[RD] Akira Yoshimura_Naufragii

AKIRA YOSHIMURA 

HASEN 

Copyright © 1982 by Setsuko Yoshimura 

First published in Japan in 1982 by 
Chikumashobo Ltd., Tokyo 

Romanian language translation rights 
arranged with Setsuko Yoshimura through 
Japan Foreign-Rights Centre / Simona Kessler 
& Associates Agency Ltd. 

AII rights reserved. 

Ilustraţia copertei © Ohara Koson, Fishing 
Boats (detaliu) 

© Humanitas Fiction, 2016, pentru prezenta 
versiune românească 


ISBN: 978-606-779-075-7 (epub) 



EDITURA HUMANITAS FICTION 
Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, 
România 

tel. 021/408 83 50, fax 021/408 83 51 
www.humanitas.ro 


Comenzi online: www.libhumanitas.ro 
Comenzi prin e-mail: 

[email protected] 

Comenzi telefonice: 0372.743.382; 

0723.684.194 




Akira Yoshimura 



Traducere din japoneză de 
FLORENTINA TOMA 



1 


Pălării vechi de paie, ţuguiate, se mişcau din 
loc în loc pe linia ţărmului. 

Stropi fini de apă, de la valurile ce se 
spărgeau de stâncile din depărtare, se ridicau şi 
se apropiau din ce în ce mai mult de malul pe 
care stătea Isaku, până ce apa mării se umfla din 
nou. 

Ploua, iar deasupra mării plutea o ceaţă 
deasă. Prin găurile pălăriei lui Isaku se scurgea 
ploaia, amestecată cu stropi de valuri. Ţărmul 
străjuit de stânci era mărginit de o fâşie de 
nisip, de-a lungul căreia pălăriile ascuţite de 



paie se mişcau, adunând bucăţi de lemn, aduse 
de mare. 

Isaku aşteptă să se retragă valul, apoi păşi în 
apă şi apucă o bucată de lemn, prinsă între 
stânci. Provenea, fără îndoială, de la un vas 
naufragiat: era uşor încovoiată şi avea 
adâncituri asemenea unor găuri de cuie. Era 
prea grea pentru el, un copil de doar nouă ani. 
Trase lemnul, împingându-se bine cu picioarele 
în colţurile stâncii, iar acesta începu să se 
desprindă. 

Se îndepărtă grăbit către mal, de îndată ce 
zări apropiindu-se creasta unui val, ce împrăştia 
stropi fini. în urma lui auzi valul spărgându-se, 
iar apa mării i se revărsă cu zgomot peste 
pălăria de paie, udând-o. Aşteptă să se retragă, 
apoi păşi în apa înspumată şi apucă din nou 
lemnul plutitor. 

După mai multe încercări, bucata de lemn se 
apropie puţin câte puţin de mal, până când, în 
cele din urmă, un val mare o aduse la ţărm. 



Isaku se lipi de ea, pentru a nu fi luată iarăşi de 
valuri. îşi înfipse bine degetele în adânciturile 
ei, o ridică şi o trase spre poteca ce ducea către 
sat. 

Oamenii cărau în spate legături de lemne 
adunate din mare, se îndepărtau de ţărm şi 
urcau pe drumul ce ducea către sat. Bucata de 
lemn pe care Isaku o trăgea după el era mai 
mare decât a celorlalţi şi părea de o esenţă mai 
tare. îi părea rău că o să fie folosită la arderea 
unui cadavru. Dacă ar fi dus-o acasă, ar fi făcut 
din ea destule lemne bune de foc. 

Odată ajuns pe cărarea ce ducea către sat, o 
femeie ce purta o pălărie ascuţită de paie ieşi 
din casa familiei îndoliate şi îl ajută să tragă de 
lemn. Isaku deschise uşa din scânduri a casei şi 
împreună cu femeia îl traseră înăuntru. îl lăsară 
pe pământ, unde zăceau, unele peste altele, mai 
multe lemne adunate din mare. 

Isaku îşi desfăcu şnurul pălăriei de paie, se 
aşeză pe lemne şi aruncă o privire în casă. Cel 



care murise, un bărbat de peste cincizeci de ani, 
pe nume Kinzo, nu purta decât o pânză 
înfăşurată în jurul coapselor. De când căzuse la 
pat, îşi pierduse pofta de mâncare, iar în 
ultimele zile de viaţă familia îi dăduse doar apă. 
Nici o familie nu dădea de mâncare celor care 
nu mai aveau mult de trăit. 

înainte de a înţepeni, morţii erau strâns 
legaţi cu o sfoară, cu genunchii îndoiţi la piept, 
sprijiniţi de un stâlp, în şezut, apoi urmau să fie 
puşi în coşciuge în aceeaşi poziţie. Oasele îi 
ieşeau prin piele, iar stomacul era neobişnuit de 
umflat, de parcă ar fi suferit de o boală cronică. 
Peste părul subţire şi alb, prins în creştet, avea 
legată o amuletă în formă de cruce. Capul îi 
atârna, uşor adus în faţă. 

Mama lui Isaku ştergea coşciugul aşezat pe 
podea. în cuptor, într-o oală mare, fierbea 
mâncarea din orez şi legume, ce urma să fie 
împărţită oamenilor din sat, iar mirosul plutea 
în toată încăperea. 



Părea că ploaia se înteţise. Vuietul valurilor 
se auzea mai slab, pe măsură ce casa era 
învăluită de răpăitul ploii. 

Isaku se uita lung la mâna femeii care 
amesteca în oală cu o lingură mare de bambus. 

în dimineaţa următoare ploaia încetă şi cerul 
deveni senin, ca de toamnă. 

Oamenii din sat se adunară la casa mortului, 
înăuntru, bătrânele intonau sutre, cu glas 
domol. 

Isaku părăsi casa lui Kinzo, ducând în spate 
o legătură de vreascuri de foc, din lemnele ce 
fuseseră adunate din mare şi apoi sparte 
împreună cu ceilalţi bărbaţi. Aceştia cărau şi ei 
legături de surcele uscate. 

Mergând în urma lor, Isaku o luă pe poteca 
şerpuită ce ducea către vârful muntelui. Dincolo 
de sat, se vedeau, din loc în loc, stânci golaşe, 
uşor aplecate. Casele mici ale celor 
şaptesprezece gospodării din sat păreau că se 



agaţă de linia îngustă a ţărmului, ca să nu cadă 
în mare. Din pricina brizei ce sufla necontenit, 
pereţii de scânduri ai caselor erau albi, de parcă 
ar fi fost daţi cu făină. Pe acoperişurile din stuf 
fuseseră puse mai multe pietre, ca să nu le 
zboare vântul, dar şi ele se albiseră. Fiecare 
casă avea în jur câte o bucată de teren arabil, în 
trepte, dar pământul plin de pietriş nu dădea 
roade nici cu îngrăşăminte. Recoltele erau 
sărăcăcioase şi nu puteau cultiva decât mohor, 
mei şi meişor. 

De pe cărarea de munte, Isaku intră în 
pădure, împreună cu ceilalţi bărbaţi. Pământul 
era înecat în apă şi pe alocuri se formaseră bălţi. 
Cum mergea în spatele bărbaţilor, Isaku alunecă 
de câteva ori. 

De îndată ce ieşiră din pădure, ajunseră într- 
un loc gol, unde se aliniau câteva pietre 
funerare mărunte şi câteva tăbliţe din lemn, 
inscripţionate. într-un colţ se afla crematoriul, 
înconjurat din trei părţi de un zid din piatră. 



Apropiindu-se de el, bărbaţii puseră jos 
legăturile de vreascuri şi lemne uscate pe care le 
căraseră în spate. 

Isaku se aşeză alături de ei pe o piatră din 
apropiere. Era plăcut să simtă briza adiind peste 
sudoarea care i se prelingea pe frunte şi pe gât. 
Din acel loc aruncă o privire spre sat. 

Convoiul funerar lung şi firav plecase din 
dreptul casei lui Kinzo şi înainta pe poteca ce se 
întindea de-a lungul ţărmului. în faţa convoiului 
flutura o pânză albă lungă, prinsă în vârful unei 
nuiele de bambus, după care urma coşciugul, 
cărat pe umeri, aşezat pe un buştean rotund, iar 
la coadă se zăreau câţiva copii. 

— N-aş vrea să ajung ca bătrânul de astăzi, o 
gură mai puţin de hrănit, spuse în şoaptă unul 
dintre bărbaţi. 

în vara acelui an, Kinzo alunecase şi se 
lovise destul de tare la şold într-un colţ de 
stâncă, atunci când mersese pe ţărm să prindă 
caracatiţe şi fusese nevoit să stea acasă, ţintuit 



la pat. Cum nu se putea mişca, nici sta în 
picioare, Kinzo devenise o povară pentru 
familie. Pentru cei din sat, a căror rezervă de 
alimente era limitată, moartea unui bolnav 
însemna o gură mai puţin de hrănit. 

Moartea îi întrista la început pe membrii 
familiei şi pe săteni, dar nu pentru mult timp, 
pentru că în sat exista credinţa că spiritele 
morţilor aveau să se întoarcă. Viaţa era un dar 
divin. După ce mureau, spiritele se duceau 
dincolo de mare, dar după o vreme se întorceau 
în sat, sălăşluiau în pântecele femeilor şi 
renăşteau ca prunci. Moartea era o perioadă de 
odihnă profundă până la întoarcerea spiritului, 
iar sătenii credeau că tulburau odihna celor 
morţi dacă se întristau o vreme îndelungată. în 
cimitir, pietrele funerare şi tăbliţele 
inscripţionate erau îndreptate toate spre mare, 
din dorinţa ca spiritele să se întoarcă în sat. 

De îndată ce intră pe poteca de munte, 
cortegiul încetini. Privindu-1, Isaku se gândi la 



tatăl său. în primăvara aceea fusese vândut în 
robie pentru trei ani unui armator dintr-un port, 
aflat la limita de sud a insulei, unde acostau 
frecvent vapoarele ce se îndreptau către vest. 
Tatăl său îşi dorise să meargă, iar acum, fără 
doar şi poate, lucra pe vapor la munca de jos. 

Isaku era primul copil. Mai avea un frate şi o 
soră, mai mici decât el. Se părea că tatăl luase 
hotărârea de a pleca în robie la sfârşitul anului 
trecut, când i se mai născuse încă o fetiţă. 

Auzise că în unele locuri exista obiceiul ca 
nou-născuţii să fie omorâţi, dar la ei în sat 
pruncuciderea nu era permisă, chiar dacă 
familia era săracă lipită pământului. 

Isaku văzuse în mai multe rânduri cum 
noaptea, în camera întunecată, trupul tatălui său 
se mişca ritmic peste cel al mamei şi cum 
picioarele acesteia se îndoiau de la genunchi şi 
apoi se întindeau puternic. Ştia că acela era un 
act de a îndemna spiritele strămoşilor să se 
întoarcă, dar mai ştia şi că prin naşterea unui alt 



prunc familia avea să ajungă la sapă de lemn. 

Satul era mărginit la miazăzi de stâncile unui 
promontoriu ce ieşea, ascuţit, în mare şi 
comunica cu alte sate doar printr-o cărare peste 
munte, spre nord. Cărarea abruptă străbătea 
stâncile, trecea prin două văi adânci şi ajungea 
în cele din urmă pe creastă, după ce urca o 
pantă printr-un desiş de copaci şi viţă-de-vie. 
Un astfel de relief făcuse ca satul să fie izolat. 
Sătenii mergeau pe acel drum pentru a duce în 
celelalte sate produse de pescuit, pe care le 
schimbau de cele mai multe ori pe cereale. Dar 
nici asta nu era de-ajuns pentru a le potoli 
foamea. 

O metodă la îndemână pentru a salva familia 
să nu moară de foame era vinderea în robie. în 
satul vecin de peste munte trăia un negustor de 
sare, care era şi năimitor, plătind în schimbul 
servituţii o sumă considerabilă într-o singură 
tranşă. Cu acei bani, restul familiei cumpăra 
cereale şi le ducea acasă. 



Erau vândute mai cu seamă fetele, dar uneori 
mergeau să se vândă şi bărbaţii, capii de 
familie. O fată pe nume Tatsu, în vârstă de 
paisprezece ani, plecase din sat odată cu tatăl 
lui Isaku. Fusese vândută pentru o perioadă de 
zece ani de robie, pe suma de şaisprezece 
momme- de argint. Tatăl lui Isaku avea să 
primească aceeaşi sumă pentru trei ani, iar asta 
putea fi socotită o tranzacţie neobişnuit de 
favorabilă. Motivul era, fără îndoială, acela că 
tatăl lui Isaku avea un trup robust, care ieşea 
uşorîn evidenţă printre ale celor din sat, fiind şi 
un foarte priceput timonier. 

1. Unitate de măsură a greutăţii; 1 momme reprezintă 
3,75 g. (IV. tr.) 

— Mă voi întoarce peste trei ani. Până 
atunci, să nu lăsaţi copiii să moară de foame! 
spusese tatăl său aruncând o privire tăioasă 
către Isaku şi mama acestuia, din pragul uşii 
casei năimitorului. 


Cu o parte din arginţi, mama cumpărase 
grăunţe, pe care ea şi Isaku le aduseseră în spate 
din satul vecin pe drumul de munte. Isaku era 
mândru deoarece tatăl său primise atât de mulţi 
bani, dorindu-şi şi el să fie aşa de voinic. 

Bărbaţii care îşi luaseră un moment de răgaz 
în cimitir aveau cu toţii fete şi băieţi vânduţi în 
robie. Bărbatul firav aşezat lângă Isaku îşi 
vânduse soţia toamna trecută, pentru cinci ani. 
Singurii capi de familie care mai rămăseseră în 
sat erau cei care căraseră lemnele de foc şi 
crengile uscate în cimitir şi cei patru care 
duceau sicriul. 

Bărbaţii se ridicară când văzură convoiul 
intrând în pădure. Nivelară cenuşa rămasă în 
crematoriu şi curăţară pământul şi pulberea care 
înfundau hornurile din pereţii de piatră. 
Desfăcură funia cu care fuseseră legate 
surcelele uscate şi stivuiră lemnele înăuntrul 
pereţilor de piatră. 

Se auzi un gong. Convoiul se apropia de 



mijlocul pădurii. Mama lui Isaku ducea la 
subsuoară nuiaua de bambus de care atârna 
pânza albă, iar când ieşiră din pădure o ridică 
mai sus. în urma bătrânului care bătea gongul 
se zăreau femeile intonând sutre, apoi 
coşciugul, legănându-se. 

Mama lui Isaku înfipse nuiaua în pământ, iar 
coşciugul fu depus lângă crematoriu. Cei care-1 
duseseră se aşezară care pe unde apucară, se 
deschiseră la gât ştergându-şi sudoarea. Bărbaţii 
care pregătiseră incinerarea îndepărtară 
buturuga rotundă de care fusese legat coşciugul, 
îl ridicară şi îl puseră pe rug. Urmând 
instrucţiunile bărbaţilor, Isaku vârî nişte 
vreascuri printre lemnele de foc. Făcliile de 
cânepă aprinse fură aruncate peste surcelele 
uscate, din care se ridică un fuior de fum, şi 
vreascurile începură să ardă. Cei care stătuseră 
jos se ridicară în picioare, de jur împrejurul 
pereţilor de piatră ai crematoriului. Se auzi din 
nou gongul, urmat de voci intonând sutre. 



Focul se întinse la lemnele stivuite, iar 
coşciugul fu cuprins de văpăi. Flăcările se 
legănau în adierea brizei, fluturând ca o pânză 
în bătaia vântului. De fiecare dată când lemnele 
trosneau, săreau scântei. 

