Chuck Palahniuk — Apocalipsa

Chuck Palahniuk 
Apocalipsa 


BIBLIC n, POLIROM 


POLIROM 


CHUCK PALAHNIUK 


Apocalipsa 


Traducere din limba engleză și note de Vlad Pojoga 
Titlu original: Doomed (Damned #2) - 2013 


e 
e: 
virtual-project.eu 


Editura POLIROM 
- 2013 - 


CHARLES MICHAEL „CHUCK” PALAHNIUK s- 
a născut în 1962 şi a copilărit în Burbank, 
Washington. A studiat jurnalismul la Universitatea 
din Oregon şi după absolvire, în 1986, s-a stabilit în 
Portland, unde a schimbat diverse slujbe înainte de 
a se dedica în întregime scrisului. Deşi primele cărţi 
i-au fost refuzate de editori, care le considerau prea 
riscante din cauza atmosferei lor sumbre, după 
publicarea romanului Fight Club (1996) cariera 
literară a scriitorului şi-a schimbat definitiv cursul. 
Considerat unul dintre cele mai originale şi mai 
provocatoare romane din ultimul deceniu al 
secolului XX, Fight Club a fost ecranizat de 
regizorul David Fincher în 1999. Filmul său - cu 
Edward Norton, Brad Pitt şi Helena Bonham Carter 
în rolurile principale - s-a bucurat de un succes 
fulminant, fiind distins cu numeroase premii. În 
1999 au apărut romanele Supravieţuitor şi Monştri 
invizibili, urmate în 2001 de Sufocare, a cărui 
ecranizare a obţinut premiul special al juriului la 
Festivalul de Film de la Sundance. La Editura 
Polirom au fost publicate pînă în prezent: Fight 
Club (2004, 2012), Jurnal (2006), Bîntuiţii (2007), 
Cintec de leagăn (2007), Monştri invizibili (2008), 
Sufocare (2009), Rant (2009), Supravieţuitor 
(2009), Pygmy (2011), Snuff (2012) şi Blestemaţi 
(2012). 


1 NOIEMBRIE, ORA 12:01 A.M. 
PSI: 


Viaţa începe cu preconcepţia: un preludiu 
Postat de LeonardtocilarulluihadesQviaţadapoi.iad 


Binele şi răul au existat întotdeauna. O să 
existe întotdeauna. Singurele lucruri care se 
schimbă sunt poveştile noastre despre ele. 

În secolul al VI-lea î.e.n., legiuitorul grec Solon? 
a călătorit în oraşul egiptean Sais: şi s-a întors cu 
următoarea legendă despre sfârşitul lumii. După 
spusele preoţilor de la templul lui Neith: un 
cataclism va împresura Pământul cu flăcări şi fum 
otrăvitor. Într-o singură zi şi o singură noapte, un 
întreg continent se va face ţăndări şi se va scufunda 
în mare, iar un fals mesia va conduce omenirea 
către sfârşit. 

Profeţii egipteni au prezis că Apocalipsa va 
începe într-o noapte liniştită, pe un deal semeţ ce 
tronează deasupra regatului Los Angeles. Acolo, aşa 
cum au cântat vechii proroci, va fi deschis un lacăt. 
Între casele cu garduri înalte din Beverly Crest, un 
zăvor solid va fi tras. După însemnările lui Solon, 
balamalele unor porţi imense vor scârţăi, iar porţile 
se vor deschide larg. Dedesubt, în depărtare, 
împărăţia Westwood, împărăția Brentwood şi 
împărăția Santa Monica aşteaptă, dormind, 
acoperite de o pânză de felinare stradale. Şi, după 
ce ultima bătaie a orologiului de la miezul nopţii se 
va stinge, prin porţile acelea nu va trece nimic în 
afara liniştii şi întunericului până când un motor va 


prinde viaţă huruind şi două faruri vor călăuzi acel 
zgomot. lar pe porţile acelea va ieşi un Lincoln 
Town Car, ce se va înclina în faţă şi îşi va începe 
coborârea domoală prin curbele în ac de păr ale 
părţii de sus din Hollywood Boulevard. 

Noaptea aceea, aşa cum apare în profeţiile de 
demult, e liniştită, fără nici o adiere de vânt; totuşi, 
odată cu apropierea lentă a Lincolnului, se iveşte o 
furtună. 

Pe când coboară de pe Beverly Crest spre 
Hollywood Hills, Lincolnul e la fel de lung şi negru 
ca limba unui spânzurat. Cu caroseria neagră, 
strălucitoare, brăzdată de fasciculele roz ale 
felinarelor stradale, Town Car-ul străluceşte ca un 
scarabeu evadat dintr-un mormânt. În dreptul lui 
North Kings Road, luminile din Beverly Hills şi 
Hancock Park pâlpâie şi se sting, nu casă cu casă, 
străzi întregi sunt înghiţite cu totul de întuneric. În 
dreptul lui North Crescent Heights Boulevard, 
cartierul Laurel Canyon e în beznă; nu se sting doar 
luminile, ci şi zgomotul şi muzica nopţii târzii. Orice 
urmă de viaţă a oraşului dispare în timp ce maşina 
coboară dealul, din North Fairfax în Ogden Drive şi 
apoi în North Gardner Street. Aşa împresoară 
întunericul oraşul, urmărind umbra unei maşini 
strălucitoare. 

Şi tot aşa începe un vânt năucitor. După cum 
au prezis profeţii vremurilor de demult, această 
furtună preschimbă palmierii de pe Hollywood 
Boulevard în nişte mopuri care spală cerul. 
Frunzele lor rupte sunt aruncate spre pământ - 
corpuri uşoare ce lovesc scrâşnind pavajul. Cu ochi 
mărgelaţi de caviar şi cozi solzoase de şarpe, aceste 
corpuri uşoare, feroce, lovesc Town Car-ul în 


mişcare. Se prăbuşesc ţipând. Ghearele lor 
frenetice zgârie aerul. Aterizările lor bruşte nu 
sparg parbrizul, pentru că sticla e antiglonţ. Roţile 
scrâşnite ale Lincolnului trec peste ele, strivindu-le 
carnea căzută. lar corpurile care cad, ţipă, se agaţă 
sunt şobolani. Osândite la moarte sunt corpurile 
oposumilor care zboară în toate părţile. Roţile 
Lincolnului aruncă în cele patru zări rămăşiţele 
acestui covor roşu de blană strivită. Ştergătoarele 
curăţă parbrizul de sânge cald, iar oasele sfărâmate 
nu găuresc roţile, pentru că şi cauciucurile sunt 
antiglont. 

Atât de puternic e vântul, încât mătură strada, 
trăgând după el aceste grămezi de paraziți schilozi, 
rostogolind acest val de suferință în urma Town 
Car-ului care ajunge în Spaulding Squareê. 
Fulgerele despică cerul, iar ploaia cade în perdele 
ce mitraliază acoperişurile. Tunetele explodează 
într-o fanfară, iar ploaia răstoarnă pubelele 
oraşului, eliberând pungile de plastic şi paharele de 
unică folosință. 

Şi, în apropierea turnului impunător al 
hotelului Roosevelt, bulevardul e pustiu, iar armata 
de gunoi înaintează fără a ţine cont de semafoare 
sau de celelalte automobile. Fiecare stradă, fiecare 
intersecție pustie. Trotuarele sunt goale, aşa cum 
au prezis profeţii, şi în nici o fereastră nu mai e 
lumină. 

Pe cerul clocotitor nu se mai văd farurile 
rătăcitoare ale aeroplanelor, iar pătura de blană şi 
apă nu se mai poate scurge prin canalele înfundate. 
Măruntaiele rămase pe străzi sunt alunecoase. În 
dreptul Teatrului Chinez al lui Grauman, întregul 
Los Angeles e masacru şi haos. 


Cu toate astea, nu foarte departe de maşină, la 
blocul 6.700”neoanele sunt încă aprinse. În acel 
singur loc de pe Hollywood Boulevard, noaptea e 
încă liniştită şi caldă. Pavajul e uscat, iar copertina 
verde de la Musso and Frank Grill e nemişcată. 
Norii se deschid ca un tunel deasupra blocului şi 
dezvăluie luna, iar copacii de pe trotuar sunt 
nemişcaţi. Atât de puternice sunt farurile roşii ale 
Lincolnului, încât lumina lor ţese un covor stacojiu 
pe care calcă maşina. Aceste fascicule roşii, 
strălucitoare dezvăluie o tânără de pe trotuar, chiar 
vizavi de Muzeul Figurilor de Ceară Hollywood. 
Acolo, în mijlocul acestei furtuni cumplite, ea 
priveşte o stea de beton roz, incrustată în pavajul 
trotuarului. În urechi poartă cercei de zirconiu 
cubic orbitor, cât o monedă. E încălţată cu pantofi 
Manolo Blahnik contrafăcuţi. Cutele catifelate ale 
fustei drepte şi ale puloverului de caşmir sunt 
uscate. O claie de păr creţ, roşcat i se revarsă pe 
umeri. 

Numele incrustat în steaua roz e Camille 
Spencer, dar tânăra nu e Camille Spencer. 

O grămăjoară roz de gumă de mestecat 
întărită, mai multe grămăjoare, roz şi gri şi verzi, 
desfigurează trotuarul ca lepra. Urmele dinţilor şi 
urmele zigzagate ale pantofilor sunt imprimate pe 
gumă. Tânăra zgândăre guma cu vârful ascuţit al 
pantofului ei Manolo contrafăcut până când o 
dezlipeşte. Până când steaua e, dacă nu curată, mai 
curată. 

În oaza aceasta de noapte liniştită, paşnică, 
tânăra îşi apucă tivul fustei şi-l duce la gură. Scuipă 
pe țesătură şi îngenunchează lângă stea pentru a o 
lustrui, făcând numele turnat din alamă incrustat în 


cimentul roz să strălucească. Imediat ce Town Car- 
ul trage pe dreapta lângă bordura din apropiere, 
fata se ridică şi păşeşte pe lângă stea cu acelaşi 
respect cu care ai păşi pe lângă un mormânt. În 
mâna dreaptă are o plasă de pânză. Degetele ei, cu 
unghiile albe şi ciobite înfipte în podul palmei, ţin 
sacul din pânză albă, deformat de greutatea Tootsie 
Roll-urilor, a Charleston Chew-urilor şi a batoanelor 
cu gust de lemn-dulce dinăuntru. În cealaltă mână 
are un baton Baby Ruth pe jumătate mâncat. 

Dinţii ei înveliţi în porțelan mestecă nepăsători. 
O dâră de ciocolată topită îi înconjoară buzele 
ţuguiate, cărnoase. Profeţii din Sais avertizează că 
frumuseţea de neegalat a acestei fecioare va face pe 
oricine o vede să renunţe la toate în afară de 
mâncare şi sex. Atât de atrăgătoare este forma ei 
pământeană, încât cei care o privesc sunt reduşi pe 
loc la stadiul de stomac cu piele. Iar prorocii cântă 
că ea nu este nici vie, nici moartă. Nici om, nici 
spirit. 

De pe Lincolnul parcat lângă bordură se scurge 
un lichid roşu. Geamul din spate se deschide cu o 
trosnitură şi o voce se aude din interiorul luxos al 
maşinii. În mijlocul acestui uragan, vocea 
bărbătească întreabă: 

— Ne daţi ori nu ne daţi? 

La o aruncătură de băț în orice direcţie, în 
spatele unui zid invizibil, noaptea şterge totul de pe 
faţa pământului. 

Buzele fecioarei, date cu un ruj roşu-roşu - o 
culoare numită „Vânătoare de bărbaţi“ -, buzele ei 
pline se arcuiesc într-un zâmbet. Aici, unde vântul 
nu adie deloc, poţi să-i prinzi parfumul aşa cum l-ai 
prinde pe cel al florilor uitate într-o criptă vreme de 


o mie de ani, aplatizate şi uscate. Ea se apleacă 
spre geamul deschis şi spune: 

— Ai întârziat. Deja e mâine... Se opreşte o 
clipă, îi face senzual din ochi cu pleoapa ei 
acoperită de rimel turcoaz şi întreabă: Cât e ceasul? 

Şi e evident că bărbatul bea şampanie, pentru 
că în această oază de linişte chiar şi bulele de acid 
ale şampaniei se aud pocnind. Şi ceasul de la mâna 
bărbatului se aude ticăind. Şi vocea lui spune din 
maşină: 

— E vremea ca toate fetele rele să meargă la 
culcare. 

Dusă pe gânduri, tânăra oftează. Îşi linge 
buzele, iar zâmbetul i se şterge de pe chip. Pe 
jumătate ruşinată, pe jumătate resemnată, spune: 

— Bănuiesc că am violat ora stingerii. 

— Poţi să te simţi foarte bine, replică bărbatul, 
când eşti violat. 

Portiera din spate a Lincolnului se deschide 
pentru a o primi înăuntru, iar tânăra se urcă în 
maşină fără să ezite. Şi portiera asta e o poartă, 
cântă profeţii. lar maşina asta e, ea însăşi, o gură 
imensă, care înfulecă bomboane. Şi Town Car-ul o 
închide în stomacul lui: un stomac căptuşit cu un 
strat gros de catifea, precum un sicriu. Geamurile 
fumurii se închid. Maşina rămâne pe loc, de sub 
capotă iese fum, corpul ei lucios agonizează, 
acoperit acum de o pătură roşie, o barbă din ce în 
ce mai lungă de sânge coagulat. Urme purpurii de 
cauciucuri refac drumul parcurs până aici. În 
spatele maşinii furtuna se dezlănţuie, dar aici 
singurele sunete ce se aud sunt icnetele înăbuşite 
ale unui bărbat care strigă. Anticii descriu sunetul 


acesta ca pe un chiţăit asemenea celui scos de 
şobolani şi şoareci când sunt striviţi. 

Urmează o clipă de tăcere, după care geamul 
din spate se deschide din nou. Unghiile albe, ciobite 
se strecoară afară. Atârnat între degetele ei, se 
leagănă un săculeţ de latex, o miniatură a plasei 
albe a fetei, un sac micuţ şi greu. Înăuntru: ceva 
vâscos. Săculeţul de latex e murdar de ruj roşu- 
roşu. E murdar de caramel şi de ciocolată cu lapte. 
În loc să-i dea drumul în rigolă, stând încă pe 
bancheta din spate a maşinii, fata scoate capul pe 
geam. Duce sacul de latex la gură şi suflă în el. Îl 
umflă şi îi înnoadă capătul. Aşa cum ar înnoda o 
moaşă cordonul ombilical al unui nou-născut. Aşa 
cum ar înnoda un clovn un balon la carnaval. Leagă 
pielea umflată, închizând înăuntru conținutul 
alburiu, iar degetele o răsucesc. Întinde şi răsuceşte 
gâtul săculeţului până când acesta devine o fiinţă cu 
două mâini, două picioare, un cap. O păpuşă 
voodoo. De mărimea unui nou-născut. Aruncă 
figurina aceasta drăcească, încă plină de ciocolată 
de pe buzele ei, încă plină de lichidul misterios al 
bărbatului, în mijlocul stelei roz. 

Potrivit profeţiilor aşternute pe hârtie de Solon, 
această păpuşă e un sacrificiu de sânge şi sămânță 
şi zahăr, aşezat în centrul formei sacre a 
pentagramei, o ofrandă făcută pe Hollywood 
Boulevard. 

În noaptea aceea, cu ritualul acela, începe 
numărătoarea inversă către Judecata de Apoi. 

Şi din nou geamul fumuriu al automobilului e 
ridicat. lar în aceeaşi clipă, furtuna, ploaia şi 
întunericul înghit maşina. În vreme ce Lincolnul se 
desprinde de trotuar, ducând-o pe tânără departe, 


vântul ia cu el proscrisa creatură-bebeluş. Băşica 
înnodată. Idolul. Vântul şi ploile călăuzesc recolta 
lor îndestulătoare de paraziți masacrați şi gunoaie 
de plastic şi gumă de mestecat uscată, rostogolind-o 
şi conducând-o pe toată cu forţa gravitaţiei. 


21 DECEMBRIE, ORA 6:03 A.M. 
CET: 


Mănânc; deci exist 
Postat de MadisonspencerQviaţadapoi.iad 


Tweeter drag, 

Trebuie să ştii că întotdeauna am crezut că 
mintea mea-i un organ digestiv. Un stomac pentru 
procesarea cunoştinţelor, dacă vrei. Creierul uman, 
masa aia striată cu circumvoluţiuni, arată sigur ca 
nişte maţe cenuşii şi măruntaiele astea gânditoare 
sunt locul în care experienţele mele sunt 
descompuse, consumate şi transformate în povestea 
vieţii mele. Gândurile mi se par a fi râgâieli frumos 
mirositoare sau vomitături sarcastice. Zgârciurile şi 
oasele nedigerabile ale amintirilor nu ajung în 
stomac, aşa cum nici cuvintele astea nu ajung. 

Să scrii un blog sincer înseamnă să-ţi des- 
trăieşti viaţa. E ca şi cumai des-mânca o plăcintă cu 
brânză şi unt de arahide şi cel puţin la fel de 
lipicios. 

Maţele răsucite, încreţite, ale creierului meu 
sunt un fel de burtă a intelectului. Tragediile 
ulcerează. Comediile hrănesc. La sfârşit, stai liniştit, 
amintirile tale vor trăi mult mai mult decât carnea 
ta - uită-te la mine. Numele meu e Madison Desert 


Flower Rosa Parks Coyote Trickster Spencer şi sunt 
o fantomă. În traducere liberă: bau! Am treişpe ani 
şi sunt, într-un fel, supraponderală. În traducere 
liberă: sunt moartă şi grasă. În traducere liberă: 
sunt o scroafă guiţ-guiţ-guiţ, groh-groh. 

Întreab-o pe maică-mea dacă nu mă crezi. 

Am treişpe ani şi-s grasă - şi aşa o să fiu 
întotdeauna. 

Da, ştiu ce presupune cuvântul a ulcera. Sunt 
moartă, nu analfabetă. Ai auzit de criza de la vârsta 
a doua? Scurt şi la obiect, acum trec prin „criza de 
la moartea a doua“ . După opt luni petrecute în 
lumea subterană şi plină de flăcări a iadului, acum 
sunt un spirit în lumea viilor, o stare de agregare 
cunoscută de majoritatea oamenilor ca „purgatoriu“ 
. Mă simt ca şi când aş zbura cu viteza sunetului la 
bordul Saab Draken'-ului pe care-l avea taică-meu, 
de la Brasilia la Riyadh, şi aş face ture în jurul 
aeroportului, pe o traiectorie determinată, 
aşteptând permisiunea de aterizare. Scurt şi la 
obiect, purgatoriul e atunci când ştergi rândurile 
din cartea vieţii tale. 

În ce priveşte iadul, nu trebuie să-ţi pară rău 
pentru mine. Toţi avem secrete faţă de Dumnezeu, 
iar asta-i obositor. Dacă cineva merită să ardă într- 
un lac de flăcări eterne, aia sunt eu. Eu sunt răul în 
stare pură. Nici o pedeapsă nu-i prea severă pentru 
mine. 

În cazul meu, carnea e cel mai bun curriculum 
vitae.  Grăsimea e cardul meu de memorie. 
Întâmplările din fosta mea viaţă sunt arhivate şi 
transportate de fiecare celulă obeză a straturilor 
mele de grăsime şi, dacă aş slăbi, Madison Spencer 
ar dispărea. Mai bine amintiri nasoale decât nimic. 


Şi stai liniştit, chiar dacă-i vorba de grăsimea ta sau 
de contul tău din bancă sau de mult iubita ta 
familie, într-o zi o să te lupţi şi tu cu neputinţa de-a 
abandona lumea viilor. 

Când mori, crede-mă pe cuvânt, cel mai greu e 
să te laşi în urmă pe tine. Da, Tweeter drag, am 
treişpe ani şi sunt fată, dar ştiu ce presupune 
termenul curriculum vitae. Pe deasupra, mai ştiu şi 
că nici măcar morţii nu vor să dispară de tot. 


21 DECEMBRIE, ORA 6:05 A.M. 
CET 


Cum am ajuns să ies din grațiile lui Dumnezeu 
după ce ieşisem deja 
Postat de MadisonspencerQviaţadapoi.iad 


Tweeter drag, 

N-aş fi blocată aici, pe Galâpagosul ăsta 
stâncos care se numeşte Pământ, bând din cupa cu 
urină călduţă de broască-ţestoasă care e compania 
oamenilor, dacă n-ar fi fost farsa pe care mi-au 
făcut-o cale trei domnişorele Curvi Curvuş. Până la 
Halloweenul de care îţi spun, fusesem strangulată 
până la moarte, cu sângele ieşindu-mi pe toate 
orificiile, de cel mult opt luni. Fusesem blestemată, 
da, pentru o crimă oribilă, pe care o voi dezvălui 
aici curând. Unul dintre cele mai nasoale chinuri 
din iad e că toţi ştim, în sufletul nostru, de ce 
merităm să fim acolo. Eu am ajuns să scap pentru 
că, aşa cum e obiceiul, de All Hallow's Evell 
întreaga populaţie a Hadesului se întoarce pe 
Pământ pentru a-l prăda de pop-corn cu caramel şi 


stafide învelite-n ciocolată de la apus până la miezul 
nopţii. Deci eram destul de ocupată, scotocind 
cartiere suburbane după batoane Twix şi Almond 
Joy, pentru a spori tezaurul iadului, când o adiere 
de vânt mi-a adus numele din depărtare. Un cor de 
voci smiorcăite - vocile alea linguşitoare, ascuţite, 
prepubere - îmi cânta numele: „...Madison 
Spencer... Maddy Spencer, arată-ni-te. Îţi ordonăm 
să vii să ne asculţi poruncile“ . 

Pentru voi toţi, oameni pre-morţi, chiar dacă vă 
place sau nu, oamenii post-vii nu sunt curvele 
voastre. Morţii au lucruri mai bune de făcut decât 
să răspundă la întrebările cretine pe care le puneţi 
planşetelor de spiritism: care sunt numerele la loto 
şi cine-o să vă ia în căsătorie. Voi şi jocurile voastre 
séance”? şi şmecheriile de genu' care-atinge-primul- 
masa, hai-s-ademenim-fantoma. Trecuseră, în cel 
mai bun caz, patru ore de întuneric, în care abia am 
apucat să strâng nişte batoane Kit Kat, când o 
şleahtă chicotitoare de domnişorici Fandi Fandosita 
mă invocă. Stăteau pe fostul meu pat, în camera 
fostului meu internat din Locarno, Elveţia, şi cântau 
la unison: „Arată-ni-te, Madison Spencer. Hai să 
vedem dacă fundul tău mare a mai scăzut de când e 
mort“ . Şi râdeau acoperindu-şi gura cu mâinile 
subţiri. 

Făcându-şi semne una alteia, cele trei 
domnişorele Târfuliţa Târfovici cântau: „Arată-ne 
dieta ta secretă de fantomă“ . Gluma asta de şantier 
le-a făcut să chicotească, legănându-se dintr-o parte 
în alta, cu umerii lovindu-se unul de altul. Stăteau 
turceşte, murdărindu-mi cearşafurile cu pantofii lor, 
cu care loveau din când în când capul patului, 
mâncând pop-corn în jurul unei farfurii pline cu 


lumânări aprinse. „Avem chipsuri“ , mă ademeneau 
ele în timp ce fluturau o pungă. Cu aromă de 
barbecue. „Avem sos de ceapă.“ O voce intona: 
„Haide, Madison... Hai, purce-purce-purce-luş...“ 
Toate vocile s-au unit şi-au cântat: 
„Scroaaafoooooooooooo...!“ .  Chemau  scroafa 
urlând în noaptea rece de Halloween. „Hai, purcico, 
aici, purci-purcicuţo...“ 

Guiţau. Mormăiau. Urlau: „Groh-groh-groh“ 
Mestecând zgomotos, gurile lor umplute până la 
refuz cu snackuri cu multe calorii râdeau în hohote. 

Nu, Tweeter drag, nu le-am măcelărit, deşi 
eram furioasă. Când scriu rândurile astea, ele încă 
mai sunt vii, cu toate că au învăţat ce-nseamnă 
umilinţa. E de-ajuns să spun că am mers acolo într- 
un Lincoln Town Car negru şi am răspuns la 
invocaţiile lor de mocofane. De Halloweenul despre 
care îţi vorbesc le-am făcut pe domnişoarele Cutra 
Cutrovici, celebrul trio inamic, să-şi  deşerte 
conţinutul sărac al intestinelor anorexice. Aşa că, 
da, ruşine, ruşine să-mi fie. Dacă vrei să ştii, eram 
puţin distrasă şi îngrijorată să nu întârzii la ora de 
stingere. 

Dacă aş fi ajuns fie şi cu o secundă după miezul 
nopţii, asta ar fi însemnat exilarea mea pe Pământul 
plictisitor, aşa că am rămas hipervigilentă, în vreme 
ce la încheietura mea groasă ceasul înainta minut 
cu minut către doişpe. În clipa în care cele trei 
domnişoare Pupi Pupăzan înotau în rafale din 
propria lor vomă împuţită şi propriul lor rahat 
lipicios, am şters-o către Town Car-ul ce mă aştepta. 

Vehiculul meu credincios, scăparea mea, era 
unde îl lăsasem: parcat lângă bordura îngheţată din 
faţa internatului. Cheile se bălăngăneau în contact. 


Ceasul de bord arăta unşpe treişcinci, o marjă de 
eroare mai mult decât suficientă pentru călătoria 
mea de întoarcere în iad. M-am urcat la volan şi mi- 
am pus centura. Ah, Pământule, m-am gândit cu 
oarecare toleranţă, chiar cu oarecare nostalgie, în 
timp ce mă uitam la edificiul vechi unde îmi făceam 
veacul odată, trăind cu Fig Newtons şi citind 
Paraziţii”. În noaptea asta, la fiecare geam era 
aprinsă lumina şi multe dintre ele stăteau larg 
deschise, chiar dacă afară era iarnă, iar draperiile 
fluturau în bătaia vântului năprasnic de pe coastele 
îngheţate ale Alpilor anoşti. Pe fiecare dintre 
geamurile astea deschise ieşeau acum capetele 
şcolăriţelor bogate, aplecate peste pervaz şi 
vomitând cascade de mâncare digerată pe faţada de 
cărămidă roşie a clădirii. Imaginea asta era mult 
prea plăcută pentru a fi lăsată în urmă, dar acum 
ceasul de bord arăta unşpe patruşcinci. 

Urându-le un adio drăgăstos, i-am dat o cheie 
maşinii. 

I-am mai dat o cheie. 

Am apăsat cu mocasinii mei Bass Weejun pe 
pedala de acceleraţie, dându-i un imbold. Ceasul de 
bord arăta unşpe cinzeci. Am verificat de două ori 
ca schimbătorul automat de viteze să fie fixat bine 
pe treapta „Parcare“ şi i-am mai dat o cheie. 

'Mnezăi! Nu s-a întâmplat nimic. Nici un sunet 
de motor nu s-a auzit de sub capotă. Pentru toţi 
fraierii din blogosferă care cred că se pricep la 
toate - mai ales la maşini -, nu, nu uitasem să sting 
farurile şi nu se descărcase bateria. Şi, încă un nu, 
maşina nu avea prea puţină benzină. Disperată, am 
răsucit cheia în contact iar şi iar, uitându-mă cum 
ceasul înaintează  netulburat până la unşpe 


cinşcinci. La unşpe cinşşase, telefonul maşinii a 
început să sune - scoțând câte-un sunet demodat de 
genu' bah-bah -, iar eu l-am ignorat în eforturile 
mele frenetice de-a deschide torpedoul ca să caut 
manualul maşinii şi să rezolv problema mecanică. 
Telefonul încă mai suna patru minute mai târziu, 
când - aproape plângând - am luat receptorul din 
furcă şi am răspuns cu un tăios: 

— Alors!” 

Din receptor, o voce spunea: 

— „...Madison aproape că plângea de nervi.“ O 
voce linguşitoare de bărbat spunea: „Victoria dulce 
în faţa colegelor ei tiranice se preschimbase într-o 
panică chinuitoare când îşi dăduse seama că maşina 
ei nu pornea...“ 

Era Satan, Prinţul Întunericului, care citea, cu 
siguranţă, din manuscrisul lui de rahat „Povestea lui 
Madison Spencer“ - o presupusă poveste a vieţii 
mele, pe care se laudă c-a scris-o încă de dinainte 
ca eu să mă nasc. Cică fiecare moment din trecutul 
şi viitorul meu apare în paginile alea, scris deja 
acolo de el. 

— „...micuţa Madison“ , a continuat Satan să 
citească, „s-a tras înapoi, şocată, când a auzit vocea 
stăpânului ei suprem în receptorul Town Car-ului...“ 

Întrerupându-l, am întrebat: 

— Ai umblat la maşină? 

— „...Ştia“ , a zis vocea din telefon, „că Marele 
Destin al Răului Pur o aştepta pe Pământ...“ 

Am urlat: 

— Nu-i corect! 

— „...Maddy nu va mai avea în curând de ales 
şi va merge mai departe, declanşând sfârşitul 
lumii...“ 


Am urlat: 

— Nu declanşez nimic! Nu sunt Jane Eyre ata! 

Ceasul de bord arăta miezul nopţii. Orologiul 
de la o kirche" alpină din depărtare a început să 
bată. Înainte de a şasea bătaie, receptorul din mâna 
mea a început să se evapore. Întregul Town Car 
dispărea în jurul meu, dar vocea lui Satan turuia în 
continuare: 

— „...Madison Spencer a auzit clopotul bisericii 
îndepărtate şi a înţeles că nu exista. Nu existase 
niciodată, era doar o marionetă creată să-l 
servească pe Diavolul extrem de sexy şi 
superbun...“ 

În timp ce scaunul şoferului se dizolva, fundul 
meu gras, îndesat se apropia încet-încet de pavaj. 
Ecoul ultimei bătăi a orologiului s-a auzit în 
canioanele şi ravenele Elveţiei anoste. Geamurile 
internatului se închideau. Luminile se stingeau. 
Perdelele erau trase. Centura de siguranţă, care cu 
o secundă în urmă îmi strângea burta măricică, era 
acum la fel de imaterială ca o fâşie de ceaţă. Lângă 
mine, de parcă ar fi fost aruncată în stradă, era 
geanta Coach contrafăcută pe care prietena mea 
Babette o uitase pe bancheta din spate a maşinii. 

După ce-a trecut de miezul nopţii, Lincolnul s-a 
transformat într-un banc nebulos de ceaţă, un mic 
nor cenuşiu ce avea forma vagă a unui Town Car. 
Fusesem abandonată în şanţ, lângă poşeta murdară, 
din imitație de piele, a lui Babette, singură în 
noaptea elveţiană vijelioasă. 

În locul clopotelor de biserică, vântul aducea 
cu el notele fade ale unei melodii remixate. Era 
cântecul „Barbie Girl“ , al trupei de europop Aqua. 
Un ton de apel. Printre prezervativele şi batoanele 


de ciocolată din poşetă, am găsit o agendă 
electronică. Pe ecran apărea un număr cu prefix de 
Missoula, Montana. Primisem un mesaj: „URGENT: 
Strecoară-te la bordul zborului 42903 al Darwin 
Airlines din Lugano în Zurich; după aceea ia zborul 
#6792 al Swissair către Heathrow şi zborul 4139 al 
American Airlines către JFK. Mişcă-ţi fundul la 
hotelul Rhinelander. Acum!“ . Mesajul era de la un 
punkist post-viu, cu păr albastru, care ispăşea o 
pedeapsă nasoală în iad, prietenul şi mentorul meu 
Archer. 


21 DECEMBRIE, ORA 8:00 A.M. 
EST: 


Întoarcerea acasă 
Postat de MadisonspencerQviaţadapoi.iad 


Tweeter drag, 

Dac-ai întreba-o pe maică-mea, ţi-ar răspunde: 
„Religiile există doar pentru că oamenii sunt 
mulţumiţi mai degrabă cu un răspuns greşit decât 
cu nici un răspuns“ . În traducere liberă: părinţii 
meu nu credeau în Dumnezeu. În traducere liberă: 
nu sărbătoream Crăciunul. 

Dacă părinţii mei şi l-au imaginat vreodată pe 
Dumnezeu, atunci era sigur un Harvey Milk!” de 
mărimea unui munte semeţ, astupând găurile din 
ozon cu delfini înaripaţi în loc de heruvimi. Şi ar 
trebui să fie şi curcubeie pe-acolo, o droaie de 
curcubeie. 

În locul Crăciunului, noi sărbătoream Ziua 
Pământului. Stând în poziţia zazen!', sărbătoream 


ziua de naştere a lui Swami Nikhilananda19. Poate 
c-am fi făcut şi un dans Morris% dezbrăcaţi, în jurul 
trunchiului unui sequoia californian foarte bătrân, 
cu ramurile împodobite cu hamacele murdare şi 
găleţile cu căcat ale celor mai eco-ambientalişti 
locuitori în copaci care predau tehnici de protest şi 
rezistenţă pasivă bufniţelor pestriţe. Înţelegi ce 
vreau să zic. Maică-mea şi taică-meu ziceau că nu 
Moş Crăciun, ci Maya Angelou era cea care ştia 
dacă toţi copiii sunt cuminţi sau nu. Doctoriţa 
Angelou, m-au avertizat ei, îşi făcea socotelile pe o 
lungă pânză rulată plină de nume şi, dacă nu 
întorceam compostul, aveam să fiu trimisă la 
culcare fără alge. Cât despre mine, voiam doar să 
ştiu că cineva înţelept şi fără amprentă de carbon - 
doctoriţa Maya sau Shirley Chisholm% sau Sean 
Penn - mă băga în seamă. Dar niciodată nu era cu 
adevărat un Crăciun. Şi nici una dintre idioţeniile 
astea cu „Pământul pe primul loc!“ nu te ajută după 
ce mori şi-ţi dai seama că toţi idioţii ăia cu Biblia, 
care se jucau cu şerpi şi dădeau stricnină pe gât, au 
avut dreptate. 

Îţi place sau nu, drumul către iad e pavat cu 
bambus complet natural şi ecologic. 

Crede-mă, Tweeter drag, ştiu despre ce 
vorbesc. În timp ce maică-mea şi taică-meu, care 
încă mai trăiesc, au aprins lumânări pe bază de soia 
şi s-au rugat la John Reed în cea mai mare parte a 
anului, eu am fost moartă şi am învăţat adevărul 
crud despre toate lucrurile astea. 


21 DECEMBRIE, ORA 8:06 A.M. 
EST 


Singură la propria mea petrecere de bun venit 
acasă 
Postat de MadisonspencerQviaţadapoi.iad 


Tweeter drag, 

Chiar dacă nu-s genul căreia să-i fie dor de 
casă, având în vedere întâmplările recente, mi-ar 
plăcea să-mi bântui puţin familia. Dacă-mi aduc bine 
aminte, părinţii mei au un apartament la hotelul 
Rhinelander. Acolo, la şaişcinci de etaje deasupra 
lui Lexington Avenue, vizavi de Bloomingdale's, 
primul meu impuls ar fi să mă ascund în vechiul 
meu dormitor, printre animăluţele mele de pluş şi 
romanele lui Jane Austen, şi să mă uit la episoade 
din Upstairs, Downstairs la televizor până la 
următorul Halloween. Poate că aş reciti Forsyte 
Saga. N-ar trebui să fie nimeni pe-acolo, pentru că, 
dacă mă iau după Pagina Şase din Post, ai mei sunt 
în larg, la bordul iahtului lor de o sută de metri 
lungime, Pangaea Crusader. Acum sunt în 
strâmtoarea Bering, încercând să împiedice vasele 
de pescuit să masacreze balenele ucigaşe sau altă 
specie din asta bengoasă de genu' tonului roşu. 
Toată  vrăjeala asta e, de fapt, filmarea 
complementară pentru noua producţie a maică-mii, 
Caşaloţi sub o perdea de ceaţă, în care joacă rolul 
unui biolog marin de genu’ Dian Fossey% şi e 
atacată în somn de nişte pescari japonezi nemiloşi. 
Filmările se termină săptămâna viitoare, iar Pagina 
Şase spune că producţia respiră prin toţi porii: 
Premiile Oscar, Premiile Oscar, Premiile Oscar. 

Crede-mă, pentru maică-mea chestia asta nu 
era actorie; fusese atacată în somn de atâtea ori, că 
nici nu-ţi poţi imagina. 


Şi da, ca să răspund comentariului indecent 
postat de  LeonardTocilarulLuiHades, povestea 
conţine şi trei scene - uite, încă un pont de la 
Pagina Şase - în care sânii de renume mondial ai 
maică-mii sunt expuşi frontal, în vreme ce ea înoată, 
goală şi fericită, în mijlocul unui banc de caşaloţi 
prietenoşi. 

Felul în care tu, viitor mort, percepi un film, ca 
pe o realitate vizuală plată, cu sunete, dar fără 
mirosuri sau arome sau senzaţii tactile, aşa 
percepem noi, fantomele, lumea viilor. Pot să trec 
printre oameni vii, în timp ce vorbele şi mişcările lor 
mă înconjoară din toate părţile, dar ei nu mă văd, 
aşa cum nici actorii unui film nu văd publicul. Cu 
riscul de-a mă subestima, ca o şcolăriţă grăsuţă 
dintr-a şaptea, cu uniformă şi ochelari, ce sunt, pot 
să-ţi spun că m-am obişnuit deja să fiu invizibilă. Ce- 
i mai greu de digerat e faptul că barierele fizice nu- 
mi mai stau în cale; pot să trec prin uşi închise şi 
portari de hotel la fel de uşor cum ar trece-un om 
viu prin fum sau ceaţă şi să nu simt nimic în afară 
de o gâdilătură în gâtul meu de fantomă sau un fior 
care-mi cuprinde tot corpul. 

Pe de altă parte, ceilalţi nu numai că văd prin 
mine, ci mai şi trec prin mine. Nici măcar nu se 
împiedică de tine, nu reacţionează la contact fizic, 
nu te ating. Pur şi simplu te penetrează. Vă 
amestecați. Eşti violat de corpurile unor hălci 
mişcătoare de carne care fac cumpărături, mănâncă 
şi fut. Te simţi murdar şi ameţit şi confuz, la fel cum 
se simte şi idiotul pre-mort care tocmai a trecut prin 
tine. 

Şi da, am de gând să folosesc în continuare 
cuvinte de genu' confuz, aşa că obişnuieşte-te cu 


asta. Poate-oi fi eu o viţică moartă, dar n-o s-o fac 
pe proasta doar pentru că tu te simți 
Ctrl+Alt+ Nesigur pe vocabularul tău pueril. Şi nu, 
nup, n-o să folosesc argoul din mediul virtual. Jane 
Austen a ales să nu-şi împopoţoneze naraţiunile 
absconse cu emoticoane, aşa că n-o s-o fac nici eu. 

Înc-o dată spun, îţi trebuie ceva timp să te 
obişnuieşti să fii fantomă. Uite, de exemplu lifturile. 
Oamenii ăştia vii şi proşti se înghesuie non-stop în 
lift. La Rhinelander, am urcat în apartament stând 
pe jumătate într-o femeie plină de colagen, care-a 
fugit de taxele mari din ţara ei, şi pe jumătate într- 
un Chihuahua agitat şi îndopat cu mâncare. Fizic 
vorbind, senzaţia seamănă cel mai mult cu înotul 
sau scufundările într-o apă Evian plină de silicon. 
Pot să simt botoxul ei sărat. Betablocantele acre din 
sângele ei mă fac să ameţesc, iar să fii în acelaşi 
timp blocat şi în baia călduţă de chimicale dintr-un 
Chihuahua - 'mnezăi. După ce-am urcat şaişcinci de 
etaje băgată până-n gât în biologie de câine 
mexican, de-abia aştept să fac un duş şi să-mi spăl 
părul meu de fantomă. 

Mă topesc prin uşa de la intrare, numărul PH% 
vecinii interzişi, animalele de companie interzise, 
fumatul interzis - şi intru în holul apartamentului. 
Pentru prima dată de când am ajuns în anostul New 
York, păşesc într-o linişte deplină. Nu se aude nici 
un claxon. Nu se mai văd oameni greţoşi care 
trăncănesc tare în telefoanele lor, bolborosind una 
dintre limbile Naţiunilor Unite. Mobila din livingul 
PH-ului, fiecare scaun şi masă şi bibliotecă, e 
acoperită cu huse de muselină albă. Până şi 
candelabrele sunt acoperite cu pânză, iar țesătura 
se adună la baza fiecăruia ca o coadă transparentă 


de  ectoplasmă. Impresia generală e una de 
petrecere mută a fantomelor, dar fantomele din 
benzi desenate, care poartă cearşafuri şi strigă 
„Woooooo“ . Camera asta plină de spectre pare o 
petrecere-surpriză pregătită doar ca să-şi bată joc 
de mine. O convenţie a stafiilor mari şi mici. Ca să-ţi 
spun sincer, mă simt mai mult decât 
Ctrl+Alt+Ofensată de primirea asta complet 
insensibilă. 

Dintr-un obicei mai vechi, care respectă 
regulile oficiale din toate casele maică-mii, de la 
Tokyo până la Managua, îmi dau jos pantofii şi îi las 
în hol. 

Pe fundalul petrecerii de false fantome despre 
care vorbeam mai sus, prin geamurile mari şi înalte 
ale PH-ului, se vede arhitectura Manhattanului. 
Rândurile de clădiri strânse una-n alta, zgârie-norii 
ăia fioroşi nu par să fie decât un câmp de morminte 
cenuşii. Turnurile astea îngrămădite arată ca 
spiralele şi coloanele şi obeliscurile sparte, o 
înşiruire de monumente cu care oamenii îşi 
marchează locurile de veci. În spatele geamurilor e 
cimitirul ăsta unde are loc toată lumea. Big Apple?. 
Un cimitir în plină dezvoltare al viitorilor morţi. 

Te rog să înţelegi, Tweeter drag, că nu vreau 
să fiu o fantomă sâcâitoare. O spărgătoare moartă 
de gaşcă. Dar cred că am o formă de depresie post- 
mortem. Odată ce te obişnuieşti cu ideea că eşti 
mort, te cuprinde o indispoziţie ciudată. 

Ca să răspund postării emoţionante a lui 
MohawkArcher666, da, o fantomă se poate simţi 
singură. Dacă vrei şi alte detalii, să ştii că mă simt 
puţin tristă şi exclusă, uitată de întreaga lume. 
Inima mi s-ar umfla ca un balon plin cu lacrimi 


calde dacă mi-aş vedea părinţii, iar ei nu m-ar vedea 
pe mine. Izolată, singură doar cu gândurile şi 
sentimentele mele, o fantomă fără mijloace de 
comunicare; am devenit outsidera supremă. 

Nu mă simt uitată de Dumnezeu, mă simt 
uitată de toată lumea. 

Mergând în şosete printr-un hol al PH-ului, 
trecând pe lângă studioul de yoga al maică-mii şi 
camera cu trabucuri a lui taică-meu şi ajungând în 
faţa uşii dormitorului meu, îmi dau seama că e 
încuiată. Bineînţeles că e încuiată şi sunt sigură că 
aerul condiţionat e încă setat pe combină frigorifică 
şi draperiile sunt trase pentru a-mi proteja hainele 
şi jucăriile de razele soarelui. Pentru a păstra 
camera mea ca pe un sanctuar al fiicei mult iubite, 
acum moartă. Îmi vine o idee complet cretină şi 
încerc să ghicesc parola sistemului de securitate. 
Prima dată mă gândesc la: 
CamilleSpencereceamaimareactriță sub40deani. A 
doua încercare e:  Nunuamomorâtpisoiuldrăguţ 
alfiiceimele! ; Următoarea e: 
AşfiiubitopeMadisonmaimult 
dacăarfiavutcucâtevakilemaipuţin. Oricare dintre 
parolele astea poate să fie bună, dar după aia îmi 
dau seama că pot, pur şi simplu, să trec prin uşă. 

Când treci printr-o uşă sau printr-un zid, nu te 
simţi cu mult mai bine decât atunci când îţi împarți 
moleculele cu un Chihuahua. Simt rumeguşul 
moale, senzaţia aia alunecoasă ca o tonă de straturi 
de vopsea. 

Dormitorul meu apare ca un tablou asemănător 
cu cel din living: are un pat, un fotoliu, un birou, 
fiecare dintre ele fiind acoperit cu o pânză albă... 
dar, întinsă pe întreaga lungime a patului meu, 


ascunsă sub cearşafurile de muselină, e forma unei 
persoane. La capătul patului, forma urcă până în 
vârful degetelor de la picioare şi apoi coboară de-a 
lungul tibiei subţiri. Se lăţeşte la coapse, talie, 
piept; apoi muselina se îngustează în zona gâtului şi 
urcă din nou pentru a acoperi o faţă şi o culme 
micuță, nasul. În momentul ăsta de genul „Fetiţa cu 
părul de aur şi cei trei ursuleţi“ , cineva stă în patul 
meu. Pe noptiera acoperită cu muselină de lângă 
pat e o perucă blondă, strânsă ca un cuib. În 
mijlocul cuibului de păr, precum ouăle, sunt o 
proteză, un aparat auditiv ca un crevete roz şi 
imens de plastic, un pachet de Gauloises şi o 
brichetă de aur. Lângă obiectele astea e o copertă 
înrămată a revistei Cat Fancy, pe care e o poză cu 
maică-mea şi cu mine îmbrăţişând un pisoi cu blana 
în dungi portocalii şi ochi luminoşi. Spre deosebire 
de trăsăturile umflate de botox ale maică-mii, 
zâmbetul meu e o mostră de râs sincer şi fericit. 
Titlul e: „Star de cinema salvează un pisoi orfan“ . 

Da, PattersonNumărul54, chiar şi o fantomă 
poate fi tristă şi îngrozită. 

Moartea nu-i sfârşitul pericolelor. Există o 
moarte şi după moarte. Îţi place sau nu, moartea 
nu-i sfârşitul. 

Nimeni nu vrea să se cutreiere singur holurile 
unui hotel mult prea liniştit şi să găsească un 
cadavru, mai ales unul întins în patul copilăriei lui. 
E cadavrul unei străine egoiste, abandonat aici, fără 
doar şi poate vreo cameristă din Honduras care s-a 
sinucis în patul meu frumos, înconjurată de urşii 
mei Steiff de import şi de girafele mele Gund ediţie 
limitată, probabil cu stomacul plin de Xanaxurile 
maică-mii, eliberând fluidele murdare ale corpului 


ei hondurian direct pe salteaua mea Hăstens cusută 
de mână, distrugându-mi cearşafurile Porthault cu 
şaişpe mii de cusături. 

Când furia mea din ce în ce mai mare înfrânge 
frica, mă îndrept către pat. Apuc marginea de sus a 
muselinei şi o trag în jos, descoperind corpul: o 
mumie antică. O babormiţă. Cu buzele zbârcite şi 
strânse, fără dinţi în care să se sprijine. Afundate în 
pernă, fire răzlețe de păr îi înconjoară capul ca nişte 
ghirlande. Dau bucata de material la o parte dintr-o 
singură mişcare, aruncând-o pe podeaua 
dormitorului. Femeia bătrână e întinsă, cu 
picioarele apropiate şi mâinile încrucişate pe piept, 
iar pe fiecare deget îi strălucesc inele cu pietre 
gigantice. Îi recunosc rochia, o pâclă de catifea 
albastră garnisită din plin cu paiete, strasuri şi 
perle. Un şliţ într-o parte a fustei dezveleşte un 
picior scheletic, încălţat cu o sanda Prada cu curele. 
Sandalele sunt atât de noi, că eticheta cu preţul 
lipită de talpa uneia dintre ele se poate citi încă. 
Peruca blondă, rochia, toate astea mi se par 
cunoscute. Le-am văzut undeva. Le-am văzut la o 
înmormântare de acum o sută de mii de ani. 
Miracolul miracolelor, pot chiar să simt mirosul de 
ţigară al bătrânei. Nu, jur, fantomele nu pot să 
guste sau să miroasă nimic din lumea viilor, însă eu 
pot să simt mirosul de ţigară care vine dinspre ea. 
Şi, fără să mă gândesc, fără vreo intenţie 
conştientă, zic: 

— Buni Minnie? 

Pleoapele bătrânei se mişcă uşor. Capătul unei 
gene false subţiri se desprinde, făcând-o să pară un 
pic dementă. Bătrâna clipeşte, ridicându-se în coate 
şi mijindu-şi ochii lăptoşi spre mine. Un zâmbet îi 


brăzdează faţa ridată, iar gingiile ei roz şi peltice 
bâiguie: 

— Dovlecel? 

Pentru SIDACanadiancaEmily, chestia asta-i 
naşpa. Chiar şi după ce eşti mort, doare ca naiba 
când inima ţi se umflă, făcându-se din ce în ce mai 
mare, ca un anevrism de lacrimi gata să explodeze. 

Privirea bunică-mii se mută de la mine la 
rochia ei, la paietele şi catifeaua care alunecă dintr- 
o parte şi îi dezvelesc picioarele îmbătrânite, în 
timp ce ea zice: 

— E strigător la cer... vezi în ce haine de curvă 
m-a îmbrăcat maică-ta? 

Întinde o mână tremurătoare, plină de bijuterii, 
spre noptieră şi ia pachetul de Gauloises zicând: 

— Haide, dă-i un foc lui buni Minnie. 

Duce ţigara la gură, iar buzele ei moi, zbârcite 
se strâng ca un sărut în jurul filtrului. 


21 DECEMBRIE, ORA 8:09 A.M. 
EST 


O reuniune neplăcută 
Postat de MadisonspencerQviaţadapoi.iad 


Tweeter drag, 

Întinsă pe cuvertura de satin a patului meu, 
buni îşi încrucişează picioarele fusiforme la glezne, 
oferindu-mi o imagine nu foarte plăcută sub fusta ei 
decupată. Trăgându-mă înapoi, întreb: 

— Te-am îngropat... fără chiloţi? 

— Proasta de maică-ta, zice ea, de parcă ăsta 
ar fi singurul răspuns de care am nevoie. 


Rochia ei e fără mâneci, observă uitându-se cu 
ochi mari la tatuajul tribal care îi înconjoară 
încheietura şi urcă pe braţ, până la cot şi apoi până 
la umăr. 

Formele negre sunt litere din sârmă ghimpată, 
ca nişte pânze de bomfaier, care formează 
cuvintele: „Eu [inimă] Camille Spencer... Eu [inimă] 
Camille Spencer... “ , iar un trandafir e tatuat între 
fiecare două chestii din astea. Buni îşi umezeşte 
degetul mare şi freacă cuvintele de pe încheietură 
zicând: 

— Ce-i cu tot rahatul ăsta vesel de cal? 

Nu are cum să-şi dea seama, dar cuvintele 
merg mai departe de umăr, înconjurându-i gâtul ca 
un ştreang şi culminând cu un trandafir imens 
tatuat pe obrazul ei drept. Aceste declaraţii 
recurente de dragoste fuseseră gravate în pielea ei 
bătrână, arsă de soare, post-mortem, la insistenţele 
maică-mii. 

Cu capul rezemat de pernă, buni Minnie se uită 
în jos, la sânii umflaţi din corsetul rochiei. 

— Pentru numele lui Pete... Ce mi-a făcut 
maică-ta? 

Cu unghia încovoiată a unui deget arătător 
îmbătrânit, încearcă să înţepe un sân tare, evident, 
o altă îmbunătăţire post-mortem. 

Fumează o ţigară-fantomă, suflând fumul în 
toate părţile, şi cu mâna liberă bate uşor patul, 
chemându-mă să stau lângă ea. Bineînţeles că mă 
aşez. Sunt amărâtă şi supărată şi furioasă, nu 
nepoliticoasă. Pur şi simplu stau acolo, fără să 
vorbesc cu ea, darămite s-o îmbrăţişez şi s-o pup. 
Geanta Coach contrafăcută, împrumutată de la 
Babette, e şi ea pe pat, lângă mine, iar eu bago 


mână înăuntru şi scotocesc printre farduri de 
pleoape turcoaz de la Avon, batoane Almond Joy şi 
prezervative.  Pescuiesc o agendă electronică 
ciudată şi încep să-mi tastez gândurile perverse... 
care devin cuvinte... propoziţii... postări răutăcioase 
pe blog. 

Dacă e să fiu sinceră cu tine, chiar de-o să mă 
consideri cea mai insensibilă fantomă de treişpe ani 
care-a pus piciorul pe faţa pământului, deja îmi 
doresc ca iubita mea bunică Minnie, moartă de 
mult, să facă din nou cancer la plămâni şi să mai 
moară o dată. 

Între fumuri, bunică-mea întreabă: 

— N-ai văzut vreun spiritist pitit pe-aici, aşa-i? 
Unul cu ten oribil? Un pierde-vară înalt, cu părul 
împletit la spate ca un chinez? 

Zicând asta, ridică dintr-o sprânceană şi se uită 
la mine. 

Te asigur, BunăciunealaduluiBabette, că am 
mare grijă de geanta ta. 

Buni Minnie e mama mamei mele, iar în zilele 
ei bune probabil că a fost o descreierată înnebunită 
după jazz, care-şi tundea părul şi îşi înroşea 
genunchii dansând jitterbug pe mese pline cu 
liniuţe de cocaină împreună cu Charles Lindbergh?, 
trecea în trombă noaptea prin West Egg% într-un 
Stutz Bearcats, înfăşurată în haine din blană de 
raton şi se îndopa cu peştişori aurii vii, dar care 
până s-o cunosc eu era aproape terminată. Probabil 
că şi efortul de-a o creşte pe maică-mea a avut un 
rol important în toată chestia asta. 

Când m-am născut eu, buni Minnie colecţiona 
deja nasturi şi se trata de sciatică. Şi fuma ţigară de 
la ţigară. Îmi aduc aminte că, atunci când mergeam 


s-o vizitez în provincie, într-o zi însorită putea să 
fiarbă ceaiul punând pur şi simplu un borcan de 
murături plin cu apă în geam. Lăsând Norman 
Rockwellismul?”” - la o parte, casa bunică-mii 
mirosea de parcă eram în vacanţă cu oamenii 
cavernelor, ca şi cum ar fi pregătit fiecare masă 
combinând ingrediente brute pe care le culegea 
dintr-o grămadă de noroi şi după aia le fierbea ca să 
prepare mâncarea în casă şi nu suna niciodată la 
Spago sau la Ivy sau la Grill Room-ul de la Four 
Seasons să le spună să-i aducă moules marinieres 
tout de suite28 

După ce foloseai baia bunică-mii, nici o 
menajeră somaleză nu se strecura înăuntru să 
dezinfecteze totul şi să schimbe pliculeţele de 
şampon cu aromă de pamplemousse”. Nici nu-i de 
mirare că maică-mea a fugit de-acasă în 
adolescenţă, devenind un star hollywoodian şi 
măritându-se cu tatăl meu milionar. Cât poţi face pe 
Laura Ingalls Wilder30 înainte de-a te sătura de 
joculeţe provinciale? Când eram exilată în Elba 
mea, nordul plictisitor“, maică-mea era cu o echipă 
de filmare de la UNESCO, învăţându-i pe boşimanii 
din Kalahari cum să facă sex protejat. Taică-meu 
punea la cale preluarea forţată a Sony Pictures sau 
acapara piaţa internaţională de plutoniu radioactiv, 
iar eu eram blocată acolo, prefăcându-mă interesată 
de ritualurile rustice de împerechere ale păsărilor 
sălbatice. 

Nu-s o snoabă. Nu poţi să-mi zici că-s o snoabă, 
pentru c-am iertat-o de mult pe bunică-mea pentru 
că trăia la o fermă din nord. Am iertat-o pentru că 
lua brânză Havarti şi pentru că nu ştia care-i 
diferenţa între şerbet şi îngheţată. Dar, spre meritul 


ei, buni Minnie a fost cea care mi-a pus în mână 
romanele lui Elinor Glyn şi Daphne du Maurier. În 
schimb, eu îi suportam obsesia pentru creşterea 
roşiilor de grădină când Dean & Deluca puteau să 
ne livreze nişte Cherokee Purples mult mai 
gustoase, iar ăsta e un punct în plus pentru mine. 
Aşa de mult am iubit-o. Dar oricât de mult o să ţi se 
pară c-o judec, tot n-am iertat-o pentru c-a murit. 

Culegând o bucăţică de tutun de pe limbă cu 
unghiile ei de cotoroanţă, pe care maică-mea a avut 
grijă să le tuneze pentru înmormântare, bunică-mea 
zice: 

— Maică-ta a angajat pe cineva să te vâneze, 
aşa că fii cu ochii-n patru. Apoi adaugă: Pot să-ţi 
spun doar atât: e un detectiv particular care găseşte 
morţi şi e chiar aici, în hotelul ăsta! 

Aici, în vechiul meu dormitor, între maimuțe 
Steiff şi zebre Gund, nu pot să văd nimic altceva în 
afară de ţigara aia. O formă legală de sinucidere. Şi 
da, ca să răspund comentariului postat de 
Leonard'TocilarulLuiHades, sunt complet egoistă. 
Dă-mi voie să fiu sinceră. Nu sunt total incapabilă 
de empatie, dar cred că m-a lăsat în urmă. Bunică- 
mea m-a abandonat pentru că ţigările erau mult mai 
importante. Am iubit-o, însă ea a iubit mai mult 
gudronul şi nicotina. Şi azi, găsind-o în dormitorul 
meu, n-o să mai fac greşeala de-a o iubi încă o dată. 

Maică-mea n-a iertat-o niciodată pentru că n-a 
fost Peggy Guggenheim”. Eu n-am iertat-o niciodată 
pentru că a fumat şi a gătit şi a grădinărit şi a 
murit. 

— Şi, zice buni Minnie, spune-mi pe unde-ai 
mai umblat, dovlecel. 


O, îi răspund, pe-aici. Nu-i spun cum am murit. 
Şi nu suflu nici măcar un cuvânt despre iad. 
Degetele mele tastează în continuare pe agenda 
electronică; buricele degetelor mele strigă în gura 
mare tot ce nu pot să spun cu voce tare. 

— Am fost acolo. În rai, zice buni Minnie 
arătând cu ţigara către tavan. Amândoi am fost 
mântuiţi, eu şi bunicuţul tău Ben. Problema e că-n 
rai s-a adoptat o lege strictă împotriva fumatului. 

Aşa că, zice ea, la fel cum birocraţii trebuie să 
înfrunte vremea rea şi să se înghesuie unul într- 
altul în aer liber ca să-şi pufăie beţele canceroase, 
bunica mea moartă trebuie să se întoarcă pe 
pământ, ca fantomă, pentru a putea să-şi hrănească 
dependenţa abjectă. 

În cea mai mare parte a timpului ascult şi caut 
pe faţa ei trăsături de-ale mele. Copilă şi babă una 
lângă cealaltă: un fel de poză înainte şi după; nasul 
ei încârligat de papagal e nasul meu drăguţ, îngust 
şi rotund, doar că iradiat de razele ultraviolete 
dintr-o sută de mii de zile de vară din nord. Bărbia 
ei diformă, o cascadă de bărbii micuţe, e alcătuită, 
de fapt, din mai multe bărbii graţioase, de fetişcană, 
de-ale mele. Schimb vorba şi discutăm despre 
vreme. Stând pe marginea patului de hotel, unde ea 
trage fumul în piept, o întreb dacă şi bunicuţul Ben 
bântuie prin hotelul Rhinelander. 

— Scumpo, nu te mai juca cu agenda aia de 
buzunar şi socializează, zice buni Minnie dând din 
capul ei de fantomă pe pernă. Suflă un val de fum 
spre tavan şi continuă: Nu, bunicuţul tău nu-i pe- 
aici. A vrut s-o întâmpine pe Paris Hilton în rai când 
îi va veni timpul. 


Te rog, doctoriţă Maya, dă-mi putere să nu 
folosesc un emoticon. 

Paris Hilton merge în rai? 

Nu-mi vine să Ctrl+Alt+Cred aşa ceva. 

Stând aici şi uitându-mă la bunică-mea, îmi dau 
seama că nu pot să-i văd gândurile. Gândurile... 
gândirea... dovada pe care Rene Descartes o 
prezintă ca fiind fundamentul existenţei noastre e la 
fel de invizibilă ca fantomele. Ca sufletele. Dacă 
ştiinţa are de gând să nege posibilitatea existenţei 
sufletului pentru că nu există dovezi concrete, 
oamenii de ştiinţă ar trebui să nege şi gândirea. 
Când ajung la concluzia asta, mă uit la ceasul meu 
mare de mână, care sigur merge bine, şi văd c-a 
trecut doar un minut. 

Bunică-mea observă că mi-am îndoit cotul ca să 
mă uit la ceas şi zice: 

— Ţi-a fost dor de bătrâna ta bunică, pisicuţo? 

Expiră încă un firicel de fum spre tavan. 

— Da, mint eu, mi-a fost. Mi-a fost dor de tine, 
zic, scriind în continuare şi purtându-mă cu totul pe 
dos. 

Nu, nu mi-a scăpat că asta e cea mai mare 
contradicţie din viaţa mea: îi iubesc, îi ador pe toţi 
cei din familie, mai puţin când sunt cu ei. Nici n-am 
revăzut-o bine pe buni Minnie, moartă de mult, că 
aş vrea să-mi văd bunica, pe jumătate oarbă şi 
fumând ţigară de la ţigară, eutanasiată. 

Realitatea tristă e că eutanasia medicală este, 
în cel mai bun caz, o soluţie pe care-o poţi folosi o 
singură dată. 

După aia se aude: un sunet. 

Din holul PH-ului se aude: un râset. 

O întreb: 


— E detectivul tău privat şi paranormal cu păr 
lung? 

Buni Minnie arată cu vârful ţigării în direcţia 
din care se aud zgomotele, râsul unui bărbat, şi 
zice: 

— De asta n-ar trebui să fii aici, răţuşcă. 
(Scutură un scrum-fantomă din ţigara-fantomă şi 
bagă iar chiştocul în gură.) Chiar şi eu am propria 
mea anchetă sub acoperire, zicea ea trăgând încă 
un fum. Crezi că-mi place să stau aici, înconjurată 
de jucăriile tale groaznice? Maddy, scumpo, zice ea, 
ai nimerit în mijlocul unei pânde. 


21 DECEMBRIE, ORA 8:12 A.M. 
EST 


Prinşi în flagrant! 
Postat de MadisonspencerQviaţadapoi.iad 


Tweeter drag, 

De undeva din apartamentul de hotel se aude 
scârţâitul unei uşi, după ce o broască se deschide 
cu zgomot. Nu se aude nici o bătaie în uşă. Nicio 
replică de genul „Camerista!“ sau „Room-service!“ . 
Pur şi simplu se deschide uşa care dă din holul 
hotelului în living. Se aude clanţa. Balamalele scot 
un oftat scurt, iar pe marmura din holul 
apartamentului se aud paşi înfundaţi. 

Îmi pare rău s-o spun, dar şi morţii pot avea 
crize groaznice de conştiinţă. Ca şi voi, pre- 
descompuşii, post-viii pot fi total umiliţi de propriile 
confesiuni dezgustătoare. 


Să admitem, de exemplu, următoarea situaţie: 
mi-am petrecut cea mai mare-mare şi mai frumoasă 
parte a copilăriei cu urechea lipită de uşa 
dormitorului alor mei. În dăţile, de altfel nu puţine, 
în care somnul mă ocolea, la Atena sau Abu Dhabi 
sau Akron, îmi plăcea foarte mult să trag cu 
urechea la gâfâitul exaltat al părinţilor mei. 
Gemetele lor coitale aveau asupra mea acelaşi efect 
precum cel mai dulce cântec de leagăn. Pentru 
urechile mele de copil, ţipetele şi gâfâielile de- 
atunci erau garanţia fericirii familiale. Ejaculările 
animalice ale părinţilor erau dovada faptului că 
familia mea nu se va destrăma, cum se întâmplase 
cu cele ale prietenilor mei bogaţi. Nu că aş fi avut 
prea mulţi prieteni. 

Bufnituri. Bubuituri. Branşa spiritiştilor e plină 
de fantome care bat la uşă. Pentru sufletele părăsite 
în lumea fizică e doar curtoazie. Ca s-o spun pe aia 
dreaptă, nimeni nu vrea să intre într-o cameră şi să 
vadă o persoană pre-moartă făcând caca sau cu 
puţa sculată, chiar în mijlocul unei partide de Sex 
Murdar. 

Aşa că fantomele bat întotdeauna la uşă înainte 
de-a intra într-o cameră. Chiar şi eu. Mai ales eu. În 
PH-ul hotelului Rhinelander, urmărind râsul tatălui 
meu, clip-clop-ul inconfundabil, de armăsar de rasă, 
al papucilor lui şi tic-toc-ul de bombă cu ceas al 
unor pantofi cu toc Manolo Blahnik, mă opresc în 
faţa uşii închise a dormitorului părinţilor mei din 
New York. Cu o clipă înainte să trec prin lemnul 
vopsit, o voce dinăuntru spune: 

— Grăbeşte-te, iubire, suntem în urmă cu 
programul. Trebuia să ne-o tragem acum câteva 
ore... 


Vocea, aparţinându-i tatălui meu, îmi blochează 
intrarea. Ce-i de spus în ceea ce-l priveşte pe 
celebrul Antonio Spencer? Forma capului său aduce 
cu cea a unui bolovan arătos. O bornă. De obicei 
vorbeşte cu un accent fals de NPR3, dar azi vocea 
lui e goală şi păroasă. 

În loc să trec prin uşă şi să asist la o scenă 
primitivă, mă întorc în hol, copleşită de un 
sentiment de vinovăţie. 

În holul PH-ului îmi cad ochii pe o priză. O să 
ne întoarcem la această metodă şi o s-o prezentăm 
în detaliu ceva mai târziu, dar acum e de-ajuns să 
ştii că îmi vărs ectoplasma în găurelele mici ale unei 
prize triple şi mă târăsc prin firele de cupru 
îngropate în zidurile hotelului. Imaginează-ţi-l pe 
Charles Darwin navigând pe reţeaua înceţoşată de 
râuri din bazinul Amazonului. Ajungând la o doză de 
racord, intuiesc firul pe care trebuie s-o iau şi îl 
străbat până la următoarea priză. Ajung destul de 
repede la capetele unui cordon de racord. 
Clătinându-mă de-a lungul firului de cupru, sar într- 
un întrerupător aprins. Dacă o iau în sus, ajung într- 
un punct mort, oprindu-mă într-un bec. Fii atent, 
nu-i un bec incandescent imens, ca al lui Thomas 
Edison, ci un bec compact, spiralat, fluorescent, 
fixat într-o lampă de noptieră. În jurul meu, o umbră 
pergamentoasă învăluie întreaga cameră de hotel. 
Mă contorsionez înăuntrul unui bec mat, exact 
genul de bec economic şi ecologic pe care l-ar alege 
ai mei, iar mercurul are un gust Ctrl+Alt+Nasol. 
Becul e înconjurat de un abajur, aşa că nu pot să 
privesc decât în jos, către suprafaţa lemnoasă a 
unei noptiere. Acolo, ca dovezi ale unui stil de viaţă 
modern şi înflăcărat, pot să văd o agendă 


electronică, o cheie pe un breloc din alamă, un ceas 
deşteptător şi ambalajul rupt al unui prezervativ 
care lipseşte. 

Ascultă, plescăitul liniştitor al părinţilor mei 
punându-şi frenetic la încercare zonele erogene 
îmbătrânite. 

Vă rog să luaţi aminte, viitori morţi, că atunci 
când stingeţi un bec sau un tub catodic şi vedeţi o 
lumină reziduală verde, fotonică, lumina aia e 
ectoplasmă umană blocată acolo. Fantomele sunt 
închise pentru totdeauna în becuri. 

Chiar şi acum, înghesuită într-un bec mat, îi fac 
pe plac eului meu de fantomă şi trag cu urechea. 
Acoperită de abajur, nu pot să-i văd, dar aud foarte 
bine gemetele răguşite ale lui taică-meu. 

— Oh, zice el, mai încet. Ador ce faci, iubito, 
dar las-o mai moale. Zice: O să mă duci în al 
nouălea cer dacă nu. 

În clipa aia o mână se strecoară sub abajur. O 
mână osoasă, ca un păianjen. Acoperită de muşchi 
întinşi, e o mână ca un şarpe, cu pielea la fel de 
netedă ca solzii unei şopârle. Unghiile sunt date cu 
o ojă albă, ciobită pe ici-colo şi câteva linii roz 
brăzdează mâna, de la baza palmei până pe 
antebraţ, ca nişte şanţuri săpate cu plugul într-un 
ogor necultivat de la ţară. Liniile astea paralele 
ajung până aproape de cot. Crestate cum sunt, 
seamănă cu cei câţiva metri de pământ pe care i-ar 
ara un fermier bătrân şi împuţit înainte de-a face 
atac de cord şi de-a da ortul popii pe loc, singur- 
singurel. 

Cicatricele astea, ale unor tăieturi grosolane 
vindecate de curând, sunt semnul unei tentative de 


sinucidere. Tweeteri dragi, recunosc cicatricele 
astea, ştiu mâna asta de undeva. 

Ştiu cum arată imaginile dezolante ale vieţii de 
pe-o zi pe alta de la ţară. 

Sub fiecare unghie e o dâră maro. Maroul ăsta 
e ciocolată. Pentru un mâncău expert, e clar 
ciocolată cu lapte de pe glazura unui baton Baby 
Ruth. Mâna ei e udă de transpiraţie şi lipicioasă de 
la caramel. Degetele ei bâjbâie după becul meu şi 
efectiv îmi mângâie faţa şi îmi murdăresc părul. 
Dezmierdând şi molestând în acelaşi timp fantoma 
mea dinăuntru. Degetele astea miros ca boxerii lui 
taică-meu fermentând pe fundul unui coş de rufe 
supraîncălzit din Tunis. Miros la fel ca maică-mea 
când chicoteşte şi stă în halat toată dimineaţa. În 
dimineţile alea maică-mea toarnă în pahare suc din 
iarbă de grâu cu nişte obraji rumeni şi aspri de la 
tăvăleala pe care o primise de la taică-meu. 

Pentru că nu poartă inelul galben-canar al 
maică-mii, mâna care mă apucă nu e a ei. 

De degetele subţiri sunt legate mâna de şarpe, 
un umăr slab, un gât zvelt. O faţă se întinde de pe 
pat până sub abajur şi doi ochi se uită la mine în 
timp ce degetele caută întrerupătorul şi îl apasă. În 
noua lumină de şaizeci de waţi apare o faţă ce nu 
poate să fie decât a cuiva care n-a terminat încă 
liceul, aşa că nu e, clar, faţa maică-mii. 

Rujul s-a întins dincolo de buzele străinei. 
Obrajii îi sunt iritaţi de favoriţii care ar trebui să 
zgârie faţa maică-mii. Se uită sub abajur de parcă s- 
ar uita sub o fustă. Destrăbălata asta pe care n-o 
cunosc zâmbeşte în lumina ascunzătorii mele şi îmi 
şopteşte: 

— Cât e ceasul? 


21 DECEMBRIE, ORA 8:16 A.M. 
EST 


Un strigăt de ajutor! 
Postat de MadisonspencerQviaţadapoi.iad 


Tweeter drag, 

În moarte, ca şi în viaţă, sunt trădată de 
prietenii mei. Fata asta, pe care o găsesc 
giugiulindu-se fără scrupule cu taică-meu cel-foarte- 
căsătorit, a fost - până acum - prietena mea 
devotată şi mentorul meu în iad. Probabil că şi ea a 
întârziat la stingere de Haloween, dar cum poate să 
ia o formă fizică şi să interacţioneze fizic cu pre- 
morţii e un mister pentru mine. 

Am o rugăminte la adresa prietenilor mei care 
încă-şi mai fac veacul în lumea incandescentă de 
dedesubt. Fără să vă spun şi vouă - prin „voi“ mă 
refer la  deşteptul de Leonard, atleticul de 
Patterson, mizantropul de Archer şi drăguţa de 
Emily -, pe când timpul se scurgea în mod obişnuit 
în Hades, am luat legătura, fără să vreau, cu părinţii 
mei vii. A fost un telefon, un accident, iar ei au fost 
dezolaţi - şi cine-i poate învinovăţi? - când şi-au dat 
seama că vorbesc cu fata pe care tocmai o- 
ngropaseră. Ca să le domolesc lacrimile, le-am dat 
câteva sfaturi despre cum ar trebui să-şi trăiască 
vieţile. Sfaturile astea o să-i facă, cel mai probabil, 
să aterizeze-n iad. 

Vă rog, prieteni din lumea de dedesubt, dacă 
părinţii mei mor în anul în care eu lipsesc, vă rog să 
aveţi grijă de ei. Faceţi-i să se simtă ca acasă. 


21 DECEMBRIE, ORA 8:20 A.M. 
EST 


Flagrantul, partea a doua 
Postat de MadisonspencerQviaţadapoi.iad 


Tweeter drag, 

Căutând dovezi medico-legale ale faptului că ai 
mei încă se doreau unul pe celălalt, pe când eram şi 
eu un copil pre-mort, devalizam rufele murdare. 
Dacă cearşafurile duhneau şi erau şi umede pe 
deasupra, aveam dovada materială că maică-mea şi 
taică-meu încă se iubeau, iar urmele astea de 
apropiere fizică arătau mult mai bine decât orice 
poezie înflorată, scrisă de mână, cât de puternică 
era legătura dintre ei. Secreţiile emanate de 
corpurile lor dovedeau că totul era stabil. Scârţâitul 
arcurilor de pat, plesnetul pielii goale pe piele, 
toate astea nu erau altceva decât un jurământ 
biologic mult mai durabil decât jurămintele de 
nuntă. 

În petele alea revoltătoare lăsate de secrețiile 
trupeşti stătea dovada finalului fericit ce ne aştepta. 
Toate astea s-au dus pe apa sâmbetei. 

— Pentru numele lui Madison, geme vocea lui 
taică-meu, vrei să mă fuţi până mor, Babette? 

Ochii ăia aşa de cunoscuţi, încadraţi de fard 
turcoaz, mărginiţi de gene rimelate, sunt florile 
carnivore ale unei Dionaea muscipula. Urechile ei 
atârnă sub greutatea unor cercei de zirconiu cubic 
orbitor, cât o monedă. Schimbându-şi vocea în 
şoapte de dormitor şi uitându-se în continuare la 
mine prin bec, tânăra - Babette - întreabă: 


— 'Ţi-e dor de ea? 

Taică-meu nu răspunde. Ezitarea lui devine o 
eternitate rece. În sfârşit întreabă: 

— De nevastă-mea? 

— Nu, de fiică-ta, de Madison, răspunde 
Babette. 

Dur, indignat. 

— Mă-ntrebi dac-am lovit-o vreodată? Dac-am 
bătut-o vreodată? 

— Nu, zice Babette. Ţi-e dor de ea? 

După o clipă cât o veşnicie, cu o voce înecată 
de amărăciune, taică-meu zice: 

— Am fost şocat să aflu că raiul există cu 
adevărat... 

— Madison n-ar minţi, zice Babette tachinându- 
mă, nu-i aşa? 

— Asta o să sune groaznic, începe taică-meu să 
zică. Dar m-a surprins mult mai tare faptul că 
Madison a trecut de porţi. (Un chicotit.) Sincer, am 
fost uluit. 

Propriul meu tată crede c-ar trebui să fiu în 
iad. 

Şi mai straniu e că am impresia că Babette mă 
poate vedea. Sunt sigură că mă poate vedea. 

Repede, cu răceală, taică-meu adaugă: 

— Puteam să mi-o imaginez pe Madison 
ajungând la Harvard... dar în rai? 

— Totuşi acum e acolo, zice Babette, chiar dacă 
mă vede aici, blocată pe Pământ, plutind la o 
aruncătură de băț de dialogul lor postcoital adulter. 
A vorbit cu tine de-acolo, nu? 

— Nu mă-nţelege greşit, zice taică-meu. Am 
iubit-o pe Maddy la fel de mult cum şi-ar iubi oricine 
copilul. (Pauza pe care-o face acum e lungă şi 


enervantă.) Adevărul e că fetiţa mea avea defectele 
ei. 

De parcă ar fi făcut un efort semnificativ de-a 
termina odată cu subiectul ăsta, Babette zice: 

— Trebuie să fie dureros pentru tine să 
recunoşti asta. 

— Adevărul e, zice taică-meu, că Maddy a mea 
a fost o mică laşă. 

Babette icneşte, mimând şocul. 

— Nu spune asta! 

— Dar aşa era, insistă taică-meu cu o voce 
epuizată, resemnată. Toată lumea a văzut chestia 
asta. Era o mică laşă fără coaie şi coloană 
vertebrală. 

Babette îmi zâmbeşte cu îngâmfare, zicând: 

— Maddy?! Fără coloană vertebrală?! 

— Astea au fost concluziile empirice la care a 
ajuns întreaga noastră echipă de experţi în 
comportament, replică  taică-meu cu o voce 
mohorâtă, dezamăgit. S-a ascuns în spatele unei 
măşti de falsă superioritate. 

Vorbele lui irită măruntaiele înghesuite ale 
creierului meu. Urechile mele aud doar cuvintele 
echipă şi concluzii. 

— Ochii ăia ai ei cercetau şi judecau totul, zice 
taică-meu, mai ales pe maică-sa şi pe mine. Madison 
critica visurile tuturor, dar n-a avut niciodată 
curajul sau puterea de a-şi urma propriile 
convingeri. De parcă ar fi pus în sfârşit pe masă 
asul trist din mânecă, zice: N-a existat nici o dovadă 
care să ne arate că săraca de Maddy a avut măcar 
un prieten... 


Asta, Tweeter drag, e o minciună. Babette a 
fost prietena mea. Nu că ea ar fi întruchiparea 
perfectă a prieteniei. 

Mult prea repede, mult prea dulce, Babette 
zice: 

— Nu trebuie să vorbim despre asta, Tony. 

Şi, mult prea înflăcărat, taică-meu răspunde: 

— Dar eu vreau să vorbim despre asta. Cu o 
voce în acelaşi timp sinceră şi învinsă, zice: Leonard 
ne-a avertizat. Cu zeci de ani în urmă. Cu mult 
înainte de-a se naşte Maddy, Leonard ne-a avertizat 
că o să fie foarte greu de iubit. 

Îngustându-şi ochii şi zâmbindu-mi cu toată 
gura, Babette ridică o minge la fileu: 

— Leonard? Telemarketerul? 

Încuviinţând cu putere din cap, taică-meu zice: 

— OK, era un telemarketer, dar ne-a îmbogăţit. 
Ne-a avertizat că Madison o să pretindă că are 
prieteni.  (Taică-meu râde  înfundat.  Oftează.) 
Madison şi-a petrecut o întreagă vacanţă de iarnă 
singură cuc... 

O, pentru numele lui Susan Sarandon, nu pot 
să cred că aud asta! Creierul meu de fantomă se 
umflă şi doare, strângându-mi dureros stomacul 
balonat al memoriei. 

