John Case — Sindromul

JOHN CASE 


SLI DIDI L 


Știi cine ești cu adevârat? 


www.virtual-project.eu 


JOHN CASE 


SINDROMUL 


Știi cine ești cu adevărat? 
Original: The Syndrome (2001) 
Traducerea din limba engleză: 

CARMEN-IULIA BOURCEANU 


ny 


virtual-project.eu 


RAO International Publishing Company 
2004 


Moto: 

„Trebuie să existe și o altă putere, o a treia clasă de 
indivizi, în afara conducătorilor și a învăţaţilor; iar 
această a treia clasă are datoria de a preveni greșelile 
și de a elimina din fașă cauzele potenţialelor crize. In 
mod cert, trebuie să existe un grup de oameni a căror 
sarcină este de a îndepărta «merele putrede», de 
îndată ce apar primele semne de «stricăciune»... 

O astfel de grupare acționează «sub acoperire». Ea 
reprezintă sau o putere prin ea însăși, sau i se acordă 
puteri discreţionare din partea celor mai înalte autorități 
civile...” 


Citat din  /mperiul invizibil, 
raport la încheierea acțiunii, 
trimis de Carleton Coon șefului 
OSS, William Donovan, în Ultimul 
erou de Anthony Cave Brown. 


e PROLOG e 
Zurich 


16 iunie, 1996 

Nu era în Grande Jatte. Nu chiar. Nu era nici măcar după- 
amiază. Nu încă. Dar atmosfera era exact ca în tablou, părea că 
nu s-ar fi putut întâmpla nimic rău. Parcul era liniștit. Zi însorită 
și plictisitoare. Lacul de un albastru incandescent lucea sub 
atingerea brizei. 

Lew McBride își urma traseul obișnuit de jogging prin parcul 
îngust care se întindea pe malul lacului Zürichsee, de la 
aglomerata Bellevueplatz până la periferia orașului. Parcursese 
deja vreo cinci kilometri și acum se întorcea, alergând pe sub 
copacii cu umbra rară și gândindu-se la Seurat. 

Pânza imensă a artistului poantilist era însuflețită de bărbaţi 
respectabili cu jobene, copii și femei în crinoline, purtând 
umbreluțe de soare. Dar epoca pe care tabloul o surprindea era 
dinaintea celor două războaie mondiale, înainte de apariţia 
serialului Seinfeld, a Internetului și a „epurărilor etnice”. 
Oamenii sunt altfel acum și tot altfel par și după-amiezile de 
duminică (chiar dacă sau mai ales dacă oamenii ar fi la fel). 

De exemplu, i se părea că jumătate din fetele pe care le 
văzuse, fie vorbeau la telefoane celulare, fie erau pe role, fie 
făceau ambele lucruri deodată. Cu priviri aţâţătoare își afișau 
piercing-urile din buric și defilau chicotind pe lângă puști cu 
mingi de fotbal, muncitori chiulangii care moțăiau și cupluri 
îmbrățișate care se sărutau în iarba mare și mătăsoasă. Aerul 
proaspăt venea dinspre Alpi, însorit, răcoros și dulce, aroma lui 
ușoară era din când în când amestecată cu izul fumului ţigărilor 
de marijuana. 

Îi plăcea Zurich-ul. Locuind aici, avea ocazia să-și exerseze 
germana. Fusese prima limbă străină pe care o învățase în liceu; 
o alesese pentru că îi picase cu tronc o elevă străină care venise 
în cadrul unui program de „înfrăţire” între licee. Mai târziu 
învățase spaniola, prinsese puţină franceză și chiar un pic de 
creolă, dar tot germana era pe primul loc - mulțumită lui Ingrid. 
Zâmbi când își aminti de Ingrid și de corpul ei incredibil și 
străbătu în fugă cheiul unde ambarcaţii cu vele își legănau 
odgoanele și lanţurile, lovindu-se între ele, cu scârțâituri și 
clinchete specifice. Abia dacă le auzea. Avea volumul walkman- 


ului dat tare și asculta un cântec vechi de-al lui Lou Red, despre 
o anume Jane... dulce Jane... cântat de Margo Timmons. 

Jogging-ul, cărţile și muzica erau drogurile secrete ale lui 
McBride și, privat de ele, devenea agitat și nefericit. Ele erau 
motivul pentru care nu deţinea (mai bine zis, nu-și permitea să 
întrețină) o barcă adevărată, cu pânze - pe care și-ar fi dorit-o 
foarte mult. Apartamentul lui din San Francisco îi exemplifica pe 
viu obsesiile. Lângă fereastră erau casetofonul și canapeaua 
uriașă, iar teancurile de CD-uri și stivele de cărți se înălţau ca 
niște colonade: blues, mornas, De Lillo și operă. Apoi, Konpa, 
rock și gospel. Chatwin despre Patagonia și Ogburn despre 
Shakespeare. Mai era și o duzină de cărţi despre șah, sport 
despre care McBride mai mult citea decât îl juca (excepţie 
făceau, poate, momentele din Haiti, când el și Petit Pierre 
stăteau uneori ore în șir în Oloffson, aplecaţi asupra unei table 
vechi de șah, sorbind rom). 

Gândul acesta îl făcu să simtă dorul prietenilor, al locurilor, al 
partidelor de șah... 

În timp ce alerga, își privi ceasul și, când văzu cât era, iuți 
pasul. Mai avea cam o oră și douăzeci de minute până la 
întâlnirea de la Institut și nu-i plăcea să întârzie. (De fapt, îl 
scotea din sărite dacă întârzia.) 

Situat în Kussnacht, la vreo douăzeci de minute de hotelul lui 
McBride, Fundaţia institutului pentru Studii Globale era o cladire 
mică, dar venerabilă, impunătoare, construită cu bani vechi, 
proveniţi din fonduri de pe ambele maluri ale Atlanticului. Ca 
multe alte fundaţii, concepute în perioada de reconstrucţie de 
după cel de-Al Doilea Război Mondial, Institutul era dedicat ideii 
- vagi și efemere - a păcii mondiale. În acest scop, an de an, 
Institutul găzduia conferinţe și acorda burse de cercetare unui 
grup de tineri străluciți, ale căror interese în studiu și 
documentare coincideau cu cele ale Fundaţiei. 

Studiile aveau teme diverse, cum ar fi: „apariţia formațiunilor 
paramilitare din Africa Centrală”, „Islamul și Internetul”, 
„defrișările din Nepal”, inclusiv studiul lui McBride - care analiza 
componenta terapeutică a ritualurilor specifice religiilor 
animiste. Cum Războiul Rece era de domeniul trecutului, 
directorii Fundaţiei ajunseseră la concluzia că eventualele 
conflicte mondiale care puteau să apară vor fi doar niște dispute 


de mică amploare, alimentate, în majoritatea cazurilor, de 
diferențele etnice și religioase. 

In ultimii doi ani, McBride călătorise mult, după ce-și 
definitivase studiile aprofundate în Psihologie clinică și Istorie 
modernă. În tot acest timp, scrisese o serie de articole despre: 
tehnicile de convertire în masă ale tămăduitorilor din Brazilia, 
inducerea stărilor de transă în cadrul ceremoniilor voodoo în 
Haiti și importanţa leacurilor băbești în ritualurile din 
Candomblé. 

Două dintre aceste articole îi fuseseră publicate în New York 
Times Magazine și-i aduseră un contract pentru scrierea unei 
cărți. In trei luni bursa lui ar fi trebuit reînnoită, dar când se 
gândi mai bine, hotărî să se oprească pentru moment. Se 
săturase să fie tot timpul pe drumuri și cu bagajele făcute, și 
hotărâse să se concentreze asupra scrierii unei cărți. Institutul îl 
convocase deja să participe la „discuţia” lor anuală de la Zurich, 
iar asta era ocazia perfectă pentru a le anunța din timp 
hotărârea pe care o luase. 

Cu alte cuvinte, planurile lui erau un alt mod de a spune că 
viaţa este frumoasă, dar că poate fi și mai frumoasa. Dacă 
întâlnirea decurgea așa cum plănuise, avea timp să prindă 
zborul spre Londra, de la ora șase, și să ajungă astfel la timp 
pentru a lua cina cu Jane - adevărata Jane, pe care nu o mai 
văzuse de câteva luni. 

„Dulce Jane, dulce Jane...” 

Acest ultim gând îl făcu să accelereze ritmul alergării, în așa 
fel încât ajunse înapoi la Hotelul Florida, unde stătea, cu vreo 
zece minute mai devreme decât se așteptase. Astfel, avu destul 
timp ca să facă duș, să se bărbierească, să se îmbrace și să-și 
facă și bagajul - o geantă tip sac, din pânză de cort, care nu mai 
arăta ca pe vremea când fusese nouă. 

Se întâlnea cu directorul Fundaţiei, Gunnar Opdahl, un chirurg 
norvegian, bogat și cosmopolit, care renunţase la medicină în 
favoarea acţiunilor filantropice. Ştia că directorul ar fi vrut ca el 
să se reînscrie pentru al treilea an consecutiv, fiindcă vorbise cu 
el la telefon pe când încă mai era în California. Era bucuros că 
are ocazia să se întâlnească faţă în faţă cu Opdahl, pentru că 
astfel i se oferea prilejul de a-și argumenta motivele care 
conduseseră la hotărârea sa de a se retrage și, în același timp, 
pentru că putea să-și exprime recunoștinţa față de Institut. 


Și ar mai fi fost ceva bun în toate astea: putea s-o viziteze pe 
Jane în drumul spre casă. 

Institutul își avea sediul într-o vilă construită la începutul 
secolului, un bloc întunecat de granit, comandat de un 
industriaș elvețian, care mai târziu se spânzurase în foaier de un 
candelabru (pe care astfel l-a și distrus). Clădirea, înaltă de trei 
etaje, avea ferestre din sticlă veche, vălurită și toate erau 
încadrate într-o feronerie complicată. La colțurile acoperișului, 
burlanele de cupru se terminau cu câte un gargui, trei coșuri 
țâșneau din acoperișul de ţiglă, iar la ferestre erau o jumătate 
de duzină de jardiniere înţesate de flori. 

La intrare, lângă ușa masivă, o placă mică, de alamă, atesta 
identitatea Fundaţiei în limbile germană, engleză și franceză. În 
timp ce apăsă soneria, o dată și încă o dată, zări deasupra 
arcadei plumbuite a geamului camera de luat vederi, conectată 
la un circuit închis; aceasta era orientată în jos, spre el. 

— Lew! 

Ușa se deschise larg și în cadrul ei apăru Gunnar Opdahl. Cu 
statura lui impresionantă, acesta nu lăsa să se vadă nimic din 
ceea ce era în spatele lui. Mai înalt de 1,85 metri, atât cât 
măsura McBride, directorul Fundației era îmbrăcat impecabil, 
într-un costum scump, ce părea croit de mână, și purta o 
cravată Hermes, care îl făcu pe McBride să se gândească 
imediat la cele văzute în magazinele duty free din Aeroportul 
Heathrow. 

Fiind genul deșirat, dar totuși solid, Opdahl se mișca la 
cincizeci de ani cu graţia și lentoarea unui atlet îmbătrânit: ceea 
ce și era de fapt, întrucât câștigase o medalie de bronz la o 
probă de coborâre, cu mai bine de douăzeci de ani în urmă. 
Odată pomenise într-o discuţie a lor, curioasă coincidență, cum 
tatăl lui McBride ar fi fost medaliat la aceleași Jocuri Olimpice (la 
Sapporo, 1972), luând argintul la biatlon (fiind primul american 
care participase la acea probă). În acel moment, Opdahl 
schițase o expresie amabilă, plângându-se în același timp că: 
„Norvegia a luat biatlonul - cel puţin, așa zicem noi!” 

Acum, Opdahl îi strânse mâna și îl luă pe McBride prietenește 
de după umeri: 

— Cum ai călătorit? îl întrebă. Ai avut ceva probleme? 

Bărbatul mai în vârstă îl pofti pe McBride înăuntru și închise 
ușa în urma lor. 


— O ușoară întârziere, atâta tot, răspunse McBride, în rest 
zborul a fost în regulă. 

— Și Hotelul Florida? întrebă Opdahl, părând ușor derutat 
când îi luă sacul lui McBride și îl așeză lângă ușă. 

— Hotelul a fost grozav! 

Opdahl râse ușor, ca pentru sine: 

— Într-adevăr, camerele sunt mari. Dar „grozav”? Nici chiar 
așa! 

McBride zâmbi la rândul lui: 

— Ei, mă rog, măcar este ieftin. 

Opdahl scutură din cap și plescăi în semn de dezaprobare: 

— Data viitoare să te cazezi la Zum Storchen și lasă grija 
banilor în seama Fundaţiei. Ti-am mai spus: de asta ne ocupăm 
noi! 

McBride schiță un gest, ceva între o ridicare din umeri și o 
înclinare a capului și privi în jur. Încăperile Fundaţiei erau mai 
mult sau mai puţin așa cum și le amintea; cu covoare persane 
înșirate de-a lungul podelelor de marmură, cu tavanele 
supraîncărcate cu ornamente și încadrate de baghete de stejar, 
cu tablouri în ulei reprezentând flori și peisaje, precum și cu o 
desfășurare albă de componente PC pe biroul din lemn masiv, 
model vechi. 

Deși mai fusese la Institut doar de două ori, era surprins că la 
sediul central era atâta liniște și pace.  Observându-i 
nedumerirea, Opdahl îl bătu pe umăr și îl linişti făcându-i semn 
să se îndrepte spre scări: 

— Suntem numai noi, exclamă el, pășind înaintea lui McBride 
în direcția arătată. 

— Vorbiti serios? 

— Desigur. E sâmbătă! Nimeni nu vine să lucreze sâmbăta - 
cu excepția șefului. Şi asta numai pentru că n-am încotro! 

— De ce nu? întrebă McBride când începură să urce treptele. 
Din moment ce dumneavoastră sunteţi șeful... 

— Pentru că locuiesc aici, îi spuse Opdahl. 

Cei doi urcau în același ritm, îndreptându-se spre al treilea 
etaj. 

— Întotdeauna am presupus că locuiţi în oraș, remarcă 
McBride. 

Opdahl clătina din cap și se strâmbă: 


— Nu. Asta e... cum se spune? Aici e casa mea departe de 
casă. 

Când ajunseră între etaje, Opdahl se opri și se întoarse cu faţa 
către McBride ca să-i explice: 

— Soţia mea locuiește la Oslo și urăște Elveţia. Spune că-i 
prea burgheză. 

— Păi tocmai ăsta-i farmecul ei, răspunse McBride. 

— Cu siguranţă, dar în unele situații nu o poţi contrazice. 

— Și copiii dumneavoastră? 

— Ei locuiesc cam peste tot. Un băiat - la Harvard, celălalt - în 
Dubai. Fata stă în Rolle. 

— Cu școala? 

— Mda! Mi-am petrecut jumătate din viață prin avioane, 
încercând să câștig timp și să umplu distanţele. 

— Și în restul timpului? 

Lui Opdahl îi flutură pe buze un zâmbet amar și reîncepu să 
urce scările până să răspundă: 

— În restul timpului strâng bani pentru Fundaţie sau 
îndosariez informaţii la zi, încercând să menţin legătura cu 
persoane ca dumneavoastră. 

De data asta fu rândul lui McBride să zâmbească, în timp ce 
continuau să urce și glumi pe seama faptului că rămăsese fără 
suflu: 

— Parcă era un lift, remarcă el. 

— Este unul, dar nu-mi place să-l folosesc în week-end, îi 
răspunse Opdahl. Dacă se întâmplă să fie o pană de curent... îţi 
dai seama. 

În vizitele anterioare, McBride se întâlnise cu Opdahl și cu 
asistenții săi într-o sală de conferinţe de la etajul doi, așa încât 
era puţin curios să vadă cum arată sălile de la etajul superior. 
Ajunși la etajul trei se opriră în faţa unei uși care nu se potrivea 
deloc cu stilul clădirii în care se aflau. Era neobișnuit de groasă, 
din metal - nu din lemn, cum te-ai fi așteptat - și afișa la intrare 
o tastatură șlefuită din aluminiu, cu ajutorul căreia se deschidea. 

Opdahl formă trei sau patru numere și ușa se deblocă cu un 
zgomot metalic. Directorul Fundaţiei își dădu ochii peste cap și 
spuse: 

— Urât, nu-i așa? 

— Oricum... impresionează, remarcă McBride. 

Opdahl chicoti: 


— Înainte a fost sediul unei bănci private, explică el. Din câte 
am auzit despre clientela lor, o ușă fortificată a fost o alegere 
înțeleaptă. 

Biroul în sine era mare și confortabil, bine luminat și mobilat 
modern, spre deosebire de camerele de la etajele inferioare. Pe 
un perete erau cărţi și o canapea din piele. Pe o măsuţă din 
plexiglas era o tăviță cu un set pentru ceai, adică: un ceainic, 
două cești pe farfurioare, lapte și zahăr, și un platou de 
madeleines. 

— Bei un ceai? întrebă Opdahl. 

McBride dădu din cap în semn că da: 

— Vă rog! și merse la fereastra din spatele biroului, ca să 
admire priveliștea. Zărit printre copaci, lacul avea culoarea 
Windex-ului și strălucea ca niște cioburi de sticlă: Spectaculos! 
spuse el. 

Opdahl aprobă cu o ușoară înclinare a capului, în timp ce 
continua să toarne ceaiul: 

— Cu zahăr? 

— Nu, doar cu puţin lapte, răspunse McBride. 

Apoi, observând computerul de pe biroul directorului înălţă 
capul și se încruntă: 

— Unde este unitatea floppy? întrebă el. 

— Ce-i aia unitatea floppy? 

— Pentru dischetă. 

— Ah, asta! exclamă Opdahl. Nu am așa ceva. 

McBride era de-a dreptul nedumerit: 

— Cum vine asta? 

Opdahl ridică din umeri: 

— Vrem să ne păstrăm datele confidenţiale și în felul ăsta 
suntem siguri că rămân secrete. 

Îi întinse lui McBride o ceașcă de ceai și, așezându-se la birou, 
îi făcu semn tânărului american să ia loc pe canapea. Apoi sorbi 
o înghiţitură și exclamă: 

— Așadar, o pauză! Ai făcut o treabă minunată! 

— Eh... vă mulţumesc, replică McBride. 

— O spun cu toată sinceritatea, Lewis. Știu cât de greu este 
să lucrezi în locuri precum Haiti. Sunt murdari și, dacă nu-ţi vezi 
de treabă cum trebuie, pot deveni periculoși. 

— Mi-am făcut toate vaccinurile. 


— Totuși... Opdahl se aplecă peste birou și își drese glasul: 
Probabil că te întrebi care este scopul acestei întâlniri. 

McBride se foi pe canapea și zâmbi: 

— Nu chiar, spuse el. Presupun că știu despre ce este vorba. 
Bursa mi se termină peste câteva luni... 

Opdahl confirmă observaţia lui McBride, dând din cap 
afirmativ într-un mod cam grăbit, semn că nu acesta ar fi fost 
lucrul cel mai important: 

— Da, da, ai dreptate, desigur. Dar nu acesta este motivul 
pentru care te afli aici. 

— Nu? îi aruncă McBride o privire mirată. 

— Nu. 

Un zgomot ca de motor venea acum dinspre holul de afară, și, 
auzindu-l, cei doi bărbaţi se uitară în acea direcţie. 

— E, cumva, liftul? întrebă McBride. 

Directorul îi făcu semn că da, încreţindu-și în același moment 
fruntea. 

— Dar... 

— Este unul din angajaţi, își dădu Opdahl cu părerea. Probabil 
că a uitat ceva. 

Apoi zgomotul de motor încetă și cei doi auziră ușile liftului 
închizându-se la loc. Peste o clipă, cineva bătu la ușă. 

— Vrei să vezi cine este? îi spuse directorul, arătându-i spre 
ușă. 

McBride se încruntă. Nu spusese Opdahl că sunt doar ei doi și 
că liftul nu trebuie folosit în week-end? Se conformă însă. 

— Sigur, nicio problemă, spuse el, ridicându-se în picioare. 

Păși spre ușă și o deschise. 

Nu dură decât o fracțiune de secundă. Zări ceva dincolo de 
ușă, dar nu avu timp să înțeleagă ce se întâmplă. Văzu un 
bărbat cu echipament și mănuși chirurgicale, purtând pe faţă o 
mască de gaze, apoi un nor pulverizat dintr-un spray și podeaua 
ce venea spre el. Un joc de lumini și apoi întuneric beznă. 

e 

Se trezi într-o ambulanță. Era sigur de asta pentru că vedea 
cum se reflectau pe tavan luminițele roșii ale girofarului 
învârtindu-se iar și iar. Lângă el, un bărbat în echipament 
medical, îl urmărea cu o ușoară curiozitate. 

McBride ar fi vrut să-l întrebe ce i se întâmplă, dar nu putea 
vorbi. Gura îi era uscată, iar limba îi era grea ca un bolovan. 


Când încercă să vorbească, se poticni și se bâlbâi de parcă ar fi 
fost beat. Puțin mai târziu renunţă să mai încerce să vorbească. 
Se concentră să-și aducă aminte ce se întâmplase. „Am văzut 
un bărbat cu o mască. Un fel de lucrător în echipele de urgenţă. 
Ceva de genul unei scurgeri de gaze. Și sprayul pulverizat? Ce o 
fi fost?” 

Incercă să-și înalțe capul, încercă să se ridice cu totul, dar nu 
reuși. Zăcea întins pe spate, legat de o targă și era moleșit de 
oboseală și de slăbiciune. Inţelese că fusese sedat și, după 
efectele pe care le resimțea, drogul trebuie să fi fost unul 
puternic. Toraxină, poate. Inchise ochii și își spuse: „Ar trebui să 
fiu speriat... ar fi mai sănătos să fiu speriat”. 

Mergeau de mai bine de o oră, dar șoferul nu pornise sirena 
nici măcar o dată. Doar girofarul era aprins. McBride clipea 
destul de des și atunci zărea luminiţele rotindu-se în tavan: 
„ROȘU... galben... roșu...” 

Părea foarte ciudat. Indiferent pe unde mergeau, nu părea să 
fie circulaţie prea mare în jur. Ambulanţa înainta cu viteză 
normală, care rareori varia, de parcă s-ar fi aflat pe autostradă 
sau pe un drum preorășenesc. Ambele variante erau lipsite de 
sens. Zurich-ul avea multe spitale, așa că de ce să părăsească 
orașul? Dacă ar fi fost o urgenţă - și probabil că era o urgență, 
deoarece... dacă nu ar fi fost... 

Sedativul începuse să-și piardă efectul și, pe măsură ce se 
întâmpla acest lucru, simţi primele accese de anxietate, care-l 
săgetau în străfundul pieptului. 

Deodată i se păru că ajunseseră - deși nu știa unde. 
Ambulanţa frână la un stop, scrâșnind pe ceva ce suna a pietriș, 
iar luminițele de deasupra se stinseră. Apoi portiera a fost 
trântită, mașina se legănă și geamurile se mișcară. 

Se auziră niște voci într-un dialect elveţian, iar ușile din spate 
se deschiseră cu un sunet specific. Simţi un val de aer proaspăt 
și apoi targa mișcându-se sub el. 

— Unde sunt? 

Zări cu coada ochiului o clădire ciudată, dar modernă. Apoi un 
chip se proiectă deasupra lui: 

— Nu spune nimic. 

Apoi merseră înăuntru. Traversară un coridor lung și ajunseră 
într-o încăpere puternic luminată. Aici fu lăsat să aștepte în jur 
de o jumătate de oră. In timp ce privea fix ceasul atârnat sus, pe 


peretele de faianţă, simţi cum gura i se usucă din ce în ce mai 
tare. 

— Eşti foarte curajos. 

Vocea se auzi de undeva, de deasupra capului lui, de undeva 
de la capătul tărgii. Era vocea lui Opdahl. Deodată, chipul 
acestuia, acoperit pe jumătate de o mască de chirurg, apăru în 
câmpul vizual al lui McBride. Efectul sedativului nu se mai 
simţea deloc, așa că americanul putu să vorbească fără prea 
mare dificultate. 

— Ce se întâmplă? întrebă el. Și imediat după aceea, 
neprimind niciun răspuns, reluă: Ce faceti aici? 

— Vec, spuse Opdahl, dar nu înspre el. 

Cineva îi aduse o seringă - McBride văzu acul apropiindu-se și 
apoi simţi o înţepătură ceva mai jos de cot. Instantaneu, totul în 
jur începu să se miște cu încetinitorul. Inima lui bătea de parcă 
cineva l-ar fi lovit cu pumnul în coșul pieptului - se oprea și iar 
începea să bată. La un moment dat, simţi că nu mai poate 
inspira. Se sufoca și atunci îl cuprinse panica. Cu cât groaza 
punea tot mai mult stăpânire pe el, trăgea instinctiv aer tot mai 
adânc în plămâni, sub strânsoarea legăturilor care îl ţineau. Știa 
că trebuie să stea nemișcat. Dacă nu s-ar mai agita, ar putea să 
respire mai ușor. Dar legăturile nu îl slăbeau deloc sau poate că 
nu era din cauza asta. Nu, nu legăturile erau de vină, el era. Era 
paralizat, imobilizat ca un fluture într-un insectar. 

Opdahl veni mai aproape de el, atât de aproape, încât 
McBride îi simţi răsuflarea pe obraz. Apoi vârful unui bisturiu îi 
atinse baza gâtului chiar deasupra claviculei și simţi lama tăind 
prin piele. 

— Șșș...! șopti Opdahl, deși McBride nu scosese niciun sunet. 
Totul va fi bine. 

Dar, de fapt, nu era deloc așa. 

Simţea că moare. Se simţea de parcă ar fi stat sub apă, 
înțepenit în ciment sau ar fi fost îngropat de viu. Nu avea aer și 
era cuprins de panică. Simţi cum ceva îi pătrunde în gât prin 
tăietură. Opdahl împingea acel ceva, forțându-i intrarea prin 
incizie, iar țesuturile de la gât cedau ușor și îi făceau loc. Apoi, 
un aparat începu să pompeze oxigen, de undeva, din spatele lui 
și deodată începu să respire din nou sau, mai bine zis, aparatul 
respira pentru el. Nu își dădea bine seama. 


Bărbatul mai în vârstă îi examină pupilele lui McBride, 
fixându-i o minilanternă în faţa ochilor și părea să-l ignore total. 
Mai târziu, McBride simţi cum este așezat în poziţie aproape 
orizontală. Apoi, un aparat mare fu adus pe rotile spre masa de 
operație, în timp ce un al doilea aparat, cam de mărimea unui 
frigider, fu pornit și începu să zbârnâie. Americanul recunoscu în 
primul dispozitiv un microscop chirurgical și ghici că al doilea 
era un fluoroscop, pentru generarea razelor X pe durata 
operației. 

Opdahl reapăru în faţa ochilor lui, când cineva împinse un 
monitor aflat pe un mic suport, lângă masa de operaţie. Ecranul 
luminos al monitorului îi reținu privirea lui McBride. Işi dădu 
seama ca omul de pe ecran, cu gâtul deschis și cu un tub trecut 
prin trahee, era el însuși și simţi că o să leșine. 

— O să fie bine, îi promise Opdahl. Nu te îngrijora! 

Apoi întinse mâna după unul dintre instrumentele chirurgicale 
care se aflau pe o tavă de metal. 

— Ti-am injectat opt miligrame de Vecuronium, de asta nu te 
poţi mișca. Are efect paralizant. 

Se opri: 

— Dar, din păcate, nu este și anestezic. 

Apoi arătă cu capul spre monitorul de lângă masă: 

— Îmi pare rău că trebuie să vezi asta, îi spuse Opdahl lui 
McBride, dar face parte din modul de operare. 

Acestea fiind spuse, se întoarse spre asistentă și-i făcu un 
semn afirmativ din cap. Fără niciun cuvânt, aceasta veni în 
spatele lui McBride, întinse mâinile spre el și-i apucă buza de 
sus între degetul ei mare și arătător. Apoi o trase în sus, 
dezvelindu-i gingia. 

Opdahl se aplecă și el deasupra lui și trecu un bisturiu peste 
bucata de ţesut ce unește buza de gingie, chiar la baza nasului. 
Odată încheiată această operaţie, Opdahl începu procedura 
numita „dezvelire”, care consta în îndepărtarea delicată a pielii 
feţei și scalpului de pe craniu, pentru a se ajunge direct la 
creier. În tot acest timp, McBride privea paralizat și îngrozit pe 
monitor. 


e Capitolul 1 « 
Florida 


7 octombrie 2000 

Conducea de parc-ar fi fost cuprinsă de un soi de transă, 
absorbită de drum, cu privirea pierdută pe linia orizontului și 
fără să dea prea multă atenţie radioului - dar, în orice caz, 
postul difuza melodii de pe vremea copilăriei ei, în timp ce 
mașina rula ușor pe coastă, spre sud. Automobilul ei era un 
BMW decapotabil, roșu-cireașă, un Z3 cu pneuri Michelin noi - și 
un model de radio trăsnet, care părea însă conectat la trecut. 
Scoțându-și ochelarii de soare, Nico activă sistemul de control 
automat al mașinii - pentru că nu voia să accelereze, știa că n- 
ar fi fost indicat să accelereze - și căută alte frecvențe. 

Muzică ușoară. Country. Veche. Salsa. 

Un pâlc de oleandri împărțea autostrada, care se desfășura 
printr-un peisaj scăldat de soare, plat ca o masă de biliard, 
sălbatic și fermecător în același timp. De o parte și de alta a 
drumului, pe sub bolta stejarilor năpădiţi de mușchi, se 
întindeau ierburi sărăcăcioase. Din loc în loc se vedeau steaguri 
confederate și păsări flamingo, camere mortuare și creșe. Intr- 
un chioșc ambulant, pe marginea străzii, se vindeau alune 
americane fierte sau prăjite. 

„Florida”, gândi ea, dezaprobând și dându-și ochii peste cap 
pe sub ochelarii marca Ray-Ban. 

În atmosferă plutea un aer fermecat parcă, de la lumina 
soarelui până la albastrul metalizat al cerului. La impresia asta 
contribuia și vecinătatea pastelată a golfului de pe coastă, 
câţiva kilometri mai la vest, și o emana parcă și Nico însăși. Ca 
și mașina pe care o conducea, și ea era o bijuterie - rapidă și 
scumpă. 

Venise cu trenul din Washington până în Orlando, de unde 
luase BMW-ul care o aștepta parcat în zona gării. (l-ar fi plăcut 
să ajungă cu avionul - în general, prefera să călătorească mai 
degrabă cu avionul - dar, în situaţia de faţă, ţinând cont de 
bagajele ei, zborul cu avionul nu numai că n-ar fi fost practic, 
dar nici măcar nu putea fi luat în calcul.) Mergând pe drumul 
interstatal l-4 spre Tamiami Trail, virase spre sud la ieșirea din 
Tampa. Aceasta era partea ieftină și vulgară a Floridei, cu tot 


soiul de localuri deocheate și campinguri de rulote, parcări și 
staţii de benzină la vedere. 

Dar totul începu să se schimbe atunci când părăsi ruta 
Tamiami și se îndreptă spre vest, către viaductul care făcea 
legătura între Insula Anna Maria și continent. La început, întâlni 
aceleași vechi firme luminoase, arhicunoscute, sigle ca Shoney, 
Walmart și Exxon. Oprind la un semafor, privi în dreapta și fu 
șocată atunci când zări o femeie ciudată care stătea tolănită pe 
asfalt, lângă un cărucior de cumpărături înțesat cu pungi de 
plastic, pline cu... ei, bine, pline cu gunoaie. Pe o parte a 
căruciorului atârna un carton scris de mână, pe care se puteau 
citi următoarele: 


„Gunoaiele Mafiei și ale Serviciilor Secrete i-au ucis 
pe Diana-Jack-Adlai Dag! Curve ieftine și sclavii unor 
monștri! 

Și tu ești la fel!” 


Când apăru lumina verde a semaforului, Nico porni și simţi că 
lasă toată nebunia în urmă sau, cel puţin, pe femeia nebună - și, 
o dată cu ea, că se îndepărtează de lumea decăzută a zonei 
centrale a statului. 

Destinația ei era refugiul unui bogătaș, o barieră insulară, 
aflată la doar câţiva kilometri nord de Sarasota - o luxoasă 
groapă cu nisip, presărată din loc în loc cu piscine turcoaz și 
terenuri de golf de un verde ca smaraldul. Era locul unde pe 
nisipul auriu se înălţau vile de milioane de dolari și imobile cu 
multe etaje. Privită de sus, din avion, insula se contura de parcă 
ar fi fost desenată cu un marker strălucitor. 

Sau, cel puţin, asta era impresia ei, pentru că nu mai vizitase 
insula până atunci. Adică, nu credea să mai fi fost pe acolo. Dar 
văzuse poze și pliante. Și locul era superb. Longboat Key - acea 
parte a Floridei la care visau toţi bogătașii de viță veche. 

Observând un indicator spre La Resort, Nico viră într-un 
bulevard străjuit de palmieri, la capătul căruia ajunse în faţa 
unei vile stinghere, joase, cu faţada de culoarea caisei. Oprind 
motorul, își desfășură picioarele lungi și cobori din mașină sub 
privirea valetului fermecat de-a dreptul. 

— Vă cazaţi? 


— Sper, spuse ea și, aruncându-i cheile, urcă repede scările 
spre recepție. 

lnăuntru fu întâmpinată de un salut spus din tot sufletul de 
recepţionerul care se afla la birou și care, spre deosebire de 
Nico, era îmbrăcat corespunzător temperaturii generate de aerul 
condiționat: cămașă albă și cravată, pantaloni de in kaki și 
blazer. 

— Brrr, îi răspunse ea la salut, cu o urmă de zâmbet pe faţă. 

Recepţionerul râse și împinse de-a lungul biroului, în faţa ei, 
un formular. Ca și valetul, angajatul de la recepţie era un tânăr 
drăguţ, cu păr blond, tuns foarte scurt și cu ochi albaștri, 
scânteietori. Deasupra buzunarului de la piept, sacoul lui avea 
emblema La Resort, o orhidee roz-crem, palmată de câteva 
frunze. 

— Aveţi rezervare? 

— hf, spuse ea. Sunt Nico Sullivan. Nicole. 

— O să vă rog să completaţi formularul acesta, răspunse el, 
și, după ce rețin datele de pe cartea dumneavoastră de credit, o 
să-l chem pe Travis să se ocupe de bagaje. 

Luând o broșură de pe un suport de prezentare aflat pe birou, 
o întoarse pe verso și trasă cu pixul o linie de la indicativul: 
Sunteţi aici! până la o clădire marcată: Flagler Tower. Apoi 
scrise ceva în calculator, se aplecă sub birou și scoase un card 
alb din plastic, cu numele lui Nico imprimat peste emblema 
staţiunii. 

— Aceasta este cheia dumneavoastră, spuse el. Este totodată 
un card de membru. Așa că puteţi să-l folosiţi când doriţi să 
achitaţi ceva în staţiune - băuturi, haine, lecţii de golf - absolut 
orice. Nu trebuie decât să prezentați cardul și totul vi se trece în 
cont. 

— Mulţumesc! replică Nico și, zâmbind frumos, întinse mâna 
după card. Însă recepţionerul reţinu cardul câteva secunde în 
plus, flirtând cu ea: Alte întrebări? zise el. 

Nico chicoti răsunător. Trase ușor cardul spre ea și el îi dădu 
drumul: 

— Dacă o să fie cazul, spuse ea, o să vă sun. 

— Mi-ar face plăcere. 

Trecându-și degetele peste inscripţia cu numele ei, Nico ridică 
privirea și întrebă: 

— Camera are vedere la plajă, nu? 


— Absolut! 

— Așadar, este orientată spre... vest? 

Recepţționerul dădu afirmativ din cap. 

— Oh, ce bine, spuse ea, abia aştept să văd asfinţitul! 

— Păi, în mod sigur n-o să fiți dezamăgită, răspunse el. 

După o clipă ieși din oficiu și-l găsi pe valet afară, așteptând-o 
cu bagajele ei pe un cărucior. In apropiere, BMW-ul era parcat la 
umbră sub un arbore de bougainvillea’. 

— Frumoasă mașină! remarcă tânărul. 

— Mulţumesc! 

Porniră împreună pe trotuar spre Vila Flagler, vorbind despre 
afacerile mobiliare și despre vreme, ca să treacă timpul. Când 
ajunseră la lift, se opriră așteptând cabina să coboare și, în 
timpul acesta, ceasul lui Nico începu să sune insistent 
electronic, amintindu-i că trebuie să-și ia pastilele. Valetul îi 
zâmbi: 

— Scăpaţi de el, îi sugeră acesta. 

— Aș vrea, dar nu pot! 

— Hei, suntem în Florida! Aici nu mai ţinem cont de ore fixe și 
de programări! Aici... ne lăsăm purtaţi de val. 

Ea râse politicos, dar adevărul era că ea chiar avea întâlniri 
programate. Avea întâlnirea ei cu laptop-ul în fiecare după- 
amiază la patru, și, de două ori pe zi, orele când trebuia să-și ia 
medicamentele. Tratamentul ei se baza pe un compus de litiu și 
era prescris de o clinică. Duran îi spusese că pastilele ei se 
foloseau în tratarea „dezechilibrului bipolar” sau a sindromului 
maniaco-depresiv. Cu alte cuvinte, avea o problemă cu stările 
de dispoziţie. Ca toată lumea, avea și momente de exaltare și 
de cădere, numai că, în cazul ei, cele de exaltare o făceau să 
plutească în nori, iar cele de depresie erau profunde și grave. 
Litiul îi da o stare reţinută, de mijloc, fără oscilaţii - ceea ce e 
bine, atâta timp cât îţi plăceau echilibrul și reținerea. 

Dar, sincer, ei nu-i prea plăceau. Era o fată căreia îi plăcea să 
zboare. De altfel, se simţea chiar bine acum, așteptând liftul 
lângă Travis, care părea un tip de treabă. Lucru care o făcu să 
se întrebe: ce-ar fi dacă s-ar comporta ca localnicii și s-ar lăsa... 
dusă de val? După cum se exprimase valetul. Să pună accentul 
pe lucrurile pozitive și să le elimine pe cele negative. Și numai 
pe cele negative. Doar n-ar fi prima dată... 


1 Copăcel tropical, cu crengi cățărătoare și flori roșii sau mov. (n.tr.). 


Opri alarma, apăsând pe butonul mic de la ceas. În momentul 
următor, ușile liftului se deschiseră cu un clinchet și cei doi 
intrară în cabină. Încet, ascensorul începu să urce până la etajul 
al optulea unde se opri cu o zgâlţâitură ușoară. După vreo două 
cotituri în josul coridorului care era ca o terasă deschisă, cei doi 
ajunseră la o ușă pe care scria 806-E. Valetul inseră cardul-cheie 
în broască și așteptă ca ledul să se facă verde. Când se întâmplă 
asta, împinse ușa și o ţinu deschisă ca să intre și ea. 

— Oh, uau! exclamă ea, admirativ, strecurându-se în living și 
făcând o piruetă. E grozav! 

Și chiar așa și era. Apartamentul era mare și aerisit, o 
combinaţie de bleu-pal și roz deschis, cu un balcon mare, mobila 
din papură și o vedere largă, dincolo de ocean, spre Mexic. Nico 
deschise ușile de la balcon, le împinse în afară și păși în lumina 
soarelui. 

— Vreţi să v-arăt împrejurimile? întrebă valetul, așezându-i 
bagajele într-un suport aflat pe partea din interior a ușii. 

— Nu-i nevoie, spuse ea, revenind în cameră. Mă descurc. 

Bărbatul ridică din umeri și pe faţă îi flutură un zâmbet 
ștrengăresc mult prea exersat: 

— Cum doriţi. 

Întrebarea fusese una retorică, de dragul conversaţiei. 
Cunoștea clienţii de genul ei care și-ar fi dorit un tur al staţiunii, 
însă cea din faţa lui, calmă și rezervată, ca o îngheţată pe băț în 
rochia ei de vară de un verde-șerbet, nu părea deloc genul 
acela. 

Nico zâmbi, îi strecură în palmă o hârtie de cinci dolari și-l 
conduse: 

— Mulţumesc pentru ajutor, spuse ea și închise ușa în urma 
lui. Apoi, răsucindu-se pe călcâie, merse la servieta în care ţinea 
laptop-ul și în care avea și medicamentele. 

O deschise și răscoli conţinutul până găsi ceea ce căuta - 
oarecum. Erau două tuburi mici, portocalii, din plastic. Primul 
flacon, reprezentând rezerva de litiu necesar pentru o lună, era 
aproape gol, dar mai avea acasă, în dulăpiorul ei de 
medicamente, încă trei tuburi. 

A doua sticluţă conţinea un medicament pe care ea îl numea 
în glumă „Placebo nr. 1”. Chiar scrisese acest lucru pe eticheta 
personalizată, imediat sub informaţia tipărită: „326, Nicole 
Sullivan; urmaţi sfatul medicului”. Deoarece era un medicament 


experimental care nu se fabrica în America, preparatul nici 
măcar nu avea un nume, doar un număr. Nu l-ai fi găsit trecut 
nici în Enciclopedia Merck și nu putea fi cumpărat din farmacii. 
Se putea procura doar prin poștă, așa cum procedase și ea - de 
trei, patru ori pe an, de câte ori era nevoie... 

Medicamentul o detașa, într-un fel, de ea însăși - corpul ei îi 
apărea ca privit din exterior, fiindu-i străin, ca al unui actor pe o 
scenă de teatru. Se presupunea că tocmai în asta consta 
tratamentul - un mod terapeutic de a se vedea așa cum o văd 
ceilalți. Și nu numai atât: Placebo nr. 1 o ajuta să facă niște 
lucruri extraordinare. Efectul medicamentului nu era vizibil în 
exterior, ea putea să-și controleze perfect corpul și trăirile. 
Fiecare reacţie era adaptată situaţiei în cauză și calculată (sau 
măcar așa părea) încât, dacă și-ar fi dorit, ar fi putut chiar să 
meargă pe sârmă de la apartamentul ei și până la imobilul de 
vizavi. Și chiar i-ar fi plăcut la nebunie asta, pentru că în stările 
acelea era liberă într-un fel așa cum „oamenii normali” aproape 
că nu sunt niciodată. Era un mod ciudat și interesant de a fi. 

Și, spre deosebire de litiu (care îngrășa, dacă nu erai atent), 
efectele secundare ale acestui medicament erau minore, cu 
toate că îţi puteau afecta memoria. Intr-adevăr, părea să se 
simtă bine pe moment, de la o oră la alta, dar nu neapărat și de 
la o zi la alta. Insă nu putea să-și dea seama dacă asta era o 
boală sau doar o trăsătură de caracter. 

Deschizând minibarul, Nico scoase o sticlă de apă Evian și-i 
scoase capacul. Apoi, scuturându-și în palmă câte o pastilă din 
fiecare tub, le înghiţi cu puţină apă și aruncă o privire de jur 
împrejurul apartamentului. _ 

Totul arăta bine: era mare, curat, dichisit și modern. li plăceau 
toate detaliile: coșul cu fructe oferit în semn de bun venit, 
halatul de baie mare și alb și săpunul transparent; mica trusă de 
cusut și sticla de șampanie, culcată, din frigider. Era șampanie 
de California, dar, oricum, era de calitate. Domaine Carneros, un 
soi bun. 

După ce făcu astfel inventarul camerei, își despachetă hainele 
și le puse în sertare. Apoi se dezbrăcă și probă toate costumele 
de baie pe care și le adusese, sucindu-se și răsucindu-se pe 
toate părţile în fața oglinzilor de lângă baie, înalte până-n tavan. 
Aproape că se hotărâse pentru cel negru, un model clasic, 
întreg, care nu era prea decoltat, dar se răzgândi deodată, 


optând pentru un bikini galben-lămâie. „Doar n-am nimic de 
ascuns”, gândi ea, încălțând o pereche de sandale din piele. 

Traversând livingul, ieși pe balcon și, stând în dreptul 
balustradei, privi spre plajă. Chiar sub balconul ei se afla 
complexul terasă-piscină al hotelului, cu jacuzzi, mese și 
umbreluțe, și barul care se prelungea până în piscină. Între 
piscină și golf, un șir de palmieri se zburleau în vânt, în timp ce 
pe ocean suprafaţa apei lucea și sclipea. 

Stând așa, simţi că pastilele încep să își facă efectul, iar 
adierea vântului pe piele i se păru delicată. Aplecându-se peste 
balustradă cu mâinile pe lângă corp își aminti - vag - că avea 
rău de înălțime. Dar nu și acum. Acum nu mai simţea nimic. Era 
ca și cum ar fi fost în camera ei, la ea acasă. 

Pe plajă, personalul hotelului plia cu grijă și strângea grămadă 
un șir de cabine de plajă de un albastru-deschis. Nico privea ca 
hipnotizată jocul ritmat de valuri al oceanului la mal - spuma 
albă, dantelată care se unduia și apoi se întindea cu un muget 
înfundat. Destul de des, câte o voce de copil chiuind în piscină 
răzbătea până la ea. 

Revenind în cameră, scoase laptop-ul din servieta lui de piele 
și-l așeză pe masa din living, lângă telefon. Folosind un 
acumulator cu mufă RJ-11, conectă computerul la telefon, aranjă 
monitorul pentru a-i scădea luminozitatea și apăsă butonul de 
pornire. Unităţii centrale îi trebui cam un minut să treacă prin 
procedura obișnuită oricărei porniri. Când aceasta se încheie, 
Nico făcu clic pe logo-ul AOL și trebui iarăși să aștepte. În cele 
din urmă, auzi zgomotul cunoscut de sunete ascuţite și sonerii 
semnalizând ridicolul protocol de salut și schimb de informații 
dintre modem și server. Imediat după, era conectată la Internet. 


„Aveţi mesaje!” 


Deși nu obișnuia, Nico își deschise adresa să vadă de la cine 
era e-mail-ul: 


„7 Oct/Adrienne - unde ești, Nikki?!!! 
Surioara ta.” 


Ignorând mesajul, Nico reluă conectarea la Internet, tastă 
adresa: www.theprogram.org și aşteptă. 


O clipă mai târziu, în colţul din stânga jos al ecranului îi apăru 
într-o căsuță semnalul: web site găsit. Imediat după, ceru 
comanda: 


„Transfer de documente 
1% 2% 12% 133%”. 


„De ce a durat așa de mult?” gândi ea. 
„Pagină deschisă.” 


Ecranul aproape gol care-i apăru în faţă cu titlul negru pe alb 
îi era atât de familiar! 


„Gazdă necunoscută. 

Descriere: nu s-a putut face identificarea. 
Adresa: www.theprogram.org 

în URL http://www.tlieprogram.org! 
Varianta 1.1.7 de trafic a serverului.” 


Umblând în servieta computerului, Nico scoase o folie de 
plastic transparentă și o așeză pe ecranul monitorului, pe care 
aceasta îl acoperi perfect. Foița era un fel de calendar, având 
două axe - una verticală, împărţită în spaţii, și una orizontală, cu 
31 de gradaţii. Împreună, acestea alcătuiau un tabel cu 372 de 
căsuțe, câte una pentru fiecare zi a anului și șapte rămase 
libere. Cu mouse-ul, Nico trecu cursorul peste căsuţa care 
corespundea datei din ziua respectivă (7 octombrie), făcu clic și 
merse la o a doua căsuţă, cea care corespundea zilei ei de 
naștere (11 februarie) și făcu din nou clic. Instantaneu, un mic 
cadran de ceas apăru pe monitor, mișcându-se din loc în loc sub 
foita de plastic, pe care Nico o îndepărtă. 

Întotdeauna îi lua un minut site-ului să se încarce. Nico urmări 
linia albastră care umplea ușor lăţimea paginii de Internet până 
fu gata încărcarea. 


„Bună, Nico!” 


Cursorul clipea sub salut, așteptând instrucţiunile ei. Nico 
trase adânc aer în piept, apăsă tastele Ctr/ și F5 și după - 


imagini, cuvinte și... încă ceva, un sunet pe care nu-l auzise 
prea bine, dar îl sesizase. Imagini și cuvinte se perindau în fața 
ochilor ei, apărând și dispărând atât de repede, încât n-ai fi 
crezut că poate să le asimileze pe toate. Dar reușea. Stătea 
acolo, nemișcată, în camera ei, cu ochii furaţi de agitația de pe 
monitor. 

e 

Era în stațiune de trei nopţi și el încă nu apăruse. În fiecare 
seară cobora pe plajă și-l aștepta, doar-doar va reuși să-l vadă, 
dar se lăsa așteptat. Și pastilele începuseră deja să preia 
controlul. Dacă le lua prea multe zile consecutiv, începea să... 

Ce? 

Să uite de ea. 

Era singurul mod de a exprima starea ei. Erau lungi perioade 
de timp când... nu simţea nimic. Pentru ca dintr-o dată să 
redevină ea însăși - numai că detașată, întotdeauna ceva mai 
detașată de persoana ei, de parcă identitatea ei ar fi fost un 
membru amputat. Greu de crezut că o simplă pastilă ar putea să 
te acapareze așa, dar... 

N-avea de ce să-și facă griji. | se spusese că el va fi aici și 
întotdeauna ei aveau dreptate. Era doar o chestiune de timp. 

Işi privi ceasul (abia 7:15), apoi își îndreptă privirea pe 
fereastră afară, acolo unde cerul părea roșu. Era la al patrulea 
apus de când se afla aici. 

Luă un prosop și cobori cu liftul până la parter și, traversând 
zona piscinei, merse spre micul ponton care ducea la plajă. 

Fiind începutul lui octombrie, staţiunea nu era în plin sezon, 
așa că nu erau prea mulți turiști prin zonă. In piscină, doi puști 
se jucau, îndreptând unul spre altul niște bastoane din plastic. 
Alături, mama lor citea, așezată într-un șezlong, iar ceva mai 
încolo, două adolescente, unse cu ulei de plaja, stăteau pe burtă 
cu sutienele de la costumele de baie desfăcute. Nico își închipui 
că cele două tipe aţipiseră, pentru că soarele intrase în nori și 
nu prea mai aveau cum să se bronzeze. De jur împrejurul 
piscinei era deja semiîntuneric, luminiţele subacvatice strălucind 
feeric. Felinarele de pe marginea terasei începuseră să 
clipească. Cel care vindea pălării și ochelari de soare, jucării 
pentru nisip și creme de protecție solară își strângea preocupat 
marfa în standul său, pregătindu-se să închidă peste noapte. 
Când Nico trecu prin zonă, o femeie la vreo 50 de ani, într-un 


costum de baie mov intra cu grijă în apa unui jacuzzi de lângă 
piscină, gemând de plăcere. 

Plaja era și mai puţin populată. Probabil că majoritatea 
turiștilor își luau cina sau se pregăteau să meargă la restaurant. 

Și deodată îl văzu... 

Bătrânul ședea într-un scaun cu rotile la capătul pontonului, 
acolo unde acesta se lărgea într-o platformă, deasupra unui 
rând de trepte care ducea la nisip. Avea un șal pe umeri și ochii 
îi erau fixați pe linia orizontului. Lângă el, asistentul lui, un tânăr 
cu codițe împletite în stil jamaican, stătea sprijinit de o 
balustradă de metal, absorbit de muzica ce îi răsuna în căștile 
walkman-ului. „Reggae”, gândi Nico, prinzând ritmul moale, ca 
un geamăt îndepărtat când trecu prin dreptul lui. 

Nu mai era nimeni altcineva. În afară de jamaican și de bătrân 
nu se mai vedeau decât un alergător singuratic, care făcea 
jogging în nisipul ud de la marginea apei, și un cuplu care se 
plimba, căutând scoici. 

Și atât. Restul parcă era... în altă parte. Ceea ce însemna că 
nu mai era decât Nico faţă în față cu... Nico, care își lepădă 
prosopul pe nisip și intră în apa caldă a golfului. In faţa ei, 
soarele părea fixat în echilibru pe dunga întunecată a 
orizontului, dând cerului o nuanţă asemănătoare cu cea din 
vederi. 

„Se simte ca în rai”, gândi Nico despre alter ego-ul ei, 
privindu-se cum se mișcă. La doi kilometri de mal apa era mică, 
abia trecându-i de genunchi. Înaintând tot mai în larg se 
imagina mică și îndepărtată în privirea bătrânului. Într-un târziu 
încetini, se opri din înotat și reveni brusc în poziţie verticală. 
Apoi, lăsându-se pe spate, făcu pluta și lenevi așa în apa caldă, 
ascultând tipetele pescărușilor care se roteau pe deasupra. 
Rămase în poziția asta, cu faţa în sus și cu ochii închiși destul de 
mult. Apoi se roti pe brațul stâng și reveni în picioare dintr-o 
singură mișcare, surprinzătoare, care l-ar fi făcut să tresară pe 
oricine altcineva ar fi văzut-o, în afară de ea. 

Pășind alene, se întoarse pe plajă, își recuperă prosopul și 
urcă treptele pe micul ponton. Trecând pe lângă bătrân, îi 
aruncă un zâmbet timid și un salut abia schiţat, și-și continuă 
drumul. Jamaicanul nici măcar nu o observase. Era mult prea 
absorbit de muzica lui Bob Marley, cu ochii închiși, dând din 
umeri și fredonând în surdină cuvintele: 


7? 


„No woman, no cry 


La dușul pentru picioare de lângă ponton, Nico își clăti tălpile, 
își încălța șlapii și traversă terasa spre lift. 

Ajunsă înapoi în camera ei, scoase sticla de șampanie din 
frigider și o destupă cu o ușoară pocnitură. Apoi umplu un pahar 
tip sondă din dulapul de bucătărie și înghiţi o singură sorbitură. 
„E bună, gândi ea, foarte bună.” 

Trecând pe canapea, își așeză paharul de șampanie pe 
măsuţța de sticlă și papură și desfăcu laptop-ul. Conectându-l la 
telefon, așteptă ca unitatea centrală să-și încarce sistemul de 
operare, apoi scoase folia de plastic și reluă procedura secretă 
în URL, accesând aceeași adresă pe care o accesase și zilele 
anterioare. Mută cursorul în pătratul corespunzător zilei de azi 
și, respectiv, în cel al zilei ei de naștere: 


„Bună, Nico!” 


Cursorul clipea tăcut. 
Așezându-și degetele pe tastatură, scrise: 


„Poză, vă rog!” 


Instantaneu, un mic cadran de ceas apăru în mijlocul 
ecranului și rămase acolo, atârnat în aer ca o insectă la capătul 
unui fir invizibil. După un timp, o imagine începu să se formeze, 
linie după linie, până când, în final, apăru poza unui bătrân, 
același bătrân din scaunul cu rotile, care se afla opt etaje mai 
jos. 

Sigură că acum identificase persoana vizată, Nico merse la 
suportul în care stăteau prinse bagajele ei. Acestea erau o 
geantă cu rotile, din piele, uzată, în care avea hainele, și o 
valiză impermeabilă, dintr-un plastic foarte rezistent, de un 
verde crud, cu un interior de spumă siliconată, făcută la 
comandă. La această a doua valiză, potrivi combinaţia de 
numere de la rotițele cifrului, trase în sus catarama, desfăcu 
geanta și-și verifică... uneltele. 

Acestea erau aranjate în compartimente și, odată asamblate, 
se constituiau într-un model foarte nou și foarte scump de pușcă 


cu lunetă. Ţeava de calibru M-24 se înșuruba perfect, scoțând 
un clic de siguranță, într-un pat de pușcă, model Kevlar 
îmbunătăţit, din fibră optică, cu un finisaj negru mat. O lunetă 
Leopold se fixa pe ţeavă, cu inele și suporturi de oţel, împreună 
cu un sistem laser B2. Pușca avea un suport Harris bipod și un 
amortizor elicoidal de fabricaţie belgiană, care se înfileta la baza 
ţevii lungi de 50 de cm. 

Nico asamblă arma în aproximativ 30 de secunde, calmul ei 
vădind o îndelungată practică, și verifică dispozitivul de armare 
care cântărea 1,5 kg. Apoi inseră un singur cartuș de calibru 
308, cu înveliș de teflon, și armă. Cu tot cu amortizor, lunetă și 
laser, pușca aceasta cântărea în jur de 6 kg, încât stativul era 
esenţial pentru fixare și precizie. 

leșind pe balcon, Nico văzu soarele scufundat aproape de tot 
în apă, linia orizontului însângerată și cerul întunecat, de un 
negru-albăstrui ca o vânătaie. Sub balcon, o duzină de palmieri 
luminaţi de undeva, din spate, tremurau în briza serii. 

Dar bătrânul era tot acolo unde-l lăsase, stătea în amurg, 
bucurându-se de ultima răsuflare a zilei. 

Lungită pe burtă, Nico strecură vârful puștii printre gratiile roz 
ale balustradei de la marginea balconului, fără ca brațele ei să 
simtă greutatea puștii care proiectă un spot de lumină roșie 
între vertebrele a patra și a șasea ale bătrânului. Distanţa de la 
vârful puștii până la ţintă era mică, de numai 200 de metri, 
adică o execuţie ușoară pentru ea chiar și în crepuscul. Și totuși, 
văzu luminita tremurând pe spatele țintei ei atunci când degetul 
i se îndoi pe trăgaci, aducându-l spre ea cu încetinitorul parcă. 
Pușca se zgâlţăi și auzi un pocnet asemănător unui dop de 
șampanie desfăcută în camera de alături. Brusc, bătrânul tresări 
scurt și înţepeni, de parcă ar fi fost scuturat de un șoc electric. 
Apoi, corpul i se afundă în scaun și se micșoră parcă, astfel încât 
Nico știu pe dată că îi rupsese coloana în două. 

Nu fusese nici fum și nici vreun flash pe care să-l fi văzut 
cineva. Incărcătura pe care o folosise era subsonică, așa că 
singurul zgomot care ar fi putut atrage atenţia ar fi fost sunetul 
înfundat al glonțului ce intra în spatele bătrânului. 

Nu că asta ar mai fi contat. Nimeni nu era atent - nici 
jamaicanul care era cu totul pierdut în muzica lui, nici copiii din 
piscină ale căror râsete răsunau în aer ca o muzică. 

Nico se ridică în capul oaselor și desfăcu pușca în două. 


„Nici pâs! măcar.” 

Apoi se ridică în picioare și reașeză componentele puștii la 
locul lor, în valiza de așa-zise articole sportive subacvatice. În 
cele din urmă, răsuci cataramele de alamă și rotițele cifrului 
care închideau valiza și înfundă iarăși șampania. Apoi ieși din 
nou pe balcon cu paharul în mână, se așeză pe un scaun și 
aşteptă ca iadul să se dezlănțuie. 

Incă nu apăruse nicio reacţie. Jamaicanul cu ochii pe jumătate 
închiși dădea din cap în ritmul concertului solitar din căștile 
walkman-ului. Căutătorii de scoici și alergătorul dispăruseră de 
mult, iar adolescentele își strânseseră lucrurile și plecaseră și 
ele. Așadar, nu mai rămăseseră decât femeia care stătuse în 
jacuzzi și care acum de abia își târa picioarele spre lift, copiii și 
mama lor. Copiii erau încă acolo, bălăcindu-se în piscină chiar și 
acum, când mama lor, cu prosoapele în mână, stătea lângă apă 
rugându-se de ei să iasă afară. Trecu un minut, apoi cinci. 
Soarele era acum sub linia orizontului, încât pe cer mai 
rămăseseră doar câteva dâre palide. Parcă dându-și seama, în 
sfârșit, că se lasă noaptea, jamaicanul își scoase căștile de pe 
urechi, apucă spătarul scaunului cu rotile și, ușor, începu să-l 
împingă în sus pe ponton, fără să observe că omul din cărucior 
era mort. 

Când ajunseră însă la piscină, copiii au văzut că ceva nu era 
în regulă. Și a văzut și Nico ceea ce văzuseră ei: bătrânul, fără 
viaţă, dormindu-și somnul de veci, atârna în scaun cu ochii 
albicioși, dați peste cap. Și cu o rană deschisă în piept, acolo pe 
unde glonţul ieșise și-i căzuse în poală, făcându-i o gaură în șal. 

Una din fetițe începu să ţipe și mama ei a mustrat-o, crezând 
că s-a certat cu sora ei. Stând la marginea balconului, sorbindu- 
și șampania, Nico a putut-o auzi pe femeie cum își avertiza fiica: 

— Ajunge, Jessie, acum chiar că ajunge, e ultima dată... 

Apoi vocea i se pierdu, vântul încetă să mai adie și un strigăt 
de groază străbătu aerul. Urmă un al doilea strigăt, de parcă 
cineva își aduna toate puterile să ţipe. Și, în final, ţipătul în sine, 
sfâșiind noaptea. 

Nico părăsi balconul, intră în cameră și luă telecomanda. 
Pornind televizorul, se așeză pe canapea și schimbă posturile 
până dădu peste emisiunea ei preferată. Pe canalul 67, MTV. 
Show-ul The Real World. 


O ambulanţă și trei mașini de poliţie ajunseră trei minute mai 
târziu, cu sirenele pornite. La scurt timp apăru și un echipaj de 
televiziune cu camere video, care trecu în fugă prin hol spre 
terasă, unde filmară tot, din niște unghiuri foarte bune: scaunul 
cu rotile pătat de sânge, bătrânul care era scos pe o targă și 
asistentul jamaican care stătea pe un scaun de pe terasă cu faţa 
între mâini. În apropierea lui, o duzină de clienţi ai hotelului, cu 
băuturi exotice în mâini, șopteau între ei, încruntați. 

A trecut mai bine de o oră până când un poliţist a ciocănit la 
ușa lui Nico, s-o întrebe dacă nu a văzut sau a auzit ceva 
neobișnuit. Ea îi spuse că nu și îl întrebă care e cauza 
vacarmului și agitaţiei de jos. 

— A fost împușcat un om, a răspuns polițistul. Pe ponton. 

— Nu se poate! 

— Ba da. 

— Dar n-am auzit nimic - adică, până n-a venit ambulanţa. 

— Nimeni n-a auzit nimic, spuse polițistul. Cel puţin, până 
acum. 

— Dar o să se facă bine, nu? Cel care a fost împușcat? 

Polițistul clătină din cap. 

— Vreţi să spuneţi că e mort? întrebă ea. 

— Mi-e teamă că da, spuse polițistul. A fost omorât. Mai bine 
zis, a fost împușcat mortal. 

— Aici? Dar e oribil! 

Polițistul pufni de parcă ea ar fi glumit: 

— Oribil e puţin spus. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

Polițistul părea un pic jenat de întrebare: 

— N-ar trebui să spun asta... dar nu are sens. 

— Ce anume? 

— Să-l fi împușcat cineva pe acest tip. 

— De ce? 

— Pe tip îl cheamă Crane. Avea 82 de ani. Era bolnav de 
cancer. Toată lumea îl cunoștea. Era un tip important. 

— Și? 

— Și asistentul lui spune că mai avea doar vreo șase luni de 
trăit. Maximum un an, dacă avea noroc. Și atunci - polițistul 
clătină din cap, cu un râs amar ca pentru sine - ce rost mai 
avea? 


e Capitolul 2 « 

Washington, D.C. 

Că tot veni vorba de senzaţia ei că uneori „plutește în aer” - 
acum simțea că are atâta energie! Și nu numai azi! La fel 
simţise și ieri, și alaltăieri. Practic, tot așa era de când se 
întorsese... de unde o fi fost plecată. 

„Ah, Florida! Am fost în Florida.” 

De dimineaţă, se sculase la 5 (nu putea dormi când era în 
stări ca acestea), făcuse ordine în dulapurile din bucătărie și 
dezghețase frigiderul. Apoi curăţase cuptorul și lustruise cu 
ceară podelele. Apoi a mers în baie și, măturând de câteva ori 
cu dosul palmei, a golit dulăpiorul de medicamente, vărsând 
conținutul acestuia într-o pungă de cumpărături. După aceea a 
șters oglinda și rafturile, spunându-și în gând: „NU mai am 
nevoie de nici unele. Nici de picăturile nazale Vicks, nici de litiu, 
nici de aspirină”. Aceasta era noua Nico, la fel de curată, de 
limpede și de dinamică precum o cascadă de apă Evian. 

Astăzi se întâlnea cu Duran. 

Biroul lui era în Cleveland Park. Ca să ajungă acolo din 
Georgetown, trebuia să treacă de Strada M până la Key Bridge, 
să traverseze Potomac-ul spre Rosslyn și să ia metroul. Drumul 
în sine semăna cu o expediţie, dar întâlnirea cu Duran îi era la 
fel de vitală ca și respiratul. Nu era ca litiul, era doar extrem de 
importantă pentru ea. Atât de importantă, încât niciodată nu-i 
trecuse prin cap să nu se ducă. Duran era salvarea ei, psiholog 
și exorcist în același timp. El o făcea să-și înfrunte demonii care 
o chinuiau și, cu ajutorul lui, ea reușise să-și risipească cele mai 
profunde temeri. O vindecase. Doar îi promisese acest lucru. 

Intrând în pasajul de la metrou, o izbi izul care plutea pe scări, 
un amestec de miros de peșteră și de aspirator. Era damful 
subteran pe care-l emană întunericul, parfumul locurilor 
ascunse. Metrouri, tunele, pivnițe. Și pivniţa din Carolina de Sud. 
Sau Cavernele Shenandoah din Virginia - unde toată familia 
mersese odată în vacanţă și unde Adrienne fusese admonestată 
pentru că atinsese o stalagmită. Încă își mai amintea vocea 
înțepată a paznicului: 

— Îi trebuie zeci de mii de ani unei stalagmite să crească cu 
1,5 cm, iar unii oameni egoiști pur și simplu nu-și pot ţine 


mâinile acasă. Vă rog să respectaţi maiestatea naturii! Vă 
mulțumesc! 

Acel miros subteran definea cadrul olfactiv al metroului, 
având același rol ca partitura basului în muzică sau decorul într- 
un serial TV de comedie. Dar mai simţea și alte mirosuri. Cafea, 
transpiraţie, tutun, praf. Un iz de urină, o dâră de parfum sau, 
poate, de fixativ? 

Și drumul! Călătoria era ca un masaj care o făcea să viseze, îi 
plăceau zgomotul, curentul de aer, legănatul ritmic al trenului 
care intra repede prin tunel. li plăceau senzațiile pe care le 
simţea; corpul ei făcea o serie de ajustări complicate, încercând 
să compenseze fiecare schimbare de viteză și de direcţie, 
reacţionând instantaneu la forțele newtoniene care erau tot atât 
de prezente, pe cât erau de nevăzute. 

Când ajunse în staţia pentru Cleveland Park, urcă pe scara 
rulantă până în stradă, lângă a treia vitrină, unde stătea 
întotdeauna omul cu toneta de îngheţată. Ca de obicei, cumpără 
un cornet de papaya și mâncă atât de repede, încât o luă 
durerea de cap de la recele ingerat. Dar nu o deranja, pentru că 
atunci când creierul ei își revenea din așa-zisul îngheț, exista 
mereu un moment când își simțea mintea foarte limpede. 
Aproape că merita durerea de la tâmple, numai ca să simtă 
ulterior dulcea limpezire a creierului din ceața anterioară. 

Odată a întrebat-o pe Adrienne dacă și ea avea aceeași 
reacție - dacă știa ce înseamnă, dar... nu. Bineînțeles că nu știa. 
Sora ei îi aruncase doar o privire curioasă, îngrijorată și glumise 
pe seama subiectului. 

Duran însă nu făcea așa. El o înțelegea. Până la un anumit 
punct. 

Blocul în care locuia era pe o stradă la nord de staţia de 
metrou, pe partea estică a Connecticut-ului. Cartierul era drăguţ 
(dacă nu te deranja traficul aglomerat în mod constant). Mame 
împingând cărucioare pe lângă sediul pompierilor; pe trotuar, 
cei care făceau jogging treceau în zigzag pe lângă oamenii de 
afaceri ieșiţi în pauza de masă. În faţa intrării la Starbucks, un 
cuplu de tineri încerca dinadins să-l ignore pe un negru 
schizofrenic, care, tânguindu-se întruna, cerșea mărunțiș. 

Apoi mai erau și bătrânii. 

Aceștia stăteau pe bănci în fața Restaurantului Ivy, cu specific 
indoneziano-thailandez și hrăneau porumbeii. Unul dintre ei era 


prezent în fiecare săptămână. Îl recunoștea după căciulița de 
pescar pe care o purta întotdeauna, indiferent dacă ploua sau 
era soare. Și după mâini, care erau mari ca niște farfurii întinse, 
dar neîndemânatice din pricina artritei, așa încât hrănea 
păsările vărsând floricelele de porumb dintr-o pungă de hârtie 
maro. 

[] 

Clădirea în care locuia Duran era veche și încă funcționau 
toate, numai că după bunul lor plac. De exemplu, când 
interfonul băzâia, chiar așa se auzea bâzz! - anunţându-l parcă 
pe locatarul apartamentului respectiv că greșise flagrant 
răspunsul la o întrebare importantă dintr-un concurs televizat. 
Insă, din moment ce nu fusese formulată nicio întrebare, 
zgomotul era întotdeauna neașteptat și uneori te făcea să 
tresari - mai ales atunci când, ca și acum, Duran se uita la 
televizor. 

Așa că în momentul când Nico sună la interfon, Duran tresări 
brusc și încercă imediat să se adune. Inspiră adânc și expiră. 
Apoi apăsă pe un buton de la telecomandă și urmări imaginea 
din fața lui stingându-se spre centrul ecranului într-un vârtej de 
luminiţe. (Doar  luminițele mai rămăseseră din Oprah, 
moderatoarea care tocmai atunci se aplecase să reformuleze o 
întrebare.) 

Închizând ușa dormitorului, Duran merse la interfon, știind că 
este Nico, dar știind de asemenea și că formalităţile trebuiau 
respectate. Vorbi în difuzorul metalic: 

— Da? 

Replica veni cu o secundă mai târziu, ușoară și muzicală: 

— Sunt Nico-Nico, Nico, Nico! 

După voce, el își dădu seama că nu-și luase pastilele de litiu 
în ultima vreme. Era atât de plină de ea, încât se simţea chiar și 
din timbrul vocii. 

— Ești foarte punctuală, îi spuse Duran. Vino sus! 

Așteptând-o pe Nico, gândul îi fugea la întrebarea pe care 
Oprah se pregătea s-o pună când interfonul bâzâise. Imaginea 
feței ei i se întipărise în minte - buzele strânse, capul înclinat, 
ușor încruntată, cu ochii mijiţi. Şi privirea aceea! Privirea pe care 
o adoptă când e pe punctul de a întreba ceva cu adevărat 
indiscret. Era o privire care amestecă răutatea cu scuzele, 
invitând persoana din faţa ei să intre într-un fel de conspirație. 


„Astea sunt întrebările - răspunsurile tale - pactul nostru. Dacă 
îndrăznesc să te întreb ceva, vei avea curajul să răspunzi?” Era 
o privire grozavă, mult mai bună decât cea a Barbarei Walters 
pe o mască liniștitoare de înţelegere miloasă sau grimasa de 
compasiune a Dianei Sawyer. 

O aștepta pe Nico lângă ușă, închipuindu-și schimbarea din 
presiunea aerului, când auzi ușile liftului deschizându-se la 
etajul al șaselea cu un zgomot metalic, apoi pașii pe gresia din 
hol, un toc! toc! toc! moale care creștea treptat în intensitate, 
până când brusc nu se mai auzi. Se auzi soneria, o singură notă, 
clară și rotundă ca dintr-un xilofon. Sunetul îi aminti de sistemul 
de dispecerat din magazine ca Macy's și Saks. 

Nu c-ar frecventa magazine ca acestea - cel puţin nu foarte 
des. 

Duran deschise ușa și o văzu pe Nico făcând un pas în spate, 
un pic surprinsă de promptitudinea cu care i s-a răspuns. 

— Nico! 

— Oooh! exclamă ea. Doamne, doctore, m-ai făcut să tresar! 

Apoi zâmbi relaxată și intră. 

— Arăţi formidabil, îi spuse Duran, închizând ușa după ea. 
Bronzată și sanătoasă. Deși cred că după noua modă se zice: 
„palid şi sănătos”. Se opri un moment și o privi din cap până în 
picioare, încercând să facă acest lucru cât mai puţin ofensator 
posibil, în situaţia de faţă (adică, dat fiind că purta tocuri înalte 
și o fustă dreaptă, roz, de mărimea unei batiste): Unde-ai fost? 

Ea ridică din umeri: 

— La plajă. 

— Serios? Unde? 

Ea clatină din cap: 

— Una din ele. Am uitat cum se numește. 

Au traversat împreună livingul în drum spre biroul lui. 

— Asta e nou? întrebă ea, oprindu-se și arătând cu degetul. 

Duran îi urmări privirea aţintită spre covorașul Kirman 
sângeriu care trona pe parchet în faţa șemineului. Apoi dădu din 
cap afirmativ: 

— Da, spuse el. Abia l-am cumpărat. 

— Ai fost la cumpărături? 

Duran zâmbi trist și clătină din cap: 

— Este dintr-un catalog. 


— Mă gândeam eu. Știi, ar trebui să ieși mai mult din casă, 
doctore! Ești palid ca o fantomă. 

Duran dădu neputincios din umeri: 

— N-am timp. Și-apoi, ţi-am mai zis - așa e moda! 

Biroul semăna cu _ livingul, dar avea spoturi luminoase 
mascate și ferestre încărcate cu draperii grele. Predominau 
culorile şterse: pereţii crem, culoarea untului, și mobila 
acoperită cu un luciu bej. Pe pereţi, peisaje pictate în tempera 
atârnau în rame de culoarea carapacei de broască țestoasă. La 
fel și diplomele lui Duran. Ca și mobila masivă și pernele de pluș 
de pe canapea, atestatele lui erau la vedere, ca să-i liniștească 
pe pacienţi. Avea o diplomă de doctorat de la Brown și o 
diplomă de licenţă în Psihologie clinică de la Universitatea din 
Wisconsin. De o parte și de alta a diplomelor, avea certificatele 
eliberate de Comisia Americană de Hipnoză și de Societatea 
Terapeuţilor Cognitivi. 

— Fă-te comodă, o invită Duran, așezându-se la birou. Vreau 
să mă uit puţin pe notițele mele și apoi o să pornim caseta. 

— Chiar trebuie să înregistrăm ședința? se plânse Nico, 
azvârlindu-și ușor pantofii din picioare și tolănindu-se pe 
canapea. 

— Da, râse Duran. Chiar trebuie. Introducând o casetă în 
reportofon, apăsă butonul de înregistrare și, întorcându-se spre 
computer, începu să scrie ceva: Ştii doar că nu e ideea mea, ci a 
companiei de asigurări. 

— Nu intenţionez să te dau în judecată, doctore! 

— Sii-gur, replică Duran. Așa spun toţi. 

e 

O aduse într-o ușoară stare de transă, așa cum stătea întinsă 
pe spate, cu membrele inerte, ochii închiși și o expresie de 
totală indiferenţă. Duran o conduse prin obișnuita progresie a 
imaginilor, vocea lui gravă și liniștitoare purtând-o într-un și 
printr-un decor imaginar. 

— Mergi pe o potecă moale, prăfuită, la marginea unui 
pârâiaș de munte și te oprești un pic să asculţi apa lovindu-se 
de pietre, spuse el. Vezi o frunză plutind pe suprafaţa apei, ca o 
bărcuță, și o urmărești cum alunecă în josul apei, agăţându-se la 
un moment dat într-o stâncă și apoi, eliberată, rotindu-se în voia 
curentului. O urmărești până dispare după o cotitură și apoi 


privești apa - forma ei miraculoasă, netedă și mătăsoasă, 
curgând peste bolovanii rotunzi din albia râului. 

Nico se încruntă pentru câteva secunde, atunci când el o 
conduse mai departe, lăsând în urmă pârâiașul - și se 
schimonosi ușor la auzul instrucțiunilor lui de a se ghemui și a 
trece cu grijă pe sub niște crengi „cu spini”. Fruntea și 
sprâncenele ei încreţite arătau efortul depus de ea pentru a-și 
face loc prin vegetaţia „luxuriantă”. Și apoi pe faţă îi reveni 
zâmbetul fin și plăcut când ajunse să traverseze o pășune, 
mergând pe o cărare, pe care o simţea „moale și buretoasă” 
sub pașii ei. j 

— Pe obraji simți o adiere ușoară. lţi umflă părul și apleacă 
iarba... 

Urmându-i instrucțiunile, Nico deschise o poarta mică, albă și 
făcu câţiva pași pe niște trepte acoperite de licheni, coborând 
prin umbra rară spre un iaz ferit de ochii lumii. Acolo se așeză 
pe un trunchi căzut de stejar, îngropat în mușchi, urmărind 
lumina soarelui „cum se strecoară printre copaci și dansează pe 
apă”. Mâna stângă a lui Nico se lăsă peste marginea canapelei, 
mângâind covorul ca și când și-ar fi înmuiat degetele în apa 
rece. 

Era în locul ei „sigur”, unde nimeni și nimic nu-i putea face 
rău. Duran văzu cum coșul pieptului i se ridică și coboară, când 
începu să-i inducă regresia. 

— Hai să ne întoarcem în timp, spuse el, la vremea când erai 
fetiță. 

— Chiar sunt fetiţă! 

— Eşti mică. 12... 11... 10 ani. Ți-aduci aminte? 

Nico se foi deranjată în canapea și dădu afirmativ din cap. 
Duran, la un metru distanță, aplecat în faţă într-un scaun 
comod, privea uimit felul în care i se schimbase expresia feţei; 
neutralitatea studiată și aerul insolent fiind înlocuite de o 
înfățișare inocentă, dulce și ageră. Nico era din nou copil și chiar 
și vocea îi era copilăroasă. 

— Unde suntem? întrebă el. 

— În Carolina de Sud. 

— La părinţii tăi adoptivi? 

— Îmm-hi! În casa noastră. Este o casă mare, albă, departe, în 
afara orașului. 

— Vorbește-mi despre ea! 


Nico se încruntă: 

— Are coloane, mari, albe. Ca un conac de bogătași. Numai că 
vopseaua se scorojește și se vede că nu-s foarte solide - doar 
niște tije de lemn, lipite la un loc. Și acum se desprind. Așa că 
sunt gata-gata să cadă. 

— Ce anume? întrebă Duran. 

— Veranda. 

— Bine... și altceva? 

— Copacii. 

— Care copaci? 

— Sunt niște copaci, stejari verzi, vii. Casa se află la capătul 
unei străduţe... 

— O arteră rutieră lungă, o corectă el. 

— „O arteră rutieră lungă”, străjuită de ambele părți de stejari 
în viaţă. 

— Stejari vii, nu în viaţă, o corectă el. 

— Da. Așa li se spune, numai că nu prea par vii. Par bătrâni și 
morți. Și toată lumea crede că-s grozavi. 

— Nu-ţi plac? 

— Nu. Mi-e frică de ei! 

— De ce? 

— Pentru că... 

— Din ce cauză? 

— Sunt înfricoșători. 

— „Înfricoșători”. Cum adică, sunt înfricoșători? 

— Din cauza pânzelor de păianjen. 

— Vrei să spui a mușchiului, îi spuse Duran. 

— Îmî-hî! 

— Și mai ce? întrebă el. _ 

Nico se încruntă căutând un răspuns. Intr-un târziu, scutură 
din cap. 

— N-a făcut Deck ceva cu mușchiul? întrebă Duran. 

Nico se foi din nou pe canapea. După un minut, dădu din cap: 

— Mm-mda! 

— Ce a făcut? 

Ea își întoarse fața spre perne: 

— Și l-a pus pe cap în nopţile cu umbre. 

Duran dădu din cap afirmativ: 

— Și semăna a... cu ce semăna? 

— Cu pânzele de păianjen. 


Duran se aplecă mai aproape de ea: 

— Povestește-mi despre Deck, spuse el. 

— Nu-mi place Deck, exclamă ea. Deodată ochii îi clipiră și se 
deschiseră, iar ea se înălţă în capul oaselor: Dar... să nu-i spui! 

— N-am să-i spun. 

— Promite-mi! 

— Îţi promit că n-am să-i spun! Acum, întinde-te la loc! 
Închide ochii! Ești în siguranţă aici. Duran observase că i se 
accelerase ritmul respirației și era neliniștită... Suntem doar noi 
doi: vântul și pârâiașul, și... Bine? 

Ea încuviinţă din cap. După un timp, el reveni la subiect: 

— De ce nu-ţi place Deck? 

Mai mult de un minut ea tăcu, respirând și expirând regulat. 
Duran așteptă calm răspunsul, cu ochii la buzele ei. În cele din 
urmă, ea izbucni: 

— Din cauza a ceea ce face! 

— Și anume? 

Nico se mișcă agitată, părând copleșită de rușine: 

— Pretinde că ne ducem la biserică împreună cu prietenii 
noștri, dar, de fapt, nu ne ducem la biserică, ci într-un tunel la 
subsol. 

— Și ce se întâmplă acolo? 

Corpul ei rămase nefiresc de nemișcat. Apoi ea clătină din 
cap. 

— Nu făceaţi filme, uneori? 

Ea dădu din cap semn că Duran avea dreptate. 

— Povestește-mi despre aceste filme, spuse Duran. 

Nico se încruntă, apoi se răsuci pe o parte, cu spatele la 
Duran și cu ochii spre spătarul canapelei: 

— Nu pot, spuse ea. 

— Nu poţi? 

Nico își clătină capul. 

— De ce? întrebă Duran. 

— Pentru că pur și simplu nu pot. 

— Nu-ţi mai aduci aminte chiar nimic? 

Incă o dată, ea își clătină capul a negaţie. 

— Dar... eu mi-amintesc un episod, îi spuse Duran. N-a fost 
acolo un moment când... te-ai măritat? 


Parcă luptând cu ea însăși, Nico dădu din cap afirmativ și, în 
același timp, Duran văzu că împotrivirea ei se dizolvase într-un 
amestec de tristeţe și de teamă. 

— Hai să ne întoarcem la acel moment, îi sugeră Duran, la 
nuntă. Descrie-mi nunta! 

Și chiar așa făcu. Sub îndrumarea lui Duran, Nico repovesti 
moartea surorii ei mai mari în timpul turnării unui film 
pornografic, în care ele două aveau roluri principale, iar o soră 
mai mică, unul secundar. Era un teritoriu pe care Nico și Duran îl 
vizitaseră des. Pentru Nico era miezul problemei și împăcarea ei 
cu el era vitală. 

— Sunt toată în alb, spuse ea gâtuit. Îmbrăcată ca o mireasă, 
cu o trenă lungă și un buchet de flori. 

— Ce fel de flori? 

— Trandafiri roșii și floarea-miresei, răspunse ea fără ezitare. 
Și ferigi, Rosanna este mirele - ceea ce e o prostie, pentru că 
este fată. 

— Cu ce e îmbrăcată? întrebă Duran. 

— Cu un smoching negru și are o garoafă roșie la butonieră. 
Arată foarte frumos! Adrienne este cea care ne aduce inelele. 

— Și cum este îmbrăcată Adrienne? 

— Nu e îmbrăcată. Are doar o ghirlandă de flori în păr. 

— Şi vă îndreptaţi spre un fel de altar? 

— Îmm-hâmm! 

— Și sunt lumânări? 

— Da. Lumânări și incantaţii. Și un preot stă în fața noastră și 
întreabă: „Vrei să-l iei pe acest bărbat...?” 

Vocea ei se frânse și Nico păru că-și pierde concentrarea. 

Duran o ghidă din nou: 

— Preotul întreabă: „Vrei să-l iei pe acest bărbat” - și ce se 
întâmplă după aceea? Din câte mi-aduc aminte, ăsta era 
semnalul pentru tine. 

— Da, spuse Nico. 

— Asta era semnalul ca tu să faci - ce anume? 

— Să îngenunchez. 

— Și? 

— Să deschid gura. 

Senzaţia de disconfort pe care o avea Nico devenise aproape 
concretă acum și Duran se temu că această senzaţie neplăcută 


va denatura în isterie, așa cum se întâmplase în alte dăţi. Așa că 
schimbă firul discuţiei. 

— Vorbește-mi despre Rosanna, spuse el. Cine este ea? 

— Mirele. 

Duran făcu un gest cu mâna prin aer, vrând să anuleze 
răspunsul de parcă ar fi alungat o muscă: 

— Bine, în film, ea îl joacă pe mire. Dar... cine este ea cu 
adevărat? 

— Adică, în realitate? 

— A-ha! 

— Este sora mea. Rosanna este sora mea mai mare și apoi 
mai e și Adrienne. Adrienne este sora mea mai mică. 

— Înţeleg... 

— Când eu aveam zece ani, Adrienne avea doar cinci. Ceea ce 
înseamnă că eu eram cu mult mai mare! 

— Adică ai două surori. 

Nico scutură din cap: 

— Nu, spuse ea. Doar pe Adrienne o mai am. Rosanna nu mai 


e. 
— De ce nu? 
— A murit... 
— Oh!... Îmi pare rău, vorbi Duran și tăcu o clipă. Apoi 
continuă: Cum? 
— Ce anume? 


— Cum a murit? 

— A murit în timpul filmului! șopti Nico. 

— Ahh! Așa este, spuse Duran. A murit în film! Dar era doar 
un film. 

— Ă-ăă! Era adevărat! 

— Ce era adevărat! 

— Filmul! 

— Ce vrei să spui? 

— Era adevărat! Au tras-o de păr și... 

— Cine? 

— Un bărbat. 

— Care bărbat? 

— Cel cu gluga roșie. Purta o roba și avea glugă la ea. 

— O robă? 

— Toată lumea purta robă, mai puțin eu, Rosanna, Adrienne și 
Deck. 


— Cu ce era îmbrăcat Deck? 

Nico se încruntă într-un efort de concentrare, ca un copil. În 
sfârșit, spuse: 

— Avea niște chingi. 

— Poftim? 

— El trebuia să fie preotul - un preot important! Dar nu era 
îmbrăcat ca un preot. 

— Dar cum era îmbrăcat? 

— Nu știu, răspunse Nico. Nu purta decât niște chingi. De 
piele. Și pânzele de păianjen. 

— Binee, îi spuse Duran, dar... spuneai că au tras-o de păr pe 
Rosanna. 

Nico încuviinţă: 

— Îm-hî! 

— Și... când s-a întâmplat asta - ea unde era? 

— Pe podea. 

— Ce făcea? 

— Stătea în patru labe. 

— De ce? 

— Pentru că era vorba de sex! 

— Făcea sex? 

Altă încuviinţare din cap. 

— Cu cine? întrebă Duran. 

— Cu niște bărbați. 

— Dar... nu era foarte tânără? 

Nico ridică din umeri: 

— Avea 12 ani. 

— OK! Făcea sex și - după, ce s-a întâmplat? 

— Ti-am spus. Bărbatul cu gluga roșie a tras-o de păr pe 
spate... 

— Și? 

— Și a tăiat-o. 

— Unde a tăiat-o? întrebă Duran. 

Nico își duse un deget la gât: 

— Aici. 

— Și după aceea? 

Nico scoase un sunet tânguitor și-și întoarse faţa spre perne. 

— Nu-ţi întoarce privirea, Nico! Trebuie să înfrunţi situația. 
Spune-mi, te rog, ce s-a întâmplat! 


— Ochii Rosannei se făcuseră mari de tot - era foarte 
speriată! Pentru că sângele curgea în valuri din rană și nici n-a 
putut să spună ceva - a scos doar un sunet. 

— Și tu unde erai când se întâmpla asta? 

— Sub Deck. 

— OK, dar... dacă era doar un film, dacă totul era doar un joc 
actoricesc... 

Nico scutură din cap violent: 

— Nu, insistă ea, ridicându-se pe coate, cu vocea sugrumată 
de panică. Nu fusese doar un joc actoricesc! Fusese adevărat! 
Chiar se întâmplase în realitate! Deck ţinea caseta filmului într-o 
cutie specială, sub cheie. Și, uneori, mă obliga să-l văd 
împreună cu el, dar Rosanna nu mai apărea prin preajmă, ci 
numai în film. Pentru că Rosanna nu mai era. Rosanna murise în 
tunel, tunelul despre care ei spuneau că este o biserică... 

Duran încearcă s-o liniștească, susurând ușor: 

— Șșș... e în regulă. Eşti aici cu mine, acum. N-o să ţi se 
întâmple nimic rău. 

Încet, Nico se relaxă, și-și lăsă din nou capul pe perne. Duran 
văzu că era epuizată. 

Vorbindu-i în șoaptă, el îi ceru să iasă din transă, parcurgând 
înapoi pașii pe care-i făcuseră prin spaţiul imaginar atât de 
familiar amândurora. Cărarea. Pârâiașul. Poteca iniţială. 

— Inspiră adânc, îi spuse el. Aerul e delicios. Dulce, ascuțit și 
răcoros. 

Coșul pieptului ei se ridică și cobori. Și iarăși se ridică. 

— Incep să număr și când ajung la 5, spuse el, te vei trezi și 
te vei simţi relaxată și înviorată, OK? Fără să aștepte un 
răspuns, începu să numere: Unu... doi... trei... 

Ochii lui Nico clipiră și se deschiseră, descoperind pupilele 
negre, mobile care tremurau în lumină. Duran îi întinse un 
șervetțel. 

Nico clipi nervos în lumină, până îi apăru Duran în câmpul 
vizual. Apoi își dădu jos picioarele de pe canapea, se ridică și-și 
drese glasul. Faţa îi era îmbujorată, dar ochii îi sclipeau și erau 
senini. 

— Ei, a fost bine? întrebă ea. 

El dădu din cap afirmativ: 

— Absolut! Mai vorbim vineri. 


Și zicând acestea, o ajută să se ridice de pe canapea și o 
conduse până la ușă, unde îi zâmbi larg și o sărută prelung pe 
obraz. 

— Îmi faci zilele atât de minunate, doctore! 

— Mda, păi, cam de asta sunt aici, glumi el. Apoi redeveni 
serios: Ar mai fi ceva, totuși. 

— Ce? 

— Litiul tău... ia-/, Nico! 

Nico își dădu ochii peste cap și privi în altă parte. 

— Promite-mi, repetă el. 

Cu greu, ea înclină din cap afirmativ: 

— Nu-mi place, spuse ea. Mă face să mă simt moartă. 

— Te ţine cu picioarele pe pământ. Și ai nevoie de asta. Chiar 
vrei să fii tot timpul ca într-un montaignes-rousses? 

Ea dădu din cap că nu. 

— Atunci, ia-ţi pastilele! 

După ce închise ușa în urma ei, Duran se întoarse la birou și 
scrise în calculator un scurt rezumat al ședinței din după-amiaza 
aceea: 


„16 Octombrie. Sullivan, Nicole, 30 de ani. 

Terapia prin hipnoză și imaginile dirijate continuă să 
scoată la iveală clasicele descrieri ale unei molestări 
sexuale în cadrul unui ritual satanic (ARS), presupus a-l 
fi suferit la vârsta copilăriei (8-10 ani), într-o familie 
adoptivă din Carolina de Sud. Surorile ei, Rosanna și 
Adrienne au fost, de asemenea, molestate. Din 
declaraţii reiese că Rosanna ar fi fost omorâtă de tatăl 
vitreg, Declan, în timpul turnării unui film pornografic. 
Povestirile pacientei includ referiri ocazionale la 
persoane politice proeminente și celebrităţi, implicându- 
i în activităţile sectei. 

Episoadele de sindrom  maniaco-depresiv și 
comportamentul impulsiv sunt, în prezent, controlate de 
tratamentul medicamentos (săruri de litiu), deși 
pacienta nu încetează să încurajeze fazele maniacale, 
neadministrându-și unele doze...” 


Încheindu-și însemnările, Duran își îndreptă apoi atenţia spre 
înregistrarea audio pe care o făcuse. Scoase caseta din 


reportofon și o înveli într-un plastic de protecţie, pe care îl fixă 
cu elastice subţiri. Când termină, strecură pachetul într-un plic 
par avion destinat Companiei Generale de Asigurare Mutuală din 
New York. 

Apoi se lăsă pe spate în scaunul său. Cea mai apropiată cutie 
poștală era la o stradă distanţa, o stradă destul de lungă, colţ cu 
Porter și Connecticut. Ar fi trebuit să coboare cu liftul și... 

Nu-i plăcea să-și părăsească imobilul. 

Asta era! Nu-i plăcea să iasă din bloc, dar, trebuia, 
bineînţeles. 

leși pe culoar cu plicul în mână și chemă liftul, gândindu-se că 
ar face mai bine să se gândească la altceva. 

„Cum ar fi ARS. (Ce mizerie...)” 

Povestirea lui Nico era, desigur, șocantă, dar era în întregime 
arhicunoscută. Dacă citeai literatura de specialitate, dădeai 
peste sute de relatări despre abuzuri asupra copiilor în cadru 
„organizat”. Și aproape toate acestea erau identice - o poveste 
violentă care exploata la maximum credulitatea. 

Liftul ajunse la etajul lui. Ușile se deschiseră și Duran păşi 
înăuntru. Apăsă butonul 1 și cabina începu să coboare. 

În funcţie de terapeutul cu care discutai sau de articolele pe 
care le citeai, ARS erau sau o încercare de manipulare în masă, 
sau, ceva mai puţin probabil, dar poate chiar mai rău - o 
infestare declanșată de o activitate demonică subversivă ale 
cărei intenţii perverse se focalizau și erau alimentate de crimele 
ritualice săvârșite asupra copiilor. 

Ușile liftului se deschiseră și Duran păși în hol. Fără să se uite 
în dreapta sau în stânga, concentrându-se la monologul ce se 
desfășura în capul său, ieși prin ușa rotativă și se îndrepta 
repejor spre cutia poștală de la colţul străzii. Era una dintre 
acele zile răcoroase, când bate vântul, încât ţi se pare că afară 
este aer condiţionat. Pe deasupra lui, crengile copacilor se 
legănau în bătaia vântului, iar vitrinele magazinelor de pe stradă 
se zgâlțâiau ușor. 

Își aminti de feministe, care se amestecaseră în controversa 
privind Abuzurile Ritualice Satanice. Multe considerau că să negi 
existenţa ARS era primul pas în negarea altor forme de abuz 
sexual. Ceea ce făcea din orice sceptic un „ajutor” sau, mai rău, 
un colaborator la distrugerea sexuală a copiilor și a femeilor, 
victime nevinovate. 


Și totuși... 

Dacă exista cu adevărat o grupare satanică secretă ale cărei 
ritualuri includeau sacrificii umane, canibalism și pedofilie - 
unde erau dovezile? Unde erau cadavrele, petele de sânge, 
oasele? 

Aceasta i se păruse întotdeauna o întrebare bună, dar dacă ar 
fi spus-o cu glas tare, ar fi trebuit să suporte consecintele. 
Pentru mulți, ar fi fost echivalentul sexual al negării realității 
Holocaustului. De fapt, ARS era un fel de holocaust actual - sau 
cel puţin așa se afirmase. 

Privi în sus, la cerul senin, și pentru o secundă crezu că o să 
leșine. Cuvintele din capul lui - „pete de sânge, oase” - păreau 
izolate. 

„Nico, își aminti. Te gândeai la Nico.” Indiferent de ce-i 
spunea ea, Duran își stăpânea reacţiile. Nu era șocat, nu se 
îndoia. Își păstra acea neutralitate salvatoare, acel interes și 
înţelegere cultivate. „Ceva i se întâmplase”, își spunea în sinea 
lui, și această poveste, această fabulaţie - dacă era fabulaţie - 
era modul ei de a face față propriei traume, propriei disocieri. O 
preluase din modelele culturale existente și și-o însușise ca pe o 
explicaţie pentru problemele ei. Într-un fel, o ajuta să trăiască, 
iar rolul lui ca terapeut era să... 

Ajunse la cutia poștală. Strecură plicul prin deschizătură, se 
întoarse și porni spre casă. În sinea lui își propuse să facă o 
plimbare înapoi, dar, după câţiva pași, aproape imperceptibil, 
mersul i se acceleră, încât, ajuns lângă blocurile lui, aproape 
alerga. Paznicul - astăzi era puștiul cu ochelari ă la Buddy Holly 
- îi aruncă o privire ciudată când năvăli în hol, dar imediat ce-l 
recunoscu, își pierdu interesul. Duran reuși să-i zâmbească. Un 
salut nonșalant. Apoi, liftul îl duse înapoi în sanctuarul său. 


e Capitolul 3 « 

Pentru un tip care nu ieșea în lume prea des, Jeff Duran era 
într-o formă foarte bună. 

Asta se datora, pe de o parte, hotărârii lui de a se menţine în 
formă și, pe de altă parte, avantajului de a locui într-o clădire cu 
o sală de fitness la ultimul etaj. Din moment ce toţi locatarii 
Complexului Towers aveau și calitatea de membri ai clubului de 
fitness, sala era modestă și aparatele - nu chiar la zi. Dar sala 
avea dotarea de bază: benzi pentru alergare, banchete 
înclinate, steppere și greutăţi, și în plus, se lăuda cu o panoramă 
grozavă a Georgetown-ului și a Catedralei Naţionale. 

In fiecare dimineaţă la 6:30 Duran se ducea la sală. Avea un 
corp musculos și flexibil și și-l întreținea cu un set concentrat de 
exerciţii de stretching, bicicletă, jogging și greutăţi. Mușchii 
abdominali îi erau plaţi și tari, rezultat al unui antrenament 
riguros de abdomene și genuflexiuni. Cinci zile pe săptămână 
alerga câte zece kilometri pe una dintre benzile rulante așezate 
în faţa geamurilor cu vedere asupra orașului. Din acel loc avea o 
priveliște minunată: putea vedea cupola Universităţii 
Georgetown și, în spatele ei, linia șerpuită de lumină care era 
Potomac-ul. 

De obicei, parcurgea primii doi kilometri în opt minute, 
încălzindu-se pentru următorii opt kilometri, pe care-i alerga în 
treizeci și șapte de minute. Intotdeauna proceda la fel. Cu totul, 
alergarea dura aproximativ patruzeci și cinci de minute (poate, 
din când în când, un minut în plus sau în minus). 

Ar fi putut alerga mai repede, dar nu o făcea din două motive: 
în primul rând, pentru că mărind viteza nu ar fi avut niciun 
avantaj: nici pulsul său, nici tensiunea arterială - care îi creștea 
- n-ar fi beneficiat de pe urma alergării mai rapide. 

În al doilea rând... Ei bine, al doilea motiv era unul pur 
personal. Dacă banda rula la o viteză mai mare de 14 km/oră, 
aparatul scotea un șuierat ascuţit pe care mulţi nu-l percepeau, 
dar pe care Duran îl considera extrem de dezagreabil. De aceea 
hotărâse să alerge la o viteză mai mică. 

Astăzi era o zi ca oricare alta. Ajunse la club dis-de-dimineatţă, 
își făcu exerciţiile de stretching, jogging și ridicări de greutăţi, 
fără să vorbească prea mult cu cei din jur. Apoi se întoarse în 
apartament, făcu duș și se bărbieri. 


Stând în faţa oglinzii, uscându-și părul cu un prosop, își 
surprinse imaginea în oglindă și-și aminti remarca lui Nico din 
ziua anterioară: „Ar trebui să ieși mai mult din casă, doctore! 
Ești palid ca o fantomă”. 

Și chiar așa și era. Și va continua să fie așa, dacă nu-și va 
învinge ciudata fobie care-l ţinea închis în casă. „Ai nevoie de un 
psihiatru!” își zise Duran, pufnind ușor în râs, fără prea multă 
convingere, însă. Era într-adevăr palid. Nu într-un fel 
bolnăvicios, dar alb - „ca un vampir în floarea-vârstei”, glumi în 
sinea lui. 

Revenind în dormitor, Duran își legă ceasul la încheietura 
mâinii și văzu ora. Era 8:35, adică avea mai puţin de o jumătate 
de oră ca să se pregătească pentru ședința cu primul pacient 
din ziua aceea, Henrik de Groot. Se îmbrăcă repede și intră 
grăbit în camera lui de lucru, unde se așeză la birou și porni 
computerul. 

După ce acesta se încărcă, Duran selectă fișierul cu dosare și- 
| deschise pe cel al olandezului. 

La 28 de ani, de Groot era un om de afaceri sofisticat și de 
succes, care făcea naveta între Statele Unite și Europa. Firma 
lui, una dintre cele mai mari în domeniu, proiecta și instala 
sisteme anti-incendiu pentru hoteluri și clădiri de birouri, fiind 
specializată, după spusele lui de Groot în „imobile ocupate de 
oameni”. Compania inaugurase o metodă de readaptare a 
sistemelor bazate pe halogen, care micșora costurile. (Potrivit 
explicaţiilor lui de Groot, „halogenul este văzut pe piaţă în 
același mod ca și freonul și evitat din același motiv: pentru că 
distruge stratul de ozon”). Fără ca Duran să-l întrebe, olandezul 
îi explicase cum funcţiona sistemul „său” de stingere a 
incendiilor. Avertizate de fum sau de căldură, niște supape 
emiteau gaze inerte care scădeau nivelul oxigenului până la 
punctul în care combustia devenea imposibilă, dar nu până într- 
acolo încât oamenii să se sufoce. 

Recent, firma lui de Groot semnase un contract cu un mare 
lanţ hotelier din zona centrală a Atlanticului. În felul acesta de 
Groot devenise pacientul lui Duran - când primul se mutase în 
Washington ca să-și poată supraveghea munca. 

Arătos și bine făcut, pacientul lui Duran vorbea fluent patru 
limbi străine și pretindea că poate face conversaţie în 
portugheză și thailandeză. Duran nu se îndoia că așa era. 


Când nu muncea sau nu se întâlnea cu terapeutul, de Groot 
își făcea timp pentru o altă pasiune a sa: muzica trance. Când 
fusese întrebat, olandezul îi descrise genul acesta de muzică, 
manifestând entuziasmul unui discipol: 

— Este muzică pe sintetizator, știi - cu bătăi accelerate și ritm 
alert de 4/4. Te energizează; te lași dus de sunetul ei, dansezi și 
intri într-o altă dimensiune. Mintea... parcă-ţi explodează. 

Mișcându-se brusc și învârtindu-se în pași de dans, olandezul 
se lansă într-o imitație nemaipomenită a unui sintetizator care 
cânta o variantă tehno, ciudată, a melodiei Joshua Fit the Battle 
of Jericho. 

— Oaul! 

De Groot zâmbi: 

— E grozav! Ar trebui s-asculţi și tu, doctore! și-i pomeni 
câteva nume de cluburi trance din Washington. 

Duran îi spuse că, personal, nu era un mare dansator și apoi îl 
avertiză să nu cumva să consume vreun drog care era ceva 
obișnuit în viaţa de club. (Ţinând cont de tratamentul pe care de 
Groot îl urma, consumul de droguri euforice ar fi fost o mare 
greșeală.) 

Dar imaginea pe care de Groot o afișa - cea a unui om de 
afaceri, capabil și cosmopolit, poliglot și totodată un tip la modă 
- era o iluzie. Sau poate nu chiar o iluzie, ci o mască sub care se 
ascundea ceva atât de periculos, încât celelalte calităţi ale lui 
deveneau irelevante. Lăsând la o parte persoana sa publică, 
omul de afaceri era constant sub influenţa unor „halucinaţii prin 
care i se transmiteau comenzi”. Mai exact, olandezul credea că 
„un vierme” trăia în inima lui și că, de câte ori aceasta bătea, 
viermele îi șoptea tot felul de idei, sfătuindu-l ce anume să facă 
în variate domenii de activitate, de la politică până la finanţe. 

De fapt, de Groot prezenta majoritatea simptomelor 
schizofreniei paranoide enumerate în DSM - IV, volumul legat, 
cu coperte maro, care îi servea drept Biblie psihiatrului. 

Așa că Duran nu prea avea de ales în condiţiile acestea. 
Psihofarmacologia era destul de strictă - medicamentul indicat 
era Clorazil - și era prescris de psihiatrul european al lui de 
Groot, care comunica din când în când cu Duran prin e-mail. 
Folosind hipnoza și regresia, sarcina lui Duran era de a 
descoperi orice tip de traumă care contribuise la disfuncţia lui 


de Groot și de a-l ajuta s-o depășească. Abia după aceea omul 
de afaceri ar fi avut șanse spre o recuperare susținută. 

În multe privinţe, acesta era un caz ciudat. Printre altele, 
Duran găsea interesant faptul ca olandezul își interpretase boala 
ca pe un caz de posedare - instrumentul posedării fiind un 
vierme. Că viermele era un demon, și nu un parazit era de la 
sine înţeles chiar și pentru de Groot: paraziţii nu dau ordine, în 
schimb, spiritele malefice care posedă pe cineva, da. 

La început, Duran considerase că viermele era indicatorul 
unei personalităţi multiple, boala olandezului fiind disocierea, și 
nu schizofrenia. Dar nu era așa. În concepţia lui de Groot, 
viermele era un invadator, și nu un alter ego. 

Un alt element problematic în personalitatea lui de Groot era 
rasismul său fățiș. Într-o vreme a toleranţei politice, era 
îngrijorător să întâlnești pe cineva care să spună asemenea 
lucruri: 

— Nu știu cum poţi să trăieşti în orașul ăsta plin de cioroi! 
Duran era jignit de comentariile acestea și întotdeauna obiecta 
imediat; era unul din lucrurile la care el și olandezul lucrau, deși 
până în prezent nu reușiseră să descopere sursa bigotismului lui 
de Groot. Olanda are o populaţie mică de negri - în special din 
Insulele Moluce - dar persoanele de culoare nu păreau să fi 
jucat vreun rol semnificativ în viața pacientului său. Duran 
scutură din cap, minunându-se cum de reușise olandezul să 
reziste în lumea afacerilor, mai ales în Washington, din moment 
ce arunca asemenea comentarii rasiste cu oarecare regularitate. 

Duran își privi notițele și îi sări în ochi un cuvânt pe care-l 
sublimase: mandala. 

Era un termen care predomina în lumea imaginară a lui de 
Groot. În fiecare ședință, olandezul insista că mandala este 
malefică și că trebuie distrusă. Duran își amintea că mandala 
era un fel de desen geometric, dar căută totuși cuvântul în 
dicţionar în speranţa de a desluși semnificaţia pe care o avea 
pentru pacientul său. Însă enciclopedia nu i-a fost de prea mare 
ajutor. Acolo se spunea că mandala este o reprezentare variată 
a universului; o pictură simbolică (constând dintr-un pătrat, 
inclus într-un cerc); și/sau un câmp de energie în flux constant. 
Budiștii foloseau aceste figuri în scopuri meditative, dar ce 
reprezentau ele pentru de Groot nu se putea ști cu exactitate. 


În urmă cu două săptămâni îi arătase olandezului o colecţie 
de mandale tibetane găsită pe Internet. Reacţia lui de Groot a 
fost o ușoară ridicare din umeri și remarca politicoasă: „Ce 
interesant...” Imaginile nu păreau să-i fi stârnit însă deloc 
interesul. 

Ceea ce era interesant însă era ce aflase Duran în timpul 
propriilor cercetări. Anume că halucinaţiile vizuale în care 
apăreau mandale erau des întâlnite la schizofrenici, care vedeau 
în simetriile rigide ale desenelor geometrice un fel de ordine și 
stabilitate care nu exista nicăieri altundeva în mintea lor. Mulţi 
schizofrenici își găseau refugiul în mandale, în timp ce de 
Groot... 

Bâzzz! 

Soneria interfonului îl sperie pe Duran care tresări, ca de 
fiecare dată de altfel, dar pacientul său venise la ora exactă. 
Închizând fișierul, se ridică, trecu prin living și apăsă butonul de 
la interfon: 

— Henrik? 

a 

Olandezul era aproape la fel de chipeș, pe cât era de nebun. 
Părul îi era mai mult galben decât blond, ţepos și lucios ca blana 
unui animal ud. Cu pomeţii obrajilor înalţi și cu ochii de un 
albăstrui foarte pal, care ardeau și scânteiau de o parte și de 
alta a unui nas lung și drept. O bărbie adânc despicată completa 
imaginea. 

Sau nu chiar. Mai era ceva în înfățișarea lui de Groot care 
atrăgea atenţia. În lipsa unui termen mai nimerit, se poate 
spune că avea o alură atletică, un nimb de forță fizică și de 
graţie pe care costumele sale de firmă nu o ascundeau deloc. 
Într-un fel, acest lucru făcea ca boala lui să pară cu atât mai 
tragică. 

Henrik fredona ceva când intră. Era aceeași melodie pe care o 
îngâna întotdeauna și pe care Duran o ghicise de mult ca fiind 
Joshua Fit the Battle of Jericho. || întrebase de câteva ori dacă 
melodia aceea avea vreo semnificaţie specială. De exemplu, 
fusese de Groot religios, un credincios practicant în 
adolescență? Acest amănunt ar fi explicat într-o oarecare 
măsură situaţia, dar de Groot negase. 

— Biserică? Își încreţi fruntea, pronunţând cuvântul de parcă 
i-ar fi străin și ușor neplăcut: Nu! 


Însoţindu-l pe olandez până la fotoliul pe care acesta îl 
preferase canapelei, Duran își induse pacientul într-o transă 
superficială și-l liniști cu ajutorul imaginilor pe care i le impuse: 

— Stăm amândoi pe o piatră, spuse el, într-un mic port pe 
care nimeni altcineva nu-l poate vedea. Suntem numai noi doi, 
pasările și valurile. Și un vânt ușor care aduce mirosul mării. 
Este locul nostru sigur aici, Henrik. 

— Da. 

— Și nimic nu-ţi poate face rău aici. Nimeni și nimic! 

De Groot înclină din cap: 

— Nimeni, repetă el. 

— Acum vreau să-mi vorbești despre vierme, sugeră Duran. 
Povestește-mi despre vierme! 

— Viermele e șeful, bolborosi de Groot. 

— Știu asta, Henrik, dar... cum ai ajuns să-l ai? 

De Groot se încruntă și dădu din cap: 

— Asta nu se poate spune. 

— Ba cum să nu, replică Duran. De aceea suntem aici. Și, 
oricum, am mai vorbit înainte despre el... de multe ori. 

— Nu... Nu cred! 

— Era o lumină, îi aminti Duran. O lumină puternică. Ți-aduci 
aminte? Mergeai cu mașina... 

Expresia olandezului se schimbă de la una de siguranţă 
defensivă la una de teamă: 

— Nu, spuse el, astăzi, nu! 

Brusc, începu să se aplece în faţă și să se înalțe în capul 
oaselor de parcă ar fi fost pe punctul de a se ridica de pe scaun. 

Duran îi atinse cu vârfurile degetelor încheietura mâinii, 
ținându-l pe loc cu o atingere foarte ușoară: 

— E în regulă, Henrik, spuse el. Ești cu mine! Suntem în locul 
nostru sigur! 

Pacientul său se lăsă pe spate în scaun și scoase un plescăit 
ușor, atingându-și cerul gurii cu vârful limbii: 

— Bine, spuse el, mi-aduc aminte! 

— Ce-ţi aduci aminte? 

— Era o lumină - pe șosea... 

Duran dădu din cap în semn de negare: 

— Era o lumină pe cer! 

— Da, desigur, era pe cer, dar... eu conduceam. Eram pe un 
drum de ţară cu mașina. 


— În America? 

— Da, aici, în America. 

— Unde? întrebă Duran. 

De Groot ridică din umeri: 

— La Watkins Glen. 

— Și apoi...? 

— Lumina venea dinspre șosea, spuse el agitat dintr-o dată. 
Mă înconjura din toate părțile. Atât de luminoasă! Și orbitoare - 
ca un bliț care nu se stinge. Nu mai văd! 

— Ba vezi, Henrik! Poti vedea! Vreau să vezi! 

— Mă absoarbe. 

De Groot se cutremură din tot corpul, afundându-se în scaun. 

— Ce vrei să spui? 

— E ca un burete. Lumina este ca un burete. Sunt atras în ea. 

— Și ce culoare are lumina? 

De Groot își scutură capul vehement. 

— Nu-i așa că este albastră? întrebă Duran. Albăstruie? 

— Da, albastră! Și sunt scă/aat de ea! Și pe dinăuntru, și pe 
dinafară. Trece prin mine - ca o fantomă. 

— Cum adică „fantomă”? 

— Ca o fantomă care trece printr-un zid. 

— Bun, Henrik! A fost foarte bine. Acum, vreau să faci ceva 
plin de curaj. Vreau să-ţi amintești ce se întâmplă când lumina 
trece prin tine. Poţi să faci asta? 

— Nu. 

— Eşti în locul tău sigur, Henrik! Ține minte asta! Eşti în 
siguranță aici! Acum inspiră! Ușor! Foarte ușori Inspiră... și 
expiră! Inspiră... și expiră! Înc-o dată! Inspiră... și expiră! 
Inspiră... buun! Gata! Acum vreau să respiri cu totul prin piele - 
prin toată suprafaţa corpului tău! Vreau să inspiri profund, ca 
apoi să dai tot aerul afară! Duran îl urmări o vreme pe olandez 
făcându-și exerciţiile pentru respiraţie. Apoi îl dirijă mai departe: 
Bine!... când lumina trece prin tine... 

— Mă ia în sus. Mă ridic în lumină. 

— Cum adică? întrebă Duran. 

— Lumina face asta... E ca un lift fără pereţi, ca o scară 
rulantă fără trepte. 

— Și după aceea? 

— Sunt într-o cameră... în cer. 

— Ce fel de cameră? 


— Ca un... amfiteatru. 

— Și ce faci? 

— Nimic. 

— De ce nimic? 

— Nu pot să mă mișc, spuse olandezul. Mă întorc în aer. 

— Poftim? 

— Mă răsucesc ușor în aer. 

— De ce? 

— Sunt așezat ca la expoziţie... ca o insectă într-o cutie. O 
cutie de sticlă. 

— Eşti singur? întrebă Duran. 

Olandezul dădu din cap a negaţie: 

— Sunt scaune peste tot. Multe, până sus, rând după rând. 

— Sunt oameni pe scaune? întrebă Duran. 

De Groot clătină din cap: 

— Nu văd! Lumina e atât de puternică - zăresc doar forme. 
Deodată de Groot înţepeni și zvâcni. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Duran. 

De Groot răspunse printre dinţii încleștați: 

— Se interacționează cu mine. 

Duran îl privi nedumerit: 

— La ce te referi? 

— Ti-am spus doar! Se interacționează cu mine. 

— În ce mod? 

— Sunt examinat de... Nu știu de către cine. Nu știu ce anume 
sunt. 

— Doctori? 

— Nu, replică repede de Groot, cu vocea deodată puternică și 
speriată. Nu doctori! Chipuri! Nu vreau să mă uit. 

— Și atunci... de ce nu fugi? 

— Nu pot să mă mișc. Lumina nu-mi dă voie... Mă ţine în aer. 

— Și ce fac formele? Ce se întâmplă? 

— Introduc instrumente. 

— Unde? 

— În nasul meu. În gură. În fiecare orificiu. 

De Groot se schimonosi și-și strânse pleoapele cu putere. 

— Și? 

— Mă deranjează! 

— Ce anume? 


— Nu trebuie să-mi amintesc, murmură de Groot. Pentru 
binele meu, nu trebuie să-mi amintesc. 

Duran forță nota: 

— E bine să-ţi amintești, Henrik! Puse o mână pe umărul 
pacientului său: E bine să-ţi amintești! Dar trebuie să te 
relaxezi! Trebuie să respiri! Aaașa! Acum, concentrează-te pe 
respirat! Ești în siguranță aici! Nu mai ești în lumină: ești pe o 
stâncă la malul mării. Auzi valurile spărgându-se de stânci. Simţi 
briza. Și auzi pescărușii tânguindu-se deasupra noastră. Duran îl 
lăsă puţin să se gândească la toate acestea și apoi continuă: 
Acum, hai să mergem în celălalt loc, locul din lumină! Dar nu te 
speria - sunt cu tine. Vreau să-mi vorbeşti despre instrumente! 
Cum arată? 

— Ca niște tuburi. 

— Și din ce sunt făcute? 

— Din sticlă. Metal. 

Încă o dată, de Groot se cutremură. 

— Ce este? întrebă Duran. 

— Sunt reci. Foarte reci... mi se lipesc de piele și mă frig. 

— Și ce fac ei cu instrumentele? 

De Groot inspiră adânc și se scutură din tot corpul: 

— Le bagă în mine. 

— Unde? 

— Nu! 

— Henrik, este spre binele tău! 

— Dar știi! 

— Sigur că știu, dar trebuie să-mi spui tu. 

De Groot clătină negativ din cap. 

— Unde? insistă Duran. 

— În penis! În... anus! 

— Dar, de ce? De ce fac asta, Henrik? Ştii? 

Olandezul dădu afirmativ din cap: 

— Hrănesc viermele, spuse el. 

Dintr-o dată de Groot scânci și faţa i se schimonosi într-un 
amestec de tristețe și de durere. 

Duran își privi ceasul. Spre mirarea lui, văzu că cincizeci de 
minute se scurseseră. 

— OK, Henrik, e de-ajuns! E destul deocamdată! 

Il aduse pe olandez iarăși în stare de veghe conștientă, 
dezamăgit că încă nu reușise să descifreze trauma din spatele 


poveștii lui de Groot. Trebuia să-l ajute pe acesta să treacă 
dincolo de suprafață, inversând procesul de sublimare care 
generase povestea aceasta absurdă a răpirii de către 
extratereștri (dacă, într-adevăr, despre asta era vorba). După 
toate aparențele, de Groot era chinuit de întâmplarea pe care 
mintea lui o codificase, refulând-o și transformându-i amintirea 
în altceva. 

Olandezul se înălță în capul oaselor, clipi și privi în jur: 

— Ce s-a întâmplat? întrebă el, cu vocea plină de suspiciune. 

— Te-ai descurcat de minune, îi spuse Duran. Apoi opri 
reportofonul și se ridică de pe scaun: Ai făcut mari progrese! 

Spre surprinderea lui Duran, de Groot rămase locului, cu 
mâinile apropiate, lovindu-și vârfurile degetelor unele de altele, 
ascultând sau gândindu-se, sau, poate, făcându-le pe 
amândouă. Într-un târziu se lăsă pe călcâie, ridicându-se și 
zâmbi: 

— E ciudat, spuse el. Eu nu mă simt deloc mai bine. 


e Capitolul 4 «* 

Nico avea un apartament cu două camere în Watermill, un 
bloc de locuinţe din Georgetown, puţin mai jos de Strada M, de 
unde începe să curgă Canalul C&O, care străbate suburbiile 
Maryland-ului și ajunge până dincolo de ele. Blocul era modern 
și elegant, cu paznici la intrare, având o priveliște frumoasă spre 
Potomac și balcoane largi, încărcate cu plante decorative. 

In dimineața aceea, Nico dormise până târziu și, când în 
sfârșit se trezi și se dădu jos din pat, Jack abia mai umbla, stând 
practic cu labele încrucișate. li reproșă acest lucru prin câteva 
lătrături scurte și dure, timp în care ea se îmbrăcă repede, își 
trecu o perie prin păr și îl strânse cu o clamă într-o coadă de cal, 
neglijentă. La urmă, înșfacă o pungă de plastic pentru 
cumpărături, și-o îndesă în buzunar și se îndreptă spre lift cu 
Jack zbughind-o înainte în lesă de-a lungul coridorului acoperit 
cu o mochetă. 

— 'Neaţa, don'șoară Sullivan! 

Portarul Ramon visa să devină actor și încerca în fiecare 
săptămână un alt accent. Cea mai recentă tentativă a sa era să 
imite modul de a vorbi și de a se purta ale unui majordom 
sudist, prestanţa lui însă părea mai mult un amestec nereușit 
între Vivien Leigh și Antonio Banderas. 

— Bună, Ramon! 

— 'Neata și ţie, conașu' Kerouac! 

Portarul se aplecă să mângâie câinele, un Jack Russell Terrier 
care-i răspunse  lansându-se într-o serie de sărituri 
impresionante. 

— Uau! spuse Nico. Ușor, Jacko! 

— Câtă energie are! remarcă Ramon tot cu accentul de pe 
plantații. 

Nico zâmbi: 

— Are, într-adevăr. Ce mai faci? 

Ramon se umflă în pene: 

— V-am spus că am primit un rol într-un film de-al lui 
Scorsese, care se turnează în Washington? 

— Asta-i grozav! Felicitări! 

— Ei, nu-i chiar așa de grozav. Adică, n-am decât o apariţie 
scurtă. Dar, ia ghici despre ce fel de rol este vorba? Sunt portar! 

Nico nu știa ce să spună, așa că scoase doar un: „Heii!” spre 
Jack care întinsese lesa, trăgând-o spre ușă. 


— Atunci, chiar trebuie să te felicit! 

— Problema e că nu știu sigur dacă să-/ accept. N-o să pot 
ajunge trei, poate patru zile la serviciu. Probabil că voi fi 
concediat. Așa că, tu ce zici, Nico? Să accept? îi aruncă Ramon o 
privire rugătoare. 

— Jack! strigă ea. Poţi s-aștepţi puţin? 

De fapt, Jack se liniștise deja, întinzându-se pe burtă între cei 
doi. Nico nu știa ce ar fi trebuit să-i raspundă și folosise 
pretextul de a i se adresa câinelui, ca să evite să-l privească în 
ochi pe portar. Era cazul ca acesta să-și riște slujba pentru un 
rolișor care era posibil să nici nu treacă de montaj? Ramon își 
lua foarte în serios cariera de actor, dar adevărul e că nu prea 
avea talent. Așadar, rolul de portar pica bine. Dar, pe de altă 
parte, merita oare să-și piardă slujba reală ca să pretindă că 
face același lucru, numai că de data asta în faţa aparatului de 
filmat? În sfârșit, răspunse: 

— Acceptă! 

— Serios? 

— Desigur. Am văzut asta odată la televizor, un tip care 
spunea că n-ai cum să greșești dacă-ți urmezi chemarea. 

— Chemarea? Vrei să spui, ce mă face pe mine fericit? Cum ar 
fi actoria? 

— Exact! 

Ramon făcu o grimasă: 

— Știu și eu! Imi place și slujba mea. Și nici bacșișurile nu-s 
chiar rele, știi. Și vine Crăciunul! De acum e aproape. Mai sunt 
doar două luni. 

Nico ridică din umeri: 

— Ar putea să te înlocuiască cineva, dacă faci în așa fel încât 
să-i convină asta. Și, apoi, unde-ar găsi ei pe cineva la fel de 
serios ca tine? Știi ce zic, găsește pe cineva să-ți ţină locul și n- 
au ce să-ți facă! 

— Crezi? 

— Da! 

— OK! Așa am să fac. O sa-mi urmez chemarea. 

— Vezi că te-ai prins? 

Ramon le ţinu ușa deschisă ca să iasă: 

— Crezi că, dacă-l rog pe Victor, o să vrea să-mi ţină locul? 

— Sigur. Doar ţi-e prieten, nu? 

— Da, cred că da... 


— Ei, păi vezi... 

Odată ajunși afară, Nico și Jack urcară treptele spre aleea 
largă, murdară, paralelă cu canalul. Jack se bucura de ritualul lui 
complicat și frenetic, de adulmecat și urinat, în timp ce Nico își 
lăsa mintea să zboare, cu ochii la apa tulbure. 

La întoarcere, îl legă pe Jack, afară, în faţa magazinului Dean 
& De Luca și intră să cumpere cașcaval, o pâine-baghetă și o 
singură roșie, perfectă. Revenind un minut mai târziu, cu mica 
pungă de cumpărături, găsi o femeie îmbrăcată într-un costum 
maro vorbind cu Jack, care stătea legat cu lesa de un aparat de 
taxat din parcare. 

— Ceee băiaat cumiiinte, se pisicea femeia. O așteaptă pe 
mămica! Da, ești! Băiaat cumiiinte! Brusc, se îndreptă și-i 
aruncă o privire dură lui Nico: Sper că faci curat după el! 

— Oh, spuse Nico luată prin surprindere. Fac! Sigur! 

Lăsându-se pe genunchi, Nico îl dezlegă pe Jack și se îndreptă 
spre blocul ei. 

În casă, se pregăti să-și facă un sandviş cu roșie și caşcaval 
Brie, prăjind puţin feliile de baghetă în toaster. Folosind un cuţit 
de pâine care arata ca un arcuș, începu să taie felii foarte subțiri 
din roșia aceea perfectă. Și, în timp ce le tăia, spre surpriza ei, 
se trezi plângând. Simţea lacrimile curgându-i pe obraji, 
fierbinţi, umede și fără motiv. De parcă ar fi tăiat ceapă în loc de 
roșie, pentru că erau abundente și nu știa ce le provocase. Fără 
să aibă vreo conotaţie emoţională, lacrimile erau la fel de 
irelevante ca atunci când i-ar fi curs nasul și ochii din senin. 
Erau lacrimi - pur și simplu. 

Nu era tristă. Nu era nefericită. Nu era... nicicum. De vină era 
femeia din fața magazinului Dean & De Luca care fusese atât de 
prietenoasă cu Jack și totuși... oamenii ca ea îţi înnegresc 
sufletul. „Sper că faci curat după el!” spusese, ca și când ceva 
nu era în regulă cu Nico, ca și când ceva la ea ar fi fost murdar 
și demn de dispreţ. Asta se citea în ochii femeii și se simţea în 
tonul ei suspicios. 

Terminând de făcut sandvișul, merse în living și se așeză în 
faţa televizorului. Jack își găsi locul la picioarele ei, așteptând-o 
să mănânce, așteptându-se să-i dea și lui - ceea ce ea și făcu, 
rupând o parte de sandviș din care ieșea cașcavalul. Nu îi mai 
era foame. Era doar... tristă. 


Punând sandvișul deoparte, se întinse pe canapeaua de 
catifea și apăsă pe telecomandă. Jack terminase bucăţica lui de 
tartină și, cu o privire plină de regret spre restul rămas, sări sus 
lângă ea, se încolăci și adormi. Absentă, Nico îl scărpină după 
ureche, timp în care dimineaţa se transformă în amiază, în locul 
talk-show-urilor veniră telenovelele și emisiunile cu sporturi 
neobișnuite. Opran!; One Life to Live, The BMX Challenge... 

Era ciudat cum stările acestea apăreau și apoi dispăreau 
brusc. Acum era plină de viaţă și energie, în clipa următoare nu 
mai avea chef de nimic. Indiferent ce sursă avea energia din 
zilele anterioare, acum nu mai rămăsese nimic din ea. Tot ce 
voia să facă, tot ce se simțea în stare să facă, era să zacă acolo 
în faţa televizorului și nici măcar nu conta ce era pe ecran. 
NASCAR. Canalul meteo. Reluări din Seinfeld. Era deprimant. 

Și obositor. Nu numai fizic. Oboseala pe care o simţea îi venea 
nu numai din corp, ci și din inimă. „Sper că faci curat după el!” 
„De ce se purtau unii așa?” Era suficient să te facă să plângi. 

e 

Sandvișul dispăruse. 

Probabil că îl mâncase Jack - dar era în regulă pentru că ea 
zăcuse acolo pe canapea în jur de 15-20 de ore, cu ochii în 
televizor, pe jumătate adormită, urmărind orice, tot chiar, fără 
să vadă însă nimic. Și acum, după toate astea, era și mai 
obosită decât atunci când se întinsese. Se chinui să se ridice în 
capul oaselor și, de îndată ce reuși, regretă mișcarea făcută 
pentru că îi bubuia moalele capului. 

Ajungând în bucătărie, se opri un moment în faţa micuţei 
cafetiere espresso, repetând în minte tot ce trebuia să facă 
pentru a-și pregăti o cană de cafea. Până la urmă, renunţă la 
idee și ieși pe balcon. Era o zi friguroasă, cu cer acoperit, de 
parcă starea ei de spirit se proiectase și asupra lumii din jur. Din 
când în când, o rafală de vânt zgâlţăia feroneria balconului și 
scutura ferigile. Acestea arătau un pic ofilite și lui Nico îi trecu 
prin minte că ar trebui să le ude și poate să le pună și puţin 
îngrășământ. Sau să le aducă înăuntru - ar cam fi fost cazul 
acum. Dar nu avea chef să facă asta. Nu avea chef să facă 
treburi gospodărești. Avea chef de... 

Deodată, i se declanșă alarma de la ceasul de la mână, 
amintindu-i să-și ia medicamentele și să „sune acasă”. Traversă 
camera până ajunse la masa pe care stătea computerul ei 


portabil și apucă servieta în care-și ţinea medicamentele. 
Desfăcând fermoarul unui compartiment lateral, găsi tuburile 
mici, portocalii pe care le căuta, dar cel în care fusese litiul era 
gol. Uitase să-și reînnoiască rețeta în... mă rog, acolo unde 
naiba fusese atunci când încă lua Placebo 1. 

Un loc fierbinte. Însorit. Cu palmieri. California! 

Dar de ce fusese în California? Să întâlnească pe cineva! Să 
găsească pe cineva! Dar pe cine? Și de ce? Nu-și putea aminti. 
Asta și era problema cu Placebo 1. Îți afecta puternic memoria. 
Se așeză la masă, deschise computerul și îl porni. După ce 
aparatul își isprăvi rutina de deschidere, Nico trimise browser- 
ului URL-ul cerut și așteptă ca pagina să se încarce. Repede, 
apărură pe ecran cuvintele familiare: 


„Gazdă necunoscută. 
Descriere: nu s-a putut face identificarea.” 


Scoţând folia de plastic din servietă, încercă s-o atașeze 
monitorului și ezită. Pentru ceva vreme rămase în fața 
calculatorului, privind fix ecranul aproape gol. Și deodată, 
impulsiv și sfidător într-o oarecare măsură, stinse computerul și 
se ridică de pe scaun. Merse la dulapul din hol, își scoase rolele 
și părăsi apartamentul cu vaga idee de a-și reînnoi reţeta. Dar 
când ajunse în dreptul farmaciei de pe strada M, trecu pe lângă 
ea și patină mai departe. 

Nu-și dădea seama, dar o parte din ea luase deja o hotărâre, 
răspunzând unei întrebări la care nici Nico însăși nu avea curaj 
să răspundă, izvorând dintr-o parte a minţii pe care ar fi putut 
să jure că nu o mai avea. În sufletul și în subconștientul ei, un 
conflict era pe punctul de a izbucni și acel conflict genera toată 
energia de care avea nevoie ca să se miște mai repede chiar 
decât circulaţia de pe stradă, alunecând în fugă pe lângă 
localurile și barurile cu bun-gust din Georgetown, librăriile și 
magazinele care vindeau stampe japoneze, jucării artizanale și 
uleiuri afrodiziace. 

li plăcea la nebunie să meargă pe patine cu rotile, îi plăceau 
alunecarea și graţia mișcării, felul în care zăreai copacii și 
clădirile trecând pe lângă tine ca într-un montaj, în frânturi, cu 
imagini pe care apoi nu ţi le mai aminteai. Într-un fel, traseul 
acesta lin îndulcea puţin neajunsurile orașului. 


Apropiindu-se de Hotelul Four Seasons, o luă spre sud și 
cobori în Parcul Rock Creek. Aici, trecu pe lângă Centrul 
Kennedy, se roti și porni cale întoarsă alegând un drum mai 
ocolit, mișcându-se ca un patinator de viteză, legănându-și 
brațul drept într-un ritm cadenţat. Până să ajungă în dreptul 
morii părăsite, chiar înainte de Strada Porter, conflictul din 
interiorul ei ajunsese la un deznodământ și liniștea pe care i-o 
adusese era palpabilă. „De-ajuns, gândi ea. S-a terminat!” 

Schimbând direcția, se îndreptă spre casă, exaltată de ideea 
de a face o baie caldă. „O să folosesc gelul de duș cu rozmarin”, 
își propuse ea, imaginându-și aroma și senzaţia pe care ţi-o dă 
acesta. 


Durerea de cap îi trecuse. 

In timp ce lăsa apa să curgă ca să se umple cada, Nico o sună 
pe Adrienne acasă, știind că sora ei era încă la lucru, și-i lăsă un 
mesaj pe robot: 

— Bună, A! spuse ea. Sunt Nikki. Sper că n-ai uitat de cina 
noastră de diseară - e curcubeu de importantă! 

Ele obișnuiau să ia cina împreună în fiecare joi din două în 
două săptămâni, schimbând locul de întâlnire. Întâlnirea nu 
avea loc chiar întotdeauna; uneori o amânau dacă una din ele 
era foarte ocupată (cum se întâmplase cu Adrienne în ultima 
vreme) sau dacă una din ele nu se simțea în apele ei (cum 
păţea Nico uneori). 

„Curcubeu” era un cuvânt ce reprezenta un cod de familie, 
inventat de Adrienne, mică fiind, pe la 4-5 ani, și care se 
păstrase în conversaţia dintre cele două până la vârsta adultă. 
Folosit ca un adjectiv, cuvântul sublinia urgenţa și veridicitatea 
sau adăuga greutate cuvântului pe care-l determina: 

— Îţi place tipul ăla... 

— Dacă-mi place curcubeu? Da! 

— Chiar o să pic testul la mate. 

— İl pici curcubeu? 

— Mai întrebi... 

Se încruntă. Nu era suficient! Dacă Adrienne venea și bătea la 
ușă, și... 

Măzgăli un bilet pentru sora ei și cobori la parter. Ramon era 
afară, în faţa blocului, ajutând-o pe doamna Parkhurst să 
coboare dintr-un taxi, așa că Nico se ascunse în spatele biroului 


portarului și vâri biletul în căsuţa destinată apartamentului ei. 
Dacă vine Adrienne, Ramon se va uita acolo. Era serios și 
responsabil. 

Urcă din nou în apartamentul ei, ieși pe balcon și aprinse un 
foc mic în șemineul de pe terasă. Soarele apunea, împroșcând 
cerul cu o paletă de nuanţe violet și oranj care-i amintiră de 
tablourile lui Gauguin. Pe când îndesa bucăţi răsucite de ziare în 
pântecele șemineului, încercă să-și amintească exact tabloul lui 
Gauguin care înfățișa acest lucru, dar nu reuși. Peste ziare așeză 
în cruciș câteva bucăţi de rășină și la urmă o bucata de pin. Apoi 
aprinse un chibrit și privi cum grămăjoara făcută de ea este 
cuprinsă de flăcări. „Sunt un adevărat cercetaș”, își spuse în 
sinea ei. 

Intrând în casă, controlă cada. Într-adevăr, mirosea fantastic 
și constată cu satisfacție că spuma dantelată de deasupra apei 
era groasă, multă și ajungea până la marginea căzii. Închise 
robinetul și încercă cu degetul temperatura apei - „fierbinte, 
fierbinte”, cum obișnuia Marlena să spună. 

Apoi ieși din baie. 

Din debaraua bucătăriei luă un taburet cu un singur picior, 
merse în dormitor și, căţărându-se pe el, scoase la iveală, din 
spatele raftului de sus al șifonierului, un album vechi, ascuns 
acolo. Cobori de pe scaun și ieși cu albumul pe balcon, se așeză 
lângă șemineul care trosnea și deschise pliantul. 

Albumul avea în jur de o sută de poze, fiecare fiind prinsă de 
pagină cu puncte de lipici la colţuri. Cele mai multe erau poze 
de familie: cu ea și Adrienne, Deck și Marlena, de-a lungul mai 
multor ani. Pe prima pagină era o poză cu ea, dându-se într-un 
leagăn, cu părul în vânt, în timp ce Marlena o împingea din 
spate, cu fața luminată de râs. Pe fundal se vedeau zidurile de 
cărămidă roșie ale unei ferme. 

Undeva, pe aceeași pagină, o poză cu Adrienne la proba de 
aruncare liberă, cu chipul de la 8 ani, încruntată toată din cauza 
concentrării; alta cu Deck lângă grătarul din curtea din spate cu 
o spatulă într-o mână și o cutie de bere Budweiser în cealaltă; 
una cu Nico și Adrienne la plajă, construind castele de nisip; 
Nico și Deck alături, ea ţinând în brațe dovleacul pe care-l 
spintecase în diferite forme, și așa mai departe. Era chiar și o 
poză cu Nico în rochia de la balul de absolvire a liceului, cu puţin 


înainte ca ea să plece în Europa și ca apoi tot iadul să se 
dezlaânţuie. 

Dacă judecai această familie după albumul cu poze, totul 
părea perfect și desăvârșit ca primăvara în Minnesota. Dar Nico 
văzu nu doar persoanele care erau fotografiate, ci și ceea ce nu 
era în album. Și ce lipsea de acolo era coșmarul manifestat prin 
absenţa Rosannei - a cărei față aproape că nu și-o mai amintea. 

Nu erau poze cu sora ei mai mare, nici măcar una. De parcă 
ea nici n-ar fi existat. Ceea ce însemna că albumul pe care-l 
ținea în mâini era o anumită parte din inducerea ei în eroare. Să 
uite ceva ce i se întâmplase. Ea, măcar, era în viaţă. Cel puţin, 
avea un trecut. Dar sora ei - sora ei nu exista nici măcar sub 
forma unei amintiri. 

Întâi fusese omorâtă cu cruzime și apoi dată uitării, ca un 
spion moscovit a cărui existenţă devenea brusc și necondiţionat 
indezirabilă. 

Nico scoase poza cu ea și Marlena în leagăn și o întoarse pe 
dos. Pe spate, cu scrisul înflorit al mamei ei adoptive erau scrise 
următoarele: 


„La leagăn cu scumpa mea! 
4 iulie 1980 
Denton, Delaware.” 


„Până și asta e o minciună”, gândi Nico. Casa tip fermă din 
fundal nu semăna defel cu conacul scorojit și dărăpănat pe care- 
| știa din Carolina de Sud. Fusese vreodată în Delaware? Parcă 
nu. 

Rupse poza în două și o puse pe focul ce ardea în șemineu, 
apoi urmări cum se lăţește hârtia și cum se înnegresc cu totul 
feţele și apoi dispar. În cele din urmă, ceea ce mai rămăsese din 
poză se aprinse cu vâlvătaie, împrăștiind scântei care se rotiră 
în sus spre horn. Nico întreţinu focul aruncând pozele din album 
una câte una, iar la urmă singurele rămase fiind cele cu ea și cu 
sora ei care mai trăia. Apoi se ridică în picioare clipind des ca să- 
și înlăture lacrimile. Și murmură ca pentru sine, dar și pentru 
pereţi: 

— Ding-dong, vrăjitoarea a murit! 

Era întuneric aproape sau cât de întuneric poate fi în 
Washington, pentru că beculeţele intermitente ale avioanelor 


pluteau în aer ca niște stele invizibile. Nico luă o paletă a 
mixerului din bucătărie și, când focul se transforma într-un 
morman de scântei, stinse jăraticul cu ea. 

Isprăvind și cu acest lucru, merse în living și scoase un plic 
din sertarul de sus al biroului. Scris cu mai bine de o luna în 
urmă, biletul rămăsese acolo, ascuns privirilor până la 
momentul potrivit, iar acum sosise acel moment. Intrând în 
bucătărie, se uită de jur împrejur, căutând un loc unde să-l lase 
și într-un târziu se hotărî să-l pună pe frigider. Eliberă ușa 
frigiderului de tot ce era pe suprafaţa ei - cartonașe și meniuri 
de la restaurante cu comenzi la pachet, o reţetă de friptură de 
pui și o poză cu Jack - și le aruncă la gunoi. Apoi așeză plicul 
pentru Adrienne pe mijlocul ușii și îl fixă cu un magnet mic în 
formă de sticlă de gin Tanqueray. Se uita la ceas: 6:30. Era mai 
mult de o oră până să sosească Adrienne, așa că nu era nicio 
grabă. 

Își turnă un pahar rece de Chardonay Russian River de pe 
etajera dulapului de bucătărie și puse un CD cu Miles Davis. 
Sketches of Spain”. 

Sorbi din vin și simţi un fior atunci când intră în baie. Cât 
stătuse pe balcon și răsfoise albumul, o prinsese frigul. Scoase 
radiatorul din dulapul cu lenjerie de lângă baie, îl bagă în priză 
și-l instală pe policioara care mărginea cada. 

Apăsă întrerupătorul radiatorului și se delectă un moment cu 
lumina și căldura lui. Apoi se dezbrăcă încet, aruncându-și 
hainele în coșul de rufe. Rămase goală, își umezi puţin buzele cu 
vin și, legănându-se ușor, se lăsă în voia solo-ului vâscos și 
obsedant de trompetă, în timp ce Miles se avânta pe melodia 
Concerto de Aranjuez. În sfârșit, păși în cadă și intră cu mișcări 
foarte încete în norișorul de clăbuc de la suprafața apei. 

Apa era perfectă. Fierbinte, cât abia s-o suporte. Atât de 
fierbinte, încât căldura părea s-o inunde cu totul. Senzaţia pe 
care o avea era undeva între plăcere și durere - cu alte cuvinte, 
puţin peste limita suportabilă. Se gândi la această sintagmă - 
limita de toleranţă - și zâmbi, în timp ce-și continua alunecarea 
în apă. Auzea balonașele mici de spumă spărgându-se sub 
apăsarea spatelui ei și le simţea în păr, la baza gâtului. 