Isaku şi ceilalţi bărbaţi înmuiară câteva 
rogojini în pârâul din apropierea cimitirului, 
apoi le aruncară peste flăcări. Cadavrul ardea 
mai bine dacă focul era supravegheat. 
Coşciugul se fărâmiţă sub vâlvătaia focului, iar 
din cadavru începură să se înalţe flăcări viu 
colorate. Acum erau de un galben orbitor, acum 
se preschimbau în verde. Aruncară apoi câteva 
lemne peste foc, iar deasupra, rogojini ude. 

După ce cadavrul se împuţină, celor de faţă 
li se împărţiră turte de mei. Isaku mesteca şi 
privea flăcările. 

Bărbaţii împunseră cu înverşunare cadavrul 
înnegrit cu un băţ, stârnind scântei viu colorate. 
Treptat, flăcările se domoliră, iar cadavrul 
căpătă culoarea roşu aprins, precum cărbunele 



încins. 

Soarele începea să apună. 

Familia mortului avea să-şi petreacă noaptea 
la adăpostul unei rogojini, întinsă ca un coviltir, 
în desişul de la marginea pădurii; a doua zi 
urma să aibă loc strângerea oaselor. 

Sătenii părăsiră crematoriul, împreunându-şi 
mâinile, în semn de rugăciune. 

Isaku coborî cărarea ce străbătea pădurea, 
ţinându-se după mama sa trupeşă. Nici nu mai 
ştia de câte ori luase bătaie de la ea. Avea o 
forţă uimitoare şi, în câteva rânduri, pentru 
scurtă vreme, în urma loviturilor rămăsese surd 
de-o ureche. 

îl bătuse din diferite pricini, dar de cele mai 
multe ori pentru că era leneş. 

— Uită-te la peşti! Până şi ei îşi mişcă trupul 
tot timpul! îl mustra ea mereu cu asprime, ca un 
tic verbal. 

îl înspăimânta, dar, chiar dacă se arăta 
neîndurătoare, o respecta şi o admira. 



După ce ieşiră din pădure, o apucară pe 
drumul de munte. Asfinţitul scălda 
împrejurimile şi marea strălucea. Câteva ciori 
pluteau în zbor deasupra unui mic promontoriu. 
Mama lui Isaku cobora cărarea de munte, 
vorbind cu o bătrână. Isaku avea un sentiment 
de satisfacţie. Era pentru prima dată când se 
alătura bărbaţilor ce căraseră lemnele de foc 
pentru incinerare. Iar asta însemna că îl 
trataseră ca pe un adult şi nu peste mult timp 
avea să care şi el coşciugul, împreună cu ceilalţi 
bărbaţi. Cu toate astea, era mai plăpând decât 
alţi băieţi de vârsta lui şi mai slăbănog. Tatăl 
său urma să se întoarcă în sat peste doi ani şi 
jumătate, când se încheia perioada de robie, şi 
în locul lui avea să fie, fără îndoială, trimis el, 
dându-se cu doi-trei ani mai mare decât era, 
cum făceau toţi băieţii şi fetele la vârsta 
adolescenţei. Dacă şi atunci avea să fie mic de 
statură, năimitorul putea refuza să-l primească 
la muncă, sau, chiar dacă l-ar fi acceptat, ar fi 



fost în schimbul unei sume neînsemnate. 

Din obişnuinţă, Isaku coborî drumul de 
munte pe vârfuri, ca să pară mai înalt. Femeile 
care mergeau înainte se opriră, iar sătenii care 
le urmau rămaseră şi ei pe loc. Cu toţii îşi 
îndreptară privirea în acelaşi timp spre stânga. 
Isaku făcu şi el la fel. 

Dintre două coline ce se zăreau printre 
stânci, în depărtare se vedea un lanţ de culmi 
muntoase, învelite în verde. 

— Munţii au început să prindă culoarea 
roşie, şopti cu voce scăzută femeia de lângă 
Isaku. 

Culmile străluceau în lumina asfinţitului, iar 
pe cel mai înalt vârf se zărea o umbră de un 
roşu stins, decolorat. Din cauza ploii care ţinuse 
două zile, vârfurile fuseseră învăluite în ceaţă şi 
probabil că în acest răstimp frunzele copacilor 
se înroşiseră. Isaku rămase cu privirea aţintită la 
vârful muntelui. 

An de an, colorarea frunzelor în roşu începea 



de la acel vârf şi se lăsa încet-încet la celelalte 
culmi înlănţuite, iar în cele din urmă se întindea 
către poalele muntelui, colorând toată creasta, 
cu viteza unei avalanşe, într-un roşu aprins. 
Apoi trecea dincolo de văile adânci, la munţii 
mai puţin înalţi, şi ajungea să cuprindă 
deopotrivă şi muntele din spatele satului. De 
obicei, în acel moment, pe vârfurile îndepărtate 
se va fi aşternut culoarea ruginie. 

în sat era cu adevărat toamnă. Fâneţele 
dăduseră în spic şi tot atunci oamenii începeau 
să adune caracatiţele mici, care veneau foarte 
aproape de mal. Erau nemaipomenit de 
gustoase şi se mâncau crude sau fierte. în 
gospodării, copiii le întindeau pentru a fi puse 
la sărat şi le înşirau pe o sfoară, între doi stâlpi 
de lemn. 

După pescuitul caracatiţelor de toamnă, 
frunzele copacilor îşi schimbau din nou 
culoarea, iar speranţele sătenilor renăşteau. 

Marea devenea agitată după ce culorile 



toamnei păleau şi frunzele începeau să cadă. 
Dacă era calmă câteva zile la rând, după aceea 
devenea furioasă, iar spuma valurilor ajungea 
până la casele din sat. Marea dezlănţuită revărsa 
uneori binecuvântări neaşteptate, cu mult mai 
îmbelşugate decât orice altceva dădea rod pe 
pământul sterp sau putea fi adunat de pe ţărm, 
şi astfel pentru câţiva ani nimeni din sat nu 
trebuia să se mai vândă în robie. însă aceste 
binecuvântări nu veneau decât foarte rar, iar 
oamenii trăiau rugându-se pentru ele. înroşirea 
frunzelor era semnul că se apropia timpul unei 
posibile binecuvântări. 

Convoiul se puse în mişcare, aruncând încă 
o privire către vârful muntelui. în timp ce 
cobora poteca, Isaku se uită spre mare. Era 
ceasul refluxului, iar la baza promontoriului 
care ţâşnea ascuţit spre mare se vedeau stâncile 
din dreptul satului, ale căror vârfuri ieşeau puţin 
la suprafaţă, iar în jurul lor apa spumega. 

Printre ele sălăşluiau caracatiţe şi scoici sau 



se aciuau peştii. La suprafaţa apei şerpuiau 
ierburi marine, iar stâncile erau acoperite de un 
strat gros de alge comestibile. Bărbaţii plecau 
cu bărcile după peşte, iar femeile şi copiii 
căutau printre stânci, de unde adunau alge şi 
scoici. Pentru oamenii din sat, marea cu ţărmul 
ei stâncos era atât un important loc pentru 
pescuit, care le asigura supravieţuirea, cât şi un 
tărâm care le oferea hrană bogată, bani, 
îmbrăcăminte, delicatese, ustensile şi atâtea 
altele. 

Binecuvântările veneau neregulat: uneori, 
doi sau trei ani la rând, iar alteori se lăsau 
aşteptate mai bine de zece ani. Ultima dată 
sosiseră în urmă cu şase ani, la începutul iernii 
când Isaku împlinise trei ani. 

Avea doar vagi amintiri de când fusese mai 
mic, dar ce se petrecuse atunci îi rămăsese viu 
întipărit în memorie. în casă domnea buna 
dispoziţie, iar părinţii lui şi ceilalţi oameni din 
sat erau roşii în obraji şi râdeau din toată inima. 



însă el, înspăimântat de acea atmosferă 
neobişnuită, plângea întruna. 

Abia cu doi ani în urmă aflase motivul acelei 
agitaţii care cuprinsese tot satul. 

Conform obiceiului, şi în acel an, în 
perioada când frunzele copacilor căpătau 
culoarea roşie, se ţinu un ritual, la care 
participară toţi sătenii. Isaku, care nu ştia ce rost 
aveau acele rugăciuni, îl întrebă pe Sahei, care 
era de-o vârstă cu el: 

— Nu ştii? spuse acesta cu un aer 
dispreţuitor. 

Cuprins de ruşine, Isaku o întrebă pe mama 
sa când ajunse acasă. 

— Pentru o-fune-samal îi răspunse aceasta. 

Isaku o privi nedumerit. 

— Uite, bolul de acolo este tot o binefacere 
de la o-fune-sama, îi explică mama, vizibil 
agasată, arătând înspre dulap. 

Isaku vedea acum bolul într-o lumină nouă. 



Spre deosebire de holurile cioplite grosolan, 
care erau doar o adâncitură în lemn, acesta era 
subţire şi şlefuit uniform. Părea să fi fost lăcuit. 
Suprafaţa roşiatică a lemnului avea un luciu şi 
două linii subţiri aurii erau trasate chiar pe 
margine. Acel bol nu era decât foarte rar 
întrebuinţat şi locul lui era pe dulap. Era folosit 
doar de Anul Nou şi de Sărbătoarea Morţilor, 
când puneau în el ofrandele aduse strămoşilor. 

Mama nu-i mai spuse nimic. 

Isaku nu pricepuse care era legătura între 
acel bol de lemn şi ritualul din sat. Avea să afle 
de la Sahei, cel care îşi bătuse joc de neştiinţa 
lui, despre o-fune-sama şi despre bolul de lemn. 

Sahei îi spuse că o-fune-sama erau vapoarele 
eşuate pe ţărmul plin de stânci, ce se întindea în 
faţa satului. De obicei, erau încărcate cu 
alimente, ustensile, delicatese, textile şi altele, 
bunuri care îmbunătăţeau mult viaţa oamenilor 
din sat. De asemenea, lemnul vapoarelor 
naufragiate printre stânci sau pe marea 



zbuciumată era folosit pentru repararea caselor 
sau pentru mobilă. Ritualul organizat în sat 
înainte de venirea iernii consta de fapt în 
rugăciuni pentru ca vapoarele ce navigau pe 
mare să se zdrobească de stânci. 

— Nu ştii ce se întâmplă în grota de pe plaja 
ciorilor, nu-i aşa? îl întrebă Sahei pe un ton de 
om matur, privind spre miazăzi cu ochii lipiţi de 
urdori. 

într-acolo era un mic promontoriu ce ieşea 
în mare, împrejmuit de spuma albă a valurilor. 
Deasupra promontoriului creşteau câţiva pini şi 
în apropiere se vedeau adesea ciori plutind în 
zbor. 

— Despre grotă am auzit. Locul unde sunt 
aruncate cadavrele aduse de valuri la mal, nu? 
răspunse Isaku. 

— Nu doar cele aduse de valuri, ci şi cele 
ale echipajului de pe o-fune-sama, spuse Sahei 
cu un zâmbet abia schiţat. 

Isaku nu reuşi să prindă sensul cuvintelor 



lui, dar înţelese semnificaţia ritualului şi de 
unde provenea bolul din casă. 

îi veniră în minte amintirile de la vârsta de 
trei ani şi pricepu, în sfârşit, că în acel an sosise 
o-fune-sama, şi de aceea părinţii lui şi ceilalţi 
oameni din sat erau aşa deveseli. Mai mult, îşi 
aminti că un an, doi după aceea mâncase bucate 
la care acum nici nu visa şi văzuse tot felul de 
lucruri nemaipomenite. 

La sărbători sau atunci când murea cineva în 
sat, mama scotea seara orez dintr-un vas de lut 
ars şi făcea o fiertură subţire. Când Isaku avea 
febră, mama lua pe vârful degetului un praf alb 
dintr-un ulcior pe care îl ţinea cu mare grijă la 
piept şi îi dădea să lingă. Praful era atât de 
dulce, încât îl lua ameţeala. Auzise că era un 
medicament numit zahăr alb, care vindeca orice 
boală. 

Nu putea uita nici lumina lampioanelor pe 
care le văzuse în seara Sărbătorii Morţilor. Erau 
ca o baghetă subţire, cenuşie, lungă de aproape 



două degete, iar atunci când fusese aprins fitilul 
lampionului din faţă, Isaku scosese un ţipăt de 
uimire. Era atât de multă lumină, încât 
strălucirea ei îl orbea. I se părea extrem de 
straniu că un băţ aşa de mic poate să 
răspândească o lumină atât de puternică. Spre 
deosebire de făcliile sau fitilele cu untură de 
peşte, acesta nu scotea fum negru, ci, 
dimpotrivă, avea un miros dulceag. Flacăra era 
frumoasă, iar când şi când se auzea un pocnet 
uşor, lăsând să cadă câte un grăunte fin de 
lumină. 

Şi acelea fuseseră, fără îndoială, obiecte pe 
care o-fune-sama le adusese în sat ca pe o 
binefacere, dar dispăruseră cât ai clipi. Satul se 
îmbogăţise de pe urma binecuvântărilor aduse 
de o-fune-sama, dar asta ţinea deja de domeniul 
trecutului. Şi totuşi, urme ale acelor 
binecuvântări mai puteau fi văzute încă: 
rogojina învechită din casa vecinilor, cufărul cu 
inscripţia „hepta“ ce se afla în casa 



conducătorului satului sau găleţile mari de 
lemn, inscripţionate cu ideograma pentru „foc“, 
păstrate în unele gospodării. Era limpede că 
toate acestea, la fel ca bolul din casa lui Isaku, 
fuseseră aduse de pe o-fune-sama. 



2 


Cum toamna, anotimpul frunzelor 
multicolore, se apropia cu paşi repezi de sat, 
Isaku privea roşul aprins ce acoperea vârfurile 
munţilor din depărtare cu alţi ochi faţă de anul 
trecut. 

Faptul că fusese inclus printre bărbaţii care 
incinerau morţii îl făcea să simtă bucuria de a fi 
tratat ca un adult, dar în acelaşi timp era 
conştient de poziţia sa în ierarhia satului, unde 
majoritatea oamenilor erau bătrâni, femei sau 
copii. Până cu un an în urmă, copil fiind, nu 
făcuse decât să privească ritualurile din sat, dar 



din acel an - se gândi el - trebuia să se implice 
alături de ceilalţi adulţi în desfăşurarea acestora. 

Sătenii se retraseră la gospodăriile lor. Isaku 
intră în casă după mama lui, trecând pe sub 
rogojina atârnată la intrare. Teru, sora sa, 
născută la sfârşitul anului trecut, plângea, 
umblând de-a buşilea. După vocea răguşită, s-ar 
fi zis că plângea de multă vreme. Când îşi zări 
mama, se târî către ea. De parcă nici nu i-ar fi 
păsat, mama se apropie de vasul de lut ars, luă 
apă cu un bol ciobit, sorbi zgomotos, apoi se 
îndreptă către closetul din spatele casei. La 
scurt timp se întoarse aranjându-şi poalele 
chimonoului, intră în cameră, se aşeză pe podea 
şi o luă nepăsătoare pe Teru pe genunchi. îşi 
desfăcu reverul chimonoului, lăsând la vedere 
sânul bogat şi negricios. Teru se repezi asupra 
lui, mişcându-şi nerăbdătoare capul. Se auzea 
cum sugea; avea nasul înfundat. Din când în 
când îşi îndepărta faţa de la sân şi respira aspru, 
de n-ai fi zis că e doar un sugar, apoi apuca din 



nou sânul. în ziua când murea cineva şi când 
era incinerat exista rânduiala să nu se 
muncească, pentm a nu tulbura liniştea celui 
mort. Isaku era bucuros că nu trebuia să iasă la 
pescuit; cu toate că era zi de doliu, se temea de 
reacţia mamei sale, care ura odihna. Se aşezase 
pe marginea aşternutului de rogoz şi din când în 
când îi arunca câte o privire. Fratele şi sora mai 
mică se jucau probabil pe munte, pentru că nu li 
se auzeau glasurile. Un fuior de fum violet se 
ridica din vreascurile din vatră, devenite cenuşă. 