— Ne-a zis maică-sii şi mie că merge cu 
prietenele în Creta, continuă el. Şi în următoarele 
trei săptămâni n-a făcut altceva decât să mănânce 
îngheţată şi să citească romane de căcat. 

Pff, Tweeter drag! 'Mnezăi! Forever Amber nu 
e un roman de căcat. Şi nici eu nu sunt slabă şi laşă. 

Vocea lui Babette e toată numai zahăr pe când 
gângureşte: 

— O fată drăguță ca Madison... Nu se poate. 


Ochii ei de culoarea urinei râd însă în hohote 
pe seama mea. 

— E adevărat, zice taică-meu. Ne-am uitat la ea 
toată vacanţa pe camerele de supraveghere ale 
şcolii. Săraca de ea, o fetiţă grasă şi singură. 


21 DECEMBRIE, ORA 8:23 A.M. 
EST 


O fostă (?) prietenă... 
Postat de MadisonspencerQviaţadapoi.iad 


Tweeter drag, 

Taică-meu e un adevărat fiu al naturii, iar 
pârţurile lui copioase ne încântă. Sunete vulcanice 
erup, fără a fi cenzurate de modestie sau de o uşă 
închisă şi încuiată. După ce s-a ridicat din pat şi a 
străbătut camera desculţ, s-a instalat confortabil pe 
toaleta din baia apartamentului, unde gresia 
pardoselii amplifică suita de plescăituri. 

În absenţa lui, Babette îşi întinde din nou gâtul 
sub abajur, unde mă ascund eu. 

— Madison, nu te enerva, şopteşte ea. Mă crezi 
sau nu, încerc să te-ajut. 

Vocea lui taică-meu se aude din baie: 

— Ai zis ceva, Babs? 

Ignorându-l, Babette îmi şopteşte: 

— Nu te amăgi. Chiar crezi c-a fost o 
coincidenţă când centrala automată a format 
numărul alor tăi? Urlând în şoaptă, zice: Nimic din 
ce ţi s-a întâmplat nu e un accident! Călătoria pe 
Beagle n-a fost un accident! Nici EPCOT. 
Exasperată, zice: Şi oamenii pe care-i crezi prietenii 


tăi morţi... nu sunt prietenii tăi. Tocilarul şi 
fotbalistul şi punkistul au ajuns în iad din motive 
întemeiate! 

Dacă e s-o cred pe Babette, tu, 
Leonard'TocilarulLuiHades, tu, 
PattersonNumărul54, şi tu,  MohawkArcher666, 
sunteţi toţi nişte ticăloşi. Zice că sunteţi chitiţi să 
subminaţi întreaga creaţie şi să impuneţi omenirii 
propriile voastre planuri pentru eternitate. V-aţi 
împrietenit cu mine în iad. M-aţi pus să lucrez la 
telefoane. Zice că toate astea sunt o mică parte a 
unui mare plan ce se întinde pe secole. 

— Îşi spun „entităţi emancipate“ , insistă 
Babette. Refuză să fie de partea lui Satan sau a lui 
Dumnezeu. 

În fundal se aude apa trasă la toaletă. 

— Nu te lăsa păcălită, Maddy. Fluturând un 
deget plin de ciocolată spre mine, zice: Fato, n-ai 
idee ce căcaturi perverse ti-au pregătit aşa-zişii tăi 
„prieteni“. 

Sâsâie: 

— Încă sunt prietena ta cea mai bună. De aia te 
avertizez. Pe când paşii lui taică-meu se apropie din 
baie, îmi şopteşte: Fii atentă, Maddy. Satan o să 
câştige războiul ăsta! Satan o să ia toată frişca de 
pe tort, aşa că trebuie să treci de partea lui cât mai 
ai timp. 


21 DECEMBRIE, ORA 8:25 A.M. 
EST 


Flagrantul, partea a treia 
Postat de MadisonspencerQviaţadapoi.iad 


Tweeter drag, 

O muzică metalică se aude în dormitorul 
apartamentului. Sunt cei de la Beastie Boys, 
cântând „Brass Monkey“ . E agenda electronică de 
pe noptieră, care anunţă un mesaj-text. 

Întors în pat, taică-meu explică: 

— Am rugat o echipă de doctori să analizeze 
filmările camerelor de supraveghere. 

Mâna lui păroasă apare în cadru, bâjbâind 
după telefon. 

Cuvintele mă Ctrl+Alt+Părăsesc. Nici măcar 
emoticoanele nu mai pot transmite cât de îngrozită 
sunt când aud asta. La fel ca aventurile 
protagonistului unei epopei iniţiatice previzibile 
prin hinterlandurile noroioase ale Noii Guinee, 
poznele mele fără haine au fost supravegheate! 
Tatăl meu cândva-fidel, cândva-devotat o înşală pe 
maică-mea pe faţă şi pretinde că eu am defecte şi 
sunt groaznică! Da, Tweeter drag, poate că sunt 
retardată emoţional şi poate că nu am relaţii sociale 
superficiale şi inutile, dar mă mândresc cu faptul că 
nu mi-am stimulat propria fofo virgină pentru 
studiile antropologice gen Peeping Tom% ale unor 
voyeuri care-şi spun experţi în psihologie infantilă. 
Ideea că prin camerele alea m-au privit nişte străini 
e groaznică. Chiar şi faptul că m-au văzut părinţii 
mei e groaznic. Mai ales chestia cu părinții. 

Babette întreabă: 

— Antonio? 

Taică-meu murmură ceva în chip de răspuns. 

Zâmbind afectat, ea zice: 

— De ce suntem aici? 

Mâna păroasă şi bronzată a lui taică-meu 
apucă agenda, iar vocea lui răspunde: 


— Îl însoţim pe vânătorul de fantome al lui 
Camille din camera şase mii trei sute paişpe. 

Pe degetul lui, verigheta de aur pare să fie o 
zgardă micuță. 

— Nu-ţi aduci aminte? E tipul ăla pe care ne-a 
pus Leonard să-l angajăm. Ăla din revista People, 
zice el. Ăla care cumpără tonele alea de 
tranchilizant? 

Ritmul cuvintelor lui scade, iar între ele se aud 
bipurile scurte ale tastelor agendei. Taică-meu 
vorbeşte în continuare, dar e distras, îşi verifică 
mesajele. Se apucă să descrie experiențele 
extracorporale pe care le ai dacă te droghezi cu un 
anestezic ciudat,  ketamină, ceea ce eroul 
underground Timothy  Leary* descria ca 
„experienţe ale morţii voluntare“ . Explică felul în 
care acest vânător liber-profesionist de fantome îşi 
induce experienţe extracorporale când vrea el luând 
supradoze de ketamină. Taică-meu, Tweeter drag, 
poate să vorbească până i se usucă gura despre 
orice vrei tu. Descrie ceea ce oamenii de ştiinţă 
numesc „fenomenul de emergenţă“ , ce apare 
atunci când cei care abuzează de ketamină jură că 
sufletele li se desprind de corp şi pot să comunice 
cu cei din viaţa de apoi. 

Babette îi atrage atenţia: 

— Tot nu mi-ai răspuns la întrebare. 

— Leonard ne-a zis să-l angajăm pe ciudatul 
ăsta şi să aşteptăm aici, la Rhinelander. 

— Dar eu de ce sunt aici? întreabă Babette. 

— Te-am luat şi pe tine de Halloween... 

— În ziua de după Halloween, îl întrerupe 
Babette. 


— Te-am luat cu mine din acelaşi motiv din 
care am scuipat în lift pe drum, zice taică-meu. 
(Vorbeşte din ce în ce mai rar, de parcă i-ar da 
ordine unei menajere complet surde care nu ştie 
decât somaleză.) Și eu vreau să am aripi, zice el. 
Babs, scumpo, ţi-o pun doar pentru că poruncile 
Boorismului mă obligă s-o fac. 

Patul scârţâie sub greutatea lui. Pârâiturile 
saltelei încep să se audă din nou, arpegii stridente 
care seamănă mai mult cu urletele din off ale unui 
film unde cineva e înjunghiat de moarte în duşul 
unui motel decât cu dragostea. 

Fără suflu, vocea lui taică-meu zice: 

— Chiar dacă fiică-mea n-a fost perfectă, o 
iubesc. Aş minţi, aş fura şi aş omori ca s-o primesc 
pe micuța mea înapoi. 

Mesajul de pe agenda electronică era de la 
Camille Spencer. N-ai cum să ratezi un cântec ca 
„Brass Monkey“ ; e tonul de mesaj personalizat al 
maică-mii. lar mesajul? Mesajul era compus din 
două cuvinte: „A ÎNVIAT“ . 


21 DECEMBRIE, ORA 8:28 A.M. 
EST 


Un intrus printre morţi 
Postat de MadisonspencerQviaţadapoi.iad 


Tweeter drag, 

Mecanismul de supravieţuire al maică-mii a 
fost mereu cel care a împins-o de la spate să 
cumpere maisons? în toate colţurile lumii. În 
Stockholm şi Sydney şi Shanghai, un plan de 


rezervă pentru fiecare plan de rezervă; în felul ăsta 
avea mereu un refugiu. Asta era strategia ei de 
autoapărare: locuri de refugiu suplimentare. Dacă 
legea impozitelor se schimba într-o ţară sau media o 
prezenta într-o lumină nefavorabilă şi o ridiculiza 
public, maică-mea fugea în sanctuarul ei din Malta 
sau Monaco sau Mauritius. 

Pentru taică-meu, amantele aveau acelaşi rol. 
La fel cum maică-mea nu trăia niciodată într-un 
singur loc, taică-meu nu se oprea niciodată la o 
singură domnişoară Pizdi Pizdovici. Ceea ce atrage, 
ce-i drept subtil şi nu la scară largă, la o casă în 
plus şi la o amantă în plus e tocmai faptul că nu te 
foloseşti cu adevărat de ele. Nevoia asta 
nesatisfăcută, ideea de-a avea o casă goală sau o 
concubină moartă după tine e însăşi obiectul 
atracției. Gândeşte-te la modelele Playboy sau la 
femeile letargice din haremurile lui Delacroix sau la 
camerele goale din Architectural Digest. Toate 
astea sunt forme goale aşteptând să fie umplute cu 
ceva. 

Aşa că, şocată de contactul direct cu tăvălelile 
extraconjugale ale lui taică-meu, mă retrag. Mă 
scurg înapoi prin reţeaua de cupru a hotelului 
Rhinelander. Faţă-n faţă cu imaginile alea, fac cale- 
ntoarsă până în holul apartamentului şi ies, sub 
forma unei bule a eului meu de fantomă, din priza în 
care intrasem. Procesul constă în dilatarea şi 
umflarea balonului meu de ectoplasmă până 
aproape de dimensiunile mele durdulii de la treişpe 
ani. Trăsăturile feţei mi se conturează, după aceea 
urmează ochelarii mei cu rame de baga, cardiganul 
meu de şcoală şi fusta-pantalon de tweed. Ultimii 
care prind formă sunt mocasinii mei Bass Weejun. 


În momentul ăla fantoma mea s-a scurs în întregime 
din priză, intactă, dar Ctrl+Alt+Deziluzionată. 

Şi se pare că nu sunt singură. Silueta unui 
bărbat se vede între piesele de mobilier, între 
scaunele şi mesele acoperite de husele albe. Stă 
chiar sub candelabrul învelit în pânză. Să mor eu, 
ochii mei de fantomă sunt pironiţi drept în ochii 
străinului. Poate că ăsta e vânătorul de fantome 
despre care m-a avertizat bunică-mea. 

Tweeter drag, poate crezi că-s o elitistă 
obraznică, dar încă sunt uimită când văd americani 
în Statele Unite. În cea mai mare parte a copilăriei 
m-am mutat din Andorra în Antigua în Aruba, toate 
nişte state glorioase, paradisuri financiare, odată cu 
migraţia constantă a exilaţilor de taxele pe venit, 
care voiau să-şi adăpostească salariile gigantice în 
Belize şi Bahrain şi Barbados. Aveam impresia că 
Statele Unite şi-au expulzat toţi cetăţenii şi au ajuns 
să fie, în general, administrate şi ocupate de 
imigranţi ilegali extratereştri. 

Da, poţi să vezi din când în când pe cineva cu 
uniformă de menajeră conducând un Town Car, dar 
bărbatul pe care îl găsesc în holul apartamentului 
sigur nu e servitorul nimănui. Una la mână, 
străluceşte. Radiază o lumină curată, albastră. Nu 
arată de parc-ar avea un bec înăuntru; arată mai 
degrabă de parc-ar fi o chestie cu mai multe fațete, 
un diamant care absoarbe lumina din jur. Îmi dau 
seama că chipul îi e înceţoşat şi nedesluşit, pentru 
că-i pot vedea şi faţa, şi spatele capului, şi ochii, şi 
părul în acelaşi timp. E ca şi cumai ridica foaia unei 
cărţi în aer şi lumina soarelui ar fi aşa de puternică, 
încât s-ar vedea textul de pe ambele pagini. E 
orbitor felul cum toate faţetele diamantului se 


dezvăluie dintr-o privire. Prin el pot să văd clădirile 
din spatele geamului, imaginea cenuşie a Central 
Park-ului. Părul îi e prins la spate, într-o coadă la fel 
de lungă şi groasă ca o baghetă împletită. Fiecare 
şuviţă pare la fel de străvezie şi iridescentă ca 
tăieţeii chinezeşti. Gâtul lui e o foaie rulată de 
celofan, pielea îi e încreţită de tendoane şi vene. 
Sacoul, pantalonii, până şi pantofii lui de alergat 
sunt la fel de translucizi ca saliva. 

Stând acolo, cu mâinile pe lângă corp, tremură 
ca o coloană de fum. Când deschide gura, buzele îi 
sunt la fel de palide ca silueta ondulatorie a unei 
meduze care înoată într-un documentar dezgustător 
despre viaţa subacvatică. Vocea îi e înăbuşită, de 
parc-aş auzi un om şoptind cine ştie ce secrete în 
camera de dincolo. 

Pentru SIDACanadiancaEmily: Da, înainte de-a 
muri, exact aşa mi-am imaginat fantomele. 

Tras la faţă şi obosit, zice: 

— Tu eşti fata aia moartă. 

Mă poate vedea. 

— Eşti cumva...? zic eu, dar îmi înghit 
întrebarea. 

Forma lui se clatină dintr-o parte în alta. Când 
dă impresia că se prăbuşeşte într-o parte, se 
îndreaptă la loc cu o mişcare bruscă, de parc-ar fi 
fost trezit dintr-odată. Se echilibrează şi îşi începe 
prăbuşirea în cealaltă direcţie. Nu stă drept nici o 
clipă, poziţia lui nesigură e o serie neîntreruptă de 
căderi oprite în ultimul moment. 

Tweeter drag, poate că nu am simţit niciodată 
bine cunoscutele plăceri feminine ale menstruației, 
dar pot să recunosc un drogat când îl văd. Viaţa cu 


Camille şi Antonio Spencer însemna să dau nas în 
nas cu tot soiul de dependenţi de chimicale. 

Uluită, înghit în sec. Cu gâtul uscat, întreb: 

— Eşti cumva Dumnezeu? 

— Micuța mea moartă..., pare să-mi şoptească 
el. (Se destramă, şi nu la modul metaforic. Se 
evaporă efectiv. Mâinile i se diluează ca laptele 
amestecat cu apă.) Cuvintele lui nu mai sunt nici 
măcar un ecou, sunt deja uşoare ca gândurile, iar el 
zice: Caută-mă în camera şase mii trei sute paişpe. 
Doar cu o urmă de voce, adaugă: Vino şi spune-mi 
un secret pe care numai maică-ta l-ar şti... 


21 DECEMBRIE, ORA 8:30 A.M. 
EST 


Emisarul părinţilor mei 
Postat de MadisonspencerQviaţadapoi.iad 


Tweeter drag, 

Aici şi acum, în hotelul Rhinelander, străbat 
circuitele electrice din apartamentul părinţilor mei 
până la camera 6314. Asta în urma sfaturilor 
misterioase pe care le-am primit de la arătarea aia 
fantomatică, bărbatul translucid cu părul nespălat 
răsucit într-o coadă de hipiot cel puţin la fel de 
dezgustătoare ca a unui nenorocit de fumător de 
cânepă de la țară. Mulţumirile mele 
SIDACanadienceiEmily pentru c-a-ntrebat, dar, da, 
o fantomă poate fi bântuită de fantome. Bunică-mea, 
de exemplu, încă mai e în dormitorul meu, fumând, 
lenevind, amintindu-mi, prin simpla ei prezenţă, de 
vara pe care am petrecut-o împreună în plictisitorul 


Empire State: şi de nenumăratele orori care s-au 
întâmplat atunci. 

Patinând prin circuite electrice, pe lângă 
racorduri nesudate şi greşind drumul de mai multe 
ori, îmi fac în sfârşit apariţia prin găurile înguste ale 
unei prize din camera 6314. Decorul: o cameră în 
spatele hotelului, cu vedere spre Barneys şi iazul 
din Central Park South, două scaune tapiţate lângă 
geam, o comodă cu sertare, un pat - fiecare dintre 
ele pline sigur de ploşniţe îmbătate de sânge. Între 
cele două scaune e o măsuţă cu blat de sticlă şi, 
înşirate pe ea, se văd dâre albe de pudră. Anzii în 
miniatură. Apeninii. Colţuroasele insule Galápagos, 
doar că reconstruite din grămăjoare de praf alb, 
cristalin. Lângă moviliţe e o lamă de ras cu un 
singur tăiş. Vizitatorul meu necunoscut e întins pe 
burtă, cu capul întors într-o parte, sub masa de 
sticlă. Zace acolo, pe covor, iar după toate semnele 
pare mort. Dintr-o nară îi iese un tub de hârtie rulat 
strâns. Şi tubul ăsta e murdar de praful alb de pe 
masă. 

Tweeter drag, viaţa cu părinţii mei cândva- 
trăgători-pe-nas, cândva-drogaţi, cândva-orbiţi-de- 
cocaină m-a familiarizat cu o astfel de imagine. 
Chiar când îmi aşez fantoma pe marginea patului, 
locatarul întins pe jos geme. Pleoapele îi clipesc. I-ai 
putea confunda trunchiul şi membrele cu o grămadă 
de haine îmbibate cu transpiraţie stătută dacă n-ar 
fi uşoarele urcări şi coborâri ale pieptului. Mâinile 
lui tremurătoare se sprijină de covor, iar chestia 
asta semănând cu o sperietoare de ciori, cu blugi 
peticiţi, un tricou de flanelă în carouri, o geacă de 
piele-ntoarsă cu franjuri, se agaţă de un scaun şi se 
ridică în picioare. Fără transparenţa magică de mai 


înainte, bărbatul ăsta total neatrăgător şi uscat se 
uită prin cameră, întrebând: 

— Micuta mea moartă? 

Ăsta, ăsta e sigur detectivul privat 
parapsiholog pe care l-a trimis maică-mea. 

Ai avea ceva de furcă să-i ghiceşti vârsta. 
Pielea feţei îi e aspră şi înroşită, de parc-ar fi o trufă 
de caramel glazurată cu topping de firimituri, 
zmeură şi ricotta sau, mai bine zis, furuncule pline 
de puroi. Ceea ce la-nceput am luat drept o buză de 
sus enormă e mai mult o mustață stufoasă de 
culoarea buzelor. Fiecare părticică a gâtului, 
mâinilor şi palmelor sale e acoperită de încreţituri, 
de parc-ar fi fost înfăşurat iar şi iar şi iar, ca aluatul 
de ştrudel, şi acum nu mai poate fi întins. Ochii lui 
roşii se uită încolo şi-ncoace prin cameră, în timp ce 
el zice: 

— Micuța mea moartă, eşti aici? Ai venit, aşa 
cum ţi-am zis? 

Cum se-ntâmplă cu cei mai mulţi dintre 
dependenţii de droguri, bărbatul arată mai bătrân 
decât orice cadavru. 

S-ar părea că nu mă poate vedea. Da, aş putea 
să aprind şi să sting o clipă luminile sau să schimb 
canalul la televizor ca să-mi confirm prezenţa; dar 
în loc să fac asta, pur şi simplu aştept. 

Hârtia rulată încă-i mai iese din nas, aşa c-o 
scoate de tot. 

— Dă-mi un semn, zice el. 

Mâinile lui desfac hârtia, o îndreaptă. E o 
fotografie cu maică-mea şi cu mine, îmbrăţişate şi 
zâmbind amândouă la aparat. E coperta unui număr 
vechi din revista Parade. Tweeter drag, te rog să- 
nţelegi că atunci când a fost făcută poza asta n- 


aveam de unde să ştiu că titlul lor de primă pagină 
o să fie: „Superstar de cinema şi fiica ei bolnavă se 
luptă cu tragedia obezității infantile“ . Da, uite-mă 
acolo, zâmbind ca o broască râioasă şi ţinând în 
braţele groase un pisoi auriu. Vagabondul ăsta sărit 
de pe fix, cu coadă-mpletită se-nvârte-n loc, arătând 
poza jerpelită minibarului, patului, biroului, mesei 
pline de praf alb. 

— Uite, zice el. Asta eşti tu. 

În partea de jos poza e murdară de muci. Aşa 
grasă cum sunt, mâinile maică-mii mă cuprind. Îmi 
aduc aminte mirosul parfumului ei. 

Intrigată, intru în joc şi trag încet draperiile de 
la geamuri, ce ascund priveliştea. 

Capul vagabondului se-ntoarce aşa de repede 
ca să se holbeze la perdelele mişcătoare, că 
dezgustătoarea lui coadă împletită descrie un arc 
mare. 

— Ha! urlă el ridicând un pumn aspru în aer. 
Te-am găsit! 

În timp ce se împiedică întruna, încercând să 
se-nvârtă încontinuu, ochii lui cercetează camera. 
Degetele lui apucă aerul de parc-ar apuca silueta 
mea invizibilă. 

— Mumă-ta o s-o ia razna. 

Nu se uită la mine. Nu se uită la nimic, ochii lui 
scanează pur şi simplu fiecare colţişor al camerei. 
Vorbeşte în toate direcţiile, zicând: 

— Ştiam eu că-s cel mai tare. 

Liniuţele de praf de pe masa de sticlă îi atrag 
atenţia. 

— Ăsta-i secretul meu, zice el. Ketamina. Ştii 
tu, Special K. 


Rulează din nou poza cu maică-mea şi cu mine, 
o bagă iar într-o nară şi se face că se apleacă 
asupra mesei şi trage-o linie. 

— Mi-am luat numele de „vânător de comori 
paranormale“ , zice el. Micuța mea moartă, mumă- 
ta mă plăteşte gras ca să te găsesc. 

Da, SIDACanadiancoEmily, ai înţeles bine, 
haimanaua asta terminată îşi zice vânător de comori 
paranormale. Ce-i mai rău de-abia acum începe. 

Pleoapele bărbatului clipesc, clipesc, clipesc, 
dar ochii lui stau închişi mult prea mult, de parc-ar 
aţipi. Trezindu-se dintr-odată, cu nişte ochi mari, 
zice: 

— Ce spuneam? Întinde o mână aerului şi se 
prezintă: Eu sunt Crescent City? Nu râde. 
(Degetele lui încordate tremură.) Pe vremuri, 
numele meu era şi mai nasol. Mă chema Gregory 
Zerwekh. 

Ăsta, exact ăsta e genul de emisar pe care l-ar 
angaja maică-mea cea măcinată-într-o-moară-de- 
piatră, plină-de-cereale-integrale. Ăsta e Mercurul“ 
meu înaripat, el trebuie să înlesnească prelungirea 
legăturii noastre mamă-fiică eterne. Zâmbeşte, 
lăsând la vedere o serie de dinţi ascuţiţi, asimetrici, 
inegali, de coşmar. Buzele întinse tremură de efort. 
Când zâmbetul i se şterge de pe faţă şi ochii lui 
zvâcnitori, galbeni nu se mai învârt prin cameră, se 
lasă încet într-unul dintre scaune şi îşi pune coatele 
pe genunchi. Cu tubul de hârtie în nară, zice: 

— Micuța mea moartă? Trebuie să mă-ntorc în 
starea ta. 

Trage aer pe nări şi îl expiră pentru a-şi goli 
pieptul ca al unei păpuşi de cârpă. Aplecându-se 
peste măsuţa de sticlă, duce tubul în dreptul uneia 


dintre liniile de pudră şi începe să tragă pe nas 
otrava albă. 


21 DECEMBRIE, ORA 8:33 A.M. 
EST 


Ketamina: o scurtă istorie 
Postat de MadisonspencerQviaţadapoi.iad 


Tweakeri“ dragi, 

Dacă părinții voştri nu şi-au respectat 
îndatoririle şi nu v-au iniţiat în tainele unei varietăţi 
de substanţe ilegale, daţi-mi voie să vă explic cum 
stă treaba. Propriii mei părinţi progresişti n-au lăsat 
nimic în voia imaginaţiei mele de copil. În nici un 
caz linsul pieilor de broaşte arse de soare. Sau 
trasul pe nas al cojilor de banane coapte şi pisate 
până ajungeau un praf galben. În timp ce alţi părinţi 
încercau să le facă cunoştinţă progeniturilor 
mofturoase cu cassoulet“-ul de stafide sau cu 
gulaşul de rădăcini rutabaga“, ai mei mă 
admonestau mereu: „Maddy, scumpo, dacă nu-ţi bei 
paharul de Rohypnol“t, n-o să primeşti tiramisu la 
desert“ . Sau: „Poţi să te ridici de la masă după ce 
termini PCP“-ul ăla până la ultima înghiţitură“ . 

În timp ce copiii lumii strecurau pe-ascuns 
spanacul şi broccoliul animalului de companie al 
familiei, eu îi strecuram tabletele mele de codeină. 
În loc să fie trimis la un adăpost când noi nu eram 
acasă, bietul nostru câine era trimis la 
dezintoxicare. Până şi peştişorul meu înger, Albert 
Finney, a trebuit să fie tratat pentru că tot aruncam 


pastile de Percodan în acvariul lui. Săracul Domn 
Finney. 

Ketamina, Tweeter drag, e denumirea 
comercială pentru hidroclorură. E un anestezic care 
se ataşează de receptorii opioizi din celulele 
cerebrale şi e administrat, de cele mai multe ori, 
pentru a pregăti pacienții şi animalele pentru 
operație. Ajută victimele încarcerate în caroseria 
maşinilor după accidente să se simtă mai bine; aşa 
de puternic e. Ca să intri în posesia lui, poţi să 
cumperi ketamină pentru sume imense de bani de la 
o reţea sub acoperire de laboratoare din lumea a 
treia operată de cartelurile din Mexic şi Indonezia 
sau poţi pur şi simplu să-i faci o labă lui Raphael, 
grădinarul nostru din Montecito. 

Ketamina e un lichid transparent, dar poţi s-o 
pui pe hârtie de copt, într-o tavă, şi s-o încingi până 
se transformă într-o pudră granulară. Ah, amintiri... 
de câte ori n-am intrat în bucătăria noastră din 
Amsterdam, din Atena, din Antwerpen şi n-am 
văzut-o pe maică-mea într-un şorţ colorat şi cu un 
colier de perle la gât, scoțând o tavă proaspătă de 
Special K din cuptor? Mie, mirosul de pişat de 
pisică şi lichid de baterie din laboratoarele de 
metamfetamină îmi evocă aceeaşi serie de senzaţii 
liniştitoare pe care le au copiii ca mine după ce 
mănâncă prăjiturele 'Tollhouse de-abia scoase din 
cuptor. 

După ce-ai pisat grăunţele într-o pudră albă, 
fină, pur şi simplu o tragi pe nas, cum ai face cu 
cocaina, iar asta are ca efect o agitaţie euforică de 
vreo oră. Bon appetit“* Nu că eu aş fi făcut-o 
vreodată. Din nou - căţeaua noastră, Dorothy 


Lătrău, săraca de ea, n-a ştiut niciodată cum e să fii 
curat măcar o săptămână. 

În camera 6314, de parc-ar vrea să 
demonstreze tot ce-am explicat eu mai sus, domnul 
Crescent City se apleacă peste proviziile lui de 
pudră K. Cu una dintre mâini îşi ţine coada 
împletită într-o parte ca nu cumva să-i vină în faţă. 
Cu cealaltă îşi astupă o nară ca să poată trage pe 
nas linia de praf. Ca un fermier de la ţară arând un 
câmp, termină o linie şi trece la alta. Când nasul lui 
a curăţat măsuţa de sticlă, încă aplecat pe jumătate, 
domnul Crescent City înlemneşte pentru o clipă. 
Fără să se uite în sus sau să se îndrepte de spate, 
zice: 

— Nu te speria, micuța mea moartă... Cu o 
voce înăbuşită, aproape de măsuţă, adaugă: Sunt 
profesionist. Aşa-mi câştig pâinea... 

Mâinile i se înmoaie. Coada îi scapă în faţă. 

— E de căcat, zice el, dar trebuie să mor ca să- 
mi câştig existenţa. 

După asta, domnul Vânător de Comori 
Paranormale se prăbuşeşte în faţă, spărgând sticla 
mesei cu capul. 


21 DECEMBRIE, ORA 8:35 A.M. 
EST 


Ave, Maddy 


Postat de MadisonspencerQviaţadapoi.iad 


Tweeter drag, 
În camera 6314, o sperietoare de ciori moartă 
e întinsă în mijlocul rămăşiţelor unei măsuţe de 


cafea sparte. Oricât de ciudat ar părea că spun asta, 
nu-i prima dată când sunt singură într-o cameră cu 
un bărbat mort la picioarele mele, înconjurat de 
cioburi de sticlă. Ai răbdare, în curând totul o să se 
lege. 

Cum să-ţi descriu mai bine ce se întâmplă mai 
departe? Până azi am fost o prizonieră chinuită a 
iadului. M-am luptat cu demoni şi tirani şi am stat în 
vârful stâncilor semeţe uitându-mă în zare, spre 
oceane imense de umori corporale. În lumea viilor, 
mă născusem cu fundul într-un Gulfstream care 
zbura de la Brisbane la Berlin la Boston, în timp ce 
tot soiul de lingăi veneau ploconindu-se şi vârau în 
gura mea lacomă boabe descojite de struguri. 
Privisem, deşi neimpresionată, cum maică-mea 
călărea un dragon generat de computer către un 
castel construit din rubine virtuale în timp ce bea o 
Cola dietetică în reluare. Totuşi nimic dintre 
lucrurile prin care-am trecut până acum nu m-a 
pregătit pentru asta. Mă apropii de corpul prăbuşit 
al domnului Crescent City şi mă las pe vine ca să 
văd mai bine. Podeaua e presărată cu cristale de 
sticlă spartă. Hârtia rulată, coperta revistei Parade, 
îi căzuse din nas şi se desfăcea încet pe cioburile 
strălucitoare. Maică-mea, perfecțiunea întruchipată 
a dinţilor şi a părului şi idolul tuturor oamenilor. Eu, 
blestemul vieţii ei. 

Naturalista din mine - supranaturalista din 
mine; poţi să zici că-s un fel de Charles Darwin al 
vieţii de apoi - priveşte cu atenţie ce se întâmplă. 
Grămăjoara de rufe murdare burduşită cu droguri 
începe să strălucească. O luminescenţă la fel de 
imaterială ca gândul începe să se ridice din corpul 
căzut. la seama, Tweeter drag, că amintirile şi 


gândurile sunt materia primă a fantomelor. Pentru 
că sufletele nu sunt altceva decât conştiinţă în stare 
pură. Materia asta se încolăceşte şi se transformă în 
silueta translucidă pe care am văzut-o prima dată în 
holul apartamentului alor mei. Corpul terminat, 
zbârcit rămâne pe podea, însă deasupra lui e o 
dublură strălucitoare. Se uită la mine şi zâmbeşte 
fascinat: 

— Micuta mea moartă. 

Stând pe pat, zic: 

— Numele meu e Madison Spencer. 

Arăt, cu un gest din cap, către poza cu mine şi 
maică-mea de pe podea. 

Silueta, cred eu, e spiritul domnului Crescent 
City. Legenda spune că cei care trag pe nas 
ketamină pot să se desprindă din corpurile lor. 
Conştiinţa persoanei drogate se detaşează de ea. 
Sufletul părăseşte corpul sedat şi poate să 
călătorească oriunde, dacă e să ne luăm după 
mărturiile inexacte ale multora dintre dependenţii 
de Special K. 

Spiritul se uită de la mine la poză, de la poză la 
mine. Se lasă în genunchi şi îşi lipeşte fruntea de 
covorul de la picioarele mele, coada lui împletită 
atingându-mi mocasinii Bass Weejun. Cu vocea 
înăbuşită de covor, zice: 

— Micuta mea moartă... eşti chiar tu! 

Din răutate pură, ridic piciorul meu de fantomă 
şi îl calc pe coada aia dezgustătoare. 

Un zgomot respingător, ca un pârâit, spintecă 
aerul. 

Urmează un al doilea, mai puternic. 

Nenorocitul ăsta de la picioarele mele trage 
pârţuri. 


— O, măreaţă Madison Spencer, şopteşte el. 
Ascultă-mi rugăciunea.  (Eliberează o rundă 
proaspătă - proaspătă? - de gaze.) Grăbeşte-te, 
acceptă-mi ofranda şi slava, bine? Tre' să termin 
repede, mai am numa’ câteva minute până mă-ntorc 
în corpul meu, dar tre' să-ţi spun nişte chestii 
despre sarcina mea sfântă... 

Şi monstrul ăsta nenorocit mai dă drumul unei 
băşini. 


21 DECEMBRIE, ORA 8:38 A.M. 
EST 


Boorismul: noua dezordine mondială 
Postat de MadisonspencerQviaţadapoi.iad 


Tweeter drag, 

Fantoma cu coadă a domnului Crescent City e 
îngenuncheată pe podea, la picioarele mele, 
complet dementă. Cu faţa lipită de covor, fantoma 
murmură destul de rar: 

— Pişat. Căcat. Căcat. Futere. Pizdă. Ţâţe. 
Futălău... 

O incantaţie de înjurături. Şopteşte: 

— Muist. Găoază. Rahat. Rahat. Rahat... 

E o rugăciune cu sindromul Tourette. Pe când 
murmură obscenităţile astea, îşi ridică mâinile 
desfăcute,  întinzând degetele către mine, 
conjurându-mă. Lângă noi zace mormanul inert care 
era cândva corpul lui pământean, lăţit deasupra 
unei mări strălucitoare de sticlă spartă. 

Din locul în care stau, pe pat, întind un picior 
gras de fantomă şi ating capul care mă imploră cu 


vârful unuia dintre mocasinii mei Bass Weejun. Nu-i 
dau un picior în cap, nu-i chiar aşa, pur şi simplu îl 
împing puţin mai încolo. Apoi întreb: 

— Care-i problema ta? 

Drept răspuns, domnul Crescent City, fantomă 
nepoliticoasă, trage un vânt. O băşină în toată 
regula, un cântec canadian de chemat gâştele. În 
transă, murmură: 

— Te rog să primeşti cântecul plin de respect 
venit din străfundurile găurii curului meu, dragă 
Madison. Primeşte acest umil refren „Ave, Maddy“ 


Ave, Maddy? Tweeter drag, cuvintele astea 
formează instantaneu un blocaj în creierul meu. 
Numele meu a ajuns cumva să fie sinonim cu trasul 
unui pârţ colosal? 

Zic: 

— Lasă-mă să-nţeleg ceva. Spui că te-a angajat 
maică-mea? 

— Primeşte rugăciunea curului meu, zice el. 
Millicent Spencer, înger sfânt, arată-mi calea! 

Îi zic: 

— Eşti groaznic. Şi, ca să ştii şi tu, numele meu 
e Madison, vierme împuţit. 

— Iartă-mă, micuțul meu înger supărat. 

Eu, un înger. Chiar aşa. Îl întreb: 

— Cât te plăteşte maică-mea? Mă ridic în 
picioare şi mă apropii: Ce ţi-au zis părinţii mei? 

După toată propaganda aia cretină cu Gaia pe 
care o făcuseră părinţii mei în Vanity Fair , părinţii 
mei cândva-păgâni, cândva-budişti, cândva-atei, nici 
nu vreau să-mi imaginez ce religie au mai 
îmbrăţişat acum. Pocnesc din degete ca să-i atrag 
atenţia. 


— Camille, măreaţă Camille, zice fantoma 
îngenuncheată, mama micuţei mesia care va 
conduce întreaga omenire în paradis... (Râgâie.) 
Primeşte-mi rugăciunile. 

Ridic un picior de fantomă şi îl pun pe ceafa lui 
strălucitoare de fantomă. 

— Stai să pricep cum stă treaba. Deci ai tras pe 
nas o linie groasă de K şi ai ajuns într-o K-gaură 
neagră. Sufletul tău părăseşte corpul pentru, stai să 
ghicesc, o oră? Printre dinţii încleştaţi, îl avertizez: 
Dacă mai tragi vreun pârţ, o să-ţi smulg coada aia 
slinoasă de pe cap. 

— Treij, poate patruj de minute, zice el stând 
încă cu faţa la podea. (Una dintre mâinile lui întinse 
se mişcă dintr-o parte în alta, într-un gest de 
marcare a teritoriului.) Aşa am găsit-o pe Marilyn 
Monroe. L-am găsit şi pe Elvis, zice spiritul lovindu- 
se cu pumnul în piept, cu o notă de mândrie în glas. 
Sunt cel mai bun. 

Zic: 

— Asta-nseamnă multă ketamină. 

— Futere. Futere. Futere, zice el. 

— Termină cu prostia asta! zic eu. 

— Dar aşa mă rog eu, se plânge el. 

— La mine? 

— N-avem mult timp, zice el. Peregrinez pe-aici 
în numele mumă-ctii. E de datoria mea sfântă să te 
duc în siguranţă până la Pantages. 

Un teatru? 

— E un vas mare. 

— Vrei să spui Pangaea Crusader? întreb eu. 

El zice: 

— Şi eu ce-am spus? Orice-ar fi, trebuie să vii 
cu mine acolo. 


Silueta translucidă de sub talpa mea începe să 
se destrame. 

— După ce spiritul tău se întoarce în chestia 
aia dezgustătoare... (Arăt către grămada de carne şi 
cârpe.) Deci trebuie s-o iau pe unde-o iei şi tu? 

— Da, zice el. Bănuiesc. 

Creierul  paradit îl face să-şi piardă 
concentrarea. Deja fantoma lui dispare aşa cum a 
mai dispărut o dată în holul apartamentului. 
Sufletul i se întoarce în corpul distrus de droguri. 

Ca să-l mai rețin un minut, mă las, practic, pe 
gâtul lui de fantomă cu toată greutatea. Zbier: 

— Spune-mi! Îţi ordon, gândac jegos! 

Asta-s eu. Exact aşa sunt eu: arogantă. Îi ordon 
să-mi răspundă: 

— Ce are de gând prefăcuta de maică-mea? 

O  băşină mică. O râgâială. Calea către 
mântuire e pavată cu înjurături. 

Am o presimţire groaznică. 

— Tu, Madison, înger glorios, ai murit şi carnea 
ţi-a fost îngropată, dar ai vorbit cu mumă-ta de pe 
lumea ailaltă... 

Domnul Crescent City păleşte, prelingându-se 
înapoi în corpul lui, întorcându-se la viaţă. 

— Le-ai arătat calea către paradis 
credincioşilor tăi drepţi. Trebuie să ne băşim în 
lifturi pline... să ne pişăm în piscine... să ne băgăm 
pula... 

Tweeter drag, fantoma mea îngheaţă de frică. 

— De când au fost vizitaţi de spiritul tău sfânt, 
zice el, părinţii tăi au împărtăşit învăţăturile tale la 
milioane de oameni din toată lumea. Ca să calce pe 
urmele tale, mii şi mii de discipoli se roagă la 
Maddy aşa cum fac şi eu... Adaugă murmurând: 


Futere. Rahat. Găoază... Zice: Maica stareță Camille 
e curva noastră înflăcărată... 

— Fanatică, îl corectez eu. 

Dar e prea târziu. Domnul Crescent City nu mai 
e sub papucul meu. În camera de hotel, corpul lui 
de sperietoare dă semne de viaţă. 


21 DECEMBRIE, ORA 8:40 A.M. 
EST 


O mântuire obscenă 
Postat de MadisonspencerQviaţadapoi.iad 


Pârţurile.  Râgâielile. Scobitul în nas şi 
catapultarea mucilor întăriţi. Lăsatul gumei de 
mestecat lipită pe băncile din parc. Iată rugăciunile 
unei noi religii din istoria omenirii - şi e numai vina 
mea. Singurul lucru pe care-am vrut să-l fac a fost 
să-mi regăsesc familia micuță, chiar dacă asta s-ar fi 
întâmplat în iad. Le-am zis alor mei să parcheze 
aiurea şi să zică bomba-cu-P şi să arunce mucuri de 
ţigară pe jos pentru că ştiam că toate lucrurile astea 
o să-i trimită în iad. Şi, fiindcă nu şi-au putut ţine 
gura, acum au condamnat o mie de milioane de 
suflete la suferinţă eternă. 

Tweeter drag, e drept, le-am zis părinţilor mei 
toate lucrurile astea, dar glumeam. Am vrut doar 
să-i fac să se simtă mai bine. 

De ce deciziile impulsive ale aşa-zişilor 
făcători-de-bine se transformă automat în idealurile 
următoarelor generaţii? E posibil ca lisus şi Buddha 
şi Mahomed să fi fost nişte simpli tipi morţi care au 
vrut să le zică „salut“ şi să-i mai bată o dată pe 


umăr pe prietenii lor din viaţa reală. De asta, uite, 
exact de asta nu vorbesc morţii cu viitorii morţi. 
Pre-morţii interpretează de fiecare dată greşit ce zic 
morţii. Am făcut şi eu mişto un pic şi maică-mea a 
întemeiat o întreagă religie pe baza glumelor mele. 

'Mnezăi. Acum avem, cu toţii, Boorismul, o 
mişcare religioasă internaţională bazată pe umor 
porcos şi comportament obscen. 

Ce pot să fac? Pot să-ncerc să-mi duc părinţii 
pe calea cea bună. Da, asta, asta trebuie să fac. În 
timp ce domnul Crescent City se ridică în picioare, 
mă hotărăsc să-l urmez la nebuna de maică-mea şi 
să pun lucrurile în ordine în preţioasa lume 
pământeană. 


21 DECEMBRIE, ORA 8:44 A.M. 
EST 


O lume de boori 
Postat de MadisonspencerQviaţadapoi.iad 


Tweeter drag, 

Imaginează-ţi o lume în care toţi îşi trăiesc 
viaţa cu convingerea fermă c-o să ajungă-n rai. 
Salvarea fiecăruia e garantată. Aşa arată Pământul 
la care m-am întors. Îmi urmez ghidul dereglat 
afară din camera 6314 a hotelului Rhinelander. 

Domnul Crescent City n-are bagaje. La fiecare 
pas târşâit pe care-l face, mici cioburi de sticlă îi 
cad din haine, dar nu pare să aibă nici măcar o 
zgârietură după ce-a făcut zob măsuţa de cafea. 
Când liftul ajunge la parter şi uşile se deschid, un 


oaspete ne face loc să ieşim. Dând din cap politicos, 
necunoscutul zice: 

— Du-te-n pula mea, mâncător de căcat ce eşti. 

Drept răspuns, Crescent face o plecăciune 
scurtă şi zice: 

— Un poponar, o pizdă şi-o cioară fericită şi ţie! 

Şi scuipă o flegmă zdravănă pe pantofii 
necunoscutului. Asta-i lucrătura alor mei! Trebuia 
să-mi dau seama că n-o să-şi poată ţine gurile 
sparte. Fac pariu cu tine că exact în clipa în care a 
încheiat convorbirea la mare distanţă cu mine, 
maică-mea i-a spus agentului ei publicitar să 
pregătească o conferinţă de presă. Fără-ndoială că 
ea şi taică-meu au răspândit fără odihnă sfaturile pe 
care li le-am dat ca s-ajungă-n „rai“ . Holul principal 
al hotelului Rhinelander, cândva un sanctuar al 
conduitei adecvate şi al discursului politicos, pe un 
ton scăzut, a devenit un vestiar împuţit, unde 
vaporii stătuţi şi glumele de şantier sunt la ordinea 
zilei. 

Într-un contrast strident, toată lumea radiază. 
Niciodată n-ai văzut aşa de mulţi oameni fericiţi. 
Oaspeţii, administratorii, uşierii au privirile vesele 
ale unor copii obraznici. Uitându-se unii la alţii, 
ochii lor sunt ochii nevinovaţi şi iubitori ai 
heruvimilor  renascentişti  holbându-se cu gura 
căscată, plini de  adoraţie, la pruncul lisus. 
Recepţionera ne întâmpină cu un zâmbet aşa de 
larg, de parcă tocmai ar fi găsit nişte bani de la 
Zâna Măseluţă sub pernă. Ochii îi sunt strălucitori, 
extaziaţi, iar ea zice: 

— Cum a fost şederea dumneavoastră futută-n 
cur, dată-la-muie, domnule City? 

Crescent îi întoarce zâmbetul extaziat, zicând: 


— Excelentă-n pula mea, să te fut, pizdă beţivă. 

Recepţionera confirmă că toate facturile le vor 
fi trimise lui Camille şi Antonio Spencer. la cheia 
camerei şi întreabă politicos: 

— Căcatul dumneavoastră de maşină şi cioroiul 
dumneavoastră de şofer vă aşteaptă. Pot să vă ajut 
cu orice pula-calului, pizdă-de-homalău altceva? 

— Nu, mulţumesc, zice Crescent. 

Bagă o mână în buzunarul din faţă al blugilor 
lui rupti şi scoate o bancnotă. Între degetele care îi 
tremură de la droguri ţine o hârtie de o sută de 
dolari. O împătureşte şi îşi suflă nasul în ea de zici 
c-ar fi un şerveţel de unică folosinţă. Crescent 
întinde banii ăştia împuţiţi peste tejghea, spunându- 
i recepţionerei: 

— N-ai vrea să-ţi bagi banii ăştia adânc în cur? 

Zâmbetul ei n-ar putea fi mai larg când ia 
bancnota din mâna lui şi zice: 

— Ne vedem în rai, creier-terciuit. 

— Jidanco, zice Crescent vesel, întorcându-se 
să plece. 

Ciripind ca o pasăre, ea strigă-n urma lui: 

— Să aveţi o zi bună, căcat-lingător-de-cururi 
ce sunteţi! 

Un uşier ne deschide drumul către stradă, 
atingându-şi uşor cascheta şi urându-ne: 

— Sugi pula, sendviş-împuţit-cu-căcat. 

Crescent City pune în mâna puştiului altă 
bancnotă de o sută plină cu muci. 

Lângă bordură, un şofer în uniformă deschide 
uşa unui Town Car pentru noi şi întreabă: 

— La aeroport, domnule Spermă-n Gât? 

Şoferul are, cum ne-a zis recepţionera, 
descendență africană. Dă mâna amabil cu Crescent. 


Făcându-se comod pe bancheta din spate, 
Crescent zice: 

— Da, la terminalul de plecări interne, te rog, 
prietenul meu cu faţă de maimuţă. 

Conversaţia lor spumoasă, glumeaţă continuă 
pe nota asta nenorocită tot drumul până la bordura 
trotuarului din faţa aeroportului. Nici unul nu se 
supără. Nici o înjurătură nu pare să întreacă 
măsura. Până şi oamenii pe lângă care trecem, 
mergând pe trotuar sau în alte maşini, zâmbesc 
extaziaţi, de parc-ar fi imuni la insulte. Dacă 
întâlnesc privirea lui Crescent, zâmbesc şi îi arată 
degetul mijlociu. Claxoanele sunt asurzitoare. Dinţii 
dezveliţi de zâmbetele largi sunt orbitori. Toată 
lumea merge în rai dacă înjură destul de mult. 

În spatele volanului, şoferul dă drumul unui nor 
de gaze intestinale, umplând instantaneu maşina cu 
mirosul fetid al măruntaielor lui terciuite. 

— Bună asta ultima! zice Crescent City trăgând 
o gură mare de aer în piept. Îngerul Madison te 
iubeşte cu adevărat. 

— E mirosul mântuirii, frate, răspunde şoferul. 
Trage-l pe nas! 

În terminalul aeroportului trecem pe lângă un 
stand cu ziare. Titlul de pe prima pagină din 
Newsweek e următorul: „O Revoluţie Religioasă 
Obscenă: E Vremea boorilor!“ . Revista Time 
anunţă: „Drumul Salvării //%&!? “ . Pe ecranul unui 
televizor montat lângă tavanul sălii de aşteptare, un 
prezentator de la CNN zice: 

— Boorii pretind că Mântuitoarea lor a înviat... 

Pe când ne îndreptăm spre poarta de la care 
trebuie să plecăm, picioarele mele grase, cu şunci 
tremurătoare, se grăbesc să ţină ritmul cu pasul lui 


mare, de zombi. Sărind de pe un picior pe altul, 
sigur că n-are cum să mă audă, nu aşa, treaz, dar 
vorbeşte încontinuu. Tuturor celorlalţi oameni din 
aeroport ar putea să li se pară schizofrenic, cu 
cămaşa aia jegoasă descheiată şi ieşind din 
pantaloni. Nu că ar părea să bage cineva în seamă 
un lunatic îmbrăcat în zdrenţe care vorbeşte singur. 
Nu, acum, că au locurile asigurate la dreapta 
Tatălui, oamenii zâmbesc încântați. În ochii ceţoşi 
se citeşte că li s-a făcut dreptate. 

— Sincronizarea ta, micuța mea moartă, n-avea 
cum să fie mai bună de-atât, zice Crescent. Avem 
legi de căcat care nu ne lasă să conducem beţi şi 
legi de căcat care ne obligă să purtăm pantofi şi să 
nu ţinem un boa constrictor acasă, dar n-aveam legi 
despre cea mai importantă chestie: despre cum să 
fim mântuiţi. Oamenii abia aşteptau să afle regulile 
astea, adaugă. 

Religia asta nouă, Boorismul, face moartea să 
pară o vacanţă ultra-all-inclusive pentru eternitate. 

— Ai instaurat pacea mondială! Nimeni nu mai 
e gay sau evreu sau african, îi dă el înainte cu patos. 
Uită-te la noi! Suntem toţi Boori! 

E simplu, îmi explică Crescent City. Părinţii 
mei au pus în scenă o campanie publicitară masivă 
pentru a anunţa pe toată lumea că fiica lor moartă îi 
sunase de pe lumea cealaltă. Au spus lumii întregi 
că eram acum un înger din rai, care se bătea pe 
umăr cu fraţii Kennedy şi Amy Winehouse, şi că le- 
am dat nişte indicaţii sută la sută sigure, ce-n-au- 
cum-să-dea-greş, pe care trebuie să le urmeze ca să 
fie mântuiţi. Au dat un triliard de comunicate de 
presă în care-au trăncănit că trecusem de Porţile de 
Mărgăritar“ şi acum călăream un nor şi cântam la 


harpă. Aşa ridicol cum sună, asta-i lumea lui 
Camille şi Antonio. 

— Boorismul nu e numele adevărat al religiei 
noastre, zice Crescent. Asta-i doar o etichetă 
mincinoasă pe care-au născocit-o vulturii media ca 
să ne categorisească. Oficial, noi ne spunem 
Apostolii din Madlantida48. 

Realist vorbind, n-am cum să mă supăr pe ai 
mei că sunt aşa de entuziasmați. Fosta religie în 
care credeau, Redu, Refoloseşte, heciclează, nu 
cred că le-a oferit prea mult sprijin emoţional când 
s-au trezit că unica lor fiică a fost ucisă de ziua ei. 
Da, am expiat într-un scenariu de asfixiere erotică şi 
mi-e ruşine să privesc în urmă. 

Asta e moartea angoasei. Uită de Nietzsche. 
Uită de Sartre. Existenţialismul e mort. Dumnezeu a 
renăscut, iar oamenii au o hartă ca să ajungă la 
nemurire. În doctrina  Boorismului, cei care 
abandonează religia au o cale deschisă către 
întoarcerea la Creator, iar asta e... grozav. Uită-te 
la mersul lor drept, răbdător, sigur. Când ştii că eşti 
mântuit, viaţa de muritor e ca ultima zi de şcoală. 

Nu ameninţarea cu iadul sau închisoarea sau 
izolarea socială a adus extazul ăsta, ci certitudinea 
că ajungi în paradis. Toată chestia asta face 
inevitabila moarte să strălucească precum ultima zi 
cosmică de vineri de dinaintea unui weekend etern 
de petreceri în Mazatlán. 

Pe când aşteptăm în terminal, Crescent zice: 

— În rai, primul lucru de care o să-mi fac rost e 
un ficat nou. Şi un corp nou şi păr cum aveam pe 
vremuri. Strângându-şi biletul la piept, adaugă: Jur 
că, după ce ajung în rai, nu mai pun nasul pe 
droguri. Niciodată. 


— Amin, zice o voce. 

E a unei femei din spatele nostru. Pe umăr are 
o sacoşă imensă şi tastează pe butoanele unei 
agende electronice zicând: 

— În rai o să mănânc friptură şi cartofi prăjiţi 
la fiecare masă şi n-o să am niciodată mai mult de 
cinşdouă de kile. 

— Amin, zice altă voce care stă la coadă. 

— În rai, zice altă voce, de mai în spate, o să-mi 
revăd copiii şi o să le ofer tatăl pe care îl merită. 

— Aleluia! urlă cineva. 

Câteva  „lucruri-de-bine“ se aud în spaţiul 
îngust din terminal. Apoi toată lumea care stă la 
coadă spune ce-o să facă după ce-o să ajungă-n rai. 

— După ce-o s-ajung lângă Dumnezeu, o să 
termin liceul. 

— Maşina mea din rai o să fie mai mare decât 
tot ce-aţi văzut în viaţa asta. 

— După ce-o să mor, o să cer o pulă mai mare 
decât maşina ta! Scuipă cineva. 

La bordul avionului, în separeul de clasa întâi, 
Crescent City găseşte scaunele noastre. Zice: 

— Vrei să stai la geam? Am cumpărat două 
bilete. 

Mă lasă să aleg. 

— Vin imediat, zice el şi se duce la baie. 

Mă aşez pe scaunul de lângă geam. Stewardesa 
face un anunţ. 

— Ne pregătim de decolare, aşa că vă rog să vă 
puneţi căcaturile alea de centuri şi să aveţi grijă ca 
scaunele voastre să fie drepte ca pula şi blocate... 

Pasagerii râd şi aplaudă. Înainte ca echipajul 
să termine anunţul obligatoriu, silueta translucidă a 
spiritului lui Crescent City se întoarce pe culoar şi 


se aşază pe locul de lângă mine. Corpul lui probabil 
că e aproape de o supradoză de ketamină în nişa 
toaletei încuiate. Foarte palidă, străvezie ca o 
prismă, dar reflectând toate culorile spectrului, 
fantoma îmi zâmbeşte şi zice: 

— De-abia aştept să fiu înger, aşa ca tine. 

În partea din faţă, echipajul bate, în curând 
foarte tare, la uşa încuiată a toaletei. Pierdută, 
fantoma lui Crescent mă întreabă: 

— Deci, cum e, de fapt, raiul? 


21 DECEMBRIE, ORA 8:43 A.M. 
EST 


Se naşte o abominaţiune 
Postat de LeonardtocilarulluihadesQviaţadapoi.iad 


Şi ce s-a întâmplat mai departe cu creatura- 
bebeluş din latex abandonată în mijlocul furtunii? 
După însemnările lui Solon, preoţii egipteni au 
cântat că idolul în miniatură va prinde, încet-încet, 
viaţă. Murdar de ruj şi ciocolată, prin venele 
corpului său va curge sămânţa rece a unui 
necunoscut. 

Şi mult timp bebeluşul nostru pătat nu mai 
zăboveşte lângă steaua roz de pe Hollywood 
Boulevard, pentru că îl ia vântul şi îl duce departe. 
Omul de stat grec scrie că bebeluşul e dus de 
şuvoiul apelor soioase ale rigolelor. Idolul cioplit, 
umplut cu aer, fără chip, se naşte în mijlocul 
şoarecilor înecaţi şi al animalelor rătăcite. Rigolele 
Los Angelesului duc amestecul ăsta în subteran. Iar 
canalele subterane ale Los Angelesului călăuzesc 


micul idol şi îl prezintă sticlelor goale de decolorant 
şi sticlelor goale de ketchup. Canalele pline cu apă 
de ploaie şi barajele subterane conduc din ce în ce 
mai adânc şuvoiul de deşeuri din plastic, migraţia 
de polistiren. Şi creatura-bebeluş se lasă în voia 
valurilor, nu într-un coşuleţ împletit din papură, ci 
înconjurată de legiuni de seringi folosite. Şi, 
înfăşată în saci de gunoi, călătoreşte printre epavele 
plutitoare ale pieptenilor fără dinţi şi ale mingilor 
de tenis sparte. Deşeurile se îngrămădesc laolaltă, 
curgând prin conducte subterane şi bazine de 
colectare ce n-au văzut niciodată lumina soarelui. În 
jurul lor plutesc formele fantomatice, misterioase 
ale obiectelor învelite în folii cu bule de aer, căiţele 
de plastic ale produselor cărora consumatorii le-au 
dat viaţă acum mult timp. Aceasta este soarta 
tuturor comorilor lumeşti. Şi, în scurtă vreme, 
micuța creatură-bebeluş şi toate aceste recompense 
pământeşti, rămăşiţele nemuritoare ale oamenilor 
muritori, se scurg în râul Los Angeles. 

Aşa cum puii de ţestoasă sunt ademeniţi de 
lumina lunii şi fiecare generaţie de somoni îşi 
găseşte propriul destin... aşa vor fi ademeniţi şi 
creatura-bebeluş şi alaiul ei murdar de obiecte 
făurite de mâna omului. O maree joasă forţează 
această întreagă generaţie de proscrişi diformi, 
nefolositori să se aventureze în largul Oceanului 
Pacific. 


21 DECEMBRIE, ORA 8:44 A.M. 
EST 


O prădătoare sexuală în Imperiul Animalelor 
Postat de MadisonspencerQviaţadapoi.iad 


Tweeter drag, 

Nu că m-aş lăuda, dar nici o minte adultă nu 
poate fi aşa de depravată ca a unei virgine 
nevinovate de unşpe ani. Înainte de-a asimila 
procesele plictisitoare ale anatomiei reproductive, 
încă neavând nici un pic de tact sau cunoştinţe 
practice, copiii pot să-şi imagineze acte sexuale cu 
arici-de-mare... zebre... flamingi. 

Când eram o fetiţă pre-moartă, visam să am 
bebeluşi cu aripi. Aveam de gând să seduc un delfin, 
iar copilul nostru să înoate prin oceane. Pubertatea 
m-a amăgit cu posibilitatea ca propriii mei copii să 
poată rage ca leii sau alerga cu nişte picioare care 
în loc de tălpi au copite. Cine ştia de ce nu făcuse 
nimeni asta până atunci? De-abia aşteptam. 

Inspirată de colecţia mea de animale de pluş, 
am umplut jurnalul cu astfel de episoade carnale 
nebuneşti. Nu mai are rost să-ţi zic că toate 
aventurile astea erau doar în mintea mea. Le 
inventasem şi le aşterneam pe hârtie cu mare grijă, 
cu un scris meticulos, pentru desfătarea maică-mii. 
„Dragă jurnalule“ , scriam eu, „azi mi-am turnat pe 
fofo toxină halucinogenă de meduză...“ 

Pentru SIDACanadiancaEmily, da, aş fi putut să 
scriu un blog, dar planul meu n-ar mai fi dat roade 
decât dacă părinţii credeau că ascundeam detaliile 


viciilor mele murdare. „Dragă jurnalule“ , scriam 
eu, „mama nu trebuie să ştie niciodată, dar azi am 
dat pe gât cel mai divin absint folosind o puţă de 
maimuţă pe post de pai...“ Îmi ascundeam jurnalul 
imaginar printre romanele de dragoste din perioada 
Regenţei de pe rafturile mele pline şi nici n-a trecut 
bine o săptămână de când scrisesem primele lucruri 
în el, că ai mei deja mă spionau. 

Nu că mi-ar fi spus ceva. Pur şi simplu am 
ghicit, pentru că în timpul micului dejun, din senin, 
maică-mea a zis că cei care sugeau scule de 
maimuţă aveau şanse foarte mari să ia HIV. 

— Serios? am întrebat eu muşcând din pâinea 
prăjită, încântată în sinea mea că muşcase 
momeala. Şi asta se pune pentru sculele tuturor 
maimuţelor? Mi-am lins untul de pe degetele 
durdulii, întrebând: Se pune şi pentru Saimiri 
sciureus? 

Taică-meu şi-a vărsat cafeaua. 


— Pentru ce? 
— Pentru adorabila maimuţă-veveriţă, am 
răspuns eu. 


Am fluturat din pleoape. O roşeaţă cochetă mi- 
a inundat obrajii. 

Taică-meu a zis: 

— De ce întrebi? 

Şi, drept răspuns, am ridicat din umeri. 

— Fără nici un motiv. 

La vremea aia eram atât de obsedată de 
maimuțe, că voiam să mă căsătoresc cu una. Bine, 
facultatea era pe primul loc, dar - după ce o 
terminam şi îmi luam diploma în Studii comparative 
postmoderne asupra genurilor marginalizate - 
voiam să fiu mama unei maimuţici drăguţe. 


Părinţii mei şi-au aruncat priviri mâhnite. 

— Dar pentru scula incredibil de groasă a lui 
Callithrix pygmaea? am întrebat. (Am început să 
număr pe degetele murdare de unt, de parcă mi-aş 
fi numărat foştii iubiţi.) Uistitiul pitic? 

Maică-mea a scos un oftat lung şi l-a chestionat 
pe taică-meu ridicând dintr-o sprânceană, de parcă 
l-ar fi întrebat Ce s-a întâmplat la Tiergarten, 
domnule? 

— Antonio? 

Amândoi urau să-mi îngrădească 
personalitatea, dar era evident că trebuiau să-mi 
spună când întrec măsura. Chiar şi-aşa, după toate 
prostiile alea cu iubirea libertină pe care mi le 
băgaseră pe gât, singurul lucru pe care puteau să 
mi-l zică era să folosesc protecţie, nu contează cu ce 
specie întreţin relaţii sexuale. Zâmbind slab, maică- 
mea m-a întrebat: 

— Vrei un Xanax, scumpo? 

— Dar pentru..., am întrebat eu prefăcându-mă 
neliniştită, ... Chloropithecus aethiops? Da, ce-i 
drept, taică-meu mă dusese la grădina zoologică din 
Berlin luna trecută, iar vizita fusese o oportunitate 
excelentă pentru cercetările mele. 

Faţa maică-mii se strânsese, iar trăsăturile ei 
suprasaturate de botox erau distorsionate - ca 
atunci când Tom Cruise primise Premiul pentru 
Întreaga Activitate la Oscaruri, cu câteva clipe 
înainte de a-şi băga capul sub masă şi de a vomita 
în punga pentru cadouri de lux a lui Goldie Hawn, 
distrugând o mică avere de ciocolăţele şi ochelari 
de soare Gucci. 

În cel mai bun caz, puteau să-mi dea cadou un 
set cu prezervative de felurite dimensiuni, pentru 


diverse specii, şi să-mi ţină o prelegere despre cum 
trebuia să fiu respectată de partenerii mei sexuali 
antropoizi. 

Din momentul ăla am ştiut că n-o să 
recunoască niciodată că mi-au citit jurnalul. Totuşi 
acum, că îmi descoperiseră secretele murdare de 
sociopată sexual de unşpe ani, erau forțați de 
împrejurări să-l citească. Nu puteau risca să nu-mi 
citească jurnalul, iar prin regizarea atentă a 
confesiunilor mele mincinoase puteam să-i 
manipulez. Erau sclavii mei. 

„Dragă jurnalule“ , scriam eu, „azi am tras o 
Maui Wowie49 care-ţi lua efectiv minţile dintr-un 
bong®¥plin cu sămânță de elefant călduţă, cu bule, 
până n-am mai avut aer...“  Gândindu-mă 
retrospectiv, mă întristează cât de uşor au acceptat 
părinţii mei perversiunile pe care le scriam acolo. 
„Dragă jurnalule“ , scriam eu, „azi am ingurgitat 
LSD şi am făcut labă unei turme de gnu...“ 

Da, pe hârtie eram libertină. Totuşi, oricât de 
snoabă aş fi fost în secret, în timp ce maică-mea şi 
taică-meu îşi închipuiau că fac sex lipicios în doi şi 
în trei cu măgari şi maimuţe-capucin, stăteam de 
fapt ascunsă într-un coş plin cu rufe murdare, citind 
romanele de dragoste ale lui Clare Darcy. În cea 
mai mare parte a copilăriei am dus viaţa asta dublă. 

„Dragă jurnalule, ce mahmureală!“ , scriam eu. 
„Adu-mi aminte, te rog, să nu-mi mai injectez 
vreodată urină stătută de hienă cu un ac murdar! N- 
am putut să-nchid un ochi, am stat lângă ai mei, 
care dormeau, cu un cuţit de măcelărie Wusthof 
într-o mână. Dacă ar fi deschis vreunul ochii, sunt 
sigură că i-aş fi făcut feliuţe, hârşt-hârşt...“ 


Eu? Am înţeles mai târziu c-am făcut aceeaşi 
greşeală strategică pe care-a făcut-o Charles 
Manson. Trebuia s-o las moartă cât am fost doar 
dependentă de sexul cu o varietate de animale şi de 
tone de droguri, dar nu, am simţit nevoia să-mi 
depăşesc condiţia şi să mă prefac a fi o psihopată 
cuţitară... Nu-i de mirare că la scurt timp după 
mărturisirea aia din jurnal ai mei au trimis-o pe 
micuța depravată de unşpe ani în nordul plictisitor. 


21 DECEMBRIE, ORA 8:47 A.M. 
EST 


Preludiul exilului meu 
Postat de MadisonspencerQviaţadapoi.iad 


Tweeter drag, 

N-am fost tot timpul o budincă groasă şi grasă 
de copil. La unşpe ani eram o scândură. O fetiţă 
delicată, cu o masă corporală care se învârtea în 
jurul valorii optime pentru ca toate organele 
importante să nu cedeze. Da, cândva eram o 
balerină graţioasă şi minusculă, cu metabolismul 
unui colibri, şi aşa aveam o valoare inestimabilă. 
Rolul meu era să fiu echivalentul infantil al 
prietenei sexy pe care-o iei cu tine în oraş, dovada 
fertilităţii  maică-mii şi a moştenirii genetice 
glorioase a lui taică-meu, zâmbind lângă ei în 
fotografiile paparazzilor. 

Şi după aia m-au trimis la ţară. Amintirea 
îndepărtată se încheagă în creierul meu. 

În nord. În nordul plictisitor. În unul dintre 
puţinele locuri unde ai mei n-au o casă. Imaginează- 


ţi un milion de miliarde de copaci răniţi plângând cu 
lacrimi de sirop de arțar în zăpadă şi - voilâ”! - ai o 
imagine perfectă a nordului. Imaginează-ţi un 
miliard de miliarde de căpuşe cu Lyme, care de-abia 
aşteaptă să te muşte. 

Nu vreau să par superficială şi rea, dar - 
folosind laptopul maică-mii - am găsit atunci, la 
unşpe ani, o poză făcută din satelit. Văzut ca un 
întreg, nordul are exact aceeaşi textură verde-pe- 
verde ca hainele de camuflaj ale armatei. Din spaţiu 
am reuşit să găsesc Autostrada Statală Nu-ştiu-cât, 
o arteră vitală a transporturilor de la niciunde până 
la niciunde. Am citit numele oraşelor, încercând să 
găsesc un loc faimos, şi m-a lovit în plin... Pe hartă 
era Woodstock-ul. 

Woodstock, New York. Celebrul Woodstock. 
lartă-mă pentru ce urmează să zic. Chiar dacă mă 
trec fiorii când mă gândesc, părinţii mei s-au 
întâlnit prima dată la Woodstock '99, unde toată 
lumea se revolta că preţul unei pizze şi al unei sticle 
cu apă era prea mare în mijlocul câtorva mii de acri 
otrăvitori de noroi suprapopulat. Maică-mea era 
doar o ţărancă goală de la fermă, plină de 
transpiraţie şi paciuli. Taică-meu era un tip palid, 
care se lăsase de MIT %?, cu dreadlock-uri lungi şi 
murdare, care îşi răsese părul pubian ca să semene 
mai tare cu Buddha. Nici unul dintre ei n-avea o 
pereche bună de pantofi. 

Au căzut într-o baltă şi-au făcut o partidă de 
Sex Murdar. Cârnăciorul lui a băgat noroi în fofo a 
ei şi ea a făcut o infecţie de tract urinar şi s-au 
căsătorit. 

Cine zice că nu există magie? 


Acum spun povestea asta pe roluri, făcând 
necunoscuţii să râdă la petreceri de drogaţi şi în 
cabinele actorilor de la filmări. Pun accentul pe 
treaba cu noroiul, pentru că oferă o notă de 
discreţie şi verosimilitate întâmplării dezgustătoare. 

Şi da, ştiu ce presupune cuvântul verosimilitate 
- pot chiar să-l pronunt. 

În timp ce o menajeră somaleză îmi făcea 
bagajele, maică-mea căuta pe fiecare haină de-a 
mea semnul „doar curăţare chimică“ . După cât se 
pare, oamenii din nord îşi spală rufele lovindu-şi 
corsetele Vivienne Westwood murdare de pietrele 
plate de pe malul râului. N-au nici măcar sashimi53. 
Şi nici acces la internet, mi-a explicat maică-mea. 
Sau, cel puţin, bunicii mei n-au. Şi n-au nici 
televizor. În schimb, cresc animale. Nu animale la 
modul abstract, ca urşii polari al căror număr scade 
pe zi ce trece sau puii focilor de Groenlanda care 
stau tolăniţi pe vreun ghețar arctic, numai buni 
pentru harpoanele eschimoşilor; nu, astea sunt 
căpriţe-bee şi găini-cotcodac şi vaci-muu de care 
urma să am grijă în fiecare zi. 

'Mnezăi. 

Oricât de mult i-aş fi implorat, n-aveam cum să 
opresc propriul exil, aşa că am fost aşezată repede 
pe bancheta din spate a unui Lincoln Town Car şi 
am decolat, cu o gentuţă mică plină ochi doar cu 
proviziile mele infinite de Xanax. În vara aia, la 
frageda vârstă de unşpe ani, urma să învăţ să-mi 
înving fricile. Să-mi înghit mândria şi furia. Şi asta a 
fost ultima zi în care maică-mea s-a mai putut lăuda 
cu o fetiţă slabă. 


21 DECEMBRIE, ORA 8:51 A.M. 
EST 


Bunicuţul: unu 
Postat de MadisonspencerQviaţadapoi.iad 


Tweeter drag, 

La-nceput, bunicuţul m-a înrolat în campania 
lui împotriva biodiversităţii. Strategia era să ne 
ghemuim amândoi sub soarele dur din nord şi să 
extirpăm fiecare plantă-intrus din grădina de 
zarzavaturi a bunică-mii, lăsând doar păstăile de 
fasole verde de import. Pe când lucram umăr la 
umăr, smulgând,  dezrădăcinând, încercând să 
aranjăm o monocultură dubioasă de legume, el m-a 
întrebat: 

— Maddy? Găluşcă? Tu crezi în destin? 

N-am răspuns. 

Chiar şi aşa, el i-a dat înainte: 

— Ce-ai zice dacă fiecare clipă din viaţa ta ar fi 
fost hotărâtă înainte să te naşti? 

Am tăcut mai departe. Îmi era clar că încerca 
să mă ademenească într-o discuţie despre viziunile 
existenţialist-demente asupra lumii. 

S-a oprit din plivit şi şi-a întors faţa zbârcită 
spre mine: 

— Ce ştii despre Dumnezeu şi Satan? 

O briză nordică i-a ciufulit şuviţele părului 
cărunt. 

Fără să mă uit la el, am omorât o buruiană. Am 
cruțat o plantă de fasole. M-am simţit Dumnezeu. 

— Ştii, nu, că Dumnezeu şi Satan se ceartă de 
ceva timp? (S-a uitat în jur, de parc-ar fi vrut să se 


asigure că suntem singuri. Că n-o să ne-audă 
nimeni.) Dacă-ţi spun un secret, promiţi să nu-i spui 
nimic bunicii? 

Am smuls altă buruiană. N-am promis nimic. În 
schimb, mi-am încordat toate puterile mele de fetiţă 
în aşteptarea unei descoperiri hidoase. 

— Ce-ar fi dacă ţi-aş spune, a continuat el 
neclintit, că ţi-a fost scris să fii cea mai însemnată 
fiinţă care a trăit vreodată? M-a întrebat: Ce-ar fi 
dacă ţi-aş spune că destinul tău e să-i împaci pe 
Dumnezeu şi pe Satan? 


21 DECEMBRIE, ORA 8:53 A.M. 
EST 


O sărbătoare politic incorectă 
Postat de MadisonspencerQviaţadapoi.iad 


Tweeter drag, 

Dacă chiar trebuie să ştii, ferma izolată din 
nord a bunicuţului şi a bunicuţei mele avea un salon 
plin ochi cu cărţi... două dormitoare înghesuite... o 
bucătărie primitivă... şi numai o singură baie. Din 
cele două dormitoare, unul fusese al maică-mii şi 
acum urma să fie al meu. Aşa cum fusesem 
avertizată, n-aveau televizor sau orice fel de 
computer. Aveau telefon, dar din ăla rudimentar, cu 
cadran rotativ. 

La un prânz obişnuit, m-ai fi putut vedea 
aşezată la masa din bucătărie, faţă-n faţă cu o 
farfurie plină cu cele mai negre coşmaruri ale unei 
fetiţe de unşpe ani. Carne de vițel, de exemplu. Sau 
brânză de la sclavii fără sindicat din America 


Centrală. Porc de casă. Gluten. Puteam să simt 
sporii de Creutzfeldt-Jakob54. Puteam să miros 
aspartanul testat pe maimuțe de laborator. Când am 
îndrăznit să întreb dacă vacile de la care provenea 
carnea fuseseră crescute pe locul unei păduri 
amazoniene tăiate şi arse, bunică-mea abia dacă s-a 
uitat la mine. Şi-a aprins înc-o ţigară şi a ridicat din 
umeri. Ca să mai câştig ceva timp, am dat drumul 
furculiţei în farfurie şi am început să povestesc 
amuzată ce mi se întâmplase cu o săptămână în 
urmă, la petrecerea din casa Barbrei Streisand, clar 
cea mai nebună chestie prin care-am trecut la vila 
extravagantă de pe plaja din Martha's Vineyard a 
lui Babs Streisand. 

Telefonul a sunat în salon, iar bunică-mea s-a 
grăbit să răspundă. Vocea ei s-a auzit la fel de 
subţire ca un miros: 

— Ha-lo? 

Arcurile canapelei au scârţâit când s-a aşezat. 
A zis: 

— Nu, nu cumpăr niciodată bulete demachiante 
din bumbac. Mai degrabă beţişoare de urechi din 
bumbac. 

A tăcut o vreme, iar apoi a zis doar: 

— Albastru. 

După ce-a mai ascultat un pic în tăcere, a zis: 

— Mentă. 

A zis: 

— Căsătorită, deja de vreo patruşpatru de ani. 

A zis: 

— Un copil, o fată, Camille. 

A tuşit cuvintele: 

— Am făcut şaişopt în iunie. 

A adăugat: 


— Congregația Fraţilor întru Cristos. 

Rămasă singură în bucătărie, cu povestea mea 
despre Streisand întreruptă la jumătate, n-am luat 
nici măcar o bucăţică din farfurie. Mi-am aruncat 
antricotul torturat pe geamul deschis de deasupra 
chiuvetei. 

La fel, farfuria mea de la cină era plină cu ton 
din conservă dolphin-unsafe56. Aroma picantă a 
plaselor japoneze de pescuit era inconfundabilă. 
Nici nu zisesem zece cuvinte din povestea mea 
nostimă despre Toni Morrison, că telefonul a sunat 
iar. 

Bunică-mea s-a dus să răspundă şi am auzit-o 
zicând din hol: 

— Babette, nu-i aşa? Da, m-aş bucura să 
răspund la câteva întrebări... 

Ca şi la prânz, mi-am aruncat nenorocita de 
mâncare pe geamul de la bucătărie, făcând-o cadou 
vreunui mamifer rural cu mai puţine scrupule. 
Lumea era plină de copii morţi de foame extrem de 
tentanţi pe care ai mei i-ar fi putut adopta, aşa că n- 
aveam de gând să pierd vremea în nord îndopându- 
mă cu friptură şi îngrăşându-mă aşa de tare, încât 
să nu mai fiu decât un handicap pentru imaginea 
publică a maică-mii. 

Asta a devenit o obişnuinţă. Bunicuţa mea 
Minnie îmi servea o supă-cremă de porumb de 
provenienţă dubioasă - evident, cu o grămadă de 
unt plin cu acid linoleic conjugat” -, iar eu ziceam o 
poveste megaamuzantă despre Tina Brown până 
când vreun telemarketer sau vreun tip din ăla care 
face sondaje suna la telefon. Cina decurgea aşa: 
bunică-mea stătea pe canapeaua din sufragerie, 
zicând „radiaţie“ , zicând „chimioterapie“ , zicând 


„stadiul patru“ şi „Leonard“ în receptor. Când n- 
avea cum să mă vadă, îmi catapultam mâncarea 
plină de grăsimi, chifteluţă cu chifteluţă, ciupercuţă 
cu ciupercuţă, pe geam. Gândindu-mă acum: 
Leonard? 

Bunicuţul Ben nu prea era pe-acasă, tot timpul 
făcea câte-un comision care dura mai mult decât te 
aşteptai. Uneori mă gândeam că bunică-mea o ia la 
fugă către telefon pentru că se gândeşte c-o să sune 
el. Sau maică-mea. Dar nu suna niciodată nimeni 
cunoscut; era pur şi simplu un sclav care făcea 
studii de piaţă, Leonard sau Patterson sau 
Liberace58, sunând Dumnezeu ştie de unde. 

O singură dată am ajuns înaintea lui buni 
Minnie la telefon. Spăla vasele, avea amândouă 
mâinile vârâte până la coate în apă şi spumă şi m-a 
rugat să răspund eu. Scoţând un oftat greu, m-am 
ridicat de lângă farfuria mea plină de plăcintă cu 
nuci pecan dăunătoare mediului înconjurător şi 
obţinute pe căi dubioase şi m-am dus în salon. Am 
ridicat receptorul, l-am dus la ureche; mirosea a 
țigară, ca tusea bunică-mii, iar eu am zis: 

— Ciao! 

A urmat o clipă de tăcere. O secundă am crezut 
că poate o fi maică-mea, care suna să vadă cum 
sunt, dar o voce a zis: 

— Madison? 

