea şi ridică o privire mirată spre Ashley, 
care începu însă să recite "Tatăl Nostru". Ştia că jumătate 
din cei de faţă nu auziseră despre purgatoriu şi că cealaltă 
jumătate ar fi indignată auzind spunându-se, chiar într-o 
rugăciune, că un om atât de cumsecade ca domnul O'Hara 
n-a mers drept în rai. Aşadar, din cauza opiniei publice, 
evită orice aluzie la purgatoriu. Oamenii rostiră cu 
convingere după el "Tatăl Nostru”, dar părură oarecum 
încurcaţi când Ashley începu "Ave Maria". Nimeni nu auzise 
de această rugăciune şi toţi se uitară pe furiş unii la alţii 
când fetele O'Hara, Melanie şi servitorii din Tara dădură 
răspunsurile: "Roagă-te pentru noi, acum şi în ceasul morţii 
noastre. Amin." 

Atunci Ashley ridică deodată capul, dar păru să şovăie. 
Toată lumea avea privirile aţintite asupra lui, aşteptând ca 
slujba să continuie, căci nimeni nu-şi închipuia că 
rugăciunile catolice se limitau la atâta. În comitat 
înmormântările durau întotdeauna mult. Pastorii baptişti şi 
metodişti nu erau legaţi de un ritual precis; ei lungeau 
lucrurile, după cum o cereau împrejurările, şi rareori se 
opreau înainte ca toţi cei de faţă să aibă lacrimi în ochi şi 
femeile din familia defunctului să nu jelească cu glas tare. 
Ashley îşi dădu seama că dacă slujba se va mărgini doar la 
aceste scurte rugăciuni, pronunţate în faţa sicriului în care 
se afla prietenul lor iubit, vecinii se vor indigna, supăraţi de 
această lipsă de consideraţie. Săptămâni întregi se va 
comenta evenimentul, şi tot comitatul va fi de părere că 
fetele O'Hara n-au arătat tatălui lor respectul pe care i-l 
datorau. 

După ce aruncă o scurtă privire lui Carreen, ca pentru a-i 
cere iertare, plecă din nou capul şi începu să recite, din 
memorie, rugăciunile episcopale pentru morţi, pe care le 


citise de atâtea ori la Doisprezece Stejari, la 
înmormântările sclavilor. 

"Eu sunt Învierea şi Viaţa. şi oricine crede în Mine, nu va 
muri!" 

Îşi amintea cu greu cuvintele şi le rostea încet, oprindu-se 
câteodată spre a-şi căuta frazele. Încetineala cu care le 
rostea dădea însă mai multă putere cuvintelor, şi toţi cei de 
faţă, care avuseseră până atunci ochii uscați, începură să-şi 
scoată batistele. Dar fiindcă erau toţi baptişti sau metodişti, 
îşi închipuiau că Ashley urma scrupulos rânduiala slujbei 
catolice şi îşi ziseră că liturghia catolică era mult mai puţin 
rece decât îşi închipuiau. Scarlett şi Suellen, tot atât de 
neştiutoare ca şi vecinii lor, găsiră că rugăciunea era 
splendidă şi reconfortantă. Numai Melanie şi Carreen îşi 
dădură seama că un catolic fervent era îngropat după 
ritualul anglican. Şi Carreen se simţea prea zdrobită de 
suferinţă şi prea îndurerată de trădarea lui Ashley ca să 
intervină. 

Când sfârşi, Ashley deschise iarăşi ochii lui mari, cenuşii şi 
trişti şi privi mulţimea. După o clipă, privirea lui o întâlni pe 
aceea a lui Will, şi atunci zise: 

— Doreşte cineva să spună câteva cuvinte? 

Doamna 'Tarleton dădu imediat semne de agitaţie dar, mai 
iute ca ea, Will înaintă şchiopătând şi veni să se aşeze în 
faţa sicriului. 

— Prieteni, începu el cu vocea lui ştearsă, vă închipuiţi 
poate că e o îndrăzneală din partea mea să vorbesc primul, 
eu care acum un an nu-l cunoşteam încă pe domnul O'Hara, 
pe când dumneavoastră îl cunoaşteţi de cel puţin douăzeci 
de ani. Dar iată, scuza mea e aceasta: dacă ar mai fi trăit 
încă o lună, aş fi avut dreptul să-l numesc tată. 

O undă de mirare păru să agite adunarea. Oamenii erau 
prea bine-crescuţi ca să şoptească între ei, dar toţi începură 
să se mişte de pe un picior pe celălalt şi priviră la Carreen, 
care îşi plecă uşor capul. Fiecare ştia cât ţinea Will la ea. 


Dar Will, văzând încotro se îndreaptă privirile, urmă ca şi 
când nu s-ar fi întâmplat nimic: 

— Dat fiind că mă voi căsători cu domnişoara Suellen, 
îndată ce va veni un preot de la Atlanta, am crezut că asta 
îmi dădea, poate, dreptul să vorbesc primul. 

Ultima parte a cuvântării lui se pierdu într-un murmur 
confuz, care semăna cu bâzâitul unui roi de albine. Era în 
acelaşi timp un murmur de indignare şi de decepţie. Toată 
lumea îl simpatiza pe Will. Toată lumea îl respecta pentru 
ceea ce făcuse la Tara. Toată lumea ştia că o iubea pe 
Carreen, de aceea anunţarea căsătoriei lui cu Suellen, care 
ajunsese pentru ei o paria a comitatului, produse o mirare 
vecină cu supărarea. Băiatul ăsta cumsecade s-o ia pe 
scârba, pe javra de Suellen O'Hara! 

O clipă, atmosfera rămase foarte încordată. Doamna 
Tarleton clipea furios din gene şi buzele îi tremurau ca şi 
când ar fi fost gata să vorbească. În mijlocul tăcerii 
generale, se putu auzi distinct cum moş MchRae îi cerea 
nepotului său să-i explice ce se întâmplă. În faţa asistenţei, 
Will îşi păstra expresia liniştită, dar în ochii lui albaştri era 
ceva care opri pe oricine să spună vreo vorbă împotriva 
viitoarei sale soţii. Un moment, balanţa oscilă între 
afecțiunea sinceră pe care fiecare o nutrea pentru Will şi 
disprețul pentru Suellen. Şi Will birui. După care el 
continuă ca şi când pauza sa ar fi fost voită. 

— Nu l-am cunoscut pe domnul O'Hara în toată puterea 
vârstei, cum îl ştiţi dumneavoastră. Când l-am cunoscut eu, 
nu mai era decât un domn foarte bătrân, cu mintea puţin 
rătăcită. Dar v-am auzit de multe ori povestind cum a fost 
altădată. Şi tocmai despre acest domn O'Hara aş vrea să 
vorbesc acum. Era un irlandez plin de curaj, un adevărat 
gentleman din Sud şi, dată a fost vreun om legat de 
Confederație, acela a fost el. Şi nu vom mai vedea mulţi ca 
el, fiindcă a dispărut şi timpul când se năşteau astfel de 
oameni. S-a născut în altă ţară, dar cel pe care-l 
înmormântăm astăzi a fost mai georgian decât noi care-l 


jelim. A împărtăşit viaţa noastră. A iubit ţara noastră şi, 
pentru a spune faptelor pe nume, putem afirma că a murit 
pentru cauza noastră, ca un soldat. Era de-ai noştri, avea 
defectele şi calităţile noastre, era puternic ca noi şi 
împărtăşea slăbiciunile noastre. Avea calităţile noastre, în 
sensul că nimic şi nimeni nu-l putea opri când hotăra ceva. 
Nimic din ceea ce venea din afară nu putea să-l abată de la 
ce-şi punea în gând să săvârşească. 

Când guvernul englez îl căuta ca să-l spânzure, nu i-a fost 
frică. Şi-a luat liniştit legătura şi a plecat din ţară. Nu i-a 
fost teamă să debarce fără o lescaie în această ţară. S-a pus 
pe muncă şi a câştigat bani. Nu i-a fost teamă să se 
instaleze în această regiune, din care abia fuseseră izgoniți 
indienii şi care era încă pe jumătate sălbatică. A desţelenit 
locurile acestea părăginite şi a creat o mare plantație. Când 
a izbucnit războiul şi a văzut cum i se topesc banii, nu i-a 
fost teamă că va fi din nou sărac. Când yankeii au trecut pe 
la Tara, ar fi putut să-i incendieze casa sau să-l omoare, dar 
el nu s-a lăsat. lată de ce spun că avea calităţile noastre. 
Nimic din ceea ce vine din afară, nimic nu ne poate abate. 

Dar avea de asemeni slăbiciunile noastre, căci era 
vulnerabil sufleteşte. Vreau să zic că, deşi lumea întreagă 
nu putea face nimic împotriva lui, inima lui era slabă, 
plăpândă. Când doamna O'Hara a murit, inima lui a murit şi 
ea, şi atunci a fost înfrânt. Omul pe care l-am văzut cu toţii 
în ultimul timp nu mai era el. 

Will se opri şi, cu privirea lui liniştită, examină chipurile 
din jurul lui. Mulțimea stătea nemişcată, sub soarele 
arzător, şi uitase de supărarea împotriva lui Suellen. Ochii 
lui Will se aţintiră o clipă asupra lui Scarlett şi parcă-i 
zâmbiră, ca spre a-i da curaj. Şi Scarlett, care lupta să-şi 
stăpânească lacrimile, simţi într-adevăr că-i revine curajul. 
În loc să rostească o mulţime de absurdităţi, în loc să 
vorbească de o revedere într-o lume mai bună şi de 
supunerea în faţa voinţei lui Dumnezeu, Will spunea lucruri 


pline de bun-simţ. Şi Scarlett găsise întotdeauna putere şi 
consolare în bunul-simţ. 

— N-aş vrea să aveţi o părere mai puţin bună despre el, 
fiindcă a fost înfrânt. 'Toţi suntem expuşi la asta. Suntem 
supuşi aceloraşi slăbiciuni şi aceloraşi rătăciri. Nimic din 
ceea ce se vede nu are vreo influenţă asupra noastră: nici 
yankeii, nici carpetbagger-ii, nici viaţa grea, nici impozitele 
prea mari, nici chiar lipsa de hrană. Dar, putem fi măturaţi 
într-o clipă de slăbiciunea pe care o avem în noi. Poate că 
acest lucru nu ni se întâmplă întotdeauna când pierdem pe 
cineva, cum i s-a întâmplat domnului O'Hara. Fiecare 
reacţionează în felul său. Şi iată ce aş vrea să vă spun: cei al 
căror resort sufletesc e stricat fac bine că mor. În vremurile 
astea şi în lumea asta, nu mai e loc şi pentru ei. Sunt mai 
fericiţi în mormânt. lată de ce vă spun tuturor să nu vă 
întristaţi pentru domnul O'Hara. Da, trebuia să vă întristaţi 
când a venit Sherman şi când a murit doamna O'Hara. 
Acum, când o va regăsi pe aceea pe care o iubea, nu văd de 
ce ne-am întrista, doar de-am fi grozav de egoişti - şi asta v- 
o spun eu, care l-am iubit ca pe propriul meu tată. Dacă n- 
aveţi nimic împotrivă, nu vor mai fi şi alte discursuri. 
Membrii familiei sunt prea îndureraţi ca să mai asculte şi nu 
e nevoie să le mărim durerea. 

Will se opri şi, aplecându-se spre doamna 'Tarleton, îi spuse 
cu vocea scăzută: 

— Pot îndrăzni să vă rog, doamnă, să o conduceţi pe 
Scarlett acasă? Nu-i face bine să stea în picioare, în plin 
soare, atât de mult. Şi bunica Fontaine nu pare a arăta prea 
bine, cu tot respectul pe care i-l datorez. 

Scarlett se înroşi până la urechi, surprinsă de cuvintele 
neaşteptate ale lui Will, care părăsise fără tranziţie elogiul 
funebru al tatălui ei spre a se ocupa de ea. Încurcătura ei 
crescu şi mai mult, văzând cum toate privirile se îndreptau 
spre ea. De ce aducea Will la cunoştinţa întregii lumi că era 
însărcinată? Îi aruncă o privire indignată, dar Will nu-şi 
părăsi calmul şi o sili chiar să-şi plece ochii. 


"Te rog", avea el aerul să spună, "ştiu ce fac!" 

Devenise deodată bărbatul, capul familiei, şi Scarlett 
vrând să evite o scenă penibilă se întoarse spre doamna 
Tarleton. Aşa cum sperase Will, aceasta o uită pe Suellen, 
cu gândul la subiectul care o interesase întotdeauna - 
înmulţirea, fie că era vorba de animale, fie de oameni - 
supărarea îi dispăru şi, luând pe Scarlett de braţ, îi spuse 
blând: 

— Hai acasă, draga mea. 

Chipul ei luă o expresie de bunătate şi Scarlett se lăsă 
dusă prin mijlocul mulţimii care se dădu la o parte, în timp 
ce un murmur de simpatie se ridica din rândurile lor şi 
câţiva îi strânseră mâna, în trecere. Când ajunse în dreptul 
bunicii Fontaine, bătrâna doamnă întinse o gheară uscată şi 
şopti: 

— Dă-mi braţul, copila mea, adăugând apoi, cu o privire 
cruntă către Sally şi Doamna Tânără: Nu, voi nu veniţi, n- 
am nevoie de voi. 

Cele trei femei îşi deschiseră încet drum prin mulţimea ce 
se regrupa în urma lor, apoi o luară pe aleea umbroasă care 
ducea spre casă. Doamna 'Iarleton o susţinea pe Scarlett cu 
o mână atât de fermă, încât aceasta avea impresia, la 
fiecare pas, că e ridicată de la pământ. 

— Pentru ce a făcut Will asta? exclamă Scarlett, când fu 
sigură că nimeni n-o putea auzi. E ca şi cum ar fi spus: 
"Priviţi-o! Va avea un copil!" 

— Ce naiba, doar e adevărat, nu? zise doamna Tarleton. 
Will a făcut bine. Era o nebunie să stai aşa, în soare. Puteai 
să leşini şi să pierzi copilul. 

— Nu de asta îi era teamă lui Will, zise bunica, gâfâind 
puţin din cauza urcuşului. Will cunoaşte oamenii, urmă ea 
cu un zâmbet subţire. Nu voia ca dumneata, Beatrice, sau 
eu, să ne apropiem de mormânt. Îi era teamă să nu vorbim 
şi a găsit singurul mijloc de a se descotorosi de noi. Şi maie 
încă ceva: nu voia ca Scarlett să audă bulgării de pământ 
căzând pe sicriu. Are dreptate. Adu-ţi bine aminte de asta, 


Scarlett: atâta timp cât n-ai auzit acest sunet, nu crezi că 
cineva a murit. Dar odată ce l-ai auzit. nu există pe lume un 
sunet mai îngrozitor. lată-ne ajunşi. ajută-mă să urc scara, 
copila mea. Dă-mi mâna, Beatrice! Scarlett n-are nevoie de 
braţul dumitale cum n-are nevoie nici de cârje şi, după cum 
bine a observat Will, nu prea arăt bine. Scarlett, Will ştie că 
erai preferata tatălui tău, şi de aceea n-a vrut să te supună 
la această nouă încercare. Şi-a zis că n-are să fie atât de 
greu pentru surorile tale. Pe Suellen are s-o susţină ruşinea 
pentru ce-a făcut, iar pe Carreen, Dumnezeu. Dar tu, n-ai 
pe nimeni care să te susţină, nu-i aşa, copila mea? 

— Nu, răspunse Scarlett, ajutând-o pe bătrâna doamnă să 
urce scările, vag surprinsă de adevărul acestor cuvinte. Nu, 
n-am avut niciodată pe nimeni care să mă susţină. în afară 
de mama. 

— Dar când ai pierdut-o, ţi-ai dat seama că eşti destul de 
puternică spre a te lipsi de sprijin, nu-i aşa? Ei bine, sunt 
oameni care nu pot. Will are dreptate, tatăl tău era unul din 
aceştia! Gerald nu se putea lipsi de Ellen şi e mai fericit 
acolo unde e, la fel cum voi fi şi eu când îl voi regăsi pe 
bătrânul doctor. 

Vorbea fără dorinţa de a deştepta compătimire şi Scarlett 
şi cu doamna Iarleton se abţinură de la orice comentariu. 
Vorbea tot atât de degajat şi de firesc, ca şi când soţul ei s- 
ar fi dus până la Jonesboro, şi ar fi fost de-ajuns să facă o 
mică plimbare în docar, spre a-l regăsi. Bunica era prea 
bătrână şi văzuse prea multe lucruri, ca să se mai teamă de 
moarte. 

— Dar. nu poţi să trăieşti singur, spuse Scarlett. 

Bătrâna îi aruncă o privire pătrunzătoare. 

— Ba da. Dar uneori e foarte greu. 

— Ascultă, bunico, n-ar trebui să spui lucrurile astea lui 
Scarlett, interveni doamna Tarleton. E destul de tulburată şi 
aşa. Călătoria pe care a făcut-o, rochia asta care o strânge, 
durerea ei, şi căldura - şi-aşa e prea mult pentru ea. Dacă 
pe deaspura îi mai bagi şi idei negre în cap, unde ajungem? 


— Ei, aş! exclamă Scarlett enervată. Nu sunt tulburată 
deloc. Şi-apoi, nu sunt dintre femeile acelea bolnăvicioase 
care avortează pentru te miri ce. 

— Nu se ştie niciodată, profetiză doamna Tarleton, cu un 
aer atotştiutor. La prima mea sarcină, am pierdut copilul 
văzând pe unul din sclavii noştri luat în coarne de un taur. 
Şi. îţi aminteşti de iapa mea roaibă, Nellie? Nu exista 
animal mai sănătos, dar era de o nervozitate excesivă şi, 
dacă n-aş fi băgat de seamă, ar fi. 

— Taci odată, Beatrice, o întrerupse bunica. Scarlett n-o să 
piardă copilul numai ca să-ţi dea dumitale dreptate. Să ne 
aşezăm aici, în hol. E răcoare. Simt o adiere foarte plăcută. 
Ce-ar fi, Beatrice, să te duci să-mi aduci un pahar de lapte 
bătut de la bucătărie? Nu, mai bine vezi în cămară dacă nu- 
i puţin vin. Aş bea cu plăcere un pâhărel. Vom sta aici pe 
scaun, până vine lumea să-şi ia rămas bun. 

— Scarlett ar face mai bine să se culce, stărui doamna 
Tarleton, după ce plimbă asupra ei o privire de 
cunoscătoare, ca o persoană în stare să-şi dea seama precis 
de starea unei sarcini. 

— Hai, du-te! zise bunica, dând o uşoară lovitură de baston 
doamnei 'Tarleton, care se îndreptă spre bucătărie, 
zvârlindu-şi neglijent pălăria pe un bufet şi trecându-şi 
mâna prin părul roşu, ud de sudoare. 

Scarlett se lăsă pe speteaza scaunului şi-şi desfăcu primii 
doi nasturi ai corsajului prea strâmt. Era bine în holul mare, 
întunecos, în care simţeai o răcoare atât de plăcută după 
soarele arzător de afară. Scarlett aruncă o privire furişă în 
salonul în care zăcuse trupul neînsufleţit al lui Gerald, dar 
se hotări să se stăpânească, să nu se mai gândească la tatăl 
ei. Şi privi la portretul bunicii Robillard, pe care baionetele 
yankee nu-l respectaseră deşi era agăţat foarte sus, 
deasupra şemineului. Vederea bunicii, cu conciul ei înalt, cu 
decolteul mare, cu aerul ei insolent, avea întotdeauna 
asupra lui Scarlett un efect tonic. 


— Nu ştiu ce a îndurerat-o mai mult pe Beatrice Tarleton, 
pierderea fiilor sau a cailor săi, zise bunica Fontaine. Jim şi 
cu fetele n-au contat niciodată prea mult pentru ea. Face 
parte din categoria aceea de oameni de care vorbea Will. 
Resortul ei sufletesc e stricat, l-au distrus evenimentele. Mă 
întreb câteodată dacă nu va călca pe urmele tatălui tău. 
Singura ei plăcere era să vadă crescând şi înmulţindu-se în 
jurul ei caii şi oamenii, dar cum fetele ei nu s-au măritat şi 
n-au nici o şansă să descopere vreun bărbat în comitatul 
nostru, nu văd ce ar putea să o preocupe iarăşi. Dacă n-ar 
fi, în fond, o adevărată doamnă, ar putea părea ordinară. E 
adevărat ce a spus Will despre căsătoria lui cu Suellen? 

— Da, răspunse Scarlett, privind-o pe bătrâna doamnă 
drept în faţă. 

Dumnezeule! Îşi aminti de vremea când murea de frica 
bunicii Fontaine! Ei, mai crescuse de atunci şi se simţea în 
stare s-o pună la locul ei dacă se amesteca în treburile 
Tarei. 

— Ar fi putut găsi o fată mai bună! vorbi bunica, cu un aer 
candid. 

— Credeţi? zise Scarlett, arogantă. 

— Nu-ţi da aerele astea grozave, fetiţo, o sfătui bătrâna, 
acru. N-am să mă ating de scumpa ta soră, cu toate că aş fi 
făcut-o bucuros dacă rămâneam la cimitir. Nu. Ceea ce 
voiam să spun este că, dată fiind marea lipsă de bărbaţi în 
comitatul nostru, Will ar fi putut lua pe oricine ar fi vrut. 
Sunt cele patru pisici sălbatice al lui Beatrice, micile 
Munroe, fetele McRae. 

— Dar o ia pe Suellen! 

— Suellen are noroc. 

— Tara, de asemenea. 

— 'Ţi-e dragă Tara, nu-i aşa? 

— Da. 

— O iubeşti atât de mult, încât ţi-e totuna dacă sora ta face 
o mezalianţă, numai ca să ai un bărbat aici, care să se 
ocupe de Iara! 


— O mezalianţă? întrebă Scarlett, mirată de această idee. 
Cine se mai gândeşte acum la asta, când important e ca o 
fată să găsească un bărbat care să aibă grijă de ea. 

— Rămâne de văzut, zise bătrâna doamnă. Unii te-ar 
aproba, alţii ar zice că greşeşti dărâmând bariere care n-ar 
fi trebuit să fie coborâte nici măcar cu un deget. Will nu-i de 
familie, pe când unii dintre ai tăi erau. 

Şi bătrâna doamnă aruncă o privire semnificativă spre 
portretul bunicii Robillard. 

Scarlett se gândi la Will, la băiatul ăsta calm, deşirat şi 
blând, care morfolea întruna un fir de pai şi care, asemenea 
celor mai mulţi dintre ţăranii georgieni, părea să aibă atât 
de puţină energie. N-avea în urma lui un lung şir de 
strămoşi bogaţi ori de neam. Primul din familia lui Will venit 
să se stabilească în Georgia făcuse parte probabil dintr-o 
colonie de săraci, sau fusese chiar un emigrant ce se 
răscumpărase. Will nu fusese niciodată la vreun colegiu. 
Urmase timp de patru ani o şcoală de ţară - şi la asta se 
mărginea toată educaţia lui. Dar era cinstit şi drept, 
răbdător şi harnic, deşi cu siguranţă nu era dintr-o familie 
bună, şi Robillard-ii ar fi spus că Suellen făcea o mezalianţă. 

— Aşadar, eşti mulţumită că Will intră în familia ta. 

— Da, răspunse Scarlett răstit, gata s-o repeadă pe 
bătrâna doamnă dacă ar fi început s-o condamne. 

— Hai, vino şi sărută-mă, zise bunica, surâzând în chipul 
cel mai neaşteptat. Până azi, Scarlett, n-am avut prea multă 
simpatie pentru tine. Ai fost întotdeauna dură, chiar când 
erai copil, şi nu-mi plac femeile dure, în afară de mine. Dar 
îmi place cum ştii să înfrunţi evenimentele. Nu-ţi smulgi 
părul din cap ţipând atunci când vezi că nu se poate face 
nimic, chiar dacă nu-ţi convine. Îmi place cum te descurci. 

Scarlett nu ştia dacă trebuia să surâdă şi ea. În orice caz, 
ascultă şi sărută din vârful buzelor obrazul zbârcit pe care 
i-l întindea bunica. 

— Deşi toată lumea îl iubeşte pe Will, reluă bunica, mulţi 
vor spune, poate, că n-ar fi trebuit să o laşi pe Suellen să se 


căsătorească cu un ţăran. Deşi oamenii îl laudă pe Will, vor 
spune că e cumplit ca o fată din familia O'Hara să ia pe unul 
de neam prost. Dar, lasă-i să vorbească, nu te îngriji de ce 
vor spune! 

— Nu m-am îngrijit niciodată de ce spune lumea. 

— Am auzit, observă bunica, nu fără ironie. Oricum, lasă 
lumea să vorbească, va fi poate o căsnicie fericită. 
Bineînţeles, Will va avea mereu aerul său de ţăran şi 
căsătoria nu-l va împiedica să facă greşeli de gramatică. Şi- 
apoi, chiar de va câştiga o avere, nu va da niciodată Tarei 
strălucirea pe care i-o dăduse domnul O'Hara. Totuşi, Will 
are inima unui gentleman. Gândeşte din instinct cum 
trebuie. Numai un gentleman ar fi ştiut exact ce anume 
trebuia să spună azi, la înmormântare. Nimic în lumea asta 
nu ne poate distruge, dar ne putem distruge singuri tânjind 
mereu după lucrurile pe care nu le mai avem - şi gândindu- 
ne tot timpul la ele. Da, căsătoria asta e un noroc pentru 
Suellen şi pentru Iara! 

— Atunci, mă aprobaţi că mi-am dat consimţământul? 

— Dumnezeule mare, nu! exclamă bătrâna doamnă cu o 
voce răguşită dar încă viguroasă. Să aprob ca un ţăran să 
intre într-o veche familie! Crezi că aş vedea cu ochi buni 
încrucişarea unui cal pur-sânge cu o gloabă bună doar să 
tragă la căruţă? Ştiu bine că ţăranii sunt oameni 
cumsecade, serioşi şi cinstiţi, dar. 

— Dar, spuneaţi adineauri că o să fie o căsnicie fericită! 
exclamă Scarlett, complet zăpăcită. 

— Cred că-i foarte bine pentru Suellen să se căsătorească 
cu Will, cu oricine, de fapt, căci are mare nevoie de un 
bărbat! Şi unde ar fi putut găsi unul? Unde ar fi putut găsi 
pe cineva mai potrivit care să conducă Iara? Dar să nu tragi 
de aici concluzia că-mi place această căsătorie, cum nu-ţi 
place nici ţie. 

"Ba mie îmi place", îşi zise Scarlett în sinea ei, silindu-se să 
înţeleagă ce voia să spună bătrâna doamnă. "Sunt încântată 


că Will o ia pe Suellen. De ce să nu-mi placă, numai fiindcă 
nu-i place nici ei?" 

Scarlett se simţea încurcată şi puţin ruşinată, ca 
întotdeauna când oamenii îşi închipuiau că simte şi 
gândeşte la fel ca ei. 

Bunica îşi făcu vânt cu evantaiul ei din frunze de palmier şi 
urmă: 

— Nu aprob căsătoria asta, după cum n-o aprobi nici tu, 
dar am spirit practic, şi tu la fel. Când se întâmplă un 
eveniment neplăcut, în faţa căruia nu poţi face nimic, nu 
văd de ce aş ţipa şi m-aş împotrivi. Nu aşa se face faţă 
necazurilor pe care ţi le rezervă viaţa. Îţi vorbesc în 
cunoştinţă de cauză, fiindcă familia mea şi cea a bătrânului 
doctor au trecut prin multe. Dacă aş fi avut o deviză, ar 
putea să sune astfel: "Nu-ţi face sânge rău - surâde şi 
aşteaptă." În felul ăsta am trecut printr-o serie întreagă de 
încercări, cu surâsul pe buze, şi am devenit experţi în arta 
de a cădea în picioare. A trebuit să o facem căci ne-au silit 
împrejurările. Am fost izgoniți din Franţa cu hughenoţii, 
izgoniți din Anglia cu partizanii Stuarţilor, din Scoţia cu 
partizanii regelui Charles, din Haiti de negri, şi acum ne-au 
venit de hac yankeii. Dar, după un timp, am ieşit 
întotdeauna la liman. Ştii de ce? 

Bunica ridică încet capul şi Scarlett găsi că semăna, mai 
mult ca oricând, cu un bătrân papagal dresat. 

— Nu, nu ştiu, răspunse ea politicos, gândindu-se că 
această conversaţie o plictisea, cum o plictisise şi în ziua 
când bunica îi înşirase amintirile ei despre răscoala 
indienilor Creek. 

— Ei bine, iată de ce: ne plecăm în faţa inevitabilului. Nu 
suntem spice de grâu, ci spice de hrişcă. Când vine o 
furtună, aceasta culcă la pământ spicele de grâu coapte, 
fiindcă sunt uscate şi nu se mlădie după vânt. Dar spicele de 
hrişcă sunt pline de sevă şi se pleacă doar. După ce trece 
furtuna, ele se ridică şi sunt aproape tot atât de drepte ca şi 
înainte. Noi nu suntem încăpăţânaţi. Când bate vântul ne 


mlădiem, fiindcă ştim că-i întotdeauna mai bine să te îndoi 
odată cu vântul. Când vin vremuri grele ne plecăm în faţa 
inevitabilului, fără să ne plângem, şi apoi muncim, surâdem 
şi aşteptăm. Ne întovărăşim cu oameni mai prejos de noi şi 
scoatem de la ei ce putem. Iar când redevenim din nou 
puternici, dăm deoparte pe cei de care ne-am sprijinit. Ăsta- 
i secretul celor ce vor să supravieţuiască. 

Şi, după o pauză, adăugă: 

— Ţi-l încredinţez. 

Bătrâna chicoti, ca şi când spusele ei ar fi distrat-o, cu tot 
veninul din ele. Avea, de asemenea, aerul că aşteaptă 
răspuns, dar Scarlett, care nu prea înţelesese ce voia să 
spună, rămase tăcută. 

— Vezi, fetiţa mea, vorbi tot bătrâna doamnă, cei din 
neamul nostru se pleacă, dar ridică întotdeauna capul. 
Păcat că nu pot spune acelaşi lucru despre o mulţime de 
vecini de-ai noştri. Iat-o pe Cathleen Calvert. Ce a devenit? 
O epavă. A căzut şi mai jos decât bărbatul cu care s-a 
măritat. Sau familia McRae? La pământ, incapabili să se 
ridice. Nu ştiu cum să se descurce, nu ştiu să facă nimic. N- 
au nici măcar curajul să încerce ceva. Îşi trec vremea 
plângând după vremurile bune de altădată. Şi aşa face 
toată lumea din comitat, în afară de Alex al meu şi de mica 
mea Sally, de tine, de Jim Tarleton, de fetele lui şi de alţii 
câţiva. Restul s-a prăbuşit! Ce vrei, n-au sevă, n-au destulă 
îndrăzneală să ridice capul. Oamenii ăştia, fără banii şi 
negrii lor, nu însemnau nimic. Acum, când şi-au pierdut 
averea şi sclavii, nu mai sunt nimic. Încă o generaţie, şi vor 
fi nişte ţărani. 

— l-aţi uitat pe Wilkes-i. 

— Nu, nu i-am uitat. Dacă n-am vorbit despre ei, am făcut- 
o din politeţe, căci Ashley şi ai lui sunt oaspeţii acestei case. 
Dar dacă ai adus vorba despre ei, priveşte-i! După câte am 
auzit, India arată ca o fată bătrână zbârcită, dându-şi aere 
de văduvă, fiindcă Stu Tarleton a murit, şi nu face nimic ca 
să-l uite şi nici nu caută să pună mâna pe alt bărbat. 


Bineînţeles, nu mai e prea tânără, dar dacă ar vrea să-şi 
dea osteneală, ar sfârşi prin a descoperi vreun văduv cu 
copii. Şi biata Honey, numai Dumnezeu ştie cât voia să se 
mărite, dar cu capul ei de gâsculiţă, va fi greu! Iar Ashley, 
uită-te la el! 

— Ashley e un bărbat minunat, începu Scarlett cu căldură. 

— N-am zis niciodată altfel, dar are aerul tot atât de 
neajutorat ca o broască ţestoasă răsturnată. Dacă familia 
Wilkes izbuteşte vreodată să iasă din încurcătură, asta va fi, 
fără îndoială, datorită lui Melly, şi nicidecum lui Ashley. 

— Melly! Asta-i bună! Cum puteţi să spuneţi aşa ceva! Am 
trăit destul lângă Melly, ca să ştiu că abia se ţine pe picioare 
şi că-i e frică de orice. 

— Chiar dacă-i aşa, te rog să mă crezi că, dacă cea mai 
mică primejdie l-ar ameninţa pe Ashley al ei sau pe fiul lor, 
nimic, nici guvernul yankeu n-ar face-o să dea înapoi. Felul 
ei de a fi nu-i ca al tău, Scarlett, ori ca al meu. Melly se 
poartă cum s-ar fi purtat mama ta, dacă ar fi trăit. Da, Melly 
îmi aminteşte de maică-ta când era tânără. Şi poate că ea 
va pune pe picioare familia Wilkes. 

— O, Melly e o proastă mică plină de intenţii bune, dar 
sunteţi foarte nedreaptă cu Ashley. El este. 

— S-o spui la alţii, fetiţo. În afară de cărţile lui, Ashley nu-i 
bun de nimic. Cărţile nu ajută un om în momentele astea, 
nu-i arată cum să iasă la liman. Din câte am auzit, e cel mai 
nepriceput plugar din tot comitatul. Vezi deosebirea faţă de 
Alex al meu! Înainte de război, Alex era un om de nimic. Nu 
se gândea decât să-şi cumpere cravate, să se îmbete, să se 
bată, sau să alerge după fete care nu făceau mai multe 
parale decât el. Dar, priveşte-l acum. A învăţat cum se 
lucrează pământul, fiindcă aşa i-a dictat nevoia. Altfel ar fi 
murit de foame, şi noi împreună cu el. Astăzi, însă, el scoate 
cel mai bun bumbac din tot comitatul - da, da, aşa-i, e mai 
bun chiar decât bumbacul de aici de la Tara - a învăţat, de 
asemeni, să îngrijească porcii şi puii. E un băiat admirabil, 
cu tot caracterul lui violent. Îşi aşteaptă ceasul. Ştie să se 


adapteze circumstanțelor şi, când se va sfârşi cu această 
nenorocită de Reconstrucţie, vei vedea că va fi tot atât de 
bogat ca şi tatăl sau bunicul său. Dar Ashley. 

Scarlett, furioasă de lipsa de consideraţie faţă de Ashley, 
spuse rece: 

— Nu prea înţeleg ce vreţi să spuneţi. 

— Păcat, zise bunica Fontaine, aruncându-i o privire 
răutăcioasă. Da, e păcat şi chiar mă surprinde, fiindcă, în 
definitiv, ce altceva ai făcut tu de când ai plecat la Atlanta? 
O, da, am auzit cum te descurci, deşi suntem îngropaţi la 
ţară. Te-ai adaptat şi tu circumstanțelor. Am auzit cum îi 
linguşeşti pe yankei, pe carpetbagger-ii de curând 
îmbogăţiţi ca să scoţi bani de la ei. După câte aud, ştii să te 
dai pe lângă ei. E perfect. Scoate de la ei tot ce poţi. Dar 
când vei avea destui bani, dă-le un picior. Caută să te 
descotoroseşti de ei, fiindcă cei de teapa lor nu pot să-ţi 
facă decât rău. 

Scarlett se uita la bătrâna doamnă, cu sprâncenele 
încruntate. Nu ajungea încă să pătrundă sensul vorbelor ei 
şi, în afară de asta, era supărată că-l asemuise pe Ashley cu 
o broască ţestoasă răsturnată pe spate. 

— Cred că vă înşelaţi asupra lui Ashley, zise ea brusc. 

— Scarlett, nu eşti prea deşteaptă, draga mea. 

— Asta e părerea dumneavoastră, zvârli Scarlett, 
regretând că nu-i putea trage o palmă. 

— Ştiu, ştiu, eşti destul de deşteaptă când e vorba de bani. 
Ai un fel de deşteptăciune care seamănă mai mult cu aceea 
a unui bărbat, dar eşti lipsită de subtilitate feminină. Nu te 
pricepi la oameni. 

Ochii lui Scarlett aruncau scântei şi-şi încleşta şi-şi 
descleşta întruna mâinile. 

— Acum eşti furioasă, constată bunica cu un surâs. Chiar 
asta voiam. 

— Adevărat? Şi de ce, mă rog? 

— Pentru o mulţime de motive. 


Bunica Fontaine se sprijini de speteaza scaunului şi 
Scarlett îşi dădu deodată seama că părea foarte obosită şi 
nespus de bătrână. Strângea evantaiul cu mâna ei mică, 
descărnată ca o gheară galbenă, ca mâna unei moarte. 
Simţi cum i se duce supărarea. Se plecă înainte şi luă una 
din mâinile bătrânei doamne într-ale ei. 

— Ce drăguță sunteţi, zise ea. Nu credeţi nici un cuvânt 
din cele ce mi-aţi spus, dar mi-aţi povestit toate astea ca să- 
mi luaţi gândul de la tata, nu-i aşa? 

— Nu încerca să faci pe deşteaptă cu mine, o sfătui bunica, 
trăgându-şi mâna. Da, ţi-am vorbit aşa şi din cauza asta, dar 
în parte şi pentru că voiam să-ţi spun câteva adevăruri, deşi 
eşti prea proastă ca să înţelegi. 

Surâdea însă şi pronunţă ultimele cuvinte fără răutate. 
Scarlett nu mai era supărată că îl vorbise pe Ashley de rău. 
Era plăcut să ştii că bunica nu vorbise serios! 

— Totuşi, vă mulţumesc! A fost drăguţ din partea 
dumneavoastră că aţi stat de vorbă cu mine. şi sunt fericită 
că sunteţi de părerea mea în ce priveşte pe Will şi Suellen, 
chiar dacă. chiar dacă alţii nu sunt de acord. 

Doamna Tarleton reveni cu două pahare de lapte bătut. 
Nu se pricepea deloc la gospodărie, şi laptele se vărsase din 
pahare. 

— A trebuit să mă duc până în beci, declară ea. Beţi-l 
repede, căci oamenii au început să se întoarcă de la cimitir. 
Spune-mi, Scarlett, chiar ai s-o laşi pe Suellen să-l ia pe 
Will? Nu că n-ar fi destul de bun pentru ea, dar, în sfârşit, 
Will nu-i decât un ţăran şi. 

Privirile lui Scarlett şi ale bunicii se întâlniră, şi aceeaşi 
licărire ironică li se aprinse amândurora în fundul ochilor. 

Capitolul XL.I. 

Când ultimul rămas-bun fu rostit şi ultimul huruit de roţi şi 
tropot de copite se stinse în depărtare, Scarlett se duse la 
masa de scris a lui Ellen şi scoase un lucru strălucitor, pe 
care îl ascunsese noaptea între hârtiile îngălbenite ce se 
aflau în nenumăratele ei sertăraşe. Auzindu-l pe Pork 


smiorcăind în sufragerie pe când punea masa pentru cină, îl 
strigă. El veni, cu faţa-i neagră şi tristă, ca a unui câine 
pierdut şi fără stăpân. 

— Pork, zise ea severă, dacă mai plângi, am să. am să 
plâng şi eu. Încetează odată. 

— Da, domnişoa'ă Scai'lett. Am să-nce'c. Da' de fieca'e dată 
când înce'c, mă gândesc la domnu' Ge'ald şi. 

— Nu te mai gândi. Pot să suport lacrimile celorlalţi, dar 
nu pe ale tale. Poftim, zise ea, începând să plângă, vezi? Nu 
pot să te văd plângând, fiindcă ştiu cât l-ai iubit. Suflă-ţi 
nasul, Pork. Am un cadou pentru tine. 

În ochii lui Pork se aprinse o flacără pe când îşi sufla nasul, 
dar era mai degrabă politeţe, decât interes. 

— Îţi aminteşti de noaptea când ai fost împuşcat în picior 
fiindcă ai furat găini dintr-un coteţ? 

— Doamne sfinte, domnişoa'ă Sca'lett! Niciodată n-am. 

— Ba da, aşa că nu mai minţi după atâta vreme! Îţi aduci 
aminte că ţi-am spus că o să-ţi dăruiesc un ceas pentru 
credinţa ta? 

— Da, domnişoa'ă Sca'lett, mi-amintesc. Da' c'edeam c-aţi 
uitat. 

— N-am uitat. Poftim! 

Şi-i întinse un ceas masiv de aur, frumos lucrat, în relief, 
de care atârna un lanţ cu brelocuri. 

— Domnişoa'ă Sca'lett! strigă Pork. Da' e ceasu' lu' 
domnu' Ge'ald! l-am văzut uitându-se la el de un milion de 
o'i! 

— Da, e ceasul tatii, Pork, şi ţi-l dau ţie. Ia-l! 

— O, nu, domnişoa'ă Scai'lett! şi Pork se dădu înapoi 
îngrozit. E ceasu' unui domn şi a fost al lui domnu' Ge'ald. 
De ce să mi-l daţi mie, domnişoa'ă Sca'lett? Ceasu' t'ebuie 
să fie al micului Wade Hampton! 

— E altău. Ce-a făcut Wade Hampton pentru tata? L-a 
îngrijit când era bolnav şi slăbit? L-a spălat şi l-a îmbrăcat şi 
l-a ras? La apărat când au venit yankeii? A furat pentru el? 
Nu fi prost, Pork. Tu meriţi ceasul şi tata m-ar aproba. Ia-l! 


Luă mâna lui neagră şi îi puse ceasul în palmă. Pork îl privi 
respectuos şi, încet-încet, încântarea i se răspândi pe faţă. 

— Pent'u mine, domnişoa'ă Sca'lett? 

— Da. 

— Atunci, vă mulţumesc. 

— Vrei să-l iau la Atlanta, să-l graveze? 

— Ce-nseamnă să-l "g'aveze"? 

Vocea lui Pork sună bănuitoare. 

— Adică să pun să scrie ceva pe capac. de pildă: "Lui Pork, 
bun şi credincios servitor, de la familia O'Hara." 

— Nu, mulţumesc, domnişoa'ă Sca'lett. Nu e nevoie de 
"g'ava'e". Pork se retrase cu un pas, ţinând strâns în mână 
ceasul dăruit. 

Scarlett surâse puţin. 

— Ce-i, Pork? 'Ţi-e teamă că nu ţi l-aş aduce înapoi? 

— Da, domnişoa'ă Sca'lett. Mi-e fică. Poate vă schimbaţi 
gândul. 

— N-aş face aşa ceva. 

— Atunci, poate l-aţi vinde. T'ebuie să fie scump. 

— Crezi că aş vinde ceasul tatii? 

— Da, domnişoa'ă Scai'lett, dacă aţi avea nevoie de bani. 

— Ar trebui să te bat pentru cuvintele astea, Pork. Ai 
merita să-ţi iau ceasul înapoi. 

— Nu, domnişoa'ă Sca'lett, şi primul surâs din ziua aceea 
apăru pe faţa îndurerată a lui Pork. Vă cunosc. şi, 
domnişoa'ă Sca'lett. 

— Da, Pork. 

— Dac'aţi fi numai pe jumătate atât de d'ăguţă cu albii 
cum sunteţi cu negii, lumea s-a' pu'ta mai fumos cu 
dumneavoast'ă. 

— Se poartă destul de bine, zise ea. Acum, du-te de-l caută 
pe domnul Ashley şi spune-i să vină la mine numaidecât. 

Când Ashley intră, se aşeză în scaunul lui Ellen, şi scaunul 
păru deodată foarte fragil. Scarlett îi oferi să fie tovarăş cu 
ea la gater. Ochii lui Ashley nu-i căutară pe ai ei şi nici nu 
încercă s-o întrerupă. Şedea şi se uita la mâinile lui; le 


răsucea încet, cercetând mai întâi palmele, apoi partea de 
sus, parcă nu le-ar fi văzut până atunci. Cu toată munca pe 
care o făcuseră, erau încă subţiri, nervoase şi foarte bine 
îngrijite pentru nişte mâini de fermier. 

Capul aplecat şi muţenia lui o tulburau puţin, şi Scarlett se 
strădui să-i prezinte afacerea cât mai atrăgătoare. Îşi folosi 
tot farmecul surâsului şi al privirilor, dar în zadar, fiindcă el 
nu-şi ridica ochii. Numai dacă s-ar uita la ea! Nu-i spuse 
nimic despre ceea ce aflase de la Will, adică despre 
hotărârea lui de a se duce în Nord, şi căută să vorbească 
cât mai firesc, ca şi cum ar fi fost sigură că el e de acord cu 
propunerea ei. Ashley, însă, continua să tacă şi, în sfârşit, 
tăcu şi ea. Linia umerilor lui exprima un fel de hotărâre 
care o neliniştea. Nu se putea să refuze! Ce motiv ar avea 
ca să refuze? 

— Ashley, începu ea din nou, dar tăcu iarăşi. 

N-avusese de gând să folosească sarcina ei ca argument; o 
chinuia chiar şi gândul că Ashley o vedea urâtă şi diformă. 
Cum însă celelalte argumente nu făcuseră nici o impresie 
asupra lui, se hotări să-l folosească şi pe acesta, ca pe o 
ultimă carte. 

— Trebuie să vii la Atlanta. Acum am mare nevoie de 
ajutorul tău, fiindcă nu mă pot ocupa de gatere. Luni de zile 
n-am să pot, fiindcă, vezi. fiindcă. 

— Te rog, zise el contrariat. Doamne Sfinte, Scarlett! 

Se ridică şi se duse la fereastră. Rămase aşa, cu spatele 
spre ea, privind şirul de rațe care treceau prin ogradă, în 
pas solemn de paradă. 

— De aceea, de aceea nu vrei să te uiţi la mine? îl întrebă 
ea cu o voce jalnică. Ştiu că arăt. 

EI se întoarse deodată, şi ochii lui cenuşii îi întâlniră pe ai 
ei, privind-o cu o intensitate care o făcu să-şi ducă mâinile 
la gât. 

— Nu-mi pasă cum arăţi, zise el violent. Ştii că pentru 
mine eşti întotdeauna frumoasă. 


Fericirea o copleşi atât de tare, încât ochii i se umplură de 
lacrimi. 

— Ce drăguţ din partea ta să-mi spui asta! Mi-era atât de 
ruşine să mă vezi. 

— Îţi era ruşine? De ce să-ţi fie ruşine? Mie ar trebui să-mi 
fie ruşine. Şi-mi este! Numai prostia mea te-a dus în 
încurcătura asta şi te-a făcut să te măriţi cu Frank. N-ar fi 
trebuit să te las să pleci de la Tara, iarna trecută. O, ce 
prost am fost! Ar fi trebuit să te cunosc, să ştiu că erai 
disperată, atât de disperată, încât ar. ar fi trebuit. ar fi 
trebuit. 

Se uita la ea cu o privire rătăcită, şi inima lui Scarlett 
bătea nebuneşte. Va să zică, regreta că nu fugise cu ea! 

— Trebuia să fi plecat şi să fi făcut tâlhărie la drumul 
mare, sau să fi ucis ca să fac rost de bani pentru impozite, 
pentru tine, care ne-ai primit la Tara ca pe nişte pomanagii. 
Oh, pe toate le-am încurcat! 

Inima ei se strânse, dezamăgită; îşi pierdu chiar puţin din 
fericirea pe care o simţea, fiindcă nu astea erau cuvintele 
pe care nădăjduise să le audă. 

— Aş fi plecat în orice caz, zise ea obosită. Nu te-aş fi lăsat 
să faci un astfel de lucru. Şi, în tot cazul, n-are rost să mai 
vorbim acum despre trecut. 

— Da, acum e prea târziu, zise el încet, cu amărăciune. Nu 
m-ai fi lăsat să fac ceva necinstit, dar tu te-ai vândut 
măritându-te cu un om pe care nu-l iubeai, şi acum îi porţi 
copilul, pentru ca eu şi ai mei să nu murim de foame! Ce 
bună ai fost că m-ai ajutat la nevoie. 

Glasul lui trăda o rană încă nevindecată, care îi sfâşia 
sufletul, şi cuvintele lui o făcură să se ruşineze. El observă 
repede lucrul acesta şi chipul lui se umplu de blândeţe. 

— Să nu crezi că te condamn! Doamne, Scarlett! Nu. Eşti 
cea mai curajoasă femeie pe care am cunoscut-o. Pe mine 
mă condamn. 

Se întoarse şi se uită pe fereastră; umerii pe care îi vedea 
acum Scarlett nu mai păreau deloc hotărâți. Ea aştepta în 


tăcere, sperând că Ashley se va întoarce la starea 
sufletească pe care o avusese când îi vorbise de frumuseţea 
ei. Nădăjduia că-i va mai spune şi alte cuvinte pe care ea le 
va păstra ca pe o comoară. Nu-l văzuse de mult şi trăise 
doar cu amintiri care deveniseră acum destul de vagi. Ştia 
că o mai iubea. Faptul era evident, se vedea în expresia lui, 
în fiecare cuvânt amar de auto-învinuire, în resentimentul 
lui pentru ea, pentru copilul lui Frank. Dorea atât de mult 
să-l audă exprimând toate astea în cuvinte, dorea să 
rostească şi ea cuvinte care să provoace o mărturisire, dar 
nu îndrăznea. Îşi amintea de făgăduiala făcută în livadă, 
iarna trecută, de a nu i se mai arunca niciodată de gât. 
Simţea cu tristeţe că trebuie să-şi respecte făgăduiala, dacă 
voia ca Ashley să rămână lângă ea. Un singur strigăt de 
dragoste şi de dor din partea ei, o singură privire care ar 
cerşi căldura braţelor lui - şi toate s-ar nărui pentru 
totdeauna. Ashley ar pleca la New York. Şi nu trebuia să 
plece. 

— O, Ashley, nu te condamna! Cum ar putea să fie vina ta? 
Ai să vii la Atlanta să mă ajuţi, nu-i aşa? 

— Nu! 

— Dar bine, Ashley, şi vocea ei se frânse de îngrijorare şi 
deznădejde, contam pe tine! Am atâta nevoie de tine. Frank 
nu mă poate ajuta. E ocupat cu prăvălia şi, dacă nu vrei să 
vii, nu ştiu unde să găsesc pe cineva. Oamenii mai pricepuţi 
din Atlanta sunt ocupați cu treburile lor, şi ceilalţi sunt aşa 
de nepricepuţi şi. 

— Degeaba insişti, Scarlett. 

— Preferi să te duci la New York şi să trăieşti printre 
yankei, decât să vii la Atlanta? 

— Cine ţi-a spus? 

Se întoarse spre ea şi o vagă enervare îi încreţi fruntea. 

— Will. 

— Da, m-am hotărât să mă duc în Nord. Un vechi prieten 
de-al meu, care a fost cu mine în Europa înainte de război, 
mi-a oferit un loc la banca tatălui său. E mai bine aşa, 


Scarlett. Nu te-aş putea ajuta. Nu mă pricep deloc la 
cherestea. 

— Dar te pricepi mai puţin la treburile de bancă şi îţi va fi 
mai greu. Şi, oricum, eu ţi-aş ierta mai uşor decât yankeii 
lipsa de experienţă. 

Ashley tresări şi ea înţelese că făcuse o greşeală spunând 
asta. Din nou el se întoarse şi rămase uitându-se pe 
fereastră. 

— Nu vreau să-mi ierţi nimic. Vreau să fiu independent şi 
să câştig atâta cât merit. Ce-am făcut până acum în viaţă? E 
timpul să fac ceva, sau, dacă nu pot altfel, să mă prâbuşesc 
prin propriile mele greşeli. Am fost prea mult timp în grija 
ta. 

— Dar îţi ofer jumătate din câştigul pe care îl va da gaterul 
condus de tine, Ashley! O să fii independent, pentru că. 
pentru că afacerea ţi-ar aparţine. 

— Ar fi cam acelaşi lucru. Nu pot să cumpăr partea mea 
din asociaţie. Aş primi-o în dar. Şi am primit până acum 
prea multe daruri de la tine, Scarlett: hrana, adăpost şi 
chiar haine pentru mine, pentru Melanie şi copil. Şi nu ţi- 
am dat nimic în schimb. 

— O, ba da! Will n-ar fi putut. 

— Fireşte, ştiu să tai foarte bine surcele pentru aprins 
focul. 

— O, Ashley! exclamă ea disperată, şi lacrimile îi ţâşniră 
din ochi auzindu-i vorbele sarcastice. Ce ţi s-a întâmplat de 
când am plecat? Pari atât de dur şi de plin de amărăciune! 
Nu erai aşa înainte. 

— Ce s-a întâmplat? Un lucru foarte însemnat, Scarlett. M- 
am gândit mult. Mi se pare că din momentul întoarcerii şi 
până ai plecat de aici, nu m-am gândit la nimic. Am fost într- 
o stare de prostraţie şi mi-a fost de-ajuns că am avut ce să 
mănânc şi unde să dorm. Când ai plecat însă la Atlanta, 
luând asupra ta ca un bărbat întreaga povară, am văzut că 
sunt mai puţin decât un bărbat, chiar mult mai puţin decât 
o femeie. Asemenea gânduri, Scarlett, nu-ţi fac viaţa 


plăcută şi nu mai doresc, nu mai pot să mai trăiesc cu ele. 
Alţi bărbaţi au ieşit din război cu mai puţin ca mine, şi 
priveşte-i acum! Înţelegi, aşadar, de ce plec la New York? 

— Dar. nu, nu înţeleg! Dacă vrei să munceşti, de ce n-ar fi 
Atlanta tot atât de bună ca New York-ul? Şi gaterul meu. 

— Nu, Scarlett. Acum e momentul să plec, e ultima mea 
şansă. Mă duc în Nord. Dacă vin la Atlanta şi muncesc 
pentru tine, sunt pierdut pe veci. 

Cuvântul "pierdut". "pierdut'"."pierdut". răsuna în inima ei, 
speriind-o ca un clopot de moarte. Ochii ei îi căutară repede 
pe ai lui, dar ochii lui Ashley, mari şi cenuşii, străvezii ca 
cristalul, priveau prin ea, dincolo de ea, un destin pe care 
ea nu-l putea vedea, o soartă pe care ea nu o putea 
înţelege. 

— Pierdut? Vrei să spui. că ai făcut ceva pentru care 
yankeii din Atlanta te-ar putea urmări? Pentru că l-ai ajutat 
pe lony să scape. sau, sau. O, Ashley, faci cumva parte din 
Ku Klux Klan? 

Privirea lui pierdută se întoarse repede spre ea şi zâmbi 
puţin, un zâmbet care nu ajunse însă să-i îmblânzească 
ochii. 

— Uitasem cât de concret vezi tu lucrurile, Scarlett. Nu, 
nu de yankei mi-e teamă. Voiam să spun că, dacă merg la 
Atlanta şi primesc iar să mă ajuţi, îngrop orice nădejde de a 
fi vreodată independent. 

— O, oftă ea uşurată, dacă e numai asta! 

— Da, zise el, surâzând din nou, cu un zâmbat mai rece 
decât înainte. Numai asta. Numai mândria mea 
bărbătească, numai demnitatea mea şi, dacă vrei să-i spui 
aşa, numai sufletul meu nemuritor! 

— Dar ai putea, se încăpăţână Scarlett recurgând la o altă 
tactică, să cumperi gaterul, să-ţi faci treptat-treptat o 
situaţie, şi atunci. 

— Scarlett, o întrerupse el violent, ţi-am spus: nu! Mai am 
şi alte motive. 

— Care motive? 


— Le cunoşti mai bine decât oricine altul. 

— O. acelea? Dar nu e nimic, îl asigură ea, cu nepăsare. 
Ştii că ţi-am făgăduit, în livadă, iarna trecută şi am să-mi ţin 
făgăduiala. 

— Atunci, eşti mai sigură de tine decât sunt eu. Mie mi-e 
teamă că nu voi putea ţine o asemenea făgăduială. N-ar fi 
trebuit să-ţi spun, dar sunt obligat să te fac să înţelegi. 
Scarlett, n-am să-ţi mai vorbesc de asta. S-a sfârşit. Când 
Will şi Suellen se vor căsători, voi pleca la New York. 

Ochii lui mari şi plini de tulburare îi întâlniră, o clipă, pe ai 
ei. Apoi Ashley porni repede spre uşă, gata să iasă. Mâna îi 
era pe clanţă. Scarlett se uită disperată la el. Întrevederea 
se sfârşise, şi ea pierduse. Deodată, slăbită de efortul şi de 
tristeţea ultimei zile, la care se adăugase şi decepţia de 
acum, nu mai putu să reziste - nervii îi cedară şi scoase un 
țipăt: "Oh, Ashley!" Trântindu-se pe canapeaua joasă, 
izbucni într-un plâns amar. 

Auzi paşii lui nesiguri apropiindu-se de ea şi vocea lui 
tristă rostindu-i de câteva ori numele. Apoi, alţi paşi iuți 
venind în fugă prin hol, din bucătărie. Melanie intră în 
odaie, cu ochii mari de spaimă. 

— Scarlett. copilul.? 

Scarlett îşi ascunse capul în tapiţeria plină de praf 
continuând să plângă, şi vorbi printre suspine: 

— Ashley e atât de răutăcios! Atât de groaznic de răutăcios 
şi de urâcios! 

— O, Ashley, ce i-ai făcut? întrebă Melanie, şi se trânti jos, 
lângă canapea, luând-o pe Scarlett în braţe. Ce-ai spus? 
Cum ai putut? Ai fi putut să faci rău copilului! Haide, draga 
mea, pune-ţi capul pe umărul Melaniei! Ce s-a întâmplat? 

— Ashley. e. e aşa de încăpățânat şi de urâcios. 

— Ashley, mă mir de tine! Cum ai putut s-o superi când e în 
starea asta şi când domnul O'Hara abia a fost coborât în 
mormânt? 

— Nu-l certa, exclamă Scarlett, contrazicându-se singură. 


Îşi ridică brusc capul de pe umărul Melaniei, arătându-şi 
faţa udă de lacrimi şi părul despletit şi afirmă: 

— Are voie să facă ce vrea! 

— Melanie, zise Ashley cu faţa palidă, să-ţi explic ce s-a 
întâmplat. Scarlett a avut bunătatea să-mi propună un post 
la Atlanta, ca supraveghetor al unuia din gaterele ei. 

— Supraveghetor! strigă Scarlett indignată. l-am oferit 
jumătate din câştig şi el. 

— Şi eu i-am spus că am aranjat ca noi să mergem în 
Nord, şi atunci ea. 

— O, strigă Scarlett, începând din nou să suspine. l-am 
spus, i-am repetat că am mare nevoie de el, că nu găsesc pe 
nimeni să conducă gaterul, că o să am un copil - şi a refuzat 
să vină! Şi acum, acum va trebui să vând gaterul, deşi sunt 
sigură că n-am să capăt un preţ bun pe el, şi o să pierd bani 
şi poate vom muri de foame, dar lui nu-i pasă. E aşa de 
răutăcios! 

Îşi ascunse din nou capul la umărul slăbuţ al Melaniei, şi 
teama începu parcă să i se risipească, odată cu o licărire de 
speranţă ce se trezi în ea. Simţea că în sufletul credincios al 
Melaniei va găsi un aliat, simţea că Melanie era indignată 
că cineva, şi anume chiar prea-iubitul ei soţ, putea s-o facă 
pe Scarlett să plângă. Melanie se repezi la Ashley ca o 
porumbiţă furioasă şi, pentru prima oară în viaţa ei, îl certă. 

— Ashley, cum ai putut s-o refuzi? Şi asta, după tot cea 
făcut pentru noi! Ce nerecunoscători suntem. Mai ales 
acum, când are nevoie de ajutor din cauza cop. Ce puţin 
cavaler eşti! Ne-a ajutat când am avut nevoie, şi acum tu o 
refuzi când la rândul ei îţi cere ajutorul! 

Scarlett se uită pe furiş la Ashley şi văzu clar uimirea şi 
nedumerirea aşternându-i-se pe faţă, în timp ce se uita în 
ochii plini de indignare ai Melaniei. Scarlett era la rându-i 
mirată de vehemenţa atacului Melaniei, fiindcă ştia cât 
respect îi purta ea lui Ashley, hotărârile lui având pentru ea 
putere de lege. 

— Melanie., începu el şi întinse braţele, neajutorat. 


— Ashley, cum poţi şovăi? Gândeşte-te la ce-a făcut 
Scarlett pentru noi, pentru mine. Aş fi murit la Atlanta când 
s-a născut Beau, dacă ea nu m-ar fi ajutat. Şi a. a omorât un 
yankeu, apărându-ne. Ştiai asta? Pentru noi a omorât un 
om. Şi a muncit ca o roabă pentru noi, înainte ca Will şi cu 
tine să vă fi întors acasă, numai ca să aibă ce să ne dea de 
mâncare. Şi când mă gândesc cum ara şi cum culegea 
bumbacul, îmi vine să. o, draga mea! 

Şi Melanie îşi înclină capul, sărutând părul ciufulit al lui 
Scarlett, în semn de devotament. 

— Şi acum e prima oară când ne cere să facem ceva 
pentru ea. 

— Nu e nevoie să-mi spui tot ce a făcut pentru noi. 

— Ashley, te rog, gândeşte-te! Pe lângă faptul că ai s-o 
ajuţi, va fi mult mai bine dacă o să stăm la Atlanta, printre 
oameni pe care-i cunoaştem, şi nu printre yankei! O să fim 
cu mătuşa Pitty şi cu unchiul Henry, cu toţi prietenii noştri, 
şi Beau va avea o mulţime de tovarăşi de joacă şi va merge 
la şcoală. Dacă am merge la New York, nu l-am putea da la 
şcoală şi nu l-am putea lăsa să se împrietenească cu copiii 
yankei! Ar trebui să aibă o guvernantă, şi nu văd cum ne-ar 
da mâna. 

— Melanie, zise Ashley, şi vocea lui suna teribil de calmă, 
vrei într-adevăr atât de mult să mergem la Atlanta? Nu mi- 
ai spus niciodată când vorbeam să mergem la New York. Nu 
mi-ai dat nici măcar de înţeles. 

— O, dar când vorbeam să mergem la New York, nu ştiam 
că ai putea să găseşti de lucru la Atlanta, şi de altfel nu era 
treaba mea. Datoria unei soţii e să meargă unde se duce 
soţul ei. Acum însă, când Scarlett are nevoie de noi şi îţi 
oferă o slujbă pe care numai tu ai putea s-o faci, putem să 
mergem la noi acasă! Acasă! şi vocea îi răsună plină de 
bucurie, în timp ce o strângea în braţe pe Scarlett. Am să 
văd din nou Five Points, şi Strada Piersicului şi. Oh, ce dor 
mi-a fost de toate! Şi poate vom putea avea un cămin al 


nostru! Puțin mi-ar păsa dacă ar fi mic şi strâmt, doar să fie 
căminul nostru! 

Ochii ei străluceau de entuziasm şi fericire şi cei doi se 
uitară uimiţi la ea. Ashley, cu o privire încremenită, iar 
Scarlett, cu mirare amestecată cu ruşine. Niciodată nu-şi 
dăduse seama cât îi fusese de dor Melaniei de Atlanta, cât 
dorise să se întoarcă acasă şi să aibă căminul ei. Păruse atât 
de mulţumită la 'Tara, încât Scarlett simţi ca o lovitură faptul 
că îi era dor de Atlanta. 

— O, Scarlett, ce bună eşti că te-ai gândit la noi! Ştiai ce 
dor îmi era de-acasă! 

Scarlett se simţi ruşinată dar şi iritată, aşa cum făcea 
întotdeauna când o vedea pe Melanie atribuindu-i motive 
dezinterasate, atunci când nu era cazul. Deodată nu mai 
putu privi nici în ochii lui Ashley, nici în ai Melaniei. 

— Am putea găsi o casă numai pentru noi. Îţi dai seama că 
suntem căsătoriţi de cinci ani şi n-am avut încă până azi 
casa noastră? 

— Puteţi sta cu noi la mătuşa Pitty, e doar casa voastră, 
murmură Scarlett, jucându-se cu o pernuţă şi ţinând ochii 
în jos, ca să ascundă expresia de triumf ce se reflecta în ei, 
acum când simţea că lucrurile merg bine. 

— Nu, dar mulţumesc în orice caz, draga mea. Am fi prea 
înghesuiți. O să găsim noi o casă. O, Ashley, spune da! 

— Scarlett, zise Ashley cu o voce surdă. Uită-te la mine! 

Înfiorată, ea îşi ridică privirea şi-i văzu ochii cenuşii, plini 
de amărăciune şi de un sentiment de zădărnicie obosită. 

— Scarlett, am să vin la Atlanta. Nu mă pot lupta cu 
amândouă. 

Le întoarse spatele şi ieşi din odaie. 

Sentimentul de triumf din sufletul lui Scarlett fu întunecat 
de teamă. Privirea din ochii lui, atunci când îi vorbise, 
fusese identică cu aceea când îi spusese că era pierdut 
pentru vecie dacă venea la Atlanta. 

După ce Suellen şi Will se căsătoriră, şi Carreen plecă la 
Charleston la o mănăstire, Ashley, Melanie şi Beau veniră la 


Atlanta, aducând-o cu ei pe Dilcey să le fie bucătăreasă şi 
guvernantă. Prissy şi Pork fură lăsaţi la Tara, până când Will 
va putea găsi alţi negri care să-l ajute la munca câmpului, şi 
apoi urmau să vină şi ei la oraş. 

Căsuţa de cărămidă roşie, pe care Ashley o închirie pentru 
familia lui, se găsea pe Strada Iederei, chiar în dosul casei 
mătuşii Pitty, şi cele două curţi se învecinau, despărțite doar 
de un gard neîngrijit, de lemn câinesc. Melanie o alesese 
anume pentru acest motiv. În prima dimineaţă a întoarcerii 
ei la Atlanta, spusese râzând şi plângând şi îmbrăţişând-o 
pe Scarlett şi pe mătuşa Pitty că fusese atâta vreme 
despărțită de cei care îi erau dragi, încât niciodată nu va 
socoti că stă destul de aproape de ei. 

Casa avusese mai înainte şi un etaj, dar fusese distrus de 
obuze în timpul asediului, iar proprietarul, când se 
întorsese după înfrângere, nu avusese bani ca să-l ridice din 
nou. Se mulţumise să pună un acoperiş plat peste parter. 
Clădirea avea astfel o înfăţişare turtită, disproporţionată, ca 
o casă de păpuşi făcută din cutii de pantofi. Fusese ridicată 
peste o pivniţă mare, şi treptele largi care duceau spre ea o 
făceau să pară puţin ridicolă. Dar înfăţişarea turtită şi plată 
a casei era în parte compensată de cei doi stejari bătrâni şi 
falnici care o umbreau, şi de magnolia cu frunze prăfuite, 
plină de flori albe, care creştea lângă scara din faţă. Peluza 
era largă şi verde, acoperită cu trifoi des, iar la margine 
străjuia un gard rar şi neîngrijit, printre ostreţele căruia se 
împleteau tulpinile caprifoiului parfumat. Ici-colo, prin 
iarbă, răsăreau din tufele de trandafiri striviţi tulpini noi, 
iar florile albe şi roz ale mirtului înfloreau ca şi cum 
războiul nu trecuse peste ele şi caii yankeilor nu le roseseră 
ramurile. 

Scarlett îşi zicea că era cea mai urâtă locuinţă pe care o 
văzuse vreodată, dar pentru Melanie nici casa de la 
Doisprezece Stejari, în toată grandoarea ei, nu fusese mai 
frumoasă. Casa asta era căminul ei şi, în sfârşit, aici se afla 
singură cu Ashley şi cu Beau. 


India Wilkes se întoarse de la Macon, unde stătuse din 
1864 împreună cu Honey, şi se instală la fratele ei, 
înghesuindu-i pe locatarii căsuţei. Ashley şi Melanie o 
primiră însă cu drag. Timpurile se schimbaseră, banii 
lipseau, dar nimic nu alterase principiul vieţii din Sud care 
cerea ca familiile să găzduiască cu plăcere rudele sărace 
sau fetele bătrâne din neamul lor. 

Honey se măritase şi, după spusele Indiei, luase pe cineva 
de rang inferior, un om grosolan din Mississippi, care se 
stabilise la Macon. Avea faţa roşie, glasul puternic şi 
maniere vesele. Indiei nu-i plăcuse această căsătorie şi, din 
cauza aceasta, nu fusese fericită în casa cumnatului ei. Fu 
foarte bucuroasă când auzi că Ashley îşi avea acum căminul 
lui, aşa că putu să plece dintr-o casă în care nu se simţea 
bine, ca să n-o mai vadă nici pe sora ei, atât de fericită cu 
un bărbat nedemn de ea. 

Restul familiei credea în taină că Honey cea prostuţă şi 
hlizită nimerise mai bine decât era de aşteptat, şi toţi se 
minunau că reuşise să găsească un bărbat. Soţul ei era un 
gentleman şi un om cu oarecare stare; pentru India, însă, 
născută în Georgia şi crescută în tradiţiile Virginiei, oricine 
nu era de pe coasta răsăriteană, era un mojic şi un barbar. 
Probabil că bărbatul lui Honey era şi el fericit că scapă de 
ea, fiindcă acum nu era prea uşor să trăieşti cu India. 

Era cu adevărat o fată bătrână. Avea douăzeci şi cinci de 
ani şi îşi arăta vârsta, aşa că nu mai avea nevoie să încerce 
a părea frumoasă. Ochii ei incolori şi fără gene se uitau 
direct şi intransigent la toată lumea, iar buzele subţiri şi le 
strângea într-o expresie de îngâmfare fudulă. Avea un aer 
de demnitate şi mândrie, care, lucru ciudat, îi şedea mai 
bine decât dulceaţa hotărâtă şi tinerească din vremurile 
când trăia la Doisprezece Stejari. Avea oarecum poziţia 
unei văduve. Toată lumea ştia că Stuart Tarleton s-ar fi 
căsătorit cu ea dacă n-ar fi fost ucis la Gettysburg, şi astfel i 
se acorda respectul cuvenit unei femei care fusese dorită, 
chiar dacă nu se măritase. 


Cele şase camere ale căsuţei din strada lederei fură 
curând mobilate cu tot felul de mobile ieftine de brad şi de 
stejar din magazinul lui Frank. Deoarece Ashley n-avea un 
ban şi era silit să cumpere pe datorie, refuzase tot ce nu era 
foarte ieftin şi cumpărase strictul necesar. Acest lucru îl 
jenase pe Frank care ţinea la Ashley, şi o îndurerase pe 
Scarlett. Şi ea şi Frank ar fi dat cu plăcere, şi fără plată, cea 
mai frumoasă mobilă de mahon ori de lemn de trandafir din 
magazin, dar Wilkes-ii refuzau cu încăpățânare. Casa era 
dureros de urâtă şi de goală, şi Scarlett suferea văzându-l 
pe Ashley stând într-o casă fără covoare şi fără perdele. 
Ashley însă parcă nu observa nimic din tot ce-l înconjura, 
iar Melanie, care pentru prima dată de la căsătorie îşi avea 
casa ei, era mândră de ea. Scarlett s-ar fi simţit umilită 
dacă prietenii ei ar fi venit în casa ei şi ar fi găsit-o fără 
draperii şi covoare, fără pernuţe şi numărul cuvenit de 
scaune, ori fără ceşti şi linguriţe. Melanie însă făcea 
onorurile casei ca şi cum ar fi avut perdele de pluş şi 
canapele de brocart. 

Cu toată fericirea ei evidentă, Melanie nu se simţea bine. 
Îşi pierduse sănătatea născându-l pe micul Beau, şi munca 
grea pe care o făcuse la Tara după naşterea lui îi slăbise şi 
mai mult puterile. Era atât de slăbuţă, încât oasele ei mici 
păreau că-i vor ieşi prin pielea de un alb mat. Văzută de 
departe, jucându-se cu Beau în curtea din dos a casei, 
părea o fetiţă, deoarece avea talia neînchipuit de subţire, 
tot trupul fiindu-i de altfel redus la proporţii miniaturale. N- 
avea piept, şi şoldurile-i erau tot atât de înguste ca ale 
micului Beau. Cum nu era nici cochetă şi n-avea pic de bun- 
simţ (gândea Scarlett) ca să-şi coasă nişte volănaşe sub 
corsajul rochiilor sau să-şi prindă pernuţe sub corset, 
slăbiciunea trupului ei era foarte vizibilă. Şi faţa îi era prea 
slabă şi prea palidă, iar sprâncenele mătăsoase, delicat 
arcuite, formau un contrast prea mare cu tenul ei lipsit de 
culoare. Pe chipul mic, ochii erau prea mari ca să fie 
frumoşi, cearcănele făcându-i să pară enormi; dar expresia 


lor nu se schimbase deloc din zilele fericitei ei copilării. 
Războiul, suferinţele, munca grea nu izbutiseră să altereze 
dulcea lor seninătate. Erau ochii unei femei fericite, ai unei 
femei în jurul căreia puteau să se dezlănţuie furtuni, fără 
să-i tulbure liniştea lăuntrică a fiinţei. 

Cum oare îşi păstrează privirea asta? se întreba Scarlett 
uitându-se la ea cu invidie. Ştia că, în ceea ce o priveşte, 
ochii ei aveau uneori privirea unei pisici flămânde. Ce 
spusese Rhett odată despre ochii Melaniei? O prostie - că 
erau ca nişte lumânări? O, da, ca două fapte bune într-o 
lume rea. Da, erau ca două lumânări, ca două lumânări 
ferite de toate vânturile, două lumini dulci lucind de 
fericirea de-a fi iarăşi acasă, printre prieteni. 

Căsuţa lor era întotdeauna plină de musafiri. Melanie 
fusese foarte iubită încă de când era copil, şi oraşul se 
înghesui să-i ureze bun-venit acasă. Toată lumea îi aducea 
daruri pentru casă, începând de la mobile şi bibelouri vechi, 
tablouri, câteva linguriţe de argint, până la feţe de pernă de 
olandă, şervete, ori covoraşe - tot felul de lucruşoare care 
scăpaseră oamenilor lui Sherman, fiind păstrate cu 
sfinţenie, dar despre care se jurau că le prisosesc. 

Bătrânii care făcuseră războiul din Mexic împreună cu 
tatăl ei veniră să o vadă, aducându-şi şi prietenii ca s-o 
cunoască pe "drăgălaşa fiică a bătrânului colonel Hamilton". 
Vechile prietene ale mamei ei se îngrămădeau în jurul 
Melaniei, fiindcă se purta cu multă deferenţă faţă de cei mai 
în vârstă, lucru grozav de plăcut pentru doamnele bătrâne 
în acele zile când tineretul parcă uitase să se poarte 
cuviincios. 

Cele de-o vârstă cu ea, tinerele soţii, mamele şi văduvele o 
iubeau fiindcă îndurase suferinţa lor comună fără să devină 
acră şi fiindcă le asculta întotdeauna necazurile. Tineretul 
venea în casa ei aşa cum vine întotdeauna acolo unde se 
petrece bine, şi fiecare îşi revedea prietenii pe care dorea 
cu adevărat să-i întâlnească. 


Împrejurul persoanei pline de tact şi de modestie a 
Melaniei se formă curând un cerc de tineri şi bătrâni care 
reprezentau tot ce rămăsese din societatea cea mai aleasă 
a Atlantei dinainte de război. Toţi aceştia, cu genealogii 
diferite, erau săraci dar mândri de familiile lor. Lumea bună 
din Atlanta, risipită şi decimată de război, uluită de 
schimbările survenite într-un interval de timp atât de scurt, 
îşi găsise în sfârşit un nucleu în jurul căruia se putuse 
regrupa. 

Melanie era tânără, dar poseda toate calităţile pe care 
acest grup de oameni îndârjiţi le aprecia - sărăcie mândră, 
curaj stoic, voioşie, amabilitate, bunătate şi, mai presus de 
toate, o credinţă oarbă, neştirbită în vechile tradiţii. 
Melanie refuza să se schimbe, refuza chiar să admită că 
există un motiv de schimbare într-o lume care se schimbase 
cu totul. Sub acoperişul casei ei, vechile vremuri păreau că 
se întorseseră, şi lumea prindea curaj, şi izbutea chiar să 
privească cu dispreţ viaţa destrăbălată şi marile petreceri 
ale carpetbagger-ilor şi ale republicanilor îmbogăţiţi de 
curând. 

Când priveau chipul ei tânăr şi citeau în el credinţa faţă de 
vremurile vechi, cu toţii puteau uita o clipă pe trădătorii 
propriei lor clase sociale, care îi umpleau de furie, de teamă 
şi de deznădejde. Şi erau mulţi din aceştia. Erau oameni de 
familie bună, împinşi la disperare de sărăcie, care trecuseră 
de partea învingătorilor, deveniseră republicani şi 
acceptaseră situaţii de la yankei, pentru ca familiile lor să 
nu moară de foame. Erau foştii militari cărora le lipsea 
curajul să înfrunte anii lungi care aveau să treacă până să-şi 
refacă averile. Aceştia, urmând exemplul lui Rhett Butler, se 
înhăitau cu carpetbagger-ii şi câştigau bani prin mijloace 
necinstite. 

Dar mai rău chiar decât trădătorii, erau privite unele fete 
din familiile cele mai bune din Atlanta, care crescuseră mari 
după capitulare şi nu păstraseră decât amintiri vagi despre 
război, nesimţind amărăciunea celor vârstnici. Nu 


pierduseră nici soţi, nici logodnici. Aveau puţine amintiri 
despre bogăţia şi splendoarea trecutului, iar ofiţerii yankei 
erau atât de frumoşi, atât de bine îmbrăcaţi şi atât de lipsiţi 
de griji! Şi dădeau baluri atât de frumoase, şi aveau cai atât 
de frumoşi, şi pur şi simplu le adorau pe fetele din Sud! Le 
tratau ca pe nişte regine şi se străduiau atâta să nu le 
jignească mândria şi susceptibilitatea. În faţa acestor 
măgulitoare atenţii, ce oare le-ar fi putut opri să nu se 
împrietenească cu ei? Erau mult mai atrăgători decât tinerii 
serioşi din Atlanta, care se îmbrăcau sărăcăcios şi munceau 
atât de greu încât n-aveau timp de distracţii. Ca urmare, 
unele fete fugiseră cu ofiţeri yankei, ceea ce sfâşie inimile 
familiilor din Atlanta. Se întâmpla ca mulţi fraţi să se 
întâlnească pe stradă cu surorile lor şi să nu le vorbească, şi 
unii părinţi nu mai pomeneau niciodată numele fiicelor lor. 
Amintindu-şi de tragediile acestea, o groază de moarte se 
strecura în sufletele acelora care aveau deviza: "Nu ne 
predăm!" - o groază acută, statornică, pe care numai faţa 
blândă dar hotărâtă a Melaniei o mai risipea. După cum 
spuneau doamnele bătrâne, Melanie era o pildă excelentă şi 
binefăcătoare pentru tinerele fete din Atlanta. Şi fiindcă nu 
făcea paradă de virtuțile ei, fetele tinere nu o antipatizau. 
Melanie nu-şi dădea seama că devenise un fel de preşedintă 
a noii societăţi. Îşi zicea doar că oamenii erau drăguţi şi 
veneau s-o vadă şi o pofteau la micile lor cercuri de lucru de 
mână, la cluburile de dans şi la seratele muzicale. 
Societatea din Atlanta avusese întotdeauna aptitudini 
muzicale, fiind şi iubitoare de muzică bună, în ciuda tuturor 
comentariilor ironice ale celorlalte oraşe surori din Sud în 
legătură cu lipsa de cultură a oraşului. Acum avea loc o 
entuziastă reînviere, care se întărea pe măsură ce 
vremurile deveneau mai grele şi mai încordate. Ascultând 
muzică, era mai uşor să uiţi obraznicele chipuri negre de pe 
străzi şi uniformele albastre ale garnizoanei. 

Melanie se simţi oarecum jeanată când se pomeni în 
fruntea cercului muzical de sâmbătă seară, de curând 


creat. Nu vedea de ce ar merita să fie aleasă pentru această 
distincţie, decât prin faptul că putea acompania pe oricine 
la pian, şi chiar pe domnişoarele McLure care, deşi surde 
complet, tot mai cântau duete. 

Adevărul era că Melanie reuşise să afilieze cu dibăcie la 
cercul muzical de sâmbătă seară clubul harpistelor, corul 
bărbătesc, clubul tinerelor mandoliniste şi cercul 
ghitariştilor, aşa că Atlanta avea acum o muzică demnă de-a 
fi ascultată. De fapt, se spunea că executarea unei piese ca 
"Tiganca" de către membrii cercului a fost mult superioară 
reprezentaţiilor auzite la New York şi New Orleans. De fapt, 
după atragerea harpistelor în asociaţie a propus doamna 
Merriwether doamnei Meade şi doamnei Whiting s-o facă 
pe Melanie preşedinta cercului. Dacă se putuse înţelege cu 
harpistele, afirma doamna Merriwether, înseamnă că se va 
putea înţelege cu oricine. Ea însăşi cânta la orgă pentru 
corul bisericii metodiste şi, ca organistă, n-avea prea mult 
respect pentru harpe şi harpiste. 

Melanie fusese de asemenea numită secretara "Asociaţiei 
pentru înfrumusețarea mormintelor glorioşilor noştri eroi" 
şi a "Cercului de lucru al văduvelor şi orfanilor 
Confederaţiei". Această nouă cinste îi reveni după o 
entuziastă adunare comună a celor două societăţi, care 
ameninţase să se sfârşească la un moment dat cu violenţă şi 
cu ruperea unor prietenii vechi. Se pusese întrebarea dacă 
trebuiau plivite şi buruienile de pe mormintele soldaţilor 
Uniunii, ce se aflau lângă cele ale soldaţilor confederați. 
Înfăţişarea sărăcăcioasă a mormintelor yankee descuraja 
toate silinţele pe care şi ie dădeau doamnele pentru a le 
înfrumuseţa pe acelea ale morţilor lor. Imediat, focul care 
părea înăbuşit în suflete izbucni cu furie, şi cele două 
organizaţii se despărţiră pline de ostilitate. Cercul de lucru 
era pentru plivirea buruienilor, dar doamnele din Asociaţia 
pentru înfrumusețarea mormintelor erau categoric 
împotrivă. 


Doamna Meade exprimă părerea acestei ultime grupări 
zicând: 

— Să plivim buruienile de pe mormintele yankee? Mai bine 
i-am scoate pe toţi yankeii din morminte şi i-am arunca la 
groapa cu gunoaie! 

La aceste cuvinte scandaloase, membrele celor două 
asociaţii se sculară, şi fiecare doamnă îşi dădu părerea fără 
ca nimeni să mai asculte. Adunarea se ţinea în salonul 
doamnei Merriwether, şi bunicul Merriwether, care fusese 
alungat în bucătărie, povestea mai târziu că gălăgia din 
salon i-a amintit de începerea atacului la bătălia de la 
Franklin. Şi, adăugă el, te-ai fi crezut mai în siguranţă la 
bătălia de la Franklin decât la adunarea respectivelor 
cucoane. 

Melanie îşi făcu loc până ajunse în mijlocul femeilor 
surescitate şi reuşi să le facă să-i asculte vocea cu un 
timbru atât de calm şi de dulce. Era foarte emoţionată de 
îndrăzneala ei de a vorbi adunării indignate, dar deşi glasul 
îi tremura, continuă să spună: "Doamnelor, vă rog!" până 
când zarva se potoli. 

— Aş dori să vă spun. adică, m-am gândit de mult la asta. 
că nu numai că ar trebui să plivim mormintele, dar ar fi 
omenesc să semănăm şi flori pe ele. Orice aţi face 
dumneavoastră, să ştiţi că de câte ori duc flori pe 
mormântul scumpului nostru Charlie, pun câteva şi pe 
mormântul unui yankeu necunoscut de alături. E atât de. 
părăsit! 

Indignarea izbucni din nou, în cuvinte rostite mai puternic, 
şi de astă dată ambele asociaţii se contopiră exprimându-şi 
aceeaşi părere: 

— Pe mormintele yankee! O, Melly, cum ai putut! Şi ei l-au 
omorât pe Charlie! Şi aproape că te-au omorât şi pe tine! 
Yankeii l-ar fi putut omori şi pe Beau, după ce s-a născut! Au 
încercat doar să dea foc Tarei! 

Melanie se rezemă de speteaza scaunului, ca să nu cadă, 
aproape strivită de dezaprobarea generală pe care n-o 


cunoscuse până acum. 

— O, doamnelor! strigă ea cu voce rugătoare. Vă rog, 
lăsaţi-mă să termin! Ştiu că n-am dreptul să vorbesc în 
această chestiune, fiindcă niciunul din cei care-mi sunt 
dragi n-au fost omorâţi în afară de Charlie. şi, mulţumesc lui 
Dumnezeu, ştiu unde-i este mormântul! Dar sunt atâtea 
dintre noi care nu ştiu unde sunt îngropaţi fiii, soţii, fraţii 
lor şi. 

Se opri, cu glasul sugrumat, şi se aşternu o tăcere 
mormântală. 

Ochii scânteietori ai doamnei Meade se întunecară. Făcuse 
o lungă călătorie la Gettysburg, după terminarea crâncenei 
lupte, în nădejdea de a putea aduce trupul lui Darcy, dar 
nimeni nu i-a putut arăta unde era îngropat. Zăcea desigur 
undeva într-un şanţ săpat în grabă în ţara duşmană. Şi 
buzele doamnei Allan începură să-i tremure. Soţul şi fratele 
ei fuseseră în acea nenorocită incursiune făcută de Morgan 
în Ohio, şi ultimele ştiri despre soarta lor spuneau că 
fuseseră ucişi pe malul râului, tocmai când cavaleria yankee 
se apropia în goană. Nu ştia nici acum unde zăceau. Fiul 
doamnei Allison murise într-un lagăr de prizonieri din Nord 
şi ea, fiind atât de săracă, nu putea să-i aducă trupul acasă. 
Altele citiseră în listele de dispăruţi următoarea informaţie 
laconică: "Dispărut - probabil mort". Şi din aceste cuvinte 
aflaseră ultimele ştiri despre oamenii dragi pe care îi 
văzuseră plecând la război. 

Se uitară toate spre Melanie, şi privirea lor parcă zicea: 
"De ce redeschizi aceste răni? Sunt răni care nu se vindecă 
niciodată - să nu ştii unde zac cei care-ţi sunt dragi." 

Glasul Melaniei prinse puteri în tăcerea din odaie. 

— Mormintele lor sunt undeva, în ţara yankeilor, aşa cum 
mormintele yankee sunt aici. O, ce îngrozitor ar fi dacă am 
afla că o femeie yankee ar spune să fie scoşi şi. 

Doamna Meade scoase din gât un țipăt de spaimă. 

— Ce bine ar fi însă dacă am şti că o femeie yankee bună - 
şi cred că trebuie să fie şi femei bune printre ele fiindcă, 


împotriva celor ce spune lumea, nu se poate să fie toate 
rele! - ce bine ar fi, zic, să ştim că au plivit buruienile de pe 
mormintele bărbaţilor noştri şi că au pus flori pe ele, deşi 
le-au fost duşmani. Dacă Charlie ar fi murit în Nord, ar fi 
fost o mângâiere pentru mine să ştiu că cineva. şi nu-mi 
pasă, doamnelor, ce credeţi despre mine - (aici vocea i se 
frânse) - să ştiţi că mă retrag din ambele asociaţii şi am să. 
am să plivesc buruienile de pe toate mormintele yankee pe 
care le voi găsi, şi am să semăn şi flori pe ele. şi aş vrea să 
văd dacă o să îndrăzniţi să mă împiedicaţi. 

După această ultimă provocare, Melanie izbucni în lacrimi 
şi o porni spre uşă. 

La un ceas după aceasta, bunicul Merriwether, simțindu-se 
în siguranţă în mediul masculin al cafenelei "La Frumoasa 
Zilei", îi povesti unchiului Henry Hamilton că, după aceste 
cuvinte, toate cucoanele începuseră să plângă, s-o 
îmbrăţişeze pe Melanie şi că totul se terminase într-o 
atmosferă de înţelegere plină de tandreţe, Melanie fiind 
numită secretara ambelor organizaţii. 

— Şi au să plivească buruienile! Ba chiar culmea e că Dolly 
a zis s-o ajut şi eu, fiindcă n-am altceva de făcut! N-am 
nimic împotriva yankeilor, şi cred că domnişoara Melly avea 
toată dreptatea, faţă de celelalte doamne care erau ca nişte 
pisici turbate fără să aibă vreun motiv serios. Dar să plivesc 
buruieni la vârsta mea, cu junghiurile mele? 

Melanie făcea parte şi din comitetul doamnelor care 
conduceau "Azilul de orfani" şi ajuta la strângerea cărţilor 
pentru noua "Asociaţie de lectură a tinerilor". Chiar şi 
"Thespienii", care dădeau reprezentații teatrale de amatori 
o dată pe lună, o chemară printre ei. Era prea timidă ca să 
apară pe scenă, dar ştia să confecţioneze costume din 
pânză de sac, fiindcă era singurul material pe care-l aveau 
la dispoziţie. Hotări, în ultimă instanţă, la "Cercul de lectură 
Shakespeare", că după operele bardului trebuiesc citite 
neapărat şi acelea ale domnului Dikens, precum şi ale 
domnului Bulwer-Lytton, şi nu poemele lordului Byron, cum 


propusese un membru tânăr şi necăsătorit, socotit de 
Melanie că ar avea păreri prea libere. 

În serile de la sfârşitul verii, căsuţa ei prost luminată era 
întotdeauna plină de oaspeţi. Nu erau niciodată destule 
scaune pentru toţi şi, de multe ori, doamnele şedeau pe 
treptele verandei din faţă, iar bărbaţii se aşezau pe 
balustradă, pe lăzi sau chiar pe peluză. Uneori, când 
Scarlett îi vedea pe musafiri aşezaţi pe iarbă şi bând ceai, 
singura trataţie pe care şi-o puteau permite Wilkes-ii, se 
întreba cum îi venea Melaniei să-şi arate sărăcia aşa, fără 
ruşine. Până când Scarlett nu va mobila casa mătuşii Pitty 
aşa cum fusese înainte de război şi nu va putea să le 
servească musafirilor vin bun, lichior, şuncă şi vânat rece, n- 
avea de gând să poftească lume la ea acasă - mai ales lume 
bună, aşa cum venea la Melanie. 

Generalul John B. Gordon, marele erou al Georgiei, venea 
la Melanie de multe ori, împreună cu familia. Părintele 
Ryan, preotul-poet al Confederaţiei, nu uita să-i facă o vizită 
de câte ori venea la Atlanta. Spiritul lui ales fermeca aceste 
reuniuni şi rareori era nevoie de insistenţă ca să-l facă să 
recite "Sabia lui Lee" sau nemuritorul său poem "Drapelul 
cucerit", care impresiona totdeauna pe doamne, făcându-le 
să plângă. Alex Stephens, fostul vicepreşedinte al 
Confederaţiei, venea la ea de câte ori era în oraş şi, când se 
zvonea că se află la Melanie, casa se umplea de lume, şi 
oamenii rămâneau ceasuri întregi, vrăjiţi de vocea 
răsunătoare a plăpândului infirm. De obicei se afla acolo şi 
câte o duzină de copii pe jumătate adormiţi în braţele 
părinţilor, fiindcă trecuse de mult ora culcării. Nici o familie 
nu voia ca scumpii lor copii să nu poată spune mai târziu că 
fuseseră sărutaţi de marele vicepreşedinte sau că 
strânseseră mâna unuia dintre cei care conduseseră 
Confederaţia. Fiecare persoană însemnată care venea în 
oraş se abătea şi pe la Willkes-i, şi uneori rămânea şi peste 
noapte acolo. Astfel, căsuţa cu acoperişul turtit era 
totdeauna plină. India dormea pe un pat de campanie, în 


firida ce servea de cameră lui Beau. De câte ori se ivea câte 
un musafir neaşteptat, India o trimitea repede pe Dilecey să 
treacă gardul ca să împrumute ouă pentru micul dejun de 
la bucătăreasa mătuşii Pitty, dar Melanie se purta cu toţi cu 
amabilitatea unei castelane. 

Nu, Melanie nu-şi dădea seama că lumea se strângea în 
jurul ei ca în jurul unui steag zdrenţuit, dar iubit! Se simţi 
jenată şi mirată când doctorul Meade, după o seară plăcută 
pe care o petrecuse în casa ei, şi în timpul căreia citise cu 
mult succes rolul lui Macbeth, îi sărută mâna şi făcu unele 
observaţii, cu tonul pe care îl lua odinioară când vorbea de 
"cauza noastră glorioasă." 

— Scumpă domnişoară Melly, e o cinste şi o fericire să vin 
în casa dumitale, căci dumneata şi celelalte doamne ca 
dumneata reprezentaţi forţa noastră a tuturor, sunteţi tot 
ce ne-a mai rămas. Toată floarea tineretului nostru a fost 
nimicită, tot râsul tinerelor noastre fete a fost înăbuşit. 
Sănătatea ne-a fost distrusă, am fost dezrădăcinaţi, 
obiceiurile ne-au fost tulburate. Am fost sărăciţi, daţi înapoi 
cu cincizeci de ani, şi umerii fiilor noştri şi ai bătrânilor 
noştri au fost încărcaţi cu o povară prea grea pentru ei. Ai 
fiilor noştri care ar trebui să meargă încă la şcoală, şi ai 
bătrânilor noştri care ar trebui acum să-şi încălzească la 
soare trupurile obosite! Vom reclădi însă totul la loc, fiindcă 
ne-au mai rămas suflete ca ale dumneavoastră, pe care ne 
vom putea sprijini. Şi cât timp vom mai avea astfel de 
suflete, yankeii pot să ne ia restul! 

Atâta vreme cât marele şal negru al mătuşii Pitty reuşea să 
mai ascundă situaţia lui Scarlett, ea şi cu Frank se 
strecurau adesea prin gardul viu din dosul casei spre a se 
duce la adunările ce se ţineau în serile de vară, pe verandă, 
la Melanie. Scarlett se aşeza întotdeauna mai la întuneric, 
în umbra ocrotitoare unde, nebăgată în seamă, putea să 
privească pe furiş chipul lui Ashley. 

O atrăgea la Melanie numai Ashley, deoarece tot ce se 
vorbea acolo o plictisea şi o indispunea. Conversaţia urma 


după o rânduială stabilită: mai întâi despre vremurile grele, 
apoi despre situaţia politică, ca în cele din urmă să se 
vorbească, bineînţeles, despre război. Cucoanele se văitau 
de scumpete şi întrebau pe domni dacă nu cred că 
vremurile bune se vor întoarce. Atotştiutorii domni 
răspundeau că sigur se vor întoarce. Că trebuie, numai să 
treacă câtva timp. Că vremurile grele nu pot să ţină mult. 
Cucoanele ştiau că domnii mint şi domnii ştiau, la rândul lor, 
că ele ştiu că mint. Dar continuau să mintă bucuros, iar 
cucoanele se făceau că-i cred. Toată lumea ştia că vremurile 
grele n-or să se termine atât de curând. 

După ce terminau cu vremurile grele, cucoanele vorbeau 
de neobrăzarea crescândă a negrilor, despre îndrăzneala 
carpetbagger-ilor şi despre înjosirea de-a vedea peste tot 
soldaţi yankei pierzându-şi vremea pe la colţuri de stradă. 
Socoteau domnii că yankeii vor sfârşi o dată cu 
Reconstrucţia? Încurajatori, domnii socoteau că vor sfârşi 
curând: adică, atunci când democraţii vor putea din nou să 
voteze. Cucoanele aveau bunul-gust de a nu mai întreba 
când se va întâmpla asta. Şi, sfârşind cu politica, începeau 
să vorbească despre război. 

De câte ori se întâlneau doi foşti confederați, acesta era 
singurul subiect de conversaţie, iar când se adunau ceva 
mai mulţi, se înţelege de la sine că războiul urma să fie 
retrăit în toată desfăşurarea lui. Şi, întotdeauna, cuvântul 
"dacă" avea locul de frunte în discuţie. 

"Dacă Anglia ne-ar fi recunoscut." "Dacă Jeff Davis ar fi 
rechiziţionat tot bumbacul şi l-ar fi trimis în Anglia înainte 
de instituirea blocadei." "Dacă Longstreet ar fi executat 
ordinele la Gettysburg." "Dacă Jeb Stuart n-ar fi fost plecat 
în recunoaştere tocmai când Marşe Bob avea nevoie de el." 
"Dacă nu l-am fi pierdut pe Stonewall Jackson." "Dacă 
Vicksburg n-ar fi căzut." "Dacă am mai fi putut rezista încă 
un an." Şi mai ales: "Dacă nu l-ar fi înlocuit pe Johnston cu 
Hood." sau "Dacă la Dalton i s-ar fi dat comanda lui Hood în 
loc de Johnston." 


Dacă! Dacă! În seara liniştită, tot mai întunecoasă, 
glasurile domoale şi tărăgănate se înviorau ca pe vremuri - 
şi toţi, infanterişti, cavalerişti şi tunari, îşi aminteau de zilele 
când viaţa era o continuă încordare, evocând în mohorâta 
iarnă a vieţii lor pierduta arşiţă a verii. 

"Nu sunt în stare să vorbească despre altceva", se gândea 
Scarlett. "Numai şi numai despre război. Totdeauna îşi vor 
aduce aminte de acest război. Şi niciodată n-au să 
vorbească despre altceva. Până la sfârşitul vieţii." 

Privea împrejur şi vedea copiii ghemuiţi în braţele 
părinţilor, cu răsuflarea tăiată, cu ochi strălucitori, 
ascultând povestiri despre atacuri de noapte, despre 
cumplite şarje de cavalerie şi despre steaguri înfipte pe 
metereze duşmane. Auzeau tobele, goarnele şi strigătul 
rebelilor; vedeau oameni târându-şi prin ploaie picioarele 
betege, sub drapelele zdrenţuite. 

"Nici copiii aceştia n-au să vorbească vreodată despre 
altceva. Au să creadă că a fost ceva minunat, sublim să lupţi 
cu yankeii şi să te întorci acasă orb şi schilod, sau chiar să 
nu te mai întorci deloc. Tuturor le place să-şi amintească de 
război şi să vorbească despre el. Dar mie nu. Nici nu vreau 
să mă gândesc la el. L-aş uita cu totul, dac-aş putea -ah, 
numai de-aş putea!" 

Scarlett o asculta înfiorată pe Melanie povestind despre 
cele întâmplate la Tara, făcând din Scarlett o eroină, pentru 
că ţinuse piept năvălitorilor şi salvase sabia lui Charles, sau 
istorisind cu patos cum stinsese ea focul. Toate acestea nu-i 
făceau nici o plăcere şi nu credea că trebuie să se 
mândrească cu aceste amintiri. Nici nu voia să se 
gândească la ele. 

"Oh, de ce nu pot să uite? De ce nu pot să privească 
înainte şi nu înapoi? Am fost nişte nebuni că am luptat în 
războiul ăsta. Şi, cu cât l-am uita mai curând, cu atât ar fi 
mai bine." 

Dar niciunul nu voia să uite, niciunul, pare-se, în afară de 
ea, aşa încât Scarlett fu bucuroasă când putu spune 


Melaniei că se simţea jenată să se mai arate în lume, chiar 
pe întuneric. Explicaţia avea să fie bine primită de către 
Melanie, care era foarte sensibilă la tot ce era în legătură 
cu maternitatea. Ea ar fi dorit foarte mult să mai aibă un 
copil, însă doctorul Meade şi doctorul Fontaine îi spuseseră 
că un alt copil ar costa-o viaţa. Aşa încât, resemnată, îşi 
petrecea cea mai mare parte din timp cu Scarlett, 
bucurându-se de o sarcină care nu era a ei. Pentru Scarlett, 
care nu ţinea prea mult la copilul aşteptat şi pe care 
venirea lui inoportună o irita, această atitudine era culmea 
sentimentalităţii prosteşti. Avea însă un simţământ de 
plăcere vinovată la gândul că diagnosticul doctorilor făcea 
cu neputinţă orice adevărată intimitate între Ashley şi 
nevastă-sa. 

Acum, Scarlett îl vedea de multe ori pe Ashley, dar 
niciodată singur. În fiecare seară trecea pe la ei, în drumul 
de la gater către casă, însă Frank şi Pitty erau de obicei de 
faţă sau, şi mai rău, Melanie şi India. Nu putea decât să-l 
întrebe de treburi, să-i dea sfaturi şi să-i spună: "E drăguţ 
din partea ta c-ai trecut pe la noi. Noapte bună." 

De n-ar fi fost copilul! Ce fericită ar fi fost să se ducă în 
fiecare dimineaţă la gater cu el, prin pădurea pustie, 
departe de privirile pânditoare, şi şi-ar fi putut amândoi 
închipui că sunt cu ani în urmă, în comitat, în zilele liniştite 
dinainte de război. 

Nu, nu va încerca să-l facă să-i spună un singur cuvânt de 
dragoste! N-ar vrea în nici un chip să aducă vorba de 
dragoste. Îşi făgăduise că n-are s-o mai facă niciodată. Dar, 
dac-ar fi rămas singură cu el, măcar o dată, poate că el şi-ar 
fi scos o clipă de pe faţă masca de politeţe impersonală pe 
care o purta de când venise la Atlanta. Poate că ar fi putut fi 
cel de altădată, acel Ashley pe care-l cunoscuse înainte de 
picnicul de la Doisprezece Stejari, înainte ca vreun cuvânt 
de dragoste să fi fost rostit între ei. Dacă nu putea să fie 
dragoste între ei, ar fi rămas cel puţin prietenia, iar ea şi-ar 


fi putut încălzi inima îngheţată şi pustie la văpaia molcomă 
a prieteniei lui. 

"Dac-aş naşte odată copilul", se gândea ea cu nerăbdare, 
"aş putea să mă duc cu el în fiecare zi, şi atunci am sta de 
vorbă." 

Nu numai dorinţa de a fi cu elo făcea să se enerveze şi să- 
şi piardă răbdarea. Gaterele aveau nevoie de ea. Gaterele 
începuseră să lucreze în pierdere de când se retrăsese de 
la supravegherea activă, lăsându-le în grija lui Hugh şi a lui 
Ashley. 

Hugh era tare nepriceput, deşi lucra din răsputeri. Era 
prost negustor, şi şef şi mai prost. Oricine putea să-l înşele 
la preţuri. De câte ori avea de-a face cu câte un 
antreprenor şmecher, care spunea că marfa era de calitate 
inferioară şi că nu valora preţul cerut, Hugh socotea că nu 
poate face altceva, ca gentleman, decât să ceară scuze şi să 
scadă preţul. Când Scarlett auzea de preţul pe care Hugh îl 
primise pentru câte o sută cincizeci de stânjeni de 
cherestea, începea să plângă de ciudă. Erau cele mai bune 
scânduri produse, şi el le dădea pe nimica toată! Şi nici 
măcar nu ştia să-şi strunească lucrătorii. Negrii cereau să 
fie plătiţi zilnic şi adesea se îmbătau cu banii luaţi şi nu mai 
veneau la lucru în dimineaţa următoare. În asemenea 
cazuri, Hugh era silit să alerge după alţi lucrători şi gaterul 
începea lucrul târziu. Zile de-a rândul se lupta cu astfel de 
greutăţi, şi din cauza asta nu se putea duce la oraş ca să 
vândă marfa. 

Când vedea cum îi scapă lui Hugh câştigul printre degete, 
Scarlett se înfuria de neputinţa ei de a-l ajuta, ca şi de 
prostia lui. După ce se va naşte copilul şi ea se va putea 
întoarce la lucru, îl va da afară pe Hugh şi va angaja pe 
altcineva. Oricine ar fi mai bun. Şi niciodată n-avea să se 
încurce cu negri eliberaţi. Cum putea cineva să lucreze cu 
negri eliberaţi, când fugeau mereu de la treabă? 

— Frank, spuse ea după o discuţie furtunoasă cu Hugh în 
legătură cu lucrătorii care lipseau mereu, sunt aproape 


hotărâtă să tocmesc deţinuţi ca să lucreze la gater. Am 
vorbit o dată cu Johnnie Gallegher, vechilul lui Tommy 
Wellburn, despre greutăţile pe care le avem lucrând cu 
negri, şi el m-a întrebat de ce nu iau deţinuţi. Mi se pare o 
idee bună. Spunea că-i pot tocmi aproape pe degeaba şi să-i 
hrănesc cu nimica toată. Şi mai spunea că-i pot pune la 
orice treabă, fără ca Biroul Eliberaţilor să-şi vâre nasul 
peste tot. De îndată ce-i va expira contractul lui Johnnie 
Gallegher cu Tommy, am să-l angajez să conducă gaterul în 
locul lui Hugh. Un om ca el, care e în stare să scoată ceva 
din irlandezii sălbatici pe care-i conduce, desigur că poate 
face ceva şi cu deţinuţii. 

Deţinuţi! Frank rămase înlemnit. Să tocmească deţinuţi 
era desigur cea mai urâtă dintre ideile nebuneşti pe care le 
avusese vreodată Scarlett, mai urâtă chiar decât aceea de a 
deschide o cârciumă. 

Cel puţin aşa i se părea lui Frank, ca şi cercului 
tradiţionalist în care se mişca. Noul sistem de a folosi 
deţinuţi luase fiinţă după război, din cauza sărăciei statului. 
Incapabil să-i hrănească pe deţinuţi, statul îi închiria celor 
care aveau nevoie de echipe mari de lucrători, pentru 
construcţia căilor ferate, în exploatările de păduri, pentru 
extragerea terebentinei, ca şi la alte exploatări. Deşi Frank, 
la fel ca şi alţii dintre blajinii şi bisericoşii săi prieteni, îşi 
dădea seama de necesitatea acestui sistem, îl găsea totuşi 
deplorabil. Mulţi dintre ei nu admiseseră niciodată sclavia şi 
găseau că sistemul acesta de lucru e mai rău decât însăşi 
sclavia. 

Iar Scarlett voia să închirieze deţinuţi! Frank simţea că, 
dacă va face asta, el n-ar mai putea scoate capul în lume 
niciodată. Ar fi fost ceva mult mai grav decât faptul că se 
ocupa singura de gater, mai grav decât tot ceea ce făcuse 
ea până atunci. Obiecţiile lui, până acum, fuseseră 
întotdeauna însoţite de întrebarea: "Ce-o să zică lumea?" 
Dar acum - acum era ceva mai grav decât teama de opinia 
publică. Simţea că era ceva ca traficul de carne vie, ca 


prostituţia, un păcat care i-ar fi stat pe suflet dacă i-ar 
îngădui lui Scarlett să-şi aducă gândul la îndeplinire. 

Cu această convingere nestrămutată, Frank avu destul 
curaj ca să-i interzică lui Scarlett să angajeze deţinuţi, şi o 
făcu în aşa chip, încât ea, speriată, fu redusă la tăcere. Ca 
să-l împace, spuse cu blândeţe că, de fapt, nici nu avusese 
de gând s-o facă. Era atât de plictisită din cauza lui Hugh şi 
a negrilor, încât îşi pierduse cumpătul. În sinea ei, totuşi, 
ideea n-o părăsi şi se gândea adesea la ea cu jind. Munca cu 
deţinuţi ar fi rezolvat una din cele mai grele probleme 
pentru ea; dar, de vreme ce Frank era aşa de pornit. 

Oftă. Dacă măcar unul din gatere ar fi adus un câştig, 
Scarlett ar fi putut să mai rabde. Dar nici lui Ashley nu-i 
mergea mai bine decât lui Hugh. 

La început, Scarlett fusese înciudată şi dezamăgită văzând 
că Ashley nu era în stare să conducă întreprinderea în aşa 
chip încât să aducă de două ori mai mult câştig decât sub 
conducerea ei. Era un om atât de deştept şi citise atâtea 
cărţi, încât nu înţelegea de ce n-ar fi reuşit strălucit şi n-ar 
fi câştigat parale bune. Dar nu reuşea mai bine decât Hugh. 
Lipsa lui de experienţă, greşelile lui, faptul că n-avea nici un 
pic de simţ al afacerilor, precum şi scrupulele sale în 
tranzacţii, erau aceleaşi ca ale lui Hugh. 

Dragostea lui Scarlett îi găsi însă repede scuze şi nu-i mai 
privi pe amândoi în aceeaşi lumină. Hugh era categoric un 
prost, pe câtă vreme Ashley era nou în afaceri, şi atâta tot. 
Totuşi, fără să vrea, îi veni în minte gândul că Ashley nu va fi 
niciodată în stare să facă repede o socoteală în gând şi să 
ofere preţul cel mai bun, aşa cum putea ea. Ba se întreba 
uneori dacă va fi în stare vreodată să înveţe să deosebească 
scândurile pentru duşumele de cele de lemnărie. Şi pentru 
că era gentleman şi om de cuvânt, avea încredere în toţi 
pungaşii ce-i ieşeau în cale, iar de câteva ori ar fi făcut-o să 
piardă bani dacă n-ar fi intervenit ea cu tact. lar când îi 
plăcea cineva - şi-i plăcea atâta lume! - dădea marfă pe 


credit, fără să caute să afle dacă clientul are bani la bancă 
sau avere. În privinţa asta, era tot aşa de rău ca şi Frank. 

Dar, desigur, avea să înveţe! Şi până să înveţe, ea privea 
cu îngăduinţă şi cu răbdare maternă greşelile lui. În fiecare 
seară când trecea pe la ei, obosit şi descurajat, nu contenea 
să-i dea sfaturi folositoare şi pline de tact. Dar, cu toată 
încurajarea şi îndemnul ei, privirea lui rămânea ciudat de 
stinsă. Nu putea să-l înţeleagă, şi asta o înspăimânta. Era 
altul, cu totul alt om de cum fusese înainte. Dac-ar fi putut, 
cel puţin, să-l vadă singur. ar fi descoperit poate cauza. 

Situaţia aceasta îi dădea multe nopţi de nesomn. Era 
necăjită din cauza lui Ashley, pentru că ştia că era nefericit 
şi fiindcă mai ştia că nefericirea lui nu-l va face să devină un 
bun negustor. Era un chin să-şi vadă întreprinderile pe 
mâna a doi oameni ca Hugh şi Ashley, care aveau aşa de 
puţin simţul afacerilor; i se rupea inima când vedea pe 
concurenţi luându-i clienţii cei mai buni, după ce ea 
muncise din greu şi-şi făcuse cu atâta grijă planuri pentru 
lunile acestea când nu se va putea ocupa de nimic. Oh, de- 
ar putea să se întoarcă la lucru! I-ar arăta lui Ashley cum să 
procedeze, şi atunci desigur că va învăţa. Johnnie Gallegher 
ar putea să conducă celălalt gater; ea s-ar ocupa de 
vânzare, şi treburile ar merge strună. Cât despre Hugh, va 
putea să livreze marfa conducând camionul, dacă va mai voi 
să lucreze pentru ea. Era singurul lucru de care era în 
stare. 

Fireşte, Gallegher trecea drept un om lipsit de scrupule, în 
ciuda priceperii sale - dar pe cine ar fi putut să angajeze? 
De ce atâţia oameni deştepţi şi cinstiţi făcuseră atâtea 
mofturi când le ceruse să lucreze pentru ea? Dacă unul 
dintre ei ar lucra acum în locul lui Hugh, n-ar mai avea 
atâtea griji. 

Tommy Wellburn, deşi umbla cocârjat, era cel mai harnic 
antreprenor din oraş şi câştiga bani buni - aşa cel puţin se 
spunea. Doamna Merriwether şi Rene făceau afaceri bune, 
şi acum deschiseseră o brutărie. Rene o conducea cu o 


hărnicie cu adevărat franţuzească, iar bunicul Merriwether, 
bucuros să mai plece de la gura sobei, preluase căruciorul 
lui Rene. Băieţii Simmons aveau atâta treabă, încât le 
trebuiau trei rânduri de lucrători pe zi la cuptorul de 
cărămizi. lar Kells Whiting câştiga şi el bine cu loţiunea lui 
care descreţea părul, pentru că le spusese negrilor că nu 
vor avea niciodată voie să voteze dacă mai aveau părul creţ. 

Aşa erau toţi băieţii deştepţi pe care îi cunoştea: doctorii, 
avocaţii, negustorii. Apatia ce-i cuprinsese îndată după 
război dispăruse cu desăvârşire, şi acum erau prea ocupați 
făcând avere, ca s-o mai ajute pe Scarlett să câştige ceva. 
Cei care nu erau prea ocupați, erau de tipul lui Hugh - sau 
al lui Ashley. 

Ce greu era să vrei să faci afaceri, şi să trebuiască să 
aştepţi până naşti! 

"N-o să mai am niciodată altul", hotări ea. "N-am să fac ca 
celelalte femei, care nasc în fiecare an. O, Doamne, ar 
însemna ca şase luni pe an să nu pot merge la gater! Şi îmi 
dau seama acum că nu pot să lipsesc de la treabă măcar o 
zi. Am să-i spun lui Frank pur şi simplu că nu mai vreau 
Copii." 

Frank dorea o familie mare, dar avea să-l potolească ea 
într-un fel. Hotărârea ei era luată. Acesta era ultimul copil. 
Pentru ea, gaterul era un lucru mult mai însemnat. 

Capitolul XLII. 

Scarlett născu o fetiţă, un nod mic şi chel, urâtă ca o 
maimuţă pleşuvă şi semănând absurd de mult cu Frank. 
Nimeni, în afară de tatăl ei iubitor, n-o găsea frumoasă, dar 
vecinii fură destul de mărinimoşi ca să spună că toţi copiii 
mici sunt urâţi şi că se fac frumoşi mai târziu. O botezară 
Ella Lorena; Ella, după bunica ei Ellen, iar Lorena fiindcă 
pe vremea aceea era numele cel mai la modă pentru fete, 
după cum Robert E. Lee şi Stonewall Jackson erau la modă 
pentru băieţi, iar Abraham Lincoln şi Emancipation pentru 
copiii negrilor. 


Se născu în mijlocul unei săptămâni când Atlanta se afla 
cuprinsă de agitaţie şi atmosfera era plină de încordare, ca 
în aşteptarea unui dezastru. Un negru, care se lăudase că 
săvârşise un viol, fusese arestat, dar înainte să fi fost adus 
înaintea justiţiei, Ku Klux Klan-ul făcu o incursiune la 
închisoare şi negrul fu spânzurat. Klan-ul o făcuse pentru a 
cruța victima violului, al cărei nume nu se cunoştea şi care, 
altfel, ar fi fost silită să apară în faţa tribunalului. Tatăl şi 
fratele ei ar fi preferat s-o împuşte decât s-o lase să-şi dea 
la iveală ruşinea în faţa publicului, iar linşarea negrului 
părea pentru populaţia oraşului cea mai bună soluţie - de 
fapt, singura soluţie cu putinţă. Dar autorităţile militare 
erau furioase. Nu vedeau motivul pentru care fata n-ar voi 
să depună mărturie în public. 

Armata făcea arestări pe capete, jurând că va şterge Klan- 
ul de pe suprafaţa pământului, chiar dacă va fi silită, pentru 
aceasta, să trimită la închisoare pe toţi albii din Atlanta. 
Negrii, speriaţi şi morocănoşi, şopteau că vor da foc caselor, 
drept răzbunare. Atmosfera deveni şi mai încărcată când 
yankeii răspândiră zvonul că vor spânzura oameni în masă 
până când vor găsi pe vinovaţi, iar pe de altă parte se 
vorbea de un complot al negrilor care urmau să se răscoale 
împotriva albilor. Oamenii stăteau în casele lor, cu uşile 
încuiate şi obloanele lăsate, bărbaţii temându-se să plece la 
lucru şi să-şi lase femeile şi copiii fără apărare. 

Scarlett zăcea în pat istovită, şi mulțumea lui Dumnezeu 
că Ashley avea prea mult bun-simţ ca să fi aderat la Klan şi 
că Frank era prea în vârstă şi sărac cu duhul ca să participe 
la o asemenea mişcare. Ar fi fost îngrozitor să ştie că în 
orice clipă puteau să vină yankeii şi să-i aresteze! De ce nu 
voiau zânaticii aceia din Klan să lase lucrurile aşa cum erau, 
în loc să-i mai întărâte pe yankei? Poate că, în definitiv, fata 
nici nu fusese violată. Probabil că se speriase doar, ca o 
proastă, şi acum din cauza ei trebuiau să moară o grămadă 
de oameni. 


În această atmosferă de încordare, ca atunci când stai să 
urmăreşti un fitil care arde încet alături de un butoi cu praf 
de puşcă, Scarlett se întremă destul de repede. Puterea şi 
sănătatea, care o ajutaseră să treacă prin zilele grele de la 
Tara, o susțineau şi acum, aşa că, la două săptămâni după 
naşterea Ellei Lorena, se simţea destul de bine, plângându- 
se că trebuie să stea culcată şi să nu facă nimic. Peste trei 
săptămâni se sculă din pat, spunând că trebuie să meargă 
la gatere. Acestea nu mai lucrau, pentru să Hugh şi Ashley 
se temeau să-i lase pe ai lor singuri toată ziua. 

Atunci căzu trăsnetul. 

Frank, plin de mândria de a fi tată, fu destul de cutezător 
spre a interzice lui Scarlett să plece de acasă, cât timp 
situaţia era încă primejdioasă. Dar ea n-ar fi luat deloc în 
seamă poruncile sale şi şi-ar fi văzut frumugşel de treabă, 
dacă el n-ar fi încuiat în şopron brişca şi calul, cu ordinul 
strict să nu-i fie deschis decât lui şi nimănui altuia. Mai rău 
chiar, el şi cu Mammy răscoliseră toată casa şi găsiseră 
banii ascunşi de Scarlett. Frank îi depusese la bancă pe 
numele său, aşa încât nici nu putea măcar să închirieze alt 
vehicul. 

Scarlett se înfurie pe Frank şi pe Mammy, apoi începu să 
se roage de ei şi, în sfârşit, plânse o dimineaţă întreagă, ca 
un copil mânios pentru că nu i se face pe plac. Ca răspuns, 
n-auzea decât acelaşi lucru: "Linişteşte-te, drăguţa mea! Nu 
eşti altceva decât o fetiţă bolnavă." Sau: "Domnişo'ă 
Sca'lett, dacă nu te astâmpei'i, o să ţi se ac'ească laptele şi o 
să-l doa'ă bu'tica pe copil." 

Furioasă la culme, Scarlett fugi pe poarta din dos până la 
Melanie, unde-şi dădu drumul, ţipând din răsputeri că era 
hotărâtă să se ducă pe jos la gater şi că avea să spună la 
toţi, în Atlanta, ce ticălos era bărbatul ei şi că nu mai voia să 
fie socotită ca un copil rău şi tâmpit. O să umble cu 
revolverul în buzunar, împuşcând pe oricine o ameninţa. 
Mai împuşcase ea pe unul şi i-ar place - da, i-ar place - să 
împuşte încă unul. O să. 


Melanie, care se temea să iasă şi până-n poartă, fu uluită 
de amenințările ei. 

— Vai, nu trebuie să-ţi rişti viaţa! Aş muri dacă ţi s-ar 
întâmpla ceva! Te rog. 

— Ba da, am să mă duc! Mă duc pe jos. 

Melanie o privi şi-şi dădu seama că nu erau simple 
menifestări isterice din partea unei femei slăbite de 
naştere. Vedea în expresia lui Scarlett aceeaşi hotărâre 
primejdioasă şi impetuoasă pe care o văzuse de atâtea ori 
pe faţa lui Gerald O'Hara, când îşi punea în cap să facă 
ceva. O luă de mijloc, ţinând-o strâns cu braţele. 

— E vina mea, pentru că nu sunt curajoasă ca tine şi l-am 
ţinut pe Ashley acasă, tot timpul, în loc să-l trimit la gater. 
Oh, Doamne, ce proastă sunt! Draga mea, am să-i spun lui 
Ashley că nu mai mi-e frică deloc şi am să vin să stau cu tine 
şi cu mătuşa Pitty, iar el o să se poată întoarce la treabă, şi. 

Dar Scarlett, care nu voia să recunoască nici în sinea ei că 
Ashley nu se putea descurca singur, strigă: 

— N-ai să faci asta! Ce fel de treabă ar face Ashley dac-ar 
fi mereu îngrijorat de soarta ta? Toată lumea-i împotriva 
mea! Nici unchiul Peter nu mai vrea să iasă cu mine! Dar 
puţin îmi pasă! Mă duc singură. Am să merg pe jos tot 
drumul şi am să găsesc eu pe undeva nişte lucrători negri. 

