Marc Levy — Fantoma si iubirea

MARC LEVY 


O poveste de dragoste 
o privire asupra celorlalți 
O lectură extrem de plăcută 


CONNECTION 


Delicios dela un capat la 


atât de captivantă și plină de 
imvățăninte, m 


~ 


< 
LE JOURNAL DE QUEBEC a 


În cel mai recent roman al 

său, Fantoma şi iubirea, Marc 
Levy revine la atmosfera din 
volumul său de debut, Şi dacă e 
adevărat... devenit in scurt timp 
bestseller internațional. 


-_l 
LE FIGARO 


MARC LEVY 


FANTOMA SI IUBIREA 


Traducere de Ela Negreanu 
Titlul original: Ghost in love, 2019 


Editura Trei, 2019 


Versiune ebook: v1.0, februarie 2020 


Aveai opt ani, iti pregateam micul dejun in timp ce tu iti 
strangeai lucrurile pentru scoala in ghiozdan. Ai intrat in 
bucătărie, ţi-am auzit pașii în spatele meu și m-am întors. M-ai 
fixat cu ochii tăi mari și mi-ai pus o întrebare: „Spune-mi, papa, 
ce înseamnă să fii tată?” 

Am tăcut, apoi te-am întrebat: „Vrei ouă?” Eram incapabil să 
găsesc cuvintele simple pe care tu le așteptai. Răspunsul meu 
se afla in alta parte, în felul cum iti zambeam, dar și în ochii 
mei, în nevoia de a ști ce aveai chef să mănânci nu doar la 
micul dejun, ci și în restul zilei și în toate zilele ce aveau să 
vină. Poate asta însemna sa fii tată, dar nu știam cum să ţi-o 
spun. Ne desparteau o masă de bucătărie și 40 de ani. Uitandu- 
mă la tine, mi-am spus că ar fi trebuit să renunţ mai devreme la 
egoismul de bărbat tânăr, s-o întâlnesc pe mama ta mai 
devreme și să te concep mai devreme. Am fi fost mai apropiaţi 
dacă diferența de vârstă dintre noi ar fi fost mai mică? N-am 
știut probabil niciodată să răspund la întrebarea ta, dar nici n- 
am încetat să mă gândesc la ea. A trebuit ca eu să dispar 
pentru ca tu să începi să cauţi singur, să scotocești prin 
comoara momentelor trăite împreună, a discuţiilor noastre, să 
pui laolaltă amintirile adormite, să vrei în sfârșit să ne 
cunoaștem. Oare jocul acesta ciudat al vieţii mă face să renasc 
azi ca să ne unească în cele din urmă? Acum când, mai mult 
decât fiul meu, ai devenit bărbat. 


1 

Sala Pleyel era pustie si, cu toate ca afara un soare 
primavaratic incalzea orasul dupa o iarna timida, o singura 
raza strapungea intunericul luminand scena, invaluind pianul 
intr-o penumbra in care pluteau fire de praf. 

Concertul nr. 2 de Rahmaninov este o lucrare complicata. 
Una dintre cele pentru care nu-i suficienta virtuozitatea. De 
fiecare data cand Thomas il interpreta, ajungea sa se indoiasca 
de tot ce credea ca învățase. Pentru el, să-l interpreteze 
presupunea sa caute invizibilul, sa intensifice pana la exaltare 
emotiile pe care le traise, sa coboare adanc in memorie pentru 
a povesti drumul din copilărie până mâine cand, in aceasta sală 
de concert, o mie de spectatori vor veni să-l asculte, iar câteva 
urechi fine, critice, să-l studieze atent. Odată stins ultimul 
acord, fasciculul clipi de trei ori. Mașinistul își pierdea 
răbdarea. 

— E-n regulă, aproape am terminat, încă o dată și gata, 
strigă Thomas. 

— Îl stapaniti perfect, credeti-ma, răspunse o voce din culise. 

Thomas ar fi putut să se amuze că tocmai un tehnician de la 
lumini își dă cu părerea, dar avea încredere în urechea lui 
Marcel. În fond, omul asistase la mai multe concerte decât el, 
luminase orchestre venite din toată lumea, așa că de ce să-i 
acorde mai puţin credit decât dirijorului care nu se obosise să-i 
dea vreo indicație la ultima repetiţie? 

— Trebuie să mă duc acasă, domnule Thomas, și nu pot să vă 
încui aici, deși sunt convins că ideea nu v-ar displăcea. Mergeţi 
să va destindeti. Sigur aveţi ceva mai bun de făcut la vârsta 
dumneavoastră decât să vă petreceti noaptea în această sală. 

Bărbatul, cu un pântec la fel de evident ca bonomia sa, apăru 
pe scenă. 

— Îl stăpâniţi perfect, va spun. Nu mă îndoiesc că 
Rahmaninov însuși jubilează când vă privește de-acolo, din rai, 
credeti-ma. 

— Mi-ar placea mai degraba sa ma asculte, raspunse Thomas 
inchizand capacul claviaturii. Si-n plus, de ce va inchipuiti ca a 
meritat sa ajunga in rai un monstru care a compus partituri 
atat de dificile? 

— Tocmai de-asta, răspunse maestrul de lumini, ducându-l pe 
Thomas spre ieșirea artiștilor. Să admitem că el vă ascultă, dar 


eu va privesc din ghereta mea cum cantati si, credeti-ma, 
muzica razbate pana si din ochii dumneavoastra, chiar si atunci 
cand îi inchideti. Dacă o sa cantati asa mâine, va fi un triumf. 

— Esti prea amabil, Marcel. 

— Nu fiti modest! Mi se rupe de amabilitati! Acum stergeti-o 
de aici, exclamă tehnicianul, împingându-l pe Thomas spre ușă. 
Nevastă-mea mă așteaptă și, dacă mai întârzii, nu cu 
amabilitati o să mă primească acasă. Duceti-va să vă întâlniți cu 
iubita, mă rog, faceţi ce doriţi, dar nu va mai lăsaţi chinuit de 
trac, nu folosește la nimic. Pe mâine! O să vin cu o oră mai 
devreme, dacă vreţi să mai repetati. 


Solitudinea pianistului se manifestă încă de la ieșirea 
artiștilor. I se întâmpla lui Thomas să-i invidieze pe flautiști, pe 
violoniști sau pe  contrabasiști, care plecau acasă cu 
instrumentele lor. Își afundă mâinile în buzunarele hainei și o 
luă în sus pe strada Daru, întrebându-se cu ce să-și ocupe 
timpul. L-ar fi putut suna pe Serge, vechiul său prieten, să-i 
propună să cineze într-o braserie, însă Serge tocmai se 
despartise și numai gândul de a tine piept unei conversații cu el 
îl epuiza pe Thomas. Philippe ar fi fost o companie perfectă, 
însă turna un film publicitar în Polonia și Ungaria. Galeria lui 
Francois nu era departe. Thomas putea să ajungă acolo pe jos, 
dar își aminti că săptămâna trecută preferase să repete în loc 
să se ducă la vernisajul prietenului său, iar Francois era 
ranchiunos. Sophie nu-i răspunsese la ultimele mesaje, probabil 
că iar pusese capăt relaţiei lor epistolare și episodice, 
renunțând din nou să-l primească în patul ei când el avea 
nevoie de căldură. Asta dacă nu cunoscuse pe cineva. Oricum, 
asta nu avea să dureze, într-o seară sau alta, ea o să fie cea 
care va suna. 

Trecând prin fata braseriei La Lorraine, Thomas observă un 
cuplu așezat la masă. Judecând după încântarea cu care 
admirau Place des Ternes, nu puteau fi decât turiști sau 
proaspăt amanți. Traversă șoseaua și o lua spre piaţa de flori 
care mărginea rondul central din intersecţie. Alese un 
mănunchi de frezii și iasomie puternic parfumată. Florile albe 
erau preferatele mamei lui. 

Cu buchetul mare în mână, urcă în autobuzul 43 și se așeză 
la geam. Trecătorii mergeau zoriti pe trotuare. Când autobuzul 


opri la semafor, o tânără remarcabil de gratioasa aparu pe 
bicicleta. Se sprijini cu mana de geam ca sa nu puna piciorul 
jos si îi zambi lui Thomas. Apoi autobuzul demara și Thomas se 
rasuci si o vazu disparand in valul circulatiei de pe strada 
Monceau. 

Isi aduse brusc aminte de ceva. Avea 20 de ani si isi insotea 
tatal la vernisajul unei expozitii cu lucrari ale unui maestru 
danez. La ieșirea din Muzeul Jacquemart-André, lui Thomas îi 
căzuseră ochii pe o femeie care venea spre ei pe bulevardul 
Haussmann. Trecuse prin dreptul lor și își continuase drumul. 
Schimbul de priviri nu-i scăpase tatălui său, care se grăbise să-i 
explice că strada era un teren de întâlniri inepuizabil, locul 
tuturor posibilităţilor. Atatia idioţi se chinuiau sa agate prin 
baruri, sa latre conversatii neinteligibile in hărmălaia din 
cluburile sau din restaurantele la moda! Raymond era un 
seducator irezistibil, cu totul opus fiului sau, a carui pudoare 
era subiect de glume cand iesea impreuna cu prietenii. 

Thomas cobori la statia Haussmann-Miromesnil si porni spre 
strada Treilhard. Impinse poarta mare cu doua canaturi a unui 
imobil si suna la etajul patru. 


— N-ai chei? se mira Jeanne cand îi deschise, îmbrăcată in 
halat. 

— Ti le-am dat înapoi acum cel putin 10 ani. 

— Mereu cu un cuvânt amabil pe buze pentru mama ta. 
Florile sunt pentru mine sau ai o întâlnire galantă la cină? 

— Ai ceva bun în frigider? întrebă Thomas, strecurându-se în 
vestibul. 

— Deci sunt pentru mine, răspunse Jeanne, luând buchetul. 
Ce tare miros, adăugă ea, îndreptându-se spre bucătărie. 

— Un mulțumesc ar fi fost suficient, replică Thomas. 

— Nu aștepta mulţumiri de la o femeie când îi oferi flori, ci 
observă grija cu care le aranjează în vază. Nu te-a învăţat taică- 
tu? 

Thomas deschise frigiderul și se întoarse spre mama sa. 

— Pot să iau farfuria cu jambon? 

— Conversatia ta, scumpule, e de-un romantism... Noroc ca 
cinezi singur astă-seară. Si spun singur fiindcă eu ies în oraș și 
nu intentionez să-mi schimb planurile. Dar ești binevenit, rămâi 
cât vrei, poţi să dormi aici dacă dorești. 


Thomas puse farfuria pe masa si isi cuprinse mama in brate. 

— Ai patit ceva? o intreba el cu voce tandra. 

— Ma sufoci si ma gadili, raspunse ea vesela, eliberandu-se 
din imbratisarea lui. Dar tu ce-ai patit? 

Jeanne se ridică pe vârfuri si luă o vază de pe etajeră. 

— Te framanti din cauza concertului? O sa procedam ca de 
obicei: ca să nu-ţi crească tracul, o să pretind că nu vin. Si ca o 
mamă bună a unui fiu ingrat care nu mi-a rezervat loc în primul 
rând, o să fiu invizibilă în fundul sălii. 

Cu un aer agasat și deopotrivă complice, Thomas scoase 
două bilete din buzunar. 

— Unul pentru tine și unul pentru Colette, dar roag-o să nu 
mai aplaude după fiecare parte, e jenant. 

— O să fac tot ce pot, promise Jeanne. 

Îi smulse biletele și le strecură sub halat. 

— Tot nu mi-ai spus cărui fapt îi datorez un asemenea belșug 
de flori. Buchetul e superb, zise ea aranjându-l. Un pic prea 
parfumat ca să-l pun în camera mea, nu te superi, nu? 

— Azi se împlinesc cinci ani de când tata ne-a părăsit. Nu 
știam dacă o să-ți amintești, dar am preferat să fiu lângă tine... 

— Scumpule, pe tine te-a părăsit acum cinci ani, pe mine m-a 
abandonat de mult mai mult timp. Așa că, vezi tu, nu pun mare 
pret pe aniversări. 

— Ar trebui să te duci să te schimbi, îi sugeră Thomas. Nu 
știu ce „planuri” ai, dar timpul trece. 

— Daca te plictisește conversaţia mea, n-ai decât să mănânci 
în bucătărie, încheie Jeanne înainte de a se retrage. 


Thomas o privi îndepărtându-se pe holul apartamentului în 
stil Haussmann unde crescuse. Atacă farfuria cu jambon și 
profită că e singur pentru a-și verifica mesajele. Philippe îi 
trimitea vești despre filmări, se plângea de zăpadă și de 
dificultatea de a conduce o echipă care nu vorbea o boabă de 
franceză și doar cu puţin mai multă engleză, însă Varșovia era 
un oraș magnific, iar polonezele, și mai și. Thomas n-avea cum 
să-l contrazică, întrucât cu un an înainte fusese invitat să cânte 
cu orchestra filarmonicii și păstra o amintire minunată despre 
concert, desi mai putin despre hotelul unde stătuse. Îi plăcea sa 
meargă în turneu, era un privilegiu să strabati lumea, să 
cunoști muzicieni cu perspective diferite. Însă cariera de solist 


nu era lipsită de consecinţe pe plan sentimental. Întreţinuse o 
relatie pasionala cu Anne, o violonista siciliana, pe care o 
întâlnise într-un turneu în Italia cu doi ani în urmă. În șase luni, 
reușiseră să petreacă un weekend la Berlin în decembrie graţie 
lui Șostakovici, o joi seară de martie la Milano, unde Bach îi 
reunise, o vineri de mai la Stockholm în ardoarea lui Brahms, al 
cărui Concert nr. 1 în re minor, după ce îi insotise întreaga 
noapte, fusese consfințit drept muzica lor. Să faci dragoste pe 
un concert de Brahms când ești pianist sau violonist reprezintă 
o sursă de miracole nebănuite. Iunie îi îndepărtase, iulie, si mai 
mult, Grieg se străduise din greu să le reaprindă flacăra 
pasiunii în septembrie, chiar dacă se aflau la Viena. Povestea 
lor se stinsese la Madrid, la începutul lui ianuarie. De atunci, 
Thomas nu mai cântase concertul lui Brahms fără ca dirijorul 
să-l roage să se tempereze la adagio. 

— Rămâi? îl întrebă mama sa din prag. 

Thomas se ridică și puse farfuria în chiuvetă. 

— Lasă, mă ocup eu de ea, îmi place să spăl vasele după ce 
pleci, îmi dă senzaţia că mai locuiești aici. 

— Ma duc la mine, răspunse el. Trebuie sa dorm, să fiu în 
formă mâine. 

— Greșesc eu sau ne-ai așezat pe rândul opt? 

— Sunt cele mai bune locuri. 

— Cele unde ești sigur că nu mă vezi, nu-i așa? 

— Ştii bine de ce. 

— O dată, o singură dată în viata ta, ti s-a părut că-mi citești 
în ochi că nu apreciam felul în care cântai. Aveai 16 ani și 
studiai încă la Conservator. Nu crezi că există un termen de 
prescriere? 

— Nu doar mi s-a părut că citesc, am văzut clar, și din cauza 
ta am ratat concursul. 

— Poate că ochii mei nu minteau si îl rataseși inca de la 
primele note. Ai recuperat de atunci, din câte știu eu. 

— Stii ce se spune, un adult e un copil care are datorii. 

— Atunci, ești debitorul meu pe veci, scumpule. Până una 
alta, rămâi aici cât vrei. 

— N-ai vreun pachet de ţigări pe undeva? 

— Parcă nu mai fumai. 

— De aia nici n-am tigari. 


— Gasesti în vechiul birou al tatălui tau. Colette profită de 
cinele noastre de sâmbăta ca să tragă o ţigară pe ascuns, e 
jalnic la vârsta ei. În fine, își „uită” pachetul în sertarul din 
dreapta, uneori in cel din stânga, ca sa condimenteze 
urmatoarea vizita. Nu spui nimic despre tinuta mea, ma gasesti 
inca atragatoare? 

Thomas se uita la fusta neagra stramta si la bluza alba 
purtate de mama lui. Timpul parea sa nu aiba nicio influenta 
asupra siluetei ei, nici asupra elegantei si cu atat mai putin 
asupra placerii de a provoca. 

— Depinde de varsta cavalerului, raspunse el nonsalant. 

— Cata rautate! exclama ea, prefacandu-se indignata. O sa ti- 
o platesc eu cand o sa ai nevoie de sfaturile mele. Gata, o sterg, 
altfel intarzii. Vezi sa nu te distrezi prea mult, totusi. 


Disparu fredonand, ceea ce, si ea stia foarte bine, avea darul 
de a-l scoate din sărite pe fiul său. Thomas se duse în birou si 
scotoci în cele două sertare. Găsi sub o agendă pachetul pe 
care-l căuta și, când îl deschise, se miră să descopere nu doar 
câteva ţigări obișnuite, ci și șase jointuri rulate cu mână de 
maestru. 

Thomas nu fumase iarbă decât o dată. La începutul 
adolescenţei, tatăl său îl terorizase vorbindu-i despre efectele 
dezastruoase ale drogului asupra unui creier tânăr. Folosindu- 
se de fotografii și de rapoarte, îi oferise dovada incontestabilă 
că substanţele ilicite puteau să-i deterioreze definitiv sistemul 
nervos și să-i ruineze speranţele de a fi solist. Dar nici să ai un 
tată chirurg nu-i lipsit de consecinţe. Încălcarea regulilor 
făcând parte din ucenicia vieţii, Thomas își asumase totuși 
riscul. Doar o singură dată. Experienţa avusese loc în cursul 
unui weekend petrecut în Normandia. Thomas așteptase seara 
a doua ca să sfideze interdicţia, după ce verificase că prietenii 
lui care fumaseră în ajun nu prezentau deficienţe neuromotorii. 
Ca să fie absolut sigur, îi pusese la încercare pe Serge și pe 
Francois printr-o serie de jocuri de îndemânare, precum o 
cursă cu picioarele legate, o partidă de kendama și o întrecere 
de darts. Pentru botezul focului, prietenii lui se amuzaseră la 
rândul lor mărind puţin doza. Zâmbind prostește, Thomas 
admirase o bună parte din noapte niște vaci... cuibărite între 
două grinzi ale conacului unde se cazaseră. 


Însă astă-seară, Thomas simţea o nevoie irezistibilă de a 
fuma și, de vreme ce jointul îi aparținea lui Colette, cea mai 
bună prietenă a mamei sale, care împlinise 70 de ani, trase 
concluzia că nu putea fi periculos. În orice caz, o să-și îngăduie 
numai un fum, două cel mult. 

Când apropie flacăra brichetei, extremitatea conului de 
hârtie sfârâi. Primul fum îi umplu plămânii și îl dădu afară cu 
mare plăcere, de parcă nu încetase niciodată să fumeze. Al 
doilea îi aduse calmul de care avea nevoie, al treilea avea să fie 
și ultimul, își promise Thomas în sinea lui, dar urmă și un al 
patrulea. Thomas simţi că i se învârte capul și strivi chiștocul în 
scrumieră. Clătinându-se, se ridică să deschidă fereastra. 

Când apucă mânerul ușii cu geam, auzi în spatele lui un glas 
care-l sfătuia să nu se aplece peste balcon în starea lui, un glas 
care-i ingheta sângele în vene, întrucât recunoscu imediat 
timbrul vocal al tatălui său. 


2 

Nu era o ușoară ameteala, ci un vertij teribil pentru un om 
care nu suporta să-și piardă controlul, un om a cărui carieră 
depindea zilnic de precizia gesturilor, precum un pianist sau, 
mai rău, un chirurg... ba încă și mai rău, tatăl său, pe care 
tocmai îl auzise de dincolo de mormânt. 

Thomas se rezemă de geam, fixându-și ochii pe balconul 
apartamentului de vizavi, în speranţa că va scăpa de tremurul 
care-l apucase. 

— Poţi să lași mânerul, nimeni n-a căzut de la o fereastră 
închisă, glumi vocea. 

— Si doar m-ai prevenit, zise Thomas gâfâind. Ce-am facut? 
Ce era în tigarile alea? Mi-am prăjit neuronii! 

— Te rog, calmeaza-te, Thomas, îl dojeni vocea. Ai fumat un 
joint, nu ești nici primul, nici ultimul. Recunosc că poate am 
exagerat cu avertizările. Dar pe atunci erai adolescent, mă 
temeam să nu încerci droguri mai dure. lar faptul că mă auzi 
astă-seară nu are nicio legătură cu asta. 

— Nicio legătură? repetă Thomas, cu fata lipită de ochiul de 
geam. Vorbesc cu stafia tatei! Dumnezeule, totul se învârte, o 
să crăp! 

— Lasă-l pe Dumnezeu in pace! Si mersi pentru stafie, esti 
foarte amabil. Ai o criză de angoasă, ceea ce, ţinând cont de 
circumstanţe, este scuzabil. Iti amintesti ce truc te-am învăţat 
ca să elimini stresul înainte de a păși pe scenă? Du mâinile la 
gură, inspiră și expiră adânc, dioxidul de carbon își va face 
efectul și o să te simţi imediat mai bine. Dacă aș putea să te 
sprijin, aș face-o bucuros, dar n-am această putere. E deja o 
realizare remarcabilă că reușesc să-ți vorbesc. 

Thomas simţi că i se taie picioarele și corpul îi alunecă pe 
lângă fereastră. Așezat pe parchet, se ghemui, apoi își lăsă 
capul între genunchi. 

— Ajunge, Thomas, nu te mai purta ca un copil, a fost doaro 
țigară. 

— Prima dată, am văzut vaci zburând, acum îmi vorbește 
fantoma tatei! De ce nu pot să trăiesc și eu ca toată lumea, să 
trag un chef fără să mă umflu ca o balenă, să mă pilesc fără să 
am impresia că mor?... 


— E absurd ce spui, fiecare dintre noi patimeste pentru 
propriile excese, doar ca unii recunosc, iar altii blufeaza, atata 
tot. 

— Va implor, faceţi sa tacă aceasta voce! strigă Thomas 
acoperindu-si urechile. 

— Am spus-o ca să te linistesc, nu-i nevoie să fii tafnos. 

Insa Thomas nu gasea deloc linistitor sa auda un mort 
vorbindu-i de parca se afla in aceeasi incapere cu el. 

— Daca ai vrea sa ridici capul, ai constata singur ca simturile 
nu te înșală, adăugă vocea. 


Thomas trase adânc aer în piept înainte de a se îndrepta de 
spate. În penumbra din colţ, zări silueta tatălui său care se uita 
binevoitor la el, stând în fotoliul din piele neagră unde obișnuia 
să citească. Prezenţa lui se dovedi suficientă pentru ca singurul 
cuvânt care-i veni în minte să-i rămână în gât: Papa? 


Comemorarea morții tatălui său, stresul concertului, o stare 
de oboseală pe care n-o putea nega, un joint pe care n-ar fi 
trebuit să-l fumeze, poate că toate acestea erau suficiente ca să 
dea sens unui lucru care nu avea niciunul. 

— O noapte de somn și mâine totul va reveni la normal, șopti 
el. 

— Să-mi explici într-o zi ce înţelegi tu prin „normal”. Un băiat 
de vârsta ta, destul de chipeș, ca să nu zic leit taică-su, virtuoz, 
își petrece singur seara dinaintea unui concert și, pe deasupra, 
în apartamentul maică-sii. Dacă asta-i normalitatea ta, poţi s-o 
păstrezi. Vino să te văd mai de-aproape! 

Însă Thomas rămase încremenit în fata imaginii care-l 
emotiona și-l îngrozea deopotrivă. 

— Cum vrei, o să încerc să vin eu la tine, deși deplasările 
mele sunt încă intermitente. Se pare că o să se rezolve, eo 
chestiune de ore. Deși noţiunea timpului nu mai e chiar aceeași 
pentru mine. 


Thomas făcu ochii mari când văzu silueta tatălui său 
strecurandu-se de pe fotoliu spre polita șemineului, apoi 
alunecand spre peretele de vizavi, înainte de a poposi pe colțul 
biroului. 


— Mă descurc binisor! exclamă tatăl său, extaziat. Înţeleg ca 
ti se pare absurd, dar nu ești victima unei halucinaţii, chiar 
sunt aici. Crede-mă! 

— Parcă vorbesc cu Marcel. 

— Cine e Marcel? intreba Raymond. 

— Maestrul de lumini de la sala Pleyel. Cand comenteaza 
cum cant, strecoară in toate frazele cate un_,,credeti-ma, 
domnule Thomas”. 

— Si îl crezi pe maestrul de lumini? 

— Da, e un mare meloman. 

— Și tatălui tău nu-i acorzi puţin credit? 

— Marcel e viu, un detaliu mărunt pentru tine, dar care are 
importanţă! 

Thomas își simţi inima bătând mai repede. 

— Dar ce m-o fi apucat să-ţi răspund, ce-i delirul asta? 

— Am bănuit, să știi, că o să fie nevoie de ceva răbdare și m- 
am pregătit, chiar dacă timpul ne presează. Bun, să ne 
întoarcem la copilăria ta. Când mă așezam seara la picioarele 
patului tau si-ti citeam povești ca să adormi, povești cu zane si 
demoni, cu făpturi care aveau puteri nemaipomenite și trăiau 
pe tărâmuri îndepărtate, mă auzeai în întuneric? Credeai în 
lumile mele imaginare? 

Thomas incuviinta din cap. 

— Si ce ţi s-a întâmplat de-atunci? 

— Tu rămâi în camera asta, eu mă ridic și mă duc la baie ca 
să-mi dau cu apă rece pe fata, iar când mă întorc, tu vei fi 
dispărut, de acord? 

— Ce încăpățânat poţi să fii! Nu ești mulţumit că mă revezi? 

Thomas nu răspunse. Își adună puterile să se scoale în 
picioare și făcu întocmai ce spusese, având grijă să închidă 
încet ușa biroului după el. Se răcori, apoi se întinse pe 
canapeaua din salon. Cu capul inca vajaindu-i, închise ochii și 
atipi. 


2k 


Zgomotul cheii îl trezi. Thomas se ridică în capul oaselor și o 
văzu pe mama sa privindu-l cu duioșie. 

— Ştii că încă ai camera ta aici, nu? 

— Nu intentionam să rămân, răspunse el întinzându-se. 


Odata toropeala risipita, Thomas intoarse brusc capul si 
scruta camera ca un animal la panda. 

— Ce-ai patit? se ingrijora Jeanne. 

— Nimic, răspunse el frecându-și teasta. Ştii că chestiile alea 
pe care prietena ta le păstrează la tine nu sunt chiar ţigări? Nu 
mă mir că fumează pe ascuns! 

Jeanne înălţă capul și adulmeca. 

— Ah! zise cu voce spăsită. E posibil să fi greșit tu sertarul, 
tigarile lui Colette sunt în dreapta. 

— Şi alea din stânga? 

— Nu te uita la mine cu aerul ăsta dezaprobator, la vârsta 
mea sunt liberă să fac ce vreau! 

— Pentru liniștea mea, spune-mi ca le foloseşti ca să-ţi 
calmeze durerile. 

— Numaidecât începi cu vorbe mari! Cum am putut să cresc 
un copil atât de serios? Ce-am greșit în educaţia ta? 

— Părinţii normali se plâng mai degrabă de contrariu, nu? 

— Recunoaște că părinţii normali sunt plictisitori! Inainte de 
a fi mama ta, am fost o fată din generaţia '68. Conduceam fără 
centură, cu pletele în vânt, beam, fumam, râdeam de orice, mai 
ales de noi înșine, fără teama de a ofensa pe cineva, defilam ca 
să ne sporim libertăţile, nu ca să le restrângem și știam ce 
înseamnă viata privată. Unii mureau mult prea tineri, dar între 
timp, trăiam din plin! 

— Ce pui în jointuri mai exact? întrebă Thomas într-o 
manieră voit detașată. 

— Ce-ai vrea să pun? larbă, dar din cea mai bună. E la fel ca 
în cazul vinului, trebuie să te imbeti doar cu soiuri alese, 
altminteri e de-o banalitate deplorabilă. Recunosc că sunt un 
pic cam tari pentru cineva care nu e obișnuit, poate o să-ţi simţi 
capul greu când te trezești, dar nimic care să-ți compromita 
concertul, te asigur. Dar nu ţigărica mea te-a adus în starea 
asta. Ce nu merge? 

Thomas îi vorbi mamei sale despre halucinatia neobișnuită 
pe care o avusese în camera de alături. Ea îl ascultă dusă pe 
gânduri, admițând ca poate exagerase când pregătise 
amestecul. 

— Si ce ţi-a spus? întrebă ea așezându-se curioasă, de parca 
Thomas îi raportase că se întâlnise cu vecinii de palier. 

— Că nu o să trec prin fereastră. 


— Ce idee bizara... Si altceva? 

— Nimic special, doar ca a fost putin cam prea protector în 
copilaria mea. 

— Putin? Taica-tu te cocolosea si te incotosmana. De cate ori 
nu te-am văzut transpirând din greu in drum spre scoala! Ce 
vrei, era doctor și vedea epidemii peste tot. Si despre mine nu a 
pomenit deloc? 

— Mama, era o halucinație, nu o conversaţie de salon! 

— Nu se știe niciodată. Si mie mi s-a întâmplat să-l vad în 
somn, la scurt timp după ce... 

— Si-ti vorbea, îl vedeai cu adevărat? o întrerupse 

Thomas cu bruscă insufletire. 

— Da, îl vedeam, tocmai ţi-am zis, și da, îmi vorbea. 

— Si tie ce-ţi spunea? 

— Ca-i parea rau, insa scuzele lui nu contau. In serile cand 
aparea, eram un pic matoala, sincera sa fiu. Arata in forma? 

— Ca de obicei... Mi se pare complet absurd sa-ti raspund la 
intrebare. 

— Ti-a facut bine sa-l vezi? 

— Nu tocmai, nu. 

— Pacat! Nuise intampla oricui. 

— M-aș fi lipsit de asta, dacă chiar vrei să știi, in fine... habar 
n-am. Dacă n-aș fi fost drogat, poate aș fi reușit să profit de 
moment. 

— Am o idee genială! Vino la mine după concert, o să 
încercăm iar. Aș avea două-trei lucruri să-ți comunic pentru el, 
o să fii mesagerul meu, adăugă ea cu o privire complice. 

Thomas oftă prelung. 

— Mama mă invită să fumăm împreună ca să-i transmit 
fantomei tatei niște mesaje din partea ei. Te întrebai ce-ai 
greșit în educaţia mea? 

— Ai fi preferat să-ţi propun o partidă de bridge sau o ședință 
de brodat? Du-te să te culci, ai concert mâine, o să continuăm 
discuţia în altă seară. După spectacol, avem voie să venim să te 
felicităm în cabina ta sau și asta te deranjează? 

Thomas își sărută mama pe frunte și plecă. 

Încă se simţea ciudat când ieși din imobil și se gândi că mai 
bine ar lua un taxi. Merse pe jos până la staţia de taxiuri, 
ezitând pe drum s-o sune pe Sophie. Avea nevoie mai mult 
decât oricând de prezenţa ei, nevoie să stea de vorbă cu cineva 


care sa considere anormal ceea ce traise el mai devreme, 
cineva care sa-i ofere un pic de compasiune. Insa renunta de 
teama sa nu treaca drept nebun. 


2k 


Thomas locuia intr-un apartament cu doua camere la 
mansardă. Cinci etaje urcate pe scări îi readusera sangele-rece. 
Își recăpătase echilibrul, corpul părea să fi eliminat drogul, 
ceea ce îl liniști. 

Înainte să se bage în pat, trecu totul în revistă, se apropie de 
fereastra fixată în acoperișul imobilului și, zâmbind, aruncă o 
privire spre cer. 

— Dacă ai ști ce-am trăit astă-seară, ai fi primul care ar râde. 
Mi-ai tras o sperietură zdravănă, dar a fost plăcut să te văd, 
tată, chiar și într-un vis ciudat. 


Spectrul lui Raymond așteptă ca Thomas să adoarmă, apoi 
veni să se așeze la picioarele patului. Și zâmbea contemplându- 
și fiul. 


= 


= 
yh! 


| \\\ N Vl LL í —_ À A 
É | \ \ i ii H a 4 N 

| UES i 
3! || (E “il i 


3 

Larma salii razbatea pana in culise. Precum hula ridicata de 
vânt, tracul celor care o auzeau creștea. Orchestra aștepta în 
șir indian pe coridorul dinspre scenă. Apoi luminile s-au 
estompat și muzicienii porniră să-și ocupe locurile. Începură să- 
și acorde instrumentele într-o disonanta voioasa și cei din sala 
amutira. După care veni rândul pianistului să intre în scenă. 
Colette aruncă un bravo care stârni aplauzele publicului. 
Dirijorul se duse la pupitru și se întoarse să-l salute pe Thomas, 
care se ridică de pe taburet pentru a-i răspunde la fel. Marcel 
era la post, iar pianul Steinway strălucea într-o lumină aproape 
celestă. 

Bagheta se inalta, Thomas își umplu plămânii cu aer, ridică 
mâinile și execută, în opt măsuri, lenta serie de acorduri ca 
niște clopote grave, apoi degetele i se dezlantuira pe clapele de 
fildeș, eliberând un torent de optimi. Viorile îl urmară curând 
într-un suflu amintind de vânturile iernii ce mătură stepa. 
Thomas închise ochii, deja se afla altundeva, în Rusia, într-o 
altă lume, într-o altă epocă, unde nu exista nimic în afara unei 
impetuozitati romantice. Când mâinile i se ridicau spre acute, 
Colette sări din fotoliu ca să urmărească degetele agile 
răscolindu-i sufletul de nașă; Jeanne o prinse în ultima clipă și o 
forță să se așeze la loc. 

Niciodată Thomas nu atingea o stare de uitare de sine mai 
profundă decât atunci când cânta pe scenă. Viorile conversau 
cu el. Nu avea să treacă mult și oboaiele vor lua parte și ele. 
Rahmaninov scrisese Concertul nr. 2 pe când urma un 
tratament sub hipnoză, partitura povesteşte despre o 
renaștere. La începutul primei parti, compozitorul iese din 
apatie, apoi, într-o magnifica evocare, redă momentele 
dureroase prin care a trecut. Thomas și Rahmaninov erau acum 
o singură făptură, de parcă fantoma compozitorului se așezase 
lângă el ca să cânte, punându-și degetele peste ale lui... de 
parcă... 

Thomas aruncă o privire spre sală și-și zări tatăl în primul 
rând, levitând pe genunchii unei tinere care nu părea deloc 
conștientă de prezenţa lui. 

Dirijorul se miră că pianistul său sărise câteva note. Noroc 
că, fiind un virtuoz, recuperase rapid. Orchestra continua 
melodia, iar pianul îi răspundea delicat. Thomas profită de 


linistea de la finalul primei parti ca sa-si stearga fruntea. 
Adagio incepu lent, de data aceasta era un dialog tainic intre 
flaute si oboaie la care Thomas trebuia sa fie foarte atent. Inca 
o privire scurtă spre sală, tatăl său stătea picior peste picior si 
zâmbea mândru. Dirijorul se întoarse spre el, intrigat de noua 
ruptură în cursul mișcării ascendente a orchestrei. Thomas își 
recăpăta controlul într-un atac magistral cu o încheiere 
sublimă. 

— Ceva nu-i în regulă cu el, sopti Colette. 

— Tu nu ești în regulă, taci, murmură Jeanne. 

— Transpiră abundent, deși în sala asta e frig de mori. 

— El stă sub reflectoare, suiera Jeanne. Taci odată! 

— Uite, îi aruncă niște priviri ciudate unei tinere din primul 
rând. Nu sunt nebună totuși, vezi bine că nu-i în apele lui. 

— Tu nu ești în apele tale. El e bine și cântă ca un zeu! 

— Dacă zici tu, tac! 

— Așa, ascultă si tine-ti gura. 

Vecinii de scaune începeau să fie agasati de trăncăneala lor. 
Jeanne le adresă un zâmbet plin de regret și liniștitor, 
explicându-le cu un gest că prietena ei e dusă cu pluta. 

— Spui de mine că sunt tacanita, cand de fapt tu esti, 
bombăni Colette. 

Când începu partea a treia, Thomas abandonă stepele 
rusești. Allegro debută cu o mișcare lungă a orchestrei în 
timpul căreia pianistul se strădui din răsputeri să se 
concentreze, să nu-și arunce ochii spre fotoliul unde Raymond 
își încrucișa și-și descrucișa picioarele. Această manie avusese 
mereu darul de a-l agasa pe Thomas în cel mai înalt grad, 
fantoma tatălui său nu putea totuși să pretindă că stă incomod. 

Il aștepta un lung solo și, dacă avea să comită cea mai mica 
eroare, niciun instrument n-o să-l scoată din încurcătură. 
Privirea sumbră a dirijorului îndreptată spre el spunea oricum 
multe despre ce va urma după concert. Trebuia să reziste până 
la sosirea ajutoarelor, adică a flautelor și a oboaielor, să se 
descurce până la ultima măsură, în ciuda furnicăturilor din 
degete, a broboanelor de sudoare care i se formau pe frunte și 
a inimii tulburate de aceste apariţii. Trebuia să nu mai întoarcă 
deloc capul, să uite de sală, să se gândească doar la mama și la 
nașa lui care aveau să-l viziteze în cabină. Era doar o altă criză 
ușoară de panică, îi explicase tatăl lui în ajun... ba nu, ideea era 


absurda. Tatal lui nu putea sa-i explice nimic intrucat nu se mai 
afla pe lumea asta de cinci ani. 


Thomas facu sa rasune cele patru acorduri finale, iar 
concertul se incheie triumfator, coplesind publicul. Colette sari 
în picioare strigând bravo, urmată de întreaga sală, care-i 
aclamă pe muzicieni într-o furtună de aplauze. Dirijorul întinse 
braţul spre pianist, atribuindu-i meritul reprezentatiei, dar, 
când privirile li se întâlniră, Thomas nu se lăsă păcălit, dirijorul 
era furibund. 

Thomas înaintă spre marginea scenei de trei ori și se înclină. 
Aclamatiile se prelungeau, apoi veni rândul orchestrei să 
primească multumirile unui public complet vrăjit. Într-un final, 
cortina căzu și luminile se reaprinseră. 


Dirijorul lăsă bagheta și se îndreptă spre culise. 

— Sunt dezolat, se scuză Thomas, am avut o ușoară stare de 
Tău. 

— Am observat. E ceva grav? 

— Nimic care să compromita reprezentatia de mâine, vă 
promit. 

— Sper, replică dirijorul cu aroganță, plecând spre cabina 
lui. _ 

Se întoarse și Thomas într-a sa. Își scoase fracul și pantalonii 
negri și îmbrăcă niște blugi și un tricou, după care se așeză pe 
scaunul din fata oglinzii intrebandu-se dacă trebuia sau nu să 
meargă la medic. Se auzi un ciocănit și ușa se deschise înainte 
ca el să rostească vreun cuvânt. Se aștepta să-și vadă mama și 
nașa, însă surprizele din seara aceasta nu se încheiaseră, așa 
că se pomeni nas în nas cu Sophie. 

— N-a fost Brahms, dar te-ai descurcat bine, îi spuse ea 
zâmbind. _ 

Strălucea în rochia lungă neagră. Își prinsese părul ca atunci 
când cânta, ceea ce-i aminti lui Thomas de vremea când li se 
întâmpla să se întâlnească pe scenă. 

— Nu știam că ești la Paris, răspunse el ridicându-se. 

— Hazardul vieţii. Mâine plec. Am ezitat să vin să te 
imbratisez, voiam să-ţi scriu de la Roma, dar păreai atât de 
singur când ai salutat publicul! 

— Ai venit, înseamnă deja mult. 


— Ti-am vazut numele pe afis cand am trecut dimineata prin 
fata sălii. Ba nu, e o minciună prosteasca, continua ea. Mi se 
mai intampla sa-ti urmaresc turneele de la distanta, nu ma 
intreba de ce, nici eu nu stiu. 

— Vrei să luăm cina în oraș? îi propuse Thomas. 

— Am cunoscut pe cineva, Thomas, cineva cu care mă simt 
bine, m-am gândit că este momentul să-ţi spun. 

— Nu trebuie să-mi dai mie socoteală. 

— Ştiu, dar e mai bine așa. Nu ești supărat pe mine? 

— Că ești fericită? De ce aș fi supărat? 

— Pentru că am fost fericită și cu tine. Tu ai fost cel care mă 
purta cu el fără să mă ia, mă păstra fără să mă cucerească, mă 
iubea fără să mă vrea, iti amintește de ceva? Nu contează, asta- 
i viața, nu regret nimic. 

— César et Rosalie. Ne-am uitat continuu la film cand am 
cantat la Stockholm, era dublat in suedeza si eu iti recitam 
dialogurile. 

— Fara sa ghicesti cat rau imi faceai. 

— E muzician? 

— Nu, poate tocmai de aceea povestea noastră are o șansă. 
Locuiește la Roma, e restaurator, nu are mare legătură cu 
muzica, recunosc, însă tu și cu mine, Thomas, suntem ca niște 
marinari, ne trebuie un port de bază dacă nu vrem să ne 
scufundăm, nu-i așa? 

— Nu știu, poate că ai dreptate. 

Se apropie de el, îl strânse la piept și îi mângâie obrazul. 

— Si tu meriti să fii fericit, scumpul meu Thomas. Când o s-o 
întâlnești, să n-o lași să plece cum ai făcut cu mine. Găsește 
curajul de a vrea s-o iubești. 

Il sărută pe frunte, apoi se întoarse din prag. 

— Mă înșel eu sau ai sărit niște măsuri la adagio? 

Și cu aceste cuvinte, dispăru. Thomas așteptă câteva clipe, 
după care se aseza la loc pe scaun, in fata oglinzii, dus pe 
gânduri. 


— O magistrală demonstraţie a geniului feminin! exclamă 
tatăl lui apărând în oglindă. Trebuie să-și fi planificat foarte 
atent răzbunarea, dar sunt nevoit să recunosc că a fost 
exemplară. Câtă cruzime! Și felul cum te-a mângâiat pe obraz 


cu un aer matern, ce viperă, ce talent! adauga el mimând că 
aplauda. Sah și mat, bătrâne, ţi-a plătit cu aceeași monedă. 

— O să mă lași în pace până la urmă? bodogăni Thomas. 

— După ce-am văzut adineauri? Exclus. N-aș fi bănuit 
niciodată că ţi-am ratat educaţia sentimentală în asemenea hal. 
Sper că vei reţine lecţia pe care ea tocmai ţi-a dat-o. Doar două 
minute și câteva fraze ca să te anunţe că nu mai ești decât o 
amintire. O urcare la fileu, ca să te lase să speri la o 
complicitate încă existentă, și pac! un smash când ţi-a aruncat 
că ai trecut pe lângă fericire, fericire încarnată de ea, 
bineînţeles. N-aveai nicio sansa sa trimiti mingea înapoi. 
Magnific, trebuie s-o spun. Si nu s-a mulţumit sa te pună la 
pământ, ţi-a călcat și cadavrul în picioare pomenind de notele 
tale ratate. Admirabil! 

— Ai terminat? 

— Am spus ce-aveam de spus, atâta tot. 

— Notele ratate ţie ţi le datorez. 

— Ai tupeu, nu glumă! Din câte știu, eu nu eram pe scenă. 

— Ci așezat în primul rând, pe genunchii unei tipe mișto, ca 
din întâmplare. Într-adevăr, nu era ceva care să mă distragă. 

— Nu am mult timp la dispoziţie, așa că nu te apuca să-mi 
reproșezi că am venit să-mi ascult fiul. 

— Aveai altceva mai bun de facut? 

— Aș fi putut să-mi petrec seara la Lido și să profit de starea 
mea pentru a hoinări liniștit prin culise. 

— Nu poţi fi aici, în oglindă, nu poţi să-mi vorbești, nu poţi să 
exiști, fiindcă nu mai exiști! 

— Atunci, una din două: sau te incapatanezi să negi ce ni se 
întâmplă și pierdem momente preţioase cu speculaţii, sau 
admiti că unele lucruri se produc fără să li se găsească o 
explicaţie raţională. Când eram puști, adică, din păcate, pe la 
jumătatea secolului trecut, se zicea că e imposibil să grefezi o 
inimă, și totuși așa ceva s-a realizat, iar în secolul dinainte, se 
zicea că e imposibil să zbori, și totuși San Francisco e la 11 ore 
cu avionul. Vrei și alte exemple? 

— Dar fantomele nu există! 

— În acest caz, tibetanii, chinezii, japonezii, scotienii, toate 
civilizațiile care, în decursul secolelor, le-au consacrat un cult, 
sunt o adunătură de nătărăi, în timp ce tu detii adevărul. 
Curată modestie! 


Se auzi iar un ciocanit si Thomas intreba agasat cine este. 

— Maica-ta si Colette, susoti Raymond, cine vrei sa fie? 
Niciun cuvant despre noi doi, evident. Eu dispar acum si ma 
intorc dupa ce pleaca ele. 

Thomas se ridica pentru a deschide usa. Colette intra prima, 
Jeanne se strecura in spatele ei. 

— Ai fost extraordinar! exclama nasa lui. Un sarut si te lasam 
sa te odihnesti. Asta daca nu cumva vrei sa bei un pahar cu 
doua batranici. Maica-ta spune oricui vrea sa asculte ca m-am 
ramolit. 

— Ma obosesti, Colette, ofta Jeanne. 

— Iată, nu mai avusesem dreptul la un repros de vreo 10 
minute. 

Thomas isi saruta mama. 

— Sala era în al nouălea cer, îi zise ea. 

— Lasă cerul în pace, sugeră Thomas. Am cântat foarte 
prost. Am avut noroc că orchestra m-a sprijinit. 

— Aha, ce spuneam eu! strigă Colette triumfătoare. Am 
observat că nu erai în apele tale, dar te asigur că publicul nu și- 
a dat seama. Pe cine săgetai cu privirea în primul rând? 

— Pe cineva care a dispărut de mult din viața mea, răspunse 
Thomas uitându-se fix la reflexia sa din oglindă. 

Jeanne și Colette schimbară priviri nedumerite. Jeanne își luă 
prietena de brat și o trase spre usa. 

— Să-l lăsăm în pace, e obosit, e fiul meu, îl cunosc mai bine 
decât tine. 

Il salută pe Thomas și o împinse afară pe Colette, care îi 
trimise din palmă un sărut finului ei când ieși. 

Thomas își auzi nașa bodogănind pe culoar, după care 
liniștea se așternu iar. 

Oglinda reflecta doar trăsăturile lui. Mama sa nu greșise, era 
palid și epuizat. Își puse pe umeras îmbrăcămintea de scenă, își 
luă geanta de piele și stinse lumina în cabină înainte de a pleca. 

În culise, se întâlni cu Marcel, care îl salută cu un simplu 
bună seara. Thomas se strecură afară pe la ieșirea artiștilor si- 
și descoperi tatăl stând picior peste picior pe capota unei 
mașini. 

— Te-aș fi invitat cu mare plăcere la cină, dar... în fine, pot 
să-ţi tin de urât dacă ai chef să mergi să ciugulesti ceva. 

— Am chef să fiu singur. 


— E o nebunie, replică tatăl lui luându-l cu braţul de umeri. 

— Nu mai spune! 

— Ce să nu vă spun? întrebă un bărbat care trecea prin 
dreptul lui Thomas. 

— Nimic, nu vorbeam cu dumneavoastră. 

— Cum nimic? M-ati tutuit. 

— Ei bine, chiar nimic, se enervă Thomas. 

— lertati-ma că insist, dar mi-ati cerut să nu va spun, iar eu 
tocmai v-am spus ceva, replica barbatul. 

Thomas se uita fix la el. 

— Poate e vreun gaz, vreun soi de poluare atmosferica care 
innebuneste pe toata lumea, constata Thomas. 

— Fii politicos, tinere, dintre noi doi, mai degraba dumneata 
esti nebunul. Vorbesti singur. 

Thomas dadu din umeri si-si continua drumul. Cand intoarse 
capul, observa că tatăl său nu-și ascundea încântarea. 

— Ti se pare distractiv? 

— Recunoaște că e destul de nostim, ai fi zis că e o scenetă 
de Raymond Devos. 