Era o voce de bărbat. Un bărbat tânăr, probabil 
un adolescent. Sigur nu bunicuţul Ben. Râzând cu 
jumătate de gură, a zis: 

— Maddy? Sunt eu, Archer! 

Nu-l ştiam, aşa că i-am dat cu flit. Când bunică- 
mea a venit după mine în salon, ştergându-se pe 


mâini cu un prosop jerpelit şi punându-l pe umăr, 
am întrebat în receptor: 

— Ne-am cunoscut cumva? 

— Mai aşteaptă şi tu câţiva ani, puştoaico, a zis 
băiatul şi după aia a mai adăugat pe un ton scăzut, 
conspirativ: Ia zi, ai tăiat vreo sculă azi? 

Şi după aia a râs în hohote. A râs şia râs şia 
râs. 

Şi, la fel de încet ca un tai chi? i-am întins 
receptorul lui buni Minnie. 


21 DECEMBRIE, ORA 8:55 A.M. 
EST 


Bunicuţul: doi 
Postat de MadisonspencerQviaţadapoi.iad 


Tweeter drag, 

Altă dată bunicuţul m-a făcut complicea lui şi 
am furat împreună progenituri neclocite de sub 
fundurile pline de pene ale păsărilor de curte. Am 
luat-o de la cuibar la cuibar într-o colibă 
dărăpănată, unde erau găinile, şi le-am furat fără 
milă viitoarele generaţii. În tot timpul ăsta mă 
înghiontea: 

— Te-ai gândit vreodată cum s-au îmbogăţit 
maică-ta şi taică-tău aşa repede? 

Mă dureau mâinile de greutatea coşului plin cu 
ouă, aşa că abia dac-am ridicat din umeri. 

El îi dădea înainte: 

— De ce fiecare investiţie pe care-o fac e 
profitabilă? Fără să aştepte vreun răspuns, mi-a 
explicat: Ei bine, rază de soare, când era de vârsta 


ta, maică-ta şi-a făcut rost de un înger păzitor pe 
nume Leonard. O suna la telefon la ore fixe, ca un 
ceas deşteptător. 

Vorbind, prăda în continuare cuibarele. 

— Venea la mine şi-mi spunea. Era doar o 
puştoaică atunci când mi-a zis că îngerul ei i-a dat 
numerele câştigătoare la loto. M-a rugat să-i 
cumpăr biletul ăla. Un necunoscut sunând naiba 
ştie de unde... Cum era s-o cred? Maică-sa a crezut- 
0. 

Netulburat de faptul că nu ziceam nimic, a 
continuat: 

— Îngerul ei păzitor, Leonard, o sună chiar şi 
azi. Îngerii pot face asta. Nu contează unde e, o 
găseşte. O sună direct pe ea. Îl sună şi pe taică-tău. 

M-am făcut că mă uit cu atenţie la un ou 
pestriţ. 

— Leonard ăsta, a insistat bunicuţul Ben, el le- 
a cerut să te trimită aici în vara asta. 

Chestia asta, Tweeter drag, mi-a atras atenţia 
de fetiţă de unşpe ani. M-am uitat la el cu ochi 
umezi. 

— N-ar trebui să ştii, zice el coborând vocea 
până la şoaptă, dar ai de dat un examen în vara 
asta, un examen cu forţele răului. 

Ochii îmi trădau cu siguranţă confuzia. 

— N-ai ştiut, aşa-i, prăjiturico? 

Tenul lui era dovada unei vieţi în care se 
neglijase. 

Nu, n-am ştiut. Un examen? Cu forţele răului? 

— Ei bine, s-a bâlbâit el, acum ştii. 

Mâinile lui noduroase s-au afundat în fânul 
unui cuibar şi au scos de-acolo alt ou. Punând prada 
în coşul meu, a zis: 


— Oricum, n-are sens să-ţi faci prea multe griji 
cu chestia asta. 


21 DECEMBRIE, ORA 8:57 A.M. 
EST 


Îmbarcarea într-un bon voyage 
Postat de MadisonspencerQviaţadapoi.iad 


Tweeter drag, 

Vara pe care am petrecut-o la ferma din nord a 
bunică-mii n-a fost tocmai sfârşitul devierilor mele. 
Puteai să te joci, de exemplu, cu păstăile de fasole 
sau ştiuleţii de porumb. O pletoră scânteietoare de 
cireşe era gata să se despartă de sâmburii săi. Pur 
şi simplu mă plângeam că nu ştiu de unde să încep. 

O carcasă învelită în scoarță veştedă, cu pielea 
de pe bărbie şi braţe atârnând, buni Minnie stătea 
în faţa cuptorului ei electric. Regla presiunea la 
ochiurile aragazului complicat în timp ce de sub 
capacul unei oale ieşea atâta abur, că aerul din 
bucătărie vibra, la fel de înăbuşitor ca acela dintr- 
un hammam turcesc. Tone de fructe culese din 
împrejurimi fuseseră măcelărite şi întinse pe 
blaturi, în stări diferite - descojite, curățate -, iar 
fiecare centimetru de blat era lipicios de sângele lor 
uscat.  Piersicile, eviscerate de sâmburii lor, 
umpleau un vas imens de faianţă. Alte fructe, 
merele, fuseseră dezmembrate şi îmbălsămate în 
borcane de sticlă, gata să fie înmormântate în 
pivniţa de rădăcinoase. Aburul de care-am pomenit 
înainte făcea condens pe pereţi şi curgea în 
pârâiaşe subţiri. Picura din tavan. În mijlocul 


măcelăriei ăsteia, ocupată până peste cap, bunică- 
mea s-a uitat chiorâş la fructele din jur şi, cu ţigara 
între buzele livide, mi-a zis: 

—  Măzărică, scumpo, eşti tristă. Du-te şi 
distrează-te puţin. 

Să mă distrez? Bunică-mea era nebună. 
Apucând-o de cordoanele şorţului şi trăgând-o de 
ele cu mâinile mele fine de copil, i-am zis cât de 
frumos am putut: 

— Buni, draga mea, poate-ai vrea să-ţi faci 
nişte analize pentru demenţă senilă. 

Să mă distrez! De parc-aş fi putut să folosesc 
beţele şi pietrele murdare pe care le aveam la 
îndemână ca să construiesc o antenă şi după aia o 
reţea de transmisie şi după aia o staţie locală şi 
după aia să înfiinţez un studio şi să umplu timpul de 
transmisie cu un sezon de show-uri. O astfel de 
încercare, i-am zis bunică-mii, a unei fetiţe 
prepubere, de-a lungul unei singure veri nu avea 
prea multe şanse de reuşită. 

— Nu, a zis buni Minnie smulgându-şi şorţul 
din strânsoarea mea încăpăţânată. Vreau să spun c- 
ar trebui să citeşti o carte. 

Apoi şi-a abandonat cadavrele fructifere, s-a 
întors cu faţa la mine, prinzându-mă de umeri, şi m- 
a împins afară din bucătărie, printr-un mic antreu, 
până în salon, unde erau rafturi cu cărţi din podea 
până-n tavan, acoperind un perete întreg. Acolo mi- 
a zis să aleg unul dintre volumele vechi, legate în 
piele. 

Trebuie menţionat aici că nu eram încă o 
cititoare atât de pasionată cum urma să devin. 
Şcoala mea elveţiană, chiar dacă groaznic de 
scumpă, era în general axată pe probleme de mediu 


de genul temperaturii de aprindere şi pe lipsa 
drepturilor omului la populaţia indigenă oprimată. 
În baza acestor deziderate etice, am protestat şi am 
spus că nu pot să citesc cărţi care fuseseră legate în 
pieile moarte ale unor vaci măcelărite, fără-ndoială 
înnebunite de stres. 

Bunică-mea a ridicat doar din umerii ei lăsaţi, 
de  ţărancă adevărată, peste care treceau 
cordoanele şorţului. A ieşit din salon, gata să se- 
ntoarcă la jocul ei trist de-a face conserve de roşii şi 
de-a decapita şoareci-de-câmp, zicând: 

— Fă cum vrei, domnişoară. 

Din mers, mi-a strigat peste un umăr îmbrăcat 
în stambă, avertizându-mă: 

— Citeşti o carte sau baţi covoarele. Tu alegi. 

Atât de ridicate sunt normele mele morale, că 
nu m-am putut hotări să recurg la vreo formă de 
violenţă, nici măcar când era vorba de un covor 
insensibil. Şi nu-mi plăceau nici celelalte forme de 
muncă agrară, unde trebuia să stai aplecat sau nu, 
sugerate de bunică-mea: alt pogrom de buruieni... 
confiscarea altor ouă cade din cuibarele păsărilor 
de casă... Numai şi numai ca un compromis politic, 
am ales să citesc o carte. Degetele mele se plimbau 
peste pielea moartă a cotoarelor. Moby Dick? Nu, 
mersi. Pentru prima dată eram recunoscătoare 
celebrei  aderări a  maică-mii la Greenpeace. 
Micuţele doamne? 'Mnezăi, o carte mult prea 
monstruos de sexistă. Litera stacojie? Casa veseliei? 
Fire de iarbă? Rafturile bunică-mii se îndoiau sub 
greutatea unor cărţi obscure, de mult uitate. 
Tropicul Cancerului ? Prânzul dezgolit? Lolita? 
Naşpa. Nimic interesant pe-aici. 


Tweeteri dragi, ca răspuns la acuzaţiile voastre 
că sunt mult prea precoce pentru unşpe ani, vă rog 
să acceptaţi faptul că oamenii nu se schimbă cu 
timpul. Bătrânii sunt, în realitate, copii îmbătrâniţi. 
Invers, adolescenţii sunt bătrâni excentrici tineri. 
Bine, bine, poate că mai învăţăm câteva lucruri pe 
parcurs, avem nişte revelații de-a lungul vieţii, dar, 
în general, cum eşti la opzeşcinci de ani eşti şi la 
cinci. Te naşti inteligent sau te naşti prost. Corpul 
îmbătrâneşte, creşte, trece prin faze aproape 
nebuneşti de frenezie reproductivă, însă persoana 
nu se schimbă. Te naşti şi mori fără să se schimbe 
nimic înăuntrul tău. 

Asta... asta e dovada sufletului tău nemuritor. 

Stând în salonul bunică-mii, m-am hotărât în 
final să închid ochii. Aşa, în beznă, m-am învârtit de 
trei ori şi am întins o mână oarbă în direcţia 
bibliotecii cu rafturi. Buricele degetelor mele citeau 
titlurile în relief de pe cotoarele cărţilor ca şi când 
ar fi fost în Braille. Pielea crăpată era fină, aproape 
creponată, nu foarte diferită de cea de pe mâinile 
pline de bătături ale bunică-mii. După ce le-am atins 
pe toate, mâna mi s-a oprit pe o carte despre care 
simţeam că e destinul meu. Asta era cartea care 
urma să mă scoată din starea mea groaznică, din 
zilele mele interminabile fără televizor, din 
plictiseala şi foamea mea de internet. Degetele mele 
oarbe s-au strâns în jurul cărţii şi au scos-o dintre 
suratele ei. Am deschis ochii către viitorul meu. 

Pe coperta veche, numele autorului era scris cu 
litere aurii: Charles Darwin. Asta era cartea care 
urma să mă adăpostească. O poveste unde puteam 
să mă ascund luni de zile. 


Vocea lui buni Minnie, strigând din 
străfundurile bucătăriei de la fermă, a zis: 

— A expirat timpul, dovlecel. Păstăile alea n-o 
să se curețe singure... 

Am strigat înapoi: 

— Dar am găsit una! 

— Una ce? a Întrebat ea. 

Strecurându-mi în glas un zâmbet fericit de 
copil, am strigat: 

— O carte, buni! 

O clipă s-a lăsat liniştea, întreruptă doar de 
tipetele dezgustătoare de împerechere ale păsărilor 
de-afară, care încercau să se-ademenească unele pe 
altele în nişte partide de sex aviar. Înăuntru, aerul 
era plin de fum de ţigară şi de abur de la neobositul 
aragaz torţionar al bunică-mii. 

— Ce carte? a întrebat buni Minnie precaută. 
Cum se cheamă? 

Am întors cartea pe-o parte, căutând titlul pe 
cotor. 

— E despre un câine, am răspuns eu. E despre 
un căţeluş care pleacă într-o călătorie pe mare. 

Vocea bunică-mii părea fericită, modulaţiile ei 
apropiindu-se de cele ale râsului, de cele ale 
glasului unei femei mai tinere. Cu o voce ca de 
fetiţă, a strigat: 

— Stai să ghicesc. E Chemarea străbunilor! 
Când eram de vârsta ta, îmi plăcea grozav Jack 
London, a adăugat. 

Mâinile mele au deschis cartea, iar paginile ei 
miroseau ca o cameră unde nu mai intrase nimeni 
de foarte mult timp. Camera asta de hârtie mirosea 
de parc-ar fi fost imensă, cu podele de lemn lăcuit şi 
şemineuri de piatră pline de cenuşă rece şi firicele 


de praf care înotau în razele soarelui ce pătrundeau 
pe geamurile înalte. După ani şi ani, eu eram prima 
care intra în castelul ăsta. 

Nu, titlul cărţii nu era Chemarea străbunilor, 
dar - Tweeter drag - bunicuţa Minnie era fericită 
aşa. Nu mai trebuia să desfac păstăi. Asta conta cel 
mai mult. 

Autorul nu era Jack London, dar cui îi păsa? 
Dacă o citeam îndeajuns de încet, cartea asta urma 
să-mi umple toată vacanţa dezolantă de vară. Să 
transforme nordul plictisitor, odios într-un univers 
canin plin de voioşie şi nerăbdare. Deja dădeam din 
cap deasupra volumului deschis, prinsă de cuvintele 
şi opiniile unui narator de mult decedat. Vedeam 
trecutul prin ochii lui de extraterestru. 

Dând pagina, am citit titlul: Călătoria pe 
Beagle. 


21 DECEMBRIE, ORA 9:00 A.M. 
EST 


Bunicuţul: trei 
Postat de MadisonspencerQviaţadapoi.iad 


Tweeter drag, 

Ca să mă ajute să scap de plictiseală, bunicuţul 
Ben mi-a propus să construim un adăpost pentru 
formele indigene de viaţă aeriană. Un fel de Habitat 
for Humanity“ al aerului, fără Jimmy Carter şi 
neamul lui. Detaliile arhitecturale concrete n-au 
avut un rol prea mare în proiectul nostru. Am tăiat 
scânduri cu ferăstrăul şi am modelat pereţi, podele 
şi acoperişuri rudimentare, pe care le-am asamblat 


cu nişte cuie. O activitate deloc nesatisfăcătoare. La 
sfârşit am aplicat un strat de vopsea galbenă. 

Cu pensula în mână, bunicuţul m-a întrebat: 

— Îţi aduci aminte ce ţi-am zis de Leonard ăla? 
Îngerul păzitor al maică-tii? 

M-am prefăcut că-s surdă şi m-am concentrat 
pe tehnica mea de vopsit, încercând să nu las urme 
de pensulă sau picături de vopsea în urmă. M-a 
îngrijorat mirosul vopselei, gândindu-mă că aş 
putea ajuta la construirea unei căsuțe nu foarte 
diferite de sindromul clădirii nesănătoase. 

Orb la toate, bunicuţul i-a dat înainte. 

— Ce-ai zice dacă ţi-aş spune că îngerii o sună 
şi pe bunică-ta? 

Mi-am înmuiat pensula în vopsea şi am dat cu 
galben în jurul uşii rotunde, primitoare, a casei. M- 
am întrebat dacă păsările care aveau să locuiască 
aici vor migra, la fel ca părinţii mei, spre adăposturi 
din Nassau şi Newport şi New Bedford. Şi, dacă da, 
rutele lor de migraţie ar fi stabilite de nivelul 
taxelor pe venit din fiecare loc? 

Bunicuţul mi-a luat tăcerea drept o încurajare. 

— Nu vreau să te sperii deloc, dar îţi aduci 
aminte că ţi-am vorbit de examenul tău cel mare? 
Din ce-i spune Leonard bunicii tale, forţele răului şi 
ale binelui te vor testa în curând. 

Salopeta mea de joacă Chanel era strâmtă pe 
şolduri. 

— Pe o insulă, a adăugat el. Examenul va fi pe 
o insulă. 

Cu toate că Ctrl+Alt+Aruncam mâncarea 
făcută de bunică-mea pe geam, mă îngrăşam de 
parcă treceam printr-un proces de  osmoză. 
Genetică sau mediu înconjurător, îmi era teamă că 


procentul de grăsime din corpul meu se apropia de 
un număr cu două cifre. 

— Dacă-i să ne luăm după bunică-ta, cineva o 
să moară curând. (Bunicuţul şi-a înmuiat pensula în 
vopsea şi şi-a continuat munca.) Aşa, ca să ai grijă, 
vezi că s-ar putea să mori chiar tu. 


21 DECEMBRIE, ORA 9:02 A.M. 
EST 


Alegând drumul gloriei 
Postat de MadisonspencerQviaţadapoi.iad 


Tweeter drag, 

În ciuda titlului vesel, Călătoria pe Beagle nu e 
o pălăvrăgeală picarescă despre un câine micut şi 
curajos care pleacă într-o aventură maritimă 
nebunească printre valuri. Dacă m-ai pune să scot 
ideile principale şi să rezum cartea, cuvintele-cheie 
ar fi: Peşte sălbatic tâmpit... pasăre sălbatică 
proastă... piatră mare... Şarpe! Șarpe! Şarpe!... 
animal  măcelărit... altă piatră... țestoasă. 
Imaginează-ţi o serie din asta îndeajuns de lungă ca 
să umple aproape cinci sute de pagini şi ai scris, 
mai mult sau mai puţin, Călătoria pe Beagle. În 
jumătate din o mie de pagini abia dacă apare vreun 
câine şi nimic nu e în prim-plan mai mult de cele 
zece secunde aferente atenţiei focalizate a domnului 
Darwin. În loc de teoria evoluționistă, Charles 
Darwin pare să fi inventat sindromul deficitului de 
atenţie, pentru că e aproape tot timpul distras de o 
altă specie de ciupercă... un alt artropod, unul nou- 
nouţ... o pietricică viu colorată. Citind înainte, ai 


putea spera că o seforita“! drăguță o să-i ia ochii 
naratorului. Cititorul se aşteaptă ca o idilă să se 
înfiripe în mijlocul pampasului şi să urmeze o ceartă 
între îndrăgostiţi şi apariţia unui rival şi sărutări, 
bătăi cu pumnii, săbii scoase din teacă - dar nu, nu-i 
o astfel de carte. Nu, Călătoria pe Beagle pare să fie 
mai mult un album cu pozele de vacanţă din ultimii 
cinci ani pe care ţi-l arată un puşti cu Asperger“? 
care vorbeşte non-stop. 

Titlul volumului te induce în eroare groaznic. 
Beagle-ul despre care vorbim e, de fapt, nava pe 
care navighează domnul Darwin şi compania, 
botezată - din câte se pare - după un iubitor de 
câini de acum câteva sute de ani. Chiar şi-aşa, între 
paginile astea sfărâmicioase mi-am descoperit 
destinul. 

Nu e nevoie decât de un singur succes major 
pentru a consolida reputaţia unui scriitor în 
devenire. Pentru favoritul bunicuţei mele, Jack 
London, n-a fost nevoie decât de şase luni de frecat 
menta prin oraşele amestecate în goana după aur 
din Klondike. Pentru domnul Darwin, episodul care 
l-a transformat complet, ăla din insulele Galâpagos, 
a durat cel mult patru săptămâni. Amândoi îşi 
începuseră călătoriile resemnaţi: London nu reuşise 
să-şi găsească o slujbă decentă în San Francisco; 
Darwin renunţase la facultate, nereuşind să-şi ia 
diploma în teologie. Amândoi s-au întors la vieţile 
lor obişnuite când erau încă tineri, dar şi-au tras 
toată seva din aventurile lor de scurtă durată până 
au murit. 

Nu era nici un motiv pentru care vara celui de- 
al unşpelea an din viaţa mea să se irosească. 
Trebuia doar să găsesc o specie încă necunoscută 


de ceva dezgustător - muscă, gândac, păianjen - şi 
puteam să-mi scriu propriul bilet înapoi la 
civilizaţie. Urma să fiu faimoasă în lumea ştiinţei. 
Urma să mă reinventez ca naturalistă recunoscută 
în toată lumea, care nu mai avea nevoie să-şi pupe 
sau să-şi îmbrăţişeze niciodată părinţii răi, fără 
inimă. 

În dimineaţa în care mă hotărâsem să încep 
munca de teren, stăteam la masă în bucătăria 
bunică-mii. Lumina răsăritului se răsfrângea maro- 
portocalie din borcanul cu apă stătută şi pliculeţe 
de ceai pe care îl ţinea pe pervazul de deasupra 
chiuvetei. M-am prefăcut că bag în gură nişte terci 
de ovăz, fără să înghit nimic altceva în afara 
hormonilor de creştere bovini din lapte. Cu toate 
astea am zâmbit grațios, cu Beagle-ul deschis lângă 
micul meu dejun, şi am zis: 

— Bunicuţa mea preferată? 

Buni Minnie s-a întors cu spatele la aragaz, 
unde se chinuia să amestece cu o lingură de lemn în 
nişte lături care fierbeau la foc mic, şi s-a uitat la 
mine bănuitoare. M-a cercetat din ochi şi a răspuns: 

— Mda, gândăcel? 

Cu o voce laconică, pe un ton degajat şi 
nonşalant, am întrebat-o dacă era vreo insulă 
tropicală aproape de fermă. 

Mâna care amesteca a scos lingura din cazanul 
de vrăjitoare şi a dus-o până la gura ei strâmbă, de 
unde a ieşit o limbă ascuţită, până atunci ascunsă, 
şi a gustat fiertura. Lingându-şi buzele încântată, 
buni a întrebat: 

— Ai zis ceva de-o insulă, fetiţo? 

Toată numai zâmbet, am dat din cap că da. 
Insulă. 


Obişnuita ţigară fumega între degetele mâinii 
ei libere. În dimineaţa asta, ca şi în celelalte, 
răsăritul o prindea cu părul cărunt pus pe bigudiuri 
şi strâns bine. Bunicuţul Ben era încă în pat. Din 
lumea de-afară se auzeau larma şi cârâielile găinilor 
care anunțau că se ouaseră cu succes. 

Buni Minnie medita în continuare asupra 
produselor fierte ale gătitului ei nociv. Aproape că 
puteai să discerni pârâitul şi zbârnâitul rotiţelor din 
creierul ei. Tic-tacul mecanismelor ce se angrenau 
aproape că se auzea clar în timp ce căuta în 
memorie orice informaţii în legătură cu o insulă în 
împrejurimi. Tuşind scurt, a zis: 

— Nici o insulă reală. Asta dacă nu pui la 
socoteală insula din mijlocul autostrăzii, a adăugat. 

Ce-a început să descrie semăna cu un refugiu 
pentru pietoni din apropiere, făcut sendviş între 
benzile supraaglomerate ce duceau spre sud şi 
benzile ce duceau spre nord ale unei autostrăzi. 
Văzusem locul: o clădire scundă de beton, ghemuită 
în mijlocul unui gazon galben-lămâie, ars de soare şi 
pătat din când în când de fecalele întărite ale 
câinilor de casă. l-am aruncat o privire în treacăt, 
pe geamul fumuriu al unui Town Car, în drum spre 
exilul meu de la ferma lui buni, dar coşmelia de 
beton părea să tremure în duhoarea acră a 
gunoaielor. Câteva maşini şi camioane parcaseră la 
marginea  peluzei  neîngrijite, abandonate de 
persoanele care se grăbiseră să-şi golească 
intestinele şi vezicile urinare. 

Locul intra în categoria insulelor pentru că era 
izolat, între el şi câmpurile dimprejur curgând râuri 
de vehicule în mare viteză. Poate că m-aş descurca 
cu insula asta în locul uneia obişnuite. 


Am stat pe gânduri cu micul dejun în faţă. Cât 
despre Călătoria pe Beagle, citisem până la punctul 
în care Darwin bea urina unei țestoase. Sigur nu 
eram primul cititor căruia îi plăcea ideea că eroul 
nostru dădea pe gât o cană cu pipi îngheţat de 
ţestoasă, pentru că un altul subliniase tot pasajul în 
creion. Pe marginile paginii, un alt cititor folosise 
un pix cu mină albastră şi scrisese: Perversule. Din 
când în când, comentariile astea de pe marginea 
cărţii erau la fel de criptice ca o plăcintă cu răvaş. 
Stranii şi cifrate. De exemplu, scrise cu creionul, 
unul sub celălalt, pe marginea unei pagini, se 
vedeau cuvintele: Dacă o să am vreodată o fetiță, 
Patterson zice s-o botez Camille. Altundeva, scrise 
cu pastă albastră, se vedeau misterioasele cuvinte: 
Atlantida nu-i un mit, e o previziune. 

Tovarăşii de călătorie - scribul cu creion şi 
vandalul cu pix albastru - deveniseră ghizii mei de 
lectură, tot timpul acolo, împărțind cartea cu 
Beagle-ul cu mine. Comentariile lor meschine, 
pătrunzătoare influenţau propriile mele reacţii la 
foarte multele descrieri altfel plictisitoare ale 
şopârlelor şi scaieţilor. 

O altă notiță în creion, scrisă cu siguranţă de 
mâna unui copil, suna cam aşa: Patterson zice să 
încep să culeg flori pentru înmormântarea soțului 
meu când am timp. 

Un rând cu pixul albastru, plin de înflorituri, 
spunea: Leonard vrea să culeg nişte flori pentru 
taică-meu. 

Ca pentru a ilustra notițele astea, între paginile 
cărţii erau puse la presat flori de piciorul-cocoşului. 
Flori galbene de piciorul-cocoşului. Violete mov. 
Dovezi ale timpului liber de altădată şi ale 


plimbărilor lungi de vacanţă şi ale aerului curat. 
Panglici maro de iarbă preistorică. O mărturie a 
razelor de soare. Probe fizice minuscule atestând 
existenţa unei veri pierdute. Şi nu doar culorile 
verii... ci şi mirosurile ei! Muguri uscați de 
rozmarin, cimbru şi lavandă. Petale de trandafiri 
care încă mai miroseau! Straturile de hârtie şi 
cuvinte le păstraseră intacte, ca o armură. Eram 
foarte grijulie să nu rup vreo ciuboţica-cucului sau 
rochiţa-rândunicii pe care o găseam. 

Din locul ei de lângă aragaz, bunică-mea a zis 
ceva, cuvintele ei terminându-se pe un ton care 
sugera o întrebare. 

Am răspuns: 

— Poftim? 

Scoţând ţigara dintre buze şi suflând un nor de 
fum, a repetat întrebarea: 

— Îți place Chemarea străbunilor? 

M-am uitat la ea cu nişte ochi mari, 
neînţelegând ce voia de la mine. 

— Romanul? a zis ea arătând către cartea 
deschisă pe masa din bucătărie. 

Evident, nu văzuse coperta de-aproape, fiindcă 
nu-i ştia adevăratul titlu. 

A întrebat: 

— Ai ajuns la partea unde câinele e răpit şi dus 
în Alaska? 

Da, am dat eu din cap. Uitându-mă din nou în 
carte, am zis că da, da, câinele avea o viaţă foarte 
interesantă. 

— Ai ajuns la partea..., a întrebat ea, ...unde 
ciobănescul scoţian e răpit de marţienii de pe o 
farfurie zburătoare? 


Am dat iar din cap, zicând că scena despre care 
vorbea era chiar palpitantă. 

— Şi, a zis bunică-mea, ţi-a fost frică atunci 
când extratereştrii au băgat un embrion de 
cimpanzeu de pe Nebuloasa Crabului în setterul 
irlandez? 

Am dat din cap că da imediat. Am zis că de-abia 
aşteptam filmul. Am ridicat privirea din carte doar 
ca să văd dacă era sinceră, dar bunică-mea stătea 
pur şi simplu acolo, cu corpul ei respingător de 
ţărancă înfăşurat în şorţul de stambă obişnuit, 
purtat pe deasupra unei rochii lungi, în pătrăţele, 
decolorate şi subţiate de-o viaţă întreagă de spălări. 
Mi-am făcut o notiţă undeva în cap: cartea asta cu 
străbunii trebuie să fie o adevărată nebunie. 

Pe când gusta încă o dată din oala clocotitoare, 
ridicând lingura până la buzele ţuguiate şi suflând 
ca să răcească puţin lichidul ăla, telefonul din salon 
a început să sune. Aşa cum făcuse de nenumărate 
ori, bunică-mea şi-a lăsat baltă ustensilele de gătit 
şi s-a împleticit pe uşa bucătăriei şi prin holul micuţ. 
Arcurile canapelei au scârţâit când s-a aşezat. 
Ţârâitul telefonului s-a oprit, iar ea a tuşit cuvântul: 

— Ha-lo? 

Vocea ei îndepărtată a coborât până la o şoaptă 
conspirativă pe când zicea: 

— Da, s-a dus direct la cartea cu evoluţia, da, 
sigur. Maddy asta-i o şmecheră. 

Între două accese de tuse a zis: 

— Da, i-am vorbit despre insulă... Sufocată, cu 
răsuflarea tăiată, a adăugat: Nu te-agita, Leonard. 
Fetişcana asta e mai mult decât pregătită să se ia în 
piept cu forţele răului! 


În clipa aia, Tweeter drag, am dat o pagină în 
cartea mea cu Beagle-ul şi am mai găsit nişte 
cuvinte vechi. Scrise de mână pe margine, cu un pix 
cu pastă albastră, sunau aşa: Leonard îmi promite 
că într-o zi fiica mea o să fie o mare luptătoare. Îmi 
zice să-i dau numele de Madison. 


21 DECEMBRIE, ORA 9:05 A.M. 
EST 


Acum, călătorule! 
Postat de MadisonspencerQviaţadapoi.iad 


Tweeter drag, 

Aşa a fost, în vara exilului meu în nordul 
plictisitor, acum nişte zile însorite de mult trecute, 
m-am trezit stând la marginea de asfalt tocit a 
Autostrăzii Statale Nu-ştiu-cât, marginea dinspre 
câmp a celor şase benzi care duceau spre nord, 
ticsite de tractoare cu remorci care claxonau să-ţi 
spargă urechile şi scârţâiau din toate încheieturile. 
Aerul dimineţii era mizerabil, poluat de unsoare de 
osii, smoală, ulei încins şi de gaze de eşapament. 

Nici un explorator nu a mai navigat vreodată 
pe mări aşa de periculoase. 

Până şi drumul meu a fost pus sub semnul 
întrebării când s-a intersectat cu şuvoiul de 
automobile, cu avântul lor, cu şuieratul şi bubuitul 
roţilor zimţate, cu tunetul bolborosit al frânelor de 
motor. Prin parada asta mortală de metal în mare 
viteză puteam să văd ţărmul celălalt, destinaţia 
mea: insula unde vehiculele erau parcate pentru a 
se goli de pasageri, iar pasagerii se grăbeau spre 


toaletele din blocul de beton pentru a-şi depozita 
propriile excremente. 

Dacă făceam un pas, trebuia să traversez toată 
autostrada. Un singur pas şi n-aş mai fi avut cum să 
dau înapoi, aş fi fost nevoită să-i fac şi pe ceilalţi 
câteva sute care erau necesari ca să ajung în 
siguranţă pe insula toaletelor publice din depărtare. 
Acolo câinii se plimbau dintr-o parte în alta, 
depunându-şi liniştiţi fecalele în grămăjoare, la fel 
de grijulii ca o ţestoasă pe cale de dispariţie care-şi 
depune ouăle. 

Cât de ciudată trebuie să le fi părut şoferilor - 
o fată de unşpe ani, în blugi şi cămaşă albastră de 
chembrică, ce-mi venea până la genunchi, cu 
mânecile mult prea lungi suflecate până la coatele 
groase. 

Braţele îmi erau încrucişate pe piept, ţinând 
strâns cartea cu Beagle-ul şi un borcan înalt, greu 
de închis, de patru litri, cu ceaiul de pe pervaz al 
bunică-mii. Ceaiul negru plescăia, lovindu-se de 
pereţii fragili ai  borcanului. Înainte de-a 
rechiziționa ceaiul pusesem în secret câteva cuburi 
de zahăr în lichidul auriu şi, când începuse să se 
scurgă pe lângă capacul mic, mâinile şi antebraţele 
mele se făcuseră lipicioase. Degetele mi se lipiseră 
unul de altul de parc-ar fi fost membranate, de parc- 
aş fi evoluat în cine ştie ce scop acvatic. Atât de 
bine era lipit borcanul greu de mine, că - şi dacă îmi 
scăpa din mână - cred că ar fi rămas atârnat de 
cămaşa mea de chembrică. 

Odată ce intram în trafic, cea mai mică ezitare 
mi-ar fi adus moartea, după un impact care m-ar fi 
pulverizat, aruncându-mă în aerul torid, plin de 
fum, al verii, şi fiecare oscior mi-ar fi fost rupt. Sau 


o maşină m-ar fi călcat, sângele meu de fetiţă ar fi 
ţâşnit cu putere, iar maşina m-ar fi târât după ea 
kilometri întregi pe autostradă, în şanţurile în 
zigzag, ca nişte fulgere, ale roţilor gigantice din 
cauciuc negru. Orice ezitare mi-ar fi adus moartea 
şi în vremurile alea de mult trecute încă aveam 
prejudecăţi împotriva morţii. La fel ca mulţi dintre 
vii, speram să rămân în viaţă. 

Luând o gură de aer, poate ultima, m-am 
aruncat în mijlocul haosului. 

Mocasinii mei Bass Weejun loveau asfaltul 
fierbinte în timp ce maşinile de gunoi huruiau pe 
fiecare bandă. Sirenele se tânguiau şi claxoanele 
urlau. Cisterne pline ochi cu lichide inflamabile... 
camioane cu lemne duduind... dihăniile astea 
treceau pe lângă mine, suflul lor izbindu-mă cu o 
forţă atât de mare, că micuța de mine de-abia mă 
mai ţineam pe picioare, clătinându-mă ca o plută pe 
marea învolburată. Trăgând după ele valuri imense 
de  pietriş, autobuzele Greyhound,  enormele 
autobuze Greyhound, mă luau la ţintă cu alicele lor 
de piatră ascuţită. În urma remorcilor se stârneau 
adevărate sirocouri tăioase, care îmi biciuiau pielea 
şi părul. 

Oamenii cu vieţi fericite nu urcă la bordul unor 
nave care merg spre Alaska şi Galápagos. Nu pleacă 
de lângă familiile lor ca să se închidă în ateliere 
goale şi în studiouri. Nici un om sănătos la cap nu s- 
ar expune razelor X, ca Marie Curie, până când ele 
l-ar otrăvi. Civilizaţia e o condiţie pe care 
inadaptaţii social le-o impun celorlalţi oameni, 
oameni normali,  liniştiţi, familişti. Doar cei 
nenorociţi, rataţi, renegaţi vor sta pe vine zile-n şir 


ca să studieze împerecherea la salamandre. Sau un 
ceainic în care fierbe ceva. 

Avangarda o alcătuiesc singuraticii, cei fără 
prieteni, cei care nu sunt invitaţi niciunde. 
Progresul e un produs al renegaţilor. 

Oamenii îndrăgostiţi - cu părinţi grijulii, care 
nu sunt staruri de film - n-ar avea cum să inventeze 
gravitația. Numai nefericirea cruntă duce la un real 
succes. 

Observațiile de mai sus mi-au oţelit coloana 
vertebrală în timp ce tractoare cu remorcă ţâşneau 
pe-alături, doar la o palmă de mine. Dacă ar fi fost 
fericită cu o viaţă de Rebecca de la Ferma 
Sunnybrook, maică-mea nu ar fi devenit niciodată 
un idol al lumii filmului. Dacă visul vieţii mele ar fi 
să fierb caise nevinovate într-un lichid gelatinos, 
dezgustător, cu bunică-mea lângă mine, n-aş mai fi 
aici, alergând ca nebuna printre benzile aglomerate 
ale Autostrăzii-Statale-Nu-ştiu-cât. 

Picioarele mele durdulii fugeau de rupeau 
pământul, înaintând şi retrăgându-se în furtuna de 
maşini ca nu cumva să fiu prinsă în ea şi făcută 
terci, iar bucăţi din carnea mea de copil să rămână 
lipite de diverse amortizoare de crom şi apărătoare 
de radiator cu destinația Pennsylvania şi 
Connecticut, compleul meu blugi-chembrică fiind 
prefăcut în nişte zdrenţe ude, aplatizate pe asfaltul 
fierbinte. Un pas greşit şi aş fi murit. Un pas ratat 
înainte însemna doi paşi înapoi. Ceaiul, povara mea, 
se balansa, făcându-mă să-mi pierd echilibrul. M-am 
legănat într-o parte chiar în faţa unui monstru de 
cursă lungă. Claxonul pneumatic apăsat cu toată 
forţa, roţile imense scârţâind şi derapând. O 
încărcătură de vaci condamnate la moarte a trecut 


la un milimetru de mine, atât de aproape că am 
putut să le simt mirosul de bovine, mult prea 
aproape. Miile de ochi mari, căprui s-au uitat la 
mine cu milă. 

Alte camioane s-au năpustit fără întrerupere, 
forţându-mă să mă repliez, făcându-mi picioarele 
dolofane să alerge încoace şi-ncolo, în timp ce 
mintea îmi era orbită de o frenezie conservatoare. 
Am ţâşnit. Am luat-o la goană cu ochii închişi, am 
fugit, am zburat şi m-am ghemuit. Am pivotat, am 
alunecat, am plonjat fără să ştiu foarte bine pe unde 
o iau, auzind doar urletul claxoanelor şi virajele 
bruşte ale celor care trăgeau de volan în ultimul 
moment. Farurile care mă urmăreau îşi schimbau 
indignate faza scurtă cu faza lungă pe grăsimea 
mea de pe burtă, care se zgâlţâia. 

Udă leoarcă de transpiraţie - eram urmărită. 
Cu braţele grase şi moi fluturând - eram blocată. 
Camioanele îmi puneau beţe-n roate, şoldurile mele 
cărnoase săreau dintr-o parte-n alta în timp ce 
făceam schimbări de direcție. O gaşcă de 
motociclişti nervoşi mi-a făcut inima să bată mai 
tare decât toţi antrenorii privaţi megascumpi din 
următorii doi ani. 

Până la urmă m-am împiedicat. Vârful 
mocasinului mi s-a lovit de un obstacol, iar eu am 
căzut şi m-am rostogolit, gata-gata să fiu măcelărită 
de maşinile care veneau. Braţele şi trunchiul mi se 
prăbuşiseră în faţă, strânse în jurul borcanului de 
sticlă fragil şi al cărţii cu Beagle-ul. Chiar şi-aşa, în 
loc să aterizez pe un asfalt dur, am aterizat pe ceva 
moale. După ce-am deschis ochii, am văzut că 
obstacolul de care mă împiedicasem era o bordură 
de beton. Ajunsesem pe insulă. Până şi iarba era la 


pământ, galbenă şi moartă, iar perna pufoasă pe 
care stăteam tolănită acum era un morman călduţ şi 
moale de rahat de câine. 


21 DECEMBRIE, ORA 9:07 A.M. 
EST 


O vezică chinuită, deloc înceată, 


pe punctul de-a o lua razna 
Postat de MadisonspencerQviaţadapoi.iad 


Tweeter drag, 

Pentru a evita ritmul uneori monoton al 
jurnalului de călătorie al domnului Darwin nu voi 
descrie fiecare părticică a insulei din nord. Este 
suficient să spun că are o formă ovală şi e 
înconjurată din toate părţile de şoferi maniaci, care- 
şi conduc vehiculele cu o viteză ameţitoare. Tipic 
regiunii nordice, relieful insulei era plictisitor. 
Priveliştea, în orice direcţie, era neinteresantă. 
Geologia, meh. Un strat subţire de peluză acoperea 
insula şi fiecare suprafaţă - iarba, ţâşnitoarea 
stricată, aleile de beton - radia căldură la o 
temperatură comparabilă cu a soarelui. Ca să fiu 
mai exactă: temperatura soarelui în august. 

Obiectivul misiunii mele era să găsesc o insectă 
captivă aici şi adaptată acestui mediu sordid. 
Trebuia doar să culeg un specimen şi să dau numele 
meu noii specii. Descoperirea avea să-mi propulseze 
cariera ca naturalistă renumită în întreaga lume şi 
n-ar mai zice nimeni niciodată că sunt dependentă 
de declaraţiile de venit ale lui Camille şi Antonio 
Spencer. 


Nu că părinţii mei ar fi plătit vreodată taxe. 

În centrul insulei se înălța clădirea de beton a 
toaletelor publice, o matahală diformă, ca un vulcan 
adormit din Mările Sudului, duhnind a pucioasă şi 
metan. Pentru a atrage insectele exotice am 
desfăcut borcanul cu ceai extrem de dulce şi am 
aşteptat. Să îndrăznesc să sper la un fluture de 
culoarea flăcărilor? Dacă ar apărea o specie atât de 
rară, ar fi propriul meu Papilio madisonspencerii. 
Hainele îmi erau ude fleaşcă de transpiraţie. Mă 
mânca gâtul. Mi se făcea sete. 

În loc de fluturi aborigeni rari, am fost atacată 
de muşte de casă. Ridicându-se ca un abur negru, 
migrând în masă de la toaletele publice împuţite, 
sătule de tranzit intestinal uman, stropite de 
excrementele unor străini - aceste muşte veneau 
direct către buzele mele dulci. Muşte grase, negre 
şi mari cât un diamant de doişpe carate roiau ca o 
ceaţă deasă în jurul meu. Domnului Darwin, 
mentorul meu invizibil, i-ar fi ruşine că n-am fost în 
stare să găsesc nici măcar o curiozitate ştiinţifică 
nedescoperită de nimeni despre aceşti paraziți 
dezgustători în timp ce se aşezau pe braţele mele, 
pe faţa mea transpirată, urcând până pe scalpul 
meu umed şi lăsând urme cu picioarele lor pătate 
de căcat. Încinsă şi frustrată, le-am alungat şi am 
băut din ceai cu lăcomie. Gustul dulce m-a făcut să- 
mi fie şi mai sete şi curând am băut din nou. 

Pe lângă muştele dezgustătoare, singura 
dovadă a existenţei vieţii animale era rahatul de 
câine. La fel cum păsările de mare au depozitat tone 
de guano pe unele insule îndepărtate, făcând astfel 
ca acele naţiuni să abunde în fertilizator bogat în 
nitrogen, aşa am crezut eu că viitorii locuitori din 


nord vor exploata insulele de trafic cu vaste 
acumulări de rahat de câine. N-a venit nici un 
fluture. Sau nici o libelulă de culoarea neonului. 
Sufocată de căldura dogoritoare, am profitat şi am 
băut mai mult ceai. Între căldură şi efortul susţinut 
care era necesar pentru a izgoni muştele de căcat, 
am descoperit că-l băusem aproape tot. 

Fram atât de bine irigată datorită ceaiului, 
încât simţeam nevoia să fac treaba mică. Urgent. 

Te rog, Tweeter drag, să nu iei ceea ce 
urmează drept elitism. Dacă-ţi aminteşti bine, tu 
eşti în viaţă şi cel mai probabil mănânci o gustare 
bună cu unt, în timp ce preţiosul meu corp face 
catering pentru viermi. Recunoscând situaţiile 
noastre relative, n-aş putea niciodată să te tratez cu 
dispreţ. Dar, ca s-o spun pe şleau, până atunci, în 
momentul ăla groaznic din nord, nu mai folosisem 
niciodată o toaletă publică. O, auzisem vorbindu-se 
despre ele, că aceste locuri în care oricine se putea 
aventura să-şi doneze treaba mică unui canal de 
colectare comun ar fi existat, dar pur şi simplu nu 
am fost niciodată nevoită să recurg la o opţiune atât 
de disperată. 

Vezica mea umflată scotea urlete de durere 
mute, aşa că mi-am abandonat borcanul cu ceai gol 
- sticla lipicioasă era acum acoperită de muşte de 
casă. L-am luat pe Darwin şi am plecat în căutarea 
eliberării. Peisajul nu oferea nici un refugiu. Nu 
exista nici o altă opţiune în afara toaletelor de 
beton, ai căror pereţi exteriori erau vopsiți în ocru. 
Starea mea era aşa de avansată, vezica mea aşa de 
umflată, încât nu aveam nici o speranţă că voi reuşi 
să mă întorc la toaleta spartană, deşi semi-igienică, 
a lui buni. 


Toaletele care-mi făceau cu ochiul păreau să 
aibă două uşi, fiecare pe câte o latură a clădirii, faţă 
în faţă, ambele vopsite într-un maro mohorât. La 
nivelul ochilor, lângă fiecare dintre ele era montat 
câte un semn cu litere de tipar alarmante, fără 
serifes. Pe ele scria: BĂRBAŢI, respectiv, FEMEI, 
sugerând că genurile erau separate în drumul lor 
către-o-toaletă-publică. Am aşteptat o confirmare, 
sperând să pot urma o femeie către uşa potrivită. 
Planul meu era să imit comportamentul unei străine 
ca să evit orice pas greşit. Eram în special 
îngrijorată să nu las un bacşiş prea mic sau prea 
mare unui îngrijitor. Eticheta şi protocolul ocupau o 
mare parte din educaţia mea elveţiană, dar nu-mi 
dădeam seama cum trebuie să te comporti în timp 
ce urinezi cu spectatori. 

Până şi la şcoală evitam să folosesc toaletele 
comune, preferând mereu să mă duc la baia din 
camera mea. Una dintre temerile mele cele mai 
mari era că s-ar putea să sufăr de o fobie de-a urina 
în public şi că muşchii mei pelvieni nu ar fi în stare 
să se destindă suficient. 

Abilităţile mele de naturalistă mi-au determinat 
cursul acţiunii: am aşteptat să apară o femeie cu 
intestinele pline. Iniţial n-a apărut nici una. După 
câteva minute agonizante, cu atât mai multe femei 
n-au apărut. Mi-am stors creierii în căutarea 
oricărei informaţii despre cum functionau astfel de 
facilităţi. De exemplu, era un client obligat să ia un 
bileţel de hârtie cu un număr pe el şi să-şi aştepte 
rândul? Sau poate era nevoie de o rezervare. În 
cazul ăla eram gata să strecor nişte argint în palma 
şefului de sală şi să-mi asigur un pipi imediat. Ideea 
de bani mă îngrozea. Ce valută aveau băştinaşii din 


nordul plictisitor?  Prădând rapid buzunarele 
blugilor mei, te alegeai cu euro, shekeli, lire, ruble 
şi mai multe cărţi de credit. Totuşi, pentru că nu 
apăruseră nici un fluture, nici o femeie plină cu pipi, 
mă întrebam dacă astfel de întreprinderi publice 
pentru căcat acceptau cărţi de credit. 

Până la urmă o străină care dădea pe-afară de 
caca a alergat de la un sedan parcat către toaleta 
pentru FEMEI. M-am pregătit să o urmez, ţinându- 
mi deja genunchii încrucişaţi din cauza cantităţii 
crescânde de pipi. Pe când străina plină-de-căcat se 
îndrepta către clanţa uşii, mă tineam atât de 
aproape pe urmele ei, încât i-aş fi putut fi umbră. 
Apucând clanţa, a tras - dar nimic. Şi-a proptit 
umărul în uşă şi a împins, apoi a tras din nou, însă 
uşa maro nu voia să se clintească. Abia atunci ochii 
mei i-au urmat privirea spre bucata de hârtie lipită 
cu scotch de uşă. Pe ea era scris legendarul: Defect. 
Şi, sâsâind o înjurătură despre organe genitale, 
femeia s-a răsucit pe călcâie şi s-a întors la maşină. 

Neputând să cred aşa ceva, am apucat clanţa 
uşii, dar n-am reuşit decât să zăngănesc un zăvor 
care o ţinea blocată. O, Doamne! 

Cât am stat la pândă, mai mulţi bărbaţi au 
intrat şi au ieşit din toaleta pentru BĂRBAŢI de pe 
partea cealaltă a clădirii. Acum, faţă-n faţă cu 
opţiunile - să fac pipi ca un animal de casă obişnuit, 
pe un gazon aspru şi plin de rahaţi, ameninţat de 
muşte, în văzul tuturor şoferilor de camioane 
libidinoşi şi al mamelor împiedicate din nordul 
plictisitor... sau să mă târâi până la ferma lui buni 
cu blugii lălâi uzi leoarcă, exact ca ai unui bebeluş... 
faţă-n faţă cu cele două opţiuni umilitoare, n-am dat 
curs nici uneia. Soluţia mea a fost să abandonez 


toate principiile de bază ale civilizaţiei, să renunţ la 
orice principiu moral şi etic la care ţineam. Urma să 
încalc tabuul cel mai de temut al umanităţii. Am 
simţit un strop rătăcit de pipi curgându-mi pe 
picior, udându-mi blugii lălâi şi lăsând o pată mică 
şi închisă la culoare. Aşa că am ţinut cartea ca pe 
un scut ca să-mi ascund ruşinea, m-am înjosit ca o 
criminală, o eretică, o păgână. 

Eu, o copilă de unşpe ani, m-am furişat în baia 
bărbaţilor. 


21 DECEMBRIE, ORA 9:00 A.M. 
CST“ 


Intrând în labirintul regelui Minos 
Postat de MadisonspencerQviaţadapoi.iad 


Tweeter drag, 

Acum mult timp, când stăteam ghemuită într-o 
cabină dintr-o toaletă publică din nord, frica mea 
cea mai mare nu era să fiu înhăţată şi pipăită de 
vreun domn Perversu' Perversescu căruia-i curgeau 
balele. Nu, motivul pentru care plămânii mi se 
contractau şi inima mi se zbătea ca o cinteză de 
Galápagos prinsă în plasa de peşti - chiar şi în timp 
ce vezica mea dădea drumul torentului de pipi cald 
- era legat mai mult de faptul că-mi era frică să nu 
fiu arestată. Prezenţa mea în toaleta pentru 
BĂRBAŢI încălca tabuuri sociale sacre. Sigur aş fi 
fost aspru pedepsită - şi, într-un fel, mă rugam să 
fie aşa. 

Nu mă întreba de ce, dar teroarea era la fel de 
palpitantă ca Ajunul Crăciunului şi aşteptam 


pedeapsa aia necunoscută ca pe un ponei de aur 
curat. 

Nu că părinţii mei ar fi sărbătorit vreodată 
Crăciunul. 

Dacă mă prinde cineva aici, să sper oare că voi 
fi pusă la stâlpul infamiei? Vreun magistrat cu faţă 
împietrită m-ar lega de un stâlp, în piaţa publică a 
unui sat din nord. Trupul meu fragil, de copilă în 
creştere, ar fi fost dezbrăcat de hainele care-l 
acopereau şi biciuit. Nu doar biciul ar cădea peste 
pielea mea fragedă. Privirile desfrânate ale 
ţăranilor cu bale la gură ar distruge-o pe 
neajutorata, captiva de mine, în timp ce ei şi-ar 
freca organele reproducătoare prin găurile din 
nădragii lor ţărăneşti ponositi. 

Tweeter drag, ca să fiu sinceră, am simţit o 
plăcere nebună şi  nesfârşită la o asemenea 
perspectivă. Ce minunat ar fi să iau o bătaie 
zdravănă şi să mă întorc la internatul meu din 
Elveţia cu urme de bici şi contuzii roşii care să le 
dovedească copiilor ălora răsfăţaţi cât de mult mă 
Ctrl+Alt+lubea cineva. O, ce stoică aş fi fost! 

Asta era prima mea expediţie în continentul 
întunecat al masculinităţii ca naturalistă cu caş la 
gură. Picurul robinetelor răsuna în încăpere cu note 
clare, subterane, ca şi cum cineva ar ciupi coardele 
unei harpe într-o peşteră adâncă. Lumea reală 
exista altundeva.  Rahaţii de câine tubulari, 
camioanele gonind nepăsătoare. Lumina zilei dură 
şi umilitoare. În acest spaţiu sălăşluia ceva mult în 
afara vieţii mele naive de şcolăriţă. 

Nici o închisoare turcă nu putea să pară mai 
puţin primitoare. Fâşii de vopsea murdară se 
desprindeau de pe tavan. Modele scârboase de 


mucegai, ca un tapet alb-negru, urcau în arabescuri 
de-a lungul cărămizilor. Totul aici era murdar, 
corupt, ruginit. Mizerabil la modul agresiv. Un rând 
de chiuvete atârna de-a lungul unui singur perete, 
robinetele  picurau sub o pictură murală 
respingătoare din graffiti şi sub numerele de telefon 
scrijelite pe pereţi. 

Vizavi de chiuvete era un perete stropit de pipi 
pe care se aflau pisoarele. Lângă ele, un trio de foi 
de tablă despărţea trei cabine de toaletă mirosind a 
caca şi în a treia m-am ascuns eu ca să fac pişu. 
Foile astea de tablă despărţitoare nu erau deloc 
opace;  vagabonzii şi, probabil, ciocănitorile 
înfometate din nord, luaseră cu asalt tabla şi 
făcuseră găuri de diferite mărimi. Prin acele 
crăpături dezgustătoare aveam o privelişte limitată 
asupra împrejurimilor. 

Pe când stăteam pe un vas de toaletă spart şi 
groaznic de murdar, plămânii mi se strângeau din 
cauza aerului toxic pe care îl inhalam. Mâinile mele 
se fereau oripilate să atingă ceva. 

O colegă de-a mea de la internatul din Elveţia, 
o Vagaboanda von Vagabondovici, mi-a spus odată 
cum îşi iartă catolicii păcatele. Dacă-i să ne luăm 
după ea, stau singuri într-o cabină mică şi 
întunecoasă şi vorbesc murdar cu Dumnezeu printr- 
o gaură din perete. Stând aici, închisă într-o cabină 
de toaletă, puteam să-mi dau seama cum ar decurge 
scena aia. Cam la jumătatea peretelui cabinei mele 
era o gaură în metal şi puteam să văd puţin în 
cealaltă cabină. Gaura era doar cam cât un ochi, 
mărginită de zimţi de oţel, şi părea o gură micuță 
care-şi arată dinţii. Voiam să trag cu ochiul prin ea, 


dar îmi era prea frică să-l apropii de colții ăia de 
metal ascuţiţi. Chiar şi cu ochelarii pe nas. 

Prefăcându-mă a fi în căutarea iertării divine, 
mi-am apropiat gura de gaura fioroasă. Pentru a 
testa iubirea lui Dumnezeu în acelaşi fel în care 
jurnalul meu fals i-a testat pe părinţii mei, am 
mărturisit în şoaptă comiterea unor crime şi jafuri 
false. Am murmurat detalii inventate despre nişte 
mărturii mincinoase. 

Fiecare gură de aer mirosea, cum zicea 
domnişoara Von  Vagabondovici de care vă 
povesteam, ca un sac cu transpiraţie de la subrat. 

Sexualitatea umană nu se limitează în nici un 
caz la funcţiile reproductive ale organelor genitale. 
Sunt sută la sută sigură că The Erotic acoperă un 
spectru larg de comportamente care creează şi 
dirijează şi în cele din urmă rezolvă tensiuni 
acumulate. Chiar şi când am dat drumul la stropul 
acela de pipi în chiloţi, plăcerea imensă pe care am 
simtit-o a fost modelul meu pentru cum urma să fie 
cândva orgasmul. Mama mea a vorbit deschis 
despre orgasme cu mine, la fel şi tata, dar 
cunoştinţele mele în acest domeniu au rămas 
minime şi teoretice. 

Cu fundul meu de copil aşezat pe colacul 
veceului, m-am uitat să mă asigur că uşa cabinei era 
încuiată. Stăteam cu cartea cu Beagle- ul deschisă 
în poală, întorcând alene paginile, căutând amintiri 
scrise de mână de-ale predecesorilor mei. Notate cu 
pix albastru în josul unei pagini, am zărit cuvintele 
astea: ...într-o zi voi creşte o mare războinică... 

Un zgomot mi-a întrerupt lectura. Un scârţâit, 
scrâşnetul balamalelor ruginite, mi-a spus că uşa 
toaletei se deschidea. Nu mai eram singură. 


Terminând de făcut pipi, mi-am pescuit blugii şi m- 
am pregătit s-o şterg; totuşi, încremenită de căldură 
şi frică, m-am aşezat pe veceu complet îmbrăcată, 
transpirând din toţi porii. Prin găurile din peretele 
despărțitor nu puteam să-mi dau seama de foarte 
multe, am zărit doar nişte haine murdare, un deget 
păros. Străinul a intrat în cabina de lângă mine şi a 
trântit uşa subţire. 

Bruta părea enormă. Scoţând un sunet ca de 
apă care se scurge dintr-o cadă, a scuipat un 
cocoloş de flegmă. Auzeam cum zornăie saliva din 
obraji şi gât strângându-se în gură, după care o 
flegmă ca un glonţ a ţâşnit din gura lui plină, lovind 
podeaua. Flegme maronii de tutun mestecat 
presărau drumul pe sub peretele despărțitor şi mi- 
am tras înapoi mocasinii Bass Weejun cât de mult 
am putut, în locul ăla îngust. O matahală de 
căpcăun s-a aşezat pe veceul de lângă mine. La 
gândul ăsta, în frica mea se strecura o senzaţie de 
foame, dar nu foame de mâncare. În vreme ce 
soarele obositor din nord mă făcea să mă usuc de 
sete, prezenţa halucinantă a unui gigant păros 
trezea în mine o nouă nevoie fizică. Un adevărat om 
de ştiinţă dedicat studiului naturii ar rămâne tăcut 
şi nemişcat. Cabina era un „vizor“ potrivit de unde 
să spionezi; domnul Darwin a îndurat şi mai rele. 
Am auzit zgomotul unui fermoar greu desfăcându- 
se. Sunetul acela ameninţător a fost urmat de 
zăngănitul unei catarame de curea lovind podeaua 
de beton. 

Pe furiş, ca domnul Darwin, am rămas lipită de 
toaletă, dar m-am aplecat înainte, din ce în ce mai 
jos, ca să pot trage cu ochiul pe sub marginea de jos 
a paravanului. Ce am văzut m-a uluit: picioarele 


groaznice ale monstrului erau vârâte în nişte 
încălțări şi mai dubioase, care se numeau „cizme de 
cowboy“ şi pantalonii de gabardină, cumpăraţi de-a 
gata, de proastă calitate îi căzuseră peste carâmbi 
până la glezne. Cele două capete ale curelei se 
legănau din betelia desfăcută, flancând fermoarul 
deschis, iar catarama era un oval de metal argintiu 
oxidat, incrustat cu turcoaze false, pe care scria: 
„Cel mai bun tată din lume“ . Curios era că 
picioarele lui ar fi trebuit să fie îndreptate înainte. 
Dar nu. Vârfurile cizmelor lui erau îndreptate spre 
mine, spre peretele de metal care ne despărţea. 

Tabla subţire s-a îndoit şi a gemut de parcă un 
leviatan se împingea în ea din partea cealaltă. 

Alarmată, m-am ridicat brusc în picioare. Acolo 
mă aştepta adevărata teroare. 

Ceea ce părea a fi un deget fără oase 
butucănos ieşea acum din gaura ca o gură care-şi 
arata colții din peretele despărțitor. Cilindrul scurt 
şi gros era maro, decolorându-se de la un roşu 
maroniu la capătul tocit la un bej pământiu acolo 
unde dispărea în perete. Nenumărate riduri fine 
acopereau suprafaţa spongioasă a degetului şi mai 
multe fire de păr scurte şi creţe erau agăţate de el. 
Degetul avea un miros acru şi nesănătos. 

Înainte s-apuc să fac o inspecţie atentă, 
îngăduitori, ochelarii au hotărât să-mi alunece de pe 
faţa transpirată chiar în clipa aia. Ramele lor de 
baga au zdrăngănit pe podeaua de beton, au patinat 
pe porţiunea cu flegme maronii de tutun şi au 
zburat departe de mine. Am încercat să-i ajung, dar 
n-am prins decât aerul. Totul se înceţoşa. Fără 
lentilele mele corectoare nimic nu avea contur. 
Locul ăsta era deja aşa de întunecat, de parc-aş fi 


purtat zece perechi de Foster Grant şi zece de Ray 
Ban în acelaşi timp, şi acum totul părea că se şi 
amestecă. 

Îngustându-mi ochii, m-am aplecat aşa de 
aproape de deget, încât puteam să-i simt căldura de 
animal. M-am apropiat aşa de tare ca să-l cercetez, 
încât respiraţia mea mişca firele de păr scurte şi 
creţe. L-am mirosit de probă. În timp ce creierul îmi 
şoptea că degetul nu era chiar un deget, eram 
şocată de descoperirea adevăratei sale naturi. 
Mirosul era de neconfundat. Psihopatul ăsta 
evident... obsedatul ăsta sexual... încerca să mă 
amenințe cu o bucată lungă de rahat de câine. 

Stăteam în imediata apropiere a unui Don Juan 
dement, care se înarmase cu un rahat de câine 
lunguieţ. 

Un Libidinov Libidinovici dezechilibrat, cel mai 
probabil evadat dintr-un azil de nebuni, a venit până 
în locul ăsta cu scopul precis de-a aduna rahat de 
câine. În orice caz, a studiat bine oferta, căutând o 
bucăţică de rahat uscat suficient de lungă şi de 
rezistentă ca s-o poată flutura, dar nu atât de 
groasă ca să nu-ncapă printr-o gaură din peretele 
ăsta despărțitor. Eram doar obiectul ghinionist al 
atenţiilor lui demente. Doar la un centimetru 
distanţă de privirea mea îngrozită, bucata de căcat 
a ieşit din metalul boţit şi s-a lăsat în jos într-un 
unghi ascuţit. 

Era unghiul ţigărilor lui buni atunci când cădea 
pradă vreunei depresii; totuşi, în timp ce mă uitam, 
degetul de caca lăsat în jos a început să-şi mai 
revină. Ca un miracol oribil, cu încetinitorul, a 
început să se ridice. Hidosul rahat noroios s-a 
ridicat până când s-a proiectat direct afară din 


gaura neregulată din peretele de metal. Culoarea 
arămie s-a preschimbat din roşu maroniu în roz în 
timp ce unghiul se mărea. Cât ai clipi, a fost 
îndreptat către tavan. Se umflase deja şi se 
înclinase atât de tare, încât mă îndoiam că 
agresorul meu ar fi putut să-şi retragă cu uşurinţă 
scula ostilă din caca de câine. 

Chiar şi văzută, vag şi neclar, prin ochii mei de 
cârtiţă, transformarea era incredibilă. Naturalista 
înnăscută din mine a început să pună la cale o 
strategie. 

Cu grijă, am ridicat volumul domnului Darwin. 
De când mă ştiu am fost victima bătăuşelor din 
curtea şcolii, acele domnişorici Curva Curveanu 
care nu mă înțelegeau şi mă chinuiau. Nu mai 
tolerez astfel de forme de abuz  înjositor. 
Încordându-mi muşchii fragili de pe braţele tinere, 
am ochit ţinta. Planul meu era să arunc cartea grea 
şi să lovesc rahatul ameninţător cu aşa o forţă, încât 
să zboare până în capătul celălalt al cabinei. După 
aceea aş fi luat-o la fugă cât puteam de repede şi m- 
aş fi întors în lumea senină de-afară înainte ca 
agresorul meu lunatic să afle că i-am stricat jucăria 
tristă şi ridicolă. 


21 DECEMBRIE, ORA 9:05 A.M. 
CST 


Înfrângând minotaurul 
Postat de [email protected] 


Tweeter drag, 


Acum mulţi ani, stând cu picioarele desfăcute 
pe un veceu dintr-o toaletă publică din nord, am 
strâns tare cartea cu Beagle-ul. [ineam cu 
amândouă mâinile tomul greu, legat în piele. Ca un 
jucător de golf pregătindu-se să lovească mingea la 
a paişpea gaură de la St. Donats sau ca un celebru 
jucător de tenis lăsându-se puţin pe spate înainte 
de-a trimite o servă devastatoare peste fileul de la 
French Open, am dus încet cartea până în dreptul 
răhăţelului de câine. Rahatul umflat ca prin farmec 
s-a ridicat de câteva ori spre mine, fără să ştie ce-l 
aşteaptă. Pic-picul muzical al apei răsuna în 
încăperea de beton, dar în rest se făcuse o linişte 
deplină, de parcă hărţuitorul meu şi cu mine ne-am 
fi ţinut respiraţia. Muşchii umerilor mei firavi şi ai 
braţelor mele încordate s-au îndoit, tari ca piatra, 
canalizând energia acumulată de la gurul de yoga 
drogat din Kathmandu şi Bar Harbor al maică-mii. 
Un strigăt sălbatic de karate se înfiripa în gâtlejul 
meu.  Îngustându-mi ochii miopi, mi-am spus: 
Expiră. Mi-am spus: Loveşte cu toată puterea. 

Întărindu-mă, eram Teseu pe punctul de-a se 
lupta cu Minotaurul în pivnițele jilave ale Cretei. 
Eram Hercule îndreptându-şi spinarea pentru a se 
lupta cu Cerber, câinele feroce cu două capete, 
paznicul lumii subpământene. 

Mi-am spus: Acum. 

Ridicând cartea grea deasupra capului, 
balansând-o pe diagonală, în jos şi într-o parte în 
acelaşi timp, i-am aplicat răhăţelului ameninţător de 
câine un zbang asurzitor. Fără ezitare, lovitura mea 
aterizase într-o clipă, cu zgomot, pe răhăţelul 
dezgustător, dar el pur şi simplu nu voia să se 
dezlipească şi să-şi ia zborul, aşa cum sperasem. 


Blocat acolo de grosimea lui ce creştea ca prin 
farmec, degetul periculos de caca părea strâns bine 
de tot de gaura zimţată. Bietul de el se mişca în sus 
şi-n jos şi se zbătea înnebunit, săltând şi răsucindu- 
se în toate părţile. Din spatele peretelui de metal s- 
au auzit o răsuflare grea şi apoi un strigăt cumplit. 
Presiunea ce împinsese peretele către mine părea 
acum să se fi inversat - o forţă imensă trăgea 
peretele de metal. Bariera zgâriată, mutilată era 
trasă în spate de eforturile cârnăciorului din rahat 
de câine, ce încerca să se elibereze. 

Mişcând iute cartea groasă, i-am aplicat 
răhăţelului ăstuia de căţeluş lovitură sălbatică după 
lovitură sălbatică. Drept răspuns, adversarul meu 
nevăzut mugea şi răgea. Erau sunete de animal. 
Ţipetele pe care le-ai putea auzi într-un abator. 
Vaietele astea disperate puteau fi ale unui cal sau 
ale unei vaci în chinuri la fel de bine cum puteau fi 
ale unui bărbat în agonie. 

Potopind cu o ploaie de lovituri răhăţelul care 
se lupta din răsputeri, mi-am dat seama că şi eu 
scoteam strigăte de luptă. Dar strigătele mele erau 
strigătele răzbunătoare ale tuturor copiilor chinuiţi 
vreodată de bătăuşi nemiloşi, o combinaţie de furie 
şi plâns şi râs isteric. Încăperea de beton părea a fi 
invadată, inundată de ţipetele a doi luptători, aerul 
împuţit vibrând de ecouri. Aşa de tare tipam, că de 
pe buze mi se scurgeau dâre de salivă cu spume. 

Chiar şi în chinurile furiei, instinctele mele de 
naturalistă predominau. Până şi cu vederea mea 
neclară, fără ochelari, am văzut cum răhăţelul bătut 
începea să se micşoreze. Căcăcelul nociv se 
retrăgea, devenind mai subţire, mai scurt, până 
părea că poate să se retragă din gaura zimţată. Ca 


să nu-l las să scape, am deschis cartea cu Beagle-ul 
undeva la mijloc şi am aşezat volumul deschis în aşa 
fel încât paginile să se strângă în jurul răhăţelului 
slăbit. Aşa cum tovarăşii mei, Creionul şi Pixul 
Albastru, puseseră la presat frunze şi flori, păstrând 
plantele alea intacte pentru posteritate, la fel voiam 
să fac şi eu cu descoperirea mea şocantă. Chiar 
înainte ca răhăţelul să poată fugi, am închis cu 
putere volumul imens. Tot nordul s-a cutremurat la 
următorul strigăt. În Kuala Lumpur, Calcutta sau 
Karachi, oriunde ar fi stat ai mei la plajă, privindu-şi 
buricele cum se umplu de transpiraţie, sunt sigură 
că l-au auzit. Toată lumea s-a cutremurat sub 
puterea ţipătului. 

Aşa tineam captivă treaba mare pe care o 
torturasem şi care se micşora: făcută sendviş între 
paginile călătoriei domnului Darwin, după 
estimarea mea cam pe unde ne povesteşte cum e în 
Ţara de Foc. Am pus din nou stăpânire pe căcăcelul 
diavolesc când am închis cartea şi am încercat cu 
disperare să-l smulg din perete, smucindu-l într-o 
parte şi-n alta, trăgându-l cu toată forţa. Treaba 
asta însemna că răhăţelul era tăiat şi ros de 
marginile zimţate, colţuroase, ale găurii. Deja 
cabina mea de metal se legăna, scârţâind din toate 
balamalele, gata să se răstoarne. 

Se întâmplă rar, Tweeter drag, să nu avem 
explicaţii pentru fenomenele naturale care se 
petrec. Rolul naturalistului e să descrie şi să 
consemneze fenomenul sus-menţionat, sperând că 
acest eveniment izolat va căpăta sens la un moment 
dat. Spun asta pentru că atunci s-a întâmplat cel 
mai ciudat lucru: cum strângeam cartea cu 
căcăcelul prins înăuntru - ţinând-o de marginile 


înguste -, ea a părut să vomite. Un jet subţire de 
salivă albă a ţâşnit dintre pagini. Voma asta 
vâscoasă,  albă-cenuşie a erupt din jurnalul 
domnului Darwin. Memoria mea derulează 
momentele astea cu  încetinitorul, pentru a 
surprinde cât mai multe detalii: o pulsaţie, urmată 
de o a doua şi de o a treia pulsaţie a răhățelului au 
împroşcat salivă incoloră din cartea pe care o 
strângeam în mâini. Nu multă, însă a ţâşnit aşa de 
repede, că n-am avut timp să reacţionez. N-am 
apucat să mă trag la o parte, aşa că gelatina a 
aterizat pe cămaşa mea albastră de chembrică. În 
momentul ăsta conduita profesională m-a lăsat 
baltă. Jeturile de flegmă necunoscută erau încă pe 
pieptul meu când am abandonat lupta. Am părăsit 
cartea cu Beagle-ul şi căcăcelul de câine pe care 
încă îl ţinea prizonier. M-am năpustit afară din 
cabina mea şi am luat-o la fugă urlând din toţi 
rărunchii. 


21 DECEMBRIE, ORA 9:13 A.M. 
CST 


Fugind de la locul crimei 
Postat de MadisonspencerQviaţadapoi.iad 


Tweeter drag, 

Când am ieşit în fugă pe uşa maro a toaletei 
ăleia publice infernale din nordul plictisitor, soarele 
palid se pregătea să apună. În locul unde-mi 
potolisem setea cu prea mult ceai, borcanul de 
sticlă gol încă mai zăcea în iarba arsă. Curând, 
atacatorul meu nebun urma să iasă din toaleta 


pentru BĂRBAŢI, poate nu descurajat de lupta 
noastră, ci doar enervat la culme şi chitit să pună 
mâna pe mine, să mă sfârtece membru cu membru 
şi să întreţină relaţii sexuale frenetice cu trunchiul 
meu decapitat sub ochii unui milion de motociclişti 
vitezomani de pe autostrada din nord. 

Valul ăla interminabil de cisterne, camioane 
pentru lemne şi camionete care circulau bară la 
bară huruia în continuare în jurul insulei de trafic 
ferite. Pentru faţa mea goală - ochelarii fuseseră 
abandonaţi pe podeaua toaletei -, vehiculele se 
încălecau şi se contopeau până când deveneau un 
zid solid din huruit de roţi. Nu exista nici un spaţiu 
între ele. M-am aplecat să ridic borcanul de patru 
litri, gândindu-mă la soarta care mă aştepta. 

Fusesem oare prea dură cu degeţelul de rahat 
de câine care-mi fusese întins prin găurică? Până la 
urmă eram o străină acolo, în nord. Poate că să 
îndese batoane de căcat prin găurile cabinelor de 
toaletă era un obicei al ținuturilor împădurite, ceva 
ca flirtul. Buni Minnie mi-a zis cândva: „Băieţii 
necăjesc doar fetele de care le place“ . Drept 
răspuns, l-am citat pe Oscar Wilde şi am zis: „Cu 
toate astea, fiecare bărbat ucide ceea ce iubeşte” . 

Chiar şi aşa, nordul fiind... nordul, nu-i exclus 
să fi respins încercările unui ţăran de a-mi intra pe 
sub piele. Dacă să fluture batoane de căcat prin faţa 
fetelor era un soi de preludiu amoros rural, atunci 
probabil că pierdusem un potenţial admirator. 

Că ratasem un ritual de curtare rustic sau 
scăpasem de un criminal, inima îmi bătea încă în 
gât şi sudoarea rece îmi curgea pe frunte. Chestia 
misterioasă care ţâşnise din cartea cu Beagle-ul se 
întărise, bucățele închegate îmi atârnau de pieptul 


cămăşii. Fără ochelari, lucrurile erau ori prea 
aproape, ori prea departe ca să le pot vedea clar. 
Nu eram în stare să mă arunc din nou în mijlocul 
harababurii traficului aglomerat, dar - dacă un 
luptător nebun cu căcat urma să iasă din clădirea 
de beton - nu aveam altă scăpare. Privirea 
înceţoşată mi-a căzut pe borcanul cu ceai, pe care-l 
apucasem şi ridicasem de pe jos şi care părea 
ghintuit - ba nu, mai degrabă pavat - cu muşte 
negre lipite de zahărul de pe pereţii de sticlă. 
Speriindu-mă de muştele astea, am dat drumul 
borcanului şi l-am privit cum sare ca o minge prin 
iarbă. Aşa cum făcuse şi până atunci, naturalista din 
mine a pus repede la cale un plan. Prudentă, m-am 
aplecat din nou şi am ridicat borcanul gol, evitând 
cu băgare de seamă învelişul lui de insecte 
lipicioase. Din câţiva paşi, l-am cărat la graniţa 
dintre iarba pârjolită şi parcarea asfaltată; acolo era 
o bordură, razele soarelui sclipind pe betonul ei alb. 
Sigur că bunică-mii îi trebuia borcanul ăsta ca să-şi 
fiarbă ceaiul pe pervaz, însă protecţia mea era o 
prioritate. În viitor, dacă lui buni Minnie îi era dor 
de poşirca ei de casă, aveam să dau un telefon la 
Spago şi să-i pun să trimită prin FedEx o singură 
ceaşcă din ceaiul lor delicios. Dar atunci am ridicat 
cu amândouă mâinile vasul lipicios, plin de insecte, 
deasupra capului. Cu un scâncet cathartic, l-am 
izbit de bordură, iar sticla s-a făcut ţăndări. Am ales 
cel mai mare dintre cioburile astea ascuţite ca 
armă. 

Ca nu cumva să pară că exagerez cu toată 
chestia asta, te rog să-nţelegi că mi-am scris numele 
pe paginile de la sfârşitul cărţii cu Beagleul. Chiar 
dac-aş fi reuşit s-o şterg repede de la locul crimei, 


cartea şi ochelarii mei rămâneau acolo. Maniacul 
psihotic ar fi putut să-mi vadă numele. Un nebun 
care flutura rulouri de căcat mi-ar fi ştiut numele şi 
ar fi început să mă urmărească pentru a se răzbuna. 
Ca să-mi protejez mâna, am înfăşurat câţiva euroi 
pe mânerul cuţitului meu de sticlă. Înarmată aşa, 
pregătită să-mi recuperez cartea, am pornit încet, 
fără să scot vreun sunet, înapoi către toaletele 
murdare din clădirea de beton. 

Am zărit, împrăştiaţi în jurul meu, cârnăciori de 
rahat de câine exact ca ăla cu care fusesem atacată 
mai devreme şi ştiam deja că imaginea unui rahat 
de câine urma să-mi facă inima s-o ia razna pentru 
tot restul vieţii. Ochii mei urmau să vadă căcaţi de 
câine umflaţi pândind în fiecare umbră. Orice 
coşmar pe care urma să-l am ar fi fost un ecou al 
acelei zile. 

La intrarea în clădire am întors capul într-o 
parte şi mi-am lipit urechea de uşa maro. Nu s-a 
auzit nimic dinăuntru. Din poziţia aia, privirea mea 
periferică defectă cuprindea şi parcarea toaletelor, 
iarba arsă de soare, curenţii stârniţi de vehiculele 
cu motor. Un singur automobil aştepta în parcare, 
fără şofer. Era o camionetă lovită, ruginită, din alea 
cărora le zice „papuc“ . O fisură secţiona parbrizul 
în lung. Vederea mea proastă putea să se înşele, dar 
un far din spate părea să fi fost reparat cu bandă 
adezivă roşie. Inamicul meu sărit de pe fix, am 
socotit eu, venise aici cu camioneta aia tristă, plină 
de noroi, zgâriată peste tot. 

Cel mai bun tată din lume... 

Creierul meu a dat afară ceva ce refuzam să 
diger. Am înghiţit la loc posibilitatea la care mă 
gândisem, oroarea  pe-care-n-o-înţelegeam-încă 


înţepenită în gâtlejul meu. Chestia la care mă 
gândeam era un asiatic care vorbea spaniola. Părea 
pur şi simplu imposibil. 

Fără-ndoială, eram în stare de şoc. Ca un 
zombi, strângând în mână cuțitul de sticlă, am 
deschis uşa cu umărul şi am intrat iar în toaleta 
publică împuţită. Trecerea de la lumina de-afară la 
întunericul dinăuntru m-a orbit, dar puteam să aud 
pic-picul robinetelor care curgeau. În ecoul ăla de 
catacombe se auzea şi respiraţia grea a unui bărbat. 
După ce-am clipit, ochii mei au zărit o siluetă 
întinsă pe podeaua murdară. Era un bărbat cu capul 
pe gresie. Pielea zbârcită şi părul cărunt îi erau 
lipite una de cealaltă, aşa că nu puteai să-ţi dai 
seama foarte bine unde i se termina faţa şi unde-i 
începea scalpul. La-nceput nu eram sigură dacă 
stătea cu faţa-n jos sau cu faţa-n sus, dar după 
aceea i-am văzut genunchii aduşi la piept, într-o 
poziţie de fetus. Pantalonii încă-i atârnau pe glezne, 
iar cureaua cu „Cel mai bun tată din lume“ era 
desfăcută. Părţile aflate la vedere ale picioarelor lui 
erau atât de albe că străluceau, sidefate, acoperite 
cu fire mici şi negre de păr. Dintre genunchii 
noduroşi, rozalii, i se iţeau chiloţii ponosiţi, ca un 
hamac gol, iar cu una dintre mâini, care-i dispărea 
între picioare, părea să-şi acopere ruşinea. Cealaltă 
mână se întinsese la maximum şi apucase aerul de 
lângă cartea mea. La fel de strălucitoare ca o rază 
de soare, în cavoul ăsta de pe insula de trafic, o 
bandă de aur îi înconjura inelarul. Nu era, după 
vederea mea defectă, decât de nouă carate. 