— Oh, nu! Să nu faci una ca asta! [i s-ar putea întâmpla 
ceva groaznic. Se spune că la Shantytown, pe şoseaua spre 
Decatur, se află o colonie de negri care se ţin numai de rele 
şi va trebui să treci chiar pe-acolo. Stai să mă gândesc. 
Draga mea, făgăduieşte-mi că n-ai să faci nimic astăzi, şi am 
să găsesc eu o soluţie. Făgăduieşte-mi că te duci acasă şi te 
culci. Arăţi istovită. Făgăduieşte-mi. 

Fiind într-adevăr prea istovită de furia ei ca să mai facă 
altceva, Scarlett făgădui, morocănoasă, şi se întoarse acasă, 
refuzând însă să se împace cu ai ei. 

În aceeaşi după-amiază, un străin care şchiopăta trecu 
prin gardul viu şi prin curtea din dos venind de la Melanie. 
Desigur, era unul dintre aceia despre care Mammy şi Dilcey 


spuneau: "De'bedeii pe ca'e-i adună domnişoa'a Melly de pe 
stiadă şi-i lasă să doa'mă în pivniţă." 

În subsolul casei Melaniei erau într-adevăr trei încăperi, 
care serviseră mai înainte de camere pentru servitori şi de 
pivniţă de vinuri. Într-una din ele stătea acum Dilcey, iar 
celelalte două erau mereu ocupate de tot felul de nenorociţi 
în zdrenţe în trecere prin oraş. Doar Melanie ştia de unde 
veneau şi unde se duceau, şi nimeni nu înţelegea de unde-i 
aduna. Poate că negrii aveau dreptate când spuneau că-i 
aduna de pe stradă. Oricum, aşa cum oamenii cu stare şi cei 
de o seamă cu ea aveau acces în micul ei salon, la fel 
sărmanii găseau deschisă uşa pivniţei ei, unde erau hrăniţi, 
culcaţi şi de unde plecau cu merinde. De obicei, ocupanţii 
camerelor erau foşti luptători confederați, oameni de rând, 
fără cămin, care băteau drumurile în nădejdea că vor găsi 
ceva de lucru. 

Câteodată, femei palide şi sfrijite, înconjurate de o droaie 
de copii tăcuţi, cu păr blond spălăcit, îşi petreceau noaptea 
acolo, văduve de război cărora li se luaseră fermele şi care- 
şi căutau rudele risipite prin ţară sau cărora le pierduseră 
urma. Vecinii erau scandalizaţi de prezenţa acestor străini, 
care vorbeau prost sau aproape deloc englezeşte, şi care 
fuseseră atraşi spre Sud de zvonul că poţi să te îmbogăţeşti 
uşor. O dată a dormit acolo şi un republican. Cel puţin aşa 
spusese Mammy, stăruind că ea-i recunoaşte pe republicani 
aşa cum calul recunoaşte, după miros, un şarpe cu clopoței; 
dar nimeni n-a crezut-o fiindcă până şi mărinimia Melaniei 
trebuia să aibă o limită. Aşa cel puţin nădăjduiau toţi. 

Da, se gândi Scarlett şezând pe veranda din spate, cu 
copilul în braţe, în soarele palid de noiembrie, trebuie să fie 
unul dintre "câinii schilozi" ai Melaniei. Şi era într-adevăr 
schilod! 

Omul care păşea prin curtea din dos mergea greoi, căci 
avea, ca şi Will Benteen, un picior de lemn. Era un bătrân 
înalt, slab şi cu o chelie strălucitoare, trandafirie dar cam 
murdară, şi cu o barbă căruntă până la brâu. Judecând 


după faţa lui brăzdată de riduri, părea să aibă peste şaizeci 
de ani, însă corpul lui nu arăta oboseala pe care o aduce 
vârsta. Era uscăţiv şi călca strâmb, dar, în ciuda piciorului 
de lemn, se mişca cu o repeziciune de şarpe. 

Sui scara, venind înspre ea; înainte să-l fi auzit vorbind şi 
să-şi dea seama de accentul şi felul neobişnuit cum 
pronunţa pe "r", Scarlett ghici că e muntean. În ciuda 
hainelor murdare, şi zdrenţuite, avea, ca toţi muntenii, acel 
aer de mândrie aprigă şi tăcută, care nu permitea nici un 
gest sau vorbă uşuratică. Barba îi era pătată de tutun şi 
obrazu-i părea deformat din cauza unei bucăţi de tutun de 
mestecat pe care o avea în gură. Nasul era subţire şi 
neregulat, sprâncenele stufoase, iar tufele de păr ce 
creşteau în urechi dădeau acestora aparenţa unor urechi 
de linx. De sub frunte, dintr-una din orbite, care era goală, 
pornea o cicatrice care-i brăzda faţa până la barbă. Celălalt 
ochi era mic, palid şi rece, un ochi ce nu clipea niciodată, cu 
o privire necruțătoare. La centură avea un pistol mare, fără 
toc, iar din carâmbul ghetei rupte apărea mânerul unui 
cuţit din acelea mari, cu două tăișuri. 

Răspunse privirii mirate a lui Scarlett cu o uitătură rece şi, 
înainte de a vorbi, scuipă peste balustrada scării. Singurul 
lui ochi avea o expresie de dispreţ, nu faţă de persoana de 
faţă, dar pentru întreg sexul din care făcea parte. 

— M-a trimis doamna Wilkes să lucrez pentru 
dumneavoastră, spuse el scurt; vorbea răguşit şi vorbele îi 
veneau rar şi cu greu, ca la un om care nu e obişnuit să 
vorbească. Mă cheamă Archie. 

— Îmi pare rău, dar n-am ce să-ţi dau de lucru, domnule 
Archie. 

— Archie e numele meu de botez. 

— lartă-mă. Care e celălalt nume? 

Omul scuipă din nou. 

— Asta mă priveşte pe mine, spuse el. Ajunge dacă-mi 
ziceţi Archie. 


— Nu-mi pasă care-i numele dumitale! N-am de lucru 
pentru dumneata. 

— Ba cred că aveţi. Doamna Wilkes era supărată că vreţi 
să umblaţi singură ca o nebună şi m-a trimis ca să vă duc cu 
brişca. 

— Serios? exclamă Scarlett, mâniată de obrăznicia omului 
şi de faptul că Melly se amestecase în treburile ei. 

Ochiul lui o privi cu o ostilitate impersonală. 

— Da. Femeile nu trebuie să-şi supere bărbaţii când 
aceştia vor să le poarte de grijă. Dacă ţineţi neapărat să vă 
plimbaţi, vă duc eu. Îi urăsc pe negri - şi pe yankei, de 
altfel. 

Îşi mută tutunul dintr-o parte în cealaltă o obrazului şi, 
fără să aştepte să fie poftit, se aşeză pe treapta de sus. 

— Nu zic că-mi place să mă plimb de colo-colo cu femeile, 
dar doamna Wilkes a fost bună cu mine că m-a lăsat să 
dorm la ea în pivniţă, şi m-a trimis aici să vă duc cu brişca. 

— Bine, dar., începu Scarlett zăpăcită, apoi tăcu şi se uită 
la el. 

Peste o clipă, zâmbi. Nu prea îi plăcea mutra acestui 
bătrân "desperado", dar prezenţa lui avea să simplifice 
lucrurile. Cu el alături va putea să se ducă în oraş, la 
gatere, şi să viziteze clienţii. Nimeni nu va mai putea spune 
că n-ar fi în siguranţă alături de el, căci numai înfăţişarea 
lui era de-ajuns ca să pună capăt oricăror bârfeli. 

— Bine, mă-nvoiesc, spuse ea. Fireşte, dacă soţul meu e de 
acord. 

După ce stătu de vorbă cu Archie, Frank îşi dădu şovăitor 
consimţământul, apoi îngădui să se scoată calul şi brişca. 
Era jignit şi dezamăgit de faptul că maternitatea nu o 
schimbase pe Scarlett, aşa cum nădăjduise, dar văzând-o 
atât de hotărâtă să se întoarcă la blestematele ei de gatere, 
îşi spuse că venirea lui Archie era în împrejurările de faţă o 
fericire. 

Şi în acest chip începură raporturile de colaborare dintre 
cei doi, care surprinseră, la început, întreaga Atlantă. 


Archie şi cu Scarlett alcătuiau o pereche ciudată; bătrânul 
fioros şi murdar, cu piciorul de lemn aşezat ţeapăn pe 
scândura din faţă a briştii, şi femeia tânără, drăguță şi bine 
îmbrăcată, cu sprâncenele încruntate. Puteau fi văzuţi la 
orice oră şi în orice loc din Atlanta sau afară din oraş, dar 
stând rareori de vorbă. Era vădit că nu se plăceau deloc 
unul pe altul, dar că erau legaţi de nevoile lor respective: el 
avea nevoie de bani, ea de ocrotire. În orice caz, spuneau 
cucoanele din oraş, e mai bine aşa decât să se plimbe cu 
neruşinare cu Butler. Se întrebau, pline de curiozitate, ce 
devenise Rhett, care părăsise oraşul pe neaşteptate cu trei 
luni în urmă, şi nimeni, nici Scarlett măcar nu ştia unde se 
află. 

Archie era un om tăcut, care nu vorbea decât când era 
întrebat, şi atunci răspundea de obicei cu mormăieli. În 
fiecare dimineaţă ieşea din pivniţa Melaniei şi se aşeza pe 
scările casei mătuşii Pitty, mestecând tutun şi scuipând 
până venea Scarlett, şi unchiul Peter scotea brişca din 
şopron. Unchiul Peter, numai de dracu' şi de Ku Klux Klan 
se temea mai rău decât de Archie, iar Mammy păşea tăcută 
şi plină de frică pe lângă el. Archie îi ura pe negri şi aceştia 
o ştiau şi se temeau de el. Pe lângă cuțitul şi pistolul cu care 
venise îşi mai făcuse rost de încă un pistol, aşa încât 
renumele lui se întinse prin toată populaţia neagră. 
Niciodată n-avea nevoie să scoată pistolul, nici măcar să 
ducă mâna la brâu. Efectul moral era de ajuns. Negrii nu 
îndrăzneau nici să râdă când Archie era prin apropiere. 

Într-o zi Scarlett îl întrebă de ce-i ura pe negri, şi fu 
surpinsă de răspunsul său, care de astă-dată nu fu 
obişnuitul: "asta mă priveşte". 

— Îi urăsc aşa cum îi urăsc toţi muntenii. Niciodată nu ne- 
au plăcut şi niciodată nu i-am folosit. Negrii au început 
războiul. Îi urăsc şi pentru asta. 

— Dar ai luptat şi dumneata în război. 

— Păi, ăsta e privilegiul bărbaţilor. Îi urăsc şi pe yankei, 
mai rău decât pe negri. Aproape că-i urăsc tot atâta ca pe 


femeile prea vorbăreţe. 

Asemenea mojicii o scoteau din sărite pe Scarlett, care 
începu să se gândească cum să scape de el. Dar cum s-ar fi 
putut lipsi de el? Cum ar fi putut avea altfel posibilitatea de 
a circula peste tot? Archie era mojic, şi murdar, şi adesea 
mirosea foarte urât, dar îi era foarte util. O ducea la gatere 
şi înapoi, şi pe la diferiţi clienţi, scuipând şi privind în gol în 
timp ce ea vorbea şi dădea ordine. Când Scarlett cobora din 
brişcă, cobora şi el urmând-o pas cu pas. Iar când se afla în 
mijlocul unui grup de muncitori, de soldaţi yankei sau de 
negri, îl simţea tot timpul în spatele ei. 

În curând Atlanta se obişnui s-o vadă pe Scarlett însoţită 
mereu de garda ei personală, şi, cu timpul, cucoanele 
începură s-o invidieze pentru libertatea ei. De când cu 
incidentul Ku Klux Klan-ului, cucoanele erau practic 
întemniţate în casă, neieşind în oraş după târguieli decât în 
grupuri de câte şase-şapte. Fiind însă sociabile din fire, se 
plictisiră repede şi, lăsând la o partre mândria, o rugară pe 
Scarlett să le împrumute pe Archie. Şi Scarlett, de câte ori 
se putea lipsi de el, binevoia să-l trimită să le servească de 
păzitor. 

În curând Archie deveni un fel de instituţie publică şi 
cucoanele se luau la întrecere ca să-l folosească în 
momentele lui libere. Aproape în fiecare dimineaţă sosea 
câte un puşti sau un servitor negru cu un bileţel: "Dacă n-ai 
nevoie de Archie azi după-amiază, te rog trimite-mi-l mie; 
aş vrea să duc la cimitir nişte flori.", sau "Trebuie să mă duc 
la croitoreasă.", sau "Aş dori ca Archie s-o scoată la 
plimbare pe mătuşa Nelly", sau "Trebuie să fac o vizită în 
strada Peters şi bunicul nu se simte destul de bine ca să mă 
însoţească. N-ar putea cumva Archie." 

Şi Archie le conducea pe toate; fete, femei măritate sau 
văduve, şi tuturora le arăta acelaşi neîndoios dispreţ. Era 
vădit că nu-i plăceau femeile, cu excepţia Melaniei, mai mult 
decât negrii sau yankeii. Cucoanele fură scandalizate la 
început de mojicia lui, dar se învăţară până la urmă cu el; în 


timp ce le conducea, tăcut, scuipând din când în când 
zeamă de tutun, femeile se simțeau tot atât de sigure de el 
ca şi de caii pe care acesta-i mâna, şi uitau chiar cu totul de 
prezenţa lui. Astfel, doamna Merriwether îi povesti cu lux 
de amănunte doamnei Meade cum născuse nepoata ei, şi 
de-abia după aceea îşi aminti de prezenţa lui Archie pe 
capră. 

Numai vremurile acelea făcuseră cu putinţă o asemenea 
situaţie. Înainte de război, Archie n-ar fi fost primit nici 
măcar în bucătăria vreunei cucoane. I s-ar fi dat de 
mâncare prin uşa din dos şi apoi ar fi fost trimis să-şi vadă 
de drum. Dar acum, prezenţa lui ocrotitoare era bine- 
venită. Mojic, incult şi murdar, el era zidul de apărare ce se 
interpunea între doamnele de la oraş şi grozăviile 
Reconstrucţiei. Nu era nici prieten, nici servitor. Servea pur 
şi simplu ca o gardă plătită, ocrotind femeile ziua, în timp ce 
bărbaţii lor erau la treburi, sau noaptea când aceştia plecau 
de acasă. 

Scarlett avu impresia că, de când venise Archie, Frank 
lipsea cam des serile. El spunea că trebuie să-şi facă 
bilanţul şi că ziua n-avea timp să se ocupe de asta, având 
prea multă treabă. Apoi, mai erau nişte prieteni bolnavi pe 
care trebuia să se ducă să-i vadă. Altă dată era Organizaţia 
Democraților, care se aduna în fiecare miercuri seara 
pentru a găsi un mijloc de a recăpăta dreptul de vot, şi 
Frank nu lipsea de la nici o întrunire. Scarlett găsea că 
organizaţia aceasta nu făcea altceva decât să-l laude pe 
generalul John B. Gordon, în dauna celorlalţi generali, 
exceptând pe generalul Lee, şi să discute despre război. În 
privinţa recâştigării dreptului de vot, nu se făcea nici un 
progres. Dar probabil că Frank se distra la aceste întruniri, 
căci se întorcea la ore târzii. 

Şi Ashley se ducea să vadă prieteni bolnavi, şi avea tot 
felul de întruniri, lipsind de acasă cam în aceleaşi seri în 
care pleca Frank. În aceste ocazii Archie o însoțea pe Pitty, 
pe Scarlett, pe Wade şi pe mica Ella, care, ieşind prin 


curtea din dos, se duceau să petreacă seara cu Melanie. 
Cucoanele coseau, în timp ce Archie se întindea pe canapea 
cât era de lung şi, la fiecare sforăitură, i se mişca mustaţa 
căruntă. Nimeni nu-l poftise să ia loc pe canapea, şi cum era 
mobila cea mai bună din casă, cucoanele oftau de câte ori 
se trântea pe ea, punându-şi gheata pe stofa cea nouă. Dar 
nimeni n-avea curajul să-i facă observaţii; mai ales după ce 
declarase că, spre norocul lui, adoarme foarte uşor, căci 
altfel pălăvrăgeala femeilor l-ar fi scos din sărite. 

Scarlett nu ştia de unde venise Archie şi ce fel de viaţă 
dusese înainte de a nimeri în pivniţa Melaniei. Nu-l 
întrebase niciodată. Faţa lui morocănoasă, cu un singur 
ochi, avea ceva ce descuraja orice curiozitate. Ştia doar că 
vorbea ca muntenii de la miazănoapte, că luptase în armata 
regulată şi că-şi pierduse în război şi ochiul şi piciorul. Dar, 
într-o clipă de mânie împotriva lui Hugh Elsing, Scarlett 
rosti anumite cuvinte care-l făcură pe Archie să-şi destăi- 
nuiască trecutul. 

Într-o dimineaţă, când o dusese la gaterul pe care-l 
conducea Hugh, Scarlett îl găsi pustiu, negrii plecaţi, iar pe 
Hugh şezând amărât sub un pom. Echipa de lucrători nici 
nu se arătase în dimineaţa aceea şi el nu ştia ce să facă. 
Scarlett se înfurie cumplit şi nu şovăi să-şi descarce mânia 
pe Hugh, căci tocmai primise o comandă pentru o mare 
cantitate de lemne, iar comanda era urgentă. Se tocmise 
mult şi-şi pusese în joc tot farmecul şi toată energia pentru 
a căpăta comanda, iar acum iată că gaterul nu lucra. 

— Du-mă la celălalt gater, porunci ea lui Archie. Da, ştiu că 
e departe şi că vom rămâne astăzi fără masa de prânz, dar 
la urma urmei pentru asta te plătesc. Trebuie să-i spun 
domnului Wilkes să oprească totul şi să se ocupe el de 
comanda asta. Parcă văd că nici lucrătorii lui nu fac nimic, 
să-i ia dracu'! N-am mai văzut un papă-lapte ca Hugh 
Elsing! Dar o să scap eu de el, după ce o termina Johnnie 
Gallegher cu prăvăliile pe care le clădeşte. Ce-mi pasă mie 
că Gallegher a fost în armata yankeilor? Cel puţin 


munceşte. Până acum n-am văzut încă un irlandez puturos. 
Am terminat cu negrii eliberaţi. Nu te poţi bizui pe ei. Am 
să-l angajez pe Johnnie Gallegher şi am să tocmesc deţinuţi. 
Are să-i facă el să muncească. Are să. 

Archie întoarse spre ea o privire răuvoitoare, iar când 
vorbi, glasul său răguşit era plin de mânie. 

— În ziua când o să tocmiţi deţinuţi, am să vă părăsesc. 

— Şi de ce, mă rog? întrebă Scarlett, surprinsă. 

— Ştiu eu cum e cu deţinuţii. E o adevărată crimă. 
Cumpăraţi oameni ca şi cum ar fi animale. Vă purtaţi cu ei 
mai rău decât cu vitele - îi bateţi, îi lăsaţi să moară de 
foame, îi ucideţi. Şi cine se sinchiseşte? Statului nici nu-i 
pasă. El ştie doar să încaseze banii pentru ei. lar cei pentru 
care lucrează deţinuţii au alte griji. Tot ce vor e să le dea 
cât mai puţină mâncare şi să scoată cât mai mult de la ei. 
Las-o păcatelor, cucoană. Niciodată n-am avut o părere 
prea bună despre femei, şi acum am o părere şi mai 
proastă. 

— Dar ce te priveşte asta pe dumneata? 

— Uite că mă priveşte, spuse Archie laconic şi, după o 
scurtă pauză, adăuga: Am fost şi eu deţinut aproape 
patruzeci de ani. 

Scarlett amuţi şi, o clipă, se rezemă de pernele trăsurii. 
Aceasta era deci taina lui Archie; de aceea refuza să-şi 
spună numele de familie, locul naşterii, ori să dea amănunte 
despre trecutul lui; aşa se explică greutatea cu care se 
exprima şi ura sa aprigă împotriva întregii lumi. Patruzeci 
de ani! Trebuie să fi fost tânăr când a intrat la închisoare. 
Patruzeci de ani! O fi fost condamnat pe viaţă. Şi astfel de 
oameni. 

— Ai fost condamnat pentru. crimă? 

— Da, răspunse Archie scurt, smucind hăţurile. Nevastă- 
mea. 

Scarlett, înspăimântată, clipi din ochi repede. 

Pe sub mustață, gura lui păru că se mişcă, ca şi cum ar fi 
zâmbit de frica ei. "N-am să te omor, cucoană; pesemne, de 


asta ţi-e teamă. Numai dintr-o singură pricină poţi ucide o 
femeie." 

— Ţi-ai ucis nevasta! 

— S-a culcat cu frate-meu. Ela scăpat. Nu-mi pare rău c- 
am ucis-o. Femeile stricate trebuiesc omorâte. Legea n-are 
dreptul să trimeată un om la închisoare pentru asta, dar pe 
mine m-a trimis. 

— Şi. cum ai scăpat? Ai fugit? Ai fost grațiat? 

— M-au iertat, şi sprâncenele-i cărunte şi dese se 
strânseră, ca şi cum efortul pentru a-şi aduna cuvintele ar fi 
fost prea mare. Atunci, în şaizeci şi patru, când a venit 
Sherman, eram în închisoarea din Milledgeville, de aproape 
patruzeci de ani. Şi a venit gardianul şi ne-a chemat pe toţi 
deţinuţii, ca să ne spuie că vin yankeii să dea foc şi să 
omoare tot ce le stă în drum. Şi există pe lume un lucru pe 
care-l urăsc mai rău decât pe negri şi pe femei: yankeii. 

— De ce? Ai avut. Ai cunoscut mulţi yankei? 

— Nu, doamnă. Dar am auzit vorbindu-se de ei. Am auzit 
că se bagă unde nu le fierbe oala. Nu pot suferi oamenii 
care se amestecă în treburile altora. Ce-au căutat în 
Georgia, să dea drumul la negri, să ne ardă casele şi să ne 
omoare vitele? Cum spuneam, a venit gardianul şi ne-a spus 
că era mare nevoie de soldaţi în armată şi că oricare dintre 
noi, care se va înrola, va fi liber la sfâşitul războiului. dacă 
scapă teafăr. Dar de noi, condamnaţii pe viaţă, ucigaşii, 
spunea gardianul, nu aveau nevoie. Pe noi aveau să ne 
trimită la altă închisoare. Am spus atunci gardianului că eu 
nu sunt la fel cu ceilalţi condamnaţi. Că fusesem închis 
fiindcă-mi omorâsem nevasta, şi că a trebuit s-o omor. Şi că 
voiam să mă bat cu yankeii. Atunci a văzut şi gardianul că 
aveam dreptate şi mi-a dat drumul odată cu ceilalţi. 

Se opri, şi o vreme mormăi cuvinte neînţelese. 

— Hm! A fost hazliu. M-au băgat la închisoare pentru că 
ucisesem, şi pe urmă mi-au dat drumul cu o puşcă în mână 
ca să omor din nou. Ce bine a fost când m-am văzut om 
liber, cu puşca în mână! Băieţii noştri din Milledgeville s-au 


luptat bine şi au ucis o groază de duşmani - dar mulţi dintre 
ei au fost împuşcaţi. Nu ştiu de niciunul care să fi dezertat. 
Şi când a venit capitularea, m-am pomenit liber. Mi-am 
pierdut piciorul ăsta şi un ochi. Dar nu-mi pare rău. 

— O! făcu Scarlett încet. 

Încercă să-şi amintească de tot ce auzise pe atunci despre 
eliberarea deţinuţilor din Milledgeville, când se făcuse 
sforţarea aceea deznădăjduită de a opri armatele lui 
Sherman. Frank îi vorbise despre asta de Crăciun, în 1864. 
Dar amintirile ei de atunci erau tulburi. Simţi iarăşi groaza 
nebună a acelor zile, şi parcă auzea tunurile asediatorilor şi 
vedea şirul de căruţe din care picura sânge pe şosea, 
gărzile locale plecând în marş, cu toţi cadeţii, şi copiii ca 
Phil Meade, şi bătrânii ca unchiul Henry şi bunicul 
Merriwether. Atunci ieşiseră şi deţinuţii, ca să moară în acel 
amurg al Confederaţiei, ca să îngheţe în zăpada şi nămeţii 
ultimei campanii din lennessee. 

O clipă, se gândi cât de nebun fusese acest bătrân, 
luptându-se pentru un stat care-i răpise patruzeci de ani 
din viaţă. Georgia îi luase tinereţea şi maturitatea din 
pricina unei crime pe care el n-o socotise crimă; totuşi, îşi 
lăsase de bună voie un picior şi un ochi în serviciul Geor- 
giei. Îşi aminti de cuvintele amare rostite de Rhett în 
primele zile ale războiului, când acesta spusese că nu va 
lupta niciodată pentru o societate care făcuse din elun 
proscris. Dar, când înţelesese că e nevoie de el, plecase să 
se lupte pentru aceeaşi societate, aşa cum se dusese şi 
Archie. | se părea că toţi oamenii din Sud sunt nişte proşti 
sentimentali, care ţin mai mult la anumite cuvinte lipsite de 
sens, decât la pielea lor. 

Se uită la mâinile bătrâne şi noduroase ale lui Archie, la 
pistoale şi la cuțitul său, şi o cuprinse din nou frica. Oare 
mai erau mulţi foşti deţinuţi, ca Archie, în libertate? 
Criminali, hoţi, deznădăjduiţi cărora li se iertaseră crimele 
în numele Confederaţiei? Orice străin întâlnit pe stradă 
putea fi un asasin! Dacă Frank ar afla vreodată adevărul 


despre Archie, ar avea de furcă cu el. Sau dacă mătuşa 
Pitty. dar lovitura ar omorâ-o pe mătuşa Pitty! Cât despre 
Melanie, Scarlett ar fi dorit aproape să-i spună adevărul. 
Aşa-i trebuia; căci ea era aceea care-i aduna pe toţi de pe 
stradă, trimiţându-i apoi pe la prietenii şi rudele ei. 

— Mă. mă bucur că mi-ai spus, Archie. N-am. n-am să spun 
nimănui. Ar fi o lovitură prea mare pentru doamna Wilkes şi 
celelalte cucoane dac-ar afla. 

— Păi, doamna Wilkes ştie. I-am spus din prima seară când 
m-a lăsat să dorm în pivniţă la dânsa. Doar nu puteam să las 
o cucoană bună ca dânsa să mă ia în casă fără să-i spun cine 
sunt. 

— Sfinte Dumnezeule! strigă Scarlett uluită. 

Melanie ştia deci că acest om era un criminal, care-şi 
ucisese nevasta, şi nu-l dăduse afară din casa ei! îi 
încredinţase pe fiul ei, pe mătuşa şi pe cumnată-sa, şi pe 
toţi prietenii ei. Ea însăşi, cea mai fricoasă dintre femei, nu 
se temuse să rămână singură cu el în casă. 

— Doamna Wilkes, deşi e femeie, are cap. Nu s-a speriat 
de mine. A zis că un mincinos minte întotdeauna, şi un hoţ 
fură de câte ori poate, dar că nimeni nu ucide de două ori în 
viaţă. Şi a zis că oricine a luptat pentru Confederație şi-a 
şters toate păcatele. Totuşi nu cred că am făcut ceva rău 
când mi-am omorât nevasta. Da, doamna Wilkes e foarte 
înţeleaptă pentru o femeie. Oricum, să ştiţi că, în ziua în 
care o să luaţi deţinuţi, o să plec. 

Scarlett nu răspunse, dar se gândi: "Cu cât mă părăseşte 
mai curând, cu atât voi fi mai mulţumită. Un ucigaş!" 

Cum putuse Melly să fie atât de. de. Nu găsea cuvinte să 
califice fapta Melaniei, care i-l trimisese pe ticălosul ăsta 
bătrân fără să-i spună că e puşcăriaş. Va să zică serviciul în 
armată ştergea toate păcatele! Melanie confunda seviciul 
militar cu botezul! De altfel, Melly se prostea de-a binelea 
când era vorba de Confederație, de veteranii ei sau de orice 
lucru în legătură cu ea. Scarlett blestemă în sinea ei pe 
yankei. Ei erau răspunzători pentru starea asta de lucruri 


care silea o femeie să ţină alături de ea un ucigaş ca s-o 
ocrotească. 

Pe când se întorcea acasă cu Archie, în amurgul rece, 
Scarlett văzu în faţa unei cârciumi o mulţime de cai, brişti şi 
camioane. Ashley, care era călare, avea o privire încordată 
şi oarecum neliniştită; băieţii Simmons se aplecau peste 
marginea briştii şi gesticulau, iar Hugh Elsing, cu o şuviţă 
de păr căzându-i în ochi, făcea şi el semne cu mâinile. 
Căruciorul cu pateuri al bunicului Merriwether se afla în 
mijlocul mulţimii, iar când se apropie văzu că Tommy 
Wellburn şi unchiul Hamilton şedeau amândoi înghesuiți pe 
capră. 

"Tare mi-ar place să nu-l mai văd pe unchiul Henry cu 
căruţa aceea", se gândi Scarlett supărată. "Cum de nu i-o fi 
ruşine să se arate în lume într-însa? Parcă n-ar avea şi el 
calul său. Asta o face doar ca să se ducă cu bătrânul la 
cârciumă, în fiecare seară." 

În clipa când se apropie de mulţime, Scarlett simţi, în 
ciuda nepăsării ei obişnuite, ceva din încordarea ce domnea 
acolo, şi o cuprinse deodată teama. 

"Oh, de n-ar fi iarăşi vreo violenţă", se gândi ea. "Dacă Ku 
Klux Klan-ul mai linşează un negru, yankeii ne distrug!" 

Apoi strigă către Archie: 

— Opreşte! S-a petrecut ceva aici. 

— Doar n-aţi vrea să vă opriţi în faţa unei cârciumi, spuse 
Archie. 

— Ai auzit ce-am spus? Opreşte. Bună seara la toţi. Ashley, 
unchiule Henry. ce s-a întâmplat! Arătaţi toţi aşa de. 

Cei din mulţime întoarseră privirile spre ea, zâmbind şi 
ridicând pălăriile ca s-o salute; dar ochii le erau plini de 
îngrijorare. 

— S-a întâmplat ceva care e şi rău şi bine, spuse unchiul 
Henry. Depinde cum priveşti lucrurile. După părerea mea, 
deputaţii nu puteau face altfel. 

Deputaţii? se gândi Scarlett cu un simţământ de uşurare. 
Nu o prea interesa politica, ba simţea chiar că întâmplările 


în legătură cu ea n-o puteau atinge. Doar gândul că yankeii 
ar putea porni iarăşi împotriva lor o speria. 

— Dar ce-au mai făcut deputaţii? 

— Au refuzat să ratifice amendamentul, răspunse bunicul 
Merriwether cu mândrie în glas. Le arătăm noi, yankeilor. 

— Dar o s-o plătim al dracului de scump. iartă-mă, 
Scarlett, spuse Ashley. 

— A, amendamentul? făcu Scarlett căutând să pară că 
pricepe ceva. 

Nu înţelegea nimic din politică şi nu prea-şi pierdea timpul 
cu ea. Mai de mult, se ratificase un al treisprezecelea 
amendament, sau poate că fusese al şaisprezecelea, dar 
habar n-avea ce se înţelege prin ratificare. Bărbaţii se 
agitau întotdeauna pentru lucrurile astea. Ignoranţa ei era 
atât de vizibilă, încât Ashley zâmbi. 

— Ştii, e vorba de amendamentul care le dă drept de vot 
negrilor, explică el. Problema a fost supusă deputaţilor şi ei 
au refuzat s-o ratifice. 

— Ce prostie! Ştii bine că yankeii or să ne silească! 

— Asta am şi vrut să înţeleg când am zis că o să plătim al 
dracului de scump, spuse Ashley. 

— Sunt mândru de deputaţii noştri, mândru de 
îndrăzneala lor! strigă unchiul Henry. Yankeii nu ne pot sili 
să primim ce nu vrem. 

— Ba pot, şi o vor face, răsună glasul lui Ashley, liniştit, dar 
ochii îi trădau nervozitatea. Şi are să fie şi mai rău pentru 
NOI. 

— Oh, Ashley, nu cred! Lucrurile nu pot fi mai rele de cum 
sunt acum! 

— Ba da, situaţia se poate înrăutăţi. la gândeşte-te, dacă 
am avea deputaţi negri? Un guvernator negru? Dacă am 
avea legi mai drastice decât acum? 

Ochii lui Scarlett se măriră, umplându-se de frică, pe 
măsură ce începea să priceapă. 

— M-am gândit mult, căutând cea mai bună soluţie pentru 
Georgia, pentru noi toţi, spuse Ashley, şi Scarlett văzu cât 


de trasă îi era faţa. Este oare mai bine să ne împotrivim, aşa 
cum au făcut deputaţii noştri întărâtând tot Nordul, până ce 
vor veni yankeii, şi ne vor sili să acceptăm votul negrilor, 
sau să lăsăm mândria la o parte şi să ne supunem, căutând 
să trecem cât mai senin peste acest incident? În ambele 
cazuri, sfârşitul va fi acelaşi. N-avem încotro. Suntem siliţi 
să înghiţim doctoria pe care ne-au prescris-o. Şi poate că ar 
fi mai bine dacă am lua-o fără să ne împotrivim. Scarlett 
abia dacă-i auzi cuvintele, şi înţelesul lor nu-l prinse deloc. 
Ştia că Ashley vede, ca de obicei, ambele feţe ale chestiunii. 
Ea vedea însă o singură faţă: în ce măsură o putea afecta pe 
ea această palmă dată yankeilor. 

— Vrei să te faci radical şi să votezi cu republicanii, 
Ashley? zise dispreţuitor bunicul Merriwether. 

Se lăsă o tăcere grea. Scarlett zări mâna lui Archie 
îndreptându-se către pistol şi oprindu-se. Archie socotea, şi 
deseori o şi spunea, că bunicul Merriwether era un nătărău, 
şi n-avea chef să-l lase să-l insulte pe soţul Melaniei, deşi 
acesta spunea prostii. 

Nedumerirea se şterse repede de pe faţa lui Ashley, 
înlocuită fiind prin mânie. Dar, înainte de-a putea rosti un 
cuvânt, unchiul Henry se şi repezi la bunicul Merriwether. 

— Fir-ai. Lua-te-ar. iartă-mă, Scarlett. Ramolitule, 
măgarule, cum poţi vorbi aşa cu Ashley! 

— Ashley ştie să se apere şi singur, n-are nevoie de tine, 
spuse bătrânul cu răceală. Şi, de altfel, vorbeşte ca un 
scallawag. Să ne supunem, auzi. Drace! lartă-mă, Scarlett. 

— N-am fost niciodată pentru secesiune, spuse Ashley cu 
glasul tremurând de mânie, dar când Georgia s-a despărţit, 
am mers cu ea. Nu eram nici pentru război, dar când a 
început războiul, m-am înrolat şi nu cred că e bine să 
întărâtăm mai mult pe yankei împotriva noastră. Dar dacă 
deputaţii au hotărât astfel, primesc hotărârea lor. Cred 
totuşi. 

— Archie, întrerupse unchiul Henry, du pe doamna 
Scarlett acasă. Nu e locul ei aici. Politica nu interesează pe 


femei şi, de altfel, prevăd că în curând vom începe să ne 
înjurăm. Dă-i drumul, Archie. Noapte bună, Scarlett. 

Pe când înaintau pe Strada Piersicului, lui Scarlett începu 
să-i bată inima. Oare isprava aceasta stupidă a deputaţilor 
ar putea să-i primejduiască situaţia? Dacă s-ar înfuria, 
yankeii ar putea oare să-i ia gaterele? 

— Ei drăcie, mormăi Archie, am mai auzit eu de iepuri 
care sar în nasul ogarului, dar până acum n-o văzusem. 
Deputaţii ar fi putut tot atât de bine să strige "Trăiască Jeff 
Davis şi Confederaţia Sudului", căci tot atâta rău fac - şi lor 
şi nouă. Va să zică yankeii ăia, care îndrăgesc atâta pe 
negri, s-au hotărât să-i facă stăpânii noştri. Dar n-ai ce-i 
face, trebuie să admiri îndrăzneala deputaţilor! 

— Să admir? Pentru Dumnezeu! Să admir? Ar trebui 
împuşcaţi! Asta are să-i ridice pe yankei împotriva noastră, 
şi au să ne facă praf. De ce n-au. radi. rati. ori cum îi mai 
zice la chestia aia, ca să-i îmblânzească pe yankei în loc să-i 
aţâţe iarăşi împotriva noastră. Au să ne pună cu botul pe 
labe, şi era mai bine s-o facem de pe acum de bună voie. 

Archie o privi chiorâş. 

— Să ne supunem fără bătaie? Muierile n-au mândrie nici 
cât caprele. 

Din ziua când Scarlett tocmi zece deţinuţi, câte cinci de 
fiecare gater, Archie se ţinu de cuvânt şi nu mai voi să aibă 
de-a face cu ea. Nici stăruinţele Melaniei şi nici făgăduielile 
de a i se urca leafa, făcute de Frank, nu-l hotărâră să ia din 
nou hăţurile în mână. Conducea prin oraş pe Melanie, pe 
Pitty, pe India şi pe prietenele lor, dar pe Scarlett nu. Ba 
nici pe celelalte nu mai voia să le plimbe cu trăsura, dacă 
venea şi Scarlett. Era o situaţie destul de plicticoasă să-l ai 
pe bătrânul acela nebun drept stăpân, dar încă mai 
supărător era faptul că familia şi prietenii ei dădeau 
dreptate bătrânului. 

Frank stărui din nou pe lângă ea să renunţe la deţinuţi. 
Ashley refuză şi el la început să lucreze cu deţinuţi, şi fu 
convins s-o facă, împotriva voinţei sale, abia după o scenă 


cu lacrimi, rugăminţi şi făgăduiala că, atunci când lucrurile 
vor merge mai bine, va folosi din nou negri eliberaţi. 

Vecinii erau aşa de categorici în dezaprobarea lor, încât 
Frank, Pitty şi Melanie se simțeau umiliţi. Chiar şi Peter şi 
Mammy declarară că folosirea deţinuţilor îi va aduce 
ghinion. Toată lumea găsea că e o faptă rea să profiţi de 
nefericirea şi mizeria altora. 

— Dar nu spuneaţi nimic când foloseaţi sclavi! exclamă 
Scarlett mâniată. 

Ah, dar asta era altceva. Sclavii nu erau nici nefericiţi şi 
nici în mizerie. Negrii avuseseră pe vremea sclaviei o 
situaţie mult mai bună decât acum, când erau liberi, iar 
dacă n-o credea, n-avea decât să se uite în jurul ei. Dar, ca 
de obicei, împotrivirea avea asupra lui Scarlett efectul de-a 
o îndârji şi mai mult. Îl îndepărtă pe Hugh de la conducerea 
gaterului, dându-i să mâne un camion de transport, şi grăbi 
angajarea lui Johnnie Gallegher. 

Johnnie părea să fie singura persoană care era de acord 
cu folosirea deţinuţilor. Dădu din capul său lunguieţ şi spuse 
că foarte bine face. Privind pe fostul jokeu, cum stătea înfipt 
pe picioarele sale crăcânate, cu faţa lui de pitic pe care se 
citea asprimea şi iscusinţa în afaceri, Scarlett îşi spuse: 
"Cine-l punea să-i încalece caii nu cred că ţinea prea mult la 
ei! Nu l-aş lăsa nici să se apropie de vreun cal de-al meu." 

Dar n-avu nici o remuşcare să-i încredinţeze echipa de 
deţinuţi. 

— Şi am mână liberă în ce priveşte deţinuţii? întrebă el, în 
timp ce ochii îi sticleau ca nişte agate cenuşii. 

— Da. Tot ce-ţi cer este să ţii gaterul în funcţiune şi să-mi 
livrezi marfa atunci când ţi-o cer şi în cantitatea în care ţi-o 
cer. 

— Ne-am înţeles, spuse Johnnie. Am să-i spun domnului 
Wellburn că-l părăsesc. 

În timp ce omul se îndepărta printre ceilalţi zidari, 
tâmplari şi cărămidari, Scarlett se simţi uşurată şi plină de 
nădejde. Într-devăr, Johnnie era omul ei. Era dârz şi aspru, 


iar cu un om ca el nu se glumea. "Un prăpădit de irlandez 
care vrea să parvină", spusese Frank dispreţuitor despre el, 
dar tocmai de aceea Scarlett îl preţuia. Ea îşi dădea seama 
că un irlandez hotărât să întreprindă ceva era un om de 
preţ, indiferent de celelalte însuşiri sau defecte ale sale. Şi 
se simţi mai apropiată de el decât de mulţi oameni din clasa 
ei, fiindcă Johnnie ştia să preţuiască banul. 

În prima săptămână după ce luă în primire gaterul, el 
îndreptăţi toate nădejdile, scoțând de la deţinuţi mai mult 
decât izbutise să facă vreodată Hugh de la echipa sa de 
zece negri eliberaţi. Ba mai mult, îi dădu lui Scarlett 
posibilitatea să fie mai liberă decât fusese vreodată de când 
venise la Atlanta, cu un an în urmă, deoarece nu-i plăcea s-o 
vadă la gater, şi i-o spuse deschis: 

— Eu zic să vă vedeţi de vânzare şi mă ocup eu de lucrul la 
gater. O tabără de deţinuţi nu e locul cel mai potrivit pentru 
o cucoană, şi dacă nu v-a spus-o nimeni până acum, v-o 
spune Johnny Gallegher. Trebuie să vă livrez cheresteaua, 
nu-i aşa? Ei bine, n-am nici un chefsă fiu sâcâit toată ziua 
ca domnul Wilkes. El are nevoie să fie sâcâit. Eu nu. 

Aşa încât Scarlett trebui să-l lase în pace pe Johnnie, 
temându-se că, dacă ar veni prea des, l-ar face să plece, iar 
aşa ceva însemna pentru ea dezastrul. Observaţia lui că 
Ashley avea nevoie să fie împins la treabă o duru, căci 
simţea aici mai mult adevăr decât îi plăcea să recunoască. 
Ashley lucra puţin mai bine cu deţinuţii de cum o făcuse cu 
muncitorii liberi, cu toate că el nu-şi dădea seama de ce. Pe 
deasupra, părea că îi e ruşine să lucreze cu deţinuţi, aşa 
încât în răstimpul acela venea rar să stea de vorbă cu ea. 

Scarlett era necăjită de schimbarea ce se petrecea în el. Îi 
apăruseră fire de păr alb, iar umerii i se lăsau. Surâdea rar, 
acum. Nu mai semăna cu acel Ashley plin de însufleţire, 
care o cucerise cu câţiva ani mai înainte. Părea un om ros 
pe dinăuntru de o suferinţă grea de îndurat, iar în colţurile 
gurii i se citea o expresie de amărăciune crispată, care pe 
Scarlett o surpindea şi o durea. Cât ar fi vrut să-i apuce cu 


o mână hotărâtă capul şi să i-l pună pe umărul ei, să-i 
mângâie părul încărunţit şi să-i spună: "Povesteşte-mi tot ce 
te necăjeşte! Rezolv eu. Aranjez eu lucrurile cum trebuie." 

Dar aerul lui politicos şi rece o ţinea la distanţă. 

Capitolul XLIII. 

Era una din acele rare zile de decembrie în care soarele e 
aproape tot atât de cald ca într-o vară târzie. În curtea 
mătuşii Pitty, de crengile stejarului, mai atârnau frunze roşii 
şi uscate, şi iarba ofilită păstra o culoare galbenă-verzuie. 
Scarlett, cu copilul în braţe, ieşi din casă pe veranda 
laterală şi se aşeză într-un balansoar, la soare. Purta o 
rochie nouă, de stofă verde, garnisită cu metri întregi de 
şiret negru cusut în zigzag, precum şi o bonetă nouă de 
dantelă pe care i-o făcuse mătuşa Pitty. Amândouă îi şedeau 
bine, iar ea o ştia şi se bucura. Ce plăcut să te simţi din nou 
frumoasă, după ce luni de-a rândul ai arătat atât de prost! 

În timp ce stătea în balansoar legănând copilul şi 
fredonând, auzi zgomot de copite apropiindu-se, şi uitându- 
se curioasă prin desişul de viţă al verandei, îl zări pe Rhett 
Butler îndreptându-se spre casa lor. 

Plecase din Atlanta de luni întregi, îndată după moartea lui 
Gerald, cu mult înainte de naşterea Ellei Lorena. Scarlett îi 
simţise lipsa, dar acum tare ar fi vrut să găsească un mijloc 
să-l evite. La drept vorbind, chipul lui întunecat trezea în ea 
un simţământ de vinovată îngrijorare. Conştiinţa îi era 
apăsată de amintirea unui lucru legat de Ashley, dar nu voia 
să discute lucrul acela cu Rhett, deşi ştia că el o s-o silească 
la aceasta, indiferent dacă avea chef sau nu. 

Rhett se opri la poartă şi sări uşor de pe cal, în timp ce ei îi 
trecea prin minte, privindu-l cu nelinişte, că seamănă cu o 
ilustrație dintr-o carte pe care Wade i-o tot dădea ca să-i 
citească cu glas tare. 

"Nu-i lipsesc decât cerceii şi un cuţit între dinţi", se gândi 
ea. "În sfârşit, pirat ori nu, n-are să-mi taie gâtul dacă o să 
ştiu cum să-l iau." 


În timp ce Rhett se apropia, ea îi ură bun-sosit, însoţindu-l 
cu cel mai plăcut dintre surâsuri. Ce bine că îmbrăcase 
rochia cea nouă şi-şi pusese boneta care-i stătea atât de 
bine! Văzându-i privirea cum coboară încetişor de-a lungul 
trupului ei, Scarlett îşi dădu seama că şi el o găseşte 
frumoasă. 

— Alt copil! Vai de mine, Scarlett, ce surpriză! pufni el în 
râs, aplecându-se spre a dezveli puţin faţa mică şi urâtă a 
Ellei Lorena. 

— Nu fi prost, răspunse ea roşind. Ce mai faci, Rhett? Ai 
lipsit multă vreme. 

— Adevărat. Lasă-mă să iau copilul în braţe, Scarlett. Mă 
pricep cum să ţin copiii. Am o mulţime de însuşiri 
nebănuite. Ei, seamănă cu Frank. Nu-i lipsesc decât 
mustăţile, dar au să vină şi ele. 

— Sper că nu. E fată. 

— Fată? Şi mai bine. Băieţii sunt atât de plicticoşi. Să nu 
mai ai niciodată băieţi, Scarlett. 

Îi stătea pe buze să-i spună că nu mai avea de gând să aibă 
nici un fel de copii, băieţi ori fete, dar se opri la timp şi 
zâmbi, căutând în grabă un subiect de conversaţie care să 
mai amâne puţin momentul neplăcut, în clipa când 
chestiunea de care avea atâta teamă va fi atacată. 

— Cum a fost călătoria, Rhett? Pe unde ai umblat de data 
asta? 

— Oh, prin Cuba. New Orleans. şi alte locuri. Uite, 
Scarlett, ţine fetiţa. N-am cum să-mi scot batista din 
buzunar, ca s-o şterg la gură. E un copil bun, sunt sigur, dar 
nu vreau să-mi ude pieptul câămăşii. 

Scarlett luă fetiţa îndărăt, iar Rhett se instală cu mişcări 
lente pe balustrada de la intrare, scoțând o ţigară din 
tabachera sa de argint. 

— Mergi întruna la New Orleans, exclamă ea făcând pe 
supărata, şi niciodată nu vrei să-mi spui ce faci acolo. 

— Sunt un om care munceşte din greu, dragă Scarlett, şi 
poate că afacerile mele mă împing într-acolo. 


— Munceşti din greu? Tu? râse ea provocator. N-ai muncit 
niciodată. Eşti prea leneş. Tot ce ştii e să finanţezi afacerile 
carpetbagger-ilor, să păstrezi jumătate din câştig şi să 
mituieşti pe funcţionarii yankei ca să te lase să ne jefuieşti 
pe noi, contribuabilii. 

Rhett se lăsă pe spate şi pufni în râs. 

— Ce ţi-ar mai place şi ţie să ai bani destui ca să poţi mitui 
pe funcţionari! 

— Cum poţi să. începu ea mâniată. 

— Dar poate că o să câştigi şi tu destul ca să începi într-o 
bună zi să mituieşti pe o scară mai mare. Nu e exclus să te 
îmbogăţeşti de pe urma deţinuţilor. 

— Oh, zise ea niţel încurcată, cum de-ai şi aflat despre 
echipa mea? 

— Am sosit aseară şi mi-am petrecut seara la cafenea, 
unde afli toate ştirile din oraş. E o bursă a bârfelii. Se 
bârfeşte acolo mai bine decât într-un cerc de cucoane. Toţi 
mi-au spus că ai angajat deţinuţi şi că ai pus pe ticălosul de 
Gallegher cu biciul pe ei, ca să-i facă să muncească până or 
crăpa. 

— Nu-i adevărat, se supără ea. N-are să-i omoare. Am eu 
grijă de asta. 

— Crezi? 

— Sigur că da! Cum poţi insinua asfel de lucruri? 

— Oh, vă rog să mă iertaţi, doamnă Kennedy! Ştiu foarte 
bine că motivele dumneavoastră sunt întotdeauna cele mai 
nobile. Oricum, Johnnie Gallegher e o mică bestie. Ai face 
bine să-l supraveghezi, ca să nu dai de belea în ziua în care- 
ţi vine vreo inspecţie. 

— Tu vezi-ţi de treburile tale, că-mi văd eu de ale mele, 
făcu ea revoltată. Şi să nu mai vorbim despre deţinuţi. Toată 
lumea m-a plictisit cu chestiunea asta. E echipa mea de 
muncitori, şi mă priveşte. De altfel, nu mi-ai spus încă ce 
faci la New Orleans. Te duci acolo atât de des încât toată 
lumea spune. 

Se opri. Nu voise să spună atât de mult. 


— Ce spune lumea? 

— Păi. se zice că ai o iubită acolo. Că ai de gând să te 
însori. E adevărat, Rhett? 

O rodea de atâta timp curiozitatea, încât nu se putu 
stăpâni să nu pună întrebarea. Simţea o uşoară gelozie la 
gândul că Rhett avea să se însoare, dar nu pricepea nici ea 
de ce. 

Ochii lui care o priveau amabili se aprinseră dintr-o dată, 
privind ţintă către ea şi făcând-o în cele din urmă să 
Troşească uşor. 

— Te-ar supăra? 

— În sfârşit, mi-ar părea rău să pierd prietenia ta, spuse 
ea afectat şi, căutând să pară indiferentă, se aplecă să 
învelească mai bine copilaşul. 

Rhett râse deodată, scurt, şi spuse: 

— Uită-te la mine, Scarlett. 

Îl privi fără voia ei, roşindu-se şi mai tare. 

— Poţi să spui prea curioşilor tăi prieteni că, dacă o să mă 
însor vreodată, o voi face pentru că n-am putut avea altfel 
pe femeia pe care o doream. Şi până acum n-am dorit încă 
atât de mult o femeie ca să mă însor cu ea. 

Scarlett se simţi foarte încurcată, deoarece îşi aminti de 
seara aceea în care, chiar pe această verandă, în timpul 
asediului, Rhett îi spusese: "Nu sunt un om care se însoară", 
şi-i propusese să-i fie amantă; îşi mai aminti, de asemenea, 
de ziua aceea îngrozitoare când Rhett era la închisoare - şi 
se ruşină. Un zâmbet maliţios trecu peste faţa lui, căci îi 
citea totul în priviri. 

— Dar îţi voi satisface curiozitatea, deoarece pui între bări 
atât de directe. Nu mă duc la New Orleans pentru o 
amantă. Mă duc pentru un copil. Un băieţel. 

— Un băieţel! 

Uluirea pricinuită de această ştire neaşteptată o făcu să-şi 
uite jena. 

— Da, sunt tutorele lui şi răspund de el. E la o şcoală în 
New Orleans. Mă duc deseori să-l văd. 


— Şi-i duci daruri? 

Apoi se gândi: "De asta ştie aşa de bine ce fel de daruri să- 
i aducă lui Wade!" 

— Da, răspunse el, scurt şi morocănos. 

— Ei, la asta nu m-aş fi gândit! E frumos? 

— Prea frumos, ca să fie spre binele lui. 

— Şi e un băieţel cuminte? 

— Nu. E un drac şi jumătate. Mai bine nu se năştea. Cu 
băieţii îţi găseşti întotdeauna beleaua. Mai vrei să afli şi 
altceva? 

Părea supărat şi o privi încruntat, ca şi cum i-ar fi părut 
rău de tot ce îi spusese. 

— Nu mă interesează ceea ce nu vrei să-mi spui, făcu ea 
cu mândrie, deşi ardea de curiozitate să mai afle câte ceva. 
Dar nu te văd deloc în rolul de tutore, urmă ea râzând, în 
nădejdea că-l va pune în încurcătură. 

— Cred şi eu că nu mă vezi. Orizontul tău e destul de 
mărginit. 

Rhett nu mai spuse nimic şi câteva clipe îşi fumă ţigara în 
tăcere. Scarlett căută un răspuns, cam tot atât de brutal 
cum fusese al lui, dar nu găsi. 

— Mi-ar plăcea să nu vorbeşti despre acest lucru cu 
nimeni, zise el în cele din urmă. Deşi sunt încredinţat că, 
atunci când ceri unei femei să-şi ţină gura, ceri un lucru 
imposibil. 

— Ştiu să păstrez un secret, făcu ea jignită. 

— Da? E plăcut când afli lucruri nebănuite despre prieteni 
vechi. Nu mai face mutra asta, Scarlett. Regret c-am fost 
răutăcios cu tine, dar o meritai, ca pedeapsă pentru 
curiozitatea ta. Haide, râzi puţin, şi să fim iar prieteni buni, 
măcar până trecem la un subiect neplăcut. 

"Vai de mine", se gândi ea, "acum o să vorbească despre 
Ashley şi despre gater!" şi se grăbi să zâmbească făcând 
gropiţe, în nădejdea că-i va schimba ideile. 

— Şi pe unde ai mai fost? Că doar n-ai stat tot timpul la 
New Orleans! 


— Nu, în ultima lună am fost la Charleston. A murit tata. 

— Oh, îmi pare rău. 

— N-ai de ce. Sunt sigur că nici lui nu i-a părut rău că 
moare, şi nici mie. 

— Rhett, cum poţi să spui aşa ceva! 

— Ar fi mult mai rău dacă m-aş preface, nu crezi? N-a 
existat niciodată prea multă afecţiune între el şi mine. Nu- 
mi amintesc de nici o clipă în care bătrânul să nu-mi fi găsit 
vreun cusur. Semân prea mult cu tatăl lui, şi nu-l preţuia 
deloc. lar pe măsură ce creşteam, dezaprobarea tatei, în ce 
mă privea, s-a transformat în antipatie; şi trebuie să 
recunosc că n-am făcut nimic pentru a-i schimba 
simţămintele. Tata mă punea întotdeauna să fac numai 
lucruri plicticoase! În cele din urmă m-a gonit în lume fără 
un ban şi fără nici un fel de pregătire decât ca să fiu un 
gentleman din Charleston care trăgea bine cu pistolul şi 
juca pocher excelent. Pe urmă a socotit drept ofensă 
personală faptul că n-am murit de foame şi că, dimpotrivă, 
mă întreţineam minunat cu pocherul. Era aşa de ofensat la 
gândul că un Butler poate fi de meserie jucător de cărţi, 
încât prima oară când am venit acasă, i-a interzis mamei să 
mă vadă. Şi tot timpul războiului, pe când forţam aici 
blocada, mama a fost silită să mintă şi să vină să mă vadă pe 
ascuns. Fireşte, asta nu m-a făcut să-l iubesc mai mult. 

— Oh, dar nu ştiam toate astea! 

— Era ceea ce se înţelege printr-un bătrân gentleman de 
şcoală veche, ceea ce înseamnă că era ignorant, 
încăpățânat, neîngăduitor şi incapabil să gândească altfel 
de cum gândeau toţi ceilalţi gentlemeni de şcoală veche. 
Toată lumea îl admira pentru că mă dăduse afară şi mă 
socotea mort. "Dacă ochiul tău drept te supără, scoate-l!" 
Eu eram ochiul lui drept, fiul său cel mai mare, şi s-a 
răzbunat scoţându-mă din circulaţie. 

Zâmbi puţin, dar ochii săi aveau o privire aspră care părea 
să vadă fantome ale trecutului. 


— La urma-urmei, pentru asta l-aş fi iertat, dar nu-l pot 
ierta pentru ceea ce le-a făcut mamei şi surorii mele, de la 
sfârşitul războiului. Au fost pur şi simplu ruinaţi. Casa de pe 
plantație a ars, şi lanurile de orez au redevenit simple 
mlaştini. Casa de la oraş au pierdut-o din cauza impozitelor 
neplătite, şi s-au mutat în două camere care, chiar pentru 
negri, ar fi fost prea sărăcăcioase. Am trimis bani mamei, 
dar tata mi i-a trimis îndărăt. bani murdari, înţelegi! şi de 
câteva ori m-am dus la Charleston spre a da surorii mele 
bani, pe furiş. Dar tata descoperea întotdeauna şmecheria 
şi-i făcea atâta scandal, încât biata fată spunea că nu maie 
de trăit acolo. Şi iarăşi primeam banii înapoi. Nu ştiu cum 
au trăit. Ba da, ştiu. Fratele meu le-a dat cât a putut, deşi 
nu are nici el prea mult şi nu vrea să ia bani de la mine. 
banii câştigaţi prin speculă aduc nenoroc, ştii! Şi au prieteni 
care-şi mai fac pomană cu ei. Mătuşa ta Eulalie a fost foarte 
bună cu ei. E una din cele mai bune prietene ale mamei. Le- 
a dat haine şi. Oh, Doamne, mama să trăiască din pomana 
altora! 

Rareori îl văzuse aşa, fără mască, cu o expresie de 
adevărată ură faţă de tatăl său şi deznădejde pentru maică- 
sa. 

— Mătuşa Lalie! Vai de mine, Rhett, dar nici ea n-are mult 
mai mult decât ce-i trimit eu! 

— Ah, care va să zică de la tine avea! Ce urât din partea ta 
să te lauzi aşa în faţa umilinţei mele. Îmi vei da voie să-ţi 
restitui totul! 

— Cu plăcere, spuse Scarlett zâmbind deodată, şi zâmbi şi 
Rhett. 

— Ah, Scarlett, cum îţi sclipesc ochii când auzi vorbindu-se 
de bani! Eşti sigură că n-ai puţin sânge scoţian sau chiar 
evreiesc în tine, pe lângă cel irlandez? 

— Nu fi urâcios! N-am vrut să-ţi dau peste nas cu mătuşa 
Lalie. Dar să ştii că ea mă crede plină de bani. Mereu îmi 
scrie să-i trimit, şi Dumnezeu ştie că am destule pe cap aici, 


fără să mai trebuiască să întreţin tot Charleston-ul. De ce a 
murit tatăl tău? 

— De foame, dar demn, cred - cel puţin aşa nădăjduiesc. 
Aşa-i trebuie. Era dispus, să le lase pe mama şi pe 
Rosemary să moară de foame alături de el. Acum, că e mort, 
pot să le dau şi eu un ajutor. Le-am cumpărat o casă pe 
Battery şi au şi servitori care să le îngrijească. Dar fireşte 
că nu vor să se ştie că banii vin de la mine. 

— De ce? 

— Draga mea, nu cunoşti Charleston-ul? Ai fost şi tu acolo. 
Familia mea, oricât de săracă ar fi, trebuie să-şi păstreze 
rangul. Şi nu şi l-ar putea păstra dacă s-ar afla că sunt 
întreţinuţi cu bani câştigaţi la cărţi, prin tot felul de 
speculaţii şi de la carpetbagger-i. Nu, au lansat zvonul că 
tata a făcut o asigurare pe viaţă, că trăise prost şi răbdase 
de foame până la moarte ca să aibă ele din ce să trăiască 
după moartea lui. Şi acum el e privit cu şi mai multă 
admiraţie decât înainte. E un adevărat martir al familiei. 
Mi-ar place să ştiu că se răsuceşte în groapă văzând că 
mama şi Rosemary trăiesc mai bine azi, în ciuda sforţărilor 
sale. Într-un fel, îmi pare rău că a murit! Pentru că dorea 
prea mult să moară. era fericit că moare. 

— De ce? 

— Oh, de fapt a murit când s-a predat generalul Lee. 
Cunoşti genul de om. Niciodată nu s-a putut adapta 
timpurilor noi, şi nu făcea decât să vorbească despre 
vremurile de demult. 

— Rhett, oare toţi bătrânii sunt aşa? 

Spunând asta se gândea la Gerald şi la ce spusese Will 
despre el. 

— Da' de unde! Uită-te la unchiul Henry şi la nebunul 
acela de bătrân, domnul Merriwether, ca să-ţi citez doar 
doi. Au făcut un nou contract cu viaţa atunci când au plecat 
la război, şi am impresia că de atunci au întinerit şi s-au 
făcut mai energici. Azi-dimineaţă l-am întâlnit pe bunicul 
Merriwether, care mâna căruţul cu pateuri al lui Rene şi 


înjura calul ca un vizitiu de rând. Mi-a spus că se simţea cu 
zece ani mai tânăr de când a scăpat de acasă şi de 
cocoloşelile nurorii sale, şi de când s-a apucat să facă pe 
vizitiul. Şi unchiul tău Henry se bucură grozav când poate 
să-i înfrunte pe yankei şi să apere văduvele şi orfanii - pe 
gratis, bănuiesc - împotriva carpetbagger-ilor. Dacă n-ar fi 
fost războiul, s-ar fi retras de mult să-şi vadă de 
reumatisme. Au întinerit amândoi, pentru că pot fi de folos 
altora şi văd că lumea are nevoie de ei. Şi le place această 
viaţă nouă, care oferă noi prilejuri bătrânilor. Dar sunt mulţi 
oameni, chiar tineri, care se simt la fel cum se simțeau tatăl 
meu şi altău. Nu pot şi nu vor să se adapteze, şi tocmai 
aceasta mă aduce la subiectul neplăcut pe care trebuie să-l 
discut cu tine, Scarlett. 

Schimbarea aceasta neașteptată o zăpăci într-atât încât se 
bâlbâi: "Ce. ce.", şi în sinea ei gemu: "Oh, Doamne! Acum s- 
a sfârşit. Mă întreb dacă-l voi putea îmbuna." 

— De când te cunosc, n-am aşteptat niciodată de la tine 
nici să-mi spui adevărul, nici să fii corectă cu mine. Dar, ca 
un prost, am avut încredere în tine. 

— Nu ştiu ce vrei să spui. 

— Ba cred că ştii. În orice caz, ai un aer vinovat. Pe când 
treceam adineauri călare, pe Strada lederei, venind spre 
tine, cine crezi că m-a strigat de după gard? Doamna Ashley 
Wilkes! Bineînţeles, m-am oprit şi am stat de vorbă cu ea. 

— Da? 

— Da, şi am avut o convorbire foarte plăcută. Mi-a 
mărturisit că de mult ar fi vrut să-mi spună cât de viteaz m- 
a găsit atunci când am luptat în numele Confederaţiei, deşi 
am făcut-o în ultima clipă. 

— Oh, fleacuri! Melly e o proastă. În noaptea aceea ar fi 
putut să moară fiindcă te-ai purtat aşa de eroic. 

— Dar socotea, probabil, că murea pentru o cauză bună. Şi 
când am întrebat-o ce caută în Atlanta, s-a mirat că nu ştiu 
nimic. Mi-a explicat că ei locuiesc aici şi că tu ai fost atât de 


bună încât să iei pe domnul Wilkes ca tovarăş în 
întreprinderea ta. 

— Ei şi? întrebă Scarlett scurt. 

— Când ţi-am împrumutat banii ca să cumperi gaterul, ţi- 
am pus o condiţie pe care ai acceptat-o - să nu ajuţi cu banii 
mei pe Ashley Wilkes. 

— Dar ştii că mă jigneşti? La urma-urmei, ţi-am dat banii 
înapoi, şi gaterul îmi aparţine. Mă priveşte ce fac cu el. 

— N-ai vrea să-mi spui şi mie cum ai câştigat banii cu care 
mi-ai plătit datoria? 

— Vânzând cherestea, cum era firesc. 

— Dar cu banii pe care ţi i-am împrumutat eu ca să poţi 
începe. Asta voiai să spui. Şi te foloseşti de banii mei ca să-l 
ajuţi pe Ashley. Eşti o femeie lipsită de onoare şi, dacă nu 
mi-ai fi plătit datoria, mi-ar fi făcut mare plăcere să te scot 
la vânzare acum, în cazul că n-ai avea de unde să-mi dai 
banii. 

Vorbea pe un ton uşuratic, dar ochii săi sclipeau de mânie. 

Scarlett porni îndată ofensiva pe teritoriul duşman. 

— De ce-l urăşti atâta pe Ashley? Probabil că eşti gelos. 

Dar, după ce rosti cuvintele, ar fi vrut să-şi muşte limba, 
căci Rhett dădu capul pe spate şi râse până ce Scarlett se 
făcu roşie de ciudă. 

— Lipsei tale de onoare poţi să-i adaugi şi aroganţa, spuse 
el. O să te crezi întotdeauna fata cea mai frumoasă din 
comitat, nu? Întotdeauna o să-ţi închipui că eşti cea mai 
reuşită femeie de pe lume şi că toţi bărbaţii pe care-i 
întâlneşti sunt morţi după tine? 

— Nicidecum! răspunse ea, înfierbântată. Dar nu înţeleg 
de ce-l urăşti pe Ashley, şi nu văd altă explicaţie. 

— Ei, caută altă explicaţie, frumoasă vrăjitoare, căci asta 
nu-i bună. Cât despre Ashley. nici nu-l urăsc şi nici nu-l 
iubesc. De fapt, nu resimt faţă de el şi de oamenii ca el 
decât milă. 

— Milă? 


— Da, şi puţin dispreţ. Şi acum, înfierbântează-te şi spune- 
mi că Ashley face cât o mie de pungaşi ca mine şi că n-ar 
trebui să îndrăznesc să am simţăminte de milă sau de 
dispreţ faţă de el. Când ai să sfârşeşti, am să-ţi spun ce cred 
şi eu, dacă te interesează. 

— Nu mă interesează. 

— Totuşi am să ţi-o spun, căci nu vreau să-ţi las plăcuta 
iluzie cu privire la gelozia mea. Mi-e milă de el, pentru că ar 
trebui să fie mort, şi nu este. Şi-l dispreţuiesc pentru că nu 
ştie ce să facă, acum, că lumea lui a pierit. 

Ideea pe care o exprimase i se păru cunoscută lui Scarlett. 
Avea impresia că mai auzise aceste cuvinte, dar nu-şi putea 
aminti unde şi când. Nu se trudi să caute, căci fierbea de 
mânie. 

— Dacă lucrurile s-ar petrece după voia ta, atunci toţi 
oamenii cumsecade din Sud ar fi acum morţi! 

— Şi dacă s-ar petrece după voia lor, sunt sigur că toţi 
oamenii ca Ashley ar prefera să fie morţi. Morți, sub o 
piatră şlefuită pe care să scrie: "Aici odihneşte un soldat al 
Confederaţiei, mort pentru patrie", sau "Dulce et decorum 
est." ori vreun alt epitaf dintr-astea. 

— Nu văd de ce! 

— Tu nu vezi decât ceea ce stă scris cu litere de-o şchioapă 
chiar sub nasul tău, nu-i aşa? Dac-ar fi morţi, n-ar mai avea 
necazuri; n-ar avea de luptat cu tot soiul de probleme, şi 
încă probleme care n-au soluţie. Pe de altă parte, familiile 
lor s-ar mândri cu ei de-a lungul mai multor generaţii. De 
altfel, am auzit că morţii sunt fericiţi. Îţi închipui că Ashley 
Wilkes e fericit? 

— Dar, bineînţeles., începu ea, apoi îşi aminti de privirea 
pe care o zărise în ochii lui Ashley cu câtva timp în urmă, şi 
se opri. 

— Crezi că e fericit? Dar Hugh Elsing, sau doctorul 
Meade? Crezi că sunt mai fericiţi decât era tatăl meu sau al 
tău? 


— Păi, poate că nu sunt atât de fericiţi pe cât ar putea fi, 
pentru că şi-au pierdut toţi banii. 

Rhett râse. 

— Nu e vorba de bani, drăguţo. Îţi spun eu, a pierit lumea 
lor. lumea în care au fost crescuţi. Sunt ca peştii pe uscat, 
sau ca nişte pisici cu aripi. Fiecare din ei a fost crescut ca să 
fie cineva, să facă anumite lucruri, să ocupe o anumită 
poziţie. Şi toate acele persoane, lucruri şi poziţii au pierit 
pe vecie în clipa când generalul Lee s-a predat la 
Appomattox. Oh, Scarlett, nu mă privi aşa prosteşte! Ce mai 
poate să facă Ashley Wilkes, acum că nu mai are casă, căi s- 
a vândut pentru impozite plantaţia şi că gentlemenii nu mai 
fac doi bani? Poate să muncească cu mâinile, sau cu capul? 
Mă prind că ai pierdut o grămadă de bani de când ai dat 
gaterul pe mâna lui. 

— Nu-i adevărat. 

— Foarte frumos! Îmi dai voie să-ţi controlez registrele 
într-o seară de duminică, dacă ai vreme? 

— Îţi dau voie să te duci dracului, şi nu numai când o să ai 
vreme, ci chiar acum, dinspre partea mea. 

— Drăguţo, am mai fost la dracu', şi e un individ destul de 
puţin interesant. N-am să mai merg acolo, nici chiar pentru 
tine. Mi-ai luat banii când aveai mare nevoie de ei, şi i-ai 
folosit. Ne învoisem asupra felului cum trebuiau să fie 
folosiţi, şi ai călcat învoiala. Gândeşte-te, scumpa mea 
escroacă, la ziua când vei fi iarăşi silită să-mi ceri bani. Ai 
să-mi ceri să te împrumut cu o dobândă ridicolă, ca să mai 
cumperi gatere, catâri, ori să mai deschizi cârciumi. Şi 
atunci, va trebui să-ţi pui pofta în cui. 

— Când voi avea nevoie de bani, mă voi împrumuta de la 
bancă, îţi mulţumesc, făcu ea cu răceală, dar de furie abia 
mai putea răsufla. 

— Da? Încearcă. Multe din acţiunile băncii sunt ale mele. 

— Nu mai spune! 

— Da, mă interesează şi afacerile cinstite. 

— Mai sunt şi alte bănci. 


— Bineînţeles. Şi dacă-mi dau puţină osteneală, n-ai să 
capeţi nici o para de la niciuna dintre ele. Poţi să te duci la 
cămătarii carpetbagger-i, dacă ai nevoie de bani. 

— Mă duc la ei cu plăcere. 

— Te vei duce, dar fără nici o plăcere, atunci când vei auzi 
ce dobânzi cer. Drăguţo, în lumea afacerilor există pedepse 
pentru cei necinstiţi. De ce n-ai fost sinceră cu mine? 

— Frumos îţi şade, ce să zic! Eşti bogat şi puternic şi 
hărţuieşti pe cei năpăstuiţi, ca Ashley şi ca mine! 

— Nu te pune în rând cu el. Nu eşti năpăstuită. Nimic nu 
te poate distruge pe tine. El însă este distrus şi aşa va 
rămâne, dacă nu se iveşte un om energic care să-l 
călăuzească şi să-i poarte de grijă toată viaţa. lar eu n-am 
de gând să-mi folosesc banii în slujba unui om ca Ashley. 

— Dar nu te-ai codit să mă ajuţi când eram distrusă, şi. 

— Ofereai un plasament bun, draga mea, un plasament 
interesant. De ce? Pentru că nu te-ai dus la rudele tale să te 
vaiţi şi să plângi vremurile de altădată. Te-ai apucat de 
treabă şi acum averea ţi-e bine întemeiată pe bani luaţi din 
punga unui mort şi pe alţii furaţi de la Confederație. Ai la 
activul tău o crimă, o încercare de adulter, un soţ suflat de 
la sora ta şi tot felul de minciuni şi afaceri necinstite ce n-ar 
suporta o cercetare mai amănunţită. Foarte frumoase 
lucruri, toate! Şi astfel te-ai arătat a fi o persoană energică 
şi hotărâtă, deci un plasament bun pentru bani. E amuzant 
şi plăcut să ajuţi pe cineva care se ajută singur. Şi acelei 
matroane romane, doamnei Merriwether, i-aş împrumuta 
zece mii de dolari, fără chitanţă. A pornit cu un coş de 
pateuri şi uită-te acum la ea! Are o brutărie în care lucrează 
şase oameni, bunicul e fericit cu căruţul lui cu care livrează 
marfa, iar creolul acela mic şi leneş de Rene lucrează, şi-i 
place chiar. Sau nenorocitul acela de Tommy Wellburn, care 
munceşte cât doi, deşi are numai o jumătate de trup de om, 
şi lucrează bine. sau. ei, lasă, nu vreau să te mai plictisesc. 

— Sigur că mă plictiseşti. Ba chiar mă scoţi din sărite, 
spuse Scarlett cu răceală, nădăjduind că-l va depărta astfel 


de subiectul acela neplăcut care era Ashley. Dar el râse 
doar, refuzând să-i facă pe plac. 

— Face să ajuţi astfel de oameni. Dar Ashley Wilkes. bah! 
Cei de teapa lui nu sunt buni de nimic într-o lume ca a 
noastră, întoarsă cu susul în jos. De câte ori se întoarce 
lumea cu susul în jos, aceştia sunt primii care pier. Şi de ce 
nu? Nici nu merită să supravieţuiască, pentru că nu vor să 
lupte - nu ştiu să lupte. Acum nu e prima oară că lucrurile 
s-au întors cu susul în jos, şi nici nu va fi ultima. S-a mai 
întâmplat şi o să se mai întâmple. Şi atunci când se va mai 
întâmpla, toată lumea o să piardă totul, şi vom fi cu toţii la 
fel. Şi atunci va trebui s-o luăm iarăşi de la capăt, fără 
nimic. Vreau să spun fără nimic, în afară de agerimea minţii 
şi puterea mâinilor noastre. Dar unii oameni, ca Ashley, n-au 
nici agerime în minte, nici putere în mâini, sau dacă le au, 
îşi fac scrupule ca să se folosească de ele. Şi astfel pier, şi 
aşa le trebuie. Este o lege firească - lumea nu are nevoie de 
astfel de oameni. Dar sunt întotdeauna câţiva inşi dârji care 
pot rezista greutăților, şi cu timpul să revină la poziţiile pe 
care le-au ocupat înainte de-a se întoarce lumea pe dos. 

— Şi tu ai fost sărac! Adineauri doar mi-ai spus că tatăl tău 
te-a dat afară fără nici un sfanţ! făcu Scarlett mâniată. Cred 
că ai putea avea înţelegere şi compasiune pentru Ashley! 

— Înţeleg foarte bine, te asigur, răspunse Rhett, dar să fiu 
al dracului dacă-l compătimesc. Ashley avea desigur mai 
mulţi bani după capitulare, decât am avut eu când m-a dat 
tata afară. Cel puţin avea prieteni care să-l ajute, pe când 
eu am avut soarta unui paria. Şi ce-a făcut Ashley? 

— Cum poţi să te compari cu Ashley, înfumuratule! Doară 
nu-i ca tine, slavă Domnului! Nu s-ar înjosi să facă afacerile 
murdare pe care le faci tu cu carpetbagger-i cu scallawag-i 
şi cu yankei. E un om cinstit şi are conştiinţă. 

— Dar nu prea cinstit dacă acceptă bani şi ajutor de la o 
femeie. 

— Ce putea face altceva? 


— Asta nu pot să ţi-o spun eu. Ştiu numai ce am făcut eu 
când am fost dat afară, şi ce fac acum. Ştiu ce au făcut alţii. 
Am văzut cu toţii în prăbuşirea civilizaţiei un prilej de 
îmbogăţire, şi am căutat să profităm cât mai bine de el, unii 
în mod cinstit, alţii prin înşelăciuni, şi continuăm să 
profităm cât putem. Şi toţi cei ca Ashley au aceleaşi şanse 
ca noi, dar nu ştiu să se folosească de ele. Nu sunt capabili, 
Scarlett, şi numai cei capabili merită să supravieţuiască. 

Scarlett nu prea auzea ce spunea, fiindcă îşi reaminti de 
ceea ce îi venise în minte când începuse Rhett să vorbească 
- de vântul rece care bătea în livada de la Tara când Ashley 
se rezemase de gardul dărăpănat şi privise dincolo de ea. Şi 
spusese. ce spusese oare? Rostise un nume străin, ciudat, şi 
vorbise despre sfârşitul lumii. Nu-şi dăduse seama atunci ce 
voise să spună, dar acum începea să priceapă, iar aceasta-i 
trezi o senzaţie de silă şi oboseală. 

— Bine, dar şi Ashley spunea. 

— Ce? 

— Spunea, odată, la Tara, ceva despre. un. un amurg al 
zeilor şi despre sfârşitul lumii, sau aşa ceva. 

— Ah, Gotterdămmerung! şi privirea lui Rhett se înflăcără, 
plină de interes. Şi ce-a mai spus? 

— Oh, nu-mi amintesc prea bine. N-am dat prea multă 
atenţie. Dar. a, da. ceva despre reuşita celor tari şi 
înfrângerea celor slabi. 

— Ah, care va să zică îşi dă seama! Asta-i îngreunează şi 
mai mult situaţia. Cei mai mulţi n-o ştiu şi n-o vor şti 
niciodată. Se vor întreba, tot restul vieţii lor, unde a pierit 
tot farmecul vieţii. Şi se vor mulţumi să sufere în tăcere 
neputincioasă, păstrându-şi aerul lor mândru. Dar el 
înţelege. Ştie că e înfrânt. 

— Ba nu e înfrânt! Şi nici nu va fi, atâta timp cât mai am eu 
suflet în trup. 

O privi liniştit, iar faţa lui oacheşă era plină de blândeţe. 

— Scarlett, cum l-ai făcut să vină la Atlanta şi să se ocupe 
de gater? S-a împotrivit mult? 


Lui Scarlett îi verii îndată în minte scena cu Ashley, după 
înmormântarea lui Gerald - dar o goni din minte. 

— Da' de unde! răspunse ea revoltată. Când i-am spus că 
am nevoie de ajutorul lui, pentru că n-aveam încredere în 
derbedeul care se ocupa de gater, şi că Frank are prea 
multă treabă, şi că eu sunt. În sfârşit, era şi Ella Lorena la 
mijloc, înţelegi? - a fost foarte bucuros că-mi poate da un 
ajutor. 

— La ce scopuri frumoase serveşte câteodată 
maternitatea. Va să zică, cu asta l-ai îmbrobodit. Ei bine, 
acum l-ai adus acolo unde ai vrut; e tot atât de legat de tine, 
prin obligaţiile pe care şi le-a creat, pe cât sunt de legaţi 
deţinuţii tăi de lanţurile lor. Vă urez bucurie amândurora! 
Dar, după cum ţi-am mai spus la începutul discuţiei, de la 
mine n-ai să mai vezi un ban, pentru afacerile tale necurate, 
doamna mea cu două feţe. 

Scarlett fierbea de furie şi de deznădejde. Plănuise să mai 
facă un împrumut de la Rhett, ca să-şi cumpere un teren şi 
să facă un depozit de lemne acolo. 

— Mă pot lipsi de banii tăi, strigă ea. Câştig destul cu 
gaterul de care vede Johnnie Gallegher, de când nu mai 
folosesc negri eliberaţi. Mai am bani în nişte ipoteci şi mai 
scot ceva şi de la prăvălie cu mărfurile pe care le obţin la 
bursa neagră. 

— Da, am auzit. Ce drăguţ din partea ta să scoţi câştiguri 
pe spinarea văduvelor şi a orfanilor! Dar, dacă e vorba să 
furi, de ce nu furi de la cei bogaţi şi puternici? Furtul acesta 
a fost privit întotdeauna drept ceva moral şi cinstit, încă de 
pe vremea lui Robin Hood. 

— Pentru că, răspunse Scarlett scurt, e mai uşor şi mai 
sigur să furi. cum spui tu. de la săraci. 

Rhett râse încet, în timp ce umerii i se cutremurau. 

— Eşti o pungăşoaică grozavă, Scarlett! 

Pungăşoaică! Ciudat, cuvântul acesta o duru. "Nu sunt o 
pungăşoaică", îşi spuse ea în sinea ei. În orice caz, nu voia 
să fie. Voia să fie o adevărată doamnă. O clipă, mintea ei se 


întoarse în trecut şi o văzu pe mama ei cum se mişca de 
colo-colo cu foşnet de fuste, împrăştiind în jur un parfum 
uşor, cu mâinile mici, neobosite, lucrând mereu pentru alţii, 
o femeie stimată, iubită, îndrăgită de toţi. Scarlett avu o 
strângere de inimă. 

— Degeaba cauţi să mă înfurii, spuse ea cu oboseală în 
glas. Ştiu că nu sunt atât de. scrupuloasă pe cât ar trebui să 
fiu. Nu sunt nici destul de bună şi drăguță, cum am fost 
crescută să fiu. Dar nu pot să fiu altfel, Rhett. Crede-mă, nu 
pot. Ce era să fac? Ce s-ar fi întâmplat cu mine, cu Wade, cu 
Tara şi cu noi toţi când au venit yankeii, dacă aş fi fost. 
blândă? Aş fi fost o. dar nici nu vreau să mă gândesc la asta. 
Sau dacă aş fi fost amabilă şi drăguță când Jonas Wilkerson 
era gata să ne ia casa. gândeşte-te! Unde am fi cu toţii 
acum? Şi dacă aş fi fost blândă şi ascultătoare cu Frank şi 
nu l-aş fi cicălit în legătură cu anumite datorii, am fi. În 
sfârşit, poate că sunt o pungăşoaică, dar n-am să fiu 
întotdeauna, Rhett. Oricum, în anii aceştia din urmă. şi 
chiar şi acum, ce puteam face? Eram ca un marinar care se 
trudea să ducă la țărm, pe o mare furtunoasă, o barcă prea 
încărcată. Mi-era greu chiar să mă menţin la suprafaţă, să 
nu mă duc la fund - încât nu mai puteam să mă încarc cu 
mărunţişuri, lucruri la care puteam renunţa fără să le simt 
lipsa, ca de pildă, atitudinile nobile şi. În sfârşit, lucruri 
dintr-astea. Mă temeam atât de mult să nu se scufunde 
barca, încât am aruncat peste bord lucrurile de mai puţină 
însemnătate. 

— Adică mândria, onoarea, adevărul, virtutea şi bunătatea, 
completă el ironic. Ai dreptate, Scarlett. Sunt lucruri 
neînsemnate atunci când se scufundă barca. Dar uită-te 
împrejur, la prietenii tăi. Dacă nu reuşesc să-şi ducă barca 
la țărm în bună stare şi cu întreaga încărcătură, preferă să 
se înece şi ei, cu barcă cu tot. 

— Sunt cu toţii nişte proşti, făcu ea. Fiecare lucru la timpul 
său. Când voi avea bani destui, voi fi şi eu generoasă, aşa 


cum îţi place ţie. Am să fiu un înger. Atunci când îmi va da 
mâna. 

— Când îţi va da mâna. dar n-ai să fii. E greu să salvezi o 
încărcătură căzută în mare, şi chiar dacă reuşeşti s-o faci, 
ea este de obicei ireparabil stricată. Tare mă tem că în clipa 
când vei putea să aduci la suprafaţă onoarea şi virtutea pe 
care le-ai azvârlit peste bord, le vei găsi alterate. 

Şi zicând acestea se ridică, luându-şi pălăria. 

— Pleci? 

— Da. Nu te bucuri? Te las cu conştiinţa ta, cată-ţi mai 
rămâne. 

Se opri o clipă şi, plecând privirea spre copil, îi întinse un 
deget ca să i-l apuce. 

— Îmi închipui că Frank nu mai poate de mândrie. 

— Oh, bineînţeles. 

— Şi are, probabil, tot felul de proiecte pentru viitorul 
copilului. 

— O, ştii ce caraghioşi sunt bărbaţii când e vorba de copiii 
lor. 

— Atunci, spune-i, zise Rhett, şi se opri deodată, cu o 
privire stranie în ochi, spune-i că dacă vrea să-şi 
împlinească visul, ar face bine să mai stea pe acasă, serile. 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— Nimic altceva decât ce am spus. Zi-i să mai stea pe 
acasă. 

— Eşti dezgustător, Rhett! Cum poţi să insinuezi că Frank. 

— Oh, păcatele mele, exclamă Rhett şi-l pufni râsul. N-am 
vrut să spun că Frank aleargă după femei! Frank! Oh, 
păcatele mele. 

Şi cobori scările, râzând cu poftă. 

Capitolul XLIV. 

În după-amiaza aceea de martie vremea era răcoroasă şi 
bătea vântul, şi Scarlett, îndreptându-se cu trăsura pe 
şoseaua Decatur spre gaterul lui Johnnie Galleger, îşi trase 
pledul până sus de tot, la subţiori. Ştia că e destul de 
primejdios să umble singură, mai primejdios ca oricând, 


căci acum negrii scăpaseră de sub orice fel de control. 
După cum spusese Ashley, refuzul de a ratifica 
amendamentul îi costa scump. Nordul primise o palmă, şi 
acum se răzbuna crunt. Nordul hotărâse să le impună cu 
de-a sila votul negrilor, aşa că Georgia fu declarată în stare 
de răzvrătire şi pusă sub domnia legilor militare celor mai 
draconice. Georgia nu mai era socotită ca stat, ci devenise, 
odată cu Florida şi Alabama, "districtul militar numărul 
trei", sub comanda unui general federal. 

Viaţa era acum mult mai nesigură şi mai înspăimântătoare 
ca înainte. Ordonanţele militare de anul trecut, care 
păruseră atât de cumplite, erau blânde în comparaţie cu 
cele noi date de generalul Pope. Viitorul, cu perspectiva de 
a fi conduşi de negri, se arăta sumbru şi disperat, şi bieţii 
sudişti se frământau neputincioşi. Cât despre negri, 
deveniseră înfumuraţi din cauza importanţei ce li se dădea 
şi, conştienţi de faptul că erau sprijiniți de armata yankee, 
ajunseseră mai obraznici şi mai periculoşi ca oricând. 
Nimeni nu era apărat împotriva nelegiuirilor lor. 

În vremurile acestea furtunoase şi pline de primejdii, 
Scarlett începu să se simtă fricoasă - fricoasă dar hotărâtă - 
şi umbla peste tot singură, cu pistolul lui Frank vârât între 
pernele briştii, blestemându-i în gând pe cei vinovaţi de 
această stare de lucruri. La ce folosise atitudinea plină de 
demnitate pe care toţi o socoteau o mare vitejie? Doar să 
agraveze situaţia. 

Când se apropie de drumul ce cobora printre şirurile de 
pomi dezgoliţi în valea unde se afla aşezarea Shantytown, 
Scarlett zori calul. Nu prea se simţea la largul ei când 
trecea pe lângă îngrămădeala aceea de corturi militare 
scoase din uz şi colibe de lemn. Dintre toate locurile din 
jurul Atlantei, acesta avea reputaţia cea mai proastă, fiindcă 
aici locuiau în murdărie şi înghesuială negri hoinari, 
negrese prostituate şi câţiva albi nenorociţi de cea mai 
joasă speţă. Se spunea că aici se refugiau criminalii negri şi 
albi; aici veneau şi soldaţii yankei când căutau vreun 


răufăcător. Asasinatul, cu cuțitul sau cu pistolul, era un 
lucru atât de obişnuit, încât autorităţile nici nu se mai 
sinchiseau şi lăsau în genere pe localnici să-şi facă singuri 
dreptate. În fundul pădurii se afla o mică distilerie, unde se 
fabrica whisky de proastă calitate, iar noaptea colibele din 
vale răsunau de strigătele şi înjurăturile beţivilor. 

Chiar şi yankeii găseau că e un focar de stricăciune care 
trebuia distrus, dar nu se lua nici o măsură în această 
privinţă. Locuitorii din Atlanta şi Decatur care erau siliţi să 
meargă pe acest drum ca să ajungă dintr-un oraş în celălalt 
erau revoltați. Bărbaţii treceau prin Shantytown cu 
pistoalele la îndemână, iar femeile, dacă erau de familie 
bună, se codeau să treacă pe acolo chiar însoţite de bărbaţii 
lor, căci drumul era de obicei presărat cu negri beţi care le 
strigau înjurături şi cuvinte grosolane. 

Cât timp îl avusese pe Archie alături de ea, Scarlett nu se 
sinchisise de Shantytown, deoarece nici cea mai obraznică 
negresă nu îndrăznea să râdă în faţa ei. Dar, de când era 
silită să umble singură, avusese tot felul de incidente 
penibile şi supărătoare. Prostituatele negrese păreau să se 
ia la întrecere în grosolănii de câte ori trecea ea pe acolo. 
N-avea altă alternativă decât să nu le bage în seamă şi să 
fiarbă de mânie în sinea ei. Nici măcar nu se putea văita la 
prieteni şi rude, deoarece cu toţii ar fi spus triumfători: "Ie 
aşteptai oare la altceva?" Şi familia ar lua iarăşi tot felul de 
măsuri, căutând s-o oprească de la treabă. Ea însă n-avea 
nicidecum intenţia să renunţe la drumurile pe care le făcea. 

Astăzi, slavă Domnului, nu erau negrese zdrenţăroase pe 
marginea şoselei! Trecând pe lângă poteca ce ducea la 
aşezare, Scarlett privi cu scârbă la colibele din vale, 
luminate de o rază tristă de soare. Sufla un vânt rece şi, pe 
când trecea, o izbi mirosul fumului de lemne, de carne de 
porc friptă şi de latrine necurăţate. Întorcând capul, dădu 
bici calului, zorindu-l ca să treacă mai repede pe după cotul 
şoselei. Tocmai când începea să răsufle uşurată, îi zvâcni 
deodată inima în piept, căci un negru uriaş se ivi în tăcere 


de după un stejar. Se sperie, dar nu-şi pierdu cumpătul, ci 
opri calul, cu pistolul lui Frank în mână. 

— Ce vrei? strigă ea cât putu mai sever. 

Negrul cel uriaş se piti din nou după copac şi glasul îi sună 
plin de teamă. 

— Vai de mine, domnişoa'ă Sca'lett, doa' n-o să t'ageţi în 
Sam cel ma'e! 

Sam cel mare! O clipă îi fu greu să priceapă ce auzise. 
Sam cel mare, supraveghetorul de la Tara, pe care-l văzuse 
pentru ultima oară în timpul asediului. Dar, ce Dumnezeu. 

— Vino-ncoa' să văd dacă eşti într-adevăr Sam! 

Omul ieşi, şovăitor, din ascunzişul său: un uriaş 
zdrenţăros, în picioarele goale, îmbrăcat cu nişte pantaloni 
de doc şi cu o tunică militară mult prea scurtă şi strâmtă 
pentru statura lui. Când văzu că era într-adevăr Sam cel 
mare, Scarlett vâri pistolul la loc sub perna de pe capră şi 
zâmbi, bucuroasă. 

— Oh, Sam! Ce plăcere-mi face să te revăad! 

Sam alergă până la brişcă şi ochii i se roteau în cap de 
bucurie, iar dinţii albi îi scânteiau. Cu mâinile sale negre şi 
mari ca nişte şunci, apucă mâna întinsă a lui Scarlett. 
Scotea limba, roşie ca miezul unui pepene verde, întregul 
său trup se zvârcolea, iar fâstâcelile sale de bucurie erau 
tot atât de ridicole ca şi gudurăturile unui dulău. 

— Of, Doamne, ce bine e să mai vezi pe cineva din familie! 
strigă el, strângându-i mâna până când Scarlett simţi că-i 
trosnesc oasele. Da' cum de scoateţi numaidecât pisto-lu', 
domnişoa'ă Sca'lett? 

— Sunt atâţia oameni răi în ziua de azi, că trebuie să mă 
apăr. Dar ce Dumnezeu faci într-un loc atât de urât, la 
Shantytown, tu, un negru aşa de cumsecade? Şi de ce n-ai 
venit la oraş să mă vezi? 

— Of, Doamne, domnişo'ă Sca'lett, eu nu stau în 
Shantytown. Am venit aici numai pent'u câteva zile. N-aş 
sta aici nici să mă tai. N-am văzut de când sunt aşa negii 
scâ'boşi. Şi nu ştiam că sunteţi la Atlanta. C'edeam că 


sunteţi încă la Ta'a. V'oiam să mă duc la Ta'a de îndată ce aş 
fi putut. 

— Ai mai fost la Atlanta, de când cu asediul? 

— Nu, domnişoa'ă Sca'lett. Am călăto'it. 

Dădu drumul mâinii, şi Scarlett îndoi degetele, ca să se 
încredinţeze că oasele îi erau în bună stare. 

— Ţineţi minte când m-aţi văzut ultima dată? 

Scarlett îşi aminti de ziua aceea toridă, dinaintea 
asediului, când se afla în trăsură cu Rhett, iar ceata de 
negri cu Sam în frunte, se îndrepta spre fortificaţii, pe 
strada prăfuită, cântând "Coboară, Moise". Dădu din cap. 

— Ei, am muncit ca un câine, săpând la t'anşee şi umplând 
saci cu nisip, până când confede'aţii au plecat din Atlanta. 
Căpitanul meu a fost ucis, şi atunci n-a mai fost nimeni ca 
să-mi spună ce să fac, aşa că am 'ămas pe d'umu'i. Mă 
gândeam să mă-nto'c la Ta'a, da' atunci am auzit că tot 
ţinutul din ju'ul Ta'ei a fost incendiat şi că nu mai 'ămăsese 
nimica. Nici nu p'ea aveam cum să mă'nto'c acolo şi mă 
temeam să nu mă a'esteze pat'uleie, că n-aveam pe'mis. Pe 
u'mă au venit yankeii şi un colonel yankeu, ca'e spunea că-i 
place de mine, m-a luat cu el ca să-i îng'ijesc calul şi să-i 
lust'uiesc cizmele. 

Da, domnişoa'ă Sca'lett! Şi mă simţeam şi eu g'ozav, că 
e'am se'vito' de casă cum e'a Po'k, când eu sunt doa' 
muncito' la câmp. N-am spus colonelului că e'am muncito' 
la câmp. Ei, domnişoa'ă Sca'lett, yankeii sunt foa'te 
neştiuto'i. Nu ştiu să facă deosebi'ea. Aşa că am 'ămas cu 
dânsu' şi m-am dus la Savannah, când s-a dus şi gene'alul 
She'man acolo; şi să mă bată Dumnezeu, domnişoa'ă 
Sca'lett, dacă am văzut în viaţa mea aşa g'ozăvii ca acolo şi 
în d'um spre Savannah! Hoţii şi incendii. oa'e au dat foc şi 
Ta'ei? 

— I-au dat foc, dar l-am stins noi. 

— Ei, domnişoa'ă, mă bucu' să aud asta. Ta'a este căminul 
meu şi mă gândesc să mă înto'c acolo, înt'o zi. Şi când s-a 
sfâ'şit 'ăzboiul mi-a zis colonelu': "Sam, tu să vii cu mine în 


No'd. Îţi dau leafă bună." Şi să vedeţi, domnişoa'ă Sca'lett, 
eu, ca toţi negiii, am v'ut şi eu să-mi dobân-desc libe'tatea, 
înainte de-a mă întoa'ce acasă, aşa că m-am dus în No'd cu 
colonelu'. Da, ne-am dus la Washington şi la New Yo'k şi 
apoi la Boston, unde şade colonelu'. Sunt un neg'u foa'te 
călăto'it! Domnişoa'ă Sca'lett, sunt aşa de mulţi cai şi atâtea 
t'ăsu'i pe st'ăzile alea ale yankeilo', cum nu vă puteţi 
închipui! Mi-a fost me'eu fică să nu mă calce! 

— Ţi-a plăcut acolo, în Nord, Sam? 

Sam îşi scărpină părul lânos. 

— Mi-a plăcut, şi nu mi-a plăcut. Colonelu', el e'a om de 
t'eabă, şi se p'icepea la neg'i. Da' nevastă-sa, e'a altfel. Păi, 
nevastă-sa mi-a zis "Dom'le", de cum m-a văzut. Da, 
domnişoa'ă Sca'lett, aşa a făcut, şi mie nu-mi plăcea defel 
când zicea aşa. Colonelu' i-a spus să-mi zică pe nume, 
"Sam", şi atunci aşa mi-a zis şi dânsa. Da' toţi yankeii ăia, 
când mă vedeau p'ima dată, îmi ziceau "dom'le O'Ha'a". Şi 
mă pofteau să stau jos pe scaun, ca şi cum aş fi fost de 
seama lo'. Şi ştiţi, eu n-am stat jos niciodată în 'aţa albilo', şi 
acum sunt p'ea băt'ân ca să învăţ. Ei se pu'tau ca şi cum aş 
fi fost de seama lo', domnişoa'ă Sca'lett, da' în inimile lo' tot 
nu mă iubeau - ei nu iubesc pe negii. Şi le e'a fică de mine 
fiindcă sunt aşa de ma'e. Şi mă tot înt'ebau de câinii cu ca'e 
e'am u'mă'it şi de bătăile pe ca'e le-am p'imit. Şi Dumnezeu 
ştie, domnişoa'ă Sca'lett, că n-am mâncat bătaie niciodată. 
Ştiţi şi dumneavoast'ă că domnu' Ge'ald nu lăsa pe nimeni 
să bată un neg'u ca mine! 

Când le-am spus asta, şi ce bună era domnişoa'a Ellen cu 
neg'ii şi cum a stat o săptămână la căpătâiul meu când am 
avut ap'inde'e de plămâni, nu m-au c'ezut. Şi mi s-a făcut 
aşa do' de domnişoa'a Ellen şi de Ta'a, încât n-am mai putut 
să îndu', aşa că înt'-o noapte am plecat sp'e casă, călăto'ind 
până la Atlanta în vagoanele de ma'fă. Dacă-mi cumpă'aţi 
un bilet până la Ta'a, domnişoa'ă Sca'lett, aş fi bucu'os să 
mă pot duce acasă. Şi ta'e aşv'ea să văd pe domnişoa'a 
Ellen şi pe domnu' Ge'ald. M-am sătu'at de libe'tate. Mie-mi 


t'ebuie cineva ca'e să mă h'ănească bine, să-mi spună ce 
t'ebuie să fac şi ce nu t'ebuie, şi să mă îngi'ijească atunci 
când sunt bolnav. Dacă mă îmbolnăvesc din nou de 
ap'inde'e de plămâni? C'edeţi că m-a' îngi'iji cucoana aceea 
yankee? Da' de unde! O să-mi zică "dom'le O'Ha'a", da' n- 
a'e să mă îng'ijească. Da' domnişoa'a Ellen, dânsa a'e să 
vadă de mine dacă mă îmbolnăvesc, şi. da' ce aveţi, 
domnişoa'ă Sca'lett? 

— Tata şi mama au murit, Sam. 

— Au mui'it? Veţi să 'âdeţi de mine, domnişoa'ă Scai'lett? 
Nu-i fumos să vă bateţi joc de mine! 

— Nu glumesc deloc. E adevărat. Mama a murit când a 
trecut armata lui Sherman prin Tara şi tata. anul trecut în 
iunie. Oh, Sam, nu plânge. Te rog! Dacă plângi, am să plâng 
şi eu. Sam, încetează! Nu pot să îndur. Să vorbim despre 
altceva. Am să-ţi povestesc totul altădată. Domnişoara 
Suellen e la 'Tara şi s-a măritat cu un om foarte bine, Will 
Benteen. lar domnişoara Carreen. (cum să-l facă pe acest 
uriaş plângăreţ să priceapă ce este o mănăstire?) 
domnişoara Carreen stă acum la Charleston. Dar Pork şi 
Prissy sunt la Tara. Uite, Sam, şterge-ţi ochii. Vrei cu 
adevărat să te întorci acasă? 

— Da, domnişoa'ă Sca'lett, da' n-o să mai fie la fel, aşa cum 
c'edeam, acum când domnişoa'a Ellen şi. 

— Sam, nu ţi-ar place să rămâi în Atlanta şi să lucrezi cu 
mine? Am nevoie de un vizitiu, de fapt am mare nevoie, 
acum că peste tot sunt tot felul de ticăloşi şi. 

— Da, domnişoa'ă Sca'lett. Sigu' că aveţi nevoie de cineva. 
Chia' voiam să vă spun că nu t'ebuie să umblaţi aşa singu'ă 
peste tot, domnişoa'ă Sca'lett. Nici nu ştiţi ce ticăloşi pot fi 
unii negii în ziua de azi, mai ales ăştia din Shantytown. Nu 
sunteţi deloc în sigu'anţă. Sunt numai de două zile în 
Shantytown, da' i-am auzit vo'bind de dumneavoast'ă. Şi 
ie'i, când aţi t'ecut pe aici şi au ţipat la dumneavoast'ă 
femeile alea u'âcioase, eu v-am 'ecunoscut, da' aţi t'ecut aşa 
de 'epede că nu v-am putut ajunge. Da' le-am tăbăcit eu 


pielea neg'eselo' alea, pe u'mă! C'edeţi-mă. N-aţi văzut că 
astăzi nu mai e niciuna pe şosea? 

— Am văzut şi-ţi mulţumesc din inimă, Sam. Ei, ţi-ar place 
să fii vizitiul meu? 

— Păi, vă mulţumesc, domnişoa'ă Sca'lett, da' poate a' fi 
mai bine să mă duc la Ta'a. 

Negrul cel uriaş plecă privirile, iar cu degetul mare de la 
picior trase câteva linii în praful de pe şosea. Părea cam 
neliniştit. 

— Dar de ce? Am să-ţi dau leafă bună. Trebuie să rămâi cu 
mine. 

Pe faţa mare, neagră şi stupidă a lui Sam, pe care se putea 
citi ca pe aceea a unui copil, era întipărită frica. Se apropie 
şi, plecându-se peste marginea briştii, şopti: 

— Domnişoa'ă Sca'lett, a' fi mai bine s-o şte'g din Atlanta. 
Mai bine mă duc la Ta' a, unde n-au să mă găsească. Am. am 
omo'ât pe cineva. 

— Un negru? 

— Nu, domnişoa'ă Sca'lett, un soldat yankeu alb, şi acum 
mă u'mă'esc. Din cauza asta sunt aici, la Shantytown. 

— Dar cum s-a întâmplat? 

— E'a beat şi a spus un luc'u pe ca'e n-am putut să-l înghit 
şi i-am pus mâna-n be'egată şi. n-am v'ut să-l omo', 
domnişoa'ă Sca'lett, da' am mâna g'ea şi, fă'ă să-mi dau 
seama, până să 'idic mâna, e'a mo't. Şi m-am spe'iat aşa de 
'ău, că nu ştiam ce să fac! Aşa că am venit aici ca să mă 
ascund. Când v-am văzut t'ecând ie'i, mi-am zis: "Slavă 
Domnului! Uite pe domnişoa'a Scai'lett. O să aibă ea g'ijă de 
mine şi o să măt'imită la la'sa, ca să nu mă p'indă yankeii." 

— Zici că te urmăresc? Au aflat că l-ai omorât? 

— Da, domnişoa'ă Sca'lett. Sunt aşa de ma'e că nu poate 
avea nimeni v'eo îndoială asup'a mea. C'ed că sunt cel mai 
ma'e neg'u din Atlanta. Au şi venit aici după mine asea'ă, 
da' o neg'esă m-a ascuns înt'-o colibă, în pădu'e, până au 
plecat. 


Câteva clipe, Scarlett rămase pe gânduri, încruntată. N-o 
speria deloc faptul că Sam ucisese pe cineva, o supăra 
numai că nu-l putea avea drept vizitiu. Un negru mare ca 
Sam putea fi un paznic tot atât de bun ca şi Archie. Oricum, 
trebuia să-l trimită la Tara, căci nu voia să-l lase să fie prins 
de autorităţi. Era un om prea folositor ca să fie spânzurat. 
Cel mai bun supraveghetor pe care-l avuseseră vreodată la 
Tara! Nu-i dădu prin minte că Sam era liber. Îl socotea încă 
proprietatea ei, ca şi pe Pork ori pe Mammy, pe Peter, pe 
bucătăreasă şi pe Prissy. Făcea parte din familie şi, ca atare, 
trebuia ocrotit. 

— Te trimit la Tara chiar astă-seară, spuse ea în cele din 
urmă. Sam, eu trebuie să-mi văd acum de drum, dar am să 
mă întorc înainte de apusul soarelui. Aşteaptă-mă aici. Nu 
spune nimănui unde te duci şi, dacă ai o pălărie, ia-o cu 
tine, ca să-ţi ascunzi obrazul la nevoie. 

— N-am pălă'ie. 

— Atunci, ţine banii ăştia. Cumpără-ţi o pălărie de la unul 
din negrii din colibe şi să fii aici când mă-ntorc. 

— Da, domnişoa'ă Scai'lett. 

Faţa i se lumină de bucurie, căci dăduse din nou peste 
cineva care să-i spună ce trebuie să facă. 

Scarlett îşi continuă drumul, gânditoare. Desigur că Will 
avea să fie bucuros că va primi ajutorul unui bun muncitor 
la câmp. Pork nu era şi n-avea să fie niciodată un lucrător 
bun la câmp. Dacă se ducea Sam la Tara, atunci Pork putea 
să vină la Atlanta, unde o va regăsi pe Dilcey, după cum îi 
făgăduise Scarlett la moartea lui Gerald. 

Când ajunse la gater, soarele începuse să asfinţească. Lui 
Scarlett nu-i plăcea să fie pe drum atât de târziu. În uşa 
barăcii sărăcăcioase, ce servea de bucătărie pentru oamenii 
de la gater, şedea Johnnie Gallegher. Pe o buturugă 
dinaintea barăcii folosite ca dormitor, stăteau patru dintre 
cei cinci deţinuţi care lucrau aici. Uniformele de deţinuţi 
erau murdare şi miroseau a sudoare: lanţurile zâăngăneau la 
picioarele lor când se mişcau cu gesturi obosite, iar 


întreaga lor înfăţişare exprima apatie şi deznădeje. O mână 
de oameni slabi şi vlăguiţi, se gândi Scalett aruncându-le o 
privire pătrunzătoare. Când îi tocmise, cu câtva timp în 
urmă, erau nişte oameni atât de voinici! Nici nu ridicară 
privirile spre ea când cobori din brişcă. Doar Johnnie se 
întoarse, scoţându-şi pălăria din cap cu un gest nepăsător. 
Faţa lui mică şi negricioasă avea o expresie aspră, când îi 
dădu bună ziua. 

— Nu-mi place deloc cum arată oamenii, spuse ea, brusc. 
Par bolnavi. Unde e al cincilea? 

— Zice că-i bolnav, răspunse Johnnie, laconic. E în casă. 

— Dar ce-i cu el? 

— Cred că-i bolnav de lene. 

— Mă duc să-l văd. 

— Nu vă duceţi. Trebuie să fie gol. Am eu grijă de el. 
Mâine o să fie iarăşi la lucru. 

Scarlett şovăi, apoi zări pe unul dintre deţinuţi ridicând cu 
oboseală capul şi aruncând lui Johnnie o privire încărcată 
de ură, înainte de-a se uita din nou în pământ. 

— Ai biciuit oamenii? 

— Vă rog să mă iertaţi, doamnă Kennedy, dar cine conduce 
gaterul, dumneavoastră sau eu? Mi l-aţi dat pe mână, 
spunându-mi să mă ocup de el. Mi-aţi spus că am mână 
liberă în toate. N-aveţi de ce să vă plângeţi, nu-i aşa? 
Produce de două ori mai mult decât pe vremea domnului 
Elsing. 

— Aşa-i, spuse Scarlett, dar o trecu un fior, care o făcu să 
se cutremure. 

Curtea gaterului, cu barăcile urâte, avea o înfăţişare 
sinistră, pe care n-o avusese pe vremea lui Hugh Elsing. O 
atmosferă de singurătate, de pustietate, care o făcu să se 
înfioare. Deţinuţii erau atât de izolaţi aici, fiind cu totul la 
cheremul lui Johnnie Gallegher, încât acesta îi putea biciui 
sau chinui după bunul lui plac, fără ca ea să afle nimic. Şi 
deţinuţii se codeau probabil să se vaiete, de teamă să nu fie 
şi mai aspru pedepsiţi după plecarea ei. 


— Sunt cam slabi oamenii. Le dai destul de mâncare? 
Numai Dumnezeu ştie cât cheltuiesc cu hrana lor şi ar 
putea fi graşi ca nişte porci. Numai făina şi carnea de porc 
m-au costat treizeci de dolari, luna trecută. Ce le dai la 
cină? 

Intră în bucătărie şi privi înăuntru. O femeie grasă, o 
mulatră, aplecată peste o maşină de gătit, veche şi ruginită, 
schiţă un fel de reverență când o văzu pe Scarlett, apoi 
continuă să mestece într-o oală în care fierbea nişte mazăre 
uscată. Scarlett ştia că Johnnie trăieşte cu această femeie, 
dar găsea că e mai bine dacă se preface că nu ştie nimic. 
Văzu că, în afară de mazăre şi un fel de turte, nu se 
pregătea nici un fel de mâncare. 

— Nu mai ai altceva de mâncare pentru oameni? 

— Nu, coniţă. 

— N-ai pus şi puţină carne în mazărea asta? 

— Nu, coniţă. 

— N-ai fiert slănină împreună cu mazărea? Dar mazărea 
asta nu face doi bani dacă nu-i pui slănină. Nu e hrănitoare. 
De ce n-ai pus slănină? 

— Domnul Johnnie a zis că nu e nevoie să mai punem 
carne. 

— Ai să faci bine să adaugi şi slănină. Unde sunt proviziile? 

Mulatra roti ochii, speriată, şi arătă spre mica încăpere ce 
servea de cămară, iar Scarlett deschise uşa brusc. Văzu un 
butoi desfăcut, cu mălai, un săculeţ de făină, vreo jumătate 
de kilogram de cafea, puţin zahăr, două şunci şi o cană de 
patru kilograme cu sirop de sorg. Una dintre şunci fusese 
de curând fiartă, dar se tăiaseră numai vreo două felii din 
ea. Scarlett se întoarse mânioasă către Johnnie Gallegher, 
înfruntând privirea lui rece şi supărată. 

— Unde sunt cei cinci saci de făină albă pe care i-am trimis 
săptămâna trecută? Şi sacul de zahăr, şi cafeaua? Ţi-am 
trimis cinci şunci şi cinci kilograme de carne pentru supă, şi 
Dumnezeu ştie câte baniţe de ignami şi cartofi. Unde-i 
totul? Nu puteai să termini proviziile chiar dacă dădeai 


oamenilor câte cinci mese pe zi. Le-ai vândut! Asta ai făcut 
cu ele, pungaşule! Ai vândut proviziile, ai băgat banii în 
buzunar şi-i hrăneşti pe oameni cu mazăre uscată şi mălai. 
Nu e de mirare că sunt aşa de slabi. Dă-te la o parte! 

Se repezi la uşă, trecând pe lângă el ca o vijelie. 

— Ascultă, dumneata, da, cel de la capăt. da, dumneata! 
Vino-ncoa'! 

Omul se ridică şi păşi cu greu spre ea, cu lanţurile 
zăngănind, iar Scarlett văzu că gleznele îi erau roşii şi 
rănite de frecarea fiarelor. 

— Când ai mâncat ultima oară şuncă? 

Omul privi în pământ. 

— Vorbeşte! 

Omul rămase mut şi cu capul plecat. În cele din urmă 
ridică ochii şi, după ce o privi în faţă pe Scarlett cu un aer 
rugător, cobori din nou privirea. 

— 'Ţi-e frică să vorbeşti, hai? Du-te în cămară şi ia şunca de 
pe raft, Rebecca, dă-mi cuțitul. Du şunca afară la oameni şi 
împarte-le-o. Şi fă nişte pesmeţi şi cafea, şi serveşte chiar 
acum oamenii, să văd şi eu. 

— Dar asta-i cafeaua şi făina lu' domnu' Johnnie, mormăi 
Rebecca supărată. 

— Nu mai spune! Probabil că şi şunca e a lui! Fă ceea ce-ţi 
spun. Hai, dă-i drumul. lar dumneata, Johnnie Gallegher, 
vino cu mine până la brişcă. 

Scarlett trecu prin curte cu paşi mari şi se sui în brişcă. 
Observând cu satisfacţie cum se repezeau oamenii la şuncă 
şi cum vârau cu lăcomie bucăţi mari în gură. Păreau că vor 
s-o mănânce repede, până nu vine cineva să le-o ia. 

— Eşti un ticălos! strigă ea mâniată către Johnnie, care 
stătea lângă roata trăsurii, încruntat şi cu pălăria dată pe 
ceafă. Şi ar trebui să-mi dai banii de pe urma proviziilor pe 
care le-ai vândut. Pe viitor voi aduce provizii în fiecare zi, în 
loc să le comand pentru o lună de zile. Aşa, nu vei mai putea 
să mă tragi pe sfoară. 


— Pe viitor n-am să mai fiu aici, răspunse Johnnie 
Gallegher. 

— Vrei să spui că pleci! 

O clipă, îi stătu pe limbă să-i strige: "Du-te învârtindu-te!" 
dar se opri la timp. Ce se făcea dacă pleca Johnnie? De când 
venise el, câştigurile se dublaseră. Şi tocmai acum avea o 
comandă însemnată, cea mai mare pe care-o avusese, şi era 
urgentă. Trebuia neapărat să livreze cheresteaua. Dacă 
pleca Johnnie, pe cine o să pună în locul lui? 

— Da, plec. Mi-aţi dat gaterul pe mână, spunându-mi că nu 
vreţi decât să-l fac să producă o cantitate cât mai mare de 
cherestea. Atunci nu mi-aţi spus în ce fel să-l conduc, şi nu 
primesc să veniţi să-mi daţi ordine. Cum fac să produc 
atâta, nu vă priveşte. Nu puteţi spune că n-am făcut faţă 
făgăduielii. V-am făcut să câştigaţi parale bune, am avut şi 
eu leafa mea - şi ce-am mai putut ciupi pe de lături. Şi acum 
veniţi aici, peste mine, vă amestecați în toate, puneţi 
întrebări şi-mi ştirbiţi autoritatea faţă de oameni. Cum mai 
pot păstra disciplina după asta? Ce are a face dacă-i mai 
mângâi din când în când cu biciul? Ar merita mai rău, 
puturoşii. Şi ce-i dacă nu sunt hrăniţi bine? Nu merită mai 
mult decât ce le dau. Mai bine vedeţi-vă de treaba 
dumneavoastră şi lăsaţi-mă în pace, altfel plec chiar astă- 
seară. 

Faţa lui rece părea de gheaţă, şi Scarlett şovăi. Ce-avea să 
se facă, dacă-l lăsa să plece astă-seară? Nu putea să stea 
toată noaptea acolo să-i păzească pe deţinuţi! 

Îndoiala i se citi în ochi, căci expresia lui Johnnie se 
schimbă deodată, pierzând ceva din asprimea de la început. 
Glasul său avu o intonaţie mai plăcută, când vorbi. 

— Se face târziu, doamnă Kennedy, şi ar fi mai bine să vă 
duceţi acasă. N-o să ne certăm noi pentru un fleac, nu-i 
aşa? Opriţi-mi zece dolari din leafă, şi suntem chit. 

Ochii lui Scarlett se îndreptară fără voia ei spre nenorociţii 
care mâncau lacomi şunca, şi se gândi la cel bonav, care 
stătea culcat în baraca prin care bătea vântul. Ar trebui să-l 


dea afară pe Johnnie Gallegher. Era un pungaş şi o brută. 
Nici nu voia să se gândească la ce păţeau deţinuţii în lipsa 
ei. Dar, pe de altă parte, Johnnie era energic, şi Dumnezeu 
ştie câtă nevoie avea ea de un om energic. Acum nu se 
putea lipsi de el. Prin el câştiga bani. Pe viitor avea să aibă 
grijă ca deţinuţii să-şi capete raţia zilnică. 

— Am să-ţi opresc douăzeci de dolari din leafă, spuse ea 
scurt, şi vin mâine dimineaţă să mai discutăm. 

Scarlett apucă hăţurile. Ştia însă foarte bine că n-o să mai 
aibă loc nici o discuţie. Era sigură că lucrurile aveau să se 
sfârşească aşa, şi-şi dădu seama că şi Johnnie ştie asta. 

Pe când cobora spre şoseaua Decatur, în conştiinţa ei 
setea de câştig se lupta cu simţul omeniei. Ştia că n-avea 
voie să-i expună pe oamenii aceia cruzimilor lui Johnnie. 
Dacă murea vreunul din ei, ea ar fi fost tot atât de vinovată 
ca şi el, deoarece îl lăsase să conducă gaterul mai departe 
după ce constatase brutalitatea lui. Dar, pe de altă parte. ei, 
pe de altă parte, treaba lor dacă ajunseseră deţinuţi! Dacă 
au călcat legea şi s-au lăsat prinşi, n-aveau decât ceea ce 
meritau! Gândul acesta îi mai linişti conştiinţa; totuşi, pe 
când înainta pe şosea, feţele triste şi palide ale deţinuţilor i 
se iveau mereu înaintea ochilor. 

"Oh, am să mă gândesc mai târziu la soarta lor" hotări ea, 
închizând gândul acesta într-o cameră dosnică a minţii şi 
trântind uşa. 

Când ajunse la cotitura de lângă Shantytown, soarele 
asfinţise de-a binelea şi copacii din jur se înălţau întunecoşi. 
Odată cu dispariţia soarelui, se lăsase şi un frig aprig; un 
vânt rece sufla din pădure, făcând să trosnească ramurile 
desfrunzite şi să foşnească frunzele uscate. Nu întârzi-ase 
niciodată atâta şi-i era urât; ar fi vrut să fie acasă. 

Sam cel mare nu se vedea nicăieri şi, când se opri să-l 
aştepte, începu să se teamă ca nu cumva yankeii să-l fi 
înhăţat. Apoi auzi nişte paşi pe poteca ce urca dinspre sat şi 
oftă uşurată. O să-l certe că o făcuse să aştepte. 

Dar omul care se ivi după cotitură nu era Sam. 


Era un alb înalt şi zdrenţăros, însoţit de un negru scund, 
cu umeri şi braţe de gorilă. Scarlett trase iute de hăţuri şi 
puse mâna pe pistol. Calul o porni la trap, dar se sperie în 
clipa când albul ridică mâna înaintea lui. 

— Cucoană, spuse el, daţi-mi un ban. Mi-e foame. 

— Dă-te la o parte, răspunse ea stăpânindu-şi glasul pe cât 
putu. N-am bani. Diii. 

Cu o mişcare bruscă, omul apucă deodată calul de frâu. 

— Pune mâna pe ea! strigă el negrului. Cred că-şi ţine 
banii în sân! 

Ce se petrecu după aceea îi păru lui Scarlett un coşmar 
cumplit. Totul se desfăşură fulgerător de repede. Ea ridică 
pistolul în grabă, dar instinctul o făcu să nu tragă în alb, de 
frică să nu împuşte calul. Şi cum negrul, cu un rânjet pe 
faţă, se repezea la brişcă, trase în el. Nu-şi dădu seama 
dacă-l nimerise, dar în clipa următoare pistolul îi fu smuls 
din mână, cu o smucitură care-i rupse aproape încheietura. 
Negrul era atât de aproape, încât îi simţea mirosul greu în 
timp ce încerca s-o tragă jos din brişcă. Cu mâna ce-i 
rămăsese liberă se lupta din răsputeri, lovindu-l şi 
zgâriindu-i faţa, apoi simţi o mână la gât şi peste o clipă 
corsajul îi fu rupt, de sus până la brâu, cu un fâşâit 
puternic. Mâna cea neagră începu s-o caute între sâni. 
Atunci o cuprinse o groază şi o scârbă cum nu mai simţise 
niciodată, şi începu să ţipe ca o nebună. 

— Astupă-i gura! Dă-o jos! strigă albul, şi mâna negrului se 
ridică înspre gura lui Scarlett. 