— Cine? 

— Să trecem peste, ești prea tânăr. 

— De ce te afli aici, de ce te văd și te aud? 

— Presupun că un „pentru că” nu te-ar satisface. Așa că 
prefer să ajungem întâi la tine acasă și să stai comod ca să mă 
asculti cu atenţie. Trebuie să discutăm. 

— Si apoi mă lași în pace? 

— E atât de insuportabil să mă vezi? 

— Nu asta voiam să spun. N-a fost ușor să te pierd. Ocupai 
mult spaţiu. Mama spunea că o să am nevoie de timp, căo să 
trec prin diferite faze, dar nu mi-am închipuit că lucrurile vor 
căpăta o asemenea dimensiune. 

— Maică-ta iti vorbea adesea despre mine după moartea 
mea? 

— Ești conștient că o astfel de întrebare n-are niciun sens? 

— În situaţia mea, conștiința e o chestie vastă. În plus, cum 
adică „ocupam mult spaţiu”? Iti făceam umbră? 


Thomas împinse ușa imobilului. Când se uită în sus, în casa 
scării, își văzu tatăl cocotat pe balustrada de la ultimul palier. 
— Credeam că fantomele târăsc o ghiulea după ele! oftă el. 


Intra in apartament, isi atarna geanta in cuier, isi lua o bere 
din frigider si se prabusi pe sofa. 

Tatal sau veni sa ia loc in fotoliul din fata lui. 

— Nici nu-ti poti imagina cat e de agasanta aceasta manie a 
ta de a-ti incrucisa intruna picioarele. Cand traiai, imi taia tot 
cheful sa-ti vorbesc. 

— N-am nicio vină, picioarele mele erau prea lungi, n-am 
știut niciodată ce să fac cu ele. Mai aveam și alte manii care te 
agasau? 

— Ce te aduce aici? Senzatia că ai lăsat ceva neterminat? 

— Nu fi insolent, Thomas, sunt încă tatăl tău! 

— Ţinând cont ca mă bântui, nu risc să uit. 

— M-am întors fiindcă vreau să-ţi cer un serviciu foarte 
important. Dacă accepti, iti promit ca te las în pace. Dar mai 
întâi trebuie să-ţi vorbesc putin despre mine, cu condiţia să nu- 
ti fac prea multă umbră, desigur. 

În fata mutismului fiului său, Raymond afișă un aer 
descurajat. A 

— De ce ești atât de tăcut, de rece, de distant? Imi porți 
pică? Nu te-am iubit destul? 

— Erai muntele pe care am vrut mereu să-l escaladez, cu 
teama de a ajunge într-o bună zi în vârf. Erai marele chirurg 
care salva vieţi, pe când eu... eu cânt. 

— Si care-i problema? Tu infrumusetezi vieţile. Să fi văzut 
privirile spectatorilor  astă-seară... Am fost mândru și 
emoţionat. Da, am salvat câteva vieţi, dar în meseria mea, 
nimeni nu vine să te aplaude când ieși din blocul operator și 
nimeni nu te felicită odată concertul bisturielor încheiat. 

— Jata-te brusc și plin de lirism. 

— Apanajul morţii, replică tatăl său recăpătându-și prestanta. 

— Bine, te ascult și apoi mă lași să dorm. Chiar sunt epuizat. 
Promiti? 

— Jur, răspunse tatăl lui prefăcându-se ca scuipa pe jos’. Ia 
sa vedem... Cum sa incepem? 

— Explicandu-mi prezenta ta aici, nu? 

— Îmi pare rău, asta n-am voie să-ţi spun, a fost condiţia 
obligatorie ca să obţin o scurtă permisie. 


1 Aluzie la expresia „promis, jure, craché" (promis, jurat, scuipat), ce-și are 
originea în vremurile când, pentru a pecetlui o înţelegere între două 
persoane, una dintre ele scuipa în palmă și strângea mâna celeilalte. (N.t.) 


— O scurtă permisie... ca în armată? 

— Nu, dar, dacă ţii neapărat, atunci da. 

— Ai obţinut o scurtă permisie de dincolo ca sa vii să ma 
vezi? 

Cum termină de rostit fraza, Thomas izbucni într-un hohot 
imens de râs. 

— Iti mai baţi mult joc de mine? 

— Cum să-mi imaginez așa ceva? Stau de vorbă cu fantoma 
tatei în toiul nopţii... Gata, continuă. Ceva îmi spune că mai am 
multe de îndurat, adăugă el ștergându-și ochii cu dosul palmei. 

— Am nevoie de tine ca să îndeplinești un lucru de care 
depinde eternitatea mea. 

— Evident, acum totul devine clar! Te-au trimis pe pământ ca 
să salvezi omenirea, asa cum iti salvai pacienţii, si, ca un 
adevărat Don Quijote, te-ai gândit că eu aș fi un Sancho Panza 
nemaipomenit. 

— Nu te mai prosti, e ceva urgent! 

— Ce poate fi urgent când ești mort? 

— O să înţelegi într-o zi, cât mai târziu posibil, sper. Mă lași 
să vorbesc sau ai de gând să mă tot întrerupi? 


Thomas acceptă să tacă. Era convins că avea un vis ciudat 
din care se va trezi mai devreme sau mai târziu. Si această idee 
îl liniști în timp ce-și asculta tatăl. 


— Cuplul pe care eu și mama ta îl formam nu mai era un 
cuplu adevărat de multă vreme. 

— Nu-mi spui nicio noutate, ai plecat de-acasă cu 10 ani 
înainte să mori. 

— Vorbesc de altă vreme. Curând după venirea ta pe lume, 
viata noastră n-a mai fost decât un aranjament între prieteni. 

— Mersi, dacă aș fi mers la psiholog, o informatie ca asta i-ar 
fi asigurat o pensie pe cinste înainte să termin eu terapia. 

— Nu mă refeream la epoca dinaintea nașterii tale. Pe atunci 
ne iubeam sincer, însă ne-am îndepărtat. Putin și din vina mea. 

— Ce înţelegi prin puţin? 

— Am cunoscut o altă femeie. 

— Ai avut o relaţie, pe bune? Tu, care stăpâneai arta si 
metoda de a-i seduce pe toţi care-ţi ieșeau în cale, parca 
vorbeşti de o revelație. 


— Te înșeli în privinţa mea. Îmi plăcea să-i farmec pe alţii, 
dar nu eram un fustangiu. De altfel, n-am putut să trăiesc 
această mare iubire, poate de aceea nu s-a stins niciodată. 

— Cu anestezista de la spital, cea care te privea cu ochi de 
mangustă? Mereu am bănuit că e ceva între voi. 

— Ti-o amintești pe Violette? 

— De fiecare data cand veneam sa te vad la birou, ma 
mângâia pe frunte de parcă eram un canis și se extazia 
spunându-mi că eram copia ta leită. 

— Ei bine, nu despre ea este vorba. Chiar dacă am avut o 
mică aventură, a fost fără importanţă. 

— Pentru tine sau pentru mama? 

— O să mă judeci cu psihologul tău când o să ai unul, până 
atunci lasă-mă să continui. 

— Pediatra cu ochi verzi! 

— Termină! Nu la spital am întâlnit-o pe Camille. 

— Camille, deci! Și unde v-aţi cunoscut? 

— Îţi amintești staţiunea unde ne petreceam verile? 

— Toate vacantele copilăriei in care adunam scoici din 
nisipul mocirlos, mă dădeam în călușei sau făceam un tur pe 
ponei, jucam partide de minigolf pe care nu le câștigam 
niciodată, mergeam la picnicuri pe mal cu coșurile pregătite de 
mama... Plus plimbările in jurul semaforului, clătitele din fata 
cafenelei de pe plajă la ora gustării, partidele de Monopoly 
când ploua... Ar trebui să sufăr de o amnezie severă ca să uit o 
asemenea monotonie. 

— Esti nedrept, te distrai grozav în timpul vacantelor. 

— M-ai întrebat măcar o dată dacă chiar mă distram grozav? 

Raymond își privi fiul cu un aer circumspect înainte de a 
continua. 

— Acolo ne-am cunoscut. 

— Mă bucur să aflu. Şi de ce mă privește asta pe mine? 

— Ei bine, întrucât pescuitul de scoici, călușeii, clubul hipic 
și ora clătitelor erau tot atâtea mijloace de a fi împreună, să 
zicem că tu erai oarecum pretextul întâlnirilor noastre. 

— Te foloseai de mine drept acoperire? Dezgustător! 

— Dar ce-ţi imaginezi? Nu făceam nimic rau, Thomas, ne 
iubeam în tăcere, ca să vă protejăm. Ni se mai întâmpla 
câteodată să ne luăm discret de mână, iar inimile ne băteau 
tare de emotie, alteori ne atingeam în treacăt, doar o atingere, 


insa cea mai mare parte din timp nu faceam decat sa schimbam 
priviri si confidente. 

— Scuteste-ma de detalii! se enerva Thomas. 

— Nu mai ai cinci ani, ai putea face efortul sa ma asculti fara 
Sa raportezi totul la tine? 

— Chiar e o lume pe dos! Vrei să știi ce-mi plăcea in 
vacantele alea sub cerul veșnic cenușiu? Spre deosebire de 
restul anului, când blocul operator și pacienţii tăi te acaparau 
complet, erai al meu. Petreceam în sfârșit momente împreună, 
doar noi doi. Așa că nu am chef să aflu că timpul pe care mi-l 
dedicai era doar un pretext ca să-ţi întâlneşti amanta. 

— Camille nu era amanta mea, era altceva. Iar tu, tu te-ai 
întrebat măcar o dată dacă eu mă distram, dacă eram fericit 
sau daca mă simțeam bine? 

— Eram un puști! strigă Thomas. 

— Ai crescut, iar eu muream de singurătate! strigă și tatăl 
său. 

— Și mama? 

— Maică-ta n-are nicio vină, și nici eu. A fost dragoste la 
prima vedere, Thomas, astfel de lucruri nu se explică, răspunse 
Raymond coborând vocea. 

— Să stai de vorbă cu spectrul tatălui tău, nici atât! O să mă 
culc, iar tu ești rugat să te duci să bântui pe cine vrei, pe unde 
vrei, dar nu la picioarele patului meu. 

— Cum dorești, o să continuăm discuţia mâine. Concertul 
trebuie să te fi epuizat, nu e un moment bun să-ţi povestesc 
toate astea. N 

Thomas se ridică si se indrepta spre dormitor. In pragul uşii 
se întoarse spre tatăl sau si îi aruncă o privire feroce. 

— Nu va fi niciun mâine, fiindcă această seară n-a existat, nu 
mai mult decât conversaţia noastră. Am un coșmar în care și-au 
dat întâlnire toate suferinţele și angoasele mele, Sophie, tu, 
notele ratate la Pleyel, privirea dirijorului, aerul dezolat al lui 
Marcel. Sunt tot la mama acasă, lungit pe canapeaua din salon 
și, când o să mă trezesc, nimic din toate astea nu va fi existat. 
Va fi încă ziua comemorării morţii tale. Nu am revăzut-o pe 
Sophie, concertul meu încă nu s-a desfășurat, iar eu am 
amintiri frumoase din vacantele de vară petrecute cu tata. 


==] SI = 
sp l 
"ar = 
f 


MG 


4 


Thomas cauta pe dibuite ceasul desteptator. Deschise ochii 
grei de somn si isi dadu seama ca de fapt soneria telefonului il 
smulsese din visele lui. Apuca fara chef smartphone-ul si se uita 
la ecran. Degeaba ar fi respins apelul, mama lui ar fi sunat 
pana i-ar fi raspuns. 

Un val de cuvinte i se revărsă în ureche. Vocea mamei avea o 
putere calmantă și, cu telefonul pe pernă, Thomas o ascultă, 
strecurand în discursul ei câteva bolboroseli. 

— Ai reușit să te odihnești? 

— Mmm... 

— Ma pune pe ganduri ca te-ai simtit atat de rau dupa ce ai 
fumat, am greșit că nu am luat lucrurile în serios. Fiecare 
reacționează în felul lui. Taică-tu avea mania să râdă de 
alergiile mele, zicea că nu există decât în capul meu. Ei și? În 
cap sau în sânge, contează doar rezultatul, nu? 

— Mmm... 

— Eu, scumpule, am o problema cu usturoiul. E suficient un 
dram de usturoi in mancare si nu mai dorm toata noaptea, ma 
rog, stomacul meu nu doarme. 

— Mmm... 

— Aratai ceva de speriat, mi-am facut reprosuri. Sper ca 
efectele s-au dus. Daca nu, poti sa incerci oricand leacurile 
vechi contra mahmurelii. Nimic nu te pune mai eficient pe 
picioare decat sucul de rosii baut cand te trezesti. La fel de 
bine merge si zeama de lămâie. În orice caz, cu toată expresia 
ta ciudată, erai foarte chipeș. 

— Mmm... 

— O să vin cu nasa ta sa te ascultăm diseară, o sa am grijă sa 
nu te deranjeze si nu-ti bate capul, vom fi foarte multumite 
indiferent pe ce rand ne asezi. Nu uita sa lasi biletele la intrare. 
Doua, bineinteles! 

— Mmm... 

— Vorbesc aiurea, am zis adineauri că mă va însoţi Colette, 
în fine, mai degrabă eu o însoțesc pe ea. Vom veni să te 
sărutăm în cabina ta. Sunt tare mândră, să știi, oricât ti-as 
repeta-o, niciodată nu va fi destul. Ce oră e? Doar 8:00? 
Dumnezeule, e încă foarte devreme! 

— Da. 

— Te las să te culci la loc. Te iubesc, scumpule. Pe diseară! 


Thomas lasa telefonul sa cada pe covor. Deschise ochii si se 
uita de jur-imprejur. Spre marea lui usurare, in camera 
scaldata intr-o lumina aurie domnea linistea. O solitudine 
agreabila, care ii trezi pana la urma simturile. 

Daca mama lui îi ceruse bilete însemna ca nu venise să-l 
asculte în ajun, iar dacă nu venise să-l asculte, atunci seara 
improbabilă de care își amintea el nu existase. Nici concertul, 
nici notele ratate, nici apariţia lui Sophie și nici fantoma, mai 
ales fantoma. Dar înainte să se bucure din plin, Thomas se 
ridică în capul oaselor și-și strigă tatăl. 

— Papa? Papa, esti aici? Dacă te ascunzi pe undeva ca sa mă 
sperii, să știi că nu-i amuzant. 


O amintire caraghioasă îi răsări în minte. Un joc complice pe 
care-l intretinuse cu tatăl său în copilărie consta tocmai în a se 
speria unul pe altul răsărind brusc dintr-o ascunzătoare. Gluma 
începuse pe când el avea vreo șase ani și nu încetase niciodată. 
Se piteau în spatele copacilor la ieșirea de la școală, în 
vestiarul facultăţii, în cabina ascensorului, în culisele sălii de 
concert, chiar și la spital, unde Thomas se strecura uneori în 
biroul tatălui său cu complicitatea secretarei. Orice loc era bun 
pentru a perpetua farsa, doar scena și blocul operator fuseseră 
declarate zone interzise. 

— Papa? strigă încă o data Thomas deschizând brusc 
șifonierul care nu conţinea decât o valiză și un palton. 

Era singur. Porni filtrul de cafea și, cuprins de o ușoară 
melancolie, se așeză la masă în bucătărie să ia micul dejun. 

Sub dus, simţi nevoia să discute cu cineva, să-și 
mărturisească visul pentru a-l exorciza mai temeinic. 

Sylvain îi era bun amic, aproape prieten, însă era și psihiatru 
și împătimit de muzică. Thomas îi oferise bilete la concerte de 
nenumărate ori, așa că de ce să nu-i ceară și el acum un 
serviciu? Îl sună și-i propuse să ia prânzul împreună. Sylvain nu 
era naiv. Îi răspunse că vocea pe care o aude în aparat trădează 
mai degrabă dorinţa de a vorbi decât de a savura o friptură cu 
cartofi prajiti. O braserie n-ar fi locul ideal ca sa scape de ceea 
ce are pe suflet. O problemă sentimentală îl chinuia, nu? 
întrebă prietenul lui. 

— Un psihiatru nu-i un consilier sentimental, să știi. 


— Altceva e la mijloc, il asigura Thomas, dar ai dreptate, e 
mai bine sa ne vedem undeva in liniște. Ceea ce am să-ţi 
povestesc e tacaneala curata. 

Ros de curiozitate, Sylvain ii dadu intalnire la cabinetul sau, 
la sfarsitul diminetii. 


* 


Thomas prefera sa se aseze pe un fotoliu in loc sa se intinda 
pe canapea. 

— Chiar dacă nu-i o consultatie propriu-zisă, păstrezi 
secretul profesional, nu-i așa? 

— Discretia este o chestiune ce tine de caracter, bătrâne, dar 
da, orice îmi spui rămâne între acești pereţi. Acum, dacă vrei să 
te ajut, trebuie să-mi povestești ce te aduce aici. 

Thomas îi relată pe larg ceea ce trăise... sau credea că a 
trăit. 

Medicul îl ascultă o oră întreagă, fără să-l întrerupă, 
multumindu-se să ia notițe. Când Thomas termina, îi ceru să 
formuleze întrebarea pe care încă nu o pusese, întrebarea care 
îl împinsese să vină la el atât de urgent. 

— Ce ţi-am povestit n-are niciun sens și totuși părea real. 
Crezi că un simplu joint a putut să-mi afecteze în asemenea hal 
neuronii, încât să devin nebun? 

— Să nu mai rostești niciodată cuvântul ăsta în faţa unui 
psihiatru, e tabu. Nimeni nu-i nebun, fiecare posedă propria 
percepţie asupra realităţii și, după cum știi sau nu, realitatea 
este subiectivă. Atunci cand canti în public, fizic te afli pe 
scenă, dar conștiința ta este în altă parte. Spiritul tău se 
proiectează, ca într-un vis, cum ni se întâmplă și când dormim. 
Dacă visul este încă prezent la trezire, căutăm să separăm 
realul de ireal, iar visul ne bântuie până dispare. 

— Ce zi e azi? 

— Miercuri. 

— Deci ziua de ieri chiar a existat! 

— Ziua de ieri o precedă întotdeauna pe cea de azi, e un fapt 
incontestabil, bătrâne! Însă ai trăit ziua într-un fel de stare 
hipnotică. Li se întâmplă multor oameni, uneori durează doar o 
clipă, ca senzaţia tulburătoare de déja-vu, alteori mai mult. E 


suficient un mic soc emotional. Chimia creierului nostru e plina 
de resurse nebanuite. 

— Crezi ca un psihotrop poate să aibă un efect asa de 
îndelungat? 

— Depinde de psihotrop. Dar nu ţigara, oricât de tare ar fi 
fost ea, constituie cauza problemei tale. Ti s-a inoculat un drog 
mult mai puternic și mai persistent: culpabilitatea iudeo- 
creștină. 

— Mmm... 

— În episodul pe care l-ai trăit, tatăl tău ţi-a reproșat ceva? 

Thomas incuviinta din cap. 

— Banuiam eu. Ce anume? 

— Nu mai stiu exact, ceva de genul ca nu m-am deranjat 
niciodata sa aflu daca el era fericit, ma rog, asa cred. 

— Vezi, doar vorbesti, si amintirea deja se risipeste. Si cine a 
mai venit la tine in visul asta? O sa ne intoarcem mai tarziu la 
figura paterna. 

— Ti-am spus deja. Sophie. 

— Sophie de care te-ai despartit fiindca n-ai stiut sa te implici 
intr-o relatie adevarata cu ea? 

— Da, în fine, presupun ca da, bâigui Thomas. 

— Dar ea voia. 

Thomas incuviinta iar din cap. 

— Si mai cine? 

— Mama si nasa. 

— Cele doua femei pe care le iubesti fara retineri si pe care 
nu vei putea niciodata sa le respingi, doua femei cu care nu ai 
intrat niciodata in competitie, cum ti s-a intamplat adesea cu 
tatal tau. 

— Nu vad legatura. 

— Eu, da. Si atat, nimeni altcineva? 

— Nu, nimeni, ma rog, a mai fost trecatorul care a spus niste 
cuvinte fara sens, iar tata a ras. Tata a facut aluzie la cineva 
zicandu-mi că sunt prea tânăr ca să-l fi cunoscut. 

— Prea tânăr, dar cat de minunat te-ai folosit de acest 
trecător fără chip ca să te întorci la fracturile copilăriei! O 
reprezentare a urechii neatente a adulţilor care nu aud 
niciodată ce le spun copiii. Îmi închipui că acum vezi imaginea 
de ansamblu. Te simţi mai bine? 

— Poate, dar tot mai am o mică îndoială. 


— Atunci să-ţi mai pun o întrebare ca să te linistesti complet: 
esti sigur ca n-ai omis pe nimeni dintre cei pe care mi i-ai 
insirat? 

— Dirijorul? 

— Dirijorul! Intruchiparea autoritatii, si nu una oarecare, Ci 
singura capabilă să-ţi judece măiestria si să o confirme. Imi 
amintesc destule din anii noștri de școală ca să știu că suportai 
cu dificultate autoritatea. Ne apropiem de scop, lipsește o 
singură persoană și nu degeaba îţi e greu să pomenești de ea. 

— Sincer, Sylvain, nu văd cine. 

— Tocmai asta e, ne vedem foarte greu pe noi înșine. 
Gândește-te bine! 

— Marcel? 

— Exact. Marcel. Cel care aprinde și stinge lumina, cel care 
își subliniază frazele cu câte un „credeţi-mă”. 

— Ce amestec are Marcel? 

— Marcel e conștiința ta. Eul și supraeul tău aflate veșnic în 
conflict. lar acest coșmar, care ti se pare atât de real si care 
apare ca din întâmplare chiar în ziua comemorării morţii tatălui 
tău, este un avertisment al conștiinței tale care-ţi spune: „Micul 
meu Thomas, nu ai încheiat doliul după tatăl tău și, chiar dacă 
Marcel iti spune să-l crezi, supra-Marcel te sfătuiește să nu-l 
crezi, căci a mai rămas un drum lung de străbătut”. 

— Mi-a spus Marcel toate astea? 

— Da, răspunse calm psihiatrul. 

— Dacă zici tu că mi-a spus, atunci te cred. 

— Vezi, închizi cercul. Mă crezi pe mine, îl crezi pe Marcel, 
crezi pe toată lumea, dar acum trebuie mai ales să crezi în tine, 
să accepti că tatăl tau nu mai e aici să te protejeze, să-ţi accepti 
caracterul muritor și, în special, să nu-ţi mai fie teamă să te 
implici alături de o altă Sophie. Bun, aș putea să-mi petrec 
toată ziua cu tine, dar am pacienţi, cazuri infinit mai complicate 
decât al tău. Distrează-te diseară, n-o să greșești nicio notă, 
mama ta va fi în al nouălea cer, Sophie nu va veni să te bântuie, 
și nici fantoma tatălui tău. 

— Îţi datorez ceva? întrebă Thomas. 

— Un prânz data viitoare. Dar, dacă poţi să-mi faci rost de 
bilete la concertul Verdi de la Garnier la sfârșitul lunii, o să-ţi 
rămân etern recunoscător. 


Sylvain il conduse pe Thomas pana la usa biroului si il batu 
pe umăr asigurându-l că totul o să fie în ordine, daca nu cumva 
era deja. 


Ajuns în stradă, Thomas simţi ca paseste mai ușor. Si ca să 
elimine și ultima îndoială, scoase mobilul și își sună fosta 
iubită. 

— Thomas? se miră Sophie. 

— Îmi pare rău, nu vreau să te deranjez, mai ales dacă nu 
ești singură, dar am o întrebare urgentă să-ţi pun, nu te retin 
mult. Aseară ai venit în cabina mea după concert? Nu reușesc 
să-mi dau seama dacă a fost vorba de un coșmar sau a fost ceva 
real. Inclin spre coşmar, dar aveai un aer autentic, în fine, asa 
cred, erai chiar încântătoare, însă ce mi-ai spus a fost atât de 
ireal, că am avut o îndoială când m-am trezit. Cu atât mai mult 
cu cât vizita ta nu a fost culmea acestei zile suprarealiste, însă 
a contribuit oarecum la ea și voiam să scap de orice îndoială. 
Intelegi? 

Se lăsă tăcerea si Thomas se întrebă daca nu cumva Sophie îi 
închisese în nas. 

— Sophie? 

— Aici sunt, răspunse ea încet. Stii ce, Thomas? Poate că am 
făcut o prostie uriașă lasandu-te să pleci, ar fi trebuit să am mai 
multă răbdare, fiindcă nu prea întâlnesc tipi așa de nebuni și de 
geniali ca tine și nu știu dacă asta e spre ghinionul sau spre 
norocul meu. 

Și apoi chiar închise. 

Thomas își dădu seama că nu-i răspunsese la întrebare, ori 
poate o formulase el prost. 

Își văzu de drum și trase concluzia că ar fi cel mai bine să nu 
se mai gândească, să uite ziua hipnotică, cum o caracterizase 
Sylvain, și să se concentreze asupra concertului ce urma seara. 

Profită că soarele își întindea razele peste terasa Deux 
Magots, se așeză la o masa și comandă o salată. 

După ce chelnerul porni spre bucătărie, Thomas se duse să-și 
cumpere un ziar de la un chioșc aflat la doi pași. Apoi se 
întoarse la locul său și mulțumi cuplului de alături pentru 
amabilitatea de a fi avut grijă de haina și de geanta lui. 

Sorbea dintr-o bere când auzi un fluierat în spatele său. 


— Ce de tampenii pot sa indruge psihiatrii astia! Pe bune! 
Daca si constiinta ta are un burdihan cat al bunului Marcel, 
atunci trebuie sa ai niste idei cam greoaie. Ce sa-ti spun, euri si 
supraeuri! 

Thomas nu cauta sa-i raspunda, achita nota, isi puse haina, 
lua nonsalant ziarul si traversa bulevardul Saint-Germain spre 
stația de taxiuri. Urcă într-o Skoda și-i ceru șoferului să-l ducă 
la sala Pleyel. 

Mașina cobora pe strada Bonaparte cand Raymond apăru pe 
locul mortului și se răsuci spre Thomas. 

— În primul rând, noi doi n-am fost niciodată în competiţie, 
iar tu n-ai avut nicio problemă cu autoritatea la școală. Că doar 
eu mă ocupam de neplăcuta sarcină a sedintelor cu părinţii. 

— Mama se ocupa! îl corectă Thomas. 

— Fracturile copilăriei? Hai sa fim serioşi! De ce nu și 
luxatiile adolescenţei, daca tot suntem aici? Despre escarele 
batranetii pot să-ţi vorbesc eu, astea sunt ceva concret. Si 
meseria mea era ceva concret, să operezi nu ţine de domeniul 
subiectiv, tai sau nu tai, după care faci o ligatură și gata. 

Thomas începu să fredoneze privind pe geam ca un puști ce 
refuză să asculte ce i se spune. 

— Vreti să dau drumul la radio? îi propuse șoferul uimit. 

— Nu, n-are rost, răspunse Thomas. Liniștea mi-ar prinde cel 
mai bine. 

— Pentru mine spui asta? îl întrebă tatăl său. 

— Pentru cine altcineva? Nu l-ai auzit pe Sylvain când mi-a 
explicat că nu mi-am încheiat doliul? Si apropo de competiţie... 
cuvintele tale despre psihiatri sunt jalnice. 

— Aveţi o problema psihiatrică? îl întrebă șoferul cu o nota 
de îngrijorare în glas. 

— Uite ce provoci! bodogăni Thomas către tatăl său. 

— Eu n-am provocat nimic, dumneavoastră vorbiti cu mine, 
protestă șoferul. 

— Care dintre noi doi l-a strigat pe celălalt azi-dimineata in 
apartament? „Papa? Papa?” Eu mă făcusem mic ca să te las să 
dormi. Maica-ta te-a trezit, nu eu. 

— Trezit dintr-un coșmar pe care-l credeam terminat! 

— Dacă tot suntem pe chei, pot s-o tin spre spitalul 
Pompidou, vreţi? se oferi șoferul. Am ajunge acolo în 10 
minute, se circulă destul de bine. 


— Multumesc, n-am nevoie sa merg la spital. 

— Oricum, nu prea pareti in forma, ma rog, cum vreti, dar sa 
nu faceti o criza in taxiul meu. 

— Imi cer scuze, repetam un text pentru o piesa de teatru. 

— Oh, acum pricep, răsuflă ușurat șoferul. Ce piesa? 
Nevastă-mea adoră teatrul. 

— Un tată și o apariţie... o poveste un pic mai complicată 
despre legăturile filiale. 

— Dă-i drumul, fii ironic, bate-ti joc de mine în continuare, 
zise Raymond, dar, dacă vrei să-ți ucizi tatăl, cum le place 
psihiatrilor să spună, ai pierdut ocazia, sunt deja mort! 

— Foarte amuzant! 

— A, și mai bine, replică șoferul, fiindcă teatrul e uneori cam 
sinistru. În fine, nevastă-mea îl adoră, iar eu o ador pe ea, 
intelegeti dumneavoastră. Si cu cine jucaţi? 

— Dacă știam! 

— Sunteţi singur pe scenă? 

— Oarecum, da. 

Thomas nu mai adăugă nimic, tatăl său stătea încruntat, cu 
ochii atintiti la drum și cu braţele încrucișate. 

După ce opri mașina în fata sălii Pleyel, șoferul se întoarse și- 
i ceru un autograf lui Thomas când îi dădu restul. 

Tatăl său îl urmă până la intrarea artiștilor. 

— Bine, rămân aici, nu o să asist la reprezentaţie ca să nu te 
distrag, dar după aceea trebuie să mă asculti. Chiar am nevoie 
de tine, ești fiul meu, nu mă pot baza decât pe tine, iar timpul 
ne zorește. 

Văzându-i tulburarea din privire, Thomas se simţi mișcat. 
Niciodată nu citise atâta tristeţe în ochii tatălui său. Profesorul 
era un om mândru, unul dintre aceia care-și ascund suferinţele, 
care spun întotdeauna că totul e în regulă, dar fiul său știa mai 
bine decât orice că acum nu era cazul. 

— De acord, răspunse Thomas. Ne întâlnim aici dupa 
concert. O să mergem la mine și de data asta o să te ascult. 

Tatăl său îl cuprinse în braţe si Thomas îi simţi tandretea. 
Ezită o clipă, apoi îl strânse și el într-o imbratisare care îi aduse 
un sentiment de plenitudine, deopotrivă ciudat și binevenit. 


Şoferul, care îl observase de la distanţă, demara exclamand: 
— Niste ciudati, actorii ăștia! 


5 

Tatăl său îl aștepta la intrarea artiștilor, sprijinit de un 
felinar. Thomas se opri o clipă și se uită atent la el. Era 
îmbrăcat în veșnicul impermeabil de sub care ieșeau pantalonii 
de flanel și pantofii impecabil lustruiti ca întotdeauna. Ridicand 
capul, Raymond îi zambi cu tandrete. 

— Totul a mers bine? îl întrebă. 

— Nici cea mai mică ratare, răspunse Thomas. 

— Mama ta era în formă? 

— De unde știi că a venit să mă vadă dacă ai rămas afară? 

— Am văzut-o intrând, bodogăni Raymond. 

— Mda, să ne grăbim, sunt obosit. 


Thomas porni spre staţia de metrou. 

— Nu mergem cu taxiul? se îngrijoră Raymond. 

— Crezi că mă scald în aur? 

— Ti l-aș fi oferit eu cu dragă inimă, dar din păcate mi-au 
închis contul din bancă, glumi Raymond. Mi-e silă de metrou, 
însă de vreme ce nu avem de ales... 


În ciuda orei târzii, trenul era aglomerat. Thomas schimbă 
linia în staţia Villiers și prinse un loc pe scaun înainte ca 
metroul să se umple la Saint-Lazare. Tatăl său stătea în 
picioare lângă el, fără a avea nevoie să se ţină de ceva. 

— Ridică-te, îi șopti arătând cu privirea spre o femeie în 
vârstă care se clătina pe picioarele șubrede. 

Thomas sări imediat și-i oferi locul. 

— Îmi pare rău, eram cu mintea aiurea. 

Femeia îi zâmbi și se așeză ușurată. 

— Mersi că mi-ai atras atenţia, mormăi Thomas către tatăl 
său, chiar nu o observasem. 

— Las-o pe bătrână, cu arterele ei înfundate e la un pas de 
sicriu, bazează-te pe experiența mea. Pe tânăra încântătoare 
din faţa ta ai văzut-o? Fiindcă, datorită mie, ea te-a remarcat, în 
fine, ţi-a remarcat curtoazia. Cu un zâmbet ca ăsta, e de-ajuns 
un cuvânt și treaba e ca și rezolvată. 

Thomas preferă să nu răspundă, nu voia să pară nebun într- 
un metrou intesat de lume. Chirurgul afișă o expresie mâhnită 
când tânăra cobori la stația Operei, nu fără a-l fi atins ușor pe 
fiul său când a trecut prin dreptul lui. 


— Trebuie sa ma ocup neaparat de tine! A coborat la Opera, 
poate era balerina! 

— Si daca ar fi coborat la gara Saint-Lazare, era impiegat? 
replica Thomas. 

— Ati spus ceva? il intreba doamna in varsta. 

— Nimic, vorbesc singur, se scuza el. 

— Nu va scuzati, mie mi se intampla tot timpul. 


Tatal sau clatina din cap exasperat. 


x 


Acasa, Thomas isi lăsă haina si geanta si se trânti pe canapea 
oftând prelung. 

— Ai putea măcar sa te prefaci. Atât de puțină plăcere iti 
face să mă vezi din nou? vru să afle Raymond. 

— Bineînțeles că da. 

— Dar, mărturisind asta, recunosti ca mă aflu aici. 

— Saptamanile si lunile de după plecarea ta n-au fost ușoare. 
Începeam să mă obişnuiesc cu absenta ta. 

— Văd. 

— Nu, nu vezi. Când te-am pierdut, parcă m-am prăbușit într- 
un hau. Mă auzeai când vorbeam cu fotografia ta? 

Întrebare la care Raymond nu răspunse, multumindu-se să-i 
zâmbească tandru fiului său. 

— Unde ai fost tot timpul ăsta? 

— Habar n-am, nici pentru mine n-a fost usor să inchei cu 
viata si cu atât mai putin sa te părăsesc pe tine. 

— Cum e „după”? 

— Thomas, rosti grav tatăl său, nu am dreptul să-ţi spun si, 
chiar daca as putea, nu cred ca aș fi capabil să-ţi explic. Sa 
zicem că e diferit. 

— Esti fericit acolo unde te afli? 

— Nu mai sufăr de reumatism, asta-i sigur, și-n plus, cu 
ajutorul tău, aș putea deveni fericit. 

— Cu ajutorul meu? 

— Da. Micul serviciu despre care ţi-am pomenit. 

— În legătură cu femeia aceea? 

— Camille! Ti-as fi infinit de recunoscător daca ai putea să-i 
spui pe nume, răspunse chirurgul așezându-se pe claviatura 


pianului. Cand ma gândesc la tot ceea ce noi doi n-am trăit, la 
timpul pe care trebuie să-l recuperam... 

— Da, știu, din cauza mea, mi-ai mai spus. 

— Nu numai. Pe atunci astfel de lucruri nu se făceau. 

— De fapt, tu chiar te-ai întors să ma bântui, iar Sylvain 
poate a subestimat amploarea pagubelor. 

— Termină cu șarlatanul ăla! Tu îi dezvălui că ai văzut o 
stafie și el te tratează de sus, cu o conversaţie de salon, fără să 
catadicsească măcar să te examineze. Ce mare efort era să-ţi ia 
tensiunea? Dacă un pacient, ca să nu zic un prieten, venea la 
mine cu o asemenea chestie, l-aș fi trimis în secunda următoare 
să facă un car de analize. 

— E o opinie medicală? Crezi că ar trebui sa mă duc la 
Urgenţe astă-seară? se neliniști Thomas. 

— În mod cert este o opinie medicală, dar referitoare la 
amicul tău psihiatru. Tu ești în formă și mintea îţi funcţionează 
bine. Îţi închipui că nu te-am studiat imediat ce-am apărut? Un 
pic obosit recunosc că ești, dar să nu te epuizezi la vârsta ta 
înseamnă o insultă adusă vieţii. La 35 de ani, lucram cu 
săptămânile câte douăzeci și patru de ore și n-am murit. 

— Ba da, până la urmă, i-o întoarse Thomas. g 

— Te rog, putin respect, m-am ţinut bine, din câte știu. Iti 
spun că esti în regula. Distrează-te ducandu-te la Urgenţe si 
explicându-le că stai de vorbă cu fantoma tatălui tau. O să ai 
parte de o consultatie la Sainte-Anne?. 

Adevărat, se gândi Thomas. Tăcerea lui il indemna pe 
Raymond să continue. 

— Camille tocmai a murit, rosti el plecând capul, ca si cum ar 
fi păstrat un moment de reculegere. Asta-i singura reacție pe 
care ti-o provoacă? A 

— Ce-ai vrea să zic? Imi pare rau pentru ea, dar nu o 
cunoșteam. 

— Un cuvânt amabil ar fi fost suficient. Acum, că am trecut 
amândoi dincolo, am decis să fim în sfârșit împreună... pentru 
totdeauna. 

— Sunt încântat pentru voi, dar ce-are de-a face cu mine? 
Dacă n-ar veni și ziua când mama n-o să mai fie aici, aș fi chiar 
ușurat să vă știu împreună. 


2 Spital din Paris specializat în psihiatrie, neurologie, neurochirurgie și 
studiul dependentelor. (N.t.) 


— Nu fi ipocrit, tu mi-ai spus primul ca divortul nostru a fost 
o usurare pentru tine! 

— OK, dar de ce ma privesc pe mine planurile voastre pentru 
eternitate? 

— Ei bine, ca tot ai adus vorba de eternitate... desi notiunea 
ramane confuza... pentru ca noi sa impartasim eternitatea, 
cenusa mea Si a ei trebuie unite. 

— Poftim? 

— Amestecate, daca preferi. Ajunge sa rastorni continutul 
unei urne in cealalta si sa scuturi bine. Odata ramasitele 
noastre imprastiate, vom fi liberi si impreuna pentru vecie. Nu 
te uita asa la mine, nu eu am stabilit ordinea marelui univers, si 
cu atat mai putin regulile. Treaba s-ar fi rezolvat si daca am fi 
fost ingropati alaturi, dar e prea tarziu pentru mine. Si-apoi de 
ce sa te multumesti cu o garsoniera cand te poti bucura de o 
terasa imensa cu vedere la mare? 

— Ce garsoniera? 

— Un mormant sau un cavou! Ca sa nu mai zic de vecini! 
Camille si cu mine vrem sa ne petrecem vesnicia in aer liber. 
Nu-ti cer luna de pe cer. 

— Dar ce-mi ceri, mai exact? intreba Thomas tinandu-si 
rasuflarea. 

— Ceva simplu ca buna ziua. Funeraliile lui Camille vor avea 
loc peste trei zile. Nu trebuie decat sa te duci la ceremonie, sa 
astepti incinerarea, evident, apoi sa faci in asa fel încât să iei 
urna, să torni cenușa mea peste a ei si gata, treaba e rezolvată! 

— Ai uitat că trebuie și să scutur bine, adăugă Thomas pe un 
ton ironic. 

— Asta se înţelege de la sine. 

— Pe scurt, vrei să particip la funeraliile unei femei pe care 
nu am cunoscut-o, dar care ţi-a fost amantă, și să-i fur 
rămășițele de sub nasul familiei. 

— Exact! 

— Aș opta pentru lună, ar fi mai simplu de obţinut. Si unde 
au loc aceste funeralii? întrebă Thomas zeflemitor. 

— La San Francisco. 

— Bineînţeles, șuieră Thomas. 

— De ce repeti ,,bineinteles” pe tonul asta bizar? 

— A, deci bizar e tonul meu? 

— Bine, ai un ton ciudat. 


— Totusi, presupun ca daca funeraliile ar fi avut loc la Pantin 
sau la Pere-Lachaise ar fi fost prea simplu, nu? 

— Nu neapărat. Si-n plus, n-am nicio vină, iti dai seama ca nu 
eu am trimis-o să locuiască așa departe. Chiar dacă eram de o 
discreţie totală, soțul ei s-a prins pana la urmă și ne-a 
îndepărtat. S-a transferat în California și a ales, nu fără o doză 
de egoism, să-și dezrădăcineze familia. 

— Mi se pare mai degrabă un gest de curaj din partea lui să 
părăsească totul din dragoste, să se ducă în celălalt capăt al 
lumii pentru a-și proteja cuplul. 

— Nu din dragoste, ci din gelozie! 

— Cine o obliga pe soţia lui să-l urmeze, dacă te iubea atât de 
mult? 

— Fiica ei. Așa cum tu ai fost motivul pentru care eu am 
rămas la Paris. 

— Uitasem că ţi-am stricat viata. i 

— Nu asta am spus si nu am gândit-o niciodată. In orice caz, 
n-a folosit la nimic să ne îndepărteze. 

— De unde știi? 

— După plecarea ei, trebuia să-mi asum responsabilitatile, o 
lasasem să plece, incapabil să vă părăsesc pe maica-ta si pe 
tine. Am refuzat s-o tulbur pe Camille și am păstrat tăcerea luni 
în șir. O tăcere ce mă costa scump în fiecare zi și mai ales când 
plecam vara în vacanţă. Dacă s-ar fi îndrăgostit din nou de soţul 
ei, Camille nu mi-ar fi scris prima și n-am fi întreţinut o 
corespondenţă ce avea să dureze 20 de ani. 

— Îi povesteai viaţa noastră unei femei care nouă ne era 
străină? 

— I-o povesteam pe a mea. Multe lucruri s-au învârtit în jurul 
tău, dar nu toate. 

— Si soţul ei cu ce se ocupa acolo? Nu-mi răspunde, nici nu 
știu de ce am pus întrebarea. 

— La vremea respectivă, era inginer în domeniul aeronautic, 
apoi, profitând de valul informatic din Silicon Valley, a devenit 
multimilionar, ceea ce e oarecum vulgar, dar fiecare face ce 
poate, nu? 

— Il cunosteai? 

— Evident. E de o banalitate înfiorătoare. Tot intalnindu-ne 
în vacanțe, am început sa ne simpatizăm, luam cina uneori 


impreuna si chiar va lasam la aceeasi baby-sitter pe tine si pe 
fiica lor. Pana cand Camille si cu mine ne-am acceptat iubirea. 

— Dragute serile voastre de cuplu! Doi amanți si doi 
incornorati la aceeasi masa, unul fiind mama. 

— Asteapta sa-ti traiesti viata de barbat si pe urma judeca- 
ma. Daca ti-as spune ca dragostea noastra a ramas casta, m-ai 
crede? A 

— Dacă mi-o spui tu, tată, de ce nu te-aș crede? În momentul 
de fata, am niște noţiuni mai abstracte de digerat. 

— Thomas, ascultă-mă! Dacă soţul ei îi împrăștie cenușa 
înainte ca tu să actionezi, s-a terminat. 

— Ce să se termine? 

— S-a terminat cu noi! Camille n-a putut să fie femeia vieţii 
mele, dar vreau să fie femeia morţii mele si pentru asta am 
nevoie de ajutorul tău. 

— Dar lui Camille i-ai cerut părerea? Ce știi tu despre 
ultimele ei dorinţe? 

— După 20 de ani de corespondenţă, iti închipui că nu-i 
cunosc ultimele dorinţe? 

— Ai păstrat scrisorile ei? 

— Sunt într-o casetă de lemn lângă urna mea. 

— Fermecător... Si urna unde se află? 

— Ascunsă după cărţi, pe ultimul raft din bibliotecă, la 
maică-ta acasă. 

— La dracu'! Vasăzică chiar erai acolo când te-am văzut în 
birou? 

— Da, mă rog, ce-a mai rămas din mine. 

— Si mama a păstrat scrisorile unei femei care i-a furat 
soţul? 

— Camille n-a furat nimic de vreme ce n-am plecat. Maică-ta 
și cu mine am fost întotdeauna buni prieteni, ne puteam baza 
unul pe altul în orice împrejurări. Caseta e încuiată, iar maică- 
ta e o femeie prea inteligentă ca să încerce s-o deschidă. 

— Acum pricep, șopti Thomas. 

— Ce pricepi? 

— De ce mama refuza să-ţi împrăștie cenușa. Am pus-o pe 
seama sentimentelor pe care le mai avea pentru tine, dar de 
fapt ţi-a respectat cu stricteţe testamentul. Moștenea totul cu 
condiţia să te tina în casă. Ai mers cu umorul negru până la a 
stipula că, dacă prezenţa ta devenea deranjantă, puteai fi mutat 


in pivnita, ceea ce l-a facut pe notar sa zambeasca. Ai 
premeditat totul? 

— Nu asa cum presupui tu. N-aveam cum sa-mi imaginez ca 
într-o zi iti voi cere să-mi faci un asemenea serviciu, nu știam 
ce mă aștepta. Însă Camille și cu mine am visat mereu să ne 
regăsim într-o altă viaţă, să ne petrecem eternitatea împreună. 
Ai putea să te gândești peste noapte dacă ne ajuţi să ne 
împlinim visul? Du-te să dormi, o să iei o decizie mâine. Dar nu 
te scula târziu, timpul nostru e limitat. 

— Sigur o să dorm buștean după tot ce mi-ai povestit, 
mulțumesc! 

— Ai prefera o partidă de poker? îl întrebă Raymond cu 
voiosie. Iti plăcea la nebunie când erai puști. Te lăsam să 
câștigi pentru că, de fiecare dată când pierdeai, te înfuriai 
teribil, însă acum ești bărbat în toată firea, nu mă mai las bătut. 

— Poti să mânuiești cărţile? se miră Thomas. 

— Nu, dar poţi să-ţi dai o pasienta, o sa mă asez în fata ta. Ce 
idee genială! În loc să fim adversari, vom face echipă. 

Thomas ridică ochii și se uită amuzat la tatăl său. 

— Faci trucul ăsta ca să mă vrăjești și să mă convingi? 

— Fiule, cât am trăit, am făcut totul ca să te vrăjesc și să te 
conving. Și totuși, să fii părinte e cea mai eficientă metodă prin 
care universul iti amintește ca nu controlezi nimic. 

Raymond puse mâna pe umărul fiului său și Thomas avu 
impresia ciudată că-i simte prezenţa. Cei doi bărbaţi schimbară 
o privire care spunea multe. 

Apoi Thomas se duse să caute un pachet cu cărți de joc în 
sertarul biroului. 

Le alinie cu fata în jos și le întoarse pe primele șase. 
Raymond stătea de partea cealaltă a mesei și îl observa, 
sugerându-i uneori să acopere o carte. 

Seara se prelungi până când un somn ciudat puse stăpânire 
pe Thomas. Își lăsă capul pe masă și adormi sub privirea 
malitioasa a tatălui său. Raymond îi suflă la ureche să se bage 
în pat si, ca un somnambul, Thomas se duse la culcare. 


6 

Lumina zorilor intra prin lucarne. Thomas miji ochii nestiind 
prea bine unde se afla. Amintirea serii precedente era neclara. 
Raymond, in fata chiuvetei, fluiera incetisor Le Temps des 
cerises, cantecul lui favorit. Lui Thomas i se paru ca retraieste 
o dimineata din copilarie cand, in bucataria apartamentului 
familial, tatăl lui îi pregătea micul dejun. 

— Pâinea îţi place tot puţin prăjită? Mă prefac că pot apuca 
obiecte... E distractiv uneori să te prefaci, ca o amintire a vieţii, 
în fine, înţelegi ce vreau să zic. Te asezai la masa, iti deschideai 
caietul și te prefăceai și tu că citești, când de fapt mă observai. 
Iti simţeam ochii fixati asupra umerilor mei si îmi plăcea 
tăcerea ta. Iti puneam farfuria în fata, cu dulceata pe margine, 
pentru că așa voiai tu să fie. Erai deja maniac când venea vorba 
de mâncare. Eu despătuream ziarul și te priveam la rândul meu 
cum devorai feliile de pâine prăjită. Iti beai paharul cu lapte 
dintr-o sorbitură uitându-te drept în ochii mei, cu un aer ușor 
sfidător. După care puneai farfuria în chiuvetă, mă sărutai pe 
frunte, tot fără să scoţi niciun cuvânt, ieșeai și mă așteptai pe 
hol. De fiecare dată când te duceam la școală... 