— S-a înroşit muntele! îi spuse Isaku 
mamei, măgulitor. 

Mama tăcu. în casă era semiîntuneric. 
Razele soarelui ce apunea se strecurau prin 
găurile rotunde din scândurile uşii, formând un 
mănunchi de lumină care se proiecta pe tălpile 
uşor îndoite ale lui Teru. 

— Adu lemne de foc! îi spuse mama 
îndesându-şi sânul în gura lui Teru. 

Isaku se ridică degrabă şi ieşi afară pe uşa 



din spate. Pe panta stâncoasă se legănau din loc 
în loc spicele de stuf. Soarele scăpăta printre 
versanţii munţilor şi jumătate din sat se 
cufundase deja în întuneric. Isaku luă un braţ de 
lemne din stiva rânduită de-a lungul peretelui 
din spatele casei. 

în dimineaţa următoare Isaku plecă pe mare. 

Până la venirea iernii, când marea devenea 
agitată şi prada se împuţina, trebuia să aducă 
acasă cât mai mult peşte şi scoici. Din fericire, 
caracatiţele de toamnă care veneau până în 
apropierea ţărmului erau mult mai numeroase 
decât în anii trecuţi. 

Bărbaţi şi băieţi în jur de zece ani, în bărci 
mici, adunau caracatiţe printre stâncile 
submarine ce se întindeau de-a lungul ţărmului. 
Isaku împinse în mare barca lăsată de tatăl său 
şi începu să mânuiască vâsla. 

Opri barca şi apucă un harpon cu coadă 
lungă. în vârful lui era prinsă o bucată de pânză 



roşie, iar Isaku o arunca înspre umbrele dintre 
stânci sau în apropierea pâlcurilor dense de 
alge. Caracatiţele ascunse printre scobiturile 
stâncilor şi printre alge ieşeau la iveală şi se 
apropiau, luând bucata de pânză roşie care 
flutura drept hrană. Dintr-o mişcare abilă, Isaku 
le agăţa imediat cu vârful harponului. 

Erau o sumedenie de caracatiţe, şi de fiecare 
dată când Isaku vâra harponul cu pânza în vârf 
în ascunzişurile dintre stânci, ieşeau câte trei- 
patru, iar el le străpungea imediat. 

în urmă cu doi ani tatăl său îl învăţase cum 
să pescuiască şi să vâslească. Spre deosebire de 
mama sa, tatăl nu-1 lovise niciodată, dar tăcerea 
apăsătoare a acestuia, când era supărat, îl 
îngrozea pe Isaku. De pildă, pe când învăţa cum 
să prindă caracatiţe, Isaku scăpase de 
nenumărate ori harponul în mare, dar tatăl său 
nu-i spusese nimic, ci doar îi aruncase o privire 
aspră ori de câte ori sărea în mare ca să-l 
recupereze. 



Isaku ştia foarte bine că nu va fi văzut ca un 
bărbat adevărat dacă nu se pricepea la pescuit. 
De aceea pescuia cu mult sârg şi, chiar dacă nu 
era tocmai iscusit, începuse să iasă pe mare 
împreună cu ceilalţi bărbaţi, după ce tatăl său 
plecase în robie. 

Pe plajă, bătrânii şi cei mai mici dintre copii 
adunau alge, în timp ce femeile înaintau în apa 
mării şi strângeau scoici de pe stânci. 

Isaku îşi îndrepta când şi când privirea către 
vârfurile munţilor din depărtare, în timp ce 
continua să pescuiască caracatiţe. De la o zi la 
alta, roşul aprins cobora dinspre creste, 
colorând muntele, astfel încât frunzele înroşite 
se întindeau acum până pe versanţii din 
apropiere. 

Temperatura scăzuse, iar apa mării era din 
ce în ce mai rece. Caracatiţele se apropiau de 
ţărm pâlcuri-pâlcuri şi uneori se iţeau chiar şi 
zece dintre ele, momite de o simplă fluturare a 
pânzei roşii. Isaku smucea harponul, aştepta să 



dispară lichidul negru şi apoi îl arunca din nou 
în apă. 

Frunzele copacilor de pe muntele din spatele 
satului începeau să se înroşească. Ca-n fiecare 
an în aceeaşi perioadă, caracatiţele se 
îndepărtau de ţărm. Oricât de mult ar fi agitat 
harponul cu pânza în vârf, nu se mai arătau 
decât sporadic, pentru ca apoi să dispară de tot. 

Perioada pescuitului caracatiţelor de toamnă 
se sfârşise, dar captura din acel an fusese mai 
bogată decât în anii trecuţi. 

în gospodării, oamenii le agăţaseră pe funii 
împletite din paie, desfăcute, şi le lăsaseră la 
uscat sub razele soarelui de toamnă. Caracatiţa 
era unul dintre felurile de mâncare ce nu putea 
lipsi de pe masa de Anul Nou. De aceea o 
vindeau, după ce treceau prin satul vecin, în 
cătunele din munţi, iar de banii primiţi oamenii 
îşi cumpărau cereale. 

Ritualul de atragere a lui o-fune-sama se 
ţinea în perioada în care satul era acoperit de 



frunzele de toamnă, iar la el participau toţi 
locuitorii. 

O barcă cu o femeie de douăzeci şi opt de 
ani, însărcinată, avându-1 la cârmă pe soţul 
acesteia, se îndepărtă de fâşia de plajă. Femeia 
ţinea deasupra capului o mică ghirlandă sacră 
din paie şi privea în largul mării, în timp ce 
barca se legăna pe valuri. 

Barca înaintă dibace printre stânci şi în cele 
din urmă se opri. Femeia aruncă ghirlanda în 
mare. Sătenii adunaţi pe mal îşi împreunară 
mâinile, în semn de rugăciune. Prin femeia 
însărcinată din barcă, sătenii se rugau pentru un 
pescuit îmbelşugat, iar aruncarea ghirlandei în 
apă simboliza dorinţa lor ca un vas ce naviga pe 
mare să naufragieze printre stâncile din faţa 
satului. 

Isaku, mama sa, ce o purta în spate pe Teru, 
fratele şi sora mai mică, cu toţii priveau cum 
barca se întorcea la ţărm, ridicându-se şi 
coborând printre valuri. Era maree înaltă şi 



stâncile dispăruseră aproape în întregime în apă, 
dar pe alocuri marea era încă înspumată. 

De îndată ce barca ajunse la ţărm, femeia 
coborî pe nisip. în mijlocul oamenilor adunaţi 
pe plajă se făcuse cărare. Tânăra înainta printre 
ei, iar aceştia, rând pe rând, o urmau. De obicei 
veselă, urca acum panta ţărmului cu o figură 
rigidă, de nerecunoscut. 

Când ajunse la drum, femeia se îndreptă cu 
paşi domoli spre casa conducătorului satului. 

Isaku păşi şi el pe pământul bătătorit de la 
intrare, în urma celorlalţi bărbaţi, privind 
cercetător interiorul casei, printre trupurile celor 
din faţa lui. Bătrânul conducător al satului 
stătea aşezat pe genunchi, având în faţă o 
măsuţă în formă de cutie, pe care se afla un bol 
plin cu mâncare. Femeia îngenunche dinaintea 
lui, cu capul plecat deasupra mâinilor lipite de 
pământ. Era pentru prima dată când Isaku vedea 
acest ritual, până în acel an nefiindu-i permis să 
intre în casă. 



Femeia se ridică în picioare, îşi prinse 
poalele chimonoului, se apropie de măsuţă şi o 
răsturnă cu o lovitură puternică de picior. Bolul 
zbură, iar mâncarea se împrăştie pe jos. Femeia 
se aşeză din nou dinaintea conducătorului 
satului plecând capul. întoarcerea măsuţei cu 
susul în jos reprezenta dorinţa ca un vas să se 
răstoarne, iar cu aceasta ritualul luă sfârşit. 

Sătenii se împrăştiară pe la casele lor. în ziua 
ritualului nu era voie să se muncească, aşa că 
Isaku o urmă pe mama sa pe drumul îngust ce 
ducea către casa lor. La câţiva paşi înainte 
mergeau Senkichi, cel mai priceput bărbat din 
sat la cioplirea bărcilor dintr-un singur trunchi 
de copac, şi familia acestuia. în copilărie, 
Senkichi îşi rupsese femurul, rămânând cu un 
picior mult mai scurt decât celălalt. Fiica lui cea 
mare era vândută în robie şi umbla vorba că şi 
cea de-a doua fată, de cincisprezece ani, urma 
să fie vândută în curând. 

Isaku o privea atent pe cea de-a treia fată, 



Tami, cum mergea în spatele tatălui ei. Semăna 
cu soţia lui Senkichi şi avea pielea uşor 
negricioasă, dar ochii îi erau pătrunzători şi 
linia nasului bine conturată. Mişcările ei erau 
mlădioase, feline. De câte ori o vedea pe Tami, 
Isaku îşi simţea trupul înfierbântându-i-se într- 
un fel neobişnuit. 

în sat era permis ca un tânăr ce împlinise 
cincisprezece ani să se apropie de fata pe care o 
voia de soţie, pentru a-i cuceri dragostea. Exista 
obiceiul ca băiatul să se strecoare noaptea în 
casa fetei, iar familia să-i accepte tacit prezenţa, 
dacă fata nu refuza să se culce cu el. Isaku îşi 
dorea cu ardoare să o poată strânge în braţe pe 
Tami. îl îngrijora faptul că Tami era cu un an 
mai mare decât el şi nu se împăca cu gândul că 
ea se putea oferi altui bărbat până când el avea 
să împlinească cincisprezece ani. 

îl neliniştea şi faptul că Tami, asemenea 
surorilor ei mai mari, putea fi vândută în robie. 
De obicei, femeile erau vândute ca servitoare, 



dar puţine se mai întorceau în sat după ce li se 
termina perioada de robie. Unele aveau oroare 
de sărăcia din sat, iar altele îşi găseau un bărbat 
în această perioadă şi-şi făceau o familie 
imediat ce se eliberau. Iar dacă se întorceau în 
sat, cele care lucraseră în slujba cuiva o 
perioadă de zece ani şi trecuseră de vârsta 
măritişului se mai puteau căsători doar cu 
bărbaţi rămaşi văduvi. Erau şi bărbaţi cu soţii 
mai în vârstă decât ei, dar Isaku se-ndoia că va 
putea ajunge vreodată să trăiască sub acelaşi 
acoperiş cu Tami. 

Ajunşi la o răscruce, Tami şi părinţii ei o 
luară pe poteca ce se-ntindea de-a lungul 
ţărmului. Isaku privi atent picioarele lui Tami, 
care se zăreau de sub chimonoul prea mic. 

Vântul dinspre nord-vest începuse să adie 
peste sat. 

Isaku muncea din greu, mergând în pădure 
să taie copaci, pe care-i căra acasă, să facă 



lemne pentru foc. în zilele când marea era 
calmă, ieşea cu barca la pescuit. 

Roşul aprins de pe vârfurile din depărtare 
dispăruse, iar culoarea copacilor crescuţi din 
abundenţă pe coasta din spatele satului pălea, pe 
măsură ce temperatura scădea de la o zi la alta. 

Frunzele copacilor se uscau şi cădeau 
necontenit. în zilele cu vânt puternic, o 
sumedenie de frunze uscate zburau dinspre 
munte, iar multe ajungeau până departe în mare, 
după ce cădeau pe cărările din sat şi pe 
acoperişuri. 

Marea deveni agitată. Valurile învolburate se 
spărgeau de stânci, iar stropii de apă împroşcau 
casele din apropierea malului. Vuietul valurilor 
acoperea satul. 

După asfinţitul soarelui, pe plaja îngustă cu 
petriş de lângă ţărm, începu făcutul sării. 

Femeile înşirară pe plajă aproximativ 
treizeci de tăvi subţiri, aduse din magazia casei 
conducătorului satului, le umplură cu nisip, 



peste care turnară apă de mare, adusă cu 
găleata. Nisipul uscat de razele soarelui era 
spălat din nou cu apă de mare, iar apa plină de 
sare astfel obţinută era pusă în găleţi şi cărată 
pe ţărmul stâncos, unde erau pregătite două 
cazane mari. Fiecare familie în parte punea în 
mod egal la dispoziţie lemne, iar bărbaţii 
păzeau focul pe rând, până dimineaţa, când 
sarea era gata. Oamenii din sat nu se puteau 
lipsi de sare, iar obţinerea ei era un fel de ritual 
pentru a grăbi sosirea lui o-fune-sama. 



3 


Isaku cobora poteca de munte, ducând în 
spate o legătură de lemne uscate. 

Cerul se colorase rubiniu, iar marea era 
zbuciumată. Valurile înalte se izbeau puternic 
de mal sau de promontoriu şi apoi se 
împrăştiau. Când venea iarna, de obicei marea 
era agitată patru zile, iar două era calmă, însă 
din pricina vântului şi a valurilor furioase care 
nu mai conteneau de trei zile, sătenii nu puteau 
merge la pescuit. 

Cărarea era mărginită de stânci, iar Isaku se 
străduia să nu se prăbuşească sub greutatea 



lemnelor. 

Acoperişurile caselor se zăreau din ce în ce 
mai aproape. Mama stătea în pragul uşii din 
spatele casei şi privea spre el, făcându-i semn 
cu mâna să vină degrabă. 

Isaku coborî în spatele casei, sprijinindu-se 
într-un toiag. 

— Te-a căutat un trimis al conducătorului 
satului. Are treabă cu tine. Du-te imediat la el! 
spuse mama dintr-o suflare. 

Isaku îl văzuse pe conducătorul satului de 
vreo câteva ori, dar acesta nu-i vorbise 
niciodată. Habar n-avea de ce l-ar fi putut 
chema. 

— Mişcă-te mai repede! spuse mama, 
apropiindu-se de el, eliberându-1 de povara din 
spinare - aşa cum nu mai făcuse niciodată - şi 
lovindu-1 uşor pe spate ca să plece. 

Isaku o luă încet la fugă. Rubiniul cerului 
păli, iar marea începu să se întunece. Valurile 
stropeau ţărmul stâncos. 



Isaku îşi continuă drumul şi urcă scările de 
piatră. Bătrânul care lucra în casa 
conducătorului satului strângea nişte cereale, 
înşirate pe o rogojină de paie. 

Isaku intră în pridvor şi îngenunche, 
plecându-şi capul. Conducătorul satului era 
aşezat lângă vatră. 

Isaku îşi spuse numele şovăitor. îi era teamă 
că va fi mustrat pentru ceva şi genunchii 
începură să-i tremure. 

— Din seara asta vei merge la făcut sare! 
Pentru că e prima noapte, stai pe lângă Kichizo 
şi învaţă cum se face, apoi te vei descurca de 
unul singur! Să nu laşi focul să se stingă. 

Vocea conducătorului satului era subţire şi 
ascuţită, ca de copil. 

Isaku îşi plecă fruntea la pământ. 

— Du-te! 

După aceste cuvinte, Isaku se retrase pe 
genunchi spre uşă, se ridică în picioare şi ieşi. 

Trupul îi ardea şi un zâmbet îi lumina 



chipul. I se poruncise să păzească focul pentru 
făcutul sării, iar asta însemna că era considerat 
adult. Avusese un presentiment că aşa va fi încă 
de când fusese lăsat să muncească alături de 
ceilalţi bărbaţi la incinerarea bătrânului mort, 
dar acum, când devenise certitudine, îl cuprinse 
o bucurie greu de stăpânit. Alergă spre casă, pe 
drumul ce se-ntindea de-a lungul ţărmului. Pe 
cer se aşternuseră deja nuanţele serii. 