Languroasă, își termină de băut vinul cu sorbituri mici și 
urmări rezistențele incandescente ale radiatorului devenind tot 


? „Schițe din Spania” (engl.) (n.tr.). 


mai portocalii. Apoi Miles atinse o notă sfâșietor de pură, încât 
lui Nico i se umeziră ochii - și, liniștită, aproape cu tandrete, își 
întinse laba piciorului și răsturnă radiatorul în cadă. 


e Capitolul 5 e 

Complexul de apartamente Capitol Towers în care locuia 
Duran includea un centru comercial subteran, așa încât locatarii 
imobilului respectiv aproape că n-aveau nevoie să mai iasă din 
casă pentru a face cumpărături. Centrul cuprindea un 
supermarket, o farmacie, o curăţătorie, un chioșc de ziare și o 
agenţie de voiaj, precum și o cafenea Starbucks. În fiecare 
duminică, ziarul Washington Post prezenta un anunţ publicitar 
cu o poză a clădirii, însoţită de sloganul: „Capitol Towers - 
Avantajele unui complex imobiliar cu circuit închis, într-un decor 
urban sofisticat!” 

Urcând la etaj, la ieșirea din „băcănia” de la subsol, Duran 
săltă pe braţul stâng cele trei pungi de plastic cu cumpărături, în 
timp ce cu dreapta se chinuia să deschidă ușa apartamentului 
său. În cele din urmă, ușa se dădu în lături și în secunda imediat 
următoare Duran își dădu seama că va suna telefonul. 

Avea această capacitate extrasenzorială. 

Nu se știe din ce motiv, era conectat într-un fel ciudat la 
sunetele înalte și joase, precum și la zbârnâitul aparatelor 
casnice. Cum ar fi și zornăitul combinei frigorifice, murmurul 
leneș al instalaţiei de aer condiţionat sau bolboroseala și 
gâlgâitul apei din mașina de spălat vase. Orice modificare în 
acustica electrocasnică din apartamentul său, oricât de mică ar 
fi fost ea, o percepea imediat. Dereglarea ar fi fost pentru el la 
fel de evidentă ca și strănutul unui hoț în miez de noapte. 

Aceasta nu era neapărat o deprindere utilă și nu știa cum o 
dobândise. Dar cert e că o avea. Impingând ușa cu piciorul și 
apoi închizând-o în spatele lui, simţi un fel de tensiune în 
cameră, de îndată ce intră. O clipă stătu pe loc, îngheţat, încă 
aproape de cadrul ușii, ascultând aerul. Apoi, se îndreptă spre 
telefon. 

Și acesta sună. 

Chestia asta era sinistră, familiară și greu de definit în același 
timp. li sugera un sigur lucru, și anume că el era, mai degrabă, 
pe aceeași lungime de undă cu aparatele sale electrocasnice, 
congelatoare și telefon, decât cu oamenii - o caracteristică 
teribil de lipsită de inspiraţie pentru un terapeut. „Totuși, gândi 
el, întinzând mâna după receptor, o cameră în care urmează să 
sune telefonul are ceva aparte.” Parcă aerul ei tremură în 


așteptare, ca un amfiteatru chiar înainte ca ropotele de aplauze 
zgomotoase să izbucnească. 

— Alo? 

— Jeff? 

Nu recunoscu vocea. Și apoi numele - nimeni nu-l striga așa! | 
se spunea întotdeauna ori Duran, ori doctor Duran. 

— A-lo! M-auzi? 

— Da! Scuze, eu sunt... eu sunt Jeff! 

— Ei, bună! Sunt Bunny Kaufman Winkleman!? Mă bucur că 
te-am prins! De obicei, dau numai peste roboți. 

— Chiar așa?... 

— Ei, nu chiar de fiecare dată, dar... Nu ne-am cunoscut prea 
bine atunci!? La Sidwell? Am fost la aceleași cursuri. Nu la 
materiile importante, engleză sau altceva, dar... promoţia '87? 
Pe atunci eram doar Bunny Kaufman. Vocea femeii se opri, apoi 
izbucni iar: Probabil că ai fost unul dintre băieţii timizi. 

Duran se gândi puţin la ce spusese ea. Să fi fost el așa? 
Poate. Și Bunny? Cine era, oare? Nu-i venea niciun chip în minte, 
dar nici el nu păstrase legătura cu nimeni. Liceul părea o 
poveste veche. 

— Da, să zicem, replică Duran. Și... ce se întâmplă? Cu ce te 
pot ajuta, Bunny? 

— Cu două lucruri. Vreau să-mi promiţi că-mi vei răspunde 
chestionarului pe care ţi-l trimit! Știi, ceva de genul întrebărilor: 
„Unde sunt ei acum?” 

— OK! 

— Și apoi: că vii la reuniune! Adică, petrecere și reuniune cu 
tot fastul. Ai primit buletinul informativ al foștilor elevi ai 
liceului, nu? Am sunat să-ţi amintesc - avem nevoie de fiecare 
persoană care poate veni. 

— Păi... 

Duran luă o cutie de chibrituri - de Groot își uitase ţigările la 
ultima ședință - și o roti între degete. Cutia de chibrituri avea 
imprimate, cu cercuri concentrice negre și argintii, un ochi 
deschis chiar în mijloc. Pe verso, se repeta același model de 
cercuri concentrice negre și argintii, dar în locul ochiului din 
centru erau cuvintele: 


„Club trance. 
Davos platz.” 


Deschise cutia și văzu că bețele de chibrituri dinăuntru erau 
produse în Europa, făcute din lemn subţire, flexibil, în loc de 
celuloză, cu vârfurile verzi și deschise la culoare. 

— Je-eff? spuse vocea în telefon. Mai ești acolo? Ești atent? 

— Absolut! 

— Așadar, ce zici? spuse Bunny cu vocea ei plângăcioasă. 
Haide! Acceptă, te rog! Vino! Nu e numai clasa noastră, mai 
sunt alte două. Și e un fel de competiţie, să se vadă care dintre 
noi a ajuns mai bine. E o prostie, dar... mă pot baza pe tine? 

— O să încerc. 

— Ei, cred că trebuie să mă mulţumesc cu atât. „O să încerc!” 
sună mai bine decât: „Mă mai gândesc” (care, după cum știm cu 
toţii, înseamnă: „În niciun caz!”). Așa că notează-ți întâlnirea în 
agendă, da? 

— OK! 

— Pe 23 octombrie. 

— Grozav! 

— Şi, Jeff? 

— Da? 

— Dacă se întâmplă să nu poți ajunge la reuniune, n-am să te 
scuz! 

După ce puse receptorul în furcă, Duran repetă numele ei cu 
glas tare, răsucindu-l pe toate părţile în minte, în timp ce 
despacheta cumpărăturile, așteptându-se să-i răsară în 
memorie un chip. Dar nu-și aminti nimic. Nici vreo figură, nici 
vreo întâmplare deosebită. 

„E mult timp de când am terminat liceul”, reflectă el, punând 
lămâile în coșul pentru fructe. Chiar și așa, generaţia lui fusese 
de o sută de elevi, jumătate băieţi, jumătate fete. Așa că ar fi 
trebuit să-și amintească totuși ceva în legătură cu ea. 

Răsturnă cafeaua boabe în cutia metalică Starbucks și apăsă 
cu degetul mare capacul ca s-o închidă. Bunny Kaufman! și 
închise ochii, se gândi la ea și își închipui o fată scundă, blondă, 
fără trăsături clare ale feţei. Și atât. Într-un fel, totul era ciudat. 
După patru ani de jocuri, întâlniri la stadion și banchete, 
concursuri pe teme științifice și excursii - tot ce reușea să-și 
amintească era „scundă și blondă”? 

Era deprimant! Și cu cât se gândea mai mult la asta, cu atât 
își dădea seama cât de puţin își amintea din anii de școală. Mai 


nimic, sincer! Câteva nume și câteva feţe. Directorul liceului, 
Andrew Pierce Vaughn, cu faţa lui jovială încremenită în zâmbet. 
Fațada liceului. Festivitatea de deschidere în grădina din spatele 
Clădirii Zartman. Dar despre prietenii și profesorii pe care-i 
avusese... nu-și mai amintea nimic. ` 

De fapt, acest lucru era puţin îngrijorător. In așa măsură încât, 
deși nu era genul lui de petreceri, își notă data pe o hârtie ca să 
nu uite și o lipi de monitorul computerului: „Reuniune la Sidwell: 
sâmbătă, 23 octombrie”. Ce naiba!?... 

e 

Programarea lui Nico de la ora 4 veni și trecu - fără ca ea să 
apară. Se gândi s-o sune, dar apoi se răzgândi. 
Responsabilitatea menținerii legăturii dintre ei doi trebuia să fie 
a ei, altfel relația nu funcționa. Ca mulți copii rămași orfani de la 
o vârstă fragedă, Nico trăise o lungă perioadă relații de 
dependență, de căutare a unor părinți-surogat care să aibă grijă 
de ea. Ca adult, ea însă trebuia să-și asume răspunderea pentru 
viața ei și să nu depindă de personaje autoritare. Altfel, ar fi 
căzut iarăşi victima unor forme de abuz, confundând sexul cu 
dragostea și propria devalorizare cu penitenta. 

Aşa că, atunci când ea nu apăru, Duran se miră, dar nu o 
sună. Libertatea era importantă pentru Nico și el făcuse caz de 
asta încă de la început, subliniind că ea și numai ea era 
responsabilă pentru propria vindecare. El o putea ajuta, dar nu 
era nici tatăl ei, nici soțul ei, nici cel care trebuia să-i poarte de 
grijă. 

Așa că se uită la televizor la emisiunea lui Ricki Lake până 
veni vremea cinei. Merse în bucătărie și privi în jur cam 
neajutorat. Încăperea era bine utilată, cu dulăpioare din pin și 
etajere din plăci de marmură. De o bară magnetizată atârnau o 
duzină de cuțite ascuţite și mai multe ustensile de bucătărie, 
precum și alte dispozitive casnice. Dar gătitul nu era ceva cu 
care el să se ocupe - sau, cel puţin, nu foarte mult. In 
majoritatea timpului, comanda mâncare din oraș. 

Pe dulap era așezat un mic CD player și Duran se uită prin 
capacul transparent de deasupra să vadă ce conţine. Avea un 
CD cu muzică country. Selectă a cincea melodie, apăsă butonul 
Play și începu să frunzărească un teanc de meniuri de la localuri 
cu livrare la domiciliu, în timp ce interpreta se plângea că: 


„Mai bine aș fuma o ţigară 

Și l-aș asculta pe Coltrane, 

Decât să mai trec prin prostia asta 
Incă o dată...” 


Ar putea să comande mâncare thailandeză - chiar i-ar plăcea. 
Dar numai dacă ar avea și bere, de preferat, Singha. Deschise 
ușa frigiderului și-și aruncă privirea pe fiecare raft în parte. Avea 
Perrier, lapte, Coca-Cola și o sticlă de Pinot Gris, dar nici urmă 
de bere. 

Verifică ora la ceasul de la mână și se încruntă. Abia fusese la 
cumpărături. Cum de nu-și amintise să ia bere? Era puţin după 
ora 7, ceea ce însemna că supermarketul Safeway de la subsol 
se închisese și că, dacă voia bere, trebuia să meargă până la 7- 
Eleven. Gândul acesta îl făcu să simtă un gol în stomac, de 
parcă ar fi zărit ceva cu coada ochiului, agitându-se sub 
canapea. Ceva întunecat se mișca foarte repede. O senzaţie de 
greață îl străbătu asemenea unui fior. 

Cu un oftat, luă sticla de vin Pinot Gris din frigider, îi scoase 
dopul și-și turnă un pahar. Apoi apăsă butonul telefonului care 
formă automat numărul de la Chiang Mai. Işi spuse comanda și 
vocea bărbatului de la capătul celălalt al firului îi comunică 
cifrele de pe meniu: _ 

— O comandă numărul 4, una numărul 22. Bine! In 15 
minute! 

încercă să se convingă singur că vinul mergea la fel de bine 
cu mâncarea thailandeză ca și berea. Dar, oricât de bun ar fi 
fost sortimentul de Pinot Gris, aproape că simțea gustul specific 
de bere, amar și rece, după care tânjea. 

7-Eleven era la doar trei străzi distanţă. Ar trebui să se ducă, 
dar... „Asta e ridicol”, gândi el. Așezându-se la masa din 
bucătărie, bău o gură de vin și dădu din cap. 

Fusese oare întotdeauna așa? 

Nu! Sau, cel puţin, nu credea să fi fost așa. 

Și atunci, de când? Când începuse totul? 

Duran trata persoane care aveau probleme de adaptare, așa 
că își cunoștea prea bine propriile simptome. Potrivit volumului 
DSM - IV, suferea de agorafobie. Sau, mai exact, agorafobia 
însăși nu era un diagnostic de sine-stătător, boala lui era 
codificată în dicţionar în dreptul codului 300.27: „Agorafobia și 


atacurile de panică. Se evită locurile aglomerate sau, dacă nu, 
acestea sunt îndurate cu vădită dificultate”. 

În fazele cele mai grave, bolnavii de agorafobie deveneau 
prizonierii propriilor temeri, incapabili să se aventureze în afara 
propriilor case. Boala lui Duran nu era chiar atât de gravă. Dacă 
nevoia era imperativă, el își învingea teama și reușea să iasă din 
casă. Dar asta se întâmpla din ce în ce mai rar și fără prea mare 
entuziasm din partea lui. De fapt, dacă n-ar fi locuit și profesa 
într-un „complex imobiliar cu circuit închis” cum era Capitol 
Towers, poate că fobia n-ar fi devenit atât de puternică. 

Ceea ce-l și îngrijora, de altfel. Și nu era vorba numai de fobie, 
ci mai ales de felul în care el reacţiona la boală. In esenţă, 
încerca să ignore problema pentru că nu-i făcea bine să se 
gândească la ea și, într-un fel, situaţia era ironică, dată fiind 
profesia lui. Putea oare un terapeut să ducă o viaţă fără să se 
consulte și să continue să-i ajute pe ceilalţi? Goli paharul de vin 
și îl umplu din nou. 

În minte o voce îi șopti: „Terapeutule, vindecă-te singur!” lar 
o alta îi răspunse: „Mai târziu”... 


e Capitolul 6 « 

Adrienne, sora lui Nikki, încheiase un pact cu diavolul. Chiar 
așa stăteau lucrurile. 

Cu un an în urmă, după absolvirea Facultăţii de Drept la 
Universitatea Georgetown, ea încheiase un pact faustian cu 
firma de avocatură Slough and Hawley ca să-și poată achita 
muntele de datorii pe care le făcuse pe vremea studenţiei. În 
schimbul unui salariu imens și angajării pe un post care, după 
părerea tuturor, asigura avansarea rapidă, Adrienne se obliga să 
muncească 80 de ore pe săptămână, făcând, în principal, muncă 
de mizerie, pe durata a doi ani, echivalând cu perioada de 
acomodare cu munca de jos pentru avocaţii începători. Dacă la 
sfârșitul acestei perioade mai era „capabilă să se dezvolte 
independent” - cu alte cuvinte, nici epuizată, nici intrată în 
încurcături - va fi numită asociat. De aici rezulta că lucrurile vor 
fi mult mai ușoare sau, dacă nu mai ușoare, măcar mai 
interesante, pe viitor. 

Deocamdată însă, pentru ea viața în firmă era un iad. Asta 
fusese înțelegerea. 

In clipa de faţă, Adrienne lucra la un memoriu pentru 
Dumnealui. Adică pentru Curtis Slough, unul dintre asociații 
fondatori ai firmei, care se presupunea că era mentorul ei și 
singurul pentru care ea trebuia să lucreze. Clientul lor era 
Amalgamated Paving, o companie cu sediul în Maryland, care se 
ocupa cu asfaltarea drumurilor și parcărilor. 

In urmă cu patru ani, Amalgamated fusese dată în judecată 
de Districtul Columbia care se plângea că lucrările de pe 14th 
Street Bridge fuseseră de proastă calitate. Mai exact, pavajul 
începuse să se sfărâme după numai șase luni, deși lucrarea 
fusese proiectată să reziste zece ani. Se formaseră găuri mari și 
periculoase, care produseseră accidente și ziarele locale 
primiseră plângeri în scris. Litigiul fusese inevitabil. 

La deschiderea acțiunii intentate de procuratura districtului, 
avocaţii firmei Slough and Hawley au contraatacat în numele 
companiei acuzate, depunând, încrezători, o serie de moţiuni. 
Fiecare dintre acestea fiind însoţite de un memorandum prin 
care se argumenta că faptele nu-l îndreptăţeau pe reclamant să 
angajeze muncitori pentru a completa lucrarea încheiată. Nu se 
dezbătea problema asfaltului care se sfărâmase; aceasta era o 
lucrare stricată. După părerea autorizată a celor de la Slough 


and Hawley, vina nu-i aparţinea clientului lor, ci firmelor 
subcontractante și furnizorilor, a căror muncă și ale căror 
materiale fuseseră de proastă calitate. Sau, dacă asta nu se 
putea dovedi, vina putea fi atribuită providenţei; de exemplu, 
vremii (toată lumea fiind de acord că fusese aspră și ciudată în 
perioada aceea), și/sau unei neașteptate aglomerări de trafic. În 
cele din urmă, s-a sugerat chiar că vina putea fi pusă pe seama 
sării folosite de echipajele publice de întreţinere a drumurilor 
care avusese o concentraţie deosebit de corozivă și ale cărei 
impurități au ros liantul asfaltului și au distrus „integritatea 
drumului”. Aceasta, pe scurt, era poziţia adoptată de firma lui 
Adrienne: oricare dintre punctele menţionate mai sus putea 
constitui motivul principal. 

Altfel spus, sperau să cadă la învoială. Dar după patru ani de 
manevre legale, avocaţii statului încă tărăgănau sau se 
răzgândeau, iar judecătorul se cam săturase. Se stabilise un 
termen final de judecată. Cauza nu se mai putea amâna. 

Așa că se iscase panică în rândul tuturor. 

Și astfel căzuse în sarcina lui Adrienne să-l asiste pe membrul 
fondator al firmei, Curtis Slough. Timp de două săptămâni ea 
adunase o bază de date cu documente, analizând zi și noapte, 
împreună cu un grup de experţi, sute de hârtii: memorii, 
rapoarte, corespondenţă, chitanţe și ordine de plată. Era o 
treabă care-ţi paraliza, practic, mintea. Fiecare foaie de hârtie 
trebuia citită și categorisită, după care se înregistra cu un 
număr și era arhivată. 

In prezent, erau în faza finală a cercetărilor și se certau în 
legătură cu documentele care puteau fi dezvăluite părţii 
adverse. Unele materiale erau rezultatul colaborării avocat- 
client sau reprezentau clauze confidenţiale privind proprietatea 
și, ca atare, nu puteau fi făcute publice. Dar altele nu erau așa 
ușor de protejat și era datoria lui Adrienne să le identifice pe 
acestea și apoi să sugereze modalităţi prin care aceste acte 
puteau să rămână totuși nedivulgate. 

Folosind calculatorul de pe biroul ei, Adrienne tehnoredactă 
corecturile pe care le făcuse cu creionul pe ciorna memoriului 
pe care-l scria. Apoi adăugă referințele pe care le compilase din 
Lexis și mai citi o dată totul. Era înconjurată numai de hârtii 
tehnoredactate. Era obișnuită să lucreze pe un laptop și prefera 
tastatura acestuia celei cu sunet înfundat pe care o avea la 


birou. Dar paginile tehnoredactate se corectau ușor cu opţiunea 
de „scriere corectă” din calculator și când acesta își isprăvise 
treaba, Adrienne salvă fișierul, dădu comanda de imprimare și 
se lăsă pe spate. În timp ce paginile memoriului ieșeau scrise 
din imprimantă, Adrienne stătea întinsă pe spate în scaun, cu 
ochii închiși... 

„E atât de bine... să stai...” 

Deschise brusc ochii. leri, lucrase toată ziua și toată noaptea 
și, dacă nu era atentă, adormea pe loc. Azi-noapte își luase de 
lucru acasă și aproape terminase raportul când i se stricase 
laptop-ul, pierzându-și astfel munca de ore întregi. Până la urmă 
mersese la birou la miezul nopţii, unde își terminase raportul la 
calculatorul de pe biroul ei. Acum, tot ce-și dorea era să ajungă 
acasă, să stea în cadă până se răcea apa și să se zvânte pe 
patul ei mare și moale. 

Dar... nu putea. Era a doua marți din lună și, după mesajul pe 
care i-l lăsase Nikki pe telefon, nu prea avea cum să se 
eschiveze anulând cina lor din acea seară. 

îndepărtându-se un pic de spătarul scaunului, Adrienne capsă 
fiecare dintre cele patru copii ale memoriului și se uită din nou 
peste el, căutând eventualele greșeli. Trei copii erau pentru 
Slough și una pentru dosarul ei. Apăsă butonul telefonului 
pentru comandă vocală și tastă interiorul biroului șefului ei, dar, 
bineînţeles, acesta nu îi răspunse, fiind plecat, cum de altfel 
erau și secretarele, și aproape tot restul personalului. Așa încât 
Adrienne puse rapoartele într-o mapă de interior și urcă la etaj. 

În acest loc se vedeau rezultatele investiţiilor făcute. Zona de 
primire a intrării în diferitele birouri fusese astfel proiectată 
încât să confere o anumită impresie, și anume: de prosperitate 
și seriozitate. În aceeași măsură excesivă și funcţională, zona 
respectivă era acoperită cu o mochetă dintr-un material atât de 
dens, încât parcă îţi înghiţea piciorul, ca și cum podeaua ar fi 
fost prăfuită cu materie de pe un corp ceresc cu neutroni. O 
pereche de coloane transversale din marmură susțineau tavanul 
la patru metri și ceva înălţime, de la care fascicule de lumină 
indirectă străbăteau până jos. Tablouri în ulei ale pictorilor 
luminiști atârnau pe pereţii din apropierea biroului de primire, 
care era în sine o operă de artă, în formă de semilună, din lemn 
de alun și a cărui suprafață lustruită lucea printre ledurile 
clipitoare ale centralei telefonice. Din loc în loc, câteva scaune 


din piele,  capitonate, apoi o canapea Chesterfield 
impresionantă, și o măsuţă din sticlă și alamă cu câteva numere 
din almanahul Granta și The Scientific American pe ea. 

Biroul lui Slough era, cu siguranţă, închis, așa că ea așeză 
mapa pe biroul de primire și se întoarse în biroul ei pentru a-și 
lua poșeta. Spre ieșire își vâri capul într-unul din separeurile de 
lucru aflate de-a lungul holului. 

— Hei, Bette! Eu am plecat! 

Bette era și ea stagiară în primul an ca și Adrienne și la fel de 
îngropată în muncă. 

Cu un mormăit și o grimasă, Bette se ridică de pe scaun: 

— Doamne, spuse ea, am înțepenit toată! Trebuie să ţin minte 
să mă ridic în picioare și să mă mișc în fiecare oră. Se opri și 
fața i se lumină plină de speranţă: Ce zici, Scout? Vrei să 
mergem să mâncăm sushi? Simt că mor aici. 

Adrienne dădu din cap că nu: 

— Am întâlnire cu soră-mea. E întâlnirea noastră pe care o 
avem o dată pe lună și cu ajutorul căreia păstrăm legătura. 

Bette se încruntă: 

— Cum îi mai e? 

Adrienne ridică din umeri: 

— Tot nebună a rămas! Merge la psihiatru de două, trei ori pe 
săptămână, deși să-ţi spun drept, cred că el este mare parte din 
problemă, și nicidecum din rezolvarea ei. Mă rog... mi-a zis că 
vrea să vorbim. A zis că este important. 

— Ooo-ho! 

Adrienne zâmbi trist: 

— Mie-mi spui!? 

e 

De obicei, Adrienne mergea pe jos sau folosea mijloacele de 
transport în comun - atât își permitea, ţinând cont că datora în 
jur de 70 000 de dolari câtorva instituţii universitare. Dar în 
seara aceasta era atât de obosită și pe deasupra și în întârziere, 
încât se uită după un taxi. Până și banala căutare a unui taxi 
demonstra lipsa ei de experienţă în acest domeniu, deoarece îi 
trebuiră cam cinci minute până când semnul ei discret să fie 
sesizat drept apel. 

Taximetristul avea un stil de conducere agresiv și Adrienne își 
tinu ochii strâns închiși, uneori și preţ de câteva străzi bune, în 
timp ce mașina gonea. În sfârșit, ajunseră la destinaţie și avu de 


plătit șapte dolari, aproximativ dublu față de cât se așteptase 
ea. Pe moment, avu intenţia să se certe cu nigerianul care se 
afla la volan, dar își dădu seama că nu are rost. Sistemul zonal 
care determina tarifele curselor de taxi în Washington era 
necruţător și părea definitiv stabilit. 

Intrând în bloc, portarul păru s-o recunoască: 

— Hei, dumneavoastră sunteţi sora lui Nico, nu-i așa? 

— Adrienne, zâmbi ea. Vrei, te rog, să suni tu la interfon să 
știe că urc la ea? 

— Desigur, spuse acesta și îi făcu semn cu mâna când 
Adrienne trecu pe lângă el în drum spre lift. 

De îndată ce apăsă butonul „Sus”, liftul își deschise ușile, 
luând-o oarecum prin surprindere. Insă când ajunse la 
apartamentul lui Nikki, aceasta nu răspunse. Stând în fața ușii, 
Adrienne apăsă din nou butonul soneriei și-l tot ţinu apăsat cu 
degetul mare, gândindu-se: „Poate este sub duș”... Ascultă prin 
ușă și i se păru că-l aude pe Jack lătrând slab, cu un ritm 
constant și care suna destul de îndepărtat: ham! ham! ham! de 
parcă ar fi fost închis în bucătărie. Dar nicio reacție din partea 
lui Nikki. Adrienne se uită la ceas: era aproape 8:30. 

Într-un fel, mai mult se simţea ușurată decât enervată. Îi 
trecuse supărarea cauzată de costul cursei de taxi și acum era 
nerăbdătoare - curcubeu de nerăbaătoare - să facă o baie și să 
se culce. Nikki fie uitase de întâlnire, fie - mai mult ca sigur - 
ieșise să-și cumpere ţigări sau altceva și întârzia pe undeva. 

Indiferent ce se întâmplase, Adrienne mai apăsă o dată 
prelung butonul soneriei, ca să-și asigure o plecare onorabilă. 
Intorcându-se spre lift își imagină convorbirea pe care o vor 
avea a doua zi dimineaţă: 

— Dar am fost acolo, întreabă-l pe portar! 

— N-am lipsit decât zece minute! 

— Am tot sunat! 

— Trebuia să cumpăr unt, nu mai aveam! 

— De unde era să știu eu asta? Nu ai lăsat niciun bilet. 

e 

Sora ei. Oricât de mult o iubea Adrienne, adevărul era că nu 
se simțea bine în compania lui Nikki. Intotdeauna se aștepta ca 
discuţia să ia o întorsătură ciudată, cum inevitabil se întâmplă 
apoi în cursul serii. Să te afli în preajma lui Nikki era ca și cum ai 
conduce o mașină care avea pană. Pentru o scurtă bucată de 


timp te descurcai, oricât de emoţionat ar fi fost șoferul, dar la un 
moment dat totul începea să se clatine și... trebuia să 
abandonezi și să tragi pe dreapta. Și asta nu pentru că ea, 
Adrienne, nu ar fi fost înțelegătoare. Era pe cât de tandră și de 
grijulie putea fi cu Nikki și ar fi vrut să-i facă pe plac acesteia 
dacă închipuirile bolnave ale surorii ei ar fi luat altă formă. Dar 
abuzul sexual despre care fabulase era atât de straniu și de 
teatral și atât de evident nebunesc, că nu puteai să-i dai 
dreptate. Mai ales ea care se presupunea că ar fi fost victima 
acelorași acte abominabile. 

„Cred că aș fi ținut minte dacă un tip cu glugă m-ar fi violat la 
cinci ani”, gândea Adrienne. Ușile liftului se deschiseră, ea intră 
în cabină și apăsă butonul pentru parter. 

Subiectul nu mai era de actualitate, fiind discutat și 
rediscutat; acum rămânea o problemă doar între Nikki și 
terapeutul ei. Adrienne nu putea să stea de vorbă cu ea despre 
asta fără să-și iasă din fire, lucru de care Nikki se plânsese de 
nenumărate ori. Nikki era de părere că Adrienne se afla în „faza 
de negare” și că își „reprimase” toată întâmplarea. Și oricât de 
rău suna asta pentru Adrienne (cel puţin așa continuase 
discuţia), era aproape la fel de rău și pentru Nikki. Ce „dovadă” 
avea ea că ăsta ar fi fost adevărul? 

„la mai scutește-mă...” 

La urma urmei, nici măcar nebunia asta n-ar fi fost chiar așa 
de rea dacă Nikki nu s-ar fi schimbat atât în ultima vreme. Dar 
Nikki cea de acum, care locuia în Watermill, nu mai era sora 
veselă și elegantă pentru care Adrienne ar fi făcut orice. In 
prezent Nikki era aeriană și se făcea tot mai aeriană pe zi ce 
trecea. 

„Din cauza Berlinului și a celor ce s-au întâmplat acolo”, gândi 
Adrienne. 

A fost o perioadă, imediat după ce Nikki absolvise liceul, când 
totul era în regulă cu ea, cu toate că Adrienne abia dacă mai 
reușea s-o vadă. Împotriva sfaturilor lui Deck și ale Marlenei, 
Nikki luase un autobuz spre New York, visând să devină model. 
Deck prognozase că se va întoarce într-o lună, dar, spre mirarea 
tuturor (poate mai puţin a lui Nikki), avusese succes imediat. La 
mai puţin de un an după ce împlinise 19 ani, avea deja un 
contract cu Agenția Marrakesh și un apartament cu cinci camere 
în Soho. Îi trimitea cărţi poștale lui Adrienne din locuri ca 


Jamaica și o suna în fiecare săptămână, iar glasul ei vesel și 
liniștit, salutând-o prin telefon: 

— Bună, A! o bucura nespus pe sora ei. 

Lui Adrienne i se părea atunci că Nikki ducea o viaţă bună și 
chiar așa și era, dar era, în egală măsură, o viaţă agitată. La 
întoarcerea din Insulele Cayman după o ședință foto, bagajele i- 
au fost confiscate pe Aeroportul JFK. Vreo două bețișoare 
thailandeze i-au căzut din geantă, rostogolindu-se pe jos și până 
aici i-a fost: 2 000 de ore de serviciu în folosul comunităţii, 1 000 
de dolari amendă și rezilierea contractului cu Marrakesh. 

Nikki ar fi putut să rămână pe loc, dar nu a vrut. A pornit din 
nou la drum, spunând că „se aventurează în lume”. Adrienne 
primea de la ea vederi și telefoane din aproape toate colţurile 
lumii. De fapt, primul lucru pe care o întreba de câte ori sora ei 
suna era: „Unde ești?” Adrienne obișnuia să caute în atlas locul 
unde se afla sora ei și să afle cât mai multe despre zona 
respectivă în Enciclopedia Britannica, imaginându-și rând pe 
rând destinaţii ca: Austin, Vancouver și Telluride. Apoi, 
Barcelona, Amsterdam și Berlin. 

Apoi... nimic. Adrienne era studentă în anul doi la 
Universitatea din Delaware când sora ei încetase să mai sune 
sau să îi mai scrie. Deck și Marlena au făcut tot posibilul s-o 
găsească, dar nu prea mai aveau ce să facă. Au dat telefoane și 
anunţuri. Au angajat chiar și un detectiv particular, dar totul a 
fost în zadar. Peste puţin timp, Marlena a murit. Adrienne a 
plecat la Facultatea de Drept și la scurt timp după aceea a murit 
și Deck. Pentru prima dată, Adrienne se simţea cu adevărat 
singură pe lume. 

Au mai trecut alţi doi ani până a revăzut-o pe Nikki și asta a 
fost tot rodul întâmplării. Adrienne își cumpărase o pereche de 
saboţi în magazinul Nine West din Mall-ul din Georgetown și 
când dădu să iasă, o văzu în faţa ei, frumoasă ca întotdeauna, 
probând o pereche de sandale. Ani întregi Adrienne visase 
această regăsire și, atunci când se întâmplă, îi tăie răsuflarea. 
Era greu să explice cât de nimerit i se părea s-o revadă pe sora 
ei după ce și-o imaginase de atâtea ori, după toate acele 
momente când i se păruse că este Nikki, dar se înșelase. S-o 
vadă și s-o găsească pe Nikki era un moment extrem de potrivit, 
la fel de normal ca și ultimul acord armonios dintr-o simfonie 
celebră. 


Și nu era nicio îndoială că ea era, deși nu se văzuseră de 
aproape zece ani. Ezitând, păși pe vârfuri pe culoarul 
magazinului, cu pantofii în mână și se opri lângă ea, întrebând- 
O: 

— Nikki? 

Nikki ridică privirea, se încruntă puţin și apoi faţa i se destinse 
într-un zâmbet larg, imens. Și amândouă ţipau și se îmbrăţișau, 
iar Nikki striga: 

— Sora mea cea mică! 

Nikki îi povestise cum, călătorind cu tovarășul ei de distracţii, 
un neamt tinerel, pe nume Carsten Riedle, ajunsese în Berlin și 
luase o supradoză. Fără a fi un cavaler romantic, tânărul Riedle 
o lăsase cu spume la gură, aproape moartă, căzută pe podeaua 
vilei lui părintești, aflată într-una dintre zonele cele mai 
moderne ale orașului. 

Menajera familiei Riedle o găsise a doua zi dimineaţa în comă 
și chemase Salvarea. lInternată în spital, Nikki zăcuse 
inconștientă aproape o săptămână și, când și-a revenit, nu-și 
mai amintea aproape nimic. Au trecut o săptămână și apoi o 
lună. În cele din urmă, a fost transferată la o clinică din Elveţia, 
unde exista un doctor care înregistrase succese în cazuri 
asemănătoare. Clinica trata, de asemenea, intoxicaţiile cu 
substanţe chimice, și cum problemele lui Nikki porniseră de la o 
supradoză, a fost considerată locul ideal pentru dezintoxicarea 
ei. 

Cât timp doctorii se așteptau ca amnezia să treacă de la sine, 
pentru ea și toţi ceilalți rămânea în continuare Pacienta X. Intre 
timp, sesizările făcute Ambasadei Statelor Unite din Bonn - 
pentru că engleza lui Nikki era clar americană - s-au dovedit 
fără rezultat. Oficialităţile ambasadei declaraseră că nu se 
înregistrase dispariţia nici unei persoane care să se potrivească 
descrierii ei. Totodată, nu i se descoperise nici pașaportul, ceea 
ce însemna că naționalitatea ei nu putea fi stabilită. Așa că se 
trecuse la: „Cazul următor!” 

Pe urmă, s-a întâmplat minunea! Într-o zi caldă de primăvară, 
plimbându-se dinspre clinică spre port și restaurantele din zonă, 
Nikki văzuse pe un zid un afiș cu o reclamă pentru filmul Far and 
away, prezentându-i pe actorii principali, Tom Cruise și Nicole 
Kidman îmbrăţișaţi, și... Nicole! Valul de amintiri îi reveni 
deodată în minte. Își aminti numele ei. Își aminti de Carsten 


Riedle. Își aminti până și muzica ce se auzea la CD când 
nenorocitul acela îi injectase doza. Era Alanis Morisette cu 
albumul Jagged Little Pill. 

Peste două zile își angaja un avocat și după două săptămâni 
se încheia o înţelegere: familia Riedle urma să-i deschidă un 
cont, în schimbul promisiunii ei că va dispărea din viaţa fiului lor 
și nu va intenta nicio acțiune legală împotriva respectivei familii. 
Și chiar așa se întâmplă totul: primi 500 000 de dolari și familia 
Riedle ieși din viaţa ei. 

Liftul își deschise ușile pe holul de la parter și Adrienne cobori, 
gândindu-se încă la Nikki. Dintotdeauna își dorise s-o întrebe: 
„Când ţi-ai adus aminte de mine? Acolo, în Elveţia, sau mai 
târziu? Și de ce n-ai sunat? De ce n-ai venit acasă?” Ca să nu 
mai pomenească de întrebările pe care le avea pentru cei de la 
clinică, cum ar fi: cine fusese idiotul cu care vorbiseră la 
ambasadă? Pentru că Deck și Marlena sunaseră de nenumărate 
ori la Departamentul de Stat. Știind că ultima adresă pe care le- 
o dăduse Nikki era din Germania, iniţiaseră câteva anchete, 
întrebând dacă vreo americană având semnalmentele ei fusese 
căutata de poliţie sau implicată într-un accident. În mod ciudat, 
situaţia gravă a lui Nikki scăpase atenţiei tuturor. Era strigător la 
cer, dar acum nu se mai putea schimba nimic. 

Oricum, Nikki nu mai era aceeași după ce și-a revenit - nu 
întru totul. Era o variantă energizată a ei, într-un fel. 

Aproape pe furiș, Adrienne se uită de-a lungul coridorului, pe 
jumătate așteptându-se s-o zărească pe Nikki - și simţi un fior 
vinovat de plăcere când n-o văzu. Traversând holul, medită la 
ideea că dragostea pentru sora ei era mai mult nostalgică decât 
reală, iar relaţiile cu ea existau mai mult din datorie decât din 
afecțiune. Deși nu era corect, refuza să-și facă procese de 
conștiință din asta. Nikki nu era numai deranjată „la mansardă”, 
era și deranjantă. 

Între pupatul de „bun găsit” și aperitiv - întotdeauna se 
aducea vorba despre ceva ce Adrienne ar fi vrut să uite. Nikki, în 
loc să se vindece, parcă se îmbolnăvea mai rău, iar terapeutul 
pe care-l consulta n-o ajuta deloc, parcă mai rău îi făcea. De 
când începuse Nikki să-l vadă, devenise din ce în ce mai 
bulversată, și aiura despre lucruri care nu numai că nu se 
petrecuseră, dar nu aveau cum să se fi petrecut. 


Văzând-o pe sora ei în starea asta, Adrienne ar fi vrut s-o 
ajute, dar... 

— Plecaţi? portarul ţinea ușa deschisă pentru ea. 

Adrienne ridică din umeri: 

— Cred c-a ieșit. 

Bărbatul păru încurcat, scutură din cap și își încreţi fruntea: 

— Nu cred. Aș fi văzut-o. Aţi încercat și la spălătorie? 

Adrienne se opri în faţa ușii și apoi se răsuci în loc: 

— Nu, ce idee bună! 

Zâmbind forțat, o luă în jos pe scări până la subsol, unde simţi 
mirosul de spălătorie înainte de a intra: mireasma dulce, călduţă 
a balsamului de rufe și mirosul înţepător de înălbitor. Scrută 
încăperea, dar nu era nimeni; camera mică, dezolantă în lumina 
fluorescentă, cu șirul de mașini de spălat oprite și hublourile 
uscătoarelor golite. 

Așa că se întoarse pe scări la parter, unde portarul o aștepta 
îngrijorat: 

— Hei, spuse el, ridicând din umeri a scuze. Am uitat să 
verific. A lăsat un bilet pentru dumneavoastră. 

Și, zicând acestea, i-l întinse lui Adrienne. 

Când Adrienne atinse biletul, simţi că ceva rău urma să se 
întâmple.  Despăturind foaia, simţi că-i crește nivelul de 
adrenalină în sânge și i se făcu pielea de găină. Pe moment, avu 
impresia că stă pe marginea unei prăpăstii și că privește în gol. 
Și apoi văzu conţinutul biletului, atât de scurt, că nici nu trebuia 
să-l citească: 


„ ÅA... 

N-am mai putut rezista! 

Imi pare curcubeu de rău. 
Nikki.” 


e Capitolul 7 «* 

Mâinile portarului tremurau când introduse cheia de rezervă 
în ușa apartamentului lui Nico. Șoptit, el repeta întruna 
cuvintele: 

— Nu se știe niciodată, nu se știe niciodată! 

Apoi yala se răsuci, ușa se deschise larg și Adrienne îl împinse 
și intră ca o vijelie, îngrozită: 

— Nikki? 

Apartamentul era cufundat complet în întuneric, iar câinele 
lătra de undeva, din dreapta, din spatele ușilor. 


— Nikki? 

Mâinile lui Ramon căutară întrerupătorul, dar nu se întâmplă 
nimic atunci când îl apăsă. li aruncă lui Adrienne o privire 
mirată: 


— Cred c-a sărit siguranţa, spuse el. 

— Repar-o, îi ceru Adrienne, pășind tot mai adânc în 
întunericul din apartament. 

— Panoul e în bucătărie, replică Ramon, dar o să am nevoie 
de o lanternă. Crezi că are vreuna? 

Adrienne nu-i răspunse, pentru că abia mai putea să respire: 

— E o debara cu scule, în holul de la intrare pe stânga. 

Portarul se întoarse și se grăbi în direcţia indicată de ea: 

— Nikki? 

Adrienne își simțea lacrimile fierbinţi curgându-i pe obraji, pe 
măsură ce înainta pas cu pas prin living, cu mâinile întinse. Nu 
voia să se împiedice de ceva... 

— Nikki? 

Prin geamuri pătrundea în apartament lumina neoanelor de 
pe stradă, precum și lumina becului pe hol. Adrienne distingea 
doar contururile: canapeaua și masa, fotoliul mare din piele. 
Dar... 

— Nikki!? _ 

Jack lătra mai tare acum, scrijelind ușa de la bucătărie. Intre 
timp ochii i se obișnuiseră cu semiîntunericul din apartament și 
Adrienne reuși să se orienteze în direcția zgomotului, făcându-și 
loc până la ușa bucătăriei, pe care o deschise. Câinele năvăli în 
cameră și, lătrând bucuros, începu să dea din coadă într-un ritm 
nebun. Apoi sări cu labele pe Adrienne. 

— Jos, ordonă ea, speriată și necăjită în același timp. 


Cu un lătrat scurt, Jack o zbughi de lângă Adrienne, traversă 
livingul până la holul dinspre baie, unde îl auzi iarăși zgâriind 
ușa, de data aceasta nu ca să iasă, ci să pătrundă dincolo de ea. 

Adrienne încercă să-l urmeze, observând în gândul ei cât de 
liniștită părea locuinţa cu lumina stinsă. Singurele zgomote care 
se auzeau erau zumzetul slab al circulaţiei de-afară și zgomotul 
zgârieturilor făcute de Jack. Brusc, acesta începu să latre și un 
fascicul de lumină îi intră deodată în ochi. 

— Am găsit o lanternă, îi spuse Ramon. 

Adrienne își ridică o mână în fața ochilor ca să nu mai vadă, 
își feri capul într-o parte și clipi, neajutorată, ca un vânat hăituit 
în miezul nopţii. Ramon roti lanterna circular, prin încăperi și 
ochii lui Adrienne îi urmară traseul, speriată de ce-ar putea să 
vadă. Dar nu era nimic. 

— Eu mă duc după câine, spuse ea. Tu repară lumina! 

Ramon încuviinţă din cap și se îndreptă cu pași mari spre 
bucătărie, luând lanterna cu el. Adrienne pipăi în jur ca să 
ajungă la ușa de la baie, simțind că o cuprinde o senzaţie de 
slăbiciune, greață și ameţeală, asemănătoare răului de mare. 

— Jack, strigă ea, vino aici! 

Dar câinele începu să zgârie tocul ușii chiar mai agitat decât 
până atunci, acum, că ea ajunse lângă el. Ezitând, aproape fără 
să vrea asta, Adrienne deschise ușa de la baie și păși în 
întuneric. 

Din obișnuinţă, apăsă întrerupătorul, încercând să-l aprindă și 
să-l stingă de câteva ori, dar nu se întâmplă nimic. Jack scheuna 
la câţiva pași de ea și nu se auzea decât apa picurând: pic! pic! 
pic! 

— Nikki? 

Liniște. Nimic. 

Apoi portarul strigă din bucătărie: 

— Am reușit! 

Imediat becurile se aprinseră și un sunet ca de trompetă 
străpunse aerul locuinţei, acum luminate, ajungând într-o 
fracțiune de secundă de la O la 80 de decibeli, auzindu-se 
inclusiv deasupra locului unde zăcea Nikki, înecată și 
carbonizată în cada cu apă cenușie, cu ochii deschişi, care 
exprimau o ușoară mirare. 


Cu furnicături în stomac și cu senzația că-i fuge pământul de 
sub picioare, Adrienne se prăbuși, simțind o durere ascuţită într- 
o parte a capului. Și apoi se făcu din nou întuneric. 

e 

Când își reveni, văzu un polițist care stătea lângă ea pe un 
scaun, vorbind în șoaptă la un telefon celular. În cameră, lumina 
era aprinsă. Capul îi vâjâia și era întinsă pe o canapea, cu o 
pernă sub picioare. 

— Hei, exclamă ea, vrând să atragă atenţia și în același timp 
văitându-se. 

Se ridică încet în capul oaselor, sprijinindu-se în cot. 

— V-aţi lovit la cap atunci când aţi leșinat, îi explică polițistul. 

Leșinat? Cum adică „a leșinat”? Era în picioare în baie. Dintr-o 
dată își aminti vaietul prelung de jaz al trompetei și imaginea 
ochilor surorii ei îi reapăru ca un flash. Un suspin i se opri în gât. 

— Nu se mai putea face nimic pentru ea, îi spuse polițistul. Cu 
siguranţă, moartea s-a produs instantaneu. 

Ea scoase un sunet, ceva între un geamăt și un scâncet. Își 
cuprinse faţa cu palmele și lacrimile începură să-i curgă. 

— Portarul a sunat la spital. Colegul meu și cu mine eram prin 
apropiere. 

Abia atunci observă un al doilea poliţist care stătea lângă ușă 
și vorbea în șoaptă cu Ramon. 

— Trebuie să apară cei de la S.E.C., sunt pe drum, adăugă 
polițistul. Și vine și o ambulanţă. Deși... 

„S.E.C.”, gândi Adrienne, încercând să descifreze în minte 
inițialele. „Serviciul Examinări Cadavre”. Încă o dată, imaginea 
surorii ei îi apăru în fața ochilor. Zăcea în cadă, cufundată până 
la gât în apa rece ca gheața. Cu un aparat electrocasnic - un 
radio sau ceva asemănător - căzut în apă, la picioarele ei. 

Trebuia s-o scoată de acolo! 

Ridicându-se cu totul, avu senzaţia că i se scurge tot sângele 
din cap și, când încercă să stea în picioare, ameţi brusc și se 
clătină, cu tâmplele zvâcnindu-i pe ritmul unei tobe dintr-o 
fanfară mărșăluind în plină paradă. Simţi mâna poliţistului pe 
braţul ei. 

— Trebuie s-o scoatem de acolo, spuse ea și făcu un pas spre 
baie. 

— Nu! 


Atent și grijuliu, acesta o făcu să se așeze din nou pe 
canapea. 

— Este atât de rece! suspină Adrienne. 

— Nu, nu este rece. Este... Polițistul privi în jur speriat, 
căutând parcă pe cineva care să-l ajute să-i explice; dar nu era 
nimeni: Acum îi este bine, spuse el. Orice-ar fi avut, acum nu 
mai suferă. 

e 

Adrienne se trezi în apartamentul ei aproape în zori. Spre 
surprinderea ei, se descoperi în propria casă. Dormise îmbrăcată 
cu hainele de oraș pe patul nedesfăcut, direct pe cuvertură. 
Chiar înainte de a deschise ochii își aminti... 

Se ridică, merse la bucătărie și-și făcu o cană de cafea tare în 
filtrul cu capac de plastic și sită de hârtie pe care-l folosea. 
Așezându-se la masa din bucătărie începu să se gândească. 
„Asta e! Nu mai am pe nimeni. Acum, chiar sunt orfană.” | se 
umeziră ochii, dar clipi aproape nervoasă și ca să-și îndepărteze 
lacrimile. „De cine-ţi pare mai rău? se întrebă ea. De tine sau de 
Nikki?” Apoi sorbi din cafea și se uită la ceas: 6:02. Prima rază 
cenușie a dimineţii. 

O durea capul din cauza căzăturii din baia surorii ei; se lovise 
de chiuvetă. Presupunea că se resimte după starea de șoc 
suferită și se întreba ce ar trebui să facă. „Să fac o listă”, își 
spuse în sinea ei. Era as în conceperea listelor și, oricum, asta 
fac întotdeauna avocații într-o situaţie de criză: fac liste. Scoase 
un pix dintr-o cană mare Hoya de lângă telefon, găsi un carneţel 
de bileţele adezive și începu să scrie: 


„l. Firma de Pompe Funebre.” 


Medicul legist îi spusese că se va face o autopsie, probabil de 
dimineaţă. li dăduse cartea lui de vizită și îi spusese să sune în 
după-amiaza aceea. 


„2. Să-l sun pe medicul legist de la S.E.C. 


Ezită. „Ce trebuia să scrie la punctul 3?” Apoi își dădu seama 
că ar trebui să-l sune pe psihologul care o omorâse pe sora ei. 
Duran așa-l cheamă. Jeffrey Duran. 


Dar, nu... Se va ocupa de ticălosul ăsta ceva mai târziu. Acum 
avea alte priorităţi decât răzbunarea. Așa că la punctul 3 trebuia 
să treacă altceva, cum ar fi: să nu uite de slujba de 
comemorare. Își bău cafeaua și se întrebă dacă Nikki și-ar fi 
dorit asta. Și imediat își aminti: un catafalc lansat pe apă, 
încărcat cu grămezi de flori deasupra. Vorbiseră odată, pe 
jumătate în glumă, și asta și-ar fi dorit ea: funeralii pe apă. 

Adrienne suspină. Să organizeze un fel de ceremonie, ceva 
simplu, dar pe cine trebuia să sune? Alte rude nu avea. Nu erau 
decât ea. Ea și Jack. 

„lisuse Hristoase, gândi ea. Jack!” 

În bucătărie, sub dulapul de lângă chiuvetă, avea un cârlig în 
care îi plăcea să-și agaţe cheile ca să nu trebuiască să le caute 
prea mult și unde ţinea și una de la apartamentul lui Nico. 

„Bietul câine! gândi Adrienne. Cum rămâne cu el? Ce o să se 
întâmple cu el?” 

[A] 

leşi din casă la 6.35 și merse spre est, pe Lamont spre 16th 
Street de unde știa că poate lua un taxi. Se lumină de-a binelea 
și unele persoane mult prea matinale deja ieșeau din Brutăria 
Heller cu mape într-o mână și pahare de cafea în cealaltă. In 
staţia de autobuz așteptau șase persoane, iar în fața ușii de la 
Taqueria lui Ernesto, un cerșetor în zdrenţe, de origine 
hispanică, sforăia. 

Îi luă ceva timp până reuși să prindă un taxi, dar ajunse 
repede la destinaţie. Taxiul merse întâi la vest, spre Porter, apoi 
la sud, pe Wisconsin până la M. Cobori în fața imobilului 
Watermill, pe jumătate așteptându-se să găsească un echipaj de 
poliţie, dar nu descoperi nimic neobișnuit care să semnaleze 
moartea surorii ei. Doar oameni care plecau la serviciu, străini 
de tragedia din noaptea trecută. 

Nu-l cunoștea pe portarul din tura de dimineață, dar acest 
lucru nu conta pentru că el citea pagina de sport din ziarul Post 
și o salută doar înclinând din cap când ea trecu prin hol. Ușile 
liftului se deschiseră cu un clinchet vesel și ea, odată ajunsă la 
etajul al treilea, traversă tăcută coridorul spre apartamentul lui 
Nikki. 

Aproape că se așteptase să găsească tocul ușii sigilat cu 
bandă galbenă de către poliţie. Dar nu era nimic. Doar ușa, pur 
și simplu, și ea însăși în faţa acesteia, privind în gol. Cu numai 


câteva ore în urmă sora ei fusese luată pe o targă, cu corpul 
acoperit cu un cearșaf. Își aminti dâra de apă picurată pe 
podeaua de la baie până la ușa de la intrare, dar acum nu mai 
era nimic. Se evaporase, ca și Nikki, de altfel. 

Scotoci prin poșetă după cheie și, găsind-o, deschise ușa. De 
pe canapea, câinele dezlegat începu să latre, un lătrat continuu 
care părea să nu se mai oprească, pe jumătate ameninţător, pe 
jumătate tânguitor. 

— Jaa-ck, spuse ea, îngenunchind ca să-l scarpine după 
ureche. Unde ţi-e lesa? îl întrebă. Unde a dispărut? 

Jack se uita la ea cu o privire tâmpă și cu ciotul lui de codiţă, 
scurt și gros, agitându-se datorită atenţiei care i se acorda. 

Incerca să ghicească unde ar fi ţinut-o Nikki. Aproape de ușă 
era un dulap pe care îl deschise și se uită înăuntru. Câteva haine 
stăteau așezate pe umerașe. Vreo două curele și rolele surorii 
ei. Lucruri. Erau așa de multe lucruri. Atâtea... obiecte 
personale. Abia atunci își dădu seama că va trebui să facă totuși 
ceva cu toate acele lucruri. Mobila, hainele, patinele... 

Poate că lesa era în bucătărie. 

Trecând prin living, intră în bucătărie și se uită în jur. Nici 
urmă de lesă, nici de vase murdare. Nimic. Avu impresia că 
bucătăria era chiar mai curată decât de obicei, de parcă Nico ar 
fi făcut curat înainte să se sinucidă. Până și ușa frigiderului, 
împodobită de obicei ca o expoziţie de pliante, era goală. Sau 
aproape goală. De suprafaţa ei atârna un plic prins cu un 
magnet în formă de sticlă de gin Tangueray. Pe plic se vedea 
numele lui Adrienne scris mare, cu litere de tipar. 

Indepărtând magnetul, Adrienne luă plicul și merse la dulapul 
din mijlocul încăperii; se așeză pe scaun, ţinându-l în fața ei, 
temându-se de ultimele cuvinte ale surorii ei. După ceva timp 
deschise plicul și, cu un oftat, văzu că temerile ei fuseseră 
neîntemeiate. Plicul conţinea testamentul surorii ei, un 
document în variantă simplă și prescurtată pe care Nikki îl 
copiase de pe Internet. Pe antetul paginii un titlu publicitar în 
patru culori anunţa: 


„Primiţi 20% reducere la mii de restaurante de pe 
cuprinsul statului...” 


Dedesubt începea declaraţia: 


„Eu, Nicole Sullivan, rezident al Washington-ului, 
declar că acesta este testamentul meu. 

In primul rând: revoc toate testamentele și 
codicilurile pe care le-am făcut anterior. 

În al doilea rând:...” 


Nu voia să-l citească acum, dar totuși observă în treacăt că 
era desemnată executorul ei testamentar. Ceea ce nici nu o 
surprindea. Pe cine altcineva mai avea Nikki? 

Chiar așa, pe cine? 

„Trebuie să fie o agendă cu adrese, undeva”, gândi Adrienne. 
Un carneţel cu arc sau un blocnotes, să poată lua legătura 
cumva cu prietenii lui Nico (dacă avea vreunii). „Poate că le 
avea scrise în computer”, se gândi Adrienne. 

Simţi pe gleznă un botic umed, care-i aminti de lesa rătăcită. 
Ridicându-se în picioare, Adrienne trecu prin living până în 
dormitorul surorii ei care, ca și bucătăria, era foarte curat: cu 
patul făcut și hainele strânse. Ajungând la dulap, Adrienne îl 
deschise să vadă dacă nu cumva lesa era acolo. În schimb, 
privirea îi fu imediat atrasă de o valiză verde de plastic pe care 
nu o mai văzuse până atunci. 

Prea mare pentru un laptop și prea mică pentru o chitară, 
valiza era dreptunghiulară, cu colţurile rotunjite. Curioasă, 
încercă s-o ridice și se miră de greutatea ei. „O fi cu echipament 
video?” Scoase geanta din dulap și o așeză pe pat. De o parte și 
de alta a mânerului avea două încuietori cu cifru, dar ele nu 
reprezentau o piedică pentru Adrienne. Nikki i se lăudase că 
folosea același cod peste tot ca să nu-l uite: 0211, data ei de 
naștere. Sau, dacă era o parolă pe calculator: 021170, care era 
același lucru, doar că includea și anul nașterii. 

Adrienne învârti rotiţele de alamă potrivind aceleași cifre pe 
ambele părți, apoi ridică clapetele și deschise valiza. 

Ceea ce descoperi era atât de neașteptat și ciudat, încât i se 
tăie respiraţia. Componentele unei arme - un fel de pușcă - erau 
așezate în compartimente din material spongios, care păreau 
special făcute pe modelul lor: o ţeava lungă, albastră, un pat de 
pușcă din plastic de un negru mat și o lunetă telescopică. 

In același cadru, sub patul de pușcă, era cuibărit un tub 
metalic perfect perforat, îngroșat la un capăt. Deși nu mai 


văzuse niciodată așa ceva (poate doar în filme), ghici imediat că 
acela era „un amortizor”. Instinctiv, trânti capacul valizei, vrând 
parcă să-i ascundă conţinutul și potrivi din nou combinaţia 
cifrului. Apoi cără geanta înapoi la dulap și o așeză la loc, așa 
cum o găsise. 

Pentru a doua oară în ziua aceea se simţea șocată și vinovată. 
Șocată că Nikki se sinucisese și vinovată că ea nu o salvase. ȘI 
din nou șocată că descoperise o pușcă - și nu orice fel de pușcă, 
ci o asemenea pușcă - în dulapul surorii ei. Și apoi iar o cuprinse 
un sentiment de vină - la gândul curiozităţii ei indiscrete. 

Oftă și închise dulapul. „Oprește-te, își spuse în sinea ei. 
Nimeni n-ar fi putut-o salva pe Nikki (poate doar psihiatrul ei). 
Nikki era pierdută. Fusese dintotdeauna pierdută. In ceea ce 
privește umblatul prin lucrurile ei, doar trebuia să fac și asta! 
Am fost ruda ei cea mai apropiată, executorul testamentar și 
singura rămasă în viaţă. Dacă n-aș fi umblat eu, atunci cine? Dar 
este atât de ciudat!” gândi ea, uitându-se în jur, unde-ar putea 
găsi lesa. „O pușcă precum aceasta... nu cumperi o asemenea 
armă pentru autoapărare. Și indiferent ce-ar fi făcut Nikki, în 
mod sigur nu se ducea la vânătoare... Așadar, trebuie să fi fost a 
altcuiva. Dar a cui?” 

Revenind în living, căută din priviri lesa în stânga și-n dreapta, 
hotărâtă deja să o schimbe cu o bucată de cablu. Până atunci nu 
observase biroul lui Nikki și, ajungând lângă el, descoperi cu 
stupoare lesa în primul sertar. Pe birou se afla laptop-ul lui Nikki 
conţinând, probabil, după părerea lui Adrienne, un fișier cu 
adrese. (Nu avea Microsoft Outlook un progrămel care alcătuia 
liste cu „adrese utile”?) II va lua cu ea la plecare. 

Închizând sertarul biroului se întoarse spre Jack căruia îi scăpă 
brusc un lătrat prelung și neașteptat - apoi o porni spre ușă. 
Adrienne observă cu uimire mânerul ușii răsucindu-se și simţi un 
început de teamă, urmat de nevoia defensivă de a-și explica 
prezența cuiva în apartamentul surorii ei la o oră atât de 
matinală. 

Ușa se deschise larg și un bărbat apăru în cadrul ei. Acesta se 
lăsă deodată pe vine și bătu din palme înainte de a-i sări câinele 
în brațe: 

— Tranquilo, Jack, tranquilo!’ 

Era Ramon. 


3 „Cuminte, Jack, cuminte!” (span.) (n.tr.). 


Adrienne își drese glasul, în timp ce portarul alinta câinele, 
scărpinându-l și vorbind cu el tot timpul. Ramon păru că nu o 
auzise, așa că ea salută cu glas tare: 

— Bună! 

Portarul își înălță capul, speriat să afle că nu era singur. 
Văzând-o pe Adrienne, se ridică în picioare și zâmbi ușor jenat. 

— Îmi făcusem griji pentru câine, spuse el închizând ușa în 
urma lui. Mă gândeam să-i dau de mâncare, știți; să-l scot la 
plimbare... 

Adrienne dădu din cap afirmativ: 

— Și eu la fel, spuse ea. 

Ramon își târșâi picioarele: 

— Păi... se uită în jur neștiind ce să spună. Sunteţi aici, deci... 

— Vreau să-ţi mulțumesc pentru ajutorul dat noaptea trecută, 
spuse Adrienne. M-am... m-am cam pierdut cu firea. 

Ramon înclină din cap: 

— A fost cumplit, admise el. Cel mai cumplit lucru pe care l- 
am văzut în toată viaţa mea. 

— Ştiu! 

— Eu nu sunt decât portarul, dar doamna aceasta mi-era 
prietenă, știți. Obișnuiam să stăm de vorbă uneori. 

Adrienne încuviinţă. 

— Presupun că veţi face o slujbă comemorativă, sugeră 
Ramon. 

— Cred că da. 

— Poate mă anunţaţi și pe mine? 

— Desigur. 

— Pentru că mi-aș dori să fiu prezent. 

— OK! 

Portarul se îndreptă spre ea și, scoțându-și portofelul, îi dădu 
o carte de vizită ridicol de scumpă. In colţul din dreapta sus 
avea o mască de carnaval care râdea și una care plângea, 
imprimate cu aur. În mijloc, numele lui - Ramon Guttierez- 
Navarro - și un număr de telefon. 

— O să vă sun, promise Adrienne. De fapt, acesta este unul 
dintre motivele pentru care am trecut pe-aici. Să caut o agendă 
cu adrese ca să-i pot anunţa pe prietenii ei despre ce s-a 
întâmplat... 

Ramon dădu din cap, gânditor, și se încruntă: 


— Nu prea ieșea în oraș, spuse el. Și nu primea prea multe 
vizite. 

La rândul ei Adrienne înclină din cap: 

— O persoană atât de frumoasă, ai crede că... Ramon nu-și 
continuă gândurile și schimbă vorba: Cu Jack cum rămâne? 
întrebă el. Ce se va întâmplă cu el? 

Adrienne încuviință, dând din cap: 

— Nu știu. Proprietara mea locuiește într-un apartament aflat 
chiar deasupra mea și nu-i prea plac câinii. 

— Pentru că mă gândeam, spuse Ramon, că l-aș putea lua 
eu... Adică, dacă nu-l vreţi dumneavoastră... dacă nu-/ puteti 
ține dumneavoastră. Îmi plac câinii și fiind câinele lui Nikki... ar 
fi ceva deosebit. 

Adrienne cântări cele spuse de el preț de o fracțiune de 
secundă: 

— Pai, asta ar fi... minunat! 

Și atunci îi trecu prin minte gândul că Ramon fusese 
îndrăgostit de sora ei. 

— Numai... dacă l-aţi putea ţine dumneavoastră o săptămână 
sau două, sugeră Ramon. Tocmai se mută colegul meu de 
apartament și va trebui să cad la înțelegere cu cel care va veni 
în locul lui. Adică, pot face din asta o condiţie. Și dacă tipul pe 
care-l aștept să vină nu iubește câinii, pot găsi pe altcineva 
căruia să-i placă. 

Adrienne confirmă, entuziasmată: 

— Desigur! Două săptămâni! Nicio problemă! 

Ramon părea fericit: 

— Atunci e nemaipomenit! spuse el. 

Adrienne vâri cartea lui de vizită în poșetă și laptop-ul în 
servieta lui specială care era lângă birou, pe jos. Apoi prinse 
lesa de zgarda lui Jack, își puse bareta de la geanta 
computerului pe umăr și ieși pe coridor. Ea și Ramon coborâră 
cu liftul până în holul blocului și ieșiră afară. 

— Doriţi un taxi? 

Adrienne negă: 

— Întâi am să-l plimb pe Jack. 

Portarul o aprobă și-și strânseră mâinile. 

— Atunci... aştept să mă sunaţi, îi spuse el. 

Ea îi zâmbi și la o smucitură puternică a lui Jack se îndreptă 
spre colț cu pași nesiguri. 


Ramon radia de fericire: 
— Sunt proprietarul unui câine, rosti el fără a i se adresa 
cuiva anume. Ce ziceţi de asta? 


e Capitolul 8 « 

Era undeva, în mulţime, pe platforma de la metrou, așteptând 
să vină trenul Red Line s-o ducă până la Parcul Cleveland. Și 
metroul urma să apară din moment în moment. Adrienne știa 
asta pentru că discurile de sticlă de la marginea peronului 
începuseră să clipească, unul câte unul, cu o lumină discontinuă 
pe care o zărea printre picioarele călătorilor care așteptau. 
Apropiindu-se de marginea peronului, se uită în stânga și văzu 
farurile locomotivei licărind în tunel. Undeva, un telefon începu 
să sune. 

Dar nu în visul ei. Telefonul era real, însă metroul era o 
nălucă. Ştia asta chiar și în timp ce visa, dar, chiar dacă știa, nu 
conta. Visul încă o ţinea în mrejele lui când bâjbâi după 
receptorul care se afla pe noptiera de lângă ea. 

— Alo? 

Vocea de la celălalt capăt al firului se prezentă drept 
„doamna Newmann”, de la Serviciul Examinări Cadavre. 

— Vă sun în legătură cu rămășițele lui Nicole Sullivan. Cu cine 
stau de vorbă? 

Cuvântul - rămășițe! - o făcu pe Adrienne să se ridice în capul 
oaselor și această mișcare o smulse de-a binelea din vis. 

— Sunt sora lui Nikki. Soră vitregă, Adrienne Cope. 

— În raportul poliţiei sunteţi trecută drept ruda cea mai 
apropiată. 

— Așa este! 

— Păi, avem nevoie să ne daţi numele unei companii de 
Pompe Funebre și pe cel al persoanei care se va ocupa de 
resturile... 

Adrienne o întrerupse: 

— Am înţeles! 

„Se va ocupa de resturi?” Ca și când Nikki ar fi fost un fel de 
produs alimentar sau o cantitate de informaţie. 

— Vasazică? 

Graba funcţionarei era evidentă. 

— N-am mai făcut așa ceva, explică Adrienne. Așa că... nu m- 
am hotărât încă... 

— V-aș putea trimite prin fax o listă, dacă aveţi unde să-l 
primiţi, sugeră secretara. 

— Am, replică Adrienne. Am un fax chiar aici. 


Îi dădu numărul și funcţionara îi spuse că va aștepta un 
răspuns de confirmare. 

— Există o procedură de eliberare a rămășițelor pământești. 
Le trimitem acolo unde ne spuneţi dumneavoastră. 

— OK! 

— Am putea să primim un răspuns în după-amiaza aceasta? 
Ar fi foarte bine așa, adăugă funcţionara. 

— O să vi-l transmit cât pot de repede, promise Adrienne și 
așeză receptorul în furcă. 

Apoi se sculă din pat, se îmbrăcă la întâmplare și-i legă lui 
Jack lesa de zgardă. Domnișoara Spears nu permitea accesul 
animalelor în clădire, dar „în situaţia de faţă” fusese de acord ca 
Jack să stea la ea până în week-end-ul viitor, când Ramon putea 
să-l ia la el. 

Jack era deja la ușă, lovind-o cu labele, nerăbdător să iasă la 
plimbare. 

leșind amândoi din casă, traversară un petic de grădină în 
drum spre garaj, unde Adrienne apăsă un buton care activă 
mecanismul ușii metalice segmentate, ridicând-o de la pământ 
cu un zornăit specific. Când ușa se pliase aproape cu totul în 
tavan, Jack o smuci pe Adrienne înspre aleea din spatele 
caselor. 

In stradă, Adrienne se gândi că, deși n-ar fi avut timp să se 
ocupe de un câine, îi va simţi lipsa. Era uluitor câţi oameni se 
opreau să vorbească, aparent cu ea, dar, de fapt, cu Jack. Cu 
toate că avea de traversat numai o stradă, îi luă aproape zece 
minute până să ajungă la Brutăria Heller. Ajunsă acolo, legă lesa 
de un aparat de taxat din parcare și intră să cumpere un baton. 
Câteva minute mai târziu, ieși cu un croissant pentru Jack. 

Când se întoarse în apartament, faxul descărca ultima pagină 
din multele trimise de Serviciul de Examinări Cadavre. Jack sări 
pe canapea și se încolăci, în timp ce Adrienne strânse 
mănunchiul de pagini de pe jos. La o primă privire, văzu că 
acestea alcătuiau o listă ordonată alfabetic a centrelor care 
furnizau „servicii mortuare” în Districtul Columbia. 

Telefonă Casei Mortuare Albion, una dintre primele de pe 
listă. Vocea bărbatului de la celălalt capăt al firului avea un ton 
moale și confidenţial, care semăna cu al unui vânzător de 
mașini uzate din Qaaludes. În momentul în care ea îi întrerupse 
discursul sforăitor, dându-i clar de înțeles că nu era interesată 


de un serviciu elaborat, el îi oferi, fără ca vocea lui să sufere 
vreo inflexiune, cea mai „economică” alternativă, una „cu 
capacul lăsat”, fără „serviciu funerar” și cu un coșciug „clasic”, 
dacă nu chiar „banal”. Chiar și în aceste condiţii ea înţelese 
repede că până și cea mai modestă ceremonie o va costa în jur 
de câteva mii de dolari. 

Cu vocea lui mătăsoasă, Barrett Albion încercă să 
minimalizeze efortul financiar, specificând: 

— Acceptam aproape toate tipurile cunoscute de cărţi de 
credit, cu excepţia celor American Express. 

Când Adrienne rămase mută la perspectiva cifrei cheltuielilor, 
el îi aminti că „deseori se lasă prin testament fonduri în acest 
scop”. : 

Încă o dată ea ezită să răspundă. Îşi imaginase o 
înmormântare decentă pentru sora ei, cu rudele și prietenii în 
doliu, veniţi s-o comemoreze. Dar sincer, nu putea să aibă loc 
așa ceva. Se uitase în computerul lui Nikki și nu găsise absolut 
pe nimeni. Erau numai ea, Ramon, administratorul clădirii și 
psihiatrul ei. Și mai erau numerele de telefon ale firmelor cărora 
ea le era clientă: Antrak și Avis. Și Tom Yum Thai. 

Adevărul e că Nikki nu avea prieteni. Chiar deloc. Nici măcar 
unul. 

— Dar... incinerarea? izbucni Adrienne. 

Prin telefon îl auzea pe directorul casei mortuare cum își 
recăpăta suflul. 

După un moment, el replică: 

— Ei... este și asta o opţiune. 

— Bun, i-o întoarse Adrienne, cu o voce atât de tăioasă, încât 
Jack ciuli urechile. Atunci asta rămâne! 

Albion oftă: 

— Nu facem incinerări decât de două ori pe săptămână, îi 
spuse el. Marţea și vinerea. Așadar, abia sâmbătă vom putea 
să... 

— Sâmbătă e bine. 

Dar chiar și atunci când alese această „alternativă”, Adrienne 
nu se simțea împăcată cu ideea. „Ar trebui să facem o 
ceremonie, gândi ea. Ceva.” 

Ea și directorul firmei de pompe funebre puseră la punct 
ultimele detalii rămase nediscutate, inclusiv numărul și data 
expirării cardului ei Visa și alegerea „vasului în care se va 


depune cenușa”. Cel mai „economic” era o cutie de carton 
albastră - „sincer cam de prost gust”, spuse el. Adrienne nu 
concepea să intre în discuţie „o cutie” și optă pentru o urnă, 
„alegerea clasică”. Și da, ea va fi cea care va intra în posesia 
urnei după ce se va încheia „tratamentul”. 

— Veniţi personal s-o ridicați? întrebă Albion. Sau ați prefera 
să v-o trimitem noi? Putem folosi FedEx, serviciul de transport 
poștal... 

— O să vin personal, replică Adrienne, gândindu-se: „FedEx? 
Vor să mi-o trimită pe sora mea prin FedEx?” 

Închizând telefonul, izbucni în plâns. Jack își înălţă botul din 
cercul compact pe care-l formase și scoase un lătrat întrebător. 

Adrienne își șterse lacrimile, merse la masa din bucătărie și 
începu să facă o listă. 

Fusese dintotdeauna genul care face liste, impunând ordine 
haosului, chiar dacă asta numai pe hârtie. Când Marlena murise, 
Adrienne îl ajutase pe Deck să sorteze lucrurile rămase de la 
mama ei adoptivă. Descoperise în cufărul Marlenei cu poze și 
amintiri un teanc gros aparţinând fiecărui copil. In cel al lui 
Nikki: felicitări de Sfântul Valentin făcute din suporturi 
ornamentale pentru pahare, resturi de dantelă, o bucată de 
tapet roșu decolorat. Desene sălbatice și unele chiar frumoase, 
făcute cu o carioca magică. Fulgi de zăpadă decupați din hârtie 
cu modele elaborate și complicate. Poezii. In grămada lucrurilor 
ei găsi: un teanc de teste numai de zece, câţiva omuleţi de 
zăpadă bine confecţionaţi și câteva din listele ei din copilărie, 
scrise cu grijă pe hârtie volantă: 


„l. Să mă spăl pe dinţi. 
2. Să fac patul. 

3, Să-mi iau micul dejun. 
4. Să mă joc.” 


Într-adevăr, Adrienne fusese un copil care avea nevoie să-și 
amintească „să se joace”, spre deosebire de spontana și 
zăpăcita de Nikki al cărei moto în viaţă era: „la totul așa cum 
vine”. Adrienne fusese fata „cea cuminte” în contradicţie cu 
năzbâtiile spectaculoase și încântătoare ale lui Nikki. Nikki nu 
îndeplinise niciodată sarcini gospodărești până nu era „cicălită 
la maximum”. Nu ajunsese niciodată la timp la cină sau acasă 


de la întâlniri. Întotdeauna făcea în așa fel încât obținea 
prelungirea termenelor de predare a proiectelor sale școlare. 
Nikki intra mereu în încurcături, și totuși... Toată lumea o iubea. 
Părea să lumineze locul în care se afla, chiar dacă uneori asta te 
făcea să-ţi dai ochii peste cap, pentru că nu-ți venea să crezi 
sau nu puteai să crezi că cineva atât de frumos și plin de viaţă 
putea fi atât de îndrăzneţ și atât de amuzant în același timp. 
„Cum de se ajunsese aici? se întrebă Adrienne. Cum de cineva 
atât de... plin de succes... s-ajungă atât de retras și izolat de 
lume?” 

Întrebarea o nedumeri și o cutremură. 

In ceea ce privește listele ei, care aveau darul de a păstra în 
ordine lucrurile, ultima includea: „cină cu Nikki”, dar nu 
pomenea nimic de Barrett Albion, urnă mortuară sau pușcă cu 
lunetă. 

Adrienne își scutură puţin capul, vrând parcă să-și 
limpezească gândurile, și deschise agenda în care își scria multe 
dintre listele ei. Unul câte unul, enumeră lucrurile pe care 
trebuia să le facă: 


„l. Trimite-i un fax lui Newmann. 

2. Urnă - Albion - sâmbătă. 

3. Documentele Amalgamated - memoriu către Slough. 
4. Cardul Visa: sold?” 


Se opri un moment pe gânduri. Ce mai era? Sigur mai era 
ceva. Apoi își aminti. 


„5. Testamentul.” 


Nu se uitase cu atenţie pe el. Aruncase doar o privire când 
fusese în apartamentul lui Nikki. Cât să-și dea seama că ea era 
executorul testamentar. 

Işi privi ceasul și văzu că era 9:15. Avea o întâlnire în după- 
amiaza aceea cu Curtis Slough să discute despre niște acte 
„îngrijorătoare” din cazul Amalgamated. Și adevărul era că nici 
nu terminase de adnotat hârtiile, darămite să fi scris un 
memoriu despre cele pe care trebuiau să le protejeze. Pur și 
simplu nu avusese - nu avea - și nici nu-și făcuse timp pentru 
asta. Și totuși, trebuia să-și găsească timp să le termine. 


Ar fi trebuit să se învoiască una sau poate două zile de la 
birou, dar cum să ceară asta tocmai acum, când avea pe cap 
problema Amalgamated. Ar fi durat prea mult să pună pe 
altcineva în locul ei care să rezolve actele mai repede. Și apoi 
era primul caz important la care i se îngăduise să lucreze până 
acum la firmă. Dacă-și dezamăgea șefii abandonându-i la 
jumătatea drumului... ar fi fost cazul să-și caute o slujbă ca 
plasatoare de bilete în parcare. 

„la-o încet, gândi ea, punct cu punct de pe listă! Fă ceea ce 
trebuie să faci, ia fiecare lucru în parte!” Și așa și făcu. 

Scrise cererea de eliberare adresată Secretariatului Serviciului 
de Examinări Cadavre și o trimise prin fax atât de oficialei 
doamne Newmann. „Taie sarcina asta de pe listă!” Apoi telefonă 
la numărul de pe spatele cardului ei Visa și ascultă cu dinții 
strânși vorbăria înregistrată, lungă și irelevantă a unui operator- 
robot. În cele din urmă, auzi opţiunea care o interesa. Apăsă 
tasta 8 și află că limita de credit de pe cardul ei acoperea 
costurile incinerării. De fapt, fu surprinsă să afle că avea un sold 
mai mare de 2 000 de dolari - ca urmare a unei recente creșteri 
la statutul de Platinium Card”. 

Așa că tăie și sarcina asta de pe listă și începu să se simtă un 
pic mai bine. 

Intrând în dormitor, îmbrăcă la repezeală ceva, își trecu peria 
prin păr de câteva ori și se machie într-un minut (cu puţin rimel 
- ruj - și un praf de pudră pe frunte). Apoi își luă cheile, îl 
mângâie pe cap pe Jack și ieși în fugă pe ușă. 

Un pic mai târziu însă reveni după laptop-ul lui Nikki. De ce nu 
l-ar folosi până îi sosea cel nou? Nu-i convenea deloc să n-aibă 
niciunul. „Dar chiar și așa...” gândi ea când închise ușa în urma 
ei, dacă intenţiona să-l ia cu ea la tribunal, era cazul să-i ia o 
servietă mai discretă decât cea din material reiat de un roz 
flamingo pe care o folosea Nikki. 

La birou, găsi un mesaj lăsat de Slough în persoană, 
spunându-i că nu este liber pentru prânz, și atunci, dac-ar putea 
să se întâlnească a doua zi? Contramandarea întâlnirii lor îi 
acorda o zi în plus ca să rezolve actele Amalgamated și să se 
ocupe de testament. 

Testamentul era în servieta laptop-ului și, scoțându-l, simţi că 
o cuprinde un val de tristețe. Durerea pricinuită de moartea 


4 Platinium Card - card de credit cu un plafon de creditare mai mare. (n.red.). 


surorii ei nu putea fi ignorată. Stătea scris negru pe alb, cu acel 
font caracteristic emblemelor de acest gen: „Testament”, ca 
titlu, notificând ultima dorinţă a defunctei. 

Nu mai avusese de-a face până atunci cu testamente. 
Probabil că trebuia să-l înregistreze în Registrul Instanțelor 
Locale, să desființeze conturile bancare ale surorii ei, să se 
ocupe de poliţa de asigurare (dacă exista vreuna) și... 

Deodată îi trecu prin minte pentru prima dată gândul că Nikki 
o ducea bine cu banii. Gunoiul ei de fost prieten european sau, 
mai bine zis, părinţii acestuia ajunseseră la o înţelegere cu Nikki, 
acordându-i o anumită sumă. O jumătate de milion de dolari. Pe 
care mai mult ca sigur o investise. Chiar și într-un cont obișnuit 
i-ar fi adus din dobândă 25 000 de dolari, venit pe an. Cu tot 
apartamentul ei din Georgetown și vizitele de două ori pe 
săptămână la psihiatrul din Cleveland Park - nu avea cum să fi 
risipit prea mult în patru ani de zile. Doar nu plecase niciodată 
nicăieri. 

Intrezărind posibilitatea ca ea să moștenească acești bani, cu 
care și-ar fi putut achita împrumuturile din vremea studenţiei, 
Adrienne tresări de emoție și, în același timp, de rușine. Nu voia 
banii lui Nikki. Adică, îi voia, dar... Nu voia ca moartea surorii ei 
să fie același lucru cu a câștiga la loterie. 

Privirea îi căzu undeva în josul paginii: 


„În al doilea rând: Cer ca toate și orice costuri pentru 
înhumarea sau incinerarea mea să se acopere din 
averea mea. 

In al treilea rând: Las suma de 5 000 de dolari și 
câinele meu, Jack - actorului și portarului, Ramon 
Guttierez-Navarro, știind că el se va purta la fel de 
blând cu el, cum s-a purtat și cu mine”. 


Adrienne dădu din cap, gânditoare. Ramon va fi fericit, întâi 
să afle că el și Nikki apăreau pe aceeași pagină în legătură cu 
Jack, și apoi, cine n-ar fi, de bani. Începu să citească în 
continuare. Nikki nu părea deloc genul care să-și fi făcut deja 
testamentul, dar... 


„În al patrulea rând: Las iubitei mele surori vitrege, 
Adrienne Cope, toate și orice curcubeie adevărate sau 
imaginare care se pot găsi printre lucrurile mele. 

În al cincilea rând: Cer ca restul averii mele să se 
împartă în părţi egale între sora mea Adrienne Cope, 
Fundaţia «Credeţi Copiii» și terapeutul meu, doctorul 
Jeffrey Duran, care m-a ajutat să mă împac cu secretele 
copilăriei mele.” 


Adrienne clipi. „Secretele copilăriei mele”! murmură ea. Care 
„secrete”? Şi ceva mai târziu: „să mă împac”? Dar s-a sinucis 
prin electrocutare! Adrienne scăpă testamentul din mână și căzu 
pe spate în scaun cu lacrimile curgându-i șiroaie din ochi. 

O ciocănitură ușoară se auzi în ușă și Bette își vâri capul pe 
ușă: 

— Te simţi bine? întrebă ea. Eram doar... 

— Trebuie să ies, spuse Adrienne, înșfăcându-și geanta și 
sărind în picioare: Acoperă-mă tu, te rog! 

— Dar... 

— Este o urgenţă, explică ea și dispăru pe ușă ca din pușcă. 


e Capitolul 9 e 

Henrik de Groot stătea tolănit în scaun și la prima vedere el și 
Duran păreau să aibă o conversaţie obișnuită. Camera de 
consultaţii era confortabilă. Pe măsuţța așezată între ei, un teanc 
de reviste erau răsfirate în formă de evantai. Un pahar de apă 
cu gheaţă și altul de ceai rece, neatinse, stăteau pe două 
suporturi de pahare din piatră ponce. 

Duran privi suspicios suporturile de pahare. De unde /e avea? 
Erau grunjoase la atingere și scoaseră un scârţăit neplăcut când 
așeză paharele pe ele. De unde le cumpărase? Unde i-o fi fost 
capul în momentul acela? 

Tot pe măsuţă se mai aflau și ţigările lui de Groot, precum și o 
cutie de chibrituri. Nu era nicio scrumieră pentru că Duran nu 
permitea să se fumeze în birou. Dar olandezul era genul care 
fuma ţigară după ţigară și, pentru că abstinenta de la fumat îl 
făcea nervos, Duran îi dădea voie să se joace cu ţigările. Când 
nu se afla în transă, Henrik făcea asta în mod constant, aproape 
obsesiv. Scotea o ţigară din pachet, îi lovea filtrul de masă, o 
pipăia pe toată lungimea ei și uneori chiar o ducea la buze și se 
făcea că o fumează. 

„Fii atent!” își spuse în sinea lui Duran. Deși el și de Groot 
trecuseră peste aceeași poveste de atâtea și atâtea ori, era 
important ca el să fie atent. 

Ochii lui de Groot arătau că acesta intrase deja în transă. Erau 
deschiși sau priveau ușor în gol, ca și când privirea olandezului 
trecea prin Duran, dincolo de șirul de diplome de pe perete, de 
fapt, undeva mai de departe de tot ce era în jur. 

De Groot tăcea de o bună bucată de timp, așteptând 
instrucţiunile lui Duran. 

— Eşti în mașină? îi sugeră Duran. 

— Da, în mașină. Este întuneric și în mașină, și afară. E o 
noapte înnorată, din acelea în care simţi umezeala în aer. Stă să 
plouă. 

Duran se aplecă puţin în față, mirat de ciuful blond și ţeapăn 
care acoperea capul olandezului. 

— Stă să plouă, repetă de Groot. 

Duran se trase îndărăt când își dădu seama că, venind mai 
aproape, încercase să prindă un iz din părul bărbatului pentru că 
se întreba dacă efectul frizurii se datora spumei de păr sau 
gelului. „Fii atent!” își spuse în gând. De Groot se blocase. 


— Vezi farurile mașinii? îl direcționă Duran. 

Pe scaun, de Groot se feri într-o parte și-și miji ochii, de parcă 
lumina i-ar fi venit direct în față. 

— Da! La început, cred că-i o mașină care are faza lungă 
aprinsă. Îmi zic: „Fir-ar să fie, de ce nu trece pe faza scurtă?” 

„Nu, gândi Duran. Asta gândește șoferul.” 

— Poate că tatăl tău spune asta? El conduce, nu-i așa? 

— Da! Da, desigur, tatăl meu! Eu îmi feresc privirea de 
farurile aprinse, dar acestea nu dispar. Lumina... e cumva în 
mine. Ca un proiector aflat în pieptul meu. 

— Și după? 

— Sunt luat pe sus de lumină și apoi se intră în contact cu 
mine. De Groot se zvârcoli în scaun: Bagă ceva în mine. 

— Ce anume, Henrik? Ce introduc în tine? 

Fața olandezului se schimonosi: 

— Viermele. Șeful-Vierme. 

Duran se lăsă pe spate în scaunul său și zâmbi. Și în secunda 
următoare, într-unul dintre acele momente pe care părea să le 
aibă tot mai des în ultima vreme, se surprinse și se redresă. Nu 
înţelegea de ce găsea secvenţa cu viermele din delirul lui de 
Groot într-o oarecare măsură... amuzantă. Ar fi trebuit să-i fie 
indiferentă. Nu trebuia să aibă niciun fel de efect asupra lui. 

Și dincolo de această idee - dincolo de preocuparea că risca 
să nu mai păstreze o distanţă strict profesională față de pacient, 
pândea o alta, o noţiune chiar mai insidioasă: că văzuse toată 
această poveste în Dosarele X. 

Henrik se foi agitat în scaun, făcând ușoare grimase în felul 
specific unei persoane aflate în transă. 

— Cine îţi face asta, Henrik? întrebă Duran. Cine-i răspunzător 
pentru... 

În acel moment, Duran auzi bâzâitul interfonului. Și în mod 
sigur îl auzise și de Groot, căci rămase înțepenit și ochii i se 
măriseră de frică: 

— Sunt aici! șopti el. Aici! 

Soneria interfonului continuă. Mai întâi, cu un băzâit prelung 
și apoi cu o serie stridentă de zbârnăâituri scurte. Lui Duran îi luă 
o secundă să-l calmeze pe de Groot și, între timp, zgomotul 
încetă. Cu toate acestea, atmosfera fusese tulburată și, deși era 
cam devreme, începu să-l scoată pe olandez din transă. Apoi se 
auzi soneria de la intrare, niște serii insistente de bing! bing! 


— La naiba! murmură Duran și se ridică în picioare. 

„Dacă nu este vorba de o urgenţă...” 

Câteva secunde mai târziu, se afla în spatele ușii și, privind 
prin vizor, ar fi putut să jure că e Nico, pe care nu o văzuse sau 
auzise de o săptămână. Din obișnuinţă, deschise ușa în fața unei 
tinere femei care se dovedi a nu fi totuși Nico, dar care semăna 
bine cu ea, doar că, în locul coafurii platinate a lui Nico, avea 
părul de un blond cenușiu-închis. Oricine ar fi fost ea, femeia era 
într-o stare de agitaţie extremă, aproape turbată de furie și îl 
șocă pe Duran, împingându-l cu ambele mâini cu o mișcare atât 
de surprinzătoare, încât acesta se împiedică și era cât pe ce să 
cadă. 

— Nemernicule! ţipă ea, atacându-l din nou. Ai omorât-o! 

Tânără îl îmbrâncea cu o forță atât de neașteptată, încât 
Duran se deplasa mergând cu spatele spre camera de 
consultaţii. In mod reflex, el își ridică mâinile într-un gest de 
pace și de predare. 

— Stai un moment! Despre ce vorbești? întrebă el. 

Ea se opri și-l privi mânioasă, apoi își întoarse capul într-o 
parte ca pentru a-și potoli furia. Duran observă cum coșul 
pieptului se zbătea, căci femeia inspira și expira agitată din 
cauza emoţiei. Ea privea fix peretele pe care stăteau diplomele 
lui înrămate. În sfârșit, tânăra îl privi din nou și Duran văzu că 
era la fel de nervoasă. 

— Nikki! îi șuieră ea numele printre dinţi. 

— Vrei să spui... Nico... 

— Nikki, Nico sau cum i-oi fi spus tu! 

— Unde este? întrebă Duran. N-am mai văzut-o de... Cine ești 
tu? 

Întrebarea păru s-o dezlănţuie din nou: 

— O să-ţi spun eu acum cine sunt! Sunt sora ei! Și am de 
gând să te pun pe liber, șarlatan ticălos ce ești! 

Ostilitatea femeii era ca o flacără care-i ardea faţa. Era uluit 
de ura ei și de ceea ce spusese. 

— Sora ei? repetă el. 

Auzindu-se, chiar și lui i se păru stupid că repetase: 

— Adrienne... 

Atunci spusele lui Nico îi răsunară în minte: „Adrienne avea 
doar 5 ani” și Duran se înmuie. Deși nu luase niciodată poveștile 
lui Nico despre abuzurile satanice drept fapte reale, era convins 


că fusese molestată totuși cumva. Și dacă unul dintre copiii unei 
familii suferea un abuz, rareori ceilalți scăpau nevătămați. In 
orice caz, femeia din fața lui suferise multe pierderi: pe tatăl 
necunoscut, pe mama toxicomană, apoi șirul brutal de mutări 
prin casele de plasament. 

— Hei, spuse el, întinzându-i mâna. Nico mi-a povestit prin ce- 
ai trecut. 

— Nu ţi-a zis nimic! Tu i-ai băgat asta în cap. Și e o șarlatanie! 
Cu un aer de dezgust și cu o înclinare a capului, Adrienne se 
întoarse pe tocuri și porni cu pași mari spre ușă: Am vrut doar să 
văd persoana vinovată, spuse ea. Pentru că data viitoare când 
te voi vedea, va fi într-o sală de judecată. 

Deja avea mâna pe clanţța rotundă de la ușă. 

— Dar, stai o secundă... ce-ai spus? Despre Nico? 

Adrienne îl privi împietrită: 

— S-a sinucis! 

Duran se simţi de parcă cineva i-ar fi tras o palma zdravănă. 
Pentru moment, îi pierise glasul și, când putu vorbi, cuvintele pe 
care le articulă păreau fără sens: 

— Dar... de ce? Făcuse deja progrese, spuse el. 

— Sigur! mârâi Adrienne. Înregistra „așa niște progrese”, că o 
incinerăm vineri. 

Ar fi vrut să-l lovească cu stânga, dar nu-i reuși, cu toată 
nefericirea și frustrarea ei, decât să-l împingă slab. Chiar și așa, 
mișcarea îl făcu să se clatine și îl dădu un pas în spate. In ochii 
ei se vedeau doar furia și durerea: 

— Ai făcut-o intenţionat? Sau pentru bani? 

— Ce bani? întrebă Duran. 

Înainte ca Adrienne să îi răspundă, de Groot apăru în spatele 
lor în cadrul ușii: 

— Ce se întâmplă? vru el să i se spună. Cine este această 
persoană, doctore Duran? 

Părea ametțit și periculos în același timp, ca o felină mare 
care-și revine după o împușcătură cu o floretă de tranchilizant. 

Adrienne îi aruncă o privire scurtă, măsurându-l de sus până 
jos: 

— Trezește-te! îi strigă ea. Și dacă ai vreo problemă, nu conta 
pe rahatul ăsta de psihanaliză ca să te ajute! 

Apoi se răsuci pe călcâie și plecă. 

De Groot tresări în clipa când ușa se trânti în urma ei. 


Duran era răvășit. Rămase blocat multă vreme în fața ușii 
închise, ametit de șoc. Apoi lumea reveni în câmpul lui vizual și 
se trezi lângă silueta puternică a lui Henrik de Groot. Olandezul 
era mai îngrijorat ca niciodată, stând pe vârfurile pantofilor și 
balansându-se ușor de pe un picior pe altul. Încet, bărbatul 
blond se uită în jurul lui, adulmecă aerul și spuse: 

— Viermele a fost aici! 


e Capitolul 10 e 


Dintr-o dată Duran nu mai putea să scape de reuniunile 
foștilor colegi de liceu. Erau peste tot - pe toate posturile TV de 
pe cablu: HBO, STARZ!, CBS sau ca temă la show-ul de noapte 
Nick at Nite. Chiar și în filmele și serialele TV, cum ar fi: Grosse 
Point Blank, Romy & Michelle sau Ally McBeal și în unele 
episoade reluate din Seinfeld transmise în reluare era vorba tot 
despre asta. Parcă toată lumea se ducea la o reuniune de acest 
gen și el nu putea să facă excepţie. Avea invitaţia pe frigider. 

Ca terapeut, participarea la astfel de întâlniri era unul dintre 
acele lucruri pe care trebuia să le facă. Profesia lui îl determina 
să-și încurajeze pacienţii să se împace cu trecutul lor, subliniind 
de nenumărate ori ideea că nu puteau înainta în viață dacă nu 
depuneau eforturi să accepte ce li se întâmplase în trecut. 

Nu că n-ar fi avut chiar el multe de „acceptat”. Işi amintea 
liceul ca pe un interludiu plăcut - cald, tulbure și șters. Fusese 
unul dintre acei puști cu multe talente care adunaseră puncte 
nu doar pentru echipa de baschet, ci și pentru echipa liceului la 
„Cine știe câștigă”. _ 

Așa că de ce nu s-ar duce? Ar împușca doi iepuri deodată. In 
primul rând, ar mai ieși din casă. Și lucrul acesta, cu toate că 
sigur îi va provoca o oarecare doză de anxietate, era singura 
modalitate prin care știa că-și poate învinge teama. Ca și alte 
terori, fobiile trebuiau înfruntate, altfel, ajungeau să-ţi distrugă 
viaţa. 

Și în al doilea rând, dacă mergea la reuniune, poate că-și 
rezolva problemele pe care le avea cu memoria. Una era să nu 
și-o amintească pe Bunny Cum-o-cheamă, asta i se putea 
întâmpla oricui, dar era cu totul altceva ceea ce i se întâmpla 
lui. Din când în când i se părea că amintirile lui s-ar fi voa/at, ca 
niște pelicule supraexpuse la lumina soarelui. 

Tocmai atunci, filtrul de cafea începu să șuiere și Duran se 
îndreptă spre bucătărie să-și pună o cană. Trecând prin hol, 
privirea îi căzu pe portretele părinţilor lui, expuse în rame duble 
din argint masiv, așezate pe o măsuţă de lângă perete. 

Fotografia tatălui său prezenta un bust și-l arăta pe acesta 
privind senin în obiectivul aparatului, cu un zâmbet încrezător 
pe faţă. Mama lui Duran arăta cu mult mai tânără decât tatăl 
său, poate și din cauză că pozele fuseseră făcute la câţiva ani 
distanță. Și ea nu doar zâmbea, ci râdea de-a binelea, stând în 


leagănul de pe veranda casei, pe plaja din Delaware, cu capul 
ușor dat pe spate, cu buzele răsfrânte, arătându-și dinţii albi și 
ridurile formate în jurul ochilor atunci când râdea. 

Curios în privința propriilor sentimente, Duran se apropie de 
fotografie, o ridică și examină imaginea mai de aproape: părul 
negru al mamei lui cu bucle desfăcute, sprâncenele ei fin 
arcuite... rochia de modă veche cu decolteu pătrat. „Cum o fi 
fost să fii ţinut în braţe de ea?” se întrebă el. 

Și primi răspunsul: „Nu era în niciun fel”. 

Rămase destul de mult timp privind fix poza, așteptând să 
aibă o reacţie interioară mai mult ca un fel de răspuns instinctiv, 
dar nu se întâmplă nimic. Și știa că acest fapt era semnul unei 
înstrăinări profunde. 

Poate de vină era modul în care muriseră - atât de brusc, 
încât el fusese complet zăpăcit de șoc. O sobă cu gaz, defectă, 
în cabana unui prieten în Nantucket. Pe nesimţite se acumulase 
monoxidul de carbon și mai târziu cei doi nu mai fuseseră decât 
niște fotografii. 

Întâmplarea fusese la fel de neprevăzută ca o avalanșă și era 
clar că el era departe de a o fi conștientizat și acceptat. 
Înmormântarea ar fi trebuit să-i ofere asta, dar... nu. De fapt, 
abia dacă-și mai amintea serviciul funerar, deși se întâmplase 
cu numai vreo șase-șapte ani în urmă. Și dacă slujba de 
înmormântare ar fi trebuit să-i rămână adânc întipărită în minte, 
la fel ca marcajul vitelor, adevărul era altul. Când se gândea la 
înmormântarea părinților lui, imaginile aveau o calitate 
generică, cinematică și goală, ca un ecran de proiecţie. 

„Afară. Zi ploioasă. Oameni îndoliațţi...” 

Nu-și amintea niciun detaliu real. Nu reușea să-și amintească 
cine altcineva mai fusese prezent - în afară de „oameni în 
doliu”, ținându-și umbrelele în ploaie. Probabil că fusese mult 
prea îndurerat. Probabil că fusese copleșit de durere. Și totuși... 

Reașeză rama pe măsuţă și merse în bucătărie unde șuieratul 
cafetierei se schimbase într-un pufăit stins. Ce însemna - ce 
transmitea, mai bine zis - faptul că nu reușea să-și amintească 
înmormântarea propriilor părinţi (decât în modul cel mai 
schematic?). Și ce era mai rău: dacă se gândea bine, nici pe 
părinţi nu și-i amintea. Sau, mai exact: își amintea cum arătau și 
lucruri pe care le-au spus și le-au făcut. Dar aceste amintiri erau 


tot atât de goale de emoție ca niște noțiuni abstracte, și asta 
știa cu siguranţă că nu era un semn bun. 

Dar ce este memoria până la urmă? Un lanţ de neuroni clătiţi 
de aminoacizi. 

Îndepărtând cafetiera de pe foc își spuse în sinea lui că 
trebuie să se regăsească, să știe cine era și pe unde umblase, 
precum și ceea ce făcea și încotro se îndrepta. Și cu ce era mai 
nimerit să înceapă dacă nu cu o reuniune de liceu? 

(J 

Când sosi ziua aceea se simțea teribil de agitat. Cu toate că 
luase un somnifer, se temea că nu era de ajuns. Așa că înghiți o 
tabletă de Unison cu apă, un somnifer care se elibera fără 
rețetă, și aşteptă să-și facă efectul combinaţia de medicamente. 

Se întâmplă ca ziua respectivă să fie una dintre acele după- 
amiezi perfecte de toamnă, cu cerul albastru-închis, de culoarea 
minei de pix, traversat de o linie strălucitoare ca de diamant. 

Taxiul veni la timp. Urcând pe bancheta din spate, Duran 
observă o pereche de steaguri salvadoriene deasupra oglinzii 
retrovizoare și, fără să-și dea seama, îi adresă taximetristului 
comanda în spaniolă - o limbă pe care aproape uitase că o știa. 
Şoferul îi aruncă un zâmbet, arătându-și cei doi dinţi din față 
îmbrăcaţi în argint: 

— La Școala Prietenilor, nu? N-am mai făcut niciodată cursa 
asta, dar știu unde e... la nord de catedrală. Parcă Chelsea 
Clinton a mers la școala asta, nu-i așa? Inainte să se ducă la 
Universitatea California. 

Duran încuviință din cap. La radio se auzea emisiunea Buena 
Vista Social Club și, lăsându-se pe spate, închise ochii și se 
gândi: „O să fie bine!” Și chiar așa și părea, deși traficul era 
cumplit; pe Wisconsin Avenue mergeau nenumărate camioane 
și automobile care se întorceau la o sută optzeci de grade în 
vacarmul făcut de un adevărat cor de claxoane; pietonii erau 
strânși grămadă la curbe ca niște căprioare speriate... iar 
șoferul scotea câte un: „Uee-paa!” la fiecare apropiere mai 
periculoasă de alte mașini. Masa de întâmpinare de la Centrul 
Kogod Art era ocupată de un trio „prietenesc”, format din 
reprezentante ale fiecărei promoţii prezente la reuniune. Duran 
n-o recunoscu pe niciuna dintre ele, dar fiecare purta un ecuson 
cu numele lor în chenar roșu, lipit de materialul bluzei. O salută 
pe femeia care părea din generaţia lui, își scrise la repezeală 


numele pe un ecuson promoţia '86, dezveli abţibildul de pe 
spatele lui, și-l lipi pe rever. 

Mergând la o masă acoperită cu hârtie, își turnă patru măsuri 
de punci apos într-un pahar de plastic, mușcă dintr-un fursec de 
ciocolată și-și aruncă privirea peste Programul Serii. La ora 2 era 
un meci de fotbal american, la ora 4 un meci de fotbal european 
între foști și actuali elevi, Adunarea festivă, fotografii de 
promoție și târguri de prezentări tematice pe diferite subiecte. 
La șase, o cină festivă. 

Duran intră în vorbă cu un fost elev promoţia '56, foarte 
entuziasmat și dinamic, apoi se îndepărtă spre spatele școlii în 
direcţia terenurilor de sport. Meciul de fotbal american, care se 
juca cu echipa Școlii Speciale pentru Surzi, începuse deja. 

Ziua era perfectă pentru acest sport, cu vânt ușor dinspre 
vest, copacii își schimbau culoarea sub cerul de un albastru ca 
al agatelor, iar temperatura era în jur de 20° C. O mulţime 
amabilă și cochetă, răsfirată de jur împrejur pe dealul din 
apropierea terenului, urmărea jocul. Duran era nerăbdător. 
„Zdrobiţi-i pe cei de la Surzi”, gândi el, amuzându-se în sinea lui 
în timp ce și-i căuta din priviri pe vechii tovarăși. 

Potrivit tabelei de marcaj, echipa Surzilor conducea deja cu 
vreo două eseuri. Dar ce mai conta? El era oricum într-o 
dispoziție grozavă, iar echipa Liceului Sidwell nu fusese 
niciodată prea bună la fotbal american. Sprijinindu-se de 
trunchiul unui alun negru, Duran sorbi din punci și reflectă la 
minunea a ceea ce reprezenta până la urmă chintesenţa unei 
după-amiezi tipic americane. 

Trebuia cu tot dinadinsul să iasă mai mult în lume. 

La sfârșitul primei reprize, Duran îi urmări pe jucătorii care 
alergau ușor spre bănci cu apărătorile de la gură mișcându-se, 
desfăcute. Și stând așa, în lumina soarelui, și privind frunzele în 
nuanțe imposibil de redat cum se desprind una după alta și se 
rotesc până jos, pe gazonul verde, Duran simţi că-l inundă o 
senzaţie de încântare, de legătură cu acei oameni și cu acel loc. 
Cu toate că el era mai mult un observator decât un participant 
la îmbrățișările și ovaţiile revederilor din cadrul acelei reuniuni, 
toată lumea era cât se poate de prietenoasă. lar multe zâmbete 
îi erau adresate și lui, și asta îl făcea să se simtă bine. 

Era plăcut să știe că e parte din ceva mai mare. Era plăcut să 
se simtă legat de ceva și să aparţină cuiva, unui grup oarecare. 


Se auzi un fluierat scurt și jucătorii alergară înapoi pe teren, 
unde se aliniară din nou unul în fața celuilalt, roșul burgund 
împotriva albastrului. 

Surzii fiind elevii Școlii Speciale nu prea băgau în seamă 
numărătoarea arbitrilor de tușă sau fluierul arbitrului central, 
așa că se adusese o toba mare la marginea terenului. Deși surzii 
nu o puteau auzi, simțeau vibraţiile ei profunde. Duran 
observase toba, un instrument imens lângă linia de 45 de metri 
și bănuise că face parte din fanfară, dar era evident mult prea 
mare ca s-o poată căra cineva. Un bărbat cu părul cărunt, într- 
un trening albastru de încălzire, stătea lângă tobă și agita 
amenințător un baston de lemn care avea o măciulie, de 
mărimea unui grapefruit. 

Fundașii surzilor se mișcară încoace și încolo, exersând o 
manevră de joc, se aruncară în zona de trei puncte și rămaseră 
pe loc. Apoi bărbatul în trening albastru lovi o dată cu bastonul 
în tobă și pământul se cutremură. Oricât le-ar fi fost până atunci 
distrasă atenţia de factori externi, odrasle sau apeluri inopinate 
pe celulare, fiecare spectator își întoarse privirea mirată spre 
teren în același timp. Ecoul tobei era răsunător ca un tunet, un 
uriaș bum! care-ţi spărgea timpanele. Vibraţia era puternică, 
asemenea unui tremur seismic pe care Duran îl simţi prin tălpile 
pantofilor ajungându-i până în creier, unde intră în rezonanţă ca 
un diapazon lovit de un ciocănel. 

În acel moment, liniile ofensive și defensive se încleștau cu o 
iuțeală explozivă. Spectatorii râdeau și aclamau. Însă Duran 
simţi că-și pierde echilibrul. Fără să știe din ce cauză, el 
resimţise reverberaţia tobei ca pe o lovitură puternică în rinichi, 
care-i transmisese un val de panică prin tot corpul. Cu toate că 
se repezi spre cea mai apropiată ieșire, știu că reacţia lui era 
complet ridicolă. Doar era o tobă, nu un cutremur. Și totuși, 
știind asta nu făcu nimic să-și încetinească ritmul pulsului sau 
să-și liniștească bătăile inimii. 

Bâjbâind în dreptul ușii laterale de la Zartman House, aproape 
că o smulse din balamale când năvăli înăuntru și, tremurând, se 
prăbuși într-un fotoliu de culoarea murelor. 

„Doamne Dumnezeule, gândi el, ce-i cu mine? De unde vine 
senzaţia asta?” 

Respirând neregulat, își închise ochii și își impuse să treacă 
prin toate etapele unui exercițiu de relaxare. Acesta se dovedi 


eficient, făcându-și efectul aproape imediat. În mai puţin de un 
minut sau două, respiraţia îi reveni la normal și atunci privi încet 
în jur. 

Zartman House era cel mai vechi și cel mai reprezentativ corp 
de clădire din micul campus al Liceului Sidwell, fiind o modestă 
casă de piatră care reprezentase cândva toată clădirea liceului, 
dar care acum servea drept corp administrativ. 

Duran observă că se afla într-o cameră mare, bine 
proporționată, decorată cu lustre de alamă, antichităţi și picturi 
în ulei. Apoi auzi voci de femei venind dinspre ușa deschisă. 
Volumul acestora creștea pe măsură ce se apropiau. Duran se 
mișcă în scaun intenţionând să se ridice și să le întâmpine, dar... 
nu reuși. Nu era încă sigur pe picioarele lui. 

Ușa laterală se deschise larg și una din femei spuse: 

— Și mușcă! E ca un mic canibal. 

O a doua femeie râse: 

— li tot spun că, dacă mai continuă astfel, nu mai primește 
lapte la sân, dar are abia opt luni - așa că amenințările nu 
înseamnă nimic pentru el. Și ca să fiu sinceră... oftă și apoi 
continuă: Ştii, nici eu nu sunt pregătită să renunţ deocamdată. 
Cel puţin, nu încă. 

Marginile fotoliului nu-i permiteau lui Duran să le vadă pe 
femei nici măcar cu coada ochiului. Dar n-avea cum să nu le 
audă și nu știa cum să se facă simţit. 

— Știu ce vrei să spui. Nimeni nu mi-a spus că va fi atât de... 
ah! nu știu cum să zic - senzual! 

— Eee-xact! ȘI... 

Un strigăt ascuţit tăie aerul când a doua femeie care vorbise 
își dădu seama că nu erau singure. Într-o secundă, Duran se 
ridică în picioare, cerându-și scuze spășit: 

— Scuzaţi! Cred că am adormit... Sper că nu v-am speriat sau 
mai știu eu ce! Mă numesc Jeff Duran, spuse el întinzând mâna 
spre o femeie blondă, tunsă scurt, pe al cărei ecuson scria 
Belinda Carter '86. Aceeași promoţie cu el. 

— Scuză-mi istericalele! răbufni ea, examinându-i numele de 
pe ecuson, dar m-ai speriat de moarte, Jeffrey Duran. Și în 
același ritm urmă: Oricum, mă bucur să te văd... după atâta 
timp. 


Faţa ei radia de plăcere și atunci cealaltă femeie, o brunetă 
drăguță, păși în faţă. El observă că pe aceasta o chema Judy 
Binney. 

— N-am vrut să dam buzna în ascunzătoarea ta, spuse ea cu 
o voce ușor behăită. Cred că ne-am gândit toţi la același lucru, 
și zicând aceasta își înălță capul ca să se uite mai bine la faţa 
lui. Erai genul puternic și tăcut? întrebă ea, curbându-și buzele 
într-un zâmbet și flirtând cu el. În școală, vreau să spun. 

Duran ridică din umeri: 

— Păi... 

— Pentru că nu așa mi-aduc aminte de tine, explica ea mai 
departe, și cred că ar fi trebuit. 

— Nu cred că eram pe atunci la fel de tăcut ca acum două 
minute când aţipisem, își dădu Duran cu părerea. 

— Și te-ai trezit auzindu-ne pe mine și pe Judy vorbind despre 
alăptat. 

— Nu chiar! M-a trezit un strigăt. 

Râseră cu toţii glumind pe tema asta și apoi continuară 
discuţia vorbind despre cât de ciudată părea acea reuniune și 
despre cât de mult însemnau totuși doisprezece ani. Judy 
comentă faptul că, în ciuda faptului că era o școală mică și în 
ciuda emoţiilor trăite la intensitate maximă în timpul liceului, nu 
păstrase legătura cu prea mulți colegi. 

— Suntem în Washington! Toată lumea este foarte 
nepăsătoare, declară Belinda. Și eu la fel! O pupă pe Judy, îl 
bătu pe Duran pe braţ și spuse: Trebuie să plec. 

— Nu pot să cred că nu te mai recunosc, îi spuse Duran lui 
Judy după ce Belinda plecase. Adică, am impresia că ești genul 
care o dată cu vârsta parcă înflorești. 

— Serios? Chiar așa? Abia acum înfloresc? Când i-oi spune 
domnului M.! Dintotdeauna a așteptat asta. 

Duran crezu că se referise la soțul ei, dar ea se gândise la 
consilierul lor școlar, mult prea onestul Nubar Mussurlian. 
Zărindu-l prin ușa deschisă, Judy îl trase pe Duran afară ca să-l 
poată înștiinţa pe bătrânul consilier școlar de proaspăt revelata 
ei întinerire. Domnul M. râse și dădu mâna cu Duran, 
interesându-se cum se descurca. 

— Destul de bine, mulțumesc. N-am de ce să mă plâng. 

— Incerc să-mi amintesc, spuse domnul M. La ce universitate 
te-ai dus? 


— La Brown, îi aminti Duran. 

Domnul M. înclină din cap, aprobator: 

— Desigur! 

— Și pe urmă la Madison. 

— Parcă mi-aduc aminte să fi intervenit atunci. Întotdeauna i- 
am privit cu ochi buni pe cei de la Wisconsin. La profilul 
economic, nu-i așa? 

Duran clatină din cap a negare: 

— Psihologie clinică. 

— Ei, în fine, pufni în râs domnul M., pentru asta se 
organizează reuniunile, ca să ne punem la curent unii cu alţii. 

Restul după-amiezei trecu într-un mod plăcut și liniștit. Trecu 
și adunarea festivă în timpul căreia unii dintre foștii elevi se 
ridicară în picioare ca să-și spună gândurile în privinţa unor 
subiecte disparate, cum ar fi: proiectul genomului uman, 
„responsabilitatea sexuală” sau eforturile de a eradica bilharzia: 
în Egipt. 

Fotografiile de grup pentru cele trei promoţii reunite au fost 
făcute repede și profesionist de către un fotograf cumsecade 
care a dirijat așezarea grupurilor în așa fel, încât persoanele 
afro-americane n-au rămas grupate (cum se întâmpla de obicei), 
ci risipite în mulţime. 

În momentul întâlnirii lor, Duran nu o recunoscu pe Bunny 
care, la faţa locului se dovedi că nu arăta deloc așa cum și-o 
închipuise el - genul de blondă fâșneaţă. Dimpotrivă, era una 
din puţinele femei cu o înfățișare ușor agresivă pe care Duran le 
văzuse în viaţa lui, având o faţă alungită, de vulpiţă, cu canini 
galbeni, ascuţiţi. 

— Jee-eff, exclamă ea, luându-l de braț și târându-l de la un 
grup de prieteni la altul. Vi-l amintiţi pe Jeff Duran? Ei bine, iată- 
l! 

Urmară o serie de strângeri puternice de mână, îmbrăţișări 
prietenești și câteva pupături ușoare pe obraz. 

— E cineva din echipa de baschet prin preajmă? 

— Nu mai ţin minte cine juca baschet, Jeff! Oh, Doamne! Cu 
excepţia... bineînțeles a lui Adam Bowman. Care este aici! Și 
apoi faţa i se lumină: Știai că Adam și-a pierdut un picior din 
cauza cancerului osos? 


> Bilharzie - maladie provocată de un vierme care parazitează sistemul circulator al 
omului, provocând boala numită hematura. (n.red.). 


Bunny dezvăluise această informaţie cu verva uneia care 
deține un secret de culise. 

Duran clătină din cap: 

— Nu știam. E îngrozitor! 

Ea aprobă: 

— Și eu cred că nu o duce prea bine, spuse ea arcuindu-și o 
sprânceană. A refuzat o invitaţie la Olimpiada pentru 
Handicapaţi. 

Pe pereţii exteriori ai cantinei unde se ţinea banchetul erau 
expuse montaje de fotografii mărite din albumele școlare care 
aparținuseră promotiilor celor prezenţi. Duran căută poza lotului 
reprezentativ de baschet din '86 și îi văzu pe toţi jucătorii, mai 
bine zis, pe majoritatea acestora. El nu apărea în fotografie. 
(Dacă-și amintea bine, lipsise fiindcă avusese gâtul inflamat sau 
ceva de genul ăsta.) 

Dar restul băieţilor erau acolo, așezați sub panoul din sala de 
gimnastică, unde din tavan atârnau bannere cu felicitări din 
zilele de glorie. Îi văzu pe Sidran și Salzberg, Wagner și McRea, 
La Brosca și pe Adam Bowman, ţinând mingea într-o mână, cu 
toată palma - fericitul care plecase la Rice cu o bursă completă. 

Intrând în cantină, Duran dădu pe gât un pahar cu vin roșu. În 
partea opusă a sălii zări un uriaș negru ca smoala, cu siguranţă, 
Adam Bowman. Ușor, își croi drum prin mulţime spre vechiul lui 
prieten. 

— Salut, spuse Duran întinzându-i mâna. 

Bowman inspecta numele de pe ecuson și strigă: 

— Jeff! Mă bucur să te văd, omule! O strângere de mână 
foarte puternică: Hei, Ron, vino să-l saluţi pe Jeff Duran! 

Alte strângeri de mână și un schimb scurt de amabilități. Apoi 
Ron McRea se întoarse spre blonda care-l ţinea de braţ și 
Bowman își reluă conversaţia cu domnul M., cei doi vorbind, se 
pare, despre discursul motivaţional. După un minut sau două, 
Duran se îndepărtă, ușor dezamăgit. Nu că ei ar fi fost 
neprietenoși. Doar că-și imaginase ceva mai... cum? 
Camaraderesc? Cam așa ceva. 

Își îndepărtă gândurile printr-o mișcare a umerilor ce sugera 
nepăsarea și se așeză la masa festivă lângă Judy Binney. Pe 
parcursul cinei pe care ea o „presără” cu vin cam din belșug, 
Judy Binney flirtă tot timpul cu el. Apoi se servi cafeaua și urmă 
o ploaie de scurte discursuri de mulţumire, organizatorii 


reamintind datele viitoarelor întruniri de acest gen, precum și 
balul de toamnă pentru strângeri de fonduri, intitulat „Prietenii îi 
ajută!” 

La sfârșit, Duran se trezi în foaierul din Zartman House lângă 
Judy Binney, așteptându-și taxiul, în timp ce ea, din cadrul ușii, 
se uita după BMW-ul soțului ei. Ploaia bătea în geamuri. 

Mai mult decât ușor ameţită, Judy îi șopti la ureche - poate i- 
ar plăcea să încerce un pic de lapte la sân? Însă BMW-ul apăru 
atunci și Judy retrase cele spuse cu un râset, spunând că „a 
glumit”. În cele din urmă, îl sărută ușor pe obraz și îi promise să- 
| revadă în 2005. 

Cinci minute mai târziu sosise și taxiul lui. 

Din mașină, Duran privea cum orașul trece în goană pe lângă 
el, strălucind în ploaie. Lumina farurilor de la mașini însângera 
asfaltul ud, în timp ce pe deasupra, în jurul felinarelor de pe 
stradă, șiroiau picăturile de ploaie. Duran se lăsă pe spate, 
fiindcă începuse să se simtă cam rău. Reuniunea nu-i dăduse 
acea încredere în el la care sperase. In afara scurtului incident 
cu toba, care era îngrijorător, eforturile sale de a-și aprofunda 
amintirile eșuaseră. În timp ce toţi ceilalţi îi păruseră mulţumiţi 
și bine integrați, pe el nu-l mișcase nimic din ceea ce văzuse sau 
nimeni din cei pe care-i întâlnise. Dimpotrivă, se simţise ca un 
musafir venit din afara orașului la petrecerea în aer liber a 
gazdei sale. Fusese invitat, dar nu era considerat chiar unul de- 
al casei. Dacă oamenii pe care-i văzuse îi erau vag familiari, 
amintirile lui despre ei erau, în cel mai bun caz, vagi, la fel de 
neclare și de difuze ca și halourile felinarelor de pe stradă. 

Adevărul era că, dacă se gândea bine, n-ar fi greșit prea mult 
să spună că nu-și amintea pe nimeni. Chiar așa! Pe nimeni. 


e Capitolul 11 e 


Adrienne se așeză la biroul ei veșnic dezordonat și căscă, iar 
gura i se lărgi și i se adânci până la limita durerii, în timp ce 
ochii i se umplură de lacrimi. Doamne, ce obosită era! Scoase 
un baton cu fulgi de cereale din tubul mic de plastic de pe biroul 
ei (lăsat acolo din grija lui Bette) și-i mușcă vârful alb, mâncă 
apoi miezul portocaliu și termină cu baza galbenă. Poate că 
zahărul o va înviora. 

Cazul Amalgamated ajunsese în faza depoziţiilor. Ambele 
părţi se ocupau de investigaţiile, anterioare procesului, ale 
potenţialilor martori. În momentul de faţă, Adrienne știa despre 
asfalt mult mai multe decât și-ar fi dorit vreodată și asta 
deoarece lucrase zece zile consecutiv câte cincisprezece ore pe 
zi, încercând să rezolve tot ce-i ceruse Curtis Slough. 

Nikki fusese incinerată cu mai bine de o săptămână în urmă, 
iar ea încă nu-i ridicase cenușa. Cei de la compania de pompe 
funebre o sunaseră de trei ori. Barrett Albion o informase că, 
dacă nu se prezenta curând, va suporta o „taxă de depozitare”. 

Lui Adrienne i se părea de neconceput să se aplice o taxă de 
depozitare pentru cenușa surorii ei, ca și când urna mortuară ar 
fi fost amendată asemenea mașinilor parcate în locuri interzise. 
Era obligată să se ducă acolo și să ridice urna. Și urma s-o facă 
azi chiar - cu toate că ea și Slough stabiliseră să-l pregătească 
pe Ace Johnson, un martor-cheie pe care partea adversă era 
hotărâtă să-l citeze. Slough o aștepta să ia prânzul cu ei doi, 
dar, până la urmă, vor trebui să se descurce și fără ea. 

Domnul Johnson era un martor important pentru că semnase 
un memoriu în care se estimau costurile în timp și materialele 
necesare pentru asfaltarea pe care Amalgamated se angajase 
să o efectueze în oraș. Din nefericire, memoriul conţinea pe 
margine o notiţă scrisă de Johnson: „Compoziţie nouă?” 

Tocmai această notiţă era problema, pentru că în momentul 
negocierii ofertei se știa că Amalgamated abia crease o nouă 
formulă a compoziţiei asfaltului. Acest „amestec nou” folosea o 
formulă mult mai ieftină de ciment asfaltat - materia neagră, 
lipicioasă, care lega pavajul. Din păcate, după cum se menţiona 
și în documentele companiei Amalgamated, compoziţia nouă 
avea tendința să se sfărâme la temperaturi scăzute. Mai rău 
chiar, în momentul în care Amalgamated câștigase licitația 
pentru acea lucrare, amestecul nou era încă în stadiul 


experimental și încă neavizat pentru utilizare. Cuvintele scrise 
pe marginea memoriului nu făceau decât să crească suspiciunile 
procurorilor. 

Numele complet al martorului-cheie era - destul de curios - 
Adonis Excellence Johnson. Avea 37 de ani și era unul dintre 
„vicepreședinţii începători” ai companiei Amalgamated. 
Adrienne se aşteptase ca domnul Johnson să fie negru, pentru 
că din experiență constatase că majoritatea cetățenilor cu nume 
impozante erau de culoare. Totuși, în realitate, Ace Johnson era 
un bărbat greoi, cu pielea albă ca varul și ochii albaștri ca o 
pereche nouă de blugi marca Levi's. Pe vârful nasului plin de 
cicatrice lăsate de acnee îi atârna o pereche de ochelari mari și 
demodaţi. Condus în interiorul capitonat al biroului lui Curtis 
Slough, Johnson părea speriat. Chiar și așa însă, timp de 
aproape două ore, cei din birou au lucrat la declaraţiile lui, iar 
ultimele 30 de minute au fost rezervate doar pentru dezbaterea 
adnotării cu pricina, din contract. 

Aproape de ora 12:30, șeful ei propusese să meargă să ia 
prânzul la restaurantul Occidental Grill. 

Adrienne afișă o expresie stupefiată și obiectă: 

— Nu pot! Nu v-aduceți aminte? Am un comision de făcut. 

Deși îl anunţase în prealabil ca nu va putea lua masa cu ei, 
Slough se arătă surprins: 

— Un comision? 

Adrienne știa ce voia să-i spună prin asta: că nu-i convenea să 
mănânce singur cu Ace Johnson. Despre ce să vorbească ei doi? 
Despre asfalt? 

— Păi... am avut așa de mult de lucru și n-am avut timp să... 

— Să știi că Ace și cu mine suntem tare dezamăgiţi. 

Adrienne își dădea seama că refuzul acesta dăuna imaginii ei 
profesionale, dar nu voia nici în ruptul capului să pomenească 
despre sora ei pentru a se scuza. Așa că ridică din umeri, se 
scuză din nou și-i lăsă pe cei doi acolo, în timp ce se uitau 
nedumeriți unul la altul. (Johnson, doar flămând, iar Slough, de-a 
dreptul înmărmurit.) 

Compania de pompe funebre Albion își avea sediul în 
Anacostia - o alesese în ordine alfabetică, nu pentru că ar fi fost 
prin apropiere - iar șoferul de taxi o găsi cu greu. Când, în 
sfârșit, Adrienne se întoarse în sala de ședințe, după o oră și 


6 junior Vice President (în engleză în original) (n.red.). 


jumătate, adusese cu ea urna într-o cutiuţă de lemn pusă într-o 
pungă de cumpărături. 

În momentul când intră grăbită în birou, Slough se uită la 
pungă și ridică din sprâncene. „Cumpărături”? Adrienne simţi că 
fața îi ia foc. 

In următoarele trei ore avocaţii continuară să-și pregătească 
martorii, însă nici măcar o dată nu se formulă concret întrebarea 
dacă Amalgamated chiar folosise amestecul cel nou. Frazele 
avocaţilor apărării nu făceau decât să repete în mod firesc o 
interogaţie retorică: cum s-ar putea aștepta cineva să-și mai 
amintească la ce se gândise cu exact șase ani în urmă. Exista 
posibilitatea ca domnul Johnson să fi scris atunci ceva fără să-și 
fi dat seama? Sau să se fi gândit la altă sarcină de lucru în acel 
moment? 

În jurul orei 4 p.m. o luminiţă răsări în ochii spălăciţi ai lui Ace 
Johnson: 

— Ştiţi, spuse el, aplecându-se în faţă cu un aer confidenţial. 
să vă spun drept, nu-mi aduc aminte /a ce naiba mă gândeam 
când am făcut acea însemnare! 

Slough zâmbi. 

e 

Cinci minute după ce martorul zâmbise, Adrienne revenea în 
colțișorul ei de lucru și patru ore mai târziu se afla tot acolo, 
simțindu-se plictisită, obosită și tracasată. Urna cu cenușa 
surorii ei se afla pe jos, într-un colț, lângă mașina de distrus 
hârtii, sub cuierul de pălării de care Adrienne își atârnase haina. 

Adrienne căscă, puse deoparte lista de întrebări pe care și-o 
pregătise și-și scoase agenda pe birou. 

Până să poată pleca acasă mai avea de pus la punct 
comentariile care reveneau fiecărei întrebări în parte, să 
tehnoredacteze dosarul și să-l lase pe biroul lui Slough pentru ca 
acesta să-l găsească a doua zi dimineaţa. Printre celelalte 
treburi trecute în agendă mai era și „să-l sune pe Ramon în 
legătură cu Jack”. Portarul îi promisese că-l ia sâmbătă. Asta îi 
aminti însă că Jack, mai mult ca sigur, trebuia scos afară. 
Adică... Inspiră adânc și-și făcu curaj să o sune pe domnișoara 
Spears. N-avea de ales, trebuia fie să meargă acasă, dar încă nu 
putea pleca, fie să o sune. Așa că formă numărul de telefon al 
femeii. 


— Alooo!... exclamă ea, salutând cu ultimele resurse de 
„obrăznicie” pe care le avea. Sunt la birou și - am o mică, 
mititică problemă? Cu Jack! Se ura când trebuia să recurgă la 
genul acesta de vorbe, dar... Mi-aţi salvat viața, domnişoară 
Spears! Nu știu cum să vă mulţumesc, sunteţi un înger! Nu, 
sincer! Vorbesc serios! 

După ce închise telefonul, se lăsă pe spătarul scaunului și 
începu să se rotească de la stânga la dreapta. Ochii i se opriră 
asupra urnei și pentru a nu știu câta oară își spuse în gând că 
trebuia să facă ceva cu cenușa lui Nikki. S-o împrăștie pe 
Potomac... ceva de genul ăsta. Dar în ce loc? Și cum? Să stea pe 
malul fluviului și pur și simplu... să răstoarne urna? Sau poate să 
închirieze o canoe... 

Oftă și se uită la următoarea sarcină scrisă pe listă: „Duran”. 

Nemernicul acela!... 

Învârti pixul între degete și începu să bată cu capătul lui în 
marginea biroului. Duran! Amenințarea ei până la urmă nu se 
concretizase. În afară de faptul că dăduse buzna în biroul lui și 
țipase la el, nu mai făcuse altceva! Fusese prea ocupată. 

Încă se mai gândea la Duran când Bette veni la ea cu șase 
cutiuțe de mâncare thailandeză de la Tasty Thai. Infruptându-se 
dintr-o grămăjoară de tăiţei groși cu sos de curry, Adrienne făcu 
o remarcă prin care spunea că-l va distruge pe psihiatrul care i-a 
omorât sora. 

— Mda, poate, spuse Bette. 

— „Poate”? După felul în care s-a jucat cu mintea ei? Pe ce 
pui pariu că are o listă lungă de un kilometru cu plângeri 
împotriva lui. 

— Crezi? 

— Sunt convinsă, răspunse Adrienne. Și, dacă am dreptate, 
am să-l distrug, am să-l ruinez. Vorbesc serios! Poate că Nikki 
era aeriană... 

— Îmm!... Scout: „Poate că Nikki era aeriană?” 

— Bine, bine! Era aeriană de tot. Dar această aberaţie despre 
abuzurile din timpul copilăriei - de-asta s-a sinucis. Și povestea 
asta nu are absolut nicio legătură cu realitatea. 

— Ştii tu asta? Vreau să spun: chiar știi din ce cauză s-a 
sinucis? 

Adrienne dădu din cap afirmativ: 


— Este inclus în testamentul ei, pe care l-a lăsat în locul 
biletului de sinucigaș. Și acest tip, acest Duran, pe care ea // 
pomenește în testament, a inventat totul. Și pe urmă, a făcut-o 
să creadă asta. 

Bette făcu o grimasă. 

— Numai despre asta vorbea. Și asta ar fi trebuit să-i facă 
bine!? 

Adrienne luă o înghiţitură dintr-un pachet cu un alt preparat, îi 
adulmecă gustul ca un cunoscător și ridică din umeri: 

— Al meu este mai bun, concluzionă ea. 

— Și ce-ai de gând să faci acum? 

— Să-l înfund! 

— Cum? întrebă Bette. 

— Habar n-am! N-am timp nici măcar să plimb câinele. 

— Și-atunci de ce nu lași autorităţile să cerceteze ce afaceri 
face? 

Adrienne începu să mănânce repede: 

— Zilele trecute... am sunat la Comisia Medicilor... ei sunt 
autoritatea care-i acreditează pe doctorii în psihologie clinică... 
Și știi ce mi-au spus? Mi-au spus că ar fi cazul să evit, au folosit 
chiar cuvintele astea, „să evit”, întortocheatele procese de 
„malpraxis, aducătoare de venit” (și ăsta-i tot un citat) din 
domeniul sănătății mintale. 

Bette își dădu ochii peste cap. 

— De parcă aș fi avut nevoie de sfatul lor juridic! exclamă 
Adrienne, rânjind ușor. 

Bette își duse la gură o îmbucătură de Pad Thai, ţinută strâns 
între bețișoare, în timp ce Adrienne își reluă atacul asupra curry- 
ului. Într-un târziu, Bette întrebă: 

— De ce nu-l angajezi pe Eddie Vanilla? 

Adrienne se încruntă și-și ridică privirea. 

— Nu cu asta se ocupă? întrebă Bette. Adică, nu-i treaba asta 
exact genul lui de activitate? 

— Ba da, dar... nu-mi permit! Cam cât ia Eddie, pentru orice 
eventualitate? 50 de dolari pe oră? 

— Păi, mai ai și banii surorii tale, nu tu ești executorul 
testamentar? În situaţia dată, cred că ești îndreptăţită să 
angajezi un detectiv particular. 


Adrienne, care se obișnuise cu ideea că este săracă, nu se 
gândise niciodată la ideea de a angaja pe cineva să facă ceea ce 
ar fi putut face și singură, dacă ar fi avut timp. 

— Poate că ai dreptate, admise ea. 

Eddie Bonilla, pe care, inevitabil, lumea îl știa drept „Eddie 
Vanilia”, era un tip pensionat care lucrase în Armată și care-și 
petrecuse o mare parte din viaţă ca agent pentru C.I.D.” De 
câțiva ani, el se înregistrase ca detectiv particular în 
Washington, fiind trecut și în Pagini Aurii sub titulatura „Bonilla 
și Asociaţii”. 

Nimeni nu știa cine erau „asociaţii”. Dar Bonilla se descurca 
binișor făcând rost de acte, inventarieri de bunuri, ocupându-se 
de cauze de divorț și predând la timp rapoarte de anchetă - bine 
făcute - firmelor de avocatură care se îndeletniceau cu fuziuni și 
achiziţii. Conform tuturor recomandărilor se pricepea să-i 
descopere pe martorii recalcitranţi și să cerceteze registrele 
publice, deși tehnicile sale de interogare erau considerate 
suspecte. (Unul dintre asociaţii firmei la care lucra Adrienne îi 
spunea „Eddie Gorila”, dar nu în faţă.) 

„Ar putea fi perfect pentru treaba asta”, gândi Adrienne. Și 
locuia și aproape de ea, într-o vilă aflată la o stradă distanţă de 
locuinţa ei de la subsolul unei case, în stil englezesc. Bonilla era 
o prezență constantă la întâlnirile asociaţiilor din cartierul Mount 
Pleasant. Expert în probleme de securitate și cu convingeri de 
neclintit în privința drepturilor de proprietate, Bonilla pusese la 
punct organizarea cartierului Mount Pleasant. „Echipa mea de 
susținători”, îi spunea el, conducând grupurile de proprietari cu 
veste portocalii în patrulările lor nocturne. 

— Mai ia, spuse Bette, întinzându-i cutia ei de carton. 

Adrienne refuză și-i oferi în schimb din porția ei, dar nici Bette 
nu mai voia. Ridicându-se de pe scaun, Bette aruncă resturile 
porţiei ei la gunoi și spuse: 

— Înapoi la muncă, și se îndreptă spre separeul ei. 

Adrienne se lăsă pe spate în scaunul ei și mai gustă de câteva 
ori din curry. Cu cât se gândea mai bine, cu atât i se părea mai 
bună ideea de a-l angaja pe Eddie Bonilla. Nu vedea niciun 
dezavantaj în asta și, apoi, nu voia să-l lase pe tipul ăsta, Duran, 
să scape basma curată după tot ce făcuse. O mică anchetă suna 
chiar foarte bine. lar Bonilla era potrivit pentru asta. Un pic 


7 C.D. - Criminal Investigation Departament (în Marea Britanie) (n.tr.). 


excentric, dar, în același timp, un bun profesionist. Și deși era 
prins până peste cap, firma lor avea două sau trei fuziuni și 
achiziţii pe lună - Adrienne știa că își va face timp pentru ea. 
Erau ca niște prieteni. Nu chiar, dar aproape. 

În urmă cu un an apăruse la ea la ușă (la scurt timp după 
mutarea ei acolo), condus și prezentat de domnișoara Spears. 

— Adrienne, aș vrea să ţi-l prezint pe domnul Bonilla. 

Prima ei impresie a fost că Eddie Bonilla era un aiurit. Era un 
tip slăbuţ, scund, având în jur de 50 de ani și care arăta ca și 
când încă trăia în anii '50. Purta haine de in, gen milităresc, dar 
el le numea „chinezești”. Avea părul dat cu gel, pieptănat pe 
spate în ambele părţi, cu un moţ mare lăsat pe frunte și avea 
perciuni mari la Elvis. Dar lucrul cel mai curios erau hainele lui 
care păreau cam mici pentru el - cu toate că era subţirel - ca și 
când ar fi fost un puști care ar fi suferit peste noapte un puseu 
de creștere. 

— Eddie Bonilla mă numesc, spusese el, uitându-se pe lângă 
ea prin apartamentul ei. Apoi întinse mâna și ea i-o strânse: Am 
ţinut să știu cine s-a mutat aici. 

— Mă bucur de cunoștință, răspunse ea. 

— Practic, te cunosc deja, lucrezi la firma Slough and Hawley, 
nu? Ti se spune Scout. 

Amănuntul o surprinse pe Adrienne: 

— De unde știți? 

— Eu știu totul, îi spuse el, făcându-i cu ochiul, șmecherește, 
și scoțând un hohot de râs fals. Apoi îi explică lui Adrienne cine 
era și cu ce se ocupa: Fac parte din „resursele” firmei tale. 

— De ce ţi se spune „Scout”? întrebă domnișoara Spears. 

Adrienne era jenată: 

— Nu știu! Este doar o poreclă. 

Bonilla îi luă vorba din gură: 

— Adrienne este modestă, spuse el. Știţi, firma asta de 
avocatură unde lucrează ea este plină de absolvenţi de la 
Georgetown. Și din câte-am auzit, exista un profesor grozav... 

Adrienne roși: 

— Nu cred că domnișoara Spears... 

Dar Bonilla ridică o mână și-i aruncă o privire lui Adrienne: 

— Era un profesor celebru care preda... ce anume? Drept Civil 
parcă sau cam așa ceva, nu? 

Adrienne suspină: 


— Așa este! 

— Și într-o zi, fiind nemulţumit de grupă, a intrat urât în ei 
pentru că nu învăţaseră nici pe naiba, iertaţi-mi exprimarea 
nepoliticoasă. Adică nu se pregătiseră deloc. Cu excepţia lui 
Scout a noastră care era întotdeauna pregătită și cu lecţia 
învățată! 

Domnișoara Spears clipi, neștiind sigur dacă aici se termină 
anecdota. 

— V-aţi prins? întrebă Bonilla. „întotdeauna pregătită” ca un 
cercetașt, numai că... 

Faţa domnișoarei Spears se lumină a zâmbet: 

— Ah! spuse ea. 

— Și bineînțeles că așa i-a rămas „numele”, spuse el, 
aruncându-i o privire drăgăstoasă lui Adrienne, Scout. 

Adrienne clătină din cap: 

— Chiar s-ar zice că le știi pe toate! 

Bonilla îndreptă două degete în direcţia ei, ca și când ar fi fost 
un pistol și apoi făcu un gest de parcă ar fi tras cu degetul mare: 

— Ăsta-i adevărul! 

După ce Adrienne participase la vreo două din patrulările lui 
nocturne, deveniseră prieteni. Din când în când, Eddie o ajuta 
pe domnișoara Spears reparând mici defecţiuni și-i sărise și lui 
Adrienne în ajutor să repare ștergătoarele de la vechiul ei 
Subaru (pe care îl poreclise „Panaramobilul”). 

Adrienne accesă fișierul ei cu adrese de pe computer, găsi 
numărul lui Bonilla și-i lăsă un mesaj pe robotul telefonic. Bonilla 
avea și pager, și mobil, dar Adrienne nu se obosi prea mult. 
Bonilla era cunoscut ca un tip care-și verifica mesajele. 

Trei sferturi de oră mai târziu, o sună: 

— Ce s-a întâmplat? întrebă el, de parcă apelul lui ar fi fost 
singura ei convorbire telefonică din acea zi. 

— Mă gândeam, spuse ea, lăsând deoparte un manual de 
Procedură civilă. 

— Da? 

— Da, mă întrebam dacă ai putea să mă ajuţi într-o problemă. 

Urmă un scurt moment de tăcere. Și apoi: 

— Cum ar fi? 

— Păi, are legătură cu sora mea... 


8 Boy scout - cercetaș (n.tr.). 


— Ah, da, am auzit despre asta - o întâmplare de-a dreptul 
groaznică. Am vrut să-ţi spun cât de rău îmi pare, dar... Ce vrei 
să spui, mai exact? Este vorba despre testamentul ei sau... 

— Nu, nu are legătură cu asta. Ei bine, ar fi cam două lucruri. 

— Adică? 

În cele zece zile de la moartea lui Nikki, Adrienne încercase să 
pună în ordine afacerile surorii ei în puţinul timp liber pe care îl 
avusese sau de care reușise să facă rost. 

— Faci inventarieri de bunuri, nu-i așa? 

— Da, spuse Bonilla. Ai pierdut ceva? 

— Sincer? În jur de jumătate de milion de dolari. 

— Au! 

— Sora mea a avut un accident. Acum trei ani, în Germania, 
în urma lui s-a încheiat o înțelegere. 

— Și nu poţi s-o găsești? 

— N-am avut destul timp s-o caut. Am fost foarte ocupată. 
Dar... nu. 

— Cum rămâne cu conturile ei bancare? 

— Avea un cont curent cu aproximativ 2 000 de dolari în el și 
un cont cu dobândă capitalizată cu... cred că alte 15 000 de 
dolari, dar cam atât. Poate că mai avea un cont adică, trebuie să 
mai fi avut un cont, dar nu știu cum să dau de el. 

— Și de unde știi că avea banii ăștia? Mă refer la jumătatea de 
milion... 

— Ea mi-a pomenit despre ei. Din ei trăia, nu avea serviciu. ȘI 
m-am gândit că poate îi avea investiţi în acţiuni sau în vreo 
poliţă de asigurare - un gen de rentă viageră. Poţi să afli asta 
pentru mine? 

Bonilla scoase un plescăit cu vârful limbii. În cele din urmă, 
spuse: 

— Da, aș putea face asta. Nicio problemă! 

— Ah, ce bine! 

— Ai vorbit de două lucruri... 

Adrienne ezită un moment apoi spuse pe nerăsuflate: 

— Celălalt lucru ar fi că intenţionez să-l dau în judecată pe 
terapeutul ei. 

Mormăitul lui Bonilla manifesta scepticism: 

— Sunt chestiuni de malpraxis, începu Adrienne, dar Bonilla o 
întrerupse. 


— Trebuie să fiu sincer cu tine, Scout. Uneori oamenii se lasă 
invadaţi de durerea pierderii celor dragi, știi? Și încep să caute 
pe cineva pe care să poată da vina. 

— Nu caut să dau vina pe nimeni, Eddie. Nenorocitul ei de 
terapeut a omorât-o! 

— Ei, „a omorât-o”... 

— „Amintirile” pe care Nikki „le-a recuperat”... Nu există așa 
ceva! Totul era doar o fabulaţie. Știu asta pentru că am fost și 
eu acolo. 

Un alt mormăit, apoi: 

— Ce fel de amintiri? întrebă Bonilla. 

Adrienne nu știa sigur cum să se exprime: 

— Nebunii. 

— De exemplu? 

Adrienne trase adânc aer în piept și răspunse: 

— Nikki credea că fusese victima unor abuzuri sexuale. 

Adrienne simţea că Bonilla căzuse pe gânduri. In cele din 
urmă, el spuse: 

— Şi? Se mai întâmplă! Chiar și în cele mai bune familii. 

— De către un grup de sataniști. 