Ea muşcă mâna cât putu mai tare, apoi ţipă din nou, iar 
printre ţipete îl auzea pe alb înjurând, şi-şi dădu seama 
deodată că mai era un al treilea om pe şosea. Mâna cea 
neagră se îndepărtă, şi negrul sări la o parte în clipa în care 
Sam cel uriaş se repezi la el. 

— Fugiţi, domnişoa'ă Sca'lett, strigă Sam luându-l în 
primire pe negru. 

Iar Scarlett, ţipând şi tremurând, apucă hăţurile şi dădu 
bici calului. Acesta porni cu un salt, şi Scarlett simţi cum 


roţile treceau peste ceva moale, un obstacol destul de mare. 
Era albul care zăcea în drum, acolo unde-l trântise Sam. 

Înnebunită de groază, Scarlett dădea mereu bici calului, 
care o porni în galop gata să răstoarne brişca. Cu toată 
groaza ei, Scarlett auzi zgomot de paşi alergând în spatele 
ei, şi atunci îndemnă calul să meargă şi mai repede. Mai 
bine să moară, decât să lase maimuța aceea neagră să mai 
pună o dată mâna pe ea. 

Un glas strigă în urma ei: 

— Domnişoa ă Scai'lett, op'iţi! 

Fără să încetinească, privi îndărăt peste umăr şi-l văzu pe 
Sam alergând pe şosea, cu picioarele-i lungi mişcându-se ca 
nişte pistoane. Opri, şi Sam sări în brişcă, dând-o la o parte 
cu trupul lui voinic. Gâfâia, iar pe faţă îi curgea sudoare şi 
sânge. 

— Sunteţi lovită? V-au făcut v'eun 'ău? 

Scarlett nu putea să vorbească, dar văzând în ce direcţie 
priveau ochii lui Sam şi cu ce repeziciune întorsese capul, 
îşi dădu seama că-i era desfăcut până la brâu corsajul şi că i 
se vedea corsetul şi sânii dezgoliţi. Cu mâna tremurătoare 
apucă de marginile corsajului şi, plecând capul, începu să 
plângă în hohote. 

— Daţi-mi hăţu'ile, făcu Sam, smucindu-i-le din mâini. Dii, 
calule! 

Biciul pocni, iar calul, speriat, porni într-un galop 
nebunesc, ce ameninţa să răstoarne brişcă în şanţ. 

— Spe' că n-am omo'ât pe maimuța aia neag'ă. N-am stat 
să văd, gâfâi Sam. Da' dacă v-a făcut v'eun 'ău, mai bine 
mă-nto'c să-l dau gata. 

— Nu, nu. dă-i drumul mai repede, hohoti ea. 

Capitolul XIV. 

În seara aceea, când Frank o duse împreună cu mătuşa 
Pitty şi cu copiii la Melanie, şi apoi se duse în oraş cu Ashley, 
Scarlett se mânie şi se simţi jignită. Cum putea Frank să 
plece la o întrunire politică într-o seară ca asta? Întrunire 
politică? Chiar în seara când ea fusese atacată, când i s-ar fi 


putut întâmpla cine ştie ce! Era egoist şi nesimţitor! De 
altfel, o enervase şi calmul cu care primise ştirea când o 
adusese Sam acasă, plângând şi cu corsajul rupt. Nu păruse 
defel tulburat, în timp ce ea îi povestise, hohotind, toată 
întâmplarea. O întrebase doar, liniştit: 

— Draga mea, eşti rănită cumva. sau eşti numai speriată? 

Nu putuse să răspundă, de ciudă şi din cauza plânsului, 
dar Sam răspunsese pentru ea că era doar speriată. 

— Am ajuns înainte ca ei să-i fi putut face altceva decât să-i 
'upă 'ochia. 

— Eşti un băiat bun, Sam, şi n-am să uit niciodată ce ai 
făcut. Dacă pot să fac ceva pentru tine. 

— Da, domnule, aş v'ea să mă t'imiteţi la Ta'a, şi cât mai 
cu'ând cu putinţă. Mă u'mă'esc yankeii. 

Frank primi şi această afirmaţie în linişte, fără să pună nici 
o întrebare. Arăta la fel ca în seara când bătuse Tony la uşa 
lor; avea aerul că priveşte chestiunea drept ceva ce trebuie 
lămurit numai de bărbaţi, cu cât mai puţine cuvinte şi cât 
mai puţină emoție. 

— Suie-te în brişcă. O să te ducă Peter până la Rough and 
Ready astă-seară, şi te poţi ascunde în pădure până 
dimineaţa, ca să iei apoi trenul pentru Jonesboro. E mai 
sigur. Haide, draga mea, nu mai plânge. Ţi-a trecut, şi nici 
măcar n-ai fost rănită. Domnişoară Pitty, vrei să-mi dai 
sărurile? Mammy, adu un pahar cu vin pentru doamna 
Scarlett. 

Scarlett izbucni din nou în plâns; de astă-dată însă erau 
lacrimi de mânie. Voia ca lumea s-o mângâie, să se arate 
indignată şi s-o răzbune. Ar fi preferat ca Frank s-o certe, 
să-i spună că aşa-i trebuie, că o prevenise ce avea să se 
întâmple, în sfârşit, orice mai bine decât indiferența cu care 
privea primejdia prin care trecuse, ca şi cum ar fi fost un 
fleac. Frank se purta cu blândeţe, fireşte, dar avea un aer 
distrat, de parcă îl preocupa ceva mult mai important. 

Şi lucrul acela atât de important era o mică întrunire 
politică! 


Nici nu-i veni să-şi creadă urechilor când Frank îi spuse 
să-şi schimbe rochia, ca s-o poată conduce la Melanie. Ar 
trebui să ştie cât de mult o tulburase întâmplarea şi că nu 
ţinea deloc să-şi petreacă seara la Melanie, în timp ce 
trupul ei obosit şi nervii zguduiţi râvneau după căldura 
liniştitoare a patului şi a plăpumii - după o cărămidă caldă 
care să-i încălzească picioarele şi un grog fierbinte să-i 
aline nervii. Dacă ar iubi-o cu adevărat, în seara aceasta n- 
ar fi plecat de lângă ea. Ar fi stat acasă şi, ţinând-o de 
mână, i-ar fi repetat de nenumărate ori că ar muri dacă i s- 
ar întâmpla ceva. Da, când se va întoarce diseară acasă, are 
să i-o spună. 

Salonaşul Melaniei arăta tot atât de senin ca de obicei, în 
serile când, Frank şi cu Ashley fiind plecaţi, femeile se 
adunau acolo să mai schimbe o vorbă şi să coasă. În cameră 
era cald şi focul din sobă pâlpâia vesel. Lampa de pe masă 
îşi trimitea lumina blândă peste cele patru capete aplecate 
deasupra lucrului de mână, peste cele patru fuste înfoiate şi 
opt picioruşe grațios aşezate pe perniţe. Respirația liniştită 
a copiilor se auzea prin uşa deschisă. Archie şedea, cu 
obrazul umflat din cauza tutunului din gură, pe un scăunel 
lângă sobă, cu spatele la foc, cioplind de zor o bucată de 
lemn. Contrastul dintre bătrânul murdar şi păros şi cele 
patru femei drăguţe şi elegante era tot atât de mare ca şi 
deosebirea dintre un câine de pază bătrân şi cărunt şi patru 
pisicuţe. 

Melanie, cu glasul ei blând, povestea indignată, despre 
ieşirea nestăpânită a harpistelor. Neputând să cadă de 
acord cu corul bărbătesc asupra programului viitorului 
concert, harpistele o vizitaseră pe Melanie, în după-amiaza 
aceleiaşi zile, înştiinţând-o că au de gând să-şi dea demisia 
din asociaţie. Melanie trebuise să-şi pună la contribuţie 
toată diplomaţia, pentru a le face să revină asupra 
hotărârii. 

Scarlett, scoasă din minţi, ar fi vrut să strige: "Ah, mai dă- 
le dracului de harpiste!" Ar fi vrut să le povestească 


întâmplarea ei înspăimântătoare. Avea o dorinţă nebună să 
le spună totul amănunţit ca, văzându-le speriate, să se 
liniştească. Voia să le arate ce vitează fusese, ca să se 
asigure, auzindu-şi propriile cuvinte, că fusese într-adevăr 
vitează. Dar, de câte ori încerca să aducă vorba despre 
aceasta, Melanie schimba cu multă iscusinţă subiectul 
conversaţiei, vorbind despre alte lucruri, mai nevinovate. 
Aceasta o enervă cumplit pe Scarlett. Femeile astea erau 
tot atât de nesuferite ca şi Frank! 

Cum puteau fi liniştite şi nepăsătoare, când ea tocmai 
scăpase ca prin urechile acului de o soartă atât de 
îngrozitoare? Nici măcar n-aveau destulă consideraţie 
pentru ea, căci altfel ar fi lăsat-o să le povestească despre 
cele întâmplate, dându-i astfel prilejul să-şi aline nervii. 

Întâmplările din ziua aceea o zguduiseră mai mult chiar 
decât ar fi vrut să recunoască. De câte ori îi apărea faţa 
negrului, privind-o din umbra pădurii de lângă şosea, 
începea să tremure. Când se gândea la mâna aceea neagră 
ce-i umblase prin sân şi la lucrul îngrozitor ce ar fi urmat 
dacă n-ar fi sărit Sam în ajutor, lăsa capul în jos şi închidea 
ochii. Pe măsură ce stătea acolo, tăcută, trudindu-se să 
coasă şi ascultând vocea Melaniei, nervii ei se încordau din 
ce în ce mai tare. Dintr-o clipă într-alta se aştepta ca aceştia 
să plesnească, întocmai ca strunele unui banjo, cu un ţiuit 
ascuţit. 

Zgomotul pe care-l făcea Archie cioplind bucata de lemn o 
enerva, şi se încruntă la el. Deodată, i se păru ciudat faptul 
că şedea acolo, lucrând la o bucată de lemn. De obicei, 
Archie se trântea pe canapea, în serile când stătea de pază, 
şi sforăia atât de tare încât barba lungă i se ridica în sus la 
fiecare răsuflare. Şi, mai ciudat era faptul că nici Melanie, 
nici India nu-i spuseseră să pună un ziar pe jos, ca să nu 
murdărească podeaua cu strujituri de lemn. Preşul din faţa 
sobei se şi murdărise, dar nimeni nu părea să fi observat. 

Pe când îl privea, Archie se întoarse deodată spre foc şi 
scuipă cu atâta putere încât India, Melanie şi Pitty săriră în 


sus, ca şi cum ar fi explodat o bombă. 

— Trebuie să faci atâta zgomot când scuipi? strigă India cu 
o voce în care se simţea încordarea. 

Scarlett o privi surprinsă, căci India era întotdeauna 
stăpânită. Archie se uită urât la ea. 

— Aşa-mi place mie, răspunse el cu răceală şi scuipă din 
nou. 

Melanie îi aruncă Indiei o scurtă privire încruntată. 

— Întotdeauna mi-a părut bine că tata nu mesteca tutun, 
începu Pitty, dar Melanie, încruntându-se şi mai mult, o 
repezi cu asprime, cum n-o mai auzise Scarlett niciodată: 

— Ah, taci din gură, mătuşă! Eşti aşa de lipsită de tact. 

— Oh, draga mea, începu Pitty, lăsând lucrul, îmbufnată. 
Zău, nu ştiu ce-i cu voi astă-seară. Tu şi cu India sunteţi atât 
de sperioase şi arţăgoase, cum nu v-am mai văzut. 

Nu-i răspunse nimeni. Melanie nici măcar nu se scuză 
pentru ieşirea ei, ci-şi reluă lucrul cu oarecare violenţă. 

— Faci puncte mult prea mari, spuse Pitty cu satisfacţie. O 
să trebuiască să desfaci totul. Ce-i cu tine? 

Melanie nu răspunse nimic. 

Dar ce aveau, în definitiv? - se întrebă Scarlett. Oare nu 
observase ea nimic, fiind prea preocupată de ale ei? Da, e 
drept că, în ciuda sforţărilor Melaniei de-a face ca seara 
aceasta să pară la fel cu atâtea alte seri petrecute 
împreună, era ceva în atmosferă, o nervozitate generală ce 
nu putea fi pricinuită de cele ce se petrecuseră în timpul 
după-amiezii. Scarlett aruncă o scurtă privire fiecăreia şi 
întâlni privirea Indiei. Această privire o nelinişti, pentru că 
o măsura lung şi conţinea, în răceala ei adâncă, ceva mai 
mult decât ură, ceva mai insultător decât dispreţ. 

"Ca şi cum aş fi eu de vină pentru ceea ce s-a petrecut", se 
gândi Scarlett indignată. 

India se întoarse spre Archie şi, izgonind orice supărare, 
se uită la el întrebătoare şi îngrijorată. Dar el nu se uita la 
ea. Îşi întorsese ochii spre Scarlett, măsurând-o cu aceeaşi 
privire aspră şi rece ca şi a Indiei. 


Melanie nu mai încercă să susţină conversaţia, astfel încât 
tăcerea se lăsă din nou, şi Scarlett auzi cum creştea vântul 
afară. Seara i se păru deodată foarte neplăcută. Simţea 
acum încordarea din atmosferă şi se întrebă dacă aşa 
fusese de la început şi ea nu observase, ocupată cu grijile 
ei. Archie avea aerul că aşteaptă ceva, şi urechile lui 
păroase şi ascuţite păreau ciulite ca ale unui linx. Melanie şi 
India era neliniştite şi ridicau capul de câte ori se auzea 
zgomot de copite pe drum, ori trosnetul crengilor uscate 
mişcate de vânt, ori foşnetul frunzelor purtate peste peluză. 
Tresăreau la cea mai uşoară pocnitură a lemnelor din vatră, 
ca şi cum ar fi auzit paşi misterioşi. 

Se întâmplase cu siguranţă ceva, şi Scarlett se întreba ce 
putea să fie. Se pregătea ceva, parcă, şi ea nu ştia ce. 
Privind faţa îmbufnată, grasă şi nevinovată a mătuşii Pitty, 
se încredinţă îndată că nici ea nu ştia nimic. Archie, India şi 
Melanie, însă ştiau. În mijlocul tăcerii, simţea aproape cum 
se învârteau gândurile în capul Melaniei şi al Indiei, ca nişte 
veveriţe într-o colivie. Era limpede că ele ştiau ceva, 
aşteptau ceva, în ciuda eforturilor pe care le făceau pentru 
ca lucrurile să pară ca de obicei. Şi neliniştea lor ascunsă se 
transmise lui Scarlett, care simţi cum îi creşte enervarea. 
Mânuind acul fără îndemânare, se înţepă deodată, şi scoase 
un țipăt de durere şi supărare, făcându-le pe celelalte să 
tresară, apoi îşi strivi degetul până se ivi o picătură roşie ca 
focul. 

— Sunt prea nervoasă ca să mai cos, declară ea aruncând 
lucrul pe jos. Sunt atât de nervoasă, încât îmi vine să ţip. 
Vreau să mă duc acasă să mă culc. Frank ştie asta, şi n-ar fi 
trebuit să iasă. Vorbeşte şi vorbeşte mereu despre cum 
trebuiesc ocrotite femeile împotriva negrilor şi a 
carpetbagger-ilor, şi când vine momentul să ocrotească pe 
cineva, unde e? Acasă, îngrijindu-mă? Da' de unde, îşi 
pierde vremea cu alţi bărbaţi, care nu fac altceva decât să 
vorbească şi. 

Ochii i se opriră deodată pe faţa Indiei, şi atunci tăcu. 


India răsufla repede, iar ochii ei palizi şi fără gene fixau 
obrazul lui Scarlett cu o răceală de moarte. 

— Dacă nu te superi, India, făcu Scarlett ironică, ţi-aş fi 
foarte recunoscătoare să-mi spui de ce te zgâieşti la mine 
tot timpul. M-am schimbat la faţă, m-am făcut verde, sau 
ce? 

— Nu mă supăr şi am să-ţi spun cu plăcere, răspunse India 
cu ochii sclipitori. Nu-mi place când te aud vorbind 
dispreţuitor de un om atât de drăguţ ca domnul Kennedy, 
mai ales dac-ai şti. 

— India! o preveni Melanie, încleştându-şi mâinile asupra 
lucrului. 

— Cred că-mi cunosc mai bine bărbatul decât tine, o puse 
la punct Scarlett. 

Perspectiva unei certe, a celei dintâi certe deschise cu 
India, o însufleţi, făcând-o să-şi învingă neliniştea. Privirea 
Melaniei se întâlni cu a Indiei, şi aceasta îşi închise, nu de 
bună-voie, gura. Dar o clipă mai târziu vorbi din nou, şi 
glasul ei era plin de mânie. 

— Îmi faci silă, Scarlett O'Hara, când te aud vorbind 
despre nevoia de a fi apărată! Nu-ţi pasă de nici un fel de 
apărare! Altfel nu te-ai expune, aşa cum ai făcut-o în 
ultimele luni, plimbându-te singură prin oraş, arătându-te la 
toţi bărbaţii în nădejdea că te vor admira! Şi azi după- 
amiază nu ţi s-a întâmplat decât ceea ce meriţi şi, dacă 
există o dreptate, trebuia să ţi se întâmple şi mai rău. 

— Oh, India, taci! strigă Melanie. 

— Las-o să vorbească, făcu Scarlett. Îmi face mare 
plăcere. Ştiam că mă urăşte şi că a fost întotdeauna prea 
ipocrită ca să mi-o arate. Dacă ar fi sigură că ar admira-o 
cineva, ar fi în stare să se plimbe de dimineaţa până seara 
în pielea goală. 

India sări în picioare, şi trupul ei slab tremura de ciudă. 

— Da, te urăsc, spuse ea cu glas limpede, deşi tremurător. 
Dar dacă am tăcut, n-a fost din ipocrizie. E un lucru pe care 
nu-l poţi înţelege, pentru că nu ştii. nu ştii să te porţi, şi n-ai 


nici un fel de maniere. Ştiam că, dacă nu suntem solidari 
unii cu alţii, înăbuşind micile noastre antipatii personale, n- 
o să-i putem înfrânge pe yankei. Dar tu. tu. ai făcut tot ce-ai 
putut ca să loveşti în prestigiul oamenilor de bine; te-ai 
apucat de afaceri, făcând de râs un soţ atât de bun, dând 
astfel prilej yankeilor şi tuturor derbedeilor să râdă de noi 
şi să facă observaţii insultătoare cu privire la manierele 
noastre. Yankeii n-au de unde să ştie că tu nu faci parte din 
lumea noastră şi că n-ai fost niciodată dintre ai noştri. Sunt 
prea proşti ca să-şi dea seama că n-ai nici un fel de 
demnitate. lar când ai umblat singură prin pădure, 
expunându-te la tot ce-i mai rău, ai expus pe toate femeile 
din oraş, deschizând poftele negrilor şi ale albilor de speța 
cea mai joasă. Şi ai primejduit şi vieţile bărbaţilor noştri. 
Pentru că ei trebuie acum. 

— Oh, India, pentru numele lui Dumnezeu! strigă Melanie, 
şi Scarlett se miră auzind-o cum ia numele Domnului în 
deşert. Taci din gură! Ea nu ştie şi nu. aşa că mai bine taci! 
Ai făgăduit. 

— Vai, fetelor! le rugă domnişoara Pitty, cu buzele 
tremurânde. 

— Ce nu ştiu? 

Scarlett se ridică deodată în picioare, mâniată, şi înfruntă 
privirea rece a Indiei ca şi pe cea rugătoare a Melaniei. 

— Parcă sunteţi nişte găini, făcu Archie deodată, cu 
dispreţ în glas. 

Dar înainte de a-l fi putut pune cineva la locul lui, el ciuli 
deodată urechile şi se sculă repede în picioare. 

— Vine cineva pe potecă. Nu este domnul Wilkes. Încetaţi 
cotcodăcitul. 

Vorbise cu autoritate masculină, aşa încât femeile tăcură 
deodată, iar supărarea le pieri repede de pe chipuri, în timp 
ce Archie se îndrepta cu paşi grei spre uşă. 

— Cine-i acolo? întrebă el înainte să fi bătut cineva. 

— Căpitanul Butler. Deschide! 


Melanie se sculă atât de repede de pe scaun, încât 
cercurile rochiei i se ridicară descoperindu-i pantalonaşii 
până la genunchi, şi deschise uşa larg, înaite ca Archie să fi 
pus mâna pe clanţă. Rhett Butler stătea în uşă, cu pălăria-i 
neagră trasă peste ochi, în timp ce vântul îi înfăşură şi mai 
tare în jurul trupului cutele pelerinei fâlfâinde. Pentru 
prima oară lăsase la o parte manierele frumoase. Nu-şi 
scoase plălăria şi nici nu le salută pe celelalte persoane din 
încăpere. Nu se uită decât la Melanie şi-i vorbi de-a dreptul, 
fără să mai dea bună seara. 

— Unde-au plecat? Spune-mi repede. E chestiune de viaţă 
şi de moarte. 

Scarlett şi cu Pitty, speriate şi uluite, se uitară una la alta, 
cu mirare în ochi, în timp ce India, ca o pisică bătrână şi 
costelivă, se strecură alături de Melanie. 

— Nu-i spune nimic, vorbi ea repede. E un spion, un 
scallawag. 

Rhett nu-i acordă nici măcar o privire. 

— Repede, doamnă Wilkes! Poate că mai este timp. 

Melanie părea paralizată de groză şi nu putea decât să-l 
privească fix. 

— Dar despre ce. începu Scarlett. 

— Taci din gură, porunci Archie, scurt. Să nu spui nimic, 
doamnă Melly. lar dumneata, du-te dracului de aici, 
afurisitule. 

— Nu, Archie, nu! strigă Melanie, apucând braţul lui Rhett 
cu o mână tremurândă, ca să-l apere de Archie. Ce s-a 
întâmplat? De unde. de unde ştii? 

Pe figura lui Rhett, politeţea se lupta cu nerăbdarea. 

— Oh, doamnă Wilkes, ştiţi doar că erau cu toţii bănuiţi de 
la început. dar au fost foarte circumspecţi. până astă-seară! 
De unde ştiu? Jucam pocher astă-seară cu doi yankei beţi, şi 
mi-au spus totul. Yankeii ştiau că are să se petreacă ceva 
astă-seară şi sunt pregătiţi. Dobitocii aceia au căzut într-o 
cursă. 


O clipă, Melanie se clătină, ca şi cum ar fi izbit-o cineva, şi 
Rhett o apucă de mijloc ca s-o susţină. 

— Nu-i spune nimic! E o cursă! strigă India, holbând ochii 
la Rhett. Nu vezi c-a stat toată seara cu ofiţeri yankei? 

Nici acum Rhett nu se uită la ea. Ochii lui priveau insistent 
faţa palidă a Melaniei. 

— Spune-mi. Unde s-au dus? Aveau un loc de întâlnire? 

Cu toată groaza ei, şi deşi nu înţelegea ce se întâmplă, 
Scarlett îşi zise, uitându-se la Rhett, că nu văzuse niciodată 
o faţă mai lipsită de expresie, dar probabil că Melanie vedea 
ceva, ceva care-i dădu încredere. Îşi îndreptă trupul mic, 
înlăturând braţul ce-o susţinea şi răspunse liniştită, dar cu 
glas tremurat: 

— Pe şoseaua Decatur, lângă Shantytown. Se întâlnesc în 
pivniţa plantaţiei Sullivan - aceea care a fost arsă pe 
jumătate. 


— Mulţumesc. O să merg în galop până acolo. Dacă vin 
yankeii aici, vă faceţi că nu ştiţi absolut nimic. 

Plecă atât de repede, cu pelerina-i neagră topindu-se în 
noapte, încât parcă nici n-ar fi fost, dacă nu s-ar fi auzit 
zgomotul paşilor pe pietriş şi tropotul calului pornind în 
galop. 

— Yankeii vin încoace? strigă Pitty şi, cu picioarele muiate 
deodată, se lăsă grămadă pe divan, prea speriată pentru a 
mai plânge. 

— Despre ce-i vorba? Ce-a vrut să spună? Dacă nu-mi 
spuneţi nimic, o să înnebunesc! Şi Scarlett o apucă pe 
Melanie, scuturând-o cu putere, ca şi cum prin violenţă ar fi 
putut s-o facă să vorbească. 

— Ce-a vrut să spună? Că ai pricinuit probabil moartea lui 
Ashley şi a domnului Kennedy. Asta a vrut să spună! 

Cu toată spaima, vocea Indiei avea în ea o notă 
triumfătoare. 

— Şi n-o mai scutura pe Melly. O să leşine. 

— Nu leşin deloc, şopti Melanie, proptindu-se de spătarul 
unui scaun. 

— Oh, Doamne, Dumnezeule! Dar nu înţeleg nimic! Am 
omorât pe Ashley? Vă rog, spuneţi-mi careva. 

Vocea lui Archie, hârâită, o întrerupse pe Scarlett. 

— Şezi jos, porunci el. Ridică-ţi lucrul de jos. Şi coase mai 
departe, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. De fapt, nu 
putem şti dacă yankeii nu stau la pândă în jurul casei încă 
de la apusul soarelui. Şedeţi jos toate, vă spun, şi coaseţi. 

Femeile îl ascultară, tremurând; chiar şi Pitty îşi luă 
ciorapul în mână, cu degete tremurânde, în timp ce ochii ei, 
larg deschişi ca ai unui copil, se rotiră de la una la alta, 
cerând o explicaţie. 

— Unde e Ashley? Ce s-a întâmplat cu el, Melly? strigă 
Scarlett. 

— Dar unde ţi-e bărbatul? Asta nu te interesează? 

Ochii palizi ai Indiei scăpărau de răutate, în timp ce 
netezea prosopul rupt pe care-l cârpea. 


— India, te rog! zise Melanie cu glasul stăpânit, dar faţa ei 
albă şi privirea chinuită vădeau încordarea cu care se lupta. 
Scarlett, poate că ar fi trebuit să-ţi spunem. dar. dar. ai 
trecut prin atâtea azi după-amiază, încât ne-am gândit. că 
Frank n-ar voi. de altfel, ai privit întotdeauna cu ostilitate 
Klan-ul. 

— Klan-ul. 

Scarlett pronunţă cuvântul ca şi cum l-ar fi auzit pentru 
prima oară şi nu i-ar fi priceput sensul, apoi izbucni: 

— Klan-ul! Nu cumva Ashley face parte din Klan? Frank nu 
poate fi acolo.! Oh, doar mi-a făgăduit! 

— Fireşte că domnul Kennedy este în Klan, şi Ashley la fel, 
şi toţi bărbaţii pe care-i cunoaştem, spuse India. Doar sunt 
bărbaţi, nu? Şi sunt albi, şi oameni din Sud. Ar fi trebuit să 
fii mândră de el, în loc să-l cicăleşti ca să nu facă parte din 
Klan, ca şi cum ar fi un lucru de ruşine, şi. 

— Aţi ştiut toate lucrul ăsta, şi eu n-am ştiut nimic. 

— Ne-a fost teamă că te va supăra prea rău, spuse Melanie 
cu tristeţe. 

— Va să zică, acolo se duceau când spuneau că au 
întrunire politică? Oh, şi-mi făgăduise! Acum au să vină 
yankeii să-mi ia gaterele şi tot, şi au să-l bage la închisoare. 
Oh, dar ce tot spunea Rhett Butler? 

Ochii Indiei întâlniră privirea înspăimântată a Melaniei. 
Scarlett se ridică, azvârlindu-şi lucrul. 

— Dacă nu-mi spuneţi, mă duc în oraş ca să aflu. Am să 
întreb pe toţi oamenii pe care-i întâlnesc, până când. 

— Stai jos, spuse Archie, fixând-o cu singurul lui ochi. Am 
să-ţi spun. Fiindcă ai umblat prin pădure azi după-amiază, 
ai pricinuit toată încurcătura, şi atunci domnul Wilkes, 
domnul Kennedy şi ceilalţi au pornit ca să omoare pe negrul 
şi pe albul care te-au atacat, dacă pot pune mâna pe ei, şi să 
distrugă întreaga aşezare de la Shantytown. Şi dacă e 
adevărat ce spunea scallawag-ul care-a fost adineauri aici, 
yankeii bănuiesc ceva, sau poate au fost înştiinţaţi, şi acum 
trimit trupe ca să le vie de hac. În cazul acesta, oamenii 


noştri au căzut într-o cursă. lar dacă nu-i adevărat ce 
spunea Butler, atunci e un spion şi s-a dus chiar acum să-i 
pârască yankeilor, şi iarăşi or să fie omorâţi cu toţii. Şi dacă- 
i aduce pe yankei, atunci mă duc să-l ucid, chiar dacă va 
trebui să plătesc pentru asta cu viaţa. Va fi ultima mea 
ispravă. Şi chiar dacă n-or să fie omorâţi, tot vor trebui să 
plece toţi de aici în Texas, să trăiască ascungşi în gaură de 
şarpe, şi poate că nu vor putea niciodată să se întoarcă 
acasă. Şi toate astea din vina dumitale, şi ai acum mâinile 
mânjite de sângele lor. 

Expresia de teamă pieri de pe faţa Melaniei, făcând loc 
supărării; vedea că Scarlett începuse să priceapă, căci 
groaza se întipărea pe obrazul ei. Se ridică şi-şi aşeză mâna 
pe umărul lui Scarlett. 

— Dacă mai spui încă un singur cuvânt, Archie, te dau 
afară, spuse ea cu severitate. Nu e vina ei. A făcut aşa cum. 
cum a crezut de cuviinţă. lar bărbaţii noştri au făcut, la 
rândul lor, ceea ce simțeau că trebuie să facă. Toţi oamenii 
fac ceea ce cred că trebuie să facă. Nu gândim şi nu 
făptuim toţi la fel şi nu e drept să. să judecăm pe alţii după 
noi înşine. Cum puteţi vorbi cu atâta cruzime, dumneata şi 
cu India, când ştiţi că bărbaţii noştri. poate că sunt. că sunt. 

— Linişte, întrerupse Archie, încet. Staţi jos, doamnă. Se 
aud nişte cai. 

Melanie se aşeză pe un scaun, ridică o cămaşă de-a lui 
Ashley şi, aplecându-şi capul deasupra ei, începu în chip 
inconştient să rupă marginea în fâşii înguste. 

Pe măsură ce caii se apropiau de casă, zgomotul copitelor 
se auzea tot mai puternic. Se distingea clinchet de zăbale, 
scârţâit de hamuri şi zgomot de glasuri. Când se opriră 
înaintea casei, un glas mai puternic le acoperi pe celelalte, 
dând o poruncă, şi cei din casă auziră nişte paşi trecând 
prin curte şi îndreptându-se către uşa dindărăt. 

Simţeau nenumărate priviri duşmănoase îndreptate 
asupra lor, prin fereastra din faţă care n-avea perdea, iar 
cele patru femei, cu groaza în suflet, plecară capetele, 


cosând de zor. În sinea ei, Scarlett striga: "L-am ucis pe 
Ashley! L-am ucis!" În clipa aceea nici nu se gândi că, poate, 
îl ucisese şi pe Frank. În mintea ei nu era loc pentru 
altcineva decât pentru Ashley, pe care-l vedea întins la 
picioarele cavaleriştilor yankei, cu părul său blond plin de 
sânge. 

Când se auzi bătaia în uşă, Scarlett se uită la Melanie şi 
văzu cum pe faţa ei se ivise o expresie nouă, tot atât de 
indiferentă ca aceea pe care o avusese Rhett Butler 
adineauri; expresia nepăsătoare a unui jucător de pocher 
care face o cacialma. 

— Archie, deschide uşa, spuse ea liniştită. 

Archie vâri cuțitul în cizmă şi scose piedica pistolului, apoi 
se îndreptă greoi spre uşă şi o dădu de perete. Pitty scoase 
un mic țipăt, ca un şoarece prins în cursă, văzând un 
căpitan yankeu şi un pluton de soldaţi îngrămădiţi în uşă. 
Celelalte femei nu spuseră nimic. Scarlett îşi dădu seama, 
cu un vag simţământ de uşurare, că-l cunoştea pe ofiţer. 
Era căpitanul Tom Jaffery, unul dintre prietenii lui Rhett. Îi 
vânduse cherestea pentru casa lui. Ştia că e un om 
cumsecade. Aşa că poate n-o să le ducă la închisoare. Elo 
recunoscu îndată şi scoţându-şi pălăria, salută puţin 
încurcat. 

— Bună seara, doamnă Kennedy. Care dintre 
dumneavoastră este doamna Wilkes? 

— Eu sunt doamna Wilkes, răspunse Melanie ridicându-se 
plină de demnitate, cu toată statura ei mică. Ce doriţi? 

Ochii ofițerului se plimbară repede prin cameră, oprindu- 
se o clipă pe fiecare dintre feţe, privind apoi la masă şi spre 
cuier, în căutarea vreunui semn care să trădeze prezenţa 
bărbaţilor. 

— Aş dori să vorbesc cu domnul Wilkes şi cu domnul 
Kennedy, vă rog. 

— Nu sunt aici, răspunse Melanie, cu un fior în glasul ei 
dulce. 

— Sunteţi sigură? 


— Ia nu mai pune la îndoială cuvântul doamnei Wilkes, 
spuse Archie, zbârlindu-se. 

— Scuzaţi-mă, doamnă Wilkes. N-am vrut să vă jignesc. 
Dacă-mi daţi cuvântul dumneavoastră, n-am să mai 
percheziţionez casa. 

— Vă dau cuvântul meu. Dar, dacă vreţi, puteţi căuta prin 
casă. Ei sunt la o întrunire în oraş, la prăvălia domnului 
Kennedy. 

— Nu sunt la prăvălie. N-a fost nici o întrunire astă-seară, 
spuse căpitanul, întunecat. Îi vom aştepta afară până se 
întorc. 

Salută scurt şi ieşi, trăgând uşa după el. Cei din casă 
auziră o poruncă dată cu glas hotărât, estompat de 
zgomotul vântului: "Înconjuraţi casa. Un om la fiecare uşă şi 
la fiecare fereastră." Se auzi apoi un tropăit de paşi. 
Scarlett, îşi reţinu o tresărire de teamă, zărind câteva feţe 
bărboase la ferestre. Melanie se aşeză şi, cu o mână calmă, 
luă o carte de pe masă. O carte destul de ruptă, un 
exemplar din Les Miserables, acest roman care captivase 
pe soldaţii Confederaţiei. O citiseră la lumina focului din 
tabără şi făcuseră un joc de cuvinte asupra titlului, 
numindu-l "Lee's Miserables", adică nenorociţii lui Lee. 
Melanie o deschise la mijloc şi începu să citească un glas 
limpede şi monoton. 

— Coaseţi, porunci Archie, şoptind răguşit, iar cele trei 
femei, stimulate de vocea liniştită a Melaniei, se porniră din 
nou pe cusut, cu capetele plecate. 

Scarlett nu-şi dădu seama cât timp continuă Melanie să 
citească, în mijlocul acelui cerc de ochi pânditori dar i se 
păru că trecuseră câteva ceasuri. Nu auzi nici un cuvânt din 
ce citea Melanie. Acum începu să se gândeaască la Frank. 
Va să zică, aşa se explica liniştea aparentă ce domnise toată 
seara! Frank îi făgăduise că nu va avea nimic de-a face cu 
Klan-ul. Oh, şi chiar de asta se temuse ea! Şi toată munca ei 
din anul din urmă avea să fie zădărnicită. Degeaba se 
zbătuse atâta, prin ploaie şi frig. Cine s-ar fi gândit că 


blegul de Frank avea să ia parte la faptele nebuneşti ale 
Klanului? Chiar în clipa aceasta poate că era mort. Şi dacă 
nu era mort, aveau să-l prindă yankeii şi să-l spânzure. Şi 
pe Ashley la fel! 

Îşi înfipse unghiile în palme, până când îi intrară în carne. 
Cum putea Melanie să citească atât de liniştită, când Ashley 
era pe punctul să fie spânzurat? Sau poate că era mort? 
Dar glasul acela dulce şi liniştit, care citea despre 
aventurile lui Jean Valjean, o alina oarecum, împiedicând-o 
să sară în picioare şi să ţipe. 

Îşi aminti de seara în care sosise la ei Tony Fontaine, 
urmărit, istovit şi fără un ban. Dacă n-ar fi ajuns la timp în 
casa lor, primind bani şi alt cal, ar fi fost demult spânzurat 
şi el. Dacă Frank şi Ashley nu erau încă morţi, se aflau în 
situaţia lui Tony, ba chiar mai rău. Casa fiind înconjurată de 
soldaţi, nu puteau veni să ia bani şi haine fără să fie prinşi. 
Şi probabil că toate casele din vecinătate erau la fel de 
păzite de yankei, încât nici nu se puteau duce la prieteni să 
ceară ajutor. Chiar în clipa de faţă, poate că goneau călare, 
prin noapte, spre Texas. 

Dar Rhett. poate că Rhett sosise la timp. Rhett avea 
întotdeauna bani mulţi la el. Poate că le dăduse destul ca să 
poată scăpa. Era totuşi ciudat. Ce-i păsa lui Rhett de 
Ashley? Era vădit că n-avea simpatie pentru el, că-l 
dispreţuia. Atunci, de ce? Dar enigma aceasta rămase 
nelămurită, căci gândurile i se îndreptară iarăşi, cu teamă, 
spre Ashley şi Frank. 

"Oh, e vina mea!" se tângui în sinea ei. "India şi Archie au 
dreptate. E numai vina mea. Dar n-am bănuit niciodată că 
pot fi atât de nebuni încât să facă parte din Klan! Şi nici n- 
am crezut serios că mi s-ar putea întâmpla ceva. Dar nu 
puteam să fac altfel. Melly a spus adevărul. Oamenii fac 
ceea ce cred de cuviinţă. Trebuia să fac gaterele să meargă. 
Aveam nevoie de bani. Şi acum probabil cu voi pierde totul, 
într-un fel numai din vina mea." 


În sfârşit, după multă vreme, glasul Melaniei şovăi, slăbi şi 
apoi tăcu. Întoarse capul spre fereastră, privind pe geam ca 
şi cum n-ar fi fost nimeni dincolo. Celelalte ridicară şi ele 
capul, îndemnate de tăcerea Melaniei, şi traseră cu 
urechea. 

Se auzea tropot de cai şi glasuri care cântau; sunetele, 
deşi slabe din cauza uşilor şi ferestrelor închise, şi a 
vântului care le acoperea, se distingeau totuşi clar. Era 
cântecul cel mai nesuferit dintre toate, cântecul oamenilor 
lui Sherman, "Mărşăluind prin Georgia", şi cel care-l cânta 
era Rhett Bulter. 

Vocea de-abia sfârşi de cântat primele strofe, că alte două 
glasuri, ca de oameni beţi şi furioşi, i se alăturară, cântând 
încurcat şi împleticit. Apoi, o scurtă poruncă dată de 
căpitanul Jaffery la uşa din faţă, şi nişte paşi grăbiţi. 
Femeile se uitară una la alta, uluite. Căci vocile de beţivi, 
care se certau cu Rhett, erau cele ale lui Ashley şi Hugh 
Elsing. 

Alte voci se auziră mai lămurit în faţa casei - cea a 
căpitanului Jaffery, laconic întrebătoare, râsul ascuţit şi 
stupid al lui Hugh, strigătele nepăsătoare ale lui Rhett, şi 
altele ciudate, ireale, ale lui Ashley care tot întreba: "Dar ce 
dracu'. ce dracu'!" "Nu poate fi Ashley!" se gândi Scarlett 
înnebunită. "Nu se îmbată niciodată! Şi Rhett, când se 
îmbată, e mai liniştit ca oricând, nu gălăgios ca acum". 

Melanie se ridică şi, odată cu ea, se ridică şi Archie. Auziră 
glasul hotărât al căpitanului: 

— Aceşti doi oameni sunt arestaţi! 

Mâna lui Archie se încleşta pe pistol. 

— Nu, şopti Melanie cu hotărâre. Nu. Lasă-mă pe mine. 

Melanie avea aceeaşi expresie ca în ziua aceea, la Tara, 
când stătuse în capul scării, privind jos la yankeul mort, şi 
ţinând în mâna ei slabă sabia grea. un suflet bun şi sfios, 
oţelit de împrejurări, care dobândeşte deodată 
înţelepciunea şi mânia unui tigru. Melanie deschise larg uşa 
de la intrare. 


— Adu-l în casă, domnule Butler, strigă ea cu glas limpede 
şi înţepat. Se vede că l-ai îmbătat din nou. Adu-l încoace. 

Din întuneric, de pe poteca bătută de vânt, vorbi căpitanul 
yankeilor: 

— Îmi pare rău, doamnă Wilkes, dar soţul dumneavoastră 
şi cu domnul Elsing sunt arestaţi. 

— Arestaţi? Pentru ce? Pentru beţie? Dacă s-ar face 
arestări de câte ori se îmbată un om în Atlanta, atunci toată 
garnizoana yankee ar fi la închisoare. Ei, adu-l în casă, 
domnule Butler. dacă, bineînţeles, eşti în stare să mergi. 

Mintea lui Scarlett nu funcţiona prea repede, şi pe 
moment nu pricepu nimic. Ştia foarte bine că nici Rhett, nici 
Ashley nu erau beţi şi că Melanie ştia şi ea că nu sunt beţi. 
Şi totuşi, Melanie, atât de blândă şi bine-crescută de obicei, 
le striga acum, ca o mahalagioaică, de faţă cu yankeii, că 
sunt prea beţi ca să umble. 

Avu loc o scurtă discuţie mormăită, întreruptă de 
înjurături, apoi nişte paşi nesiguri urcară scara. În uşă se ivi 
Ashley, cu faţa lividă, cu capul lăsat pe o parte, cu părul 
vâlvoi, înfăşurat de sus până jos în pelerina neagră a lui 
Rhett. Hugh Elsing şi cu Rhett, clătinându-se şi ei, îl 
susțineau din ambele părţi şi se vedea limpede că, dacă nu 
l-ar fi ajutat, ar fi căzut jos. În spatele lor se arătă căpitanul 
yankeilor, având pe faţă o expresie bănuitoare, deşi 
amuzată. Stătea în uşă, iar oamenii priveau curioşi peste 
umărul lui, în timp ce vântul sufla în casă. 

Scarlett, speriată, zăpăcită, se uită la Melanie, apoi din 
nou la Ashley, şi atunci începu să înţeleagă. Dădu să strige: 
"Dar nu poate fi beat!" şi-şi muşcă buzele, înghițind 
cuvintele. Îşi dădu seama că asista la o comedie, una dea 
cărei reuşită atârnau vieţile lor. Ştia că nici ea, nici Pitty n- 
aveau nici un rol în piesă, dar că ceilalţi jucau cu toţii teatru 
şi-şi suflau unii altora replicile, ca actorii într-o piesă ades 
repetată. Nu pricepea decât pe jumătate, dar destul ca să 
păstreze tăcerea. 


— Aşează-l pe scaun, strigă Melanie, revoltată. Şi 
dumneata, domnule Butler, părăseşte îndată casa! Nu ţi-e 
ruşine să mai stai aici, după ce l-ai adus iarăşi în halul ăsta? 

Cei doi oameni îl aşezară pe Ashley pe fotoliu, iar Rhett, 
clătinându-se, apucă spătarul scaunului ca să-şi păstreze 
echilibrul şi se adresă căpitanului, cu glas jignit. 

— Frumoasă răsplată, nu? Îl apăr de poliţie, îl aduc acasă 
beat, înjurând şi voind să dea în mine, şi asta-i răsplata! 

— Şi dumneata, Hugh Elsing, m-ai făcut de ruşine! strigă 
Melanie. Ce-are să spună biata dumitale mamă? Beţivule. te 
duci în oraş cu un scallawag ca Butler, care-i prietenul 
yankeilor! Vai, domnule Wilkes, cum ai putut să faci aşa 
ceva? 

— Melly, nu sunt chiar aşa de beat, mormăi Ashley, 
prăvălindu-se în acelaşi timp cu capul pe masă şi cu mâinile 
întinse. 

— Archie, du-l în odaia lui şi culcă-l în pat, ca de obicei, 
porunci Melanie. Mătuşă Pitty, te rog du-te şi fă-i patul, şi. 
oooh, izbucni ea deodată în plâns, oh, cum a putut? După 
ce-mi făgăduise.! 

Archie îl apucase pe Ashley de subţiori, iar Pitty, speriată şi 
nesigură, se ridică în picioare, când deodată căpitanul 
interveni. 

— Daţi-i drumul. E arestat. Sergent! 

În clipa când sergentul intră în cameră cu puşca în mână, 
Rhett, căutând în mod evident să-şi păstreze echilibrul, 
puse mâna pe braţul căpitanului, reuşind cu greu să-şi 
fixeze privirea. 

— 'Tom, de ce-l arestezi? Nu e chiar aşa de beat. L-am 
văzut şi mai beat. 

— Dar mai dă-o dracului de beţie! strigă căpitanul. În ce 
mă priveşte, poate să cadă şi în şanţ de beat. Nu sunt 
poliţist. El şi cu domnul Elsing sunt arestaţi pentru 
complicitate într-un atac al Klan-ului, care a avut loc astă- 
seară la Shantytown. Au omorât un negru şi un alb. Domnul 
Wilkes era conducătorul. 


— Astă-seară? 

Rhett începu să râdă. Şi râse atât de tare, încât trebui să 
se aşeze pe divan, sprijinindu-şi capul în mâini. 

— Nu astă-seară, Tom, spuse el când se mai linişti, putând 
iarăşi să vorbească. Băieţii ăştia au fost cu mine toată seara 
- de la ora opt, când ar fi trebuit să fie la întrunire. 

— Cu tine, Rhett? Dar., şi încruntându-se, căpitanul privi 
cu neîncredere la Ashley, care sforăia pe masă, şi la 
nevastă-sa, care plângea. Dar tu - unde ai fost? 

— N-aş vrea să spun, răspunse Rhett cu o privire şireată 
către Melanie. 

— Ai face mai bine să spui! 

— Hai afară la uşă, că-ţi spun unde-am fost. 

— Ba ai să mi-o spui chiar aici. 

— Dar nu pot să spun de faţă cu doamnele. Doamnelor, 
poate sunteţi atât de bune să ieşiţi o clipă. 

— Nu vreau să ies, strigă Melanie, tamponându-şi furioasă 
ochii cu batista. Am şi eu dreptul să ştiu. Unde a fost 
bărbatul meu? 

— La Belle Watling, spuse Rhett, cu un aer ruşinat. Erau 
acolo Ashley, Hugh, Frank Kennedy, doctorul Meade şi. 
mulţi alţii. A fost o petrecere. O mare petrecere, şampanie. 
fete. 

— La. la Belle Watling.? 

Glasul Melaniei sună atât de îndurerat, încât se întoarseră 
cu toţii, privind-o cu ochi speriaţi. Mâna ei i se încleştă pe 
piept şi, mai înainte ca s-o poată prinde Archie, leşinase. Se 
produse o mare înghesuială. Archie o ridică, India alergă la 
bucătărie după apă, Pitty şi cu Scarlett îi făceau vânt şi-i 
fricţionau încheieturile mâinilor, iar Hugh Elsing striga 
întruna: 

— O făcurăţi! O făcurăţi! 

— Acum are să afle tot oraşul, făcu Rhett mânios. Cred că 
eşti mulţumit, 'Tom. Mâine nici o femeie din Atlanta n-o să 
mai vorbească cu soţul ei. 


— Rhett, habar n-aveam. se scuză căpitanul, şi se vedea că 
năduşise, deşi vântul rece îl bătea din spate. Ascultă, juri că 
oamenii ăştia au fost la. âă. la Belle? 

— Drace, sigur că da, mormăi Rhett. Du-te de-o întreabă 
pe Belle, dacă nu mă crezi. Acum, lasă-mă s-o duc pe 
doamna Wilkes în camera ei. Dă-mi-o mie, Archie, pot s-o 
duc singur. Domnişoară Pitty, ia-o înainte cu lampa. 

Luă cu uşurinţă din braţele lui Archie trupul sfârşit al 
Melaniei. 

— Archie, du-te de culcă pe domnul Wilkes. Nu vreau să-l 
mai ating, nici să-l mai văd după noaptea de azi. 

Mâna lui Pitty tremura în aşa hal încât lampa ameninţa să 
dea foc casei; în cele din urmă Pitty se stăpâni şi păşi 
înainte, înspre dormitorul neluminat. Archie, bodogănind, 
apucă de mijloc pe Ashley, şi-l ridică. 

— Dar. am ordin să arestez pe oamenii aceştia! 

Rhett întoarse capul în coridorul neluminat. 

— Atunci arestează-i mâine dimineaţă. Nu vezi că nu sunt 
în stare să fugă, în halul în care sunt.? Iar în ce mă priveşte, 
n-am ştiut niciodată că e un lucru ilegal să te îmbeţi într-un 
bordel. Doamne, Iom dragă, există cel puţin cincizeci de 
martori care să poată dovedi că au fost la Belle. 

— Există întotdeauna cincizeci de martori care să poată 
dovedi că unul din Sud a fost undeva, fără să fi fost acolo, 
spuse morocănos căpitanul. le rog să vii cu mine, domnule 
Elsing. Las pe domnul Wilkes pe garanţia lui. 

— Eu sunt sora domnului Wilkes. Răspund de el, spuse 
India cu răceală. Acum, sunteţi aşa de bun să plecaţi? Ne- 
aţi făcut destul tărăboi, pentru o singură seară. 

— Îmi pare foarte rău, şi căpitanul schiţă un salut stângaci. 
Singurul lucru pe care-l nădăjduiesc e că vor fi în stare să-şi 
dovedească prezenţa în casa. ăă. doamnei. doamnei 
Watling. Fiţi bună şi spuneţi fratelui dumneavoastră să se 
prezinte la anchetă mâine dimineaţă, în faţa procurorului 
militar. 


India, încuviinţă cu răceală şi, cu mâna pe clanţa uşii, îi 
arătă, fără cuvinte, dorinţa de a-l vedea cât mai curând 
plecat din casă. Căpitanul şi sergentul se retraseră de-a- 
ndărătelea, împreună cu Hugh Elsing, iar India trânti uşa în 
urma lor. Fără să se uite măcar la Scarlett, ea se îndreptă în 
grabă spre fiecare fereastră, trăgând storurile. Scarlett, cu 
picioarele tremurânde, se prinse de fotoliul în care şezuse 
Ashley. Şi deodată, văzu pe speteaza fotoliului o pată 
negricioasă şi umedă, cât mâna de mare. Surprinsă, dădu 
cu mâna peste pată şi, spre groaza ei, palma i se umplu cu 
ceva roşu şi lipicios. 

— India, şopti ea. India, Ashley. e rănit. 

— Proasto! Credeai că era beat cu-adevărat? 

India smuci ultimul stor şi porni alergând spre dormitor, 
iar Scarlett, cu inima cât un purice, o urmă. Trupul mare al 
lui Rhett ocupa toată uşa, dar peste umărul lui, Scarlett îl 
văzu pe Ashley culcat în pat, alb şi nemişcat. Melanie, 
ciudat de vioaie pentru o persoană care leşinase cu câteva 
minute mai înainte, tăia cu foarfeca cămaşa udă de sânge. 
Archie ţinea lampa deasupra patului, ca să lumineze, iar 
unul din degetele sale noduroase se afla pe încheietura lui 
Ashley. 

— E mort? întrebară Scarlett şi India în acelaşi timp. 

— Nu, a leşinat din cauza pierderii de sânge. E lovit la 
umăr, spuse Rhett. 

— De ce l-ai adus aici, smintitule? strigă India. Lasă-mă să 
mă apropii de el! Lasă-mă să trec! De ce l-ai adus aici ca să 
fie arestat? 

— Era prea slăbit ca să fugă mai departe. Şi n-aveam unde 
să-l duc, domnişoară Wilkes. De altfel. cred că n-aţi vrea să-l 
ştiţi exilat, ca Tony Fontaine? V-ar plăcea ca toţi vecinii să 
trăiască tot restul vieţii lor în Texas, sub nume fals? Poate că 
avem norocul să-i scăpăm pe toţi, dacă Belle. 

— Lasă-mă să trec! 

— Nu, domnişoară Wilkes. Aveţi ceva de făcut. Trebuie să 
vă duceţi după doctor. dar nu după doctorul Meade. El este 


implicat în această afacere şi probabil că, chiar în momentul 
ăsta, dă explicaţii yankeilor. Aduceţi alt doctor. Vă e teamă 
să umblaţi singură noaptea? 

— Nu, răspunse India, iar ochii ei palizi sclipiră. Nu mi-e 
teamă. 

Luă din cuierul de pe sală pelerina cu glugă a Melaniei şi 
se apropie iar zicând: 

— Mă duc după doctorul Dean. Îmi pare rău, urmă ea, 
făcând un efort ca să-şi stăpânească glasul şi să vorbească 
liniştit, că te-am făcut spion şi lichea. Nu înţelesesem. Îţi 
sunt adânc recunoscătoare pentru tot ce-ai făcut pentru 
Ashley. şi totuşi te dispreţuiesc. 

— Apreciez mult sinceritatea. de aceea vă mulţumesc, 
spuse Rhett înclinându-se, iar gura i se arcui într-un surâs 
amuzat. Acum, duceţi-vă repede pe străzi dosnice, iar la 
întoarcere, nu intraţi în casă dacă vedeţi că sunt soldaţi 
primprejur. 

India mai aruncă o privire iute şi îngrijorată către Ashley 
şi, înfăşurându-se în pelerină, alergă cu paşi uşori pe sală, 
până la uşa din dos, apoi ieşi binişor în noapte. 

Scarlett, privind pe lângă Rhett, simţi cum îi bate inima în 
clipa când Ashley deschise ochii. Melanie apucă un prosop 
de pe spălător, şi-l apăsă pe umărul însângerat al lui Ashley, 
care-o privi zâmbind uşor şi liniştitor. Scarlett simţi ochii 
aspri şi pătrunzători ai lui Rhett aţintiţi asupra ei, şi-şi dădu 
seama că simţămintele îi erau întipărite pe faţă, dar nu-i 
păsa. Ashley sângera, poate de moarte, iar rana din umăr 
ea i-o pricinuise. Ar fi vrut să alerge lângă pat, să 
îngenuncheze şi să-l strângă la pieptul ei, dar genunchii îi 
tremurau atât de tare, încât nu se putu nici mişca din loc. 
Cu mâna la gură, privi pe Melanie cum apăsa un prosop 
curat pe umărul lui Ashley, ca şi cum ar fi vrut să-i împingă 
sângele înapoi, în trup. Dar prosopul se înroşea. 

Cum poate un om să sângereze atât, şi totuşi să trăiască? 
Slavă Domnului, n-avea spumă înroşită pe buze - oh, spuma 
aceea roşie, prevestitoare de moarte, pe care o ştia atât de 


bine din ziua îngrozitoare a bătăliei de la Gârla Piersicului, 
când răniții mureau cu guri sângerânde pe pajiştea mătuşii 
Pitty. 

— Curaj, spuse Rhett, cu un glas uşor batjocoritor. N-o să 
moară. Du-te de ia lampa şi ţine-o, ca să vadă doamna 
Wilkes. Am nevoie de Archie, să-l trimit undeva. 

Archie privi pe Rhett peste lampă. 

— Nu primesc porunci de la dumneata, spuse el scurt, 
mutându-şi tutunul în partea cealaltă a obrazului. 

— Ai să faci cum îţi spune dânsul, spuse Melanie cu 
severitate. Şi grăbeşte-te. Să faci tot ce-ţi spune căpitanul 
Butler. Scarlett, ţine lampa. 

Scarlett înaintă şi luă lampa, ţinând-o cu amândouă 
mâinile, de frică să n-o scape. Ochii lui Ashley se închiseseră 
din nou. Pieptu-i gol se ridica cu greutate şi recădea înapoi, 
iar sângele se prelingea printre degetele mici şi încleştate 
ale Melaniei. Scarlett îl auzi nelămurit pe Archie păşind 
către Rhett şi cuvintele acestuia şoptite şi repezi. Mintea ei 
era atât de preocupată de Ashley, încât din vorbele lui Rhett 
nu prinse decât: 

— Ia calul meu. legat afară. du-te ca vântul. 

Archie mormăi o întrebare şi Scarlett auzi răspunsul lui 
Rhett: 

— Plantaţia Sullivan. Ai să găseşti robele în hornul cel 
mare. Arde-le. 

— Hmm, mormăi Archie. 

— Şi mai sunt doi. inşi în pivniţă. Pune-i pe cal cum te 
pricepi mai bine şi du-i pe terenul viran din dosul casei lui 
Belle, cel dintre casa ei şi calea ferată. Fii prevăzător. Dacă 
te prinde cineva, te cureţi, ca şi noi toţi. Lasă oamenii acolo 
şi pune-le în mână revolvere. Uite, ia-le pe-ale mele. 

Scarlett îl zări pe Rhett scoțând de sub haină două 
revolvere, pe care Archie le luă şi le vâri la brâu. 

— Trage câte un foc din fiecare. Trebuie să se creadă că a 
fost o încăierare. Mă înţelegi? 


Archie încuviinţă din cap, de parcă ar fi înţeles pe deplin, 
iar o licărire de respect i se ivi aproape fără voie pe faţă. 
Dar Scarlett tot nu înţelegea. Ultima jumătate de oră fusese 
un adevărat coşmar pentru ea, astfel încât simţea că 
lucrurile n-au să mai fie niciodată limpezi pentru ea. Totuşi, 
Rhett părea să stăpânească situaţia, iar aceasta o mai 
liniştea puţin. 

Archie dădu să plece, apoi se întoarse şi privi întrebător pe 
Rhett. 

— El? 

— Da. 

Archie mormăi ceva şi scuipă pe jos. 

— O s-o plătim scump, spuse, şi o luă greoi către uşa din 
dos. 

Ceva în ultimul schimb de cuvinte trezi o nouă teamă şi 
bănuială în mintea lui Scarlett, care simţea că e gata să 
înnebunească. Atunci strigă: 

— Dar unde-i Frank? 

Rhett străbătu repede odaia până la pat, păşind uşor şi 
fără zgomot ca o pisică. 

— Totul e în regulă, spuse el, schiţând un surâs. Ţine bine 
lampa, Scarlett. Sper că nu vrei să dai foc doamnei Wilkes. 
Domnişoară Melly. 

Melanie îl privi, întocmai ca un soldat conştiincios care 
aşteaptă comanda, iar împrejurarea era atât de dramatică 
încât nu-şi dădu seama că era pentru întâia oară când Rhett 
i se adresa cu numele mic, aşa cum obişnuiau doar cei din 
familie şi vechii prieteni. 

— lertaţi-mă, vă rog, vreau să spun doamnă Wilkes. 

— Vai, domnule Butler, nu-mi mai cere iertare! M-aş simţi 
onorată să-mi spui Melly, pur şi simplu. Eşti pentru mine ca 
un frate. sau. sau ca un văr. Ce generos şi iscusit eşti! Cum 
am să-ţi mulţumesc îndeajuns, vreodată? 

— Eu îţi mulţumesc, spuse Rhett, părând încurcat o clipă. 
N-aş fi îndrăznit niciodată, dar, domnişoară Melly - şi parcă 
îşi cerea scuze - mi-a părut foarte rău că am fost silit să 


spun că domnul Wilkes a fost la Belle Watling. Sunt mâhnit 
că i-am implicat, pe dânsul şi pe ceilalţi, într-o astfel de. Dar 
trebuia să mă hotărăsc în grabă, plecând de aici, iar 
aceasta a fost singura combinaţie care mi-a trecut prin 
minte. Ştiam că am să fiu crezut pe cuvânt, căci am mulţi 
prieteni printre ofiţerii yankei. Ei îmi fac cinstea, 
discutabilă, să mă considere unul de-ai lor, întrucât au aflat 
despre - să-i zicem lipsa mea de popularitate - despre felul 
cum sunt privit de concetăţenii mei. Şi am jucat pocher în 
localul acela, mai devreme în cursul serii. Lucrul acesta îl 
pot certifica cel puţin zece soldaţi yankei. Cât despre Belle 
şi fetele de acolo, ele sunt oricând în stare să spună că 
domnul Wilkes şi ceilalţi au fost. sus, toată seara. Iar yankeii 
au s-o creadă. Yankeii sunt ciudaţi în privinţa asta. Nu le-ar 
trece prin minte că asemenea. femei sunt în stare să aibă 
sentimente patriotice şi generoase. Yankeii n-ar crede pe 
cuvânt pe niciuna din doamnele din Atlanta, în ce priveşte 
alibiul celor bănuiţi că au participat la întrunirea de astă- 
seară, dar au să creadă pe cuvânt aceste. femei uşoare. Am 
impresia că, datorită cuvântului de onoare al unui scallawag 
şi al câtorva femei uşoare, avem şanse să-i scăpăm. 

La ultimele cuvinte, pe faţă i se ivi o expresie cinică, dar 
aceasta pieri de îndată ce Melanie îl privi plină de 
recunoştinţă. 

— Domnule Butler, eşti atât de bun! Nu m-aş supăra defel 
nici dacă ai spune că au fost în iad astă-seară, numai să-i 
scapi! Căci eu ştiu, şi oricine o ştie, că bărbatul meu n-a fost 
niciodată într-un local ca acela! 

— De fapt. începu Rhett cu sfială, trebuie să-ţi spun că a 
fost la Belle, astă-seară. 

Melanie deveni dintr-o dată ţeapănă. 

— N-am să cred niciodată o asemenea minciună! 

— 'Te rog, domnişoară Melly! Dă-mi voie să-ţi explic. Când 
am ajuns astă-seară la plantaţia Sullivan, am găsit pe 
domnul Wilkes rănit, iar cu el se aflau Hugh Elsing, doctorul 
Meade şi bătrânul Merriwether. 


— Cum, bunicul Merriwether! exclamă Scarlett. 

— Oamenii nu-s niciodată prea bătrâni ca să se 
smintească. Era şi unchiul Henry al dumneavoastră. 

— Vai de mine! strigă mătuşa Pitty, 

— Ceilalţi se risipiseră după încăierarea cu armata, iar cei 
rămaşi veniseră la plantaţia Sullivan să-şi ascundă robele în 
horn şi să vadă cât de rănit e domnul Wilkes. Dacă n-ar fi 
fost rana aceasta, ei s-ar afla acum în drum spre Texas, cu 
toţii. Dânsul însă nu putea sta pe cal şi ceilalţi nu voiau să-l 
lase. Era neapărată nevoie să dovedim că fuseseră în altă 
parte decât acolo unde au fost, aşa că i-am dus pe furiş la 
Belle Watling. 

— Oh., înţeleg. Îţi cer iertare pentru asprimea mea, 
domnule Butler. Îmi dau seama acum că erai obligat să-i 
duci acolo, dar. căpitane Butler, mă gândesc că v-a văzut 
lumea intrând acolo! 

— Nu ne-a văzut nimeni. Am intrat printr-o uşă dosnică, ce 
dă spre calea ferată. Acolo e întotdeauna întuneric şi uşa e 
veşnic încuiată. 

— Atunci, cum.? 

— Am o cheie, răspunse Rhett laconic, şi ochii săi îi 
întâlniră pe ai Melaniei. 

Izbită de sensul acestor cuvinte rostite încet, Melanie se 
simţi atât de încurcată, încât începu să umble la bandaj 
până ce acesta alunecă cu totul de pe rană. 

— N-am vrut să fiu indiscretă. spuse ea cu un glas 
înăbuşit, iar faţa ei albă se înroşi, în timp ce apăsa din nou 
prosopul pe rană. 

— Îmi pare rău că sunt nevoit să spun asemenea lucruri 
unei doamne. 

"Va să zică, e adevărat!" se gândi Scarlett, cu o ciudată 
strângere de inimă. "E adevărat că trăieşte cu femeia aceea 
odioasă! Şi casa e tota lui!" 

— Am văzut-o pe Belle şi i-am explicat. l-am dat o listă a 
oamenilor care au ieşit astă-seară, iar ea şi fetele vor 
declara că toţi aceştia au fost în casa ei. Apoi, pentru ca 


ieşirea noastră de acolo să fie mai evidentă, i-a chemat pe 
cei doi hăndrălăi care-i pun de obicei la punct pe 
scandalagii, de ne-au aruncat pe scări în jos şi ne-au târât 
prin bar, azvârlindu-ne în stradă ca pe nişte beţivi care 
tulburau liniştea. 

Rhett rânji, amintindu-şi scena. 

— Doctorul Meade nu şi-a jucat prea bine rolul de beţiv. 
Demnitatea lui suferea din cauza faptului că se afla într-un 
astfel de loc. Dar unchiul Henry şi bătrânul Merriwether au 
fost la înălţime. Arta dramatică a pierdut doi actori 
remarcabili fiindcă aceştia doi n-au făcut teatru. De altfel, 
păreau că se distrează grozav de întreaga afacere. Mă tem 
că unchiul Henry s-a ales cu un ochi vânăt, din cauza zelului 
cu care şi-a jucat rolul bătrânul Merriwether. El. 

Uşa din dos se deschise larg şi India intră, urmată de 
bătrânul doctor Dean, cu părul alb, lung şi ciufulit şi cu 
pelerina umflată din cauza genţii de piele vechi şi uzate pe 
care-o ţinea dedesubt. El salută, scurt şi fără cuvinte, pe cei 
prezenţi, apoi ridică bandajul de pe umărul lui Ashley. 

— E prea sus ca să fi fost lovit plămânul. Dacă nu i-a spart 
clavicula, nu e grav. Doamnelor, aduceţi-mi prosoape multe, 
vată dacă aveţi, şi nişte coniac. 

Rhett luă lampa din mâna lui Scarlett şi o aşeză pe masă, 
în timp ce Melanie şi India alergau de colo-colo, executând 
poruncile doctorului. 

— N-ai ce face aici. Vino în salon lângă foc, zise el şi o luă 
de braţ, îndemnând-o să iasă din odaie; glasul şi gestul lui 
aveau o blândeţe neobişnuită. Ai avut o zi grea, nu-i aşa? 

Scarlett se lăsă condusă în odaia din faţă şi, deşi stătea pe 
preşul dinaintea focului, începu să tremure. Bănuiala din 
sufletul ei creştea acum din ce în ce mai tare. Era chiar mai 
mult decât o bănuială. Era aproape o certitudine, o 
certitudine înspăimântătoare. Privi faţa nemişcată a lui 
Rhett şi o clipă nu putu vorbi. Apoi întrebă: 

— A fost şi Frank la. Belle Watling? 

— Nu. 


Glasul lui Rhett era stins. 

— Archie îl duce acum pe maidanul de lângă casa lui Belle. 
E mort. L-au împuşcat la cap. 

Capitolul XLVI. 

Puţine familii din partea de nord a oraşului dormiră în 
noaptea aceea, căci ştirea despre dezastrul Klan-ului şi 
stratagema lui Rhett se întinse cu repeziciune, pe măsură 
ce India Wilkes se strecura ca o umbră prin curţi dosnice, 
şoptind în grabă prin uşa bucătăriei şi pierind apoi din nou, 
în întuneric şi vânt. Pe drumul ei semănase teama şi o 
nădejde disperată. 

De afară, casele arătau negre, tăcute şi învăluite în somn, 
dar înăuntru erau glasuri care toată noaptea până-n zori, 
şuşotiră neliniştite. Nu numai cei implicaţi în incursiunea 
din acea noapte, dar toţi membrii Klan-ului erau gata să 
fugă, şi aproape în fiecare grajd din Strada Piersicului se 
găseau cai pregătiţi, cu şeile pe ei, cu pistoale în tocuri şi 
mâncare în desagi. Numai mesajul şoptit al Indiei împiedică 
un exod în masă: "Căpitanul Butler spune să nu fugiţi. 
Drumurile sunt păzite. S-a înţeles cu femeia aceea. 
Watling." Bărbaţii, în camere întunecoase, şopteau: "Dar 
cum o să mă încred în secătura aia de Butler? Poate că ne 
întinde o cursă". Iar vocile femeilor se rugau: "Nu fugiţi! 
Dacă l-a salvat pe Ashley şi pe Hugh, vă poate scăpa pe toţi. 
Dacă Melanie şi India au încredere într-însul." Iar ei se 
încredeau pe jumătate, şi rămâneau pe loc pentru că n- 
aveau încotro. 

În aceeaşi noapte, mai devreme, soldaţii bătuseră la multe 
uşi, iar cei ce nu putură să dea socoteală unde fuseseră în 
cursul serii fură arestaţi. Rene Picard şi unul din nepoţii 
doamnei Merriwether, băieţii Simmons şi Andy Bonnell îşi 
petrecură noaptea la închisoare. Luaseră parte la 
nefericitul acela de atac, dar se despărţiseră de ceilalţi 
după luptă. Gonind către casă, fuseseră arestaţi înainte de- 
a fi aflat de planul lui Rhett. Din fericire toţi răspunseseră la 
fel - cum că era treaba lor unde-şi petrecuseră seara, şi că 


asta nu-i privea pe yankei. Îi închiseseră pentru a-i supune 
la alt interogatoriu, dimineaţa. Bătrânul Merriwether şi 
unchiul Henry Hamilton declaraseră, fără ruşine, că 
fuseseră la Belle Watling, iar când căpitanul Jaffery observă, 
enervat, că erau prea bătrâni pentru astfel de aventuri, 
fuseseră gata să se ia la bătaie cu el. 

Belle Watling răspunse în persoană somaţiei căpitanului 
Jaffery, şi chiar înainte ca acesta să-i comunice pentru ce 
venise, îi strigă că localul era închis. O ceată de beţivi 
scandalagii veniseră la ea, la începutul serii, şi se luaseră la 
bătaie, întorseseră casa cu susul în jos şi spărseseră 
oglinzile cele mai bune, speriind într-atât pe domnişoarele 
ei încât orice activitate trebuise să înceteze în noaptea 
aceea. Dar dacă domnul căpitan Jaftfery voia o băutură, 
barul era încă deschis. 

Căpitanul Jaffery, surprinzând zâmbetele oamenilor săi şi 
dându-şi seama că se lupta cu fantomele, răspunse mânios 
că nu are nevoie nici de băutură, nici de domnişoarele ei, 
dar cerea ca Belle să-i spună numele clienţilor scandalagii. 
Pe aceştia, Belle îi ştia. Erau clienţii ei. Veneau în fiecare 
miercuri seară, şi se intitulau "Democraţii de Miercuri", dar 
ea nu înţelegea şi nici nu voia să ştie ce înseamnă asta. lar 
dacă n-or să plătească oglinzile sparte din salonul de sus, se 
va adresa justiţiei. Casa pe care o ţinea era onorabilă. 

Cine anume fusese? Fără şovăială, Belle înşiră numele a 
doisprezece dintre cei bănuiţi. Căpitanul Jaffery surâse 
acru. 

— Ticăloşii ăştia de răsculați sunt la fel de bine organizaţi 
ca serviciul nostru secret. Dumneata şi cu fetele dumitale să 
vă prezentaţi mâine în faţa procurorului militar. 

— Şi o să-i pună procurorul să-mi plătească oglinzile? 

— Dă-le dracului de oglinzi! Să ţi le plătească Rhett Butler. 
El e proprietarul, nu-i aşa? 

Înainte de zorii zilei, fiecare familie de foşti confederați 
aflase tot ce se întâmplase. Chiar şi negrii, cărora nu li se 
spusese nimic, ştiau totul, datorită sistemului lor special de 


a-şi transmite veştile, necunoscut albilor. Fiecare aflase 
amănuntele incursiunii, uciderea lui Frank Kennedy şi a 
schilodului de Tommy Wellburn, ca şi felul cum fusese rănit 
Ashley în timp ce ducea trupul lui Frank. 

O parte din ura cruntă pe care o resimţeau femeile faţă de 
Scarlett, pentru răspunderea ce-o avea în cele întâmplate, 
era îndulcită de faptul că bărbatul ei murise, că ea o ştia şi 
că trebuia să se prefacă pe moment că n-o ştie şi nici măcar 
n-avea consolarea de a putea cere trupul soţului ei. Înainte 
ca lumina zilei să dezvăluie cadavrele, şi înainte ca 
autorităţile să-i comunice vestea, ea nu trebuia să ştie 
nimic. Frank şi Tommy, cu revolverele în mâinile lor 
îngheţate, zăceau ţepeni printre buruieni pe un maidan. Iar 
yankeii vor crede că se uciseseră unul pe altul, într-o 
încăierare de beţivi, din pricina unei fete din localul lui 
Belle. Compătimirea pentru soţia lui Tommy, Fanny, care 
tocmai născuse, era foarte vie, dar nimeni nu îndrăznea să 
se strecoare prin întuneric ca s-o vadă şi s-o consoleze, 
deoarece o ceată de yankei înconjura casa, aşteptând 
întoarcerea lui Tommy. Alţii înconjuraseră casa mătuşii Pitty, 
aşteptându-l pe Frank. 

Înaintea zorilor se răspândise zvonul că, în cursul zilei, 
avea să se facă o anchetă. Locuitorii oraşului, cu ochii grei 
de nesomn şi aşteptare îngrijorată, îşi dădeau seama că 
siguranţa câtorva dintre concetăţenii lor cei mai de seamă 
atârnă de trei lucruri: ca Ashley Wilkes să se poată scula din 
pat şi să se prezinte înaintea tribunalului militar, ca şi cum 
n-ar avea nimic decât o durere de cap după cheful de 
aseară, ca Belle Watling să fie crezută pe cuvânt că aceşti 
oameni stătuseră în casa ei toată seara, şi ca Rhett Butler 
să-i convingă pe yankei că fuseseră cu toţii împreună. 

Oraşul se înfiora gândindu-se la aceştia doi din urmă. Belle 
Watling! Să-i datoreze ei viaţa concetăţenilor săi! Era de 
necrezut! Femeile care treceau în chip ostentativ pe 
cealaltă parte a străzii, când o întâlneau pe Belle, se 
întrebau dacă nu cumva aceasta îşi reamintea gestul, şi se 


temeau că da. Bărbaţii se simțeau mai puţin umiliţi, văzând 
că viaţa lor depinde de ce va spune Belle, căci mulţi dintre 
ei o socoteau o femeie de treabă. Dar, la rândul lor, bărbaţii 
sufereau la gândul că şi-ar putea datora libertatea şi viaţa 
lui Rhett Butler, care nu era decât un speculant şi un 
scallawag. Belle şi Rhett, cea mai cunoscută dintre femeile 
uşoare şi cel mai antipatizat dintre cetăţenii oraşului! lar 
acum, se trezeau îndatoraţi acestora. 

Un alt gând, care le producea o mânie neputincioasă, era 
că yankeii şi carpetbagger-ii aveau să-şi bată joc de ei. O, ce 
haz or să facă! Să se afle că doisprezece dintre cei mai de 
vază cetăţeni ai oraşului erau clienţi obişnuiţi ai localului 
Bellei Watling! Doi dintre ei omorâţi într-o încăierare 
pentru o femeie de stradă, alţii daţi afară pe brânci, ca fiind 
prea beţi spre a rămâne chiar şi la Belle, iar câţiva arestaţi, 
refuzând să spună că fuseseră acolo, când toată lumea ştia 
că fuseseră! 

Atlanta avea dreptate să se teamă că yankeii vor face haz. 
Prea multă vreme fuseseră umiliţi de răceala şi disprețul 
sudiştilor, pentru ca acum să nu izbucnească în râs. Ofițerii 
îşi trezeau camarazii şi le povesteau cele întâmplate, cu lux 
de amănunte. Bărbaţii îşi trezeau în zori nevestele, spre a le 
istorisi atât cât se putea povesti unei femei. lar acestea, 
îmbrăcându-se în grabă, băteau la uşile vecinilor, 
răspândind mai departe povestea. Nevestele yankeilor se 
desfătau şi râdeau până la lacrimi. Va să zică, aşa arăta 
cavalerismul şi curtenia bărbaţilor din Sud! Poate că acum 
femeile acestea, care-şi ţineau capul sus şi respingeau orice 
încercare de apropiere, n-or să mai fie atât de înfumurate, 
de vreme ce toată lumea ştia unde-şi petreceau timpul 
bărbaţii lor când spuneau că se duc la întruniri politice. 
Auzi - întruniri politice! Ce caraghios! 

Dar, deşi făceau haz, le părea rău de Scarlett şi de 
nenorocirea ce i se întâmplase. La urma-urmelor, Scarlett 
era vrednică de toată stima, fiind una dintre puţinele 
cucoane din Atlanta care se purtau drăguţ cu yankeii. Le 


câştigase simpatia încă de la început, prin simplul fapt că se 
apucase de afaceri deoarece bărbatul ei nu era în stare sau 
nu voia s-o întreţină. Şi chiar dacă bărbatul ei era un 
prăpădit, ce cumplit trebuia să fie pentru biata femeie să 
afle că-i fusese necredincios. Ba, lucrul era cu atât mai 
sfâşietor, cu cât moartea coincidea cu dezvăluirea 
infidelităţii lui. La urma-urmei, un soţ oarecare tot era mai 
bun decât niciunul, astfel încât nevestele yankeilor hotărâră 
să fie deosebit de drăguţe cu Scarlett. Dar celorlalte, 
doamnei Meade, doamnei Merriwether, doamnei Elsing, 
văduvei lui lommy Wellburn şi, mai ales, doamnei Ashley 
Wilkes, le vor râde în faţă, ori de câte ori or să le 
întâlnească. Asta le va învăţa cum să se poarte. 

O mare parte din discuţiile şoptite care avură loc în 
noaptea aceea, în odăile neluminate din nordul oraşului, se 
purtară asupra aceluiaşi subiect. Doamnele din Atlanta 
afirmară cu tărie bărbaţilor lor că nu le pasă deloc de ce 
gândeau yankeii. Dar, în sinea lor, simțeau că ar fi preferat 
să treacă prin furcile caudine decât să înfrunte rânjetele 
yankeilor, fără să le poată spune adevărul cu privire la 
bărbaţii lor. 

Doctorul Meade, jignit în demnitatea sa de situaţia în care 
îl vârâse Rhett împreună cu ceilalţi, spuse doamnei Meade 
că, dacă n-ar şti că implică şi pe alţii, ar prefera să 
mărturisească totul şi să fie spânzurat, decât să se spună că 
a fost în localul lui Belle. 

— E o jignire adusă ţie, doamnă Meade, spuse el. 

— Dar toată lumea ştie că n-ai fost acolo ca să. 

— Yankeii nu vor şti. Ei trebuie s-o creadă, în cazul că 
vrem să ne salvăm pielea. Şi au să-şi bată joc de noi. 
Simplul gând că o vor crede cu toţii şi vor râde de noi mă 
scoate din sărite. Şi e o insultă adusă ţie, scumpa mea, căci 
ţi-am fost întotdeauna credincios. 

— Ştiu asta, spuse surâzând în întuneric doamna Meade, şi 
îşi strecură mâna fină în mâna doctorului. Dar aş prefera să 


fie chiar adevărat, mai degrabă decât să ştiu că un singur 
fir de păr din cap ţi-e în primejdie. 

— Doamnă Meade, îţi dai seama ce spui? exclamă 
doctorul, uluit de nebănuitul realism al soţiei sale. 

— Da, ştiu. Am pierdut pe Darcy, am pierdut pe Phil, iar tu 
eşti tot ce mi-a mai rămas. Decât să te pierd şi pe tine, aş 
prefera să ştiu că te-ai mutat acolo de tot. 

— Eşti nebună! Nu-ţi dai seama de ce spui. 

— Eşti un prost, spuse doamna Meade cu duioşie, lăsându- 
şi capul pe braţul lui. 

Doctorul Meade tăcu o clipă, îi mângâie obrazul şi izbucni 
apoi din nou: 

— Şi să fiu îndatorat unui individ ca Butler! Mai bine m-ar 
fi spânzurat. Nu, nici chiar datorându-i viaţa, nu mă pot 
purta politicos cu el. Obrăznicia lui e fără margini şi 
afacerile lui murdare mă indignează! Să-mi datorez viaţa 
unui ins care n-a fost niciodată în armată. 

— Melly spune că s-a înrolat după căderea Atlantei. 

— E o minciună. Doamna Melly e în stare să creadă orice 
secătură care ştie să-i vorbească frumos. Şi ce nu pot să 
înţeleg, este de ce face el toate astea, de ce-şi dă atâta 
osteneală. Mi-e foarte greu s-o spun, dar. ei bine, s-a vorbit 
întotdeauna că ar fi ceva între el şi doamna Ken-nedy. l-am 
văzut prea des anul acesta întorcându-se împreună cu 
trăsura. Cred că a făcut-o de hatârul ei. 

— Dacă era pentru Scarlett, nu văd de ce şi-ar fi dat 
osteneala. Mai curând ar fi fost încântat să-l vadă pe Frank 
Kennedy spânzurat. Am impresia că a făcut-o pentru Melly. 

— Doamnă Meade, n-ai să spui că a fost vreodată ceva 
între ei! 

— O, nu vorbi prostii! Dar ea a ţinut întotdeauna 
inexplicabil de mult la el, din clipa când a încercat să obţină 
eliberarea lui Ashley, în timpul războiului. Şi, trebuie să 
recunosc, când se află şi ea de faţă, căpitanul Butler nu 
rânjeşte niciodată în felul acela echivoc; e cât se poate de 
agreabil şi prevenitor - cu totul alt om. Te poţi încredința, 


după felul cum se poartă cu Melly, că ar fi în stare să fie un 
om cumsecade, dac-ar vrea. Părerea mea e că o face 
fiindcă. şi se opri. Doctore, n-are să-ţi placă ceea ce-ţi spun. 

— Nu-mi place nimic în toată afacerea asta. 

— Ei bine, cred că a făcut-o în parte pentru Melly, dar mai 
ales pentru că s-a gândit să ne joace nouă o festă. Noi l-am 
urât prea mult, şi nu i-am ascuns-o defel, iar acum ne-a pus 
într-o situaţie delicată: trebuie să alegeţi - ori recunoaşteţi 
că aţi fost în casa femeii aceleia Watling şi vă compromiteţi 
şi pe voi şi pe nevestele voastre în ochii yankeilor, ori 
spuneţi adevărul şi atunci veţi fi spânzurați. El ştie că îi vom 
fi cu toţii îndatoraţi, şi lui şi. prietenei sale, şi că aproape am 
prefera să ne spânzure decât să le fim obligaţi. Sunt sigură 
că se bucură de asta. 

Doctorul oftă şi mormăi: 

— Părea că se distrează când ne urcam pe scări, în localul 
acela. 

— Doctore, întrebă şovăitor doamna Meade, cum era 
acolo? 

— Ce spui, doamnă Meade? 

— Casa aceea. Are candelabre strălucitoare, şi perdele de 
catifea roşie, şi zeci de oglinzi mari cât peretele? Şi fetele. 
erau dezbrăcate? 

— Doamne Dumnezeule! exclamă doctorul înmărmurit, 
căci nu-i trecuse niciodată prin minte că o femeie cinstită 
poate fi devorată de o asemenea curiozitate în legătură cu 
surorile ei decăzute. Cum poţi să pui întrebări atât de 
neruşinate? Nu te mai recunosc. Am să-ţi administrez un 
calmant. 

— N-am nevoie de calmant. Vreau să ştiu. Scumpul meu, 
gândeşte-te că e singurul meu prilej de-a afla cum arată un 
asemenea local, şi tu nu vrei să-mi spui. 

— N-am observat nimic. Te asigur că eram prea tulburat 
de faptul că mă aflam într-un astfel de loc, ca să mă mai uit 
împrejur, spuse doctorul cu răceală, mai supărat de 
lucrurile nebănuite pe care le aflase în caracterul soţiei 


sale, decât din pricina celor întâmplate în cursul serii. Dacă- 
mi dai voie, aş vrea să mă culc. 

— Bine, culcă-te atunci, spuse ea cu dezamăgire în voce, 
dar, în timp ce doctorul se apleca să-şi scoată ghetele, vorbi 
din întuneric, cu o nouă voioşie în glas: Îmi închipui că Dolly 
a aflat totul de la bătrânul Merriwether, aşa că are să-mi 
spună şi mie. 

— Dumnezeule, doamnă Meade, vrei să spui că femeile 
onorabile vorbesc despre asemenea lucruri între ele. 

— O, culcă-te acum, spuse doamna Meade. 

A doua zi ploua cu măzăriche, dar pe măsură ce amurgul 
de iarnă se lăsa, măzărchea încetă şi începu să sufle un vânt 
rece. Înfăşurată în haina ei, Melanie cobora năucită poteca 
din faţa casei, în urma unui vizitiu negru ciudat, care o 
poftise în chip misterios să vină până la un cupeu ce aştepta 
în faţa casei. Când ajunse la cupeu, uşa se deschise, lăsând 
să se zărească în umbră o femeie. 

Plecându-se mai mult şi aţintindu-şi privirea înăuntru, 
Melanie întrebă: 

— Cine e? Nu vreţi să poftiţi în casă? E aşa de frig afară. 

— Vă rog, veniţi înăuntru să stăm o clipă de vorbă, 
doamnnă Wilkes, se auzi din fundul cupeului o voce 
prietenoasă, puţin încurcată. 

— A, dumneata eşti, domnişoară. doamnă Watling! zise 
Melanie. '|ineam atât de mult să te văd! Trebuie să vii 
înăuntru. 

— Dar nu pot face asta, doamnă Wilkes! vorbi Belle 
Watling surprinsă. Veniţi aici, să stăm câteva clipe 
împreună. 

Melanie intră în cupeu, iar vizitiul închise uşa în urma ei. 
Ea se aşeză lângă Belle şi-i luă mâna. 

— Cum aş putea să-ţi mulţumesc vreodată pentru ce ai 
făcut astăzi? Cum ar putea vreunul dintre noi să-ţi 
mulţumească îndeajuns. 

— Doamnă Wilkes, n-ar fi trebuit să-mi trimiteţi bileţelul 
de azi-dimineaţă. Nu că n-aş fi fost mândră să primesc o 


scrisoare de la dumneavoastră, dar yankeii ar fi putut să 
pună mâna pe ea. Cât despre faptul că vreţi să-mi faceţi o 
vizită ca să-mi mulţumiţi. vai, doamnă Wilkes, mă tem că aţi 
spus-o fără să vă gândiţi! Ce idee! Am venit aici de îndată ce 
s-a făcut întuneric, ca să vă spun că nu trebuie să vă gândiţi 
la aşa ceva. Vai de mine. vă rog. n-ar fi deloc potrivit. 

— Nu e potrivit să merg în vizită la o persoană atât de 
bună şi să-i mulţumesc că a salvat viaţa soţului meu? 

— Fleacuri, doamnă Wilkes! Ştiţi dumneavoastră bine ce 
vreau să zic! 

Melanie tăcu un moment, încurcată de aluzia făcută. 
Oricum, femeia aceasta frumoasă, îmbrăcată cuviincios, 
care stătea în întunericul cupeului, nu arăta şi nu vorbea în 
felul cum îşi închipuia ea că ar vorbi şi s-ar purta o femeie 
stricată, patroana unui bordel. Părea mai degrabă. ei bine, 
părea o femeiuşcă de rând, de la ţară, dar drăguță şi 
inimoasă. 

— Ai fost minunată azi în faţa procurorului militar, doamnă 
Watling! Dumneata şi. celelalte. domnişoare aţi salvat, fără 
îndoială, vieţile soţilor noştri. 

— Ba domnul Wilkes a fost minunat. Nici nu-mi dau seama 
cum a putut să se ţină pe picioare şi să-şi spună povestea, şi 
mai puţin cum putea fi atât de calm. Sângera ca un porc 
înjunghiat când l-am zărit în noaptea trecută. Credeţi că 
are să se facă bine, doamnă Wilkes? 

— Da, îţi mulţumesc. Doctorul spune că e o rană uşoară, 
cu toate că a pierdut atât de mult sânge. Azi-dimineaţă era. 
ei bine, băuse multişor coniac, altfel n-ar fi putut să iasă cu 
faţa curată. Dar dumneata, doamnă Watling, ai fost aceea 
care i-ai salvat. Când te-ai înfuriat şi ai început să vorbeşti 
despre oglinzile sparte, erai atât de. atât de convingătoare! 

— Vă mulţumesc, doamnă. Dar. mă gândesc că şi căpitanul 
Butler a făcut treabă bună, spuse Belle cu o mândrie timidă 
în voce. 

— O, a fost minunat! zise Melanie cu căldură. Yankeii nu 
puteau face nimic decât să-i accepte mărturia. A fost atât de 


dibaci în toată afacerea asta. N-am să-i pot mulţumi 
niciodată îndeajuns, şi nici dumitale! Ce bună şi generoasă 
eşti! 

— Vă mulţumesc din toată inima, doamnă Wilkes. Mi-a 
făcut plăcere să vă pot servi. Sper că nu v-a supărat defel 
că am spus despre domnul Wilkes că e un client de-al meu. 
EI niciodată nu. ştiţi. 

— Da, ştiu. Nu mă supără defel. Îţi sunt atât de 
recunoscătoare! 

— Nu cred însă că celelalte doamne îmi sunt 
recunoscătoare, spuse Belle înveninându-se deodată. Şi nici 
căpitanului Butler nu-i sunt recunoscătoare. Sunt 
încredinţată că îl urăsc şi mai mult acum. Şi că 
dumneavoastră sunteţi singura doamnă care s-a gândit să- 
mi mulţumească. Celelalte nici n-au să se uite la mine, când 
mă vor întâlni pe stradă. Dar nu-mi pasă. Nu mi-ar fi părut 
deloc rău dacă toţi bărbaţii lor ar fi fost spânzurați. Dar îmi 
părea rău de domnul Wilkes. Vedeţi, eu n-am uitat ce 
drăguță aţi fost cu mine în timpul războiului când cu banii 
pentru spital. N-a existat nici o altă doamnă în oraşul nostru 
care să fie atât de atentă cu mine ca dumneavoastră, şi eu 
nu uit când cineva a fost bun cu mine. Şi atunci m-am 
gândit la dumneavoastră cum aţi rămâne văduvă şi cu un 
copilaş, dacă domnul Wilkes ar fi spânzurat şi. e atât de 
drăguţ copilaşul dumneavoastră, doamnă Wilkes. Şi eu am 
un băieţel, aşa că. 

— Da, ai un băieţel? Locuieşte. ai. aici? 

— O, nu, doamnă. Nu e aici, în Atlanta. N-a fost niciodată 
aici. E la o şcoală, în altă parte. Nu l-am mai văzut de când 
era mititel. "Când. în sfârşit. când căpitanul Butler mi-a 
cerut să mint pentru domnii aceia, am vrut să ştiu despre 
cine era vorba, şi când am auzit de domnul Wilkes, n-am 
mai şovăâit. Am zis: "Fetelor, n-o să mai vedeţi lumina zilei 
dacă nu vă băgaţi în cap să spuneţi că domnul Wilkes a fost 
la voi toată seara!" 


— O, spuse Melanie, şi mai încurcată de aluzia clară făcută 
de Belle la "fetele" ei, a fost. foarte drăguţ din partea 
dumitale. ca şi dintr-a lor. 

— Nu mai drăguţ decât o meritaţi dumneavoastră, spuse 
Belle cu căldură. Dar n-aş fi făcut-o pentru nimeni altcineva. 
Dacă ar fi fost vorba numai de bărbatul doamnei Kennedy 
n-aş fi mişcat un deget, orice ar fi spus căpitanul Butler. 

— De ce? 

— Să vedeţi, doamnă Wilkes, oameni ca mine ştiu o groază 
de lucruri. Multe doamne distinse s-ar minuna şi s-ar 
indigna dacă ar afla câte ştiu despre ele. Iar doamna 
Kennedy nu e cumsecade, doamnă Wilkes. Şi-a omorât 
bărbatul şi pe tânărul acela drăguţ, Welburn, ca şi cum ar fi 
tras în ei. Ea e de vină pentru toate, că s-a foit prin Atlanta 
de una singură, aţâţând pe negri şi pe toţi derbedeii. 
Niciuna dintre fetele mele. 

— Nu trebuie să spuneţi, vă rog, asemenea lucruri despre 
cumnata mea, interveni Melanie, rece. 

Belle se grăbi să pună o mână liniştitoare pe braţul 
Melaniei, apoi o îndepărtă degrabă. 

— Nu mă certaţi, doamnă Wilkes. N-aş putea îndura după 
ce aţi fost atât de bună cu mine. Îmi pare rău şi că bietul 
domn Kennedy s-a prăpădit. Era un domn de treabă. 
Cumpăram din când în când de la dânsul materiale pentru 
casa mea, şi era întotdeauna drăguţ cu mine. Dar doamna 
Kennedy. ce să zic, parcă n-ar fi din aceeaşi lume cu 
dumneavoastră, doamnă Wilkes. E o femeie care te 
îngheaţă, şi nu mă pot împiedica să simt aşa. Când îl 
înmormântează pe domnul Kennedy? 

— Mâine dimineaţă. Dar te înşeli în ceea ce priveşte pe 
doamna Kennedy. În clipa aceasta, chiar, e copleşită de 
suferinţă. 

— Se poate, spuse Belle cu vădită neîncredere. Acum, 
trebuie să plec. Mă tem ca cineva să nu recunoască cupeul, 
dacă stau aici mai multă vreme, iar asta nu v-ar face nici un 
bine. Şi, doamnă Wilkes, dacă mă-ntâlniţi vreodată pe 


stradă, să nu. să nu vă simţiţi obligată să vorbiţi cu mine. 
Am să înţeleg. 

— Ba am să fiu mândră să stau de vorbă cu dumneata. 
Sunt mândră să-ţi fiu îndatorată. Nădăjduiesc. nădăjduiesc 
să ne mai întâlnim. 

— Nu, spuse Belle. Nu s-ar cuveni. Bună seara. 

Capitolul XLVII. 

Scarlett şedea în dormitor, ciugulind din tava pe care i-o 
pusese dinainte Mammy şi ascultând vântul care urla afară, 
în noapte. Casa era înfricoşător de tăcută, mai liniştită chiar 
decât cu câteva ceasuri înaite, când trupul lui Frank zăcuse 
în salon. Atunci se putea auzi foşnet de paşi şi murmur de 
voci, bătăi discrete la uşa de la intrare, glasuri de vecini 
veniţi să prezinte condoleanţe, sau plânsetele surorii lui 
Frank, care sosise de la Jonesboro pentru înmormântare. 

Dar acum casa era învăluită în tăcere. Cu toate că uşa 
odăii era deschisă, Scarlett nu auzea nici un zgomot de jos. 
Wade şi micuța Ella fuseseră trimişi la Melanie, din clipa 
când trupul lui Frank fusese adus acasă, iar acum ea îşi 
dădea seama că-i lipsea zgomotul pe care-l făceau paşii 
copilului şi gunguritul Ellei. În bucătărie domnea pacea, nici 
un zgomot de gâlceavă neiscându-se acolo între Peter, 
Mammy şi bucătăreasă. Fină şi mătuşa Pitty, jos în 
bibliotecă, nu se mai legăna în balansoarul care scârţăia, 
respectând astfel durerea lui Scarlett. 

Nimeni nu venea sus la ea, toţi închipuindu-şi că preferă 
să rămână singură, cu tristeţea ei. Dar a rămâne singură 
era ultimul lucru pe care l-ar fi dorit Scarlett. Dac-ar fi fost 
vorba de o tristeţe care să-i ţină cu adevărat tovărăşie, ar fi 
îndurat-o, la fel cum îndurase şi alte lovituri. Dar alături de 
uluirea pricinuită de pierderea lui Frank, mai erau teama, 
remuşcările şi chinul unei conştiinţe dintr-o dată trezite. 
Pentru întâia dată în viaţă, simţea părere de rău pentru 
lucrurile pe care le făcuse, regretându-le cu o teamă 
copleşitoare şi superstiţioasă, care o făcea să arunce priviri 
furişe spre patul în care dormise cu Frank. 


Ea-l ucisese pe Frank. Îl ucisese la fel de neîndoios cum ar 
fi făcut-o apăsând pe trăgaci. El o rugase să nu mai umble 
singură, dar nu-l ascultase. lar acum el era mort din pricina 
încăpăţânării ei. Cel de Sus avea s-o pedepsească pentru 
asta. Dar în conştiinţa ei stăruia şi un alt gând, mai apăsător 
şi mai înspăimântător chiar decât faptul de-a fi pricinuit 
moartea lui - un gând care n-o tulburase niciodată până în 
clipa când îi privise faţa de ceară. Ceva deznădăjduit şi 
patetic în obrazul acela liniştit o acuza. Dumnezeu avea s-o 
pedepsească pentru că se măritase cu Frank, atunci când el 
o iubea de fapt pe Suellen. Ea va trebui să răspundă în 
ceasul Judecăţii de Apoi pentru minciuna pe care i-a spus-o 
atunci, când se întorcea din tabăra yankee, în brişca lui. 

Zadarnic îşi spunea că scopul scuză mijloacele, că fusese 
silită să-l îmbrobodească pe Frank, că soarta prea multor 
oameni atârna de ea, ca să mai ţină seamă de drepturile şi 
fericirea lui Suellen. Adevărul i se înfăţişa clar, oricât ar fi 
încercat să fugă de el. Se măritase cu el din calcul şi 
profitase de el tot din calcul. Îl făcuse nefericit în timpul 
ultimelor şase luni, când l-ar fi putut face fericit. Dumnezeu 
o va pedepsi pentru felul cum îl terorizase şi îl sâcâise, 
pentru crizele ei de nervi sau observaţiile usturătoare 
făcute, pentru felul cum îl îndepărtase de prieteni şi pentru 
felul cum îl făcuse de ruşine ocupându-se singură de 
gaterele ei, şi pentru că deschisese o cârciumă şi angajase 
deţinuţi. 

Îl făcuse foarte nefericit, o ştia prea bine, în timp ce el 
îndurase totul ca un gentleman. Singurul lucru bun pe care- 
| făcuse şi care fusese pentru el o fericire, fusese că-i 
dăruise pe Ella. Şi ştia bine că, dacă ar fi depins de ea, Ella 
nu s-ar fi născut niciodată. 

Se înfioră, înspăimântată, regretând că Frank nu e în 
viaţă, ca să poată fi drăguță cu el, atât de drăguță ca să-şi 
poată răscumpăra toate greşelile. O, dacă Dumnezeu n-ar fi 
atât de mânios şi de răzbunător! Dacă timpul nu s-ar scurge 


atât de încet şi locuinţa n-ar fi atât de tăcută! O, de n-ar fi 
aşa de singură! 

Dacă Melanie ar fi fost alături de ea, ar fi putut să-i 
liniştească temerile. Dar Melanie era acasă, îngrijindu-l pe 
Ashley. O clipă, îi trecu prin minte să o cheme pe Pittypat ca 
să fie cineva între ea şi propria-i conştiinţă, dar renunţă. 
Pitty avea să îngreuieze şi mai mult lucrurile, fiindcă îl 
regreta sincer pe Frank. Acesta fusese mai mult tovarăşul 
ei, decât al lui Scarlett, şi Pitty fusese foarte ataşată de el. 
Frank răspunsese nevoii lui Pitty de-a avea "un bărbat în 
casă"; îi aducea mici daruri şi-i povestea zvonuri inofensive, 
glume sau istorioare, îi citea seara ziarul lămurindu-i ce nu 
înţelegea, în timp ce ea îi cârpea ciorapii. Îl răsfăţase, îi 
preparase mâncărurile preferate şi-l îngrijise în timpul 
deselor lui răceli. Acum îi simţea stăruitor lipsa, exclamând 
întruna în timp ce-şi ştergea ochii roşii şi umflaţi: "De nu s- 
ar fi dus cu cei din Klan!" 

O, dacă ar exista cineva care s-o poată mângâia, să-i 
potolească temerile, să-i împrăştie frica aceasta nelămurită 
care-i apăsa atât de tare inima! Dacă Ashley. dar îndepărtă 
gândul acesta. Aproape că-l ucisese şi pe Ashley, aşa cum îl 
ucisese şi pe Frank. Iar dacă Ashley ar afla vreodată 
adevărul despre felul cum îl minţise pe Frank ca să pună 
mâna pe el, dacă ar şti cât de urât se purtase cu Frank, n-ar 
mai iubi-o. Ashley era atât de cinstit şi de sincer, atât de 
corect şi de bun la suflet, şi avea atâta ţinută! Dac-ar şti 
întreg adevărul, ar înţelege-o - da, ar înţelege-o prea bine - 
dar n-ar mai ţine la ea. Aşa încât nu-l va lăsa în nici un caz 
să afle adevărul, fiindcă trebuie să continuie să o iubească. 
Cum ar mai putea trăi dacă ar seca izvorul acesta tainic al 
puterii ei - care era dragostea lui Ashley? Dar câtă uşurare 
ar resimţi să-şi poată pune capul pe umărul lui şi să plângă, 
uşurându-şi inima vinovată! 

Casa tăcută, cu atmosfera de moarte din ea, apăsa asupra 
singurătăţii lui Scarlett, până ce simţi că nu mai poate 
îndura. Se ridică încetişor, închise uşa, apoi scotoci în 


sertarul de jos al biroului, sub rufele ei. Scoase "sticla 
pentru leşin" a mătuşii Pitty, plină cu coniac, pe care-o 
ascunsese acolo, şi o ridică până în dreptul lămpii. Era pe 
jumătate goală. Imposibil să fi băut atât de mult din noaptea 
trecută! Îşi turnă o porţie măricică în paharul de apă şi o 
dădu pe gât. Trebuia să pună sticla îndărăt în dulap până 
mâine dimineaţă, umplând-o până la vârf cu apă. Mammy o 
căutase peste tot înainte de înmormântare, când dricarii 
ceruseră ceva de băut, iar cu prilejul acela se şi crease o 
atmosferă de suspiciune între Mammy, bucătăreasă şi Peter. 

Coniacul o arse cu o văpaie plăcută. Când aveai nevoie de 
aşa ceva, nu exista nimic mai bun decât coniacul. De fapt, 
coniacul era bun aproape oricând. mult mai bun decât vinul 
acela fad care se servea de obicei femeilor. De ce, la urma- 
urmei, era nepotrivit pentru o femeie să bea alcool în loc de 
vin? La înmormântare, doamna Merriwether şi doamna 
Meade simţiseră că răsuflarea îi mirosea a alcool, şi ea 
surprinsese privirile triumfătoare pe care le schimbaseră 
între ele. Scorpiile bătrâne! 

Îşi turnă o nouă porţie. N-avea nici o importanţă dacă se 
ameţea puţin astă seară, căci se culca devreme şi putea să- 
şi facă gargară cu colonie, mai înainte ca Mammy să vină s- 
o dezbrace. Ar fi dorit să se poată îmbăta cum se îmbăta 
Gerald în anumite zile de sărbătoare. Atunci poate că i-ar fi 
pierit din minte obrazul tras al lui Frank, acuzând-o că-i 
distrusese viaţa şi apoi îl ucisese. 

Se întrebă dacă era cineva în oraş care să nu spună că ea 
îl ucisese. Fireşte, lumea se purtase rece cu ea la 
înmormântare. Singurele persoane care îi arătaseră puţină 
căldură când îi prezentaseră condoleanţe fuseseră 
nevestele ofiţerilor yankei cu care avea relaţii de afaceri. 
Dar, în definitiv, nu-i păsa ce spunea oraşul despre ea. Ce 
lipsit de importanţă era totul, pe lângă faptul că avea să 
răspundă în faţa lui Dumnezeu! 

La gândul acesta, Scarlett mai luă o înghiţitură, 
înfiorându-se când alcoolul tare îi arse gâtlejul. Îi era foarte 


cald acum, totuşi nu-l putea şterge din minte pe Frank. Ce 
proşti sunt oamenii când spun că băutura te face să uiţi! 
Atâta vreme cât nu se îmbătase până să nu simtă nimic, 
avea să vadă mereu înaintea ei faţa lui Frank, ca atunci 
când o rugase pentru ultima oară, cu o privire dojenitoare 
şi sfioasă, să nu umble singură cu trăsura. 

La uşa din faţă se auzi o bătaie înfundată, făcând să 
răsune casa tăcută. Scarlett ascultă paşii târşâiţi ai mătuşii 
Pitty străbătând salonul, şi apoi uşa deschizându-se. Urmă 
un murmur nedesluşit - probabil vreun vecin care venea să 
stea de vorbă despre înmormântare sau să aducă vreo 
prăjitură. Asta-i plăcea lui Pitty. Ea resimțea o profundă şi 
melancolică satisfacţie să stea de vorbă cu cei care veneau 
să prezinte condoleanţe. 

Tocmai se întreba fără prea multă curiozitate cine putea să 
fie, când auzi vocea unui bărbat, răsunătoare şi tărăgănată, 
înălțându-se peste şoaptele jeluitoare ale lui Pitty, şi-şi dădu 
seama cine era. Fu cuprinsă de un simţământ de bucurie şi 
uşurare. Era Rhett. Nu-l mai văzuse din clipa când îi 
adusese ştirea că Frank murise, iar acum îşi dădea seama, 
în adâncul sufletului ei, că era singura fiinţă care-i putea fi 
de folos în seara asta. 

— Cred că pe mine mă va primi, se ridică vocea lui Rhett 
până la ea. 

— Dar s-a culcat, domnule căpitan Butler, şi nu vrea să 
vadă pe rumeni. Biata fată e cu totul copleşită. Ea. 

— Cred că are să mă primească. Spuneţi-i, vă rog, că plec 
mâine şi că s-ar putea să lipsesc câtăva vreme. E ceva 
foarte important. 

— Dar. încercă să spună mătuşa Pitty. 

Scarlett ieşi repede pe sală, constatând cu oarecare 
uimire că genunchii îi tremurau, şi se aplecă peste 
balustradă. 

— Vin jos îndată, Rhett, strigă ea. 

Zări o clipă, întoarsă în sus, faţa durdulie a mătuşii 
Pittypat, cu ochii ei de bufniţă plini de uimire şi 


dezaprobare. Acum are să afle tot oraşul, se gândi Scarlett, 
că m-am purtat cât se poate de incorect în ziua 
înmormântării soţului meu. Se întoarse degrabă în odaie şi 
începu să-şi netezească părul. Îşi încheie corsajul negru 
până la gât şi fixă gulerul cu broşa de doliu a lui Pittypat. 
Nu arăt prea bine, se gândi ea, aplecându-se spre oglindă; 
sunt prea albă şi speriată. O clipă, mâna ei se îndreptă spre 
cutia în care ţinea ascuns fardul de obraz, dar se răzgândi. 
Pittypat ar fi prea mâhnită dac-ar vedea-o prea dichisită. 
Luă din sticla cu colonie o înghiţitură bună şi se clăti cu 
grijă în gură, apoi scuipă. 

Cobori pe scări în jos, îndreptându-se spre cele două 
persoane care stăteau în hol, tot în picioare, întrucât 
Pittypat era prea supărată pe Scarlett, din pricina atitudinii 
ei, spre a mai pofti pe Rhett să stea jos. Rhett era îmbrăcat 
de circumstanţă, în negru, cu o cămaşă scrobită, cu 
volănaşe, iar atitudinea lui era cea potrivită situaţiei de 
vechi prieten care face o vizită de condoleanţe. La drept 
vorbind, atitudinea lui era atât de corectă, încât devenea 
burlescă, deşi Pittypat nu-şi dădea seama de asta. Îşi ceru 
scuze în chip politicos că o deranja pe Scarlett, şi-şi exprimă 
părerea de rău că, în graba de a-şi pune la punct afacerile 
mai înainte de-a părăsi oraşul, nu avusese timp să vină la 
înmormântare. 

"Ce l-a apucat să vină?" se întrebă Scarlett. "Nu crede o 
iotă din ceea ce spune". 

— Îmi pare nespus de rău că vă deranjez la o asemenea 
oră, dar am de discutat o afacere care nu poate aştepta. E 
vorba de ceva proiectat între mine şi domnul Kennedy. 

— Nu ştiam că dumneata şi cu domnul Kennedy aveaţi 
afaceri comune, spuse mătuşa Pittypat, aproape indignată 
că anumite acţiuni ale lui Frank îi rămăseseră tăinuite. 

— Domnul Kennedy era o persoană cu vaste preocupări, 
spuse respectuos Rhett. Nu vreţi să mergem în salon? 

— Nu, exclamă Scarlett, aruncând o privire spre uşile 
duble ale salonului. 


I se părea că vede încă sicriul acolo. Nădăjduia să nu mai 
intre niciodată în încăperea aceea. Pentru prima oară, Pitty 
înţelese situaţia, deşi nu cu prea multă bunăvoință. 

— Duceţi-vă în bibliotecă. Eu trebuie. trebuie să mă duc 
sus să-mi iau coşuleţul de cusut. Nu mi-am mai văzut de 
lucru în săptămâna asta. Drept să spun. 

Urcă scările, aruncând înapoi o privire mustrătoare, pe 
care nici Scarlett, nici Rhett n-o prinseră. El se dădu la o 
parte, spre a o lăsa pe ea să intre înaintea lui în bibliotecă. 

— Ce afaceri aveai tu cu Frank? îl întrebă ea brusc. 

Rhett se opri şi şopti: 

— Niciuna. Voiam numai s-o îndepărtez pe domnişoara 
Pitty. 

Se opri o clipă, după ce se aplecase asupra ei. 

— Degeaba, Scarlett. 

— Ce? 

— Colonia. 

— Habar n-am ce vrei să spui. 

— Te asigur că ştii foarte bine. Ai băut binişor astă-seară. 

— Ei, şi ce dac-am băut? Te priveşte pe tine? 

— Eşti politeţea personificată chiar şi când eşti copleşită 
de jale. Nu bea singură, Scarlett. Întotdeauna eşti 
descoperită, şi-ţi pierzi reputaţia. Şi, de altfel, e un lucru 
rău să bei singură. Ce-i cu tine, draga mea? 

O conduse la canapeaua din lemn de trandafir şi Scarlett 
se aşeză în tăcere. 

— Pot să închid uşile? 

Ea ştia că, dacă închidea uşile, Mammy o să fie 
scandalizată şi o să-i facă morală şi o să bombăne zile de-a 
rândul, dar ar fi fost şi mai rău dacă Mammy ar auzi 
discuţia despre băutură, mai ales după ce descoperise lipsa 
sticlei cu coniac. Scarlett încuviinţă din cap, iar Rhett trase 
uşile glisante. Când se întoarse şi se aşeză lângă ea, şi când 
ochii lui negri şi ageri o priviră întrebător, atmosfera 
funebră pieri, gonită de vitalitatea care emana din el, iar 
odaia redeveni prietenoasă, şi lumina trandafirie şi caldă. 


— Ce-i cu tine, draga mea? 

Nimeni nu ştia atât de bine ca Rhett să spună aceste 
cuvinte stupide de mângâiere, chiar şi atunci când le 
spunea în glumă, dar acum nu părea că glumeşte. Ea îl privi 
cu ochi chinuiţi şi găsi o oarecare mângâiere în expresia lui 
impenetrabilă. Nu înţelegea cum era cu putinţă acest lucru, 
căci Rhett era un om atât de nesimţitor şi de aspru! Poate 
pentru că erau atât de asemănători, cum spunea şi el 
deseori. Câteodată i se părea că toţi oamenii pe care-i 
cunoştea erau nişte străini, în afară de Rhett. 

— Nu poţi să-mi spui? şi-i luă mâna, cu o gingăşie 
neobişnuită. Nu e numai faptul că bietul Frank te-a părăsit. 
Ai nevoie de bani? 

— Bani? Oh, Doamne, nu! Rhett, mi-e aşa de frică! 

— Nu fi gâscă, Scarlett. Nu ţi-a fost frică în viaţa ta de 
ceva. 

— Oh, Rhett, mi-e frică! 

Cuvintele îi ieşeau din gură mai repede decât le putea 
rosti. Îi putea spune. Lui Rhett putea să-i spună orice. Era 
atât de păcătos, încât n-o s-o judece. Ce lucru minunat să 
cunoşti un om rău şi necinstit, ticălos şi mincinos, atunci 
când lumea era plină de oameni care n-ar spune o minciună 
în ruptul capului şi care prefereau să moară de foame decât 
să facă o faptă necinstită! 

— Mă tem că o să mor şi o să merg în iad! 

Dacă va râde acum de ea, simţea că ar muri pe loc. Darel 
nu râse. 

— Eşti destul de sănătoasă. şi poate că nici nu există iad, la 
urma-urmei. 

— O, ba da, Rhett, există! Ştii foarte bine că există! 

— Ştiu că există, dar aici, pe pământ. Nu după moarte. Nu 
mai e nimic după ce murim, Scarlett. Tu treci acum prin 
iad. 

— Oh, Rhett, ceea ce spui e un sacrilegiu! 

— Dar ciudat de mângâietor. Spune-mi, totuşi, de ce crezi 
că o să te duci în iad? 


Acum o tachina; vedea sclipirea din ochii lui, dar nu-i păsa. 
Mâinile lui erau atât de calde şi de puternice, încât era o 
mângâiere să te agăţi de ele. 

— Rhett, n-ar fi trebuit să mă mărit cu Frank. Am făcut 
rău. Era curtezanul lui Suellen şi pe ea o iubea, nu pe mine. 
Dar l-am minţit şi i-am spus că ea se mărită cu lony 
Fontaine. Oh, cum am putut să fac asta? 

— Aha, va să zică aşa s-au petrecut lucrurile! Mă întrebam 
adesea cum ai făcut. 

— Şi pe urmă l-am nenorocit. L-am pus să facă atâtea 
lucruri care nu erau în firea lui. L-am făcut să silească pe 
datornicii lui să-şi plătească datoriile, chiar dacă n-aveau cu 
ce. Şi l-a durut atâta când am început să mă ocup singură 
de gater şi când am deschis cârciuma şi am tocmit deţinuţii. 
Nici nu putea ţine capul sus, de ruşine. Rhett. eu l-am 
omorât. Da, l-am omorât! Nu ştiam că face parte din Klan. 
Nici nu mi-aş fi închipuit că are atâta energie. Dar ar fi 
trebuit să bănuiesc. Eu l-am ucis. 

— Oare apele oceanului vor putea spăla vreodată sângele 
de pe mâna mea?" cită Rhett. 

— Ce zici? 

— Nimic. Spune mai departe. 

— Ce să mai spun? Asta-i tot. Nu-i de ajuns? M-am măritat 
cu el, l-am făcut nenorocit şi pe urmă l-am ucis. Oh, 
Doamne! Nu înţeleg cum am putut face asta! L-am minţit şi 
m-am măritat cu el. Când am făcut-o, mi se părea că aşa 
trebuia să fac. Acum îmi dau seama că am greşit. Rhett, mi 
se pare că n-am făcut eu toate aceste lucruri. Am fost atât 
de rea cu el, şi de fapt nu sunt o femeie rea. N-am fost 
crescută astfel. Mama. 

Se opri şi înghiţi în sec. Căutase să nu se gândească la 
Ellen, în tot timpul zilei, dar acum nu mai putea şterge 
imaginea ei dinaintea ochilor. 

— M-am întrebat adesea cum era. Am socotit întotdeauna 
că semeni cu tatăl tău. 


— Mama era. Oh, Rhett, e prima dată când mă bucur s-o 
ştiu moartă, s-o ştiu că nu mă poate vedea. Ea nu m-a 
crescut ca să fiu atât de păcătoasă. Era atât de bună şi de 
blândă cu toată lumea. Ar fi preferat să mă vadă murind de 
foame, decât să fac ce am făcut. Şi tare aş fi vrut să fiu ca 
ea în toate privinţele, dar nu sunt deloc aşa. Nu mă 
gândisem la asta. au fost atâtea altele la care trebuia să mă 
gândesc. dar aş fi vrut să fiu ca ea. Nu vroiam să fiu ca tata. 
Îl iubeam, dar era atât de. de. nechibzuit. Rhett, m-am 
străduit din răsputeri uneori să fiu bună cu oamenii şi 
blândă cu Frank, dar atunci revenea coşmarul acela şi mă 
speria în aşa hal, încât eram în stare să mă reped la oameni 
şi să le iau banii, fie că mi se cuveneau sau nu. 

Lacrimile îi curgeau acum pe faţă, şi-l apucase de mână 
aşa de strâns, încât el simţi cum îi intră unghiile ei în carne. 

— Ce coşmar? 

Glasul lui era liniştit şi plin de mângâiere. 

— Ah, uitasem că nu ştii. Uite, de câte ori încercam să fiu 
bună cu alţii şi să mă conving că banii nu înseamnă totul, 
mă culcam seara şi visam că sunt iarăşi la Tara, după 
moartea mamei şi după ce trecuseră yankeii pe acolo. 
Rhett, nu-ţi poţi închipui. mă înfior numai când mă gân- 
desc. Văd cum stau toate arse şi tăcute, şi nu e nimic de 
mâncare. Oh, Rhett, mi se face foame în vis. 

— Spune mai departe. 

— Mi-e foame, mie şi tuturor, şi tatei, fetelor, negrilor, şi 
toţi mor de foame şi repetă întruna: "Ne e foame", iar 
stomacul mi-e atât de gol, încât mă doare şi mi se face frică. 
Şi-mi spun mereu: "Dacă voi scăpa din situaţia asta, nu-mi 
va mai fi foame niciodată", şi atunci visul se destramă într-o 
ceaţă cenuşie, iar eu alerg, alerg, prin ceaţă, atât de repede 
încât simt că mi se sparge inima şi parcă mă goneşte ceva şi 
nu pot să răsuflu, dar mă gândesc mereu că dacă pot 
ajunge într-un anumit punct, voi fi salvată. Dar nu ştiu 
niciodată care e punctul la care vreau să ajung. Şi atunci 
mă trezesc, cuprinsă de frig şi de teamă, şi simt că mi-e 


foame. Când mă trezesc din coşmarul ăsta, mi se pare că 
nici nu există destui bani pe lume ca să mă ferească de 
foame. Şi pe urmă, Frank era atât de lipsit de voinţă şi 
energie, încât mă scotea din sărite şi mă făcea să-mi pierd 
cumpătul. Probabil că nu înţelegea, iar eu nu reuşeam să-l 
fac să înţeleagă. Mă gândeam că am să mă răscumpăr faţă 
de el, într-o zi când voi avea destui bani şi nu-mi va mai fi 
teamă de foame. lar acum, a murit şi e prea târziu. Ah, 
toate astea nu mi se păreau lucruri rele, când le făceam, 
dar văd acum cât am greşit. Dac-ar trebui s-o iau de la 
capăt, aş face lucrurile cu totul altfel. 

— Hai, linişteşte-te, spuse el, trăgându-şi mâna din 
încleştarea ei sălbatică şi scoțând o batistă curată din 
buzunar. Şterge-ţi faţa. N-are sens să te frămânţi în halul 
ăsta. 

Scarlett luă batista şi-şi şterse obrajii umezi, simțindu-se 
puţin uşurată, ca şi cum umerii lui laţi ar fi luat asupra lor o 
parte din greutăţile ce o apăsau. Rhett arăta atât de capabil 
şi de liniştit! Chiar uşoara strâmbătură a gurii lui îi aducea 
parcă o mângâiere, ca şi cum îi dovedea că toată 
frământarea şi zbuciumul ei erau lipsite de temei. 

— 'Te simţi mai bine acum? Atunci, haide să vedem cum 
stau lucrurile. Spui că, dacă ar trebui s-o iei de la capăt, ai 
face altfel. Crezi? Gândeşte-te bine. Crezi că ai face altfel? 

— Păi. 

— Nu. Tot aşa ai face. De altfel, aveai vreo altă soluţie? 

— Nu. 

— Atunci, de ce-ţi pare rău? 

— Am fost atât de păcătoasă, şi acum ela murit. 

— Şi dacă nu murea, tot păcătoasă ai fi. După câte înţeleg, 
nu-ţi pare rău că te-ai măritat cu Frank, că l-ai făcut să 
sufere şi, în cele din urmă, i-ai pricinuit fără să vrei 
moartea. Îţi pare rău pentru că ţi-e frică să nu ajungi în iad. 
Nu-i aşa? 

— Nu ştiu. ce spui tu e extrem de încurcat. 


— Şi morala ta e extrem de încurcată. Te afli exact în 
situaţia unui hoţ, care a fost prins asupra faptului şi căruia 
nu-i pare rău că a furat, dar îi pare nespus de rău că 
trebuie să meargă la închisoare. 

— Un hoţ. 

— Ei, n-o lua şi tu chiar cum o spun! Cu alte cuvinte, dacă 
nu te-ar obseda gândul acesta prostesc, că eşti condamnată 
la chinurile veşnice ale iadului, ai găsi că nu erăucăai 
scăpat de Frank. 

— O, Rhett! 

— Haide, haide! Acum te spovedeşti, şi e mai bine să 
mărturiseşti adevărul decât să umbli cu minciuni 
cuviincioase. Te mustra. conştiinţa, atunci când te-ai oferit 
să. te desparţi - ca să spunem aşa - de giuvaerul acela, 
care-ţi era mai scump decât viaţa, pentru suma de trei sute 
de dolari? 