Până şi ochii mei chiori puteau să vadă un 
şuvoi stacojiu izvorând dintre coapsele ofilite ale 
bărbatului. Pârâiaşul roşu curgea pe panta abia 


sesizabilă a podelei, colectând flegmele maronii de 
tutun şi vărsându-se în canalul din mijloc. Acolo, 
toate cantităţile astea uriaşe de fluide dispăreau. 
Urmărindu-i privirea, mâna întinsă, cele mai negre 
coşmaruri ale mele se adevereau, fiindcă avea de 
gând să se uite prin carte. 

La pasul următor, mocasinul meu Bass Weejun 
mi-a găsit ochelarii pierduţi. Sub greutatea mea de 
copil durduliu, nu mai erau ochelarii nimănui; nici 
măcar nu mai erau ochelari. Un trosnet puternic şi 
zgomotul de sticlă şi plastic strivite l-au făcut pe 
bătrân să întoarcă imediat capul spre mine. 

Cartea cu Beagle-ul căzuse cu faţa-n jos, 
deschisă, aşa că paginile ei preţioase erau lipite de 
podeaua aia groaznică. Un amestec patetic de flori 
şi frunze uscate căzuse din ascunzătorile sale din 
naraţiunea domnului Darwin. După ce fuseseră 
păstrate în siguranţă vreme de zeci de ani, 
floricelele astea erau împrăştiate şi presărate pe tot 
corpul perversului căzut la podea. Cuprinsă de 
panică, m-am năpustit înainte, străbătând repede 
distanţa scurtă, şi m-am aplecat să-mi recuperez 
proprietatea de hârtie. 

Când degetele mele au prins de o margine a 
cărţii, ale psihopatului au prins de cealaltă margine. 
Pentru o eternitate înspăimântătoare, a ţinut bine 
de ea. Era o luptă decisivă între mine şi acest Altul 
anonim. Nici acum nu puteam să-i văd faţa, ascunsă 
de părul în dezordine. Chiar dacă îl lăsau puterile, 
nu dădea drumul cărţii, aşa că eforturile mele îl 
târau din ce în ce mai aproape. Era bătrân, un 
bărbat bătrân cu obraji veştezi, scofâlciţi şi ochi 
sticloşi, umezi. Pomeţii şi bărbia îi erau la fel de 
ascuţite ca sculpturile totemice pe care oamenii le 


făceau cu drujbele şi le vindeau pe terenurile virane 
de lângă benzinării. Florile uscate, violete şi 
panseluţe vechi, degetariţe îngălbenite, fire de 
lavandă, gălbenele ofilite, frunze fragile de trifoi cu 
patru foi, toate astea încă mai păstrau culorile 
verilor de mult trecute. Veri când eu nici nu eram 
născută. Părăluţele şi ochiul-boului atât de bine 
conservate alcătuiau un catafalc sub trupul lui şi 
ultima suflare a parfumului lor învechit îndulcea 
aerul împuţit din locul ăla drăcesc. 

Mâinile mele au dat drumul cărţii, iar eu m-am 
tras un pas în spate, dar nu m-am putut hotări s-o 
iau la sănătoasa. Printre florile şi lentilele sparte de 
ochelari era un fluture stacojiu, mort şi turtit. Era 
fluturele de culoarea flăcărilor al visurilor mele de 
naturalistă. Propria mea specie: Papilio 
madisonspencerii. Dar, la o examinare mai atentă, 
nu era nici stacojiu şi nici fluture. Era pur şi simplu 
o molie albă îmbibată în sângele necunoscutului, 
care se scurgea repede. 

Bărbatul, înconjurat de flori, lungit pe flori, a 
întins o mână tremurândă spre mine. Buzele lui 
bătrâne s-au încordat şi au rostit un singur cuvânt, 
însă nu s-a auzit nimic. Buzele livide i s-au mişcat 
din nou, zicând de data asta: 

— Madison? 

Involuntar, mâna care ţinea cuțitul meu 
improvizat s-a relaxat - ciobul ăla lung de sticlă, cu 
un mâner din bancnote - şi cuțitul a căzut. Pereţii 
tari ai încăperii, plini de cicatricele lor de graffiti, 
au răsunat de clinchetul fragil al unui obiect casant 
ce se spărgea în milioane de bucăţi. Sticla spartă 
sclipea, iar bancnotele au zburat şi au aterizat în 
sângele ce se scurgea din corp. Nasul meu putea 


simţi mirosul aerului pe care nu-l voiam la mine-n 
gură. 

Mi se părea mie cunoscută camioneta de-afară. 
Cel mai bun tată din lume. 

Leonard vrea să culeg nişte flori pentru tata. 

Buzele bătrâne au şuierat: 

— Micuța Maddy? 

Inima mi-a învins creierul şi m-am apropiat, de- 
ajuns cât să văd că sângele roşu îi îmbibase 
pantalonii şi pieptul cămăşii. A întins o mână 
tremurătoare, iar mâna mea, goală după ce 
aruncasem cutitul, a întâlnit-o pe a lui la jumătatea 
drumului. Degetele ni s-au împletit, iar pielea lui 
era rece ca gheaţa, cu toată canicula de-afară. 
Necunoscutul era tatăl mamei mele. Era soţul lui 
buni Minnie. Era bunicuţul Ben, bunicuţul meu 
drag, iar buzele lui slăbite se mişcau încet, zicând: 

— M-ai omorât, copil rău ce eşti... O să arzi în 
iad pentru asta! Buzele lui au şuierat: Te blestem 
să-ţi petreci viaţa de apoi într-un lac de foc nestins! 

Strânsoarea mâinii lui osoase îmi strivea 
degetele. Şi, precum cântecul unei cinteze... 
precum valurile lovindu-se de țărm pe o plajă din 
Galápagos, a turuit mai departe: 

— Eşti o fată rea, o nenorocită... Apoi a 
scrâşnit: Maică-ta şi bunică-ta o să te urască pentru 
că le-ai frânt inimile! 

Dă-i şi dă-i, cu fiecare ultimă suflare, bunicuţul 
meu mă blestema. 


21 DECEMBRIE, ORA 9:17 A.M. 
CST 


Ambuscada de la toaletă: consecinţele 
Postat de MadisonspencerQviaţadapoi.iad 


Tweeter drag, 

Fiind actriţă, maică-mea urăşte să pozeze 
pentru fotografii în care stă pe loc. Modelele, spune 
ea, sunt în stare să comunice un mesaj printr-o 
expresie fixă, însă un actor trebuie să-şi folosească 
registrul şi volumul vocii, ritmul gesturilor. Forţând 
un actor să stea pe loc, mut, îi limitezi posibilităţile, 
îl faci să fie la fel de fără savoare ca o poză perfectă 
cu cel mai delicios tofu prăjit cu mesguite66 şi 
presărat cu caju. Cam aşa de nasol mă simt şi eu 
acum: fac din moartea bunicuţului Ben o postare pe 
blog. Simple cuvinte. Ca să trăieşti cu adevărat 
scena aia, ar trebui să te murdăresc pe mâini cu 
sângele cald al bunicuţului. În loc să citeşti asta, ar 
trebui să stai lângă el pe podeaua de beton 
acoperită de murdărie până când degetele i s-ar 
răci de tot. Ar trebui să iei cel mai mare ciob de 
sticlă ce mai rămăsese din ochelarii mei şi să-l 
apropii de buzele lui, rugându-te să vezi sticla 
aburindu-se măcar un pic. Nu că părinţii mei m-ar fi 
învăţat vreodată cum să mă rog. Îmboldite de-o 
panică gigantică, picioarele tale ar lua-o la fugă pe 
uşa maro, sprintând pe alei, pe covorul moale de 
iarbă moartă, tălpile tale lovind betonul parcării 
până când te-ai trezi că faci cu mâna maşinilor de la 
marginea autostrăzii. Plângând întruna. Fără să 
auzi nimic în afară de zgomotul asurzitor al 
plămânilor tăi trăgând aer în piept şi dându-l afară. 
Fără să te gândeşti de două ori, ai sări cu mâinile 
ridicate printre benzile ticsite de camioane şi maşini 
care claxonează şi semnalizează cu farurile şi ai 


face toate astea fără să vezi nimic. Ţi-ai flutura 
mâinile pline de sânge ca pe două steaguri roşii, 
sperând că vreun adult o să oprească. 

Ar trebui să te întorci - învins - şi să-ţi vezi 
reflexia deformată, zgâriată în catarama curelei pe 
care i-o dăduse maică-mea într-o altă viaţă, înainte 
de-a se face star de cinema. Ca să-ţi placă cu 
adevărat după-amiaza aia târzie, ar trebui să vezi 
florile uscate cum îi sug sângele. Florile roşii de 
sânge. Părăluţele şi garoafele alea, reînviate la zeci 
de ani după ce fuseseră culese, ar trebui să le 
priveşti întorcându-se la viaţă, înflorind din nou în 
nuanţe de roşu şi trandafiriu. Nişte mici vampiri. 

Chiar dacă buni nu făcea altceva decât să 
fiarbă apă într-o oală, o spăla înainte de-a o pune la 
loc în dulap. Aşa e buni Minnie: fragilă. Nu puteam 
să-i spun adevărul. 

Imaginează-ţi că eşti martorul-cheie al unui 
eveniment şi nu poţi să spui nimănui niciodată 
nimic despre asta. Mai ales cuiva pe care-l iubeşti. 
Urma să ajung în iad. De asta ştiu că sunt rea. Ăsta- 
i secretul pe care nu i l-am spus lui Dumnezeu. 


21 DECEMBRIE, ORA 9:20 A.M. 
CST 


Apărarea caca-de-câine 
Postat de [email protected] 


Tweeter drag, 

În final, poliţiştii de la secţia locală au calificat 
ceea ce se întâmplase drept omor deosebit de grav. 
Am vrut să-i corectez şi să le explic politicos că 


moartea bunicului meu Ben a fost mai degrabă o 
întâmplare deosebit de gravă. Poate un accident 
deosebit de grav. Dar n-am avut curaj. Înainte să 
califice moartea lui în vreun fel, nu ne-a sunat 
nimeni. Buni Minnie a trebuit să lanseze primul tir 
de întrebări telefonice. 

În noaptea de după moartea bunicuţului Ben, 
buni n-a închis un ochi, aşteptând camioneta lui 
ruginită să oprească pe alee. M-am făcut că mă duc 
la culcare, dar inima îmi era în stare de alertă 
ascultând-o cum scotea sunete îngrijorate în salon. 
Stomacul gânditor mă durea pentru că nu ştiam ce 
trebuia să fac. Ştiam că pot să-i risipesc toate 
grijile, dar asta ar fi însemnat să-i spun un adevăr 
care-ar fi făcut-o să se simtă mai rău decât acum. 
Stând tolănită în patul ăla ciudat din nord, fără 
camere de supraveghere care să mă urmărească 
non-stop, mi-am imaginat cămările şi pivnițele ei de 
legume, unde rafturile de lemn erau pline de 
borcane cu murături care trăiseră şi muriseră 
înainte să mă nasc. Etichetele lor ca nişte pietre 
funerare ale unor copii născuţi morţi spuneau toată 
povestea cu un singur an. Castraveţii pluteau în 
saramură, cu coaja lor cauciucată şi străvezie, ca la 
un spectacol de circ organizat acasă. Ca biologia, 
murăturile astea erau aşa de translucide, că puteai 
vedea seminţele moarte ale viitoarelor generaţii 
incrustate în ele. Mi-am imaginat toate rândurile 
alea de borcane bine păstrate ca să nu adorm şi să 
trăiesc din nou ziua aia groaznică. Trebuia doar să 
închid ochii ca să-l văd pe bunicuţul meu târându-şi 
corpul însângerat, cu pantalonii în vine, pe podeaua 
dormitorului, spunând şi urlând întruna că eram rea 
şi blestemată pentru totdeauna. 


Patul ăsta fusese al maică-mii cu vreo sută de 
ani în urmă, doar că ea fusese blocată aici toată 
copilăria. Ursuleţii ei jerpeliţi de pluş, făcuţi de 
sclavi chinezi, stăteau în jurul pernei mele, mirosind 
ca ea. Nu ca parfumul ei Chanel No. 5, ci ca pielea 
ei adevărată, aşa cum mirosea când nu se spetea 
muncind ca mare star de film. Degetele mele se 
aşteptau oarecum să găsească fire din părul ei de 
fată de la ţară. 

A doua zi trebuia să mă prefac devastată. Dacă 
maică-mea putea fi o actriţă faimoasă, eu puteam 
măcar să mă prefac că dorm. Mai târziu urma să mă 
prefac că sufăr din cauza acestei pierderi grele. În 
fiecare zi trebuia să mă prefac că nu mă simţeam 
rănită şi abandonată, dar în noaptea aia mimatul 
somnului părea un antrenament bun. 

Stând în pat, m-am întrebat dacă conturul 
bunicuţului meu mort fusese trasat cu cretă în jurul 
corpului sau marcat cu o bandă de mascat pe 
podea, lângă scurgerea prin care i se prelinsese tot 
sângele. Mi-am imaginat o scenă dintr-un film unde 
maică-mea juca rolul unui detectiv privat dur, care 
era aproape să prindă un criminal în serie. În 
povestea închipuită, eu eram criminalul în serie, dar 
chiar şi să fiu acest Jeffrey Dahmer era mai bine 
decât să fiu o puştoaică idioată, care îşi făcuse 
bunicul să sângereze până la moarte tăindu-i, fără 
să vrea, cârnăciorul tandru cu nişte lame de metal 
ascuţit. Cu mintea rătăcind aiurea, mult prea 
obosită să dorm, m-am întrebat dacă aş putea omori 
din nou. Mi-am făcut griji că aş putea prinde gustul 
crimei. Omorând o gamă largă de victime, poate că 
aş reuşi să-mi creez un tipar propriu şi să nu par o 
amatoare jalnică la proces. 


Cealaltă variantă era să spun adevărul şi să fiu 
complet ridicolă la procesul meu pentru un singur 
omor calificat cretin, pe jumătate fumat. Orice 
domnişorică Bunoaca Bunăciunea putea să facă 
diferenţa între un penis în erecţie şi un rahat întărit 
de câine. Mi le-am imaginat pe colegele mele din 
Elveţia uitându-se la procesul meu prin satelit. Până 
şi scaunul electric suna mai bine decât să mă întorc 
la internatul ăla şi toată lumea să chicotească pe la 
spatele meu. În Locarno, fetele m-ar urmări veşnic 
pe holuri, necăjindu-mă cu batoanele lor de 
ciocolată care arătau ca fecalele de câine. 

Nimeni n-ar crede povestea mea. Toţi şi-ar bate 
joc încontinuu de explicaţiile mele şi le-ar porecli 
„Apărarea caca-de-câine” . 

Fiecare drum pe care puteam s-o apuc era un 
coşmar. 

Vocea lui buni s-a auzit prin hol, de după 
câteva colţuri, mult mai joasă decât fusese acolo de 
unde plecase, în salon. Întâi a venit un sunet uşor: o 
lovitură rapidă, urmată de o serie de zuruituri 
scurte. Era un deget care forma un număr pe 
telefonul lor vechi cu cadran rotativ. Da, bunicii mei 
aveau telefon, dar unul prăpădit de tot. Era un 
telefon din ăla din care ar folosi pelerinii să-şi 
verifice mesajele vocale de la Piatra Plymouth67 
legat de zid printr-un cablu pe care nu-l puteai 
scoate de-acolo. Zuruitul cadranului s-a auzit de 
şapte ori şi bunică-mea a zis: 

— Da, vă rog. 

Mi-am  imaginat-o jucându-se cu cordonul 
spiralat ce lega receptorul de telefon, neputând să 
se ridice de pe canapea pentru că acesta era prea 
scurt. 


— Îmi cer scuze că vă deranjez..., a zis vocea ei 
pe un ton uşor, melodios, pe care îl foloseşti ca să-l 
întrebi pe un necunoscut cât e ceasul la un colţ de 
stradă. Apoi a adăugat: Soţul meu n-a ajuns încă 
acasă şi mă întrebam dacă a fost vreun accident în 
seara asta. 

A aşteptat. Am aşteptat împreună. Dacă 
închideam ochii, îmi vedeam amprentele pe un 
veceu murdar din spatele benzii adezive Day-Glo 
bine întinse, folosite pentru izolarea locului crimei. 
În fantezia mea, detectivii locali cu pălării cu boruri 
largi în genul Poliţiei Regale Canadiene Călare îşi 
ţineau walkie-talkie-urile lipite de fălcile pătrăţoase 
şi lătrau buletine de urmărire generală. Două dungi 
le străbăteau pantalonii pe părţile laterale, ducând 
către nişte pantofi lustruiţi. Am văzut un expert 
legist în halat alb de laborator cum lua o amprentă 
folosind o bucată de bandă transparentă; ţinând 
mostra între faţa lui şi luna din nord, studia liniile 
curbe, zicând: „Suspectul nostru e o fată de unşpe 
ani, la un metru patruzeci, durdulie, îndesată, o 
grasa-grăsana cât un dulap de scândură de doi pe 
patru, cu păr care nu stă niciodată cum vrea ea...“ 
Ar da din cap cu înţelepciune, citind detaliile 
subtile: „N-a sărutat niciodată un băiat şi nimănui 
nu-i place deea“. 

În momentul ăla, un portretist criminalist, 
stând lângă el şi desenând de zor pe un bloc mare, 
ar zice: „Pe baza acestor dovezi, criminala trebuie 
să arate aşa“. Artistul ar întoarce blocul de desen şi 
pe el s-ar vedea portretul meu, cu ochelarii încă pe 
nas, cu pistruii mei, cu fruntea mea imensă, 
lucioasă. Până şi numele meu groaznic ar fi scris 


sub desen: Madison Desert Flower Rosa Parks 
Coyote Trickster Spencer. 

Prin hol s-a auzit vocea bunică-mii: 

— Nu, mulţumesc, a zis. Aştept pe fir. 

Nu mă gândisem o clipă să-mi acopăr urmele. 
Până atunci nici nu mă gândisem la cartea cu 
Beagle-ul şi la cămaşa mea pătată. Arma crimei. 
Lumina lunii proiecta un dreptunghi alb în 
dormitorul meu, iar acesta se întindea de la pervaz 
până la perete, pe care aproape că-l acoperea. Sub 
atenta supraveghere a lunii, am ieşit de sub 
aşternuturi şi pături şi mi-am pus a doua cea mai 
bună pereche de ochelari. Am îngenuncheat lângă 
pat şi am băgat o mână între arcuri şi saltea, 
pipăind împrejur până când degetele mele au scos 
cartea care mă incrimina, învelită în cămaşa de 
chembrică. Până şi la lumina lunii puteai să vezi 
petele de pe ea. Erau, practic, nişte stropi mai mari 
sau mai mici pe pieptul cămăşii, despărțiți, însă 
apropiaţi unul de altul, ca o hartă de pânză a 
insulelor Galápagos. În mijlocul cărţii cu Beagle-ul, 
prin Țara de Foc, paginile erau lipite. Am încercat 
să le desprind cu unghiile. Ca un expert legist care 
ia o amprentă, mi-am vârât unghiile între cele două 
pagini şi le-am dezlipit încet. Hârtia era grea, 
cleioasă, iar paginile s-au desprins cu un sunet ca 
acela scos de o esteticiană coreeană când o epila pe 
maică-mea pe picioare cu ceară, smulgându-i toate 
firele de păr din rădăcină. Sunetul durerii 
groaznice. 

Prin hol se auzea vocea bunică-mii spunând în 
telefon: 

— Înţeleg. Mda. 


Mâinile mele au despărţit paginile cărţii cumai 
despărţi două perdele şi, împroşcat acolo, în petele 
alea negre, era un test psihologic. Petele, mai mult 
sau mai puţin simetrice datorită cărţii care fusese 
închisă, semănau cu un fluture... sau cu un liliac- 
vampir. În timp ce ochii mei încă mai încercau să se 
decidă, am zărit forma albă din mijlocul cărţii, unde 
se întâlneau cele două pagini. Acolo, încă albă şi 
tipărită cu cuvintele domnului Darwin, forma lungă 
şi îngustă arăta, ca o săgeată, către mine. Mi-am 
dat seama că petele negre în lumina lunii urmau să 
fie pete roşii în orice altă lumină. Mâine urmau să 
fie sânge. Forma fantomatică din mijloc, golul unde 
nu era nimic, părea să fie un contur. 

Încă îngenuncheată lângă pat, am auzit un 
vâjâit, care era de fapt oftatul bunică-mii. Dintr-un 
singur foc, am auzit-o zicând în telefon: 

— Multumesc. În douăzeci de minute sunt 
acolo. 

Forma din inima cărţii mele era cârnăciorul 
mort al bunicuţului meu. Când am auzit paşii grei 
apropiindu-se pe hol, am închis repede cartea. Mi-a 
luat mai puţin de doi paşi să-mi îndes cămaşa pătată 
în coşul de rufe. În alţi doi paşi care se apropiau, 
am ascuns cartea sub pernă şi m-am aruncat înapoi 
în pat, între ursuleţii care miroseau a mama. La 
ultimul pas, ochii mei erau închişi şi mă prefăceam 
că sunt cufundată într-un somn adânc când 
adevărul mi-a bătut la uşă. 


21 DECEMBRIE, ORA 9:25 A.M. 
CST 


Bunicid 
Postat de MadisonspencerQviaţadapoi.iad 


Tweeter drag, 

În noaptea în care a dispărut bunicuţul meu 
Ben, buni a trebuit să mă ia cu ea la spital ca să 
aflăm ceva ce poliţiştii nu putuseră să-i spună la 
telefon. Ceva ce eu ştiam deja. În maşină a fumat 
țigară de la ţigară. Arunca mucurile pe geam, 
meteori micuţi, arzători, ce împrăştiau scântei 
portocalii în întunericul din jur. Stele căzătoare ce 
prevesteau moartea. Pe atunci mi se părea destul de 
ciudat să stau pe scaunul din faţă, lângă un şofer 
care conducea. Aşa, călăuzite de faruri, am mers în 
căutarea viitorului sinistru. 

Am vrut să arunc asupra lui buni stigmatul 
social al fumatului pasiv şi al aruncatului 
chiştoacelor pe geam, dar m-am hotărât să-nghit. 
Femeia asta trasă la faţă era pe cale să devină 
văduvă. Cu siguranţă, dezvăluirea asta 
melodramatică urma să aibă loc în sala de autopsie 
a unui legist, în faţa unei mulţimi de oameni străini. 
Probabil că buni urma să se prăbuşească leşinată, 
purtând încă uniforma compusă din şorţul de 
stambă, rochia de casă cu pătrăţele decolorată şi un 
chiştoc fumegând între buzele încordate. 

Câmpuri agricole se înşiruiau de-o parte şi de 
alta a autostrăzii, iar farurile noastre se opreau 
uneori câteva secunde pe o vacă nordică murdară, 
îmbrăcată în piele ponosită, de proastă calitate. 

Pentru călătoria noastră nocturnă, am ales să 
port pijamale de flanelă, flanelă roz, pe sub paltonul 
meu lung de şinşilă. Aveam un aer fermecător, zici 
că eram o domnişorică Prosti Prostituata, cu 


picioarele goale îndesate în papucii de casă din puf 
roz, cusuţi astfel încât să arate ca nişte urechi 
clăpăuge de iepuraşi, cu ochi negri ca nişte 
mărgele. Buni nici măcar nu s-a uitat la hainele 
mele extravagante. Mintea ei avea un avans de 
cinşpe kilometri şi îşi aştepta corpul în faţă la 
Urgenţe. 

Drumul nostru mergea pe lângă 
dezgustătoarea insulă de trafic şi, pe când treceam 
pe-acolo, am văzut maşini de poliţie roind în jurul 
toaletelor de beton; toate farurile erau aţintite către 
clădirea scundă şi urâtă, de parc-ar fi fost o scenă. 
Poliţiştii în uniforme care stăteau în lumina farurilor 
păreau nişte actori bând cafea din pahare de carton 
şi jucându-şi rolurile cu naturaleţe. Camioneta 
bunicuţului meu, cu parbrizul ei crăpat şi farul lipit, 
încă mai era în parcare, dar acum era împrejmuită 
de garduri de protecţie şi şiruri lungi de bandă 
galbenă. Oamenii stăteau dincolo de baricade şi 
priveau camioneta de zici c-ar fi fost Mona Lisa. 

Când am trecut pe lângă insulă, m-am prefăcut 
că nu mă uit. Picioarele mele nu atingeau podeaua 
maşinii. Îmi legănam papuceii de casă roz cu 
iepuraşi şi încercam să-mi scot din minte cârnatul 
bunicuţului care mă învățase cum să vopsesc în 
galben o căsuţă pentru păsări. Memoria mea 
încerca să-şi amintească degetul de rahat ca pe un 
deget de rahat, însă minciuna asta dinăuntrul meu 
mă termina psihic. E obositor, de câtă energie ai 
nevoie ca să nu mai ştii ceva ce-ai ştiut. Nu mă ajuta 
nici faptul că era două noaptea. 

În vacanţa aia din nordul plictisitor, toţi am 
avut câte un secret: eu omorâsem pe cineva. 
Bunicuţul meu era pândar prin toaletele publice. 


Bunică-mea avea un cancer de mărimea unei cireşe, 
a unei lămâi, a unui grepfrut crescând în corpul ei 
ca într-o o grădină, dar încă nu ştiam asta. 

În caz că poliţia găsea vreun martor, plănuiam 
să nu mai arăt ca de obicei o vreme. Ăsta-i unul 
dintre motivele pentru care am devenit obeză: 
camuflajul. Să ajung o grăsană s-a dovedit a fi o 
deghizare foarte deşteaptă. 

Astfel, pe autostradă, în toiul nopţii, nu eram 
decât bunică-mea, eu şi nişte şoferi beţi. Buni a 
trecut pe lângă insula de trafic fără să arunce nici 
măcar o privire în direcţia ei. Un fum de ţigară mai 
târziu, după ce-a tuşit din toţi rărunchii, m-a 
întrebat: 

— Îţi place cartea? 

Am înăbuşit din nou amintirea cârnăciorului 
strivit, mort, conturat cu sânge de om între două 
pagini. Cartea aia cu Beagle-ul, plină de o secreție 
despre care încă-mi ziceam că nu e spermă. 

— E în regulă, am zis. E pur şi simplu un tour 
de force68 literar. 

Numai Dumnezeu ştie despre ce tot turuia ea 
acolo. M-am întins să aprind radioul şi buni m-a 
plesnit peste mână înainte să ajung la buton. A fost 
nevoie doar de lovitura aia uşoară ca stomacul meu 
să-şi aducă aminte de cartea lui Darwin lovind 
chestia aia - ce-o fi fost ea - zbârcită şi 
amenințătoare. 

Acum nu aveam să aflu niciodată cum se 
termina evoluţia. 

Felul în care vorbea buni, cu buzele strânse pe 
filtrul maro al ţigării şi cu hârtia albă arzând, pe 
jumătate fumată, dinaintea feţei sale, ca bastonul 


unui orb. Cu vârful roşu. Orbecăia prin întuneric 
întrebându-mă: 

— Ai ajuns la partea unde ciobănescul scoţian 
ajută la jefuirea unei bănci? 

Bineînţeles că vorbea de cartea cu Chemarea 
străbunilor. Saga unui animal implantat cu embrioni 
radioactivi de cimpanzei de pe Nebuloasa Crabului. 
Dacă alegeam cartea lui Jack London, încă am fi fost 
cu toţii în viaţă. Chiar şi cu ochii închişi am ales 
greşit. 

— Jefuirea unei bănci? am zis. Mi-a plăcut la 
nebunie capitolul ăla. 

Buni Minnie a ridicat puţin bărbia, luându-şi 
ochii de la drum pentru o clipă. S-a uitat în oglinda 
retrovizoare, privind scena crimei din toaletă cum 
se micşorează din ce în ce mai mult, devenind dintr- 
un spaţiu real o stea în noapte. 

— Dar la partea unde câinele îl vede pe 
nebunul ăla omorându-l pe bătrân cu sânge-rece? a 
întrebat ea. Acolo ai ajuns? 

Farurile noastre deschideau drumul, luminând 
o bună bucată din autostrada nordică, iar eu 
priveam orizontul calm fără să-i răspund. În schimb, 
mi-am imaginat piersici, caise, cireşe, roşii, boabe 
de fasole murate, chiar şi pepeni muraţi, păstrate în 
borcane de sticlă. O comoară a mâncărurilor, 
recompensa asta înecată în prea mult zahăr sau 
prea multă sare ca să nu-şi poată face bacteriile 
cuib. Buni Minnie opărise, fiersese şi pusese la 
borcan o tonă de mese viitoare pentru ea şi 
bunicuţul, iar acum era singură. Cea mai bună cale 
de-a o susţine era s-o ajut să le mănânce. Poate am 
fi reuşit, împreună, să nu lăsăm să se ducă pe apa 
sâmbetei toţi anii ăia de curăţat şi scos sâmburi. 


Buni mi-a zis: 

— Ştii, tot timpul mi-a părut rău de ciobănescul 
ăla scoţian. Dac-ar fi spus adevărul, ar fi fost şi- 
acum iubit de toată lumea, a adăugat. 

Oricare-ar fi fost lucrurile alea despre care 
vorbea ea, nu erau în nici o care pe care s-o fi citit. 
În loc să-i mai torn nişte minciuni, am înclinat capul 
şi am lăsat gâtul moale. Mi-am băgat mâinile în 
buzunarele hainei de şinşilă. Am închis ochii şi am 
scos un sforăit, de parc-aş fi adormit, însă a sunat 
ca şi cum aş fi citit cuvântul sforăit de pe o mie de 
cartonaşe ajutătoare. 

Buni Minnie a zis: 

— Toată lumea ştia că doar se apăra. 

Buni a trebuit să facă o pauză din vorbit ca să 
tuşească zdravăn. lar pentru mine maşina aia era 
plină până la refuz de cuvinte pe care nu voiam să 
le spun. Dacă buni urma să fie rănită, nu eu aveam 
s-o rănesc. 

Nu puteam să-i spun secretul meu, aşa cum 
nici ea nu-şi putea tuşi tumora. 

La spital s-a prefăcut că mă trezeşte şi eu m- 
am prefăcut ameţită, clipind des şi imitând nişte 
căscaturi. Una dintre consecinţele neintenţionate 
era că trebuia să facem o înmormântare, iar părinţii 
mei ar fi trebuit să vină. Aveau să mă ia şi să mă 
ducă cu ei, iar salvarea asta părea un lucru pentru 
care merita să omori pe cineva. Am mers de mână, 
buni şi cu mine, pe aleea din faţa spitalului şi prin 
lumina orbitoare din spatele uşilor de sticlă. 
Podeaua acoperită cu linoleum era lustruită aşa de 
tare, că părea la fel de strălucitoare ca tavanul 
fluorescent, iar sala de aşteptare părea să fi fost 
făcută sendviş între cele două tipuri de lumină. 


Când am ajuns acolo, m-a lăsat lângă reviste, într- 
un scaun tare de plastic, ce ar fi fost grozav de şic 
în Oslo, dar în nord era pur şi simplu neîngrijit. 
Printre reviste erau şi trei numere vechi din Cat 
Fancy cu poza cu mine mângâindu-mi pisoiul, pe 
Tigrişor, pe copertă. Începând cu People, Vogue şi 
Time, m-am apucat să frunzăresc fiecare revistă, 
încercând să găsesc imagini din cealaltă viaţă a 
mea. Viaţa mea adevărată. 

Dintr-odată m-am speriat că bunicuţul e viu, 
într-un pat din apropiere, legat la o pungă moale, 
atârnată cu capul în jos, cu sânge second hand, 
râzând şi mâncând Jell-O în timp ce le povestea 
asistentelor cum nepoţica lui durdulie şi răsfăţată 
încercase să-i reteze cârnăciorul când tot ce făcuse 
el fusese doar o mică farsă. După aia l-am auzit pe 
un ofiţer de poliţie care a trecut pe lângă mine 
zicându-i unui doctor cuvintele „omor deosebit de 
grav“ şi m-am gândit că sunt în siguranţă. 

În raza mea auditivă, ofiţerul povestea cum 
portmoneul, ceasul şi  verigheta bunicului 
dispăruseră şi am simţit că încep să spumeg dându- 
mi seama că cineva ar putea fura de la un bătrân 
care zace mort pe podeaua unei toalete publice. E- 
adevărat că eu l-am omorât. Se înţelegea de la sine. 
Dar eu eram Mica lui Păstaie de Fasole. Asta 
schimba situaţia. Din ce vorbeau, mi-a fost clar că 
poliţia nu-nţelesese nimic din toată afacerea asta. 
Mă enerva să-i las să îi dea înainte cu teoriile alea 
complet greşite, dar nu vedeam nici un motiv 
pentru care buni trebuia să fie văduvă și să ştie că 
soţul ei fusese un pervers. 

Nimeni n-a zis nimic de euroii şi de rublele 
mele mânjite de sânge sau de ochelarii mei sparţi 


sau de cuțitul de sticlă făcut din cioburile 
borcanului cu ceai. Polițistul a zis: 

— Un criminal complet nebun. 

Doctorul a zis: 

— Mutilare rituală. 

Trimiţând la extratereştri, am sperat eu. 

Poliţistului i-a scăpat: 

— Cult satanic. 

În tot timpul ăsta am crezut că vorbeau prostii 
despre bunicuţul meu Ben, dar după aia mi-am dat 
seama că de mine era vorba. Se refereau la un 
criminal sărit de pe fix, în libertate, dar criminalul 
ăsta eram eu, fetiţa care stătea în sala de aşteptare 
în papuci de casă cu iepuraşi şi haină de blană. 
Doar pentru că el era mortul fără bani şi sânge, cu 
cârnatul smuls pe jumătate, bunicu-meu reprezenta 
partea vătămată. Nu era corect. Da, mă durea când 
auzeam autorităţile vorbind despre mine ca despre 
un „sadic nenorocit“ , însă - dac-aş fi încercat să mă 
apăr - aş fi ajuns în scaunul electric, iar asta n-avea 
cum s-o facă pe buni să se simtă mai bine. Sau să-mi 
facă părul rebel, care zbura în toate părţile, să arate 
mai bine. 


21 DECEMBRIE, ORA 9:29 A.M. 
CST 


O carte nouă şi un băiat nou 
Postat de [email protected] 


Tweeter drag, 
Abia la înmormântarea bunicuțului mi-am dat 
seama că buni începuse să tuşească altfel, mult mai 


tare ca înainte. Printre bebeluşi, unul plânge, altul 
tuşeşte ca să atragă atenţia plină de iubire a cuiva. 
Alţi bebeluşi beau vodcă şi bagă în ei droguri 
ilegale. Alţi bebeluşi îşi dau întâlniri cu bărbaţi care 
abuzează de ei. Sau mănâncă prea mult. Până şi 
atenţia negativă e mai bună decât să ajungi un 
orfan din ţările baltice, uitat într-un pătuţ, depozitat 
într-un salon de spital plin de golani renegaţi. 
Tuşind pe tot parcursul înmormântării bunicuţului 
Ben, tuşind şi dregându-şi vocea lângă mormânt - 
aşa îşi exprima de fapt buni nevoia de compasiune. 
Niciodată nu mi-am imaginat că şi-ar transforma 
nevoia emoţională în cancer. 

În ciuda rugăminţilor mele, ai mei n-au venit în 
nord la înmormântare. Au angajat un echipaj de 
filmare cu o dubă ce transmitea prin satelit 
evenimentul, în timp real, către casa lor din 
Tenerife. Chiar şi aşa, era plin de paparazzi pe- 
acolo. În New York Post apăruse titlul: „Tatăl unui 
megastar găsit mort în toaleta groazei“ . 

În loc de flori sau felicitări cu condoleanţe, 
maică-mea ne-a trimis bunică-mii şi mie nişte coşuri 
mari de cadou pline ochi cu Xanax. 

De fiecare dată când suna telefonul mă 
aşteptam ca poliţia să mă cheme să-mi administreze 
injecţia letală. La înmormântare am purtat un voal 
negru Gucci peste nişte ochelari de soare Foster 
Grant. Am purtat o blană vintage de nurcă 
Blackglama până la genunchi şi mănuşi negre, în 
caz că avea de gând vreun detectiv particular să-mi 
ia amprentele de pe băncile stranei. Ca să-i răspund 
SIDACanadienceiEmily, micuţei Emily, biserica era, 
de fapt, o clădire rustică cu şindrilă, unde un corp 
mort nu părea deloc deplasat, aşezat cum era lângă 


farfurii de unică folosinţă pline cu prăjiturele cu unt 
de arahide. Enoriaşii păreau cu adevărat îndureraţi 
de trecerea tragică în neființă a bunicuţului şi îşi 
manifestau empatia aborigenă printr-un cadou: o 
carte. Spre deosebire de cartea cu Beagle-ul sau 
cea cu Chemarea străbunilor, volumul ăsta era 
tipărit de curând, un titlu abia apărut, legat într-un 
material frumos, aproape-de-piele. Părea să fie 
lectura de plajă de anul ăsta, pentru că toată lumea 
ținea în mână un exemplar. Aveam în faţă 
megabestsellerul momentului, acest Angela's Ashes 
sau Codul lui Da Vinci du jour“. O privire rapidă 
asupra cărţii îmi dădea de înţeles că era ceva 
postmodern, o poveste spusă din mai multe puncte 
de vedere - foarte Kurosawa ca structură - o creaţie 
epică centrată pe intrigă, cu săbii-şi-sandale, plină 
de magie şi dragoni, de sex şi violenţă. Am acceptat 
ofranda lor rustică, ce ţinea loc de condoleanţe, cu 
aceeaşi graţie cu care ar fi acceptat maică-mea un 
Oscar. 

Cu litere aurii, pe cotor, era imprimat titlul: 
Biblia. 

La fel de bizar ca un roman semnat de Tolkien 
sau Anne Rice, volumul ăsta înşira o poveste 
elaborată despre creaţie. În inima mea, ar fi putut 
foarte uşor să-i ia locul cărţii cu Beagle-ul, cu 
parfumul de didacticism de secol al XIX-lea al 
domnului Darwin. Saga lui înfăţişa existenţa ca pe-o 
poveste pe care o trăieşti o singură dată, o luptă 
disperată de a îndura şi procrea. Nu e reconfortant 
să ştii că, atunci când dai ochii cu moartea, nu eşti 
decât o variaţie plină de cusururi a vieţii, ce îşi 
găseşte sfârşitul într-o fundătură a evoluţiei. În timp 
ce cartea cu Beagle-ul spunea o poveste despre 


moarte după moarte, adaptare continuă şi eşec - 
toată istoria sudată la propriu cu spermă şi sânge -, 
cartea cu Biblia promitea o viaţă eternă şi fericită. 

Supravieţuirea celui mai puternic contra 
supravieţuirii celui mai drăguţ. 

Pe care dintre autori l-ai alege, Tweeter drag, 
pentru o lectură înainte de culcare? 

Biserica asta modestă avea până şi un club de 
carte săptămânal, unde lumea discuta cea mai nouă 
senzaţie din domeniul literaturii. Pentru a-mi da 
cartea, locuitorii simpli din nord l-au împins în faţă 
pe un puşti de vârsta mea. Când ieşeam din biserică 
împreună cu buni, blondul ăsta drăguţ s-a desprins 
împleticindu-se de grupul lor pestriţ. În mâinile 
strânse la piept ţinea cartea cu Biblia şi ochii mei de 
fetiţă de unşpe ani, care deja se săturase de 
oameni, l-au văzut îmbrăcat în zdrenţele lui spălate 
de curând, ca pe un jucător minor, al cărui destin 
era să mulgă vaci şi să toarne alţi muncitori agrari 
asemenea lui şi să moară, în cele din urmă, într-un 
anonimat pe care n-ai putea spune că nu-l merita, 
probabil victimă a unei combine defecte. El, un 
David Copperfield rural, şi eu, o globe-trotteriţă 
fermecătoare care poartă doar haine la modă, 
păream să fim de aceeaşi vârstă fragedă. O ţărancă 
brutală l-a împins către mine cu mâna ei aspră, 
zicând: 

— Dă-i-o bietei fetiţe, Festus. 

Ăsta era numele lui, Festus. A pus cartea în 
mâinile mele acoperite de mănuşile negre. 

Chiar dacă nu m-am îndrăgostit pe loc, Festus 
mi-a stârnit curiozitatea romantică. O scânteie, cel 
mai probabil energia statică a naturii, a sărit de la 
el la mine, aşa de puternică încât am simţit şocul 


micut prin mănuşile elegante. Am acceptat cadoul 
lui cu o încuviinţare scurtă din cap şi un murmur de 
recunoştinţă. Prefăcându-mă a fi distrusă emoţional, 
m-am făcut că leşin pe el, iar braţele lui puternice, 
de fermier, m-au prins în cădere. În îmbrăţişarea 
noastră, braţele prepubere ale lui Festus m-au 
strâns zdravăn; doar cartea cu Biblia mai stătea 
pavăză contactului direct al zonelor noastre 
inghinale sensibile. 

Festus, ţinându-mă o clipă în braţe, mi-a şoptit: 

— Cartea Sfântă o să te sprijine, domnişoară 
Madison. 

Şi da, Tweeter drag, Festus era un primitiv 
sălbatic, mirosind a găinaţ de pasăre, care îi 
rămăsese pe sub unghii, dar a folosit cuvântul 
sprijine. 

'Mnezăi. Eram înnebunită. 

— Au revoir”, i-am zis cu răsuflarea tăiată 
flăcăului meu îndrăzneţ. Pe data viitoare... o să ne- 
ntâlnim la..., am citit repede titlul cărţii... la ora de 
Biblie. 

Buzele lui înflăcărate de copil au şoptit: 

— Mişto ceas... 

Şi din momentul ăla am fost la degetul mic al 
tânărului fermier. Mintea mea fertilă a început 
imediat să depene scenarii romantice desfăşurate în 
lumea aceea a agriculturii de subzistență. Împreună 
ne-am fi câştigat pâinea zilnică din pământurile 
sărăcăcioase din nord şi iubirea noastră ar fi fost 
materia primă a unui poem de Robert Frost. 

Ca să mă înveselească după înmormântare, 
buni Minnie făcuse tartă cu mere şi prăjitură Bundt 
cu glazură de lămâie şi flan de caise. Prăjitură 
sfărâmicioasă cu mirodenii, gogoşi cu sirop de 


arțar, găluşte cu cireşe, plăcintă de piersici, tort 
Betty de pere, tartă cu stafide, fursecuri cu fulgi de 
cocos, plăcintă cu nucă, tartă cu scorţişoară, tartă 
cu prune şi cremă de alune de pădure. A înălţat 
piramide de fursecuri cu nuci pecan pe farfurii. 
Platouri de prăjiturele cu ghimbir şi biscuiţi. 
Ocupată să pună la rece brioşe glasate şi gogoşi 
glazurate, nu era mai văduvă decât fusese înainte. 
Niciodată nu ştii care sunt înțelegerile complicate 
pe care le încheie doi oameni ca să rămână 
căsătoriţi după primele zece minute. Poate că ştia 
de prostiile pe care le făcea bunicuţul pe insula de 
trafic. Cât despre mine, am găsit cartea lui Jack 
London în biblioteca din salon, am dus-o în dormitor 
împreună cu o farfurie plină cu brioşe şi am citit din 
ea, aşteptând să ajung la embrionii de cimpanzeu. 
Până să trec de mijlocul cărţii am hotărât că ce nu- 
şi spun doi oameni unul celuilalt formează o 
legătură mai puternică decât sinceritatea. 

Brioşele cu căpşuni ale lui buni mă mituiau să 
nu spun adevărul. Se prea poate ca brioşele să fi 
fost pedeapsa pentru toate minciunile alea. La 
ferma lui buni nu puteai vedea decât până la primul 
copac. Aşa că era greu să te gândeşti la viitor. Orice 
viitor. 

Nu numai în ziua înmormântării, nici la o zi 
după aia, nici la două zile după aia, ci la o 
săptămână după aia încă mâncam. Buni Minnie 
spărgea ouă, turna lapte dintr-o cutie de carton, lua 
cu cuțitul un pătrăţel de unt de pe o farfurie pe care 
o scotea din frigider. Presăra făină. Tuşea. Punea 
zahăr cu lingura. Tuşea. Îmi arăta toate lucrurile 
astea oribile cu care faci mâncare: ulei vegetal, 
drojdie, extras de vanilie, fixa temperatura 


cuptorului şi turna cu polonicul aluat spumos în 
forme de brioşă, tuşind cuvintele: 

— Când era de vârsta ta, maică-ta venea tot 
timpul acasă plină de păduchi... 

Buni Minnie îşi depăna viaţa în sens invers în 
timp ce gătea, recitând detaliile ca pe ingrediente. 
Cum maică-mea făcea pipi-n pat. Cum maică-mea a 
mâncat odată rahat de pisică şi buni i-a scos o tenie 
lungă cât un fir de spaghete din fund. Nici măcar 
povestea asta nu m-a oprit din mâncat. 

I-a dat înainte - pe larg - despre cum maică- 
mea a cumpărat un bilet la loto şi a câştigat averea 
ce urma să fie zestrea ei de actriţă în devenire. 

Noaptea, cartea cu Beagle-ul, băgată între 
saltea şi somieră, nu mă lăsa să dorm deloc. 
Stăteam trează, cu cărămida aia înfiptă în şira 
spinării, convinsă că procurorul districtual urma să 
bată la uşa dormitorului meu cu un mandat de 
percheziţie. Investigatorii urmau să mă aşeze într-o 
cameră goală, cu un singur bec atârnând deasupra 
mea, insistând că au găsit nişte cuvinte imprimate 
în oglindă pe cârnăciorul mort al bunicuţului. Era 
evident că toate cuvintele se luaseră sau fuseseră 
transferate de pe arma crimei. Cuvintele alea erau 
amprentele de care aveau nevoie ca să bage pe 
cineva la închisoare. Cuvintele în oglindă erau: 
Wollaston, colibă, guanaco, Goeree”, fuegieni”, 
scorbut şi, cel mai groaznic dintre toate, Beagle. O 
gaşcă de gealaţi de la poliţie urma să-mi întoarcă 
dormitorul cu susul în jos şi să descopere cartea 
ascunsă. 

În rarele momente când adormeam, bunicuţul 
meu mort împingea un cărucior plin cu hotdogi în 
cameră şi mă servea cu cârnăciori polonezi fierţi, cu 


varză acră şi sânge. Sau cu o farfurie cu tenii 
aburinde din rahat de pisică în sos marinăresc. 

De parc-ar fi fost un alt coşmar, într-o zi buni 
sorta hainele murdare şi a intrat în bucătărie cu 
ceva albastru în mână. Eu stăteam la masă, 
mâncând o plăcintă cu brânză. Nu o felie de 
plăcintă cu brânză - îmi făceam drum cu o furculiţă 
prin mijlocul unui ocean de plăcintă cu brânză, nu 
gustând-o doar, ci înfulecând-o cu viteza luminii. Pe 
masa din bucătărie era cartea cu Biblia, deschisă. 
M-am oprit din citit şi mestecat, în mijlocul unei 
înghiţituri, când am văzut cămaşa mea albastră, de 
chembrică, mototolită în mâinile ei şi m-am străduit 
din toate puterile să nu mă înec. 

Nu că mi-aş fi mestecat mâncarea. Felul în care 
mâncam la vremea aia era mai degrabă opusul 
vomitatului. 

În faţa mea, la fel de aproape ca următoarea 
furculiţă plutitoare plină de plăcintă cu brânză, erau 
petele misterioase de salivă uscată. Cu o privire 
blândă şi sinceră, bunică-mea m-a întrebat, tuşind 
cuvintele: 

— Strop de ploaie? Îţi aminteşti de ce-s petele 
astea, ca să ştiu cum să le scot? 

În primul rând, nu eram tocmai sigură că 
ştiam. În al doilea rând, eram sigură că n-ar fi vrut 
să ştie. Mutându-mi plăcinta gustoasă departe de 
petele uscate, îngălbenite, am zis: 

— Mugştar de Dijon. 

Spre groaza mea, buni a ridicat materialul 
mototolit aproape de faţă şi s-a uitat atent. A râcâit 
o pată întărită cu unghia, zicând: 

— Nu mi se pare că-i muştar... 


Din pata pe care o râcâise au început să zboare 
particule ca de praf. Au aterizat pe furculita mea. 
Pe farfuria mea pe jumătate plină cu plăcintă. Buni 
Minnie şi-a apropiat şi mai tare faţa de cămaşa 
pătată şi a întins vârful limbii către ea. 

— Nu-i muştar! am ţipat eu. 

Furculiţa mi-a căzut zăngănind pe podea. M-am 
ridicat în picioare aşa de repede, că scaunul de 
crom s-a clătinat şi a căzut în spatele meu. Bufnetul 
a făcut-o pe buni să fie foarte atentă la ce ziceam. 
Calmă acum, am spus: 

— Nu-i muştar. 

Ea s-a holbat la mine, băgându-şi limba în gură, 
în siguranţă. 

— Sunt muci, am zis. 

Ea a întrebat: 

— Muci? 

Am strănutat şi a trebuit să-mi şterg nasul cu 
ceva, i-am explicat eu. Nu aveam nici un şerveţel la- 
ndemână, aşa că am fost nevoită să-mi folosesc 
cămaşa. 

Ochii rotunzi şi uluiţi ai lui buni au cercetat 
arhipelagul Galâpagos de pete întărite. 

— Toţi ăştia sunt mucii tăi? a întrebat ea, de 
parcă eu eram cea care urma să moară din cauza 
cancerului pulmonar. 

Am ridicat din umeri. Nu mi-a mai păsat. Atâta 
timp cât n-o răneam, putea să creadă că eram un 
animal murdar şi dezgustător. Aveam unşpe ani şi 
mă umflam ca o scroafă de rasă. 

Ca la comandă, a tuşit şi-a tuşit şi-a tuşit, 
ruşinată, ascunzându-şi faţa roşie după cămaşa 
albastră, mototolită, pe care-o ţinea în mână. Tusea 
ei suna ca atunci când bunicuţul Ben se pregătea să 


scuipe, adunându-şi saliva cu bucăţi de tutun din 
gâtlej. Venele proeminente de pe gâtul ei arătau ca 
hărţile lui Darwin cu sistemele fluviale. Era o tuse 
aşa de îngrozitoare, că nu se putea opri nici măcar 
când am văzut amândouă chestia aia stacojie pe 
care o scuipa peste petele de salivă deja uscate. 

Cu zeama de cârnăcior şi sângele de plămâni 
pe ea, cămaşa aia de chembrică putea fi considerată 
pe moarte. 

Ce-am învăţat e că niciodată nu-i prea târziu să 
salvezi pe cineva. Şi de fiecare dată-i prea târziu. Şi 
care sunt şansele să poţi face într-adevăr ceva? Şi în 
loc să-i spun lui buni că nepoţica ei era o 
mincinoasă şi că soţul ei era un pervers nenorocit şi 
că propria ei fată, acum star de cinema, n-o plăcea 
foarte tare, i-am spus că făcea cea mai bună 
plăcintă cu brânză şi unt de arahide din lume. Şi i- 
am întins farfuria goală, cerându-i încă o porţie. 


21 DECEMBRIE, ORA 9:33 A.M. 
CST 


Numărătoarea inversă către la revedere 
Postat de MadisonspencerQviaţadapoi.iad 


Tweeter drag, 

Noaptea târziu, în patul meu din nord, am 
devenit din nou naturalistă. Încercând să adorm, am 
supt ceva dulce, cu mult zahăr, de sub unghii şi am 
privit în întuneric, spre locul unde ştiam că trebuie 
să fie tavanul. Şi am ascultat. Am ascultat şi am 
numărat. Puteam să spun în orice moment unde era 
buni - în bucătărie, salon, dormitor - doar după 


tusea ei, ca după cântecul regulat al unei păsări, o 
melodie atât de reconfortantă şi totodată atât de 
cumplită. Tusea aia. Accesele alea de tuse. În 
acelaşi timp, ele dovedeau că era încă în viaţă şi că 
n-avea să fie pentru totdeauna. În nopţile alea am 
învăţat să mă agăţ de fiecare acces de tuse, de 
fiecare val de chihăituri şi hârcâieli. Cu tot 
disconfortul dat de cartea cu Beagle-ul, care mă 
împungea în spate, adormeam într-un târziu cu 
cartea cu Biblia deschisă pe piept, lipită de inimă. 

În acelaşi fel în care oamenii ar număra 
secundele dintre fulger şi tunet, eu număram 
secundele dintre  chihăituri. Un aligator, doi 
aligatori, trei aligatori. Sperând că, dac-aş fi 
numărat mai mult, buni Minnie s-ar fi simţit mai 
bine. Sperând măcar că avea să adoarmă. Dacă 
ajungeam la nouă aligatori, îmi spuneam că nu avea 
decât o răceală. Poate o bronşită, dar ceva 
vindecabil. Până s-ajung la douăzeci de aligatori 
deja moţăiam, văzându-l pe bunicuţul meu Ben 
mort, pe jumătate dezbrăcat, din coşmar cum îşi 
înfigea ghearele pline de sânge în cearşafurile mele. 
Dar în cele din urmă chihăiturile izbucneau din nou, 
împreună cu sufocarea şi gâfâitul, atât de dese că 
de-abia puteam să strecor un aligator între ele. 

În pat îmi lingeam degetele. Buni şi cum mine 
făcuserăm pop-corn cu caramel toată ziua şi mirosul 
umplea casa. i-am zis că a doua zi era 
Halloweenul? Ei bine, aia era noaptea din ajunul 
Halloweenului şi pregătiserăm pop-corn cu caramel 
ca să-l împărţim celor care veneau cu „ne daţi ori 
nu ne dați“ . Ca muncitorii din halele din 
străinătate, amestecaserăm pop-cornul cu sirop de 
porumb şi câteva picături de colorant alimentar 


portocaliu, după care modelaserăm porumbul cu 
mâinile unse cu unt ca să facem nişte dovlecei 
noduroşi. Lipiserăm pe ei bomboane Candy corn în 
formă de boabe de porumb ca să facem nişte 
dovleci cu ochi ascuţiţi şi dinţi de vampir. Apoi îi 
împachetaserăm în hârtie cerată. 

Şi am apucat să-ţi spun că am condimentat 
toate  trataţiile noastre pentru Halloween cu 
proviziile mele vaste de Xanax de la înmormântare? 
Ei bine, să nu facem risipă..., m-am gândit. 

Un chihăit s-a auzit din dormitorul lui buni şi 
am numărat: un aligator...doi aligatori..., dar un 
altul a venit mult prea repede. Cu detaşarea unui 
Darwin, am început să clasific chihăiturile după 
caracteristici. Unele erau uscate. Altele erau 
umede. Al treilea tip era doar un şuierat sufocat. 
Putea să fie, să zicem, primul tuset al unui bebeluş 
care învăţa să respire sau ultima gură de aer pe 
care o trăgea în piept cineva pe moarte. 

Ascultând cu atenţie, tolănită în pat, buricele 
degetelor mele aveau gust de clătite cu unt şi sirop. 
De cum s-a auzit ultimul chihăit, am numărat: un 
Mississippi... doi Mississippi... trei Mississippi... 
până când un altul m-a forţat s-o iau de la-nceput. 

Părinţii mei nu sărbătoreau nici Crăciunul, nici 
Pesah-ul'3, nici Paştele, dar felul în care sărbătoreau 
Halloweenul compensa un milion de sărbători 
ignorate. Pentru maică-mea era vorba doar de 
costume şi de însuşirea unor personalităţi 
arhetipale alternative, bla-bla-bla. Taică-meu era 
chiar mai plictisitor când venea vorba de asta, 
delirând despre răsturnarea ierarhiilor puterii şi 
copiii subjugaţi trimişi în lume ca renegaţi pentru a 
cere tribut de la hegemonia triumfătoare a adulţilor. 


Mă îmbrăcau ca Simone de Beauvoir şi-mi dădeau 
drumul pe holurile Ritz-ului din Paris ca să cer 
egalitate de gen la locul de muncă şi batoane 
Hershey mari, dar singurul lucru pe care-l 
urmăreau era să-şi demonstreze propria 
perspicacitate politică. Într-un an m-au îmbrăcat ca 
Martin Luther şi toată lumea cu care m-am întâlnit 
m-a întrebat dacă eram Bella Abzug74. Adulţi, 
bleah! 

În patul meu din nord, chihăiturile nu s-au mai 
auzit până am ajuns la șaișpe aligatori şi mi-am 
încrucişat degetele lipicioase sub plapumă, sperând 
să am noroc. M-am gândit, pentru o clipă, să mă 
îmbrac ca Charles Darwin anul ăsta, dar nu am vrut 
să fiu nevoită să dau explicaţii pe fiecare prag 
provincial din cartierul ăsta vechi şi plictisitor. 

Am ajuns la douăşnouă de aligatori. Am ajuns 
la treişpatru de aligatori. 

Uşa dormitorului s-a deschis fără zgomot şi o 
mână zbârcită s-a întins către mine direct din holul 
umbrit. O siluetă a început să se târască în cameră, 
deshidratată şi scheletică, cu faţa ca un craniu 
lacom pătat cu insecticid. În loc de lanţuri 
fantomatice, trăgea după ea o cataramă argintie. Cu 
o mână osoasă întinsă în faţă, îmi oferea un răhăţel 
lung, întărit, de câine, cuibărit într-o chiflă de 
hotdog. Beţigaşul de rahat era decorat cu o buclă 
aurie de muştar de Dijon. Vedeam în fiecare noapte 
monstrul ăsta sau o variantă a lui, dar în ultima 
vreme asta era o veste bună, întrucât însemna că în 
sfârşit reuşeam să adorm. Gata cu număratul. 
Aveam un coşmar, dar adormisem. Asta însemna că 
şi buni adormise. 


Patul care cândva fusese al maică-mii era cald 
şi moale. Buni schimbase aşternuturile în ziua aia, 
iar cele noi miroseau a aer curat, fiindcă stătuseră o 
întreagă după-masă însorită pe sârma de rufe. Nu 
mă mai durea nimic. 

Cadavrul bunicuţului Ben înota pe podea, cu 
pantalonii de gabardină în jurul gleznelor. Craniul 
rânjit a şuierat: 

— Criminalo! 

Şi în timp ce se târa din ce în ce mai aproape, 
cadavrul lăsa în urmă o dâră de sânge. 

Nu mă mai durea nimic. 

La fel de repede ca un chihăit, m-a trăsnit: 
cartea cu Beagle-ul. N-o mai simţeam. Împunsătura 
ei dureroasă. Monstrul rânjit - bunicuţul meu mort - 
dispăruse şi acum eram trează. leşind în grabă din 
aşternuturi, am văzut că pe podea nu era sânge. 
Uşa era închisă. Mi-am băgat amândouă mâinile 
până la coate sub saltea şi am pipăit în jur. N-am 
găsit nici o carte. M-am târât de-a lungul patului, 
căutând peste tot între saltea şi somieră, dar tot n- 
am găsit nici o carte. Un coşmar mai cumplit decât 
cel mai rău coşmar al meu. Am îngenuncheat lângă 
pat şi m-am rugat să fiu încă adormită, să fie doar 
un vis. Nu c-aş fi crezut în Dumnezeu pe-atunci, dar 
o văzusem pe maică-mea jucând rolul unei 
călugăriţe pioase într-un film la un moment dat, iar 
personajul ei îşi petrecuse jumătate din timpul de 
filmare în genunchi, murmurând rugăciuni cu 
mâinile împreunate. 

Când am văzut că asta nu funcţionează, am 
ieşit pe vârfuri din cameră şi am pornit-o pe hol, 
până la biblioteca din salon. În lumina chioară, am 
pipăit cu degetele cotor după cotor şi am găsit-o: 


Călătoria pe Beagle. Făcea din nou cărţile să stea 
înghesuite una-n alta, ca prima dată când o 
descoperisem, arătând la fel, ca şi cum nimic nu s- 
ar fi întâmplat. Ca şi cum fiecare lucru sângeros din 
ultimele săptămâni se petrecuse în vis. Poate de 
asta nu am reuşit s-o scot din raft, pentru că nu 
voiam s-o deschid şi să văd realitatea sângeroasă în 
formă de cârnăcior. Pentru că nici măcar nu voiam 
să mă gândesc că buni descoperise adevărul. 

Am stat în salonul întunecos până când lumea 
s-a transformat în Halloween la miezul nopţii, 
numărând: şapte sute opt aligatori, şapte sute nouă 
Mississippi..., mişcându-mi mâna în aer între mine 
şi carte până când a-nceput să mă doară umărul. 
Mâna mea întinsă cum fusese mâna în putrefacție a 
bunicuţului. Degetele mele portocalii de la pop- 
corn; portocaliul părea roşu închis în întuneric. 

Am numărat aşa, fără să accept adevărul, până 
când cineva a rupt vraja. Buni a tuşit. Sunetul 
groaznic atât de reconfortant a venit din dormitorul 
ei, dovada vieţii şi a morţii, chihăituri peste 
chihăituri, aşa de dese că m-am oprit din numărat. 
Am lăsat cartea acolo şi m-am întors în pat. 


21 DECEMBRIE, ORA 9:35 A.M. 
CST 


Halloween 
Postat de [email protected] 


Tweeter drag, 
Singurul lucru care face din toamnă o tragedie 
e că ne aşteptăm ca vara să țină o veşnicie. Vara-i 


vară. Toamna-i toamnă. Nici bunicuţele nu ţin o 
veşnicie. De Halloween, buni Minnie îmi pusese 
geamantanele pe patul din dormitor şi făcuse 
bagaje de dimineaţă până seara. A doua zi, în 
noiembrie, o maşină urma să mă ia de-acolo şi să 
mă ducă la Boston, pentru avionul de New York, 
pentru avionul de Cairo, pentru avionul de Tokyo, 
pentru tot restul vieţii mele. În timp ce-mi 
împachetam hainele, mi-am dat seama că trăiam un 
veşnic drum către casă, din Mazatlán la Madrid la 
Miami, dar nu ajungeam niciodată. 

Călcând şi împăturind lenjeria de corp, buni îmi 
povestea: 

— Când era de vârsta ta, maică-ta se scobea în 
nas şi lipea mucii de dosul scaunului. Îşi rodea 
unghiile de la picioare, povestea. Maică-ta scria pe 
cărţi, povestea... 

Vara aia din nordul plictisitor fusese cea mai 
lungă perioadă pe care o petrecusem într-un singur 
loc. Într-un fel, mă întorsesem în timp şi trăisem 
copilăria maică-mii. Acum ştiam de ce mama 
plecase de-aici în graba aia frenetică, în lumea 
largă, să se întâlnească cu toţi oamenii posibili şi să 
facă toate lucrurile greşit. 

Învârtindu-mă pe lângă bagajele mele pe 
jumătate pline, am întrebat: 

— Unde scria? 

În timp ce îndesa înăuntru hainele mele 
proaspăt spălate, luate de pe sârmă, buni a repetat: 

— Maică-ta scria pe cărţi. 

Creionul şi Pixul Albastru. Ferigile şi firele de 
cimbru şi petalele de trandafir. 


N-am întrebat, Tweeter drag, care fusese 
soarta cămăşii mele de chembrică distruse de 
spermă. 

Patterson zice să culeg flori... 

Leonard vrea să culeg nişte flori... 

Astea toate fuseseră gândurile maică-mii şi ale 
lui buni, când erau de vârsta mea. M-am uitat la 
buni la fel de atentă cum mă uitam în oglindă. 
Pentru că acolo era nasul meu, viitorul meu nas. 
Coapsele ei erau ale mele. Felul cum îşi apleca 
umerii în faţă când mergea era felul cum aveam să 
merg şi eu într-o zi. Până şi tusea ei, aspră şi 
neîntreruptă, urma să fie o parte a moştenirii mele. 
Petele de ficat de pe mâinile ei aveau să presare 
cândva mâinile mele. Părea un lucru imposibil: să 
îmbătrâneşti. Mă speriau toate chestiile pe care 
trebuia să le fac ca să am riduri. 

Buni nu m-a întrebat niciodată despre borcanul 
cu ceai care lipsea. Nu părea să-şi dea seama că 
purtam a doua cea mai bună pereche de ochelari pe 
care-o aveam. Şi că, dacă înainte nu mâncam nimic, 
acum înfulecam totul. În Toulouse, bucătarii zic că 
prima clătită e întotdeauna pour le chat. Pentru 
pisică. Prima clătită e întotdeauna plină de defecte, 
arsă sau ruptă, aşa că i-o dau pisicii. M-am decis 
cumva că puteam face acelaşi lucru cu defectele lui 
buni. Cu cât gătea şi cocea mai mult, cu atât 
mâncam mai mult. Puteam să-i iert păcatele 
mâncându-le. Şi, dacă nu să le iert, măcar puteam 
să le car în jurul şoldurilor, ca pe propria povară. 

Cu fiecare îmbucătură îmi înghiţeam frica şi 
îmbătrâneam. Şi mă  îngrăşam. În fiecare 
îmbucătură îmi înghiţeam vina groaznică. 


Cartea cu Beagle-ul mă învățase despre ouăle 
de ţestoasă, dar cartea cu Biblia mă învăţa despre 
Iisus Cristos şi lisus părea să fie cel mai bun aliat pe 
care puteam să-l am în lupta cu părinţii mei 
făcători-de-bine. Ce vară fusese aia. Mă făcusem cât 
un butoi... cât o buturugă... groaznică, de fapt. 
Începuse să-mi placă cititul. Şi omorâsem un om. 
Îmi omorâsem bunicul. Şi învăţasem ce-nseamnă 
discreţia. 

Da, poate c-aveam unşpe ani şi eram în secret 
o ucigaşă de bunici, o snoabă pasiv-agresivă care 
ura nordul, dar am învăţat ce-nseamnă discreția. În 
vara aia am învăţat să fiu discretă şi rezervată şi 
răbdătoare: calităţi pe care părinţii mei cândva- 
hipioţi, cândva-punkişti, cândva-orice n-o să le aibă 
niciodată. 

De Halloween n-am zis nimic când am văzut-o 
pe buni strecurându-se pe lângă mine pe vârfuri. 
Mă prefăceam că trag un pui de somn pe canapeaua 
din salon, când ea s-a strecurat până la bibliotecă şi 
din zidul de cărţi a scos una pe care n-o observasem 
niciodată. Ascunzând cartea în şorţ, buni Minnie a 
dus-o în camera unde-mi făcea bagajul. 

Dând dovadă de un autocontrol ieşit din 
comun, n-am mâncat coşuleţul de pop-com cu 
caramel portocaliu pe care îl pregătiserăm pentru 
musafirii din noaptea asta. 

Când nu se uita, am tras cu ochiul în 
geamantan. Cartea era îngropată sub puloverele 
mele bine împăturite. Persuasiune de Jane Austen. 
O carte pe care urma s-o ador pentru tot restul 
scurtei mele vieţi. 

Când soarele a apus peste nordul plictisitor, un 
pâlc de monstruleţi a început să mişune prin 


întuneric. Au apărut scheletele. Au apărut 
fantomele. Veneau de peste tot, cărând feţe de 
pernă şi pungi de hârtie. Parcă se materializau din 
tenebre, cu feţele murdare pline de noroi din cimitir 
şi cu hainele lor rupte. Cu mâinile pătate de sânge, 
zombii şi vârcolacii ăştia se împleticeau către 
pragul casei, unde-i aşteptam buni şi cu mine. 

Cadavrele astea poticnite, şovăitoare urlau: 
„Ne daţi ori nu ne daţi!“ , iar buni le dădea pop-corn 
în formă de dovleac dintr-un coş de nuiele pe care-l 
ţinea cu amândouă mâinile. După aia a urmat un 
chihăit şi, la mai puţin de doi aligatori distanţă, 
altul. Mi-a pus coşul în braţe şi şi-a acoperit faţa cu 
şorţul. În timp ce monstruleţii scotoceau prin coş, 
ea s-a întors în salon şi s-a aşezat pe canapea, 
chinuindu-se să respire. Coşul din mâinile mele era 
din ce în ce mai uşor. 

În primul val de spirite era un înger blond, un 
băiat a cărui faţă liniştită era la fel de netedă ca 
pâinea scoasă din cuptor. O brioşă puţin pistruiată. 
Aura lui subţire de păr blond strălucea gălbuie, ca 
untul topindu-i-se pe frunte. Avea nişte aripi false, 
legate de spinare cu un ghem întreg de sfoară 
aspră, dar pe cartonul alb al aripilor, penele unei 
gâşte de fermă aborigene erau lipite cu migală. În 
mâinile de heruvim căra o liră primitivă, cu trei 
coarde, şi zdrăngănea din ea, cântând: 

— Ne daţi ori nu ne daţi, domnişoară Madison. 

Căra o faţă de pernă ce dădea pe dinafară de 
batoane roşii de lemn-dulce şi ursuleţi din jeleu. 

— Te-a ajutat Cartea Sfântă la vremuri de 
restrişte? 

În faţa mea pe verandă stătea băiatul 
zdrenţăros pe care-l întâlnisem la înmormântarea 


bunicuţului. Varianta nordică a lui David 
Copperfield. Ca şi înainte, mi-am simţit carnea cum 
strigă după a lui. În clipa aia, în ultima noapte în 
casa lui buni, simţeam nevoia să-mi lipesc trupul de 
unşpe ani de al lui, dar mi-am înăbuşit impulsul 
carnal zicându-i: 

— Pop-corn cu caramel? Ca bonus, i-am şoptit: 
E plin de Xanax. Părea confuz, aşa că am adăugat: E 
un medicament, nu un rege din Vechiul Testament. 
Serioasă, am zis: Nu te juca cu maşinăriile de la 
fermă când eşti sub influenţa pop-cornului cu 
caramel. 

Băiatul meu de la ţară a luat câţiva dovleci. 
Muşcând lacom din Xanaxul dulce, s-a oprit puţin să 
mă-ntrebe cum fusese vara mea. Am vorbit despre 
cartea cu Biblia. În sfârşit, mi-a zis noapte bună şi a 
plecat. 

Ca să-i răspund SIDACanadienceiEmily, nu, nu 
i-am cerut adresa de e-mail; mă-ndoiesc că are aşa 
ceva. Dar în timp ce aripile lui pline de pene se 
îndepărtau, micşorându-se tot mai mult, odată cu 
paşii lui pe drumul de ţară, am strigat după el: 

— Festus, nu? Te cheamă Festus? 

Fără să se întoarcă, şi-a fluturat harpa 
deasupra capului într-un salut fericit. Şi după asta a 
dispărut. 

Tuşind cuvintele, buni Minnie a zis: 

— Nu-ţi face griji, dulceaţă. De pe canapea, a 
tuşit: Totul o să fie bine. 

Şi am iertat-o pentru c-a zis cea mai mare 
minciună din lume. 

Am stat singură în întunericul crepuscular. Din 
cauza lui n-a văzut buni că se apropia cineva: o 
sperietoare. La baza verandei s-a oprit un bătrân 


sfrijit. Obrajii şi bărbia îi erau la fel de ascuţite ca 
sculpturile pe care oamenii le făceau cu drujbele şi 
le vindeau pe terenurile virane pline de buruieni de 
lângă benzinăriile din nord. Cel mai cumplit coşmar 
al meu devenise realitate, bunicuţul Ben stătea la 
marginea zdrenţuită a luminii verandei. Ochii lui se 
holbau la mine din spatele părului cărunt, ciufulit. 
În timp ce harpii şi vrăjitoare roiau în jurul lui şi 
urcau treptele, privirea lui continua s-o susţină pe-a 
mea. 

Naturalista din mine ştia că asta era imposibil. 
Morţii nu se întorc. Se întâmplă rar, Tweeter drag, 
să nu avem explicaţii pentru fenomenele naturale 
care se petrec. Rolul naturalistului e să descrie şi să 
consemneze fenomenul sus-menţionat, sperând că 
acest eveniment izolat va căpăta sens la un moment 
dat. 

Spun asta pentru că după aia s-a întâmplat cel 
mai ciudat lucru posibil... 

O voce afectată a întrebat: 

— Pop-corn cu caramel? 

Întrebarea m-a scos din transă. Lângă umărul 
meu stătea un puşti îmbrăcat ca un egiptean din 
Antichitate sau ceva de genul ăsta. Făcând semn 
din cap către coş, a întrebat: 

— Iar pop-corn cu caramel? Ce naiba-i cu locul 
ăsta? 

O Maria Antoaneta de ancien regime”, în 
rochie şi cu perucă, a urcat treptele zicând: 

— Da, care-i treaba cu pop-cornul cu caramel? 

Purta pantofi Manolo Blahnik contrafăcuţi şi o 
geantă Coach la fel de contrafăcută. 

În grupul egipteanului mai era şi un legionar 
roman... şi un punkist gen Sid Vicious cu o agrafă 


prinsă de obraz... Ăştia patru miroseau a sulf şi a 
fum. Părul punkistului era albastru electric şi avea 
creastă. Şi-a băgat unghiile date cu ojă neagră în 
coş şi a scos un dovleac în formă de pop-corn 
întrebând: 

— N-ai nimic mai de Doamne-ajută, Maddy? 

Punând mâna la gură ca să nu mă audă şi 
ceilalţi, i-am şoptit: 

— Sunt plini de Xanax. 

Nu-i cunoşteam pe oamenii ăştia, dar aveau 
ceva care-mi părea cunoscut. Nu cunoscut. Mai 
degrabă inevitabil. 

Legionarul roman a tresărit la vederea 
mingiuţelor portocalii şi a întrebat: 

— Ştii cât costă astea în iad? Şi-a tras un pumn 
în cap zicând: Alo? Pământul către Madison 
Spencer... Nici cât un căcat! 

Indignată, i-am întrebat: 

— Vă cunosc de undeva? 

— Nu, a zis fata. (Era dată cu fard de ochi 
albastru şi oja albă îi era ciobită. Din urechi îi 
atârnau două bucăţi imense de zirconiu cubic 
orbitor.) Fata a zis: Nu ne cunoşti, dar o să ne 
cunoşti curând. i-am văzut dosarul. Cu ochii 
aţintiţi la ceasul meu, a întrebat: Cât e ceasul? 

Am întors mâna îndeajuns cât să-i arăt că era 
trecut de unşpe. Tusea lui buni se auzea după 
fiecare propoziţie, după fiecare cuvânt. Şi, când m- 
am uitat iar după sperietoarea-bunicuţ, dispăruse. 
Nici unul dintre cei patru puşti n-a luat dovlecei în 
formă de pop-corn. Când mi-au întors spatele şi-au 
început să coboare treptele verandei, am întrebat: 

— Nu sunteţi cam mari pentru asta? 

Tusea a-ncetat. 


Fără să se întoarcă, egipteanul a strigat: 

— Doar cu vreo două mii de ani. 

Fluturându-şi pumnul în aer, cu arătătorul 
ridicat către cer, punkistul a strigat: 

— Nu uita, Maddy, pământu-i pământ. Mortu-i 
mort. Mergând prin noapte, a strigat: N-are nici un 
sens să te superi. 

Şi, pe când se retrăgeau în întuneric, mi s-a 
părut că mai zăresc o siluetă alături de ei. Silueta 
asta purta un şorţ de stambă legat peste o rochie 
Mother Hubbard cu pătrăţele. Femeia fuma o 
țigară, dar nu tuşea. Punkistul a atins-o pe umăr, iar 
ea a scos un pachet din buzunarul şorţului şi i-a dat 
şi lui o ţigară. Când şi-a lovit bricheta de podul 
palmei şi a aprins-o, flacăra micuță i-a dezvăluit faţa 
măcinată de griji. Mi-a făcut cu mâna, iar grupul a 
dispărut în noaptea de Halloween. 

Într-un târziu, când m-am întors în salon, pe 
canapea mai rămăsese doar corpul lui buni. Tot ce 
avea ea mai bun - râsul, poveştile, chiar şi tusea - 
dispăruse. 


21 DECEMBRIE, ORA 9:40 A.M. 
MSI” 


Abominaţiunea capătă putere 
Postat de LeonardtocilarulluihadesQviaţadapoi.iad 


De la Solon a aflat marele Platon cum se va 
sfârşi lumea. La rândul său, Platon i-a destăinuit 
miturile Zilei Judecăţii discipolului său Xenocrates, 
care i le-a destăinuit discipolului său Crantor, care i 
le-a destăinuit lui Proclus, iar astfel a fost profeţită 


sosirea creaturii-bebeluş înainte să fie inventati 
polimerii sintetici. 

Urme minuscule de salivă umană se zăresc 
încă pe idolul nostru umflat. Cu trupul pictat în 
culori de război cu ciocolată şi ruj de buze, îşi 
cheamă armatele de polistiren şi polipropilenă în 
apele portului Los Angeles. Aşa cum au prevestit 
anticii, întăririle vor veni în număr mare din nord, 
pe râul Yukon” şi prin strâmtoarea Prinţul 
William78. 

Şi ce fusese un pâlc de ambalaje pentru alune 
din polistiren, plutind în derivă pe fluviile tributare 
strâmtorii Puget, Skagit şi Nooksack, toate astea 
sunt acum prezente la datorie şi salută intrarea 
creaturii-bebeluş în Oceanul Pacific. Mai mulţi şi 
mai compacţi decât somonii şi păstrăvii-curcubeu, 
emisarii aceştia de plastic se vor strânge pe coasta 
temperată de lângă Long Beach şi vor aştepta 
naşterea creaturii-bebeluş. Mult mai multe decât 
păsările dintr-un stol sau peştii dintr-un banc, 
obiectele astea coapte de soare şi se descompun, 
devenind o supă de corpusculi din plastic. Boabele 
astea de plastic. Lacrimile astea de sirenă. 
Fluoropolimeri şi  melamino-formaldehide. Ele 
alcătuiesc o supă fierbinte, nu foarte diferită de 
noroiul din pielea creaturii-bebeluş. 

Aşa rămân o vreme fragmentele acestea 
nehotărâte de trecut, conform lui Platon, şi astfel se 
unesc pentru a crea viitorul. Şi, departe de ţărmul 
din Long Beach, o fărâmă infinitezimală de plastic 
intră în contact cu creatura-bebeluş şi rămâne 
înţepenită. Şi o altă fărâmă de plastic i se lipeşte de 
corp până când idolul-bebeluş e învelit într-un strat 
de plastic. Acestui prim strat i se adaugă un al 


doilea strat, iar creatura-bebeluş începe să crească 
strat cu strat. Şi cu cât creşte mai mare, cu atât 
atrage mai multe fărâme, devenind un copil. 
Devenind o creatură-copil. 