— ...te întrebam care va fi prima operaţie a zilei. Odată m-ai 
făcut să cred că urma să operezi un om născut cu două capete 
și că nu știai pe care dintre ele să-l tai. Am fost îngrozit. 

Raymond izbucni în râs. 

— Nu era o minciună pe de-a-ntregul. Confratii englezi 
tocmai reușiseră ceva extraordinar separând niște siamezi uniţi 
prin lobul occipital. Așa mi-a venit această idee absurdă, dar 
caraghioasă. Bun, ai luat o hotărâre? 

Thomas deschise frigiderul și scoase un pachet de pâine 
toast. Puse două felii pe o farfurie și, alături, o lingură de 
dulceaţă. Apoi inhata laptopul si se aseza la masă. 

În timp ce-și lua micul dejun, începu să tasteze sub privirea 
fascinată a tatălui său. 

— Ce repede scrii! Când mă gândesc cum îmi întocmeam eu 
rapoartele bătând cu două degete, îmi lua o grămadă de timp! 

— Tu erai chirurg, eu sunt pianist, n-am vreun mare merit. 

— Cui îi scrii, dacă nu sunt indiscret? îl întrebă Raymond. 

— Okayapodo. 

— Vreun prieten de departe? 


— O agenţie de voiaj on-line. Nu trage concluzii pripite, 
verific doar dacă planul tău e realizabil și mai ales cât costă. 
Când au loc funeraliile? 

— Ti-am zis, peste trei zile. 

— Sâmbătă cânt la Varșovia și e de neconceput să anulez un 
concert în ultimul moment. Dacă am pleca mâine, reflectă 
Thomas cu voce tare studiind programul curselor aeriene, am 
ajunge în aceeași zi, având în vedere decalajul orar de nouă 
ore. Asta mi-ar lăsa douăzeci și patru de ore să găsesc o cale de 
intrare. Ştii unde se desfășoară ceremonia? 

— Într-un crematoriu, unde vrei să se desfășoare? 

— Minunat! Cine n-a visat să viziteze San Francisco în 
asemenea condiţii! Miercuri... nici nu reușesc să-mi imaginez 
ce voi fi nevoit să fac miercuri. Joi după-amiază iau avionul 
înapoi, ajung vineri la prânz la Paris și plec sâmbătă dimineaţă 
la Varșovia. 

— E foarte scump? 

— În primul rând, este epuizant. 

— Iti depășește posibilitățile materiale? 

— O mie de euro, un loc langa toalete. 

— La clasa economic? 

Privirea pe care i-o arunca Thomas nu lasa sa planeze nicio 
indoiala asupra raspunsului. 

— Trebuie să ne si cazam, mă rog, eu să ma cazez. 

— A, nu mă gândisem la asta. 

— Eu, da, replică Thomas apucându-se să bată în tastatură 
cu toată viteza. 

— Cui scrii acum? 

— Caut o cameră pe un site specializat. 

— Specializat în ce? se îngrijoră chirurgul. 

— Taci o secundă! Uite una rezonabilă. Saizeci de dolari pe 
noapte la parterul unei căsuțe victoriene de pe Green Street. 
Să sperăm că respectivul crematoriu nu se află în capătul 
celălalt al orașului. 

Thomas își căută portofelul în buzunarul hainei agatate pe 
spătarul unui scaun. 

— Ce faci? îl descusu Raymond, agitat. 

— Bună întrebare! Plec câteva zile în vacanță cu tata, 
încercând să nu mă gândesc că e mort de cinci ani. 

— Pot să-ţi cer un ultim lucru? 


— Mai conteaza? 

— Cum ti se pare ca arat in tinuta asta? 

— Ca de obicei. Rareori te-am vazut altfel decat cu sacou, 
pantaloni de flanel cu manseta si pantofi lustruiti. 

— Nu doream să treci în revista detaliile, doar să-mi spui 
dacă sunt elegant. 

— Întotdeauna ai fost, chiar și duminica, chestie care mă 
impresiona profund. 

— Ăsta era și scopul, rosti mândru tatăl său. Dacă totul 
merge bine, eu și Camille o să ne întâlnim. Așa că vreau să fiu 
sigur că arăt impecabil. Nu mă văd în oglinzi. 

Și brusc, Thomas își dădu seama de un lucru care-l 
înmărmuri. Tatăl său părea mult mai tânăr decât în ziua 
dispariţiei lui, avea trăsăturile de la 50 de ani, ca în fotografia 
pe care Thomas o păstra de mult. O fotografie cu ei doi, făcută 
în cursul unei veri, în locul unde-si petreceau vacantele. 

— Suvita iti stă putin cas, răspunse el, dar asta iti dă un aer 
ușor rebel. 

— Ai luat biletele? îl întrebă tatăl său nerăbdător. 

— L-am luat pe-al meu. 

— Evident! Odată trecut stadiul taloanelor de reduceri 
pentru pensionari, călătoresc gratis. Trebuie să aibă și condiţia 
mea niște avantaje. Deci când plecăm? 

— Mâine-dimineaţă. O să-mi pregătesc bagajul și o sa profit 
apoi de ziua asta. 

— Însă nu prea mult. Îţi amintesc că trebuie să te duci la 
maică-ta să iei urna cu cenușa mea. 

— Și cum să-i explic mamei că am nevoie de cenușa ta? 

— Într-adevăr, ne trebuie un plan. Nu ai un rând de chei? 


* 


Jeanne se mira să-l vadă iar pe Thomas atât de curând. 

— Nu canti la Viena astă-seară? întrebă ea când îi deschise. 

— Nu, n-am niciun concert până sâmbătă, și va fi la Varșovia. 

— Viena, Varșovia, ce vrei, mă încurc cu toate orașele și 
datele astea. Înainte te urmăream atent, dar acum nu mai am 
timp. 

— Așa de ocupată ești? o chestiona Thomas. 


— Scumpule, de la o anumită vârstă sau de la o vârstă 
înaintată, timpul devine capricios. Zboară când te distrezi și 
abia se târăște când te plictisești. Întrucât nimeni nu mai are 
nevoie de mine, am hotărât să mă distrez cât pot până n-o să 
mai pot. 

— Ştii bine că eu am nevoie de tine, răspunse Thomas luând- 
o în braţe. 

— Termină, mă gâdili, râse ea cu un aer poznaș. Și-mi strici 
coafura. Diseară ies în oraș. 

— lar? 

— Si maine la fel. 

— Te vezi cu cineva? 

— De ce doar cu ,,cineva”? Ma vad cu o grămadă de lume. 

— Bine, n-are rost sa-mi spui mai multe. 

— Carui motiv îi datorez plăcerea acestei vizite? 

— Un fiu nu poate să-și viziteze mama fără motiv? 

— Nu cumva ai venit să fumăm o ţigară de-a mea? 

— Nu, pe alea ţi le las ţie. 

— Atunci să stăm la taclale, zise ea uitându-se spre cele două 
fotolii din salon. 

Îl alese pe cel din dreapta și își invită fiul să ia loc pe celălalt. 

— Arati cam obosit, vrei să-ți pregătesc ceva de mâncare? 

Thomas clătină din cap. 

— O problemă sentimentală! 

— Nici atât, nu există nici măcar umbra unei femei la orizont, 
în fine... 

— Thomas, scumpule, ești leit portretul tatălui tău, dar 
Dumnezeu știe că în alte privinţe nu-i semeni. Nu pricep de ce 
încă ești celibatar. 

— De ce această obsesie cu însuratul? 

— Pentru că nu mi-ar displacea să fiu bunică. 

— Avem tot timpul. 

— Poate tu. 

— N-o să ne petrecem toată ziua trăncănind în salon despre 
copii, șopti tatăl său, care se așezase pe canapea. 

— Lasă-mă să fac lucrurile cum știu eu, te rog! 

— Nu e nevoie să-mi vorbești pe tonul ăsta, replică mama sa. 

Thomas își ceru scuze și lui Jeanne i se păru ciudat să-l vadă 
aruncând o privire furioasă spre canapea. 


— Pe vremuri, cand sufereai sau te indragosteai, ma sunai si 
discutam nopti intregi. O chestie care-mi lipseste mult. 

— Am pierdut-o pe Sophie si de atunci viata mea e un vârtej 
care mă poartă din oraș în oraș, lucru nu tocmai ideal pentru... 

— Acum facem și inventarul vieţii tale amoroase? ofta 
Raymond. O iubeai sau nu pe această Sophie? 

— Da... nu știu. 

— Ce nu știi? îl întrebă Jeanne. 

— Dacă o iubeam într-adevăr pe Sophie. 

— Atunci n-ai pierdut nimic, răspunseră în cor părinţii lui. 

Situaţia îl amuză pe Thomas. 

— În sfârșit, zâmbești! se bucură Jeanne. Am crezut că-i 
vorba de vreo înmormântare. 

— Că bine zici! lăsă Thomas să-i scape fără să-și dea seama. 

— A, da? Cine a murit? sări numaidecât mama lui, curioasă. 

— Nimeni anume, mă rog, îmi închipui că cineva a murit 
undeva în lume, dar să schimbăm subiectul. 

— Te porți foarte bizar. 

— Știu, mi s-a mai atras atenţia de curând. 

— De ce te plimbi cu papornita asta veche dupa tine? 

— Voiam să-mi fac cumpărăturile. 

— Ce de cuvinte inutile! bodogani Raymond. Spune-i maică- 
tii că ţi-e foame, ea o să se ducă la bucătărie, și în timpul ăsta 
tu o să șterpelești urna, n-o să ne petrecem toată ziua aici. 

— Ai putea să-mi faci un sandvici? întrebă Thomas. 

— Firește, scumpule, la ce altceva e bună o mamă? Mă întorc 
imediat. 

— Dă fuga în birou! exclamă Raymond. 

Thomas se supuse ordinului. Din precauţie, scoase întâi 
capul pe hol ca să se asigure că mama sa nu era prin preajmă, 
și o auzi fredonând în bucătărie. 

— Operaţiunea biblioteca! strigă tatăl său ca un ofiţer de 
armată. 

— Operaţiunea absurdă, dacă vrei părerea mea, mormăi 
Thomas. 


Fostul birou al chirurgului nu se schimbase. O încăpere mare 
și frumoasă, cu o ușă-fereastră ce dădea într-un balcon larg. 
Pereţii, îmbrăcaţi în tafta bej de calitate superioară, se asortau 
cu parchetul de stejar. O bibliotecă impunătoare se desfășura 


de-o parte si de alta a unui semineu in care focul nu mai 
trosnise de foarte multa vreme. 

— Vezi pe ultimul raft, îi sugeră tatăl sau, probabil aproape 
de fereastră. 

Thomas se inalta pe vârfuri și întinse braţul în căutarea unei 
urne ascunse în spatele cărților. 


*K 


Jeanne incalzise o felie de tarta sărată la microunde. 
Revenind în salon cu tava în mâini, se miră că fiul ei dispăruse. 
Auzi zgomot în încăperea alăturată, asa că lăsă tava pe masuta 
joasă și se furișă spre birou. 

Rămase și mai nedumerită când își văzu fiul ridicat în vârful 
picioarelor. 

— Cauti o carte anume? îl întrebă. 

Thomas tresări și se întoarse. 

— Ce-ai făcut cu cenușa tatei? replică el fără ocolișuri. 

— Poti sa procedezi și așa, oftă Raymond. 

— Am folosit-o ca să-mi testez noul aspirator fără sac. Haide, 
Thomas, nu te uita la mine cu mutra asta, glumeam! E acolo 
unde a fost mereu, deși nu m-am urcat niciodată să verific, însă 
logic vorbind, nu cred că tatăl tău și-a luat talpasita. Nu l-am 
avut niciodată acasă atât de mult ca în ultimii cinci ani, de când 
a murit. 

— Ti-e dor de el vreodată? 

— Te-ar deranja să păstrezi genul ăsta de conversaţie pentru 
altă ocazie? protestă Raymond. Când eu nu sunt aici, de pildă... 

— N-ai decât să pleci! șopti Thomas. 

— Poftim?! întrebă mama sa. Chiar esti bizar azi. Si 
scotocești aiurea, taică-tu se odihnește în partea cealaltă a 
șemineului, pe ultimul raft, în spatele Doamnei Bovary. Trebuia 
să găsesc un mijloc de a mă răzbuna. Catara-te pe fotoliu, mi-e 
lene să mă duc la bucătărie după un taburet. 


Raymond își încheie nasturele de la haină și dispăru, vădit 
indignat. 


Thomas impinse fotoliul in care tatal sau i se aratase prima 
data si reusi sa-si atinga scopul. Dupa Educatia sentimentala, la 
fel de plina de praf ca si Doamna Bovary, gasi in sfarsit urna. 

— Ar trebui sa dai si de o cutie, ia-o si pe-aia, daca tot esti 
acolo. Daca doresti sa faci cercetari despre sfintenia tatalui tau 
sau să-ţi oferi un mic pelerinaj, conţinutul cutiei iti va aduce 
mai multe informaţii despre el decât urna. 

— Pot s-o duc la mine acasă? întrebă Thomas. 

— Aveai de gând să ieși cu ea ascunsă in papornita? Câţi ani 
ai, mai exact? 

Thomas încercă neplăcuta impresie că are iar opt ani șicăa 
fost prins când șterpelea niște bomboane din dulap. 

— Să mergem în salon, camera asta mă deprimă, nu stau 
niciodată prea mult aici. 

Jeanne ghici că fiul ei n-avea chef să mai rămână și îl 
conduse în bucătărie. Puse urna pe masă, o împachetă într-un 
ziar și, zâmbind larg, o aseza pe fundul papornitei. 

— Gata, e numai a ta. Ela cerut s-o păstrăm, dar n-a precizat 
cui îi revine sarcina, dintre noi doi. Acum e rândul tău, amin! În 
plus, o să-ţi facă tare bine să restabilești putin legătura cu el. 
În ultimii lui ani de viaţă v-aţi cam îndepărtat... Ce e? Ce-am 
mai zis de mă privești așa? 

— Nu reușesc să-mi dau seama cine e mai ticnit, tu sau tata? 

— Te-ai văzut cum arăţi cu papornita asta în mână? Serios! Si 
ce părere ai, de ce crezi că eu și taică-tu ne-am plăcut unul pe 
altul? Dacă taică-tu n-ar fi fost un pic ticnit, cum spui, tu n-ai fi 
existat, scumpule. Haide, șterge-o de-aici, du-te să discuti cu el, 
trebuie să mă pregătesc pentru diseară. 


7 


Thomas se duse direct acasa. Raymond nu scosese un cuvant 
tot drumul si continua sa taca privind acoperisurile Parisului. 

— O să mai stai mult imbufnat? îl întrebă Thomas. 

— Infasurat într-un ziar, pe fundul unei papornite vechi! Cum 
ati îndrăznit? Mă credeţi vreun pește cumpărat de la piaţă? 

— Te ofensezi pentru nimica toată, daca vrei să știi părerea 
mea. 


Thomas își pregăti lucrurile pentru călătorie. Strecură 
pașaportul în geantă, apoi rămase pe gânduri, cu trusa de 
toaletă în mână. 

— Nu se știe niciodată, murmură el luând flaconul cu apă de 
toaletă. 

Scoase urna din papornita, rupse partea de sus a 
ambalajului, intredeschise capacul si pulveriză un nor de 
parfum. 

— Ce te-a apucat, ai innebunit? protesta tatal sau sarind in 
picioare. 

— Cand ai calatorit ultima data cu avionul? 

— Nu mai stiu si nu vad legatura. 

— Bazeaza-te pe mine, oricum nu ai incotro. 

— Te previn, Thomas, daca o sa duhnesc a paciuli in fata lui 
Camille, n-o sa ti-o iert niciodata. 

— Nu exista niciun risc. E vetiver, nu paciuli. Acum du-te si 
hoinareste unde vrei. Eu ies sa cinez. Singur! 

— Simt pe umeri povara reprosurilor tale, dar mica aventura 
pe care o vom trai impreuna ti-ar putea oferi si ocazia de a-ti 
implini un vis. 

— Nu vad care, tinand cont de circumstante si de ceea ce-mi 
ceri sa fac. 

— N-ai visat mereu sa canti intr-o zi pe scena de la Carnegie 
Hall? De ce să nu profiti de călătoria noastră ca să dai o proba? 

— Deoarece Carnegie Hall se afla la New York. 

Thomas nu mai cauta si alte argumente. Isi lua geaca si 
cobori in graba scarile. 


Primavara revarsa peste Paris un parfum innoitor. Castanii 
erau in floare. Thomas ridica ochii ca sa admire clopoteii, 
buchetele roșii și roz ce răsăreau dintre frunze. Continuandu-si 


drumul, se hotari sa traverseze un scuar napadit de buruieni 
si... gunoaie. Murdaria celui mai frumos oras din lume il soca 
de fiecare data. Se plimbase pe strazi din Amsterdam, Madrid, 
Londra, Praga, Viena, Budapesta, Copenhaga si Stockholm, 
dar, in afara de Roma, in niciun oras nu domnea o asemenea 
mizerie. Într-o zi, Thomas îi mărturisise asta lui Sophie, care îl 
acuzase ca a îmbătrânit înainte de vreme. Oare de ce preferința 
pentru curățenie ţinea de vârstă? Un mister printre atâtea 
altele și amintirea unei dispute care îl duse cu gândul la 
nenumăratele mesaje de la Serge, amicul său care se tot 
despartea și se împăca iar cu iubita lui. Thomas îl sună și-i 
propuse să cineze la un bistrou ales de el. Seara nu se anunţa 
veselă, dar există si parti bune cand iti asculti prietenul 
lamentandu-se. Nefericirea persoanelor apropiate te face sa-ti 
dai seama ca viata ta nu e asa de rea, iar deceptiile lor 
sentimentale pun in evidenta avantajele de a fi celibatar. 

Se intalnira la L’Ami Jean, restaurantul preferat al lui 
Thomas din Paris. Serge bombani cand se asezara la 0 masa 
comuna, un loc complet nepotrivit pentru confidente, dar 
Thomas il linisti. Vecinii lor din dreapta erau japonezi, iar cei 
din stanga, probabil australieni, judecand dupa accent. 

În cursul cinei, Thomas dădu dovadă de un stoicism 
exemplar. Vecinii lor de masă ar fi fost de acord, dacă ar fi 
înţeles ce îndura el, însă Thomas avea o capacitate remarcabilă 
de a evada în gânduri. Un talent descoperit pe băncile școlii. 
Elevul leneș al lui Prévert? părea un amator pe lângă el. Poate 
că acest dar a scos la iveală un altul. Din fragedă copilărie, 
Thomas auzea melodii atât de vii, de parcă se afla într-o sală de 
concerte. Îi răsunau în minte ca prin magie și îl îndemnau la 
călătorii imaginare. Pe cand Serge înșira dovezile de 
indiferenţă ale partenerei sale, Thomas se lăsă purtat de 
impromptuurile lui Schubert. Mai întâi, cel în do minor, care îl 
conduse la Stockholm, într-o seară memorabilă. Suedezii sunt 
niște ascultători minunati. Apoi Impromptu nr. 2 îi evocă o 
după-amiază de toamnă la Paris și săruturile unei studente la 
Drept. Oare cum o chema? 

— Mă asculti? îl întrebă Serge. 

— Doar asta fac, afirmă Thomas în timp ce Impromptu nr. 3 îi 
amintea de tatăl său. 


3 „Elevul leneș" este titlul unei poezii de Jacques Prevert. (N.t.) 


Îl interpretase pe scenă a doua zi după moartea lui, fără ca 
nimeni să știe că fracul era veșmânt de doliu. 

N-ar fi trebuit să-l părăsească astă-seară; cine mai avea 
șansa ce i se oferise lui? Si atunci, din ce motiv, de când tatăl 
lui reapăruse, nu reușise să lege o discuţie adevărată? Tocmai 
el, care își reproșase tăcerile dintre ei și cuvintele rămase 
nerostite? 

— Nu face mutra asta, continuă Serge. Chiar dacă m-a 
părăsit, viaţa merge mai departe, nu vorbim de moarte. 

— Ba da, un pic, oftă Thomas. 

Impromptu nr. 4 dadu buzna salvator. Plecarea spre Toscana 
când abia împlinise 20 de ani. Pe ea o chema Fabiola, avea sani 
magnifici, ce înfloreau prin pânza de bumbac, și mâini pline de 
tandrete. Oare ce s-o fi întâmplat cu ea? 

— Crezi că ar trebui să fac eu primul pas? întrebă Serge. 

— Oare ce s-o fi întâmplat cu ea? repetă Thomas, de data 
asta cu glas tare. 

— De ieri până azi?... Ce întrebare bizară! 

— A, nu, te rog! Terminati cu „bizarul” ăsta al vostru! 

— Ce tot zici acolo? 

— Nimic, continuă! răspunse Thomas. 

— S-o sun sau să n-o sun? 

Trio pentru pian in mi major tasni imediat. O bucurie. O 
dimineaţă la Conservator. Profesorul lor întârzia, iar el se 
distrase împreună cu colegii cântând acest trio în manieră jazz. 
Râsul încetase când profesorul, un dirijor înfumurat, apăruse 
urlând că Schubert trebuie să se fi răsucit în mormânt. Thomas 
fusese pedepsit fiindcă îi răspunsese că în felul ăsta Schubert 
se întorsese la loc după ce-l auzise dirijând în ajun Simfonia nr. 
3. 

— Sun-o, raspunse Thomas amuzat. 

— Pot sa stiu ce e atat de vesel? 

— Placerea de a lua cina cu tine. 

— În fond, ai dreptate, ce risc făcând primul pas? 

— Să-l faci și pe al doilea si să mă suni peste o lună ca să-mi 
spui că ești nefericit. Scuză-mă, dar o să sărim peste desert, 
trebuie să mă întorc neapărat acasă, mâine în zori plec. 

— Unde? 

— La San Francisco. 


— Norocosule! exclamă Serge. De când visezi să canti pe o 
scenă americană! 

— Nu mă duc acolo pentru un concert, îi explică Thomas 
făcându-i semn chelnerului să le aducă nota. 

— Înţeleg. Cum o cheamă? i 

— Eşti departe de realitate. Il duc pe tata într-un voiaj, 
adauga Thomas în timp ce-și căuta cardul de credit. 

Serge Îl privi nedumerit. 

— Era o metaforă, se corectă Thomas. Nu te uita la mine de 
parcă as fi înnebunit. Fac un soi de pelerinaj, dacă preferi. 

— Nu prefer nimic. Impartim nota? 

— Nu, te las pe tine sa achiti, biletul de avion mi-a secat 
contul. Dar data viitoare e randul meu. Acum chiar trebuie s-o 
sterg, ma asteapta. 

Fara sa mai piarda vremea, Thomas isi saluta prietenul, 
alerga in stradă și prinse un taxi care-l lăsă in fata clădirii unde 
locuia. 

Urcă scările în goană și găsi apartamentul gol. 

Necăjit, își strigă tatăl de câteva ori, deschise șifonierul cu 
speranţa stupidă că el se ascunsese acolo, intră în baie și se 
aplecă pe fereastră aruncând o privire peste acoperișuri. 

— Poate ai ieșit în oraș. Dacă mă auzi, să nu întârzii, ceasul o 
să sune dis-de-dimineata, ne așteaptă o călătorie lungă. 


Dintr-odată, Thomas se simţi foarte singur și, când se duse la 
culcare, se întrebă dacă nu cumva își cam pierduse minţile. 


* 


La prima ora, Thomas se trezi dintr-un somn agitat. Isi freca 
teasta, deschise ochii și-l strigă imediat pe tatăl sau, dar nu 
auzi decât fluieratul unui angajat de la administraţia străzilor 
care mătura sub ferestrele lui. 

Dacă n-ar fi fost geanta de voiaj de pe masă, ar fi crezut că 
tocmai ce și-a revenit dintr-un vis ciudat. 

— Nu știu de-a ce te joci, ori poate ești încă ofuscat. Dacă 
vrei să pierdem avionul, nu trebuie decât s-o spui, ar fi mai 
simplu, strigă Thomas. 


Nu primi niciun raspuns. Dadu din umeri si se duse sa faca 
dus. Apoi se imbraca, isi turna o ceasca de cafea si inspecta 
apartamentul. 

— Ce pui la cale? 

Thomas începu să se îndoiască de propria sănătate mintală. 
Contemplă abătut urna ce se zarea peste marginea gentii de 
voiaj. 

— Mă abandonezi din nou, vrei sa fac singur aceasta 
calatorie, nu? De acord, zise el cand inchise usa. Iti voi 
indeplini ultimele dorinte, dupa care vom fi chit. 

Un taxi il astepta in fata cladirii. Pe drumul spre aeroport, 
Thomas se rasuci de zece ori ca sa priveasca pe geamul din 
spate cum Parisul ramane in urma. 

Fata de la ghiseul de check-in il intreba daca voiaja singur, 
iar Thomas îi răspunse ca aproape singur. 

Zăbovi puţin la un chioșc de ziare, își cumpără un exemplar 
din revista Diapason și îl răsfoi așezat la masă în faţa unei 
patiserii Laduree, ale cărei macarons reprezentau unul dintre 
păcatele lui mărunte. 

După ce își adună tot curajul, porni în direcţia punctului de 
control. Agentul de securitate, o femeie, se încruntă când văzu 
apărând pe ecran un obiect întunecat și confiscă geanta lui 
Thomas pentru un control amănunţit. 

— Ce este asta? întrebă tânăra ridicând urna. 

— Un vas pentru ars substanțe aromate, răspunse Thomas. 
Sunt pianist profesionist, asta mă ajută să lupt împotriva 
tracului. A 

— S-ar zice că aveţi al naibii de mult trac. Imi permiteti? 
întrebă ea ridicând capacul. 

Thomas clipi în semn de aprobare. Tânăra apropie nasul și 
adulmecă urna. 

— Miroase bine, comenta ea și o închise la loc. 

Trecu urna prin detectorul de explozibil, apoi i-o înapoie lui 
Thomas. 

Thomas o băgă în geantă, o salută pe tânăra femeie și plecă. 
Tot mai neliniștit, cercetă din ochi sala de îmbarcare. 

— Am impresia că sunt un copil care s-a pierdut de părinţi 
într-o mulţime de oameni, murmură el. Toată chestia asta e 
ridicolă. 


O clipa se gandi sa faca imediat cale intoarsa, apoi isi zise ca, 
daca tot ajunsese pana aici, sa renunte a vizita San Francisco 
ar fi insemnat o risipa si mai stupida. Se grabi spre pasarela, 
intra in cabina si isi aranja geanta in compartimentul pentru 
bagaje. 

Vecina lui se intinsese peste bratul scaunului si-si desfacuse 
ziarul ocupand o parte din spatiul lui Thomas. 

Thomas trase cu ochiul la scaunul liber de dincolo de 
culoarul îngust, sperând sa se așeze acolo odată îmbarcarea 
terminată. 


Îndată ce şeful de cabină anunţă închiderea ușilor, tatăl lui 
ocupă locul cu pricina și îi zâmbi larg. 

— Marturiseste că ţi-am lipsit un pic! 

— Tise pare amuzant? Pot să știu de-a ce te joci? 

— Tu-ti închipui că e ușor să te reincarnezi? Mă aflam aici, 
dar nu mă vedeai. Presupun că e vorba de un glitch. Ingenioasa 
chestia cu parfumul! 

— Un glitch? 

— Perfect, e un cuvânt american. 

— Vrei un alt glitch? Am fost la un pas să las totul baltă. 

— Te-am auzit bodogănind, însă n-ai fi renunţat. De când ne- 
am despărțit noi mai exact? Trebuie să deduc că acorzi în 
sfârșit credit educaţiei pe care ţi-am oferit-o? N 

Vecina lui Thomas impaturi ziarul, plină de compasiune. Il 
asigură că nu avea niciun motiv de panică, avioanele erau cele 
mai sigure mijloace de transport si, ca să-i abată atenția, il 
întrebă cu ce se ocupă. 

— Sunt pianist, răspunse el. 

— Aveti aici la dispoziție programe excelente, cea mai bună 
metodă de a vă destinde e să ascultați muzică, afirmă ea 
punându-și căștile pe urechi. 

Thomas il săgetă cu privirea pe tatăl său, care părea să se 
distreze copios. 

— Ce penibila a fost seara precedentă, amicul tau Serge e 
culmea plictisului! O înțeleg pe prietena lui, în locul ei, eu l-aș 
fi părăsit definitiv. 

Thomas se folosi de stratagema grosolană a vecinei sale ca 
să se izoleze. Își puse căștile și închise ochii în timp ce avionul 
se înălța. 


Æ 


Thomas picotea, iar tatăl său îl studia în tăcere. În momentul 
distribuirii tăvilor cu mâncare, se aplecă spre el. 

— Credeam că vrei să recuperezi timpul pierdut. 

— Nu consider că e locul ideal pentru un monolog, dacă nu 
vrei să mă vezi în cămașă de forţă. 

— De acord, însă pe mine nimic nu mă împiedică să vorbesc. 

— Doamne, ce vorbaret te-a făcut moartea! Și erai asa de 
zgârcit cu vorbele! 

— Mi-ar plăcea dacă ai evita să i te adresezi Domnului pentru 
un fleac. Nu știu până la ce nivel ierarhic a ajuns informaţia 
despre eliberarea mea condiţionată... In plus, nu vorbeam prea 
des poate pentru că tu nu-mi puneai niciodată întrebări. 

Thomas aruncă o privire pe furiș spre vecina sa, care-l studia 
bănuitor. 

— Dacă te îngrijorează ce gândește femeia aia, n-ai decât să 
scrii pe o foaie de hârtie ce vrei să-mi spui. 

Thomas consideră ideea absurdă. 

— Am avut răbdare 35 de ani ca să deșertăm sacul, putem să 
mai așteptăm până ajungem la destinaţie. 

— Ce sac? Eu n-am niciun repros la adresa ta. Tu ai la a mea? 

— Nu asta voiam să spun. 

— Totuși, asta ai spus. O s-o faci pe adolescentul întârziat, o 
să te plângi că nu m-am interesat suficient de tine? Foarte bine, 
să începem, dar, ţinând cont de privilegiul vârstei mele, eu sunt 
primul. Spune-mi filmul meu preferat, muzica mea preferată și 
cartea care m-a bulversat cel mai mult. Și gata, șah și mat! 
Habar n-ai, nu-i așa? Recunoaște că încercai să-mi întinzi o 
capcană cu întrebări de genul ăsta. 

— Să fii mort iti dă puterea de a-mi citi gândurile? 

— Să-ţi fiu tată mi-a dat puterea asta ani în sir. 

— Pâine și ciocolată, Cântând în ploaie, pe care-l fredonai 
sub duș, în mașină, la birou și în serile când te întorceai acasă 
binedispus, Fructele mâniei, la care se adaugă un poem de 
Villon si Adormitul din vâlcea. Cred că tocmai ţi-ai înghiţit 
regele. 

Raymond se uită fix la fiul său. 


— Sambata dupa-amiaza te duceam la Jardin d’Acclimatation, 
iar cand ne intorceam acasa, cum intrai pe usa ma intrebai 
unde e maica-ta. Te aruncai in bratele ei imediat ce aparea. Eu 
te insoteam la fotbal, dar tu câștigai pentru ea. Iti făceam baie 
sau iti citeam povești, dar tu voiai ca ea sa te ducă la culcare. 
Cand intram dimineata in camera ta, erai dezamagit ca nu ea a 
venit sa te trezeasca. 

— Mama se ocupa mereu de mine, nu doar sambata dupa- 
amiaza, ma ducea la scoala in fiecare zi si venea sa ma ia dupa 
cursuri. lar când ajungeam acasă, voiam întotdeauna să știu la 
ce oră te întorceai, însă tu nu erai acolo ca să mă auzi. Mama 
mă întreba cum mi-am petrecut ziua și nu citea ziarul când îi 
vorbeam. Mama era un ocean de tandrete. 

— Vezi, nu era o chestiune de timp. Nedreptatea constă în 
faptul ca nu eram programati pentru asta, o pudoare 
nenorocită te făcea să te simţi jenat daca-ti strângeai fiul în 
braţe mai mult de câteva secunde. Toată viata mi-a lipsit 
afecțiunea. Eram chirurgul fata de care păstrai distanţa si 
totuși, chiar și atunci când operam, o făceam cu dragoste. Am 
cunoscut bărbaţi care se lăudau că au frânt multe inimi. Eu le 
reparam. 

— Da, spline, ficati, apendice și o grămadă de alte organe, 
dar aș trece bucuros peste asemenea detalii. 

— Vecina ta mă agaseaza, se uită fix la noi. Spune-i că esti 
schizofrenic ca să ne lase naibii în pace! 

— La 10.000 de metri altitudine, sunt convins că asta o s-o 
liniștească. 

— Taci o clipă, șopti Raymond. Se întâmplă ceva acolo, în 
faţă. 

— Cum poţi să știi? Suntem pe ultimul rand. 

— Simt. Percep agitaţie. Tu nu auzi nimic? 

— Moartea iti priește. Îmi aduc aminte că erai cam tare de 
urechi în ultimii tăi ani. 

— Surditate selectivă, fiule, unul dintre puţinele privilegii ale 
vârstei, să nu mai auzi decât ce te interesează și să te prefaci 
că ignori restul. 

— Te prefăceai? 

— Să zicem că separam utilul de inutil, fără a mai pune la 
socoteală că a fi surd te scutește de un număr incalculabil de 


corvezi. La ce bun sa-i ceri cuiva care nu-ti va raspunde sa duca 
gunoiul...? 


Vocea comandantului de bord rasuna in difuzoare. Un 
pasager de la clasa business avea nevoie de ingrijiri, daca la 
bord se gasea un medic, era rugat sa anunte un membru al 
echipajului. 


— Ce-ti spuneam? exclamă Raymond. 

— Ca erai un escroc inveterat. 

— Ridica mana, ii ordona chirurgul. 

— De ce-as vrea sa fac un asemenea lucru? 

— Ai vazut pe altcineva manifestandu-se? 

— Nu, dar eu nu sunt doctor. 

— Eu, da. Fa-i semn stewardesei. Ce incapatanat poti fi 
uneori! Gandeste-te la cel care are nevoie de ajutor, la naiba! 

Thomas isi simti mana zvacnind in sus, dupa care o vazu 
agitandu-se fara s-o poata controla. 

— Tu faci asta? sopti el perplex. 

— Nu eu, constiinta ta, natangule! 

Vecina lui il studia cu o expresie ciudata, un amestec de 
uimire si mila. 

— Ati înţeles greșit, probabil ca stresul e de vină, zise ea 
mimând amuzamentul. E nevoie de un medic, nu de un pianist. 

— Știu, oftă Thomas. 

— Atunci de ce ridicați mâna? îl chestionă femeia. 

— Asta n-o mai știu, răspunse Thomas dând din umeri. 

— Opriţi-vă odată! 

— Nu reușesc, e peste puterile mele. 

— Doar n-o să-i cântaţi o serenadă acelui om căruia îi trebuie 
îngrijiri medicale, se indignă ea. 

— Ma îndoiesc că există un pian la bord și apoi, să 
recunoaștem, serenadele sfârșesc prin a te călca pe nervi. 

— De fapt, cu ce vă ocupați? 

— Depinde de seară. Cu Brahms, cu Mozart, cu Bruch... 

— Va bateti joc de mine? 

— Va asigur ca nu, exclama Thomas pe cel mai sincer ton din 
lume. Lasă-mi mâna, tată, o sa dau de belea până la urmă! 

Vecina sa amuti, privindu-l ţintă. 


— Se înţelege de la sine că nu cu dumneavoastră vorbeam, 
preciză Thomas, confuz. 

Ea se aplecă să se uite la scaunul unde doar Thomas putea 
să-l vadă pe chirurg savurând momentul. 

— Aţi luat ceva? îl interogă ea. 

— Avionul, ca și dumneavoastră. 

O stewardesă apăru lângă Thomas, împiedicând conversaţia 
să o ia complet razna. Îi mulţumi lui Thomas și-i spuse că un 
pasager are o criză, apoi îl rugă s-o urmeze. 

Vecina se îngrozi când îl văzu ridicându-se. 

— E pianist! protesta ea. 

Degeaba. Thomas deja se îndepărta pe culoar. Tracul ce-l 
chinuia înainte să intre în scenă nici nu se compara cu ceea ce 
simţea acum, când se apropia de rândurile din faţă. 

Un bărbat de vreo 50 de ani zăcea inconștient în oficiul ce 
servea drept bucătărie, unde echipajul îl izolase. 

— E nevoie de aer aici! exclamă Raymond. Adică pacientul 
tău are mare nevoie de aer. Roagă-i pe cei doi stewarzi să se 
ducă la treburile lor, dar păstreaz-o lângă tine pe stewardesă. 
Întreab-o cum s-a produs criza, îi ordonă lui Thomas. 

— E de preferat sa fie mai puţină lume în jur, sugeră Thomas 
timid. Domnișoara poate să rămână ca să mă ajute. Cum s-a 
întâmplat? 

Cei doi stewarzi plecară, iar fata se simţi flatată că tânărul 
medic o alesese să-l ajute. 

— Mi-a spus că-i e sete. Când m-am întors cu paharul cu apă, 
l-am găsit foarte agitat. Transpira abundent. Initial, m-am 
gândit la o criză de panică, din cauza turbulentelor. Vorbea 
incoerent, la limita agresivitatii, cerea să i se dea geanta, 
gafaia de parcă nu putea să respire. După care s-a făcut alb ca 
varul și a căzut în nas. Credeţi că e un infarct? 

— Posibil, dar mă gândesc la altceva, se auzi Thomas rostind, 
ca și cum tatăl său îi stăpânea corpul. 

Apoi se văzu luând pulsul pacientului și spunând că era lent, 
dar nu slab. 

— Apucă-l de mână, zi-mi dacă e rece, eu nu pot s-o fac, 
explică chirurgul. 

Thomas strânse mâna bărbatului inconștient cu stângăcie, 
parcă l-ar fi salutat, ceea ce o surprinse pe stewardesă. 

— Rece, murmură el. 


— Bun, acum apropie-te de buzele lui si spune-mi daca 
miroase a mar, ordona chirurgul. 

— Si mai ce? Nu suntem in Tontons flingueurs*, bodogani 
Thomas. 

Auzindu-l protestand, stewardesa se incrunta. 

— Fa ce-ti zic! insista Raymond. 

Thomas se apleca spre fata bolnavului. 

— Nu miroase a mar, raspunse el. 

Stewardesa nu-l scăpa din ochi. 

— Deci nu avem acidocetoză, trase concluzia Raymond. 
Apasă-l pe obraz, la articulația maxilarului, nu mă întreba de 
ce. 

Thomas se supuse și pacientul scoase imediat un geamăt. 

— Așadar, nu-i comă, ci doar o mică sincopă, explică 
Raymond. 

Apoi îi ordonă lui Thomas să ridice mânecile bărbatului și să 
caute urme de intepaturi pe braţe. 

— Si iată una de toată frumuseţea, comenta el încrezător. 

Și brusc, Thomas începu să pronunţe cuvinte pe care nu 
intentionase să le spună. 

— Mi-aţi spus că a cerut să i se dea geanta? 

— Exact, răspunse stewardesa circumspectă. 

— Aduceti-mi-o imediat! 

Tanara ezita o clipa inainte de a-i satisface cererea. 

— Sunteti sigur ca stiti ce faceti? il intreba cand se intoarse 
cu geanta. 

— Sper, suspină Thomas, fapt ce-l agasa pe tatăl său. 

— Scuteste-ne de remarcile tale istete. Mai bine cauta in 
geanta. O sa gasesti sigur un etui din plastic, portocaliu si 
lunguiet. E un kit cu glucagon, o să ne trebuiască. __ 

După cum prevăzuse tatăl său, Thomas găsi kitul. I] deschise 
și dădu peste o seringă cu lichid și un flacon cu o pudră. 

— Acum vei proceda exact cum îţi spun eu. O să vezi că nu-i 
deloc complicat. Pentru început, scoate capacul flaconului, apoi 
înfige seringa în dopul de plastic și împinge pistonul până o 
golești. Așa, minunat. Scutura bine. Impecabil! Acum 
procedează invers, trage amestecul în seringă. Impresionant, te 
descurci ca un medic-șef. 


1 Comedie realizată de Georges Lautner in 1963. Replicile din acest film-cult 
au intrat în Franţa în cultura populară. (N.t.) 


— Si dupa aceea? se nelinisti Thomas. 

— Ridica-i poalele cămășii. Cu mâna stângă, apucă pielea 
între degetul mare și arătător ca să faci un pliu. Tine seringa ca 
și cum ar fi o sagetica de darts, dar ai grijă să nu atingi 
pistonul. 

— Nu sunt în stare să-i o fac o injecție tipului ăstuia, sopti 
Thomas. 

— Ba ești perfect în stare. 

— Ba nu, îl contrazise Thomas, mâna tremurându-i. 

— E totul in regulă? întrebă stewardesa care-l auzea 
mormaind. 

Thomas statea cu seringa la cativa centimetri de burta 
pacientului, cand in spatele lui aparu vecina de scaun. 

— Omul asta nu-i medic, mi-a spus chiar el! protesta ea cu 
vehementa. 

Cuprinsa de indoieli, stewardesa dadu sa-l opreasca, insa 
Thomas infipse acul si goli seringa. 

Urma un moment de liniste. Stewardesa se uita fix la 
Thomas, Thomas nu-si lua ochii de la pacient, vecina isi tinea 
respiratia, iar Raymond jubila. 

Omul isi veni in fire si intreba unde se afla. Vecina ridica din 
umeri si pleca furibunda, jurand ca ea una nu era nebuna, ceea 
ce nu se putea spune despre restul lumii din avion. 

Thomas o ajută pe stewardesa să-l conducă pe pasager la 
locul lui și repetă cuvânt cu cuvânt sfaturile tatălui său. 

— Să-i daţi o băutură dulce. Cât despre dumneavoastră, 
domnule, controlati-va regulat glicemia până la aterizare. 

— Mulţumesc, domnule doctor, răspunseră stewardesa și 
pacientul într-un glas, spre încântarea lui Raymond. 

Stewardesa ar fi vrut să-l invite pe Thomas să-și continue 
călătoria la clasa business, dar toate scaunele erau ocupate. 

— Nu contează, o asigură el. 


Când reveni la locul său, se aplecă spre vecina care încă nu 
se calmase. 

— Nu poţi să fii doctor si să canti la pian? îi aruncă el. 

— Bătrânul tău tată e destul de capabil încă, nu? Ai ieșit cu 
bine din situaţia asta. 

— Dacă zici tu! Si dacă nu-și revenea, cum as fi ieșit? Cu 
cătușe la mâini fiindcă am pus în pericol viaţa unui om? 


— Murea sau isi revenea... Ti-ai asumat riscuri ca sa ajuti pe 
cineva, un lucru care-ţi face cinste. Vrei să-mi reprosezi asta? îl 
întrebă Raymond cu un strop de ironie în glas. 

— Ce s-a întâmplat mai exact când eu l-am ajutat pe acest 
om? 

— Când noi l-am ajutat! Am impresia că te-am asistat puţin. 

— La asta mă și gândeam. Mi s-a părut mie sau ai vorbit prin 
intermediul meu? 

— Aș înclina să cred că ţi s-a părut. Nu mi-aș fi permis. 

— Ciudat... am spus lucruri cărora nu le intelegeam sensul si 
am pronunţat cuvinte pe care nu le cunoșteam. Ca și cum aș fi 
fost posedat de tine. 

— Nu pricep ce te supără. Important e ce ai făcut, nu ceai 
zis. 

— Ei bine, sa nu mai faci asta niciodată. Senzatia este 
odioasă. Aveam impresia că trăiai în mine. 

— Visul oricărui părinte! Să continue să trăiască în inima 
copilului său, răspunse Raymond ironic. Si nu mai dramatiza 
atât. Maică-ta vorbea tot timpul în locul tău când erai mic. Eu 
iti puneam o întrebare și răspundea ea. 

— Iar începi cu gelozia asta? 

— La ce te referi? Mai bine te-ai odihni. O s-avem mult de 
lucru. 


Avionul ajunse la golful San Francisco. Când viră, Thomas 
zări Golden Gate, ale cărui turnuri roșietice se înălțau deasupra 
valurilor. 


x 


Coborând din avion, Thomas răsuflă ușurat. Pacientul lui 
părăsise deja aeronava. Stewardesa, care stătea la usa, ii 
mulțumi călduros. 

Thomas îi zambi si el si cobori pasarela. 

— Nu-i ceri numarul de telefon? Sigur are macar doua zile de 
escala inainte de a se intoarce la Paris. Ai fi putut s-o inviti la 
cină mâine-seară. 

— Si s-o mint pretinzând că sunt doctor. Parcă n-aş avea 
altceva de făcut zilele astea. 


— O spuneam pentru tine. Adevărul e că am plecat prea 
devreme, oftă Raymond. Mai aveam atâtea să te învăţ! 

— Așa îmi explica și mama de curând. 

— Ah, da? Când ţi-a spus maică-ta asta? 

— Ar fi o idee bună să păstrezi liniștea cât trec prin vamă, îi 
sugeră Thomas așezându-se la o coadă aparent interminabilă. 

— Ordonă-mi să tac, dacă tot suntem aici. 

— Asta am și făcut. 


Thomas simţi o oarecare nervozitate când ofiţerul de la 
imigrație îi verifică pașaportul. Dacă i-ar cere să deschidă 
geanta de voiaj, nu s-ar mulţumi doar să miroasă conţinutul 
urnei. La întrebarea despre motivul vizitei, Thomas răspunse că 
a venit pentru o înmormântare. Ofiţerul nu-i mai solicită alte 
amănunte și, la o oră după aterizare, Thomas urcă într-un taxi 
care porni spre San Francisco. 


Transamerica Pyramid prinse contur în zare. 

Raymond părea tulburat. 

— Ea e acolo, murmură el, o simt. De 20 de ani nu am mai 
fost atât de aproape de ea. Emotionant, nu? 

Thomas își privi tatăl și, văzându-l bulversat, îl cuprinse 
emoția si pe el. 

— Da, presupun că nu suntem foarte departe. O să mă 
străduiesc cât pot, iti promit! 

— Știu, fiule, știu, repetă tatăl său bătându-l pe genunchi, un 
gest de tandrete pe care-l făcea adesea. 


8 

Taxiul se opri pe Green Street, in fata unei case victoriene 
tipice pentru cartierul Pacific Heights. Thomas plati cursa, isi 
lua bagajul si suna la usa. 

Îi deschise o femeie de vreo 40 de ani, radioasă si plină de 
naturalete. 

— Thomas, se prezenta el intinzand mana. 

— Lauren Kline. Ma temeam sa nu aiba intarziere zborul 
dumneavoastra, intru de garda peste o ora si trebuie sa plec. 
Veniti cu mine sa va arat camera. 

— Sunteti medic? o intreba Thomas cand intra in casa. 

— Da, de ce? 

— A, nu, nimic. 

— Aveţi probleme de sănătate? se îngrijoră Lauren coborând 
scara spre parter. 

— La capitolul ăsta, totul e în regulă. 

— Cu atât mai bine pentru dumneavoastră. lată, zise ea, 
deschizând ușa apartamentului, în dreapta e camera, în stânga, 
baia și salonul cu bucătăria în colţ. 


Thomas studie încăperea. Parchet cu plăci late, o canapea 
mică acoperită cu o pătură, o masuta joasă, veche, patru 
scaune Hickory, un covor viu colorat. Un decor cam pestrit, dar 
vesel. Două ferestre dădeau spre stradă și alte două spre 
grădină, lăsând să intre o lumină plăcută. 

— Noi locuim chiar deasupra, explică stăpâna locului, dar n-o 
să ne auziti. Soțul meu e la Carmel azi, se întoarce abia 
diseară, iar eu, mâine în zori. Viaţa de doctor implică adesea un 
orar complicat. 

— Știu, răspunse Thomas. 

— Soţia e medic? 

— Tata era chirurg. 