— Oh! 

Pentru că ea nu mai spunea nimic, el continuă: 

— Vrei să spui de genul celor cu glugi și altele? 

— Da. Glugi și lumânări și mai știu eu ce... capete de tapi. 

— lisuse! 

— Se presupunea că mi s-ar fi întâmplat și mie, dar - crede- 
mă! - așa ceva chiar aș fi ţinut minte. 

— lar tu nu-ţi amintești! 

— Nu, replică Adrienne. Nu-mi amintesc! 

— Și crezi că terapeutul ei... 

— ... A inventat totul. 

— Hmm! Și de ce crezi că ar fi făcut asta? 

— Nu știu, dar se întâmplă. 

— Da! Așa am auzit și eu, spuse Bonilla. Și reluă: E una să nu 
vrei, poate, să vorbești despre asta, în condiţiile în care ar fi 
vorba despre o rudă apropiată sau altceva, probabil că ai fi 
oricum foarte tulburat de toată povestea cu perversiunile 
ș.a.m.d. Dar să nu-ți amintești ceva nu-mi place în treaba asta. 
Din punctul meu de vedere, dacă ţi se întâmplă așa ceva, îţi 
este greu să mai uiţi după aia, nu invers. 


— Exact, și... 

— Problema-i alta: ce-i ieșea tipului din afacerea asta? întrebă 
Bonilla. Adică, terapeutului. Cu ce s-a ales el la faza asta? 

— Cu două lucruri. În primul rând, Nikki i-a lăsat niște bani 
prin testament, pentru că a ajutat-o, nu? Și, în al doilea rând, 
am făcut niște cercetări pe Internet. Există un întreg grup de 
persoane, menţionate în legătură cu amintirile false, în principal, 
părinţi și alte rude, care spun că acuzaţiile care li se aduc sunt 
niște fantasmagorii și că terapeuţii vor ca pacienții lor să creadă 
astfel de mizerii. 

— De ce? 

— Pentru că asta înseamnă că vor continua „terapia”. Vreau 
să-l aduc pe individul ăsta în instanţă și să fac din el un 
exemplu. 

— Și cum te pot ajuta? 

— Vreau să-l cercetezi, să afli dacă are vreo plângere la 
dosar... chestii de genul ăsta. 

— Adică, vorbim despre lucruri esenţiale: diplome, credite 
bancare, cam așa ceva? 

— Exact! 

Bonilla tăcu o clipă și apoi spuse: 

— AȘ putea face asta, dar... 

— Nikki mi-a lăsat ceva bani. Pot să intru în ei. 

— Nu despre asta era vorba! 

— Ba da! Bineînţeles că voi plăti. 

— Bine, dar... 

— Te rog, Eddie, insist chiar! 

Eddie așteaptă o secundă și apoi vorbi: 

— Ce voiam eu să te întreb era: dispui de un fond limitat? 

— Oh! 

Adrienne căzu pe gânduri, deodată jenată: 

— O mie de dolari ar ajunge? 

Bonilla râse: 

— Glumeam! Nu îţi cer decât minimul de cheltuieli. 

Încă o dată Adrienne începu să protesteze, dar el nu o lăsă să- 
și termine vorba: 

— Așadar, ce știi despre tipul ăsta? 

Adrienne îi dictă numele, adresa și numărul de telefon. 

— Ai cumva și numărul de asigurare socială? 

— Nu, răspunse ea, dar i-am văzut diplomele. 


— Poftim? 

— l-am văzut diplomele. 

— Ai fost la e? 

— ... Înâm! 

Un oftat greoi se auzi la celălalt fir: 

— De ce-ai făcut asta? Doar ca să ţipi la el? 

— Da! 

— Ei bine, să nu mai faci asta a doua oară. 

— N-am să mai fac. 

— Promiţi? 

— Promit. 

— OK, replică Bonilla. Și unde a învăţat cocoșul ăsta? 

— La Brown. Și apoi și-a luat doctoratul la Wisconsin, în 
Psihologie clinică. 

— În ce ani? 

— Nu-mi aduc aminte. 

— Nu contează. 

Un timp convorbirea se întrerupse; în încheiere, Bonilla spuse: 

— Lasă-mi câteva zile. 

Și apoi închise telefonul. 


e Capitolul 12 « 

Duran simţi tensiunea din cameră și știu dinainte să audă 
țârâitul că telefonul va suna. Apoi telefonul chiar sună și, 
involuntar, Duran tresări. Apăsă butonul de la telecomandă 
pentru oprit sonorul televizorului (urmărea Oprah) și ridică 
receptorul. 

— Domnule Duran? 

Vocea femeii era politicoasă și îndepărtată. Putea fi un agent 
comercial, dar tonul era reţinut, nu lingușitor. 

— Da? 

— Sunt Adrienne Cope. 

„Oh!” Lui Duran i se lăsară umerii în jos și gândi: „Femeia 
asta este labilă psihic. Nu o lua personal”. 

— Ah! Bună ziua! Și apoi, după o scurtă pauză, întrebă: Cu ce 
vă pot ajuta? 

— Păi, spuse ea, aș vrea să trec pe la dumneavoastră dacă-mi 
permiteţi. 

„Dacă-mi permiteţi?” Duran își aminti vocea ei când intrase 
turbată pe ușă, în timp ce de Groot se afla în cabinetul lui: 
„Nemernicule! Ai ucis-o!” 

— Nu știu, spuse el. Nu cred c-ar fi o idee prea bună. 

— Numai pentru câteva minute, promise ea. M-am gândit că 
am putea vorbi despre Nikki. 

Duran se strâmbă: 

— Doar că... nu prea văd ce-am putea câștiga din asta. 

— Vă rog! Nu o să stau prea mult și chiar m-ar ajuta. 

Duran se gândi puţin, timp în care tăcerea dintre ei se 
adâncea. Poate că voia să se scuze pentru comportamentul ei 
din urmă cu câteva zile. Discuţia cu el o putea ajuta să încheie 
acel episod. Duran considera că nu era ușor pentru cei rămași în 
viață să continue. Deseori aceștia se auto-învinovăţeau și aveau 
nevoie de sprijin. 

— Doar pentru câteva minute, sugeră ea. 

Duran oftă adânc: 

— Bine! 

— Grozav! Când v-ar conveni? întrebă ea brusc, pe un ton sec 
și la obiect. 

— Staţi să mă uit, replică Duran, deschizându-și agenda. In 
sfârșit, spuse: V-aș putea primi mâine după-amiază. La 2 e bine? 


Duran cronometră în acea seară livrarea cinei sale (o pizza cu 
patru feluri de brânză și inimioare din andive de la Pizzeria 
Luna), pentru a o putea mânca în timpul unui documentar 
despre Cupa Americii. 

Urmărind programul, Duran simţea o apropiere aproape fizică 
de echipaj, lăsându-și capul în jos când vasul trecea peste un val 
și schimba brusc direcţia. Mișcările membrilor echipajului 
păreau spectaculos de rapide și de bine coordonate pe 
ambarcația care se înclina atât de mult, încât apa năvălea peste 
punte. 

Pizza rămase neatinsă pe farfurie în timp ce el urmărea 
captivat imaginile de pe ecran. Valurile înspumate împroșcate 
de înaintarea provei, felul în care pânzele plesneau, zvâcneau și 
apoi se umflau în bătaia vântului - toate astea îi transmiseră un 
fior prin tot corpul, atât de puternic, că nici nu mai putea vorbi. 
Era foarte ciudat! Fără să vrea, se surprinse imitând gesturile 
marinarilor, încordându-se în același timp cu echipajul de pe 
ecran, anticipându-le acţiunile cu mișcări mici, analoage. „Ca un 
câine, gândi el, care-și mișcă labele în vis. Dar de unde vine 
asta?” se miră el. 

| se părea totul foarte cunoscut: vuietul și plescăitul apei, 
ritmul și viteza echipajului, parâmele, pânzele, aerul sărat și 
cerul senin. A fost și el marinar. Simţea asta. Ştia exact ce 
anume făcea echipajul și ce urma să facă, înainte ca marinarii 
să treacă efectiv la fapte. Putea să anticipeze fiecare schimbare 
a direcţiei vântului, momentul precis când viteza de deplasare a 
vasului se mărea, când vântul sufla din plin în pânze și 
ambarcaţia se avânta mai departe. Si totuși... 

Nu-și amintea să fi navigat vreodată pe un vas cu pânze sau 
măcar să fi fost pe un asemenea vas; cu toate astea, simţea că 
știe să navigheze. Avea întipărit în el asta, nu încăpea îndoială. 
Dar nici nu-și putea aminti mai mult. Când încercă să-și 
amintească o singură întâmplare pe mare, își simţi mintea 
obosită asemenea unui vas căruia pânzele i se lasă, lipsite de 
bătaia vântului, iar el rămâne în loc, nemișcat pe apă. 

„Ăsta-s eu, gândi Duran. Mintea mea este complet lipsită de 
coerenţă”. Și pe moment se întrebă mai în glumă, mai în serios 
dacă nu cumva se reincarnase. Cum altfel ar fi putut avea astfel 
de cunoștințe, dacă nu dintr-o viaţă anterioară? „Reincarnarea 
ar explica multe, gândi Duran, dar nu și asta. Cum se face că 


am ajuns atât de singur în lume, atât de străin de mine însumi, 
încât nu reușesc nici măcar să-mi amintesc cu siguranță dacă 
știu să navighez sau ce simțeam exact când mă ţinea mama în 
brațe? Este ca și cum aș fi devenit un fel de copie aproximativă 
a mea..." 

Frustrat de scara lui lacob a propriilor sentimente și multiple 
identități, Duran schimbă canalul. Mai avea câteva ore până să-i 
vină un pacient și lăsă pe MTV, unde se difuza show-ul Real 
World Marathon. 

(J 

Când sora lui Nico apăru în pragul ușii lui a doua zi după- 
amiaza, Duran rămase surprins că nu venise singură. 

Un omuleț cu un aer retro o însoțea, pocnind nervos din 
călcâie. Tipul părea întors din anii '50 - cu perciunii atent frezaţi 
și niște ochi iscoditori. Duran ghici fără să se uite că avea 
degetele îngălbenite de la nicotină. 

— Bună, spuse Duran, deschizând ușa și dându-se într-o parte 
ca să le facă loc să intre. 

Adrienne îi aruncă o privire scurtă și intră, iar tovarășul ei o 
urmă imediat. Era uluitor cât de mult semăna cu Nico și totuși... 
Erau două ipostaze gen Alba-ca-Zăpada și Marilyn Monroe, Albă- 
ca-Zăpada fiind Adrienne. Când Duran o văzuse pe Nico ultima 
oară, aceasta purta o fustă scurtă și un top mulat. Dar sora lui 
Nico nu avea în vestimentația ei nimic asemănător. Era 
îmbrăcată cu o rochie cuminte, mini, de culoare verde, cu un 
guler răsucit sub bărbie. Lui Duran i se părea că o vede pe Nico 
deghizată într-o costumație sobră, ca de educatoare. 

Inchise ușa și se întoarse cu faţa spre oaspeţii lui. Bărbatul îi 
întinse un plic și Duran se arătă mirat: 

— Ce este asta? 

— „Aţi fost servit”, îi spuse bărbatul. 

— Ce-am fost? 

— Servit. 

— Cu ce anume? 

Omul-cu-Perciuni pufni și îi aruncă o privire dintr-o parte lui 
Adrienne: 

— Cu ce credeți? întrebă el. 

Duran se întoarse către Adrienne ai cărei obraji erau 
îmbujoraţi, dar el nu-și dădea seama dacă erau așa de jenă sau 
de nervi: 


— Vă dau în judecată, spuse Adrienne. 

— Pentru ce? replică Duran. 

— Pentru provocare intenţionată de traume emoţionale și 
pentru fraudă. Adrienne înclină din cap în direcţia plicului din 
mâna lui Duran: Aceasta este plângerea, explică ea, și 
chemarea în instanţă. Ai douăzeci de zile să răspunzi. 

— Oh, pentru numele lui Dumnezeu! exclamă Duran, dând din 
cap, nevenindu-i să creadă. 

— Și încă ceva, continuă Adrienne. Am fost la poliție și vor să 
stea de vorbă cu dumneavoastră. 

— Uite ce este, spuse Duran, știu ce poate face durerea din 
oameni, dar sora dumitale era o femeie foarte chinuită. 

— Și dumneata ești un bărbat foarte chinuit, spuse Omul-cu- 
Perciuni. Sau o să fii, pentru că o să ajungi la răcoare, doctore. 

— Nu fiţi ridicol, spuse Duran. 

— Dar nu-i nimic „ridicol” în asta. Eşti un șarlatan, îi spuse 
Adrienne. 

— Și avem dovezi în sensul ăsta, spuse Omul-cu-Perciuni. 
Duran închise ochii și clătină din cap. Apoi îi deschise din nou și, 
privind-o fix în ochi pe Adrienne, îi spuse: 

— Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă pentru sora ta. 

— De fapt, spuse Omul-cu-Perciuni, chiar dacă ăsta-i 
adevărul, nu asta este problema. Problema este că ești un 
șarlatan. Ai încălcat legea! 

— Ce lege? 

— Ai un creion? Notează-ţi: Capitolul 33, Aliniatul 2,3310.1. 
Caută-l! 

— Ce să caut? întrebă Duran. 

— Codul Penal pentru Districtul Columbia. „Practicarea unei 
profesii medicale fără licenţă”. Nu-i tocmai legal. 

Duran se întoarse spre Omul-cu-Perciuni și îl privi cu luare- 
aminte, pentru prima dată. Acesta arăta de parcă ar fi fost făcut 
numai din oase și ligamente, de genul acelor tipi, subţiri, dar 
rezistenți care, copii fiind, se băteau mereu și la fel fac și la 
maturitate. 

— Ca să n-o mai lungesc, spuse Duran, cine naiba ești 
dumneata? 

Bărbatul zâmbi, încântat că-i atrăsese atenţia lui Duran. 
Căutând în haină, scoase o carte de vizită și i-o înmână 
adversarului său: 


„Edward Bonilla 
Agenţia Bonilla & Asociaţii 
De Investigaţii Particulare.” 


Erau date cam multe numere de telefoane pentru o carte de 
vizită așa de mică: de telefon, fax, mobil și pager. In colţul din 
dreapta sus apărea emblema detectivului care, simţi Duran, 
dorea să aducă o nuanţă de umor - un desen caraghios cu o 
amprentă examinată sub o lupă. 

— Domnul Bonilla este detectiv particular, explică Adrienne. 
Și eu sunt avocat și... înţelegi cam unde vreau să ajung. 
Intenționăm să te băgăm la zdup. 

Duran clătină din cap, nevenindu-i să creadă: „Să mă bage la 
zdup!?” 

— Ascultă, spuse el. Înţeleg ce simţi în legătură cu tot ce s-a 
întâmplat, dar te înșeli în privinţa mea și te înșeli când spui că n- 
aș avea autorizație. Am actele pe perete, lângă diplomele mele. 

Bonilla îl luă în râs: 

— Hai să-ţi arăt ceva, spuse el, fluturând o mapă de piele. Te 
deranjează dacă ne așezăm puţin? 

Duran dădu din cap în semn că nu și făcu un gest cu mâna în 
direcția canapelei din living. După ce luă loc, Bonilla își așeză cu 
mișcări teatrale mapa pe măsuţa din faţa canapelei și o 
deschise încet: 

— Primul lucru pe care l-am făcut, spuse el, scoțând câteva 
foi, a fost să verific dacă ești înregistrat la Comisia Medicală din 
oraș. Își puse pe nas o pereche de ochelari de vedere și cercetă 
hârtiile din mâna lui: Și când i-am întrebat despre tine, au vrut 
să știe dacă ești psihoterapeut sau psiholog. Pentru că este o 
mare diferenţă! Din cât se pare, orice ţicnit poate să afișeze o 
placă pe care să scrie „terapeut”. Dar cu un doctor în psihologie 
Clinică, ceea ce se presupune că ai fi dumneata, lucrurile stau cu 
totul altfel. Pentru că, unu: trebuie să ai o diplomă universitară 
în medicină. Și doi: trebuie să-ţi fi încheiat rezidenţiatul. După 
aceea trebuie să faci muncă post-doctorat supravegheată. Și, în 
final, ai de trecut un examen de licenţă. lar tu, doctore, n-ai 
făcut nimic din toate astea. 

Duran tăcu un moment, apoi se aplecă în faţă: 

— Înseamnă că nu ești foarte bun în ceea ce faci, sugeră el. 


— Nu? 

— Nu. Pentru că, dac-ai fi, ai ști că am absolvit cu magna cum 
laude. 

— Ai absolvit cu magna cum-la naiba! sări Bonilla. Când cei 
din Comisie mi-au spus că nici nu au auzit de tine, mi-am 
închipuit că, știu și eu, o fi vreo greșeală. Poate că ești 
înregistrat în altă parte, în Virginia, Maryland, Alaska, ce știu eu! 
Sau că ai uitat să-ţi înnoiești licenţa. Așa că am încercat și la 
Asociaţia Psihologilor Autonomi. Și, ia ghici? Nici ei nu auziseră 
de tine. Asta mi-a dat de gândit și m-am hotărât să-ți verific 
atunci diplomele. Cele pe care prietena noastră aici de față le-a 
văzut. De la Brown și Wisconsin, corect? 

— Așa este! 

— Nu, Jim, nu-i așa. Pentru început, nici n-ai absolvit la Brown. 
De fapt, nici n-ai învăţat vreodată acolo. 

Bonilla scoase o pagină din mapa lui și i-o împinse de-a lungul 
mesei. 

Duran o luă și începu s-o citească. Scrisoarea părea să fie 
autentică, dar... era imposibil. Potrivit arhivarului, nimeni cu 
numele de Jeffrey Duran nu învățase la Brown între anii 1979- 
1993. Deși au fost consultaţi și consilierii universitari ai 
promoţiei 1990, nu s-a putut obţine nicio foaie matricolă și nici 
celelalte instituţii nu deţin vreun act al studentului cu acest 
nume. Scrisoarea îi mulțumea domnului Bonilla pentru că 
adusese în atenţia Universităţii includerea greșită a numelui 
domnului Duran pe lista de bază a absolvenţilor din 1990: 


„Nu știm cum s-a produs această eroare gravă, însă 
am luat măsuri să ne îmbunătăţim securitatea 
computerizată a școlii, în general, și a biroului de 
arhive, în special.” 


Duran nu putea să creadă: 

— Ei cred că... 

— Ai intrat abuziv în evidenţa lor computerizată, îi spuse 
Adrienne. 

— Dar... se înșală! Este o greșeală! 

Rânjetul lui Bonilla îi descoperi dinţii mici și galbeni: 

— Da, spuse el, trebuie să fie o greșeală! Ai studiat la Brown 
numai că n-ai împrumutat niciodată vreo carte de la bibliotecă, 


nu te-ai înscris la niciun curs și n-ai avut cartelă la cantina 
studenţilor. După cum îţi spuneam, magna cum la-naiba. 

Detectivul își ridică sprâncenele și scoase o a doua foaie din 
mapă și o trânti pe masă: 

— Nici cei de la Wisconsin n-au auzit de tine. 

Duran ridică foaia care avea antetul Universităţii și emblema 
bine cunoscută: un ochi, înconjurat de cuvintele: Numen Lumen: 


„Stimate domnule Bonilla: 

În legătură cu: Duran, Jeffrey A. 

Cu toate că numele Jeffrey Duran apare pe lista 
absolvenţilor din anul 1994, o verificare amănunțită a 
dosarelor și a bazelor de date relevante a confirmat 
bănuiala dumneavoastră în privinţa integrităţii acelei 
liste. Domnul Duran nu a obţinut nicio diplomă de studii 
postuniversitare de la Universitatea Wisconsin. Ancheta 
noastră a descoperit evidenţele a șase indivizi cu 
numele de Jeffrey Duran care au studiat la noi în 
perioada 1980-85. Totuși, niciunul dintre aceștia nu a 
fost înscris în vreun program de doctorat la 
Universitatea noastră.” 


— E imposibil! insistă Duran, clătinându-și capul cu mișcări de 
pendul. Ce-i asta? Vreau să spun... ridică hârtiile. Ai scris 
dumneata aceste acte? De ce ati face asta? 

Bonilla plescăi din limbă și făcu din cap semn că nu, afișând 
spre Duran o faţă radioasă și o expresie de falsă admiraţie: 

— Ce-i a lui e a lui, Adrienne! Trebuie să recunoști că-i bun 
tipul. Adică, dacă n-am ști adevărul, ai spune că se simte 
insultat! 

— Cred că ar fi cazul să plecaţi, le spuse Duran, ridicându-se 
cu greutate. 

— Ascultă-mă până la capăt, insistă Bonilla. Pe faţa lui nu mai 
era nici urmă de zâmbet și îl privi pătrunzător pe Duran cu 
agerimea și răutatea cu care o pasăre își privește prada: Toate 
acele instituţii care nu au auzit niciodată de tine m-au cam 
îngrijorat. (Ei, bine, sunt genul care se îngrijorează ușor. 
Domnișoara Cope poate să-ţi confirme asta.) Aveam o 
presimţire, știi? Și, pentru că îți știam presupusul nume și 
adresa actuală, am făcut o investigaţie asupra creditelor cu 


sistemul Experian. M-a costat 35 de dolari. Nu căutam decât să 
aflu un titlu, prima linie. Bonilla așeză un alt act pe măsuță și-l 
urmări pe Duran când acesta îl ridică: Nume, adresă și L.N. 
Adică, locul nașterii. Și codul numeric personal. 

Duran se încruntă: 

— Ce cod? 

— Numărul tău de asigurare socială, explică Adrienne. 

— Cum spuneam: este prima linie. Bonilla rânji larg, dar într- 
un fel neprietenos: Și pe urmă, am accesat Internetul și - bim! 
bam! bum! - am intrat pe site-ul Indexului Codurilor Numerice 
Personale ale Persoanelor Decedate. N-a durat decât treizeci de 
secunde. Și... ce crezi? 

Duran nu mai avea chef de glume: 

— Cred că este timpul să plecaţi, spuse el. 

— Nu încă Jeff, abia acum ajung la lovitura de graţie. Bonilla 
se ridică în picioare, se aplecă într-o parte în poziţia de lovire a 
unui jucător de baseball aflat la bătaie și își ridică braţele până 
la înălțimea umerilor: N-ai studiat la Brown! Își roti braţele într- 
un arc, parcă ar fi ţinut în mână o bâtă imaginară și ar fi ratat 
lovitura: Vum! De unde rezultă că nu ești persoană autorizată. 
Urmă o altă răsucire, apoi: VvuA Şi, în ultimul rând, dar cu 
siguranţă nu și cel mai neînsemnat, nici măcar nu ești Jeffrey 
Duran! Detectivul căută prin mapă și scoase o nouă foaie: 
Citește-o! spuse el, întinzându-i-o lui Duran. 

Acesta văzu dintr-o privire că era propriul certificat de deces. 
O fotocopie ușor neclară, dar fără îndoială era un certificat de 
deces și era al lui: 


JEFFREY AARON DURAN: 
DATA NAȘTERII: 26 AUGUST 1968; 
LOCUL NAȘTERII: WASHINGTON D.C; 


DATA MORȚII: 4 APRILIE, 1977; 
LOCUL MORȚII: CARLISLE PENNSYLVANIA; 
OCUPAȚIE: FARA DE.” 


Cauza morţii era trecută ca: „traumă majoră (accident auto)”. 
Medicul legist: Willis Straight. Mai urmau și alte date, dar Duran 
se opri din citit. 


— În caz că vrei să știi, îl zgândări Bonilla, ești îngropat în 
cimitirul Rock Creek numit „Uneori Cerul îi Cheamă la Sânul Său 
pe cei mai iubiți!” 

Duran împietrise. Singura explicaţie pe care o putea găsi în 
legătură cu acele documente care îi fuseseră arătate era că 
totul era doar o farsă. Și totuși... cine și-ar bate atât capul cu o 
farsă? Era oare Adrienne Cope atât de tulburată, încât încerca 
să-l distrugă omorându-l simbolic? Poate că da, dar ce era cu 
Bonilla? 

— Persoana drept care te dai nu a trăit până la maturitate, i-a 
spus Adrienne. A murit de copil. Dar, desigur, știi asta. 

— Știu că ești îndurerată din cauza morţii surorii tale, spuse 
Duran calm, și pentru asta sunt dispus să iert multe. Dar 
lucrurile astea... efortul investit în toate astea... Duran azvârli 
certificatul de deces pe măsuţă: Eşti o persoană grav bolnavă și 
sper să primești asistență medicală. Apoi întorcându-se spre 
Bonilla cu o privire feroce: lar dumneata... începu el. 

— „Să primesc asistență medicală?!” urlă Adrienne. Efortul 
investit în treburile acestea - tot efortul investit nu a necesitat 
decât cinci ore din timpul de lucru al domnului Bonilla. lar 
informaţiile despre diplome s-au obţinut mai repede de atât. Și, 
apropo, afișarea diplomelor de pe peretele tău constituie o 
infracțiune. Ele demonstrează posesia ilegală a unor documente 
false. Și o altă infracţiune este spargerea codului de securitate a 
registrelor universitare computerizate. 

— Asta e de-a dreptul ridicol! le spuse Duran. Chestia asta 
depășește pretextul de a încheia episodul cu sora ta. 

— „Episodul cu sora mea”!? urlă Adrienne. 

Duran făcu un pas înapoi, când Adrienne porni spre el, dar fu 
împiedicată de Bonilla, care-i prinse braţele și-i șopti: 

— Calmează-te! 

— Uite cine vorbește despre minte bolnavă! murmură 
Adrienne, cu glas ceva mai tare: 7u ești cel care are nevoie de 
psihiatru! Oamenii care te consultă sunt disperaţi, sunt morţi pe 
dinăuntru și vin la tine pentru ajutor, și cu ce se aleg? Cu o 
terapie de două parale. 

— Liniștește-te, șopti Bonilla. O să-l aducem în instanţă și ai 
să poţi să-i scrii în închisoare. O să aibă la discreţie timp pentru 
lectură. 

Duran rămăsese mut văzând ieșirea ei: 


— Mă simt ca și când aș fi trecut în ţinutul din spatele oglinzii, 
spuse el, fără să se adreseze cuiva în mod special. 

Bonilla pufni în râs și o conduse pe Adrienne spre ieșire: 

— Este un bun actor, ce mai! exclamă detectivul. Ei, când ai 
de-a face cu un șarlatan, un pic de talent actoricesc n-ar trebui 
să te mire. Dar tipul ăsta! Trebuie să recunosc că-i tare. 

Bonilla își clătină capul a tristețe, ieși din apartament 
împreună cu Adrienne și închise ușa după ei. 

Duran rămase unde era, pe loc, în vestibul, holbându-se la 
ușă, cu mintea înceţoșată. 


e Capitolul 13 e 


Era o situație pur și simplu dementă! 

Așezându-se la calculator, descurajat de confruntarea cu sora 
lui Nico și cu „dobermanul” ei, Duran reciti ultimele notițe făcute 
în dosarul lui Nico: 


„15 octombrie: 

Stare de transă. Am încurajat pacientul să-și 
amintească «noaptea cu umbre». Am depășit rezistența 
iniţială, dar continuă să blocheze episodul. Amintirea 
«ceremonialului religios negru» este traumatică, în 
ciuda hipnozei. Detaliu nou: participarea la un ritual ca 
de împărtășanie cu spermă și sânge. 


20 octombrie: 

Nicole Sullivan - moartă. Sora ei mai mică, Adrienne 
Cope a dat buzna în timpul ședinței cu de Groot să-mi 
spună că mă consideră vinovat de sinuciderea surorii ei. 
(Transferul acesta durere-furie ar putea fi benefic dacă 
i-ar oferi domnișoarei Cope posibilitatea de a accepta 
acest episod implacabil.)” 


Ajungând în josul paginii, Duran făcu o nouă însemnare: 


„5 noiembrie: 

A doua vizită făcută de Adrienne Cope (însoţită de un 
detectiv particular pe care-l cheamă Bonilla). Am fost 
citat într-o acţiune civilă (!) pentru daune de zece 
milioane de dolari, sub presupusa acuzaţie că aș fi 
vinovat de traume emoţionale provocate intenţionat, 
fraudă și impostură. Incredibil, dar detectivul mi-a 
prezentat documente și scrisori contrafăcute în 
sustinerea afirmațiilor sale!” 


Era absurd! Dacă documentele ar fi fost autentice, ar fi avut 
sens să i le arate lui. Dar nu erau. In concluzie, ce spera sora lui 
Nico să obţină? 

Și uite așa începi să-ți pui diverse întrebări în legătură cu 
metodele avocaţilor și detectivilor particulari! 


Ridicându-se din fața calculatorului, Duran traversă camera 
spre un dulăpior de lemn, o piesă autentică de mobilier care 
adăpostea o colecţie de sticle de whisky fin și un set de pahare 
mari, largi, prinse într-un suport de metal. Işi turnă două măsuri 
de Laphroaig într-un pahar, apoi îl roti un pic și sorbi din el. 
Orice tip de document pe calculator poate fi creat, gândi el. 
Certificate de naștere. Certificate de deces. Nu contează! Dar nu 
asta era problema, nu asta îl deranja pe el. Ceea ce îl tulbura 
era faptul că Bonilla și Cope nu aveau nimic de câștigat dacă-i 
arătau lui niște acte false. 

Duran luă o a doua înghiţitură de whisky și merse la geam. 
Privind pe fereastră spre catedrală, se gândi: „Poate că tipul 
ăsta, Bonilla, a falsificat toate documentele și a taxat-o pe sora 
lui Nico pentru serviciile sale. S-o fi gândit că ar scoate niște 
dolari în plus, să-i iasă și lui socotelile...” 

Era, desigur, posibil, dar... cât de strâmtorat ar fi trebuit să fie 
un individ ca să recurgă la așa ceva? 

Duran clătină din cap, neștiind ce să mai creadă. Pe deo 
parte situaţia îl enerva; pe de altă parte îl dezarma. Să te 
trezești cu cineva care neagă ceva atât de fundamental ca 
propria identitate și asta încă la tine în casă... Ei, zău că așa 
ceva te poate dezechilibra cu totul. 

Ce cuvinte folosise ea?... „Persoana care pretinzi că ești...” O 
acuzaţie ridicolă, dar chiar și așa îl făcea să se simtă ca și când 
Adrienne Cope i-ar fi străpuns sufletul cu o lanternă și ar fi 
descoperit un defect major care-i străbătea tot corpul din cap 
până-n picioare. Evident că se înșela, dar acuzaţia ei atinsese 
miezul unui subiect care-l deranjase foarte mult în ultima 
vreme: înstrăinarea pe care o simţea și sentimentul că... oare 
cum să se exprime mai exact? 

În adâncul sufletului lui, ei bine, nu exista niciun adânc al 
sufletului. 

Terminându-și băutura, Duran se îndepărtă de fereastră și 
merse în hol, unde luă în mână poza mamei, aceea care o 
înfățișa în leagănul de pe verandă, cu capul dat pe spate, 
râzând din tot sufletul. Apoi, închise strâns ochii și încercă să și- 
o amintească așa cum fusese ea în realitate, și nu îi veni în 
minte decât fotografia. Mama în leagăn... 

Asta și era problema cu amintirile sau cel puţin cu ale lui. Nu 
aveau nimic „legat de identitatea sa” în ele. Citise recent despre 


asta și acestea fuseseră cuvintele pe care Ernst Jung le folosise 
ca să descrie amintirile unui personaj „proustian”, făcând 
referire la scena în care Proust, imobilizat la pat, se trezește 
deodată cufundat într-un trecut bine definit, pornind de la o 
singură bucată de madlenă înmuiată în ceai. 

Dar nu așa i se întâmpla lui Duran, ale cărui amintiri 
îndepărtate erau aproape în întregime vizuale și complet lipsite 
de orice urmă de emoție sau creativitate. Nu aveau nici urmă de 
culoare, miros, gust sau sunet în ele. Nu apărea decât imaginea 
propriu-zisă. Cu alte cuvinte: și-o amintea pe mama lui în același 
mod în care-și amintea de Eleanor Roosevelt. (Sau de Marilyn 
Monroe sau Pocahontas.) 

Rânjetul asemănător cu cel al unui animal de pradă al lui 
Bonilla îi reapăru în minte asemenea zâmbetului pisicii invizibile 
din Alice în Țara Minunilor. Şi în urechi îi răsună ecoul acuzaţiei 
nebunești pe care i-o aruncase în față detectivul particular 
„persoana care pretinzi că ești...” 

Cum de putea să-și amintească lucruri - cuvinte - și nu reușea 
să-și amintească vocea mamei lui? Dacă-l întreabă, ar fi putut 
să povestească fiecare amănunt din viaţa ei: unde s-a născut, 
data când s-a rătăcit în pădure, cum a căzut de pe cal la 17 ani 
și și-a fracturat clavicula, fapt care a împiedicat-o să meargă la 
balul de absolvire. Dar adevărul era că nu și-o amintea pe 
mama lui ca pe o mamă. Ea făcea parte din „baza lui de date”, 
alături de James Dean, portul Baltimore și bagajul de cunoștințe 
de cultură generală. 

Duran merse la biroul lui și căută numărul Serviciului 
Districtual de Evidenţă a Populaţiei și-l formă pe tastatura 
telefonului. Ascultă apoi vocea robotului care prezenta 
instrucţiuni bine organizate, descriind prevederile necesare 
pentru obţinerea certificatului de naștere sau de deces. Vocea 
făcu observaţia că divulgarea datelor din aceste documente se 
supunea restricţiilor „Legii dreptului la siguranţa persoanei”. 
Datele din certificatul de naștere deveneau publice după o sută 
de ani. lar datele din certificatul de deces se puteau divulga 
cincizeci de ani mai târziu. Singurele excepții de la aceste reguli 
se făceau doar pentru persoana în cauză sau pentru rudele 
foarte apropiate. 

Și dacă ţineai cont de avertizarea privind procedura de 
consultare a dosarelor, persoanele care doreau să obţină acces 


la aceste documente trebuiau să prezinte o poză de buletin, 
validă, ca să poată obţine actele cerute. Ceea ce demonstrează 
că documentele lui Bonilla erau falsificate. Insă... el era detectiv. 
Și din câte văzuse Duran la televizor și citise în romanele 
polițiste, detectivii particulari își câștigau existenţa găsind 
pretexte și „oameni de legătură”. Așa că nu era imposibil pentru 
un detectiv particular să manevreze obţinerea unui certificat de 
la Serviciul de Evidenţă a Populaţiei. 

„Pe de altă parte, se gândi Duran, ai zice că ar trebui să știu 
cine sunt și dacă sunt decedat.” Toată încurcătura asta era 
aproape ilară, mai puţin partea cu sinuciderea pacientei sale și 
faptul că acum era dat în judecată și i se cereau despăgubiri de 
milioane. 

Dar mai era ceva, ceva ce îi spusese Bonilla. Se gândi o 
secundă și apoi Duran își aminti: Indexul Codurilor Numerice 
Personale ale Persoanelor Decedate. Detectivul mersese la 
Serviciul de Evidenţă a Populaţiei după ce accesase site-ul 
Codurilor Numerice Personale. 

„Și poate așa se explică lucrurile, gândi Duran. Poate că 
detectivul a dat de cineva cu un nume asemănător - sau chiar 
identic - și l-a confundat cu al meu și cu persoana mea.” 

Duran se așeză în faţa calculatorului și se conectă la Internet 
pentru a accesa site-ul cu numele persoanelor decedate pentru 
care s-au ridicat asigurările sociale. Trecu destul de puţin timp și 
îl găsi. Pagina respectivă era un link spre șase URL-uri destinate 
subiectului „genealogie”. Încercă Ancestry.com şi imediat se 
conectă. 

Erau trei căsuțe de completat pentru operaţia de căutare: 
nume, prenume și statul în care locuia persoana respectivă. 
Duran își scrise numele în grilele respective și făcu clic pe 
„Districtul Columbia”. În câteva secunde rezultatele îi apărură 
pe monitor. Era un singur răspuns: 


„Nume Jeffrey Duran 
Naștere 25 august 1968 
Deces 4 aprilie 1977 
Domiciliu 20010 


Cod Numeric Personal (WDC) 520-92-0668” 


El era. 


Aproape că-i veni să leșine. 

e 

Şoferul de taxi habar n-avea cum să ajungă la intrarea în 
Cimitirul Rock Creek, deși amândoi văzuseră locul pe o colină 
când trecuseră pe bulevardul central, cu pietre funerare, statui 
și cavouri presărate pe deal. Incercară trei căi de acces: prin 
Strada Calvert, Strada Catedralei și Massachusetts Avenue, dar 
când ieșiră de pe aleea centrală, cimitirul nu se mai vedea. 

— Am să încerc și pe Strada P, spuse șoferul, revenind în 
centru. Aveţi rude îngropate aici? 

Duran înclină din cap: 

— Da! 

— Nu că m-aș băga, spuse taximetristul, încercând să fie 
ironic cu propria curiozitate. Eu, unul, mi-am pierdut mama 
acum opt ani și n-am mai mers la mormântul ei cam de 
multișor. 

Își scutură capul și pufni ușor, aplecându-se în faţă. Apoi porni 
ștergătoarele. 

„Acum opt ani...”, gândi Duran. Cam tot atunci muriseră și 
părinţii lui, în vara lui '93, când el era la cursurile 
postuniversitare. 

Şoferul urcă rampa de acces spre Strada P, dar încă o dată nu 
mai ajunseră în apropierea cimitirului. Reveniră pe drumul 
principal. 

— Intrarea trebuie să fie pe undeva, prin apropiere, spuse 
șoferul, cimitirul se zărește doar din loc în loc. 

In sfârșit, opri într-o mică benzinărie Exxon, aflată pe colț, 
lângă Hotelul Watergate. leșind din taxi, șoferul merse la 
portarul în salopetă și-l bătu pe umăr: 

— Omule... spuse el. 

Amândoi intrară în benzinărie și după un timp șoferul ieși cu 
un bilețel adeziv în mână. Strecurându-se la volan, lipi hârtiuța 
galbenă de bord și exclamă: 

— De acum ne descurcăm! 

Și așa se și întâmplă. Intrarea în cimitir era la mai puţin de 1,5 
km distanţă, dar când opriră în dreptul gheretei ce servea drept 
birou administrativ ploua ceva mai tare. 

— Hei, dom'le, vrei o umbrelă? îl întrebă șoferul pe Duran 
când acesta plăti. 

— Poftim? 


— Fără bani. În fiecare zi ploioasă, doi sau trei clienţi își uită 
umbrelele în taxi. Așa că eu ce să fac, încerc să redistribui 
obiectele, mă înţelegi? 

Paznicul cimitirului îi dădu impresia lui Duran că abia-și târâie 
picioarele și la propriu, și la figurat, putându-se alătura în orice 
secundă celor pe care era pus să-i păzească. Avea o piele albă 
ca varul și ochii uscați, încercănaţi și înroșiţi. Purta haine de 
lucru: o cămașă albastru-închis, pantaloni de aceeași culoare și 
ghete. 

— Cu ce pot să te ajut? întreba el. 

— Caut un mormânt. 

— Păi, înseamnă că aţi venit în locul potrivit. Pe ce nume? 

— Duran, replică el, sunându-i prostește acest nume. Jeffrey 
Duran! 

La rugămintea bărbatului, el îl spuse pe litere. Paznicul tastă 
lipsit de vlagă informaţia în calculator. Apoi scoase dintr-un 
sertar o copie a hărții cimitirului, încercui o zonă marcată P3 și i- 
o dădu lui Duran fără să-i mai spună vreun cuvânt. 

Umbrela era mare și drăguță, cu un mâner rotund, din lemn. 
Când Duran ieși afară din gheretă și o deschise, ca la un semn, 
ploaia începu să răpăie în pânza umbrelei, în timp ce el studia 
semnele de pe hartă. Ploaia nu-l deranja, într-un fel vizibilitatea 
scăzută îi diminua senzaţia de agorafobie care-i strângea 
stomacul. 

Ferit sub umbrelă, analizând harta, își dădu seama că nu va 
găsi prea ușor mormântul. Chiar și cu harta în faţă, îi trebuiră 
cam douăzeci de minute să-l găsească. Și, cu toate că avea 
umbrelă, când ajunse la destinaţie, pantofii, șosetele și 
pantalonii erau uzi leoarcă. 

Piatra de mormânt a lui Jeffrey Aaron Duran se afla sub un 
delușor de la poalele unui molid. Pământul din jurul ei era 
îmbibat de ploaie și acoperit de ace roșietice de conifer, care 
miroseau ca de Crăciun. Duran se uită atent: 


„JEFFREY AARON DURAN: 
NASCUT LA 26 AUGUST, 1968; 
DECEDAT PE 4 APRILIE, 1977...” 


Văzându-și piatra funerară, avu senzaţia că primește o 
lovitură puternică în cap. | se tăie respiraţia și pe moment îi fu 


frică să privească în jur, de teamă că ar vedea gol și de o parte, 
și de alta sau s-ar vedea pe sine rătăcit într-un vid, fără nimic de 
care să se agate, cu singura certitudine că lumea, așa cum o 
știa el, era o simplă halucinație, o creaţie a minții lui tulburi. 
Zguduit până în fundul sufletului, Duran, complet neajutorat, fu 
surprins de o rafală de vânt care-i smulse umbrela din mână. 
instinctiv, Duran se întoarse și privi umbrela care se rostogolea 
la vale, bucurându-se că existau totuși: o vale, o umbrelă, un 
cimitir. 

În acel moment, trecuse peste surpriza iniţială sau cel puţin 
așa credea el, până văzu ceva ce ar fi trebuit să-i sară în ochi 
chiar de prima dată: că se afla în mijlocul unui grup de 
morminte având același nume de familie: Duran. Pentru a doua 
oară în ultimul minut, simţi lumea din preajmă derulându-se 
secvențial sub ochii lui atunci când privirea îi căzu pe un soclu 
de granit pe care se înălța un înger cu aripile strânse și cu 
privirea aţintita în jos. Sub înger, numele părinţilor lui erau 
gravate în piatră și, asemenea lui, erau declaraţi morţi în 1970. 

Cuvintele de pe certificatul de deces îi reveniră în minte: 
„traumă majoră (accident auto)”. Atunci, nu monoxid de carbon 
și nici Nantucket, ci „Carlisle, Pennsylvania”. 

Se întoarse și merse încet prin ploaie până la ghereta de la 
poarta cimitirului unde ajunse ud până la piele și îl rugă pe 
paznic să-i cheme un taxi. 

Paznicul, care se afla la birou, ridică privirea spre el ca o 
reptilă și, văzând expresia de pe faţa lui Duran, avu un rânjet 
bolnăvicios, vădind satisfacţie: 

— Ce-aţi păţit? Aţi văzut cumva o fantomă? 


e Capitolul 14 œe 


Nu era deloc cinstit. 

De o săptămână, Adrienne stătuse zilnic la birou până la 
miezul nopţii pregătind depoziţiile. Și o singură dată, astăzi, 
venise și ea mai târziu, iar secretara lui Curtis Slough îi 
bombardase  mesageria vocală a telefonului cu mesaje 
sarcastice care culminaseră cu textul: „Mai ai de gând să vii 
astăzi, totuși?" 

Căţeaua! 

Adrienne își privi ceasul de la mână. Era 10:00 dimineaţa, nu 
2:00 la prânz. Inspiră adânc, numără în gând până la cinci și 
apăsă butonul pentru interiorul lui Slough. Centralista îi spuse că 
linia era ocupată și o puse să aștepte. 

Așteptând la telefon, Adrienne se uită prin dosarul lui Dante 
Esposito, unul dintre „specialiștii” în asfalt ai orașului. Din câte 
înţelesese ea, se părea că Esposito avea de gând să depună 
mărturie că asfaltul în cauză avusese probabil a/tă compoziție 
față de cea pe care ei o foloseau de obicei. (Adică, nu fusese 
suficient de bun.) 

Când Slough preluă în sfârșit legătura, Adrienne simţi din 
tonul lui vesel că uitase de ce (sau chiar uitase cu totul că...) 
voia să stea de vorbă cu ea. Așa că mingea era acum în terenul 
ei pentru că Slough avea reputația de șef care aruncă vina pe 
subalterni pentru propriile greșeli. 

— V-am recepționat mesajele, spuse ea, și am documentele 
pe care mi le-aţi cerut. Să vi le trimit sus? 

— Cred că da. Este ceva care ne-ar putea folosi? 

Adrienne ezită: 

— Păi... am dat peste câteva rapoarte ale unor inspectori și 
ne sunt favorabile. Din punctul lor de vedere, inspectorii spun că 
tot ce ţine de lucrare a fost în regulă. 

Slough aprecie acest lucru și apoi îl catalogă: 

— Asta e bine, spuse el, dar îl mai avem încă pe Esposito. 

— Așa este, dar inspecția finală a fost condusă de un tip pe 
nume McEligot. Acum a ieșit la pensie, dar este cel care /-a 
angajat primul pe Esposito. Am vorbit cu el aseară și, potrivit lui, 
compoziţia a fost bună. Deci... 

— Excelent! 

— Și din moment ce Esposito a analizat asfaltul abia după doi 
ani de la terminarea lucrării, ce mai... 


— Îmi place! explodă Slough. O să se aleagă praful de 
credibilitatea lui Esposito. Nemaipomenit! O să-i zdrobim pe 
ticaloși. 

e 

Eddie Bonilla veni s-o ia cu mașina în pauza de masă, la 
12:30. Spusese că are „o idee grozavă” pe care vrea să i-o 
comunice și nu numai atât: o invita să ia prânzul cu el. 

O aşteptă pe Adrienne în mașină, în curtea clădirii Harbor 
Place unde firma Slough and Hawley își avea sediul. Bonilla avea 
o mașină veche, model Camaro, cu o pereche de cuburi agățate 
în oglinda retrovizoare și cu plăcuţe personalizate pe care scria 
SNUPER?. Ea urcă în mașină, Eddie porni motorul și se avântă în 
trafic. 

Lăsându-se pe spate în scaunul mașinii, Adrienne închise 
ochii. În general, îi plăcea să meargă în mașină ca pasager. Își 
aminti de excursiile pe care le făcuse când era mică, împreună 
cu Nikki care obișnuia să aburească geamurile ca să poată 
desena sau ca să joace amândouă „X și 0”. Se gândi la 
drumurile lungi de vacanţă făcute la Lacul Sherando, unde cinci 
ani la rând merseseră în camping. Deck și Marlena erau în faţă, 
ea și Nikki (împreună cu toate lucrurile care nu încăpuseră în 
portbagaj) stăteau înghesuite în spate, la un loc cu Cupcake, 
pisica, în coșuleţul ei special. 

Când trecură pe lângă Monumentul Washington, Adrienne își 
aminti episodul când Nikki o hrănise pe Cupcake cu resturile din 
conserva ei de pește care stătuse la soare câteva ore bune. 
Pisica vărsă și Doamne, cum mai mirosea! Se apucaseră de nas 
și începuseră să se strâmbe unii la alţii: cân! Lăsară în jos 
geamurile mașinii și-și scoseseră capetele afară, făcând tot felul 
de glume. Fuseseră multe călătorii din acestea și toate: lungi, 
plictisitoare, dar cu multe distracţii. Uneori cântau sau jucau 
jocuri cu cuvinte, gen „fazan”. 

— Armă! 

— Poftim? se încruntă Bonilla, uitându-se spre ea. 

Adrienne privi în jur. Treceau pe lângă Biblioteca Congresului 
și se îndreptau spre est, pe Pennsylvania Avenue. Nu-și dăduse 
seama că gândise cu glas tare. 

— Sora mea avea o armă, spuse ea. O pușcă. 

Bonilla ridică din umeri: 


3 „Băgărețul” (A.E.) (n.tr.). 


— Mulţi oameni au. Chiar și eu am una. De fapt, două. 

Adrienne nu se miră. Bonilla părea genul care să dețină un 
întreg arsenal. Lucru care o făcuse pe Adrienne să se gândească 
dacă n-ar fi bine să-i arate pușca surorii ei. Să-l întrebe despre 
amortizor - și ce-ar trebui să facă ea cu arma. Era convinsă că 
era ilegal să ai așa ceva. Insă nu-l întrebă decât: 

— Unde mergem? 

— La localul Mangialardo. Fac niște sandvișuri tare bune. 

La intersecţia lui 9th Street cu Pennsylvania Avenue rămaseră 
blocaţi în spatele unui camion de aprovizionare și nu reușiră să 
prindă verdele. Bonilla se lansă într-o serie de înjurături, începu 
să bată cu degetele în volan și apoi ambală motorul de câteva 
ori, așa, doar din obișnuinţă. Adrienne se uită pe geam. Treceau 
printr-o zonă parcă demilitarizată, una de legătură, ușor în 
paragină, între cartierele de negri și cele cu proaspăt îmbogăţiţi, 
când ea își aminti să-l întrebe de „inventarierea de bunuri”. 

— Ah, da! Am uitat să-ţi spun, zise Bonilla, înclinându-și capul 
dintr-o parte într-alta destul de încet. Știu un tip în Florida care 
poate face rost de informaţii de genul ăsta. li dai un nume sau 
un cod numeric personal și el îl verifică prin toate băncile, 
agenţiile de valori mobiliare și companiile de asigurări din stat. 

— Pare ilegal. 

Bonilla ridică din umeri: 

— Nu comentez, pentru că nu știu cum procedează. Nu-i 
treaba mea! Ideea e că a verificat și în cazul surorii tale, totul, și 
n-a dat decât peste aceleași conturi pe care mi le-ai spus și tu. 

— Cele de la Riggs? 

Bonilla încuviinţă din cap: 

— Conturi și economii. Maximum 20 000 de dolari în total, 
cum ai spus și tu. 

— Așadar, n-a reușit! 

— Ba da! Eu cred că el a găsit atât cât era de găsit. Cred că 
asta e tot. 

Adrienne negă printr-o mișcare a capului: 

— Nu se poate! Doar a încheiat o înțelegere! 

— Mi-ai mai spus asta. Așa că am mers pe urma conturilor ei 
bancare și-am aflat când le-ar fi deschis. 

— Și? 


În faţa lor vreo șase mașini de poliţie erau oprite în faţa unui 
magazinaș. Bonilla parcă în spatele lor lângă un indicator pe 
care scria: „Nu staţionați!” și ridică din umeri. 

— Nikki a deschis conturile de la Riggs cu câţiva ani în urmă. 
De atunci, a primit lunar câte un cec fix, ca un salariu, de 5 000 
de dolari. Doar că uneori venea chiar mai mult de atât. De parcă 
mai avea și bonusuri. 

Adrienne dădu din cap afirmativ, cu ochii la mașinile de 
poliție: 

— Și cecurile astea - de unde veneau? 

— Din Jersey. 

— New Jersey? De ce-ar fi... 

— Nu New Jersey! Jersey... pur și simplu! Este o insulă în 
Canalul Mânecii unde au loc multe tranzacţii bancare. 

Adrienne înclină din cap, semn că a înţeles: 

— A, așa se explică! Este în Europa. Așadar, este, probabil, 
contul în care se vira suma stabilită prin înțelegerea lor. 

— Da, replică Bonilla. Așa cred și eu, deși să știi, dacă s-a 
deschis un cont în insulele din Canalul Mânecii, s-ar putea să fie 
niște taxe de care tu să nu știi. Oricum, am să-ți trimit prin fax 
adresa la birou, iar tu poţi să scrii o scrisoare băncii. Dacă le 
arăţi certificatul de deces și le spui că ești executor 
testamentar... trebuie să coopereze. Bonilla deschise portiera: 
Îți plac sandvișurile, nu? Te superi s-aștepţi aici? întrebă el fără 
a mai aștepta răspunsul. 

Reveni după câteva minute cu două sticle de suc de portocale 
Orangina și două sandvișuri împachetate în hârtie albă, cerată. 
Se putea mânca și în mașină cu un teanc de șerveţele între ei, 
ca să nu se păteze pe haine. 

— Am vrut să te întreb, începu Bonilla la întoarcere. Cum l-a 
cunoscut sora ta pe doctorașul ăsta? l-a fost recomandat sau 
cum? 

— Nu-știu! replică Adrienne. Nu mi-a povestit niciodată! Când 
văzu expresia de mirare de pe fața lui Bonilla, Adrienne adăugă: 
Nikki nu era genul care se destăinuia ușor. 

— Te-am întrebat, spuse Bonilla, pentru că, dacă n-aş ști 
despre ce este vorba, aș zice că tipul ăsta, Duran a fost clar dat 
pe spate de certificatul de deces. Adică, era să leșine când l-a 
văzut. Şi, să-ţi spun drept, șmecherul este unul care știe să 
întoarcă vorbele, dar reacţia lui a fost prea nu știu cum, ceva 


gen John Travolta. Așa că sunt de părere să-l chemi în instanţă 
și să lași lucrurile să se rezolve acolo. 

— Nici n-am altă soluţie, spuse ea. Amândoi știm că poliţia n- 
are de gând să facă nimic. Stau cu 500 de dosare de omucideri 
nerezolvate pe birou. Așa că nu se vor agita pentru un caz care 
se rezolvă cu o amendă de 1 000 de dolari și condamnarea la 
maximum un an de închisoare. De asta am și intentat acţiune 
civilă, care, apropo, nu mi-a luat decât o oră s-o fac. Așadar, nu-i 
ca și cum mi-aș ocupa tot timpul cu asta. 

Bonilla ridică din umeri: 

— Cum spui tu. 

Adrienne scutură din cap: 

— Nu înţelegi? Individul ăsta, Duran, se presupune că ar fi 
psihiatru. Gândește-te la asta! Se folosește de diplomele și de 
autorizaţiile lui ca să atragă oameni care sunt... bolnavi. 
Persoane care nu mai au la cine să apeleze și vin la el ca la 
preot. Îi spun lui toate secretele și păcatele lor, toate temerile și 
speranţele lor - și ce obţin după aceea? Dacă sunt norocoși, 
nimic. Și dacă nu sunt norocoși, se aleg cu un anunţ la rubrica 
„Decese” în pagina de mică publicitate a ziarului Washington 
Post. 

Rămaseră tăcuţi pentru o vreme, cât trecură de Monumentul 
Washington și de Tidal Basin, pe drumul de întoarcere spre 
Georgetown. Intr-un târziu, Adrienne întrebă: 

— Deci, care este „ideea genială” pe care ai avut-o? 

— A, da! Mă gândeam că poate ar trebui să-l suni pe tip și să-i 
ceri să facă un test cu detectorul de minciuni. 

Propunerea o luă prin surprindere și Adrienne începu s-o 
analizeze. 

— Un prieten de-al meu are un cabinet în Springfield, 
continuă Bonilla. Nu știu câţi bani cere, dar... 

— Nu-i asta problema, îi spuse Adrienne. Duran n-ar accepta 
să se supună unui test cu poligraful. 

— Tocmai asta-i ideea! Pentru că și dacă acceptă să-l facă 
(ceea ce n-o să vrea) și dacă n-acceptă să-l facă, tot vinovat se 
cheamă că este. Ce zici? 

e 

O jumătate de oră mai târziu Adrienne îl sună pe Duran de la 
birou, hotărâtă să folosească drept pretext pentru telefonul ei 
întrebarea dacă și-a angajat un avocat ca să-l reprezinte în 


proces. Adevărul era că pe jumătate se aștepta să dea peste un 
mesaj din centrală care să-i spună că „numărul solicitat este 
nealocat”, însă după primul apel Duran răspunse: 

— A-alo? 

Vocea lui o surprinse. Părea pierdut și nesigur. 

— Sunt Adrienne Cope, spuse ea. Am sunat să vă întreb dacă 
v-aţi angajat un avocat. Am niște acte... 

Tăcere. 

— Domnule Duran? (Adrienne se comporta ireproșabil.) Mai 
sunteţi pe fir? 

Din nou tăcere și apoi: 

— Am fost la cimitir, spuse el cu o voce stinsă. 

Adrienne nu știa ce să spună: 

— Da?... 

— Și-am văzut piatra funerară. 

— Oh! 

„Unde voia să ajungă?” 

— Nu pot să mă gândesc decât că este un fel de coincidenţă. 

Adrienne nu se putu abţine: 

— Sigur! spuse ea. Și părinţii dumneavoastră și ai lui doar se 
întâmplă să aibă aceleași nume. Și arhivarul de la Brown se 
înșală și cel de la Wisconsin a făcut o confuzie și... cam asta ar fi 
ideea, nu? Asta încercaţi să-mi spuneți? 

— Nu, spuse el. Nu încerc să vă spun nimic. Decât că... sunt 
cine sunt. 

— Atunci dovediţi-o, îi spuse ea. 

Un pufnet trist: 

— Cum? 

— Faceţi un test cu poligraful! 

Adrienne își ţinu respiraţia un timp care i se păru că durează 
destul de mult, așteptându-l să răspundă. In sfârșit, Duran își 
drese glasul: 

— Okay! spuse el. Desigur! Cât de repede puteţi aranja asta? 


e Capitolul 15 e 


Când Duran îi întinse o bancnotă de douăzeci de dolari 
taximetristului, îi trecu prin cap că poate nu era o idee bună să 
facă testul. Poate c-ar fi mai bine să-i spună șoferului că a uitat 
ceva și să-i ceară să-l ducă înapoi acasă. Nu pe ochi frumoși, 
bineînţeles că i-ar plăti dublul cursei. 

Dar... se răzgândi. 

— Păstrează restul! îi spuse Duran când cobori din taxi în fața 
unei clădiri administrative greu de descris, situate în centrul 
comercial din cartierul Springfield. 

Chiar dacă Adrienne Cope își apăra propriile interese, cei doi 
conveniră asupra întrebărilor care i se vor pune (sau cel puţin 
asupra celor relevante) și Duran știa că va putea răspunde la 
fiecare dintre acestea cu sinceritate și afirmativ. Nu avea nimic 
de ascuns și nu făcuse nimic rău. 

Când o să-și dea seama și ea că el spune adevărul, poate că 
nu va mai fi așa de nerăbdătoare să continue procesul. În fond, 
el nu o condamna prea mult că îl dăduse în judecată. Sora ei era 
moartă și, indiferent cum priveai lucrurile, chestiunea cu 
certificatul de deces era îngrijorătoare. Nici măcar el nu știa 
sigur ce însemna asta, dar avea o teorie. 

Fie era victima unui șir uimitor de coincidente, fie... 

Părinţii lui își asumaseră identitățile lui Frank și Rose Duran și 
apoi îi dăduseră /ui numele copilului acestora. Așa s-ar explica 
totul (sau aproape totul: această variantă nu clarifica însă și 
problema registrelor universitare, dar aceasta era, cu siguranţă, 
doar o scăpare din baza de date). 

Din cele două posibilităţi, coincidenţă sau conspirație, ultima 
părea cea mai plauzibilă. Sigur că ea ridica o altă întrebare 
chinuitoare: de ce-ar fi avut nevoie părinţii lui să se substituie 
altei familii? Duran nu avea cum să răspundă la această 
întrebare - doar nu era el ditamai FBl-ul - dar contextul istoric în 
care aceștia trăiseră putea fi un indiciu. 

În anul morţii familiei Duran, America se confrunta cu trei 
razboaie: Războiul Rece, Războiul din Vietnam și „Războiul de- 
acasă” (cel împotriva Războiului din Vietnam). Oricare dintre 
aceste conflicte putea fi sursa încurcăturii în care se afla el în 
prezent. Oricât de nebunește suna, poate că părinţii lui fuseseră 
agenți sovietici - „este posibil” își spunea Duran - sau, și mai 


probabil, activiști pacifiști daţi în urmărire generală. Așa s-ar 
explica de ce-ar fi luat identitatea altei familii. Doar că... 

Duran nu-și amintea să-i fi auzit pe niciunul din părinţii lui 
făcând vreodată declaraţii politice de vreun fel. Nici măcar vreo 
aluzie politică. Totuși, vorba lui Sherlock Holmes: după ce elimini 
imposibilul, singura explicaţie care-ţi rămâne - oricât de 
improbabilă - trebuie să fie adevărul. Chiar și așa... nu și-i putea 
închipui pe ai lui, pe maică-sa aruncând în aer sediul Comisiei de 
înrolări, iar pe tatăl lui - furișându-se printr-un punct de control 
cu un pașaport fals și... 

„Cu mine”, gândi Duran, uitându-se la taxiul care se 
îndepărtează. 

Pe de altă parte se aflaseră de curând cazurile unor femei 
care douăzeci de ani trăiseră „sub acoperire”. Dacă te uitai la 
pozele din ziar ale doamnei Kathy Doliah, de vârstă medie, cu 
faţa ei liniștită și cu ochelarii ei obișnuiți, nu ţi-ai fi închipuit-o la 
volanul unei mașini cu evadați. Și totuși, asta făcuse... așa se 
întâmplase. 

Încercând pe cât posibil să-și îndepărteze din minte aceste 
gânduri, Duran intră în holul clădirii și căută pe avizier adresa 
biroului Sutton & Castle, Ltd. Firma se afla la etajul patru. 

Merse spre lift, apăsă butonul și așteptă - când deodată își 
dădu seama că respiraţia i se accelerase și că începea un atac 
de panică. Niciodată nu putea anticipa aceste atacuri; numai 
acasă, la el în apartament, nu avusese niciunul. 

Lângă el, o femeie într-o rochie albastră se uita ciudat la el. 
Simţise că ceva nu este în regulă cu el și, indiferent ce era, nu 
voia să aibă nimic de-a face cu asta. Duran o văzu că-și rotește 
privirea de-a lungul coridorului, căutând ajutor, fără să-l ceară 
însă - și oricum, negăsind pe nimeni. 

În acel moment ascensorul sosi la parter făcându-și simțită 
prezența cu un ding! Ușile se deschiseră și femeia în rochie 
albastră intră repede înăuntru. Duran făcu un pas în urma ei, 
dar se opri când ea întinse o mână cu palma înainte, cerându-i 
să stea pe loc, ca și când ar fi fost un câine. Apoi ușile de crom 
se închiseră și ea dispăru. 

Încă de-acum Duran simţea cum crește nivelul adrenalinei și 
cum îi pulsează prin corp și-i era deja imposibil să mai stea 
nemișcat. Găsind accesul spre scara de incendiu, începu să urce 
treptele, câte două deodată, pașii lui răsunând pe cimentul rece. 


Când ajunse la etajul patru, gâfâia de agitaţie, dar și de efort - 
ceea ce, după cum bine știa, era soluţia „perfectă” pentru un 
leșin. 

Ușa biroului Sutton & Castle era model vechi, cu un 
aranjament de geamuri legate între ele și cu numele imprimat 
cu litere aurii pe ea. Cu răsuflarea întretăiată, bătu în ușă și, 
când Eddie Bonilla îi deschise, Duran păși înăuntru un pic prea 
repede. 

— Ei, spuse Bonilla, uite cine-a venit! 

Adrienne Cope se ridică de pe o canapea din apropiere și oa 
treia persoană veni spre Duran să se prezinte. 

— Paul Sutton! spuse el, întinzându-i mâna. 

Duran îi strânse și-i scutură mână. Apoi încercă să spună ceva 
pentru că așa se cuvenea în situaţii de genul ăsta, dar nu reuși 
să scoată un cuvânt. 

— Vă simţiţi bine? întrebă Sutton. 

Duran făcu semn că da. 

— Am urcat pe scări, spuse el, gâfâind. Mi s-a tăiat... puţin 
răsuflarea! 

Spunând acestea, Duran expiră și puţinul aer pe care-l mai 
avea în plămâni, iar fără el, simţi că lumea începe să se clatine - 
sau poate numai genunchii lui. Vru să spună ceva - toată lumea 
îl privea alertată, dar nu putu să vorbească. Rezistă impulsului 
de a da bir cu fugiţii și, în schimb, se îndreptă spre un scaun de 
lângă fereastră pe care se așeză și încercă să-și recapete suflul. 

— Cred că are un atac de panică, spuse Bonilla cu o voce care 
trăda mai mult confuzie decât compasiune. 

— Oh, Doamne, murmură Sutton. Nu mi-aţi spus că tipul este 
nebun. 

— Aveţi o pungă de hârtie? întrebă Adrienne. Se sufocă! 

Inhalând aerul cu miros de lemn din pungă, Duran inspiră și 
expiră regulat, ascultând instrucţiunile lui Adrienne: 

— Așa... rar! O să te simţi mai bine! 

e 

În mai puţin de două minute criza trecu și, imediat după, 
Duran se simţi jenat: 

— Nu știu cum să vă spun, zise el, uitându-se de la Adrienne 
la Sutton și apoi la Bonilla. Se pare că am agorafobie. Uneori, 
când ies în oraș, am câte o criză și apoi îmi trece. 


Paul Sutton era un bărbat scund, ras în cap, cu o mustață 
stufoasă și cu accent de Boston. Il privi pe Duran ușor sceptic: 

— Sigur sunteţi de acord cu testul? Mai vreţi să-l faceţi? 

Duran încuviință, înclinând din cap: 

— Da, spuse el ridicându-se. Mă simt bine! Haideţi să 
începem! 

Specialistul îl conduse într-o cameră alăturată unde, lângă o 
masă de ședințe, se aflau două scaune puse faţă în faţă, de o 
parte și de alta a ei. Pe masă era un monitor cu diagonala de 50 
cm, care arăta ca un amplificator scump - „detectorul de 
minciuni” - bănui Duran - și un șir de electrozi care îi erau clar 
destinaţi „subiectului”. De la detectorul de minciuni pornea un 
cablu conectat la un calculator aflat pe jos. 

După ce Duran luă loc pe unul dintre scaune, specialistul îl 
instrui să-și desfacă nasturii de la cămașă și să-și suflece 
mânecile - ceea ce el și făcu. Apoi îi atașă lui Duran pe piept un 
tub pneumograf, îi înfășură un tensiometru pe antebraţul drept 
și-i fixă un ansamblu de electrozi pe degetul arătător de la mâna 
stângă. Bonilla și Adrienne, rămași în pragul ușii, priveau. 

— Ştii cum funcţionează aparatul, nu? 

Duran confirmă printr-o ridicare a umerilor: 

— Am văzut la televizor. 

— Dar se presupune că ai fi psihiatru, așa-i? 

— Doctor în psihologie clinică, răspunse Duran. 

— Așadar, știi la ce mă refer când îţi spun că aparatul nu 
poate fi păcălit. Procesul are următoarele etape: vom analiza 
reacţiile sistemului tău nervos vegetativ la întrebările care ţi se 
vor pune și la răspunsurile pe care le dai. lţi măsurăm tensiunea 
arterială, respiraţia și GSR-ul - factori pe care nu-i poţi controla. 

— Ce este GSR-ul? întrebă Adrienne. 

— Galvanic Skin Response, adică reacţia psiho-galvanică a 
pielii, se oferi Bonilla să răspundă. 

Văzând expresia nedumerită de pe faţa lui Adrienne, Sutton îi 
explică: 

— Este rezistenţa pielii la curenţii electrici din corp. 

— Și ce indică asta? se interesă Adrienne. 

— Este o măsură indirectă, replică specialistul, a activităţii 
corticale. Pielea devine un mai bun conducător de electricitate 
când subiectul minte, așa că GSR-ul se schimbă. 


— De ce este pielea un mai bun conducător de electricitate în 
acele momente? întrebă Duran. 

— Pentru că a minţi este stresant, spuse Sutton. Solicită mai 
mult cortexul. Și asta se poate măsura. 

Apoi Sutton se ridică în picioare, zâmbi și-i conduse pe Bonilla 
și pe Adrienne în cealaltă cameră. 

— Ce? protestă Bonilla. Noi nu rămânem? 

— Nu, nu se poate, îi spuse Sutton. Tipul este și așa destul de 
tensionat. Cu voi în cameră s-ar simţi ca și cum ar avea niște 
câini de pază lângă el. 

— Ți-e teamă că i-aș stresa prea mult cortexul, nu? 

Adrienne își dădu ochii peste cap. 

— Da, replică Sutton sarcastic, de asta mi-este teamă! Apoi 
se întoarse spre Adrienne: Trebuie să vă mărturisesc - cu un 
subiect atât de tulburat, nu știu ce-o să aflăm. 

— O! Pentru numele lui Dumnezeu! Așa zice de fiecare dată, 
exclamă Bonilla. Fă-i odată testul ăla, da? 

Sutton se întoarse în camera de examinare și închise ușa 
după el. Adrienne merse la fereastră și privi afară. Bonilla își 
trecu o mână prin păr și dădu din cap: 

— Dom'le, spuse el, l-ai văzut pe tip? De-abia mai respira, 
zău! 

Adrienne aprobă dând din cap: 

— Mi-a fost milă de el, murmură ea și chiar era adevărat. O 
clipă, a părut că se pierde cu totul. Apoi și-a revenit cumva. 

— Ei, nu te lăsa dusă de val, îi spuse Bonilla. Doar pentru că i- 
a fost rău, asta nu face din el un tip bun. 

Adrienne își înclină din nou capul. 

— Știu, replică ea și merse la telefon să-și verifice mesajele 
de la birou. 

Prin ușă auzea vocea lui Duran și a lui Sutton, dar nu 
înțelegea ce vorbesc. 

(J 

— Stai pe un scaun? Nu răspunde încă! 

Duran numără în gând până la trei și apoi spuse: 

— Da! 

— Astăzi este 8 noiembrie? 

larăși Duran procedă cum i se spusese, așteptă și apoi 
răspunse: 

— Da! 


Specialistul urmărea graficul formându-se pe monitor: 
— Stau vizavi de tine? Răspunde: Nu! 

Duran se conformă. 

Apoi trecură la testul în sine: 

— Numele tău adevărat este Jeffrey Duran? 


— Da! 
— Eşti licenţiat în psihologie clinică? 
— Da, sunt! 


„ A 
Îl 


— Răspunde la întrebare numai cu „da” sau „nu”, 
admonestă Sutton. Ești licenţiat în psihologie clinică? 

— Da! 

— Tratamentul pe care i l-ai aplicat lui Nicole Sullivan s-a dorit 
a fi pentru binele ei? 

— Da! 

e 

După ce Duran luă un taxi, Adrienne și Bonilla intrară în 
camera de examinare unde Sutton scotea la imprimantă o copie 
a rezultatelor. 

— Deci? întrebă Bonilla, frecându-și mâinile una de alta. Ce-ai 
aflat? 

Specialistul o privi pe Adrienne și ridică din umeri: 

— Am dat peste George Washington. 

Bonilla se încruntă: 

— Paul... nu mă lua cu de-astea! Despre ce vorbești? 

— Este Jeffrey Duran! 

— Nu, nu este, spuse Bonilla. 

— Mă rog, el crede că este! replică Sutton. Și când spune că 
este doctor în psihologie clinică, crede că spune adevărul! 

— Fugi de-aici! exclamă Bonilla. Noi știm că minte! Este trecut 
pe lista celor decedați! 

Specialistul înclină din cap, se lăsă pe spătarul scaunului și 
ridică palmele în sus, într-un gest gen: „Ce pot să-ţi mai spun?” 

Adrienne începu să vorbească: 

— Chiar înainte de test aţi făcut aluzie la faptul că rezultatele 
ar putea fi irelevante. 

— Așa este, admise Sutton. Dar asta pentru că era atât de 
epuizat, atât de stresat, încât mi-a fost teamă că tot ce va 
spune va apărea ca minciună. Dar nu a reieșit asta! Uitaţi-vă, 
spuse el și-i chemă în dreptul lui. 


Pe ecranul computerului erau descrise patru grafice, aranjate 
pe nivele succesive. Sutton folosi mouse-ul, duse cursorul pe 
linia marcată PNEUMO 1 și făcu click. Instantaneu, celelalte linii 
dispărură și reprezentarea PNEUMO 1 umplu ecranul. 

— Vedeţi asta? întrebă el, mișcând cursorul pe un punct de 
vârf care se înălța deasupra traiectoriei cursorului median. Asta 
este o minciună! 

— De unde știți? întrebă Adrienne. 

— Intrebarea numărul 4: „Cămașa mea este galbenă? 
Răspunde: Da!” Sutton apucă materialul cămășii sale albe între 
degete și o scutură puţin ca să-și întărească afirmaţia. Apoi mări 
pe tot ecranul celelalte reprezentări, pe rând: PNEUMO 2, 
CARDIO și GSR. Puncte de vârf asemănătoare se vedeau cam în 
aceeași zonă, pe flecare grafic. 

— Așadar? întrebă Bonilla. 

— Așadar, știm cum arată o minciună spusă de domnul 
Duran. Acum, uitaţi-vă aici, le spuse el, mișcând cursorul pe linia 
ușor oscilantă de pe reprezentarea GSR-ului. Asta-i adevărul! Se 
vede bine: niciun fel de stres. 

— La ce întrebare? se interesă Adrienne. 

— O altă întrebare-test: „Stai pe un scaun? Răspunde: Da!” 
Stătea pe scaunul din faţa mea. 

— Și când l-aţi întrebat dacă este Jeffrey Duran? 

Sutton își consultă însemnările și mută cursorul într-o zonă a 
liniei graficului care era aproape dreaptă. 

— Inţelegeţi ce vreau să spun? Apoi revăzu fiecare cadru în 
parte - reprezentările cardio, pneumograful abdominal și 
pneumograful toracic: Nu apare nimic! Aici totul rămâne 
orizontal, aproape liniar. 

Nimeni nu mai spuse nimic preţ de câteva secunde. În cele 
din urmă, Bonilla pufni în râs: 

— Ticălosul a păcălit detectorul de minciuni! 

Sutton încercă să-l corecteze: 

— Nu poate fi păcălit. 

— Ba el /-a păcălit, Paul! Noi știm că el nu este Duran. 

— El crede că este! 

— Pe dracu'! 

Tăcură din nou cu toţii și dintr-o dată erau atenţi la zgomotul 
circulaţiei din stradă care se auzea ca un zumzet scăzut. În cele 
din urmă, Sutton spuse: 


— De fapt, nu prea poţi „să păcălești” aparatul. Pentru că 
Bonilla se pregătea să obiecteze, Sutton ridică o mână ca un 
elev care vrea să răspundă la școală și spuse: Ascultă-mă până 
la capăt! Dar se poate, dacă te pricepi, să modifici puţin 
rezultatele. 

— Cum ar fi cu ajutorul pastilelor? întrebă Bonilla. Dacă iei 
câteva pastile de Valium... 

— Chiar și cu pastilele, maximul pe care poţi să-l faci este să 
creezi anumite ambiguităţi. Dar eu nu văd asta pe acest test. Nu 
există ambiguităţi. Fiecare indicator este limpede ca bună ziua. 

— Și asta ce ne spune? întrebă Adrienne. 

— Păi, dacă pare adevărat, dar voi știți că este o minciună, 
presupun că este posibil... 

— Ce este posibil? întreba Bonilla. 

— Ca tipul să fie un psihopat. 

— Bingo! exclamă Bonilla. 

— Se întâmplă foarte rar, remarcă specialistul, dar există 
posibilitatea ca domnul Duran - sau oricine ar fi el - să fie altfel 
construit decât mine sau decât voi. 

— Cum adică? întrebă Adrienne. 

— Un psihopat este o persoană lipsită de empatie, cineva 
care nu are nicio dimensiune morală. Vorbim, așadar, despre o 
persoană care nu prea poate să distingă între bine și rău în sens 
etic. Pentru persoana în cauză totul se rezumă la a-i fi /ui; bine. 
Așa că, dacă minte, astă nu-i cauzează niciun stres. lar 
dispozitivul nostru tocmai asta măsoară. În concluzie... 

— Dar când i-ai cerut tu să mintă, s-a observat stresul. Ne-ai 
arătat exemplul cu „este cămașa mea galbenă?” 

Sutton zâmbi: 

— Corect! Ce-i drept, când am spus că nu poţi să păcălești 
aparatul, de fapt voiam să spun că nu poţi să mimezi adevărul. 
Dar poţi să mimezi o minciună. 

— Cum? 

— Inducându-ţi stres! Unii infractori știu asta și folosesc 
diverse tehnici ca să producă rezultate „neconcludente”. Pentru 
că dacă fiecare răspuns se prezintă drept minciună - chiar și 
cele clar adevărate, cum ar fi verificarea numelui... Sutton se 
întrerupse, ridicând din umeri: Aceste rezultate nu se pot folosi. 

— Ce fel de tehnici? 

Sutton ridică din umeri: 


— De exemplu, cunoștințele generale funcționează. 
Operatorul pune o întrebare. Subiectul face un mic calcul 
matematic în gând, răspunzând în același timp la întrebare, iar 
stresul generat de calcul face ca răspunsul să pară minciună. 
Sau poţi să-ţi muști interiorul gurii sau să te ciupești. Durerea 
este percepută de aparat în același mod ca stresul. 

— Așadar, spuse Adrienne, vreţi să spuneţi că Duran știa că 
trebuie să facă în așa fel încât răspunsurile care sunt clar 
minciuni doar să arate ca niște minciuni? 

Sutton își împreună mâinile: 

— Păi, Eddie chiar spunea că amândoi aţi fost surprinși când 
tipul a acceptat să facă testul. Prin urmare, probabil că știa 
dinainte despre ce va fi vorba. 

— Scout vrea să-ţi spună că băieţașul este un nemernic cu 
sânge rece - așa este, Paulie? 

Sutton înclină din cap, gânditor: 

— Da, spuse el, și dacă aveţi dreptate în privinţa identităţii lui, 
este de mirare că tipul are mâini și picioare. 

— Cum vine asta? întrebă Adrienne, complet debusolată. 

Bonilla pufni: 

— Adică... 

Sutton aprobă, dând din cap: 

— Individul este un șarpe. 


e Capitolul 16 œ 


Lăsându-se pe spate pe bancheta taxiului, Duran privea cum 
se aburesc geamurile și asculta roţile scrâșnind pe asfalt, în 
ploaie. Ar fi trebuit să se simtă bine. Ar fi trebuit să fie fericit. 
Gesturile și comportamentul specialistului îi dăduseră de înţeles 
că trecuse cu brio testul detectorului de minciuni. Ceea ce ar fi 
trebuit să-l facă să se simtă... confirmat, într-un fel. Dar în 
realitate mai simţea încă o ușoară nesiguranţă, încă se simţea 
stingher în propria piele. 

În faţă, ștergătoarele funcționau la viteză maximă, însă fără 
prea mult folos. Ploaia cădea în stropi mari, împroșcând 
parbrizul cu norișori de picături fine, urmate de râuleţe de apă, 
încetinind aproape de tot mersul. 

— Ploaia asta e de belea, remarcă șoferul. 

Duran confirmă dând din cap și, observând stegulețul de pe 
bord, replică fără să se gândească: 

— Lavalas! 

Şoferul nu reacţionă imediat, întâi tăcu și apoi își privi clientul 
prin oglinda retrovizoare: 

— Pale Creole, zanm?” 

Duran se uită la el: 

— Poftim? 

— Am spus: Pale Creole - nu? 

— Nu, răspunse el. Nu cred! 

Șoferul zâmbi în sinea lui și ridică din umeri: 

— Atunci, înseamnă că știți doar câteva cuvinte. Lavalas 
înseamnă „ploaie torențială”. 

Duran încuviinţă cu un semn din cap, nedându-și seama cum 
de știuse acel cuvânt. Poate de la televizor, dar... zanmi 
însemna  „prieten”. De undeva îl știa și pe acesta. 
„Dumnezeule!”, gândi el și privi pe fereastră  dârele 
strălucitoare, roșii ale stopurilor de la mașini. 

— la te uită! exclamă șoferul. S-a oprit ca... 

Duran observă în față o Toyota Lexus oprită în mijlocul unei 
băltoace imense. Apa inundase aproape două benzi și toată 
circulaţia trebuia să se strecoare pe lângă obstacol. 

— Te deranjează puţină muzică, șefu'? 

Duran făcu semn că nu: 


10 „Vorbești creola, prietene?” (creolă) (n.tr.). 


— Nu! Mi-ar plăcea chiar! 

Şoferul introduse o casetă în aparatul pe care-l avea la bord. 

— Mi-ar fi plăcut să am ceva Konpa pentru dumneavoastră, 
dar, în general, clienţilor mei nu le plac trompetele. Și-atunci am 
cu mine Marley... 

Caseta începu să cânte: 


No woman, no cry... 


Taxiul mai înaintă câţiva centimetri și se opri, apoi iar înaintă 
puţin și iar se opri, curios - parcă în același ritm cu muzica. 
Duran se așeză mai comod pe banchetă, închise ochii și începu 
să se gândească: „Konpa... Dar a cui Konpa? EKlips?... Sweet 
Mickey... Tabou”. De unde-i veniseră astea în minte? Cum de 
știa el despre muzica asta? De la televizor? Poate, dar nu prea îi 
venea să creadă. Era ceva mai mult decât asta, gen déjà vu sau 
poate povestea aia cu reincarnarea, la care se mai gândise el. 

Și gândul acesta îl cutremură. 

Se întâmpla ceva ciudat în mintea lui și orice-ar fi fost era 
total independent de controlul lui. Era ca și când identitatea sa, 
conștiința sa de sine se dezintegra ca și tencuiala care cade de 
pe o casă veche. 

Erau momente când părea că-și amintește - își amintea 
realmente - o altă viaţă. Vocea taximetristului - „Pale Creole, 
Zzanmit” - și faţa lui neagră, rotundă... Erau specifice Insulei 
Haiti. Duran simţea mirosul acelui loc - un amestec de iasomie, 
rom și alge de mare. Era un loc unde fusese, un loc pe care-l 
cunoștea bine. Dar când? Și de ce? Nu putea preciza. Nu știa 
decât că amintirile lui despre Haiti erau tridimensionale și legate 
de identitatea sa, spre deosebire de multe altele (cum ar fi 
amintirea mamei sale). Aceste amintiri erau reale, și nu o 
reminiscență a show-urilor de televiziune și a articolelor. 

Și nu numai atât. Mai erau și alte amintiri sau frânturi de 
amintiri pe care nu și le putea explica. 

Spre exemplu, părea că știe multe despre micologie. Această 
arie de cunoștințe ieșise la iveală într-un supermarket pe când 
voia să cumpere ciuperci. Deodată, își dădu seama că 
taxonomia ciupercilor îi era la fel de familiară ca și numele 
președinților - o litanie de hribi, bureţi și micelii. Astea de unde 
mai erau? 


„| remember when we used to sit...” 

Și mai erau iahturile. Era aproape sigur că în trecut avusese o 
barcă cu pânze. Undeva într-un loc cu multă ceaţă, poate 
Portland sau Vancouver. Dar... nu! Astea erau doar nume de 
locuri pe care le prinsese din zbor. Nu le vizitase. Însă știa prea 
bine cum e să navighezi - putea simţi sub tălpi senzaţia 
schimbării direcției de deplasare a bărcii, simţea pe buze stropii 
de apă împroșcaţi, vedea lumina soarelui dansând pe valuri și 
pielea strângându-i-se de la sare. 

Dar totul era așa de efemer! Pe cât de ușor îi încolțeau în 
minte aceste amintiri, la fel de repede îi dispăreau. Și oricât de 
mult încerca să se agaţe de ele sau să le exploreze, îi dispăreau 
din minte complet ca niște cuburi de zahăr dizolvate într-o cana 
de ceai. În final, el nu mai rămânea decât cu amintirea unei; 
amintiri: 

„In the government s yard in Trenchtown...” 

Taxiul ajunsese pe Connecticut Avenue acum și treceau pe 
lângă Grădina Zoologică. În faţa Barului Monkey, o oază de 
lumină de neon roșie clipea intermitent în întuneric. Deranjat, 
Duran își schimbă poziția pe banchetă, ferindu-și privirea de la 
stradă. 

Exista o amintire pe care nu voia să o aducă la suprafaţă, pe 
care se străduia cu disperare să nu și-o amintească. Era o 
imagine care-i întorcea stomacul pe dos, un tablou cu ziduri de 
culoare ocru într-un abator de la marginea orașului, cu sânge 
coagulat pe bagheta brodată, dintre tavan și perete. Sângele 
era peste tot. Îngroșat și închegat, mustind pe jos și 
murdărindu-i pantofii. 

— Vă simtiti bine? 

Probabil că gemuse pentru că șoferul se uita la el în oglinda 
retrovizoare, iar faţa lui exprima îngrijorare. 

Duran înclină din cap: 

— Da, spuse el. Dar... mă doare o măsea! 

Şoferul rânjea în momentul când opri mașina în faţa clădirii 
unde locuia Duran. 

— O secundă, zise el, am crezut că vă chinuie un /oa. 

Apoi râse. 

Duran zâmbi. Îi dădu șoferului o hârtie de douăzeci de dolari, 
se întinse să deschidă portiera și scoase un picior afară din 


mașină. În acel moment pe capotă se auzi ploaia ropotind 
puternic într-o aversă neașteptată. 

— Poţi să mai zăbovești, amice! îi spuse șoferul pe un ton 
grijuliu. Stai pe loc! Până intri în casă o să fii leoarcă. 

Duran îi mulţumi, dar cobori totuși și exact cum îi spusese 
șoferul, în secunda următoare hainele îi erau ude fleașcă. Nu că 
asta l-ar fi deranjat. Ploaia și frigul îl făcură să uite de camera cu 
pereţi ocru și asta era o binecuvântare. Rămase o clipă în ploaie 
și apoi intră în holul extrem de curat și îngrijit de la intrare al 
clădirii, acum gol și cufundat în liniște. „Acasă din nou, ce bine! 
Ce bine!” gândi el, cuvintele sale ascunzând mult sarcasm. 

Adevărul era că nu se simţea nicicum legat de locuinţa lui. Era 
ca un fel de cameră dublă închiriată într-un hotel sau ca 
apartamentul unui prieten care era plecat din oraș în week-end. 
Era confortabil, desigur, dar parcă nici nu era chiar al lui. 

Cinci minute mai târziu, Duran era deja la duș, încălzindu-se 
sub aburul fierbinte al apei care-i cădea pe umeri. De îndată ce 
intrase în apartament, începuse să-i fie mai bine, dar bine, în 
adevăratul sens al cuvântului, se simţi abia după ce se șterse cu 
prosopul și se așeză pe canapea cu telecomanda în mână, 
urmărind-o pe Jane Pauley. 


e Capitolul 17 e 


Depoziţia lui Ace Johnson se amână ore întregi pentru că 
avocata principală a acuzării aștepta pe Aeroportul La Guardia 
„condiţii meteo favorabile” ca să poată lua înapoi avionul spre 
Washington. S-ar fi putut cere un alt termen pentru săptămâna 
viitoare, dar nu le convenea lor să amâne. Slough pleca din oraș 
a doua zi dimineaţă, iar Johnson avea programată o operaţie de 
hernie la începutul săptămânii viitoare. 

Așa că avocaţii conveniseră să se înceapă cât mai repede 
posibil luarea depoziţiilor, ceea ce se și întâmplă, într-un târziu, 
la 4:15, în după-amiaza aceea. Ședinţa de judecată dură cam 
până aproape de ora 9, când toată lumea era deja epuizată. 

Deși compromisurile făcute și de o parte, și de alta se 
încadraseră în limitele normalului (din punctul de vedere al 
clientului), nu se putea spune că Adrienne se alesese cu prea 
multe laude. Din contră. Rolul ei în sala de judecată era, în 
principal, de avocat-asistent. Cu alte cuvinte, se afla acolo 
pentru a-i anticipa toate nevoile lui Curtis Slough. Cu toate 
acestea însă, ea eșuase în a se achita de sarcina ei mai mult sau 
mai puţin. Rătăcise un memoriu pe care șeful ei intenţionase să- 
| prezinte în proces și, puțin după aceea, fusese atenţionată că 
visa cu ochii deschişi pe la jumătatea mărturiei martorului lor. 

Acestea fuseseră cuvintele lui Slough: „Visezi cu ochii 
deschiși!” În realitate, Adrienne căzuse pe gânduri, amintindu-și 
atacul de panică al lui Duran din ziua precedentă. Aproape că 
intrase și ea în panică, văzându-l în starea aceea, și încercase să 
respingă din mintea ei ideea că ea i-ar fi putut cauza atâta 
spaimă. Dar poate că Bonilla avea dreptate. Poate că Duran 
doar se prefăcuse. Poate că era un lup în blană de oaie, un 
psihopat, asemenea criminalului în serie, Ted Bundy. 

Și Ted Bundy era un tip arătos. Și nu se folosea el de un fel de 
proteză falsă pentru braţul său, ca să le ceară astfel ajutor 
femeilor? Nu așa îi atrăgea în capcană, cu presupusul lui 
handicap? Victimele sale erau luate prin surprindere, pentru că 
atacatorul părea iniţial vulnerabil, nicidecum periculos. 

Adrienne voia cu tot dinadinsul să plece acasă, să se 
ghemuiască sub pătură și să se culce, dar Slough îi făcuse o 
propunere pe care nu o putuse refuza: 

— Hai să mergem să mâncăm ceva, spusese el. A fost o zi 
cumplită! 


— Cred că Johnson s-a descurcat binișor, spuse Slough 
admirativ, înghițind o gură de mâncare cu o gură de martini. 

Adrienne ridică din umeri: 

— Nu trebuia decât să ţină minte să spună că nu-și amintește. 
Era, realmente, ceva care nu-i solicita prea mult gândirea. 

Slough pufni ușor: 

— Chiar și așa!... Apoi se lăsă pe spătarul scaunului și își 
înălţă capul, vrând parcă să spună ce să se mai facă el cu ea; în 
cele din urmă, se aplecă în faţă și, pe un ton confidenţial, 
remarcă: Păreai un pic stresată după-amiaza asta. Tot problema 
aia cu sora ta? 

„Tot?” gândi ea. Abia dacă trecuseră trei săptămâni. Și 
„problema aia”? Ca și când moartea lui Nikki era ceva de care 
să-i fie rușine, ceva care nu putea fi pomenit într-o companie 
selecta. ă 

— Îmi pare rău, replică Adrienne. Mă gândeam la altceva. Își 
scutură capul și spuse: N-o să se mai întâmple! 

Faţa lui Slough se aprinse cu o ușoară îngrijorare: 

— Dacă ai nevoie să-ţi iei niște zile libere... Adică, am 
observat că erai absentă și ieri după-amiaza. 

— Eu... 

Slough ridică o mână: 

— Nu contează! Nu vreau să fiu indiscret. Dar dacă ai nevoie 
de puţin timp liber... 

Adrienne scutură din cap într-un gest reflex. 

— Ei, anunţă-mă dacă ai nevoie! spuse el și o bătu ușor pe 
braţ. , 

„Putin timp liber? O, ho-ho! gândi Adrienne. Asta este unul 
dintre acele momente când nu mai știi cum s-o scoţi la capăt!” 
Oftă încet, își prinse buza de sus cu dinții, apoi îi dădu drumul și 
zâmbi spre el, cu colțurile ochilor încreţite. Un zâmbet /arg, un 
zâmbet sincer, mult exersat cât fusese la Casa de Copii. 

Nikki întotdeauna se distrase pe seama zâmbetului ei 
nevinovat, cu ochi de copil, pe care-l folosea în momente de 
criză. „Oh, uite-o pe micuța orfană cu zâmbetul ei care parcă 
zice: «Vă rog frumos, frumos să m-adoptaţi!»” obișnuia ea să 
spună. 

Numai că de data asta mesajul zâmbetului lui Adrienne era: 
„lertaţi-mă!” 


— Am fost un pic distrată, spuse ea. Știţi, povestea cu Nikki... 
Adrienne își privi mâinile, apoi se uită din nou în sus spre Curtis 
Slough: Ea era... îmm!... știți, ultima mea rudă rămasă în viaţă! 
Apoi, ca și când și-ar fi deschis prea mult sufletul, se grăbi să 
adauge: Nu c-am fi fost foarte apropiate. 

— Nu mai ai pe nimeni altcineva?! întrebă Slough. Niciun fel 
de rude!? 

Ochii larg deschişi și tonul lui sugerau că găsea situaţia ei 
tristă și, în același timp, neobișnuită. 

Ea ridică din umeri: 

— Nu! Numai eu am rămas: ultima descendentă! 

— lisuse! exclamă el. 

— Da, ei bine, ca și el de altfel, spuse Adrienne cu o voce 
seacă. 

Slough nu se prinse din prima. Apoi, după o secundă, își lăsă 
capul pe spate într-un hohot de râs bine exersat și-și clatină 
degetul arătător în direcţia ei: 

— Uite-ţi viteza aia de reacţie pe care ţi-o știm cu toţii! S-o 
vedem mai des! 

(J 

Era 11:15 când Adrienne ajunse în sfârșit în cartierul ei, Mount 
Pleasant, după ce așteptase douăzeci de minute autobuzul și 
abia se mai ţinea pe picioare când se îndrepta spre casă. 

Ca de obicei, în fața Cantinei Diaz, de pe colț, stătea un grup 
de bărbaţi. Lui Adrienne îi plăcea muzica din bar care se auzea 
prin ușa deschisă, dar de fiecare dată o deranjau privirile 
insistente ale bărbaţilor și exclamațţiile lor șoptite: 

— Al-iiii Que chica sabrosa!” 

Așa că își continuă drumul spre casă ocolind zona din 
vecinătatea barului când traversă pe trotuarul opus, ca și când 
ar fi evitat o baltă. 

Strada pe care locuia ea, Lamont, era situată într-o zonă 
rezidențială formată din vile moderne, așezate una lângă alta, 
multe dintre ele având nu doar proprietari unici, ci și 
apartamente închiriate. În cartier primele două străzi erau pline 
de case frumos renovate, dar puţin mai încolo, spre Zoo, unde 
locuia ea, așa-zisa înnobilare a zonei fusese înceată și inegală, 
cartierul păstrând o alură urbană care menținea preţurile 
proprietăţilor la valori mici. Nu era propriu-zis un cartier 


11 „Ah! Ce tipă bună!” în spaniolă în original. (n.tr.). 


periculos, dar din când în când aveau loc spargeri și tâlhării, iar 
pietonii, mai ales femeile, erau precauţi. Noaptea târziu, ele 
aveau tendinţa să meargă pe mijlocul străzii, în loc de trotuar 
(cum făcea și Adrienne acum). 

Când se construiseră imobilele, se obișnuia să se facă alei 
interioare, în spatele blocurilor, și exista o întreagă reţea a 
acestor alei paralele, și de o parte, și de alta a străzilor 
principale. In prezent, aleile erau străjuite de garaje care se 
deosebeau evident prin materiale și design: unele erau parcă 
azvârlite din prefabricate, altele erau construite din cărămizi și 
aveau felinare. 

Intrarea în apartamentul lui Adrienne de la subsol era în 
spatele unei vile construite în stilul conacelor sudiste și avea 
acces la el numai printr-un garaj. Ca să ajungă la el, trebuia să 
parcurgă toată acea alee dosnică și care nu prezenta niciun 
pericol în timpul zilei sau când venea cu mașina ei și putea folosi 
telecomanda pentru deschiderea ușii de la garaj, fără să mai 
coboare. Insă în ultima vreme, abia dacă mai mergea cu mașina 
la serviciu, pentru că o costa 12 dolari pe zi locul de parcare. Și 
apoi, se întâmpla rar s-ajungă acasă pe lumină (excepţie făcând, 
poate, serile de vară). Cu alte cuvinte, aproape zilnic trebuia să 
se confrunte cu pericolul venitului ei seara, pe aleea din spate. 

Și într-adevăr se temea puţin, pentru că vila era situată la 
mijlocul străzii principale, adică simetric la mijlocul aleii 
interioare. De fiecare dată, Adrienne avea grijă să se uite bine în 
jur înainte de a intra pe alee. Dacă vedea pe străduță bărbaţi 
stând de vorbă, cum se întâmpla uneori, se ducea la intrarea din 
faţă și o suna pe domnișoara Spears, care o lăsa să intre pe la 
ea spre ușa interioară care dădea la subsol. Însă nu-i prea 
plăcea să facă asta. De cele mai multe ori, proprietara dormea. 

In seara asta totuși, nu era nimeni pe alee. Sau, cel puţin, nu 
văzuse ea pe nimeni. Singura mișcare pe care o observase era 
cea făcută de o pisicuţă care pășea cu preţiozitate pe marginea 
unui gard lăturalnic. Intrând prin ușa de la garaj, Adrienne 
traversă curtea mică din spatele casei și descuie ușa 
apartamentului ei. Aceasta era o ușă maro, urâtă, o „intrare de 
serviciu”, pe care  domnișoara Spears încercase s-o 
„înfrumuseţeze” cu o coroniță câmpenească. Lui Adrienne îi 
displăcea coronița, chiar mai mult decât ușa în sine. Era făcută 
din panglici de bumbac pepit, împletite și avea un element 


decorativ făcut din crenguţe în forma unui cuib de păsări plin cu 
ouă din pap. 

Dacă ar fi avut tăria necesară, Adrienne i-ar fi dat foc, dar nu 
voia s-o supere pe proprietara ei. Așa că păstrase în continuare 
hidosul obiect în locul unde fusese atârnat, sperând că va avea 
norocul să-l fure cineva. 

De fapt, nimic n-ar fi putut să însenineze „buncărul 
antiatomic” (cum îi spuseseră colegii ei din Georgetown). Dar 
era ieftin și curat și, poate lucrul cel mai important, era numai și 
numai al ei. În concluzie, era recunoscătoare să-l aibă, chiar 
dacă avea puţin mucegai și era întunecos, și nu prea mare. 

Ajunsă acasă, Adrienne își aruncă haina și servieta pe 
canapea, apoi oftă când zări în colțul camerei punga de 
cumpărături în care avea urna lui Nikki. „Aș putea măcar s-o 
despachetez”, gândi ea. Scoase cutiuţa de lemn din pungă, apoi 
urna din ea, dar apoi îi fu imposibil să hotărască unde s-o așeze. 
În sfârșit, decise s-o așeze în biblioteca de lângă ușă. Își scoase 
pantofii și merse în bucătărie unde o încercă din nou un 
sentiment adânc de pierdere și de însingurare la vederea 
castronului gol al lui Jack, aflat pe jos lângă frigider. 

Jack stătuse la ea puţin, dar cu toate acestea îi simţea lipsa. 
Deși câinelui îi era mult mai bine cu Ramon, ei i-ar fi fost și mai 
bine dacă rămânea la ea, pentru că o amuza și o făcea să nu se 
mai gândească la alte lucruri. 

Cum ar fi... ce să facă cu cenușa lui Nikki? Trebuia neapărat 
să pregătească un fel de ceremonie. Ceva restrâns - doar ea și 
sora ei - ceva legat de apă și de vânt. Dar nu în seara asta. 

Merse în dormitor, se îmbrăcă în pijama și-și alese hainele 
pentru a doua zi. Apoi se băgă în pat între pături și deschise 
televizorul. Nu era nimic. Mada!” Și totuși, nu putea s-adoarmă. 
Era încă agitată de la cele trei pahare de cafea French Roast pe 
care le băuse în timp ce lucrase la notițele pregătitoare pentru 
proces și de la espresso-ul de după cină, băut cu Slough. Așa că 
alese o carte de pe noptieră: Trenul de noapte (Night Train) a lui 
Martin Amis. Era o carte scurtă, dar pe care ea o tot citea de 
câteva săptămâni. Poate va reuși s-o termine în seara asta. Ba 
nu! Era toată despre o sinucidere: un poliţist, un vechi prieten 
de familie al victimei, ancheta motivul ascuns în cazul sinuciderii 
acelei femei. Și, după cum afla spre final, de fapt nu exista 


12 Nimic, în spaniolă în original, (n.tr.). 


niciun motiv ascuns. În realitate, cu toate că avea o slujbă 
minunată și o familie iubitoare, femeia pur și simplu nu mai 
credea că viața merita trăită. Ce era așa de îngrozitor în asta? 

Dar cum rămâne cu Nikki? Care fusese motivul e;? Ajunsese 
să se omoare din cauza nefericirii și a sentimentului de vină 
inoculate de scenariul abuzului satanist dezvoltat de psihiatrul 
ei? Sau poate ajunsese la concluzia că nu mai era aceeași și nici 
nu va mai fi - că aventura din Europa o schimbase profund? Sau 
fusese altceva care o făcuse să răstoarne radiatorul în cadă? 
Putea fi ceva legat de arma aceea teribilă pe care o avea? De 
unde să fi avut Nikki pușca? Știa, oare, s-o folosească? Adrienne 
se îndoia, dar... în acel moment îi răsări în minte ideea că exista 
posibilitatea ca sora ei să se fi sinucis pentru a se opri din a face 
altceva mai rău. 

„Ca de exemplu?” se întrebă Adrienne. Și imediat primi 
răspunsul: „Păi, avea o armă. Poate intenţiona să omoare pe 
cineva. Poate intenţiona să omoare mai multe persoane, ca 
puștii aceia din Colorado. Poate că era atât de nefericită și de 
supărată pe lume, încât plănuia un masacru. Dar, în final, 
oripilată de propriile intenţii... se sinucisese”. 

Adrienne puse mâna pe cartea Secrets of the Ya-Ya 
Sisterhood. Părea o opţiune mai bună decât Night Train, iar ea 
părea prea obosită ca să mai poată adormi. 

Dar nu reușea să și-o scoată pe Nikki din minte. Problema 
era... că Bonilla avea dreptate. Nu știa prea multe despre sora 
ei. Nu știa nici măcar ce-i plăcea sau ce o emotționa. Fusese și 
rămăsese pentru ea un mister. 

Măcar dacă ultimele capitole ale relaţiei lor n-ar fi fost atât de 
triste! Chiar și în seara morții lui Nikki, Adrienne se bucurase în 
sinea ei când sora ei nu-i răspunse la ușă și gândise: „Grozav... 
e plecată, a uitat de cină!” Când, de fapt, nu era deloc plecată în 
oraș. Era moartă! 

Deja, în ultima perioadă, asta era tot ce mai rămăsese din 
relaţia lor - cinele luate împreună și chiar și acestea erau 
„otrăvite” de fanteziile aiurite ale surorii ei despre abuzul sexual 
al sataniștilor. Numai despre asta voia Nikki să vorbească, de 
parcă ar fi simţit nevoia interioară să reia la nesfârșit aceeași 
poveste. Și întotdeauna cina se încheia cu o ceartă, Nikki 
insistând că Adrienne era în faza de negare. „Nu-ţi amintești 
pentru că nu vrei să-ţi amintești. Este tipic acest lucru!” 


Dar Nikki nu avea dreptate. Niciodată, nici măcar o secundă, 
Adrienne nu considerase „amintirile” lui Nikki ca fiind reale și pe 
ale ei, incerte. În mod sigur, memoria ei nu o înșela și nu avea 
cum să fie în faza de negare. Amintirile ei erau certe și 
complete, încă își mai amintea felul în care Deck o prindea de 
picioare, o ridica în aer ca să o ia pe umeri și-i cânta: „Dii, 
căluțu', dii!...” și mergea cu ea așa în susul și în josul străzii. lar 
când ea îi cerea, o lua de încheieturi și o învârtea prin aer până 
se simţea ameţită de tot și abia mai rezista. Alteori, o lua de 
mâini și o lăsa să se urce cu tălpile pe el, călcându-i pe șolduri și 
chiar până aproape de piept, ca să poată face o tumbă pe spate 
în aer și să aterizeze în picioare. Și juca tot felul de alte jocuri cu 
ea: „Nu te supăra, frate” sau „Spânzurătoarea”. Adrienne încă 
își mai amintea vocea moale, joasă a Marlenei, cântându-i, în 
timp ce o legăna atunci când nu putea s-adoarmă: „Nani, nani, 
puiul mamii...” 

Puteau fi oamenii aceștia aceleași persoane care se 
presupunea că umblaseră cu lumânări și glugi și făcuseră filme 
obscene? Ideea aceasta i-ar fi stârnit râsul, dacă n-ar fi fost atât 
de scabroasă! 

Și totuși, din cauza lui Nikki, Adrienne analizase aceste 
amintiri asemenea unui anchetator, reevaluând în minte fiecare 
episod care ar fi putut avea vreo conotaţie sexuală. Când 
Marlena spunea: „Dă să pup ca să-ţi treacă durerea!...” putea 
însemna asta... altceva? Sau când Deck o legăna pe un 
genunchi și îi cânta: This is the way the ladies ride, Nim, Nim, 
Nim...” Era asta doar o joacă? 

„Da, gândi ea, era. Era doar o joacă.” Indiferent cât de 
profund analizase acele scene, ele rămâneau la fel: inocente, 
Deck și Marlena - nevinovați, iar afecțiunea lor - nepătată. ȘI 
Adrienne îi purta pică lui Nikki (și, prin extensie, lui Duran) 
pentru că o făcuseră să-și reconsidere copilăria printr-un con de 
suspiciune. Era o trădare faţă de Deck și Marlena. Și era ceva 
murdar. 

Reveni la cartea pe care o avea în mână și-și rearanjă pernele 
la spate. Dar eroinele nu reușeau să-i capteze atenţia. Așa că 
puse un semn de carte acolo unde rămăsese, închise cartea cu 
zgomot și stinse lumina. Auzind o mașină intrând în trombă pe 
aleea din fața garajului, și văzând luminile farurilor cum îi 


pa „Așa călăresc domnișoarele!” (engl.) - cântecel pentru copii. (n.tr.). 


alunecă pe pereţi și pe tavan, Adrienne se gândi că erau fete de 
la colegiu, asemenea celor din carte. 

„Poate că este cazul să uit de Duran. Să-l las pe mâna 
poliţiei.” Procesul civil s-ar putea să fie o pierdere de vreme. 
Oricine ar fi Duran, în realitate, nu va mai rămâne mult prin 
preajmă. Orașul nu-i mai oferă nimic, mai mult îl dă de gol. 
Așadar, probabil chiar în acest moment își face bagajele. 

„Bagajele...” 

Adrienne se ridică în capul oaselor și aprinse lumina. Dacă își 
strângea lucrurile însemna că lua totul: haine, mobilă și dosare; 
inclusiv dosarul medical al surorii ei. ÎI lua cu el sau îl arunca. 

lar ea îl voia. 

Și fiind ruda cea mai apropiată, avea dreptul să-l ceară. Dar, 
dacă i l-ar fi cerut lui Duran printr-o scrisoare sau la telefon, 
probabil că acesta „l-ar curăța” înainte să i-l dea. Prin urmare, 
avea nevoie de un pretext, un motiv să-l viziteze pentru a-i 
putea cere dosarul în persoană, la el la cabinet, fără a-i oferi 
posibilitatea de a-și inventa scuze. Într-un minut „găsise” deja 
un motiv. 

Se dădu jos din pat, își scoase agenda cu arc din servietă, 
găsi numărul lui Duran și îl sună. Ceasul de pe noptieră arăta 
12:15. Spre surpriza ei, după un singur apel, Duran răspunse: 

— Alo? 

„Asta e nebunie curată, gândi ea. O să i se pară că-l 
hărțuiesc!” 

— Alo? repetă Duran. 

Adrienne era pe punctul de a închide, apoi se gândi că 
probabil el putea să identifice pe telefon cine-l sunase, ceea ce 
ar fi înrăutățit și mai tare lucrurile. Telefoane anonime, date 
târziu în noapte! 

— Domnule Duran? întrebă ea. 

— Da? 

— Sunt Adrienne Cope! 

— Oh! 

— Îmi cer scuze dacă v-am trezit! 

— Nu, nu m-aţi trezit, mă uitam la televizor. 

— Oricum, n-o să-mi fac un obicei din a vă suna la asemenea 
ore, dar am fost atât de ocupată la birou, încât abia acum am 
găsit un moment liber. 

— Înţeleg! 


Pentru că ea nu mai zise nimic, umplu el tăcerea: 

— Și motivul pentru care m-aţi sunat este... 

„Treci la subiect”, își spuse Adrienne în gând. 

— În primul rând, voiam să vă mulţumesc că aţi acceptat 
testul cu detectorul de minciuni, îi spuse ea. 

— Am făcut-o cu plăcere, răspunse el. 

— Nu eraţi obligat!... 

— N-am nimic de ascuns, spuse el. 

— Păi... motivul pentru care v-am sunat... e că am un cec. 

— Poftim? 

— Un cec pentru dumneavoastră. Ca executor testamentar al 
lui Nikki fac o distribuire parţială a averii ei. In esenţă, sunt banii 
din contul ei curent. 

— Dar de ce... mie? 

— Sunteţi trecut în testament! 

O vreme nu se mai auzi nimic pe fir. În cele din urmă, Duran 
spuse: 

— Știţi ceva... de ce nu-i ţineţi dumneavoastră? Eu nu-i vreau. 
Indiferent ce s-a întâmplat, am dezamăgit-o pe Nico! 

„O, scutește-mă!” îi veni ei pe buze, dar se opri la timp și 
spuse: 

— Vă înțeleg, dacă așa simţiţi, dar sunt convinsă că există o 
fundaţie căreia îi puteţi dona. În orice caz, aş vrea să trec să vi-i 
las. 

Duran răspunse, greu: 

— MI-I puteţi trimite... prin poștă! 

— Da, aș putea, replică ea, dar mai am un motiv pentru care 
vreau să trec pe la dumneavoastră. Să zicem, sâmbătă! E bine? 
Nu vă rețin mai mult de un minut! 

Pe fundal Adrienne auzea sonorul televizorului, un susur ușor 
de râs. 

Duran tăcu o clipă, apoi răspunse: 

— Care ar fi celălalt motiv? 

Vocea lui părea lipsită de expresie, ca de robot. 

Adrienne trase adânc aer în piept: 

— De fapt, mă gândesc să renunţ la proces, spuse ea, 
surprinzându-se pe sine cel puţin la fel de mult pe cât îl 
surprinse pe Duran. Numai să-mi povestiţi câte ceva despre 
Nikki. 


Duran tăcu o bună bucată de timp și, pe moment, lui 
Adrienne i se păru c-ar fi fost mult mai prins de ceea ce urmărea 
la televizor decât de conversaţia cu ea. În final, spuse: 

— Dimineaţa devreme mă duc la sala de sport. Pe urmă, am 
pacienţi până spre prânz. 

— Terminaţi până la ora unu? întrebă ea. 

— Cred că da, replică el. 

Sonorul televizorului cu aceeași cascadă de râs regizat se auzi 
ceva mai tare. 

— Așadar, ne vedem atunci, spuse ea cu o voce subțire și 
veselă. Fix la ora unu! 


e Capitolul 18 e 


Când Adrienne îi spuse lui Bonilla că urma să-l întâlnească pe 
Duran, acesta explodă ca o sticlă desfăcută, cu o băutură 
acidulată aflată sub presiune. 

— Ai înnebunit? 

— Nu! 

— Am crezut că avem o înțelegere! 

— Păi avem, dar este singura modalitate de a face rost de 
dosarul medical al surorii mele. Dacă-l rog să mi-l trimită... 

— Cuvântul „psihopat” fti spune ceva? întrebă Bonilla. 

— Bineînţeles, dar... 

— Când vă întâlniți? 

— După-amiaza asta. 

— La ce ora? 

— La ora 13:00. 

— Te duc eu cu mașina! 

Adrienne ezită. Se simțea vinovată pentru timpul pe care 
detectivul îl pierdea cu cazul ei, fără să-i ceară bani în plus 
pentru asta. La sfârșitul săptămânii trecute, când insistase să-l 
plătească, el o taxase doar pentru o oră și jumătate. Și când ea 
încercase să protesteze, el își întinsese mâinile pentru a o opri: 

— Nu vreau să vorbim despre asta, spuse el. Sunt orele mele 
de lucru, le taxez așa cum vreau eu. 


AAA 


— Este atââât de drăguţ din partea ta Eddie, dar... 
e 

Bonilla era la volan. Refuzase să meargă cu Subarul ei, care 
era ticsit cu pahare de plastic pentru cafea și plin de pete de 
rugină. 

— Emoţionată? o întrebă el. 

— Nu chiar, răspunse ea. 

— Pentru că baţi din picioare de parc-ai fi un dansator de 
step, nu alta. 

Adrienne râse în timp ce Bonilla ieși de pe Connecticut 
Avenue, intră pe o stradă lăturalnică și începu să caute un loc 
de parcare. 

— Sunt doar obosită, spuse ea. Slough ne-a pus să lucrăm 
contra cronometru. 

Bonilla clătină din cap, neatent, apoi ochind un loc de parcare, 
manevră Camaro-ul lui cu roţile într-o parte, potrivind mașina 
între un Volvo și un Mercedes. Când Adrienne deschise portiera 


să iasă, Bonilla scoase un obiect de sub scaunul lui și, ducându- 
și mâinile la spate, îl vâri în pantaloni, în dreptul curelei. 

Lui Adrienne nu-i venea să creadă: 

— Ce faci? 

— Ce ţi se pare că fac? replică detectivul. Te conduc sus la... 

— Mă refer la pistol! 

Coborâră amândoi din mașină și trântiră ușile: 

— Am permis port-armă. Sunt autorizat! 

— Detest armele! 

— Și? 

— Şi cred c-ar trebui să-l lași în mașină. 

Bonilla se sprijini cu mâinile în buzunar de portieră și spuse: 

— A-ha! Fără pistol, nu merg! 

— În regulă, spuse ea. Mă întorc cu taxiul! 

Când dădu să plece, Bonilla o luă de braţ: 

— Nu merg eu, nu mergi nici tu! 

— Nu așa ne înţeleseserăm. N-ai pomenit de pistol, replică 
Adrienne. 

— Hei, sunt detectiv particular! Face parte din meseria mea. 
Angajezi un șofer de taxi, îţi vine taxiul, m-angajezi pe mine, vin 
cu Ducele. 

Adrienne se miră: 

— Cu cine? 

Bonilla roși: 

— Nu contează! Este o poveste lungă. 

Probabil că Duran o aștepta, pentru că îi răspunse imediat 
când ea sună la interfon. 

— Da? 

— Sunt Adrienne Cope. 

— Poftiţi sus! îi spuse Duran și-i deschise ușa blocului. 

Când ajunseră la etajul al șaselea, Duran îi aștepta în faţa ușii 
sale. Văzându-l pe Bonilla, un zâmbet amar îi flutură pe faţă: 

— Văd că aţi venit cu escortă, spuse el. 

— Foarte nostim, remarcă Bonilla, trecând pe lângă el și 
intrând în apartament. 

Adrienne rămase șocată văzând cât de obosit arăta Duran. 
Era un tip bine. De fapt, era așa de arătos, cu faţă de irlandez și 
trăsături hispanice (ochi albaștri și păr negru, des), încât 
Adrienne se întreba dacă nu cumva Nikki îl alesese după acest 
criteriu. 


Dar acum părea aproape îmbătrânit. Avea ochii roșii și 
slăbise. Când să intre în living, Duran se opri pe loc atât de 
brusc, ca Adrienne și Bonilla aproape se împiedicară de el. 

— Doamne! exclamă el și-și duse mâna în buzunarul jachetei 
reiate cu care era îmbrăcat. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Adrienne. 

Duran scoase o casetă din buzunar și scutură din cap: 

— Este pentru compania de asigurări. Trebuia s-o expediez. 

— Mai este timp destul până la ultimul transport, îi spuse 
Bonilla. 

— Pot să vă iau hainele? întrebă el. 

— Nee! spuse Bonilla. Nu o să stăm prea mult. 

Ochii lui căutau dintr-un colț într-altul al apartamentului, 
parcă se aștepta să vadă acolo un șarpe, mic, dar veninos. 

— A! OK! spuse Duran. Apoi se întoarse spre Adrienne cu o 
privire  întrebătoare la care ea răspunse încruntându-se 
încurcată, iar el își aminti: Mi-aţi spus c-aveţi un cec pentru 
mine! Adică, de-asta am crezut că veniți. 

— Ah! Așa este! își aminti ea. Îl am la mine! Căută în poșeta și 
scoase un plic cu numele lui Duran pe el: Este un cec de 5 000 
de dolari, îi spuse ea. 

Duran înclină absent din cap și strecură plicul în buzunarul 
hainei: 

— Mulţumesc! spuse el. O să am grijă sa fie folosiţi pentru o 
cauză nobilă. 

Bonilla, disprețuitor, își întoarse privirea de la psihiatru și 
pufni dezaprobator. Duran se uită la el cu o indiferenţă care 
sugera că detectivul nici măcar nu exista pentru el. Apoi privi 
din nou spre Adrienne: 

— Mi-aţi spus la telefon ceva legat de renunţarea la proces, îi 
pomeni el. 

— Da, am zis! Mă gândesc serios la asta. 

— Așa spun și eu. Dacă pot să fac ceva... 

— De fapt, spuse Adrienne prinzându-i vorba din zbor, ar fi 
ceva! 

Duran îi aruncă o privire îngrijorată: 

— Ce anume? 

— Dosarul medical al surorii mele... 

— Ce-i cu el? 

— Aș fi vrut să-mi daţi o copie. 


Duran se gândi puţin și, în cele din urmă, răspunse: 

— Nu văd la ce v-ar putea folosi? 

— Cred și eu că nu, remarcă Bonilla, în parte, pentru Duran, 
și, în parte, ca pentru sine, primind o privire mustrătoare din 
partea lui Adrienne care, revenind spre Duran, spuse: 

— Sunt ruda ei cea mai apropiată, știți! 

— Știu asta, dar... oftă el. Uite ce e, nici nu intră în discuţie să 
vă fac o copie. 

— Am dreptul să cer asta printr-o citaţie, spuse ea pe un ton 
rece. 

— Știu că puteți face asta. Și când o să aveţi una, am să vă 
dau o copie. Dar până atunci... Observând enervarea ei, 
continuă: Este o chestiune de ordin profesional. Dar, dacă doriţi, 
vă pot lăsa să vă uitaţi prin el, aici, în cabinetul meu. Vă convine 
asta? 

Adrienne era pregătită să se răsucească pe călcâie și să plece 
în fugă, așa că oferta o luă prin surprindere și la fel și pe Bonilla. 

— Este aici, adăugă Duran și o îndemnă să-l urmeze pe hol 
spre cabinetul de consultaţii. y 

Bonilla lipăi pe urmele lor, pregătit oricând pentru un atac. In 
cabinet, Duran merse spre birou. Bonilla se postă lângă el ca și 
când jucau „unul-contra-unul”. Uitându-se la monitorul de pe 
biroul lui Duran, Bonilla remarcă râzând: 

— Computerul ţi-e filat, doctore! iți spune că are o „gazdă 
necunoscută” sau cam așa ceva. 

Duran îl ignoră și scoțând o cheiţă din buzunar, se îndreptă 
spre fișetul cu două sertare din spatele biroului lui. II descuie și 
trase spre el sertarul de sus, încât Adrienne și Bonilla schimbară 
priviri scurte între ei. Scoțând un dosar-mapă maro din sertar, 
Duran i-l înmână lui Adrienne și se așeză sprijinindu-se de 
marginea biroului. 

Eticheta de pe dosar era dactilografiată ordonat: „Sullivan, 
Nicole”, dar dosarul în sine era absurd de subţire. Adrienne 
presimţea asta. Era aproape gol. Dar nu prea conta. 

Chiar și o singură pagină i-ar fi spus ce voia să afle - și 
anume, cum ajunsese Nikki în cabinetul lui Duran. Dacă el era 
un impostor, cine i-l recomandase ei? 

Tăcută, Adrienne așeză dosarul pe birou și îl deschise încet. 

Înăuntru găsi o poză lucioasă 8x10 a surorii ei. Ușor neclară, 
poza părea făcută într-un aeroport. Expresia lui Nikki era 


plictisită, absentă probabil, iar femeia părea să-și aștepte 
bagajele. 

Adrienne întoarse poza. Pe verso era un singur cuvânt scris cu 
cerneală albastră: „Subiect”, și nimic altceva. Ridicându-și 
privirea spre Duran, făcu tot posibilul să-și păstreze vocea calmă 
atunci când îl întrebă: 

— Asta e o glumă? 

Vocea ei tremura de furie. 

Duran păru uimit de întrebare, apoi își lăsă privirea să cadă 
pe dosarul deschis. Văzând că nu e decât poza singură, Duran 
se încruntă, apoi se îndepărtă de birou, agitat dintr-o dată: 

— Trebuia să fie o foaie de început, protestă el. Și teste! 
Informații privind medicamentele și... formulare de acceptare! 
Unde este G.A.F.-ul? 

Pufnind enervat pe nas, Bonilla merse la fișet și unul câte unul 
deschise ambele sertare - celălalt conţinea de asemenea un 
singur dosar: „De Groot, Henrik”. Bonilla îl deschise și găsi o 
poză ca a lui Nikki, un instantaneu făcut probabil într-o piaţă 
publică. Înjurând printre dinţi, Bonilla îl azvârli pe birou și-i strigă 
lui Duran în faţă: 

— Asta este „practica” ta? întrebă el. Astea îţi sunt „notiţele”? 

— Bineînţeles că nu, răspunse Duran. 

— Ar trebui să te snopesc în bătaie acum, pe loc, urlă Bonilla. 

Duran ridică din umeri, cu un gest mai multa neputinţă decât 
a sfidare. 

— Nu știu ce se întâmplă, le spuse el. 

Adrienne era extrem de nervoasă, dar chiar și așa, ar fi vrut 
să-l avertizeze pe Duran că Bonilla avea deseori izbucniri din 
astea și, cunoscându-i firea, era foarte posibil să recurgă la 
violenţă. 

Dar aceasta ar fi fost o mișcare greșită. Dacă Bonilla l-ar lovi 
pe Duran, amândoi ar fi acuzaţi de agresiune. Și având și 
procesul civil pe rol, probabil că ea ar fi suspendată sau dată 
afară din Barou. Parcă îl și auzea pe judecător spunând: 
„Dumneavoastră l-aţi agresat pe reclamant în cabinetul lui 
pentru că a refuzat să vă dea un dosar atunci când i l-aţi cerut?” 

Adrienne simțea că „fitilul” lui Bonilla ajunsese la capătul care 
oricum nu era niciodată prea lung. Bonilla stătea într-o parte, 
lângă Duran, atent și având umărul drept mai lăsat decât 


stângul. Atitudinea lui era una care de cele mai multe ori 
preceda un atac. 

— Eddie! îl atenţionă Adrienne. Ochii detectivului se uitară 
spre ai ei: Nu! ordonă ea. 

De fapt, desigur, Bonilla avea mai multă stăpânire de sine 
decât credeau ceilalți. Dar era mai avantajos pentru el ca 
persoanele din jur să aibă impresia că el, Eddie Bonilla, este o 
„bombă cu ceas”. Câtă vreme se credea asta, Bonilla putea să 
răbufnească în fața unor persoane care aveau tendinţa să fie 
mai tolerante, dacă nu chiar mai respectuoase după ieșirile lui. 

Și totuși, Bonilla era la un pas de a se năpusti asupra lui 
Duran, când auziră pe cineva bătând cu pumnul în ușa de la 
intrare. 

Bonilla se arătă dezamăgit: 

— Aștepţi pe cineva, vreun „client”? întrebă el. 

Duran negă printr-o clătinare a capului. Bătaia din ușă se auzi 
mai tare. 

— Ar fi trebuit mai întâi să sune la interfon, spuse Duran fără 
să se adreseze cuiva anume. Dacă nu li se dă drumul în clădire 
de la interfon, paza este obligată să sune înainte. 

— Da? Ei, individul ăsta pare să aibă ceva urgent de rezolvat. 

leșiră cu toţii din cabinet și se îndreptară spre hol, care într-o 
parte ducea în bucătărie și în cealaltă, în living. Adrienne și 
Bonilla intrară în living, în timp ce Duran merse la ușa de la 
intrare. 

— Cine este? întrebă el. 

— Poliţia! 

— Hopa! exclamă Bonilla și se întoarse către Adrienne. Sunt 
impresionat! Se pare că ai ceva influenţă! 

„Nu cred”, gândi Adrienne. Când depusese plângerea 
împotriva lui Duran, polițistul care-i întocmise raportul aproape 
că dormea din picioare. 

Deschizând ușa, Duran dădu peste doi bărbaţi în pardesie 
lungi, stând în prag și având un aer foarte serios. Unul din ei îi 
flutură în faţă un gen de legitimaţie și întrebă dacă stă de vorbă 
cu Jeffrey Duran. Duran confirmă, iar bărbatul mai scund se 
interesă dacă puteau intra. 

— S-a depus o plângere, spuse el. Sperăm să clarificăm 
lucrurile cu dumneavoastră. 

Duran făcu un gest gen: „Poftiţi înăuntru!” și bărbaţii intrară. 


Primul poliţist era scund, avea niște ochi verzi, vioi, părul 
roșcat și o faţă acoperită cu pistrui, exact ca un spiriduș din 
poveștile irlandeze. În spatele lui se afla un bărbat mult mai 
mare ca statură decât el, cu umeri largi și un mers agale, care 
lui Adrienne i se păru ca de urs. Niciunul din ei nu era în 
uniformă. 

— Doi copoi! remarcă Bonilla. Sunt uimit! 

„Spiridușul” își înălţă capul: 

— Cine sunteţi dumneavoastră? 

— Musafirul Numărul Unu, îi spuse Bonilla. Ea este Musafirul 
Numărul Doi. Aveţi niște legitimaţii? 

„Ursul” își mișcă umerii asemenea unui boxer care se 
pregătește să lovească. „Spiridușul” zâmbi într-un fel care se 
voia a fi binevoitor și întrebă: 

— Acesta este apartamentul dumneavoastră? 

— Nu! replică Bonilla. De asta mi se spune Musafirul Numărul 
Unu. Aveţi niște acte? 

Polițistul rânji cu un aer superior și, oftând, scoase din haină o 
legitimaţie mică, decorată cu o insignă. 

Bonilla se uită cu atenție la ea, însă pe fuga: 

— V-am întrebat pentru că n-am mai văzut niciodată doi 
polițiști în civil desemnaţi să se ocupe de raporturi minore, știți? 

„Spiridușul” ridică din umeri și se întoarse spre Duran: 

— Poate că ar trebui să mergeţi în cealaltă cameră, sugeră el. 

— Cred că ar fi cazul sa plecăm, spuse Adrienne și se îndreptă 
spre ușa. 

„Ursul” îi ieși în cale. Ea făcu un pas la stânga. Și el la fel. 

— Ce-i asta? întrebă Duran, uitându-se când la unul, când la 
altul. 

Bonilla rămase cu ochii ațintiţi pe „Spiriduș”: 

— Și de la ce secție sunteţi? 

Bărbatul pufni în râs: 

— De la 23. 

Bonilla pufni în râs. 

— „Secţia 23”, repetă el. La fel ca provincia a cincizeci și noua 
a Insulelor Hawaii. 

„Spiridușul” se încruntă, simțind că fusese luat peste picior, 
dar fără să înţeleagă prea bine sensul glumei. 

Bonilla abia aștepta să-i clarifice nelămurirea. Făcu un pas 
înainte spre poliţist și, stând drept în faţa lui, îi spuse: 


— Ai văzut prea multe filme, băiete! În Washington nu există 
secții de poliţie, ci „districte”, tâmpitule! Data viitoare să-ţi faci 
lecţiile! 

Apoi, brusc, își aruncă cu putere capul în faţa poliţistului, 
dând cu fruntea în nasul „Spiridușului”. 

Ceva pocni, sângele începu să curgă și „poliţistul” urlă de 
durere când Bonilla îl prinse de la spate într-o îmbrăţișare 
strânsă și-i apăsă cu putere pistolul sub bărbie. 

— Stai nemișcat, șopti Bonilla, apoi se întoarse spre „Urs”, 
întoarce-te cu faţa la perete și pune mâinile pe zid! lar tu, și 
Bonilla dădu din cap în direcţia lui Duran, vino aici, lângă mine, 
să te văd! 

Adrienne rămăsese blocată cu spatele la perete. Își simţea 
brațele amorţite cu totul. 

Bonilla se uită la ea și-i spuse: 

— Sună la 911! Apoi, văzându-l pe „Urs” că își vâră mâna în 
haină, ţipă la el: Ti-am spus să ţii mâinile pe perete, tâmpitule! 

Dar „Ursul” nu-l ascultă. Cu un calm aproape supranatural el 
scoase la iveală o pușcă mare, neagră, de sub mâneca 
trendului. Ținând-o într-o mână, scoase cu cealaltă un cilindru 
de metal din buzunar și începu să-l înfileteze pe ţeava puștii. 

Nevenindu-i să-și creadă ochilor, Bonilla râse nervos: 

— Nu pot să cred ce face tipul ăsta! 

Dar amortizorul fusese potrivit și „Ursul” făcu un pas înainte. 
Ridică pușca și începu să tragă încet și deliberat. 

Nici lui Adrienne, nici lui Bonilla nu le venea să creadă ce se 
întâmplă. Bărbatul cu înfățișare de urs trăsese două gloanţe în 
capul partenerului său. Abia când îl trase pe al treilea în pieptul 
acestuia, Bonilla înţelesese ce făcea „Ursul” - își „croia” drum s- 
ajungă la el Insă deja era prea târziu pentru Bonilla. 
„Spiridușul” se prăbuși la pământ, o masă inertă de șaptezeci 
de kilograme, iar Bonilla nu apucă să tragă decât un singur 
glonț. Pistolul lui nu avea amortizor și zgomotul fu asurzitor, dar 
împușcătura nu-și atinse ţinta. Pe jos căzu cartușul celui de-al 
patrulea glonţ tras de „Urs” care îl nimeri pe Bonilla în piept, în 
partea dreaptă, învârtindu-l în loc. Următoarea împușcătură îi 
mătură picioarele de sub el, doborându-l la pământ chiar în 
momentul în care Duran se aruncă asupra „Ursului, 
prăbușindu-se împreună cu el în colțul opus al camerei. 


Adrienne încercă să ţipe, dar nu-i ieși nimic din gât - vocea ei 
amuţise ca și arma „Ursului”. Alergând la Bonilla, se ghemui 
lângă el și căută să-i aline durerea, în vreme ce Duran se lupta 
din răsputeri să-i ia arma „Ursului”, dar nu reuși. 

Cu o mână în gâtul lui Duran, ţintuindu-l la pământ, „Ursul” îi 
puse arma la tâmplă, apoi se dădu înapoi. În loc să tragă, îl lovi 
pe Duran cu patul puștii în cap, lăsându-l inconștient. Apoi se 
ridică, își scutură hainele și traversă camera spre Adrienne care 
stătea aplecată deasupra lui Bonilla. Fără să spună ceva, omul o 
împinse puternic cu piciorul dintr-o parte și o lovi și a doua oară, 
în timp ce ea se rostogolea, gemând de durere și de frică. 
Uitându-se la Bonilla, „Ursul” observă că detectivul încerca să se 
târască spre pistolul lui, căzut pe jos, la câţiva pași de el. „Ursul” 
reveni tăcut lângă el și așteptă până ce mâna detectivului se 
întinse după pistol, apoi îi trase trei gloanţe în spate, încet, unul 
după altul: pop!... pop!... pop! 

În final, își îndreptă iar atenţia către Adrienne, care stătea pe 
jos cu spatele într-un scaun, împingându-se cu călcâiele în covor 
și încercând să scape. Lipindu-și ţeava puștii de fruntea ei, 
apăsă pe trăgaci: clic! Adrienne tresări instinctiv de parcă o 
cursă pentru șoareci s-ar fi declanșat în capul ei. Dar „Ursul” 
rămase pe loc, stând deasupra ei în așa fel încât n-o lăsa să-i 
scape, însă scoțând sunete care ar fi vrut s-o liniștească: șșș!... 
Schimbă încărcătorul golit, înlocuindu-l cu unul plin, scos din 
buzunarul hainei. Pe urmă, se aplecă din nou spre ea și 
punându-i pistolul la tâmplă, îi spuse: 

— N-o să doară, promit! 

Imediat un jet de sânge o împroșcă pe faţă când Duran îl izbi 
în ceafă pe „Urs” cu o veioză de birou, trântind matahala 
grămadă la pământ. De data asta, Adrienne își regăsi glasul și 
strigătul disperat de teroare care-i ieși din gură zgâlţăi 
geamurile vitrinei. 

Duran deja o ridicase în picioare și amândoi fugiră spre ușă, 
trecând prin bălțile de sânge care se întindeau în jurul lui Eddie 
și al „Spiridușului”. Pentru Adrienne, totul era ca un coșmar. | se 
părea că-i ușoară ca un fulg, picioarele ei abia atingând 
pământul. Cei doi ieșiră pe ușă și alergară pe coridor. În urma 
lor se auzi un răcnet și o bufnitură, ca și când un animal căruia i 
se tăiase o labă s-ar fi trezit în noapte din cauza durerii și, 
neputincios, ar fi încercat să se miște. 


Pe etaj, după un colţ, ajunseră în faţa ascensoarelor. Duran 
lovi butonul de chemare care se aprinse și ticăi când ușile se 
deschiseră cu un scârțâit. Dându-i drumul mâinii lui Adrienne, 
Duran păși înăuntru, lăsând-o singură pe etaj. Ei nu-i venea să 
creadă că este abandonată așa, pur și simplu. O salvase și acum 
- deja îl auzea pe „Urs” târându-și pașii pe hol în direcţia lor. 

Insă Duran sări din lift la fel de repede cum intrase. O prinse 
de mână și o trase în josul coridorului, în vreme ce ușile liftului 
se închiseră cu zgomot și cabina începu să coboare. După un alt 
colț, tot pe coridor, Duran încercă mai multe uși la rând, până ce 
găsi una care se deschise. Năpustindu-se înăuntru, cei doi își 
dădură seama că intraseră în ghena care deservea etajul șase. 

Din prag, Adrienne văzu trei containere de plastic aliniate 
lângă perete în colțul opus, pline pe jumătate cu sticle și cutii de 
metal, grămezi de ziare pe jos și o mică deschizătură în zid - 
trapa de gunoi. Ușa se închise în spatele lor și atunci nu se mai 
simţi decât duhoarea, un miros organic, de mâncare stricată 
care umplea întunericul din jurul lor. 

li venea să strige, dar la ce bun? Ar fi putut să alerteze vreun 
vecin, dar bărbatul care-i urmărea n-ar fi putut fi oprit de 
nimeni, își omorâse partenerul doar ca să ajungă la Bonilla! Așa 
că Adrienne stătu nemișcată, uitându-se fix la lumina din 
spatele grătarului de aerisire, de sub ușă. 

Afară pe coridor se auzea cum „Ursul” fugea dintr-un capăt 
într-altul al etajului. Adrienne îl auzi lovind cu palma butonul 
liftului, apoi înjurând. Îi auzi răsuflarea grea și, imediat după, 
picioarele lui se zăriră în dreptul grilajului de aerisire. Instinctiv, 
Adrienne strânse mai puternic braţul lui Duran. Dar „Ursul” se 
îndepărtă cu pași târșâiţi tot așa de repede pe cât apăruse. Se 
auzi ușa de la scări deschizându-se cu un zgomot presurizat, 
apoi urmă liniștea în care ea și-l imagină așteptând, ascultându- 
le pașii. Apoi îl auzi întorcându-se, împiedicându-se ușor în faţa 
ușii lor, acoperind pentru câteva secunde lumina. 

Mecanismul hidraulic al ușii care dădea spre scara de 
incendiu fusese proiectat în așa fel încât să se închidă încet și 
ușor, nu cu o bufnitură. Însă când în sfârșit se închise cu un 
click! tare, metalic, după un timp destul de lung, Adrienne simţi 
că-i sare inima din piept și scoase un icnet. Pe întuneric, i se 
păru că acesta s-a auzit ca și când ar fi strigat în gura mare. Și 


mult timp așteptă, convinsă că „Ursul” o auzise și se întorcea 
să-i omoare. 

Dar nu! Liftul sună, ușile se deschiseră cu un zgomot sacadat 
și, câteva secunde mai târziu, Adrienne sesiză zbârnâitul 
cablurilor de susţinere a cabinei care cobora spre parter. Făcu 
un pas. 

— Nu încă, șopti Duran. 

Poate că ei i se păruse că stătuse în ascunzătoare mult timp, 
dar putea fi o simplă impresie a ei. Așteptând în întuneric, 
secundele ţi se par minute, iar minutele, ore. Pe Adrienne o 
durea corpul, acolo unde o lovise namila. Incercă să nu se 
gândească la asta, nici la durere, nici la momentul când 
bărbatul îi puse arma la tâmplă, iar ei îi îngheţase sângele în 
vene. „N-o să doară!” După o vreme, începu să se întrebe de ce 
nu ajunsese încă poliția. Sau poate că venise? 

Alungă și acest gând de îndată ce-i trecu prin minte. „Aceia 
nu erau polițiști, gândi ea. Niciun polițist n-ar face ce-a făcut 
«Ursul». Erau ucigași profesioniști, pur și simplu asasini.” 

„N-o să doară...” 

Și, din nou, imaginea lui Bonilla... Se simţea terorizată pentru 
că nu putea să-și scoată din cap cum murise detectivul. li 
revenea iar și iar în faţa ochilor: sunetul slab pe care-l scotea, 
zăcând în braţele ei, cu spuma roz ieșindu-i la colțurile gurii. Și 
totul era numai din cauza ei, pentru că insistase să o însoțească 
la Duran. 

Și nu apucase să-i ia pulsul, nici să sune la 911. N-avusese 
când. „Poate că nu este mort, gândi ea. Poate... Ba este mort. 
Doar a fost împușcat de cinci ori și în faţă, și în spate!” lar ea 
era acum singură, ghemuită în întuneric alături de acest 
psihopat care-i omorâse sora, dar care ei îi salvase viaţa. 

De câteva ori se auziră, pe traseul gunoiului, cum se 
rostogoleau pungile aruncate de la etajele de sus. Zgomotul nu 
o surprinse atât de tare, cât o făcu să se gândească la universul 
paralel care exista dincolo de acea ușa. Lumea cu oameni 
obișnuiți făcând lucruri obișnuite. In timp ce ea... 

— Hai să mergem! 

Duran vorbea încă în șoaptă. 

leșiră împreună în coridorul gol și se uitară împrejur. Nu era 
nimeni. IIl urmă pe Duran spre scări unde, în loc să coboare, 
începură să urce. Adrienne urca orbește, fără să se gândească și 


în final ajunseră la etajul nouă, unde se opriră în fața unor uși 
duble pe care scria: „SALA DE SPORT”. 

Înăuntru, un singur bărbat cu un tricou gri, transpirat, pedala 
de zor pe o bicicletă medicinală așezată în faţa unui ecran de 
televizor. Zărindu-i pe Adrienne și pe Duran, păru surprins. Apoi 
luându-și ochii de la ei, privi din nou în ecran. Era singura 
persoană din încăpere, în afară de ei, și avea căști la urechi. 

— De obicei este aglomerat, spuse Duran cu o voce plină de 
dezamăgire. Speram să... Hai! 

Duran înșfăcă un prosop de pe un suport de lângă ușă, îl udă 
la chiuvetă și i-l întinse lui Adrienne. 

— Ai sânge pe frunte! 

Adrienne se șterse nervoasă și se uită la urma roz lăsată pe 
prosop. Apoi îl aruncă la coș. O clipă mai târziu erau din nou pe 
hol. 

— Unde mergem? întrebă Adrienne. 

— Trebuie să ieșim din clădire, îi spuse Duran. Este încă aici. 
Sunt sigur de asta! 

Pe moment avu intenţia să se îndepărteze de el. Dar nu 
putea: el era tot ce mai avea, singura ei miză din acel oraș. 

— Probabil că păzeşte holul de la intrare, spuse ea. 

— Atunci o luăm pe scări. La parter este o ieșire de serviciu, îi 
spuse Duran și porni. 

— Dar dacă pândește scările? 

Duran se opri: 

— Atunci mai bine luăm liftul. 

— Dar... 

— Ai o monedă? întrebă el; în tonul lui se împleteau 
sarcasmul și urgenţa. 

Adrienne scutură din cap. 

— Atunci cum rămâne? Tu hotărăști! 

Adrienne stătu pe gânduri. În cele din urmă, spuse: 

— Holul de la intrare. Doar este și un paznic acolo, nu? Și este 
un loc public. 

Adrienne întinse o mână și apăsă hotărâtă butonul liftului 
însă, când atinse metalul acestuia, o undă de șoc o trecu prin 
tot corpul. Trei etaje mai jos, „la etajul lui Duran”, gândi ea, liftul 
opri o clipă, și o secundă, la fel se întâmpla și cu inima ei. 
Adrienne își simțea toate terminaţiile nervoase ale corpului 


electrizate la maximum. Tensiunea era insuportabilă, iar ea 
aștepta ca ușile liftului să se deschidă. 

Dar când acestea se dădură în lături, descoperiră un 
adolescent acneic de la Localul Domino, ţinând în mâini un 
suport de plastic roșu, alb și albastru pentru încălzit pizza. 
Intrară în lift, puștiul se uită la Duran și se sprijini de peretele 
cabinei: 

— Am adus trei pizza și mi-au lasat doar 50 de cenți! spuse el, 
dând din cap. Câte trebuie să mai înghit... 


e Capitolul 19 e 


— Încotro? 

Taxiul ce oprise tocmai îl lăsase pe un domn în vârstă în faţa 
intrării în clădirea în care locuia Duran, când cei doi urcară 
grăbiţi în spate, de parcă acesta ar fi fost ultimul transport cu 
elicopterul din Saigon din timpul războiului. 

— La sediul poliției, gâfâi Adrienne. 

Şoferul îi privi în oglinda retrovizoare: 

— Care din ele? întrebă el. 

— Oricare, îi spuse Adrienne. 

— Este unul în Parc, sugeră taximetristul. 

— E bun cel din Parc, spuse Duran. 