Coniacul i se învârtea în cap, şi se simţea cam ameţită şi 
oarecum nepăsătoare. La ce bun să-l mintă? Rhett părea 
că-i citeşte toate gândurile. 

— E drept că pe atunci nu prea mă gândeam la Dumnezeu 
- nici la iad. Şi chiar dacă mă gândeam, nădăjduiam că 
Dumnezeu va înţelege. 

— Dar atunci, de ce nu crezi că Dumnezeu a înţeles de ce 
te-ai măritat cu Frank? 

— Rhett, cum poţi vorbi astfel despre Dumnezeu, când nici 
măcar nu crezi în existenţa lui? 

— Da, dar tu crezi într-un Dumnezeu al răzbunării, şi asta 
e important acum. De ce să nu te înţeleagă Dumnezeu? Îţi 
pare rău că lara e tota ta şică nu aparţine unor 
carpetbagger-i? Îţi pare rău că nu eşti flămândă şi 
zdrenţăroasă? 

— Oh, nu! 

— Ei, va să zică aveai altă alternativă decât pe aceea de-a 
te mărita cu Frank? 

— Nu. 


— El nu era silit să te ia, nu-i aşa? Omul e liber să facă ce 
vrea. Şi nici nu era silit să facă toate acele lucruri neplăcute 
pe care îl cicăleai să le facă. Nu-i aşa? 

— Păi. 

— Scarlett, de ce să-ţi mai faci sânge rău? Dacă ai lua-o de 
la început, ai fi din nou tentată să-l minţi, iar el să se însoare 
cu tine. Ţi-ai primejdui iarăşi viaţa şi el ar face iarăşi ceva 
ca să te răzbune. Dacă s-ar fi însurat cu Sue, probabil că ea 
nu i-ar fi pricinuit moartea, dar pesemne că l-ar fi făcut 
mult mai nenorocit decât a fost cu tine. Nu se putea 
întâmpla altfel. 

— Dar puteam să fiu mai drăguță cu el. 

— Puteai să fii. dac-ai fi fost altcineva. Dar tu eşti făcută ca 
să terorizezi pe oricine ţi-o îngăduie. Cei puternici sunt 
făcuţi să asuprească, iar cei slabi să se supună. În definitiv, 
e vina lui Frank că nu te-a bătut cu cravaşa. Mă mir de tine, 
Scarlett, mă mir că-ţi inventezi o conştiinţă, acum după 
atâţia ani. Oportuniştii ca tine n-ar trebui să aibă conştiinţă. 

— Ce este un opor. cum i-ai zis? 

— O persoană care profită de orice ocazie. 

— E rău să fii aşa? 

— Oportunismul a fost întotdeauna privit ca ceva urât - în 
special de cei care au avut aceleaşi ocazii şi n-au profitat de 
ele. 

— Oh, Rhett, glumeşti! Şi eu credeam că vrei să fii drăguţ 
cu mine! 

— Dar sunt drăguţ - pe cât pot fi eu. Scarlett, eşti cam 
cherchelită. Asta este. 

— Cum îndrăzneşti. 

— Da, îndrăznesc. Eşti pe punctul de-a fi ceea ce se 
numeşte în termeni vulgari "cu capsa pusă", aşa că voi 
schimba vorba şi te voi înveseli cu nişte ştiri care te vor 
amuza. De fapt, ăsta este motivul pentru care am venit aici 
astă-seară - ca să te anunţ că plec. 

— Unde pleci? 


— În Anglia, şi poate că voi lipsi mai multe luni. Lasă-ţi 
conştiinţa în pace, Scarlett. N-am intenţia să mai discut 
despre mântuirea sufletului tău. Nu vrei să afli ce am de 
spus? 

— Păi., începu ea slab, apoi se opri. 

Între efectul coniacului care netezea contururile aspre ale 
remuşcărilor, pe de o parte, şi cuvintele batjocoritoare dar 
mângâietoare ale lui Rhett, pe de alta, spectrul palid al lui 
Frank se retrăgea din ce în ce mai mult în umbră. Poate că 
Rhett avea dreptate. Poate că Dumnezeu înţelegea. Scarlett 
îşi reveni îndeajuns ca să înlăture gândul din minte şi să 
hotărască: " Am să mă gândesc la asta mâine". 

— Care e noutatea? spuse ea cu greutate, suflându-şi 
nasul în batista lui şi dându-şi pe spate părul care începuse 
să-i cadă peste faţă. 

— Noutatea mea este aceasta, răspunse el zâmbind. Tot te 
mai doresc aşa cum n-am dorit nici o altă femeie, iar acum 
că Frank s-a dus, m-am gândit că lucrul te-ar putea 
interesa. 

Scarlett îşi smulse mâinile din strânsoarea lui şi sări în 
picioare. 

— Te. Eşti cel mai mojic om de pe lume, dacă îndrăzneşti 
să vii tocmai acum cu murdara ta. Trebuia să-mi dau seama 
că n-ai să te schimbi niciodată. Şi Frank care abia a murit! 
Dac-ai avea puţină bună-cuviinţă. le rog să părăseşti. 

— Potoleşte-te, dacă nu vrei să coboare îndată domnişoara 
Pittypat, zise el ridicându-se dar prinzându-i mâinile şi 
ţinându-i-le strâns. Mă tem că nu mă înţelegi prea bine. 

— Nu te înţeleg? Ba înţeleg totul foarte bine, şi zicând asta 
se smuci din strânsoarea lui. Dă-mi drumul şi ieşi afară! Nu- 
mi puteam închipui ceva mai de prost-gust. Sunt. 

— Taci, spuse el. Îţi cer să te măriţi cu mine. Dacă 
îngenunchez în faţa ta, vei fi convinsă de asta? 

Ea făcu un "Oh!" sugrumat şi se lăsă să cadă pe canapea. 
Îl privi cu gura căscată, întrebându-se dacă nu cumva 
coniacul îi juca vreo festă şi îşi aminti dintr-o dată ce-i 


spusese cândva: "Scumpa mea, nu sunt om de însurat!" Sau 
ea era beată, sau el smintit. Dar nu arăta smintit. Părea la 
fel de calm ca şi cum ar fi discutat despre vreme, iar glasul 
lui tărăgănat îi suna în urechi la fel de nepăsător ca de 
obicei. 

— Te-am dorit întotdeauna, Scarlett, din prima zi când te- 
am văzut la Doisprezece Stejari, atunci când ai aruncat cu 
vasul acela şi ai înjurat, dovedind că nu eşti o doamnă. Te- 
am dorit întotdeauna şi mi-am zis că într-o zi, într-un fel sau 
altul, te voi avea. Dar întrucât Frank şi cu tine aţi făcut ceva 
avere, îmi dau seama că persoana mea nu te mai atrage 
pentru eventualitatea de a-ţi împrumuta bani sau a-ţi oferi 
garanţii. Aşa încât, îmi dau seama că va trebui să te iau în 
căsătorie. 

— Rhett Butler, e vreuna din glumele tale mârşave? 

— Eu îmi deschid inima şi tu vii cu bănuieli! Nu, Scarlett, e 
o declaraţie de cea mai bună credinţă. Recunosc că nu e de 
cel mai bun-gust să vin tocmai acum, dar am o scuză foarte 
bună pentru lipsa mea de maniere. Plec mâine pentru mai 
mult timp şi mă tem că, dacă aştept până mă întorc, te 
măriţi între timp cu altcineva care are ceva bani. Aşa încât 
mi-am spus: "De ce să nu mă ia pe mine împreună cu banii 
mei?" Zău, Scarlett, nu pot s-o duc aşa toată viaţa, 
aşteptând să te prind între doi soţi. 

Vorbea serios. Nu mai încăpea îndoială. Scarlett îşi simţi 
gura uscată, dându-şi seama de aceasta. Îl privi în ochi, 
încercând să găsească o lămurire acolo. Erau veseli. Dar 
mai era ceva în adâncul lor, un lucru pe care nu-l mai 
văzuse niciodată; o sclipire de nedesluşit. Şedea comod, 
liniştit, dar ea îşi dădu seama că o pândea cu agerimea cu 
care ar păzi o pisică gaura unui şoarece. Stăruia o impresie 
de putere reţinută, dincolo de calmul său, lucru care o făcu 
să se dea puţin îndărăt, speriată. 

O cerea, realmente, în căsătorie; săvârşea acest lucru de 
necrezut. Cândva se gândise cum avea să-l chinuiască dacă- 
i va face această propunere. Se gândise atunci că, dacă-i va 


vorbi vreodată despre asemenea lucruri, va şti să-l 
umilească şi să-l facă să-i simtă puterea, simțind o 
răutăcioasă plăcere. Acum el îi vorbise, iar gândul acela nici 
nu-i mai trecu prin minte, fiindcă nu-l simţea dominat de ea 
mai mult decât altădată. Ba, la drept vorbind, el stăpânea 
atât de bine situaţia, încât ea se fâstâci ca o fată la prima ei 
cerere în căsătorie, neputând decât să roşească şi să se 
bâlbâie. 

— Nu. n-am să mă mai mărit niciodată. 

— Ba da, ai să te măriţi! Eşti născută să fii măritată. De ce 
nu cu mine? 

— Dar, Rhett. eu nu te iubesc. 

— Asta n-are mare însemnătate. Şi nu ţin minte să-i fi iubit 
prea mult pe ceilalţi doi soţi. 

— O, cum poţi spune asta? Ştii bine că ţineam mult la 
Frank. 

El nu răspunse nimic. 

— Da, da, aşa e! 

— Mă rog, să lăsăm asta. Eşti dispusă să reflectezi la 
propunerea mea înainte de plecare? 

— Rhett, nu-mi plac situaţiile încurcate. Prefer să ţi-o spun 
de pe acum. Vreau să mă duc acasă la Tara, iar India Wilkes 
va rămâne cu mătuşa Pittypat. Vreau să mă duc acasă 
pentru mai multă vreme şi nu. nu vreau să mă mai mărit 
niciodată. 

— Prostii. De ce? 

— Oh, în fine. n-are importanţă de ce. Nu-mi place să fiu 
măritată. 

— Dar, sărmană copilă, n-ai fost niciodată măritată cu- 
adevărat. Cum poţi să ştii? Recunosc că n-ai avut noroc. o 
dată de ciudă, şi o dată pentru bani. Dar te-ai gândit 
vreodată să te măriţi. de plăcere? 

— Plăcere! Nu vorbi prostii. Nu e nici o plăcere în măritiş. 

— Nu? De ce nu? 

Acum Scarlett se simţea liniştită şi, odată cu aceasta, 
apăru şi un anumit cinism pe care coniacul îl aduse la 


suprafaţă. 

— E o plăcere pentru bărbaţi - deşi, Dumnezeu ştie de ce! 
Eu n-am putut să înţeleg niciodată. Pentru că o femeie nu se 
alege decât cu masa zilnică, multă treabă, obligaţia de a se 
acomoda ciudăţeniilor unui bărbat - şi un copil în fiecare 
an. 

El râse atât de tare încât casa tăcută răsună, iar Scarlett 
auzi deschizându-se uşa de la bucătărie. 

— Taci! Mammy are un auz de iepure şi e indecent să râzi 
atât de curând după. Oh, termină cu râsul. Ştii şi tu că-i 
adevărat. Plăcere! Aiurea! 

— Ţi-am spus că n-ai avut noroc, iar cele ce-mi istoriseşti 
nu fac decât s-o dovedească. Te-ai măritat mai întâi cu un 
băieţaş şi pe urmă cu un bătrân. Şi, pe deasupra, fac 
prinsoare că mama ta ţi-a explicat că femeile trebuie să 
îndure "lucrurile acelea" pentru plăcerea de-a avea copii. 
Dar toate astea sunt greşite. De ce să nu te măriţi cu un 
bărbat bine, care are un renume prost şi experienţa 
femeilor? Ar fi ceva foarte plăcut. 

— Eşti grosolan şi înfumurat, şi pe deasupra găsesc că am 
mers prea departe cu discuţia astă-seară. E. e prea vulgar. 

— Şi în acelaşi timp foarte plăcut, nu-i aşa? Pun prinsoare 
că n-ai discutat niciodată cu vreun bărbat, mai înainte, 
despre legăturile dintre soţi. Nici chiar cu Charles sau 
Frank. 

Se încruntă la el. Rhett ştia prea multe. Se întreba de 
unde putea el cunoaşte atâtea lucruri despre femei. Era 
chiar indecent. 

— Nu te încrunta. Hai, fixează data, Scarlett. Nu te 
grăbesc cu nunta. Trebuie să salvăm aparențele. Vom 
aştepta cât cere buna-cuviinţă. Dar, fiindcă veni vorba, cam 
cât cere buna-cuviinţă să aşteptăm? 

— N-am spus deloc că mă mărit cu tine. Nu e potrivit nici 
măcar să vorbeşti despre asemenea lucruri în clipe ca 
aceasta. 


— 'Ţi-am spus de ce am deschis vorba. Plec mâine şi sunt 
un îndrăgostit prea pătimaş ca să-mi mai înfrânez multă 
vreme pasiunea. Dar poate că nu ţi-am făcut cum trebuie 
declaraţia. 

Cu o repeziciune care o sperie, el alunecă de pe canapea, 
căzând în genunchi şi, cu mâna delicat aşezată pe inimă, 
începu să recite în grabă: 

— lartă-mă că te-am surprins cu impetuozitatea 
sentimentelor mele, scumpă Scarlett - vreau să spun, 
scumpă doamnă Kennedy. N-a putut scăpa atenţiei 
dumneavoastră faptul că prietenia pe care o aveam de 
câtva timp pentru dumneavoastră s-a prefăcut, în inima 
mea, într-un simţământ mai adânc, un simţământ mai 
frumos, mai pur şi mai nobil. Să îndrăznesc a-l numi? 
Dragostea e aceea care mă face atât de cutezător. 

— Ridică-te, spuse ea. Ai un aer atât de caraghios, şi ia 
închipuie-ţi ce-ar spune Mammy dac-ar intra acum şi te-ar 
vedea. 

— Ar fi uluită. Şi nu i-ar veni să creadă că-s adevărate 
dovezile acestea de bune maniere din partea mea, spuse 
Rhett ridicându-se sprinten. Haide, Scarlett, nu mai eşti 
copil, o biată şcolăriţă, ca să mă amâni cu pretexte ridicole 
în legătură cu buna-cuviinţă şi aşa mai departe. Spune-mi 
că te vei mărita cu mine când mă întorc, sau altfel, 
Dumnezeu mi-e martor, n-am să mai plec deloc. Am să 
rămân în oraş şi am să vin sub fereastra ta în fiecare seară 
să-ţi cânt serenade, compromiţându-te definitiv, aşa încât 
vei fi silită să te măriţi spre a-ţi salva reputaţia. 

— Rhett, fii serios. Nu vreau să mă mărit cu nimeni. 

— Adevărat? Dar de ce nu-mi spui adevăratul motiv? Nu 
poate fi vorba de o sfială feciorelnică. Ce este, atunci? 

Deodată ea se gândi la Ashley, şi-l văzu de parcă s-ar fi 
aflat alături de ea, cu părul lui auriu, cu ochii blânzi, plin de 
demnitate, atât de deosebit de Rhett. El era pricina 
adevărată pentru care nu mai voia să se mărite, cu toate că 
n-avea nimic împotriva lui Rhett, ba uneori îi plăcea chiar 


foarte mult. Dar ea îi aparţinea lui Ashley, pentru 
totdeauna. Nu fusese niciodată a lui Charles ori a lui Frank. 
Şi nu-i va putea aparţine cu adevărat, vreodată, lui Rhett. 
Fiecare părticică din fiinţa ei, aproape tot ce făcuse până 
atunci, tot ce urmărise, tot ce obținuse, aparţinea lui Ashley, 
fusese săvârşit pentru că-l iubea. Ashley şi Tara - lor le 
aparţinea. Surâsurile, veselia, îmbrăţişările pe care le 
dăduse lui Charles şi lui Frank erau ale lui Ashley, chiar 
dacă el nu le ceruse şi nu avea să le ceară niciodată. 
Undeva, adânc în fiinţa ei, zăcea dorinţa de-a se păstra 
pentru el, deşi ştia bine că el n-avea s-o ia niciodată. 

Nu-şi dădea seama că faţa i se schimbase, că reveria îi 
aşternuse pe obraz o expresie de blândeţe pe care Rhett n- 
o mai surprinsese înainte. El se uită în ochii ei verzi şi 
prelungi, larg deschişi şi înceţoşaţi şi la curba delicată a 
buzelor ei, şi o clipă i se opri răsuflarea. Apoi, un colţ al 
gurii se lăsă în jos şi izbucni cu pătimaşă nerăbdare: 

— Scarlett O'Hara, eşti smintită! 

Mai înainte ca ea să-şi poată rechema gândurile înapoi, 
braţele lui o cuprinseră la fel de sigur şi de puternic cum o 
făcuseră atunci, cu mult timp în urmă, pe drumul întunecos 
spre Tara. Ea-şi simţi din nou toată slăbiciunea, copleşită de 
consimţirea întregii ei fiinţe şi de valul de căldură ce se 
ridica într-însa, istovind-o. lar faţa senină a lui Ashley 
Wilkes se tulbură şi pieri în întuneric. Rhett îi plecă îndărăt 
capul peste braţul său şi o sărută, la început încetişor, apoi 
cu o grăbită gradare a intensității, care o făcu să se agaţe 
de el ca de singurul lucru stabil într-o lume ameţitoare şi 
instabilă. Gura lui stăruitoare îi desfăcea buzele 
tremurânde, transmițând un fior sălbatic nervilor ei, 
trezindu-i senzaţii de care ea nu ştiuse până atunci că le 
poate avea. Şi mai înainte ca ameţeala s-o prindă în vârtejul 
ei, îşi dădu seama că răspunde la sărutări. 

— Lasă-mă. te rog, sunt sfârşită, şopti ea încercând să-şi 
întoarcă puţin capul. 


Rhett îi apăsă cu putere capul de urmărul lui, iar ea 
prinse, în vârtejul ameţelii ei, o imagine fulgerătoare a 
chipului său. Ochii lui erau măriţi, sclipind ciudat, iar 
tremurul braţelor lui o înfricoşa. 

— Aşa vreau, să fii sfârşită. Am să te fac să te simţi sfârşită. 
Ai aşteptat asta ani de zile. Niciunul dintre nenorociţii pe 
care i-ai cunoscut înainte nu te-a sărutat aşa. Nu-i 
adevărat? Scumpul tău Chales, ori Frank sau prostul de 
Ashley. 

— Te rog. 

— Am spus prostul de Ashley. Oameni distinşi cu toţii - ce 
ştiu ei despre femei? Ce ştiu ei despre tine? Eu însă te 
cunosc. 

Gura lui i-o acoperea din nou pe-a ei, iar ea se supunea 
fără luptă, prea slabă, spre a-şi mai întoarce măcar capul, 
lipsită fiind chiar de dorinţa s-o facă, tulburată de bătăile 
inimii şi învăluită de teamă, în faţa puterii lui şi a slăbiciunii 
ei. Ce avea de gând să facă din ea? O să leşine dacă nu-i 
dădea drumul. De s-ar opri odată - de nu s-ar mai opri 
deloc. 

— Spune "da"! şi gura lui întârzia deasupra buzelor ei, iar 
ochii îi erau atât de aproape încât păreau că umplu lumea. 
Spune "da", afurisito, sau. 

Scarlett şopti "da" fără să se gândească. Era ca şi cum eli- 
ar fi impus acest cuvânt şi ea l-ar fi rostit fără voie. Dar cum 
îl rosti, o cuprinse deodată o mare linişte, ameţeala îi trecu 
şi chiar efectul coniacului începu s-o părăsească. Făgăduise 
că-l va lua de bărbat, când nici nu se gândea s-o facă. Nici 
nu-şi dădea seama cum se întâmplase, dar nu-i părea rău. 
Acum i se părea foarte firesc că spusese da - ca şi cum, prin 
intervenţia divinității, o mână mai puternică decât a ei îi 
îndrumase viaţa, hotărând pentru ea. 

El răsuflă o dată repede auzind-o, apoi se aplecă din nou 
ca şi când ar fi vrut s-o sărute; ea închise ochii şi-şi lăsă 
capul pe spate. Dar el se retrase şi Scarlett se simţi uşor 


dezamăgită. I se părea ciudat să fie sărutată în felul acesta, 
şi totuşi era ceva care o atrăgea. 

Rhett stătu foarte liniştit o clipă, cu capul ei lipit de umăr 
şi, ca şi când ar fi făcut o sforţare, braţele încetară să-i 
tremure. Se îndepărtă de ea puţin şi o privi. Scarlett 
deschise ochii şi văzu că sclipirea înfricoşătoare din ochi îi 
pierise. Oricum, nu-l putu privi în faţă, şi ochii i se plecară; 
se simţea grozav de încurcată. 

Când vorbi, glasul lui era liniştit. 

— Ai spus-o cu-adevărat? Nu retragi făgăduiala? 

— Nu. 

— Nu e numai pentru că ai fost. cum s-ar zice. 
transportată de. ardoarea mea? 

Scarlett nu putu să răspundă, pentru că nu ştia ce să-i 
spună, şi nici nu putu să-l privească în ochi. Rhett o apucă 
de bărbie, ridicându-i obrazul. 

— 'Ţi-am spus o dată că aş îndura orice din partea ta, dar 
nu o minciună. Şi acum vreau să-mi spui adevărul. De ce ai 
spus "da'? 

Nu putea încă să vorbească; totuşi, încet, îşi recăpătă 
puţin cumpătul şi rămase cu privirea plecată, în timp ce 
colţurile buzelor i se ridicară într-un zâmbet uşor. 

— Uită-te la mine. Pentru banii mei? 

— Vai, Rhett! Ce întrebare! 

— Uită-te la mine, şi nu încerca să mă amăgeşti. Nu sunt 
nici Charles, nici Frank, şi niciunul dintre curtezanii tăi din 
comitat, ca să mă las impresionat de tremurul pleoapelor 
tale. Mă iei pentru bani? 

— Păi. în parte, da. 

— În parte? 

Rhett nu părea ofensat. Răsuflă adânc, şi din privire îi pieri 
înfocarea pe care asentimentul ei o aprinsese, şi pe care 
Scarlett nu o văzuse fiind prea zăpăcită. 

— Ştii., începu ea cu stângăcie, banii sunt şi ei buni la 
ceva, Rhett, şi Dumnezeu ştie că Frank n-a lăsat mare 
lucru. De altfel, Rhett. noi doi ne înţelegem, ştii bine. Şi eşti 


singurul bărbat care înghite adevărul din partea unei femei, 
şi poate că ar fi plăcut să am un soţ care să nu mă creadă o 
tâmpită, aşteptând numai minciuni de la mine şi. în sfârşit. 
ţin la tine. 

— 'Ţii la mine? 

— În sfârşit, spuse ea agitându-se, dacă ţi-aş spune că sunt 
nebună după tine, aş minţi, şi, de altfel, nici tu nu m-ai 
crede. 

— Câteodată, iubito, cred că mergi prea departe cu 
adevărul. Nu crezi că acum ar fi potrivit să-mi spui "Rhett, 
te iubesc", chiar dacă nu e prea adevărat? 

Unde voia să ajungă, se întrebă ea, din ce în ce mai 
încurcată. Arăta ciudat, într-un fel nerăbdător, ofensat şi 
batjocoritor. Îl văzu că-şi retrage mâinile, vârându-le în 
buzunarele pantalonilor şi-şi încleştează pumnii. 

"Chiar dacă prin asta pierd un soţ, trebuie să-i spun 
adevărul", se gândi ea cu încăpățânare, ca întotdeauna 
când Rhett o necăjea. 

— Rhett, ar fi o minciună, şi de ce să ne spunem toate 
fleacurile ce se obişnuiesc? Ţin la tine, după cum ţi-am spus. 
Ştii bine cum stau lucrurile. Mi-ai spus într-o zicănu mă 
iubeşti, dar că avem multe lucruri în comun. Suntem 
amândoi ticăloşi, după cum. 

— Oh, Doamne! şopti el repede, întorcând capul. Sunt 
prins în propria-mi cursă! 

— Ce spui? 

— Nimic, şi începu să râdă, dar nu era un râs prea plăcut. 
Ei, hotărăşte ziua, draga mea, şi râse din nou, aplecându-se 
şi sărutându-i mâinile. 

Scarlett se simţi uşurată văzând că-i revenise buna 
dispoziţie, şi zâmbi la rândul ei. 

Rhett se jucă o clipă cu mâna ei, apoi o privi rânjind. 

— Ai întâlnit vreodată într-un roman situaţia bine 
cunoscută a nevestei indiferente care se îndrăgosteşte de 
propriul ei soţ? 


— Ştii bine că nu citesc romane, spuse ea şi, gândindu-se 
că ar fi cazul să glumească şi ea, continuă: De altfel, mi-ai 
spus odată că e de prost-gust ca soţii să se iubească între ei. 

— Am spus odată prea multe lucruri, dracul să le ia, 
replică el scurt, ridicându-se. 

— Nu înjura. 

— Va trebui să te obişnuieşti, şi chiar să înveţi şi tu să 
înjuri. Va trebui să te înveţi cu toate obiceiurile mele cele 
rele. Cu asta vei plăti faptul că. ţii la mine şi că pui lăbuţa pe 
banii mei. 

— Ei, nu te repezi aşa, tocmai pentru că nu te-am minţit şi 
nu te-am făcut să te încrezi prea mult. Tu nu eşti îndrăgostit 
de mine, nu-i aşa? Atunci de ce vrei să fiu eu îndrăgostită de 
tine? 

— Nu, draga mea, nu sunt îndrăgostit de tine, după cum 
nu eşti nici tu, şi chiar dac-aş fi, eşti ultima persoană căreia 
i-aş spune-o. Dumnezeu să apere pe cel care s-ar îndrăgosti 
cu-adevărat de tine. I-ai sfărâma inima, pisicuţă dulce, 
crudă şi distrugătoare, atât de nepăsătoare şi cu atâta 
încredere în tine, încât nici nu-ţi dai osteneala să-ţi ascunzi 
gheruţele. 

O smuci, ridicând-o în picioare şi o sărută din nou, dar de 
astă-dată buzele sale apăsară altfel, ca şi cum nu-i păsa 
dacă o durea - părea că vrea cu tot dinadinsul să-i 
pricinuiască durere, s-o insulte. Buzele lui îi alunecară pe 
gât în jos şi, în sfârşit, la apăsă pe mătasea ce-i acoperea 
pieptul, aşa de tare încât răsuflarea lui fierbinte îi ardea 
pielea. Mâinile ei se ridicară, încercând să-l dea la o parte 
ca să-i arate că se simte jignită. 

— Te rog, nu! Cum îndrăzneşti! 

— Îţi bate inima ca unui iepuraş, spuse el batjocoritor. 
Prea iute pentru o simplă simpatie, aş crede dacă aş fi 
încrezut. Netezeşte-ţi părul zbârlit. Şi nu-ţi mai da aere 
virginale. Spune-mi, ce să-ţi aduc din Anglia? Un inel? Ce fel 
de inel ţi-ar place? 


Ea şovăi puţin, împărţită între interesul pe care i-l 
treziseră ultimele lui cuvinte, şi dorinţa pur feminină de-a 
prelungi scena cu supărare şi indignare. 

— Oh, un inel cu briliant. şi, Rhett, aş vrea să fie un briliant 
mare de tot. 

— Ca să te poţi făli cu el înaintea prietenilor tăi sărăciţi, 
spunând: "Uitaţi-vă pe ce-am pus mâna!" Foarte bine, vei 
avea un briliant mare, atât de mare încât prietenele tale 
mai puţin norocoase se vor consola spunând că e vulgar să 
porţi o piatră atât de mare. 

Şi zicând asta, se întoarse brusc să plece, iar ea-l urmă, 
uluită, până la uşa care era închisă. 

— Ce s-a întâmplat? Unde te duci? 

— Plec acasă, să-mi fac bagajul. 

— Dar. 

— Dar ce? 

— Nimic. Îţi doresc călătorie plăcută. 

— Mulţumesc. 

Rhett deschise uşa şi păşi în hol. Scarlett îl urma oarecum 
încurcată, niţel dezamăgită de schimbarea lui de dispoziţie. 
EI îşi îmbrăcă paltonul, luându-şi mănuşile şi pălăria. 

— Am să-ţi scriu. Să mă înştiinţezi dacă te răzgândeşti 
cumva. 

— Dar, nu. 

— Ei, ce e? 

Părea acum nerăbdător să plece. 

— Dar nu mă săruţi la plecare? şopti ea cu teamă, să n-o 
audă cei din casă. 

— Nu găseşti că te-am sărutat destul pentru o seară? 
răspunse el zâmbindu-i. la gândeşte-te, o femeie tânără, 
bine-crescută, cuviincioasă. Ei, vezi, ţi-am spus eu căosă 
ne distrăm, nu-i aşa? 

— Eşti un nesuferit! exclamă ea mâniată, fără a se mai 
gândi dacă o auzea sau nu Mammy. Şi nu-mi pasă dacă nu 
te mai întorci niciodată. 


Se întoarse şi se repezi pe scări în sus, aşteptând să simtă 
mâna lui fierbinte pe braţul ei, oprind-o. Dar el se mărgini 
să deschidă uşa din faţă, iar un curent de aer rece pătrunse 
în încăpere. 

— Am să mă întorc totuşi, spuse el ieşind, în timp ce ea se 
oprise pe treapta de sus şi privea spre uşa închisă. 

Inelul pe care i-l aduse Rhett din Anglia era într-adevăr 
mare, atât de mare, încât Scarlett se simţea jenată să-l 
poarte. Îi plăceau bijuteriile arătoase şi costisitoare, dar de 
astă-dată avea un simţământ de nelinişte la gândul că 
fiecare va spune, pe drept cuvânt, că bijuteria era vulgară. 
Piatra centrală era un briliant de patru carate, înconjurat 
de numeroase smaralde. Ajungea până la încheietura 
degetului şi parcă-i trăgea mâna în jos. Scarlett bănuia că 
Rhett îşi dăduse mare osteneală ca să găsească un 
asemenea inel, dar din pură răutate, comandase o bijuterie 
atât de ostentativă. 

Până nu se întoarse Rhett la Atlanta şi n-avea inelul în 
deget, nu spusese nimănui, nici familiei, despre intenţiile ei; 
dar când îşi anunţă, în sfârşit, logodna cu Rhett, izbucni o 
furtună de bârfeli împotriva ei. De când cu afacerea Klan- 
ului, Scarlett şi cu Rhett rămăseseră cei mai antipatizaţi 
cetăţeni, în afară de yankei şi de carpetbagger-i. Toată 
lumea o dezaprobase pe Scarlett încă din ziua aceea 
îndepărtată când renunţase să mai poarte doliu după 
Charlie Hamilton. Dezaprobarea lor crescuse din cauza 
purtării ei prea puţin feminine în afacerea cu gaterele, din 
cauza nepăsării cu care se plimbase prin oraş când fusese 
însărcinată, şi din alte multe cauze. Iar când ajunsese să 
pricinuiască moartea lui Frank şi a lui lommy şi să 
primejduiască viaţa multor altora, antipatia se transformă 
într-un sentiment general de condamnare. 

Cât despre Rhett, se bucurase de ura cetăţenilor de când 
cu speculaţiile sale din timpul războiului; şi nici legăturile 
sale cu republicanii nu-l făcuseră mai simpatic. Dar, lucru 
destul de ciudat, ceea ce provocase ura cea mai mare 


doamnelor din Atlanta fu faptul că Rhett salvase vieţile 
câtorva dintre cei mai de seamă cetăţeni ai oraşului. 

Nu că ar regreta că bărbaţii lor erau încă în viaţă; dar le 
era necaz că datorau vieţile lor unui om ca Rhett şi unui 
şiretlic atât de jenant. Luni întregi trebuiră să îndure 
râsetele şi batjocura yankeilor, şi doamnele găsiră că dacă 
Rhett ar fi vrut cu adevărat să facă un bine membrilor Klan- 
ului, ar fi găsit un mijloc mai decent de-a aranja lucrurile. 
Ele spuneau că Rhett o amestecase dinadins pe Belle 
Watling în afacere, pentru a pune lumea distinsă a oraşului 
într-o situaţie penibilă. Şi astfel, el nu merita nici 
mulţumirile lor pentru că le scăpase viaţa, nici iertarea 
păcatelor lui din trecut. 

Aceste femei, atât de blânde, de miloase, de neobosite pe 
timpuri grele, erau neîndurătoare faţă de oricine călca 
vreuna din normele codului lor nescris. Acest cod era 
simplu: respect faţă de Confederație, cinstirea bătrânilor, 
credinţă faţă de vechile tradiţii, mândrie în sărăcie, 
generozitate faţă de prieteni şi ură neştearsă pentru 
yankei. Scarlett împreună cu Rhett călcaseră fiecare din 
aceste norme de conduită. 

Oamenii ale căror vieţi fuseseră salvate de Rhett 
încercară, dintr-un simţământ de bună-cuviinţă şi 
recunoştinţă, să pună lacăt la gura soțiilor lor, dar nu avură 
nici un succes. Înainte de a fi anunţat că se vor căsători, cei 
doi fuseseră încă destul de antipatizaţi, dar lumea putea 
totuşi să fie politicoasă cu ei, supunându-se convenienţelor. 
Acum nici politeţea aceea rece nu mai era cu putinţă. Ştirea 
logodnei lor veni ca o explozie, neaşteptată şi zguduitoare, 
cutremurând oraşul, şi chiar şi cele mai potolite şi blânde 
femei îşi exprimară, indignate, dezaprobarea. Auzi, să se 
mărite abia la un an după moartea lui Frank, când ea era 
aceea care l-a ucis! Şi cu cine! Cu individul acela Butler, 
care avea un bordel şi făcea tot felul de afaceri suspecte cu 
prietenii lui yankei şi carpetbagger-i! Despărţiţi, puteau fi 
suportaţi, dar combinaţia aceasta neobrăzată - Scarlett cu 


Rhett - era prea mult. Vulgari şi vicleni amândoi! Ar trebui 
izgoniți din oraş! 

Atlanta ar fi fost poate mai îngăduitoare faţă de cei doi, 
dacă vestea logodnei lor n-ar fi picat într-un moment când 
bunii amici ai lui Rhett, carpetbagger-ii şi scallawag-ii se 
făcuseră mai odioşi ca oricând în ochii cetăţenilor 
respectabili. Ura generală împotriva yankeilor şi a aliaţilor 
lor ajunsese la culme în clipa anunţării logodnei lor, căci 
tocmai atunci căzuse în mâinile yankeilor ultima citadelă ce 
mai rezistase în Georgia. Lunga campanie începută când 
Sherman o pornise spre sud de Dalton, cu patru ani în 
urmă, atinsese punctul culminant, iar umilirea statului era 
acum desăvârşită. 

Trei ani de Reconstrucţie se scurseseră de atunci, trei ani 
de teroare. Toată lumea crezuse că situaţia nu putea fi mai 
rea. Dar acum Georgia îşi dădea seama că grozăviile 
Reconstrucţiei abia începuseră. 

De trei ani guvernul federal încercase să impună principii 
şi legi străine în Georgia şi, cu ajutorul armatei, reuşise 
destul de bine. Dar numai puterea armată susţinea noul 
regim. Statul era sub dominaţia yankeilor, însă nu de bună 
voie. Liderii Georgiei se luptaseră necontenit pentru 
dreptul statului de-a se guverna singur, după propriile sale 
principii. Se împotriviseră neîncetat încercărilor yankeilor 
de a-i pune cu botul pe labe şi a socoti poruncile primite de 
la Washington ca legi proprii. 

Oficial, conducătorii Georgiei nu capitulaseră niciodată, 
dar lupta fusese grea şi zadarnică. De la început ea fusese 
sortită înfrângerii, dar cel puţin mai amânase inevitabilul. 
Alte state din Sud aveau de mult negri analfabeți în cele 
mai înalte funcţii publice, şi corpurile legiuitoare erau 
dominate de negri şi carpetbagger-i. Georgia, însă, prin 
rezistenţa ei îndârjită, scăpase până acum de degradarea 
finală. În cea mai mare parte, de-a lungul a trei ani, 
corpurile legiuitoare ale statului rămăseseră sub controlul 
albilor şi al democraţilor. Militarii yankei fiind peste tot, 


oficialităţile nu puteau face altceva decât să protesteze şi să 
se împotrivească! Puterea lor era nominală, dar izbutiseră, 
cel puţin, să păstreze conducerea formală a statului în 
mâinile georgienilor. Acum, chiar şi această ultimă citadelă 
căzuse. 

La fel cum, cu patru ani în urmă, Johnston şi oamenii săi 
fuseseră împinşi, pas cu pas, de la Dalton la Atlanta, aşa 
fuseseră, încetul cu încetul, împinşi înapoi începând din 
1865 democraţii georgieni. Puterea guvernului federal în ce 
priveşte treburile statului ori vieţile cetăţenilor săi, 
devenise tot mai mare. Măsurile autoritare plouaseră unele 
după altele, iar ordonanţele militare, din zi în zi mai 
numeroase, reduceau tot mai mult puterea autorităţilor 
civile. În cele din urmă, cu o Georgie având statut de 
provincie militară, dreptul de vot fu îngăduit negrilor, fie că 
legile statului o autorizai: sau nu. 

Cu o săptămână mai înainte ca Scarlett şi Rhett să-şi 
anunţe logodna, avuseseră loc alegerile pentru funcţia de 
guvernator. Democraţii din Sud aveau candidat pe 
generalul John B. Gordon, unul dintre cetăţenii georgieni 
cei mai iubiţi şi mai respectaţi. Candidatul potrivnic era un 
republican numit Bullock. Alegerile ţinuseră trei zile în loc 
de una. Trenuri înţesate de negri circulaseră din oraş în 
oraş, negrii votând la fiecare secţie din drum. Bineînţeles, 
fu ales Bullock. 

Cucerirea Georgiei de către Sherman adusese o adâncă 
amărăciune, dar cucerirea de către carpetbagger-i, yankei 
şi negri a conducerii statului pricinui o amărăciune aşa cum 
georgienii nu mai cunoscuseră până atunci. Atlanta şi 
Georgia fierbeau de furie. 

lar Rhett Butler era prieten cu odiosul acela de Bullock! 

Scarlett, cu obişnuita ei nepăsare pentru toate lucrurile 
care nu se petreceau sub nasul ei, abia dacă aflase de 
alegerile ţinute. Rhett nu luase parte la alegeri, iar 
legăturile lui cu yankeii rămăseseră aceleaşi ca mai înainte. 
Dar faptul era fapt: Rhett era un scallawag şi prieten cu 


Bullock. Iar dacă o asemenea căsătorie avea loc, Scarlett 
trecea şi ea în rândul scallawag-ilor. Atlanta nu era dispusă 
să fie mărinimoasă cu cei din tabăra adversă, şi cum vestea 
logodnei căzu tocmai în acele împrejurări, întregul oraş îşi 
aminti de toate lucrurile rele pe care le ştia în legătură cu 
cei doi, uitându-le pe cele bune. 

Scarlett ştia că oraşul fierbe, dar nu-şi dădea seama cât de 
puternică era animozitatea generală, până ce doamna 
Merriwether, îndemnată de cercul ei parohial, nu se hotări 
să-i vorbească, spre binele ei. 

— Întrucât scumpa ta mamă nu mai este în viaţă, iar 
domnişoara Pitty nefiind măritată n-are autoritatea să. În 
fine, să-ţi vorbească despre un asemenea lucru, simt că e de 
datoria mea, dragă Scarlett, s-o fac. Căpitanul Butler nu e 
omul pe care o femeie de familie bună poate să-l ia de soţ. 
Este un. 

— Bunicul Merriwether şi nepotul dumneavoastră îi 
datorează viaţa. 

Doamna Merriwether înghiţi în sec. Abia cu o oră înainte 
avusese o discuţie înfierbântată cu bătrânul. Acesta îi 
spusese că se pare că nu ţinea prea mult la pielea lui, de 
vreme ce nu simţea recunoştinţă pentru Rhett Butler, chiar 
dacă tipul era o secătură şi un netrebnic. 

— A făcut-o doar ca să ne joace o festă murdară, Scarlett, 
ca să ne pună într-o situaţie penibilă în faţa yankeilor, reluă 
doamna Merriwether. Ştii la fel de bine ca şi mine că omul 
acesta e un pungaş. Aşa a fost întotdeauna, şi acum e mai 
rău ca oricând. Într-un cuvânt, e un individ pe care oamenii 
cumsecade nu-l pot primi. 

— Nu? Asta-i curios, doamnă Merriwether. Era în salonul 
dumneavoastră destul de des în timpul războiului. Şi nu-i 
aşa că i-a dăruit lui Maybelle rochia de mătase albă de 
nuntă, sau poate că mă înşel? 

— Lucrurile erau cu totul diferite pe timpul războiului, şi 
lumea bună primea multe persoane care nu erau tocmai. În 
fine, făceam totul pentru cauză şi aşa se cuvenea. De bună 


seamă că nu te poţi gândi serios să iei în căsătorie un om 
care nu s-a înrolat şi care şi-a bătut joc de cei ce se duceau 
să lupte. 

— Ba s-a înrolat şi el. A fost în armată timp de opt luni. A 
participat la ultima campanie, s-a luptat la Franklin şi era 
cu generalul Johnston când acesta s-a predat. 

— N-am auzit de asta, spuse doamna Merriwether, părând 
cu totul neîncrezătoare. Dar n-a fost rănit, adăugă ea, 
triumfătoare. 

— Mulţi oameni n-au fost răniţi. 

— "Toţi bărbaţii bine s-au ales cu o rană. Eu, personal, nu 
cunosc pe nimeni care să nu fi fost rănit. 

Scarlett îşi ieşi din sărite. 

— Atunci, am impresia că toţi oamenii pe care-i cunoaşteţi 
sunt aşa de proşti, încât nu ştiu cum să se apere de o ploaie 
- sau de un potop de gloanţe. Dar, daţi-mi voie să vă spun, 
doamnă Merriwether, şi lucrul acesta puteţi să-l transmiteţi 
prietenilor dumneavoastră care îşi vâră nasul peste tot, că 
am să mă mărit cu căpitanul Butler şi că nu mi-ar păsa nici 
dacă ar fi luptat de partea yankeilor. 

Când matroana aceasta respectabilă ieşi din casă, cu 
boneta fluturându-i belicos, Scarlett îşi dădu seama că avea 
acum un duşman făţiş, în locul unei prietene care s-o 
dezaprobe. Dar nu se sinchisea. Nimic din ce putea să 
spună doamna Merriwether n-avea cum s-o atingă. Nu-i 
păsa de părerea nimănui - cu excepţia părerii lui Mammy. 
Scarlett suportase cu tărie leşinul lui Pitty, atunci când îi 
anunţase logodna, şi-şi împietrise inima ca să-l poată privi 
pe Ashley, care păru deodată bătrân, şi-i ocoli privirea în 
timp ce o felicita. Fusese înveselită şi totodată mâniată de 
scrisorile primite de la mătuşa Pauline şi mătuşa Eulalie din 
Charleston, care spuneau că sunt uluite de ştirea aflată, 
interziceau formal căsătoria şi o anunțau pe Scarlett că 
gestul ei avea nu numai să distrugă situaţia ei în societate, 
dar chiar s-o primejduiască pe a lor. Nu se putuse stăpâni 


să nu râdă auzind-o pe Melanie, care-i spunea deschis cu o 
încruntătură dezamăgită: 

— Fireşte, căpitanul Butler e mult mai simpatic decât 
socoteşte multă lume, şi s-a purtat teribil de dezinteresat şi 
de iscusit când l-a salvat pe Ashley. În fond, el a luptat şi 
pentru Confederație. Dar, Scarlett, nu crezi c-ai face bine să 
te mai gândeşti niţel? 

Nu, nu-i păsa de nimeni, în afară de Mammy. Cuvintele lui 
Mammy fuseseră cele care o înfuriaseră cel mai mult şi în 
acelaşi timp o îndureraseră. 

— Te-am văzut făcând o g'ămadă de luc'u'i ca'e a' fi 
supă'at-o pe domnişoa'a Ellen, dacă a' fit'âit. Şi pe mine m- 
au înt'istat mult. Da' ăsta-i cel mai 'ău dint'e toate. Te măiiţi 
cu o lichea! Da, domnişoa'ă Sca'lett, am zis lichea! Să nu-mi 
spui că e de neam bun. N-a'e a face. Lichelele ies şi din 
neam 'ău, şi din neam bun; şi el e lichea! Da, domnişoa'ă 
Sca'lett, te-am văzut cum l-ai luat pe domnul' Chai'les de la 
domnişoa'a Honey, când nu ţineai deloc la el. Şi am văzut 
cum l-ai suflat pe domnu' F'ank chia' su'o'ii dumitale. Şi mi- 
am ţinut gu'a de multe o'i, când ai vândut lemne p'oaste 
zicând că-s bune, când te-ai plimbat de colo-colo singu'ă 
aţâţând pe negii şi p'icinuind moa'tea domnului F'ank, şi 
când lăsai pe bieţii deţinuţi să moa'ă de foame. Mi-aş fi ţinut 
gu'a chia' dacă domnişoa'a Ellen, din [a'a Făgăduinţei, nu 
mi-a! fi st'igat: "Mammy, Mammy, ai g'ijă de copilu' meu!" 
Da. Le-am înghiţit pe toate, da' pe asta n-o s-o înghit, 
domnişoa'ă Sca'lett. Nu te poţi măiita cu o lichea. Câtoit'ăi 
eu, nu te las. 

— Mă mărit cu cine-mi place, spuse Scarlett cu răceală. 
Cred că nu-ţi dai seama ce spui. 

— Ba ştiu foa'te bine! Dacă nu-ţi spun eu luc'uile astea, 
cine să ţi le spună? 

— M-am gândit bine, Mammy, şi am hotărât că lucrul cel 
mai bun pe care-l poţi face e să te întorci la Tara. Am să-ţi 
dau bani şi. 

Mammy se îndreptă, plină de demnitate. 


— Sunt libe'ă, domnişoa'ă Sca'lett. Nu mă poţi t'imite 
nicăie'i dacă eu nu v'eau să me'g. Şi nu mă înto'c la Ta'a 
decât când vii şi dumneata cu mine. N-am să pă'ăsesc eu pe 
copilu' domnişoa'ei Ellen, şi nimeni pe lume nu mă poate sili 
să plec. Şi n-am să las nici pe nepoţii domnişoa'ei Ellen să 
fie c'escuţi de o lichea de tată vit'eg. Sunt aici, şi aici 'ămân! 

— N-am să-ţi îngădui să stai în casa mea şi să te porţi rău 
cu căpitanul Butler. Mă voi mărita cu el, şi n-am nimic mai 
mult să-ţi spun. 

— Ba, a' mai fi multe de spus, replică Mammy încetişor, iar 
în ochii tulburi ai bătrânei se ivi o licărire bătăioasă. Da' 
niciodată nu m-am gândit să spun luc'u'ile astea cuiva din 
sângele domnişoa'ei Ellen. Ascultă-mă, domnişoa'ă Sca'lett. 
Eşti ca un catâ' înhămat în locul unui cal. Poţi să lust'uieşti 
copitele unui catâ', să-l ţesali, să-i înzo'zonezi hamu' şi să-l 
pui să tagă la t'ăsu'ă, da' tot catâ' 'ămâne. Nu p'osteşte pe 
nimeni. Aşa şi cu dumneata. Te îmb'aci în 'ochii de mătase, 
ai câteva gate'e, o p'ăvălie şi ceva pa'ale şi-ţi dai ae'e de cal 
de 'asă da' tot catâ' 'ămâi. Şi nici nu p'osteşti pe nimeni. Cât 
desp'e Butle' ăla, e de neam bun şi e ţesălat ca un cal de 
cu'se, da' e şi eltot un catăâ' împodobit cu hamuii. 

Mammy aruncă stăpânei sale o privire pătrunzătoare, dar 
Scarlett rămânea mută, tremurând de jignirea adusă. 

— Dacă ai apucat să zici că te mă'iţi cu el, ai s-o faci, 
fiindcă eşti încăpăţânată'cum e'a şi domnu' Ge'ald. Da' să ţii 
minte ce-ţi spun, domnişoa'ă Sca'lett, nu plec nicăie'i. Am să 
stau mai depa'te aici şi am s-o văd şi p-asta. 

Fără să aştepte răspunsul, Mammy se întoarse şi ieşi din 
odaie, lăsând-o pe Scarlett furioasă şi plină de presimţiri 
rele. 

În timpul lunii de miere, pe care o petrecură la New 
Orleans, Scarlett îi povesti lui Rhett scena cu Mammy. Spre 
uimirea şi indignarea ei, acesta râse de cuvintele, lui 
Mammy în legătură cu catârii înhămaţi la trăsură. 

— N-am auzit niciodată un adevăr atât de profund, 
exprimat în chip atât de succint, spuse el. Mammy e o 


bătrână foarte deşteaptă şi unul dintre puţinii oameni al 
căror respect şi bună-voinţă aş voi să le câştig. Dar pentru 
că sunt un catâr, bănuiesc că n-am să obţin de la ea niciuna, 
nici alta. N-a vrut să primească de la mine nici măcar 
moneda de aur de zece dolari pe care, în entuziasmul meu 
de mire, am voit să i-o dau după nuntă. Am întâlnit prea 
puţini oameni care să nu se moaie la vederea banilor. Dar 
ea m-a privit în ochi, mulţumindu-mi, şi mi-a spus că nu era 
o negresă recent eliberată şi că n-avea nevoie de banii mei. 

— De ce s-o fi supărat? De ce mă bârfeşte toată lumea? E 
treaba mea dacă mă mărit şi cât de des o fac. Mi-am văzut 
întotdeauna de treburile mele. De ce nu-şi văd oamenii de 
ale lor? 

— Drăguţa mea, lumea iartă totul, afară de păcatul de a-ţi 
vedea de treabă. Dar de ce miorlăi ca o pisică opărită? Ai 
spus întotdeauna că nu-ţi pasă de bârfelile oamenilor. De ce 
să n-o dovedeşti acum? Ştii bine că te-ai expus adesea 
criticilor lor, când a fost vorba de lucruri mărunte; nu te 
poţi aştepta să scapi de bârfeală într-o chestiune atât de 
importantă. Ştiai că o să se vorbească dacă te măriţi cu un 
ticălos ca mine. Dacă aş fi o lichea de familie proastă, lumea 
n-ar fi aşa de pornită contra mea. Dar un ticălos bogat şi 
prosper, fireşte că nu poate fi iertat. 

— Mi-ar place să fii câteodată serios! 

— Dar sunt serios. Virtuoşilor nu le place să-i vadă pe 
păcătoşi prosperând. Sus moralul, Scarlett! Nu mi-ai spus 
tu odată că principalul motiv pentru care voiai să fii bogată 
e să poţi trimite la dracu' pe oricine? Ai ocazia acum. 

— Dar tu erai prima persoană pe care ţineam s-o trimit la 
dracu', spuse Scarlett râzând. 

— Mai doreşti şi acum să mă trimiţi? 

— De, mai puţin ca înainte. 

— Trimite-mă oricând, dacă-ţi face plăcere. 

— Nu-mi face plăcere în mod special, spuse Scarlett şi, 
aplecându-se, îl sărută cu o oarecare nepăsare. 


Privirile lui întunecate îi cercetară repede obrazul, 
căutându-i în ochi ceva ce nu găsi. Râse scurt. 

— Uită de Atlanta. Uită de scorpiile alea bătrâne. le-am 
adus la New Orleans ca să te distrezi. 

PARTEA A CINCEA. 

Capitolul XLVIII. 

Şi Scarlett se distra cum nu se mai distrase din primăvara 
dinaintea războiului. New Orleans-ul era un oraş atât de 
ciudat şi de captivant, şi Scarlett profita de toate plăcerile 
ce i se ofereau, cu frenezia unuia care a fost eliberat după 
ce fusese condamnat la închisoare pe viaţă. Carpetbagger-ii 
jefuiau oraşul, multe familii cumsecade erau alungate din 
casele lor şi nu ştiau dacă vor avea ce mânca a doua zi, şi 
un negru fusese ales locţiitor de guvernator. Dar oraşul, aşa 
cum i-l arăta Rhett, era locul cel mai vesel pe care-l 
cunoscuse ea vreodată. Oamenii cu care făcea cunoştinţă, 
lipsiţi de griji, păreau să aibă buzunarele pline cu bani. 
Rhett îi prezentă o mulţime de femei frumoase, elegante, 
care aveau mâinile albe, fără urme de munci grele, femei 
care râdeau de orice şi nu vorbeau niciodată de lucruri 
grave şi plictisitoare sau de timpurile grele. Dar ce 
seducători erau bărbaţii pe care îi întâlnea! Ce deosebiți de 
bărbaţii din Atlanta - şi cum se luau la întrecere ca să 
danseze cu ea, să-i facă cele mai extravagante 
complimente, ca unei fetişcane! 

Ca şi Rhett, bărbaţii aceştia aveau în ei ceva dur şi 
îndrăzneţ. Păreau să stea mereu la pândă, ca oamenii care 
au trăit prea mult printre primejdii ca să mai poată fi 
vreodată nepăsători. Păreau că n-au nici trecut, nici viitor, 
şi de câte ori Scarlett, ca să întreţină conversaţia, îi întreba 
cu ce se ocupaseră înainte de a veni la New Orleans, 
schimbau vorba, discret şi politicos. Era un lucru straniu, 
fiindcă la Atlanta fiecare nou venit, care era om cumsecade, 
se grăbea să-şi prezinte "scrisorile de acreditare", 
povestind cu mândrie despre căminul şi familia lui şi 


parcurgând toată reţeaua încurcată a rudeniilor care se 
întindea în tot Sudul. 

Oamenii aceştia erau tăcuţi şi vorbeau cu prudenţă. 
Uneori, când Rhett rămânea singur cu ei, şi Scarlett era în 
camera vecină, auzea râsete şi prindea frânturi de 
conversaţie pe care nu le înţelegea, cuvinte disparate şi 
nume de locuri îndepărtate - Cuba şi Nassau pe vremea 
blocadei, goana după aur, dezvoltarea afacerilor, trafic de 
arme, contrabandă, Nicaragua, William Walker şi cum 
murise acesta la Truzxillo, la zid. Într-o zi, intrarea bruscă a 
lui Scarlett curmă o conversaţie relativă la membrii bandei 
lui Quantrill, şi atunci auzi ea numele lui Frank şi Jessie 
James. Toţi însă aveau maniere frumoase, şi haine admirabil 
croite, şi era neîndoielnic că toţi o admirau mult pe Scarlett, 
aşa că puţin îi păsa dacă le plăcea să trăiască numai pentru 
prezent. Pentru ea, ei erau prietenii lui Rhett, aveau case 
mari şi trăsuri elegante, o luau la plimbare cu bărbatul ei, îi 
invitau la masă şi dădeau recepții în cinstea lor. Lui Scarlett 
oamenii aceştia îi plăceau foarte mult - iar pe Rhett lucrul îl 
amuza. 

— Eram sigur că or să-ţi placă, zise el râzând. 

— Şi de ce nu? întrebă ea, ca de obicei bănuitoare de câte 
ori îl vedea râzând. 

— Fiindcă sunt cu toţii de calitate proastă, declasaţi şi 
ticăloşi. Nu sunt decât aventurieri, ori fac parte din 
aristocrația carpetbagger-ilor. Şi-au câştigat averile făcând 
speculă cu alimente, aşa cum a făcut şi scumpul tău soţ, sau 
încheind contracte dubioase cu statul, sau traficând în 
diferite feluri suspecte pe care e mai bine să nu le 
cercetăm. 

— Nu te cred. Vrei numai să mă necăjeşti. Sunt oameni 
cumsecade. 

— Oamenii cumsecade din oraş mor de foame, zise Rhett, 
şi stau în magherniţe, dar îşi păstrează demnitatea. Şi mă 
îndoiesc că aş fi primit în magherniţele acelea. Vezi, draga 
mea, în timpul războiului am făcut aici câteva afaceri 


suspecte, şi oamenii au memorie foarte bună! Ştii, Scarlett, 
eşti pentru mine un motiv de permanentă încântare, cum 
reuşeşti să placi oameni pe care n-ar trebui să-i bagi în 
seamă şi să faci lucruri pe care n-ar trebui să le faci 
niciodată. 

— Dar sunt prietenii tăi! 

— Da, dar mie îmi plac ticăloşii! Mi-am petrecut primii ani 
ai tinereţii jucând cărţi pe un vapor care făcea curse pe 
Mississippi şi-i înţeleg pe oamenii aceştia. Dar nu sunt orb. 
Ştiu ce le poate pielea. Pe când tu - şi începu să râdă din 
nou - n-ai instinctul oamenilor, nu ştii să-i deosebeşti pe cei 
buni de cei răi. Uneori îmi vine să cred că singurele 
adevărate doamne pe care le-ai cunoscut au fost mama ta şi 
doamna Melly, dar mi-e teamă că niciuna n-a putut avea 
vreo influenţă asupra ta. 

— Melly! Dar e proastă şi nu ştie să se îmbrace, şi n-are 
pic de personalitate. 

— Cruţă-mi o scenă de gelozie, doamnă. Frumuseţea nu 
face dintr-o femeie o doamnă, şi hainele nici atâta. 

— Crezi? Aşteaptă puţin, Rhett Butler, şi am să-ţi arăt. 
Acum, când am. când avem bani, am de gând să fiu cea mai 
mare doamnă pe care ai văzut-o vreodată! 

— Am să te urmăresc cu interes, zise el. 

Ceea ce o pasiona mai mult decât oamenii cu care făcea 
cunoştinţă erau rochiile pe care i le cumpăra Rhett, alegând 
el singur culoarea, materialul şi modelul. Acum nu se mai 
purtau crinolinele, şi moda cea nouă era încântătoare, cu 
fusta trasă toată spre spate şi încreţită pe o turnură 
împodobită cu flori, cu funde şi cu valuri de dantelă. Se 
gândea la crinolinele pudice din timpul războiului şi se 
simţea puţin jenată de fustele acestea care, fără îndoială, 
scoteau în relief linia pântecului. Şi ce pălărioare drăguţe 
se purtau, care nu erau de fapt deloc pălării, doar nişte 
tichii mici şi turtite puse pe ochi şi încărcate cu flori, fructe, 
pene jucăuşe şi panglici ce fluturau în bătaia vântului. 
(Numai dacă Rhett n-ar fi făcut prostia să arunce în foc 


buclele false pe care le cumpărase pentru a mări cocul, ca 
al indienelor, care se vedea de sub pălăriuţă!) Şi ce lenjerie 
delicată, lucrată la mânăstire! Ce frumoasă era! Cămăşuţe 
de zi şi cămăşi de noapte, jupoane de olandă fină garnisite 
cu broderii delicate şi cu cerculeţe minuscule. Şi pantofii de 
satin pe care îi cumpărase Rhett! Aveau tocuri înalte de cel 
puţin şase centimetri şi catarame de stras strălucitor. Şi 
ciorapii de mătase - dintr-o duzină de perechi niciuna n- 
avea partea de sus de bumbac! Ce lux! 

Scarlett cumpără nenumărate daruri pentru toată familia: 
un căâţeluş St. Bernard, pufos, pentru Wade care 
întotdeauna îşi dorise unul; o pisicuţă de Angora pentru 
Beau; o brățară de mărgean pentru mica Ella; un colier 
bogat de opale cu pandantiv pentru mătuşa Pitty; operele 
complete ale lui Shakespeare pentru Melanie şi Ashley; o 
livrea bogată pentru unchiul Peter, plus un joben cu pană 
cum poartă vizitii; material de rochii pentru Dilcey şi 
bucătăreasă, în sfârşit tot felul de cadouri costisitoare 
pentru cei de la Tara. 

— Dar ce i-ai cumpărat lui Mammy? întrebă Rhett 
examinând darurile împrăştiattepe patul din camera lor de 
hotel. 

— Nimic. A fost prea urâcioasă. De ce să-i duc un cadou, 
când spune de noi că suntem nişte catâri? 

— De ce te superi, drăguţa mea, când ţi se spune 
adevărul? Trebuie să-i duci şi lui Mammy un cadou. Dacă n- 
ai face-o, i s-ar sfâşia inima. şi inimi ca a ei sunt prea 
preţioase ca să le sfâşiem. 

— Nu-i duc nimic. Nu merită. 

— Atunci, îi cumpăr eu ceva. Îmi aduc aminte că Mammy a 
mea spunea că, atunci când va merge în cer, ar vrea să aibă 
un jupon de tafta, care să şadă atât de ţeapăn şi să 
foşnească atât de tare, încât Dumnezeu să creadă că e făcut 
din aripi de îngeri. Am să cumpăr tafta roşie şi am să dau să 
facă un jupon pentru Mammy. 


— N-o să-l primească. Mai bine moare decât să poarte 
ceva de la tine. 

— Nici nu mă îndoiesc, dar n-are a face. 

Prăvăliile din New Orleans erau aşa de luxoase şi pline de 
ispite, încât târguielile împreună cu Rhett erau o adevărată 
aventură pasionantă. Să cinezi cu el era tot atât de 
pasionant, chiar mai pasionant decât să faci cumpărături, 
fiindcă ştia ce să comande şi cum trebuiesc pregătite 
mâncărurile! Vinurile, lichiorurile şi şampania din New 
Orleans erau nişte experienţe noi şi plăcute pentru Scarlett, 
care cunoştea numai vinul de casă făcut din mure şi 
coniacul "pentru leşin" al mătuşii Pitty. Şi ce mâncăruri 
comanda Rhett! La New Orleans tot ce era mai bun era 
mâncarea. Amintindu-şi de zilele când murea de foame la 
Tara şi de lipsurile încă destul de recente, Scarlett simţea 
că niciodată nu se va putea sătura de mâncărurile acestea 
scumpe: crevete Fr la creole, porumbei în sos de vin, pateuri 
cu stridii şi sos de smântână, ciuperci, momiţe, ficat de 
curcan, ori peşte la grătar. Pofta ei de mâncare nu pierea 
niciodată, fiindcă de câte ori îşi amintea de eterna mazăre 
uscată şi de cartofii care se serveau la Tara, simţea dorinţa 
să se îndoape cu mâncărurile cele mai suculente. 

— Mănânci de parcă fiecare masă ar fi ultima, îi zise Rhett. 
Nu-ţi curăța farfuria, Scarlett. Sunt sigur că se mai găseşte 
mâncare la bucătărie. N-ai decât să ceri chelnerului să-ţi 
mai aducă. Dacă mai continui să mănânci cu atâta lăcomie, 
ai să te îngraşi ca femeile din Cuba şi am să divorţez de 
tine. 

Scarlett însă îi scotea limba şi mai comanda o prăjitură de 
ciocolată. 

Ce amuzant era să poţi cheltui câţi bani vrei, să nu-i 
numeri tot timpul şi să te gândeşti că trebuie să faci 
economii, ca să plăteşti impozitele sau să cumperi catâri! 
Ce amuzant să trăieşti printre oameni veseli şi bogaţi şi nu 
printre săracii demni din Atlanta! Ce plăcere să porţi rochii 
de brocart mătăsos, care îţi subţiau talia şi-ţi scoteau în 


evidenţă braţele şi gâtul, şi chiar şi pieptul! Ce plăcere să 
trezeşti admiraţia bărbaţilor! Ce plăcere să mănânci cât 
vrei, fără ca nimeni să-ţi spună că nu te porţi ca o femeie de 
lume! Şi să bei şampanie până te saturi! 

Prima oară, Scarlett bău prea mult, şi a doua zi când se 
trezi avea o durere de cap îngrozitoare şi amintirea 
neplăcută că se întorsese la hotel cântând în trăsura 
deschisă: "Frumosul Steag Albastru". Ştia că o doamnă nu 
trebuie să se îmbete, şi singura femeie beată pe care o 
văzuse fusese femeia aceea Watling, în ziua când căzuse 
Atlanta. 

Nu-i venea nici să se uite în ochii lui Rhett, atât se simţea 
de umilită; pe el însă lucrul acesta părea că-l amuză. Tot ce 
făcea Scarlett părea că-l amuză, socotind-o un fel de 
pisicuţă jucăuşă şi zburdalnică. 

Era o adevărată plăcere să ieşi cu Rhett şi fiindcă era un 
bărbat atât de bine! Până acuma nu se uitase cu atenţie la 
el, şi la Atlanta toată lumea era prea preocupată de faptele 
lui rele ca să se mai gândească la fizicul lui. Aici, însă, la 
New Orleans, Scarlett vedea cum toate femeile îl urmăresc 
cu privirea şi cum se emoţionează când le săruta mâna. 
Dându-şi seama că bărbatul ei plăcea altor femei, care 
poate o pizmuiau, începu să se simtă mândră de-a se arăta 
în tovărăşia lui. 

"Suntem o pereche frumoasă", îşi zicea ea cu satisfacţie. 

Da, aşa cum prevestise Rhett, căsătoria poate fi un lucru 
plăcut. Şi nu numai plăcut, ci şi instructiv, fiindcă Scarlett 
învăţa multe lucruri. | se părea ciudat că mai putea învăţa 
ceva, deoarece crezuse că viaţa nu mai avea nici o taină 
pentru ea. Se simţea ca un copil pentru care fiecare zi 
înseamnă o nouă descoperire. 

Mai întâi, descoperi că viaţa conjugală cu Rhett era un 
lucru foarte deosebit de viaţa conjugală cu Charles sau cu 
Frank. Ei o respectaseră şi se temuseră de mânia ei. Îi 
cerşiseră favorurile şi ea nu le acordase nimic decât atunci 
când îi convenea. Rhett însă nu se temea de ea şinu o 


respecta prea mult, îşi zicea Scarlett adeseori. Făcea ce 
voia şi, dacă ei nu-i plăcea, râdea de ea. Nu-l iubea dar, fără 
îndoială, viaţa cu el era interesantă. Mai pasionant era 
faptul că, până şi în momentele lui cele mai pătimaşe, care 
uneori aveau o nuanţă de cruzime sau de veselie ironică, 
părea întotdeauna stăpân pe sine şi pe emoţiile lui. 

"Asta probabil fiindcă, în fond, nu mă iubeşte", se gândea 
Scarlett, de altfel fără s-o regrete. "Nu mi-ar conveni să-şi 
piardă capul". 

Totuşi, numai ideea că acest lucru ar fi posibil îi trezea 
curiozitatea şi o tulbura. Crezuse că-l cunoaşte foarte bine. 
Trăind însă cu Rhett, află despre el o mulţime de lucruri pe 
care înainte nu le ştiuse. Descoperi că glasul lui se putea 
face dulce, ca blana unei pisici, şi o clipă mai târziu, când 
începea să înjure, era numai asprime şi brutalitate. Ştia să 
povestească cu aparenţă de sinceritate şi admiraţie 
peripeții întâmplate în locurile ciudate pe unde umblase - 
întâmplări de curaj, cinste, virtute şi dragoste; ca imediat 
după aceea să urmeze poveşti fără perdea, pline de cinism. 
Scarlett ştia că nici un bărbat n-ar trebui să istorisească 
asemenea lucruri soţiei sale, dar pe ea o amuzau şi 
corespundeau unei trăsături ordinare şi grosolane a firii ei. 
O clipă, putea fi un amant duios şi atent, pentru a se 
schimba imediat într-un demon enervant, căruia îi plăcea s- 
o scoată din sărite ca să-i umărească apoi cu plăcere 
manifestările nestăpânite ale temperamentului ei. Scarlett 
află că trebuie să se ferească de complimentele lui cu două 
tăişuri şi de expresiile lui afectuoase. De fapt, în cele două 
săptămâni petrecute la New Orleans, aflase totul despre el, 
afară de ceea ce era în realitate. 

Uneori, dimineţa, nu lăsa servitoarea să intre şi îi aducea 
singur tava cu micul dejun, dându-i să mănânce ca unui 
copil. Sau îi lua peria din mână şi îi peria părul lung şi 
negru până începea să trosnească şi să pârâie. Alteori, o 
trezea brutal dintr-un somn adânc, smulgând aşternutul de 
pe ea şi îi gâdila picioarele goale. Uneori, asculta cu interes 


şi atenţie amănuntele pe care i le povestea Scarlett în 
privinţa afacerilor ei, dând din cap în semn de aprobare 
când se arăta deşteaptă; alteori, spunea că operaţiile ei 
financiare nu sunt decât hoţii la drumul mare, ticăloşii şi 
escrocherii. Când o ducea la teatru, o enerva şoptindu-i 
întruna la ureche că probabil lui Dumnezeu nu-i plăceau 
distracţiile de felul acesta, iar când o ducea la biserică, îi 
debita cu glas scăzut tot felul de obscenităţi, ca pe urmă să- 
i reproşeze că râde de ele. O încuraja să spună tot ce-i 
trecea prin minte, să fie îndrăzneață şi obraznică. De la el 
deprinse ea obiceiul de a întrebuința cuvinte usturătoare, 
fraze ironice şi se învăţă să folosească acest nou mod de a 
domina oamenii. Scarlett însă nu avea nici simţul umorului 
care mai îmblânzea ironia lui, nici surâsul cu care parcă îşi 
bătea joc de sine însuşi, chiar când îi ironiza pe alţii. 

Rhett o făcea să se joace, pe ea care aproape uitase ce e 
joaca. Viaţa fusese ani de zile atât de serioasă şi de grea. El 
ştia să se joace, şi elanul lui o antrena şi pe ea. Însă nu se 
juca aşa cum se joacă copiii, ci ca un bărbat, şi asta eanuo 
putea uita, orice ar fi făcut. Nu se putea uita la el de la 
înălţimea superiorității ei de femeie, surâzând cum fac 
întotdeauna femeile când văd cum se distrează bărbaţii 
care rămân cu suflet de copil. 

Asta o cam plictisea de câte ori îşi aducea aminte. Ce 
plăcut ar fi să se simtă superioară lui Rhett! De toţi ceilalţi 
bărbaţi pe care-i cunoscuse putuse scăpa zicând pe 
jumătate dispreţuitoare "Ce copil!" Tatăl ei, gemenii 
Tarleton cu obiceiul lor de a tachina şi a păcăli lumea, 
băieţii Fontaine cu furiile lor copilăreşti, Charles, Frank, toţi 
cei ce-i făcuseră curte în timpul războiului - toţi, în afară de 
Ashley. Numai pe Ashley şi pe Rhett nu-i putea înţelege, 
scăpau de sub puterea ei, fiindcă amândoi erau bărbaţi în 
toată puterea cuvântului, fără cea mai mică urmă de 
copilărie. 

Nu-l înţelegea pe Rhett şi nici nu-şi dădea osteneala să-l 
înţeleagă, deşi din când în când era nedumerită de unele 


trăsături ale lui. De pildă, felul cum o privea uneori, când 
credea că ea nu-l vede. Când se întorcea brusc, îl 
surprindea observând-o, şi ochii lui aveau o privire 
pătimaşă şi îngrijorată, ca şi cum ar fi aşteptat ceva. 

— De ce te uiţi aşa la mine? îl întrebă ea într-o zi, 
enervată. Parcă eşti o pisică la pândă în faţa găurii unui 
şoarece. 

Rhett îşi schimba însă imediat expresia şi începea să râdă. 
Scarlett uită repede şi nu-şi mai bătu capul cu asta sau cu 
tot ce-l privea pe Rhett. De altfel, era greu să ajungi să-l 
înţelegi, şi viaţa cu el era foarte plăcută. afară de 
momentele în care se gândea la Ashley. 

Era prea ocupată cu Rhett în timpul zilei ca să se 
gândească la Ashley. Noaptea însă, când era obosită de 
atâta dans şi când capul i se învârtea de prea multă 
şampanie, gândul îi zbura la el. Adeseori, când se odihnea 
aproape adormită în braţele lui Rhett şi luna scălda patul în 
lumina-i pală, se gândea cât de perfectă ar fi viaţa dacă ar 
ţine-o Ashley atât de strâns în braţe, dacă Ashley şi-ar 
îngropa capul în părul ei negru şi şi l-ar încolăci în jurul 
gâtului său. 

Într-o noapte, pe când îi treceau prin minte asemenea 
gânduri, oftă şi-şi întoarse faţa spre fereastră; după o clipă 
simţi că braţul voinic de sub capul ei se întăreşte ca fierul, 
iar glasul lui Rhett se auzi în tăcerea camerei: 

— Blestemat să-ţi fie pe veci sufletul tău de femeie 
mincinoasă! 

Apoi se sculă, se îmbrăcă şi părăsi odaia fără să răspundă 
protestelor şi întrebărilor ei mirate. Se întoarse a doua zi 
dimineaţa, tocmai când Scarlett îşi lua dejunul. Era beat, cu 
părul ciufulit, şi în cea mai rea dispoziţie, nu ceru scuze şi 
nici nu explică unde fusese. 

Scarlett nu-l întrebă nimic; rămase rece, aşa cum se 
cuvenea să fie o soţie jignită. Când sfârşi de mâncat, se 
îmbrăcă sub privirile ochilor lui injectaţi şi ieşi să facă 


târguieli. La întoarcere, Rhett nu mai era acolo şi nu-l 
revăzu decât seara, la cină. 

Masa avu loc în tăcere. Scarlett se silea din răsputeri să fie 
calmă, fiindcă era ultima ei seară la New Orleans şi voia să 
savureze din plin langusta ce-i fusese servită, dar privirile 
lui o jenau. Totuşi, mâncă bine şi bău multă şampanie. Poate 
că această combinaţie de langustă şi şampanie îi provocă 
iarăşi în noaptea aceea vechiul coşmar. Se trezi brusc, 
acoperită de o sudoare rece, scuturată de hohote de plâns. 
Visase că era din nou la Iara şi Iara era pustie, mama ei 
murise şi odată cu ea toată tăria şi înţelepciunea lumii. Nu 
mai avea pe nimeni, pe nimeni în care să se încreadă. O 
urmărea ceva îngrozitor şi ea fugea întruna şi inima parcă îi 
plesnea în piept; fugea într-o ceaţă deasă şi moale, plângea 
şi bâjbâia căutând un adăpost, un loc sigur, care se afla 
undeva în ceața dimprejurul ei. 

Când se trezi, Rhett era aplecat asupra ei. Fără să 
rostească o vorbă, o luă în braţe ca pe un copil şi o strânse 
lângă el, legănând-o, murmurându-i cuvinte mângâietoare 
şi, încet-încet, Scarlett se potoli şi hohotele de plâns 
încetară. 

— O, Rhett, îmi era aşa de frig şi aşa de foame! Eram 
obosită şi nu puteam găsi. Fugeam prin ceaţă, dar nu 
găseam. 

— Ce nu găseai, scumpa mea? 

— Nu ştiu. Aş vrea şi eu să ştiu. 

— Tot vechiul tău vis? 

— Oh, da! 

O culcă binişor în pat şi aprinse o lumânare. În lumină, 
ochii lui injectaţi şi trăsăturile lui accentuate îi dădeau 
aspectul enigmatic al unei statui de piatră. Cămaşa 
descheiată lăsa să i se vadă pieptul bronzat, acoperit de păr 
negru şi des. Scarlett, deşi încă tremurând de spaimă, se 
gândi ce puternic şi rezistent era pieptul lui şi murmură: 

— Strânge-mă tare, Rhett. 


— Scumpa mea! zise el încet şi, luând-o din nou în braţe, 
se aşeză într-un fotoliu mare, ţinând-o cuibărită la pieptul 
lui. 

— O, Rhett, e groaznic să-ţi fie foame. 

— Trebuie să ne groaznic să visezi că ţi-e foame după ce ai 
înghiţit o masă cu şapte feluri, între care langusta aceea 
imensă. 

Surâdea, dar ochii lui aveau o expresie de bunătate. 

— O, Rhett, alerg şi alerg şi caut şi nu ştiu ce caut. E 
întotdeauna ascuns în ceaţă. Ştiu că dacă aş găsi ce caut, aş 
fi salvată pentru totdeauna şi niciodată nu mi-ar mai fi 
foame sau frig. 

— Cauţi pe cineva sau ceva? 

— Nu ştiu. Niciodată nu m-am gândit la asta. Rhett, crezi 
oare că într-o zi am să visez că găsesc ce caut şi că sunt 
salvată? 

— Nu, zise el mângâindu-i părul răvăşit. Nu cred. Visele nu 
sunt aşa. Sunt însă sigur că dacă n-are să-ţi lipsească nimic, 
şi are să-ţi fie cald, şi n-are să-ţi mai fie foame niciodată, n- 
ai să mai visezi visul acesta. Şi, Scarlett, am să mă îngrijesc 
să nu-ţi lipsească nimic. 

— Rhett, eşti atât de drăguţ! 

— Mulţumesc pentru compliment. Scarlett, vreau ca în 
fiecare dimineaţă când te trezeşti, să-ţi spui: n-are să-mi 
mai fie foame şi nimic nu-mi poate face rău, atâta timp cât 
Rhett e aici şi atâta timp cât ţine guvernul Statelor Unite. 

— Guvernul Statelor Uite? întrebă Scarlett intrigată, cu 
obrazul încă ud de lacrimi. 

— Vechii bani confederați au devenit acum bani buni. l-am 
investit în obligaţiuni de stat. 

— Oh, Doamne! strigă Scarlett, aşezându-se pe genunchii 
lui şi uitându-şi spaima. Vrei să spui că ai împrumutat banii 
tăi yankeilor? 

— Cu un procent frumos. 

— Nu-mi pasă, chiar de-ar fi cu sută la sută. Trebuie să-i 
vinzi imediat. Cum ţi-a venit ideea să-i laşi pe yankei să se 


folosească de banii tăi? 

— Şi ce-aş fi făcut cu ei? întrebă el surâzând, observând că 
ochii ei pierduseră expresia de groază. 

— Stai. stai. ai putea cumpăra terenurile de la Five Points. 
Pariez că ai putea cumpăra toate terenurile de acolo. 

— Mulţumesc. Nu ţin să le cumpăr. Acum, când guvernul 
carpetbagger-ilor a reuşit să pună stăpânire pe Georgia, nu 
se ştie ce se poate întâmpla. Şi cu stolurile acestea de 
păsări de pradă care năvălesc din toate părţile asupra 
Georgiei, trebuie să fiu prudent. Ca bun scallawag, mă 
prefac că le sunt prieten, dar n-am încredere în ei. Nu-mi 
plasez banii în valori imobiliare, prefer obligaţiunile. Pot fi 
ascunse. Terenurile sau imobilele se ascund greu. 

— Crezi că., începu să zică Scarlett, şi se îngălbeni 
gândindu-se la gaterul şi la prăvălia ei. 

— Nu ştiu. Dar nu te speria, Scarlett. Guvernatorul nostru 
cel nou şi simpatic e bun prieten cu mine. Numai că acum 
timpurile sunt nesigure şi nu vreau să-mi imobilizez 
capitalul în terenuri. 

O mută pe Scarlett pe unul din genunchi, se aplecă, luă o 
ţigară şi o aprinse. Cu picioarele goale atârnânde, Scarlett 
se uita cum joacă muşchii pe pieptul lui bronzat. Nu-i mai 
era frică. 

— Şi, fiindcă vorbim de terenuri, Scarlett, zise el, m-am 
gândit să-mi clădesc o casă. Dacă pe Frank l-ai convins să 
locuiască în casa mătuşii Pitty, cu mine nu-ţi merge. Nu cred 
că aş putea suporta s-o văd pe mătuşa ta leşinând de trei 
ori pe zi, şi, de altfel, cred că unchiul Peter m-ar ucide 
înainte de a mă lăsa să locuiesc sub acoperişul sacru al 
familiei Hamilton. Domnişoara Pitty poate lua pe 
domnişoara India Wilkes la dânsa, dacă se teme să stea 
singură. Când ne vom întoarce la Atlanta, vom sta la Hotel 
Naţional, în apartamentul pentru tinerii căsătoriţi, până se 
termină construcţia. Înainte de plecare am achiziţionat un 
teren mare pe Strada Piersicului, lângă casa familiei 
Leyden. Ştii care? 


— O, Rhett, e splendid! Oh, cât doream să am casa mea! Aş 
vrea 0 casă mare de tot. 

— Atunci, în sfârşit, suntem de acord într-o privinţă. Ţi-ar 
place o casă în stuc alb, cu fier forjat, cum sunt casele 
creole de-aici? 

— O, nu, Rhett! Nu vreau ceva demodat cum sunt casele 
din New Orleans. Ştiu exact ce vreau. Tot ce e mai nou: am 
văzut o fotografie în revista "Harper's Weekly". Era un 
model de chalet elveţian. 

— Ce? 

— Un chalet elveţian. 

— Cum se scrie cuvântul ăsta? 

Scarlett îi spuse. 

— Oh, zise el mângâindu-şi mustaţa. 

— Era minunat. Avea un acoperiş foarte înalt, şi în fiecare 
parte câte un fel de turnuleţ. Ferestrele turnuleţelor aveau 
geamuri roşii şi albastre. Făcea un efect splendid. 

— Avea şi o verandă, cu o balustradă de lemn sculptată? 

— Da. 

— Şi o volută de lemn, chiar deasupra verandei, sub 
acoperiş? 

— Da. Ai mai văzut probabil o casă ca asta? 

— Am văzut, dar nu în Elveţia. Elveţienii sunt un neam de 
oameni deştepţi şi cu mult gust în arhitectură. Vrei cu tot 
dinadinsul o casă ca aceea? 

— Oh, da! 

— Sperasem că lângă mine gusturile tale s-au schimbat în 
bine. De ce nu vrei o casă creolă, sau o casă în stil colonial 
cu şase coloane albe? 

— 'Ţi-am mai spus că nu vreau ceva învechit şi demodat. Şi 
înăuntru să punem tapete roşii şi perdele de catifea roşie 
care să ascundă uşile glisante şi. şi mobilă scumpă de nuc, 
şi covoare groase şi moi şi. o, Rhett, toată lumea va crăpa 
de invidie când ne va vedea casa. 

— E oare nevoie neapărat să crape de invidie? Dar dacă 
vrei tu, o să-i facem să crape. Totuşi, gândeşte-te, Scarlett, 


nu ţi se pare lipsă de gust să faci atâta lux, când toată 
lumea e aşa de săracă? 

— Aşa vreau să fie casa noastră, zise ea încăpăţânată. 
Vreau ca toţi cei care au fost răi cu mine să plesnească de 
necaz. Şi vom da recepții atât de splendide, încât toată 
lumea are să regrete că m-a vorbit de rău. 

— Dar cine are să vină la recepţiile noastre? 

— Toată lumea, bineînţeles. 

— Mă îndoiesc. Garda moare, dar nu se predă. 

— O, Rhett, astea-s vorbe. Dacă ai bani, lumea te iubeşte. 

— Nu sudiştii. Mai uşor va trece cămila prin urechea 
acului, decât va fi primit în saloanele din lumea bună cel ce 
a câştigat bani speculând. Cât despre scallawag-i - ca tine şi 
ca mine, drăguţo - să ne considerăm fericiţi dacă lumea nu 
ne scuipă. Dacă însă vrei să încerci, am să te ajut, draga 
mea, şi campania pe care o vei începe are să mă amuze. Şi 
fiindcă vorbim de bani, trebuie să-ţi spun un lucru. Osăai 
câţi bani vrei pentru casă şi pentru lux. Dacă-ţi plac 
bijuteriile, am să ţi le cumpăr eu, fiindcă tu ai un gust 
execrabil. Şi o să capeţi tot ce vrei pentru Wade sau pentru 
Ella. Şi dacă Will Benteen are nevoie de bani ca să cultive 
mai mult bumbac, sunt gata să contribui la reuşita acestui 
elefant alb al comitatului Clayton la care ţii atâta. E destul 
de cinstit, nu? 

— Sigur. Eşti foarte generos. 

— Dar un singur lucru să ştii. Nici un ban pentru prăvălie 
şi nici un ban pentru gaterele tale. 

— Oh, zise Scarlett, şi chipul i se schimbă brusc. 

În tot timpul călătoriei de nuntă, se gândise cum să aducă 
vorba despre cei o mie de dolari ce-i trebuiau ca să 
cumpere terenul de care avea nevoie pentru a-şi mări 
depozitul de cherestea. 

— Parcă te lăudai că ai concepţii largi şi că nu-ţi pasă de ce 
spune lumea despre mine fiindcă sunt o femeie de afaceri, 
dar văd că eşti la fel ca toţi bărbaţii. ţi-e teamă că lumea are 
să spună că în casa ta cântă găina. 


— Nimeni n-are să spună că la mine în casă cântă găina, 
asta ţi-o garantez, zise Rhett cu o voce domoală. Nu-mi 
pasă ce vorbesc nătărăii. De fapt, sunt destul de prost ca să 
mă mândresc că am o nevastă deşteaptă. Vreau să continui 
să te ocupi de prăvălie şi de gatere. Sunt ale copiilor tăi. 
Când Wade o să se facă mare, poate n-o să-i placă să fie 
întreţinut de tatăl său vitreg, şi atunci poate să ia el 
conducerea. Dar nici un ban al meu n-are să intre în 
afacerile astea. 

— De ce? 

— Fiindcă nu vreau să contribui la întreţinerea lui Ashley 
Wilkes. 

— Iar începi? 

— Nu. Dar tu ai vrut să-mi cunoşti motivele şi ţi le-am 
spus. Şi încă un lucru. Să nu crezi că o să poţisămă 
păcăleşti cu registrele şi să mă minţi asupra cheltuielilor 
pentru casă şi toalete, şi în realitate să cumperi cu banii mei 
catâri sau un alt gater pentru Ashley. Am de gând să-ţi 
controlez şi să-ţi supraveghez strict cheltuielile. Oh, nu face 
pe ofensata! Ştiu că ai fi în stare! Nu vreau să-ţi dau ocazia 
s-o faci. Pentru că, atunci când e vorba de Tara sau Ashley, 
eşti în stare de orice. De Tara nu-mi pasă. Dar Ashley. Îţi 
dau frâu liber, drăguţa mea, dar nu uita că am şi zăbale şi 
pinteni. 

Capitolul XLIX. 

Doamna Elsing ciuli urechile. Auzind-o pe Melanie trecând 
prin hol spre bucătărie, unde zgomotul de vase şi clinchetul 
argintăriei vesteau că în curând se vor servi gustările, se 
întoarse şi începu să vorbească încet cu doamnele aşezate 
îm cerc în salon, cu coşuleţe de lucru pe genunchi. 

— Dinspre partea mea, n-am de gând să-i fac nici o vizită 
lui Scarlett, spuse ea, şi chipul ei distins era mai rece ca 
întotdeauna. 

Celelalte doamne, membre ale cercului de croitorie pentru 
văduvele şi orfanii Confederaţiei, se grăbiră să-şi lase acul 
şi îşi apropiară scaunele. Toate mureau de nerăbdare să 


vorbească de Scarlett şi de Rhett, dar prezenţa Melaniei le 
împiedicase s-o facă până acum. În ajun, perechea se 
întorsese din New Orleans şi acum locuiau la Hotel 
Naţional, în apartamentul pentru tinerii căsătoriţi. 

— Hugh spune că trebuie să le fac o vizită de politeţe din 
cauză că Butler i-a scăpat viaţa, urmă doamna Elsing. Şi 
biata Fanny ţine cu el şi spune că se va duce şi ea. l-am 
spus: "Fanny, dacă n-ar fi fost Scarlett, lommy ar fi fost şi 
astăzi în viaţă. Dacă te duci la ea, înseamnă că nu-i respecţi 
memoria." Fanny însă n-a găsit ceva mai bun să-mi 
răspundă decât: "Mamă, nu mă duc la Scarlett. Mă duc la 
domnul Butler. El a încercat din toate puterile să-l scape pe 
Tommy, şi nu din vina lui n-a reuşit." 

— Ce proşti sunt tinerii! zise doamna Merriwether. Poftim, 
să le facă o vizită! 

Şi pieptul ei voluminos se umflă de indignare când îşi 
aminti ce mojică fusese Scarlett când se dusese s-o 
avertizeze că nu se cade să se mărite cu Rhett. Şi urmă: 

— Maybelle a mea e tot atât de proastă ca Fanny. Spune că 
şi ea şi Rene se vor duce la ei, fiindcă numai Rhett Butler l-a 
scăpat pe Rene de spânzurătoare. l-am răspuns că dacă 
Scarlett n-ar fi fost atât de îndrăzneață, Rene n-ar fi fost în 
primejdie. Şi bunicul Merriwether se duce. A început să se 
ramolească. Spune că e recunoscător ticălosului de Rhett, 
chiar dacă eu nu sunt. De când a pus piciorul în casa fiinţei 
aceleia, Belle Watling, se poartă într-un mod nesuferit. Auzi, 
să le fac o vizită! Nici prin gând nu-mi trece! Scarlett s-a 
declasat prin căsătoria ei cu un asemenea om. E destul de 
rău că a speculat în timpul războiului şi a câştigat bani în 
timp ce noi muream de foame, dar acum e mână în mână cu 
toţi aceşti carpetbagger-i şi scallawag-i, şi prieten - da, 
prieten - cu acea sinistră canalie care se numeşte Bullock - 
da, guvernatorul! Auzi, să-i fac o vizită! 

Doamna Bonnell oftă. Era o femeie brunetă şi grăsuţă, cu 
faţa veselă. 


— N-o să-i fac decât o singură vizită, de politeţe, Dolly. Nu 
sunt sigură dacă-i condamn. Am auzit că toţi bărbaţii care 
au participat la expediţia din seara aceea au de gând să-i 
facă o vizită, şi cred că bine fac. Uneori, nu-mi vine să cred 
că Scarlett e fiica lui Ellen O'Hara. Am fost colegă de şcoală 
cu ea la Savannah şi nu cred că a existat o fată mai drăguță 
ca ea şi tare mai ţineam la ea. Dacă tatăl ei nu s-ar fi opus 
căsătoriei cu vărul ei, Philippe Robillard! Nu puteai să-i 
reproşezi ceva prea grav băiatului; tineretul trebuie să-şi 
facă de cap puţin. Ellen însă s-a grăbit şi s-a măritat cu 
bătrânul O'Hara şi a avut o fată ca Scarlett. Nu, zău, 
trebuie să mă duc o dată s-o văd, în amintirea mamei ei. 

— Astea sunt fleacuri, sentimentalităţi, zise doamna 
Merriwether enervată. Kitty Bonnell, ai de gând să faci 
vizită unei femei care s-a măritat abia la un an după 
moartea bărbatului ei? O femeie. 

— Şi, de fapt, ea l-a omorât pe domnul Kennedy, o 
întrerupse India, calm, dar cu răutate; de câte ori vorbea 
de Scarlett, abia reuşea să se exprime cuviincios, fiindcă 
nu-l putea uita pe Stuart Tarleton. De altfel, mi se pare că şi 
înainte de moartea domnului Kennedy a fost, între ea şi 
individul acela Butler, mai mult decât a bănuit lumea. 

Înainte ca doamnele să-şi fi revenit din mirarea pe care le- 
o pricinuise o astfel de afirmaţie, şi încă din partea unei 
femei nemăritate, Melanie era în uşă. Fuseseră atât de 
preocupate de bârfeala lor, încât nu auziseră paşii uşori ai 
gazdei. Acum erau ca nişte şcolăriţe surprinse de 
profesoară pe când vorbeau. Văzând cât de schimbată era 
Melanie la faţă, ruşinea li se transformă în spaimă. Era 
roşie de mânie, ochii ei blânzi scânteiau şi nările îi 
fremătau. Nimeni nu o mai văzuse pe Melanie atât de 
supărată. Niciuna din doamnele care erau de faţă nu o 
credea în stare să se mânie. Toate o iubeau, dar o credeau 
cea mai bună şi mai docilă dintre femeile tinere, 
respectuoasă faţă de cei mai în vârstă, dar lipsită de 
personalitate. 


— India, cum îndrăzneşti să spui aşa ceva? întrebă ea cu 
glasul plin de mânie. Unde o să te ducă gelozia? Să-ţi fie 
ruşine! 

India se îngălbeni, dar rămase cu capul sus. 

— Nu retractez nimic din ceea ce am spus, zise ea laconic, 
dar în sinea ei fierbea. 

"Să fiu oare geloasă?" se întrebă ea. Gândindu-se la Stuart 
Tarleton, la Honey şi la Charles, cum să nu fie geloasă pe 
Scarlett? N-avea ea motive s-o urască, mai ales acum când 
bănuia că Scarlett îl acaparase şi pe Ashley? Îşi zise în sinea 
ei: "Aş putea să spun multe lucruri despre Ashley şi scumpa 
ta Scarlett". Sufletul Indiei era împărţit între dorinţa de a-l 
acoperi pe Ashley prin tăcerea ei şi aceea de a-l scăpa de 
Scarlett împărtăşindu-i Melaniei şi lumii întregi bănuielile 
ei. Aşa, Scarlett ar fi silită să renunţe la el. Acum însă nu 
era momentul. Nu ştia nimic precis, avea doar bănuieli. 

— Nu retractez nimic, repetă ea. 

— Atunci sunt încântată că nu mai locuieşti sub acelaşi 
acoperiş cu mine, zise Melanie pe un ton rece. 

India sări în sus, şi sângele îi năvăli în obrajii palizi. 

— Melanie, tu. cumnata mea. ai vrea să te cerţi cu mine 
pentru o stricată ca. 

— Scarlett e şi ea cumnata mea, spus Melanie privind-o pe 
India drept în ochi ca şi cum ar fi fost o străină. Şi mi-e mai 
dragă ca o soră. Şi dacă tu ai uitat ce a făcut pentru mine, 
eu n-am uitat. A stat cu mine în tot timpul asediului când s- 
ar fi putut duce acasă, şi când chiar mătuşa Pitty a fugit la 
Macon. Mi-a adus copilul pe lume, când yankeii erau 
aproape în Atlanta. Ne-a luat cu ea, pe Beau şi pe mine, la 
Tara şi s-a chinuit cu noi în călătoria aceea îngrozitoare, 
când m-ar fi putut lăsa la spital unde m-ar fi găsit yankeii. 
M-a îngrijit şi m-a hrănit chiar când n-avea ce mânca. 
Fiindcă eram slăbită şi bolnavă, mi-a dat cea mai bună 
saltea pe care o avea la Tara. Când am putut umbla, am 
purtat singura pereche de pantofi nerupţi din toată casa. 
Tu, India, poţi să uiţi lucrurile acestea pe care le-a făcut 


pentru mine, dar eu nu. Şi când Ashley s-a întors, bolnav, 
descurajat, fără casă, fără un ban în buzunar, l-a primit ca 
pe un frate. Şi când am crezut că vom muri de durere 
pentru că trebuie să plecăm în Nord şi să părăsim Georgia, 
Scarlett i-a dat să conducă gaterul. Şi căpitanul Butler i-a 
scăpat viaţa lui Ashley, numai din bunătate, fiindcă n-avea 
nici o obligaţie faţă de el! Şi eu sunt recunoscătoare lui 
Scarlett şi căpitanului Butler! Dar tu, India, cum poţi uita 
serviciile pe care Scarlett ni le-a făcut nouă, mie şi lui 
Ashley? Nu ţii deloc la viaţa fratelui tău, dacă poţi batjocori 
un om care i-a salvat-o? Dacă te-ai pune în genunchi în faţa 
lui Scarlett şi a căpitanului Butler, tot n-ar fi destul. 

— Haide, haide, Melly, zise doamna Merriwether care-şi 
revenise mai repede, nu trebuie să-i vorbeşti aşa Indiei. 

— Am auzit şi ce-ai spus dumneata despre Scarlett, zise 
Melanie întorcându-se brusc spre doamna bătrână şi grasă, 
cu aerul unui duelist care după ce şi-a dezarmat şi învins 
unul dintre adversari, se întoarce turbat spre al doilea. Şi 
pe dumneata te-am auzit, doamnă Elsing. Puțin îmi pasă ce 
credeţi despre dânsa în sufletele voastre mărunte; vă 
priveşte. Dar ce spuneţi de ea aici, în casa mea, unde vă 
aud eu, mă priveşte pe mine. Cum puteţi să gândiţi lucruri 
atât de îngrozitoare, necum să le rostiţi? Ţineţi atât de 
puţin la bărbaţii voştri încât nu vă pasă dacă trăiesc sau 
mor? Nu sunteţi recunoscătoare omului care i-a scăpat cu 
riscul vieţii lui? Yankeii l-ar fi putut lua şi pe el drept 
membru al Klan-ului dacă s-ar fi aflat adevărul! L-ar fi 
spânzurat! Şi-a riscat viaţa pentru bărbaţii voştri. Pentru 
socrul dumitale, doamnă Merriwether, şi pentru ginerele şi 
nepoţii dumitale. Şi pentru fratele dumitale, doamnă 
Bonnell, şi pentru ginerele dumitale, doamnă Elsing. 
Sunteţi nişte ingrate, asta sunteţi! Toate trebuie să-mi 
cereţi scuze. 

Doamna Elsing se sculă, înţepată, după ce-şi vâri lucrul în 
cutie. 


— Dacă cineva mi-ar fi spus că ai putea fi aşa de rău- 
crescută, Melly. Nu, n-am să-ţi cer scuze. India are 
dreptate. Scarlett e o femeie uşuratică şi stricată. N-am să 
uit cum s-a purtat în timpul războiului. Şi nu voi uita 
aroganţa cu care se poartă de când are bani. 

— Ce nu poţi uita, o întrerupse Melanie strângându-şi 
pumnii ei mici, e că l-a concediat pe Hugh fiindcă nu era în 
stare să conducă gaterul. 

— Melly! gemu un cor de glasuri. 

Doamna Elsing îşi ridică capul şi porni spre uşă. Cu mâna 
pe clanţă, se opri şi se întoarse. 

— Melly, zise ea cu vocea mai blândă. Scumpa mea, mi se 
rupe inima. Am fost cea mai bună prietenă a mamei tale şi l- 
am ajutat pe doctorul Meade să te aducă pe lume. le-am 
iubit ca pe copilul meu. Dacă ar fi vorba de vreun lucru 
însemnat, nu m-ar durea aşa de mult să te aud vorbind 
astfel. Dar despre o femeie ca Scarlett O'Hara, care n-ar 
şovăi mult când ar fi să facă un rău unuia dintre noi. Ochii 
Melaniei se umplură de lacrimi la primele cuvinte ale 
doamnei Elsing; însă când aceasta sfârşi de vorbit, expresia 
ei era iar dură. 

— Vreau să se înţeleagă bine că cine nu se va duce să o 
viziteze pe Scarlett, nu mai are ce căuta la mine, zise 
Melanie. 

Un murmur de voci se ridică după această afirmaţie, în 
timp ce toate doamnele se sculau în picioare, jenate. 
Doamna Elsing îşi scăpă cutia de lucru pe jos, şi când se 
ridică, avea buclele false aşezate strâmb. 

— Nu, nu, nu se poate, strigă ea. Melly, nu eşti în toate 
minţile. Nu-ţi dai seama ce spui. Nu se poate să nu mai fim 
prietene. Nu vreau să ne certăm pentru asta. 

Plângea şi, fără să-şi dea seama cum s-a întâmplat, Melly 
se trezi în braţele ei, hohotind de plâns dar afirmând 
printre suspine că nu retractează nimic din ce-a spus. 
Câteva dintre celelalte doamne izbucniră şi ele în lacrimi; 
doamna Merriwether, după ce-şi şterse nasul cu batista cu 


un zgomot de trâmbiţă, îmbrăţişă în acelaşi timp pe doamna 
Elsing şi pe Melanie. Mătuşa Pitty, care asistase la scenă 
împietrită, leşină cu adevărat de data aceasta şi căzu jos. În 
mijlocul lacrimilor, al învălmăşelii, al îmbrăţişărilor şi al 
alergăturilor după săruri de mirosit, şi coniac, nu rămase 
decât o singură faţă calmă, o singură pereche de ochi care 
nu erau umezi. India Wilkes plecă fără să fie observată. 

Bunicul Merriwether, întâlnindu-l pe unchiul Henry 
Hamilton câteva ceasuri mai târziu la cafenea, îi povesti ce 
se întâmplase în cursul după-amiezii. Îi povesti cu mult haz, 
fiindcă era încântat că cineva avusese curajul s-o înfrunte 
pe nora lui cea temută de toţi. El nu avusese niciodată atâta 
curaj. 

— Atunci, la ce hotărâre a ajuns cârdul acela de gâşte? 
întrebă unchiul Henry enervat. 

— Să-ţi spun drept, nu ştiu, zise bunicul, dar îmi pare că 
Melly a câştigat bătălia. Pariez că or să se ducă toate la 
Scarlett, măcar o singură dată. Lumea ţine la nepoata ta, 
Henry. 

— Melly e o proastă, şi cucoanele celelalte au dreptate. 
Scarlett e o femeie uşuratică şi mă mir de ce Charlie a luat- 
o de nevastă, zise unchiul Henry posomorât. Înr-un fel, însă 
Melly are şi ea dreptate. E corect ca familiile celor pe care 
i-a scăpat Rhett Butler să-i facă vizite. De fapt, nu am prea 
multe să-i reproşez lui Butler. S-a purtat foarte frumos când 
ne-a scăpat pe toţi, în seara aceea. Dar Scarlett mă 
enervează. E prea descurcăreaţă ca să o mai poţi admira. 
În fine, oricum ar fi, e nepoata mea prin alianţă, aşa că o să 
mă duc s-o văd azi după-amiază. 

— Merg şi eu cu tine, Henry. Lui Dolly o să-i vină rău când 
o să afle. Stai să mai beau un pahar. 

— Nu, o să ne dea Butler ceva de băut. Şi, fie vorba între 
noi, se pricepe la băuturi. 

Rhett spusese că garda moare dar nu se predă, şi avusese 
dreptate. Ştia ce puţin însemnau cele câteva vizite care li se 
făcură şi ştia şi de ce fuseseră făcute. Familiile celor ce 


participaseră la nenorocita lovitură a Klan-ului se 
prezentaseră cele dintâi, însă după aceea îşi răriră vizitele 
şi nu-i invitară pe Butler-i să le întoarcă vizitele. 

Rhett spuse că n-ar fi venit nici aceştia dacă nu s-ar fi 
temut de represaliile Melaniei. Scarlett nu ştia de unde-i 
venise lui Rhett ideea asta şi afirmaţiile bărbatului ei i se 
părură neserioase. Ce influenţă ar putea oare avea Melanie 
asupra unor fiinţe ca doamna Elsing şi doamna 
Merriwether? Că nu mai veneau s-o vadă, nu o supăra 
deloc; de fapt, absenţa lor era abia observată, fiindcă 
apartamentul ei era plin de musafiri de alt soi. "Oameni noi" 
le ziceau vechii locuitori ai Atlantei, când nu-i numeau într- 
un fel mai puţin politicos. 

Erau mulţi "oameni noi" la Hotel Naţional, care asemenea 
lui Rhett şi lui Scarlett aşteptau să li se termine construcţia 
caselor. Erau oameni veseli şi bogaţi, la fel ca prietenii lui 
Rhett din New Orleans; erau eleganţi, cheltuiau mult, dar 
nu prea vorbeau de trecutul lor. Toţi bărbaţii erau 
republicani şi se aflau la Atlanta pentru treburi care priveau 
guvernul statului. Scarlett nu ştia şi nici nu se obosea să 
afle ce fel de treburi erau acestea. 

Rhett i-ar fi putut spune despre ce era vorba: oamenii 
aceştia erau ca vulturii pe lângă animalele muribunde. 
Simţeau moartea de departe şi veneau atraşi de ea să se 
ghiftuiască. Nu mai exista un guvern al Georgiei format din 
georgieni, statul era lipsit de apărare şi aventurierii veneau 
râuri-râuri. 

Soţiile carpetbagger-ilor şi scallawag-ilor care erau 
prieteni cu Rhett se înghesuiau în salonul lui Scarlett, 
împreună cu "oamenii noi" pe care-i cunoscuse vânzându-le 
lemn de construcţie. Rhett îi spuse că, deoarece făcea 
afaceri cu ei, trebuia să-i primească, şi după ce îi primi. se 
simţi bine în tovărăşia lor. Erau foarte frumos îmbrăcaţi, nu 
vorbeau niciodată de război sau de timpurile grele; se 
mărgineau să discute de modă, de scandalurile care 
izbucneau şi de jocul de whist. Scarlett nu jucase cărţi 


niciodată, dar se apucă de whist cu plăcere şi în curând 
deveni o bună jucătoare. 

De câte ori era la hotel, apartamentul era plin de o 
mulţime de jucători de whist. Numai că nu prea stătea la 
hotel, fiindcă era prea ocupată cu construcţia casei celei 
noi, ca să se mai sinchisească de musafiri. În zilele acelea, 
nici nu-i păsa dacă avea sau nu musafiri. Voia să amâne 
activitatea mondenă până în ziua când va fi gata casa, când 
îşi va face intrarea în lume ca stăpâna celei mai mari case 
din Atlanta, şi va organiza cele mai rafinate primiri din tot 
oraşul. 

În zilele calde de vară, se ducea să vadă cum se ridică 
încetul cu încetul casa de piatră roşie, care fu acoperită 
apoi cu şindrilă cenuşie, şi sfârşi prin a întrece în înălţime 
toate celelalte case de pe Strada Piersicului. Uitând de 
prăvălie şi de gatere, îşi petrecea timpul pe şantier, 
discutând cu dulgherii, certându-se cu zidarii şi cicălindu-l 
pe antreprenor. Privind cum se înălţau zidurile, se gândea 
că va fi cea mai mare şi mai frumoasă casă din oraş. Va fi 
chiar mai impunătoare decât locuinţa familiei James, care 
fusese cumpărată ca să slujească drept reşedinţă oficială 
pentru guvernatorul Bullock. 

Balustradele şi streşinile casei guvernatorului erau 
împodobite cu lemnărie sculptată, dar ornamentaţia casei 
lui Scarlett le întrecea cu mult. Casa guvernatorului avea 
sală de bal, dar în comparaţie cu uriaşul salon ce ocupa 
întreg catul al doilea din casa lui Scarlett, părea o masă de 
biliard. De fapt, casa cea nouă le eclipsă pe toate celelalte: 
niciuna nu avea mai multe cupole, mai multe turnuri sau 
turnulețe, balcoane, paratrăsnete sau ferestre cu geamuri 
colorate. 

O verandă înconjura toată casa şi patru rânduri de scări 
duceau la ea, unul de fiecare parte a clădirii. Grădina era 
întinsă, plină de verdeață şi împodobită cu bănci de fier. Era 
şi un chioşc în cel mai pur stil gotic, şi două statui mari de 
fier, una reprezentând un cerb şi cealaltă un câine mare cât 


un ponei de Shetland. Pentru Wade şi Ella, care erau puţin 
speriaţi de dimensiunile, splendoarea şi aerul sumbru atât 
de "la modă" al noii locuinţe, aceste două statui 
reprezentând animale aduceau singura notă de veselie. 

În interior, casa fu mobilată cum dorise Scarlett. Covoare 
de mochetă groasă roşie acopereau toată podeaua, draperii 
de catifea roşie ascundeau uşile. Mobila, şi ea după ultima 
modă, era de nuc negru, sculptat oriunde era un 
centimetru de lemn care putea fi cioplit. Scaunele erau atât 
de bine tapisate, încât doamnele trebuiau să se aşeze cu 
grijă ca să nu alunece jos. Toţi pereţii erau plini de oglinzi în 
rame aurite sau zidite în perete; erau aşa de multe, încât 
Rhett, cu glasul lui leneş, îi spuse că se putea crede la Belle 
Watling. Între oglinzi erau gravuri în rame masive, unele 
lungi de doi metri şi jumătate, pe care Scarlett le 
comandase special de la New York. Pereţii erau acoperiţi cu 
tapete bogate de culoare închisă, camerele aveau tavane 
înalte şi casa era întotdeauna întunecată, fiindcă ferestrele 
aveau draperii prea mari, de catifea de culoarea prunei, 
care nu lăsau să pătrundă lumina. 

Pe scurt, era o locuinţă impresionantă, şi Scarlett, călcând 
pe covoarele groase şi trântindu-se pe paturile de puf, îşi 
aducea aminte de podelele reci şi de saltelele de paie de la 
Tara şi se simţea mulţumită. 1 se părea cea mai frumoasă şi 
cea mai elegant mobilată casă pe care o văzuse vreodată. 
Rhett însă spunea că pentru el casa era un coşmar. Totuşi, 
dacă ei îi plăcea, era bine. 

— Un străin care nu ne-ar cunoaşte, ar şti imediat că 
această casă a fost clădită cu bani câştigaţi necinstit, zise 
el? Ştii, Scarlett, banii câştigaţi necinstit nu aduc nici un 
folos, şi casa noastră ilustrează această axiomă. E tocmai 
casa pe care ar construi-o un parvenit. 

Scarlett însă, plină de mândrie şi de fericire, plină de 
planurile recepţiilor pe care le va da când va fi definitiv 
instalată, îl ciupea în glumă de ureche şi zicea: "mofturi!" 


Ştia acum că lui Rhett îi plăcea să-i mai taie din avânt, să-i 
tulbure mulţumirea dacă putea; dar nu-i lua în serios 
ironiile. Dacă l-ar fi luat în serios, ar fi trebuit să se certe cu 
el, şi Scarlett nu ţinea să se certe, fiindcă totdeauna ieşea 
bătută. Aşa că aproape nici nu asculta ce-i spunea şi, când 
era silită să asculte, căuta să scape cu o glumă. Cel puţin 
aşa făcea la început. 

În timpul călătoriei de nuntă şi cât stătuseră la Hotel 
Naţional, se înţeleseseră destul de bine. Îndată însă ce se 
mutară în casa nouă şi când Scarlett se înconjură de noii ei 
prieteni, certuri bruşte şi violente izbucniră între ei. Erau 
certuri de scurtă durata, fiindcă Scarlett nu-i putea ţine 
piept lui Rhett, care primea insultele ei rece şi indiferent şi 
pândea s-o înţepe acolo unde se aştepta ea mai puţin. Ea se 
certa; Rhett nu. El îi spunea doar părerea lui sinceră 
despre el, despre acţiunile ei, despre casa şi prietenii ei cei 
noi. Unele din părerile lui erau însă de aşa natură, încât ea 
nu se mai putea preface că nu le înţelege, sau că le 
consideră glume. 

De pildă, când Scarlett hotărî să schimbe firma prăvăliei, 
din "Magazinul Universal Kennedy" în ceva mai răsunător, îl 
rugă pe Rhett să-i găsească ceva care să cuprindă şi 
cuvântul "emporium". Rhett propuse "Caveat Emporium"1, 
şi o asigură pe soţia lui că e o firmă potrivită calităţii de 
mărfuri care se vindeau acolo. Plăcându-i cum sună, 
Scarlett se grăbi să comande firma, şi ar fi atârnat-o dacă 
Ashley Wilkes nu i-ar fi explicat, jenat, înţelesul celor două 
cuvinte. Rhett se prăpădi de râs în faţa furiei care o 
cuprinse pe Scarlett. 

Emporium = magazin; Caveat emporium = fereşte-te de 
magazin. 

Şi-apoi, purtarea lui faţă de Mammy! Mammy nu-şi 
schimbase nici un pic părerea despre Rhett, care pentru ea 
era tot un catâr cu hamuri de cal. Era politicoasă, dar rece 


cu el. Şi spunea Dom'le Căpitan - în loc de Dom'le Rhett. 
Când Rhett îi oferi juponul de tafta roşie, nu-i făcu nici 
măcar o reverență şi nu-l îmbrăcă o singură dată. Îi ferea 
cât putea pe Wade şi pe Ella de Rhett, deşi băiatul îl adora 
pe "unchiul Rhett" şi acesta îi arăta multă dragoste 
copilului. Însă în loc s-o concedieze pe Mammy sau s-o 
repeadă şi să fie sever, Rhett se purta cu ea cu cea mai 
mare deferenţă, cu mult mai mult respect decât arăta 
doamnelor cu care se împrietenise Scarlett de curând. De 
fapt, se purta mai respectuos chiar decât cu Scarlett. 
Întotdeauna cerea voie lui Mammy să-l ia pe Wade la călărie 
şi îi cerea părerea înainte de-a cumpăra păpuşi pentru Ella. 
Şi Mammy nu era nici măcar destul de politicoasă cu el. 

Scarlett credea că Rhett ar trebui să fie aspru cu Mammy, 
aşa cum se cuvenea unui şef al familiei. Rhett însă râdea şi 
spunea că Mammy era adevăratul şef al familiei. 

O scotea pe Scarlett din sărite spunându-i că peste câţiva 
ani, când republicanii nu vor mai stăpâni Georgia şi 
democraţii vor veni la putere, îşi va regreta purtarea. 

— Când democraţii vor alege ei guvernatorul şi corpurile 
legiuitoare, toţi noii tăi prieteni republicani vor fi daţi la o 
parte şi trimişi înapoi să ţină baruri şi să golească găleţile 
cu lături, aşa cum le stă bine. Şi ai să rămâi izolată, fără nici 
un prieten, fie democrat, fie republican. De ce nu te 
gândeşti deloc la viitor? 

Scarlett râdea, convinsă de dreptatea ei, fiindcă în vremea 
aceea Bullock era bine instalat în locul de guvernator, 
douăzeci şi şapte de negri fuseseră aleşi în corpurile 
legiuitoare, şi mii de democrați din Georgia erau lipsiţi de 
dreptul de vot. 

— Democraţii nu vor reveni niciodată la putere. Nu fac 
decât să-i irite pe yankei şi să-şi compromită şansele de 
revenire. Nu fac decât să rostească vorbe sforăitoare şi să 
organizeze expediţii nocturne cu Klan-ul. 

— Vor reveni. Îi cunosc bine pe sudişti. Îi cunosc pe 
georgieni. Sunt dâriji şi încăpăţânaţi. Chiar de va trebui să 


mai facă un război, îl vor face. Dacă vor trebui să cumpere 
voturile negrilor aşa cum fac yankeii, o vor face. Dacă vor 
trebui să pună zece mii de morţi să voteze, cum au făcut 
yankeii, toate cadavrele din toate cimitirele din Georgia vor 
veni să voteze. Lucrurile or să meargă atât de rău sub 
blânda domnie a bunului nostru prieten Rufus Bullock, încât 
în curând toată Georgia are să-l vomite afară. 

— Rhett, nu întrebuința cuvinte atât de vulgare, exclamă 
Scarlett. Vorbeşti de parcă nu m-aş bucura dacă democraţii 
s-ar întoarce. Ştii bine că da! M-aş bucura să-i văd iar la 
putere. Crezi că-mi place să văd soldaţi yankei peste tot, 
amintindu-mi că. crezi că-mi place. doar şi eu sunt 
georgiană! Aş vrea să-i văd pe democrați iar la putere. Dar 
n-au să revină. Niciodată. Şi chiar de-ar reveni, ce rău le-ar 
face prietenilor mei? Vor avea şi atunci bani, nu-i aşa? 

— Dacă vor şti să-i păstreze. Mă îndoiesc însă că sunt în 
stare să şi-i ţină mai mult de cinci ani, după felul cum 
cheltuiesc. Cu cât câştigi mai uşor, cu atât cheltuieşti mai 
repede. Banii lor nu au să le facă nici un bine. După cum 
nici ai mei nu ţi-au făcut ţie vreun bine. Nu te-au făcut din 
catâr, cal, frumoasa mea, nu-i aşa? 

Cearta care izbucni din aceste ultime cuvinte ale lui Rhett 
dură zile întregi. După ce Scarlett stătu bosumflată patru 
zile, lăsând să înţeleagă prin tăcerea ei că aştepta să i se 
ceară scuze, Rhett plecă la New Orleans, luându-l şi pe 
Wade cu el, în ciuda rezistenţei lui Mammy. Rămase acolo 
până când lui Scarlett îi trecură furiile. Ea însă nu-liertă că 
nu-i ceruse scuze. 

Când se întoarse de la New Orleans, rece şi impenetrabil, 
Scarlett îşi înghiţi ciuda cât putu mai bine; o împinse în 
fundul sufletului, ca s-o analizeze mai bine altădată. Acum 
nu voia să se supere. Voia să fie fericită fiindcă era ocupată 
cu gândul primei petreceri pe care o va da în casa cea 
nouă. Va fi o recepţie grandioasă, cu plante verzi şi 
orchestră, veranda va fi acoperită şi se va servi un bufet de 
pomină - îi lăsa gura apă numai gândindu-se la el. Va pofiti 


pe toţi cunoscuţii din Atlanta, pe toţi vechii prieteni şi pe 
noii ei prieteni fermecători pe care şi-i făcuse după ce se 
întorsese din călătoria de nuntă. Frigurile pregătirilor 
alungară din mintea ei amintirea vorbelor înţepătoare ale 
lui Rhett. Era fericită, fericită cum nu fusese de ani de zile. 

Ce bine e să fii bogată! Să dai recepții şi să nu te gândeşti 
la cheltuieli! Să cumperi mobila, şi rochiile, şi mâncărurile 
cele mai scumpe şi să nu te gândeşti la facturi. Ce minunat 
să poţi trimite cecuri mătuşii Pauline şi mătuşii Eulalie la 
Charleston, şi lui Will la Tara! Şi când te gândeşti că 
invidioşii spun că banul nu are nici o însemnătate! Şi Rhett 
mai spune că banii nu i-au adus fericire! Ce om! 

Scarlett trimise invitaţii tuturor prietenilor şi cunoştinţelor 
sale, şi mai vechi şi mai noi, chiar şi celor pe care nu-i 
agrea. Nu făcu nici o excepţie, nici chiar pentru doamna 
Merriwether care fusese aproape mojică atunci când venise 
s-o viziteze la Hotel Naţional, nici chiar pentru doamna 
Elsing care fusese cu ea rece ca gheaţa. Invită şi pe 
doamnele Meade şi Whiting, care nu o simpatizau şi pe care 
ştia că le va pune în încurcătură, fiindcă nu aveau rochii 
potrivite pentru o recepţie atât de elegantă. Inaugurarea 
casei lui Scarlett, sau "înghesuiala" cum se zicea la 
asemenea serate, jumătate bal şi jumătate recepţie, era 
fără îndoială cea mai splendidă care avusese loc vreodată în 
Atlanta. 

În seara aceea, casa şi veranda acoperită erau pline de 
musafiri care beau punch şi şampanie, mâncau pateuri şi 
stridii şi dansau în sunetul orchestrei ascunse cu grijă după 
un perete de plante verzi. Dar niciunul dintre cei pe care 
Rhett îi numea "vechea gardă" nu era de faţă, în afară de 
Melanie şi de Ashley, de mătuşa Pitty şi unchiul Henry, de 
doctorul şi doamna Meade şi de bunicul Merriwether. 

Mulţi dintre membrii "vechii gărzi" se hotărâseră, anevoie, 
să vină la petrecere. Unii acceptaseră din cauza atitudinii 
lui Melanie, alţii fiindcă se simțeau obligaţi faţă de Rhett, 
care le scăpase viaţa lor şi a rudelor lor. Dar, cu două zile 


înainte, se zvonise în Atlanta că guvernatorul Bullock fusese 
poftit şi el. Vechea gardă îşi manifestă dezaprobarea printr- 
un teanc de cărţi de vizită în care-şi exprima regretul de a 
nu putea accepta invitaţia lui Scarlett. Şi micul grup de 
prieteni, care totuşi venise, plecă jenat dar hotărât, de 
îndată ce guvernatorul intră în casa lui Scarlett. 

Scarlett fu atât de mirată şi de furioasă de acest afront, 
încât toată plăcerea petrecerii se spulberă. Serata ei cea 
elegantă! Se gândise cu atâta drag la ea, şi ce puţini dintre 
vechii ei prieteni, şi niciunul dintre duşmani, nu venise să 
vadă ce minunată era! Când, în zorii zilei, ultimul musafir 
plecă, ar fi vrut să plângă şi să ţipe dacă nu s-ar fi temut că 
Rhett va râde de ea, dacă nu s-ar fi temut că va citi un "Nu 
ţi-am spus eu?" în ochii lui negri şi scânteietori. Îşi stăpâni 
deci furia cât putu şi făcu pe indiferenta. 

A doua zi însă îşi permise luxul să izbucnească în faţa 
Melaniei. 

— Melly Wilkes, m-ai jignit şi l-ai pus pe Ashley şi pe ceilalţi 
să facă acelaşi lucru. Ştii bine că n-ar fi plecat atât de 
curând, dacă nu i-ai fi târât tu acasă. O, te-am văzut eu! 
Tocmai când îl căutam pe guvernator ca să ţi-l prezint, ai 
fugit ca un iepure. 