Isaku plecă de acasă, ţinând o făclie în mână. 
Auzind că băiatului ei i se poruncise să ajute la 
făcutul sării, mama devenise neobişnuit de 
binedispusă, prăjise boabe de soia şi i le dăduse 
ca să aibă ce mânca pe timpul nopţii. 

Flacăra făcliei tremura în adierea vântului. 
Isaku coborî de pe drum pe ţărm. Pe plaja din 
faţă se zăreau focul şi o umbră de om 
mişcându-se. 

Grăbi pasul şi se apropie de acea umbră. 
Bărbatul îl privi cu un ochi. Celălalt ochi era 



alb-albăstrui, tulbure şi fără vedere. Bun prieten 
cu tatăl lui, Kichizo era persoana potrivită care 
să-l înveţe pe Isaku cum se făcea sarea. 

Pe fâşia de nisip de pe plajă erau puse în 
două locuri nişte pietre grele, ca temelie, şi pe 
fiecare dintre ele erau aşezate două cazane 
imense. Crengile uscate de sub unul dintre ele 
ardeau deja. 

— Aprinde focul şi la celălalt, spuse 
Kichizo, uitându-se spre cazanul aflat la vreo 
zece metri depărtare. 

Isaku încuviinţă tărăgănat, trase o legătură 
de crengi uscate de sub rogojina de paie, o luă 
în spate şi o cără lângă cazan. O puse în 
interiorul postamentului de piatră şi aruncă 
peste ea o creangă aprinsă. Când crengile 
începură să trosnească, Isaku adăugă câteva 
lemne. 

Şi de sub cel de-al doilea cazan începură să 
se înalţe flăcări, unduindu-se în bătaia vântului 
care sufla dinspre mare, împrăştiind scântei pe 



nisip. Isaku privea focul aşezat lângă Kichizo 
pe o buturugă, în baraca improvizată din 
scânduri. 

Kichizo se îmbolnăvise la ochi în urmă cu 
câţiva ani şi, cum nu mai putea merge la 
pescuit, fusese nevoit să-şi vândă soţia în robie, 
pe trei ani. După ce îşi terminase serviciul într- 
un port de la marginea dinspre miazăzi a 
insulei, ea se întorsese în sat. Dar, din ziua în 
care îşi încheiase robia şi până se întorsese, 
trecuse aproape jumătate de an, stârnind 
bănuiala soţului că în timpul robiei ea s-ar fi 
culcat cu un alt bărbat. 

Printre oamenii din sat umbla zvonul că 
perioada de robie îi fusese prelungită pentru că 
rămăsese însărcinată şi trebuia să scape de 
copilul pe care îl născuse, dar nimeni nu ştia ce 
se întâmplase cu adevărat. 

Kichizo o bătuse, o călcase în picioare şi, în 
cele din urmă, îi tăiase părul. Ea venea 
plângând la Isaku acasă şi de fiecare dată 



părinţii acestuia interveneau ca să-i împace. 
Kichizo încetase să o mai trateze cu cruzime 
după ce conducătorul satului îl mustrase aspru, 
însă devenise un bărbat posomorât, ursuz. 

Kichizo venea deseori serile acasă la Isaku. 
Uneori aducea sake făcut din meişor şi asculta, 
încuviinţând din cap, poveştile pescăreşti spuse 
de tatăl lui Isaku. 

— Ştii de ce se face sarea pe plajă, nu? îl 
întrebă Kichizo cu ochiul bun îndreptat spre el. 

Sarea obţinută era de-ajuns întregului sat 
pentru un an de zile şi era împărţită fiecărei 
familii, după numărul de persoane. însă Isaku 
îşi dădu seama că altul era adevăratul motiv, din 
moment ce Kichizo întrebase de ce se face „pe 
plajă". 

— Ca o chemare pentru o-fune-sama, nu? 
spuse Isaku privindu-1 în ochi pe Kichizo. 

Acesta îşi întoarse privirea către cazan, fără 
să scoată o vorbă. Din expresia lui, Isaku simţi 
că nu-1 mulţumise răspunsul. 



Isaku îşi zise că, din moment ce-i fusese 
încredinţată sarcina de a face sare, trebuia să 
ştie totul despre asta. Nu înţelegea multe dintre 
rânduielile din sat, dar acum, că fusese acceptat 
în rândul adulţilor, nu mai putea să le ignore. 
Data viitoare, când avea să-i vină rândul, 
trebuia să facă focurile de unul singur, aşa că 
era mai bine să afle de la Kichizo totul, fără să-i 
scape nimic. 

— Să faci sare nu este oare o rugăciune 
pentru ca o-fune-sama să eşueze pe plajă? 
întrebă Isaku. 

— Nu este doar o rugăciune. Se urmăreşte 
atragerea pe plajă a vapoarelor care navighează 
în larg. 

Pe figura lui Kichizo apăru o uşoară 
nerăbdare. 

— Pentru a atrage vapoarele? 

— Da. Când începe să bată vântul dinspre 
nord-vest, marea se înfurie şi multe vapoare din 
larg dau de greu. Noaptea, dacă apa pătrunde pe 



punte, sunt nevoite să arunce încărcătura peste 
bord, ca vaporul să nu se scufunde. Atunci, 
dacă văd în întuneric focurile de la cazanele de 
făcut sare, marinarii se gândesc că acolo sunt 
case de oameni şi îndreaptă vaporul în direcţia 
ţărmului. 

Ochiul lui Kichizo strălucea cercetând figura 
lui Isaku, care la rândul lui îl privi pe Kichizo, 
apoi se uită înspre mare. Linia dintre cerul 
înstelat şi marea întunecată se zărea vag. Sub 
apă erau stânci ce se întindeau pe o suprafaţă 
destul de mare. Pescarii din sat se puteau 
strecura cu bărcile printre ele, dar vapoarele 
mari aveau să-şi zdrobească fără îndoială 
carena. 

Isaku avu impresia că, în sfârşit, înţelege. 
Ştia că făcutul sării era un ritual de rugăciune 
pentru a atrage vapoarele să naufragieze, dar îşi 
dădu seama că era şi o formă de a grăbi 
naufragiul. 

Dacă scopul ar fi fost doar obţinerea sării, 



era mai convenabil să se facă în timpul zilei, dar 
acum înţelesese motivul pentru care avea loc 
numai noaptea şi de ce nu se făcea şi în nopţile 
când marea era calmă, când vapoarele nu intrau 
în derivă din cauza vântului nefavorabil. 

— Focul nu mai arde cu putere, spuse 
Kichizo îndreptându-se de mijloc. 

Isaku se ridică în picioare şi îl urmă. 
Desfăcu rogojina şi luă în braţe o legătură de 
crengi uscate. Apoi se apropie de cazanul din 
dreapta şi aruncă crengile sub el. 

Se spunea că marinarii de pe vapor, a căror 
viaţă era în pericol în nopţile cu furtună pe 
mare, făceau orice să scape de moarte. Aruncau 
încărcătura în apă, îşi tăiau părul şi se rugau 
pentru protecţia divină, iar atunci când pericolul 
creştea, tăiau catargele pentru a-1 stabiliza. în 
ochii lor, flăcările de la cazanele de făcut sare 
păreau a fi lumina din casele de pe ţărm şi, de 
bucurie că rugăciunile le-au fost ascultate, 
îndreptau vaporul în direcţia lor. 



Focul se înteţi, după ce crengile fură 
cuprinse de flăcări. Când Isaku se întoarse în 
baracă, Kichizo se aşeză pe o buturugă şi 
începu să pună una peste alta câteva crengi. 
Aprinse una şi o acoperi cu vreascuri. Isaku îşi 
întinse mâinile către foc. Frigul se înăsprise. 

— O-fune-sama vine la chemarea acestor 
focuri, nu? întrebă Isaku îndreptându-şi ochii 
strălucitori către Kichizo. 

Acesta încuviinţă şi spuse cu voce joasă: 

— în ultima vreme nu prea, dar şi când vor 
veni, vor veni una după alta. Când am început 
să merg cu tatăl meu la pescuit, o-fune-sama a 
sosit în fiecare an, patru ani la rând. Când 
aveam unsprezece ani, au venit şi trei la rând 
într-o singură iarnă. De fiecare dată, atrase de 
focurile de la făcutul sării. Pe atunci nimeni nu 
era nevoit să se vândă în robie. 

Isaku se gândea că Kichizo era aşa de 
vorbăreţ pentru că se simţea în largul lui faţă de 
el, fiul unui prieten foarte apropiat. în acelaşi 



timp, motivul limbuţiei lui Kichizo ar fi putut fi 
şi altul: faptul că fusese nevoit să-şi vândă soţia 
în robie. Chiar dacă se îmbolnăvise la ochi, nu 
ar fi fost silit s-o vândă, şi căsnicia lor nu s-ar fi 
răcit, dacă ar fi sosit o-fune-sama. 

Isaku privea marea. îi veni în minte Tami, 
cea de-a treia fată a lui Senkichi, cel priceput să 
facă bărci din trunchiuri de copac. Fiica cea 
mare a lui Senkichi fusese dată în robie şi se 
zvonea că urma şi cea de-a doua fiică. Dacă 
marea nu avea să-i binecuvânteze în următorii 
câţiva ani, Tami putea avea şi ea, negreşit, 
aceeaşi soartă ca surorile ei mai mari. 

Isaku îşi pierdu calmul şi începu să se agite. 
Nici tatăl lui nu ar fi fost nevoit să se vândă 
dacă ar fi venit o-fune-sama. Viaţa oamenilor 
din sat depindea în mare măsură de sosirea 
acesteia. 

— Misiunea noastră la făcutul sării e să 
ţinem tot timpul focurile aprinse şi să observăm 
când vine o-fune-sama, spuse Kichizo cu ochiul 



strălucindu-i roşu, de la flacăra focului. 

— Oare o să vină în iarna asta? întrebă Isaku 
privind spre mare. 

— Nu se ştie. Când începe să bată vântul 
dinspre nord-vest, cei care fac negoţ pe mare nu 
mai trimit vapoarele în larg de frica valurilor. 
Dacă trebuie neapărat să transporte ceva, atunci 
aleg să ridice ancora într-o zi când marea este 
calmă. Majoritatea vapoarelor transportă orez, 
mormăi Kichizo. 

Isaku se încălzi de la foc şi dintr-odată simţi 
cum somnul pune stăpânire pe el. Corpul îi 
înţepeni şi pleoapele îi atârnau grele. Dacă s-ar 
fi lăsat învins de somn, nu i s-ar mai fi permis 
să stea de veghe la făcutul sării, iar mama s-ar fi 
înfuriat cumplit şi l-ar fi snopit în bătaie. 
Gândul că putea fi dispreţuit de oamenii din sat 
îl îngrozea. 

Isaku se ridică în picioare, fugi afară din 
baracă şi se apropie de unul dintre cazane. 
Bătea un vânt rece. Se ridică pe vârfuri şi privi 



în cazan. Apa cu sare fierbea şi aburii 
clocoteau. Se uită la foc, apoi mai luă un braţ de 
vreascuri şi le aruncă sub cazan. Somnul îi trecu 
pe nesimţite. 

Se lumina de ziuă. 

Focurile se stinseseră. Toată apa se 
evaporase şi ceva alb se depusese pe fundul 
cazanelor, până aproape de margini. Ascultând 
indicaţiile lui Kichizo, Isaku acoperi fiecare 
cazan cu câte o jumătate de capac mare. 
Obţinerea sării era lăsată în seama femeilor, 
care aveau să coboare pe plajă, după ce cazanul 
se răcea complet. 

Faţa, mâinile şi picioarele, până şi hainele îi 
erau ude, de parcă ar fi fost îmbibate cu sare. 
Trupul îi ardea, după o noapte nedormită. 

— Hai să mergem! spuse Kichizo pornind la 
pas de-a lungul malului. Isaku îl urmă, 
îndreptându-se către drumul ce ducea în sat. 

Când intră în casă, din oala de pe foc ieşeau 
deja aburi, iar fratele şi sora mai mică stăteau 



aşezaţi lângă vatră. Isaku agăţă câte o găleată de 
lemn de o parte şi de alta a unei cobiliţe şi plecă 
să aducă apă de la fântâna din apropiere. Marea 
începuse să se lumineze, iar stelele clipeau stins 
într-un singur colţ de pe cer. întors acasă, se 
aşeză într-o parte a vetrei şi îşi puse într-un bol 
fiertura de cereale şi legume. Ar fi vrut să-i 
spună mamei că terminase cu bine treaba la 
cazanele de sare, dar tăcerea ei îl făcu să ezite. 

Mama le puse din fiertură şi fratelui, şi 
surorii mai mici ai lui Isaku, iar oala se goli. 
Apoi, ca de obicei, turnă apă în oală. 

Când apa fierse, Isaku îşi puse singur în bol 
şi bău. Două boabe de cereale se lăsaseră pe 
fundul bolului. 

Isaku murmură cu sfială că voia să doarmă 
puţin. 

Mama tăcu, iar el se ridică şi se băgă sub 
aşternutul de rogoz. într-o clipă, îl fură somnul. 

După vreo oră, simţi cum cineva îi trage 
rogojina de pe el şi-l bate peste obraz. Isaku 



încercă să se ferească. 

— Până când ai de gând să dormi? Scoală şi 
munceşte. Marea e liniştită. 

înaintea ochilor îi apăru chipul mamei. 

Isaku sări din aşternut şi coborî în pridvor. 
Mama îşi puse coşul de paie în spate şi plecă. 
Isaku o urmă, luând cu el uneltele de pescuit. 

îşi simţea trupul greu de nesomn, se freca la 
ochi şi căsca. 

Pe plajă, femeile scoteau sarea din cazane în 
găleţi şi o cărau acasă la conducătorul satului, 
unde se împărţea fiecărei gospodării. 

Pe ţărm se zăreau femei, bătrâni şi copii, cu 
trupurile aplecate. în zilele când marea era 
calmă, după o furtună îndelungată, scoici şi alge 
de toate felurile erau aduse la ţărm. Uneori erau 
azvârlite pe mal bucăţi de lemn de la vapoarele 
naufragiate, fructe de la arborii purtaţi de mare 
din ţinuturi îndepărtate sau fragmente de 
obiecte casnice. Mama se îndrepta cu paşi 
repezi spre ţărm. 



Bărcile pluteau pe mare. Spre deosebire de 
noaptea de dinainte, vântul nu mai bătea, iar 
marea era liniştită, scăldată în lumina plăpândă 
a soarelui. 

Isaku intră în apa rece, trase barca de la mal 
şi o împinse în larg. De fiecare dată când apuca 
vâsla, îşi amintea de tatăl său. Mânerul vâslei 
era neted şi, ştiind că palmele tatălui său îl 
şlefuiseră aşa, îl simţea mereu aproape, 
începu să vâslească uşor. 

Pe plajă se vedeau aliniate cazanele din fier. 
Sarea fusese scoasă dintr-unul, iar femeile se 
adunaseră în apropierea celuilalt. Dintr-odată se 
opriră şi priviră înlargul mării. Isaku îşi întoarse 
şi el capul, urmărindu-le privirile. 

în umbra promontoriului apăruse un vapor 
ce putea transporta chiar şi trei-patru sute de 
koku= de orez. Velele zdrenţuite erau uşor 
umflate. în partea de sus se afla un însemn din 
două linii negre, iar pe punte se zăreau oamenii 
şi încărcătura. Viteza vaporului era mică şi se 


îndrepta încet către sud-est. 

2. Unitate de măsură a capacităţii vapoarelor ce 
transportau orez; 100 de koku reprezintă echivalentul a 15 
tone. (N. tr .) 