— Gata, replică șoferul și luând în mână carnețelul de bord 
scrise destinația ca și când ar fi fost reţeta unei dinamite. Apoi 
se uită la ceas și notă ora, și... 

— Porneşte odată! scânci Adrienne. 

Ca și Duran de altfel, ea se aștepta să-l vadă din clipă în clipă 
pe „Urs” apărând cu mersul greoi în ușa blocului. 

— Trebuie să mă ocup de formalități, insistă șoferul, altfel uit! 
Puse deoparte pixul și carnetţelul, scoase staţia radio din 
suportul ei și mormăi în ea: Mașina 41 pe Connecticut Avenue 
2300 merg în direcția 1600 Parc. 

Un semnal sonor confirmă recepţionarea mesajului în centrală 
când șoferul tură motorul și mașina porni spre nord, pe 
Connecticut Avenue. 

— Trebuie să întorc, spuse șoferul. O să dureze puţin! 

Nici unuia din ei nu-i păsa însă. Abia acum reușeau să răsufle 
ușurați după o oră de chin. Adrienne se răsuci pe locul ei ca să 
se uite pe geamul din spate. 

— La ce te uiţi? întrebă Duran. 

— Vreau să văd dacă suntem urmăriţi, murmură ea, nevrând 
parcă s-o audă șoferul. 

Cuvintele ei sunau nebunește, „ziua în amiaza mare”, cum 
era acum. Și totuși, când o mașină de poliţie se ivi în apropierea 
lor, Adrienne se trase spre geamul din partea ei, intenţionând 
să-i facă un semn. Dar rată ocazia când mașina întoarse în loc, 
trecând prin coada de la Burger King, puţin mai la nord faţă de 
clădirea ComSat. 

Și în același moment, taxiul lor făcu prima din cele trei cotiri 
la dreapta ca să ajungă din nou în Connecticut și să se îndrepte 


în direcția opusă. După aceea, mașina poliţiei nu se mai zărea 
nicăieri. Dar deja nu mai conta. Se simțeau în siguranţă în taxiul 
care trecea pe lângă clădirile de apartamente elegante, aliniate 
de-a lungul lui Connecticut Avenue, la nord de centrul Van Ness. 

Afundându-se în banchetă, Adrienne analiză, șocată, situaţia 
în care se găsea. Pe de o parte exista /umea adevărată - cu 
oameni care făceau jogging sau cumpărături și femei care 
împingeau cărucioare cu bebeluși, și copii care plimbau câini. 
Panouri publicitare și tot felul de alte semne și indicatoare. Pe 
de altă parte... 

Doi bărbaţi omorâţi zăceau pe podeaua din apartamentul lui 
Duran, iar ea se afla într-un taxi cu el, „salvatorul” ei psihopat. 

Adrienne își scutură capul și gemu. Duran îi aruncă o privire 
mirată, dar și plină de înțelegere. 

„Arată și frumoasă, și nefericită”, gândi el. 

— ÎI tot văd pe Eddie în faţa ochilor, îi spuse ea lui. Poate c-ar 
trebui să mergem... să sunăm de la un telefon public la 911. 

Auzind numărul, șoferul își ridică privirea în oglinda 
retrovizoare. Instinctiv, Duran se aplecă și închise panoul de 
plexiglas dintre bancheta din spate și scaunele din faţă. Apoi se 
întoarse spre Adrienne care începuse să tremure: 

— Ești bine? întrebă Duran. 

Ea dădu din cap afirmativ când el îi luă mâna într-a lui, 
surprins să i-o găsească atât de rece. 

— Eşti sigură? întrebă el. 

Ea înclină din cap a doua oară, apoi își smulse mâna dintr-a 
lui: 

— Ce-a fost treaba aia cu dosarul? întrebă ea. 

Duran părea nedumerit: 

— Care dosar? 

— Dosarul surorii mele! N-aveai decât govă! Ce încercai să ne 
demonstrezi? 

Duran scutură din cap: 

— Nu încercam „să demonstrez” nimic. 

— Și-atunci de ce era gol? 

Duran făcu un gest de neputinţă: 

— Nu știu! Nu știu de ce era așa. 

— Asta-i nebunie curată! Până la urmă, câţi pacienţi ai? 


Duran se uită în cealaltă direcţie. Nu voia să vorbească 
despre asta. Discuţiile de genul acesta îl făceau să intre în 
panică. 

— Câţi? reluă ea. 

— Doi, răspunse el. 

— Doi? Cum se poate să ai doar doi pacienţi? 

Duran se uită din nou în altă direcţie și clătină din cap. Mult 
timp, Adrienne îl fixă cu privirea, nervoasă. Pentru că Duran 
tăcea în continuare și stătea pe loc cu răsuflarea întretăiată, ca 
un astmatic care-și caută disperat tubul de oxigen, Adrienne 
atacă din nou subiectul: 

— Chiar nu înţelegi, așa-i? 

— Ce să înţeleg? 

— Faptul că nu pari deloc în regulă. Cu nimic! Absolut deloc! 
Adică, pentru numele lui Dumnezeu, nici măcar nu ești cine 
crezi tu că ești! 

Duran încercă să răspundă, dar ea nu-l ascultă. 

— Doi pacienţi!? Asta nu este practică, asta este... Știu și eu! 
O activitate făcută în timpul liber. Un hobby! 

Duran se încruntă, apoi zâmbi ca și când tocmai își amintise 
ceva important. 

— Este normal să ai doi pacienţi, spuse el. Este în regulă să ai 
doi pacienţi! 

Adrienne rămase cu gura căscată, nu doar la cele spuse de el, 
ci mai ales din cauza tonului lui, dintr-o dată vesel. Işi lăsă capul 
pe spate, închise ochii și murmură ca pentru sine: 

— Tipul chiar nu e în toate minţile! 

e 

Agentul de la sediul poliției care-i luă în primire era un tip alb, 
cam pe la 30 de ani, bine făcut, dar cu vreo zece kilograme în 
plus și afișând mândru un cercel de aur într-o ureche și tatuaje 
polineziene pe ambele antebraţe. Era îmbrăcat în haine și 
încălțat cu ghete de motociclist, uzate, cu pantaloni de flanel gri 
și un tricou pe care era desenat un cap de pitbull sub un banner 
pe care scria: „Fii câine!” Avea ochii albaștri scânteietori și părul 
negru slinos, albit de mătreaţă, prins într-o codiță împletită. 

ÎI chema Freeman Petrescu și-i conduse pe Adrienne și pe 
Duran într-o „cameră de interogatoriu”, luminată de tuburi de 
neon, care mirosea a soluţie de dezinfectant. Polițistul se așeză 


în faţa unui calculator obișnuit cu o mascotă pe el și al cărui 
monitor era crăpat pe una din laturi. 

— Și nu i-aţi mai văzut niciodată pe bărbaţii aceștia până 
acum? întrebă Petrescu, scriind rar în calculator interogatoriul 
celor doi. 

Adrienne scutură din cap: 

— Nu. Niciodată! 

Polițistul îl privi pe Duran care părea nesigur: 

— Dar dumneavoastră? 

— Nu sunt sigur. 

Surprinsă de răspuns, Adrienne se întoarse spre el, iar 
polițistul se opri din scris: 

— Ce vreți să spuneţi? întrebă Petrescu. 

— Păi, poate că mi se pare, dar... tipul mai solid... mi-era 
puţin familiar... 

— Cum așa? 

— Nu știu! Parcă... l-am mai văzut înainte. Mi se părea 
cunoscut. 

— OK, asta-i bine! Unde? 

— Nu știu, răspunse Duran. Nu sunt sigur. 

— Bi-nee! replică Petrescu și reîncepu să scrie la calculator. 
„Se pare... că suspectul... a mai fost... văzut înainte!” Am scris 
bine? 

Duran aprobă din cap: 

— Vi se spune „doctore”? întrebă polițistul. 

— Uneori, răspunse Duran. 

— Asta pentru că sunteţi... ce anume? Psihiatru? 

Duran dădu din cap că nu: 

— Nu, sunt doctor în psihologie clinică. 

— Numai că nu este chiar așa! insistă Adrienne, încrucișându- 
și mâinile și așezându-se picior peste picior. Nu este înregistrat 
de nicio comisie medicală și nu figurează nicăieri ca și cum ar fi 
absolvit într-adevăr vreo universitate. 

Duran scoase un sunet care-i exprima exasperarea, în timp ce 
Petrescu se uită pe rând la fiecare din ei și oftă. Era a doua oară 
când reluau discuţia asta. 

— Întrebaţi-l câţi pacienţi are. 

— Ce importanţă are asta? se miră polițistul. 

— Întrebaţi-l! 

Petrescu se uită la Duran și ridică din umeri: 


— OK, câţi pacienţi aveți? 

— Doi. 

Polițistul înghiţi răspunsul ca și când ar fi fost un fel de 
mâncare ciudat pe care era hotărât să-l accepte totuși. Pe urmă 
se întoarse spre Adrienne și spuse: 

— Vasăzică, are doi. E cam greu să răzbești în profesia asta, 
așa-i, doctore? 

Pentru că Adrienne îi aruncă o privire mirată și dispreţuitoare, 
Petrescu o repezi: 

— Știu la ce vă gândiţi, dar încercaţi să vedeţi lucrurile și din 
punctul meu de vedere: avem deja înregistrată plângerea 
dumneavoastră împotriva doctorului Duran. 

— Păi el nu este doctorul Duran. 

— Și tocmai de asta îl daţi în judecată! Am înțeles acest lucru! 
Dar în cazul de față nu avem de-a face cu o plângere civilă. Vă 
aflaţi aici pentru că aţi fost martorii unei crime. Restul este altă 
mâncare de pește. Așa că am putea trece la adevăratul subiect 
de discuție? 

Adrienne scrâșni din dinţi și-și ridică ochii în tavan: 

— Nu credeţi că au legătură între ele? 

Petrescu se făcu a nu fi auzit întrebarea ei. 

— Aţi spus că tipul solid și-a împușcat partenerul... 

— Ca apoi să tragă în domnul Bonilla, termină Duran 
propoziţia. 

— Adică, vreți să spuneţi că a ratat ţinta? 

— Nu, nu a greșit ţinta, începu Adrienne. 

— Domnul Bonilla se folosea de individul mai scund ca de un 
scut uman, explică Duran. Voia să-l facă pe tipul solid... să 
renunțe la armă, înțelegeți? 

— Şi tipul solid l-a împușcat? 

— Înainte de asta trebuia să scape de obstacolul din faţa lui 
Bonilla, explică Duran. 

— Așa este? 

— Da, spuse Adrienne. Acum, aveți de gând să mergem odată 
acolo sau nu? 

Polițistul își scutură capul: 

— N-are rost! Cei de la Omucideri au o oră de când au plecat 
într-acolo. E mai bine să-i așteptăm. Să vedem ce ne pot spune 
și ei. 


Polițistul continuă să-i interogheze în legătură cu ceea ce 
văzuseră și în particular despre felul în care individul solid 
încercase s-o omoare pe Adrienne, dar nu și pe Duran. 

— Și spuneţi că v-a pus arma la tâmplă? 

Duran înclină din cap. 

— După care s-a răzgândit și doar v-a lovit cu ea! 

— Așa este, spuse Duran și-i arătă cu degetul vânătaia de pe 
frunte. 

— Prin urmare, nu voia să vă omoare, concluzionă Petrescu. 
În schimb, pe dumneavoastră, zise el, întorcându-se spre 
Adrienne. 

— Pe mine voia să mă omoare, spuse ea. Și pe Eddie. 

— Asta declaraţi dumneavoastră, dar... de ce? Ce motive ar fi 
avut? 

— Nu știu, replică ea. 

— Nu v-a spus nimic? 

Adrienne scutură întâi din cap, apoi se opri brusc și spuse: 

— Păi... 

— Ce anume? întrebă polițistul. 

— Mi-a spus: „N-o să doară”. 

— „N-o să doară”! repetă polițistul în timp ce scria în 
calculator. Ce n-o să doară? 

— Împușcătura pe care mi-ar fi tras-o în cap! răspunse 
Adrienne. Cred că încerca să mă calmeze. 

Petrescu tresări: 

— Nemernicul naibii! murmură el și reîncepu să scrie la 
calculator. 

Un bărbat cu faţa tuciurie și părul negru, lucios își vâri capul 
pe după ușă. Se uită în fugă și la Adrienne, și la Duran, și-l 
chemă pe poliţist afară pentru un moment. 

— Avem noutăţi, spuse Petrescu și se ridică de pe scaun. 
Revin imediat. 

Adrienne și Duran rămaseră pe locurile lor, fără să-și 
vorbească unul altuia, ea bătând nervoasă din picior. Într-un 
târziu, Petrescu se întoarse și închise cu grijă ușa în urma lui. Își 
reluă locul pe scaun, închise computerul cu un oftat, se întoarse 
spre ei și începu să-și frece mâinile. 

Adrienne era şocată: 

— N-aţi salvat raportul, îi spuse ea poliţistului. 

Duran își scutură capul. 


— Nu pot să cred, spuse el. 

Petrescu făcu un gest cu mâna prin aer ca și cum nu conta. 

— Am fost chemat afară de agentul Villareal, le spuse el. Abia 
s-a întors din apartamentul dumneavoastră. 

Adrienne îl privi atentă așteptând confirmarea: 

— Eddie era... 

— Villareal își încheie raportul acum. Procuratura o să aibă 
nevoie de el ca punct de plecare pentru acţiunea deschisă 
împotriva dumneavoastră. Vă sugerez ca... 

— Poftim?! exclamă Adrienne. 

— Am spus... 

— Care acţiune? întrebă Duran. 

Polițistul ridică o mână: 

— După părerea mea, pot fi niște circumstanţe pe care să le 
puteţi invoca. Voi doi s-ar putea s-aveţi nevoie de ajutor 
psihiatric, remarcă el, uitându-se întâi la Adrienne, care 
rămăsese mută de uimire, apoi la Duran, care era și el uimit 
peste măsură, și din nou la Adrienne. Dar tot rămâne o 
infracțiune alertarea poliţiei pentru o faptă inexistentă. Ce-i 
drept, este un delict minor, dar se fac zile de detenţie și se dă o 
amendă. 

— Despre ce vorbiti? întrebă Duran. 

— Vorbesc despre faptul că nu s-a întâmplat nimic, 
apartamentul dumneavoastră este gol. 

— S-a greșit locul, spuse Duran cu un geamăt. 

Polițistul negă dând din cap: 

— Paznicul le-a dat drumul înăuntru.  Corespondența 
dumneavoastră - a lui Jeffrey Duran - stătea grămadă pe o 
masă în holul de la intrare. Vi se pare că am fi nimerit în altă 
parte? 

Duran era prea surprins ca să mai poată răspunde. 

— Au luat cadavrele, spuse Adrienne. 

Petrescu își înălţă capul, analizând posibilitatea aceasta: 

— Și de ce-ar face ei una ca asta? se interesă el. Și care e/? N- 
a mai rămas decât tipul solid, doar celălalt a murit, nu? 

— Nu știu, i se adresă Adrienne. Adică... de unde să știu eu? 
Dumneavoastră sunteţi poliţist! 

— Corect! £u sunt poliţist. Și la fel e și Villareal. Și el spune că 
nu era sânge pe jos. Și niciun fel de urmă în apartament. Să 
zicem că tipul solid a curăţat lună. Și poate că tot el este Chiorul 


Pistolarul, din filmele western, și a tras cu gloanţe oarbe, așa că 
n-avea de unde să fie urme de glonț, nici măcar în corpurile 
victimelor. Nu este sânge, nu există cadavre, nu-i niciun deranj! 
Nu s-a văzut și nu s-a auzit nimic de către vecini! Numai voi doi 
susțineţi altceva. Și ca poliţist anchetator, asta mă pune pe 
gânduri: cum ar fi putut tipul singur rămas să scoată două 
cadavre dintr-un imobil aglomerat, fără să fie observat, ca să nu 
mai întreb și de ce. l-o fi cărat pe scări sau i-o fi dus cu liftul? l-o 
fi înfășurat într-un covor și i-o fi aruncat pe fereastră sau cum? 
Se uită la Duran: M-ar interesa varianta dumneavoastră, spuse 
el. 

Adrienne și Duran rămaseră încremeniţi de mirare. În cele din 
urmă, Petrescu își împinse scaunul în spate: 

— Am multă treabă de făcut, le spuse el și se ridică. Cu un 
gest plictisit, arătând înspre ușă, îi pofti să plece: O să vă 
căutăm în câteva zile - momentan, suntem foarte ocupați. Dar 
credeţi-mă pe cuvânt! O să vă contactăm! 

— Asta-i culmea! se plânse Adrienne. i 

— Apelați la un psihiatru, replică Petrescu. Și la un avocat. In 
mod sigur, o s-aveți nevoie de un avocat. 

e 

Apartamentul lui Adrienne era cam la două străzi distanță de 
secția de poliție și ei parcurseră acest drum încă buimaci din 
cauza întorsăturii pe care o luaseră lucrurile. 

— Ce o să faci? 

— Nu știu. 

— Nu poţi să te întorci la tine în apartament. 

— Nu-s prea sigur nici dacă tu ar trebui să te întorci în al tău, 
replică Duran. 

Adrienne ridică, tristă, din umeri: 

— Acolo locuiesc. 

Traversară împreună Mount Pleasant Avenue, îndreptându-se 
spre aleea din spatele Lamont Street. Era 6:30, deja se lăsa 
întunericul. 

— Ştii, spuse Duran, după un timp se va descoperi dispariţia 
lui Bonilla. Şi când se va întâmpla asta, polițiștii o să pice de 
proști. 

Adrienne aprobă: 

— Știu, spuse ea. Numai că sper să trăim și noi, s-apucăm să 
vedem asta. 


În întunericul serii un zâmbet licări pe faţa lui Duran. „Noi?” 
Ajunși pe aleea acoperită cu macadam, amândoi înaintară cu 
grijă peste cioburile de sticlă și pietrele sparte în direcția unui 
gang. 

— N-ai intrare prin strada principală? 

Ea făcu semn că nu: 

— Este o locuinţă la subsol, în stil englezesc. Accesul se face 
doar prin garaj. 

Mai merseră puţin până ce ea se întoarse către el și îi spuse: 

— Am ajuns! 

Erau în faţa unei uși de garaj, din acelea care se deschid în 
sus. Adrienne apăsă o telecomandă și ușa începu să se ridice, 
strângându-se cu zgomot. Intrară prin garaj, trecură printr-o 
curte mică și ajunseră în fața câtorva trepte care coborau până 
la ușa apartamentului ei. 

— Ta-daa! 

„Stai un pic, gândi Adrienne, ce fac eu aici? Îl invit înăuntru? 
Ei, doar mi-a salvat viaţa, nu? Și apoi, unde în altă parte să se 
ducă? Cu siguranţă, nu la el acasă.” 

Duran îi simţi nehotărârea și o înțelese: 

— O să mă duc la hotel, spuse el. Sunt multe lucruri la care 
trebuie să mă gândesc. 

Adrienne părea ușurată: 

— Atunci... păstrăm legătura! Când se va observa dispariţia 
lui Eddie... 

— O să te anunţ unde stau, promise el și dădu să plece. 

Adrienne băgă cheia în broască și împinse ușa. Când aceasta 
nu se clinti, Adrienne împinse a doua oară, scoțând un sunet 
printre dinţi, plină de nervi. Auzind-o, Duran se întoarse: 

— Ce s-a întâmplat? 

— Ușa îmi face probleme, explică ea și încercă broasca din 
nou. 

De data asta yala se răsuci și, brusc, ușa se deschise larg. 
Adrienne se uită la cheie încurcată, încercând să-și dea seama 
ce se petrecuse: 

— Probabil că era descuiată! 

Intrară împreună în apartament și descoperiră încăperea 
răvășită ca un câmp minat. Conţinutul fiecărui sertar era 
împrăștiat pe jos. Salteaua patului era întoarsă, hainele zăceau 


aruncate claie peste grămadă la un loc cu becuri, cărţi, pantofi 
și cutii cu cereale. 

Adrienne observă tabloul, ca și când ar fi fost scena unui 
accident, holbându-se cu groază și cu mirare la dezastrul din 
fața ei. Făcu vreo câţiva pași timizi, încercând să înainteze prin 
dezordinea din jur. Lucrurile acelea reprezentau existenţa ei! 
Treptat, surprinderea ei începu să scadă și un val de furie 
crescândă îi luă locul. Adrienne se opri lângă bibliotecă și începu 
să ridice lucrurile, prostește, așezând unele cărţi înapoi pe 
rafturi. Ridică un volum din The God of Small Things și descoperi 
sub carte în acel moment urna surorii ei, răsturnată, cu capacul 
desfăcut, având conţinutul puţin vărsat pe-afară. Îngenunchind, 
Adrienne începu să pună la loc cenușa în vas, adunând-o cu 
căușul palmei. 

— Ce faci? întrebă Duran. 

Ea își ridică privirea spre el nervoasă, cu lacrimi în ochi: 

— E Nikki... 

Duran se feri într-o parte și inspiră adânc: 

— Cred c-ar trebui să plecăm de aici, spuse el. 

Adrienne își înclină capul, apoi se ridică în picioare fără să 
spună nimic, uitându-se la ceva din palma ei. 

— Ce-ai acolo? întrebă el. 

Ea scutură din cap și-i arătă ce găsise: o bucată de sticlă, de 
aproape un centimetru, cu niște sârme mici prin ea. 

— Era în urnă. 

Duran se uită la micuțul obiect, dar nu știa ce putea fi. 

— Chiar cred că este cazul să plecăm, îi spuse el. Putem lua o 
cameră peste noapte la un hotel, undeva discret! Poate la 
periferie. 

— la privește, spuse Adrienne, continuând să se uite la bucata 
de sticlă. Îţi vine să crezi? 

— Ce anume? 

— Asta trebuie să fie un rest de la... nu știu... de la cuptorul 
de incinerare sau cam așa ceva. Este scârbos că amestecă și 
alte obiecte cu rămășițele pământești ale cuiva. 

— Așa este, spuse Duran. Dar chiar cred că trebuie să plecăm 
de-aici cât mai repede. Tipii s-ar putea să se întoarcă, știi? 

Adrienne dădu din cap cu mici mișcări bruște și aruncă bucata 
de sticlă pe jos. Apoi păși cu atenţie printre lucrurile răscolite 


prin cameră și recuperă telefonul de unde fusese aruncat. Așeză 
la loc receptorul în furcă și se uită la Duran: 

— Nu pot să sun la poliţie, nu-i așa? întrebă ea. 

El negă: 

— Știi doar că ne cred nebuni de legat! 

— Știu, zise ea. 

Apoi merse la bucătărie, dădu drumul la robinetul chiuvetei și- 
și clăti mâinile de urmele de cenușă. 


e Capitolul 20 « 


Se cazară peste noapte la cel mai obscur hotel pe care au 
reușit să-l găsească, adică în Springfield Confort Inn, la vreo 
șaisprezece kilometri de Washington. 

Camera în sine nu era prea rea, dar era ca o cutie; o cutie cu 
două paturi mari, pereche, un televizor, o masă și un birou cu o 
veioză care nu mergea. 

Adrienne trase draperiile la o parte, deasupra instalaţiei de 
aer condiţionat, dezvăluind o vedere panoramică a parcării și a 
mall-urilor de dincolo de ea. Aerul din cameră o făcu să se 
gândească la borcanele închise ermetic. Era atât de închis și 
stătut, încât Adrienne ar fi vrut să deschidă larg ferestrele, dar 
nu avea cum pentru că acestea erau blocate, probabil la 
recomandarea avocatului vreunui fost client. Rămânea instalaţia 
de aclimatizare, care, pornită la comandă, începu să turuie și să 
sufle un val de aer cald printre cele două paturi. 

— Și acum ce facem? întrebă ea, cu o voce plictisită și cu 
ochii pe geam, spre parcare. 

Duran se uită la ea: 

— Pe mine mă întrebi? 

Ea întoarse capul spre el și-l văzu răstignit pe pat cu 
membrele inerte și privirea aţintită în tavan. Pe moment, simţi 
că o cuprinde un val de enervare: 

— Da, te întreb! 

— Păi, nu sunt domnul Știe-Tot, replică el. Nu știu ce să 
facem. 

Adrienne încă îl fulgera cu privirea. Atunci el continuă: 

— Poate comandăm o pizza? sugeră el. 

— O pizza? 

— Da. Și facem duș, eu... 

Adrienne izbucni în plâns. 

Văzându-l pe Duran așa, ea își dădu seama pentru prima 
dată, avu deodată această impresie, că necazurile lor nu aveau 
să se termine prea curând. Și când se vor termina, sfârșitul s-ar 
putea să nu fie unul prea fericit. Până în prezent, Adrienne 
nutrise naiva speranţă că lucrurile se vor liniști cumva de la sine 
și că, la momentul respectiv, ea se va întoarce de unde a plecat, 
la viața și la slujba ei reală. 

Dar acum știa că aceasta nu se va întâmpla. Pentru că 
situaţia de față nu era una din care putea să-și planifice ieșirea. 


Deocamdată era blocată - pentru un timp nedeterminat - cu un 
nebun, într-un hotel ieftin din sălbăticia  periferiilor. 
Apartamentul ei era devastat. Sora ei era moartă. Tot mort era 
și bărbatul care îi sărise în ajutor. Poliţia o considera nebună. Și 
niște indivizi încercau s-o omoare. 

Asta era situaţia și, după câte se petrecuseră, Adrienne 
observă că în ea nu prea își mai găseau loc activităţile ei 
obișnuite, cum ar fi: să-și ridice rufele de la spălat sau să-și scrie 
lista de sarcini pentru susţinerea cazului Amalgamated. Viaţa ei 
era cu totul bulversată. Așa că începu să plângă, lucru care îl 
sperie și-l jenă pe Duran atât de tare, încât fugi în baie de unde 
ieși câteva secunde mai târziu cu un mănunchi de șerveţele de 
hârtie Kleenex. 

— O să fie bine, îi spuse el, oferindu-i un șerveţel. Nu mai 
plânge! 

Dar asta o făcu să plângă și mai tare pentru că la fel obișnuia 
să-i spună și mama ei. 

Și mama ei adevărată - „Deedee” - fusese o catastrofă, 
însărcinată la 15 ani. Pe cont propriu la 16. La 18 ani - 
consumatoare de heroină. Și la morgă la 24. „Ce-i mult strică”, 
vorba medicului legist. 

Nikki fusese destul de mare ca să-și amintească ultima doză 
sau supradoză a mamei ei și-i povestise lui Adrienne scena de 
mai multe ori. Cum ea, Nikki, reacţionase isteric atunci când o 
găsise pe mama ei într-o baltă de vomă. Cum alergase prin 
toată casa, ţipând și plângând, în timp ce Adrienne, în vârstă de 
numai trei ani (și când ajungea aici, Nikki o imita pe Adrienne, 
cu expresia ei nevinovată și ochii rotunzi și serioși) bătuse la ușa 
vecinului și-i spuse: „Avem nevoie de azutor. Lu’ mămica mea e 
rău. E'te o u'genţă”. 

Adrienne nu mai ţinea minte asta. De fapt, nu și-o mai 
amintea deloc pe mama ei - doar vorbele ei liniștitoare și acea 
ocazională înmânare mănunchiului de batiste de hârtie, 
parfumate dulceag. 

Cât despre tatăl ei... 

Numele lui întreg se pare că era „Necunoscut”. Cel puţin, asta 
scria pe certificatul de naștere în dreptul căsuţei rezervate 
numelui tatălui. 

Ea și Nikki se întrebau deseori cine fusese el. Într-o vreme și-l 
imaginaseră ca pe un om de afaceri sau inventator arătos, cu un 


nume tip „Charles DeVere” și care locuia într-o enclavă a 
oamenilor bogaţi în Brandywine Valley. Închis într-o căsnicie 
nefericită, se îndrăgostise de mama lor frumoasă, dar fără 
noroc, care, neputând să-l ţină lângă ea, se apucase de droguri 
și de băutură. Prinsă într-o spirală a morţii se autodistrusese, 
alimentată de o disperare romantică, iar mama lor ajunsese într- 
o rulotă într-o mahala din Wilmington, unde toate urmele se 
pierdeau. Probabil și acum tatăl lor, și întotdeauna fusese vorba 
de tatăl /or, chiar dacă exista posibilitatea paternităţii multiple, 
chiar și acum, DeVere încă își mai căuta fetele pierdute, dând 
anunțuri în toate ziarele mari și angajând detectivi. 

— Ce-i așa de amuzant? întrebă Duran, stând pe marginea 
patului cu telefonul prins între ureche și umăr. 

Întrebarea o trezi pe Adrienne din visare. Rămăsese cu 
privirea pierdută în zare pe fereastră și oarecum găsise un 
motiv să chicotească. 

— Mă gândeam la tatăl meu, spuse ea. Apoi, observând că 
Duran vorbea la telefon, deveni deodată bănuitoare: Pe cine 
suni? întrebă ea, plină de suspiciune. 

— Pizzeria Domino, replică Duran. 

— Ah! 

— M-au pus să aștept. Vrei cu salam... 

Adrienne înclină din cap: 

— Da, e bine cu salam. 

Apoi cineva veni pe fir și Duran începu să vorbească în 
receptor. Adrienne își întoarse din nou privirea spre parcare, în 
vreme ce o ușoară rafală de vânt și ploaie bătu în geam. Dincolo 
de parcare se întindea o zonă pietonală a nimănui, cu clădiri de 
birouri izolate, moteluri și localuri deocheate. În multe privinţe, 
locul îi amintea de acela unde crescuse ea. 

Adică la câţiva kilometri de Wilmington, unde ea și Nikki 
merseseră să locuiască împreună cu bunica lor. O ţinea minte 
pe Buni, dar nu prea bine și bănuia că în general și-o amintea 
din povestirile lui Nikki. Cel mai bine își amintea mirosul din 
camera lui Buni, care era ca un elixir. Un amestec de vagi 
mirosuri medicinale acoperit de parfumul slab al cosmeticelor, 
mai ales al apei de colonie Lily of the Valley și adierea ușoară a 
pudrei Coty, care erau așezate pe toaleta de lângă pat. 

Buni nu vorbea deloc despre fata ei și distrusese toate 
fotografiile pe care le avusese cu ea. Dee Sullivan era un subiect 


de discuţie interzis. De câte ori întrebase despre ea, discuţia se 
terminase cu lacrimi, așa încât Adrienne învățase destul de 
repede să-și cenzureze curiozitatea în privința mamei ei. Dar nu 
era și cazul lui Nikki, care era neobosită în eforturile de a obţine 
informaţii de la Buni, lucru care se lăsa întotdeauna cu ţipete din 
partea lui Nikki sau cu ea primind anumite restricţii câteva zile, 
sau să nu i se mai vorbească zile în șir drept pedeapsă. In timpul 
acestor perioade, Adrienne era forţată s-o facă pe intermediarul, 
transmițând mesaje șoptite între cei doi adversari: „Buni spune 
să te speli pe mâini acum, e ora cinei”. „Nikki spune că mâinile 
ei sunt curate.” 

Când Buni a murit, Adrienne avea aproape șase ani, iar Nikki, 
unsprezece. În primele luni, amândouă au locuit cu un cuplu mai 
în vârstă care lua în întreţinere copii de la orfelinat pentru banii 
care le ieșeau din afacerea asta. De cum au ajuns la ei „fetelor li 
s-a administrat o baie cu șampon contra păduchilor care le-a ars 
pielea capului și apoi au fost duse la culcare la ora opt. Din acel 
moment, li s-a dat voie să facă baie doar o dată pe săptămână 
și erau puse să-și spună rugăciunile în fiecare seară. Nikki era 
de neconsolat pentru că nu putea să-și spele părul sau să facă 
duș atunci când voia ea și-i spunea în faţă doamnei Dunkirk 
„Scorpie afurisită”. 

Dar în vreme ce Nikki țipa și înjura, răbufnea sau se amuza, 
Adrienne făcea exact ce i se spunea și nu cerea nimic în schimb, 
în speranţa că familia Dunkirk va vedea ce fete bune sunt ele. Și 
atunci vor vrea să rămână la ei pentru totdeauna, ceea ce era 
mult mai bine decât alternativa, care era necunoscută și 
imposibil de imaginat. Cu alte cuvinte, Nikki își arunca lucrurile 
în toate direcţiile posibile, iar Adrienne le aranja la loc. Adrienne 
făcea patul ei și pe al lui Nikki cu o precizie militărească, spăla 
vasele și punea masa fără să crâcnească. Intre timp, Nikki se 
ținea de prostii, era certată, însă le câștiga inima celor doi soţi 
pentru că îi făcea să râdă. 

Într-o noapte, furișându-se în capul scărilor și ascultând ce 
vorbeau cei de jos, Adrienne îi auzise pe soţii Dunkirk vorbind cu 
reprezentantul de la Protecţia Copilului: 

— Cea mare este în regulă, spunea mama ei adoptivă. O 
pacoste, dar drăgălașă ca un iepuraș. O fetiţă veselă și 
năzdrăvană. Pe mine cealaltă mă îngrijorează, cea mică. 
Domnișoara „Mult-Prea-Cuminte”. Niciodată nu poţi să știi ce 


gândește cu adevărat, ţine totul închis în ea. Este ca un 
automat. 

A doua zi dimineață, Adrienne o întrebase pe Nikki: 

— Ce-i aia un automat? 

Și Nikki îi răspunse: 

— Un robot. 

Și începuse să meargă în jurul camerei cu braţele și picioarele 
țepene, scoțând zgomote ca de motoraș, izbindu-se de perete, 
lovindu-l cu mâinile și picioarele ei rigide și făcând: „Bri! Briî!” 
Adrienne se chinuise să râdă, doar n-o să-i spună lui Nikki că 
doamna Dunkirk o făcuse pe ea „robot”. Asta ar fi înfuriat-o pe 
Nikki, iar când Nikki se înfuria, era jale. 

— Ajung în douăzeci de minute, spuse Duran când închise 
telefonul, altfel pizza este gratuită. 

Adrienne dădu din cap, gândindu-se încă la sora ei și la 
copilăria lor. După familia Dunkirk, au mai stat la alte trei familii 
adoptive și între aceste perioade au locuit un timp într-un cămin 
administrat de Serviciul pentru Protecţia Copilului din Delaware. 
Pe urmă le-au luat Deck și Marlena la ei. 

„Destul”, gândi ea. 

— Am să fac un duș, spuse ea cu glas tare, în vreme ce Duran 
se juca, nervos, cu telecomanda. 

e 

Pizza ajunse când Adrienne își terminase deja toaleta și se 
aranja, descoperindu-se în oglindă îmbujorată toată și luminoasă 
de la apa fierbinte a dușului. 

— Imi pare rău pentru mai devreme, spuse ea, când veni din 
nou în cameră. 

Duran se uită la ea, mirat: 

— Scena mea cu plânsul, explică ea. M-am pierdut... pentru o 
clipă. 

— Ah, aia! replică el, gândind: „Dumnezeule, ce frumoasă 
este!” și asta era, de fapt, adevărata sursă a mirării lui. 

Nu o mai privise niciodată în acel mod până atunci. Părul ei ud 
era arămiu - de culoarea bănuţilor vechi de un penny - și-i 
încadra faţa cu cârlionţi. Fără să se gândească, el deschise cutia 
de pizza și o împinse pe pat spre ea, ca pe o ofrandă. Era tot ce 
putea face în situaţia aceea. 

— Arată delicios, spuse ea și, luând o felie, merse la biroul de 
lângă fereastră. 


Acolo se așeză și începu să facă o listă, scriind pe un carneţel 
de lângă telefon: 


„1. SERVICIU: 

a. haine și machiaj; 

b. telefon - Slough; 

c. să verific citatele din Lexis în dosarul despre asfalt. 


„ CENUȘA LUI NIKKI! 
„ DURAN? 


PWN 


Aici se opri un moment, lovind creionul de foaie, în timp ce 
Duran se uita la MTV. În sfârșit, se hotărî că nu exista niciun 
punct 4. Mai putea adăuga subpunctele d-e-f-g la „SERVICIU*1, 
dar cu siguranță nu exista niciun punct 4! Trebuia să-și rezolve 
doar treburile de la serviciu și să împrăștie cenușa surorii ei, mai 
rămânea Duran, care în sine reprezenta un întreg alfabet de 
subpuncte. 

— Ce înseamnă „Slough”? întrebă Duran, venind lângă ea și 
aruncându-și privirea pe listă. 

— Firma mea de avocatură, replică ea. Acum taci, mă 
gândesc! 

Degetele de la mâna ei stângă se rotiră în aer. Sub „Duran”, 
scrise: 


„a. experiențe trecute - testul cu detectorul de minciuni; 
b. însemnări - pacienți; 

c. computer; 

d. pacienți...” 


— Am trecut testul cu detectorul, îi spuse el, încercând să-i 
vină în ajutor și fiind încântat în sinea lui că ocupa un loc atât de 
important pe lista ei de sarcini. 

Ea se uită în sus la el și înclină din cap: 

— Așa este, zise Adrienne. L-ai trecut. Dar mă întreb cum. 

— Nu-i niciun mister în asta, replică el. Am spus numai 
adevărul. 

— Ba nu l-ai spus! Nu ești Jeffrey Duran, chiar și tu știi asta! 
Doar ai fost la cimitir. 


— Corect, zise Duran. Așa este, dar... am o teorie care explică 
toate astea. 

— Serios? întrebă Adrienne. Mi-ar plăcea s-o aud. 

— OK! spuse el, așezându-se la marginea patului. Fii atentă: 
părinţii mei mi-au dat numele ăsta! Am crescut cu el și tot 
„Duran” îi chema și pe ei. Așadar, dacă numele Duran a fost 
furat, adică preluat de undeva, de pe o piatră de mormânt, este 
ceva ce părinții mei au făcut. _ 

Adrienne se încruntă, gândindu-se la cuvintele lui. În sfârșit, 
întrebă: 

— Și de ce ar fi făcut asta? 

— Nu pot decât să-mi dau cu presupusul, replică Duran, dar 
poate că erau daţi în urmărire generală. 

Pentru că Adrienne râse dispreţuitor auzind presupunerea 
asta, Duran începu să-și elaboreze teoria: la vremea respectivă 
aveau loc multe manifestații violente împotriva războiului. Poate 
că luaseră parte la ele. Poate că fuseseră liderii militanţilor sau 
ceva de genul ăsta. 

Adrienne nu spuse nimic o vreme și apoi urmă: 

— Asta-i teoria ta? 

Duran ridică din umeri: 


— Da. 
— Și cu școlile la care spui c-ai fost - Brown și Wisconsin? 
— Ce-i cu ele? 


— N-au auzit niciodată de tine! insistă Adrienne, lăsându-se 
pe spătarul scaunului și aruncând creionul deoparte. 

— Asta-i doar o eroare de computer, îi spuse Duran. Sunt 
trecut pe lista absolvenţilor ambelor școli. Primesc broșuri cu 
informaţii de la ei în fiecare lună. Fie îmi cer tot felul de 
contribuţii, fie vor să-mi vândă tricouri cu mascotele Bucky sau 
Ursul pe ele. Nu lipsesc decât foile mele matricole. 

— Și cum explici asta? 

— Nu știu, poate am avut datorii la bibliotecă! Poate e doar o 
chestiune administrativă. Dar important e că știu unde am 
învăţat. Și le-am scris și celor de la Brown, și celor de la 
Wisconsin și i-am rugat să clarifice lucrurile. Așa că presupun că 
am o scrisoare de scuze din partea fiecărei universităţi, trimisă 
chiar acum prin poștă. Și când o să le primesc, ţi le voi trimite și 
ţie prin fax. Promit! 

— Păi, asta chiar este o teorie interesantă! 


Duran râse: 

— Abia am fost la reuniune! 

— Ce vrei să spui? 

— La Sidwell Friends. Este o școală particulară. 

— Știu ce este „Sidwell!”. 

— Păi, am învăţat acolo. Sunt de-al lor! 

Adrienne îl privi neîncrezătoare: 

— Și cum a fost evenimentul? 

— Cum să fie? A fost ca o reuniune. Tu ce crezi? 

— Nu știu! N-am fost niciodată la una. 

— Păi, a fost grozav! se entuziasmă Duran. l-am văzut pe toţi. 

— Cum ar fi? 

— Pe Bunny Kaufman, replică el fără să se oprească. Pe Adam 
Bowman. 

— Ăştia au fost prieteni de-ai tăi? 

El ezită o fracțiune de secundă, apoi spuse: 

— Da! 

Adrienne nu prea părea să-l creadă. 

— Ei, „prieteni”! repetă el. Majoritatea erau genul de oameni 
pe care-i saluți pe holul școlii, dar nu și în cazul lui Adam. Am 
fost amândoi în echipa de baschet. 

— Și te-au recunoscut? 

Duran aprobă, înclinând din cap: 

— Da... așa s-ar zice! 

Ea se arătă completă mirată: 

— „S-ar zice”? 

Duran oftă greoi: 

— De fapt, nu cred că aveau cum să mă recunoască între 
atâtea persoane. 

Ochii lui Adrienne se măriră și ea zâmbi: 

— Ei, aici măcar ai fost sincer. 

Expresia de pe faţa lui Duran era una de nesiguranță și de 
derută. 

— Se întâmplă ceva cu mine, admise el. Știu asta! Dar nu știu 
despre ce este vorba. 

Adrienne fu surprinsă de sinceritatea lui sau de ceea ce părea 
a fi sinceritate. Dar după cum știa bine din alte două cazuri 
similare de care se ocupase, sociopaţii puteau fi foarte buni 
manipulatori. „Și poate, se gândise ea, așa ar trebui să-l privesc 


și eu pe Duran, ca pe un client potenţial periculos a cărui 
nevinovăție este pusă serios la îndoială.” 

— Mi-ar plăcea să te cred, zise ea. Dar sunt multe lucruri care 
nu se leagă. 

— Ca de exemplu? 

Adrienne se uită pe carnetelul ei: 

— Însemnările pacienţilor tăi. 

— Ce-i cu ele? 

— Nu există! 

Duran clătină din cap: 

— Cred că aici este o neînțelegere. 

— „O neînțelegere”? Ce-i de neînțeles? Era doar o fotografie și 
atât. 

— Știu, dar... Dacă te gândești mai bine, totul a fost destul de 
precipitat! Adică, tovarășul tău se purta precum agentul secret 
Dirty Harry și probabil conținutul principal al dosarului se afla 
chiar pe birou. S-ar putea să fi lucrat la el când aţi ajuns la mine. 

Adrienne îi aruncă o privire sceptică. 

— Putem verifica, sugeră Duran. Ne putem întoarce acolo, nu 
în seara asta, dar... altă dată. Și mai este și computerul meu. De 
cele mai multe ori, îmi scriam notițele în Word. Așa că sunt 
toate acolo și presupun că poţi cere casetele printr-o citaţie. 

— Care casete? 

— Sora ta avea ședință cu mine de două ori pe săptămână, 
explică Duran. Toate întâlnirile noastre erau înregistrate audio 
pentru compania de asigurări. 

— Ce companie? 

— De Siguranţă Mutuală Generală. Au sediul în New York. 

E| se opri și deschise o cutie de Coca-Cola. Apoi continuă: 

— Acum spune-mi tu mie ceva! 

Adrienne se uită la el, nedumerită: 

— Ce anume? 

Duran ridică din umeri: 

— Nu știu! 

Ea se gândi o clipă și zise: 

— Păi... Nikki avea o armă. 

Duran se arătă surprins: 

— Ce fel de armă? 

— O pușcă. 

De data asta era rândul lui să se uite nedumerit: 


— De ce-ar fi avut nevoie de o pușcă? 

— Nu știu! 

— Poate era o veche piesă de colecţie, sugeră Duran. 

Adrienne infirmă: 

— Era nouă! Avea lunetă telescopică și amortizor. 

— Fugi de-aici! 

— Vorbesc serios! insistă ea. 

Duran căzu pe gânduri. 

— La ce te gândești? întrebă Adrienne. 

— Mă gândeam... Nico suferea de un sindrom disociativ, 
cauzat de stresul posttraumatic. 

— Și? 

Ochii lui Adrienne fulgerară cu suspiciune. Știa unde băteau 
cuvintele lui și ideea era o tâmpenie. 

— Și... poate se gândea să se răzbune. 

— Pentru ce? întrebă Adrienne, vocea ei devenind brusc dură. 

— Pentru ce i s-a făcut! 

— Și ce i s-a făcut? 

— Știu că nu-ţi place să auzi asta, dar cred că sora ta a fost 
victima unui abuz sexual sistematic și de durată... 

— Ohhh! 

— ... din partea părinților ei adoptivi. 

— Prostii! 

— Nu sunt prostii, iar reacția ta este una tipică. Unul din copii 
este gata să se opună abuzului, celălalt insistă că totul este în 
regulă. Unul acuză, celălalt apără. 

— Nu s-a întâmplat nimic! la, gândește-te, e ridicol! Bărbaţi 
cu glugi! 

Duran ridică din umeri: 

— Sora ta mi-a descris multe detalii și chiar dacă a durat ani 
în șir, tu erai cu mult mai mică decât ea. Uneori, victimele foarte 
mici ca vârstă nu înţeleg că ceea ce li s-a întâmplat a fost un 
abuz sexual. De fapt, nu-l consideră sexual în sine. Așadar, s-ar 
putea să-l ţii minte, dar să nu fi avut capacitatea nici măcar la 
nivelul vocabularului să-l fi perceput în același mod ca Nico. 

Adrienne negă: 

— Eşti în Țara Fanteziilor, doctore! 

— Mi-a spus multe detalii. Aţi locuit cu Deck și Marlena în 
Beaumont, Carolina de Sud, recită Duran, într-un conac care se 
numea Edgemont. Casa era albă, vopseaua se scorojea și erau 


stejari în curtea din față. Duran își înălță capul și o privi: Cum 
mă descurc? 

Adrienne zâmbi: 

— Greșești întru totul! Doar pentru început, am să-ți spun că 
nu am locuit niciodată în Carolina de Sud, nici în vreun conac 
care avea vreun nume, orice nume. Am stat la o mică fermă, 
într-o casă din cărămizi în Denton, Delaware. Și nici vorbă de 
stejari, erau doar câţiva copaci Catalpa cu vârfurile ciuntite de 
muncitorii de la compania de electricitate. 

— Și sora ta, Rosanna? 

— N-a existat nicio „Rosanna”, insistă Adrienne. Am fost 
numai noi două. Eu și Nikki, atât și nimeni altcineva! 

Oftând, Duran se ridică de pe pat și merse la geam, uitându- 
se afară spre parcare. Într-un târziu se întoarse către ea și 
spuse: 

— Ei, nu sunt terapeutul tău... și oricum, poate că nu 
contează. 

— Ce vrei să spui? 

— Adică, poate că nu contează dacă a fost sau nu adevărat. 
Dar asta credea sora ta - și probabil așa se explică de ce avea 
pușca. 

Adrienne se gândi puţin: 

— Probabil că așa e, spuse ea. Numai că... 

— Da? întrebă Duran. 

— Cine erau bărbaţii de la tine din apartament și de ce voiau 
să mă omoare? 

Duran clătină din cap: 

— Nu știu! Dar dacă Nikki spunea adevărul, tu ai putea fi un 
martor. 

— Numai că s-a întâmplat cu mulţi ani în urmă și eu nu-mi 
„amintesc” nimic. 

— Poate nu acum... 

— Poate niciodată! Pentru că nu s-a întâmplat! 

— Amintirile pot fi recuperate, sugeră Duran. 

Ea îl privi în tăcere o vreme. Apoi își spuse ca pentru sine, dar 
și către Duran: 

— Nu pot să cred că mă contrazic cu tine pe tema asta... Și 
apoi urmă cu voce mai tare: E o nebunie! 

— Ce anume? 

— Totul! Tu! 


— De ce spui asta? întrebă Duran. 

— Păi, practica asta a ta... 

— Ce-i cu ea? 

— Ai afirmat doar că ai numai doi pacienți. 

Duran mârâi. 

— Și totuși, continuă ea, punând punctul pe „i”, locuiești într- 
un apartament spaţios într-una dintre cele mai frumoase zone 
din Washington. 

— Și? 

— Și cum plătești chiria? întrebă Adrienne. 

— În primul rând, iau 85 de dolari pe oră. 

— Și consulti câţi? Doi pacienţi, cât de des? 

— De două ori pe săptămână fiecare, răspunse Duran. 

— Și cât face asta? 1 500 pe lună? 

Duran se încruntă. Începea să aibă probleme cu respiraţia, se 
sufoca. După o clipă, el dădu din cap, nefiind prea sigur pe 
vocea lui. 

— Întreţinerea apartamentului tău sigur costă mai mult de 
atât! Din ce mai și mănânci? 

Duran își dădu ochii peste cap și se ridică. Traversând 
camera, luă telecomanda și porni televizorul. Adrienne îl 
urmărea, în timp ce el muta de pe un canal pe altul. O emisiune 
cu polițiști. Un film. Un talk-show. Dan Rather. 

După un timp, Adrienne îi smulse telecomanda din mână și 
stinse televizorul. 

— Nu poţi să trăieşti numai cu doi pacienți! șopti ea. 

— Cum să nu poţi, replică Duran. E normal să ai doi pacienţi, 
doi sunt în regulă! Duran părea tulburat de cuvintele ei; se 
încruntă parcă vrând să scoată la iveală un gând ascuns din 
mintea lui; apoi se însenină, trăsăturile feței lui destinzându-se: 
Și în plus, am niște bani ai mei. Părinţii mei, știi, a existat o 
poliţă de asigurare. 

Adrienne se așeză lângă el pe pat: 

— Desigur! spuse ea. Părinţii tăi. 

O clipă mai târziu, Duran se uită la ea: 

— Poftim!? 

— Chiar dacă asta ar fi adevărat, spuse ea, doi pacienţi nu 
înseamnă prea multă muncă, așa-i? Cu alte cuvinte, ce faci în 
restul timpului? 


Cu un geamăt exasperat, Duran se ridică iarăși în picioare și 
merse spre fereastra care avea vedere spre parcare. Mult timp 
rămase acolo, lipsit de expresie, adâncit în gânduri, ţinut sub 
observaţie de Adrienne. La un moment dat, el închise ochii și-și 
rezemă fruntea de sticla rece. Stătu așa vreo 10-15 secunde, 
după care se întoarse spre ea și cu un zâmbet de regret, îi 
explică: 

— E normal să ai doi pacienţi. Doi pacienţi sunt în regulă. 


e Capitolul 21 e 


Adrienne nu putea s-adoarmă cu Duran în aceeași cameră. 

Deși îi salvase viaţa, era clar că ceva nu era deloc în ordine cu 
el. Atacurile de panică și replicile lui automate, impostura și 
falsa lui identitate... cu siguranță, el ascundea mult mai multe. 
Știind asta, lui Adrienne nu-i era greu să și-l închipuie pe acest 
individ, altfel un tip frumos și inteligent, transformându-se la 
miezul nopţii într-un personaj macabru. Fără să vrea, și-l 
imagină schimbându-se în... Anthony Hopkins, murmurând 
încontinuu scurtul lui refren ciudat ca o mantra despre cât e de 
normal să ai doi pacienți... 

Dar n-avea unde să se ducă în altă parte. Apartamentul ei 
parcă nu mai era al ei, nu și după cele întâmplate. Oricine 
intrase acolo o singură dată, putea reveni oricând, după bunul 
lui plac. Pentru că poliţia nu intenţiona să-l oprească. 

În concluzie, Adrienne rămase pe scaun lângă fereastră, citind 
și ațipind, trezindu-se cu un tresărit, apoi adormind la loc cu 
capul căzut în faţă. În cele din urmă, zorii se strecurară de-a 
lungul autostrăzii din spatele hotelului, iluminând parcarea 
dintr-o dată. 

Ridicându-se în picioare, Adrienne bătu din palme și smuci 
ușor pătura care-l acoperea pe Duran: 

— Să mergem! 

— Cee? spuse Duran sprijinindu-se într-un cot și clipind în 
direcția ei. Cât e ceasul? 

— Șase și jumătate! 

— Doamne! mârâi el și se rostogoli la loc, trăgându-și păturile 
peste cap. 

— Hai! spuse Adrienne. Vreau să mergem în apartamentul 
tău. 

Buimac de somn, Duran se ridică în capul oaselor și se frecă 
la ochi: 

— Ești sigură că e o idee bună? întrebă el. 

Adrienne ridică din umeri: 

— Poliţia tocmai a fost acolo. Mă gândeam să ne uităm în 
calculator. 

Duran aprobă din cap, încă adormit pe jumătate. In fine, își 
scoase picioarele la marginea patului, își așeză părul cu mâinile 
și spuse: 

— Stai să mă îmbrac! 


— M-am tot gândit la ce s-a întâmplat, explică Adrienne. La 
cum au știut ei că eu și Bonilla suntem acolo. 

Duran mormăi și începu să-și pună șosetele. 

— Da... și la ce concluzie ai ajuns? 

— Că telefonul tău este ascultat! Asta sau... tu le-ai spus că 
venim. 

Duran se încruntă: 

— N-am spus nimănui nimic. 

Apoi căscă, își scutură capul și încercă să-și alunge somnul, 
clipind des. 

— Ai spus că unul din tipi îţi părea cunoscut, îi aminti 
Adrienne. 

— Da, dar asta a fost doar o impresie. De parcă l-aș fi văzut 
din trecere pe stradă, cam așa ceva. 

— Dar... 

— De ce să-mi asculte cineva telefonul? întrebă Duran. 

Adrienne îl privi în ochi: 

— Vrei un răspuns sincer? 

Duran înclină din cap, surprins de întrebarea ei: 

— Da! 

— Pentru ca se întâmplă ceva cu tine. 

El își înălță o sprinceană: 

— Cum ar fi? 

— Nu știu, replică Adrienne. 

Duran analiză o secundă ce-i spusese ea și zise: 

— Poate că ai dreptate. Apoi zise: Și pe de altă parte poate că 
n-ai. 

— Ce vrei să spui? întrebă ea. 

— Păi, pe tine încercau ei să te omoare. Apartamentul tău 
este devastat! Poate că telefonul tău este cel ascultat! 

Adrienne se gândi o clipă și-și dădu seama că el avea 
dreptate. (Și totuși: „E normal să ai doi pacienţi, doi pacienți 
sunt...)” 

— Crede-mă pe cuvânt, spuse ea. Tu ești cel vizat. 

e 

Luară metroul de la Springfield până la staţia Cleveland Park, 
ieșind la suprafaţă la câţiva pași de gogoșeria Whatsa Bagel și 
de un Starbucks. De aici și până la Towers mai aveau doar cinci 
minute de mers. 


Duran folosi cartela lui Medeco pentru a intra în imobil. Holul 
de la parter era mare, cu marmură și avea un candelabru uriaș, 
a cărui lumină se răsfrângea asupra câtorva canapele de bun 
gust și a unui șir de fotografii alb-negru cu vechiul Washington. 
Blocul nu avea un portar, dar exista un oficiu de pază care 
momentan era gol. 

Adrienne și Duran tăcură tot timpul cât urcară cu liftul până la 
etajul al șaselea, lăsându-se legănaţi ușor de mersul cabinei 
care se opri brusc cu o zgâlţâitură și un ding! zgomotos, 
deschizându-și ușile pe coridor. 

— „Jack, fii pe fază!” șopti Adrienne. 

Duran îi făcu semn din cap c-a înțeles. 

Vâri cheia în broască, răsuci yala și deschise ușa, pe jumătate 
așteptându-se ca „Ursul” să le iasă în cale, dezlănțuit cu totul. 
Dar nu era nimeni, nicio mișcare și niciun sunet, cu excepţia 
murmurului surd al frigiderului. Pășind înăuntru, Duran simţi cu 
surprindere că toată tensiunea lui interioară se risipește. Își 
aminti că la întoarcerea de la testul cu detectorul, se gândise 
cât de general și de anonim era domiciliul lui. Dar acum i se 
părea altfel. „E ceva cu locul ăsta, gândi el. Pur și simplu îmi 
place să stau aici.” 

— Intră, o pofti el foarte mândru. 

Adrienne îi făcu semn să tacă, observând dintr-o singură 
privire că cineva se străduise tare mult să șteargă urmele 
„evenimentului” care avusese loc cu o zi înainte. Nu mai erau 
nici cadavrele, nici vreo picătură de sânge. Se simțea doar un iz 
de soluţie de curăţat cu miros de pin. Mișcându-se încet prin 
cameră, căutând orice urmă de deranj, Adrienne aproape că-și 
pierduse speranţa, când îl găsi: un semn pe peretele exterior 
camerei de consultaţii a lui Duran. Și o scobitură în stinghia de 
lemn care mărginea parchetul. Dar erau cu greu vizibile. 

— Vezi? spuse ea. Astea sunt de la gloanțe. 

Duran înclină din cap: 

— Te cred, spuse el. Am fost de faţă! Se uită la urme și 
continuă: Bineînţeles că au luat cartușele. 

Adrienne oftă: 

— Acum văd de ce nu ne-a crezut poliţia, zise ea. Adică, dacă 
vine cineva și le spune că a avut loc o crimă, că sunt cadavre, 
sânge... și când ei se duc să vadă, nu găsesc nimic... Vocea ei 


14 Versuri din cântecul Limbo - Jack be nimble. (n.tr.). 


se pierdu ușor: Vreau să spun, cine se apucă să caute scobituri 
în parchet? Și apoi, cine ar căuta mai departe? Eu una, nu. 

Adrienne merse la locul unde căzuse Bonilla și examină 
podeaua. Apoi spuse: 

— Nu înțeleg. 

— Ce? întrebă Duran. 

— Nimic din toate astea. Înţeleg că au avut timp să curețe 
totul până a ajuns poliţia aici, dar... ce-au făcut cu Eddie? Și cu 
celălalt tip? Cum i-au scos din clădire? 

Duran se arătă la fel de stupefiat ca și ea: 

— Prin garaj? Apoi arătă cu degetul spre măsuța de lângă 
canapea: la uită-te! spuse el. 

Adrienne se încruntă: 

— Ce este? 

— Veioza, spuse Duran. Nu mai este! Am spart-o eu când l-am 
lovit pe tip cu ea. 

Adrienne se cutremură: 

— Unde ţi-este calculatorul? 

— Aici! O conduse în camera de consultaţii. 

— Treci tu la aparat, zise ea, rotind scaunul de birou spre el. 

— Ce căutăm? întrebă el, așezându-se în fața calculatorului. 

— Notiţe despre pacienţi. Adrese. Orice putem găsi. 

Duran porni calculatorul și acesta începu să zbârnâie și să 
ticăie, trecând prin obișnuita procedură de activare. Dură cam 
un minut până să apară screen-saver-ul pe ecran, apoi iconiţele 
și în cele din urmă se auziră semnalele finale. 

— Deci, cu ce vrei să începem? întrebă el, cu degetele pe 
tastatură. 

— Însemnările pacienţilor. Ai un fișier al lui Nikki? 

Duran confirmă din cap. Tastă rapid și făcu click succesiv pe 
Start, Find (files & folders) și îi ceru computerului să-i afișeze o 
listă cu tot ce apare în folderul Sullivan. Ceva mai târziu, numele 
a 56 de dosare apărură în căsuță. Majoritatea erau intitulate 
Nico și aveau un număr la sfârșit. 

— Ce-i cu numerele astea? întrebă ea. 

— Prima ședință, a doua, a treia... și tot așa. 

— Mergi la /ntake, sugeră ea. 

Duran făcu dublu click pe dosar, apoi îl deschise în Word. 
Ecranul siglă Microsoft apăru pe monitor și imediat după se 
deschise o pagină formată în întregime din rânduri de cifra unu. 


Mii de astfel de cifre. Nevenindu-i să-și creadă ochilor, Duran 
derulă prima pagină și ajunse la a doua, apoi la următoarea. 
Toate erau la fel. Atunci se întoarse către Adrienne și spuse: 

— Nu înțeleg. 

— Lasă-mă să încerc și eu! 

— Eşti sigură? 

Ea dădu din cap, se așeză în locul lui și începu să scrie ceva. 

— În școală am lucrat cu jumătate de normă la Dial-a-Geek:5, 
îi spuse ea, degetele zburându-i pe tastatură. In primul meu an. 
Nu rezolvam decât probleme ușoare, dar... Se opri din tastat și 
ridică privirea spre el: Avem o problemă! 

— Îmi dau seama, dar ce este? 

Ea arătă cu degetul înspre monitor. Duran văzu că în dreptul 
folderului Sullivan era o listă „Modificat” și cuprindea o serie de 
date și ore corespunzătoare fiecărui dosar. Datele erau toate 
aceleași, orele la câte un minut distanţă. 24 Noiembrie, 3:02 
a.m. 

— Ticălosul! murmură Adrienne. 

— Ce s-a întâmplat? 

Ea scutură din cap fără să-i răspundă: 

— Care este numele celuilalt pacient? 

— De Groot. 

Duran i-l spuse pe litere. 

— Ai vreun folder De Groot? 

— Da! 

Adrienne tastă numele și se opri în timp ce ecranul clipea și 
programul Windows îi afișă dosarele din folderul De Groot. La o 
primă privire, se vedea că toate dosarele fuseseră modificate în 
ziua de 14 noiembrie în jur de ora 3 dimineaţa. Fără să-și piardă 
speranţa, Adrienne încercă să deschidă dosarul De Groot 13, dar 
și acesta se prezenta ca și cel din baza principală a directorului 
Sullivan, numai sub formă de cifra 1, repetată de mii de ori. 
Oftă: 

— Cineva a șters azi-noapte toate dosarele tale, explică ea și 
numai pe acelea trecute în Word. 

Duran nu putea să creadă: 

— Cum? 

Adrienne ridică din umeri: 


E „Sunaţi un fraier” (n.tr.). 


— Nu-i foarte complicat. Să-ţi arăt, mergem la Programe și o 
să vezi că gasim un dosar cu un nume drăguţel cum ar fi... 
„Ștergere” sau „Distruge textul”. 

— Glumești! 

— Banul! 

— Cineva a scris un program... 

Ea scutură din cap. 

— Se poate descărca de pe hackers.com. 

Adrienne se îndepărtă de pe scaun și de la calculator, în 
vreme ce Duran înjura printre dinți. 

— Dar informaţia este încă acolo, insista el. N-are cum să 
dispară efectiv. 

— Nu? întrebă ea, arcuindu-și sprâncenele. 

— Nu, răspunse el. Este ca și în cazul memoriei umane. Chiar 
dacă există amnezie, se pune doar problema recuperării datelor 
de pe „disc”, de undeva. Singura schimbare e că aici cineva a 
șters adresele. 

Adrienne scutură din cap: 

— Nu au șters adresele. Au înlocuit „datele” din ele cu o 
mulțime de cifre unu. Așa se spune! Se uită spre ecran: Doar 
dacă nu cumva ai făcut back-up-uri, și îl privi plină de speranţă. 

— Aici, spuse Duran, deschizând sertarul de pe partea stângă 
a biroului lui în care găsi doar pixuri, creioane, foarfece și 
markere, un clește de scos capse și clame de dosar. Adică, erau 
aici. 

Adrienne se uită în jur, apoi scoase de sub birou coșul de 
hârtii și-l controlă. 

— Asta este? întrebă ea, arătând o discheta pe care cineva o 
strivise ca și când ar fi fost o cutie de bere goală. 

Duran verifică eticheta cu numele și înjură. 

— Ai spus că ai înregistrat niște casete, îi aminti Adrienne. 

Duran înclină din cap. 

— Și unde le păstrezi? 

— Nu le ţin, spuse el. Le pun la poștă pentru... Deodată se 
strâmbă și mârâi mulțumit: Oh! Doamne! 

— Ce este? întrebă Adrienne. 

Clătind din cap, Duran umblă în buzunarul de la haină și 
scoase o casetă cu o etichetă pe ea: „De Groot - 34”. 

— Trebuia s-o fi trimis prin poștă, dar... lucrurile au cam luat-o 
razna. 


— Numai pe asta o ai? 

Duran dădu din cap. 

— Cum rămâne cu ăsta? întrebă Adrienne, uitându-se în 
direcția robotului telefonic. 

Duran aruncă și el o privire: 

— Nu am decât un mesaj, spuse el, apăsând butonul de 
derulare înapoi. La început mai încet și apoi mai repede, caseta 
porni scoțând un sunet înalt și gol care-i aminti lui Adrienne de 
felul în care Nikki imitase un robot: „Brr-rr-rr!” Apoi se opri cu un 
recul al butonului și un cli-ick! tare. 

— Oricine ar fi a avut multe de spus, remarcă Duran și apăsă 
butonul P/ay. 

Urmă o liniște greoaie, apoi vocea moale și misterioasă a unui 
bărbat: „Bună, Jeff!... Am un mesaj pentru tine - așa că este 
important să fii atent. OK? Asta este pentru tine. Lasă totul 
deoparte și ascultă-mă bine!...” Urmă o altă pauză, după care se 
auzi un sunet reverberant ca de diapazon. Sunetul se înălța și 
cobora, scădea și creștea în intensitate, parcă apropiindu-se și 
depărtându-se constant. 

Nedumerită de zgomotul produs de aparat, Adrienne ascultă 
cu atenție, încercând să identifice sursa sunetului, însă nu reuși. 
Sunetul era imposibil de recunoscut și nu s-ar fi zis că transmite 
ceva. După un timp, Adrienne renunţă să-l mai asculte și se 
întoarse spre Duran enervată, dar îl descoperi pe acesta 
transfigurat. 

— Jeff? 

Nu-l mai strigase pe nume până atunci și pe moment i se păru 
ciudat că-i spusese așa tocmai acum, numai că el nu sesiză 
nimic. Rămas locului, părea complet absorbit de sunetul care se 
auzea înregistrat pe robotul telefonic. Prinzându-l de mânecă, 
Adrienne îl strigă din nou și iarăși nu obținu nicio reacţie din 
partea lui. 

— E ca un ton de fax sau ceva asemănător, explică ea, 
trăgându-l ușor de haină. Hai să plecăm de aici! 

Duran tăcea în continuare, dar Adrienne observă că tremura. 
Când se apropie de el, văzu că începuse să facă spume la gură. 

— Hei! șopti ea agitată, dându-se un pas în spate, involuntar. 
Speriată, încerca acum să-l îndepărteze de birou, dar Duran era 
de neclintit, imobil ca o statuie de 1,80 m care se clatină: Haide! 
imploră ea. Să mergem! 


Era clar însă că el nu o auzea și nici nu o vedea. Avea pupilele 
dilatate ca ale felinelor, adaptate vederii nocturne de parcă nu 
s-ar fi aflat dis-de-dimineaţă în cabinetul său, ci la miezul nopții 
în întunericul cel mai adânc dintr-o pivniţă. 

Tremuratul lui era tot mai puternic, devenise de-a dreptul un 
soi de scuturătură. Șocată, Adrienne observă că lui Duran 
începuse să-i curgă sânge din nas, picătură după picătură, 
pătându-i cămașa pe piept. Ştia ce trebuia făcut, aparatul era în 
apropierea ei, dar nu-și putea controla mâinile și picioarele. Se 
simțea ca și când s-ar fi trezit dintr-un coșmar și era încă 
paralizată de ameninţarea unei imagini fantomatice care venea 
spre ea din întuneric. 

Sângerarea lui Duran era mai abundentă acum, picăturile 
pătau parchetul și îi stropiră pantofii lui Adrienne, care sări 
instinctiv în lături. Mișcarea ei bruscă păru să rupă vraja care o 
prinsese și pe ea, și, trăgând repede aer în piept, Adrienne lovi 
butoanele aparatului până ce sunetul nu se mai auzi. 

— lisuse! spuse Duran cu o voce confuză. la te uită! 
Legănându-se ușor pe picioare, Duran se uită la urma de sânge 
de pe cămașă: Mi-a curs sânge din nas, zise el. 

La rândul ei, Adrienne începu să tremure când îi smulse 
receptorul din mână lui Duran și-l puse în furcă. Scoţând un 
șerveţel dintr-o cutie de Kleenex aflată pe birou, i-l întinse: 

— De-acum înainte, spuse ea, dacă mai apar apeluri sau 
mesaje telefonice, lasă-mă pe mine să mă ocup de ele. 

Duran îi aruncă o privire mirată, apoi se uită în sus. 

— Cum spui tu... murmură el, lăsându-și capul pe spate. 
Apropo, cine era la telefon? 

— Nu-ţi amintești? 

Duran scutură din cap, păstrând aceeași poziție a feţei: 

— Nu! 

Lui Adrienne îi răsări atunci o idee în minte: 

— Păi... hai să vedem! 

Ridică receptorul și formă *69. Apoi luă un pix și începu să 
scrie pe un bilețel numărul indicat de vocea operatorului 
serviciului telefonic solicitat: „Ultimul număr care v-a apelat este 
202-234-8484!” Închise și-i arătă numărul lui Duran, dar acesta 
nu-l recunoscu. 

— Ne putem folosi de calculator, spuse ea, așezându-se în 
faţa monitorului. 


— La ce bun? întrebă el, urmărind-o cum face dublu clic pe 
iconița AOL. 

— Există un program de căutare a numerelor de telefon în 
cazul apelurilor primite pe adresa anywho.com. Le dai numărul 
abonatului și ei îți dau adresa. 

Duran privea peste umărul ei cum completează căsuțele 
respective cu numărul de telefon și prefixul zonal al numărului 
pe care abia îl aflase. Cei doi așteptau și urmăreau împreună 
cadranul de ceas care clipea în mijlocul ecranului: 


„Aştept confirmarea. Transfer de documente 1 %; 
2%; 3%... 26%... 49%... Rezultatul căutării.” 


Apărură cuvintele: „Adresa apelatului” și sub ele informaţiile 
următoare: 


„Barbera, Hector: 

2306 Connecticut Avenue. 
Apartament 6F 
Washington, D.C., 20010.” 


Adrienne se încruntă: 

— Cine este Hector Barbera? întrebă ea. 

Duran se holbă un timp la adresa de pe ecran, după care 
ridică o mână și șopti: 

— Noi suntem în apartamentul 6E. 

În secunda următoare, Adrienne făcu ochii mari. Apoi Duran 
puse mâna pe telefon și, în ciuda obiecţiilor tăcute ale lui 
Adrienne, formă numărul lui Barbera. Imediat se auzi telefonul 
sunând în apartamentul vecin, un ţărâit rar, prelung. După a 
șasea sonerie Duran închise, așezând receptorul în furcă. 

— Nu este nimeni acasă, spuse el. 

Adrienne înclină din cap, liniștită dintr-o dată. 

— Ştii să forțezi o yală? o întrebă el. 

Drept răspuns, ea se strâmbă. 

— Nu contează, îi spuse Duran. Așteaptă aici! 

— Unde te duci? 

— La sala de fitness. 

— Ce? 


Adrienne era pe punctul de a-l întreba dacă a înnebunit de 
tot, dar brusc își dădu seama că deja știa răspunsul la întrebare. 
Bineînţeles că da: tocmai asta era toată problema. „De ce?” 

Dar el plecase și ea era acum singură în apartament. Doar ea 
și murmurul frigiderului, și lumina care se pierdea pe măsură ce 
norii acopereau în treacăt soarele. Și nu numai atât, mai era un 
sunet pe care nu-l putea localiza cu precizie și pe care abia îl 
auzea, un sunet jos. „E un zgomot de interior sau ceva 
asemănător”, își spuse ea. 

Duran reveni cărând în mâna dreaptă o halteră de 10 
kilograme. 

— Stai în spatele meu, spuse el. 

— Dar... 

Se uită de-a lungul coridorului ca să se asigure că este gol, 
apoi merse cu pași mari în dreptul ușii apartamentului 6F. Stând 
la aproape un metru distanță, Duran lăsă haltera pe spate și 
apoi o roti în faţă ca un aruncător de disc, izbind greutatea de 
10 kilograme din oţel cromat în ușă, chiar deasupra broaștei, 
spintecând astfel tocul ușii. 

Când ușa ţinută doar în balamale se deschise, Duran intră și 
ceea ce văzu îi tăie respiraţia. Peretele ce despărțea 
apartamentul lui de cel al lui Barbera era acoperit cu o plasă de 
cabluri electrice gri. Lângă perete se afla o masă înțesată cu 
echipament electronic: oscilatoare, amplificatoare și receptoare, 
precum și un dispozitiv care părea greoi și ineficient, și care-i 
aminti lui Duran de aparatele cu raze X pentru radiografiile 
dentare. Acest ultim dispozitiv era îndreptat spre perete, era 
călduț și avea un led verde care licărea intens. 

Uitându-se în jur, Duran observă că apartamentul nu era utilat 
pentru a putea fi locuit. Podeaua de lemn nu era acoperită cu 
niciun fel de covor, iar pereții erau goi. Singura piesă de mobilier 
era un scaun negru-mat și o veioză de birou cu un bec cu 
halogen, fixată pe un suport de metal. Un telefon. Și cam atât. 

Și mai erau două obiecte la care Adrienne se uita fix: două 
containere de metal, încuiate cu lacăt, alăturate, așezate în 
colţul opus al camerei. Simţind privirea lui Duran, Adrienne se 
întoarse către el și se cutremură: 

— E îngrozitor de frig aici! 

Și, într-adevăr, așa era. 


— Are aerul condiţionat pornit, îi spuse Duran, traversând 
camera și venind lângă ea, ţinând încă haltera în mână. 

O clipă cei doi rămaseră unul lângă altul, examinând cu 
atenţie containerele. 

— Vreau să plec, anunţă Adrienne. Vreau să plec acum! 

Adrienne îl trase de mânecă, dar Duran nu se clinti. Apoi, fără 
niciun cuvânt, se dădu un pas în spate și roti haltera cu o 
mișcare arcuită, izbind-o într-unul din lacătele containerelor. 
Adrienne își lipi genunchii strâns atunci când Duran deschise 
capacul. Instinctiv, ea se sprijini cu o mână de perete și își feri 
privirea într-o parte. Între ei se așternu tăcerea. Într-un târziu, 
Adrienne întrebă: 

— Este cumva... Eddie? 

Duran nu îi răspunse pe moment, ci doar își scutură capul 
dintr-o parte în alta, mai mult a uimire decât a răspuns. 

— Nu știu, îi spuse el. Dar este cineva. 

e 

Părăsiră imobilul Towers în fugă, neștiind ce să facă sau 
încotro s-o apuce. Adrienne era convinsă că trebuia anunţată 
poliția, dar Duran era sceptic. 

— În regulă, spuse el, făcând pe avocatul diavolului, și dacă 
mergem la poliţie, ce le spunem? 

— Le povestim de containere. 

— Bine! Și dup-aia ce facem? 

— Cum adică? întrebă ea. 

— Păi, ce crezi c-o să facă? Crezi c-o să meargă la apartament 
și o să-l percheziţioneze? 

Adrienne căzu pe gânduri. În cele din urmă oftă: 

— Nu! Probabil că ne vor acuza de violare de domiciliu. 

— Exact! spuse Duran. Asta cred și eu. 

— Atunci hai să mergem la mine, spuse ea. Măcar putem să 
luăm mașina mea. 

Încă o dată, Duran scutură din cap. 

— E ca și cum ţi-ai tăia singură craca de sub picioare, zise el. 
Mai mult ca sigur, locuinţa ta este ţinută sub observație. 

— Dar am nevoie de lucruri, spuse ea. Am nevoie de haine. 
De trusa de machiaj. Chestii! 

— Atunci va trebui să-ţi cumperi, îi spuse el. Până va începe 
poliţia să-l caute pe Bonilla... nu cred că este indicat să mergem 
la tine acasă. 


Așa că luară metroul până la aeroport unde închiriară o 
mașină, apoi merseră la Mall-ul Pentagon City, de unde Adrienne 
își cumpără o trusă de voiaj, produse cosmetice și lenjerie, 
precum și două rochii de la magazinul Nordstrom. La ieșirea din 
mall, Duran dădu un telefon la 911 și lăsă acest mesaj: 

— Vreau să se consemneze următoarele! De voi depinde dacă 
veți face sau nu ceva în legătură cu asta. 

Apoi le spuse succint tot ceea ce văzuse în apartamentul lui 
Barbera, le dădu adresa și închise. 

Când se întorceau spre Confort Inn, începu să plouă; la 
început doar câţiva stropi răzleți pe parbriz. Pe urmă însă, 
înainte de a apuca Duran să-și dea seama cum funcționau 
ștergătoarele, o ploaie puternică îl surprinse apăsând nebunește 
pe butoane și mișcând manetele, în vreme ce se străduia să 
vadă ceva prin geamul perlat de picături. Găsi în sfârșit maneta 
care acţiona ștergătoarele, întoarse capul spre Adrienne și 
spuse: 

— Mă gândeam... 

Adrienne era atentă la drum. | se părea că el are un stil de 
șofat mai agresiv decât cel cu care era ea obișnuită. 

— La ce anume? 

— Toate aparatele acelea electronice. 

— Aha!... 

Duran nu mai spunea nimic și atunci ea îl îndemnă să 
continue: 

— S? 

— Păi, mă gândeam, poate au legătură cu mine. 

Adrienne îl privi, fără să mai adauge ceva. 

e 

În timp ce Duran stătea întins pe pat, căzut pe gânduri, 
Adrienne zăbovi la duş, bucurându-se din plin de apa fierbinte 
care-i cădea pe gât și pe umeri. Se gândea la Bill Fellowes, 
stagiarul de la Howard University. 

Ca majoritatea asistenţilor sau stagiarilor, de altfel, o mare 
parte din timp Fellowes avea de făcut muncă de mizerie, dar în 
mod cert înregistra succese. Adrienne îl cunoscuse când fusese 
solicitat pentru cazul Amalgamated și o ajutase să adune o bază 
de date cu documentele și rezultatele lucrării. Işi aminti că se 
simţise vinovată. El era revizor de legi și specialist în drept, iar 
ea zi de zi nu făcea decât să-i înmâneze hârtii ca să le 


înregistreze și să le ștampileze cu data. Apoi își dădu seama că 
și ea, la rândul ei, era în aceeași situație și că nici munca ei nu 
era mai interesantă decât ceea ce fusese el pus să facă. 
Dimpotrivă, lucrau împreună. Dar altceva era mai important 
acum. 

În primăvară, Fellowes asistase la un proces care fusese 
foarte interesant (în comparaţie cu problema Amalgamated). 
Adrienne nu-și amintea detaliile, dar fusese vorba de 
„recuperarea memoriei”, cel puţin asta reţinuse ea. In orice caz, 
se citase un expert ca martor din partea clientului firmei lor. 
Adrienne știa sigur asta pentru că Bill era un bun imitator și-și 
amintea expresia de pe fața lui bronzată când „interpretase” 
fragmente din proces la câteva pahare de tequilla în salonul 
Mambo din barul lui Chief Ike. Doctorul fusese impresionant, 
foarte distant, sigur pe el și cu o voce de bas. 

Își șampană părul, închise strâns ochii și-și întoarse faţa spre 
duș. O să-i ceară lui Bill numele doctorului. Poate doctorul va 
vrea să-l vadă pe Duran și, chiar dacă nu, ar putea măcar s-o 
îndrume pe ea către un specialist, poate un coleg de-al lui sau 
altcineva. 

În aproximativ două minute își clăti părul, ieşi de sub duș și se 
înfășură într-un prosop. Baia era mică și plină de aburi, oglinda 
arătând ca un nor cenușiu. Cu un prosop mic, Adrienne șterse o 
mică porţiune cât să se poată vedea, apoi începu să-și treacă 
anevoie prin părul încâlcit pieptenele de plastic oferit din partea 
hotelului. Nu se putea spune că rezultatul o mulțumea, dar era 
week-end și era tot ce avea la dispoziţie. 

La sfârșit, își puse unul din setul de desuuri cu tot cu 
portjartier nou cumpărate și îmbrăcă și rochia nouă bleumarin. 
Își puse cerceii și ieși din baie complet transformată. 

Duran ridică ochii din televizor și remarcă după mult timp: 

— Hei, arăţi... drăguţ! 

— Mulţumesc, replică ea, încălțându-se. Mă întorc târziu, așa 
că nu mă aștepta. Pe de altă parte, ai grijă să nu te rătăcești! 

— Dar... unde te duci? întrebă el, pe cât de suspicios, pe atât 
de îngrijorat. 

— La serviciu! 

— „Serviciu”? Ai înnebunit? Ne ascundem, pentru numele lui 
Dumnezeu! Și e duminică, nu poți să te duci la serviciu. 

— Sunt... obligată! 


Duran sări de la locul lui, se ridică în picioare și o privi drept în 
ochi. 

— Niște indivizi vor să te omoare! Când se întâmplă asta, de 
obicei, e normal să-ţi iei o zi liberă. 

— Nu pot! 

— Trebuie! 

— Nu vreau! 

— Și dacă ești urmărită? întrebă el. 

— De aici? 

Duran scutură din cap: 

— Până aici! De la birou. 

— N-au cum să facă asta! Ar însemna să fi supravegheat 
toată ziua locul meu de muncă să vadă dacă apar și, de 
asemenea, apartamentul meu, pentru că, dacă stai să te 
gândești, e mult mai probabil să mă duc acolo decât la birou. 
Mai ales duminică, deci... Am să fiu în siguranță! Doar nu e KGB- 
ul pe urmele noastre. 

Duran se lăsă din nou pe pat: 

— De unde știi? 

Adrienne zâmbi: 

— Foarte nostim! 

— Nu vrei să te răzgândești? întrebă el. 

Ea clatină din cap. 

— Atunci vreau să mă suni când ajungi acolo și când pleci. 
OK? spuse Duran. 

Ea acceptă. 

e 

Maşina închiriată era un Dodge Stratus de un verde metalic. 
Interiorul păstra în portiere mirosul acela de maşină nouă, care 
o învălui pe Adrienne când se îndreptă spre nord pe autostrada 
Shirley, trecând de Clubul Armatei și Marinei. Ploaia era mai 
slabă acum, dar umiditatea era îngrozitoare și nu avea nimic în 
mașină cu care să curețe parbrizul. In concluzie, cam la fiecare 
kilometru Adrienne era nevoita să-și treacă vârfurile degetelor 
de la mâna dreaptă de-a lungul lui, ca să șteargă umezeala. 

Nu că amănuntul ar fi contat prea mult, oricum mintea ei era 
în altă parte. Se gândea dacă Duran avea dreptate în legătură 
cu plecarea ei la birou. Cel mai sigur lucru ar fi să stea la 
distanţă câteva zile și să se învoiască motivând că e bolnavă. 
Dar nu putea să facă asta. Slough nu ar înțelege. Și dacă ar 


încerca să-i explice, dacă i-ar spune ce s-a întâmplat - ei bine, 
atunci lucrurile s-ar complica și mai mult. Avocaţii de la Slough 
and Hawley nu puteau fi ameninţaţi cu pistolul. Sau dacă li se 
întâmpla asta, nu mai ajungeau parteneri în firmă. 

Oricum, ei nu-i era frică. Dimpotrivă, simţea că se călise de 
când trăia „în linia întâi” pe frontul fricii. 

Numai că teama putea fi extenuantă. Știa acest lucru încă de 
pe vremea copilăriei. Ani buni trăise într-o stare aproape 
constantă de anxietate. După ce murise Buni, se temea că nu va 
mai fi cine să aibă grijă de ea. Apoi, după o serie de cămine, 
familii adoptive și perioadele interimare de la Casa de copii, 
urmă teama că va fi lovită, se va ţipa la ea, va fi umilită, 
ignorată sau terorizată. Până și asistenții sociali o speriau cu 
modul lor sinistru de a o ţine de mână și a o întreba tot felul de 
lucruri a căror însemnătate și consecinţe nu le putea ghici. Își 
dădea seama că nu răspunsese bine când citea dezamăgirea din 
ochii lor, zâmbetele cu subințeles, întrebările reformulate. 
Odată, fără să vrea, îi auzise cum vorbeau despre interesul unei 
familii de a o adopta pe „cea mai mică” - adică ea - și asta o 
speriase de moarte. Săptămânile următoare nu o mai scăpase 
pe Nikki din ochi, îngrozită de ideea că ar putea fi despărțite. 

Dar acestea erau temerile acute, cele care cresc și scad zilnic, 
asemenea mareelor. Pe lângă acestea însă, exista o teamă 
cronică, o epuizare cauzată de îngrijorarea că, indiferent ce 
„adăpost” ar fi găsit ea și Nikki, acesta urma să dispară destul 
de curând. 

Așadar, nici nu era de mirare că, după un timp, teama 
aproape dispăruse, așa încât la vremea când ea și Nikki le 
fuseseră încredințate lui Deck și Marlenei, comportarea lui 
Adrienne se modificase trecând dintr-un soi de vigilență alertă 
într-un fel de docilitate amorţită. (Devenise „un automat”, vorba 
doamnei Dunkirk.) Peste ani, ca studentă în anul doi la Drept, 
ceruse și primise accesul la dosarele ei prin Legea Dreptului la 
Libertatea Informaţiei. In acestea citise un munte de speculaţii 
cu privire la neregulile din comportamentul ei: probleme cu 
atașamentul, personalitate la graniţă, lipsa reacțiilor 
emoţionale. Diagnosticul se schimba de la un asistent social la 
altul, dar în realitate ea nu era așa. Singurul lucru „în neregulă” 
cu ea era că obosise „să mai lupte” atât pe frontul vieții. 


leși de pe M Street și se îndrepta în jos spre râu, unde viră la 
stânga în direcţia lui Harbor Place. Georgetown-ul avea un aer 
părăsit și cerul era înnorat în acea zi. Merse cu viteză redusă pe 
K Street, studiind atentă mașinile parcate pe lângă care trecea, 
dar nu observă nimic neobișnuit. Parcă în stradă, evitând astfel 
pasajul subteran unde erai taxat cu 12 dolari pentru trei ore de 
parcare. 

Biroul ei era aproape, la o stradă distanţă, dar chiar și așa 
ploaia o udă până ajunse acolo. Işi șterse părul plin de stropi de 
ploaie la toaletă cu niște șerveţele. Și rochia îi era jilavă, dar nu 
avea ce să facă însă, culoarea închisă cel puţin masca asta. 

Trecu pe lângă biroul lui Bette și o văzu pe aceasta lucrând cu 
înfrigurare, scriind la calculator cu imprimanta în funcţiune și 
vorbind la telefon în același timp. Adrienne ciocăni ușor în ușă 
când trecu prin faţa ei, iar Bette se întoarse, răsucindu-se pe 
scaun, ridică o mâna în semn de salut și spuse: „Bună!” pe 
mutește. 

Adrienne își agăță haina în cuier, se așeză la birou și apăsă 
tasta Blanc. Aşteptând să-i apară iconitele pe monitor, deschise 
sertarul de sus al unui fișet unde erau un fierbător electric și o 
cutie de nes pe care le folosea în caz de urgente. Merse să 
umple fierbătorul cu apă la robinetul de pe hol și o găsi pe Bette 
așteptând-o: 

— Unde-ai fost, Scout? 

— Ce vrei să spui? întrebă Adrienne, băgând fierbătorul în 
priză. 

— leri! Toată echipa de experţi și maeștri a fost aici, au ţinut 
prelegeri despre tehnicile și secretele lucrărilor de asfaltare, iar 
tu... unde erai?! Ai plecat în pauza de masă și... acum e 
duminică. Ce s-a întâmplat? 

Adrienne se gândi ce să-i spună și ce să nu-i spună. Era, în 
același timp, periculos și cumplit, pentru că, dacă îi povestea lui 
Bette despre Bonilla și Duran, ar fi părut de-a dreptul nebună. 
Dar nici nu putea s-o mintă pentru că adevărul oricum se va afla 
obligatoriu în cele din urmă. Pentru că așa voia ea să se 
întâmple. Până atunci însă... 

— Situaţia este foarte complicată în momentul de faţă. 

Bette rămase cu gura căscată. 

— Vrei nes? întrebă Adrienne. 

Bette clipi, înțelegând că nu trebuia să insiste: 


— Fie!... Ei, când te-a certat Slough? 

Adrienne scoase două pahare de plastic din set, le separă și 
turnă în ele cu lingurița porțiile de nes. 

— „Să mă certe?” 

Bette se albi la faţă: 

— Vrei să spui că încă n-ai vorbit cu el? Oh, Doamne! N-ai 
trecut pe acasă! 

Adrienne se încruntă: 

— Nu chiar! 

— Ei, măcar sper să fi meritat, spuse Bette. Oricine ar fi el, 
pentru că... Nici măcar nu ţi-ai verificat mesajele? 

Din nou Adrienne îi spuse că nu. Bette ridică privirea în tavan 
și oftă: 

— Păi și el, și noiţi-am lăsat multe mesaje. 

„La dracu'!” Inima lui Adrienne se opri o secundă. Nu știa 
exact ce să spună. În cele din urmă, întrebă: 

— Ce s-a întâmplat? 

Bette chicoti nervos ca răspuns la aparenta indiferenţă a lui 
Adrienne: 

— Păi, s-a produs un fel de avarie în San Diego. Slough a 
plecat cu avionul într-acolo acum câteva ore. Ca urmare, tu ești 
om-de-bază! 

— Cum adică eu sunt omul de bază? 

— Tu îl interoghezi pe McEligot. 

— Poftim? Când? 

— Mâine. 

— Dar, începu Adrienne, n-am mai interogat niciun martor 
până acum. Nu sunt pregătită. Nu știu! Dumnezeule, Bette! 

— Ei, unii dintre noi suntem foarte invidioși. Adică... 

Adrienne scoase un geamăt ușor. Fierbătorul începu să 
pufăie. Ea îl opri și turnă apa în pahare, după care amestecă, pe 
rând, în fiecare. 

— A spus că-ţi trimite tot materialul lui pregătitor, îi zise Bette 
pe un ton liniștitor. Ar trebui să-ţi verifici e-mail-ul. Pe de altă 
parte era foarte grăbit așa că... cine știe? Sorbi din nes și se 
îndreptă spre ușă: Delicios! În orice caz... ești o norocoasă! 

— Așteaptă un pic! îi strigă Adrienne, în sinea ei nemulțumită 
căci se gândea deja la o altă noapte albă. L-ai văzut cumva pe 
Bill? 

— Care Bill? Fellowes? 


— A-ha! 

— De vreo două zile, nu. E plecat la Detroit. Nu cred că se 
întoarce până marți. 

După ce plecă Bette, Adrienne îl sună pe Bill Fellowes acasă și 
îi lăsă un mesaj pe robot, rugându-l s-o sune. Apoi se conectă la 
Internet și-și verifică e-mail-ul. Avea opt mesaje: două glume, 
trimise de prieteni, vreo două reclame de pe AOL și E-Trade și 
patru înștiinţări: „Sună-mă!”; „Unde ești?”; „Te vei ocupa de 
McEligot!”; și „Asta-i materialul meu pregătitor. (Va trebui să-l 
aranjezi tu puţin.) Fă-i praf!” 

Acest ultim mesaj avea atașat și un material pregătitor pe 
care Adrienne îl descărcă și, când începu să-l citească, își puse 
mâinile în cap. „Să-l aranjeze?” Cu excepţia a două sau trei 
propoziţii noi, materialul dat de Slough - notițele lui pregătitoare 
pentru depoziţia lui McEligot - era în întregime raportul pe care 
ea îl scrisese pentru el. Adică nu conţinea nicio informaţie nouă, 
care s-o ajute. 

Sună la numărul biroului lui Slough din San Diego și lăsă un 
mesaj, anunțându-l că primise ceea ce-i trimisese și că era la 
birou dacă voia să vorbească cu ea. Apoi se apucă de lucru. 

Timpul trecea greu. 

Depoziţia lui McEligot era un adevărat teren minat, fiecare 
întrebare punea în discuţie o serie nouă de probleme și 
oportunități, așa ca trei ore mai târziu, când Adrienne se uită la 
ceas, își aminti că uitase să-l sune pe Duran. 

— Mi-am făcut griji pentru tine, îi spuse el atunci când ea îl 
sună. 

— Am fost foarte ocupată, îi explică ea. O să mai dureze 
câteva ore, n-am terminat încă. 

— Nu-mi place că ești tot acolo îi spuse el. Mi se pare că nu 
ești în siguranţă. 

Grija lui o emoţionă. 

— Nu sunt singură, replică ea. Toata lumea muncește din 
greu pe aici. Când am să pot, plec de aici și-mi iau să lucrez pe 
laptop. Aduc și ceva de mâncare. 

— Grozav, dar... 

— Nu-ţi face griji, am să fiu atentă. 

— Bună idee! spuse el. Dar eu voiam să te rog s-aduci și niște 
bere. 


Era ora zece seara când obosită, dar și foarte flămândă se 
hotări să se întoarcă la motel. La acea oră ea era ultimul avocat 
rămas la birou, dar totuși nu ultima persoană care lucra încă pe 
etaj. Pe hol se auzea zgomotul constant al aspiratoarelor 
pornite, scârţăitul alamei lustruite și trăncăneala în spaniolă a 
personalului care asigura curăţenia. 

Putea să-și pună la punct notițele la Confort Inn, lucrând pe 
laptop-ul lui Nikki. Își salvă materialul pe o dischetă, își agăța 
laptop-ul pe umăr și stinse lumina. 

Apoi cobori cu liftul, împreună cu o tânără drăguță, îmbrăcată 
cu un pulover galben-canar care-și roti într-o mână găleata și 
spălătorul când trecu printre uși și ieși la etajul al doilea. 
Rămasă singură în lift, lui Adrienne i se păru sinistră liniștea din 
jur până în momentul în care ușile se deschiseră și o învălui un 
val de tehno pop care răsuna dintr-o boxă de pe holul de la 
intrare. 

Ploaia se oprise, dar o rafală de vânt umed îi îngheţă obrajii 
când se grăbi spre mașină. „Dacă e să mi se întâmple ceva, 
gândi ea, acum e și locul, și momentul.” Dar nu văzu nimic 
suspect prin preajmă. O bătrână plimba un căţel. Un tânăr 
schizofrenic, îmbrăcat cu vreo șase rânduri de haine, își târâia 
picioarele pe trotuar. Câţiva muzicieni stăteau la intrarea unui 
club sub Autostrada Whitehurst și împărțeau o doză. Mașini și 
microbuze parcate, dar nu și a ei. Simti în piept un fior de 
teamă, apoi își reveni amintindu-și că nu venise cu Subarul ei 
vechi, ci cu un Dodge nou. 

Și atunci îl zări. 

Se uită pe geam înăuntru să se asigure că bancheta din spate 
era goală, urcă la volan și ambală motorul. Un turuit leneș se 
auzi de sub capotă, apoi iar și iar. Era pe punctul de a intra în 
panică, dar chiar în acel moment motorul porni. Liniștită, ieși în 
stradă îndreptându-se spre parcarea Rock Creek. 

Tocmai trecea pe lângă Centrul Kennedy - Yo-Yo Ma 
deschidea spectacolul din seara aceea - când observă în oglinda 
retrovizoare o mașină neagră, metalizată. Nu cunoștea marca, 
dar avea un design agresiv. | se păru că o văzuse pe stradă, în 
fața biroului ei când se uita după mașină, dar nu era prea 
sigură. Apoi se dădu drumul la circulaţie și brusc, Adrienne 
acceleră, lăsând în urmă faimosul Ken-Cen și înaintând spre 


pod. Uitându-se din nou în oglinda retrovizoare, văzu de data 
asta o dubiţă. 

Așa că se relaxă și îi fugi gândul la Duran, când trecu peste 
Potomac și se îndreptă spre Springfield. 

Nu-i venea să creadă că mai urma să petreacă o noapte 
alături de acest tip sau, poate, ceea ce era mai rău, că în acest 
moment era singurul ei om de încredere. Asta, mai mult decât 
toate, o sâcâia la culme. Era de-a dreptul șocant. 

Verifică iarăși dintr-o privire oglinda retrovizoare, apoi se 
concentră asupra drumului. Nu mai vedea mașina neagră în 
spate, dar în toată circulaţia, cine își mai dădea seama? 

Opri la localul puternic luminat, Sultan Kebab, în Springfield și 
comandă mâncare la pachet pentru ea și Duran, după care se 
așeză s-aștepte și începu să răsfoiască suplimentul-revistă din 
Post. Dădu peste o reţetă grozavă de gem de lămâie și citind-o, 
își dori din tot sufletul ca într-o zi să aibă timp să facă treburi din 
astea, în loc să-și piardă duminicile îngropată în dosare despre 
asfalt. In sfârșit, proprietarul ieși din bucătărie cu două cutii 
sigilate, conţinând orez, kebab și salată. 

Până la motel mai avea de mers doar câteva minute, ceea ce 
era tocmai bine, pentru că la ieșirea din localul Sultan Kebab i 
se păru că zărește iarăși mașina neagră, lucioasă. Era parcată 
cam la o sută de metri distanţă, după un șir de mașini, însă 
orientate în sens invers. Îi atrase atenţia nu mașina în sine, ci 
faptul că avea becurile de semnalizare aprinse. De asemenea, 
observă o coloană de fum subţire ieșind pe ţeava de eșapament 
și, în același moment, o mână ieșită în afara geamului șoferului 
aranja oglinda laterală. Adrienne realiză toate acestea din mers 
și cu coada ochiului văzu că erau doi bărbați în mașină. 

Simţi că era privită de aceștia sau cel puţin așa avea 
impresia. 

Ajunse lângă mașina ei, Dodge-ul închiriat, bâjbâi după cheie, 
descuie portiera, urcă și tură motorul. Pentru a doua oară în 
seara aceea, acesta porni destul de greu, dar, când se încălzi, 
Adrienne demară în trombă, ca un adolescent maniac, 
accelerând la ieșirea din parcare cu ochii pe oglindă. La un 
moment dat i se păru că vede farurile mașinii negre clipind o 
dată, dar, când întoarse capul, nu era nimic în urma ei. Cel 
puţin, așa crezu ea. 


Zona Springfield era o încâlceală de șosele convergente, din 
care jumătate erau în construcţie, așa că era foarte riscant să 
nu se uite în faţă. 

Și cu toate acestea... 

„Dacă sunt urmărită, gândi Adrienne, probabil că urmăritorii 
s-au răzgândit între timp.” În privinţa lui Duran, desigur. Pentru 
că singurul motiv pentru care ar fi urmărit-o acum - în loc s-o fi 
atacat la ieșirea din birou - era să dea de Duran. Și era ciudat 
pentru că nu el era ţinta lor. Adică, nu fusese cu o zi înainte, 
când individul masiv, „Ursul”, nu-l împușcase pe Duran, însă 
îndreptase pistolul spre ea. Deci, ceva se schimbase... dar de 
ce? Avea legătură cu spargerea locuinţei vecine? Sau cu apelul 
la 911? Poate. Sau poate că nici nu era urmărită, la urma 
urmelor. 

Imediat ajunse în parcarea de la Confort Inn, un spaţiu vast de 
beton care reflecta lumina roz a becurilor cu mercur din stradă. 
Grăbindu-se să intre în motel, sări direct în ascensor și urcă 
până la etaj, apoi deschise ușa camerei, fiind întâmpinată de 
salutul lui Duran care stătea așezat la birou. 

— Ai venit la fix, spuse el, ridicând privirea din ziarul Post. 
Sunt mort de foame! 

Adrienne trecu pe lângă el fără să îi spună nimic, așeză cutiile 
de kebab pe birou, stinse lumina și merse la geam, unde trase 
draperia și se uită pe ascuns afară. 

— Cred că am fost urmărită, zise ea. 

— Poftim? 

Adrienne dădu din cap: 

— Nu sunt sigură, dar... așa cred. 

Duran veni lângă ea și inspectă și el parcarea printre 
draperiile trase: 

— După ce să mă uit? 

— Mașina din spatele Dodge-ului meu, de lângă Jeep. Cea 
neagră. 

Duran văzu o mașină Mercury Cougar parcată la vreo patru 
metri în spatele Dodge-ului. Nu era nimeni în mașină sau aşa i 
se păru lui până zări capătul aprins al unei ţigări în întunericul 
din dreptul scaunului din faţă. Inspiră adânc. 

— Acum ce facem? întrebă Adrienne. 

Duran scutură din cap: 

— Nu știu! Se opri: Câte persoane erau în mașină? 


Adrienne se gândi puţin: 

— Două... cred. 

El oftă: 

— Dă-mi cheile! 

| le întinse, ușor încruntată: 

— Nu știu în ce cameră stăm și nici că suntem împreună. 

Duran se uită pe geam din partea laterală de după draperie. 
În sfârșit, îi spuse: 

— Uite ce cred eu: tovarășul tipului ăstuia e chiar acum la 
recepţie și întreabă de noi. Și dacă este același tip mare cu care 
m-am întâlnit ieri, cred că recepţionerul îi va spune absolut tot 
ce-l interesează! 

— Și-atunci ce facem? 

— Asta-i partea cea mai gravă, replică el. N-am nici cea mai 
tâmpită idee! 

Adrienne oftă. 

— Adună-ţi lucrurile, sugeră el. Dacă plecăm de aici, o să ai 
nevoie de haine. 

— Dacă? 

Expresia feţei lui era neîncrezătoare, dar nu spuse decât: 

— Da, „dacă”. 

Adrienne recuperă punga de cumpărături din coșul de la 
birou, se duse în baie și goli etajera de la oglindă de tot ce era 
pe ea. Își aranjă și hainele deasupra și se așeză în dreptul ușii, 
așteptându-l pe Duran să-i dea semnalul. Sau să-i vină o idee. 
Sau cine știe ce aștepta de la ea. 

In sfârșit Duran spuse: 

— la uite-l! 

— Pe cine? 

— Matahala! replică el cu ochii spre parcare. Tocmai a ieșit pe 
ușă. 

— Ce face? întrebă ea. 

— ÎI cheamă și pe celălalt tip. Brusc Duran se întoarse către 
ea: Trebuie să plecăm! 

— De ce? 

— Pentru că vin sus! 

leșind în fugă din cameră, Adrienne alergă instinctiv spre lift, 
însă Duran o prinse de mânecă și o trase în direcţia ieșirii de 
urgență de la capătul coridorului. Când deschiseră ușa dinspre 
scări, auziră liftul semnalizând sosirea la etaj cu un ping! și 


amândoi se avântară pe scări, coborând câte două trepte 
deodată. 

Până când Adrienne se izbi de ceva imens, cineva care urca 
scările tot atât de repede cum le coborau ei: 

— Târfă! 

Namila o apucă de guler cu ambele mâini, o apropie de el și, 
fără să se uite la ea, o îmbrânci în perete, eliberându-și drumul. 
Adrienne, dezechilibrată, se lovi cu putere de zid și în cădere 
icni când se lovi cu capul de ciment. În același moment, Duran 
veni dinspre scări și aruncă o scrumieră de pe hol în ceafa 
matahalei. Niciun: of! de data asta, doar un muget de furie și de 
durere când individul greoi se redresă, împingându-se în perete 
și se repezi cu un mârâit animalic asupra terapeutului, izbindu-l 
în balustrada de fier de parcă ar fi fost un sac de box. Impactul îi 
transmise lui Duran un șoc de-a lungul spinării, dar adevărata 
durere o simţi atunci când dinţii i se încleștară și își mușcă 
limba. Simti pe moment gustul de sânge, pe urmă însă namila îl 
lovi scurt în frunte, declanșându-i o serie de sunete și pocnete în 
cap. 

Rotindu-se spre stânga, Duran contracară instinctiv, dar nu 
destul de convingător. Intr-o secundă adversarul era în spatele 
lui și își trecuse brațele imense pe sub cele ale lui Duran, și își 
încleștase palmele pe ceafa acestuia, împingându-l în faţă. 
Duran era în formă, dar își simțea braţele ca niște surcele gata 
să plesnească și nu prea avea cum să se elibereze. 

Bărbatul cu care se lupta era cu 25 de kilograme mai greu, 
mult mai puternic și la fel de rapid ca el. 

Apoi se întâmplă ceva ciudat. Fără să stea prea mult pe 
gânduri, Duran se ghemui apropiindu-și capul de genunchi atât 
de repede, încât namila făcu o tumbă peste umerii lui. Era o 
mișcare de wrestling și modul în care o executase îl surprinse pe 
Duran aproape la fel de mult ca și pe victima lui. „De unde-a 
ieșit chestia asta?” se întrebă el când matahala căzu în fund pe 
podeaua de piatră. 

Surprins, acesta rămase pe loc un moment, timp în care 
Duran se uita înnebunit în jur după ceva cu care să-l lovească, 
ceva care să-l lase lat. Dar nu găsi nimic. Deja tipul se străduia 
să se ridice sprijinindu-se în mâini și în genunchi. Îngrozit, Duran 
făcu un pas în spate și-l lovi cu talpa pantofului în bărbie, un fel 


de lovitură-bonus, pocnindu-i osul gâtului atât de tare, că sună 
ca un foc de armă. 

Liniştea nopții se așternu peste ei, singurele sunete care se 
mai auzeau fiind gâfâitul lui Duran, care era încă agitat și avea 
dureri, și un scâncet moale care venea dinspre locul unde 
Adrienne căzuse în capul scărilor. 

Îngenunchind lângă ea, Duran o aduse ușor în simţiri. Luând-o 
pe după cap, simţi sângele care curgea dintr-o rană deschisă și-i 
năclăise părul. 

— Haide! spuse el, ridicând-o ușor în capul oaselor. Trebuie să 
plecăm! 

Fiindcă nu-și revenise complet încă, Adrienne se lăsă mai mult 
târâtă pe picioare, clătinându-se și stând agăţată de braţul lui 
de parcă el ar fi fost un salvamar. 

— Unde sunt cheile? întrebă el. 

Ea îi arătă cu capul spre punga cu cumpărături în care avea 
poșeta și toate celelalte lucruri. 

Duran băgă mâna după poșetă, o deschise și cotrobăi prin ea 
până găsi cheile. Apoi o luă de braţ pe Adrienne și o conduse în 
jos, pe scări. Nu era nimeni la recepţie și nici vreun paznic la 
ușă. Văzând tot acel spaţiu gol, Adrienne se poticni: 

— Unde este celălalt individ? 

— Își caută tovarășul, spuse Duran. Haide! 

Amândoi se grăbiră spre o ușă laterală care dădea spre 
parcare. leșind în aerul nopţii, alergară spre mașină, deschiseră 
repede portierele și intrară înăuntru, Duran vâri cheia în contact, 
ambală motorul și zise: 

— Pune-ţi centura de siguranţă! 

— Poftim?! Adrienne îl privea și nu-i venea să creadă: Dă-i 
drumul! 

Duran scutură din cap și ambală motorul și mai tare: 

— Pune-ţi-o! strigă el. 

Apoi se întinse peste umărul său stâng și-și puse și el centura 
peste piept, fixând-o în dispozitivul de lângă scaun. 

— Dar... 

Duran nu o mai asculta. Cu brațul pe după scaun, stătea pe 
jumătate răsucit, uitându-se pe geamul din spate. Bombănind 
de teamă și exasperare, Adrienne se conformă și-și legă și ea 
centura. După care rămase neclintită, cu brațele încrucișate pe 
piept, privind în faţă, nervoasă. 


— Uite-l! îi spuse Duran în momentul în care un bărbat cu o 
expresie sălbatică năvăli afară din motel, întorcându-și capul în 
stânga și în dreapta. 

— Mai stăm mult pe loc? întrebă Adrienne. 

Drept răspuns, Duran băgă schimbătorul de viteze în 
marșarier.  Cauciucurile  scârţâiră, aducând cu spatele și 
trimițând Dodge-ul direct în botul mașinii Mercury Cougar, care 
se afla la zece metri în urma lor. Se auzi zgomot de sticlă spartă 
și un gheizer de antigel se declanșă când capota Mercury-ului 
pocni, deschizându-se, motorul fu strivit, iar roata din dreapta se 
strânse în grămada de tablă. 

Adrienne ţipă, iar bărbatul din faţa motelului răcni de 
supărare, dacă se poate spune așa. Duran mișcă schimbătorul 
de viteze în direcţia opusă și porni înainte, îndepărtându-se de 
locul respectiv, zicând următoarele: 

— Centura de siguranță nu e doar o idee bună, știi! Așa cere 
legea! 


e Capitolul 22 « 


leșiseră din parcare și aproape ajunseseră pe autostradă, 
când Duran observă că ploii îi luase locul ceața. Băltoace de apă 
străluceau în bezna orașului. Departe, undeva în faţa lor, 
zgomotul mașinilor de pe drumul interstatal se făcea simţit 
asemenea căldurii emanate de o șosea prin deșert. 

Adrienne gemu. Duran îi aruncă o privire. 

Mai simţea din când în când durerea de cap de pe urma 
căzăturii puternice, ca un semnal radio slab. De îndată ce 
intrară pe autostradă și se îndreptară spre nord, Adrienne îl 
anunţă să tragă pe dreapta pentru că-i venise rău. După ce 
vomită, se simţi ceva mai bine. Se mai înviorase puţin. 

Dar tot nu vorbeau. Folosind comenzile de pe mânerele 
portierei, Duran lăsă geamurile jos pentru ca aerul rece să-i 
învioreze. Trecând pe lângă Capitol Hill, se întoarse spre ea și o 
întrebă: 

— Te superi dacă-ţi spun ceva? 

Adrienne făcu din cap că nu: 

— Ce anume? 

— Ti-am spus eu! 

Ea clipi și se încruntă: 

— Cum adică? 

— Exact ce-am zis: ţi-am spus eu! 

Adrienne se încruntă și mai tare: 

— Și ce anume mi-ai zis? 

— Să nu te duci la birou! 

Adrienne dădu să-i răspundă, apoi renunţă, bosumflată. | se 
păru o nerușinare din partea lui să-i spună asta în faţă, chiar 
dacă avea dreptate. Mai ales pentru că avea dreptate. Și mai 
bine nu-i arăta asta... După un timp, ea întrebă: 

— Unde mergem? 

— La Bethany Beach. 

ÎI privi surprinsă din cale-afară și atunci el își dădu seama că 
se simţea mai bine: 

— Ai înnebunit? Nu pot să merg acolo! Am de lucru! 

Duran își ridică ochii în tavan. 

— Întoarce! ordonă ea. 

Duran începu să râdă. 

— Vorbesc serios! spuse ea. Schimbă ruta la ieșire. 

— Nu! 


— Cum adică, „nu”? Oprește dracului mașina! Eu am închiriat- 
o! Este a mea...! Adrienne își duse mâna la ceafă și apoi se uită 
speriată la sângele de pe degete: Nu e sigur! 

— Ce „nu e sigur”? 

— Să fiu cu tine! 

Un camion imens îi depăși în viteză, făcându-le mașina să 
vibreze de la turbulenta creată și ridicând în urmă vălătuci de 
ceaţă. Un timp niciunul din ei nu mai spuse nimic. Trecură de 
ieșirile spre Annapolis când Duran observă primul indicator cu 
emblema unui pescăruș, arătând direcţia spre Bay Bridge. 

Ceva mai târziu, ea întrebă: 

— De ce Bethany? 

Duran ridică din umeri: 

— Îmi petreceam verile acolo, copil fiind. Aveam o căsuţă pe 
plajă. 

Adrienne se uită la el, suspicioasă: 

— Ești sigur? 

— Da, bineînţeles că sunt sigur: 

— Pentru că nu ești prea grozav la amintiri de genul ăsta. 
Adică, cine ești, de unde ești și tot restul. 

În faţa lor un indicator verde avertiză: „A nu se conduce în 
stare de ebrietate! și semnaliza: Aţi ajuns la plajă! Un alt panou 
oferea o frecvenţă radio pentru sfaturi rutiere. După aceea 
trecură peste câteva benzi și se încadrară în coloana care 
aștepta în dreptul unor cabine de plată a taxei pentru 
autostradă. Duran frână ușor și-i înmână portarului cinci 
bancnote de cinci dolari, îi mulțumi când primi restul și porniră 
mai departe. Ceasul de la bord arăta ora 2:49. 

La jumătatea drumului spre Bay Bridge, Duran se uită la ea și 
zise: 

— Mi-aduc perfect aminte căsuţa. 

— Atunci povestește-mi! spuse ea. 

Duran ridică din umeri: 

— Păi, are un nume. De fapt, toate căsuţele din partea veche 
a zonei Bethany au nume. 

— Și altceva? întrebă Adrienne. 

— Orășelul a fost cândva o așezare religioasă. O privi și 
continuă: casa noastră se numea Beach Haven. Avea numele 
scris pe o placă de lemn, atârnată la intrare deasupra ușii-plasă. 

— Ce original!... Și ce-ţi mai amintești? 


— Mi-amintesc zgomotul pe care-l făcea cadrul de plasă 
așezat peste ușa de la intrare când se trântea și cum vopseaua 
de pe tavanul verandei chiar deasupra băncii-leagăn se 
scorojea. Se opri, apoi continuă: Mi-aduc aminte grădina. Nu era 
prea mare. Avea câteva flori: regina-nopţii, niște iriși și un rând 
de gherghine. Tin minte dușul în aer liber și cum se vedea 
pământul printre scândurile cabinei. 

— Ha! exclamă ea fără să vrea. Și a cui era căsuţa? 

In momentul acela traversau Kent Island, cu lanţul specific de 
magazine-reprezentanţe și fast-food-urile bine cunoscute. Lui 
totul i se părea foarte familiar. 

— Părinţii mei, răspunse el. 

— Familia „Duran”? 

— Știu ce vrei să zici, dar așa este, spuse el. Familia Duran. 
Așa se numeau. 

— Soții Duran nu erau părinții tăi. 

— Ba „ăștia” erau! 

Adrienne se uită în altă direcție, enervată. 

Deși mai era mult până se lumina și nu puteau să vadă ce era 
dincolo de magazine, într-un fel Duran simțea apropierea 
oceanului. Poate avea acea senzaţie că nu se află nimic dincolo 
de magazine, nicio formă sau vreun alt control, nicio cortină și 
niciun punct de lumină îndepărtat. 

— Imi amintesc atât de multe, spuse el, vorbind și pentru el, 
și pentru Adrienne. Ţin minte unde ţineam o cheie, sub a treia 
piatră albă din șirul care străjuia aleea de la intrare. Ţin minte 
jocul de Monopoly vechi pe care-l aveam în casă. Intr-un an știu 
că s-a pierdut potcoava de pe peretele căsuței și mama a 
căutat-o înnebunită pentru că spunea că ne poartă noroc. Duran 
zâmbi: Obișnuia să zică: „Cred că o să mă mulțumesc doar cu 
cuiul care o fixa” și era foarte dezamăgită. 

Mașina rula constant pe drumul neted ca de țară al peninsulei 
Delmarva. La orizont răsăritul încă nu se vedea între pământul 
negru și cerul întunecat. Din loc în loc se înălța câte un siloz, 
înconjurat de scheletele metalice ale sistemelor de irigaţii 
împrăștiate pe câmpul cu porumb cules. La fiecare câţiva 
kilometri treceau pe lângă tarabe cu produse, încărcate cu 
provizii pentru iarnă, cu tăblițe scrise de mână, agăţate de 
barăcile șubrede: 


„Avem: LEGUME și CEREALE!!!” 


Ajunși la o intersecţie cu indicatoare care arătau la nord spre 
Rehoboth, iar la sud spre Ocean City, Duran ezită, nehotărât 
încotro s-o ia. 

— la-o pe 113, îi spuse Adrienne. 

— Dar... 

— Ai încredere, spuse ea. Am locuit cândva prin zonă, ţi-aduci 
aminte? 

Duran se încruntă: 

— Nu! 

— Ah, așa este, remarcă ea pe un ton sarcastic. Tu știai că am 
fi stat mai la sud. Unde era asta? Alabama, parcă? 

— În Carolina de Sud, răspunse Duran. 

— la-o la stânga! 

Patruzeci și cinci de minute mai târziu intrau în Denton, 
Delaware, ocolind pe lângă casa în care Adrienne spusese că ea 
și Nikki locuiseră. Era o casă tip fermă, îngrijită, din cărămidă, cu 
un garaj improvizat dintr-o prelată de vinil sprijinită de niște 
stâlpi și cu o cutie poștală pictată cu viţă de vie. În curtea din 
faţă se aflau doi copaci ale căror coroane rotunjite fuseseră 
ciuntite, ca să facă loc liniilor de înaltă tensiune. 

După o jumătate de oră se aflau la periferia orășelului 
Bethany Beach și începuse să se crape de ziuă. Duran simţea că 
arde de nerăbdare. Când va vedea căsuţa de pe plajă, când se 
va afla chiar în faţa ei, își va recăpăta tot trecutul. Fără îndoială 
că așa va fi și i-o va putea demonstra și lui Adrienne. Pietrele 
albe și dușul în aer liber, grădinița. Chiar dacă locul o să arate 
altfel, tot l-ar recunoaște. Era sigur de asta. 

Imediat Duran anunţă că se apropiau de destinaţie: 

— Urmează stâlpul-totem de la intrarea în Bethany Beach! 

Într-un minut făcură o curbă și ajunseră în faţa unei copii 
kitsch de stâlp totemic, ce marca intersecţia lui Main Street cu 
Highway 1A. Când se apropiară, Duran distinse fața alungită de 
indian cioplită în lemn. Parcă revedea un vechi prieten. Își 
aminti cu nostalgie cum, băiat fiind, el și tatăl lui obișnuiau să 
„umple” mașina cu strigăte războinice, ori de câte ori ajungeau 
la această intersecţie. 

— Când ai fost aici ultima dată? întrebă Adrienne. 

Se gândi puţin, dar... 


— Nu știu! Eram puștan. 

La un moment dat strada se termina cu câteva trepte spre 
ponton, așa că Duran coti la stânga pe o străduță paralelă cu 
plaja. 

— Te gândești să ne cazăm acolo? se interesă Adrienne. Dacă 
nu mai ţii minte, ultima oară când ai stat aici, cred că nu vrei să 
spui că mai este încă proprietatea ta. 

Avea desigur dreptate, dar Duran nu știa ce să-i răspundă și 
asta i se părea chiar și lui ciudat. Nu se mai gândise până acum 
la căsuţă. Mai era a lui? Fusese vreodată a lui? Probabil că 
fusese, dar nu putea spune asta cu certitudine pentru că nu-și 
mai pusese întrebarea până atunci. Analiză problema: nu mai 
dăduse pe aici de la moartea părinţilor lui. Singurele amintiri ale 
locului le avea din copilărie. Desenele animate, jocul Monopoly 
și bălăcitul în apă. 

„Dar toate astea se vor rezolva, gândi Duran, de îndată ce voi 
vedea locul.” 

Unele case pe lângă care treceau erau moderne, dar 
construite pe fundaţii înalte, ca să le protejeze de uragane. 
Astfel de locuințe erau în general mai mari decât căsuțele vechi 
și aveau nivele supraetajate construite complicat. Câteva 
steguleţe cu tot felul de desene: faruri, crabi, floarea-soarelui 
sau fantome fluturau în bătaia brizei. Casele noi nu îi erau 
cunoscute lui Duran, dar restul era exact așa cum și-l amintea, 
până la cel mai mic detaliu, ca de exemplu anunţurile agenţiilor 
imobiliare postate aproape în faţa fiecărei alei interioare spre 
vile. „De închiriat: Anna Liotta, Hickman Realtors”. „De închiriat: 
Connor Realty.Co”. Aceleași firme vechi. Închiriau căsuţele de 
pe plajă pe perioada verii pentru câte o săptămână, atunci când 
proprietarii nu locuiau acolo. Duran încercă să-și amintească 
dacă familia lui rămânea toată vara la plajă, dar nu reuși. 

— Ei bine? întrebă Adrienne. 

— Ce? 

— Te-am întrebat... 

— Nu știu, spuse el, neatent. Nu știu ce s-a întâmplat cu 
Beach Haven după moartea părinţilor mei. 

— Dar ar trebui... 

— Vreau doar s-o văd, insistă el. Și, oricum, e imediat după 
colț. Făcând la stânga pe bulevardul 3, el începu să strige 
numerele: 1-13, 1-11. Este a cincea casă pe stânga. Chiar... aici! 


Era o căsuţă veche, ușor în paragină. Semnul agăţat în stâlpul 
de la intrare tremura în vânt. 


„CUIBUL LUI GILL.” 


Duran cobori din mașină și o privi fix. Adrienne se dădu și ea 
jos și veni lângă el. Aerul era proaspăt și simțea mireasma 
oceanului. Se auzea foarte aproape și vuietul valurilor. 

— l-au schimbat numele, observă Adrienne. Măcar știu 
răspunsul la una din întrebări. Cineva cu numele de Gill a 
cumpărat casa. 

Duran clătină din cap: 

— Nu-i așa! 

— Ce anume? 

Işi duse mâna la frunte și închise ochii, rememorând detaliile 
pe care nu le mai vedea acolo: veranda de jur împrejurul casei și 
treptele mari de lemn de la intrare, lucarna de la etaj. Încerca să 
înţeleagă cum ar fi putut casa din mintea lui să fie schimbată - 
amenajată - astfel încât să semene cu aceea pe care o avea 
acum în față: cu două bare subțiri de o parte și de alta a celor 
două trepte de la intrare, fără verandă, fără lucarnă, fără regina- 
nopții și fără pietre albe care să ascundă chei. 

— Nu-i asta! repetă el. 

e 

La sugestia lui Adrienne merseră cu mașina în jur de o oră pe 
toate străduțele din Bethany. Poate greșiseră adresa. Poate 
casa fusese demolată. Poate... Dar oricât încerca să suprapună 
casa din imaginația lui peste peisajul din jur, nu reușea. Beach 
Haven era o Fata Morgana. 

— Dumnezeule! spuse Adrienne când se opriră să bea o cafea 
și avu timp să se uite bine la cât de avariat era spatele mașinii. 
O să cam intru în buget. Adrienne râse ușor: Dar la 15 dolari pe 
zi, scot costul reparațiilor. 

— O să-ţi dau banii înapoi! 

Ea clătină din cap: 

— Nu-ţi face probleme! Achit eu totul cu cartea mea de credit. 
Numai că o să fie o grămadă de acte de întocmit. 

Intrară în Dream Cafe și se treziră urmăriţi de zeci de priviri. 


— Doamne Dumnezeule, ce vi s-a întâmplat? întrebă 
chelnerița văzând sângele închegat de după urechea lui 
Adrienne. 

— M-am lovit la cap, răspunse ea, se ridică de la masă și se 
duse la toaletă. 

Cât timp Adrienne a fost plecată, Duran căzu pe gânduri în 
fața ceștii de cafea cu lapte. Ştia acum: ceva nu era deloc în 
ordine cu el, îi era clar că nu era cine părea a fi și înţelesese că 
amintirile pe care le avea nu îi aparţineau. Cel puţin nu acelea 
de lungă durată. 

Dar noaptea trecută fusese reală, era sigur de asta. Știa asta 
pentru că era rănit în atâtea locuri. Îl dureau coastele, iar limba 
îi era tăiată și-l durea atunci când vorbea. Și nu numai atât: nu 
putea să-și scoată din cap pocnetul gâtului atacatorului său 
când îl lovise cu piciorul în bărbie. 

Acel zgomot, ca și durerea pe care o resimțea erau strâns 
legate de identitatea lui și nu le putea uita. Cu alte cuvinte, se 
întâmplaseră în realitate. 

Dar Sidwell? Chiar învățase el la Sidwell sau mersese doar la 
reuniune? Pentru că era sigur că fusese prezent la întrunire: își 
amintea saluturile politicoase și pe Adam Bowman uitându-se la 
ecusonul cu numele lui. Își amintise școala, dar școala își 
amintise de el? Nu prea. 

— Am folosit toate șerveţelele de hârtie, îi spuse Adrienne 
când reveni și se așeză la masă cu părul ud, dar fără urme de 
sânge. 

— Ar trebui să te vadă un doctor, spuse Duran. Te-ai lovit 
destul de serios. 

Ea făcu semn că nu: 

— Mă simt bine! N-am nevoie decât de o eșarfă. 

La agenţia imobiliară Hickman (asta fusese o altă idee a lui 
Adrienne) se interesară de o casă cu numele de Beach Haven, 
proprietatea familiei Duran. O angajată pe care o chema Trish le 
spuse că ea crescuse de mică în Bethany și cunoștea pe toată 
lumea, dar nu auzise de soţii Duran și, cu siguranță, nu exista 
vreo casă cu numele Beach Haven. 

— Nu cred, le spuse Trish. Dar s-ar putea să mă înșel. Se oferi 
să caute pe calculator: Chiar dacă s-a ocupat Connor sau altă 
firmă de închirierea ei, trebuie să apară trecută undeva, spuse 
ea, introducând datele în calculator. 


Dar nu figura nicăieri. 

— Ce spuneţi de altă casă? întrebă ea. În perioada asta sunt 
niște oferte foarte bune la preţuri mici. Vreţi să vă găsesc eu 
ceva? 

Duran se pregătea să se ridice când Adrienne îl luă prin 
surprindere: 

— Sigur, spuse ea, aruncându-i o privire scurtă lui Duran. Nu 
ceva prea mare sau prea scump, dar să aibă un telefon care 
funcționează. 

Trish tastă ceva, mută mouse-ul și studie posibilităţile. 

— V-am găsit ceva pe lângă plajă... Două dormitoare cu 
cablu. 

— Cât? întrebă Adrienne. 

— Trei sute cincizeci de dolari pe săptămână. 

Duran rămase pe scaun, ascultând cu mare greutate ce se 
discuta în jurul, în timp ce Adrienne încheie aranjamentul. Deși 
faţa lui părea impasibilă și stătea nemișcat, se simţea de parcă 
ar fi stat pe marginea unei prăpăstii. Avea impresia că, pe 
măsură ce afla mai multe informaţii despre el însuși, cu atât știa 
mai puţin. Cu cât căuta mai mult, cu atât descoperea mai puţin. 
Stând așa, în biroul agenţiei imobiliare, localizate în teritoriul 
imaginar al copilăriei sale închipuite, i se păru că toată imaginea 
din faţa lui - adică viziunea lui asupra lumii și a propriei 
persoane - se dizolva într-un punct din care nu mai exista 
întoarcere sau nu mai întrezărea el vreuna. 

„Dispar treptat, gândi el, oricine aș fi eu.” 


e Capitolul 23 « 


SeaSpray era o casă stil Cape Cod văruită în bleu, situată pe 
4th Street, în vecinătatea plajei. 

Decorată sumar și arătând aproape părăginită, căsuţa de pe 
plajă avea piese de mobilier descompletate și câteva peisaje 
marine agăţate pe pereţi. Un iz slab, dar persistent de mucegai 
se simțea în cameră. Duran intră în living, se lungi pe 
canapeaua de papură și rămase cu ochii în tavan, ușor speriat. 

Adrienne merse în bucătărie și începu să scrie o listă. 

„l. Slough”, scrise ea și se opri cu un oftat. Trebuia să anunţe 
la serviciu. Ar fi trebuit mai de mult să sune de la agenţia 
imobiliară sau de la un telefon public de pe drum. Acum era deja 
10:30, adică nu numai că întârziase foarte mult, probabil că o 
dăduseră de acum dispărută în teritoriu. Trebuia neapărat să 
sune, dar ce să le spună? Ce putea să le spună așa încât să 
sune cât de cât credibil? 

Işi imagină situaţia de la birou. Dacă îi puneai la socoteală pe 
toți experții, stagiarii și pe reprezentantul de presă, cel puţin 
douăsprezece persoane lucraseră împreună pentru depoziţia lui 
McEligot. La început i se acordase, desigur, așa-zisul „sfert de 
oră academic”. Au mai discutat între ei după care au apărut 
primele semne de nemulțumire. Priviri nervoase spre ceas, 
urmate de expresii de uimire și îngrijorare. „Unde-o fi Adrienne? 
Sper că se simte bine!” Unii or fi început să dea telefoane, să 
iasă la o cafea, să citească ziarul sau să-și revadă notițele. 
Probabil că în mai puţin de o jumătate de oră avocata 
reclamantului își lăsase hârtiile deoparte și se ridicase în 
picioare, iar în acel moment Bette începuse să sune la Adrienne 
acasă și la Slough în San Diego. „Poftim? Cum adică nu-i acolo?” 

Îl auzi pe Duran ridicându-se și pornind televizorul. Râsete 
înfundate răzbăteau până la ea prin ușa deschisă. 

e 
„2. Sună-l pe Bill Fellowes - nume/telefon al martorului 
specialist în probleme de memorie. 

3. Compania de asigurări - despre casetele lui Nikki. 

4. Cumpărături: mâncare, haine, perie de păr. 

Bagas 

Nu mai avea ce să scrie la punctul 5. Și, sincer vorbind, n- 
avea rost să adauge altceva la lista ei din moment ce nu 
rezolvase nici măcar punctul 1. Restul se putea amâna. Așa 


încât strânse din dinţi, își repetă în gând îndemnul publicitar 
Nike - „Fă-o pur și simplu!” - și formă numărul lui Bette de la 
biroul Slough and Hawley. Apoi ascultă cum sună și sună în 
continuare, apoi închise. Nu pentru că îi era teamă, ci pentru că 
nu știa ce să le spună. Curtis Slough nu prea era genul care să 
se manifeste deschis și violent. Slough reacţionase oarecum 
alertat și jenat, ca și când i-ar fi mărturisit că are o boală foarte 
neplăcută și posibil contagioasă. Și atunci cum ar reacţiona dacă 
i-ar spune o poveste: că împarte o căsuţă de pe plajă cu un 
maniac și că amândoi se ascund de un ucigaș care a omorât 
două persoane, una din ele fiind un detectiv, angajat al firmei 
lor? Și dacă la astea mai adăuga informaţia că toate întâmplările 
aveau legătură cu recenta moarte prin electrocutare a surorii ei, 
ea însăși provocată de falsele amintiri ale unui abuz satanic... 

Slough and Hawley era o firmă veche și respectată în 
Washington. Majoritatea avocaţilor angajaţi aici erau absolvenţi 
ai unei universităţi din Ivy League, William & Mary sau Stanford. 
Cu toţii erau persoane ambiţioase și la locul lor, inteligente, 
amabile și de încredere. Nu se cazau în moteluri gen Confort 
Inn, nu erau orfani și nu se aflau niciodată în situaţia „de a fugi 
și a se ascunde de niște ucigași”. Și... 

„Mai târziu se complică lucrurile și mai tare”, își spuse 
Adrienne în sinea ei și începu să formeze numărul. 

Bette răspunse de la primul apel. 

— Bette! Eu sunt, Adrienne. 

— Oh, Doamne! Scout! Ce-ai pățit? 

— E greu de explicat. 

Se auzi un râs nervos: 

— Ar fi cazul să fie aşa! Îţi dai seama ce bombă avem aici? 
Imaginează-ţi 15 persoane, inclusiv doi dintre partenerii firmei... 
că stau pe loc, pur și simplu... uitându-se unul la altul cam de o 
oră. Și Bătrânul a înnebunit. Spune-mi că te-a lovit o mașină! 
Spune-mi că ai fost omorâtă! Ai fost? 

Ultima propoziţie o rostise plină de speranţă. 

— Nu! 

— Atunci ce? 

— Am avut o... urgență. 

— Ce fel de „urgenţă”? 

— O urgenţă imediată. 


Înainte ca Bette să apuce s-o mai întrebe ceva, Adrienne se 
grăbi să-i explice unde găsește dosarul pentru depoziţia lui 
McEligot: 

— Nu este varianta finală, spuse ea. Urma să lucrez la ea la 
motel. 

— Care motel? 

Ignorând întrebarea, Adrienne continuă. 

— Caută în folder-ul Asfa/t pe calculatorul meu. Cred că are 
numele... 

— Stai o secundă! Vrei să spui că nu te întorci? Ce o să-i spun 
eu lui Curtis? 

— Am să-l sun eu! 

— Și ce-o să-i spui? Că ai avut o „urgenţă”? 

Lui Adrienne vocea prietenei ei i se părea mai mult încântată 
decât îngrijorată. 

— Exact! 

— Dar o să se intereseze ce fel de urgenţă. N-o să-i fie destul 
să-i spui „imediată”. 

— Atunci am să-i spun că a fost o „urgenţă feminină”. 

— O ce? 

— M-ai auzit! 

— Dar nici măcar nu știu ce-i asta, protestă Bette. Adică, asta 
ce-ar vrea să însemne? 

— Nu știu, dar îl știu pe Slough și crede-mă, n-o să întrebe. 

După ce încheie convorbirea, Adrienne își încleștă dinţii și-i 
telefonă lui Slough în San Diego - unde, încântată, află că este 
plecat. Așa că îi lăsă un mesaj: 

„Curtis? Adrienne Cope la telefon. Îmi pare foarte rău pentru 
azi-dimineață, dar... am avut o urgență, o chestie... femeiască 
și, mă rog... acum totul e în regulă. Am să reprogramez 
depoziția de îndată ce ajung la birou. Și am să revin cu un 
telefon mai târziu. Pa, pa!” 

Apoi îl sună pe Bill Fellowes, care spre surprinderea ei nu știa 
nimic de fiasco-ul de dimineață. 

— Abia am ajuns și eu, spuse el. Ce s-a întâmplat? 

— ii minte divorţul la care ai lucrat când i-ai fost stagiar lui 
Nelson? 

Bill se gândi o secundă, apoi răspunse: 

— Nu! 

— Cred că divorț era. Tipul lucra la Morgă... 


— Ah, te referi la Cazul Brewster! 

— Exact! 

— Ăsta a fost mai mult decât un „simplu divorț”. Și ce-i cu el? 

— Ai citat ca martor un specialist, parcă un fel de psiholog. 
Ştia foarte multe despre memorie în special. 

— Da, așa e! 

— Păi, spuse Adrienne, mă gândeam să-mi dai și mie numele 
lui... 

— Ray Shaw! exclamă Fellowes. Neuropsihiatrul vedetelor. 

— Ştii unde aș putea da de el? 

— Ultima data era la Columbia Medical School. 

— Și este bun? întrebă ea. Pe probleme de memorie? 

— Fără îndoială! A scris prefața la Encarta. 

Adrienne râse: 

— OK! Dar este des citat în procese? 

Era rândul lui Fellowes să pufnească în râs: 

— Mă întrebi dacă este de regulă citat ca martor-specialist? 

— Da! 

— Nu! Cred că procesul lui Brewster a fost prima dată pentru 
el. Și a depus mărturie doar pentru că fusese coleg de școală cu 
tipul. 

— Așadar, este un adevărat profesionist, spuse Adrienne. 

— Absolut! Așteaptă un pic! O să-ţi dau numerele lui de 
telefon. 

Îi luă ceva timp, apoi ea îi mulțumi și-și spuseră „la revedere”. 
De dincolo auzea în continuare aceleași râsete înfundate de la 
televizor. Ce-i va spune lui Shaw? Și ce se aștepta de la el? 

„Doctore, am lângă mine un tip care se crede psiholog, dar nu 
este. A fost terapeutul surorii mele până când aceasta s-a 
sinucis și, de atunci, cineva a încercat să mă omoare sau să ne 
omoare pe amândoi, dar nu sunt sigură. Oricum, nu este cine 
crede el că este - iar persoana care se crede el este, de 
asemenea, decedată - și speram să-l puteţi ajuta să-și recapete 
memoria, ca să înțelegem ce se întâmplă și poate în felul ăsta 
să-mi reiau și eu viaţa mea normală.” 

Hmm! Poate că nu. Dacă ar primi un asemenea telefon, 
primul lucru pe care l-ar face ar fi să sune la Bellevue. „M-a 
sunat o nebună...” 


Își deschise carnețelul la o pagină nouă și scrise „Shaw”, sus 
de tot. Lovi pixul de câteva ori pe foaie, apoi adăugă:. Avocat - 
Fellowes - Cazul Brewster”. 

Oftă. Ar fi fost bine să fi știut ceva mai multe despre procesul 
Brewster. Nu i-ar mai părea atât de ciudată doctorului. Cel mai 
simplu era să caute dosarul în Nexis. 

Laptop-ul lui Nikki rămăsese în mașină. Ca să acceseze site-ul 
care arhiva textele complete a 5 000 de ziare și reviste din 
ultimii douăzeci de ani, nu-i trebuia decât adresa și parola 
abonaților de la firma de avocatură. Pe care le știa pe de rost, ca 
toată lumea, de altfel. Adresa era 1SLOUGHI, ca plăcuţa de la 
mașina lui Curtis. lar parola era „Ofensă” - una dintre glumele 
șefului ei. 

leșind din bucătărie să ia laptop-ul, trecu prin livingul unde 
Duran stătea întins pe canapea. Adrienne se opri să vadă la ce 
se uita. Jenny Jones. 

— Urmărești des chestiile astea? 

El ridică din umeri: 

— Cam da! 

Duran era complet inert, parcă ar fi fost anesteziat și era pe 
punctul de a adormi. Era ciudat! Într-atât de ciudat, că-și aminti 
remarca lui Gertrude Stein despre America (sau poate că era a 
lui Berkeley?), și anume că nu exista niciun acolo, acolo. Așa era 
și Duran în faţa televizorului. Nu era nici urmă de e/în el. 

e 

Adrienne scoase laptop-ul din servieta lui roz, îl așeză pe 
masa din bucătărie și așteptă să se încarce. Pentru început avea 
de gând să le trimită raportul McEligot ca fișier atașat câte unui 
e-mail către Bette și Slough; în felul acesta măcar urmau să 
vadă că n-a stat degeaba. 

Umblând prin servietă după modemul exterior, găsi un pachet 
de gumă Orbit, două clame de păr roz și un tub mic de 
medicamente. Deși flaconul semăna cu cele luate prin CVS sau 
Rite-Aid, nu avea trecut un număr pentru reînnoirea reţetei și 
nici numele doctorului. Nu avea scris pe el decât: 


„Nr. 1 
Nicole Sullivan 
Urmati sfatul medicului”. 


Și sub asta scris cu litere de tipar de Nikki: „Placebo 1”. 
Poftim? Adrienne desfăcu tubul. Răsturnă câteva pastile în 
palmă și văzu că erau ca niște capsule umplute cu un praf maro- 
închis. Nu aveau însemnul vreunei farmacii și nici vreo altă 
formă de identificare. Ce erau? Vitamine? Poate. Dar tubul nu 
arăta ca un flacon de vitamine, ci arăta ca unul de 
medicamente. Și „Placebo 1”? Ce era asta, o glumă? 

Puse tubul pe masă, gândindu-se să-l întrebe pe Duran ceva 
mai târziu despre el. Intâi se va ocupa de Nexis însă. 

Găsi modemul în geantă, alimentă calculatorul și se conectă. 
Apoi accesă site-ul Nexis-Lexis, folosind adresa și parola firmei 
ei. Internetul mergea greu și-i luă cam o jumătate de oră să 
descarce textele pe care le căuta: profilul doctorului Shaw, 
descris în ziarul New York Times, un grupaj de articole despre 
memorie și câteva pasaje despre divorţul Brewster. 

Shaw avea 57 de ani și era absolvent al Liceului Erasmus Hall, 
al Colegiului Brooklyn și al Facultăţii de Medicină din cadrul 
Universităţii Yale, unde studiase Neurobiologie și Psihiatrie. O 
poză îl arăta pe bărbatul cu înfățișare de savant, având 
sprâncene neregulate și purtând un pulover pe gât pe sub o 
haină sport din tweed. Potrivit profilului, Shaw era „decanul 
catedrei de biologie-cercetare” din cadrul Centrului Universitar 
Columbia pe probleme de Neuro-biologia învăţării și Memorie și, 
de asemenea, era un lector bine cunoscut al Facultăţii de 
Medicină, Catedra de Psihiatrie. Publica regulat articole în 
revista de medicina The New England și scrisese materiale și 
pentru reviste de interes general, cum ar fi: Harper și Atlantic. 

Toate articolele lui erau disponibile prin Nexis și ea le copie 
pe o dischetă. Apoi citi timp de o oră despre memoria implicită 
și explicită, despre transferul cognitiv, hipnoză și rolul 
hipotalamusului în memoria de scurtă și de lungă durată. 

Nu reţinu nimic din toate astea. 

Așa că își îndreptă atenţia asupra cazului Brewster care era 
prezentat pe larg într-un număr vechi din The American Lawyer. 

Shaw fusese martorul apărării. Se discutase problema 
aducerii-amintirii „asistate” a doamnei Brewster a presupusului 
comportament violent al soțului ei, comportament care nu era 
consemnat în niciun fel de act. 

interogat de Socrates Nelson, Shaw explicase detaliat 
legătura dintre învăţare și memorie. În opinia neurobiologului, 


amintirile erau dinamice, și nu statice, și aveau o bază 
psihologică. Cu alte cuvinte, se modificau și schimbările aveau 
loc la nivel fizic și celular. 

— Dacă nu ar avea loc acest proces, spusese el în sala de 
judecată, n-am putea învăța. 

Shaw descrisese amplul proces de învăţare a lovirii cu o bată 
de baseball. Acesta implică cel puţin trei tipuri diferite de 
memorie: memoria motorie, vizuală și secvenţială, fiecare dintre 
acestea având loc într-o parte diferită a creierului. 