— S-a pensionat? Ce specialitate avea? 

— Chirurgie cardiotoracică, trăia ca să opereze, dar nu mai e 
printre noi. 

— Îmi pare rău. Ce vă aduce la San Francisco? Rămâneţi 
doar trei nopţi, nu? 

Thomas ezită înainte de a-i mărturisi că traversase Atlanticul 
ca să asiste la niște funeralii. 


— Cineva apropiat? Evident ca da, altfel n-aţi fi facut o 
călătorie atât de lungă. 

— E ciudat, dar abia dacă o cunoșteam, era amanta tatei. 

Lauren se uită ţintă la el, zâmbind în colţul gurii. 

— Am fost în Franţa acum trei ani. Cel mai bun prieten al 
soțului meu locuia la Paris și ne-am dus în vizită. 

— V-a plăcut? 

— Enorm. Parizienii au o libertate de limbaj care-i face 
irezistibili. 

— Probabil că n-aţi stat acolo mult. Nu vreau să vă retin, 
casa e fermecătoare, o să mă simt foarte bine, nu vă îngrijoraţi. 

— Dacă aveţi nevoie de ceva, indiferent ce, Arthur o să fie 
aici la sfârșitul zilei și se va bucura să vă cunoască. 

Lauren își luă la revedere de la Thomas și-l preveni să nu se 
sperie de împușcăturile din garaj. Mașina ei veche se arăta 
capricioasă la pornire. 

Curând după aceea, Thomas auzi un motor slobozind o serie 
de detunături. Scoase capul pe fereastră și zări un Triumph 
verde luând-o în jos pe Green Street cu toată viteza. 

— Merge tare, exclamă Raymond. Imi place, are 
personalitate. 

— Doctorita sau mașina? îl întrebă Thomas. 

— Iti mulţumesc pentru modul atât de elegant in care mi-ai 
lăudat talentele de chirurg fata de o „consoră”. Vrei sa ne 
plimbăm prin oraș sau preferi să îndrugi în continuare prostii? 

Thomas împinse ușa camerei. O comodă veche pe care 
stăteau îngrămădite vrafuri de cărţi, un fotoliu adânc lângă 
fereastră, un pat mare acoperit cu o cuvertura in stil patchwork 
și două noptiere de mesteacăn. 

— Ce parte a patului alegi? glumi Raymond. 

Thomas nu răspunse. Se uită la ceas. Simtea o nevoie 
violentă să doarmă, însă era de preferat să lupte cu somnul 
pentru a nu se trezi la miezul nopţii din cauza diferenţei de fus 
orar. 


Făcu un duș, își schimbă hainele și plecă să se plimbe pe 
artera comercială a cartierului. 


Ca semn al noilor vremuri, vechiul cinema de pe Union 
Street isi pastrase degeaba fatada, literele de pe frontispiciul 
larg alcatuiau numele unei sali de sport. 

Thomas hoinari prin magazine. Cand vizita o galerie de arta 
unde expuneau artisti locali, Raymond se opri in fata unei 
acuarele de mici dimensiuni reprezentand plaja din Presidio. 

— Nu-i deloc rea, comenta el. O linie frumoasa in tus si culori 
delicate. Daca esti în căutarea unui cadou pentru maică-ta, uite 
unul care n-o să te ruineze și care sigur o să-i placă. 

Thomas se întoarse spre tatăl lui. 

— Trebuie să încetezi imediat cu asta. 

— Ce-am mai făcut? 

— Vorbești în locul meu, îmi citești gândurile. Aici, adăugă 
Thomas arătând cu degetul spre propria frunte, e o graniţă pe 
care-ţi interzic să o treci! 

— Ai devenit paranoic! Drept cine mă iei? Un înger cu puteri 
supranaturale? E foarte măgulitor, mersi, dar n-ai nimerit-o. 
Sunt doar taică-tu. 

— Micul tău joc din avion a fost normal? 

— Ti-am împrumutat vocea mea fără să am nici cea mai mica 
idee cum s-a intamplat. Urgenta trebuie sa-mi fi dat aripi. As fi 
incapabil s-o fac iar. În rest... E o vreme grozavă, iar tu, în loc 
să te plimbi pe afară, baţi magazinele. De aici am dedus că vrei 
să cumperi ceva. Și fiindcă ești celibatar, nu poate fi vorba 
decât despre un cadou pentru mama ta. Nu trebuie să fii stafie 
ca să ghicești. Acum, că sunt nevinovat, cumperi acuarela asta? 


Thomas ieși din magazin cu tabloul. Merse câţiva pași și se 
așeză la masă pe terasa Perry, unul dintre cele mai vechi 
restaurante din San Francisco. 

Comandă o bere. 

— Maică-ta va fi încântată, zise Raymond uitându-se spre 
pachetul de la picioarele lui Thomas. Totuși, aș fi preferat să fie 
un cadou pentru o drăguță de-a ta. 

— Cam desuet termenul, nu? 

— Nu, e foarte frumos. Ce plăcere găsești în a fi celibatar? E 
plictisitor la culme! 

— Bine-ti stă să-mi spui asta tocmai tu! Nu ţi-a trecut 
niciodată prin minte că despărţirea părinţilor mi-ar fi putut 
afecta imaginea despre cuplu? 


— A, te rog, nu face pe victima cu mine! Ti-e teamă de un 
angajament serios pentru ca pui pe primul plan cariera, muzica 
ta, calatoriile... ca sa nu zic un oarecare egoism! Comanda ceva 
de mancare, nu-i bine sa te culci cu stomacul gol. 

— Mmm... 

— Enervant e „mmm” ăsta al tau... 

— Tu dormi noaptea? întrebă Thomas. 

— Ziua, noaptea nu înseamnă mare lucru, dar povestea cu 
odihna veșnică e o uriașă escrocherie. 

— Credeam că nu ai dreptul să-mi dezvălui nimic. 

— Nici nu ţi-am dezvăluit, ai constatat singur, nu? Doar n-o 
să mi se reproseze că discut cu fiul meu. Si-n plus, dacă o sa 
gafez, contez pe discretia ta. 

— Cui aș putea să-i povestesc ce mi se întâmplă, fără să trec 
drept un exaltat? A 

— Nu spune asta! Într-o zi o să cunosti pe cineva si o sa va 
inventati o poveste mare și frumoasă, o sa vezi. Și o să-i poţi 
mărturisi tot, inclusiv cele mai nebunești gânduri. 

— Așa făceai tu cu Camille? 

— Cu mama ta. 

Raymond se aplecă spre meniu și sugeră un hamburger. 
Când călătorești, întotdeauna e mai bine să te încrezi în 
bucătăria locală, afirmă el. 

Thomas comandă o salată. 

— Am descoperit ce e în neregulă cu tine. Nu râzi destul, 
fiule. 

— Știu deja ce o să-mi spui: nu trăim decât o data. 

— A, nu, și asta e o uriașă escrocherie. Adevărul e că nu 
murim decât o dată, în schimb, trăim în fiecare zi. Deci termină 
cu mutra asta de înmormântare. 

— Îmi repetam rolul pentru poimâine, doar n-o să te plângi, 
răspunse Thomas punând braţul pe umărul tatălui său. 


Si chelneritei i se păru ciudat acest client care imbratisa un 
scaun gol. 


9 


Locuitorii oraselului de coasta Carmel, aflat la 150 de 
kilometri spre sud, obisnuiesc sa se adune pe plaja la apus 
pentru a asista la scufundarea soarelui in ocean. San Francisco 
oferă răsărituri si mai surprinzătoare. În zori, Golden Gate 
dispare în ceața ce pătrunde în golf și acoperă orașul până la 
portul de agrement, îi explicase Arthur, proprietarul casei de 
pe Green Street. 

Soarele se înalţă lent din vălul pufos, scăldând plajele 
Pacificului într-o culoare ca mierea. Când trece peste cartierul 
Castro, ceața se retrage la fel de repede ca refluxul. 

Arthur îi recomandase lui Thomas, în caz că se trezea 
devreme, să urce pe colina Twin Peaks, unde clădirile nu 
stânjeneau priveliștea. Îi propusese chiar să-i împrumute 
mașina. Thomas, sculat la primul licăr al aurorei, alese să-i 
urmeze sfaturile. 

leși pe poarta grădinii, unde mirosea frumos a pământ 
răscolit. Saabul era parcat pe aleea ce mărginea casa 
victoriană. Thomas scoase din buzunar cheile date de Arthur. 

Tatăl său se instală pe bancheta din spate, explicându-i că 
mereu visase să aibă șofer personal. 

— Cu onorariile mele nu mi-aș fi putut oferi un asemenea lux 
și, în plus, să fiu dus de propriul fiu e o desfătare. 

— Poţi să stai și pe capotă, dacă te amuză, puţin îmi pasă. 

— Ai grijă când schimbi vitezele, cutia de viteze e delicată. 

— De când te pricepi și la mecanică? râse Thomas. 

— Inchipuie-ti că am avut un Saab identic, tu nici nu te 
născuseși pe-atunci. Am dus-o cu el pe maică-ta în Toscana. Era 
verde-oliv. Mașina, nu maica-ta, evident. Jeanne detesta 
culoarea, dar aprecia scaunele confortabile. 

— Dacă n-ai fi întâlnit-o pe Camille, v-aţi fi iubit până la 
sfârșit? 

— Dacă am fi știut să ne iubim atâta vreme, Camille n-ar fi 
intrat în viaţa mea. Îmi plăcea să fiu dorit, nu neg, şi cine m-ar 
putea blama, dar nu eram un fustangiu. Respectam prea mult 
femeile. 

— Ai zis că după nașterea mea lucrurile s-au stricat între voi. 
Din cauza mea v-aţi despărțit? 

— Din cauza noastră. Te obisnuiesti cu toate, inclusiv cu 
celălalt. Eroare fatală. Când aveam vârsta ta, jurasem că n-o să 


seman niciodata cu acei oameni care uita pasiunea primelor 
zile, cea care i-a insufletit in primele luni sau in primii ani ai 
unei relaţii. Si totuși, mama ta si cu mine am uitat-o. Ne-am 
indepartat treptat fara sa dam atentie distantei care crestea 
intre noi. Tandretea a disparut si, odata cu ea, micile gesturi 
cotidiene care sunt mult mai importante decat recunoastem. 
Uneori, cand ii spuneai buna seara mamei tale, observam 
sărutul pe care i-l dadeai. Ce adult poate spera sa rivalizeze cu 
atâta dragoste? Nu esti cu nimic răspunzător pentru ce ni s-a 
întâmplat și, oricât de surprinzător ti s-ar părea, tu mi-ai 
dovedit că mă înșelam. Dragostea pe care o purtăm copiilor 
noștri este eternă, dovadă că suntem capabili să iubim 
necondiţionat. Am înţeles asta datorită ţie, altfel n-aș fi sperat, 
probabil, la o a doua șansă. Ceea ce ne aduce înapoi la Camille, 
încheie Raymond, a cărui siluetă se strecurase pe scaunul din 
fata. 

— Avem pana? intreba el. 

— Nu, motorul toarce de minune. De ce? 

— Asa. Ma ingrijorasem ca ne cam taram. 

Thomas se uita la el. 

— Ochii la drum, te rog, la viteza asta nu esti niciodată 
suficient de prudent. 

— Cum a fost în Italia cu mama? 

— Las-o pe maică-ta în pace, să ne concentrăm la ce ne 
așteaptă. Trebuie sa operam cu metodă. Mai întâi, o 
recunoaștere a locurilor pentru ceremonie, vom profita de 
moment ca să facem discret și fotografii. Trebuie să ne gândim 
la cumpărarea unui aparat foto de unică folosință. Sau poate 
nu. Laboratorul care se ocupă de developare ar putea să vadă 
legătura, în fine, un angajat care citește ziarul, de pildă, ar 
putea. Asta, dacă nu cumva plătești cu bani gheaţă. Gândește- 
te să schimbi niște bani. Apoi întocmim un plan de acces precis: 
uși, ferestre, ferestruici, guri de aerisire. Si hop, la căderea 
serii, ne întoarcem și dăm lovitura. 

— Si hop? 

— Vorba vine. 

— Te crezi Arsene Lupin? 

— Ei și? Care-i problema? Era destul de simpatic și mereu 
foarte elegant. 


— Nu se mai gasesc aparate foto de unica folosinta si n-o sa 
dam nicio lovitura. Permite-mi sa-ti amintesc ca, atunci cand 
spui „noi”, e vorba doar de mine. O sa merg în recunoaștere, 
cum ziceai, și voi vedea în ce măsură pot să mă întorc acolo 
după funeralii cu urna ta și să profit de un moment de liniște ca 
să-ţi amestec cenușa cu a lui Camille. 

— E un alt mod de a proceda, mai puţin romanesc, dar... 

— Mai pragmatic, în caz că nu găseai cuvântul. 

— Si împrăștierea cenușii? 

— Iti amintesc termenii înțelegerii noastre ridicole, amestec 
și scutur bine. Punct. 

Raymond tăcu, însă doar pentru o clipă. 

— Imagineaza-ti că soţul ei decide să ne păstreze in casa lui, 
pe noptieră, de pildă... Îţi dai seama ușor ce neplăcută ar fi o 
asemenea situaţie, nu? 

— Cunoști mulţi bărbaţi care dorm cu nevasta așezată pe 
noptieră? 

— Nu, dar iti aduc aminte că e inginer. 

— Ei, și? 

— Nu poţi ști ce-i trece prin cap, tipul e un extremist. Nouă 
mii de kilometri ca să ne despartă! Dacă asta nu-i exagerat, 
atunci te întreb pe tine ce altceva este! 

— Să furi o urna cu cenușa caldă încă, ca să dau doar un 
exemplu. 

— Thomas, nu uita că-mi datorezi un minimum de respect, 
sunt tatăl tău. 

— E nostim, spuneai asta de fiecare data cand te înșelai. 

— Nu trebuia să ţi-o spun prea des! 


Ajunseră în vârful colinei. Thomas parcă mașina lângă parc 
și, după câţiva pași, poposi pe un promontoriu. O ceaţă deasă 
plutea peste ocean, ca un lintoliu. Un deșert alb ce se mișca 
încet. 

— Recunoaste ca un astfel de peisaj te face să visezi, sopti 
Raymond. Dar te înţeleg dacă preferi să mă lași într-o oală de 
alamă. 

Privirea lui Thomas se opri pe un strat de flori, lalele roșii și 
albe, perfect aliniate, opera unui grădinar scrupulos. Natura 
era docilă. Nici cea mai mică buruiană nu deranja ordinea 
terenului atent plantat. 


— Ceea ce am facut noi in avion, in fine, ceea ce m-ai facut tu 
sa traiesc a fost cu adevarat incredibil, zise el. 

— Chiar asa? 

— Cand pășesc pe scenă, emotia e puternică, pasiunea si 
entuziasmul ma stapanesc, dar nu se compara cu ce am simtit 
cand barbatul acela si-a recapatat cunostinta. 

— E nostim ca spui asta. Cei mai multi dintre confratii mei isi 
vizitau pacientii dupa ce acestia se intorceau in salon. Insa eu 
simteam nevoia sa-i vad in sala de reanimare. Imi placea sa fiu 
de fata cand efectul anesteziei trecea. Indiferent de varsta, 
cand pacientul operat de mine deschidea ochii sau balmajea 
ceva, aveam impresia că asist la o naștere. Era ceva magic. 
Însă nu minimaliza ce realizezi tu atunci când canti. Am fost în 
sală la concertul tău și lumina pe care am văzut-o în ochii 
publicului chiar semăna cu licărul unui foc sacru, crede-mă, 
cum ar zice bătrânul Albert. 

— Marcel! Ce i-a provocat starea de rău acelui om? întrebă 
Thomas. 

— Trebuie să fi auzit discuţia ta cu vecina de scaun și și-a zis 
că nu mai are rost să trăiască. 

— Ai putea să fii serios măcar din când în când? 

— Cand trăiam, imi reproșai contrariul. E diabetic. Si i-ai 
salvat viata făcându-i injectia. Orice s-ar întâmpla, nu vei fi 
călătorit până aici degeaba. 

— De acord, suspină Thomas, ai câștigat, o să-ţi împrăștii 
cenușa. 

— O să ne împrăștii cenușa, îl corectă tatăl său. Gândește-te 
să te razi înainte de ceremonie, tin să arăţi impecabil în fata lui 
Camille. 

— De ce, o sa mă vada? se neliniști Thomas. 

— Nu cred, dar e chestie de principiu. La început, nu se vede 
mare lucru... și nu-ţi mai spun nimic, altminteri o s-o încasez. 


x 


La întoarcerea in micul apartament pe care-l ocupa pe Green 
Street, Thomas făcu ce-i ordonase tatăl sau. Se bărbieri, apoi 
isi trase pe el o pereche de blugi si un tricou polo. Tocmai 
reflecta unde să ia micul dejun, când tatăl său Îl luă la rost. 


— Sper ca nu intentionezi sa mergi la salonul funerar in 
tinuta asta. Pune-ti un costum, te rog. 

Thomas se simti extrem de rusinat cand scotoci in bagaj. 

— L-am uitat. Mi-am adus două cămăși, pantaloni de stofă... 
Nu plecam la un concert, așa că am luat strictul necesar. 

— N-ai cravata? 

— Nici cravată, nici sacou, doar jacheta de piele întoarsă cu 
care am venit pe drum. 

— O jachetă de piele întoarsă? Ce naiba, doar nu mergem la 
un miting aerian! Trebuie să-ţi cumparam niște haine decente. 
Cât despre ceea ce ai în picioare, n-o să mă convingi că sunt 
încălțări. 

— Iti imaginezi că am mijloacele necesare să-mi ofer o 
garderobă la fiecare călătorie? 

— Cu un costum sobru și cu o pereche de pantofi o să te 
descurci. Si o cravată! O să recuperezi din moștenire cand 
maică-ta n-o să mai fie pe lumea asta, replică Raymond furios. 

— Grozav! Mama va fi încântată să te audă grabindu-i 
moartea pentru ca fiul ei să poată fi elegant la funeraliile 
amantei tatălui său. 

— Lasă vorbele mari! Care-i rostul conturilor de credit? 

— Al meu a depășit limita. 

— În meseria ta oamenii nu sunt plătiţi? 

— Ba da, dar destul de prost. 

Raymond se trânti pe sofa. 

— Nimeni nu se duce la înmormântare în blugi și bascheti, se 
lamentă el. La ce te gândeai când ţi-ai pregătit bagajul? 

— La două-trei lucruri fără importanţă. De exemplu, cum faci 
să urci în avion cu rămășițele tatălui tău? De ce fantoma lui a 
apărut în viaţa mea? Ce simt de când am aflat că iubea o femeie 
de a cărei existenţă eu habar n-aveam? Ce motive mă împing să 
fur cenușa amantei lui și, chestie cu totul secundară, ce-as pati 
dacă aș fi prins... Ah, era să uit concertul de la Varșovia de 
sâmbătă. Zău așa, exagerez când spun că am fost atât de 
distras, încât am uitat să mă pun la patru ace. 

— Atitudinea asta insolentă e ceva nou, bodogăni Raymond, 
nu o aveai înainte. 

— Da, e ceva nou. Așadar, dăm lovitura în blugi sau n-o mai 
dăm deloc? 

— Nu ne rămâne decât să șterpelim un costum. 


— Poftim? 

— M-ai auzit foarte bine. In timp ce-l probezi, eu creez o 
diversiune și hop, tu dispari din magazin. 

— Nu vrei să furăm și dricul dacă tot am ajuns la asta? Ar fi 
mai simplu și împușcăm doi iepuri dintr-un foc. 

— Ce idee genială! Si trebuie doar să conduci până la 
ocean... 

— Glumeam, tată! 

— Ai dreptate, e prea riscant, își reveni Raymond din 
entuziasm. Si-n plus, cretinul ăla de bărbat al ei ar fi probabil în 
mașină, doar n-o să-l aruncăm prin portieră. Cu toate că planul 
nu mi-ar fi displăcut. 

Auziră Triumph-ul frânând cu scartait de roti în fata casei. 

— Stai aici, ordona Thomas. Am o idee mai putin dubioasa. 
Nu promit nimic, dar o sa incerc. 

Se îndreptă spre usa garajului, iesindu-i înainte lui Lauren, 
care se intorcea de la spital. 

— O garda dificilă? o întrebă. 

— Oarecum, răspunse ea. Am avut un traumatism cranian la 
3:00 dimineaţa. Oamenii conduc ca descreieratii și pe urmă eu 
trebuie să-i repar. 

— Văd, zise Thomas aruncând o privire spre cauciucurile 
încă fumegânde ale Triumph-ului. 

Lauren ar fi vrut să intre în casă, să-și vadă soţul și să se 
bucure de odihna binemeritata, însă Thomas stătea protapit în 
faţa ușii. 

— E vreo problemă? se îngrijoră ea. 

— O să înţeleg dacă cererea mea vi se va părea ciudată, dar 
nu aveţi cumva să-mi inchiriati și un costum? 

Lauren se uită lung la el, uimită. 

— Știu, sună ridicol. L-am uitat pe al meu la Paris și ce port 
acum nu-i ideal pentru o înmormântare, îi explică el arătând 
spre blugi. Aș putea să-mi cumpăr unul, dar e un pic peste 
posibilitățile mele financiare din acest moment. 

— Înţeleg, răspunse Lauren. De închiriat, nu, dar pot să-l rog 
pe Arthur să vă împrumute unul. Sunteţi cam de aceeași 
înălțime. Are mai multe costume pe care nu le poartă niciodată. 
Haideţi cu mine! 

Arthur lucra la planșa lui de arhitect. Se ridică să-și 
întâmpine soţia și-l zări pe Thomas în spatele ei. 


Thomas ii zambi jenat in timp ce Lauren se duse sa 
scotoceasca in dulap dupa un costum. 

— Prefer albastrul, dar negrul se potriveste mai bine cu 
circumstantele, zise ea dandu-i costumul. Mai aveti nevoie de 
ceva? 

— O cravată? se hazarda Thomas plecând ochii. 

— O cravată, repetă Lauren, îndreptându-se iar spre dulap. 

Arthur asista la scenă ca un spectator amuzat. 

— Cât purtaţi? Pot să vă împrumut o pereche de pantofi, 
dacă doriţi, zise el. 

— Nu vă refuz. Port 44. Tata detestă tenișii. 

— Tatăl dumneavoastră se află aici, în oraș? 

— Nu. Vorba vine. Tata a murit de mult. 

Arthur se încrucișă pe drum cu Lauren care se întorcea cu 
cravata. 

— Mă duc să caut ceva de incaltat, îi zise el vesel. 

Îi dădu pantofii lui Thomas, care profită de moment ca să-i 
înapoieze cheile mașinii. 

— Priveliștea a fost cum v-am descris-o? 

— Chiar mai frumoasă. 

Thomas le mulţumi din inimă și se retrase în vârful 
picioarelor. 

— E un original, șopti Lauren îndată ce Thomas dispăru. 

— Dar mai degrabă simpatic, adăugă Arthur. Are ceva ciudat. 

— Să faci 11 ore cu avionul pentru a asista la o 
înmormântare fără să-ţi iei un costum? 

— E singur acolo, în camera lui? 

— Era când l-am primit eu. De ce? 

— L-am auzit de mai multe ori vorbind. 

— Vorbea singur, mie mi se întâmplă tot timpul la Urgenţe. 
Urlu la un pachet de comprese ce refuză să se desfacă, asta 
dacă nu mă cert cu o targa recalcitrantă. 

— Dar tu ești niţel sonata, ceea ce nu e cazul pentru toată 
lumea, replică Arthur sărutându-și soţia. E vorba doar de o 
impresie. 

— Ce fel de impresie? 

— Că există un soi de aură în jurul lui. 

Lauren vru să se retragă în camera ei, dar se opri în prag. 

— Ce înţelegi printr-un soi de aură? 

— Nu prea știu. De ce te uiţi așa la mine? 


— Fara motiv. 
Apoi Lauren inchise usa. 


x 


— Jata-ne salvati, ofta Raymond. 

Usurarea lui nu era prefacuta. 

— O să-mi pun costumul de pinguin si apoi mergem la capela 
funerară. Care este adresa? întrebă Thomas. 

— Nu știu precis, replică Raymond, dar pot să te ghidez până 
acolo. 

— Cum? 

— Cu flerul, răspunse tatăl său pe un ton detașat. 

Raymond refuză categoric să spună mai multe. Pretextă că 
nu dorește să-și asume riscul de a fi chemat imediat înapoi 
fiindcă a dezvăluit secrete pe care cei vii nu trebuie să le 
cunoască. 

Îi promise că o să vorbească mai clar pe măsură ce se vor 
apropia de destinaţie. 

— Mi-ai făcut atâta scandal pentru o cravată uitată la Paris, 
și tu nu știi unde are loc ceremonia! se revoltă Thomas. 

— E ceva cu verdeață, răspunse Raymond impasibil, 
lungindu-și gâtul. 

— Ce adulmeci? 

— Încerc să mă concentrez, iar tu mă distragi. 

— Verdeata, repetă Raymond. Poate Rantanplan” mai are 
vreun indiciu? 

— Termină odată! E ceva cu multă verdeață si pretentios. Nu 
mă miră că bărbată-su a ales un asemenea loc. 

— Ce loc? Nu că aș vrea să te distrag. 

— Văd marmură, chestii aurite, o cupolă mare și puzderie de 
lume, zici că ești într-o reședință de lux pentru pensionari de 
vârsta a patra. 

— Un cimitir, deci. 

— Nu, e diferit, nu reușesc să-l descriu, n-am mai văzut 
niciodată ceva asemănător. 

Thomas își luă smartphone-ul, căută putin, apoi întoarse 
ecranul spre tatăl său. 


5 Numele unui câine din benzile desenate Lucky Luke care, deși prostănac, 
de multe ori le ajută involuntar pe celelalte personaje. (N.t.) 


— Ceva in genul asta? il intreba aratandu-i columbarul din 
San Francisco. 

— Da, exact, asta e! Am gasit! exclama Raymond. 

— Tu ai gasit? 

— Te asigur, Thomas, ca e de-a dreptul ingrijorator sa fii atat 
de susceptibil la varsta ta. 

— Adresa e One Loraine Court. Nu-i cazul să-mi multumesti. 

— Mersi din suflet. Esti multumit acum? 

Thomas derula toate fotografiile ca sa se asigure ca e adresa 
corecta. Si se mira primul de imensitatea locului. Raymond nu 
se inselase, capela se inalta in mijlocul unui parc plin de 
verdeata, in care se aflau numeroase cladiri fastuoase. Cea mai 
impunatoare semana cu Domul Invalizilor. 

— E gigantic! Cum o s-o găsesc pe Camille printre atâţia 
oameni? 

— Ce oameni? 

— Foarte ciudat, într-adevăr. Nu-i un cimitir și totuși e o 
grămadă de lume. 

Thomas își plimbă degetul pe ecran înainte de a se opri la o 
fotografie care-l lăsă perplex. Aripile ce se întindeau de-o parte 
și de alta a domului adăposteau săli mari cu pereţii acoperiţi de 
dulapuri din sticlă, compartimentate. In fiecare nișă erau 
expuse o urnă sau mai multe, alături de suvenire, obiecte 
personale și fotografii. Fiecare vitrină spunea o poveste. 

— Da, e multă lume în columbarul tău, confirmă Thomas 
arătându-i tatălui său ce descoperise. 

— Imbecilul! N-o s-o găsesc niciodată, repetă Raymond. 

— Nu fi pesimist, știu cum să fac! 

— Cum? îl chestionă Raymond, neliniștit. 

— Introduc numele de familie al lui Camille pe site-ul 
Demnitate.com. O să aflăm în ce clădire se va desfășura 
ceremonia. Cum o chema? 

— Brrrttlll, mormăi Raymond. 

— Ce zici? 

— Brrrttlll, repeta tatal sau. 

— Asta nu-i un nume. 

— Bartel! Poartă numele de familie al soţului, ai înţeles 
acum? 

— Sa stii, tata, ca e de-a dreptul ingrijorator sa fii atat de 
gelos la varsta ta. 


K 


Thomas se retrase in cameră, isi puse costumul, isi innoda 
cravata, apoi se prezentă înaintea tatălui sau. 

— Mult mai bine, aprobă Raymond. Mai avem doar o 
problemă de rezolvat. N-am văzut stație de metrou în acest 
cartier, nici de autobuz, iar taxiul care ne-a adus aici te-a costat 
deja o avere. Crezi că am întinde coarda prea tare dacă le-ai 
cere gazdelor să ne împrumute încă o dată mașina? Du-te si 
piaptănă-te, ai părul valvoi. 

— Am abuzat destul de ospitalitatea lor, o să chem un Uber, 
strigă Thomas intrând în baie. 

— Un ce? 

— Un șofer, răspunse Thomas aranjându-și părul în oglindă. 

— Ai un șofer pe care îl cheamă Hubert? Te credeam lefter, 
bombăni Raymond. 


Æx 


Maşina rula cu viteză pe Scott Street şi, după 10 minute, 
ajunse in fata grilajului capelei. 

În mijlocul unui parc cu gazon proaspăt tuns, cu tufe si cu 
straturi de flori, se înălța un imens mausoleu din piatră albă, cu 
vitralii somptuoase, acoperit cu un dom de aramă. Pe ambele 
laturi se întindeau edificii lungi, la fel de maiestuoase. 

— Camille ar fi detestat locul, zise nemulţumit Raymond când 
trecu de grilaj. 

— Mie mi se pare destul de frumos, replică Thomas. 

— Fastul nu i se potrivește, bărbată-su trebuie să-l fi ales 
pentru a face impresie, ca de obicei. Când luam cina împreună, 
căuta mereu să iasă în evidenţă și pe atunci nici nu era 
milionar. Subiectul lui preferat, inepuizabil, era el însuși. Nu 
punea niciodată întrebări și nu arăta niciun interes fata de 
ceilalţi. 

— Trebuie să fi avut una sau două calităţi ascunse, daca ea l- 
a luat de sot. 

— Rătăcirile tinereţii, expresia asta iti spune ceva? 

— Le simt pe pielea mea, dacă vrei să știi. 


Thomas se uita la tatal sau si pricepu, dupa aerul lui 
posomorat, ca nu era momentul pentru glume. 

Raymond înaintă spre mausoleu. Thomas se opri în fata ușii 
pentru a-l lăsa s-o ia înainte. Însă tatăl său nu se mișcă. 

— Du-te singur, prefer să aștept aici. 


Thomas intră. Liniștea și lumina confereau sălii o atmosferă 
ciudată, senină, uimitor de veselă și oarecum barocă. Ziua 
pătrundea prin vitralii și dădea culoare mozaicului de pe podea. 
Șase rânduri de scaune de lemn lăcuit erau dispuse sub cupolă, 
în faţa unui altar de marmură în stil modern. Rotonda era 
înconjurată de pereţi înalţi circulari, cu nișe din sticlă în care 
erau expuse urne. La margine, opt porticuri duceau spre firide 
ce adăposteau alte urne. Antablamentele lor purtau numele 
divinitatilor grecești și romane ale vântului: Solanus, Euros, 
Auster, Notos, Zefir, Olympias, Arktos și Aquilon. 


— Aţi venit pentru lumini? auzi brusc Thomas o voce în 
spatele lui. Tata vrea neapărat ca globul cu oglinzi să fie 
instalat în centrul cupolei. 

Thomas se întoarse și descoperi o tânără cam de-o seamă cu 
el. Purta blugi negri, o cămașă albă ajustată pe talie și un 
bolero crem ce adăuga o notă elegantă înfățișării ei delicate. 

— Nu, nu mă ocup de lumini, răspunse el stăpânindu-se să 
mai adauge ceva. 

— De sonorizare? 

— Nici atât... 

Ea îl privi iscoditor. Thomas îi explică, în cel mai spontan 
mod posibil, că a venit să viziteze locul. 

— Sunteţi francez? replică ea în limba lui Moliere. 

— Ar fi și greu să pretind contrariul. Vorbiti remarcabil 
franceza, răspunse Thomas. _ 

— Părinţii mei sunt din Franţa. In cazul mamei, se poate 
spune că era. Am crescut la San Francisco, de aici și accentul 
pe care-l am când mă exprim în limba maternă. 

— N-am sesizat niciun accent, vă asigur, și sunt muzician. 

— Si dumneavoastră ati pierdut pe cineva? 

— Pe tata. 

— Pentru ce servicii ati optat? Demnitate.com oferă atâtea, 
că e dificil să alegi, nu? 


— La ce servicii va referiti? intreba Thomas prudent. 

— Pai... pentru funeraliile tatalui dumneavoastra. 

— Au avut loc demult, raspunse Thomas incapabil sa minta. 
Dar ar dura o vesnicie sa va explic. Dar ceremonia 
dumneavoastra cand are loc? 

— Maine, la sfarsitul diminetii. Ma tem de acest moment, 
sinceră să fiu. 

— Nu vă mai deranjez, cu siguranţă aveţi destule treburi de 
rezolvat. Sunt bucuros că v-am cunoscut... iertati-ma, o 
exprimare neadecvată, având în vedere împrejurările, îmi pare 
Tău. 

— Să nu vă pară. De când a murit mama, sunteţi prima 
persoană care nu mă copleșește cu durerea ei. Eu mi-am 
pierdut mama, iar prietenii ei nu vorbesc decât despre durerea 
lor. _ 

— Știu cum e, zâmbi Thomas. Imi aduc aminte ca am 
consolat-o ore întregi pe secretara tatei care-mi plângea pe 
umăr. 

— Trebuie să plec, se scuză tânăra femeie, dar și eu sunt 
încântată că v-am întâlnit. Ciudat, chipul dumneavoastră mi se 
pare oarecum familiar, adăugă ea întinzându-i mâna. 

Thomas o salută. Înainte să iasă, se întoarse să-i mai spună 
câteva cuvinte. 

— Nu vă temeti de ziua de mâine, nu-ţi dai seama cu 
adevărat ce se întâmplă. Înțelegerea vine mai târziu, când 
telefonul nu mai sună și se statornicește absenţa. 

— E încurajator, vă mulțumesc pentru sinceritate. 


Thomas traversă parcul. Tatăl său îl aștepta în spatele 
grilajului. 

— Ai putut să studiezi locul? 

— Nu am dreptul să fac asta, i-o trânti Thomas. 

— Ce nu ai dreptul să faci? 

— Am acceptat într-o clipă de nebunie, ca să-ţi fac plăcere, 
fără să mă gândesc la consecinţe, în afară de ce-aș pati dacă as 
fi prins, fără să mă gândesc la familia ei, chiar și la soţul ei, 
fiindcă voiam să-l detest cum îl detești tu, însă fiica ei... n-am 
dreptul să-i fur rămășițele mamei. 

Raymond își încrucișă braţele la spate și se îndepărtă pe 
strada ce cobora spre golf. Thomas alergă după el. 


— Ma intelegi? 

— Nu e ca si cum am fura un corp. E vorba doar de o cenușă 
care va fi împrăștiată oricum. 

— Nu si dacă fiica ei dorește să o depună în mausoleu, unde 
familiile și apropiații vin să se reculeaga în fata urnelor, care se 
numără cu sutele. 

— Nu poţi să ne abandonezi, Thomas, nu în azilul ăsta de 
nebuni, în mijlocul atâtor oameni, cum zici tu. Camille și cu 
mine am așteptat atâta vreme să fim împreună. Manon are 
toată viaţa înainte, ale noastre s-au dus. 

— Manon... îi știi numele? 

— Uite, am o idee ca să scapi de scrupule. 

— Mă tem de ce-i mai rău. 

— Nu trebuie decât să verși cenușa lui Camille în urna mea și 
s-o umpli pe a ei cu nisip sau, și mai bine, cu praful pe care l- 
am văzut așternut peste tot în apartamentul unde ne-ai cazat. O 
tură zdravănă cu aspiratorul și aduni suficient. Fiica ei nu va 
avea habar. O să se poată reculege cât dorește în mormântul 
ăla din o mie una de nopți. 

— In fata unui sac de aspirator... Asta e ideea ta genială? 

— Din ţărână te-ai născut si tarana vei redeveni, nu eu am 
inventat-o! 

— Nu te dai în lături de la nimic! 

— Iti amintesc ca incapatanarea mea a salvat multe vieți. 
Consideri că eu și Camille merităm asta? Să ne creștem copiii 
pentru ca ei să ne bage într-o nișă, în spatele unei vitrine? 
Halal recunoștință! Mai întâi, ospiciul, apoi galeria cenușii. 


10 

Thomas statea la masa pe terasa unei brutarii frantuzesti de 
pe Arsicault Boulevard. Comandase o cafea si un croasant cu 
migdale, pe care-l devora cu poftă. 

— Un columbar, mormăi Raymond. Ce nume grotesc! Arăt eu 
a columbă? De ce nu porumbel, dacă tot s-a ajuns aici? 

— În orice caz, ne trebuie alt plan. 

— Bine zici. Am două planuri să-ți propun, răspunse 
Raymond. M-am tot gândit la ele, deși nu mi-e ușor să mă 
concentrez în zgomotul pe care-l faci tu când mănânci, încep cu 
planul B. 

— De ce nu cu A? 

— Pentru că te cunosc, l-ai respinge pe primul din principiu. 
Să ţi-l prezint. Te strecori discret printre invitaţi, iar când 
ceremonia se încheie, faci în așa fel încât să mai întârzii pe- 
acolo. Într-un loc atât de vast, trebuie să existe un coltisor unde 
să te pitești. La căderea nopţii, ieși din ascunzătoare, iei urna și 
pleci. Simplu, nu? 

— Care e celălalt plan? 

— Exact ce spuneam! Planul A începe la fel. Va fi multă lume, 
Camille era foarte iubită. Bărbată-su, vanitos cum e, va vrea să 
le ofere o masă bogată acestor oameni. Când ei pleacă la 
recepție, tu profiti ca ești singur si verși cenușa lui Camille în 
urna mea, iar cealaltă urnă n-ai decât s-o lași acolo. Treaba e 
aranjată... fără ca nimeni să aibă habar. 

— Mă enervezi cu habarul ăsta! Constat că ai ţinut cont de 
obiecțiile mele morale! 

— Credeam că am rezolvat problema, replică Raymond 
ipocrit. Dar fiindcă nu-i așa, îţi propun un compromis. Lasă 
puţin din cenușa lui Camille în urna ei, nu cred că schimbă 
mare lucru pentru noi, iar fiica ei n-o să se reculeagă în gol, 
vorba vine. Dar atenţie, doar un strop, pe fundul urnei! 

Propunerea îl lăsă perplex pe Thomas, dar voia să termine 
odată. Inghiti ultima bucată din croasant, își linse degetele si 
aprobă cu o mișcare din cap. 

— Până la urmă o să pătezi costumul, bombăni tatăl său. 
Pune pe tine altceva și mergem să facem un pic de turism... 


Æx 


Tramvaiul tras de cabluri cobora pe California Street. 
Tacanitul cremalierei avea un tempo anume si Thomas pianota 
în ritmul lui pe bancheta din lemn. Tatăl său stătea în picioare 
pe trepte, zâmbitor, cu părul în vânt, atâta doar că, în mod 
ciudat, părul nu-i flutura. Thomas îl observă atent și căpătă 
certitudinea că Raymond întinerise și mai mult. 

Vagonul încetini când se apropie de capăt. Raymond sări din 
mers, îndemnându-și fiul să-l urmeze. 

— Timpul curge înapoi în lumea ta, ca un ceas ale cărui limbi 
se rotesc în sens invers? întrebă Thomas. 

— Dacă speri să scoţi ceva de la mine luându-mă prin 
surprindere, n-ai șanse, băiete, nu risc să distrug totul când 
suntem atât de aproape de atingerea scopului. De ce-mi pui 
atâtea întrebări despre ce mi se întâmplă după moarte și atât 
de puţine despre ce-am făcut în viaţă? Dacă te interesează 
timpul care a trecut, dacă vrei să recuperezi timpul pierdut cu 
tăcerile noastre, profită, acum e momentul! Îndrăznește, 
aruncă-te cu capul înainte! Ce ti-ar plăcea să afli despre tatăl 
tău? 

Întrebare la care Thomas căzu într-un abis de gânduri. 


Æ 


Domnul Bartel verifica alinierea scaunelor sub cupola 
columbarului. Mișcă unul care se găsea ușor in spatele 
rândului. 

— Nu cred că oamenii care vor veni la ceremonia pentru 
mama vor da atenţie unor astfel de detalii, iti faci griji degeaba. 
Si oricum, știi bine ca ei îi plăcea dezordinea. 

— Din punctul ăsta de vedere, ne completam exemplar, 
răspunse domnul Bartel. Eu n-o suportam. 

— Măcar acum nu va mai trebui să strângi după ea, replică 
Manon. 

Domnul Bartel se apropie de fiica sa și o luă de mână. 

— Fiecare tine doliu în felul lui. Tu ţi-ai pierdut mama, eu, 
soţia. Aştept de la tine doar ca totul să fie perfect mâine. Te-ai 
întâlnit cu organistul? 

— N-a venit încă, explică ea, dar materialul a fost adus. Am 
pus să se instaleze claviatura suficient de departe de altar, ca 
să nu fie prea vizibilă. 


— Dar muzica o sa se auda, nu? intreba nelinistit domnul 
Bartel. 

— Orga este electronica, nu trebuie decat sa cresti volumul. 

— N-ai uitat sa aduci lista cu bucatile pe care le-am ales? 

— Textele, partiturile, desfășurarea ceremoniei minut cu 
minut, așa cum ai stabilit-o tu. Pot să mă duc să cumpăr un 
cronometru, dacă te liniștește. 

— Nu-ţi cer chiar atât de mult. Dacă totul e aranjat, plec la 
birou. Mă învârt în cerc aici. 

— Locul se și pretează la asta, replică Manon ridicând ochii 
spre dom. 

Așteptă ca tatăl ei să iasă, apoi deplasă câteva scaune, 
recreând o dezordine pe placul mamei ei. 


Apăru un angajat al columbarului, însoţit de organist. 

Bărbatul era trecut de 60 de ani, purta cămașă cu jabou și 
pantaloni evazati și afișa expresia gravă a celor care vor sa te 
asigure ca-ti înţeleg durerea. Manon îi dădu lista cu partituri si 
programul ceremoniei. Apoi se rezemă de o coloană și, din 
obligaţie, se hotări să asiste la repetiţie. 

Insă când organistul începu să cânte, Manon simţi cum i se 
umplu ochii de lacrimi. leși din mausoleu și făcu câţiva pași pe 
peluză, trăgând în piept mirosul ierbii proaspăt tăiate, care îi 
retrezi pofta de viaţă. 


Se temea nu doar de ceremonie, ci și de seara care urma. 
Dacă avea să cineze cu tatăl ei, tăcerea care va domni la masă 
o s-o dea gata. La naiba cu mândria! O să-și cheme în ajutor o 
prietenă. O cină între fete i-ar prinde foarte bine, la fel, și să se 
îmbete. Mamei sale i-ar fi plăcut de o mie de ori mai mult asta 
decât s-o vadă tristă. 

— Acum, că esti acolo, sus, iti aduci aminte? murmura ea 
privind cerul. Tare mult aș vrea ca moartea să fi șters uitarea. 
Când te vei odihni aici, o să vin să mă așez lângă tine și o să-ţi 
povestesc momentele petrecute împreună, așa cum am făcut în 
ultimii ani. Te știu aproape de mine, încă îţi simt prezenţa. O 
să-ţi vorbesc despre copilăria mea, despre amintirea mâinilor 
tale care-mi mângâiau faţa, despre săruturile tale care-mi 
acopereau obrajii cu tandrete și cu iubire, despre cuvintele tale 
liniștitoare, despre elanurile tale de veselie si despre 


spontaneitatea care mi-a luminat viata, despre pranzurile 
noastre pe terasă, când ne împărtășeam secrete si radeam 
uneori nebuneste, si chiar despre neintelegerile noastre. Ce 
lunga va fi absenta ta, mama! Maine n-o sa tin nicio cuvantare, 
nu te supara pe mine, n-as putea, durerea e prea vie si-n plus, 
cuvintele mele sunt doar pentru tine, pentru noi doua. Pe 
maine, mama! 


Manon se intoarse in mausoleu cu inima grea. Intra singura 
în columbar, unde organistul își ordona partiturile. Îl salută din 
priviri chiar înainte ca bărbatul să plece, apoi aranjă un buchet 
de flori pe altar și se așeză pe un scaun din ultimul rând ca să-l 
observe. 


x 


Thomas se plimba pe Market Street. Se opri în fața unui 
magazin de ochelari ca să admire o ramă echipată cu lentile 
polarizate. Tresări când văzu reflectată în vitrină imaginea 
tatălui sau purtând pe nas nişte ochelari Ray-Ban, o copie 
vintage a unui model din anii ’40. 

— Cum imi sta? Sunt pentru mâine. 

— Cum ai facut asta? il intreba Thomas. 

—N-am idee, in fiecare clipa imi descopar talente noi, e 
destul de nostim. Trebuie totusi sa am grija. Cand am trecut 
mai devreme prin dreptul magazinului cu costume de carnaval, 
mi-am amintit de o petrecere cu măști la care eu si maica-ta ne- 
am amuzat ca niște smintiti. Inchipuie-ti cum ar fi să mă 
pomenesc brusc cu o perucă. Ai face o mutră... Bun, păstrez 
sau nu ochelarii ăștia? 

— Mi se pare că deja îi porți. 

— Te întrebam dacă-mi stă bine cu ei. 

— Pentru un miting aerian sunt perfecţi, as putea chiar să-ţi 
împrumut jacheta din piele întoarsă. 

Raymond cobori ochelarii pe vârful nasului și-i aruncă o 
privire urâtă fiului său. 

— Esti foarte chipeș, îl complimentă Thomas. 

— Purtam unii la fel când am cunoscut-o pe mama ta. Vrei să- 
ti dezvălui în ce împrejurări? 


— Am auzit povestea asta de o suta de ori, dar o s-o mai 
ascult o data cu placere. 

— Nu cunosti povestea adevarata. 

Si, in timp ce-si continuau drumul pe jos, Raymond ii spuse 
cum a cucerit-o pe Jeanne. 

— Îmi făceam rezidentiatul la spitalul Boucicaut. Într-o 
noapte când eram de gardă la Urgenţe, a fost adus un tânăr în 
stare gravă. Avusese un accident de motocicletă. Era vară, 
personalul era puţin și urma să operez pentru prima dată fără 
să fiu asistat de un alt chirurg. Am făcut tot ce-am putut, dar n- 
a fost suficient, tânărul a murit pe masa de operaţie. Primul 
deces din cariera mea avea să-mi marcheze viaţa, e o ironie 
dacă mă gândesc mai bine acum. Trebuia să anunţ rudele. Mi- 
am scos manusile, boneta, halatul și m-am îndreptat spre sala 
de așteptare. Nu se vedea nicio familie cu care să vorbesc, doar 
o fată pe una dintre bănci. Am remarcat-o imediat fiindcă era 
fermecătoare. Ea a ridicat ochii și am înţeles că se afla acolo 
pentru el. Când i-am dat vestea cea tristă, a rămas liniștită, nu 
a arătat nicio emoție. Mi-a mulţumit și a plecat. Eram uluit. La 
sfârșitul turei, când am ieșit din spital, am găsit-o așezată pe o 
bucată de zid, plângând amarnic. Își petrecuse acolo tot restul 
nopţii. Nici acum nu știu ce m-a apucat, dar m-am apropiat de 
ea și, cu voce autoritară, i-am cerut să vină cu mine. Nu s-a 
opus. A urcat în mașina mea, o Simca 1100, de care n-ar fi 
trebuit niciodată să mă despart, și am mers până la Trouville 
fără să ne spunem un cuvânt. Am oprit la restaurantul Les 
Vapeurs, am comandat clătite și am mâncat fără să ne luăm 
ochii unul de la altul, dar tot în tăcere, tăcere care a durat și tot 
drumul de întoarcere. Am dus-o acasă, iar ea mi-a mulțumit din 
nou și atât. Nostimă întâlnire, nu? 

— Uneori îmi scapă ce înţelegi tu prin „nostim”, dar recunosc 
că n-a fost ceva banal. Și apoi? 

— A, mă bucur să constat că viaţa tatălui tău te interesează, 
în sfârșit. 