Isaku se holbă la vaporul care dispăru, în 
cele din urmă, în umbra micului promontoriu, 
deasupra căruia pluteau în zbor nişte ciori. 

La scurt timp după terminarea recoltării, 
începeau să treacă des vapoare încărcate cu 
orez. Unele navigau departe în larg, iar altele, 
paralel cu ţărmul. 

Vapoarele aparţinând unui domeniu feudal 
aveau imprimată, mare, emblema domeniului în 
mijlocul velelor. Cel care trecuse prin faţa 
satului în acea zi avea doar două linii negre în 
partea de sus a velelor, semn că aparţinea fără 
îndoială unui negustor. Aşteptase să se 
potolească furtuna şi apoi plecase din port. 

în zilele cu furtună pe mare, focurile pe plajă 
se aprindeau odată cu lăsarea serii. 


Isaku află că şi lui Sahei i se poruncise de 
către conducătorul satului să ajute la făcutul 
sării. Se spunea că acasă la Sahei majoratul 
acestuia fusese sărbătorit cu supă cu găluşte din 
aluat de hrişcă şi sake din mei. Isaku îl invidia 
pentru acest ospăţ, dar gândindu-se la situaţia 
familiei sale, cu tatăl vândut în robie, ştia că n- 
avea cum să fie sărbătorit astfel. Mai mult, 
simţea presiunea poziţiei în care era, de a-i 
proteja alături de mama sa pe fratele şi sora mai 
mică, să nu moară de foame în lipsa tatălui. 

Cam o dată la zece zile îi venea rândul la 
făcutul sării. Când se lăsa seara, cobora singur 
pe plajă şi până se lumina de ziuă avea grijă să 
pună lemne pe foc. Dacă-1 încerca somnul, 
sărea învârtindu-se în jurul barăcii, mergea pe 
mal sau intra cu picioarele în apa rece şi se uita 
spre marea întunecată să vadă dacă nu cumva se 
apropia o-fune-sama. 

Ziua, din când în când, se zărea câte un 
vapor. Cel mai adesea, când marea era calmă, 



dar uneori şi când era zbuciumată. Vaporul se 
legăna puternic din pricina valurilor şi se 
îndepărta cu o viteză destul de mare, după ce 
velele lăsate la jumătate erau umflate de vânt. 
Şi Isaku, şi ceilalţi săteni se holbau la fiecare 
vapor care trecea. 

De câte ori le vedea, ştia că vor fi altele care 
vor străbate marea furtunoasă şi pe timp de 
noapte. 

Auzise o poveste înfricoşătoare de la Sahei, 
care apăru într-o dimineaţă, pe când Isaku îşi 
termina cel de-al treilea rând la făcutul sării şi 
turna nisip peste jarul focului din baracă. 

— Cum merge? îl întrebă Sahei, aşezându-se 
pe buturuga din baracă. 

Pe Isaku îl deranja faptul că Sahei îl privea 
de sus, dar era impresionat de trupul acestuia, 
mult mai robust decât al lui, şi de felul în care 
vorbea, ca un adult. Uneori, ochii lui Sahei 
aveau sclipirea unui om trecut prin viaţă. 



— Mă descurc, spuse Isaku, luându-şi 
privirea de la Sahei. 

— Ţi se face somn, nu-i aşa? îl întrebă 
Sahei, încercând să-i vadă chipul. 

Din cuvintele lui, Isaku înţelese că şi Sahei 
se străduia să nu adoarmă şi se mai linişti. 

— Da, cam aşa... zise Isaku, aşezându-se 
lângă Sahei pe butumgă, şi se frecă la ochi. 

— Ţi se face somn pentru că nu te 
concentrezi îndeajuns. Dacă te-ai gândi ce 
treabă importantă faci, ţi-ar dispărea somnul. 

Pe faţa lui Sahei înflori un zâmbet. 

Isaku îşi ţinu gura. Dacă i-ar fi dat o cât de 
mică ocazie, Sahei l-ar fi pus la punct, fără să 
stea pe gânduri. 

Conducătorul satului îi poruncise mai întâi 
lui Isaku să meargă la făcutul sării, şi asta nu-i 
picase bine lui Sahei, care îşi lua acum o 
atitudine provocatoare. 

Cu toate astea, Isaku recunoştea că Sahei 
avea dreptate şi că somnul nu l-ar mai fi chinuit 



dacă ar fi rămas încordat. Poate că Sahei se 
concentra la făcutul sării fără să i se facă somn 
şi stătea de veghe, urmărind ce se întâmpla pe 
mare noaptea. Isaku clipi încet din ochi, 
resemnat. 

— Ai auzit despre o-fune-sama şi dregător, 
nu? întrebă Sahei uitându-se fix la Isaku din 
profil. 

Isaku îşi îndreptă privirea către Sahei. Habar 
n-avea ce legătură putea fi între o-fune-sama şi 
dregător. Nici tatăl, nici mama lui nu vorbeau 
aproape niciodată despre sat, dar acasă la Sahei, 
bunicul şi părinţii lui discutau despre tot felul 
de lucruri, aşa se făcea că Sahei ştia atât de 
multe. 

Din această pricină Isaku şovăi faţă de 
Sahei. 

— Dregător? şopti el îndoielnic. 

— Nu ştii? Nu ştii, deşi ai acceptat sarcina 
de a face sare... zise Sahei dispreţuitor. 

Isaku era mânios din pricina atitudinii lui, 



dar şi neliniştit în acelaşi timp. Nu văzuse 
niciodată un dregător, dar auzise că erau fiinţe 
înfricoşătoare. Dregătorii îi prindeau pe oameni, 
îi legau cu sălbăticie, le tăiau capul, îi 
crucificau, le dădeau foc şi îi împungeau 
întruna cu o suliţă în coaste. Cuvintele lui 
Sahei, care făceau aluzie la faptul că nu era 
pregătit să participe la făcutul sării, din moment 
ce nu ştia că acei dregători aveau legătură cu o- 
fune-sama, îl lăsară cu sufletul la gură. 

— Nu-mi spui ce e cu dregătorul? îl întrebă 
pe Sahei. 

Sahei se uita în tăcere la femeile care 
începuseră să care sarea pe plajă. 

— Am auzit de la bunicul meu... începu 
Sahei. 

Se întâmplase înainte de a se naşte bunicul 
lui, în iarna unui an în care venise o-fune-sama. 
Era tot o noapte cu furtună pe mare, iar un 
vapor în derivă s-a apropiat de ţărm, ademenit 
de focurile de pe plajă, şi s-a zdrobit de stânci. 



Era un vapor mare, iar încărcătura rămasă după 
ce o parte fusese aruncată în mare era destul de 
însemnată. 

— Oamenii din sat parcă îşi pierduseră 
minţile de bucurie, dar când au dat cu ochii de 
vele au încremenit, spuse Sahei cu o figură 
aspră. 

Pânzele au fost coborâte, iar emblema mare 
imprimată în mijloc indica faptul că vaporul 
aparţinea unui domeniu feudal. Transporta 
bunuri oficiale, pentru care, dacă le-ar fi furat, 
aveau să fie aspru pedepsiţi. Cuprinşi de 
spaimă, sătenii s-au dus cu o barcă şi i-au salvat 
cu greu pe căpitan şi pe marinarii ce rămăseseră 
pe vaporul naufragiat. Au aşteptat să se 
liniştească furtuna, au transportat încărcătura pe 
plajă şi au ridicat la mal velele şi bucăţile 
distruse din lemnul vaporului. La baza 
promontoriului au descoperit cadavrele a doi 
reprezentanţi ai domeniului, al unui marinar şi 
al unui bucătar, ce muriseră înecaţi, după ce 



fuseseră aruncaţi de valuri peste bord. 

Un mesager fusese trimis în satul vecin, de 
dincolo de munte, iar după şapte zile sosise un 
dregător tânăr, însoţit de două ajutoare. Sătenii, 
în frunte cu conducătorul, i-au întâmpinat în 
genunchi, în grădina casei acestuia. 

Sătenilor le era teamă să nu se fi descoperit 
că focurile de la făcutul sării erau menite să 
atragă naufragiul vapoarelor care navigau pe 
mare. Conducătorul satului răspunsese doar cu 
„da“ la întrebările oficialului, ţinându-şi fruntea 
lipită de pământ şi tremurând din tot corpul. 

Din fericire, dregătorul nu bănuia nimic. 
Făcutul sării pe plajă era un lucru normal şi, 
prin urmare, comandantul vaporului luase 
focurile drept făcliile de la casele oamenilor şi 
îndreptase vaporul către ţărmul stâncos. Din 
mărturiile celor salvaţi, oficialul ajunsese la 
concluzia că intervenţia sătenilor faţă de vasul 
naufragiat fusese exemplară. întreg satul 
adunase încărcătura de pe vapor şi resturile de 



lemn ale acestuia, le uscaseră la soare şi le 
înghesuiseră în casa şi în grădina 
conducătorului satului. Cele patru cadavre 
fuseseră îngropate pentru un timp într-un colţ 
din grădina conducătorului, unde se pusese şi 
un steag de doliu. 

Dregătorul îşi zisese că nu avea nici un 
motiv să-i învinovăţească şi părăsise satul, 
însoţit de cei ce supravieţuiseră naufragiului. 

După o vreme, dregătorul se întorsese cu 
câţiva hamali mânând nişte boi, adunaseră 
încărcătura de pe vas depozitată în casa 
conducătorului satului, o urcaseră pe spinarea 
boilor şi plecaseră cu ea. Luaseră şi pânza de la 
vele, dar lăsaseră în sat, drept răsplată, bucăţile 
de lemn din vaporul distrus. 

Binecuvântarea pentru sat fusese 
neînsemnată, dar sătenii erau liniştiţi, mulţumiţi 
că scăpaseră fără nici o pedeapsă. Dar 
tulburarea lor nu se domolise uşor, şi în acel an 
hotărâseră să nu mai facă sare. 



Şi-au recăpătat liniştea abia când a venit 
primăvara, dar la scurt timp o nouă nenorocire 
avea să se abată asupra lor. 

într-o zi, trei bărbaţi ducând cu ei câţiva boi 
s-au ivit pe drumul de munte. Arătau sinistru, 
iar unul dintre ei, care avea o sabie scurtă, cu 
teaca tocită, s-a înfăţişat acasă la conducătorul 
satului. Spunea că este dregător şi pretindea că 
unii oameni din sat ascundeau din marfa de pe 
vaporul naufragiat. 

Uluit, conducătorul căuta să se apere cu 
vocea tremurândă, dar bărbatul nu-1 asculta. A 
doua zi au plecat pe drumul pe care veniseră, cu 
cireada de boi cărând în spinare hrană şi alte 
provizii luate cu forţa, sub ameninţarea săbiei, 
din fiecare gospodărie, inclusiv din cea a 
conducătorului satului. 

După ce au plecat, sătenii şi-au dat seama că 
nu fuseseră decât nişte falşi dregători. Bărbaţii 
din sat îşi pregătiseră cuţite şi beţe ca să-i 
omoare dacă aveau să se mai întoarcă, dar n-au 



mai călcat pe acolo. 

— Vapoarele daimyo --ului sunt mari şi 
navighează în larg, departe de ţărm. Sunt solid 
construite şi foarte rar ajung să naufragieze. O- 
fune-sama, vapoarele care naufragiază, 
navighează urmărind linia ţărmului şi aparţin 
negustorilor. Se întâmplă uneori ca un vapor al 
daimyo -ului să ajungă o-fune-sama. Şi bunicul, 
şi tata mi-au spus să mă uit mai întâi la 
însemnul de pe vele, dacă sunt cumva de 
serviciu la făcutul sării atunci când vine o-fune- 
sama. Pe tine nu te-au atenţionat? spuse Sahei 
uitându-se ţintă la Isaku. 

3. Daimyo - stăpâni feudali aparţinând elitei 
samurailor. ( N. tr.) 

Acesta dădu din cap că nu. îi era necaz că 
Kichizo, cel care îl iniţiase în făcutul sării, nu îi 
pomenise nimic despre vele. Se gândea că, dacă 
tatăl lui ar fi fost acasă, i-ar fi atras fără îndoială 
atenţia asupra emblemei, aşa cum făcuseră 


bunicul şi tatăl lui Sahei. 

— Mai e şi altceva la care trebuie să fiu 
atent? întrebă Isaku, recunoscător în sinea sa lui 
Sahei pentru că-i spusese despre însemnul de pe 
vele. 

Sahei îşi plecă capul într-o parte, privind 
spre plajă, şi spuse de parcă atunci şi-ar fi 
amintit: 

— Tata mi-a spus că dacă văd o-fune-sama 
să alerg direct la conducătorul satului să-i spun 
înainte de a merge acasă sau oriunde altundeva. 

Isaku se gândi că trebuia să reţină şi acest 
lucm. Dacă ar fi văzut o-fune-sama, de uimire, 
primul gând ar fi fost să dea fuga acasă să-i 
spună mai întâi mamei. 

Pe plajă femeile scoteau sarea din cazane, 
umpleau găleţile de lemn, apoi începeau să le 
care. Cerul era înnorat, iar spuma valurilor 
împroşca stâncile de lângă ţărm. 

— S-ar putea ca şi tatăl meu să plece în 
robie, spuse Sahei aproape în şoaptă, cu ochii 



îndreptaţi spre plajă. 

Isaku îl privi fix, din profil. Sahei mai avea o 
soră mai mare, deja măritată, o altă soră tot mai 
mare, de paisprezece ani, şi un frate mai mic cu 
doi ani decât el. în seara în care lui Sahei i se 
poruncise să meargă la făcutul sării, 
sărbătoriseră cu toţii acasă, deşi erau poate la 
fel de nevoiaşi şi ei, ca şi familia lui Isaku. Sora 
de paisprezece ani venea înaintea lui în ordinea 
vânzării în robie, dar la sfârşitul perioadei, când 
s-ar fi întors în sat, ar fi avut cu mult peste 
vârsta favorabilă măritişului şi nu ar mai fi luat- 
o nimeni de soţie. Tatăl lui Sahei hotărâse 
probabil să se vândă pe sine în robie, din milă 
faţă de fiica lui. 

— Bunicul plânge, zice că s-ar fi dus el, 
dacă ar fi fost un pic mai tânăr. 

Sahei îşi destinse obrajii încordaţi. Tatăl său 
nu ar mai fi fost nevoit să se vândă dacă ar fi 
venit o-fune-sama. Sahei stătea de pază la 
făcutul sării, rugându-se neîncetat să apară o- 



fune-sama şi astfel tatăl său să nu mai 
trebuiască să plece din sat. 

Isaku simţi că somnul pune stăpânire pe el şi 
se ridică în picioare. 

— Mă duc să trag un pui de somn, îi spuse el 
lui Sahei, care rămăsese aşezat pe buturugă. 
Luând în mână făclia stinsă, Isaku se îndreptă 
spre casă. 

A doua zi dimineaţa căzu prima ninsoare, un 
strat subţire de zăpadă. Spulberată de vântul 
puternic, abia dacă se mai vedea. După-amiază 
ninsoarea se înteţi, strecurându-se în casă, pe 
lângă rogojinile din paie agăţate la intrare. Isaku 
tăia de zor lemne pentru foc, în timp ce mama 
sa peticea hainele - ajunse aproape nişte 
zdrenţe - ale copiilor. Pânza din care erau 
făcute fusese ţesută din fibre din coajă de tei 
fraged, de pe munte. 