Majoritatea oamenilor nu reușesc niciodată să lovească bine 
cu o bâtă de baseball. Dar chiar și cea mai simplă mișcare de 
acest gen necesită încercări repetate, eforturi prin care ultima 
lovitură este comparată cu cea de dinainte. Și în aceasta constă 
învăţarea fizică: perfecţionarea tehnicii prin feedback. Și este 
posibilă pentru că fiecare nouă încercare de a lovi mingea 
schimbă structura  neurologică a amintirii în sine. Când 
începătorul reușește, în sfârșit, să dea în minge, neuronii 
specifici codifică informaţia ca pe o reușită. De aceea, datele 
încifrate devin un fel de model pentru toate loviturile viitoare: 

— În fond, e de la sine înţeles. Amintirile sunt transformate de 
experienţele noi. Intuim asta, afirmase Shaw, dar nu prea 
înțelegem cum același mecanism care ne permite să învăţăm, 
adică ne permite să modificăm amintiri, face posibil să 
rememorăm trecutul într-o manieră defectuoasă. Când eu și 
soția mea ne amintim o întâmplare pe care am trăit-o amândoi - 
un concert, o ceartă, o excursie - rareori ne amintim aceeași 
întâmplare. Printr-un proces care se cheamă „segmentare”, 
amintirea noastră despre acel concert este influenţată de 
amintirile altor concerte, inclusiv ale concertelor văzute la 
televizor sau în filme, chiar și de „amintirea” celor de care doar 
am auzit. Și toate aceste amintiri schimbă detalii între ele, încât 
aducerea noastră aminte a unei după-amiezi petrecute la 
Centrul Lincoln este modificată de documentarul pe care l-am 
văzut despre Woodstock și, de asemenea, despre ce-am citit în 
legătură cu Wagner, ca să nu mai vorbim de visul pe care l-am 
avut, acela cu delfinii care înotau prin La Scala. Este în felul 
următor: fiecare amintire este legată prin lanţuri neuronale de 
celelalte. Dar tot așa cum două persoane nu au cum să fi avut 
aceleași experienţe, fiecare dintre noi are o matrice unică de 
amintiri și legături neuronale. Așadar, atunci când soţia mea și 


cu mine asistăm la un concert, trecem prin experienţe 
asemănătoare, dar diferite și vom avea amintiri similare, dar 
deosebite despre aceeași întâmplare. Și nu numai atât: din 
moment ce aceste amintiri sunt și ele supuse unei evoluții 
continue și constante, amintirea concertului povestită de soția 
mea poate fi într-o zi total de nerecunoscut, „cel puţin mie”. 

În pofida obiecţiilor semnalate de avocatul reclamantului, 
Shaw trecuse în revistă în continuare câteva experimente 
privind declaraţiile martorilor oculari, citând lucrările lui 
Elizabeth Lotus și ale altora. Studiile arătau că, deși majoritatea 
persoanelor („publicul larg, doctorii, avocaţii, chiar și psihiatrii”) 
tind să creadă că „amintirea” reprezintă un proces de revedere, 
adevărul este altul. De fapt, „amintirea” reprezintă reconstrucția 
în minte a unei întâmplări. 

— Pare că despic firul în patru, spusese Shaw, dar este o 
mare deosebire între cele două. 

Problema-cheie o constituia faptul că astfel de reconstrucții 
nu prezintă garanţii. Amintirea este un romancier, nu un 
fotograf, spuse Shaw Curții. 

Pentru a-și demonstra punctul de vedere, Shaw descrisese o 
serie de experienţe în timpul cărora fuseseră proiectate filme de 
scurt-metraj unor studenţi cărora ulterior le-au fost puse câteva 
întrebări înșelătoare despre ceea ce văzuseră. La o săptămână 
după experiment, studenţii au fost chestionaţi pentru a doua 
oară și s-a descoperit că majoritatea asimilaseră datele greșite 
din întrebări în propriile amintiri. Acum „își aminteau” lucruri 
despre care fuseseră întrebaţi, dar pe care nu le văzuseră. 

— Mai precis, spuse Shaw, își formaseră pseudo-amintiri. 

Pe Adrienne începuseră s-o doară ochii. Deși ziua era 
înnorată, căsuţa era luminoasă, iar ecranul monitorului nu avea 
protecţie. Era, oare, pregătită să-l sune pe doctor? Poate că da, 
poate că nu. Se ridică de pe scaun, se întinse și merse spre ușa 
de la intrare. leși afară și simţi pe faţă adierea vântului umed și 
mireasma oceanului. 

„Totul este legat de memorie”, își spuse ea. Fabulaţiile lui 
Nikki și ale lui Duran. Doctorul Shaw este un mare specialist în 
amintiri, deci nimeni altcineva în afară de el n-ar putea s-o 
ajute. Dar oare va vrea? 

Inspiră adânc aerul proaspăt și sărat și reveni în bucătărie, 
trecând pe lângă Duran: 


— Vrei cafea? îl întrebă ea. 

El făcu semn din cap că nu, absorbit de jocul actorilor dintr-o 
telenovelă. 

Adrienne își făcu o cană de nes la bucătărie și se așeză din 
nou în faţa laptop-ului. Folosi motorul de căutare Dogpile și îi 
ceru să-i ofere detalii despre „pseudo-amintiri”. După un minut 
avea tot felul de titluri, cele mai multe legate de folosirea 
hipnozei în „recuperarea” amintirilor în cazuri presupuse de 
abuz sexual. Exact cazul lui Nikki. Fenomenul avea proporţii de 
masă, iar dezbaterile erau intense. Apăreau inclusiv asociații 
nonprofit care luptau contra acestei situații. Fundaţia Amintirilor 
False era hotărâtă să demaște aceste cazuri, iar Organizația 
„Credeţi Copiii!” lupta să-i recupereze pe cei traumatizați. 
Adrienne își aminti că Nikki donase ceva bani prin testament 
acesteia din urmă. 

In prezent, subiectul „recuperării” amintirilor era atât de 
comun și de controversat, încât Asociaţia Naţională de 
Psihologie instituise puncte de consultanță. În primul rând, 
terapeuţii erau avertizați să nu-și dirijeze inconștient pacienții 
spre „descoperirea” unor episoade de abuz de mult reprimate, 
care, în realitate, era posibil să nu fi avut loc niciodată. 

O a doua indicație sugera ca terapeuţii să aibă în vedere 
faptul că amintirile recuperate folosind imagini dirijate sau 
hipnoză erau pasibile de a fi criticate în tribunal, dacă apărea 
vreun litigiu. Din moment ce aceste tehnici de „îmbunătăţire a 
memoriei” se știa că pot crește „sugestibilitatea” și ajuta 
formarea de pseudo-amintiri, multe companii de asigurări 
începuseră să pretindă înregistrarea audio a ședințelor de acest 
gen pentru protecţia terapeutului. Tocmai această practică 
ajutase câștigarea cazului Brewster. Potrivit publicaţiei 7he 
American Lawyer. 


„Comentariile lui Shaw asupra înregistrărilor audio 
ale ședințelor de terapie ale doamnei Brewster au fost 
clare și precise. 

«O amăgea, a spus profesorul-doctor în tribunal. 
Dacă ascultăm întrebările pe care i le pune, este 
evident că îi sugera diverse scenarii, pe care ea le 
adopta imediat. Ședinţa este de-a dreptul un proces de 
colaborare, un fel de conspirație pseudo-terapeutică, 


atunci când ea își exprimă regretul faţă de cele 
declarate, iar el o încurajează, recompensând-o cu 
izbucniri de felicitări și simpatie în momente bine 
alese.»” 


Adrienne închise laptop-ul, se ridică în picioare și se întinse. 
Vuietul valurilor care se loveau de țărm începuse s-o calce pe 
nervi. 

— Hei! îl strigă pe Duran. Eşti treaz? 

Duran apăru în cadrul ușii, dezordonat și somnoros: 

— Mai mult sau mai puţin. 

— Ştii casetele pe care le înregistrai? întrebă ea. 

— Pentru compania de asigurări? 

Adrienne confirmă, dând din cap: 

— M-am gândit să-i suni și să-i întrebi ce s-a mai întâmplat cu 
ele. Poate obţii niște copii. 

Duran o privi întrebător: 

— Vrei să spui... acum? 

Adrienne îl privi din cap până în picioare: 

— Păi... da, acum. Doar dacă nu ești prea ocupat... 

El se uită la ceas și zâmbi leneș: 

— Ei, cred că aș putea să-mi iau o mică pauză acum. 

Merse în living, apucă telecomanda și stinse televizorul. 

Apoi luă telefonul și sună la Informaţii. În cinci minute, 
Adrienne îl auzi spunând: 

— Numai să nu mă treceţi pe robot, da? Pentru că deja am 
mai sunat o dată. Vreau să-mi daţi numărul de la Siguranţă 
Mutuală Generală, okay? S-M-G. Orice-ar fi cu numele ăsta: 
societate, asociaţie, companie. Orice! 

Ascultă în tăcere un timp, apoi închise telefonul. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă ea. 

— Nu pot să aflu niciun număr de telefon al companiei! Și nu 
înţeleg de ce, pentru că am adresa. Adică, expediam casete de 
două, trei ori pe săptămână. De fapt... își pipăi buzunarele de la 
haină: Mi-a mai rămas una. Scoase o casetă din buzunarul 
interior al hainei și o așeză pe masă: N-am mai apucat s-o pun la 
poștă, dar... știu adresa: Avenue of the Americas 1752, 
Apartamentul 1119. Este... în Manhattan. 

— Stai s-o caut, sugeră ea și se întoarse spre laptop. Motorul 
Anywho trebuie să aibă numărul. 


— Siguranţă Mutuală Generală, spuse el. Nu „Asigurare”, ci 
Siguranţă... 

— Știu, spuse ea. Te-am auzit. 

În timp ce modemul se conecta la Internet, ea ridică tubul de 
medicamente și-l ţinu între degetul arătător și degetul mare: 

— Ştii ceva despre ăsta? întrebă ea. 

Duran apucă flaconul și-l examină puţin. Apoi îl puse înapoi pe 
masă și spuse: 

— O fi vreun medicament experimental, sugeră el. Deși... 
„Placebo 1”? Mi se pare cam exagerat. 

— Poate că e vreun produs naturist, presupuse Adrienne. 

— Crezi? 

Ea își băgă tubul în buzunar și ridică din umeri. Se gândea: 
„Poate că am să analizez pastilele la un laborator...” Treptat, 
bara albastră încadră toată lăţimea ecranului în partea de jos și 
imediat îi apăru pe monitor o listă a companiilor de asigurări. În 
total erau nouă nume de companii ale căror titulaturi conţineau 
combinaţii ale cuvintelor „. Mutual”, „General” sau „Siguranţă”. 
Dar nu figura nicio Companie de Siguranţă Mutuală Generală în 
statul New York. 

— Aruncă și tu o privire, îi spuse ea, iar Duran se aplecă peste 
umărul ei și studie ecranul. Ea desfășură toată lista până la 
capăt: Merită să-i sunăm? 

Duran negă din cap: 

— Nu! Alte nume, alte adrese. N-are rost. Dacă trebuie, am 
putea merge la New York, dar... 

— Dar... chiar așa: ce-i pe caseta asta? întrebă ea, bătând 
ușor cu unghia în ea. 

— Un pacient. Un olandez. 

De îndată ce rosti aceste cuvinte, Duran se întunecă la față: 

— Oh, Doamne! Ce zi e astăzi? 

— Luni. 

Părea ca trăsnit. Se răsuci pe călcâie și într-o direcţie, și în 
cealaltă. Își trecu mâna prin păr: 

— Asta nu-i bine! îi spuse el. 

— Ce nu e bine? 

— Mi-am pierdut ședința cu el! Duran ridică privirea în tavan 
și oftă. 

— Nu mai spune! 

Duran nu sesiză ironia din vocea ei, pentru că nu o asculta. 


— Am dispărut așa... Nu știu ce o să facă. Relaţia dintre 
pacient și terapeutul lui... uneori este singura lor legătură de 
încredere! Dacă rupi această legătură... 

— Revino pe pământ, „Duran”! Adrienne accentuase numele 
încadrându-l între ghilimele pe care le descrise cu degetele prin 
aer. Nu ești terapeut, ţi-aduci aminte? De fapt, nici măcar Duran 
nu ești. Nu știm cine ești. Ești o persoană „dată peste cap”, cu 
identitate și profesie false. În ceea ce-l privește pe olandez, 
crede-mă: o să-i fie bine fără tine! 

Se uită la ea o vreme, aparent buimac, apoi se trânti pe 
canapea în fața televizorului. 

— Ştii ceva? spuse el. Poţi să fii foarte a dracului când vrei! 

Remarca o surprinse și începu să râdă. El avea, desigur, 
dreptate. 

Duran porni din nou sonorul televizorului și înlemni absorbit 
de vorbăria de pe ecran. Era un fel de talk-show cu public al lui 
Jenny Jones, Ricki Lake sau Sally Jesse. Adrienne nu-i cunoștea 
prea bine pe prezentatori. Și nici nu-i păsa. Dar în felul lui era 
interesant. Doi golani stăteau alături pe scaune, împărtășind un 
zâmbet afectat de plăcere vinovată. Ochii le sticleau pe măsură 
ce femeile din studio se legănau și săreau, cu fețele 
schimonosite, ţipau, chiuiau și-și dădeau ochii peste cap. 

Cum îi spunea? se întrebă în gând Adrienne. Care era 
sintagma folosită de Shaw? „O conspirație pseudo- 
terapeutică...” În direct, la tine în sufragerie. 


e Capitolul 24 « 


Nu-i plăcea să sune persoane pe care nu le cunoștea. 

Nu era chiar o fobie, dar nu se simţea deloc în largul ei și, de 
câte ori trebuia să facă asta, amâna momentul pe cât putea. lar 
amânarea aproape întotdeauna avea efecte negative. Și la fel se 
întâmplă și în după-amiaza asta: dacă l-ar fi sunat mai devreme 
pe Shaw, n-ar mai fi trebuit să-l sune acum, seara, și n-ar mai 
trebui să-l sune acasă, ceea ce, într-un fel, era mai rău. Intre 
timp, ea și Duran merseseră la un magazin să cumpere câteva 
lucruri care-i trebuiau (în esenţă, aproape de toate) și era deja 
19:45. 

Fără prea multă tragere de inimă, Adrienne ridică receptorul 
și tastă cifrele, gândind: „Închid dacă nu răspunde după al 
doilea apel. Pentru că dacă nu răspunde până atunci, probabil e 
ocupat, probabil...” 

— Ray Shaw la telefon! 

Vocea era joasă și gravă. 

Ea întâi ezită, apoi însă își reveni: 

— Alo? 

— Da? 

De data asta tonul lui suna suspicios, bănuia că este o agentă 
de vânzări. Adrienne își luă inima în dinţi și intră direct în 
subiect: 

— Domnule doctor Shaw, sunt Adrienne Cope de la firma de 
avocatură Slough and Hawley. Bill Fellowes mi-a dat numărul 
dumneavoastră. 

— A! Și ce mai face Bill? 

— E bine! Se descurcă de minune! Mi-a spus să vă transmit 
salutări din partea lui. 

Shaw pufni în râs: 

— Ei, Bill este un puști de treabă. 

— Așa e! 

— Așadar, încheie Shaw seria de amabilităţi, cu ce vă pot 
ajuta? 

— Păi... speram să pot să v-aduc pe cineva să-l vedeți. 

Tăcere la celălalt capăt. 

— Este un caz foarte neobișnuit, continuă Adrienne, și... 

— Nu știu dacă Bill v-a explicat, o întrerupse Shaw, dar... nu 
am timp să apar în procese ca martor-specialist. Am făcut-o o 


dată, ca favoare pentru un fost coleg de la Old Blue, dar atât. 
Știţi cum se spune: „Urciorul nu merge de multe ori la apă”. 

Adrienne râse politicos: 

— Vă înţeleg perfect, iar Bill chiar mi-a spus că procesul 
Brewster a fost o excepţie pentru dumneavoastră. Dar nu este 
aceeași situaţie de data asta. 

— Nu? 

— Nu. După cum v-am spus, speram să puteţi vedea pe 
cineva... 

— Da, da, da! Adică un pacient, nu? 

Shaw pronunţă cuvântul „pacient” de parcă Adrienne 
promisese să-i facă rost de un animal rar. 

— Da. 

Un râs trist: g 

— Ei, nu prea cred că pot să v-ajut atunci. Intre predat și 
studiile de cercetare nu prea mai am timp pentru pacienţi. Știu 
că sună îngrozitor, dar... 

— Nu vă cer să luaţi un pacient, doctore. Nu voiam decât să 
faceţi un fel de... evaluare preliminară. Este un caz extrem de 
ciudat. 

Doctorul mârâi neîncrezător: 

— Cum așa? 

„Ai grijă, gândi ea. Nu-i spune prea multe, altfel oamenii cu 
cămăși de forţă o să-ţi apară la ușă.” 

— Păi, e puţin cam nepotrivit să vă spun prin telefon, dar... 
bărbatul despre care vorbim este cu totul debusolat. 

— Este lucid? 

— Da. 

— Și în ce constă debusolarea? 

— Se crede psihoterapeut. 

— Serios? 

Vocea lui Shaw transmitea nu numai suspiciune, ci și 
nedumerire. 

— Da! Și asta n-ar fi chiar așa de rău dacă n-ar trata totuși 
persoane. 

— Ah! 

Într-o secundă tonul lui Shaw se înălţă și scăzu: 

— Aduceţi-mi-l joi, îi spuse el. Pot să-l consult la zece. 

Apoi îi dictă adresa și ea încheie convorbirea, simțindu-se ca 
și cum tocmai făcuse o faptă bună. 


Merse în living unde Duran tocmai își termina berea și-i spuse: 

— Am fixat o programare joi dimineaţa. 

— Unde? 

— La un neuropsihiatru din New York. 

Duran o privi bănuitor: 

— Și ce rezolvăm cu asta? 

Adrienne ridică din umeri: 

— M-am gândit că ne-ar ajuta o părere avizată. 

— În ce privinţă? 

— Ata. 

— A mea? întrebă el. 

Ea dădu din cap afirmativ, așteptându-se să primească o serie 
de exclamații gen: „N-am nimic! Sunt în regulă! De fapt...” 

— Bună idee! spuse el. 

e 

A doua zi dimineață se trezi devreme și merse cu mașina la o 
consignație mică din sudul orașului de unde cumpără un 
casetofon ieftin. Când se întorcea spre SeaSpray, opri la Dream 
Café și luă cafea și cornuri pentru amândoi. 

— Mă gândeam că am putea asculta caseta, sugeră ea. 

— Care casetă? 

— Cea pe care n-ai expediat-o. 

— A! spuse el, încruntându-se. Aia! 

— E vreo problemă? 

Duran clătină din cap: 

— E cam complicat. 

— Ce anume? 

— În primul rând, este o chestie de etică. Henrik îmi este 
pacient și, când mi se destăinuie, totul e confidenţial. Ca atunci 
când s-ar spovedi unui preot. 

— Vrei să spui, în cazul în care a; fi psihoterapeut! 

El ignoră remarca ei dispreţuitoare: 

— Și în al doilea rând, tu mă dai în judecată. Prin urmare... nu 
cred că-i o idee prea bună. 

— Nu te dau în judecată. 

— De ce nu? Așa intenţionai. 

— Dar am renunțat. Am să-mi retrag plângerea de îndată ce... 
lucrurile vor reveni la normal. 

— Pe ce motiv? 


— E mult prea complicat totul. Nu pot să te dau întâi în 
judecată și apoi să m-ascund într-un motel cu tine. Nici nu dă 
bine, iar lucrurile oricum nu sunt chiar atât de simple pe cât 
credeam. 

Duran stătu puţin pe gânduri, după care spuse: 

— Bine, dar nu-i nevoie să știi identitatea pacientului. 

Adrienne acceptă dând din cap: 

— Nu vreau decât să ascult cum lucrezi. 

e 

Vocea bărbatului era groasă și tremurătoare; el vorbea o 
engleză perfectă, dar cu accent de Benelux. Duran stătea tolănit 
într-un fotoliu din faţa canapelei, ascultând caseta cu ochii în 
tavan: 

— De fapt, l-ai văzut. 

— Da? 

El înclină din cap: 

— Când ai venit prima dată la mine în cabinet. 

Ea încercă să-și aducă aminte: 

— Eram în timpul ședinței cu el, o ajută Duran. Un tip înalt, 
blond. 

Adrienne se întinse spre casetofon și dădu volumul mai încet. 
Stătea încruntată, nereușind să și-l amintească pe pacientul lui. 

— Ai ţipat la el, mai ţii minte? l-ai zis c-ar trebui să se 
dezmeticească. 

— Ahhh!... Da! 

— Și pe mine m-ai făcut... 

Adrienne dădu din cap: 

— Eram supărată. Acum, sst! Vreau s-ascult! 

Derulă caseta înapoi un pic și potrivi din nou sonorul tare: 


„Duran: Concentrează-te pe respiraţie. Aaașa! Vreau 
să respiri împreună cu mine... Bun! Așa foarte 
bine! Simţi liniștea, Henrik? Se aşterne pacea 
între noi și senzaţia asta o resimţi la nivelul pielii. 
Și când expirăm, senzaţia crește în intensitate. 
Așa! Da, exact așa! Vreau să simţi aerul inspirat și 
expirat. Henrik, știi unde ne aflăm? 

Henrik: Într-un loc sigur. 

Duran: Corect! Suntem în acel loc sigur. De pe 
stâncă. Se aud valurile mici spărgându-se la mal 


chiar sub picioarele noastre. Și se simte o adiere 
ușoară pe apă. Simţi cum îţi suflă în păr? 

Henrik: Și un pescăruș zboară pe deasupra. 

Duran: Așa este! Deasupra noastră un pescăruș 
zboară în voia vântului. 

Henrik: E frumos! 

Duran: Acum vreau să-ţi amintești noaptea în care 
conduceai... erai în mașina ta... și te îndreptai 
spre Watkins Glen. Ții minte asta, Henrik?” 


Caseta se derula încet. 


„Henrik: Era după-amiaza târziu, într-o zi senină. 
Mergeam pe jos pe lângă magazinul cu dulciuri... 

Duran: Nu, nu-i așa. Nu cred că mergeai pe jos. Cred 
că erai cu mașina. Ți-amintești că erai într-o 
mașină? Noaptea? 

Henrik: Da.” 


Adrienne îl privi pe Duran care nu mai stătea picior peste 
picior. În acel moment se aplecase ușor în față și asculta cu 
multă atenţie. 


„Duran: Și a cui era mașina? 

Henrik:... Nu-mi... amintesc. 

Duran: Poate era a părinţilor tăi? 

Henrik: Da, așa era. 

Duran: Excelent! Și apoi ce s-a întâmplat? 

Henrik: Erau niște lumini. 

Duran: Ce fel de lumini? 

Henrik: Am zis că sunt niște faruri, dar... 

Duran: Nu. Ti-am mai zis, Henrik! Asta gândea tatăl tău. 
Tu aveai șapte ani. Nu-ţi puteai da cu părerea. lar 
lumina era peste tot. Erai scăldat în ea, ţii minte? 

Henrik: Da. Da, bineînţeles. 

Duran: Era ca... Poţi să mi-o descrii, Henrik? 

Henrik: Nu știu cum. 

Duran: Era ca un proiector, nu-i așa? 

Henrik: Da! În pieptul meu. Era ca... un proiector aflat în 
pieptul meu!” 


Adrienne opri casetofonul și se uită fix la Duran care stătea pe 
marginea fotoliului, părând șocat. 

— Tu inventezi povestea, îi spuse ea. 

El o aprobă din cap. 

— E ca un scenariu, zise ea. 

— Știu! 

— Și asta ar trebui să fie „terapie”? 

Duran clătină din cap: 

— Nu. Este... altceva! Nu știu ce este. 

— Ce crede tipul ăsta... Care-i problema lui? 

Duran își drese glasul: 

— Fabulează îngrozitor. Trăiește cu impresia că a fost răpit de 
o farfurie zburătoare. Și crede că are un vierme în inimă care-l 
conduce. 

Brusc, Adrienne izbucni într-un hohot de râs scurt și nervos: 

— Ce-i faci omului ăstuia? 

Duran tăcu o secundă. Apoi tuși iarăși pentru a-și drege glasul 
și zise: 

— Păi, după cum sună este ca și când eu îl înnebunesc. 

— Ca și în cazul lui Nico, doar că povestea este diferită. 

El nu știa ce să mai spună. 

Adrienne se întinse puţin, apăsă din nou butonul Play și 
ascultă mai departe cum Duran își „conducea” și mai mult 
pacientul spre nebunie. După o jumătate de oră, când ședința se 
termină, ea apăsă butonul Stop și se uită la Duran: 

— Nu înţeleg, i se adresă ea. De ce le bagi toate tâmpeniile 
astea... în cap oamenilor? 

— Nu știu! 

— Parcă i-ai antrena pentru enormităţile din show-ul lui Jerry 
Springer! Sora mea credea că o violase diavolul la zece ani, iar 
individul ăsta, Henry... 

— Henrik. 

— Mă rog! Tipul crede că are o tenie în cap... 

— În inimă. 

— Taci! Eu nu sunt unul din pacienţii tăi! 

— Știu asta, dar... 

— Care-i treaba, doctore? _ 

Duran clătină din cap, căutându-și cuvintele. În sfârșit, spuse: 

— Nu sunt sigur, dar nu sunt eu. Asta nu sunt eu! 


— Poftim? 

— Adică sunt, dar... Eu nu aș vorbi așa cu un pacient. 

— Te-ai auzit și tu doar. 

— Da, dar... 

— Ce-i? Ori ești, ori nu ești? Care din ele? Cum e, până la 
urmă? 

Tăcu o clipă, după care zise: 

— Da. Asta e! Care! 

În seara aceea Duran ieși să cumpere ceva pentru cină și 
reveni după o oră cu un pui la rotisor, salată de cartofi în cutii de 
plastic și o sticlă rece de Chardonnay. Mâncară tăcuți în 
bucătărie la o masă gri din melamină, a cărei margine metalică 
îi aminti lui Adrienne de masa de bucătărie din casa lui Deck și a 
Marlenei. 

La sfârșit, Adrienne se ridică, mișcând cu zgomot scaunul pe 
parchet: 

— les puţin afară, îi spuse ea. 

— Vrei să te însoțesc? întrebă Duran. 

— Nu. Vreau să-mi limpezesc gândurile. 

Noaptea era răcoroasă, cu aerul proaspăt, dar ei îi era greu să 
accepte gândul că Duran a amăgit-o pe Nikki până când aceasta 
și-a pierdut minţile și că el făcea la fel și cu neamţul (sau ce o fi 
fost el). 

Și începuse să-l simpatizeze (avea un plăcut simţ al umorului 
și bunul obicei de a o salva din situaţii periculoase, nu?...). Deja 
începuse să-i placă (la drept vorbind, chiar arăta bine: înalt și 
zvelt, cu trăsături frumoase și ochi albastru-cobalt)... Și tocmai 
acum să afle că e un fel de... Rasputin? 

Merse până în dreptul pontonului și vru să se întoarcă, dar se 
răzgândi și cobori treptele de lemn până la plajă. li va intra nisip 
în sandale, dar nu-i păsa. Era o noapte minunată, stelele 
străluceau atât de tare, încât păreau umede, iar luna, ca o sferă 
rece, curată lumina o cărăruie argintie pe apa neagră. Valurile 
se unduiau spre mal cu un muget ușor și se retrăgeau într-un 
murmur de pietriș. 

„Duran, își spuse ea în sinea ei. Ce făcea oare?” 

În felul lui era la fel de fragil ca și Nikki sau măcar la fel de 
rupt de realitate ca și ea. Adrienne se descălţă, își luă sandalele 
în mâini și începu să pășească pe lângă apă, chiar la mal, 
flirtând cu valurile. De ce tocmai aceste povești nebunești? Nici 


măcar nu erau originale sau interesante în mod deosebit. 
Extratereștri și abuz sexual în cadrul unui ritual satanic. Era 
ridicol! Nimeni nu lua - sau nu mai lua, dacă o făcuse vreodată - 
în serios chestiile astea. 

Și taman un vierme? În inimă? „Te roog!” 

Suna absurd dacă nu chiar criminal - și chiar era criminal. 
Bonilla murise și, de asemenea, partenerul bărbatului care-l 
omorâse. Și la fel tipul de pe scările de la Confort Inn. Și ar fi 
fost moartă și ea dacă n-ar fi salvat-o Duran. 

Adrienne murmură ceva și clătină din cap. Nu se lega nimic. 
De ce avea Nikki o armă, mai bine zis acea armă? Ce erau 
aparatele acelea din apartamentul vecin cu al lui Duran? Și ce 
anume căutaseră în apartamentul ei? 

Nu reușea să înțeleagă. In general, cam singurul lucru din 
apartament care avea legătură cu Nikki era cenușa ei. Dacă 
umblaseră după pușcă, ei bine, ea n-o avea. Era încă la Nikki, în 
dulapul ei. Și ar mai fi fost... laptop-ul. 

Dar verificase deja toate fișierele și folderele și nu găsise 
nimic. Adresele reţinute de Nikki erau maximum zece faţă de 
cele ale lui Adrienne și Duran și niciuna nu prezenta mare 
importanţă: Ramon și banca, câteva restaurante care făceau 
livrări la domiciliu. Veterinarul lui Jack. Și mai erau câteva nume 
pe care nu le reţinuse, dar care erau clar pentru servicii utile. Un 
salon de manichiură, o croitorie, chestii de genul acesta. Nu 
avea niciun iubit care să poată fi învinuit pentru sinuciderea ei și 
nici vreo altă indicație care să sugereze că era membră în Miliția 
Georgetown sau în Asociaţia Lunetistelor. 

Și totuși... 

Când ajunse înapoi la căsuţă văzu că Duran spălase vasele și 
făcuse curățenie prin bucătărie. Auzi sonorul televizorului în 
cealaltă cameră - o voce veselă rostea o replică dintr-un film, iar 
pe fundal îi răspundea o cascadă de râsete, dar când intră îl găsi 
pe Duran adormit pe canapea. 

Adrienne își duse laptop-ul în bucătărie, îl așeză pe masă, îl 
deschise și apăsă butonul de pornire. Apoi se lăsă pe spătarul 
scaunului și așteptă ca aparatul să pornească. 

Într-un minut se conectă la AOL apelând contul lui Nikki care 
se deschise automat cu parola inclusă. Intră în mesagerie și 
verifică toate mesajele poștei electronice. Mesaje noi, Mesaje 
vechi, Primite, Trimise... şi, bineînţeles, nu descoperi nimic 


interesant. Câteva anunţuri de la Travelocity, niște informaţii de 
la Asociaţia, Jack Russell” a crescătorilor de Terrieri, oferte prin 
E*trade și reclame la vitamine, cosmetice și suplimente 
nutritive. Dar asta era tot. 

Părăsi netul și reveni în Windows, pe desktop, unde făcu click 
pe iconita Quicken, care era în programul de contabilitate. 
intenţiona să meargă „pe firul banilor”, dar programul probabil 
fusese preluat de Nikki împreună cu sistemul de operare 
Windows pentru că nu fusese folosit vreodată. 

În programul Microsoft Outlook apărea un calendar și dacă 
viața lui Nikki ar fi fost cât de cât asemănătoare cu cea a lui 
Adrienne, ar fi putut afla foarte multe. Calendarul ei era plin de 
întâlniri și de tot felul de notițe de ţinut minte. Iși ţinea evidența 
greutăţii ei sau a distanțelor pe care le alerga. O ajuta să-și 
amintească zilele de naștere, termenele-limită și altele. Dar 
calendarul lui Nikki era la fel de sumar ca și viaţa ei. Erau câteva 
programări: la Duran, la salonul de cosmetică, la coafor, la 
veterinar. Și la fiecare două săptămâni o singură însemnare: „A 
- aici la șapte” sau „A - la ea la opt”, memento-uri ale locurilor 
de întâlnire alternative pentru cinele lor luate împreună (dintre 
care jumătate Adrienne își dădu seama că fuseseră amânate). 
Dar asta era tot. Calendarul nu menţiona dacă Nikki era o 
credincioasă practicantă sau o satanistă, sau studentă la Arte. 
Nici dacă participase la ședințele vreunei grupări de ajutorare a 
victimelor abuzate în cadrul unor ritualuri și nici dacă luase lecţii 
de tir. 

În general, fișierele din memoria laptopului erau o mare 
dezamăgire, dar nu și o surpriză. După episodul cu Europa, viaţa 
lui Nikki fusese extrem de retrasă. Se plimba cu rolele, îl plimba 
pe Jack și își petrecea aproape tot timpul singură. In afară de 
ședințele cu Duran, nu prea mai făcea altceva, exceptând, 
poate, privitul la televizor. În concluzie, lejeritatea agendei ei nu 
o mira prea mult pe Adrienne. 

Dar o făcea totuși să se întrebe de ce mai avea atunci nevoie 
Nikki de un computer? S-ar fi putut foarte bine descurca doar cu 
un carneţel cu bileţele autoadezive. Prin urmare, poate că nu 
după laptop se umblase în apartamentul ei. Poate că altceva 
căutaseră. (Sau poate că totuși îi scăpase ei ceva din vedere.) 

Adrienne se chinui să nu caște și reluă citirea calendarului, 
căutând orice ar fi putut să pară suspect. Dar nu era nimic. O 


programare la dentist în iulie, o vizită la adăpost în octombrie, o 
notă ca să nu uite să vadă spectacolul Little Feat la Wolf Trap. 
Adrienne se încruntă. La... adăpost? 
Reveni la însemnările lunii octombrie și făcu click pe data de 
19, care-i afișă: 


„Subiect: Jack la adăpostul pentru animale. 
Locaţie: Arlington. 

Data începerii: duminică 7/10. 

Data încheierii: vineri 12/10”. 


Se lăsă pe spate în scaun și privi nedumerită ecranul. Nikki nu 
plecase nicăieri, deci de ce să fi avut nevoie să-l lase pe Jack la 
adăpost? Se gândi la ce se întâmplase luna trecută. Intr-adevăr, 
fuseseră câteva zile când încercase să dea de Nikki la telefon, 
dar nu o găsise. Despre ce fusese oare vorba atunci? 

Își aminti că se îngrijorase destul de tare, încât îi trimisese lui 
Nikki un e-mail pe care aceasta îl ignorase, cum făcuse, de 
altfel, și cu mesajele de pe robotul telefonic. Adrienne era chiar 
pe punctul de a merge la ea la apartament să vadă dacă este în 
regulă, când, în sfârșit, Nikki o contactase, purtându-se de parcă 
nimic nu s-ar fi întâmplat: 

— Unde-ai fost? 

— Nicăieri. 

— „Nicăieri?” 

— Am fost ocupată. Am uitat să te sun. 

Adrienne se gândi când se întâmplase asta, oare. „Octombrie, 
începutul lunii. Exact în perioada aceea”. O cuprinse o senzaţie 
de plăcere vinovată ajungând la concluzia că sora ei o minţise. 
Avea dovada scrisă în calculator, chiar sub ochii ei: „Jack la 
adăpost. / - Unde-ai fost? / - Nicăieri.” 

Opri calculatorul, se ridică în picioare, se întinse și căscă. 
Nikki dusese o viaţă secretă, pe undeva. 

e 

Dimineaţa o trezi răpăitul ploii - o ploaie care se întețise și 
vuietul înfundat al oceanului, senzaţia necunoscută a saltelei 
goale și a păturii aspre. 

Căsuţa nu se închiria cu tot cu lenjerie de pat și uitase de asta 
când mersese cu Duran la cumpărături. Aveau totuși câteva 
prosoape folosite, așa că măcar un duș se putea face. O durea 


capul și-și duse mâna într-o parte, pipăind ușor umflătura de 
deasupra urechii, care i se părea mai moale decât cu o zi în 
urmă. Se dădu jos din pat, se uită la ceasul de la mână și clipi 
surprinsă: era aproape după-amiază! 

Se îmbrăcă în grabă cu un tricou și un șort, deși alergarea 
plănuită în grabă părea imposibilă din cauza ploii. Duran era 
treaz de mult. Făcuse duș, se bărbierise și stătea pe canapea cu 
telecomanda în mână. Când Adrienne intră în cameră, el dădu 
sonorul la minimum. 

— Bună! spuse el. 

— Te uiţi mult la televizor, așa-i? 

Era o întrebare retorică, dar ironia ei nu păru să-l atingă. Se 
gândi puţin și răspunse: 

— Da, mă uit! 

De parcă ar fi fost cine știe ce realizare. 

Stinse televizorul și aruncă telecomanda cât colo. 

— Ar fi trebuit să mă trezești! îi spuse ea. 

El se miră: 

— De ce? Plouă torențial. 

— Avem treburi de făcut înainte să mergem la New York. 

— Cum ar fi? 

— În primul rând, cafea! răspunse ea și întorcându-i spatele, 
se duse în bucătărie unde așeză ceainicul pe aragaz. 

Pe dulap era un dispozitiv rudimentar de făcut cafea și un set 
de site de filtru. Puse o sită în pâlnie și o potrivi deasupra unei 
căni albastre, apoi turnă câteva linguriţe de cafea în ea. 

— Ştii cumva dacă Nikki a plecat undeva vreodată? întrebă 
ea. 

— Ce vrei să spui mai exact? replică Duran, venind și el în 
bucătărie. 

— Ştii să fi fost vreodată plecată din oraș? 

Duran se încruntă. 

— Cam pe la începutul lui octombrie, continuă Adrienne. Cu 
vreo zece zile înainte să... 

Ceainicul începu să fluiere și Adrienne se întrerupse ca să 
toarne apa fierbinte peste cafea. 

— A pierdut o ședință cam în perioada aia, îi spuse Duran. 

— Făcea des asta? întrebă Adrienne. 

Duran făcu semn că nu: 

— Nu, niciodată. 


— Și unde s-a dus? 

Duran înălţă din umeri: 

— Nu, dar... când s-a întors era bronzată. Tin minte că am 
glumit pe seama asta și am întrebat-o unde a fost. 

— Și 

— Mi-a zis că a mers la plajă. 

— Unde? se întrebă Adrienne. 

— Nu mi-a precizat și nici eu nu am insistat. 

— De ce nu? 

— Pentru că nu voia să dezvolte subiectul. Și cred că nici eu 
nu eram chiar atât de curios. 

Se înteţise și vântul, iar ploaia se transforma într-o furtună de 
proporţii. Se zăreau fulgere pe geam, iar tunetele zgâlțâiau 
ferestrele. Parcă cerul s-ar fi rupt în două. 

— Nikki era îngrozită de fulgere, remarcă Adrienne. 

— Nu mi-a spus niciodată. 

— Serios? Când era mică se încălţa cu tenișii pentru că aveau 
talpă de plastic și se ascundea în pivniță. 

Afară, unul dintre obloane se desprinsese și vântul îl izbea de 
perete iar și iar. Duran vru să iasă să-l repare, dar Adrienne îl 
opri chiar în faţa ușii, trăgându-l de mânecă: 

— Ai înnebunit? întrebă ea și începură să râdă amândoi ca 
niște copiii, zăpăciţi și încântați. 

Adrienne îl ţinea încă de braţ și o secundă păru că va urma un 
sărut, dar afară se auzi un trăsnet puternic de parcă ar fi 
explodat o bombă. Luminile se stinseră, Adrienne tresări, iar 
casa se cufundă deodată în semiîntuneric. După ce își reveni, 
Adrienne înghiţi în sec și spuse: 

— Am rămas fără curent. 

Duran rânji: 

— O secundă am crezut că face parte din scenariu. 

e 

Începură să joace șah, care părea destul de inofensiv și nu 
necesita prea multă lumină. Duran improviză câteva piese lipsă, 
înlocuind pionii cu capace de sticlă și turele cu niște solnițe. 
Adrienne nu era prea bună la șah și Duran o bătu în câteva 
minute, jucând distrat și fără prea mult efort. 

— Ai ceva experienţă la jocul ăsta, remarcă ea. 

Duran ridică din umeri: 

— Văd și eu. 


— Drept să-ţi spun, spuse ea așezând la loc piesele pe tablă, 
eu nu joc prea bine, dar Gabriel... Se opri: Am avut cândva un 
prieten care lua șahul foarte în serios... era chiar înscris într-un 
club. În fine, a încercat să mă înveţe, deci nu pot să spun că 
sunt chiar începătoare. Se gândi puţin, apoi răsuci tabla și puse 
la loc piesele pe care le pierduse: De data asta joci tu cu negrul! 
Și nu mai fi așa de amabil! Să vedem dacă poţi să mă baţi urât 
de tot. 

Și iar câștigă Duran și partida nici nu îi luă foarte mult timp. 
De fapt se prelungi atât cât îi lua lui Adrienne să-și gândească 
mutările. Duran muta aproape automat, de parcă știa fiecare 
situaţie pe dinafară, în timp ce ea analiza eventualele capcane 
și curse pe care i le-ar fi întins el. După a nouă mutare, el ridică 
ochii spre ea și spuse: 

— Mat! 

Adrienne privi pe tablă și clătină din cap: 

— Nu văd cum. 

El ridică din umeri: 

— Ba da! 

Adrienne se uită din nou la piese și se încruntă: 

— Unde? 

— Imediat. 

Ochii ei priviră fiecare piesă în parte. După un timp, îl fixară 
pe Duran: 

— Despre ce vorbești? întrebă ea. 

EI îi răspunse cu o expresie nevinovată și mirată: 

— Despre șah! zise el. Despre ce altceva? 

În timp ce vorbea, îi luă pionul și astfel îi dădu șah la rege. 
După numai două mutări, jocul se termina. 

e 

Pe la jumătatea celui de-al patrulea joc, oblonul desprins se 
rupse cu totul, iar rafalele de vânt și ploaia inundară geamul. 

— Am o rugăminte, spuse Adrienne lăsându-se pe spătarul 
scaunului. Închide ochii și spune-mi primul lucru care-ţi trece 
prin cap când te gândești la șah! 

Duran îi făcu pe plac, închise ochii și se gândi. 

— Ei? întrebă ea. 

— Tabla, spuse el, și piesele. 

— Da, dar... 

— Alb și negru. Roșu și negru. 


— Și mai ce? 

Duran se mai gândi puţin și spuse: 

— Rom. 

Adrienne clipi, surprinsă: 

— Rom? 

— Da! Gustul de rom: înţepător. Și buchetul ca de coniac, 
aroma care-ţi umple plămânii. 

Adrienne nu știa ce să mai spună. 

El descrise în continuare cum își imagina că ţine paharul greu 
în mână, că vede suprafața întunecată a băuturii cu un singur 
cub de gheață plutind în ea, topindu-se pe nesimţite. 

— Și altceva? 

Vocea ei se auzea ca un susur, venind de undeva, de departe. 

— Căldură. Mi-aduc aminte că am jucat șah într-un loc unde 
era cald, foarte cald, iar cămașa mi se lipea de spate. 

— Unde? 

— Nu știu. Nu este propriu-zis o amintire. E mai mult ca 
amintirea unei amintiri. 

— Și ce altceva? 

— Muzică. 

Duran își înălță puţin capul vrând parcă s-audă mai bine 
sunetul care exista doar în închipuirea lui, dar mișcarea îl 
deranjă, iar el deschise ochii și o privi. 

— Păstrează acea închipuire, îi spuse ea. 

El mai încercă, dar degeaba. Gândul îi zburase și îi spuse asta 
și lui Adrienne. 

Între timp ploaia se mai domolise și cerul se înseninase, 
devenind de un gri sidefat. 

— Ce ciudat! spuse Duran. Parcă am făcut o ședință de 
spiritism. 

Din locul în care stătea, Adrienne îl observa jucându-se, 
învârtind între degetele de la mâna stângă o tură. 

— Și toate astea chiar ţi-au trecut prin minte: rom, căldură, 
muzică? 

Duran făcu din capcănu: 

— A fost un exercițiu de asociere liberă și, mai mult decât 
orice, am avut o senzaţie. Dar, da: asta a fost tot! 

Adrienne se încruntă și, adoptând vocea ei „de tribunal”, îi 
adresă întrebarea: 


— Nu crezi că este curios ca Nikki să fi avut o amnezie 
prelungită și apoi să aibă acele false amintiri și tu la fel? 

Duran părea încurcat de întrebarea ei, de parcă ar fi vrut să-i 
răspundă, dar nu putea. In cele din urmă, zise: 

— Avem puncte de vedere diferite. 

— Ai auzit și tu cum am vorbit pe casetă, nu? 

— Da, dar... 

— Atunci? 

Duran oftă: 

— Crezi că sunt amnezic? 

— Sper să fii! 

Faţa lui Duran se întunecă: 

— De ce spui asta? 

— Pentru că din două rele acesta este cel mai mic, răspunse 
ea. 

e 

După-amiaza era pe trecute, iar Adrienne verifica din nou 
memoria laptopului lui Nikki. După o oră și mai bine, bateria 
computerului începu să clipească și atunci ea îl opri. 

— Ce știi despre cardul ei de credit și despre contul ei curent? 
întrebă Duran. Dacă a călătorit în afara orașului în octombrie... 

Inainte de ora cinci, Adrienne sună la banca unde avea sora ei 
bani depuși și ceru copii după retragerile și depunerile făcute în 
ultimele șase luni. La început, funcţionara nu prea voia s-o 
servească, dar, în cele din urmă, șeful ei acceptă să-i fie trimise 
prin poștă actele la adresa indicată de client în dosarele lor. 
Asta era tot ce puteau face. 

Ascultând convorbirea, Duran fu impresionat de felul în care 
Adrienne respinse ideea că ar putea fi refuzată. 

— Ești dură! îi spuse el când ea închise telefonul. 

— Cum ai spus și tu, pot să fiu o adevărată ticăloasă când 
vreau. Apoi zâmbi și adăugă: Hai să ieșim! 

Peste tot erau numai frunze, ramuri și crenguţe împrăștiate 
pe stradă și pe peluze. Pe trunchiurile întunecate ale copacilor 
se vedeau ca niște plăgi de lemn galben-deschis semnele 
proaspete de unde acestea fuseseră rupte. In depărtare se 
auzeau sirene, iar aerul fremăta și era impregnat cu acea 
mireasmă proaspătă care se simte uneori după o aversă. 

Se descălţară și se plimbară de-a lungul plajei. Nisipul era plin 
de gunoaie și mizerii aruncate la mal de valurile furtunoase: 


carcase de crabi, resturi de funii și undițe, bucăţi zdrenţuite de 
plastic, lemnișoare și pești morți. 

După ce se întoarseră la căsuță, Adrienne plecă să alerge. 
Duran nu se gândise să-și cumpere pantofi de sport, așa că 
rămase singur în bucătărie, încercând să-și revină după 
dezamăgirea pe care o avusese când crezuse că, după ce vor 
trece de un colț, vor ajunge în faţa vilei Beach Haven - și nu se 
întâmplase așa. Nu putea să redea în cuvinte ce simţea, dar era 
ca și când ar fi stat în fața unui rând de scări și, vrând sa facă 
primul pas, descoperise că treptele dispăruseră și era în cădere 
liberă prin spaţiu. Singurele lucruri în care putea să se încreadă 
cu adevărat erau prezentul și lumea din jurul lui, așa cum era ea 
și nu cum fusese sau va fi. 

Bucătăria, în momentul de faţă. Până și amintirea jocului cu 
Adrienne atât de bogată în detalii - și de recentă - pe cât fusese 
era ceva nesigur. Pentru că și amintirile lui despre Beach Haven 
fuseseră pline de detalii și totuși Beach Haven era doar o 
închipuire, la fel de imaginară ca și „Jeffrey Duran”. In cazul 
acesta exista posibilitatea ca până și Adrienne să fie o iluzie. De 
asemenea, ziua de ieri și de alaltăieri. Nico. De Groot. Și blocul 
Towers. Toate: doar o plăsmuire a imaginaţiei lui sau a lui 
Dumnezeu. 

Poate... 

e 

— A fost grozav! exclamă Adrienne, intrând pe ușă, 
debordând de energie. 

Duran o privi pe această femeie în carne și oase cum își 
umple un pahar cu apă de la robinet și, ridicându-și ochii în 
tavan, bea cu înghiţituri rare și prelungi. O mânca din ochi, 
zăbovind pe ici pe colo, desfătându-se cu imaginea ei reală. 

Golindu-și paharul, Adrienne îl așeză pe masă și se uită 
întrebătoare spre Duran: 

— Aș da orice să știu la ce te gândești, spuse ea. 

Duran dădu să-i răspundă, apoi se răzgândi și spuse: 

— Mai bine nu! 

e 

Tocmai ieșise de sub duș atunci când sună telefonul și ea 
răspunse: 

— În regulă, spuse ea. Desigur... da. Da, este! S-a întrerupt 
acum trei, patru ore. Pentru că Duran era nedumerit, ea acoperi 


receptorul și șopti: Trish. Tipa de la agenţia imobiliară. Apoi 
continuă discuția la telefon: Sigur, nu. Nu este nicio problemă. 
Am o lanternă mică în poșetă. Işi șterse puţin părul cu un prosop 
și râse: Da, sunt una dintre acele persoane. Mi se spune Scout. 
Se aplecă și notă ceva: Bine, dacă avem vreo problemă, vă 
anunţăm! Închise telefonul. 

— Ce voia? întrebă Duran. 

— Este o pompă de scurgere la subsol, îi spuse ea. Când se 
întrerupe curentul electric, nu mai funcţionează și se inundă 
subsolul. Și asta îi face probleme și boilerului. Ar mai fi un 
generator care trebuie să pornească drept rezervă în situaţiile 
astea, dar de cele mai multe ori nu pornește. Așa că ne-a rugat, 
dacă putem, să coborâm și să apăsăm pe comutatorul de 
urgenţă. 

Adrienne dispăru în dormitor, de unde se întoarse cu o 
lanternă mică de plastic, ca un pix, pe care o ţinea în poșetă și 
amândoi merseră la subsol. 

Nu era propriu-zis o încăpere la subsol. Era un beci cu podea 
de pietriș și de pământ. Se intra de afară, din spatele casei, prin 
două uși metalice care se deschideau spre câteva trepte de 
ciment. Adrienne mergea în faţă. 

— Cam sinistru, murmură ea în timp ce lanterna ei răspândea 
prin întuneric un fascicul portocaliu slab. 

— Pompa de scurgere este acolo, îi spuse Duran, arătând cu 
degetul spre un dispozitiv care se afla lângă peretele de sud. 

Adrienne se apropie de acesta și, întinzând mâna sub 
instalaţie, apăsă un întrerupător. Pompa zornăi și se puse în 
funcţiune. 

e 

Era puţin după ora nouă când reveni curentul. Mâncau o pizza 
la lumina lumânării și beau bere, când jumătate din luminile din 
casă se aprinseră. Pe moment rămaseră surprinși ca de bliţul 
unui aparat de fotografiat. Stăteau nemișcaţi în timp ce 
televizorul porni foarte tare, transmițând aceleași hohote 
regizate, specifice serialelor de comedie. 

Duran începu să râdă pe înfundate, dar se opri când văzu 
expresia de dezolare de pe faţa lui Adrienne. Avea ochii plini de 
lacrimi. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă el. 


Adrienne scutură din cap și privi într-o parte, încercând să-și 
mascheze lacrimile. 

— Ce este? 

Într-un târziu, ea spuse: 

— Când o căutam pe Nikki în apartamentul ei... luminile erau 
stinse... pentru că fusese un scurtcircuit, de la radiator. Și când 
Ramon a reparat siguranțele... și a dat drumul la curent... am 
văzut-o dintr-o dată. În cadă. 

Lacrimile îi curgeau pe obraz. Ea își feri privirea. 

— Îmi pare rău, zise Duran. 

Duran spălă vasele, nici nu erau foarte multe, în vreme ce 
Adrienne reveni la calculator. Însemnă pe o hartă locul de unde 
veniseră, cel unde se aflau în prezent și află drumul pe care 
trebuiau să-l facă până la cabinetul doctorului Shaw în New 
York. Apoi căută un hotel și mormăi nemulțumită în privinţa 
preţurilor mari. 

Problema banilor îl făcu pe Duran să se încrunte, pentru că 
era, evident, un neajuns pentru Adrienne și până în prezent ea 
achitase mai mult decât ar fi fost partea ei. Nu avea la el 
carnetul de cecuri și nici vreun card de credit. Lui Adrienne 
amănuntul i se păru incredibil. 

— Toată lumea are un card ATM. 

— La subsolul blocului Towers este o bancă, îi spuse Duran. 
Când am nevoie de bani, mă duc pur și simplu acolo. 

Adrienne începu din nou să caute pe calculator, iar Duran 
merse în living. Un timp rezistase impulsului de a se uita la 
televizor, pentru că știa că ea nu era de acord cu asta, dar acum 
se simţea extenuat de toate aceste incertitudini care erau 
legate de propria identitate. Avea nevoie să nu se mai 
gândească. Și privitul la televizor îl scotea din starea asta. 

— Nu pot s-accept să plătesc atât doar pentru un loc de 
dormit, remarcă Adrienne când trecu pe lângă ea. Am să iau 
niște numere de telefon cu noi. Poate că nu va fi nevoie să ne 
cazăm acolo. 

— Mi-e indiferent, replică Duran și lăsându-se pe canapea, 
puse mâna pe telecomandă. Schimbă în fugă de pe un program 
pe altul oprindu-se la un moment dat la serialul Dharma și Greg. 
Se lăsă pe spate și rupse orice legătură cu tot ce era în jur. 


e Capitolul 25 « 


Plecară la drum, precauți ca niște hoţi în miezul nopţii. 

Tot drumul, Adrienne conduse cu sistemul de control automat 
al vitezei activat, iar acul cadranului de viteză era înțepenit la 
100 km/oră. Călătoria decurse în mare parte în liniște, într-un 
mod plicticos, dar plăcut totuși și, din fericire, fără elemente 
neprevăzute. Păreau două persoane la fel ca oricare altele. Se 
îndreptau spre nord cu farurile aprinse, când Adrienne își 
exprimă preocuparea faţă de absenţa ei de la serviciu, în timp 
ce Duran, în dreapta ei, stătea complet relaxat, privind în 
întuneric. Dac-ar fi închis ochii, i-ar fi fost foarte ușor să-și 
imagineze că pleca din oraș cu iubita lui într-o lungă vacanţă. 
Chiar și când zorii îi luară prin surprindere, iar lumina crescândă 
descoperi peisajul sumbru din afara orașului New Jersey, Duran 
încă își mai păstrase acea bună dispoziţie. 

In cele din urmă, Dodge-ul lor trecu prin Pasajul Lincoln spre 
Midtown, unde viră la nord spre Upper West Side. Găsiră adresa 
pe care i-o indicase doctorul Shaw, însă Adrienne dădu târcoale 
zonei timp de 15 minute, așteptând să se elibereze un loc de 
parcare. 

— Urăsc parcările cu taxă, explică ea. 

— Nici nu mă mir, răspunse Duran. După câtă benzină ai 
consumat, probabil că nici nu ne-am permite. 

Cabinetul lui Shaw se afla la etajul 22 într-un zgârie-nori de 
sticlă fumurie, care probabil reprezentase apogeul modernității 
la momentul construcţiei, în jurul anului 1965, dar care avea 
acum un aspect trist și părăsit, depășit de timp. 

Biroul în sine era mai degrabă confortabil decât ordonat, cu 
tablouri, diplome și amintiri atârnate pe pereţi, dar multe dintre 
ele ușor mișcate de la locul lor. Pe tot ce putea fi numit 
suprafață orizontală se aflau cărţi și hârtii stivuite, însă podeaua 
era acoperită cu unul dintre cele mai frumoase covoare persane 
văzute vreodată de Adrienne. 

Shaw arăta ca un unchi cumsecade: era grăsuţ, avea ochi 
căprui, blânzi sub niște sprâncene zburilite și un zâmbet moale, 
parcă a regret. li întâmpină cu o strângere de mână fermă, îi 
conduse spre o canapea tare și îi pofti să ia loc. 

Avea cămașă și pantaloni tip safari, o jachetă reiată și 
încălțăminte sport, și purta peste mâneca de la cămașă un ceas 
Swatch din plastic de un roșu-aprins. Cadranul ceasului era așa 


de mare, că Duran ar fi văzut ce oră e din celălalt colț al 
camerei. Adrienne bănuia că doctorul avea în jur de 55 de ani, 
deși faţa lui era netedă ca de bebeluș și radioasă. 

— Doriţi cafea? 

Acceptară și apoi trecură la treabă. 

— M-a intrigat ce mi-aţi povestit la telefon, începu Shaw. S-ar 
zice că fac colecție de cazuri neobișnuite de pierdere a 
memoriei. Cred că, poate, cel mai bine ar fi dacă am relua 
discuţia de la ceea ce am vorbit atunci. Aţi putea începe, 
continuă el fixând-o cu ochii lui căprui pe Adrienne, prin a-mi 
spune cum aţi aflat de acest domn. După aceea, zise el 
înclinând capul în direcţia lui Duran, trecem la dumneavoastră. 

Shaw se așeză picior peste picior cu glezna pe genunchi și se 
lăsă pe spătar încrucișându-și mâinile la ceafă, cu coatele 
întinse în afară, de parcă ar fi avut toată ziua la dispoziţie. 

e 

Întâlnirea lor se încheie în jurul prânzului, la semnalul lui 
Shaw care se întinse zdravăn în scaun. 

— Păi, este o poveste remarcabilă, le spuse el, dar chiar și 
psihiatrii mai trebuie să și mănânce. Uitaţi ce vă propun, am o 
întâlnire fixată cu fiica mea pentru prânz și după aceea o 
programare la 13:30. Dacă reveniţi la trei vă fac atunci 
anamneza și apoi continuăm. 

— Ce este anamneza? întrebă Adrienne. 

— Ah, este... Shaw își roti mâna prin aer. 

— Este o consemnare a istoriei medicale a vieţii pacientului, 
explică Duran. Operații, amețeli, alergii. 

— Și ceva teste, adăugă Shaw. Treburi de rutină: TAT-ul, 
MMSE-ul. 

— Care înseamnă...? întrebă Adrienne. 

Shaw ridică din umeri: 

— Numele lor n-o să vă spună mai mult decât acronimele, dar 
sunt teste prin care identificăm statutul psihopatologic al 
pacientului, diagnosticăm vătămarea cognitivă și a curbelor de 
percepţie tematică, chestii de genul acesta. 

Adrienne dădu din cap în semn că pricepuse, în schimb Duran 
se încruntă. De fapt, cu ce anume fusese de acord când 
acceptase să vină aici? Urma să fie cobaiul acestui tip? 

Shaw îi făcu cu ochiul: 


— Sunt sigur că domnul Duran știe despre aceste teste la fel 
de multe ca mine, nu-i așa? 

Duran ridică din umeri: 

— Știu ce sunt, spuse el, dar nu a fost cazul să le folosesc în 
practica mea. 

— Eu, personal, cred foarte mult în testări, îi spuse Shaw, și 
dacă avem timp, poate o să facem și un mic inventar al 
problemelor depresive. Observă circumspecţia din ochii lui 
Duran și se grăbi să-l liniștească: Doar ca să ne facem o idee 
despre cum stau lucrurile. 

— Am înțeles, spuse Duran, dar... se punea în discuţie doar 
problema memoriei. Nu a sănătăţii mele mintale, ci a memoriei 
mele. 

Shaw își roti ochii dintr-o parte într-alta, sugerând că distincția 
era nesemnificativă: 

— Dacă tot ce mi-aţi povestit este adevărat, spuse el, există 
clar o disfuncţie de un anume gen. Testele sunt simple 
instrumente de investigaţie. Și primul lucru pe care trebuie să-l 
aflăm este dacă amnezia dumneavoastră este organică sau de 
adaptare, rezultatul unei traume sau... altceva. Își apropie 
palmele: Să știm cu ce avem de-a face. 

— Adică? întrebă Adrienne. 

Shaw își întoarse palmele în sus: 

— În momentul acesta nu mă pot pronunţa. Amnezia poate 
avea mai multe cauze, mergând de la o simplă lovitură în cap 
până la epilepsie, stres foarte mare sau chiar - nu vreau să vă 
sperii - tumoare pe creier. Sau poate fi o formă de isterie. 

— „Isterie”? 

Shaw se strâmbă ușor: 

— Este un termen cam depășit. În principiu, vorbim despre 
amnezie adaptivă, cea care rezultă din cauze psihologice, nu 
fiziologice. Shaw își lipi palmele și le apropie de nas, privind pe 
deasupra vârfurilor degetelor: Desigur, uneori acestea pot 
coincide. Dar, în general, amnezia isterică se poate trata prin 
terapie. În prezent, se tinde să fie catalogată drept tulburare 
disociativă. Se uită la ceas, apoi se ridică în picioare: în orice 
caz, testele ne vor arăta încotro s-o apucăm. 

Le strânse mâinile, apoi îi escortă spre ușă: 

— Ne vedem la trei! 


Verificaseră mașina (nu avea niciun bilet de amendă), mai 
alimentară aparatul de taxat parcarea și apoi, câteva străzi mai 
încolo, găsiră un restaurant cu delicatese unde mâncară 
pastramă cu garnitură de murături și băură sucuri acidulate. 
Duran era puţin speriat și incomodat la gândul că va fi pacientul 
cuiva, iar vorbăria lui Shaw încă îi răsuna în cap: „vătămare 
cognitivă”, „disfuncţie”, „isterie”. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Adrienne, înţepând cu furculița o 
felie de murătură. 

Duran clătină din cap: 

— Dacă încearcă să mă arunce într-o rezervă, spuse el, am 
plecat de aici. 

— „Rezervă”? 

— Este un termen clinic, explică el. 

Aveau mai mult de o oră de pierdut, așa că se hotărâră să 
caute sediul Companiei de Siguranţă Mutuală Generală. 

— Poate ne dau copii ale casetelor lui Nikki dacă le ceri tu 
personal, spuse ea. Doar ești clientul lor, nu? 

După un drum cu metroul și o plimbare de-a lungul a cinci 
blocuri, ajunseră la destinaţie, deși la prima impresie nu părea 
deloc așa. 

Adresa de pe Avenue of the Americas se dovedi a fi până la 
urmă un oficiu poștal „Box'n Mail”, unul dintre acele puncte care 
pe lângă împachetarea și expedierea coletelor prin serviciul 
poștal de stat și UPS sau FedEx, vând și cutii de carton sau folii 
de protecţie din plastic cu bule. În paralel, acest oficiu poștal 
funcţiona și ca punct de primire a corespondenţei, fiind sediul 
unor căsuțe poștale închiriate în special celor care nu doresc sau 
nu pot să primească scrisori la domiciliu. 

Așa că  „birourile” „Companiei de Siguranţă  Mutuală 
Generală”, „apartamentul 1119” erau, de fapt, un sertar metalic 
de 6 pe 9 și 18 cm. Ușiţa lui metalică mată nu lăsa să se 
întrevadă ce conţinea. 

Adrienne și Duran se așezară la coadă în spatele unei femei 
care îi trimitea un pachet fiului ei la cămin. Când veni rândul lor, 
Adrienne se interesă cum putea lua legătura cu cei de la 
Siguranţă Mutuală Generală. 

Tipul de la ghișeu era un tânăr dezlânat, cu păr lung, blond. 

— Intr-un singur mod, spuse el. Scrieţi-le o scrisoare! 


— Dar trebuie s-aveţi datele lor, nu? Pe contractul încheiat cu 
ei. 

Tânărul infirmă printr-o mișcare a capului și-și îndreptă 
atenţia asupra pachetului din faţa lui pe care-l sigilă profesionist 
cu bandă de scotch. 

— Nu mi-aţi putea da măcar un număr de telefon? încercă 
Adrienne să-l înduioșeze. Este important... Adică, chiar trebuie 
să vorbesc cu ei. 

— Doamnă, spuse tipul, de ce credeţi că unii închiriază aceste 
căsuțe poștale? și își trecu mâna peste șirul de sertare. 

Era o întrebare retorică, dar Adrienne răspunse totuși: 

— Ca să aibă un loc unde să le vină corespondența. 

Funcţionarul se uită la ea, apoi roti pachetul din mâinile lui, 
examinându-l pe fiecare latură. La sfârșit, îl așeză într-o cutie 
albă de plastic pe care cineva mâzgălise UPS. 

— Le închiriază pentru că este un mod discret să primească 
poșta. Discret! repetă el. Dacă doriţi un număr de telefon al 
acestei organizaţii, puteți suna la 411. 

— Nu sunt înregistraţi, îi spuse Adrienne. Am încercat deja 
asta. 

Bărbatul îi adresă un zâmbet plin de regret: 

— Da, păi de asta am spus că ar trebui să le scrieţi. Dac-ar fi 
vrut să stea de vorbă cu cineva, probabil că n-ar fi închiriat o 
căsuță poștală la noi. 

e 

Se opriră la mașină să mai bage câteva monede în aparatul 
de taxare a parcării și, când se întoarseră în cabinetul doctorului 
Shaw, lui Adrienne i se sugeră să aștepte în biroul de primire 
sau... 

— Cred că am să merg să alerg, spuse ea. Parcul este foarte 
aproape. 

Işi aduse echipamentul de sport din mașină, se schimbă la 
toaletă, apoi cobori la parter cu liftul, lăsându-l pe Duran pe 
mâinile psihiatrului. 

Îi plăcea la nebunie să alerge în Central Park. Distanţa de jur 
împrejur era aproape perfectă, vreo zece kilometri și o încânta 
să facă jogging la umbra copacilor și a zgărie-norilor. 

Alergă o oră, fiind nevoită o dată sau de două ori să se 
întoarcă pentru că se orientase greșit spre ieșire. De fiecare 
dată când revenea pe același drum, traversând înapoi parcul, își 


spunea în gând: „Idioato! Dacă-ţi scrânteai glezna? Ar fi trebuit 
să-ţi iei bani la tine, măcar să ai să dai un telefon. Și, oricum, ar 
fi trebuit să fii mai atentă”. 

Secretara de la biroul de primire - o tânără punkeriţă cu 
unghiile date cu ojă albastră și părul vopsit cu henna - plecă la 
șase. După ce plecă, Adrienne merse la biroul ei și folosi 
telefonul pentru a rezerva o cameră la unul dintre hotelurile de 
care se interesase pe calculator cu o zi în urmă. Pe urmă se 
schimbă în hainele ei de stradă și începu să citească revista 
Newsweek. Pe la 19:30 terminase deja de citit New York, People 
și era pe la jumătatea lui Mew Yorker, când începu să se 
îngrijoreze că nu era în regulă ceva. De două ori se ridică de pe 
canapea și merse să asculte lângă ușa cabinetului lui Shaw. Dar 
ușa era solidă și nu reuși să audă decât un murmur slab. 

Era 20:45 când cei doi ieșiră, în sfârșit, iar Adrienne tresări la 
auzul vocilor lor și le apăru înainte emoţionată și impacientată 
ca o rudă aflată în sala de așteptare a unui spital. 

Shaw îi zâmbi și ea observă ca era încântat. In schimb, Duran 
părea extenuat, arăta obosit și palid și avea o umbră de barbă 
țepoasă pe obraji. 

— Este o pacoste, spuse Shaw, dar o scoatem la capăt! Se 
întoarse către Adrienne și, ţinându-și palmele ridicate în sus, se 
scuză că o lăsase s-aștepte așa de mult: Sunt total în ceată, îi 
spuse el, dar mai curios ca niciodată. N-am mai întâlnit așa 
ceva! Și după cum i-am spus și lui Jeff, aș vrea să-i mai fac niște 
teste dimineaţă. Nu foarte obositoare... 

Adrienne se miră: 

— Dar trebuie să vă fi făcut o idee, totuși. Aţi stat împreună 
ore întregi. 

Shaw oftă, își împreună mâinile și le întinse deasupra capului. 
Închise ochii și-și roti capul într-o mișcare circulară completă. 
Apoi își lăsă braţele pe lângă corp și începu să facă din umeri 
mișcări asemănătoare celor de încălzire. Intr-un târziu, spuse: 

— Ce-ar fi să ne așezăm? 

Și așa făcură cu toții. 

— Este o situaţie foarte curioasă, începu Shaw. Ce m-a 
interesat la început a fost să știu durata a ceea ce eram tentat 
să cred că este o fază amnezică, dar... 

— V-aţi răzgândit între timp, sugeră Adrienne. 

Shaw confirmă din cap. 


— Și acum ce credeţi că este? 

— Acum aş spune că... nu știu ce să mai cred. Pot să spun 
sincer că nu am mai întâlnit o minte ca a lui Jeffrey. Nu știe mai 
nimic despre trecutul lui și cât știe pare mai mult dobândit decât 
amintit. Parcă ar fi citit informaţii despre el și a memorat 
detaliile. 

Adrienne se uită la Duran. 

— Sunt un caz fascinant, îi spuse Duran, cu o voce sarcastică. 
Ray o să dea numele meu unei boli. O să-i spună Sindromul 
Duran. 

Shaw zâmbi: 

— Dacă îl întreb pe Jeffrey despre o întâmplare din trecutul 
lui, una pe care și-o amintește, de fiecare dată mi-o va povesti 
în același fel, menţionând ace/eași detalii exact în aceeași 
ordine. 

— Și? 

— Par anecdote, mai degrabă povești pe care și le amintește 
decât amintiri în sine. De fapt, nu e ceva neobișnuit. Toţi facem 
asta într-o oarecare măsură. Ne înfrumusețăm amintirile ca să 
se potrivească într-un context sau altul, ne facem pe noi să 
părem mai atractivi, pe părinţii noștri mai iubitori, în funcţie de 
caz. Dar, în cazul lui Jeffrey, amintirile lui nu sunt doar retușate, 
sunt bătute în cuie. Văzând încruntarea de pe faţa ei, Shaw își 
continuă explicaţia: L-am rugat pe Jeff să-și aducă aminte 
câteva evenimente din trecut, dintre acelea pe care nimeni nu 
caută să le înfrumuseţeze. 

— Cum ar fi? întrebă Adrienne. 

— Ah!... Shaw făcu cu mâna prin aer: când ţi-ai pierdut primul 
dinte! Se opri și începu să dea din cap încurajator: Cum s-a 
resimţit asta în familia ta? 

Adrienne roși: 

— Nu știu! 

— Ba știi sigur. la gândește-te! Când îţi cădeau dinţii de lapte, 
era privit ca un eveniment obișnuit? Sau se făcea tam-tam pe 
seama asta? 

Psihiatrul își încleștă palmele și le aduse în dreptul buzelor. 

Adrienne se gândi: 

— Păi, spuse ea puţin emoţionată, în familia mea... Pentru 
început, sintagma nu mi se potrivește. Am tot schimbat „familii” 
când eram mică. 


— Nu la asta mă refeream, obiectă el, nerăbdător să 
primească un răspuns. Oriunde ai fi stat și indiferent cu cine, ţi-a 
căzut primul dinte de lapte. Zi-mi tu mai departe! Ce s-a 
întâmplat? 

Adrienne închise ochii strâns și se concentră, strâîmbându-se 
ca și când s-ar fi chinuit să-și amintească, fără să știe de ce juca 
teatru când, de fapt, își amintea chiar foarte bine. La un 
moment dat, zise: 

— Locuiam cu bunica mea și a insistat foarte mult pe chestia 
asta, lucru care nu-i stătea în fire. 

— Continuă! 

— Avea o cutiuță de ceramică, o cutiuţă specială în formă de 
dinte. 

Duran începu să râdă. 

— Serios! Și avea un capac prins într-o balama și pe el era 
gravat: „Zâna Măseluţă”. Mi se părea grozav, le spuse Adrienne. 
Deși, dacă stau acuma să mă gândesc... mi se părea puţin 
ciudat, chicoti ea. 

— Zii mai departe! 

— Păi, îmi punea dintele în cutiuță și cutiuța sub pernă și a 
doua zi dimineaţă când mă trezeam, găseam întotdeauna în 
locul dintelui o hârtie de un dolar împăturită foarte tare. Bunica 
nu știa cât de materialistă eram. Aș fi fost în stare să-i scot și pe 
ceilalţi. 

— Vezi, spuse Shaw, întinzând o palmă în direcţia lui 
Adrienne, îţi amintești perfect. Așa și trebuie. Pierderea unui 
dinte reprezintă o etapă de trecere - și aproape toți avem 
amintiri legate de el. Dar nu și Jeffrey. Jeffrey nu mai ţine minte 
nimic despre asta. Îi aruncă o privire lui Duran care ridica din 
umeri: 

— Oricum, i-am spus și lui, am un catalog cu întâmplări 
nesemnificative de genul acesta. Lucruri pe care toți le-am făcut 
la un moment dat: ne-am mâncat pachetul la școală în ciclul 
primar, ne-am tuns, am mers la dentist. Pot să vă enumăr zeci 
de exemple de astfel de amintiri colective, care se poate spune 
că sunt comune existenţei umane sau cel puţin celei americane. 
Dar... Shaw își îndreptă privirea spre Duran cu un zâmbet prin 
care-și cerea scuze: Pacientul nostru, aici de faţă, s-ar zice că 
vine de pe Marte! Dintre toate întâmplările pe care eu i le-am 
sugerat - și au fost zeci de exemple - Jeffrey a răspuns doar la 


două. Shaw înălţă două degete parc-ar fi arătat semnul păcii: își 
amintește c-a fost la plajă în Bethany Beach cu părinţii. Și c-a 
suflat și a stins lumânările de pe tort la ziua lui de naștere. 
Restul este vid și nu mă așteptam la asta. 

Adrienne se arătă derutată: 

— De ce nu? Știm că are amnezie. 

Shaw mișcă ușor din cap dintr-o parte într-alta: 

— Da, dar mai știm și că născocește tot felul de povești. ȘI 
tocmai asta face acest caz interesant: treaba asta e cu două 
tăișuri. Domnul Duran este convins că amintirile sale sunt 
adevărate, de asta a trecut testul cu detectorul despre care mi- 
aţi povestit și tot de asta v-a dus încrezător la căsuţa de pe plajă 
care de fapt nu există. Toate acestea se leagă de ceea ce am 
aflat după-amiază. Când l-am întrebat pe Jeff despre 
evenimentele nesemnificative despre care am vorbit, n-a făcut 
niciun efort să inventeze. Fie și le-a amintit, fie nu. Mai mult, nu. 

— Și asta ce înseamnă? întrebă Adrienne. 

— Că nu este farsor. 

— Și? 

— Că nu este doar amnezic, ci că se și auto-iluzionează. Shaw 
se întoarse către Duran: Ești sigur că nu te deranjează să 
vorbesc în acești termeni despre tine? 

Duran își dădu ochii peste cap: 

— Da, Adrienne și cu mine suntem foarte buni prieteni de 
când a încetat să mă dea în judecată. 

Shaw se arătă surprins: 

— II dai în judecată? 

Adrienne dădu din cap în semn că nu: 

— Nu! Era să-l dau, dar am renunţat. 

Psihiatrul trecu repede peste amănunt: 

— Oricum, am făcut o parte din testele clinice despre care ți- 
am povestit mai devreme. 

— Și? 

— Totul era normal, mai puţin pacientul. Shaw zâmbi: Așa că 
l-am hipnotizat! 

Adrienne se îngrijoră: 

— Dar... credeam că nu sunteţi de acord cu hipnoza. 

— Dimpotrivă! Este un instrument foarte folositor și m-am 
gândit că l-ar relaxa. l-ar înlătura inhibiţiile. 

— Și așa s-a întâmplat? se interesă Adrienne. 


— Nu! Chiar și sub hipnoză, prezenta goluri în memorie. Însă 
cu episoadele pe care și /e amintea: mersul la plajă, primul tort 
(și prima petrecere aniversară) era ceva foarte interesant. 

— În ce fel? 

Doctorul Shaw înclină din cap: 

— E prea devreme să mă pronunţ. Dar sunt vreo două teste 
pe care aș vrea să le facă, doar ca să mai eliminăm niște 
posibilităţi. 

— Care anume? 

— Vătămarea hipotalamusului. 

— Și ce teste ar fi acestea? îl interogă Adrienne. 

— Scanare CAT*6, scanare PET" și MRIIE. 

De data aceasta era rândul lui Adrienne să-și dea ochii peste 
cap: 

— Nu cred că domnul Duran are bani... 

— Are asigurare, îi spuse Shaw ei. Am verificat! 

— Are? întrebă ea. La Societatea Mutuală Generală? 

— Nu, îi răspunse Duran. Am asigurare la Traveler. Cealaltă 
firmă reprezintă asigurarea în caz de malpraxis. 

Shaw se ridică în picioare și merse la biroul secretarei. 
Deschizând pe rând sertarele, scoase la un moment dat o hartă 
și niște acte, pe care i le înmână lui Duran. 

— Ce sunt astea? spuse Adrienne, uitându-se peste umărul lui 
Duran. 

— O hartă a spitalului care arată locul unde se află 
laboratorul. Și formulare de accept. Shaw se uită la ceas și făcu 
un gest de disperare: Oh, Doamne! spuse el. Am întârziat al 
naibii de mult! 

— Scuzaţi, zise Adrienne strângându-și grămăjoara de lucruri: 
tenișii și treningul transpirat. 

Psihiatrul făcu din mână un semn prin aer ca s-o liniștească: 

— N-ar fi prima dată! 

li conduse până la ușa liftului: 

— Ești genul anxios, Jeffrey? Claustrofob? 

Duran ridică din umeri: 

— De unde să știu? 


16 CAT Scan - tomografie computerizată (n.red.). 

17 PET Scan - Positron Emission Tomography (Tomografie prin emisie de pozitroni.) 
(n.red.). 

18 MRI- rezonanță magnetică nucleară (n.red.). 


Shaw pufni ușor: 

— Ei, dacă tu crezi că va fi vreo problemă cu MRl-ul, spune-i 
tehnicianului. lţi va administra ceva ca să te poţi calma. 

Mașina avea un bilet cu o amendă vârât sub ștergător. 

— Fir-ar să fie! se plânse Adrienne și se grăbi să îndepărteze 
hârtia, altfel i-ar fi putut paște și o a doua. E deo sută de dolari! 

Uitându-se pe bilet, observă că fusese scris cu câteva ore în 
urmă, cam în perioada când alergase prin parc. Fiindcă se 
rătăcise în Central Park și fusese preocupată să se întoarcă la 
biroul lui Shaw, uitase de aparatul de taxat parcarea. Nu era 
corect din partea ei, dar îl luă la rost pe Duran de parcă el ar fi 
fost vinovat: 

— De ce a trebuit să întârzii atât de mult? 

Duran o simţea că e nervoasă și nu voia s-o supere și mai 
mult. Așa că în loc să facă pe deșteptul sau să-i spună că vizita 
la doctor fusese ideea ei, spuse: 

— Nu știu. Îmi pare rău că a trebuit să aștepți. 

In două minute se aflau în mașină și se îndreptau spre partea 
de sud a Manhattan-ului când ea începu să-și ceară scuze: 

— E vina mea, spuse pe un ton emfatic și plin de remușcări. 
Eu am parcat acolo! Am uitat să mai bag bani în aparat. Nu știu 
de ce am ţipat la tine. Oftă: Uneori când sunt stresată... 

— Las-o baltă! 

— Nu, n-a fost frumos din partea mea. Știu că nici ţie nu ţi-a 
surâs ideea să stai atâtea ore într-un cabinet și să fii chestionat 
atâta de la A la Z. Sunt o nemernică! 

Adrienne părea așa de neconsolată, că Duran ar fi vrut s-o 
îmbrăţișeze. In schimb, spuse numai: 

— Știu că ești supărată din cauza banilor. Nici măcar nu voiai 
să rămânem aici peste noapte. 

— Da, dar nu încerca să mă faci să mă simt mai bine, îi spuse 
ea, începând să râdă. Îmi place să-mi plâng de milă. Adrienne 
scoase un geamăt exagerat: O sută de dolari... la dracu'! 

Parbrizul se aburise și ea îl șterse cu dosul palmei. 

— Unde mergem? întrebă Duran. 

— Am făcut o rezervare la un hotel pe Washington Square. 

— Grozav! 

Ea râse: F 

— Mă îndoiesc! Inchiriază camera cu șaptezeci de dolari pe 
noapte. 


— Ah!... Și cum l-a recomandat emisiunea Lonely Planet de pe 
Discovery? 

— Că e destul de curat. Sigur. Și economicos. 

— Vezi! exclamă Duran. 

— Păi... spuse ea, pe un ton îndoielnic. 

— Ce să nu ne placă? 

Adrienne tăcu un moment, apoi spuse: 

— Termenul „destul”. 


e Capitolul 26 œ 


Hotelul era o bombă. 

Camera lor cât o „bucătărioară” era „de-a dreptul 
deprimantă” după spusele lui Duran. Avea aerul unui loc 
întunecat și prăfuit în care se cazaseră de prea multe ori 
persoane de curând puse „în libertate”. Două paturi alăturate, 
cu saltele pline de ghemotoace, erau acoperite cu niște pături 
de un aspect îndoielnic, care păreau să fi fost la origine 
portocalii (după cele câteva dungi rămase din această culoare), 
dar care acum erau de un galben spălăcit. În colţ se afla o 
maăsuță joasă pe mocheta care acoperea podeaua dintr-un capăt 
într-altul al camerei și care era pătată în câteva locuri. Lângă 
geamul murdar de unsoare, era așezat un scaun muștar cu 
urme de mucuri de ţigară stinse pe el. Alături, pe un dulăpior, 
era un televizor Sony Trinitron cu diagonala de 40 centimetri. 

În zona bucătăriei, în spatele unei mese-etajeră fixe, din 
melamină se găsea o chiuvetă care avea nevoie neapărat de o 
nouă emailare, un frigider mic cu un zbârnâit puternic și un 
dulap de perete cu un set de farfurii și pahare din plastic. 

Adrienne deschise frigiderul și se uită înăuntru. Din fericire, 
nu era nimic de văzut, cu excepția unei tăvițe de cuburi de 
gheață, din folie de aluminiu, care părea făcută artizanal. 

— Urăsc locul ăsta! spuse ea. 

Duran propti un scaun sub mânerul ușii. 

e 

Dimineaţa luară metroul până în centru ca să ajungă la 
Centrul Medical Pasthen, unde membrii personalului de la secţia 
de neuro-radiologie îi întâmpinară voioși. Asistenta de la biroul 
de primire, o asiatică, deschise ușița transparentă de la ghișeu 
și-i zâmbi larg lui Duran: 

— Ah, da! spuse ea. Duran! Sunteţi programat pentru 
radiografii, nu? Staţi să-l chem pe Victor. 

Peste câteva clipe, un tânăr hispanic, cu trăsături ascuţite, 
apăru pe ușă. Purta mânuși de plastic și avea o înfățișare ca 
desprinsă din frescele aztece. 

— Dacă îi daţi Melissei formularele de accept, spuse el, putem 
începe imediat. Apoi se întoarse spre Adrienne: Sunteţi doamna 
Duran? 

Adrienne simţi că-i ia foc faţa: 

— Nu, spuse ea, cam prea grăbită. Doar o prietenă. 


— Păi, nu cred că este indicat să rămâneţi prin preajmă 
pentru că va dura ceva, îi spuse el. Poate reveniţi pe la patru, să 
zicem? 

După ce Adrienne plecă, îi luară semnele vitale lui Duran și-l 
conduseră în camera de examinare, unde așteptă să-i vină 
rândul. Camera avea o baghetă deschisă la culoare, decorată cu 
forme geometrice. Pe perete atârna un singur desen, semnat 
Norman Rockwell, care înfățișa un doctor în halat alb, cu un 
zâmbet amabil și cu un stetoscop la gât, lângă un băieţel 
speriat, într-o cămășuţă de spital prea scurtă, care-i dezgolea 
fundulețul. 

Imaginea siropoasă a pediatrului blând te trimitea cu gândul 
la o vârstă care avea puţine în comun cu situaţia în care se 
găsea Duran în momentul de faţă. Secţia de neuro-radiologie 
arăta ca visul unui tehnofil, o pădure de computere și diode, 
osciloscoape și aparate de culoare cenușie care arătau în 
același timp moderne și preistorice. 

Primul aparat era cel pentru scanarea CAT. 

Pentru ea, Duran fu rugat să se întindă pe burtă cu capul 
sprijinit în bărbie. | se vâri în gură un dispozitiv de cauciuc și i se 
spuse să-l muște ca să-și țină astfel mai bine capul drept. Dacă 
se mișca, se strica totul, așa încât rămase întins, neclintit ca o 
stană de piatră, dintr-o dată conștient de fiecare mâncărime și 
gâdilitură, hotărât să nu se miște și încurajat pe parcurs de 
trăncăneala neobosită a tehnicienei-asistente. 

În tot timpul acesta, ea lucra cu un aparat care trecea peste 
cadrul metalic fixat pe capul lui, luând în jur de 48 de imagini în 
secțiune transversală a craniului lui. Dispozitivul funcţiona cu un 
zbârnâit dens și era dificil să nu reacţionezi când se oprea într- 
un loc și pocnea, și plesnea ca să înregistreze o imagine. 

Ascultând indicaţiile asistentei, Duran își dădu seama la un 
moment dat că tonul ei era exact cel pe care-l folosim când ne 
adresăm câinilor și copiilor. 

După scanarea CAT o femeie cu trăsături de indiancă îi luă 
electroencefalograma colorată și-l conduse într-o cameră pe ușa 
căreia scria: ECOENCEFALOGRAFIE. 

De data asta, lucrurile nu merseră prea bine. 

Dispozitivul MRI era format dintr-o masă lungă care trecea 
printr-un cilindru mare, ca un sicriu, „magnetul”, cum îi mai 
spuneau tehnicienii. După ce se întinse pe masă, lui Duran i se 


potrivi pe cap un fel de cască protectoare, ca de hochei, de care 
era atașată o folie de plastic cu un grafic pe ea și care-i 
acoperea faţa. Asistenta îi înmână un mic mecanism care servea 
drept alarmă și-i spuse să apese butonul acestuia dacă avea 
senzație de claustrofobie. Apoi i se spuse să stea nemișcat și să 
nu dea atenţie sunetului sacadat, ca al unei pompe, pe care 
aparatul urma să-l facă. 

Până aici, totul era în regulă. 

Pe urmă, asistenta apăsă un buton și masa începu să alunece 
prin tambur, înghiţindu-l parcă. Uitându-se prin plastic, Duran 
aproximă că se afla la vreo 15 centimetri de tavanul tamburului 
până în momentul în care masa se înălță, aducându-l la doi-trei 
centimetri distanță de el. 

Inspiră adânc. „Ești în locul tău sigur”, își spuse el în gând și 
apăsă tare butonul de alarmă. Alarma se declanșă și asistenta 
veni alergând lângă el. Masa se lăsă în jos și alunecă afară. 

Asistenţii și tehnicienii se sfătuiră între ei, în șoaptă, și până la 
urmă Duran fu adus din nou în camera de examinare. Un tânăr 
ras în cap și cu un inel de aur băgat în nas îi făcu o injecție, care 
îi spuse că-l va ajuta să se relaxeze. Și, într-adevăr, serul îl 
calmă. Restul dimineţii și mare parte din după-amiază trecură 
nu chiar ca într-un vis, dar ca într-un documentar. Era dus de 
mână. Vedea totul în alb și negru. Fără cuvinte. 

Duran nu mai știa câte teste i se făcuseră și de câte ori i se 
palpaseră venele. 

Ultima rămase scanarea PET. Charlie „Aztecul”, cum i se 
spunea în clinică, îi explică lui Duran că PET însemna Positron 
Emission Tomography: 

— Pe scurt, o să te luminăm pe dinăuntru cu serul acesta, zise 
el ridicând o seringă de pe o tăviță de aluminiu. Este un izotop 
radioactiv. Se va vedea fosforescent în creierul tău și doctorul o 
să poată observa ce se întâmplă acolo. 

Charlie pocni apoi ușor seringa cu unghia și-l rugă pe Duran 
să se întindă pe o masă acoperită cu hârtie. Acesta îl ascultă și 
aproape că nu simţi acul. 

e 

Două ore mai târziu, Duran li se alătură lui Adrienne și 
doctorului Shaw într-o mică sală de ședințe din cadrul clinicii. 

Pe un panou cu ecrane luminate din spate erau prinse zeci de 
imagini prezentând secțiuni transversale ale creierului lui Duran. 


Cu un indicator, Shaw trecu pe la fiecare imagine în parte, 
arătând cu vârful acestuia o pată mică, luminoasă pe un fond 
întunecat. 

— Exact aici, spuse el. Și aici! Și aici! Se vede și aici, de 
asemenea! 

— E ca un bob de orez, spuse Adrienne. 

— Ce este? întrebă Duran. 

Shaw se gândi puţin, se încruntă și zise: 

— Nu știu! Apoi tăcu un timp și ridică din umeri: Pot să vă 
spun ce nu este, îi asigură el. Nu este țesut! Nu este os sau 
nerv! Nu este carne, nu este sânge! Cu alte cuvinte, este un 
„obiect străin”, cum le spunem noi lucrurilor pe care le-am 
analizat în toate modurile posibile și tot nu am aflat ce sunt. 
Doctorul se opri preocupat; unul din tuburile de neon din tavan 
sfârâia: Nu-ţi amintești să fi suferit vreodată o lovitură la cap? îl 
întrebă pe Duran cu un ton plin de speranță. Sau, poate, vreun 
accident de mașină? Sau ceva în armată? Sau cu avionul? 

Duran îl privi circumspect: 

— Nu-mi amintesc de niciun incident. 

— Foarte amuzant! 

— Staţi puţin! spuse Adrienne uitându-se la Shaw. Asta 
credeţi dumneavoastră? Că... 

— O lovitură poate fi responsabilă pentru starea lui? Shaw își 
întinse braţele înainte și faţa i se schimonosi într-o expresie 
exagerată de perplexitate: Să zicem că... este o ipoteză. Arătă 
cu mâna spre panoul cu imagini: Istoria psihologiei și 
neurobiologiei este plină de exemple ale unor situaţii în care 
traumele fizice au afectat memoria. De fapt, unele dintre cele 
mai bune informaţii despre memorie le avem datorită 
accidentelor, accidente grave în urma cărora creierele au fost 
ciopârţite. Și asta chiar n-ar trebui să ne surprindă. Adică astea 
nu sunt experimente pe care să le poţi face într-un spital. 

Shaw bătu ușor cu degetele în masă și se opri. 

— E posibil ca lucrul acela... să-i afecteze memoria lui Jeff? 
întrebă Adrienne. 

Shaw înălţă din umeri: 

— Absolut, spuse el. Este foarte posibil. 

— Dar nu puteţi fi sigur de asta, sugeră Duran. 

— Doar dacă nu-l examinez. Văzând-o pe Adrienne că se 
dezumflă, Shaw îi adresă un zâmbet plin de compasiune: 


Memoria este un lucru foarte ciudat, îi spuse el. Oamenilor le 
place să creadă că înmagazinăm amintiri în creier, la fel cum 
bibliotecarii depozitează cărțile - una lângă alta - în diferite 
categorii. Dar nu este adevărat. Știu asta pentru că s-au făcut 
foarte multe experimente. Și din acestea am aflat că amintirile 
nu sunt localizate, ci distribuite. Asemenea fumului, ele sunt 
difuze în creier. Așadar, dacă dresezi un șoarece să parcurgă un 
labirint, apoi îi mutilezi creierul până în punctul în care șoarecele 
abia mai poate merge, el tot își va aminti totuși cum s-ajungă de 
la A la Z. Poate nu la fel de repede, dar tot își va aminti! Ce este 
deosebit de interesant în cazul tău, continuă Shaw, este că nu 
întâlnim niciunul dintre profilurile obișnuite de pierdere a 
memoriei. Memoria ta de scurtă durată nu este afectată. Și se 
pare că ţi-ai păstrat capacitatea de a forma amintiri de lungă 
durată. 

— Atunci care este teoria dumneavoastră? întrebă Duran. 

— N-am niciuna, replică Shaw. N-am decât un obiect, adăugă 
și bătu cu degetul într-una dintre imaginile de pe panoul 
luminat. Acesta! 

Duran se uită fix la imaginea de pe perete și dintr-o dată se 
simţi cuprins de entuziasm. Poate că psihiatrul avea dreptate, 
poate că obiectul putea explica multe. Nu totul, desigur, nu și 
moartea lui Eddie Bonilla. Dar... multe. 

— Și ce facem? întrebă Duran. 

Shaw ezită: 

— Păi, spuse el, depinde de tine. 

— Cum așa? 

— Am putea să te operăm și să-l scoatem, răspunse 
psihiatrul. Am vedea din ce este făcut. L-am examina. 

— Este periculos? spuse Adrienne. 

Shaw bătu în masă cu vârful indicatorului într-un ritm sacadat, 
apoi din ce în ce mai rar. Dădu din cap înainte și înapoi: 

— Nu în mod deosebit. Se afla într-o zonă la care se poate 
ajunge relativ ușor. O să stai într-o poziţie semiorizontală și se 
va pătrunde în cavitatea sinusului sfenoid prin partea anterioară 
a septului nazal. 

— Adică prin nas? 

Shaw se opri din bătut și-și pocni indicatorul peste palma 
întinsă: 


— Exact! Ti se vor da antibiotice puternice, dar altfel, ar 
trebui să fie floare la ureche. 

— Dar există riscuri, sugeră Adrienne. 

Shaw înclină din cap: 

— Întotdeauna există riscuri. 

— Cum ar fi? întrebă Duran. 

— Vătămarea nervului optic. 

— Ar putea orb? 

— Este foarte, foarte puţin probabil. Eu sunt mult mai 
preocupat de scurgeri. 

— Ce fel de scurgeri? 

— De LCS. Creierul este înconjurat de lichid cerebrospinal, 
într-o intervenție chirurgicală de acest gen... își încheie 
propoziţia cu o ridicare din umeri. 

— Dumnezeule! murmură Duran. 

— Rata mortalităţii este de sub 1%. 

Nimeni nu spuse nimic. 

— Desigur, continuă doctorul, pot exista și consecințe ca 
urmare a păstrării lui acolo. Poate cauza infecţii localizate sau 
inflamări, tomografia ne-a arătat o... iritatie... ciudată în jurul 
obiectului. 

Shaw frunzări un vraf mare de radiografii colorate ale 
creierului lui Duran. Culorile erau intense: carmin, magenta și 
bleu safir... așa încât creierul arăta ca un tablou psihedelic, de 
parcă ar fi fost modelul unei linii de tricouri retro. Psihiatrul fixă 
o lupă fotografică peste una din imagini: 

— Aici, se vede foarte clar această iritaţie. la, uitaţi-vă! 

Se uitară fiecare pe rând. Duran observă un mic punct 
luminos, înconjurat de un halou mov. 

— Ce vreţi să faceţi? întrebă Duran. 

— Vreau să facem o explorare, să vedem dacă se poate intra 
și ieși fără prea multe pagube auxiliare. Dacă se poate, îl 
scoatem și-l examinăm. 

— Dumneavoastră veţi face operaţia? întrebă Adrienne. 

Shaw dădu din cap că nu: 

— Am să găsesc pe cineva cu mâini mai bune. Merse la un 
fișet din spatele lui, deschise un sertar din care scoase un dosar 
și selectă câteva foi pe care le aranjă într-un teanc ordonat și le 
prinse cu o clamă: Poftim! spuse el întinzându-i-le lui Duran. 


Formulare de accept! Să le citești cu atenţie, odihnește-te la 
noapte și... sună-mă de dimineaţă! 
e 

Lângă hotel găsiră un local cu specific chinezo-cubanez, 
comandară „la pachet” și se întoarseră în cameră cu cutiile de 
carton cu orez și fasole și șase cutii de Tsing Tsao. 

Duran răsfoi actele, în timp ce Adrienne aduse câteva farfurii 
pe măsuţa din colț. 

— Pot să orbesc, îi spuse el, sau să sufăr o schimbare de 
personalitate. Și ar mai fi ceva, asta-mi place cel mai mult: 
„pierderea funcţiei cognitive”. 

Adrienne îi întinse o bere și-l întrebă: 

— Ce înseamnă asta? 

— inseamnă că aș putea ajunge debil mintal. 

— lisuse! spuse ea. Știu și eu... 

Îi aruncă o scurtă privire lui Duran. 

— Ce este? 

Ea clătină din cap: 

— Nu vreau să zic nimic. Adică, nu vreau să-mi asum această 
responsabilitate. 

Mâncarea era excelentă. 

— Bucătărie chinezo-cubaneză, spuse Adrienne. Nu m-aș fi 
gândit vreodată la combinaţia asta. Cum de le-a venit ideea? 

Duran ridică din umeri: 

— Sunt mulţi chinezi peste tot în Indiile de Vest. Cel puţin, în 
Jamaica și în Haiti așa este. Așadar, logic, ar trebui să fie și în 
Cuba. 

Adrienne se opri, cu bețișoarele în aer, pe la jumătatea 
drumului spre gură: 

— De unde știi? 

— Ce vrei să spui, de unde știu?... 

— Adică, așa, spuse ea. Gândește-te, ai fost acolo? În 
Jamaica? In Caraibe? 

Duran se gândi: 

— Cred că da, spuse el. În orice caz, în Haiti. 

— Păi, hai să ne gândim la asta! Să vedem ce-ţi amintești. 

Duran savură o nouă lingură de orez și fasole, apoi închise 
ochii și sorbi din bere. În sfârșit, spuse: 

— Casă mare, albă. O verandă. Palmieri. Se opri o secundă, 
pentru că auzise zgomotul circulaţiei, vuietul monoton al străzii, 


apoi urmă: Când bătea vântul printre palmieri, nu se auzea 
foșnetul moale ca de frunze bătute de vânt, ci era ca o zvâcnire 
de crengi. Se opri și iar continuă: Era un grădinar care obișnuia 
să se caţăre în copaci când se apropia furtuna... 

Tăcu. 

— De ce? îl întrebă Adrienne. 

— Tăia nucile de cocos, ca să nu îi strice veranda. 

— Continuă! îl încurajă Adrienne. 

Își lăsă beţișoarele pe masă: 

— E ca atunci când am jucat șah, ţii minte? Romul, căldura, 
cred că... 

La un pas de ea, Duran, care avusese până atunci o expresie 
relaxată, cu pleoapele ușor strânse din cauza efortului de a se 
concentra, se ridică brusc de pe scaun cu ochii larg-deschiși. 

— Ce s-a întâmplat? 

El clătină din cap, privi într-o parte și inspiră adânc de câteva 
ori. Apoi se uită la ea: 

— Uneori... când încep să-mi amintesc unele chestii... văd o 
cameră anume și mă sperii de moarte. 

— Ce cameră? 

Duran clătină din cap, merse lângă fereastră și privi pe geam: 

— Nu vreau să vorbesc despre asta! 

— Trebuie! 

Continuă să privească pe geam, de parcă s-ar fi uitat după 
ceva anume. Trecu un minut și spuse: 

— Încerc să disting culoarea. 

— Care culoare? 

— A camerei. Nu este galben, este... ocru. Și este sânge peste 
tot. Duran oftă: Chiar nu vreau să vorbesc despre asta! 

— Dar ar trebui, exact asta ar trebui să faci. Să te străduiești, 
să te mai gândești, poate... 

— Nu! 

— Bine, spuse ea apucând din nou bețţișoarele între degete, le 
trecu prin sosul roșiatic, apoi se concentră să prindă cu ele o 
singură boabă de fasole neagră. 

— Îmi pare rău! îi spuse Duran. Pur și simplu nu pot! Este... 
Nu știu cum să-ți explic! 

— Nicio problemă, replică Adrienne pe un ton distant. Nu 
contează! 

— Uite ce e... 


— Ştii, mă gândeam că dacă ai avea un fel de rest de amintire 
acolo a ceva important care s-a întâmplat ar trebui să pornești 
tocmai de la acest rest. 

Duran tăcu o vreme. O șuviţă răsucită din părul lui negru, pe 
care și-l ţinea pieptănat peste cap, îi căzuse pe frunte și el o 
îndepărtă cu degetele: 

— Nu ţi-am explicat prea bine, dar este ca și când nu rezist să 
merg mai departe! Wu fac fată imaginii acesteia! 

Adrienne suspină. 

Duran îi spuse mai departe: 

— Văd camera asta și... parcă îmi vine să leșin. Parcă aș vrea 
să leșin. 

Adrienne clătină din cap, încercând să schimbe subiectul. 

— Cred că ai multe pe cap, zise ea. 

El se arătă mirat: 

— Am? 

— Păi... operaţia pe creier. 

Adrienne așeză vârful ascuţit al unui bețișor pe o boabă de 
fasole, o străpunse, apoi cu ea începu să răscolească restul de 
mâncare din farfurie. 

— Faci tot timpul așa? o întrebă el după un timp, pe un ton 
vesel. 

— Ce? 

El arătă spre micile grămăjoare de orez și legume pe care ea 
le formase: 

— Pentru că Freud avea niște păreri foarte interesante în 
privinţa acestui aspect. 

Ea râse: 

— Mă joc cu mâncarea, spuse ea adunând mâncarea într-o 
singură moviliţă, apoi împărţind-o într-un pătrat. Cei care mă 
critică ar spune că este singura joacă de care sunt capabilă. 

— Există și persoane care te critică? 

Ea trasă diagonalele în pătratul de mâncare și o separă în 
patru triunghiuri. 

— Îmm! „Eu” nu prea am haz! Muncesc tot timpul și mereu 
am câte ceva de făcut. 

Duran râse: 

— Cred că, de fapt, criticii tăi sunt invidioși. 

Ea zâmbi și spuse: 

— Mulţumesc! și gândi: „Ho! Ho!” 


Începea să se atașeze de tipul ăsta. De fapt, începea să-l 
placă - poate chiar mai mult de atât (ceea ce ar fi însemnat un 
adevărat dezastru). „Probabil este Sindromul Stockholm”, gândi 
ea. Câtă vreme Duran nu era cel care o ţinea captivă, ci situaţia 
aceasta ciudată îi ţinea pe amândoi captivi, lui Adrienne i se 
părea normal să înceapă să simtă că erau un fel de... echipă. Își 
trecu degetul mare de-a lungul sticlei de Tsing Tsao, lăsând o 
dâră uscată. Apoi ridică sticla la gură și o goli. 

Peste o oră, stătea în bucătărie și spăla vasele când îl auzi că 
dă un telefon. Opri apa, așeză farfuria la uscat în grătarul de pe 
chiuvetă și ascultă: 

— Da, doctore! spuse el. Sunt Jeff Duran... exact. Bine, 
multumesc! Ascultaţi, nu voiam decât să vă spun că m-am 
gândit bine și... accept! 


e Capitolul 27 e 


Shaw telefonă la 8 dimineaţa, trezind-o pe Adrienne în 
momentul când Duran își punea perna pe cap. 

— Se poate să facem operaţia marţi, îi spuse el. L-am 
convocat pe Nick Allalin, el va fi neurochirurgul, iar acum fac 
programarea și pentru sala de operaţii. S-ar putea să fie nevoie 
să fac un schimb de servicii și favoruri, dar... se rezolvă. 

Adrienne se așeză pe marginea patului: 

— Marţi? 

Shaw îi simţi dezamăgirea din glas. 

— Asta-i tot ce-am putut, spuse el. Chiar și... 

— E bine marţi, hotărî ea. Numai că... mă întrebam ce o să 
facem noi între timp. Este foarte scump statul în New York și 
alte trei zile... 

— De ce nu vă ducetți acasă? Spune-i lui Jeff să se odihnească 
un pic, iar tu, sunt convins că ţi se simte lipsa la Slough and 
Hawley. 

— Hmm!... 

e 

Spre seară intrară cu mașina în Bethany și se opriră în primul 
rând la supermarket. 

— Mi-aș dori să pot găti ceva fabulos, spuse Adrienne când îi 
comandă un pui la rotisor vânzătorului, care îl desprinse cu 
îndemânare din stativul de metal ce-l ţinea și îl strecură într-o 
cutie acoperită cu folie de staniol. Înaintară în magazin și se 
opriră la un stand de salate preambalate; Adrienne continuă: 
Dar adevărul e că din tot ce mănânc eu acasă, ei, nu cred că ți- 
ar plăcea prea mult. 

— Ce anume? spuse Duran. Te referi la friptură, de exemplu? 
Pentru că, din întâmplare, îmi place friptura. 

— Friptură, asta e de-a dreptul haute cuisine. Specialitatea 
mea este friptura la tavă. Și Hamburgerul Helper e foarte bun. 
Sau tuna-wiggle și chicken à la king. Şi întotdeauna mi-a plăcut 
prăjitura cu bezele și nucă de cocos care se aduce în general la 
întâlniri festive. Ador prăjitura asta! 

— Ce este tuna-wiggle?!* se interesă Duran. Sună cam... 

— Nu mă întreba! Îți trebuie tăiţei grași și supă-cremă de 
ciuperci. Și mulţi biscuiţi săraţi Ritz. 


19 Tuna - ton (engl.); wiggle (engl.) - legănare, a se legăna (din șolduri) (n.tr.). 


Când se întoarseră la căsuţă și parcară în spatele ei și când 
auzi scrâșnetul familiar al pietrișului sub cauciucuri, Adrienne 
simţi un scurt fior de plăcere și senzaţia („falsă”, își aminti ea) 
că a ajuns acasă. 

După ce au mâncat, Adrienne se schimbă într-o pereche de 
blugi și un pulover și împreună cu Duran ieșiră la o plimbare pe 
plajă, înfruntând frigul. li plăcea la nebunie mirosul oceanului, 
vuietul valurilor și zgomotul produs de rostogolirea pietricelelor 
atunci când apa se retrăgea la mal. Dar aerul era îngrozitor de 
rece. Adrienne vedea aburii pe care îi forma atunci când răsufla 
și asta o făcu să tremure de frig. Observând că-i este frig, Duran 
își puse brațul în jurul umerilor ei și în același timp lăsă capul în 
jos împotriva vântului care bătea dinspre mare. O clipă, 
Adrienne înţepeni, apoi, încălzindu-se, se relaxă și încet-încet se 
cuibări în el. 

După un timp, ea întrebă: 

— Eşti îngrijorat din cauza operaţiei? 

Duran ridică din umeri. 

— Ai fi nebun să nu fii! 

El pufni: 

— Păi, tocmai de aia, nu? 

După o plimbare de câţiva kilometri, reveniră la căsuţă, 
înviorați. 

— Vreau să mă mai uit prin computer, spuse Adrienne 
așezând laptop-ul lui Nikki pe masa din bucătărie. Sunt sigură că 
mi-a scăpat ceva. Așteptă ca aparatul să pornească: Te pricepi 
la asta? 

Duran înălţă din umeri: 

— Aș putea să mă uit puţin. 

Se aplecă peste umărul ei. 

— Am căutat peste tot: calendar, adrese, e-mail, evidenţa 
contabilă. Am deschis fiecare fișier care mi-a trecut prin cap și 
n-am găsit nimic. 

— Te-ai uitat la fișierele care au fost accesate pe Internet? 

Ea își dădu ochii peste cap: 

— Nu! 

Duran se așeză lângă ea. 

— Mergi la Start, spuse el. Apoi Settings și... 

— View Files? 


El aprobă printr-o mișcare a capului, Adrienne făcu clic și-i 
apăru o fereastră cu adrese de Internet, ordonate în funcție de: 
Nume, Adresă și Ultima accesare. 

Cei doi citiră împreună adresele, desfășurând pagina până jos. 
Alături de obișnuitele anunţuri, bannere și fișiere GIF, erau 
foarte multe URL-uri, deși majoritatea fuseseră accesate numai 
o dată sau de două ori: 


cookie:jackoQjcrew.com 
COOKkie:jackoQ washingtonpost.com 
http://www. travelocity.com 

http:/| www.mothernature.com 
http:/| www.theprogram.org 

http:/| www.jcrew.com 

http://www. victoriassecret.com 
http:/| www. theprogram.org 


— Ce-i asta? întrebă Duran, oprindu-și vârful degetului în 
dreptul unei adrese care se repeta de mai multe ori: 
COoKkie:jackoQtheprogram.org. 

Adrienne clătină din cap: 

— Ai zice că o accesa zilnic. 

Duran încuviinţă din cap: 

— Și cine este Jacko? întrebă el. 

— Câinele ei, explică Adrienne. Presupun că i-a dat 
computerului numele câinelui ei. 

Continuă să parcurgă pagina: 


cookie:jackoQtheprogram.org 
Ccookie:jackoQceoexpress.com 
http:/| www. theprogram.org 
http:/| www. theprogram.org 
http:/| www. theprogram.org 
http:/| www.mothernature.com 
http:/| www.jcrew.com 

http:/| www. theprogram.org 


— Apare în fiecare zi, spuse Adrienne. Uneori și de câteva ori 
pe zi. Se uită la Duran: Să încercăm? 
El încuviinţă. 


Adrienne închise ferestrele de la Control Panel, făcu clic pe 
iconița AOL și aşteptă până ce se încheie procedura obișnuită de 
accesare. Apoi, se auziră niște sunete ascuţite, niște alarme și 
semnalizări și era gata. 

— Vrei o bere? întrebă Duran, ridicându-se. 

— Da, replică ea. 

Mută cursorul pe fereastra din partea de sus a ecranului, 
scrise: theprogram.org și făcu clic pe Return. După un minut, 
Duran reveni cu două sticle de bere Hop Packet pe care le așeză 
pe masă lângă ea și-și trase un scaun alături. Adrienne bătea 
nervos cu piciorul în podea: 

— Mă enervează cât de mult durează, murmură ea. 


„Transfer de documente: 1% 5% 33%.” 
Și pe urmă: 


„Gazdă necunoscută 


Descriere: 
Nu s-a putut face identificarea adresei: 
www.theprogram.org în URL-ul 


http://www.theprogram.org/. 
Traffic Server 1.1.7.” 


Cu un mâărâit, Adrienne goli ecranul și încercă din nou, scriind 
adresa întocmai cum apărea în fișierul adreselor de Internet. 
Făcu click pe Search. Încă o dată, site-ul începu să se încarce. 
Sorbind din bere, ea urmărea bara mică albastră umplându-se în 
josul ecranului: 24% 25% 32%. În sfârșit, ecranul clipi și același 
mesaj apăru la vedere: 


„Gazdă necunoscută. 
Descriere: 
Nu s-a putut face identificarea adresei...” 


Înjură în sinea ei și oftă. Înghiţi o gură zdravănă de bere. 

— De ce nu încerci tu? propuse ea. Mă întorc imediat! apoi se 
ridică, se întinse, căscă și se îndepărtă. 

Când reveni în bucătărie, Adrienne își reluă locul lângă Duran 
și întrebă: 


— Am uitat vreo cratimă sau...? 

Duran scria ceva și nu îi răspunse. lritată, ea își aruncă 
privirea peste umărul lui la ecranul laptop-lui și ceea ce văzu o 
făcu să simtă fiori de gheață pe șira spinării. Era o cascadă de 
imagini și text, care se desfășura și se schimba atât de repede, 
că ea nu putea urmări nimic. Nimeni n-ar fi putut. Totul se 
derula cu o viteză haotică, pe un ritm electronic, un ritm care nu 
însemna totuși muzică. 

— Ce... ce este asta? întrebă Adrienne, dar Duran tot nu-i 
răspunse. 

Pe urmă ecranul se lumină ușor, se stabiliză și se opri. Pe un 
fond  verde-smarald, începu să clipească mesajul: „Bună, 
Jeffrey!” 

Duran scrise ceva și dădu Return: 

„Unde ești?” 

Din nou, el scrise un mesaj scurt și apăsă tasta Return. 

— Ce se întâmplă? întrebă Adrienne. Ce faci? 

„Mulţumesc, Jeffrey!” 

e 

— „Mulţumesc, Jeffrey!” Cu cine vorbeşti? îl întrebă Adrienne. 

Duran manevră cursorul spre iconița AOL-ului și făcu dublu 
clic. Calculatorul răspunse cu obișnuitul „La revedere!” 

— Ăsta e site-ul? 

Niciun răspuns din partea lui Duran. In loc să răspundă, el 
închise calculatorul și puse mâna pe ceva care stătea pe masă, 
ceva ce ea nu mai văzuse până atunci: o folie de plastic 
transparentă, imprimată cu niște pătrăţele. 

— Ce este asta? întrebă ea întinzând mâna după folia pe care 
Duran o ţinea cu încăpățânare și hotărâre, în felul în care copiii 
mici apucă și strâng lucrurile. Tăcut și serios, încercă să i-o 
smulgă din mână. 

— Ce este asta? Dă-mi-o! insistă ea, trăgând de folie, fără să 
aibă succes însă. 

După câteva secunde de luptă pe mutește, Duran puse capăt 
disputei încleștându-și atât de puternic mâna pe încheietura ei, 
încât ea gemu: 

— Hei! 

El ignoră geamătul ei și continuă să-și întărească strânsoarea 
degetelor, până când Adrienne simţi că i se înmoaie genunchii. 
Se lăsă moale, ușor, în jos și el începu să-i desprindă pe rând 


degetele unul câte unul. Apoi, îi smulse folia din mână și o așeză 
cu grijă în manualul laptopului, asigurându-se că nu are 
marginile  îndoite. După care băgă manualul în servieta 
calculatorului și închise fermoarul. 

Așeză servieta pe jos și o privi cu un zâmbet care o făcu să se 
dea un pas înapoi. Era un zâmbet care semăna cu acela al unei 
măști de Halloween, larg, dar gol, care nu lăsa să se întrevadă 
nimic dincolo de el. 

„lisuse, gândi ea. Ce-a pățit?” Strânsoarea lui fusese feroce. 
Dac-ar fi avut ceva mai mult decât o folie de plastic? Dacă... 
Pentru prima dată simţi că-i este teamă de el, iar frica o învălui 
pe neașteptate, ca o lovitură venită din întuneric. Simţi că i se 
înmoaie picioarele, parcă i s-ar fi topit până la glezne. „Acum 
este așa de grijuliu și blând...”, își aminti cum o cuprinsese pe 
după umeri pe plajă. „Și dintr-o dată... Uit așa repede că este 
nebun! Un psihopat.” 

Îi scăpă un sunet ascuţit din gât și auzind-o, Duran se opri la 
jumătatea distanţei spre living și se întoarse la ea: 

— Te simţi bine? întrebă el. 

Încă avea privirea pierdută și felul în care se mișca era ciudat, 
parcă ar fi alunecat pe niște șine bine unse. Și vocea lui - vocea 
îi era perfect normală, ceea ce o înspăimânta și mai tare pentru 
că zâmbetul lui era rece și lipsit de expresie, iar privirea - 
distantă și neclară, parcă s-ar fi pierdut în gol. 

Adrienne dădu din cap că da: 

— Da, n-am nimic, reuși ea să spună, sprijinindu-se de masă. 

Duran ridică din umeri și porni televizorul. 

„Sună-l pe Shaw acum!” Luă o bere și căută în poșetă 
bucăţica de hârtie pe care scrisese numerele de telefon de 
acasă și de la birou ale psihiatrului. O găsi mototolită la fundul 
genţii, o netezi și începu să formeze numărul. Apoi se dădu 
puţin în stânga, să vadă dacă Duran observase ce făcea, darnu, 
acesta stătea pe canapea, absorbit de buna dispoziţie simplă și 
constantă provocată de televizor. 

Shaw răspunse după al patrulea apel și, imediat după salutul 
lui, Adrienne îi comunică: 

— Avem o problemă! 

— Cee? 

— Duran, spuse ea. M-a speriat! 


Îi povesti ce se întâmplase, simțindu-se ușor jenată, pentru 
că, povestit cu glas tare, incidentul nu i se păru că sună prea 
îngrijorător, dar Shaw o înţelese. 

— Ai mai vazut... lipsa asta de reacţie la el? 

— Nu, replică ea. 

— Ce face acum? Șoptești, așa că presupun că nu știe că 
vorbești cu mine. Este dinamic? Este lucid? 

— Oarecum. Se uită la televizor, dar e... dus, doctore. Adică în 
ceea ce-l privește, aș putea fi la fel de bine doar una dintre 
lămpi, oricum, nu mă tratează altfel. Parcă nici n-aş fi în 
preajmă. 

Shaw tăcu o vreme, poate nu prea mult, dar destul cât să-l 
zorească Adrienne: 

— Așadar, ce credeți... despre ce este vorba? 

— Nu știu, replică Shaw. Seamănă cu o stare de transă. 
Spuneai că stătea în faţa calculatorului când... 

— Exact! 

— Păi, presupun că poate fi un fel de inducere... 

— Inducere? 

— ... cauzată de intermitenţă. 

— Nu știu despre ce vorbești! 

— Mă refer la ritmul unei lumini puternice, intermitente, 
sincronizat ritmurilor electrice din creier. Asta este inducerea! 

— OK! Dar nu suntem într-o discotecă, doctore! 

— Știu, dar ai spus că folosea computerul. 

— Așa e! 

— Păi... majoritatea monitoarelor clipesc constant pentru că 
„împrospătează” semnalul video. Se opri și întrebă: Era și un 
sonor pe acest site sau doar... 

— Era un fel de sunet, spuse ea. Muzică electronică sau 
poate... poate doar zgomot, mă rog, era ceva. 

Shaw mormăi. 

— Ce este? întrebă Adrienne. 

— Păi, ar putea să fie de la monitor sau de la síte. Adică, este 
rețeta clasică... 

— Ce anume este? 

— Despre ce vorbim noi acum: combinarea pulsaţiilor ritmice 
de lumină cu anumite frecvenţe sonore. 

— Folosite cu ce scop? 


— Cu scopul de a se induce o stare de transă. Șamanii o 
practică de sute de ani, când bat tobele în jurul focului. Deși nu- 
mi place să cred că există un site care... 

— Dar... 

— Dă-mi-l să vorbesc cu el, sugeră Shaw. 

— Serios? 

— Înâm! Merită să încerc. 

Adrienne trase adânc aer în piept, se întoarse spre living și-l 
strigă pe Duran cu o voce cât putu ea de „firească”: 

— Jeff! Doctorul Shaw vrea să vorbească puţin cu tine. 

Pentru că Duran nu îi răspunse, ea merse în cameră și-l găsi 
stând pe canapea cu ochii în televizor. Văzând-o, dădu sonorul 
la minimum și ridică privirea spre ea. Faţa îi era inexpresivă și 
privirea defocalizată, parcă ar fi purtat o mască. 

— Ești chemat la telefon, îi transmise ea. 

e 

Vorbiră la telefon ceva timp, vreo douăzeci de minute, Shaw 
fiind cel care vorbea cel mai mult. Duran își ținea ochii închiși și 
din când în când îngăima câte un: „îmmmm!” sau „Daaaa!”, cu 
o voce moale, greu de distins. În sfârșit, puse receptorul 
deoparte și căscă îndelung: 

— Adrienne? Cred că doctorul Shaw ar vrea să stea de vorbă 
cu tine acum. Vocea îi părea normală, dar somnoroasă: Sunt 
rupt de oboseală! explică el, întinzându-i receptorul. Mă duc să 
mă culc! 

Căscă, se întoarse cu spatele și se duse la culcare. 

Adrienne rămase uluită, urmărindu-l cum dispărea în hol. 

— Ce i-ai făcut? întrebă ea, șoptind alarmată. 

— L-am hipnotizat, replică Shaw. 

— Prin telefon? 

— Nici n-a fost prea greu. Era deja în transă. 

— ȘI? 

— l-am dat câteva sugestii post-hipnotice. A plecat deja la 
culcare? 

— Da. 

— Ei, va fi în regulă mâine dimineaţă. Odihnit și încrezător în 
el. 

— Mulţumesc, doctore! 


— Dacă-ţi mai face probleme, deși nu cred să mai fie cazul, 
dar dacă se mai întâmplă, cel mai bine e să pleci. Pune-te la 
adăpost! Sună-mă și mă ocup eu de el. 

După ce terminară convorbirea, Adrienne își luă un pahar cu 
apă și se duse să inspecteze din nou folia de plastic, pe care se 
străduise să i-o ia lui Duran. O scoase din manualul laptopului și 
observă că avea un tabel imprimat în relief, asemănător hârtiei 
de desen tehnic, deși spaţiile erau dreptunghiulare, nu pătrate. 
Aproximă că ar fi două sute sau trei sute de asemenea spații și, 
după mărimea foliei, bănuia că s-ar fi potrivit pe ecranul 
calculatorului lui Nikki. 7 

Și exact așa era. Perfect! Intr-adevăr, colțurile foițtei aveau 
nişte găuri care corespundeau unor semne de pe cadrul 
monitorului. Adrienne aranjă folia peste semne și văzu că se 
suprapunea perfect, ca o copertă transparentă. 

Lăsă folia așa aranjată, porni calculatorul, accesă AOL-ul și 
merse la acelaşi site. 


„Gazdă necunoscută.” 


Ca și mai devreme. Tabelul nu-i indica nimic, păienjenișul de 
linii doar tăia în zigzag mesajul care indica eroare. Oftă. Poate 
că Duran accesase alt site când fusese ea la baie să se 
pieptene. Apoi își aminti șmecheria pe care abia o învățase de la 
Duran și, din câteva mișcări, găsi iconita pentru „fișiere 
accesate pe Internet”. Ar fi vrut să identifice site-ul interactiv cu 
mesajul „Bună, Jeffrey!” pe care Duran îl vizitase. Ar fi trebuit să 
fie al doilea pe listă, dar nu: și primul, și ultimul site erau 
identice: 


„http://theprogram.org 
http://theprogram.org.” 


Ceea ce părea imposibil pentru că acesta era site-ul pe care 
nu-l putea accesa, cel vizitat și de Nikki, cel care acum dădea 
doar mesaj de eroare. Privi un timp scrisul, întrebându-se ce 
însemna numele, gândindu-se: „Poate Duran a șters adresa...” 
Dar nu, nu o ștersese. Il urmărise ieșind de pe AOL și închizând 
computerul. După aceea urmase incidentul. Așadar... 


Avea nevoie de un tip care se pricepea la calculatoare. Și știa 
cum să dea de unul. 

Carl Dobkin era cunoscut ca un tip care doarme doar patru 
ore pe noapte, așa că, dacă putea să-l găsească la telefon, i-ar fi 
putut furniza informațiile de care avea nevoie. Nu credea să mai 
fie la serviciu, dar cu Dobkin nu puteai fi niciodată sigur. Așa că 
încercă la biroul Slough and Hawley, tastând literele de pe 
butoane corespunzătoare numelui lui, formându-i astfel 
interiorul. Nu se afla la birou și ea nu îi lăsă niciun mesaj. Carl 
locuia în Potomac, împreună cu Carol Stanton, o asociată din 
firmă. Bette îi vizitase o dată și descrisese (mieros) locuința 
drept: „E-nor-mă! Imită casele din timpul Tudorilor! Mai puţin 
peisajul”. 

Adrienne obținu numărul de la Informaţii și îl sună. 

Sperase să nu-i răspundă Caroline. Nu voia să fie constrânsă 
să spună unde se află. Și avu noroc. 

— Alo! Alo! 

O cuprinse un sentiment de ușurare sufletească. 

— Carl! Bună, sunt Adrienne Cope. 

— Bună, Scout! Ce e? Presupun că știi că ţi se ia la mișto 
numele la birou. 

— Eram sigură! 

Urmă o pauză lungă pe care ea nu se strădui deloc s-o umple. 

În sfârșit, Dobkin întrebă: 

— Păi, cu ce-ţi pot fi de folos? 

— Ai putea s-o faci pe geniul pentru mine. 

Carl râse înfundat: 

— Nicio problemă! La asta mă pricep cel mai bine! 

Adrienne îi descrise încercările ei de a afla ce site-uri 
accesase Nikki prin cyberspaţiu. 

— Și am descoperit un site pe care se pare că-l vizita aproape 
zilnic, chiar și de câteva ori în aceeași zi, și nu pot să-l deschid. 

— Cum adică „nu poţi să-l deschizi”? 

— Îmi apare un mesaj de eroare: „Gazdă necunoscută”. 

Carl se gândi puţin: 

— Folosea vreuna din voi Unix-ul? Pentru că ar putea fi o 
problemă de compatibilitate. 

— Folosesc același computer pe care-l folosea și ea. Și e 
simplu ca bună ziua. Avea un cont AOL, nimic sofisticat. 


— Fii atentă, poţi să intri on-line și să vorbești la telefon cu 
mine în același timp? 

— Nu, replică ea. Am o singură linie telefonică. 

— Stai să te trec eu pe pauză și să mă duc până la mine în 
cameră. 

Puțin mai târziu, Carl reveni la telefon: 

— Mai ești la telefon? 

— Aici sunt. 

— Bine, acum intrăm! Auzi clinchetul tastaturii lui Carl care 
bătea cu viteză ameţitoare: Stai să mă înregistrez aici... OK, 
acum dă-mi adresa site-ului! 

Adrienne i-o dictă literă cu literă: 

— The program - legat - punct - org. 

— Așteaptă! Se încarcă! 

— Întotdeauna se încarcă și după aia... nimic. 

— Ha! exclamă Dobkin. Ai dreptate! la te uită! 

Tăcu din nou. 

— Carl? 

— E ciudat, pentru că pagina asta chiar se încarcă. 

— Cum adică? 

— Nu-i un mesaj de eroare, explică Dobkin. Este chiar site-ul 
în sine. Îl accesezi și la asta ajungi. 

Amândoi tăcură mai mult de un minut la telefon, căzuţi pe 
gânduri. 

Într-un târziu, Dobkin întrebă: 

— Sora ta era implicată în ceva... îmmm, mai ciudățel? 

Adrienne își aminti de armă și minţi: 

— Nu știu, de ce? 

— Păi, sunt anumite site-uri secrete și codificate pe net, pe 
care nu le poţi accesa decât cu o parolă sau un decodor. 

— Te referi la unele site-uri pornografice? 

— Nu, pentru că la alea știi despre ce e vorba. Mă refer la 
site-uri care îţi prezintă o primă pagină aparent inofensivă. 

— Ca de exemplu? 

— Un citat din Biblie sau un mesaj de eroare. Nu trebuie decât 
să știi ce se ascunde în spatele acestora. 

Adrienne analiză ceea ce-i spunea Dobkin: 

— Dar... de ce ar face cineva asta? întrebă ea. 

— Poate fi o glumă. Pot fi hackeri care fac mișto de fraieri. 
Sau poate fi ceva ilegal. 


— Cum ar fi? 

— Știu și eu... pornografie infantilă. 

Pentru că Adrienne începuse să protesteze, el se grăbi să 
continue: 

— Hei, spun și eu la întâmplare! Wu știu ce poate fi! 

Adrienne tăcu o clipă, apoi îi pomeni de folia de plastic: 

— Poate să însemne ceva? întrebă ea. 

— Da! Desigur! Ai încercat ceva după ce ai fixat-o pe ecran? 

— Puțin, dar n-am rezolvat nimic. 

— Păi, mai încearcă o dată, sugeră el. Tăcu o secundă și apoi 
o întrebă: Ti-ar fi de folos să știi al cui este site-ul? 

— Poftim? 

— Site-ul, repetă el. Te-ar ajuta să știi al cui este și unde este 
înregistrat? 

Ei nu-i venea să creadă că-i spunea asta. „Auzi întrebare!” 

— Păi, sigur că da! zise ea. Adică, asta chiar mi-ar da un pic 
de avânt. 

— Poate îţi fac eu rost de datele astea, zise el. Primim multe 
spam-uri la serviciu și am început să mă perfecționez în a da de 
urma expeditorilor. Am un program care efectuează cu viteză 
foarte mare o analiză a traseului grafic, parcurgând invers 
distanța de la un calculator la celălalt, conectând nodurile 
rețelei... 

— Aaaa, Carl... încep să nu te mai aud, cred că... am intrat 
într-un... tunel... 

— Ce... faci? Ah, m-am prins! Foarte haios! Fii atentă: cât o să 
mai stai trează? 

— Nu știu... o oră? 

În realitate, nu-i era deloc somn. 

— Dă-mi numărul tău! Te sun eu când am prins ceva. 

După ce închise telefonul, Adrienne îndepărtă folia de plastic 
flexibilă de pe ecranul computerului și o puse atentă înapoi în 
servietă. Se gândi puţin și ajunse la concluzia că trebuia s-o 
ascundă undeva de Duran. O făcu sul și o băgă la ea în poșetă, 
știind că o va ţine mereu cu ea în cameră. 

Apoi își așeză lângă ușa de la intrare lucrurile de care urma că 
aibă nevoie dimineaţă. Fără să se gândească prea mult la asta, 
hotărâse cumva, între timp, că a doua zi va pleca la 
Washington. Asta nu însemna că va merge și la serviciu (nu, 
după ce se întâmplase la Confort Inn, în niciun caz nu s-ar fi dus 


la serviciu). Dar, dacă s-ar trezi destul de devreme, să zicem la 
șase, l-ar mai prinde pe Slough acasă. Niciodată nu pleca la 
serviciu înainte de 10:15, deci dacă ar fi ajuns pe la el la 9 sau 
9:30, putea să-i explice situaţia și să-și salveze și slujba. 

Cel puţin, asta plănuia și oricum suna mai bine decât să 
rămână în Bethany Beach, așteptând ca Duran să mai aibă o 
ieșire violentă. 

Termină de aranjat lucrurile, spălă chiuveta din bucătărie, 
șterse masa și etajerele, aruncă tot gunoiul într-o singură pungă 
și o duse afară la container. Atunci sună telefonul și ea reveni în 
fugă în casă ca să răspundă. 

— Scout? Era Carl. 

— Bună! 

— Am găsit! Site-ul cu mesajul-eroare. 

— Oooh! Bravo, ce tare ești! Zi-mi! Zi-mi! Zi-mi!... 

— Crede-mă, n-a fost deloc floare la ureche. 

— Te cred! 

— Dintr-un motiv sau altul, este extrem de protejat. 

— Spune-mi! 

— Este în Elveţia. Ceva care se numește Clinica Prudhomme. 

Carl îi dictase numele pe litere. 

— Se află într-un oraș numit Spiez. Și pe acesta i-l dictă pe 
litere: Îţi spun ceva informaţiile astea? 

— Nu chiar. Deși sora mea... mă rog, a suferit o lovitură la cap 
când a fost în Europa și o parte din recuperare a petrecut-o în 
Elveţia. Dar nu știu exact unde a stat acolo. 

— Am verificat eu clinica. Funcţionează din '52 și este 
specializată în tratarea dereglărilor alimentare. Sora ta era 
anorexică? 

— A stat în comă o perioadă. Și când și-a revenit... era 
amnezică. 

Carl își exprimă dezamăgirea printr-un mărâit. 

— Atunci, probabil că nu asta este clinica. Vocea lui se 
însenină: Stai un pic... consuma droguri? Pentru că aici se 
tratează și dependenţa de droguri, este menţionată la servicii 
medicale în plus. 

— Ei, nu cred că a fost chiar dependentă, dar... da! 

— Da? Păi, vezi? 

Îi mulţumi pentru ajutor și închise telefonul, știind că era 
momentul să se culce dacă voia să se scoale la 6:00. 


Merse prin toate încăperile, verifică ușile, dădu mai încet 
căldura și stinse luminile. Apoi își puse ceasul să sune și se băgă 
în pat. Când stătea întinsă sub pătură, încă se mai gândea la 
Clinica Prudhomme. „Poate că toată acea «protejare» a site-ului, 
vorba lui Carl, avea legătură cu confidenţialitatea medicala. 
Poate era un fel de protocol post-tratament prin care foștii 
pacienţi puteau cere din nou îngrijiri sau susţinere?” Oftă. Dacă 
așa era, Nikki nu-i pomenise niciodată despre asta. Dar ce 
fusese chestia aia ciudată cu Duran? 

Site-ul era cumva interactiv și în cazul lui, fiindcă îi indusese 
transa aceea. Și ce erau imaginile acelea care clipeau și se 
derulau cu o asemenea viteză? 

Nu mai înțelegea chiar nimic din toate acestea. 


e Capitolul 28 « 


Dimineaţă îi lăsă un bilet lui Duran prin care îl anunţa că se 
trezise devreme și plecase la Washington să-i ridice 
corespondenţa lui Nikki, în special pentru plicul de la bancă 
având evidenţa depunerilor și retragerilor ei. Se va întoarce pe 
la 17:00 cu câteva fleici și o pungă de cărbuni pentru grătar. Își 
aminti că nu avea niciun ban la el și-i lăsă o bancnotă de 
douăzeci de dolari. 


„Să cumperi o sticlă de cabernet, OK? 
A.” 


Nu-i spusese însă că mai întâi de toate se ducea la Curtis 
Slough, lucru cu care știa că Duran n-ar fi fost de acord. Nici 
măcar nu se gândise ce să-i spună acestuia, dar ceva tot trebuia 
să facă. Nu putea să dispară așa, pur și simplu. Dar nici la 
serviciu nu avea cum să ajungă; de asta era sigură, după tot ce 
se întâmplase la Confort Inn. În orice caz, Slough nu era la birou 
azi, pentru că era duminică și ea îl va prinde acasă. Cel puţin 
așa spera. 

Traversând terenul plat, al ținutului Delmarva, cu soarele 
strălucindu-i în oglinda retrovizoare, Adrienne se gândi ce-ar 
putea spune și începu să exerseze în timp ce conducea, 
bolborosind cuvinte în parbriz, amuzându-se pe seama ei: 

— De fapt, Curtis, n-o să-ţi vină să crezi ce mi s-a întâmplat 
noaptea trecută: am dormit pe un pat de campanie într-un spital 
cu bolnavi pe moarte și am avut grijă de cei bătrâni și infirmi... 
Nu. Lui Slough nu-i pasă câtuși de puţin de bătrâni și de infirmi. 
Dar chiar îi pasă de cei de la birou care făceau donații 
asociaţiilor de caritate catolice. Atunci, cum ar suna: „Curtis, am 
avut o viziune a Fecioarei Maria și-am nevoie de o zi liberă ca să 
comunic mesajul ei”. Nu! Nici asta nu merge! 

O bine-dispunea să glumească așa, dar adevărul era că multe 
depindeau de rezultatul întâlnirii și, indiferent ce va spune, 
trebuia să sune bine. „Am nevoie de un avocat, își zise în sinea 
ei. Și nu orice avocat, ci un avocat încercat - Johnny Cochran 
sau Racehorse Haynes. Un adevărat susținător al cauzei sale.” 
Dar nu avea pe nimeni. Asta însemna că nu-i mai rămânea 
decât să spună adevărul. 


La urma urmei, nu era vina ei, dimpotrivă. Își riscase viaţa 
venind la serviciu săptămâna trecută și era să fie omorâtă din 
cauza asta. Și nu se putea spune că își luase prea multe zile 
libere până la moartea lui Nikki. Din contră, timp de un an 
lucrase câte 64 de ore pe săptămână, fără concediu sau învoiri 
pe caz de boală, muncind și în week-end-uri, și de sărbători. 
„Admitea” că ratase ziua fixată pentru depoziţie, dar hei! - 
depoziţiile puteau fi reprogramate. Cel mult crease probleme 
programelor de lucru ale câtorva persoane, lucru pentru care își 
va cere scuze, dar n-avusese încotro. 

Așa trecu vremea de la 7 la 8 și de la 8 la 9, cu ea repetându- 
și discursul, în timp ce parcurgea drumuri de ţară, suburbii, 
până când, în sfârșit, ajunse pe Beltway și în traficul urban, 
moment în care povestea era deja pregătită. 

Casa lui Curtis Slough era una de un milion de dolari în Spring 
Valley, un petic edenic de pădurice, aflat în inima orașului, chiar 
la marginea Parcului Rock Creek. Adrienne mai fusese o singură 
dată pe acolo, asta când făcuse un comision, aducându-i lui 
Slough servieta de la birou. Nu-și mai amintea numărul exact, 
dar cartierul acesta select al Washington-ului nu era prea mare, 
iar casa lui Slough avea un aspect care-ţi lua ochii și nu puteai s- 
o uiţi. 

Potrivit lui Jiri Kovac, care lucra la biroul din L.A. al firmei lor și 
venea o dată pe lună în Washington la ședințe, casa lui Slough 
semăna cu vila lui Marshall Tito de la Lake Bled. Avea trei nivele, 
zidurile bătute în calciu, ferestrele în stil Palladian și era înălţată 
pe un delușor, încercuită de un gard viu și în faţă cu o alee 
circulară pe care se putea intra cu mașina, cu o fântână mică 
arteziană în centru. Adrienne parcă în spatele Bimmer-ului lui 
Slough, seria 700, ieși din mașină și merse spre ușa de la 
intrare, simțindu-se ca un copil înainte de a cobori cu 
montaines-rousses de la King's Dominion panta cea mai mare. 

„Aah! gândi ea, în momentul când ciocăni încet în ușa masivă 
de lemn. Poate că n-a fost o idee prea bună, poate că...” 

— Adrienne! Slough apăru în cadrul ușii îmbrăcat în pantaloni 
maro reiaţi și un pulover măsliniu, cu o expresie de totală 
surpriză pe faţă, gen: „Ce dra...?” 

— Intră, e cumplit de frig afară! Ținând ușa deschisă, o pofti 
înăuntru și o conduse prin hol până în living unde două fotolii 
erau așezate de o parte și de alta a unui covor chinezesc, în fața 


unui șemineu de calcar: Este totul în regulă? Așteaptă o 
secundă, s-o chem pe Amorita să ne aducă niște cafea... 

Așteptă nervoasă, studiind colecția de icoane rusești a lui 
Slough, până când o tânără hispanică drăguță aduse o tavă de 
argint cu un serviciu de cafea pe ea. Adrienne își turnă o ceașcă 
de cafea și tocmai sorbea din ea când Slough reveni în cameră, 
legându-și la mână ceasul Breitling, un model imens. 

— Ce-ai păţit? întrebă el, făcând - probabil - un efort disperat 
să pară de gașcă. 

— Păi, e cam complicat, spuse ea, dar cred că o să am nevoie 
de o învoire. 

Slough se aruncă într-unul din scaune și se încruntă: 

— Invoire... n-am putea vorbi despre asta la birou? 

— Păi, exact asta este problema. Nu prea putem! 

Faţa lui Slough se schimonosi într-un fel de grimasă 
nedumerită și bănuitoare în același timp: 


— Poftim?! 
— Nu pot să merg acolo! Dacă mă lăsaţi să vă explic... 
Și îi explică. li povesti totul cât se poate de succint, 


comprimându-și copilăria în treizeci de secunde, apoi trecând la 
episodul bolii surorii ei în timpul petrecut în Europa. Slough 
ascultă absorbit, cu sprâncenele încruntate, sorbindu-și cafeaua 
și strâmbându-se  înțelegător când ea aminti momentul 
descoperirii cadavrului surorii ei. Cu siguranţă, era fascinat. Dar 
pentru a nu-i da ocazia să se grăbească să tragă concluzia că ea 
cerea timp doar pentru a se reface după pierderea lui Nikki, 
(ceea ce știa, n-ar fi fost prea „avocăţește” din partea ei) ea 
continuă, relatându-i strania relaţie a surorii ei cu Duran, 
angajarea lui Bonilla, decesul lui ulterior, scepticismul poliţiei 
și... în fine, cam toată istoria, inclusiv incidentul de la Confort 
Inn și operaţia absolut necesară a lui Duran. Când termină, își 
așeză ceașca pe masă și spuse: 

— Așa că, înţelegi acum de ce trebuie să nu vin pe la serviciu 
o perioadă! Pentru că știu că sună foarte melodramatic, dar 
cineva chiar încearcă să mă omoare. 

Slough se lăsă pe spătarul scaunului; se gândea la tot ce-i 
spusese, înclinând din cap. Intr-un sfârșit își lăsă farfurioara cu 
ceașca pe masă, se aplecă spre ea și îi spuse: 

— Deci, te-ai combinat cu tipul acesta? 

Adrienne rămase cu gura căscată. 


— Asta vrei să spui? întrebă Slough. 

— Nu, protestă ea, nu-i deloc asta! Asta-i... 

Avocatul mormăi: 

— Hai să-ţi explic ceva: nu cred că există vreo firmă de 
avocatură în oraș căreia să-i pese mai mult de angajaţii ei decât 
celor de la Slough and Hawley. Dacă o persoană suferă după 
moartea cuiva apropiat, n-o să fie schimbat pe un post inferior; i 
se vor da câteva zile libere cât este nevoie ca să-și revină. Dar 
la tine... aici e vorba de mai mult decât „niște zile libere”. 
„Poliţia”? „Confort Inn”? Dumnezeule, femeie, ce mai urmează? 
„Un parc de rulote”? 

Slough clătină din cap a regret și într-un fel ca și cum nu-i 
venea să creadă și se ridică în picioare. 

— Dar, începu Adrienne, nu înţelegi... 

— Oh, ba cred că da, îi spuse Slough. Lăsând deoparte 
detaliile, pari predispusă la „accidente”. Pentru a-și întări 
afirmaţia făcu un semn cu degetul arătător în direcţia ei, 
arătându-și îngrijorarea: Nu-i o trăsătură prea bună pentru un 
avocat! Se opri: Trebuie să mă gândesc, îi spuse el, bătând din 
palme, anunțând astfel că discuţia se încheiase. 

Și nu doar conversaţia, simţi Adrienne. Deși nu voia, se temea 
că va izbucni în lacrimi. Abţinându-se pe cât posibil să nu 
plângă, își urmă șeful spre ușa de la intrare unde acesta se 
întoarse spre ea când i-o deschise: 

— Poate că o învoire nu-i o idee prea rea, sugeră el. la-ți puţin 
timp să lămurești lucrurile! Așază-le în ordine... și după aia... o 
să vedem cum stăm. 

Adrienne înclină din cap, înfigându-și incisivii în buza de jos, 
reținându-și astfel o reacţie prea exagerată de mulțumire, 
precum o izbucnire în lacrimi ca după o grea încercare. 

— Mulţumesc, spuse ea, adresându-i un zâmbet luminos. 

— O să preia Bette dosarul cu asfaltul. Nu-i ea chiar cea mai 
ascuţită lance din „oastea” noastră, dar... măcar e acolo. Și în 
momentul acesta, trebuie să mă mulţumesc și cu atât. 