— E și mama amestecată oarecum, nu? 

— Da, firește... Au trecut trei ani. Se întâmpla pe 21 martie, 
îmi amintesc data pentru că era prima zi de primăvară. 
Promisesem de mult că particip la un cocktail caritabil, însă 
când a venit momentul, nu mai aveam niciun chef să-mi ţin 
promisiunea. Remușcările m-au împins totuși în ultimul minut 


să mă duc. Serata se desfășura la Théatre des Champs-Elysées, 
la ultimul etaj. Tocmai admiram peisajul, cand a aparut mama 
ta intr-o rochie rosie ce se oprea fix deasupra genunchilor. Era 
frumoasa de-ti taia respiratia si am ramas cu ochii la ea. Ea mi- 
a zambit, apoi s-a amestecat in multime. Stia ca nu o 
recunoscusem. Nu ma intreba de ce, instinctul feminin e un 
mister mai mare decat al creatiei. In apararea mea, adaug ca 
nu semana deloc cu fata inlacrimata pe care o dusesem la 
Trouville. Se scursese multa vreme. O ora intreaga ne-am jucat 
de-a șoarecele si pisica. Eu ma îndreptam spre o masa unde ea 
discuta cu niște prieteni, ea se ridica chiar înainte să ajung și 
se așeza la alta. Eu mă apropiam de barul unde ea aștepta, ea 
pleca să ia loc în altă parte. Apoi, brusc, am auzit în spatele 
meu: „N-aveţi idee cine sunt, nu?” Inchipuie-ti că nu degeaba 
ești pianist. De la mine ai moștenit urechea muzicală. Am o 
memorie a chipurilor groaznică, dar nu uit niciodată o voce. Si 
sigur nu vocea unei femei care-mi multumise de două ori cu 
timbrul ei grav și melodios. I-am răspuns fără să mă întorc: „O 
clătită cu ciocolată și frișcă la malul mării vă spune ceva?” 
Egoul meu o să încaseze o lovitură ca-ti mărturisesc asa ceva, 
dar cu fraza asta idioată am cucerit-o pe mama ta. 

— Ei bine, acum e nostim, se amuză Thomas. 

— Am făcut schimb de numere de telefon. Telefoane fixe, 
cele mobile nu existau pe vremea aia decât în mașinile 
miniștrilor. Am sunat-o acasă peste două zile și am aflat că 
pleca în aceeași zi la Biarritz pentru un reportaj. Pe atunci 
lucra la Paris Match. Mi-a promis că mă sună când se întoarce, 
dar m-a sunat de acolo. Era vineri, își scria articolul de la un 
bar de pe plajă. Se hotărâse să se întoarcă duminică și-mi 
propunea să luăm cina împreună. Duminica seara nu găseai 
deschise decât restaurantele din gări sau drugstore-uri, foarte 
trist! În consecinţă, am invitat-o la mine, în micul meu 
apartament de pe Rue de Bretagne. Dimineaţă, am făcut piaţa 
și mi-am petrecut după-amiaza gătind. Pe la ora 17:00, 
telefonul a sunat iar. Maică-ta se temea de ambuteiajele din 
weekend după ce ateriza pe Orly și decisese să ia avionul în 
ziua următoare. 

— Si ce-ai făcut? întrebă Thomas. 


— Am cinat singur, la fel de demn ca ea la primele noastre 
doua intalniri, convins de altfel ca lucrurile nu vor merge mai 
departe. 

— Ceea ce n-a fost cazul... 

— Inteligenta remarca! N-ai fi aici daca s-ar fi intamplat asa. 
Ziua urmatoare, cand am plecat la spital, am gasit un pachet pe 
covorasul de la usa. Continea o prajitura basca ambalata in 
hârtie cerata pe care maică-ta scrisese că-mi urează o zi buna. 

— Deci se întorsese duminică după-amiază? 

— Evident că se întorsese duminică după-amiază, doar nu se 
teleportase peste noapte. 

— Nu pricep. 

— Ceea ce dovedește că mai ai multe de învăţat despre 
femei. Nu voia ca prima noastră întâlnire intimă să aibă loc la 
mine acasă. 

— Şi ce-ai făcut după ce-ai descoperit prăjitura? 

— Am mâncat-o în timpul gărzii. 

— Ce-ai făcut cu mama!? Ai sunat-o? 

— Mai mult de-atât, i-am trimis flori la Paris Match. 

— Nu-i rau. Si romantic cât cuprinde. 

— Nu, n-a fost un gest romantic, ci unul revansard si 
calculat. Să-i trimit flori la serviciu era un mod delicat de a-i 
plăti cu aceeași monedă. Ghicești glumele deplasate ale 
colegilor când a sosit buchetul? 

— Si calculat de ce? 

— Pentru ca aceiași colegi aveau s-o hartuiasca toată 
săptămâna cu întrebări despre bărbatul care-i trimisese flori. 
Nicio șansă să mă uite chiar de-ar fi vrut! Stratagema mea a 
funcţionat, ne-am revăzut curând, și după cina respectivă nu 
ne-am mai despărțit. 

— Până în vara când ai cunoscut-o pe Camille. 

— Da, 15 ani mai târziu, și nu regret nicio zi petrecută lângă 
mama ta. 

Thomas se întoarse spre tatăl său și constată că îl privea fix. 

— Ce-i? îl întrebă. 

— Uita-te în spatele tau, îi ceru Raymond. 

Thomas se răsuci și dădu cu ochii de fațada de la Davies 
Symphony Hall. Una dintre cele mai frumoase săli de concert 
din lume. 


— De ce crezi ca-mi tarasc picioarele pe aici de o ora 
povestindu-ti viata mea? Daca ti-as fi spus unde voiam sa te 
aduc, ai fi refuzat. Sa intram! 

— E foarte drăguţ din partea ta, dar în locuri de genul asta 
nu se intră ca într-o moară. 

— Ai intrat deja într-o moară? Atunci, de unde știi? Eu, când 
aveam norocul să călătoresc, găseam foarte interesant să 
vizitez spitale, să descopăr cum lucrau confrații mei. Lipsa ta 
de curiozitate mă consternează. 


Thomas se apropie de afișul lipit pe o coloană. 

Daniel Harding, Mihail Pletnev, care dirija Orchestra 
Naţională Rusa, Anne-Sophie Mutter, Jean-Yves Thibaudet, 
Helene Grimaud... Văzând lista muzicienilor care aveau să 
cânte în această sală în săptămânile viitoare, începu să viseze 
că și el se va produce cândva aici, așa că împinse ușa. 


Holul era pustiu, cu excepţia angajatului de la ghișeul de 
bilete. 

— Trebuie să te învăţ arta șireteniei, îi șopti tatăl său. Cere-i 
să vizitezi sala de concerte. Te prezinti... un muzician francez 
de renume, în deplasare la San Francisco. Nu mă îndoiesc că 
vei fi bine primit. 

— Sunt doar pianist, nu și de renume, protestă Thomas. 

— Porţi numele meu, deci te rog să-l onorezi. 


Angajatul îl rugă să aștepte și dădu un telefon. În scurt timp, 
apăru responsabilul cu relaţiile publice de la Davies Symphony 
Hall. După cum prezisese tatăl său, acesta se arătă încântat să-l 
conducă pe Thomas într-un tur al locului. După ce-l invită să-l 
urmeze pe culoar, îl chestionă despre carieră, un mod elegant 
de a verifica dacă n-avea de-a face cu un impostor. Thomas 
mentiona ultimele concerte și, spre marea sa surpriză, tipul 
auzise numai lucruri bune despre interpretarea Concertului nr. 
23 de Mozart în cursul reprezentatiei pe care Thomas o dăduse 
la Stockholm, în faţa reginei, în decembrie. 

— Dacă ati ști ce trac mi-a provocat regina Silvia, replică 
Thomas cu modestie. 

Tipul de la PR îl ghidă prin culise până pe scena sălii mari, 
dincolo de care se aflau 2.700 de fotolii. 


Apoi îi explică mândru ca panourile late si concave 
suspendate de plafon erau reflectoare reglabile ce permiteau 
adaptarea acusticii în funcţie de componenţa orchestrei și de 
asistență. Thomas se gândi că Marcel ar fi fost în al nouălea 
cer. 

— Pânzele pe care le vedeţi pe laterale sunt de asemenea 
mobile, adăugă responsabilul. Putem astfel să modificăm 
reverberatia. V-as fi poftit bucuros să testati aceste minunatii 
ale tehnologiei, însă inginerii lucrează deja pentru 
reprezentatia de diseară. Veniti cu mine, mai am ceva sa va 
arăt. 

Thomas îl urmă. Tatăl lui mergea în spatele lor cu un aer 
admirativ. Părăsiră scena prin partea opusă şi, pe un culoar 
îngust, ajunseră într-o clădire adiacentă. 

— Dispunem de două săli destinate repetitiilor. Merită 
vizitate, il lămuri tipul de la PR oprindu-se lângă o usa de 
stejar. 

Surprizele nu se terminaseră pentru Thomas. Sala de 
repetiții putea să găzduiască o orchestră filarmonică in efectiv 
complet. 

— Impresionant, nu? A fost concepută pentru ca trupele de 
balet să se antreneze în condiții reale. 

Sala nu era mare, ci imensă, iar pianul Bösendorfer ce trona 
în mijlocul scenei, o splendoare. Thomas prefera aceste piane 
în locul celor Steinway pentru profunzimea inegalabilă a 
notelor grave. 

— Incercati-l, îl îndemnă tipul de la PR. 

Thomas nu se lasa rugat. De trei zile nu mai atinsese o 
claviatură. Se instală pe taburet si isi dezmorti degetele cu 
Jocurile de apă ale lui Ravel înainte de a interpreta două studii 
de Chopin, primul în do major, al doilea în do minor. Tipul de la 
PR nu-și ascunse plăcerea cu care îl asculta. 

Thomas se despărţi cu regret de claviatură și-i mulțumi 
ghidului sau că i-a permis să cânte. 

— Veniti să cantati la noi cândva. Primim muzicieni din toate 
tările. Publicul nostru e însetat de noutăți. Am primit mai mulți 
compatrioți de-ai dumneavoastră, iar domnisoara Grimaud va 
cânta aici la sfârşitul lunii. 


— Vorbiti serios? zise Thomas inainte sa primeasca o lovitura 
cu cotul de la tatal sau care, daca nu i-ar fi trecut prin brat, l-ar 
fi dezechilibrat complet. 

— Daca va tenteaza, va las datele mele de contact, adauga 
responsabilul cu relaţii publice întinzându-i o carte de vizită. 

Apoi îl conduse până la ieșirea artiștilor și îi strânse mâna de 
rămas-bun. 

— Ia zi, am avut dreptate? îl interogă Raymond. Vezi că și eu 
pot să-ţi fac un serviciu? Dacă propunerea lui se concretizează, 
o să fim chit. 


x 


Pe drum spre Green Street, Raymond se miră sa constate ca 
şoferul nu semana cu cel de dimineață, ba mai mult, isi 
schimbase si maşina. 

În timp ce se apropiau de biserica Saint-Patrick, în fata 
căreia era oprit un dric, Thomas se răsuci brusc spre tatăl său. 

— Avem o problema serioasă cu planul tau. 

— Nu văd care, planul e perfect. Poate preferi planul B, te las 
sa hotarasti singur. 

— A sau B, amândouă încep la fel, trebuie să ma strecor 
incognito printre invitaţi. 

— Dacă nu cumva vrei să iei locul preotului, nu vad cum sa 
procedezi altfel. Şi care e problema asta atât de bruscă? 

— Să intru incognito acum, după ce m-am întâlnit cu Manon. 
Sigur o să mă recunoască și o să se întrebe cu ce drept mă duc 
la funeraliile mamei ei. 

— La naiba, dar de ce te-ai întâlnit cu ea? își ieși din fire 
Raymond. 

— Probabil pentru că m-ai trimis singur să cercetez locul, 
mai tii minte? 

— Bun, de acord, v-aţi întâlnit, însă până mâine va uita de 
tine, crede-mă, îi stă mintea la altele în acest moment. 

— Am schimbat câteva cuvinte... 

— Câte cuvinte? se înfurie Raymond, încrucișând braţele. 

— Nu știu, am discutat câteva minute. 

— Sper că nu ţi-ai permis să flirtezi cu fiica lui Camille! 


— Tocmai tu te-ai gasit sa-mi faci asemenea reprosuri! Nu, n- 
a fost nimic de felul asta. Ea a dat peste mine si a vrut sa stie 
ce cautam acolo. Voiai s-o rup la fuga? 

— N-ai spus nimic memorabil, ati avut doar o conversaţie 
banală, nu? Probabil că a vorbit cu o mulţime de oameni în 
ultimele zile, angajaţii de la pompe funebre, de la florărie, de la 
firma care se ocupă de mâncare... Sunt sigur că te framanti 
degeaba, n-o să-și amintească de tine. 

— Am totuși o îndoială... oftă Thomas. 

— Ce i-ai spus, mai exact? Te ascult, Thomas, și nu omite 
nimic, te rog! 

— Să nu se teamă de ceea ce o așteaptă mâine, adevărata 
durere a absenței va veni mai târziu și va dura mult mai mult. 

Raymond își privi fiul cu un aer circumspect. 

— Ai simţit asta pe pielea ta sau zici asa ca să-ţi ceri iertare? 

Thomas se întoarse spre geam. 

— Până una-alta, nu știu de-a ce se juca „supraeul” tău când 
rosteai asemenea cuvinte frumoase, dar te pot asigura că „eul” 
tău flirta pe rupte și, pe deasupra, ca un gagauta. 


x 


Mașina îi lăsă pe Green Street. Capota Saabului era ridicată, 
iar Arthur, aplecat peste motor. Thomas se apropie de el. 

— S-a stricat? 

— Nu, dar se îneacă atunci când accelerez, nu știu care-i 
cauza. 

— Mi-ar fi plăcut să vă pot ajuta, însă... 

— E pompa de benzină, sopti Raymond. 

— Poate bujiile sunt  ancrasate, presupuse Arthur 
îndreptându-se de spate. O s-o duc la service. Nu prea era 
momentul, astă-seară ieşim in oraș si preferam să evit sa iau 
Triumph-ul. Ce spuneati? 

— ...Sa scoată furtunul pompei, sa sufle in el ca să-l curete si 
să-l puna la loc, explică Raymond cu aplomb. Si nu face mutra 
asta neincrezatoare, am circulat ani buni intr-un Saab 900, mai 
bine intretinut, nu incape indoiala. 

Thomas repeta cuvant cu cuvant ce-i spusese tatal sau. 

— Furtunul pompei de benzină... de ce nu? Stiti cumva si 
unde se afla? intreba Arthur. 


— Aici, răspunse Raymond arătând cu degetul. La naiba, 
dacă puteam să pun eu mana, acum ar fi gonit deja pe șosea. 

— În locul ăsta, repetă Thomas impasibil. 

Arthur se duse să caute sculele pe bancul de lucru, deșurubă 
colierul de strângere, execută operaţiunea și puse furtunul la 
loc. După care se așeză la volan. 

— Trebuie să apese de mai multe opri pe acceleraţie, altfel n- 
o să demareze! 

— Trebuie să apăsaţi de mai multe ori pe acceleraţie, repetă 
Thomas sfatul. 

Arthur răsuci cheia în contact, motorul începu să toarcă, apoi 
hurui cand turatia crescu. 

— Impecabil, m-ati salvat. 

— N-a fost mare lucru, replica Thomas. 

— Ba da, mi-ati salvat seara si ziua de maine pe care mi-as fi 
petrecut-o umbland prin service-uri. Apropo, noi luam cina 
intre prieteni, n-ati vrea sa veniti cu noi? 

Thomas ezită, decalajul orar începea sa se facă simţit, însă 
Arthur insistă. 

— Du-te și distrează-te cu oameni de vârsta ta, eu o să profit 
de liniște ca să mă gândesc la o cale de a-ţi îndrepta greșelile. 
Dar nu te întoarce prea târziu. Mâine trebuie să fim pe 
metereze la ora 9:00. Cu costum, cravată, ras și frezat! 

Lui Thomas îi stătea pe limbă să-i atragă atenţia că nu mai 
avea 10 ani, dar în prezenţa lui Arthur preferă să se abţină. 

Arthur deschise portiera din dreapta pentru ca Thomas să 
urce în mașină. 

— Trebuie să trec s-o iau pe Lauren de la spital, apoi mergem 
direct la restaurant. O să vă intelegeti foarte bine cu prietenii 
noștri. Paul a fost asociatul meu înainte să devină scriitor, iar 
pe iubita lui poate o știți, actriţa engleză Mia Barrow. De altfel, 
e amuzant, s-au cunoscut la Paris, Paul a locuit acolo o 
grămadă de ani, n-o să duceti lipsă de subiecte de conversaţie. 


Saabul porni pe Green Street. Raymond, cu faţa lipită de 
fereastră, așteptă să se îndepărteze, ca să se întoarcă la 
columbar. 


a Nie ae? 


+ SS r4 ir = 
a i È 1 ra i 
' q 
Yau by 
q 9 b, t 
a“, d a 
p= =! AS 
< y, a VW an 
Și A d + A 5 - re 
“n A = ar 
Ea 0 A 
A 
LIN IT] 


11 

La masa era o adunare vesela alcatuita din prieteni vechi si 
un invitat. 

Accentul californian este neutru, însă conversațiile se 
desfasurau intr-un asemenea ritm, ca Thomas avea dificultati 
sa le urmareasca. Nu conta, era obisnuit sa stea langa oameni a 
caror limba nu o cunostea. Pentru a face impresie buna, 
zambea din cand in cand, dadea aprobator din cap sau 
deschidea larg ochii, luptand astfel si impotriva efectelor 
decalajului orar. 

Langa peretele salii era un pian, iar Paul tot arunca priviri 
piezise spre el. 

— Cantati? il intreba Thomas. 

— Da, am inceput de foarte tanar, am inchiriat un pian cand 
m-am stabilit la Paris, dar nu ma atingeam niciodata de el, imi 
lipsea entuziasmul. In cele din urma, m-am apucat iar de cantat 
cand ne-am intors sa locuim aici. 

—In ce cartier stateati la Paris? intreba Thomas din pura 
politete. 

— Pe Rue de Bretagne. Dar imi petreceam majoritatea 
timpului in Montmartre... pentru inspiratie. 

— Ce mica-i lumea! Tata a locuit pe acea strada. Prietenul 
dumneavoastra Arthur mi-a spus ca sunteti scriitor. 

— Deci trebuie sa marturisesc adevarul. De luni intregi nu 
reusesc Sa avansez cu scrisul. 

— Ce va impiedica? 

— Sunt îndrăgostit nebunește de Mia si, de parca asta n-ar fi 
de ajuns, suntem fericiti. 

— Vad, replica Thomas. _ 

— Editorul mă bate întruna la cap. Într-o seară ca asta ar 
trebui să stau la masa de lucru, dar mereu găsesc motive să fiu 
în altă parte. Mă tem să termin manuscrisul și mai ales să-l dau 
cuiva să-l citească. Gata, am vorbit destul despre mine. Sunteţi 
în călătorie de afaceri? 

— Nu, am venit... (Thomas ezită.)... pentru tata. 

— Care locuia pe Rue de Bretagne! Și acum stă în San 
Francisco? 

— A murit, dar voia să-i fie împrăștiată cenușa pe plajă, sub 
Golden Gate. 


Paul scoase un carnetel din buzunar si incepu sa 
mazgaleasca ceva. 

— Continuati, zise el muscand capatul pixului. Mi-ati dat o 
idee. 

Aplecat peste carnetel, Paul parea sa astepte cuvintele lui 
Thomas. A 

— Lasati-o baltă, ati avea probleme si mai mari. In plus, 
nimeni n-ar crede povestea decat daca-i plac istorioarele cu 
fantome. 

— Nu stiti cu cine vorbiti, as fi putut sa-mi iau doctoratul in 
ectoplasma. Dar de ce ati adus in discutie fantomele, tatal 
dumneavoastra va bantuie? ranji Paul. 

— Da, se poate spune si asa. 

— Genial! sari Paul. Un tata intors din lumea de dincolo ca 
să-și încheie socotelile cu ai săi. Vă asigur că e rapatant. 

— Epatant, îl corectă Thomas. Dacă ziceti... Dumneavoastră 
sunteţi scriitorul, adăugă el impasibil. 

Paul se uită fix la el, apoi își puse la loc carnetelul și pixul. 

— Imi pare rău, a fost o gafă din partea mea. 

— Nu-i nimic, fiţi liniștit. Nu v-aţi luat ochii de la pian. Ar 
trebui să cantati. 

— De ce nu? exclamă Paul. Miei îi place enorm. Ce să cânt, 
jazz sau ceva clasic? 

— O bucată clasică riscă să cam strice atmosfera. 

Paul îi aruncă o privire complice și merse să se așeze pe 
taburetul de la pian. Săltă capacul și atacă o melodie ragtime, 
întorcându-se spre prietenii lui ca să vadă dacă îl ascultă. 

Și într-adevăr, tăcuseră toţi, la fel și câteva persoane de la 
alte mese cărora Paul le captase atenţia. Numai Lauren nu-și 
dezlipea ochii de la Thomas. 

— Cantati și dumneavoastră? îi sopti aplecându-se spre el. 

— Ce vă face să credeţi asta? 

— Pianotati pe masa de când a început Paul să cânte. 

Thomas incuviinta din cap. 

— Ne cantati ceva? 

— Nu, raspunse Thomas. 

— De ce? Suntem între prieteni. 

— Tocmai de aceea. Momentul îi aparţine prietenului 
dumneavoastră. De altfel, se descurcă foarte bine. 

— Sunteţi atât de bun? 


Thomas îi aruncă o privire Miei, care-l asculta atent pe Paul. 

— Daca nu mă înșel, a fost eroina unei comedii englezești, 
nu? Am uitat titlul, dar am văzut-o acum patru sau cinci ani la 
Londra. 

— Aţi stat la Londra? întrebă Lauren. 

— In cursul unui scurt sejur profesional. 

— Apropo, cu ce vă ocupati de fapt? 

— Cum s-au cunoscut Paul și Mia? 

— Întotdeauna raspundeti la o întrebare cu altă întrebare? 

— Adesea. 

— Şi de ce vă interesează? 

— E rândul meu, constat. Nu aveam o curiozitate deplasată. 
Actorii călătoresc mult, la fel și muzicienii, am iubit o 
violonistă, dar n-am reușit să intretin relaţia la distanţă. 

— Paul si Mia s-au cunoscut graţie acestui film sau mai 
degrabă din cauza lui. Să nu-i pomeniti de asta, e o amintire 
urâtă pentru ea. Partenerul ei de scenă era și el în oraș, dar 
fidelitatea lui nu exista decât pe ecran. Nu v-am spus nimic, da? 
Promiteti-mi! 

— Si intrucat eu sunt surda, secretul va fi bine pastrat, le 
aruncă Mia întorcându-se spre ei. M-am refugiat in 
Montmartre, în restaurantul celei mai bune prietene. Paul era 
unul dintre clienţii regulati. Si de vreme ce nu mai avem 
secrete, permiteti-mi să va dau un sfat prietenesc: dacă iubiţi o 
femeie care călătorește, calatoriti cu ea. Asa am făcut eu cu 
Paul. 

— Vă supăraţi dacă o șterg englezește? întrebă Thomas. Sunt 
frânt și mâine mă așteaptă o zi grea. 

Își scoase portofelul, însă Arthur îi făcu semn ca era invitatul 
lor. 


Noaptea era blândă și cerul plin de stele. Thomas se hotări 
să plece pe jos acasă, pe Green Street, pentru că avea nevoie 
să reflecteze, avea nevoie și de singurătate, așa că o jumătate 
de oră de mișcare îi făcea cum nu se poate mai bine. 


* 


Cu bratele incrucisate, Raymond umbla incolo si-ncoace prin 
columbar, observand cele mai mici detalii, ca odinioara cand se 
pregatea sa opereze. 

— Nu-mi place sa mărturisesc, dar trebuie sa recunosc ca 
soțul tău te cunoștea al naibii de bine, zise el după ce-și apropie 
nasul de buchetul de trandafiri sălbatici ce trona pe altar. 
Oricum, nu miros a nimic, așa ca putin imi pasă că nu mai am 
simţul mirosului, bodogăni el. 

O luă înapoi pe lângă coloane și se așeză pe rândul din spate 
ca să-și facă o idee despre ce urmau să vadă apropiații lui 
Camille a doua zi. 

— Îmi pierd timpul. Chiar dacă Thomas ar sosi ultimul și ar 
lua loc aici, Manon l-ar zări mai devreme sau mai târziu. 
Gândește-te, bătrâne, acum ori niciodată. 

Privirea lui rătăci de la altar la ușa principală, stărui asupra 
scaunului rezervat domnului Bartel, se plimbă de-a lungul 
primului rând, poposi pe orga electronică, apoi se îndreptă iar 
spre ușa principală, alunecă brusc înapoi și se opri. 

— Ca preot, în niciun caz, dar uite soluţia, șopti Raymond 
mulțumit de sine. 

Se ridică, își trecu mâinile peste dunga pantalonilor și 
constată că, mort sau viu, nu te dezbari de vechile manii. 

Încântat că nu-și irosise seara, trecu prin perete. De ce să-și 
bată capul să facă lucrurile normal? 


x 


Raymond reapăru în camera lui Thomas. Se aşeză la 
picioarele patului si se uită lung la fiul sau. 

— Dormi? il întrebă încet. 

Thomas nu se mişcă. 

— Problema noastră de mâine e rezolvată, dar va trebui să 
plecăm putin mai devreme decât am prevăzut, cel târziu la ora 
9:00. Vrei să te trezesc? 

Neprimind niciun răspuns, Raymond se apropie de pernă si 
începu să vorbească in soapta. 

— Când intram in camera ta sa te invelesc Înainte de a mă 
duce la culcare, te prefăceai întotdeauna că dormi. Strângeai 
din pleoape atât de tare, că-mi muscam buzele sa nu izbucnesc 
în râs. Nu voiam să te dezamăgesc, te străduiai atât de mult! 


Adesea se intampla sa uiti aprinsa lanterna, iar lumina se vedea 
prin asternuturi. Ma intorceam in biroul meu si citeam, pandind 
momentul cand adormeai cu adevarat ca sa ma intorc si sa-ti 
iau lanterna din mana. Sa stii, Thomas, ca, daca as putea sa 
mai raman, daca as avea dreptul, as lasa-o pe Camille sa 
astepte. In ultimii ani din viata mea, mi-ai lipsit teribil si stiu 
sigur că o să-mi lipsesti și mai mult de-aici înainte. 


Raymond îl sărută pe Thomas pe frunte, puse mâinile pe 
marginea cearșafului și, cu regret, constată că e incapabil să-și 
învelească fiul. 


Ai Ste etc LUI IULIU Lei 
esc ESTE 
sie Sie ua ee 


12 

— De ce să plecăm așa devreme? întrebă Thomas innodandu- 
si cravata. 

— De-aia, răspunse laconic tatăl său. 

— Esti nerabdator? 

— Sa astepti 20 de ani o intalnire amoroasa nu inseamna, 
cred, ca esti nerabdator. 

— Deci esti agitat. 

— Tu n-ai avea emotii in locul meu? Degeaba te dai mare, n- 
am uitat ce mutra ai facut cand Sophie a aparut in cabina ta. 

— De acord, insa ceremonia incepe abia peste doua ore, sa 
intepenesc asteptand in fata intrarii nu-i cel mai bun mod de a 
trece neobservat. i 

— Tocmai ca nu vreau sa treci neobservat. In loc sa te 
strecori, o să fii invitat. 

— Pe ce lume trăieşti? Pardon, nu asta voiam sa spun, dar 
nimeni nu invită un necunoscut la funeraliile propriei mame, 
nu-i o petrecere-surpriză. 

— Asteapta să ajungi la fata locului ca să-ţi dai cu părerea. 
Până atunci, vrei să ai încredere în mine? 

— Am încotro? A, și știi ceva? Îmi place mai mult asa. Dacă 
stratagema ta da greş, măcar nu va trebui sa ma comport ca un 
necioplit. 

Raymond se uită iscoditor la fiul lui, zâmbind în colțul gurii. 

— Necioplit față de cine? 

— De fiica lui Camille, pentru început. 

— Manon. I-ai uitat numele? 

— Poftim, față de Manon, dacă preferi. 

— Oh, dar eu n-am nicio preferință. 

— Bun, mergem sau ne pierdem în speculaţii? 

— Ne-a mai rămas un detaliu de pus la punct, care de altfel 
nu-i deloc un detaliu, mormăi Raymond. În ce ai de gând să-mi 
transporti urna? Nu iar într-o papornita! 

Thomas se uită de jur-împrejur. Geanta de voiaj era prea 
mare, ar fi atras atenția. Se duse in cameră si rascoli prin 
dulapuri. 

— Am găsit, zise el întorcându-se in salon cu o sacosa de 
pânză având pe ea emblema unei librării, însă tatălui său i se 
paru prea banală. 


— E discretă si doar nu-i vorba de ţinuta ta de ceremonie, îi 
reaminti Thomas. 

Raymond verifică dacă interiorul sacoșei e curat. Presat de 
timp, acceptă ca urna să fie pusă în sacoșă. 


* 


Mașina îi lăsă lângă grilajul parcului. Thomas înaintă pe alee 
și se opri la 50 de metri de columbar. 

— Ce facem acum? 

— Ne plimbăm, răspunse tatăl său. 

— Ne plimbăm? 

— Suferi de surditate precoce? Umbli în lung și-n lat, ce-i așa 
greu de înţeles? 

— Umblu pe unde mai exact? Și vorbește-mi frumos, la ora 
asta aș fi putut sta liniștit la mine acasă, la Paris, în loc să 
umblu în lung și-n lat, cum zici tu. 

— Poate, dar te-ai fi plictisit de moarte. 

— Şi aici găsești că-i plin de viaţă? 

— Nu rămâne încremenit acolo, o să bata la ochi. Du-te si 
așază-te pe bancă, joacă-te cu telefonul, numără oi, poartă-te 
firesc, asta-i tot ce-ţi cer. 

Thomas îl fulgeră cu privirea și se așeză pe banca din 
mijlocul peluzei, in fata mausoleului. Își scoase iPhone-ul si își 
verifică mesajele. Serge îl anunţa că iubita lui se întorsese în 
căminul conjugal, dar se certaseră din nou. Philippe îi dădea 
vești despre filmări. Ardea de nerăbdare să-i arate probele de 
turnare. Mama lui își făcea griji că nu putea să dea de el și se 
întreba dacă nu cumva plecase în turneu fără să vină s-o 
imbratiseze. 

— Nici ei nu s-au dat inapoi de la nimic, rase Raymond 
reaparand langa el. 

— Despre cine vorbesti? 

— Despre oamenii care au facut banca pe care ti-ai pus 
posteriorul. Inchipuie-ti că e tot o urnă. Ma gândesc că trebuie 
să fi amestecat cenușa în ciment. Acest biet Gerald e tencuit 
pentru vecie. Uite acolo placuta, nu inventez nimic, n-ai decât 
să te convingi singur. 

Thomas se aplecă să citească inscripţia gravată pe bancă. 


CU IUBIRE, IN AMINTIREA LUI GERALD FILMOORE 
(1949-2008) 
CARE ODIHNESTE AICI 


— În același timp, poate că și-a petrecut toată viata in 
picioare, șopti Raymond. 


Thomas ridică ochii. Manon îl observa de la intrarea în 
mausoleu. 

— Cred că am fost descoperit, rosti el încet. 

— Era și timpul, replică tatăl său, ușurat. 

— Se tot uită la mine, continuă Thomas cuprins de neliniște. 

Manon se apropie de el, se opri în faţa băncii și întrebă dacă 
poate să ia loc. Părea bulversată, își frământa degetele fără să 
scoată niciun cuvânt. Thomas rămase mut și el, ezitând să 
înceapă conversaţia. 

— V-aţi găsit fericirea? întrebă ea rupând tăcerea. 

— Sincer să fiu, nu o căutam cu adevărat aici. 

Sperase s-o facă să zâmbească, dar se dovedi că nu era 
cazul. 

— S-a întâmplat ceva? 

— Îmi înmormântez mama, totul e cum nu se poate mai bine. 

— Era o ironie? Da, evident. 

— Parcă nu mi-ar fi oricum greu ca am pierdut-o, trebuie să 
am grijă și să-i îndeplinesc ultimele dorinţe. Nu tatei i-a 
încredinţat sarcina asta, ci mie! N-ar putea părinţii noștri să se 
gândească să ne ușureze un pic viaţa atunci când e vorba de 
moartea lor? 

— Mie îmi spuneţi? replică laconic Thomas. 

— Ma scuzati că sunt așa de directă, dar timpul mă presează. 
Am visat eu ieri sau mi-ati spus că sunteţi muzician? La ce 
instrument cantati? 

— Sunt pianist. 

— Atunci cerul v-a trimis! 

— Va asigur ca nu, desi... 

— Sa nu credeti ca sunt oportunista, dar vreau sa va cer un 
imens serviciu, rosti Manon întorcându-se spre el. Contra cost, 
bineînţeles. 

— Ce fel de serviciu? 


— Organistul pe care-l angajasem a avut un atac de 
dimineata. Tocmai azi trebuia sa se intample si asta! 

— A murit si el? 

— Nu, nu genul acesta de atac, mai degraba o criza de 
demenţă subită. Din câte mi-a povestit la telefon colegul lui, 
tipul a început să urle în baie, s-a năpustit pe ușă parcă urmărit 
de un demon și a alunecat. S-a ales cu un picior rupt si cu o 
comotie cerebrală. Pe scurt, ati fi dispus să-l înlocuiţi asa, din 
fugă? Nu văd ce găsiţi de râs. 

— Piciorul rupt din fugă, iertati-ma, e un râs nervos. 

Thomas îl fulgeră cu privirea pe tatăl său, care își curăța 
unghiile, abia ascunzându-și satisfacția. 

— Nu-i nevoie să vă uitaţi urât la mine, protestă Manon. V- 
am cerut acest serviciu pentru că n-am altă soluţie. Tata o să 
fie într-un hal... 

— Si-al meu la fel, dar ceva mai târziu, bazati-va pe mine. 

— Credeam că el a... 

— Al dumneavoastră unde e? o întrerupse Thomas. 

— Asistă la incinerare, răspunse Manon întorcând capul. 
Ochii ei rătăciră spre fundul parcului, unde acoperișul unei 
clădiri izolate răsărea în spatele unui șir de chiparoși. 

— Eu nu pot, mărturisi ea cu tristeţe în glas. 

— Sunt de acord, zise Thomas, însă refuz să-mi plătiţi. Ce 
trebuie să cânt? 

Pe neașteptate, Manon își lăsă capul pe umărul lui, cu ochii 
plini de lacrimi. Thomas o consolă, dar nu îndrăzni s-o ia de 
mână. Scoase din buzunar un pachet de batiste de hârtie și i-l 
întinse. 

— Poftiti. 

Manon se sterse la ochi si se uita fix la el. 

— Ce e? intreba Thomas. 

— O senzaţie de dejă-vu. Haideţi, o să vă arăt unde o să stati. 

Se îndreptară împreună spre mausoleu. Raymond porni în 
urma lor, mai aerian decât oricând. La un moment dat, Thomas 
făcu brusc cale-ntoarsă ca să ia sacoșa de pânză pe care o 
uitase lângă bancă. 


După ce îl condusese pana la orga, Manon il părăsise 
imediat. Sosirea primilor invitati scurtase explicatiile pe care i 
le daduse despre desfasurarea ceremoniei. Noroc ca organistul 
lăsase partiturile pe pupitru, in ordine, alături de o foaie 
cuprinzând, minut cu minut, succesiunea bucatilor ce trebuiau 
cântate. Thomas ar fi dorit să le repete, dar lumea deja se 
aduna sub cupolă. Se aplecă peste claviatură, căutând să se 
orienteze în mulțimea de butoane pe care era de ajuns să apese 
ca să schimbe sunetul. Viori, trompetă, chitară, clarinet, 
instrumente de percuție, oboi... Orga electronica putea sa 
simuleze o orchestră întreagă. Apăsă prudent pe tasta ce 
reprezenta un pian cu coadă și făcu să răsune un acord perfect. 

— Nu-i rău, murmură el ajustând volumul. 

Dădu cu piciorul de sacoșa din pânză ce conţinea urna tatălui 
său și se duse repede s-o ascundă în spatele altarului, apoi se 
întoarse la locul lui. Continuă să se familiarizeze cu 
instrumentul, atingând clapele cu vârfurile degetelor, cât mai 
discret posibil. 


Æx 


Sala se umpluse. Stand in picioare in fata scaunelor, invitații 
se reculegeau tacuti. Manon aştepta la usa. Rochia subtire i se 
mişca uşor in adierea venită de afară. Nu trecu mult si, cu ochii 
inrositi de plâns, Manon se întoarse spre Thomas si-i făcu semn 
că începea ceremonia. 


Prima bucată pe care trebuia să o cânte era Clair de lune de 
Debussy și, dat fiind că o interpretase de atâtea ori, Thomas se 
lipsi de partitură. Degetele i se plimbau cu graţie pe clape, 
acompaniind tempoul lent în care cenușa lui Camille intra în 
mausoleu. Domnul Bartel îi înmână urna fiicei sale, care o puse 
pe altar. Apoi înaintă spre pupitru și declamă pompos câteva 
versuri din Lamartine. 


Ce pot afla în aste livezi, lacuri, câmpie, 

A cărora plăcere odată mi-a zburat? 
Râuri, fântâni, dumbrave, colibă sau palat; 
Lipseste o fiinţă, și toate sunt pustie. 


Faca-se zi sau noapte, răsare si sfințește 
Soarele, eu la dânsul mă uit c-un ochi străin! 
Fie liniște, vifor, negură sau senin, 

Zile n-astept d-aicea, soare ce-mi foloseste?’ 


— Prieteni vechi, ne-am adunat aici ca s-o conducem pe soţia 
mea pe ultimul drum... 

Thomas profită de răgaz ca să arunce o privire în sală, 
căutându-l pe Raymond. Tatăl său luase loc în rândul trei și se 
uita ţintă la altar, vădit emoţionat. 

În timp ce domnul Bartel își încheia discursul funebru, 
Thomas se aplecă asupra foii cu programul ceremoniei. Dădu 
deoparte prima partitură și o descoperi pe cea de-a doua, nu 
fără oarecare uimire. _ 

— Ca să vezi! murmură el. Gloria de Vivaldi, la pian? Isi 
aminti că instrumentul aducea mai mult a sintetizator decât a 
pian Steinway și apăsă pe butonul „Viori”, curios să audă ce-ar 
putea ieși. 

Rezultatul îl entuziasmă, claviatura făcând să răsune un 
ansamblu de viori într-o armonie perfectă. Thomas se lansă 
într-o interpretare plină de pasiune, stăpânind perfect ritmul 
sacadat si năvalnic al partiturii. Însă surprizele nu se 
terminaseră pentru el întrucât, în momentul când corul trebuia 
să intervină, participanţii la ceremonie se ridicară și începură 
să intoneze Gloria, gloria, gloria, gloria, in excelsis Deo, de 
parcă asta făcuseră toată viata. 

Thomas cântă cu si mai multă insufletire. Avea impresia ca 
dirijează o orchestră, unul dintre marile visuri ale sale, iar 
rezultatul era sublim. Atât de magnific, încât la finalul bucății 
muzicale, toată sala aplaudă. Iar Thomas, dupa cum obișnuia, 
se sculă de pe taburet și se înclină respectuos, sub privirea 
furioasă a domnului Bartel. 

Veni rândul unui vechi prieten al lui Camille să spună câteva 
cuvinte. Acesta începu să vorbească în termeni afectuoși, 
admirativi și plini de umor, convins că ea îi observa „de acolo, 
de sus”. 

Thomas nu ascultă prea mult, ci puse a treia partitură pe 
pupitru. Si rămase perplex dupa ce citi primele note. 


5 Versuri din poezia Singuratate de Alphonse de Lamartine. Traducere de 
Ion Heliade Radulescu. (N.t.) 


Facu mici semne catre Manon, apoi unele mai insistente 
pentru a-i atrage atentia. 

— Am impresia că va cheamă pianistul, îi șopti tinerei femei 
un invitat. 

Manon îi răspunse cu un semn lui Thomas înainte de a 
înţelege că el avea nevoie de ceva. Si, în timp ce prietenul lui 
Camille își continua discursul, se ridică discret și se duse la 
Thomas, care îi șopti la ureche: 

— Mă tem că s-a strecurat o greșeală... 

— Deloc, vă asigur. Totul se desfășoară cum am prevăzut. 

Thomas trase cu ochiul la partitură. 

— Stayin’ Alive? Pe bune? 

— N-am apucat să vă previn. Mama voia funeralii vesele, 
potrivite cu imaginea ei. Ca procesiunile din New Orleans”, 
unde muzica te poartă spre o altă lume, spre o altă viaţă, 
spunea ea, în care toate visurile neîmplinite se vor realiza. 
Mamei nu-i prea plăcea jazzul, dar a fost o regină a muzicii 
disco. Poate pare cam ciudat, dar tine de epocă. Tata nu era de 
acord, dar eu am insistat, la fel și prietenii lui, așa că până la 
urmă a cedat. Nu vă faceţi griji, totul se desfășoară bine, iar 
dumneavoastră cantati grozav, bravo, e perfect. 


Abia cand Manon se întoarse la locul ei, Thomas, absorbit 
până atunci de muzică, își dădu seama că participanţii la 
ceremonie isi dezbrăcaseră pardesiele si impermeabilele 
demodate, dând la iveală niște ţinute și mai demodate, ba chiar 
neverosimile. 

O femeie așezată în rândul doi purta un combinezon din anii 
'70, vecinul din stânga ei, pantaloni verzi bufanti, cel din 
dreapta, o cămașă portocalie cu guler cu vârfurile ascuţite și 
pantaloni cu jambiere albastru-intens. Putin mai la stânga, era 
o femeie cu rochie boogie, iar în spatele ei, se vedeau o cămașă 
argintie, un costum în carouri mari, niște mâneci bufante cu 
paiete argintii. La marginea rândului, ieșeau în evidenţă niște 
ciorapi-plasă fluorescenti. Ici si colo, se zăreau mănuși aurii, 
ochelari supradimensionati sau stil fluture, cravate lucioase, 
pălării borsalino și șepci strălucitoare. Te-ai fi crezut în plin 
carnaval. 


7 In New Orleans există tradiția funeraliilor muzicale, numite „jazz funerar”. 
(N.t.) 


— Ce spuneai mai devreme? A, da... ca nu mergem la o 
petrecere-surpriza, li arunca tatal sau ironic, stand pe altar. 

Globul disco incepu sa se invarta in centrul cupolei 
proiectand scanteieri pe vitralii si pereti. Pana si urnele din 
vitrine pareau impodobite cu lumini. 

— Manon nu glumea cand mi-a zis ca Demnitate.com ofera o 
gama foarte variata de servicii, recunoscu Thomas dand 
aprobator din cap. 


In definitiv, el se afla acolo ca să-l înlocuiască pe organist si 
să cânte ce îi ceruse Manon. Și nu mică i-a fost mirarea când 
cei prezenţi împinseră deoparte scaunele și se apucară să 
danseze pe melodia YMCA. 

Domnul Bartel dansa și el, iar Raymond, care nu dorea să 
rămână mai prejos, se amestecă în mulţime, mișcându-și 
energic șoldurile sub privirea buimăcită a fiului său, căruia îi 
făcea din când în când cu ochiul. 

Atmosfera era incredibilă, Thomas respectă întocmai 
programul, iar melodiile se tinura lant: Lets’ All Chant, Just an 
Illusion, Hang On In There Baby, Ring My Bell, Don’t Leave Me 
This Way, Heaven Must Have Sent You, I Am So Excited si, ca 
punct culminant al ceremoniei, J Will Survive. 

Apoi oamenii se grupara langa altar, cu fata spre urna, si 
aplaudara furtunos, aruncand in aer palarii, esarfe si sepci. 


Ii cica ca 
A (A KK K ij] | 


13 

Petrecerea se incheiase, invitații părăseau mausoleul, 
îndreptându-se spre sala unde urma să li se servească o 
gustare. Thomas puse în ordine partiturile fără să se 
grăbească, pândind momentul în care va rămâne singur. 

Raymond preferase să-l aștepte afară, de teamă ca 
nervozitatea lui să nu perturbe desfășurarea acţiunii, dar și ca 
să supravegheze împrejurimile, pretindea el. În realitate, nu 
voia să asiste la ceea ce avea să facă fiul lui. 

După ce ultimele conversații se stinseră în depărtare, 
Thomas se apropie de altar. 

Acum trebuia să acţioneze rapid. Să deschidă urna lui 
Camille, s-o recupereze pe a tatălui său, pe care o ascunsese, 
să mute cenușa și apoi să-și ia talpasita. 

Puse mâna pe capac întrebându-se dacă să-l ridice sau să-l 
răsucească. Trase ușor și capacul se mișcă. 

— Ce faceţi aici? întrebă Manon. 

Thomas tresări; nu o auzise intrând. Se grăbi să lase la loc 
capacul, dar nu reuși să-l închidă corect. Se răsuci și se sprijini 
cu mâinile de altar, ascunzând urna cu corpul. 

— li prezentam respectele mele mamei dumneavoastră, 
îngăimă el. 

— Un gest foarte delicat, vă mulțumesc, dar am nevoie de 
dumneavoastră. 

— Ca să cânt? 

— Nu, nu de pianist am nevoie, ci de dumneavoastră. Nu mai 
suport să fiu singură printre toţi oamenii ăștia. 

— Vreti să vă conduc acasă? 

— Mi-ar plăcea mult, dar tata m-ar ucide dacă aș pleca. Aţi 
accepta să-mi ţineţi companie? Nici nu trebuie să intretinem o 
conversaţie. Doar să staţi lângă mine ca să nu mai vină nimeni 
să-mi prezinte condoleanţe. Sunt la capătul puterilor. 

— Vă promit că n-o să mă depărtez un pas până când invitaţii 
nu termină fursecurile, iar dacă mai întârzie, improvizăm noi 
ceva. 

— O să vă spun ceva care o să vi se pară ciudat, dar chiar am 
impresia că v-am mai întâlnit. 

Thomas nu zise nimic. 

— OK, recunosc, e cam lamentabil, adăugă Manon. 


— Deloc. Sa mergem, tatal dumneavoastra va asteapta, iar 
eu nu am mancat nimic de dimineata. Haideti la bufet! 


* 


Participantii la ceremonie erau adunati intr-un salon tapetat 
in culori vii. Un portret imens al lui Camille trona pe placa 
semineului fals. Trebuie sa fi avut vreo 50 de ani in fotografie si 
Thomas descoperi chipul femeii de care tatal lui se indragostise 
la prima vedere si cu care intretinuse o iubire epistolara vreme 
de 20 de ani. 

Manon umplu o farfurie cu mai multe feluri de prajiturele si 
se grabi sa ajunga langa el inainte ca o batrana imbracata 
ridicol si cu o expresie tristă să se apropie de ea. 

— Mama dumneavoastră era foarte frumoasă, zise Thomas 
luând un macaron. 

— Era fermecătoare, ceea ce-i chiar mai bine. Frumuseţea se 
ofilește, însă pe ea zâmbetul n-a părăsit-o nici măcar atunci 
când nu se mai afla cu adevărat aici. Mama a plecat cu mult 
înainte să moară. În ultimele luni, mi se adresa cu 
„domnișoară”. Mă lua când drept infirmieră, când drept femeie 
de serviciu. În zilele proaste, credea că sunt copilul tatei făcut 
cu o altă femeie. Urla la mine că n-o să-i iau locul fiicei ei, o 
ingrată care nu venea niciodată s-o vadă. Insă uneori se lumina 
la fata și aveam impresia că mă recunoștea, chiar daca 
rămânea închisă în tăcerea ei. O să pot ţine în sfârșit doliu. Imi 
cer scuze, discuţia cu mine e cu adevărat veselă... 

— Nu vă faceţi griji, puteţi spune tot ce aveţi pe suflet, 
pentru asta sunt aici. 