Şi astfel Platon a prevestit că plasticul se va 
hrăni cu plastic. O nouă piele va creşte deasupra 
pielii sale. Hrănită cu o dietă îmbelşugată, alcătuită 
din cutii de suc şi scutece de unică folosinţă, acea 
creatură devine o abominaţiune. 


21 DECEMBRIE, ORA 9:41 A.M. 
MSI 


Sfânta Camille: o teorie 
Postat de MadisonspencerQviaţadapoi.iad 


Tweeter drag, 

SIDACanadiancaEmily întreabă: „Fantomele 
dorm?“ . Experienţa mea de supranaturalistă 
dovedeşte că nu, nu dorm. În timp ce pasagerii 
aeronavei moţăie sau urmăresc o gamă variată de 
filme cu Camille Spencer - n-ai cum să scapi de 
maică-mea - eul meu de fantomă îşi updatează 
blogul. Îmi verific mesajele. 

Cu cât mă gândesc mai mult la noul rol de 
lideri religioşi pe care şi l-au luat ai mei, cu atât 
sunt mai puţin şocată de întorsătura asta 
profanatoare. Zece ani am urmărit-o pe maică-mea 
cum joacă roluri în care era iradiată în accidente de 
genu’ China syndrome în timp ce investiga 
centrale nucleare supraîncălzite pe cale să se 
topească... în care era ameninţată cu toporul de 
spărgători de grevă de la Pinkerton80, care îi 
dispreţuiau eforturile de-a organiza ţesătorii la 
război dintr-o fabrică de textile din sudul 
îndepărtat... în care era otrăvită, în stil Erin 
Brockovich, cu apă din pânza freatică, contaminată 
de plutocraţi creştini republicani aliaţi cu marile 
companii militaro-industriale. Până şi în momentul 
ăsta, în zbor, pasagerii din jurul meu înfulecă 
snackuri cu alune în timp ce privesc câini alsacieni 


de poliţie şi klansmanit! rasişti sfâşiind hainele de 
pe sânii ei perfecţi. 

O carieră de martirii cathartice. Filme pentru 
îndrăgostiţi. A murit de o mie de ori pentru ca 
publicul ei să poată trăi fericit până la adânci 
bătrâneţi. 

Cu toate săgețile astea ascuţite şi lupii ăştia 
sălbatici, ea se întoarce din morţi... chiar şi mai 
seducătoare. Femeia pe care o vedem murind în 
chinuri groaznice apare din nou la Cannes, arătând 
divin în rochia ei de seară Alexander McQueen. 
Renaşte ca purtătoare de cuvânt a celor de la 
Lancôme cosmetics, strălucind de diamante şi 
plesnind de sănătate. 

Ideea e că cel mai apropiat lucru de o martiră 
seculară pe care îl are lumea e Camille Spencer. E 
sfânta erei moderne - nici mai mult, nici mai puţin 
decât Busola Morală a tuturor -, sacrificată ritual 
iar şi iar şi iar. Ea şi taică-meu sunt conştiinţa 
socială a unei generaţii, salvează specii pe cale de 
dispariţie, eradichează pandemii periculoase. Nu 
există foamete până nu le atrag ai mei atenţia celor 
din presa internaţională şi până nu înregistrează un 
cântec ale cărui încasări o să meargă la cei care n- 
au ce mânca. Femeia asta pe care-am văzut-o 
îndurând toate atrocitățile şi supraviețuind, de ani 
de zile ea şi taică-meu decid ce-i bine şi ce-i rău 
pentru toată lumea. Nici un om politic nu are o 
autoritate morală mai mare; aşa că, atunci când 
Camille şi Antonio Spencer renunţă la viaţa fără 
credinţă şi îmbrăţişează unica şi singura doctrină 
adevărată, Boorismul, trei miliarde de agnostici în 
derivă hotărăsc să le calce pe urme. 


Oricât de încântată aş fi să acaparez atenţia 
întregii lumi, mi-aş dori să nu fie pentru o minciună 
nechibzuită. Locuitorii lumii subpământene care îmi 
urmăresc blogul mă avertizează că deja condiţiile 
de viaţă - condiţiile de viaţă? - din Hades sunt din 
ce în ce mai rele. Deja sfaturile mele cu înjurăturile, 
râgâielile, brutalităţile au avut drept rezultat o 
creştere exponențială a numărului de suflete. După 
spusele  SIDACanadienceiEmily, aceşti oameni 
proaspăt-morţi ajung acolo cu speranţa că ăla-i 
raiul. Nu sunt doar dezamăgiţi - sunt furioşi de-a 
binelea. Toată lumea dă vina pe mine. Toată lumea 
o să ajungă în iad şi o să mă urască. Mai rău, toţi o 
să-i urască pe ai mei în toate limbile pământului. 
Poate taică-meu s-ar putea descurca, dar maică-mea 
o să urască să fie urâtă. E o femeie slabă, frumoasă, 
cu păr perfect; nu e deloc echipată ca să se 
descurce cu ura. 

Mi se rupe inima când mi-i imaginez pe ai mei 
omorâţi de pescari japonezi sau de vreo explozie 
grozavă şi după aia cu pielea sfârtecată de demoni 
doar pentru că eu le-am vândut un pont fals. 

Dincolo de hubloul micuţ al avionului soarele 
străluceşte, pe jumătate scufundat într-o saltea 
pufoasă de nori. Nu e nici un înger aici. Nici un 
înger pe care să-l pot vedea. 


21 DECEMBRIE, ORA 10:09 A.M. 
PST 


Un cadou de aniversare! 
Postat de MadisonspencerQviaţadapoi.iad 


Tweeter drag, 

Munca unui supranaturalist nu se termină 
niciodată. Pe când zborul meu îşi începe coborârea 
spre Calgary sau Cairo sau Constantinopol, mă 
găseşti târându-mi eul de fantomă prin orificiul 
pentru căştile stereo al scaunului meu. Pătrund 
adânc în măruntaiele electronice ale avionului. 
Urmărind fire. Deschizând comutatoare. Prin 
satelit, intru ilegal în diferitele servere unde ajung 
imaginile camerelor de supraveghere, care nu pierd 
nimic din viaţa în casele îndepărtate ale părinților 
mei. Nu vreau să-i spionez; nu, accesez arhiva 
fişierelor. Filtrându-le după zona de fus orar, găsesc 
filmări cu mine de la aniversarea de zece ani, 
petrecerea aia de copii de acum mult timp, unde 
hainele nu erau obligatorii şi unde ai mei au înălţat 
o piñata® plină cu medicamente pe bază de reţetă şi 
halucinogene  recreaţionale. Uite-mă pe mine, 
prepubera de mine, umilită, ţinând strâns şerveţele 
pastel ca să-mi acopăr ruşinea cărnoasă în timp ce 
adulţii dezbrăcaţi îi scot maţele măgăruşului meu 
din papier-măche cu mâinile goale. Fanii ăştia 
înrăiţi, cândva de punk, cândva de New Wave, 
cândva de grunge, se îmbulzesc pe podeaua 
murdară ca nişte tipari transpiraţi, înnebuniţi după 
droguri. 

Doar ca să mă simt mai bine acum caut 
înregistrări ale celor mai înjositoare, celor mai 
umilitoare evenimente din viaţa mea anterioară. Voi 
toţi, ăştia premorţi, fiţi atenţi. De fiecare dată când 
vă simţiţi deprimati că sunteţi morţi, gândiţi-vă bine 
că viaţa n-a fost mereu un picnic. Singurul lucru 
care face prezentul suportabil e faptul că trecutul a 
fost, uneori, o tortură. Pentru şi mai multă alinare, 


dezgrop filmuleţul care te face s-o iei la fugă, cu 
mine la şase ani, executând dansul Morris 
dezbrăcată, în jurul trunchiului unui pin bătrân. 
Revăd filmuleţul cu mine la patru ani, întoarsă cu 
spatele la cameră, folosind cu grijă peria de bambus 
cu care curăţam toţi veceul în tabăra de ecologie. 

'Mnezăi, copilăria mea a fost groaznică. 

Şi, căutând printre filmuleţele din diferitele 
zone de fus orar, o văd pe maică-mea. În Taşkent 
sau Taipei, îi spune cuiva la telefon: 

— Nu, Leonard, încă n-am reuşit să găsim 
asasinul potrivit... 

Într-o altă zonă de fus orar, îl văd pe taică-meu 
vorbind la telefon în Oslo sau Orlando. Zice: 

— Ultimul potenţial asasin a fugit cu cărţile de 
credit ale lui Camille... 

Amândouă flashbackurile astea s-au petrecut în 
ultimele luni ale vieţii mele. 

Ca să savurez liniştită nefericirea altcuiva, 
deschid filmuleţul cu fratele meu, Goran, la ultima 
lui aniversare. Dacă vrei să ştii, Goran a fost fratele 
meu pentru vreo cinşpe minute. Părinţii mei l-au 
adoptat dintr-un lagăr de refugiaţi cu nişte condiţii 
groaznice, în principiu ca o şmecherie publicitară. 
Adopţia de care vă vorbesc n-a fost, ca să zicem aşa, 
un succes. În filmuleţul ăsta, ai mei închiriaseră 
Centrul EPCOT de la Disney şi îl umpluseră cu 
artiştii bizari dintr-o duzină de spectacole cu Cirque 
du Soleil. Media depăşea covârşitor numărul 
invitaţilor, oferindu-le alor mei răsplata dulce, 
dulce, pe care o voiau atât de mult. Camerele şi 
microfoanele transmiteau fiecare fărâmă de magie 
când ai mei i-au adus lui Goran cadoul de 
aniversare, de care erau atât de mândri: un ponei 


Shetland drăguţ. Ce era să facă Goran în situaţia 
asta, când tocmai aterizase din sânul unui regim 
politic post-Cortina de Fier? Era înconjurat de 
mulţimi de clovni din partea franceză a Canadei, 
care făceau tumbe, şi dansatoare chineze cu 
panglici, ca nişte nimfe. Era, evident, invitatul de 
onoare, iar gazdele lui îi ofereau acest animal tânăr 
şi fraged. Coama şi coada poneiului erau împletite 
cu panglici din satin albastru, iar blana îi era 
presărată cu sclipici argintiu. Taică-meu trăgea 
poneiul de nişte hăţuri de argint, iar de grumazul 
lui micuţ fusese atârnată o fundă de mărimea unei 
verze. 

Nu că eu, progenitură de star de cinema ce mă 
aflu, am văzut vreodată o varză. 

În filmuleţ toţi ochii strălucesc de fericire. Sau 
mai bine zis de la inhibitorii recaptării serotoninei. 
Goran primise un cuţit antic ornamentat ca să taie 
şi să mănânce prima felie din tortul lui cât un 
mamut. Corpul lui viguros de gulag era îmbrăcat cu 
toale Ralph Lauren pentru a respecta clauzele 
contractului de publicitate. Ca masca unui anarhist, 
părul des îi cade pe faţă, ascunzându-i ochii 
dispreţuitori, de culoarea pietrei. Artiştii din vreo 
zece spectacole de Andrew Lloyd Webber încep să 
cânte în cor „Mulţi ani trăiască“ şi de-acum încep 
ororile. 

N-a fost doar vina lui Goran. În multe culturi un 
animal înfăţişat cu atâta pompă ar fi considerat o 
jertfă de sânge. E echivalentul, să zicem, al 
lumânărilor în care sufli înainte de-a măcelări ritual 
tortul şi a oferi tuturor invitaţilor tăi câte-o portie. 
În astfel de culturi lubrice, înapoiate, carnea 
fragedă era considerată cea mai sfântă ofrandă. 


Ştiind asta, n-ar fi trebuit să ne mirăm atât de tare 
când am văzut lama uriaşă a cuţitului năpustindu-se 
înainte. Cu acelaşi efort cu care un copil american 
ar stinge fiecare lumânare de pe tort dintr-o singură 
suflare, Goran a strâns mânerul cuţitului şi l-a 
ridicat în stilul unui gladiator: pentru a străpunge 
inima prăzii. Aici încetinesc viteza filmuleţului şi îl 
analizez cadru cu cadru. Clovnii care ţopăiau sunt 
prinşi în mişcările lor maniacale. Hăţurile de argint 
sunt înfăşurate de două ori în jurul mâinii lui taică- 
meu. Murmurând în ralanti, maică-mea zice: 

— Pune-ţi... 0... dorinţă... 

La început nu se zăreşte nici o picătură de 
sânge. Ce urmează sunt scenele în reluare ale unei 
tragedii. Goran descrie un arc larg, strălucitor şi 
vârful cuţitului trece de-a lungul grumazului 
îmblănit al poneiului speriat. Până să cadă la podea, 
până să ţâşnească sângele cald din artera şi traheea 
lui secţionate, împroşcând în toate direcţiile, ochii 
animalului se dau peste cap până nu li se mai vede 
decât albul. 

Precum capa stacojie a unui matador, perdeaua 
de sânge cabalin împroaşcă tortul imens, topind 
florile sculptate în zahăr şi stingând flăcările micuţe 
ale celor treişpe lumânări. Inima înnebunită a 
poneiului aruncă în jur stropi groşi de sânge, care 
murdăresc paietele şi spandexul clovnilor de la 
Cirque. Pe când camerele televiziunilor continuă să 
filmeze, sângele cald al poneiului  asaltează 
zâmbetele elegante, liniştite, de Xanax ale părinţilor 
mei. Chiar şi-acum, uitându-mă la filmarea asta, mă 
văd în fundal, în timp ce bietul căluţ se prăbuşeşte 
pe gazon. Oamenii îşi apără feţele ridicând 
antebraţele şi întorcând capetele; leşinând sau 


ferindu-se de sânge, mulţimea asta gură-cască pare 
să facă plecăciuni, cuprinsă de-o umilă venerație. 
Când poneiul se prăbuşeşte, toată lumea se aruncă 
la pământ, toată lumea în afară de Goran şi de 
mine. Doar fratele meu şi cu mine rămânem în 
picioare. Singuri în mijlocul unui câmp de luptă, în 
mijlocul unui masacru sângeros. 

Aşa îmi imaginasem întotdeauna, în ciuda 
discuţiilor cu maică-mea şi cu Judy Blume, că o să 
arate primul meu ciclu, ca un gheizer roşu ce 
împroşca în toate părţile. Aşa că rămân neclintită. 

Judecând după feţele noastre calme, e evident 
că Goran şi cu mine fuseserăm martori la atrocități 
mult mai mari. Eu, într-o toaletă din nord. El, în 
cătunul ăla distrus de război din care venise. Nici 
unul dintre noi nu era străin de realitatea rece a 
morţii. Nici unul dintre noi nu va fi oprit de ea. În 
ciuda tinereţii noastre, ne-am călit în secrete şi 
suferinţe mai nasoale decât îşi pot imagina vreodată 
clovnii ăştia fraieri - clovnii adevăraţi, vreau să zic, 
nu părinţii noştri. Poneiul de Shetland îşi scuipă 
ultimii stropi de viaţă umedă în iarba de la 
picioarele noastre, iar vechile regate ale lumii ne 
înconjoară: Europa, Asia, Africa şi Americile, chiar 
dacă sunt reproduse în microcosmosul ciudat al 
Disney-ului. 

Ce imagine  oribilă. Un tablou al 
Armaghedonului. Nenumărate populaţii 
îngenuncheate la picioarele noastre, subjugate, 
botezate cu sânge de cal şi în mijlocul lor, de-o 
parte şi de alta a unei bestii măcelărite, un Adam şi 
o Evă tineri, netulburaţi, cercetându-şi trupurile 
pline de sânge cu o curiozitate şi o admiraţie de- 
abia descoperite. Prin lentilele pătate de sânge ale 


ochelarilor mei cu rame de baga, am recunoscut un 
spirit înrudit. 

Niciodată nu-mi găsisem locul în lumea asta, 
nu uşor, nu precum cafeaua într-o cană. Totuşi, 
văzându-l pe Goran cum cântărea cu răceală 
greşeala pe care-o făcuse, mi-am dat seama că nu 
eram în întregime singură. Până şi acum, uitându- 
mă pe filmuleţele cu rezoluţie mică ale camerelor de 
supraveghere, pot să văd clar că fetiţa aia vie era 
îndrăgostită. 


21 DECEMBRIE, ORA 10:15 A.M. 
PST 


Faceţi cunoştinţă cu Diavolul 
Postat de MadisonspencerQviaţadapoi.iad 


Tweeter drag, 

Fiţi atenţi, oameni pre-morţi: voi, cei cândva- 
cinici, cândva-critici, cândva-nihilişti, aţi evitat toate 
formele de credinţă ani de zile. Vai de voi, pentru că 
din cauza asta sunteţi predispuşi să fiţi aburiţi de un 
fals profet. Anorexia asta spirituală v-a lăsat 
înfometați şi gata oricând să vă îndopaţi cu orice 
religie nouă vi se pune în farfurie. Uitaţi-vă la 
însoţitorul meu, „vânătorul de fantome“ , trimis să- 
mi prindă fantoma în capcană şi să mă ducă acasă, 
la părinţii mei. Mergând prin terminalul de sosiri de 
la LAX%, domnul Crescent City crede că mă 
îmbrăţişează strâns, dar ţine în braţe doar aer. 

— Micuța mea moartă, zice sărind de pe-un 
picior pe altul, mai întâi trebuie să-l găsim pe 


şoferul nostru. După aia trebuie să luăm elicopterul 
ca să ne ducă pe barca maică-tii. 

Trecem pe lângă o mamă tânără care se 
apleacă spre bebeluşul ei, gângurind şi ispitindu-l: 

— Zi „pulă“ , scumpule. Zi „pulă“ şi nimic n-o 
să te ia de lângă mami, în lumea asta sau în 
cealaltă... 

Nici n-are sens să mai zic că-l urmăresc de la o 
distanţă îndeajuns de mare ca să nu am nimic de-a 
face cu trupul lui dezgustător. Până şi cel mai mic 
contact pe care l-aş putea avea cu domnul Crescent 
City înseamnă suprapunerea substanței lui 
pământene cu substanţa mea spirituală, o uniune 
mai intimă decât orice şmecherii pasionale ale unei 
căsătorii de pe pământ. 

Atingerea lui e... ei bine, imaginează-ţi că pufăi 
dintr-un chiştoc de depresie vaporizată. Sau că dai 
pe gât un pahar mare de regret amar. 

— Când o s-ajung în pula raiului, zice Crescent, 
o să-i învăţ pe copii că drogurile sunt o pizdă de 
rută ocolitoare pe care intri şi nu mai ieşi toată 
viaţa. 

În timp ce mă ţin după Crescent prin mulţime, 
văd că LAX arată mult mai rău decât de obicei. Prin 
hoardele astea în care te pierzi uşor văd oameni 
atât de înfometați, că sunt siliţi să mănânce 
cheeseburgeri cu trei felii de bacon, din care curge 
un sos identic cu lichidul ăla dezgustător care-a 
ţâşnit odată dintre paginile cărţii cu Beagle-ul. Văd 
familii întregi nevoite să poarte haine Tommy 
Hilfiger pentru că nu câştigă destul. În orice parte 
ţi-ai arunca ochii, dai peste astfel de imagini ale 
greutăților şi privaţiunilor. Una e să auzi că există o 
asemenea sărăcie cumplită în lumea modernă, însă 


e dureros să vezi oameni care îşi cară propriile 
bagaje. 

O babă ofilită, cam de-aceeaşi vârstă cu maică- 
mea, clar că n-are nici măcar cu o oră mai puţin de 
treişdoi de ani, trece pe lângă noi purtând nişte 
pantofi Liz Claiborne de anul trecut şi imaginea asta 
patetică îmi umple ochii de lacrimi de fantomă. 
Trebuie doar să vezi consecinţele destructive ale 
vopselei de păr şi ale carbohidraţilor ca să simţi 
aceeaşi empatie înflăcărată ce îi impulsiona pe 
progresiştii gen Jane Addams. 

Călătorii ăia înaintând în pâlcuri mohorâte - 
care, spre deosebire de părinţii mei, nu sunt plătite 
ca să-şi poarte hainele - trebuie să fie complet 
dementi. Complet demenţi sau drogaţi. De ce? 
Pentru că rânjesc exact ca nişte clovni. Sunt săraci 
şi plini de coşuri, strâng în mâini bilete la clasa a 
doua pentru Sioux Falls şi totuşi... zâmbesc. Se 
plimbă pe-acolo de parc-ar da o tură prin Jardin du 
Luxembourg, ascultând susurul apei în Fântâna 
Medici. Ăsta nu-i al şaselea arrondissement?. Pe 
podeaua de beton a aeroportului nu e decât un 
covor subţire de plastic. Nu-mi dau seama de ce, 
dar necunoscuţii ăştia se strâng în grupuri. Se ţin 
de mâini în timp ce-şi aşteaptă zborurile, formând 
cercuri de rugăciune ad-hoc în mijlocul zonelor 
sterile din faţa porţilor. După ce-şi dau mâinile, 
închid ochii. Cântă la unison, extrem de sobri: 
„Pulăăă...“ Cu ochii închişi, cu mutre de biserică. Cu 
capetele date pe spate, cântă imnuri: „Pulă... 
homalău... cioroi... pizdă... jidov...” cu nişte voci 
solemne şi domoale ca numărătorile inverse de la 
NASA. 


Tweeter drag, cât de paşnică-i o lume unde toţi 
îşi bagă pula şi asta nu deranjează pe nimeni. Toţi 
cei pe care-i văd aruncă gunoaie pe jos şi scuipă şi 
nimănui nu pare să-i fie silă de lucrurile astea 
necuviincioase. 

Mai mult, mă cutremur zicând asta, dar da, 
graşii se ţin de mână cu slabii. Limbile mexicane 
împart îngheţata cu limbile albe. Homosexualii sunt 
drăguţi cu ceilalţi homosexuali. Negrii stau lângă 
evrei. Eroului meu, Charles Darwin, i-ar fi ruşine cu 
mine. Mi-am băgat nasul unde nu-mi fierbea oala şi- 
am distrus ordinea naturală a lucrurilor. 

— Toată pizda asta de lume te iubeşte, micuța 
mea moartă, pentru că ne-ai arătat calea cea 
dreaptă, futu-i mama ei. 

În timp ce domnul Crescent zice asta, coborâm 
cu o scară rulantă. N-avem bagaje. Dedesubt, 
şoferul nostru ne aşteaptă într-o mulţime de alţi 
şoferi în uniformă. Unul dintre ei pocneşte din 
degete ca să ne atragă atenţia. În cealaltă mână 
tine o mapă pe care scrie cu litere de mână domnul 
City. Chiar dacă suntem înăuntru, şoferul ăsta 
poartă ochelari de soare şi chipiu. N-are ecuson. 
Poartă cizme de motociclist demodate şi pantaloni 
de călărie din lână gri. Cu toată canicula din Los 
Angeles, are o jachetă cu două rânduri de nasturi, 
ca un şofer desprins direct din cărţile Agathei 
Christie, trimis de Western Costume Company prin 
1935. 

— Ăştia suntem noi, îi zice Crescent şoferului, 
arătând către aerul de lângă el şi după aia către el. 
Mergem la elicopter. 

Şoferul îşi întoarce ochelarii de soare către 
mine. 


— Să fie chiar îngerul? întreabă, cu respiraţia 
mirosind a ou fiert. (Pune un genunchi în pământ.) 
Salvatoarea noastră glorioasă. 

Cu o mână înmănuşată îşi dă jos chipiul de pe 
cap şi îşi acoperă inima cu el. Vocea lui e 
batjocoritoare. Un miros de metan îi însoţeşte 
cuvintele. 

N-am nevoie să văd vreun ecuson. Când 
îngenunchează dinaintea mea, zăresc cele două 
punctişoare gemene ale coarnelor lui îngropate 
adânc în părul blond şi des. Mulțimea de şoferi se 
repede să-şi întâmpine clienţii şi un Falstaff fericit, 
îmbrăcat într-o uniformă albastră de serj, se 
împiedică de bărbatul îngenuncheat. Ochelarii de 
soare îi cad şi îi zăresc ochii galbeni de ţap. Falstaff- 
ul împiedicat se ridică, în timp ce şoferul nostru 
urât mirositor şi rugător se aruncă pe burtă ca să-şi 
recupereze chipiul ce se rostogoleşte tot mai 
departe. În picioare, Falstaff îi întinde şoferului 
căzut o mână, zicând: 

— Iartă-mă, camarade. Râde şi întreabă: Mă 
ierţi, în pula mea? 

Alt şofer se apleacă să ridice ochelarii de soare, 
dar lentilele lor sunt sparte, făcute deja bucăţi de 
mulţimea agitată de călători. Totuşi alt şofer prinde 
chipiul ce se rostogolea şi i-l înapoiază omului întins 
pe podea, care şi-l îndeasă pe cap şi trage cozorocul 
în jos pentru a-şi ascunde ochii ciudaţi. Îl prinde pe 
Falstaff de mâna întinsă. Mâinile li se ating, iar 
imaginea asta seamănă cu una de pe tavanul 
Capelei Sixtine sau de pe podeaua unei băi publice 
din nord, iar bărbatul căzut şuieră: 

— Eu nu iert pe nimeni. 


Corpul lui în uniformă se târăşte pe covorul din 
LAX ca un şarpe. 

Cu mâna liberă, împiedicatul scutură praful de 
pe ţoalele victimei sale întâmplătoare. Mănuşile lui 
ating umerii hainei de lână, curăţând mânecile. 

— Uite, nu s-a-ntâmplat nimic, zice el, dar - 
când bărbatul căzut se ridică în picioare - celălalt 
cade în genunchi. 

Mâinile li se desprind. 

— Pula mea, zice Falstaff. 

La rădăcina părului încep să-i apară stropi de 
sudoare, care se preling de parcă fruntea lui ar fi un 
pahar de plastic biodegradabil, pe bază de grâu, ce 
are înăuntru un Jatte de soia cu gheaţă. Zâmbetul 
tâmp i se preschimbă într-un scrâşnet de dinţi şi 
atât de mult sânge îi năvăleşte în obraji de zici că e 
ars de soare. Ţinându-se cu mâinile de piept, se 
chirceşte ca un fetus pe podea, în timp ce picioarele 
îi aleargă prin aer, grăbindu-se spre nicăieri. Gura 
lui de Falstaff se încordează şi faţa roşie îi e 
întoarsă pe dos în timp ce scurmă cu mâinile în 
jacheta lui ca un câine, de parc-ar vrea să-şi scoată 
inima şi să ne-o arate. Nasturii de alamă ai 
uniformei lui plesnesc şi zboară-n toate părţile. 
Unghiile lui zgârie pielea, scoțând la iveală sângele, 
după care se cutremură şi împietreşte. 

Şi da, Tweeter drag, poate că uneori mai iau 
organele genitale masculine drept rahat de câine, 
dar pot să-mi dau seama când un om are un atac de 
cord pe podea, la picioarele mele. Însă asta e deja o 
imagine cu care m-am obişnuit. 

Pe sub pleoapele ce clipesc repede, Falstaff-ul 
pe moarte se uită la şirurile gură-cască ce îi 
înconjoară ultimele clipe de suferinţă, holbându-se 


la el cu ochi uluiţi şi invidioşi. E împresurat de 
fermoarele de crom ale geamantanelor lor pe rotile. 
Nu poţi să nu vezi invidia de pe feţele oamenilor din 
mulţimea asta care-i urează la revedere. Nimeni nu 
sună la 911. Nimeni nu se apropie să ia măsuri 
eroice. Bărbatul pe moarte şopteşte: 

— Rahat. 

O voce se aude strigând din mulțimea de 
trecători: 

— Aleluia! 

Bărbatul pe moarte şopteşte: 

— Căcat. 

Toți cei prezenți, chiar şi domnul Crescent 
City, şoptesc: 

— Amin. 

O voce ca un clinchet de clopoțel spune: 

— Adio. 

E un băieţaş cu o şa de pistrui roz pe nas. Cu 
braţul ridicat, îşi mişcă încheietura în stânga şi-n 
dreapta şi îi face din mâna micuță. În acelaşi timp, 
zice: 

— Ne vedem în rai! 

Luându-se după el, ceilalţi îi fac şi ei din mână. 
Încet. De parc-ar fi la un bal. Baba cu pantofi Liz 
Claiborne de anul trecut îi trimite un pupic. Un cor 
de sfinctere trâmbiţează cu tristeţe, un cor de „Ave, 
Maddy“-uri tânguitoare. Spectatorii râgâie în semn 
de respect. 

Bărbatul în chinuri nu se mai mişcă. Sângele 
nu mai curge din gaura pe care şi-o făcuse în piept. 
Asta e şansa mea să îndrept lucrurile, să refac 
ordinea naturală şi tristă a lucrurilor de pe pământ. 
Abia când sosesc paramedicii îmi pun în aplicare 
planul. 


21 DECEMBRIE, ORA 10:22 A.M. 
PST 


Reînviată! 
Postat de MadisonspencerQviaţadapoi.iad 


Tweeter drag, 

Deja m-am obişnuit cu oamenii care cad laţi 
dinaintea mea. Nu mă-ncântă să văd oameni în 
toată firea pălind şi murind la picioarele mele, dar 
nici nu mă dă peste cap chestia asta. 

Ca să-nţelegeţi ce se-ntâmplă în continuare la 
LAX, trebuie să vă explic, viitorilor morţi, nişte 
lucruri cu privire la fizicul vostru. Până acum vă 
gândeaţi, în principiu, la corpul vostru ca la o 
unealtă în formă de om pe care o folosiţi ca să faceţi 
sex. Sau ca să înfulecaţi bomboane de Halloween. 
Da, corpul vostru e aplicaţia care vă ajută să 
interacţionaţi cu volanele automobilelor, cirezi de 
boi, gherghefuri, delfini îmblânziţi, gel de păr, bâte 
de crichet, termometre anale, maseuze bune de-ţi 
curg balele, biscuiţi săraţi, Chanel No. 5, ideră 
otrăvitoare, lentile de contact, prostituate, ceasuri 
de mână, contracurenţi, tenii, saune electrice, ardei 
iuți, oncologi, roller coastere, solarii, 
metamfetamină şi pălării drăguţe. Fără un corp 
fizic, toate lucrurile enumerate mai sus ar fi 
discutabile. Mai mult, corpul vostru e pânza de care 
aveţi nevoie ca să vă exprimaţi în lume. Şi, nu în 
ultimul rând, e singurul lucru care-ţi dă posibilitatea 
să-ţi faci un tatuaj marfă. 

Pe lângă faptul de-a fi o unealtă şi un mijloc de 
exprimare, al treilea adevăr general e că un corp 


din carne seamănă cu o pătură caldă, pufoasă, de 
care te-ai ataşat.  Imaginaţi-vă o armură 
confortabilă, cu alte cuvinte, voi ca propriul vostru 
ursuleţ de pluş. Un corp e o geantă de umăr Marc 
Jacobs înăuntrul căreia sunt toate gunoaiele din 
care eşti făcut. Şi în momentul ăsta, un corp 
neocupat e întins pe podeaua aeroportului, chiar în 
faţa mea. Nu, dacă e să fiu întrebată ce-mi place, 
corpul ăsta n-ar fi prima mea alegere - un şofer 
gras, de cea mai joasă speţă, un bărbat între două 
vârste a cărui ultimă masă a fost un curry de vită 
luat la pachet -, dar cerşetorii n-au de ales. Mort pe 
covorul din LAX, poartă o uniformă de şofer din serj 
cu camgarn şi se pare că a mierlit-o pentru c-a dat 
noroc cu Satan. E întins pe spate şi îngheţat într-o 
poză de victimă a unui atac de cord groaznic. Cu 
câteva secunde în urmă, faţa lui avea culoarea unei 
limbi. Acum, faţa, mâinile şi toată pielea îi sunt de 
culoarea cromului.  Degetele lui disperate 
desfăcuseră nasturii jachetei şi cămăşii şi unghiile 
panicate îi sfâşiaseră pieptul până ajunsese ca o 
pizza margherita de piele sfârtecată, cheaguri roşii 
şi păr negru, încâlcit. Stropit cu roşu de 
hemoglobină, ecusonul cromat îi atârnă undeva la 
subraţ. Pe el scrie HARVEY. 

Aşa groaznic cum arată, nu-i cu mult mai rău 
decât arătam eu pe podeaua unui apartament de 
hotel din Beverly Hills, înconjurată de resturi de 
mâncare de la room-service. Nu te gândi, Tweeter 
drag, că tu o să arăţi mai bine. 

Văd spiritul ieşind din cadavrul lui, dar nu în 
felul în care ochii tăi văd fumul sau ceața. Mai 
degrabă în felul în care nasul tău vede un miros. În 
felul în care simţi ce se petrece sub ţeastă când te 


doare capul. Aşa cum sângele i s-a scurs din piept, 
băltind pe podea, sufletul i se ridică într-un şuvoi 
albastru, la fel de gros ca un lichid, care se adună în 
aer, lângă tavan. La început albastrul închipuie un 
cocoloş, apoi un bulgăre, apoi un nor, dar norul ăsta 
capătă repede forma unui embrion de manual, după 
aia pe-a unui fetus. Rămâne spânzurat acolo. 
Albastrul ăsta e albastrul pe care îl vede limba ta 
când mănânci frişcă. Nici nu trece bine o secundă, 
că o versiune albastră, în mărime naturală, a 
bărbatului se uită în jos, la corpul lui mort. 

Priveşte mirat la propriile rămăşiţe, mişcându- 
şi buzele precum cineva care se îneacă cu ceva mult 
prea mare ca să poată fi înghiţit. Mulțimea de 
necunoscuţi de pe aeroport strânsă acolo studiază 
ultimele lui momente de parcă ar urma un test după 
aia. Numai eu îi văd fantoma scurgându-se din corp 
şi plutind în aer. Mă uit, Satan se uită şi el. Una 
dintre mâinile lui Satan, învelită într-o mănuşă 
mulată de şofer, din piele, se întinde către spiritul 
uluit. Ochii băgătorilor de seamă urmăresc mâna 
înmănuşată mişcându-se în aer, dar nu înţeleg de 
ce. Îl auzim cu toţii pe Satan zicând: 

— Harvey, nu-i aşa? Harvey Parker Peavey? Pe 
aici, te rog... 

Ochii fantomei văd mâna întinsă. Urechile ei 
aud întrebarea. 

— Tu eşti şoferul care mă duce-n rai, nu? 

Satan zâmbeşte batjocoritor. Cu ochii ascunşi 
în spatele cozorocului, mă îndeamnă: 

— Spune-i, Madison. 

Ochii fantomei novice se mută de la Satan la 
mine, după care întreabă: 


— Madison Spencer? Madison Spencer a 
noastră? Madison Desert Flower Rosa Parks Coyote 
Trickster Spencer? 

Zâmbeşte de parcă l-ar vedea pe Dumnezeu. 

— Spune-i cum e-n rai, Maddy, mă tachinează 
Satan. 

Toţi cei prezenţi, publicul nostru de corpuri vii 
şi ocupate, întorc capetele către mine, urmărind 
vocea lui Satan, dar nu mă pot vedea. Însoţitorul 
meu, Crescent, se uită şi el într-acolo, murmurând: 

— Micuța mea moartă? 

O echipă de paramedici îşi face loc prin 
mulţime. 

Of, Tweeter drag, drumul către pierzanie e 
pavat cu acte provizorii de caritate. Pe când Satan îl 
prinde pe bărbatul-fantomă de încheietura albastră, 
eu zic: 

— Da. 

Pe când Diavolul începe să-şi tragă după el 
victima zâmbitoare, eu îl asigur că: 

— Poate că o să dureze puţin mai mult decât 
te-ai aşteptat, dar da, îţi promit, o să ajungi în rai, 
Harvey. 

Satan trage după el silueta albastră, bulboasă 
şi plutitoare de parc-ar fi o chestie de la parada de 
Ziua Recunoştinţei de la Macy's86. 

Săracu' Harvey, chiar în timp ce Satan îl 
târăşte după el, zice: 

— Mulţumesc, înger de copil! 

Capul albastru i se leagănă fericit dintr-o parte- 
n alta, iar el îmi cântă numele: Madison. Madison 
Spencer. Mesia care s-a întors din morţi pentru a 
conduce omenirea spre fericita mântuire. 


Bunicuţul meu avea dreptate. Sunt blestemată 
şi îngrozitoare. Sunt o laşă. 

Pe când paramedicii se ghemuiesc lângă corpul 
abandonat, profit de şansa pe care-o am. În timp ce 
ei scot foliile de pe electrozii lipicioşi şi îi aşază pe 
pieptul distrus, zgâriat de unghii, fac un pas în faţă 
şi îngenunchez lângă cap. Îmi pun mâinile căuş pe 
ochii sticloşi. Ca un tămăduitor al spiritului ghiftuit 
cu stricnină şi îmblânzitor de şerpi, ating uşor 
pielea de pe fruntea dezgustătoare a acestui 
necunoscut mort. În aceeaşi clipă, unul dintre 
paramedici strigă: 

— Liber! 

Voi, viitori oameni morţi, nu încercaţi asta 
acasă. Dacă vă e cunoscut obiceiul de a-i spune 
„Sănătate“ cuiva care strănută, poate veţi reuşi să 
înţelegeţi ce se întâmplă. Șocul electric al 
defibrilatorului nu  reporneşte inima cuiva, ci 
deschide un portal pentru ca spiritul care părăsise 
corpul să se întoarcă înăuntru. După ce scoţi dopul 
de la o vană din hotelul Danieli, imaginează-ţi cum 
apa de baie venețiană strânsă înăuntru se scurge în 
spirale în canal. Încărcarea momentană cu energie 
cu ajutorul unui defibrilator deschide o asemenea 
cale şi îi îngăduie spiritului care a părăsit corpul să 
se întoarcă. 

Dacă sufletul a plecat de tot - aşa cum e 
evident că s-a întâmplat cu al lui Harvey -, atunci 
orice spirit care rămâne în contact poate să ocupe 
corpul. Aşa că, atunci când deschid ochii, am 
imaginea pe care o are cineva întins pe covorul 
murdar din LAX, înconjurat de privirile bovine ale 
trecătorilor  curioşi, împrejmuit de zgomotul 
monoton al rotițelor în timp ce geamantanele trec 


ca un puhoi pe lângă faţa mea plină de transpiraţie. 
Mă aflu în corpul distrus al unui străin, încă mai 
simt gustul de curry în gura mea ciudată şi nouă, 
dar sunt în viaţă. 

'Mnezăi, Tweeter drag, uitasem cât de nasol e 
să fii în viaţă. Chiar şi atunci când eşti un om viu 
fără probleme de sănătate, tot te chinuie pielea 
uscată, pantofii strâmţi, gâtlejul uscat. Ca un copil 
în pragul pubertăţii, nu mă gândisem niciodată ce 
înseamnă cu adevărat corpul unui adult. Totuşi în 
clipa asta mă zgârie părul de la subraţ. Mă sufocă 
mirosul de mosc al propriei mele glande endocrine, 
atât de asemănător cu cel al unei toalete publice din 
nord. Ca fată, tot timpul mi-am imaginat cât de tare 
trebuie să fie să ai puţulică: e ca şi cumai avea un 
prieten foarte bun şi un confident, doar că unul 
ataşat. În realitate, nu-mi simt noul cârnăcior mai 
mult decât îmi simt apendicele. Îmi răsucesc gâtul 
groaznic de gros şi mă uit în toate părţile. O voce de 
femeie mă întreabă: 

— Domnule Peavey, mă auziţi? 

E un paramedic care se apleacă asupra mea, 
femeia care mi-a administrat şocul, îmi bagă o 
lampă de diagnostic în ochi. Zice: 

— Domnule Peavy, pot să vă spun Harvey? Nu 
vă mişcaţi, vă rog. 

Lumina orbitoare a lămpii de diagnostic e 
agonie pură. Măruntaiele îmi sunt deranjate şi mă 
dor. Pieptul de care tocmai am făcut rost zvâcneşte 
în locul în care pielea sfâşiată începe să sângereze 
din nou, iar coastele îmi iau foc în locul de care încă 
mai sunt lipiţi electrozii. Vreau s-o dau la o parte 
uşor pe doctoriţă, dar gestul pe care-l fac, o ridicare 
viguroasă a mâinii, o aruncă pe spate. Imaginează-ţi 


că eşti apa venețiană scurgându-se pe conductă şi 
luând forma unei reţele de canalizare ciudate, 
complet noi. Nu ştiu cât de puternică sunt. Nici nu- 
mi dau seama cât de mare sunt. Mă aflu înăuntrul 
unui robot imens de carne, încercând să-mi fac 
mâinile şi picioarele să funcţioneze. Mâinile şi 
picioarele astea sunt uriaşe. Doar pentru a mă 
ridica am nevoie de un plan ingineresc deştept; mă 
echilibrez concentrându-mi greutatea în cealaltă 
parte şi fac un pas. Rotindu-mi repede braţele ca să 
nu cad, dobor paramedici şi agenţi de securitate de 
zici că-s popice. Stau în picioare, mă clatin, merg 
şontâc-şontâc. Ăsta-i coşmarul meu: sunt o şcolăriţă 
timidă care se trezeşte pe jumătate dezbrăcată în 
mijlocul unuia dintre cele mai mari aeroporturi din 
lume. Dându-mi seama că sânii mei sunt la vedere - 
ba mai mult, că sunt păroşi şi acoperiţi de muşchi -, 
tip şi-mi strâng umerii vânjoşi, ca să-mi ascund 
sfârcurile mari, maro, umilitoare. Lovindu-mi 
frenetic cu mâinile enorme faţa grasă, tip şi-o iau la 
fugă. 

— Drace, îmi pare rău, ciripesc clătinându-mă 
prin masele terifiate de pasageri. Scuze, strig în 
timp ce sângele meu de bărbat îi împroaşcă pe toţi 
gură-cască ăştia care se trag înapoi. 

În ciuda staturii mele de fundaş, galopez ca o 
puştoaică, cu braţele încrucişate pe piept, cu umerii 
ridicaţi până la urechile păroase. Calc strâmb. 
Fiecare pas al meu se loveşte de scaune cu rotile, 
cărucioare de bebeluşi sau de bagaje. Încercând să 
mă strecor, mă mişc greoi şi îmi croiesc drum prin 
masele uluite de simulanţi de pe aeroport de parc- 
aş fi un buldozer, în vreme ce o patrulă de poliţişti o 


ia la fugă după mine, cu walkie-talkie-urile pârâind 
de cuvinte dure şi neoficiale. 

Mă clatin pe urmele lui Satan şi al ultimului 
său ostatic, doborând călători nevinovaţi şi 
strigând: 

— Drace, Doamne, la naiba... 

Mă strădui să vorbesc în triluri vesele, dar 
zbier cuvintele cu o voce stranie, tunătoare: Scuze... 
greşeala mea... scuze... ups... 

Acum simt cum ceva mi se mişcă în sus şi-n jos 
în pantaloni. Puţulica mea e mai mult o chestie 
dezgustătoare  ieşindu-mi din pelvis decât un 
compadre” loial. Ca o fractură care atârnă şi se 
leagănă. Ca o hernie strangulată de câţiva inchi. 
'Mnezăi! E ca şi când aş face caca prin faţă! Cum 
pot bărbaţii să suporte chestia asta? Vederea începe 
să mi se îngusteze şi îmi închipui că e de la sângele 
pe care l-am pierdut. Inima începe să-mi bată cu 
putere. Inima mea e un Porsche 950 turat. Nu 
foarte departe, îl zăresc pe Satan, trăgându-şi 
prizonierul după el printr-o ieşire de urgenţă. 

Îmi vin în minte anii pe care i-am petrecut la 
cursurile de prevenire a agresiunilor sexuale, aşa că 
strig: 

— Mă violează! Cu picioarele mele mărimea 50 
tropăind înainte, zbier: Ajutor! Mă violează! 

Urmăritorii mei sunt vreo zece mâini de 
poliţişti care se întind să mă prindă din spate. 

Mă împiedic, tensiunea îmi scade şi încep să 
alunec către podea. 

Satan priveşte umilirea mea, râzând la fel de 
silențios ca orice personaj de-al lui Ayn Rand. 
Fantoma albastră legată de el se uită nedumerită în 
urmă. 


Şi eu ţip: 

— Să-l oprească cineva! E Diavolul! 

Simt cum nişte mâini mă apucă de braţe şi mi 
le îndepărtează de piept, dezgolindu-mi cu răutate 
sânii păroşi, musculoşi, prepuberi, iar eu zbier: 

— Madison Spencer nu v-a zis adevărul! E o 
mincinoasă! 

Ameţită, cu mult prea puţin sânge în corp ca să 
roşesc plină de modestie din cauza ţâţişoarelor mele 
dezgolite, cu sfârcurile îndreptate direct spre aerul 
condiţionat rece din LAX, tip: 

— Nu mai ziceţi nici unul, vă rog, cuvântul cu 
P! 

Agonia, Tweeter drag, e cumplită. Până şi râsul 
lui Satan miroase a metan. Mai ales râsul lui Satan. 
În cele din urmă, îndurătoare, inima mea imensă de 
gigant cedează încă o dată şi totul se cufundă în 
întuneric. 


21 DECEMBRIE, ORA 10:29 A.M. 
PST 


Un obstacol înspăimântător 
Postat de MadisonspencerQviaţadapoi.iad 


Tweeter drag, 

Data viitoare când o persoană sensibilă şi 
curioasă te întreabă dacă crezi în viaţa de după 
moarte, fă cum îţi zic. Întrebarea asta pompoasă - 
pe care intelectualii democrați ce se dau deştepţi o 
pun ca să despartă idioţii de cei de-acelaşi soi cu ei: 
Crezi în viaţa de după moarte? Convingerile tale 
personale includ o viaţă după moarte? - nu contează 


cum formulează testul lor jalnic, fă cum îţi zic. Uită- 
te în ochii lor, râzi ironic şi răspunde-le: 

— Sincer, numai un ignorant din provincie ar 
putea să creadă-n moarte. 

Dă-mi voie să-ţi spun o poveste din viaţa mea 
anterioară. De data asta, en route“ către un platou 
de filmare din Nurnberg sau Nagasaki sau Newark, 
studioul a trimis tipul greşit de maşină. În loc de un 
Lincoln Town Car negru şi elegant, a trimis o 
limuzină personalizată Cadillac superlungă, cu toată 
tapiţeria din interior ca o orgă de lumini mov. 
Mirosul de  Ozium al mochetei era direct 
proporţional cu numărul de  burlăciţe care 
vomitaseră ice tea-uri Long Island şi spermă pe 
banchetele din spate şi, ca să fie şi mai rău, maşina 
asta avea o baterie sau un rezervor sau un 
alternator sau ceva stricat, care n-ar fi ţinut nici 
măcar cinci metri. Şi, ca să dau un pic pe repede- 
înainte, maică-mea, taică-meu şi cu mine ne-am 
trezit la intrarea pe o autostradă din lumea a treia, 
în timp ce o echipă de paramedici auto a sosit într-o 
ambulanţă a unei companii de remorcare şi a 
încercat să-i transmită limuzinei un şoc electric 
folosind două cleme pentru sfârcuri destul de 
înfricoşătoare. Oricâte defibrilatoare de maşină ar fi 
adus, nimic nu putea să repornească autobuzul ăla 
odios; nici părinţii mei şi cum mine nu voiam să 
intrăm iar în interiorul ăla zgrunţuros, mirosind 
înţepător a fluide corporale. 

Exact aşa mă simt când mă uit în jos, la corpul 
diform al bietului Harvey Peavey. Trădat din nou de 
inima lui, zace pe covorul insalubru din LAX, şoferul 
împiedicat al cărui suflet a plecat tras după el de 
Satan. 


Paramedicii strigă: „Liber“ şi îi mai dau un 
impuls electric, dar nici să nu te gândeşti că mai 
intru în mizeria aia. 

— Norocosul, zice o voce. 

Spiritul albastru al domnului Crescent City se 
apropie de mine şi ne uităm amândoi în jos, la 
cadavrul lui Peavey. 

Îl întreb: 

— Unde ţi-e corpul? 

Mă uit împrejur, dar nu zăresc nici o păpuşă de 
cârpă supradozată prăbuşită pe vreunul dintre 
scaunele de plastic ale aeroportului. O coadă scurtă, 
de vreo trei sau patru oameni, se formează la uşa 
încuiată a unei toalete pentru handicapaţi. Chiar şi 
acum, când sunt post-vie, numai gândul de-a folosi o 
toaletă publică mă umple de groază. Îi spun lui 
Crescent City: 

— Toaletele alea private sunt rezervate pentru 
infirmi. 

Crescent face semn cu capul lui păros către 
cadavru şi spune: 

— Ai auzit ce-a zis? Chiar înainte de-a muri te-a 
făcut mincinoasă. 

De fapt, eu m-am făcut mincinoasă. Doar că 
foloseam gura lui Peavey. 

— Am auzit, răspund. 

Sceptic, Crescent zice: 

— Pun pariu că-i deja în rai. 

Nu spun nimic. 

Încet, în barbă, Crescent City începe să cânte 
fără oprire: 

— Pulăă... pulă... pulăăă... 

În călătoria aia când am primit limuzina lungă 
şi urât mirositoare... în călătoria aia către o locaţie 


de filmare dezolantă din Angola sau Alger sau 
Alaska, ataşatul cultural al guvernului, care a făcut 
o inspecţie amănunţită, s-a lamentat cum că 
transporturile de brânză din ajutoarele pentru 
săraci din Statele Unite fuseseră atacate de 
grupările de gherilă şi pierderea acestei surse 
cruciale de proteine  multinutritive de mare 
densitate însemna că fiecare sat din împrejurimi era 
înfometat. Şi, stând acolo, pe marginea autostrăzii 
ăleia uitate de Dumnezeu, maică-mii i-a venit o idee. 
Fără să piardă o clipă, a pocnit din degete şi a făcut 
o faţă de genul „am-o-idee, nu-vedeţi-că-am-gura- 
deschisă?“ . Soluţia ei genială era să-şi scoată din 
geantă telefonul mobil şi să facă două milioane de 
rezervări la cină, pentru refugiaţi, la The Ivy“ sau la 
Le Cirque90. I-a zâmbit ataşatului cultural şi l-a 
întrebat dacă vreuna din hoardele înfometate ţine 
regim. 

Problemă rezolvată. 

Nu aşa, Tweeter drag, nu aşa vreau să fiu. În 
timp ce lunaticul ăsta de Crescent, de fapt, în timp 
ce fantoma lui de ketamină psalmodiază cuvântul cu 
P revoltător, zic: 

— Opreşte-te, te rog. 

Silueta lui albastră se destramă deja. 
Amuţeşte. 

— Du-te, îi zic. Du-te şi recuperează-ţi corpul. 
Du-mă la maică-mea. Trebuie să spun odată 
adevărul. 


21 DECEMBRIE, ORA 10:30 A.M. 
PST 


Abominaţiunea înaintează 
Postat de LeonardtocilarulluihadesQviaţadapoi.iad 


Mitul creaturii-bebeluş continuă şi la discipolii 
lui Platon. Conform logografului Hellanicus din 
Lesbos, ambalajele de plastic şi flacoanele goale de 
medicamente formează o flotă pestriță, lansată la 
apă într-o misiune blestemată. Atacată în acelaşi 
timp de un soare năucitor şi de ploi torențiale, 
armada aceasta de gunoi îşi continuă călătoria 
anevoioasă de-a lungul ecuatorului, traversând cea 
mai mare parte a Oceanului Pacific, călătoria 
aceasta nu foarte diferită de cele ale lui Darwin şi 
Gulliver şi Odiseu. Şi în fruntea ei stă creatura- 
copil, muiată în supa asta de plastic degradat. 
Pentru că soarele fotodegradează pungile de 
cumpărături şi sacii de curăţătorie chimică. Sub 
acţiunea vânturilor şi a valurilor, se dezintegrează 
în particule din ce în ce mai mici. Pe măsură ce 
particulele astea se lipesc una de alta, braţelor 
creaturii-copil îi cresc mâini, iar din mâinile astea 
încolţesc degete de plastic fluturânde. Picioarelor 
creaturii-copil le cresc glezne şi tălpi. Iar tălpile 
astea se termină cu degete moi. Plutind în voia 
curenților din mijlocul Pacificului, creatura-copil e 
palidă şi fără viaţă, cu membrele flasce, precum 
leşul unui înecat, dar creşte în continuare. Hrănite 
de supa asta de particule de plastic, şuviţe subţiri 
ca firele de păr îi ies din cap. Două bule se umflă şi 
se sparg, devenind urechi. Bucăţi de plastic se 
strâng laolaltă, alcătuind un nas, dar creatura-copil 
nu e nici acum vie. 

Observaţi cât de similară e peregrinarea 
creaturii-copil cu cea a pruncului Perseu. Cel din 


legendele greceşti, care mai târziu avea să 
nimicească gorgonele şi să încalece pe calul 
înaripat Pegas, fusese închis într-un cufăr şi lăsat în 
voia valurilor când era doar un prunc. Şi să nu 
uităm cât de mult seamănă încercările grele prin 
care a trecut Perseu şi cu cele ale sfântului galez 
Cenydd, care - pe când era doar un prunc - a fost 
pus într-un coş de salcie şi aruncat în valurile mării 
de nimeni altul decât regele Arthur. Şi că până şi 
această poveste era ecoul sorții bardului galez 
Taliesin, care pe vremea când era prunc fusese 
îndesat într-o băşică umflată şi lăsat să plutească în 
voia valurilor. Şi povestea regelui războinic Karna, 
din mitologia hindusă, a cărui mamă l-a aşezat într- 
un coş şi l-a lăsat la mila apelor Gangelui. Toată 
această istorie şi această teologie interculturală 
navighează alături de creatura-bebeluş şi armada ei 
de plastic. 

Şi în atât de multe călătorii toate religiile sunt 
unite într-una singură. 

Şi acum forţa asta teribilă se năpusteşte asupra 
insulelor Hawaii. Mingile de plajă şi periuţele de 
dinţi în descompunere sunt vânturate de mări şi se 
sparg, devenind fulgi şi fărâme şi fâşii 
nediferențiate.  Cumaron-indenă şi dialilftalat. 
Fotonii radiațiilor infraroşii şi ai luminii ultraviolete 
sudează legăturile care ţin atomii împreună. 
Hidroliza cauzează scindarea lanțurilor polimerice. 
Şi toate acestea, brichetele şi zgărzile anti-purici 
sunt reduse la stadiul inițial de monomeri. 

Şi, în mijlocul acestei băi bogate, spun 
neoplatonicii, creatura-copil se dezvoltă. Îi apar 
buzele, iar buzele acestea se desfac pentru a da la 


iveală o gură, dar creatura-copil nu este încă vie. Şi 
în gura asta cresc dinţi de poliacrilat. 

Deasupra insulei Wake, puhoiul de polistiren 
termoplastic şi oxid de polifenilenă cârmeşte către 
nord, zăbovind lângă Yokohama, de-a lungul coastei 
Japoniei. Acolo, un ceas de mână stricat se 
înfăşoară în jurul unei încheieturi care creşte. 
Chipul creaturii-copil pluteşte la suprafaţa apei ca 
un atol micuţ. Ceasul stricat începe să ticăie. Idolul 
înfiripat astfel deschide ochii, ochii întunecaţi ce 
privesc cerurile de deasupra oceanului. Şi, în 
noaptea ecuatorială senină, ochii aceştia de 
polistiren privesc miraţi stelele. 

Noile buze tremură şi rostesc cuvântul: 

— 'Mnezăi! 

Totuşi creatura-copil nu este încă vie. 


21 DECEMBRIE, ORA 10:31 A.M. 
PST 


O pereche în ceruri 
Postat de MadisonspencerQviaţadapoi.iad 


Tweeter drag, 

Cu ani în urmă, după ce fusesem recuperată de 
la înmormântarea lui buni din nordul plictisitor şi 
mă întorsesem în habitatul meu natural de Lincoln 
Town Car-uri şi avioane închiriate, mi-am continuat 
campania de însemnări  lubrice contrafăcute 
mâzgălite în jurnal. 

„Dragă jurnalule“ , scriam eu, „ce credeam că 
simt la un moment dat pentru puţulicile de elan cu 
miros de mosc era pur şi simplu fascinaţie. Ce m-a 


atras mai întâi la o fluierice catifelată de leopard n-a 
fost iubire...“ 

Aici ai mei erau nevoiţi să dea pagina, 
aşteptând cu sufletul la gură următoarea mea 
destăinuire. Cu răsuflarea tăiată, citeau mai 
departe, disperaţi să găsească dovada că pasiunea 
mea pentru puţele de lemingi dispăruse. 

„Dragă jurnalule“ , scriam eu, „trăind în nord, 
printre oameni simpli, bătuţi de vreme, am 
descoperit că iubesc pe cineva care îmi eclipsează 
toţi foştii prieteni animalici...“ Aici mi-am schimbat 
scrisul, făcându-l greu de citit şi de urmărit, ca să 
măresc tensiunea celor care-mi citeau gândurile. 
Pixul îmi tremura de parc-aş fi fost copleşită de 
emoţiile mele puternice. 

Părinţii mei megaocupaţi se chiorau ca proştii. 
Se contraziceau la fiecare cuvânt ilizibil. 

„Dragă jurnalule“ , continuam eu, „mi-am găsit 
o pereche mai minunată decât mi-aş fi imaginat. 
Acolo, în casa aia de rugăciune primitivă din 
nord...“ 

Părinţii mei fuseseră şi ei la înmormântarea lui 
buni Minnie. Amândoi mă văzuseră cu capul pe 
umărul blondului David Copperfield, cu faţa lui ca 
pâinea proaspătă şi părul lui ca untul, flăcăul ăla de 
la ţară care îmi pusese cartea cu Biblia în mână și- 
mi zisese c-o să găsesc acolo puterea să trec peste 
toate. Aşa că, în timp ce-mi citeau jurnalul, probabil 
îşi imaginau că făcusem cine ştie ce sex tantric gen 
Kama Sutra în nord, cu pre-fermierul ăla blond şi 
arătos. 

„Dragă jurnalule“ , scriam eu, ducându-mi 
părinţii de nas, „nu mi-am imaginat niciodată că 
poate să fie atât de bine...“ 


Scriam: „Până acum inima mea de unşpe ani n- 
a iubit cu adevărat pe cineva...“ 

Maică-mea citea deja tare. Cu aceeaşi voce 
elegantă cu care făcea voice-overul la reclamele 
televizate pentru Bain de Soleil, zicea: „Am găsit, în 
sfârşit, fericirea“ . 

Amândoi părinţii mei se holbau la paginile alea 
de parc-ar fi fost un text sacru. De parcă bietul meu 
jurnal fals era Cartea tibetană a morţilor sau 
Profețiile de la Celestine: acel ceva măreț şi profund 
din vieţile lor. Maică-mea, cu vocea ei antrenată 
pentru scenă şi relaxată de Xanax, citea tare: „...de 
azi înainte, iubirea mea îi aparţine pe veci...“ şi 
vocea îi tremura. Pentru ei, ce-a urmat a fost mai 
rău decât imaginile cu mine sugând oricâte 
mădulare de panteră sau sfârcuri de grizzly. Chestia 
aia îi îngrozea mai tare decât ideea că fiica lor mult 
iubită s-ar fi putut căsători cu un republican rigid. 

După ce citeau ce scrisesem acolo, maică-mea 
şi taică-meu nu puteau decât să se holbeze la 
cuvinte, nevenindu-le să creadă. 

— Iubirea mea îi aparţine pe veci, continua 
taică-meu, singurului stăpân şi  călăuzitor 
adevărat... 

— Stăpân şi călăuzitor, repeta maică-mea. 

— Iisus, citea taică-meu. 

Maică-mea zicea: 

— lisus Cristos. 


21 DECEMBRIE, ORA 10:34 A.M. 
PST 


Flirtul meu nevinovat cu Divinul 


Postat de MadisonspencerQviaţadapoi.iad 


Tweeter drag, 

lisus Cristos a fost cel mai bun iubit fals pe 
care l-am avut. De fiecare dată când călătoream cu 
ai mei, la casele noastre din Trinidad sau Toronto 
sau Tunisia, se auzea soneria şi un curier zilier 
băştinaş se ivea în prag, cu un buchet imens de 
trandafiri de la El. Când mâncam la Cipriani sau la 
Centrale şi taică-meu îmi comanda Japin à la sauce 
moutarde” , aşteptam să-l primesc înainte de a-l 
refuza cu un dezgust prefăcut. Trăgându-mă înapoi, 
îi făceam semn chelnerului, zicând: 

— Iepure? Nu pot să mănânc iepure! Dacă 
citeai măcar o iotă din „Leviticul” doi, ştiai că un 
animal pe care ai voie să-l mănânci trebuie să fie 
rumegător şi să aibă copite! 

Taică-meu comanda salade Lyonnaise” şi eu o 
trimiteam Înapoi pentru că porcii nu erau 
rumegători. El comanda escargot bourguignon,” pe 
care eu îi refuzam pentru că în cartea cu Biblia 
scrie clar că n-ai voie să mănânci melci. 

— Nu-s curati, insistam eu. Se caţără peste tot. 

Maică-mea îşi punea pe faţă o mască senină de 
Xanax. Cuvintele fundamentale ale vieţii ei erau 
toleranță şi respect şi era prinsă în capcană între 
ele ca într-o menghină ideologică. Cu o voce calmă, 
mă întreba: 

— Ei bine, scumpo, ce poți să mănânci din... 

Dar o întrerupeam cu un: „Stai aşa!“ , îmi 
căutam agenda electronică în buzunarul fustei- 
pantalon şi mă prefăceam că am primit un mesaj 
nou. Ziceam, făcându-i pe părinţii mei să tresară: 

— E lisus. Mi-a scris un SMS! 


Îi lăsam să aştepte, chiar dacă li se răcea 
mâncarea. Dacă vreunul dintre ei scotea un cuvânt 
de protest, le strigam: „Şşş“ şi mă prefăceam că 
citesc şi răspund. Fără să ridic capul din agendă, 
tipam destul de tare ca să mă audă toată lumea din 
jur: 

— Cristos mă iubeşte! 

Mă încruntam la ecranul micuţei mele agende 
electronice şi ziceam: 

— Lui lisus nu-i place rochia pe care o porţi, 
mamă. Zice că-i prea tinerească pentru tine şi că te 
face să arăţi ca o curvă... 

Părinţii mei? Devenisem cel mai mare coşmar 
al lor. În loc să duc mai departe ideologia pe care se 
străduiseră cu mândrie să mi-o bage în cap, în loc 
să accept torţa umanismului lor ateist, citeam 
mesajele de pe telefon, spunându-le: 

— lisus zice că tofu e mâncarea Diavolului şi că 
toată soia e mâncarea Diavolului. 

Părinţii mei... în trecut părinţii mei crezuseră 
cu ardoare în puterea cristalelor de cuarţ, a 
camerelor hiperbarice şi a I Ching-ului, aşa că nu 
mai aveau pe ce să se sprijine. De-a lungul cinei 
ăsteia deja în impas, chelnerul rămăsese nemişcat, 
stând drept lângă masa noastră, aşa că m-am întors 
către el şi l-am întrebat: 

— Aveţi, din întâmplare, lăcuste cu miere 
sălbatică? Sau mană? 

Chiar când chelnerul a deschis gura să 
răspundă, m-am întors la agenda electronică de pe 
genunchi şi am zis: 

— Stai aşa. lisus tocmai a postat pe Twitter! 

Taică-meu s-a uitat în ochii chelnerului şi a zis: 

— Perry? 


Să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului, taică-meu 
ştie numele tuturor  chelnerilor din toate 
restaurantele de cinci stele din lume. 

— Perry, ne laşi o clipă singuri? 

În timp ce chelnerul se îndepărta, taică-meu i-a 
aruncat o privire maică-mii. Aproape imperceptibil, 
sprâncenele lui s-au arcuit şi a ridicat scurt din 
umeri. Erau prinşi în capcană. Ca foşti scientologi şi 
foşti bahá’í-i94 şi foşti EST-holes%, nu prea puteau 
să mă ia la-ntrebări că de ce îmi tastez fericită 
devotamentul pentru propriul meu sistem ideologic. 

Resemnat, taică-meu şi-a ridicat furculiţa şi a 
aşteptat ca maică-mea să facă la fel. 

Pe când luau prima îmbucătură şi-o băgau 
fiecare-n gura lui, i-am anunţat: 

— lisus zice c-ar trebui să-l sprijin public pe 
următorul candidat GOP% la preşedinţie. 

Auzind grozăvia asta, părinţii mei au simţit că 
nu mai au aer, inhalând mâncare şi înecându-se. 
Chiar şi după ce-au dat nişte vin pe gât, tot tuşeau 
şi toată lumea din restaurant se uita la ei cum 
gâfâiau, iar lui taică-meu i-a sunat telefonul. Abia 
respirând, a răspuns: 

— Un sondaj comercial? a zis el nevenindu-i să 
creadă. Despre ce? Despre scobitorile pe care le 
cumpăr? Aproape strigând, a întrebat: Cine-i la 
telefon? Împroşcând cu scuipat, a întrebat insistent: 
De unde ai numărul ăsta? 

Şi pentru asta,  MohawkArcher666, îți 
mulțumesc din suflet. 


21 DECEMBRIE, ORA 10:37 A.M. 
PST 


O supradoză mică şi aurie 
Postat de MadisonspencerQviaţadapoi.iad 


Tweeter drag, 

Aşa, aşa a intrat scumpul meu pisoi, Tigrişor, în 
viaţa noastră. 

Post-nord, post-buni, părinţii mei şi cu mine 
stăteam la hotelul absolut adorabil Beverly Wilshire. 
Luam micul dejun în apartamentul nostru, în 
traducere liberă: eu mă uitam la ai mei cum 
mănâncă. În traducere liberă: taică-meu îşi făcea 
jocurile obişnuite, punându-mi în faţă daneze cu 
caise şi ştrudele cu brânză ca să mă momească să 
las baltă întâlnirile mele toride cu lisus. Ca să-i fac 
în ciudă, ţineam telefonul lipit de ureche, alintându- 
mă şi gângurind şi ignorând privirile nimicitoare pe 
care mi le aruncau ai mei. Am chicotit: 

— Termină, lisus! Nu mă mai tachina! 

Le-am dat voie ochilor mei să se plimbe pe faţa 
de masă albă, pe lângă flori şi sucul de portocale, şi 
să se oprească pe moaca maică-mii. Făţiş, am 
studiat-o în amănunt, zăbovind cu privirea pe buzele 
şi pe gâtul ei înainte ca bustul să-mi atragă atenţia, 
în timp ce ziceam: 

— Nu, nu sunt! Nu, lisus, n-are cum! 

Maică-mea s-a foit stânjenită pe scaun. A 
ridicat şervetul din poală şi şi-a şters colţurile gurii. 
Cu un aer Ctrl+Alt+ Natural, s-a uitat la taică-meu 
şi l-a întrebat: 

— Antonio, iubitule, îmi dai zahărul, te rog? 

Vorbind cu lisus, prietenul meu fals, aşa cum 
vorbisem cu întregul meu cerc fals de prietene, am 
râs şi am zis: 


— Nu-i adevărat! E chiar în faţa mea şi nu-i așa 
de rău! 

Taică-meu i-a întins zahărul şi a zis: 

— Maddy, scumpo, ştii că nu-i politicos să 
vorbeşti la telefon în timpul mesei. 

Maică-mea a început, cu cel mai mare 
Ctrl+Alt+Sadism de care putea da dovadă, să-şi 
pună foarte, foarte multe lingurite de zahăr în 
cafea. 

Cu telefonul încă lipit de ureche, m-am holbat 
la taică-meu şi am mimat cuvintele: Nu pot să- 
nchid. Fără să scot vreun sunet, am urlat: E Iisus! 

Cum să te răzvrăteşti împotriva unor părinţi 
care venerau răzvrătirea? Dacă luam droguri şi mi-o 
trăgeam cu o gaşcă de motociclişti bătăuşi sau de 
tipi cu negi genitali, nimic n-ar fi putut să-i facă pe 
ai mei mai fericiţi. 

Purtându-se de parcă micul dejun ar fi fost o 
masă sfântă în familie, taică-meu era un ipocrit. 
Lângă farfuria lui, pe masă, stăteau deschise nişte 
dosare din teancul obişnuit de orfani, doi ochi duri 
priveau dintr-o poză lucioasă în care era prins doar 
capul. Ochii ăia ca de cremene păreau să 
dispreţuiască fiecare lux stupid pe care îl puteau 
vedea în hotelul ăsta elegant. Cam cât ai trage aer 
în piept, tremurul chicotitului meu de şcolăriţă s-a 
oprit în timp ce ochii mi-au căzut pe trăsăturile 
ascuţite şi privirea îndărătnică a copilului ăluia slav. 
Rânjetul ăla de golan mă vrăjise. 

Într-un târziu, maică-mea a rupt tăcerea, 
zicând: 

— Închide telefonul, domnişoară. 

Întorcându-mă către ea, am ripostat: 

— lisus zice că tu eşti grasă! 


— Închide acum, a zis taică-meu. 

Şi eu le-am răspuns: 

— Hei, nu omorâţi mesagerul. Am zis în 
telefon: IC? Te sun eu mai târziu. Am adăugat: 
Taică-meu cel dictatorial şi atotputernic e un mare 
spărgător de gaşcă; ştii cum e cu treburile astea. Ca 
o coup de grace”, am zis în telefon: Şi ai dreptate 
cu burta maică-mii. 

Cu un gest Ctrl+Alt+Calculat, am închis 
telefonul şi l-am pus lângă farfuria mea goală de la 
micul dejun. Ca să ştii, Tweeter drag, la masa aia n- 
am mâncat altceva în afară de-o jumătate de 
grepfrut, o felie subţire de pâine prăjită şi un ou 
fiert mic. Un ou de prepeliţă, ţine minte! Porţiile 
astea de lagăr de exterminare nu îmi prea ridicau 
moralul. Luându-mi cea mai bună poză gen Elinor 
Glyn, am întors capul către taică-meu şi l-am 
anunţat: 

— Dacă tot eşti aşa de hotărât să mă faci să 
sufăr... (Aici am închis ochii ca o eroină adevărată.) 
...Mai bine m-ai plesni! 

Aşa cum alţi prepuberi îşi doresc o alocaţie 
imensă sau păr strălucitor sau prieteni, eu îmi 
doream ca ai mei să mă bată. Un pumn sau o palmă. 
Visam la asta. Nu conta dacă lovitura venea de la 
maică-mea sau de la taică-meu, făcătorii ăştia de 
bine pacifişti, idealişti şi nonviolenţi. Pe obraz sau în 
stomac, tânjeam după impactul ăsta, pentru că 
ştiam că nimic altceva nu putea să încline mai mult 
balanţa părinte / copil în favoarea mea. Dacă 
reuşeam să-i fac să mă plesnească măcar o singură 
dată, după aceea puteam să le aduc aminte de asta 
şi să-mi folosesc memoria pentru a câştiga orice 
dispută. 


Ah, aş fi fost Helen Burns, prietena din 
copilărie a lui Jane Eyre, care a fost adusă în faţa 
elevilor de la Şcoala Lowood şi pedepsită în văzul 
tuturor de domnul Brocklehurst. Sau aş fi fost 
Heathcliff şi aş fi fost lovită cu o piatră mare în 
capul meu fragil de tânărul stăpân Hindley. Un abuz 
public de genul ăsta era tot ce-mi doream. 

Cu ochii închişi, cu faţa senină pregătită, 
aşteptam cu nerăbdare lovitura dureroasă. Am 
auzit-o pe maică-mea mestecând în cafea, clinchetul 
linguriţei răsunând în ceaşca ei de porțelan. Am 
auzit hârşâitul cuţitului când taică-meu şi-a uns o 
felie de pâine prăjită. În sfârşit, maică-mea a zis: 

— Antonio, hai să n-o mai lungim... Dă-i 
drumul: dă-i o palmă fiicei tale. 

— Camille, s-a auzit vocea lui taică-meu, n-o 
încuraja! 

Am continuat să mă aplec înainte, cu ochii 
închişi, oferindu-mi faţa drept ţintă. 

— Mama ta are dreptate, Maddy, a zis taică- 
meu. Dar n-o să-ncepem să te batem serios până nu 
faci optşpe ani. 

În mintea mea, dragă SIDACanadiancoEmily, 
eram legată la ochi şi dintre buze îmi atârna o 
țigară Gauloise aprinsă. Mă rugam să fiu lovită cu 
pumnul cum ai lovi un sac de box în formă de fetiţă. 

Maică-mea a zis: 

— Vrem să te ajutăm să treci peste durerea pe 
care ţi-a provocat-o moartea bunicilor tăi. 

— Avem un cadou pentru tine, scumpo, s-a 
auzit vocea lui taică-meu. 

Am deschis ochii şi în faţa mea era Domnul 
Gelatinos. Un peştişor auriu ce înota de colo-colo 
fericit prin paharul meu cu apă. Ochii lui bulbucaţi 


s-au rotit şi s-au uitat la mine drăgăstos. Trapa 
micuță care-i ţinea loc de gură se deschidea şi se 
închidea. Faţa mea înverşunată s-a topit când am 
văzut spiriduşul auriu înotând în apa din paharul 
meu. Într-un cuvânt, eram încântată. Numele de 
„Domnul Gelatinos“ mi-a venit în minte imediat, iar 
în clipa aia eram un copil fericit, care bătea din 
palme, datorită familiei mele zâmbitoare. După aia, 
în mod tragic, n-am mai fost. 

În clipa următoare Domnul Gelatinos s-a oprit. 
S-a întors cu burta-n sus şi plutea aşa prin pahar. 
Părinţii mei şi cu mine ne holbam la el nevenindu-ne 
să Ctrl+Alt+Credem. 

— Camille? a întrebat taică-meu. Ai încurcat 
cumva paharele cu apă? 

S-a întins peste masă şi a luat paharul cu 
Domnul Gelatinos mort înăuntru. Ducându-l la buze, 
a sorbit o gură din apa din jurul peştelui ţeapăn şi a 
zis: Da, aşa mă gândeam. 

Maică-mea a întrebat: 

— Ţi-a luat Maddy GHB%-ul? 

— Nu, a zis el. Cred c-a fost noul ei peştişor 
auriu. 

Părinţii mei cândva-fumători-de-iarbă, cândva- 
drogati, cândva-îndopaţi cu speed, i-au administrat, 
din greşeală, o supradoză peştelui meu, punându-l 
într-un pahar plin de GHB. În traducere liberă: 
ecstasy lichid. În traducere liberă: acid gama 
hidroxi butiric. Netulburat, taică-meu a continuat să 
bea în timp ce micuțul cadavru auriu al animalului 
meu de companie se lovea de buzele lui. L-a scos 
din pahar cu două degete şi i l-a întins menajerei 
somaleze. 


— În veceu, a intonat el solemn, şi înapoi în 
ciclul naturii. 

Când mă întindeam după telefon ca să-l sun 
repede pe lisus şi să-i povestesc cu lux de amănunte 
ultima atrocitate, maică-mea a împins coşul de 
fursecuri către mine şi a oftat. 

— Atâta i-a fost Domnului Peşte... Ce-ai zice 
dacă am merge azi să adoptăm o pisică micuță şi 
drăguță, Maddy? 


21 DECEMBRIE, ORA 10:40 A.M. 
PST 


lubirea mea adevărată salvată din ghearele 
morţii 
Postat de MadisonspencerQviaţadapoi.iad 


Tweeter drag, 

Părinţii mei nu adoptau nimic fără zece 
milioane de comunicate de presă. Nici Tigrişor n-a 
scăpat de ele. O echipă de filmare specializată în 
documentare ne-a urmărit ca o umbră până la un 
adăpost „Nu omorâţi pisicile“ din East Los Angeles, 
unde taică-meu şi cu mine am cântărit calităţile 
pisicilor abandonate. Maică-mea a condus şirul de 
camere până la o pisică tărcată, jerpelită, singură în 
cuşca ei cu gratii. Citind fişa pe care fusese scris 
curriculum-ul animalului, a zis: 

— Ooooh, Madison, asta are leucemie! Se 
estimează că va muri în patru luni. Sună perfect! 

Cel mai important criteriu pe care trebuia să-l 
aibă o relaţie de interdependenţă a alor mei era 
efemeritatea. Voiau case, angajaţi, afaceri şi 


adoptau orfani din lumea a treia de care puteau 
scăpa cât ai zice peşte. Nimic nu întreţine mai bine 
relaţiile publice decât ceva pe care poţi să-l salvezi 
şi să-l iubeşti intens vreo lună şi după aia să-i faci o 
înmormântare generoasă, filmată de njdemii de 
camere. 

Când am refuzat pisicuţa pe moarte, taică-meu 
m-a tras către un motan bătrân, cu blana în mai 
multe culori. Angajaţii adăpostului estimau că mai 
avea cam şase săptămâni de trăit. 

— Diabet, a zis taică-meu dând solemn din cap. 
Să-ţi fie învăţătură de minte, domnişoară, şi să te 
gândeşti la asta data viitoare când vrei ceva dulce. 

Camerele ne-au urmărit de la o pisică 
condamnată la alta. De la pisicile cu peritonită 
infecțioasă la cele cu cardiomiopatie hipertrofică. 
Unele dintre ele se luptau să-şi ridice capul când le 
mângâiam în spatele urechilor fierbinţi. Părea mai 
mult un azil decât un adăpost pentru pisici. Faţă-n 
faţă cu pisici care aveau tumori intestinale şi 
piometru în stadiu terminal, m-am simţit groaznic. E 
adevărat, toate voiau iubire şi o casă, dar eu n-o 
voiam pe nici una dintre ele. Voiam ceva care să 
trăiască şi să mă iubească. 

O siameză zăcea pe nişte scutece de unică 
folosinţă, mult prea slăbită ca să-şi controleze 
vezica. O persană mieuna plângăreţ şi clipea 
afectuos spre mine din ochii împăienjeniţi de 
cataractă. Când a văzut lista lungă de medicamente 
de care avea nevoie într-o zi, taică-meu s-a luminat 
la faţă şi a zâmbit: 

— Asta n-are cum să reziste mult, Maddy! Cu o 
mână, m-a împins către cuşca mirositoare a pisicii şi 
a zis: Poţi să-i spui „Cat Stevens“ şi putem să-i 


facem cea mai mare înmormântare pe care a avut-o 
vreodată o pisică. 

Maică-mea s-a întors către camere şi a 
adăugat: 

— Copiii adoră să organizeze mici 
înmormântări pentru animalele lor de companie... 
să construiască un cimitir şi să umple fiecare 
mormânt! Asta îi învaţă să fie atenţi la formele de 
viaţă bacteriană din sol. 

Dacă maică-mea era plină de respect pentru 
orice formă de viaţă, maică-sa nu se număra printre 
ele. Când buni a făcut atac de cord în noaptea de 
Halloween, de la un cheag de sânge produs de 
cancerul ei, maică-mea a venit a doua zi cu avionul 
de la Cannes, cărând după ea celebra rochie 
albastră de seară, cu paiete şi perle. 