Adrienne reuși să-și păstreze ochii netulburaţi de lacrimi și 
zâmbetul pe buze până la capătul aleii de la intrare, când se 
porni pe plâns. Muncise pe rupte și de atâta timp, iar acum se 
lovea de... Cum îi spusese el? „Mai mult decât niște zile libere.” 

Se simţea de parcă o bătea vântul la capătul unei funii. 


Merse pe șoseaua Rock Creek până în P Street și ieși în 
Georgetown. Parcă lângă localul Dean & DeLuca, unde își luă o 
cafea cu lapte și o bău la o măsuță din zona rezervată cofetăriei, 
lângă băcănie. Pe cât de tristă era după întâlnirea cu Slough - 
pentru că era sigură că nu va mai lucra la această firmă anul 
viitor - pe atât era de liniștită că o încheiase și trecuse. Și mai 
era liniștită și pentru că nu mai trebuia să se gândească la asfalt 
sau să-i ţină locul lui Slough. De fapt, dacă te gândeai mai bine, 
poate că-i era mai bine fără. „Mai sunt și alte slujbe”, își zise în 
sinea ei. 

După ce-și termină cafeaua, intră în magazin și cumpără o 
pungă de cărbuni de grătar și câteva fripturi pe care măcelarul i 
le împachetă în gheaţă. Aranjă cumpărăturile pe bancheta din 
spate și merse până la blocul surorii ei care era o stradă mai jos. 

Ramon stătea la intrare în uniforma lui de portar, cu mâinile la 
spate, legănându-se pe călcâie. Văzând-o pe Adrienne, faţa i se 
lumină într-un zâmbet larg și-i ţinu ușa deschisă: 

— Hei! exclamă el, mă bucur să vă văd. Aţi venit pentru 
corespondenţă? 

Se agită puţin, încercând să scape de frigul care-i intrase în 
oase, bătu din picioare ca să se mai încălzească și spuse: 

— De asta și ca să fac puţină curăţenie. Ce face Jack? 

— Bine de tot! Și vreți să vă mai spun ceva? „Mi-am urmat 
chemarea”, cum a spus Nikki. 

— Așa a zis? 

— Da! Am avut o discuţie, chiar înainte... să se întâmple. Și 
am acceptat rolul. 

— Ce rol? 

— Din filmul lui Scorsese. Sunt „Portarul nr. 2 - Ramon Castro 
de Vega”. Ce ziceţi de asta? 

— Uau! 

— Și acum mă bate gândul să fac niște cursuri de actorie la 
stat, știți? 

— De ce nu? 

— Mă rog... corespondenţa este pe masa din bucătărie. Eu am 
pus-o acolo pentru dumneavoastră. Aveţi nevoie de cheie? 

— Nu, îi spuse Adrienne. Am una. 

Ramon o conduse până la lift, apăsă butonul și-și atinse ușor 
cu degetele borul pălăriei. 

— O să-i spun lui Jack c-aţi întrebat de el! 


— Chiar te rog! spuse ea. 

Pe urmă ajunse sus și se îndreptă spre apartamentul lui Nikki, 
spunându-și: „Trebuie să fac ceva cu cenușa ei. Trebuie...” 

Când intră în apartament, o cuprinse un val de tristeţe, 
sentiment la care nu se aștepta deloc. Poate de vină era stresul 
acumulat în ultima vreme sau poate de vină era locuința, cu 
plantele ei ofilite și cu aerul acela închis. Oricare ar fi fost cauza, 
se simţea ca și când ar fi lovit-o o mașină. Pentru a doua oară în 
dimineața aceea o podidiră lacrimile. leși pe balcon, stătu în 
frigul tăios și o plânse pe Nikki cu ochii pierduţi în depărtare, 
dincolo de fluviu, de zgârie-nori și de nefericirea ei. 

În câteva minute simţi că nu mai poate îndura gerul, reveni 
înăuntru și se puse pe treabă. Apartamentul era într-o stare 
deprimantă: dezordinea din el dovedea, într-un fel, lipsa ei de 
respect faţă de Nikki. Tot trebuia să facă odată curat și se gândi 
că ar fi mai bine să facă acum. Frigiderul era într-un hal fără de 
hal, duhnind a lapte acrit și niște resturi alterate de mâncare 
chinezească la cutie. Câteva portocale aveau din loc în loc coaja 
moale și mucegăită, iar niște cutii de iaurt erau parcă brodate 
pe margini cu iaurt uscat și întărit. Adună totul într-o pungă de 
gunoi verde și o aruncă la ghena de pe hol. Apoi merse prin 
fiecare cameră cu o soluţie de curăţat Fantastik și un sul de 
prosoape de hârtie și șterse mesele și etajerele de praf. După ce 
termină, își făcu curaj și intră în baie, pe care poliția o lăsase 
într-o mizerie de nedescris. Peste tot era pudră de luat 
amprente, pentru că, așa cum i se explicase, până ce moartea 
lui Nikki nu era catalogată drept sinucidere, locul accidentului 
trebuia considerat ca scena unei posibile crime. 

Plantele din apartament erau ofilite cu totul, dar Adrienne nu 
se simţi în stare să le care până la gunoi. Așa încât făcu lucrul 
care i se păru cel mai nimerit: le strânse într-un colț pe balcon, 
acolo măcar păreau aranjate. 

Nu-i mai rămânea de rezolvat decât problema armei. Se 
gândise foarte mult la asta. Dacă Nikki și-o cumpărase singură, 
atunci când și de unde o luase? Poate reușea să afle. Sigur avea 
un număr de serie sau ceva asemănător. Traversă dormitorul 
spre dulapul cu haine al surorii ei, îl deschise și se aplecă să 
caute valiza de culoare verde-deschis. 

Dar... nu mai era acolo. 


La început, crezu că uitase locul unde o găsise prima dată. 
Ridică marginea cuverturii de pe pat și se uită sub el, dar nu 
văzu decât... un strat de scame și praf și vreo două coperte de 
cărți. Se ridică, merse în hol și controlă dulapul de acolo, apoi 
trecu în living și se uită peste tot, chiar și sub canapele. Dar nu 
era de găsit. Valiza era mare, verde și nu se putea să n-o vezi... 
iar acum dispăruse. 

Sau mai bine zis: fusese furată. Oricât îi displăcea ei ideea de 
a vedea ce-i cu pușca, gândul că intrase cineva în apartamentul 
lui Nikki și o luase... o băgă în sperieți. Era aceeași situaţie ca 
atunci când din apartamentul lui Duran dispăruse corpul lui 
Bonilla. 

Totul părea primejdios și, în același timp, lipsit de substanţă, 
un fel de primă schiţă a unui proiect existenţial, una care era 
supusă în mod constant, dar invizibil unor schimbări. Ameţea 
gândindu-se la asta, de parcă mintea ei - /umea ei - era o scenă 
de montaj deschisă tuturor posibilităţilor. 

e 

Ramon îi aminti de corespondenţă (pe care ea o uitase sus) și 
apoi îi făcu semn cu mâna la plecare, după ce Adrienne reveni în 
hol. Se gândi să treacă pe la ea pe acasă, chiar și numai pentru 
a lua urna cu cenușă, dar hotărî că era prea periculos. Până la 
urmă, se întoarse în Bethany puţin după 18:00. 

Duran era bine dispus. Adrienne îi povesti cum făcuse ordine 
în apartamentul lui Nikki și cum dispăruse pușca, dar nu-i spuse 
nimic despre întâlnirea cu Slough. Îl trimise la supermarket să 
cumpere o salată la cutie și o sticlă de sos Paul Newman, apoi 
făcură fripturile afară, în spatele casei, pe un grătar Weber și 
deschise sticla de cabernet Glass Mountain pe care el o 
cumpărase de dimineaţă. 

El era într-o dispoziţie de zile mari, nerăbdător să afle 
răspunsurile pe care operaţia le va oferi în mod sigur. Și își mai 
dăduse seama de ceva: din câte își amintea, de câte ori ieșise 
din apartamentul lui, nu-i fusese bine, ceva nu fusese în regulă 
cu el. Îi povesti despre atacurile de panică pe care le avusese și 
despre senzația de agorafobie pe care o simţea uneori. 

— Acum a dispărut cu totul, spuse el. N-o mai am de câteva 
zile, de când am fost la Confort Inn. 

— Și cum îţi explici asta? întrebă ea. 

Duran clătina din cap: 


— Nu știu! Dar ai văzut toată aparatura aia din apartamentul 
vecin, nu? 

Ea aprobă din cap. 

— Ei, ce-ar fi dacă aparatele aveau... știu și eu... un anume 
efect asupra mea? întrebă el. 

Ea păru nedumerită: 

— Ce vrei să spui? 

Duran înălţă din umeri: 

— Nu sunt sigur. Știu doar că mă simt altfel. Mai bine. Mai 
mult, ca și cum aș fi din nou... eu însumi. 

Adrienne înclină din cap, gânditoare, dar nu se putu abţine: 

— Și atunci ai fi...? 

Duran zâmbi: 

— Oricine aș fi. 

e 

Adrienne era în pat când auzi un zgomot abia sesizabil. Dacă 
oceanul nu ar fi fost atât de calm și de liniștit, vuietul valurilor l- 
ar fi acoperit. Insă noaptea era liniștită, oceanul - inert, iar ea - 
agitată; cu o mie de gânduri în minte și pe jumătate trează. 

Sunetul pe care îl auzise, un scârțţâit metalic fin, dar clar, 
părea să fi venit dinspre podea. Și se alarmă. „E cineva sub 
pat”, își zise. Nu, era imposibil. Rămase neclintită pe întuneric, 
cu urechile ciulite și ajunse la concluzia că sunetul venea de 
undeva, de la distanţă. „E cineva la subsol.” 

După un minut sau două, care i se părură extrem de lungi, nu 
se mai auzi nimic. Și de acum începea deja să creadă că se 
înșelase, când deodată simţi că se află cineva lângă ușa camerei 
ei. N-ar fi putut să spună cum își dăduse seama de asta. Nu 
auzise nimic. Nu se aprinsese vreo lumină. Era pur și simplu... o 
senzaţie. 

Și atunci se deschise ușa. Adrienne își ţinu ochii închiși, dar 
simțea cum cealaltă persoană o privește. „Duran? El trebuie să 
fie. Și totuși, parcă n-ar fi fost el. Abia am luat cina cu el și 
indiferent câte s-ar fi putut spune despre el, nu pare deloc stilul 
lui. E altcineva. Dar cine?” 

Se scurse ceva timp, deși nu putea ști exact cât; un minut sau 
poate cinci. | se păru că mai aude un zgomot venind nu dinspre 
ușă, ci tot de la subsol. Oare avea halucinaţii? Poate că da, 
poate că nu. Mă rog... O lua razna dacă mai stătea așa 


nemișcată, și totuși... Era singurul ei atu, faptul că era trează și 
nu se bănuia asta. 

La un moment dat își miji o secundă ochii, clipind ca într-o 
secvenţă de somn hipnotic. Privirea aceasta fugară îi dezvălui 
un fascicul de lumină între ușă și toc și umărul cuiva, luminat 
din spate. Apoi ușa se închise încet cu un sunet ca o șoaptă 
parcă și lumina se stinse. 

Și asta a fost tot. 

Auzea oceanul, sunetul înfundat și neîntrerupt al valurilor. 
Auzea până și zumzetul îndepărtat al circulaţiei de pe A-1 Street 
la câteva blocuri distanţă. Încercă să mai perceapă zgomot de 
pași prin casă sau sunete de la subsol, precum și ușa de la 
intrare închizându-se. Insă nu se mai auzea nimic; doar fondul 
sonor constant al oceanului și al traficului rutier. Parcă ar fi fost 
într-o încăpere. 

Se ridică în picioare și alergă la fereastră. Depărtă cu un 
deget rândurile flexibile ale jaluzelelor și privi printre ele afară, 
spre sunetul pe care îl auzise. 

Venea dinspre bloc. Zgomot de pași pe aleea cu pietriș. 
Sunetul unei portiere trântite. Și un motor care prindea viaţă. Își 
miji ochii și zări la lumina umedă a lunii o strălucire de metal 
atunci când o mașină trecu în viteză spre colţul aleii și dispăru 
din raza ei vizuală. 

— Ai auzit ceva? 

Tresărind, se întoarse ca un titirez și-l văzu pe Duran stând în 
cadrul ușii. Era desculț și părea somnoros, deși era încă 
îmbrăcat cu haine de stradă. 

— A fost cineva aici, spuse ea. 

— In casă? 

— La subsol, spuse ea. Și apoi în casă. Cred că a venit după 
calculator. 

Duran dădu afirmativ din cap: 

— Ei? 

— Ce? 

— L-a luat? 

„Ce se întâmpla cu el?” 

— Nu știu. O să mă uit! 

Apoi Duran îi aruncă un zâmbet ciudat cu subiînţeles - „Oh, 
pentru numele lui Dumnezeu, gândi ea, sunt în lenjerie intimă” - 


și merse în living. Adrienne își trase pe ea o pereche de blugi și 
un pulover când îl auzi pe Duran strigând: 

— E tot la locul lui pe masă! 

Veni și ea în living și văzu că încăperea era așa cum o lăsase. 
La prima vedere nimic nu se mișcase și nu fusese atins. Merse la 
fereastră și văzu că mașina era în același loc de parcare unde o 
lăsase. 

— Poate că mi s-a părut, spuse ea. 

— Nu cred, îi zise el. Și eu am auzit ceva. 

— Am crezut că a fost la subsol, dar... acum nu mai sunt 
sigură. 

Se uitară din nou prin toate camerele, dar niciun obiect nu 
părea deranjat sau chiar mișcat de la locul lui. In sfârșit, Duran 
se încălţă și își luă o haină pe el. leșiră împreună afară și ocoliră 
casa până ajunseră în dreptul ușilor de metal de la intrarea în 
pivniță. 

— Am putea s-aruncăm o privire, spuse el și ridică una din uși. 

— Asta a fost zgomotul! șopti ea când ușile se deschiseră cu 
un scârţâit discret. Asta m-a trezit! 

— Hmm! făcu el. 

Adrienne îl urmă, coborând treptele în întuneric. La capătul 
lor, Duran întinse mâna, căutând firul cu întrerupătorul care 
atârna din tavan și făcu câţiva pași în față. Găsindu-l, aprinse 
lumina și se uită în jur. 

Arăta mai mult a pivniţă decât a cameră de subsol, cu un 
tavan înclinat care se întindea pe sub toată veranda și care-i 
dădea un aspect sinistru. Scaune de campanie din pânză de cort 
și cu picioare tubulare de aluminiu erau strânse și adunate 
grămadă lângă unul dintre pereţi. Frânghii și alte câteva unelte 
de grădinărit, împreună cu o serie de veste de salvamar și 
jucării de plajă erau agăţate pe un alt perete. 

— Nu văd nimic, spuse ea. 

— Nici eu. 

Merseră pe lângă instalaţia de gaze și boiler. Tavanul era atât 
de jos, că Duran trebui să-și îndoaie genunchii și să se aplece, 
simțind cum i se prind pânze de păianjen în păr. Uitându-se spre 
unul din cotloanele camerei, Duran își ridică puţin capul și 
întinse o mână spre umărul ei. 

— Ce este? întrebă ea. 

— Simţi miros de gaz? 


— Am nasul cam înfundat, răspunse ea. De la praful din 
apartamentul lui Nikki. 

Duran mârâi: 

— Cred că simt miros de gaz, spuse el. Și după câteva 
secunde. Chiar e gaz! 

— Hai să sunăm la agenţia imobiliară, sugeră ea, întorcându- 
se spre ușă. Cu instalaţia de gaze nu-i de glumit. Ar trebui s-o 
repare. 

lritată, Adrienne trase scurt de firul electric și începu să urce 
scările. 

— Hei! strigă Duran. Așteaptă-mă! Nu văd nimic. 

Ea se scuză cu un chicotit: 

— Credeam că ești chiar în urma mea. 

Se răsuci pe călcâie și-și roti braţul prin aer sperând că va 
prinde firul. Era curios cât de lunecos era acesta. 

Apoi îl găsi și-l smunci din nou. 

Duran rămase pe loc uitându-se strâmb și gânditor spre ea ca 
și când îi venea să strănute. 

— Stai puţin, spuse el, cu o voce joasă, dar pe un ton urgent. 
Stinge-o! 

— Poftim? 

— Stinge-o imediat! 

Adrienne trase din nou de fir, de data asta păstrându-l între 
degete. 

— E ciudat, spuse Duran, vocea sunându-i puternic în 
întuneric. E ceva, ca... o lumină... în colț. Aprinde iarăși lumina! 

Adrienne se conformă și se apropie de colţul unde stătea el. 
Duran se ghemui aplecându-se spre colț. 

Ochii ei îi urmăriră privirea și atunci văzu ceea ce zărise și el: 
o candelă, licărind în întuneric. 

Niciunul nu mai știa ce să zică. Priveau uimiţi candela aprinsă 
și la un moment dat, flacăra păru să se mărească, alungindu-se 
ca o coloană albăstruie, arzând cu un foc sclipitor. Duran o 
înșfăcă de braţ și o împinse înspre ieșire. Brutalitatea strânsorii 
lui o sperie și o clipă își aminti de noaptea anterioară când o 
prinsese de încheietură și se luptase cu ea pentru folia de 
plastic. Însă acum era chiar mai violent, trăgând-o spre ușă. 

— Hei, spuse ea, așteaptă o secundă! 

Tălpile ei căutau un punct de sprijin, mai mult sau mai puţin 
sărind peste treptele de ciment, lovindu-și gleznele și fluierele 


picioarelor de margini. leșiră la suprafaţă și el o grăbi în același 
mod, târând-o practic spre aleea de lângă ocean, mișcându-se 
atât de repede, încât ea abia atingea pământul. 

De-abia atunci se auzi sunetul - o bufnitură în cascade care 
explodă într-un bumm! urmat de o scădere de presiune care o 
făcu pe Adrienne să-și simtă urechile înfundate. Apoi în urma lor 
se ridică un nor de fum și foc, rostogolindu-se în afară. De-acum 
alerga singură, simțind în spate cum crește temperatura aerului. 
Abia când ajunseră la plajă li se păru destul de sigur să se 
oprească. Întorcându-și capetele văzură o coloană de foc 
ridicându-se prin acoperișul casei. 

— Dar... de unde-ai știut? întrebă ea. 

— Ai văzut lumina... flacăra... aprinzându-se mai tare, nu? 

Ea dădu din cap afirmativ. 

— Propanul este mai greu decât aerul, așa că rămâne la 
nivelul solului și pur și simplu se acumulează. Au așezat candela 
în spaţiul acela puţin mai ridicat de nivelul solului, dar în colțul 
îngust al încăperii, așa încât în momentul când gazul a ajuns la 
flacără, se acumulase deja foarte mult. Ai observat că s-a stins 
flacăra; asta pentru că nu mai rămăsese deloc oxigen. Era 
numai gaz. Am avut noroc. 

Duran își îndreptă din nou atenţia spre casă. Acum se auzeau 
alte sunete, pocnete ascuţite pentru că ferestrele explodau și 
scrâșnete de metal făcându-se bucăţi din cauza căldurii. Din 
când în când, o nouă bufnitură le spunea că focul descoperise 
un nou teritoriu și deci nou combustibil. Apoi auziră o sirenă 
stridentă tânguindu-se, anunțând sosirea pompierilor. 

Adrienne începu să tremure, din cauza frigului sau a șocului, 
nu putea fi sigură. „Au încercat să ne omoare, gândi ea. Au dat 
drumul la gaze și au oprit generatorul de rezervă. Sau cam așa 
ceva.” O altă coloană de scântei izbucni în aer. Apoi au aprins o 
candelă, de parc-ar fi fost o slujbă religioasă. Asta am auzit eu 
atunci, își spuse ea, zgomotul din pivniţă. Și pe urmă au 
verificat, s-au asigurat că sunt acolo.” 

— Au încercat să ne omoare, spuse ea pe un ton domol, cu 
fața îmbujorată de la foc. 

Duran încuviinţă din cap. 

O cuprinse cu braţul de mijloc și împreună se îndreptară 
înapoi spre casă. Tot mai multe sirene și alarme se auzeau 


acum, apropiindu-se. Deodată Duran se opri încordat și își duse 
mâna la șold, după care zâmbi liniștit: 

— Cheile mașinii! spuse el. E 

Pe măsură ce se apropiau, creștea căldura. In spaţiile dintre 
case văzură prima mașină de pompieri trecând în viteză cu 
sirenele urlând și girofarul rotindu-se. Pe cer scânteiau luminile 
de alarmă: galben, roșu, galben, roșu. Trecură pe lângă un 
bărbat îmbrăcat cu pantaloni de pijama și geacă de fâș care își 
ținea brațul ocrotitor în jurul unei femei îmbrăcate cu un halat 
de baie și papuci de casă pufoși. Amândoi se uitau la casă când 
Adrienne și Duran îi depășiră. 

— Parcă-i o torţă, spuse bărbatul cu o voce șoptită. 

Apoi o parte din acoperiș se prăbuși căzând în casă cu un 
zgomot înfundat și iscând alte vâlvătăi de foc și scântei. 

Duran deschise ușa mașinii și aprinse lumina înăuntru. 
Adrienne auzi încuietorile portierelor dezactivate însă continuă 
să privească scheletul casei, cu pereţii înnegriţi și cu flăcări 
dansând în jurul lor. Pe de o parte a străzii temperatura aerului 
era de 40° C - 50° C, iar pe cealaltă: 15°- 16° C. 

Duran coborî din mașină și ocoli, mergând în dreptul ușii ei, să 
i-o deschidă, călcând anevoie pe pietrișul din jur. Când atinse 
mânerul portierei, înjură și-și retrase mâna imediat. 

— Urcă pe la volan, îi spuse el. Portiera asta e încinsă ca un 
cuptor. 

După ce porniră mașina și se îndepărtă, Adrienne se întoarse 
spre el și spuse: 

— Cred că secţia de poliţie e undeva după turnul de apă. 

— Nu mergem acolo, zise el. 

Adrienne se uită la el ca și cum ar fi fost un nebun (lucru care, 
desigur, era deocamdată doar o chestie teoretică). 

— Trebuie, insistă ea. Nu putem să tot fugim așa! 

— E mai bine să nu ne ducem acolo, spuse el, luând-o spre 
șoseaua care ducea spre ieșirea din oraș. 

— De ce? 

— Pentru că e mai bine să fim „morți”. 

Adrienne se răsuci la loc și-i privi imaginea reflectată în 
parbriz: 

— Ce vrei să spui? întrebă ea. 

— E mai bine să se creadă că ne-au omorât! O să rămânem 
mai mult în viaţă în felul ăsta. 


e Capitolul 29 « 

— N-o să meargă, afirmă ea. 

— Ce n-o să meargă? 

— Să ne prefacem c-am fi morţi. 

Duran aranjă oglinda retrovizoare ca să-i scadă strălucirea 
răsăritului reflectată în ea. 

— De ce nu? 

— Pentru că mașina a dispărut, ceea ce le va spune că nu 
eram în casă. lar ziarele vor anunţa că nu a murit nimeni în 
accident. 

Duran ridică din umeri: 

— Măcar mai câștigăm o zi. 

După vreo doi, trei kilometri, Adrienne întoarse din nou capul 
spre Duran și spuse: 

— Atunci hai să mergem la Washington! 

— De ce? 

— Pentru că avem timp și pentru că vreau să trec pe acasă. 
Să-mi iau niște lucruri. 

Duran o privi, sceptic. 

— Parcă spuneai că avem o zi răgaz, zise ea. 

— Da, dar... dacă mă înșel? În primul rând, nici nu știu cum de 
ne-au găsit aici. 

— Eu știu, răspunse Adrienne. 

Duran se uită la ea curios: 

— Ştii? Cum? 

— Tu le-ai spus. 

— Ce-am făcut? Cui i-am spus? 

— Tu le-ai spus unde suntem, spuse ea. Erai pe net on-line... 
pe un fel de cameră de chat, probabil. 

Duran îi aruncă o privire să vadă dacă glumește. Dar nu era 
deloc aşa. Era chiar foarte serioasă. 

— Despre ce vorbeşti? întrebă el. 

— Alaltăieri noaptea. Când m-ai speriat îngrozitor. 

— Eu? 

— Ai intrat pe un fel de site aiurit, cu tot felul de imagini care 
se derulau rapid și pe urmă... a apărut o chestie care semăna cu 
mesajele instantanee de pe AOL. 

— Poftim?! 

— Dacă-ți spun! 

— Şi... ce scria? 


Adrienne înălţă din umeri: 

— Nu știu: „Bună dimineața!” sau cam așa ceva. 

— Atât? 

Ea scutură din cap: 

— Nu! Scria: „Bună, Jeffrey!” Apoi te-a întrebat unde te afli și 
tu ai scris ceva. 

— Ce-am scris? 

— Nu știu! N-a apărut pe ecran. Dar au întrebat și tu le-ai 
răspuns. Probabil le-ai dat codul zonal și coordonatele parcării. 

— Hai, fii serioasă! 

— Sunt serioasă! insistă ea. 

— De ce nu m-ai oprit? 

— Am încercat! Și a fost... nu știu cum. Parcă nu mai erai tu. 
Nu-ţi amintești? 

Duran clătină din cap, gândind: „Nu s-a întâmplat, altfel mi-aș 
aminti. Pentru că memoria mea de scurtă durată funcţionează 
bine. Așa a spus Shaw. Ceea ce înseamnă că Adrienne minte 
sau... eu am dublă personalitate. Ca Jekyll și Hyde. 
Dumnezeule!” 

Unul din indicatoarele de la bord scoase un bip de alarmă și 
Duran se uită la cel pentru benzină. 

— Trebuie să oprim, zise el. 

În apropiere de Bridgeville găsiră o benzinărie Gas'N Stuff 
însă acolo nu i se acceptă Mastercardul lui Duran. Încercând să-i 
ceară ajutorul lui Adrienne, aceasta îl privi albă la faţă și spuse: 

— Poșeta mea era în casă! N-am niciun chior! 

Duran telefonă la numărul de pe spatele cărţii lui de credit, 
tastă numărul contului și optă pentru varianta de mesagerie 
vocală care-l putea informa despre „creditul disponibil” al 
cardului său. În schimb, auzi un robot care-l anunţă că „acest 
cont a fost blocat” și că va fi pus în legătură mai departe pe 
telefon cu un reprezentant de la „Serviciul Clienţi”. El așteptă pe 
fir și i se spuse că băncii i se reclamase furtul cardului respectiv. 

— O să vă eliberam unul nou peste două sau trei zile 
lucrătoare. E pe drum, cum s-ar zice! 

Lui Duran nu-i veni să creadă. i 

— Ascultați-mă, spuse el. Am cardul la mine chiar acum. | ţin 
în mână. Nu am anunţat că mi-ar fi fost furat. 

— Cineva a făcut-o! 

— Întrebaţi-mă numele de domnişoară al mamei. 


— Asta nu este ceva... 

— Aveţi niște date de validare, da? Întrebaţi-mă! 

— Îmi pare rău, domnule Duran, dar în momentul când un 
card este declarat furat, se emite unul nou. 

— Fiţi atent! Am în jur de... Se uită în portofel: Doi dolari la 
mine. Sunt în afara orașului. Am rămas fără benzină. Nu se 
poate în vreun fel să... 

— Nu! 

— Poftim? 

— Îmi pare rău, dar nu putem face nimic. Va trebui să 
așteptați să-l primiţi pe cel nou. 

Duran reveni la mașină, băgă benzină doar de 2 dolari și 28 
de cenți și-i explică lui Adrienne ce se întâmplase. 

— Banca a încurcat lucrurile, spuse el. 

Adrienne făcu din cap că nu: 

— Nu prea cred! Așa se procedează când cineva declară că i-a 
fost furat cârdul. 

— Da, dar... 

— Mă întreb cine i-o fi anunţat?... 

După ton, Adrienne insinua că îl bănuia chiar pe el. Și poate 
că într-adevăr el sunase. 

e 

Reușiră să iasă de pe Beltway când din bord se auzi un al 
doilea bip și se aprinse și beculeţul semnalizând că benzina era 
pe terminate. Adrienne îl îndrumă să treacă de Capitol și s-o ia 
în sus pe 16th Street. Aveau mai puţin de doi kilometri până la 
locuinţa ei, dar mașina începu să se poticnească și motorul se 
opri brusc. Ajutaţi de doi tineri hispanici care stăteau în staţia de 
autobuz, împinseră Dodge-ul într-o zonă retrasă la marginea 
Parcului Meridian Hill. 

— Ce-a păţit mașina ta, frate? Ai izbit-o de ceva și dup-aia ai 
trecut cu ea prin foc? 

Portbagajul fusese avariat în coliziunea din parcarea de la 
Confort Inn și arăta rău, iar Adrienne era deja îngrijorată. Ştia că 
avarierea unei mașini închiriate ridica multe probleme. Nu-i 
plăcea să mintă, dar îi spusese lui Duran să nu cumva să 
declare că el condusese, pentru că ar fi încurcat lucrurile și mai 
rău. 


Adrienne se alătură tinerilor și lui Duran. Bărbaţii se uitau 
acum în părţile laterale și înclinau din cap preocupaţi de cum 
arătau acestea, zgâriate și cu vopseaua sărită în multe locuri. 

— Fir-ar să fie! murmură Duran. 

— Ai nevoie de o recondiţionare, prietene! Tânărul începu să 
se caute prin buzunare: Hai să-ţi dau cartea mea de vizită. |ţi 
ofer un preţ bun. 

— Este închiriată, gemu Adrienne. 

— Pe bune? întrebă unul din tineri, clătind din cap. Mamă! O 
să te jupoaie! 

Tinerii atinseră ușor portiera lovită și dădură din cap în semn 
de regret. 

Adrienne scrise un bilet și-l fixă pe parbriz sub unul din 
ștergătoare. Făcu un pas în spate, apoi reveni și-l aranjă din 
nou, spunând: 

— Oricum, o să-mi dea amendă. 

Tinerii hispanici pufniră în râs: 

— O să vă nenorocească. 

e 

Duran se strădui din răsputeri să țină pasul cu Adrienne care 
se îndrepta spre apartamentul ei. Temându-se că vor fi 
amendaţi sau, mai rău, că mașina le va fi ridicată, ea aproape 
alerga. Așa că în vreo douăsprezece minute parcurseră distanța. 

Domnișoara Spears le deschise cu o expresie ușor alarmată și 
cu un şort de plastic legat de mijloc: 

— Adrienne! Pe unde-ai fost? întrebă ea. 

— Mi-am pierdut cheia. Pot să trec la mine prin spălătorie? 

— Desigur, replică proprietara, aruncându-i o privire plină de 
speranţă lui Duran. 

— Oh, îmi cer scuze! Jeff, dumneaei este domnișoara Spears! 

— Doriţi un ceai? întrebă ea. 

— Nu, mulțumesc, zise Duran. 

— Ne grăbim, se confesă Adrienne, înaintând spre holul care 
ducea la o ușă în dreptul căreia se afla un rând de trepte spre 
subsol. 

Adrienne mergea prima și amândoi trecură printr-o mică 
magazie înainte de a ajunge la apartamentul ei. Deschise ușa și 
se opri atât de brusc, încât Duran aproape se împiedică de ea. 

— Dumnezeule! 


Uitase în ce hal arăta. Camera era o mare de lucruri de-ale ei, 
împrăștiate peste tot: cărți, casete video, perne de canapea, 
haine și CD-uri, pantofi, pături, prosoape, vaze. Și pe deasupra 
lor, ca niște pete mari albe, sute de coli aruncate. 

Murmurând ceva ca pentru sine, își croi drum printr-o 
grămadă de vase împrăștiate, oale și tigăi, spre ușa din partea 
opusă a camerei. La început, aceasta părea înțepenită, dar 
Adrienne o forță cu umărul și se strecură dincolo de ea, în 
vreme ce Duran rămase pe loc, uitându-se prin cameră, curios 
să descopere lumea lui Adrienne. 

Aceasta, în ciuda dezordinii, avea mult mai multă substanţă 
decât a lui. Văzu câteva postere cu imagini romantice înfățișând 
lucruri vechi și locuri îndepărtate (Biarritz și Orient Expres) și o 
serie de coperte lucioase ale unor reviste cu Tin Tin, înrămate. 
Se aplecă și ridică o carte și descoperi cu surprindere că era un 
ghid Lonely Planet pentru Sri Lanka. Mai ridică una: Expeditie în 
Turcia. Și o a treia: Mauritius, Reunion și Seychelles. 

— Călătorești mult? întreba el. 

— Nu, replică ea, ieșind din cealaltă cameră. Nu plec 
niciodată nicăieri. 

Duran se gândi un timp la afirmaţia ei și, când Adrienne 
încercă să înainteze cu greutate prin dezordinea din living, o 
întrebă: 

— De ce nu? 

— N-am bani! răspunse ea și se opri. Vezi vreo cutie 
muzicală? 

Duran privi în jur și negă. 

— Dar tu? întrebă ea. 

— Ce-i cu mine? replică Duran. 

— Călătorești? Ai fost în multe locuri? 

El se gândi și zise: 

— Da. Cred că da. 

— Unde? 

Duran ridică din umeri: 

— Nu știu. 

Adrienne traversă camera spre un mic birou și, lângă acesta, 
întinse mâna după o cutie de lemn incrustată cu un desen, care 
era căzută pe jos. Când o deschise, aceasta începu să cânte 
Plaisir d Amour și Adrienne scoase din ea doua cărți de credit și 
un pașaport. 


— Voilà! 

— Plecăm undeva? întrebă el. 

— E singurul act de identitate pe care-l am, spuse ea. Toate 
celelalte au ars. 

Adrienne aruncă o privire prin cameră. Se gândise că ar fi 
putut face ordine în câteva ore, dar era de-a dreptul imposibil. 
Dezordinea era copleșitoare. l-ar fi luat o săptămână. Insă se 
liniști singură, spunându-și în sinea ei că vor avea destul timp 
pentru asta după ce se vor încheia toate, pentru că oricum 
atunci nu va mai avea serviciu. Smulse câteva haine de stradă 
din mormanele de pe jos și-și recuperă peria de păr Mason 
Pearson din baie. 

Apoi îl conduse pe Duran spre ușa din spate, evitând-o astfel 
pe domnișoara Spears. leșiră împreună pe aleea interioară spre 
Mount Pleasant Avenue, unde se opriră să cumpere patru litri de 
benzină de la Motores Sabrosa și, când se întoarseră la Dodge, 
găsiră un bilet roz prins sub ștergătoarele de parbriz. 

— Altă sută de dolari! ţipă Adrienne. E cumplit! 

Bătuse din picior nervoasă, ceea ce-l făcu pe Duran să râdă, 
lucru care o enervă și mai tare. Urcând în mașină, Adrienne 
continuă să protesteze: 

— Ce înseamnă când singurul lucru care pare să meargă în 
orașul ăsta de rahat sunt amenzile la parcare? 

Duran clătină din cap: 

— După câte văd eu, înseamnă, probabil, sfârșitul civilizaţiei. 

e 

Operația era programată pentru ora 8 a.m. a doua zi, așa că 
Duran își petrecu noaptea la Columbia Presbyterian Hospital, 
lăsând-o pe Adrienne să-l aştepte la Hotelul Mayflower. 

Ajuns în camera de gardă de la neurochirurgie, Duran fu luat 
în primire de o asistentă care făcea internări și care-i dădu 
pijamale de spital și un halat. | se legă o curelușă de plastic la 
mână și fu dus într-o cameră semiizolată, de la capătul 
culoarului. Asistente grăbite veneau și plecau, luându-i datele 
semnelor vitale la intervale de o oră, în timp ce colegul lui de 
cameră (un bărbat conectat la foarte multe perfuzii și aparate) 
zăcea în stare de comă, cu ochii în gol. 

Spre seară, Shaw trecu pe la el, împreună cu neurochirurgul 
Nick Allalin, un tip cu o înfățișare de iepure, cu un nas roz, dinţi 
alungiţi și voce piţigăiată. 


Shaw le făcu celor doi cunoștință și Duran observă că mâinile 
lui Allalin erau incredibil de albe, de parcă le-ar fi ţinut într-o 
cutie atunci când nu le folosea. Avea degete lungi și puternice, 
de pianist, imaculate și cu o manichiură perfectă. Mâini de 
designer. 

| se explică din nou în ce consta procedura: 

— Doctorul Shaw îţi va face o mică incizie în gingia de sus, 
chiar sub nas. Apoi va intra prin fosele nazale și va ajunge în 
capăt la cavitatea sfenoidă. Din acel moment, el devine doar un 
observator. Eu voi sta pe un scaun special, spuse Allalin, lângă 
masă, controlând cu piciorul un microscop chirurgical, în așa fel 
încât să pot urmări de aproape ce fac cu mâinile pe un monitor. 
Obiectul este prins în hipotalamus și o să-l scoatem. 

— Cât va dura? întrebă Duran. 

— Treizeci sau patruzeci de minute. Pentru moment, se opri și 
apoi continuă: în cea mai mare parte a timpului vei sta în 
picioare, cu capul lăsat pe spate și semiconștient. 

Duran se albi, însă Shaw îi zâmbi încurajator: 

— N-ai să simţi nimic, îl asigură psihiatrul. Puțin disconfort a 
doua zi, dar cam atât. 

— Mai voiam să te întreb un lucru, zise Allalin. În legătură cu 
operaţia anterioară. Ce ne poţi spune despre asta? 

— Nu cred că înţeleg despre ce vorbiţi, replică Duran. 

Neurochirurgul se încruntă: 

— Nu e prima ta operaţie de acest fel, îi spuse el. Ai cicatricea 
exact acolo, sub buză. Aplecându-se, îl prinse pe Duran de buza 
de sus și o ridică puţin ca să-i arate lui Shaw. Când Shaw 
confirmă, îi dădu drumul. 

Duran făcu o mișcare cu buzele, după care zise: 

— Cred că mi-aș aminti dacă aș fi suferit o operaţie pe creier. 

Shaw îl aprobă din cap: 

— Bineînţeles că ţi-ai aminti, doar dacă n-ai avea cumva 
amnezie... 

— Insă se pare că am. 

— Așa este. 

Shaw îi înmână un nou formular de acord ca să-l semneze, 
după care plecă cu Allalin chiar în momentul când Adrienne 
sună să întrebe cum merg lucrurile. 

Convorbirea nu dură prea mult. Valiumul care i se 
administrase își făcu repede efectul, aproape de la primul alo! Și 


totuși, vreo zece-douăzeci de minute după ce închise, Duran se 
mai gândea că i se păruse c-auzise ceva în glasul ei, ceva care 
suna ușor a îngrijorare, grijă faţă de el. Putea oare să fi fost 
asta? 

„Nee!” 

e 

Dimineaţă, la 8 a.m. fix, un asistent îl duse într-un scaun cu 
rotile pe hol până la sala de operaţii, unde fu intubat și i se 
făcură câteva injecții care-l lăsară într-o stare de amorțeală și 
nepăsare totală. Zece minute mai târziu, începea operaţia care 
decurgea, din câte își putea el da seama, exact așa cum i-o 
descrisese Allalin. 

În majoritatea timpului, își ţinu ochii închiși, ascultând 
dezinteresat vocile chirurgilor care sunau ca de sub apă, precum 
și simfonia ritmată a diferitelor aparate. Nu simţea nimic, dar 
sesiza mișcările celor din jurul lui și schimbarea luminii atunci 
când Allalin se apropia de el sau se îndepărta. 

Auzea clinchetele și dangătele instrumentelor ridicate sau 
așezate pe tăvile de metal. Din când în când, cuvintele lor parcă 
se transformau în silabe fără sens pe care nu le înțelegea. 

La un moment dat, Shaw păru să spună: 

— Radashavy la semafor. 

lar Allalin îi răspunse: 

— Nici mie nu-mi place dirapsianul. 

O dată sau de două ori deschise ochii și atunci becurile 
strălucitoare din sală îi intrară direct în ochi și-l orbiră. Era 
aproape fascinant felul în care luminile toate pulsau în același 
ritm cu simfonia camuflată a aparatelor. 

Și pe urmă, auzi foarte clar cum Allalin anunţă: 

— Gata! 

Cineva oftă profund. 

După care îl auzi pe Shaw spunând: 

— lisuse! Ce naiba este chestia asta? 

e 

Treptat, începu să deslușească vag chipul doctorului Allalin, 
care se descompunea printre fâșiile de lumină și apoi se 
recompunea. Duran observa că gura i se mișca într-un mod 
exagerat, dar era ca și când sunetului îi lua mult timp până să 
se audă. 

— Ef 


Exact ca litera din alfabet. Duran era tentat să-și continue 


exerciţiul: „gi, hî, i”. Însă gura îi era prea uscată. Apoi realiză 
ceea ce-i spunea doctorul: Jeff. 
— Ce? 


Parc-ar fi avut gura plină cu pastă de dinţi. 

— Cel puţin silabisește! spuse Allalin, părând liniștit. 

Se aplecă peste faţa lui Duran din nou, înfățișarea lui 
iepurească apărându-i ușor mărită, din cauza apropierii. 

— Spune-mi, Jeff! Care este numele tău de familie? 

Duran se gândi. Își amintea că este în spital și că trecuse 
printr-o operaţie care trebuie să se fi încheiat și se simţea bine. 
Nu era nici orb, nici mort, nici legumă. ` 

— Jeff? vocea era răbdătoare și pițigăiată. Spune-mi! Iți 
amintești care e numele tău de familie? 

Duran dădu din cap afirmativ. 

— Care este numele tău de familie, Jeff? 

— D'run. 

Deodată, Adrienne veni lângă el și spuse: 

— Hei, tipule... 

Duran simţi că-l ia de mână și că o strânge într-a ei. 

Doctorul Shaw spuse: 

— Îţi rămân dator, Nick! Ai făcut treabă bună! 

Duran rămase întins cum era, cu Adrienne ţinându-l de mână, 
ascultând vorbăria doctorilor. 

Allalin spuse: 

— Ţine-mă la curent! Sunt foarte interesat să aflu ce vor 
spune cei de la Analiza Materialelor. 

— Fii sigur de asta! replică Shaw. 

Duran încercă să se miște, ca să se ridice în șezut, dar tot ce 
era în acel moment în câmpul lui vizual se clătină și se retrase 
spre colţul stâng al ochilor. Închise ochii și se prinse de 
marginile patului. 

— Hei, spuse Shaw. la-o ușor! Tocmai ai fost operat pe creier 
azi-dimineaţă. 

Duran căută pe pipăite mâna lui Adrienne și, când o găsi, o 
cuprinse cu toată palma. 

— Ce era? întrebă el. 

— Vrei să spui: ce aveai în cap? 

— Da. 

— O să mai dureze puţin, replică Shaw. 


— Cum adică? 

— Adică este la analize, îi spuse Adrienne. A fost dată la 
laborator pentru examinare. 

— Examinare? întrebă Duran. 

— Hai să-ţi spun eu ce am crezut că găsisem, propuse Shaw. 

— Okay! 

— Credeam că este o copcă chirurgicală, ceva de genul ăsta. 
Mai ales după ce am văzut că mai avuseseși o operație 
asemănătoare înainte. Și dacă nu era asta, bănuiam că ar putea 
fi un fragment de glonț sau un rest de la un accident de mașină. 
Ceva ce nu s-a observat la intervenţia anterioară. 

— Și? întrebă Duran. 

— Este... altceva, spuse Adrienne. 

Duran se uită întâi la Adrienne și apoi la doctor: 

— Ce anume? întrebă el. 

Shaw își strânse buzele: 

— Nu știm. Pentru că Duran era pe punctul de a protesta, 
Shaw îl opri: Știm doar că nu a ajuns acolo printr-un accident. 

Duran se încruntă, urmărindu-l cu ochii pe Shaw care se 
îndrepta spre fereastră. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Adică este un implant. 

— Poftim?! Pentru ce? 

Încă o dată Duran se strădui să se ridice în capul oaselor, dar 
nu reuși. 

— Ah! Ei, asta-i întrebarea! Când Nick l-a scos, am crezut că 
este o bucată de sticlă, pentru că așa arăta. Apoi am pus-o la 
Microscop... 

— Și? 

— E altceva, spuse Shaw. Are un fel de sârmuliţe în ea. Este 
un fel de micro-dispozitiv. 

Duran gemu. 

— Am trimis-o la Laboratorul Materialelor Aplicate, îi spuse 
Shaw. Au un departament biomedical. 

— Vreţi să-mi spuneţi că aţi extras ceva din capul meu și 
habar n-aveţi ce este? 

Shaw zâmbi: 

— Nu, nu asta vreau să spun. Știu ce este: este un implant 
intracerebral. Întrebarea e: ce face? Pentru moment, cel puţin, 
scopul lui este necunoscut. 


— Când spuneţi „necunoscut”, întrebă Adrienne, la ce vă 
referiți? Care ar fi posibilităţile? 

— Sincer? replică Shaw. În afară de câteva experienţe 
preliminare pe animale în cazuri de Parkinson, singurele 
implanturi de care știu eu sunt cele folosite pentru a controla 
crize - crizele grave. 

— Și asta credeţi și în cazul meu? întrebă Duran. 

— Dimpotrivă! N-am observat absolut nimic care să-mi indice 
acest lucru. 

Tăcură câteva minute, apoi Duran întrebă: 

— Cât durează până primesc un răspuns? 

— Trei sau patru zile, replică Shaw. 

— O să pot să merg până atunci? 

Shaw pufni în râs: 

— O să fii externat până atunci. 

— Glumiţi! spuse Adrienne. 

Psihiatrul încuviinţă: 

— Deloc! 

— Păi, asta e o veste bună, spuse Duran. 

— Nu-mi mulţumiţi mie, mulţumiţii întregii echipe de doctori și 
asistente, zâmbi Shaw. Și, între timp, sunt foarte curios să aflu 
dacă... acel obiect... avea legătură cu amnezia ta. Dată fiind 
poziția lui, este foarte posibil. Ochii îi sticliră: Evident, sper să 
începi să-ţi amintești destul de multe lucruri! O să avem câteva 
ședințe. Dacă te simţi în stare, poate chiar de mâine. 

e 

După operaţie, Duran își dădu seama că avea un entuziasm 
pe care nu-l putea exprima în cuvinte. Se simțea cumva mai 
ușor, ca și când ar fi intrat într-un câmp gravitațional a cărui 
forță magnetică scădea în intensitate. 

In prima zi dormi douăsprezece ore, încercă să se uite la 
televizor, dar nu prea avu chef și se culcă la loc. Adrienne îl 
sună de la Mayflower ca să întrebe cum se simţea și să-i spună 
că găsise o parcare ieftină, departe, undeva pe partea de vest, 
la „doar cincisprezece blocuri distanţă de hotel”. 

A doua zi de dimineaţă, unul dintre medicii rezidenți ai 
spitalului îl supuse unui lanț de teste și chestionare, menite să 
măsoare diverse aspecte ale funcţiei neuronale: vedere, pipăit, 
gust, miros. Se calculă procentul său de amintiri și se stabili rata 
eficienţei deprinderilor sale motorii și a memoriei secvențiale. 


Apoi făcu Testul Bender Gestalt, iar după ce-l termină, doctorul 
îi sugeră să se plimbe pe hol. 

— Nu alergaţi, glumi el, luaţi-o ușor! Dacă ameţiţi, așezaţi-vă! 
Dacă nu... mergeţi în continuare, vă face bine. 

După prânz, Shaw veni la spital pentru „un pic de activitate 
regresivă” și ca să vadă cum se simte. 

Duran îi spuse că se simţea ca și când i s-ar fi luat o greutate 
de pe umeri, dar că era dezamăgit că nu-i revenise încă 
memoria. 

— Nu merge așa, îi spuse Shaw. Chiar și cu ceva „primar”, 
cum ar fi cazurile de orbire, de exemplu, după ce revine 
capacitatea de a recepta stimulul, durează uneori un timp până 
când pacientul își recapătă respectivul simţ, astfel încât acesta 
să poată trimite din nou informaţii către creier. Cu cineva care a 
fost orb din naștere și i se redă vederea, există posibilitatea ca 
pentru prima dată în viață după operaţie să se izbească de 
pereţi. De ce? Pentru că era obișnuit să fie orb. Găsise un mod 
de a se descurca în situația dată. Deci, dacă i se ia orbirea, nu-i 
rămâne decât o nebuloasă de lumini și culori care nu înseamnă 
nimic pentru el. Ce vreau să vă spun este că durează până ce 
un om reînvaţă cum să proceseze unele informaţii. In cazul tău, 
deși nu am identificat trauma, este clar că ţi-ai creat un mod de 
a te descurca în viaţă, substituind identitatea lui „Jeffrey Duran” 
cu a ta. Pentru că nu am încercat să deranjăm acest filtru 
special de percepţie, e de la sine înţeles că se va menţine până 
ce va fi complet slăbit. 

— Și cum se va întâmpla asta? 

— Păi, vom face câteva ședințe de hipnoză, voi încerca să te 
induc în regresie cu imagini dirijate și vom vedea ce obţinem. 
Știm câteva lucruri despre tine. Adrienne ne-a spus că-ţi place 
șahul și... am reţinut și că Insulele Caraibe înseamnă ceva 
pentru tine și... se pare că știi să navighezi cu o barcă. 

Duran zâmbi: 

— Am o idee, sugeră el. Ce-ar fi să închiriem un vaporaș și să 
jucăm câteva partide de șah în timp ce ne îndreptăm spre 
Jamaica? 

Shaw pufni în râs: 

— Nu mă duce în ispită! 


Două ore mai târziu, Shaw stătea rezemat de spătarul 
scaunului său într-una din camerele de consultaţii de la capătul 
culoarului. Locul era curat și plăcut, nici nu arăta a spital, cu 
lumini multe, postere de la muzeu și mobilă capitonată așezată 
în jurul unei măsuţe de metal. 

Psihiatrul, relaxat, se așeză picior peste picior, cu glezna pe 
genunchi și-l privi pe Duran în ochi: 

— Știm că ești dezamăgit, spuse el, dar cred că am progresat. 

— Cum? Amintindu-mi că știu să navighez? Asta știam și 
înainte. 

Shaw își roti capul într-o parte: 

— Ba nu-i adevărat! Nu în felul acesta. Nu-ţi aminteai că ai 
participat la o regată. Nu ţineai minte că ai fost în cursă. Ceea 
ce înseamnă că erai un navigator competitiv, la un moment dat. 
Probabil - dată fiind vârsta ta - cam pe vremea când erai 
student. Asta ne dă ceva cu care să lucrăm. 

Duran se încruntă. 

— Cum ar fi? 

— Este foarte probabil să fi locuit aproape de apă, cândva. 
Sau ai făcut parte, poate, la școală, dintr-o echipă de navigatori. 

— Poate, spuse Duran. Și din nou poate că... 

— Dă-ţi o șansă, spuse Shaw. In cele mai multe cazuri de 
amnezie, amintirile nici măcar nu apar toate odată. Revin pe 
bucăți și, în cele mai multe cazuri, destul de încet. E ceva des 
întâlnit ca amintirea unei traume, cum ar fi un accident de 
mașină sau orice altceva care a putut cauza amnezia și care 
crezi tu că ar fi o amintire pe care, cu siguranţă, ar fi trebuit s-o 
ţii minte, să fie ultimul lucru pe care ţi-l amintești. Asta dacă 
ajungi să ţi-l mai amintești vreodată. 

— Uneori nu mai revine? 

— Deseori se întâmplă așa. Acea amintire deosebită, tocmai 
pentru că are puţine legături cu restul amintirilor și nu poate 
reveni pe segmente împreună cu alte lucruri, se pierde definitiv. 

— Chiar așa? 

— Așa că nu te descuraja. Adevărul este că suferi de o stare 
disociativă extremă, cum nu mi-a mai fost dat să întâlnesc. Ca 
să-i faci față te-ai „reinventat”. Acum trebuie să te aducem 
înapoi la cine ești tu în realitate. Și te vei confrunta cu o serie de 
traume pe care le-ai reprimat. Nu va fi ușor, te previn de pe- 
acum. 


— Ce vreți să spuneți? întrebă Duran. 

— Întâmpin foarte multă rezistenţă, rezistenţă puternică din 
partea ta. Chiar și în transă, te îndepărtezi constant de orice ar 
putea să te lege de adevăratul tău trecut. Atunci rezistenţa ta 
este profundă. 

— De ce fac asta? 

Shaw zâmbi cu ochii lui blânzi, încercând să-l liniștească: 

— Ţi s-a întâmplat ceva! Ceva ce mintea ta nu poate să 
accepte. Poate că a fost un accident pe mare și ţi s-a înecat 
cineva drag. Poate că te-ai simţit răspunzător. Poate că a; fost 
răspunzător. Psihiatrul se opri: E doar o posibilitate, adăugă el. 
Cine știe? Se opri pentru a doua oară: O să mai încercăm ceva și 
mâine. 

După cină, Duran se plimbă o vreme pe holuri și vorbi la 
telefon cu Adrienne. Apoi se apucă să răsfoiască un număr din 
Sail pe care Shaw i-l lăsase. Era ciudat! Frumuseţea 
ambarcaţiilor cu pânze era o încântare pentru el, dar, din când 
în când, ochii îi cădeau pe ceva din fundal, un petec de peisaj 
sau imaginea ascunsă a cuiva - și era ca și când soarele aluneca 
după un nor. Atunci punea stăpânire pe el un sentiment 
deprimant de anxietate și... 

Aruncă revista și deschise televizorul. 

e 

Înviorată de dușul făcut după o lungă alergare prin parc, 
Adrienne se șterse cu prosopul și își puse lenjeria intimă. Apoi 
îmbrăcă o fustă și un pulover și-și făcu o cană de cafea în 
bucătăria improvizată lângă ușă. Așezându-se la biroul din fața 
geamului, privi pe fereastră și observă un șantier în construcţie 
care i se păru mai mult adânc decât lat. În cele din urmă, își 
savură cafeaua cu înghiţituri mici și începu să sorteze 
corespondența surorii ei. 

Aproape că uitase de ea. Prinsă cu un elastic gros, zăcuse zile 
întregi pe bancheta din spate a mașinii. Acum sosise vremea să 
se uite prin ea. 

Primul plic pe care-l deschise era de la bancă. Conţinea 
fotocopii în miniatură ale declaraţiilor și cecurilor bancare ale lui 
Nikki, însă acestea erau mult mai puţin interesante decât se 
așteptase ea. Nikki trăia cu vreo 4 500 de dolari pe lună, uneori 
cu vreo cinci sute de dolari în plus sau în minus. Din când în 
când, la fiecare câteva luni, se făcea o nouă depunere, tot prin 


transfer telegrafic: de exemplu, 3 000 în septembrie și aproape 
8 000 în februarie. Evidenţa bancară nu dezvăluia și sursa 
banilor, ceea ce o făcu pe Adrienne să noteze în carnețelul oferit 
de hotel: „Transfer... dolari de unde?” 

În cel mai bun caz, părea un nesemnificativ mister, însă 
Adrienne cam bănuia sursa banilor: de pe urma înțelegerii 
semnate de Nikki cu familia Riedle. Bonilla îi pomenise de o 
bancă de pe o insuliță din Canalul Mânecii. De fapt, rămăsese 
stabilit ca el să-i trimită prin fax datele exacte ale băncii care 
alimenta contul lui Nikki din Statele Unite. Era posibil ca acel 
cont european să fie doar o formalitate sau chiar să conţină 
grosul banilor daţi de soţii Riedle. Indiferent de variantă, era un 
indiciu despre trecutul lui Nikki. Din păcate, Bonilla nu mai 
apucase să-și respecte promisiunea. Adrienne mai făcu o 
însemnare: „Investigaţii ale conturilor Riggs”. 

Cecurile erau destul de transparente. Chiria și dotările 
apartamentului se ridicau la suma de 2 000 de dolari. O altă 
parte consistentă acoperea onorariul lui Duran. Cu 47 de dolari 
pe lună plătea o firmă de cablu, alte câteva cecuri reprezentau 
plăţile către veterinar. Apoi la Visa și la Harlow (salonul de 
coafură al lui Nikki). 

Cam atât despre cecuri. 

Un alt plic era de la Banca Chevy Chase, care-i emisese un 
card lui Nikki. Curioasă, Adrienne trecu în revistă tranzacțiile, 
încercând să le înțeleagă, ceea ce nu era prea greu. Marvellous 
Market: 19,37 $. Safeway: 61, 53 $. America Online: 19,95 $. 
Amtrak: 189,60 $. Blockbuster... 

„Ce?” 

Însemnarea cu Amtrak nu făcea referire și la destinaţia plăţii, 
dar includea alte cheltuieli, evident ulterioare plecării: Hertz 
(Orlando), 653,69 $. La Resort din Longboat Key: 1 084,06 $. 
Tommy Bahama's Qt. Armand's Circle: 72,91 $. Moe's Stone 
Crab: 18,94 $. Se uită la date: 


„Restaurantul Counch House 8 Oct. 21,03 $. 
Ochelari de soare Sarasota 9 Oct. 226,05 $.” 


Toate tranzacţiile bancare făcute în Florida erau cam din 
aceeași perioadă, între 7 și 12 octombrie. Cu o săptămână 
înainte ca Nikki să moară. 


Acum se legau lucrurile. În aceeași perioadă, Nikki îl dusese 
pe Jacko la adăpostul pentru câini. Își aminti vag că Duran îi 
spusese că sora ei pierduse o ședință aproximativ cu o 
săptămână înainte de sinuciderea ei și că ultima oară când o 
văzuse era bronzată. Și nu numai atât, chiar ea spusese că 
fusese la plajă. Pe o plajă al cărei nume Nikki fie nu și-l amintea, 
fie nu dorise să i-l spună. 

Și iată care era acesta: Longboat Key. Care era pe unde? 

Adrienne era agitată, dar, în același timp, frustrată la gândul 
că laptop-ul lui Nikki se pierduse în incendiul căsuţei din 
Bethany Beach. Dacă ar fi avut un computer, ar fi putut să afle 
detalii despre acel loc și nu doar despre el, ci și despre La 
Resort. Poate că Hotelul Mayflower închiria laptop-uri, dar nu 
părea posibil. Sună la recepţie și primi scuze din partea 
recepţionerei care o îndrumă însă spre un Internet-Cafe cu 
numele de Kinko. Era la doar două blocuri distanţă. 

Un puști de colegiu care părea genul care-și pierde nopţile la 
calculator, îi luă cartea de credit și o conectă la AOL. Adrienne 
scrise „Longboat Key” și activă motorul de căutare Lycos, 
așteptând răspunsul. Câteva secunde mai târziu, avea pe ecran 
o poză făcută din avion a unei insule-barieră lungă de 16 
kilometri, de pe coasta Floridei. Apoi trecu pe o hartă și văzu că 
insula era cam la o oră de condus, la sud de Tampa și că făcea 
legătura cu Sarasota printr-un viaduct. 

Incepu să se întrebe: „Ce căutase Nikki acolo?” O fi avut oare 
vreun iubit? Poate, dar dacă așa era, ar fi putut totuși să-l 
menţioneze undeva. Și atunci, ce putea fi? Ce ar fi fost atât de 
important pentru ea, încât să-l ducă pe Jacko la adăpostul 
despre care Adrienne știa că Nikki avea o părere proastă, 
considerându-l o „închisoare pentru câini”. După care să ia 
trenul până la Florida. Și de ce-ar fi mers cu trenul? Doar nu-i 
era frică să zboare cu avionul. 

Bătu din picior și se gândi mai departe. 

„Oprah. Poate că s-a dus în Florida pentru a participa la 
emisiunea lui Oprah («Dracul m-a pus s-o fac!»). Însă, în cazul 
unei probe pentru emisiune, reprezentanţii lui Oprah ar fi 
cumpărat biletele și i-ar fi pus la dispoziţie bilete de avion. ȘI 
apoi, Oprah era în Chicago, nu? 

Atunci? 


Adevărul era că pe Nikki un singur lucru o interesase tot anul, 
doar subiectul abuzului sexual satanic. Numai despre asta 
vorbea. Atunci... poate avusese loc vreo conferinţă. O adunare a 
«Ssupravieţuitorilor».” 

Hotări să încerce pe Nexis, amintindu-și contul și parola de la 
firma Slough and Hawley. Când îi apăru ecranul de căutare, 
tastă cuvintele „Longboat Key” și „satanic” și limită căutarea 
doar la anul trecut. Computerul preluă informaţia și nu reveni cu 
niciun fel de informaţie. Nicio poveste, așa că ea schimbă 
cuvintele de căutare, înlocuind „satanic” cu „recuperat și 
amintire”. i 

De data aceasta, i se dădu o listă de șase documente. Insă 
cinci dintre acestea erau variații ale unei poveşti despre o 
conferință pe tema ecologiei marine. Conferința avusese loc la 
Holiday Inn în Longboat Key în week-end-ul 9-10 octombrie. La 
acea conferință se pare că se discutase foarte mult despre cât 
de bine își „reveniseră” morsele după împuţinarea lor exagerată 
cauzată de poluarea excesivă și cum „amintirea” evenimentului 
era încă vie în mintea biologilor marini. Articolul rămas era 
despre mașini furate și povestea cum departamentul din 
Longboat Key le recuperase cu ajutorul unor „plăcuțe de 
memorie”. 

Încercă o nouă căutare, de data aceasta ștergând cuvintele 
„amintire și recuperat”. Poate că, dacă ar fi aflat ce se 
întâmplase în Longboat Key de pe 7 până pe 12 octombrie, ar fi 
putut începe de acolo cercetările. Ar fi umplut spaţiile goale. 

Noua căutare îi obținu 98 de articole. Verifică pasajele din 
KWIK care indicau titlul, numele ziarului în care apăruseră și 
data, precum și semnătura autorului. Majoritatea erau inutile, 
anunţuri de festivaluri ale vinului, vernisaje, turnee de tenis și 
meciuri de golf. Dar unul din articole era diferit faţă de celelalte 
și aproape că-i stătu inima în loc când îi citi titlurile: 


„Crimă în staţiune. Poliţia este stupefiată.” 

„Crima din scaunul cu rotile îi șochează pe turiști.” 

„Victima lunetistului era un rezident vechi și bine 
cunoscut al stațiunii.” 


Acum știa de ce sora ei luase trenul. Poţi transporta o pușcă 
în tren, bine împachetată... Selectă textul articolului publicat pe 
11 octombrie într-un ziar din Tampa: 


„Un vechi rezident al staţiunii, Calvin F. Crane a fost 
împușcat mortal ieri seară în timp ce stătea în scaunul 
cu rotile pe pontonul din La Resort, privind apusul. 

Potrivit declaraţiilor poliţiei, Crane, în vârstă de 82 de 
ani, a fost omorât cu o pușcă de calibru mare și care, 
după cât se pare, avea amortizor. Impușcătura i-a lezat 
coloana vertebrală și se crede că s-a tras dintr-una din 
clădirile înalte cu vedere la plajă. 

Crane a fost declarat decedat în momentul 
transportării sale la spitalul Sisters of Mercy Memorial. 

Surse apropiate organelor de cercetare descriu crima 
ca fiind năucitoare. «Bărbatul era bolnav de cancer în 
ultima fază, relatează acestea. Doctorii îi mai dăduseră 
maximum un an de trăit.» 

Asistentul medical al lui Crane, jamaicanul Leviticus 
Benn, a fost interogat de poliţie și eliberat.” 


Adrienne citi în continuare, scanând articolele cu atenţia 
axată pe cuvintele „lunetist” și „pușcă de calibru mare”. Ziarele 
povesteau că asistentul jamaican nu-și dăduse seama de starea 
pacientului său până în momentul când cineva ţipă și văzu 
sângele. 

— N-am auzit nimic, le spusese acesta polițiștilor. Și n-am 
văzut pe nimeni cu vreo pușcă. 

Se pare că, de fapt, nici altcineva nu văzuse sau auzise ceva, 
așa încât poliţia concluzionase că ucigașul folosise un 
„amortizor”. Adrienne își aminti de tubul negru, plat, din geanta 
de culoare verde de sub patul surorii ei. 

Un fapt care complica ancheta era că îngrijitorul apucase să-l 
ducă pe Crane cu căruciorul de pe plajă până aproape de 
piscină și de-abia când ajunsese acolo sesizase că acesta fusese 
împușcat. În concluzie, victima fusese mutată și era greu să se 
poată stabili cu exactitate locul în care se aflase în momentul 
împușcării, ceea ce făcea imposibilă reconstituirea corectă a 
traiectoriei glonţului. De aceea nu se putea decât ghici direcția 
din care trăsese lunetistul. 


Adrienne derulă articolele despre crimă, căutând o continuare 
a poveștii, sperând din tot sufletul să descopere că se rezolvase 
cazul. Dar, desigur, nu era așa. La două săptămâni de la crimă, 
poliţia nu avea încă motivul, nici suspecți sau martori și nici 
arma. Erau pur și simplu năuciţi. 

Și la fel era și ea. Îi era clar că sora ei fusese implicată, poate 
chiar responsabilă de crimă, dar... de ce? 

Se lăsă pe spătarul scaunului de plastic care i se dăduse, privi 
în sus spre luminile de neon și se întinse. Nu era poliţist. Nu știa 
cum să înceapă anchetarea unei crime. Dar știa că, de obicei, 
cele mai multe investigaţii porneau la fel de bine cu anchetarea 
victimei, și nu cu a infractorului. Mai mult chiar, în acest caz, 
avea un avantaj deosebit față de poliţie: avea idee cine era 
criminalul. 

Dar cine era victima? Cine era bătrânul acela în realitate? Nu 
știa cu siguranță decât că sora ei călătorise mai bine de o mie 
de kilometri ca să-l ucidă și că, după toate declaraţiile, acesta 
era un bătrân aflat pe moarte, cu o slăbiciune pentru apusurile 
de soare. Cum îl descria titlul articolului? „Vechi rezident bine 
cunoscut”... 

Sau... nu. Nu suna așa, parcă. 

Reveni la primul articol și văzu dintr-o privire că titlul conţinea 
o virgulă. „Victima lunetistului era un rezident vechi, bine 
cunoscut”. Cu alte cuvinte era și bine cunoscut, și vechi 
rezident. Nu doar un tip în vârstă pe care-l știa toată lumea. 

„Okay”, gândi ea revenind la calculator. Prin ce anume bine 
cunoscut? Și de ce era faimos? 


e Capitolul 30 e 

Shaw și Duran stăteau faţă în faţă în cantina personalului din 
Columbia Presbyterian Hospital, ignorând zgomotul tăvilor și 
tacâmurilor din jurul lor, precum și inepuizabilul du-te-vino al 
doctorilor și asistentelor. Pereţii erau decoraţi cu zeci de curcani 
decupaţi din carton. Era Ziua Recunoștinței. 

Chipul lui Shaw trăda o mare nedumerire, în timp ce-l privea 
pe Duran pe deasupra unui castron cu supă de tăieţei Pritikin. In 
cele din urmă, doctorul îţi încrucișă braţele pe piept și îi spuse: 

— Nu știu cum să procedez. Se opri o clipă: Ceea ce observ 
este o tendinţă progresivă, mai degrabă decât regresivă, spre 
disociere. 

— Chiar așa? întrebă Duran. 

Imediat după operație, simţise că debordează de energie - de 
parcă până atunci văzuse lumea prin ochelari fumurii și fusese 
în permanenţă sub efectul sedativelor. 

Acum senzaţia aceea dispăruse. Dar dacă entuziasmul și 
pofta de viaţă începeau să pălească, acuratețea percepției se 
menținea. Totul părea mai mare și mai strălucitor, culorile erau 
mai intense, sunetele - mai clare și mai distincte. 

Shaw își împreună degetele ca pentru rugăciune. Apoi se 
aplecă în faţă și îi șopti confidențial: 

— Aș vrea să încerc cu pentatol de sodiu. 

Duran păru mirat: 

— „Serul adevărului”? 

Shaw dădu din umeri: 

— O doză mică. Nu știu ce altceva aș putea să fac, deși am 
putea pur și simplu să... așteptăm. În momentul de faţă nu fac 
niciun progres. Ai intrat într-un blocaj. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Refuzi comunicarea. Ești ca o cutie neagră. De câte ori 
încerc să-ți explorez trecutul, mă izbesc de un zid. Și nu pot nici 
în ruptul capului să-mi dau seama de ce. 

— Și credeți că pentatolul de sodiu... 

— ... Ar putea fi de folos? Da, așa mă gândeam. 

Duran reflectă câteva momente: 

— De unde știți că tot ceea ce vedeţi este „rezistenţă” și nu o 
leziune organică? 


— Pentru că ne-am făcut bine temele, răspunse Shaw. Nu 
există nicio urmă de leziune cerebrală. Ne confruntăm cu o 
ostilitate patologică - asta e tot. 

— Ostilitate la ce? 

— La acceptarea identităţii proprii. 

Duran își sorbi supa și reflectă la spusele doctorului. Apoi se 
aplecă puţin în faţă și spuse: 

— Așadar, cu alte cuvinte, sugeraţi că sufăr de echivalentul 
psihiatric al unei boli cu autoimunitate. 

Shaw clipi, râzând: 

— Întocmai. Dar ăsta nu e singurul motiv de îngrijorare. Făcu 
o pauză: Devii depresiv. Înainte ca Duran să aibă timp să-l 
contrazică, psihiatrul se grăbi să-și continue ideea: Depresia, 
până la urmă, nu e ceva neobișnuit după o operaţie, dar în cazul 
tău, e mai profundă decât în mod obișnuit. 

Duran dădu din cap în semn de negație: 

— Nu mă simt deprimat. Dimpotrivă, mă simt atât de plin de 
viață! 

— Știu. Se vede pe fața ta. Dar apoi strălucirea asta dispare 
și... ezită. Îți pierzi buna- -dispoziţie. O să fiu cinstit cu tine, 
continuă Shaw. Mă îngrijorează că boala ta ar putea avea o 
evoluţie ciclică, cu tranziţie rapidă de la o extremă la alta. 

— Și dacă ar fi așa? se încruntă Duran. 

Shaw își trecu agitat mâna prin păr: 

— Ei, bine, am putea să ne oprim aici și să așteptăm 
rezultatele analizelor, dar... mă preocupă tratamentul tău pe 
termen lung. 

— De ce? întrebă Duran. 

— Păi, până acum n-am adus în discuţie mijloacele tale de 
trai, dar nu mai poţi să fii psihoterapeut - nu ai pregătirea 
necesară. 

— Din câte știm noi. 

Psihiatrul zâmbi: 

— Touché! „Din câte știm noi”, da! Dar atunci, ce o să faci? 
Ești independent din punct de vedere financiar? 

Duran reflectă: 

— Părinţii mei au avut o moarte subită. A existat o asigurare. 

— Când spui „părinţii tăi” - te referi la domnul și doamna 
Duran? 

— Presupun. 


— Mda, se încruntă Shaw. Dar trebuie totuși să ai niște bani. 
Doar nu trăiai de pe urma celor doi pacienţi pe care-i tratai. În 
cazul ăsta, onorariul tău trebuie să fi fost mai mare chiar decât 
al meu! 

Duran zâmbi vag în loc de răspuns: 

— Nu-mi aduc aminte să fi avut probleme cu banii. Aș putea 
să întreb la bancă, totuși. 

Shaw încuviință din cap și își drese glasul: 

— Da... mă rog, cu Adrienne cum stau lucrurile? 

Duran fu surprins de întrebare: 

— Cum adică? 

— E clar că sunteți atrași unul de celălalt. Mă întrebam dacă e 
ceva între voi. 

Duran se încruntă: 

— Ea e reclamanta. Eu sunt acuzatul. 

Shaw zâmbi: 

— Spunea că și-a retras plângerea. 

— Se poate. 

— Atunci... ce-ar fi să stai la ea o vreme? 

Acum fu rândul lui Duran să zâmbească: 

— Nu prea cred, îi răspunse. 

Shaw se arătă dezamăgit. 

— Avem niște probleme... nu cred că Adrienne v-a vorbit 
despre asta, dar... suntem într-o perioadă de tranziţie. 

— Ce fel de „tranziţie”? 

— Spre un viitor mai mult sau mai puţin previzibil. 

Shaw reflectă o vreme la cele aflate, apoi se scuză și se 
îndreptă spre autoservire. Revenind cu o cană de ceai proaspăt, 
se așeză și reluă discuţia: 

— Ce-ar fi să testăm serul adevărului chiar în după-amiaza 
asta? Mai bine - nu. E Ziua Recunoștinței. M-ar omori nevastă- 
mea, o să-l amânăm pentru mâine. Oricum, am niște înregistrări 
nautice... 

— Nişte ce? 

— Nişte înregistrări audio - „Freamătul mării”. Extrem de 
relaxante. Apa izbindu-se de barcă, frânghiile lovindu-se una de 
alta, pânzele fluturând în vânt, alarma de ceață, tot tacâmul. 
Numai că tu ai să fii în transă. Așa că ai putea să le consideri 
„meniu complet”. 


Shaw încerca să-l liniștească, dar ideea nu-l prea încânta pe 
Duran. „Frânghiile lovindu-se una de alta. Pânzele fluturând...” 

— De unde ai făcut rost de așa ceva? întrebă. 

— La ce te referi? 

— La sunetele astea. 

— New Age Audio. 63rd Street, intersecţia cu Lexington. 
Psihiatrul își lăsă capul pe o parte, sorbi din ceai și rânji: Nu-i 
așa că sunt plin de surprize? 

Până la urmă, imaginea care a declanșat amintirile a fost cea 
a sacourilor - ceea ce era destul de ciudat, pentru că pe mare 
nimeni nu purta sacouri. Așa cum promisese Shaw, Duran fu 
învăluit de sunetele marine, freamătul valurilor, vuietul apei. Cu 
ochii închiși și casetofonul mergând, se afla din nou în timpul 
competiţiilor, alături de prietenii lui, dirijând cârma, încetinind 
puţin, evaluând unghiul cel mai bun din care se puteau apropia 
de geamandură. Purtau cu toţii sacouri și totuși știa că nu se 
îmbrăcaseră niciodată așa pe mare. 

— Ce fel de sacouri vezi? întrebă Shaw. 

— Sacouri cu sigla echipei... nu din cele care se poartă în 
concurs, ci asemenea celor care se poartă înainte și după. Și 
prin campus. 

Incercaseră deja să vadă cum arăta campusul prin ochii lui 
Duran, să-l facă să descrie în mare organizarea spațiului, 
studenţii, clădirile, profesorii și apoi numele fiecărei clădiri, 
punctele de reper și statuile. Dar Duran continua să paralizeze 
toate aceste eforturi, forțându-l pe Shaw să se concentreze 
asupra detaliilor în aparenţă nesemnificative.  Însemne 
încrestate pe creioane și caiete, numerele diverselor sectoare, 
coduri poștale chiar, echipament sportiv... 

Și sacouri. 

— Ce culoare sunt? 

— Negru cu alb. 

— Negru cu alb... E ciudat. Eşti sigur? Poate îţi amintești, de 
fapt, o fotografie. Poate sunt albastru-închis. 

— Nu, sunt negre. Negre-tăciune. Cu litere albe. 

— Spune-mi ce scrie pe ele. _ 

Dar Duran era din ce în ce mai agitat. Incerca să-și schimbe 
poziţia, dar nu putea. Nu era o simplă metaforă să spui că 
aversiunea față de propriul trecut îl îngheţa. Chiar așa se și 
manifesta fobia lui. Se simțea îngheţat cu totul, rece și 


înţepenit, de parcă ar fi fost prins într-un cub de gheaţă și 
funcţiile vitale i-ar fi încetinit. Îi era frică să se miște, nu cumva 
să deschidă o poartă spre necunoscut. Dar de ce? O parte 
rațională a minţii încă îi evalua critic reacţiile și le dezaproba. 
Cum putea să-i fie frică să se gândească la sacouri? Ce putea să 
fie atât de înspăimântător la niște sacouri? 

— la-o încet, spuse Shaw. Concentrează-te asupra descrierii 
lor. Se încheie cu nasturi sau cu fermoar? Din ce fel de material 
sunt făcute? 

— Nu pot să mă gândesc. Nu mai e loc în mintea mea pentru 
așa ceva. 

Toate senzațiile lui se reduceau la presiune și la frig. Avea 
senzaţia teribilă că tot capul îi e presat de blocuri de gheață, iar 
înăuntru creierul i se cristalizează. 

— Ba da, poţi. Nasturi sau fermoar? 

Nimic. 

— Să așezăm sacoul undeva în camera ta, sugeră Shaw. 

Asta era mai ușor. Sacoul era acum în cuier, nu mai era 
îmbrăcat cu el. 

— Are fermoar, spuse. 

— Foarte bine! Mai are altceva pe piept? În afară de fermoar? 

— O broderie. 

— Ce culoare? 

— Albă. 

— Ce reprezintă broderia? Litere? Un cuvânt? Ezită: Numele 
tău? 

— E un urs, spuse Duran, surprinzându-se pe sine însuși, nu 
numai pe doctor. 

— Doar capul? Sau tot corpul? 

— E un urs, repetă Duran. 

— Un urs polar? 

Duran dădu din cap. Articularea cuvintelor părea să-i ia mult 
timp și necesita eforturi cumplite: 

— Un urs polar. 

— Un urs polar deci, spuse Shaw, aproape în șoaptă. Dar era 
un entuziasm efervescent în vorbele lui: Alb și negru. Un urs 
polar, repetă Shaw, de data asta cu glas tare - cu un ton care 
trăda un triumf evident, deși controlat, și care-l umplu pe Duran 
de groază. 


Sacoul avea imprimat pe piept un urs polar. Și pe spate, 
pentru că acum vedea clar, scria „Bowdoin Sailing”. Acestea 
erau sacourile pe care universitatea le oferea sportivilor: 
Bowdoin Sailing, Bowdoin Hockey, Bowdoin Soccer”. 

— Bowdoin, spuse Duran. Colegiul Bowdoin. 

— A, desigur, aprobă Shaw. Amiralul Peary. Urși polari. 

Acolo își făcuse studiile preuniversitare: la Bowdoin, nu la 
Brown. Și nu era de mirare că nu-l recunoscuse nimeni la 
petrecerea de la Sidwell, pentru că locul lui era în altă parte. 
Acum își aducea aminte. Mersese la școală în Bethel, la Gould 
Academy, unde mama lui fusese profesoară de engleză. 

Și apoi îi reveniră brusc în memorie fragmente consistente din 
propriul trecut, într-un ritm care-i făcea inima să stea în loc, ca 
și cum ar fi fost într-o călătorie lungă, iar motorul vasului s-ar fi 
oprit deodată. Intreaga viaţă îi trecu prin faţa ochilor într-un 
minut care păru să dureze ore întregi, iar el simţi că se cufundă 
în moarte. Pentru o clipă - acea clipă teribilă - crezu că suferă 
un atac de cord. Dar apoi motorul porni din nou și își dădu 
seama că nu avea nicio criză, era doar Lew McBride, întorcându- 
se în sine însuși după o îndelungată absenţă. Pentru moment, se 
simţi cuprins de o exaltare febrilă, până când în faţa ochilor i se 
formă o nouă imagine. O cameră cu pereţi galbeni, un fel de... 
abator, peste tot numai sânge și un gând nebunesc urlându-i în 
minte: „O, Doamne, i-am omorât pe toți!” 

Și apoi totul dispăru. Imaginea pieri la fel de repede cum 
apăruse. Deschise ochii și se afla din nou acolo unde fusese de 
la început, așezat într-un scaun confortabil faţă în față cu 
doctorul Shaw, cuprins de un amestec de bucurie și dezamăgire. 
„Mă bucur să aflu cine sunt! gândi el. Îmi pare rău că ăsta sunt 
eu.” 

Dezbătură îndelung problema. Acum, că McBride își amintise 
numele său adevărat, era uimit de cât de bine i se potrivea, își 
aducea aminte cum mama lui - mama lui adevărată, nu 
portretul înrămat din apartament - îl ridica în braţe și-i cânta; 
„Hello, tuuu! Hello, Lewww!” 

— Așteaptă un pic, comandă Shaw. Trebuie să întorc banda. 

| se spunea Lewis. | se spunea Lew. O vreme, i se spusese 
Mac și, după cum își aducea acum aminte, într-un semestru 


2o Sailing - navigație (engl.) (n.tr.). 
21 Soccer - fotbal (B.E.) (n.tr.). 


prietenii lui îl strigaseră Bridey. Dar „Jeff', numele la care 
răspunsese până acum o oră, îi era la fel de străin ca și Horaţiu 
sau Etienne. 

— In regulă, sunt gata, îl anunţă Shaw. Ai spus că tatăl tău a 
fost medaliat la Olimpiadă. S-a oprit acolo? Vreau să zic - eo 
realizare extraordinară, bineînţeles. Dar a mai concurat din nou? 

— Nu, doar atunci. A fost primul american după Bill Koch care 
a câștigat o medalie într-un concurs care a avut loc în Ţările 
Nordice. Dar avea 34 de ani când a cucerit argintul. După aceea, 
a lucrat mai ales ca instructor de schi. 

— Unde? 

— In Killington, o vreme. Sugarloaf. Stowe. l-ar fi fost mai la 
îndemână în Sundaz River, dar complexul nu exista pe vremea 
aceea. 

— Asta e în Maine? sugeră Shaw. 

— Da. Acolo locuiam, în Bethel. Oricum, pleca uneori pentru 
trei-patru luni, mai venea pe acasă la mijlocul săptămânii, când 
nu erau așa de multe solicitări. Mai târziu, când a devenit foarte 
popular schiatul pe teren plat, lucra la Bethel Inn - care e 
renumit pentru asta. 

— Erau fericiţi? 

— Cine? 

— Părinţii tăi. 

McBride nu știu ce să răspundă. În acel moment, se întreba de 
ce nu era el fericit, de ce, mai exact, era cuprins de o senzaţie 
de neliniște. În cele din urmă, ridică din umeri: 

— Nu prea aveam bani, spuse. Așa că exista problema asta. 
Mama  decupa cupoane promoţionale și vâna chilipiruri. 
Profesorii din școlile particulare nu sunt prea bine plătiţi, iar 
veniturile tatei erau... sporadice. Și nu sunt sigur că mama avea 
încredere în el cât era plecat. Era genul de om care vrea să-și 
trăiască viața din plin. Chiar în preajma Olimpiadei, mama n-a 
fost alături de el cum sunt soțiile în reportajele de la televizor. 

— Nu? De ce? 

— Renunţase la slujba de la calea ferată și mama nu fusese 
de acord. Era însărcinată cu mine. Și chiar după ce a format 
echipa, nu s-a pus problema ca ea să meargă la Sapporo. Ar fi 
costat prea mult. 

— Și după ce a câștigat? 


— Păi... n-a câștigat cursa și medalia n-a obținut-o la o sută 
de metri. A terminat al doilea în biatlonul de zece kilometri; așa 
că nu a câștigat mare lucru. Cred că mama îl considera un caz 
încheiat. Mi-aduc aminte că odată și-a scrântit glezna. Ceea ce 
nu era bine deloc, pentru că nu avea asigurare și nici nu putea 
munci. Așa că eram foarte strâmtoraţi. Parcă o văd pe mama 
stând în capul scărilor și aruncând facturile pe jos, pentru ca 
apoi să coboare și să le aleagă pe cele căzute cu faţa în sus, 
pentru că numai pe alea urma să le plătească. Lew se opri: Pot 
să beau un pic de apă? 

— Sigur, spuse Shaw, și se grăbi să-i aducă o sticlă din 
frigider. 

De fapt, lui McBride nu-i era sete. Încerca doar să câștige 
timp, pentru că simţea cum crește panica înăuntrul lui, își auzea 
tremurul din voce și cum își pierdea concentrarea și asta, în 
ciuda medicamentului pe care-l luase. 

— Mulţumesc, spuse, sorbind o gură. 

— Continuă, îl îndemnă psihiatrul. 

— Păi, unde rămăsesem? 

— Eraţi strâmtoraţi. 

— A, da, făcu McBride, eram strâmtoraţi, dar ea ar fi făcut 
totul pentru el, chiar și așa. S-au iubit, cred, până în clipa morţii. 

Shaw îl privi cu compasiune: 

— Nu mai trăiesc? 

McBride negă: 

— Nu. O semi-detașabilă a căzut peste ei. 

Psihiatrul rămase mut de uimire: 

— A căzut peste ei? 

— Pe drumul Cat-Mousam. Un vagon s-a desprins de rest, a 
sărit de pe șine și a aterizat pe autostradă. Exact peste mașina 
lor, un Volvo. S-a făcut praf. 

— Îmi pare rău. 

McBride dădu din umeri: 

— Asta a fost cu mult timp în urmă. 

— Cine a avut grijă de tine? Unchii și mătușile? 

— Nu, n-am avut. Dar mama avea o asigurare de viață. Eram 
încă la colegiu când s-a întâmplat. 

— Dar înainte de asta? Ai avut o copilărie fericită? 

— Nu știu. Cred că da. Bethel era un loc drăguţ. Aveam 
prieteni acolo. Și aveam și o slujbă. 


— Ce făceai? 

— Sortam marfa la IGA, aranjam popicele pe pista de bowling. 
Mai târziu, am lucrat ca instructor în taberele pentru copii. Sunt 
o grămadă în Maine. 

Pe măsură ce se apropia seara, Shaw comandă cafele și, mai 
târziu, pizza. Îl întrebă în câteva rânduri pe McBride dacă era 
prea obosit ca să continue, dar acesta se debarasase, în sfârșit, 
de lașitatea stranie care pusese stăpânire pe el atâta timp - 
acea delăsare care îl făcuse să piardă zile întregi în fața 
televizorului, în ciuda senzaţiei de panică pe care o trăia din 
când în când, se simţea vioi, dornic să-și aducă aminte cât mai 
multe lucruri. Efectul medicamentului trecuse și Shaw era 
nerăbdător să continue în același ritm. 

Au vorbit despre copilăria lui, despre viaţa la colegiu, despre 
Bowdoin și Stanford, unde își dăduse doctoratul în Psihologie. 

— Mă interesa foarte mult cercetarea, explică el. 

— Deci, n-ai practicat psihiatria în spital. Cum făcea „Jeffrey 
Duran”, de pildă. 

— Nu, n-am avut niciun pacient, n-am tratat pe nimeni. Poate 
că, până la urmă, aș fi făcut și asta, dar... am primit o bursă 
pentru câţiva ani buni. 

— Ce fel de bursă? întrebă Shaw. 

— De la Institutul de Studii Globale. 

McBride se foi neliniștit pe scaun. Tuși, apoi se așeză picior 
peste picior. 

— Dă-mi detalii despre institutul ăsta. 

— E o fundaţie care oferă burse de cercetare în diverse 
domenii. 

— Așadar, bursa acoperă mai mult decât o simplă taxă de 
școlarizare. 

— Da, într-adevăr. Îţi dau o sumă de bani lunar și decontează 
cheltuielile de deplasare. Sunt destul de generoși și, în plus, 
beneficiezi de foarte multă publicitate. 

Shaw se încruntă: 

— Ce fel de publicitate? 

Duran se gândi o vreme, apoi îi arătă printr-un gest că se dă 
bătut. 

— Îmi pare rău... cred că nu mă simt prea în largul meu. 
Adică, încerc să-mi aduc aminte cât timp am fost „dus”. 

Shaw clătină din cap: 


— Da, așa se întâmplă când începi să te poticnești. Așa că nu 
încerca să-ţi dai seama cu precizie unde se sfârșește „Jeff 
Duran” și unde începe Lew McBride. Pur și simplu... mâna lui 
descrise un cerc în aer... mergi înainte. Vorbeai de bursă. 

McBride încuviinţă: 

— Ei, bine, așa funcţiona sistemul: scriam un fel de scrisoare, 
mai degrabă un raport lunar, și institutul trimitea c6pii câtorva 
publicaţii. Ideea era că puteau să reproducă materialul gratuit, 
atâta timp cât se recunoștea validitatea datelor furnizate. Alte 
c6pii ajungeau la cercetătorii interesaţi de acest subiect și la o 
listă întreagă de persoane influente din America și din 
străinătate. 

— Sună foarte bine. Cum poţi solicita o astfel de bursă? 

— Nu poți! Selecția se face pe bază de recomandare, de 
obicei, din partea unui profesor sau a unui bursier mai vechi, 
ceva de genul ăsta. Oricum, după asta te invită la masă de 
câteva ori și te întreabă ce ai face dacă ai avea timpul și 
fondurile necesare ca să faci ceea ce-ţi place. După o vreme, 
dacă ai un dram de minte, te hotărăști asupra unui proiect de 
cercetare. Ei îţi dau câteva sugestii, propun unele îmbunătățiri și 
următoarea etapă constă într-o grămadă de teste. 

— Ce fel de teste? 

— Cum mi-aţi dat și dumneavoastră: MMPI, Myers-Briggs... M- 
au ţinut o zi întreagă din câte mi-aduc aminte. 

Shaw se strâmbă: 

— Ei, na? De ce aveau nevoie de teste de genul ăsta? 

— Și eu i-am întrebat același lucru. Și au zis că voiau să-și dea 
seama dacă aveam capacitatea să lucrez de unul singur - nu 
prea aveau niciun control asupra bursierilor, odată acceptați. 
Practic, te bat frumos pe spate și te trimit pe teren. Și cred că 
voiau să se asigure că cei selectaţi se pot adapta cu ușurință 
într-o altă ţară - era un lucru foarte important. 

— Ce anume? 

— Să faci cercetare în străinătate. 

— Care era domeniul tău de cercetare? întrebă Shaw. Ce ai 
ales? 

McBride zâmbi, oarecum încurcat: 

— Titlul era „Terapia animistă și Lumea a treia”. 

Shaw arcui sprâncenele: 

— Interesant! 


— Îmi propuneam să studiez aspectele psihologice și 
terapeutice ale credințelor religioase din zonele respective. 
Ceea ce însemna o mare varietate de subiecte, de la ritualul 
saunei în colibele indiene până la inducerea stării de transă și 
de la efectul eclipselor până la diferitele scopuri în care anumite 
culturi foloseau ciupercile halucinogene. 

— Și ţi-ai îndeplinit planul? 

— Da. Am început în emisfera și... vocea lui McBride se stinse. 

— Şi ce? 

Brusc se simţea ca și cum de pereţii stomacului i s-ar fi izbit o 
pasăre, zburând înnebunită în cerc. 

— Îmi pare rău, se scuză. Îmi pierd concentrarea. 

Lui Shaw i se adânci cuta dintre sprâncene: 

— Așadar, ce-ai făcut? 

— Am făcut multă cercetare de teren prin America Latină și în 
Caraibe. Am scris despre o grămadă de lucruri: vindecarea prin 
credinţă, Santeria. Într-un articol scrisesem despre un fel de 
maraton epuizant văzut ca mod de autoflagelare și meditaţie. 
Două dintre studii au fost republicate în ziarul 7imes. 

— Despre ce era vorba în ele? 

— Unul se referea la acea latură spirituală a jocurilor pe 
calculator, căutarea absolutului, știți ce vreau să spun. Celălalt 
se referea la întrecerile în grup pentru demonstrarea rezistenţei 
la băutură și rolul lor în ameliorarea simptomelor depresive 
temporale. 

— Și chiar funcţiona metoda? 

McBride râse: 

— M-am dus la Yukon în februarie și m-am îmbătat cu inuiţii. 

— Și? 

— Și nu mi-a mai păsat de vremea de afară. 

Shaw chicoti: 

— Ai zis ceva de Caraibe? 

— Da. Am fost și în Haiti o bucată de vreme. Am studiat rolul 
ritmului și al tempoului în sugestia posthipnotică. 

— Pare fascinant. 

— Chiar era, să știți, confirmă McBride. Bătu un ritm pe masă 
cu degetele: „Papa-nap pa-ap!” Cinci mișcări. Și o secvenţă așa 
de scurtă ca asta putea produce efectul scontat. 

— Chiar așa? Poate n-ar trebui să mă mir, totuși. Memoria 
auditivă tinde să fie secvenţială, așa că o dată ce inițiezi o 


succesiune de sunete, mintea tinde să completeze secvenţa. ȘI, 
pe unde ai mai fost? 

— Trebuia să merg în Jamaica. 

Shaw așteptă ca McBride să continue. Cum el tăcea, psihiatrul 
rupse tăcerea: 

— ȘI...? 

Deodată, Duran nu mai putu vorbi. | se pusese un nod dureros 
în gât care avea de-a face cu zborul de întoarcere de la Port-Au- 
Prince spre San Francisco, când își adusese acasă toate 
înregistrările, fotografiile și însemnările. Acest zbor îl costase 
foarte mult, dar apartamentul lui era prielnic scrisului și, mult 
mai important, îi oferea ocazia să fie lângă Judy și Josh. Puteau 
să fie o familie, chiar dacă numai pentru câteva zile pe lună. 

Vestea că Judy era însărcinată picase ca un trăsnet după ce 
aflase că a obţinut bursa și căzuseră de acord că nu putea să 
rateze șansa asta, se vor descurca cum vor putea. El urma să 
încerce să vină acasă de câte ori va fi posibil. Asta era situaţia. 

Și chiar așa au și făcut. În lunile dinaintea nașterii lui Josh, 
Judy venea din când în când să petreacă măcar câteva zile cu el, 
de câte ori putea să-și ia liber. Era grafician de profesie. Dar 
după ce s-a născut Josh, nu a mai fost posibil pentru că... pe de 
o parte nu-și puteau permite și, în plus, chiar dacă ar fi avut 
bani, în locurile în care se stabilea el nu avea ce căuta un copil. 

— Lew? 

Doctorul Shaw se aplecă în faţă; de îngrijorare, fruntea îi era 
brăzdată de riduri. 

McBride auzea un elicopter afară și sirena unei mașini care se 
apropia pe stradă, șuierând. Razele de soare pătrundeau prin 
jaluzelele venețiene, formând dâre de lumină pe covorul persan, 
roșu ca sângele. 

„Nu avea ce căuta un copil...” 

— Lew? 

Avea senzaţia că alternanţa de lumini și umbre de pe covor se 
proiectase direct în mintea lui. Și că șuierul sirenei se 
transformase în plânsul disperat al unui bebeluș. 

„Un copil!” 

Auzea vocea lui Shaw, dar era foarte slabă, difuză, de parcă 
ar fi străbătut o distanţă imensă sau straturi peste straturi de 
material izolant. 

— Jeff? Ce se întâmplă cu tine? Ți-e rău? 


Nu răspunse. Era în camera cu pereţi galbeni. Camera 
copilului. Abatorul. Avea în mână bâta de baseball, cu însemnele 
campionului din echipa Louisville, pe care Judy o ţinea în raftul 
pentru umbrele de după ușă. Simțea cum lovește osul până ce 
plesnește, apoi cum se afundă în carnea moale a copilului și 
apoi a lui Judy. Sângele ţâșnea în toate părţile, înceţoșându-i 
privirea. Aluneca în balta de sânge, legănându-se și clătinându- 
se, până când din Joshua și Judy nu mai rămase decât o masă 
diformă. 


e Capitolul 31 e 

Pentru a afla cine era Calvin Crane a fost de ajuns să se urce 
într-un taxi și să oprească în fața Bibliotecii Publice din New 
York. Trecând la intrare pe lângă leii magnifici sculptați în piatră, 
Adrienne urcă spre sala de lectură de la etajul al treilea, unde, 
printre dicţionare și alte cărți de referinţă, găsi un număr 
îndelung răsfoit din Who's Who. Luând volumul vișiniu, se așeză 
la o masă de mahon alături de un bărbat în vârstă, cu freza ca o 
claie de păr, și căută pagina dedicată lui Crane. O găsi și începu 
să citească: 


„Crane, Calvin Fletcher 

Filantrop, director de fundaţie n. 23 iunie, 1917, 
Patchogue, N.Y; Yale (1938); Facultatea de Drept, 
Harvard (1941); avocat, Donovan, Leisure (New York) 
(1942, 1945); Biroul de Operații Strategice (BOS), 
Londra, Basel, maior, (1942-1945), Biroul Central de 
Informaţii (BCI - Washington, DC), (1946-1947); 
diplomat, Ministerul Afacerilor Externe (Zurich) (1947- 
1949); secretar-casier, Institutul pentru Studii Globale 
(ISG), (1949-1963) (Zurich); președinte și casier, ISG 
(1964-1989); președinte onorific, ISG, 1989; Legiunea 
de Onoare, 1989; membru al Consiliului Afacerilor 
Externe, Asociaţia Bilderburger. Cluburi: Yale, Century, 
Athenaeum. Domiciliu: Longboat Key, Florida.” 


Adrienne se lăsă pe speteaza scaunului și începu să bată 
ritmic cu degetele pe pagina proaspăt citită. Bătrânul din 
dreapta îi aruncă o privire piezișă, apoi se întoarse la cartea pe 
care o citea: Secretele Marii Piramide. 

„Informaţiile din Who's Who trebuie supuse unei analize 
critice, își zise Adrienne. Harvard și Yale înseamnă bani. Apoi o 
slujbă la un birou de avocatură, întreruptă de război. OSS. Asta 
înseamnă spionaj. Apoi înapoi la biroul de avocatură, apoi din 
nou în spionaj. A urmat un post la Externe - în Elveţia unde, 
observă ea, mai fusese și înainte. După aceea, postul de la 
fundaţie, timp de patruzeci de ani. Cluburi și onoruri 
prestigioase și în final: retragerea la reședința din Florida. 
Încheiată prematur de psihopata de soră-mea.” 


Lipsea ceva. Ridicându-se de pe scaun, se îndreptă spre 
funcţionara de la birou și întrebă unde se afla sala de lectură 
pentru periodice. Se dovedi că aceasta era la câţiva pași mai 
încolo, pe același palier. Cu ajutorul unei bibliotecare, selectă 
câteva colecţii de microfișe din New York Times, Miami Daily 
News și Sarasota Star-Tribune. Fiecare colecţie cuprindea 
numere din luna octombrie, perioada în care fusese ucis Crane. 

Așezându-se în faţa unui ziar, trecu de la un reportaj la altul 
până când își formă, cât de cât, o idee asupra omului, dacă nu și 
asupra legăturii pe care o avusese cu sora ei. 

Referirile la BOS erau interesante de-a dreptul. Din ce citise, 
reieșea că organizaţia fusese creată după modelul serviciilor 
secrete britanice la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial. 
Ca și omologul său european, își alesese colaboratorii din 
păturile sociale înalte, bazându-se mai ales pe absolvenții celor 
mai bune școli și pe angajaţii firmelor de prestigiu de pe Wall 
Street. Potrivit ziarului Times, BOS fusese, în același timp, 
„principalul precursor al CIA și o rețea transatlantică de băieți 
din vechea școală prin excelență”. 

Pentru a sublinia acest aspect, descoperi o pagină cu 
fotografii - cu titlul de mic „tribut vizual” - în Star-Tribune, 
înfăţișându-l pe Crane la vârste diferite. În tinereţe, fusese tipul 
de star de cinema, atrăgător, cu sprâncene dese, bărbie 
puternică și păr negru, bogat care-i cădea pe frunte ă la 
Kennedy. Apărea dând mâna cu Franklin Roosevelt, pozând pe 
dealurile din împrejurimile Gstaad-ului cu Allen Dulles; ciocnind 
o cupă de șampanie cu Charles de Gaulle și escortând-o pe 
Audrey Hepburn la intrarea Hotelului Esplanade din Zagreb. 
Patruzeci de ani în Elveţia, cu aproximaţie. Avocat, spion, 
președinte de fundaţie. „Cum poţi să treci de la una la alta?”, se 
întrebă Adrienne. Și apoi Florida. Unde sprijinise o mulţime de 
cauze drepte, incluzând Orchestra Simfonică Sarasota, 
Organizaţia pentru Protejarea Ambientului Crustaceelor și 
Natura Locală, un grup ecologist care lupta pentru combaterea 
invaziei de specii străine în flora locală. Înainte ca boala să-l fi 
țintuit în scaunul cu rotile, aceste asociaţii și jocul de golf 
păreau să reprezinte reperele de bază din viaţa bătrânului. 

„Totul e foarte interesant”, își spuse Adrienne, dar tot nu 
înţelegea de ce sora ei luase un tren spre Florida ca să-l 
împuște. Îi trecu prin minte că Nikki și-ar fi putut închipui că 


acest Crane ar fi unul dintre bărbaţii care au „abuzat” de ea, dar 
i se păru o explicaţie cam trasă de păr. De fapt, dacă 
informaţiile din Who's Who erau corecte, Crane fusese în Elveţia 
pe toată perioada copilăriei și adolescenţei lui Nikki. 

(J 

Întorcându-se la hotel, Adrienne găsi beculețul roșu clipind pe 
telefonul de lângă pat. Citi mesajul - sună urgent, la orice oră, 
Ray Shaw - și îl sună pe doctor acasă. 

— Am făcut progrese uriașe, îi spuse Shaw. 

— Grozav! Deci... își drese glasul. Spuneţi-mi: cine e? 

— Păi, e un om foarte tulburat. 

— Doctore... 

— Se numește Lew McBride-Lewis scris cu „e”. Asta e vestea 
bună! Vestea proastă e că și-a ucis fiul și soția cu o bâtă de 
baseball. 

— Poftim? 

— Cred că ai auzit foarte bine ce-am spus, deși nu putem 
spune cu precizie dacă nu cumva e o altă fantezie de a lui. 

Adrienne își lăsă capul pe spate, atingând peretele de lângă 
pat. 

— Unde s-a întâmplat asta? întrebă. 

— În San Francisco. Shaw o puse la curent cu circumstanţele 
vieții lui McBride, de la Bethel până la colegiul Bowdoin și 
Universitatea Stanford, incluzând moartea părinţilor lui: E un tip 
extrem de inteligent, nu e nicio îndoială. A absolvit magna cum 
laude. Are doctoratul în Psihologie, burse prestigioase, părea că 
îl așteaptă o carieră strălucită. Până când... 

— Ce? 

— Până când i s-a surpat pământul de sub picioare. A suferit o 
cădere nervoasă, ceva de genul acesta. Și-a omorât în bătaie 
familia. Jură că nu se droga, deși m-aș mira să nu aibă și 
moartea albă ceva de-a face în chestia asta. 

— Și-a omorât soția? Adrienne nu putea să creadă asta: Nu 
cred asta. 

— Și copilul! Un bebeluș de trei luni. 

Tăcură amândoi o clipă. Apoi ea întrebă: 

— A fost arestat sau ce s-a întâmplat? 

— Bună întrebare! exclamă psihiatrul. Potrivit pacientului, 
totul devine confuz din acel moment. Își amintește crimele, dar 


asta e tot. Următorul lucru pe care și-l aduce aminte este că e în 
Washington și se numește Jeffrey Duran. 

— ŞI... acum unde e? 

— In cămașă de forță. L-am pus în A-4. Salonul de maximă 
securitate. 

Adrienne nu reușea să și-l imagineze pe Duran în postura 
asta: 

— Credeţi că va încerca să evadeze? 

— Nu. Cred că va încerca să se sinucidă. De fapt, sunt sigur 
de asta. 


— Atunci... Adrienne nu-și găsea cuvintele, nici ideile 
potrivite; în cele din urmă, întrebă: Dar ce e cu... chestia aia? 

— Implantul? 

— Da. 


— Poate că ar putea face lumină în această problemă, dar nu 
pot să-ți spun nimic. Mă chinui al naibii de mult să obţin 
informaţii, se plânse Shaw. Am sunat de trei ori la laborator și... 
nimic. 

— Așadar... 

— O să rezolv cu laboratorul, promise Shaw. Dar trebuie să 
spun că, în cazul în care amintirea domnului McBride despre 
sine ca autor al acestei crime este în conformitate cu realitatea, 
asta ar explica multe - disocierea pe care a suferit-o, amnezia 


isterică - chiar sublimarea propriei personalități printr-o 
identitate alternativă. 
— Dacă... 


— Nu înţeleg, spuse psihiatrul. 

— Aţi spus „dacă amintirea este conformă cu realitatea”. 

— Da, așa am spus. 

Adrienne tăcu câteva momente, apoi luă pixul oferit de hotel 
de lângă telefon și întrebă: 

— Când se presupune că a avut loc crima? 

— Cu cinci ani în urmă - în San Francisco. 

— Lăsaţi-mă să verific, sugeră ea. Și dacă descopăr că e 
adevărat... 

— Nu cred că vom avea de ales. Va trebui să anunţăm poliţia. 

Ştia că doctorul avea dreptate. Dar încă știa că mai era loc de 
îndoială și că orice telefon la poliție în acel moment ar fi fost 
prematur. Cu doar o zi în urmă, criminalul care tocmai 
mărturisise avusese o altă identitate. 


— Pur și simplu nu-mi vine să cred, îi spuse doctorului. 

— Nici mie, replică el. Chiar deloc. Dar pot să-ţi spun un lucru 
sigur. 

— Care? 

— El crede. 

e 

În dimineaţa următoare, Ray Shaw stătea la volanul 
Mercedes-ului proprietate personală, fără a înainta deloc spre 
birou. Mașina era blocată pe banda din mijloc, undeva, de-a 
lungul Podului George Washington, înecată într-un vacarm 
asurzitor de claxoane. Enervat, Shaw își scoase mobilul Star TAC 
din diplomat, alese un număr pe care îl știa mai bine decât pe al 
său personal și duse telefonul la urechea dreaptă. 

Adevărul era că Raymond C. Shaw nu era tipul de om care să 
le ceară altora favoruri. Oricum, în rarele cazuri când trebuia să 
facă asta, se aștepta ca răspunsul să fie prompt - mai ales 
atunci când, în situaţia de faţă, cel solicitat era un tip cu care 
jucase squash, de două ori pe săptămână, ani de-a rândul. 

Charley Dorgan era, în primul rând, prietenul lui cel mai bun și 
apoi fizicianul principal, specializat în cercetare, la laboratorul 
de inginerie și științe aplicate al Universităţii Columbia. Shaw îi 
trimisese implantul pentru analiză în mai puţin de o oră după ce 
îl extrăsese din hipotalamusul lui Lew McBride și la doar trei ore 
după ce pierduse în faţa lui, în trei seturi, la Manhattan Sports 
Club. 

Faptul că Dorgan nu îl sunase încă nu era cu totul ieșit din 
comun: fizicianul era foarte ocupat, jonglând între 
responsabilitățile didactice și cele de coordonator al unui sector 
care avea relații lucrative și complexe cu diferite firme private și 
agenţii guvernamentale. Așa că Shaw nu se miră că Dorgan 
trebuia bătut la cap pentru a rezolva ceva, dar ceea ce îl mira 
într-adevăr era că nu-l sunase ca răspuns la numeroasele lui 
mesaje. 

Ba mai mult, îl scotea din sărite. 

Charley era un prieten vechi. Când apăsa pe coarda Dorgan, 
se aștepta ca ea să vibreze melodios. 

Așa că îl sună din nou. De data asta, acasă. La ora șapte 
dimineața. 

— Ghici cine e? 

Dorgan mârâi: 


— Charley, eu... 

— Știu cine ești. 

— Și atunci? întrebă Shaw, încercând că dea frazei o intonaţie 
cât mai ironică cu putinţă. 

— Zii, ce e? 

— Sun în legătură cu... obiectul pe care ţi l-am trimis. 

Drept răspuns, în receptor se lăsă tăcerea. 

— Alo? vorbi tot Shaw. 

— Sunt încă aici, replică Dorgan. 

— Ah, bine, pentru că... 

— Pur și simplu nu pot să vorbesc despre asta, Ray. 

Shaw crezu că n-a înțeles bine: 

— Ce nu poți să faci? 

— Am spus că nu pot să vorbesc despre asta. Și nici tu n-ar 
trebui s-o faci. 

— Nu-mi vine să-mi cred urechilor, spuse Shaw. Ce naiba... 

— Uite ce e... trebuie să închid, îi spuse Dorgan. Sunt în 
întârziere. Vorbim mai încolo. 

Zicând acestea, închise, lăsându-și partenerul de squash să 
bombăne în receptorul mobilului său Star TAC. 

e 

De data asta, Adrienne știa numele leilor: Răbdare și Curaj. ȘI 
mai ştia unde putea găsi un computer de pe care să acceseze 
rețeaua Nexis. Așezată în fața unui monitor într-una din sălile cu 
computere ale bibliotecii, Adrienne intră pe site-ul Nexis și 
introduse parola și codul de utilizator al lui Hawley Slough. Când 
apăru pagina pe care o căuta, apăsă butonul Search și apoi 
News. În cele din urmă, tastă numele lui McBride în spaţiul 
rezervat informaţiilor solicitate, apoi adăugă San Francisco, 
1996 și - ca să fie sigură de rezultat - 1995 și 1997. 

Trecură treizeci de secunde până când apăru o listă de 
documente pe ecran. În total, erau 204 referiri la o persoană cu 
numele McBride în asociere cu orașul San Francisco pentru 
perioada indicată. Acestea includeau de fapt, în mare parte, 
informaţii care nu spuneau mare lucru. Erau comunicate de 
presă care anunțau promovarea sau retragerea unor directori de 
companii care din întâmplare purtau numele de McBride. 
Richard McBride. Fred McBride. Delano McBride. Erau vreo șase 
articole referitoare la topul tinerelor speranţe ale fotbalului 
american (unul dintre favoriţi se numea Antwan McBride), 


informaţii despre un judecător senil, un patron de restaurante 
extrem de popular și o autoritate în materie de restaurante 
pentru zona Bay care - ca și ceilalţi - se numea McBride. Și 
multe altele. 

Dar nu exista nicio informaţie, în niciunul dintre ziarele din 
America ultimilor zece ani, despre o crimă sau o dublă crimă 
comisă de o persoană cu numele Lew McBride - sau orice alt 
McBride - în San Francisco, în anii '90. Adrienne își extinse aria 
de căutare, înlocuind San Francisco cu California și descoperi 
câteva cazuri. Dar, după o cercetare mai atentă își dădu seama 
că niciunul dintre ele nu se potrivea cu ceea ce căuta ea. In 
1996, la Fresno, un individ cu numele McBride omorâse un 
funcționar dintr-o consignaţie, împușcându-l cu un revolver. Alt 
McBride fusese acuzat de omor prin imprudenţă după ce 
accidentase mortal două persoane, conducând în stare de 
ebrietate (familia încercase să schimbe acuzaţia în omucidere, 
dar nu reușise). Și așa mai departe. 

Și mai departe... 

Fusese tentată să se întoarcă la hotel, să-l sune pe Shaw și 
să-i spună că proaspăta identitate a lui Duran era la fel de 
fantezistă ca și cea anterioară. Dar pentru că era avocat - și se 
mândrea că încearcă că abordeze orice subiect din toate 
unghiurile posibile - că-și face temele conștiincios, cu alte 
cuvinte, reveni la lista inițială. 

Ceea ce nu se dovedi o idee proastă. Sistemul KWIK Search 
accentua cuvintele care o interesau pe măsură ce apăreau în 
articolele indicate. Așa că nu trebuia să citească de la un capăt 
la altul, ci doar să le treacă rapid în revistă. 

Și asta și făcu, întorcându-se la anul 1997, până când ajunse 
la articolul cu numărul 138, care apăruse în San Francisco 
Examiner pe 16 iunie 1996: 


„LOCALNIC PRESUPUS MORT 
INTR-UN ACCIDENT DE AVION 


Cap Haitien (Reuters) - Lewis McBride, cu domiciliul 
în San Francisco, în vârstă de 26 de ani, a decedat, 
după toate probabilitățile, în urma unui accident de 
avion. Astăzi echipele de salvare au încetat căutările în 


zona muntoasă din vestul orașului, în care a dispărut 
avionul la bordul căruia se afla. 

McBride era unicul pasager al avionului Cessna, 
închiriat pentru acest zbor. Aparatul a dispărut de pe 
radar în timpul unei furtuni, marţi seara. Controlorii de 
trafic aerian de pe aeroportul din Port-au-Prince, Haiti, 
au declarat că nu au primit niciun mesaj SOS din partea 
pilotului. 

Zona în care se presupune că s-a prăbușit avionul 
este o zonă muntoasă, nelocuită. Eforturile de căutare 
au fost îngreunate de vremea care continua să se 
înrăutăţească. 

Absolvent al Universității Stanford, doctor în 
Psihologie, McBride făcuse în ultimii doi ani diverse 
călătorii de cercetare cu sprijinul unei burse oferite de o 
fundaţie. lan  Hartwing, profesor la Universitatea 
Stanford, și-a exprimat șocul și regretul pentru 
«dispariţia tragică a acestui tânăr de valoare». 

McBride nu are rude în viaţă. 

Grafica: fotografie (McBride).” 


Adrienne se lăsă pe speteaza scaunului și căzu pe gânduri. Să 
fi fost Duran într-adevăr McBride? Sau și asta era doar o 
identitate furată? Dacă avea o listă întreagă de identități, una 
ascunzând-o pe cealaltă, ca niște păpuși rusești - iar aceasta, 
Lew McBride, era despărțită de centru de multe alte învelișuri 
asemănătoare? Ce era cu povestea asta că-și omorâse în bătaie 
familia? Nu scria nimic în ziare referitor la asta și, în mod 
evident, articolul preluat de Reuters sugera că nu se întâmplase 
nimic de genul acesta. Dacă McBride ar fi omorât pe cineva, cu 
siguranţă ar fi fost menţionat în acel reportaj, iar profesorul de 
la Stanford nu l-ar fi numit „un tânăr de valoare”. 

Nexis includea doar texte, nu și imagini, dar dacă articolul era 
însoţit de o fotografie, aceasta ar fi apărut în forma tipărită. 
„Așadar, asta înseamnă că, dacă găsesc articolul pe microfișă, 
ar fi fost și o fotografie lângă el. O poză cu McBride.” 

e 

Când Charlie Dorgan ajunse la serviciu, Ray Shaw îl aștepta 

pe canapeaua din anticamera biroului său. Văzându-și prietenul 


de o viață, Dorgan lăsă capul în jos, îi făcu un semn secretarei 
sale, Pearl, și intră în sanctuarul din interior. 

Cu Shaw urmându-l îndeaproape și închizând ușa în urma lor. 

— Charlie... 

— Nu vreau să aud nimic despre asta, spuse Dorgan, ridicând 
mâna de parcă ar fi depus jurământul. Nu pot să vorbesc despre 
acest subiect. 

— Ce vrei să spui? 

— Pur și simplu, nu putem să discutăm despre asta. Șinuo să 
primeşti niciun raport despre obiectul pe care l-ai trimis - așa că 
nu mă mai bate la cap, dacă nu vrei să distrugi o prietenie 
frumoasă. 

Acestea fiind zise, fizicianul se prăbuși în scaunul din spatele 
biroului, se întoarse cu faţa în partea opusă și își fixă ochii în 
tavan. 

Shaw făcu un gest de neputinţă: 

— Nu pricep. 

— E strict secret, spuse Dorgan. 

— Ce? 

— Mecanismul acesta. Este o proteză neurofonică. Făcută din 
sticlă organică. 

— Așadar, nu poate fi depistată de sistemul imunitar al 
organismului. 

— Corect! 

Era rândul lui Ray Shaw să se așeze. Sprijinindu-se de braţul 
unui fotoliu din piele, reflectă la ceea ce-i spusese fizicianul. 

— Ar fi trebuit să-mi spui ce chestie periculoasă mi-ai trimis, 
se plânse Dorgan. 

— Habar n-aveam... 

— Eu m-am apucat să arăt drăcia aia cui se nimerea. Și Fred - 
îl știi pe Fred - face un pas înapoi, se uită bine și spune: „Ne 
jucam cu chestii de-astea la școală” și eu îi zic: „Când a fost 
asta - în epoca de piatră?” Și el râde și zice: „Da, cam pe-atunci 
- fiecare are torţa lui cu lavă în laborator”. Foarte amuzant tipul. 
Așa că-l întreb: atunci ce-i asta? Și el de acolo: „Păi, Charlie, eo 
proteză neurofonică - și acum va trebui să te omor”. „Ha! Ha!” 
încerc eu să râd. Și el îmi aruncă o privire stranie de mă- 
ngheaţă. Stranie de tot! 

— Glumești! 


— Pe naiba - mi-aruncă o privire stranie și zice: „Serios acum 
- foarte serios - n-ar fi trebuit să fi pus mâna pe chestia aia. A 
făcut parte dintr-un program guvernamental.  Maximă 
securitate. Unul dintre acele programe care n-au existat 
niciodată. Un program experimental”. 

Shaw se-ngălbeni la față: 

— Acesta n-a fost un experiment, spuse. 

— Ce vrei să spui? 

— Am extras-o din capul unui pacient. 

Dorgan, surprins, clipi de câteva ori. Își recăpătă suflul și 
întrebă: 

— Asta e o glumă, presupun? 

— Nu. 

Fizicianul își mișcă buzele și respiră adânc: 

— După aia, m-am trezit cu oaspeți nepoftiți. 

Făcu o pauză pentru a spori efectul dramatic. 

— Cine? întrebă Shaw. 

— „Cine?” Cine naiba crezi? „Bărbatul cu ţigara” la Dosarele X 
și geamănul lui malefic - celălalt Bărbat din Umbră. 

Shaw chicoti: 

— Nu glumesc deloc, stărui Dorgan. Tipii ăia veneau direct de 
la biroul central de distribuţie a serialului. Cu fulgarine imense și 
fără pic de simţ al umorului. 

— Ți-au spus de unde veneau? 

— Da, a venit vorba de asta. Au spus că erau de la Pentagon, 
replică Dorgan, dar am băgat de seamă că pe cărţile lor de 
vizită apărea codul de zonă 301. 

— Ceea ce înseamnă...? 

Dorgan dădu din umeri. 

— Agenţia Naţională de Securitate? 

Shaw se încruntă: 

— Deci, care era scopul vizitei? 

— Voiau să știe cum am intrat în posesia mecanismului. 

— Și le-ai spus? întrebă Shaw. 

Fața lui exprima o dezamăgire profundă. 

— Bineînţeles! Ce era să fac, Ray? Era să fac pe mine de frică! 

— Prin urmare... 

Dorgan ezită. În cele din urmă, îi spuse: 

— Nu știu, poate... ar trebui să te aștepți la o vizită din partea 
lor? 


e Capitolul 32 « 


Stătea în anticameră de vreo douăzeci de minute, când ușa 
de la biroul doctorului Shaw se deschise larg și doi bărbaţi în 
fulgarine negre ieșiră cu mutre posomorâte. Traversară camera 
îndreptându-se spre hol fără niciun cuvânt, în timp ce Shaw 
rămăsese în pragul ușii, cu o expresie de îngrijorare pe chip. 

Aruncând ziarul New Yorker pe măsuţa de lângă canapea, 
Adrienne se ridică în picioare și își drese glasul. 

Psihiatrul se întoarse spre ea cu un aer distrat. Pentru o clipă, 
i se păru că nici n-a recunoscut-o. Apoi își dădu seama cine era 
și, trezindu-se brusc din letargie, exclamă: 

— Adrienne! O, Doamne, hai înăuntru! 

Îl urmă în birou și se așeză pe un scaun lângă birou, în faţa 
lui. 

— S-a întâmplat ceva? întrebă ea. 

Psihiatrul părea îngrijorat și derutat în același timp. 

— Ar trebui să nu vorbesc cu nimeni despre vizita lor, îi spuse. 

— A cui vizită? 

— A celor doi care tocmai au plecat. 

— A! făcu ea, neînțelegând exact ce voia să spună. 

Shaw se încruntă. O privi drept în ochi: 

— Nu mi-ai spus totul, nu-i așa? Despre prietenul nostru 
comun. 

Adrienne se foi încurcată pe scaun: 

— Nu, recunoscu. Nu chiar totul. 

— Pentru că, vezi tu... acum avem necazuri. 

Brusc conștientiză, cu regret, că îl implicase pe acest doctor 
generos și bun la suflet în lumea alambicată a problemelor ei 
personale. Și ale lui Duran/McBride, de fapt ale lui Nikki. 

— M-am gândit: cu cât știți mai puţin... 

— Mi-au cerut fișa lui medicală. Am refuzat să le-o dau. 

— Cine? 

— Aia doi care au trecut pe aici. 

Adrienne medită o clipa: 

— Și cine sunt ei? 

Psihiatrul clătină din cap: 

— Au zis că sunt de la o agenţie guvernamentală. 

— Ce agenţie? 

— Nu mi-au spus. 

Adrienne se strâmbă: 


— Păi, dacă vor fișa medicală, pot să obţină o citaţie. 

Doctorul Shaw dădu din cap și îi zâmbi cu regret: 

— Nu cred că e stilul lor. Păreau genul care se bazează mai 
mult pe forță. 

— Aha! 

Psihiatrul se strădui din răsputeri să-și scoată din minte 
figurile celor doi: 

— Urma să verifici povestea lui McBride. Ai aflat ceva? 

Adrienne se simţi ușurată când trebui să schimbe, dacă nu 
subiectul, atunci cel puțin direcția pe care discuţia o luase. 

— In mod cert! exclamă. Incepând cu faptul că e cine spune - 
doar că se presupune că a murit. 

— Ce? 

— Și nu e însurat. N-are nici soție, nici copil. N-au existat 
acuzaţii de crimă și nimic altceva de genul acesta. Crima aia n-a 
avut loc... 

Scoase din poșetă o copie a articolului „Localnic presupus 
mort” și i-o puse pe birou. 

— Are părul mai lung în fotografie, dar cu siguranţă e el. 

Shaw își puse ochelarii, se uită la fotografie, dădu din cap și 
se concentră asupra articolului. După o vreme, își ridică ochii din 
foaie: 

— De unde știi... 

— Am verificat toate articolele de pe site-ul Nexis care 
menţionau numele de McBride și San Francisco din '95 până în 
'97. Erau cu sutele și în niciunul dintre ele nu apărea ceva care 
să aducă măcar pe departe cu basmul pe care ni l-a spus el. Și 
dacă mi-a scăpat mie cumva - ceea ce nu s-a întâmplat - ar fi 
fost pomenit cu siguranţă în articolul despre accidentul de avion 
- dacă ar fi fost un fapt real. 

Shaw se lăsă pe spate, contemplând tavanul. 

— Dar dacă a avut o soţie nelegitimă? Și un copil cu nume de 
familie diferit? Și n-a fost niciodată suspect în anchetarea 
crimelor...? 

— Doctore, vă rog. Fabulaţii! 

Psihiatrul reflectă o clipă: 

— Probabil că ai dreptate! 

e 

Căzură de acord să se întâlnească în dimineața următoare la 

spital. Intre timp, Shaw spuse că o să le ceară asistentelor să-l 


menţină pe McBride în cămașă de forță, dar să nu-i mai 
administreze niciun sedativ. 

Întorcându-se la hotel, Adrienne se schimbă în trening, 
strecură o bancnotă de zece dolari în papucul drept și cobori cu 
liftul în holul de la intrare. Cineva dădea jos ornamentele pentru 
Ziua Recunoștinței. Frecându-și mâinile înmănușate, ușierul 
dădu din cap admirativ când ea păși afară în ger: 

— Dacă nu mă întorc într-o oră, îi spuse ea, trimite un Saint 
Bernard după mine. 

Deasupra, crengile despuiate ale bătrânilor stejari și ale 
sicomorilor mărgineau bolta cerească. Moviliţe de bălegar se 
înșirau în urmele moi ale copitelor ecvestre. Și apoi, un deal 
înalt, ducând la o baltă întunecoasă în marginea de sud a 
Harlem-ului. Grupuri de puști de la școlile particulare stăteau 
unul lângă altul, fumând fără nicio jenă, râzând și punând ţara la 
cale. Urmele de role pe trotuar. Zgomotul ritmic - pic - poc - al 
mingilor de tenis în depărtare. Apoi lacul, înconjurat de un gard 
viu, cu soarele asfinţind în spate. Lumina se vedea licărind prin 
gard când Adrienne alerga pe lângă el, gândindu-se la McBride. 

„Cum poţi să-ţi imaginezi o familie, se întreba, atât de bine, 
încât să vrei să te sinucizi crezând că i-ai omorât pe toţi membrii 
ei? Și de ce tocmai acum când implantul îi fusese extras?” 

N-avea nicio logică. In afara cazului în care chiar acesta era 
scopul: să-l determine pe „Duran” să se sinucidă în cazul în care 
mecanismul ajungea sa fie extras, iar el reușea să-și recupereze 
trecutul. Adevăratul trecut. 

„Și acum oamenii în fulgarine...” 

e 

Adrienne ajunse la spital în dimineața următoare aproape cu 
o oră mai devreme, revigorată după un somn lung, fără vise. 
Spera să-l poată vedea pe McBride înainte de sosirea lui Shaw, 
dar asistenta de la recepție o bruftului: 

— Nu este permis accesul vizitatorilor în sectorul A-4. Îmi pare 
rău, dar nu se admit excepții. 

Spre iritarea asistentei, ea se Încăpățână să aștepte. 

Era ora zece dimineața când doctorul Shaw coborî din lift, cu 
o privire sumbră și hotărâtă. Se răsti la asistenta care 
supraveghea intrarea în salonul A-4, când aceasta obiectă 
văzând-o pe Adrienne că încerca să treacă în urma lui, dincolo 
de ușile masive. In apropiere, pe un perete de monitoare, 


apăreau imaginile a peste zece camere mici, albe, fiecare cu un 
singur locatar, care nu se mișca prea mult. 

— Știţi regulile, domnule doctor. 

— Da, le știu, îi răspunse Shaw. Și dacă nu ne-am fi grăbit, aș 
fi transferat pacientul în alt salon, dar n-avem timp pentru așa 
ceva. 

„N-avem timp?” se întrebă Adrienne. 

— Ei bine, dacă aveţi de gând să încălcaţi regulamentul, 
începu asistenta, cred că artrebui... 

— De ce nu faci un raport și cu asta basta? sugeră Shaw, 
îndepărtându-se cu pași mari. Oricum o să fie externat cât de 
curând. 

— Externat? Dar starea domnului McBride nu permite... 

Dar Shaw nu o mai asculta. Se îndepărta cu așa o viteză, că 
Adrienne fu nevoită să se miște de două ori mai repede ca să 
poată ţine pasul cu el. 

Toate camerele din salon aveau ferestre mari, care dădeau 
spre hol, făcute dintr-un fel de sticlă întărită cu sârmă. 

Shaw deschise una dintre uși și intră. 

În cameră se afla o măsuţă cu sertare încadrată într-un perete 
și un pat lipit de peretele opus. Tot pe perete, dar sus, în faţa 
patului, era un televizor, iar în tavan fusese fixată o cameră de 
luat vederi. Într-un colţ era un WC. Și asta era tot. 

McBride stătea întins în pat, cu capul ridicat pe câteva perne, 
urmărind absent un serial de duzină. Nu se clintise când 
intraseră în cameră și ulterior ea își dădu seama că acest lucru i- 
ar fi fost imposibil: mâinile îi erau legate de pat cu niște curele. 

Adrienne fu șocată să-l vadă așa: 

— Dezlegaţi-l! ceru cu autoritate, apropiindu-se grăbită de 
pat. 

— Imediat! promise Shaw, îndepărtându-i cu delicateţe mâna 
de pe una dintre curele. Apropiindu-se și mai mult, puse o mână 
pe umărul lui McBride. 

— Lewis, îi spuse, te rog să mă asculţi cu atenţie. 

Nicio reacţie din partea pacientului. 

— E foarte important, stărui psihiatrul. Și mi-e teamă că nu 
avem prea mult timp la dispoziţie. 

McBride nu reacţionă nici de data asta. Arăta de parcă ar fi 
îmbătrânit zece ani de când îl văzuse Adrienne ultima dată, timp 
în care ar fi fost supus unui supliciu cumplit. Era tras la faţă, iar 


barba îi crescuse în dezordine. Ochii îi erau goi, lipsiţi de orice 
expresie, și îi evita constant privirea. 

Enervată, Adrienne se întinse și stinse televizorul. 

McBride își întoarse capul spre ea. 

— Mersi, spuse. Mă enervează cumplit idioţenia aia de 
program. 

Adrienne chicoti, încântată să obţină o reacţie - de orice fel - 
din partea lui. 

— Ascultă-mă, Lewis, îi ceru Shaw. 

Pacientul dădu din cap, închizând ochii: 

— Lasă-mă-n pace, doctore! 

Vocea lui avea rezonanţa unui perete de stâncă. 

— Vreau să te externez, anunţă psihiatrul. 

Trecu ceva timp până când cuvintele doctorului reușiră să 
pătrundă dincolo de stratul izolant prin care McBride se proteja 
de orice influență exterioară. Apoi deschise ochii larg, 
aruncându-i acestuia o privire piezișă. 

— Dar trebuie să mă asculţi cu atenţie, îi spuse Shaw. 

De data asta îl asculta. 

Psihiatrul își drese vocea. 

— N-ai făcut nimic! izbucni Adrienne. N-ai omorât pe nimeni! 

— Lasă-mă pe mine să-i explic, insistă Shaw. 

Adrienne puse o mână pe obrazul lui McBride și întorcându-i 
capul spre ea, îl privi în ochi: 

— N-ai făcut-o, am căutat în toate ziarele. E o minciună 
sfruntată. N-am găsit nimic. Nicio crimă, nicio anchetă... 

McBride clătină din cap: 

— Știu ce s-a întâmplat, puștoaico. Știu ce-am făcut. 

— Dar te-nșeli. Nici măcar n-ai fost însurat. N-ai avut niciun 
copil! 

Făcu o pauză. „Să-i spun că e considerat mort?” se întrebă. 

— Ai păţit ca Nikki! spuse. Ti-au implantat o amintire... 

— Cine a făcut asta? 

Întrebarea lui o puse în încurcătură. 

— Cine? repetă el. g 

Nu știa ce să-i răspundă. Se uită la Shaw, cerând ajutor. li fu 
însă refuzat. Dădu din umeri: 

— Nu ştiu, recunoscu ea. Cineva. 

McBride își feri privirea: 

— Dar eu o simt, le spuse. Simt bâta aia în mâini... 


— Lew! începu Shaw. 

McBride se întoarse spre Adrienne: 

— Deci, vrei să spui că nu am fost decât un ecran pe care 
cineva a proiectat niște imagini... 

Adrienne cântări metafora. Ridică din umeri: 

— Cam așa ceva, admise. 

McBride își roti privirea spre doctor: 

— OK, să spunem că aveţi dreptate. În cazul ăsta, care ar fi 
scopul? De ce ar vrea cineva să mă facă să cred că mi-am 
omorât soția și copilul? 

Cum Shaw se încruntă, McBride se întoarse agresiv spre 
Adrienne: 

— Care-i scopul? repetă. 

Întrebarea rămase în aer, plutind în liniștea stranie a acelei 
camere goale, complet sterile. Era o întrebare foarte bună, o 
întrebare dificilă și pentru o clipă Adrienne fu gata să se dea 
bătută. Apoi îi veni în minte răspunsul, simplu ca bună ziua. Își 
drese glasul: 

— Să te sinucizi, spuse. Ca Nikki. 

e 

Odată curelele desfăcute, McBride putu să citească tăietura 
din ziarul Examiner. Shaw îi spuse: 

— Vreau să te hipnotizez. 

— Nu, mulțumesc, doctore. Mi-a fost de-ajuns. Dacă nu vă 
supăraţi... 

— În niciun caz n-am de gând să te externez, spuse Shaw, 
până când nu mă asigur că ai ieșit de sub influenţa sugestiilor 
posthipnotice, oricare ar fi sursa lor. 

McBride cântări argumentul cu o privire sfidătoare. 

— Vreau să fiu sincer cu tine, continuă Shaw. După tot ce ţi s- 
a întâmplat, o să treacă mult timp până când o să fii complet 
restabilit. În orice alte împrejurări, aș recomanda consiliere și 
terapie - cu lunile. Făcu o pauză și oftă: Dar nu ne permitem 
luxul ăsta. Și Adrienne poate să-ţi confirme, am fost contactat 
de o agenţie guvernamentală. Au spus că sunt „acţionari 
majoritari” în problema asta. S-ar putea să aibă dreptate. Nu 
știu sigur. Dar știu sigur că nu vor acționa spre binele tău. De 
fapt, am rămas cu impresia că nu le păsa deloc de tine. 

McBride reflectă o clipă. În cele din urmă, întrebă: 

— Și credeți că mi-au fost induse sugestii posthipnotice... 


— Cu siguranţă! De-asta m-am chinuit atât să-ți descopăr 
adevărata identitate. De câte ori erai pe punctul să-ţi amintești 
ceva din trecut - din trecutul tău rea/ - ieșea la suprafaţă 
imaginea asta brutală, sindromul ăsta. Şi când se întâmpla asta, 
simţeai ceva și, din punct de vedere psihologic vorbind, intrai în 
panică. Luptă sau dă bir cu fugiţii. O idee genială. Au creat o 
falsă amintire atât de nocivă, încât funcţiona ca o aversiune 
interioară față de identitatea ta reală. 

Chiar dacă legăturile îi fuseseră desfăcute, McBride rămase în 
aceeași poziţie, descurajat total: 

— Poate că ai dreptate, spuse, plin de scepticism. Dar totuși, 
nu ar fi mai ușor de crezut că pur și simplu nu am fost prins? 

— Nu! strigă Adrienne, cu glasul tremurându-i din cauza 
furiei. Nu e mai ușor de crezut! Știi că s-a jucat cineva cu mintea 
ta. Trezește-te la realitate! Nu tu l-ai omorât pe Eddie, nu tu ai 
aruncat casa în aer, nu tu mi-ai devastat apartamentul... 

— Cine-i Eddie? întrebă Shaw, alarmat. 

Adrienne nu-l băgă în seamă: 

— Și nu tu ești ăla care vrea să mă omoare acum. 

— O, Doamne, murmură Shaw. 

— Așa că nu e bine să te încrezi în explicaţii de genul „e mai 
ușor de crezut”, nu ţi se pare? întrebă. Apoi își împreună 
brațele, se întoarse și se îndreptă spre capătul celălalt al 
camerei. 

— Cine-i Eddie? întrebă Shaw. 

— Nu vrei să afli, îl încredință Adrienne, cu spatele la el. 
Deodată, îi veni o idee: la staţi puţin! spuse, întorcându-se spre 
el. Eu știam că hipnoza este benignă. Și că e imposibil să 
determini pe cineva aflat în transă să facă ceva rău. Știam că 
oamenii nu pot să-i rănească în niciun fel pe cei aflaţi în jur cât 
timp sunt sub efectul hipnozei și cu atât mai puţin să-și pună 
capăt zilelor. 

— Asta e încă o poveste de adormit copiii, spuse Shaw, 
înlăturând hotărât ipoteza. Creat de departamentul de relaţii cu 
publicul din industria hipnotizării. Arătă spre McBride: Lewis 
poate să te lămurească. E domeniul lui. 

— Cum adică, e doar un mit? întrebă Adrienne. 

Shaw se uită la ceas, apoi își trecu mâna prin păr. 

— Totul depinde de context, explică. 

— Ce context? insistă Adrienne. 


— Păi, de exemplu, dacă pacientul crede că e în război și că 
războiul e unul drept, poate să omoare pe cineva dacă 
hipnotizatorul îi spune că acela e dușmanul. Sau dacă e convins 
că cineva încearcă să-l omoare și că acţionează în legitimă 
apărare... 

— Înţeleg ce vreţi să spuneţi, zise Adrienne, dar totul e pură 
teorie... 

— Nu chiar, replică Shaw. Întorcându-se spre McBride, 
întrebă: Cum era cazul ăla? Cel din Danemarca? 

— Palie Hardrup, răspunse McBride. A jefuit o bancă - în anii 
'50 - un paznic a fost ucis. 

Adrienne observă că McBride era atent acum. Discuţia îi 
alungase apatia. 

— Așa e! îl felicită Shaw, zâmbind. Ai o memorie excelentă. 

Le luă ceva timp, dar în cele din urmă începură toţi să 
zâmbească. Apoi Adrienne se uită când la unul, când la altul. 

— Îl chema... Hardup?? Și a jefuit o bancă? Asta e un fel de 
glumă așa, ca între doctori? 

McBride zâmbi: 

— Hard-rup, o corectă. A fost arestat după ce a jefuit o bancă. 
A tras într-un gardian și l-a omorât. Ceea ce i-a uimit pe polițiști, 
pentru că nu avea nevoie de bani și nu era un tip violent. Era un 
om obișnuit, de fapt. Un bun cetăţean. Așa că întrebarea era: de 
ce a făcut-o? McBride se uită la Shaw, care-i făcu semn să 
continue: Nu-i stătea deloc în fire. Dar s-a descoperit că fusese 
hipnotizat de psihiatrul care-l trata și că acesta îi ordonase să 
jefuiască banca și să-l omoare pe paznic. 

— Și judecătorul a acceptat versiunea asta? întrebă Adrienne. 

În voce i se putea citi scepticismul unui bun avocat. 

— Da. Pentru că psihiatrul a mărturisit. A spus că pusese la 
cale crima ca să-și testeze puterile. 

— O! făcu Adrienne, neștiind dacă poate să creadă toată 
povestea. 

— E un caz celebru, confirmă Shaw. S-a făcut recurs la el în 
Procesul Manson. 

— De ce? întrebă ea. 

— Pentru că psihiatrul nu era de faţă în momentul în care a 
avut loc crima și totuși cel care a apăsat pe trăgaci se afla cu 
siguranţă sub influenţa lui. 


22 „Strâmtoratul” (engl.) (n.tr.). 


— Așadar, cum a făcut-o? întrebă Adrienne. Psihiatrul, vreau 
să spun. 

— Ți-aduci aminte, Lew? întrebă Shaw. 

McBride încuviinţă: 

— A creat o prezenţă, o prezenţă supranaturală, pe care a 
numit-o X. X era ca Dumnezeu. Și X a fost cel care i-a spus lui 
Hardrup ce să facă. 

— Și l-a ascultat? întrebă Adrienne. L-a împușcat pe gardian? 

— Bineînţeles, replică Shaw. Era un om foarte credincios. 

Adrienne reflectă: 

— Și asta înţelegeți dumneavoastră prin „context”, spuse. 

— Exact. Din punctul lui de vedere, Hardrup a fost un 
instrument al voinţei divine. 

— Și credeți că sistemul ar funcţiona și în cazul sinuciderii? 

— De ce nu? răspunse Shaw. Oamenii se sinucid tot timpul, în 
anumite condiţii - în contextul adecvat - poate părea o soluţie 
onorabilă și chiar rezonabilă. Se uită la ceas și se întoarse spre 
McBride: Ești gata? 

Acesta șovăi: 

— Nu prea avem mult timp la dispoziţie. 

McBride oftă cu ochii la Adrienne: 

— Bine, fie... de ce nu? 

Shaw zâmbi și se întoarse la rândul lui spre ea: 

— Așteaptă-ne te rog în sala de mese. Trebuie să-l 
„exorcizez”... 

e 

Stătea la o masă pătrată în cantină, citind pagina economică 
din Times, când Shaw intră cu pași mari. Trecuse aproape o oră 
de când se despărţiseră. Prezenţa lui declanșă un val de 
agitaţie. Câţiva doctori și asistente îl salutară. El se opri să stea 
de vorbă cu un tip roșcat, scund, care purta echipamentul de 
protecție folosit în sala de operaţii. Celorlalţi doar le zâmbi, 
simulă că se uită la ceas și continuă să se apropie de ea. 
„Această primire sugerează că Shaw e foarte popular în spital”, 
își zise Adrienne. 

— Unde-i Lew? întrebă. 

Doctorul se așeză pe scaunul din faţa ei: 

— În câteva minute o să fie externat. Am semnat foaia de 
ieșire, dar... mai sunt câteva hârtii de completat. Se opri o clipă, 


apoi continuă: Dacă tot veni vorba, ăsta e pentru tine, și îi 
împinse în față un dosar. 

— Ce-i ăsta? 

— Fișa lui medicală. Urmă o altă pauză, după care explică: 
Dacă nu o am, nimeni nu va putea să oia de la mine. 

Adrienne se încruntă: 

— Nu sunt prea sigură că e bine să-l externaţi, spuse. Vreau 
să zic, de unde știți că se simte bine? Dacă... 

— Uite ce e, îi spuse psihiatrul, lucrurile stau cam așa: cred ca 
și-a revenit complet. Sunt aproape sigur de asta. Incercă să 
zâmbească, dar nu reuși: N-are rost să-l mai ţin aici. Și, deși a 
fost un caz extrem de interesant, cred că de acum încolo nu mai 
ţine de competenţa mea. Își privi unghiile de la mână o vreme: 
N-ai de unde să știi, dar mi se reproșează că nu respect „calea 
oficială”... Dădu din umeri: Sunt sigur că mă înţelegi - nu sunt 
liber să fac ce vreau. Absolut deloc. 

Încercă să zâmbească, dar fără rezultat. 

— Așadar, renunți, conchise ea. 

Psihiatrul părea stânjenit: 

— Nu, nu-i asta. Știi doar, am și alte probleme de rezolvat. 

Se uită în tavan, pufnind încet. 

Adrienne reuși să afișeze un zâmbet timid: 

— Știu că nu-i corect din partea mea, îi spuse, ai făcut deja 
foarte mult pentru el. Dar... pur și simplu nu știu... ce să fac 
acum? spuse ea, îndepărtându-și o șuviţă de pe frunte. 

— Am un nume pentru tine, spuse Shaw, pipăindu-și 
buzunarele. 

Găsind ceea ce căuta, scoase o hârtiuță galbenă din 
buzunarul de la cămașă și i-o întinse. 

Adrienne văzu că avea antetul Health Source și că dedesubt 
Shaw mâzgălise un nume. 