în fiecare an, la începutul verii, tatăl lui 
Isaku mergea în pădure să adune coajă de tei 



fraged. Dar, în acel an, în lipsa tatălui, Isaku nu 
mai avusese timp şi pentru asta, gândindu-se că 
va merge pe munte anul viitor, în perioada 
propice decojirii teilor. Fratele şi surorile mai 
mici ale lui Isaku stăteau întinşi unul lângă altul 
la capătul vetrei şi se zgâiau la foc. Mai aveau o 
rezervă din cerealele cumpărate cu banii primiţi 
pe robia tatălui, dar trebuia drămuită bine, ca să 
le ajungă până la primăvară, întrucât iarna nu-şi 
puteau procura de mâncare. Cuvintele tatălui - 
spuse pe un ton sever la plecare: „Să nu lăsaţi 
copiii să moară de foame“ - apăsau ca o povară 
sufletul lui Isaku. 

Ninse şi în ziua următoare, iar a treia zi de 
dimineaţă se opri. Satul era acoperit de zăpadă. 

Isaku plecă la pescuit cu bărbaţii din sat, iar 
mama se îndreptă către ţărm să adune ce 
aduseseră valurile. 

întinse firul undiţei, dar nu prinse decât 
plevuşcă, şi aceea puţină. Bancurile de peşti se 
îndepărtaseră, duse de curenţii mareei. 



Caracatiţele şi calamarii se ascunseseră fără 
îndoială printre stâncile subacvatice. 

Când marea era liniştită, se vedeau vapoare 
trecând, şi uneori, în zilele cu furtună, îşi ţineau 
pânzele ridicate doar pe jumătate. Unele dintre 
ele aveau o emblemă mare, imprimată în 
mijlocul pânzelor. 

Zilele se scurgeau cu repeziciune şi veni 
Anul Nou. 

în primele cinci zile, în sat se ţinea ritualul 
de purificare: nimeni nu ieşea din casă, iar 
dimineaţa şi seara aprindeau focuri în faţa 
caselor, pentru a alunga spiritele rele. Nu era 
bine să râzi, deoarece se credea că râsul aduce 
nenorocire, şi chiar şi vorbitul era privit cu ochi 
răi. 

în cea de-a şasea zi, ritualul de purificare 
înceta, dar atmosfera apăsătoare plutea încă 
peste sat. Transportul pe mare al orezului se 
apropia de sfârşit, doar câteva vapoare se mai 
vedeau trecând în zilele liniştite, iar cele 



surprinse de furtună nu se mai vedeau deloc. Nu 
mai sperau ca o-fune-sama să vină în acea 
iarnă, aşa că tot ce puteau face era să aştepte 
sosirea primăverii. 

Cu toate acestea, în nopţile cu furtună pe 
mare continuară să aprindă focurile pentru 
făcutul sării. Cantitatea de sare pe care o 
strânseseră depăşea necesarul folosit în sat în 
decursul unui an întreg, dar surplusul era pus la 
păstrare pentru a fi vândut, primăvara, în satul 
de dincolo de munte şi pentru a cumpăra, în 
schimb, cereale şi unelte de pescuit. 

Făcutul sării în nopţile cu zăpadă era un chin 
cumplit. Isaku căra lemnele de foc înfruntând 
vântul şi le arunca obosit sub cazane. Zăpada 
cădea năvalnic, strălucind roşie, în lumina 
flăcărilor. 

Luna februarie începu cu o zăpadă mare. 
Casele fură îngropate sub nămeţi, iar înăuntrul 
lor era aproape beznă. Isaku împreună cu mama 
sa dădură zăpada de pe acoperiş şi din dreptul 



ferestrelor, făcând loc să se strecoare lumina 
soarelui. 

Pe la jumătatea acelei luni, Teru, născută în 
urmă cu doi ani, avu temperatură mare. Mama 
puse o oală pe cuptor, fierse apă, umplând casa 
de aburi. Pregăti o infuzie din plante 
medicinale, dar Teru nu putea înghiţi, aşa că 
mama îi dădu direct pe gât, din gura ei. 

A doua zi în zori, trupul lui Teru era rece. 
Cu ochii împăienjeniţi de lacrimi, mama îi 
mângâia în linişte faţa micuţă. 

Câţiva bărbaţi şi femei din vecini îi însoţiră 
pe drumul de munte ce ducea la cimitir, 
mergând în spatele mamei, care o ducea în braţe 
pe Teru, înfăşurată într-o rogojină. Când se 
aprinse focul în crematoriu, mama se aplecă 
peste el, cu spatele la ţărm, plângând înfundat. 
Isaku privea marea, cu lacrimile curgându-i pe 
obraz. Tatăl le încredinţase lui şi mamei vieţile 
fratelui şi surorilor mai mici şi îi părea nespus 
de rău că nu putuse să-şi ţină promisiunea. îşi 



închipuia că mama se gândea, fără îndoială, la 
soţul ei. 

Linia orizontului se zărea vag, ca prin ceaţă. 
Iarna era pe sfârşite. 



4 


Bărbaţii care merseseră să pună capcane 
pentru iepuri în pădure vestiră la întoarcerea în 
sat că văzuseră în vale flori de prun-. 

4. Specie de prun asiatic, ce înfloreşte de la sfârşitul 
lunii ianuarie până în aprilie, considerat simbolul 
primăverii în Japonia medievală. ( N. tr.) 

Fiind expus brizei, în sat nu existau pomi 
fructiferi, iar florile nu se puteau vedea decât 
mergând pe munte. în dimineaţa următoare, 
conducătorul satului îl însărcină pe unul dintre 
bătrânii de vază din sat să meargă să verifice 


spusele bărbaţilor, apoi hotărî să se înceteze 
făcutul sării chiar din acea noapte. înflorirea 
prunilor însemna că iarna se sfârşise şi odată cu 
ea posibilitatea ca o-fune-sama să mai apară. 
Bărbaţii urcară cazanele de pe plajă pe buturugi 
mari de lemn şi le transportară acasă la 
conducătorul satului, unde le spălară cu apă 
dulce, le unseră cu untură de peşte şi le băgară 
în magazie. 

Atmosfera din sat era apăsătoare. Când se 
întâlneau pe drum, oamenii de-abia îşi spuneau 
câteva cuvinte şi treceau unii pe lângă alţii 
aplecându-şi uşor capul, în semn de salut. 

Vremea se îmbună şi zăpada care acoperise 
satul începu să se topească. Uneori, dinspre 
munte se auzea zgomotul înfundat al 
avalanşelor, iar dintre văile adânci se ridicau 
vălătuci de zăpadă. Erau din ce în ce mai puţine 
zilele în care marea era zbuciumată şi uneori pe 
suprafaţa ei calmă se ridica o ceaţă fină. Se 
zvonea că în munţi înfloriseră şi piersicii. 



La indicaţiile conducătorului satului, câţiva 
bărbaţi şi femei au plecat să vândă sare în satul 
vecin, iar mama lui Isaku se număra şi ea 
printre ei. Cu sacii plini desare în spate, 
înaintau unul în urma celuilalt, sprijinindu-se în 
beţe, pe drumul anevoios de munte, înzăpezit pe 
alocuri. 

După şase zile s-au întors cu saci plini de 
cereale, legaţi în spinare. Cerealele au fost 
împărţite la fiecare gospodărie în parte, ţinându- 
se cont de numărul persoanelor din casă. 

La începutul lunii martie avu loc ritualul 
pentru un pescuit îmbelşugat, iar Isaku li se 
alătură celorlalţi săteni ce mergeau pe plajă, 
într-o barcă mică, între două tulpini firave de 
bambus, era legată o ghirlandă din paie de orez, 
de care atârna un minciog din bumbac. 

Când conducătorul satului, îmbrăcat de 
sărbătoare, ajunse pe plajă, barca fu împinsă în 
mare. Proprietarul ei apucă vâsla, în timp ce în 
barcă se urcă şi soţia lui, însărcinată. Barca se 



îndepărtă de la ţărm. Tulpinile de bambus se 
clătinau de fiecare dată când bărbatul mişca 
vâsla, iar minciogul se legăna uşor în bătaia 
vântului. 

După vreo patruzeci de metri, barca se opri. 
Femeia se ridică în picioare, îşi prinse poala 
chimonoului şi începu să o fluture cu putere, 
înspre largul mării. Arătându-şi zeului mării 
pântecele umflat şi organul sexual, ea se ruga 
pentru înmulţirea peştilor. Isaku şi ceilalţi de pe 
ţărm îşi împreunară mâinile, rugându-se şi ei. 
De fiecare dată când femeia îşi ridica poalele, i 
se vedeau pulpele groase şi fesele. Mişcările ei 
continuară până când bărbatul, care ţinea vâsla 
într-o mână, vărsă în mare sake dintr-un ulcior. 
Femeia îşi lăsă în jos poalele chimonoului şi se 
aşeză. 

Barca se întoarse şi când ajunse la mal 
femeia coborî pe plajă, apoi merse în urma 
conducătorului satului până la casa acestuia, 
unde i se oferi sake şi mâncare. 



Din acea zi Isaku începu să iasă la pescuit 
alături de ceilalţi bărbaţi, cu excepţia zilelor 
când era furtună pe mare. Ca în fiecare an, în 
acea perioadă apăreau sardinele mari. Pe zi ce 
trecea erau din ce în ce mai multe şi se prindeau 
în cârligul undiţei de îndată ce firul era întins, 
în perioada migraţiei, sardinele erau grase, pline 
de osânză şi trăgeau cu putere de firul undiţei. 
Sătenii fie le mâncau crude, fie le mărunţeau ca 
o pastă, din care făceau perişoare, apoi le 
fierbeau în supă. 

Mama lui Isaku le desfăcea în două şi le 
punea la uscat, iar intestinele erau păstrate într- 
o găleată de lemn, ca îngrăşăminte pentru câmp. 

Când sardinele au început să se împuţineze, 
cinci oameni au plecat din sat pe o ploaie 
mămntă, pentru a fi vânduţi în robie. Printre ei 
erau şi tatăl lui Sahei şi cea de-a doua soră mai 
mare a lui Tami, de şaisprezece ani. Cineva din 
familie, care urma să primească banii de la 
năimitor, îi însoţea până în satul vecin. 



Din barca lui, Isaku le zărea siluetele. Şirul 
de pălării de paie urca poteca de munte ce 
şerpuia. Deodată se opri, nemişcat. S-ar fi zis 
că-şi luau rămas-bun de la satul pe care nu 
aveau să-l mai vadă până la sfârşitul perioadei 
de robie, dacă nu se întâmpla să moară între 
timp. 

Şirul de pălării se puse din nou în mişcare şi 
se pierdu, legănându-se, în aburii ploii. 

După sardine, era rândul calamarilor să 
apară. 

Isaku îl văzu din întâmplare pe Sahei cum 
trăgea neîndemânatic un calamar în barcă. 
Perioada de robie a tatălui lui Sahei era de cinci 
ani, dar se spunea că primise doar cincizeci de 
arginţi, mai puţin decât obţinuse tatăl lui Isaku 
pentru trei ani. în sat oamenii vorbeau că era o 
sumă potrivită pentru tatăl lui Sahei, slab şi 
adus de umeri. Responsabilitatea pentru cei ai 
casei, în lipsa tatălui, îi revenea acum lui Sahei. 
Când pescuia, pe figura lui se citea 



amărăciunea, scrutându-1 pe Isaku cu o privire 
întunecată. 

Printre femeile şi copiii care adunau scoici şi 
alge de pe plajă, Isaku o zări şi pe Tami. Sora ei 
mai mare fusese vândută în robie pentru şapte 
ani. Când avea să se întoarcă, nu se mai putea 
mărita decât cu un bărbat la a doua căsătorie. 

Tami era solidă, iar dacă ar fi încercat să-i 
păcălească în ce priveşte vârsta, năimitorul ar fi 
putut interveni pentru ea pe lângă cel la care ar 
fi urmat să muncească. Dacă Tami ar fi fost 
vândută şi nevoită să plece în robie, Isaku ar fi 
vrut să o aştepte, fără să se căsătorească, până 
când se întorcea. Dar soţia însemna forţa de 
muncă pentru familie şi n-ar fi putut aştepta 
atâta timp necăsătorit. 

Isaku se străduia să prindă calamari pentru 
a-i pune la uscat. Calamarii erau atârnaţi cât 
vedeai cu ochii, la streaşină fiecărei case, pe 
frânghii sau pe terenurile virane din 
împrejurimi. Dinspre mare, în perioada aceea, 



satul părea într-o continuă forfotă. 

Pe la începutul lui aprilie, într-o seară, 
întorcându-se acasă cu uneltele de pescuit în 
mână, Isaku îl găsi pe vărul său Taikichi stând 
cu genunchii la piept, sprijinit de peretele casei 
lor. Mama lega cu sfoară calamarii uscaţi, puşi 
unii peste alţii. însă când îl văzu pe Isaku, se 
ridică repede în picioare, atârnă câte un coş de 
paie de o parte şi de cealaltă a unei cobiliţe şi 
ieşi din casă. Isaku luă şi el o cobiliţă şi coborî 
în urma ei, pe plajă. 

Isaku şi mama sa luară calamarii de pe 
fundul bărcii, îi puseră în coşurile de paie şi le 
agăţară iar de cobiliţe. 

— Taikichi se însoară mâine, iar astă-seară 
va înnopta la noi, spuse mama pe când se 
întorceau spre casă. 

Isaku se gândi că, în cele din urmă, se 
stabilise căsătoria dintre Taikichi şi Kura. Kura 
avea tot şaptesprezece ani, ca şi Taikichi, dar 
era cea mai solidă şi înaltă femeie din sat. Purta 



nişte sandale de paie speciale, mari, şi muncea 
cot la cot cu bărbaţii. Pe lângă ea, Taikichi 
părea scund şi slăbănog. Era priceput la pescuit 
şi avea o îndemânare înnăscută, dar îi lipsea 
forţa fizică. Tras la faţă, călca strâmb, cu 
vârfurile în interior şi nu avea un aer bărbătesc. 

Zvonul că prima legătură dintre Taikichi şi 
Kura avusese loc în afara satului era cunoscut 
de toată lumea. Cei doi se întâlniseră din 
întâmplare pe munte, la adunat lemne de foc, şi 
se culcaseră împreună la insistenţele lui Kura. 
Acest tip de relaţii erau privite cu dispreţ, aşa că 
Taikichi începuse să meargă regulat nopţile la 
Kura acasă, drept răspuns la cererea familiei 
acesteia. 

Cu multă vreme în urmă, tatăl şi fratele mai 
mare al lui Taikichi, plecaţi la pescuit, 
dispăruseră înghiţiţi de valuri, iar acum el 
locuia doar cu mama sa. Aceasta era adusă de 
spate şi deseori era nevoită să stea la pat din 
cauza durerii de mijloc. Se spunea că ea îl 



încurajase pe Taikichi să se strecoare în casa lui 
Kura, pentru că şi-o dorea ca noră, datorită 
vigorii ei deosebite. 

în noaptea de dinainte, mirele trebuia să 
plece de acasă, iar în ziua nunţii, fetele tinere 
din partea familiei mirelui mergeau la casa 
miresei, împreună cu naşii, participau la ospăţul 
de rămas-bun şi apoi conduceau mireasa şi pe 
părinţii acesteia la casa mirelui. Acolo, mireasa 
gătită închina o cupă de sake cu soacra şi apoi 
începea masa festivă, în timpul căreia soacra îi 
dădea miresei să mănânce dintr-un bol de lemn, 
plin ochi cu orez. în acest răstimp mirele 
trebuia să stea ascuns şi să se întoarcă acasă 
seara târziu, pentru a-şi petrece noaptea cu 
mireasa. 

Taikichi alesese să aştepte la Isaku acasă 
pentru că acolo se simţea în largul lui. 

Isaku şi mama lui aduseră calamarii în 
pridvor. Pe figura mamei se vedea satisfacţia, 
pentru că în ziua aceea pescuitul fusese bogat. 