— Haute couture, a zis ea intrând în biroul 
firmei de pompe funebre din văgăuna nordică cu 
rochia învelită într-o folie de plastic şi atârnată pe 
braţ. 

Antreprenorul din nord era uluit: de cealaltă 
parte a biroului său stăteau Antonio şi Camille 
Spencer. Umil, a recunoscut că rochia era superbă, 
dar după aceea le-a explicat răbdător că era 
mărimea 38, iar cadavrul mâncat de cancer al lui 
buni Minnie avea mărimea 44. Fără să piardă 
vremea, taică-meu a scos un carnet de cecuri din 
buzunarul interior al sacoului şi a întrebat: 

— Cât? 

— Nu-nţeleg, a zis antreprenorul. 

— Ca să faci rochia să se potrivească, i-a suflat 
maică-mea în ureche. 

Bietul antreprenor naiv a întrebat: 


— Ce drăguţ. Sunteţi sigură că vreţi să desfac 
cusăturile? 

Maică-mea a icnit. Taică-meu a dat din cap cu o 
dezamăgire amară, zicând: 

— Rochia aia e o operă de artă, prietene. 
Atinge-te numai de-o cusătură şi te dăm în judecată 
până te-aducem la faliment. 

— Ce vrem noi, a explicat maică-mea, e să faci 
câteva ajustări... un pic de liposucţie pe ici-pe 
colo... ca maică-mea să arate cât mai bine. 

— Pe cameră eşti mai gras cu cinci kilograme, 
a zis taică-meu. 

Pixul lui ajunsese deja la un număr cu şase 
cifre. 

— Camere? a întrebat antreprenorul. 

— Poate iei un pic şi din spatele urechilor..., a 
zis maică-mea şi s-a apucat să-i demonstreze ce- 
nseamnă asta împingându-şi în sus pielea tâmplelor 
până când obrajii au devenit întinşi şi netezi. Şi o 
mărire de sâni, un lifting, poate nişte implanturi ca 
să stea bine corsetul. 

— Şi extensii de păr, a adăugat taică-meu. 
Vrem să aibă un păr bogat. 

— Poate, a sugerat maică-mea, ar fi bine să-i 
scoţi rinichii şi să-i muţi un pic mai sus, cam pe-aici. 

Maică-mea şi-a atins sânii perfecţi cu mâinile. 

Taică-meu a semnat cecul cu o înfloritură. 

— Şi am adus noi un specialist în tatuaje. A 
rupt cecul din carnet şi i l-a fluturat prin faţă cu un 
zâmbet atotştiutor. Asta dacă n-ai ceva împotrivă ca 
Minnie să fie tatuată... 

— A, a zis maică-mea pocnind din degete. Şi 
fără lenjerie, fără tanga, fără nimic. Nu vreau ca 
lumea care urmăreşte înmormântarea în direct prin 


satelit să vadă dungile de la lenjerie prin rochia 
iubitei, dragei mele mame moarte. 

Am crezut că maică-mea s-ar putea să plângă 
puţin în momentul ăsta, stând în biroul 
antreprenorului de pompe funebre. Dar în schimb s- 
a întors către mine şi m-a întrebat: 

— Maddy, scumpo, ce se-ntâmplă cu ochii tăi? 
De ce sunt aşa de roşii şi de umflaţi? (A scos un 
flacon de Xanax din geantă şi mi-a oferit o pastilă.) 
Hai să facem rost de nişte felii de castravete pentru 
umflăturile alea. 

Tweeter drag, plânsesem non-stop de la 
Halloween. Nu că maică-mea şi-ar fi dat seama. 

Când îmi aduc aminte de sărutările lui buni, 
simt mirosul de ţigară. Prin comparaţie, sărutările 
maică-mii miros a medicamente împotriva 
anxietăţii. 

În adăpostul „Nu omorâţi pisicile“ , iar îmi vâra 
Xanax pe gât ca să mă facă să accept o Manx cu 
blană neagră şi deasă. Nu părea să-i pese că pisica 
murise cu câteva clipe înainte. Taică-meu a ridicat 
trupul ei cald încă din cuşca murdară şi a încercat 
să aşeze cadavrul ce începea să-nţepenească în 
mâinile mele grăsuţe. 

— Ia-o şi gata, Maddy, a şoptit el. Pe cameră o 
să pară că doarme. Hai, n-avem toată ziua la 
dispoziţie... 

Când a întins încet pisica Manx moale, moartă 
către mine, m-am tras un pas în spate şi am văzut 
altceva. În aceeaşi cuşcă, ascuns de pisica neagră 
care tocmai îşi dăduse duhul, stătea un pisoiaş 
portocaliu. Asta era ultima mea şansă. În orice 
moment puteam fi dusă înapoi la Beverly Wilshire 
cu un cadavru rigid de felină pe genunchii mei de 


fetiţă. În văzul camerelor, cu toţi angajaţii 
adăpostului ca martori, am întins degetul arătător 
către ghemotocul ăla de blană portocaliu şi am zis: 

— Asta, tati! Cu o voce ştrengărească, am 
adăugat: Asta-i pisica mea! 

Ghemotocul portocaliu către care se îndrepta 
afecțiunea mea disperată a deschis doi ochi verzi şi 
s-a uitat la mine. 

Maică-mea a aruncat o privire rapidă pe fişa de 
lângă cuşcă. În vreo zece cuvinte, spunea întreaga 
poveste a pisicuţei. În după-masa aia, în adăpostul 
„Nu omorâţi pisicile“ , maică-mea s-a aplecat spre 
taică-meu şi i-a şoptit: 

— Las-o să o ia pe aia portocalie. Pune-o la loc 
pe asta moartă şi las-o pe Maddy să ia pisoiul. 

Încă ţinând în braţe pisica Manx inertă, taică- 
meu a scrâşnit din dinţii îmbrăcaţi şi a zis: 

— Camille, e o pisicuţă. Cu un zâmbet încordat, 
a şuierat: Chestia aia afurisită o să trăiască în veci. 
A scuturat puţin cadavrul îmblănit, zâmbind afectat, 
şi a zis: Dac-o luăm pe asta, poate să-l sune pe 
prietenul ei să-şi facă numărul cu Lazăr99._ 

— Dacă micuța noastră Maddy a hotărât că 
asta-i pisicuţa pe care-o vrea..., a zis maică-mea 
întinzându-se în cuşca cu gratii şi scoțând de-acolo 
ghemotocul de blană portocaliu, care tremura, 
atunci asta-i pisicuţa pe care o s-o primească. 

Stând în aşa fel încât camerele să-i poată filma 
toate mişcările, întoarsă puţin către ele, mi-a pus 
ghemotocul călduţ în braţe. În acelaşi timp, a-ntors 
capul către taică-meu şi i-a şoptit făcându-i semn să 
se aplece şi să citească fişa: 

— Nu-ţi face griji, Antonio. 


În clipa aia, un fotograf de la revista Cat Fancy 
a făcut un pas în faţă, strigând: „Zâmbiţi!“ , şi toţi 
am fost orbiţi de bliţ. 


21 DECEMBRIE, ORA 10:44 A.M. 
PST 


Mama anului 
Postat de MadisonspencerQviaţadapoi.iad 


Tweeter drag, 

Niciodată nu mi-am imaginat că e aşa de greu 
să fii o mamă bună. De asta propria mea mamă era 
o dezamăgire aşa de mare. Serios, ce eforturi 
supraomeneşti trebuia să faci ca să fii o mamă 
bună? Trebuia doar să strângi o cantitate suficient 
de mare de spermatozoizi proaspeţi în pântece şi s- 
aştepţi să produci un ovul viabil. Din câte 
pricepeam eu, întregul proces părea mai mult sau 
mai puţin automat. Naşterea propriu-zisă implica 
umplerea unei camere sterile, cu gresie pe jos, cu o 
echipă de filmare, cu toţi inginerii şi şefii de echipă 
şi sunetiştii, cameramanii şi asistenții de regie şi 
machieurii. Am văzut rezultatul: maică-mea, ameţită 
de o injecție intravenoasă cu Demerol, cu picioarele 
şi mâinile depărtate, pe un fel de podium de vinil cu 
locuri speciale în care să-ţi pui picioarele. Un stilist 
îi pudrează pubisul ras meticulos şi - voilă - bulbul 
de culoarea noroiului, care e de fapt tărtăcuţa mea 
de bebeluş, începe să iasă. Drăguţa de maică-mea 
face o grimasă de-o clipă, dar în rest zâmbetul ei 
orbitor rămâne neschimbat în timp ce corpul meu 
miniatural, mânjit cu nămol, iese ca un burghiu din 


burta ei fierbinte. Sunt urmată imediat de un 
cordon ombilical la fel de neatrăgător. Chiar şi- 
atunci, e evident că speram ca doctorul să-mi tragă 
o scatoalcă sănătoasă. O bătaie în văzul tuturor. 
Doar un copil atât de iubit şi de privilegiat ca mine 
ar putea să-şi dorească o bătaie soră cu moartea aşa 
tare cum mi-o doream eu. 

De obicei maică-mea punea filmuleţul de la 
naştere când oamenii veneau la noi de ziua mea. 

— Am reuşit s-o scot din prima, zicea ea de 
fiecare dată. Madison era mult mai slabă pe vremea 
aia - slavă cerului! 

Şi de fiecare dată râdea cu poftă pe seama 
mea. Atacurile astea sub centură sunt motivul 
pentru care îmi doresc aşa de tare s-o iau în bot. 
Ochiul meu învineţit ar trâmbiţa peste tot ororile 
prin care trec în fiecare zi. 

Tu, Tweeter drag, ai văzut cu siguranţă cadrele 
de la naşterea mea publicate în revista People. 
Colegele mele fără inimă de la internatul elveţian 
le-au văzut sigur şi, până-n ziua în care am murit, 
aveam să găsesc non-stop pozele astea - o eu de 
mărimea unui bol alimentar regurgitat, stacojie ca o 
roşie coaptă presărată cu brânză rasă, zbătându-mă 
la capătul unui cordon ombilical lipicios - prinse pe 
furiş pe spatele puloverului meu cu bandă adezivă 
sau publicate în locul portretului meu în anuarele 
şcolii. 

După ce m-am născut, am văzut pe pielea mea 
că n-aveai nevoie de nu ştiu ce abilităţi ca să fii 
mamă. Impresia mea generală era că ţi se măresc 
puţin diverse glande şi ţi se înmânează o păpuşă 
sau un sclav al reglării secreţiilor corporale - 


colostru, pipi, caca. Tot timpul consumi sau elimini 
nişte mâzgă vitală. 

Înţelegând pe deplin ce înseamnă să fii mamă, 
eram hotărâtă să-i ofer pisoiului meu, Tigrişor, o 
copilărie mai bună decât avusesem eu. Mi-am jurat 
să-i arăt mamei cum se face treaba asta. 

— Puneţi nişte haine pe voi, oameni buni! îi 
admonestam pe părinţii mei goi pe plajele din Nisa 
sau Nancy sau Newark. Vreţi să-mi transformați 
pisoiul într-un pervers? 

Le găseam proviziile de haşiş şi le aruncam în 
veceu, zicând: 

— Poate vouă nu vă pasă de siguranţa copilului 
vostru, dar mie îmi pasă de siguranţa copilului meu! 

Am primit pisoiul ăla ca să mă distragă de la 
chestia cu religia şi trebuie să recunosc c-a 
funcţionat perfect. Nu-i mai răspundeam la telefon 
lui lisus la cină. Îl căram pe Tigrişor cu mine peste 
tot, ţinându-l în braţe, şi îi spuneam în şoaptă, tot 
timpul destul de tare ca să mă audă ai mei: 

— Mami şi tati pot să fie nişte zombi sexuali 
înfometați de droguri, dar n-o să-i las niciodată să-ţi 
facă vreun rău. 

Cât despre ai mei, erau pur şi simplu mulţumiţi 
că lisus şi cu mine ne despărţiserăm. Aşa că mă 
lăsau să-l car pe Tigrişor cu mine peste tot, în 
Taipei şi Turin şi Topeka. Dormea cu mine în patul 
meu din Kabul şi Cairo şi Cape Town. La micul 
dejun din Banff sau Bern, ziceam: 

— Nu ne plac cârnăciorii din tofu fără grăsimi 
şi nu mai vrem să-i vedem la masa noastră 
niciodată. 

În Copenhaga îi anunţam pe ai mei: 


— Noi am vrea încă un ecler cu ciocolată sau 
nu venim la premiera operei La Boheme în seara 
asta. 

Nici nu mai are rost să spun că Tigrişor era un 
însoțitor excelent la operă, dormind în cea mai mare 
parte a spectacolului, totuşi - prin simpla lui 
prezenţă -  făcându-mi părinții alergici să-şi 
stăpânească cu greu accesele de furie. La Scala şi la 
Met şi la Royal Albert Hall, o dâră de păr de pisică 
şi purici săltăreţi ne urmărea peste tot. 

Cu cât mă îndepărtam mai mult de restul lumii 
şi mă bucuram mai tare de compania noului meu 
pisoi, cu atât taică-meu strângea mai multe dosare 
şi poze cu orfani săraci disponibili pentru adopţie. 
Cu cât mă izolam mai mult, cu atât maică-mea căuta 
mai multe case pe site-urile de imobiliare. Nici unul 
dintre ei nu sufla o vorbă despre asta, dar - cu toate 
beţele-n roate pe bază de soia pe care mi le puneau 
- grija mea exagerată l-a transformat pe Tigrişor 
într-un pisoi foarte gras. Mâncarea părea să-l facă 
fericit şi, când îl vedeam fericit, eram şi eu fericită, 
aşa că - după doar câteva săptămâni de mâncat ca 
porcul - era ca şi cum aş fi cărat o nicovală Louis 
Vuitton. 

Nu eram în Basel sau Budapesta sau Boise, dar 
într-o după-masă am dat de uşa unei camere de 
proiecţie întunecoase. Eram în casa noastră din 
Barcelona şi treceam prin hol când am văzut că uşa 
era întredeschisă. Din întunericul dinăuntru, am 
auzit un amalgam de mieunături, un duet 
discordant ce semăna cu miorlăitul pisicilor 
vagaboande când sunt în călduri. Pândind prin 
deschizătura îngustă dintre uşă şi toc, am văzut pe 
ecran o bulă ce se zvârcolea, acoperită cu clei. 


Plânsetele veneau de la o creatură gelatinoasă, 
bebeluşul-eu, evident nu prea fericită să se nască 
printre lumini orbitoare, documentarişti şi crenguţe 
de salvie arsă. Şi, singură în mijlocul camerei goale, 
stătea maică-mea. 

Ţinea un telefon lipit de ureche în timp ce se 
uita la filmuleţul obositor al începutului vieţii mele. 
A ridicat din umeri. Pieptul i-a tresărit. De 
neconsolat, plângea în hohote: 

— Te rog să mă asculţi, Leonard. 

Obrajii îi străluceau şi îşi ştergea lacrimile cu 
mâna liberă. 

— Ştiu că trebuie să moară de ziua ei, dar, te 
rog, nu-mi lăsa fetiţa să sufere. 


21 DECEMBRIE, ORA 10:46 A.M. 
PST 


Iubitul meu motan e doborât de o boală 


misterioasă 
Postat de MadisonspencerQviaţadapoi.iad 


Tweeter drag, 

În câteva zile după ce l-am adoptat, Tigrişor s-a 
umflat cât un pop-corn cu caramel, după aia cât o 
brioşă, fiind la fel de pufos ca ciocolata de casă. 
Deja nu mai făcea pipi de câteva zile în tăviţa lui. Şi 
mieunatul lui plângăreţ se oprise, aşa că acum eram 
nevoită să miorlăi ca un ventriloc, cu buzele lipite, 
cu o grimasă şi-un zâmbet împietrite, miau-miau-uri 
fericite de ochii alor mei. 

În confortul din Mexico City sau Mumbai sau 
Montreal, la un mic dejun cu sashimi de ton şi 


ceviche!“ de creveţi şi pate de ficat de rață, pisi-pisi 
al meu nu mai mânca nimic. Maică-mea şi taică-meu 
se uitau pe furiş cum mă chinuiam să-l hrănesc şi nu 
reuşeam, aruncând câte-o privire din spatele 
laptopurilor în timp ce eu îmi puneam pisoiul hidos 
de umflat pe masă, lângă farfurie, şi îl ispiteam cu 
gustări suculente. Tigrişor era, credeam eu, şansa 
mea de a-i umili pe amândoi. Felul în care aveam 
grijă de el le-ar fi arătat nişte aptitudini adecvate de 
părinte, non-păgâne, non-vegetariene, non-Reagan. 
Toate vieţile trecute pe care le folosiseră ei la 
creşterea mea, exact pe alea urma să le evit. 
Strategia mea era pur şi simplu să-mi copleşesc 
pisoiul cu iubire şi să-l cresc ca pe un adevărat 
motan, bine adaptat, fără vreo tulburare de 
dismorfie corporală. 

Aici am băgat un miau fals pentru ceilalţi de la 
masă. 

Vezi ce-am făcut, Tweeter drag? Vezi cum am 
căzut în groapa pe care le-am săpat-o lor? În 
Bangalore şi Hyderabad şi Houston, pisoiaşul meu 
era clar bolnav, dar nu puteam să recunosc asta şi 
să mă duc să le cer ajutorul alor mei. La micul dejun 
din Hanoi, taică-meu s-a uitat cum mingea umflată 
de blană respiră greu lângă farfuria mea. 
Prefăcându-se Ctrl+Alt+ Indiferent, a întrebat: 

— Cum e micul Tigru? 

— Numele lui e Tigrişor, am protestat eu. 
Luându-l de pe masă şi punându-l în poală, am zis: 
Şi e bine, dacă vrei să ştii. 

Printre buzele încleştate, am scos un miau. 
Folosindu-mi degetele cu subtilitate, am mişcat 
gura inertă a pisoiului ca să pară real. Miau. 


Taică-meu a ridicat din sprânceană, schimbând 
o privire cu maică-mea, şi a întrebat: 

— Sigur nu-i bolnav? 

— E bine! 

Maică-mea i-a aruncat o privire 
Ctrl+Alt+Senină ghemotocului de blană în comă, 
care acum tremura pe coapsele mele acoperite cu 
un şervet, şi a întrebat: 

— Sigur nu trebuie să mergem la veterinar? 

— E bine! am zis eu. Doarme. 

Nu-i puteam lăsa să-mi vadă frica. Ghemotocul 
de blană tremurândă pe care îl mângâiam era cald - 
prea cald. O mâzgă lipicioasă îi tivea ochii închişi şi 
se scurgea pe nările negre, micuţe. Ba mai rău, 
mângâindu-l pe părţi, i-am simţit pielea întinsă ca o 
tobă şi burta umflată. Prin blana moale, bătăile 
slabe ale inimii lui de pisoi păreau la un milion de 
miliarde de kilometri depărtare. Putea fi din cauză 
că i-am dat să mănânce ceva ce nu trebuia. Sau din 
cauză că i-am dat prea mult de mâncare. Acum 
gâfâia, cu limba lui roz de pisoi ieşită în afară, 
fiecare respiraţie fiind un horcăit al morţii. În mult 
prea multe feluri, chinurile prin care trecea bietul 
Tigrişor semănau cu cele care duseseră la dispariţia 
dureroasă a lui buni. Fără să mă gândesc ce fac, 
degetele mele au căutat locul din spatele piciorului 
său din faţă, unde ritmul inimii se simţea cel mai 
tare, şi în măruntaiele gânditoare ale creierului 
meu, am început să număr: un aligator... doi 
aligatori... trei aligatori... între bătăile lente, 
neregulate. Mi-am dat seama că nici unul dintre 
părinţii mei nu mânca. Mirosul de salon de pisică 
bolnavă le tăia tuturor pofta de mâncare. 

Taică-meu a propus: 


— Ce-ai zice dacă tu şi Tigruţ aţi merge la un 
terapeut? A înghițit în sec,  trădându-şi 
Ctrl+Alt+Neliniştea, şi a zis: Aţi putea să vorbiţi 
despre moartea bunicului şi bunicii tale. 

— Nu sunt tristă! 

În barbă, număram... cinci aligatori... şase 
aligatori... între bătăile din ce în ce mai stinse. 

Ochii îngrijoraţi ai maică-mii au cercetat masa 
până s-au oprit asupra coşuleţului cu dulciuri. 
Ridicându-l, mi-a întins bunătăţile. 

— Vrei o brioşă? 

— Nu! 

Număram: opt aligatori... nouă aligatori... 

— Dar adori brioşele cu coacăze negre. 

Mă cântărea din priviri, aşteptându-mi 
răspunsul. 

— Nu mi-e foame! am izbucnit eu numărând... 
Unşpe aligatori... doişpe aligatori... Respirația 
seacă, horcăită, a pisoiaşului meu se oprise. 
Bâjbâind înnebunită cu degetele, am încercat să-i 
masez inima de felină şi să-l readuc la viaţă. Ca să 
ascund chestia asta de ai mei, am învelit corpul 
umflat al lui Tigrişor cu şervetul meu de pânză. 
Înfăşat aşa, îmi era imposibil să-i găsesc pulsul. Ca 
să-mi maschez panica, am zis: 

— Nu mi-e foame! Tigrişor e sănătos şi fericit! 
Nu mi-e foame şi nu am smuls banana nimănui! 

Auzind asta, faţa maică-mii a părut că 
încasează o Ctrl+ Alt+Palmă. Mâinile ei s-au întins 
peste masă în ceea ce trebuia să fie un gest matern 
instinctiv, o îmbrăţişare de mamifer moştenită de la 
strămoşii noştri primitivi, şi a zis: 

— Vrem doar să te ajutăm, Maddy, scumpete. 


Ferindu-mă, cu pisoiul nemişcat şi tăcut în 
braţe, am ripostat - cuvintele mele erau acid pur: 

— Am putea să-l abandonăm pur şi simplu pe 
Tigrişor la o fermă izolată din nord. Ce ziceţi de 
asta? Cu o voce aproape isterică, am zis: Sau am 
putea să-l dăm pe motănelul meu la o şcoală 
scumpă din Elveţia, unde ar putea să trăiască, 
complet izolat social, în mijlocul unor pisici 
urâcioase şi bogate! 

În barbă număram: optşpe aligatori... nouăşpe 
aligatori... douăzeci de aligatori..., dar ştiam că era 
prea târziu. În Seul sau Sâo Paulo sau Seattle, pe 
jumătate mă prăbuşeam şi pe jumătate alergam 
când mi-am părăsit locul de la masă şi am fugit 
înapoi în dormitor, cu pisoiul învelit în giulgiul lui 
de pânză. 


21 DECEMBRIE, ORA 10:49 A.M. 
PST 


Negarea 
Postat de MadisonspencerQviaţadapoi.iad 


Tweeter drag, 

Eu - fetiţa pre-moartă, de unşpe ani - am cărat 
legătura cu cadavrul de felină prin Antwerpen şi 
Aspen şi Ann Arbor. Precum cadavrul învelit în 
aşternuturi al unei Granny Joad! moarte - ia de- 
aici, înc-o referinţă la o carte -, îl treceam ilegal pe 
bietul Tigrişor prin diverse vămi şi puncte de 
control din aeroporturi. Îl purtam lipit de piele, 
ascuns sub haine, în felul în care maică-mea şi 
taică-meu îşi purtaseră de-atâtea ori drogurile de 


contrabandă, jucându-se de-a traficanţii. Nu mai are 
rost să zic că mirosul lui acru nu ne-a părăsit, cum 
nu ne-a părăsit nici escorta de paraziți cu aripi, în 
principiu muşte, dar şi larvele lor şi viermii 
prepuberi, care apăreau în peisaj de zici c-ar fi fost 
invocate prin nu ştiu ce magie neagră. 

Ori era securitatea internaţională penibilă, ori 
ai mei dăduseră bani grei cui trebuia, dar povara 
mea tristă n-a fost descoperită niciodată. Din când 
în când mieunam încet, învinsă, dar îmi ţineam 
secretul învelit în şervetul de masă original. Nu te 
gândi că eram sărită de pe fix, Tweeter drag; ştiam 
că pisicul meu era mort. Nimeni care îi atingea 
haina de blană dezumflată nu putea să ignore pic- 
pic-picuratul continuu al fluidelor reci. Sub 
puloverul meu, lipit de burta mea ca o sarcină, ca 
un avorton, am simţit talmeş-balmeşul oaselor lui 
care se frângeau. 

În orele de când murise, burta lui blănoasă 
începuse să se baloneze. Şi da, poate că pe moment 
o luasem razna de supărare, dar ştiam că pisica 
mea se umplea de gaze, excreţii ale afurisitelor de 
bacterii intestinale. Şi da, poate că eram, în secret, 
îngrozită că i-am dat să mănânce ceva care l-a 
omorât, dar cunoşteam cuvântul excretie şi ştiam că 
iubitul meu motănel era pe punctul de-a exploda şi 
că o asemenea explozie ar reduce comoara inimii 
mele la o carcasă plină de insecte. Pânza era 
lipicioasă. Pentru mâinile mele iubitoare, Tigrişor 
nu era mort, dar aveam grijă să nu-l mângâi prea 
tare. 

În momentul ăla eram toţi trei într-o limuzină 
lungă şi părinţii mei stăteau alături, cu spatele la 
şofer, trăgându-se cât mai departe posibil de 


situaţia mea nefericită. Starea emoțională 
echilibrată a părinţilor mei şi vocile lor sobre 
însemnau că intuiau adevărul. Totuşi, în maşina aia 
care ne ducea de la aeroport la casa noastră din 
Jakarta sau Johannesburg sau Jackson Hole, maică- 
mea a întrebat: 

— Cum e micuțul bolnăvior? (Cu ochii roşii. Cu 
vocea forţându-se să fie Ctrl+Alt+Veselă.) Se simte 
mai bine? 

În interiorul pluşat al limuzinei, nelipsitele 
muşte şi mirosul împuţit erau greu de ignorat şi 
unul dintre braţele ei sculptate la yoga a ţâşnit 
către butoanele aerului condiţionat. Degetele ei cu 
manichiură perfectă au dezlănţuit asupra noastră 
un crivăţ tăios, iar ea a scos un flacon de Xanax din 
poşetă şi a băgat câteva pastile în gură. I-a pasat 
flaconul lui taică-meu, prin spatele ziarului. 

În poală, înfăşurată încă în şervetul de la micul 
dejun, era inima mea şi inima mea era ţeapănă şi 
rece. Inima mea era o bombă expirată care mustea 
de zemuri în putrefacție. Am răspuns la întrebarea 
maică-mii cu un mieunat sec. Dincolo de 
întunecimea geamurilor fumurii, marginile 
Lisabonei sau La Jollei sau Lexingtonului rămâneau 
în urmă şi dispăreau. Pe când mergeam înainte, am 
simţit zemurile în putrefacție ale sufletului meu 
pereche migrând în jos şi-mi pătându-mi fusta- 
pantalon. Aplatizat, şervetul din poala mea putea fi 
harta unor insule crestate şi a unor coaste 
filigranate.  Bălţată şi presărată cu petele 
descompunerii, pânza ar fi descris traseul unei 
călătorii fără ţintă în care tot ce iubeşti dispare. 

Asta, asta era exact opusul hărţii unei comori. 


Taică-meu? El abia dac-a observat. În decorul 
ăla pluşat, taică-meu era ocupat să-şi citească 
ziarul, paginile de culoarea somonului din Financial 
Times. Din tot corpul lui puteam să văd doar 
picioarele, de la genunchi în jos, pantalonii călcaţi 
la dungă, cu manşete. Puteam să văd doar asta şi 
degetele care ţineau ziarul deschis. Acolo era 
verigheta lui de aur. În timp ce maică-mea se lupta 
cu empatia ei sedată şi eu mă scufundam din ce în 
ce mai adânc într-o mare de disperare, taică-meu 
dădea paginile ziarului. Le întorcea cu un foşnet 
energic. Dacă nu ţi-ai dat seama până acum, 
Tweeter drag, un om de afaceri cu un ziar e mai rău 
decât orice eroină de-a lui Jane Austen alergând 
prin viaţă într-o rochie de bal din tafta. 

— Maddy? m-a întrebat maică-mea. Cu nişte 
cuvinte stridente, pline de o bucurie prefăcută, 
maică-mea a zis: Crezi că lui Tigrişor i-ar plăcea să 
aibă un frăţior nou? 

În traducere liberă: era gravidă? În traducere 
liberă: era nebună? 

Din fortăreaţa lui de hârtie, taică-meu a zis: 

— Scumpo, adoptăm pe cineva. Din spatele 
cortinei de războaie şi cote de bursă şi rezultate 
sportive, a adăugat: Puştiul e dintr-un loc groaznic. 

În traducere liberă: nu-i băgam în seamă 
destul. În traducere liberă: voiau să fie apreciaţi de 
cineva. 

— Hârţogăraia a durat luni de zile, a zis maică- 
mea. Nu-i aşa de uşor ca să adopţi un..., şi a dat din 
cap către şervetul ud mototolit la mine-n poală. 

Drept răspuns, am scos un miau aproape 
neauzit, sugrumat de lacrimi. 


Taică-meu şi-a foşnit ziarul nervos. Maică-mea 
a scuturat flaconul de Xanax şi a dat pe gât înc-o 
pastilă. Mâinile mele au uitat să fie grijulii şi 
unghiile au zgâriat burta moale a pisoiului. Şi în 
clipa aia, Tweeter drag, în scaunele spaţioase şi 
interiorul protejat al limuzinei, burta umflată a 
bietului Tigrişor a explodat. 


21 DECEMBRIE, ORA 10:55 A.M. 
PST 


În sfârşit, pedeapsa aspră binemeritată 
Postat de MadisonspencerQviaţadapoi.iad 


Tweeter drag, 

Rămăşiţele pământeşti ale iubitului meu 
Tigrişor urmau să fie înmormântate într-o toaletă a 
hotelului Beverly Wilshire, în cadrul unei ceremonii 
elegante, selecte, asemănătoare cu cea a 
peştişorului meu auriu, Domnul Gelatinos. În timp 
ce personalul nostru privat, compus din menajere 
somaleze, deschidea geamurile şi aprindea lumânări 
parfumate, eu am dus pe braţe rămăşiţele care 
miroseau a moarte, învelite în şervet, în baia mare a 
apartamentului. Printre îndoliaţi se numărau şi 
părinţii mei, care stăteau lângă cada cu hidromasaj. 
Taică-meu bătea nerăbdător din picior, iar vârful 
pantofului său lucrat manual scotea un tic-toc sonor 
atingând gresia. Cortegiul funerar era alcătuit 
dintr-un nor negru de muşte. Noi, îndoliaţii, eram 
acoperiţi la propriu cu un văl de muşte negre care 
bâzâiau întruna. 

— În veceu cu el, a ordonat taică-meu. 


Maică-mea, respirând printr-o batistă 
parfumată, a zis: 

— Amin, hai odată. 

Stăteam  aplecată asupra gurii căscate a 
veceului, cu inima zdrobită, incapabilă să mă 
despart de ceva ce iubisem aşa de mult. Eram atât 
de nefericită că mă rugam să sune lisus, uitând că îl 
inventasem. lisus nu exista cu adevărat, iar 
doctoriţa Angelou n-avea de gând să atingă 
ghemotocul ăsta puturos de oase şi blană putrezită 
şi să-l readucă la viaţă. 

I-am implorat: 

— N-ar trebui să spunem o rugăciune? 

— Pentru ce? a zis taică-meu. Maddy, scumpo, 
rugăciunile sunt pentru idioţii superstiţioşi şi pentru 
baptişti. 

— Pentru sufletul etern al lui Tigrişor! am 
insistat eu. 

— O rugăciune? a întrebat maică-mea. 

Îmi doream ca ei să-l sune pe sir Bono sau pe 
sir Sting şi să programeze o intervenţie divină. 

— Nu există suflet, a zis taică-meu. (Exasperat, 
a pufnit şi răsuflarea îi mirosea a Binaca şi 
Klonopin.) Fetiţo, am discutat despre asta. Nimic nu 
are suflet şi, când mori, putrezeşti naibii şi creezi 
compuşi organici în care să se reproducă formele de 
viaţă din sol. 

— Aşteaptă, a zis maică-mea. Închizând ochii, a 
început să recite din memorie: „Mergi liniştit prin 
larmă, prin grabă“ ... 

Un public din ce în ce mai mare de menajere 
somaleze începuse să se strângă lângă uşa băii. 

— „Dă dovadă de prudenţă în afaceri“ , a 
continuat maică-mea cu fruntea ei plină de botox 


aproape încruntată de concentrare: „Pentru că 
lumea e plină de amăgiri...“ 

— Nu există Dumnezeu. Nu există suflet. Nimic 
nu învinge moartea, a zis taică-meu. A întrebat 
strigând: Nu te-au învăţat nimic călugărițele la 
şcoala aia catolică scumpă? 

Maică-mea i-a dat înainte: 

— „Spune adevărul încet şi clar...“ 122 

— În veceu cu el, Maddy, a zis taică-meu, 
Ctrl+Alt+Pocnind din degete între fiecare două 
propoziţii imperative. În veceu. În veceu. În veceu! 
Avem rezervare pentru cină la opt la Patina! 

Şi-a aranjat manşetele cămăşii şi s-a uitat la 
ceas. A dat la o parte creaturile enervante. În 
traducere liberă: muştele, nu menajerele somaleze 
care se strânseseră acolo, uitându-se la ritualul ăsta 
funebru ciudat. 

Când am vorbit, vocea îmi era sfârşită. 

— lartă-mă,  motănelul meu. (Am lipit 
ghemotocul drăgălaş de burta mea grăsuţă.) Îmi 
pare rău că te-am omorât. (Am început să plâng în 
hohote.) Îmi pare rău că te-am omorât şi te-am 
neglijat. 

Mă  dovedisem un părinte mai rău decât 
propriii mei părinţi. Când am ajuns la concluzia asta 
groaznică, mă legănam în faţă şi-n spate, înecându- 
mă cu hohote răguşite, storcându-mi motanul mult 
iubit de ultimele zemuri de cimitir nu chiar 
proaspete. Cu toate astea, încă nu puteam să-l 
arunc pe Tigrişor în mormântul lui plin de apă. 

La îndemnul şoptit al lui taică-meu, maică-mea 
s-a apropiat de mine şi a gângurit: 

— Maddy, scumpo... A murmurat: Nu tu ai 
omorât motanul. Nimeni nu l-a omorât. M-a bătut 


încet pe spate, lăsându-şi mâna pe umărul meu, şi a 
zis: Domnul Tigruţ avea o boală genetică numită 
„boala felinelor cu rinichi polichistici“ . Asta 
înseamnă că a făcut chisturi la rinichi, iubito. Nu-i 
vina nimănui. S-a umplut de chisturi până a murit. 

M-am uitat în sus, la ea, cu ochelarii aburiţi şi 
uzi de lacrimi, cu nasul livid şi plin de muci. 

— Dar un doctor de pisici... 

Maică-mea a clătinat din cap. Ochii ei trişti, 
ochii expresivi ai tuturor avocaţilor de condamnaţi 
la moarte şi ai tuturor asistentelor de lângă patul de 
moarte pe care le-a jucat vreodată. 

— Scumpo, nu există leac. Pisoiul s-a născut 
bolnav. 

Am întrebat-o: 

— De unde ştii? 

M-am simţit imediat ruşinată de tonul meu 
plângăreţ, de copil, de cuvintele mele bolborosite 
printre muci şi suferinţă. 

— Aşa scria pe fişa lui, mi-a explicat maică- 
mea. Maddy, îţi aduci aminte de fişa lipită pe cuşca 
lui de la adăpostul pentru animale? (Pe măsuţa de 
toaletă de marmură din baie erau un flacon 
portocaliu de Xanax, o vază ţuguiată cu un buchet 
de orhidee mov, o varietate de săpunuri Hermes 
îngrămădite într-un coş.) Pe fişa aia scria că Domnul 
Tigruţ nu mai avea de trăit mai mult de şase 
săptămâni. (S-a întins către flaconul de Xanax, 
deschizându-i capacul.) Hai să luăm câte-o pastiluţă 
drăguță, a zis. Noul tău frate ajunge în după-masa 
asta. Nu-i aşa că de-abia aştepţi? 

— Dă-i drumul pisicii, mi-a ordonat taică-meu. 
Şi-a ridicat mâinile deasupra capului şi a bătut din 


palme, strigând: Dă-i drumul pisicii şi hai să 
mergem mai departe, oameni buni. 

Întorcându-mă cu faţa spre amândoi şi 
coborând vocea până la un bombănit surd, am zis: 

— Ştiaţi? 

Lacrimile mi s-au evaporat instantaneu. 
Cadavrul din mâinile mele delicate era plin de 
viermi. Cu vocea ca o avalanşă elveţiană 
îndepărtată, care arunca asupra lor un miliard de 
miliarde de tone de gheaţă şi piatră, am zis: 

— Aţi ştiut tot timpul că mi-aţi luat o pisică pe 
moarte? 

O sonerie a început să ţârâie în surdină. Cârdul 
de menajere somaleze stătea încă acolo, uitându-se 
la noi din pragul uşii de la baie. Camerele de 
supraveghere erau şi ele cu ochii pe noi. 

— Ştiaţi că pisoiul meu e pe moarte şi m-aţi 
lăsat pur şi simplu să sufăr? 

Aproape stacojiu la faţă, cu fălcile încleştate 
taică-meu i-a aruncat o privire crâncenă maică-mii. 

Cu vocea ca o sirenă, am urlat: 

— Ar fi trebuit să-mi spuneţi că bebeluşul meu 
era pe moarte! Legănându-mi durerea, am urlat din 
toţi rărunchii: Nu-nţelegeţi? Cum aţi putut să mă 
lăsaţi să iubesc ceva care nu mai avea mult de trăit? 

Maică-mea a umplut un pahar cu apă şi mi l-a 
adus. Cu cealaltă mână mi-a întins pastilele. 

— Bombonico, a zis ea, am vrut doar să fii 
fericită până faci treişpe ani. 

Atât de prinsă era de chestia asta, că se 
aştepta să beau apă de la robinet. Apă de la robinet 
din Los Angeles. 


Fără să se uite la mine, cu privirea aţintită 
asupra maică-mii, care era ghemuită alături, taică- 
meu şi-a îndreptat umerii şi s-a ridicat în picioare. 

— Crede-mă, domnişoară, a zis el cu o voce 
rece, învinsă şi resemnată. Nimeni nu vrea să ştie 
că propriul copil e condamnat la moarte. 

Pentru prima oară, puteam să miros Chivas-ul 
de cincizeci de ani din respiraţia sa. Lui taică-meu îi 
ajunsese. 

Am mârâit: 

— Poate c-ar trebui să-i facem o liposucţie şi 
nişte tatuaje lui Tigrişor al meu, să arate ca o 
versiune de Târfuliţa von Târfutski a lui Peggy 
Guggenheim! 

Până să apuc să-nţeleg pe deplin conspirația 
lor, taică-meu a traversat baia cu paşi mari şi mi-a 
smuls rămăşiţele fragile din mână. Le-a aruncat în 
gura căscată a vasului de toaletă şi a tras repede 
apa. Şi nu, Tweeter drag, nu mi-a scăpat faptul că 
toate dramele mele recente s-au petrecut în toalete, 
fie în toalete murdare pentru bărbaţi din nord sau în 
cele poleite din Beverly Wilshire. Şi iubitul meu 
Tigrişor a dispărut. Apa s-a învârtejit, împroşcând 
stropi în toate părţile, şi a luat cadavrul lui micuţ. L- 
am pierdut. 

Şi, şoptindu-mi în ureche, vocea maică-mii a 
Zis: 

— Cu toate minciunile, corvezile şi visele 
neîmplinite, tot e o lume frumoasă. 

M-am holbat la amândoi cu o furie mută. 

Dar era Tigrişor pierdut cu-adevărat? În timp 
ce furia creştea şi fierea se umfla în mine, 
alimentată de revelaţia asta şocantă cu chisturile, 
apele învolburate creşteau şi ele în vasul de toaletă. 


Părinţii mei iubitori, care cândva mă susțineau, 
cândva se îngrijeau de mine, cândva mă adorau, mă 
păcăliseră. Îmi făcuseră cadou un animal de 
companie despre care ştiau că urma să moară 
curând. Apa creştea în vârtejuri, la fel ca emoţiile 
usturătoare din gâtlejul meu. Tigrişor era pierdut, 
dar corpul lui se înţepenise undeva în măruntaiele 
canalizării luxoase a hotelului şi acum apa murdară 
din veceu urca în spirale către marginea 
mormântului de ceramică şi se revărsa, împroşcând 
dalele de gresie. 

Soneria a mai ţârâit o dată şi, când taică-meu s- 
a întors cu spatele ca să deschidă uşa, i-am tăiat 
calea. Stând între taică-meu şi uşa de la baie, mi-am 
luat avânt... aşa cum îmi luasem avânt mai demult 
cu cartea cu Beagle-ul ca să decimez un rahat 
cadaveric de câine... mi-am tras mâna în spate, 
sărind, ridicându-mă în aer atât cât era nevoie 
pentru ca palma mea deschisă să aterizeze pe 
obrazul lui bărbierit cu grijă. 

Era Ctrl+Alt+$Şocat. Vasul de toaletă regurgita 
apă. Înfundat de corpul mort al pisoiului meu, 
vomita, erupând lângă noi. Nu mai era doar un vas 
de toaletă, era un cazan care fierbea, plin de bucăţi 
de pisică moartă şi magie neagră. 

Nu mi-a scăpat, chiar dacă eram în mijlocul 
unui atac barbar, imaginea băiatului ciudat care 
apăruse în uşa băii, un derbedeu înfumurat a cărui 
frunte încruntată te ducea cu gândul la ruine 
romane şi treburi gotice. Lupi. Ţigănci bătrâne şi 
cocoşate. Când l-a văzut pe oropsitul ăsta trist... şi 
furia veceului... şi ieşirea mea violentă, maică-mea a 
lăsat să-i scape un țipăt şi, la fel de rapid ca un ecou 
al loviturii mele, taică-meu mi-a tras şi el o palmă. 


21 DECEMBRIE, ORA 10:58 A.M. 
PST 


Sfârşitul tragic al unui pisoi 
Postat de MadisonspencerQviaţadapoi.iad 


Tweeter drag, 

Da, taică-meu mi-a tras o palmă. 

Şi da, poate că sunt o Helen Burns prepuberă, 
plângăcioasă şi înfumurată, dar ştiu că toată faza 
asta cu plesnitul peste gura mea obraznică, prea 
fragedă pentru binele meu, a fost mult mai puţin 
amuzantă decât îmi imaginasem. 

În baia bine mobilată de la Beverly Wilshire, în 
timp ce apele reci ale veceului ăluia înfundat de un 
motan inundau totul în jur, lovitura lui taică-meu a 
căzut, nici măcar destul de puternică pentru a-mi 
întoarce capul, dar zgomotul ei a răsunat cumplit de 
tare în spaţiul pavat cu gresie. Mă durea mai tare 
mâna durdulie de copil de la palma pe care i-o 
dădusem feţei lui aspre decât mă durea obrazul de 
la contralovitura lui. În oglinzile mari ne vedeam 
amândoi: urma mâinii mele roşie pe faţa lui, furia 
întunecând faţa mea. Maică-mea stătea pe-aproape, 
însoţită de menajere şi asistente personale şi tot 
soiul de băgători de seamă, iar degetele ei subţiri 
zburaseră deja să-i ferească ochii de scena brutală. 
Pe valurile din ce în ce mai mari pluteau bucățele 
de blană portocalii şi noi - noi toţi - eram uzi 
leoarcă. Doar străinul adoptat se ţinea deoparte de 
tragedia asta domestică. Puştiul morocănos, cu 
mutră de cuţitar era un vestitor al dezastrelor care 
venise dintr-o ţară îndepărtată, distrusă de 


războaie, îmbătată de sânge. Băiatul ăsta cu faţa 
încruntată a unui copil-bărbat, crescut - mai mult ca 
sigur - de lupi fioroşi era Goran. lar în momentul 
ăsta încordat ne vedeam pentru prima dată. 

În zilele şi săptămânile care aveau să urmeze, 
în Nairobi şi Nagasaki şi Napoli, taică-meu avea să 
transfere, deloc subtil, afecțiunea pe care mi-o 
arătase până atunci asupra refugiatului ăstuia 
oropsit şi  morocănos. Aşa cum şi eu îmi 
exprimasem, până de curând, nefericirea prin 
pisoiul meu, taică-meu făcea şi el afirmaţii indirecte 
de genul: 

— Goran? Vrei să-i spui soră-tii că nu primeşte 
nimic de Crăciun, în afară poate de o extensie 
pentru centura de siguranţă? 

Nu că noi am fi sărbătorit Crăciunul. Nu că eu 
aş mai fi existat pentru el; nu, eram sora lui Goran 
sau fiica maică-mii, dar devenisem invizibilă. Şi, 
dacă el nu mă mai vedea, eu nu-i mai vorbeam. Aşa 
am ajuns să nu mai existăm unul pentru celălalt. 

În Reykjavik şi Rio şi Roma devenisem deja o 
fantomă pentru el. 

După aia a urmat episodul nefericit când Goran 
i-a tăiat gâtul poneiului la Centrul EPCOT. După aia 
a urmat tărăşenia cu furtul premiilor People's 
Choice ale maică-mii şi vânzarea lor pe net. Cam 
atunci începuse şi taică-meu să se înmoaie, dar era 
deja prea târziu, pentru că la puţin timp după toate 
astea, la foarte puţin timp, aveam să fiu moartă de- 
adevăratelea. 


21 DECEMBRIE, ORA 11:59 A.M. 
PST 


Abominaţiunea soseşte 
Postat de LeonardtocilarulluihadesQviaţadapoi.iad 


În secolul al II-lea e.n., neoplatonicianul 
Zoticus a prezis că într-o zi o singură naţiune 
măreaţă le va conduce pe toate celelalte. Națiunea 
aceasta va ocupa o insulă din mijlocul unui mare 
ocean. Va aduna cu repeziciune toate bogăţiile 
pământului şi toţi regii lumii vor veni să locuiască 
aici. În secolul al V-lea e.n., neoplatonicianul 
Proclus a descris această naţiune viitoare ca pe un 
miraj superb. Potrivit hieroglifelor egiptene, acesta 
va pluti la linia orizontului. 

Aici va fi aruncată la mal creatura-copil. Va 
străbate plajele de culoarea norilor fără a-şi da 
seama de goliciunea ei mai mult decât primii 
oameni. 

Aici tot plasticul îşi găseşte în sfârşit odihna. 
Aici e buricul pământului, calm în acea Mare a 
Sargaselor de plastic. Vortexul Pacificului de Nord, 
după cum e cunoscut acest cimitir. 

Şi în acest tablou va apărea o mamă umană, 
rătăcind pe aceeaşi plajă, adâncită în propria ei 
tristeţe. Şi femeia e, în esenţă, singură, însoţită 
doar de un stilist, un ziarist, patru gărzi de corp 
înarmate, un instructor de yoga, doi guru şi un 
nutriţionist. Femeia asta priveşte creatura-copil: o 
siluetă suplă, de silfidă, cu piele perfectă aşa cum 
numai plasticul poate fi perfect. O faţă fină aşa cum 
numai o fotografie poate fi fină. Părul ei, un 
mănunchi de aţă dentară pieptănat pentru a câştiga 
volum de valurile infinite ale oceanului. Şi, după 
toate aparențele, creatura-copil e o copilă. 

Şi copila e de o frumuseţe nemaivăzută. 


Şi din depărtare, de cum zăreşte copila, Platon 
spune că femeia singuratică va striga. Nemişcată, 
paralizată de arătarea din faţa ochilor ei, va icni. 
Femeia va face câţiva paşi poticniţi, cu braţele 
întinse pentru a îmbrăţişa himera, şi va striga: 

— Madison? 

Pentru că aici, în faţa ochilor unei mame 
nefericite, acest dar al mării apare ca o reînviere. Şi 
femeia care se plimba pe plajă va fi regina bogatului 
regat. 

lar dinaintea sa e o copilă de mult pierdută, 
care se întoarce la mama ei. Un miracol la care au 
fost părtaşi toţi cei prezenţi. 

Lacrimile împânzesc ochii femeii. Pentru că 
această străină care stă goală pe plaja 
strălucitoare... această străină e suplă şi ciudat de 
calmă - nu durdulie şi ţâfnoasă, nu încăpăţânată şi 
posacă -, dar în rest asemănările sunt izbitoare. 
Aceasta este copila ucisă, glorificată. Înainte de-a 
apuca să mai strige o dată, Platon scrie că femeia se 
sufocă de emotie. 

Şi astfel îşi va strecura răul copila în cuibul 
unei păsări neştiutoare. 

Astfel va fi încornorat binele, după papirusurile 
din Sais. Şi răul caută să-i pună binelui o pereche 
de coarne. 

Pentru că această frumuseţe din altă lume, 
această copilă zămislită din plastic şi hrănită de 
apele mării, îşi desface braţele încântătoare spre 
femeia umană. Cu vocea ei suavă, spune: 

— Mamă. 

Copila înaintează şi o îmbrăţişează pe femeie, 
zicând: 


— Camille Spencer, m-am întors la tine. 
Strângând-o în braţe pe femeia mâhnită, adaugă: 
Mă întorc la tine ca o dovadă a vieţii veşnice. Îţi 
aduc veşti din paradis. 


21 DECEMBRIE, AMIAZĂ HAST: 


Fata Morgana 
Postat de MadisonspencerQviaţadapoi.iad 


Tweeter drag, 

În fond, asta e o poveste despre trei insule. Aşa 
cum era şi povestea lui Lemuel Gulliver. Prima 
insulă e Manhattan. A doua e o insulă de trafic din 
nord. A treia, ei bine, pe-a treia suntem pe cale s-o 
descoperim. 

După dezastrul nostru umilitor din LAX, l-am 
însoţit pe păstorul meu paranormal la bordul unui 
elicopter CH-53D Sea Stallion tunat, Vântul Gaia, 
pentru o călătorie lungă, la altitudine joasă, 
deasupra oceanului. Având în vedere soarele de la 
amiază de pe Pacific şi aerul cristalin de decembrie, 
e destul de palpitant. 

În timp ce zburăm către vest, prima dată văd o 
strălucire slabă la linia orizontului. Chiar dacă e 
miezul zilei, pare să fie un răsărit prematur, 
monstruos. O strălucire albastră pâlpâitoare. La 
aproape trei ore după ce-a decolat de pe LAX, 
Vântul Gaia se apropie de un alt țărm. Ca Gulliver şi 
Darwin înaintea mea, zăresc o nouă bucată străină 
de pământ. Purtaţi de whop-whop-whop-ul elicei, 
zburăm din ce în ce mai aproape de teritoriul 
ciudat, imposibil, de munţi luminoşi, crestaţi. 
Soarele străluceşte deasupra unor câmpuri vaste. 


Umbrele norilor de deasupra pătează suprafaţa 
locului şi culmi de o înălţime care-ţi taie respiraţia 
se înalţă către cer prin ceaţă. Peisajul ăsta fantastic 
nu seamănă cu o terra firma!'"*, ci cu nişte vârfuri şi 
spirale de frişcă, toate la o scară uriaşă şi colorate 
în albul cristalin al sării de masă. Nu că părinţii mei 
cândva  hipioţi, cândva fanatici ai dietelor 
macrobiotice mi-ar fi zis ce-i aia sare. 

Însoţitorul meu ametit, domnul Crescent City, 
se apleacă în faţă, cu ochii străbătuţi de 
nenumărate vinişoare aţintiţi la imaginea care se 
mărea. Gura căscată îi exagerează expresia deloc 
vioaie a feţei când rosteşte doar un singur cuvânt 
fermecat: 

— Madlantida. 

“Mnezăi. 

Contrar vechii zicale: „Cumpără pământ... nu 
se mai face“ , în faţa noastră e dovada vie a faptului 
că oamenii mai fac încă pământ. Sau, cel puţin, 
Camille şi Antonio mai fac. 

Părinţii mei vorbiseră des despre o şustă. Era 
ambiția lor să rezolve multe dintre cele mai 
importante probleme ale globului cu o singură 
soluţie dramatică. Pe primul loc în mintea lor era 
Marea Sargaselor spiralate, din plastic 
postconsumerist, aruncat cunoscută drept Câmpul 
de reziduuri al Pacificului. Pe locul al doilea veneau 
schimbările climatice globale. Pe locul al treilea era 
dispariţia habitatelor pentru urşii polari din 
sălbaticie şi pe locul al patrulea venea povara 
apăsătoare a taxelor pe venit pe care erau obligaţi 
să le plătească. 


De fapt, Tweeter drag, taxele pe venit ocupau 
cea mai mare parte din mintea părinţilor mei, dar s- 
o lăsăm aşa deocamdată. 

Drept soluție la toate problemele astea, 
Antonio şi Camille Spencer propuseseră un proiect 
public radical. Chiar şi înainte de moartea mea 
făcuseră lobby pe lângă liderii lumii. Ca nişte 
maeştri păpuşari adevăraţi, maică-mea şi taică-meu 
manipulau opinia publică pentru a-şi atinge visul: să 
creeze un nou continent - o plută imensă de 
polistiren aerat şi polimeri legaţi între ei, cu o 
suprafaţă dublă decât cea a Texasului. În locul ăsta 
din mijlocul Pacificului, în permanentă schimbare şi 
creştere, se afla Câmpul de reziduuri despre care 
vorbeam înainte, supa aia lăbărţată de pungi de 
plastic şi sticle de plastic şi piese de LEGO şi toate 
celelalte forme plutitoare de deşeuri din plastic care 
fuseseră prinse în Vortexul Pacificului. 

În numele restaurării ecologice, părinţii mei au 
deschis un fond internaţional pentru a suda masa de 
plastic în continuă creştere şi, amestecând tocana 
asta de polistiren extrudat, mocirla asta de celofan 
rupt... pur şi simplu topind-o parţial cu injecții de 
aer supraîncălzit şi introducând câţiva agenţi 
chimici pentru refacerea legăturilor ionice, au 
reinventat oroarea asta ecologică blestemată sub 
forma unei ciocolate albe. Această ţară a minunilor 
sintetică se întinde pe milioane de acri, modelată în 
chip de munţi scânteietori şi coline domoale, unde 
apa de ploaie se strânge ca să dea naştere lacurilor 
cu apă dulce şi mărilor închise. Acest peisaj de 
frişcă pluteşte, impasibil în faţa cutremurelor şi 
deasupra celor mai rele tsunamiuri. Cea mai mare 


calitate a sa e albul originar, de perlă... un alb 
iridescent, imaculat, cu o nuanţă uşoară de argintiu. 

De la distanţă, e un paradis. Aici poţi vedea 
turnurile baroce şi domurile pe care ţi le imaginezi 
printre norii cumulus când stai întins pe spate într-o 
câmpie tanzaniană în timpul vacanței de Paşte. Nu 
că noi am fi sărbătorit Paştele. Da, căutam ouăle 
ascunse, dar părinţii mei îmi spuneau că fuseseră 
puse acolo de Barney Frank!'%, care îmi aducea în 
fiecare an un coş imens plin cu prăjiturele cu 
roşcove. Nu că maică-mea ar fi lăsat-o pe grăsuţa, 
guiţ-guiţ, de mine să mănânce prăjiturelele alea. Nu 
că roşcovele ar plăcea cuiva. 

În tărâmul de vis din plastic expandat al alor 
mei, spiralele albe care se înălţau deasupra bolților 
de trandafiri albi, arcadele şi coloanele, curţile şi 
porţile ca vata de zahăr erau incredibil de înalte. E 
albul pe care îl vede limba ta când mănânci 
îngheţată de vanilie. Apropiindu-te de coasta 
Madlantidei, poţi distinge ravene şi piscuri albe. 
Dinaintea noastră sunt plasticuri recondiţionate, 
întărite cu aer fierbinte până arată de parc-ar fi 
lustruite. Făţuite până ajung la o netezime sticloasă, 
culmile şi pantele astea nu se supun fizicii 
geologice. Într-un tărâm de vis, o Arcadie gen 
Maxfield Parrish106, se înalţă groaznic de abrupte, 
ca nişte feţe curate de fildeş strălucitor care ţâşnesc 
în sus direct din plajele albe şi la fel de lucioase ca 
oglinda. La fel de orbitoare ca luminile 
reflectoarelor. 

Şi da, poate că sunt o fetiţă moartă grasă, 
mâncătoare de roşcove, dependentă de zaharoză, 
dar ştiu ce presupune cuvântul Arcadie. Şi mai ştiu 


şi să recunosc o driblare suspectă a taxelor când o 
văd. 

Exact invers faţă de celelalte continente, 
Madlantida a existat sub formă de hărţi înainte de-a 
exista sub formă de culmi şi văi. Terenul ăsta 
expandat şi înălbit de poligunoaie, fiecare versant şi 
pisc al lui a fost desenat şi apoi modelat de artişti, 
proiectat pe planuri înainte de-a exista. 
Preconceput. Predestinat. Fiecare centimetru pătrat 
a fost predeterminat. 

Exact opusul tabulei rasa. 

Aşa cum crezuseră în convergența armonică a 
planetelor şi în puterea piramidală, tot aşa îşi 
promovau Camille şi Antonio continentul virgin ca 
Noua Atlantidă. 

Madlantida. 

E puţin probabil să poţi zbura îndeajuns de sus 
ca să-ţi dai seama, dar forma continentului nu e pur 
şi simplu un accident al naturii. Coasta şi golfurile 
sporadice nu sunt modelate de sisteme fluviale. Nu, 
din spaţiu poţi să vezi că noua masă de pământ are 
forma unui cap de om din profil. Gâtul tăiat e 
orientat către sud şi vârful capului, către nord. 
Profilul ăsta alb ca laptele, alb ca alabastrul 
formează o camee enormă, înconjurată de azuriul 
Oceanului Pacific. Silueta asta brobdingnagiană! şi 
bărbia ei dublă, lăsată fac insulele Japoniei din 
apropiere să pară micuţe. Ceafa gâtului grăsuţ 
înghesuie nordul Californiei, iar obrajii ei de 
veveriţă ameninţă să blocheze căile navigabile 
aflate mai sus de Hawaii. Nici nu mai are rost să zic 
că noul continent al Madlantidei a fost proiectat să 
arate exact ca mine. 


Din spaţiu, Pământul seamănă acum cel mai 
mult cu o monedă cu efigia mea pe ea. Asta-i 
imaginea din satelit pe care o văzusem pe 
televizoarele şi pe copertele revistelor la LAX. Aici e 
raiul de plastic alb de pe pământ, botezat în 
onoarea mea. 

O mare rotundă, închisă e ochiul meu. Pe 
ţărmul opus, ghetari rătăcitori de plastic sugerează 
şuviţele mele rebele de păr. Şi, cu toate că nu e o 
imagine flatantă, e exactă. Sunt eu, dar la scară 
gigantică. Dacă ai întreba-o pe maică-mea, ţi-ar 
spune că-i numai un pic mai mare decât mine. 
Părinţii mei trişti ţi-ar spune că au conceput acest 
experiment nemaivăzut în lumea plasticului ca un 
tribut uluitor adresat memoriei mele. Ca să 
finanţeze şusta cu bani publici storşi de la fiecare 
guvern din lume, taică-meu le-a promis că acolo vor 
ajunge toate deşeurile petroliere ale umanităţii. 
Albul noului continent urma să reflecte energia 
solară în afara planetei şi să oprească schimbările 
climatice actuale. Pentru că plutea, continentul 
putea chiar să fie remorcat spre nord şi să 
folosească drept casă subvenţionată de stat pentru 
urşii polari strămutați. Politicienii s-au înghesuit să 
susţină şusta asta. 

De fapt, acum că au făcut-o, domnul Ketamină 
mă informează că puţinii rezidenţi de-acolo deja au 
intentat un proces pentru independenţa statală la 
curtea internaţională. Nu-i o coincidenţă că patrioţii 
ăştia fanatici - cunoscuţi ca madlantieni şi cerând 
să fie eliberaţi de tiranii colonialişti - sunt cei mai 
bogaţi oameni din lume, care, conform noii 
constituţii a Madlantidei, nu mai sunt obligaţi să 
plătească taxe pe veniturile lor grase. Nici taxele pe 


moşteniri nu mai există. Mai mult, cei din cercul 
ăsta închis de rezidenţi vor fi cu toţii numiţi 
ambasadori ai naţiunii lor de plastic şi vor avea 
imunitate diplomatică în toate călătoriile lor 
internaţionale. Ăsta, Tweeter drag, e visul nobil al 
părinţilor mei: bani cu nemiluita şi libertate 
nemărginită. Fiecare mare corporație a lumii se 
chinuie să-şi mute sediul central aici. 

Deja am intrat în spaţiul aerian al Madlantidei. 
Zburăm pe deasupra munţilor de plastic alb. Ne 
înclinăm dintr-o parte în alta prin văi de plastic. În 
faţă e un punct care nu-i alb. Cam în mijlocul 
profilului meu generos de fetiţă grasă se află un 
vapor. Împotmolit acolo, într-o groapă spiralată ce 
sugerează deschizătura canalului meu auditiv - 
gaura urechii, orificiu prin care, dacă e să ne luăm 
după creştinii ortodocşi, Sfântul Duh a fecundat-o 
pe Fecioară -, înţepenit în pustietatea asta, la fel de 
fără speranţă ca orice vas de explorare lovit în plin 
de un aisberg - sau ca Satan prins în lacul de 
gheaţă al lui Dante -, e megaiahtul părinţilor mei, 
Pangaea Crusader. 


21 DECEMBRIE, ORA 12:15 P.M. 
HAST 


Acasă cu Camille Spencer 
Postat de MadisonspencerQviaţadapoi.iad 


Tweeter drag, 

Nu-ţi imagina nici măcar o secundă că 
panourile solare şi energia valurilor împing de la 
spate elicopterul ăsta zgomotos şi, vreun un milion 


de litri de kerosen mai târziu, aterizăm la bordul lui 
Pangaea Crusader. Ah, ce palaist imperial plutitor 
e Crusader-ul... Deşi vasul e de fapt o staţie spaţială 
care poate naviga pe oceane, vopsită într-un alb 
arctic strălucitor şi doar un pic mai mică decât Long 
Island, salonul central al Crusaderului a fost 
decorat aşa încât să semene cu interiorul unei 
magherniţe de mahala dintr-una din favelele 
megalopolisurilor din lumea a treia. Dacă nu ne-am 
legăna uşor, plutind încet pe valurile sărate ale 
Pacificului, după ce intri în iaht ai putea crede că 
eşti într-una din periferiile primitive din Soweto sau 
Rio de Janeiro. 

Datorită magiei fibrelor de sticlă şi picturilor ce 
creează iluzii optice, un perete despărțitor al 
salonului pare să fie un zid năruit din cărămizi 
umplute cu azbest. Pe ăsta, cei mai mari specialişti 
în graffiti din lume au desenat strat după strat de 
taguri de bande, folosind o imitație de spray pe bază 
de plumb. Impresia generală e una de pericol, o 
comuniune politică tolerantă cu masele violente ale 
lumii, nu foarte diferită de interiorul sordid al unei 
toalete pentru bărbaţi de pe o autostradă foarte 
circulată din nordul plictisitor. 

Ca să-i răspund lui LeonardTocilarulLuiHades, 
da, decorul ăsta pare să fie lucrat până la ultima 
linie, dar s-o lăsăm aşa deocamdată. Ne aflăm în 
faţa unui episod tulburător, copila risipitoare 
întorcându-se la sânul semi-hrănitor al mamei. Aşa 
că mă concentrez pe decor doar pentru că nu-s 
pregătită pentru cutremurul emoţional prin care 
sunt pe cale să trec. 

În cele din urmă, posesorul cozii slinoase ce 
loveşte-n toate părţile, domnul Crescent City, se 


înfăţişează dinaintea maică-mii, în salonul mare al 
iahtului. Nevăzută, îl însoțesc în mijlocul acestui 
public. 

Chiar în timp ce postez asta, maică-mea ţine în 
mână un pahar înalt, plin cu sirop de tuse cu aromă 
de cireşe, amestecat cu o cantitate egală de rom 
brun, garnisit cu un vârf de cuţit de ananas organic 
şi proaspăt şi trei cireşe maraschino străpunse de 
coada din lemn de balsa a unei umbreluţe din hârtie 
ieftină, modelată de mâinile negre puse la muncă de 
microfinanţările lumii întâi. 

Pentru cineva care protestează împotriva 
degradării mediului, e ironic cât de poluată e maică- 
mea. Nu mă ajută nici faptul că stau aşa de 
aproape. Destul de aproape ca eul meu de fantomă 
să descifreze titlurile de pe coperta revistei People 
de pe genunchii ei, dar ea să nu mă vadă absolut 
deloc. 

Aşezată chiar în faţa maică-mii, îmi trosnesc 
degetele mele de fantomă. Mă foiesc şi mă scobesc 
în nasul meu de fantomă şi îmi rod unghiile mele de 
fantomă, sperând că doar se preface că nu mă vede 
şi că în orice clipă va ridica privirea către mine şi va 
tipa: 

— Madison Desert Flower Rosa Parks Coyote 
Trickster Spencer, TERMINĂ ODATĂ! 

Totuşi, beată sau trează, iat-o în toată 
splendoarea ei: Camille Spencer, întinsă pe 
canapeaua ei, cu o băutură în mână şi o revistă 
tabloid în poală. Cu vocea superbă şi prefăcută pe 
care-o foloseşte doar pentru menajerele somaleze şi 
Dalai Lama, îl întreabă pe vânătorul ei de fantome: 

— Domnule City, poţi să-mi spui clar că ai găsit 
spiritul lui Madison? 


Vocea ei sună ca o capcană. Ca o cobră gata de 
atac. 

Dinspre domnul K, de sub mustaţa lui deasă de 
culoarea buzelor, se aud cuvintele: 

— Doamnă, v-am găsit fiica. 

În ochii maică-mii se citeşte durerea cumplită 
pe care o simte limba ta când muşti dintr-o felie de 
pizza quattro stagioni încălzită prea tare la 
microunde. 

— Ai şi dovezi, domnule City? întreabă ea. 

— Acum mult timp, zice domnul K, aţi mâncat 
nişte rahat de pisică şi mama 'mneavoastră v-a scos 
un vierme lung cât un fir de spaghete din cur. 

Maică-mea se îneacă cu băutura. Tuşeşte sânge 
roşu ca rodiile în palmă, aşa cum tuşise şi maică-sa, 
buni a mea, şi reuşeşte să croncăne: 

— Ţi-a zis maică-mea moartă chestia asta? 

Nu, clatină Crescent din cap. 

— Puştoaica 'mneavoastră mi-a zis, jur. 

— Şi cu taică-meu ucis ce-i? întreabă ea 
încercând să-şi domolească tusea cu încă o duşcă. 
Bănuiesc că l-ai găsit şi pe el, nu? 

Crescent dă din cap că da. 

— Ai vorbit eu el? 

“Mnezăi. Însoţitorul meu drogat şi nebun e pe 
cale să mă dea în gât că sunt o ciopârţitoare 
panicată de puţulici din toalete publice. 

Crescent City dă iar din cap că da. Când se 
apleacă încet, lumânările din cameră îi dezvăluie 
faţa de nebun, ca reflectoarele pe o scenă, 
strălucirea lor poleindu-i ridurile şi barba ţepoasă. 

— Tata 'mneavoastră, domnu’ Benjamin, mi-a 
zis că n-a fost omorât. 


— Atunci, domnule City, izbucneşte maică-mea, 
eşti un şarlatan! 

N-a fost omorât? 

— Dumneata, domnule City! zbiară maică-mea. 
(Cu o mişcare largă a mâinii, întinde un deget şi îl 
aţinteşte către el, iar gestul ăsta teatral face revista 
să-i cadă din poală.) Eşti un escroc! (Revista zboară 
pe distanţa scurtă dintre canapea şi podea, unde 
aterizează cu faţa-n sus.) Pentru că fiică-mea nu-i 
moartă! Taică-meu a fost măcelărit de-un psihopat! 
Şi fiică-mea-i vie! 

E nebună. Nu-s nici vie, nici psihopată. 

Pe podea, la picioarele noastre, titlul de tabloid 
spune: „Maddy Spencer a înviat“ . Un subtitlu scris 
cu un font doar cu puţin mai mic adaugă: „Şi a 
slăbit treizeci de kile!“ . 

— Nu tre' să credeţi nimic, zice domnul K şi 
bagă o mână în buzunarul ca un abces al blugilor. 
Scoate o sticluţă plină cu pudra albă arhicunoscută, 
spunând: Pot să v-arăt. Îi întinde sticluţa şi zice: 
Daţi-i drumul, Maică Sfântă Camille. Vorbiţi chiar 
'mneavoastră cu Madison. 


21 DECEMBRIE, ORA 12:18 P.M. 
HAST 


Camille devine turistă în viaţa de apoi 
Postat de MadisonspencerQviaţadapoi.iad 


Tweeter drag, 

În salonul vasului, maică-mea acceptă flaconul 
de ketamină pe care i-l întinde domnul Crescent 
City şi bagă adânc un deget ojat în pudra albă. Face 


chestia asta o dată, de două, de trei ori, trăgând pe 
nas cu un fornăit atât de violent, încât capul ei 
coafat zvâcneşte pe gâtul de lebădă. Numai când 
unghia ei nu-şi mai găseşte drumul către flacon 
Camille Spencer se prăbuşeşte într-o rână, pe 
canapeaua ei, iar ridicarea şi coborârea pieptului ei 
de renume mondial devine prea slabă ca s-o mai 
poţi desluşi. 

De frică să nu-i cadă din mâna slăbită de drog, 
domnul City ia repede înapoi flaconul şi conţinutul 
său preţios. Zice: 

— Sfântă Maică Stareţă Spencer? 

Spectacolul cu care deja m-am obişnuit începe 
cu un punct de lumină albastră ce străluceşte în 
mijlocul pieptului ei. Albastrul se face din ce în ce 
mai deschis şi mai strălucitor înainte de-a creşte ca 
un cârcel, învârtindu-se şi legănându-se până 
aproape de tavan. La capătul cârcelului albastru se 
iveşte un mugure, care ia forma unui corp vag, abia 
schiţat. Albastrul ăla e albastrul pe care-l vede 
pielea ta când te strecori sub nişte cearşafuri 
Pratesi cu şaişpe mii de cusături, călcate şi 
apretate. E albastrul pe care-l vede limba ta când 
sugi bomboane de mentă. 

În sfârşit, trăsăturile feţei albastre se 
conturează, iar pomeţii laţi ai maică-mii se 
îngustează spre bărbia delicată. Ochii ei se aţintesc 
asupra mea, pe silueta eului meu de fantomă aşezat 
dinaintea ei, iar gura îi înfloreşte, vocea îi e ca un 
parfum. Spiritul ăsta elegant zice: 

— Madison Desert Flower Rosa Parks Coyote 
Trickster Spencer, nu-ţi mai roade unghiile! 

Oh, Tweeter drag, în sfârşit. Enervez, deci 
exist. 


După ce s-a asigurat că proviziile lui de Special 
K sunt în siguranţă, domnul City aşază delicat două 
degete pe o latură a gâtului maică-mii, verificând 
dacă are puls. Pune o mână pe una dintre 
sprâncenele ei şi îi ridică o pleoapă, murdărindu-şi 
degetul mare cu fard arămiu în timp ce se asigură 
că pupila ei e dilatată. 

Uitându-se în jos la el, spiritul albastru al 
maică-mii spune plin de înţelepciune: 

— Maddy niciodată n-a-nţeles de ce luam 
atâtea droguri. 

Fără să-mi mai rod unghiile, zic: 

— Sunt eu. Sunt aici. 

— Eşti doar o proiecţie tristă a minţii mele 
drogate, insistă ea. 

— Sunt Madison. 

Himera albastră, strălucitoare, plutitoare 
clatină din cap. 

— Nu, zice. Am avut destule tripuri de la LSD 
ca să recunosc o halucinație. (Zâmbeşte la fel de 
încet şi de frumos ca un răsărit tropical.) Nu eşti 
decât un vis. Vocea ei de fantomă e nepăsătoare: 
Eşti doar o proiecţie a conştiinţei mele vinovate. 

Sunt, pretinde ea, o născocire a imaginaţiei ei. 

Spiritul maică-mii oftează. 

— Arăţi exact cum mi-a zis Leonard c-o să 
arăţi. 

Înţelegi cam cât de frustrată sunt, Tweeter 
drag. Diavolul zice că sunt invenţia lui. La fel şi 
Dumnezeu. Dacă e s-o cred pe Babette, fac parte 
dintr-o conspirație incredibilă, pusă la cale de aşa- 
zişii mei prieteni din iad. Acum maică-mea îmi 
spune că nu-s nimic altceva decât halucinaţia 


drogurilor pe care le-a luat. Când o să pot şi eu să 
fiu doar invenţia mea? 

Plutind, unduindu-se pe tavan, îmi spune că, pe 
când era doar o fetiţă, smulgând buruieni şi bătând 
covoare la ferma aia din nord, o sunase un 
telemarketer şi-i spusese totul despre viitorul ei. La- 
nceput crezuse că era nebun. Vorbea pe nas şi avea 
o voce ascuţită, de puşti. Mai mult, susţinea sus şi 
tare că are peste două mii de ani şi că fusese preot 
în oraşul antic egiptean Sais. Era tânăr şi prostuţ, a 
presupus, sau pur şi simplu nebun. 

Zâmbind când îşi aduce aminte, maică-mea 
zice: 

— Prima dată când a sunat, Leonard făcea un 
studiu de piaţă despre obiceiurile telespectatorilor 
cu cablu... O ştii pe bunică-ta. Niciodată n-a fost de 
acord să ne punem cablu, dar am minţit şi-am zis c- 
avem. Ştii cât de singur poţi să te simţi la ferma aia. 
Leonard a întrebat dacă mă putea suna şi a doua zi. 

Necunoscutul ăsta de la telefon ştia cu lux de 
amănunte episoade din viaţa maică-mii pe care 
nimeni n-avea cum să le ştie. Şi, curând după prima 
lor conversaţie, i-a zis să-şi cumpere un bilet la loto. 
I-a zis ce numere să joace şi, când a câştigat, i-a zis 
unde să se ducă să-şi facă nişte fotografii şi locul 
exact unde să trimită fotografiile alea: 
producătorului potrivit. Puştiul ăsta, Leonard, a 
făcut-o faimoasă. I-a zis unde o să-l întâlnească pe 
viitorul ei soţ. În fiecare zi o suna, dându-i veşti din 
ce în ce mai bune despre viitor. Biletul de la loto a 
fost câştigător. Producătorul i-a dat un rol înainte 
de-a face şapteşpe ani, iar când bunicuţul n-a vrut s- 
o lase să muncească, Leonard a sunat-o şi i-a zis 


cum să-şi depună dosarul ca să devină minoră cu 
drepturi depline. 

Îngerul ăsta păzitor îi spusese să strângă flori 
şi să le pună la presat între paginile unei cărţi. În 
memoria tatălui ei, zicea Leonard, pentru cazul în 
care n-avea să-l mai vadă niciodată. 

— Buni a ta părea să înţeleagă, mi-a explicat 
fantoma maică-mii. A cumpărat biletul ăla la loto 
pentru mine. Mi-a zis că un tip ca al meu o suna şi 
pe ea de când era fetiţă. Spunea că-l cheamă 
Patterson. Asta fusese cu zeci de ani în urmă. La un 
moment dat, Patterson îi zisese data exactă la care 
o să nască o fetiţă şi îi mai zisese să-i pună numele 
Camille. 

Maică-mea a plecat de la ferma aia din nord şi 
nu s-a mai uitat niciodată înapoi. 

Pe scurt, se pare că telemarketerii au ţinut 
frâiele destinelor familiei mele vreme de cel puţin 
trei generaţii. 

Sub tutela neverosimilă a necunoscutului fără 
chip, cariera maică-mii explodase. Aşa cum îi 
spusese Leonard, se întâlnise şi se căsătorise cu 
taică-meu şi, urmând sfaturile lui Leonard, 
investiţiile lor aduseseră imediat profituri. Oriunde 
îi purtau proiectele lor de proporţii, în Bilbao şi 
Berlin şi Brisbane, Leonard ştiuse întotdeauna unde 
să-i găsească. Suna în fiecare zi să le dea noi ordine 
şi deja aveau încredere oarbă în el. Înainte să 
împlinească douăşcinci de ani, erau cel mai bogat, 
cel mai iubit şi cel mai aclamat cuplu din lume. 

După ani şi ani în care le-a arătat alor mei 
drumul către avere şi faimă, Leonard a sunat-o într- 
o zi pe maică-mea în Stockholm sau Santiago sau 


San Diego ca să-i spună data şi ora exactă la care 
urma să mă nasc. 

— Mi-a şoptit, jură fantoma plutitoare a maică- 
mii. Mi-a şoptit pur şi simplu ideea c-o să exişti. 

Şi după aia am fost concepută. 

Cu frumuseţea chipului ei radiind către mine, 
cu ochii de fantomă umplându-se de lacrimi ce 
izvorau direct din inimă, zice: 

— M-a rugat să-ţi pun numele Madison. Eram 
înnebuniţi. Ne-a spus că urma să fii o mare 
războinică. Şi că urma să învingi răul într-o luptă 
teribilă. Dar după aia Leonard a mers prea 
departe... 

Zi cu zi, îmi spune ea, viaţa mea se petrecuse 
exact aşa cum prevestise Leonard. 

— După aia ne-a zis când şi cum anume urma 
să mori. 

Undeva, într-un cotlon al minţii, cugetă ea, 
toate mamele ştiu că copiii lor o să sufere şi-o să 
moară; ăsta e blestemul oribil al naşterii, despre 
care nimeni nu vorbeşte niciodată. Dar să ştii locul 
şi ora exactă a morţii copilului tău e prea mult. 

— Ştiam că destinul meu era să fiu mama unei 
copile ucise. Toate rolurile mele nu fuseseră altceva 
decât o repetiţie pentru noaptea aia... 

Camille Spencer. Camille Spencer. Dă drumul 
la televizor la orice oră din orice zi şi ea e acolo: 
Călugăriţa care a suferit o viaţă-ntreagă şi care 
smulge remuşcări pe patul de moarte de la 
criminalii în serie. Chelneriţa curajoasă, părăsită de 
soţ, al cărui puşti de zece ani e omorât de gangsteri 
pe o alee. Măreaţa Supravieţuitoare Înţeleaptă. 
Radicala Veterană care avea Toate Răspunsurile. 


Fără să ştie unde-i fantoma ei, domnul 
Crescent City întreabă întreg salonul: 

— O vedeţi pe Madison, îngerul nostru? Vedeţi 
că nu mint? 