— Sidney Shapiro... ridică ochii spre doctor. Cine-i ăsta? 

Shaw reflectă: 

— E un om care se pricepe la chestii de genul ăsta. 

— Adică? E specialist în probleme de memorie? 

Fața lui Shaw căpătă o expresie ciudată: 

— Nu, mă refer la problemele pe care le aveau sora ta și 
Lewis. 

Încă nu înţelegea: 

— Ştie ce li s-a întâmplat? 


Shaw negă din cap și se ridică în picioare: 

— Se pricepe la implanturi, îi spuse. Știe cum pot fi folosite și 
la bine, și la rău. Nimeni în lumea asta nu cunoaște subiectul 
ăsta mai bine decât el. Psihiatrul șovăi o clipă, căci tocmai îi 
venise o idee: Sau poate că da... 

Adrienne examină numele de pe hârtie: 

— Dar cine e el? 

Shaw se gândi: 

— E... un funcţionar public ieșit la pensie. 

Apoi chicoti cu regret. 

— Și crezi că o să vrea să discute cu noi? 

Shaw clătină din cap: 

— Nu știu. Poate, dacă îi arăţi dosarul ăsta. 

— Bine, dar... aveţi și numărul lui de telefon? 

Psihiatrul dădu iar din cap: 

— Stă în Virginia de Vest, lângă Harpers Ferry. Trebuie să fie 
în cartea de telefon. 

— În regulă, spuse Adrienne. Sid Shapiro. O să-ncercăm și 
asta. 

Se ridică și-i întinse mâna. 

Doctorul îi luă mâna într-a lui și apoi i-o acoperi cu cealaltă: 

— Dacă te-ntreabă de unde ai numele ăsta... 

— Ce să-i spun? 

Psihiatrul schiță un zâmbet: 

— Păi, nu-i pomeni despre mine. Spune-i că ai auzit de el într- 
un documentar pe canalul A&E. 

— Ce documentar? întrebă ea. 

— Cred că era vorba despre posibilităţile de manipulare ale 
minţii umane. 

e 

McBride îi aștepta în hol și era evident că cei doi își luaseră 
deja rămas-bun, pentru că Shaw îl salută în treacăt și se 
îndepărtă grăbit. 

Poate era doar în imaginaţia ei, dar parcă McBride arăta altfel. 
Părea mai înalt, iar modul în care se mișca îl făcea să arate mai 
atletic și, în același timp, mai relaxat. Îi zâmbi când o văzu 
venind spre el și zâmbetul îi părea schimbat, de asemenea, mai 
puţin rezervat. Mai luminos. Și avea o strălucire nouă în ochi. 

„Poate chiar și-a revenit”, gândi Adrienne. 


— Pot să te invit la masă? întrebă ea. Putem discuta ce o să 
facem de-acum înainte. 

Au ieșit afară. Era o zi însorită, dar rece. Se simţi nevoită să-l 
întrebe: 

— Ai ceva bani? Eu sunt aproape lefteră. 

— Să știi că am, răspunse McBride. Cei de la spital mi-au dat 
ceva bani de cheltuială. În mod oficial, fac parte dintr-un proiect 
de cercetare. A trebuit să semnez un vraf de foi de externare. 
Cred că Ray Shaw a sugerat că am de gând să-i dau în judecată. 

Trotuarele erau aglomerate, mișunau de trecători grăbiţi. O 
luă de braţ când se apropiară de colţul străzii și o ţinu așa până 
traversară intersecția. 

— Mai ales, continuă el, că se știe că umblu toată ziua cu 
avocatul personal după mine. 

— Avocatul tău șomer, îl corectă ea. 

— Amândoi suntem șomeri, îi spuse. Avem un punct comun. 

ÎI privi lung. Era într-adevăr altfel. Discuţia asta nu semăna cu 
niciuna dintre cele purtate cu el înainte. Poate că n-ai chef de 
ironii și glume când nu știi cine ești. 

— Așadar, unde mergem? 

— E un chioșc cu piña colada peste drum de Needle Park, 
între 72 Street și Broadway. 

— Sună bine, spuse ea. Hotelul e doar la câteva clădiri mai 
încolo. 

— Au și hot-dogs. Din ăia adevăraţi, cu înveliș crocant. 

— Făcuţi la grătar, nu fierţi! 

— Da! Și muștar adevărat, nu chestie de-aia galbenă. 

— Așadar, să înțeleg că știi bine New York-ul. 

Dădu din umeri: 

— Știu de unde să-mi iau un hot-dog ca lumea. 

Merseră mai departe căutând un taxi. După o vreme, ea 
spuse: 

— Într-o anumită privinţă, ai, cu siguranţă, dreptate. 

— Da, care? 

— Nu știu dacă cei de la spital erau speriaţi, dar Shaw era. 
Fără îndoială. 

— Da, și mie mi s-a părut. Poate pentru că în departamentul 
ăsta toată răspunderea e pe umerii lui. A riscat mult făcând ce a 
făcut. 


— Știu. Dacă te-ai fi aruncat pe geam... vocea ei se stinse și 
simţi că făcuse o gafă stupida, aducând vorba de sinucidere. 

Până nu demult, bărbatul de lângă ea fusese legat de pat, 
într-un spital de nebuni. 

— Mi-a trecut, să știi, dacă tot a venit vorba de asta. Au 
dispărut toate fără urmă și bâta de baseball și sângele, și restul. 
Îmi vine greu să cred că m-am putut lăsa păcălit în halul ăsta. 
Până la punctul în care am ajuns să simt cum ar fi să... clătină 
din cap. 

— Dar ai făcut-o totuși, spuse ea. 

— Ce? 

— Te-ai lăsat păcălit. 

Ajunseră la o altă intersecţie. O luă din nou de braţ și o trase 
înapoi când o dubă trecu pe roșu, hurducându-se. 

— Da, așa e, recunoscu el. Și un lucru e sigur. 

Trecură de colț, dar el nu-i dădu drumul la braţ. 

— Care anume? întrebă ea. 

— Am să aflu cine mi-a făcut asta! 


e Capitolul 33 e 

Adrienne căuta numele bărbatului din West Virginia pe care 
Shaw i-l scrisese pe un post-it în dosarul medical al lui McBride 
și, la un moment dat, o fotografie căzu pe jos. În bucătărie, 
McBride golea o conservă de supă de linte într-o cratiţă, când ea 
se aplecă să ridice fotografia și încremeni. 

Era o poză Polaroid de 6 pe 10 a... ce? Ridică poza, o așeză pe 
birou și o cercetă mirată. Era... ceva. Necunoscut și totuși... îl 
mai văzuse o dată. Unde? Într-o clipă, își aminti. Văzuse obiectul 
din imagine pe jos în apartamentul ei, în mijlocul cenușii lui 
Nikki vărsate din urna pe care cei care îi devastaseră casa o 
răsturnaseră. Un mic obiect transparent, pe care ea îl luase 
drept un corp străin sau o mizerie rezultată din incinerare. Și 
totuși doctorul Shaw făcuse o poză acelui obiect. Cum? Intoarse 
poza pe verso și citi o notiţă trecută sub o dată ștampilată: 


„Obiectul X, 64 mm x 6 mm, extras din hipotalamusul 
lui J. Duran. 
C/Dr. N. Allalin” 


Adrienne simţi că inima i se face cât un purice când își dădu 
seama că acesta nu era obiectul găsit de ea în apartamentul ei. 
Sau, mai bine zis, era același gen de obiect - un ciob de sticlă 
transparent, plin cu sârmuliţe aurii și argintii, cam de mărimea 
unui bob de orez. Încă unul, dar identic cu acel implant. 

Cu alte cuvinte, ce îi făcuseră lui Lew McBride îi făcuseră și 
surorii ei. Înțepătura din pieptul ei se transformă în supărare, iar 
mai apoi în disperare: 

— Oh, Doamne! ţipă ea. 

McBride se opri din amestecat în cratiţă și își ridică privirea: 

— Ce s-a întâmplat? 

Adrienne nu mai putu decât să clatine din cap, lăsând 
lacrimile să-i curgă pe obraji. Observând cât era de necăjită, 
McBride veni lângă ea și văzu poza implantului la care ea se 
uita. 

— Hei! spuse el, strângându-i ușor umărul. Liniștește-te! Nu 
mai e! L-am scos! 

O nouă izbucnire în lacrimi îl luă prin surprindere: 

— Ce este? 


— Unul exact ca ăsta! L-am găsit din întâmplare în cenușa lui 
Nikki! 

McBride era cât pe ce s-o întrebe cum de ajunsese acolo, dar 
înțelese la timp: 

— Era în urna de la casa mortuară, spuse ea, ștergându-și 
lacrimile cu mâneca. Apoi suspină printre lacrimi: Toată porcăria 
aia... 

— Care porcărie? încercă el s-o îmbărbăteze. 

— Despre familia Riedle. Și despre „supradoza” ei! Și 
înțelegerea încheiată între ei. De asta investigația lui Eddie 
asupra bunurilor soră-mii n-a dat niciun rezultat. Nimic nu s-a 
întâmplat cu adevărat. Totul a fost o minciună, așa cum ţi-au 
făcut și ţie. 

Brusc, simţea nevoia să omoare pe cineva. Mai precis, voia să 
o omoare pe persoana care o transformase pe sora ei într-un 
robot cu care mai apoi ea s-a întâlnit în magazinul Nine West - 
fata care se electrocutase singură în cadă. 

— Ce să pui punct! Am de gând să-l ucid pe nenorocitul care a 
făcut asta! jură ea. 

McBride înclină aprobator din cap, înălță din umeri și, înainte 
de a se întoarce în bucătărie, îi spuse: 

— Stai la coadă! 

După cum le spusese doctorul Shaw, găsiră numărul lui 
Shapiro în cartea de telefon a districtului Jefferson. Așezată 
turcește în pat, bând bere Genesee, Adrienne își făcu curaj să-l 
sune. Sau măcar încercă. Telefoanele în situaţii „de criză” nu 
erau punctul ei forte. Nu fuseseră niciodată. 

— Poate că ar trebui să-l suni tu, anunţă ea. 

— Ah... fir-ar să fie! 

Înjurătura îi scăpă printre dinţi lui McBride, pentru că toarta 
cratiței ieftine de aluminiu îl fripsese. Adrienne îl urmări cum își 
trage mâneca peste mână drept cârpă de bucătărie și mută 
cratita de pe foc: 

— Nu prea cred, zise el. 

Aduse din bucătărioară cratita și turnă supa în cele două 
castronele albe de pe masă, alături de care se mai aflau două 
cutii pătrate de plastic cu salată luată de la un fast-food, un 
baton sărat și câteva pachetele de unt. Și, într-o cutie goală de 
Coca-Cola, trandafirul pe care i-l cumpărase el. 


— Eu zic că tipul poate să se trezească la ușă cu noi, spuse el 
arătând spre masă. Cina e gata! 

Adrienne sări din pat și păși în picioarele goale până la masă: 

— Adică să mergem așa la el? De ce să nu sunăm înainte? 

— Păi, sunt convins că așa ar fi mai politicos, dar ce-o să-i 
spui? Că vrem să discutăm despre controlul minții? Nu sună 
prea bine. Cred că mai bine mergem direct. 

Ea înalță din umeri: 

— Poate că ai dreptate. 

McBride ridică sticla de bere și-i ură: 

— În cinstea ta! Mulţumesc pentru...! Se strâmbă puţin și 
zâmbi: Știu și eu? Pur și simplu, mulțumesc! 

Ciocniră. 

— Oricând, spuse ea și se înroși pentru că suna aiurea. 

Cum adică, oricând! Oricând, ce? li întoarse zâmbetul și i se 
păru că ochii lui îi rețin privirea, așa că zâmbi în continuare. Era 
ceva schimbat la el - de exemplu, zâmbetul ăsta leneș, cu 
colţurile ochilor încreţite o atrăgea mult. Inainte se simţise 
atrasă de el într-un mod vag și difuz, dar acum abia dacă mai 
reușea să se uite spre el fără să simtă... un fior. Era ultimul lucru 
pe care și-l dorea sau de care avea nevoie, o complicațţie inutilă 
ce i-ar fi făcut doar probleme. „Cineva încearcă să mă omoare, 
gândi ea, și de altfel și pe el. Am rămas fără serviciu. Aproape 
că sunt falită. Și am impresia că eu și tipul ăsta am putea... ce? 
Începe o relaţie? Deșteaptă mișcare, Scout.” 

Își lăsă capul în jos, afundă lingura în supă și o umplu 
dinainte-înapoi, așa cum citise dintr-o carte despre maniere, 
apoi înghiţi supa din lingură. Supa era atât de fierbinte, că abia 
se abținu să nu o scuipe. Însă apucă repede sticla de bere și 
sorbi câteva înghiţituri zdravene. 

— S-a întâmplat ceva? întrebă el. 

— E fierbinte! Mi-am ars cerul gurii! și mai bău câteva guri 
bune de bere. 

McBride se aplecă spre ea: 

— Știu un leac din popor, spuse el și o secundă ea crezu că o 
va săruta, că acesta era „leacul popular”. 

Simţi din nou acel fior profund de dorinţă. Dar el se aplecase 
nu ca s-o sărute, ci doar ca să se ridice de pe scaun. Merse la 
bucătărie și se întoarse cu un pahar cu lapte. „Revino-ţi!” își zise 
Adrienne în sinea ei și sorbi puţin. 


McBride îi zâmbea. 

„Este sindromul Stockholm! gândi ea. Dă, Doamne, să fie 
sindromul Stockholm!” 

e 

De dimineață plecară cu mașina și conduse McBride. 

Pe drum, Adrienne îl informă în legătură cu Sidney Shapiro. 

În seara dinainte, imediat după cină, ea ieșise în oraș. 
McBride era obosit și încă se resimțea după perioada de izolare 
din spital. lar ei îi era frică să mai stea cu el în aceeași cameră, 
așa că plecase la bibliotecă, unde „se limpezi” în faţa unui vraf 
de cărţi despre CIA. 

Niciuna dintre cărți nu oferea prea multe informații despre 
Shapiro, care condusese un program atât de „delicat” 
Adrienne înţelegea prin asta „criminal” - încât, practic, toate 
dovezile legate de el fuseseră distruse. Asta tocmai când în 
ședințele Senatului se dezbătea problema  „presupuselor 
încălcări ale drepturilor omului de către serviciile secrete 
americane”. 

Parcurgând cuprinsul fiecărei cărți, Adrienne reuși să adune 
un material brut despre Shapiro, cu destule lacune, dar destul 
să-i ajungă. 

— A studiat la Cambridge, spuse ea, citindu-i lui McBride 
notițele pe care și le făcuse. Psihologie în cercetare, ca și tine. 
Apoi MIT. După care a fost o vreme în Coreea, nu se știe exact 
ce-a făcut acolo, dar se presupunea că ar fi fost un trimis civil al 
Armatei (asta era în '53). Apoi s-a întors în America și a înfiinţat 
un trust care se chema Fondul de Ecologie Umană. In New York. 

— Și pe urmă? 

— N-am încheiat! Chestia asta cu Ecologia Umană trebuia să 
pară deschisă pe cont propriu, dar toți banii veneau de la CIA. 
Deci, era un ANO. 

— Un ce? 

— Un ANO! Adică o Acoperire Neoficială. 

McBride o străfulgeră cu privirea: 

— De unde ai aflat toate astea? 

— De la bibliotecă, în timp ce tu dormeai. 

— Hmm! 

— Așadar, după cum spuneam, trustul ăsta era o acoperire 
pentru CIA. Și se ocupa cu studiul comportamentului uman - 
studii secrete - despre controlul minţii. Aveau diferite titluri 


pentru asta: MK Ultra. „Artichoke”. „Bluebird”. Nume de genul 
asta. 

— lar Shapiro participa la astea? 

— Le-a condus aproximativ zece ani. Apoi au desfiinţat fondul 
și el a preluat conducerea Directoratului de Știință și Tehnologie 
din cadrul CIA. Era interesant ce făceau. Studiau medicamentele 
psihotropice, hipnoza, telepatia, spălarea creierului, impulsurile 
psihice... 

— Am văzut un documentar despre asta, îi spuse McBride. Pe 
A&E, cu vreun an în urmă. Se experimentau și se testau droguri 
halucinogene pe persoane considerate de ei „material potrivit”: 
deţinuţi din pușcării sau cei internaţi în spitale de boli mintale, 
comuniști suspectaţi, delincvenţi. 

— Și ce se întâmpla? Erau drogati, așa-i? 

— Da! Numai că ei nu știau că fuseseră drogaţi. Testele nu 
erau exact experimente clinice. Deci, majoritatea credeau că 
sunt bolnavi sau că au înnebunit. 

— Bineînţeles! Exact asta ai crede! 

— Oamenii și-au pierdut minţile. lar cel puţin o persoană a 
murit. 

— Cine? 

— Un savant numit Olsen. „Colegii” lui i-au dat pe ascuns o 
doză de LSD și el a pierdut controlul. De tot. Cel puţin așa se 
spune. Câteva zile mai târziu s-a aruncat de la geamul hotelului 
unde stătea. 

— Oh, Doamne!... 

— Așa s-a zis! Reporterul comenta că ar fi fost puţin ajutat. 

— „Ajutat”! 

— Existau motive să se creadă că a fost împins. 

— 0! 

Treceau pe Podul Delaware Memorial. Dedesubt, apa avea o 
strălucire metalică și mohorâtă. În faţă stopurile mașinilor 
licăreau în roșu-rubiniu pentru că traficul se îngreunase în fața 
unor cabine de plată. 

— Așadar, se pare că ai dreptate, spuse Adrienne. 

— În ce privinţă? 

— Să apărem neanunţaţi la ușa lui. Nu cred că ar merge să 
sunăm înainte. 

În dreptul geamului, McBride așeză o bancnotă în mâna 
întinsă a casierei. Aerul era rece, mâna femeii, caldă, iar 


momentul atingerii lor, ciudat de precis, parcă regizat din timp. | 
se păru ca un microcosmos ideal pentru comerț, o trecere peste 
un râu care trebuia achitată, o tranzacţie care avusese loc peste 
tot în lume timp de secole. | se părea că râul este imens, șerpuit 
și viu, și îi simţea prezenţa întunecată și umedă în jur, în ciuda 
mirosului puternic de motorină. Avea impresia că, pe măsură ce 
se îndepărtează de cabină, zgomotele și goana mașinilor se 
acceleraseră și îl înconjurau. McBride nu se mai sătura să 
analizeze cum se simte, senzaţia care-l încerca în legătură cu 
percepțiile lui fiind cu totul nouă. Până și călătoria pe drumul 
interstatal, pe care o crezuse plictisitoare, îl impresionă, 
interesându-l mișcarea și spațiul, precum și constanta 
sistematizare și resistematizare a circulaţiei, în ritm de jaz 
parcă. 
e 

Se cazară la Hilltrope House, un hotel vechi cocoțat într-o 
zonă montană pe Harpers Ferry, cu fața spre pasul unde se 
întâlnesc fluviile Potomac și Shenandoah. Hotelul era aproape 
gol - era prea târziu pentru excursioniștii care voiau să savureze 
culorile toamnei și prea devreme pentru sărbătorile de iarnă, 
așa că puteau alege o cameră pe gustul lor. larăși, din motive 
financiare, luară doar una. Adrienne hotări să ia o cameră cu 
două paturi, cu vedere spre munte. Și insistă: două paturi! 

Un valet bătrân îi conduse până în cameră și rămase la ușă 
până când McBride îi strecură o bancnotă în mâna alunecoasă. 
Odată bătrânul plecat, cei doi ieșiră pe balcon și priviră 
împrejurimile. De aici râurile se zăreau doar ca niște 
strălucitoare fire argintii, întrerupte pe alocuri de înălțimile 
deluroase ale pantelor împădurite. 

Adresa lui Shapiro pe care o aveau ei era, de fapt, o căsuţă 
poștală în orașul Bakerton care era atât de mic, încât nici măcar 
nu avea un consiliu municipal. Au mers cu mașina până acolo, la 
doar câţiva kilometri de Harpers Ferry, în speranţa că vor 
întreba. Cât de greu putea fi să găsească pe cineva într-o zonă 
care avea doar 63 de locuitori? 

Și se dovedi foarte ușor. 

Bakerton era alcătuit din 20-30 de case împrăștiate pe o sută 
de acri de teren arabil. În afara caselor și a câtorva remorci, mai 
era o biserică și un magazin de ţară cu o singură pompă de 
benzină în față. 


Intrară în magazin, unde la casă stătea un bărbat cu barba 
țepoasă, mustață și niște plete netunse, roșcate. In jurul lui era 
plin de boluri cu bomboane, cutii de cartușe și borcane pline cu 
afumătură și ouă răscoapte. 

Căsuţa poștală nu era un semn că avea nevoie de discreție, 
așa cum erau ei tentaţi să creadă. Orășelul nu oferea livrarea 
poștei la domiciliu, așa că fiecare rezident avea o cutie la oficiul 
poștal. 

— Pe aici, le spuse funcţionarul indicându-le direcţia spre o 
încăpere în care McBride văzu șiruri de fișete, fiecare cu o ușiță 
și o încuietoare cu cifru. În tocul ușii spre oficiul poștal, trei 
bărbaţi beau cafea din pahare de plastic. In afară de cafea, mai 
aveau în comun părul netuns, ridurile și pasiunea pentru hainele 
de camuflaj. 

După înfățișarea lor, McBride bănuia că vorbesc despre 
NASCAR sau despre vânătoarea de căprioare, dar, când trecu pe 
lângă ei, auzi: 

— Vrei să spui că NASDAQ nu e supralicitat? 

Aproape că-l bufni râsul, dar se reţinu și întrebă: 

— Știţi unde l-aș putea găsi pe un tip pe care-l cheamă 
Shapiro? 

— Vreţi să spuneţi „James Bond”? 

McBride pufni: 

— Da! 

— Locuiește pe Quarry Road, spuse un bărbat mic de statură 
cu față de om cumpătat, îmbrăcat în haine militărești uzate și cu 
o șapcă de baseball cu numele unei companii de produse 
alimentare în față: „Rimbaud”. 

— Asta unde e? 

— leşi pe ușa din față, peste stradă ai să vezi un drum îngust 
care duce în direcţia opusă celui pe care ai venit. Mergi pe el 
cam doi kilometri și uită-te în stânga după o cutie poștală roșie. 
Acolo stă Sid. 

— Mulţumesc mult! 

— Desigur, s-ar putea să-l găsești rugându-se, spuse bărbatul 
scund. Și dacă-i așa, o să trebuiască să-l aștepți afară. 

— Nu „rugându-se”, spuse un altul. „Meditând”. Este cu totul 
altceva. Dar Carson are dreptate. Dacă îl abordezi când 
meditează, nici nu se va uita la tine. Pare nepoliticos, dar așa-i 
Sid. 


— Este... religios! întrebă Adrienne. 

Gândul acesta o făcu să se încrunte. Nu părea deloc genul 
ăsta. 

— Budist, mormăi tipul scund în dialectul de ţară. Un fel de 
evreu-budist. Spune că are o mare încărcătură karmică. Se opri, 
apoi: Vă uitaţi la A&E? 

Adrienne zâmbi și înclină din cap în semn că da: 

— Deci, știi despre ce vorbesc. Băiatul ăsta are o încărcătură 
a naibii cu care trebuie să se împace. Ceilalţi bărbaţi începură să 
râdă: Scuzaţi-mă că vorbesc pe șleau, continuă bărbatul, dar 
cred că încearcă să o rezolve aici sus și arătă cu degetul la 
tâmplă. 

Quarry Road era un drum cu pietriș, acoperit de băltoace 
proaspăt formate după o ploaie recentă. Apa îmbibase terenul 
moale și umezise trunchiurile copăceilor. Soarele rece de iarnă 
se zărea ici-colo printre crengile lor. McBride întoarse Dodge-ul 
pe drum și câteva secunde mai târziu opriră lângă o remorcă 
albă, hârbuită. Erau în faţa unei case simple din bușteni. În 
spatele ei, la câţiva metri, se înălța o construcţie care părea o 
seră. In dreapta, un țarc adăpostea șase lama. Acestea se 
apropiară de Adrienne și de McBride când aceștia veniră spre 
casă. Și atunci în mijlocul ţarcului îl văzură pe Sidney Shapiro, 
care executa niște mișcări lente, graţioase, de Tai Chi, bănui 
McBride. 

In ciuda frigului, Shapiro era cu bustul gol, îmbrăcat doar cu o 
pereche de pantaloni de trening gri. Părea să fie descult. Omul 
se mișca încet, cu multă concentrare și atenţie. Adrienne se uită 
la McBride și-și arcui sprâncenele, dar niciunul din ei nu scoase 
o vorbă. După un minut sau două, lamele își pierdură 
curiozitatea în ceea ce-i privea pe ei doi și își reluară rumegatul, 
unele dintre ele apropiindu-se foarte tare de Shapiro care însă 
părea nepăsător. Bătrânul era slab, dar cu o musculatură bine 
formată și dinamică, și un păr negru, des. Părea puternic și agil 
pentru un individ de șaptezeci de ani, întinzând piciorul într-o 
parte cu o încetineală calculată, până ce îl aduse drept și paralel 
cu pământul, apoi îl lăsă cu graţie în jos, în timp ce se răsuci 
într-o mișcare lentă și chinuitoare. Era ca dansul unui balerin 
văzut cu încetinitorul, iar McBride se simţi hipnotizat de 
fluiditatea mișcărilor lui Shapiro. O clipă, soarele se ivi de după 
nori și lumină ţarcul ca o scenă și atunci McBride observă 


surprins că, deși corpul lui Shapiro nu-i trăda vârsta, faţa în 
schimb o făcea cu prisosinţăa. Era numai piele și os, cu osatura 
foarte accentuată pe sub pielea întinsă. 

Shapiro își termină exerciţiile cu capul lăsat pe spate, braţele 
întinse în lături, cu palmele în faţă și apoi înălțate. Rămase așa 
vreo treizeci de secunde, după care își cobori încet braţele și 
începu să pășească spre ei, alegându-și cu grijă drumul prin 
câmp, oprindu-se să mângâie gâtul fiecărei lame în parte. Işi 
descuie poarta de metal, ieși și o închise la loc, abia apoi se uită 
la ei: 

— Bună ziua! 

— Bună ziua! Doctore Shapiro? 

— Da. 

— Mă numesc Lew McBride. Ea este Adrienne Cope. 

— Cu ce pot să v-ajut? întrebă el, uitându-se întâi la McBride, 
apoi la Adrienne și înapoi. 

Părea foarte liniștit, gândi McBride, pentru cineva cu „o mare 
încărcătură karmică”. 

— Păi, âă... Speram să putem vorbi cu dumneavoastră. 

— Oh? 

— Da. Speram să putem vorbi despre... 

McBride nu era sigur cum să se exprime: 

— Munca ta, spuse Adrienne. 

— Munca mea? Shapiro se întoarse spre ea. Ochii lui erau de 
un negru-închis și străluceau: M-am pensionat! 

— Despre ceea ce ai lucrat cândva cu MK Ultra. 

Shapiro se încruntă și privirea îi deveni tăioasă: 

— Sunteţi reporteri? 

Ei dădură din capcănu. 

— Pentru că i-am spus tânărului de la telefon că nu mă mai 
interesează să apar în alte documentare. Prima experiență de 
acest gen nu mi s-a părut deloc multumitoare. Ridică ochii spre 
cer, apoi se uită la McBride: Deși sub formă de penitenţă, puţine 
lucruri pot fi mai... reușite în comparație cu a-ţi vedea viața 
redusă la frânturi de sunete întrerupte de reclame pentru o 
clinică de lipoabsorbţie. 

Clătină din cap: 

— Totuși, nu este un act pe care să mi-l doresc să-l repet. 

— Nu de asta ne aflăm aici, spuse Adrienne. 


— Oh? Shapiro se uită când la unul, când la altul: Atunci de ce 
vă aflați aici? 

— Sora mea și... domnul McBride... au fost victime. 

Shapiro o privi circumspect: 

— Nu cred, îi spuse el. S-a întâmplat de mult! Pufni în semn 
de scuză: Dacă tu crezi că ai fost o victima a manipulării minţii... 

— Nu eu, spuse Adrienne. Sora mea... 

— Atunci îţi sugerez să-i spui să închidă televizorul și 
„manipularea minţii” va dispărea. Asta este sfatul meu! 

— Nu pot să-i mai spun nimic, replică Adrienne. E moartă! 

Shapiro se albi la faţă: 4 

— lmi pare rău! Se opri: Asta este un teren cu totul 
discreditat. Și a fost abandonat cu mulţi ani în urmă. 

— Sigur? întrebă McBride. 

Shapiro îi ignoră scepticismul: 

— Ar fi trebuit să fie ultima frontieră. Și poate chiar a fost. S-a 
crezut că avantajele plecării în spaţiu și ale aselenizării ar fi 
infime în comparaţie cu ce am fi putut găsi... aici, făcu semn cu 
degetul în tâmplă. Apoi se uită la Adrienne și clătină din cap 
trist: | se spunea „spaţiul interior”. Oftă: Dar asta s-a întâmplat 
demult și nu știu ce vârstă avea sora ta, dar acest tânăr trebuie 
să fi fost sugar. Zâmbi, însă nu din tot sufletul: Și contrar celor 
pe care probabil le-aţi auzit, n-am făcut experienţe pe copii. 
Așadar... 

Se întoarse să plece. 

— Putem să-ţi arătăm ceva? întrebă Adrienne. 

Shapiro se răzgândi. 

— După aceea, dacă vrei... plecăm, promise Adrienne. 

— OK! replică Shapiro. 

Adrienne scotoci prin poșetă și găsi o poză Polaroid a 
implantului. Fără un cuvânt, i-o întinse lui Shapiro. 

Acesta o privi de la distanță, întinzând braţul și-și miji ochii 
bănuitor. Imediat însă, fața îi deveni gravă și se uită la ei: 

— De unde aveţi asta? întrebă el. 

— Un neurochirurg l-a scos din mine, spuse McBride. Acum 
mai puţin de o săptămână. 

Ochii lui Shapiro reveniră la fotografie, pe care o studie 
îndelung, cu multă grijă. În cele din urma, clătină iar din cap și-i 
întinse poza lui Adrienne, spunând: 

— Intraţi! 


e Capitolul 34 « 


Îndemnaţi de Shapiro, își scoaseră pantofii. Interiorul cabanei 
era o capodoperă în miniatură. Covorașe tatami pe podelele 
lustruite și zidurile atât de albe, încât păreau văruite. O sobă cu 
smalţ verde se afla într-un colț al camerei, mobilate doar cu o 
masă de pin și șase perne de canapea. Pe masă era așezat un 
aranjament ikebana, format dintr-o orhidee albă și două frunze- 
suliță de iarbă uscată. 

Shapiro puse poza lângă aranjamentul floral. 

— Vă rog, spuse el, făcându-le semn spre perne. 

Câteva minute mai târziu, ieși de după un paravan shoj;, 
aducând o tavă cu un ceainic turtit, gri-metalizat, cu trei ceșcuțe 
pe ea. Shapiro puse tava pe masă, se așeză lângă ei și turnă 
ceaiul. McBride sesiză tăcerea lor de când se intrase în casă. 

Shapiro suflă tare deasupra ceștii de ceai, sorbi o dată și lăsă 
ceașca pe masă. Apoi luă poza implantului, o ţinu în lumină și o 
examină. In cele din urmă, clătină din cap și spuse: 

— Moștenirea mea... și gura i se strâmbă într-o grimasă. 

Adrienne înclină din cap în direcţia fotografiei. 

— Ce face exact chestia asta unei persoane? întrebă ea. 

Shapiro ridică din umeri: 

— „Exact”? Nu știu. Ar trebui să o analizez pe bucăţi într-un 
laborator, dar chiar și așa, a trecut mult timp de atunci. 

— Dar... 

— Dacă vreţi să aflaţi ce face chestia asta sau ce-ar putea 
face va trebui să vă documentațţi. Aţi putea începe citindu-l pe 
Delgado. 

— Cine este „Delgado”? se interesă Adrienne. 

— Acum mai bine de treizeci de ani, revista Times a publicat 
un articol pe prima pagină despre el, replică Shapiro. Cred că 
atunci era la Yale. Se opri și sorbi din ceai. Era o poză cu el în 
arenă, la o coridă, având un transmiţător, iar taurul stătea chiar 
în faţa lui și lovea cu copita în nisip. Era un spectacol grozav. 

— Și ce s-a întâmplat? întrebă Adrienne. 

— Păi, a oprit taurul, l-a înţepenit la jumătatea poziţiei de 
atac. Foarte dramatic! Apoi a apăsat un al doilea buton și 
animalul s-a întors și s-a îndepărtat indiferent. 

— Deci, folosea un fel de zgardă cu șocuri, sugeră Adrienne. 
Sau un scut electric. 


— Ah, nu! Nici pomeneală, o corectă Shapiro. Nu era ceva 
chiar atât de simplu. De fapt, era un fel de test dual, primul 
buton activa un electrod care controla cortexul motor al 
taurului. Al doilea buton acționa asupra hipotalamusului și 
transforma furia animalului în indiferenţă. 

McBride se încruntă. Astea nu erau lucruri noi pentru el. Citise 
despre Delgado cât fusese student, ca toată lumea de altfel. 

— Și cu asta ce este? întrebă el, bătând cu arătătorul în 
fotografie. 

Shapiro păru stingherit: 

— Eu sunt bătrân. Am ieșit din domeniul acesta de... se 
întrerupse și zâmbi:... de foarte multă vreme. Dar sunt unele 
lucruri despre care nu pot să vorbesc. Am semnat o clauză de 
confidenţialitate. Deci... 

— Ipotetic, glumi Adrienne, încercând să-l facă să vorbească. 

Shapiro oftă: 

— Presupun că ar putea fi o variantă în miniatură a anumitor 
dispozitive... care la un moment dat... s-ar fi putut experimenta. 

McBride pufni auzind exprimarea întortocheată a bătrânului, 
iar acesta se întunecă la față. 

Ridică ochii spre Adrienne și spuse: 

— Se spun multe în literatura de specialitate accesibilă 
tuturor. Presupun că n-aş divulga ceva, dacă v-aș spune cu ce 
seamănă. 

— Și anume? 

— Cu un electrod de profunzime. 

— Și ce face acesta? 

Shapiro înălţă din umeri: 

— Depinde... 

— De ce anume? întrebă Adrienne. 

— De frecvenţa la care este conectat, sugeră McBride. 

Shapiro zâmbi: 

— Foarte bine! 

— Şi dac-ar fi să-mi dau cu părerea... începu McBride. 

— Între 4 și 7 MHz ar fi interesant, le spuse Shapiro. 

— De ce? întrebă Adrienne. 

— Pentru că este frecvența EEG hipnotizantă și, ipotetic 
vorbind, ar ajuta recepţia unei unde sinusoidale, care ar induce 
creierul. 


— „L-ar induce”? repetă Adrienne ca să se asigure că 
înțelesese bine sintagma. 

Erau aceleași cuvinte pe care le folosise și doctorul Shaw 
atunci când descrisese comportamentul lui McBride la Bethany 
Beach, când accesase acel site, theprogram.org sau cum s-o fi 
numit el. 

— Adică atunci când creierul reacţionează la un anume 
semnal, explică McBride. O lumină intermitentă, un sunet 
repetitiv, în special unul care s-a folosit într-o stare de transă. Se 
spune că atunci creierul „este indus” de semnal. 

Shapiro era impresionat: 

— Ţi-ai făcut temele! 

— Sunt psiholog, îi spuse McBride. 

— Și ce s-ar întâmpla? întrebă Adrienne. Care ar fi scopul? 

— Păi, replică bătrânul, ar permite ca starea de transă să fie 
constant reîmprospătată și revigorată, fără să fie necesar ca 
subiectul să fie rehipnotizat. 

— Așadar, dacă ai avea așa ceva în cap, ai fi... cum? 
Hipnotizat tot timpul? 

— Mai mult sau mai puţin, spuse Shapiro. Deși nu trebuie să 
se creadă că aceasta ar fi singura lui funcţie. 

— De ce nu? întrebă McBride. 

Shapiro le umplu din nou ceștile, iar Adrienne o bău pe a ei 
mai mult din politeţe decât de sete. Ceaiul avea gust de iarbă 
de mare arsă. 

— Pentru că toate se schimbă, replică Shapiro într-un târziu. 
Un implant din acesta ar folosi acum probabil tehnologie nano. 
Ar putea avea un cip inclus în el și Dumnezeu știe ce altceva. 

— Dar pentru ce? 

— „Ilpotetic vorbind”? Presupun că s-ar putea introduce 
anumite „scenarii”, care, combinate cu hipnoza ar putea foarte 
bine să pună bazele unui anume gen de... „biografie virtuală”. 

Adrienne și McBride prinseră din zbor expresia. 

— „O biografie virtuală”! repetă Adrienne. 

— Un trecut fals, dar care să convină. Până la un anumit 
punct. 

— Dumnezeule! murmură McBride. 

Shapiro zâmbi: 

— Memoria nu e nimic altceva decât un amestec de chimicale 
și câmpuri electrice, care pot fi ușor manipulate dacă știi ce ai 


de făcut. De exemplu, se știe că, dacă mărești nivelul de 
acetilcolină din creier - iar asta se poate face bombardând 
subiectul cu unde radio la frecvenţe de ultrasunete - sinapsele 
încep să reacționeze din ce în ce mai încet... până când se 
opresc de tot. Și când se întâmplă asta, aducerea-aminte devine 
imposibilă. Amintirile sunt acolo, dar sunt inaccesibile. 

— Așadar, se poate provoca amnezie, sugeră Adrienne. 

— Exact! Mai vreţi ceai? 

„Totul pare așa de civilizat!”, gândi McBride. Acest bătrân 
politicos și calm, servindu-i cu ceai în căsuţa lui ascetică. În 
momentul de față, îi era greu să-l urască pentru răul pe care-l 
făcuse, să-l condamne pentru ororile la care contribuise. Greu, 
dar nu imposibil. McBride simţea că trebuie să-și înăbușe furia. i 
treceau prin cap taurii, pisicile, camera cu pereţi ocru. Virtualul 
„Jeff Duran”. l-ar fi plăcut să-l ia la palme pe acest nemernic 
mieros, să-i arate cum sună o palmă adevărată pe obraz. În 
schimb, spuse: 

— Vreau să vă întreb ceva. 

— Dă-i drumul! 

„Nu mă duce în ispită!” 

— Tot ipotetic vorbind, cum s-ar pune toate cap la cap? Cum 
s-ar proceda? 

Bătrânul se foi deranjat pe scaunul în care stătea. După un 
timp, întrebă: 

— Din câte știu din literatura de specialitate? 

— Desigur, replică McBride. 

Shapiro căzu puţin pe gânduri: 

— Păi, zise el, presupun că i s-ar face subiectului un EEG, 
adică s-ar nota reacţiile din creier la diferiţi stimuli. Apoi, 
deţinând aceste date și o scanare PET, se poate alcătui o hartă a 
creierului subiectului, cu centrii lui emoționali și intelectuali. 

— Și pe urmă? întrebă Adrienne. 

— După ce se află aceste informaţii, se poate codifica un set 
de audiograme care să vizeze acești centri și care să fie atinși 
prin transmisii ELF. 

— ELF? întrebă Adrienne. 

— Este acronimul pentru unde radio de frecvență foarte 
scăzută, „Extremely Low Frequency”. Despre ce vorbeam mai 
devreme: banda de patru până la șapte megahertzi. 


— În concluzie, dacă s-ar face toate acestea, ce s-ar 
întâmpla? reluă Adrienne. 

— Ei bine, replică Shapiro, s-ar schimba „peisajul” creierului. 

— Asta ce mai înseamnă? continuă McBride. 

— Exact ce-am spus: s-ar produce anumite schimbări exacte, 
dar temporare în structura fizică a creierului. 

— Și ce-ar rezolva... asta? 

— Depinde de audiograme, spuse Shapiro. Dar unul dintre 
rezultate ar fi amnezia. 

— Amnezia totală? întrebă McBride. 

Shapiro ridică din umeri: 

— Ţi-ai putea aminti cum să vorbeşti italiana, dar nu ţi-ai 
aminti cum ai învăţat-o sau dacă ai fost vreodată în Italia. 

— Ţi-ai aminti cine ești? întrebă McBride. 

Shapiro îl privi pe McBride: 

— Asta depinde. 

— De ce anume? 

— De ce a încercat programatorul să obţină o dată ce 
subiectul a fost pregătit și memoria i-a fost blocată, probabil că i 
se va implanta și o proteză neurofonică. 

— „O proteză”! repetă Adrienne. 

Shapiro arătă cu degetul arătător spre poza de pe masă: 

— Așa ceva. Dacă ai privi la microscop un obiect dintr-acesta, 
sunt convins că ai descoperi că are electrozi acoperiţi care 
recepționează și procesează audiograme pe anumite frecvenţe. 
Proteza le-ar permite transmisiunilor să ajungă în urechea 
medie, la al optulea nerv cranian, comunicând mesajul direct 
creierului. 

McBride analiză cele spuse de Shapiro: 

— Adică ar fi ca și când ai auzi voci, sugeră el. 

— Ar fi ca și când L-ai auzi pe Dumnezeu, îl corectă Shapiro. 
Dar implantul este doar o parte a procesului. Programatorul mai 
are și alte tehnici. 

— Cum ar fi? 

— Hipnoza... privarea senzorială... 

— Și asta cum funcţionează? întrebă Adrienne. 

Shapiro își strânse buzele, se gândi un moment și răspunse: 

— Păi, i s-ar putea da anumite sugestii hipnotice subiectului, 
pregătindu-l pentru experiența care va urma. Apoi ar fi 
scufundat într-un bazin închis, plin cu apă sărată care a fost în 


prealabil încălzită la temperatura corpului - în jur de 37* C. Este 
o senzaţie stranie, ca și când ai pluti în spaţiu. 

— Ai încercat și tu? 

— Desigur, replică Shapiro. Am testat totul! Se opri și apoi 
urmă: După o oră de stat în bazin, nu îţi mai poţi delimita corpul 
de apă. Pur și simplu... te dizolvi. Arătând cu capul spre ceașca 
din faţa lui Adrienne, spuse: Eşti ca un cub de zahăr într-o 
ceașcă de ceai fierbinte. Și când se întâmplă asta, subiectul 
devine... maleabil. 

McBride asculta fascinat și totodată neîncrezător, în vreme ce 
Adrienne privea fix poza care o îngrozea, închipuindu-și-o pe 
sora ei plutind în bazinul închis. 

— După o perioadă de prelungiri... 

— Ce înseamnă „prelungiri”? îl interogă McBride. 

— O zi, o săptămână, o lună, spuse Shapiro. Ideea e că, după 
un timp, identitatea subiectului începe să se dezintegreze. Este 
aproape o moarte clinică, toate simţurile sunt atrofiate - adică 
așa pare. Vă daţi seama: când ești în bazin n-auzi și nu vezi 
nimic, nu ai simţul tactil sau olfactiv și nici pe cel al gustului. Nu 
mai sesizezi timpul. Dacă socotiți că este neliniștitor să-ţi pierzi 
minţile, atunci cum ar trebui să fie să-ţi pierzi corpul? Shapiro se 
opri și un zâmbet fin îi apăru pe buze: Și totuși, unii spun că 
experimentul acesta... iluminează. 

— lar alţii? întrebă Adrienne. 

Bătrânul răspunse simplu: 

— Alţii nu. 

McBride se aplecă spre el: 

— Și pe urmă? 

Shapiro îl privi dintr-o parte: 

— Pe urmă? Păi, se trece la pasul următor. 

— Care este? 

— „Intensificarea”. Din moment ce identitatea subiectului a 
fost dizolvată, acesta este practic tabula rasa. Și este relativ 
simplu să-i imprimi orice fel de „amintiri” vrei. 

— Cum? veni întrebarea lui McBride. 

— Am creat scenarii compatibile cu profilul psihologic al 
subiectului și le-am transformat în filme. Subiectul ar urmări 
filmele sincronizate cu un set subliminal de audiograme. 

— Ca la teatru, sugeră Adrienne. 

Shapiro pufni: 


— Nu, spuse el, este chiar mai incitant decât asta. Poartă o 
cască specială cu căști și cu microfon. Un fel de staţie de emisie- 
recepție. Apoi noi îl conectăm și... 

— Poftim? 

— Din perspectiva subiectului, e ca și când ai sta la un metru 
distanţă de un ecran de televizor cu diagonala de doi metri și ai 
urmări imagini tridimensionale cu sonorizare stereo. Este o 
experienţă extrem de captivantă și asta-i numai partea ei 
conștientă. Adăugaţi hipnoza și drogurile și... este ca și cum ai 
modela lut sau plastilină. 

— Medicamente, spuse Adrienne. Își aminti de flaconul găsit 
în servieta lui Nikki, „Placebo nr. 1”. Ce fel de droguri? 

Shapiro se strâmbă: 

— Medicamente psihedelice de tot felul. Am avut mare succes 
cu un drog din Ecuador care se numește burrandaga. Și cu 
ketamină, care se folosește curent ca tranchilizant pentru 
animale. Amândouă provoacă un fel de amnezie disociativă. 

— Ketamină, spuse Adrienne. Nu este ăsta unul din drogurile 
folosite în violuri? 

— Ba da, spuse Shapiro. Și este eficient în acele cazuri din 
același motiv pentru care era eficient și pentru scopul nostru. 

— Ce vrei să spui? 

— Păi, dacă vrei „să profiţi de cineva”, cum spuneam noi, 
ketamina are efectul de a înstrăina o persoană de corpul ei. 
Orice i s-ar întâmpla atunci, ar avea parcă loc într-o altă 
dimensiune. Și aceste evenimente nu-i rămân întipărite în 
memorie. 

— Adică medicamentul include acest efect amnezic? 

— Da. După incident, viol sau altceva, e ca și când nu s-ar fi 
întâmplat nimic. Subiecţii nu-și mai amintesc nici de bazin, nici 
de casă, nici c-au fost bombardaţi cu „amintiri noi”. 

— Deci, aveţi o anume persoană și-i puneţi acea cască 
specială. Ce ar vedea pe ecran? întrebă McBride. 

— Bărbaţi cu glugi, sataniști, murmură Adrienne. 

Shapiro îi aruncă o privire ciudată, apoi se întoarse către 
McBride ca să-i răspundă: 

— Asta depinde. 

— De ce ar depinde? 

— De ce s-ar vrea să-și amintească sau să uite persoana 
respectivă. 


McBride sorbi din ceaiul care între timp se răcise și întrebă: 

— Și cât ar dura sta? 

Shapiro clătină din cap: 

— E greu de spus. E una să-i schimbi identitatea subiectului și 
cu totul altceva e să-i inventezi una nouă. 

— „Să-i schimbi identitatea”, repetă Adrienne cu voce gravă, 
plină de uimire și dezamăgire. 

— Exact! Shapiro se mișcă puţin pe perne și devie subiectul 
discuţiei, adresându-se lui McBride: Sunt curios... care era 
relaţia dumitale cu sora acestei tinere? 

— Eram terapeutul ei. 

— Și venea la tine acasă? 

— Da. 

— Și aţi descoperit că amândoi aţi avut proteze implantate?... 

— Da. 

Shapiro se încruntă: 

— Cum puteți ști sigur asta? | s-a făcut ei vreo scanare CAT 
sau... 

— Sora mea a fost incinerată, explică Adrienne. Am găsit 
implantul în cenușa ei. 

Savantul se albi: 

— lisuse, îngăimă el. Apoi încercă să treacă aparent la 
altceva, adresându-i-se tot lui McBride: Spune-mi, plecai des de 
acasă? 

— Cum adică? 

— Adică în timpul cât ai fost terapeut, ieșeai mult sau stăteai 
numai în casă? 

McBride ridică o dată din umeri: 

— Presupun că mai mult stăteam în casă. 

— Cred și eu, spuse Shapiro. 

— Din ce cauză? 

— Pentru că este foarte probabil să fi avut un post de 
observație în blocul tău. Apartamentul de vizavi sau... 

— ... cel de alături, sugeră Adrienne. 

— Deasupra sau la etajul de dedesubt... Problema e că ar fi 
avut nevoie de asta ca să poată reînnoi semnalul. Și una dintre 
consecinţe ar fi fost că o dată ce ieșeai din raza lui de acţiune, 
începeai să te simţi nesigur, doar dacă nu aveai și 
medicamente. Luai ceva pastile? 


— Nu, spuse McBride cu ton ironic. Mă uitam doar la televizor. 
Tuși ca să-și dreagă glasul: Adică încerci să-mi spui că oamenii 
pot fi transformați în marionete și zombie?... 

— Roboţi, adăugă Adrienne. 

Shapiro confirmă din cap: 

— În termeni simpli, da. 

Adrienne, cu ochii în lacrimi, își feri privirea într-o parte. 

— În concluzie, s-ar putea face orice cu ei, continuă McBride. 
Să-i faci să plângă sau să râdă, să se arunce în faţa unei 
mașini... 

— Sau să le povestești o copilărie care nu a fost a lor, sugeră 
Adrienne. 

Shapiro oftă, îndreptându-și palmele în sus: 

— Da. 

Inspiră repede, se întinse spre aranjamentul floral și-și trecu 
unghia peste teaca unei frunze. Apoi expiră și spuse: 

— Știţi, eu, unul, sunt plin de remușcări pentru rolul meu în 
acest proiect de cercetare. Și-mi pare rău dacă ceea ce am făcut 
v-a afectat vieţile. Dar nu mai am cum să îndrept lucrurile. 

— Ne-ai putea ajuta să le înțelegem, spuse Adrienne. 

— Aș putea? 

— Da, replică ea. 

— Dar asta s-a întâmplat demult. 

— Vreau să știu cine a făcut asta, îi ceru Adrienne. 

Shapiro înclină din cap: 

— Bineînţeles că vrei. Dar de ce? Spui că vrei să știi ca „să 
înţelegi”, dar, de fapt, bănuiesc că vrei să te răzbuni. 

— Ascultă, spuse McBride, ia-o cum vrei, dar... 

Se opri. Simţea că tâmplele îi zvâcnesc și, dacă nu aștepta să- 
i treacă nervii, ar fi răbufnit faţă de Shapiro ca un leu scăpat din 
cușcă. Pentru că îi venea să-l ia pe acest budist renăscut, cu 
viața lui ordonată și ceșcuțele lui drăguţe de ceai, și să dea de 
pământ cu el. Insă nu spuse decât: 

— Sunt o epavă! 

— Poftim? Shapiro păru speriat de remarcă și Adrienne, de 
asemenea. 

— Stau aici cu voi, în această căsuţă drăguță, beau ceai și 
parc-aș fi în regulă. „Fără vărsare de sânge și fără dușmani”! 
Corect? Greșit. Sunt o epavă în viaţă, nu glumesc. Cine a făcut 
asta... oricine a fost, mi-a luat totul. Copilăria, părinţii, pe mine 


însumi. N-am să mai fiu niciodată același. Mi-au fost luate 
amintirile, fiecare vis mi-a fost răstălmăcit și mi-am pierdut nu 
știu câţi ani din viaţă. Chiar și acum, când încerc să-mi 
amintesc, totul e... gol. Totul până în momentul când ea a venit 
la mine, amenințându-mă că mă va da în judecată. Tăcu puţin și 
trase adânc aer în piept: cu alte cuvinte, am pierdut câteva 
lucruri... și nu mă refer la cărți, mobilă sau haine. 

Shapiro își mișcă puţin capul: 

— Nici n-am insinuat că... 

— Cum rămâne cu sora mea? întrebă Adrienne. Ce s-a 
întâmplat cu ea este mai grav decât crima. Au transformat-o 
total, au făcut-o să omoare pe cineva și apoi au împins-o spre 
sinucidere. Cu ea cum rămâne? 

Shapiro închise ochii pentru câteva secunde, apoi îi deschise: 

— Nu voiam decât să atrag atenţia că, de fapt, ceea ce 
faceţi... 

— „Facem”? repetă Adrienne. Nu „facem” nimic, doar punem 
niște întrebări. 

— Exact, spuse Shapiro. lar eu vă zic că asta poate fi 
periculos. 

Cei trei tăcură un timp. În cele din urmă, McBride spuse: 

— Vreau să împiedic persoana care mi-a făcut mie asta să nu 
le mai facă și altora același lucru. 

Shapiro aprobă ușor din cap și se uită la Adrienne: 

— Ai spus că sora dumitale a omorât pe cineva? 

Adrienne făcu din cap că da: 

— Un bătrân în scaun cu rotile. Pe urmă s-a sinucis. 

Shapiro se întinse după dosarul medical al lui McBride care 
era pe masă și deschizându-l, îl răsfoi încet. Apoi ridică privirea 
și zise: 

— AŞ vrea să vorbesc cu doctorul dumitale... acest tip, Shaw. 
Adrienne și McBride se uitară unul la altul: E vreo problemă? 
întrebă Shapiro. 

— Nu sunt sigură, spuse Adrienne amintindu-și zâmbetul 
reținut al lui Shaw și sugestia acestuia de a-i spune lui Shapiro 
c-a aflat despre el dintr-un documentar TV. 

Shapiro zâmbi silit: 

— Vreau să mă conving că sunteţi cine spuneţi și că tot ce-mi 
povestiți chiar s-a întâmplat. 

— Ai dosarul, spuse Adrienne. 


— „Dosarul”! repetă Shapiro cu un pufnet de râs. Tocmai am 
vorbit cu toţii despre manipularea indivizilor și falsificarea 
personalităţilor și vă surprinde c-aș vrea să verific conţinutul 
unui dosar? 

e 

Până la urmă, Adrienne se gândi că nu avea cum să-i facă rău 
lui Ray Shaw dacă vorbea cu Shapiro și că totul n-ar dura decât 
un minut, pentru că Shapiro nu voia decât o confirmare că ei nu 
inventaseră toată povestea. _ 

Shapiro sună din bucătărie de pe un celular. Il auziră vorbind 
încet, dar nu destul de bine ca să înţeleagă ce spune. După un 
minut sau două, acesta reveni în living și se așeză lângă ei. 

— Ei? întrebă McBride. Ce-a spus? 

— N-am dat de el. 

— Dar... 

— Am vorbit cu soţia lui... 

Adrienne și McBride schimbară priviri între ei. Shapiro părea 
trist și îngândurat. 

— Și ce-a zis dumneaei? întrebă Adrienne. 

— Era îndurerată. Mi-a spus că soţul ei a fost lovit de o mașină 
aseară, în faţa spitalului. Poliţia îl caută pe șofer. 

Cu toate că stăteau pe jos, McBride simţi că i se face rău și că 
are un gol în stomac, ca atunci când ești în avion și sunt 
turbulenţe. 

— O să se facă bine? 

Shapiro se uită la ei: 

— Nu! 


e Capitolul 35 e 


McBride puse alte lemne pe foc, în sobă, și stivui restul lângă 
ea, în vreme ce bătrânul savant pregăti cina pentru toți trei - un 
meniu simplu, orez și legume de grădină împreună cu o sticlă de 
Old Vine Red. Era delicios. Cât mâncară, Shapiro povesti istoria 
obscură a programului CIA de manipulare a minţii: 

— Mulţi au crezut că a fost o reacție la ceea ce comuniștii 
făceau la acea vreme în Europa Centrală și în Coreea. S-a 
înscenat un proces unui preot pe care-l chema Mindzenty și s-a 
discutat mult despre „spălarea creierelor”. Dar, în realitate, 
programul începuse cu mult înainte de asta. 

— „Programul”? întrebă Adrienne, amintindu-și numele site- 
ului de pe computerul surorii ei. 

Shapiro se încruntă: 

— Așa-i spuneam noi între noi. Dar indiferent de nume - 
pentru că se vehiculau mai multe - a început în Europa în timpul 
celui de-Al Doilea Război Mondial, când OSS era în căutarea unui 
„ser al adevărului” care să poată fi folosit în interogatorii. 

Turnându-și un pahar de vin, savantul explică felul în care 
proiectul se extinsese după război, finanţat de proaspăt 
înfiintata CIA. Până în 1955, începuseră peste 125 de 
experimente în cele mai bune universităţi ale ţării și în cele mai 
groaznice închisori. Alte cercetări fuseseră continuate în clinici 
psihiatrice și în alte „instituţii civile”, folosindu-se voluntari 
„neinformatți”. 

— Cum adică? întrebă McBride. 

— Adică instalaserăm camere video în bordeluri și testam 
medicamente pe clienţi, fără ca ei să știe, răspunse Shapiro. Și 
ne-am folosit în aceeași măsură și de drogaţi, și de homosexuali 
sau comuniști, perverși sau delincvenţi. Se opri și adăugă, 
zâmbind: Liberali sau fani ai echipei Dodgers. 

Apoi redeveni serios și argumentă că în perioada aceea, adică 
în plin Război Rece, conservatorismul cultural american era așa 
de puternic, încât considera „personalităţile transgresive” drept 
„animale de laborator”. 

— Nu aveau nevoie de „consimţământul lor”, sublime Shapiro, 
pentru că studioul nostru era secret. Se făcea în „interes 
naţional”, prin urmare nici noi, nici proiectul de cercetare nu 
eram supuși restricțiilor obișnuite. 


— Așadar, v-a fost foarte ușor să vă ascundeţi, sugeră 
Adrienne. 

— Nu ne-am „ascuns” deloc, era secret. Chiar dacă unii dintre 
noi aveam mustrări de conștiință în legătură cu testarea 
medicamentelor pe subiecţi fără știrea lor, pentru că nu era 
ceva etic... ei, bine, acele mustrări de conștiință deveneau 
irelevante când realizai că ai de-a face cu dușmanul. 

— Credeam că Uniunea Sovietică era dușmanul nostru, 
remarcă McBride. 

— Așa este. Dar Războiul Rece a fost nu numai un război 
internaţional, ci și unul sfânt, naţional. S-a vrut un război pentru 
apărarea specificului naţional american, care îţi spun sigur nu 
includea (cel puţin, nu în momentul acela): homosexuali, 
nebuni, toxicomani sau... nici chiar păcătoși. Toţi ceilalţi erau o 
apă și un pământ. 

— Despre ce fel de cercetări este vorba? întrebă McBride. 

Bătrânul ezită, se gândi un moment și înălță din umeri: 

— Ei, bine, spuse el ca pentru sine, dar adresându-se și 
musafirilor, nu mai este un secret așa de mare acum. S-a scris 
despre asta și s-a vorbit, și au fost procese acum douăzeci de 
ani. 

— Bun, dar, totuși despre ce fel de studii este vorba? repetă 
McBride. 

— Despre droguri și hipnoză, telepatie și dirijare mintală, 
vederea la distanţă și condiţionarea reacţiilor negative, durere și 
boală. 

— „Durere și boală”? întrebă Adrienne, nevenindu-i să creadă. 

— Cum să le induci, să le suporţi, să le foloseşti sau să le 
măsori, replică Shapiro. Însă experimentele dureroase nu 
dădeau rezultate spectaculoase. 

— De ce nu? se interesă McBride. 

Savantul oftă: 

— Pentru că n-am găsit psihologi renumiţi care să se ocupe 
de proiect, iar cei pe care i-am găsit nu erau atât de obiectivi, 
pe cât am fi dorit noi. 

McBride se arătă mirat: 

— Cum așa? 

— Studiile de cercetare începuseră să includă și acte de 
sadism, iar experimentele medicale să conducă la raporturi 


sexuale. De fapt, totu/ ajunsese să se termine cu sex. Și asta 
„colora” rezultatele. 

— Ai pomenit de „dirijarea mintală”, spuse Adrienne. 

Shapiro se foi puţin incomodat pe locul lui: 

— Da! 

— ȘI...? 

Bătrânul care lucrase cândva cu CIA își alegea cu greutate 
cuvintele. În sfârșit, răspunse: „Dirijarea mintală” se referă la... 
cum să vă explic? Nişte experimente finale în care subiectului i 
se administrează doze relativ mari dintr-un medicament 
psihedelic și este lăsat într-un mediu închis și întunecat... unde 
el sau ea va fi supus unui șir continuu de mesaje înregistrate. 

— „Un mediu închis”? întrebă Adrienne. 

— Foloseam sertarele de la morgă, explică Shapiro. 

McBride simţi că i se taie răsuflarea când formulă în minte 
întrebarea următoare: 

— Când spuneţi „experimente finale”... 

— N-a murit nimeni, îl liniști Shapiro. Dar ne așteptam ca 
subiecţii să nu-și mai revină, iar majoritatea nu și-au revenit. 

— Și cum se proceda? 

— Li se dădeau 600 de miligrame de LSD zilnic, spuse 
Shapiro. Timp de 60 până la 108 zile, petrecute în întuneric. 

Adrienne și McBride tăcură un timp. Într-un târziu, Adrienne 
reuși să șoptească: 

— Cum puteaţi face asta? 

Shapiro o privi în ochi și se prefăcu a nu fi înţeles întrebarea: 

— Din câte îmi amintesc, pacientul era cateterizat, îl treceam 
pe perfuzii și i se făcea o colonoscopie ca să simplificăm 
lucrurile. 

— lisuse! murmură McBride. 

— Vă mai pun vin? întrebă Shapiro. 

Adrienne se cutremură și-și feri privirea. McBride dădu din cap 
în semn de refuz. Shapiro închise ochii și rămase pe loc, 
savurându-și vinul băut lângă foc, în compania celor doi, 
copleșit de regrete. Ceva mai târziu, când deschise ochii și 
vorbi, atmosfera păru iarăși încordată, parcă în tot acest timp i- 
ar fi analizat pe cei doi tineri. Schimbarea fusese atât de bruscă, 
încât Adrienne îl compară în gând cu o pasăre de pradă, un 
vultur sau un șoim care clipește spre ea cu ochi sticloși. 

— Știu la ce te gândești, spuse el. 


— Da? 

— Bineînţeles, le zise Shapiro. Aveţi impresia că sunt un 
criminal de război. 

Niciunul din ei nu spuse nimic. 

— Ei, presupun că trebuia să fi fost la faţa locului ca să 
înţelegi, concluzionă Shapiro, sorbind din vin și se uită la ei. E 
ușor acum să condamni ce s-a făcut atunci. Dar adevărul e că 
programul a fost conceput de persoane ale căror motivații erau 
la fel de curate ca zăpada proaspăt căzută. 

Adrienne nu se putu abţine să nu-și dea ochii peste cap. 

— Știau de ce sunt în stare persoanele gen Hitler. Și asta îi 
făcea cruzi în apărarea libertăţii. Știu că sună pompos cuvântul 
„libertate” - întotdeauna parcă sună așa - însă ăsta-i adevărul. 

Bătrânul tăcu, se sprijini cu palma stângă pe podea și se 
ridică în picioare, cu o ușurință surprinzătoare. Traversă camera 
spre sobă, o deschise, scormoni tăciunii cu vătraiul și mai puse 
o bucată de lemn pe foc. Apoi se întoarse spre musafiri: 

— Încă de la început ideea a fost să găsim mijloace de a 
identifica și elimina indivizi ca Hitler și Stalin, înainte ca ei să 
preia puterea. 

— Deci, a fost un program de asasinate, sugeră McBride. 

Shapiro ridică din sprâncene: 

— În parte. Intenţia era să formăm niște agenţi dirijaţi din 
punct de vedere comportamental care să poată îndeplini o 
misiune, chiar dacă ducerea ei la bun sfârșit contrazicea 
instinctul lor de conservare. 

— Și asta ce însemna? întrebă McBride. 

— Adică nu le păsa dacă trăiau sau mureau, ghici Adrienne. 

Shapiro aprobă dând din cap, parcă fără voia lui: 

— Supravieţuirea agentului nu era o situaţie critică, 
exceptând faptul că ar fi soluționat mușamalizarea întâmplărilor. 
Însă dacă agentul supraviețuia și era prins, atunci apăreau 
probleme. Și, în general, oamenii sunt prinși. Nu de prima dată, 
nu de a doua oară, dar în cele din urmă, da. 

Cei doi îl priviră curioși: 

— Țintele ratate, explică el. Poliţiștii deveneau dintr-o dată, în 
mod inexplicabil, interesaţi de cele mai inofensive detalii. Așa a 
început totul. Și până să ne dezmeticim noi, agentul nostru era 
sechestrat într-un beci păzit de oamenii Ministrului Apărării din 
cine știe ce ţară și chestionat de ambele tabere. Deci, o mare 


parte din proiect s-a concentrat pe ideea formării unui agent 
care să-și poată nega identitatea de la început până la sfârșit. 

— Lasă-mă să mă gândesc. V-aţi gândit să-i înnebuniţi, sugeră 
McBride. 

Shapiro nu răspunse imediat, reveni la masă și se așeză lângă 
ei: 

— Nu. Dacă am fi făcut asta, n-ar mai fi putut acţiona. Mulți 
ani și cu foarte multă cheltuială am studiat amnezia diferenţială 
și condiţiile apariţiei personalităţilor multiple. În final, am 
hotărât că soluția cea mai bună este cea a amintirilor ecranate, 
deși chiar și în acest caz au existat probleme. Acestea 
dezechilibrau personalitatea individului și aveau nevoie de o 
imagine de autoritate, ca un terapeut care să menţină efectul 
iniţial. 

Adrienne îi aruncă o privire scurtă lui McBride, apoi, 
nedumerită, se uită spre Shapiro. 

— Ce este o amintire ecranată? întrebă ea. 

Bătrânului savant îi luă ceva timp până să răspundă: 

— Este o amintire care se dovedește falsă în momentul 
probării și care sună ridicol prin ea însăși, încât oricine pretinde 
că ar fi reală este discreditat prin simpla afirmaţie pe care o 
face. 

— Dă-mi un exemplu, pretinse McBride. 

— „Am fost răpit de extratereștri și dus cu nava lor la o bază 
subterană în Antarctica”, replică omul de știință. 

— „Sataniștii m-au torturat atunci când eram copil”, sugeră 
Adrienne. 

— Exact, spuse Shapiro. Îi pune clar eticheta de nebun 
vorbitorului sau, în cazul nostru, asasinului. Așa încât vă daţi 
seama ce siguranţă le asigura celor implicaţi. 

— „Siguranţă”? îi strigă Adrienne în față. Vorbiţi de vieţile 
unor oameni. Vorbești de viaţa surorii mele! 

Bătrânul fu luat prin surprindere de izbucnirea ei. 

— Vorbesc la modul ipotetic, spuse el. Și apoi, v-am spus, 
doar dacă sora ta a fost cu mult mai în vârstă decât tine ar fi 
putut avea vreo legătură cu programul. 

— Cum poţi să spui asta? întrebă Adrienne. Ai văzut 
implantul... 

— Acum treizeci de ani ne-am pierdut finanţarea și tot cam pe 
atunci majoritatea lucrărilor au fost mutate în Europa. Gândiţi- 


vă, erau anii '60, pentru numele lui Dumnezeu! Fiecare nebun 
din ţară își iniţiase propriile experimente de control al minţii. 

Fără să vrea, McBride zâmbi: 

— Când spui că cercetările s-au transferat în Europa... 

— Majoritatea studiilor se făceau în universităţi și în institute 
de cercetare. Finanţarea se acoperea de către fundațiile și 
institutele în care știam că putem avea încredere. Au trecut anii 
și Agenţia a început să fie luată în vizor de Congres și de presă, 
și o parte din studiile cele mai „sensibile” au trebuit să fie 
transferate în Europa. În momentul când a început ancheta 
Comisiei Rockefeller, ne-am încetat activitatea. La scurt timp 
după aceea eu m-am pensionat. 

Rămaseră toţi trei tăcuţi, urmărind jocul de lumini și umbre al 
focului pe podea și pe tavan. La un moment dat, McBride tuși și 
întrebă: 

— Și cu mine ce-a fost? De unde am implantul? 

Shapiro clătină din cap. 

— Și sora mea! insistă Adrienne. Și la ea ce-a fost? 

Shapiro ridică mâinile în semn de neputinţă: 

— Nu vă adresaţi persoanei potrivite. V-am spus că vorbiţi cu 
un dinozaur. 

— Cred că mă adresez cuiva care refuză să accepte o stare de 
fapt, chiar și atunci când dovezile se află sub ochii lui, replică 
Adrienne. Ai studiat dosarul, ai văzut implantul. 

— Am văzut doar o fotografie. 

— Crezi că am inventat totul? întrebă McBride. 

— Nu, spuse savantul. 

— Și-atunci? E clar că programul nu s-a încheiat, insistă 
Adrienne. CIA-ul... 

— N-a avut nicio legătură cu asta, clătină Shapiro din cap. 
Credeţi-mă pe cuvânt: dacă Agenţia ar fi fost implicată, aș fi 
știut. 

McBride încerca să înţeleagă: 

— Atunci... 

— Este ca un Frankenstein, le spuse Shapiro. 

Adrienne și McBride se uitară unul la altul, nefiind siguri că-l 
auziseră bine. 

— Un ce? întrebă McBride. 

— Un Frankenstein. Bătrânul bău al doilea pahar de vin și se 
lăsă ușor pe spate cu un zâmbet ciudat pe buze: Un agent sau o 


operaţiune pe care nu le poţi controla. Ceva ce ai creat și apoi 
începe să trăiască independent de tine. 

— Și?... Adrienne îl îndemnă din priviri pe Shapiro să-și 
continue ideea. 

— Bănuiesc, admise Shapiro. Văzând implantul, aș zice că 
programul a fost privatizat. 

— „Privatizat”? repetă McBride. 

— Adică a fost preluat de cineva din sectorul privat sau de 
cineva care a trecut în sectorul privat. Cu alte cuvinte, e posibil 
să fi continuat cineva cercetările pe cont propriu, fără să aibă 
vreo legătură cu Agenţia. 

— La cine te referi? întrebă Adrienne. 

Shapiro ridică din umeri: 

— Habar n-am! 

— l-ar trebui mulţi bani ca să facă așa ceva, gândi McBride cu 
glas tare. 

Shapiro îl aprobă, dând din cap: 

— Ți-ar trebui milioane de dolari. Dar dacă stai să te gândești, 
peste tot e așa. 

— Și cum l-ar ţine secret? se miră Adrienne. 

Shapiro încercă să-i răspundă: 

— Ar pune bazele proiectului undeva în Europa. O fundaţie 
mică, discretă. De exemplu, în incinta unei clinici care asigură și 
dreptul la spaţiul intim, și confidenţialitatea condiţiei oricărui 
pacient. Bătrânul strânse din buze și continuă: Ar ști cum, 
Dumnezeule, dacă au lucrat de treizeci de ani la asta. 

— Crezi că au sediul într-o clinică pe undeva? întrebă 
Adrienne. 

— Da! 

Adrienne se aplecă puţin în faţă: 

— Atunci spune-mi, ai auzit vreodată de Clinica Prudhomme? 

Savantul se încruntă ridicându-și sprâncenele, se gândi puţin 
și făcu semn că nu. 

— Din câte mi-amintesc eu, nu. 

Adrienne se întoarse spre McBride care o privea cu o expresie 
întrebătoare, neînțelegând unde voia să ajungă: 

— Dar tu? 

McBride tresări: 

— Ce-i cu mine? Dac-am auzit de ea? Întrebarea ivită din 
senin îl derută, dar simțind că era o chestiune serioasă, se 


strădui să-și amintească. După un timp spuse: Nu! Știu un loc cu 
numele ăsta în Louisiana, dar... nu cred că la asta te refereai. 
Așadar, ce este Clinica Prudhomme? 

Adrienne ignoră întrebarea și i se adresă din nou lui Shapiro: 

— Ai tot pomenit de „program” și... Se opri o clipă, inspiră 
adânc și-și puse în ordine gândurile: Acum câteva zile, înainte ca 
Lew să fie operat, l-am găsit stând în faţa laptopului surorii 
mele. Intrase pe un site ciudat: theprogram.org (totul scris într- 
un singur cuvânt). 

— Și? 

— Era cu totul cufundat în transă. Adică nu mai reacţiona la 
niciun stimul din jur și era concentrat pe site-ul care era 
interactiv. Scria răspunsuri la întrebările care apăreau pe ecran 
și una dintre ele era: „Unde te afli?” 

— Asta-i foarte interesant, remarcă Shapiro, dar care-i 
problema? 

— Problema e că, răspunse Adrienne, cineva a încercat să ne 
omoare în noaptea următoare. Au dat drumul la gaze și s-a 
produs un incendiu. Nimeni nu știa că suntem acolo, deci 
evident știau adresa de la Lew, când a accesat acel site. 

— Și ce e cu site-ul ăsta?... 

— L-am întrebat pe un prieten care se pricepe la așa ceva și 
s-a interesat. 

— Și ce-a găsit? întrebă Shapiro. 

— Mi-a spus că este site-ul unei clinici care se numește 
Prudhomme și care are sediul într-un orășel din Elveţia. 

Shapiro dădu din cap și înălţă neputincios din umeri: 

— N-am auzit niciodată de ea. 

Adrienne își drese vocea: 

— Și mai e ceva ce nu v-am spus. Se uită spre McBride și 
spuse: Sora mea a omorât pe cineva. 

— Poftim? 

— A omorât un bărbat în Florida. L-a asasinat. 

Shapiro făcu ochii mari de uimire și o întrebă: 

— De ce foloseşti cuvântul ăsta? 

— Pentru că victima era un bătrân într-un scaun cu rotile care 
stătea și privea apusul. L-a ucis folosind o pușcă cu lunetă, ce 
avea și amortizor. Ziarele au scris că glonţul i-a perforat 
coloana. 

— Și... de unde știi asta? întrebă Shapiro. 


Le povesti cum descoperise pușca în apartamentul surorii ei. 

— Și de-abia acum îmi spui toate astea? exclamă McBride. 

— Nu am știut ce este cu arma până când n-am verificat 
evidenţele cheltuielilor de pe cărțile ei de credit și am aflat că 
fusese în Florida. Apoi m-am interesat unde s-a cazat și am citit 
articolul despre acest tip care a fost omorât exact în perioada 
cât ea a stat acolo. Ai fost în spital și apoi am venit aici. Am vrut 
să mă gândesc mai bine la toate. 

McBride își isprăvi paharul de vin: 

— Și cine era el? întrebă. 

— Ziarele scriau că îl chema Calvin Crane. 

Mâna lui Shapiro zvâcni involuntar, aproape să răstoarne 
paharul cu vin. Adrienne observă mirarea din ochii lui: 

— Sora ta l-a omorât pe Calvin Crane? 

Adrienne confirmă: 

— Da, nu e nicio îndoială în privinţa asta. 

— Stai puţin, bolborosi McBride, ușor dezmeticit. Era un tip 
Crane la Institut. 

— Dacă vorbim despre aceeași persoană, Crane a condus 
Institutul de Studii Globale decenii întregi, spuse Shapiro. 

— Așa este! exclamă McBride. Asta până să vin eu, dar 
numele lui figurează în cartea Institutului. Ceva gen „Director 
Emerit”. Tăcu, apoi exclamă: Dumnezeule!... 

Adrienne înclină din cap: 

— Tu și Nikki... Crane și Institutul. Tu și Duran, Duran și sora 
mea, sora mea și Crane... totul se leagă! 

Tăcură cu toţii câteva minute. Adrienne stătea cu brațele 
încrucișate pe piept; se gândea: 

— Dar de ce? spuse ea cu o voce tristă. Se uită când la unul, 
când la altul: Jeff Duran, implanturile, Calvin Crane... sora mea... 
Clătină din cap: Pentru ce toate astea? 

Shapiro tuși și se ridică din scaun. Lui McBride i se păru că 
bătrânul tremură. Acesta le spuse: 

— N-am să vă întreb cine este „Duran”. Cred că am ajuns 
destul de departe cu această discuţie... 

— De unde-l știi? întrebă Adrienne, prinzând iar glas. 

— Pe cine? 

— Pe Calvin Crane. 

Fostul agent CIA rămase mut câteva minute. Adrienne se 
pregătea să repete întrebarea când îl auzi: 


— Calvin Crane a fost o legendă. Unul dintre Cavalerii 
Templieri. 

— Poftim? îl întrerupse McBride. 

— Așa li se spunea, cercul secret format în jurul lui Allan 
Dulles, chiar după război când s-a creat CIA-ul. Din el făceau 
parte: Des Fitzgerald și Richard Helms, Cord Meyer și Calvin 
Crane. 

— Deci, a fost agent CIA, spuse Adrienne. 

Shapiro clipi auzind-o exprimându-se atât de naiv și clătină 
din cap: 

— Nu. A participat la înfiinţare, dar a plecat de la început. Se 
întrerupse: Ştiţi, sunteți niște oameni drăguți, dar de-acum 
intraţi în ceva întunecat. Poate că ar trebui să vă îndepărtați. 

— „Sa ne îndepărtăm”? spuse McBride. Încearcă să ne 
omoare! Cum naiba... 

— Cine „încearcă să vă omoare”? 

McBride privi întrebător spre Adrienne care ridică din umeri: 

— Nu știu sigur, replică McBride. 

Shapiro oftă: 

— Institutul era un centru de-al nostru, spuse el. Crane era 
bun prieten cu Agenţia și le câștigase încrederea. 

— Așadar, a participat la proiect, sugeră Adrienne. 

— Era un atu, unul dintre persoanele pe care se putea conta. 
Era un patriot bogat și cu relaţii sus-puse, un om important, 
deștept și cu capul pe umeri. Shapiro ezită și se încruntă: Este 
tragic ca cineva să-l fi omorât în felul pe care-l descrii. Apoi 
adăugă: Şi ironic. 

— „lronic”? întrebă Adrienne. 

Shapiro înclină din cap: 

— Ca în cazul șarpelui care își înghite coada. Crane voia să 
înființeze un serviciu de asasinate în cadrul CIA-ului. Dar nu 
avea agenți. 

Adrienne dădu din cap repede de la stânga la dreapta, 
arătându-și astfel uimirea: 

— Cum i-ai spus? 

— „Un serviciu de asasinate”. 

Adrienne își roti privirea: 

— Parcă ai vorbi despre o companie de electricitate. 

Shapiro zâmbi ușor: 


— Ideea era să identificăm și să eliminăm persoanele care 
reprezentau o ameninţare pentru pacea lumii. Sau care atentau 
la existența democraţiei liberale și a mentalităţii americane. Nu 
îmi mai amintesc exact și nu sunt sigur că știa prea bine nici 
Crane însuși. Dar milita pentru crearea unui for interior în cadrul 
Agenţiei, unul care să instituţionalizeze crima ca pe un 
instrument de stat. 

— Adică, vrei să spui că CIA n-a omorât niciodată pe nimeni? 
întrebă McBride. Atunci cum rămâne cu acei „asasini dirijaţi 
comportamental” de care ne-ai vorbit? 

Shapiro dădu din cap: 

— Sunt două lucruri total diferite: când conduceam acele 
studii, programarea era doar un proiect de cercetare. Unul 
secret și de amploare care, în mod necesar, includea activităţi 
operaţionale, dar nu reprezenta în sine o activitate criminală. 

— Dar cu Castro ce-a fost? întrebă McBride. 

— Înţeleg ce vrei să spui, admise Shapiro. Dar acelea au fost 
exerciţii ad-hoc și nicidecum ceea ce intenţiona Crane. Mai mult 
decât atât, au fost eșecuri, ceea ce iarăși Crane nu-și dorea. 

McBride își lăsă capul într-o parte: 

— Nu te miră că așa de mulţi „nebuni” au reușit să omoare 
lideri politici, iar CIA-ul, cu toate resursele lui, a eșuat în toate 
încercările pe care le știm? 

Shapiro își privi ceasul de la mână și se ridică, dându-le astfel 
de înțeles că discuţia se încheiase. incepu să curețe farfuriile: 

— Aă... a fost interesant, dar... s-a întunecat și aveţi un drum 
lung de făcut. 

McBride înţelese aluzia, se ridică și o ajută și pe Adrienne să 
se ridice: 

— De fapt, spuse ea, stăm la Hilltop House. Nu este prea 
departe. 

Shapiro infirmă: 

— Nu asta am vrut să spun, replică el. Mă refeream la faptul 
că, „problema e destul de întunecată” și mai aveţi încă multe de 
aflat. Îi conduse spre ușă și, deschizând-o, se opri: Să vă puneţi 
centurile de siguranţă, le zise el, apoi închise ușa și dispăru. 


e Capitolul 36 œ 

Drumul înapoi spre Hilltop House fu plăcut, liniștit și trist, 
însoţiţi de apele râului Shenandoah care strălucea în lumina 
lunii, amândoi rămaseră tăcuţi, gândindu-se la același lucru: 
„Toţi cei din jurul meu mor: Nikki. Bonilla. Shaw”. Parcă era un 
registru al morților. 

McBride conducea cu o mână pe volan și cu braţul lăsat ca din 
întâmplare pe speteaza scaunului. Lucru care o ţinea pe 
Adrienne în tensiune, îngrijorată că urma să-și pună braţul peste 
umerii ei sau, mai rău, că n-o să facă acest lucru. Nu că ar fi fost 
o idee bună să o cuprindă în braţe. Dimpotrivă... 

Mașina traversa zona de ţară, cu munţii și pădurile negre 
profilându-se pe cerul înstelat. În oglinda retrovizoare se iveau 
lumini neclare de faruri care îi trimiteau lui McBride fiori de 
gheaţă pe șira spinării. Însă mașina le depășea apoi și rămâneau 
din nou singuri. 

— M-am gândit, spuse McBride. Poate că ar trebui să pleci 
undeva. 

— Unde? 

— Pe lună, dac-ai putea ajunge. Dacă nu, oriunde ai putea să 
te ascunzi. 

Adrienne se gândi un timp. Adevărul era că nu avea unde să 
se ducă. În buncărul ei de la subsol de pe strada Lamont era 
exclus. Nu mai avea nici slujbă. Și după ce se întâmplase cu 
Bonilla și Shaw, nu mai putea să meargă la niciun prieten. 

— Vreau să aflu ce s-a întâmplat cu Nikki, insistă ea. Și 
oricum, ai nevoie de mine. 

— Am? 

McBride îi aruncă o privire scurtă. Interiorul mașinii era în clar- 
obscur, doar alb și negru, și asta de la lumina lunii. Ea arăta 
bine în acel cadru. 

— Da, spuse ea. Ai nevoie de mașină și pe acte este trecut 
numele meu. 

El ridică din umeri: 

— Bine, poţi să rămâi! 

— Ce ușor a fost! 

McBride pufni în râs, dar în gând își spuse: „Nu mi-ar lua mult 
să-mi strecor brațul peste umerii ei”. Apoi le apăru în vizor 
silueta hotelului Hilltop House și momentul trecu. Dar nu fu 
uitat. 


Ajunși în cameră, el o rugă să-i spună ce aflase despre Crane. 
Drept răspuns, ea scoase un teanc de foi din servietă și i le 
întinse. 

În mare parte acestea erau pagini scoase de pe Nexis, 
incluzând câteva anunţuri mortuare din Washington Post și 
Sarasota Star-Tribune. Le citi cu atenţie, reţinând titlurile 
organizaţiei din care făcuse parte Crane și numele unei surori 
care mai trăia încă în Sarasota. Citind foile una câte una, făcu 
tot posibilul să nu o observe pe Adrienne care stătea pe pat 
turcește. Camera era mică și aerul încărcat, și el stătea pe 
canapeaua din răchită, o piesă de mobilier deloc confortabilă de 
lângă balcon. 

— Mergem în Florida, nu-i așa? întrebă ea. 

— Da, cred că suntem nevoiți. 

Se străduia din răsputeri să nu se uite la ea, ţinându-și ochii 
aţintiţi pe fereastră, la peisajul de afară. În depărtare, în josul 
râului vedea fâșii paralele de lumină, una albă, una roșie, 
pulsând în direcţii opuse. Acestea apăreau și dispăreau, pe 
măsură ce drumul șerpuia printre munţi. 

— Pentru început, am putea s-o căutăm pe soră-sa. Să vedem 
ce putem afla de la ea, sugeră el. Să mergem la tribunal, să 
aflăm dacă a existat vreun litigiu. Să-i verificăm testamentul... 

— Îmm! spuse ea, întinzându-și braţele deasupra capului. 
Deci, în principiu, vom merge acolo și vom bate câmpii. 

— Doar dacă n-ai tu vreo idee mai bună, răspunse el, 
deschizând repede ușa de la balcon ca să intre un pic de aer 
rece de afară pentru că în cameră i se păru dintr-o dată prea 
cald. 

Adrienne îi prinse privirea și i-o reţinu un pic mai mult decât 
era cazul, după care execută o nouă întindere languroasă a 
picioarelor, mișcându-și tălpile, în timp ce își înălță braţele peste 
cap. Își arcui spatele, scoţându-și pieptul în faţă, spectacol care 
se desfășura în faţa lui. 

McBride gemu în sinea lui. Se ridică în picioare și ieși pe 
balcon. 

În realitate, fusese atent la ea toată ziua, în maniera lunatic- 
obsesivă a unui adolescent. Parc-ar fi fost în liceu. Nu, mai rău, 
în gimnaziu! În diferite momente pe parcursul zilei, chiar și în 
austeritatea cabinetului lui Shapiro, chiar și în deznădejdea 


creată de glumele lui sinistre și în momentul aflării cumplitei 
vești despre Ray Shaw, simţise aceeași excitare dureroasă care 
făcuse din clasa a șaptea iadul pe pământ. 

leșind pe balcon, se uită în jos la farurile mașinilor și se gândi 
la problema lui: „De când oare nu se mai culcase cu o femeie?” 
Nu putea fi sigur, memoria îi revenea doar parțial, în flash-uri. 
Dar, cu siguranţă, se întâmplase înainte de povestea cu, Jeffrey 
Duran”. 

„Așadar, ce-ai să faci, băiete?” 

Era un vers dintr-un cântec al lui Meatloaf, de pe albumul Bat 
Out of HelP* care-i aminti de toată muzica bună care, de 
asemenea, îi lipsea, pentru că „Jeffrey Duran” pe lângă faptul că 
fusese celibatar, părea să fi avut alte gusturi în materie de 
muzică. Ceea ce nu putea fi numit gust. 

„Ce-ai să faci!?” 

Adrienne era foarte atrăgătoare, ăsta era adevărul. Dar la fel 
de adevărat era și faptul că Lew McBride era ultimul lucru care îi 
mai lipsea. Işi pierduse deja sora, slujba și aproape tot ce ţinea 
de viaţa ei, din cauza lui. N-ar fi fost corect să profite de ea 
pentru simplul motiv că au trecut împreună prin niște situații 
disperate, până la urmă. Și totuși... 

Era nefiresc să dormi în aceeași cameră, așa cum făceau ei 
doi și să păstrezi distanţa. „Este natura umană”, gândi el, 
certându-se cu conștiința lui. Trecuseră prin multe împreună și 
nu era vorba doar de sex, chiar o plăcea. Era deșteaptă și 
drăguță, amuzantă și vulnerabilă, în același timp. Se întâmpla 
același lucru ca în cazul războaielor sau al calamităţilor naturale. 
Oamenii se atașau unii de alţii. Așa că de ce să se stăpânească. 
Ce-ar fi... „să facă primul pas”! 

Dar era prea târziu sau, dacă nu prea târziu, era o perioadă 
de trecere. Frigul își făcu efectul și el se întoarse revigorat în 
cameră. Adrienne stătea în același loc, așezată pe pat, citind 
ghidul hotelului despre Harpers Ferry și împrejurimi. Îl privi pe 
sub genele-i negre, dese, ridicând spre el o privire ucigătoare, 
plină de ispită și chemare. Își schimbă ușor poziţia, făcând o 
serie de mișcări care nu se putea să nu te ducă cu gândul la alte 
mișcări pe care le-ar fi putut face corpul ei. Fără haine. 

— Ai admirat stelele? 

El își ridică ochii în tavan: 


23 „Liliac scăpat din iad” (nitr.). 


— Nu, replică el. Mă gândeam!... Râse: N-ai vrea să știi la ce 
mă gândeam! 

Ea scoase un sunet răgușit și el trebui să-și concentreze toată 
voinţa ca să nu se arunce spre ea în pat. Un salt în zbor spre 
intimitatea ei. 

In schimb, spuse: 

— Cred c-ar fi mai bine să ne odihnim! 

Ea aprobă, dând din cap. Își aduse genunchii la piept și-și 
înfășură braţele în jurul lor. Acum era ghemuită, închisă cu totul 
în sine. Sunetul radiatorului se auzea în cameră. După un timp 
ce păru destul de lung, Adrienne suspină și un mic zâmbet îi 
flutură pe buze: 

— Minunat! spuse ea. 

e 

Drumul era lung și cei doi conduseră pe rând, chiar și pe 
durata celei de-a doua zile, ajungând la destinație târziu în 
noapte. Se cazară într-un hotel Super 8, cerând o cameră cu 
paturi separate. Adrienne era de-a dreptul jenată de ceea ce 
simțea. Nu s-ar fi crezut în stare să simtă în tot corpul acel 
apetit sexual adolescentin. 

În dimineaţa următoare merseră la biroul de cazări din La 
Resort din Longboat Key, unde o blondă bronzată le spuse că în 
apartamentul lui Calvin Crane se făcuse curăţenie și că fusese 
golit cu săptămâni în urmă. Locuinta în sine, cu trei dormitoare, 
vedere la ocean și toate facilităţile necesare distracției era de 
vânzare. Erau cumva interesaţi? 

Nu. 

La întoarcere, trecură cu mașina și prin Armand's Circle, unde 
se opriră să ia prânzul la localul lui Tommy Bahama. Aici 
mâncară salate și supă de melci și stabiliră ce vor face în 
continuare. Pasul următor era să meargă la tribunalul din 
Bradenton, unde însă nu aflară nimic. Crane nu fusese implicat 
în niciun proces, cel puţin, nu în districtul Manatee. lar 
testamentul lui nu se dovedi atât de interesant pe cât speraseră 
ei. Jumătate din averea lui era lăsată moștenire, împărțită în 
mod egal, Universităţii Harvard și Societăţii Americane împotriva 
Cancerului. Restul era alocat „iubitei lui surori, Theodora 
Wilkins” și „prietenei de-o viață, Marijke Winkelman”. 

Apoi se opriră într-un parc de rulote, unde asistentul lui 
Crane, jamaicanul Leviticus Benn, locuia împreună cu o haită de 


câini care lătrau. Înalt, negru și cu un zâmbet drăguţ, Benn era 
amabil, dar părea speriat și ușor supărat pentru modul cum 
fusese tratat. 

— În prima noapte, când a murit domnu’ Crane, cinci polițiști 
au dat buzna aici și au răscolit totul. Și ce-au găsit? Putin praf. 
Doar o porție. Adică, resturi. Pentru uzul meu personal, 
înțelegeţi! Și imediat, m-am trezit bruscat. De parcă parcul ăsta 
de rulote ar fi grădina Gestapo-ului. Și a trebuit să întreb, l-am 
întrebat pe poliţist: Cum o să rezolve asta crima voastră urâtă? 
la, spuneți-mi! 

Dură un timp până ce Benn își depăși furia, după care nu 
părea să mai aibă prea multe de zis. 

— l-am fost asistent medical, știți? Partea umană a scaunului 
cu rotițe a bogătașului. Deci, nu vorbeam prea mult. De fapt, nu 
stăteam de vorbă chiar deloc. Doar: „Bună dimineața, Leviticus! 
Bună dimineaţa, domnule Crane!” Cam atât. 

— Deci, nu era prea prietenos? 

— Era închis în sine, înţelegeţi? 

(J 

Sora lui Crane locuia la Parkington, un fel de sanatoriu 
adăpostit într-o casă de piatră și sticlă, situată într-un cadru 
splendid pe una din străzile largi, plăcute ale Sarasotei. In faţă 
avea o terasă acoperită, mărginită de un șir de șezlonguri albe. 
Dintre acestea doar unul era ocupat de o doamnă cu părul alb, 
tuns băieţește, care stătea foarte dreaptă în el. Bretonul ei 
alcătuit din șuviţe albe îi cădea pe frunte atât de ordonat, încât 
Adrienne își închipui că fusese tăiat și îndreptat cu o riglă. Faţa 
de sub breton ar fi putut fi cândva drăguță, dar trăsăturile se 
pierdeau într-o masă de piele ridată. Lui Adrienne i se păru că 
avea înfățișarea unui copil bătrân. Era îmbrăcată cu o rochie alb- 
albastră cu dungi, cu o curea albă, lată în talie și avea pantofi și 
poșetă asortaţi. 

Femeia se sprijini pe călcâie și se ridică în picioare când cei 
doi se apropiară: 

— Voi trebuie să fiți Adrienne și Lew, spuse ea cu o voce 
moale și plăcută. Eu sunt Thea, deși nu insist să-mi spuneţi așa. 
Îmi puteţi spune și doamna Wilkins, dacă vă vine greu să vă 
adresați cuiva chiar atât de antic, după cum obișnuia să se 
spună înainte de zilele corectitudinii politice, pe „numele de 
botez”. 


— Încântată de cunoștință, Thea! spuse Adrienne, întinzând 
mâna s-o salute. Îi fusese teamă când i se spusese că Theodora 
Wilkins se apropia de nouăzeci de ani și că trăia într-un azil de 
bătrâni. | se păruse că singura rudă în viaţă a lui Calvin Crane, 
care le-ar fi putut da unele informaţii, n-ar fi fost într-o stare 
mintală potrivită încât să-i ajute, dar, evident, nu era cazul: 
Acesta este domnul McBride! 

Bătrâna doamnă îi pofti să ia loc și merse înăuntru să vadă 
dacă nu poate „aduce niște ceai cu gheaţă”. După puţin timp, 
reveni urmată de un bărbat hispanic care aduse o tavă pe care 
ea însăși o așeză cu grijă pe scaunul ei. Turnă ceai pentru toți și 
zâmbi: 

— Acum spuneţi-mi: cu ce pot să vă ajut? întrebă ea. 

— Așa cum v-am spus și la telefon, explică McBride, Adrienne 
crede că sora ei, Nico, purta corespondenţă cu fratele 
dumneavoastră înainte de a muri. Acum și sora ei a decedat... 

— Îmi pare rău, îl întrerupse Thea. 

— Speram să pot recupera scrisorile, zise Adrienne. Ca 
amintiri. 

Bătrâna își strânse buzele și-și încreţi nasul: 

— Oh, draga mea, spuse ea, mă tem că nu o să vă fiu de prea 
mare ajutor. Vedeţi, Cal și cu mine nu am fost niciodată prea 
apropiaţi. 

Adrienne încercă să-și ascundă dezamăgirea: 

— Oh! 

— Te miri, nu-i așa? Te uiţi la noi, frate și soră, unul supus și 
altul tipicar, amândoi bătrâni, locuind la o jumătate de oră 
distanță unul de altul și ne vedeam cam în jur de... își răsuci în 
afară buza de jos și suflă un jet de aer care-i răsfiră șuviţele 
bretonului, un gest pe care probabil și-l păstrase din anii 
adolescenţei... Cam la fiecare șase luni. De Ziua Recunoștinței și 
de Paști. Atât rezistam. 

— Deci, nu vă prea înțelegeați. 

— Deloc. Cal mă considera o persoană nesemnificativă și îl 
disprețuia pe soțul meu. Îl numea diletant. (Ceea ce cred că și 
era, Dumnezeu să-l odihnească!) Totuși... 

— Și dumneavoastră ce credeati despre el? o întrebă 
Adrienne. 


— Despre fratele meu mai mic? Credeam că este cel mai... Se 
opri, căzu pe gânduri și apoi spuse: Credeam că este ce/ mai 
arogant om pe care l-am cunoscut. 

— Chiar așa? 

— Ah, da! Era, desigur, idealist, dar la fel fusese și Hitler. 
Amândoi știau ce era bine pentru toţi ceilalţi. Işi arcui ușor o 
sprânceană elegant pensată: E îngrozitor ce spun, dar nu prea îi 
simt lipsa. 

— Aţi fost șocată când... 

— Oh, da! Adică, la urma urmei, s-a făcut mare vâlvă. Lui Cal 
nu i-ar fi plăcut acest lucru. Nu e prea bine să fii împușcat în 
acest mod. În mod sigur ar fi urât tot tam-tam-ul care s-a făcut. 

— Aveţi idee cine... 

— L-a omorât? sugeră ea. Nu! Îmi pare rău. Un tip ca el îşi 
poate face mulţi dușmani, deși trebuie să recunosc că n-aş fi 
crezut că asociaţii lui Cal pot fi așa... niște cow-boy. Ezită, se 
aplecă încet și șopti: Aţi vorbit cu Mamie? 

Cei doi se priviră unul pe altul și clătinară din cap: 

— Cine este Mamie? întrebă McBride. 

Doamna în vârstă râse din tot sufletul, apoi luă o sorbitură din 
ceaiul cu gheață: 

— Mamie era iubita lui Cal. 

— Serios? 

— A, da! Și ea nu e deloc ca el. De fapt, chiar îmi place, deși 
nu înţeleg ce-o fi văzut la Cal. Dar erau prieteni de-o viaţă. S-au 
întâlnit la Londra în timpul războiului. El era OSS, ea era un fel 
de legătură. Mai târziu s-a aflat, era chiar măritată. Thea pufni în 
râs: Îi spuneau „fetița olandeză” pentru că... asta și era! 
Olandeză, vreau să spun! Numele ei este Marijke Winkelman. 
„Mamie” îi spunea Cal. 

— Și soțul ei? întrebă Adrienne. 

— A murit. Cred că s-a întâmplat acum douăzeci de ani. Lucra 
la Crucea Roșie în Geneva. Amândoi lucrau acolo. li îngrijeau pe 
refugiaţi. 

— Înţeleg, spuse McBride, deși nu prea era așa în realitate. 

— Acolo a început totul, adăugă Thea. 

— Ce anume? întrebă Adrienne. 

— Relaţia lor! El era în Zurich. Geneva nu era chiar atât de 
departe, însă nu-mi explic de ce nu s-a măritat cu Cal după ce 


soțul ei a murit. Presupun că ar fi însemnat prea multă bătaie de 
cap. 

— Credeţi că ea ar ști dacă el a mai păstrat niște documente? 
se interesă McBride. 

Thea Wilkins își amestecă ceaiul cu gheaţă și sorbi ușor din el, 
ștergându-și apoi buzele cu șerveţelul de cokteil. 

— Păi, dacă e să știe cineva, le spuse ea, atunci Mamie ar ști, 
cu toate că... Am să vă dau adresa și o să vă convingeţi singuri. 

— Nu locuiau împreună? întrebă Adrienne. 

— Oh, Dumnezeule, nu! Întotdeauna au avut locuinţe 
separate. Mamie are o locuinţă splendidă chiar pe plajă. Villa 
Alegre. 

Villa Alegre era într-adevăr splendidă: o căsuţă nu prea înaltă, 
cu ziduri stropite cu calciu roz și acoperișul cu ţigle din teracotă. 
Era plasată în mijlocul unei vegetaţii luxuriante, alcătuite din 
palmieri bătrâni și smochini. 

Mamie nu semăna deloc cu contemporana ei, Theodora 
Wilkins. Purta pantaloni scurți, un tricou și sandale Birkenstock. 
Chiar dacă avea gâtul puţin încreţit și pielea brăzdată de riduri, 
era încă foarte frumoasă. Avea ochii mari, de un albastru- 
deschis, părul care fusese cândva blond era acum argintiu și o 
gură mare, plină. Îi conduse în spatele casei, unde se opriră 
lângă un bazin plin cu o specie exotică de broscuţe. 

— Consultantul meu feng-shui a insistat să le am. Mi-a spus 
că vila mea are nevoie de diversitate. În orice caz, arată grozav, 
nu credeţi? 

McBride își exprimă admiraţia faţă de ele, în timp ce Adrienne 
doar zâmbi politicos. 

— Nu-ţi plac, drăguță, așa-i? întrebă Mamie. 

Adrienne ridică din umeri: 

— Nu prea! Nu știu de ce! 

— Probabil că de vină sunt culorile, presupuse Mamie. Te 
deranjează dacă te întreb: îţi place Halloween-ul? 

— Nu. Nu mi-a plăcut niciodată. 

Doamna în vârstă o răsplăti cu un zâmbet larg, încântată că i 
se confirmase astfel bănuiala: 

— Uite, vezi! 

O luă de braț pe Adrienne într-un fel camaraderesc și o 
conduse pe cărăruia de piatră spre casă. „Era ceva în felul ei de 
a vorbi, cadența sau pronunția care avea ceva, gândi 


Adrienne...” Apoi își dădu seama ce era: „aproape ameţită” cum 
obișnuia să spună Deck. Nu beată, dar nici nu mai avea mult. 

Mamie nu voia să înceapă discuţia până nu stăteau cu toţii 
„liniștiţi” pe terasă. Se așezară pe niște scaune de răchită albe 
sub un cadru de lemn încărcat cu viță de vie și admirară valurile 
care se spărgeau de mal pe plaja din apropiere. În jurul lor 
vântul sufla scoțând zeci de sunete diferite, în vreme ce Mamie 
se scuză pentru câteva minute și reveni cu o carafă de martini și 
un platou cu caşcaval, fructe și biscuiţi săraţi. 

Abia după ce turnă băutura în pahare adecvate, cu picior, 
adăugă măslinele și le întinse musaâfirilor, Mamie se declară 
pregătită: 

— Așa, spuse ea ridicând paharul. Sănătate! 

Prima înghiţitură aproape că-i dădu pe spate pe amândoi. 

— Acum spuneţi-mi, ce voiaţi să mă întrebaţi în legătură cu 
Cal? 

Pomeniră același pretext al surorii lui Adrienne, decedate, 
care corespondase cu Crane. Mamie spuse că nu știuse nimic 
despre acest lucru. 

— Nu mi-a vorbit niciodată despre această corespondenţă, 
dar probabil - adăugă ea - nici nu ar fi vrut. 

Vântul continua să fluiere în jurul lor și ei discutară despre ce 
fel de om fusese Calvin Crane, până când McBride se interesă 
despre „dușmanii” lui. 

— Bineînţeles că și poliţia m-a întrebat aceleași lucruri, le 
spuse Mamie. Dar am simţit că urmau pașii formali dintr-o 
anchetă, nu erau chiar interesaţi de răspunsurile mele. Așa că 
nu mă mai gândesc la acest lucru. Adică, nu în mod serios. 
Mușcă puţin dintr-o felie de cașcaval și o înghiţi împreună cu o 
gură zdravănă de martini: Dar știu că Gunnar era nemulţumit de 
el. 

— Gunnar? întrebă Adrienne. 

Mamie clătină din cap: 

— Gunnar Opdahl! Era protejatul lui Cal de la Institut, dar... vă 
simţiţi bine, domnule McBride? 

Nu, nu se simțea bine. Avu impresia că i se face negru în faţa 
ochilor când auzi numele Opdahl. Îi zvâcni inima în piept și simţi 
cum panica îi străbate coșul pieptului. Probabil că tresărise 
pentru că Adrienne îi puse o mână pe braţ: 

— Te simţi bine? întrebă ea. 


O rafală de vânt șuieră pe toată terasa. 

El dădu din cap afirmativ și minți: 

— Mi-a intrat puţin praf în ochi. 

Adrienne îl privi ciudat. 

În sinea lui, își spuse: „Ce naiba a fost asta? Gunnar Opdahl 
era... cum? Deștept și civilizat, un om plăcut cu care să-ți iei 
masa în oraș”. Și totuși, pe măsură ce se gândea la aceste 
lucruri, știa că mai era ceva, ceva profund neplăcut de care 
urma să-și amintească. In sfârșit, își drese glasul și se uită la 
Mamie: 

— Ce spuneați? 

— Da, spuneam că se certaseră. Gunnar și Cal. 

— Știţi despre ce fusese vorba? întrebă Adrienne. 

— Nu chiar, replică Mamie. În ciuda sorbiturilor ei delicate, 
aproape că băuse tot paharul de martini. Am plecat din Elveţia 
înaintea lui Cal. Vremea de acolo te răpune de la o anumită 
vârstă. 

— Când s-a pensionat Cal? 

— In '93, răspunse Mamie. Dar cearta lor este de dată mai 
recentă. Cred că a început, oh!... poate acum un an. Poate mai 
mult. 

— Avea vreo legătură cu Institutul? se interesă Adrienne. 

Mamie își legănă capul în faţă și în spate, se încruntă și-și 
umplu din nou paharul: 

— Cred că asta trebuie să fi fost. Sincer, era singurul lor 
domeniu comun. Și chiar și pensionat, Cal era încă activ în 
anumite acţiuni. Fiind unul dintre fondatori, avea încă un cuvânt 
de spus. 

— Ce fel de decizii? 

— Despre bursieri, cercetare și clinică, desigur. Doar fac o 
treabă atât de bună cu tinerii care au probleme! Se opri și reluă: 
Aceste dezacorduri cu Gunnar e posibil... Apoi însă înălță din 
umeri și nu-și continuă gândul: N-ar trebui să mă pronunt, 
pentru că realmente nu știu. Doar bănuiesc. 

— Spune-ne. Te rog! o presă Adrienne. Știm atât de puţin... 

— Păi, voiam să spun că ar fi putut avea legătură cu banii, iar 
Gunnar să se fi simţit împiedicat în vreun fel. Asta este impresia 
pe care am avut-o în urma câtorva conversații telefonice pe 
care le-am surprins. Mamie pescui cu degetele o măslină din 
pahar și și-o azvârli în gură. 


McBride se aplecă puţin spre ea: 

— Este cineva la Institut care ne-ar putea spune mai multe 
despre conflictul dintre cei doi? 

Mamie se încruntă: 

— Ah, nu cred! Cal era ultimul din grupul iniţial. lar cei noi nici 
măcar nu-i cunosc. 

— Lew a fost bursier, spuse Adrienne, aruncându-i o privire pe 
furiș lui McBride. 

— Ah, da! exclamă Mamie, destinzându-și toată faţă într-un 
zâmbet deschis. Ce interesant! Întinse mâna și puse o palmă 
delicată pe braţul lui, mângâindu-l într-o manieră foarte 
politicoasă: Trebuie să fii... un tânăr remarcabil! 

McBride zâmbi. Lui Mamie începuseră să i se încrucișeze ochii, 
iar cuvintele ei nu mai erau atât de clare. Probabil, femeia le 
spusese tot ce știa. 

Adrienne observă și ea același lucru. Mamie se preocupa 
acum de măslina din cel de-al doilea pahar de martini, ceea ce 
sugera că discuţia urma să se întrerupă. Așa că era mai bine să 
se ajungă la miezul problemei. Mamie apucă paharul de picior, îl 
roti și urmări cum se învârt cerculeţele uleioase ale băuturii. În 
larg, un Jet Ski începuse să turuie, cutreierând golful cu un sunet 
la fel de iritant ca al unui ţânţar. McBride îi povestea lui Mamie 
despre bursa lui. 

Adrienne cântări situaţia în gând ca și când ar fi fost un 
proces și se întrebă ce ar mai putea întreba un martor: 

— În urma domnului Crane au rămas acte? 

Întrebarea o surprinse pe Mamie: 

— Poftim? 

— Știu că lucrurile personale i-au fost vândute, spuse 
Adrienne, dar uneori... 

— Ei, nu ești prima care întreabă, îi spuse Mamie, mascând un 
sughiț. După ce a murit, un tip de la guvern a venit și m-a 
întrebat același lucru. Un individ mărunţel, tare nesuferit! Işi 
aruncă pe spate capul ca o adolescentă. l-am spus un citat pe 
care Cal îl tot folosea, al unui legionar mort: „Pas des cartes, pas 
des fotos et pas des souvenirs”. 

Adrienne o privi disperată: 

— Am învăţat doar spaniolă. 

McBride îi traduse: 


— „Nici scrisori, nici poze, nici suveniruri.” Și zâmbi cu regret: 
Ceea ce nu sună prea bine pentru noi. Oricum, hotărî el, v-am 
răpit destul timp. 

— Aţi fost foarte amabilă, adăugă Adrienne, ridicându-se în 
picioare. 

Întinse mâna și i-o reţinu un timp, uitându-se la Adrienne de 
parcă ar fi fost un tablou de Vermeer??. 

— Ai așa o aură, spuse ea. Apoi râse: Mai bine v-aţi așeza din 
nou. Întorcându-se spre McBride, Mamie îi zise: Cal spunea 
numai tâmpenii - pas des cartes, ce să spun! 


24 jan Vermeer (1632-1675) pictor olandez. A pictat mai ales femei singure în decoruri 
domestice, spre exemplu Dantelăreasa. (n.tr.). 


e Capitolul 37 e 


Mamie se întoarse după câteva minute proaspăt rujată și cu 
părul pieptănat din nou, aducând cu ea o servietă uzată și un 
mic album foto. Ridicând servieta, spuse: 

— Îi plăcea să-și scrie corespondenţa aici. Uitându-se dincolo 
de terasă, Mamie continuă: Cred că vremea se strică. Mai bine 
am merge înăuntru. 

Îndemnându-i cu un semn al mâinii, ea îi conduse pe un hol 
lung spre o cameră joasă cu ferestre largi și jaluzele de modă 
veche, un ventilator fixat pe tavan, care pornea din când în 
când. 

Dincolo de geamuri, în spatele unui rând de palmieri zburliţi 
de vânt, Golful Mexicului tremura cu suprafața apei negru- 
albastră, pătată pe ici, pe colo cu alb. McBride simțea 
electricitatea din atmosferă. Lângă casă, frunzele verzi-stacojii 
ale unei tufe se împrăștiau pe podeaua cu dale, gonite de vânt. 

Camera era confortabilă, mobilată cu câteva piese vechi din 
papură și plante din abundență: ficuși, ferigi și hibiscus. In niște 
ghivece de faianţă creșteau arbuști de citrice. Lângă ușă, câteva 
gardenii înflorite încărcau aerul cu un parfum puternic. 

Mamie se așeză între ei doi pe o canapea micuță și luă 
albumul în poală. Îl deschise și începu să dea paginile una după 
alta, fără să zăbovească prea mult la niciuna. 

— Casa părinţilor mei, zise ea, în Amstelveen. 

— E frumoasă, remarcă Adrienne, cu sinceritate. 

— Lucrau la bancă, se confesă Mamie. Și mama. Era o 
veritabilă Dolle Mina! Întoarse altă pagină, apoi alta, căzând pe 
gânduri în timp ce privea pozele: Fratele meu, Roel, suspină ea. 
Atât de chipeș! 

— Mai...? 

Mamie negă printr-o mișcare a capului: 

— Nu! A murit în război. 

— Ca soldat? întrebă McBride. 

Mamie făcu din cap că nu: 

— De tuberculoză. O altă poză, a unei tinere femei aşezate pe 
terasa unei cafenele, într-un oraș european: Știţi cine este aici? 
întrebă ea sfioasă. 

McBride: 

— Desigur, replică el. Este Greta Garbo! Aş recunoaşte-o 
oriunde. 


Mamie hohoti cu un: „Ha!” tare, dar nu dizgraţios: 

— Ce tânăr drăguţ! Și ce mincinos! 

— Tu ești, așa-i? întrebă Adrienne. Ești așa de frumoasă! 

— lar tu ești o scumpă! replică Mamie. Apoi dădu iarăși 
pagina și se opri; degetul ei arătător începu să lovească o poză 
de 15 pe 20 de centimetri care înfățișa șase bărbaţi aflaţi pe o 
terasă elegantă, undeva în Alpi: lată! spuse ea. Asta voiam să 
vă arăt! 

Era o poză sepia cu niște bărbaţi așezați pe două rânduri: trei 
în picioare, în spate și trei așezați în genunchi, în faţă. Purtau 
haine de modă veche pentru drumeţii: pantaloni sport, 
jambiere, bocanci greoi și pulovere de lână cu model. Pe fundal 
se vedea un decor montan, ușor de recunoscut. 

— Aici, în față, este Cal, în mijlocul evenimentelor ca 
întotdeauna. 

Adrienne examină cu atenţie poza care-i arăta pe Crane și pe 
prietenii lui proaspăt întorși dintr-o drumeţie în Alpi. De la prima 
privire își dădu seama că acest Crane fusese arătos în tinereţe, 
cu ochi negri, umeri largi și un nas acvilin care se potrivea cu 
bărbia cu gropiţă. În stânga lui se afla un tip mare, de origine 
scandinavă, cu fața largă, obrajii plini și păr blond, ţepos. Ochii 
acestuia de un albastru spălacit erau ușor umbriţi și priviseră 
direct în obiectiv. 

— Cine este aici, întrebă McBride, lângă Crane? bărbatul i se 
părea într-un mod curios familiar. 

— Acesta este Ralf, spuse Mamie. El și Cal lucrau împreună. 

— La Institut? întrebă Adrienne. 

— Bineînţeles, replică bătrâna doamnă. Gunnar este fiul lui. 

Mamie scoase poza din micile plăcuțe care o ţineau de 
colțurile paginii și o întoarse pe verso. Pe spate, scrise cu 
cerneală albastră, ușor decolorată, erau cuvintele: 


„Eiger Monch & Jungfrau. 

St-Dr: W. Colbz, J. DeMenil, F. Nagy. 

În genunchi: T. Barnes, C. Crane, R. Opdahl. 

8 septembrie '52: Palace Hotel Eiger (Murren). 
Întorși de la Schilthom!!!” 


— Și acești bărbaţi? întrebă McBride. 
Mamie zâmbi: 


— Spioni, răspunse ea. 

— Plecau des în drumeţii? se interesă Adrienne. 

Mamie clatină din cap: 

— Nu, cred că asta a fost singura. Au avut ceva treabă. Se 
gândi preț de o secundă, apoi înclină din cap hotărât, semn că 
și-a amintit: Știu! Abia deschiseseră clinica, spuse ea. 

— Clinica Prudhomme, sugeră Adrienne. 

Mamie aprobă din cap: 

— Da! Așa că a fost o mică sărbătorire. 

— De unde aveţi poza? întrebă McBride. _ 

— S-o am? Eu le-am făcut-o! spuse ea. Asta este scrisul meu, 
nu al lui Cal. Și nu are prea multe poze din vremea aceea, 
întoarse repede câteva pagini din album până găsi ceea ce 
căuta: Mai este doar asta, deși cred că și Thea mai are câteva. 

Poza nouă fusese făcută vara și înfățișa un conac de pe o alee 
rezidenţială la periferia unui oraș european. Clădirea i se păru 
lui Adrienne asemănătoare cu sediile birourilor de avocatură de 
pe Massachusetts Avenue din Washington. Cu urne uriașe de 
piatră, cu vegetaţie luxuriantă postate de o parte și de alta a 
intrării masive. În dreptul ușii, cu o mână pe mânerul de ciocănit 
și privind spre aparat, se afla Crane. Alături, pe pagina 
albumului, cu același scris de mână înflorit era trecută 
însemnarea: 


„Sosește Herr Direktor! 
Institutul (Kussnacht). 
3 iulie, 1949.” 


— Ei, spuse Mamie ridicându-se. O să vă las să vă mai uitaţi. 
Eu cred că am să mă întind puţin. Dacă aveţi nevoie de ceva... 

— Ah, ne descurcăm, îi spuse Adrienne. 

Ploua acum, picăturile mari stropind geamurile ferestrelor. 
Peste golf se auzeau tunete. McBride deschise servieta și scoase 
câteva dosare și plicuri, o mapă juridică de culoare galbenă, 
două-trei dosare diferit colorate, un jurnal vechi, tip Hermes și 
un număr din AARP Bulletin. Văzu, de asemenea, un teanc gros 
de scrisori, prins cu un elastic. 

Cu alte cuvinte, mormanul de hârtii părea promiţător. 
Amândoi întinseră mâna întâi după jurnal, dar Adrienne reuși să 


ajungă prima la el. Se lăsă pe speteaza canapelei și începu să 
citească, în timp ce McBride verifica restul foilor. 

Nu după multă vreme, ajunse la concluzia că nu prea avea ce 
găsi în ele. Majoritatea erau acte de la bancă, chitanţe sau 
corespondenţa cu diferite agenţii de brokeraj. Fondul Imobiliar 
Harvard își exprima speranţa că vor fi menţionaţi în testamentul 
lui, iar Sprint și-l dorea client. 

McBride ridică privirea din foi: 

— Ceva interesant? 

Adrienne clătină din cap, închise jurnalul și-l lăsă pe măsuța 
de cafea: 

— Sunt poezii, spuse ea. La bătrâneţe scria poezii. 

— Glumești,  reacţionă McBride, fără să-și ascundă 
dezamăgirea. 

— Convinge-te singur! spuse ea și, îndepărtând elasticul de 
pe pachetul de plicuri, începu să le răsfoiască pe rând. 

Între timp, McBride termina de verificat ordinele de plată ale 
bătrânului, neștiind ce nume căuta exact. Minutele se scurgeau 
lent. 

După un timp, Adrienne raportă: 

— În mare, sunt numai chitanţe. A cumpărat pantofi de la 
Church, căști pe strada Main și pantaloni de la Beecroft & Vane. 
Și-a luat medicamentele de la Rite-Aid. Se uită spre el: Nu rezolv 
nimic cu astea. 

McBride înălță din umeri și își îndreptă atenţia spre albumul 
cu poze. Deschizându-l la poza cu Crane în faţa Institutului, o 
privi mult timp, încercând să-și amintească. 

Adrienne îl observă. 

— Unde este Kussnacht? întrebă ea. 

— La nord de Zurich. Este sediul central al Institutului. 

Tăcu și se încruntă. 

— Ce este? îl întrebă Adrienne. 

McBride dădu din cap: 

— Încerc să mi le ordonez în minte, să-mi dau seama când - 
exact - am devenit „Jeffrey Duran”. Și ultimul lucru pe care mi-l 
amintesc, pe care mi-l amintesc cu adevărat este că m-am dus 
la Institut. Venisem în Elveţia să vorbesc ceva cu Opdahl. 
Trebuia să iau prânzul cu el. 

— Tipul care s-a certat cu Crane? 


McBride confirmă din cap, apoi reveni la poza de grup de pe 
terasa din Murren: 

— Seamănă cu tatăl lui, îi spuse el. Mă refer la Opdahl. Privind 
fix faţa lată și ochii umbriţi ai lui Ralf, McBride simţi același fior 
de spaimă pe care-l avusese și cu câteva minute înainte. Era o 
senzație care te ducea cu gândul la proverbul care descrie cum 
te-ai simţi pășind în propriul mormânt; se scutură ca să scape 
de ea: Mai bine am mai căuta și altceva, spuse el. 

— Mmm! 

Ploaia începuse să răpăie pe acoperiş, acoperind ferestrele cu 
picături dese, argintii. Adrienne deschise un plic mare de hârtie 
maro, se uită în el și-l puse pe masă. 

— Ce-i cu ăsta? întrebă McBride. 

— Fragmente din ziare, replică ea. Anunţuri și altele. 

McBride se arătă lipsit de interes și apucă mapa cu hârtii 
galbene, care părea nouă. Răsfoind-o, din ea căzu un plic pe 
masă și, în același timp, McBride descoperi pe paginile de la 
sfârșit textul unei scrisori sau cel puţin, o primă variantă a 
acesteia. 

Lăsă plicul acolo unde căzuse și se concentră asupra scrisului 
de pe foaie, care conținea foarte multe tăieturi și corecturi. 
Textul începea cu „Gunnar”. 

McBride se opri: „Niciun «Dragă», deci nu își arată nicicum 
afecțiunea. Și ce e mai ciudat, cine ar scrie o scrisoare în 
interiorul unui dosar, de fapt la sfârșitul acestuia, scriind de la 
ultima pagină spre început?” Mirarea lui nu-și avea rostul și își 
răspunse imediat: „Pentru că acest Crane căra cu el mapa 
juridică, notând în ea pe ascuns în locuri publice și nu voia ca 
trecătorii să surprindă vreun cuvânt”. 


„Răspunsul este: ...” 


McBride se opri din nou. „Gunnar... Răspunsul este.:...” „Care 
o fi fost întrebarea?” se gândi McBride. 


„Sunt consternat de ceea ce îmi propui. Jericho sună 
incredibil și nu înţeleg ce raţiuni bolnave ar putea să-l 
justifice. Chiar și în clipa de faţă mă simt vinovat pentru 
lipsa mea de reacţie din trecut. Doar un singur avion 
doborât în Africa și mor un milion de oameni? 


Unde ţi-era cercetarea? La ce te gândeai? Măcar, am 
avut - vreodată - un bursier în Rwanda? 

Indiferent la ce te gândeai, nu vreau să fiu părtaș la 
un alt asemenea dezastru, care - fără îndoială, ar fi 
Jericho. Evenimentul care l-ar precede pare astfel doar 
un exerciţiu. Așadar, nu vei primi semnătura pe care 
mi-o ceri. Nu trebuie să fie pus în practică. lar dacă 
găsești cumva o modalitate de a continua totuși, îţi 
garantez că voi face tot ce îmi stă în putere să opresc 
punerea lui în practică. 

Dă-mi voie să-ţi amintesc, Gunnar, câteva principii de 
bază, pe care se pare că le-ai uitat. Organizaţia noastră 
s-a format la sfârșitul celui de-al doilea război mondial. 
În perioada de refacere de după acea catastrofă, 
Occidentul, nehotărât, se angaja într-un Război Rece 
care promitea s-adauge noi cifre la masacrele în serie 
din războaiele anterioare. Pentru a împiedica acest 
lucru, o parte din noi ne-am adunat și am pus bazele 
instituţiei pe care tu acum o conduci. 

Tatăl tău a fost unul dintre noi. Aș putea spune unul 
dintre cei mai buni oameni ai noștri. 

Dar noi toţi formam un tot, opt bărbaţi din patru ţări 
care am luptat mult și din greu pentru cauza libertăţii - 
membri ai OSS-ului, SOE-ului și ai altor servicii și care 
aveam aceeași doctrină: că trebuie să existe o putere, 
un fel de a treia clasă de indivizi în afara conducătorilor 
și a discipolilor care să aibă datoria de a preveni 
greșelile civilizaţiei... 

Să nu mai existe Hitleri. Nici alți Stalini. Nici alţi Mao. 

Niciodată. 

Riscurile pe care ni le-am asumat au fost 
inimaginabile, cu atât mai mult cu cât nu ne-am putut 
bucura vreodată de drepturile și avantajele ce le revin 
în mod normal celor care lucrează în serviciul 
guvernului. 

Dacă greșim, pierdem totul - și pentru totdeauna - și 
va ieși totul la iveală - nu doar Batista, ci și Papa, și 
toate celelalte. Suntem pregătiţi pentru asta? Mă 
îndoiesc. 


De fapt, Institutul a fost întotdeauna o organizaţie 
para-politică, o a treia forță, asemănătoare Triadelor 
sau Mafiei. Toate aceste organizaţii încep ca niște 
combatanți secreți și se lansează într-o misiune politică 
de dimensiuni uriașe. Deseori, probabil în mod 
inevitabil, când își pierd raţiunea de a exista - adică fie 
cauza lor e pierdută, fie câștigată - acestea nu se 
desființează, dar degenerează în organizații criminale. 

Și asta mă tem că s-a întâmplat și cu Institutul aflat 
sub comanda ta. La început, omoram monștri - ţinte 
dificile, ale căror identități le hotărâm împreună. Acum, 
când Războiul Rece nu mai e de actualitate, ţintele 
noastre sunt din ce în ce mai slabe și mai... ușoare. 
Adevărul e că Institutul ar fi trebuit închis atunci când 
Gorbaciov a cerut pace...” 


— Vită-te la asta, spuse McBride întinzându-i scrisoarea lui 
Adrienne. E incredibil! 

Un timp o privi pe Adrienne cum citește, gândindu-se la 
modul în care Institutul își folosise bursierii ca să exploreze 
tehnici și practici obscure ce puteau fi folosite în operaţiuni de 
manipulare a minţii (studiul său despre „terapia animistă” și 
Lumea a Treia era un simplu exemplu). 

— lisuse! șopti ea. Ridică ochii spre el și întrebă: Cum adică 
„Papa”? Se referă la tatăl lui sau... la porecla lui Hemingway? 

— Nu știu, spuse McBride. În momentul ăsta îmi fac mai mult 
griji în privinţa lui „Jericho”. Privirea îi căzu pe plicul care 
scăpase dintre foile aceleiași mape. Destinatarul era: „Calvin 
Crane, Florida”, dar nu avea timbru sau adresa expeditorului. „A 
fost înmânat atunci” gândi McBride. Îl deschise și găsi în el o 
singură pagină de text, nesemnată: 


„Dragul meu Cal, 

Iti mărturisesc că am fost șocat de smerenia și 
nesăbuinţa din recenta ta scrisoare, care mi-a ajuns 
prin poștă abia ieri. 

Unde ţi-a fost capul când ai pus asemenea lucruri pe 
hârtie? 

Poate că vârsta te-a făcut nepăsător, dar e posibil să 
te fi făcut și... smerit? Nu trebuie să mi se amintească 


«principiile de bază» care au fondat această 
organizaţie. Ele îmi guvernează viaţa de zi cu zi, 
asemenea tatălui meu și ţie, cândva. 

Și nici nu e necesar (sau de dorit) ca noi să discutăm 
operaţiunea pe care cu atâta neatenţie ai menţionat-o 
în scrisoare. Rolul tău în aceste afaceri s-a încheiat de 
mult. 

Refuz să mă justific în faţa ta în legătură cu 
evenimentele din Africa sau în legătură cu orice altă 
activitate. Mai mult chiar, se pare că decizia mea de a 
te informa în legătură cu operaţiunile, chiar și după 
pensionarea ta, a fost o greșeală. 

Însă o greșeală și mai mare faci tu când nu semnezi 
pentru aprobarea  vărsării anuale a fondurilor 
operaţionale din sucursala din Liechtenstein. Faptul că 
această primire de fonduri este condiţionată de două 
semnături este un anacronism rămas de pe vremea 
când Institutul și Clinica erau entități separate. Este 
teribil de neplăcut acum modul în care tu profiţi de 
această anomalie ca să-ţi impui punctul de vedere. 

Nu doar neplăcut: este un atac, nu doar la adresa 
Institutului, ci chiar la adresa mea. Te rog să-ți 
revizuiești atitudinea.” 


McBride își întoarse capul spre Adrienne, care citea peste 
umărul lui aceeași scrisoare, după ce o terminase pe cea 
dinainte. 

— Mamie avea dreptate, spuse el. 

— În legătură cu ce? ea încă mai citea. 

— Cu banii. Crane îi blocase cumva și îi dădea mai puţini. 

O lăsă să termine de citit până când ea ridică privirea spre el 
în semn că încheiase. McBride nu mai spunea nimic, stătea 
nemișcat, părând absent. 

— La ce te gândești? întrebă ea. 

— La bursa mea, zise el. Mă gândesc că totul a fost doar o 
înscenare. 

— Mai povestește-mi o dată... 

— Studiam terapiile diverselor triburi. La asta se reducea, 
până la urmă, tot studiul meu. De toate, pornind de la dansurile 
frenetice, până la parabole și zicători. 


— Și? Nu văd cum ar putea ajuta astea programul. 

— Eu da. Numai despre asta era vorba: stări de veghe 
modificate. Droguri, hipnoză, stări de transă. Și nu numai asta, 
eram încurajat să scriu despre „Mesia în Lumea a Treia” și 
„Conversiunea în masă”. Și am scris. Am scris un articol despre 
un vindecător religios carismatic din Brazilia, un preot răspopit 
din Salvador despre care se spunea că făcea minuni și despre 
un politician penticostal din... cred că era din Belize. 

— Și? 

— Cineva l-a omorât pe vindecătorul acela. L-a împușcat pe 
scenă în vreme ce era cu mâinile băgate până la coate în 
măruntaie de găină. Ziarele au spus că ucigașul era un nebun. 

— Și crezi că?... 

— Nu știu ce să mai cred, replică McBride. 

Amândoi se lăsară pe spate, ascultând ploaia care bătea în 
geamuri. După un timp, el se aplecă în față și începu să pună 
hârtiile lui Crane înapoi în servietă. Adrienne se ridică, traversă 
camera spre fereastră și privi afară: 

— Nu mai plouă, spuse ea. 

McBride dădu din cap, apoi zăbovi o clipă asupra unui plic 
gros din hârtie maro, cel cu tăieturile din ziare. În colţul din 
dreapta sus era o însemnare în care McBride recunoscu scrisul 
lui Crane: „Primele Rapoarte”. 

Deschise plicul și-i goli conţinutul pe masă, apoi începu să 
aleagă hârtiuțele. La început, ceva mai repede, pe urmă mai 
încet, apoi din nou mai repede. Erau articole din ziare, unele 
foarte lungi, altele scurte, majoritatea fragile și îngălbenite de 
vreme. Erau anunţurile de deces ale unor personalităţi mai puţin 
cunoscute din zeci de ţări, precum și relatări amănunțite ale 
morţilor violente ale unor personalităţi de primă mărime din 
întreaga lume: „Data: Rwanda...” 


„Avionul liderilor Hutu dat dispărut.” 


„Dispărut?” 

McBride răsfoi articolele unul câte unul. În cele din urmă, se 
uită spre Adrienne și o întrebă: 

— Ai citit asta? 

Adrienne privi foile din mâna lui: 

— Ce? 


— Tăieturile astea din ziare. 

Ceva din vocea lui o făcu atentă: 

— Nu, spuse ea privindu-l în față. Sunt doar decupaje din 
ziare. De ce? 

El nu îi răspunse imediat, dădu doar din cap, nevenindu-i 
parcă să creadă. Apoi ridică ochii spre Adrienne și zise: 

— Cred că tocmai am găsit lista neagră a Institutului. 

e 

Copiară numele - care erau multe - pe o foaie din dosar și o 
luară cu ei, apoi îi spuseră lui Mamie: 

— La revedere! 

Aceasta o îmbrățișă puternic pe Adrienne și cu un zâmbet 
reținut o întrebă: 

— Ţi-ai găsit scrisorile, dragă? 

Adrienne infirmă: 

— Nu, răspunse ea simțindu-se vinovată când văzu blândețea 
din privirea femeii și adăugă: Știi, Mamie, de fapt, n-au existat 
niciun fel de scrisori. Am spus doar că... 

Mamie zâmbi: 

— Știu, spuse ea și o strânse pe Adrienne de mână. Dar nu-mi 
mai spune nimic. Știu cum erau prietenii lui Cal. Promite-mi 
numai că, dacă reveniţi, rămâneţi și la masă! S-a făcut? 

Au încuviinţat și și-au luat rămas-bun. 

O jumătate de oră mai târziu, Adrienne și McBride erau în 
Longboat Key, pe terasa unui restaurant specializat în 
„bucătărie Floribbeană”. Aerul era îmbibat cu aromele fripturilor 
la grătar, al uleiului de măsline și cu mirosul banilor vechi. 
Ventilatoarele din tavan se învârteau ușor deasupra capetelor 
tuturor. Pe ușa restaurantului scria „CA D'EUSTACE”. 

Cinară la lumina lumânărilor și băură o sticlă de Sancerre 
rece. Intre timp ploaia se oprise, iar aerul era rece, proaspăt și 
curat. În apropiere se auzea vuietul oceanului, murmurând în 
întuneric. 

— Jumătate din numele astea nu le cunosc, spuse Adrienne 
uitându-se pe listă. De exemplu, cine este ăsta: Forrestal? 

— Cred că a fost... parcă prim-ministrul Apărării. A suferit un 
fel de cădere nervoasă, credea că e urmărit în permanenţă. 

— Și ce s-a întâmplat cu el? întrebă ea. 

— A căzut de la fereastra Spitalului Bethesda Naval. De la 
ultimul etaj. Un portavion îi poartă numele. 


Adrienne se strâmbă: 

— Și Lio Bao? 

— Un chinez, spuse McBride. 

— Asta am ghicit și eu, răspunse ea. 

McBride trecu repede peste glumă: 

— Nu am ghicit. Știu asta! A fost mâna dreaptă a lui Mao. Un 
tip foarte periculos. A murit într-un accident de avion. 

Se arătă impresionată: 

— Pe următorul îl știu și eu, spuse ea. Faisal. Era un fel de 
prinţ saudit sau cam așa ceva. 

— Rege, o corectă el. A inițiat embargoul petrolului arab. 
Nepotul lui l-a împușcat în timpul unei parade, când i se acordau 
onorurile. Ţin minte că am citit despre asta: regele stătea în 
față, așteptând să fie pupat pe nas... 

— Poftim?! 

— Obiceiul locului. Mă rog, nepotul aștepta să-i vină și lui 
rândul și, când ajunge la el, trece peste partea cu sărutul și-l 
împușcă în cap. McBride se opri ca să-și amintească: Tânărul era 
student la San Francisco și după asasinat toată lumea a zis că a 
înnebunit, chiar și saudiţii. Atunci și-au dat seama că nu-l pot 
executa dacă este nebun. Așa că s-au răzgândit, au declarat ca 
este normal și i-au tăiat capul. 

— Cum de știi atât de multe? întrebă ea. 

— Am absolvit cu dublă specializare: Psihologie și Istorie 
modernă. 

McBride apucă sticla de vin și umplu din nou paharele. 

— Sunt șaizeci sau șaptezeci de nume aici, spuse ea. 

McBride încuviinţă din cap: 

— Câte unul sau doi pe an, până ajungem la anul de început 
al Războiului Rece. Se uită pe listă și indică un nume: Asta-i tipul 
de care ţi-am vorbit. Tămăduitorul. 

Adrienne se uită pe pagină în dreptul degetului lui și 
descoperi un nume imposibil de pronunţat. 

— Jew-ow du Gwi-ma-ris, spuse el. 

Adrienne începu să mai citească și alte nume: 

— Zia-ul-Haqg. Park Chung Hee. Olaf Palme. 

McBride continuă „catalogul”: 

— Wasfi Tal. Solomon Bandaranaike. 

Ea ezită: 

— Și toți au fost asasinați? 


— Cei pe care i-am recunoscut, da! Park a fost președintele 
Coreei de Sud. Șeful serviciilor secrete l-a împușcat chiar în timp 
ce luau cina. Palme a fost prim-ministru al Suediei. Cineva l-a 
împușcat când ieșea de la teatru, împreună cu soția. 

Ochii ei coborâră spre sfârșitul listei: 

— Unele nume sunt ușor de identificat, dar de cei mai mulţi 
dintre ei nu am auzit, observă ea. William Tolbert. 

— Liberia, îl recunoscu McBride. 

— Cine-i ăsta? întrebă Adrienne. 

McBride citi numele: 

— Albino Luciani. Parcă-i suna cunoscut, dar... nu. Luciani era 
unul din numele pe care nu le știa. Ne putem interesa de el mai 
târziu, spuse McBride, lăsându-se pe spătarul scaunului. Ca și 
Adrienne, era uimit de ceea ce descoperiseră și îngrozit de 
amploarea lucrurilor. Trecu un minut, apoi două. Din când în 
când, McBride clătina din cap și înjura cu un zâmbet trist pe 
buze: 

— Nu este decât o listă, spuse ea. De fapt, nu demonstrează 
nimic. 

— Așa e. 

— Adică, este doar un amalgam de știri din ziare. Poate Crane 
făcea un fel de proiect de cercetare. 

McBride aprobă din cap: 

— Da, așa pare. Probabil că „făcea un proiect de cercetare”. 
Se opri: Asta crezi tu? 

Adrienne făcu semn că nu: 

— Nu, spuse ea. Cred că este o listă a victimelor. Și cred că 
asta înseamnă că suntem morți. 

McBride dădu din cap, îngândurat, și o prinse de mână. Arăta 
speriată și cum să nu fie? Și e/ era. Dacă știau adevărul despre 
aceste crime era destul ca să fie și omorâți. 

— Acum înțeleg ce voia să spună, zise ea. 

— Cine? 

— Shapiro. A zis că este ceva întunecat, dar știi ceva? Bănuia 
doar. Habar n-avea cât de întunecat este totul. Adrienne privi în 
gol: Și acum ce facem? 

McBride clătină din cap: 

— Nu știu. Cred că... o să mai beau ceva, replică el. În orice 
caz, tu ești avocatul, ce crezi tu că ar trebui să facem? Adică, ce 


am putea arăta ca dovadă poliţiei sau Serviciilor Secrete... 
oricui? 

Adrienne se lăsă pe spate: 

— Avem dosarul tău medical. 

— Care demonstrează ce? 

— Că ţi s-a făcut operaţie pe creier și că doctorii au găsit 


ceva. 
— Bine, altceva? întrebă McBride. 
— Bonilla. Probabil că s-a sesizat dispariţia lui până acum. 
— Continuă! 
Adrienne se gândi: 
— Pușca! 


— Numai că nu avem pușca. 

— Dar pot să le vorbesc despre ea. Am văzut-o. 

Ezită și ridică din umeri. 

— Altceva? 

Adrienne clătină din cap: 

— Cam atât. Sunt scrisorile pe care le-am văzut, dar nu cred 
că ne vor putea fi de folos la tribunal. Sunt mai mult indicii 
pentru anchetă decât probe. 

McBride oftă: 

— Așa cred și eu. 

— Şi lista... 

— Nici măcar nu e o listă. Este un teanc de tăieturi din ziare. 
Pe care oricum nu le avem. Se opri și reluă: Deci, în realitate, tot 
ce avem și singurele lucruri cu care ne putem prezenta poliţiei: 
un detectiv dispărut, o pușcă lipsă, niște indicii interesante și o 
fotografie a ceva care a fost în capul meu. 

— Și Crane, adaugă ea. Îl avem și pe Crane. A fost omorât și 
putem dovedi că Nikki a fost aici în momentul când a fost 
împușcat. 

McBride aprobă din cap: 

— OK! Bine! Să zicem că mergem la poliţie cu mica noastră 
lista de cumpărături. Și dup-aia? Ce urmează? 

Adrienne se gândi o clipă și apoi îi răspunse: 

— Dacă avem noroc, fac un raport și îl îndosariază. 

— Asta zic și eu, spuse McBride. Și până ajung ei să se ocupe 
de el, dacă ajung vreodată, tu și cu mine vom fi în același plan 
astral cu Eddie Bonilla și Calvin Crane. Ca să nu mai pomenim și 
de domnul Luciani, oricine ar fi el. Adică, a fost. 


— Și „Jericho”? 

Numele îi trecu prin cap ca o boare de vânt. „Jericho”. Își 
aminti cuvintele lui Crane din scrisoarea către Opdahl. Jericho: 
„un dezastru”. Jericho: „sună incredibil”. McBride știa că toată 
povestea avea legătură cu Jericho, indiferent ce însemna acesta. 
Era steaua întunecată care îi furase ani buni din viaţă. Era forța 
care îl ucisese pe Calvin Crane, o electrocutase pe Nico, îl 
ciopârțise pe Eddie Bonilla și îl strivise pe Raymond Shaw. Ce 
era, de fapt? Nu știa, dar îl îngrozea de-a dreptul. Totuși, pentru 
că Adrienne îl privea, reuși să afișeze o expresie oarecum 
hotărâtă, o mască diferită de slăbiciunea și teama care-l 
încercau. 

— Nu știu, îi spuse el, dar vom afla. 


e Capitolul 38 e 

Poate de vină era vinul sau faptul că erau ameninţaţi cu 
moartea. Poate amândouă sau poate doar momentul era 
potrivit. 

Stăteau în faţa motelului Super 8, cunoscutul „motel ieftin”, 
așteptând ca motorul mașinii să se oprească. Nu se știe din ce 
cauză, în ultima vreme motorul Dodge-ului obișnuia să mai 
meargă puţin chiar și după ce scoteau cheile din contact. Și 
pentru că nu aveau ce să-i facă, de câte ori se întâmpla acest 
lucru, rămâneau amândoi lângă mașină până auzeau că s-a 
oprit de tot. 

— Nu-mi vine să cred, spuse Adrienne. Lista aceea, totul... 

Aerul era răcoros și palmierii se legănau în vânt. Asfaltul încă 
umed în urma ploii căzute lucea în luminile din parcare. 

— Din când în când încerc să nu mă mai gândesc la asta și-mi 
spun că nu se poate. Apoi iar îmi vine în minte imaginea lui Nikki 
în cadă și apoi... Eddie. 

Adrienne privea în direcţie opusă motelului. Mașinile treceau 
pe lângă ei, scrâșnind pe asfaltul ud. O firmă luminoasă cu neon 
albastru se reflecta în zigzag pe ciment. Adrienne continuă: 

— Lumânarea aceea și casa din Bethany explodând... 

McBride o urmări cum își duce o mână spre ceafă și-și bagă 
degetele în păr, vrând parcă să-și susțină astfel capul. Văzu că îi 
dau lacrimile. Ea reluă: 

— Și apoi... toate acele crime. 

Motorul se opri. 

— Știu, spuse el. Este totul foarte întunecat. 

O luă în braţe. 

Intotdeauna fuseseră foarte reci unul cu altul, meticuloși și 
atenţi la fiecare contact fizic întâmplător, dar de data aceasta 
ea se lăsă în braţele lui, cu obrajii scăldaţi în lacrimi și corpul 
tremurându-i, lipit de al lui. După câteva secunde, își întoarse 
faţa spre ea și-i șterse lacrimile. Apoi se aplecă ușor și o sărută 
atât de tandru, cum nu mai sărutase pe nimeni până atunci. 
Buzele ei erau reci și umede ca și aerul de afară și aveau gust 
de mango. Intenţionase s-o sărute, să fie un fel de sărut 
protector. Cast. Ea se îndepărtă puţin și scoase un mic sunet, ca 
un oftat. 