— N-am crezut. nu-mi venea să cred că are să fie într- 
adevăr acolo, răspunse Melanie nenorocită. Deşi toată 
lumea spunea. 

— Toată lumea? Aşa? Va să zică toată lumea se leagă de 
mine şi mă bârfeşte, nu? strigă Scarlett furioasă. Vrei să 
spui că dacă ai fi ştiut că guvernatorul o să fie prezent, n-ai 
fi venit nici tu? 

— Nu, zise Melanie încet, lăsând ochii în jos. Draga mea, n- 
aş fi putut veni. 

— Poftim! Şi mi-ai făcut acelaşi afront ca şi ceilalţi. 

— O, te rog, strigă Melly disperată. N-am vrut să te supăr. 
Pentru mine eşti sora mea, draga mea, văduva scumpului 
meu Charlie, şi. 


Îşi puse sfioasă mâna pe braţul lui Scarlett, dar aceasta o 
respinse şi regretă amarnic că nu putea ţipa aşa cum făcea 
Gerald când se înfuria. Însă Melanie nu se dădu bătută; se 
uită în ochii verzi şi furioşi ai lui Scarlett, îşi îndreptă umerii 
ei înguşti şi luă o atitudine de demnitate, care contrasta 
straniu cu figura şi trupul ei de copil. 

— Îmi pare rău că eşti supărată, draga mea, dar nu vreau 
să-l cunosc pe guvernatorul Bullock, şi nici vreun 
republican sau scallawag. Nu vreau să-i întâlnesc nici la 
tine în casă, şi nici în altă casă. Nu, nici chiar dacă trebuie, 
să. dacă trebuie să. Melanie căută expresia cea mai 
cumplită pe care o putea găsi. nici chiar dacă trebuie să fiu 
mojică. 

— Va să zică, nu-ţi plac prietenii mei? 

— Nu, dragă. Dar sunt prietenii tăi, nu ai mei. 

— Îmi reproşezi că l-am poftit pe guvernator? 

Încolţită, Melanie rămase totuşi cu capul sus, înfruntând 
fermă privirea lui Scarlett: 

— Draga mea, când faci un lucru, ştiu că ai întotdeauna un 
motiv serios. Eu ţin la tine, am încredere în tine şi nu-ţi fac 
nici un reproş. Nu permit nimănui să te critice în faţa mea. 
Dar, Scarlett. şi deodată cuvintele începură să curgă repede 
din gura Melaniei, cuvinte pătimaşe, iar glasul ei era plin de 
ură. ai uitat ce ne-au făcut oamenii ăştia? Ai uitat moartea 
lui Charlie, sănătatea distrusă a lui Ashley şi casa de la 
Doisprezece Stejari arsă? O, Scarlett, cum l-ai putut uita pe 
individul acela îngrozitor pe care l-ai împuşcat când ţinea în 
mână cutia de lucru a mamei tale? Poţi să uiţi ce-au făcut 
soldaţii lui Sherman la Tara şi cum ne-au furat până şi 
rufăria? Şi cum au încercat să ardă casa şi-au îndrăznit să 
fure şi sabia tatălui meu? O, Scarlett, la petrecerea ta ai 
poftit tocmai pe oamenii care ne-au prădat, ne-au torturat 
şi ne-au lăsat muritori de foame. Pe oamenii care au făcut 
din negri stăpânii noştri, care ne fură acum şi-i împiedică pe 
bărbaţii noştri să voteze. Eu nu pot uita. Nu vreau să uit. N- 
am să-l las nici pe Beau al meu să uite şi-am să-mi învăţ şi 


nepoţii să-i urască pe oamenii aceştia. şi pe nepoţii 
nepoților mei, dacă Dumnezeu o să mă lase să trăiesc până 
atunci! Scarlett, cum ai putut uita? 

Melanie se opri ca să răsufle, şi Scarlett rămase privind-o, 
uitându-şi supărarea, atâta fusese de surprinsă de violenţa 
Melaniei. 

— Mă crezi o proastă? o întrebă ea cu nerăbdare. Fireşte 
că mi-aduc aminte. Dar toate astea au trecut, Melly. Acum 
trebuie să facem ce putem, şi asta încerc şi eu. 
Guvernatorul Bullock şi câţiva dintre republicanii cei mai 
cumsecade ne pot fi de folos, dacă ştim cum să ne purtăm 
cu ei. 

— Nu există republicani cumsecade, zise Melly, categorică. 
Şi n-am de gând să fac ce pot. dacă e vorba să mă umilesc 
înaintea yankeilor. 

— Doamne sfinte, Melly, de ce te superi? 

— O, strigă Melanie deodată, apucată de remuşcări. Am 
vorbit prea mult! Scarlett, n-am vrut să-ţi fac vreun reproş 
sau să te jignesc. Fiecare crede ce vrea şi fiecare are 
dreptul să-şi aibă părerile lui. Eu te iubesc şi tu ştii că te 
iubesc şi nimic nu mă poate face să mă schimb faţă de tine. 
Şi mă iubeşti şi tu, nu-i aşa? Nu te-am făcut să mă urăşti? 
Scarlett, nu ştiu ce-aş face dacă între noi ar interveni o. 
acum după ce am trecut prin atâtea împreună. Spune-mi că 
nu eşti supărată pe mine! 

— Haide, haide, Melly, nu-i decât o furtună într-un pahar 
cu apă, zise Scarlett bosumflată, dar fără s-o respingă pe 
Melly care o luase de talie. 

— Acum ne-am împăcat, zise Melanie mulţumită, dar 
adăugă încet: Vreau să continuăm să ne vedem cum ne-am 
văzut întotdeauna, draga mea. Să-mi spui numai zilele când 
vin la tine republicani şi scallawag-i şi în zilele acelea am să 
stau acasă. 

— Mi-e perfect egal dacă o să vii sau nu, zise Scarlett. 

Îşi puse pălăria şi plecă acasă furioasă. Expresia 
îndurerată a Melaniei îi mai potolise însă puţin amorul 


propriu jignit. 

În cursul săptămânilor care urmară după prima ei serată, 
Scarlett izbuti doar cu greu să pară indiferentă faţă de 
opinia publică. Când vechii ei prieteni nu mai veniră pe la 
dânsa, în afară de Melanie, Pitty, unchiul Henry şi Ashley, şi 
când văzu că nu mai primeşte invitaţii la modestele lor 
petreceri, Scarlett începu să se simtă într-adevăr 
deconcertată şi jignită. Nu făcuse doar ea primii paşi spre o 
împăcare şi nu le arătase oamenilor acestora că nu avea 
pică pe ei pentru că o bârfiseră? Ar fi trebuit să ştie că nici 
ei nu-i plăcea guvernatorul Bullock, dar că era util să fii în 
relaţii bune cu el. Ce tâmpiţi! Dacă toată lumea s-ar purta 
bine cu republicanii, Georgia ar scăpa repede de situaţia 
grea în care se afla. 

Nu-şi dădea seama că, dintr-o singură lovitură, rupsese 
pentru totdeauna legătura şubredă care o lega de trecut, 
de vechii ei prieteni. Nici Melanie, cu toată trecerea ei, nu 
putea ţese la loc firul acela subţire ca de mătase. De altfel, 
Melanie, disperată, cu inima zdrobită, dar loială, nici nu 
încercase s-o facă. Chiar dacă Scarlett ar fi vrut să reia 
legătura cu trecutul şi cu vechii ei prieteni, acum nu mai 
era cu putinţă. Tot oraşul i se împotrivea ca o stâncă de 
granit. Ura împotriva regimului Bullock era îndreptată 
acum şi asupra ei, o ură care se manifesta puţin, dar era 
totuşi neîmblânzită. Scarlett trecuse de partea duşmanului, 
şi oricare ar fi fost legăturile ei de familie, era acum de 
partea negrilor, a trădătorilor, a republicanilor - într-un 
cuvânt o scallawgg. 

După ce suferi un timp prefăcându-se indiferentă, Scarlett 
reuşi chiar să nu-i mai pese şi deveni cu adevărat 
nepăsătoare. Niciodată nu-şi făcuse ea mult sânge rău din 
pricina schimbării de atitudine a oamenilor şi nici nu se 
văita întruna dacă îi mergea rău într-o anumită direcţie. 
Curând nu-i mai păsa deloc ce credeau despre ea familiile 
Merriwether, Elsing, Whiting, Bonnell, Meade şi alţii. 
Important era că Melanie venea pe la ea şi-l aducea şi pe 


Ashley, şi el era cel care conta. Şi mai era lume în Atlanta 
care venea la recepţiile ei, o lume mult mai plăcută decât 
babele acelea cu mintea îngustă. De câte ori voia, putea să- 
şi umple casa cu musafiri, şi aceştia erau mai amuzanţi, mai 
eleganţi dedt bătrânele înţepate şi îmbrăcate ca vai de lume 
care îi criticau purtările. 

Oamenii aceştia erau noi veniţi la Atlanta. Unii dintre ei 
erau cunoştinţe de-ale lui Rhett, alţii aveau legături 
misterioase cu el, despre care zicea: "afaceri, drăguţa 
mea". Mai erau şi câteva familii pe care le cunoscuse 
Scarlett când stătuse la Hotel Naţional, iar alţii erau 
funcţionari numiţi de guvernatorul Bullock. 

Societatea în care evolua acum Scarlett era una dintre 
cele mai pestriţe. Printre noile ei cunoştinţe se afla 
perechea Gelert, care locuise în nu ştiu câte state şi le 
părăsise în grabă pe toate cum li se descopereau 
înşelătoriile; Connington-ii ale căror relaţii cu Biroul 
Eliberaţilor din alt stat le adusese o avere în dauna bieţilor 
negri, pe care chipurile îi apărau; Deal-ii care vânduseră 
atâta încălţăminte de carton guvernului confederat încât au 
trebuit să-şi petreacă ultimul an de război în Europa; 
Hundon-ii care avuseseră de furcă cu poliţia în multe oraşe, 
totuşi obțineau diferite contracte ale statului; Carahan-ii 
care îşi începuseră cariera ţinând un tripou şi care făceau 
acum escrocherii cu banii statului investiţi în societăţi 
fantomă pentru construcţia unor căi ferate inexistente; 
Flaherty-ii care cumpăraseră sare cu doi cenți kilogramul în 
1861, şi câştigaseră o avere când preţul sării se urcase la 
un dolar în 1863, şi perechea Bart care ţinuse un bordel 
într-un mare oraş din Nord în timpul războiului şi acum 
frecventa cele mai selecte cercuri ale societăţii de 
carpetbagger-i. 

Astfel de oameni erau acum intimii lui Scarlett, dar cei ce 
veneau la recepţiile ei mai mari numărau printre ei oameni 
de oarecare cultură şi distincţie, şi unii de familie foarte 
bună. Pe lângă aristocrația societăţii de carpetbagger-i, mai 


veneau din Nord şi oameni foarte cumsecade, care se 
instalau în Atlanta atraşi de intensa activitate comercială a 
oraşului în această epocă de refacere şi expansiune. Bogate 
familii yankee îşi trimiteau fiii în Sud să înveţe să se 
descurce singuri, iar foştii ofiţeri yankei veneau să se 
stabilească definitiv în oraşul pe care-l cuceriseră cu atâta 
greutate. La început, străini într-un oraş străin, acceptau 
bucuroşi invitaţii la petrecerile bogatei şi primitoarei 
doamne Butler. Curând însă îşi răreau vizitele. Erau oameni 
distinşi şi, după un scurt contact cu carpetbagger-ii şi cu 
felul lor de a fi, începeau să-i urască tot atât cât şi 
georgienii. Mulţi deveniră democrați şi mai sudişti decât 
înşişi sudiştii. 

Alţii continuau să rămână în cercul lui Scarlett doar 
pentru că nu erau primiţi în alte părţi. Ar fi preferat fără 
îndoială saloanele liniştite ale vechii gărzi, dar vechea 
gardă nu voia să ştie de ei. Printre ei erau profesori yankei 
care veniseră în Sud plini de dorinţa de a-i lumina pe negri, 
şi unii scallawag-i care, deşi crescuţi în tradiţia democrată, 
deveniseră republicani după înfrângere. 

Era greu să spui care dintre ei erau mai urâţi de vechii 
locuitori ai oraşului: profesorii yankei, sau scallawag-ii, dar 
se pare că balanţa înclina spre ultimii. Era mai uşor să-i 
ierţi pe profesori, zicând: "Ce te poţi aştepta din partea 
yankeilor ăstora iubitori de negri! Îşi închipuie că negrii 
sunt la fel cu ei!" Dar georgienii care deveniseră 
republicani din dorinţa de a câştiga, n-aveau nici o scuză. 

"Dacă noi putem muri de foame, pot muri şi ei", zicea 
vechea gardă. Mulţi dintre foştii militari din armata 
confederată se lăsaseră cuprinşi de groaza de a-şi vedea 
familiile murind de foame şi se arătau mai toleranţi faţă de 
vechii lor camarazi care-şi schimbaseră culoarea politică în 
dorinţa de a-şi salva familiile. Femeile, însă, rămăseseră 
neînduplecate şi dominau societatea cu o putere de 
neînvins. Le era mai scumpă cauza, acum când era 
pierdută, decât atunci când fusese în plină glorie. Acum 


devenise un fel de fetiş. Tot ce avea legătură cu ea era 
sfânt, mormintele bărbaţilor care muriseră pentru ea, 
câmpurile de luptă, drapelele sfâşiate, săbiile agăţate în 
holurile caselor, scrisorile îngălbenite primite de pe front, 
veteranii. Deviza acestor femei era să nu ajute, să nu aibă 
nimic de-a face şi să nu cruţe pe foştii duşmani, şi acum 
Scarlett se număra printre duşmani. 

În societatea corciturilor adunate laolaltă de exigenţele 
situaţiei politice, nu exista decât un singur element comun: 
banul. Şi cum cei mai mulţi dintre ei nu avuseseră în toată 
viaţa lor dinaintea războiului nici măcar douăzeci şi cinci de 
dolari, acum o porniseră să cheltuiască într-un ritm 
nemaivăzut în Atlanta. 

Odată cu venirea republicanilor la putere, oraşul intră 
într-o eră de risipă şi ostentaţie, în care tot luciul 
rafinamentelor nu reuşea să mascheze stricăciunea şi 
vulgaritatea aflate la baza acestei vieţi. Niciodată până 
atunci nu fusese mai adâncă prăpastia dintre săraci şi 
bogaţi. Cei din vârful piramidei nu se gândeau la cei 
nenorociţi - în afară de negri, bineînţeles. Negrii trebuiau 
să capete tot ce era mai bun. Pentru ei erau şcolile, 
locuinţele, hainele şi distracţiile cele mai bune, căci ei 
reprezentau puterea politică, şi votul fiecărui negru conta. 
Cât despre lumea sărăcită de război, ea putea muri de 
foame şi crăpa fără ca republicanilor îmbogăţiţi să le pese 
cât de puţin. 

De curând măritată, frumoasă şi frapantă în toaletele ei 
elegante, sprijinindu-se pe averea lui Rhett, Scarlett se lăsa 
dusă de acest val de vulgaritate. Erau vremuri care îi 
conveneau - grosolane şi arogante, brutale şi ostentative, 
cu femei prea gătite, case prea încărcate cu mobilă, prea 
multe bijuterii, prea mulţi cai, prea multă mâncare şi prea 
mult whisky. Rareori, când Scarlett se gândea la lucrul 
acesta, îşi dădea seama că niciuna din femeile din cercul ei 
nu s-ar fi putut numi femeie de lume, în înţelesul pe care îl 
dădea Ellen acestui cuvânt. Dar renunţase prea mult la 


concepţiile lui Ellen din ziua aceea îndepărtată când, în 
salonul din Tara, se hotărâse să devină amanta lui Rhett, şi 
acum nu mai simţea prea des înţepăturile remuşcărilor. 

Poate că noii ei prieteni nu erau, la drept vorbind, femei şi 
bărbaţi de lume, dar, asemenea prietenilor lui Rhett din 
New Orleans, erau plăcuţi. Mult mai plăcuţi decât vechii ei 
prieteni din Atlanta, atât de şterşi, care nu ştiuseră să se 
distreze altfel decât mergând la biserică şi citind pe 
Shakespeare. În afară de scurta ei călătorie de nuntă, nu se 
mai distrase de multă vreme aşa de bine. Până acum, de 
altfel, nu avusese niciodată senzaţia de siguranţă. Acum, 
când se simţea sigură pe sine, voia să danseze, să se joace, 
să facă nebunii, să mănânce bunătăţi şi să bea vinuri alese 
pe săturate, să se îmbrace numai în mătăsuri şi să se 
desfete, stând pe paturi de puf sau pe canapele moi. Şi-şi 
făcea toate gusturile. Încurajată de toleranța lui Rhett, care 
se amuza privind-o, eliberată de constrângerile copilăriei, 
scăpată de teama sărăciei, îşi permitea tot luxul pe care-l 
visase adeseori - îşi permitea luxul de-a face tot ce voia şi 
de-a trimite la dracu' pe oamenii cărora nu le convenea ce 
făcea ea. 

Se deprinsese cu beţia aceea plăcută pe care o simt 
oamenii a căror viaţă înseamnă o permanentă palmă dată 
societăţii organizate - ca de pildă: jucătorii, escrocii, 
aventurierele de mare clasă, toţi cei ce reuşesc graţie 
îndrăznelii lor. Spunea şi făcea tot ce voia şi, într-un timp 
extrem de scurt, insolenţa ei nu mai cunoştea margini. 

Chiar faţă de noii ei prieteni, republicani şi scallawag-i, era 
foarte arogantă, dar cu nimeni nu era mai mojică şi mai 
obraznică decât cu ofiţerii yankei din garnizoană şi cu 
familiile lor. Din toată masa eterogenă de oameni care 
năvăliseră în Atlanta, numai militarii yankei nu fură primiţi 
sau toleraţi de Scarlett. Îşi dădea chiar osteneala să fie cât 
mai mojică cu ei. Melanie nu era singura care nu putea uita 
ce înseamnă o uniformă albastră. Pentru Scarlett, uniforma 
albastră cu nasturii auriţi însemna toată grozăvia asediului, 


toată spaima fugii, jafurile şi incendiile, sărăcia neagră şi 
munca zdrobitoare de la Tara. Acum când era bogată şi 
apărată de prietenia guvernatorului şi a multora dintre 
republicanii de vază, putea să-şi permită să insulte pe toţi 
militarii în uniforme albastre. Şi o făcea din plin. 

Într-o zi, Rhett îi atrase atenţia, cu tonul lui leneş, că cei 
mai mulţi dintre bărbaţii pe care îi primea purtaseră 
aceeaşi uniformă albastră, şi asta nu demult. Ea îi răspunse 
însă că un yankeu nu pare yankeu decât când poartă o 
uniformă albastră. La care Rhett replică: "Consecvenţă, eşti 
un giuvaer rar!" - şi dădu din umeri. 

Urându-i atât de mult, Scarlett era fericită de câte ori 
putea să-i jignească, cu atât mai mult cu cât de fiecare dată 
aceştia rămâneau foarte surprinşi. Cei mai mulţi dintre 
militari şi familiile lor erau, pe drept cuvânt, surprinşi, fiind 
în majoritatea cazurilor oameni liniştiţi şi bine-crescuţi, 
izolaţi într-o ţară străină, dornici să se întoarcă la ei în 
Nord, puţin ruşinaţi de toate canaliile pe care trebuiau să le 
susţină la putere. Erau, de fapt, oameni mult superiori celor 
din cercul lui Scarlett. Fireşte, soțiile ofiţerilor nu 
înțelegeau de ce frumoasa doamnă Butler se împrietenea 
cu femei atât de ordinare ca Bridget Flaherty, cea cu părul 
roşu, iar pe ele nu scăpa un prilej fără a le jigni. 

Totuşi, chiar şi doamnele ce se împrieteniseră cu Scarlett 
trebuiau să rabde multe din partea ei. Răbdau însă 
bucuroase. Pentru ele, ea reprezenta nu numai bogăţia şi 
eleganța, ci şi vechiul "regim", cu numele vechi, cu familiile 
vechi, cu vechile tradiţii cu care doreau din tot sufletul să se 
identifice. Familiile vechi după care tânjeau o alungaseră pe 
Scarlett din sânul lor, dar doamnele din noua aristocrație 
nu ştiau lucrul acesta. Ştiau doar că tatăl ei fusese un mare 
proprietar de sclavi, că mama ei, de fel din Savannah, era 
născută Robillard şi că bărbatul ei era Rhelt Butler din 
Charleston. Şi asta le ajungea. Pentru ele, Scarlett era 
primul pas pe care-l făceau în societatea veche în care 
doreau să intre, şi care le dispreţuia, nu le întorcea vizitele, 


şi la biserică le saluta glacial. De fapt, Scarlett reprezenta 
pentru ele mai mult decât primul pas în societate. Pentru 
ele, femei venite de cine ştie unde, Scarlett reprezenta 
societatea însăşi. Fiind false femei de lume, ele nu vedeau 
ceea ce era fals în atitudinea lui Scarlett; de altfel, nici 
Scarlett nu-şi dădea seama că atitudinea ei era falsă. O luau 
ca atare şi râbdau multe din partea ei: aerele, toanele, 
furiile, aroganţa, mojicia şi francheţea cu care le arăta ce 
greşeli făceau. 

Veniseră atât de curând de cine ştie unde şi erau atât de 
puţin sigure pe ele, încât doreau cu atât mai mult să pară 
rafinate; şi se fereau să-i răspundă cu aceeaşi monedă, de 
teamă că-şi vor da arama pe faţă şi nu vor fi considerate 
femei de lume. Cu orice preţ voiau să fie femei de lume. Se 
prefăceau a fi foarte delicate, pudice şi naive. Dacă le-ai fi 
auzit vorbind, ţi-ai fi închipuit că sunt nişte îngeri, şi că nu 
ştiu nimic despre relele acestei lumi. Nimeni n-ar fi crezut 
că roşcata Bridget Flaherty, cea cu tenul atât de alb şi cu un 
accent irlandez atât de pronunţat, furase economiile tatălui 
ei ca să fugă de acasă şi să se angajeze cameristă într-un 
hotel din New York. Şi dacă te-ai fi uitat la Sylvia 
Connington (fostă Sadie Belle) şi la Mamie Bart, n-ai fi 
bănuit că prima crescuse într-o cameră situată deasupra 
tavernei pe care o ţinea tatăl ei în cartierul Bowery din New 
York şi servise clienţii în zilele de mare afluenţă, iar a doua 
fusese pensionară chiar într-unul din bordelurile bărbatului 
ei. Nu, acum erau toate nişte fiinţe delicate şi respectabile. 

Bărbaţii, care câştigaseră bani mulţi, învățau cu mai 
puţină uşurinţă manierele frumoase, sau poate că se 
supuneau mai greu cerinţelor noii aristocrații. La 
petrecerile date de Scarlett beau mult, poate prea mult, şi, 
de obicei, după petreceri rămâneau câţiva musafiri adormiţi 
care trebuiau culcaţi în odăile de oaspeţi. Şi nu beau aşa 
cum beau bărbaţii pe care îi cunoscuse Scarlett în tinereţe. 
Se abrutizau, deveneau idioţi, scârboşi şi obsceni. Dealtfel, 
oricât de multe scuipători punea Scarlett la dispoziţia 


musafirilor, a doua zi covoarele erau pline de scuipat de 
tutun. 

În fond, Scarlett îi dispreţuia pe oamenii aceştia, dar 
fiindcă o amuzau, îi poftea mereu. Cum însă îi dispreţuia, îi 
trimitea la dracu' de câte ori o enervau. Ei însă nu se 
supărau. 

Nu se supărau nici pe Rhett, ceea ce era mai greu, fiindcă 
pe Rhett nu-l puteau păcăli - şi-şi dădeau seama de lucrul 
ăsta. Le dădea jos masca de pe faţă; cu un singur cuvânt, 
chiar în casa lui, şi întotdeauna în aşa fel încât nu puteau 
să-i răspundă nimic. Rhett nu se ruşina de felul cum făcuse 
avere; şi prefăcându-se a crede că nici ei nu se ruşinau de 
originea lor, rareori pierdea prilejul de-a vorbi de lucruri 
care, după părerea tuturor, ar fi trebuit lăsate în întuneric. 
Când nimeni nu se aştepta, la un pahar de punch, zicea pe 
un ton prietenos: "Ralph, dacă aş fi avut minte, în loc să 
forţez blocada aş fi câştigat bani vânzând acţiunile minelor 
de aur, văduvelor şi orfanilor, aşa cum ai făcut tu. Ar fi fost 
mult mai sigur." Sau: "Ei, Bill, văd că ai doi cai noi. Ai mai 
vândut câteva mii de acţiuni ale unor căi ferate inexistente? 
Bravo, băiete!" Ori: "Ie felicit, Amos. Ai reuşit să obţii 
contractul acela cu statul. Păcat însă că a trebuit să dai 
atâta şperţ pentru asta". 

Doamnele nu-l puteau suferi şi-l considerau vulgar. În 
spatele lui, bărbaţii spuneau că e o canalie şi un mojic. Noii 
locuitori ai Atlantei nu-l simpatizau pe Rhett mai mult ca cei 
vechi. Dar el nu-şi dădea osteneala să-i câştige pe aceştia, 
cum nu încercase să-i câştige nici pe ceilalţi. Îşi vedea de 
treabă - amuzat, dispreţuitor, indiferent faţă de părerea 
celor din jur şi atât de politicos, încât politeţea lui era ea 
însăşi o insultă. Pentru Scarlett firea lui constituia încă o 
enigmă, dar o enigmă pe care nu-şi mai bătea capul s-o 
dezlege. Era sigură că nu-i place nimic şi că nimic nu-i va 
face vreodată plăcere; sau că dorea un lucru pe care nu-l va 
căpăta niciodată; sau că niciodată nu dorise nimic, aşa că 
toate îi erau indiferente. Râdea de tot ce făcea ea. O 


încuraja să fie extravagantă şi insolentă, râdea de 
pretenţiile ei şi. plătea facturile. 

Capitolul L.. 

Rhett nu se abătea, nici în clipele de mare intimitate, de la 
atitudinea lui calmă şi politicoasă. Scarlett însă avea mereu 
impresia că o pândeşte pe furiş; ştia că, dacă ar întoarce 
brusc capul, ar surprinde în ochii lui expresia aceea ca de 
om ce aşteaptă ceva, expresia aceea de răbdare aproape 
înspăimântătoare pe care ea nu o înţelegea. 

Uneori era un tovarăş de viaţă foarte plăcut, deşi nu 
permitea nimănui să mintă, să se prefacă sau să se laude în 
faţa lui. O asculta când îi vorbea de prăvălie, de gatere, de 
cârciuma ei, de deţinuţi şi de banii pe care-i cheltuia cu 
hrana lor, şi îi dădea întotdeauna sfaturi foarte înțelepte. 
Era neobosit la dans şi la petrecerile care-i plăceau ei; avea 
o provizie nesfârşită de anecdote fără perdea, pe care i le 
povestea în desele seri pe care le petreceau singuri, cu o 
cafea şi o sticlă de coniac în faţă. Scarlett ştia că Rhett i-ar 
fi dat orice, i-ar fi răspuns la orice întrebare, cu condiţia să 
fie sinceră cu el, refuzându-i însă orice ar fi încercat să 
capete pe căi lăturalnice - prin aluzii sau stratageme 
femeieşti. Avea obiceiul supărător de a-i înţelege jocul, ca să 
râdă apoi de ea. 

Văzând cu câtă dulce nepăsare se purta în general, 
Scarlett se întreba uneori, dar fără să fie cu adevărat 
curioasă, de ce se însurase cu ea. Bărbaţii se însoară din 
dragoste sau ca să aibă cămin şi copii - sau pentru avere, 
dar ea ştia că niciunul din aceste motive nu-l împinsese pe 
Rhett să se căsătorească cu ea. Era convinsă că nu o iubea. 
Când venea vorba despre casa ei cea minunată, spunea că e 
o oroare arhitectonică şi că preferă să locuiască într-un 
hotel bine ţinut decât acasă. Niciodată nu făcea aluzii la 
copii, aşa cum făcuseră Charlie şi Frank. Într-o zi, 
încercând să fie cochetă, îl întrebă de ce o luase de nevasta, 
şi se înfurie când el îi răspunse, cu o privire amuzată: "Ie- 


am luat de nevastă ca să am cu cine să mă distrez, draga 
mea'. 

Nu, nu o luase de nevastă pentru niciunul dintre motivele 
pentru care se însoară bărbaţii. O luase numai fiindcă o 
dorea şi nu o putuse avea prin alte mijloace. O recunoscuse 
în seara când o ceruse de nevastă. O dorise aşa cum o 
dorise pe Belle Watling. Acesta nu era însă un gând prea 
plăcut pentru Scarlett, ci de fapt o adevărată jignire. Dar ea 
alunga aceste gânduri, aşa cum alunga tot ce nu-i 
convenea. Făcuseră un târg şi, dinspre partea ei, era 
mulţumită. Spera că şi el e mulţumit, dar de fapt puţin îi 
păsa. 

Dar, într-o dimineaţă, când se dusese să-l consulte pe 
doctorul Meade în privinţa unei indigestii, află un lucru 
neplăcut, care o scoase cu totul din sărite. Cu ochii plini de 
adevărată ură, intră pe înserate în camera de culcare şi-i 
spuse lui Rhett că o să aibă un copil. 

Îmbrăcat într-un halat de mătase, Rhett, care şedea şi visa 
învăluit într-un nor de fum, o privi cu ochi pătrunzători 
când Scarlett începu să-i vorbească. Nu zise nimic. Se uita 
tăcut la ea, dar stăpânit de o emoție pe care Scarlett nu o 
observă: Era atât de disperată şi de indignată, încât nu 
vedea nimic. 

— Ştii că nu mai vreau copii! Niciodată n-am vrut. De câte 
ori îmi merge bine, trebuie să rămân însărcinată. Oh, nu 
mai sta acolo să-ţi baţi joc de mine! Nici tu nu vrei copii! Oh, 
Doamne Dumnezeule! 

Rhett aşteptase să audă ce spune Scarlett, dar nu acestea 
erau cuvintele pe care le dorise. Expresia feţei lui deveni 
dură şi ochii căpătară o privire complet inexpresivă. 

— Atunci, dă-l doamnei Melly. Nu mi-ai spus tu că e aşa de 
proastă, încât mai vrea un copil? 

— Îmi vine să te omor. Nu vreau să-l am, nu vreau să-l am! 

— Nu? Continuă, te rog! 

— O, dar se poate face ceva! Nu mai sunt o ţărancă 
proastă ca pe vremuri. Acum ştiu că o femeie poate să nu 


aibă copii dacă nu-i doreşte. Sunt lucruri. 

Rhett se ridică şi o apucă de mână, şi faţa lui era plină de o 
spaimă nebună. 

— Scarlett! Nebuno! Spune-mi drept, ai făcut ceva? 

— Nu, n-am făcut, dar am să fac. Crezi că o să-mi stric iar 
silueta, tocmai când am reuşit să slăbesc şi când petrec aşa 
de bine şi. 

— Unde ai auzit lucrurile astea? Cine ţi-a spus aşa ceva? 

— Mamie Bart - ea. 

— Evident, patroana unui bordel trebuie să cunoască 
astfel de lucruri. Femeia asta n-o să mai calce la noi, 
înţelegi? În definitiv, e casa mea, şi sunt stăpân aici. N-o să 
mai vorbeşti niciodată cu ea. 

— Am să fac ce vreau. Dă-mi drumul. Ce-ţi pasă ţie? 

— Nu-mi pasă dacă ai un copil sau douăzeci de copii, dar 
nu vreau să mori. 

— Să mor? Eu? 

— Da, să mori. Îmi închipui că Mamie Bart nu ţi-a spus la 
ce se expune o femeie care face asemenea lucruri? 

— Nu, recunoscu Scarlett fără să vrea. Mi-a spus doar că 
totul va fi bine. 

— Dumnezeule, am s-o omor! strigă Rhett, cu faţa neagră 
de furie. 

Se uită la faţa scăldată în lacrimi a lui Scarlett şi mânia i se 
mai potoli puţin, dar faţa îi rămase crispată. Deodată o luă 
în braţe şi se aşeză cu ea pe scaun, ţinând-o strâns de tot, 
ca şi cum s-ar fi temut că-i va scăpa. 

— Ascultă, fetiţa mea scumpă, nu vreau să te joci cu viaţa 
ta. Nici eu nu ţin să am copii, dar am cu ce să-i hrănesc. Nu 
mai vreau să te aud vorbind prostii. Şi dacă vreodată o să 
încerci să. Scarlett, am văzut odată o femeie tânără murind 
din cauza asta. Nu era decât o. dar era o fată cumsecade. E 
o moarte foarte dureroasă. Eu. 

— Rhett! exclamă Scarlett, pe care tremurul vocii lui o 
făcu să-şi uite necazul; niciodată nu-l văzuse atât de mişcat. 
Unde. cine. 


— La New Orleans. de mult. Eram tânăr şi impresionabil. 

Îşi plecă deodată capul şi o sărută pe păr. 

— Scarlett, o să ai copilul, chiar dacă va trebui să te prind 
de mine cu cătuşe, în cele nouă luni care vor urma. 

Scarlett se ridică şi se uită la el cu o adevărată curiozitate. 
Sub privirea ei, faţa lui deveni iar, ca prin farmec, calmă şi 
inexpresivă. Îşi ridicase sprâncenele şi colţurile gurii i se 
lăsaseră în jos. 

— "Ţii atât de mult la mine? îl întrebă ea, clipind din ochi cu 
drăgălăşenie. 

Rhett îi aruncă o privire, parcă ar fi vrut să-şi dea seama 
câtă cochetărie ascundea întrebarea ei. Şi înțelegând 
adevăratul sens al atitudinii ei, îi răspunse nepăsător: 

— O, da. Vezi, am investit prea mulţi bani în tine şi n-aş 
vrea să-i pierd. 

Melanie ieşi din camera lui Scarlett, obosită de efortul 
făcut, dar cu lacrimi de fericire în ochi: se născuse o fetiţă. 
Rhett, nervos, aşteptase în hol, înconjurat de mucuri de 
țigări, care arseseră şi găuriseră covorul cel frumos. 

— Poţi să intri acuma, domnule Butler, zise ea cu glas sfios. 

Rhett trecu repede pe lângă ea, intră în odaie şi, înainte ca 
doctorul Meade să închidă uşa, Melanie îl zări aplecat peste 
pruncul gol de pe genunchii lui Mammy. Melanie se lăsă 
într-un fotoliu, cu faţa roşie de ruşine, fiindcă fusese 
martoră fără voie la o scenă atât de intimă. 

"Ah", gândi ea, "ce minunat! Ce îngrijorat a fost sărmanul! 
Şi tot timpul ăsta n-a băut deloc. Ce drăguţ din partea lui. 
Atâţia bărbaţi se îmbată când nevestele lor nasc. Mă tem că 
trebuie să-i fie sete. Oare să-i ofer o băutură? Nu, ar fi o 
îndrăzneală prea mare din partea mea". 

Se aşeză mai bine în fotoliu. 1 se părea că spatele o să i se 
rupă în două, la mijloc, atâta o duruse în ultimele zile. Ce 
fericită trebuie să fie Scarlett că, în timp ce năştea, numai o 
uşă o despărţea de bărbatul ei! Dacă l-ar fi avut pe Ashley 
lângă ea în ziua aceea îngrozitoare când l-a născut pe Beau, 
n-ar fi suferit atâta! Ce bine era dacă fetiţa aceea mititică 


din odaie ar fi fost a ei, şi nu a lui Scarlett! "Ce rea sunt", se 
gândi ea cu un sentiment de vinovăţie! "O invidiez, şi 
Scarlett a fost atât de bună cu mine. lartă-mă, Doamne! N- 
aş vrea copilul lui Scarlett, dar. ce mult aş dori să am încă 
un copil!" 

Îşi puse o pernă la spate, ca să-şi mai aline durerea, şi se 
gândi ce fericită ar fi să aibă o fetiţă. Dar doctorul Meade 
nu-şi schimbase părerea în privinţa asta şi, deşi era gata să- 
şi rişte viaţa ca să mai aibă un copil, Ashley nici nu voia să 
audă. O fetiţă! Cât ar iubi-o Ashley! 

O fetiţă! Vai de mine! Se sculă alarmată. Nici nu i-am spus 
domnului Butler că e fată. Şi el spera că va fi băiat! O, ce 
îngrozitor! 

Melanie ştia că, pentru o femeie, un copil, fie că e băiat, fie 
fată, e tot atât de binevenit, dar pentru un bărbat, mai ales 
pentru un bărbat atât de autoritar ca domnul Butler, o fată 
trebuie să fie o lovitură dată amorului său propriu. Slavă 
Domnului, singurul ei copil era băiat! Ştia că dacă ar fi fost 
soţia unui om atât de înfricoşător ca domnul Butler, ar fi 
preferat să moară la naştere, decât să fi avut o fată, în loc 
de băiat. 

Dar Mammy ieşi din odaie, legănându-se surâzătoare, şi o 
linişti, făcând-o să se întrebe în acelaşi timp ce fel de om e 
în realitate domnul Butler. 

— Când m-am apucat să scald copilu', zise Mammy, i-am 
spus lu' domnu' 'hett că-mi pa'e 'ău că nu-i băiat. Şi ştii ce 
mi-a spus, domnişoa'ă Melly? "Taci din gu'ă Mammy! Cine 
vrea băiat? Băieţii n-au haz! îţi aduc numai necazuii. Fetele 
sunt aşa de d'ăguţe! N-aş da fetiţa asta pe zece băieţi!" Pe 
u'mă a înce'cat să-mi ia copilu', aşa gol cum e'a. l-am dat 
una peste mână şi i-am zis: "Aşteptaţi, dom'le 'hett! Să 
vedeţi când o să aveţi un băiat, am să mo' de 'âscândosă 
vă aud plângând de bucui'ie!" A-nceput să 'âdă şi a dat din 
cap şi a zis: "Mammy, nu ştii ce vo'beşti. Băieţii nu-s buni la 
nimic. Nu mă vezi pe mine?" Da, domnişoa'ă Melly, s-a 
pu'tat ca un adevă'at gentleman, n-am ce zice. 


Melanie îşi dădu seama că, prin purtarea lui, Rhett 
crescuse în ochii negresei. 

— Poate că m-am înşelat puţin în p'ivinţa domnului 'hett. 
Azi e o zi ma'e pent'u mine, domnişoa'ă Melly. Am înfăşat 
t'ei gene'aţii de fete 'obilla'd, aşa că e o zi ma'e pentu 
mine! 

— O, da, e o zi mare, Mammy. Când se naşte un copil, e 
întotdeauna o zi mare. 

Pentru o singură persoană din casă nu era însă zi mare. 
Wade se plimba amărât prin sufragerie - căci toată lumea îl 
repezise, şi nimeni nu-l băgase în seamă. Dis-de-dimineaţă, 
Mammy îl trezise brusc, îl îmbrăcase în grabă şi-l trimisese 
împreună cu Ella să ia micul dejun la mătuşa Pitty. Singura 
explicaţie care i se dăduse era că mama e bolnavă şi că 
joaca lui şi gălăgia ar putea s-o tulbure. În casa mătuşii Pitty 
era mare tărăboi. Când află că Scarlett e bolnavă, bătrânei 
domnişoare îi veni rău şi se băgă în pat. Bucătăreasa 
trebuia deci să o îngrijească, iar dejunul, servit copiilor de 
unchiul Peter, fu cam sărac. Pe măsură ce trecea dimineaţa, 
Wade fu cuprins de teamă. Dacă mama lui murea? Şi 
mamele altor copii muriseră! Văzuse dricuri plecând din 
unele case şi auzise pe micii lui prieteni plângând cu 
hohote. Dacă mama va muri? Wade îşi iubea foarte mult 
mama, aproape tot atât cât se temea de ea, şi la gândul că 
ar putea fi luată de un dric negru tras de cai negri, i se 
strângea inima. 

Când veni ora prânzului şi Peter era ocupat în bucătărie, 
Wade se strecură pe uşa din faţă şi fugi acasă cât putu de 
repede. Unchiul Rhett, mătuşa Melly sau Mammy îi vor 
spune cu singuranţă adevărul. Dar unchiul Rhett şi mătuşa 
Melly nu erau de găsit, iar Mammy şi Dilcey alergau în sus 
şi în jos pe scările din dos, cărând prosoape şi lighene cu 
apă caldă, şi nici nu-l văzură măcar. De sus, de câte ori se 
deschidea o uşă, auzea glasul tăios al doctorului Meade. O 
dată o auzi pe mama lui gemând, şi Wade izbucni într-un 
plâns cu sughiţuri. Ştia că mama lui va muri. Căută puţină 


mângâiere lângă motanul cel galben, care şedea pe 
pervazul ferestrei şi torcea. Dar Tom, bătrân şi arţăgos 
când era deranjat, îşi ridică bătăios coada şi scuipă. 

În sfârşit, coborând scările din faţă cu şorţul mototolit şi 
pătat, cu basmaua strâmbă, Mammy îl zări şi se încruntă. 
Întotdeauna Mammy îl susţinuse pe Wade, aşa că văzând-o 
încruntată acum, începu să tremure. 

— Eşti cel mai 'ău băiat pe ca'e l-am cunoscut, zise ea. Nu 
te-am t'imis la domnişoa'a Pitty? Du-te înapoi! 

— Mama are să. să moară? 

— Ce copil nesufe'it! Să moa'ă? Nu, Doamne fe'eşte! Ce 
copil pisălog! Nu înţeleg de ce Dumnezeu mai t'imite băieţi 
pe lume. Hai, pleacă de-aici! 

Dar Wade nu plecă. Se ascunse după draperiile din 
vestibul, nu prea convins de cuvintele lui Mammy. Îl ustura 
ce spusese Mammy despre băieţi, fiindcă întotdeauna 
încercase să fie cuminte. O jumătate de ceas mai târziu, 
mătuşa Melly cobori scările grăbită, palidă şi obosită, dar 
zâmbitoare. Rămase încremenită când văzu, în umbra 
draperiilor, chipul lui îndurerat. De obicei, mătuşa Melly 
avea întotdeauna timp de pierdut cu el. Niciodată nu făcea 
ca mama lui, care îi zicea: "Nu mă deranja acum! Sunt 
grăbită!" Sau: "Fugi de-aici, Wade, sunt ocupată!" 

Totuşi, acum i-a spus: 

— Wade, nu eşti cuminte. De ce n-ai rămas la mătuşa 
Pitty? 

— Mama are să moară? 

— Doamne fereşte, Wade, nu! Hai, nu fi prostuţ, urmă ea 
cu o voce mai blândă. Doctorul Meade i-a adus chiar acum 
un copilaş frumos, o surioară dulce cu care o să te joci; dacă 
eşti cuminte, o să ai voie s-o vezi diseară. Acum, du-te de te 
joacă şi nu face gălăgie. 

Wade se furişă în sufrageria tăcută, cu întreaga lui lume 
de copil prăbuşită. În după-amiaza asta însorită, când cei 
mari se purtau aşa de ciudat, nu mai era oare loc pentru un 
băieţel de şapte ani, atât de necăjit! Se aşeză pe pervazul 


ferestrei, rupse o frunză din planta care creştea într-o 
lădiţă, la soare, şi se apucă s-o ronţăie. Era aşa de iute, 
încât începură să-l usture ochii, ca apoi să se pornească să 
plângă de-adevăratelea. Probabil că mama lui murea, şi 
nimeni nu-i da vreo atenţie, şi toţi fugeau încoace şi încolo 
din cauza unui copil nou - a unei fetiţe. Pe Wade îl interesau 
prea puţin copiii mici, cu atât mai puţin fetiţele. Singura 
fetiţă pe care o cunoştea bine era Ella, şi până acum nu 
făcuse nimic ca să-i câştige simpatia sau respectul. 

După multă vreme, doctorul Meade şi unchiul Rhett 
coborâră scările şi se opriră în vestibul discutând încet. 
Când uşa din faţă se închise după doctor, unchiul Rhett veni 
repede în sufragerie şi, înainte de a-l vedea pe Wade, îşi 
turnă un pahar. Copilul încercă să se ascundă, temându-se 
să nu i se mai spună o dată că nu e cuminte şi că trebuie să 
se ducă înapoi la mătuşa Pitty. Dar, în loc de asta, unchiul 
Rhett zâmbi. Wade nu-l văzuse niciodată zâmbind în felul 
acesta şi nici părând atât de fericit, aşa că, încurajat, sări de 
pe fereastră şi alergă spre el. 

— Ai căpătat o surioară, zise Rhett, strângându-l în braţe. 
Doamne, cel mai frumos copil din lume! Haide, haide, de ce 
plângi? 

— Mama. 

— Mama ta acum mănâncă pui, orez cu sos şi bea cafea. 
Are să i se dea şi îngheţată şi ai să capeţi şi tu două porţii. 
Şi am să ţi-o arăt pe surioara ta. 

Cu picioarele tăiate de veştile astea bune, Wade încercă să 
pară interesat de noua lui surioară, dar nu reuşi. Ioată 
lumea se interesa de fetiţa asta. Nimănui nu-i mai păsa de 
el, nici mătuşii Melly, nici unchiului Rhett. 

— Unchiule Rhett, începu el, de ce oamenilor le plac mai 
mult fetele decât băieţii? 

Rhett îşi lăsă paharul şi se uită pătrunzător la băieţel. 
Înţelese de ce pusese copilul această întrebare. 

— Ei, asta n-aş putea s-o spun, zise el grav, ca şi cum ar fi 
meditat la chestiune. Numai că fetele aduc mai multe 


necazuri oamenilor şi oamenii au întotdeauna mai multă 
grijă de cei ce le fac necazuri. 

— Mammy spune că băieţii sunt nesuferiţi. 

— Mammy e puţin tulburată. N-a vrut să spună asta. 

— Unchiule Rhett, ai fi preferat să ai un băieţel în loc de o 
fetiţă? întrebă Wade plin de nădejde. 

— Nu, zise Rhett repede, dar, văzând cum se schimbă faţa 
băiatului, continuă: De ce să mai vreau un băiat, când am 
unul? 

— Ai unul? întrebă Wade cu gura căscată. Unde e? 

— Chiar aici, răspunse Rhett şi, luându-l pe copil, îl aşeză 
pe genunchii lui. Îmi ajunge un băiat ca tine, fiule. 

O clipă, senzaţia de securitate şi fericirea de-a fi iubit fu 
atât de intensă, încât Wade era să plângă din nou. 

— Nu eşti tu băiatul meu? 


— Pot să fiu. să fiu copilul a doi bărbaţi? îl întrebă Wade, în 
sufletul căruia se lupta credinţa faţă de un tată pe care nu-l 
cunoscuse, cu dragostea pentru omul care-l înţelegea atât 
de bine. 

— Da, zise Rhett categoric. După cum eşti şi băiatul mamei 
tale şi al mătuşii Melly. 

Wade acceptă această explicaţie. 1 se păru raţional şi, 
surâzând, se cuibări în braţele lui Rhett. 

— Unchiule Rhett, tu-i înţelegi pe băieţii mici, nu-i aşa? 

Chipul întunecat al lui Rhett îşi reluă vechea lui expresie 
aspră. 

— Da, zise el cu amărăciune, îi înţeleg pe băieţii mici. 

O clipă, temerile îi reveniră lui Wade, împreună cu un 
simţământ de gelozie. Unchiul Rhett nu se mai gândea la el, 
se gândea la altcineva. 

— Nu cumva mai ai şi alţi băieţi? 

Rhett îl puse jos. 

— Am să beau ceva, Wade, şi tu de asemenea. Primul tău 
pahar ai să-l bei în sănătatea surioarei tale. 

— Nu cumva ai şi alt., începu Wade, dar văzându-l pe 
Rhett luând carafa de vin, fu atât de emoţionat că ia parte 
la această ceremonie pentru oameni mari, încât îşi uită 
temerile. 

— O, dar nu pot, unchiule Rhett! Am promis mătuşii Melly 
că nu voi bea până nu-mi termin universitatea, şi are să-mi 
dăruiască un ceas dacă mă ţin de cuvânt. 

— Şi eu am să-ţi dau un lanţ pentru el. uite, ăsta pe care îl 
port acum, dacă-ţi place, zise Rhett zâmbind din nou. 
Mătuşa Melly are dreptate. Dar vorbea de alcool, nu de vin. 
Trebuie să te deprinzi să bei vin, ca un adevărat gentleman, 
fiule, şi acum e timpul să începi. 

Rhett turnă peste vin apă din carafă, până când lichidul se 
decoloră, şi apoi întinse paharul lui Wade. În clipa aceea 
Mammy intră în sufragerie. Se schimbase şi-şi pusese 
rochia neagră frumoasă de sărbătoare, iar şorţul şi 
basmaua ei erau scrobite şi frumos călcate. Mergea legă- 


nându-se şi, sub fustele ei, se auzea foşnet de mătase. Faţa 
ei nu mai avea o expresie îngrijorată, şi zâmbea cu toată 
gura, arătându-şi gingiile aproape ştirbe. 

— În sănătatea fetiţei, dom'le 'hett, zise ea. 

Wade se opri, cu paharul la gură. Ştia că Mammy nu-l 
putea suferi pe tatăl lui vitreg. Niciodată nu o auzise 
zicându-i decât "domnu' Butle"! şi se purtase întotdeauna 
demnă dar rece. Şi acum o vedea surâzând, făcând graţii şi 
zicând-i "dom'le 'hett'". Ce zi! 

— Cred, Mammy, că ai prefera rom în loc de vin, zise 
Rhett, scoțând din bufet o sticlă pântecoasă. E un copil 
splendid, nu-i aşa, Mammy? 

— C'ed şi eu, răspunse Mammy luând paharul şi plescăind 
din buze. 

— Ai văzut vreodată un copil mai frumos? 

— Să ştiţi, că şi domnişoa'a Sca'lett e'a ap'oape tot atât de 
f'umoasă, da' nu chia' aşa. 

— Mai ia un pahar, Mammy. Dar, Mammy, ia spune-mi - şi 
glasul lui avea un ton sever deşi ochii îi râdeau - ce foşnet 
se aude? 

— Doamne, dom'le 'hett, nu e decât juponul meu de tafta 
'oşie, şi Mammy se porni să râdă aşa de tare, încât tot 
trupul ei enorm se cutremura. 

— Numai juponul? Nu te cred. Foşneşte ca frunzele 
mişcate de vânt. Ia să văd. Ridică-ţi fusta. 

— Dom'le 'hett, dar nu se cade! O, Doamne! 

Şi Mammy, chicotind, se dădu înapoi câţiva paşi şi-şi ridică 
pudică rochia un pic, ca să arate volanul juponului de tafta 
roşie. 

— "Ţi-a trebuit mult timp ca să te hotărăşti să-l porţi, 
mormăi Rhett, dar privirea lui era plină de veselie. 

— Da, mult, mult, dom'le 'hett. 

Şi atunci Rhett spuse ceva pe care Wade nu-l înţelese. 

— Nu mai sunt un catâr înhămat cu hamuri de cal? 

— O, dom'le 'hett, ce u'ât din pa'tea domnişoa'ei Sca'lett 
că v-a spus! Da' nu sunteţi supă'at pe băt'âna neg'esă, nu-i 


aşa? 

— Nu, nu sunt supărat. Voiam doar să ştiu. Hai, mai bea un 
pahar, Mammy. la toată sticla. Haide, Wade, goleşte-ţi 
paharul! Repede, şi fă o urare! 

— În cinstea surioarei, strigă Wade dând paharul pe gât. 

Se înecă şi începu să tuşească şi să sughiţă, iar cei doi, 
izbucnind în hohote de râs, începură să-l bată pe spate. 

După naşterea fetiţei, purtarea lui Rhett începu să 
surprindă pe toţi cei ce-l cunoşteau. Parcă nu se mai 
potrivea cu părerile pe care lumea şi le făcuse despre el, 
păreri la care nici oraşul, nici Scarlett nu voiau să renunţe. 
Cine şi-ar fi închipuit că un om ca el putea să se arate atât 
de mândru de-a fi tată? Şi încă, dacă ţineai seama că primul 
lui născut nu era băiat, ci fată! 

Şi noutatea bucuriei de-a fi tată nu părea că va trece 
repede. Lucrul acesta inspiră o tainică invidie femeilor ai 
căror soţi îşi pierdeau interesul pentru copiii lor chiar cu 
mult înainte de a-i boteza. Rhett oprea lumea pe stradă şi 
povestea amănunţit ce progrese minunate făcea copilul, 
chiar fără să se ostenească a începe prin cuvinte 
politicoase. "Ştiu că toţi părinţii cred despre copilul lor că e 
deştept, dar." Fetiţa i se părea o adevărată minune; nici 
vorbă să o compari cu alţi ţânci şi lucrul acesta îl spunea la 
toată lumea. Când doica cea nouă îi dădu copilului să sugă o 
bucăţică de carne de porc, provocându-i astfel primele 
colici, purtarea lui Rhett făcu pe toţi părinţii înţelepţi să 
moară de râs. Trimise în grabă după doctorul Meade şi 
după alţi doi medici, şi cu greu fu împiedicat să nu o bată cu 
cravaşa pe nenorocita doică. Fu dată afară şi după ea urmă 
o serie de doici care nu stăteau mai mult de o săptămână. 
Niciuna nu era în stare să satisfacă pretenţiile lui Rhett. 

Şi Mammy se uita urât la doicile care se perindau, fiindcă 
era geloasă pe orice negresă străină şi nu înţelegea de ce 
nu putea îngriji ea de copil, supraveghind în acelaşi timp şi 
pe Wade şi pe Ella. Mammy însă începuse să îmbătrânească 
şi reumatismele îi îngreuiau mersul. Rhett nu avea curajul 


să-i spună asta şi o lămuri doar că un om cu o poziţie caa 
lui nu putea ţine doar o singură doică. Nu făcea impresie 
bună. Va angaja alte două să facă treburile cele grele, şi ea 
va rămâne mai mare peste ele. Aşa că Mammy acceptă. Şi 
pentru ea era o cinste să aibă mai mulţi servitori sub 
ordinele ei. Dar îi spuse categoric lui Rhett că nu va permite 
nici unei negrese eliberate, de neam prost, să intre în odaia 
fetiţei. Aşa că Rhett trebuise să o aducă pe Prissy de la Tara. 
Ştia că are defecte, totuşi era din familie. Unchiul Peter 
aduse o strănepoată numită Lou, care aparținuse unei 
verişoare a domnişoarei Pitty. 

Chiar înainte de a se da jos din pat, Scarlett îşi dădu 
seama cât de preocupat era Rhett de copil şi se simţi puţin 
jenată şi chiar încurcată de felul cum îşi manifesta el 
mândria de-a fi tată în faţa celor ce veneau s-o vadă. Era 
bine ca un bărbat să ţină la copii, dar i se părea că atâtea 
manifestări de dragoste nu i şedeau bine lui Rhett. Ar fi 
trebuit să fie ca ceilalţi bărbaţi, mai nepăsător. 

— Te faci de râs, fi zise ea enervată. Şi nu văd de ce. 

— Nu? Nici nu mă miră din partea ta. Vrei să ştii de ce? 
Fiindcă e prima fiinţă care îmi aparţine mie cu desăvârşire. 

— Îmi aparţine şi mie. 

— Nu, tu mai ai doi copii. Ea ea mea. 

— Poftim! zise Scarlett. N-am făcut-o eu? De altfel, dragul 
meu, eu nu-ţi aparţin? 

Rhett o privi peste capul cu păr negru al copilului şi zâmbi 
într-un fel ciudat. 

— Crezi, draga mea? 

Numai intrarea Melaniei împiedică una din acele certuri 
violente, care acum se iscau atât de des între ei. Scarlett îşi 
înghiţi furia şi se uită la Melanie, care luase copilul în braţe. 

Căzuseră de acord să boteze fetiţa Eugenie Victoria, dar în 
după-amiaza aceea, Melanie o boteză, fără să vrea, cu un 
nume care-i rămase, aşa cum Pittypat ştersese din 
amintirea tuturor numele de Sarah Jane. 

Rhett, aplecat peste fetiţă, spusese: 


— Ochii ei au să fie verzi ca marea. 

— Nu-i adevărat, strigă Melanie indignată, uitând că ochii 
lui Scarlett aveau aproape aceeaşi culoare. Au să fie 
albaştri ca ai domnului O'Hara, albaştri ca frumosul drapel 
albastrul. 

— Bonnie Blue Butler, zise Rhett râzând şi luă copilul în 
braţe, ca să se uite mai de aproape la ochişorii ei. 

Şi numele fetiţei rămase Bonnie, şi până şi părinţii uitară 
că fusese botezată după numele a două regine. 

1 în englezeşte - bonnie blue flag, cum i se spunea în mod 
obişnuit drapelului confederat. 


Capitolul LI. 

Când, în sfârşit, Scarlett avu voie să iasă, îi ceru lui Lou să- 
i strângă corsetul cât putu de tare. Apoi îşi măsură talia. 
Cincizeci şi unu de centimetri! Începu să se vaiete în gura 
mare. Poftim, ce înseamnă să faci copii! i se strică silueta! 
Acum, talia ei era tot atât de groasă ca a mătuşii Pitty sau a 
lui Mammy. 

— Strânge mai tare, Lou. Vezi dacă nu poţi să mai strângi 
cu trei centimetri - altfel nu mă mai încap rochiile. 

— Au să se 'upă şi'etui'ile, zise Lou. Vi s-a îng'oşat talia, 
domnişoa'ă Sca'lett, şi n-am ce să fac. 

— Ba e ceva de făcut, zise Scarlett desfăcând cu furie 
cusăturile rochiei ca s-o mai lărgească. N-o să mai am copii. 

Fireşte, Bonnie era frumoasă şi îi făcea cinste, iar Rhett îşi 
adora copilul - totuşi nu va mai avea copii. Cum va face, nu 
ştia, fiindcă cu Rhett nu-i mergea cum îi mersese cu Frank, 
şi Rhett nu se temea de ea. O să fie greu să-şi atingă scopul, 
văzându-l ce mult ţinea la Bonnie. Probabil că la anul va voi 
să aibă un fiu, deşi spusese că va îneca cu mâinile lui pe toţi 
băieţii pe care îi va face Scarlett. Ei bine, n-are să facă nici 
băiat, nici fată. Trei copii îi ajungeau! 

După ce aranjă rochia şi o călcă, Lou o ajută pe Scarlett să 
se îmbrace. Apoi porunci să se înhame caii la trăsură şi o 


porni spre depozitul de cherestea. În drum îşi recăpătă 
buna dispoziţie şi uită de talia îngroşată, fiindcă se ducea 
să-l vadă pe Ashley şi să controleze registrele împreună cu 
el. Dacă va avea noroc, îl va găsi singur. 

Nu-l văzuse dinainte de naşterea lui Bonnie. Când sarcina 
începuse să fie prea vizibilă, nu mai voise să-l vadă. Simţea 
mult lipsa întrevederilor zilnice cu el, chiar dacă nu erau 
singuri. Simţise şi lipsa activităţii în timpul cât rămăsese 
închisă în casă. Fireşte, acum nu mai avea nevoie să 
lucreze. Ar fi putut să vândă gaterele şi să investească banii 
pentru Wade şi Ella. Ar însemna însă să nu-l mai vadă pe 
Ashley decât în lume şi înconjurată de o mulţime de 
persoane. Şi cea mai mare plăcere a ei era să lucreze 
alături de Ashley. 

Ajungând la depozit, văzu cu plăcere ce înalte erau 
grămezile de lemn de construcţie şi câţi clienţi discutau cu 
Hugh Elsing. Negrii încărcau şase căruţe la care erau 
înhămate şase perechi de catâri. Şase căruţe, îşi zise 
Scarlett în sinea ei, plina de mândrie. Şi toate le-am realizat 
singură. 

Ashley veni în uşa micului birou, cu ochii plini de bucuria 
de-a o revedea; o ajută să coboare din trăsură şi o pofti 
înăuntru ca pe o regină. 

Bucuria lui Scarlett scăzu însă când începu să-i controleze 
registrele şi când le compară cu ale lui Johnnie Gallegher. 
Ashley abia de reuşea să acopere cheltuielile, pe când 
Johnnie avusese o sumă însemnată la activ. Nu zise nimic, 
dar Ashley înţelese după expresia feţei. 

— Scarlett, îmi pare rău. Nu pot să spun decât că, dacă mi- 
ai fi dat voie să angajez negri liberi în loc de deţinuţi, cred 
că mi-ar fi mers mai bine. 

— Negri! Dar bine, lefurile lor ne-ar ruina. Pentru deţinuţi 
nu plătim aproape nimic. Dacă Johnnie poate câştiga atâta 
cu ei. 

Ochii lui Ashley priviră departe, peste umărul ei, spre ceva 
ce ea nu putea vedea. Chipul lui îşi pierduse expresia de 


bucurie. 

— Nu pot să-i fac pe deţinuţi să muncească aşa cum face 
Johnnie Gallegher. Nu ştiu să mân oameni. 

— Doamne sfinte, dar Johnnie face minuni! Ashley, eşti 
prea milos. Ar trebui să-i sileşti să muncească mai mult. 
Johnnie mi-a spus că, de câte ori un chiulangiu vrea să 
scape de lucru, îţi spune că e bolnav şi tu îi dai o zi de 
odihnă. Doamne, Ashley! Nu se câştigă bani în felul ăsta. O 
bătaie bună vindecă cele mai multe dintre boli, în afară de 
un picior rupt. 

— Scarlett! Scarlett! 'Te rog, încetează! Nu pot să sufăr să 
te aud vorbind aşa, strigă Ashley, privind-o din nou cu o 
brutalitate care o făcu să tacă brusc. Nu-ţi dai seama că şi 
ei sunt oameni! Sunt bolnavi, înfometați, nenorociţi şi. O, 
scumpa mea, mă doare când văd cum te-a schimbat, pe tine 
care erai atât de blândă. 

— Cine m-a schimbat? 

— Trebuie să ţi-o spun, deşi n-am dreptul. Soţul tău - 
Rhett Butler. Tot ce atinge cu mâna lui, otrăveşte. Şi pe tine, 
care erai atât de blândă, de generoasă şi de dulce, deşi erai 
încăpăţânată, te-a făcut dură, te-a făcut brutală trăind 
lângă el. 

— Oh, oftă Scarlett, care se simţea vinovată, dar şi plină de 
bucurie văzând că Ashley se gândea atât de mult la ea şi o 
credea încă atât de blândă. 

Slavă Domnului că îl consideră pe Rhett vinovat de lăcomia 
ei de bani. Evident, Rhett nu avuse nici o influenţă asupra ei 
în privinţa asta, şi vina nu era decât a ei, dar o vină în plus 
nu putea să-i strice lui Rhett. 

— Dacă ar fi fost oricare alt om, nu mi-ar păsa. dar Rhett 
Butler! Am văzut ce-a făcut din tine. Fără să-ţi dai seama, 
te-a făcut să adopţi părerile lui. O, da, ştiu că n-ar trebui să 
ţi-o spun. Mi-a scăpat viaţa şi îi sunt recunoscător, dar de ce 
trebuie să-i fiu recunoscător tocmai lui? Da, n-am dreptul 
să-ţi vorbesc aşa. 

— O, ba da, Ashley, ai dreptul. numai tu ai acest drept! 


— Îţi spun că nu mai pot să suport văzând cum tot ce e mai 
frumos în tine devine brutal, cum toată frumuseţea şi 
farmecul tău sunt ale unui om care. când mă gândesc că te 
atinge. 

"Acum o să mă sărute", gândi Scarlett extaziată. "Şi n-o să 
fie vina mea". Se aplecă spre Ashley, dar el se retrase brusc, 
dându-şi parcă seama că spusese prea mult. că spusese 
lucruri pe care nu avusese de gând să le spună. 

— Îţi cer umil scuze, Scarlett. Am insinuat că bărbatul tău 
nu e un gentleman, dar chiar cuvintele mele dovedesc că 
nici eu nu sunt un gentleman. Nimeni n-are dreptul să 
critice pe un bărbat în faţa soţiei lui. N-am nici o scuză, 
decât că. decât că. 

Începu să se bâlbâie, cu faţa crispată, în timp ce Scarlett 
aştepta cu sufletul la gură. 

— N-am nici o scuză, încheie el. 

Tot drumul spre casă, în trăsură, Scarlett nu-şi putu stăvili 
gândurile. Nici o scuză decât că. decât că o iubeşte! Şi 
numai la gândul că Rhett o poate lua în braţe îl cuprindea o 
furie de care ea nu-l crezuse în stare. De fapt, îl înţelegea. 
Dacă n-ar fi ştiut că relaţiile lui Ashley cu Melanie erau ca 
acelea ale unui frate cu o soră, viaţa ei ar fi fost un chin. 
Mângâierile lui Rhett erau acelea care o pângăriseră, o 
înrăiseră! Dacă asta-l chinuia pe Ashley, se putea lipsi de 
mângâierile lui Rhett. Şi se gândi ce romantic ar fi ca ei doi 
să fie trupeşte credincioşi unul altuia, deşi erau căsătoriţi 
fiecare cu altcineva. Această idee puse stăpânire pe 
închipuirea ei şi îi făcu plăcere să se gândească la ea. Şi- 
apoi, îşi avea şi latura practică. Ar însemna că n-ar mai face 
copii. 

Când ajunse acasă şi dădu drumul trăsurii, o parte din 
bucuria care o cuprinsese după cuvintele lui Ashley începu 
să pălească, în faţa problemei de-a anunţa lui Rhett că 
dorea să aibă camera ei de culcare şi de a-l face să 
înţeleagă tot ce implica această dorinţă. Va fi greu. De 
altfel, cum îi va putea spune lui Ashley că-i ascultase dorinţa 


şi că nu va mai aparţine lui Rhett? La ce servea un 
sacrificiu, dacă nimeni nu ştia de el? Ce greu e să fii pudică 
şi delicată! Numai dacă ar putea vorbi cu Ashley tot atât de 
deschis cum vorbea cu Rhett! Ei, va găsi ea cum să-i dea să 
înţeleagă lui Ashley. 

Sui scara şi, deschizând camera copilului, îl găsi pe Rhett 
aşezat lângă leagănul lui Bonnie. Ella şedea pe genunchii 
lui, iar Wade îi arăta ce avea în buzunare. Ce bine că Rhett 
iubea copiii şi se ocupa de ei! Unii părinţi vitregi sunt atât 
de răi cu copiii din alte căsătorii. 

— Aş vrea să-ţi vorbesc, îi zise ea şi se duse în odaia lor de 
culcare. 

Mai bine s-o facă acuma, cât era ferm decisă să nu mai 
aibă copii, şi dragostea lui Ashley îi dădea curaj. 

— Rhett, zise ea brusc, când acesta intră şi închise uşa. M- 
am hotărât să nu mai am copii. 

Chiar dacă această neaşteptată declaraţie îl uimi, Rhett nu 
o arătă. Se îndreptă spre un scaun, se aşeză în el şi începu 
să se legene. 

— Scumpa mea, ţi-am mai spus şi înainte de a se naşte 
Bonnie, mi-e absolut indiferent dacă ai un copil sau 
douăzeci. 

Cum ştia să evite discuţiile! Parcă nu-şi dădea seama ce 
anume se lega de naşterea copiilor. 

— Cred că trei sunt de ajuns. N-am de gând să fac unul în 
fiecare an. 

— Trei pare un număr potrivit. 

— Înţelegi foarte bine., începu ea cu obrajii roşii de ruşine, 
înţelegi bine ce vreau să spun? 

— Sigur că da - îţi dai seama că pot să divorţez de tine, 
întrucât refuzi să mă laşi să-mi exercit drepturile 
conjugale? 

— Numai tu poţi să spui aşa ceva, strigă ea, enervată că 
lucrurile nu luau întorsătura pe care o dorise. Dacă ai fi 
cavaler. ai fi drăguţ ca. Gândeşte-te la Ashley Wilkes. 
Melanie nu are voie să aibă copii şi el. 


— Ashley e un mic gentleman, zise Rhett, şi privirea lui 
căpătă o lucire stranie. 'Te rog, continuă-ţi discursul. 

Scarlett se înecă, fiindcă nu mai avea nimic de spus. Acum 
vedea ce proastă fusese să spere că va putea rezolva prin 
bună înţelegere o chestiune atât de gravă, şi încă cu un 
monstru de egoism ca Rhett. 

— Ai fost la depozitul de lemne, azi după-amiază, nu-i aşa? 

— Nu văd legătura. 

— Scarlett, ce părere ai de oamenii care nu lasă pe alţii să 
se bucure de ceea ce lor nu le foloseşte? 

Era atât de furioasă, încât nu înţelese aluzia. 

Rhett se sculă uşor, veni lângă ea şi o apucă de bărbie. 

— Ce copil eşti! Ai fost măritată de trei ori şi tot nu cunoşti 
firea bărbaţilor. Îi crezi nişte cucoane bătrâne trecute de 
mult de vârsta critică. 

O ciupi în glumă de bărbie şi lăsă să-i cadă mâna. Cu o 
sprânceană ridicată, se uită la ea încruntat. 

— Scarlett, să-ţi intre bine în cap că, dacă tu şi patul tău 
aţi avea vreun farmec pentru mine, nici uşa încuiată, nici 
rugăminţile nu m-ar opri. Şi n-aş avea nici o remuşcare, 
fiindcă noi doi am încheiat un târg. un târg pe care eu l-am 
respectat, şi tu îl calci acuma. Păstrează-ţi culcuşul cast, 
draga mea. 

— Vrei să spui, strigă Scalett indignată, că nu-ţi pasă. 

— Te-ai săturat de mine, aşa-i? Şi totuşi bărbaţii se satură 
mai repede ca femeile. Bine, Scarlett, rămâi virtuoasă. Eu 
n-am să sufăr din cauza asta. N-are nici o importanţă, 
adăugă el şi ridică din umeri, zâmbind. Din fericire, sunt mii 
de paturi în lume, şi în cele mai multe dintre ele se află o 
femeie. 

— Vrei să spui că ai fi în stare. 

— Mititica mea neştiutoare! Bineînţeles. Mă mir că până 
acum nu m-am abătut de pe drumul cel drept. Pentru mine 
fidelitatea n-a fost niciodată o virtute. 

— În fiecare seară am să mă încui. 

— Nu te deranja. Dacă te-aş dori, degeaba te-ai încuia. 


Rhett se întoarse şi ieşi din odaie, de parcă discuţia ar fi 
fost încheiată. Scarlett îl auzi întorcându-se în camera 
copiilor, care-l primiră cu entuziasm. Se aşeză brusc. 
Câştigase partida. Asta voise, şi asta voise şi Ashley. Dar nu 
era mulţumită. Vanitatea ei era rănită. O supăra faptul că 
Rhett acceptase aşa de uşor hotărârea ei, că nu o mai dorea 
şi că o socotea asemănătoare altor femei din alte paturi. 

Ar fi vrut să găsească un mijloc delicat pentru a-i spune lui 
Ashley că ea şi cu Rhett nu mai trăiau ca nevastă şi bărbat. 
Ştia însă că nu se poate. Acum totul i se părea foarte 
încurcat şi aproape că regreta ce spusese. Îi vor lipsi lungile 
conversații în pat cu Rhett când, în întuneric, nu se vedea 
decât ţigara lui aprinsă. Îi va lipsi mângâierea braţelor lui 
când se va trezi speriată din coşmarul în care se vedea 
alergând prin ceaţă. 

Se simţi deodată foarte nenorocită şi, rezemându-şi capul 
de braţul fotoliului, începu să plângă. 

Capitolul LII. 

Într-o după-amiază ploioasă, cam la vreun an de la 
naşterea lui Bonnie, Wade umbla plictisit prin salon şi, din 
când în când, se ducea la fereastră şi-şi lipea nasul de 
geamul pe care curgea apa şiroaie. Era un băiat subţirel, 
destul de scund pentru cei opt ani ai lui, liniştit şi aproape 
sfios, care nu vorbea decât dacă era întrebat. Se plictisea şi 
nu ştia ce să facă, căci Ella se juca într-un colţ cu păpuşile, 
Scarlett şedea la biroul ei şi aduna în şoaptă o coloană 
lungă de cifre, iar Rhett, trântit pe jos, îşi legăna ceasul de 
lanţ şi-l trăgea înapoi de câte ori încerca Bonnie să-l ia. 

După ce Wade se uită la câteva cărţi pe care apoi le trânti 
cu zgomot şi oftă din fundul sufletului, Scarlett se întoarse 
enervată spre el. 

— Pentru Dumnezeu, Wade! Du-te afară şi te joacă. 

— Nu pot. Plouă. 

— Da! Nu băgasem de seamă. Bine, atunci fă ceva. Mă 
enervezi tot învârtindu-te pe-aici fără nici un rost. Du-te şi 


spune-i lui Pork să pună caii la trăsură şi să te ducă la Beau, 
să te joci cu el. 

— Nu-i acasă, zise Wade oftând. E invitat la Raoul Picard, 
de ziua lui de naştere. 

Raoul era fiul lui Maybelle şi al lui Rene Picard - un ţânc 
nesuferit, zicea Scarlett, care semăna mai curând a 
maimuţă decât a copil. 

— Atunci, du-te la cine vrei. Spune-i lui Pork să te ducă. 

— Niciunul dintre prietenii mei nu sunt acasă, răspunse 
Wade. Sunt toţi la Raoul. 

Deşi Wade nu o pronunţase, propoziţiunea "Toţi, în afară 
de mine" plutea în cameră. Scarlett însă, prea ocupată de 
registrele ei, nu observă nimic. 

Rhett se sculă şi se aşeză pe covor. 

— De ce nu eşti şi tu la Raoul, băiatul meu? îl întrebă el. 

Wade se apropie încetişor de tatăl lui vitreg, târându-şi un 
picior şi având aerul nenorocit. 

— N-am fost invitat. 

Rhett îşi lăsă ceasul în mâinile distrugătoare ale lui Bonnie 
şi se sculă în picioare. 

— Lasă blestematele alea de cifre, Scarlett. De ce n-a fost 
invitat Wade la Raoul Picard? 

— Pentru Dumnezeu, Rhett! Nu mă deranja acuma. Ashley 
a încurcat grozav socotelile astea! O. la Raoul! Cred că nu e 
un lucru extraordinar ca Wade să nu fie poftit şi nici nu i-aş 
fi dat voie să se ducă, chiar dacă ar fi fost poftit. Nu uita că 
Raoul e nepotul doamnei Merriwether şi că doamna 
Merriwether ar prefera să primească în salonul ei 
sacrosanct mai curând un negru eliberat, decât pe vreunul 
dintre noi. 

Rhett se uită la Wade şi îl văzu tresărind. 

— Vino aici, băiatul meu, zise trăgându-l pe copil spre 
dânsul. Ai vrea să te duci la Raoul? 

— Nu, zise Wade plin de curaj, dar lăsând ochii în jos. 

— Hm. la spune-mi, Wade, eşti invitat la Joe Whiting sau la 
Frank Bohnell sau. în sfârşit, la vreunul din tovarăşii tăi de 


joacă? 

— Nu. Pe mine nu mă invită. 

— Wade, de ce minţi? exclamă Scarlett întorcându-se spre 
el. N-ai fost poftit de trei ori săptămâna aceasta la 
petrecerea copiilor Bart, la copiii doamnei Gelert şi ai 
doamnei Hundon? 

— Cea mai splendidă colecţie de catâri cu hamuri de cai, 
zise Rhett, cu glasul intenţionat tărăgănat. Ai petrecut 
bine? Haide, spune-mi adevărul. 

— Nu. 

— De ce nu? 

— Nu. nu ştiu. Mammy. Mammy spune că sunt nişte golani. 

— Am s-o rup în bătaie pe Mammy chiar acum! strigă 
Scarlett, sculându-se brusc. Cât despre tine, Wade, am să te 
învăţ eu cum să vorbeşti de prietenele mamei tale. 

— Băiatul are dreptate, şi Mammy de asemenea, zise 
Rhett. Dar, natural, pe tine nu te-a interesat niciodată 
adevărul. Nu te mai necâji, băiatul meu. N-are să mai 
trebuiască să te duci la nimeni care nu-ţi place. Poftim, şi 
scoase un bilet de bancă din buzunar, poftim, spune-i lui 
Pork să pună caii la trăsură şi să te ducă în oraş. Cumpără-ţi 
bomboane. câte vrei, destule ca să te apuce apoi burta. 

Wade, încântat, vâri banii în buzunar şi se uită îngrijorat 
spre mama lui, ca pentru a-i cere aprobarea. Dar Scarlett 
se uita încruntată la Rhett. Elo ridicase pe Bonnie de pe jos 
şi, cu obrazul lipit de alei, o legăna în braţe. Nu înţelegea 
expresia feţei lui, dar în privire era ceva ca o vagă teamă şi 
remuşcări. 

Wade, încurajat de generozitatea tatălui său vitreg, se 
apropie timid de el. 

— Unchiule Rhett, pot să te întreb ceva? 

— Bineînţeles, răspunse Rhett, care părea necăjit şi 
absent, şi o strângea tare pe Bonnie în braţe. Ce este, 
Wade? 

— Unchiule Rhett, unde. tu te-ai luptat în timpul 
războiului? 


Ochii lui Rhett se aţintiră asupra băiatului, dar glasul îi 
rămase neschimbat. 

— De ce mă întrebi, băiatul meu? 

— Fiindcă Joe Whiting mi-a spus că nu te-ai luptat, şi tot 
aşa mi-a spus şi Frank Bonnell. 

— A, zise Rhett. Şi tu ce le-ai spus? 

Wade păru jenat. 

— Le-am. le-am spus că nu ştiu - şi deodată explodă: Dar 
nu-mi pasă, şi i-am bătut. Ai fost la război, unchiule Rhett? 

— Da, zise Rhett cu o violenţă subită. Da, am fost la război. 
Am luptat opt luni de zile. Am luat parte la toate luptele, de 
la Lovejoy la Franklin, în Tennessee. Şi eram cu Johnston 
când s-a predat. 

Wade nu mai putea de mândrie, dar Scarlett începu să 
râdă. 

— Credeam că ţi-e ruşine de vitejiile taie din timpul 
războiului, zise ea. Nu mi-ai spus să le ascund? 

— “Taci! zise el scurt. Eşti mulţumit, Wade? 

— O, da! Eram sigur că ai fost la război. Eram sigur că nu 
ţi-a fost teamă, aşa cum spuneau ei. Dar. dar de ce nu ai fost 
la un loc cu taţii celorlalţi băieţi? 

— Fiindcă taţii celorlalţi băieţi erau nişte proşti şi au fost 
trimişi la infanterie. Eu fusesem elev la West Point, aşa că 
am fost la artilerie. Artilerie adevărată, Wade, nu aceea a 
gărzii locale. Trebuie să fii foarte priceput ca să fii la 
artilerie, Wade. 

— Cred şi eu, zise Wade zâmbind. Ai fost rănit, unchiule 
Rhett? 

Rhett stătu la îndoială. 

— Vorbeşte-i de dizenteria ta, zise Scarlett batjocoritoare. 

Rhett puse binişor fetiţa jos, pe podea, apoi îşi trase 
cămaşa din pantaloni: 

— Vino încoace, Wade, să-ţi arăt unde am fost rănit. 

Wade se apropie emoţionat şi se uită la locul pe care i-l 
arătă Rhett cu degetul. O cicatrice lungă, verticală, brăzda 
pieptul bronzat şi abdomenul musculos. Era o amintire 


rămasă de la o încăierare cu cuțitul pe terenurile aurifere 
din California. Wade însă nu ştia asta şi era fericit. 

— Cred că eşti aproape tot atât de viteaz ca şi tatăl meu, 
unchiule Rhett. 

— Aproape, dar nu chiar ca el, zise Rhett, vârându-şi 
cămaşa în pantaloni. Acum du-te de-ţi cheltuieşte dolarul şi 
să-i snopeşti în bătaie pe cei ce ţi-or spune că n-am făcut 
războiul. 

Wade ieşi sărind într-un picior şi îl strigă pe Pork. Rhett o 
luă iar în braţe pe fetiţă. 

— Ia spune-mi, de ce atâtea minciuni, viteazule? întrebă 
Scarlett. 

— Un băiat trebuie să fie mândru de tatăl lui. sau de tatăl 
lui vitreg. Nu vreau să-i fie ruşine în faţa javrelor acelora 
Mici. Ce cruzi sunt copiii! 

— Mofturi! 

— Nu-mi închipuiam că pentru Wade are vreo 
însemnătate, zise Rhett încet. Nu-mi închipuiam că suferă. 
Şi nu vreau să fie la fel şi pentru Bonnie. 

— Cum la fel? 

— Crezi că am s-o las pe Bonnie să-i fie ruşine de tatăl ei? 
Să ajungă să nu fie invitată la nimeni la vârsta de nouă sau 
zece ani? Să fie umilită, ca Wade, pentru lucruri de care nu 
e ea vinovată, ci tu şi cu mine? 

— O, petreceri de copii! 

— Petrecerile de copii sunt preludiul ieşirii unei fete în 
societate. Crezi că am să permit ca fiica mea să fie ţinută 
departe de toate familiile cumsecade din Atlanta? Şi n-am 
chef s-o trimit la şcoală şi la vizite în Nord, fiindcă nu e 
primită de nimeni aici, ori la Charleston, ori la Savannah, 
ori la New Orleans. Nu vreau să ajungă să fie silită să se 
mărite cu un yankeu sau cu un străin, fiindcă n-ar fi 
acceptată ca noră de niciuna din familiile bune din Sud. 
numai fiindcă mama ei a fost o nesăbuită şi tatăl ei un 
ticălos. 


Wade se întorsese şi stătea la uşă, interesat dar puţin 
intrigat. 

— Bonnie poate să se mărite cu Beau, unchiule Rhett. 

Toată supărarea lui Rhett se topi când se întoarse spre 
băiat. Apoi începu să se gândească la cuvintele lui Wade cu 
o seriozitate prefăcută, aşa cum făcea întotdeauna când 
avea de-a face cu copii. 

— Ai dreptate, Wade. Bonnie se poate mărita cu Beau 
Wilkes, dar tu cu cine te însori? 

— O, eu nu mă însor cu nimeni, îi mărturisi Wade, fericit de 
această discuţie serioasă cu singura persoană care, în afară 
de Melly, nu-l certa niciodată, ci îl încuraja. O să merg la 
Harvard şi o să ajung avocat ca tata, apoi o să fiu un soldat 
curajos, aşa cum a fost el. 

— Bine ar face Melly dacă ar mai tăcea din gură, zise 
Scarlett. Wade, n-ai să mergi la Harvard. E o universitate 
yankee şi nu vreau să mergi la yankei. Ai să mergi la 
universitatea din Georgia şi, după ce îţi dai examenele, ai să 
conduci prăvălia în locul meu. Cât despre curajul tatălui 
tău. 

— Taci, zise Rhett scurt, observând flacăra care se 
aprinsese în ochii lui Wade când vorbise de tatăl lui pe care 
nu-l cunoscuse. Să creşti mare şi să fii curajos cum a fost 
tatăl tău, Wade. Încearcă să-ajungi ca el, fiindcă a fost un 
erou, şi să nu permiţi nimănui să spună altfel. El s-a însurat 
cu mama ta, nu-i aşa? Mai mare dovadă de eroism nici nu 
există. O să am grijă să fii trimis la Harvard şi să ajungi 
avocat. Acum, fugi de-i spune lui Pork să te ducă în oraş. 

— Te poftesc să mă laşi să-mi cresc copiii cum înţeleg eu, 
zise Scarlett, când Wade, ascultător, ieşi din cameră. 

— Grozav te mai pricepi să-i creşti. Ai compromis viitorul 
lui Wade şi al Ellei, dar n-am să-ţi dau voie să faci la fel cu 
Bonnie. Bonnie o să fie o mică prinţesă şi toată lumea o s-o 
privească cu dragă inimă. O să meargă unde o să vrea. 
Doamne sfinte, crezi că am s-o las să crească înconjurată de 
pleava asta care se înghesuie la noi în casă? 


— Pleava asta e destul de bună pentru tine. 

— Şi mult prea bună pentru tine, scumpa mea. Dar nu 
pentru Bonnie. Crezi că am să-i permit să se mărite cu una 
din haimanalele astea cu care îţi petreci timpul? Irlandezi 
care ar face orice ca să parvină, yankei, golani, 
carpetbagger-i ajunşi. Bonnie a mea, cu sânge Butler şi din 
rasă Robillard în vine. 

— Şi O'Hara. 

— Poate că mai demult un O'Hara ar fi putut ajunge rege 
al Irlandei, dar tatăl tău n-a fost decât un golan de irlandez 
ros de dorinţa să parvină. Şi asta eşti şi tu. Dar şi eu sunt de 
vină. Am trecut prin viaţă ca un demon scăpat din iad, fără 
să-mi pese de nimic, fiindcă pentru mine nimic nu avea vreo 
importanţă. Dar Bonnie ocupă un loc prea mare în viaţa 
mea. Doamne, ce nesocotit am fost! Bonnie nu va fi primită 
de nimeni la Charleston, orice ar face mama mea, sau 
mătuşile tale Eulalie şi Pauline. şi e vădit că nu va fi primită 
nici aici, dacă nu luăm imediat măsuri. 

— O, Rhett, de ce iei în serios lucrul acesta! Cu averea 
noastră. 

— Fir-ar să fie de avere! Cu toată averea noastră n-am 
putea cumpăra ce doresc eu pentru ea. Aş prefera ca 
Bonnie să fie poftită să mănânce pâine goală în magherniţa 
nenorocită a lui Picard, sau în şopronul dărăpănat al 
doamnei Elsing, decât să fie aleasă regina unui bal 
republican. Scarlett, ai fost o nesocotită. De ani de zile ar fi 
trebuit să asiguri un loc în societate copiilor tăi. N-ai făcut-o 
însă. Nici măcar nu te-ai obosit să ţi-l păstrezi pe al tău. Şi e 
prea târziu să te schimbi acuma. Eşti prea dornică să 
câştigi bani şi-ţi place prea mult să terorizezi lumea. 

— Toată chestiunea aceasta mi se pare o furtună într-un 
pahar cu apă, zise Scarlett rece, răsfoind hârtiile ca să 
arate că pentru dânsa discuţia e încheiată. 

— Nu o avem decât pe doamna Wilkes care ne poate ajuta, 
şi tu faci tot posibilul să o jigneşti şi să o îndepărtezi de noi. 
O, nu mă mai bate la cap cu sărăcia ei şi cu rochiile ei 


demodate. E sufletul şi centrul întregii societăţi bune din 
Atlanta. Mulţumesc lui Dumnezeu că o avem pe ea. Are să 
mă ajute în ceea ce vreau să fac. 

— Şi ce vrei să faci? 

— Ce vreau să fac? Am să le cultiv pe toate babele din 
vechea gardă a oraşului ăstuia, mai ales pe doamna 
Merriwether, pe doamna Elsing, pe doamna Whiting şi pe 
doamna Meade. Chiar dacă va trebui să mă târăsc în 
genunchi în faţa acestor ciume bătrâne şi grase care mă 
urăsc, am s-o fac. Am să mă umilesc şi am să mă căiesc de 
greşelile din trecut. Am să dau bani pentru blestematele lor 
opere de binefacere şi am să merg şi la blestematele lor de 
biserici. Am să recunosc că am servit Confederaţia şi am să 
mă laud cu asta şi, dacă va fi nevoie, am să mă înscriu şi în 
blestematul lor de Ku Klux Klan - deşi Dumnezeu care e 
milos nu-mi va da o pedeapsă atât de grea. Şi n-am sămă 
sfiesc să reamintesc dobitocilor pe care i-am scăpat că au o 
datorie faţă de mine. Şi dumneata, cucoană, ai să te abţii să 
mă torpilezi, executând ipotecile celor pe care vreau să-i 
cuceresc, sau vânzându-le lemn de calitate proastă, sau 
jignindu-i într-un fel sau altul. Şi guvernatorul Bullock n-are 
să mai pună piciorul în casa asta, mă-nţelegi? Şi niciunul 
din banda asta de escroci cu care eşti prietenă. Dacă-i 
inviţi, deşi ţi-am interzis-o, ai să te trezeşti într-o situaţie 
neplăcută, fiindcă stăpânul casei n-are să fie prezent. Dacă 
vin aici, am să mă duc să-mi petrec timpul la Belle Watling 
şi am să spun tuturor că nu vreau să mai stau sub acelaşi 
acoperiş cu aceşti indivizi. 

Scarlett râse scurt, atinsă de aceste cuvinte usturătoare. 

— Aşadar, omul care a jucat cărţi pe un vapor pe 
Mississippi, şi apoi a speculat în timpul războiului, vrea 
acum să devină cumsecade. Dar primul pas spre această 
schimbare ar trebui să fie vânzarea casei lui Belle Watling. 

Fusese o lovitură dată la întâmplare. Scarlett nu ştiuse 
niciodată precis că Rhett era proprietarul acestei case. 
Rhett izbucni deodată în râs, ca şi cum i-ar fi ghicit gândul. 


— Mulţumesc pentru sfat. 

Chiar dacă ar fi făcut-o dinadins, Rhett n-ar fi putut alege 
un moment mai greu decât acesta pentru a începe 
campania lui de reabilitare. Niciodată numele de scallawag 
şi de republican nu inspiraseră atâta ură; acum corupţia 
regimului carpetbagger-ilor era la apogeul ei. Şi, de la 
înfrângere, numele lui Rhett era strâns legat de acela al 
yankeilor, al republicanilor şi al scallawag-ilor. 

În anul 1866, lumea din Atlanta îşi zicea cu furie 
neputincioasă că nimic nu putea fi mai cumplit ca severa 
lege marţială care îi ţinea sub jug, dar acum, după venirea 
lui Bullock la putere, viaţa era şi mai grea. Graţie voturilor 
negrilor, republicanii şi aliaţii lor erau bine întăriţi pe poziţii 
şi chinuiau cât puteau minoritatea neputincioasă, care 
totuşi protesta. 

Printre negri fusese răspândit zvonul că în Biblie nu se 
pomenea decât de două partide - al republicanilor şi al 
păcătoşilor. Nici un negru nu voia să se înscrie într-un 
partid compus numai din păcătoşi, aşa că se grăbeau să se 
înscrie la republicani. Noii lor stăpâni îi puneau să voteze 
neîncetat şi să aleagă tot felul de scallawag-i şi ticăloşi albi 
pentru funcţiile publice, şi chiar şi câţiva negri. Aceşti negri 
luau parte la şedinţele corpurilor legiuitoare, petrecându-şi 
cea mai mare partea timpului acolo, mâncând sau scoţându- 
şi ghetele din picioare, neobişnuiţi să umble încălţaţi. 
Foarte puţini dintre ei ştiau să scrie sau să citească. De 
curând sosiți de pe plantațiile de bumbac sau de trestie de 
zahăr, erau totuşi investiţi cu puterea de-a hotări impozitele 
şi împrumuturile, sau acordarea de conturi enorme pentru 
ei şi pentru prietenii lor republicani. Şi votau cu mare 
plăcere. Contribuabilii plăteau cu durere în inimă, fiindcă 
ştiau că o mare parte din sumele destinate treburilor 
publice îşi făceau drum în buzunarele profitorilor. 

Peste tot roiau o mulţime de afacerişti, de speculanţi, de 
amatori de contracte avantajoase şi de tot felul de ticăloşi 
veniţi să profite de banii ce curgeau gârlă, şi unii dintre ei 


deveneau neruşinat debogaţi. Nu întâmpinau nici o 
greutate să obţină banii statului pentru căi ferate fantomă, 
pentru vagoane şi locomotive fictive, sau pentru clădiri 
publice care nu existau decât în închipuirea acestor 
profitori. 

Se emiteau bonuri de tezaur cu milioanele. Majoritatea 
erau nelegale şi frauduloase, dar tot erau emise. 
Vistiernicul statului, om cinstit, deşi republican, protesta 
împotriva acestor procedee ilegale şi refuza să le semneze, 
dar nici el, nici ceilalţi care încercau să stăvilească valul de 
abuzuri nu puteau face nimic. 

Reţeaua de căi ferate ce aparţinea statului fusese 
odinioară o sursă de venituri; azi însă era în deficit şi 
datoria se urca la milioane de dolari. Nu mai era o reţea de 
căi ferate, ci un uriaş sac fără fund, din care luau toţi 
paraziţii. Mulţi slujitori la căile ferate erau numiţi din 
considerente politice, neţinându-se seama că nu cunosc 
nimic în legătură cu căile ferate, şi numărul lor era de trei 
ori mai mare decât era nevoie. Republicanii călătoreau cu 
permise gratuite, vagoane întregi de negri călătoreau 
gratis în zilele când circulau veseli prin tot starul pentru a 
vota şi a re-vota aceiaşi candidaţi. 

Proasta administrare a căilor ferate ale statului îi scotea 
din sărite mai ales pe contribuabili, fiindcă din veniturile 
acestora ar fi trebuit să se clădească şcolile gratuite. Nu 
existau însă venituri, ci numai datorii, aşa că şcolile gratuite 
nu existau. Puţini aveau bani ca să plătească taxele şcolare 
ale copiilor, încât o generaţie întreagă se dezvolta în 
ignoranță şi pregătea pentru viitor un mare număr de 
bărbaţi şi de femei analfabeți. 

Dar mai mult ca risipa, proasta administraţie şi corupţia, 
pe georgieni îi înfuria cel mai mult lumina în care 
guvernatorul îi prezenta în faţa autorităţilor din Nord. Când 
Georgia se indigna împotriva corupţiei, guvernatorul alerga 
în Nord şi se ducea la Congres, unde vorbea membrilor 
Congresului de acţiunile albilor împotriva negrilor, de 


pregătirile Georgiei pentru o nouă rebeliune şi de nevoia 
unei severe legi marţiale care să potolească spiritele. Nici 
un georgian nu voia să facă rău negrilor şi toţi căutau să 
evite tulburările. Nimeni nu mai dorea un război, şi nimeni 
nu voia sau nu avea nevoie să fie terorizat de armată. Toată 
Georgia voia să fie lăsată în pace, pentru ca statul să revină 
la normal. Dar datorită sistemului guvernatorului de a pune 
în mişcare ceea ce se numea "fabrica de calomnii", Nordul 
se convinse că Georgia e un stat rebel care are nevoie de o 
mână de fier, şi Georgia avu această mână de fier pe 
grumaz. 

Banda de ticăloşi care sugruma Georgia se bucura. Toţi 
căutau să se procopsească cât mai mult, şi pretutindeni 
cinismul rece al ticăloşilor aflaţi în funcţii înalte îţi făcea 
rău. A protesta sau a încerca să te împotriveşti nu ducea la 
nici un rezultat, fiindcă guvernul local era susţinut de 
armata Statelor Unite. 

Atlanta îl blestema pe Bullock, cu scallawag-ii şi 
republicanii lui, ca şi pe oricine avea legături cu ei. Şi Rhett 
avea legături cu ei. Fusese părtaş la combinaţiile lor 
necinstite. Acum, însă, Rhett îşi schimbă poziţia şi căută să 
recâştige tot ce pierduse din stima lumii. 

Îşi începu campania foarte încet, foarte subtil, ca să nu 
trezească bănuielile oamenilor din Atlanta, apărând ca lupul 
îmbrăcat în blană de oaie. Începu prin a-şi evita prietenii 
dubioşi şi nu se mai arătă în tovărăşia ofiţerilor yankei, a 
scallawag-ilor şi a republicanilor. Asistă la întrunirile 
partidului democrat şi votă pe democrați în văzul întregii 
lumi. Renunţă la jocul de cărţi cu mize mari şi se abţinu 
chiar de la băutură. Când mai avea chef să meargă la Belle 
Watling, se ducea numai noaptea şi pe furiş, aşa cum făceau 
şi alţi cetăţeni cumsecade, în loc să-şi lase calul legat la uşa 
din faţă câte o după-amiază întreagă, parcă înadins pentru 
a arăta că se află acolo. 

Şi enoriaşii bisericii episcopale erau să cadă din stranele 
lor când, într-o duminică, după începutul slujbei, Rhett intră 


în vârful pidoarelor, ţinându-l pe Wade de mână. Rămaseră 
tot atât de miraţi de apariţia lui Wade ca şi de-a lui Rhett, 
fiindcă îşi închipuiau că băiatul era catolic. În orice caz, 
Scarlett era catolică sau aşa îşi închipuia lumea. Nu mai 
călcase în biserică de ani de zile, fiindcă renunţase îa 
religie, aşa cum renunţase la multe din lucrurile învăţate de 
la Ellen. Toată lumea credea că neglijase educaţia religioasă 
a copilului, şi Rhett crescu în stima lor prin faptul că încerca 
să îndrepte lucrurile, chiar dacă îl ducea pe Wade la o 
biserică episcopală în loc de una catolică. 

Rhett ştia să fie grav şi plăcut când voia să-şi tină gura, şi 
ştia să privească altfel decât ironic. De ani de zile nu se mai 
purtase cu seriozitate, dar se arătă grav şi plăcut, aşa cum 
îmbrăcase şi o jiletcă de culoare mai discretă. Nu era greu 
să câştigi simpatia unor oameni cărora le-ai scăpat viaţa. 
Aceştia şi-ar fi arătat de mult recunoştinţa, dacă şi-ar fi 
închipuit că lui îi păsa câtuşi de puţin. Acum Hugh Elsing, 
Rene, băieţii Simmons, Andy Bonnell şi alţii îl găseau plăcut, 
mai ales că nu încerca să se pună în valoare şi părea jenat 
de câte ori i se pomenea de datoria de recunoştinţă pe care 
o aveau faţă de el. 

— N-a fost nimic, protesta el. În locul meu, toţi aţi fi făcut 
la fel. 

Se înscrise cu o sumă importantă pentru fondul reparării 
bisericii episcopale şi oferi un obol generos, dar nu 
exagerat, ca să nu pară vulgar, Asociaţiei pentru 
înfrumusețarea mormintelor glorioşilor noştri morţi. Se 
adresă doamnei Elsing şi o rugă să nu spună nimănui de 
unde venea această sumă, ştiind bine că era cel mai bun 
mijloc de-a împrăştia vestea. Doamna Elsing ar fi vrut să 
refuze banii lui. banii unui speculant. dar Asociaţia avea 
atâta nevoie de bani. 

— Nu înţeleg de ce tocmai dumneata ţii să ne vii într- 
ajutor, zise ea înţepată. 

Când Rhett îi declară, cu expresia demnă ce se impunea, 
că făcea acest gest în memoria atâtor vechi camarazi de 


arme care, mai puţin norocoşi ca el, zăceau acum în 
morminte necunoscute, doamna Elsing rămase cu gura 
căscată, uitând să mai pară atât de aristocratică. Dolly 
Merriwether îi spusese că ştia de la Scarlett că domnul 
Butler făcuse războiul, dar ea nu crezuse. Nimeni nu 
credea lucrul acesta. 

— Ai făcut războiul? În ce regiment, în ce companie? 

Rhett îi satisfăcu curiozitatea. 

— O, la artilerie? Toţi cei pe care îi cunoşteam au fost sau 
la cavalerie, sau la infanterie. Atunci, aşa se explică. 

Şi se opri încurcată, temându-se de ironia privirii lui Rhett. 
Acesta însă se uita în jos şi se juca cu lanţul de la ceasornic. 

— Aş fi preferat să fiu la infanterie, zie el făcându-se că nu 
înţelege aluzia, dar când s-a aflat că fusesem la West Point. 
deşi e drept că n-am terminat academia, din cauza unei 
pozne copilăreşti. Atunci m-au vărsat la artilerie - la 
artileria activă, nu la miliţie. Era mare nevoie de oameni cu 
cunoştinţe tehnice speciale în ultima campanie. Ştiţi ce 
pierderi grele fuseseră, şi câţi artilerişti au fost omorâţi. 
Eram cam singur la artilerie - nici un om cunoscut. Mi se 
pare că n-am văzut un singur om din Atlanta în tot timpul 
cât am fost la război. 

— Doamne! zise doamna Elsing, încurcată. 

Dacă Rhett fusese într-adevăr la război, atunci ea se 
înşelase. Începu să se simtă vinovată pentru faptul că 
vorbise cu atâta răutate de laşitatea lui. 

— Şi de ce n-ai spus nimănui că ai fost la război? S-ar zice 
că ţi-e ruşine. 

Rhett o privi drept în ochi, cu o expresie impenetrabilă. 

— Doamnă Elsing, zise el grav, vă rog să mă credeţi când 
vă spun că sunt mai mândru de serviciile pe care le-am 
adus Confederaţiei decât de tot ce am făcut sau de tot ce 
voi face în viaţa mea. Cred că. cred că. 

— Atunci de ce te-ai ascuns? 

— Mi-era ruşine să vorbesc de asta, din cauza unora. 
unora din faptele mele din trecut. 


Doamna Elsing o informă pe doamna Merriwether despre 
contribuţia bănească a lui Rhett şi îi povesti în mod 
amănunţit toată conversaţia. 

— Şi, Dolly, pe onoarea mea, atunci când spunea că îi era 
ruşine, avea lacrimi în ochi! Da, lacrimi! Eram gata să plâng 
şi eu. 

— Ce prostie! exclamă doamna Merriwether, nevoind să 
creadă. Nu cred în lacrimile lui cum nu cred că a fost la 
război. Şi am să controlez imediat. Dacă zice că a fost la 
artilerie, o să scriu colonelului Carleton, care e însurat cu 
fata uneia din surorile bunicului meu. El a fost şeful suprem 
al artileriei. 

Doamna Merriwether scrise colonelului Carleton şi, spre 
consternarea ei, primi un răspuns în care se aduceau laude 
lui Rhett într-o formă fără echivoc. Un artilerist înnăscut, un 
soldat viteaz şi un gentleman desăvârşit, un om modest 
care refuzase diploma ce-i fusese oferită. 

— Poftim! zise doamna Merriwether arătând doamnei 
Elsing scrisoarea. Îmi vine să mor de necaz! Poate că ne-am 
înşelat când n-am crezut că secătura asta a fost la război. 
Poate că ar fi trebuit să le credem pe Scarlett şi pe Melanie 
care ne-au spus că s-a înrolat în ziua când a căzut Atlanta. 
Totuşi, e un scallawag şi o canalie şi nu pot să-l sufăr! 

— Am impresia, zise doamna Elsing şovăind, am impresia 
că nu e chiar atât de rău. Un om care a luptat pentru 
Confederație nu poate fi un om rău. Cred că Scarlett e 
aceea care-l îndeamnă la rele. Să ştii, Dolly, că-mi vine să 
cred că. ei, da, că îi e ruşine de Scarlett, dar e prea bine- 
crescut ca s-o spună. 

— Lui, ruşine! Fugi de-aici! Ce mi-e unul, ce mi-e altul! 
Cum poţi să crezi o asemenea prostie? 

— Nu-i o prostie, zise doamna Elsing, indignată. Ieri când 
ploua cu găleata, se plimba cu trăsura încoace şi-ncolo pe 
Strada Piersicului, cu cei trei copii, chiar cu fetiţa cea mică; 
s-a oprit şi m-a luat şi pe mine până acasă. Şi când l-am 
întrebat: "Domnule Butler, de ce ţii copiii afară pe umezeala 


asta? De ce nu-i duci acasă?" s-a uitat jenat la mine, fără să 
spună o vorbă. Dar Mammy a răspuns în locul lui: "Casa e 
plină de golani albi şi e mai bine pentru copii să fie afară, în 
ploaie, decât acasă". 

— Şi el ce-a zis? 

— Ce să zică? S-a uitat urât la Mammy şi n-a zis nimic. Ştii 
că ieri după-amiază Scarlett avea invitaţi care veniseră să 
joace cărţi, şi erau o mulţime de femei ordinare la ea. Îmi 
închipui că domnul Butler nu voia ca ele să-i sărute fetiţa. 

— Ei, asta-i! zise doamna Merriwether, mai nesigură, dar 
tot încăpăţânată. 

Săptămâna următoare, însă, capitulă şi ea. 

Rhett avea un birou la bancă. Ce anume făcea el acolo, n- 
ar fi putut-o spune nici chiar directorii băncii, care-l priveau 
uimiţi; dar avea prea multe acţiuni ca să poată obiecta 
cineva împotriva prezenţei lui acolo. În scurt timp, însă, 
uitară antipatia pe care o simţiseră pentru dânsul, fiindcă 
era un om liniştit şi bine-crescut şi se pricepea un pic la 
afacerile de bancă şi la plasamente. În orice caz, şedea 
toată ziua la birou şi dădea tuturor impresia că lucrează, 
fiindcă voia să fie pe picior de egalitate cu concetăţenii lui 
cumsecade care munceau, şi chiar din greu. 

Dorind să-şi mărească brutăria şi cofetăria, doamna 
Merriwether încercase să împrumute două mii de dolari de 
la bancă, oferind casa ca garanţie. Fusese însă refuzată, 
întrucât casa era de două ori ipotecată. Furioasă, bătrâna 
doamnă grasă ieşi de la bancă tunând şi fulgerând, când 
Rhett o opri, o întrebă ce necazuri are şi zise cu un aer 
preocupat: 

— Trebuie să fie o greşeală, doamnă Merriwether, o mare 
greşeală. Dumneavoastră să vi se ceară garanţie?! Eu v-aş 
împrumuta banii doar pe cuvânt! Cineva care e în stare să 
pună pe picioare o afacere ca a dumneavoastră n-are 
nevoie de garanţie. Banca e interesată să împrumute bani 
unor persoane ca dumneavoastră. Vă rog, luaţi loc pe scaun 
şi aşteptaţi puţin să mă interesez personal. 


Curând se întoarse surâzând prietenos şi o lămuri că se 
făcuse o greşeală, aşa cum îşi închipuise. Cele două mii de 
dolari erau la dispoziţia ei. 

Indignată, jignită, furioasă că trebuie să accepte o favoare 
de la un om pe care nu-l putea suferi şi în care nu avea 
încredere, doamna Merriwether îi mulţumi cu foarte puţină 
căldură. 

Rhett se prefăcu însă că nu observă. O conduse până la 
uşă şi îi zise: 

— Doamnă Merriwether, am avut întotdeauna mult 
respect pentru cunoştinţele dumneavoastră, aşa că v-aş 
ruga să-mi daţi un sfat. 

Doamna Merriwether dădu din cap cu atât de puţin 
entuziasm, încât penele de la pălărie abia i se mişcară. 

— Ce-aţi făcut când Maybelle a dumneavoastră era mică şi 
îşi sugea degetul gros? 

— Poftim? 

— Mica mea Bonnie îşi suge degetul gros şi nu ştiu cum s-o 
dezvăţ de obiceiul ăsta. 

— Trebuie s-o dezveţi, zise doamna Merriwether energic. 
Are să-şi deformeze gura. 

— Ştiu, ştiu! Şi are o gură aşa de frumoasă. Dar nu ştiu ce 
să fac. 

— Dar bine, Scarlett ar trebui să ştie, zise doamna 
Merriwether tăios. A mai avut doi copii. 

Rhett îşi privi vârful pantofilor şi oftă: 

— Am încercat să-i pun săpun sub unghie, zise el trecând 
peste observaţia cu privire la Scarlett. 

— Săpun! Pff! Nu slujeşte la nimic săpunul. Eu am uns 
degetul lui Maybelle cu chinină şi te asigur, domnule Butler, 
că am dezvăţat-o imediat. 

— Chinină! Nici prin minte nu mi-ar fi trecut! Nu ştiu cum 
să vă mulţumesc, doamnă Merriwether. Eram foarte necâjit. 

Şi-i adresă un surâs atât de binevoitor, atât de 
recunoscător, încât o clipă, doamna Merriwether rămase 
încurcată. Dar când îşi luă rămas bun de la Rhett, zâmbea şi 


ea. Pentru nimic în lume n-ar fi recunoscut în faţa doamnei 
Elsing că-l judecase greşit pe Rhett; era însă cinstită şi 
mărturisi că un om care îşi iubea atât copilul nu poate fi cu 
desăvârşire rău. Ce păcat că Scarlett nu se interesa deloc 
de Bonnie, care era o fetiţă atât de drăgălaşă. Grija unui 
bărbat care încearcă să-şi crească singur copilul face 
întotdeauna o impresie patetică. Rhett îşi dădea foarte bine 
seama cât de patetic era spectacolul pe care-l prezenta, iar 
dacă reputaţia lui Scarlett suferea de pe urma acestui 
lucru, nu-i păsa. 

Îndată ce fetiţa putu să umble, începu s-o ia mereu cu el în 
trăsură, sau cocoţată în faţa lui pe şa. După-masă, când se 
întorcea acasă de la bancă, o lua la plimbare pe Strada 
Piersicului, ţinând-o de mână, micşorându-şi paşii lui mari 
ca să-şi potrivească mersul cu umbletul ei nesigur, şi 
răspundea cu răbdare la miile ei de întrebări. Pe înserat, 
lumea avea obiceiul să stea pe verandă sau în grădina din 
faţa casei şi, deoarece Bonnie era un copil atât de drăguţ şi 
de prietenos, cu bucle bogate, negre şi cu ochii de un 
albastru viu, puţine persoane se abţineau de la plăcerea de 
a vorbi cu ea. Rhett nu se amesteca niciodată în 
conversațiile astea, ci stătea de o parte, plin de mândrie 
părintească şi de recunoştinţă pentru faptul că fetiţa lui e 
băgată în seamă. 

Locuitorii Atlantei aveau o memorie bună, erau bănuitori, 
şi îşi schimbau cu greu părerile. Vremurile erau grele şi cei 
ce întreţineau legături cu Bullock şi cu oamenii lui erau rău 
priviţi. Bonnie însă moştenise de la Scarlett şi Rhett tot ce 
aveau ei mai bun în firea lor, şi tatăl ei se sluji de ea ca să 
dărâme zidul de răceală pe care i-l opunea Atlanta. 

Bonnie creştea repede, şi în fiecare zi se accentua din ce 
în ce mai mult asemănarea cu bunicul ei Gerald O'Hara. 
Avea picioare scurte şi voinice, ochii mari, albaştri ca ai 
irlandezilor şi o bărbie mică şi pătrată care arăta hotărârea 
de a face ce voia. De la Gerald moştenise accesele bruşte de 
mânie întovărăşite de ţipete şi urlete, care se potoleau de 


îndată ce i se îndeplineau dorinţele. De câte ori era Rhett 
cu ea, dorinţele ei erau imediat satisfăcute. Deşi Scarlett şi 
Mammy căutau să-l împiedice, Rhett o răsfăţa, fiindcă îi 
plăcea tot ce făcea fetiţa lui. Un singur lucru îl îngrijora: 
frica ei de întuneric. 

Până la vârsta de doi ani, Bonnie dormise în odaia copiilor 
împreună cu Wade şi Ella - şi adormea uşor. Apoi, fără nici 
un motiv, începuse să plângă îndată ce Mammy ieşea din 
cameră luând lampa cu ea. În curând situaţia se agravă, 
căci Bonnie se trezea noaptea, ţipa de frică, speria pe 
ceilalţi copii şi alarma toată casa. O dată Rhett trimise chiar 
după doctorul Meade şi se arătă nemulţumit când bătrânul 
medic puse diagnosticul "vis urât". De la fetiţă nu se putea 
scoate decât un singur cuvânt - "întuneric". 

Enervată, Scarlett sugeră să i se dea o bătaie bună fetiţei, 
şi refuza să lase lampa aprinsă în camera copiilor, fiindcă 
Wade şi Ella n-ar fi putut dormi. Rhett era îngrijorat; dar 
calm, şi, încercând să mai afle câte ceva de la fetiţa lui, 
afirmă că dacă e vorba de bătaie, atunci o va bate pe 
Scarlett şi nu pe Bonnie. 

Drept urmare, fetiţa fu mutată în camera pe care o ocupa 
acum Rhett singur. Pătucul ei îşi găsi loc lângă patul lui, şi o 
lampă mică rămase aprinsă toată noaptea. lot oraşul află 
de această întâmplare şi gurile rele se porniră să meliţe. 
Faptul că o fetiţă dormea în camera tatălui ei, chiar dacă 
avea numai doi ani, era oarecum jenant. 'Toţi o bârfeau pe 
Scarlett - întâi pentru că avea cameră separată de a 
bărbatului ei, lucru destul de şocant, şi apoi pentru că, dacă 
fetiţei îi era frică să doarmă singură, locul ei era lângă 
mama ei. Scarlett nu putea să explice că nu poate să 
doarmă cu lumină, şi nici că Rhett n-ar fi lăsat fetiţa să 
doarmă cu ea. 

— Te-ai trezi numai când ar ţipa, şi atunci i-ai trage o 
palmă, zise el scurt. 

Pe Scarlett o enerva importanţa pe care o dădea Rhett 
temerilor nocturne ale lui Bonnie, dar se gândi că va găsi ea 


mijlocul să schimbe lucrurile şi s-o mute la loc pe fetiţă în 
odaia copiilor. Toţi copiii se tem de întuneric, şi singurul 
remediu era severitatea. De altfel, tot ce făcea Rhett era 
numai din răutate, ca să arate lumii ce mamă rea e ea, ca s- 
o pedepsească că l-a alungat din camera ei. 

Niciodată nu mai călcase în camera ei şi nici nu încercase 
uşa, din ziua când l-a anunţat că nu va mai vrea copii. În 
afară de asta, până în ziua când începu să stea acasă din 
cauza temerilor lui Bonnie, cina de mai multe ori în oraş 
decât acasă. Uneori lipsise toată noaptea, şi Scarlett, 
pândind din odaia ei până spre dimineaţă, se întreba unde 
putea fi. Îşi amintea de cuvintele lui: "Mai sunt şi alte 
paturi, draga mea!" Deşi gândul acesta o chinuia, n-avea ce 
face. Nu putea spune nimic fiindcă ar fi provocat un scandal 
care, fără îndoială, i-ar fi îngăduit lui Rhett să-i amintească 
de uşa ei încuiată şi de rolul probabil al lui Ashley în toată 
chestiunea aceasta. Da, luând-o pe Bonnie să doarmă într-o 
odaie în care lăsa lumina aprinsă - în propria lui odaie - nu 
urmărea decât să se răzbune pe dânsa. 

Nu-şi dădu seama de importanţa pe care Rhett o dădea 
temerilor lui Bonnie şi nici de devotamentul lui pentru 
fetiţă, decât într-o noapte îngrozitoare. Toată familia nu 
avea să uite niciodată noaptea aceea. 

Rhett se întâlnise în ziua aceea cu un fost prieten al lui din 
timpul blocadei şi avură multe să-şi spună. Scarlett nu ştia 
exact unde se duseseră să bea şi să stea de vorbă, dar 
bănuia că la Belle Watling. Rhett nu veni acasă după- 
amiază, ca s-o ducă pe Bonnie la plimbare, şi nici seara la 
cină. Fetiţa îl pândise nerăbdătoare toată după-amiaza de la 
fereastră, vrând să-i arate nişte gâze, dar până la urmă Lou 
o culcă, în ciuda văicărelilor şi împotrivirilor ei. 

Fie că Lou uitase să aprindă lampa, fie că aceasta se 
stinsese singură - nimeni nu află exact ce s-a întâmplat - 
când Rhett se întoarse în sfârşit acasă, puţin cam ameţit, 
toată casa era în picioare, trezită de ţipetele lui Bonnie, pe 
care le auzi încă din grajd. Se trezise în întuneric şi-l 


strigase pe tatăl ei, care nu era acolo. Grozăviile fără nume 
care-i populau închipuirea se năpustiseră asupra ei. Toate 
luminile frumoase şi mângâietoare aduse de Scarlett şi de 
servitori nu o putură potoli, şi Rhett se repezi în sus pe 
scări, sărindu-le câte trei, speriat de moarte. 

Când o luă în sfârşit în braţe, printre suspinele ei 
sfâşietoare nu putu deosebi decât cuvântul "întuneric". Se 
întoarse furios spre Scarlett şi spre negresă. 

— Cine a stins lumina? Cine a lăsat-o singură pe întuneric? 
Prissy, am să te spânzur de vie. 

— Doamne sfinte, domn'le 'hett! Nu eu! Lou a. 

— Dumnezeule, dom'le 'hett, am. 

— Destul. Ştiţi ce-am poruncit. Îmi vine să. leşi! Şi să nu te 
mai întorci. Scarlett, să-i plăteşti şi să nu o mai văd când voi 
cobori. Acuma, plecaţi toate! 

Negresele dispărură, nenorocita de Lou plângând cu faţa 
în şorţ. Dar Scarlett nu plecă. Îi venea greu să-şi vadă 
copilul preferat liniştindu-se în braţele lui Rhett, pe când în 
ale ei ţipase atât de sfâşietor. Îi venea greu s-o vadă cum îşi 
trece braţele împrejurul gâtului lui Rhett ca să-i 
povestească cu vocea sugrumată de ce se speriase, pe când 
ea, Scarlett, nu reuşise să afle nimic. 

— Şi s-a aşezat pe pieptul tău, zise Rhett încet. Era mare? 

— O, da. Foarte mare! Avea şi gheare. 

— A, şi gheare. Haide, haide. O să stau toată noaptea la 
pândă şi, dacă se întoarce, o să-l împuşc. 

Rhett vorbea serios şi glasul lui potoli suspinele lui Bonnie. 
Vocea ei deveni mai naturală şi începu să-i descrie 
amănunţit cum era monstrul, într-un limbaj pe care numai 
el îl înţelegea. Pe Scarlett o enerva faptul că Rhett discuta 
cu fetiţa ca şi cum era vorba de ceva real. 

— Pentru Dumnezeu, Rhett. 

El însă îi făcu semn să tacă. 

În sfârşit, când Bonnie adormi, o culcă în patul ei şi o 
acoperi cu cearceaful. 


— Am s-o spânzur pe negresa aceea, zise el calm. E şi vina 
ta. De ce n-ai venit până aici să vezi dacă lumina e aprinsă? 
— Nu fi caraghios, Rhett, şopti Scarlett. Bonnie face aşa 
fiindcă îi cauţi în coarne. Multor copii le e frică de întuneric, 
dar le trece. Wade se temea şi el, dar nu l-am răsfăţat. Dacă 

ai lăsa-o să ţipe o noapte sau două. 

— S-o las să ţipe! exclamă Rhett, şi o clipă Scarlett crezu 
că are s-o bată. Ori eşti o proastă, ori eşti cea mai inumană 
femeie pe care am văzut-o vreodată. 

— Nu vreau să ajungă nervoasă şi fricoasă. 

— Pricoasă! Asta-i bună! Bonnie nu ştie ce-i frica! Tu însă 
n-ai imaginaţie şi nu poţi să-ţi dai seama cât suferă cei ce 
au. mai ales un copil. Dacă ceva cu gheare şi cu coarne ar 
veni şi s-ar aşeza pe pieptul tău, i-ai spune să se ducă la 
dracu', da? Vorbă să fie! Nu uita, cucoană, că te-am văzut 
trezindu-te şi ţipând ca o pisică opărită, fiindcă visaseşi că 
fugeai prin ceaţă. Şi nu de mult încă. 

Scarlett se simţi încurcată, fiindcă nu-i plăcea să i se 
amintească de visul acesta. Ba mai mult, era jenată 
amintindu-şi că Rhett o mângâiase şi o potolise ca pe 
Bonnie. Schimbă deci vorba căutând să-l atace în alt fel. 

— O răsfeţi şi. 

— Şi am de gând să continui s-o răsfăţ, şi sunt sigur că o 
să-i treacă şi o să uite. 

— Atunci, zise Scarlett înţepată, dacă vrei să faci pe 
dădaca, ar trebui să încerci să vii seara mai devreme, şi 
treaz dacă se poate. 

— Am să mă întorc mai devreme, dar am să mă îmbăt turtă 
dacă aşa-mi place. 

După această întâmplare, începu să se întoarcă acasă 
devreme, cu mult înainte de ora de culcare a lui Bonnie. 
Şedea lângă ea, o ţinea de mână până când adormea. 
Numai atunci cobora jos, în vârful picioarelor, şi lăsa lampa 
aprinsă şi uşa întredeschisă ca să poată auzi dacă se 
trezeşte şi se sperie. Nu voia cu nici un preţ să i se mai 
întâmple un acces de spaimă din cauza întunericului. Toată 


casa avea mare grijă de lampa aprinsă: Scarlett, Mammy, 
Prissy şi Pork veneau deseori sus în vârful picioarelor, ca să 
controleze dacă arde. 