— Nu cred ca ati venit la San Francisco ca să asistați la 
funeraliile mamei și cu atât mai putin să mă consolati pe mine. 
Veţi avea niște amintiri minunate de povestit din călătorie. Sper 
măcar că o să radeti. 

— Nu fără dumneavoastră, vă promit! 

— Cantati foarte bine la pian. Cand mi-ati spus că sunteţi 
muzician, credeam ca va dati mare. Aici toti pretind ca sunt 
artisti. Dar m-am inselat. 

— Nu am cine stie ce merit, asta mi-e meseria, raspunse 
Thomas ridicand din umeri. 


— Trebuie sa fie grozav sa-ti poti exprima sentimentele fara 
să ai nevoie sa vorbesti. 

— Însă dumneavoastră nu mi-ati spus cu ce vă ocupați. 

— Pentru ca nu m-ati întrebat. 

— Atunci, va intreb acum. 

— Sunt cofetareasa si ma bucur sa vad ca va plac preparatele 
mele. Opt macarons unul dupa altul! Nu-i de gluma! 

— Cofetareasa? 

— Va deranjeaza? 

— Catusi de putin, numai ca sunteti prima pe care o cunosc. 

— lertati-ma, v-am păcălit. Am o librărie lângă Union Square. 
Si fie-va mila, nu ma intrebati care e autorul meu preferat, ar 
strica totul. 

— Ce-ar strica? 

— Conversatia noastra perfect lipsita de sens, dar care ma 
face sa uit unde ma aflu si de ce. 


Raymond se protapi in fata mesei cu gustari, batand din 
picior de nerabdare, iar Thomas intelese ca el era motivul. Se 
scuză fata de Manon spunându-i ca se duce să-și umple iar 
farfuria si îi promise ca va veghea ca nimeni sa nu se apropie 
de ea. 

Se opri lângă tatăl său și își așeză pe farfurie ultimele 
tartine, care nu mai arătau prea apetisant. 

— După ce termini de flirtat, și să nu-mi spui că nu-i asa, 
poate cuvântul librărie o să-ți aducă aminte de ceva. 

— Mă spionezi? 

— Mă plimbam și eu, de vreme ce nimeni nu schimbă nicio 
vorbă cu mine. Am încercat să ascult conversaţia domnului 
Bartel, dar s-a dovedit peste puterile mele. Nu mă mir că biata 
Camille a murit, tipul e plictisitor de moarte. Deci librărie... 
librărie... nu te duce cu gândul la nimic? 

— Cărţi? 

— Formidabil, suntem pe calea cea bună! Si când cumperi 
cărţi, în ce le aduci acasă? Într-o sacosa! Si ce altceva mai 
poate conţine o sacoșă? Cenușa mea pe care ai uitat-o în 
mausoleu! 

— Oh, la naiba! 

— Bine zici. 

— Merg s-o iau imediat. 


— Exact ce te-as fi si rugat sa faci daca paznicul templului n- 
ar fi încuiat usa. Sper s-o deschidă după-amiază. Poti sa te 
întorci la joaca ta acum, că ţi-ai îngropat tatăl! 

— Asta am făcut-o acum cinci ani! A 

— Ţi-ai și găsit momentul să fii insolent. In orice caz, 
deocamdată operaţiunea urna e un fiasco. 

— Operaţiunea urna? Pe bune? 

Insă Raymond dispăruse, lăsându-l pe Thomas încruntat. 


— Cu cine vorbeati? întrebă Manon apropiindu-se de el. 

— Cu mine însumi. Singurătatea pianistului... 

O prietenă a lui Camille veni la masă să-și toarne un pahar de 
vin alb. Purta o perucă afro în culori psihedelice și le făcu 
demonstrativ cu ochiul înainte de a se îndepărta. 

— Îmi imaginez că funeraliile tatălui dumneavoastră au fost 
mai convenţionale. 

— Da, ca o simfonie neterminată. 


x 


Trecu o oră. Invitații incepura să plece. Când salonul rămase 
aproape gol, Thomas il observa pe domnul Bartel stând pe un 
scaun, cu privirea pierdută. 

— Mi se pare că tatăl dumneavoastră are nevoie să-i fiți 
alături, îi sopti lui Manon. 

Remarcase Si ea. 

— Nu suporta s-o viziteze la clinica unde era internata. Ori 
poate nu reusea sa accepte ideea ca un barbat ca el n-a stiut 
Sa-si pastreze sotia alaturi. Tata a obtinut mereu ce-a vrut, fara 
inselatorii, fara minciuni, fara linguseli, doar prin munca si 
voința lui. Nu-i ceva des întâlnit la nivelul lui de reușită. 
Corectitudinea nu-l face prea conciliant, însă nu cunosc pe 
cineva mai onest decât el. Totuși, n-am înţeles niciodată relaţia 
dintre ei. Se iubeau, se respectau, chiar se admirau, însă 
păstrau mereu distanţa; nu exista niciun pic de tandrete între 
ei, lucru absurd, fiindcă mama era foarte veselă. Atât de plină 
de viaţă, că m-am întrebat adesea ce aveau ei doi în comun. 
Contrariile se atrag, se pare. Părinţii dumneavoastră formau un 
cuplu unit? 


— Nici eu nu pricepeam mare lucru din relatia alor mei, cel 
putin pana de curand. S-au despartit cu 10 ani inainte sa moara 
tata, iar dupa ruptura s-au inteles de minune. Luau des cina 
împreună. Mamei îi plăcea compania lui, tata o făcea sa râdă, 
iar ea era o prezenţă liniștitoare pentru el. 

— Unul dintre ei și-a refăcut viata? Sau poate amândoi? 

— Nu s-au eliberat niciodată de cea veche, de aici si 
problema. 

— Totuși, vă invidiez. Aș fi preferat asta, sunt convinsă că și 
mama la fel. Însă tata e foarte conservator, divorțul era de 
neconceput. Dar aveţi dreptate, mă duc să mă ocup de el, oftă 
Manon. Nu știu cum să vă mulţumesc. 

— Pentru ce? Nu m-am mai distrat atât de multă vreme... La 
pian, firește. 

— Sunteţi de-o stangacie dezarmanta, replică Manon 
zâmbind. 

Îl privi lung, șovăind înainte de a-l invita la cină a doua zi... 
cu intenţii onorabile, preciză ea. Însă Thomas răspunse că a 
doua zi va fi la bordul unui avion. Trebuia să se întoarcă la 
Paris și să plece imediat spre Varșovia, unde cânta sâmbătă 
seară. 

— Acum chiar vă invidiez, mărturisi Manon. 

— Că dorm în hoteluri sinistre și că mă trezesc dimineaţa 
neștiind în ce oraș sunt? 

— Că voiajati, că vă impartasiti talentul cu un public cucerit 
de el. 

— Dacă ar fi cucerit, nu mi-as simţi stomacul strangandu-se 
de emoție înainte de a urca pe scenă. Nu cunosc public mai 
exigent decât cel care vine să asculte muzică clasică. De fiecare 
dată am impresia că dau un examen, de parcă spectatorii ar 
avea partiturile pe genunchi și le-ar urmări cu degetul ca să 
remarce orice notă ratată... Cine vă împiedică să calatoriti? 

— În ultimii ani, mama. 

— Dar acum sunteţi liberă, nu?... Aveţi dreptate, stângăcia 
mea depășește orice putere de înţelegere. 

— Am putea face schimb de numere de telefon. Nu se știe 
niciodată, poate-mi vine vreun chef să vizitez Parisul... acum că 
sunt liberă, adăugă ea ironic. 

Fiecare își tastă numărul pe telefonul mobil al celuilalt. 
Manon se uită iar cercetător la chipul lui Thomas. 


— N-ati locuit niciodata la San Francisco? il chestiona. 

— Nu. Dumneavoastra unde stateati in Franta? 

— În Sud, dar eram mică, îmi amintesc doar niște frânturi: 
rada din Beaulieu, o casă în stil grecesc la capătul unei 
peninsule, o pizzerie din port. Dar nu știu dacă aceste amintiri 
sunt ale mele sau mi-au fost povestite. Ca să scăpăm vara de 
căldură, ne petreceam vacantele în Bretagne, dar imaginile de- 
acolo sunt si mai incetosate. Îmi amintesc vag de manejul unde 
mă ducea mama să încalec pe ponei, de un loc pe care se pare 
că-l uram, unde caii de lemn mă speriau foarte tare, și... era să 
uit... 

— O clatitarie! 

— Da! De unde stiti? 

— Fiind vorba de Bretagne, nu-i greu de ghicit, se grăbi să 
răspundă Thomas. 

— Trancanesc groaznic de mult, nu-i asa? 

— Nu-i nimic groaznic. 

— Ba da, o sa tac. Si oricum, va las sa profitati de ultima 
seară în San Francisco, ați pierdut suficient timp în locul ăsta 
sinistru. Vă doresc călătorie plăcută si vă promit că o sa va sun 
dacă mă decid să fac un pelerinaj prin locurile copilăriei. 


În usa salonului, Raymond ardea de nerăbdare si căsca 
întruna. Thomas se apropie de el, apoi porniră Împreună spre 
columbar. 

— Nu-i mai tăcea gura! exclamă Raymond. 

— N-avea chef să rămână singură. Într-o asemenea zi, e de 
înţeles, nu? 

— Si taica-su ce păzeşte? 

— Recuperez sacosa si plecam. 

— Sa speram ca urna lui Camille e tot pe altar. Acum e cea 
mai buna ocazie pentru noi. 

— Si daca nu mai e acolo? 

— Va trebui sa inspectez locurile pana descopar unde au dus- 
O. 

— Aş putea cere informatii, ar fi mai simplu, nu? 

— Şi foarte discret. În felul ăsta, dacă vei forța vitrina ca să 
sterpelesti urna, nici nu va mai fi nevoie sa se facă vreo 
anchetă ca să se stabilească cine a făcut-o. 

Thomas se îndreptă spre mausoleu fără să mai comenteze. 


Un poliţist ce stătea la ușă îi bara trecerea. Schimbă câteva 
cuvinte cu Thomas, apoi Raymond își văzu fiul făcând cale 
întoarsă, cu mâinile goale. 

— Ce s-a mai întâmplat? 

Thomas repetă ce aflase. După-amiază urmau să se 
desfășoare funeraliile unei rude de-a primarului. Când angajaţii 
de la Demnitate.com pregătiseră sala, găsiseră la picioarele 
altarului un pachet suspect. Iar acum pirotehniștii îi cercetau 
conţinutul. 

— E pentru prima dată când sunt luat drept bombă! 

— Nu te flata singur! O să le explic tot. 

Raymond ridică mâna să-l oprească. 

— N-o sa le explici nimic. Oricum, nu câtă vreme poliţia e 
prezentă. Acești cowboy în uniformă sunt în stare să te urce în 
primul avion și să te expulzeze. 

— Pentru o sacoșă de pânză? 

— Pentru că l-ai adus pe tatăl tău în Statele Unite după 
moartea lui. Nu cred că e legal. 

— Si abia acum iti faci griji? 

— Mai bine mai târziu decât niciodată, nu așa se spune? 

— Ai un plan C? 

— Nu încă, dar o să ne gândim. Du-te si plimbă-te în oraș. Eu 
o să rămân aici și o să vin după tine când o să am mai multe 
informaţii. 

— Cum faci să te deplasezi? 

— Nu-i momentul pentru asta! 

— Foarte bine, ne întâlnim pe seară în apartament. 


14 

Directorul de la Demnitate.com se prezenta in salonul de 
receptie, afisand o expresie dezolata. Manon crezu initial ca 
barbatul adopta o atitudine de circumstanta, insa motivul era 
altul, directorul dorea sa le vorbeasca in particular, in biroul 
sau. 

Domnul Bartel si fiica sa il urmară nelinistiti. Bartel se temea 
să nu i se ceară să plătească în plus si era ferm hotărât sa 
refuze. Semnase un deviz și avea să-l respecte. 

Cu o expresie și mai mohorâtă, directorul îi rugă să ia loc în 
fotolii. 

— Nu știu cum să vă spun asta, îi anunţă el, glasul aproape 
tremurându-i. Niciodată nu s-a mai întâmplat așa ceva. Facem 
tot ce ne stă în putere ca să-i găsim pe vinovaţi. 

— Vinovati de ce? întrebă domnul Bartel. 

— Cineva a rupt sigiliul urnei sotiei dumneavoastra, raspunse 
directorul sententios. 

— Nu inteleg, zise Manon. 

— Unul sau mai multi invitati au incercat s-o deschida, dar 
nu va faceti griji, dupa o verificare amanuntita, oamenii nostri 
au ajuns la concluzia ca nu au reusit. 

— Fiţi amabil si oferiti-ne mai multe detalii, ordonă domnul 
Bartel. Ce indicii și ce oameni? 

— I-am dat urna șefului de la crematoriu, care a studiat-o cu 
lupa. Sigiliul de ceară a fost crăpat, dar e întreg, fapt ce 
dovedește că nu a fost scos capacul. E vorba doar de o tentativă 
de spargere. 

— Doar atât! replică domnul Bartel. Cine a făcut asta? 

— Deocamdată n-am aflat nimic, însă cercetăm cu maximă 
atenţie, să nu vă indoiti. 

— Nu credeţi că unul dintre angajaţii dumneavoastră ar fi 
putut să răstoarne urna pur și simplu? sugeră Manon încercând 
să calmeze lucrurile. 

— Imposibil! se indignă directorul. 

— Dar să încerce cineva să deschidă o urnă e posibil? 

— Nici atât, dar chiar și presupunând un asemenea grad de 
incompetenta, ceea ce este de neconceput, sigiliul s-ar fi facut 
tandari. Or, după cum vă spuneam... 

— ...este crăpat, dar întreg, încheie fraza Manon în locul lui. 

— Unde se află soţia mea? întrebă domnul Bartel. 


— Cu titlu de compensatie, i-am oferit unul dintre cele mai 
bune locuri din columbar. Chiar in cladirea de langa biroul 
meu. O vitrină magnifica, pe rândul trei de jos, vizavi de 
fereastră și deci cu vedere spre parc. Sunt de departe cele mai 
scumpe locuri, dar diferenţa de pret o vom suporta noi, 
desigur. 

— Vă dau douăzeci și patru de ore ca să-i găsiţi pe ticăloșii 
care au făcut asta! E o rușine! se enervă domnul Bartel. 

— Sau un accident, insistă Manon. Cine ar face o chestie ca 
asta și în ce scop? N-are sens și, în plus, urna mamei n-a rămas 
niciun moment singură. 

— Avem o pistă, continuă directorul fără a ţine cont de 
sugestia lui Manon. Un grădinar de-al nostru a zărit un bărbat 
umblând aiurea pe-aici. 

— Ce s-a întâmplat după ce noi am părăsit mausoleul? 

— Ce se întâmplă la sfârșitul fiecărei ceremonii. După 
plecarea ultimului invitat, unul dintre angajaţii noștri a venit s- 
o ia pe doamna Bartel și s-o ducă la noua sa locuinţă, apoi să 
încuie sala. Si atunci a constatat delictul. 

— Care dintre invitaţi a părăsit ultimul acest loc? 

Directorul ridică din umeri. El, unul, nu știa, iar Manon se 
abtinu să spună că ea ieșise ultima din mausoleu, împreună cu 
Thomas, și cu atât mai puţin că îl surprinsese lângă urna 
mamei sale. Cel care avusese bunăvoința de a-l înlocui pe 
organist, care interpretase Debussy și Gloria lui Vivaldi cu 
atâta sensibilitate, care acceptase, ca un cavaler, să-i servească 
drept însoțitor toată după-amiaza n-ar fi comis niciodată o 
asemenea faptă, însă poate că stângăcia lui nu era doar 
verbală, poate răsturnase urna fără să vrea. Își imagină imediat 
teama pe care el trebuie s-o fi simţit și asta o făcu să 
zâmbească prostește. Zâmbetul nu-i scăpă tatălui ei și nu-l 
ajută deloc să se calmeze. 

— Sunt sigură că e vorba de un accident, repetă ea 
ridicându-se. Stiti cum se spune: ca să existe un delict si un 
vinovat, trebuie să existe un motiv. Si care ar fi acesta în cazul 
nostru? Furtul cenușii? E absurd! 

— Esti și detectiv acum? își ieși din sărite domnul Bartel. 

— Inutil să deranjăm unul, ar ajunge la aceleași concluzii ca 
mine. Si acum, dacă nu vă supăraţi, mă duc sa mă reculeg 
pentru ultima dată pe ziua de azi în faţa a ceea ce a mai rămas 


din mama, apoi plec să iau aer. Nu te mai frământa, tata, voi 
veni să iau cina cu tine diseară. Si unde ziceati că se găsește 
acest loc magnific cu vedere spre parc? întrebă ea pe un ton 
sarcastic. 


Directorul de la Demnitate.com își chemă imediat secretarul 
și îl rugă s-o conducă pe domnisoara Bartel. Lucru pe care 
bărbatul îl și făcu într-o tăcere totală, apoi o lăsă singură. 


x 


Manon se simti liniștită când privi spre vitrină. 

— lata-ne în sfârșit numai noi două. E ciudat, mama, dar am 
impresia că eşti încă aici. În ultimele luni n-ai fost mai 
vorbareata decât azi. Aş vrea tare mult sa te stiu liberă din nou, 
liberă sa mergi unde vrei, chiar si undeva departe, cu condiția 
să vii să mă vezi din când în când. Aş da orice ca să mă auzi... 
Pianistul meu a răsturnat urna? A fost un semn din partea ta 
pentru mine? O farsă de-a ta ca să-mi dai de înțeles că ai 
redevenit tu insati? În orice caz, ai câştigat ceva in schimb, 
vederea de aici e chiar frumoasă. 


x 


Domnul Bartel il asteptase pe grădinar în biroul directorului. 
Declaratiile acestuia nu adusera nimic concludent. Dimineata 
devreme, un bărbat de vreo 30 de ani, în costum negru, se 
plimbase prin parc, după care se aşezase pe o bancă. 
Grădinarului i s-a părut că tipul vorbea singur. Fapt deloc 
surprinzător în acest loc. Puțin mai târziu, o tânără a venit 
după el. 

— Cum adică a venit după el? repetă domnul Bartel. 

— Au plecat împreună spre mausoleu exact înainte să 
înceapă ceremonia, conchise grădinarul. 

— Individul ăsta trebuie găsit, ordonă domnul Bartel. 

— Să stea pe o bancă nu-i propriu-zis un delict, îi aminti 
directorul. În plus, se pare că acest om se număra printre 
invitații dumneavoastră. 

— Printre prietenii nostri nu-i niciunul care sa corespundă 
semnalmentelor. Dar cum ajung acasă, o să verific lista. Aştept 


totuși niște răspunsuri din partea dumneavoastră până mâine 
cel târziu. 

Domnul Bartel părăsi biroul fără să-i salute nici pe director, 
nici pe secretar și cu atât mai puţin pe grădinar. Dar se 
întoarse în curând cu o nouă cerinţă. 


Æ 


Thomas nu rezistase tentatiei de a trece iar prin fata pe la 
Symphony Hall. Se opri un moment pe scări, visând sa vada 
într-o buna zi publicul inghesuindu-se să-l asculte, apoi se 
îndreptă spre Union Square, o piaţă mare înconjurată de 
magazine somptuoase, galerii de artă, buticuri pentru turiști și 
saloane de frumuseţe. O oază de lux, la câţiva pași de 
trotuarele de pe Farell Street, unde oamenii dormeau pe jos. 

Thomas se uită la coloana din mijlocul pieţei, o divinitate 
greacă stând într-un picior și arătând cu vârful tridentului spre 
cer. 

— E Nike, zeița victoriei, explică Raymond, răsărind din 
senin lângă el. 

Thomas tresări și se uită la tatăl său, oftând adânc. 

— Te-am speriat? 

— Tu ce crezi? Dar cum reusesti? 

— E destul de ușor de recunoscut si are un corp frumos 
pentru epoca respectivă. Ce simţ al echilibrului! 

— Mă refeream la apariţiile tale. 

— Habar n-am. Eu te întreb pe tine cum faci să mergi? 
Fiecare cu șmecheria lui. Vin și plec după cum îmi place. A fost 
ridicată pentru a cinsti victoria amiralului Dewey împotriva 
spaniolilor în bătălia din golful Manila. Unul dintre vârfurile 
tridentului îl reprezintă pe președintele McKinley, asasinat la 
șase luni după inaugurarea monumentului. L-a urmat 
Roosevelt, care i-a dedicat una dintre săgeți. Concluzie istorică 
de necombatut: dacă McKinley n-a fost o săgeată în timpul 
vieţii, a devenit sigur una după moarte. 

— Nu-mi închipuiam că știi atâtea despre San Francisco, se 
miră Thomas. 

— Scrie pe piedestal. Asta mă face să mă gândesc la 
concepţia ciudată pe care o au oamenii despre eternitate. O 
statuie, ce trist! 


— Poate nu toata lumea are norocul sa se intoarca sa-si vada 
fiul. 

— Într-adevăr, e un aspect, dar, dacă tot mai speri să mă 
tragi de limbă, te obosești degeaba. Bun, dacă ai terminat să te 
joci de-a turistul, să luăm loc pe scări, avem de discutat. 


Thomas își urmă tatăl și se așeză lângă un tip care cânta la 
chitară. 

— Mi-au confiscat urna! Directorul de la Demnitate-nu-mai- 
știu-cum era scandalizat că cineva și-a putut abandona astfel o 
rudă. Auzindu-l cum se lamentează, aveam impresia că sunt un 
copilaș părăsit pe treptele din fata unei biserici. Secretarul lui 
ţi-a luat apărarea, era de părere că niște oameni săraci, care nu 
puteau să plătească pentru un mormânt demn de acest nume, 
se lăsaseră în seama bunavointei lor. Însă directorul i-a răspuns 
că totuși oamenii respectivi nu incineraseră corpul în șemineul 
de acasă. Pe naiba, șemineuri, e umilitor! Deocamdată, m-a 
încuiat în biroul lui. Cu ce-am greșit să merit asta? 

— Cred că expresia consacrată este: „Cu ce l-am greșit 
bunului Dumnezeu?” 

— Ti-am mai zis să-L lași în pace pe bunul Dumnezeu și mai 
ales să nu-L invoci. Mă refeream la fiascoul nostru. Deși, 
judecând după situaţia în care am ajuns, este efectiv un 
dezastru. 

— Vestea buna e că ţi-am descoperit cenușa. Mâine ma duc 
la ei și le cer să mi-o dea. Nu-i foarte grav. 

— E rândul meu să te întreb pe ce lume trăiești. Ce-o să le 
spui? Că ai plecat în vacanţă cu rămășițele tatălui tau, fara 
niciun document legal? Si cum dovedești că urna iti apartine?... 
Mă rog, vorba vine... O să-i rogi să te creadă pe cuvânt? Ştii 
cum sunt trataţi străinii în ţara asta de când l-au ales pe 
mafiotul ăla oxigenat? În cel mai fericit caz, o să te arunce pe 
ușă afară, iar în cel mai rău, o să facă legătura cu incidentul 
legat de urna lui Camille și o să te aresteze pe loc. 

— Ce incident? 

— S-ar părea că n-ai închis bine capacul după încercarea 
eșuată de la sfârșitul ceremoniei. Nu știam că există un sigiliu. 
Tu l-ai rupt, iar ei au observat. Nu oricine e Arsene Lupin! 

Thomas făcu ochii mari, iar tatăl său se miră să-l vadă 
îmbujorându-se. 


— Fiica lui Camille a aflat? intreba nelinistit Thomas. 

— Probabil. Apropo, ce culoare au ochii ei? il chestiona 
Raymond. 

— Topaz, raspunse Thomas. De ce? 

— Topaz... Mai încearcă tu să mă convingi că i-ai uitat 
numele! 

— Nu l-am uitat și nu văd legătura. 

— Sunt taică-tu, însă am avut vârsta ta. Dacă nu ti s-ar fi 
aprins călcâiele după ea, nu i-ai fi acordat atâta atenţie. Lumina 
ochilor, ai auzit expresia asta? Mie-mi spui de ochi? Mărul pică 
aproape de pom, fiule, chiar dacă se rostogolește ca să ajungă 
cât mai departe. 

— Chiar și mort vorbești aiurea. Am remarcat culoarea 
ochilor fiindcă i-am ţinut companie două ore. Si asta, ca să-ţi 
fac tie un serviciu, în caz că ai uitat. 

— Pe bune? 

Chitaristul se apucă să zdranganeasca I Shall Be Released al 
lui Bob Dylan. lar Raymond îl asigură pe Thomas că nu avea 
niciun amestec. 


— Foarte bine, îmi recunosc greșeala și o s-o indrept. Ma 
întorc la noapte la columbar, găsesc un mijloc de a intra în 
birou, fortez dulapul și te duc înapoi, la Paris. 

— E prea periculos, Thomas, nu te pot lăsa să faci asta. 
Greșeala a fost că te-am amestecat în povestea asta. Distracţia 
s-a terminat. În plus, nu vreau să mă întorc la maică-ta, nu mai 
am vârsta. În cel mai bun caz, mă vor așeza undeva nu departe 
de Camille, iar în cel mai rău, îmi vor împrăștia cenușa. Parcul 
ăsta e oricum un loc mai exotic decât biblioteca plină de praf 
unde mi-am petrecut ultimii cinci ani. 

— Doar n-o să fie moarte de om! 

— Nu fi grosolan, da? O să fie totuși o spargere într-un loc 
sacru. Dacă ești prins, nu poți să-ţi justifici fapta si cu atât mai 
putin să apelezi la clementa judecătorului. Aducându-te la San 
Francisco, speram să te ajut să-ţi realizezi visul de a cânta în 
Statele Unite, nu să dispărem amândoi. 

Chitaristul nu mai putea să-l suporte pe tipul care vorbea 
singur. Își strânse lucrurile și se duse să se așeze ceva mai 
departe. 


Thomas tacu, privind un cuplu de turisti care se plimbau 
mana in mana. 

— Călătoria n-a fost o greșeală. Si mi-ai spus ca „mai bine 
mori decât să rămâi în locul ăsta sinistru”. 

— Exact, dar, după cum mi-ai atras tu atenţia cu multă 
delicateţe, asta deja s-a întâmplat. Dragul meu, ai toată viata 
înainte. Refuz sa te las să-ți asumi un asemenea risc. 

— Iar eu refuz sa te las aici. Ce-o să le povestesc mai târziu 
nepoților tăi? Că l-am abandonat pe bunicul lor chiar când avea 
mai multă nevoie de mine? 

— Ești însărcinat? 

— Ce prostii spui uneori! 

— Poate, dar cu prostiile astea ale mele am cucerit-o pe 
maică-ta. Nu rata niciodată ocazia de a strecura o glumă, mai 
ales în situaţii dificile. 

— Măcar biroul respectiv se află la parter? întrebă Thomas. 

— Parter, a treia fereastră, prima clădire din stânga. 
Mărturisesc că e ceva nesperat, răspunse Raymond cu 
inocenta. 

— Atunci, o sa dăm lovitura dupa miezul nopţii. 

Raymond puse mâna pe umărul fiului său. 

— Ai dreptate, călătoria n-a fost o greșeală. Dar vreau să-mi 
promiti ceva. 

— Mai întâi, spune, și dupa aceea, vedem. 

— Promite-mi că o să te întorci cândva la San Francisco, că o 
să canti la Symphony Hall și că, la finalul concertului, când 
publicul o să te aclame, te vei gândi și la tatăl tău. 

— Mă gândesc la tine de fiecare dată când urc pe scenă. 

Raymond tăcu o clipă. 

— Ar fi trebuit să petrecem mai mult timp împreună, zise el. 
Să rămânem cei mai buni prieteni din lume. Voiam să fiu un 
model pentru tine, sa te modelez după chipul meu, să-ţi 
transmit valorile mele, iar pentru asta trebuia să păstrez o 
oarecare distanţă. Păcatul orgoliului unui om care-și închipuie 
că viata lui este exemplară. Însă ceea ce ai realizat tu îmi 
depășește toate speranţele. Nu ţi-am spus destul cât de mândru 
eram de tine. Nu doar de bărbatul care ai devenit, ci și de 
copilul care ai fost. De hotărârea, de curajul tău, de atenţia pe 
care le-o acordai celorlalţi și de lumina din ochii tăi care mă 
făcea să cred că totul era posibil. 


— Încetează, tată! 

— Renunta la această pudoare care ne împiedică să ascultăm 
lucrurile care contează. Nu mai am mult timp, simt cum mă 
estompez treptat. Asa că aș vrea să mă asculti și să-mi promiti. 

Thomas se uită fix la el și-i promise. 


a 
9 as A 


an 


15 

Thomas traversa Union Square cu pas rapid, indreptandu-se 
spre magazinele de la parterul pietei mari. 

— Unde mergem? intreba Raymond. 

— Sa-mi cumpar o tinuta de seara, raspunse Thomas. 

— Dintr-un magazin de sport? 

— La o spargere, e mai bine sa porti haine negre ca noaptea 
si mai comode decat ale mele. 

— Arsene se descurca foarte bine în costum, murmura 
Raymond. 


x 


După o scurtă oprire la apartamentul de pe Green Street, 
unde Thomas isi schimbă hainele, coborâri din taxi la şase 
străzi de columbar. Un truc pentru a elimina suspiciunile, 
învățat de Raymond de la televizor. Aşteptară ca şoferul să se 
îndepărteze, apoi o luară din loc. La intersecția dintre Geary 
Street si Beaumont, Raymond se opri brusc in fata la Mel’s. 

— Un drive-in adevărat! exclamă el la vederea firmei de neon 
albastru, încântat ca un puşti. Seamănă cu cea pe care o 
vedeam in filme, în anii '50. Haide, ar fi imprudent sa operezi 
pe stomacul gol, atât ne-ar mai lipsi, să lesini. 

Thomas se uită la ceas, nu era încă miezul nopţii si, cu toată 
ipocrizia lui, tatăl sau avea pe undeva dreptate. Deschise usa 
localului si constată că niciun element nu lipsea din decor. 

Separeuri cu banchete din scai verde de-a lungul geamului, 
scaune asortate in jurul unor mese de plastic, scaune înalte 
pivotante insirate la bar si, sprijinit de o coloană, un juke-box 
viu colorat. 

— Vino să vezi asta! strigă Raymond. Ce-am mai dansat cu 
maica-ta pe Rock Around the Clock. Ai nişte mărunt? 

Thomas se scotoci prin buzunare şi strecură o monedă în 
fanta aparatului. Cântecul lui Bill Haley rasuna in sală si clienții 
de la tejghea se intoarsera spre el amuzati. Thomas si Raymond 
se asezara intr-un separeu la geam. O chelnerita cu uniforma 
roz si sort alb îi aduse lui Thomas un meniu si o ceasca de 
cafea. 

— Mă simt ca la 25 de ani, spuse Raymond mângâind 
bancheta. 


— Mergeai des la drive-in? 

— Ma duceam in fiecare joi la cinema si, in timpul filmului, 
visam sa mananc intr-un loc ca asta. Cand ieseam din sala cu 
amicii mei, hoinaream pe trotuare, paseam cu pieptul bombat, 
dandu-ne vedete. Nici nu-ti imaginezi cat sunt de fericit ca ma 
aflu aici. E prima data cand vad asa ceva altfel decat pe ecran. 


Thomas isi privi cu atentie tatal si i se paru si mai tanar. 
Oare pentru ca-si implinise un vis sau pentru ca, la fel ca in 
cuvintele cantecului Rock Around the Clock, timpul ii era 
masurat? 


x 


După miezul nopţii, ajunseră lângă grilajul parcului si 
Thomas constată că era mai înalt decât și-l amintea. Barele de 
fier nu ofereau niciun sprijin pentru picior. Era imposibil si sa 
te prinzi de vârfurile lor ca să treci dincolo fără riscul de a fi 
străpuns. 

— Dacă as fi putut să-ți fac scară cu mâinile! Handicapul asta 
mă scoate din minţi. 

— În locul tău, nu m-aș plânge, remarcă Thomas. Dar mă tem 
că aventura noastră se oprește aici. 

Înaintă spre una dintre cele două coloane în care era 
încastrată poarta si cauta o adâncitură între blocurile de piatră. 

— Ar putea să functioneze, zise el încercând să se catere. 

— Vezi sa nu-ți rupi gâtul, replică îngrijorat tatăl sau, care-l 
aştepta dincolo de grilaj. 

Însă Thomas reuși escalada si sări în iarba umedă. 

Porniră amândoi spre clădirile administrative. Raymond 
mergea înainte, veghind să nu le iasă în cale vreun paznic ce-și 
făcea rondul. Thomas pasea în urma lui. 

— Eşti sigur că asta-i fereastra? 

— La fel de sigur ca de faptul ca sunt taica-tu, si noi doi 
semanam ca doua picaturi de apa. 

Thomas cauta pe jos o piatra si se pregati sa sparga geamul. 

— Sa speram ca nu exista alarma. 

Raymond ii facu semn sa se opreasca. 

— Stai! Aud un zgomot, ascunde-te! Ma duc sa vad despre ce 
e vorba. 


Singurul adapost era in spatele bancii ce se zarea in mijlocul 
peluzei, dar ar fi trebuit sa alerge in camp deschis. Luna in 
ultimul patrar raspandea suficienta lumina ca sa zaresti o 
siluetă în parc. Lui Thomas nu-i rămase decât să se întindă 
între două tufe de trandafiri. Spinii îi zgâriară gleznele si 
antebratele, iar el își mușcă buzele ca să-și stăpânească 
geamatul. 

— Alarmă falsă. Probabil că am visat sau o fi fost vreun 
rozător, anunţă vesel Raymond când se întoarse. E o nebunie 
cât de bine aud, parcă prea bine. Unde ești? 

— Aici, mormăi Thomas ridicându-se. 

— Ce faci trântit pe jos? 

— Am mâinile pline de sânge, o să arăt grozav la concert! 

Raymond aruncă o privire spre rană și-și dădu ochii peste 
cap. 

— Câteva zgârieturi, un fleac. Ce sensibil ești! 

— Ai verificat daca există alarmă? continuă Thomas 
frecându-și încheieturile. 

— Fiindcă mi-o ceri atât de amabil, dau fuga acum s-o fac. 


Raymond o luă pe lângă clădire, spre ușa principală. Thomas 
strigă după el. Tatăl său îl privi circumspect înainte de a afișa o 
expresie malitioasa. 

— Evident! exclamă el. De ce să complicăm lucrurile, când 
putem alege soluţia simplă? 

Făcu cale întoarsă și trecu prin zid cu o naturalete derutanta. 

Thomas așteptă trepidând de nerăbdare. Câteva secunde mai 
târziu, tatăl său se aplecă la fereastră. 

— Frumoasă noapte, nu-i așa? zise el visător, sprijinindu-se 
în coate pe balustradă și privind cerul. 

— Ai putea să te concentrezi putin în timp ce eu îmi risc 
pielea pentru tine? 

— Încercam să destind atmosfera. Ce tafnos esti! Ei bine, nu 
sunt specialist, dar, după o inspecţie minuțioasă, n-am reperat 
nimic care să semene a alarmă. Nici contactor la geamuri sau 
la ușă, nici detector volumetric. 

— Te pricepi binișor. 

— Am pus să se instaleze un sistem la maică-ta acasă după 
plecarea mea. Spre sfârșitul căsătoriei noastre nu-i mai eram 


de mare folos, dar macar prezenta mea o linistea. Cel care l-a 
instalat era o sursa nesecata de informatii. Pana la urma, 
spargi geamul sau iti fac un deviz, daca tot sunt aici? 

Thomas îl rugă pe tatăl său sa se dea la o parte, fapt ce-l 
amuză copios pe Raymond. 


O lovitură cu piatra, un geam tandari, o mișcare suplă, si 
Thomas ateriză într-un final în biroul directorului de la 
Demnitate.com. 

— În dulapul ăsta e? întrebă el arătând spre un coltar de 
lângă ușă. 

— Zac între un teanc de facturi și un maldăr de prospecte, și 
ei îndrăznesc să se numească Demnitate! 


Thomas așteptă să i se adapteze ochii la întuneric înainte de 
a trece la acţiune. Lua de pe birou un cuţit din argint masiv 
pentru tăiat hârtie și forță broasca. Ușa dulapului se deschise 
brusc, gata-gata să se desprindă din balamale. 

— Ai lucrat violent. Directorul o să înțeleagă totul imediat ce 
va intra în birou maine-dimineata. 

— Cred că geamul spart îi va fi oferit deja un indiciu, replică 
Thomas nonșalant. 

Cu o imensă ușurare, Thomas descoperi urna așezată pe raft. 

— Te comporti foarte ciudat. Pari mai fericit în fata cenușii 
mele decât atunci când am apărut în birou, la maică-ta acasă. 

— N-ai decât să râzi cât vrei, dar nu glumeam când am spus 
că nu te abandonez aici. 

— Eu glumeam prostește, așa fac oamenii uneori când nu 
găsesc cuvinte pentru a-și mărturisi sentimentele. 

Thomas ridică piatra de pe covor. 

— Vrei să rezolvăm două lucruri dintr-o lovitură? întrebă el 
dus pe gânduri. Dacă tot mi-am asumat atâtea riscuri, de ce să 
nu caut urna lui Camille și să-mi duc misiunea la capăt? 

Raymond se strecură până la fereastră și se uită spre 
mausoleu. 

— Pentru că nu mai e aici, oftă el. Am simţit de cand am 
venit. De aceea am fost puţin stângaci, îmi cer scuze. 

— Unde este? se interesă Thomas. 

— Habar n-am. Bărbatu-său trebuie să fi mirosit ceva. 
Semeni foarte bine cu mine, poate și-a luat măsuri de 


precauţie. În mod clar, căposul ăsta câștigă mereu. După ce că 
ne-a despărţit, a răpit-o a doua oară. I-o fi și împrăștiat cenușa. 
Oricum, e pierdere de vreme. Mâine mă duci pe plajă. O să ne 
luăm la revedere, definitiv de data asta. Nu vreau să mă întorc 
la Paris, prefer să rămân aici, în aer liber, în locul unde a trăit 
Camille. Mă înţelegi? 

— Si eu? Unde sunt eu în planurile tale? Unde mă voi duce să 
mă reculeg când voi avea nevoie să-ţi vorbesc, cui să-i cer un 
sfat dacă n-o să mai fii acolo? 

— Am plecat acum cinci ani, Thomas. Te-ai descurcat foarte 
bine de-atunci. O să ne întâlnim în muzica ta. Într-o zi, vei 
cânta pentru o femeie și o să-i ceri ei sfaturi, apoi va veni 
vremea când o să canti pentru copiii tăi. Asa-i viata, trebuie să 
dispar, să te las să ocupi locul. 


Raymond plecă de la fereastră și se apropie de Thomas, îl 
cuprinse în braţe și îi zâmbi tandru. 

— Haide, sterge-ti ochii, fiule! Nu strica timpul care ne-a 
rămas de petrecut împreună. Ne-am distrat amândoi, am trăit 
momente nesperate. Am străbătut lumea din congres în 
congres, dar să-ţi fiu tată a fost cea mai frumoasă călătorie a 
mea. 


(ot 


UA | [A . J a 
' 3 = = => 
E) 4 fi 
N) ai = a iz -= na 
\ ii - 
ma \ ee 
es ) : 
west = o y' 
| i | 
i | IS | 
LAG ro) ` 
\ — se 
/ mg“ 
a 


— _|— 


16 

Manon parca pe trotuar, pe Sea Cliff Avenue. Strada serpuia 
printr-unul dintre cele mai frumoase cartiere ale orasului. Case 
inconjurate de gradini luxuriante rivalizau in marime, oferind o 
panorama superbă asupra Baker Beach si a oceanului. 

Majordomul o întâmpină la usa si o conduse in sufragerie, 
unde tatal ei o astepta in halat. 

— Ce elegant te-ai îmbrăcat ca să-ţi primesti fiica! 

— Nu te supăra, dar n-am avut chef să pun altceva pe mine 
astă-seară, însă asta nu afectează cu nimic plăcerea de a te 
vedea. 

Domnul Bartel o rugă pe Manon să ia loc la masă, cina era 
gata de o jumătate de oră, iar bucătăreasa venise deja de două 
ori să-l întrebe dacă poate să servească. 

Manon se ridică imediat pentru a se duce în bucătărie s-o 
sărute. Teresa lucra la familia Bartel de atâţia ani, că refuza să- 
i și numere. Manon, care crescuse sub ochii ei, o considera un 
membru al familiei cu drepturi depline. 

— Te-a făcut să suferi mult? îi șopti Manon imbratisand-o. 

— El e cel care suferă acum, scumpa mea. Are firea lui 
dintotdeauna, dar pe mine nu mă deranjează. Si tu ai întârziat, 
ca de obicei. 

— A fost o zi lungă. 

— Știu, suspină Teresa, dar s-a terminat, nu mai trebuie să-ți 
petreci după-amiezile în locul ăla sinistru. Doamnei îi este mai 
bine acolo unde se află acum. 

— Dacă se află undeva, replica Manon. 

— Oh, de aflat, se află undeva! 

— Ai legături privilegiate cu lumea de dincolo? întrebă 
Manon ironic. 

— Cu lumea de dincolo, nu, dar în casa asta, nimic nu-mi 
scapă. 

— Oi fi gândind eu mai greu din cauza oboselii, dar nu pricep 
ce-mi spui. 

— Nu spun nimic, pentru că nu am voie, i-o întoarse 
bucatareasa, vărsând cu grijă conţinutul unei oale într-o 
supieră de porțelan. Dar nu cred că-i bine. 

— Ce nu-i bine? 


— Nimic! Am buzele pecetluite, astea-s instructiunile de la 
inaltul stat-major, dupa cum il numea ea pe domnul Bartel cand 
o calca pe nervi. 

— Ce instructiuni? intreba Manon. 

— Treci la masa. Nu m-am străduit atât ca să mâncaţi totul 
rece. lar pe amărâtul ăsta de calcan l-am băgat și l-am scos din 
cuptor de l-a luat ameteala. După cină, poţi face orice vrei. De 
pildă, daca-ti vine cheful să cauţi o carte în bibliotecă, n-ai 
decât. 

— Foarte bine, mă duc acolo chiar acum. 

— In niciun caz! sări Teresa și o apucă pe Manon de brat. Ai 
fi fost un agent de legătură jalnic în timpul războiului. Haide, 
sterge-o! Iesi din bucătăria mea și du-te la tatăl tau! 

Teresa o fulgeră cu privirea ca atunci când era copil. Chiar și 
adultă fiind, Manon nu-i contesta ordinele. Nici domnul Bartel 
însuși nu-și asuma acest risc decât rareori. 


Manon luă loc în faţa tatălui ei, apoi așteptă ca Teresa să 
aducă la masă consommâ-ul de mazăre și să se retragă. 

— Ar trebui să redecorezi. Tapetul și lambriurile astea sunt 
sinistre. 

Manon ridică privirea spre portretul generalului Sherman, 
agăţat deasupra plăcii șemineului, care o teroriza când era 
mica. 

— Se uita la mine de 30 de ani cu ochii lui tenebrosi. N-ai 
putea găsi un portret mai vesel? Iar draperiile astea nu sunt 
niciodată deschise complet. La ce folosește să stai într-un 
cartier așa de luxos dacă nu vezi nimic din ce se întâmplă 
afară? 

— Aranjeaza-ti apartamentul cum vrei tu și lasă-mi casa în 
pace. Cine era organistul pe care l-ai angajat pentru 
ceremonie? întrebă domnul Bartel. 

— Un organist, răspunse Manon cu răceală. 

— Are un nume? 

— Cu siguranţă, dar eu nu-l știu. De ce? 

— A cântat cu mare plăcere. Ce fervoare, ce insufletire! 
Prietenii mamei tale au fost de-a dreptul încântați. 

— Exact ceea ce și-ar fi dorit ea, nu? 

— Poate, totuși a cam exagerat. Nu ai idee cine este? 

— Ar trebui? 


— De undeva l-ai luat tu, nu? L-am întrebat pe directorul de 
la Demnitate.com și mi-a spus că tu te-ai ocupat de muzică. 

— Fals! Am apelat la serviciile lor. 

— Într-o primă fază, dar muzicianul lor n-a putut veni, a avut 
un accident dimineaţă. Stii asta fiindcă ai remediat problema. 

— De ce te interesează atât omul ăsta? 

— Nu-mi înmormântez soţia în fiecare zi şi-mi cunoşti 
pasiunea pentru detalii. Aș vrea doar să știu cine este. Mai ales 
că ai discutat cu el toată după-amiaza, fără să schimbi o vorbă 
cu prietenii noștri. A fost grosolan din partea ta. 

— Nici eu nu-mi înmormântez mama în fiecare zi. Mă 
săturasem de politeturi și de condoleanţe. Daca vrei să știi, l- 
am rugat să nu mă părăsească nicio secundă tocmai ca să nu se 
apropie nimeni de mine. S-a achitat perfect de sarcină și puţin 
îmi pasă de ceea ce cred prietenii voștri. 

— Si nu ţi-a spus cum îl cheamă? Foarte ciudat! 

— Nu l-am întrebat. 

— Si mai ciudat. 

— Ce cauţi, de fapt? 

— Nu mi-ai răspuns la întrebare. Muzicianul ăsta n-a apărut 
din voia Sfântului Duh, deci unde l-ai găsit? 

— În parc. Stătea pe o bancă și fredona, cu o voce destul de 
frumoasă și de potrivită, asa că mi-am încercat norocul. Si am 
tras lozul cel mare. Esti mulțumit? 

Domnul Bartel se uită la fiica lui cu un aer îndurerat. 

— Intentionezi să petreci mai mult timp la librărie de-acum 
înainte? 

— Tu intentionezi să petreci mai putin timp la birou de-acum 
înainte? 

— Nu-i nevoie să-mi răspunzi pe tonul ăsta. Ar trebui să te 
gândești să mai deschizi una, în alt cartier, să te extinzi. 

— Nu sunt librar din motive financiare, ci pentru că-mi place 
să fiu în preajma cărţilor. Și tocmai mi-am adus aminte că 
voiam să împrumut una de la tine. 

Manon împinse scaunul înapoi și părăsi sufrageria, lăsându-și 
tatăl singur la masă. De la începutul cinei, avusese în minte 
aluziile Teresei, al căror sens îl înţelese când deschise ușa 
bibliotecii. 

Urna cu cenușa mamei sale trona pe pianul cu coadă. 


Manon se apropie in liniste. O liniste tulburata de domnul 
Bartel, care intra dupa ea. 

— li placea muzica. E cel mai bun loc pentru ea, nu crezi? 

— Ce cauta mama aici? striga Manon. N-o s-o lasi niciodata 
in pace. 

— Dupa cele petrecute la columbar, am preferat s-o pun la 
adapost. 

Manon își schimbă brusc atitudinea. Se apropie de el si îi lua 
mâinile într-ale ei. 

— Tată, știi bine că nu-i adevăratul motiv. Mama nu mai 
putea să rămână în această casă, tu n-ai nicio vină. lar acum 
nici atât nu poate. Nu te mai tortura. Te cunosc, te-ai mândrit 
întotdeauna că nimic nu-ţi rezistă, însă nici tu, nici nimeni 
altcineva n-ar fi avut puterea să împiedice evoluţia bolii. 

— N-am vizitat-o niciodată, nu suportam să văd că nu mă 
recunoștea. Nu-mi explic slăbiciunea asta, pur și simplu nu 
reușesc. De multe ori, m-am urcat în mașină, am pornit spre ea, 
dar la poartă am făcut cale-ntoarsă. N-am avut nici măcar 
ocazia să-i cer iertare. Așa că, mai devreme, când m-am întors 
acasă, m-am așezat aici pe taburet și... 

— Te-a iertat înainte să moară, îl întrerupse Manon văzându-i 
ochii inrositi de durere. Când se întâmpla să fie lucidă, stăteam 
de vorbă despre asta. Îmi spunea că preferă așa, refuza s-o vezi 
acolo. Nu voia să-ţi lase o astfel de amintire despre ea si se 
învinuia chiar ca se comportă egoist interzicandu-ti să vii. 

— Chiar așa îţi spunea? întrebă domnul Bartel. 

Manon dădu aprobator din cap ca să confirme minciuna 
pioasă. 