Faptul că ştiau cum o să mor i-a făcut să-şi 
ţină-n frâu sentimentele. Maică-mea închide ochii 
de fantomă şi zice: 

— Ştiam dinainte prin ce suferinţe o să treci, 
aşa că te ţineam la distanţă. Nu puteam suporta 
ideea că o să fiu martoră la durerea pe care trebuia 
s-o suporţi, aşa că te-am criticat întruna ca să ne 
împiedicăm să te iubim prea mult. Concentrându-ne 
pe defectele tale, am încercat să ne salvăm de 
asaltul posibilului tău ucigaş. 

Şi bând şi luând pastile. 

— De ce crezi că taică-tău şi cu mine luam 
atâtea pastile? Cum altfel am fi putut trăi 
cunoscând toate detaliile morţii iminente a copilei 
noastre? 

Zâmbind trist, şopteşte: 

— 'Ţi-aduci aminte cât de îngrozitor a fost când 
ţi-a murit pisicul? (Se opreşte să-şi tragă sufletul şi 
închide ochii de fantomă pentru o clipă. Îşi 
domoleşte emoţiile.) De asta n-am putut să-ţi 
spunem că Tigrişor al tău era condamnat la moarte. 

Leonard le spusese că urma să inventez tot 
felul de chestii dezgustătoare inspirate de animalele 
mele de pluş şi că aveam să le scriu în jurnal. M-au 
trimis la internat... în tabăra de ecologie... în nord... 
pentru că pur şi simplu era mult prea dureros să mă 
vadă-n fiecare zi, ştiind lucrurile pe care le ştiau. 

— Minţeam până şi când eram întrebată câţi 
ani ai, zice maică-mea. Le răspundeam oamenilor că 


ai opt ani, pentru că Leonard îmi spusese mereu c-o 
să mori în seara când o să-mplineşti treişpe ani. 

Un telemarketer îi spusese totul despre scurta 
mea viaţă. 

În noaptea în care urcase pe scenă la Premiile 
Oscar şi îmi urase la mulţi ani, maică-mea ştia că 
îmi dădeam duhul. În timp ce imaginea ei televizată 
atârna deasupra mea, pe un ecran HD dintr-un 
apartament de hotel din Beverly Hills, zicând: 
„Tatăl tău şi cu mine te iubim foarte, foarte 


mult...“ , ştia că eram sugrumată chiar atunci. În 
timp ce-mi zicea: „...Noapte bună, să dormi bine, 
iubito...“ , maică-mea ştia că muream chiar atunci. 


21 DECEMBRIE, ORA 12:25 P.M. 
HAST 


Sufletul lui Camille părăseşte trupul 
Postat de MadisonspencerQviaţadapoi.iad 


Tweeter drag, 

Ai văzut-o pe maică-mea jucând în scena asta 
de mult prea multe ori: o eroină dramatică ţinând 
un monolog explicativ ce oferea detalii din culise 
despre o criză narativă care tocmai avea loc. Ai 
văzut-o în rolul ăsta atât de des, că ţi-e greu să faci 
diferenţa între ficţiune şi realitatea asta nouă, dar 
niciodată nu fusese scena asta aşa de suprarealistă. 
Fantoma albastră, pâlpâitoare, a maică-mii pluteşte 
prin salonul de pe Pangaea Crusader. Cuvintele ei... 
în rolul ăsta nou, vocea maică-mii nu e vocea unui 
personaj. E egală şi sinceră, vocea domoală a unui 
narator de documentar. 


Pe când albastrul ei zboară aproape de tavan, 
zice: 

— Toate doctrinele religioase preexistente 
trebuie făcute să pară ridicole, învechite, opresive 
sau pline de ură. Asta era misiunea pe care ne-o 
dăduse Leonard. 

Ca să facă loc unei noi religii, Leonard 
decretase că toate celelalte religii trebuie 
discreditate. Tot ce era sacru şi sfânt trebuia redus 
la o glumă. Nimeni nu avea voie să vorbească 
despre bine sau rău fără să pară un dobitoc, iar 
când se pomenea de Dumnezeu sau Diavol, trebuia 
să-ţi dai ochii peste cap. Cel mai important, 
insistase Leonard, oamenii inteligenţi trebuiau 
făcuţi să se ruşineze de nevoia lor de o putere 
superioară. Trebuiau să fie atât de înfometați după 
o viaţă spirituală, încât să o accepte pe prima care li 
se oferea. 

De când maică-mea era doar o copilă din nord, 
toate promisiunile lui Leonard se adeveriseră. 
Singurul motiv pentru care mă lăsase să mor era 
acela că îi promisese că o să mă-ntorc la familia 
mea şi o să fim toţi mult mai fericiţi. Leonard îi 
spusese de mult că o s-o sun din viaţa cealaltă şi o 
să-i dictez regulile unei noi religii mondiale. Le-a 
ordonat alor mei să adune gunoiul din oceane şi să 
construiască un rai pe pământ. Acolo, pe cea mai 
înaltă culme, trebuiau să construiască un templu. 
Trebuiau să propovăduiască învăţăturile dictate de 
copila lor moartă şi, abia după ce făceau asta şi 
după ce lumea era împânzită de enoriaşi ai noii 
religii, avea să se întoarcă fiica lor din mormânt 
pentru a-i conduce pe toţi oamenii către adevăratul 
paradis. 


— Noi am terminat ce începuse Nietzsche, zice 
maică-mea plutind. Dumnezeu trebuia omorât de-a 
binelea înainte de-a putea fi reînviat. 

Leonard susținea că omenirea va avea 
întotdeauna nevoie de un sistem organizat de 
credinţe religioase, dar - ca nişte copii speriaţi şi 
naivi - oamenii îşi ascund nevoia asta în spatele 
unei măşti de sarcasm şi detaşare ironică. Fiecare 
persoană, pretindea el, se va plictisi la un moment 
dat să fie propria sa zeitate. La un moment dat 
oamenii vor vrea să facă parte din ceva măreț, 
dintr-un fel de familie care-i accepta în ciuda 
purtării lor deplorabile. Familia asta urma să fie cea 
a boorilor. 

Boorismul, aşa cum plănuise Leonard, era o 
frăţie care accepta şi celebra cele mai urâte 
trăsături ale adepților săi. Până şi lucrurile pe care 
ei înşişi le dispreţuiau - prejudecățile secrete, 
mirosurile corporale, grosolăniile lor porceşti. 

Maică-mea e captivantă, povestitoarea 
desăvârşită. 

— Prin Boorism, îmi explică ea, Leonard ne 
învaţă că mântuirea stă în a-ţi preschimba viaţa 
într-un veşnic act de iertare. 

Nu contează ce zic sau fac ceilalţi, tu nu 
trebuie să te superi niciodată. Potrivit învățăturilor 
Boorismului, cel mai mare păcat e să-i reproşezi 
ceva aproapelui, iar oamenilor li se dă o viaţă 
terestră doar pentru a-şi testa limitele unul celuilalt. 
Oricine poate să scuipe sau să înjure sau să tragă 
un pârţ, dar nimeni nu trebuie să ia asta ca pe un 
afront personal. 


Orice remarcă nepoliticoasă sau gest grosolan 
al altora e o binecuvântare, un prilej de-a ne testa 
capacitatea de-a ierta. 

— În teorie sună complicat, zice maică-mea, 
dar când aplici totul e destul de simplu şi drăguţ. 

De la primele conversații telefonice, Leonard a 
descris-o pe copila lui Camille ca fiind o Persefonă 
modernă. 

În timp ce spiritul maică-mii zboară prin 
cameră, expunând scenariul ăsta bizar - destinele 
tuturor oamenilor controlate în secret de 
telemarketeri morţi -, domnul City înclină flaconul 
de ketamină. Bate uşor în el până ce pe unghia 
degetului mare curge o moviliţă albă şi o trage pe 
nas dintr-o suflare. După aia mai trage una pe nas. 

Ca să mişte inimile tuturor oamenilor din lume, 
copila care urma să aibă o moarte cumplită şi să se 
întoarcă la viaţă trebuia să fie faimoasă. Ca un 
Avraam modern căruia i se spune să-şi sacrifice 
propriul fiu, pe Isaac, părinţii copilei trebuiau să 
capteze ochii şi urechile mediei din întreaga lume. 
Doar cu scopul ăsta înalt făcuse Leonard din 
Camille şi Antonio Spencer două modele de viaţă 
globale. Toată umanitatea avea să audă de copila 
lor şi să plângă moartea ei prematură. Lumea urma 
să îmbrăţişeze disprețul părinţilor mei pentru 
religiile existente şi să se convertească en 
massel09 când părinţii mei aveau să facă publică 
dovada că viaţa de apoi există. 

Cum se îmbulziseră auzind de soia şi iarbă, la 
fel s-ar îmbulzi în cele din urmă auzind de Boorism. 

De aia, Tweeteri dragi, poza cu ecografia 
fetusului meu a fost publicată în ziarele şi revistele 
din toată lumea cu luni întregi înainte de-a mă 


naşte. Filmuleţul cu naşterea mea a fost difuzat la 
televizor la o oră de maximă audienţă şi a câştigat 
un Emmy. Nou-născuta aia agitată şi slăbuţă apărea 
pe ecranele a miliarde de telespectatori. Aşa cum 
apăruse şi pisoiul meu, Tigrişor, pe copertele a tone 
de reviste. Ani de zile, toată planeta mă urmărise 
cum cresc de la o copilă la o puştoaică la o fetiţă 
prepuberă. 

Toată planeta urmărise înmormântarea mea. 
Regi şi preşedinţi mi-au cărat pe umeri sicriul 
biodegradabil. 

Din motive evidente, individul care urma să mă 
ucidă trebuia să fie un Iuda ponegrit. Părinţii mei 
căutaseră foarte mult timp. Adoptaseră cei mai mari 
pungaşi şi tineri cuţitari sperând că unul dintre ei 
avea să fie călăul meu. Abia când l-au testat pe 
Goran, sălbaticul Goran, au ştiut că-şi găsiseră 
omul. Nu, ce s-a întâmplat la EPCOT n-a fost un 
accident, ci mai degrabă un experiment regizat cu 
grijă. Când îi dăduseră lui Goran un cuţit şi-i 
puseseră în faţă un ponei nevinovat, ispititor... iar el 
îi tăiase gâtul fără nici o ezitare, maică-mea şi taică- 
meu au ştiut că găsiseră omul care urma să-mi ia, la 
un moment dat, viaţa. 


21 DECEMBRIE, ORA 12:31 P.M. 
HAST 


Ce e, de fapt, familia 
Postat de MadisonspencerQviaţadapoi.iad 


Tweeter drag, 

În Atena sau Aspen sau Adelaide, părinţii mei şi 
cu mine fuseserăm întotdeauna o familie. De fiecare 
dată când eram împreună, iubirea noastră era 
intactă. Nu eram ca familiile normale, care trăiau 
pe un petic de pământ plicticos, cultivând cartofi şi 
dărăcind lână. Aveam atâtea case, în Dublin şi 
Durban şi Dubai, că nici una nu era acasă. Nu eram 
ca cintezele alea izolate genetic pe care le 
descoperise domnul Darwin în Galápagos. Nu, eram 
mai mult ca triburile alea de mult pierdute care 
umblă de colo-colo în paginile cărţii cu Biblia. În 
Vancouver sau Las Vegas sau Van Nuys, singurul 
lucru coerent şi stabil era faptul că ne aveam unul 
pe altul. 

Ani de zile, defectele mele au fost lipiciul care-i 
unea pe ai mei. Grăsimea mea, purtarea mea urâtă, 
mizantropă, de şoarece de bibliotecă - astea erau 
defectele pe care încercau să le corecteze. Iar când 
am început să cochetez cu lisus Cristos, ei bine, 
nimic nu putea să le cimenteze căsătoria mai bine 
de-atât. Scuză-mă că mă laud, dar ani de zile am 
fost un geniu când venea vorba să-i ţin pe ai mei 
împreună, în timp ce părinţii colegelor mele de la 
internat se căsătoreau şi divorţau non-stop. În 


Miami şi Milano şi Missoula, pe când decorul se 
schimba întruna, noi ne aveam unul pe altul. 

Mă rog, până acum. De asta a ridicat 
Dumnezeu un zid de foc între vii şi morţi: pentru că 
pre-morţii distorsionează tot ce le spun post-viii. 
lisus sau Mahomed sau Siddhartha, de fiecare dată 
când un mort s-a întors şi-a dat câteva sfaturi 
banale, destinatarul viu al mesajului a interpretat 
greşit fiecare cuvinţel. 

Au urmat războaie. Arderi pe rug. De exemplu, 
când Bernadette Soubirous!! a intrat în apa din 
Lourdes în anul 1858, Fecioara Maria i s-a arătat ca 
să-i spună doar: „Hei, nu te juca aici, copilă. E o 
groapă de gunoaie medicale murdară şi împuţită“ . 

Mai rău, în 1917, când li s-a arătat copiilor 
unui păstor portughez sărac din Fâtima, Maria 
încerca doar să le strecoare numerele câştigătoare 
la loto. Ce ţi-e şi cu intenţiile astea bune! O moartă 
drăguță voia să le dea o mână de ajutor şi golanii 
ăia premorţi au Ctrl+Alt+Exagerat. 

În concluzie, pre-morţii înţeleg totul greşit. 
Dar, în momentul ăsta istoric, nu-i prea poţi învinui 
că sunt chinuiţi de o foame spirituală atât de mare, 
încât ar înghiţi orice. Da, Tweeter drag, poate c- 
avem vaccinuri împotriva poliomielitei şi pop-corn la 
microunde, dar umanismul secular nu acoperă 
decât vremurile bune. Nici un om din tranşee nu s-a 
rugat vreodată la Ted Kennedy. Nici un om pe patul 
de moarte nu-şi împreunează mâinile cu o disperare 
scăldată-n lacrimi şi îi cere ajutorul lui Hillary 
Clinton. Părinţii mei erau în poziţia de a-i converti 
pe ceilalţi. Le-am dat nişte sfaturi greşite şi acum 
ziarele titrează: „Camille cere divorţul!“ . 


Am eşuat în misiunea mea eternă de a-i ţine 
împreună. 


21 DECEMBRIE, ORA 12:35 P.M. 
HAST 


Negarea lui Camille 
Postat de MadisonspencerQviaţadapoi.iad 


Tweeter drag, 

— Cine-i Persef...? o-ntreb pe maică-mea. 

— Persefona, zice ea. Dacă e să ne luăm după 
Leonard, Persefona era o fată atât de minunată, că 
n-a fost nevoie decât de-o singură privire ca o brută 
pe nume Hades să se îndrăgostească nebuneşte de 
ea. Trăia cu părinţii ei iubitori pe pământ, dar 
Hades a sedus-o şi-a fugit cu ea în regatul lui 
subpământean. În absenţa ei lumea a îngheţat. Fără 
prezenţa ei graţioasă, copacii se scuturau de frunze 
şi florile se ofileau. Zăpada cădea. Apa îngheţa şi 
zilele deveneau din ce în ce mai scurte, pe când 
nopţile deveneau din ce în ce mai lungi. 

Persefona a fost fericită cu noul ei soţ o vreme. 
În noua ei casă din lumea subpământeană şi-a făcut 
prieteni şi le-a învăţat obiceiurile. A devenit favorita 
lor, aşa cum fusese şi pe pământ. Hades o iubea la 
fel de mult cum o iubiseră părinţii ei, dar la un 
moment dat ea a vrut să-i viziteze. După o jumătate 
de an, Hades a cedat. Atât de mare îi era iubirea 
pentru ea, că nu-i putea refuza aproape nimic. Abia 
după ce-a jurat să se întoarcă la el, în lumea 
subpământeană, Hades s-a lăsat înduplecat. 


La întoarcerea ei pe pământ, zăpada de pe 
fosta ei casă s-a topit. Copacii au înflorit şi au făcut 
fructe şi zilele erau aşa de lungi, că nopţile aproape 
că nici nu mai existau. Părinţii Persefonei au fost 
foarte fericiţi s-o vadă şi o jumătate de an au trăit 
toţi trei împreună, ca înainte de căsătoria ei. 

După spusele lui Leonard, când au trecut şase 
luni, Persefona şi-a luat rămas-bun de la părinţi şi s- 
a întors la soţul ei, Hades. Pământul a dormit în 
absenţa ei. Când a mai trecut o jumătate de an, s-a 
întors ca să aducă vara. 

— Asta-i tot? întreb eu. Nu merge la facultate şi 
nu se angajează, nimic? Pur şi simplu se plimbă de 
la casa alor ei la casa soţului şi atât? 

Cu un zâmbet trist, aşa de şters încât mi se 
pare că efectele botoxului s-au extins şi în viaţa de 
apoi, maică-mea zice: 

— Fiica mea e Persefona... 

Răspunsul meu la toată chestia asta e 
complicat. N-aş fi putut accepta o asemenea 
propunere de la Satan, dar e cu totul altceva dacă 
vine de la maică-mea. Nu mă flatează foarte tare că 
am fost născută şi crescută şi îngrăşată ca o viţică 
pentru un sacrificiu ritual. Părinţii au stat departe 
de mine pentru c-au ştiut că viaţa mea se va 
termina tragic. Mi-au ales până şi asasinul şi m-au 
abandonat în mâinile lui ucigaşe. 

Poate că asta explică atracţia mea fizică pentru 
afurisitul de Goran. Nu suntem cu toţii atraşi de 
instrumentele viitorului nostru deces? 

Nu-i complet neplăcută ideea că m-am născut 
condamnată şi că toţi cei pe care îi iubeam ştiau 
mai multe despre mine decât ştiam eu însămi. Dacă 


aşa stau lucrurile, atunci n-am făcut nimic rău. Sunt 
neajutorată şi ignorantă, dar nevinovată. 

Ce mă supără cel mai tare e imaginea 
maestrului păpuşar Leonard, un inadaptat din 
preistorie sunând-o pe maică-mea şi trăgând-o pe 
sfoară. Leonard, aşezat la consola lui de 
telemarketing, purtându-şi  căştile în iad, 
inoculându-şi filozofia în mintea impresionabilă, de 
fetiţă de unşpe ani, a maică-mii... Asta mă face să 
Zic: 

— Îl ştiu. ÎI ştiu pe Leonard. 

Zic: 

— E un tocilar, dar nu ştie tot. 

Spiritul maică-mii e Ctrl+Alt+Uluit. 

Zic: 

— Te-a  fraierit. Leonard ţi-a cumpărat 
încrederea cu numerele de la loto şi cu informaţii 
din interior despre valoarea acţiunilor la bursă doar 
ca să-l laşi să mă omoare. (Cuvintele îmi ies din 
gură, de neoprit.) Leonard e un mincinos, mamă! 
Boorismul e o mare greşeală. 

Mă apropii s-o consolez. Desfăcând braţele 
pentru o îmbrăţişare protectoare, zic: 

— O să fie bine. Erai doar o fetiţă idioată de 
unşpe ani. Știu cum e... 

Palma aterizează pe obrazul meu de fantomă. 
Da, SIDACanadiancoEmily, o fantomă poate să-i dea 
o palmă altei fantome. Şi, aparent, o mamă-fantomă 
poate să-i dea o palmă fetiţei ei fantomă grase. Ce-i 
mai rău e că... doare. 

Dar fantoma maică-mii se destramă deja. În 
corpul întins pe canapea pieptul îi tresare. Culoarea 
îi revine în obraji. Mâna de fantomă care mă 


pălmuise aproape-a dispărut. Poate că doar ideea că 
am luat o palmă mă doare. 

— Eşti o mincinoasă, urlă mama mea albastră, 
pe cale de dispariţie. Eşti o halucinație! 

Nu-i cea mai sensibilă reacţie, dar zic: 

— Nu fi proastă! O să conduci pe toată lumea-n 
iad. 

Ce mai rămâne din fantoma ei nu se mai vede. 
Doar cuvintele ei stăruie în aerul salonului, aproape 
neauzite, când zice: 

— Orice-ai fi, nu eşti fiica mea. Eşti un coşmar 
supraponderal de-al  Necuratului. Fata mea 
adevărată e frumoasă şi perfectă şi chiar azi s-a 
întors ca să conducă toată omenirea-n rai. 


21 DECEMBRIE, ORA 12:41 P.M. 
HAST 


Încă un om pe care-l iubesc în pericol! 
Postat de MadisonspencerQviaţadapoi.iad 


Tweeter drag, 

— Deci, de ce Iisus? întreabă fantoma albastră 
a domnului K. De ce ţi-a căzut cu tronc lisus? 

Mişcându-mi repede degetele pe tastatura 
agendei electronice, ridic din umeri. 

Pe-atunci eram doar la-nceputul pubertăţii. 
Aveam unşpe ani şi primul soroc gonea prin mine ca 
un bloodmobilel11 în viteză. În traducere liberă: 
prima mea menstruatie. În traducere liberă: primul 
soroc nu-i vreun cartonaş cu-ntrebări din „Vechiul 
Testament“ . În fiecare dimineaţă mă aşteptam să 
mă trezesc cu o povară imensă de glande mamare 


lipită de piept. Tufişuri de păr aveau să-mi crească 
în toate locurile secrete şi urma să devin un soi de 
zombi hormonal. Văzusem chestia asta 
întâmplându-se  de-atâtea ori în şcoala mea 
elveţiană. Azi fetele erau nişte supereroine isteţe, 
cu pieptul plat şi mâine - nişte domnişorici Sexy 
Sexoasa cu zâmbete afectate. 

— Deci, de ce lisus? întreabă fantoma domnului 
Ketamină. 

Suntem două fantome stând în salonul 
megaiahtului, uitându-ne la mama mea care o 
mierlise. Albastrul spiritului domnului K e exact 
albastrul pe care-l vede limba mea când mănânc 
gheaţă pisată. Nu c-aş mai mânca ceva acum. Nu c- 
aş slăbi, dacă tot nu mănânc. 

Tastând în continuare, îi explic că părinţii mei 
sunt cu puţin mai mult decât pofta lor de mâncare, 
droguri recreaţionale şi sex ocazional. Sunt doar 
nişte stomacuri de carne înfometate care mistuie 
non-stop. Dându-mi întâlniri cu lisus, am vrut să 
evit sângele şi saliva şi sperma care păreau să se 
întrevadă în viitorul apropiat. 

Pentru SIDACanadiancaEmily, mersi pentru 
avertisment. Citindu-ţi ultimul mesaj, zic: 

— "Mnezăi! Nu-mi vine să cred! 

Fantoma albastră a domnului K întreabă: 

— Ce-i? 

— E motanul meu, zic. Tigrişor. 

SIDACanadiancaEmily îmi zice că Satan face 
ture prin iad, întrebând pe toată lumea dacă n-a 
văzut un motănel cu dungi portocalii. A oferit o sută 
de batoane Mars mari celui care-l prinde pe Tigrişor 
şi i-l aduce. Vrea, cu siguranţă, să-l ţină ostatic. 


Da, Tweeter drag, am încercat odată să trag 
apa după Tigrişor la Beverly Wilshire, dar asta 
numai după ce-a murit. Şi e cu totul altceva, pentru 
că-l iubeam. 

Domnul City se uită în jos, la corpul lui 
pământean întins pe podea. La faţa lui scabroasă, 
plină de bube. La urechile şi nasul lui deformate. 

— Aş vrea să fiu mort. 

— Nu, n-ai vrea, zic eu. 

— Mort şi bogat. 

Până şi fantoma lui are dinţii strâmbi, 
încălecaţi în unele locuri, lipsind cu desăvârşire în 
altele, dinţi ca ruinele de la Stonehenge şi cam de- 
aceeaşi culoare, culoarea lichenilor. 

Scriu, întrebând dacă l-a văzut cineva pe 
Tigrişor şi dacă-l ascunde cineva. Asta poate să 
sune ca un caz de stabilire greşită a priorităţilor, 
dar sunt mult mai puţin îngrijorată că Satan o să 
pună laba pe-ai mei decât sunt c-o să jupoaie blana 
adorabilă a pisoiaşului meu drăguţ. Numai gândul 
mă face s-o iau Ctrl+Alt+Razna. 

— Aş vrea să fiu mort şi-n rai, zice fantoma 
domnului K, şi să fac dragoste cu Sahara. Ţi-am 
povestit de Sahara? 

Efectul ketaminei trebuie să fie pe terminate, 
pentru că fantoma albastră a domnului K păleşte. 

SIDACanadiancaEmily zice că Satan mi-a 
eliberat prizonierii din Mlaştina Avorturilor Târzii. 
Hitler, Idi Amin, Elisabeta Bâthory sunt toţi din nou 
liberi să-i terorizeze pe locuitorii iadului. Caligula, 
Vlad Ţepeş şi Rin Tin Tin au primit toţi ordine 
speciale să găsească un pisoi portocaliu special. 

Deasupra capului aud nişte palete de elice 
tăind aerul Pacificului. E zgomotul inconfundabil al 


elicopterului Vântul Gaia, ce aterizează pe pista de 
deasupra noastră. Fără să ridic ochii de la ecranul 
agendei electronice, mă opresc. Evitând privirea 
fantomei domnului K încercând să par Ctrl+Alt+ 
Nonşalantă, îl întreb: 

— Ai vorbit cu bunicuţul şi... despre mine? 

Silueta albastră, pâlpâitoare, a domnului K, 
aproape dispărută, dă din cap că da. 


21 DECEMBRIE, ORA 12:47 P.M. 
HAST 


Satan sună s-o ispitească pe eroina noastră 
Postat de MadisonspencerQviaţadapoi.iad 


Tweeter drag, 

La bordul iahtului Pangaea Crusader, agenda 
mea electronică de împrumut începe să cânte 
„Barbie Girl“ şi pe ecranul ei luminos apare numele 
apelantului: „Creatorul tău“ . Duc cu prudenţă 
telefonul la urechea mea de fantomă. 

— „...Madison ştia că n-o să fie în stare să mai 
ascundă mult timp adevărul“ , zice o voce guturală, 
puternică. „Maddy va trebui să accepte curând că e 
întruchiparea haosului şi că singurul scop al 
existenţei sale a fost să aducă nenorocire şi 
discordie în viaţa tuturor oamenilor cu care a intrat 
în contact!“ 

E Satan. Sigur că-i Satan. Tweeter drag, 
Stăpânul Întunericului pretinde că a regizat 
povestea vieţii mele - că mi-a dat viaţă prin scris, 
dacă vrei - şi insistă că nu sunt mai reală decât Jane 
Eyre sau Huckleberry Finn. Din când în când mă 


sună şi-mi citeşte părţi din aşa-zisul lui roman, ca 
dovadă că a dictat dinainte toate gândurile şi 
acţiunile mele. În versiunea Diavolului asupra vieţii 
mele, fiecare frază se termină cu un semn de 
exclamare. Cel puţin unul. Mi-ar plăcea să 
împărtăşesc entuziasmul lui Satan când mă gândesc 
la mine. 

— „...Madison“ , citeşte el în continuare, „a 
ademenit deja o mulţime de suflete în cazanele 
iadului!“ . Vocea din telefon zice: „Şi Madison ştia 
că, dacă nu se luptă să-şi ducă la bun sfârşit 
misiunea infernală de damnare totală, demonii lui 
Satan îi vor găsi motanul neajutorat şi-l vor folosi 
pentru a face teste pe piele ca să determine gradul 
de toxicitate al unui nou spray de igienă feminină!“ . 

Pe canapea, mama mea inconştientă tresare, 
gemând încet. Zgomotul elicelor elicopterului se 
stinge treptat. Se aud paşi străbătând puntea, care 
e deasupra salonului. Fiecare pas aduce o relevaţie 
hidoasă din ce în ce mai aproape. 

— „...Madison ştia că, chiar acum, bunicuţul ei 
Ben urca la bordul iahtului ostentativ al părinţilor 
ei! O s-o demaşte! Lumea avea să înţeleagă ce 
criminală care tăia penisuri şi ura bărbaţii era!“ 


21 DECEMBRIE, ORA 12:56 P.M. 
HAST 


Un portret în spermă 
Postat de MadisonspencerQviaţadapoi.iad 


Tweeter drag, 


Ştiinţa nu prea lasă loc de sentimente. Ca 
supranaturalistă, nu e treaba mea să judec sau să 
cenzurez evenimentele când se petrec. Nu, în cel 
mai bun caz, sunt martora care înregistrează totul. 
Fantasticul, tristul, poate chiar şocantul pot să se 
petreacă, dar eu trebuie să-mi păstrez capul pe 
umeri şi să-mi propun doar să documentez toate 
lucrurile astea. Oricât de rece ar putea să pară un 
asemenea edict, sunt recunoscătoare pentru el; 
altfel n-aş avea cum să suport ce se întâmplă mai 
departe. 

La bordul iahtului Pangaea Crusader, taică- 
meu apare în uşa salonului. Stă acolo o clipă, 
îngustându-şi ochii să vadă prin fumul de tămâie 
arsă şi lumina chioară. 

— Camille? zice cu o voce pierită, plină de 
teamă. lubito? 

Ezită de parcă i-ar fi frică de ce-o să găsească. 
În sfârşit, privirea îi cade pe silueta întinsă pe 
canapea - maică-mea cea aparent moartă - şi o ia la 
fugă către ea, străbătând distanţa în timpul cât îi ia 
să strige: 

— Camille! 

Ca un prinţ dintr-o poveste, se lasă într-un 
genunchi lângă mama mea adormită. Ţine în mâini 
o pernă albastră. Un ghemotoc micuţ de material 
albastru. 

Cât despre maică-mea, respiraţia ei neregulată 
e mult prea uşoară ca s-o desluşeşti din prima. lar 
băutura ei cu sirop de tuse i-a lăsat o pată stacojie 
în jurul gurii, ce duce cu gândul la lichidele de 
curăţare: spuma de sânge şi acidul gastric pe care 
cadavrele le regurgitează în primele ore ale morţii. 
Crede-mă, Tweeter drag, poate că am treişpe ani, 


sunt arţăgoasă şi sunt fată, dar mi-am petrecut 
câteva ore plutind deasupra propriului meu corp 
neînsufleţit într-un apartament de hotel, sperând că 
cineva o să vină să mă resusciteze. După ce-am 
văzut miile de schimbări nocive prin care-a trecut 
cadavrul meu proaspăt - lividitate, rigor mortisl 12, 
evacuarea intestinelor -, ştiu ce sunt lichidele de 
curăţare. 

Pentru voi, viitori morţi, sfatul meu e să nu 
pierdeţi vremea pe-acolo. 

Taică-meu îşi lipeşte obrazul de al maică-mii, 
murmurându-i numele ca pe-o incantaţie, suflându- 
şi cuvintele magice în urechea ei nemişcată: 

— Camille, Camille Spencer, Cammy, iubito... 

Mi-e ruşine să privesc, dar e prea târziu ca să 
scap. Cu câteva clipe-n urmă, domnul Ketamină a 
fugit din cameră. lar ceea ce văd acum îmi pare mai 
intim decât sexul. Ochii lui taică-meu se umplu de 
lacrimi şi geme, în agonie. 

— Camille, Cammy a mea, cum ai putut să-ţi 
pui capăt zilelor? Rosteşte cuvintele printre suspine 
pe pieptul ei, zicând: Cumai putut? Babette nu- 
nseamnă nimic - mai puţin decât nimic - pentru 
mine. Corpul îi tremură în timp ce se lipeşte de ea 
zicând: Niciodată n-am vrut să divorţăm. Te-am 
părăsit doar pentru c-aşa a zis Madison... 

Auzind asta, sunt complet luată prin 
Ctrl+Alt+Surprindere. Uite  înc-o mostră de 
suferinţă provocată de Madison. De parcă fiecare 
tâmpenie de-a lor e cumva din vina mea. 

Într-un genunchi, lipit de maică-mea, încă mai 
strânge în mâini ghemotocul micuţ şi albastru cu 
care intrase în cameră. Aşezat între pieptul lui şi-al 
maică-mii, materialul albastru îmi pare oarecum 


familiar. În timp ce taică-meu plânge şi se 
lamentează, corpul de dedesubt începe să se mişte. 

Pleoapele ei clipesc. Degetele ei îi mângâie 
părul. Atât de copleşit e taică-meu, că nu-şi dă 
seama c-a înviat până nu-i zice: 

— Antonio? Degetele ei descoperă ghemotocul 
albastru strâns între trupurile lor şi ea îl întreabă: 
Ce mi-ai adus? 

Taică-meu, faţa lui, ochii lui încremenesc. Gura 
i se cască de parc-ar vedea paradisul. Gura lui se 
repede înainte, s-o caute pe-a ei şi se sărută. Se 
sărută aşa cum înfulec eu plăcintă cu brânză şi unt 
de arahide. Îşi sug feţele aşa cum buni trăgea din 
prima ţigară de dimineaţă. 

Şi da, poate că-s moartă, dar nu-s aşa de lipsită 
de tact încât să mă holbez la încleştarea lor 
pasională şi romantică. În schimb, mă uit detaşată 
cum reflexiile pâlpâitoare de lumină de pe ocean 
pătrund prin hublouri şi se unduiesc pe tavanul 
salonului. În sfârşit, ai mei se opresc. 

Cu răsuflarea tăiată, maică-mea atinge 
ghemotocul de material albastru şi zice: 

— Arată-mi. 

— Uite, iubirea mea! zice taică-meu. 

Se ridică-n picioare şi desface materialul 
albastru - e un articol de îmbrăcăminte. Ţine în 
mâini un guler aspru, albastru deschis. De 
chembrică, bănuiesc. În faţă are nasturi albi. E o 
cămaşă şi el o apucă de cele două manşete, 
întinzându-şi mâinile ca să i-o arate în întregime. 

'Mnezăi, Tweeter drag, e lucrul de care-mi era 
cel mai frică. E cămaşa mea albastră, de chembrică, 
pătată în nord! 


— Uite, zice taică-meu rânjind mândru, la 
limita dintre lacrimi şi fericire. Iubita noastră 
Madison ne-a mai trimis un semn! Era de vânzare 
într-un magazin vintage din Elmira, exact unde-a zis 
Leonard c-o să fie! 

Maică-mea, şi ea cu ochii înceţoşaţi, se uită la 
material, cercetându-l. 

Rămâne cu gura căscată, nevenindu-i să 
creadă. 

— E Madison! exclamă taică-meu. E faţa ei! 

Acolo, murdărind materialul albastru, sunt 
petele de spermă ale bunicuţului. Fluidele 
dezgustătoare care au ţâşnit dintre paginile cărţii 
cu Beagle-ul în toaleta aia publică din nordul 
plictisitor, acum multă vreme, s-au întărit, creând 
un desen abstract, ca harta călătoriei domnului 
Darwin într-un loc oribil. Au format insule micuţe şi 
continente întunecate ale unei lumi pe care nimeni 
n-ar vrea s-o descopere. 

— Uite! zice taică-meu apropiind o pată de ea 
ca maică-mea s-o poată vedea mai bine. Aici e 
ochiul ei! Mişcă puţin cămaşa şi-i vâră sub ochi altă 
urmă a depravării, insistând: Şi aici e celălalt ochi al 
ei! 

Arată cu degetul către o pată aflată la o 
distanţă imensă de prima, de parcă ochii mei ar fi în 
zone diferite de fus orar. Cele două pete sunt de 
mărimi foarte diferite, una nu mai mare decât 
buricul degetului, cealaltă - de mărimea unui pumn. 
Nici măcar nu sunt la acelaşi nivel. Sunt două pete 
asimetrice, despărțite de alta lunguiaţă, despre care 
zice că-i nasul meu. 


Te rog să mă crezi, Tweeter drag, aia nu-s eu. 
E zeamă împroşcată de cârnăcior. E faţa unui 
monstru diform. 

— Acum o văd! Ăla e nasul frumos al lui 
Maddy! exclamă maică-mea. O văd! Asta-i exact faţa 
lui Madison! 

—  Uită-te la gura ei! izbucneşte taică-meu 
aproape plângând. Oh, gura ei dulce! 

Cu vârful degetului, urmăreşte conturul unei 
pete revoltătoare, o masă grotescă de spermă 
imposibil de curăţat. O oroare incrustată-n cămaşa 
aia. 

Maică-mea strigă: 

— E exact la fel! 

Crede-mă, Tweeter drag, nu e. Depunerile alea 
reziduale de zeamă de bărbat înfricoşătoare n-arată 
deloc ca mine! 

Taică-meu îşi lipeşte nasul de mâzga asta 
stătută şi trage adânc aer în piept, exclamând: 

— Ba chiar şi miroase ca Madison! 

Ceea ce maică-mea şi taică-meu aclamă drept o 
apariţie a fiicei lor angelice nu e altceva decât o 
urmă dezgustătoare de spermă uscată. În petele 
astea scârboase, ei nu mă văd decât pe mine şi 
pasiunea momentului atrage chipurile lor vesele, 
fericite într-un nou sărut. Gurile lor tremură la 
gândul că se vor atinge. Feţele lor se apropie. 

Dar cineva le strică momentul. O altă voce se 
aude în încăpere, o voce de femeie tânără strigând: 

— Antony? Antony, unde eşti? 

Când o aud, ai mei împietresc. Se desprind din 
îmbrăţişarea lor amoroasă cât ai zice peşte, până să 
apuce silueta asta să intre. Părul îi e ondulat şi 
roşcat, iar faţa - albă. E domnişoara Pasionala von 


Pasionaţki din apartamentul de la Rhinelander, 
amanta lui taică-meu. Fosta mea cea mai bună 
prietenă. Celebra Babette, care ţine în mâini o altă 
probă murdară. 

—  Uită-te aici! zice taică-meu atrăgându-i 
atenţia maică-mii asupra noului obiect. (Întinde 
cămaşa dezgustătoare în poala maică-mii şi se 
grăbeşte să ia ciudăţenia cealaltă din mâinile iubitei 
lui otrăvitoare.) Încă un semn de la Madison! zice 
el. 

E o carte. Da, Tweeter drag, e cartea aia, 
cartea pe care speram să n-o găsească nimeni 
niciodată. 

Dându-i voie lui taică-meu să ia cu venerație 
cartea din mâinile ei subţiri, Babette povesteşte. 
Zice: 

— Copila-fecioară ne-a trimis propriile 
menstruaţii nemărturisite! Sângele lui Madison 
curge încă pentru a şterge cuvintele ereticului 
Charles Darwin! Cu o voce stridentă, Babette zice: 
O carte care sângerează! Pe când taică-meu înalţă 
cartea profană deasupra capului, îngenunchind din 
nou ca să i-o arate mamei, Babette strigă: E un 
miracol! 

E o harababură, asta e. Paginile sunt lipite 
între ele cu sânge închegat de cârnăcior, presate la 
fel ca de-o cărămidă de greutatea unei saltele şi a 
unei conştiinţe vinovate. Nu e ceva sacru sau 
extraordinar. Dar pentru ei, cândva copii cu puteri 
paranormale, cândva alchimişti, cândva şamani, e o 
relicvă sfântă. Un Kotex! mare, legat în piele, venit 
direct din rai. 


Undeva înăuntru e îngropat mesajul scris de 
mână al maică-mii: Stabileşte-ţi un ţel atât de dificil, 
încât moartea să pară o grațiere bine-venită. 

Scena asta s-ar putea încheia foarte uşor aşa, 
cu imaginea asta: taică-meu ţinând cartea... maică- 
mea pe canapeaua ei, întinzând mâinile ca s-o 
primească... tânăra adulterină uitându-se la ei... dar 
o altă persoană a intrat în încăpere. 

La-nceput am crezut că Domnul Gelatinos, 
peştişorul meu mort de mult, s-a întors la mine, 
pentru că prezenţa asta nouă nu-i cu mult mai mare 
decât un peştişor auriu sănătos. Pluteşte în aer, 
lucind şi zburând în acelaşi fel în care un peşte 
flutură din aripioarele galbene-rozalii ca să străbată 
apa. Creatura ca o zână străluceşte, rămânând 
suspendată în aer. Creatura magică se apropie de 
mine. 

Nimeni nu se întoarce să-i spună vreun cuvânt 
nou-venitului, dar faţa lui micuță e la fel de netedă 
ca pâinea scoasă din cuptor. Părul blond e la fel de 
strălucitor ca untul pe fruntea lui. E ţăranul de la 
înmormântarea bunicuţului. Evanghelistul primitiv, 
acum un spirit orbitor. Îngerul meu făcut în casă din 
noaptea de Halloween. Nimeni nu se întoarce să-i 
spună vreun cuvânt prezenţei bizare din nordul 
rural, dar eu sunt aşa de şocată, că numele lui pe 
jumătate uitat ţâşneşte deodată dintre buzele mele. 


21 DECEMBRIE, ORA 1:01 P.M. 
HAST 


Rezultatul inevitabil al folosirii utilajelor agricole 
mari după ce-ai luat o supradoză de Xanax 


Postat de MadisonspencerQviaţadapoi.iad 


Tweeter drag, 

În salonul de pe Pangaea Crusader, strig: 
„Festus!“ şi vizitatorul ciudat şi blond se-ntoarce să 
mă privească cu ochii lui albaştri, luminoşi. Mă vede 
şi mă aude. Ba mai mult, spre surprinderea mea, 
amanta Târfiţa Târfuluş a lui taică-meu îşi aţinteşte 
şi ea ochii de culoarea urinei asupra mea. După aia 
şi-i mişcă de la mine la Festus. Babette ne vede pe- 
amândoi şi buzele ei cauciucate se răsucesc precum 
crenvurştii marcă proprie tăiaţi în jumătate pe 
lungime şi prăjiţi în untură pentru un petit de jeune 
sănătos din nord. Îşi îngustează ochii până la două 
fante tremurătoare şi îşi arcuieşte umerii ca o pisică 
de curte precaută. Pieptul ei mare, acoperit cu un 
pulover, tresaltă de fiecare dată când respiră. Chiar 
în timp ce privesc întreaga scenă cu ochiul sceptic 
al unei supranaturaliste, unghiile lui Babette cresc 
de la gheruţele unei pisici până la ghearele unei 
pantere. 

Prietenul meu din nord întinde o mână de 
băieţaş, mâna lui în miniatură, cu palma deschisă, 
nu mai mare decât un şofran roz înflorit, şi îi spune 
ceva. Cu o voce mult mai puternică decât te-ai 
aştepta, aprigă şi răsunătoare, zice: 

— Pleacă, sucub nenorocit! 

Părinţii mei, orbi la toate astea, se cuibăresc 
unul lângă celălalt ca să studieze atent cartea cu 
Beagle-ul, murdărită cu sânge de cârnăcior, despre 
care ei cred c-a ieşit din fofo a mea angelică. 

Şi da, poată că sunt amorezată de ţărănoiul 
ăsta blond în salopetă, dar ştiu ce-i ăla un sucub. 
Dacă acuzaţia pe care-o face mica mea pasiune 


rurală e adevărată, atunci s-ar explica de ce Babette 
poate să mă vadă. S-ar explica şi atracţia ciudată pe 
care o are taică-meu, altfel dependent de Camille, 
pentru ea. Mulţumirile mele lui 
Leonard'TocilarulLuiHades, care ne aduce aminte că 
un sucub e un demon care ia forma unei femei ca să 
seducă şi să distrugă bărbaţi. 

Ţinând-o pe Babette la distanţă, micul Festus 
mă cheamă lângă el. 

— Vin în locul ăsta pământesc, îmi zice el, din 
partea bunicului tău. 

— Tatăl tatălui meu? întreb eu cu speranţă. 

Festus mă măsoară din ochi, fruntea lui ca 
untul, brăzdată de o singură încreţitură, arătând cât 
de Ctrl+Alt+Nedumerit e. 

— Mă refer la Benjamin, care locuieşte pe vecie 
într-o fericire deplină, în rai. 

Bunicuţul Ben, vrea să zică. 

— Deci a ajuns în rai? întreb eu bănuitoare. 

Putem vedea de-aici zeama bananei de piele a 
bunicuţului întinsă pe tot pieptul cămăşii mele şi el 
e-n rai? 

Festus dă din cap că da. Se uită iscoditor la 
mine. 

— Ştii tu, fecioară, vreun motiv valid pentru 
care Ben nu ar trebui să stea alături de 
Atotputernic? 

Ah, Festus, cât de mult îmi lipsiseră vorbele lui 
pompoase de pelerin. Îl întreb: 

— Cum de mă vezi? 

— Noi doi putem vorbi, zice Festus, pentru că 
nu mai fac parte din lumea pământeană. 

Săracul Festus. 

Îmi prezint condoleanţele. 


— Ai fost omorât de sărutul franțuzesc? 

— De un accident de combină, zice el cu un 
zâmbet trist. 

Scuze că mă laud, Tweeter drag, dar ştiam. De 
prima dată când ne-am întâlnit, lângă căruţa de fân 
modestă în care se afla sicriul bunicuţului, am ştiut 
cum o să se termine viaţa lui Festus. Doişpe ani 
petrecuţi plivind buruieni şi jumulind găini şi după 
aia, harşt, e tăiat în două de-o maşinărie de la 
fermă. O, ce ciudă-mi era pe soarta lui dramatică! 

Îmi explică mai departe. 

— Voi servi pe vecie ca înger. Întinzându-mi 
mâna micuță, zice: Şi misia mea e să te găsesc pe 
tine,  graalulll4 meu. Am fost trimis aici, 
domnişoară Madison, pentru că Bunul Dumnezeu 
are mare nevoie de ajutorul tău. 


21 DECEMBRIE, ORA 1:16 P.M. 
HAST 


Scopul vieţii mele groaznice iese la iveală! 
Postat de MadisonspencerQviaţadapoi.iad 


Tweeter drag, 

Raiul există. 

Dumnezeu există şi El nu-i Warren Beatty. 

Paradisul există, Tweeter drag, dar lucrul ăsta 
nu ne prea consolează pe noi, cei care suntem 
condamnaţi să ne petrecem veşnicia altundeva. 
Festus al meu din nord a devenit un înger micuţ şi 
scânteietor, în timp ce grasa de mine trebuie să 
suporte lacuri sulfuroase, incandescente, de căcat şi 
Pacientul englez. Mă bucur pentru el. Foarte tare. 


Serios, chiar mă bucur, dar astfel de contacte 
sociale nedrepte nu au fost cuprinse în programa 
cursului meu deloc scurt de etichetă. Din fericire, 
schimbul ăsta dificil de replici e întrerupt de ţârâitul 
insistent al telefonului din salon. Babette răspunde 
cu un tăios: 

— Da? 

Cu ochii pe Festus şi pe mine, ascultă ce spune 
vocea din telefon. După o clipă izbucnește: 

— Nu, nu vreau să răspund la un sondaj de 
opinie cu privire la produsele pe care le consum. 
Apoi întreabă: Emily, de unde ai numărul ăsta? 

Telefonul maică-mii sună, iar ea răspunde. 
Telefonul lui taică-meu sună. 

Mulţumirile mele eterne lui 
LeonardTocilarulLuiHades şi PattersonNumărul54 
şi SIDACanadienceiEmily. Sincronizarea voastră e 
perfectă. 

— Ce gumă de mestecat prefer? întreabă 
maică-mea nevenindu-i să creadă. Leonard, dragule, 
tu eşti? 

Taică-meu zice: 

— Nu, niciodată nu cumpăr din piele de miel. 

În haosul de telemarketing care urmează, 
tânărul Festus mă împinge afară din salonul 
iahtului. Fugim prin holuri şi trape. În zborul nostru 
plin de chicoteli, trecem prin paravane şi menajere 
somaleze, gustând din vopsea şi curry de banane, 
până ajungem în camera mea din copilărie de mult 
sigilată. Acolo draperiile sunt trase, luminile sunt 
stinse, iar aerul condiţionat îmi păstrează ursuleţii 
Steiff şi cărţile de Judy Blume la o temperatură de 
arhivă. Fiecare fir de păr şi gloss de buze cu aromă 
de căpşuni au fost păstrate la fel de bine ca o 


dioramă de la Smithsonian sau de la Muzeul de 
Istorie Naturală. Aşa morţi cum suntem amândoi, 
cavalerul meu dârz şi cu mine suntem în acelaşi 
timp şi două persoane singure care se ascund într-o 
cameră cu un pat. 

Inima mea de fantomă e mult prea prinsă de 
posibilitatea unei idile ca să nu bag de seamă 
întorsătura pe care-au luat-o lucrurile. Mă aşez pe 
cuvertura de satin a patului, într-o poziţie despre 
care sper să nu fie tocmai neatractivă. În mintea 
mea de fantomă, neinvitată, neplăcută, se iveşte 
imaginea bunicii mele fumătoare, fără perucă, fără 
chiloţi, întinse pe patul meu identic din 
apartamentul de la Rhinelander. Ca să-mi scot 
imaginea asta din cap, bat uşor patul cu mâna mea 
post-vie şi zic: 

— Deci... eşti înger; ce cool. 

Dacă Festus nu-mi cunoaşte trecutul de 
criminală care ciopârţeşte părţi sensibile de bărbat, 
n-am de gând să-i deschid ochii. Şi nu sunt sigură 
nici dacă ştie că sufletul meu a fost damnat la 
Hades. În sfârşit îmi încerc norocul: 

— Raiu-i aşa mişto. Nu crezi? 

Festus îmi zâmbeşte cu aceeaşi bunăvoință şi 
aceeaşi tristeţe în ochi ca maică-mea când vorbeşte 
la adunarea generală a ONU. Un şuvoi de lacrimi de 
milă abia ţinute-n frâu. 

Netulburată, zic: 

— Da, raiu-i mult, mult mai mişto decât 
credeam c-o să fie... 

Festus se uită în continuare la mine, cu buzele 
tremurându-i de milă. 

Dintr-odată defensivă, îl întreb provocator: 


— Hei, te-a durut când te-a făcut combina aia 
bucățele? Vreau să zic, ţi-a retezat întâi mâinile? 
Cum a fost? 

Când aude asta, Festus îşi aşază silueta 
angelică pe pat, lângă mine. 

— N-are de ce să-ţi fie ruşine, domnişoară 
Madison, zice el. Ştiu că ai fost lepădată de Creator 
şi îţi vei petrece veşnicia în anusul împuţit al lui 
Hades. (Pe chipul lui liniştit nu se întrevede nici un 
pic de răutate când zice toate lucrurile astea.) Ştiu 
că eşti înfometată încontinuu şi nu-ţi poţi astâmpăra 
foamea şi setea cu nimic în afara unei mese calde 
cu urină şi excremente proaspete. 

'Mnezăi. Tweeter drag, m-a lăsat mască. N-am 
idee de unde are Festus toate informaţiile astea, dar 
iadul nu-i aşa rău. Nu mănânc caca şi nu beau pipi. 
Să nu crezi nici un cuvânt din tot ce zice! 

Nu-s Charles Darwin! 

— Mai ştiu şi că, zice aruncându-mi o privire 
plină de milă, eşti forţată să te împerechezi la 
nesfârşit cu demoni leproşi şi să le aduci pe lume 
progeniturile  dizgraţioase în nişte condiții 
degradante. 

Hei, SIDACanadiancoEmily, ajută-mă puţin cu 
chestia asta. Nimeni nu-i forţat să se culce cu 
demonii, nu? Ca o virgo intacta'!”, am dovezi solide 
în sensul ăsta, dar nici o şansă să i le arăt lui 
Festus. În traducere liberă: dacă-ncerc numai să-i 
arăt himenul meu, gestul o să pară cam uşuratic. 

— Ştiu că trăieşti dispreţuită de toate fiinţele 
destoinice. (Festus clipeşte din ochii lui albaştri de 
vițel.) Că fiecare creatură simţitoare te consideră 
nedemnă de respect. Că în starea ta actuală eşti 
mai dezgustătoare decât... 


— Taci din gură! îl întrerup eu stând încordată 
pe cuvertura patului. 

Pieptul îmi palpită. Fierb de furie. Mai bine mi- 
aş petrece eternitatea mâncând rahat putrezit decât 
să îmi vorbească aşa un înger ipocrit. Posibil iubit 
sau nu, eu am plecat de-aici. Mă ridic în picioare. 
Îmi îndrept ochelarii. Îmi netezesc fusta-pantalon. 

— Scuză-mă, te rog, zic. Sunt sigură că trebuie 
să mi-o pun cu un gargui jegos şi bolnav sau ceva de 
genul ăsta chiar acum. 

— Aşteaptă, se roagă Festus. 

Aştept. Asta-i cel mai mare defect al meu: 
speranţa. 

— Dumnezeu te-a trimis în iad nu pentru că 
eşti respingătoare, ci pentru că ştie că eşti 
puternică, zice Festus. Dumnezeu ştie că eşti 
deşteaptă şi curajoasă, că nu eşti slabă şi că n-ai să 
fii doborâtă niciodată de lucrurile care distrug 
sufletele vulnerabile... (Festus se ridică şi zboară 
puţin, plutind în aerul de lângă faţa mea.) De la 
începutul timpurilor, Dumnezeu a vrut ca tu să fii 
emisarul Lui în lumea pierzaniei, zice. 

Dumnezeu, îmi explică Festus, ştie că am o 
inimă curată. 

Dumnezeu ştie că sunt minunată. Crede că 
sunt drăguță şi deşteaptă şi bună. Dumnezeu nu 
crede că-s grasă. Vrea să fiu agentul lui dublu 
supersecret. 

Semănând cu o versiune celestă a cintezelor lui 
Darwin, Festus sare încolo şi-ncoace în entuziasmul 
lui auriu de silf, aşezându-se în cele din urmă pe 
umărul meu. Stând ca un papagal lângă urechea 
mea, zice: 


— Dumnezeu se bazează pe tine să previi o 
catastrofă inevitabilă. 


21 DECEMBRIE, ORA 1:28 P.M. 
HAST 


Întâlnirea mea cu un înger 
Postat de MadisonspencerQviaţadapoi.iad 


Tweeter drag, 

Chiar în clipa asta norii acoperă cerul de 
deasupra  iahtului Pangaea Crusader. Nori 
plumburii, de culoarea aia pe care-o vede gura mea 
când roade un creion de grafit, se strâng din toate 
zările deasupra Madlantidei, o boltă întunecată aşa 
de joasă, că iahtul pare să fie făcut sendviş între 
acoperişul ăsta negru, înăbuşitor şi tărâmul de vis 
strălucitor, de culoarea bumbacului, din polimeri 
expandaţi. Şi nu, nu mi-a scăpat faptul că situaţia-n 
care mă aflu seamănă cu aventurile domnului 
Darwin pe Beagle. Amândoi: rătăcind plini de 
îndrăzneală prin Pacificul nemilos să ne împlinim 
destinele. Fiind urmaşa supranaturalistă a domnului 
Darwin, mă forţez să înregistrez totul chiar în timp 
ce domnul K străbate holul din faţa dormitorului 
meu încuiat. Chiar în timp ce cavalerul meu din 
nord îmi dezvăluie nişte adevăruri divine. 

— Nu-ţi fie teamă, domnişoară Madison, zice 
el. În dormitorul meu sigilat, plin de animale de pluş 
şi păr de pisică şi purici morţi, îngerul Festus zice: 
Dumnezeu a hotărât existenţa ta şi îţi dictează fiece 
gând şi fiece mişcare perfectă pe care-o faci. 


Îngerul Festus răspândeşte o lumină roz pal, ca 
un abajur din mătase de culoarea cireşei de pe Park 
Avenue, iar lumina lui face mai frumoase toate 
lucrurile pe care cade: exemplarul necitit din Noi, 
corpurile noastre de pe noptiera mea, evident 
primit cadou, nici măcar n-a fost deschis vreodată... 
un volum cu colţurile îndoite din  Plăcerile 
bucătăriei franţuzeşti, lectura mea preferată înainte 
de culcare... o fotografie cu ramă de argint cu 
părinţii mei zâmbind larg, goi puşcă pe o plajă 
dintr-o staţiune eco din Cambodgia. Micuţul Festus, 
cu trăsăturile angelice, degetele, nasul şi bărbia lui 
cu gropiţă care par să fie turnate printr-un sac de 
patiserie plin cu glazură din cremă de unt. 

Pe când vorbeşte, faţa lui deschisă te duce cu 
gândul la un cărucior cu dulciuri sau la vitrina unei 
patiserii sau la o cutie cu bomboane de ciocolată. 

— Dumnezeu ţi-a dăruit multe greutăţi - nu 
pentru a te pune la încercare, ci pentru a-ţi arăta 
care e forţa ta interioară. 

Vocea îi e la fel de calmă şi puternică precum 
valurile oceanului; cuvintele îi sunt la fel de 
domoale ca un tunet îndepărtat. 

— Dumnezeu le oferă tuturor spiritelor corpuri 
efemere ca să se poată pune la încercare şi să-şi 
poată înţelege adevărata putere, explică drăguţul 
ăsta al meu cât o halbă, cu bălegarul de vacă din 
nord lipit încă pe cizme. 

Din spatele uşii încuiate a dormitorului, 
altcineva strigă: 

— Îngere Madison! Unde eşti? 

Urmează un tir împuţit de vânturi, aşa-numitul 
„Ave, Maddy“ al boorilor devotați. Vocea aia, 
vibrato-ul tremurat al domnului K, continuă: 


— Trebuie neapărat să vorbesc cu tine! 

Festus îmi explică liniştit că toată creşterea 
asta rapidă a populaţiei iadului din istoria recentă 
începe să-l enerveze pe Dumnezeu. La nivelul actual 
de nesimţire şi destrăbălare, aproape toate sufletele 
sunt damnate. 

— Suflete scumpe, de trei sau patru ani, 
crescute pe baza fundamentelor multiculturale 
greşite din Sesame Street, pretinde el, sunt 
condamnate înainte de-a intra măcar în mlaştina 
fără frică de Dumnezeu a sistemului şcolar. 

Pe de altă parte, zice el, traficul pe Porţile de 
Mărgăritar a devenit neînsemnat, iar Dumnezeu îşi 
face griji că în curând raiul va fi considerat 
irelevant, nimic altceva decât un ghetou bizar, 
populat de câteva produse ţipător de curate ale 
educaţiei la domiciliu. Dacă un cataclism global ar 
şterge toţi oamenii de pe faţa pământului în 
momentul ăsta, toate sufletele s-ar duce-n iad. N-ar 
mai rămâne nimeni să se înmulțească pe pământ. 
Satan ar câştiga şi Dumnezeu ar fi umilit. 

Aşa că Dumnezeu s-a folosit de mine ca să se 
infiltreze-n iad. În traducere liberă: sunt agentul 
secret al lui Dumnezeu, chiar dacă nu ştiam de 
misiunea mea strategică sub acoperire. 

În tăcerea apăsătoare care urmează, îl întreb: 

— De ce nu-i place lui Dumnezeu Sesame 
Street? 

—  Perfecţiunea ta, domnişoară Madison, e 
unică precum flacăra unei lumânări, insistă Festus. 
Ăsta e motivul pentru care Dumnezeu te-a trimis în 
infern. Pentru care te-a ales să lupţi cu cele mai rele 
suflete din istoria umanităţii şi pentru care ai ieşit 
victorioasă din toate aceste lupte. 


Festus îşi debitează discursul cu atâta pasiune. 
Cu atâta vehemenţă. Trupul lui de ţăran aproape că 
dansează în hainele de duminică. 

În acelaşi timp, valurile mari împing 
Madlantida în sus şi-n jos. Fulgerele pâlpâie un cod 
Morse luminos în hublouri. 'Mnezăi. Totu-i o 
harababură. 

— Dumnezeu Atotputernicul nu creează suflete 
pentru ca Satan să le fure, zice Festus cu ochii 
scânteind de lumina unui fulger. 

Îngerul spune că misiunea mea e să-l înving pe 
Satan şi să reclădesc biserica lui Dumnezeu pe 
pământ. Să rescriu legile privind avortul la cerere şi 
metodele contraceptive... să interzic mariajul între 
sodomişti... şi să tai fondurile programelor de 
asistenţă socială. 

— Vei fi sabia de foc cu care Dumnezeu va 
pedepsi omenirea! 

Îngerul acesta dârz, băiat şi bărbat deopotrivă, 
cu pumnii ridicaţi deasupra capului, e un arc, o 
scânteie, o săgeată de foc divin. Aripile lui de colibri 
bâzâie. Cuvintele lui răsună precum clopotele unei 
catedrale când strigă: 

— Treci de partea noastră, domnişoară 
Madison! Treci de partea noastră şi bucură-te! 

În traducere liberă: trebuie să-l părăsesc pe 
Satan şi să tai fondurile pentru televiziunile de stat. 
În traducere liberă: nu ştiu ce să fac. 

Şi nu, Tweeter drag, chiar dacă sunt poate un 
pic îndrăgostită de peţitorul meu angelic şi de 
discursul lui flatant, nu pot să sar peste obiectivele 
draconice despre care îmi vorbeşte el. E ispititoare 
ideea că sunt o figură mesianică, mâna dreaptă a 


unui salvator omniscient, însă nu şi dacă asta- 
nseamnă să fiu naşpa. Insist şi protestez că: 

— Nu pot! Nu pot să-l înving pe Satan! E prea 
puternic! 

— Nici gând, zice Romeo al meu de grajd, l-ai 
învins deja! 

— Ce? zic eu. 

— Deja l-ai învins o dată pe Prințul 
Întunericului! 

N-am nici cea mai vagă idee despre ce vorbeşte 
prietenul meu cândva viu, cândva fermier. 

— Îngere Madison, urlă vocea din hol. Nu mai 
avem timp! 

— Sfârşitul lumii e programat la ora trei în 
după-amiaza asta, zice Festus. 

Rolexul meu necontrafăcut arată deja unu 
jumate. 


21 DECEMBRIE, ORA 1:30 P.M. 
HAST 


Un edict disperat 


Postat de MadisonspencerQviaţadapoi.iad 


Tweeter drag, 

În hublourile camerei mele de la bordul 
iahtului Pangaea Crusader bate, din toate părţile, o 
ploaie albă. Totul e o furtună de fulgere albastre, 
nişte sclipiri luminoase, ca nişte firme de neon 
înalte ce anunţă furia lui Dumnezeu. Fulgerele 
astea luminează dealurile de polistiren şi câmpiile 
care se întind în cele patru zări. Dezlănţuite, 
vânturile biciuiesc totul. 


Uşa dormitorului e tot încuiată, dar o formă 
albastră, luminoasă intră încet. La început albastrul 
e o strălucire palidă în mijlocul uşii, revărsându-se 
din lemn; după aia e un stomac albastru străbătut 
de un rând vertical de nasturi de cămaşă. După aia, 
mult mai sus pe uşă, apar vârfurile unei bărbii 
albastre şi a unui nas albastru, iar silueta familiară 
se desprinde de ea. Ultima chestie care apare din 
uşă e o coadă dezgustătoare de mizerie albastră 
împletită. Din clipa asta domnul Crescent City e şi 
el printre noi. 

Părăsindu-şi încă o dată corpul supradozat, 
clipeşte şi se uită în jur, la maimuţele mele Gund de 
pluş şi la ursuleţii Steiff. Ochii împăienjeniţi i se 
opresc asupra lui Festus cel auriu, care radiază. 

După spusele îngerului Festus, Dumnezeu îşi 
alege un mesager la fiecare câteva secole ca să 
propovăduiască un plan actualizat al căii celei 
drepte. Moise sau lisus sau Mahomed, persoana 
aleasă propovăduieşte cea mai nouă versiune, 
Cuvântul lui Dumnezeu 2.0. Noe sau Buddha sau 
loana d'Arc, mesagerul ăsta upgradează softul 
nostru moral, ne devirusează etica, actualizându-ne 
valorile pentru a fi în ton cu nevoile spiritului 
modern. Dacă e să-l credem pe îngerul Festus, nu-s 
nici mai mult, nici mai puţin decât cea mai nouă 
versiune a purtătorului de cuvânt al lui Dumnezeu. 

— După ce vei preveni cataclismul de astăzi, 
zice Festus radiosul, trebuie să opreşti toate 
incursiunile umane în domeniul nefast de cercetare 
a celulelor stem. 

— Poftim? îl întrerup eu. 

Festus îi dă înainte: 


— Ca voce a lui Dumnezeu, trebuie să tai toate 
drepturile femeilor. 

Oricât de flatată m-aş simţi să fiu cea aleasă, 
nu mă-ncântă deloc ştirile pe care trebuie să le 
prezint. 

Ridicându-şi braţele micuţe în aer şi dând din 
mâini ca un predicator, prietenul meu din nord zice 
cu patos: 

— E voia lui Dumnezeu ca toate femeile să se 
abţină de la vot şi de la metodele contraceptive şi 
de la condus! 

În timp ce puştiul meu arian miniatural, bun de 
pus în ramă, îmi înşiră mai departe lista de cereri a 
lui Dumnezeu - gata cu negrii care se căsătoresc cu 
albi... gata cu bărbaţii care se căsătoresc cu 
bărbaţi... circumcizie obligatorie pentru ambele 
sexe... voaluri, tone de voaluri şi burgal17-uri -, mă 
întorc către domnul K şi le fac cunoştinţă. Nici 
măcar moartea nu poate şterge anii de instruire în 
etichetă şi protocol din Elveţia. 

— Domnule Crescent City, el e îngerul Festus. 
Înclin uşor din cap şi zic politicos: Îngere Festus, el 
e domnul K. E un vânător de cururi paranormale. 

— Îngerul Madison vrea să spună „de comori 
paranormale“ , zice domnul K. (Îl măsoară din ochi 
pe Festus, lumina aia aurie, de parcă ţărănuşului 
meu i-ar curge soare de vară prin vene.) Oftează 
adânc, trist şi zice: Ce n-aş da să fiu înger. 

Şi exact acum, tweeter drag, îmi vine ideea, ca 
un fulger albastru. Îl întreb pe domnul K: 

— Chiar vrei să fii înger, ha? 

— Vreau doar să mor, zice domnul K, să fiu 
fericit şi să nu mă mai doară nimic. Pe vecie. 


— Găseşte-l pe Dumnezeu, declamă Festus, şi o 
să găseşti pacea. 

Atunci eu zic: 

— Îngere Festus, taci din gură. Adaug, nevrând 
să-l supăr: Doar puţin, bine? 

Deja văd cum albastrul domnului K trece de la 
azuriu la turcoaz, de la bleu la albastru franțuzesc. 
Timpul ni se scurge în vreme ce ficatul bolnav îi 
absoarbe ketamina din sânge. Cât trece de la 
culoarea oului de măcăleandru la albastru pal îi fac 
o propunere. 

— Transmite-le un mesaj părinţilor mei şi 
promit să te fac înger. 

— Un mesaj? întreabă el. 

— Spune-le să termine cu rahaturile astea cu 
cataclismul, bine? zic eu. 

Domnul K se uită la mine cu nişte ochi 
nedumeriţi, de drogat. 

— Şi o să mă faci înger? 

— Spune-le, zic eu, că sunt nişte ipocriţi proşti 
şi că n-ar fi trebuit să nu-mi spună de boala 
cumplită de rinichi a lui Tigrişor. 

Domnul K începe să dea din cap, cu ochii 
închişi, de parcă mi-ar înţelege pe deplin cuvintele. 
Fără să-i deschidă, zâmbeşte. 

— Şi spune-le, zic eu, că l-am omorât din 
greşeală pe bunicuţul Ben tăindu-i jumătate de 
puţulică pentru c-am crezut că era un rahat de 
câine dezgustător, care se umfla repede. Îl întreb: 
Pricepi? 

Cu ochii închişi, domnul K dă din cap cu 
înţelepciune. Dă din coadă că da. 

— Şi mai spune-le, zic eu, că l-am inventat pe 
lisus ăla cu care vorbeam la telefon, dar se pare că 


există un lisus adevărat... Întorcându-mă către 
Festus, îl întreb: Nu-i aşa? 

— Corect, confirmă Festus. 

Domnului K îi zic: 

— Cel mai important e să le spui maică-mii şi 
lui taică-meu că-i iubesc tare, tare. Apropiindu-mă 
de confidentul meu albastru, îi şoptesc: Şi, te rog, 
zi-le că n-am supt nici o puţă de maimuţă şi nici n- 
am făcut Sex Fierbinte cu vreun bivol de apă, bine? 

Privirea tâmpă de pe faţa domnului K îmi dă 
de-nţeles că mi-am supraîncărcat mesagerul. În 
timp ce sufletul lui dispare, trăgându-se înapoi pas 
cu pas spre locul unde şi-a lăsat corpul, albastrul 
pal se face gri. Griul se face alb. 

Pereţii dormitorului încep să vibreze şi un 
bâzâit deloc neplăcut îmi inundă patul. Motoarele 
megaiahtului Pangaea Crusader au pornit. Afară 
furtuna spală puntea şi face echipamentul să 
zăngănească. 

— Mai mult decât orice, te rog, îi spun 
mijlocitorului pe cale să dispară, cu mâinile mele 
grase împreunate ca pentru rugăciune, zi-le să 
moară cu câte batoane de ciocolată mari pot duce. 


21 DECEMBRIE, ORA 1:45 P.M. 
HAST 


Abominaţiunea declanşează un cataclism 
Postat de LeonardtocilarulluihadesQviaţadapoi.iad 


Dacă stăm să comparăm codicele antice 
consemnate de înţelepţi de la Solon încoace, 
observăm descrieri aproape identice ale sfârşitului 


lumii. Aşa-zisul mit al Zilei Judecăţii zugrăveşte o 
superbă creatură-copil conducând o procesiune de 
discipoli pe versanţii unui munte scânteietor. 
Muntele se înalţă în mijlocul Oceanului Pacific, iar 
ceremonia are loc sub soarele palid al celei mai 
scurte zile a anului. 

Pentru prima dată, Persefona nu se va mai 
întoarce. Zorii vor veni, dar nimeni nu va mai fi 
martor la următorul răsărit. 

În loc de plastic, acum copila e purtată de un 
alai de oameni. În loc de saci de curăţătorie şi sticle 
de suc, însoțitorii ei sunt acum monarhii pământeni 
şi căpeteniile bogate, cu toţii îmbrăcaţi în robe 
stacojii costisitoare. Această mulţime vastă urcă de- 
a lungul unei arhitecturi anoste de nori artificiali. 
Oamenii păşesc pe treptele în zigzag. Procesiunea 
urcă din ce în ce mai mult, legănând cădelniţe cu 
tămâie înmiresmată şi purtând lumânări aprinse. 

În toate cele patru zări, pe linia orizontului, 
fuioare mari de fum negru se înalţă precum 
tornadele spre cerul după-amiezii. Dedesubt, 
pământul se cutremură. Muntele pe care îl 
escaladează e cel mai înalt din ţinut. În vârful lui 
îndepărtat e un platou şi acolo e un templu imens, 
strălucitor. Palatul acesta scânteietor e o pastişă a 
goticului şi barocului şi arhitecturii atice, a 
domurilor şi turlelor şi coloanelor, a cariatidelor şi 
cartuşelor, construită din fluoropolimeri strălucitori. 
Această construcție pe jumătate catedrală, pe 
jumătate zgârie-nor încununează vârful. 

În acest glorios sanctuar steril, de unde poți 
privi întreaga lume - spun două milenii de savanți - 
se va sfârşi istoria omenirii. 


21 DECEMBRIE, ORA 2:05 P.M. 
HAST 


Daţi peste cap de mişcarea continentelor 
Postat de MadisonspencerQviaţadapoi.iad 


Tweeter drag, 

Alergăm. Picioarele mele butucănoase fug de 
rup pământul. Genunchii mei dolofani se aruncă-n 
sus şi o iau la goană odată cu ei, udă leoarcă de 
transpiraţie. Picioarele mele încălţate-n mocasini se 
împiedică, urcă, sar pe treptele unei scări tăiate în 
versantul abrupt al unui munte fără culoare. O 
prăpastie albă. 'Ţopăi aproape fără oprire în urma 
cadavericului domn Ketamină, care urcă scările în 
goană. 

Cu câteva clipe înainte, ieşiserăm din camera 
mea şi găsiserăm iahtul gol. Un veritabil Marie 
Celeste118. Un Olandez zburători! fără echipaj. 
Salonul era gol. Puntea era pustie. Agenda mea 
electronică de împrumut a scos sunetul ei de apel 
europop şi Archer mi-a zis: 

— Uită-te afară. Uită-te pe un geam sau pe 
ceva. 

E greu să nu vezi aşa ceva în peisajul ăsta: o 
procesiune de oameni urcând un munte aflat nu 
foarte departe de noi. Toţi poartă robe roşii cu 
glugă. Astfel înveşmântat, convoiul lor seamănă cu 
un şuvoi de sânge curgând în sus, de-a lungul unui 
canal îngust de trepte ce merg în zigzag de la baza 
muntelui alb până în vârf. Nu pot să-mi dau seama 
dacă sunt şi-ai mei pe-acolo, pentru că hainele 
stacojii sunt identice. 


Muntele se înalţă către cer, îngustându-se spre 
vârf, unde se află un templu ornamentat, de 
culoarea cerii. O cupolă bogat decorată, înconjurată 
de un inel de coloane şi încununată cu turnulețe. Un 
altar colosal împodobeşte vârful impunător, dar de 
la distanţa asta nu pare mai mare decât un tort de 
nuntă cu multe etaje, prea ornat. 

Pe când mă minunez de ce văd, trag cu ochiul 
la domnul Ketamină, care o ia la fugă pe pasarelă, 
după şirul stacojiu de pelerini. Silueta lui 
împiedicată, de marionetă ajunge la treptele din 
munte, iar eu îi calc repede pe urme. Faţa lui, 
palidă. Respirația lui, grea. Clar în mijlocul unui 
atac de cord, zbiară: 

— Au pornit bărcile! Pornesc bărcile! 

Cuvintele îi sunt înăbuşite de gâfâituri, dar 
domnul Ketamină strigă: 

— Trebuie să înţelegi, micuța mea moartă, 
lansează Madlantida. 

Aruncă fiecare cuvânt în bătaia vântului. 

Înflăcărat, zâmbitor, pălăvrăgeşte în 
continuare, fluturându-şi mâinile deasupra capului: 

— O să vezi tsunamiuri, cutremure, erupții 
vulcanice. (Cuvintele lui sunt vesele. Întrerupte din 
când în când de râsete sufocate.) Dacă oricum 
mergem cu toţii în rai, e OK. Toată lumea o să 
moară-n chinuri... ce mişto! 

În jurul meu, în timp ce urcăm din ce în ce mai 
mult, continentul de vis se întinde în toate părţile, 
un pustiu orbitor de câmpii imaculate şi domenii 
albe ca dinţii. La baza scării alpine, Pangaea 
Crusader e împotmolit, încastrat în şesul de plastic. 
Dacă e să mă iau după fumul gros care iese din 
coşurile lui, motoarele megaiahtului funcţionează la 


capacitate maximă, de parcă echipajul ar vrea să 
scape de milioanele şi milioanele astea de acri de 
poligunoi procesat la cald, dintr-o bucată. Coşul 
scuipă către cer un fuior de fum negru. La nivelul 
mării, gunoiul reciclat expandat scârţâie de-a lungul 
carenei de oţel înţepenite. Prora hidrodinamică se 
ridică şi se lasă ca aceea a unui spărgător de 
gheaţă. 

Dâre identice de fum negru se înalţă din alte 
coşuri, dezvăluind alte vapoare încastrate şi ele în 
Madlantida. 

— Planul e, zice domnul K aproape cântând, să 
împingă Madlantida în curentul predominant. Peste 
câţiva kilometri o să ne ia în primire. 

Mă doare să recunosc asta, dar cel puţin 
câteva averi au fost cheltuite pentru antrenarea 
corpului meu niciodată zvelt. Ca o olimpică în 
devenire sau ca o iapă dresată, am fost alergată pe 
pistele sălilor. O droaie de instructori de fitness m- 
au tras după ei prin bazine de nenumărate ori şi se 
pare că tot n-am nici o aptitudine pentru aerobică. 
Absolut nici una. 

Domnul K se bâlbâie, încercând să ia o gură de 
aer: 

— Folosim Madlantida pentru a schimba poziţia 
continentelor. Când insula asta imensă, de mare 
tonaj o să se lovească de America de Nord, o să 
distrugă totul. 

Tweeter drag, nu-mi scapă metafora asta 
iritantă care prinde contur. În moarte, ca şi-n viaţă, 
smiorcăita de mine o să se dea cu capul de Americi, 
de insulele Hawaii, de Galâpagos, Japonia, Rusia şi 
Alaska. Imensa şi smiorcăita grasă-grasă-grăsoaie 


de mine o să facă ravagii, ca elefantul proverbial din 
magazinul de porţelanuri. 

De parcă n-ar fi de-ajuns, în timp ce urc, sub 
paşii mei treptele sunt moi, comprimându-se încet- 
încet sub greutatea mea. Ca polistirenul. Ude de 
ploaie, sunt alunecoase, amenințând la fiecare pas 
să mă catapulteze înapoi într-un abis sidefat. 

În ciuda startului nostru întârziat, deja îi 
ajungem din urmă pe ultimii pelerini în roşu. Cu 
spaţiul ăsta de vis şi robele lor şi fumul motoarelor 
Diesel, totul e alb, roşu şi negru. Unii dintre cei 
care iau parte la procesiunea asta ciudată au 
lumânări în mâini. Alţii leagănă cădelniţe prinse cu 
lanţuri, din care se înalţă şuviţe de fum de tămâie 
arsă. Cântă în cor: 

— Futere... căcat... muist... 

Apusul grăbit de iarnă poleieşte fiecare pisc. 
Lumina asta magică e auriul pe care-l vede limba 
mea când mănânc fondue au Gruyere!”. 

Depăşim mai mulţi pelerini, împingându-i şi 
evitându-i pe scara abruptă. Mulţi au încetinit 
pasul, pentru că acum muntele pare să se 
răsucească, mişcându-se aproape imperceptibil, pe 
când tot continentul ăsta masiv, fălcos e împins 
către nord. Motoare marine de o mie de milioane de 
cai-putere se chinuie să ne scoată din centrul calm 
al  Vortexului Pacificului şi forţa lor zguduie 
structura tectonică de polifals care ne susţine. 
Munţii din împrejurimi tremură ca nişte movile de 
aspic de vanilie înalte până la cer. Pelerinii care nu 
se ţin bine pe picioare se împiedică şi cad, ţipând 
dramatic. Poate datorită experienţei lui vaste cu 
dezechilibrul indus de droguri, domnul Ketamină 


rămâne în picioare. Se aruncă în faţă şi mai abitir, 
sărind două, trei, patru trepte odată. 

— Trebuie să ne grăbim, zice Festus zburând 
lângă mine. Boorii o să distrugă lumea asta 
minunată în mai puţin timp decât i-a luat lui 
Dumnezeu s-o populeze! 

Picioarele încep să nu mă mai asculte. Paşii 
mei încetinesc şi mă gândesc serios să las 
Boorismul să-şi urmeze cursul şi să termine odată 
războiul ăsta ne-sfânt împotriva oamenilor, viermii 
ăştia  mâncători de viței, emiţători de CO;, 
autoreproducători. Fiind fiica părinților mei 
conştienţi de energia pământului, protestatari 
împotriva tăierii copacilor, sabotori, n-am cum să 
neg farmecul unei planete fără oameni. Şi mai 
ispititor e gândul de-a avea întreg Pământul la 
dispoziție, măcar până la Halloweenul următor. În 
izolarea asta fericită, o să înfulec pe nerăsuflate 
cărţi întregi odată. O să m-apuc de cântat la lăută. 