Şi venea acasă fără să fie băut, dar nu fiindcă i-o ceruse 
Scarlett. Luni de zile băuse mult, fără să fie însă niciodată 
beat mort. Dar iată că într-o seară, când duhnea a whisky, o 
luă în braţe pe Bonnie, o lipi de umărul lui şi o întrebă: 

— Îl săruţi pe tăticul tău iubit? 

Fetiţa îşi strâmbă nasul mititel şi încercă să scape din 
braţele lui. 

— Nu, zise ea sinceră. Urât. 

— Cum urât? 

— Miroşi urât. Unchiul Ashley nu miroase urât. 

— Să fiu al dracului, zise el încruntat, punând-o jos. Nu 
credeam că în casa mea am să găsesc pe cineva care să-mi 
vorbească de cumpătare. 

De-atunci însă se mărgini să bea numai un pahar de vin 
după-masă. Bonnie, care avea voie să bea ultimele picături 
din paharul lui, nu mai zise că miroase urât. Ca urmare, 
obrajii lui Rhett, care se buhăiseră, îşi recăpătară conturul, 
şi cearcănele de sub ochii lui negri parcă se mai estompară. 
Cum lui Bonnie îi plăcea să se plimbe călare pe şa în faţa 
lui, Rhett stătea acum mai mult pe-afară, şi faţa lui se pârli 
de soare şi deveni şi mai oacheşă. Părea mai sănătos, râdea 
mai mult şi deveni iar bărbatul întreprinzător care făcuse o 
impresie atât de puternică la Atlanta la începutul războiului. 

Oamenii cărora le fusese antipatic începură să-i surâdă 
când îl vedeau trecând călare cu fetiţa. Femei care până 
acum crezuseră că niciuna dintre ele nu era în siguranţă 
lângă el începură să se oprească pe stradă, să-i vorbească şi 
s-o admire pe Bonnie. Chiar şi cucoanele bătrâne cele mai 
severe erau de părere că un bărbat care ştie să discute cu 
atâta pricepere despre bolile şi problemele de educaţie ale 
copiilor nu poate fi iremediabil rău. 

Capitolul LIII. 


Era ziua de naştere a lui Ashley şi, voind să-i facă o 
surpriză, Melanie se pregătise s-o sărbătorească, fără ştirea 
lui. Toată lumea ştia despre recepţie, în afară de Ashley. 
Chiar Wade şi micul Beau ştiau, dar fuseseră puşi să jure că 
nu vor spune nimic, aşa că nu-şi mai încăpeau în piele de 
mândrie. Toată lumea bună din Atlanta fusese poftită şi 
făgăduise să vină. Generalul Gordon şi familia lui 
acceptaseră invitaţia cu plăcere, Alexander Stephens 
promisese să vină dacă sănătatea lui şubredă i-o va 
permite, şi chiar şi Bob Ioombs, scandalagiul Confederaţiei, 
era aşteptat. 

Toată dimineaţa Scarlett, Melanie, India şi mătuşa Pitty 
alergaseră de colo-colo prin casă, supraveghindu-i pe 
servitorii negri care puneau perdele curate la ferestre, 
frecau argintăria, ceruiau podeaua, făceau prăjituri, 
amestecau sau gustau răcoritoarele. Niciodată Scarlett n-o 
văzuse pe Melanie atât de emoţionată şi de fericită. 

— Înţelegi, dragă, Ashley nu şi-a mai sărbătorit 
aniversarea de când. de când. îţi aminteşti de picnicul de la 
Doisprezece Stejari? În ziua în care am aflat că domnul 
Lincoln a chemat voluntarii sub arme. De atunci nu şi-a mai 
serbat ziua de naştere. Si munceşte aşa de mult şi e aşa de 
obosit când vine seara acasă, încât a şi uitat că azi e ziua 
lui. Şi ce mirat o să fie când toată lumea va sosi după cină. 

— Cum o să faceţi ca domnul Ashley să nu observe 
lanternele celea de pe peluză când vine diseară la masă? 
întrebă Archie morocănos. 

Toată ziua privise pregătirile pentru recepţie, fără să 
admită că-l interesează. Niciodată nu avusese prilejul să 
asiste, din culise, la pregătirile pentru o recepţie în lumea 
bună, şi pentru el era ceva nou. Nu se jena să-şi spună 
părerea despre femeile care alergau de parcă luase casa 
foc, numai fiindcă urmau să vină musafiri, dar nimic nu l-ar 
fi putut convinge să plece de-acolo. Lanternele de hârtie 
colorată, pe care doamna Elsing şi cu Fanny le făcuseră şi le 
pictaseră pentru această ocazie, îl interesau în mod special, 


fiindcă nu văzuse niciodată "asemenea chestii”. Fuseseră 
ascunse în odaia de la subsol în care locuia el, şi le 
cercetase amănunţit. 

— Of, Doamne, la asta nu m-am gândit! exclamă Melanie. 
Archie, ce bine că mi-ai spus. Vai de mine! Ce să mă fac! 
Trebuie să fie agăţate în pom; să li se pună lumânări mici şi 
să fie aprinse chiar în momentul când vor începe să 
sosească musafirii. Scarlett, îl trimiţi tu pe Pork să facă 
treaba asta în timp ce cinăm? 

— Doamnă Wilkes, aveţi mai multă minte ca alte femei, dar 
vă zăpăciţi prea repede, zise Archie. Ce să ştie Pork, negrul 
acela idiot, despre chestiile astea? Le-ar da foc într-o clipă. 
Sunt. sunt chiar drăguţe, recunoscu el. Am să le agăţeu, 
când dumneavoastră şi domnul Wilkes veţi sta la masă. 

— O, Archie, ce drăguţ din partea dumitale! zise Melanie şi 
se uită la el ca un copil, cu ochii plini de recunoştinţă şi de 
încredere. Nu ştiu ce m-aş face fără dumneata. Crezi că ai 
putea pune lumânările înăuntru acum, ca să scăpăm de-o 
grijă? 

— Da, poate că da, zise Archie, fără pic de bunăvoință, şi 
se îndreptă şchiopătând spre pivniţă. 

— Vezi că muştele se prind cu miere, zise Melanie râzând, 
când bătrânul bărbos cobori jos pe scări. Ţineam ca el să 
agaţe lanternele, dar îl ştiu prea bine. Dacă-l rogi să facă un 
lucru, te refuză. Acum am scăpat de el puţin. Negrii se tem 
aşa mult de el, că nu vor să muncească când îi urmăreşte 
de-aproape. 

— Melly, în locul tău nu l-aş ţine pe banditul ăsta bătrân la 
mine în casă, zise Scarlett supărată. 

Îl ura pe Archie atât cât o ura şi el pe dânsa şi aproape că 
nu-şi vorbeau. Chiar la Melanie în casă, Archie se uita la ea 
bănuitor şi dispreţuitor. 

— Are să-ţi facă necazuri, ai să vezi. 

— O, e inofensiv dacă-l măguleşti şi-i arăţi că ai nevoie de 
el, zise Melanie. Şi e aşa de devotat lui Ashley şi lui Beau, 
încât mă simt mai liniştită când e aici. 


— Vrei să spui că ţi-e devotat ţie, Melanie, zise India, a 
cărei faţă rece se lumină de un surâs blând, pe când o 
învăluia pe cumnata ei într-o privire afectuoasă. Cred că 
eşti prima fiinţă pe care bătrânul bandit a iubit-o de când 
nevasta lui. de la nevasta lui. Îmi vine să cred că ar dori ca 
cineva să te jignească, ca să-l poată omori spre a-ţi dovedi 
respectul pe care ţi-l poartă. 

— Vai de mine, India, cum vorbeşti! zise Melanie roşind. 
Ştii bine să mă consideră o gâscă. 

— Nu înţeleg de ce daţi importanţă părerii acestui bătrân 
morocănos care miroase urât, zise Scarlett brusc, căci nu-i 
ierta lui Archie felul cum vorbise de ea când se pusese 
problema muncii cu deţinuţi. Trebuie să plec acum. Mă duc 
să prânzesc, pe urmă mă duc la prăvălie să plătesc oamenii, 
apoi la depozit ca să-i plătesc pe căruţaşi şi pe Hugh Elsing. 

— Te duci la depozit? întrebă Melanie. Ashley se duce şi el 
după-amiază să-l vadă pe Hugh Elsing. N-ai putea să-l reţii 
acolo până la cinci? Dacă se întoarce mai devreme, o să ne 
găsească terminând o prăjitură sau făcând altceva, şi atunci 
s-a dus surpriza. 

Scarlett surâse în gând, regăsindu-şi pe loc buna 
dispoziţie. 

— Da, am să-l rețin, zise ea. 

În acelaşi moment, ochii spălăciţi şi fără gene ai Indiei se 
aţintiră asupra ei. "Se uită aşa de ciudat la mine, de câte ori 
pomenesc de Ashley", gândi Scarlett. 

— Atunci, reţine-l cât poţi mai mult după cinci, zise 
Melanie. Şi apoi va veni India cu trăsura să-l ia. Scarlett, te 
TOg să vii devreme, diseară. Nu vreau să pierzi nimic din 
recepţie. 

În drum spre casă, Scarlett se gândi îmbufnată: "Nu vrea 
să pierd nimic din recepţie! Atunci, de ce nu mi-a propus s-o 
ajut să primească musafirii, cum le-a rugat pe India şi pe 
mătuşa Pitty?" 

În general, Scarlett nu ţinea s-o ajute pe Melanie să-şi 
primească musafirii care veneau la petrecerile ei 


plictisitoare. Dar aceasta era cea mai mare recepţie pe care 
o dădea Melanie şi era şi ziua lui Ashley, şi Scarlett ar fi 
dorit mult să fie lângă el când. Îşi primea musafirii. Ştia însă 
de ce nu fusese rugată. Chiar dacă n-ar fi ştiu-o, observaţia 
lui Rhett i-ar fi deschis în orice caz ochii. 

"Să-i ceri unei scallawag să-ţi ajute să-ţi primeşti musafirii 
tocmai când printre ei vor fi toţi foştii confederați de seamă 
şi toţi democraţii? Ai nişte idei cât se poate de nostime şi de 
caraghioase. Şi nu înţelegi că eşti poftită numai graţie 
faptului că doamna Melly ţi-e atât de devotată". 

Scarlett se găti cu mai multă grijă ca de obicei când se 
duse în după-amiaza aceea la prăvălie şi la depozitul de 
cherestea. Purta o rochie nouă de tafta verde ca sticla, care 
făcea ape viorii când bătea lumina pe ea, şi pălăria nouă 
verde-deschis cu garnitura de pene verzi. De ce nu-i dădea 
Rhett voie să poarte un breton ondulat pe frunte? Pălăria 
asta i-ar sta mult mai bine. O ameninţase că o tunde dacă-şi 
va ciopârţi şuviţele din faţă. Şi se purta atât de îngrozitor cu 
ea în zilele acestea, încât chiar era în stare s-o facă. 

Era o după-amiază minunată, însorită dar nu prea caldă, 
luminoasă dar nu orbitoare, şi adierea caldă care făcea să 
foşnească frunzele copacilor din lungul Străzii Piersicului 
mişca uşor penele pălăriei lui Scarlett. Inima îi bătea de 
fericire, aşa cum se întâmpla ori de câte ori trebuia să-l 
vadă pe Ashley. Poate că dacă plătea repede căruţaşii şi pe 
Hugh Elsing, aceştia vor pleca şi va rămâne singură cu 
Ashley în biroul mic din incinta depozitului. Ce rar avea 
acum prilejul să-l vadă pe Ashley singur! Şi când te gândeşti 
că Melanie o rugase să-l reţină! Era cu adevărat nostim! 

Cu inima plină de bucurie ajunse la prăvălie, plăti lui Willie 
şi celorlalţi slujbaşi, fără să mai întrebe dacă făcuseră 
treabă bună în ziua aceea. Era sâmbătă, cea mai grea zia 
săptămânii pentru prăvălie, fiindcă în ziua aceea toţi 
fermierii din împrejurimi veneau să-şi facă cumpărăturile, 
dar Scarlett nu puse nici o întrebare. 


În lungul drumului de la prăvălie la depozit, se opri de 
vreo zece ori spre a sta de vorbă cu nevestele unor 
carpetbagger-i în trăsuri splendide - dar nu aşa frumoase 
ca trăsura ei, îşi zise ea cu plăcere - şi cu mulţi bărbaţi care 
traversau praful roşiatic al şoselei ca să vină, cu pălăria în 
mână, să-i prezinte omagiile. Era o după-amiază minunată, 
şi Scarlett se simţea fericită. Era frumoasă, şi trecea ca o 
regină printre supuşii ei. Dar desele opriri o făcură să 
piardă timp şi ajunse la depozit mai târziu decât 
intenţionase; Hugh şi căruţaşii şedeau pe o grămadă de 
lemne şi o aşteptau. 

— Ashley e aici? 

— Da, e în birou, zise Hugh, al cărui chip în general 
posomorât se lumină văzând privirea ei fericită, 
scânteietoare. Încearcă să. adică verifică socotelile. 

— Azi nu e nevoie să se obosească cu ele, zise ea şi, 
coborând glasul, adăugă: Melly m-a trimis să-l rețin aici 
până pregăteşte totul pentru recepţia de diseară. 

Hugh zâmbi, căci şi el era poftit. Îi plăceau petrecerile şi, 
privind-o pe Scarlett, ghicea că şi ea se bucura la gândul 
recepţiei din seara aceea. Scarlett plăti pe căruţaşi şi pe 
Hugh şi-i părăsi brusc îndreptându-se spre birou, lăsând să 
se înţeleagă astfel că vrea să fie singură. Ashley o întâmpină 
în pragul uşii, şi cum stătea aşa, părul îi lucea în soare. O 
întrebă cu un surâs maliţios: 

— Dar, bine, Scarlett, ce faci în oraş la ora asta? De ce n-ai 
rămas la noi ca s-o ajuţi pe Melanie să pregătească 
surpriza? 

— Cum se poate, Ashley? exclamă ea indignată. Cum de-ai 
aflat? Melly are să fie foarte decepţionată dacă n-ai să fii 
surprins. 

— O, n-are să observe, nu-ţi fie teamă. Am să fiu cel mai 
surprins om din toată Atlanta, zise Ashley făcând haz. 

— Dar cine a fost secătura care ţi-a spus? 

— Aproape toţi bărbaţii pe care i-a poftit Melly. Generalul 
Gordon a fost primul. Mi-a spus că, din proprie experienţă, 


ştie că ori de câte ori o femeie organizează o petrecere de 
felul acesta, de obicei nimereşte exact în seara când soţul ei 
s-a hotărât să curețe şi să lustruiască toate armele din casă. 
Apoi m-a prevenit bunicul Merriwether. Mi-a povestit că 
odată doamna Merriwether i-a organizat o surpriză din 
astea şi a fost ea cea mai surprinsă, fiindcă bunicul îşi 
tratase pe furiş reumatismele cu o sticlă de whisky şi era 
prea beat ca să se poată scula din pat şi. ce să mai spun, toţi 
bărbaţii cărora li s-a făcut o surpriză m-au prevenit. 

— Ce secături! exclamă Scarlett, dar nu se putu stăpâni să 
nu râdă. 

Când surâdea aşa, Ashley semăna cu acela pe care îl 
cunoscuse pe vremuri la Doisprezece Stejari. Şi ce rar i se 
întâmpla acum să zâmbească! Aerul era călduţ şi soarele 
atât de blând! Faţa lui Ashley era veselă şi vorbele lui erau 
atât de pline de sinceritate, încât inima lui Scarlett tresări 
de fericire, i se umflă în piept până când începu aproape s-o 
doară, gata parcă să plesnească sub povara fericirii şi a 
lacrimilor fierbinţi care stăteau să se reverse. Se simţea iar 
de şaisprezece ani, şi fericită ca atunci. Emoţionată, respira 
din ce în ce mai repede. Simţea dorinţa nebună să-şi 
smulgă pălăria de pe cap, s-o arunce în sus şi să strige 
"Ura!" Apoi se gândi ce mutră ar face Ashley, şi deodată 
izbucni în râs până când ochii i se umplură de lacrimi. 
Începu să râdă şi el, cu capul lăsat pe spate ca şi cum îi 
plăcea să râdă, crezând că motivul veseliei lui Scarlett era 
felul cum bărbaţii trădaseră secretul Melaniei. 

— Intră, Scarlett. Tocmai controlam registrele. 

Ea trecu în odăiţa plină de soarele după-amiezii şi se aşeză 
pe scaunul din faţa biroului. Ashley o urmă, se aşeză pe 
colţul mesei şi începu să-şi legene uşor picioarele-i lungi. 

— O, să nu ne obosim cu registrele azi după-amiază, 
Ashley! N-am chef de ele. Când am o pălărie nouă, am 
impresia că toate cifrele mi-au fugit din cap. 

— Şi cu o pălărie aşa de drăguță ca asta, cifrele cred că au 
dispărut de tot, zise el. Scarlett, te faci din ce în ce mai 


drăguță. 

Şi Ashley sări de pe masă şi, râzând, o apucă de mâini şi îi 
depărtă braţele ca să-i vadă rochia mai bine. 

— Ce frumoasă eşti! Cred că n-ai să îmbătrâneşti 
niciodată. 

Când Ashley o atinse, Scarlett îşi dădu seama că, 
inconştient, dorise tot timpul lucrul acesta. Toată după- 
amiaza asta plină de fericire dorise căldura mâinilor lui, 
tandreţea ochilor lui, un cuvânt care să-i arate cât ţinea la 
ea. Era prima oară când erau complet singuri, din ziua 
aceea îngheţată, în livada de la Tara, şi prima oară când ea 
îi da mâna altfel decât într-un gest de politeţe. De luni de 
zile dorise să fie aproape de el. Dar acum. 

Ce ciudat că atingerea mâinilor lui nu-i făcea o impresie 
deosebită. Altădată numai când se apropia de el începea să 
tremure. Acum nu simţea decât o senzaţie de plăcere şi de 
căldură prietenească. Atingerea mâinilor lui nu o îmbăta şi 
inima îi rămase liniştită şi mulţumită. Această senzaţie o 
intrigă şi o încurcă puţin. Era tot Ashley al ei, Ashley cel 
frumos pe care ea-l iubea mai mult decât viaţa. Atunci, de 
ce.? 

Dar goni aceste gânduri din minte. Ajungea că era lângă 
el, că o ţinea de mâini şi că surâdea ca un prieten, fără a fi 
stingherit sau emoţionat. 1 se părea o minune un lucru ca 
acesta, când între ei erau atâtea lucruri nespuse. Privirea 
lui era aţintită asupra ei, limpede şi strălucitoare; zâmbea 
cu zâmbetul pe care Scarlett îl adora, zâmbea ca şi cum 
între ei n-ar fi existat niciodată altceva în afară de fericire. 
Între ochii lor nu mai era nici o barieră; privirea lui Ashley 
nu mai era depărtată, pierdută. Scarlett începu să râdă. 

— O, Ashley, am început să îmbătrânesc. 

— Tu, să îmbătrâneşti! Nu, Scarlett, la şaizeci de ani, 
pentru mine o să fii aceeaşi. O să te ţin întotdeauna minte 
aşa cum erai în ziua ultimului nostru picnic, aşezată sub 
stejar cu vreo zece tineri împrejurul tău. Pot să-ţi spun şi 
cum erai îmbrăcată: într-o rochie albă cu floricele verzi şi 


cu un şal alb de dantelă pe umeri. Aveai sandale verzi cu 
şireturi negre şi o pălărie uriaşă de pai, cu panglici lungi 
verzi. Cunosc rochia aceea pe dinafară, fiindcă atunci când 
eram în lagăr şi-mi mergea rău, îmi chemam amintirile şi le 
frunzăream cum ai frunzări o carte cu poze; şi-mi aminteam 
de fiecare amănunt. 

Se opri brusc şi faţa lui luminoasă se posomori. Dădu 
drumul binişor mâinilor ei, în timp ce Scarlett rămânea în 
aşteptare, nerăbdătoare să-l audă vorbind. 

— Ce mult drum am făcut amândoi din ziua aceea, nu-i 
aşa, Scarlett? Am umblat pe drumuri la care nu ne-am fi 
aşteptat. Tu ai înaintat repede, uşor, pe când eu încet şi 
anevoie. 

Se aşeză din nou pe birou, se uită la ea şi iar începu să 
zâmbească. Nu mai era însă surâsul care o făcuse pe 
Scarlett atât de fericită cu puţin timp înainte. Era un surâs 
trist. 

— Da, da, tu ai înaintat uşor, şi m-ai târât după tine, legat 
de roţile trăsurii tale. Uneori mă întreb sincer: ce-aş fi ajuns 
fără tine? 

Scarlett se grăbi să-l apere împotriva lui însuşi, poate mai 
ales din cauză că, fără voia ei, îşi amintea de spusele lui 
Rhett. 

— Dar n-am făcut niciodată nimic pentru tine, Ashley. Fără 
mine ai fi exact acelaşi. Într-o zi o să ajungi un om bogat, un 
om mare, aşa cum ţi se cuvine. 

— Nu, Scarlett, eu nu sunt din soiul acelora din care se fac 
oamenii mari. Cred că, fără tine, aş fi căzut în uitare. cum s- 
a întâmplat cu sărmana Cathleen Calvert şi cu atâţia alţii cu 
nume vechi şi strălucite. 

— O, Ashley, nu vorbi aşa. Pari atât de trist. 

— Nu sunt trist. Adică nu mai sunt trist. Mai de mult. da. 
Acum sunt numai. 

Tăcu, şi Scarlett înţelese la ce se gândea. Era prima oară 
că ştia la ce se gândeşte Ashley când privirea lui limpede ca 
cristalul începea să se piardă în depărtări. Cât timp furia 


dragostei îi sfâşiase pieptul, gândurile lui îi rămâneau 
neînţelese. Acum, în atmosfera liniştită şi prietenoasă care îi 
înconjura, putea pătrunde în sufletul lui, putea să-l 
înţeleagă puţin. Acum nu mai era trist. După înfrângere 
fusese trist, şi tot aşa când îl rugase să vină la Atlanta. Acum 
era numai resemnat. 

— Nu-mi place să te aud vorbind aşa, Ashley, zise ea cu 
vehemenţă. Vorbeşti ca Rhett. Mereu mă pisează cu lucruri 
ca astea şi ceva în legătură cu supraviețuirea celor mai 
adaptabili, până când îmi vine să urlu de plictiseală. 

Ashley zâmbi. 

— Te-ai gândit vreodată, Scarlett, că în fond Rhett şi cu 
mine suntem foarte asemănători? 

— O, nu! Tu eşti atât de distins şi de cinstit, pe când el., şi 
tăcu încurcată. 

— Ba da. Ne tragem din familii asemănătoare, am fost 
crescuţi în acelaşi fel şi avem aceleaşi credinţe. Dar la un 
moment dat am pornit pe drumuri diferite. Credem la fel, 
dar reacţionăm altfel. De pildă, niciunul dintre noi n-a 
crezut în necesitatea războiului, dar eu m-am înrolat şi am 
luptat, pe când ela stat deoparte până aproape de sfârşit. 
Amândoi ştiam că războiul e o greşeală. Amândoi ştiam că 
vom fi învinşi. Dar eu eram dispus să lupt pentru o cauză pe 
care o ştiam pierdută, pe când Rhett nu. Uneori mi se pare 
că el a avut dreptate, dar pe urmă iar. 

— O, Ashley, când o să încetezi să vezi amândouă feţele 
aceluiaşi lucru? îl întrebă ea; nu mai vorbea enervată, cum 
ar fi făcut pe vremuri. Nu, nu ajungi nicăieri dacă vezi 
amândouă feţele unui lucru. 

— E adevărat, dar. spune, Scarlett, tu unde vrei să ajungi? 
M-am întrebat de multe ori. Vezi, eu n-am vrut să ajung 
nicăieri. Am vrut doar să fiu eu însumi. 

Unde voia ea să ajungă? Ce întrebare stupidă. Evident, să 
aibă bani şi să se simtă în siguranţă. Şi totuşi. Mintea ei se 
încurcă. Avea bani şi se simţea în siguranţă atâta cât e 
posibil într-o lume nesigură. Dar când se gândea mai bine, 


lucrurile acestea nu-i ajungeau. Îşi dădea seama că banii nu 
o făcuseră prea fericită, deşi nu mai avea aşa de multe griji 
şi nu se mai temea de ziua de mâine. "Dacă aş avea bani, 
dacă aş putea să mă bucur de ei în siguranţă şi dacă te-aş 
avea pe tine, aş fi mulţumită", se gândi ea privindu-l cu 
regret. Se feri însă să-şi exprime gândul, temându-se să nu 
strice vraja care îi învăluia pe amândoi, temându-se ca 
sufletul lui să nu se închidă iar. 

— Vrei numai să fii tu însuţi? zise ea râzând, cu puţină 
amărăciune. Ce-a fost greu pentru mine a fost să nu fiu eu 
însămi! Cât despre unde vreau să ajung, mi se pare că am 
ajuns. Am vrut să fiu bogată şi să nu am griji şi. 

— Dar, Scarlett, nu ţi-a trecut prin minte că mie nu-mi 
pasă dacă sunt sărac sau bogat? 

Nu, nu-i trecuse prin minte că cineva n-ar dori să fie 
bogat. 

— Atunci, ce vrei? 

— Acum nu mai ştiu. Altădată ştiam, dar aproape că am 
uitat. Voiam mai ales să trăiesc în pace, să nu am de-a face 
cu oameni care nu-mi plac, să nu fiu silit să fac lucruri care 
nu-mi plac. Poate că. poate că aş vrea să se întoarcă 
vremurile de altădată, dar ştiu că nu se poate şi sunt 
obsedat de amintirea lor şi de năruirea lumii din jurul meu. 

Scarlett tăcea cu obstinaţie. Nu că nu înţelegea ce spunea 
Ashley. Cuvintele şi glasul lui evocau vremurile trecute cum 
nimeni n-ar fi putut izbuti, şi făceau să-i bată inima mai 
tare. Nici ea nu uitase. Dar din ziua aceea când stătuse 
culcată, bolnavă şi disperată, în grădina de la Doisprezece 
Stejari şi-şi spusese: "N-am să mă mai uit înapoi!" - din ziua 
aceea nu se mai gândise la trecut. 

— Îmi place mai mult epoca de acum, zise ea fără să-l 
privească în ochi. Avem întotdeauna ceva interesant de 
făcut, sau petreceri, sau găsim altceva. Totul parcă 
străluceşte. Înainte toate erau aşa de plictisitoare.(0, zilele 
care se scurgeau domol în trecut, şi amurgurile calde şi 
liniştite de la ţară! Râsetele răsunătoare şi melodioase care 


se auzeau din bordeiele negrilor! Căldura aurită care 
învăluia atunci viaţa! Ce plăcut era să ştii că ai ziua de 
mâine asigurată! Cum pot să reneg toate acestea?) 

— Îmi place mai mult epoca de acum, repetă Scarlett, dar 
glasul îi tremura. 

El lunecă de pe birou şi începu să râdă încet, arătându-i că 
nu crede ce spune. O apucă de bărbie şi o sili să-l privească. 

— O, Scarlett, nu ştii să minţi! Da, acum viaţa are o 
strălucire. da, dar o anumită strălucire. Şi tocmai ăsta-i 
defectul ei. Vremurile acelea n-aveau strălucire, dar aveau 
farmec, frumuseţe şi un ritm calm şi măsurat. 

Cu sufletul împărţit, Scarlett lăsă ochii în jos. Sunetul 
glasului lui, atingerea mâinilor lui descuiau uşi pe care ea le 
încuiase demult. În dosul lor se afla frumuseţea timpurilor 
trecute şi o cuprinse atât de tare dorul de ele, încât sufletul 
o durea. Ştia însă că oricâtă frumuseţe se ascundea în dosul 
lor, uşile trebuiau să rămână încuiate. Nimeni nu putea 
merge înainte împovărat de amintiri dureroase. 

Ashley dădu drumul bărbiei ei şi îi luă una din mâini, 
ţânându-i-o cu duioşie. 

— Îţi aminteşti, zise el - dar Scarlett auzi un clopot de 
alarmă: "Nu privi înapoi, nu privi înapoi!" 

Ea nu ţinu seamă de clopotul de alarmă şi se lăsă purtată 
de valul de fericire. În sfârşit, reuşise să-l înţeleagă, în 
sfârşit sufletele lor se întâlneau! Clipa asta era prea 
prețioasă ca s-o poată pierde, oricâtă durere va urma după 
ea. 

— Îţi aminteşti, zise el - şi sub vraja glasului său, pereţii 
biroului mic dispărură şi anii se dădură în lături. Era 
primăvară, şi ei doi se plimbau călare pe o potecă îngustă 
de ţară. Pe măsură ce vorbea, îi strângea mai tare mâna şi 
vocea lui avea tristeţea cântecelor vechi pe jumătate uitate. 
Scarlett auzea clinchetul vesel al clopoţeilor de la hamurile 
cailor când înaintau sub copacii înfloriţi. Se duceau la un 
picnic la Tarleton-i şi Scarlett se auzea pe sine râzând 
fericită, vedea lucind în soare părul auriu al lui Ashley şi 


observa graţia mândră a ţinutei lui călare. Glasul lui era 
plin de muzica viorilor şi a banjourilor în sunetul cărora 
dansaseră, în casa albă ce nu mai exista. Sau era toamnă, şi 
câinii de vânătoare lătrau în depărtare, în mlaştinile 
întunecate sub luna rece. Ori de Crăciun, cănile cu vin fiert 
răspândeau o aromă atât de plăcută. Feţele albe şi negre 
surâdeau. Şi vechii prieteni soseau cu toţii, râzând ca şi 
cum nu muriseră de atâţia ani. Stuart şi Brent, cu părul lor 
roşu, cu picioarele lor lungi şi cu obişnuitele lor farse, Tom 
şi Boyd, aprigi ca nişte mânji, Joe Fontaine cu privirea lui 
aprinsă, şi Cade şi Raiford Calvert care se mişcau cu atâta 
graţie elegantă. Apoi mai era John Wilkes, şi Gerald, roşu la 
faţă din cauza coniacului, şi Ellen ca o şoaptă sau ca un 
parfum discret. Din toate fiinţele acelea, din toate lucrurile 
acelea se desprindea o senzaţie de securitate, o siguranţă 
că a doua zi nu va aduce altceva decât aceeaşi fericire pe 
care o adusese şi ziua de azi. 

Ashley tăcu, şi se uitară calm şi îndelung unul în ochii 
celuilalt, şi între ei plutea amintirea tinereţii lor pierdute, 
pe care o trăiseră atât de aproape unul de altul. 

"Acum ştiu de ce nu pot fi fericită", se gândi ea cu tristeţe. 
"Până acum n-am înţeles. N-am înţeles nici de ce n-am fost 
fericită cu desăvârşire. Dar bine. vorbim ca nişte oameni 
bătrâni!" se gândi ea cu o uimire dureroasă. "Ca nişte 
oameni bătrâni care privesc spre întâmplări petrecute cu 
cincizeci de ani în urmă. Dar nu suntem bătrâni! Numai că 
s-au întâmplat atâtea! Toate s-au schimbat aşa de mult, de 
parcă au trecut cincizeci de ani. Dar nu suntem bătrâni!" 

Privindu-l însă pe Ashley, văzu că nu mai era tânăr şi că nu 
mai avea strălucirea de altădată. Cu capul plecat, se uita 
distrat la mâna ei pe care încă o ţinea în a lui, şi văzu că 
părul ce odinioară fusese blond, era argintiu, argintiu ca 
razele de lună reflectate pe o apă liniştită. 1 se păru că 
frumuseţea după-amiezii de aprilie se spulberase, aşa cum 
se spulberase şi din inima ei, iar trista dulceaţă a amintirilor 
era acum amară ca fierea. 


"N-ar fi trebuit să-l las să mă facă să privesc înapoi", se 
gândi ea cu disperare. "Aveam dreptate când am spus că nu 
vreau să privesc înapoi. Te doare prea mult, ţi se sfâşie 
inima şi nu mai poţi după aceea decât să priveşti înapoi. 
Acesta e defectul lui Ashley. Nu poate privi înainte. Nu 
poate vedea prezentul, se teme de viitor, aşa că se uită 
înapoi. Până acum nu înţelegeam. Până acum nu l-am 
înţeles pe Ashley. O, Ashley, iubitul meu, n-ar trebui să 
priveşti înapoi! La ce-ţi serveşte? N-ar fi trebuit să cedez 
ispitei de a vorbi de timpurile de demult. Aşa se întâmplă 
când te uiţi înapoi, la timpurile fericite de odinioară. Îţi 
aduc numai durere şi-ţi zdrobesc inima". 

Se sculă în picioare, cu mâna tot în a lui. Trebuia să plece. 
Nu mai putea sta aici, să se gândească la trecut şi să vadă 
chipul obosit, trist şi descurajat al lui Ashley. 

— Dar am străbătut cale lungă de atunci, Ashley, zise ea, 
încercând să-şi potolească tremurul din glas, încercând să- 
şi stăpânească nodul ce i se ridicase în gât. Aveam principii 
frumoase, pe vremurile acelea, nu-i aşa, Ashley? 

Şi deodată, pe nerăsuflate: 

— O, Ashley, nimic n-a fost cum am nădăjduit! 

— Aşa e întotdeauna, zise el. Viaţa nu se simte obligată să 
ne dea ce vrem. Luăm ce putem, şi să fim mulţumiţi că nu e 
mai rău. 

Deodată inima ei se umplu de durere, de oboseală; se 
gândea la drumul lung pe care îl străbătuse de atunci. O 
revăzu pe tânăra Scarlett O'Hara, căreia îi plăcea să fie 
curtată şi să poarte rochii frumoase şi care avea de gând să 
ajungă o adevărată doamnă, ca Ellen, într-o zi, când va avea 
timp. 

Pe neaşteptate, ochii i se umplură de lacrimi, care prinseră 
să i se rostogolească pe obraji. Se uita la el mută, ca un 
copil care suferă. Ashley nu zise un cuvânt, dar o luă uşor în 
braţe, îi rezemă capul de umărul lui şi, aplecându-se spre 
ea, îşi lipi obrazul de al ei. Lacrimile ei se opriră. Îl cuprinse 
cu braţele. Bucuria de a-l cuprinde cu braţele îi uscă 


lacrimile. Ce bine era în braţele lui - fără patimă, calmă, ca 
în braţele unui prieten drag. Numai Ashley, care avea 
aceleaşi amintiri, care îşi trăise tinereţea odată cu ea, care-i 
cunoştea viaţa de la început până în prezent, numai el o 
înţelegea. 

Auzi paşi afară, dar nu le dădu atenţie, crezând că erau 
căruţaşii care plecau acasă. Asculta cum bate inima lui 
Ashley. Deodată, el se smulse de lângă ea. Uimită, de 
violenţa gestului, se uită la chipul lui, dar el nu o privea. Se 
uita înspre uşă, peste umerii ei. 

Se întoarse şi o văzu pe India, cu faţa palidă, cu ochii 
spălăciţi, care de data asta scânteiau, şi pe Archie, cu aerul 
răutăcios al unui papagal chior. În dosul lor era doamna 
Elsing. 

Scarlett n-avea să-şi amintească niciodată cum ieşise din 
birou. Plecase însă imediat, repede, ascultând de porunca 
lui Ashley, şi-l lăsase pe acesta în birou discutând aspru cu 
Archie; pe India şi pe doamna Elsing le lăsase afară, cu 
spatele întors spre ea. Se întorsese direct acasă, copleşită 
de ruşine şi de teamă, şi în mintea ei Archie cu barba lui de 
patriarh se transformase în îngerul răzbunător din paginile 
Vechiului Testament. 

În amurgul de primăvară, casa era goală şi tăcută. Toţi 
servitorii plecaseră la o înmormântare, iar copiii se jucau în 
curtea din dosul casei Melaniei. Melanie. 

Melanie! Scarlett îngheţă gândindu-se la ea, pe când urca 
scara spre camera ei. Melanie va afla ce se întâmplase. 
India spusese că-i va povesti totul. O, India îşi va face o 
datorie din a-i povesti totul, fără să-i pese că va strica 
reputaţia lui Ashley, fără să-i pese că o va face pe Melanie 
să sufere, numai ca să-i facă rău lui Scarlett! Şi doamna 
Elsing va vorbi, chiar dacă nu văzuse de fapt nimic, fiindcă 
era în spatele Indiei şi a lui Archie, în uşa biroului. Cu toate 
acestea, va vorbi. Până diseară, tot oraşul va afla. Până 
mâine dimineaţă toată lumea, chiar negrii, vor şti. Şi 
diseară la recepţie, femeile se vor aduna prin colţuri şi vor 


discuta în şoaptă cu o plăcere răutăcioasă. Scarlett Butler 
căzută de pe piedestalul ei! Şi povestea va lua proporţii. Nu 
era chip să opreşti lucrul acesta. Nu se va vorbi numai de 
faptul în sine, aşa cum era, cum o găsiseră plângând în 
braţele lui Ashley! Până diseară, lumea va vorbi de adulter. 
Şi totul fusese atât de curat, atât de frumos! Scarlett se 
gândi disperată: "Dacă ne-ar fi prins atunci de Crăciun, 
când venise în permisie şi l-am sărutat la plecare, sau dacă 
ne-ar fi prins în livadă, la Tara, când l-am implorat să fugă 
cu mine. O, dacă am fi fost prinşi când eram vinovaţi într- 
adevăr, n-ar fi atât de dureros! Dar acum! Acum! Când mă 
ţinea în braţe ca un prieten." 

Dar nimeni nu va crede. Nici o prietenă nu-i va lua 
apărarea. Nici un glas nu se va ridica să spună: "Nu cred că 
făceau ceva rău". Îşi jignise prea mult toate vechile 
prietene, ca să mai găsească o apărătoare printre ele. 
Prietenele ei cele noi, care-i răbdau în tăcere obrăzniciile, 
vor profita cu plăcere de ocazia de-a o bârfi. Nu, toată 
lumea va crede orice despre ea, deşi va regreta că un om 
atât de distins ca Ashley Wilkes e amestecat într-o poveste 
aşa de urâtă. Ca de obicei, se va da toată vina pe femeie, şi 
bărbatul va fi scuzat. Dar de data asta lumea va avea 
dreptate - ea i se aruncase în braţe. 

O, ar putea suporta disprețul, insultele, zâmbetele ironice, 
orice ar spune lumea - dar nu Melanie! O, nu Melanie! Nu 
ştia de ce îi păsa atât de mult dacă Melanie va afla. Era 
prea speriată şi prea copleşită de conştiinţa vinovăţiei ei, ca 
să mai încerce să înţeleagă. Izbucni în lacrimi când se gândi 
care va fi privirea Melaniei, atunci când India îi va povesti 
că a prins-o pe Scarlett în braţele lui Ashley. Şi ce va face 
Melanie când va afla? Îl va părăsi oare pe Ashley? Ce 
altceva ar putea face o femeie demnă? "Şi atunci, ce voi 
face eu, şi ce va face Ashley?" se gândi ea disperată, cu 
obrajii scăldaţi în lacrimi. "O, Ashley va muri de ruşine şi mă 
va uri fiindcă din cauza mea a ajuns aici". Deodată lacrimile 


îi secară şi o teamă de moarte îi străbătu inima. Dar Rhett? 
Ce va face Rhett? 

Poate că nu va afla. Cum era proverbul acela vechi şi cinic 
- ce ştie satul nu ştie bărbatul. Poate că nimeni nu-i va 
spune. Numai un om foarte curajos i-ar putea povesti lui 
Rhett, fiindcă el avea reputaţia că întâi împuşcă şi pe urmă 
pune întrebări. "Doamne, te rog, fă ca nimeni să nu aibă 
curajul să-i spună!" Scarlett îşi aminti însă de chipul de 
piatră al lui Archie în biroul depozitului, de privirea lui rece 
şi palidă, neîndurătoare, plină de ură pentru ea şi pentru 
tot neamul femeiesc. Archie nu se temea nici de Dumnezeu, 
nici de oameni şi ura femeile stricate. Le ura atâta, încât 
uşor ar fi făcut o crimă. Şi el spusese că-i va povesti lui 
Rhett. Şi o va face, cu toate că Ashley va încerca să-l 
convingă să tacă. În afară doar dacă Ashley nu-l va omori, 
Archie îi va spune lui Rhett, socotind de datoria lui de 
creştin. 

Scarlett se dezbrăcă şi se culcă în pat. Gândurile i se 
învârteau în cap într-o horă nebună. Dacă ar fi putut să 
încuie uşa şi să rămână aici pentru totdeauna, şi niciodată 
să nu mai vadă pe nimeni. Poate că Rhett nu va afla astăzi. 
Îi va spune că o doare capul şi că nu putea să se ducă la 
recepţie. Până mâine va găsi ea o scuză, îşi va pregăti 
apărarea. 

"N-am să mă gândesc la asta acum", îşi zise ea disperată, 
îngropându-şi faţa în pernă. "N-am să mă gândesc la asta 
acum. Am să mă gândesc mai târziu, când am să mă simt în 
stare." 

Când se înseră, îi auzi pe servitori întorcându-se acasă şi i 
se păru că pregăteau cina mai liniştit ca de obicei. Sau era 
numai conştiinţa ei vinovată? Mammy veni la uşă şi bătu, 
dar Scarlett o trimise înapoi spunându-i că nu vrea să 
mănânce. Timpul trecu şi, în sfârşit, îl auzi pe Rhett urcând 
scările. Scarlett se înţepeni toată, îşi adună curajul să-l 
înfrunte, dar Rhett trecu pe lângă odaia ei. Răsuflă uşurată. 
Nu aflase. Slavă Domnului că, din ziua când i-o ceruse, îi 


respecta dorinţa şi nu-i mai călca în cameră. Dacă l-ar fi 
văzut, era sigură că s-ar fi trădat. Trebuie să-şi facă curaj ca 
să-i anunţe că se simte prea rău ca să meargă la recepţie. 
Avea timp să-şi pregătească o atitudine. Avea însă timp? Din 
clipa aceea groaznică de azi după-amiază, viaţa păruse 
nesfârşită. Îl auzi pe Rhett mişcându-se în odaia lui, îl auzi 
vorbind cu Pork. Tot nu găsi curajul să-l cheme. Stătea 
nemişcată în întuneric şi tremura. 

După un timp destul de lung, Rhett bătu la uşa ei. 

— Intră, zise ea încercând să-şi stăpânească glasul. 

— Sunt oare într-adevăr poftit în sanctuar? întrebă Rhett, 
deschizând uşa. 

Era întuneric şi nu i se vedea faţa. Nici după glas nu se 
putea ghici nimic. Intră şi închise uşa. 

— Eşti gata pentru recepţie? 

— Îmi pare foarte rău, dar mă doare capul. (Ce curios că 
vocea ei părea naturală. Slavă Domnului că e întuneric!) Nu 
cred că o să merg. Du-te tu, Rhett, şi roag-o pe Melanie să 
mă ierte. 

O pauză lungă, şi apoi Rhett zise încet şi batjocoritor: 

— Ce târfă laşă eşti! 

Deci ştia! Scarlett tremura, incapabilă să vorbească. Îl 
auzi pe Rhett bâjbâind în întuneric, aprinzând un chibrit, şi 
odaia se umplu de lumină. Se apropie de pat şi se uită la ea. 
Era în haine de seară. 

— Scoală-te, zise el calm. Mergem la recepţie. Trebuie să 
te grăbeşti. 

— O, Rhett, nu pot. Vezi. 

— Văd. Scoală-te. 

— Rhett, a îndrăznit Archie. 

— A îndrăznit. E un om curajos. 

— Ar fi trebuit să-l omori fiindcă ţi-a povestit minciuni. 

— Nu omor oamenii care spun adevărul. Dar n-avem timp 
să discutăm. Scoală-te. 

Scarlett se aşeză pe pat şi se înfăşură în capot. Se uită la 
faţa lui, care era însă posomorâtă şi închisă. 


— Nu merg, Rhett. Nu pot până nu se spulberă 
neînţelegerea asta. 

— Dacă nu te arăţi astă-seară, n-ai să te mai poţi arăta 
niciodată în oraşul ăsta, oricât ai trăi. Şi dacă aş putea 
suporta ca nevasta mea să fie o târfă, n-aş putea suporta să 
fie o laşă. Ai să mergi chiar dacă toată lumea, chiar dacă 
Alex Stephens îţi întoarce spatele, şi chiar dacă doamna 
Wilkes ne roagă să părăsim casa ei. 

— Rhett, dă-mi voie să-ţi explic. 

— Nu vreau să aud nimic. N-avem timp. Îmbracă-te. 

— India, doamna Elsing şi Archie s-au înşelat. Şi mă urăsc. 
India mă urăşte atâta, încât ar spune minciuni despre 
fratele ei ca să mă murdărească pe mine. Numai dacă m-ai 
lăsa să-ţi explic. 

"O, Maică Precistă", se gândi ea disperată, "dacă-mi spune: 
Poftim, explică-te! Ce-am să-i spun? Cum să-i explic?" 

— Trebuie să fi povestit minciuni la toată lumea. Nu pot să 
merg astă-seară. 

— Ba ai să mergi, zise el, chiar dacă va trebui să te târâi 
până acolo ţinându-te de gât şi trăgându-ţi picioare în 
frumosul tău fund. 

Ochii lui Rhett aveau un luciu îngheţat. Cu un ghiont o 
făcu să se scoale din pat, îi ridică corsetul de jos şi i-l 
azvârli. 

— Pune-l. Am să-ţi strâng eu şireturile. O, mă pricep. Nu, 
n-am s-o chem pe Mammy să-ţi ajute, fiindcă ai fi în stare să 
încui uşa şi să stai aici ascunsă ca o laşă ce eşti. 

— Nu sunt laşă, strigă ea furioasă, uitând de temerile ei. 
Am. 

— O, nu mai începe cu povestea cum ai omorât yankei şi ai 
ţinut piept soldaţilor lui Sherman. Eşti laşă. pe lângă alte 
cusururi. Dacă nu mergi pentru tine, trebuie să mergi 
pentru Bonnie. N-ai să-i compromiţi şi mai mult viitorul! 
Pune-ţi corsetul imediat. 

Scarlett îşi scoase capotul şi rămase numai în cămaşă. 
Dacă s-ar uita la ea şi ar vedea-o ce drăguță e în cămaşă, 


poate că n-ar mai avea o privire atât de înspăimântătoare. 
De altfel, nu o mai văzuse de mult în cămaşă. Dar Rhett nici 
nu se uită la ea. Deschisese dulapul şi umbla printre rochiile 
ei. Scotoci şi scoase o rochie nouă, de moar verde-jad, 
foarte decoltată în faţă şi cu fusta drapată pe o turnură 
imensă - pe care era un buchet de trandafiri de catifea roz. 

— Pune-o pe-asta, zise el, aruncând rochia pe pat şi venind 
spre ea. Azi nu e momentul să porţi culori potolite, cenuşiu 
sau liliachiu, ca femeile serioase. Şi mult fard pe obraji. 
Sunt sigur că femeia adulteră prinsă de farisei nu era aşa 
de palidă ca tine. Întoarce-te. 

Apucă şireturile corsetului şi trase atât de tare, încât 
Scarlett ţipă, speriată, umilită, jenată de un gest atât de 
brutal. 

— Doare, hai? rânji Rhett. Păcat că şireturile nu sunt în 
jurul gâtului. 

Casa Melaniei era luminată "a giorno" şi muzica se auzea 
şi din stradă. Când trăsura se opri în faţa casei, auziră 
murmur vesel de voci. Casa era plină de oaspeţi. Şedeau 
chiar şi pe verande, sau pe băncile din curtea luminată de 
lanterne. 

"Nu pot să intru. nu pot", se gândi Scarlett. "Nu pot. Nu 
vreau. Am să sar din trăsură şi am să fug undeva, înapoi la 
Tara. De ce m-a silit Rhett să vin? Ce-are să facă lumea? Ce- 
are să facă Melanie? Cum are să arate? O, nu pot s-o văd. 
Am să fug." 

Ca şi cum i-ar fi ghicit gândul, Rhett o apucă aşa de strâns 
de braţ, încât era sigură că-i făcuse o vânătaie. 

— N-am cunoscut irlandezi laşi. Unde ţi-e curajul cu care 
te lauzi atâta? 

— Rhett, te rog, lasă-mă să mă întorc acasă şi să-ţi explic. 

— Ai toată veşnicia ca să explici, dar n-ai decât o seară în 
care să faci pe martira în arenă. Haide, coboară, draga 
mea. Să văd cum te mănâncă leii. Haide, dă-te jos. 

Scarlett sui aleea cum putu, căci braţul rigid al lui Rhett 
de care se ţinea îi comunica puţin curaj. Simţea că va fi în 


stare să înfrunte lumea. Nu erau decât o bandă de javre 
geloase pe ea. O să le arate ea. Nu-i păsa ce credeau. 
Numai Melanie. numai Melanie. 

Ajunseră pe verandă şi Rhett saluta în dreapta şi în 
stânga, cu pălăria în mână, cu glasul calm şi blând. Când 
intrară în salon, muzica încetă şi Scarlett, în emoția ei, avu 
impresia că mulţimea musafirilor se mărea deodată, se 
umfla şi bubuia ca valurile ce se lovesc de țărm, apoi se 
micşora şi se îndepărta cu un zgomot din ce în ce mai slab. 
Ei şi! La naiba! Lasă-i să se uite urât. Îşi ridică sus capul, şi 
cu colţurile ochilor încreţite, începu să zâmbească. 

Înainte să fi putut schimba vreun cuvânt cu cei de lângă 
uşă, cineva veni spre ea străbătând mulţimea. O stranie 
tăcere cuprinse toată asistenţa. Inima lui Scarlett se 
strânse. Apoi, printre lume, Melanie se apropie de Scarlett 
cu paşi mărunți. Se grăbea să fie prima care să-i vorbească. 
Îşi înălţase umerii ei înguşti, bărbia împinsă înainte o făcea 
să pară indignată şi, privind-o, ai fi zis că pentru ea singurul 
musafir important era cumnata ei. Se apropie de Scarlett şi 
o luă de mijloc. 

— Ce rochie minunată, scumpa mea, zise ea cu glasul ei 
subţire dar limpede. India n-a putut veni astă-seară să mă 
ajute. Vrei să fii drăguță să mă ajuţi să primim musafirii? 

Capitolul LIV. 

Întoarsă în camera ei, Scarlett se simţi iar în siguranţă; se 
trânti pe pat, fără să se gândească la rochia ei de moar, la 
turnură şi la trandafiri. Un timp rămase nemişcată, 
amintindu-şi cum primise musafirii stând între Melanie şi 
Ashley. Ce îngrozitor fusese! Mai degrabă i-ar înfrunta pe 
soldaţii lui Sherman încă o dată, decât să repete ceea ce 
făcuse în astă-seară. După o vreme se sculă din pat şi 
începu să umble agitată prin odaie, scoţându-şi hainele şi 
aruncându-le pe jos. 

După efortul făcut, începea reacţia nervilor, şi Scarlett fu 
apucată de un tremur. Spelcile de cap îi alunecau din mână 
şi cădeau jos; când încercă să-şi perie părul cum făcea în 


fiecare seară, se lovi la tâmplă cu dosul periei. De vreo zece 
ori se apropie de uşă în vârful picioarelor ca să audă 
zgomotele care veneau de jos; holul era însă tăcut şi 
întunecat ca un mormânt. 

Când recepţia se sfârşise, Rhett o trimisese singură acasă 
cu trăsura. Scarlett răsuflase uşurată de această amânare. 
Rhett nu se întorsese încă. Da, slavă Domnului că nu era 
acolo! În astă-seară, ruşinea, spaima şi tremurul ei ar fi 
împiedicat-o să-l privească în faţă. Dar unde putea să fie? 
Probabil că la fiinţa aceea. Era prima oară când Scarlett se 
simţi bucuroasă că există femei ca Belle Watling. Ce noroc 
că Rhett s-a dus în altă parte ca să-şi verse toată furia. 
Evident, e rău că se bucura că bărbatul ei se ducea la o 
prostituată, dar ce să facă! Aproape că s-ar fi bucurat să-l 
ştie mort pe Rhett, numai să nu-l vadă în noaptea asta. 

Mâine. ei, mâine va fi altceva. Mâine va găsi o scuză, va 
găsi cu ce să-l atace ea pe el, va reuşi într-un fel să-i 
găsească vreo vină lui Rhett. Mâine amintirea acestei nopţi 
înspăimântătoare nu o va mai face să tremure. Mâine nu va 
mai fi obsedată de amintirea chipului lui Ashley, nu se va 
mai gândi că i-a distrus mândria şi că l-a făcut de râsul 
lumii, când el avea atât de puţin să-şi reproşeze. Oare 
Ashley, Ashley al ei atât de drag şi de cinstit, o va uri fiindcă 
l-a făcut de râs? Fireşte că o va uri acum - acum când pe 
amândoi îi scăpase Melanie prin felul cum îşi înălţase umerii 
ei înguşti, prin tonul afectuos şi plin de încredere al glasului 
ei atunci când străbătuse podeaua lucioasă ca sticla ca să 
vină s-o ia pe Scarlett de braţ şi să înfrunte mulţimea 
curioasă, răutăcioasă, şi, în ascuns, ostilă. Ce bine reuşise 
Melanie să înăbuşe scandalul! N-o părăsise o clipă pe 
Scarlett în tot cursul acelei seri îngrozitoare! Lumea fusese 
cam rece, uimită, dar politicoasă. 

O, ce ruşine! Să trebuiască să se ascundă după fusta 
Melaniei ca să se ferească de cei ce o urau, de cei ce ar fi 
rupt-o bucuros în bucăţi cu bârfelile lor! Să trebuiască să se 


adăpostească în dosul încrederii oarbe a Melaniei, tocmai a 
Melaniei! 

Scarlett se înfioră la acest gând. Dacă voia să doarmă, 
trebuia să bea ceva, ba chiar ceva mai mult. Îşi trecu rochia 
de casă peste cămaşa de noapte şi ieşi repede în holul 
întunecos; tocurile papucilor ei răsunau tare în întuneric. 
Coborâse jumătate de scară, când, privind spre sufragerie, 
văzu o dungă subţire de lumină sub uşă. O clipă, inima i se 
opri. Fusese oare lumină în sufragerie când se întorsese 
acasă şi, fiind prea tulburată, nu observase? Sau Rhett era 
acasă? Intrase poate prin uşa bucătăriei fără să facă 
zgomot. Dacă Rhett era acasă, atunci se va întoarce mai 
bine în camera ei în vârful picioarelor şi se va lipsi de 
coniac, deşi simţea mare nevoie să bea ceva. Aşa, n-are să-l 
vadă pe Rhett. Cel puţin, în odaia ei se va simţi în siguranţă, 
fiindcă va putea încuia uşa. 

Se aplecă să-şi scoată papucii ca să poată fugi înapoi fără 
să facă zgomot, când uşa sufrageriei se deschise brusc şi, în 
lumina palidă a unei luminări, apăru silueta lui Rhett. Părea 
foarte mare, mult mai mare ca de obicei. Nu i se distingea 
faţa, şi masa întunecată şi înfricoşătoare a trupului său 
oscila puţin. 

— 'Te rog să-mi ţii de urât, doamnă Butler, zise el cu un 
glas puţin cleios. 

Era beat şi nu se ascundea. Până acum, oricât de mult ar fi 
băut, ştiuse să se domine. Scarlett se opri, neştiind ce să 
facă. Nu zise nimic, dar Rhett ridică braţul cu un gest 
poruncitor. 

— Vino-ncoace, fir-ai să fii! zise el brutal. 

"Trebuie să fie foarte beat", se gândi Scarlett tremurând. 
De obicei, cu cât bea mai mult, cu atât era mai politicos. 
Devenea mai ironic, vorbele lui erau mai muşcătoare, dar 
atitudinea îi rămânea întotdeauna corectă. prea corectă. 

"Nu trebuie să-i arăt că mi-e frică de el", se gândi ea şi, 
strângându-şi rochia la gât, cobori scările cu capul sus, cu 
tocurile lovind zgomotos treptele. 


Rhett se dădu la o parte ca s-o lase să treacă şi se înclină 
cu o ironie care o făcu să se înfioare. Văzu că era fără 
haină, iar cravata îi atârna sub gulerul desfăcut. Cămaşa 
deschisă lăsa să se vadă părul negru şi des care îi acoperea 
pieptul. Părul îi era răvăşit şi ochii injectaţi şi parcă 
micşoraţi. Pe masă ardea o lumânare, ca o mică flăcăruie ce 
proiecta umbre uriaşe în odaia cu tavan înalt, făcând 
bufetele şi servantele masive să pară nişte monştri culcaţi. 
Văzu o tavă de argint cu o carafă destupată, înconjurată de 
pahare. 

— Şezi jos, zise Rhett scurt, după ce intrase în odaie în 
urma ei. 

Acum, un alt soi de spaimă începu să pună stăpânire pe 
Scarlett, faţă de care teama de a-l înfrunta părea 
neînsemnată. Rhett arăta, vorbea şi se purta cu ea ca un 
străin. Niciodată nu se purtase atât de mojic. Niciodată, nici 
în momentele lor de mare intimitate, nu-şi părăsise 
atitudinea nepăsătoare. Chiar la supărare era politicos şi 
ironic, şi băutura nu făcea decât să întărească aceste 
calităţi. La început, lucrul acesta o enervase şi încercase să 
combată indiferența lui, dar apoi se obişnuise şi această 
atitudine începuse să-i pară foarte comodă. Ani de zile 
crezuse că nimic nu avea importanţă pentru Rhett, fiindcă 
socotea viaţa o glumă, şi tot aşa o socotea şi pe ea. Acum 
însă, privindu-l peste masă, îşi zise cu inima strânsă de frică 
că, în sfârşit, exista ceva care avea importanţă pentru el, şi 
chiar foarte multă. 

— Nu văd de ce n-ai bea un pahar înainte de culcare, chiar 
dacă am fost destul de prost-crescut să vin acasă, zise el. Să 
te servesc? 

— Nu voiam să beau, zise Scarlett demnă. Am auzit 
zgomot şi. 

— N-ai auzit nimic. N-ai fi coborât dacă ai fi ştiut că sunt 
acasă. Te-am auzit umblând pe sus. Ai mare nevoie să bei 
ceva. Nu te jena. 

— Eu nu. 


Rhett apucă sticla şi umplu un pahar, cu mâna nesigură. 

— Ia-l, zise el întinzându-i lui Scarâett paharul. Tremuri 
toată. O, nu-ţi mai da aere. Ştiu că bei pe ascuns şi ştiu şi 
cât bei. De câtăva vreme voiam să-ţi spun să nu mai umbli 
cu atâtea vicleşuguri, şi să bei pe faţă, dacă vrei. Crezi că- 
mi pasă dacă bei? 

Scarlett luă paharul ud şi îl înjură pe Rhett în gând. Îi 
cunoştea gândurile, deşi era singurul bărbat de pe lume 
căruia ar fi vrut să-i ascundă adevăratele ei gânduri. 

— Bea, îţi spun. 

Ridică paharul şi-l goli dintr-o dată, cu o singură mişcare a 
braţului, fără să şi-l îndoaie, aşa cum făcea Gerald când bea 
whisky. Nu-şi dădu seama că un asemenea gest, în afară de 
faptul că nu era elegant, dovedea o lungă deprindere. Rhett 
îl observă şi colţurile gurii se lăsară în jos. 

— Şezi! Să stăm de vorbă în familie despre eleganta 
recepţie la care am asistat. 

— Eşti beat, zise Scarlett pe un ton îngheţat. Mă duc să 
mă culc. 

— Sunt foarte beat şi vreau să mă îmbăt şi mai tare. Tu 
însă n-ai să te duci să te culci. nu încă. Stai jos. 

Glasul lui mai păstră o urmă de calm şi de răceală, dar sub 
cuvintele lui, Scarlett simţea că violenţa e gata să 
izbucnească şi că o va lovi ca un bici. 

Nu ştia ce să facă. Deodată Rhett veni lângă ea şi îi apucă 
braţul într-o strânsoare care o duru. O îmbrânci puţin şi ea 
se aşeză cu un mic țipăt de durere. Acum îi era frică. 
Niciodată nu-i fusese atât de frică. Când se aplecă spre ea, 
văzu că faţa lui era roşie şi întunecată şi ochii nu-şi 
pierduseră luciul înspăimântător. În fundul lor era ceva 
necunoscut, ceva neînțeles, ceva mai tare ca furia, mai tare 
ca durerea, care-i făcea să scânteieze ca doi cărbuni 
aprinşi. Se uită lung la ea, atât de lung încât trebui să-şi 
lase ochii în jos. Atunci Rhett se trânti într-un scaun în faţa 
ei şi-şi turnă încă un pahar. Scarlett se folosi de acest răgaz 
ca să-şi pregătească apărarea. Nu putea însă spune nimic, 


înainte de-a auzi ce va spune el, fiindcă nu ştia ce fel de 
acuzaţie îi va aduce. 

Rhett îşi sorbea coniacul încet, privind-o pe deasupra 
paharului, şi Scarlett încercă să-şi potolească tremurul. Un 
timp faţa lui nu-şi schimbă expresia; în sfârşit, începu să 
râdă, cu privirea tot aţintită asupra ei. Din nou Scarlett 
începu să tremure. 

— Ce amuzantă comedie a fost în seara asta, nu-i aşa? 

Ea nu zise nimic. Încercă să nu mai tremure, încordându- 
se toată, până la degetele de la picioare. 

— O comedie plăcută din care nu lipsea nici un personaj. 
Tot satul se adunase să arunce cu pietre în femeia vinovată, 
soţul batjocorit îşi apăra soţia aşa cum se cuvine să facă un 
gentleman, iar soţia batjocorită, plină de bunătate 
creştinească, acoperea toate cu mantaua reputației ei 
nepătate. Cât despre amant. 

— "Te rog. 

— Nici un te rog. Astă-seară nu mă poţi opri. E prea 
nostim. Cât despre amant, avea aerul unui dobitoc şi ar fi 
vrut să i se deschidă pământul sub picioare şi să-l înghită. 
Cum îţi place, scumpa mea, să vezi cum femeia pe care o 
urăşti te susţine şi-ţi acoperă păcatele? Stai jos! 

Scarlett se aşeză din nou. 

— Îmi închipui că asta nu te-a făcut s-o iubeşti mai mult. Te 
întrebi dacă ştie ce s-a petrecut între tine şi Ashley. te 
întrebi de ce-a făcut-o, dacă ştie. dacă n-a făcut-o cumva ca 
să scape ea cu faţa curată. Şi crezi că e o proastă că a 
procedat astfel, chiar dacă te-a scăpat pe tine, dar. 

— Nu vreau să ascult. 

— Ba da, o să asculţi. Şi-am să-ţi mai spun ceva care să-ţi 
deschidă puţin ochii. Doamna Melly e o proastă, dar nu cum 
îţi închipui tu. E evident că cineva i-a spus, dar ea nu crede. 
Chiar dacă ar vedea, tot n-ar crede. E prea cinstită ca să 
creadă că o fiinţă pe care o iubeşte poate fi necinstită. Nu 
ştiu ce minciună i-o fi spus Ashley Wilkes. dar e sigur că 
minciuna, oricât ar fi fost de cusută cu aţă albă, a prins 


fiincă ea îl iubeşte pe Ashley şi te iubeşte şi pe tine. Nu 
înţeleg de ce te iubeşte, dar aşa e. Ăsta să fie unul din 
chinurile tale. 

— Dacă n-ai fi atât de beat şi de mojic, ţi-aş explica totul, 
zise Scarlett regăsind puţin din demnitatea ei. Dar acuma. 

— Explicaţiile tale nu mă interesează. Cunosc adevărul 
mai bine ca tine. Şi nu te mai scula din scaunul acela, că. Şi 
ce mi se pare mai amuzant din toată comedia e că ai făcut 
pe virtuoasa şi m-ai gonit din patul tău, dar tot timpul ai 
nutrit în suflet o dorinţă vinovată pentru Ashley. "Ai nutrit în 
suflet o dorinţă vinovată". Ce frază frumoasă, nu-i aşa? Sunt 
multe fraze frumoase în Cartea aceea, nu-i aşa? 

"Care carte? Care carte?" Mintea ei se zăpăcise, şi simţea 
că înnebuneşte; privea disperată împrejurul ei şi nu vedea 
decât luciul argintăriei în întunericul neliniştitor din 
colţurile camerei. 

— Şi am fost respins fiindcă patima mea grosolană era 
prea nesuferită delicateţei tale. fiindcă nu mai voiai copii. 
Cât a suferit atunci sufletul meu! Cât m-a durut! Dar mi-am 
căutat alte consolări, lăsându-te singură cu delicateţea ta. 
Iar tu ţi-ai îndreptat între timp ardoarea asupra domnului 
Wilkes care se plictisea de mult. Dar, fir-ar să fie, ce are 
omul ăla? Nu poate fi credincios sufleteşte soţiei lui şi nici 
să-i fie necredincios trupeşte. De ce nu se hotărăşte? N-ai 
refuza să faci copii cu el, nu-i aşa. şi i-ai trece drept ai mei? 

Scarlett se sculă brusc cu un țipăt şi Rhett îşi părăsi 
scaunul şi începu să râdă cu râsul acela încet care-i îngheţa 
sângele în vine. Cu mâinile lui mari, brune, o sili să se aşeze 
la loc şi se aplecă peste ea. 

— Uită-te la mâinile mele, draga mea, zise el, deschizându- 
le şi închizându-le în faţa ei. Cu ele te-aş putea sfărâma în 
bucăţi fără cel mai mic efort, şi aş face-o dacă aşa ţi l-aş 
putea scoate pe Ashley din minte. Dar ar fi degeaba. Aşa că 
am să ţi-l scot din minte altfel. Uite-aşa. Am să-mi pun 
mâinile de o parte şi de alta a capului tău şi am să-ţi 
zdrobesc ţeasta ca pe o nucă - şi am să ţi-l alung din cap. 


Îi pusese mâinile pe cap şi degetele i le simţea cum o 
apăsau tare pe părul despletit. O sili să-şi întoarcă faţa spre 
el şi atunci văzu un necunoscut, un străin cu glasul răguşit 
de alcool. Scarlett avusese întotdeauna curaj fizic şi acum, 
în faţa primejdiei, îşi reveni. Sângele ei începu să fiarbă, să 
năvălească în vine. Se înţepeni şi îşi micşoră ochii. 

— Beţivule, dobitocule, zise ea. Ia-ţi mâinile de pe mine! 

Spre mirarea ei, Rhett o ascultă. Se aşeză pe marginea 
mesei şi-şi turnă încă un pahar. 

— Întotdeauna ţi-am admirat curajul, draga mea. Cu atât 
mai mult ţi-l admir acum când eşti încolţită. 

Scarlett îşi strânse mai mult rochia de casă. O, dacă ar 
putea ajunge înapoi în odaia ei, să încuie uşa şi să fie 
singură! Totuşi, trebuie să-i ţină piept şi să-l domolească pe 
acest Rhett pe care nu-l mai văzuse până acum. Se sculă 
încet, deşi genunchii îi tremurau, îşi strânse mai mult rochia 
peste şolduri şi îşi ridică şuviţele de păr care-i cădeau peste 
faţă. 

— Nu sunt încolţită, zise ea tăios. Pe mine n-ai să ajungi să 
mă încolţeşti sau să mă sperii, Rhett Butler. Nu eşti decât o 
brută şi un beţiv. Ai umblat atâta pe la femei stricate, încât 
nu vezi peste tot decât rău. Pe Ashley şi pe mine nu ne poţi 
înţelege. Prea mult ai trăit în mocirlă şi altceva nu cunoşti. 
Eşti gelos de un lucru pe care nu-l înţelegi. Noapte bună! 

Se întoarse cât putu mai liniştită şi o porni spre uşă, dar 
un hohot de râs o făcu să se oprească. Se răsuci şi-l văzu pe 
Rhett care se apropia de ea clătinându-se. Doamne, dacă n- 
ar mai râde în felul acesta îngrozitor! Ce era de râs oare în 
toate astea? Când el se apropie, ea se retrase sprs uşă şi se 
lovi de perete. Rhett o apucă cu mâinile de umeri şi o ţintui 
la perete. 

— Încetează cu râsul. 

— Râd fiindcă mi-e milă de tine. 

— Ţi-e milă. de mine? Mai degrabă să-ţi fie milă de tine 
însuţi. 


— Da, serios, mi-e milă de tine, scumpa mea, scumpa mea 
mică şi proastă. 'le doare, nu-i aşa? Nu-ţi place nici râsul, 
nici mila mea, aşa-i? 

Încetă să mai râdă şi se lăsă cu atâta greutate pe umerii 
ei, încât o duru. Expresia feţei i se schimbă şi se aplecă spre 
dânsa. Duhoarea de whisky a respirației lui o făcu să 
întoarcă capul. 

— Eu, gelos? zise el. Şi de ce nu, mă rog? O, da, sunt gelos 
pe Ashley Wilkes. Şi de ce nu? Nu încerca să-mi explici. Ştiu 
că, fiziceşte, mi-ai fost credincioasă. Asta ai vrut să-mi spui, 
mi se pare? O ştiu de ani de zile. De unde? O, îl cunosc pe 
Ashley Wilkes şi pe cei ca el. Ştiu că e cinstit şi că e un 
gentleman. Ceea ce n-aş putea spune despre tine - şi nici 
despre mine, la urma-urmei. Noi nu suntem gentlemeni şi 
n-avem onoare, nu-i aşa? De aceea ne merge bine în 
afaceri. 

— Lasă-mă să plec. Nu mai vreau să stau aici să-ţi ascult 
insultele. 

— Nu te insult. Îţi laud doar virtutea fizică. Dar să ştii că 
pe mine nu m-ai păcălit. Prea crezi că bărbaţi sunt proşti. 
Niciodată nu e bine să subestimezi forţa sau inteligenţa 
adversarului. Eu nu sunt un dobitoc. Crezi că nu ştiam că în 
timp ce erai în braţele mele, te gândeai la Ashley şi-ţi 
închipuiai că e lângă tine? 

Scarlett rămase cu gura căscată. Pe faţa ei se citeau clar 
teama şi uimirea. 

— Frumos lucru, de altfel. De fapt, parcă ar fi fost vorba de 
stafii. Trei inşi într-un pat, când nu trebuiau să fie decât doi. 

Rhett o scutură puţin de umeri, sughiţă şi zâmbi. 

— O, da, mi-ai fost credincioasă, fiindcă Ashley nu te-a 
vrut. Eu nu i-aş fi refuzat trupul tău. Ştiu cât de puţin 
înseamnă un trup. un trup de femeie. Dar nu vreau să-i dau 
inima şi mintea ta, mintea ta dură, fără scrupule, şi 
încăpăţânată ca de catâr. El nu-ţi doreşte sufletul, şi eu n- 
am nevoie de trupul tău. Pot să-mi cumpăr femei câte 
vreau. Dar cât aş vrea să-ţi stăpânesc inima şi sufletul! Ştiu 


că n-am să le am niciodată, aşa cum n-ai să ai nici tu sufletul 
lui Ashley. lată de ce mi-e milă de tine. 

Cu toată teama şi uimirea ei, Scarlett se simţi jignită de 
cuvintele batjocoritoare ale lui Rhett. 

— 'Ţi-e milă de mine? 

— Da, mi-e milă fiindcă eşti atât de copilă, Scarlett. Eşti ca 
un copil care plânge fiindcă vrea să i se dea luna. Ce-ar face 
un copil cu luna, chiar dacă ar căpăta-o? Şi ce-ai face tu cu 
Ashley? Da, mi-e milă de tine, mi-e milă când te văd că îţi 
arunci fericirea cu amândouă mâinile, şi fugi după un lucru 
care nu te-ar face fericită. Mi-e milă de tine fiindcă eşti 
proastă şi nu înţelegi că nu poate exista fericire decât în 
unirea dintre două fiinţe asemănătoare. Dacă aş muri, şi 
dacă ar muri şi doamna Melly, şi în sfârşit scumpul şi 
nepreţuitul tău iubit ar fi al tău, crezi că ai fi fericită? Nu, 
deloc. Niciodată n-ai reuşi să-l cunoşti, niciodată n-ai şti la 
ce se gândeşte, nu l-ai înţelege cum nu înţelegi muzica, 
poezia şi cărţile şi nimic în afară de bani. Pe când noi doi, 
scumpă soţie a sufletului meu, noi am fi putut fi atât de 
fericiţi, dacă ţi-ai fi dat cât de puţină osteneală, fiindcă 
semănăm atât de mult. Amândoi suntem nişte ticăloşi, 
Scarlett, şi nici un lucru nu e imposibil pentru noi atunci 
când ţinem cu tot dinadinsul să-l căpătăm. Am fi putut fi 
fericiţi fiindcă te iubeam, Scarlett, îţi cunoşteam sufletul 
până în cele mai ascunse profunzimi, aşa cum Ashley nu l-ar 
fi putut cunoaşte niciodată. Şi te-ar dispreţui dacă te-ar 
cunoaşte. Dar nu, tu trebuie să-ţi petreci viaţa suspinând 
după un om pe care nu-l poţi înţelege. Iar eu, draga mea, 
am să continui să suspin după târfe. Şi cred că ne vom 
înţelege mai bine ca alte perechi. 

Îi dădu brusc drumul şi se îndreptă înapoi spre sticlă cu 
paşi nesiguri. O clipă, Scarlett rămase ca ţintuită locului. În 
capul ei gândurile se învârteau atât de iute, încât nu putea 
opri niciunul ca să-l cerceteze. Rhett spusese că o iubea. 
Vorbea serios sau era beat? Sau era numai una din glumele 
lui îngrozitoare? Şi Ashley. luna. să plângă ca să capete 


luna. Fugi repede în holul întunecos, ca şi cum ar fi fost 
fugărită de demoni. O, dacă ar putea ajunge în odaia ei! Era 
să-şi scrântească piciorul şi unul dintre papuci îi alunecă 
din picior. Când se opri ca să-l arunce, Rhett, fugind cu 
iuţeala unui indian, o ajunse în întuneric. Răsuflarea lui îi 
ardea faţa. Îi desfăcu rochia de casă şi o luă în braţe brutal, 
cu mâinile pe pielea ei goală. 

— M-ai alungat şi m-ai făcut de râs în faţa întregului oraş, 
fugind după el. Astă-seară însă n-or să fie decât doi inşi în 
patul meu. 

O ridică în braţe şi începu să urce scările. Cu capul strivit 
de umărul lui, Scarlett îi auzea bătăile puternice ale inimii. 
Rhett o strângea prea tare şi Scarlett începu să plângă 
înăbuşit. Suia scările pe întuneric şi ea era înnebunită de 
spaimă. Un necunoscut o ţinea în braţe, un nebun. Se 
simţea pierdută într-o întunecime mai deasă ca moartea. 
Moartea o luase şi o ducea, o strângea în braţe şi o făcea să 
sufere. Ţipă aproape înăbuşită şi el se opri brusc pe palier. 
Apoi, desfăcându-şi strânsoarea, se aplecă peste Scarlett şi 
o sărută cu atâta patimă, cu atâta uitare, încât pentru ea 
totul dispăru deodată, şi nu mai rămase nimic în afară de 
întunericul care o învăluia din ce în ce mai mult şi de buzele 
lui. Rhett tremura ca şi cum l-ar fi scuturat un vânt 
puternic. Buzele lui părăsiră gura lui Scarlett şi începură să 
rătăcească pe pielea ei dulce, acolo unde rochia i se 
desfăcuse. Murmura lucruri pe care ea nu le înţelegea. 
Buzele lui trezeau în ea senzaţii pe care nu le simţise 
niciodată. Ea era întunericul, şi Rhett era tot întunericul, şi 
nu existau decât întunericul şi buzele lui pe trupul ei. 
Încercă să spună ceva, dar buzele lui îi acoperiră din nou 
gura. Deodată o străbătu un fior sălbatic, cum nu mai 
cunoscuse niciodată. Bucurie, teamă, nebunie? Se lăsa în 
voia braţelor prea puternice pentru ea. Se lăsă pradă gurii 
lui lacome, se lăsă târâtă de un destin prea năvalnic. Era 
prima dată în viaţa ei când întâlnea un lucru mai tare ca ea, 
cineva cu care nu se putea juca, cineva care o domina şi o 


îmblânzea. Îi încolăci gâtul cu braţele. Buzele ei tresăriră 
sub ale lui. Îşi urmară înainte drumul prin întuneric, în 
întunericul dulce care îi ridica într-un vârtej şi îi ducea cu 
sine. 

A doua zi dimineaţă, când Scarlett se trezi, Rhett nu mai 
era lângă ea, şi de n-ar fi găsit lângă ea perna răvăşită, ar fi 
putut crede că toate întâmplările nopţii trecute fuseseră 
doar un vis nebunesc. Se înroşi amintindu-şi ce se 
petrecuse şi, trăgând aşternutul până sus, sub bărbie, 
rămase culcată în lumina soarelui, căutând să pună puţină 
ordine în impresiile ei încurcate. 

Două lucruri erau clare. Trăise ani de zile cu Rhett, 
dormise în acelaşi pat cu el, mâncase cu el, se certase cu el, 
îi făcuse un copil. şi totuşi nu-l cunoştea. Omul care suise 
scările în întuneric ducând-o în braţe, omul acesta era un 
străin despre a cărui existenţă nici nu visase. Şi acum, deşi 
încerca să-l urască, deşi încerca să fie indignată, nu reuşea. 
O umilise, o lovise, o brutalizase în tot cursul acestei nopţi 
de nebunie, dar ea se simţea fericită. 

O, ar trebui să-i fie ruşine, ar trebui să alunge amintirea 
acelor clipe când întunericul părea că vrea s-o înghită! O 
doamnă, o femeie bine-crescută n-ar mai putea să ridice 
capul după o astfel de noapte. Dar amintirea acelor clipe de 
nebunie, de extaz şi de totală dăruire era mai tare ca 
ruşinea. Pentru prima dată în viaţă se simţise vibrând, 
străbătută de o patimă tot atât de primitivă ca şi groaza din 
noaptea aceea când fugise din Atlanta, tot atât de 
ameţitoare ca valul de ură care o făcuse să-l ucidă pe 
yankeu. 

Rhett o iubea! I-o spusese. Ce straniu şi ce tulburător, şi 
cât de greu de crezut să fie iubită de acest necunoscut cu 
care până acum avusese legături atât de reci. Nu ştia încă 
ce impresie îi face acesată revelaţie, dar îi veni în minte o 
idee care o făcu să izbucnească în râs. O iubea şi, în sfârşit, 
îl avea în mână. Uitase aproape ce mult dorise să-l prindă în 
capcană, să-l facă s-o iubească pentru ca să-l poată juca aşa 


cum voia ea. Acum, reuşita planului ei îi dădea o mare 
mulţumire. O noapte o avusese la cheremul lui, dar acum ea 
îi cunoştea slăbiciunea. De acum înainte ştia cum să-l ia. O 
usturase multă vreme ironia lui batjocoritoare, dar acum îl 
va face să sară prin toate cercurile pe care i le va întinde. O 
să-l dreseze bine. 

Când se gândi că-l va revedea pe Rhett la lumina zilei, 
Scarlett simţi o jenă, care nu era însă neplăcută. 

"Sunt emoţionată ca o tânără căsătorită", se gândi ea, "şi 
încă din cauza lui Rhett!" Lucrul acesta i se păru atât de 
charaghios, că începu să râdă prosteşte. 

Rhett însă nu apăru la prânz, şi nici la cină. Noaptea trecu, 
o noapte lungă în timpul căreia Scarlett rămase trează 
până-n zori, pândindu-l. Rhett însă nu se întoarse. Când 
trecu şi a doua zi fără vreo veste din partea lui, Scarlett se 
simţi dezamăgită şi apoi îngrijorată. Se duse la bancă, însă 
Rhett nu era acolo. Se duse la prăvălie şi fu severă cu toată 
lumea fiindcă de câte ori se deschidea uşa ca să intre un 
client, tresărea sperând că e Rhett. Se duse la depozitul de 
cherestea şi-l teroriză pe Hugh atâta, încât acesta se 
ascunse după o grămadă de lemne. Rhett, însă, nu o 
căutase nici acolo. 

Nu se putea umili să întrebe pe prieteni dacă nu-l 
văzuseră. Nu putea nici să se adreseze servitorilor, deşi 
avea impresia că ei ştiau ceva. Negrii ştiu întotdeauna totul. 
În acele două zile, Mammy fu neobişnuit de liniştită. Se uita 
la Scarlett cu coada ochiului, dar nu spunea nimic. Când 
trecu şi a doua noapte, Scarlett se hotări să se adreseze 
poliţiei. Poate că i se întâmplase un accident şi acum zăcea 
în nesimţire în vreun şanţ. Poate că. o, ce gând îngrozitor! 
poate că murise. 

A doua zi, după ce-şi luase micul dejun şi-şi punea pălăria, 
la ea în odaie, auzi paşi repezi pe scară. Se aşeză pe pat cu 
picioarele tăiate de emoție, şi atund Rhett intră. 

Era ras şi tuns proaspăt, dichisit şi se vedea că nu era 
beat, dar ochii îi erau injectaţi şi obrajii buhăiţi de beţie. 


Făcu un gest cu mâna şi-i zise: 

— Bună dimineaţa. 

Oare cum putea spune un om: "Bună dimineaţa", după ce 
a lipsit două zile, fără să dea vreo lămurire? Cum putea 
părea atât de indiferent, după noaptea pe care o 
petrecuseră împreună? Ar fi fost cu neputinţă dacă. şi o 
idee îngrozitoare se ivi în mintea lui Scarlett. dacă nu e 
cumva obişnuit cu astfel de nopţi? O clipă, nu putu spune 
Nimic, şi uită vorbele frumoase cu care plănuise să-l 
întâmpine. Nici măcar nu se apropie s-o sărute din vârful 
buzelor, aşa cum făcea de obicei. Se uita la ea surâzând, în 
mână cu o ţigară aprinsă. 

— Unde. unde ai fost? 

— Nu cumva vrei să zici că nu ştii! Credeam că până acum 
a aflat tot oraşul. Poate că ştie toată lumea, în afară de tine. 
Cunoşti doar vechea zicăâtoare: "Ce ştie satul nu ştie 
nevasta." 

— Ce vrei să spui? 

— Credeam că după descinderea făcută alaltăieri seară de 
poliţie la Belle. 

— La Belle. la femeia aceea. Ai fost la.? 

— Fireşte. Unde să mă duc? Sper că n-ai fost îngijorată 
pentru soarta mea? 

— Ai plecat de la mine la. oh! 

— Haide, haide, Scarlett! Nu mai fă pe soţia înşelată. De 
mult trebuia să fi aflat tu despre Belle. 

— "Te-ai dus la ea de la mine. după. după. 

— O, aceea! şi făcu un gest neglijent. Uneori nu prea ştiu 
să mă port. Îţi cer scuze pentru felul cum m-am purtat la 
ultima noastră întrevedere. Eram beat, cum ai văzut bine, şi 
farmecele tale m-au scos din minţi. 

Deodată Scarlett simţi că vrea să plângă, să se trântească 
în pat şi să hohotească disperată. Rhett nu se schimbase, 
nimic nu se schimbase. Fusese o proastă, o tâmpită, o 
idioată închipuindu-şi că o iubeşte. Nu fusese decât una din 
glumele lui scârboase de beţiv. O luase şi-şi satisfăcuse 


pofta cu ea la beţie, aşa cum ar fi făcut cu oricare din 
pensionarele lui Belle. Acum se întorsese - ironic, distant, 
gata s-o jignească. Îşi înghiţi lacrimile şi se stăpâni. Pentru 
nimic în lume nu trebuie să afle ce crezuse ea. Ce-ar mai 
râde dacă ar şti! N-o să afle niciodată. Se uită drept în ochii 
lui şi surprinse aceeaşi veche privire care o intrigase, acea 
expresie de pândă ca şi cum ar spera. dar ce putea să 
spere? Să se facă de râs, să înceapă să plângă şi să-i dea 
prilejul s-o batjocorească? Nu, asta n-o va face! 

Sprâncenele ei oblice se încruntară. Îşi reluă expresia de 
răceală. 

— Fireşte că bănuiam ce fel de legături aveai cu fiinţa 
aceea. 

— Bănuiai doar? De ce nu m-ai întrebat, ca să-ţi satisfac 
curiozitatea? Ţi-aş fi spus. Am trăit cu ea din ziua în care tu 
şi Ashley Wilkes aţi hotărât că nu trebuie să dormim în 
acelaşi pat. 

— Şi ai tupeul să te lauzi cu asta în faţa mea, în faţa soţiei 
tale? 

— O, scuteşte-mă de indignarea ta. Puțin ţi-a păsat ce-am 
făcut, atâta timp cât am plătit notele. Şi ştiai bine că, în 
ultimul timp, n-am fost un sfânt. Cât despre faptul că eşti 
soţia mea. ai fost foarte puţin de la naşterea lui Bonnie, nu-i 
aşa? Scarlett, ai fost un plasament prost. Belle e un 
plasament mai bun. 

— Plasament? Vrei să spui că i-ai dat.? 

— Da, am finanţat-o, ăsta e termenul exact, mi se pare. 
Belle e o femeie deşteaptă. Voiam s-o văd reuşind în viaţă şi 
îi trebuiau doar bani ca să-şi deschidă o casă proprie. Ar 
trebui să ştii ce minuni poate face o femeie când are bani. 
Tu, de pildă. 

— Mă compari pe mine. 

— Păi, sunteţi amândouă femei de afaceri perseverente, şi 
amândouă aţi reuşit. Fireşte, Belle face mai mult ca tine, 
fiindcă are un suflet bun şi milos. 

— leşi afară! 


El se îndreptă spre uşă fără să se grăbească, cu o 
sprânceană puţin ridicată. Cum o putea jigni aşa, se gândi 
Scarlett cu furie şi cu durere. Îl vedea cum se străduia să o 
rănească şi să o umilească. Se cutremură când îşi aminti cu 
cât dor aşteptase întoarcerea lui, în timp ce el era beat şi se 
certa cu poliţia într-o casă de prostituție. 

— leşi din odaia mea şi să nu mai calci aici. 'Ţi-am mai spus 
o dată că nu eşti destul de fin ca să înţelegi. De acum 
înainte am să mă încui. 

— Nu te mai osteni degeaba. 

— Am să mă încui. După felul cum te-ai purtat alaltăieri 
noapte. beat. scârbos. 

— Dă-i înainte, drăguță! Dar se pare că nu chiar aşa de 
scârbos! 

— leşi afară! 

— Nu te supăra. Plec. Şi îţi făgăduiesc că n-am să te mai 
deranjez. Acum totul s-a sfârşit. Şi m-am gândit să-ţi spun 
că dacă n-o să mai poţi îndura purtările mele infame, îţi 
permit să divorţezi. Dă-mi-o pe Bonnie şi n-am să mă opun. 

— Nu ţin să-mi fac familia de râs divorţând. 

— Ai face-o repede de râs, dacă s-ar întâmpla să moară 
doamna Melly, nu? Mă apucă ameţeala când mă gândesc ce 
repede ai divorța de mine. 

— N-ai de gând să pleci? 

— Ba da, plec. Tocmai asta venisem să-ţi spun. Plec la 
Charleston şi la New Orleans şi. în sfârşit. o călătorie mai 
lungă. Plec astăzi. 

— Aşa? 

— Şi o iau şi pe Bonnie. Spune-i toantei de Prissy să-şi 
pregătească catrafusele. O iau cu mine. 

— Îţi interzic să-mi iei copilul. 

— E şi copilul meu, doamnă Butler. Nu cumva te 
deranjează dacă o duc la Charleston, la bunica ei? 

— La bunica ei? Haida de! Crezi că o să-ţi permit să iei 
fetiţa de aici, când ştiu că o să te îmbeţi în fiecare seară şi o 
s-o duci la case ca a lui Belle. 


Rhett îşi aruncă violent ţigara pe covor şi mirosul acru de 
lână arsă umplu odaia. Într-o clipă se apropie de Scarlett cu 
faţa palidă de furie. 

— Dac-ai fi bărbat, ţi-aş suci gâtul pentru vorbele astea. 
Fiindcă nu se poate, tot ce-ţi cer e să-ţi ţii blestemata aia de 
gură. Crezi că nu o iubesc pe Bonnie, că aş duce-o într-o 
casă unde. pe fiica mea! Doamne, ce proastă eşti! Şi dacă e 
să vorbim de dragostea ta maternă, să-ţi spun eu. O pisică e 
mai bună mamă ca tine! Ce-ai făcut tu pentru copii? Wade şi 
Ella tremură de frica ta şi, dacă n-ar avea-o pe Melanie 
Wilkes, n-ar fi ştiut ce înseamnă duioşia. Dar Bonnie, Bonnie 
a mea? Crezi că nu o pot îngriji mai bine ca tine? Crezi că 
am să-ţi dau voie să o terorizezi, să-i distrugi personalitatea 
aşa cum ai făcut cu Wade şi Ella? Află că nu! Să spui să-i 
pregătească lucrurile şi să fie gata într-un ceas, ori de nu, 
te anunţ că ce s-a petrecut alaltăieri seară va fi un fleac pe 
lângă ce se va petrece acum. Întotdeauna am crezut că o 
bătaie bună cu biciul ţi-ar face bine. 

Se întoarse şi ieşi afară din cameră, înainte ca Scarlett să-i 
poată răspunde ceva. Îl auzi traversând holul spre camera 
de joc a copiilor şi deschizând uşa, fu primit de glasuri 
vesele şi subţiri de copii, şi Scarlett recunoscu vocea 
ascuţită a lui Bonnie dominând-o pe a Ellei. 

— Tăticule, unde ai fost? 

— Am fost să vânez iepuri ca să fac o blană pentru mica 
mea Bonnie. la sărută tu pe cine iubeşti mai mult, Bonnie. şi 
tu Ella. 

Capitolul LV 

— Draga mea, nu e nevoie să-mi explici şi nu vreau să te 
mai ascult, zise Melanie cu hotărâre, punându-şi încet mâna 
pe buzele chinuite ale lui Scarlett şi făcând-o să tacă. Ar fi o 
jignire faţă de tine însăţi, faţă de Ashley şi faţă de mine dacă 
ai crede că între noi e nevoie de explicaţii. Dar bine, noi trei 
am fost ca. nişte soldaţi. Ne-am bătut împotriva lumii cot la 
cot atâţia ani, încât mi-e ruşine de tine dacă-ţi închipui că 
între noi ar putea avea loc bârfelile celor ce n-au nici o 


treabă. Îţi închipui că aş crede că tu şi Ashley al meu. Ce 
idee! Nu înţelegi că eu te cunosc mai bine ca oricine? Crezi 
că am uitat toate câte le-ai făcut pentru Ashley, pentru Beau 
şi pentru mine, atâtea lucruri minunate, dezinteresate? Mi- 
ai salvat viaţa şi ne-ai ajutat să nu murim de foame! Crezi că 
am uitat cum mergeai printre brazde după calul yankeului, 
aproape în picioarele goale şi cu mâinile pline de băşici. 
numai pentru ca Beau şi cu mine să avem ce mânca. şi 
acum să cred lucruri atât de îngrozitoare despre tine? Nu 
vreau să aud un cuvânt din partea ta, Scarlett O'Hara. Nici 
un cuvânt. 

— Dar., bolborosi Scarlett şi apoi tăcu. 

Rhett plecase de un ceas, luând pe Bonnie şi pe Prissy, şi 
acum în sufletul lui Scarlett disperarea se adăugase ruşinii 
şi supărării. În plus, se simţea vinovată faţă de Ashley, şi 
atitudinea generoasă a Melaniei o chinuia nespus de mult. 
Dacă Melanie ar fi crezut pe India şi pe Archie, dacă ar fi 
evitat-o în seara recepţiei sau măcar ar fi primit-o rece, 
atunci şi-ar fi putut ţine capul sus şi ar fi luptat cu toate 
armele de care dispunea. Acum însă, văzând-o pe Melanie 
că încearcă să-i salveze reputaţia, că stă lângă ea ca o sabie 
strălucitoare, plină de încredere şi gata să lupte pentru ea, i 
se părea că singurul lucru cinstit de făcut era să 
mărturisească. Da, să povestească totul, începând cu ziua 
aceea îndepărtată când soarele lumina veranda de la Tara. 

Conştiinţa ei, deşi de mult adormită, conştiinţa ei de 
catolică, se trezise şi o îndemna să vorbească. "Mărturiseş- 
te-ţi greşelile şi ispăşeşte-le cu sufletul plin de umilinţă şi 
căinţă", îi spusese Ellen de o sută de ori şi, în criza aceasta, 
educaţia religioasă primită de la Ellen revenea şi o 
stăpânea. Va mărturisi. da, va mărturisi totul, toate privirile, 
toate cuvintele, puţinele mângâieri, şi Dumnezeu îi va alina 
suferinţa şi îi va reda liniştea. Iar, drept ispăşire, va vedea o 
transformare cumplită pe faţa Melaniei, când groaza şi 
repulsia vor lua locul dragostei şi al încrederii! "E o 
pedeapsă prea crudă", se gândi ea cu durere. Să trebuiască 


să trăiască toată viaţa amintindu-şi de faţa Melaniei, ştiind 
că Melanie cunoaşte toată josnicia, toată meschinăria, toată 
mişelia şi ipocrizia sufletului ei. 

Odinioară se îmbăta la gândul că i-ar spune totul Melaniei 
şi ar vedea cum se spulberă iluziile cumnatei sale un gest 
pentru care făcea să rişte. Dar acum, toate se schimbaseră 
dintr-o dată şi nu era un lucru pe care să-l dorească mai 
puţin. De ce? Habar n-avea. În mintea ei se învălmăşeau 
prea multe idei contradictorii şi nu ştia cum să le pună în 
ordine. Ştia doar că voia cu orice preţ să păstreze stima 
Melaniei, aşa cum odinioară voia ca mama ei s-o creadă 
modestă, curată şi bună. Ştia doar că nu-i păsa ce crede 
lumea, sau Ashley, sau Rhett despre ea; Melanie însă nu 
trebuie să-şi schimbe părerea. 

Se temea să spună Melaniei adevărul, dar ascultând de 
unul din puţinele ei instincte cinstite, un instinct care nu-i 
permitea să se prezinte sub o lumină falsă în faţa femeii 
care se luptase pentru ea, se dusese la Melanie chiar în 
dimineaţa asta, imediat după plecarea lui Rhett şi a lui 
Bonnie. 

Totuşi, îndată ce pronunţase tremurând primele cuvinte: 
"Melly, trebuie să-ţi explic ce s-a întâmplat în ziua aceea.", 
Melanie o oprise cu un gest poruncitor. Scarlett, ruşinată, 
se uitase în ochii negri ai Melaniei, plini de dragoste şi de 
mânie şi, cu inima strânsă, înţelesese că nu va avea 
niciodată parte de liniştea şi pacea sufletească ce urmează 
după o mărturisire. Prin cuvintele ei Melanie îi interzisese 
pentru totdeauna să facă acest gest. Emoţionată cum nu 
fusese decât rareori de când nu mai era copil, Scarlett îşi 
dădea seama că a-şi descărca sufletul ei chinuit ar fi fost un 
gest de un egoism îngrozitor. Ea ar scăpa de o povară, dar 
ar trece-o unei fiinţe cu suflet curat şi credincios. Melanie îi 
luase apărarea. Era deci o datorie faţă de ea, pe care n-o 
putea plăti decât prin tăcere. Ar fi foarte crud din partea ei 
să vorbească. Ar distruge viaţa Melaniei aducându-i la 


cunoştinţă că bărbatul ei îi era necredincios şi că prietena 
ei cea mai iubită era părtaşă în această trădare. 

"Nu-i pot spune", se gândi ea disperată. "Niciodată, chiar 
dacă conştiinţa mea m-ar distruge." Îşi aminti deodată ce-i 
spusese Rhett în noaptea aceea când fusese beat: "Ea nu 
poate concepe că cei pe care îi iubeşte sunt necinstiţi. ăsta 
să fie unul din chinurile tale". 

Da, până la moarte o va chinui lucrul acesta. Va trebui să- 
şi ascundă durerea, să simtă cum îi roade sufletul şi să nu 
spună nimic. La fiecare privire afectuoasă, la fiecare gest al 
Melaniei, va trebui să se stăpânească să nu strige: "Nu fi 
atât de bună! Nu mă apăra! Nu merit!" "Dacă n-ar fi atât de 
proastă, atât de drăguță, de încrezătoare şi de naivă, nu mi- 
ar fi aşa de greu", îşi zise Scarlett nenorocită. "Multe poveri 
am dus eu în viaţa mea, dar aceasta are să fie cea mai grea, 
cea mai apăsătoare pe care am dus-o vreodată pe umeri". 

Melanie şedea în faţa ei pe un scăunel scund şi-şi proptise 
picioarele pe un divan înalt, încât genunchii îi ieşeau în 
afară ca la copii - o poziţie în care n-ar fi stat niciodată dacă 
n-ar fi fost atât de furioasă încât să uite de buna-cuviinţă. 

Lucra la o broderie şi îşi mişca acul cu atâta furie, încât 
părea un duelist ce-şi mişcă spada. 

Dacă Scarlett ar fi fost în locul ei, ar fi bătut din picior şi ar 
fi ţipat, cum făcea Gerald în vremurile lui bune când îl lua 
pe Dumnezeu martor de mişelia şi ticăloşenia neamului 
omenesc şi rostea ameninţări de răzbunare ce-ţi îngheţau 
sângele. Numai scânteierea acului şi sprâncenele uşor 
încruntate arătau că Melanie fierbea. Vocea îi era calmă şi 
îşi alegea cuvintele cu mai multă grijă ca de obicei. Dar 
vorbele pe care le rostea aveau un sunet straniu în gura ei, 
căci rareori i se întâmpla să-şi expună o părere personală şi 
să scape vreun cuvânt răutăcios. Scarlett îşi dădu seama că 
accesele de furie ale Wilkes-ilor şi ale Hamilton-ilor erau 
aproape tot atât de violente ca şi ale celor din familia 
O'Hara, dacă nu mai violente. 


— A început să mă plictisească să tot aud lumea bârfindu- 
te, draga mea, zise Melanie. De data asta însă au întrecut 
măsura şi am de gând să pun lucrurile la punct. Toate s-au 
întâmplat fiindcă lumea te invidiază pentru inteligenţa ta şi 
pentru faptul că ai reuşit. Ai făcut lucruri pe care o mulţime 
de bărbaţi n-ar fi reuşit să le facă. Nu te supăra, draga mea, 
că-ţi spun asta. Nu vreau să spun că ţi-ai pierdut calităţile 
tale de femeie, aşa cum spune lumea; nu e adevărat. Lumea 
nu te înţelege. Ce vrei, lumea nu permite ca o femeie să fie 
deşteaptă. În orice caz, succesul şi inteligenţa ta nu dă lumii 
dreptul să spună că tu şi Ashley. ei, drăcia dracului! 

În gura unui bărbat, această exclamaţie nevinovată ar fi 
sunat ca o înjurătură. Alarmată de această izbucnire de 
mânie neobişnuită la Melanie, Scarlett se uită la ea fix. 

— Cât despre minciunile murdare pe care le-au inventat 
Archie şi India şi doamna Elsing! Cum de-au îndrăznit? 
Fireşte, doamna Elsing n-a venit la recepţie. N-a avut 
curajul. Înţelege, draga mea, că întotdeauna te-a urât, 
fiindcă ai avut mai mult succes ca Fanny. Şi-apoi, avea necaz 
pe tine fiindcă l-ai dat afară pe Hugh de la conducerea 
gaterului. Aveai însă dreptate, fiindcă e un prost, un leneş şi 
un nepriceput!. (Iat-o deci pe Melanie renegându-şi 
prietenul din copilărie şi fostul ei adorator!) Cât despre 
Archie, eu sunt de vină. N-ar fi trebuit să-l primesc în casa 
mea pe bătrânul bandit. Toată lumea mi-a spus-o, dar n-am 
vrut să ascult. Nu te putea suferi din cauza deţinuţilor, 
draga mea, dar ce drept are el să te critice? Un ucigaş, şi 
încă ucigaşul unei femei! Şi după câte am făcut pentru el, 
are îndrăzneala să vină şi să-mi spună. ştii că nu mi-ar fi 
părut rău dacă Ashley l-ar fi împuşcat. I-am spus să-şi ia 
catrafusele şi a plecat cu coada între picioare. A plecat din 
Atlanta. Cât despre India, e o scârbă! Draga mea, am 
observat de prima dată când v-am văzut împreună că era 
geloasă pe tine şi că te ura fiindcă erai mult mai drăguță ca 
ea şi aveai mai multe succese. Şi avea necaz pe tine mai 
ales din cauza lui Stuart Tarleton. S-a gândit atâta la Stuart 


Tarleton încât. vezi, mi-e greu să spun un lucru ca ăsta 
despre sora lui Ashley, dar cred că s-a cam scrântit din 
cauza asta. Altfel nu ştiu cum să înţeleg fapta ei. I-am spus 
să nu mai calce în casa mea şi am adăugat că dacă va 
îndrăzni să mai insinueze ceva. am s-o fac mincinoasă în 
faţa lumii! 

Melanie se opri, şi deodată faţa ei îşi pierdu expresia de 
mânie şi nu mai arăta decât durere. Avea spiritul de clan 
caracteristic georgienilor şi numai gândul unei certe în 
familie îi zdrobea inima. O clipă, şovăi înainte de-a continua, 
dar Scarlett îi era cea mai dragă, Scarlett ocupa primul loc 
în inima ei. 

— Întotdeauna a fost geloasă pe tine pentru că te iubesc 
mai mult, recunoscu Melanie cinstit. N-are să mai calce în 
casa asta şi eu n-am să mai pun piciorul în casele celor ce o 
primesc. Ashley e de aceeaşi părere cu mine, dar i se rupe 
inima când o vede pe sora lui spunând astfel de lucruri. 

Auzind numele lui Ashley, Scarlett nu se mai putu stăpâni 
şi izbucni în lacrimi. Oare când va înceta ea să-l chinuiască 
pe Ashley? Dorinţa ei fusese să-l vadă fericit şi mulţumit, 
dar de fiecare dată trebuia să-i facă rău. Îi distrusese viaţa, 
îl jignise în mândria şi în demnitatea lui, îi năruise liniştea 
sufletească, liniştea aceea întemeiată pe sentimentul 
onoarei. Acum îl înstrăinase şi de sora lui pe care o iubea 
aşa de mult. Ca să salveze reputaţia ei, a lui Scarlett, şi 
fericirea soţiei sale, trebuise s-o sacrifice pe India, s-o lase 
să apară mincinoasă, o fată bătrână invidioasă, pe jumătate 
nebună. tocmai pe India ale cărei bănuieli şi acuzaţii erau 
perfect întemeiate. De câte ori Ashley se va uita în ochii 
Indiei, va vedea lucind în ei adevărul, va citi reproşul şi 
disprețul rece pe care Wilkes-ii ştiu să-l arate. 

Scarlett, care ştia că Ashley ţinea mai mult la onoare decât 
la viaţă, îşi închipuia prin ce chinuri trecea. Ca şi ea, se 
vedea silit să se ascundă după Melanie. Scarlett îşi dădea 
seama de necesitatea acestui lucru, ştia că ea era de vină 
pentru situaţia falsă în care se găsea Ashley, şi totuşi. totuşi. 


Ca orice femeie, l-ar fi respectat mai mult dacă l-ar fi 
omorât pe Archie şi apoi ar fi recunoscut totul în faţa 
Melaniei şi a lumii întregi. Ştia bine că nu era frumos din 
partea ei să gândească astfel, era însă prea nenorocită 
acum ca să mai ţină seama de detalii, îşi amintea de unele 
cuvinte usturătoare ale lui Rhett şi se întreba dacă într- 
adevăr Ashley se purtase aşa cum trebuie să se poarte un 
bărbat în toată încurcătura asta. Şi, pentru prima dată, 
aureola strălucitoare cu care îl înconjurase din ziua când se 
îndrăgostise de el, începu să pălească puţin. Ruşinea şi 
sentimentul de vinovate pe care le simţea se răsfrângeau 
asupra lui Ashley. Se strădui să alunge gândul acesta, dar 
nu reuşi decât să plângă mai tare. 

— 'Te rog, te rog, nu plânge! zise Melanie, lăsând lucrul din 
mână şi, trântindu-se pe sofa lângă Scarlett, îi puse capul 
pe umărul ei. N-ar fi trebuit să-ţi vorbesc aşa şi să te fac să 
suferi. Înţeleg ce simţi. Niciodată n-o să mai vorbim de asta. 
Nici noi două, nici cu nimeni altcineva. Să ne închipuim că 
nu s-a întâmplat. Dar, adăugă ea cu o furie stăpânită, am să 
le arăt eu Indiei şi doamnei Elsing. Să nu creadă că pot să-şi 
permită să împrăştie minciuni despre soţul şi cumnata mea. 
Şi am să fac aşa, încât nu vor mai îndrăzni să ridice capul. 
Toţi cei ce le vor crede şi toţi cei ce le vor primi vor fi 
duşmanii mei. 

Scarlett, cu durere în suflet, îşi aţinti privirile asupra 
viitorului şi înţelese că va fi pricina unei certe care va 
împărţi în două tabere tot oraşul, şi va dura multe generaţii. 

Melanie se ţinu de cuvânt. Niciodată nu mai pomeni de 
această chestiune, nici lui Scarlett, nici lui Ashley, şi nu 
îngădui nimănui să mai discute ceva. Păstra o expresie de 
indiferenţă rece, care repede se putea transforma într-o 
politeţe de gheaţă, de câte ori cineva îndrăznea să 
amintească de acest subiect. În cursul săptămânilor care 
urmară după recepţie, pe când Rhett dispăruse în mod 
misterios, iar oraşul întreg vorbea şi se agita, ea nu primi 
pe niciunul din detractorii lui Scarlett, fie că erau vechi 


prieteni ai ei, fie că-i erau rude. Nu zise nimic, dar trecu la 
fapte. 

Nu o slăbi pe Scarlett o clipă. O sili să meargă, ca de 
obicei, în fiecare dimineaţă la depozitul de cherestea şi la 
prăvălie, întovărăşind-o. Deşi Scarlett nu ţinea să se expună 
privirilor curioase ale concetăţenilor săi, stăruia să iasă la 
plimbare în trăsură şi mergea cu dânsa. O lua cu ea când se 
ducea să facă vizite şi o introduse în saloane în care 
Scarlett nu călcase de mai bine de doi ani, cu o expresie 
dârză care voia să însemne: "Cine mă iubeşte trebuie să 
iubească şi pe cei pe care-i iubesc". 

La aceste vizite ele veneau devreme şi rămâneau până 
pleca ultimul musafir, lipsindu-le astfel pe cucoane de 
plăcerea de a bârfi şi a face presupuneri, ceea ce le scotea 
din sărite pe acestea. Vizitele erau un adevărat chin pentru 
Scarlett, dar nu îndrăznea s-o refuze pe Melanie. Şi-i era 
extrem de neplăcut să se aşeze printre cucoane care se 
întrebau în gând dacă într-adevăr fusese surprinsă în 
flagrant delict de adulter. Şi era sigură că femeile acestea 
nu i-ar fi vorbit dacă n-ar fi iubit-o pe Melanie şi nu s-ar fi 
temut să-i piardă prietenia. Scarlett însă ştia că, odată 
primită de aceste femei, niciodată nu se vor mai putea 
preface că nu o cunosc. 

Caracteristic pentru puţina stimă de care se bucura 
Scarlett era faptul că, apărând-o sau criticând-o, lumea 
ignora cu totul probitatea ei. Părerea generală era: "Nimic 
nu mă miră din partea ei". Scarlett îşi făcuse prea multe 
duşmănii ca să mai aibă acum apărători. Vorbele şi faptele 
ei jigniseră prea mulţi oameni pentru ca lumea să mai ţină 
seama de consecinţele pe care le-ar putea avea acest 
scandal pentru ea. Nimeni însă nu voia să facă rău fie 
Indiei, fie Melaniei, şi furtuna se dezlănţuia mai mult în 
jurul lor, decât al lui Scarlett, având la bază o singură 
întrebare: "Oare India minţise?" 

Cei ce ţineau partea Melaniei scoteau în evidenţă cu multă 
satisfacţie faptul că aceasta nu o părăsea o clipă pe 


Scarlett. O femeie cu principii înalte ca Melanie ar putea 
oare să susţină cauza unei femei vinovate, mai ales când 
aceasta greşise cu propriul ei bărbat? Nu era cu putinţă! 
India era numai o fată bătrână ţicnită, care o ura pe 
Scarlett şi spunea minciuni pe socoteala ei şi convinsese pe 
Archie şi pe doamna Elsing s-o creadă. 

Dar, întrebau partizanii Indiei, dacă Scarlett nu e vinovată, 
unde e domnul Butler? De ce nu e lângă soţia lui, ocrotind-o 
şi sprijinind-o? Era imposibil de răspuns la această 
întrebare şi, pe măsură ce săptămânile treceau, zvonul că 
Scarlett e însărcinată se întindea. Cei ce o susțineau pe 
India dădeau din cap mulţumiţi. Se zicea că nu putea fi 
copilul lui Rhett Butler. Se ştia de prea multă vreme că 
Rhett şi Scarlett nu mai trăiau împreună şi tot oraşul era 
scandalizat de faptul că aveau camere separate. 

Gurile rele nu mai tăceau şi oraşul se împărţise în tabere, 
iar clanul atât de unit al Hamilton-ilor, al Wilkes-ilor, al 
Burr-ilor, al Whitman-ilor şi al Winfield-ilor se dezbinase. 
Fiecare membru ai familiei se vedea silit să ia atitudine. 
Teren neutru nu exista. De altfel, Melanie, cu demnitate 
rece, şi India, cu amărăciune răutăcioasă, aveau grijă de 
asta. Dar oricare ar fi fost tabăra din care făceau parte 
rudele, toţi o priveau cu resentiment pe Scarlett, fiindcă ea 
fusese pricina rupturii în familie. Şi niciunul nu credea că 
merita să se certe din pricina ei. Şi oricare ar fi fost părerea 
lor, toţi deplângeau faptul că India îşi luase răspunderea de 
a spăla public rufele murdare ale familiei şi de a-l amesteca 
pe Ashley într-o chestiune atât de dezonorantă. Acum însă, 
când India vorbise, mulţi se grăbiră să-i ia apărarea 
împotriva lui Scarlett, tot aşa cum alţii, care o iubeau pe 
Melanie, erau de partea ei şi a lui Scarlett. 

Jumătate din Atlanta era, sau pretindea a fi, rudă cu 
Melanie şi cu India. Legăturile de rudenie dintre veri, veri 
de-al doilea, veri prin alianţă şi aşa mai departe erau atât 
de încurcate, încât numai un georgian de baştină putea să 
le descurce Toţi aveau însă spiritul de clan foarte dezvoltat, 


în momente grele erau uniţi şi, oricare ar fi fost părerea 
fiecăruia în privinţa celorlalţi membri ai tribului, se 
prezentau în faţa duşmanului într-un front pe care nimeni 
nu-l putea sparge. În afară de războiul de guerilă purtat de 
mătuşa Pitty împotriva unchiului Henry, ale cărui episoade 
fuseseră ani de zile un motiv de glumă în familie, niciodată 
nu existase vreo breşă în acest front. Erau oameni bine- 
crescuţi, liniştiţi şi rezervaţi şi nici măcar nu li se întâmpla 
să se ia la harţă prieteneşte, aşa cum făceau membrii celor 
mai multe dintre familiile din Atlanta. 

Acum însă erau împărţiţi, şi oraşul văzu cum veri de-al 
cincilea şi de-al şaselea se înfruntau în cel mai impresionant 
scandal care se pomenise vreodată în Atlanta. Lucrul acesta 
puse la grea încercare tactul şi răbdarea celeilalte jumătăţi 
a oraşului, care nu era rudă cu ei, cearta dintre Melanie şi 
India tulburând toate cercurile din Atlanta. Amicii Thaliei, 
Cercul de lucru pentru văduvele şi orfanii Confederaţiei, 
Asociaţia pentru înfrumusețarea mormintelor glorioşilor 
noştri morţi, Asociaţia muzicală de sâmbătă, Societatea 
reuniunilor dansante, Biblioteca tinerilor - toate aceste 
organizaţii suferiră de pe urma disensiunii create. Tot aşa şi 
cele patru biserici, împreună cu diferite societăţi de ajutor 
şi misionari. Trebuia manevrat cu multă grijă ca să eviţi 
într-un comitet membri ai unor fracțiuni opuse. 

În zilele de primire, doamnele din Atlanta erau foarte 
nervoase de la patru la şase după-amiaza, fiindcă se temeau 
ca Melanie şi Scarlett să nu vină în vizită în acelaşi timp cu 
India şi cu partizanii ei credincioşi. 

Din toată familia, biata mătuşa Pitty suferea cel mai mult. 
Pitty, care nu dorea altceva decât să trăiască liniştită, 
înconjurată de dragostea rudelor ei, ar fi vrut să împace şi 
capra şi varza. Dar nici capra, nici varza nu-i dădeau voie să 
o facă. 

India stătea în casa mătuşii Pitty şi, dacă Pitty ar fi ţinut cu 
Melanie, aşa cum voia, India ar fi părăsit-o. Şi-atunci, ce s- 
ar fi făcut biata Pitty? Nu putea trăi singură. Ar fi trebuit să 


ia o străină să stea cu ea, sau să-şi închidă casa şi să se 
ducă să stea la Scarlett. Mătuşa Pitty simţea însă vag că 
lucrul acesta nu i-ar fi făcut plăcere domnului Butler. Ori ar 
fi trebuit să se ducă la Melanie şi să doarmă în cămăruţa în 
care şedea Beau. 

Pitty nu ţinea prea mult la India, care o intimida cu felul ei 
de a fi, scrobit, uscat şi cu părerile ei categorice. Dar, 
mulţumită ei, Pitty putea să continuie a trăi confortabil şi, 
cum era în general mai sensibilă la argumentele de acest fel 
decât la cele de ordin moral, India rămase. 

Însă prezenţa ei în casă atrase o furtună asupra capului lui 
Pitty, fiindcă şi Scarlett şi Melanie traseră concluzia că ea 
ţine cu India. Scarlett refuză categoric să mai contribuie la 
întreţinerea mătuşii Pitty, atâta timp cât India va locui în 
casa ei. Ashley trimitea bani în fiecare săptămână surorii lui 
şi de fiecare dată India trimitea banii înapoi, spre marea 
spaimă şi marele regret al bătrânei domnişoare. Fără 
intervenţia unchiului Henry, situaţia financiară a casei de 
cărămidă roşie ar fi fost într-o stare deplorabilă, deşi Pitty 
se simţea umilită să primească bani de la fratele ei. 

Melanie era fiinţa pe care Pitty o iubea cel mai mult pe 
lume, în afară de ea însăşi, şi acum Melanie se purta cu ea 
rece şi politicoasă ca şi cum ar fi fost o străină. Deşi locuia, 
ca să zicem aşa, chiar în spatele casei mătuşii Pitty, 
niciodată nu deschidea portiţa din dos, cum făcea înainte de 
zece ori pe zi. Pitty venea la ea şi îi mărturisea plângând cât 
ţine la dânsa şi cât îi e de devotată, dar Melanie refuza 
întotdeauna să stea de vorbă cu ea şi să-i întoarcă vizitele. 

Pitty ştia foarte bine tot ce-i datora lui Scarlett - aproape 
însăşi existenţa. În zilele negre care urmaseră după război, 
când Pitty avusese de ales între perspectiva de a sta cu 
fratele ei Henry şi aceea de a muri de foame, Scarlett îi 
ţinuse casa, o hrănise, o îmbrăcase şi îi dăduse posibilitatea 
să-şi păstreze rangul în societatea Atlantei. Iar când 
Scarlett se măritase şi se mutase la casa ei, fusese extrem 
de generoasă cu ea; ca şi căpitanul Butler, omul acela 


fascinant şi seducător. Adeseori, după ce venea cu Scarlett 
s-o vadă, Pitty găsea pe consolă un portmoneu nou-nouţ plin 
cu bilete de bancă, sau batiste de dantelă înnodate la 
colţuri, cu monede de aur, pe care o mână îndemânatică 
ştiuse să le ascundă în cutie ei de lucru. Rhett se jura 
întotdeauna că habar nu are de ele şi o acuza pe Pitty, într- 
un mod foarte puţin elegant, că are un adorator misterios, 
spunând că trebuie să fie bătrânul şi mustăciosul 
Merriwether. 

Da, Pitty era legată prin dragoste de Melanie şi prin 
recunoştinţă de Scarlett - dar Indiei ce-i datora? Nimic, 
decât că prezenţa ei o scutea de nevoia de a renunţa la 
obiceiurile ei comode şi de a lua hotărâri. Toate lucrurile 
acestea erau foarte supărătoare, şi Pitty, care toată viaţa ei 
nu luase nici o singură hotărâre, lăsă lucrurile să meargă 
aşa şi, ca urmare, petrecu ore întregi vărsând lacrimi pe 
care nimeni nu i le putea şterge. 

La sfârşit, unii credeau din toată inima în nevinovăția lui 
Scarlett, nu din cauza virtuţii ei, ci pentru că Melanie era 
convinsă de nevinovăția ei. Unii aveau oarecari rezerve în 
sinea lor, dar se arătau totuşi foarte politicoşi cu Scarlett, 
fiindcă o iubeau pe Melanie şi voiau să-i păstreze 
afecțiunea. Partizanii Indiei o salutau cu răceală şi unii 
chiar se făceau că n-o cunosc. Aceştia mai cu seamă o jenau 
şi o înfuriau pe Scarlett, care îşi dădea seama că, fără 
apărarea Melaniei şi fără atitudinea ei hotărâtă, tot oraşul 
ar fi fost împotriva ei şi n-ar mai fi fost primită în societate. 

Capitolul LVI. 

Rhett lipsi trei luni şi, în toată vremea asta, Scarlett nu 
primi un rând de la el. Nu ştia nici unde se găsea, nici cât va 
lipsi. De fapt, habar n-avea dacă mai avea de gând să se 
întoarcă vreodată. În aceste trei luni, Scarlett îşi văzu de 
treabă cu capul sus şi cu inima îndurerată. Nu se simţea 
bine dar, silită de Melanie, se ducea în fiecare zi la prăvălie 
şi încerca să se intereseze de soarta gaterelor. Pentru 
prima dată prăvălia nu mai avea nici un farmec pentru ea 


şi, deşi afacerile îi aduseră un câştig de trei ori mai mare 
decât anul trecut şi banii curgeau, acest lucru nu o interesa 
şi se purta aspru şi brutal cu oamenii de la gater. Gaterul lui 
Johnnie Gallegher mergea foarte bine şi lemnele din 
depozit se vindeau repede, dar tot ce făcea sau spunea 
Johnnie îi displăcea. Irlandez ca şi ea, Johnnie izbucni într-o 
zi, furios de pisălogelile ei, şi ameninţă că va pleca, 
terminând o lungă cuvântare cu cuvintele: "Naiba să te ia, 
cucoană, şi blestemul lui Cromwell să cadă asupra 
dumitale". A trebuit să-l potolească cerându-i scuze. 

Niciodată nu se mai duse la gaterul lui Ashley. Nu se ducea 
nici la biroul de la depozitul de cherestea când ştia că ele 
acolo. Bănuia că o evită şi că prezenţa ei permanentă în 
casa lui era un chin pentru el, dar Scarlett nu se putea 
eschiva de la invitaţiile Melaniei. N-aveau însă prilejul să fie 
singuri şi ea simţea nevoia să-i pună unele întrebări. Voia să 
afle dacă Ashley o urăşte acum şi ce anume îi spusese 
Melaniei; el o ţinea însă la distanţă şi, prin atitudinea lui, îi 
dădea de înţeles că n-ar fi bine să vorbească. Chipul său 
îmbătrânit şi chinuit de remuşcări era o durere în plus 
pentru ea, iar faptul că gaterul condus de Ashley pierdea în 
fiecare săptămână bani era alt prilej de enervare de care 
nu putea vorbi. 

Neputinţa lui Ashley de a face faţă situaţiei o scotea din 
sărite. Nu vedea ce ar putea face el ca să schimbe lucrurile, 
dar simţea că trebuia totuşi să facă ceva. În locul lui, Rhett 
ar fi găsit ceva de făcut. Întotdeauna Rhett făcea ceva, chiar 
dacă nu nimerea bine, şi vrând-nevrând, îl respecta pentru 
asta. 