— Lasă-mă s-o duc acolo unde trebuie sa se odihnească, la 
columbar, nu pe pian. 

Domnul Bartel puse mâna pe urnă. 

— Nu chiar acum, mai las-o puţin aici, câteva zile, dacă vrei. 

— Câteva zile, repetă Manon. 


Niciunul dintre ei nu mai avea chef să se întoarcă la masă, 
după cum ghicise Teresa, care, din prag, trăsese cu urechea la 
începutul conversatiei lor. Apoi strânsese masa și nu intră în 
bibliotecă decât pentru a le servi ceaiul. 

Manon stătea pe canapea, tatăl ei, în fotoliu. 

— Ce carte? întrebă domnul Bartel. 


— Poftim? 

— Voiai sa imprumuti una. 

Manon se ridica, prefacandu-se ca se uita in biblioteca dupa 
o carte. 

— E caraghios, uneori minţi cu atâta inspiraţie, iar alteori, 
lamentabil, comentă domnul Bartel a cărui slăbiciune nu 
durase mult. O să-i zic vreo două vorbe Teresei mâine- 
dimineaţă. 

— Ba n-o să-i reproșezi nimic, a acţionat pentru binele tău. 

— Cred că știu și singur ce-mi face bine. 

Manon privi urna lucioasă de pe pian. 

— Mama a petrecut suficient timp închisă. Mâine vin să o 
iau. O să-i împrăștiem cenușa pe plajă, cum și-ar fi dorit ea. Să 
fie liberă, în sfârșit. 

— De unde știi? Mama ta nu s-a obosit sa ne lase un 
testament. De la una dintre prietenele ei am aflat că voia să fie 
incinerată, iar de la tine, că dorea drept funeralii acest 
spectacol burlesc la care am acceptat să mă pretez... fără 
tragere de inimă. 

— Ești imposibil, îţi interzic s-o critici. Mama nu putea să 
prevadă ce-o să se întâmple cu ea. Tu, care vrei mereu să 
controlezi tot, ce-ai fi făcut dacă ţi-ai fi dat seama ca-ti pierzi 
controlul asupra propriei persoane? A știut să fie demnă până 
în ultimul moment, e mai bine decât un testament, nu crezi? 

— Refuz să plece de-aici, răspunse domnul Bartel. 

— A plecat deja. Niciun bărbat nu are în proprietate o 
femeie, nici măcar tu. 

— Ajunge, nu vreau să ne certam. A fost o zi grea pentru 
amândoi. Du-te acasă, te conduc la mașină. O să discutăm 
despre toate astea mâine, cu mintea limpede. 


Manon își lăsă tatăl să o conducă pana la Priusul ei. 

— Se pare ca le colectionezi, remarcă domnul Bartel 
smulgând procesul-verbal lipit de parbriz. 

Manon i-l luă din mână si se aseza la volan. 

Domnul Bartel se aplecă în dreptul geamului. 

— Sunt sigur că organistul tău e cel care a dat lovitura. 

— Ce lovitură? 

— Ştii la ce mă refer. Vreau să aflu cum l-ai cunoscut. 


— Esti ridicol. Se plimba prin parc ieri si ne-am întâlnit. În 
cursul unei scurte conversații, mi-a mărturisit că e pianist. Din 
fericire, dimineață l-am văzut iar, tocmai aflasem că 
rămăseserăm fără organist. El a acceptat să-mi facă un serviciu 
imens, ca un gentleman perfect. Ce s-a întâmplat cu urna e 
opera unui angajat neîndemânatic, un accident, punct. 

— Şi ce căuta acest gentleman în parc două zile la rând? 

— Pe bune? Iti închipui că doar tu ai pierdut pe cineva. Ba 
nu, ai dreptate, el a venit special de la Paris ca să deschidă 
urna mamei. 

— Cum adică de la Paris? replică sec domnul Bartel. 

— E francez. Pot să plec acum? 

Manon își salută tatăl, închise geamul și demara. 

Domnul Bartel se uită cum Priusul se îndepărta pe stradă. 

După ce intră în casă, puse urna lui Camille în dulapul din 
bibliotecă și activă alarma înainte de a merge la culcare. 


* 


Raymond statea in salon, in fata televizorului. Thomas 
picotea in pat. 

Canalul Showtime difuza un episod din serialul Ray Donovan. 

— ,Ray” nu suna rau. Ce crezi? intreba Raymond pronuntand 
R-ul ca un W. 

— Ce tot zici acolo? mormai fiul lui. 

— Rway suna mai tineresc decat Raymond. Asculta: ,,Rway, 
vrwei putin vin?” E sic si amuzant, nu? zise Raymond vesel. 

— Cati ani ai? striga Thomas la el. 

— Ei bine, vestea cea buna e ca nu mai am deloc! 

Thomas se salta in capul oaselor. Tatal sau incerca sa-l 
induca in eroare, insa el nu era naiv. Chiar daca reusisera sa 
recupereze urna, calatoria lor se incheia cu un esec. 

Pasi in varful picioarelor, isi lua laptopul din geanta si 
descoperi ca Manon tocmai îi trimisese un e-mail. 


Dragă Thomas, 

Mai devreme, dupa ce m-am intors acasă, am deschis 
laptopul ca să recuperez întârzierile acumulate la muncă. O 
sarcină grea. Nu știu dacă v-am spus, am o librărie pe Geary 
Street. Nu-i mare, dar tin mult la ea. Neputând să mă 


concentrez la lucru, mi-am permis să fac niște cercetări pe 
internet. E groaznic de indiscret, știu. Însă epoca noastră ne-o 
permite. Am tastat prenumele dumneavoastră, apoi cuvintele 
pianist și Franța si am descoperit cine sunteți. Câţi spectatori 
au venit să vă asculte la Stockholm? O mie? Două mii? Poate 
mai mulți? 

tM-am simtit foarte jenata că v-am obligat să cantati pentru 
50 de persoane... într-un mausoleu! 

N-ati cerut și n-aţi așteptat nimic în schimb. Totuși, eram o 
străină pentru dumneavoastră, iar melodiile erau departe de 
ceea ce interpretati in mod obișnuit. 

Trebuia să vă scriu ca să vă mulțumesc și să vă spun că-mi 
voi aminti mereu de tot ce ati făcut pentru mine. 

Îmi place compania cărților si nu mi-aş schimba meseria 
pentru nimic în lume, dar ceea ce am văzut în ochii 
dumneavoastră atunci când ati cântat a fost unic și mărturisesc 
că v-am invidiat. 

Dacă voi face cândva o călătorie în Franţa, voi veni să vă 
ascult. Presupun că, cu atâtea fete pe care le vedeți în cursul 
turneelor, mă veti fi uitat, dar o să vă aduc aminte de ziua când 
mi-am înmormântat mama si când, fara să știți, ati adus 
mângâiere unei necunoscute. 

Va mulțumesc că ati fost acolo și v-aţi purtat atât de generos. 


Manon 


Thomas citi e-mailul de două ori înainte de a compune un 
răspuns. 


Dragă Manon, 

Nu sunt omul dezinteresat căruia ati crezut că-i scrieți. 

Nu sunteți o necunoscută pentru mine și cu atât mai putin O 
străină. Adevărul nu poate fi exprimat. Oare aveam dreptul să 
vă dezvălui doar o parte? 

Tatăl meu și mama dumneavoastră s-au iubit cu pasiune mai 
bine de 20 de ani, în tăcere, dincolo de distanța care le fusese 
impusă și de obligațiile epocii lor. Eu am aflat abia recent, când 
am descoperit ultimele dorinţe ale tatei. 

V-am minţit. Nu mă plimbam întâmplător prin parc. Venisem 
s-o iau de acolo pe mama dumneavoastră, chiar în ziua când o 


înmormântați, si să le îndeplinesc astfel dorința de a fi uniţi pe 
veci. 

Mi-ar plăcea să găsesc cuvinte care să-mi justifice faptele, 
dar nu există. 

Nu-mi datorati câtuși de putin multumiri, pe cand eu vă 
datorez scuze. 

Să știți însă că am acționat din dragoste pentru tata, fiindcă 
eternitatea merită o minciună. 

Va cer iertare. 


Thomas 


Sunetul televizorului se opri. Thomas închise în grabă 
laptopul, fără să apuce să trimită e-mailul, și-l strecură sub 
pilotă, apoi își afundă capul în pernă. 

Raymond apăru în cadrul ușii. Se uită lung la fiul său și 
zâmbi. 

— Nici eu nu reușesc să-mi găsesc somnul. Mă rog, vorba 
vine. O să dormi în avion mâine-seară. Te las liniștit, o să-mi 
petrec noaptea în salon. Încearcă totuși să te odihnesti putin. 

Thomas nu răspunse. Raymond se retrase, nu înainte de a-i 
spune că o să-l doară ochii de la cât de tare strânge din 
pleoape. 


* 


Thomas astepta pana cand nu se mai auzi niciun zgomot, 
dupa care se ridica sa puna la loc laptopul. 

Cand deschise geanta de voiaj, dadu peste caseta de lemn si 
se uita ganditor la ea. Intra in baie sa-si ia clestisorul de unghii 
si se intoarse in pat. 

După ce forţă închizătoarea, se apucă să citească. 


La 2:00 noaptea, Thomas puse înapoi în plic ultima scrisoare 
a lui Camille. Strecurând-o în casetă, îi incolti în minte o 
speranţă firavă că poate nu era totul pierdut. 


17 

Inspectorul Pilguez își opri breakul Ford in parcarea 
columbarului. In timp ce urcă aleea spre clădirea 
administraţiei, îl trecu un fior. 

Secretarul directorului îl întâmpină la ușă. Era imposibil de 
spus care dintre cei doi bărbaţi avea o figură mai mohorâtă. 

Inspectorul a fost condus în biroul directorului, care părea și 
mai întors pe dos. 

— Oh, iată-vă, era și timpul! Au spart geamul și mi-au forțat 
dulapul, se lamenta el. 

— Am o vedere încă bună, dar vă mulţumesc pentru 
informaţii. Frumos dulap, de altfel. Ei l-au închis sau mi-ati 
umplut încuietoarea de amprente cu degetele voastre ca să-mi 
ingreunati un pic munca? 

Tonul discutiei era dat. Directorul balmaji ceva, iar 
inspectorul trase concluziile de rigoare. 

— Ce era asa de pretios in interior, bani, bonuri de tezaur? 

— Doar niste dosare. 

— Compromitatoare, imi închipui, daca cineva și-a dat 
osteneala sa jefuiasca un loc atat de vesel. 

— Nu ni s-au furat documente, ci o urna. 

— O ce? întrebă Pilguez încruntându-se. 

— O urnă funerară. 

— Aha! Nimic altceva? 

— E deja foarte mult. 

— Dacă spuneţi dumneavoastră. Era din aur? 

— Din alamă. Lipsită în sine de valoare. 

— Atunci, ce conţinea? 

— Cenușă, evident. 

— Aha, repetă Pilguez. 

— Exclamatiile astea ale dumneavoastră sunt agasante. Ni s- 
a furat un mort, este extrem de grav. 

— Şi cine e mortul? 

— Problema e că n-avem nici cea mai mică idee. 

— Aha! 

Se lăsă o tăcere lungă. 

— Cunosc oameni care au cadavre în dulap la modul figurat, 
dar în cazul dumneavoastră, e la modul propriu. Și ce căuta 
acest mort aici în birou? 


— Cineva l-a abandonat in mod scandalos ieri, la sfârșitul 
dimineţii. Când l-am descoperit, ne-am făcut datoria și l-am 
găzduit la noi. Doar nu era să-l lăsăm afară. 

— Aţi adăpostit un suflet pierdut, cu alte cuvinte. Trebuie să 
recunosc că meseria dumneavoastră este mai pitorească decât 
îmi imaginam. 

— Vă înţeleg sarcasmul, domnule inspector. Cu siguranţă, o 
anchetă așa de aparte vă scoate din rutină, totuși v-aș ruga să 
folosiţi toate mijloacele ca să găsiţi... 

— Să găsesc ce anume mai exact? îl întrerupse Pilguez pe un 
ton grav. 

— Păi... Nu știm, răspunse directorul jenat. 

— Cu ce i-oi fi greșit bunului Dumnezeu de primesc 
asemenea cazuri dubioase? bombăni Pilguez, în timp ce 
directorul își făcu semnul crucii. Să rezumăm: cineva se 
descotorosește de o urnă într-un cimitir, lucru nu tocmai 
absurd, dacă te gândești bine... 

— Nu cimitir, columbar, îl corectă imediat directorul intepat. 

— Dumneavoastră o puneţi la păstrare și urna evadează în 
cursul nopţii, continuă inspectorul imperturbabil. Am 30 de ani 
de meserie, ca să mă chinui cu chestii de-astea. E cumplit! V-a 
trecut prin minte că urna putea să conţină altceva decât 
cenușă? Droguri, de exemplu. 

— Imposibil, am deschis-o. 

— Si sunteţi sigur? Nu aţi... Nu, bineînţeles, ar fi 
dezgustător. Să admitem că nu erau droguri. Atunci, de ce să 
furi ceva abandonat cu câteva ore mai devreme? 

— Dumneavoastră sunteţi polițistul. 

— Din păcate. Bun, s-o luăm de la capăt, zise Pilguez scoțând 
un carnetel si un pix din buzunarul sacoului. Aveţi idee la ce 
oră a avut loc infracţiunea? 

— Eu am plecat de la birou pe la ora 20:00, chiar înainte de 
închiderea grilajului. Paznicul nostru face ture noaptea prin 
parc, dar n-a remarcat nimic anormal. Mai multe nu știu. 

— Furtul unei urne funerare din dulapul aflat în biroul 
directorului, mormai Pilguez luându-și notițe. Ce valoare să 
scriu că are? 

— Sentimentală, presupun. 

— O să-i coste o avere pe cei de la asigurări. Nu aveţi camere 
de supraveghere? 


— Cartierul este foarte liniștit, iar locatarii nostri nu mai 
risca sa pateasca nimic. Ma rog, asa credeam pana noaptea 
trecuta. O sa instalam camere, puteti conta pe mine. 

— Evident. Fara amprente, fara camere, fara identitate. Cam 
putin pentru a rezolva un caz de rapire. 

— Răpire? strigă directorul. Credeţi că o sa ceară o 
răscumpărare? 

— M-ar mira. 

— Cum de sunteţi atât de convins? 

— Nu văd cum ar putea să amenințe că-l casapesc pe ostatic. 
Cât despre o negociere pentru înapoierea unor rămășițe, 
nimeni nu știe despre cine e vorba, așa că vă las să trageţi 
singur concluziile. 

Directorul clătină din cap și se trânti în fotoliu. 

— Dar atunci, de ce? 

— Bună întrebare! Trebuie să admit că motivul îmi scapă. N- 
ati observat o mică anomalie, o bizarerie marunta mi-ar fi de 
ajuns, ceva neobișnuit care să-mi ofere cât de cât o pistă? 

Directorul se ciupi de barbă, reflectând cu toată seriozitatea. 

— Ba da! Organistul nostru a avut un accident ieri-dimineaţă 
și cineva l-a înlocuit la repezeală. 

— Ei bine, asta-i pista care-mi lipsea! exclamă inspectorul 
lovindu-se peste genunchi cu palma. Exact ce-mi trebuia ca să 
rezolv cazul cât ai pocni din degete. 

— Serios? strigară directorul și secretarul lui într-un glas. 

— Nu, deloc serios. Ce-a patit organistul? 

— A alunecat sub dus. 

— Pasionant! Si cine i-a ţinut locul? 

— Nici asta nu știm. În orice caz, nu cineva de la noi. Fiindcă 
tot veni vorba, grădinarul nostru l-a văzut pe individul respectiv 
în ajun, dând târcoale prin parc. 

— Dar urna a fost abandonată abia ieri? 

— Nimic nu vă scapă, domnule inspector. Poate tipul venise 
în recunoaștere. Fiica domnului Bartel a vorbit cu el, de altfel, 
l-a căutat, grădinarul i-a văzut împreună în parc. 

— Si unde poate fi găsită această tânără? 

— Avem adresa tatălui ei. 

Inspectorul și-o notă în carnet, apoi, nemaiavând mare lucru 
de constatat, se retrase. 


* 


Thomas se trezi tarziu. Auzi zgomot in salon si-si gasi tatal 
stand la televizor. 

— Cum l-ai pornit? 

— Habar n-am. M-am gandit intens si hop! Caile undelor sunt 
de nepatruns... O viata întreagă de chirurg, ca sa ma 
reincarnez intr-o telecomanda, merita, nu? 

Thomas se aseza langa el. Ar fi vrut sa poata inversa rolurile, 
sa fie macar o data fiul care-si protejeaza tatal si-l linisteste. Ar 
fi vrut sa-i poata spune ca a doua zi totul o sa fie mai bine, chiar 
daca stia ca nu vor mai exista niciodata zile de maine petrecute 
împreună. Însă Raymond, fidel lui însuși, i-o luă înainte si îl 
consolă el pe Thomas. : 

— Nu fi trist, fiule! Am incercat amandoi. In plus, recunoaste 
ca aceasta calatorie ne-a oferit un supliment, lucru ce nu le e 
dat tuturor. Nu vreau sa te vad nefericit din cauza mea. Am 
avut o viata formidabilă si a ta o sa fie si mai si. Gandeste-te la 
tot ce te asteapta, la concertele tale, la dragoste, la frumusetea 
zorilor, la bucuria de a fi viu, la tot ce n-ai trait inca. E minunat! 
Iti dai seama ce sansa ai? Nu poti sa irosesti nicio clipa jelindu- 
mi soarta. Eu am facut niste alegeri si nu reneg niciuna. Chiar 
daca am muncit mult, am avut grija te tine, te-am iubit, te-am 
vazut crescand si devenind barbat. Si inca ce barbat! Crede-ma 
deci ca plec inapoi fara regrete, exceptand-o pe Camille, dar 
sunt sigur ca ea va intelege. Nu ne-a mai ramas mult timp, asa 
ca haide, pune-mi toate intrebarile pe care vrei sa mi le pui 
sau... mai bine nu, pune-mi una singura, cea mai importanta 
pentru tine, si promit sa-ti raspund fara ocolisuri. 

Thomas se uita la el cu infinita tandrete. 

— Spune-mi, papa, ce inseamna sa fii tata? 

— Lace ora ai avion? 


* 


Manon ridica oblonul metalic pana la jumatate si se apleca sa 
intre in librarie. Dezactiva alarma si facu ochii roata. li placea 
aceasta oră a zilei, înainte să deschidă, cand putea sa se plimbe 
singură printre rafturi, să facă liberă inventarul sau doar să 
înceapă să lectureze o carte extrasă dintr-un teanc de pe masă 


ori să aleagă ce să-i citească mamei sale după-amiază. Puse la 
loc lucrarea pe care o luase și se gândi că de-acum viaţa își 
recăpăta cursul normal. Manon nu era genul care să se lase în 
voia sorții. Mostenise asta de la Camille, care îi transmisese 
optimismul ei. Se duse in depozit si se apuca sa despacheteze 
publicatiile verii. Cartile au aparitii sezoniere care difera 
adesea de timpul cand le citesti, si pentru Manon era o 
preocupare cotidiana sa le clasifice. Le expunea pe mese asa 
cum aranjezi culorile intr-un buchet, niciodata dupa tema, ca sa 
incite curiozitatea clienţilor. Un librar căruia nu i se pun 
intrebari nu mai vede rostul meseriei sale. Sa ofere un sfat, sa 
faciliteze o descoperire, sa impartaseasca fericirea unui cititor 
o umplea de bucurie, chiar si atunci cand acesta nu era prea 
prietenos. Fapt ce-i aduse aminte de comanda facuta de vecinul 
ei anticarul. Scotoci printre coletele sosite in cursul saptamanii 
si scoase lucrarile pe care el i le ceruse. Apoi se intoarse la 
birou, in spatele casei de marcat si se inhama la greaua povara 
a contabilitatii. Un vraf de facturi astepta si avea sa mai 
astepte... Un mesaj tocmai se afisase pe ecranul mobilului. 


2k 


Thomas pretinse ca trebuia sa-si faca bagajul in camera sa, 
in timp ce tatal sau se uita la inca un episod din noul sau serial 
favorit. Sari pe fereastra, traversa gradina, o lua pe aleea care 
dadea ocol casei si ciocani la usa gazdelor sale. 

Cateva minute mai tarziu, parcurse acelasi drum in sens 
invers. 

După care își luă inima în dinţi și își sună agenta ca să-i 
ceară un serviciu. 

— Ce cauţi la San Francisco? întrebă Marie-Dominique. Te 
credeam la Paris. 

— Credinţa, spunea tata, e treaba religiei. 

— Lasă-l pe bietul tău tată în pace. Ai de gând să-ţi petreci 
noaptea în avion și să canti în seara sosirii? Ti se pare înțelept? 

— Mai înțelept decât sa anulez concertul. N-am încotro, 
trebuie să rămân încă o zi. 

— Şi ai vrea să mă ocup de biletul tău, oftă Marie-Dominique. 
N-o să te schimbi niciodată. 

— Dacă m-aș schimba, nu m-ai mai iubi atât. 


— Cine ti-a spus ca te iubesc? Esti insuportabil. 

— Marie-Do, nu ma obliga sa te implor sau, uite, te implor. 

— Un „te rog” ar fi fost suficient. O să-ţi găsesc un zbor San 
Francisco-Varșovia. Nu-ţi promit că va fi direct, dar o să 
aranjez să ajungi la timp. Iar tu ai tot interesul să canti ca un 
zeu, obosit sau nu. 

— Nu fac mereu așa? 

— Și orgolios, pe deasupra. Mi-a ajuns la urechi că ai avut o 
mică scăpare la Pleyel, vineri. Dirijorul tău scotea flăcări pe 
nări. 

— Ca muncitorii nepriceputi care înjură uneltele. Dacă ar 
dirija mai bine, n-ar avea de ce să se plângă. 

— Fiindcă e vina lui, bineînţeles. De vreme ce nu mai sunt 
doar agentul tău, ci am devenit și agenţie de voiaj, o să mă 
ocup de problema ta si după aceea o să muncesc. Iti trimit 
informaţiile prin e-mail. Nu pierde avionul ăsta, Thomas. 
Varșovia te așteaptă, s-au vândut toate biletele. 

Thomas îi făgădui, apoi închise. Rămase cu telefonul în mână 
și, chiar înainte să se ducă la tatăl său, tastă un mesaj pe care 
de astă dată îl trimise. 


x 


Manon privi ecranul iPhone-ului şi zâmbi citind mesajul 
primit. 


Am ratat avionul. 
Invitatia la cină mai e valabilă? 


Cum ati reușit minunea asta? 
Decoleaza abia după-amiază. 


De unde stiti? 
Am un dar. 
Al meu e să ratez avioanele care n-au plecat inca. 


De acord. 


??? 
Cu cina noastră! 
Unde doriți să mergem? 
Veniti la 19:00, la librărie. 
Pe Geary Street? 
Aveti memorie bună. Pe curând. 


Thomas lăsă mobilul si se întoarse in salon. 

— Gata bagajul? îl întrebă tatăl său. 

— Nu mai plec. 

— Ce tot spui? 

— Tu esti inca aici, iar eu o să stau cu tine până in ultimul 
moment. Asta înseamnă să fii băiatul cuiva. 

Raymond se întoarse spre el și îi spuse zâmbind: 

— Şi e bine să ai unul. 

Apoi se adânci în vizionarea episodului aflat pe sfârșite. 


x 


Pe la prânz, Pilguez se duse acasă la domnul Bartel. Lunga sa 
carieră Îl învățase să acorde o atenție deosebită modului în 
care reacționau oamenii când le arăta insigna. Mirarea, 
neîncrederea sau bunăvoința spuneau multe. Comportamentul 
interlocutorului său nu se încadra in niciuna dintre categorii. 
Domnul Bartel părea să-l aștepte si îl întâmpină aproape cu 
usurare. 

— Asadar, s-au decis sa depuna plangere. Ma pregateam s-o 
fac eu. 

— Urna va apartine? 

— Evident, e a sotiei mele. 

— Ştiţi unde se află? 

— In bibliotecă. 

— Cu colonelul Moutarde?®? 


8 Personaj din jocul de societate „Cluedo”, in care participanţii trebuie sa 
descopere care dintre ei este autorul crimei petrecute într-un conac 


— Poftim? 

— Daca urna conţine cenușa soţiei, de ce ati furat-o? 

— N-am furat nimic, ce vreţi sa spuneţi? Directorul 
columbarului știe exact de ce am refuzat s-o las acolo. 

— Vin de la el, nu părea informat. 

Pilguez se uită împrejur. Lambriuri, muluri, tâmplărie de 
stejar, mobilier de epocă, tablouri ale marilor maeștri atârnate 
pe pereţi, luxul etalat în toate formele lui. Pilguez se gândi că 
salariul său pe un an nu i-ar permite să-și cumpere perechea de 
fotolii Directoire din faţa lui. 

— Ceva nu-i în regulă. Un om cu situaţia dumneavoastră ar fi 
apelat la avocaţi în loc să spargă un geam. Ce v-a apucat? 

— Nu pricep o iotă din ce-mi spuneţi. Cineva a încercat să 
deschidă urna soţiei mele după ceremonie. M-am gândit initial 
la fapta unui dezechilibrat mintal și, temându-mă că o să 
recidiveze, i-am rugat pe cei de la Demnitate.com să-mi 
restituie urna. Am semnat hârtiile și am adus-o pe Camille 
acasă. 

— Adică pe răposata dumneavoastră soţie. 

— Despre ce geam vorbiti? 

Pilguez nu răspunse. Îl întrebă pe domnul Bartel dacă fiica 
lui era prezentă. 

— Manon? Ce legătură are ea cu povestea asta? 

— Soţia dumneavoastră nu e singura care a părăsit brusc 
stabilimentul. Azi-noapte le-a fost furată o urnă, și unica mea 
pistă - admițând ca este o pistă, lucru de care mă îndoiesc 
profund - se bazează pe mărturia unui grădinar care a văzut un 
necunoscut învârtindu-se prin parc. Fiica dumneavoastră era 
împreună cu el. 

— Veniti încoace, îi ordonă domnul Bartel. Nu-i chiar atât de 
necunoscut pe cât va inchipuiti. 

Pilguez îl însoți pe domnul Bartel în biroul acestuia. Ceea ce i 
se păruse adineauri fastuos nu însemna nimic prin comparaţie 
cu luxul acestei încăperi. Birou Ludovic al XVI-lea, fotolii la fel, 
covoare persane, chiar și tapetul și draperiile păreau să aibă un 
preţ incalculabil. Fără a mai pune la socoteală un Picasso și un 
Van Gogh pe care inspectorul le admiră uluit. 

— Vă place pictura? îl întrebă Bartel. 

— Da, în muzee. Pot să vă întreb cu ce vă ocupați? 


englezesc. (N.t.) 


— Daca sunteti de parere ca ajuta la desfasurarea anchetei... 

— Nu, întrebam din simplă curiozitate. Spuneati că-l 
cunoasteti pe suspect? 

— Cred că știu cine este, asta vă spuneam. Nu-i același lucru. 
Dar înainte de a vă dezvălui mai multe, vreau să-mi garantati 
că nu-mi veţi amesteca fiica în povestea asta. 

— Vă promit că-mi voi face munca de poliţist. Cât despre 
restul, mai vedem. 

Cei doi bărbaţi se înfruntară din priviri, apoi Bartel întoarse 
ecranul calculatorului său spre inspector. 

— Mergeţi la concert diseară? îl întrebă Pilguez uitându-se la 
afișul pe care i-l arăta. 

— lată-l pe vinovatul dumneavoastră. 

Pilguez se apleca spre ecran și studie trăsăturile 
muzicianului care poza lângă un pian, pe scena operei din 
Stockholm. 

— Cum de sunteţi atât de convins? Suedia nu-i la doi pași. 

— Ieri a fost la columbar, l-am recunoscut. 

— Totuși, adineauri m-aţi corectat pretinzând că nu-l 
cunoasteti. Deci cum l-aţi identificat pe acest Thomas Saurel? 

— Tastând „pianist”, „francez”, „concerte” pe Goobing, nimic 
complicat. O să fac o donaţie pentru comisariatul vostru ca să 
vă înlocuiască mașinile de scris cu calculatoare, replică Bartel 
pe un ton dezamăgit. 

Pilguez îi aruncă o privire ucigătoare. 

— Aveţi aroganta oamenilor care au reușit din plin, dar luxul 
pe care-l etalati nu mă impresionează. N-aș petrece o noapte 
aici dacă as fi invitat. Schimbati-va tonul dacă vreţi să 
continuăm discuţia. 

Bartel plecă ochii și își ceru scuze, invocând durerea doliului. 

— Cine v-a spus că e francez? reluă Pilguez așezându-se pe 
colţul biroului. 

— Manon. 

— Deci ea il cunoaste bine? 

— Nu, protesta Bartel. L-a intalnit ieri in parc, se pare ca el i- 
ar fi spus ca e muzician. Cand Manon a aflat dimineata ca 
organistul e la pat, i-a cerut să-l înlocuiască. 

— lar el a acceptat. 

— Doar ca să ajungă la locul faptei, sunt sigur. 


— Era suficient sa intre pe usa, nu? Columbarul e deschis 
pentru toată lumea. 

— Ca să se apropie de Camille! 

— Să admitem. Dar cu ce scop un concertist de renume ar fi 
vrut să desfacă o urnă? Cam sordid. 

— E mai complicat de-atât... Manon nu știe ce o sa vă 
dezvălui acum și vreau neapărat ca lucrurile să rămână așa. 

Și Pilguez îl ascultă răbdător pe domnul Bartel, care îi 
povesti viaţa lui și motivele care îl determinaseră să plece 
departe de Franţa cu 30 de ani în urmă. 


— Fie, să ne imaginăm că acest tânăr dorea s-o vadă mai de 
aproape pe amanta tatălui său. A ajuns cam târziu, nu? Dar să 
admitem si asta. E un delict, firește, dar nu o crimă. Si ce 
legătură are el cu furtul de care mă ocup eu? 

— Ei bine, este evident. Individul avea ciudă pe urna soției 
mele care, tin să precizez, nu a fost niciodată amanta 
escrocului ăstuia de chirurg. Nemulțumit că a ratat lovitura, s-a 
întors la adăpostul nopţii, n-a găsit-o pe Camille la locul ei, a 
dedus că directiunea a pus urna undeva în siguranţă și, ca să-și 
realizeze planurile funeste, a spart biroul directorului. Doar că 
idiotul a greșit urna. 

— O vendeta post-mortem... Nu găsiți ca ipoteza 
dumneavoastră e cam trasă de păr? În orice caz, eu n-o cred. 

— Si totuși este clar, el voia să reușească acolo unde taică-su 
a dat greș, să-mi răpească soţia! 

— Ca s-o ducă la bal? Domnule Bartel, fiți rezonabil, vă 
respect durerea, dar trebuie sa admiteti că n-are niciun sens. 
Câţi ani are tânărul acesta? Vreo 30? Dacă a cântat în fata 
reginei Suediei înseamnă că are o carieră frumoasă de pianist. 
Ar traversa Atlanticul și ar risca să-și ruineze viata doar ca să-și 
răzbune tatăl? Și în ce mod, furând cenușa? Nu cunosc niciun 
procuror în oraș care ar accepta deschiderea unui dosar penal 
pentru un motiv atât de absurd. 

— Un bărbat încearcă să-mi fure soţia, fiul lui vine la 
funeraliile ei. Numiti asta coincidenta? se enervă Bartel, lovind 
cu pumnul in birou. 

— Soţia dumneavoastră nu era o comodă Ludovic al XVI-lea. 
Și de vreme ce v-a urmat aici, nimeni nu v-a furat-o. Oricum, 


vorbiti despre niște chestii de demult. Tânărul ăsta o cunoștea 
măcar? 

— Bineînţeles că o cunoștea. Copiii noștri erau pretextul 
întâlnirilor dintre Camille și Raymond. Se vedeau pe ascuns la 
manej sau la balansoarele de pe plajă. Acolo i-am prins. 

— Dar s-a întâmplat cu atâta timp în urmă, încât fiica 
dumneavoastră nu l-a recunoscut pe băieţelul cu care se juca. 
Si acest copil a întreţinut vreo legătură cât de slabă cu soția 
dumneavoastră? S-au revăzut mai târziu? 

Bartel se arătă indignat de o asemenea întrebare și replică 
vehement că nici pomeneală de așa ceva. 

— Vă propun o versiune mai plauzibilă a modului în care s-au 
desfășurat lucrurile. Pianistul nostru, în vizită la San Francisco, 
poate pentru a concerta, află din ziar că funeraliile soţiei 
dumneavoastră au loc în cursul șederii sale aici. Presupunând 
că e la curent cu viata sentimentală a părinţilor săi, ceea ce va 
reamintesc că nu e cazul fiicei voastre, decide din curiozitate să 
meargă la înmormântare. Când tovarășa lui de joacă din 
copilărie, care nu-l recunoaște, îl roagă s-o ajute înlocuindu-l pe 
organist, el acceptă, poate pentru a răscumpăra purtarea 
tatălui. Văd în asta doar mâna destinului, ba chiar o oarecare 
poezie. O să-l caut să-l interoghez din principiu, dar bazati-va 
pe experienţa mea, nu el este vinovatul. 

— Nu știu cum o să-l găsiţi, replica Bartel, mai convins decât 
oricând că versiunea lui era cea bună. 

— Un telefon la serviciile de imigrație si până mâine aflu. 

Pilguez considera că a pierdut destul timpul. Această anchetă 
nu avea să ducă nicăieri. Fusese furată cenușa unui necunoscut 
și nimeni nu va descoperi niciodată de ce, poate din raţiuni 
familiale. Un moștenitor, care nu voia să plătească pentru un 
loc de veci, scăpase de cenușă, apoi, cuprins de remușcări, se 
răzgândise, ori poate vreo rudă dorise s-o recupereze. Oricum, 
trebuie s-o fi împrăștiat deja. Afacere clasată, fără urmări. 

Din conștiinciozitate, își sună din mașină un coleg de la vamă 
și îi ceru o copie a fișei de intrare pe teritoriul american a 
numitului Thomas Saurel. Dacă muzicianul era nevinovat, 
locuia la adresa pe care o declarase. Până atunci, tastă „Manon 
Bartel” pe calculatorul de bord, află că tânăra avea o librărie și 
porni spre Geary Street ca s-o interogheze, convins că ea știa 
mai multe decât credea tatăl ei. 


Æx 


Manon il pofti în librărie. Nu părea foarte mirata de vizita lui. 
Ştia cine îl trimisese. Îi oferi scaunul ei, iar ea se sprijini cu 
spatele de tejgheaua pe care se afla casa de marcat. 

— E micuță, dar destul de frumoasă, nu vi se pare? zise ea. 

— Mult mai plină de farmec decât casa tatălui 
dumneavoastră, dacă-mi permiteti să spun asta. 

— As fi pariat că o să vă ceară sa mă interogati. E atât de 
încăpățânat! 

— Ati fi pierdut pariul. Dimpotrivă, mi-a interzis să ma 
apropii de dumneavoastră, altfel nici n-aş fi aici. 

— E obsedat de povestea cu sigiliul de la urna mamei. Un 
angajat de la serviciile funerare trebuie s-o fi scăpat din mâini 
și au dat vina pe un necunoscut ca să nu-și asume ei 
răspunderea. E așa de absurd, că nu înţeleg de ce v-au deranjat 
pentru atâta lucru! 

— Am venit pentru o chestiune ceva mai serioasă. 

Inspectorul îi povesti despre furtul comis și despre acuzaţiile 
pe care domnul Bartel i le aducea unui anume Thomas Saurel. 
Manon confirmă că vorbise cu acesta, preciză că el se purtase 
ca un gentleman făcându-i o favoare de o mare generozitate 
pentru un muzician de nivelul lui. Deși la momentul respectiv 
ea nu știuse cine este, altminteri n-ar fi îndrăznit niciodată să i- 
o ceară. 

— Lăsaţi-mă să vă arăt ceva, adăugă ea deschizandu-si 
telefonul mobil. 

Se conecta la Youtuyo și îi arătă un clip cu concertul pe care 
Thomas îl sustinuse la Stockholm. 

— Uitaţi-vă la expresia lui atunci când cântă. 

Pilguez se uită mai degrabă la Manon în timpul scurtei 
înregistrări. Sunetul era abia audibil, însă o privire aruncată 
spre ecran era suficientă pentru a constata virtuozitatea 
pianistului. 

— Iar acum, ascultați asta, îl îndemnă ea. 

Răsuci butonul de la canalul hi-fi care difuza muzică 
ambientală. 

— El este, explică Manon, apoi tăcu. 


Consolation de Liszt umplu libraria, Manon crescand volumul 
la jumatatea fragmentului. 

Inspectorul îi întinse cutia cu batiste de hârtie pe care o 
zărise pe birou. 

— Ar trebui sa evitati genul acesta de muzica acum, chiar si 
mie mi-ar da lacrimile. 

— Si va inchipuiti ca omul care a inregistrat acest album are 
sufletul unui gropar vulgar? Nu stiu de ce se ambitioneaza tata. 
Gelozie idioata de parinte, fiindca m-a vazut vorbind cu el? 

— Probabil. 

— Sunt dezolata ca v-a deranjat degeaba. 

— Il cunosteati? 

— Dupa cum v-am spus, ieri l-am intalnit prima data. De ce? 

— Ah, nimic special. 

Manon se aplecă spre Pilguez și-l sfredeli cu privirea. 

— Îmi ascundeti ceva? 

— Nimic din ce-mi este permis sa va spun. 

— Aveţi dovezi împotriva lui? Ba nu, ce proastă sunt, 
incercati sa ma faceti sa am dubii ca sa aflati daca va ascund 
ceva. O veche metoda de-a politistilor, am vazut-o de o suta de 
ori in filme. 

— Vă uitaţi prea mult la televizor. Discutati cu tatăl 
dumneavoastră, el o să vă spună mai multe. 

— Aș prefera să discut cu dumneavoastră, nu cu el. Haideţi, 
marturisiti tot! 

— Îmi furati textul. Politistul trebuie să arunce fraze de genul 
ăsta. 

— Ei bine, așa mai iesiti din rutină. 

— Dar ce aveţi toţi azi cu rutina mea? Îl cunoasteti pe 
Thomas Sorel, pianistul dumneavoastră, de mai mult timp decât 
credeţi, îi trânti inspectorul. 

Si cum Manon nu zicea nimic, Pilguez se întrebă dacă 
acuzaţiile domnului Bartel erau chiar atât de neîntemeiate cum 
presupusese el. Ca să aibă inima împăcată, propuse un târg. 

— Un secret contra unei promisiuni, sugeră el. 

— Ce promisiune? 

— Mă gândeam că o să mă întrebaţi ce secret. Nu-i spuneţi 
niciun cuvânt tatălui dumneavoastră despre ceea ce o să vă 
dezvălui. Nu glumesc. Daca mă tradati, vă asigur că mașina 
dumneavoastră care ocupă trotuarul din fata librăriei nu va mai 


beneficia niciodata de regimul privilegiat ce-i este acordat. Prin 
intermediul colegilor mei, o sa va coplesesc cu atâtea procese- 
verbale, ca n-o sa mai circulati decat cu bicicleta, iar in orasul 
asta va urez mult curaj ca s-o faceti. 

— De acord, sunt terorizata de bicicleta. Bine, promit. Si nu 
trebuia sa va obositi sa ma amenintati, imi respect intotdeauna 
cuvantul dat. 


Cand afla adevarul despre trecutul mamei sale, amintirile 
copilariei iesira la suprafata si Manon intelese, in sfarsit, de ce 
chipul lui Thomas i se paruse familiar. 


18 

— Tata v-a mărturisit că mama a trait o poveste de dragoste 
cu acest medic? 

— A afirmat contrariul, că n-a fost decât un moment de 
rătăcire lipsit de consecinţe. Însă nu cred că el a abandonat tot 
și a plecat să trăiască atât de departe doar pentru a pune capăt 
unei simple aventuri a mamei dumneavoastră. 

— Ba eu cred. Mama nu mi-a povestit nimic niciodată și eram 
confidenta ei. 

— Cunosc puţini părinţi care le-ar împărtăși copiilor un 
asemenea secret. Cum să-ţi imaginezi că o mamă i-ar destăinui 
fiicei sale că a iubit un alt bărbat decât tatăl ei? 

Manon rămase fără replică. Inspectorul îi lăsă timp să 
accepte ceea ce tocmai aflase. Ea acceptă cu greu. In final 
hotări ca nu trebuia să judece. Dacă mama ei avusese 
sentimente pentru un alt bărbat, acest moment din viaţa ei îi 
aparținea întru totul și oricum întorsese pagina și lăsase totul 
în urmă. Manon își aminti justificările dubioase ale părinţilor 
săi când ea îi întreba de ce părăsiseră Franţa și aleseseră să 
trăiască la San Francisco. Din cauza carierei tatălui tău, îi 
explica invariabil Camille. Și de fiecare dată Manon voia să știe 
dacă mama ei suferise că plecase departe de familie și de 
prieteni. Ea îi răspundea cu un zâmbet și o ridicare din umeri. 
Și totuși, spunea „din cauza”, nu „datorită”. Inspectorul avea 
dreptate, nu plecai așa pentru o simplă aventură, iar Manon își 
reproșa că nu știuse să ghicească acest secret. Apoi îi reproșă 
mamei sale că nu i-l impartasise. l-ar fi plăcut atât de mult s-o 
audă destăinuindu-se, povestindu-i despre o iubire pasională, i- 
ar fi plăcut poate și mai mult să afle că trăise una. Cine era 
acest bărbat care-i făcuse inima să bată? Cum arăta, ce-i 
promisese ca s-o facă să-și piardă capul? Schimbaseră cuvinte 
și trăiseră momente de complicitate sau se iubiseră plenar? 

— Si sunteţi de părere că Thomas știa? întrebă ea. 

— Doar dumneavoastră puteţi răspunde la această întrebare, 
îl cunoasteti mai bine decât mine. Eu nici măcar nu l-am 
întâlnit. Nu credeţi în vinovăția lui, nu-i așa? întrebă Pilguez 
pregătindu-se să plece. 

— Nu știu, zise Manon. Că a fost stângaci când s-a apropiat 
de altar, asta da, însă restul... nu... nu, e imposibil. 


— Si mie imi vine greu sa cred. Totusi, ma indoiesc ca 
prezenta lui la columbar e opera hazardului. 

Manon tacu cateva clipe. 

— Poate planuia ca tatal sau sa se odihneasca acolo candva? 

— Poate da, poate nu... V-a spus la ce hotel s-a cazat? 

— Nu, dar ati ajunge acolo prea târziu, răspunse Manon 
privindu-si ceasul. A plecat deja, avionul lui decoleaza dupa- 
amiaza. 

— Sa speram ca urna reapare ca prin minune, ca sa pot 
inchide acest caz si sa scap de o tona de hartogarie obositoare. 
Dacă-l mai vedeţi, aruncati-i o vorbă, nu se știe niciodată. 

Pilguez o salută pe Manon și părăsi librăria după ce arătă cu 
degetul spre mașina ei ca să-i amintească de termenii pactului 
lor. 


* 


Thomas nu scosese un cuvant de ceva timp. Din cand in 
cand, se foia prin camera, aruncand priviri ba spre geanta de 
voiaj, ba spre tatal sau, apoi se intorcea pe canapea, 
posomorat. Raymond nu mai suporta sa-i vada mutra de 
inmormantare. 

— Ce naiba te supara? 

— Ideea de a te lăsa singur, desi e ultima noastră seară... 
ideea că e ultima noastră seară. 

— Am văzut că e un meci pe Stadium, după-amiază. E doar 
fotbal american, dar ne-ar aduce aminte de lucruri frumoase. 
Nu știu daca-ti amintești, cred că aveai vreo opt ani, iar inima 
ta bătea pentru Paris Saint-Germain. Într-o zi, ca sa te 
necăjesc, după ce echipa pierduse trei meciuri consecutive, am 
aruncat ziarul pe jos și am spus ca nu mai tin cu ei, că o să-i 
susţin pe cei de la Olympique de Marseille. Te-ai uitat chiorâș 
la mine mai bine de o săptămână. Eu râdeam cu poftă, până 
cand maică-ta m-a rugat să pun capăt acestei glume, 
explicându-mi că erai foarte nefericit din cauza mea. Seara am 
intrat în camera ta ca să te conving sa ma ierti, dar n-a fost 
floare la ureche. 

— Nu prea am chef să merg la Stadium, se mulțumi să 
răspundă Thomas. 


— Stii ce mi-ai spus atunci? Ca nu renunti in momentele 
dificile, ca, in ziua cand PSG va castiga cupa, pot sa fac ce 
vreau, dar nu cata vreme echipa are nevoie de sprijinul nostru. 

— Si ce-i cu asta? Aveam opt ani. 

— Deci, nu renunta. 

— Te referi la tine? 

— Nu, la pofta ta de viata. Am nevoie mai mult decat oricand 
s-o simt, altfel o să mă invinovatesc si mai tare. 

— Chiar vrei să mergem la stadion? 

— Te-aș fi dus bucuros să mănânci o îngheţată, dar e peste 
posibilitățile mele. 

— Cât timp? lăsă Thomas să-i scape, privindu-și atent tatăl. 

— Nu sufăr de o boală incurabila. 

Gluma nu-l făcu să râdă pe Thomas, care plecă spre camera 
sa. 

— Scuză-mă, zise Raymond repezindu-se înaintea lui. 

— Te-am întrebat cât timp ne-a rămas. 

— Câteva ore, poate o zi, dar nu mai mult. Simt că sunt 
chemat înapoi, încep să mă deplasez cu dificultate, văd cam 
neclar de aproape și nu mai aud așa de bine. Probabil, 
îmbătrânesc! 

— Am impresia mai degrabă că se întâmplă contrariul. Și 
termină cu umorul tău deplasat, ești singurul care găsește 
toate astea amuzante. 

— Nu găsesc deloc amuzat că trebuie să te părăsesc, dar 
niciodată nu mi s-a părut ceva mai elegant decât umorul în faţa 
adversitatii. 

— Compasiunea, de exemplu. 

— Cata vrei tu, fiule, cu condiţia s-o păstrezi pentru alţii. 

Raymond se așeză în faţa televizorului, al cărui ecran rămase 
negru. 

Thomas se apropie de masuta joasă. 

— Lasă telecomanda unde e. Dacă voiam să deschid 
televizorul, o făceam singur. 

— Ce ai vrea să facem? 

— Să mă duci sa vad Golden Gate. Si să iei si urna. 

— De acord pentru plimbare, însă cenușa ta va rămâne aici, 
iti interzic să renunti, am încă nevoie de tine. 

Raymond incuviinta din cap, zâmbind în colţul gurii. 


— Cheamă-l pe prietenul tau, Hubert, si să facem un tur al 
distractiilor! 


x 


Manon umbla încolo si-ncoace cu telefonul mobil in mana. 
Daduse afară un client sub pretext că trebuia să închidă mai 
devreme din cauza inventarului. De când plecase inspectorul, 
era chinuită de gânduri contradictorii. De zece ori voise să 
anuleze cina, apoi se răzgândise din motive care-i scăpau. 
Căldura i se părea insuportabilă si, înainte de a se întoarce in 
birou, porni aerul condiționat. Nu reusea să facă nici măcar o 
adunare si anula un formular de comandă, il aruncă si scrise 
altul. Cu greu isi găsi dosarul de contabilitate, pe care il cauta 
mult si bine înainte de a-și da seama într-un târziu ca îl lăsase 
pe masa cu literatură străină. Când se duse să-l ia, suflul 
ventilatorului îi trezi brusc amintirea unui carusel îngropat sub 
colbul timpului. Caii de lemn începură să se învârtă, purtând-o 
înapoi, spre niște veri uitate. 

O fetită ținându-se strâns de coama aurită a unui calut trecea 
prin fata mamei sale, ce stătea pe o bancă. Alături, un bărbat 
își flutura pălăria, zâmbindu-i unui băieţel care conducea un 
camion de pompieri. 


x 


Maşina înainta sinuos pe Camino del Mar, îndreptându-se 
spre ocean. Raymond vru sa se oprească o clipă in fata unei 
proprietăți aflate sus, pe Sea Cliff Avenue. Își sprijini capul de 
geam si privi fațada. 