— Grăbeşte-te! mă-ndeamnă Festus fluturând 
din aripi lângă mine. Sau părinţii tăi damnaţi pe 
vecie o să mănânce cu forţa excremente călduţe! 

Nici scenariul ăsta nu-mi sună foarte rău - nu 
după tot bălegarul ăla macrobiotic pe care mi l-au 
băgat pe gât. 

E greu să accepţi ideea că toată lumea e pe 
cale să moară, că totul e pe cale să fie distrus, 
pentru că toţi par atât de fericiţi. Zâmbesc. Ochii lor 
au o strălucire maniacală. Negri şi asiatici, evrei şi 
gay, canadieni din Quebec şi palestinieni şi 
amerindieni, suprematişti albi, pro-libertate şi pro- 
viaţă, se ţin de mâini. Se îmbrăţişează, se sărută. 
Nu le e frică să se îmbolnăvească. Nu sunt 
despărțiți de pretexte sociale sau statut sau ierarhii 


ale puterii. Toţi îmi strigă numele, recunoscători 
pentru mântuirea iminentă în care cred. Sunt 
fericiţi în felul ăla în care oamenii sunt fericiţi când 
ard cărţi şi decapitează regi; sunt îndreptățiti. 

În tot timpul ăsta, domnul Ketamină murmură 
ca să nu uite mesajul de la mine. Cu faţa trasă şi 
suptă luminată de soarele apusului, repetă: 

— Fără celule stem. 

Maţelor cenuşii, gânditoare, ale creierului meu 
li se face greață de la alergat. Li se face rău de la 
amintirile imposibil de digerat cu taică-meu în New 
York City, zicând: 

— Madison a fost o laşă mică. 

În faţa noastră, procesiunea a ajuns într-o 
strâmtoare. Pocăiţii în robe aşteaptă să treacă pe 
sub o arcadă imensă - intrarea în templul din vârful 
muntelui. Printre noi, un cvartet de umeri masivi 
poartă o lectică, o chestie ca o cutie, ai cărei 
ocupanţi rămân ascunşi după draperiile de catifea 
roşie. După mintea mea, Camille şi Antonio sunt, cel 
mai probabil, pasagerii săi, aşa că întind gâtul ca să 
văd mai bine. Între timp mulţimea creşte până la o 
reproducere nu tocmai inexactă din punct de vedere 
istoric a unei curţi dintr-un palat venețian 
renascentist, cu  piedestalele şi  nişele lui 
flamboaiante reproduse într-o cantitate imensă de 
celuloză cristalizată sculptată, de culoarea salivei. 

În mulţimea asta de siluete cu glugi, domnul K 
se ridică pe vârfuri şi strigă: 

— Ascultaţi! Ascultaţi-mă cu toţii! 

Cineva i-a dat o lumânare aprinsă şi ţine 
lumânarea asta deasupra capului, ca pe o stea 
strălucitoare, tremurândă. 


Tweeter drag, te rog să-nţelegi că pentru mine 
comunicarea eficientă e cel mai important lucru. 
Părinţii mei sunt aşa de bogaţi pentru că oamenii au 
fost nevoiţi să cumpere mijloacele prin care îşi 
exprimau cândva sentimentele. Publicul şi-a anulat 
abilitatea de-a se exprima. Iubirea trebuie să fie 
acum mijlocită de felicitări, bijuterii cu diamante 
produse în serie sau buchete de trandafiri special 
cultivați, aranjate de profesionişti. Toate epifaniile 
trebuie să fie dictate de maică-mea. Oamenii simt 
doar lucrurile pe care ea le spune să le simtă. 
Pentru ei, ea e Afrodita. Taică-meu, tati, e 
zeitgeistl21-ul. 

l-am încredințat câinelui ăstuia distrus de 
ketamină toate secretele importante ale vieţii mele, 
iar el sare acum pe loc, fluturând lumânarea şi 
strigând ca să le atragă tuturor atenţia. Imaginează- 
ţi cât de îngrozită sunt când strigă: 

— Staţi! Fluieră ca să tacă toată lumea, după 
care zbiară: Madison zice că o s-ajungeţi toţi în iad 
dacă nu m-ascultaţi! (Oamenii încep să se întoarcă 
şi să se holbeze la el.) Îngerul Madison, strigă el, nu 
mai vrea să-njuraţi şi să râgâiţi... 

Da, m-am bizuit pe el să le arate toată iubirea 
pe care eu n-am reuşit să le-o arăt. L-am rugat să le 
transmită toate regretele mele şi să retracteze toate 
minciunile mele. Simt cum mulţimea se întoarce 
încet. 

Cu feţele încadrate de glugile lor roşii, 
spectatorii nedumeriţi îl măsoară pe domnul K din 
ochi. Aşteaptă neliniştiţi, clipind confuzi. 

— Madison, zbiară domnul K. (Se opreşte o 
clipă ca să facă toată lumea linişte.) Madison 


Spencer zice că singura cale adevărată spre 
mântuire e să sugi pule de măgar! 

“Mnezăi. 

În clipa aia-i văd pe-ai mei. Îşi dau glugile jos şi 
îl privesc cu ochii măriţi, pe feţele lor citindu-se pur 
şi simplu teroarea. 

Fără s-apuce să mai tragă aer în piept, domnul 
Crescent City, domnul K, vânătorul meu de comori 
paranormale, cade lat. 


21 DECEMBRIE, ORA 2:22 P.M. 
HAST 


Bătaia pe care o merit cu vârf şi-ndesat 
Postat de MadisonspencerQviaţadapoi.iad 


Tweeter drag, 

Nimeni nu-nţelege. Toată lumea-nţelege greşit. 

În templul de plastic reciclat dintre nori, 
fantoma albastră familiară iese din corpul căzut al 
domnului Ketamină. 

— Nu mă mai întorc acolo, zice ectoplasma 
albastră de lângă mine, închipuind forma domnului 
K, dând din cap. 

Nimeni nu ne poate vedea. Fiecare siluetă cu 
glugă se holbează la rămăşiţele lui pământeşti din 
mijlocul curţii. Păpuşa aia de cârpă cu coadă şi 
ciupită de vărsat. Chiar acum o echipă de 
paramedici îşi face loc prin mulţime şi îi verifică 
semnele vitale. 

Fantoma domnului K îmi zice: 

— E inima, în sfârşit. Aleluia. De data asta am 
plecat de tot. 


Sub tălpile noastre, topografia Madlantidei se 
întoarce un pic într-o parte. 

Cu glugile date jos, ai mei se uită cum medicii 
injectează în cadavrul domnului K diferite substanţe 
chimice care i-ar putea salva viaţa. Purtătorii lecticii 
cu draperii de catifea şi-au lăsat povara jos, undeva 
în apropiere, dar ce-i înăuntru rămâne ascuns. 

Ceremonia e întreruptă pentru un moment, iar 
pelerinii îşi dau jos glugile stacojii. Ţin încă în mâini 
lumânările scânteietoare şi murmură mai departe 
obscenităţi genitale şi excretorii. Când medicii rup 
tricoul ce acoperă pieptul bolnav al domnului K şi se 
pregătesc să lipească de el electrozii unui 
defibrilator cardiac, îmi dau seama că asta-i şansa 
mea. 

Fantoma domnului K mă vede şi zice: 

— Nu face asta, îngere Madison. 

Trebuie. Trebuie să le spun atâtea alor mei. Şi 
nu în ultimul rând cât de mult îi iubesc şi cât de 
mult îmi lipsesc. Asta şi cât de proşti sunt. 

— Dacă ai de gând să intri în vechiul meu corp, 
mă previne domnul K, ai grijă că tocmai aveam o 
erupție de herpes genital. 

Mă uit la fantoma lui. Mă uit la cadavrul lui 
prăbuşit. 

— Asta aşa, ca să ştii în ce te bagi, mă 
avertizează el. 

Sunt aşa de Ctrl+Alt+Scârbită. 

Paramedicii strigă: 

— Liber! 

Şi nu pot s-o fac. Nu pot să sar înăuntru, 
Tweeter drag, nu în cadavrul ăsta dezgustător, 
inflamat şi distrus de droguri. Medicii transmit 


şocul electric care-ar trebui să pornească inima, dar 
nu se-ntâmplă nimic. Nu se văd semne de viaţă. 

Părinţii mei o să moară fără să ştie că i-am 
iubit. O să ajungă în iad şi o să fie făcuţi bucățele de 
demoni cu lame vârâte în sare pentru margarita. O 
să le decupeze ochii şi o să fie supuşi la clisme cu 
Dranot?? lichid. 

Paramedicii mai strigă o dată: 

— Liber! 

Şi ratez şi şansa asta. 

Toată omenirea o să fie ştearsă de pe faţa 
pământului. Satan o să pună gheara pe toţi copiii 
Domnului. Satan o să câştige. Şi toate din cauză că 
n-am curajul să-mi împart sufletul virgin şi 
inteligent cu rămăşiţele îngălbenite, scheletice, ale 
unui ratat ciudat, în descompunere. 

— Nu-i vina ta, zice fantoma domnului K. Nici 
mie nu mi-a prea plăcut să fiu închis înăuntru. 

Paramedicii strigă pentru a treia şi ultima dată: 

— Liber. 

În creierul meu creşte o frică: Satan o să-mi 
găsească pisoiul. 

Şi sar înăuntru. 

Nu m-am mai simţit aşa umilită de când am 
fost îngropată în incinta megamohorâtă a unei 
toalete publice din nord. Mâinile astea leproase! 
Membrele astea ofilite, fusiforme! Medicii ăştia de 
treabă m-au dezbrăcat de aproape toate hainele 
mele murdare şi acum abia dacă am pe mine o 
pereche puturoasă de boxeri care îmi acoperă 
dezgustătorul şi  mişcătorul membrum virilis. 
Propriul meu membrum puerile!” apăsător. Chiar în 
timp ce bunii medici mă atenționează să nu mă mişc 
de-acolo, îmi lansez corpul târşâit într-o mişcare 


aproape verticală. Mâini în mănuşi de latex încearcă 
să mă oprească, dar fac un pas şovăitor către 
părinţii mei înspăimântați. 

Maică-mea şi taică-meu stau chiar lângă lectica 
împodobită cu draperii. Le-au căzut feţele. Pe când 
îmi împleticesc corpul monstruos către ei, cu 
braţele deschise larg ca să-i îmbrăţişez strâns de 
tot, ei se cutremură vizibil de dezgust. 

Aşa de slăbită sunt, că mă prăbuşesc - Tweeter 
drag, tot timpul mă prăbuşesc - pe pavajul de 
plastic. 

Eu, care cândva eram îngrijorată din cauza 
acneei juvenile, mă târăsc acum în faţa lui taică- 
meu acoperită de craterele dureroase ale 
herpesului malign. Eu, care voiam să mă căsătoresc 
cu lisus Cristos ca să-mi împiedic trupul de fată să 
înflorească, mă zvârcolesc în genunchi, implorând-o 
cu voce stinsă pe maică-mea să mă iubească. Cu 
faţa-n jos, plină de răni, mă apropii de creatorii mei 
tâărându-mă pe pântecele meu incurabil. Forma asta 
în descompunere a fost cândva viitorul luminos al 
părinţilor mei, dovada vie că făcuseră alegerile 
politice potrivite. Acum mă târăsc pe abdomenul 
gol, arătându-le tuturor spatele meu costeliv, 
anemic şi trăgând după mine ruşinea groaznică a 
cozii slinoase. Coada aia ca un trunchi cerebral 
prereptilian lăsat la vedere. Eu, Madison Spencer, 
emisarul lor spre un viitor mai bun, mai luminos, 
sunt redusă la avortonul ăsta de şopârlă. 

Cu vocea mea hârşâită, împrumutată de la 
mort, zic: 

— Mani! Tati! Târându-mi noul corp aproape 
gol, ciolănos, transpirat către ei, strig: Vă iubesc! 
Îmi ţugui buzele crăpate ca să le trimit un pupic 


drăgălaş şi îi întreb: Nu ştiţi cine sunt? Sunt 
Madison, zbier. Sunt bombonica voastră! 

Noua mea respiraţie miroase ca un magazin de 
animale. 

Faţa frumoasă a lui taică-meu e o grimasă de 
dezgust cu dinţii dezveliţi - e revoltat că trebuie să 
lovească o asemenea creatură. S-o bată zdravăn. 
Taică-meu, o, iubitul meu tată, ca să se protejeze pe 
el şi pe maică-mea, ia asupra lui misiunea ingrată 
de-a mă burduşi cu pumni. Imediat îmi ţâşneşte 
sângele cald, infect. Chiar dacă i se face greață 
simţindu-mi părul şi lichidele corporale pe 
încheieturile degetelor, încă e tare pe poziţii şi nu 
mă lasă să m-apropii. 

Cu degetele rupte, îl implor: 

— I-am smuls cârnăciorul umflat bunicuţului, 
mărturisesc, şi l-am abandonat într-o baltă de 
sânge. 

Le spun părinţilor mei că niciodată nu le 
făcusem analingus cururilor semeţe ale girafelor 
exotice. Le spun că am inventat aventura cu lisus 
Cristos. Le spun tot. Cu ultimele puteri, mă agăţ 
înnebunită de aer şi încercările mele de salvare sunt 
întâmpinate de bombeurile tari ale pantofilor Prada 
ai lui taică-meu. Eu, Madison, atrocitatea asta de 
sânge şi puroi în care sunt blocată, îi tachinez. Îi 
provoc. Îi desfid să mă iubească. Îi testez să văd 
dacă recunosc, în corpul ăsta grotesc şi distrus, 
vreo urmă fetiţei lor dezechilibrate. 

Stau în genunchi în faţa celor doi idoli 
strălucitori. Le arăt ce monstru am devenit, îi 
implor să m-accepte. 


— lartă-mă că ţi-am tras o palmă în baia de la 
Beverly Wilshire, îi spun lui taică-meu. Maică-mii îi 
zic: Promit să slăbesc. 

Babette urmăreşte întreaga scenă chicotind pe- 
ascuns. "[ăranca, vaca asta de sucub. Printre 
spectatori se numără şi fantoma albastră a 
domnului K şi colibriul meu fluturând din aripi, 
spiritul auriu al lui Festus. Mă rostogolesc la 
picioarele familiei mele îngrozite. Într-un ralanti de 
coşmar, degetele mele subţiri şi ciudate se întind s- 
o prindă pe maică-mea de gleznă. 

— Mami, am venit să te salvez. 

Drept răspuns la declaraţia mea de dragoste, 
taică-meu îmi cară mai departe pumni şi picioare. 
Durerea izbucneşte în cutia mea toracică distrusă. 
Inima mea de împrumut se opreşte. Şi suferinţa e 
de nedescris când sângele încetează să-mi mai 
curgă prin vene. 

Adevărul e, Tweeter drag, că le testez iubirea 
de fiecare dată. 

O voce strigă: 

— Lumânarea! Madison, ia lumânarea! 

Sursa ei e fantoma domnului K. Mâna lui de 
fantomă arată către un loc de pe pavajul de plastic. 
Acolo aterizase lumânarea aprinsă pe care-o ţinea 
în mână când a murit. Flacăra a aprins pavajul fals 
din polistiren şi a izbucnit un foc clocotitor, care e 
gata să se întindă la restul templului, muntelui şi 
întregului continent. Cu tot stopul meu cardiac, am 
de ales între a-mi săruta mama şi tatăl panicaţi cu 
buze viermănoase, bolnave... sau a o apuca în altă 
direcţie ca să sting un foc cu posibile proporţii 
epice, care se întinde repede. 


Pe când ezit, neştiind ce să fac, o mână 
graţioasă se  iveşte printr-o deschizătură a 
draperiilor de catifea ale lecticii. O voce melodioasă 
zice: 

— Nu-ţi fie frică! 

Mâna, mâna asta perfectă, elegantă şi ireală, 
degetele ei dau la o parte catifeaua roşie ca să 
dezvăluie persoana din  lectică: o fecioară 
fermecătoare. O zeiţă tânără. 

În timp ce focul mocnit creşte încet-încet şi 
muşcă tot mai adânc din treptele de plastic... un 
piedestal de polistiren... baza unui obelisc de 
polistiren, fecioara perfectă care stătea pe tronul 
din mijlocul mulţimii, fata asta zveltă îşi mişcă 
picioarele delicate şi se ridică. Părul îi e lucios, iar 
pe cap poartă o coroniţă din rămurele de măslin. 
Pielea îi e fină. N-are ochelari. Silueta ei de silfidă e 
împodobită doar cu o tunică ţărănească din 
chembrică albastră. 

Fecioara asta ideală întinde un deget perfect 
către mine şi îmi ordonă: 

— Dispari, abominaţiune! Îşi îndreaptă umerii 
şi spune cu mândrie: Priviţi, sunt Madison Desert 
Flower Rosa Parks Coyote Trickster Spencer - m- 
am întors din mormânt pentru a oferi întregii 
omeniri viaţă veşnică. 


21 DECEMBRIE, ORA 2:31 P.M. 
HAST 


Denunţată! 
Postat de MadisonspencerQviaţadapoi.iad 


Tweeter drag, 

Dintr-un singur salt, frumoasa necunoscută se 
năpusteşte asupra mea. În timp ce eu mă 
prăbuşesc, murind pe pământul de plastic, ea îşi 
coboară silueta fermecătoare din lectică şi 
aterizează direct pe coloana mea vertebrală goală şi 
tremurândă. 

Sub ea, mă zbat disperată. Mă lupt din 
răsputeri să scap. Pentru o clipă dureroasă, copila 
perfectă stă călare pe mine. Cu bucile rotunde 
plantate în şalele mele, îmi cară pumni în cap. 
Prinzându-mă de păr, îmi împinge faţa către focul 
iscat de lumânare, care se întinde din ce în ce mai 
mult, până îmi ies băşici pe piele. Căldura îmi 
tumefiază buzele ca o supradoză de colagen, 
întinzând pielea aşa de tare, că se crapă. 

Flăcările sunt atât de aproape, încât capătul 
cozii mele arde mocnit. Şuviţele împletite încep să 
ardă încet, ca un fitil puturos. 

Cu oasele rupte... cu inima slăbită... sunt 
neajutorată, nu-s în stare să mă ridic. Nimeni nu mă 
ajută. Fantoma domnului K stă undeva într-o parte, 
plânge în hohote. Sucubul, Babette, stă în cealaltă 
parte, râzând cu o plăcere demonică, în timp ce 
boorii strânşi acolo plâng şi scrâşnesc din dinţi. 

E clar: părinţii mei nu mă iubesc. Părinţii mei 
nici măcar nu mă recunosc. Ei iubesc chestia asta, 
versiunea asta a mea slabă ca o păpuşă Barbie. 

Atenţie, discipolii mei pre-morţi: când ocupi o 
formă de viaţă fizică trebuie să rămâi înăuntru până 
la moartea ei. Trebuie să suferi până ce loviturile 
repetate ale vieţii îți distrug corpul. Astea fiind 
spuse, spiritul meu nu poate să evadeze. Trebuie să 
trec prin nebunia asta dureroasă. 


Mă răsucesc sub greutatea ei surprinzătoare. 
Mă întorc s-o văd. Barbie-Madison poartă cămaşa 
celebră şi  pătată de chembrică, poalele ei 
încreţindu-i-se pe picioarele goale. Arma ei e 
Călătoria pe Beagle, cartea aia însemnată cu sânge 
uscat. Mânuind tomul deloc uşor, îmi loveşte faţa de 
împrumut. Capul îmi atârnă, înecându-se cu saliva 
şi bâiguind proteste incoerente. Din ochii mei de 
împrumut curg lacrimi fierbinţi de gheizer. 

Cu toate sforţările astea, impostoarea Madison, 
aşezată pe mine, nu transpiră. Nici nu respiră greu 
de la efortul susţinut. Ca să mă apăr cât de cât, îi 
lovesc torsul cu coatele şi genunchii mei ascuţiţi, 
dar e ca şi când aş lovi cauciucurile imense ale unor 
camioane cu multe roţi din nord. 

Coperta de piele a cărţii îmi sparge nasul, 
întorcându-l într-o parte, tăindu-mi respiraţia. 
Urechile îmi ţiuie. Văd stele verzi. 

Disperate, degetele mele se agaţă de cămaşa 
ei. Trag cu încăpățânare de ea, smulgându-i cămaşa 
albastră de pe corpul zvelt, dezbrăcând-o, dar fără 
folos. Ruşinea nu-i o barieră pentru ea. În ochii 
tuturor boorilor ăstora sunt un pervers dezbrăcat 
depravat, un schelet libidinos, cu ten infect, care 
vrea să molesteze o fetiţă goală. 

Treptat, opun din ce în ce mai puţină 
rezistenţă. După primele cincizeci de lovituri, un 
picior în fund nu mai înseamnă nimic. Mă cuprinde 
un soi de letargie indusă de traume. Nici măcar 
durerea nu-mi mai reţine atenţia, gândurile mele o 
iau razna. Elisabeth Kübler-Ross nu vorbeşte 
niciodată despre asta, dar mai există un stadiu al 
morţii. În afară de furie, negare şi negociere, mai 


există şi plictiseala. Da, plictiseala. Te abandonezi 
pe tine. 

Te cuprinde o pace ciudată. Chiar în timp ce 
volumul cu coperte tari mă loveşte întruna, lupta 
pentru supravieţuire e înlocuită de o resemnare mai 
mortală decât Rohypnolul. Dacă tot e să mor... hai 
să mor odată. Dacă le place mai mult de ea, lasă-i 
pe maică-mea şi pe taică-meu s-o adopte pe 
imaculata păpuşă-Maddy. De undeva, de foarte 
departe, simt miros de păr pârlit. Aud vag cum 
pumnii îmi lovesc carnea udă, corpul fiindu-mi deja 
plin de sânge. 

Dar am mai trecut prin asta. Am mai renunţat 
la luptă. În cuvinte înăbuşite de epuizare, şoptesc o 
rugăciune pentru ca inima să mi se oprească. 

Vouă, pre-morţilor, sigur nu vă place s-auziţi 
asta. Urâţi laşii, dar eu asta sunt. Îmi neglijez viaţa. 
Nu trăiesc la adevăratul meu potenţial, renunţ. 

Dacă există un plan măreț, îi cedez. Mă las în 
voia sorții. 

Supusă unei lupte aşa de violente, până şi 
cartea cu Beagle-ul începe să se dezintegreze. 
Paginile se rup şi se dezmembrează frază cu frază. 
Bucăţele de hârtie îmi cad fluturând pe trup. 
Cuvinte scrise cu creionul. Dintre bucăţelele astea 
căzătoare, una pare să fi luat foc. În colţul uneia 
dintre paginile rupte pâlpâie o flacără portocalie. E 
Festus, micuțul Festus, însoţind bucăţica asta de 
hârtie. Aripile aurii de colibri îi flutură frenetic pe 
când pluteşte în aer, ţinându-mi foaia dinaintea 
ochilor. 

Acolo, cu un scris de copil, cu pix albastru, e 
notat: Stabileşte-ţi un ţel atât de dificil, încât 
moartea să pară o grațiere bine-venită. 


În clipa asta, Tweeter drag, creierul meu 
vomită un ultim gând. Poate asta... poate 
confruntarea asta violentă e lupta împotriva răului 
pentru care m-au pregătit familia mea şi generaţii 
întregi de telemarketeri. 

Asta-i testul pe care l-a prezis Leonard acum 
mult timp. 

Supravieţuirea celui mai puternic contra 
supravieţuirii celui mai drăguţ. 

Pentru a opri avalanşa de lovituri, ridic mâinile 
răsucite ca să prind cartea. Degetele mele şubrede 
o ţin strâns, iar mâinile mele tremurânde se luptă 
pentru posesia jurnalului de călătorie al lui 
domnului Darwin. Fii atent aici. S-a produs o 
răsturnare magică de situaţie: încă o dată un bărbat 
mort, un cadavru, ce mai, se încleştează într-o 
bătălie crâncenă cu o copilă. 

Cu un strigăt de durere, reuşesc să-i smulg 
cartea. Arma e la mine. 

Fluturând din nou memoriile pline de sânge şi 
spermă ale lui C. Darwin, teologul ăla deziluzionat, 
îmi adun ultimele puteri şi dau o lovitură grea, care 
aterizează direct în tărtăcuţa graţioasă a adversarei 
mele. Se trage puţin înapoi după bucata asta, 
împietrită pentru o clipă. Din cauza impactului, un 
ultim val de violete şi panseluţe curge dintre 
paginile ude ale cărţii. 

Cad şi mai multe bucăţi de hârtie, care se 
lipesc de atacatoarea mea. Castelul minţii domnului 
Darwin se năruie cărămidă cu cărămidă. Un 
inventar al lumii naturale pe cale să se 
dezintegreze. Inamica mea înoată într-o mare de 
notițe:  bifurcaţie... crustaceu... coagulat şi 
Diodon!7. O fac papier-maché ca pe-o piñata. 


Wollaston... semnalizare cu fanioane... Fuegieni şi 
ticăloşi. Inamica e sufocată. Ochii ei perfecţi, fără 
miopie, sunt invadaţi de un regiment dureros de 
fapte şi detalii. De toate şopârlele şi toţi scaieţii 
domnului Darwin. De mostrele de flori puse la 
presat cu mult timp în urmă de maică-mea şi de 
buni. 

Frumoasa ne-Madison ţipă de furie şi frustrare, 
cu ochii acoperiţi. Am orbito. 

În clipa următoare, fitilul aprins al cozii mele îi 
biciuieşte învelişul de hârtie uşor inflamabil. Ia foc, 
iar fierbinţeala cuvintelor şi a florilor căzute o 
ucide. Nu mă mai loveşte, ci dă din mâini ca 
disperata, încercând să-şi stingă coapsele în flăcări. 
Chinuindu-se să potolească focul, îşi smulge pur şi 
simplu fâşii de carne din corp. Se rupe singură în 
bucăţi. 

În acelaşi timp urlă. Sare. Urletele de 
banshee îi schimonosesc trăsăturile pe când 
hârtia în flăcări îi topeşte şi îi umflă picioarele, 
genunchii, coapsele enervant de subţiri. 

Ţinând în continuare strâns cămaşa de 
chembrică şi cartea ruptă, mă ghemuiesc pe podea. 
Bolborosesc ca o nebună plină de sânge şi goală, 
aşa cum sunt şi în filmuleţul de la naştere, şi plâng 
în hohote: 

— Îmi pare rău c-am fost o laşă mincinoasă... 

Când fac mărturisirea asta umilitoare, se 
întâmplă imposibilul. 

Se întâmplă rar, Tweeter drag, să nu avem 
explicaţii pentru fenomenele supranaturale care se 
petrec. Două palme îmi cuprind capul diform. 
Palmele fine, parfumate, ale maică-mii şi degetele 
încărcate de bijuterii îmi ridică faţa răvăşită până 


când mă uit în sus, în ochii ei. Braţele ei îmi cuprind 
trupul zdrobit, creând o pieta sentimentală, pe când 
mă întreabă: 

— Maddy? Strop de ploaie, tu eşti? 

Taică-meu vine şi ne  îmbrăţişează pe 
amândouă. 

M-au văzut. În sfârşit m-au recunoscut. 

Părinţii mei şi cu mine, familia noastră micuță 
e, în momentul ăla reunită. 

Atunci, păpuşa inumană cu forme de fată îşi 
ridică ochii care se topesc către cer. Ne-Madison 
asta bolboroseşte cu o voce lichidă: 

— Ascultaţi cuvintele mele... 

Chiar şi acum, când se scurge şi devine o 
băltoacă clocotitoare, fumegândă, le ordonă: 

— Onoraţi-mă, adepţii mei, cu un singur şi 
mare „Ave, Maddy”. 


21 DECEMBRIE, ORA 2:38 P.M. 
HAST 


Detonată! 
Postat de MadisonspencerQviaţadapoi.iad 


Tweeter drag, 

Aşa cum îţi poţi imagina deja, o mulţime de 
oameni care elimină gaze intestinale înăbuşite 
lângă o flacără, înconjurată de o arhitectură 
ostentativă, uşor inflamabilă ne pune pe toţi într-o 
situaţie cam nefericită. Într-o clipită, catedrala din 
vârful muntelui e în flăcări. Boorii îmbrăcaţi în robe 
şi încălţaţi cu sandale aleargă înnebuniţi în toate 
părţile, cu mădularele în flăcări. Căldura înmoaie 


muntele de dedesubt şi râuri fierbinţi şi 
amenințătoare de plastic topit încep să se prelingă 
pe versanţi. 

Fumul acoperă soarele la apus, cufundând 
această lume cândva imaculată într-un întuneric 
luminat doar de infernul portocaliu furios. Câmpiile 
îndepărtate pur şi simplu se crapă, iar prin fisuri 
începe să se strecoare apa oceanului. Arzând, 
întregul continent al Madlantidei se scufundă încet. 
E căderea Pompeiului. E distrugerea Sodomei. 
Rafalele puternice de vânt iau cu ele grămăjoare de 
cenuşă care arde înăbuşit, lăsându-le să cadă peste 
pădurile artificiale din depărtare şi peste palatele 
inflamabile, până când noua lume pare să ia foc cu 
totul. 

Orbiţi şi înspăimântați, boorii se calcă în 
picioare. Se împiedică şi cad în băltoace de noroi 
clocotind. Ţipetele lor amuţesc doar când gazele 
supraîncălzite le ard plămânii. 

Corpul descărnat al domnului K a murit de tot, 
în mijlocul focului, iar eu m-am trezit evacuată. Sunt 
din nou o bulă de ectoplasmă albastră de forma 
mea. Cămaşa albastră de chembrică şi cartea roasă 
cu Beagle-ul par să nu aparţină doar lumii fizice, 
pentru că le văd în mâinile mele de fantomă. 

Văzând tot Ctrl+Alt+Haosul ăsta, îngerul 
Festus vine lângă mine. Mă ia de urechea mea de 
fantomă cu degetele lui aurii şi zice sarcastic: 

— Bună treabă. 

Cât despre mine, Tweeter drag, mă uit după 
părinţii mei prin tot talmeş-balmeşul ăla. Sunt 
îngrozită că ai mei o să moară şi, cu toate că-s nişte 
progresişti care  ridică-n  slăvi Pentagonul, 


nonviolenţi şi paşnici, o să mă lase-n pace multe 
secole. O să fim despărțiți pe vecie. 

Pedepsele astea teoretice îmi sufocă mintea de 
fantomă când o voce familiară zice: 

— La naiba, Prăjiturică, nu-i păcat de toate 
astea? 

Mă-ntorc şi-o văd pe... buni Minnie. Ţinând o 
ţigară fantomatică în mâna ei de fantomă, se 
apleacă s-o aprindă de la coada în flăcări a 
domnului K. De parcă Armaghedonul ăsta învăpăiat 
n-ar putea fi mai rău, lângă ea stă, 'mnezăi, 
bunicuţul Ben. 


21 DECEMBRIE, ORA 2:41 P.M. 
HAST 


Un episod întunecat revizitat - în sfârşit 
Postat de MadisonspencerQviaţadapoi.iad 


Tweeter drag, 

Ultima dacă când l-am văzut pe bunicuţul Ben 
a fost în noaptea de Halloween, în noaptea în care-a 
murit buni Minnie. Fantoma lui ca o sperietoare s-a 
apropiat de veranda noastră din nordul plictisitor. 
Acum, uite-l. Pe el şi pe buni Minnie. Sigur că 
eticheta elveţiană impune, pentru astfel de situaţii, 
o modalitate naturală, degajată în care să-l întreb 
cum se mai simte cârnăciorul lui strivit de-o carte şi 
semicastrat, dar - cu toate că nu-mi stă în fire - n- 
am cuvinte. 

E ciudat cât de bine evocă vulcanul de 
polistiren împrejurările ultimei noastre întâlniri 
fatale. Eliminarea furioasă a gazelor policarbonice 


seamănă grozav cu duhoarea vechii toalete din 
nord. Căldura degajată de cataclismul plasticului 
arzător mă duce cu gândul la temperaturile 
caniculare ale unei anumite după-amiezi de vară. 

Incapabilă să zic ceva, îmi iau mina detaşată 
care mi-a fost de foarte mare ajutor în ultima 
vreme, aceea a supranaturalistei la lucru. Fiind 
odrasla unor părinţi cândva-gestaltişti, cândva-la- 
curent-cu-totul, cândva-eutonieni, îmi dau seama că, 
dacă cineva care trebuie să se simtă stânjenit în 
situaţia de faţă, aia nu-s eu. Bunicuţul a fost 
degeneratul prădător care şi-a fluturat puţa pe 
dinaintea mea. Reprimând o viaţă întreagă de 
condiţionare socială, hotărăsc să nu vorbesc despre 
vreme. În schimb, aleg să tac şi să caut semne de 
stânjeneală la subiectul meu. 

Secretul meu cumplit nu e doar al meu. E şi al 
bunicului. Aşa cum am aşteptat altădată în cabina 
mea de toaletă, moartă de frică, pregătindu-mă să- 
ndur ce e mai rău, acum lasă-l şi pe el să-mi suporte 
privirea iscoditoare. Pe-ascuns, la fel ca Darwin sau 
ca Audubon, cercetez repede specimenul din faţa 
mea. Îmi imaginez degetul gros, fără oase, care mă 
atacase. Nenumăratele riduri micuţe care acoperea 
suprafaţa spongioasă a degetului şi cele câteva fire 
de păr scurte şi ondulate care creşteau la bază. Îmi 
reamintesc mirosul acru, nesănătos al degetului. 

Buni vorbeşte prima. 

— Am venit cu căluşeii. Ce nebunie! 

Îi analizez rece. 

Buni îi dă înainte: 

— Din ziua-n care-a murit, măzărică, bunicu- 
tău a vrut să te vadă din nou. 


Nu le răspund. Lasă-i pe ei să-i spună ororii pe 
nume. Lasă-i pe ei să-şi ceară scuze. 

— A fost o zi groaznică, zice buni Minnie 
bătându-se cu o mână tatuată la greu pe inimă. Îşi 
duce un deget de porțelan la frunte şi se scarpină 
sub peruca ei blondă: Când a murit? Lasă-mă să mă 
gândesc... (Ochii ei se mişcă dintr-o parte-n alta.) 
Amândoi ne-am gândit că te duceai pe insula de 
trafic de pe autostradă. 

Bunicuţul, perversul din toaletă, se bagă în 
vorbă: 

— Ai întrebat de ea la micul dejun. Ne era frică 
să nu încerci să treci autostrada, aşa că m-am 
hotărât să vin acolo şi să am grijă de tine. 

Rămân tare pe poziţii. Judecând după unghiul 
tigării, buni e binedispusă, chiar fericită. 

— Locul ăla murdar, zice buni strâmbându-se. 
Bunicuţul tău tocmai ieşise să vină după tine când a 
făcut stop cardiac. 

Mă uit la ceas ca să mai treacă timpul. Mă 
prefac că-mi încălzesc mâinile de fantomă la focul 
sfârâitor, curgător, ce mistuie rămăşiţele 
pământeşti ale domnului Ketamină. 

— Am murit chiar la mine pe verandă, la naiba, 
zice bunicuţul. 

— Chiar pe scări, adaugă buni. Şi-a dus mâinile 
la piept şi s-a prăbuşit. (Bate din palme ca să 
sublinieze chestia asta.) Deja nu mai respira de 
douăzeci de minute când au ajuns paramedicii să-l 
resusciteze. 

Bunicuţul ridică din umeri. 

— Ce să mai zic? Nu vreau să mă laud, dar am 
ajuns direct în rai. Eram mort. 

— Nu erai, insistă buni Minnie. 


Bunicuţul o contrazice: 

— Sigur că eram. 

Fără să-l bage-n seamă, buni continuă: 

— După ce i-au resuscitat inima lui Ben, 
doctorii de pe ambulanţă au vrut să-l ducă la spital, 
dar n-a vrut sub nici o formă să meargă cu ei. 

Încrucişându-şi braţele, bunicuţul zice: 

— Partea asta care urmează e de la ea. N-a fost 
aşa. 

— Am fost acolo, să ştii, protestează buni. 

— Păi, zice bunicuţul, şi eu am fost acolo. 

— Am fost căsătoriţi patruşpatru de ani, se 
plânge Minnie, şi niciodată n-a vorbit aşa cu mine. 
Poate i-o fi fost rău, dar asta nu-i o scuză, zice. 

— Cum aş mai fi putut să vorbesc? protestează 
Ben. Eram mort. 

Buni Minnie îi dă înainte: 

— Nu, era chitit să te găsească, dovlecel. 

În momentul ăsta, Tweeter drag, în mintea mea 
de supranaturalistă se naşte o teorie. 

— După aia, zice buni, a fost un alt om. 

— Am fost un om mort. 

Doar ca să clarific situaţia, întreb: 

— Şi zici că echipa de pe ambulanţă a folosit un 
defibrilator cardiac pe bunicuţul? 

Buni răspunde: 

— A vrut să se ducă să te caute la toaleta aia 
publică groaznică. Era palid şi  şchiopăta. 
Paramedicii au zis că putea să moară oricând. 

Bunicuţul îşi face o cruce pe piept cu vârful 
arătătorului. 

— Jur, zice el, c-am murit în braţele bunicii 
tale, pe verandă. 


Paramedicii, îmi explică buni, l-au resuscitat şi 
l-au pus să semneze un formular. El a aşteptat să 
plece, dar în clipa în care-au plecat a sărit în 
camioneta lui. 

Buni se apropie de mine şi-mi şopteşte: 

— M-a făcut P...! 

— Am mai vorbit despre asta de nu ştiu câte 
ori, zice bunicuţul încercând s-o-mpace. Nu te-am 
făcut aşa! 

Ea tuşeşte. 

— M-ai făcut P... şi după aia ai plecat s-o cauţi 
pe Maddy la insula aia de trafic murdară. 

Bunicii mei se Ctrl+Alt+Ceartă. Se bosumflă. 
Supranaturalista răbdătoare şi atentă din mine e 
pusă serios la încercare. În sfârşit, încercând să 
înţeleg, întreb: 

—  Bunicuţule? Ascultă. Ai fost cumva, din 
întâmplare, la toaleta de pe autostradă, unde ai 
rămas fără cârnăciorul tău bătrân? 

Se uită la mine uluit: 

— Gândăcel! Cum poţi să mă-ntrebi aşa ceva? 

— Pentru că aşa a fost! ţipă Minnie. Un 
monstru ţi-a tăiat penisul şi-ai sângerat până la 
moarte ca un porc! 

— N-a fost aşa. 

— Ţi-am văzut cadavrul! zice buni. Voi nu vă 
uitaţi la ştiri în rai? Mâinile ei noduroase trasează 
cuvinte imaginare în aer: Toate titlurile trâmbiţau: 
„Tatăl unei actriţe celebre omorât într-un atac la 
toaletă” . 

Când ajungem în punctul ăsta mort în care ei 
au mai ajuns deja de foarte multe ori, chiar în timp 
ce continentul Madlantidei se scufundă în mări 
adânci şi boorii în flăcări trec pe lângă noi ca nişte 


comete umane, îmi dau seama c-am greşit. E 
evident: sufletul bunicuţului Ben a părăsit trupul şi 
alt suflet a intrat în el. O fantomă sau un demon s-a 
folosit de şocul paramedicilor, ca un delincvent 
juvenil care fură o maşină şi pleacă să dea o tură. 
Aşa cum am făcut şi eu cu corpul domnului 
Ketamină. Hoţul ăla ciudat de cadavre care şi-a scos 
cârnatul şi m-a atacat în toaleta din nord nu-i 
bunicuţul meu drag. 

Dintr-un foc, îi fac pe bunicii mei să uite de 
nervi şi întreb: 

— Buni, ştii ce-mi lipseşte cel mai tare de pe 
pământ? Fără să aştept răspunsul, izbucnesc: 
Plăcinta ta cu brânză şi unt de arahide! Bunicuţului 
îi zic: Îmi pare rău că n-am fost acolo să-ţi spun 
rămas-bun când ai murit. Alegându-mi cuvintele cu 
o sinceritate copilăroasă, zic: Mulţumesc că m-ai 
învăţat să fac o casă pentru păsărele. 

Îmi arunc braţele durdulii pe după gâturile lor 
într-o îmbrăţişare neîndemânatică în timp ce două 
faruri roşii se apropie. Un automobil ciudat - plin de 
sânge, franjurat de dâre picurătoare de sânge 
închegat - urcă tăcut, ca prin farmec, pe cel mai 
abrupt versant al muntelui în flăcări. În momentul 
ăsta adorabil al întâlnirii noastre, un Lincoln Town 
Car negru şi lucios opreşte lângă noi. 


21 DECEMBRIE, ORA 2:45 P.M. 
HAST 


Punând Diavolul faţă-n faţă cu adevărul groaznic 


despre puţa lui castrată 
Postat de MadisonspencerQviaţadapoi.iad 


Tweeter drag, 

Dând din cap către Lincoln Town Car, fantoma 
domnului K zice: 

— Asta-i maşina mea, nu? Mă duc în rai, aşa 
cum ai promis, nu? 

Portiera din faţă se deschide şi un şofer în 
uniformă iese din maşină. Prima dată apar cizmele 
lui lustruite, ca nişte copite, după aia mâinile lui în 
mănuşi de piele lucioase, urmate de chipiul cu 
cozoroc care îi ascunde cele două coarne ce se iţesc 
din părul lui nepieptănat. Stând în picioare, îşi 
aranjează ochelarii de soare care îi ascund ochii. 
Ţine un maldăr de pagini legate într-o parte, ca un 
scenariu. Ridică maldărul ăsta şi începe să citească 
tare: 

„Lui Madison i se făcea rău de frică şi 
zăpăceală“ . 

Şi da, Tweeter drag, da. Mi se face rău de frică. 

— „Genunchii mari şi graşi îi tremurau de 
groază“ , citeşte el, de parcă mi-ar dicta întreaga 
existenţă. 

E-adevărat, genunchii îmi tremură. 

Şoferul citeşte: 

— „Madison îl servise bine pe creatorul ei. 
Dăduse pe mâinile Diavolului miliarde de copii ai lui 
Dumnezeu.“ Dă pagina şi continuă: „Madison şi-a 
trădat până şi propriii părinţi şi i-a condamnat la 
osânda eternă!“ . 

Şi da, se pare c-aşa am făcut. 

Până şi Babette îşi încetineşte paşii ca să-mi 
savureze umilinţa. Ca să-mi râdă-n nas acum, că 
sunt învinsă, mă-ntreabă: 

— Cum e psoriazisul tău? 


— „Micuța Madison...“ , citeşte şoferul, „avea 
să dea curând pe mâinile lui Satan fiecare suflet viu 
pe care Atotputernicul se muncise să-l creeze. 
Madison s-a asigurat că toţi cei pe care-i iubea 
Dumnezeu vor încăpea în mâinile lui Lucifer ca să-i 
chinuie până la sfârşitul veacurilor“ ... 

Şoferul se opreşte din citit. Deschide portiera 
din spate a Town Car-ului şi domnul K se urcă 
repede înăuntru. Şoferul lasă uşa deschisă şi alte 
fantome albastre fac coadă în faţa ei. Spiritele din 
ce în ce mai numeroase ale boorilor arşi, sufocaţi de 
gaze toxice sau înecaţi în apele oceanului din jur, 
toată gloata asta intră pe uşa pe care şoferul o ţine 
deschisă. Se înghesuie înăuntru. Aşa de multe, aşa 
de repede, că înceţoşează totul, se urcă unul peste 
altul în chestia aia, în maşina aia cu care cred c-o să 
ajungă-n raiul veşnic. 

— „Madison a crezut că e grozav de deşteaptă“ 
„citeşte şoferul. „Dar nu era. De fapt, era o proastă. 
O vacă prostuţă care adus declinul umanităţii...“ 

Încet, ca să nu-i atrag atenţia, îmi dau jos 
puloverul.  Pe-ascuns, trag pe mine cămaşa 
murdară, încheind nasturii cu grijă, ca nu cumva 
degetele mele să atingă substanţa întărită care 
acoperă din plin corsajul rigid. 

— „Micuța Maddy“ , citeşte şoferul fără să mă 
bage-n seamă, „nu o să mai aibă de-ales şi o să fie 
obiectul plăcerilor carnale repetate ale lui Satan...“ 

Aşezându-mă în aşa fel încât să îi apăr pe 
bunicii mei bătrâni de furia Diavolului, deschid 
cartea lipicioasă a domnului Darwin şi le arăt 
tuturor capitolul ilizibil despre Ţara de Foc. Acolo, 
sub o pătură groasă de orori, jurnalul de călătorie 
bombastic e de necitit. Cel mai bine se vede, pe 


paginile astea două, conturul unei puţe înconjurate 
de o mare de roşu. 

— „Sărăcuţa, grasa de Madison Desert... bla- 
bla-bla... Trickster Spencer“ , citeşte Diavolul, „va 
deveni în curând concubina stăpânului 
întunericului!“ 

Şi, chiar dacă şoferul satanic încă n-a văzut 
cartea deschisă însângerată şi conturul de pe ea, 
mulţi alţii au văzut-o. Buni şi bunicuţul se uită la el 
şi încep să chicotească. Tot aşa şi îngerul auriu 
Festus, care aruncă o privire şi face ochii mari, plin 
de veselie şi recunoştinţă. Alte suflete, spiritele alea 
arse de vii în tranzit către Lincoln Town Car, aruncă 
şi ele o privire la imaginea barbară pe care le-o arăt 
şi încep şi ele să râdă pe înfundate. 

Fără să le bage-n seamă, şoferul întoarce încă 
o pagină din scenariul lui. 

— „Madison o să-l servească pe Satan în Hades 
şi o să-i nască odraslele odioase...“ 

Adunându-mi curajul, întorc cartea ruptă către 
el. 

— Cum?! tip. Cum o să consume măreţul Satan 
o asemenea uniune profană?! 

Diavolul îşi ridică privirea din foile lui când 
aude ce-am zis. Reflectate în lentilele ochelarilor 
lui, vede paginile cărţii cu Beagle-ul. 

— Măreţule Satan, îl întreb, n-ai fost ciopârţit 
de observaţiile inteligente şi sângeroase despre 
Capul Bunei Speranţe ale lui Darwin? 

Şoferul îşi dă încet jos ochelarii, descoperindu- 
şi ochii galbeni de capră şi irisurile lor mari. 

Pe marginea paginilor scrise de buni se zăresc 
cuvintele: Atlantida nu-i un mit. E o previziune. 


— N-ai fost oare, îi dau eu înainte, castrat la 
singura aventură intimă cu micuța Maddy Spencer? 

Acum, Tweeter drag, în ciuda bunei mele 
creşteri, sfidând toate convențiile sociale, zbier: 

— Satan, o, întunecatule, nu te doare 
cârnăciorul când vezi iar cum te-a jugănit micuța 
Madison?! Nu ţi-a respins ea avansurile necurate în 
mediul ăla nesteril dintr-o budă din nord? 

Uluit, Diavolul arţăgos nu poate decât să se 
bâlbâie. 

Tweeter drag, mi-am ţinut jurământul de la 
ultimul Halloween şi i-am tras nişte şuturi zdravene 
în fundul lui satanic. Rana pe care au provocat-o 
mâinile mele dolofane a fost, de fapt, mult mai mare 
decât mi-am imaginat c-aş fi în stare. Uite dovada 
că exist şi în afara fanteziei transpirate de pedofil a 
lui Belzebut. Cum ar putea un personaj să-şi 
castreze autorul? 

Mult mai sugestivă decât orice răspuns, pielea 
stacojie a şoferului se face roşie-roşie. Coarnele îi 
cresc,  ridicându-i  chipiul deasupra capului. 
Ghearele i se lungesc, dându-i jos mănuşile. 

Nepăsătoare la cataclismul din jur, îi dau 
înainte. Munţii de plastic topiţi dau naştere unui cer 
în flăcări. Toată creaţia e un amestec de tragedie şi 
farsă când un trio se apropie. Sucubul Babette, 
fosta mea cea mai bună prietenă, îi împinge pe 
maică-mea şi pe taică-meu înainte, ameninţându-i 
cu lama unui cuţit ornamentat. E acelaşi cuţit cu 
care Goran şi-a executat drăguţul de ponei 
Shetland. 

Imaginea asta, părinţii mei aduşi în faţa 
Diavolului, evident pentru a fi folosiţi ca ostatici, mă 


scoate din sărite. Totuşi, împing cartea murdară sub 
nasul lui Satan, zbierând: 

— Arată-ne, stăpâne al întunericului, dacă a 
mai rămas ceva din puţulica ta măcelărită! 
Umflându-mi pieptul ca să le arăt tuturor cămaşa 
lipicioasă de chembrică, îl întreb: Asta nu-i sămânța 
ta de demon? 

Livid, tremurând, Satan aruncă scenariul pe 
jos. Se răsuceşte şi bagă mâna în Town Car, 
pescuind ceva palid. Din pumn îi atârnă o zdreanţă 
portocalie. O  scutură zdravăn, cu mâna lui 
tremurând de nervi, şi ea scoate un miau sfâşietor. 

'Mnezăi. E Tigrişor. 

Înainte să-i fac semn să tacă, îngerul Festus 
zice şi el: 

— Da, Prinţe al Minciunilor, arată-ne scula ta 
ciopârţită. 

Buni acoperă corul de voci strigând: 

— Arată-ne-o! Vreau să-ţi văd viermişorul 
nebunatic! 

Şi, drept răspuns, maleficul Satan se întoarce 
calm către demonul care îi ţine ostatici pe ai mei şi 
zice: 

— Omoară-i. Omoară-i pe-amândoi acum. 


21 DECEMBRIE, ORA 2:48 P.M. 
HAST 


Satan scos din sărite 
Postat de MadisonspencerQviaţadapoi.iad 


Tweeter drag, 


Te gândeşti că-i un fleac să-ţi vezi mama 
omorâtă, dar nu-i. Am văzut-o pe maică-mea linşată 
de şerifi grobieni în păduri şi lovită cu bâta de 
infractorii din Big Tobacco şi călcată în picioarele 
de buldozerele de la Big Coal şi sugrumată de 
asasinii plătiţi de la Agribusiness. 

O dată maică-mea a fost ruptă-n două de un 
lamantin renegat. I-a ieşit sângele pe ochi. I-a ieşit 
sângele pe urechi. Maţele i-au ieşit pe gură. Aşa am 
ştiut c-a murit. Le-a luat zile-ntregi să filmeze scena. 
A fost nevoie de-o întreagă echipă de experţi în 
efecte speciale numai ca să pună sângele unde 
trebuia. Erau cel puţin o sută de oameni acolo. 
Stilişti şi machieuri, asistenţi, profesori de dialecte. 
Angajaţi ai firmei de catering. Ce vrei tu. Toţi 
oamenii ăştia stăteau acolo, căscând şi mâncând 
chipsuri, şi se uitau la maică-mea cum se sufocă cu 
propriul ei sânge. 

Amintirile fericite ale copiilor normali pot să 
arate aşa: mamele lor gospodine sunând la Bulgari 
ca să le trimită nişte coliere să le-ncerce sau 
electrocutând menajere somaleze, dar aproape 
toate amintirile mele arată aşa: eu uitându-mă cum 
maică-mea e arsă pe rug de o clică de intriganti din 
companiile de medicamente Big Pharma. 

Am stat pe scaune pliante şi m-am uitat printre 
degetele mele dolofane în timp ce ea era omorâtă 
cu pietre de puritani furioşi. Am stat în braţe la 
taică-meu şi mi-am ţinut respiraţia când faţa ei 
drăgălaşă dispărea în nisipuri mişcătoare. 

Şi ea, maică-mea, nici nu clipea. Nici nu 
tresărea. 

Regizorul striga: 

— Acţiune! 


Şi iubita mea mamă murea minunat de fiecare 
dată. Murea curajoasă. Murea curat. Murea slabă şi 
nobilă şi calmă. Când scenariul o cerea, de fiecare 
dată, murea perfect. Ultimele ei cuvinte erau 
întotdeauna aşa de elocvente. 

Niciodată n-avea nevoie de o dublă măcar. 

Taică-meu, tăticu' pe care-l auzisem respirând 
tare şi umed prin o sută de uşi încuiate de dormitor. 

La orice m-aş fi aşteptat, în viaţa reală nu-i aşa. 
Pe vârful în flăcări al vulcanului de plastic, în timp 
ce continentul Madlantidei se scufundă în Oceanul 
Pacific, Babette ridică cuțitul lung şi-l înfige în 
inima lui taică-meu. O clipă mai târziu, la ordinul lui 
Satan, descrie un arc cu cuțitul de prăjituri 
ornamentat şi îi taie gâtul maică-mii. 


21 DECEMBRIE, ORA 2:53 P.M. 
HAST 


Rezultatul inevitabil al intelectualizării excesive 
şi al suprimării lucrurilor care altfel ar fi adecvate, 
doar nişte moduri obişnuite de a-şi exprima 
tristeţea ale unei adolescente precoce, dar 
nesigure, care, sincer, în ultima vreme a participat 
la olimpiada traumelor, odată cu moartea bunicilor 
ei şi a peştelui ei drăguţ şi a pisoiului ei dulce, asta 
ca să nu mai vorbim de propria moarte prematură şi 
crudă, dar care îşi dă toată silinţa să-şi ţină bărbia 
dolofană sus şi nu se pune pe plâns, ci se luptă din 
toate puterile să se ridice la înălţimea situaţiei, aşa 
gravă cum a ajuns, şi care deocamdată nu mai e în 
stare să treacă printr-o altă răsturnare tristă de 
situaţie. 


Postat de MadisonspencerQviaţadapoi.iad 


Tweeter drag, 

Baloanele de ectoplasmă albastră de forma lui 
Camille şi Antonio se umflă. Marele magnat şi 
superstarul media plutesc prin faţa mea. Ochii lor 
de fantome îi întâlnesc pe-ai mei. 

Exact aşa cum mă temeam că o să se întâmple 
când eram în apartamentul de la Rhinelander, inima 
mea de fantomă se umflă ca un anevrism plin de 
lacrimi calde. Se umflă ca un pisoi mort pe bancheta 
din spate a unei limuzine. E surprinzător, dar inima 
mea se măreşte la fel de repede ca banana unui 
bărbat într-un veceu împuţit. Şi, ca toate lucrurile 
astea, inima mea explodează. 

lartă-mă, Tweeter drag, dar ce se întâmplă 
acum nu e ceva care poate fi tastat. Emoticoanele 
funcţionează doar până aici. Când sunt pusă faţă-n 
faţă cu fantomele părinţilor mei, trec prin toate 
emoţiile prin care n-am trecut în viaţă. Şi, pentru 
prima dată de când am plecat din Los Angeles şi 
Lisabona şi Leipzig, sunt fericită. 


21 DECEMBRIE, ORA 2:54 P.M. 
HAST 


Fentând afacerea asta mortală 
Postat de MadisonspencerQviaţadapoi.iad 


Tweeter drag, 

Maică-mea se uită la peisajul topit, în flăcări, 
din jurul nostru. Ruine baroce se conturează prin 
fum pe cerul plin de cenuşă. Valurile fierbinţi ale 


oceanului pătrund în interiorul continentului, care 
se scufundă din ce în ce mai adânc. Curenţii de 
convecţie  supraîncălziţi răspândesc fumul ăsta 
otrăvitor în toate părţile, ca să omoare pe oricine şi 
orice, de oriunde. 

Drăguţa de maică-mea urmăreşte scena asta de 
anihilare planetară totală, iar fantoma ei icneşte 
zicând: 

— Ce drăguţ! E aşa cum a prezis Leonard... 

În vremurile Greciei Antice, îmi explică ea, un 
învăţător înţelept pe nume Platon a scris povestea 
distrugerii unei insule enorme numite Atlantida. 
Platon, zice ea, îl cita pe un om de stat atenian care 
călătorise în Egipt şi aflase despre dezastrul 
Atlantidei de la nişte preoţi din templul lui Neith. 
Bla-bla-bla. 

Egiptenii ăştia nu erau istorici, adaugă tatăl 
meu omorât de curând. Erau profeţi. Nu înregistrau 
trecutul, prevedeau viitorul. Şi pământul care, 
conform lui Platon, a fost distrus într-o „singură zi şi 


o singură noapte de nenorociri...“ nu se numea 
Atlantida. 

Maică-mea explică pe un ton nu tocmai 
îngâmfat: 


— Marea naţiune condamnată se numea 
Madlantida. 

Zâmbind afectat, taică-meu zice: 

— Nu e ca şi când Biblia ar fi nimerit-o. Nu e 
reclădirea Templului lui Solomon ce anunţă 
Armaghedonul... ci clădirea Templului lui Madison! 

Privind scena asta şi mişcându-se cu o lentoare 
care îi trădează aroganţa supremă, Diavolul se 
apleacă şi-l pune pe Tigrişor jos, apoi ridică din nou 
manuscrisul şi mă încântă: 


— „Micuța Maddy e înspăimântată“ , citeşte el. 
„Propria ei mamă îi confirmase cele mai rele temeri. 
Tot ce i se întâmpla era calculat şi predeterminat, la 
fel ca văile şi culmile Madlantidei. Madison Spencer 
nu era altceva decât o poveste pe care oamenii le-o 
spun altor oameni, un zvon, o fabulă stupidă...“ 

Fantoma maică-mii mă imploră: 

— Iartă-ne, Maddy, draga mea, că nu ţi-am 
spus tot adevărul despre pisoiaşul tău. 

Fantoma lui taică-meu îmi pune o mână 
albastră pe umăr. 

— Am vrut doar să ştii ce-nseamnă iubirea. Şi 
cum puteai să iubeşti aşa de tare dacă ai fi ştiut cât 
de scurtă e viaţa? 

— Leonard, adaugă maică-mea, a ordonat ca tu 
să-ţi iubeşti pisoiul şi ca el să moară. A zis că 
durerea o să te facă mai curajoasă... 

Satan bate nerăbdător din picior, ţinând uşa 
maşinii deschisă. Aşa de tare se enervează, că 
manuscrisul din mâinile lui începe să ardă mocnit. 

— Raiul v-aşteaptă! zbiară el. 

Cu o mişcare galantă din mână, taică-meu ne 
grăbeşte către Town Car-ul în aşteptare. 

Maică-mea se uită la câmpul de flăcări 
învolburat, pârjolit. Băgând o mână albastră, de 
fantomă, în buzunarul robei-fantomă, scoate un 
flacon imens de Xanax-fantomă şi îl aruncă. Face 
sacrificiul ăsta ţipând: 

— Adio, inegalităţi rasiale şi de gen! Cale 
bătută, degradare ambientală postcolonială! 

Urmându-i exemplul, taică-meu îşi face mâinile 
căuş şi zbiară: 


— Sayonara, simulacru de cultură populară 
opresivă! Ne vedem mai târziu,  subjugare 
falocratică panoptică! 

— Mergem în rai! ţipă maică-mea. 

— În rai! o secondează taică-meu. 

Amândoi pornesc cu paşi mari spre maşină, dar 
îşi dau seama că nu mai sunt lângă ei. Ezitând, se 
întorc şi se uită către locul unde-am înţepenit. 

— Hai, Maddy, mă strigă taică-meu vesel. Hai 
să fim fericiţi împreună, pentru totdeauna! 

Of, la naiba. Of, Tweeter drag, nu pot să le 
spun adevărul. Încă sunt o laşă. În doi timpi şi trei 
mişcări, demoni morocănoşi o să le facă băi cu acid 
clorhidric. Harpii ţâfnoase o să le toarne pe gât pipi 
călduţ. Ce-i mai rău e că fiecare boor damnat o să 
fie şi el acolo, torturat şi urându-i pe ai mei. 

În momentul ăsta, măruntaielor cenuşii ale 
creierului meu le vine o ultimă idee disperată. Un 
ultim gest de curaj. 


21 DECEMBRIE, ORA 3:00 P.M. 
HAST 


Persefona încearcă să-şi câştige libertatea 
Postat de MadisonspencerQviaţadapoi.iad 


Tweeter drag, 

Cum ai putea să iubeşti aşa de tare, dacă ai şti 
cu adevărat cât de scurtă e viaţa? 

Nici unul dintre marile mituri nu e doar în 
trecut. Gloria nu e doar a zilelor de altădată şi 
faptele eroice n-au fost epuizate. Ca dovadă, îmi iau 
pisoiu-n braţe. Îi dau o palmă peste gură lui Satan. 


Da, SIDACanadiancoEmily, o fantomă de fată 
enervantă poate să-i tragă un dos de palmă 
Prințului Întunericului, jmaf - o bucată direct peste 
botul lui Ctrl+Alt+Fierbinte. Îl înhaţ pe Tigrişor şi o 
iau la fugă. N-am chef să mă-ntorc în iad şi să fiu 
umilită. Şi n-am chef nici să-i fac pe plac lui 
Dumnezeu şi să interzic metodele de contracepţie şi 
căsătoriile-ntre gay. 

Aşa că o să le arăt tuturor că exist. O să le arăt 
că-mi aleg propriul destin. 

Aşa cum părinţii mei cândva-wiccani, cândva- 
susţinători-ai-partidului-ecologist, cândva-vii-şi- 
respirând s-au luptat să salveze urşi polari şi tigri 
bengalezi, pe drumul ăla o apuc şi eu. În tabloul 
ăsta în flăcări, care-mi aduce aminte de pancartele 
arse!” ale lui taică-meu şi de sutienele pârjolite ale 
maică-mii, o iau la sănătoasa. 

În spate, părinţii mei damnaţi strigă pe 
geamurile Town Car-ului. 

— Las-o moartă, Maddy, zice maică-mea. 
Pământul vechi şi trist e deja la ştirile de ieri. 

Sufletele extaziate ale boorilor arşi de vii încă 
mai intră în Lincoln, fiecare sigur că destinaţia lui e 
recompensa celestă pe care o merită cu prisosinţă. 

Tatăl meu  cândva-pro-reciclat, cândva- 
biodiesel, cândva-Pământul-Întâi! zbiară: 

— Lasă-i pe caşaloţi şi pe gorilele de munte să 
se prăjească, scumpo! Hai în maşină! 

După toţi anii ăştia în care-au încercat să 
salveze imigranţi ilegali şi vidre de mare marinate 
în petrol, asta-i şansa mea să-i salvez pe ei. Poate 
chiar pe toată lumea. Îmbrăcată în cămaşa mea 
pătată, cu pisoiul şi cartea cu Beagle-ul în mâini, mă 
năpustesc în josul muntelui ca o nebună. Îmi car 


pisoiul aşa cum am cărat cândva borcanul fragil cu 
ceai, îmi iau zborul printre canioanele în flăcări ale 
căror culmi artizanale se înalţă deasupra capului 
meu. Evadez în peisajul ăsta anost, spălat de ape, 
de culoarea cataractei, salvând singura creatură pe 
care-o pot salva. 

Oh, iubirea sufletului meu, îi simt bătăile inimii 
de fantomă undeva sub torsul melodios. Oh, 
Tigrişor, simt mirosul dulce al blănii lui de fantomă. 
Asta-i parfumul pe care-l simţi când iubeşti. 

În depărtare se zăreşte o scânteie albastră. E 
nuanţa de albastru electric pe care o vede nasul 
meu când miros ozonul în timpul unei furtuni cu 
fulgere. E albastrul pe care îl văd degetele mele 
când ating vârful unui ac de siguranţă albastru. Nu-i 
ceva de nerecunoscut, ci mai degrabă de neevitat, 
aşa că o pornesc către el. 

Îngerul Festus flutură din aripi, bâzâind în 
urma mea. Cântă că Dumnezeu aşa şi Dumnezeu pe 
dincolo. Că Domul îmi porunceşte. Că puterea lui 
Cristos mă sileşte: 

— Întoarce-te la Dumnezeu, cântă el, pentru că 
Atotputernicul e creatorul tău adevărat! 

Satan îşi conduce dihania de Lincoln pe urmele 
mele. 

Claxonează şi semnalizează din faruri, la fel de 
greţos ca un camionagiu care rulează pe-o 
autostradă din nord. 

— Dă-te bătută, zbiară Satan furios. Centrala 
aia automată din iad nu ţi-a făcut legătura cu ai tăi 
degeaba. Îţi dictez fiecare mişcare! Sunt adevăratul 
tău tată! 

Nu sunt sigură dacă mă urmăreşte sau mă 
păstoreşte. 


Picioarele mele butucănoase alunecă pe plastic 
chiar în timp ce se crapă ca gheaţa de pe râul Ohio 
sub picioarele Elizei din Coliba Unchiului Tom. În 
spatele fundului meu gras latră maică-mea şi taică- 
meu, bunică-mea şi bunicu-meu. Sufletul domnului 
K strigă după mine. La fel şi sucubul, Babette, 
somându-mă să mă predau. 

Da, Tweeter drag, nu-s neajutorată. Sunt o 
sclavă fugară într-o lume în flăcări. 

Sunt Persefona reinventată, hotărâtă să fiu mai 
mult decât o fiică sau o soţie. Şi nici n-o să mă 
mulţumesc cu vreun aranjament de genul „custodie 
comună“ , făcând naveta între rai şi iad aşa cum o 
făcusem între Manila şi Milano şi Milwaukee. Noul 
meu ţel e reunirea tuturor contrariilor. O să mă 
chinui să-i împac pe Satan şi pe Dumnezeu. Şi 
făcând asta, rezolvând conflictul ăsta esenţial, o să 
rezolv toate conflictele. N-o să mai fie nici o barieră 
între pierzanie şi paradis. 

Pe când lumea-ntreagă se scufundă în jur, 
numai motanul meu care îmi toarce liniştit în braţe, 
numai Tigrişor, are încredere în mine. 

Sfârşitul? 


virtual-project.eu 


Notes 


[<1] 

Abreviere de la Pacific Standard Time - zonă de fus orar cu opt 
ore în minus faţă de meridianul Greenwich. 
[-2] 

Solon din Atena - om de stat, legislator şi poet atenian, unul 
dintre cei Şapte Înţelepţi ai Greciei Antice; se presupune că fiecare 
dintre cei şapte ar fi avut un deziderat exprimat în chip de aforism , 
al lui Solon fiind: „Totul cu moderație“. 

[-3] 

Sais (Sa el-Hagar) - oraş, situat la vestul Deltei Nilului, ce devine 
reşedinţă de scaun a Egiptului Antic în vremea celei de-a XXIV-a 
dinastii egiptene. 

[<4] 

Conform textelor de la templul din Esna, Neith este zeița 
creatoare a lumii, mama zeului Ra şi cea care poartă coroana 
Egiptului de Jos. 

[25] 

Cartier situat pe colinele Westside din Los Angeles. 
[=6] 

Diviziune a districtului Hollywood din Los Angeles. 
[27] 

Aluzie la clădirea cu numărul 6.700, care se găseşte între două 
intersecții de pe Hollywood Boulevard. 
[<8] 

Cel mai vechi restaurant din Hollywood, frecventat de scriitori 
celebri precum F. Scott Fitzgerald, Charles Bukowski, Wiliam 
Faulkner, Ernest Hemingway . 

[<9] 

Abreviere de la Central European Time - zonă de fus orar cu o 
oră în plus faţă de meridianul Greenwich. 
[=10] 


Avion de luptă suedez. 
[<11] 


Altă denumire pentru Halloween. 
[12] 
Încercare de a comunica cu spiritele. 
[13] 
The Parasites - carte publicată în 1949 de Daphne du Maurier. 
[14] 
Ei, ce e? (în fr., în orig.). 
[15] 
Biserică (în germ. , în orig.). 
[<16] 
Abreviere de la Eastern Standard Time - zonă de fus orar cu 
cinci ore în minus faţă de meridianul Greenwich. 
[217] 
Prim ul politician gay ales în statul California. 
[=18] 
Poziție de meditație a budismului zen: aşezat pe o pernă zafu, cu 
picioarele în poziția lotus sau semilotus. 
[=19] 
Reprezentant al mişcării Ramakrishna, o organizație filantropică 
ce îşi are principiile fundamentale în karma yoga. 
[=20] 
Dans popular englezesc. 
[21] 
Politiciană americană - prim a femeie afro-americană aleasă în 
Congresul Statelor Unite (1968). 
[=22] 
Zoolog american care a studiat grupuri de gorile vreme de 
optsprezece ani. 
[=23] 
Prescurtare de la penthouse (apartament luxos, construit pe 
acoperişul unei clădiri înalte). 
[=24] 
Poreclă a New Yorkului. 
[25] 


Aviator american poreclit Vulturul Singuratic. 
[26] 


Partea de vest a New Yorkului, denumită aşa de F. Scott 
Fitzgerald în romanul său Marele Gatsby. 
[27] 

Norman Rockwell (1894-1978) - pictor şi ilustrator american, 


celebru pentru scenele sale de viaţă cotidiană. 
[28] 
Midii imediat (în fr., în orig.) 
[29] 
Grepfrut (în fr., în orig.). 
[30] 

Scriitoare americană, autoare a unei serii de romane bazate pe 
copilăria ei într-o familie de pionieri. 
[=31] 

În original, upstate - partea provincială şi nordică a statului New 
York. 

[232] 

Colecţionară americană de artă care a avut una dintre cele mai 
renumite colecţii de artă din Europa şi America între anii 1938 şi 
1946. 

[233] 

National Public Radio - principalul post de radio public din 
Statele Unite. 

[234] 

Personaj din legenda lui lady Godiva, care a privit-o pe aceasta 
călărind goală; aici cu sensul de voyeur. 
[e35] 

Cercetător al drogurilor psihedelice şi figură controversată a 
anilor '60. 

[=36] 

Nouă religie inventată de Camille şi Antonio Spencer şi 
răspândită curând la scară mondială; venind de la cuvântul englezesc 
boor (bădăran), s-ar traduce prin „bădărănism “. 

[237] 
Case (în fr., în orig.). 
[=38] 
Denumire colocvială a statului New York. 


[39] 

Oraş de pe Coasta de Vest a Statelor Unite. 
[40] 

Mesager al zeilor în mitologia romană. 
[41] 

Utilizatori de metamfetamină. 

[42] 

Specialitate culinară franţuzească preparată în general din fasole 
uscată şi carne (în fr., în orig.). 
[43] 

Nap furajer. 
[44] 

Drog recreaţional folosit şi ca sedativ. 
[45] 

Drog recreaţional cu efect halucinogen, folosit în trecut ca 
anestezic. 

[46] 
Poftă bună (în fr., în orig.). 
[47] 

Denumire informală pentru „rai“. 
[48] 

Nume rezultat prin combinarea primelor trei litere din Madison 
cu ultimele trei silabe din Atlantida; totodată, joc de cuvinte, fiindcă 
în engleză mad înseamnă „nebun“, ceea ce face din Madlantida un fel 
de „tărâm al nebunilor“. 

[49] 

Acronimul expresiei Marijuana weed from Hawaii (marijuana 
iarbă din Hawaii). 
[50] 

Pipă cu apă folosită de fumătorii de tutun, canabis şi alte ierburi. 
[51] 

Iată (în fr., în orig.). 

[52] 
Massachusetts Institute of Technology - universitate tehnică 


privată situată în Cam bridge, Massachusetts. 
[53] 


Delicatesă japoneză constând în felii foarte subţiri de carne 
proaspătă de peşte. 
[54] 

Boală a creierului ce duce la demenţă şi în cele din urmă la 
deces. 

[55] 

Insulă la sud de Cape Cod, în Massachusetts. 
[56] 

Eticheta dolphin-unsafe se aplică conservelor de ton ce nu au 
respectat legile care interzic pescuitul în apele populate de delfini. 
[57] 

Acid gras, natural, care se găseşte în carnea de vită, lactate şi 
diferite seminţe. 

[58] 
Cântăreț şi pianist american. 
[59] 

Practicant al artelor marţiale tai chi. 
[60] 

Organizaţie internaţională nonprofit, al cărei scop este acela de a 
construi locuinţe decente pentru persoanele defavorizate din întreaga 
lume. 

[<61] 

Domnişoară (în sp., în orig.). 
[<62] 

Sindrom ce afectează copiii, caracterizat prin dificultăți de 
interacțiune socială şi comunicare non-verbală. 
[<63] 

Liniuţele cu care se termină literele anumitor tipuri de fonturi. 
[<64] 

Abreviere de la Central Standard Time - zonă de fus orar cu şase 
ore în minus faţă de meridianul Greenwich. 

[<65] 
The Erotic Review - site ce le permite clienților să-şi evalueze 


experiențele cu prostituatele contactate prin telefon. 
[<66] 


Plantă leguminoasă răspândită în nordul Mexicului şi sud-vestul 


Statelor Unite, folosită în alimentaţie. 
[267] 


Locul de debarcare a lui William Bradford şi a pelerinilor de pe 
Mayflower care au întemeiat colonia Plymouth şi oraşul cu acelaşi 
num e în 1620. 


[<68] 
Tur de forță, capodoperă (în fr., în orig.). 
[=69] 
Al zilei (în fr., în orig.). 
[=70] 
La revedere (în fr., în orig.). 
[e71] 
Insulă din sudul Olandei. 
[72] 
Indigeni din Țara de Foc. 
[e73] 
Paştele evreiesc. 
[74] 
Avocată americană, activistă socială şi feministă. 
[e75] 


Vechiul Regim (fr.) - perioada din istoria Franței cuprinsă între 
Renaştere şi Revoluţia Franceză. 
[76] 

Abreviere de la Mountain Standard Time - fus orar cu şapte ore 
în minus faţă de meridianul Greenwich. 
[77] 

Fluviu ce străbate, în cursul său superior, teritoriul canadian al 
cărui num e îl poartă. 
[—78] 

Strâmtoare din golful Alaska. 
[79] 

Accident nuclear fictiv şi film omonim lansat în 1979. 
[80] 

Firmă privată de securitate ai cărei angajaţi erau folosiţi ca 
spărgători de greve. 


[<81] 

Membrii ai Ku Klux Klanului. 
[=82] 

Abreviere de la Pacific Standard Time - zonă de fus orar cu opt 
ore în minus faţă de meridianul Greenwich. 
[=83] 

Formă făcută din materiale necasabile, umplută cu dulciuri şi 
jucării şi agăţată foarte sus, pe care copiii o lovesc cu bețe, încercând 
s-o spargă, la sărbătorile tradiţionale mexicane (în sp., în orig.). 
[84] 

Referire la Aeroportul Internaţional din Los Angeles. 

[85] 
Arondisment (în fr., în orig.). 
[86] 
Paradă anuală organizată de lanţul de magazine american Macy 


, 


s. 
[=87] 

Camarad (în sp., în orig.). 
[=88] 

În drum (în fr., în orig.). 
[-89] 


Restaurant de lux din Londra, în apropiere de Covent Garden, 
frecventat de celebrități şi iubitori de teatru. 
[=90] 
Restaurant francez din Manhattan, considerat unul dintre cele 
mai scumpe din lume. 
[<91] 
Iepure cu sos de muştar (în fr., în orig.). 
[92] 
Salată lyoneză (în fr., în orig.). 
[93] 
Melci de Burgundia (în fr., în orig.). 
[94] 
Adept al credinţei Bahâ'i, religie monoteistă fondată de Mirză 


Husay n-'Ali Nuri (Bahá’u’lláh) în Persia secolului al XIX-lea. 
[295] 


Prescurtare de la Erhard Seminars Training - o serie de ateliere 
organizate în anii '70-'80 de Werner Erhard, al căror scop era să 
transforme percepțiile oamenilor despre trăiri astfel încât acestea să 
fie din ce în ce mai intense. 

[96] 

Grand Old Party (Partidul Republican) este unul dintre cele mai 
importante partide politice din Statele Unite. 
[97] 

Lovitură de graţie (în fr., în orig.). 

[98] 

Prescurtare pentru acidul gamahidroxibutiric - drog puternic, 
fără culoare, gust sau miros, ce induce o stare de euforie, amnezie 
temporară sau totală, folosit de agresori în unele cazuri de viol 
pentru a-şi imobiliza victima. 

[99] 
Aluzie la Lazăr din Betania - personaj biblic înviat din morţi de 


către lisus. 
[100] 


Marinată din fructe de mare. 
[101] 

Granma Joad - personaj feminin din romanul Fructele mâniei de 
John Steinbeck, care îşi pierde dorinţa de-a trăi după moartea soţului 


şi se stinge la scurt timp după aceea. 
[102] 


Go placidly amid the noise and haste, Exercise caution in your 
business affairs, For the world is full of trickery, Speak your truth 
quietly and clearly - fragmente din poemul în proză „Desiderata“ 


(„Deziderate“) al scriitorului american Max Ehrmann. 
[—103] 


Abreviere de la Hawaii-Aleutian Standard Time - zonă de fus orar 


cu zece ore în minus faţă de meridianul Greenwich. 
[104] 


Pământ solid (în lat., în orig.). 
[—105] 


Politician american şi membru al Camerei Reprezentanţilor din 
Statele Unite. 


[106] 


Pictor şi ilustrator american din secolul XX. 
[—107] 


Aluzie la Brobdingnag, ţara uriaşilor, din romanul Călătoriile lui 


Gulliver de Jonathan Swift. 
[108] 
Palat (în fr., în orig.). 
[109] 
În masă (în fr., în orig.). 
[110] 
Fiica unui morar din Lourdes, cunoscută pentru viziunile în care 


îi apărea Fecioara Maria şi venerată de către credincioşii catolici 
[—111] 


Autobuz al Crucii Roşii echipat cu toate dotările necesare pentru 


donarea de sânge. 
[112] 


Rigiditate cadaverică (în lat., în orig.). 
[—113] 


Marcă de absorbante şi alte produse de igienă intimă pentru 


femei. 
[114] 

Potir de smarald din care a băut lisus la Cina cea de Taină şi în 
care Iosif din Arimateea a strâns sângele scurs din trupul lui după 
răstignire. 

[115] 


Fecioară neatinsă (în lat., în orig.). 
[—116] 


Serial american pentru copii lansat în 1969, care continuă şi în 


prezent. 
[—117] 


Haină purtată de femei în unele tradiţii islamice pentru a-şi 


acoperi trupul în locurile publice (în arabă, în orig.). 
[—118] 


Brigantină comercială  britanico-americană descoperită 


abandonată în Oceanul Atlantic în 1872. 
[—119] 


Vas-fantomă legendar, care nu poate acosta niciodată, fiind 


blestemat să plutească veşnic pe mări. 
[—120] 


Brânză Gruyère topită, care se serveşte înmuind înăuntru 


bucățele de pâine cu o furculiţă cu coadă lungă. 
[—121] 

Spiritul timpului (în germ. , în orig.). 
[—122] 


Soluţie de curăţat ţevi produsă de firma Johnson & Son. 
[123] 


„Membru viril“ şi „penis de copil“ (în lat., în orig.). 
[—124] 
Gen din care fac parte peştii spinoşi şi peştii-balon. 
[125] 
Spirit feminin din mitologia irlandeză, văzut de obicei ca o 


prevestire a morţii sau ca un mesager din lumea de dincolo. 
[—126] 


Aluzie la pancartele arse la mitinguri de manifestanţii împotriva 
implicării Statelor Unite în Războiul din Vietnam