Acum, când furia i se domolise, începea să simtă din ce în 
ce mai mult lipsa lui Rhett, pe măsură ce timpul trecea şi nu 
primea nici o ştire de la el. Din haosul de fericire, de furie, 
de durere şi de mândrie jignită în care se zbătuse după 
plecarea lui Rhett, nu-i mai rămăsese decât un sentiment de 
descurajare. Rhett îi lipsea; îi lipsea felul ironic şi uşor în 
care îi povestea anecdote care o făceau să râdă în hohote, 


zâmbetul lui sarcastic care îi reducea necazurile la 
proporţiile lor exacte; îi lipseau chiar şi ironiile lui care o 
atingeau şi o făceau să-i răspundă enervată. Mai mult decât 
orice, ar fi vrut să-i poată povesti tot felul de întâmplări 
cotidiene. Din acest punct de vedere, Rhett era ideal. Putea 
să-i povestească fără a roşi, şi chiar fălindu-se, cum îi jupuia 
pe clienţii ei, iar pe el acest lucru îl amuza. Dacă le-ar fi 
povestit altora, aceştia s-ar fi arătat indignaţi. 

Îi era urât fără Rhett şi fără Bonnie. Fetiţa îi lipsea mai 
mult decât şi-ar fi închipuit. Obsedată de vorbele crude pe 
care Rhett i le aruncase în faţă despre Wade şi Ella, încerca 
să-şi petreacă ceasurile de răgaz cu ei. Degeaba. Spusele 
lui Rhett şi reacţiile copiilor îi deschiseră ochii asupra unui 
adevăr surprinzător şi exasperant. Atunci când copiii erau 
mici, fusese prea ocupată, prea necăjită de chestiunile 
băneşti, prea nervoasă şi iritabilă ca să poată câştiga 
iubirea şi încrederea lor. lar acuma, fie că era prea târziu 
ca să pătrundă în sufletele lor mici şi ascunse, fie că ea nu 
avea răbdarea şi priceperea necesare. 

Ella! Pe Scarlett o enerva faptul că trebuia să recunoască 
în sinea ei că Ella nu e deşteaptă, dar aşa era. Era 
incapabilă să se concentreze asupra lucrului pe care-l 
făcea, cum nici o pasăre nu poate sta mult pe aceeaşi 
ramură; chiar atunci când Scarlett îi spunea o poveste, 
atenţia fetiţei scăpa şi îşi întrerupea mama cu întrebări care 
n-aveau nici o legătură cu povestea, apoi uita ce întrebase, 
înainte ca Scarlett să fi avut timp să-i explice. Cât despre 
Wade. aici Rhett avea poate dreptate. Poate că se temea de 
ea. Era un lucru ciudat, care îi făcea rău. De ce trebuia ca 
fiul ei, singurul ei fiu, să se teamă de ea? Când încerca să-l 
facă să vorbească, se uita la ea cu ochii căprui şi blânzi pe 
care-i moştenise de la Charles şi, încurcat, se sucea şi se 
răsucea sau se legăna pe câte un picior. Cu Melanie însă nu 
mai contenea; vorbea întruna şi îi arăta tot ce avea prin 
buzunare, de la viermii pe care-i strânsese pentru pescuit 
până la bucăţile de sfoară veche. 


Melanie ştia cum să se poarte cu copiii. Nimeni nu-i putea 
nega acest merit. Micul ei Beau era cel mai bine-crescut şi 
cel mai adorabil copil din Atlanta. Scarlett se înţelegea mai 
bine cu el decât cu fiul ei, fiindcă Beau nu se intimida în faţa 
oamenilor mari şi, de câte ori o vedea, i se suia pe nepoftite 
pe genunchi. Ce frumos şi ce blond era Beau! Şi ce mult 
semăna cu Ashley! Dacă Wade ar fi fost ca Beau! Fireşte, 
pentru Melanie era uşor să se înţeleagă cu el, fiindcă avea 
doar un singur copil şi n-avusese atâtea griji şi atâtea 
treburi ca Scarlett. Cel puţin aşa încerca Scarlett să se 
dezvinovăţească, dar în fundul sufletului trebuia să admită 
că Melanie iubea copiii şi i-ar fi plăcut să aibă şi zece. Cum 
această bucurie îi era refuzată, dragostea ei se revărsa 
asupra lui Wade şi asupra copiilor vecinilor. 

Scarlett nu putea uita ce lovitură primise într-o zi când se 
dusese cu trăsura la Melanie ca să-l ia pe Wade; pe când 
suia aleea principală, îl auzise pe fiul ei imitând cu măiestrie 
strigătul rebelilor - fiul ei care acasă era liniştit ca un 
şoarece. Şi secondându-l curajos, Beau la rândul lui ţipa şi 
el cu glasul lui ascuţit. Când Scarlett intră în salon, îi găsi 
pe amândoi atacând canapeaua cu săbiile de lemn. La 
intrarea ei tăcură ruşinaţi, iar Melanie, râzând şi 
strângându-şi acele de păr şi buclele părului, se sculase din 
dosul canapelei unde se ascunsese. 

— E bătălia de la Gettysburg, explicase ea. Eu fac pe 
yankeii şi sunt într-o situaţie proastă. Şi iată-l pe generalul 
Lee, urmase ea arătând spre Beau, şi pe generalul Pickett, 
şi pusese mâna pe umărul lui Wade. 

Da, Melanie ştia cum să se poarte cu copiii, şi Scarlett nu 
va reuşi niciodată să-i afle taina. 

"Cel puţin", îşi zise ea, "Bonnie mă iubeşte şi-i place să se 
joace cu mine". Dar se văzu silită să admită că lui Bonnie îi 
plăcea mai mult să se joace cu Rhett decât cu ea. Şi poate 
că n-o va mai revedea niciodată pe Bonnie. După câte ştia 
ea, Rhett trebuia să fie în Persia sau în Egipt, şi avea de 
gând să rămână acolo pentru totdeauna. 


Când doctorul Meade îi anunţă că e însărcinată, Scarlett 
rămase foarte surprinsă, fiindcă se aştepta ca doctorul să-i 
spună că are ceva la ficat şi că nervii îi sunt obosiţi. Îşi 
aminti numaidecât de noaptea aceea pătimaşă, şi faţa i se 
înroşi la această amintire. Deci, din clipele acelea de extaz 
se va naşte un copil! Ce urmase după acele clipe nu avea 
nici o importanţă. Era prima dată când se bucura că va 
avea un copil. Numai de-ar fi băiat! Un băiat voinic, şi nu un 
molâu ca Wade. Cât îl va iubi! Acum avea destul timp şi 
destui bani ca să aibă grijă de el cum trebuie. Ce fericită va 
fi! Simţi o dorinţă nebună să-i scrie lui Rhett, pe adresa 
mamei lui la Charleston, şi să-i spună ce se întâmplase. 
Doamne, poate acum se va întoarce acasă! Dar dacă nu se 
va întoarce înainte de naşterea copilului? Nu va putea 
explica nimănui absenţa lui. Însă dacă i-ar scrie, ar crede 
că-i e dor de el, şi asta l-ar amuza. Nu, Rhett nu trebuie să 
afle că-i e dor de el sau că-i simte nevoia. 

Mai târziu fu bucuroasă că nu-i scrisese, fiindcă primele 
ştiri despre Rhett le căpătă într-o scrisoare de la mătuşa 
Pauline din Charleston, de unde se vedea că Rhett era la 
mama lui. Ce bucurie fu pentru Scarlett să afle că era tot în 
Statele Unite, chiar dacă scrisoarea mătuşii Pauline era 
enervantă. Rhett fusese în vizită la ea şi la mătuşa Eulalie, şi 
scrisoarea era plină de laude la adresa fetiţei. 

"Ce fetiţă frumoasă! Când va fi mare o să fie o frumuseţe. 
Dar, ştii, îmi închipui că cel care îi va face curte o să aibă de 
furcă cu domul Butler, căci niciodată n-am văzut un tată 
atât de devotat copilului său. Acum, draga mea, trebuie să- 
ţi fac o mărturisire. Înainte de a-l cunoaşte pe domnul 
Butler, credeam că ai făcut o mezalianţă îngrozitoare, 
fiindcă, fireşte, nimeni din Charleston nu poate spune un 
cuvânt bun despre el şi toată lumea îi plânge familia. De 
fapt, Eulalie şi cu mine nu ştiam precis dacă să-l primim sau 
nu. dar, în definitiv, fetiţa e nepoţica noastră. Când a venit, 
am fost foarte surprinse, foarte agreabil surprinse, şi ne-am 
dat seama ce puţin creştinesc e să dai crezare bârfelilor. 


Căpitanul Butler e un om încântător. E un bărbat 
fermecător şi ni s-a părut foarte serios şi politicos. Şi ce 
mult ţine la tine şi la copil. 

Acum, dragă, trebuie să-ţi scriu despre ceva care a ajuns 
la urechile noastre - un lucru pe care Eulalie şi cu mine n- 
am vrut să-l credem la început. Auzisem, fireşte, că uneori 
te ocupai puţin de prăvălia pe care ai moştenit-o de la 
domnul Kennedy. Auzisem unele zvonuri, evident, dar n-am 
vrut să le dăm crezare. Ne-am dat seama că în timpurile 
grele de după război, era poate necesar, dată fiind situaţia 
în care ne aflam. Dar acum nu mai e nevoie să continui, 
deoarece se ştie că domnul Butler e un om cu stare, şi de 
altfel ar fi perfect capabil să aibă grijă de afacerile şi 
proprietăţile tale. Trebuia să aflăm cum stau lucrurile cu 
adevărat, aşa că ne-am văzut silite să punem căpitanului 
Butler unele întrebări care au fost penibile pentru toată 
lumea. 

Cu multă părere de rău s-a văzut silit să ne spună că-i 
petreci dimineţile la prăvălie şi că nu permiţi nimănui să 
ţină contabilitatea. A recunoscut de asemenea că ai investit 
bani într-un gater, sau în mai multe (n-am stăruit asupra 
acestui punct, deoarece această veste ne-a tulburat 
profund) şi că ieşi singură în trăsură, ori însoţită de un 
bandit care, ne-a spus căpitanul Butler, e un ucigaş. Ne-am 
dat seama cât de mult suferă din pricina asta şi credem că 
trebuie să fie cât se poate de indulgent. de fapt e un soţ 
prea indulgent. Scarlett, situaţia aceasta trebuie să 
înceteze! Mama ta nu mai e aici să ţi-o poruncească, dar eu 
o fac în locul ei. Gândeşte-te ce vor crede copiii tăi când vor 
creşte mari şi vor afla că te-ai ocupat cu negustoria! Ce 
jenaţi vor fi când vor afla că te expuneai insultelor 
oamenilor mojici şi primejdiei de-a fi bârfită! O purtare atât 
de puţin feminină"." 

Scarlett azvârli scrisoarea, fără să o termine. Îşi imagină 
pe mătuşa Pauline şi pe mătuşa Eulalie judecând purtarea 
ei în casa lor veche şi dărăpănată din Charleston. Uitau 


probabil că ar muri de foame fără banii pe care îi trimitea 
Scarlett în fiecare lună. Purtare nefeminină? Dar fără 
această purtare nefeminină, mătuşa Pauline şi mătuşa 
Eulalie n-ar fi avut un acoperiş deasupra capului. Şi să-l ia 
dracu pe Rhett pentru că le-a vorbit de prăvălie, de 
contabilitate şi de gatere! Le-o spusese cu multă părere de 
râu? 

Vorbă să fie! Scarlett ştia bine ce plăcere îi făcuse să 
treacă în ochii doamnelor bătrâne ca un soţ şi un tată 
devotat. Cu câtă satisfacţie le povestise viaţa nevestei lui şi 
ocupațiile ei la prăvălie, la gatere şi la cârciumă. Ce bestie! 
De ce oare îi plăcea să facă lucruri atât de răutăcioase? 

Curând însă, furia ei se transformă în apatie. De un timp, 
viaţa nu prea mai avea farmec pentru Scarlett. De-ar fi 
putut numai regăsi tot ce iubise la Ashley. sau dacă s-ar 
întoarce Rhett ca s-o facă să râdă! 

Rhett şi Bonnie se întoarseră pe neaşteptate. Într-o zi, 
Scarlett auzi deodată zgomot de bagaje trântite în vestibul 
şi vocea lui Bonnie strigând: "Mamă!" 

Scarlett ieşi repede din camera ei şi se repezi spre capul 
scării, de unde o văzu pe fetiţa ei întinzându-şi picioruşele 
scurte şi grăsuţe ca să suie treptele. Strângea la piept un 
pisoi resemnat, cu blana vărgată. 

— Bunica mi l-a dat, strigă ea veselă, ţinându-l de ceafă. 

Scarlett îşi luă fetiţa în braţe şi o sărută, mulţumită că 
prezenţa copilului o împiedica să fie singură cu Rhett. 
Privind peste capul lui Bonnie, îl văzu jos, în vestibul, 
plătind birjarului. El ridică privirea în sus, o văzu şi o salută 
scoţându-şi pălăria cu un gest larg şi înclinându-se. 
Întâlnind privirea ochilor lui negri, Scarlett tresări. 
Indiferent ce era, indiferent ce făcuse, acum se întorsese şi 
ea era mulţumită. 

— Unde-i Mammy? întrebă Bonnie, sucindu-i-se atâta în 
braţe, încât Scarlett trebui s-o pună jos. 

N-avea să fie prea uşor să-l primească pe Rhett cu 
dezinvoltura care se impunea şi să-l anunţe că va avea un 


copil. Se uită la faţa lui pe când suia scările, la faţa lui brună 
atât de enigmatică, atât de indiferentă. Nu, îi va spune mai 
târziu. Nu putea chiar acum. Şi totuşi, veşti de acest fel 
trebuiau spuse mai întâi soţului. Soţii se bucură 
întotdeauna când află astfel de lucruri. Scarlett însă avea 
impresia că Rhett nu se va bucura. 

Rămase pe palier şi se rezemă de balustradă, întrebându- 
se dacă o va săruta. El nu făcu însă nici un gest, doar spuse: 

— Eşti cam palidă, doamnă Butler. E lipsă de fard la 
Atlanta? 

Nici nu pomeni că-i fusese dor de ea, chiar dacă n-ar fi 
spus-o decât din politeţe. Ar fi putut s-o sărute în faţa lui 
Mammy, care după ce făcu o mică reverență o luă pe 
Bonnie ca s-o ducă în odaia copiilor. Rhett rămase pe palier, 
lângă Scarlett, cercetând-o cu un aer indiferent. 

— Paloarea asta nu înseamnă cumva că ţi-am lipsit? 
întrebă el, şi deşi gura îi zâmbea, privirea îi era serioasă. 

Deci, asta avea să fie atitudinea lui. Avea de gând să fie tot 
atât de urâcios ca de obicei. Deodată copilul pe care-l purta, 
a cărui venire se gândea că o să-i aducă atâta fericire, 
deveni o povară nesuferită şi bărbatul din faţa ei, care-şi 
ţinea nepăsător pălăria de Panama pe şold, deveni 
duşmanul ei cel mai aprig, cauza tuturor supărărilor. Aşa 
că, atunci când îi răspunse, în privirea ei nu era decât o 
expresie atât de precisă, încât zâmbetul dispăru de pe faţa 
lui Rhett. 

— Dacă sunt palidă, e vina ta şi nu fiindcă mi-a fost dor de 
tine, îngâmfatule. Sunt palidă fiindcă. 

O, nu aşa voise ea să-i spună vestea, dar pe buze nu-i 
veneau repede decât cuvinte de mânie pe care i le aruncă 
în faţă, neţinând seamă că o pot auzi servitorii. 

— Fiindcă o să am un copil! 

Lui Rhett i se tăie răsuflarea, şi privirea lui o cercetă 
repede. Făcu un pas spre ea, voind parcă s-o atingă cu 
mâna, dar ea se feri şi ochii ei exprimau atâta ură, încât faţa 
lui Rhett se împietri. 


— Zău! zise el rece. Şi cine e fericitul tată? Ashley? 

Scarlett se agăţă de un stâlp al balustradei, până când 
urechile leului sculptat în lemn îi intrară în palmă făcând-o 
să sufere. Chiar ea, care-l cunoştea atât de bine, nu se 
aşteptase la această insultă. Fireşte că glumea, dar unele 
glume sunt prea groaznice ca să fie tolerate. Ar fi vrut să-i 
zgârie ochii cu unghiile ascuţite, ca să stingă lumina stranie 
ce lucea în ei. 

— Să te ia dracu'! zise ea cu glasul tremurând de furie. 
Ştii doar. că e al tău. Şi nici eu nu-l vreau, cum nu-l vrei nici 
tu. Nici o femeie n-ar vrea să aibă copii cu o bestie ca tine. 
Aş vrea. O, Doamne, aş vrea să-l fi avut cu oricine, numai cu 
tine nu! 

Văzu cum faţa lui bronzată se schimbă deodată sub 
imperiul mâniei şi al unui alt sentiment, pe care ea nu-l 
putu analiza. Trăsăturile i se contractară, ca şi cum l-ar fi 
înţepat. 

"Na!" îşi zise ea cu satisfacţie furioasă. "Na! L-am atins 
bine!" 

Însă vechea mască de impasibilitate îi acoperi din nou faţa, 
şi Rhett se mulţumi să-şi mângâie mustaţa. 

— Curaj, zise el întorcându-i spatele şi pornind să suie 
scara, poate avortezi. 

O clipă, se gândi ameţită la tot ce înseamnă o sarcină, la 
greţurile, la lunga aşteptare, la îngroşarea taliei, la 
ceasurile de suferinţă, la toate lucrurile de care un bărbat 
nu-şi poate da seama. Şi Rhett îndrăznea să glumească! Ar 
fi vrut să-l zgârie. Numai când sângele va curge pe faţa lui 
întunecată, îşi va putea astâmpăra chinul din suflet. Se 
repezi spre Rhett, iute ca o pisică, dar cu o mişcare suplă el 
se dădu la o parte, ridicându-şi braţul ca s-o respingă. Cum 
stătea pe marginea primei trepte proaspăt ceruite, 
întreaga-i greutate urmă braţul care se întinse spre Rhett, 
şi îşi pierdu echilibrul. Încercă să se agaţe de balustradă, 
dar degeaba. Căzu pe spate şi se rostogoli pe scări, simțind 


un junghi dureros într-o parte sub coaste. Prea ameţită ca 
să se poată apuca de ceva, se rostogoli până jos. 

Pentru prima dată, Scarlett era bolnavă, bineînţeles în 
afară de cele trei naşteri, care de fapt nu erau considerate 
boli. Când născuse nu se simţise atât de prăpădită şi de 
speriată cum era acum, când slăbiciunea şi durerile pe care 
le îndura o înspăimântau. Ştia că era mai grav bolnavă 
decât i se spunea şi-şi dădea seama că poate să moară. De 
câte ori respira, coasta ruptă o înjunghia. Faţa ei lovită şi 
capul o dureau, şi tot corpul îi era pradă demonilor care-i 
smulgeau carnea de pe trup cu un cleşte înroşit în foc sau o 
tăiau cu cuțite. Durerile nu o lăsau decât scurte intervale de 
timp, cu totul stoarsă de putere, şi apoi iar începeau. Nu, 
nici o naştere nu fusese aşa de grea. Fusese în stare să 
mănânce cu poftă la două ceasuri după naşterea lui Wade, a 
Ellei şi a lui Bonnie, iar acum singurul lucru care nu-i 
provoca greață era apa rece. 

Ce uşor e să ai un copil, şi ce greu să nu-lai! 

Ce stranie fusese durerea pe care o simţise în mijlocul 
suferințelor ei, atunci când aflase că nu va mai avea copilul! 
I se părea cu atât mai stranie, fiindcă era primul copil pe 
care ţinuse să-l aibă. Încercă să se gândească de ce ţinea 
să-l aibă, dar mintea îi era prea obosită ca să se gândească 
la altceva decât la teama de moarte. Moartea o pândea în 
odaie şi ea nu avea puterea să-i ţină piept, s-o respingă. Îi 
era teamă. Ar fi vrut ca cineva puternic să fie lângă ea, 
cineva care s-o ţină de mână şi să se împotrivească morţii în 
locul ei, până când îşi va recăpăta puterile ca să se lupte 
singură. 

Durerea îi înăbuşise furia şi avea nevoie de Rhett. El însă 
nu era acolo, şi Scarlett nu se putea hotări să-l cheme. 

Ultima amintire pe care o avea despre el era faţa lui atunci 
când o ridicase de jos, din vestibul, faţa lui palidă şi 
descompusă de spaimă şi glasul lui răguşit strigând-o pe 
Mammy. Apoi îşi amintea vag că o dusese sus în braţe, 
înainte ca în mintea ei să se facă întuneric. Apoi durere şi 


iar durere, şi camera plină de murmure de voci, şi suspinele 
mătuşii Pittypat, şi poruncile răstite ale doctorului Meade, şi 
paşi grăbiţi pe scări şi în coridor. Apoi deodată, ca într-un 
fulger orbitor, îşi dădu seama că va muri; teama o făcu să 
încerce să strige un nume, dar ţipătul nu fu decât o şoaptă. 

Totuşi şoapta aceea disperată căpătase răspuns de 
undeva, din întunericul de lângă pat, şi glasul blând al 
aceleia pe care o strigase răspunse ca un cântec de leagăn: 
"Sunt aici, dragă. Am fost tot timpul aici”. 

De câte ori Melanie îi lua mâna şi şi-o lipea de obrazul ei 
răcoros, teama şi moartea se îndepărtau puţin. Scarlett 
încercă să întoarcă puţin capul ca s-o vadă, dar nu putu. 
Melly trebuia să nască, şi yankeii soseau. Oraşul era în 
flăcări şi trebuia să se grăbească, să se grăbească. Dar 
Melly năştea şi nu se putea grăbi. Trebuie să stea cu ea 
până va naşte şi să fie curajoasă, fiindcă Melanie avea 
nevoie de ajutorul lui Scarlett. Melly suferea atâta. şi iar 
cleştii fierbinţi o apucau, cuţitele tăiau în carnea ei şi 
valurile de durere o copleşeau. Trebuia s-o ţină pe Melly de 
mână. 

Dar doctorul Meade era acolo, de fapt venise, deşi soldaţii 
îngrămădiţi în gară aveau nevoie de el. Îl auzea zicând: 
"Delirează. Unde e căpitanul Butler?" 

Noapte. Întuneric. Apoi iar lumină. Uneori ea trebuia să 
nască, şi uneori Melanie ţipa de durere, dar tot timpul Melly 
era acolo şi mâinile ei erau răcoroase şi ea nu făcea gesturi 
de prisos şi nu plângea în hohote ca mătuşa Pitty. De câte 
ori Scarlett deschidea ochii zicea: "Melly?", şi vocea ei 
răspundea. Şi de obicei voia să şoptească: "Rhett. îl vreau 
pe Rhett", dar ca în vis îşi amintea că Rhett n-o voia pe ea, 
că faţa lui Rhett era neagră ca a unui indian şi că râdea 
arătându-şi dinţii albi. Ea îl voia, şi el nu o voia pe ea. 

O dată zise: "Melly?", şi vocea lui Mammy răspunse: "Eu 
sunt, fetiţo", şi îi puse o compresă rece pe frunte; dar 
Scarlett strigă neliniştită: "Melly. Melanie", de mai multe 
ori. Totuşi Melanie nu veni. Melanie şedea pe marginea 


patului lui Rhett, şi Rhett, beat şi trântit pe jos, plângea cu 
suspine cu capul pe genunchii ei. 

De câte ori Melanie ieşise din camera lui Scarlett, îl văzuse 
şezând pe pat, cu uşa larg deschisă, cu ochii aţintiţi asupra 
uşii din partea cealaltă a coridorului. Camera lui era în 
dezordine, cu podeaua acoperită de mucuri de ţigări şi cu 
farfuriile de mâncare neatinse. Patul era răvăşit şi nefăcut 
şi Rhett, neras şi cu faţa chinuită, şedea acolo fumând tot 
timpul. Când o vedea, nu întreba nimic. Întotdeauna ea 
rămânea o clipă în deschizătura uşii şi-i spunea ultimele 
ştiri: "Sunt foarte necâjită, e mai rău", sau: "Nu, n-a 
întrebat încă de dumneata, delirează", sau: "Nu trebuie să 
pierzi speranţa, domnule Butler. Să-ţi aduc puţină cafea 
caldă şi ceva de mâncare. Ai să te îmbolnăveşti." 

Melaniei îi era milă de el, deşi era prea obosită şi îi era 
prea somn ca să mai simtă ceva. Cum putea lumea să spună 
lucruri urâte despre el. că e fără inimă, stricat şi că o înşală 
pe Scarlett, când îl vedea cum slăbeşte, când vedea ce 
chinuită îi era faţa. Deşi era obosită, Melanie încerca să fie 
mai drăguță ca de obicei când îi spunea cum îi merge 
bolnavei. Rhett părea un suflet blestemat aşteptând 
judecata. un copil pierdut într-o lume duşmănoasă. Pentru 
Melanie, însă, toţi oamenii erau copii. 

Când, în sfârşit, se duse plină de bucurie să-i anunţe că lui 
Scarlett îi e mai bine, nu bănuia ce-o aştepta. Pe masa de 
lângă pat era o sticlă de whisky pe jumătate goală şi odaia 
duhnea a alcool. Rhett se uită la ea cu ochi sticloşi şi 
muşchii obrajilor îi tremurau, deşi încerca să se 
stăpânească. 

— A murit? 

— O, nu. E mult mai bine. 

Rhett zise "Doamne, Dumnezeule!" şi se apucă de cap cu 
amândouă mâinile. Melanie văzu cum un fior nervos trecea 
prin umerii lui laţi şi, pe când îl privea cu ochii plini de milă, 
mila ei se schimbă în groază căci îşi dădu seama că plânge. 
Melanie nu văzuse niciodată un bărbat plângând, şi Rhett, 


atât de amabil, de ironic şi veşnic sigur pe el, era ultimul om 
pe care şi-l închipuia în stare să plângă. 

Plângea cu sughiţuri, şi zgomotul pe care-l făcea o 
înspăimânta. Era îngrozită la gândul că e beat, căci Melanie 
se temea de beţivi. Dar când Rhett ridică puţin capul sus şi 
ea văzu privirea ochilor lui, intră repede în odaie, închise 
încet uşa şi se apropie de el. Nu văzuse niciodată un bărbat 
plângând, dar ştersese lacrimile din ochii multor copii. 
Când îl atinse blând pe umăr, braţul lui Rhett îi înconjură 
mijlocul. Fără să-şi dea seama ce i se întâmplă, Melanie se 
trezi aşezată pe pat, cu Rhett jos de podea, punându-şi 
capul în poala ei şi agăţându-se de ea cu atâta violenţă, 
încât o duru. 

Ea îi mângâie încet părul negru, zicând cu blândeţe: 

— Haide, haide. Se va face bine. 

Auzind cuvintele ei, Rhett se agăţă mai strâns de ea şi 
începu să vorbească repede, răguşit. Vorbea fără să se 
oprească, parcă şi-ar fi încredinţat secretele unui mormânt 
care nu-l va trăda niciodată. Pentru prima dată în viaţa lui, 
se arătă aşa cum era. Fără a-i ascunde ceva, mărturisi totul 
despre sine Melaniei, care la început nu înţelese nimic şi se 
purta cu el ca o mamă cu copilul său. Cu capul în poala ei, 
trăgea de cutele fustei şi vorbea cu glasul sugrumat de 
emoție. Uneori se înăbuşea, alteori cuvintele nici nu 
ajungeau clar la urechile Melaniei; erau cuvinte aspre, 
cuvinte amare de mărturisire şi de umilinţă, cuvinte 
amintind de lucruri pe care nu le auzise pomenite nici de o 
femeie, lucruri tainice care o făceau să-i roşească obrajii de 
ruşine, mulţumind lui Dumnezeu că Rhett sta cu capul în jos 
şi nu 0 vedea. 

Îl mângâia pe cap aşa cum făcea cu Beau şi zicea: 

— Taci, domnule Butler! Nu trebuie să-mi spui mie astfel 
de lucruri! Nu-ţi dai seama ce spui! Taci! 

EI însă nu se oprea. Glasul lui continua, şi vorbele îi 
curgeau ca o cascadă, şi o ţinea strâns de rochie ca şi cum 
ar fi fost ultima lui şansă de scăpare. 


Rhett se învinuia de fapte pe care ea nu le înţelegea; 
bolborosea numele lui Belle Watling şi o scutura pe Melanie 
cu violenţă, strigând: 

— Am omorât-o pe Scarlett! Am omorât-o. Dumneata nu 
înţelegi. N-a vrut să aibă un copil şi. 

— Nu mai vorbi aşa! Nu-ţi dai seama ce spui! Ea să nu 
vrea un copil! Dar bine, orice femeie vrea. 

— Nu! Nu! Dumneata vrei copii, dar ea nu. Nu vrea să 
aibă copii cu mine! 

— Te rog să taci! 

— Nu poţi să mă înţelegi. Nu voia să aibă copii, şi eu am 
silit-o. Copilul ăsta e. e din vina mea. Nu ne mai culcasem 
împreună. 

— Taci, domnule Butler! Lucrurile astea nu se spun. 

— Eram beat şi nebun şi voiam să-i fac râu. fiindcă şi ea 
îmi făcuse rău. Voiam să o. şi am reuşit. dar ea nu mă voia. 
Niciodată n-a ţinut la mine. Şi eu, eu am făcut tot ce am 
putut şi. 

— O, te rog! 

— Şi n-am aflat despre copil decât în ziua când. când a 
căzut. Nu ştia unde sunt ca să-mi scrie. dar nu mi-ar fi scris 
chiar de-ar fi ştiut. Îţi spun. Îţi spun că aş fi venit imediat 
acasă. numai dacă aş fi ştiut. chiar dacă nu m-ar fi vrut. 

— O, da, ştiu că ai fi venit! 

— Doamne, am fost nebun toate săptămânile astea, nebun 
şi beat! Şi când mi-a spus, acolo pe scară. ce-am făcut? Ce- 
am spus? Am râs şi i-am zis: "Curaj. Poate o să avortezi". Şi 
ea. 

Deodată Melanie se făcu albă ca varul şi ochii i se măriră 
de groază privind, aşezat pe genunchii ei, capul acesta cu 
păr negru care nu-şi găsea astâmpăr. Prin fereastra 
deschisă intra soarele după-amiezii, şi Melanie observă 
pentru prima oară ce mari şi brune şi puternice erau 
mâinile lui, acoperite cu păr negru şi des. Fără voia ei, se 
feri de ele. Păreau mâini făcute să fure, să strângă, mâini 


necruțătoare, şi totuşi, aşa agăţate de cutele fustei ei, 
păreau la fel de neputincioase ca două obiecte sfărâmate. 

Era oare cu putinţă ca Rhett să fi auzit şi să fi crezut 
minciunile absurde care se spuneau în legătură cu Scarlett 
şi cu Ashley? Era oare gelos? Adevărat că plecase din oraş 
imediat după izbucnirea scandalului, dar. Nu, nu se poate 
să fie asta! Domnul Butler pleca foarte des în călătorie pe 
neaşteptate. Nu se putea să creadă bârfelile astea. Era un 
om cu prea multă judecată. Dacă asta a fost cauza, n-ar fi 
încercat să-l omoare pe Ashley? Ori ar fi cerut măcar o 
explicaţie. 

Nu, nu se poate să fie asta. Era numai beat şi bolnav de 
grijă şi îşi ieşise din minţi, ca un om în delir care vorbeşte 
lucruri fără şir. Bărbaţii nu ştiu să rabde necazurile aşa de 
bine ca femeile. Fireşte, ceva tot se întâmplase. Avusese o 
mică ceartă cu Scarlett şi acum în mintea lui aceasta luase 
proporţii. Poate că o parte din lucrurile îngrozitoare pe care 
le spusese erau adevărate. Toate însă nu puteau fi 
adevărate. O, ultimul desigur că nu era adevărat! Nici un 
bărbat n-ar fi putut spune un astfel de lucru unei femei pe 
care o iubeşte cu atâta patimă, aşa cum o iubeşte el pe 
Scarlett. Melanie nu văzuse niciodată răul în jurul ei. Nu 
ştia ce e cruzimea, şi acum, venind pentru întâia dată în 
contact cu aceste lucruri, i se păreau prea neverosimile ca 
să poată fi crezute. Rhett era beat şi bolnav. Şi copiii bolnavi 
trebuie să fie mângâiaţi. 

— Haide, haide, zise ea cu o voce mângâieioare. Taci, 
acum. Înţeleg. 

Rhett îşi ridică brusc capul şi se uită la ea cu ochii lui 
injectaţi, împingându-i mâinile cu un gest sălbatic. 

— Nu, nu înţelegi. Nu poţi să înţelegi. Dumneata. 
dumneata eşti prea bună ca să poţi înţelege. Nu mă crezi, 
dar tot ce-am spus e adevărat, şi sunt o brută. Ştii de ce am 
făcut-o? Eram nebun de gelozie. Niciodată nu m-a iubit şi 
credeam c-am s-o fac să mă iubească. Dar niciodată nu m-a 
iubit. Nu mă iubeşte. Ea îl iubeşte. 


Privirea lui înflăcărată, privirea lui de beţiv o întâlni pe a 
ei, şi atunci Rhett se opri, cu gura căscată, dându-şi abia 
acum seama cu cine vorbeşte. Faţa Melaniei era palidă şi 
chinuită, dar ochii îi erau plini de milă, calmi şi blânzi şi 
arătau clar că nu crede vorbele lui. În ei plutea o seninătate 
luminoasă, şi curăţenia din profunzimile lor îl izbi peRhett 
ca o palmă în obraz, împrăştiind în parte efectul alcoolului 
care îi tulbura creierul şi oprind pe buze cuvintele 
nesăbuite pe care era gata să le rostească. Se încurcă, 
bolborosi, îşi lăsă ochii în jos, clipind des şi căutând să-şi 
regăsească stăpânirea de sine. 

— Sunt o bestie, mormăi el, lăsând să-i cadă capul în poala 
Melaniei. Dar nu chiar până într-acolo. Şi dacă ţi-aş spune-o 
nu m-ai crede, aşa-i? Eşti prea bună ca să mă crezi. Înainte 
de a te cunoaşte, nu întâlnisem o fiinţă cu adevărat bună. 
Nu mă crezi, nu-i aşa? 

— Nu, nu te cred, zise Melanie blând, începând din nou să- 
| mângâie pe păr. O să se facă bine! Haide, haide, domnule 
Butler! Nu plânge! O să se facă bine! 

Capitolul LVII. 

O lună mai târziu, Rhett conducea la gară o femeie slabă şi 
palidă. Wade şi Ella, care trebuiau s-o întovărăşească pe 
mama lor, erau tăcuţi şi se uitau miraţi la faţa palidă şi 
împietrită a lui Scarlett. Se strângeau lângă Prissy, 
deoarece chiar şi pentru mintea lor de copii, atmosfera rece 
şi neutră dintre mama lor şi tatăl lor vitreg li se părea 
înspăimântătoare. 

Aşa slăbită cum era, Scarlett se întorcea la Tara. Avea 
impresia că s-ar înăbuşi dacă ar mai sta o singură zi la 
Atlanta. Mintea ei obosită nu mai putea să îndure mereu 
aceleaşi şi aceleaşi gânduri, care îi arătau cât de fără rost 
era totul. Trupul îi era bolnav şi mintea obosită; era ca un 
copil pierdut într-o ţară de coşmar, în care nu găsea nici un 
punct de recunoaştere ca să se poată orienta. 

Fugea din Atlanta, aşa cum fugise altă dată din faţa 
armatei năvălitorilor şi îşi alunga grijile în fundul sufletului 


aşa cum făcea de obicei când voia să se apere: "N-am să mă 
gândesc la asta acum. Dacă mă gândesc, nu rezist. Mâine e 
altă zi". 1 se părea că dacă s-ar întoarce la liniştea şi la 
câmpiile verzi de bumbac, toate necazurile vor dispare şi va 
putea să-şi adune gândurile risipite. 

Rhett urmări trenul cu ochii până nu se mai văzu, şi pe 
faţa lui apăru o expresie de amărăciune care nu era 
plăcută. Oftă, dădu drumul trăsurii şi, încălecând, se 
îndreptă spre Strada lederei, unde stătea Melanie. 

Era o dimineaţă caldă, şi Melanie şedea pe veranda 
umbrită de viţă. Coşul ei de lucru era plin de ciorapi de 
cârpit. Încurcată şi speriată, văzu cum Rhett descalecă şi 
aruncă hăţurile peste braţul negrului mic de fontă de lângă 
intrare. Nu-l văzuse singur din ziua aceea îngrozitoare când 
lui Scarlett îi fusese aşa de rău şi când el fusese atât de. 
atât de beat. Melanie nu putea suferi nici măcar cuvântul 
acesta. Îi mai vorbise numai întâmplător în timpul 
convalescenţei lui Scarlett, şi cu acele prilejuri îi venise 
greu să se uite în ochii lui. Cu toate acestea fusese tot atât 
de amabil ca de obicei şi, nici prin priviri, nici prin cuvinte, 
nu arăta că o astfel de scenă se petrecuse între ei. Ashley îi 
spusese odată că adeseori bărbaţii uită ce-au spus şi-au 
făcut la beţie, şi Melanie dorea din tot sufletul ca domnul 
Butler să fi pierdut amintirea celor întâmplate. Mai bine ar 
muri decât să afle că Rhett îşi aducea aminte de 
destăinuirile lui. Jenată şi intimidată, cu obrajii îmbujoraţi, îl 
privea apropiindu-se pe alee. Poate că venise numai să-i 
ceară ca Beau să-şi petreacă după-amiaza cu Bonnie. În 
orice caz, spera că nu va avea lipsa de tact să vină să-i 
mulţumească pentru ceea ce făcuse în ziua aceea! 

Se sculă să-l întâmpine şi, ca întotdeauna, observă cu 
uimire ce mers uşor avea pentru un bărbat atât de voinic. 

— Scarlett a plecat? 

— Da. Tara o să-i facă bine, zise el surâzând. Uneori mi se 
pare că e la fel ca uriaşul Anteu, a cărui putere creştea de 
câte ori atingea pământul. Lui Scarlett nu-i face bine să 


stea mult timp departe de acel petec de lut roşu pe care-l 
iubeşte. Când va vedea bumbacul cum creşte, o să se simtă 
mai bine decât după toate tonicele doctorului Meade. 

— Nu vrei să iei loc? spuse Melanie puţin încurcată. 

Rhett era aşa de voinic şi de viril şi, în apropierea 
oamenilor atât de plini de vigoare, ea se simţea întotdeauna 
stingherită. Părea că din ei iradiază o forţă şi o vitalitate 
care o făceau să se simtă mai mică şi mai slabă. Era atât de 
oacheş şi de voinic, şi muşchii puternici ai umerilor i se 
reliefau prin haina de olandă albă într-un fel care o speria. | 
se părea cu neputinţă să fi văzut atâta putere şi atâta 
îndrăzneală umilindu-se în faţa ei. Şi când te gândeşti că 
ţinuse capul acesta brun pe genunchi! 

"Doamne sfinte!", îşi zise ea în gând disperată, şi iar se 
înroşi. 

— Doamnă Melly, zise el încet, prezenţa mea te supără? Ai 
prefera să plec? Te rog, spune-mi drept. 

"O!", se gândi ea. "Îşi aminteşte! Şi ştie cât sunt de 
tulburată!" 

Se uită la el cu o privire rugătoare, dar deodată toată jena 
şi tulburarea îi dispărură. Ochii lui erau plini de atâta 
linişte, de atâta bunătate şi de înţelegere, încât se întrebă 
cum de-a putut fi atât de proastă să se simtă încurcată. Faţa 
lui părea obosită şi, spre marea ei mirare, mai curând 
tristă. Cum şi-a putut închipui că va fi destul de prost- 
crescut să aducă vorba de lucruri pe care amândoi doreau 
să le uite? "Săracul, ce îngrijorat a fost în privinţa lui 
Scarlett", se gândi ea, reuşind să zâmbească, şi zise: 

— Te rog să şezi, domnule Butler. 

Rhett se aşeză greoi şi o privi cum îşi reia lucrul. 

— Doamnă Melly, am venit să-ţi cer o mare favoare, spuse 
el cu un surâs care îi strâmbă gura. Vreau să te rog să mă 
ajuţi să duc la bun sfârşit o înşelătorie care ştiu că are să-ţi 
displacă. 

— O. înşelătorie? 

— Da. De fapt, am venit să-ţi vorbesc de afaceri. 


— Vai de mine. Atunci e mai bine să vorbeşti cu domnul 
Wilkes. În afaceri nu mă pricep deloc. Nu sunt deşteaptă ca 
Scarlett. 

— Tare mi-e teamă că Scarlett e prea deşteaptă, şi asta-i 
aduce multe necazuri. Tocmai de asta am venit să-ţi 
vorbesc, zise el. Ştii cât de. bolnavă a fost. Când se va 
întoarce de la Tara, are să se apuce iar să muncească din 
răsputeri, ba la prăvălie, ba la gaterele ei, pe care aş vrea 
să le văd explodând într-o noapte. Mi-e teamă de sănătatea 
ei, doamnă Melly. 

— Da, munceşte prea mult. Trebuie s-o sileşti să înceteze 
şi să se îngrijească. 

Rhett începu să râdă. 

— Ştii cât de îndărătnică e. Nici nu încerc să discut cu ea. 
E ca un copil încăpățânat. Nu vrea să mă lase s-o ajut. nu 
vrea să lase pe nimeni s-o ajute. Am încercat s-o conving să- 
şi vândă partea ei din gatere, dar nu vrea. Şi acum, doamnă 
Melly, am ajuns la afaceri. Ştiu că Scarlett ar fi dispusă să-şi 
vândă partea ei din gatere domnului Wilkes, dar numai lui, 
şi aş dori ca domnul Wilkes să-i cumpere partea. 

— Vai de mine! Ar fi foarte bine, dar. 

Melanie se opri şi-şi muşcă buzele. Nu putea vorbi despre 
treburile băneşti ale casei cu un străin. Ashley câştiga la 
gatere, deşi i se părea şi ei şi lui că niciodată nu aveau 
destui bani. Îi părea rău că făceau atât de puţine economii. 
Nu-şi dădea seama unde se duc banii, dar când era nevoie 
de o cheltuială neprevăzută, se vedeau deseori strâmtoraţi. 
Bineînţeles, onorariul medicului era mare, iar cărţile şi 
mobilele comandate de Ashley la New York costaseră 
destul. Hrăniseră şi îmbrăcaseră mulţi nenorociţi pe care-i 
adăposteau în pivniţa lor. Şi Ashley nu refuza să împrumute 
bani celor care fuseseră în armata confederată. Şi. 

— Doamnă Melly, vreau să vă împrumut cu bani, zise 
Rhett. 

— E foarte frumos din partea dumitale, dar s-ar putea să 
nu fim niciodată în stare să-ţi dăm banii înapoi. 


— Nu vreau să mi-i daţi înapoi. Nu te supăra, doamnă 
Melly! 'Te rog să mă asculţi până la sfârşit. Am să fiu 
mulţumit dacă o să ştiu că Scarlett nu se mai extenuează 
ducându-se în fiecare zi la gatere. Prăvălia îi va ajunge ca 
să se simtă ocupată şi fericită. Înţelegi ce vreau să spun? 

— Da. da. zise Melanie nesigură. 

— Ai dori ca băiatul dumitale să aibă un ponei, nu-i aşa? Şi 
vrei să-l trimiţi la universitate, la Harvard, şi apoi într-o 
călătorie în Europa? 

— Fireşte că da, exclamă Melanie, a cărei faţă se lumină 
aşa cum se întâmpla întotdeauna de câte ori era vorba de 
Beau. Vreau să aibă tot ce-i trebuie, dar. vezi, acum toată 
lumea e atât de săracă. 

— Domnul Wilkes ar putea câştiga mulţi bani din gatere, 
zise Rhett. Şi aş vrea ca Beau să profite de toate avantajele 
pe care le merită. 

— O, domnule Butler, ce şiret eşti! strigă Melanie zâmbind. 
Faci apel la mândria mea de mamă. Cum îţi ghicesc 
gândurile! 

— Sper că nu, zise Rhett, şi pentru prima dată o flacără 
licări în ochii lui. Atunci, îmi dai voie să vă împrumut bani? 

— Dar ce e cu înşelătoria? 

— Trebuie să conspirăm şi să păcălim şi pe Scarlett şi pe 
domnul Wilkes. 

— Vai de mine! N-am să pot una ca asta! 

— Dacă Scarlett ar afla că am făcut ceva fără ştirea ei, dar 
pentru binele ei. Îi cunoşti firea! Şi mă tem că domnul 
Wiikes ar refuza să primească un împrumut de la mine. Aşa 
că niciunul dintre ei nu trebuie să afle de unde vin banii. 

— O, dar sunt sigură că domnul Wilkes n-ar refuza, dacă i 
s-ar explica totul. Ţine foarte mult la Scarlett. 

— Da, e adevărat, zise Rhett blând. Totuşi, ar refuza. Ştii 
ce mândri sunt Wilkes-ii. 

— Vai de mine! exclamă Melanie nenorocită. Aş vrea. zău, 
domnule Butler, n-aş vrea să-l mint pe bărbatul meu. 


— Nici ca s-o ajuţi pe Scarlett? întrebă Rhett părând jignit. 
Şi ea ţine atât de mult la dumneata. 

Ochii Melaniei se umplură de lacrimi. 

— Ştii bine că aş face orice pentru ea. N-am să pot 
niciodată să-i plătesc nici jumătate din câte a făcut pentru 
mine. Asta o ştii. 

— Da, zise el scurt. Ştiu ce a făcut pentru dumneata. N-ai 
putea spune domnului Wilkes că ai moştenit banii de la vreo 
rudă? 

— O, domnule Butler, n-am nici o rudă care să aibă o 
lescaie. 

— Dar dacă aş trimite banii prin poştă domnului Wilkes, 
fără să ştie de unde vin, vrei să faci aşa ca să cumpere 
gaterele şi să. să nu-i dăruiască foştilor confederați în 
mizerie? 

La început Melanie păru jignită de ultimele lui cuvinte, ca 
şi cum prin ele l-ar fi criticat pe Ashley, dar Rhett zâmbea şi 
părea atât de înţelegător, încât zâmbi şi ea. 

— Îţi promit. 

— Deci, ne-am înţeles? Şi vom păstra secretul între noi? 

— Niciodată n-am ascuns ceva soţului meu. 

— Sunt convins de asta, doamnă Melly. 

Privindu-l pe Rhett, Melanie se gândi ce bine îl înţelesese 
ea şi ce rău îl judecase lumea. Se spunea că e brutal, ironic, 
rău, prost-crescut şi chiar necinstit. Acum însă mulţi oameni 
cumsecade recunoşteau că se înşelaseră. De la început ea 
îşi dăduse seama că e un om admirabil. Se purtase 
întotdeauna amabil cu ea, fusese prevenitor, plin de respect 
şi atât de înţelegător! Şi cum o iubea pe Scarlett! Ce frumos 
din partea lui să caute modalitatea aceasta ocolită pentru a 
o cruța pe Scarlett de una din poverile pe care le purta! 

Într-un elan de simpatie îi zise: 

— Ce noroc are Scarlett să aibă un bărbat atât de drăguţ 
cu ea! 

— Crezi? Mi-e teamă că n-ar fi de aceeaşi părere, dacă te- 
ar auzi. În afară de asta, vreau să fiu drăguţ şi cu 


dumneata, doamnă Melly. Îţi dau mai mult decât îi dau lui 
Scarlett. 

— Mie? întrebă ea mirată. Lui Beau, vrei să spui? 

Rhett îşi luă pălăria şi se ridică. O clipă, se opri ca să se 
uite la faţa lipsită de frumuseţe a Melaniei, la faţa ei în 
formă de inimă, cu fruntea îngustă pe care părul desena un 
"V", cu ochii ei negri şi serioşi. O faţă ireală, faţa unui om 
care nu se poate apăra împotriva vieţii. 

— Nu, nu pentru Beau. Încerc să-ţi dau ceva mai preţios 
ca Beau, dacă poţi să-ţi închipui aşa ceva. 

— Nu, nu pot, zise ea uimită. Pentru mine nu există nimic 
pe lume mai preţios ca Beau, afară de Ash. afară de domnul 
Wilkes. 

Rhett tăcu şi se uită la ea, cu faţa nemişcată. 

— Este într-adevăr foarte drăguţ din partea dumitale, 
domnule Butler, că vrei să faci asta pentru mine, dar de fapt 
am prea mult noroc. Am tot ce-şi poate dori o femeie. 

— Perfect, zise Rhett, şi se posomori. Şi am de gând să 
veghez ca să păstrezi tot ce ai. 

Când Scarlett se întoarse de la Tara, faţa ei îşi pierduse 
paloarea nesănătoasă, iar obrajii îi erau iar rotunzi şi 
rumeni. Ochii ei verzi îşi recăpătaseră vioiciunea şi 
strălucirea şi izbucni în râs pentru prima oară de săptămâni 
întregi când văzu pe Rhett şi pe Bonnie veniţi la gară s-o ia 
pe ea, pe Wade şi pe Ella. Râdea pe jumătate veselă, pe 
jumătate supărată. Rhett purta două pene de curcan la 
pălărie, iar Bonnie, îmbrăcată în rochia ei cea mai bună, 
arătând ca vai de ea, avea obrajii mânjiţi şi în părul 
cârlionţat o pană mare cât ea. Fără îndoială, tatăl şi fata se 
jucau de-a indienii când sosise ora să meargă la gară şi, 
după expresia ruşinată a lui Rhett şi aerul indignat al lui 
Mammy, ghici că Bonnie refuzase să-şi schimbe toaleta 
chiar pentru a merge s-o întâmpine pe mama ei. 

— Frumos arăţi! zise Scarlett sărutându-şi fetiţa şi 
întinzând obrazul spre Rhett. 


Era o mulţime de lume la gară, altfel nu s-ar fi lăsat 
sărutată. Cu toate că se simţea jenată de înfăţişarea lui 
Bonnie, Scarlett îşi dădea seama că toate persoanele din 
gară nu se uitau cu ironie la Rhett şi la fata lui, ci râdeau cu 
simpatie la spectacolul oferit de cei doi, care li se părea 
încântător. Toată lumea ştia că fetiţa cea mică a lui Scarlett 
îşi ducea tatăl de nas şi toţi aprobau aceasta şi râdeau. 
Marea dragoste a lui Rhett pentru fetiţa lui contribuise mult 
să-l ridice în stima populaţiei din Atlanta. 

În drum spre casă, Scarlett îi povesti o mulţime de lucruri 
în legătură cu comitatul. Timpul cald şi secetos era favorabil 
bumbacului, care creştea văzând cu ochii. Will însă spunea 
că în toamnă preţurile vor fi mici. Suellen aştepta un alt 
copil - lucrul acesta i-l spuse în şoaptă, ca să nu înţeleagă 
copiii. Ella se arătase foarte curajoasă şi o muşcase de 
ureche pe fata cea mai mare a lui Suellen. Nu era frumos 
din partea ei, dar Susie o merita fiindcă avea exact firea 
mamei ei. Suellen, de altfel, se înfuriase, şi cele două surori 
se certaseră ca în vremurile bune. Wade omo-râse singur 
un mocasin de apă. Randa şi Camilla Tarleton erau 
profesoare. Ce nostim! Fetele Tarleton habar n-avuseseră 
pe vremuri de ortografie. Betsy Tarleton se măritase cu un 
bărbat gras şi ciung din Lovejoy şi amândoi cultivau 
bumbac la Fairhill, împreună cu Hetty şi Jim Tarleton. 
Doamna Tarleton avea o iapă de rasă şi un mânz şi se 
simţea fericită de parcă ar fi avut un milion de dolari. În 
vechea casă Calvert locuiau o mulţime de negri, care o 
cumpăraseră la licitaţie publică. Proprietatea era într-un 
hal fără de hal şi-ţi venea să plângi văzând-o. Nimeni nu ştia 
unde se afla Cathleen şi golanul ei de bărbat. Şi Alex urma 
să se căsătorească cu Sally, văduva fratelui său. 
Închipuieşte-ţi, după ce locuiseră în aceeaşi casă atâţia ani. 
Toată lumea spune că e căsătorie de convenienţă, fiindcă 
oamenii începuseră să vorbească pe socoteala lor, de când 
bunica şi Doamna Tânără muriseră. Dimity Munroe era să 
moară de durere, dar aşa-i trebuie. Dacă ar fi avut mai 


multă minte, ar fi trebuit să-şi găsească alt bărbat şi să nu 
aştepte până ce Alex va avea destui bani ca s-o ia de 
nevastă. 

Scarlett trăncănea înainte, dar erau multe lucruri pe care 
nu le spunea, lucruri care o dureau. Cutreierase comitatul 
împreună cu Will, încercând să nu-şi amintească de 
vremurile când miile de acri de pământ fertil erau acoperite 
cu bumbac verde. Acum, rând pe rând, plantațiile se 
acopereau iar cu păduri. Grozama, stejarii pitici şi pinii 
năpădiseră ruinele şi vechile plantaţii de bumbac. Acolo 
unde pe vremuri se arau o sută de acri, acuma se ara numai 
unul. Parcă treceai printr-o ţară pustie. 

"Regiunea asta n-o să-şi revină decât peste cincizeci de 
ani. şi încă asta rămâne de văzut", spusese Will. "Tara e cea 
mai bună fermă din tot comitatul, mulţumită ţie şi mie, 
Scarlett, e însă doar o fermă pe care se lucrează cu doi 
catâri, nu o plantație. După Tara, vine proprietatea 
Fontaine-ilor, şi apoi aceea a Tarleton-ilor. Nu câştigă ei 
prea multe parale, dar se descurcă şi ştiu să muncească. 
Ceilalţi oameni, celelalte ferme." 

Nu, Scarlett nu voia să-şi amintească ce aspect avea 
comitatul pustiu. I se părea şi mai lugubru când îl compara 
cu forfoteala şi cu prosperitatea din Atlanta. 

— Aici s-a întâmplat ceva? întrebă ea când ajunseră în 
sfârşit acasă şi şedeau pe verandă. 

Vorbise repede şi fără să se oprească tot drumul spre casă, 
căci se temea să nu se aştearnă tăcerea între ea şi Rhett. 
Din ziua aceea când căzuse pe scară, nu schimbase un 
cuvânt singură cu Rhett, şi nici acum nu dorea să rămână 
numai cu el. Nu ştia ce sentimente avea faţă de ea. În 
timpul nenorocitei ei convalescenţe, fusese bunătatea 
însăşi, dar bunătatea lui era ca aceea a unui străin. Îi 
prevenise toate dorinţele, nu lăsase copiii s-o deranjeze şi 
supraveghease prăvălia şi gaterele. Dar nu-i spusese 
niciodată: "Îmi pare rău". Poate că nici nu-i părea rău. Poate 
tot credea că copilul care nu s-a născut nu era al lui. De 


unde să ştie ea ce se petrece în sufletul lui? Totuşi, pentru 
prima oară de la căsătoria lor, se arătase dispus să fie plin 
de atenţie şi-şi manifestase dorinţa să trăiască ca şi cum nu 
se întâmplase niciodată nimic neplăcut între ei. ca şi cum, 
se gândi Scarlett tristă, nu se petrecuse niciodată nimic 
între ei. Ei, dacă asta dorea, va şti şi ea să-şi joace rolul. 

— Toate merg bine? repetă. Ai avut grijă să se pună şiţe 
noi la prăvălie? Ai cumpărat alţi catâri? Pentru Dumnezeu, 
Rhett, scoate-ţi penele alea de la pălărie. Ai un aer idiot şi 
eşti în stare să le uiţi şi să te plimbi cu ele prin oraş. 

— Nu, zise Bonnie luând pălăria tatălui ei ca s-o apere. 

— Totul a mers bine, răspunse Rhett. Bonnie şi cu mine ne- 
am distrat foarte bine şi cred că, de când ai plecat tu, n-a 
fost pieptănată nici o singură dată. Nu suge penele acelea, 
drăguță, sunt rele. Da, am pus şiţe noi şi am făcut o afacere 
bună cu catârii. Nu, nu e nimic nou. Totul a fost liniştit. 

Apoi, ca şi cum şi-ar fi adus aminte, adăugă: 

— Onorabilul Ashley a fost pe-aici ieri seară. Voia să ştie 
dacă ai fi dispusă să-i vinzi gaterul tău şi partea ta din a lui. 

Scarlett care se legăna în fotoliu şi-şi făcea vânt cu un 
evantai de pene, se opri brusc. 

— Să-i vând? De unde naiba are Ashley bani? Ştii bine că 
n-au o lescaie! Melanie cheltuieşte toţi banii pe care elîi 
câştigă. 

Rhett dădu din umeri. 

— Întotdeauna îmi închipuisem că doamna Melly e o 
femeie cumpătată, dar n-am cunoscut atât de bine ca tine 
amănuntele intime ale familiei Wilkes. 

Această împunsătură o duru şi o plictisi totodată pe 
Scarlett. 

— Du-te de aici, drăguță, spuse ea lui Bonnie. Mama are 
de vorbit cu tata. 

— Nu, zise Bonnie categorică şi se sui pe genunchii lui 
Rhett. 

Scarlett îşi încruntă sprâncenele, iar fetiţa se uită strâmb 
la ea, semănând atâta cu Gerald O'Hara, încât Scarlett era 


să pufnească în râs. 

— Las-o să stea, zise Rhett. În privinţa banilor, se pare că i- 
au fost trimişi de un om pe care l-a îngrijit de variolă la 
Rock Island. Încep din nou să cred în bunătatea omenească, 
de câte ori văd că există recunoştinţă. 

— Cine e omul acela? Îl cunoaştem? 

— Scrisoarea nu era semnată şi venea de la Washington. 
Ashley a încercat să ghicească cine i-a trimis-o. Dar oameni 
atât de dezinteresaţi ca Ashley fac atâtea fapte bune în 
lume, încât nu e de mirare că nu-şi poate aminti de fiecare 
în parte. 

Dacă Scarlett n-ar fi fost atât de uimită de norocul lui 
Ashley, ar fi răspuns obraznic acestor ironii, deşi la Tara se 
hotărâse să nu se mai lase târâtă niciodată într-o ceartă cu 
Rhett în legătură cu Ashley. Terenul pe care se afla ea era 
prea nesigur şi, înainte ca să înţeleagă în ce raporturi era 
cu aceşti doi bărbaţi, nu avea poftă să înceapă cearta. 

— Şi vrea să-mi cumpere gaterele? 

— Da. Însă i-am spus, bineînţeles, că nu vrei să le vinzi. 

— Ar fi mai bine dacă m-ai lăsa să mă ocup singură de 
treburile mele. 

— Dar bine, ştiam că nu vrei să te desparţi de gatere! l-am 
spus că ştie tot atât de bine ca şi mine că îţi place să-ţi vâri 
nasul în treburile altora şi că, dacă i-ai vinde lui gaterele, n- 
ai mai putea să-l sfătuieşti cum să-şi conducă afacerile. 

— Ai îndrăznit să-i spui asta despre mine? 

— Şi de ce nu? Nu-i adevărat? Îmi face impresia că era cu 
totul de părerea mea, dar bineînţeles e prea bine-crescut ca 
s-o spună. 

— E o minciună! I le vând lui! strigă Scarlett furioasă. 
Până în clipa asta, nu avusese de gând să se despartă de 
gatere, avea mai multe motive pentru a dori să le păstreze, 

valoarea lor bănească fiind cea mai puţin importantă. Ar fi 
putut să le vândă de mai multe ori în ultimii ani, dar 
refuzase toate ofertele. Gaterele erau dovada tangibilă a 
ceea ce reuşise ea să facă fără ajutorul nimănui şi în condiţii 


atât de grele, şi era mândră de ele şi de ea însăşi. Mai 
presus de toate nu voia să le vândă, fiindcă reprezentau 
singura cale care-i permitea să se apropie de Ashley. Dacă 
gaterele n-or să-i mai aparţină, însemna că-l va vedea 
rareori pe Ashley şi că niciodată nu-l va mai vedea singur. Şi 
avea nevoie să-l vadă singur. Nu mai putea continua în felul 
acesta, fără să ştie ce sentimente nutreşte pentru ea, 
întrebându-se dacă toată iubirea lui murise înăbuşită de 
ruşine din seara groaznicei recepții de la Melanie. În 
legăturile ei de afaceri cu Ashley, putea găsi prilejul să-i 
vorbească fără a da impresia că aleargă după el. Şi, cu 
timpul, era sigură că va putea recâştiga tot terenul pe care 
poate îl pierduse în inima lui. Dar dacă vindea gaterele. 

Nu, nu voia să le vândă, dar întărâtată de gândul că Rhett 
i-o descrisese lui Ashley într-o lumină atât de puţin 
măgulitoare, deşi adevărată, se hotări imediat. Ashley va 
avea gaterele, dar pe un preţ atât de redus, încât va fi silit 
să observe ce generoasă e. 

— Am să le vând! strigă ea furioasă. Ei, ce spui acum? 

Rhett se aplecă să lege şiretul de la pantofiorul lui Bonnie 
şi în ochii lui luci o mică scânteie de triumf. 

— Cred că o să-ţi pară rău, spuse el. 

Deja Scarlett regreta cuvintele ce le spusese în pripă. 
Dacă le-ar fi rostit în faţa oricui, în afară de Rhett, le-ar fi 
retractat fără ruşine. De ce se mâniase aşa? Se uită la Rhett 
încruntată şi văzu că o observa cu vechea lui expresie de 
pisică stând la pândă. Văzându-i încruntarea, Rhett izbucni 
în râs, arătându-şi dinţii albi scânteietori. Scarlett avu 
impresia neplăcută că fusese trasă pe sfoară. 

— Tu ce rol ai avut în chestiunea asta? întrebă ea răstit. 

— Eu? şi sprâncenele lui Rhett se ridicară în semn de 
mirare. Ar trebui să mă cunoşti mai bine. Nu umblu prin 
lume făcând fapte bune, când nimic nu mă sileşte s-o fac. 

Chiar în aceeaşi seară vându gaterele şi toată partea ei lui 
Ashley. Nu pierdu nimic prin aceasta, fiindcă Ashley refuză 
să profite de prima ei ofertă la un preţ prea scăzut şi fixă el 


însuşi preţul, după suma cea mare care fusese oferită 
altădată. După ce semnă actele, renunțând irevocabil la 
gatere, după ce Melanie începu să servească păhărele de 
vin lui Ashley şi lui Rhett ca să sărbătorească vânzarea, 
Scarlett se simţi deposedată, ca şi cum şi-ar fi vândut unul 
dintre copii. 

Ţinuse la gaterele ei, fusese mândră de ele, căci 
reprezentau opera mâinilor ei mici şi lacome. Începuse cu 
un mic gater în vremurile acelea grele când Atlanta se 
străduia să se ridice din ruine şi din cenuşă şi când mizeria 
o privea drept în faţă. Luptase pentru ele, făcuse planuri şi 
avusese grijă de ele în vremurile întunecate când exista 
pericolul confiscării, când banii erau rari şi când bărbaţii 
cei mai deştepţi nu izbuteau să facă nimic. Acum, când 
Atlanta îşi acoperea rănile, când se clădea peste tot şi când 
oraşul se umplea de străini, avea două gatere mari, două 
depozite de cherestea, vreo zece căruţe cu catâri şi deţinuţi 
muncind aproape pe nimic. Luându-şi rămas bun de la 
toate, însemna să se despartă pentru totdeauna de o parte 
a vieţii ei, de un trecut amar şi dureros, dar la care se 
gândea cu o nostalgică mulţumire. 

Ea pusese afacerea pe roate, şi acum o vânduse, şi era 
chinuită de certitudinea că, fără ea, Ashley va strica totul - 
va strica tot ce clădise ea muncind din greu. Ashley avea 
încredere în toată lumea şi nu ajunsese încă să facă 
deosebire între doi pe patru, şi şase pe opt. Şi, culmea, nu 
va putea niciodată să-i ajute cu sfaturile ei. numai fiindcă 
Rhett îi spusese că-i place să se amestece în treburile 
tuturor. 

"Lua-l-ar dracu pe Rhett!" se gândi ea, având acum 
convingerea că el pusese afacerea asta la cale. Cum şi de 
ce, nu ştia. Rhett vorbea cu Ashley, şi cuvintele lui o treziră 
brusc din gândurile ei. 

— Îmi închipui că ai să renunţi la deţinuţi imediat, zicea el. 

Să renunţe la deţinuţi? De se să renunţe? Rhett ştia foate 
bine ce mult se câştigă cu mâna de lucru ieftină a 


deţinuţilor. Şi de ce vorbea Rhett cu atâta siguranţă de 
actele viitoare ale lui Ashley? Ce ştia el despre ele? 

— Da, am să-i trimit înapoi imediat, răspunse Ashley, 
evitând privirea mirată a lui Scarlett. 

— Ţi-ai pierdut minţile? strigă ea. Înseamnă să arunci pe 
gârlă toţi banii pe care i-am dat când i-am angajat. Şi-apoi, 
cu cine ai să munceşti? 

— Am să angajez negri eliberaţi, zise Ashley. 

— Negri eliberaţi! Asta-i bună! Ştii cât ar trebui să le 
plăteşti şi, în afară de asta, toată ziua o să-i ai pe yankei pe 
cap, controlând dacă le dai mâncare de pui de trei ori pe zi 
şi dacă îi înveleşti bine seara când se culcă. Şi dacă-i dai 
unui negru puturos câteva după ceafă ca să-l mai scuturi 
puţin, yankeii încep să ţipe de se aude până la Dalton şi ai 
să ajungi la închisoare. Nu vezi că numai cu deţinuţii. 

Melanie lăsase ochii în jos şi se uita la mâinile ei 
încrucişate în poală. Ashley părea nenorocit, dar 
încăpățânat. Pe moment tăcu, dar apoi privirea i se îndreptă 
spre Rhett şi s-ar fi zis că găseşte înţelegere şi încurajare în 
ochii lui; această privire nu-i scăpă lui Scarlett. 

— Scarlett, n-am să lucrez cu deţinuţi, zise el domol. 

— Auzi, domnule! exclamă Scarlett cu respiraţia tăiată. Şi 
de ce nu, mă rog? [i-e teamă că are să vorbească lumea de 
tine, aşa cum au vorbit de mine? 

Ashley îşi înălţă capul. 

— Nu mă tem de gura lumii, dacă ştiu că am dreptate. 
Niciodată n-am crezut că e drept să lucrezi cu deţinuţi. 

— Dar de ce.? 

— Nu-mi place să câştig bani exploatând munca silnică şi 
suferinţa altora. 

— Dar ai avut sclavi! 

— Nu erau nenorociţi. Şi, în afară de asta, i-aş fi eliberat 
după moartea tatei, chiar dacă războiul nu i-ar fi eliberat. 
Asta însă e altceva, Scarlett. Cu sistemul ăsta se fac prea 
multe abuzuri. Poate că tu nu ştii, dar eu ştiu. Ştiu sigur că 
Johnnie Gallegher a omorât cel puţin un om în lagărul lui. 


Poate mai mulţi. cui îi pasă de un deţinut mai mult sau mai 
puţin? A zis că omul a fost ucis fiindcă a încercat să scape, 
dat am auzit altceva. Şi ştiu că-i pune să muncească chiar 
când sunt bolnavi. Poţi să zici că e o superstiție, dar nu cred 
că banii câştigaţi din suferinţa altora aduc fericire. 

— Doamne sfinte! Vrei să spui. Ashley, doar nu ai înghiţit 
toate predicile sforăitoare ale prea-sfinţitului Wallace 
asupra banilor pătaţi! 

— N-am avut nevoie să le înghit. Aveam părerea asta 
înainte să o fi predicat el. 

— Atunci, probabil, crezi că toţi banii mei sunt pătaţi, 
strigă Scarlett începând să se supere, fiindcă am lucrat cu 
deţinuţi şi am ţinut şi un restaurant. 

Scarlett se opri brusc. Cei doi Wilkes-i păreau jenaţi, iar 
Rhett râdea din toată inima. "Lua-l-ar dracu!", gândi 
Scarlett, furioasă. "1 se pare că mă amestec unde nu-mi 
fierbe oala, şi asta crede şi Ashley. Aş vrea să pot să le sparg 
capul la amândoi!" 

Îşi înghiţi însă furia şi încercă să ia o expresie indiferentă 
şi plină de demnitate, dar nu reuşi. 

— Bineînţeles, mie mi-e complet indiferent, spuse ea. 


— Scarlett, să nu crezi că vreau să te critic. Noi avem însă 
păreri deosebite şi ce ţi-a convenit ţie, s-ar putea ca mie să 
nu-mi convină. 

Deodată, Scarlett simţi o dorinţă nebună să fie singură cu 
Ashley - cu Rhett şi Melanie la o mie de kilometri depărtare 
- ca să-i poată spune: "Dar vreau să am aceeaşi părere ca 
tine! Spune-mi exact care sunt ideile tale, ca să le pot 
înţelege şi ca să fiu ca tine!" 

Dar în prezenţa Melaniei, pe care această scenă penibilă o 
tulbura, şi a lui Rhett, care se uita la ea râzând, nu putu 
decât să spună cu un aer înţepat şi plin de răceală: 

— Ştiu că te priveşte numai pe tine, Ashley, şi departe de 
mine gândul să-ţi dau sfaturi. Dar trebuie să recunosc că 
nu-ţi înţeleg nici atitudinea, nici observaţiile. 

"O, dacă ar fi fost singuri, n-ar fi fost silită să-i spună 
lucruri atât de reci sau cuvinte care să-i facă rău!" 

— Scarlett, te-am jignit şi n-am vrut s-o fac. Trebuie să mă 
crezi şi să mă ierţi. În tot ce-am spus nu există nimic ascuns. 
Cred numai că banii câştigaţi în anumite feluri aduc doar 
rareori fericire. 

— Dar n-ai dreptate! exclamă ea, incapabilă să se mai 
stăpânească. Gândeşte-te la mine, de pildă! Ştii cum mi-am 
câştigat averea. Ştii în ce situaţie mă aflam înainte de a 
câştiga bani! Îţi aduci aminte de iarna aceea de la Tara, 
când era atât de frig şi ne făceam pantofi din bucăţi de 
covor; n-aveam destul de mâncare şi ne întrebam cum o să-i 
creştem pe Beau şi pe Wade. Îţi amin. 

— Îmi amintesc, zise Ashley cu glasul obosit, dar aş 
prefera să uit. 

— Atunci niciunul dintre noi nu eram fericiţi, nu-i aşa? Şi 
acum, uită-te la noi! Ai o casă frumoasă, şi viitorul ţi se 
anunţă strălucitor. Şi nimeni nu are o casă mai frumoasă ca 
a mea, nimeni n-are toalete mai frumoase ca mine sau cai 
mai frumoşi. Nimeni n-are o masă mai bine servită şi nu dă 
recepții mai elegante ca mine; iar copiii mei au tot ce-şi 
doresc. Şi cum am câştigat banii necesari pentru toate 


astea? Aşteptând să-mi cadă din cer? Nu! De pe urma 
deţinuţilor şi a unei cârciumi şi. 

— Şi nu uita că ai omorât un yankeu, o întrerupse Rhett cu 
glas domol. De fapt, mulţumită lui ai putut începe. 

Scarlett se întoarse furioasă spre el, gata să-i spună ceva 
insultător. 

— Şi banii te-au făcut foarte, foarte fericită, nu-i aşa, 
scumpa mea? întrebă el cu o dulceaţă otrăvită. 

Scarlett tăcu, cu gura căscată şi se uită în jur. Melanie era 
gata să plângă de jenă. Ashley era palid şi reţinut, iar Rhett 
se uita la ea peste ţigară şi părea că se amuză. Scarlett era 
cât pe ce să exclame: "Dar, fireşte că m-au făcut fericită!" 
Cuvintele însă îi rămaseră în gât. 

Capitolul LVIII. 

După boală, Scarlett observă la Rhett o schimbare de care 
nu ştia dacă trebuie să se bucure sau nu. Rhett nu mai bea, 
era liniştit şi părea îngândurat. Lua cina acasă mai des. Era 
mai binevoitor cu serviorii şi mai drăgăstos cu Wade şi Ella. 
Niciodată nu pomenea de trecut şi îndemna parcă, pe 
tăcute, pe Scarlett să facă la fel. Nici Scarlett nu spunea 
nimic, fiindcă era mai comod aşa, şi viaţa se scurgea în 
aparenţă fără frecături. Rhett nu părăsise niciodată 
atitudinea aproape respectuoasă pe care o adoptase în 
timpul convalescenţei ei, şi nu-i mai arunca săgeți ascuţite. 
Scarlett îşi dădea seama că, dacă altădată Rhett o hărţuia 
cu observaţii răutăcioase care o scoteau din fire şi o făceau 
să-i răspundă, era tocmai pentru că îi purta interes. Acum 
ajunsese să se întrebe dacă mai însemna ceva pentru el. 
Era politicos, dar rece şi distant şi lui Scarlett îi lipseau 
ciorovăielile şi schimburile de cuvinte usturătoare de 
altădată. 

Rhett era foarte drăguţ cu ea, dar aşa cum eşti cu o 
străină; şi aşa cum pândea altădată toate mişcările ei, le 
pândea acum pe ale lui Bonnie. S-ar fi zis că tot şuvoiul 
vertiginos al vieţii lui fusese abătut spre un canal îngust. 
Scarlett se gândea câteodată că alta i-ar fi fost poate viaţa, 


dacă Rhett ar fi avut pentru ea cel puţin jumătate din 
duioşia cu care o învăluia pe Bonnie. Câteodată îi era destul 
de greu să se silească să surâdă când auzea spunându-se: 
"Cum îşi adoră căpitanul Butler fetiţa!" Dacă n-ar fi surâs, 
oamenilor li s-ar fi părut ciudat, şi Scarlett s-ar fi lăsat mai 
bine tăiată în bucăţi decât să mărturisească cuiva sau chiar 
ei înseşi că era geloasă pe o fetiţă, şi anume pe fetiţa ei cea 
mai iubită. Lui Scarlett îi plăcuse totdeauna să ocupe locul 
întâi în inima celor din jurul ei, şi era limpede acum că 
Rhett şi Bonnie vor fi totdeauna pe locul întâi unul pentru 
altul. 

Rhett lipsea deseori seara de acasă, dar când se întorcea, 
nu era beat. Când pleca, Scarlett îl auzea adesea fluierând 
încetişor pe când trecea prin faţa uşii ei. Câteodată se 
întorcea seara cu prieteni, cu care stătea de vorbă până 
târziu, cu o sticlă de coniac înainte. Oamenii aceştia nu 
semănau deloc cu cei cu care avusese de-a face în primul an 
al căsătoriei lor. Nu mai invita nici carpetbagger-i bogaţi, 
nici scallawag-i, nici republicani. Scariett se furişa în vârful 
picioarelor până la capul scării şi acolo, aplecată peste 
balustradă, asculta şi recunoştea plină de mirare glasul lui 
Rene Picard, al lui Hugh Elsing, al fraţilor Simmons sau al 
lui Andy Bonnell. În orice caz, de la întâlnirile acestea nu 
lipseau niciodată bunicul Merriwether şi unchiul Henry. Ba, 
într-o seară, Scarlett auzi înmărmurită chiar glasul 
doctorului Meade. Şi când te gândeşti că odată toţi oamenii 
aceştia credeau că spânzurătoarea ar fi fost o pedeapsă 
prea blândă pentru Rhett! 

În mintea ei, acest mic grup era legat pentru vecie de 
moartea lui Frank, iar felul cum Rhett şedea treaz până 
noaptea târziu îi amintea de zilele dinainte de expediţia Ku 
Klux Klan-ului în cursul căreia murise Frank. Îşi aducea 
aminte cu groază că Rhett spusese odată că ar fi în stare 
chiar să intre în blestematul lor de Klan, numai ca să ajungă 
om cumsecade, deşi nădăjduia că Dumnezeu nu-i va da o 


pedeapsă atât de grea. Dacă şi Rhett, urmând exemplul lui 
Frank. 

Într-o noapte când se întoarse acasă mai târziu ca de 
obicei, Scarlett nu se mai putu stăpâni. Cum auzi scârţâind 
cheia în broasca uşii, îşi puse o rochie de casă pe ea şi, 
ieşind în holul de sus, luminat de o lampă cu gaz, îl aşteptă 
în capul scării. Rhett părea gânditor, dar când îşi văzu soţia, 
se arătă mai ales mirat. 

— Rhett, trebuie să ştiu. Trebuie să ştiu dacă tu. dacă 
Klan-ul. dacă de-asta vii noaptea aşa de târziu? Faci parte 
din. 

La lumina pâlpâindă a lămpii, Rhett o privi cu un aer 
indiferent şi surâse. 

— Ai rămas în urmă. Nu mai există nici un Klan la Atlanta 
şi nici în toată Georgia. Ţi-au împuiat capul prietenii tăi 
carpetbagger-i şi scallawag-i cu poveşti despre Klan. 

— Nu mai există Klan-ul? Nu cumva mă minţi ca să mă 
linişteşti? 

— Când am mai încercat eu să te liniştesc, scumpa mea? 
Nu, Klan-ul nu mai există. Am găsit că făcea mai mult rău 
decât bine, pentru că îi zgândărea pe yankei şi dădea apă la 
moara calomniilor excelenţei sale domnului guvernator 
Bullock. Bullock ştie foarte bine că n-o să mai poată rămâne 
la putere decât atâta timp cât o să poată convinge guvernul 
federal şi jurnalele yankee că Georgia e un focar de revoltă 
şi că în fiecare tufiş e tupilat un membru al Klan-ului. Luptă 
cu disperare să păstreze puterea şi a acuzat Klan-ul de 
crime inexistente. A povestit că au fost spânzurați 
republicani fideli şi linşaţi negri sub pretext că ar fi violat 
femei. Dar bietul om loveşte cu sabia în apă, şi o ştie. Îţi 
mulţumesc pentru grija ce mi-o porţi, dar activitatea Klan- 
ului a încetat la puţină vreme după ce am devenit din 
scallawag un umil democrat. 

Aproape tot ce-i spuse despre guvernatorul Bullock îi intră 
pe o ureche şi îi ieşi pe cealaltă, căci Scarlett nu se gândea 
decât la uşurarea pe care i-o dădea dispariţia Klan-ului. 


Rhett n-o să fie ucis ca Frank. Nu va pierde magazinul, nu 
va pierde banii lui Rhett. Cu toate acestea, un cuvânt spus 
de el îi rămăsese înfipt în minte. Spusese "noi", şi prin asta 
se confundase cu cei pe care îi numise "vechea gardă". 

— Rhett, întrebă deodată Scarlett, ai fost amestecat în 
dizolvarea Klan-ului? 

Rhett se uită lung la Scarlett şi în ochi i se aprinse o 
flacără ironică. 

— Da, scumpa mea, Ashley Wilkes şi cu mine suntem 
principalii autori ai acestei măsuri. 

— Ashley. şi cu tine? 

— E banal, dar e adevărat: legi tovărăşii ciudate când faci 
politică. Nici Ashley, nici eu nu ne topim de dragoste unul 
pentru altul. dar Ashley n-a fost niciodată un partizan al 
Klan-ului, pentru că nu poate suferi violenţa. Iar eu n-am 
fost partizan al Klan-ului pentru că nu pot suferi nebunia 
furioasă. Era cel mai bun mijloc să avem yankeii pe capul 
nostru până la Judecata de Apoi. Noi doi, Ashley şi cu mine, 
i-am pisat pe cei mai înfocaţi şi le-am dovedit că e mai bine 
să pândeşti, să aştepţi şi să munceşti, decât să te plimbi în 
cămaşă de noapte cu cruci de foc. 

— Nu vei putea totuşi să pretinzi că oamenii Klan-ului au 
adoptat părerea ta, atunci când tu nu eşti decât. 

— Un speculant, un scallawag, o unealtă a yankeilor? Uiţi, 
doamnă Butler, că acum sunt un democrat de prima 
calitate, devotat până la ultima suflare iubitului nostru stat, 
pe care vreau să-l smulg din mâna celor care-l asupresc. 
Sfatul meu era bun, şi de aceea a fost urmat. Sfatul meu e 
bun şi în alte chestii politice. Astăzi avem în parlament o 
majoritate democrată, nu-i aşa? În curând, scumpa mea, 
vom trimite la răcoare pe câţiva dintre excelenţii noştri 
amici republicani. Sunt puţin cam prea lacomi şi cam prea 
hrăpăreţ. 

— Tu să-i trimiţi la răcoare? Dar sunt prietenii tăi! Nu te- 
au luat ei asociat în afacerea aceea cu căile ferate de pe 
urma căreia ai câştigat mii de dolari? 


Rhett îşi regăsi deodată vechiul lui surâs batjocoritor. 

— Desigur că nu le vreau răul. Dar acum sunt de partea 
cealaltă a baricadei şi, dacă pot să fac să fie trimişi acolo 
unde e locul lor, nu voi ezita. Şi, pe urmă, gândeşte-te ce 
bun mijloc de a căpăta iar stima lumii! Cunosc destul de 
bine dedesubturile afacerilor lor, ca să pot face mari servicii 
când vor începe cercetările. şi, aşa cum se poate vedea 
după întorsătura pe care o iau evenimentele, nu mai e mult 
până atunci. Au să-l ancheteze şi pe guvernator şi, dacă vor 
putea, îl vor închide şi pe el. Ai face bine să spui bunilor tăi 
amici, Gelert-ilor şi Hundon-ilor, să fie gata s-o şteargă în 
orice clipă - dacă agaţă pe guvernator, îi agaţă şi pe ei. 

De prea multă vreme văzuse Scarlett cum, sprijiniți de 
armata yankee, republicanii făceau ce voiau, ca să poată 
crede vorbele lui Rhett, spuse parcă în glumă. Guvernatorul 
se întărise prea mult în postul său pentru ca orice corp 
legiuitor să fie în stare să se atingă de el, şi cu atât mai 
puţin să-l trimită la închisoare. 

— Doamne, cum îţi merge gura, Rhett, observă ea. 

— Chiar dacă nu va fi băgat la închisoare, în orice caz 
Bullock nu va mai fi reales. Data viitoare vom avea un 
guvern democrat. Ne trebuie o schimbare. 

— Bănuiesc că ai şi tu vreo legătură cu asta, nu-i aşa? 
întrebă Scarlett pe un ton batjocoritor. 

— Da, drăguță. Chiar de pe acum mă ocup de alegeri. De 
aceea mă întorc aşa de târziu seara. Muncesc mai greu 
decât în timpul goanei după aur, când dădeam cu 
târnăcopul. Încerc să pregătesc bine alegerile. Şi. ştiu că 
asta o să te supere, doamnă Butler, nu-mi precupeţesc 
ajutorul material. Îţi aduci aminte ce mi-ai spus într-o zi, în 
magazinul lui Frank. câţi ani au trecut de atunci! că era 
necinstit din partea mea să păstrez aurul Confederaţiei? 
lată-mă în sfârşit de acord cu tine, şi astăzi aurul 
Confederaţiei circulă şi serveşte ca să-i aducă înapoi la 
putere pe confederați. 

— Arunci banii pe fereastră! 


— Cum, asta-i părerea ta despre partidul democrat? zise 
Rhett cu privirea batjocoritoare, dar apoi ochii îi recăpătară 
o expresie indiferentă. În orice caz, fie că democraţii ies 
învingători, fie că sunt învişi în alegeri, mie nu-mi pasă. 
Ceea ce vreau e ca toată lumea să ştie că m-am zbătut şi am 
cheltuit bani pentru alegeri. O să-şi aducă aminte de asta 
mai târziu, şi în viitor Bonnie va trage foloasele. 

— Ascultându-te vorbind aşa frumos, m-am temut să nu-ţi 
fi schimbat năravul, dar văd că nici faţă de democrați nu 
eşti mai sincer decât faţă de alţii. 

— Nu, nu mi-am schimbat năravul. Mi-am schimbat numai 
părul. Chiar dacă ai putea să scoţi petele de pe blana unui 
leopard, el tot leopard rămâne. 

Bonnie, trezită de zgomotul discuţiei, strigă cu un glas 
adormit, dar poruncitor: "Iăticule!", şi Rhett o dădu lao 
parte pe Scarlett ca să poată trece. 

— Aşteaptă o clipă, Rhett. Mai am ceva să-ţi spun. N-ar 
trebui s-o mai iei pe Bonnie după-amiezile la întruniri 
politice. Nu se face. Locul unei fetiţe nu-i acolo! E 
caraghios! Niciodată n-aş fi crezut asta despre tine, dacă nu 
mi-ar fi spus unchiul Henry. Credea că ştiu, şi. 

Rhett se întoarse brusc spre Scarlett cu o privire aspră. 

— Cum poţi reproşa unui tată faptul că-şi ţine fetiţa pe 
genunchi când discută cu prietenii lui? N-are decât să ţi se 
pară caraghios dacă ai poftă, dar nu-i caraghios deloc. Ani 
de-a rândul oamenii or să-şi aducă aminte că Bonnie era 
aşezată pe genunchii mei în vremea când îi ajutam pe 
democrați să alunge pe republicani din statul acesta. Ani 
de-a rândul oamenii or să-şi aducă aminte. 

Faţa i se lumină, şi o licărire, maliţioasă îi străluci în ochi. 

— Ştiai că de câte ori o întreabă cineva pe cine iubeşte mai 
mult, Bonnie răspunde: "Pe tăticu şi pe demăcaţi”. Şi ştii pe 
cine nu poate suferi? Bineînţeles că pe scallawag-i. 
Mulţumesc lui Dumnezeu că oamenii îşi vor aduce aminte 
de asta. 


— Şi probabil că nu uiţi să-i spui că eu sunt o scallawag! 
exclamă furioasă Scarlett. 

— Tăticule! strigă Bonnie cu glasul indignat, şi Rhett 
traversă râzând holul, ca să se ducă spre fiica lui. 

În anul acela, în luna octombrie, Bullock demisionă şi fugi 
din Georgia. Hoţiile, risipa şi corupţia căpătaseră asemenea 
proporţii sub administraţia lui, încât întreaga construcţie se 
prăbuşi de la sine. Indignarea publică ajunsese atât de 
mare, încât până şi partidul lui se scindă în două. 
Democraţii aveau acum majoritatea, ceea ce însemna 
pentru Bullock că nu va mai trece mult până ce va începe o 
anchetă asupra activităţii lui. Fiindu-i frică să nu fie pus sub 
acuzare, nu mai aşteptă, ci îşi făcu pregătirile şi o şterse pe 
ascuns, după ce potrivise aşa ca demisia lui să nu fie făcută 
publică, înainte ca el să fi ajuns în Nord, în siguranţă. 

Când fu anunţată, la o săptămână după plecarea lui 
grăbită, Atlanta fu cuprinsă de o bucurie nebună. Oamenii 
năvăliră în stradă. Bărbaţii râdeau şi îşi strângeau mâinile 
felicitându-se, femeile se sărutau şi plângeau. Toată lumea 
dădu petreceri în cinstea evenimentului, şi pompierii avură 
de lucru stingând focurile de bucurie aprinse pe străzi de 
băieţaşi entuziaşti. 

Vremurile grele se apropiau de sfârşit. Epoca 
"reconstrucției" era pe sfârşite. Bineînţeles că cel care ţinea 
locul guvernatorului era tot un republican, dar în 
decembrie urmau să aibă loc alegerile şi nimeni nu se 
îndoia de rezultatul lor. Şi, la ziua hotărâtă, cu toate 
sforţările disperate ale republicanilor, Georgia avu iarăşi un 
guvernator democrat. 

Veselia şi emoția cuprinseră oraşul ca atunci când Bullock 
o ştersese, dar erau de altă calitate. Veselia era mai 
potolită, emoția mai adâncă. Oamenii erau cuprinşi de un 
sentiment de recunoştinţă şi bisericile erau neîncăpătoare 
când preoţii făceau slujbe de mulţumire lui Dumnezeu 
pentru că statul fusese mântuit. Mândria se amesteca şi ea 
cu bucuria şi entuziasmul. Erau mândri că fiii Georgiei 


puseseră din nou stăpânire pe stat în ciuda încercărilor 
guvernului din Washington, în ciuda armatei, a 
carpetbagger-ilor, a scallawag-ilor şi a republicanilor 
localnici. 

De şapte ori votase Congresul legi draconice contra 
statului, menţinându-l în stadiul de provincie cucerită. De 
trei ori fusese aplicată legea marţială. Negrii se umflaseră 
în pene la şedinţele corpurilor legiuitoare, străini lacomi 
ocupaseră cele mai înalte funcţii profitând cât mai mult de 
pe urma lor, tot felul de indivizi se îmbogăţiseră furând din 
bunul statului. Georgia fusese cu mâinile legate. Fusese 
torturată, martirizată, târâtă în noroi. Dar acum, în ciuda 
tuturor suferințelor, era din nou stăpână pe soarta ei, şi 
aceasta datorită strădaniilor făcute de georgienii înşişi. 

Brusca prăbuşire a republicanilor nu aduse în toate casele 
bucurie. În rândurile scallawag-ilor, ale carpetbag-ger-ilor 
şi ale republicanilor domnea consternarea. Toţi Gelerti-ii, 
Hundon-ii şi alţii ca ei, preveniţi de plecarea lui Bullock, 
înainte ca demisia să fi fost cunoscută oficial, dispăruseră 
peste noapte, căzând definitiv în uitarea din care ieşiseră 
doar pentru o clipă. Ceilalţi carpetbagger-i şi scallawag-i 
rămaşi în Atlanta erau îngrijoraţi şi încercau să-şi facă unul 
altuia curaj, deşi le era teamă ca ancheta anunţată de 
corpurile legiuitoare să nu pună într-o lumină neplăcută 
afacerile pe care le făcuseră. Acum nu mai erau obraznici. 
Erau buimăciţi, dezorientaţi, înfricoşaţi. Doamnele care 
veneau s-o vadă pe Scarlett repetau întruna: 

— Dar cine ar fi crezut că lucrurile or să se întoarcă aşa? Îl 
credeam pe guvernator atât de puternic. Credeam că are o 
situaţie atât de sigură. Credeam. 

Cu toate că Rhett o prevenise, Scarlett era şi ea 
dezorientată de schimbarea situaţiei. Nu că i-ar fi părut rău 
de plecarea lui Bullock ori de revenirea democraţilor la 
putere. Deşi nimeni n-ar fi crezut-o, simţea o bucurie amară 
la gândul că ţara ei scuturase stăpânirea yankeilor. Îi era 
încă prea vie amintirea chinurilor din primele zile ale 


reconstrucției, a temerilor că-i va vedea pe soldaţi şi pe 
carpetbagger-i confiscându-i banii şi plantaţia. Îşi amintea 
de neputinţa ei şi de groaza care o cuprindea când se 
gândea cât e de neputincioasă. Îşi amintea cât îi ura pe 
yankei pentru că impuseseră Sudului sistemul acesta odios, 
îi urâse tot timpul. Dar încercând să facă faţă împrejurărilor 
nefericite, luptând pentru siguranţa zilei de mâine, trecuse 
fără să-şi dea seama de partea cuceritorilor. Oricât nu-i 
putea suferi, intrase în legături cu ei, se despărţise de 
vechii ei prieteni şi de vechiul ei mod de viaţă. Şi acum 
domnia învingătorilor se isprăvise. Jucase ca la cărţi, mizase 
pe regimul lui Bullock, pe care-l crezuse durabil, şi 
pierduse. 

Plimbându-şi privirile în jurul ei acuma, de Crăciunul 
anului 1871, cel mai vesel Crăciun pe care-l cunoscuse 
statul de zece ani încoace, o cuprindea un fel de frică. Nu 
putea să nu vadă că Rhett, altădată omul cel mai urât din 
Atlanta, era acum unul din cei mai iubiţi, pentru că se 
lepădase de ereziile republicane şi îşi închinase Georgiei 
timpul, banii, munca şi inteligenţa, ajutând-o să se ridice din 
nou. Când se plimba călare pe străzi, surâzător, atingând cu 
mâna borul pălăriei, cu Bonnie cocoţată ca o bocceluţă 
albastră pe şa în faţa lui, fiecare îi întorcea surâsul, vorbea 
de el cu entuziasm şi se uita cu drag la fetiţă. Pe când ea, 
Scarlett. 

Capitolul LIX. 

Nu mai încăpea îndoială că Bonnie Butler era pe cale să 
ajungă nesuferită şi avea neapărat nevoie să fie condusă de 
o mână energică; dar cum toată lumea o adora, nimeni n- 
avea curajul să înceapă opera de îndreptare necesară, 
începuse să nu mai asculte de nimeni în timpul călătoriei de 
trei luni pe care o făcuse împreună cu tatăl ei. La New 
Orleans şi la Charleston, Rhett îi îngăduise să se culce la 
orice oră şi să adoarmă în braţele lui la teatru, la restaurant 
sau la mesele de joc. După asta, doar cu sila o mai puteai 
culca odată cu ascultătoarea Ella. În timpul călătoriei, Rhett 


îi dăduse voie să poarte orice rochie poftea, şi de atunci o 
apuca o furie îngrozitoare de câte ori Mammy încerca s-o 
îmbrace cu o rochie de stambă sau cu un şorţ, în loc deo 
rochie de tafta albastră cu guler de dantelă. 

Părea că nu mai e nici un mijloc de a îndrepta răul făcut în 
timpul călătoriei, al bolii lui Scarlett şi al convalescenţei la 
Tara. Bonnie creştea şi, deşi Scarlett încerca s-o mai 
domolească puţin şi s-o împiedice să ajungă un copil prea 
alintat şi prea încăpățânat, toate strădaniile ei rămâneau 
aproape fără folos. Oricât de nebuneşti i-ar fi fost dorinţele 
şi oricât de extravagantă i-ar fi fost purtarea, Rhett îi lua 
totdeauna partea. O încuraja să spună tot ce-i trecea prin 
cap şi se purta cu ea ca şi cum ar fi fost o persoană mare. 
Când îşi dădea părerea, o asculta cu cea mai mare 
seriozitate aparentă şi pretindea că se lasă condus de ea. 
Bonnie se amesteca în vorba celor mari, îl contrazicea şi 
chiar îl repezea pe tatăl ei. Rhett se mulțumea să râdă şi nu 
dădea voie lui Scarlett nici măcar s-o plesnească peste 
mână pe Bonnie, sau s-o certe. 

"Dacă n-ar fi atât de drăgălaşă, atât de încântătoare, ar fi 
nesuferită", îşi zicea Scarlett tristă, dându-şi însă seama că 
fetiţa ei are voinţă. "Îl adoră pe Rhett şi, dacă el ar vrea, ar 
putea s-o cuminţească". 

Dar Rhett nu dorea deloc s-o cuminţească pe Bonnie. Tot 
ce făcea ea era bine, şi dacă ar fi cerut luna, Rhett i-ar fi 
dat-o dacă ar fi putut s-o fure din cer. Era nebuneşte de 
mândru de frumuseţea ei, de buclele ei, de gropiţele ei, de 
gesturile ei graţioase. Îi plăceau vioiciunea, veselia şi felul 
minunat şi neobişnuit cum ştia să-i arate dragostea. Deşi 
alintată şi autoritară, era totuşi adorabilă, şi pe Rhett nu-l 
lăsa inima să-i facă nici cea mai mică observaţie. Era 
Dumnezeul ei, centrul micului ei univers şi el preţuia atât 
de mult toate astea, încât nu voia să rişte să le piardă 
certând-o. 

Bonnie se ţinea de Rhett ca o umbră. Dimineaţa îl deştepta 
mai devreme decât ar fi avut poftă. La masă se aşeza lângă 


el şi mânca pe rând, când din farfuria lui, când dintr-a ei. 
Când călărea, se aşeza în faţa lui pe şa. Numai Rhett avea 
dreptul s-o dezbrace şi s-o culce în pătuţul aşezat lângă al 
lui. 

Scarlett privea mişcată şi amuzată cu ce mână de fier îşi 
conducea fetiţa tatăl. Cine ar fi crezut altădată că tocmai 
Rhett îşi va lua în serios rolul de tată? Uneori Scarlett 
simţea că o roade gelozia văzând că, la vârsta de patru ani, 
Bonnie îl înţelegea pe Rhett mai bine decât l-a înţeles ea 
vreodată şi ştia să-l manevreze mai bine decât ştiuse ea 
vreodată. 

Când Bonnie împlini patru ani, Mammy începu să 
bombăne că nu se mai cădea să vezi o fată "călă'ind 
bă'băteşte pe şaua lui tată-său, cu fustele în vânt". Rhett 
ascultă atent vorbele lui Mammy, cum făcea ori de câte ori 
Mammy dădea sfaturi pentru creşterea fetiţelor. Până la 
urmă, vorbele astea aduseră un ponei negru cu alb, cu o 
coamă şi o coadă lungă şi mătăsoasă. Îi puseră în spate o şa 
mică de amazoană, bătută în argint. În teorie, poneiul era al 
tuturor celor trei copii, şi Rhett cumpără o şa şi pentru 
Wade, dar lui Wade îi era mai drag câinele său St. Bernard, 
iar Ellei îi era frică de toate animalele. Poneiul ajunse astfel 
proprietatea exclusivă a lui Bonnie, şi fu botezat "Domnul 
Butler". La început lui Bonnie îi păru rău că nu mai putea 
călări bărbăteşte ca tatăl ei, şi nu se lăsă convinsă decât 
când acesta o lămuri că e mai greu de călărit ca amazoană. 
Făcu repede progrese, şi Rhett constata cu mândrie ce 
mână sigură are şi ce bine se ţine în şa. 

"Aşteptaţi să mai crească puţin", se lăuda el, "ca să poată 
călări la vânătoare. N-o s-o întreacă nimeni. Veţi vedea când 
am s-o duc în Virginia. Numai acolo sunt vânători 
adevărate. Şi am s-o duc şi în Kentucky, unde oamenii se 
pricep la călărie". 

Când a trebuit să-i comande un costum de amazoană, au 
lăsat-o ca întotdeauna, să aleagă culoarea după gustul ei, şi, 
ca întotdeauna, a ales albastrul. 


— Nu, drăguță, nu catifeaua asta albastră! Catifeaua 
albastră mi s-ar potrivi mie pentru o rochie de recepţie, 
încercă s-o lămurească Scarlett râzând. O stofă neagră 
frumoasă, asta poartă fetiţele. 

Văzând că micile sprâncene negre se încruntă, Scarlett 
exclamă: 

— Pentru Dumnezeu, Rhett, spune-i că nu i se potriveşte şi 
că o să fie tot timpul murdară! 

— Ei, las-o să-şi ia catifea albastră. Dacă se murdăreşte, o 
să-i facem alt costum, răspunse Rhett liniştit. 

Astfel Bonnie căpătă un costum de catifea albastră, cu o 
trenă atât de lungă încât mătura coastele poneiului şi, 
pentru că poveştile cu Jeb Stuart istorisite de mătuşa Melly 
îi stârniseră imaginaţia, căpătă şi o pălărie neagră cu pană 
roşie. Când vremea era frumoasă şi senină, tatăl şi fiica 
puteau fi văzuţi călărind alături pe Strada Piersicului. Rhett 
îşi ţinea în frâu calul său negru şi îi potrivea pasul după 
acela al micului ponei rotofei. Câteodată porneau în galop 
pe câte o alee liniştită, speriind găinile, câinii şi copiii. 
Bonnie, cu buclele în vânt, îl cravaşa pe "Domnul Butler", în 
timp ce Rhett îşi strunea calul ca s-o facă să creadă că a 
câştigat cursa. 

Când Rhett văzu că fetiţa ştie să se ţină bine în şa, că are 
mişcările sigure şi că nu e deloc fricoasă, hotări că a venit 
vremea ca Bonnie să înveţe să sară peste obstacole 
potrivite pe măsura picioarelor scurte ale lui "Domnul 
Butler". Aşa că puse să se ridice o mică barieră în grădină şi 
dădu douăzeci şi cinci de cenți pe zi lui Wash, un nepot al 
unchiului Peter, ca să antreneze pe "Domnul Butler". Începu 
cu o bară aşezată la cinci centimetri de pământ, pe care o 
ridică încetul cu încetul până la treizeci. 

Combinația aceasta nu conveni nici unuia dintre cei trei 
interesaţi, adică lui Wash, "Domnului Butler" şi lui Bonnie. 
Lui Wash îi era frică de cai, şi numai suma princiară care îi 
fusese oferită îl hotări să deprindă pe poneiul încăpățânat 
să sară de zeci de ori pe zi. "Domnul Butler" răbda cu 


seninătate de câte ori mica lui stăpână îl trăgea de coadă 
sau îi inspecta copitele, dar socotea că Dumnezeul poneilor 
nu i-a dăruit un trup rotofei ca să sară peste o bară. În 
sfârşit, Bonnie nu putea să sufere ca altcineva să încalece 
pe calul ei, şi nu-şi găsea locul ori de câte ori "Domnul 
Butler" era antrenat. 

Când Rhett hotări că poneiul e destul de dresat ca să i-o 
poată încredința pe Bonnie, încântarea fetiţei fu 
nemărginită. Sări bine de prima dată şi, ca urmare, nu mai 
găsi nici o plăcere în plimbările cu tatăl ei. Scarlett nu 
putea să se abţină să râdă de mândria şi entuziasmul tatălui 
şi al fetiţei, dar spera că într-o zi Bonnie se va plictisi de 
ponei şi va începe să se amuze cu jocuri mai puţin 
supărătoare pentru vecini. Bonnie însă continua să 
călărească cu aceeaşi plăcere. Drumul măcinat de copitele 
poneiului, care ducea de la chioşcul din fundul grădinii 
până la gard, răsuna în fiecare dimineaţă de strigăte 
asurzitoare. Bunicul Merriwether, care în 1849 făcuse o 
excursie în toată ţara, afirma că strigătele lui Bonnie 
semănau cu urletele indienilor când reuşeau să scalpeze un 
duşman. 

După o săptămână, Bonnie ceru să sară peste o bară mai 
înaltă, la cincizeci de centimetri de la pământ. 

— Când o să împlineşti şase ani, îi spuse Rhett. Atunci o să 
fii destul de voinică pentru ca să sari mai sus, şi am să-ţi 
cumpăr un cal mai mare. "Domnul Butler" nu are picioarele 
destul de lungi ca să poată să sară peste o asemenea 
înălţime. 

— Ba da! Le are destul de lungi! Am sărit peste trandafirii 
mătuşii Melly, care sunt foarte înalţi! 

— Nu! Trebuie să aştepţi! hotări Rhett, în sfârşit energic. 

Numai că hotărârea lui se topi încetul cu încetul, în faţa 
asalturilor repetate ale lui Bonnie şi a acceselor ei de furie. 

— Bine, bine, ne-am înţeles, spuse în sfârşit într-o 
dimineaţă, ridicând mai sus mica bară. Dar dacă ai să cazi, 
să nu plângi şi să nu vii să mă învinovăţeşti pe mine! 


— Mamă, strigă Bonnie repezindu-se spre camera lui 
Scarlett. Mamă, priveşte-mă! Tăticul a spus că am voie să 
sar. 

Scarlett, care tocmai se pieptăna, se duse la fereastră şi 
surâse privindu-şi fetiţa care nu mai putea de bucurie şi 
părea atât de nostimă în haina ei albastră, acum murdară. 

"Tot o să trebuiască să-i fac alt costum", îşi zise Scarlett. 
"Dumnezeu ştie cât de greu o să fie însă s-o conving să şi-l 
schimbe pe ăsta". 

— Priveşte, mamă! 

— 'Te privesc, scumpa mea! strigă Scarlett surâzând. 

În timp ce Rhett ridica fetiţa şi o aşeza pe ponei, ea simţi 
un val de mândrie văzând spatele drept şi mândrul port al 
capului fetiţei. 

— Eşti tare drăguță, comoara mea, îi strigă ea. 

— Şi tu la fel, răspunse Bonnie generoasă. 

Apoi, lovind cu călcâiul în coastele "Domnului Butler", se 
avântă de lângă chioşc şi porni în galop spre barieră. 

— Mamă, priveşte-mă cum o iau pe asta! strigă fetiţa 
ridicându-şi cravaşa. 

Priveşte-mă cum o iau pe asta! 

În fundul sufletului, Scarlett auzi sunând clopotul amintirii. 
Era ceva straniu în cuvintele acestea. Ce oare? De ce nu-şi 
putea aminti? Îşi privi fetiţa, uşoară ca o pană pe spatele 
poneiului, cu sprâncenele încruntate, şi un fior îi străbătu 
pieptul. Bonnie se repezea asupra obstacolului, cu buclele 
în vânt, şi cu ochii albaştri strălucitori. 

"Are ochii tatei", gândi Scarlett. "Ochi albaştri de irlandez. 
Seamănă cu tata în toate privinţele'". 

Şi cum se gândea la Gerald, amintirea pe care o căuta îi 
veni deodată, ca un fulger de vară a cărui lumină 
neaşteptată te orbeşte şi cuprinde o clipă întreaga câmpie 
într-o sclipire supranaturală. Auzi un glas irlandez cântând, 
auzi tropotul grăbit al unui cal prin livada de la Tara, şi 
vocea avea exact îndrăzneala fetiţei ei: "Ellen! Priveşte-mă 
cum o iau pe asta!" 


— Nu! strigă Scarlett. Nu! Bonnie, opreşte! 

În clipa când se aplecă pe fereastră, bara de lemn se 
sfărâmă cu un zgomot înfricoşător. Rhett scoase un strigăt 
răguşit. Pe jos, patru copite se zbătură în gol, într-o 
învolburare de catifea albastră. Pe urmă "Domnul Butler" se 
ridică în picioare şi se depărtă la trap, purtându-şi şaua 
goală. 

În a treia seară după moartea lui Bonnie, Mammy urcă 
greoi scările care duceau la bucătăria Melaniei. Era 
îmbrăcată în negru, de la ghetele mari bărbăteşti, crăpate 
anume ca să dea libertate degetelor, până la basmaua de pe 
cap. Ochii ei de femeie bătrână erau injectaţi şi încercănaţi. 
Tot trupul ei enorm îşi striga durerea. Faţa boţită era năucă 
de tristeţe, ca a unei maimuțe bătrâne, dar felul cum îşi 
scotea înainte bărbia vădea o mare hotărâre. 

Spuse câteva cuvinte lui Dilcey, care dădu din cap cu 
bunăvoință, ca şi cum un armistițiu tacit ar fi oprit vechea 
lor ceartă. Dilcey puse jos farfuria pe care o ţinea în mână, 
trecu prin oficiu fără să se grăbească şi se îndreptă spre 
sufragerie. După o clipă, Melanie intră în bucătărie cu 
şervetul în mână, cu faţa plină de îngrijorare. 

— Nu cumva Scarlett. 

— Domnişoa'a Sca'lett, ca de obicei, nu se lasă dobo'âtă, 
răspunse Mammy cu un aer abătut. Nu voiam să vă 
de'anjez în timpul mesei, domnişoa'a Melly. Mai pot să 
aştept ca să vă spun ce am pe suflet. 

— Şi masa poate să mai aştepte, spuse Melanie. Dilcey, 
serveşte mai departe. Mammy, vino cu mine. 

Mammy o urmă cu mersul ei legănat, trecând prin hol şi 
prin faţa sufrageriei, unde Ashley era aşezat în capul mesei 
cu micul Beau de o parte şi cu cei doi copii ai lui Scarlett, 
care se luptau cu lingurile de supă, de cealaltă parte. 
Glasurile fericite ale lui Wade şi Ella răsunau în cameră. Era 
o adevărată plăcere pentru ei să petreacă atâta vreme la 
mătuşa Melly, care totdeauna era aşa de bună şi care acum 
era şi mai bună. Moartea surioarei lor celei mici nu-i 


tulburase prea mult. Bonnie căzuse de pe ponei şi mama 
plânsese mult, iar mătuşa Melanie îi luase pe amândoi la ea 
ca să se joace în grădină cu Beau şi să mănânce prăjituri de 
câte ori aveau poftă. 

Melanie intră cea dintâi în salonul mic, cu pereţii acoperiţi 
de cărţi, închise uşa şi arătă lui Mammy canapeaua. 

— Aveam de gând să mă duc acolo îndată după-masă. 
Acum, dacă a venit şi mama căpitanului Butler, cred că se 
va face mâine înmormântarea. 

— Înmo'mânta'ea, tocmai asta-i, spuse Mammy. Avem toţi 
un ma'e necaz şi am venit să vă '0og să ne ajutaţi. Ma'e 
necaz pe capul nost'u, ma'e necaz! 

— A leşinat cumva Scarlett? întrebă Melanie îngrijorată. 
Abia am zărit-o de când Bonnie. Nici n-a ieşit din cameră, şi 
căpitanul Butler era plecat. 

Deodată lacrimile începură să curgă pe obrazul negru al 
lui Mammy. Melanie se aşeză lângă bătrâna negresă şi o 
mângâie de braţ. Mammy îşi ridică un colţ de rochie şi îşi 
şterse lacrimile. 

— T'ebuie să ne ajutaţi, domnişoa'ă Melly. Am făcut tot ce- 
am putut, da' n-am făcut nimic. 

— Oare Scarlett. 

Mammy îşi ridică capul. 

— Domnişoa'ă Melly, o cunoaşteţi pe domnişoa'a Sca'lett 
cum o cunosc şi eu. Când a'e o supă'a'e, îi dă bunul 
Dumnezeu pute'ea să o 'abde. Asta i-a zd'obit inima, da' 
poate să o 'abde. Am venit pent'u domnu ' 'hett. 

— Aş fi dorit tare mult să-l văd, dar de câte ori am fost 
acolo, sau era plecat în oraş, sau era închis în camera lui cu. 
Scarlett părea o fantomă şi nu scotea un cuvânt. Spune 
repede, Mammy. Ştii doar că am să fac tot ce-mi va sta în 
putinţă. 

Mammy îşi şterse nasul cu dosul mâinii. 

— Spun că domnişoa'a Sca'lett poate 'ăbda tot ce-i t'imite 
Dumnezeu, pent'u că multe a sufeiit în viaţă, da' domnu' 


'hett. Domnişoa'ă Melly, dânsul n-a avut niciodată supă'ă'i 
când n-a voit să le aibă. Pent'u el am venit. 

— Dar. 

— Domnişoa'ă Melly, t'ebuie să veniţi cu mine astă-sea'ă. şi 
era ceva poruncitor în glasul lui Mammy. Domnu' 'hett 
poate că o să vă asculte. Iotdeauna a ţinut seamă de pă'e'ile 
dumneavoast'ă. 

— Dar ce se petrece, Mammy? 

Mammy oftă. 

— Domnişoa'ă Melly, domnu' 'hett. şi-a pie'dut minţile. Nu 
v'ea să fie dusă mica domnişoa'ă. 

— Şi-a pierdut minţile? Dar bine, Mammy, nu se poate. 

— Nu mint. E foa'te adevă'at. Nu v'ea să fie înmo'mântată 
fetiţa. Mi-a spus-o el singu' acum un ceas. 

— Dar nu poate. doar nu-i. 

— De asta spun şi eu că şi-a pie'dut minţile. 

— Bine, dar. 

— Domnişoa'ă Melly, am să vă povestesc totul. N-a' fi 
t'ebuit să spun asta nimănui, da' sunteţi din familie şi 
sunteţi singu'a că'eia pot să-i spun. Ştiţi cum o iubea pe 
fetiţa asta. N-am văzut niciodată un om alb sau neg'u 
iubindu-şi copilul aşa. Am c'ezut că o să înnebunească pe 
loc când docto'ul Meade i-a spus că biata mititică şi-a fânt 
gâtul. A luat puşca, a ieşit şi a împuşcat poneiul şi, zău! mi-a 
fost teamă să nu se omoa'e şi el. Nu mai ştiam ce să fac cu 
domnişoa'a Sca'lett ca'e leşinase, şi cu toţi vecinii ca'e e'au 
acolo, şi cu domnu' 'hett ca'e nu voia să dea fetiţa din b'aţe 
şi ca'e nu voia să mă lase să-i spăl feţisoa'a acolo unde e'a 
tăiată. Şi când domnişoa'a Sca'lett s-a t'ezit din leşin, mi-am 
zis: "Slavă Domnului, acum o să se îmbă'băteze unul pe 
altul". 

Din nou prinseră să curgă lacrimile pe obrazul lui Mammy, 
care de data asta nici nu se mai osteni să le şteargă. 

— Da' când s-a t'ezit, s-a dus pe ve'andă unde e'a domnu' 
'hett cu domnişoa'a Bonnie în b'aţe şi a spus: "Dă-mi fetiţa 
mea pe ca'e mi-ai ucis-o". 


— O, nu! N-a spus aşa! 

— Ba da, chia' aşa a spus. "Tu ai ucis-o". Şi mi-a fost aşa de 
milă de domnu' 'hett, că am izbucnit în plâns când l-am 
văzut stând ca un câine bătut. Şi am spus: "Daţi copilul 
mamei sale. Eu nu v'eau ca astfel de cuvinte să se spună în 
faţa micuţei domnişoa'e". Şi i-am luat fetiţa şi am dus-o în 
came'ă să-i spăl faţa. Şi când i-am auzit cum îşi vo'beau şi 
ce-şi spuneau, mi-a îngheţat sângele în vine. Domnişoa'a 
Sca'lett îl făcea asasin pent'u că a lăsat fetiţa să sa'ă aşa 
sus, şi el îi spunea că ea n-a iubit nici pe Bonnie nici pe 
vreunul din copii. 

— Taci, Mammy! Nu-mi mai spune nimic. Nu se cuvine să- 
mi spui toate astea! strigă Melanie, care se străduia să-şi 
alunge din minte indignarea stârnită de cuvintele lui 
Mammy. 

— Ştiu bine că n-am d'eptul să vă spun toate astea, da' mi- 
e inima atât de g'ea, că nu mai ştiu ce t'ebuie şi ce nu 
t'ebuie să spun. Atunci domnu' 'hett s-a dus singu' la omul 
ca'e face înmo'mântă'ile şi apoi a pus din nou pe Bonnie în 
pătuţul ei din came'a lui. Şi când domnişoa'a Scai'lett i-a 
spus că t'ebuie s-o pună în salon înt'-un sic'iu, mi-a fost 
teamă că domnu' 'hett o s-o lovească. A spus: "Nu iese din 
came'a mea!" şi s-a înto's apoi sp'e mine şi mi-a spus: 
"Mammy, păzeşte-o să nu iasă de-aici până mă înto'c!" şi a 
plecat în goană şi a încălecat pe cal şi nu s-a înto's înainte 
de apusul soa'elui. Când a int'at, am văzut că băuse, că 
băuse mult, da' ca totdeauna ţine la băutu'ă. A int'at în casă 
fă'ă să spună un cuvânt domnişoa'ei Sca'lett şi dom-nişoa'ei 
Pitty sau celo'lalte doamne ca'e venise'ă şi a u'cat să'ind 
t'eptele în came'a lui şi m-a st'iga't. Am u'cat sca'a cât am 
putut de 'epede şi când am ajuns, e'a lângă pat şi e'a aşa de 
întune'ic, încât abia puteam să-l văd, căci obloanele e'au 
închise. 

Atunci mi-a spus de pa'că voia să mă sfâşie: "Deschide 
obloanele. E întunei'ic". Le-am deschis, şi când s-a uitat la 
mine, Sfinte Dumnezeule, domnişoa'ă Melly, mi-a fost fică 


să nu mi se taie picioa'ele, aşa înfăţişa'e ciudată avea 
domnu' 'hett. Atunci mi-a spus: "Adă lumână'i. Multe 
lumână'i. Şi ai gi'ijă să nu se stingă. Doa' ştii că domnişoa'ei 
Bonnie îi e teamă de întunei'ic". 

Cu ochii măriţi de groază, Melanie o privi pe Mammy care 
clătina din cap. 

— Aşa mi-a spus: "Domnişoa'ei Bonnie îi e teamă de 
întune'ic". 

Şi Mammy se cutremură. 

— Apoi, când am adus v'eo zece lumână'i, a spus: "leşi!" şi 
a închis uşa cu cheia şi n-a deschis-o nici atunci când a venit 
domnişoa'a Sca'lett şi a ţipat în fata uşii. Şi aşa-i de două 
zile. Nu v'ea să audă de înmo'mânta'e şi dimineaţa închide 
uşa cu cheia şi pleacă de acasă căla'e. Vine sea'a beat tu'tă 
şi ia' se închide şi nu mănâncă şi nu doa'me. Şi-acum a venit 
de la Cha'leston doamna Butle', băt'âna, şi de la Ta'a au 
venit domnişoa'a Suellen şi domnu' Will, da' domnu' 'hett 
nici nu v'ea s-audă. Vai, domnişoa'ă Melly, ce neno'oci'e. Şi o 
să fie şi mai 'ău şi lumea începe să spună că-i o 'uşine! Şi 
atunci astă-sea'ă. şi zicând asta, Mammy se opri şi îşi şterse 
a doua oară nasul cu dosul palmei. astă-sea'ă domnişoa'a 
Sca'lett l-a p'ins în holul de la etaj şi a int'at cu el în came'ă 
şi i-a spus:"Mâine e înmo'mânta'ea", şi el a spus: "Dacă faci 
asta, te ucid mâine!" 

— Dar bine, sigur că nu mai e în toate minţile! 

— Asta e sigu'. Şi au vo'bit aşa de încet amândoi, că n-am 
auzit decât pe domnu' 'hett ca'e spunea că domnişoa'ei 
Bonnie îi e teamă de întune'ic şi că în mo'mânt e foa'te 
întune'ic. Şi după o clipă, domnişoâ'a Sca'lett i-a spus: "Ce 
bine îţi stă să faci asta, după ce-ai ucis-o ca să-ţi satisfaci 
mând'ia". Şi el a spus: "Nu ţi-e milă de mine?" şi ea a spus: 
"Nu. Şi nici copil nu mai am. Şi nu pot să 'abd felul cum te 
po'ţi de când a fost ucisă Bonnie. Tot o'aşul e scandalizat. 
Eşti veşnic beat şi dacă îţi închipui că nu ştiu unde stai tot 
timpul, eşti un p'ost. Ştiu că ai fost la ticăloasa aia, la Belle 
Watling!" 


— Oh, Mammy, nu se poate! 

— Ba da, aşa a spus. Şi-apoi, chia' ăsta-i adevă'ul, 
domnişoa'ă Melly. Negi'ii află mult mai iute decât albii, aşa 
că şi eu ştiam ce se întâmpla, da' nu spuneam nimic. El nici 
n-a spus că nu-i aşa. A spus: "Da, doamnă, acolo m-am dus 
şi n-ai de ce să te înfuiii, că nici nu-ţi pasă. Un bo'dele un 'ai 
faţă de casa asta, ca'e e un iad. Şi Belle a'e una din inimile 
cele mai bune din lume. Ea nu mă acuză că mi-am ucis 
copilul". 

— Vai! oftă Melanie lovită drept în inimă. 

Viaţa pe care o ducea era plăcută şi liniştită, oamenii din 
jurul ei îi arătau atâta dragoste, încât ceea ce îi povestea 
Mammy i se părea de neînțeles. Nu-i venea s-o creadă pe 
bătrâna negresă, şi totuşi o amintire i se strecură în minte, 
o imagine veche pe care se grăbi s-o alunge, cum ar fi 
întors capul în faţa unui om gol. Rhett îi vorbise de Belle 
Watling în ziua când plânsese cu capul pe genunchii ei. Dar 
o iubea pe Scarlett. În ziua aceea n-a putut să se înşele. Şi 
bineînţeles că şi Scarlett îl iubea. Ce se petrecuse între ei? 
Cum pot să se sfâşie unul pe altul cu atâta cruzime un 
bărbat şi nevasta lui? 

Mammy îşi reluă povestea cu glasul stins. 

— După o v'eme domnişoa'a Sca'lett a ieşit, albă ca va'ul 
da' cu dinţii încleştaţi, şi m-a văzut şi mi-a spus: "Mâine e 
înmo'mânta'ea, Mammy!" şi a t'ecut ca o fantomă. Atunci mi 
s-a op'it inima în piept, pent'u că domnişoa'a Sca'lett face 
întotdeauna ce spune, şi domnu' 'hett la fel. Şi ela spuscăo 
va ucide dacă face asta. Şi mă simţeam şi mai chinuită, 
domnişoa'ă Melly, pent'u că aveam ceva pe suflet, o piată 
ma'e pe suflet. Domnişoa'ă Melly, eu am făcut-o pe fetiţă să- 
i fie teamă de întune'ic. 