— Ce ai făcut după plecarea mea? întrebă el, dus pe gânduri. 

— Am tinut-o din concert in concert. 

— Nici nu mă aşteptam la mai putin de la tine. 

— Aşteptai ceva anume de la mine? 

— Să nu disperi. Să nu acuzi întreaga lume de suferința ta. 
De fapt, voiam să nu fii trist. Sau doar un pic, mă rog, cât e 
necesar, dacă pricepi ce vreau să spun. 

— Nu, nu pricep. 

— Si după? Nu-ti petreceai tot timpul în sălile de concert. 

— După, a existat Sophie. 


— A, da, Sophie. Si apoi? 

— N-am cunoscut asa de multe femei cum iti imaginezi tu. 

— Te intrebam ce ai facut cu viata ta. 

— Sunt pianist, cant la pian! Ce altceva vrei sa fac? 

— O să-ți dezvălui un secret, si nu unul oarecare. Fiind 
chirurg, mi-am petrecut timpul operând. 

— Ăsta da secret! 

— Ai răbdare! A fost o prostie, ăsta-i secretul. Atâtea zile si 
nopţi petrecute la spital în loc să mă plimb cu tine sau sa râd cu 
mama ta! 

— Îmi sugerezi să-mi întrerup cariera și să hoinăresc? 

— Ce enervant poti fi, Thomas! Aș vrea doar ca în ziua cand 
vei fi fericit să-ţi propui sa faci totul pentru a rămâne asa. Nu 
trebuie decât să-ţi aduci aminte de ocaziile pe care eu le-am 
ratat, să te gândești la timpul pe care ar fi trebuit să-l petrecem 
împreună. 

— E cam târziu să-mi ţii prelegeri, nu crezi? 

— Mergi până la capăt cu reproșurile, e momentul. Sunt 
sigur că o să te simţi ușurat. 

Thomas trase un șut într-o cutie de bere ce zăcea pe trotuar. 

— Ai plecat fără să spui la revedere, nu eram pregătit. 

— De asta m-am și întors. 

— Te-ai întors pentru Camille. 

— N-am apucat să-mi iau rămas-bun. Tu umblai prin lume cu 
muzica ta, iar eu iti pandeam întoarcerile, nu știam că o să-mi 
stea inima într-o dimineaţă. Mâine o să repar această greșeală, 
iti promit! 

— De ce ne-am oprit în faţa acestei case? întrebă Thomas 
aplecându-se spre geam. 

— Am venit să-mi iau la revedere, oftă tatăl său. 

— Aici a locuit ea? 

— Si aici se odihnește acum. El a adus-o acasă, de parca 20 
de ani de închisoare nu i-ar fi ajuns! Să mergem! 

Mașina porni iar, coborând drumul spre parcarea de lângă 
Baker Beach. Thomas îl rugă pe șofer să aștepte, simţea nevoia 
să ia puţin aer înainte de a se întoarce în centrul orașului. 

— Cam banuiam eu, răspunse șoferul rânjind. N-aveti un pic 
și pentru mine? îl întrebă făcându-i cu ochiul. Vă las cursa 
gratuit, inclusiv așteptarea. 


— Ce-ar trebui sa am pentru dumneavoastră? se mira 
Thomas. 

— De 20 de minute vorbiti cu păsărelele. Trebuie să fie al 
naibii de bună, e jamaicană? Si eu mă simt singur noaptea în 
mașina asta, n-aș avea nimic împotriva unei mici mostre din ce- 
ati fumat dumneavoastră. 

— Prefer să vă plătesc cursa, răspunse Thomas deschizând 
portiera. Nu-i un lucru prea înţelept la volan. 


Raymond se apropie de ocean, apoi se răsuci brusc, cu ochii 
fixati asupra clădirii în dreptul căreia se oprisera mai devreme; 
faţada albă cu obloane albastre ieșea în evidenţă pe colină. 

— Baker Beach va fi locul perfect, zise el. O să mă plimb pe 
aici și, cu puţin noroc, ea o să mă zărească de la fereastră. Nu e 
ce-mi imaginasem, dar nu le poţi avea pe toate. In plus, 
recunoaste ca panorama e splendida. 

— Depinde de punctul de vedere. 

— Nu fi egoist! Ai toată viata înainte, tu hotărăști ce faci cu 
ea. Dar atunci cand o sa ajungi sa canti la Symphony Hall, 
fiindcă știu că o să-ţi tii promisiunea, vino sa te plimbi si pe 
această plajă. O să te gândești la mine, o să fie mai vesel decât 
în altă parte. 

— Nu văd nimic vesel în asta. 

— Pentru că privești lucrurile cu ochelari de cal. Te gândești 
la absenţă, în loc să ţii seama de tot ce a existat. Gândește-te la 
tot ce am avut norocul să facem împreună. Îţi amintești turul 
nostru cu bicicletele când te-am dus să vizitezi castelele de pe 
Loara? Te puneam să pedalezi întreaga zi, iar seara, când 
ajungeam... 

— ...ma duceai să văd spectacolele de sunet si lumina. 
Chambord, Cheverny, Blois, Chaumont, îmi luase foc fundul. 

— Uiti de Amboise! Dar stăteai treaz până târziu, ne dureau 
pe amândoi picioarele, însă ochii ne sclipeau de încântare. Intr- 
o zi, o să faci această călătorie cu fiul tău sau cu fiica ta, vei 
pedala uitându-te tot timpul în spate. Vezi, poate că atât de 
simplu e să fii tată, să deschizi drumul și să te întorci mereu. 


Thomas făcu câţiva pași. Se așeză pe nisip și scrută linia 
orizontului. Tatăl său luă loc alături și-i dădu un ghiont. 
— O să întârziem la cină. De fapt, pot veni și eu? 


— Cum sa te refuz? 

— O să fiu discret, promit. O să mă tin departe. O sa ma 
postez la bar ca să trag cu urechea la conversațiile celor de 
lângă mine. Mă va ajuta să-mi îmbunătăţesc engleza. Am mare 
nevoie. Poti să știi cu cine o sa mă întâlnesc dincolo? 

— Cum e dincolo? 

— Haide, grăbește-te, nu trebuie să lași o femeie să aștepte. 


Pe drumul înapoi, spre mașină, Raymond se opri, zâmbind 
malitios. 

— Adună algele astea uscate de pe nisip, pune câteva in 
buzunar și dă-i-le șoferului. Promite-i că o să aibă o seară de 
neuitat. 


* 


Cand seara se asternu peste oras, Manon nu umpluse nici 
măcar o pagina din caietul de inventar. Gândurile îi zburau 
aiurea, departe de librărie și de San Francisco. 

Calutii de lemn se transformasera în ponei mergând la pas pe 
nisipul unei piste, duși de căpăstru. 

Camille flutura ușor braţul când Manon trecea prin faţa ei, 
iar bărbatul care discuta cu ea pe banca, tinand-o de mână, nu-i 
mai acorda nici cea mai mică atenţie baietelului său, care 
înainta mândru la trap. 


Cineva ciocăni în vitrină și Manon tresări când îl văzu pe 
Thomas făcându-i semne cu mâna. 


— N-am întârziat prea mult, nu? zise el când ea îi deschise 
ușa. 

— Habar n-am cât e ceasul. 

— Mai luăm cina împreună? 


Manon voia să-și ia impermeabilul, însă Thomas îi atrase 
atenţia că nu era niciun nor pe cer. Ea ridică privirea si 
recunoscu că el avea dreptate, totuși inhata o umbrelă înainte 
de a închide usa librăriei. 

— Asta-i tot? întrebă Thomas. 

— Ce tot? 


— Fara alarma, fara oblon metalic? Atat de sigur e orasul? 

— Ba da, si una, si alta, raspunse ea facand cale-ntoarsa. 

Cand oblonul ajunse la jumătate, Thomas îi sugeră lui Manon 
să se oprească. 

— Il blochează ceva? se ingrijora ea. 

— Nu, mai am o întrebare. Vindeti genţi? 

— Ce idee bizară! Asta e o librărie. 

— Așa mă gândeam și eu. Atunci, poate că geanta pe care o 
zăresc în vitrină e a dumneavoastră. 


Manon deschise iar ușa, își recuperă geanta și activă alarma. 

— E totul în regulă? o întrebă Thomas în timp ce coborau 
spre scuar. 

— De când ati venit? Da, e în regula. Am făcut rezervare la 
un restaurant... dar la care? A, da, o masă de două persoane la 
Greens, în spatele Muzeului de Artă Modernă, pe chei. 
Bucătărie vegetariană, sper că n-aveţi nimic împotrivă, nu? 
Lactate, ouă, pește, mie-mi convine orice, nu mai mănânc 
carne. Deja animalele își petrec timpul devorându-se între ele, 
așa că dacă o mai facem și noi, nu va mai rămâne niciunul. 

— Nu cred că vacile și oile sunt carnivore, replică Thomas 
privind-o circumspect. 

— Exact, dar intelegeti principiul. 

— Sunteţi sigură că e totul în regulă? 

— Stati o secundă, aveam o mașină. De obicei, o parcam în 
fata librariei și... 

Manon se intoarse, desi apucasera sa parcurga vreo suta de 
metri. 

— E tot aici. N-am spus nimic, deci n-are niciun motiv să-și 
pună amenințările în aplicare. 

— Vă ameninţă cineva? 

— Deloc... e o poveste cu un agent de la circulaţie, o poveste 
teribil de plictisitoare, legată de parcare. 

Thomas se grăbi s-o ajungă din urmă pe Manon, care mergea 
cu pași mari. 

— Dacă mă gândesc bine, nu mi-ar strica un biftec, o dată din 
când în când nu contează. 

— Vreti să conduc eu? 

Ea nu-l asculta, își căuta cheile în geantă. După ce le găsi, 
descuie portierele și-l rugă pe Thomas să ia loc în faţă. 


— Credeti ca e condamnabil? intreba ea virand spre chei. 

— Sa treci de doua ori la rand pe rosu? Nu, i se intampla 
oricui. 

— Sa cinezi cu un necunoscut a doua zi dupa funeraliile 
mamei tale. Însă de vreme ce nu-mi sunteţi complet 
necunoscut, presupun că nu-i chiar foarte grav. 

— Aţi avut o zi proastă? 

— Plină de surprize. 

— Frumoase sau urâte? 

— Naiba știe... în plus, n-am lucrat nimic după-amiază... deci, 
da... o zi mai degrabă proastă. 

— Concentrati-va la drum și vorbim despre asta la masă. 

Însă Manon coti brusc si se opri într-o parcare în fata unor 
foste cazărmi. 

— Pe vremuri, aici era un fort, explică ea. Acum clădirile 
adăpostesc un muzeu, un teatru, o piaţă bio și restaurantul 
nostru. 


Thomas deschise ușa localului și o lăsă pe Manon să intre 
prima. Înăuntru, la bar, îl descoperi pe tatăl său, care îi aruncă 
o privire complice. Buimac, Thomas nu-i dădu nicio atenţie 
chelneritei care îi întâmpină. 

— Preferati să cinati cu ea? întrebă Manon. 

— Cu cine? 

— Cu femeia de la bar. Nu pare sa-i displaca deloc ca va 
holbati la ea. 

Thomas se indrepta spre masa lor fără să răspundă. 

Chelnerul le oferi două meniuri pe care ei le studiară în 
tăcere. 

Thomas nu înţelegea nimic din ce scria în meniu. 

— Aveţi idee ce este un chickpea hush puppies? Sau un 
urban macro bowl? 

Manon comanda o salata de avocado cu tofu picant, si 
Thomas își puse încrederea în alegerea ei. 

— La moartea tatei, spuse el, mi-am interzis să plâng, chiar și 
la înmormântare, și după câteva zile m-am prăbușit. Imi dau 
seama că aveţi gândurile în altă parte, nu va simtiti obligată 
fata de mine, putem să scurtam cina. 

— Sunteţi plin de contradicții, replică Manon. 

— De ce? 


— Pe de o parte, un gentleman perfect, pe de alta, un 
impertinent fara pereche. 

Thomas se incrunta. 

— Am zis ceva care v-a rănit? 

— Mama mă obliga să port cască, altfel nu aveam voie să urc 
pe ponei. Mă simţeam ridicol, fiindcă ceilalți copii se lipseau de 
ea. Un băieţel, care lua și el lecţii, își bătea joc de mine, îmi 
spunea „nucă-de-cocos”. Putin mai târziu, același băiat îmi 
oferea clătita lui fiindcă mama uitase să-și ia portofelul. Altă 
dată, sărea cu amândouă picioarele pe castelul de nisip la care 
mă chinuisem toată după-amiaza, iar a doua zi mă ajuta să fac 
altul. Într-o zi, când mâncam îngheţată, m-a lovit cu cotul și 
cornetul mi-a explodat în nas. Toată lumea a izbucnit în râs, 
chiar și mama, fapt mult mai dureros. Acest mic monstru m-a 
ajutat să mă ridic atunci când am căzut din balansoar și a 
alergat s-o cheme pe mama ca să-mi îngrijească rana de la 
genunchi. Si în timp ce ea mă bandaja, el a stat cu mine și m-a 
consolat. Acum, Thomas, spuneti-mi ce căutaţi la funeraliile ei 
și de ce m-ati minţit? 

Thomas o privi drept în ochi. 

— Într-o alta vară, răspunse el, fetița mi-a furat camionul 
albastru, bena se înclina, și ea a rupt-o intenţionat. Era un 
cadou de la tata si tineam enorm la el. Pe mine, tata mă forța 
să-mi acopăr capul imediat ce ajungeam la soare, spre 
deosebire de restul copiilor ce se jucau pe plajă. Îmi cumpărase 
o șapcă de marinar cu o ancoră galbenă cusută pe bor, era 
umilința tuturor după-amiezilor mele. O puștoaică nesuferită, 
cu care visam totuși să fiu prieten, mă striga în zeflemea 
Popeye. V-am recunoscut de cum v-am văzut în parc. 

— Bravo, însă nu-i răspunsul la întrebarea mea. 

— Am venit pentru că tata ţinea să asiste la ceremonie. 

— Tatăl dumneavoastră, care e mort, deci... replică Manon 
înainte de a da pe gât paharul cu vin. Si v-a împărtășit aceasta 
dorinţă în testament? 

— Nu, mi-a mărturisit-o el însuși. 

— Tatăl dumneavoastră v-a mărturisit că, atunci când mama 
o să moară, i-ar plăcea să-l reprezentaţi la înmormântarea ei? 

— Nu tocmai, voia să fie el însuși prezent. 

— Dar a murit... 

— Da, acum cinci ani. 


Manon ii facu semn chelnerului sa-i umple paharul imediat. 

— Ma iertati, dar imi scapa ceva. 

— Daca vă spun povestea mea, o sa mă credeţi nebun si ar fi 
păcat, fiindcă sunteţi singura persoană din lume căreia i-o pot 
împărtăși. 

Manon goli paharul dintr-o sorbitură și îl puse la loc, pe 
masă. Se șterse la gură cu dosul mâinii ca un veritabil pirat și 
se uită fix în ochii lui Thomas, provocându-l. 

Thomas îi sustinu privirea și îi spuse o parte din povestea lui, 
doar o parte, care începea cu o ţigară ciudată și o apariţie 
fantomatică și mai ciudată. 


— Recunosc că nu-i ușor de admis. Și mie mi-a venit greu să 
accept, recunoscu el. 

— Tatal dumneavoastra s-a intors de dincolo ca sa va ceara 
să-l însoţiţi la funeraliile mamei? întrebă Manon făcând semn 
să-i fie umplut iar paharul. 

— Dacă vreţi să știți părerea mea, continuă Thomas, cred că 
„dincolo” e diferit de imaginea pe care ne-o facem noi. Am 
încercat de mai multe ori să-l trag de limbă, dar nu vrea să 
divulge nimic. Se pare că, dacă vinde pontul, ei îl cheamă 
imediat înapoi. 

— Ei... zise Manon plescaind din limbă. 

— Da, mă rog, vorba vine, chiar nu știu mai multe, jur. Dar, 
dacă asta vă liniștește, tata n-a apărut în giulgiu și trăgând o 
ghiulea după el, zâmbi Thomas, stânjenit. 

— Atunci... cum a apărut? întrebă Manon răspicat. 

— Cum v-am spus, în fotoliul în care obișnuia să citească. 
Adică așa a apărut prima dată. 

— La înfățișarea lui mă refer! insistă Manon. 

— Ah... Ca întotdeauna, cămașă albă, pantaloni de flanel, 
sacou. Dar mai tânăr decât atunci când a plecat. 

Manon incuviinta din cap, tuguie buzele si bau o gură 
zdravana de vin. 

— Sia luat avionul impreuna cu dumneavoastra... 

— Din fericire. Un pasager a avut o criza grava in timpul 
zborului, noi l-am salvat. În fine, meritul îi revine lui, eu doar i- 
am urmat instrucţiunile. 


— Cine ar putea sa va reproseze ceva... nu sunteti medic, 
comenta Manon pe un ton clar sarcastic, pe care Thomas nu-l 
sesiza. 

— Asta se zbatea si vecina mea de scaun sa spuna, dar 
nimeni n-o asculta, ceea ce o scotea din minţi. A fost destul de 
amuzant, recunosc. 

— Serios? Si apoi ce-ati facut, ati pilotat avionul la aterizare? 

— Nu, însă continuarea e și mai incredibilă, nici măcar nu 
știu de unde să încep. 

— Gata! E de preferat să vă opriţi aici! Cu o asemenea 
imaginaţie, ar trebui să vă schimbaţi meseria si să vă apucati 
de scris. Pe bune, ati avea mare succes, v-o spune un librar. 
Dar să nu vă supăraţi că n-o să mă număr printre viitoarele 
dumneavoastră cititoare, literatura fantastică nu-i genul meu. 

— Nu credeţi niciun cuvânt din ce v-am povestit. 

— Vreti să schimbăm locurile? Vă cedez scaunul meu și-l iau 
pe-al dumneavoastră și, după ce voi fi terminat, o să vă pun 
aceeași întrebare. Ce mi-ati răspunde? Ce părere aveţi? 

— Aș invoca o carte pe care am citit-o demult. 

— Da? Şi ce spunea această carte? 

— Că unele povești ce par imposibile pot deveni adevărate 
dacă două persoane cred în ele. Pot și eu să vă întreb ceva? 

— Dacă tot am ajuns aici... 

— Când eram copii și părinţii noștri se iubeau în tăcere, vi se 
citeau seara basme cu zane și demoni? Credeati că există astfel 
de creaturi cu puteri supranaturale? Visati la lumi fantastice? 

— Evident, ca toţi copiii. 

— Şi ce vi s-a întâmplat de atunci? 

— Femeia care îmi citea aceste povești m-a părăsit ieri, 
răspunse Manon. 

— Tata s-a întors să-mi povestească inca una, iar asta mi-a 
amintit motivul pentru care am devenit pianist. Așa că am vrut 
din toată inima să-l cred, cu riscul de a trece drept tacanit. 
Acum e rândul meu să vă cer să inversăm rolurile. Imaginati- 
vă... Într-o dimineaţă sau într-o seară, acum sau peste cinci ani, 
mama dumneavoastră vi se arată și vă cere un serviciu. Un 
serviciu de care depinde eternitatea ei. Ce-ati face? V-aţi asuma 
riscul să pareti nebună sau i-ati întoarce spatele? 

Manon mai comandă un pahar și Thomas îi atrase atenţia că 
era cel puţin al patrulea. 


— Speram să-mi schimb starea de spirit asta-seara, iar 
bărbatul pe care l-am invitat la cină îmi spune cum călătorește 
cu fantoma tatălui său. Prin urmare, nu cred că de la o sticlă de 
bordeaux o să cad pe spate, răspunse ea, ușor ametita totuși. 


Thomas se întoarse scurt spre bar. Raymond părea să se 
distreze pe cinste trăgând cu urechea la conversaţia unui cuplu 
în devenire. 

Manon îi observă privirea. 

— Si eu am avut tupeul să vă fac o scenă când am intrat mai 
devreme, rânji ea. Bineînţeles că la el vă uitaţi! 

Thomas rămase tăcut. 

— Cer nota și vă conduc acasă, propuse el. 

— Ba nu, seara nu s-a terminat și mi-e o poftă teribilă de un 
desert. 

Manon pocni din degete ca să cheme chelnerul. 

— Am nevoie de ceva să ma revigoreze. Aduceti-mi orice 
aveţi, dar să fie neapărat cu ciocolată. Si două lingurite, vă rog. 
Și încă un pahar cu vin. Vă place ciocolata? îl întrebă pe 
Thomas. 

— Da, la el mă uitam. Am acceptat să vină cu condiţia să ne 
lase singuri. 

— Convingerea dumneavoastră e dezarmantă, oftă Manon. 

— Credeam că stângăcia mea. 

Ea îi studie fata, curioasă. 

— Mama mea și tatăl dumneavoastră... stiati despre ei de 
mult? 

— Nu, tata mi-a spus când s-a întors, și numai pentru că avea 
nevoie să-i fac acest serviciu. 

— Altfel, ar fi păstrat secretul cu el în mormânt, evident... 
răspunse ea nu fără o oarecare ironie. Ei bine, atunci puneti-ma 
la curent. În fond, mă privește în aceeași măsură ca pe 
dumneavoastră. 

— N-am mare lucru să vă dezvălui. S-au iubit 30 de ani, la 
început întâlnindu-se verile, apoi, de la distanţă, din ziua când 
v-aţi mutat cu părinţii aici. 

— Asta-i versiunea lui sau una dintre  fabulaţiile 
dumneavoastră! Nimic nu dovedește că n-a fost un simplu 
moment de rătăcire. 


— Intelegeti acum de ce am preferat să tac atunci când ne- 
am reîntâlnit. Nu v-am minţit. Cum aţi fi reacţionat dacă m-aș fi 
prezentat și v-aș fi mărturisit totul? 

— V-aș fi rugat să plecaţi imediat, dupa cum banuiti, si de 
aceea aţi tăcut. 

— Probabil, și regret. 

— De ce? 

— Terminati-va desertul. Vă conduc acasă, nu sunteţi în stare 
să conduceţi. În plus, trecutul părinţilor noștri ar face 
continuarea prea complicată. 

— Ce continuare? 

— Îmi pare rău, face mereu doar după capul lui, oftă Thomas, 
uitându-se spre masa vecină. 

Manon îi urmări privirea și izbucni în râs. 

— Adică acum stă acolo? 

Raymond afișă o expresie ușor malitioasa, asigurandu-si fiul 
că o să-l scoată din încurcătura în care se băgase singur, iar 
Thomas rosti, încă o dată, cuvinte ce nu erau ale sale. 

— Era într-o după-amiază, cerul era cenușiu. Mama 
dumneavoastră purta o rochie albastră cu flori, la fel aveati si 
dumneavoastră, parcă aţi fi fost surori. Tata vă oferise 
caramele, iar mama dumneavoastră îi permisese s-o facă. 
Stăteau amândoi pe bancă și se ţineau discret de mână, în timp 
ce dumneavoastră sareati șotronul. V-aţi apropiat de ei si ati 
întrebat cine este domnul. Mama dumneavoastră v-a răspuns: 
„Un prieten din timpul verii, scumpa mea”. Dumneavoastră aţi 
plecat să vă jucaţi, veselă și fără griji. Când a venit toamna, aţi 
întrebat-o din nou pe mama dumneavoastră despre bărbatul 
care vă oferise caramele. Ea a îngenuncheat și v-a spus 
adevărul de astă dată, vorbindu-vă despre un complice drag 
inimii sale, apoi v-a pus să promiteti că veţi păstra secretul. La 
vârsta de 10 ani, aveati toate șansele să câștigați un concurs de 
dans, dar v-aţi rupt clavicula alunecând de pe bârnă la un 
concurs de gimnastică acrobatică. Erati atât de supărată, că 
mama dumneavoastră v-a dus în New Mexico ca să scapati de 
gândurile negre. Această călătorie a devenit un ritual și, în 
fiecare an de Ziua Recunoștinței, plecaţi amândouă, mama si 
fiică. Canionul Antelope din Arizona, Marele Lac Sărat din 
Utah, Yellowstone, New Orleans, cascada Niagara, Baton 
Rouge și Mississippi, muntele Rushmore, iar când aţi împlinit 


16 ani, v-a dus la Roma si Venetia. Erati o eleva buna, dar 
foarte obraznica, si din aceasta cauza ati fost data afara de la 
City College. Tatal dumneavoastra a facut o donatie, si ei au 
sters totul cu buretele. La 15 ani, erati fan hochei pe gheata si 
îi sustineati pe cei de la San Jose Sharks, in loc de San 
Francisco Bulls. Mama dumneavoastra va banuia ca erati 
indragostita de Bill Lindsay, unul dintre jucatori. 

— Absurd, Lindsay era groaznic. Eu eram nebună dupa Todd 
Harvey și aveam 17 ani! Dar de unde stiti toate astea? 


Chelnerul aduse nota într-o mapă de piele pe care o puse în 
faţa lui Thomas. 

— Sunteţi invitatul meu, așa am convenit, îi reaminti Manon, 
încercând să ia mapa. 

Însă Thomas îi dăduse discret cartea de vizită chelnerului 
mai devreme. Semnă chitanta și își puse la loc portofelul. 

— Nu-mi explic cum aţi reușit scamatoria asta, n-am văzut 
nimic, protestă Manon. 

— Datorită stângăciei mele, răspunse Thomas ridicându-se. 


Thomas se opri lângă masa vecină și-și rugă tatăl să se 
întoarcă acasă prin mijloacele proprii. Raymond oftă și dispăru. 


Manon nu mergea tocmai drept prin parcare și, odată ajunsă 
la mașină, îi aruncă cheile lui Thomas și îi spuse adresa ei. 

Priusul urca pe California Street. O tăcere apăsătoare 
domnea între ei de când părăsiseră Fort Mason. Tăcere pe care 
Manon o rupse într-un final. 

— La urma urmei, de ce nu? Fiecare suportă doliul cum 
poate. Daca simtiti nevoia să-l ţineţi în viata pe tatăl 
dumneavoastră în felul ăsta, sunteţi liber s-o faceţi. Eu, care nu 
beau niciodată, m-am matolit. Mâine o să mă trezesc cu o 
durere de cap fenomenală, care se anunţă deja, și nimic din 
toate astea nu va fi existat. 

— Așa mi-am zis și eu... după joint. 

— Haideţi, oftă ea deschizând geamul, marturisiti-mi cum ati 
aflat atâtea lucruri despre mine? 

Sosiseră la destinaţie și Thomas parcă Priusul pe trotuar. Se 
răsuci să ia o sacoșă pe care o lăsase pe bancheta din spate și o 
puse pe genunchii lui Manon. 


— Asta va aparţine, îi spuse. 

— Ce e aici? 

— O casetă în care tata păstra scrisorile de la mama 
dumneavoastră. Dacă într-o zi le găsiți pe cele scrise de el, mi- 
ar plăcea mult să mi le trimiteţi. Si eu v-am scris un e-mail, însă 
nu l-am expediat de teamă că n-o să vreţi să mai vorbiti cu 
mine. L-am printat, e la fundul sacoșei. 

Manon se uită fix la Thomas, simțindu-se incapabilă să 
rostească vreun cuvânt, incapabilă și să înţeleagă emoția ce o 
cuprinsese acum, când trebuia să se despartă de el. Dorea să 
rămână acolo, să-l asculte vorbind despre copilărie, făcându-i și 
alte confidente despre mama ei. Dorea să-i pună o mie de 
întrebări, fara insolenta, fără scepticism de asta dată, chiar 
daca toate astea n-aveau nicio logica, doar ca sa-i auda vocea, 
să nu se întoarcă singură acasă. Însă Thomas nu zicea nimic, si 
ea cobori din Prius, după care se împletici înapoi. 

— Mi-am amintit că e mașina mea. 

— Bineînţeles, se scuză Thomas, dându-i cheile. Vă duc până 
la ușă. 

— Pot să mă descurc singură, spuse ea, îndreptându-se spre 
imobil. 

— Mă îndoiesc, replică Thomas, repezindu-se s-o ţină când ea 
alunecă de-a lungul felinarului de care se rezemase cu spatele. 

Thomas o ajută să se ridice, așteptă răbdător până când ei îi 
mai trecu ameteala și o sprijini pe treptele de la intrare. 

Urcară scara până la primul etaj și Thomas rămase lângă ea 
până când Manon descuie ușa. 

— Reusiti să ajungeţi în pat? 

— E o garsonieră, ar trebui să nimeresc. Stati, nu plecaţi 
încă! Ce aţi vrut să spuneţi cu trecutul părinților noștri ar face 
continuarea prea complicată? 

Thomas se uită lung la ea, se apropie și o sărută scurt pe 
buze. 

— Noapte buna, Manon. 


ia te a EI i 
aeee : 

- Ti = Sores! a e 

NE TRER 

SE 
ay =a 
= I} 
S; Sul 
1° 


= —— aia 
ză Td 
E 
T 
oar í 
= -A 


ve 


oe 


re ira 


E. ace al 


19 


Vineri, ora 3:00 dimineata 


Acasa, Manon facuse un dus prelungit, care o inviorase, dar 
nu-i potolise migrena. 


Se imbracase cu un tricou lung si se asezase turceste pe 
covor. Se uitase multa vreme la caseta din lemn, inainte de a 
găsi curajul să o deschidă. Într-un târziu, trase adânc aer in 
piept și săltă capacul. 


O emoție vie puse stăpânire pe ea când descoperi toate acele 
plicuri cu scrisul mamei sale pe ele. 

Luă prima scrisoare adresată lui Raymond. 

Data de 20 de ani. 


Iubirea mea aflată departe, dar atât de aproape, 

A trecut un an. Apartamentul în care ne-am instalat nu e 
foarte mare. Îmi lipseşte casa mea din Franța, mai putin decât 
imi lipsesti tu, adevărat, însă amintirile acestea sunt legate. Mi- 
am transformat camera în refugiu, am adunat în ea toate 
amintirile ce mi-au rămas. Câteva fotografii pe care le-ai făcut 
vara. Le privesc așa cum admiri un apus de soare, vrăjită și 
tristă să văd ziua stingându-se, nutrind speranța că dimineața 
va veni curând. 

În micul vestibul cu mochetă, mi-am așezat biblioteca din 
lemn de cireș, cu rafturile încărcate de cărți care îmi plac, cu 
care mi-am petrecut atâtea seri, toate lecturile despre care noi 
doi discutam pe bancă. Livingul este o încăpere mare, 
luminoasă, cu ferestrele dând spre golf. Deseori, mobilele cu 
patina timpului lucesc. Divanul este acoperit cu un pled colorat. 
Mai tii minte? L-ai admirat într-un magazin de pe Grande Rue. 
A doua zi, m-am dus și l-am cumpărat pe ascuns. Așezată la 
biroul meu, de unde iti scriu, pot să contemplu tot golful San 
Francisco. La dreapta e Bay Bridge, colina Telegraph Hill, 
dominată de Coit Tower. Ce nume caraghios, nu-i așa? A fost 
construit datorită unei femei extraordinare, după moartea ei, 
inchipuie-ti. Fuma și purta pantaloni cu mult înainte ca 
asemenea lucruri să fie acceptate. Era o jucătoare împătimită și 
se îmbrăca precum un bărbat pentru a putea intra în casele de 


jocuri rezervate barbatilor. O femeie admirabila, mi-ar fi placut 
sa am curajul ei; si-a lasat toata averea orasului. Ani in sir, din 
vârful turnului, oamenii pândeau întoarcerea navelor. Am urcat 
și eu in el si am așteptat. Sunt conștientă că nimic din ce-ţi 
povestesc nu prezintă mare interes, dar ce să-ți spun fără să te 
ranesc? Manon se obișnuiește cu noua ei viata, mă temeam ca 
plecarea noastra precipitata o s-o dea peste cap. Vorbeste deja 
engleza, mă rog, să zicem ca se descurcă admirabil. Este 
complicea și cea mai bună prietenă a mea, în timp ce eu uit de 
mine ca să pot fi mama iubitoare de care ea are nevoie. A 
crescut mult, o întrezăresc deja pe tânăra minunată care va 
deveni cândva. Are un caracter puternic, pe care de multe ori îl 
temperez, chinuindu-mă din răsputeri să-i ascund cât mă 
fascinează și mă umple de admiraţie. S-a apucat de dans după 
ce-am ajuns aici, profesorul ei imi spune că este foarte 
înzestrată. Sper că n-o să vrea să devină balerină, e o meserie 
care implică multe suferințe, dar, dacă ea dorește, nu mă voi 
opune, nimic nu se poate opune voinței ei indarjite si cu atât 
mai putin spiritului ei rebel. 

Este 3:00 după-amiaza, curând plec s-o iau de la scoala. E 
vremea frumoasă azi, ferestrele sunt deschise si aud zanganitul 
tramvaielor cu cablu care străbat orașul. Când urci in ele, poți 
să rămâi în picioare pe scara exterioară. Vântul iti flutură părul 
și senzația este îmbătătoare, cam asa cum te simteai odinioară 
în vechile autobuze din Paris, când stăteai pe platforma din 
spate. 

Seara, mirosul și umezeala ce vin dinspre ocean mă poartă 
departe de acest peisaj. Respir parfumul unei alte mări, unde 
priveam amândoi peninsula ce înainta printre valurile 
întunecate sau vasele pescarilor ce se întorceau pe inserat. 

Esti pentru mine persoana căreia îi poți spune orice, care te 
înțelege si te iubește. De aceea știu că înţelegi tot ce cuvintele 
mele, chiar atunci cand sunt stângace, încearcă să-ți spună. 

Iubirea mea, tu, care ești universul meu, știi bine că n-am 
plecat, fiindcă amintirea ta e mereu aici, ca un cânt în inima 
mea. 


Camille 


Manon impaturi scrisoarea si o puse la loc in plic. Apoi 
începu să citească alta. 


Iubirea mea aflată departe, dar atât de aproape, 

Scrisoarea ta m-a bucurat enorm. Am trecut ca în fiecare joi 
pe la post-restant. Cand ma duc acolo, îmi imaginez ca sunt o 
spioană plecată să ridice un mesaj de cea mai mare importanţă. 
De altfel, nu așa și este? Însă nimeni nu mă urmărește. Manon 
e la colegiu, iar el, nu știu, călătorește mult. 

Nu vreau să te îngrijorezi, dar ca să înţelegi ceea ce mă 
pregătesc să-ți scriu, trebuie să-ți mărturisesc ca am avut 
recent o stare de rău. Nimic grav, pe cuvânt. Esti medic, 
niciodată nu te-as minţi. Dar în clipa când mi-am pierdut 
cunoștința pe stradă, am crezut că o să mor. Când mi-am 
revenit, m-a cuprins o spaimă cumplită, nu din cauza acestei 
mici neplăceri, ci la gândul că într-o zi as putea pati ceva si nu 
voi fi apucat să mă destăinuiesc tie in întregime. 

Când Manon doarme, casa mea e pustie. Tu lipsești, tu care, 
acum 10 ani, mi-ai înapoiat tinerețea. Nu mai eram decât o 
mamă, mulțumită cu fiica ei, nu trăiam decât pentru ea, având 
ca unic scop s-o fac fericită. Îmi duceam zilele în ritmul zilelor 
ei. O duceam dimineaţa la scoala si asteptam să vină ora s-o iau 
după cursuri. Ne întorceam acasă de mână, apoi ea se așeza 
lângă mine și desena până seara. Miercurea, când vremea ne-o 
permitea, pregăteam un picnic și ne instalam amândouă în 
grădină. 

În vacanțe, ni se întâmpla adesea să dormim împreună, 
fiindcă tatăl ei stătea cu noi doar în weekend. Intr-o zi de vară, 
pe la prânz, pe o vreme minunată, marea era calmă, iar vântul 
nu sufla deloc. Doar câteva valuri firave, leneșe, veneau să 
moară la picioarele noastre. Plaja era pustie, Manon isi mânca 
sandviciul cu poftă, aşezată într-o barcă trasă pe nisip. 

Eu citeam, când am auzit o voce de bărbat în spatele meu: 
Daca această fetiță n-ar fi avut o mamă atât de drăguță, aș fi 
certat-o aspru. 

Am ridicat capul și ţi-am întâlnit privirea. Ti-am răspuns 
aproape furioasă: Si de ce, mă rog? 

Iar tu mi-ai răspuns: Fiindcă mi-am petrecut toată dimineaţa 
curatindu-mi barca, iar ea mi-o umple de firimituri. 


Ai plecat si te-ai intors curand cu o sticla de rosé si doua 
pahare. Fiul tau urma un curs de calarie la un manej, nu 
departe de noi, si mi-ai sugerat s-o înscriu si pe fiica mea. Erai 
atât de frumos, de mândru! Ochii tăi făcuseră să renască în 
mine o femeie moartă de multă vreme. Dragostei nu-i 
poruncesti. 

Mi-am înscris fiica la lecţiile cu ponei. Zi de zi stăteam pe 
bancă și ne uitam la copiii noștri. Îmi respectai tăcerile. Ai avut 
delicatetea să nu-mi povestești niciodată viata voastră, iar eu 
am procedat la fel. Momentele petrecute împreună nu 
aparțineau decât prezentului și nouă înșine. Într-o zi, Manon s- 
a apropiat de tine și ti-a spus: Cred că mama vă iubește mult. 
lar eu am rosit. 

Urmarea o cunosti, iubirea mea, dar trebuia să-ți mărturisesc 
ce cadou minunat mi-ai făcut. Manon a devenit o tânără femeie 
și, datorită tie, si eu la fel, pentru totdeauna. 

E atât de greu să fii înțelept! 


Camille 


Manon continuă lectura toată noaptea, până la ultima 
scrisoare a mamei sale, apoi, înainte să se culce, își aminti 
cuvintele lui Thomas. 

Se repezi la sacoșă și găsi mesajul lăsat de el. 


La primul licăr al zorilor, deschise fereastra și se lăsă 
învăluită de parfumul ce răzbătea până la ea dinspre ocean. 


20 


Vineri, ora 10:00 dimineata 


Thomas se indrepta spre Baker Beach. Langa el, Raymond il 
batu tandru peste mana. 

— Avem noroc, e vreme frumoasa, zise el. 

Thomas ramase tacut. 

— Seara ta s-a incheiat bine? 

— Mai bine nici ca se putea. 

— Mă întreb datorită cui, replică Raymond. A băut, nu 
gluma! Dar nu poti s-o invinuiesti, ai ales un vin excelent. 

— Tu m-ai invatat sa aleg un vin. 

— A, da? Uitasem. 

— O să-mi lipsești enorm, murmura Thomas. 

— Știu, sentimentul e reciproc, dar acum eu voi veghea 
asupra ta. Fiecare, la rândul lui. 

— Osa fii fericit acolo? 

— Nu-ţi face griji, sunt obișnuit. Mi-am petrecut viata 
alergând după mici momente de fericire și mi s-a întâmplat să 
am câteva, uneori chiar mari, ca atunci când te-ai născut tu. O 
să mă descurc foarte bine. Cum crezi că am reușit să obţin 
această scurtă permisie? Cunoști pe cineva mai abil decât tatăl 
tau? — 

— [i cunosc orgoliul, l-am moștenit. 

— Atunci, ai grijă la excesele lui, fiule. 


Mașina s-a apropiat cât s-a putut de mult de plajă și a oprit în 
parcarea pustie de la Baker Beach. Thomas îi spuse șoferului să 
nu-l aștepte. 

Deschise portiera, își luă geanta de voiaj și-i făcu semn 
tatălui său să-l urmeze. 


Înaintară amândoi pe nisip. Raymond se uită de jur-împrejur 
și arătă spre o dună. 

— Acolo sus ar fi ideal, hotări el. 

Thomas începu să urce, când mobilul îi vibră în buzunar. 

— Unde ești? întrebă Manon. 

— La Baker Beach, răspunse el. 

— Ajung în maximum 20 de minute. 

— Cred că e mai bine să fiu singur. 


— Stiu ce te pregatesti sa faci, ti-am citit scrisoarea. 

— Si totuși, îl suni pe nebunul care a scris-o? 

— Am cunoscut un pianist. Mi-a promis că o poveste, oricât 
de nebunească, poate deveni adevărată dacă doi oameni cred în 
ea. Mi-aș dori să-și ţină promisiunea. Tu erai acolo pentru 
mama, eu voi fi acolo pentru tatăl tău. Așteaptă-mă! 


Din vârful dunei, Raymond admira linia orizontului. Thomas 
se așeză alături. 

— O femeie nu trebuie lăsată să aștepte, dar noi ne petrecem 
viata asteptandu-le. E aiurea, nu crezi? 

— Îmi asculti și conversațiile telefonice! 

— N-am nicio vină... calea undelor... la uite, ce ciudat! Aud în 
minte un fel de muzică. 

— E o melodie pe care am compus-o azi-noapte. 

— Si compui acum? 

— Compun dintotdeauna, dar n-am dat nimănui să asculte 
nimic. 

— Rau faci. E foarte frumos, zici ca-i refrenul unui cantec. 
Te-ai gandit la un titlu? 

— Ghost in Love, raspunse Thomas. 


Raymond il privi cu acelasi zambet in coltul gurii pe care il 
afisa iar si iar ca sa-si ascunda emotiile. 

Stateau unul langa altul, intr-o tacere deplina. Din cand in 
cand, Thomas se uita la ceas, iar tatăl sau îi repeta de fiecare 
dată să nu se mai agite, ea era pe drum. Si cu cât timpul 
trecea, cu atât Raymond părea mai vesel. 

— Uite-o! exclamă el brusc. Ridică-te s-o întâmpini, e un 
lucru elementar. Si scutura-ti pantalonii, sunt plini pe nisip. 

Manon purta blugi negri și o cămașă albă, pe talie. Ducea pe 
umăr o sacoșă mare de pânză care adăuga o notă de eleganţă 
înfățișării ei delicate. 

Urcă duna și ajunse în vârf cu răsuflarea tăiată. 

— Am condus cât de repede am putut, zise ea punând sacoșa 
lângă a lui Thomas. 

El o privi fără să scoată niciun cuvânt si Manon îi întoarse 
sărutul din seara precedentă. 

— Aveai dreptate, mi-am amintit tot. Am citit azi-noapte 
scrisorile mamei, mesajul tău și... 


Se uită la sacosele de la picioarele lor, mânerele se 
amestecasera. 

— Nu prea stiu cum sa procedez sa le indeplinesc dorinta, 
continua ea. 

Thomas se apleca si scoase urna tatalui sau. Manon il imita si 
ridica urna mamei sale. 

— Am fost s-o iau de acasa pentru aceasta ultima calatorie. 
Tata nici nu voia sa auda, dar nu i-am lasat de ales. Ne-am 
certat, o să stea supărat câteva săptămâni și o să-i treacă. 
Niciodată n-a știut să-i reziste prea mult fiicei lui. Trebuie să 
rostim câteva cuvinte? întrebă ea ușor îngrijorată. 

Raymond îi dădu de înţeles lui Thomas că nu merita 
osteneala, timpul îi zorea. Însă de data aceasta, Thomas făcu 
așa cum îl tăia capul pe el. 


— Nimeni nu ne poate cere să ne înmormântăm părinţii de 
două ori la rând, nici măcar ei. O să procedăm într-un mod mult 
mai vesel. 

— El e aici? întrebă Manon. 

Thomas răspunse cu o privire. Raymond îi observa, 
nerăbdarea i se citea în ochi. 

— O vezi și pe mama? 

— Nu, dar el îmi face semn că este și ea aici. Să deschidem 
urnele, că nu-și mai găsește locul. 


Ceea ce și făcură amândoi, cu nesfarsite precautii. Thomas 
răsturnă cenușa tatălui său în urna lui Camille și declară cu 
glas tare: 

— Prin puterile pe care ni le-aţi conferit, vă declarăm uniţi 
pentru vecie. 

Manon se uită fix la el, aproape amuzată. 

— Ai uitat să le spui că se pot săruta, așa e obiceiul, adăugă 
ea. 

Thomas scutura urna, cum îl învățase tatăl său. 


În clipa în care Manon împrăștie cenușa, silueta lui Camille 
apăru pe plajă. 

Radioasă, se indrepta spre prietenul verilor ei și-l imbratisa 
cu înflăcărare. 


— Referitor la sărut, cred că... treaba e ca și rezolvată, 
confirmă Thomas. 


Camille și Raymond se întoarseră spre copiii lor, păreau 
amândoi atât de fericiţi, încât Thomas se surprinse zâmbind. 
Manon nu-l scăpa din ochi. 

Siluetele lor se estompau treptat. Chiar înainte să dispară, 
Raymond o rugă pe Camille să-l scuze o clipă, mai avea un 
ultim lucru să-i comunice fiului său, câteva cuvinte care contau 
doar pentru ei doi. 

Se apropie de Thomas și-i șopti la ureche: i 

— Ştiu ce nu ti-am spus niciodată suficient. In asta consta 
esentialul, răspunsul la întrebarea ta era atât de evident, ca ma 
mir cum de mi-a luat asa mult timp să-l găsesc. La dracu’ cu 
pudoarea, eu voi merge în paradis fiindcă te iubesc, fiule. Asta 
înseamnă să fii tată, iar eu sunt al tău pentru eternitate. 


Epilog 
Trei avioane si o zi mai târziu, Thomas pasi pe scena Operei 
din Varșovia și se așeză la pian. 
Astă-seară, cânta din nou Rahmaninov, dar Concertul nr. 2 îl 
purta acum dincolo de câmpiile Rusiei, până la celălalt capăt al 
lumii, pe o plajă din California, la Baker Beach. 


Când atacă partea a doua, îi scăpă o notă greșită care îl 
scandaliză pe dirijor. 

Thomas nu putuse rezista tentatiei de a arunca un ochi în 
sală. 

Pe rândul trei, stătea Manon. 


sete 


“N A Ly {i 


ae) ne pA 


fi sy 


Multumiri 
Lui 
Raymond. 
Pauline, Louis, Georges si Cléa. 
Daniele si Lorraine. 


Susanna Lea. 

Emmanuelle Hardouin. 

Cécile Boyer-Runge, Antoine Caro. 

Juliette Duchemin, Sandrine Perrier-Replein, Letitia 
Beauvillain, Sylvie Bardeau, Lydie Leroy, Joël Renaudat, Céline 
Chiflet, tuturor echipelor de la Editions Robert Laffont. 

Pauline Normand, Marie-Eve Provost, Jean Bouchard. 
Léonard Anthony, Sébastien Canot, Mark Kessler, Xaviere 
Jarty, Julien Saltet de Sablet d’Estiéres, Carole Delmon. 

Devon Halliday, Noa Rosen, Kerry Glencorse. 

Brigitte Forissier, Sarah Altenloh. 

Djohr Guedra. 

Eric si Miguel. 

Gilles si Carine. 


Marc Levy a debutat in 2000 cu 
romanul $i dacă e adevărat... care 
s-a vândut in milioane de exemplare 
in intreaga lume și a fost ecranizat in 
2005, cu Reese Witherspoon si Mark 


Cartile semnate de Marc Levy sunt 

traduse in 49 de limbi. Cu peste 45 de 
milioane de exemplare vândute, este 
cel mai citit scriitor francez din lume. 


La Editura Trei au apărut toate 
romanele sale. 


MARC LEVY 


Trei zile in San Francisco. 
Trei zile pentru a-si scrie istoria. 


Ce ai face dacă o fantomă ar apărea in viata ta și te-ar ruga să 
o ajuţi să-și îndeplinească cea mai scumpă promisiune? 

Ai fi gata să te urci cu ea în avion până la capătul lumii? 
Chiar dacă toți cei din jur te-ar crede nebun? 


Si dacă această fantomă ar fi a tatălui tău? 


Thomas, un pianist remarcabil, este antrenat într-o aventură 
fabuloasă: o promisiune, o călătorie la San Francisco, o 
incercare de regăsire a timpului pierdut, o întâlnire 
neașteptată... 


Comparabilă cu poveștile de dragoste ecranizate de Frank 
Capra și Billy Wilder, Fantoma şi iubirea te face să crezi in 
miracole. 


Wi 


786064 


| 


9