Taikichi se ridică de lângă perete şi întrebă: 

— Mătuşă, pot să te ajut cu ceva? 

— Mire, tu nu trebuie să faci nimic. Stai şi 
gândeşte-te la fundul miresei! 

La auzul răspunsului ei, Taikichi zâmbi, se 
sprijini de perete şi se aşeză din nou. 

în scurt timp, din oala de pe cuptor, în care 
fierbeau legume, începură să iasă aburi, iar 
Taikichi şi familia lui Isaku se aşezară în jurul 
vetrei. După plecarea tatălui în robie, atmosfera 
din casă fusese încordată, dar prezenţa lui 
Taikichi părea să o mai destindă puţin. Fratele 
şi sora mai mică a lui Isaku nu-şi mai luau ochii 
de la Taikichi, privindu-1 bucuroşi. Lui Taikichi 
îi înflorea uneori un zâmbet pe faţă, ca şi cum 
şi-ar fi adus aminte de ceva în timp ce mânca. 

După masă, mama începu să scoată 
mămntaiele calamarilor cu cuţitul. Isaku stătea 
faţă-n faţă cu Taikichi, lângă cuptor. Ar fi vrut 
să-l întrebe cum s-a legat sufleteşte de Kura, 
cum s-a apropiat de ea trupeşte, dar se abţinu, 



ştiind că mama avea să-l certe aspru. 

Isaku îl întrebă pe Taikichi despre pescuitul 
scrumbiilor, care avea să înceapă curând. Isaku 
fusese la pescuit de scrumbie şi în anul de 
dinainte, în anotimpul ploios, dar nu prinsese 
nimic, deşi se spunea că peşti fuseseră din 
belşug. Taikichi prinsese cât un pescar adevărat, 
reuşind să asigure hrana mamei sale în vârstă, 
iar Isaku îl invidia pentru asta. 

— Dacă înveţi secretul, poţi să le prinzi şi cu 
ochii închişi, îi spuse Taikichi cu blândeţe. 

— Tocmai acel secret nu-1 înţeleg. Dar 
trebuie să prind cât mai multe, să nu-i las pe 
fratele şi pe sora mea mai mică să moară de 
foame. 

Taikichi văzu cât de mâhnit era Isaku şi-i 
spuse: 

— Când va veni vremea pescuitului, ţine-te 
după barca mea şi o să te învăţ cum să le prinzi. 

— Te rog! spuse Isaku, privindu-1 stăruitor. 

în casă începu să se simtă miros de 



măruntaie crude de calamar. 

A doua zi, pe seară, mama plecă acasă la 
Taikichi. Urma să asiste la ceremonie, alături de 
celelalte rude, iar Isaku avea să scoată 
mămntaiele calamarilor în locul ei. 

Mama se întoarse noaptea târziu, cu faţa 
roşie de băutură. 

— Ce-ar fi să te duci să mângâi fundul 
miresei? îi spuse ea lui Taikichi, care stătea 
lângă cuptor. 

Taikichi încuviinţă, mulţumi pentru găzduire 
şi plecă. Mama lui Isaku se aşeză pe o rogojină. 
Isaku stătea lângă cuptor şi, privind faţa mamei, 
pe care se reflectau flăcările, îl cuprinse frica, 
zărind în ochii ei o lumină bizară. Tulburi, ochii 
ei erau înceţoşaţi de lacrimi, şi părea tare 
mâhnită. Se gândea, fără îndoială, la soţul ei şi 
la Teru, fetiţa care îi murise, îşi zise Isaku. 

Sătenii aveau obligaţia să treacă pe la 
năimitor atunci când se duceau să vândă în satul 
vecin peşte uscat şi sare, aflând astfel veşti 



despre cei plecaţi în robie. Unii muriseră, alţii 
erau bolnavi. Cei care se îmbolnăveau mureau, 
fără excepţie, dar, chiar dacă ştiau că era în 
zadar, cei din familie se rugau pentru 
însănătoşirea celor dragi. Despre tatăl lui Isaku 
nu aveau veşti, ceea ce însemna că muncea 
bine-sănătos, acolo unde era. 

Isaku se îndepărtă de la marginea vetrei, se 
băgă sub aşternutul de rogoz şi, cu ochii 
întredeschişi, cercetă chipul mamei sale. 

Sosi vremea când verdele acoperi munţii. 
Vântul adia mai mult dinspre răsărit şi zilele în 
care sufla puternic erau din ce în ce mai rare. 
Muştele se înmulţiseră nemaipomenit de repede 
şi roiau în jurul calamarilor puşi la uscat. Serile 
se auzeau ţânţarii, bâzâind pe la ureche. 

Când şi când, mai trecea câte un vapor 
încărcat, dar sătenii abia dacă se uitau spre el, 
văzându-şi de treburile lor, în timp ce vaporul 
se îndepărta uşor pe marea liniştită. 



Calamarii prinşi erau tot mai puţini, iar cei 
puşi la uscat se împuţinaseră şi ei. în fiecare 
gospodărie, legăturile de calamar uscat, strânse 
cu funie, erau puse unele peste altele. 

La jumătatea lunii mai, într-o dimineaţă 
devreme, pe drumul din sat se iviră oameni 
cărând calamar uscat şi, în convoi, începură să 
urce cărarea de munte. 

Mama lui Isaku dusese şi ea legături de 
calamar uscat în satul vecin de două ori. 
Cantitatea de cereale cu care se întorsese fusese 
neînsemnată, dar părea mulţumită. Trecuse pe 
la casa năimitorului şi nu aflase veşti despre 
soţul ei, ceea ce însemna că tatăl lui Isaku era 
bine-sănătos. Isaku se liniştise şi el, dar mama 
lui auzise că sora mai mare a lui Tami, cea care 
fusese vândută în robie în urmă cu două luni, se 
îmbolnăvise deja. 

— Năimitorul era supărat şi spunea că a luat 
pe cineva bun de nimic. Cu toate că a primit 
atâţia bani! spuse mama cu ciudă. 



Dacă vreunul dintre cei trimişi în robie 
murea, năimitorul trebuia să dea înapoi o parte 
din banii primiţi, pe motiv că trimisese un om 
nepotrivit. Din această cauză, el alegea oameni 
sănătoşi şi, mai mult, cerea de la mediator o 
sumă destul de mare faţă de cea pe care o oferea 
drept răsplată familiei, luând în considerare 
pierderea pe care avea să o suporte în cazul 
morţii cuiva. Satul lui Isaku era o sursă 
importantă de venit pentru năimitor. 

Isaku se întreba oare cum primiseră cei din 
familia lui Tami vestea, pentru că era de 
aşteptat ca şi ei să fi aflat deja. Cu siguranţă că 
se jeleau şi suspinau, dar Isaku ştia că îi 
încercau şi alte sentimente. Familia primise în 
avans răsplata în bani, iar plecarea surorii mai 
mari a lui Tami însemna pentru ei o gură mai 
puţin de hrănit. Şi chiar dacă fata s-ar fi întors 
în sat la sfârşitul perioadei de robie, la vârsta ei, 
nu avea cum să găsească o partidă bună pentru 
căsătorie. Prin urmare, poate că pentru cei din 



familie îmbolnăvirea fetei nu era o nenorocire 
atât de mare. 

în timp ce vărsa într-un ulcior cerealele pe 
care le adusese, mama şopti parcă pentru sine: 

— Tatăl tău n-are cum să moară. Nu e el 
omul care să moară! 

în seara următoare celei în care mama se 
întorsese din satul vecin - unde cărase calamari 
uscaţi pentru a doua oară -, pe când ridica barca 
pe mal, Isaku îl auzi pe bărbatul de lângă el 
spunând: 

— Uite curcubeul! 

Isaku îşi înălţă ochii şi văzu un curcubeu 
subţire ce se întindea de la vârful 
promontoriului până în largul mării. Era primul 
curcubeu din anul acela. 

— în curând vor veni scrumbiile, spuse 
bărbatul cu însufleţire şi se îndepărtă de plajă, 
ducând vâsla pe umăr. 

Culorile curcubeului deveniră din ce în ce 
mai vii, strălucind pe cerul în amurg. Curcubeul 



de seară era un semn de bun augur, iar la 
începutul verii prevestea un pescuit îmbelşugat 
de scrumbii. 

însă Isaku se nelinişti privindu-1. Nu avea 
îndemânarea necesară să pescuiască scrumbii, 
iar dacă ar fi pescuit la fel de puţin ca în anul de 
dinainte, cei din familia lui ar fi suferit de 
foame. Sătenii îşi puneau mari speranţe în 
pescuitul de scrumbie. Viaţa sau moartea celor 
din familie în acel an depindea de cât de multe 
scrumbii puneau la păstrare. Vărul Taikichi îi 
promisese că-1 va învăţa secretul, dar o făcuse 
probabil mânat de entuziasmul dinaintea nunţii. 

Isaku se mai întâlnise cu Taikichi pe plajă 
sau îl văzuse pescuind departe, în largul mării. 
Să fi fost sau nu urmarea faptului că avea soţie, 
cert e că acum Taikichi era mai încrezător în 
sine. Deşi Taikichi era scund, lui Isaku i se 
părea că-1 privea de sus, cu îngâmfare. 
Atitudinea lui Taikichi, o fire sociabilă înainte, 
îi dădea de înţeles lui Isaku că nu avea să-l 



înveţe să pescuiască scrumbii. 

însă schimbarea lui Kura le atrase atenţia 
sătenilor mai mult decât cea a lui Taikichi. 
Venea repede pe plajă, de fiecare dată când 
Taikichi se întorcea de la pescuit. în faţa lui era 
supusă, de parcă ar fi fost o altă persoană, şi 
făcea după cum îi poruncea el. Era voinică şi 
căra cu uşurinţă pe umăr găleţile mari cu peşte 
şi le ducea acasă cu paşi repezi. Taikichi îi 
dădea lui Kura să-i care şi uneltele de pescuit, 
iar el urca de pe plajă înaintea ei, cu mâinile 
goale. Sătenii vorbeau între ei, râzând vulgar, 
că Taikichi o vlăguise pe Kura. 

în zilele cu furtună pe mare, Isaku lua în 
spate un cadru de lemn, de care lega un topor şi 
o funie şi se ducea pe munte, ca să adune coajă 
de tei, pentru ţesut haine. în zonele cu tei se 
ascundeau o sumedenie de şerpi, iar Isaku era 
nevoit să-şi pună nişte învelitori peste 
pantaloni. 

Ploua mărunt, dar vântul sufla cu putere. 



Mergea pe drumul de munte, ţinând cu mâna 
marginile pălăriei de paie, ca să nu i-o ia vântul. 

După vreo oră, intră în pădure. Vârfurile 
copacilor se legănau puternic, dar nu mai bătea 
vântul şi mirosea a scoarţă udă. 

Isaku se opri lângă un tei tânăr, coborî 
cadrul din spate şi dezlegă toporul şi funia. 
Fusese de două ori cu tatăl său la adunat coajă 
de tei. înfipse lama toporului într-un loc 
apropiat de rădăcina copacului, aşa cum văzuse 
la el. Tăie o creangă din copacul de alături, o 
răzui ca pe o spatulă şi o înfipse lângă topor. 
Coaja copacului se dezlipi îndeajuns cât să 
tragă de ea şi să o desprindă. Trecea de la un 
arbust la altul, desprinzându-le coaja. Picături 
grele de ploaie îi cădeau peste pălărie. 
Trunchiul teilor strălucea vag din pricina ploii. 

I se făcu foame. Deschise bocceluţa din 
coajă de bambus şi mâncă în picioare o găluşcă 
mare din mei. Cu un an în urmă nu adunase 
coajă de tei, dar de astă dată putea să-i ducă 



mamei materie primă de ţesut pânză. 
Aruncându-şi privirea la coaja desfăcută, avu 
sentimentul că se maturizase şi devenise capul 
familiei. 

Se întoarse la treabă şi nu peste mult timp 
adună cojile de pe jos, le îndoi, le prinse cu 
funie, le legă de cadrul de lemn şi le puse în 
spate. Erau destul de grele, aveau aproape vreo 
şapte-opt kanme-, 

5. Unitate de măsură a greutăţii, cca 3,75 kg. (N. tr.) 

Ieşi din pădure, şerpuind printre trunchiurile 
copacilor şi călcând apăsat, sprijinindu-se într- 
un toiag. Ploaia se înteţi, iar stropii îi împroşcau 
pălăria şi umerii. în timp ce cobora poteca de 
munte, sprijinindu-se în toiag, se opri de câteva 
ori, din pricina vântului puternic. 

Când privi în jos, zări marea învolburată. 
Era ud până la piele de la ploaie şi transpiraţie. 

Din acea noapte, mama se apucă să 


pregătească coaja de tei. Reteza scoarţa cu 
cuţitul, iar partea din interior o înşira pe podea. 
Isaku îşi repara uneltele de pescuit şi privea 
cum mama se îndeletnicea cu lucrul. 

A doua zi, mama sa înmuie partea din 
interior a cojilor în pârâul de lângă casă. Legă 
bucăţile de scoarţă şi le puse unele peste altele 
într-un colţ din pridvor, ca să le folosească 
pentru a aprinde focul. 

După cinci zile, scoase cojile din pârâu şi le 
fierse într-un cazan plin cu apă, amestecată cu 
cenuşă. Apoi, le puse din nou în pârâu, le spălă 
bine, le uscă şi le desfăcu în fire subţiri, 
înfăşură firele pe mosor, se aşeză în faţa 
războiului de ţesut şi se puse pe ţesut. Era 
obosită şi din când în când se freca la ochi, ca 
să-şi alunge somnul. 

începea anotimpul ploios, iar satul părea 
înecat în fum din cauza ploii. Calamarii 
dispăruseră, iar în cârligul undiţelor nu se mai 



prindea decât plevuşcă. 

Un pescar bătrân întors pe ţărm într-o seară 
le dădu de veste că începuseră să vină 
scrumbiile. 

Isaku simţea că-şi pierde stăpânirea de sine. 
Tatăl său era foarte iscusit la prinsul 
scrumbiilor, dar pentru el era o metodă complet 
necunoscută. Cu un an în urmă, în anotimpul 
ploios, încercase să prindă scrumbii, aşa cum îşi 
amintea că proceda tatăl său, dar în zadar. 
Familia lui nu avea decât să se uite cum din alte 
case se ridica zi de zi fum de la scrumbiile 
fripte, sau cum alţii le sărau şi le puneau în 
butoaie. Isaku se gândi că în anul acela trebuia 
negreşit să aducă acasă câteva scrumbii, oricât 
de puţine. 

Pescuitul de scrumbie aducea în sat cantităţi 
însemnate de peşte. Pescarii încercau să prindă 
cât mai multe şi nu aveau răgazul de a-i învăţa 
şi pe alţii cum să procedeze. în sezonul trecut, 
câţiva săteni cărora li se făcuse milă de familia 



lui Isaku le aduseseră câteva scrumbii, dar el nu 
mai voia să aştepte la mila altora. 

Singurul pe care se putea baza era vărul său, 
Taikichi, însă era puţin probabil ca acesta să-i 
mai arate cum să pescuiască, din moment ce 
acum avea o familie. Mai mult, pe Isaku îl 
îngrijora şi faptul că atitudinea lui Taikichi se 
schimbase de când nu mai era singur. Totuşi, 
Isaku nu putea să-şi lase familia să moară de 
foame şi, într-o seară, după ce luă cina pe fugă, 
se duse degrabă acasă la Taikichi, pe cărarea 
luminată de stele. 

Dădu bună seara şi intră înlăturând 
rogojinile de la intrare. Taikichi care stătea în 
pridvor, îşi ridică privirea. Lângă el, soţia lui, 
Kura, stătea în genunchi şi-l ajuta la lucru. Pe 
jos erau întinse câteva rogojini groase şi o funie 
zdravănă. Isaku se apropie de Taikichi, văzând 
că acesta îşi pregătea cele necesare pescuitului. 