— Dar bine, Mammy, asta n-are nici o importanţă. acum. 

— Ba da, fiindcă de aici vine tot 'ăul. Şi m-am gândit atunci 
că-i mai bine să-i spun lu' domnu' 'hett, chia' dacă mă ucide 
pe u'mă, pent'u că, vedeţi, aveam asta pe suflet. Atunci am 
int'at 'epede în came'ă, înainte de a fi apucat să închidă uşa 


cu cheia şi i-am spus: "Domnule 'hett, vin să mă spovedesc". 
Atunci s-a înto's la mine ca un nebun şi a ţipat: "leşi!" şi zău 
dacă mi-a fost v'eodată mai fică decât atunci, da' am spus: 
"Vă '0g, domnu' 'hett, lăsaţi-mă să vo'besc. Dacă nu 
mă'tu'isesc, am să mo'. Eu am făcut să-i fie fică de întune'ic 
domnişoa'ei mici". Atunci, domnişoa'ă Melly, mi-am pus 
capul în piept şi am aşteptat să mă pocnească, da' nici nu s- 
a clintit. Şi am spus atunci: "N-am făcut-o din 'ăutate, da' 
copilul ăsta, domnu' 'hett, n-avea teamă de nimic, să'ea din 
pat când toţi do'meau şi se plimba p'in toată casa în 
picioa'ele goale. Şi mi-e'a fică să nu se îmbolnăvească. 
Atunci i-am spus că în întune'ic sunt stafii şi st'igoi”. 

Ştiţi ce-a făcut atunci, domnişoa'ă Melly? S-a făcut d'ăguţ 
de tot şi s-a ar'opiat de mine şi mi-a pus mâna pe umă'. 
Întâia oa'ă făcea aşa ceva. Şi mi-a spus: "Nu-i aşa că e'a 
cu'ajoasă? Numai de întuneiic se temea". Şi când am 
început să plâng, mi-a spus: "Lasă, Mammy", şi m-a 
mângâiat pe mână: "Lasă, Mammy, nu te mai amă'î. Îmi pa'e 
bine că i-ai spus asta. Ştiu că o iubeşti pe domnişoa'a 
Bonnie şi, dacă o iubeşti, toate astea n-au nici o impo'tanţă. 
Numai ce-i în inimă a'e p'eţ'. A fost foa'te d'ăguţ din pa'tea 
lui să mă mângâie aşa. Atunci mi-am luat cu'ajul şi i-am 
spus: "Şi cu înmo'mânta'ea ce facem, domnu' 'hett?" Atunci 
m-a p'ivit ca un sălbatic, cu ochi de foc, şi mi-a spus: 
"Doamne sfinte, am c'ezut că cel puţin tu înţelegi, dacă 
ceilalţi nu înţeleg. Cum îţi închipui că am să-i las să-mi ducă 
fetiţa în întune'ic, când ei îi este aşa de teamă de întunei'ic? 
Aud încă ţipetele ei când se ferea în întune'ic. Nu v'eau să-i 
fie fică!" Atunci am înţeles, domnişoa'ă Melly, că şi-a pie'dut 
minţile. E beat, a'e nevoie să mănânce şi să doa'mă puţin, 
da' asta nu-i tot. E nebun de-a binelea. M-a dat afa'ă şi mi-a 
spus: "Ca'ă-te de-aici!" 

Am cobo'ât şi m-am gândit că n-o să ne lase să îng'opăm 
fetiţa mâine, şi domnişoa'a Sca'lett a spus că mâine e 
înmo'mânta'ea şi el a zis că o va ucide. Şi casa e plină de 
neamu'i, şi toţi vecinii vo'besc deja v'ute şi nev'ute şi m-am 


gândit la dumneavoast'ă, domnişoa'ă Melly. T'ebuie să veniţi 
să ne ajutaţi. 

— Dar bine, Mammy, nu pot să mă amestec în toate astea! 

— Dacă domneavoast'ă nu puteţi, atunci cine poate? 

— Ce pot să fac eu, Mammy? 

— Nu ştiu, domnişoa'ă Melly. Da' t'ebuie să faceţi ceva. Să 
vă duceţi să vo'biţi cu domnu' 'hett şi poate că o săvă 
asculte. Vă iubeşte foa'te mult, domnişoa'ă Melly. Poate că 
n-o ştiţi, da' e adevă'at. L-am auzit de multe o'i spunând că 
sunteţi singu'a adevă'ată doamnă pe ca'e a întâlnit-o în 
viaţă. 

— Dar. 

Melanie se ridică, tulburată, cu inima strânsă la gândul că 
îl va înfrunta pe Rhett, că va discuta cu un om înnebunit de 
durere, că va intra în camera puternic luminată unde zăcea 
trupul fetiţei pe care-o iubea atât de mult. Ce-o să poată 
face? Ce-o să poată spune ca să-l consoleze puţin pe Rhett 
şi să-l facă să-şi vină în fire? Se gândi o clipă, neştiind ce să 
facă, şi atunci prin uşa închisă pătrunseră hohotele de râs 
ascuţit ale băiatului ei. Ca o lovitură de cuţit o izbi gândul 
că în odaia de sus ar putea zăcea corpul ţeapăn şi rece al lui 
Beau al ei, cu râsul lui vesel stins pentru totdeauna. 

— Oh, strigă ea deodată speriată şi, în gând, îşi strânse la 
piept copilul. 

Îl înţelegea pe Rhett: Dacă ar muri Beau, cum ar putea să 
se despartă de el, să-l lase singur în vânt, în ploaie şi 
întuneric? 

— Bietul căpitan Butler, oftă ea, mă duc chiar acum la el. 
Se întoarse în grabă în sufragerie, şopti câteva cuvinte la 
urechea lui Ashley şi-l surprinse pe băieţelul ei cu felul cum 

îi sărută pasionat buclele blonde, strângându-l în braţe. 

Plecă fără pălărie. Nu lăsase nici şervetul din mână şi 
mergea aşa de repede, încât bietele picioare bătrâne ale lui 
Mammy abia puteau să se ţină după ea. Când ajunse la 
Scarlett, trecu prin faţa bibliotecii şi se înclină doar spre 
domnişoara Pittypat cu faţa înlăcrimată, spre severa şi 


bătrâna doamnă Butler, spre Suellen şi bărbatul ei. Urcă 
scara într-un suflet, cu Mammy după ea care abia îşi trăgea 
sufletul. Se opri o clipă în faţa uşii lui Scarlett, dar Mammy 
murmură: 

— Nu, nu vă opi'iţi. 

Melanie îşi urmă drumul cu un pas ceva mai încet, 
traversă holul şi se opri în faţa uşii lui Rhett. Ezită o clipă, 
ca şi cum ar fi avut de gând să se întoarcă înapoi. Dar 
făcându-şi curaj, ca un soldat care pleacă la asalt, bătu la 
uşă şi spuse cu glasul blând: 

— Te rog, lasă-mă să intru, domnule Butler. E doamna 
Wilkes. Vreau s-o văd pe Bonnie. 

Uşa se deschise îndată şi Mammy, ascunsă în umbră, văzu 
silueta mare şi întunecată a lui Rhett apărând în lumina 
scânteietoare a lumânărilor. Se împleticea şi duhnea a 
whisky. O privi pe Melanie, o luă de braţ, o trase înăuntru şi 
închise uşa. 

Mammy aduse un scaun lângă uşă şi îşi aşeză în el corpul 
greoi. Rămase nemişcată şi începu să se roage, plângând 
liniştit, fără zgomot. Din când în când, îşi ridica un colţ al 
fustei şi îşi ştergea lacrimile. Degeaba trăgea cu urechea, 
nu putea să audă nimic altceva decât un murmur surd. 

După o aşteptare care i se păru nesfârşită, uşa se crăpă 
puţin, şi apăru chipul palid şi răvăşit al Melaniei. 

— Adă-mi repede o cană cu cafea şi câteva sandvişuri. 

Când era nevoie, Mammy îşi regăsea vioiciunea de la 
şaisprezece ani şi, împinsă de curiozitatea de a pătrunde în 
camera lui Rhett, se grăbi cât putu. Speranţa ei fu însă 
zadarnică, fiindcă, atunci când voi să intre în cameră, 
Melanie se mulţumi să deschidă uşa şi să-i ia tava din mână. 
Multă vreme, cu urechea lipită de uşă, Mammy nu putu 
distinge decât zăngănitul furculiţei pe farfurie şi vocea 
blândă şi înăbuşită a Melaniei. Apoi auzi patul scârţâind sub 
greutatea unui trup greu şi, după o clipă, două cizme 
căzând pe podea. În sfârşit, Melanie ieşi trăgând repede 
uşa după ea, şi Mammy nu putu nici măcar să arunce o 


privire în cameră. Melanie părea frântă de oboseală, în ochi 
avea lacrimi, dar faţa îşi recăpătase seninătatea. 

— Du-te şi spune-i lui Scarlett că domnul Butler este de 
acord ca înmormântarea să se facă mâine, murmură ea 
încetişor. 

— Slavă Domnului! exclamă Mammy. Da' cum. 

— Vorbeşte mai încet. S-a culcat acum. Mai spune-i, 
Mammy, lui Scarlett, că am să veghez toată noaptea aici, şi 
fă-mi o cafea. Să mi-o aduci aici. 

— Aici, în came'a asta? 

— Da, am făgăduit căpitanului Butler să-i veghez fetiţa cât 
timp se odihneşte. Hai, du-te şi spune-i lui Scarlett să nu-şi 
mai facă griji. 

Mammy plecă, făcând să se cutremure podeaua holului 
sub paşii ei. Inima, uşurată, cânta un imn de mulţumire: 
Aleluia! Aleluia! Se opri gânditoare în faţa uşii lui Scarlett. 
Recunoştinţa şi curiozitatea se luptau în mintea ei. 

"E de neînțeles ce a făcut domnişoa'a Melly. C'ed că o ajută 
înge'ii. Am să-i spun domnişoa'ei Sca'lett că mâine se face 
sigu' înmo'mânta'ea, da' c'ed că aş face mai bine să nu-i 
spun că domnişoa'a Melly e acolo sus cu domnişoa'a mică. 
Asta nu i-a' place domnişoa'ei Sca'lett." 

Capitolul LX. 

Se petrecuse ceva în lume, un lucru rău, sinistru, 
înspăimântător, ceva ce învăluia totul într-o ceaţă 
întunecoasă, de nepătruns şi care o cuprindea pe Scarlett 
din toate părţile. Era un rău mai cumplit chiar decât 
moartea lui Bonnie, căci prima durere, de neîndurat, se 
ştergea acum, făcând loc resemnării. Oricum, sinistra 
presimţire a unui dezastru viitor stăruia, de parcă cineva în 
mantie şi glugă neagră ar fi stat chiar în spatele ei; de 
parcă pământul de sub picioarele ei se preschimba în nisip 
mişcător în clipa când păşea pe el. 

Niciodată nu cunoscuse o teamă de acest fel. Toată viaţa 
avusese picioarele pe pământ, iar singurele lucruri care o 
speriau erau cele pe care le vedea sau le simţea: durerea 


fizică, foamea, sărăcia, pierderea dragostei lui Ashley. Deşi 
n-avea obiceiul să analizeze situaţiile, acum încerca totuşi 
să priceapă, dar era zadarnic. Pierduse pe copilul ei cel mai 
drag, dar durerea aceasta o putuse îndura, aşa cum 
îndurase şi alte pierderi grele. Era sănătoasă, avea bani din 
belşug şi-l avea încă pe Ashley, deşi îl vedea din ce în ce mai 
rar. Nici răceala ce se ivise între ei, din ziua nefericitei 
recepții de la Melanie, n-o îngrijora prea mult, căci ştia că o 
să treacă. Nu, nu se temea nici de durere, nici de foame, 
nici de pierderea dragostei. Temerile acestea n-o 
copleşiseră niciodată în felul în care-o copleşea presimţirea 
de acum - o groază, aidoma celei din coşmarul ei, ca o ceaţă 
deasă prin care alerga cu inima zvâcnind, ca un copil 
rătăcit căutând un adăpost pe care nu-l găsea. 

Îşi amintea de felul cum o făcea întotdeauna Rhett să râdă, 
făcând-o să uite grijile. Îşi amintea de consolarea pe care 
pieptul lui lat şi braţele-i puternice i-o aduceau. Astfel se 
întoarse spre el, cu ochi care-l vedeau acum cu adevărat 
pentru prima oară de câteva săptămâni încoace. Şi 
schimbarea pe care o văzu la el o izbi. Omul acesta nu o va 
mai face să râdă şi nu o va mai consola niciodată. 

Câtăva vreme după moartea lui Bonnie, Scarlett fusese 
pornită împotriva lui, fiind prea prinsă de propria-i durere 
pentru a face mai mult decât să-i vorbească politicos în faţa 
servitorilor. Fusese prea prinsă de amintirea lui Bonnie, 
tropăind cu picioruşele-i grăsuţe prin casă, de râsul ei 
copilăresc, ca să se mai poată gândi că şi el, poate, îşi 
aminteşte, şi că durerea lui e poate chiar mai adâncă decât 
a ei. În decursul acestor săptămâni se întâlniseră şi 
vorbiseră politicos, ca doi străini care se văd întâmplător 
între zidurile neutre ale unui hotel, sub acelaşi acoperiş, la 
aceeaşi masă, dar fără a-şi împărtăşi unul altuia gândurile. 

Acum însă, simțindu-se singură şi înspăimântată, ar fi vrut 
să doboare, de-ar fi putut, bariera ce-i despărţea; dar el o 
ţinea la distanţă, refuzând parcă să înceapă cu ea vreo 
discuţie care să răzbată mai adânc. Acum mânia îi trecuse 


şi ar fi vrut să-i spună că nu-l mai socoteşte vinovat de 
moartea lui Bonnie. Ar fi vrut să plângă în braţele lui, 
mărturisind că şi ea fusese mândră de talentele de 
călăreaţă ale fetiţei, prea îngăduitoare cu ea, şi că o 
răsfăţase prea mult. S-ar fi umilit bucuros, recunoscând că 
nu-l învinovăţise decât din pricina durerii, nădăjduind că, 
lovindu-l pe el, îşi va uşura propria-i suferinţă. Dar Rhett o 
privea cu ochi negri, inexpresivi, care nu o invitau să 
vorbească. De altfel, o dată amânate, explicaţiile sunt din ce 
în ce mai greau de dat până ce lucrul devine cu neputinţă. 

De ce se întâmplă aşa? se întrebă ea. Rhett era soţul ei, şi 
între ei exista legătura indestructibilă dintre doi oameni 
care au împărţit acelaşi pat, au conceput şi născut un copil, 
ce le-a fost răpit prea de timpuriu. Ea nu putea găsi 
mângâiere decât alături de părintele acelui copil, în 
schimbul de amintiri şi de suferinţe; ar fi fost dureros, la 
început, dar pe urmă rana avea să se vindece. Însă aşa cum 
stăteau lucrurile, Scarlett ar fi putut tot atât de bine să 
caute mân-gâiere în braţele unui străin. 

Rhett nu era decât rareori acasă; iar când se întâmplă să 
rămână la masă, era de obicei beat. Băutura nu mai avea 
acum acelaşi efect asupra lui ca înainte, când se înveselea şi 
spunea lucruri nostime, pline de haz, care o făceau fără 
voia ei să râdă. Acum avea o beţie tăcută, ursuză, şi pe 
măsură ce vremea trecea, Rhett devenea din ce în ce mai 
abrutizat de beţie. Câteodată îl auzea sosind călare în zori 
şi bătând la uşa locuinţei servitorilor, pentru ca Pork să-l 
ajute să suie scara de serviciu şi să-l culce. Să-l ajute să se 
culce! Pe Rhett, care înainte bea până ce cădeau toţi sub 
masă şi pe urmă tot el îi ducea la culcare. 

Acum era neglijent în îmbrăcăminte, în timp ce înainte 
fusese atât de îngrijit, iar Pork trebuia să discute mult cu el 
ca să-l hotărască să-şi schimbe măcar cămaşa înainte de 
cină. Whisky-ul începea să-i lase urme pe faţă şi linia 
viguroasă a bărbiei se ştergea sub o buhăială nesănătoasă, 
iar umflăturile se măreau sub ochii injectaţi. Trupul său 


voinic, cu muşchi tari şi rotunzi, era acum moale şi fleşcăit, 
iar mijlocul începea să i se îngroaşe. 

Adesea nu se întorcea deloc acasă şi nici măcar nu 
trimitea vorbă că va lipsi toată noaptea. Poate că sforăia 
prin vreo cameră deasupra unei cârciumi; dar Scarlett era 
mai degrabă încredinţată că, în asemenea cazuri, îşi 
petrecea noaptea la Belle Watling. O văzuse o dată, pe 
Belle, într-o prăvălie; o femeie comună, trecută, care-şi 
pierduse frumuseţea. În ciuda fardului şi a hainelor 
ţipătoare, era durdulie şi avea un aer aproape matern. În 
loc să-şi plece ochii sau să se uite obraznic, cum făceau alte 
femei uşoare când întâlneau femei de lume, Belle o privi fix, 
căutând să descifreze ceva pe faţa ei, cu o uitătură plină de 
interes şi, oarecum, de milă, ceea ce o făcu pe Scarlett să 
Troşească. 

Dar acum nu-l mai putea acuza de nimic; nu mai putea să-l 
certe, cerându-i să-i fie credincios sau încercând să-l facă 
de ruşine, după cum nu se putea hotări nici ea să-i ceară 
iertare pentru că-l învinovăţise de moartea lui Bonnie. 
Scarlett era cuprinsă de o apatie neînţeleasă, de o 
nefericire pe care n-o pricepea, de o suferinţă mai adâncă 
decât tot ce resimţise până atunci. Îi era urât şi nu-şi 
amintea să se fi simţit vreodată atât de plictisită şi de 
singură. Poate că până atunci nu avusese timp să se 
plictisească. Se simţea singură, înfricoşată şi n-avea la cine 
să alerge, în afară de Melanie. Acum până şi Mammy, 
singurul ei sprijin, se înapoiase la Tara. Plecase pentru 
totdeauna. 

Mammy nu dăduse nici o explicaţie pentru plecarea ei. 
Ochii ei bătrâni şi obosiţi o priviseră trist pe Scarlett, când 
ceruse bani de tren ca să se ducă acasă. În clipa când 
Scarlett o rugase, plângând, să mai stea, Mammy 
răspunsese doar: 

— "Tot timpu' o aud pe domnişoa'a Ellen că-mi spune: 
"Mammy, vino acasă. [i-ai făcut dato'ia'". Aşa că plec acasă. 


Rhett, care ascultase convorbirea, îi dădu banii şi o bătu 
pe umăr. 

— Ai dreptate, Mammy. Doamna Ellen are dreptate. Nu 
mai ai ce face aici. Du-te acasă. Înştiinţează-mă dacă ai 
nevoie de ceva. 

Şi cum Scarlett izbucni din nou, cu indignare, rugând-o să 
stea, el exclamă: 

— Taci, nebuno! Las-o să plece! Cine-ar mai avea chef să 
stea în casa asta. acum? 

Ochii lui sclipeau atât de sălbatic, încât Scarlett se depărtă 
speriată. 

— Doctore, crezi că şi-a. şi-a pierdut minţile? întrebă ea 
mai târziu pe doctorul Meade, la care se dusese pentru că 
nu mai ştia ce să facă. 

— Nu, spusese doctorul, dar bea de stinge, şi o să se 
omoare, dac-o duce mai departe aşa. lubea mult fetiţa, 
dragă Scarlett, şi cred că bea ca s-o uite. Sfatul meu este 
să-i faci alt copil, cât mai repede. 

"Ha!" exclamă ea în gând cu amărăciune, părăsind 
cabinetul doctorului. 

Era mai uşor de spus decât de făcut. L-ar fi făcut 
bucuroasă încă un copil, şi chiar mai mulţi, dac-ar putea 
astfel şterge privirea aceea din ochii lui Rhett şi umple golul 
dureros din inima ei. Un băiat care să aibă frumuseţea 
negricioasă a lui Rhett, şi încă o fetiţă. Ah, o fetiţă drăguță, 
veselă şi surâzătoare, nu ca proasta de Ella. De ce, ah, de 
ce nu luase Dumnezeu pe Ella, dacă trebuia neapărat să-i ia 
un copil? Ella nu era o mângâiere pentru ea, acum că o 
pierduse pe Bonnie. Dar se părea că Rhett nu mai voia să 
aibă copii. În orice caz, nu venea niciodată în dormitorul ei, 
deşi uşa nu mai era încuiată, ba chiar rămânea crăpată, ca 
şi cum l-ar fi invitat. Părea că nu-i mai pasă. Nu-i păsa de 
nimic decât de whisky şi de femeia aceea grasă cu părul 
TOŞu. 

Rhett era înăcrit, pe când înainte ironia lui fusese plăcută, 
şi era de-a dreptul brutal, pe când înainte observaţiile lui 


erau îndulcite de un anumit umor. După moartea lui Bonnie, 
câteva vecine cu inimă bună, pe care le câştigase prin felul 
cum se purtase cu fiica lui, se grăbiră să-i arate toată 
simpatia lor. Îl opreau pe stradă, sau vorbeau cu el peste 
gard, exprimându-şi întreaga lor compasiune. Dar acum, 
când Bonnie, unica rațiune a bunelor sale purtări, nu mai 
era, dispărură şi bunele purtări. Rhett răspundea scurt, 
tăind cu grosolănie vorbele de simpatie ale vecinilor. 

Totuşi, lucru ciudat, ele nu se simţiră ofensate. Pricepeau, 
sau credeau că pricep. Când se întorcea călare, spre casă, 
în amurg, atât de beat încât cu greu se ţinea în şa şi 
răspundea doar cu mormăieli celor care-i vorbeau, 
doamnele spuneau "Săracul!" şi-şi dădeau şi mai multă 
osteneală să fie bune şi blânde cu el. Le părea rău de el 
văzându-l atât de chinuit, cu inima zdrobită, şi mergând 
spre casă unde nu găsea altă mângâiere decât pe Scarlett. 

Toată lumea ştia cât de rece şi nesimţitoare era ea. Toată 
lumea era înmărmurită văzând ce uşor, în aparenţă, îşi 
revenise după moartea lui Bonnie, şi nimeni nu-şi dădea 
seama, nici nu încerca să ghicească, ce sforţări mari se 
aflau îndărătul acestei aparente vindecări. Rhett câştigase 
simpatia şi compătimirea întregului oraş, dar nici nu-i păsa. 
Iar Scarlett era privită cu duşmănie, tocmai acum când, 
pentru prima dată, ar fi avut nevoie de simpatia vechilor ei 
prieteni. 

Acum, niciunul dintre vechii prieteni nu mai venea pe la 
ea, în afară de mătuşa Pitty, de Melanie şi de Ashley. Doar 
prietenii cei noi veneau în vizită, cu trăsurile lor luxoase, 
nerăbdători să-i arate cât o compătimesc, şi s-o facă să-şi 
uite necazul, povestindu-i nimicuri despre alţi prieteni noi, 
care n-o interesau defel. Toţi aceşti "oameni noi" erau nişte 
străini! N-o cunoşteau. N-aveau s-o cunoască niciodată. Nu 
ştiau nimic despre viaţa pe care-o dusese ea înainte de a-şi 
fi câştigat noua situaţie înfloritoare în casa de pe Strada 
Piersicului. Nici ei nu ţineau să-i vorbească despre viaţa lor 
dinainte de a fi ajuns să aibă mătăsuri scumpe şi trăsuri 


luxoase cu cai de rasă. Nu ştiau nimic despre lupta ei, 
despre lipsurile pe care le îndurase, despre toate lucrurile 
care o făceau să aprecieze casa aceasta mare, rochiile 
frumoase, argintăria şi recepţiile cele plăcute. Nu le păsa 
de nimic acestor oameni veniţi de cine ştie de unde, inşi 
care păreau că trăiesc doar la suprafaţă, care nu aveau 
amintiri comune cu ea despre război, foamete şi lupta 
pentru viaţă, care nu păreau să aibă rădăcini împlântate în 
acelaşi pământ roşu. 

Acum, în singurătatea ei, ar fi dorit să-şi petreacă după- 
amiezile împreună cu Maybelle sau Fanny, cu doamna 
Elsing sau doamna Whiting, şi chiar cu bătrâna aceea 
afurisită şi bătăioasă care era doamna Merriwether. Ori cu 
doamna Bonnell, sau. sau cu oricare dintre prietenele ori 
vecinele ei din trecut. Ele ştiau. Ele cunoscuseră războiul, 
groaza şi focul, îi văzuseră pe cei dragi căzând înainte de 
vreme, umblaseră flămânde şi zdrenţăroase, trăiseră cu 
lupul la uşă. Şi îşi refăcuseră averile din ruine. 

Ar fi fost o mângâiere să stea de vorbă cu Maybelle, mai 
ales că şi Maybelle pierduse un copilaş, mort în goana 
nebună dinaintea armatei lui Sherman. Ar fi găsit consolare 
în prezenţa lui Fanny; şi ea şi Fanny îşi pierduseră bărbaţii, 
în zilele întunecoase ale, stării de asediu. Şi ar fi făcut haz 
de necaz, amintindu-şi împreună cu doamna Elsing cum 
trecuse aceasta biciuind calul în goană prin Five Points în 
ziua când căzuse Atlanta, şi cum se rostogoleau din trăsură 
alimentele luate de la intendenţă. Ar fi fost plăcut să stea de 
vorbă cu doamna Merriwether - care acum ducea o viaţă 
asigurată din veniturile brutăriei - ar fi fost plăcut să-i 
spună: "Îţi aminteşti ce mizerie era după căderea oraşului? 
Îţi aminteşti de timpul când nu ştiam cu ce să ne cumpărăm 
o pereche de pantofi? Şi acum, uite ce situaţie bună avem!" 

Da, ar fi plăcut. Acum pricepea ea de ce, când se întâlneau 
doi confederați, vorbeau cu atâta patimă despre război, cu 
atâta mândrie, cu atâta dor. Zilele acelea îi încercaseră din 
greu, dar trecuseră peste ele. Erau veterani. Era şi ea o 


veterană, dar n-avea camarazi cu care să retrăiască luptele 
de odinioară. Ah, de-ar fi iarăşi împreună cu ai ei, cu 
oamenii aceia care trecuseră prin aceleaşi greutăţi ca şi ea, 
care ştiau cât de dureroase erau acele lucruri - şi cât de 
mult fac totuşi parte din tine! 

Dar oamenii aceia se depărtaseră de ea. Simţea că era din 
vina ei. Nu se sinchisise până acum - până când Bonnie 
murise, şi acum stătea singură şi înfricoşată, privind peste 
masa ei sclipind de argintărie şi nezărind decât un străin 
oacheş, beat turtă, care se distrugea sub ochii ei. 

Capitolul LXI. 

Scarlett se afla în oraşul Marietta când sosi telegrama 
urgentă de la Rhett. Peste zece minute pleca un tren spre 
Atlanta, şi Scarlett îl luă, urcându-se în tren fără nici un 
bagaj, doar cu o geantă de mână, şi lăsând pe Wade şi pe 
Ella la hotel, cu Prissy. 

Atlanta era doar la douăzeci de mile depărtare, dar trenul 
parcă se târa în după-amiaza aceea umedă de toamnă, 
oprindu-se la toate gările mici ca să ia călători. Cuprinsă de 
panică, în urma telegramei lui Rhett, şi dorind să ajungă cât 
mai repede, lui Scarlett îi venea să ţipe ori de câte ori 
trenul se oprea. Trenul se târa printre păduri cu funzişul 
ruginiu, trecea pe lângă coastele roşii ale dealurilor, 
brăzdate încă de liniile fortificațiilor, lăsa în urmă 
amplasamentele bateriilor de altădată şi gropile de obuze 
acoperite de buruieni, îndreptându-se pe drumul retragerii 
dureroase a oastei lui Johnston, care luptaseră cedând cu 
greu fiecare palmă de pământ. Toate gările, toate 
încrucişările de drumuri pe care le anunţa conductorul 
reprezentau numele unei bătălii, locul unei lupte. Altădată 
numele acestea ar fi copleşit-o pe Scarlett cu amintiri; dar 
acum gândul nu-i era la ele. 

Înştiinţarea lui Rhett fusese: "Doamna Wilkes bolnavă. 
Vino imediat acasă". 

Se lăsase amurgul în clipa când trenul intră în Atlanta şi o 
ploaie uşoară şi deasă întuneca oraşul. Felinarele cu gaz 


licăreau mohorât, ca nişte pete galbene în ceaţă. Rhett o 
aştepta la ieşire, cu trăsura. Expresia figurii sale o sperie 
mai mult încă decât telegrama. Nu-i văzuse niciodată faţa 
atât de ştearsă. 

— Spune-mi, nu-i aşa că nu a.? exclamă ea. 

— Nu. E încă în viaţă. 

După ce o ajută să se urce în trăsură, Rhett porunci 
vizitiului: 

— Mergi la doamna Wilkes acasă, cât de repede poţi. 

— Dar ce are? Nu ştiam că e bolnavă. Arăta foarte bine 
săptămâna trecută. A avut un accident? Ah, Rhett, nu poate 
fi atât de grav cum. 

— E pe moarte, spuse Rhett, iar vocea lui era tot atât de 
ştearsă ca şi obrazul. Vrea să te vadă. 

— Nu pot să cred! Oh, nu Melly! Ce i s-a întâmplat? 

— Un avort. 

— Un. un. av. Dar, Rhett, se bâlbâi Scarlett. 

Vestea aceasta, venind peste toată grozăvia celeilalte, îi 
tăie răsuflarea. 

— Ce, nu ştiai că aştepta un copil? 

Scarlett nici nu putu să mişte capul. 

— Ei, atunci bănuiesc că nu ştiai. Nici nu cred c-a spus-o 
cuiva. Voia să fie o surpriză. Dar eu ştiam. 

— Ştiai? Dar cum de ţi-a spus ţie? 

— N-avea nevoie să mi-o spună. Ştiam. Era atât de. atât de 
fericită în ultimele două luni, încât ştiam că nu poate fi 
vorba de altceva. 

— Dar, Rhett, doctorul spunea că nu poate suporta oa 
doua sarcină. 

— Nici n-a suportat-o, spuse Rhett. 

Se întoarse apoi către vizitiu: 

— Pentru Dumnezeu, nu poţi mâna mai repede? 

— Dar, Rhett, e imposibil să moară! N-am. eu n-am. eu. 

— Nu e ca tine, voinică. N-a fost niciodată voinică. N-a 
avut niciodată altceva decât inimă. 


Trăsura se legănă şi se opri în faţa casei celei mici şi 
turtite a Melaniei, iar Rhett o ajută pe Scarlett să coboare. 
Ea se agăţă de braţul lui, tremurând speriată şi simțind 
deodată că o învăluie singurătatea. 

— Vii şi tu, Rhett? 

— Nu, spuse el urcându-se în trăsură. 

Ea se avântă pe scări în sus, traversă veranda şi deschise 
uşa. În lumina galbenă a lămpii zări pe Ashley, pe mătuşa 
Pitty şi pe India. Scarlett se gândi: "Ce caută India aici? 
Melanie i-a spus doar să nu mai calce în casa ei". Cei trei se 
ridicară la intrarea ei, mătuşa Pitty muşcându-şi buzele ca 
să nu tremure, iar India zgâindu-se la ea, îndurerată şi fără 
ură. Ashley o privi prosteşte, ca un somnambul, în timp ce 
venea spre ea şi-i punea mâna pe braţ, vorbindu-i tot ca un 
somnambul. 

— A cerut să te vadă, spuse el. A cerut să te vadă. 

— Pot să mă duc acum? 

Şi Scarlett se întoarse înspre uşa închisă a odăii Melaniei. 

— Nu, doctorul Meade e înăuntru. Îmi pare bine c-ai venit, 
Scarlett. 

— Am venit cât de repede am putut, vorbi Scarlett 
scoţându-şi boneta şi pelerina. Trenul. Dar nu e într-adevăr. 
Spune-mi, nu-i aşa că-i mai bine, Ashley? Dar vorbeşte 
odată! Nu te uita aşa la mine! Nu-iaşacănu. 

— A cerut întruna să te vadă, spuse Ashley privind-o în 
ochi. 

Şi în privirea lui se văzu răspunsul la întrebarea ei. O 
clipă, inima încetă să-i bată, apoi o teamă ciudată, mai 
puternică decât îngrijorarea, mai puternică decât durerea, 
începu să-i zvâcnească în piept. "Nu poate fi adevărat", se 
răzvrăti ea, încercând să-şi domolească spaima. "Medicii fac 
şi ei greşeli. Nu pot să cred că-i adevărat. N-am să cred că-i 
adevărat. Aş urla, dac-ar fi s-o cred. Trebuie să caut să mă 
gândesc la altceva". 

— Nu pot s-o cred! izbucni ea, privind feţele trase ale celor 
trei, ca şi cum i-ar fi provocat s-o contrazică. Şi de ce nu mi- 


a spus Melanie? N-aş fi plecat la Marietta dac-aş fi ştiut! 
Ochii lui Ashley se treziră, şi ea îi văzu privirea chinuită. 
— N-a spus nimănui, Scarlett, şi mai ales ţie. Se temea să 

n-o cerţi, dacă aflai. Voia să aştepte trei. adică până i s-ar fi 

părut că totul e bine, ca apoi să surprindă pe toţi, să facă 

haz şi să arate cât de neştiutori sunt doctorii. Şi-i părea atât 

de bine. Ştii cât de mult îi plac copiii, cât de mult îşi dorea o 

fetiţă. Şi totul mergea atât de bine, până ce. şi apoi dintr-o 

dată, fără nici un motiv. 

Uşa de la odaia Melaniei se deschise încet, şi doctorul 
Meade ieşi în hol, închizând uşa după el. Stătu pe loco 
clipă, cu barba-i căruntă în piept, şi privi pe cei patru, 
înmărmuriţi dintr-o dată. În cele din urmă privirea îi căzu 
asupra lui Scarlett. În timp ce se îndrepta spre ea, Scarlett 
îşi dădu seama că ochii lui erau îndureraţi, şi totodată plini 
de dispreţ şi antipatie faţă de ea, şi asta o înspăimântă, 
făcând-o să se simtă vinovată. 

— În sfârşit, ai venit, spuse el. 

Mai înainte ca ea să poată răspunde ceva, Ashley dădu să 
se îndrepte către uşa închisă. 

— Nu încă, spuse doctorul. Vrea să vorbească cu Scarlett. 

— Doctore, spuse India, apucându-l de mânecă, şi deşi 
vocea îi era ştearsă, avea în ea ceva mai stăruitor decât 
vorbele pe care le rostea. Lasă-mă s-o văd o clipă. Sunt aici 
de azi-dimineaţă, aşteptând, dar ea. lasă-mă s-o văd o clipă. 
Vreau să-i spun. trebuie să-i spun. că am greşit. odată. 

Nu se uită nici la Ashley, nici la Scarlett în timp ce vorbea, 
dar doctorul Meade îşi lăsă privirea rece să cadă asupra lui 
Scarlett. 

— Am să văd, domnişoară India, spuse el scurt. Dar numai 
dacă-mi dai cuvântul că n-ai s-o oboseşti spunându-i c-ai 
greşit. Ea ştie că ai greşit, şi n-ar face decât s-o mâhnească 
văzându-te că-ţi ceri iertare. 

Pitty începu, cu timiditate: 

— Te rog, doctore. 

— Domnişoară Pitty, ştii bine că ai să ţipi şi ai să leşini. 


Pitty îşi înălţă trupul ei mic şi îndesat, şi privirea ei o 
înfruntă pe a doctorului. Ochii îi erau uscați, şi toate 
trăsăturile ei exprimau demnitatea. 

— Draga mea, niţel mai târziu, spuse doctorul cu oarecare 
blândeţe. Vino, Scarlett. 

Păşiră în vârful picioarelor, de-a lungul holului, 
îndreptându-se spre uşa închisă, unde doctorul îşi lăsă 
mâna, apăsând-o, pe umărul lui Scarlett. 

— Bagă de seamă, şopti el fără ocolişuri, să nu faci scene şi 
să nu începi cu mărturisiri, ca la patul de moarte al cuiva, 
că să ştii că te strâng de gât! Nu te uita la mine cu aerul 
ăsta nevinovat. Ştii bine ce vreau să spun. Melly trebuie să 
moară uşor, şi nu-ţi dau voie să-ţi uşurezi conştiinţa 
spunându-i cine ştie ce despre Ashley. N-am brutalizat 
niciodată o femeie, dar dacă te apuci să spui ceva, o să ai 
de-a face cu mine. 

Deschise uşa şi, mai înainte ca Scarlett să poată răspunde 
ceva, o împinse în odaie, închizând uşa în urma ei. Camera, 
cu mobila ei modestă de nuc, se afla în semiobscuritate, 
lampa fiind umbrită. Era o încăpere mică, în care domnea o 
rânduială de şcolăriţă; patul mic, strâmt şi cu spătar scund, 
perdelele simple şi strânse de o parte şi de alta a ferestrei, 
scoarţele curate dar învechite de pe podea, contrastau cu 
luxul odâii de dormit a lui Scarlett, cu mobila ei sculptată, 
ca şi cu draperiile de brocart roz, sau cu covoarele ei cu 
trandafiri. 

Melanie zăcea în pat, cu trupul ei stors de vlagă, micuţ ca 
al unei fetiţe, ascuns sub plapumă. Cele două cozi negre îi 
încadrau obrazul, iar ochii închişi se adânciseră în orbite. 
Zărind-o, Scarlett rămase înmărmurită şi se sprijini de uşă. 
Cu tot întunericul din odaie, îşi dădea seama că obrajii 
Melaniei erau galbeni ca ceara. Sângele pierise din ei, iar 
nasul se subţiase cu totul. Până în clipa aceea, Scarlett mai 
nădăjduise că doctorul Meade se înşela. Dar acum ştia. În 
spitale, în timpul războiului, văzuse prea multe chipuri cu 
nasul acela subţiat, spre a nu-şi da seama ce prevestea. 


Melanie era pe moarte. Dar sufletul lui Scarlett se 
împotrivi, o clipă, să accepte acest gând. Melanie nu putea 
să moară. Era cu neputinţă să moară. Dumnezeu n-o va lăsa 
să moară, când ea, Scarlett avea atâta nevoie de ea. 
Niciodată, mai înainte, nu-şi dăduse seama că avea nevoie 
de Melanie. Dar acum înţelese adevărul, care pătrunse 
până în adâncurile cele mai ascunse ale sufletului ei. Se 
bizuise pe Melanie la fel de mult ca pe sine însăşi, dar nu-şi 
dăduse niciodată seama de asta. Acum Melanie dispărea, şi 
Scarlett nu ştia cum va putea trăi fără ea. În clipa asta, pe 
când păşea în vârful picioarelor spre trupul acela liniştit, cu 
spaima în suflet, îşi dădu seama că Melanie fusese scutul şi 
sabia ei, mângâierea şi tăria ei. 

“Trebuie s-o păstrez! N-o pot lăsa să mă părăsească!" se 
gândi ea, lăsându-se jos lângă pat, cu foşnet de fuste. Apucă 
în grabă mâna moale ce zăcea pe plapumă şi se îngrozi de 
răceala ei. 

— Eu sunt, Melly, spuse ea. 

Ochii Melaniei se deschiseră puţin, apoi, ca şi cum ar fi fost 
mulţumită că era cu adevărat Scarlett, îi închise din nou. 
După o clipă, răsuflă mai adânc şi şopti: 

— Îmi făgăduieşti? 

— Orice vrei! 

— Băiatul. ai grijă de el. 

Scarlett putu numai să încuviinţeze din cap, cu un nod în 
gât, apoi strânse încetişor, în semn de asentiment, mâna pe 
care o ţinea într-a ei. 

— ȚŢi-l încredinţez, şi o urmă de surâs i se ivi pe faţă. [i l- 
am mai încredinţat o dată, înainte. ţii minte?iînainte de-a se 
naşte. 

Dacă-şi mai amintea? Putea oare să uite timpurile acelea? 
Ca şi cum ziua aceea s-ar fi întors, simţi căldura 
înăbuşitoare a după-amiezii de septembrie, îşi aminti 
groaza lor de yankei, auzi tropotul trupelor care se 
retrăgeau, glasul Melaniei care o ruga să ia ea copilul dacă 


va muri. Îşi amintea şi cât de mult o urâse pe Melanie în 
ziua aceea, şi cum îi dorise moartea. 

"Am ucis-o", se gândi ea, superstiţioasă. "De atâtea orii- 
am dorit moartea, încât Dumnezeu m-a auzit şi acum mă 
pedepseşte". 

— Oh, Melly, nu vorbi aşa. Ştii bine că-ţi vei reveni. 

— Nu. Făgăduieşte-mi. 

Scarlett înghiţi în sec. 

— Ştii bine că-i făgăduiesc. Îl voi ţine ca pe copilul meu. 

— La colegiu? întrebă vocea stinsă a Melaniei. 

— Oh, da! Şi la universitatea Harvard, şi în Europa, şi 
unde-o vrea el. şi. şi. un cal. şi lecţii de muzică. Ah, Melly, 
încearcă! Fă o sforţare! 

Tăcerea cobori din nou, iar pe faţa Melaniei se vedea că 
făcea un efort ca să mai poată vorbi. 

— Ashley, spuse ea. Ashley şi cu tine. 

Glasul ei slăbi şi tăcu. 

Când auzi numele lui Ashley, inima lui Scarlett se opri, ca 
un bloc de granit în pieptul ei. Va să zică, Melanie ştiuse tot 
timpul! Scarlett îşi lăsă capul pe plapumă, şi hohotul de 
plâns care nu voia să iasă îi strângea gâtul sufocând-o. 
Melanie ştia. Scarlett nu mai simţea nici ruşine acum - doar 
o remuşcare nebună pentru că pricinuise durere acestei 
fiinţe atât de blânde. Melanie ştiuse. şi totuşi fusese 
prietena ei cea mai bună. Ah, de-ar putea să retrăiască anii 
aceia! Nici nu s-ar mai uita vreodată la Ashley. "Oh, 
Doamne!" se rugă ea repede. "Ie rog, las-o să trăiască! Am 
să mă răscumpăr faţă de ea. Am să fiu bună cu ea. N-am să 
mai vorbesc niciodată cu Ashley, cât voi trăi, dac-o laşi să 
trăiască”. 

— Ashley, spuse Melanie slab, iar degetele ei se întinseră 
către capul aplecat al lui Scarlett. 

Degetul mare şi arătătorul o trăgeau de păr, fără putere, 
ca degetele unui copil mic. Scarlett ştia ce însemna asta: 
Melanie îi cerea să se uite la ea. Dar nu putea să-şi ridice 


capul, nu putea să privească în ochi pe Melanie şi să 
citească acolo adevărul. 

— Ashley, şopti Melanie din nou, şi Scarlett făcu o sforţare. 

În ziua Judecăţii de Apoi, când avea să privească pe 
Dumnezeu în ochi, citindu-şi acolo sentinţa, n-avea să fie 
atât de greu cum era acum. Sufletul ei era mic, umilit. Dar 
capul şi-l ridică. 

Nu văzu decât aceiaşi ochi negri, iubitori, pe care moartea 
îi adâncea şi-i înceţoşa, aceeaşi gură blândă, obosită, care 
se lupta să vorbească. Nici o mustrare nu se citea acolo, nici 
o acuzare şi nici o spaimă, doar teama că nu va mai avea 
putere să vorbească. 

O clipă, Scarlett fu prea uluită ca să simtă vreo uşurare. 
Apoi, ţinând mai strâns mâna Melaniei, o cuprinse un val de 
caldă recunoştinţă faţă de Dumnezeu şi, pentru prima oară 
din copilărie, făcu şi ea o rugăciune umilă, lipsită de egoism. 

"Îți mulţumesc, Doamne. Nu sunt vrednică, dar îţi 
mulţumesc că n-ai lăsat-o să ştie". 

— Ce-i cu Ashley, Melly? 

— Ai să-l. îngrijeşti? 

— Oh, da. 

— Răceşte. atât de uşor. 

Urmă un răstimp de tăcere. 

— Să ai grijă de. afacerile lui. înţelegi? 

— Da, înţeleg. Voi avea grijă. 

Melanie făcu o mare sforţare. 

— Ashley este atât de. nepractic! 

Numai moartea o putea face pe Melanie să spună aşa ceva 
despre bărbatul ei. 

— Ai grijă de el, Scarlett. dar. să nu observe niciodată. 

— Voi avea grijă de el şi de afacerile lui, în aşa fel încât să 
nu-şi dea seama niciodată. Îi voi da sugestii şi sfaturi. 

Melanie încercă să zâmbească, un zâmbet slab dar 
triumfător, când întâlni privirea lui Scarlett. Privirile lor 
stabiliră învoiala prin care ocrotirea lui Ashley Wilkes 


trecea de la o femeie la alta, fără ca mândria lui de bărbat 
să fie jignită. 

Acum faţa obosită a Melaniei nu mai era chinuită, ca şi 
cum şi-ar fi recăpătat liniştea, odată cu făgăduiala lui 
Scarlett. 

— Eşti aşa de deşteaptă. şi curajoasă. ai fost întotdeauna 
aşa de bună cu mine. 

Auzind vorbele ei, Scarlett simţi iarăşi un nod în gât şi-şi 
acoperi gura cu mâna, ca să oprească hohotul de plâns. Ar 
fi vrut să plângă ca un copil, strigând: "Am fost un diavol! 
Te-am nedreptăţit! N-am făcut niciodată nimic pentru tine! 
Totul a fost pentru Ashley!" 

Se ridică în grabă în picioare, muşcându-şi degetul mare 
ca să-şi recapete stăpânirea de sine. Îşi aminti de cuvintele 
lui Rhett: "Ea te iubeşte. Asta îţi va fi crucea". Ei, acuma 
crucea va fi şi mai greu de dus. Destul de rău că încercase 
prin toate mijloacele să i-l ia pe Ashley. Acum însă era şi mai 
dureros faptul că Melanie, care avusese întotdeauna o 
încredere oarbă în ea, îi arăta aceeaşi dragoste şi încredere 
în ceasul morţii. Nu, nu putea să vorbească. Nu putu nici 
măcar să spună: "Fă o sforţare ca să trăieşti". Trebuia s-o 
lase să moară uşor, fără luptă, fără lacrimi, fără durere. 

Uşa se deschise puţin şi doctorul Meade apăru în prag, 
făcându-i semne autoritare. Scarlett se aplecă peste pat, 
înghiţindu-şi lacrimile şi, luând mâna Melaniei, şi-o puse pe 
obraz. 

— Noapte bună, spuse ea, şi vorbi mai liniştit decât 
sperase că va putea s-o facă. 

— Făgăduieşte-mi, se auzi ca o şoaptă şi mai pierită. 

— Orice, draga mea. 

— Căpitanul Butler. să fii bună cu el. Te. iubeşte atât de 
mult! 

"Rhett!" se gândi Scarlett uluită, şi cuvântul acestea nu-i 
spunea nimic. 

— Da, desigur, spuse ea mecanic şi, sărutându-i uşor 
mâna, o aşeză la loc pe pat. 


— Spune doamnelor să vină numaidecât, şopti doctorul 
intrând în cameră. 

Cu ochii împăienjeniţi, văzu pe India şi pe Pitty urmându-l 
pe doctor în odaie, ţinându-şi fustele lipite de trup ca să nu 
foşnească. Uşa se închise în urma lor şi casa fu plină de 
tăcere. Ashley nu era pe nicăieri. Scarlett îşi lipi capul de 
perete, ca un copil rău pus la colţ, şi-şi frecă gâtul care o 
durea. 

Dincolo de uşa aceea Melanie se stingea, şi odată cu ea 
pierea sprijinul pe care se bizuise ea atâţia ani, fără să-şi 
dea seama. De ce, ah, de ce nu-şi dăduse seama mai înainte 
cât de mult o iubea pe Melanie şi ce mare nevoie avea de 
ea? Dar cine s-ar fi gândit că în Melanie, atât de mică şi de 
ştearsă, se afla un munte de putere? Melanie, care se sfia 
să plângă faţă de străini, care nu îndrăznea să ridice glasul 
ca să-şi spună părerea, care se temea de dezaprobarea 
doamnelor mai în vârstă, Melanie care n-ar fi speriat un 
pui? Şi totuşi. 

Mintea lui Scarlett răscoli trecutul până în amiaza aceea 
înăbuşitoare de la Tara, când fumul cenuşiu se ridicase 
deasupra unui trup în uniformă albastră şi când Melanie 
stătuse în capul scării, cu sabia lui Charles în mână. Scarlett 
îşi aminti că gândise atunci: "Ce prostie! Melanie nici n-are 
puterea să ridice sabia!" Dar acum ştia că, la nevoie, 
Melanie s-ar fi repezit pe scări în jos, şi l-ar fi omorât pe 
yankeu. sau ar fi fost ea ucisă. 

Da, Melanie stătuse acolo, în acea zi, cu sabia în mână, 
gata să se bată pentru ea. lar acum, privind cu tristeţe 
îndărăt, Scarlett îşi dădu seama că Melanie stătuse 
întotdeauna alături de ea cu sabia în mână, ştearsă ca şi 
umbra ei, iubitoare, luptându-se pentru ea cu credinţă 
oarbă, pătimaşă, înfruntând pe yankei, focul, foametea, 
sărăcia, opinia publică, înfruntând chiar şi rudele ei dragi. 

Scarlett simţea că-şi pierde curajul şi încrederea în sine, 
văzând că sabia, care stătuse între ea şi restul lumii, reintră 
pentru totdeauna în teacă. 


"Melly e singura prietenă pe care am avut-o vreodată", se 
gândi ea deznădăjduită, "singura femeie care m-a iubit cu 
adevărat, în afară de mama. E la fel ca mama. Oricine o 
cunoştea, se agăța de fustele ei, şi n-o mai lăsa". 

Şi deodată i se păru că, dincolo de uşa aceea, se află Ellen, 
părăsind lumea pentru a doua oară. Apoi se văzu iarăşi la 
Tara, cu zgomotele vieţii în urechi, deznădăjduită la gândul 
că nu putea înfrunta viaţa fără puterea celor slabi, blânzi şi 
cu inima bună. 

Scarlett rămase în hol, nehotărâtă, speriată, şi lumina 
puternică a focului din salon arunca umbre lungi şi subţiri 
pe pereţi. Casa era cumplit de tăcută, şi tăcerea o 
străpungea ca o ploaie subţire şi rece. Ashley! Unde era 
Ashley? 

Se îndreptă spre salon, căutându-l, aşa cum caută un 
animal îngheţat focul. Dar nu era acolo. Trebuia să-l 
găsească. Descoperise puterea Melaniei şi-şi dădea seama 
că depindea de ea - şi tocmai atunci o pierduse. Dar 
rămânea Ashley. Îi rămânea Ashley, care era puternic, 
înţelept şi mângâietor. În Ashley şi în dragostea lui va găsi 
puterea pe care să-şi bizuie slăbiciunea, vagăsi curajul ca 
să-şi domolească frica şi să-şi aline tristeţea. 

Trebuie să fie în odaia lui, se gândi ea şi, trecând prin hol 
în vârful picioarelor, bătu la uşă. Nu primi nici un răspuns, 
aşa că deschise uşa. Ashley stătea în faţa scrinului, şi se uita 
la nişte mănuşi cârpite ale Melaniei. Mai întâi ridică una din 
ele şi o privi, ca şi cum n-o mai văzuse niciodată. Apoi o 
puse uşor jos, de parcă ar fi fost de sticlă, şi o ridică pe 
cealaltă. 

Scarlett îl strigă: "Ashley!", cu glasul tremurător, iar el se 
întoarse şi o privi. Ceaţa şi amorţeala pieriseră din ochii lui 
cenuşii, care erau acum larg deschişi şi fără mască. Şi în ei 
Scarlett citi o spaimă asemenea spaimei ei, o slăbiciune mai 
mare decât a ei, o uluire mai adâncă decât ar putea ea 
cunoaşte vreodată. Simţământul de groază care-o 


cuprinsese în hol se accentuă mai mult acum, văzându-l pe 
Ashley. Se îndreptă spre el. 

— Mi-e frică, spuse ea. Oh, Ashley, susţine-mă. Mi-e aşa de 
frică! 

Ashley nu făcu nici o mişcare înspre ea, dar se uită fix, 
strângând mănuşa cu ambele mâini. Scarlett puse o mână 
pe braţul lui şi şopti: 

— Ce e? 

Ochii lui o priviră stăruitori, căutând disperaţi ceva pe 
care nu-l puteau găsi. În sfârşit vorbi, şi parcă nu era glasul 
lui. 

— Aveam nevoie de tine, spuse el. Voiam să fug în căutarea 
ta. aş fi fugit ca un copil care caută mângâiere. şi acum 
găsesc un alt copil, şi mai speriat, venind spre mine. 

— Tu, nu. nu se poate. ţie nu poate să-ţi fie frică, exclamă. 
Nimic nu te-a speriat vreodată. Dar eu. Tu ai fost 
întotdeauna aşa de tare. 

— Dacă am fost vreodată tare, era din cauză că o aveam 
pe ea să mă susţină, spuse el, şi vocea i se frânse şi privi 
iarăşi mănuşa, mângâindu-i degetele. Şi-acum. toată. 
puterea mea se duce odată cu ea. 

Era atâta disperare în glasul lui şoptit, încât ea lăsă mâna 
în jos, şi făcu un pas înapoi. lar în tăcerea ce urmă, simţi că- 
l înţelege cu adevărat, pentru prima oară în viaţa ei. 

— Dar, spuse ea încet, dar, Ashley, o iubeşti, nu-i aşa? 

Ashley vorbi cu o sforţare. 

— Ea este singurul vis care a trăit şi a dăinuit fără să piară 
în faţa realităţii. 

"Vis!" se gândi ea cu o uşoară enervare, ca pe vremuri. 
"Numai la vise se gândeşte! Nici un pic de simţ practic!" 

Cu inima grea şi înăcrită, spuse: 

— Ai fost un prost, Ashley. Tu nu vedeai că ea face cât un 
milion de fete ca mine? 

— Scarlett, te rog! Dac-ai şti prin ce-am trecut, de când 
doctorul a. 


— Prin ce-ai trecut! Crezi că eu. Oh, Ashley, ar fi trebuit să 
ştii, cu ani în urmă, că pe ea o iubeai, nu pe mine! De ce n-ai 
ştiut? Toate ar fi fost altfel, atât de. Ah, trebuia să-ţi dai 
seama, în loc să-mi vorbeşti mereu despre onoare şi 
sacrificiu! Dacă mi-ai fi spus-o mai de mult, aş fi. M-ar fi 
distrus, şi totuşi aş fi îndurat, cred. Ai aşteptat până acum, 
când Melly e pe moarte, ca să descoperi asta, şi acum e 
prea târziu ca să mai faci ceva. Oh, Ashley, se spune că 
bărbaţii îşi dau seama de lucrurile astea. nu femeile! Ar fi 
trebuit să-ţi dai seama că o iubeai pe ea şi că pe mine mă 
doreai aşa cum. aşa cum o doreşte Rhett pe fiinţa aceea, 
Watling! 

Ashley se crispă la auzul cuvintelor ei, dar ochii săi o 
priviră drept în faţă, rugători, cerând tăcere, mângâiere. 
Fiecare trăsătură a chipului său recunoştea adevărul 
spuselor ei. Chiar încovoierea umerilor dovedea că 
mustrarea de sine era mai cumplită decât a ei. Ashley 
rămase tăcut în faţa ei, strângând mănuşa de parcă ar fi 
fost o mână înţelegătoare, iar în tăcerea ce urmă, 
indignarea ei făcu loc milei, şi dispreţului faţă de sine. O 
mustra conştiinţa. Ea lovea acum într-un om lovit, care nu 
putea să se apere - şi făgăduise Melaniei că o să aibă grijă 
de el. 

"Si îndată după ce i-am făgăduit, am venit aici şi i-am spus 
numai răutăţi jignitoare, când n-avea nici un rost să i le 
spun. El ştie adevărul, şi asta îl doboară", se gândi ea 
deznădăjduită. "Nu e un om matur. E un copil, ca şi mine, şi 
e cuprins de spaimă, fiindcă o pierde. Melly ştia cum o să 
fie. Melly îl cunoaşte mult mai bine ca mine. De aceea mi-a 
spus să am grijă de el şi de Beau. Cum o să îndure Ashley 
moartea ei? Eu pot să îndur. Am trecut prin prea multe. Dar 
el - el nu poate face nimic fără ea". 

— Iartă-mă, dragul meu, spuse ea cu blândeţe, întinzându- 
i braţele. Ştiu că suferi. Dar nu uita că ea nu ştie nimic. nici 
măcar n-a bănuit. Dumnezeu tot a fost bun cu noi. 


Ashley se repezi spre ea, apucând-o orbeşte în braţe. Ea 
se ridică în vârful picioarelor, ca să-şi apese obrazul cald 
peste obrazul lui, iar cu mâna îi netezi părul. 

— Nu plânge, Ashley. Ea ar dori să fii curajos. O să te 
cheme peste o clipă, şi atunci trebuie să fii tare. Nu trebuie 
să vadă că ai plâns. Ar mâhni-o prea tare. 

Ashley o ţinea atât de strâns, încât Scarlett răsufla cu 
greutate, în timp ce glasul lui înecat îi şoptea în ureche. 

— Ce-o să mă fac? Nu pot. nu pottrăifără ea! 

"Nici eu nu pot", se gândi ea, înfiorându-se la perspectiva 
viitorului fără Melanie. Dar deodată, cu o sforţare, îşi 
recăpătă cumpătul. Ashley se bizuia pe ea, Melanie se 
bizuia pe ea. Aşa cum făcuse altădată, într-o seară cu lună, 
la Tara, când era beată şi sleită de puteri, se gândi: 
"Poverile sunt pentru umeri destul de tari ca să le ducă". Şi 
umerii ei erau puternici, iar ai lui Ashley slabi. Scarlett îşi 
îndreptă trupul pentru a duce povara şi, cu o seninătate pe 
care n-o simţea, îi sărută obrazul umed, fără patimă şi fără 
dorinţă, doar cu o blândeţe liniştită. 

— Lasă, o să fie bine, spuse ea. 

Deodată, în hol se deschise o uşă, cu o violenţă 
neaşteptată, iar doctorul Meade strigă, pe un ton repezit: 

— Ashley! Iute! 

"O, Doamne! S-a dus!" se gândi Scarlett. "Şi Ashley care 
nu şi-a luat rămas bun! Dar poate câ." 

— Grăbeşte-te! strigă ea tare, împingându-l, fiindcă el 
rămăsese ca trăsnit. Grăbeşte-te! 

Deschise uşa şi-l împinse afară. Electrizat de cuvintele ei, 
Ashley se repezi în hol, cu mănuşa tot strânsă în mână. 
Scarlett îi auzi paşii grăbiţii, apoi prinse zgomotul uşii care 
se închidea. 

Exclamă din nou: "Oh, Doamne!" şi, îndreptându-se către 
pat, se aşeză acolo, cu capul în mâini. Se simţea deodată 
frântă, mai obosită de cum fusese vreodată în viaţa ei. 
Odată cu zgomotul uşii care se închidea, încordarea sub 
care stătuse, încordarea care-i dăduse puteri, se curmă 


dintr-o dată. Îşi simţea trupul istovit şi sleit de emoţii. Acum 
nu mai simţea nici mâhnire, nici remuşcări, nici teamă, nici 
uluire. Era ostenită de moarte, iar mintea ei ticăia 
prosteşte, mecanic, la fel cu ceasul de pe cămin. 

În mijlocul deprimării, un gând i se ivi în minte. Ashley n-o 
iubea şi n-o iubise niciodată cu adevărat - şi gândul acesta 
n-o durea. Ar fi trebuit s-o doară. Ar fi trebuit să fie 
deznădăjduită, cu inima zdrobită, blestemându-şi soarta. Se 
bizuise atâta vreme pe dragostea lui! Dragostea aceasta o 
susţinuse de atâtea ori în momentele grele ale vieţii! Dar 
acesta era adevărul. El n-o iubea - şi ei nu-i pasă. Nu-i păsa, 
fiindcă nici ea nu-l iubea. Nu-l iubea, aşa încât nimic din ce 
putea face ori spune el nu izbutea s-o doară. 

Se întinse pe pat, aşezându-şi capul obosit pe pernă. Era 
de prisos să încerce să se împotrivească gândului acestuia, 
era de prisos să-şi spună: "Dar îl iubesc. L-am iubit ani de-a 
rândul. Dragostea nu se poate preface în indiferenţă, dintr- 
o clipă în alta". 

Dar se putea preface, şi se prefăcuse într-adevăr. 

"EI n-a existat niciodată altundeva decât în închipuirea 
mea", îşi spuse ea, istovită. "Am iubit pe cineva plăsmuit de 
mine, cineva care e la fel de mort ca şi Melly. Am croit un 
rând de haine frumoase şi m-am îndrăgostit de o fantomă. 
Iar în clipa când s-a ivit Ashley, frumos şi deosebit de ceilalţi 
cum era, l-am îmbrăcat cu costumul acela, făcându-l să-l 
poarte, indiferent dacă-i venea ori nu. Şi nu mi-am dat 
silinţa să văd cine era el cu adevărat. Am continuat să 
iubesc hainele frumoase - dar nu peel'. 

Acum putea privi îndărăt, spre anii lungi care trecuseră, şi 
se vedea îmbrăcată în rochia de creton verde înflorat, stând 
în soarele de la Tara, fermecată de călăreţul cel tânăr, cu 
părul lui blond, şi strălucitor ca un coif de argint. Vedea 
limpede de tot că nu fusese decât un capriciu al ei din 
tinereţe, nimic mai mult decât dorinţa ei de copil răsfăţat 
de-a avea cerceii aceia verzi, pentru care îl sâcâise atâta pe 
Gerald. Căci, de îndată ce intrase în stăpânirea lor, cerceii 


îşi pierduseră farmecul, aşa cum totul în afară de bani îşi 
pierdea farmcul, atunci când îi aparţinea. Ashley, şi el, şi-ar 
fi pierdut din farmec dacă, în zilele acelea îndepărtate i-ar fi 
dat satisfacția să-i poată refuza cererea în căsătorie. Dacă l- 
ar fi văzut la picioarele ei, aprins, stăruitor, gelos, întristat, 
rugător, la fel cu ceilalţi, înflăcărarea pătimaşă care o 
cuprinsese s-ar fi stins, pierind la fel de uşor cum piere 
ceața în faţa soarelui şi a vântului, de îndată ce ar fi întâlnit 
un alt bărbat. 

"Ce smintită am fost!" se gândi ea cu amărăciune. "lar 
acum trebuie să plătesc pentru prostia mea. Am obţinut 
ceea ce am dorit de atâtea ori să se întâmple. Am dorit 
moartea lui Melly, ca să-l pot avea pe el. lar acum ea e 
moartă, el îmi aparţine, dar nu-l mai vreau. Blestemata 
aceea de onoare a lui îl va face să mă întrebe dacă nu vreau 
să mă despart de Rhett şi să mă mărit cu el. Să mă mărit cu 
el? Nu l-aş lua nici pe o tipsie de argint! Dar acum îmi stă 
agăţat de gât, şi are să-mi rămână aşa o viaţă întreagă. Tot 
restul vieţii mele va trebui să am grijă de el ca să nu moară 
de foame şi să nu fie jignit de ceilalţi. M-am ales cu încă un 
copil, care să stea prins de fustele mele. Mi-am pierdut 
iubitul şi mă trezesc cu un copil. Dacă n-aş fi făgăduit lui 
Melly, aş. nu m-aş sinchisi, chiar dacă nu l-aş mai vedea 
niciodată". 

Capitolul LXII. 

Scarlett auzi şoapte în sala din dos şi, ducându-se la uşă, îi 
zări pe negri speriaţi, pe Dilcey ţinând în braţe pe Beau 
care dormea, pe unchiul Peter plângând şi pe bucătăreasă 
ştergându-şi cu şorţul faţa ei mare şi plină. Toţi trei o 
priviră, întrebând-o fără cuvinte ce le rămânea de făcut. 
Scarlett se uită spre salon şi zări pe India şi pe mătuşa Pitty, 
amuţite, mână în mână, India uitând pentru prima oară să- 
şi dea aere înţepate. Ca şi negrii, ele o priveau rugător, 
aşteptând un cuvânt de îmbărbătare. Scarlett intră în salon, 
iar cele două femei veniră lângă ea. 


— Oh, Scarlett, ce., începu mătuşa Pitty, şi gura ei grasă, 
copilăroasă tremura uşor. 

— Dacă-mi spuneţi un cuvânt, încep să ţip, exclamă 
Scarlett. 

Nervii ei, supuşi la încercări prea mari, făcură ca vocea să- 
i sune aspru, în timp ce mâinile i se crispau. Ideea dea 
vorbi acum despre Melanie, de a lua măsurile inevitabile în 
asemenea împrejurări, o crispa toată. 

— Nu vreau să aud nimic, de la niciuna dintre voi. 

În faţa tonului ei autoritar, cele două femei se dădură 
îndărăt, îndurerate şi deznădăjduite. "Nu trebuie să plâng 
în faţa lor", se gândea ea. "Nu trebuie să-mi dau drumul 
acum, fiindcă or să înceapă şi ele să plângă, şi pe urmă se 
pornesc şi negrii, şi înnebunim cu toţii. Trebuie să mă 
stăpânesc. Am atâtea de făcut. Trebuie să văd de dricar, şi 
să pregătesc înmormântarea, şi să am grijă de curăţenia 
din casă, şi să fiu aici când o să vină lumea să plângă pe 
umărul meu. Ashley nu e în stare să facă lucrurile astea, şi 
nici Pitty sau India. Eu trebuie să le fac. O, ce sarcină grea! 
Totdeauna sarcinile astea sunt grele, şi totdeauna e 
altcineva care să le ia asupră-şi!" 

Se uită la feţele uluite, jignite în suferinţa lor, ale Indiei şi 
mătuşii Pitty, şi o cuprinse remuşcarea. Melaniei nu i-ar fi 
plăcut s-o vadă repezind pe fiinţele acelea care o iubeau. 

— Îmi pare rău că am vorbit aşa, spuse ea cu greutate. E 
doar pentru că. Îmi pare rău, mătuşă. Mă duc puţin afară, 
pe verandă. Trebuie să fiu singură, puţin. Apoi mă întorc şi 
vom. 

O mângâie pe mătuşa Pitty, apoi trecu repede spre uşa din 
faţă, ştiind că, dacă mai rămâne mult în odaie, nu se va 
putea stăpâni. Trebuia să fie singură. Şi trebuia să plângă, 
altfel i se frângea inima. 

leşi pe veranda întunecată, închizând uşa îndărătul ei, şi 
simţi aerul umed de seară cum îi răcorea obrajii. Ploaia 
încetase şi nu se auzea nici un sunet, în afară de picăturile 
de apă căzând de pe streaşină. Lumea era învăluită într-o 


ceaţă deasă, o ceaţă rece, ce aducea cu boarea ei mirosul 
anului ce se sfârşea. Toate casele, de cealaltă parte a 
străzii, erau întunecate, în afară de una, de unde venea o 
rază de lumină, dintr-o lampă din fereastră, o rază ce se 
lupta cu ceața şi se frângea în fire aurii plutind în lumină. 
Părea că întreg universul era învăluit într-o pătură 
nemişcată de fum negru. Şi întreg universul era tăcut. 

Scarlett îşi rezemă capul de un stâlp al verandei şi încercă 
să plângă, dar nici o lacrimă nu veni. Jalea era prea mare ca 
să poată plânge. Tot trupul îi tremura. Auzea parcă 
prăbuşindu-se în juru-i cele două citadele ale vieţii ei. Stătu 
o clipă, încercând să-şi spună ca de obicei: "Am să mă 
gândesc la toate astea mâine, când voi putea îndura". Dar 
formula magică îşi pierduse din tărie. Trebuia să se 
gândească la două lucruri acum: la Melanie, şi cât de mult o 
iubea şi avea nevoie de ea; la Ashley şi la orbirea ei 
încăpăţânată care o împiedicase să-l vadă aşa cum era. Şi 
ştia că gândurile acestea aveau s-o doară tot atât de mult 
mâine, şi apoi în fiecare zi a vieţii ei. 

"Nu mă pot întoarce acum, acolo, să vorbesc cu ele", se 
gândi ea. "Nu-l mai pot privi în faţă pe Ashley astă-seară, ca 
să-l consolez. Nu astă-seară! Mâine dimineaţă voi veni să 
fac tot ceea ce trebuie, să spun ceea ce trebuie pentru a-i 
consola. Astă-seară nu pot. Mă duc acasă." 

Acasă, însemna la câteva minute depărtare. Nu mai voi să 
aştepte să-i înhame caii Peter, care plângea, ori pe domnul 
Meade, ca s-o conducă cu trăsura lui. Nu putea să îndure 
lacrimile unuia, nici mustrarea tăcută a celuilalt. Cobori în 
grabă treptele casei, pe întuneric, fără haină şi fără bonetă, 
înfundându-se în noaptea ceţoasă. O luă pe după colţul 
casei şi o porni la deal spre Strada Piersicului, mergând 
printr-un univers tăcut şi umed, unde paşii ei nu făceau nici 
un zgomot, ca în vis. 

Pe când urca dealul, cu inima grea de lacrimi ce nu voiau 
să curgă, o cuprinse o senzaţie ciudată, ireală, de parcă ar 
mai fi fost odată prin locurile acestea întunecoase şi reci, şi 


în aceleaşi împrejurări; ba nu o dată, chiar de mai multe ori. 
"Ce prostie", se gândi ea neliniştită, iuţind pasul. Nervii îi 
jucau o festă. Dar senzaţia stăruia, cuprinzându-i pe 
nesimţite întreaga minte. Privi în jurul ei cu teamă, dar 
senzaţia creştea, stranie şi totuşi cunoscută. Scarlett înălţă 
capul, ca un animal care simte primejdia. “Sunt foarte 
obosită, şi atâta tot", căută ea să se liniştească. "Şi noaptea 
e atât de ceţoasă, atât de ciudată. N-am mai văzut în viaţa 
mea o ceaţă atât de deasă, în afară de. În afară de." 

Atunci, cu o strângere de inimă, înţelese. Ştia. De atâtea 
ori, în vis, alergase printr-o ceaţă ca asta, printr-o ţară 
bântuită de strigoi, plină de o ceaţă groasă, rece, de umbre 
care se întindeau s-o apuce. Visa oare din nou, sau visul se 
prefăcuse în realitate? 

O clipă, simţul realităţii o părăsi şi se simţi pierdută. 
Cunoscuta senzaţie din visul ei de groază o cuprinse cu 
totul, mai puternică decât oricând, iar inima începu să-i 
bată cu putere. Se afla iarăşi în regatul tăcerii şi al morţii, 
ca odinioară la Tara. 'Iot ce avea oarecare însemnătate pe 
lume - se dusese. Viaţa nu mai era decât o ruină şi spaima îi 
cuprinse sufletul ca un vânt îngheţat. Grozăvia ceţii şi a 
celor aflate în ceaţă - toate încercau s-o învăluie. Începu să 
alerge. La fel cum alergase de sute de ori în vis, aşa alerga 
acum, orbeşte, fără să ştie încotro, gonită de o groază fără 
nume, în căutarea adăpostului ce se afla pe undeva în ceața 
cenuşie. 

Fugea mereu la deal, pe strada întunecoasă, cu capul 
plecat, cu inima bătându-i ca un ciocan, cu buzele umede de 
aerul nopţii, în timp ce pomii se înălţau deasupra ei 
ameninţători. Undeva, undeva în lumea asta sălbatică, de 
tăcere şi ceaţă, se găsea un adăpost! Fugea la deal, cu 
răsuflarea tăiată, iar fustele ude i se înfăşurau în jurul 
gleznelor; plămânii erau gata să se spargă şi corsetul o 
strângea, apăsându-i coastele pe inimă. 

Atunci, deodată, în faţa ochilor ei se ivi o lumină, apoi un 
şir de lumini licărind slab, totuşi lumini adevărate. În visul 


ei nu existaseră lumini, nimic decât ceaţă cenuşie. Mintea i 
se încleştă asupra lor. Lumina însemna securitate, oameni, 
realitate. Deodată se opri din fugă, îşi prinse mâinile una 
într-alta şi se strădui să-şi sugrume spaima, privind 
stăruitor la şirul de felinare care-i arătau că se afla pe 
Strada Piersicului, în Atlanta, şi nu în universul cenuşiu de 
coşmar populat de strigoi. 

Se aşeză cu greutate pe o margine de zid, luptându-se cu 
nervii ei, ca şi cum ar fi tras de nişte sfori care-i alunecau 
printre degete. 

"Alergam, alergam. ca o nebună", se gândi ea, şi tot trupul 
îi tremura, pe măsură ce teama o părăsea, iar bătăile inimii 
i se potoleau. "Dar încotro alergam?" 

Răsuna mai uşor acum; şezu câtva timp, apăsându-şi 
pieptul cu mâna şi privi de-a lungul Străzii Piersicului. Acolo 
sus, la capătul străzii, era casa ei. Fiecare fereastră îi 
apărea luminată, iar luminile păreau că vor să străpungă 
ceața, care încerca să le micşoreze sclipirea. Acasă! Era 
casa ei! Se uită cu recunoştinţă, cu dor, spre apariţia aceea 
solidă, îndepărtată şi în suflet începu să i se pogoare 
liniştea. 

Acasă! Acolo voise ea să se ducă. Într-acolo fugise. Acasă, 
la Rhett! 

Când îşi dădu seama de acest adevăr, simţi ca şi cum i-ar fi 
căzut nişte lanţuri, şi o dată cu ele spaima care-o urmărise 
în vis din seara aceea în care se dusese la Tara şi găsise 
întreaga lume prăbuşită. La capătul drumului către Tara, 
simţise că nu mai exista nici adăpost, nici putere, 
înţelepciune, dragoste, înţelegere - nimic din toate lucrurile 
acelea care, întrupate în persoana lui Ellen, alcătuiseră 
temelia copilăriei sale. Şi, deşi obținuse între timp 
securitatea materială, totuşi în vis era mai departe copilul 
speriat, pornit să caute securitatea pierdută a acelei lumi 
pierdute. 

Acum ştia care era adăpostul pe care-l căutase în vis, locul 
acela cald şi sigur ce-i fusese ascuns în ceaţă. Nu era Ashley 


- nici vorbă de Ashley! În el nu găseai mai multă cădură 
decât într-o stafie, nici mai multă securitate decât în nisip. 
Era Rhett - Rhett, cu braţele lui puternice care s-o ţină, cu 
pieptul lui lat pe care-şi putea rezema capul obosit, şi cu 
râsul lui batjocoritor care o făcea să vadă totul într-o lumină 
bună. Rhett, care avea pe deasupra şi o înţelegere deplină, 
pentru că şi el, ca şi ea, vedea lucrurile aşa cum sunt, fără 
să se încurce în idei nepractice, precum onoare, sacrificiu, 
sau o prea mare încredere în firea omului. Şi Rhett o iubea! 
De ce nu-şi dăduse seama că o iubeşte, în ciuda spuselor 
lui? Melanie înţelesese adevărul şi-i spusese, cu ultima ei 
răsuflare: "Fii bună cu el." "Oh", se gândi Scarlett, "Ashley 
nu e singurul om orbit prosteşte. Ar fi trebuit să văd". 

Ani de zile întorsese spatele acelui zid de piatră care era 
dragostea lui Rhett, nesocotind-o în acelaşi fel cum 
nesocotise şi dragostea Melaniei şi lăudându-se că-şi trăgea 
puterea din ea însăşi şi din nimeni altcineva. Dar la fel cum 
îşi dăduse seama, mai devreme, în seara aceea, că Melanie 
fusese alături de ea în amarnica luptă cu viaţa, acum îşi 
dădu seama că Rhett stătuse la spate, în tăcere, iubind-o, 
înţelegând-o şi fiind oricând gata să-i dea ajutor. Îl vedea pe 
Rhett la bazar, citind nerăbdarea din ochii ei şi invitând-o la 
dans, Rhett ajutând-o să scape de servitutea doliului, Rhett 
călăuzind-o prin foc şi explozii în noaptea când căzuse 
Atlanta, Rhett împrumutându-i banii cu care pornise 
afacerile, Rhett consolând-o când se trezea ţipând de 
groază din visul acela cumplit - nici un bărbat nu face 
asemenea lucruri dacă nu iubeşte la nebunie o femeie! 

Din pomi cădeau picuri de apă pe ea, dar nu simţea nimic. 
Ceaţa o învăluia, dar nu băga de seamă. Căci în clipa când 
se gândi la Rhett, cu faţa-i oacheşă, cu dinţii sclipitori şi cu 
ochii-i negri şi ageri, se înfioră toată. 

"Îl iubesc", se gândi ea şi, ca de obicei, acceptă acest 
adevăr fără mirare, ca un copil care primeşte un dar. "Nu 
ştiu cât îl iubesc, dar acesta-i adevărul. Şi dacă n-ar fi fost 


Ashley la mijloc, mi-aş fi dat seama de mult. Niciodată n-am 
putut privi lumea, pentru că Ashley îmi stătea în cale". 

Îl iubea, aşa lichea, escroc, lipsit de scrupule şi de onoare 
cum era - adică lipsit de onoare în felul cum înţelegea 
Ashley onoarea. "Să-l ia dracu' pe Ashley cu onoarea lui!" îşi 
zise ea. "Onoarea lui Ashley m-a încurcat întotdeauna. Da, 
chiar de la început, când venea mereu să mă vadă, deşi ştia 
că familia lui ţinea să se însoare cu Melanie. Rhett nu m-a 
părăsit niciodată, nici în seara aceea groaznică, la recepţia 
Melaniei, când ar fi trebuit să-mi sucească gâtul. Chiar când 
m-a lăsat singură pe drum, în seara căderii Atlantei, ştia că 
sunt în siguranţă. Ştia că mă voi descurca, într-un fel. Chiar 
când spunea că o să mă facă să plătesc scump faptul că 
venisem să-i cer bani când era la închisoare. N-avea 
intenţia s-o facă. Mă punea doar la încercare. M-a iubit 
întotdeauna şi am fost atât de rea cu el! De nenumărate ori 
l-am jignit, dar era prea mândru ca să mi-o arate. Şi când a 
murit Bonnie. Oh, cum de-am putut?" 

Se ridică în picioare şi privi drept la casa de pe deal. Cu o 
jumătate de oră în urmă crezuse că pierduse totul în lume, 
în afară de bani, că pierduse toate lucrurile care făceau ca 
viaţa să merite să fie trăită - Ellen, Gerald, Bonnie, Mammy, 
Melanie şi Ashley. A trebuit să piardă totul, ca să-şi dea 
seama că-l iubea pe Rhett - că-l dorea pentru că era 
puternic şi lipsit de scrupule, pentru că era pătimaş şi 
terestru, ca ea. 

"O să-i spun totul", se gândi ea. "O să priceapă. A priceput 
întotdeauna. O să-i spun cât de proastă am fost şi cât de 
mult îl iubesc, şi o să-mi răscumpăr neghiobia". 

Dintr-o dată se simţi tare şi fericită. Nu se mai temea de 
întuneric sau de ceaţă şi ştia, căci avea inima uşoară, că n-o 
să-i mai fie frică niciodată. Oricâtă ceaţă ar învălui-o în 
viitor, o să ştie întotdeauna unde să găsească adăpost. O 
porni repede pe stradă către casă, şi drumul i se păru 
foarte lung. Mult, mult prea lung. Îşi sumese fustele şi 
începu să alerge cu paşi uşori. Dar de astă-dată nu mai 


alerga de frică. Alerga pentru că la capătul străzii o 
aşteptau braţele lui Rhett. 

Capitolul LXIII. 

Uşa din faţă era întredeschisă, şi Scarlett pătrunse 
alergând uşor, cu respiraţia tăiată, în hol, oprindu-se o clipă 
sub prismele candelabrului ce aruncau sclipiri de curcubeu. 
Deşi casa era luminată, era plină de tăcere, nu o tăcere a 
somnului, dar una obosită, de veghe, care nu prevestea 
nimic bun. Văzu de îndată că Rhett nu se afla în salon, nici 
în birou, şi inima i se strânse. Nu cumva ieşise să-şi 
petreacă seara cu Belle, sau cine ştie unde, ca în serile când 
nu apărea la ora mesei? La asta nu se gândise. 

O porni pe scări în sus, ca să-l caute, când observă că uşa 
sufrageriei era închisă. Avu o strângere de inimă şi privi cu 
remuşcare spre uşa aceea închisă, amintindu-şi de 
nenumăratele seri în care Rhett şezuse acolo singur, bând 
până nu mai putea, şi venea Pork să-l ducă la culcare. 
Fusese vina ei, dar avea să schimbe lucrurile, acum. Toate 
aveau să se schimbe de acum înainte - dar, oh, Doamne, fă 
să nu fie beat astă-seară! Dacă e prea beat, n-osămă 
creadă, o să râdă de mine, şi asta îmi va zdrobi inima. 

Deschise uşa încetişor şi aruncă o privire înăuntru. Rhett 
şedea în faţa mesei scufundat în scaun şi în faţa lui se afla o 
sticlă plină, cu dopul pus şi un pahar care nu fusese folosit. 
Slavă Domnului, nu era beat! Scarlett deschise uşa de-a 
binelea, reţinându-se să nu alerge spre el. Dar când Rhett 
ridică ochii spre ea, ceva în privirea lui o făcu să rămână 
încremenită în prag, fără să poată rosti un cuvânt. 

Rhett o privi fix, cu ochi întunecaţi şi grei de oboseală, fără 
nici o sclipire în ei. Deşi părul ei era despletit, iar respiraţia 
i se tăiase şi avea rochia stropită de noroi până la genunchi, 
expresia lui nu se schimbă, nici nu păru mirat sau 
batjocoritor. Şi cum stătea în scaun, haina îi făcea cute 
dezordonate în jurul mijlocului îngroşat, toate liniile 
arătând ruina unui trup frumos şi sănătos, ca şi vulgaritatea 
unei feţe altădată viguroase. Băutura şi depravarea 


lăsaseră urme pe profilul acela pur, ca de medalie; acum nu 
mai era efigia unui tânăr prinţ păgân pe o monedă nouă de 
aur, ci un Cezar obosit, decadent, pe o monedă de aramă 
uzată. O privi cum stătea în uşă, cu mâna pe inimă, o privi 
liniştit, aproape cu blândeţe, şi asta o sperie. 

— Vino şi şezi jos, spuse el. A murit? 

Scarlett încuviinţă dând din cap şi înaintă şovăind spre el, 
căci noua expresie de pe faţa lui o încurca. Fără să se ridice, 
Rhett împinse cu piciorul un scaun, pe care Scarlett se 
aşeză. N-ar fi vrut să vorbească atât de curând despre 
Melanie. Nu voia să vorbească despre ea, nu voia să 
retrăiască clipele înspăimântătoare din ultimul ceas. Avea 
toată viaţa înaintea ei ca să vorbească despre Melanie. 
Acum era îmboldită de dorinţa pătimaşă de-a striga: "Te 
iubesc", şi i se părea că nu există decât seara aceasta, ora 
aceasta, pentru a-i spune lui tot ce avea pe suflet. Totuşi, 
ceva de pe faţa lui Rhett o opri, şi se gândi deodată 
ruşinată, că nu e momentul să vorbească de dragoste când 
Melanie de-abia murise. 

— Ei, Dumnezeu s-o ierte, spuse el greoi. A fost singura 
fiinţă cu adevărat bună pe care am cunoscut-o. 

— Oh, Rhett! strigă ea cu disperare, căci cuvintele lui îi 
amintiră, dintr-o dată, toate câte făcuse Melanie pentru ea. 
De ce n-ai venit cu mine? A fost cumplit. şi aveam atâta 
nevoie de tine! 

— N-aş fi putut îndura, spuse el simplu, şi tăcu o clipă; 
apoi, cu o sforţare, spuse încet: Era o adevărată doamnă. 

Privirea lui întunecată trecea prin ea şi ochii lui avură 
aceeaşi expresie ca în seara căderii Atlantei, când, în lumina 
flăcărilor, îi spusese că pleacă cu armata ce se retrăgea - 
mirarea unui om care se cunoaşte atât de bine, şi totuşi 
descoperă în sinea sa sentimente de lealitate ca şi emoţii 
neaşteptate, simțindu-se puţin ridicol. 

Privirea lui posomorâtă trecu peste umărul ei, ca şi cum ar 
fi zărit-o pe Melanie păşind prin odaie şi îndreptându-se 
spre uşă. În privirea lui nu era nici mâhnire, nici durere, 


numai uluire, un zguduitor vârtej de emoţii moarte încă din 
copilărie. Spuse din nou: 

— Era o adevărată doamnă. 

Scarlett se înfioră, iar căldura aceea plăcută, care-i 
învăluise inima şi care o trimisese acasă zburând parcă, 
pieri dintr-însa. Înţelese pe jumătate ce se petrecea în 
mintea lui Rhett, pe când îşi lua rămas bun, în gând, de la 
singura fiinţă din lume pe care o respectase; şi se simţi din 
nou deznădăjduită, din pricina unei pierderi ce nu era 
numai a ei. Nu pricepea prea bine ce simţea în clipa aceea, 
dar i se păru şi ei că fusese atinsă uşor de un foşnet de 
fuste, care-o mângâiau lin, pentru ultima dată. Prin ochii lui 
Rhett vedea cum se duce, nu o femeie, ci o legendă - 
femeile acelea blânde, bune, modeste dar tari ca oţelul, pe 
care se bizuise Sudul în război şi în ale căror braţe, mândre 
şi iubitoare, revenise după înfrângere. 

Ochii lui se întoarseră din nou către ea şi glasul îşi 
schimbă tonul. Acum vorbea cu sânge rece şi fără greutate. 

— Va să zică a murit. Îţi convine, nu? 

— Ah, cum poţi să spui aşa ceva! strigă ea jignită, şi o 
podidiră lacrimile. Ştii bine cât ţineam la ea! 

— Nu, nu ştiu deloc. E ceva cu totul neaşteptat, şi în orice 
caz o notă bună pentru tine, având în vedere gustul tău 
pentru lichele, dacă ai reuşit în cele din urmă s-o preţuieşti. 

— Cum poţi să vorbeşti aşa? Desigur că o preţuiam! Tu nu 
ştiai s-o preţuieşti. Tu n-ai cunoscut-o aşa de bine ca mine! 
Nici nu eşti în stare s-o înţelegi. să înţelegi cât de bună era. 

— Crezi? Poate că ai dreptate. 

— Se gândea la toţi, numai la ea nu. şi. ultimele ei cuvinte 
au fost despre tine. 

Când întoarse repede privirea spre ea, ochii săi reflectau o 
adevărată emoție. 

— Ce-a spus? 

— Oh, Rhett, nu acum. 

— Spune-mi. 


Glasul lui era liniştit, dar mâna pe care o aşeză pe 
încheietura mâinii ei o durea. N-ar fi vrut să-i spună: nu 
acesta era chipul în care ar fi vrut să ajungă la subiectul 
dragostei sale, dar mâna lui era autoritară. 

— A spus. a spus. "Fii bună cu căpitanul Butler. le iubeşte 
atât de mult!" 

Se uită fix la ea, apoi dădu drumul mâinii. Pleoapele îi 
coborâră peste ochi, şi faţa îi rămase lipsită de orice 
expresie. Se ridică dintr-o dată şi, mergând spre fereastră, 
dădu perdelele la o parte şi privi afară cu interes, de parcă 
ar mai fi fost ceva de văzut în afară de ceaţă. 

— A mai spus ceva? întrebă el fără a întoarce capul. 

— M-a rugat să am grijă de Beau, şi i-am făgăduit c-am s-o 
fac ca şi cum ar fi copilul meu. 

— Altceva? 

— A spus. de Ashley. mi-a spus să am grijă de Ashley. 

Rhett tăcu o clipă, apoi râse încetişor. 

— E plăcut să ai consimţământul primei soţii, nu-i aşa? 

— Ce vrei să spui? 

Rhett se întoarse şi, deşi foarte încurcată, Scarlett se miră 
văzând că faţa lui nu era batjocoritoare. Arăta ca un om 
care asistă, fără prea mult interes, la sfârşitul unei comedii 
ce n-a fost grozav de reuşită. 

— Cred că m-am exprimat destul de clar. Doamna Melly a 
murit. Ai destule dovezi împotriva mea ca să poţi divorța, 
iar reputaţia ta nu e aşa de imaculată încât să ţi-o strici 
divorţând. Principii religioase nu ai, aşa că nici chestiunea 
bisericii nu te supără. Şi atunci. Ashley şi toate visele tale 
prind viaţă, cu binecuvântarea doamnei Melly. 

— Să divorţez? strigă ea. Nu! Nu! 

Negştiind ce să facă, se repezi spre el şi-l apucă de braţ. 

— Oh, greşeşti! Eşti cu totul greşit. Nu vreau să divorţez. 
eu., şi se opri, căci nu găsea cuvintele. 

El o apucă de bărbie, întorcându-i încet capul spre lumină, 
apoi o privi lung în ochi. Scarlett stătea cu ochii ridicaţi 
spre el, şi toată inima-i era în ochi, iar buzele-i tremurau, 


încercând să vorbească. Dar nu putu scoate nici un cuvânt, 
căci se străduia să găsească pe faţa lui un răspuns la emoția 
ei, o licărire de nădejde, de bucurie. Acum desigur că-şi 
dădea seama şi el! Dar ochii ei înnebuniţi, cercetători, nu 
vedeau decât acelaşi chip inexpresiv care o derutase de 
atâtea ori. Rhett îi dădu drumul şi, întorcându-se, se aşeză 
iarăşi pe scaun, întinzându-şi picioarele cât erau de lungi, 
cu bărbia în piept, iar ochii săi o priveau pe sub 
sprâncenele negre într-un chip cu totul impersonal, 
cercetător. 

Scarlett îl urmă şi stătu în faţa lui, frământându-şi mâinile. 

— Eşti cu totul greşit, începu ea din nou, găsind în sfârşit 
cuvinte. Rhett, astă-seară când mi-am dat seama, am 
alergat tot drumul până acasă, pentru a-ţi spune. Oh, 
dragul meu, te. 

— Eşti ostenită, spus el, privind-o mai departe cu atenţie. 
Ai face mai bine să te duci la culcare. 

— Dar trebuie să-ţi spun! 

— Scarlett, spuse el obosit, nu vreau să aud. nimic. 

— Dar nu ştii deloc ce vreau să spun! 

— Drăguţo, îţi stă scris pe faţă. Ceva, sau cineva, ţi-a 
deschis ochii asupra faptului că nefericitul de Wilkes este 
un hap prea mare de înghiţit, chiar şi pentru tine. Şi, în 
acelaşi timp, ai început să mă priveşti într-o lumină nouă şi 
atrăgătoare, spuse el oftând uşor. Nu e nevoie să mai 
vorbim despre asta. 

Scarlett rămase cu gura căscată. Bineînţeles - îi ghicise 
întotdeauna gândurile. Până acum îi fusese ciudă, dar 
acum, după prima clipă de uimire, văzându-se atât de 
străvezie, i se umplu inima de bucurie şi uşurare. Rhett ştia, 
înţelegea, şi astfel totul devenea mai uşor pentru ea. Nici 
nu era nevoie să-i mai spună! Desigur, era amărât pentru 
că-l neglijase atâta vreme, şi fireşte că n-avea încredere în 
schimbarea asta prea bruscă. Trebuia să-l convingă prin 
bunătate, să-l câştige cu o caldă declaraţie de dragoste. Şi 
cu ce plăcere avea s-o facă! 


— Dragul meu, am să-ţi spun tot, începu ea, punându-şi 
mâinile pe braţele scaunului său şi aplecându-se spre el. Am 
făcut atâtea greşeli, am fost aşa de smintită. 

— Scarlett, încetează cu asta. Nu te umili în faţa mea. Nu 
pot îndura asta. Lasă-ne ceva demnitate, o anumită 
reticenţă de care să ne amintim din căsătoria noastră. 
Scuteşte-mă acum, la sfârşit. 

Scarlett se îndreptă repede. Acum, la sfârşit? Ce voia să 
spună cu asta? "La sfârşit?" Care sfârşit? Dimpotrivă, acesta 
avea să fie doar începutul. 

— Şi totuşi am să-ţi spun, începu ea în grabă, temându-se 
să nu-i pună mâna pe gură şi s-o silească să tacă. Oh, Rhett, 
te iubesc aşa de mult, dragul meu! Cred că te iubesc de ani 
de zile, dar am fost atât de proastă încât nu mi-am dat 
seama. Rhett, trebuie să mă crezi! 

O privi, aşa cum stătea în faţa lui, şi privirea lui lungă îi 
străpunse mintea. Vedea bine că o crede, iar că faptul 
acesta nu-i trezeşte interesul. Ah, nu cumva avea să fie râu 
cu ea, tocmai acum? S-o chinuiască, plătindu-i cu aceeaşi 
monedă? 

— Oh, te cred, spuse el în cele din urmă. Dar ce te faci cu 
Ashley Wilkes? 

— Ashley! spuse ea, cu un gest de nerăbdare. Cred. cred 
că nu-l mai iubesc pe Ashley de ani de zile. A fost. a fost 
doar aşa, un fel de obişnuinţă pe care o păstrasem din 
copilărie. Rhett, nici nu mi-aş fi închipuit vreodată că-l 
iubesc, dac-aş fi ştiut cum este într-adevăr. E un om aşa de 
neajutorat, de sărac cu duhul, şi tot ce ştie e să 
pălăvrăgească despre onoare şi adevăr, şi. 

— Nu, spuse Rhett. Dacă vrei să-l vezi aşa cum este, fii 
dreaptă cu el. Nu e altceva decât un gentleman într-o lume 
care nu e lumea lui, încercând să trăiască în ea după legile 
unei lumi care a pierit. 

— Oh, Rhett, să nu mai vorbim de el! Ce ne mai pasă deel 
acum? Nu eşti fericit să ştii. vreau să spun, că eu, acum. 


Când ochii lui obosiţi îi întâlniră pe ai ei, Scarlett se 
întrerupse tulburată, ca o fată la prima ei dragoste. 
Doamne, de-ar ajuta-o puţin! De i-ar întinde braţele, i s-ar 
cuibări plină de recunoştinţă pe genunchi, punându-şi capul 
pe pieptul lui. Sărutarea ei ar putea spune mult mai multe 
decât cuvintele acestea încâlcite. Dar când îl privi, înţelese 
că Rhett n-o ţinea la distanţă doar ca s-o necăjească. Arăta 
sfârşit, ca şi cum cele spuse de ea n-aveau nici o 
însemnătate. 

— Fericit? spuse el. Cândva, aş fi mulţumit lui Dumnezeu 
în genunchi, dacă mi-ai fi spus-o. Dar acum nu mai are 
importanţă. 

— Nu mai are importanţă? Ce vrei să spui? Sigur că are. 
Rhett, ţii la mine, nu? Trebuie să ţii. Melly a spus că mă 
iubeşti. 

— Da, avea dreptate, după câte ştia ea. Dar, Scarlett, te-ai 
gândit vreodată că şi cea mai puternică dragoste poate să 
sfârşească? 

Îl privi înmărmurită, cu gura căscată. 

— Dragostea mea s-a sfârşit, continuă el, în faţa lui Ashley 
şi a încăpăţânării tale nebune, care te face să te agăţi ca un 
buldog de tot ce ţi se pare că vrei. A mea s-a sfârşit. 

— Dar dragostea nu poate să se sfârşească! 

— Totuşi a ta pentru Ashley s-a sfârşit. 

— Dar eu nu l-am iubit cu adevărat pe Ashley! 

— Atunci, te-ai prefăcut destul de bine - până astă-seară. 
Scarlett, nu te cert, nu te învinovăţesc şi nu-ţi reproşez 
nimic. Vremurile acelea au trecut. Scuteşte-mă, te rog, de 
explicaţii şi dezvinovăţiri. Dacă eşti în stare să asculţi câteva 
minute fără să mă întrerupi, pot să-ţi explic ce vreau să 
spun. Deşi, Dumnezeu ştie că n-ar fi nevoie de explicaţii. 
Adevărul e aşa de limpede! 

Scarlett se aşeză, şi lumina rece a lămpii îi căzu pe faţa 
albă, răvăşită. Se uită în ochii pe care-i cunoştea atât de 
bine - şi în fond atât de puţin - ascultând vocea lui calmă, 
spunând cuvinte ce la început nu aveau pentru ea niciun 


sens. Era prima oară că-i vorbea astfel, ca un om câtre alt 
om, aşa cum vorbesc ceilalţi, serios, fără bătaie de joc şi 
fără enigme. 

— "Ţi-ai dat seama vreodată că te-am iubit atât cât poate 
iubi un bărbat o femeie? Că te-am iubit ani de zile înainte 
de-a te avea? În timpul războiului plecam, căutând să te uit, 
dar nu reuşeam şi întotdeauna mă întorceam la tine. După 
război am riscat să fiu arestat, ca să mă întorc şi să te 
găsesc. Te iubeam aşa de mult, încât mă simţeam în stare 
să-l ucid pe Frank Kennedy, dacă nu murea atunci. Te 
iubeam, dar îmi dădeam seama că nu trebuie s-o ştii. Tu eşti 
atât de brutală, Scarlett, cu cei care te iubesc. Le primeşti 
dragostea şi te foloseşti de ea împotriva lor, ca de un bici. 

Ea nu înţelese din toate acestea decât că o iubea. Simţind 
o uşoară undă de pasiune în glasul lui, o cuprinse din nou 
bucuria şi înfiorarea. Cu răsuflarea tăiată, asculta şi 
aştepta. 

— Ştiam că nu mă iubeai când m-am însurat cu tine. Vezi 
tu, eu ştiam de Ashley. Dar smintit cum eram, credeam că te 
pot face să ţii la mine. Poţi să râzi, dacă vrei, dar mă 
gândeam să am grijă de tine, să te răsfăţ, să-ţi dau tot ce 
voiai. Voiam să mă căsătoresc cu tine şi să te ocrotesc, să te 
las să faci tot ce pofteşti ca să fii fericită - aşa cum am făcut 
cu Bonnie. Trecuseşi prin atâtea, Scarlett. Nimeni nu ştia 
mai bine ca mine prin câte ai trecut, şi voiam să lupt eu în 
locul tău. Voiam să te joci ca un copil - pentru că erai un 
copil, un copil curajos, încăpățânat şi neînţelegător. 

Glasul lui era liniştit şi obosit, dar ceva în tonul lui trezi în 
ea fantoma unei amintiri. Mai auzise ea odată un glas 
asemănător, la o răspântie a vieţii ei. Când Dumnezeu 
fusese asta? Glasul unui om care se confruntă pe sine cu 
lumea, fără emoție, fără nădejde. 

Ah. da. era Ashley, atunci în livada bătută de vântul iernii, 
la Tara; vorbise despre viaţă şi o făcuse cu o seninătate mai 
expresivă decât orice amărăciune disperată. După cum 
atunci vocea lui Ashley o înspăimântase cu lucruri pe care 


ea nu le înţelegea, tot aşa acum glasul lui Rhett îi lăsa un 
gol în inimă. Glasul, atitudinea lui, mai mult decât înţelesul 
vorbelor, o tulburară, făcând-o să-şi dea seama că bucuria 
ei de adineauri fusese neîntemeiată. Ceva rău se 
întâmplase, ceva foarte rău. Nu-şi dădu seama exact ce era, 
dar acum ascultă cu disperare, cu ochii aţintiţi asupra feţei 
lui oacheşe, nădăjduind să audă vorbe ce i-ar risipi teama. 

— Era aşa de limpede că eram făcuţi unul pentru altul. Era 
limpede că eram singurul bărbat dintre toţi cei din jurul tău 
care te putea iubi, cunoscându-te aşa cum eşti în realitate - 
dură, lacomă de bani şi fără scrupule, ca mine. Te-am iubit 
şi am riscat. Am crezut că Ashley o să se şteargă din mintea 
ta. Dar - şi Rhett dădu din umeri - am încercat totul şi nimic 
n-a folosit. Te-am iubit atât de mult, Scarlett! Dacă m-ai fi 
lăsat aş fi fost cu tine iubitor şi apropiat cum e un bărbat 
când iubeşte o femeie. Dar nu puteam să-ţi arăt dragostea 
mea, pentru că m-ai fi crezut slab şi ai fi încercat s-o 
foloseşti împotriva mea. Şi veşnic, veşnic, era Ashley la 
mijloc. Asta mă înnebunea. Era îngrozitor să stau în fiecare 
seară în faţa ta, la masă, ştiind că ai fi vrut să fie Ashley în 
locul meu. Şi seara, când te luam în braţe şi ştiam că. În 
sfârşit, astăzi nu mai are importanţă. Mă mir acum de 
durerea de atunci. Asta m-a împins spre Belle. Este şi asta 
un fel de voluptate ieftină, să stai cu o femeie care te 
iubeşte şi te respectă pentru că eşti un gentleman 
desăvârşit - chiar dacă e o femeie incultă şi ordinară. Îmi 
satisfăcea vanitatea. Tu nu m-ai măgulit niciodată prea 
mult, draga mea. 

— Oh, Rhett., începu ea, supărată că amintise de Belle, dar 
el îi făcu semn să tacă şi vorbi mai departe: 

— Şi atunci, în seara aceea când te-am luat în braţe şi te- 
am dus sus. m-am gândit. am sperat. am sperat atâtea, 
încât mi-a fost frică să te văd a doua zi dimineaţă, de teamă 
să nu fi greşit şi să văd că nu mă iubeşti. Mi-era aşa de frică 
să nu râzi de mine, încât am plecat şi m-am îmbătat. lar 
când m-am întors, tremuram tot şi, dac-ai fi făcut atunci un 


pas spre mine, un semn măcar, cred că ţi-aş fi sărutat 
picioarele. Dar n-ai făcut nimic. 

— Ah, Rhett, te doream atunci, însă tu erai aşa de 
răutăcios! Da, te doream! Cred că. da, cred că atunci mi-am 
dat seama pentru prima dată că te iubesc. Ashley. nu m-am 
mai gândit la Ashley după aceea, dar erai aşa de nesuferit 
încât. 

— Ei, ce să-i faci, spuse el. Se pare că am fost mereu în 
contratimp. Dar acum n-are importanţă. Ţi-am spus-o 
numai ca să nu ai vreodată nedumeriri. Când ai fost bolnavă 
atunci din vina mea, am stat în faţa uşii tale, sperând că mă 
vei chema, dar n-ai făcut-o, şi am înţeles că sunt un dobitoc 
şi că totul s-a sfârşit. 

Tăcu şi privi dincolo de ea, aşa cum făcuse Ashley de 
atâtea ori, de parcă zărea lucruri pe care ea nu izbutea să 
le vadă. Scarlett nu putu decât să privească în tăcere chipul 
lui gânditor. 

— Dar era şi Bonnie, şi mi-am zis că totul nu se sfârşise. 
Îmi plăcea să mă gândesc că tu eşti Bonnie, o fetiţă mică, 
înainte ca războiul şi sărăcia să facă din tine ce făcuse. 
Bonnie semăna aşa de mult cu tine, era autoritară, 
curajoasă, veselă şi zglobie, şi pe ea o puteam răsfăţa şi 
mângâia - aşa cum aş fi vrut să te mângâi şi pe tine. Dar ea 
nu era ca tine - ea mă iubea. Dragostea pe care tu n-o voiai, 
i-am dăruit-o ei. Şi când s-a dus, s-a dus totul cu ea. 

Deodată lui Scarlett îi fu milă de el, atât de milă încât îşi 
uită propria-i durere şi nu-i mai fu frică de sensul cuvintelor 
lui. Era prima dată în viaţa ei că-i era milă de cineva, fără să 
resimtă în acelaşi timp dispreţ; pentru prima oară înţelegea 
şi ea o altă fiinţă omenească. Înţelegea reticenţa lui subtilă, 
atât de asemănătoare cu a ei, mândria încăpăţânată care-l 
împiedicase să-şi manifeste dragostea, de teamă să nu fie 
respins. 

— Ah, dragul meu, spuse ea înaintând spre el şi aşteptând 
ca el să-i întindă braţele şi s-o tragă pe genunchii lui. 
Dragul meu, îmi pare aşa de rău! Dar am să mă răscumpăr 


faţă de tine! Putem fi atât de fericiţi, acum că ştim adevărul 
şi. Rhett. uită-te la mine, Rhett! Mai. putem avea alţi copii. 
nu ca Bonnie, dar. 

— Mulţumesc, nu, spuse Rhett, ca şi cum ar fi refuzat o 
bucată de pâine. Nu mai vreau să-mi pun inima în joc 
pentru a treia oară. 

— Rhett, nu spune asta! Ah, ce-aş putea să fac ca să mă 
înţelegi? Ţi-am spus cât de rău îmi pare şi. 

— Draga mea, eşti ca un copil. Crezi că dacă spui "Îmi 
pare rău", toate greşelile şi durerile din trecut s-au şters, s- 
au uitat, şi toată otrava vechilor răni a dispărut. [ine 
batista, Scarlett. În momentele grave din viaţa ta, n-ai avut 
niciodată batistă. 

Scarlett luă batista, îşi suflă nasul şi se aşeză. Acum era 
limpede că n-avea s-o mai ia în braţe. Începu să-şi dea 
seama că toate cuvintele lui în legătură cu dragostea 
pentru ea nu însemnau nimic. Era o poveste din trecut, pe 
care el o privea cu răceală, ca şi cum nici nu i s-ar fi 
întâmplat lui. Asta o înspăimânta. Rhett o privi cu blândeţe 
şi curiozitate. 

— Câţi ani ai, draga mea? Niciodată n-ai vrut să-mi spui. 

— Douăzeci şi opt, răspunse ea, cu nasul în batistă. 

— Eşti destul de tânără. La vârsta asta poţi spune că ai 
câştigat întregul univers şi că ţi-ai pierdut sufletul, nu-i aşa? 
Nu te uita atât de speriată. Nu e vorba de focul iadului 
pentru aventura ta cu Ashley. E doar o metaforă. De când te 
cunosc, ştiu că ai dorit două lucruri: pe Ashley şi destui bani 
ca să poţi trimite la dracu' pe toată lumea. Ei, acum eşti 
destul de bogată, ai repezit destul toată lumea şi, în sfârşit, 
îl ai pe Ashley, dacă-l mai vrei. Dar acum se pare că nu-ţi 
ajunge nici asta. 

Scarlett era înspăimântată, dar nu din cauza focului 
iadului. Îşi spunea în sinea ei: "Dar Rhett e sufletul meu şi 
acum îl pierd. Şi dacă-l pierd, nimic nu mai are vreo 
importanţă. Dacă l-aş avea pe el, nu mi-ar păsa nici să fiu 


din nou săracă, nici să sufăr de frig sau de foame. Dar nu se 
poate ca el să. nu, nu se poate!" 

Îşi şterse ochii şi spuse disperată: 

— Rhett, dacă m-ai iubit odată aşa de mult, trebuie să fi 
rămas ceva pentru mine! 

— N-au mai rămas decât două lucruri pentru tine, tocmai 
lucrurile pe care ştiu că le urăşti: milă şi un ciudat fel de 
bunătate. 

Milă! Bunătate! "Oh, Dumnezeule!" se gândi ea 
deznădăjduită. Ar fi voit orice altceva, dar nu milă şi 
bunătate. De câte ori avusese aceste sentimente faţă de 
altcineva, fuseseră întotdeauna întovărăşite de dispreţ. O 
dispreţuia oare şi el, acum? Ar fi preferat orice altceva. 
Chiar şi cinismul din timpul războiului, beţia nebună care-l 
îndemnase în seara aceea s-o ducă pe scară în braţe, cu 
degetele sale tari care-i zdrobeau trupul, ori cuvintele-i 
tărăgănate, încâlcite, care ascunseseră - acum îşi dădea 
seama de asta - ascunseseră o dragoste amară. Ar fi 
preferat orice, decât această bunătate impersonală ce-i 
stătea scrisă pe faţă. 

— Atunci. atunci, vrei să spui că am stricat totul. câănu mă 
mai iubeşti deloc? 

— Exact. 

— Dar, continuă ea cu încăpățânare, ca un copil care ştie 
că afirmarea unei dorinţi înseamnă împlinirea ei, dar eu te 
iubesc! 

— Cu atât mai rău pentru tine. 

Îl privi repede, ce să vadă dacă nu cumva glumea, dar nu 
văzu nici urmă de glumă pe faţa lui. Nu făcuse decât să 
afirme o stare de fapt. Dar Scarlett nu voia încă să creadă 
în adevărul acestui fapt - nu putea crede. Îl privi pieziş, cu 
ochii plini de o încăpățânare disperată, iar expresia ce se 
întipări pe obrazul ei catifelat era aceea a lui Gerald. 

— Nu fi smintit, Rhett! Eu pot să. 

Rhett ridică mâna, apărându-se parcă de ceva îngrozitor, 
şi sprâncenele-i negre se ridicară la fel ca pe vremuri, într-o 


semilună sardonică. 

— Nu mă privi cu atâta hotărâre, Scarlett! Mă sperii. Văd 
că ai intenţia să transferi asupra mea afecțiunea ta 
furtunoasă pentru Ashley şi încep să mă tem pentru 
libertatea şi liniştea mea. Nu, Scarlett, nu vreau să fiu 
urmărit aşa cum a fost urmărit bietul Ashley. De altfel, voi 
pleca. 

Obrazul lui Scarlett tremură şi trebui să-şi încleşteze dinţii 
ca să se liniştească. Nu, asta nu! Cum va putea trăi fără el? 
Toată lumea o părăsise, toţi cei care-i erau dragi, în afară 
de Rhett. Nu se putea să plece şi el. Dar cum să-l oprească? 
Se simţea neputincioasă în faţa sângelui lui rece, în faţa 
cuvintelor lui lipsite de căldură. 

— Plec. Voiam să ţi-o spun după ce te întorceai de la 
Marietta. 

— Mă părăseşti? 

— Haide, nu face pe soţia părăsită, Scarlett. Rolul ăsta nu 
te prinde. După câte înţeleg, nu vrei să divorţezi, nu vrei să 
te desparţi? Bine, atunci mă voi întoarce destul de des ca să 
închid gura lumii. 

— Gura lumii! Dracu' s-o ia! spuse ea furioasă. Pe tine te 
vreau. la-mă cu tine! 

— Nu, spuse el cu multă hotărâre în glas. 

O clipă, Scarlett fu gata să izbucnească în plâns, 
uşurându-şi inima în lacrimi nebune, copilăreşti. Îi venea să 
se arunce pe jos, să blesteme, să ţipe şi să bată din picior. 
Dar îi mai rămăsese puţină mândrie, puţin bun-simţ, şi asta 
o opri. Se gândi că, orice ar face, el ar râde, sau ar privi-o 
doar cu indiferenţă. "Nu trebuie să mă vaiet; nu trebuie să 
cerşesc. Nu trebuie să fac nimic ce i-ar putea trezi 
disprețul. Trebuie să mă respecte. chiar dacă nu mă mai 
iubeşte". 

Scarlett înălţă capul şi reuşi să întrebe liniştit: 

— Şi unde vrei să pleci? 

În ochii lui se ivi o uşoară expresie de admiraţie când 
răspunse: 


— Poate în Anglia - sau la Paris. Poate că mă voi duce la 
Charleston, să mă împac cu ai mei. 

— Dar îi urăşti! Atât de des te-am auzit batjocorindu-i. 

Rhett dădu din umeri. 

— Râd şi acum de ei, dar m-am săturat să mai rătăcesc 
aşa, Scarlett. Am patruzeci şi cinci de ani - o vârstă la care 
omul începe să preţuiască lucrurile pe care le-a disprețuit 
cu atâta uşurinţă în tinereţe: spiritul de clan, de familie, 
onoarea şi securitatea, rădăcinile adânci. Oh, nu! Nu mă 
pocăiesc, nu regret nimic din tot ce-am făcut în viaţă. Am 
dus-o al dracului de bine, aşa de bine încât am început să 
mă plictisesc, şi acum doresc un alt fel de viaţă. Nu, n-am 
intenţia să mă schimb decât la suprafaţă. Vreau aparenţa 
exterioară a acelor lucruri pe care le-am cunoscut odată, 
plictiseala desăvârşită a onorabilităţii - respectul celorlalţi, 
drăguţo, nu al meu - demnitatea calmă a vieţii aşa cum o 
trăiesc aristocrații, eleganța plăcută a timpurilor trecute. 
Când le-am trăit, pe vremuri, nu mi-am dat seama de 
farmecul lor liniştit. 

Scarlett se simţi din nou, cu ani în urmă, în livada de la 
Tara, şi aceeaşi privire pe care o avusese atunci Ashley era 
acum în ochii lui Rhett. Îşi aminti limpede de cuvintele lui 
Ashley, şi i se păru că vorbeşte Ashley, nu Rhett. Îi reveniră 
frânturi de fraze, şi cită, ca un papagal: "O strălucire. o 
perfecţiune, o simetrie ca în arta greacă". 

Rhett spuse iute: 

— De ce spui asta? E tocmai ce voiam să spun eu. 

— E un lucru pe care l-a spus. l-a spus Ashley odată, 
referindu-se la vremurile trecute. 

Rhett ridică din umeri şi ochii săi îşi pierdură 
luminozitatea. 

— Mereu Ashley, spuse el, şi tăcu o clipă. Scarlett, când vei 
avea patruzeci şi cinci de ani, vei înţelege, poate, ce vorbesc 
acum şi-ţi va fi silă poate şi ţie de falsa lume bună, de 
manierele pretenţioase şi de emoţiile ieftine. Deşi mă 
îndoiesc. Cred că vei fi întotdeauna atrasă mai mult de 


strălucire, decât de aurul veritabil. În sfârşit, nu pot aştepta 
până atunci ca să văd. Şi nici nu doresc să aştept. Pur şi 
simplu, nu mă interesează. Mă duc să rătăcesc prin oraşe şi 
ţări vechi, unde se mai găseşte ceva din viaţa din trecut. Mă 
simt sentimental. Atlanta e prea nouă, prea crudă pentru 
mine, acum. 

— Stai, spuse ea brusc. 

Nici nu auzise prea bine ce spusese el. Mintea ei nu 
prinsese nimic. Dar simţea că nu-i mai poate asculta glasul, 
acum când acesta era lipsit de dragoste. 

Rhett tăcu şi o privi întrebător. 

— Cred că m-ai înţeles, nu? întrebă el, ridicându-se în 
picioare. 

Scarlett îi întinse mâinile, cu palmele în sus, ca în 
străvechiul gest de chemare, şi inima-i stătu iarăşi scrisă pe 
faţă. 

— Nu, strigă ea. Tot ce ştiu este că nu mă mai iubeşti şi că 
vrei să pleci! Ah, Rhett, ce-am să mă fac dacă pleci? 

Rhett şovăi o clipă, întrebându-se dacă n-ar fi mai drăguţ 
să-i spună o minciună amabilă, decât adevărul. Apoi ridică 
din umeri. 

— Scarlett, nu mi-a plăcut niciodată să adun cioburile 
sparte şi să le lipesc la loc, spunându-mi că vasul e nou. 
Ceea ce s-a spart, s-a spart; şi prefer să-mi amintesc cu 
plăcere de vasul întreg, decât să-l am înaintea mea, şi să-i 
văd crăpăturile, tot restul vieţii mele. Poate, dac-aş fi mai 
tânăr. şi oftă. Dar sunt prea bătrân ca să mai cred în 
mentalități stupide şi în supă încălzită. Sunt prea bătrân ca 
să duc povara minciunilor neîncetate, care merg mână-n 
mână cu o viaţă de dezamăgiri. N-aş putea să trăiesc cu 
tine şi să te mint, şi n-aş putea să mă mint nici pe mine 
însumi. Nici acum nu pot să te mint. Aş vrea să mă pot 
sinchisi de ceea ce faci şi unde te duci. Dar nu pot. 

Răsuflă o dată şi spuse, nepăsător, dar blând: 

— Draga mea, puţin îmi pasă. 


Îl privi în tăcere cum urca scara şi nodul din gât era 
cumplit de dureros. Odată cu sunetul paşilor lui ce se 
stingeau în holul de sus, se ducea ultimul lucru care-o mai 
interesa în viaţă. Ştia că nici un fel de sentimentalism şi nici 
un fel de rațiune nu l-ar mai aduce pe Rhett înapoi. Ştia că 
vorbise serios, că fiecare cuvânt, deşi spus poate cu 
nepăsare, avea greutate. Ştia, pentru că simţea într-însul 
ceva puternic, neîndurător, neînduplecat - toate însuşirile 
pe care le dorise la Ashley şi nu le găsise. 

Nu-i înţelesese niciodată pe niciunul din bărbaţii pe care-i 
iubise, şi de aceea îi pierduse pe amândoi. Acum îşi dădu 
seama că, dacă l-ar fi înţeles pe Ashley, nu l-ar fi putut iubi, 
şi dacă l-ar fi înţeles pe Rhett, nu l-ar fi putut pierde. Se 
întrebă dezamăgită dacă înţelesese vreodată pe cineva, în 
viaţa ei. 

Acum mintea îi era cuprinsă de o dulce amorţeală, o 
amorţeală pe care o cunoştea din experienţă şi care avea în 
curând să se prefacă într-o durere cumplită; ca atunci când 
doctorul îţi taie în carne, şi ai un moment de insensibilitate 
înainte de a te copleşi durerea cea mare. 

"N-am să mă gândesc acum la asta", îşi zise ea îndârjită, 
folosind vechiul procedeu. "O să înnebunesc dacă mă 
gândesc că-l pierd. O să mă gândesc mâine". 

"Bine, dar nu-l pot lăsa să plece!" strigă inima ei, dând la o 
parte vechiul procedeu şi începând să simtă durerea. 
"Trebuie să existe o cale!" 

— N-am să mă gândesc acum, spuse cu voce tare, 
încercând să-şi sugrume durerea şi căutând un sprijin 
împotriva valului de suferinţă ce-o cuprindea. O să. osă mă 
duc la Tara, mâine. şi zicând asta, parcă mai căpătă puţin 
curaj. 

Se mai dusese o dată la Tara, speriată şi înfrântă, şi 
revenise de acolo plină de puteri şi înarmată pentru 
victorie. Ceea ce făcuse odinioară, slavă Domnului, putea să 
facă şi acum! Dar cum? Nu ştia nici ea prea bine. Nici nu 
voia să se gândească. Nu dorea acum decât un colţ liniştit, 


unde să plângă şi să-şi lingă rănile, un adăpost în care să 
facă planul pentru campania următoare. Gândindu-se la 
Tara, simţi parcă o mână blândă, răcoroasă, care-i mângâia 
inima. Vedea casa cea albă şi strălucitoare urându-i bun 
venit, printre frunzele ruginite ale copacilor, toamna, auzea 
liniştea amurgului de ţară coborând asupra ei ca o 
binecuvântare, simţea roua dimineţii căzând pe nesfârşitele 
tufişuri verzi cu puf alb, vedea culoarea roşie a pământului, 
ca şi frumuseţea întunecată a pinilor de pe dealurile 
înconjurătoare. 

Se simţi puţin uşurată, înviorată de tabloul închipuit, şi o 
parte din regretul ei disperat şi dureros se alină puţin. 
Stătu o clipă, amintindu-şi de toate amănuntele: aleea de 
cedri întunecoşi ce ducea la Tara, tufişurile de iasomie, de 
un verde strident pe fundalul zidurilor albe, ca şi de 
perdelele albe, fluturânde. Şi Mammy avea să fie acolo. 
Dintr-o dată i se făcu un dor nebun de Mammy, ca pe 
vremea când era copil. Dorea pieptul ei lat, pe care să-şi 
aşeze capul, dorea mâna cea neagră şi noduroasă pe capul 
ei, o voia pe Mammy, ultima ei legătură cu trecutul. 

Ca toţi ceilalţi din neamul ei care nu voiau să recunoască 
înfrângerea, chiar când o aveau înaintea ochilor, Scarlett 
înălţă capul. Avea să-l readucă pe Rhett înapoi. Ştia foarte 
bine că era în stare s-o facă. Nu-i rezistase încă nici un 
bărbat, odată ce-şi pusese mintea cu el. 

"O să mă gândesc la asta mâine, la Tara. O să fiu mai 
liniştită atunci. Mâine voi face un plan ca să-l aduc înapoi. 
La urma-urmelor, e şi mâine ozi'. 


SFÂRŞIT