Apoi buzele lor se regăsiră și a doua oară sărutul le scăpă de 
sub control. Nu dură mult, poate zece secunde până când se 


izbiră sprijinindu-se de maşină, bâjbâind fiecare prin 
îmbrăcămintea celuilalt, sfidând în public limitele decenţei. Îi 
salvă un cuplu care ieși dintr-una din camerele de motel: 
femeia, o blondă cu o coafură cârlionțată, mergea legănându-se 
pe tocurile cui și-i spuse partenerului ei cu glas tare și 
accentuat: 

— Vrei un Tic-Tac? 

Adrienne începu să râdă, cu un hohot șoptit parcă și care 
răsuna din ce în ce mai spumos. Amândoi se îndreptară 
împleticindu-se spre camera 18-B, învăluiţi în râsete și dorinţă. 
Abia reușiră să închidă ușa și se năpustiră unul asupra celuilalt. 
Adrienne părea că ia foc, cât despre el... 

In aceste condiţii, hainele păreau un obstacol în plus și erau 
greu de înlăturat, pentru că în situația dată el începuse să simtă 
că amândoi sunt un tot. Se despărţiră ca să îndepărteze 
obstacolul. 

— Este o greșeală, spuse Adrienne cu o voce susurată care se 
risipi într-un chicotit, în timp ce execută un fel de strip-tease 
rapid și incomod. 

— Știu, găâfâi el azvârlind o șosetă într-un colţ al camerei. 

— O să complice lucrurile, continuă ea, aruncându-se pe pat. 

— Ar trebui s-așteptăm, îi spuse el, alăturându-i-se într-o 
fracțiune de secundă și năvălind asupra ei - și asupra tainelor ei 
- de parcă lumea n-ar mai fi existat și nici ziua de mâine. 

Și totul se petrecu firesc. Adrienne, atât de reținută și 
„încheiată la toți nasturii până la gât”, era neexperimentată, dar 
curajoasă în pat. Incercară totul. La un moment dat, când 
McBride se tolăni pe cearșafuri într-o dulce extenuare, crezând 
că au terminat, Adrienne se sprijini într-un cot și spuse de parcă 
faptul ca făcuseră dragoste avea nevoie de justificare: 

— Păi, știi, suntem niște animale tinere și sănătoase. La ce te 
așteptai? 

— „Animale”, chiar că da. 

— Hei! 

— Și „sănătoase”, urmă el. Îţi dau dreptate, dar... 

— Ai să plătești pentru asta, zise ea cu o sclipire în ochi. 

Se urcă peste el, ţintuindu-i coatele cu genunchii și se ghemui 
deasupra lui. 

EI își răscumpără greșeala. 


Mai târziu ea zise râzând că se simte vinovată că i-a impus 
plata. 

— Avem un remediu pentru vină, îi spuse el. 

— Lasă-mă să ghicesc... 

Și îl descoperi singură. 

Pe urmă, leneviră împreună, delectându-se cu proaspăt 
descoperita lor intimitate. McBride găsi un pachet de cărți de joc 
în birou, acolo unde ar fi trebuit să fie o Biblie, ediția Gideon și 
așezându-se pe pat o amuză pe Adrienne cu ele. Putea să taie 
cărțile într-o mână, ceea ce părea ușor până când încercă și ea 
și cărțile se împrăștiară prin toată camera. 

— Ai o pălărie? 

— Nu, răspunse ea cu un râs ușor. De ce? 

— Dacă ai fi avut o pălărie, ţi-aș fi arătat cum să arunci cărți 
în ea din colţul opus al camerei. 

— Și de ce aș vrea să învăţ să fac asta? 

— Pentru că ai putea să câştigi așa multe pariuri la bar. Asta 
în caz că nu-ţi mai merge cu avocatura. 

Apoi o îndemnă să aleagă o carte. 

— Orice carte? întrebă ea. 

— Ce, poţi să le ghicești? 

— A-ha! 

— Ei, oricum, alege una! 

Și alese. 

— Acum, ţine minte ce carte este... gata? Bun și pune-o din 
nou în grămadă! 

Adrienne îl ascultă. 

Având pachetul de cărți în mâna dreaptă, între ei, McBride 
tăie în repetate rânduri cărţile. Apoi le amestecă și-i întinse din 
nou pachetul ei: Acum scoate-ţi cartea și lipește-ţi-o de frunte. 

La început, cu o privire sceptică, și apoi tot mai încruntată, 
Adrienne controlă tot pachetul de cărți, căutând cartea pe care 
și-o alese. În final, spuse: 

— Nu e aici. 

— Eşti sigură? 

— Da, râse ea. Cum ai făcut asta? 

— Ce să fac? 

— Ai știut cartea! 

— Care carte? întrebă el. 

— Cartea pe care mi-am ales-o. 


— Adică... dama de cupă? 

— Oau! exclamă ea. Cum ai făcut asta? 

El ridică din umeri: 

— Nu știu. E doar o șmecherie. Și oricum nu o fac bine. 

— Ba da, insistă ea. Dă-mi-o! Este pe sub tricou sau pe 
undeva. Trebuie să fie! 

— Dar nu e! 

— Ba e! 

— Nu este! 

Adrienne se ridică în picioare și-l controlă pipăindu-l peste 
haine, ceea ce nu-i luă prea mult, ţinând cont că nu avea decât 
un tricou pe el. 

— Atunci unde este? întrebă ea. 

McBride păru că stă pe gânduri câteva secunde, având o mină 
sobră. Apoi spuse: 

— Este în chiuveta de la baie. 

Ea îl privi neîncrezătoare: 

— Nu zău? 

— Este în chiuveta de la baie, repeta el. 

— Nu, nu este! Nu se poate! 

El își îndreptă palmele spre tavan și o privi cu o mimică 
inocentă, tipică scamatorilor. Ochii lui păreau să spună: „Ce mă 
fac cu femeia asta? Nu vrea să mă creadă”. 

— Bine, spuse ea, ridicându-se din pat. Rămâi pe loc! Nu te 
mișca! 

— Nu mă mișc. 

— Să nu te ridici! 

— Nu mă ridic. 

Fără să-l scape din ochi, merse cu spatele spre baie, deschise 
ușa, intră și apoi ţipă. După numai o secundă reapăru cu ochii 
cât cepele, ţinând dama de cupă în mână. 

— Cum ai făcut asta?! ţipă ea. 

McBride râse: 

— Ai fi surprinsă să vezi câte pot să fac. 

— Dar unde-ai învăţat să faci asta? 

— Când eram puști, am citit toate cărțile despre Houdini. Vrei 
să știi adevărul? Dacă n-aș fi descoperit baschetul și fetele, 
probabil că acum aș fi avut spectacole prin Vegas. Marele 
McBride. Zâmbi și oftă: Uitasem complet de asta până... acum. 


La scurt timp merseră la duș, unde se spălară unul pe altul cu 
săpun, activitate care știau amândoi foarte bine că putea duce 
la un singur lucru, ceea ce se și întâmplă, ambii ajungând pe 
podea sfârșiţi de entuziasmul și inventivitatea celuilalt. Într-un 
târziu, Adrienne se forţă să se înalțe în picioare, merse la 
chiuvetă și bău îndelung apă de la robinet cu palmele făcute 
căuș. Când McBride veni în pat lângă ea, era deja adormită, cu 
pătura trasă până sub bărbie și cu un zâmbet de copil pe buze. 

Adrienne se trezi prima și hotărî să-l mai lase pe McBride să 
doarmă. Îi plăcea cum arăta în somn cu braţul drept ridicat 
peste cap, parcă ar fi înotat în vise. 

După ce se îmbrăcă și se pieptănă, îi scrise un bilet: 


„Salut! Sunt la bibliotecă, verific nume. Mă întorc 
repede. 
Cu drag, A.” 


Nu. 

Nu „cu drag”! Era mult prea repede pentru asta. Nu iubise pe 
nimeni niciodată, nu cu adevărat și nu în felul acesta. Poate că 
noaptea trecută fusese prima dintr-un șir sau poate că nu va 
mai fi o alta. Așa că rupse primul bilet și mai scrise unul, pe care 
îl lăsă pe etajera de la baie, lângă pasta de dinţi: 


„Salut! Sunt la bibliotecă, verific niște nume. Revin 
până în prânz, 
Albinuța lucrătoare.” 


Întrebă la recepţie cum se ajunge la bibliotecă. Femeia o privi 
cu gura căscată de parcă întrebarea i se părea o glumă: 

— „Bibliotecă”?! se strâmbă ea. Scuze, păpușă, habar n-am! 

Adrienne sună la Informaţii de la un telefon public din holul 
motelului, află numărul, sună și ceru indicaţii cum să găsească 
adresa. Intâmplător, biblioteca era la trei blocuri distanţă și 
ajunse în cinci minute. Într-o oră deja terminase totul. 

Când se întoarse, McBride era încă în pat. Auzind-o intrând, se 
întinse leneș și mâărâi de plăcere: 

— Mmm! Mmm! Vino-ncoace! spuse el. 


Pe Adrienne o tenta ideea de a se vâri la loc în pat și de a se 
abandona în voia simţurilor, însă rămase pe loc, agăţându-se de 
mapa galbenă. 

McBride se înălţă într-un cot, deodată serios și preocupat: 

— Ce s-a întâmplat? Ai remușcări? 

— Nu. 

— Hm! Pentru că eu s-ar putea să fiu îndrăgostit. Cred... cred 
că sunt îndrăgostit. Ești sigură că nu vrei să vii încoace? Vocea 
lui se muie și deveni jucăuș insinuantă: Să te fac să te simți 
bine. 

— Lew! 

Sesiză nota sobră din vocea ei și se ridică în capul oaselor: 

— Bine! Ce s-a întâmplat? Unde ai fost? 

— La bibliotecă. 

— O! Și ce-ai aflat? 

Se frecă la ochi ca să-și alunge oboseala și o privi fix, vrând să 
pară alert. 

— Luciano Albino, îi spuse ea. 

— Albino, repetă el, apoi se încruntă încercând să-și 
amintească. Ah, da! zise el. Lista. Așadar, cine era el? 

Adrienne răsuci mapa spre el ca să-i arate ce scrisese. El miji 
ochii: 


„John Paul 1...” 


— Oh, Dumnezeule! murmură McBride. La el se referea 
Crane. El este „Papa”. Au existat povești despre otrăvirea lui 
după Conciliul Vatican Il. 

— O să ne omoare, anunţă ea. 

McBride tăcu un timp, apoi zise: 

— Știu! 

— Cum adică știi? 

Îi tremurase puţin vocea și ea încercase să și-o controleze. 

— Adică, știu că vor încerca. Deja au încercat. Dar nu o să le 
meargă... vreau să spun că n-o să reușească. 

— De ce nu? întrebă ea, așezându-se pe pat. 

— Pentru că le venim noi de hac. 

— Poftim? 

— O să-i prindem noi! O să-l omor pe ticălos, se jură el. 

— Pe cine? 


— Pe Opdahl. 

— Ai înnebunit? 

— Ar fi ultimul lucru la care s-ar aștepta, spuse McBride. 

— Bineînţeles, pentru că este cel mai prostesc lucru pe care l- 
ai putea face. 

— Nu, nu este. Cel mai prostesc lucru ar fi să continuu să fug 
de el. Pentru că, în final, nu mai ai unde să fugi. 

— Și dacă-l omori, la ce o să te ajute? întrebă ea. Adică, 
presupunând că ai putea, dar nu poţi. 

— AȘ pleda pentru legitimă apărare. Tu ai putea fi avocatul 
meu. Am avea un proces de amploare și ar ieși totul la iveală. 
Ce zici? 

Adrienne îl privi, mută, preţ de 10-20 de secunde. Apoi spuse: 

— Ești nebun. 

EI își lăsă capul pe pernă: 

— Știu, admise. Dar dacă n-ai tu un plan mai bun, mă duc 
după el, pentru că nu știu altfel cum aș putea opri Jericho-ul. 

— Jericho-ul? Nici măcar nu știi ce este asta. 

— Ba da, un pic. 

— Ce este? 

— Un măcel, îi spuse el. 

Ea aprobă din cap: 

— Așa este. Și mai ce? 

— Și este contra cronometru în clipa de față. 

Adrienne îl privi, nedumerită: 

— De ce spui asta? 

Dar imediat ce rosti întrebarea răspunsul îi încolți în minte: 
pentru că o trimiseră pe Nikki să omoare un muribund. 

El își dădu seama că înţelesese. 

— N-au mai putut aștepta, spuse el. 

Ea confirmă din cap. 

— Și mai știm ceva, zise el. 

— Da? 

— Mai știm că acela care se ocupă de victime este cel care va 
declanșa totul. 

Adrienne se încruntă, pentru că nu înțelegea: 

— De Groot, explică el. Pacientul meu. L-ai întâlnit. Cel care... 
vocea i se pierdu încet. 

— Ce? 

— Nemernicul ăsta, șopti McBride. 


Se gândea la de Groot. Cu părul blond, țepos, cu mersul 
atletic asemănător unui animal de pradă, întotdeauna ridicat 
aproape pe vârfuri. Cu rânjetul lui politicos și luminiţa 
scânteietoare din ochi. Chiar și luând medicamente, olandezul 
avea prea multă energie. Permanent dădea din picior sau bătea 
cu degetele pe ceva într-un anume ritm, îngânând o melodie. 
Uneori o fluiera. De fiecare dată aceeași melodie. Glumiseră de 
câteva ori că era un cântec ciudat, pe care un olandez amator 
de hip-hop să-l fredoneze. „Este ca un virus audio, i se plânsese 
de Groot. Crezi că e distractiv, dar nu pot să mi-l scot din cap! Și 
nici măcar nu știu toată linia melodică, doar refrenul: că este 
despre Joshua.” 

— Ce este? repetă Adrienne, nereușind să-i citească 
gândurile. 

— Fredona tot timpul un cântec, ceva despre Joshua și 
Jericho. 

— Care cântec? 

McBride se uită la ea: 

— Cel în care se spune că zidurile se vor dărâma. 

Niciunul nu mai spuse nimic un timp. Apoi Adrienne se ridică 
în picioare, traversă camera spre fereastră și privi afară: 

— Avea o amintire de genul celor ecranate? 

McBride zise: 

— Da. Un scenariu de răpire de către extratereștri. Se opri să- 
și amintească: Ah... și o să-ţi placă la nebunie asta... credea că 
are o tenie în inimă care îi dă ordine. 

— Un vierme? repetă Adrienne. 

— Da. 

Adrienne merse la mapă și începu să o răsfoiască. De undeva, 
de pe holul etajului, Adrienne o auzi pe femeia de serviciu 
bătând pe la uși, anunțând că vine să facă curat. In sfârșit, găsi 
ceea ce căuta. 

— la te uită la asta! zise ea, întinzându-i dosarul cu notițele ei: 


„Henrik Verwoerd, prim-ministru sud-african... 
susținător al apartheidului. Împușcat în '66 de Dimitrio 
Tsafendas. Tsafendas un nebun, sectant («Adepții lui 
lisus»). Avea cinci pașapoarte false în momentul 
arestării. A declarat că un vierme din inimă i-a ordonat 
asasinarea.” 


— La naiba! 

Cuvintele îi scăpară ușor de pe buze ca și când ar fi șoptit: 
„lavandă” sau: „joc cu umbre”. Işi ridică ochii din mapă și zise: 

— „Jericho” este Africa de Sud. Își lăsă iarăși capul pe pernă 
și-și fixă privirea pe ţevile de deasupra lui: Povestea cu tenia era 
un fel de clișeu, o referire bolnavă la unul dintre succesele 
anterioare ale Programului. Un „omagiu”. McBride reanaliză 
ședințele cu olandezul și abia acum își dădu seama despre ce 
tot bolborosea acesta: N-avea legătură cu mandalele, tiparele 
acelea fix simetrice, care bântuiau viziunile multor schizofrenici. 
El se referea la Mandela, pe Mandela îl urmărea. 

McBride ieși repede din pat, întinse mâna după haine și se 
îmbrăcă: 

— Are de gând să-l omoare pe Mandela, îi zise ei. Este un 
rasist și o să „arunce în aer” toată Africa de Sud. 

e 

Conduseră cu rândul și rulară cu 150 de kilometri la oră pe 
drumul interstatal, gonind spre Washington cu radioul dat la 
maximum. În Georgia, soarele apunea și se apropia răsăritul. Se 
aflau lângă graniţa cu Virginia. Chiar și cu 150 de kilometri la 
oră, uneori erau depășiți de semi-decapotabile care treceau pe 
lângă ei, legănându-se ușor dintr-o parte într-alta. 

Era 11 a.m. când traversară Potomac-ul, îndreptându-se spre 
nord, spre parcarea Rock Creek. Apartamentul lui de Groot se 
afla pe o stradă lăturalnică, lângă Chevy Chase Circle. McBride 
își aminti numele imobilului: Monroe. El și de Groot glumiseră pe 
seama acestui nume, pentru că olandezul insista că prenumele 
Marilyn, și nu James i-ar fi purtat noroc. _ 

McBride spera ca de Groot să nu se fi mutat între timp. |și 
închipuia că, dacă l-ar fi găsit pe olandez, ar fi putut să-i 
„dezactiveze” amintirea fals imprimată. Și dacă n-ar fi reușit, s- 
ar fi gândit la un mod de a-l scoate cumva din circulaţie, orice 
numai să saboteze Jericho-ul. 

— Un bănuţ pentru gândurile tale, declară Adrienne. 

— Îți sunt oferite din partea casei, spuse el. Mi-aș dori să am o 
armă. 

Adrienne se albi la față, apoi îl urmări atentă, vrând parcă să 
vadă dacă n-a luat-o razna de tot. 

— Pentru ce? întrebă ea. 


McBride își întoarse privirea spre ea: 

— Tu ce crezi? De Groot e un tip uriaș. Intrară în pasajul de 
lângă Grădina Zoologică și adăugă: Nu vreau să se repete și aici 
ceea ce s-a întâmplat la mine acasă. 

— Eddie avea pistol, îi aminti ea. Și nu l-a ajutat cu nimic. 

McBride rămase la fel de calm și continuă să conducă, fără să 
spună un cuvânt. Când ieșiră din tunel, ea întrebă: 

— Măcar știi să tragi cu pistolul? 

— Da, zise el. Mă pricep. 

— Sigur, replică ea cu ironie și scepticism în glas. 

— Să știi, chiar mă pricep! 

Ea îl privi din nou. „Oare chiar vorbea serios?” 

— De unde? întrebă ea. 

— Tata m-a învăţat. 

Spuse asta fără să stea prea mult pe gânduri și, de îndată ce 
rosti cuvintele, îi trecu prin minte imaginea lui și a tatălui lui 
într-o dimineaţă senină și tăioasă de iarnă, cu răsuflarea caldă 
aburind în frigul din jur și purtând mănuși fără degete. Tatăl lui îi 
potrivea arma pe umăr și îl învăţa să fixeze ţinta. Aceasta era o 
hârtie prinsă cu o capsă de un copac la poalele unui delușor, la 
vreo treizeci de metri distanță. 

— Ți-am povestit că a câștigat o medalie la biatlon? 

— Cum, la Olimpiadă? Fugi de aici! 

— Vorbesc serios! La Olimpiada din '72, de la Sapporo. 

— Asta-i grozav! exclamă ea. Apoi se opri și întrebă: Ce este 
biatlonul? 

McBride râse: 

— Este proba la care faci schi-fond vreo zece kilometri după 
care mai ai și tir. Dificultatea lui constă în faptul că, atunci când 
ajungi la proba de tir, corpul tău este deja epuizat. Așa că 
trebuie să fii într-o formă foarte bună ca să-ţi menţii pulsul rar și 
regulat. Și când te oprești să tragi, fixezi ţinta, aștepți și apeși 
trăgaciul între bătăile inimii. 

— Poţi să faci asta? 

— Nu, răspunse el. Asta reușea doar tata. Dar eu pot să trag. 
Sau aș putea, dacă aș avea un pistol, dar, din păcate, nu-l am. 

Intrară pe Beach Drive și el se gândea cum ar putea să 
cumpere unul fără să mai trebuiască să treacă prin procedura 
obișnuită, care necesita ceva timp. De exemplu, la un târg de 
vechituri sau la o expoziţie cu vânzare, sau pur și simplu direct 


de pe stradă. Se vindeau multe arme în cartierele mărginașe. 
Însă în acel moment nu avea loc niciun târg de vechituri sau 
vreo expoziţie și nici nu auzise despre așa ceva și nu-i placea 
ideea de a intra într-un cartier de negri, rău famat, cu Adrienne 
în Dodge-ul lor închiriat, încercând să facă rost de o armă. 

Între timp ajunseră la destinaţie. Lângă blocul alăturat găsiră 
un loc de parcare și se întoarseră pe jos. Clădirea avea zece 
etaje, era din sticlă și cărămidă și avea o plăcuţă la intrare care 
făcea reclamă unei firme de „Închirieri de apartamente”. 
Văzându-i pe Adrienne și pe McBride, un portar în uniformă sări 
din scaunul lui și apăsă pe un panou ca să le deschidă ușa. 
Bărbatul avea în jur de cincizeci de ani, părea ușor obosit și, 
stând la măsuţa lui, îi întrebă cu jumătate de gură cu ce putea 
să-i ajute. 

— Căutăm un chiriaș, pe Henrik de Groot, îi spuse McBride. 

Bărbatul se încruntă pe moment, apoi ridică ochii spre ei și 
zise: 

— Tipul blond, de la 7-G. 

— Exact! 

începu să clatine din cap: 

— Nu l-am mai văzut de vreo câteva săptămâni. Nu cred că 
este acasă. Călătorește mult. 

Portarul se întinse după cartea de telefoane a imobilului, 
formă un număr și așteptă să sune. După puţin timp, așeză 
receptorul la loc și înălţă din umeri. 

După cinci minute se aflau din nou în mașină și se îndreptau 
spre apartamentul lui McBride. Riscau ducându-se acolo pentru 
că exista posibilitatea să mai fie încă sub supraveghere. Dar 
chiar nu aveau de ales. Singurul lor plan, care mai mult aducea 
însă a intenţie era să ia avionul până în Elveţia să dea ochii cu 
Opdahl și să-l găsească pe de Groot, până nu era prea târziu. 
Însă habar n-aveau cum vor face toate acestea. Dar un lucru era 
sigur: McBride avea nevoie de pașaport (Adrienne deja îl avea 
pe al ei), iar al lui se afla la el în frigider. 

De fapt, toate actele lui erau acolo. 

Asta fusese ideea lui de Groot. Olandezul lucra în domeniul 
sistemelor antiincendiu și adapta dispozitivele pe bază de 
halogen, înlocuindu-l cu gaze nepoluante. Într-una din primele 
lor ședințe, olandezul comentase că sistemul de securitate în 
caz de incendiu instalat în blocul Capitol Towers era depășit: 


„Dacă ar izbucni un foc aici, nu cred că ar reuși să-l stingă. 
Poate că ar trebui să-ți ţii dischetele de rezervă și casetele în 
congelator, sugerase el. De asemenea, toate actele pe care n-ai 
vrea să le pierzi. Ar fi în siguranţă așa. Ferite și de foc, și de 
inundație”. 

„Jeffrey Duran” nu făcuse dischete de rezervă, iar singurele 
casete pe care le înregistrase fuseseră acelea pe care le 
expedia companiei de asigurări imediat după ședințe. Totuși, 
avea un pașaport și vreo două cărţi de credit nefolosite, așa că 
le băgase într-o pungă de plastic sigilată și le ascunsese în 
glumă sub o tăviţă de cuburi de gheaţă din congelator. Așa cum 
sperase, efortul lui îl mulțumise pe de Groot și-l ajutase să-l 
asigure că relaţia lor pacient-terapeut se baza pe încredere. 

Toate actele lui McBride aveau numele de Jeffrey Duran și pe 
acestea trebuia să le folosească în Europa. Restabilirea 
identităţii lui adevărate urma să fie un coșmar birocratic. 

McBride intră cu mașina pe aleea circulară din faţa blocului 
Capitol Towers și-i spuse lui Adrienne să-l aștepte în mașină. Ea 
nu fusese de acord, dar el începuse să știe cum s-o ia. 

— O să ne ridice mașina, o avertiză el, deschise portiera și 
ieși. 

Paznicul de la biroul de la parter era un tinerel cu ochelari 
imenși la Buddy Holly și-l recunoscu pe McBride imediat, ceea 
ce-l ajuta mult. 

— Bună ziua, domnule Duran! Unde-aţi fost? Nu v-am mai 
văzut de ceva timp. 

— Am fost în Florida câteva zile, îi spuse McBride. 

— Grozav! 

— Da, a fost. E bine să umbli în bermude, știi? 

— Ce norocos sunteți! 

— Dar acum, e ca și când nici n-am plecat. 

Râseră amândoi. 

Apoi McBride spuse: 

— Ştii ceva, n-ai o cheie să-mi dai? Pe a mea am uitat-o sus. 

— Nicio problemă, îi spuse tânărul, se aplecă sub birou, 
deschise un panou încuiat și scoase o cheie de pe un cârlig. 
Numai să nu uitaţi să mi-o înapoiaţi, da? 

— În zece minute, spuse McBride, luând cheia și îndreptându- 
se spre lift. 


Așteptându-l, se uită înapoi să vadă dacă tânărul nu vorbea 
cumva la telefon, dar nu... stătea la birou și-i zâmbea. 

Într-un minut cobori din lift la etajul șase și se îndreptă încet 
spre apartamentul lui. Îl îngrijora vecinul de la 6-G, Barbera, dar 
văzu că n-avea de ce să-și facă griji. Ușa de la 6-G era 
întredeschisă și dinăuntru se auzea o melodie country sau poate 
muzica unui film western. În aer se simţea miros de vopsea. Din 
mers, McBride se uită prin ușă și zări un individ slăbuț, 
mărunţel, cu o barbă gen membrii formaţiei ZZ Top, care călca 
pe o pânză pătată întinsă pe jos și văruia tavanul cu alb. In rest, 
apartamentul era gol. Nu mai erau nici cablurile, nici pânza de 
fire, nici masa sau containerele metalice, peretele cu aparatura 
electronică sau scaunul acela negru. Nu mai era nici urmă de 
Hector Barbera, poate doar cu excepţia izului slab de cadavru 
acoperit de mirosurile înţepătoare de diluant și soluții de 
curăţat. 

Observând apartamentul gol, îl cuprinse o senzaţie de liniște, 
dar și de dezamăgire. Barbera i-ar fi putut spune unele lucruri... 

Apartamentul lui era exact așa cum îl lăsase, cel puţin așa i se 
păru la o primă vedere. Totuși la o cercetare mai de-aproape 
descoperi că în afară de câteva cărţi, nu mai era nicăieri nicio 
foaie de hârtie. Toate facturile, bilețelele, listele de cumpărături 
și meniurile cu livrare la domiciliu - orice ar fi putut fi folosit ca 
să-ţi notezi ceva - dispăruseră. De asemenea, lipseau 
computerul și fotografiile familiei sale fictive. Cu alte cuvinte, tot 
ce l-ar fi putut lega de „Program”. Totul dispăruse brusc. 

Găsi însă în congelator, neatinse, pașaportul și cărțile de 
credit sub tăvița de gheaţă. Se uită de jur împrejur, simțind că 
indiferent ce s-ar mai întâmpla, nu va mai reveni niciodată 
acolo. Apoi își puse într-o geantă de voiaj câteva haine și lucruri 
și cobori. 

e 

La un Internet-café de lângă Dupont Circle, Adrienne făcu rost 
de două bilete de avion spre Elveția, categoria B, care nu 
necesitau rezervare. Biletele dus-întors costau 484 de dolari 
fiecare, incluzând taxa de aeroport și erau un chilipir, știind că 
numai taxiul până la Aeroportul Dulles era 55 de dolari. 

— Cum de ai pașaport? întrebă ea, în timp ce taxiul se 
îndrepta la nord pe Beltway spre șoseaua către Dulles. Parcă nu 
plecai nicăieri, stăteai și te uitai la televizor tot timpul. 


— Au avut nevoie să mă aducă înapoi în America, adică pe 
„Duran”. 

— De unde? 

— Din Elveţia. 

McBride se încruntă. Începu să-i revină amintirile din 
momentul când McBride se transformase în „Jeff Duran”. Își 
aminti o ambulanţă și girofarul. Nu se putea mișca, dar era dus 
pe un fel de targă. Și auzea persoane vorbind lângă el cu un 
accent germano-elveţian și pe Gunnar Opdahl șoptindu-i: 
„Șșșș!”, iar el zăcea acolo, cu ochii pironiţi în tavan, simțind că 
se sufocă. Uneori, când se gândea la asta... corpul lui se 
moleșea brusc, de parcă ar fi fost pe punctul de a adormi. 

— Te simţi bine? întreba Adrienne. 

— Mă gândeam la ceva. 

— La ce? 

El clătină din cap și ea nu-l forţă să vorbească. 


e Capitolul 39 e 

Hotelul Florida era un local curat, banal, în stil nouveau deco, 
care părea că n-ar mai fi fost redecorat din anii '70. Majoritatea 
pieselor de mobilier erau făcute din plastic tare, negru, ciobit și 
pe măsuţa de lângă pat se afla o lampă roz-portocaliu. La câţiva 
pași de ea, un șifonier deschis la culoare trona pe niște picioare 
conice, răsucite. Pe patul modern se întindea ca un norișor 
tradiționala cuvertură pufoasă elveţiană. 

— Cu timpul o să-ţi placă, promise McBride, văzându-i 
ezitarea lui Adrienne. 

— Dar... ce caută oare locul ăsta aici? De ce există un Hotel 
Florida în Zurich? De ce nu este numit Alpenhorn? Sau Wilhelm 
Tell? 

McBride ridică din umeri și deschise ușa de la balcon, unde o 
jardinieră pictată în culori vesele era plină cu un mănunchi 
încâlcit de plante ofilite. 

— Cineva a avut o viziune, explică el. 

Camera lor de la etajul al treilea avea geamurile spre 
Seefeldstrasse, râul Limmat și Zürichsee. La două clădiri de 
hotel era parcată mașina lor închiriată, după colț, imediat lângă 
stația de tramvai. Din cinci în cinci minute pe strada de sub 
balconul lor se auzea trecând în viteză un troleibuz, model nou, 
care se îndrepta spre aglomerata Bellevueplatz. Chiar și în 
momentul acesta se auzea unul rulând în jurul colțului ascuţit al 
străzii, cu un singur far a cărui lumină se zărea cu intermitențe 
în ceață. McBride închise ușa la balcon, reducând astfel 
zgomotul traficului. 

Adrienne se lăsă pe pat și căscă: 

— Cât este ceasul? 

— Puțin peste nouă. 

— Adică? 

— De fapt, este trei dimineața. 

Adrienne căscă din nou: 

— Sunt frântă. N-am dormit deloc în avion. 

Această afirmaţie a ei era, de fapt, greșit formulată. În 
privinţa efortului psihokinetic, Adrienne consumase o mare 
cantitate de energie pentru a „conduce” avionul cu bine 
deasupra Atlanticului. McBride știa asta pentru că braţul lui 
drept simţise încleștarea emoţiilor ei. 


— Așadar, care-i planul? întrebă ea, închizând ochii după ce 
se băgă sub cuvertura răcoroasă. 

— „Planul”? Păi, planul este ăsta: în primul rând, dormim un 
pic și apoi mergem la cumpărături. 

Adrienne se rostogoli pe burtă și-și trase o pernă sub obraz: 

— Mmm! murmură ea. E o idee bună... 

Și adormi buștean. 

McBride se dezbrăcă, se întinse lângă ea și închise ochii. Nu 
ar fi fost o mișcare înțeleaptă să plece în căutarea lui Opdahl 
slăbit și obosit din cauza diferenței de fus orar. Avea nevoie de 
câteva ore... 

Opdahl... Își amintea că era într-o ambulanţă, dar nu-și 
amintea rana - doar luminile sclipind pe tavan. Apoi o targă și 
pe Opdahl spunând: „Ești foarte curajos”. Dar nu era curajos - 
nu prea. lar Opdahl nu îl încuraja. Se juca cu el. Se amuza pe 
seama lui. 

e 

— Lew! Lew! Adrienne îl zgâlțâi. Visezi. Trezește-te! 

Își deschise brusc ochii și se linişti dintr-o dată. Visase un 
bărbat cu un tub băgat în gât; nu un bărbat adevărat, ci unul 
fără chip. Sau, mai bine zis, unul care fusese desfigurat. 
Imaginea bărbatului se vedea și pe un monitor, în prim-plan, și îl 
îngrozea, încă nu reușise să și-o scoată din minte: chipul fără 
piele îi rămăsese în faţa ochilor, lucind întunecat și ușor vinețiu. 
Ochii bărbatului erau larg deschişi și îngroziţi, iar în locul unde 
ar fi trebuit să aibă faţa se afla o masă amorfă de came. 

Dar nu, fusese un coșmar. Acum el era în Hotelul Florida și se 
uita la Adrienne care-l privea îngrijorată. Dincolo de ferestre un 
tramvai mergea huruind și fluiera spre staţie. 

— Hai să ieșim, sugeră el, înainte ca magazinele să se închidă 
pentru prânz. 

— Se închid la prânz? întrebă Adrienne. 

— Da, de obicei, timp de vreo două ore. 

— Măi să fie, spuse ea, gânditoare, fiindcă era prima ei 
călătorie în Europa. 

La parter, femeia de la recepţie părea fascinată de germana 
lui McBride. Îi spuse că-l interesa să găsească un magazin Jăger. 
Ein Speicher fur Jäger. 

— Desigur, replică femeia și scoțând o broșură îi trasă cu 
pixul pe ea drumul de la hotel până la Speicher-ul în cauză. 


— Ce este acela un „speicher”? întrebă Adrienne când ieșiră 
afară în frig și porniră spre partea veche a orașului Zurich. 

— Este un magazin, îi spuse McBride, dorindu-și în sinea lui să 
fi luat mănuși. 

— Ce fel de magazin? vru ea să știe. 

— Un magazin pentru vânători. 

Asta o derută și mai tare: 

— Cum adică? Cu arcuri și săgeți, undiţe și... 

— Puști. Da, de genul acesta, spuse el. 

Mai merseră un timp, până ce Adrienne se opri și se întoarse 
spre el: 

— Puști? întrebă ea. 

McBride confirmă din cap și ei își reluară plimbarea, 
traversând podul Quaid spre centrul istoric al orașului. Adrienne 
se opri iarăși, brusc. 

— Zilele trecute când spuneai că ai de gând să-l omori pe 
Opdahl ca să se intenteze proces și eu să-ţi fiu avocat, nu 
vorbeai serios, așa-i? Era o glumă. Adică, nu ăsta era planul real, 
nu? 

McBride se sprijini de balustradă, uitându-se spre Zurichsee, 
pe a cărui suprafaţă sticloasă aluneca un stol de lebede albe. 
Respirația lui se transforma în aburi. În final, spuse: 

— Încerci să-mi spui că nu ai trecut examenul de barou pentru 
Elveţia? 

Adrienne scutură din cap: 

— Nici măcar nu mi-am pus problema. Nu l-am dat, nu cunosc 
limba, nu știu unde mă aflu acum. 

McBride dădu din cap gânditor și ridică din sprâncene: 

— Ei, nici nu era chiar un plan, oricum. Apoi zâmbi: Nu-ţi face 
griji, îi spuse el. N-o să împușc pe nimeni, doar dacă nu mă 
împușcă ei primii. 

După două minute, stăteau în fața unui magazin de modă 
veche, examinând vitrina care reprezenta o dioramă închinată 
vânătorii, încărcată cu imaginea unor ogari de vânătoare, cai 
agitaţi și bărbaţi cu comun de vânătoare. Chiar la intrare îi 
întâmpină un urs împăiat, ridicat pe picioarele din spate. Capul 
unui mistreț era fixat pe perete în spatele casei de marcat, iar 
lângă perete se zărea o turmă de căprioare împăiate, privind în 
gol cu ochii lor de sticlă. 

Adrienne își dădu ochii peste cap: 


— Nu poţi pur și simplu să cumperi o pușcă, spuse ea. 

— Se poate în Elveţia, replică el studiind pistoalele care se 
aflau în vitrina tejghelei. Tara este înarmată până-n dinţi. De 
fapt, este și o lege: fiecare bărbat între douăzeci și patruzeci de 
ani, parcă așa ceva, trebuie să aibă o armă. 

— Fugi de aici! 

— Și nu orice armă, adăugă el. Una performantă. Așa cere 
legea! Se opri: Auzi, imediat după colţ, este un supermarket. Te 
duci să cumperi ceva? 

Ea dădu din cap: 

— Desigur. Ce? 

— Cârlige de perdea. Ș 

Adrienne credea că n-auzise bine. li ceru să repete: 

— Ce fel de cârlige de perdea? 

— De orice fel, zise el. Dar să fie într-o cutie și să nu fie mai 
mari de 12 cm. Și cred că mi-ar trebui și o bandă de scotch. 

Până s-apuce ea să întrebe dacă mai voia și alt gen de 
mărunţișuri, un vânzător bătrân apăru lângă tejghea și întrebă 
într-o engleză perfectă dacă putea să-i ajute. 

McBride îl privi la fel de amabil și zâmbitor, și răspunse: 

— M-ar interesa o pușcă. Să fie cu armare ușoară și să aibă o 
stabilitate ca de pistol. O pușcă de asalt. Aveţi așa ceva? 

Adrienne reacționă de parcă el ar fi întrebat de o servietă 
plină de materiale pornografice. Se răsuci pe călcâie și ieși să 
caute magazinul. 

e 

Când se întoarseră spre hotel, o jumătate de oră mai târziu, 
se opriră să cumpere haine mai groase. Ningea slab și aerul era 
umed și rece. Din fericire, Seefeldstrasse era împânzită de 
magazine elegante, înșirate unul lângă altul, iar într-unul 
Adrienne cumpără un cojoc trei-sferturi, cu glugă, de culoare 
cenușiu-deschis, un fular lung de cașmir și o pereche de mănuși 
din piele moale. Totul era lucrat în până la cele mai mici detalii 
de designeri celebri, încât să le cumperi atât de ușor părea un 
chilipir, dar cu toate acestea suma produselor cumpărate 
depășea orice cumpărase ea până atunci. 

Acum era rândul lui și, spre surprinderea ei, McBride așteptă 
să găsească un magazin de haine care era evident mai aiurit și 
mai modern decât restul. Intră și ieși după câteva minute 


îmbrăcat cu o haină sport de iarnă, kaki, cu o șapcă groasă 
neagră și o pereche de blugi Doc Martens care păreau uzați. 

Adrienne se strâmbă: 

— Ti-au ajuns banii să le cumperi? 

— Vreau să par la modă, spuse el. 

Curând, pășiră în holul de la intrare al Hotelului Florida și se 
bucurară pentru câteva momente de senzaţia pe care le-o 
dădea căldura din interior, scuturându-și zăpada de pe haine. 
Așteptând liftul să ajungă la parter, Adrienne simțea că se 
încălzește ușor și că părul îi este puțin umed. Dură un minut 
până ce liftul cobori cu zgomot de la etajul superior. McBride 
tinu deschisă ușa din sticlă și metal ca să intre amândoi. 

— Acum înțeleg de ce, spuse Adrienne. 

— De ce ce? 

— De ce i se spune „Florida”. 

— Și de ce i se spune așa? întrebă McBride. 

— De dragul căldurii psihologice. 

Reveniți în cameră, McBride despachetă pușca, încercă de 
două-trei ori dispozitivul de armare și testă trăgaciul. Apoi se 
așeză pe pat cu o cutie de muniţie și încărcă butoiul puștii cu 
opt gloanţe. La sfârșit, goli cutia de cârlige de perdea, băgă în 
ea pușca încărcată și sigilă cutia cu scotch apoi, scoțând un 
cuțitaș, făcu câte o incizie de vreo două treimi pe lungimea 
cutiei și trei pătrimi de jur împrejurul ei. 

Adrienne nici nu voia să se uite la ce face el. Răsfoia ziarul 
Herald Tribune. În Cecenia erau iarăși probleme, comercianții pe 
Internet aveau un nou sezon bun de sărbători, iar echipa 
Redskin căuta să prindă un loc în play-off. Trecând la pagina 
financiară, atenţia îi fu atrasă de titlul unui articol despre 
Elveţia. Se referea la apropiatul Summit Economic Internaţional 
din Davos care era descris mai mult ca o petrecere foarte 
costisitoare decât ca o conferinţă financiară cum se presupunea 
a fi. Biletele costau 160 000 de dolari fiecare. Printre participanţi 
erau așteptați mai toţi cei din lumea bună, de la Bill Gates până 
la prinţul Charles, Warren Beaty sau Kofi Anan. Temându-se că 
vor fi demonstraţii de protest, organizatorii Summit-ului 
întăriseră sistemul de securitate. Adrienne era de părere că n- 
aveau de ce să se îngrijoreze. Elveţia părea o țară foarte 
ordonată și chiar și McBride remarcase: toţi bărbaţii erau 
înarmaţi până în dinţi. Inclusiv el. 


— Așadar, care-i planul? întrebă ea, lăsând ziarul deoparte. 

— Planul? Planul este să merg la Institut. Să-l găsesc pe 
Opdahl. Și să vorbesc cu el. 

Adrienne tăcu un moment, parcă așteptându-se ca McBride să 
continue. Deoarece el nu mai spuse nimic, îl întrebă: 

— Asta-i tot? 

— Păi, nu. Mai întâi îi pun pușca la tâmplă, așa că nu va fi un 
fel de conversație obișnuită. O să fiu foarte la obiect. 

Adrienne dădu din cap afirmativ și căzu pe gânduri. Apoi 
spuse: 

— Pare destul de simplu, nu-i așa? Adică, nu-i chiar un plan. E 
mai mult un fel de... știu și eu... untitlu de plan. 

McBride ridică din umeri: 

— Ei, ăsta-i planul meu. 

Clătină ușor din cap, vrând parcă să se asigure că-l auzise 
bine: 

— Și ce ai de gând să-l întrebi? 

— Tu ce crezi? Cine! Ce! Unde! Când! De ce! Cum! 

Adrienne traversă camera spre fereastră și se uită pe geam la 
ninsoarea care cădea ușor. După puţin timp se întoarse cu faţa 
spre el și, sprijinindu-se ușor de pervaz, spuse: 

— Bine, așa vom face, dar am să intru eu prima. 

McBride dădu din cap în semn că nu. 

— A-ăă! 

— Pe mine nu mă cunosc, insistă ea. Dacă intri și te recunosc, 
gata! Dar dacă Opdahl nu este acolo? O să-l alerteze. Și atunci 
n-o să mai ajungi niciodată la el. Dar, eu? Pot să par o studentă 
care vine în vizită. Cel puţin, așa pot să aflu dacă este sau nu 
acolo. 

— „O studentă”! repetă el. 

— Da! O să spun că eram prin preajmă, schiam și unul dintre 
bursierii Institutului, pe care l-am întâlnit în State, mi-a zis să mă 
opresc și să intru. Să iau un formular de înscriere. 

— Nu au cereri de înscriere, îi spuse McBride. Trebuie să fii 
recomandat. 

— Exact! Asta am vrut să spun și eu. Mi-a spus că, dacă tot 
ajung acolo, ar fi bine să fac o scurtă vizită. Să mă prezint lui 
Opdahl. Pentru că „nu vreau să-ți promit nimic, dar: aș putea 
obține o recomandare pe viitor”. 


— Despre ce coleg-bursier este vorba? întrebă McBride. Sper 
că nu Jeff Duran, pentru că... 

— Nu! Bineînţeles că nu! N-am auzit niciodată de Jeff Duran. 
Cine este Jeff Duran? Asta era altcineva. Asta era... cine era 
oare? 

— Eric Branch. 

— Așa! exclamă ea. 

— Studia migraţia sub-sahariană. Am citit vreo două dintre 
rapoartele lui. Un material foarte bun. 

— Grozav! Deci, o să cer o audienţă la Opdahl. și dacă nu e 
acolo, o să aflu unde e. 

— Și dacă spun: „Din păcate, nu puteţi să veniţi neanunţată la 
doctorul Opdahl, spuse McBride cu un accent german înțepat. 
Trebuie să vă faceți o programare”. 

Vocea lui Adrienne deveni scăzută și plângăcioasă: 

— Dar nu sunt în Zurich decât pentru două zile. 

— Nu te milogi, îi spuse el. Ăștia pierd întotdeauna. 

Încă o dată vocea lui Adrienne se schimbă, devenind groasă și 
languroasă: 

— Dar nu sunt în Zurich decât pentru câteva zile. 

Tonul era prostesc și irezistibil în același timp. Lungindu-se pe 
pat, o împinse pe spate și se rostogoli împreună cu ea în pliurile 
pufoase ale cuverturii, chicotind și giugiulindu-se, Adrienne 
încercând pe rând fiecare variantă: 

— Sunt în Zurich doar pentru câteva zile. 

Apoi sărutul lor deveni mai serios, până când în sfârșit 
Adrienne se îndepărtă îmbujorată, cu părul ei blond-cenușiu în 
dezordine și cu o șuviţă lipită de obraji. „E una dintre acele 
femei, gândi McBride, care arată mai bine ciufulită. Atunci se 
vedea sălbăticia din ea, pe care de cele mai multe ori și-o 
ascunde foarte bine.” 

— Nu se poate, zise ea gâfâind. O să întârziem. 

Fără să vrea, McBride acceptă. Se ridică în picioare, culese o 
pană mică de pe pantalonii ei și spuse: 

— Care bursier? 

— Eric Branch. Adrienne găsi o perie pe măsuţa de lângă pat 
și începu să se pieptene: încă ceva, dar dacă, dacă îmi spune: 
„Bine, domnul Opdahl o să vă primească imediat”? Atunci ce 
fac? 

— leși afară. 


— Dar... 

— Numai nu urca la etaj cu el, îi zise el. 

— De ce nu? Poate... 

Clătină din cap: 

— Promite-mi... 

e 

O bună bucată din drumul până la Institut o parcurseră cu 
tramvaiul, McBride ţinându-se strâns de cutia cu „cârlige de 
perdea”, iar Adrienne stând ţeapănă, agăţată de bara de metal. 
In aproape fiecare staţie ușile ca de acordeon ale tramvaiului se 
deschideau cu un scârțâit, lăsând să intre un val de aer îngheţat 
și câțiva navetiști îmbujoraţi. La acea oră, toți erau un amestec 
curios de cetăţeni în vârstă, muncitori care miroseau a nicotină 
și femei bine îmbrăcate care aveau niște pungi de plastic pentru 
cumpărături. Intr-o staţie se urcă tropotind un grup voios de 
copii în uniforme de școală. 

Zarva copiilor părea să contrasteze cu propria dispoziţie a lui 
McBride, care era sumbră și devenea tot mai sumbră. Cu cât se 
apropiau de destinaţia lor, cu atât se îngrijora el mai mult că 
erau pe „drumul” greșit, că vor ajunge la adresă și nu vor mai 
găsi nimic acolo. Că, în locul vilei cu ferestre zăbrelite, gargui și 
ușă masivă la intrare, vor găsi un spaţiu gol sau o gară. Asta se 
întâmplase în Bethany Beach, iar efectul acelei amintiri „ba-o- 
vezi, ba-n-o-vezi” îl făcea să se îndoiască de realitatea trecutului 
său. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Adrienne, dar el își mișcă puțin 
capul și se uită în altă direcţie. 

Ea credea că trecuse peste temerile în privința amintirilor, 
despre ceea ce era adevărat sau nu. Credea că ajunseseră până 
la leagănul copilăriei. Era Lew McBride și asta era tot. Numai că 
nu era chiar așa. Nu va fi niciodată așa. Asta era ceva ce Opdahl 
îi luase. 

Vatmanul anunţă staţia, iar tramvaiul începu să încetinească. 
McBride zărea în față staţia, platforma întinsă, adăpostul cu 
bănci și geamuri din plexiglas și pe cei câţiva călători care 
așteptau. Copiii își strigau: „la revedere!” ridicându-se de pe 
scaune și adunându-se în șir spre partea din față a vagonului. 
Uitându-se pe fereastră spre șirul de case solide, observă ceva 
familiar la ele, deși nu putea spune ce anume. 


— Am ajuns, spuse el, întinzându-se să apese butonul de 
plastic ce deschidea ușa din spate a tramvaiului. 

Coborâră și atunci McBride începu să se întrebe în sinea lui 
dacă toată călătoria nu fusese cumva o mare greșeală. 

Casele de pe fiecare parte a strazii erau solide și vechi, vile și 
vilișoare ale industriașilor elvețieni, bancherilor, avocaţilor și 
inspectorilor financiari. În faţa fiecăreia, doi sau trei copaci 
golași stăteau în frig, așteptând primăvara. 

Adrienne și McBride își lăsară capetele în jos, sub bătaia 
vântului care sufla peste lac și în același timp un val ușor de 
ninsoare trecu prin aer, fulgii zburând ca niște scântei. 

Parcurseră trei străzi până ajunseră în dreptul unui gang. Cu 
fiecare pas pe care-l făcea, McBride simţea cum i se strânge 
pieptul. Își ordonă în sinea lui să respire, doar atât, să respire, 
dar cum putea oare? Ca un halterofil după al treilea set de 
exerciții, abia mai sufla, străduindu-se să reziste. Institutul era 
sau nu era acolo. Sănătatea lui mintală părea să atârne între 
aceste variante echidistante. 

Și atunci îl văzu, era exact cum și-l amintea: o structură de 
granit cu trei etaje, ferestre zăbrelite și jardiniere la geam, pline 
cu ienupăr și ilice. Ușa masivă, cu mânerul în formă de cap de 
leu. Arcada plumbuită a ferestrei. Plăcuța mică de alamă cu 
numele Institutului, iar pe ea - camera cu circuit închis de 
deasupra ușii. Instinctiv, se trase înapoi, de-a lungul străzii și în 
afara vizorului camerei de filmat. 

Senzaţia rău prevestitoare pe care o simţea îl copleșea. 
Deodată, ideea de a o trimite pe Adrienne prima părea 
nebunească. 

— Poate că ăsta nu-i un plan chiar așa de bun, spuse el. Poate 
că ar trebui să îl regândim. 

Adrienne clătină din cap și-și îndreptă spatele. Adoptă mina ei 
de Scout, fată descurcăreață. Pregătită. Hotărâtă. Avocat. Apoi 
se uită în jur. 

— Cred că trebuie să fac eu asta, spuse ea. Măcar voi reuși să 
intru. _ 

— Am putea să-l sunăm. Incă mai putem. 

— E prea ușor să refuzi pe cineva la telefon, comentă el. 
Intru! Și nu o să am doaro cutie în mână. 

Adrienne clătină din cap: 


— Eric Branch, Eric Branch, Eric Branch, zise ea și se întoarse, 
mergând spre ușă. 

McBride se uită la ceas. Era 2:36. 

e 

Se chinui să se uite la clădire. O urmări pe Adrienne cum 
apasă pe sonerie, văzu ușa deschizându-se, zări în treacăt o 
femeie în cadrul ușii și apoi pe Adrienne pășind dincolo de prag. 

li era frig. Era ger. Timpul nu doar că se scurgea greu, dar 
parcă îngheţase, la fel ca și vremea. McBride stătea pe strada 
de vizavi de Institut, la câţiva metri undeva, mai sus, sprijinit de 
un sicomor. Și se simțea foarte ciudat. Nu avea niciun motiv să 
fie acolo ţinând în mână acea cutie „armată”. Dar totuși era 
acolo, cu ochii fixaţi pe ușa masivă de la intrare și murmura: 

— Haide, haide, haide!... 

Pentru că, dintr-o dată, nu mai voia ca Opdahl să fie acolo. 
Ceva în legătură cu Institutul, ceva la clădirea pe care o privea îl 
afecta într-un mod instinctiv - ca și când s-ar fi trezit în miezul 
nopţii cu un șarpe târându-se pe parchetul din dormitor. Frica pe 
care o simțea venea din zona cea mai adâncă și, în mod 
categoric, primară a lui, o regiune a creierului care nu avea nicio 
legătură cu gândirea raţională, ci numai cu supraviețuirea. 

Și brusc își aminti. Privind clădirea de peste drum, îi reveni în 
minte visul pe care-l avusese în după-amiaza aceea, cel pe care 
Adrienne i-l întrerupsese. Și deodată își dădu seama cine era 
omul fără față. 

Se dusese la Institut să se întâlnească cu Opdahl și fusese 
atacat de un bărbat cu spray paralizant. Işi aminti norul de 
spray pulverizat și momentul când se lovise cu fața de podea. li 
reveni în minte lungul drum cu ambulanta, efectul anestezicelor 
care dispărea încet, încet, și zgomotul făcut de targa care 
zornăise pe pietriș când ajunseseră. 

Apoi sala de operaţii, unde Gunnar Opdahl îi cercetase ochii 
cu o lanternă mică. Bărbatul nordic, mare, îmbrăcat cu un halat 
de spital și cu capul acoperit. Și lângă masa de operaţie 
monitorul care-i arăta chipul inexpresiv, în prim-plan, în timp ce 
o asistentă îi trăgea pielea de pe faţă în sus, până ce o dezvelise 
pe toată. McBride simţi strigătul care i se adunase atunci în gât, 
cum ieșea bolborosit prin tubul traheal, transformându-i groaza 
într-un sunet moale, gâlgăit. Alături un aparat icnea, inspirând și 
expirând în locul lui. Incercă să-și închidă ochii, dar nu reuși. Și 


undeva, între toate astea, Opdahl spunea: „Un paralizant, dar... 
nu un anestezic. Ești foarte curajos”. 

Curajos? 

McBride tremură și se uită la ceas. „2:48. Douăsprezece 
minute și ceva, gândi el, deși, de ce îi lua așa de mult... ar fi 
trebuit să iasă deja!” Doar dacă Opdahl nu avea o poză de-a ei 
și s-ar fi putut sau nu s-o aibă. McBride își privi pentru a doua 
oară ceasul: 2:49. 

„La naiba!” murmură el și se îndreptă grăbit spre Institut. 

Era pe la jumătatea drumului în momentul când ușa se 
deschise. Încetini și se calmă, încercând să pară relaxat. 
Adrienne era în prag, zâmbea, încuviințând din cap în faţa unei 
femei îmbrăcate în verde. Femeia își aruncă privirile pe după 
Adrienne și se uită fix la McBride. Adrienne înclină din nou din 
cap, făcând un gest explicativ. McBride observă entuziasmul de 
pe faţa ei, scânteia din ochi, luciul alb al dinţilor. Apoi Adrienne 
se întoarse cu faţa spre el, coborând agale treptele de la intrare, 
legănându-și braţul voios dintr-o parte într-alta. Ușa se închise. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Adrienne. 

— Hai să plecăm de aici! spuse McBride. 

Se interesă dacă Opdahl era în Institut, pentru că voia să-l 
omoare. Dar nu având-o pe Adrienne lângă el. O grăbi spre 
stația de tramvai. 

Ajunși în refugiul de plexiglas, o întrebă în sfârșit: 

— Era acolo? 

Adrienne se încruntă și nu răspunse. 

— Arăţi cu adevărat speriat, îi zise ea. 

— Era acolo? 

— Calmează-te! Ce-ai păţit? 

— Îmi cer scuze, spuse el. Am avut vreo zece minute cam 
urâte. 

Adrienne îi zâmbi ironic: 

— Nu, spuse ea. Nu era acolo. 

— Dar se va întoarce, sugeră McBride, cu o voce plină de 
speranțe. 

— Până marţi, nu. 

Dezamăgirea lui devenise aproape palpabilă: 

— Nu te îngrijora, îi spuse ea, ușor îngâmfată. Am aflat unde 
este: la o clinică din Spietz. 


McBride aprobă din cap în momentul când un tramvai se 
apropie spre ei huruind, prin zăpada care cădea ușor. 

— Așadar? întrebă Adrienne. 

— Așadar... ce? replică McBride. 

— Cât de departe este Spietz-ul? 


e Capitolul 40 e 


Spietz se afla la doar 105 kilometri distanță, printre munţi, dar 
drumul era accidentat și acoperit de gheaţă. Peisajul era de o 
frumusețe sălbatică, cu pădurile verzi de conifere, încărcate cu 
zăpadă și coastele Alpilor care se proiectau pe un cer plumburiu. 
Călătoria cu BMW-ul pe care-l închiriaseră dură aproape trei ore, 
așa încât se întunecase de-a binelea când ajunseră acolo. 

Totuși, își dădură seama că orașul era cu totul deosebit, cu un 
castel vechi la marginea unui lac și un port elegant cu vedere 
spre Jungfrau. Străzile de deasupra lacului erau înguste, șerpuite 
și deluroase și trebuiră să se oprească în două locuri ca să 
întrebe pe unde s-o ia, o dată la Gasthaus și apoi la un 
restaurant a cărui specialitate erau preparatele din porc mistreț. 

Hotelul lor, Belvedere, se afla într-o zonă rezidenţială de lângă 
port. Îl aleseseră dintr-o broșură aflată în holul Hotelului Florida, 
trecând cu vederea costurile ridicate, pentru că se afla aproape 
de Clinica Prudhomme. Și, dacă nu se înșelaseră atunci când 
citiseră la numerele străzilor, însemna că atât hotelul cât și 
clinica erau clădiri vecine situate pe aceeași stradă. 

În realitate, erau încă și mai aproape. Clădirile erau alăturate, 
prima - un conac în stil medieval cu turn și cupole, iar clinica - o 
fortăreață din beton armat, gri, rigidă. 

— Hai să vedem ce fel de pază au, sugeră McBride și intră cu 
mașina în curtea clinicii, unde pietrișul de pe alee scârțâi sub 
roți într-un mod care era, în același, timp familiar și neplăcut. 
Deodată, bezna fu inundată de o lumină puternică și un bărbat 
apăru în cadrul ușii: Destul de eficientă! trase McBride 
concluzia, ieșind cu mașina înapoi în stradă și întorcând în 
parcarea de alături. 

— Dar ne-au văzut! spuse Adrienne. 

McBride opri într-un loc de parcare și clătină din cap: 

— O să creadă că am greșit strada. 

Urcară în camera 252 care avea vedere spre lac și de unde se 
putea vedea conturul munţilor pe fundalul nopţii. Adrienne se 
așeză pe patul mare, confortabil și examină mobila și plușul din 
jur, în vreme ce McBride rămase la geam, privind luminile de pe 
malul celălalt al lacului. 

— Hai să mâncăm ceva, sugeră el și Adrienne acceptă 
imediat. În holul de la intrare se opriră să lase la recepţie cheia 
imensă a camerei lor. 


— AȘ avea o întrebare, îi spuse McBride femeii elegante de la 
recepție. Clădirea vecină este un fel de spital sau... ce? 

— Clinica Prudhomme? În mare, da, este pentru tineri. 

— Și ce fel de probleme au aceștia? întrebă Adrienne. 

Femeia ridică din umeri: 

— Cred că au probleme cu alimentaţia, sunt foarte slăbuţi. 

— Adică sunt anorexici, sugeră McBride. 

— Da. Și cred că mai au și ceva probleme cu drogurile, dar 
sper că nu vă îngrijorează... 

McBride negă: 

— Nu, nu! Sunt convins că paza lor este excelentă. 

— Absolut! Clinica este foarte discretă și este un bun vecin, 
dacă nu vă deranjează nici stilul arhitectural. 

McBride o asigură din nou că nu-i deranja nimic și, împreună 
cu Adrienne, intră în restaurantul de patru stele al hotelului. Cu 
toate că se simțeau îmbrăcaţi necorespunzător, femeia care-i 
întâmpină la intrare nu le privi dezaprobator hainele și-i conduse 
spre o masă cu vedere spre lac. 

— Sunteţi cazaţi la noi? întrebă amfitrioana, înmânându-le 
câte un meniu. 

— Da. 

Le zâmbi: 

— Atunci, ședere plăcută! Apoi aprinse lumânarea de pe masă 
și zăbovi un moment, parcă să admire faţa de masă albă, 
scrobită și tacâmurile argintii, lucitoare: Aţi dori un pahar de vin 
elvețian oferit de noi în semn de bun-venit? 

Se uitară unul la altul. 

— Da, ne-ar face plăcere, spuse McBride. 

Amfitrioana reveni un minut mai târziu: 

— Se numește Fendant, le spuse ea, așezând câte un pahar în 
fața fiecăruia. Sper să vi se pară proaspăt și înviorător. Acum, aș 
putea să vă recomand ceva? Avem pește de lac care este... își 
împreună vârfurile degetelor de la o mână și le sărută: Cel mai 
bun! 

Nu dură mult și li se aduse felul întâi. Era un fel de supă- 
cremă cu bucăţi de ciuperci și șuncă prin ea, ușor prăjită, cu 
gust delicios. Apoi veni rândul peștelui, cu garnitură de cartofi și 
sparanghel care merse foarte bine cu o sticlă de Muscadet rece. 
Amândoi căzură de acord că aceasta fusese una dintre cele mai 


bune mese pe care le avuseseră vreodată și rămaseră mai mult, 
încheind cu coniac și espresso. 

După ce chelnerul plecă, McBride ridică paharul și spuse: 

— Pentru noi! 

Adrienne schiţă un zâmbet fin și ciocniră. Sorbiră din coniac și 
ea șopti, gânditoare: 

— Mi-aș dori ca toate astea să fie adevărate, referindu-se, 
firește, la cina lor și la cazarea în hotelul luxos. Aș vrea ca pur și 
simplu să fim aici doar pentru noi doi. 

Își lăsă privirea în jos, ca și când ar fi inspectat fața de masă. 

— Hei! spuse el. Dar așa este și suntem: doar noi doi. 

— Tot îmi spun în gând: „Las-o baltă! Hai să mergem undeva: 
în Indonezia, în Madagascar”. Să dispărem. Poate că nu se va 
întâmpla nimic: cu „Jericho”, adică. Și poate că nici măcar nu 
ne-ar urmări. Poate... 

Își ridică ochii în tavan și-și lipi paharul de coniac în formă de 
lalea, de obraz. Lew observă că avea lacrimi în ochi. 

— Adrienne... 

— Și apoi care sunt șansele ca noi să reușim? Doar nu avem 
un plan grozav. De fapt, nici măcar nu e un plan. 

— Ba da, este! insistă McBride, pe un ton defensiv. Doar că 
e... N-ar fi vrut să zică „simplu”. Se hotărî și spuse... Elegant. 

Drept răspuns, Adrienne îi aruncă o privire amuzată și mai luă 
o înghiţitură de Rémy Martin. 

„În realitate, gândi McBride, planul nu e nici simplu, nici 
elegant. E obișnuit.” Îl repetaseră în cameră, deși doar pentru 
un minut, atât le luase să revadă fiecare aspect al lui. Adrienne 
urma să aștepte în hotel în timp ce McBride mergea la clinică, se 
prezenta drept un muncitor cu o cutie de cuie și inele pentru 
corniză și perdea în mână pentru biroul directorului, cerea voie 
să dea un telefon, îl suna pe Opdahl și, spunându-i că este Lew 
McBride, îl anunţa că este în Elveţia și că intenţionează să-l 
omoare. Asta ar fi alertat echipa de pază și i-ar fi determinat să 
se concentreze asupra exteriorului clinicii, de unde se credea că 
urma să apară ameninţarea. În confuzia creată, McBride s-ar 
orienta spre biroul lui Opdahl, unde l-ar ameninţa pe acesta cu 
pistolul. Dacă toate-i ieșeau bine, suna la poliţie și apoi la 
Adrienne. Dacă nu telefona - și dacă ea nu avea niciun semn de 
la el într-o oră - Adrienne suna ea la poliție, le spunea cât știe și 
cerea protecție. 


— Sună mai mult a tâlhărie sau jaf armat, remarcă Adrienne. 
Nu-i atât un plan, câto tentativă de extorcare de informaţii. 

McBride nu voia să o contrazică: 

— Da, ei, asta-i tot ce am găsit! 

Adrienne își trecu degetul peste marginea paharului. Se auzi 
un sunet clar, ca de clopoțel, atât de tare, încât ea acoperi 
paharul cu toată palma și se uită în jur vinovată: 

— Știu! 

— Și atunci? 

Rămaseră un timp tăcuţi, până când Adrienne spuse la un 
moment dat: 

— Hai să mergem sus! 

„Urși polari!” 

În fiecare martie la Colegiul Bowdoin un grup de prieteni 
nebuni plecau cu mașinile până la Popham Beach, într-o 
caravană variată de  Saab-uri și Jeep-uri sau mașini 
recondiţionate, care traversa traseul cu decor de iarnă. Odată 
ajunși pe plajă, făceau un foc de tabără, dădeau peste cap o 
dușcă de Jaegermeister și se aruncau în apa înghețată. Era un 
omagiu adus mascotei școlii și, de asemenea, vorba cuiva, era o 
șansă „să ia în râs iarna”. Asta nu se poate face decât într-un 
singur mod, adică repede, fără să stai prea mult pe gânduri. 

Și tot în același mod parcurse și McBride distanţa mică dintre 
hotel și clinică. Repede. Mergând în pas alergător pe zăpadă, 
urcă strada până în aleea interioară și dintr-o dată se trezi în 
fața intrării, lângă ușile duble unde se afla o tăbliță mică din 
crom pe care scria: „PRUDHOMME”. 

Işi scutură zăpada de pe haină și de pe șapcă lovind-o pe 
aceasta de șold, în timp ce ușile automate se deschiseră larg 
spre un hol de primire puternic luminat. Spaţiul îţi atrăgea 
atenţia prin ordine și lărgime, având niște colţuri curios tăiate și 
o simplitate luxos-minimalistă a decoraţiunii interioare: scaune 
Barcelona din piele roșie, parchet de pin lustruit și câteva 
covorașe persane așezate din loc în loc. McBride intră cărând 
cutia lungă, maro, inscripționată Vorhang-Stangen, privi în jur și 
zâmbi. 

In dreapta, imediat lângă intrare, observă un mic coridor care 
ducea spre camere și trei cabine telefonice. Acestea aveau un 
design elveţian modern, de ultimă oră, cu niște cilindri din oțel 


inoxidabil care formau spaţiul cabinei și care o făceau să 
semene cu o pistă de aterizare. McBride fu bucuros să le vadă. 

O blondă severă într-o uniformă roz stătea la un birou de 
primire circular. Văzându-l pe McBride în blugi și cu șapcă, 
cărând cutia plină cu inele și cuie pentru corniză și perdele, îl 
luă drept un meseriaș sau agent de livrări, așa cum sperase el: 

— Bitte?” 

Cu un zâmbet ștrengăresc, McBride se apropie de biroul ei și 
aplecându-se în față îi arătă blondei cutia? 

— Für Herr Doktor Opdanh/PS, spuse el în germană. 

— Puteți să le lăsați aici, zise ea. O să am grijă să le 
primească. 

— Mulţumesc, dar... vă supăraţi dacă dau un telefon? Dădu 
din cap în direcţia celor de pe hol: Trebuie să anunţ! 

La început, blonda nu-i răspunse. O încruntare fină apăru pe 
faţa ei, apoi zâmbi: 

— Cum doriţi, replică ea și-i făcu semn că putea pleca. 

McBride se uită la ceas când se îndreptă spre cabine. Era 
10:35. Era treaz din zori, dar se forțase s-aștepte până când 
clinica s-ar fi aglomerat cu livrări, vizite, convocări ale 
personalului și ședințe. Considera că atunci erau orele cele mai 
„nevinovate”, momentul cel mai potrivit pentru un atac. 

Pe lângă telefoanele publice și camere, mai văzu alte două 
coridoare care dădeau în holul de la intrare. Unul ducea spre 
lifturi. Deși acestea nu se zăreau, le auzea zgomotul specific: 
soneriile care semnalizau sosirea cabinei, zgomotul ușilor care 
se închideau sau se deschideau, și zornăitul cabinei printre 
etaje. Pe pereţi câteva indicatoare arătau direcţia spre o 
farmacie, o sală de hidroterapie și o sală de gimnastică. 

Despre celălalt coridor nu reuși să afle nimic, însă, din 
moment ce clinica interna pacienţi, McBride bănui că acolo s-ar 
fi aflat camerele acestora. 

O altă impresie pe care și-o făcu era că, de fapt, clinica era 
mai mare decât părea din exterior. Nu se zărea nicio mașină în 
jur, ceea ce-l determină să creadă că exista o parcare 
subterană. Și după sistemul de aerisire pe care-l văzuse în 
camera lui de la Belvedere, aceasta nu era, probabil, doar o 
simplă parcare. 


25 „Da, vă rog!"(germ.) (n.tr.). 
26 „Pentru domnul doctor Opdahl.” (germ.) (n.tr.). 


Ajungând lângă cabine, McBride se scotoci prin buzunarul 
hainei după o monedă și o introduse în telefon. Instantaneu, 
ecranul cu cristale lichide al aparatului îl anunţă că putea avea o 
convorbire în valoare de 23,7 franci elveţieni. Uitându-se pe o 
bucată de hârtie, tastă numărul clinicii și ascultă cum telefonul 
începe să sune - și să sune, și să tot sune. 

De fapt, era mai mult un ciripit decât un țârâit, dar la fel de 
enervant. Întorcându-se cu faţa spre intrare, văzu că centralista 
era ocupată cu un alt telefon și că vorbea destul de aprins în 
receptor. În sfârșit, expresia ei se schimbă. Apăsă un buton de 
pe telefon și spuse: 

— Bitte? 

— Cu doctorul Opdahl, vă rog... 

În jurul coridorului, o femeie mai în vârstă într-o uniformă roz 
ieși dintr-o cameră, însoțită de două tinere extrem de slabe. 
Acestea erau îngrijit pieptănate și machiate, îmbrăcate la modă, 
însă efectul total era grotesc pentru că arătau de parcă s-ar fi 
dus la o prezentare de modă într-un lagăr de concentrare. 

Telefonul începu să sune în biroul lui Opdahl în momentul 
când asistenta și cele două paciente dispărură după colț. Apoi 
șeful clinicii preluă legătura: 

— Ja?” 

Vocea lui Opdahl îi făcu lui McBride inima să-i tresară. O clipă, 
nu reuși să vorbească. 

— Ja... ist weres??8 

Își drese glasul: 

— Sunt Lew McBride. 

Urmă o tăcere lungă la celălalt fir. Într-un târziu, Opdahl 
spuse: 

— Ah, bună! 

Auzindu-i iarăși vocea, McBride simţi că nu era în regulă ceva, 
dar poate că i se păruse. 

— Am să te omor, spuse el. 

— Chiar așa?! 

— Poţi să fii al naibii de sigur de asta, zise McBride. Și curând. 

Opdahl pufni: 

— Stai puţin, Lew!... Nu cred nicio secundă că vorbești serios. 
Nu ești genul... 


27 Dat (germ.) (n.tr.). 
28 „Cine sunteţi?” (germ.) (n.tr.). 


„Ceva nu-i în ordine, gândi McBride. E ceva în vocea lui sau 
poate nu în vocea lui. Ceva care lipsește.” 

— ... Ce-ar fi să ne întâlnim? 

— Ne vom întâlni! promise McBride. 

— Și o să mai discutăm pe tema asta?... 

— Nu prea mai avem ce să discutăm, începu McBride. 

Apoi își dădu seama ce nu-i convenea în vocea lui Opdahl: nu 
părea deloc surprins. 

— Ba mai avem, continuă chirurgul. Avem multe de vorbit, 
este o perioadă interesantă pentru Institut, după cum cred c-ai 
aflat. Pufni pentru a doua oară: De ce nu-l lași pe Rutger să te 
conducă? 

„Rutger?” McBride rămase locului, în stare de șoc, neștiind 
sigur ce se întâmplă, dar simțind oarecum că pierduse controlul. 
Apoi ridică ochii în tavan și abia atunci zări camera video și ledul 
ei roșu sclipitor chiar deasupra obiectivului cu lentila îndreptată 
spre el. Întorcându-se ușor în loc, o zări pe centralistă 
urmărindu-l de la birou și atunci dădu să fugă, întinzându-se 
după cutia de cuie și inele... dar fu izbit în perete. 

e 

— Văd că ai făcut deja cunoștință cu Rutger și cu Heintz, zise 
Opdahl, ridicându-se de la biroul lui ca să-l întâmpine pe 
McBride, când acesta fu adus cu forța în biroul lui. la loc! 

Unul din oamenii de pază îl aruncă pe McBride într-un scaun 
din fața biroului doctorului, iar celălalt azvârli cutia pe o 
canapea. 

— Gesetzt ihm in eine Zwangsjacke?, ordonă Opdahl, apoi 
trecu pe engleză după ce unul din oamenii lui ieși din birou. Este 
pentru siguranţa ta. 

— Du-te dracului! îi strigă McBride printre dinţi. 

In secunda următoare regretă asta pentru că celălalt gardian 
rămas îl pocni cu putere peste ureche, făcându-l să vadă tot 
felul de luminițe în fața ochilor. Opdahl râse, apoi exclamă 
surprins: 

— Hopa! când McBride se smuci din scaun, simţi ţeava unui 
pistol calibrul de 9 milimetri împungându-l în ceafă, așa că se 
așeză din nou jos. 

După o clipă, primul gardian reveni cu o cămașă de forţă. La 
vederea ei, McBride se ghemui în scaun, dar sub ameninţarea 


29 „Aduceţi-mi o cămașă de forță!” (germ.) (n.tr.). 


Sig Sauer-ului nu prea mai avu de ales. Celălalt paznic îl trase cu 
forța în picioare și-i puse cămașa peste braţe. McBride inspiră 
adânc atunci când gardianul îl făcu să-și încrucișeze braţele și-i 
închise cataramele la spate. Pe urmă, îl împinse pe McBride din 
nou în scaun și își privi întrebător șeful: 

— Ich nehme es von hier,* spuse Opdahl, îndemnându-i pe 
gardieni să iasă, de parcă ar fi curăţat firimituri de pe o masă. 
După ce aceștia plecară, înconjură biroul și sprijinindu-se de el 
își încrucișă braţele pe piept: Am mai spus-o și o repet - ești un 
tip curajos, Jeffrey Duran. 

— Jeffrey Duran a murit, spuse McBride. 

Opdahl zâmbi: 

— Exact la asta mă refeream. Luă un pachet de Rothmans 
Silk Cuts, aprinse o ţigară și trase puternic din ea, apoi suflă 
fumul în direcţia prizonierului lui și spuse: Ai să mă urâăști că-ți 
spun asta, dar știi ceva? M-așteptam să vii prima dată aici. Se 
opri și reluă: Centralista avea poza ta pe birou. 

McBride nu spuse nimic, se agită puţin în scaun, urându-l pe 
bărbatul din faţa lui. 

Opdahl înclină din cap, prefăcându-se nedumerit: 

— Ce-ţi închipuiai? Că ai să mă iei prin surprindere? Pentru 
numele lui Dumnezeu, omule, am un dosar al profilului tău 
psihologic care este gros de un metru - la propriu. Prin urmare, 
sunt foarte puţine lucruri pe care le-ai putea face și să reușești 
să mă surprinzi, poate doar să începi să cânţi. 

Opdahl râse ca pentru sine și scrumă pe covor. 

McBride privea tot în față, fix, profund tulburat, însă cu fața 
impasibilă. 

Opdahl își ridică privirea în tavan: 

— Și acum ce facem? Se uită din nou la McBride: Aştept 
sugestii. 

— Bun! Ți-aș sugera să te duci dracului, îi spuse McBride. 

Opdahl răspunse la remarca lui cu un râs puternic, din inimă. 

Apoi îi făcu semn cu degetul: 

— Asta-i nostim, dar dac-ai s-o faci pe grozavul n-ai să ajungi 
nicăieri. Dar, de fapt, nimic nu te-ar mai ajuta și atunci, de ce 
nu? tăcu și-l examină pe McBride. Înclină din cap arătând spre 
cutia de pe canapea în colţul opus al camerei: Ce ar fi trebuit să 
pari? Un muncitor? Pentru că McBride nu răspunse, buzele 


30 „să nu intre nimeni aici!” (germ.) (n.tr.). 


doctorului se răsfrânseră într-o expresie de mirare: Câtă 
imaginaţie! 

În realitate, nu era o conversaţie, McBride știa asta mai bine 
decât oricine. Opdahl se distra bătându-și joc de el și asta era 
bine. Pentru că, dacă bărbatul mai în vârstă vorbea mai mult, 
atunci Adrienne intra cu atât mai repede în joc. Deși McBride nu 
se baza pe faptul că telefonul dat poliţiei l-ar ajuta prea mult. 
Ştia însă că i-ar fi fost de mare folos dacă reușea să iasă din 
cămaşa de forţă. 

— Evident că nu putem să te lăsăm să pleci, îi spuse Opdahl, 
deși cred că aș părea nerecunoscător dacă nu-ţi dau drumul. 
Pentru o clipă, Opdahl deveni serios: Ai făcut o treabă grozavă 
cu de Groot. Sunt sigur că n-a fost ușor. El nu e deloc la fel cu 
ceilalţi. 

— Cum adică? întreabă McBride. 

Opdahl îi făcu semn că refuză să-i răspundă: 

— Clinica aceasta este un fel de ascunzătoare și totodată un 
loc de racolare a victimelor. În orice zi din săptămână, vin zece 
sau cincisprezece femei sau bărbați tineri cu probleme 
alimentare grave și/sau cu dependenţă acută de droguri. 
Mulțumită acțiunilor de caritate pe care le întreprindem, 
majoritatea ajung la noi din leagăne de copii sau de la agenţii de 
stat. După cum probabil bănuiești, această lipsă a legăturilor 
familiale convine perfect programului nostru, pentru că 
garantează tendinţa acestor sărmane făpturi de a-și crea 
imagini deformate despre sine. 

— lar de Groot? întrebă McBride. 

— Cu de Groot este altceva. Aveam nevoie de cineva cu 
pregătirea lui, așa că am făcut... Aici, doctorul își roti degetele 
prin aer: O „racolare involuntară”, zâmbi. Așadar, Henrik nu 
prea se potrivește profilului, așa cum ne-am fi dorit noi. 

„Pregătire?” se miră McBride. Tipul conducea o companie 
care instala alarme de incendiu și chestii dintr-astea! 

— Era, de fapt, nevoie de foarte multe medicamente ca să-l 
transformăm în tipul fermecător pe care-l știi, adăugă Opdahl. 
Așadar, îţi suntem recunoscători. Sincer! Doctorul ezită un 
moment, apoi se încruntă și aplecându-se în faţă își mișcă dintr- 
o parte într-alta capul, făcând un spectacol din a-l studia pe 
McBride: Dumnezeule, spuse el, ai ajuns să transpiri cu gloanţe! 


Era adevărat, din cămașă îi cădeau gloanţe. Așadar, McBride 
chiar „transpira” gloanţe, însă nu atât de mult din cauza fricii, 
cât datorită eforturilor pe care le făcea pentru a-și masca 
mișcările musculare pe care le făcea pentru a se elibera. Era o 
șmecherie la mijloc. Desigur. În mod obișnuit, Houdini reușea să 
iasă din cămașa de forţă, iar McBride, copil fiind, și-l luase drept 
model. La un moment dat chiar se gândise să le ceară părinţilor 
o cămașă de forţă în loc de skateboard drept cadou pentru 
aniversarea lui de 12 ani, dar până la urmă optase totuși pentru 
skateboard. Și totuși știa șmecheria acestui număr complicat, 
cel puţin în principiu, însă era o mare diferență între teorie și 
punerea ei în practică. Dar în momentul de faţă conta și faptul 
că era extrem de motivat. 

— N-am de gând să te omor, dacă de asta te temi, promise 
Opdahl, scuturând din nou scrumul pe jos. Deși va trebui să 
facem ceva! Se opri îngândurat, cu sprâncenele încruntate, apoi 
îl privi cu un zâmbet larg: Știu! O să copiem cazul „H.M.” Ti- 
aduci aminte ce-a fost H.M., nu-i așa? 

Își amintea. Și ideea îl făcu să se uite într-o parte, îngrozit de 
ceea ce insinua Opdahl. 

Dintr-o dată doctorul se arătă mirat peste măsură: 

— Tremuri? Se aplecă și-l privi pe McBride de foarte aproape, 
pentru a doua oară în ultimele minute: Da! la te uită! și râse cu 
un hohot puternic la Moș Crăciun. _ 

Într-adevăr, McBride chiar tremura. Își pierduse controlul 
reflexelor motorii din cauza efortului pe care-l depunea ca să se 
elibereze din cămașa din pânză de cort care-i fixa mâinile legate 
la nivelul pieptului. Din ceea ce citise în copilărie despre 
biografia magicianului rezulta că șmecheria trucului era foarte 
simplă. Cel puţin în teorie. În momentul când i se punea cămașa 
peste cap, cel care o purta trebuia să-și umfle pieptul cât putea 
de mult, să-și întărească mușchii braţelor și să-și depărteze 
coatele de coaste atât cât îi permiteau mânecile și legătorile. 
Apoi, după ce cămașa era închisă, cel îmbrăcat se relaxa și ar fi 
avut atunci destul loc pe sub cămașă ca să se miște și să se 
poată elibera. (Adică asta spera.) Lui Houdini îi reușise trucul 
chiar și fiind atârnat de o funie, la zece etaje deasupra unei 
străzi. Desigur însă, de asta și era Houdini. 

— Accident de muncă, îi reaminti Opdahl. Un caz ca la carte! 
Bătrânul H.M. a ajuns cu capul într-un fier, unul dintr-acelea 


subțiri ca o săgeată cum sunt pe șantierele de construcţii. Și, din 
câte cred că știi, n-a murit, dar nici nu se poate spune că a 
rămas întreg. Ți-aduci aminte? Și-a pierdut memoria de lungă 
durată. Așa că în fiecare zi soţia lui trebuia să i se prezinte și 
zilnic era ca și când o întâlnea pentru prima dată. Opdahl părea 
încântat: Și nici n-ai fi deprimat din cauza asta. Deloc chiar! Ai fi 
ca un mielușel. Pentru că fiecare zi... ar fi nou-nouţă! spuse și 
faţa i se lumină brusc. 

McBride avea brațul drept aproape eliberat: 

— Ce este „Jericho”? întrebă el. 

Opdahl se arătă impresionat: 

— Măi, să fie, ţi-ai făcut temele, așa-i? 

— Ce este? 

Doctorul trase un fum lung și-l expiră. Apoi se uită spre 
McBride: 

— Încerci cumva să ieși din chestia aia? McBride nu-i 
răspunse, el mârâi ceva și zise: Atunci, mult succes! Opdahl se 
îndepărtă de birou și merse spre fereastră de unde privi zăpada 
de afară; lăsându-și capul pe umăr, murmură: „Jericho!” și 
reveni cu faţa la McBride. Oricum ai să uiţi totul până dimineaţă, 
hotări el și începu să pășească rar prin cameră, mișcându-se în 
cerc, în sens invers acelor de ceasornic. Nu știi, chiar n-ai nici 
cea mai vagă idee despre ce este vorba aici, îi spuse Opdahl. 
Institutul, clinica sunt cu mult mai mult decât ceea ce par. Tăcu 
pentru moment, dus pe gânduri: Gândește-te la acest loc ca și 
cum ar fi un punct de întâlnire între Realpolitik și Realmedizin. 

Cotul lui McBride rămăsese prins la marginea mânecii. Incă 
puţin și... 

— În calitate de chirurg e de datoria mea să tai și să 
îndepărtez țesutul atacat de boală. Institutul are aceeași 
responsabilitate, doar că pacienţii lui sunt state, nu indivizi. 

— Cu alte cuvinte, omori oameni. 

— Îndepărtăm părţile canceroase. 

— Cum ar fi Nelson Mandela? întrebă McBride răsuflând 
ușurat când își simţi braţul drept eliberat pe sub cămașă. 

Opdahl se opri din patrulat și își privi prizonierul. La un 
moment dat spuse: 

— Nu numai Mandela. Și Mbeki și Tutu. Zâmbi la auzul 
numelor pronunţate de el: Se vor întâlni cu toţii la Davos ca 
niște buni prieteni. Voi fi și eu acolo. Imi place să îi privesc. 


Obiectivul lui „Jericho” îi apăru limpede în minte lui McBride: 
operaţiunea era o acţiune de lichidare a liderilor de culoare din 
Africa de Sud, eliminându-i dintr-o singură lovitură pe părintele 
spiritual al ţării, pe președintele în funcțiune și conștiința morală 
a statului. 

— Ești nebun! 

— Asta-i o remarcă de-a dreptul amuzantă, mai ales că vine 
din partea unuia în cămașă de forță, replică Opdahl. 

„Doar pentru încă puţin timp”, gândi McBride, folosindu-și 
dreapta ca să-și elibereze brațul stâng. 

— Ce ţi-a venit să te gândești la așa ceva? 

Opdahl ridică din umeri: 

— Dacă un pacient are o inflamație, noi o extirpăm. Asta 
facem aici! Observând încruntarea lui McBride, Opdahl o 
interpretă greșit și continuă să se justifice: la-o ca pe un fel de 
„măsură preventivă de vindecare prin sângerare”. Țara are 
nevoie să sângereze. De Groot o va pune în mișcare. Tăcu din 
nou și apoi adăugă: Ce se va întâmpla la Davos, va exploda în 
Cape Town. 

— lar Calvin Crane? 

Opdahl nu reuși să-și ascundă surprinderea: 

— Ești de-a dreptul periculos, îi zise el, întorcându-se la 
scaunul de la birou. Domnul Crane devenise un obstacol. Avea 
anumite... obiecţii /iberale faţă de ţintele lui „jericho” și 
probleme etice în privinţa unor investiții implicate în proiect. Așa 
că un timp ne-a stat în drum. 

— Ce „investiţii”? 

Opdahl ridică din umeri și își întoarse privirea: 

— Institutul are nevoie de o grămadă de bani. Și clinica, de 
asemenea. Niciuna din ele nu se poate întreţine singură. 

— Și? 

— Și atunci am cumpărat acţiuni în platină, un procent destul 
de mare. 

McBride se întunecă la față: 

— Intre noi fie vorba, Africa de Sud e pe punctul de a intra 
într-o perioadă de profundă instabilitate, explică Opdahl. Cred 
că ne putem baza pe faptul că valoarea platinei va crește foarte 
mult. Institutul va profita astfel într-un mod substanţial și, cu 
aceste noi resurse, influenţa lui se va extinde și în același timp 
și a mea, de altfel. 


McBride clătină din cap: 

— Întotdeauna ai fost așa? 

Opdahl confirmă: 

— Am fost un copil teribil de răutăcios. 

McBride își scoase braţul stâng din mâneca de la cămașă și 
oftă ușurat. Acum avea ambele brațe libere pe sub cămașă, însă 
tot prinse. 

Opdahl întinse mâna pe birou după butonul interfonului, tastă 
câteva cifre și așteptă să i se răspundă: 

— Frank? Sunt Gunnar! Ai putea să vii până la mine în birou? 
Vreau să-ţi prezint pe cineva. Închise telefonul și se lăsă pe 
spate în scaunul său rotativ și începu să se miște ușor într-o 
parte și într-alta, cu capul lăsat pe spate și ochii în tavan: 
Doctorul Morgan a participat la operaţia ta anterioară. Tot el te 
va opera și acum. Aș face-o chiar eu, dar... Davos. Se opri: Bine 
că mi-am amintit - cum ai aflat de Jericho? 

McBride își mișcă puţin capul. Dacă ar fi vrut, ar fi putut să 
sară peste birou, înainte ca Opdahl să-și dea seama ce se 
întâmplă și să-i rupă gâtul. Dar era mai bine să afle cât mai mult 
posibil: 

— Cum o să procedeze de Groot? 

Opdahl zâmbi: 

— Mai întâi eu. Te-am întrebat ceva. 

O clipă McBride avu intenţia să-i spună despre însemnările lui 
Crane, dar hotărî că nu trebuie. Dacă ceva nu mergea bine în 
următoarele cinci minute, Mamie Winkelman ar fi plătit pentru 
asta. Așa că minți: 

— Într-o ședință cu Henrik a pomenit ceva, doar niște frânturi. 

Opdahl se încruntă îngrijorat: 

— Îmi pare rău să aud asta, zise el. Pacientul nu trebuie să fie 
conștient de... 

— Era puternic hipnotizat. 

— Cred și eu... 

Un ciocănit ușor se auzi în ușă: 

— Intră! 

McBride se răsuci în scaun și văzu intrând în cameră un tânăr 
chipeș, bine făcut, îmbrăcat cu echipament medical albastru. 

— Frank, strigă Opdahl, îl mai ţii minte pe „Jeff Duran”, nu-i 
așa? 

— Desigur, replică Morgan. 


— Nu-i nevoie să vă daţi mâna, glumi Opdahl. Tocmai îi 
spuneam lui Jeff că îl vei opera diseară. 

— Da? 

— Da. Erai nerăbdător să copiezi cazul H.M. și acum s-a ivit 
ocazia. Jeff a devenit un pacient de care ne putem lipsi, nu-i așa, 
Jeff? 

Morgan zâmbi într-o manieră complice și disprețuitoare în 
același timp. 

— Ei? Ce zici? îl întrebă Opdahl, de parcă abia i-ar fi dat 
tânărului chirurg un căţeluș. Iți surâde ideea? 

— „Dacă-mi surâde”? exclamă Morgan. „Dacă-mi surâde”! 
Veni lângă McBride și-i atinse un punct la ceafă, imediat sub 
linia părului: O să intru pe aici, începu el. 

McBride sări din scaun asemenea unui bolovan aruncat de un 
vulcan, izbindu-se cu capul în bărbia chirurgului, apoi sfâșie 
cămașa de forţă pentru a se năpusti asupra lui Gunnar Opdahl 
care era șocat. Acesta reuși însă să atingă un buton de la 
marginea biroului lui, declanșând o alarmă mută și în același 
timp se trase spre spate, împingându-și scaunul și retrăgându- 
se spre fereastră. 

Într-o secundă, McBride îl ajunse, întinzându-se peste birou și 
îl înșfacă de gât. Ridicându-l din scaun, îl dădu cu fața de 
perete, îl trase din nou înapoi și-l împinse cu capul în geam, cu 
intenţia de a-i tăia gâtul. Și probabil că așa s-ar fi întâmplat dacă 
Morgan nu i-ar fi agăţat picioarele de la spate, măturându-i-le cu 
o lovitură de karate care-l răsturnă la pământ. 

Opdahl se poticni, încercând să respire și în același timp să 
strige, înecându-se însă, în timp ce McBride se târa înapoi pe 
covor, sub loviturile lui Morgan. Deja auzea oameni alergând pe 
hol, ţipând în engleză și germană, și în același moment Morgan 
încerca „să înscrie un eseu” ca la rugby cu capul lui. Prinzându-l 
de călcâi pe chirurg, McBride îi răsuci tare piciorul și-l dobori la 
pământ, lovindu-l cu o veioză. Apoi, sprijinindu-se pe genunchi, 
îi dădu un pumn în ceafă, lăsându-l grămadă pe jos și se grăbi 
spre cutia de pe canapea. Rupse capacul de carton ca să ajungă 
la trăgaci și reuși chiar în momentul în care ușa se deschise cu 
putere și Rutger și Heinz năvăliră înăuntru cu priviri sălbatice. 

— Ergreifenm Sie ihn!™ ţipă Opdahl, cotrobăind prin sertarele 
biroului după pistolul care trebuia să fie acolo. 


31 „Prindeţi-l!” (germ.) (n.tr.). 


Paznicii atacară prompt, exact în clipa când americanul 
începu să manevreze cutia și trase în direcţia lui Gunther, 
împroșcând cu sânge peretele din spatele acestuia. Celălalt 
gardian, mai gras, se opri brusc, cu ochii larg deschişi și mâinile 
ridicate în aer, în vreme ce McBride rotea pușca într-un 
semicerc, iar Opdahl începuse să tragă și el cu pistolul lui, 
nimerind aproape tot ce era în cameră, mai puţin ţinta pe care 
și-o alesese. McBride însă trăgea foarte relaxat, mișcându-și 
mâna stângă înainte și înapoi pe încărcător, de parcă ar fi făcut 
asta dintotdeauna, armând și trăgând, armând și trăgând, 
împușcându-l pe Morgan în genunchi exact în momentul când 
acesta se pregătea să ajungă la ușă, apoi ţintindu-l pe Opdahl 
care deschise gura într-un mic: „o!” de spaimă în acea secundă 
finală în care trebuia să se gândească la toate, chiar înainte ca 
McBride să-l nimerească în frunte, împrăștiindu-i capul în toate 
direcţiile. 

Urmă o tăcere relativă. 

Heinz se tânguia cu mâinile în aer și cu ochii închiși. Morgan 
gemea într-o baltă de sânge lângă ușă, cu genunchiul zdrobit, în 
stare de șoc. În cameră era un miros de foc de armă și de fum. 
Abia acum îndrăzni McBride să respire, după ce mult timp 
reținuse aerul în plămâni și-l expiră dintr-o singură forțare. O 
bucată din creierul lui Opdahl căzu din tavan pe birou cu un 
plescăit ușor, aterizând ca un găinaţ pe pagina financiară a 
ziarului Neve Zurcher Zeitung. 

McBride se întoarse spre paznic: 

— Stai pe loc! 

Apoi merse la biroul lui Opdahl și ridicând receptorul, îi ceru 
centralistei să-i facă legătura cu Hotelul Belvedere. Și ea se 
execută. Un minut mai târziu, vorbea cu Adrienne la telefon: 

— Ce se întâmplă? întrebă ea. Am auzit... 

— Vino cu mașina la intrare, îi spuse el. 

— Da... 

— Acum! Apoi închise telefonul și se apropie de gardian: Sa 
mergem! spuse el, apucându-l de guler și ținându-i arma la 
tâmplă. 

Pe hol, vreo șase pacienţi se retraseră dinaintea lor cu gurile 
căscate ca niște păsări speriate, când cei doi ieșiră din biroul lui 
Opdahl. Mișcându-se în mod voit cât mai încet, McBride trecu pe 
lângă asistente medicale uimite și pe lângă doctori, și-l escortă 


pe gardian până la ușile de la intrare. Acestea se deschiseră cu 
un fâșâit dezvăluindu-i după-amiaza gri și umedă de afară, însă 
nici urmă de Adrienne. 

Rămas pe scările de la intrarea în clinică, având ţeava puștii 
lipită de falca paznicului, McBride se gândi ce variante mai avea 
și trebui să recunoască: erau cam puţine. Fie venea, fie nu 
venea. Și dacă ea nu ajungea, se termina totul. £E/ era terminat. 
Pentru că poliţia era pe drum sau urma să apară și... 

Deodată o văzu intrând cu BMW-ul în curtea clinicii, cu 
ștergătoarele de parbriz pornite, farurile aprinse și portiera din 
dreapta deschisă. Adrienne se aplecă spre scaunul din dreapta 
ei cu ochii mari cât cepele și-i spuse: 

— Urcă! 


e Capitolul 41 e 


Orașul Davos era ca o grădină zoologică. 

Nu era nicidecum orășelul drăguţ, montan pe care Adrienne 
și-l imaginase, ci un lung șir de baruri și discoteci cu aspect 
atrăgător, dar oarecum superficial și excesiv, restaurante și 
magazine  supraetajate. Lângă vârfurile montane care 
înconjurau orașul se înălțau blocuri din beton, iar pe coastele 
munţilor se zăreau cabane drăguțe, puternic luminate. 
Vizitându-l pentru prima dată, Adrienne avu impresia că o 
persoană anume - n-ar fi putut fi decât satana - hotărâse să 
creeze din nou Drumul iniţial din Paradis. Și acesta era lung, se 
întindea pe toată valea, ajungând până la orășelele surori: 
Davos Dorp și Davos Platz. 

Deși se încuraja turismul, nu găsiră loc de cazare. Pentru că, 
pe lângă turiștii obișnuiți pentru acea perioadă, veniţi la schi, 
mai sosiseră câteva sute de persoane care doreau să asiste la 
Summit-ul Economic Internaţional și, totodată, un mare număr 
de ziariști și mulțimi de demonstranți care protestau împotriva 
diverselor subiecte de discuție, de la „mâncarea artificială” și 
până la donare. Încercară la vreo șase hoteluri și peste tot era 
plin, chiar și la luxosul Hotel Fribourg, care găzduia Summit-ul. 

Așezat pe un deal, deci oarecum deasupra orașului, Hotelul 
Fribourg arăta ca un uriaș tort de nuntă, fiecare cameră din cele 
două sute câte avea putându-se lăuda cu un balcon cu coloane 
albe. Încă dinainte de a ajunge la el, cei doi văzură că accesul în 
zona respectivă era restricţionat. Toate drumurile și arterele 
erau păzite de cordoane de polițiști, iar de-a lungul străzilor 
existau puncte de control cu soldaţi elvețieni. Un grup de 
demonstranți se îngrămădeau în baricadele care străjuiau 
strada principală, când se făcu loc ca să treacă o limuzină. 
Strigăte politicoase (doar era un protest elvețian, nu?) se auziră 
în urma limuzinei care urca dealul, geamurile fumurii ale 
Mercedes-ului nelăsând să se vadă cine era în mașină. La 
jumătatea drumului între protestatari și hotel se aflau câteva 
camioane și dubiţe strânse laolaltă, aparţinând companiilor de 
televiziune precum CNN, BBC și altele. Pe zăpadă se întindeau 
cabluri electrice care alimentau mănunchiuri de reflectoare și 
microfoane, camere de filmat și antene parabolice. Din loc în loc 
stătea câte un reporter izolat, scăldat într-un con de lumină, 


povestindu-le de la faţa locului scena milioanelor de spectatori 
invizibili. 

Nu știau unde stătea de Groot. Dacă avea închiriat temporar 
un apartament în zonă - cum avea în Washington, ar fi putut sta 
oriunde. În Davos sau în Klosters, poate chiar în unul dintre 
orășelele învecinate: Wiesen sau Langeise. 

Adrienne și McBride nu puteau decât să caute în fiecare hotel, 
bar și restaurant, din ușă în ușă, în speranţa că îl vor zări pe 
olandezul cu statură puternică și freză blondă, zburlită. Părea 
ceva imposibil până când lui McBride îi veni o idee. 

— Muzică... murmură el. 

— Poftim? spuse Adrienne frecându-se la ochi. 

Era aproape două noaptea. 

— Lui de Groot îi place muzica trance. Voia să mă ia cu el într- 
un club. A trebuit să-i spun că nu prea ies în oraș. 

Adrienne îl privi încurcată: 

— Ce este muzica trance? 

— Pantaloni largi, DJ și ritmuri rave. Droguri, discotecă, 
euforizante și balonașe fosforescente. E la modă în Europa. 

— Da? 

El zâmbi: 

— Presupun că avocaţii stagiari nu prea au timp să danseze. 

— Ah, da? Și tu cum de ai auzit de asta? 

El păru oarecum jenat: 

— De la MTV. 

e 

Muzica tare și monotonă și corpurile zbuciumate din discoteci 
nu făcură decât să-i accentueze oboseala lui Adrienne. 
Cutreieraseră cluburile: Soda, Trax, Rumplestiltskin și Kit Kat. 
Faptul că McBride vorbea germana îi ajuta foarte mult, pentru 
că puteau întreba direct barmanii, DJ-ii sau dansatorii obosiţi, 
care veneau din când în când la marginea ringului. In fiecare 
local, el repeta același set de întrebări despre persoana pe care 
o căutau, încât atunci când ajunseră în clubul Kit Kat își 
alcătuise un text rapid și eficient: căutau un olandez, un tip 
masiv din Rotterdam, cu păr blond, tuns scurt, arătos, fumător 
înrăit - l-aţi văzut cumva? 

Auziră doar: „Nu, nu” și „Poate”, drept invariabile răspunsuri, 
pentru că jumătate din persoanele pe care le abordaseră erau 
prea băute sau prea drogate ca să-și mai amintească ceva. Dar 


DJ-ul de la Rumplestiltskin le veni în ajutor, scriindu-le o listă cu 
discotecile în care se punea trance sau măcar ceva asemănător, 
house. Dar în niciunul din locurile unde intrară, nimeni nu-l 
cunoștea pe de Groot, după nume sau descriere. 

— Am putea să dormim în gară, sugeră Adrienne. Sau în 
mașină. Sunt frântă! 

McBride încuviinţă din cap: 

— Bine, doar vreo câteva și gata. 

Mai tăiară alte trei cluburi de pe lista lor și noaptea era de 
acum pe sfârșite. Discotecile începeau să se închidă, golindu-se 
de grupurile de petrecăreţi ameţiţi care ieșeau pe străzi și 
tulburau aerul rece al dimineţii cu râsete stridente. McBride era 
gata să renunţe și la fel și Adrienne, care, deși nu se plângea, 
era totuși toropită de oboseală și atât de epuizată fizic, încât 
uneori nu reușea să-și mai ridice piciorul când pășea și se 
împiedica. 

— Incă unul, spuse McBride și apoi mergem să bem o cafea. 

Și atunci zări sigla: „CLUB TRANCE”. 

Și sub aceste cuvinte un desen circular care înfățișa un model 
ametțitor de cercuri concentrice negre și argintii în mijlocul 
cărora clipea un ochi de neon. 

In jurul cercurilor erau poziţionate niște reflectoare care se 
roteau, de parcă în zonă ar fi evadat niște prizonieri care 
trebuiau reperați. McBride privi fix și îndelung sigla, încât, chiar 
și clipind, avea acum în faţa ochilor aceeași imagine, imprimată 
pe retină. 

— Hei, spuse el, îndreptându-se direct spre semn și trăgând-o 
pe Adrienne după el. 

— Ce este? întrebă ea. 

— Obișnuia să vină aici. 

— De unde știi? 

— Ținea o cutie de chibrituri cu sigla localului ăstuia lângă 
pachetul de ţigări mentolate. Mi-amintesc că am văzut-o pe 
când eram „Duran”. 

Adrienne îi aruncă o privire ciudată. 

lnăuntru, chelnerițele și barmanii stăteau la bar făcându-și 
monetarul, la o ţigară și la o cafea. 

— Geschlossen! spuse un bărbat dezvăluind un piercing în 
formă de clopoțel în vârful limbii și făcându-le apoi un gest 
indicându-le spaţiul murdar din spatele său. 


Un bărbat ceva mai în vârstă, cu ten măsliniu și părul prins în 
coadă manevra un aspirator de-a lungul unei dușumele negre, 
murdare, acoperite cu steluțe argintii stil confeti. 

— Caut pe cineva, spuse McBride. O chelneriță cu părul dat cu 
spumă, în formă de ţepi și cu ruj argintiu pe buze încercă să 
spună ceva însă McBride o avertiză: Pe bune, nu glumesc! Caut 
un olandez. Un tip mare, blond. Îl cheamă Henrik. 

— Da, spuse chelneriţa. Îl știu pe Henrik. Vine des aici, 
lipsește doar atunci când pleacă în călătorii. 

— A fost aici în seara asta? 

— Da. A plecat de vreo oră. Se încruntă: Este un prieten de-al 
vostru? 

— Sunt terapeutul lui, îi spuse McBride. 

Tipa înclină din cap, ca și când explicaţia era de la sine 
înțeleasă: 

— Păi, cred și eu, Henrik e un tip bolnav și nebun. 

— Ştii unde stă? întrebă Adrienne. 

Chelneriţa îi cântări din priviri pe amândoi. 

— Poate... Are probleme? 

McBride schiţă un gest oarecum neajutorat: 

— Nu m-aș afla aici la șapte dimineața dacă... 

— Stă într-un apartament Alpenrâsli, pe drumul spre Klosters. 

Bărbatul cu piercing se arătă surprins: 

— Și de unde știi tu? 

— Dispari, replică ea. 

e 

Apartamentele Alpenrösli se aflau într-o clădire acoperită pe 
jumătate cu cherestea, pe un deal din afara oraşului. Imobilul 
adăpostea patru apartamente de locuit, decomandate, care se 
închiriau cu săptămâna sau luna și un altul la parter, aparținând 
persoanei care se ocupa de ele. 

— N-avem locuri libere, spuse femeia cu păr cărunt care 
locuia la parter. 

— İl căutăm pe domnul de Groot, zise McBride. 

Femeia ridică din umeri: 

— Da, stă la numărul 4, dar n-a venit încă. Toată noaptea 
merge să danseze și pe urmă cred că pleacă la serviciu. 

— Și unde lucrează? 

Femeia înclină din cap: 

— N-am întrebat! 


Rămaseră să aștepte în mașină în parcarea din fața blocului 
Alpenrosli și dădură drumul la căldură, pornind-o și oprind-o apoi 
de câteva ori când geamurile se abureau sau când nu mai 
puteau suporta frigul. Aţipiră pe rând (nu le mai rămânea 
altceva de făcut), iar la prânz Adrienne plecă în oraș să cumpere 
niște  sandvișuri. Spre ora două după-amiaza, cerul se 
întunecase, de parcă era tumefiat și totuși de Groot nu se 
arătase. O oră mai târziu, munţii răsunau transmițând ecoul 
tunetelor și începu să ningă ușor. 

— Poate ar fi cazul să punem în aplicare planul B, sugeră 
McBride. 

— Care ar fi acela? întrebă Adrienne. 

McBride clătină din cap: 

— Nu știu! Speram ca tu să ai o idee. 

De fapt, planul B era poliţia. Singura lor opţiune. Dar după 
ceea ce se întâmplase la clinică, nimeni nu ar mai fi stat să-i 
asculte. Cu siguranță, în momentul de față erau ţintele unei 
urmăriri de mare amploare. Dacă ar ajunge la poliţie, li s-ar 
pune o sută de întrebări despre măcelul de la clinică până s- 
apuce ei să le spună povestea lor despre „Jericho”. Şi până i-ar 
convinge să-i asculte, ar putea fi prea târziu. 

Pe la 4:15 după-amiaza, luminile începură să clipească în 
toată valea orașului. Înfrigurat și înţepenit, McBride nu-și mai 
simţea picioarele care-i amorţiseră de la genunchi în jos, iar în 
ceafă simţea o durere și o ameţeală de la monoxidul de carbon. 
Și dintr-o dată îl văzu pe de Groot, era chiar acolo, în capul 
străzii, parcurgând distanţa spre casă cu capul în jos, încălţat cu 
bocanci, având o haină groasă de lână și câte o sacoșă de 
cumpărături în fiecare mână. 

— Uite-l, spuse McBride, ridicându-se brusc în scaunul 
șoferului. 

II urmări cu privirea pe olandez printr-o perdea de zăpadă 
cum deschide poarta de la intrarea în curtea imobilului 
Alpenrâsli și urcă treptele de la intrare. Apoi dispăru, mergând 
probabil spre apartamentul 4 care era la ultimul etaj, în spate. 

— Stai aici, îi ordonă McBride, apăsând butonul care 
deschidea portbagajul și deschizând portiera. 

— Ai înnebunit? strigă Adrienne. N-am de gând să stau aici! 

McBride se aplecă spre ea și o sărută apăsat pe buze: 

— Rămâi ca să mă poți salva! 


Fără să mai aștepte vreun răspuns din partea ei, cobori din 
mașină și înșfăcă pușca din portbagaj. După care o luă pe 
urmele lui de Groot prin zăpadă spre treptele exterioare, urcând 
până sus. Acolo se opri în dreptul ușii cu numărul patru, trase 
adânc aer în piept și ciocăni ușor. Apoi așteptă cu pușca în 
mână, ţinând-o pe lângă corp, dar nu se întâmplă nimic. Mai 
ciocăâni o dată și iarăși niciun răspuns. Frustrat, bătu ceva mai 
tare în ușă, care se dădu în stânga și în dreapta, ascultând și cel 
mai mic zgomot. Insă nu se auzea nimic. „Dacă de Groot chiar e 
în apartament, atunci înseamnă că stă nemișcat, gândi McBride 
și că, probabil, își ţine și respiraţia. lar dacă nu e în 
apartament...” 

Intrând în living, McBride văzu o masă cu vreo șase becuri 
împrăștiate pe ea. Niște becuri mici și toate sparte. Lângă ele, 
un burghiu electric și un ciocan de lipit. „Ce naiba?” 

Din câţiva pași ajunse într-un hol, cu o ușă pe stânga și una 
pe dreapta. Deschizând ușa din stânga dădu peste dormitorul lui 
de Groot, care nu prea arăta ca un loc de dormit, ci mai mult ca 
ascunzătoarea unui rasist paranoic cu niște postere grosolane 
pe pereţi: fotografii porno cu femei blonde și bărbați negri. 
Capul lui Desmond Tutu atașat pe corpul unui cimpanzeu. Mai 
erau și niște poze cu OZN-uri și un poster cu Nelson Mandela al 
cărui corp era încercuit de un marker roșu și tăiat cu o singură 
linie. Alături, un al treilea colaj reprezenta capul lui Thabo Mbeki 
în mijlocul unei colcăieli de viermi, care se vedeau ieșind din 
obrajii și urechile președintelui sud-african ca niște raze. Pe 
podea, lângă pat era o grămadă de materiale ciudate și de 
asemenea neplăcute: The Odinist, Contre le Bowe, Der 
Broederbond Report. lar pe peretele opus celui cu postere, 
portrete zâmbitoare, idolatre, ale lui Adolf Hitler și ale ufologului 
elveţian Billy Meier. 

„E un decor regizat”, gândi McBride. Era prima dovadă 
evidentă că locatarul acelui apartament era „nebun de legat”. 
Dar parcă nu avea nimic inventiv în el. Ca și amintirea ecranată 
a lui de Groot, scena din fața ochilor lui era vulgară și nu prea 
originală, parcă desprinsă dintr-o emisiune televizată de prost 
gust, un fel de reproducere a sanctuarului unui rasist, după 
scenariul unui producător de mâna a doua. McBride era convins 
că, dacă s-ar mai fi uitat puţin prin jur ar fi găsit un jurnal plin cu 
decupaje din opere freudiene și tot felul de materiale doctrinare 


para-politice. Poate chiar două, trei poze cu de Groot ţinând în 
mână o pușcă și un număr din The Turner Diaries. 

Dar unde era, oare, actorul principal? Unde se afla eroul? Cu 
inima bătându-i cu putere, McBride reveni în hol și având pușca 
ridicată în dreptul taliei, deschise ușa de la baie. 

— Henrik? 

Dădu la o parte perdeaua de la duș cu ţeava puștii, dar nu era 
nimeni acolo. Nemaiînţelegând nimic, se întoarse în living și-l 
văzu pe Henrik în spatele lui Adrienne, ţinându-i acesteia un 
pistol la tâmplă. 

Olandezul zâmbea: 

— Doctore Duran! Mă bucur să te văd... 

— Ascultă, Henrik, nu-i nevoie să... 

— Bine ai venit în Davos! Este, într-adevăr, un loc minunat! 
Acum, aș vrea să lași deoparte pușca... n-aș vrea să-i fac vreun 
rău drăguţei tale prietene. 

McBride așeză pușca pe jos, fără să-și ia ochii de la de Groot: 

— Las-o să plece! Ea nu... 

— Șșș! spuse de Groot cu un deget pe buze. Suntem cu 
Viermele. Înclină din cap în direcţia canapelei: Du-te acolo! 
ordonă el și o împinse ușor pe Adrienne. 

McBride și ea se așezară împreună pe canapea. Olandezul se 
aplecă și ridică pușca, îi scoase încărcătorul și-l aruncă într-un 
colț al camerei. Apoi goli gloanţele rămase în butoi și aruncă 
arma pe un scaun din apropiere. 

Merse în bucătărie și reveni după o clipă cu o rolă de bandă 
adezivă. Azvârlind-o spre McBride, îi ordonă să-i lege mâinile și 
picioarele lui Adrienne cu ea și să-i acopere gura. Observându-i 
împotrivirea, de Groot veni lângă canapea și, fără niciun 
avertisment, îl lovi pe McBride în gură cu patul pistolului său. 

Apoi făcu un pas în spate și urmări cu satisfacție cum fostul 
său terapeut executa ordinul lui, rupând o bucată de bandă ca 
s-o lipească peste gura tinerei femei îngrozite. 

— Acum e rândul tău, spuse de Groot scoţându-și haina de 
lână și așezând-o pe spătarul unui scaun. În jurul gâtului avea 
agăţat un lanţ precum cele folosite pentru  legitimaţiile 
plastifiate. 

— Ascultă, Henrik... 

Olandezul se încruntă: 

— Nu vorbi! ordonă el. 


În acel moment, casa se cutremură la o rafală puternică de 
vânt iscată din senin, lumina clipi, iar poarta de afara se auzi 
izbindu-se cu zgomot. Atenţia fiindu-i astfel distrasă, de Groot se 
duse la geam și privi afară: 

— Furtună, zise el. 

— Henrik, este foarte important să mă asculți. 

— Nu pot să vă ascult pe amândoi. 

— Amândoi? 

— Tu și Viermele, explică Henrik. 

— Știu ce-ai de gând să faci, Henrik, și este o idee foarte rea. 

— O! Și ce crezi tu că am de gând să fac? 

— Vrei să-i împuști pe Mandela și pe ceilalți. 

De Groot scutură din cap: 

— Înfășoară-ţi gleznele de șase ori cu banda - strâns! Tăcu, 
apoi zise: N-am de gând să împușc pe nimeni. 

— Nu? întrebă McBride, derutat. 

— Nu. Acum leagă-ţi picioarele, doctore Duran! În jurul 
gleznelor. De șase ori. 

McBride se aplecă să îndeplinească sarcina care i se dăduse, 
desfășurând banda și lipind-o încet în jurul gleznelor sale: 

— Nu vor fi focuri de armă, promise de Groot. Doar foc! și 
izbucni într-un râs mârâit. 

McBride își termină treaba și se înălţă în picioare: 

— Despre ce vorbești? 

Olandezul se prefăcu a nu auzi: 

— Acum pune-ți mâinile la spate, porunci el. 

McBride se conformă, iar de Groot îi imobiliză încheieturile cu 
aceeași bandă. McBride își roti ochii prin cameră, căutând o 
scăpare, ceva ce l-ar fi putut ajuta. Dar nu erau decât Adrienne, 
care părea că urmează să leșine și masa cu becurile, burghiul și 
letconul. 

— La ce-ţi folosesc becurile? 

De Groot îl legă și veni iar în faţa canapelei. Se uită la ceasul 
de la mână, ridică din umeri și se așeză într-un scaun de piele. 

— Viermele este deștept. Ştie că e imposibil să ajungi până la 
ei cu o armă. Chiar și eu, având legitimaţie de trecere pentru că 
lucrez acolo, tot n-aș putea. 

— Unde? Despre ce vorbești? 

— La Fribourg. Lucrez la modernizarea sistemelor 
antiincendiu. Înlocuiesc halogenul pentru că distruge stratul de 


ozon, știi? Și cu toţi ecologiștii ăștia veniţi în oraș, hotelul a vrut 
să facă un gest deosebit. Vrea să se adapteze ocaziei, OK? 

McBride nu știa ce să zică. Nu înțelesese: 

— Și ce-i cu asta? Ce legătură are asta cu becurile? 

— Reprezintă o adaptare a unui sistem învechit. Am făcut 
foarte multe. Cu asta mă ocup. 

— Cu ce anume? 

— Scap de halogenul din sistemul de stropitoare antiincendiu 
instalat în tavan, ai înțeles? Olandezul ridică o mână deasupra 
capului și-și roti degetele: Se înlocuiește cu un amestec de gaze 
inerte și nu mai face nicio problemă stratului de ozon. 

— Asta-i grozav, Henrik, dar... 

— Numai că de data asta n-am să folosesc gaz inert. Doar gaz 
simplu. 

— Poftim? 

— Petrol, spuse de Groot. Am înlocuit halogenul cu petrol, așa 
încât, atunci când izbucnește focul... 

— Ce foc? Când? 

De Groot își privi ceasul: 

— Intr-o jumătate de oră, doar dacă nu întârzie. Nu te 
îngrijora, ai să vezi de aici ce o să se întâmple. Tot locul va 
exploda ca o rachetă. 

— Care loc? 

— Ti-am spus deja! Hotelul Fribourg! Se face o serată în 
cinstea delegaţiei sud-africane. Un banchet mare, cu multe 
discursuri de-ale cioroilor. _ 

McBride clătină din cap. Incă nu înţelegea: 

— Cum rămâne cu becurile? întrebă el. La ce naiba îţi trebuie 
astea? 

Olandezul chicoti și McBride își dădu seama că luase vreun 
drog sau medicament, ceva: 

— Tot uit... Vezi becurile astea, cele mici. Sunt pentru 
podium. Sau mai bine zis, unul este. Când un vorbitor va urca pe 
podium, o să aprindă lumina din spatele pupitrului ca să-și vadă 
notițele. Pentru că în sala de recepţie este întuneric. Foarte... 
romantic! 

— Și? îl îndemnă McBride să continue. 

— Mi-au trebuit aproape zece becuri ca să reușesc. 

— Ce să reușești? 

— Să fac o gaură prin sticlă, explică de Groot, fără să-l sparg. 


— Și de ce să faci asta? 

— Este dificil. Sticla este foarte subţire, trebuie să folosești o 
viteză specială a burghiului, altfel îl spargi. Chiar și așa, 
filamentul este fragil și tot se rupea. Olandezul șopti: Dar în cele 
din urmă, am reușit. 

— Tot nu m-am prins, spuse McBride. Pentru ce să fie găurit? 

— Ca să declanșăm incendiul, zise de Groot. Am umplut becul 
cu fosfor și cherosen, deci, când se apasă întrerupătorul, 
circuitul este închis și amestecul explodează. Dar este doar un 
foc mic. Poate că ia foc numai cămașa și părul vorbitorului, mai 
ales dacă este dat cu vreo spumă fixativă. 

— Și după aia? se interesă McBride. 

— După aia? Păi, sunt două extinctoare de o parte și de alta a 
scenei. O persoană dintre cei care asigură paza va apela la unul 
din acestea ca să stingă focul, numai că... 

— Ce? 

— Și pe ele le-am modificat. 

— Cu ce? întrebă McBride. 

— Cu butan. 

McBride simţea că leșină: 

— Așadar, când vor vrea să stingă focul... 

— Îl vor alimenta. Apoi intervin stropitorile, iar hotelul... ei, ai 
să vezi de aici ce va fi. 

— Henrik... 

Olandezul rupse o bucată de bandă și se aplecă spre McBride 
ca să i-o lipească pe gură. McBride se feri, dându-se înapoi: 

— Henrik, ascultă-mă! Vreau să-ţi spun ceva despre Vierme. 

— Nu. Am vorbit deja prea mult, spuse olandezul și, 
îndreptându-se spre canapea, se așeză lângă McBride, ţinând în 
mână bucata de bandă adezivă. 

Deodată, luminile tremurară apoi se reaprinseră așa de 
puternic, încât McBride crezu că becurile vor pocni. „O creștere 
de tensiune”, bănui el, până în momentul în care se zări un 
fulger, care fu urmat de bubuitul unui tunet răsunător, al cărui 
zgomot puternic îl făcu și pe de Groot să tresară. 

Apoi urmară alte două fulgere, care scânteiară unul după 
altul. McBride simţea electricitatea din aer, iar părul de pe ceafă 
i se zburlise. Lumina din cameră și de afară era încă instabilă. 
McBride nu-și amintea sa mai fi văzut vreodată o furtună cu 
tunete și fulgere în timpul unei ninsori. Ferestrele erau acoperite 


de zăpadă, iar efectul era extraordinar, intermitenţa luminii 
amintind de un stroboscop. 

De Groot stătea pe loc cu banda adezivă în mână, pregătit să- 
i acopere gura lui McBride, acum însă, buimac, clipea parcă 
orbit de niște faruri. 

„E de vină lumina intermitentă, își dădu seama McBride. E 
dependent de asta, îl hipnotizează.” Instinctiv, McBride începu 
sa vorbească pe un ton scăzut, moale, ca atunci când își 
inducea pacienţii în transă în cabinetul lui. 

— Ascultă-mă, Henrik! Vreau să-ţi imaginezi că ești într-un 
lift... care te duce în locul tău sigur. Adânc în pământ. 

Un alt bubuit zgudui pereţii și McBride văzu fulgerul reflectat 
în ochii lui de Groot. 

— Ușile se deschid, intri și ușile se închid iar. Și acum 
înaintam tot mai mult spre locul tău sigur. Camera fu din nou 
luminată de licărul fulgerului din spatele geamurilor: Nu e niciun 
Vierme aici, Henrik. Doar o senzaţie de pace deplină. 

Ochii lui de Groot erau pe jumătate închiși și priveau în gol. 

— Acum stăm împreună pe o stâncă, departe de locurile prin 
care am fost vreodată, îi comunică McBride, străduindu-se să-și 
păstreze tonul calm. Suntem amândoi într-un port mic pe care 
nu-l mai poate vedea nimeni. Suntem doar tu și cu mine, 
valurile și păsările. Și un vânt ușor care miroase a mare. Simţi 
mirosul mării, Henrik? 

— Da. 

— Suntem într-un loc minunat, Henrik, dar... am mâinile 
legate. Crezi că ai putea să mă eliberezi? 

Olandezul nu răspunse. Și pentru ceva timp nici nu se mișcă. 
Rămase așa, tăcut, în lumina schimbătoare, clipind aiurit. Deși 
expresia de pe faţa lui părea una neutră, McBride știa că în 
interiorul olandezului se dădea o luptă, clocotind într-o parte a 
creierului într-un mod atât de primitiv, încât cuvintele nu mai 
aveau niciun înţeles pentru el acum. 

Apoi de Groot puse capăt „paraliziei” sale, ridicându-se în 
picioare. Merse în bucătărie, de unde reapăru cu un cuțit mare 
în mână. Examinându-l din cap până în picioare pe McBride cu o 
privire plină de regret și dezolare, bolborosi ceva ininteligibil, se 
aplecă în faţă și tăie banda de la încheieturile terapeutului său. 

Adrienne se chirci, dar McBride întinse o mână spre ea și o 
tinu așa până când de Groot se așeză la loc. McBride îi sugeră 


lui de Groot că era extenuat și imediat olandezul începu să 
caște. „Probabil chiar e obosit, gândi McBride. Doar a stat treaz 
toată noaptea.” Îi spuse lui de Groot să închidă ochii și să 
încerce să adoarmă. Când se va trezi, urma să contacteze poliția 
și să le povestească despre Vierme. Apoi se va simţi minunat. 
Curând, de Groot începu să sforăie încet pe canapea, cu capul 
dat pe spate și gura deschisă. 

McBride o eliberă pe Adrienne, apoi îndepărtă cu grijă lanţul 
cu legitimaţia de la gâtul lui de Groot și-l puse pe-al lui: 

— N-o să reușești, spuse ea. Nu semeni cu el. 

— Asta-i tot ce pot să fac! 

— Dar... 

— Sună la hotel, spuse el. Vezi dacă putem intra. Spune-le că 
este o urgenţă. Zi-le că extinctoarele sunt capcane cu bombă. 
Era deja la ușă: Și fă-mi rost de un avocat! 

— Dar... 

După aceea ieși și cobori în fugă scările, îndreptându-se spre 
mașină. 

(J 

De la apartamentul lui de Groot până în Davos Dorp erau cinci 
kilometri și îi luă cam un sfert de oră să parcurgă distanța, 
înaintând greoi prin trafic, cu ștergătoarele pornite, încercând să 
facă faţă ninsorii. Totuși, nu reuși să se apropie de Fribourg - 
căile de acces erau închise - așa că abandonă mașina la 
marginea drumului și începu să alerge. 

Lanţul lui de Groot îi sărea pe piept, în momentul când începu 
să urce dealul în fugă prin lapoviţă și ninsoare. Ajuns la o 
baricadă păzită, fu oprit de un soldat, care părea îngheţat 
bocnă. 

McBride agită legitimaţia sub ochii lui și începu să blesteme 
frigul, plângându-se cu glas tare că trebuia să piardă meciul 
Wolfsburg-Kaiserslautern doar pentru că i se păruse cuiva că ar 
fi o problemă cu extinctoarele. 

— N-are ce să fie, se tângui el nemulțumit. Abia le-am 
verificat după-amiaza asta. 

Soldatul încercă să se uite la legitimaţie prin ninsoarea deasă. 

— De Groot, zise el. Va trebui să sun. 

Fusese adusă un fel de cabină pentru pază, pentru ca soldaţii 
să stea în schimburi - o construcţie din pânză de cort și plastic 
transparent, iar soldatul intră în ea și vorbi la telefon. 


Așteptând să primească un răspuns, privi spre McBride 
plictisit și cu sprâncenele ridicate. Pentru McBride era greu să 
aștepte. Işi închipuia deja mesele rotunde pentru invitaţii de la 
banchet, chelnerii golind farfuriile, pe cel care urma să ia 
cuvântul așezat la masa principală, aruncându-și din când în 
când ochii spre ceas sau consultându-și notițele și îndreptându- 
se spre podium. Dineul începuse la 7. Câte feluri se serveau? 
Oare cât dura totul? „Relaxează-te!” își spuse în sinea lui, dar o 
ocheadă aruncată spre ceas îl făcu să-i sară inima din piept: 
7:48! 

Atunci soldatul își scoase capul din cabină și-i făcu semn să 
treacă. McBride porni ca din pușcă, lăsându-l în urmă pe 
soldatul care-i strigă râzând: 

— Wo is das feuer? 

Intr-adevăr, unde era focul? 

Un tip îmbrăcat într-o salopetă de iarnă și cu un fel de fes de 
schi pe cap, se lupta fără vreun rezultat însă să dea la o parte 
zăpada adunată pe covorul roșu de la intrarea cu umbreluţă a 
Hotelului Fribourg. În zonă se aflau și un bărbat îmbrăcat ca un 
amiral, în realitate, portarul și doi soldaţi. McBride se grăbi în 
direcţia lor, încercând să-și aducă aminte cuvintele germane 
pentru antiincendiu. Fever - nu știu cum. 

Și ajunse. Portarul își duse mâna spre mânerul de alamă de la 
ușă și brusc se încruntă și o retrase. Unul dintre paznici păși 
înainte și-l prinse pe McBride de braţ: 

— Feuersicherheit! strigă McBride, apucând legitimaţia lui de 
Groot și arătându-i-o în fugă bărbatului, apoi se smulse din 
strânsoarea lui și năvăli pe ușă înăuntru. 

— Stoppen Sie! 

Alergă prin holul hotelului, plin cu candelabre de cristal, lemn 
scump și mochetă plușată, căutând din priviri un indicator spre 
Sala de Recepţii. 

„Cum se spune în germană la sală de recepții?” În jur se 
striga: Halt! - adică: „Stai!” în germană, dar care erau cuvintele 
pentru „sală de recepții”? Și atunci văzu plăcuţa: 


„SALĂ DE RECEPŢII.” 


Avea trei perechi de uși duble, rabatabile, flancate de tipi 
musculoși genul gorilă-fără-creier, îmbrăcaţi în costume negre, 


cu fire subţiri în dreptul urechilor. În apropierea lor se afla un 
grup de fumători strânși în jurul unei scrumiere de pe hol și 
două doamne în costume tradiționale africane, cu niște 
pieptănături elaborate, care se îndreptau spre camere. Pe un 
piedestal o pancartă cu chenar argintiu anunţa: 


„SUMMIT-UL ECONOMIC INTERNAȚIONAL - DINEU 
AFRICA DE SUD.” 


Văzându-l pe McBride, unul din paznici ridică o mână ca să-l 
blocheze. Dar impetuozitatea îl determină pe McBride să treacă 
în goană pe lângă aceștia și printre uși, fără să-l mai poată opri 
cineva. 

Dar ajunsese prea târziu. 

Sala cu mesele decorate cu lumânări și aranjamente florale, 
cu fețele de masă albe și pahare de cristal lucitoare exploda din 
cauza panicii invitaţilor. Sau dacă nu din cauza panicii, din cauza 
groazei. Bărbaţi în smochinguri și femei în rochii elegante de 
seară și un grup restrâns de femei și bărbaţi în costume tribale, 
viu colorate, se ridicaseră de la locurile lor și priveau speriaţi în 
jur. Obișnuitul vacarm făcut de cei trei sute de invitaţi: forfota 
veselei, murmurul conversațiilor, hohotul râsetelor - fusese 
înlocuit de un strigăt sălbatic. Un țipăt slab se îndrepta spre 
tavanul arcuit și parcă toată adunarea se comporta ca o turmă, 
cu ochii pironiţi spre sală, unde un negru în vârstă stătea în 
spatele unui podium care ardea, lovindu-și cu palmele reverele 
sacoului cuprins de flăcări. 

Atmosfera era, într-un mod ciudat, încărcată și apăsătoare, un 
cor de gemete și ţipete, în timp ce McBride mergea pe culoarul 
dintre scaune. Prin masa de oameni, McBride zări un chelner cu 
un extinctor în mână grăbindu-se spre marginile podiumului. 

— NUUU! strigă McBride, smucindu-se din prinsoarea unui 
paznic care îl agăţase de umeri exact în momentul când 
chelnerul ridicase extinctorul spre omul în flăcări. 

Auzindu-l pe McBride că strigă, chelnerul slăbi strânsoarea, se 
întoarse cu faţa și atunci americanul sări pe un scaun gol, apoi 
pe masă și se aruncă peste pupitru, doborându-l pe chelner la 
pământ cu un placaj ca la rugby. 

Acestuia îi sări extinctorul din mâini, iar McBride se ridică în 
picioare urlând: 


— Extinctorul este o bombă! Folosiţi-vă hainele! 

Dându-și haina jos, începu să lovească flăcările cu ea, 
stingând focul de pe podium, în vreme ce alt bărbat îl salva pe 
vorbitor. Apoi cineva îl apucă de la spate și îl opri, pocnindu-l cu 
ceva după ureche, iar el căzu pe podea. 

Pe mocheta albastră văzu aproape de el o pereche de pantofi 
de piele și simţi o lovitură de picior în mijlocul coloanei. Chipul 
unuia dintre paznici îi apăru în faţă, atât de aproape, încât 
McBride putea să-i vadă porii de pe nas și șânțuleţul de 
deasupra buzei superioare. 

— Scoate-i pe toți afară! strigă McBride, simţindu-și brusc 
capul atât de ușor, ca și când i-ar fi plutit. Sala de recepții este o 
bombă, murmură el. Sala de recepții este o bombă! 


e EPILOG e 


Singura persoană care l-a vizitat pe McBride în săptămâna cât 
a stat la închisoarea din Davos a fost un domn de la Ambasada 
Americii din Berna, un tip destul de direct care i-a spus că nu se 
va face publicitate asupra incidentului de la Hotelul Fribourg. 
Henrik de Groot urma să fie internat și tratat într-o clinică 
privată dintr-o localitate secretă. Și probabil că externarea lui va 
fi condiționată de cât de mult sau cât de puţin alegea să-și 
amintească din cele întâmplate. 

Între timp, se aranjase ca McBride să plătească o amendă 
mică pentru că „deranjase” banchetul. lar el și „prietena” lui vor 
fi conduși cu o mașină până la aeroportul Zurich, de unde vor 
lua primul avion spre casă. În legătură cu evenimentele care 
avuseseră loc în Spietz, autorităţile cantonale conveniseră că nu 
s-ar fi câștigat nimic printr-un proces public și că ambele ţări 
implicate ar fi fost puse astfel într-o situaţie incomodă. 

— Asta-i tot? întrebă McBride. 

Vizitatorul lui ridică din umeri: 

— Eu nu sunt decât mesagerul, spuse el. Asta nu este cazul 
meu și nu cunosc detaliile. Dar pot să-ţi spun atât: judecând 
după foile și circularele pe care le-am văzut și după funcţiile 
persoanelor care le-au semnat, chestia asta se poate termina 
doar în două moduri. 

— Care ar fi acelea? 

— Păi, varianta mea preferată este „și au trăit fericiţi până la 
adânci bătrâneţi”, noi pentru asta înclinăm. 

— Grozav, replică McBride. Și care-i cealaltă? 

— Cealaltă? Păi, cealaltă variantă este... „și n-au trăit fericiţi 
până la adânci bătrâneţi”. Asta în cazul în care te hotărăști să 
spui tuturor povestea ta. Și atunci ai să te trezești în comă de la 
o injecție cu toraxină într-o rezervă păzită a Spitalului St. 
Elizabeth. Se opri: N-o alege pe asta! 

Și, într-adevăr, n-o alesese. 

Când în sfârșit s-au întors în Washington, lista lui Adrienne cu 
treburi de rezolvat era lungă de trei pagini, cu tot felul de 
categorii și subcategorii. Numai punctul rezervat lucrurilor 
mărunte avea 23 de subpuncte care ordonau chestiuni ce 
necesitau imediata ei atenţie. Acestea includeau: rezolvarea 
procedurilor de achitare a daunelor aduse mașinii închiriate (pe 
care o înapoiaseră după 42 de zile, cu vopseaua distrusă de pe 


urma incendiului și cu portbagajul turtit) și recuperarea 
lucrurilor personale lăsate în biroul ei de la firma lui Slough. 
Părea ciudat, dar după toate câte i se întâmplaseră, nu regreta 
că pleacă de la ei. Dimpotrivă chiar, era nerăbdătoare să-și 
deschidă propria firmă de avocatură. 

Pentru început însă, trebuia să golească apartamentul lui 
Nikki și să verifice toate lucrurile ei. Îi promisese proprietarului 
imobilului Watermill că va preda apartamentul la sfârșitul lunii. 

Apoi, dincolo de toate aceste chestiuni minore, trebuia să se 
ocupe de Nikki însăși. Cenușa ei rămăsese tot în urna aceea și 
Adrienne simţea nevoia imperativă de a comemora printr-un 
ritual aparte moartea surorii ei. 

Și McBride avea o listă a lui care în mare privea reordonarea 
detaliilor din viaţa lui socială întreruptă atât de brutal. Erau 
prieteni și colegi de-ai lui din San Francisco și din alte părţi cu 
care trebuia să ia legătura. Trebuia să-și reia profesia de 
psiholog în cercetare. Și mai avea de reclamat și recuperat 
conturi bancare active, precum și un mic fond de investiţii de la 
Merrill Lynch. Poate pentru că locuia aproape de Silicon Valley, 
se orientase în mica lui investiţie spre Internet. Își amintea ce 
achiziționase și la ce preţ, și dintr-o privire descoperi cu bucurie 
că de-a lungul perioadei cât fusese „Jeff Duran”, valoarea 
acţiunilor lui de la Cisco Systems, Intel și EMC crescuse 
vertiginos. Nu era foarte bogat, dar fondul de 15 000 de dolari 
se înmulţise de câteva ori. 

Lew nu suporta ideea de a continua să locuiască în 
apartamentul unde fusese „robot”. Așa că până se hotărau ce 
vor face și unde vor merge, locuiră în „Adăpostul antiatomic”, 
suportând critica domnișoarei Spears, până când Lew îi câștigă 
încrederea într-o zi curățând burlanul și marginea acoperișului, 
tăind apoi buruienile din grădină și reparându-i mașina de 
spălat. 

— Nu știam că ești așa de îndemânatic, remarcă Adrienne. 

— Am fost strâmtoraţi cu banii cât am fost copil, explică el. 
Nu ne permiteam să angajăm oameni ca să ne facă treburile. 

— Păi și eu la fel. Dar n-am învățat niciodată cum se repară 
ceva. 

— În Maine ne mândrim cu atitudinea asta de yankeu 
descurcăreţ. 

— Descurcăreţ zici? 


Lew stătea pe marginea patului și-și dezlega șireturile de la 
pantofi. Adrienne îl împinse pe spate și se întinse peste el. Apoi 
se înălţă și se uită în jos la el. Îi urmări conturul buzelor cu 
degetul mare și spuse: 

— Asta implică toate domeniile de activitate? 

— Absolut. 

Îl sărută. 

— Suntem renumiți pentru asta, spuse el căutând să respire. 
Și mai avem și ingenuitatea tipic yankee. 

— Întotdeauna vorbești așa de mult? 

e 

La vreo două săptămâni după ce reveniseră din Elveţia, 
Adrienne știa cum să-și ia adio de la Nikki într-un mod care să se 
potrivească firii vesele și distinse a surorii ei. 

Îi explică lui Lew la ce se gândise și el o ajută să găsească pe 
Net o ambarcaţie, un iaht model Challanger scos la vânzare de 
un domn pe care-l chema Taz Brown. Luară întâi legătura prin e- 
mail, apoi prin telefon. 

— Nu-mi place c-o dau, spuse Brown, dar soţia mea zice că 
trebuie să micșorez cheltuielile și mai poartă și numele primei 
mele neveste. 

După ce încheiară o primă învoială asupra prețului, încercară 
să trezească la viață Subarul lui Adrienne și, urmând indicaţiile 
complicate ale lui Brown, merseră patruzeci de kilometri până la 
vila din cărămidă a acestuia, de pe Potomac. Când traversară 
Memorial Bridge, Adrienne văzu că fluviul se dezgheța, având 
doar ici-colo câteva bucăţi de gheaţă acoperite cu zăpadă. 

Brown era un bărbat îngrijit, de cincizeci de ani, îmbrăcat cu 
un pulover albastru și pantaloni vânătorești, cu tot felul de 
șireturi și buzunare pentru briceag sau alte lucruri. După ce 
făcură cunoștință, Brown îi aruncă o privire îngrijorată Subarului 
care arăta ruginit și scorojit și-i conduse spre garaj să le-o arate 
pe Patricia. Vasul și alte două bărci stăteau lângă două mașini. 

— Este mare, spuse McBride. 

Catargul era mai înalt decât el. 

— Are 1,5 în lungime, 30 de cm înălţime și catargul are 1,55 
în deasupra punţii. Se desface în două bucăţi și are o husă care 
se poate fixa deasupra mașinii. E bine că aveţi un suport pe 
capotă. 

— E frumos! spuse Adrienne. 


Brown mârâi confirmând aprecierea făcută de ea. 

— Este din fibră de sticlă, exact ca și cele care participă în 
Cupa Americii. Are și un set de pânze mari dacă vreţi să 
participe la curse. 

Adrienne îi ceru să le arate cum să strângă vasul și cum să-l 
asambleze la loc, cum să instaleze cadrul metalic și cum să 
manevreze telecomanda. 

— Să știți că e chiar un chilipir, îi zise el când Adrienne 
completă un cec în valoare de 1 250 de dolari. Unul nou ar fi 
costat 5 000. 

— Știu că este mult, începu Adrienne să-i spună lui Lew la 
întoarcere, dar chiar și cel mai ieftin sicriu m-ar fi costat de cinci 
ori pe atât. Și, crede-mă, lui Nikki i-ar fi plăcut mult mai mult 
asta. 

Parcarea Mount Vernon este o porţiune asfaltată de vreo 
douăzeci de kilometri, care urmărește ţărmul Potomac-ului la 
sud de Old Town Alexandria, până la acel cot pe care-l face 
fluviul și pe care George Washington l-a denumit Mount Vernon. 
Pe toată lungimea acestui traseu circulă bicicliști și pietoni și din 
loc în loc sunt mici porturi, parcuri și zone amenajate pentru 
picnic la marginea străzii. Când vremea este caldă, malul 
fluviului este o zonă animată cu surferi și grupuri de amatori de 
canoe care se bucură cu aceeași plăcere de apă și de soare. Pe 
uscat, pescarii și cei ieșiți la picnic se întâlnesc cu biciclişti, cu 
cei care fac jogging sau cu familiile ieșite la plimbare. 

Acum însă vremea nu era frumoasă și nu era nici în timpul 
zilei, deci tot țărmul era numai al lor. Luna, ceţoasă și neclară, 
acoperită de nori groși, lumina ușor, dar mai de ajutor le erau 
farurile puternice. În câteva minute scoaseră vasul din husă, îl 
asamblară, întinseră catargul, grilajul metalic și cârma. O dată 
ce-l văzură plutind într-un mic golf, aproape de mal, Adrienne - 
cu degetele îngheţate - strecură lumânările în paharele de sticlă 
pe care le potrivise pe punte, unul în faţă și unul în spate ca să 
fie în echilibru. Apoi așeză urna cu cenușa lui Nikki pe suportul 
dreptunghiular din central ambarcaţiei. La urmă puse florile. Le 
aranjă pe toată puntea: boboci de trandafiri și narcise galbene, 
liliac și floarea-miresei. 

Acum era momentul să aprindă lumânările și să o conducă pe 
Nikki pe ultimul ei drum. 


Lew acţionă telecomanda și barca se mișcă repede, 
îndepărtându-se de mal. O pală de vânt îi umflă pânzele și vasul 
se clătină ușor, apoi reveni la poziţia iniţială. Adrienne fusese un 
pic îngrijorată că lucrurile adăugate de ea vor îngreuna 
manevrarea bărcii, dar nu părea să fie așa. Lumânările din 
pahare clipeau și luminau frumos pânzele, în vreme ce vasul se 
îndrepta spre larg. Când ajunse în dreptul canalului, Lew dirijă 
schimbarea pânzelor, astfel încât să treacă în bătaia vântului. Se 
interesaseră dinainte, vântul urma să scadă în intensitate și să 
bată dinspre sud. 

— Bon voyage! șopti Adrienne, făcând cu mâna în semn de 
rămas-bun. 

Lew lăsă jos cutia de comenzi și o cuprinse pe Adrienne în 
brațe. De acum totul era în seama vântului și a apei. Vasul se 
mișca grațios și, în câteva minute, deja nu mai zăreau decât din 
când în când puntea, luminiţele sau pânzele fantomatice 
înălțându-se deasupra apei. Lew o luă pe Adrienne pe după 
umeri și statură un timp așa la malul fluviului în întunericul 
geros, urmărind cu privirea conturul bărcii care plutea pe apa 
neagră. 

Și pe urmă acesta dispăru. 


Sfârșit 


virtual-project.eu