— Ai spus că o să-mi arăţi cum se prind 
scrumbiile. Aş vrea să mă înveţi. Dacă nu, vom 



muri cu toţii de foame. Ne nenoroceşti dacă nu- 
ţi ţii făgăduiala, spuse Isaku privindu-1 în ochi 
pe Taikichi. 

Cu un zâmbet şters, acesta îi răspunse: 

— N-am uitat. Mă gândeam că o să apari. 

Isaku se simţi uşurat. Se aşeză lângă 
Taikichi, urmărindu-i mişcările mâinilor. 

Scrumbiile se pescuiau aruncând în mare 
trei-patru rogojini legate între ele şi înfăşurate 
cu o funie groasă, la aproximativ douăzeci de 
stânjeni în spatele bărcii. în acelaşi timp, într-o 
parte a bărcii era lăsată să plutească o rogojină, 
care, în partea ce intra în apă, avea prinsă de ea 
alge. După ce ancorau barca, pescarii se 
întindeau pe fundul bărcii, ca să nu fie observaţi 
de scrumbii. Când îşi dădeau seama că sub 
rogojină s-a strâns un banc de scrumbii, trăgeau 
încet de funie şi înfăşurau rogojinile. 
Scrumbiile se deplasau şi ele odată cu rogojinile 
şi intrau sub cea de la marginea bărcii. Se pare 
că rogojina plutitoare şi algele care atârnau de 



ea stimulau scrumbiile şi dintr-odată începeau 
să depună icrele. 

Pescarii scoteau încet mâna prin găurile 
făcute din loc în loc în rogojina ce plutea lângă 
barcă şi îşi mişcau degetele. Scrumbiile se 
apropiau, parcă ademenite, iar lor nu le rămânea 
decât să le prindă degrabă cu mâna. 

Isaku ştia această metodă de pescuit, dar nu 
reuşise nici măcar o dată să prindă scrumbii. îi 
intrau printre degete, le atingea, dar îi scăpau şi, 
spre deosebire de celelalte bărci, scrumbiile se 
adunau rar în jurul bărcii lui. 

Rogojinile care aveau să fie aruncate în 
urma bărcii erau deja gata pregătite, în pridvor, 
iar Taikichi dădea acum găuri în rogojina ce 
trebuia prinsă de margine. 

— Atunci, la voi acasă, ţi-am spus să te 
apropii cu barca ta de a mea şi să te uiţi cum fac 
eu, dar mi-am dat seama că nu e o idee bună. 
Scrumbiile se vor îndepărta. în schimb, poţi să 
mă întrebi orice şi o să te învăţ, spuse Taikichi, 



mişcându-şi mâinile. 

La urma urmelor, era firesc, se gândi Isaku. 
în perioada pescuitului de scrumbie, pescarii 
deveneau neliniştiţi. Dacă bărcile nu respectau 
o anumită distanţă şi se apropiau una de alta, 
pescarii se mustrau aspru între ei, aruncându-şi 
cuvinte grele. Pescuitul de scrumbie presupunea 
o anumită îndemânare şi o greşeală cât de mică 
putea strica totul. Nu era de mirare că Taikichi 
refuzase ca Isaku să se apropie cu barca de a 
lui. 

— Arată-mi cum să apuc scrumbiile cu 
mâna. întotdeauna îmi fug printre degete, îi 
spuse Isaku privindu-1 din profil. 

Taikichi se opri din lucru, îşi mişcă încet 
degetele de la o mână şi le strânse dintr-odată, 
cu putere. 

— Când simţi capul scrumbiei între degete, 
strângi. îţi scapă pentru că le apuci mai jos de 
cap. 

— De cap... murmură Isaku, mişcându-şi 



degetele în aer. 

— Dacă îţi scapă una, altele nu se mai 
apropie de acel loc. Ai grijă când le prinzi, să 
nu le înţepi cu unghiile. Dacă vor simţi câtuşi 
de puţin sânge de scrumbie în apă, se vor 
împrăştia. 

Isaku încuviinţă, în timp ce Taikichi reveni 
la treburile lui. 

— Vreau să te mai întreb ceva. Oare de ce 
scrumbiile nu se apropie de barca mea? 

Taikichi îşi înălţă capul şi răspunse: 

— Pentru că umbra ta se reflectă pe 
suprafaţa apei. întinde-te în barcă şi scoate doar 
mâna. Scrumbiile se îndepărtează dacă văd 
umbră de om. 

Isaku ştia şi el asta, dar poate că nu fusese 
suficient de atent. 

Taikichi îşi coborî privirea spre rogojină. 
Isaku simţi că Taikichi, la cei şaptesprezece ani 
ai lui, era deja un adevărat pescar. Avea grijă de 
mama sa şi devenise soţul lui Kura, iar asta îi 



dădea un sentiment de responsabilitate. Era 
capul familiei. Isaku îl privea acum cu alţi ochi 
pe Taikichi. 

Nerăbdător să se întoarcă cât mai repede 
acasă şi să se pregătească de pescuit, Isaku le 
mulţumi lui Taikichi şi lui Kura şi plecă. 

în noaptea aceea şi în dimineaţa următoare 
pregăti cele necesare pescuitului. Când termină, 
era aproape miezul zilei. 

Pe o ploaie uşoară, cără uneltele pe plajă 
împreună cu mama sa şi le înghesui în barcă. 
Cel mai bun moment pentru pescuit era înaintea 
asfinţitului, aşa că pe mare nu erau încă bărci. 

După ce mâncă de prânz, Isaku merse din 
nou pe plajă, unde pescarii se adunaseră deja. 
Scrumbiile migrau dinspre vest, aşa că bărbaţii 
pescuiau în jurul vârfului promontoriului ce 
ieşea în mare în partea stângă, cam la o leghe de 
ţărm. 

Bărcile se îndepărtară de mal una câte una. 
Isaku îşi înfăşură o fâşie de pânză în jurul 



frunţii şi îşi împinse şi el barca în apă. Apucă 
vâsla şi înaintă ocolind stâncile de sub apă. 
Marea era aşa de calmă, încât spuma albă a 
valurilor ce loveau promontoriul de-abia se 
ghicea. Casele din sat se îndepărtau, iar în 
spatele lor se zăreau munţii. Ploaia se oprise, 
dar pădurile de pe versanţi erau încă învăluite în 
ceaţă. 

Isaku vâslea cu toată puterea, dar celelalte 
bărci îl depăşeau una câte una, iar în urma lui 
nu mai rămăsese decât barca lui Sahei. 

Ajunsă în largul mării, departe de 
promontoriu, barca lui Isaku începu să se 
legene puternic. Bărcile din faţă pescuiau deja 
când Isaku ridică vâsla, aruncă ancora şi lăsă 
rogojinile să plutească pe apă, în spatele bărcii. 
Ridicându-se şi coborând, sub unduirea 
valurilor, rogojinile se îndepărtară, iar funia se 
întinse. Isaku coborî şi rogojina de la marginea 
bărcii, se întinse în barcă, amintindu-şi de 
sfaturile lui Taikichi, însă fără să scape din ochi 



rogojinile ce pluteau în spate. Taikichi îi 
spusese să tragă cu grijă funia şi să aducă 
rogojina lângă barcă, atunci când va observa 
scrumbiile intrând sub ea, dar Isaku nu văzuse 
nimic. Unii pescari trăgeau deja de funie, întinşi 
în bărcile lor. 

Isaku se uită spre rogojini, dar nu zări nici o 
mişcare. Poate că scrumbiile se adunaseră deja 
dedesubt. Apucă de funie şi începu să tragă. 
Rogojinile se apropiară încetişor. Erau destul de 
grele. 

Când ajunseră lângă barcă, legă funia de 
pupă. Se întinse către rogojina de la marginea 
bărcii, băga mâna în apă printr-o gaură, îşi 
răsfiră degetele şi le mişcă încet. De la 
marginea bărcii, aruncă o privire sub rogojină. 
Văzu ca o strălucire argintie apărând şi 
dispărând în mare viteză. Au venit scrumbiile, 
se gândi el. 

Peştii de un argintiu strălucitor se înmulţeau 
din ce în ce mai tare şi se mişcau de-a valma. 



Unii păreau că se opresc pentru câteva clipe. 
Scrumbiile atingeau degetele lui Isaku, dar se 
îndepărtau imediat. în minte îi reveniră 
cuvintele lui Taikichi: dacă îţi scapă prima 
scrumbie, tot pâlcul o să se împrăştie. Trebuia 
să le prindă de cap. Scrumbiile îi alunecau una 
câte una printre degete. Le vedea clar capetele. 
De mai multe ori se gândi: „acum e 
momentul!“, dar degetele nu i se mişcară. 

Când văzu o scrumbie trecând cu capul 
printre degetele sale, Isaku strânse repede 
pumnul, dar peştele se încovoie şi scăpă. 
Imediat se împrăştiară şi celelalte, iar sclipirea 
argintie dispăru. 

Ridică mâna din apă, apoi îşi frecă faţa cu 
asprime. îşi zise încă o dată că pescuitul de 
scrumbie nu era treabă uşoară şi se gândi că nu 
o să reuşească prea curând să le prindă cu mâna. 
încerca să se consoleze cu gândul că anul trecut 
scrumbiile nici măcar nu veniseră sub rogojini, 
iar de data asta se adunaseră totuşi în jurul 



degetelor lui. 

Privind spre mare, văzu cum pescarii 
prindeau cu uşurinţă scrumbiile şi le puneau pe 
fundul bărcilor. începuse să burniţeze. 

Isaku dădu din nou drumul la funie şi întinse 
rogojinile pe suprafaţa apei, aşteptă momentul 
potrivit, apoi trase funia, dar sub rogojini nu era 
nici urmă de scrumbie. 

După o vreme, marea începu să se întunece, 
iar bărcile se întoarseră la mal. Isaku ridică şi el 
rogojinile în barcă, apucă vâsla şi îi urmă pe 
ceilalţi pescari. Se strecura printre stâncile de 
sub apă, la fel ca bărcile din faţa lui, având ca 
punct de reper focul aprins pe plajă. întunericul 
se adânci, iar figurile oamenilor ce stăteau pe 
plajă erau învăpăiate de la foc. 

Aduse barca la ţărm şi o ridică pe mal, 
împreună cu mama sa, care se apropie de el şi 
aruncă o privire spre fundul bărcii, fără să 
spună o vorbă. 

în noaptea aceea, Isaku îl vizită iar pe 



Taikichi. Fumul şi mirosul de scrumbii fripte se 
mai simţeau încă în casa acestuia. 

— N-am prins nici măcar una, spuse Isaku, 
oftând şi aşezându-se pe marginea aşternutului. 

De lângă vatră, Taikichi zâmbi uşor. 

— Cum ştii că scrumbiile s-au strâns sub 
rogojină? întrebă Isaku. 

— Din instinct... dobândit în timp. Culoarea 
mării se schimbă şi apa şopoteşte, răspunse 
Taikichi. 

Isaku tăcu. 

Taikichi luă în mână o frigare în care era 
înfiptă o scrumbie, se ridică în picioare şi spuse: 

— Mănâncă! 

Isaku scutură din cap, se ridică şi ieşi din 
casă fără să mai spună o vorbă. 

Ieşea cu barca în fiecare zi, împreună cu 
ceilalţi pescari, mai puţin când era furtună pe 
mare. Migraţia scrumbiilor era în toi, iar 
cantitatea prinsă creştea de la o zi la alta. Chiar 
şi Sahei, care învăţase se pare de la tatăl lui, 



prindea negreşit cam zece scrumbii pe zi. 

Lui Isaku îi era ruşine că se întorcea la mal 
fără să fi prins nici măcar una. Insă mama nu-i 
spunea niciodată nimic. Făcea o fiertură subţire 
de legume pentru fratele şi sora lui mai mică şi 
le dădea să mănânce, dar Isaku era mâhnit că nu 
putea găti şi ea scrumbii. 

Trecuse cam o jumătate de lună de când 
începuse pescuitul de scrumbie, când Isaku 
văzu în apropierea rogojinilor întinse pe 
suprafaţa mării nişte stropi fini de apă. Mai 
mult, avu impresia că şi culoarea mării era 
diferită în acea porţiune. îşi zise că poate era o 
iluzie. Apa mării se unduia uşor. Nu era sigur 
dacă peştii veniseră sau nu. 

Apucă funia şi o trase încet. Se gândi că n- 
avea nimic de pierdut, chiar dacă nu erau 
scrumbii înăuntru. Rogojinile se apropiară la 
acelaşi nivel cu cea atârnată de marginea bărcii. 
Legă funia şi se uită pe ascuns sub aceasta din 
urmă. 



Văzu cum nişte corpuri mici argintii se 
mişcau repede, într-o continuă agitaţie. Trupul i 
se înfierbântă. Nu era o iluzie. Peştii se vedeau 
de la distanţă. Pentru ceilalţi pescari era, fără 
îndoială, uşor, dar lui i se întâmpla pentru prima 
dată. 

întinse mâna printre rogojini şi o băgă în 
apă. îşi desfăcu degetele şi începu să le mişte 
uşor. Scrumbiile se apropiau, se atingeau de 
degetele lui şi se îndepărtau cu repeziciune. Sub 
rogojină se aflau o grămadă de scrumbii, grase 
şi frumoase. Ochii lor mici străluceau. 
Scrumbiile începură să mişune în jurul mâinii 
lui. 

Simţi cum una se opreşte chiar între degetele 
sale. Strânse pumnul cu putere şi-o apucă de 
cap. Ridică mâna şi văzu scrumbia zbătându-se, 
strălucind în soarele asfinţitului. Ochii lui Isaku 
se umplură de lacrimi. Bucuria îl copleşi la 
gândul că acum putea să le dea de mâncare 
scrumbie fratelui şi surorii mai mici, care 



sorbeau fiertura subţire de legume, la marginea 
vetrei. 

Isaku puse scrumbia în barcă şi îşi strecură 
din nou mâna prin rogojina găurită. 

în seara aceea, mama împărţi scrumbia în 
patru, înfipse fiecare parte într-o frigare şi le 
puse peste focul din vatră. 

De fiecare dată când grăsimea cădea peste 
foc săreau scântei şi se ridica puţin fum. Fratele 
şi sora mai mică se uitau la scrumbie cu ochii 
sticlindu-le. Mama îi dădu lui Isaku frigarea în 
care era înfiptă partea cu capul, iar celelalte trei 
le împărţi sieşi, fratelui şi surorii mai mici a lui 
Isaku. Acesta văzu în gestul mamei de a-i da lui 
partea cu capul faptul că îl recunoştea drept 
întreţinătorul familiei. 

Scrumbia fierbinte era delicioasă. Văzând 
chipurile fratelui şi surorii mai mici cum 
mâncau carnea şi scuipau oasele, Isaku se gândi 
că negreşit trebuia să mai aducă acasă scrumbii. 

Pescuitul fusese mai bogat ca niciodată. Pe 



zi ce trecea, din ce în ce mai multe scrumbii se 
îngrămădeau sub rogojină. 

în aproape o oră cât stăteau la pescuit, 
pescarii prindeau scrumbiile una după alta, iar 
majoritatea bărcilor se întorceau încărcate cu 
peste o sută de peşti. 

Isaku descoperise, în cele din urmă, ceea ce 
părea a fi secretul şi ajunsese să prindă câteva 
scrumbii pe zi. Uneori se întorcea la mal chiar 
şi cu vreo zece. însă mama nu le dădea decât 
câte una de fiecare, iar restul le săra şi le punea 
la păstrat. 

După o noapte în care plouă torenţial, cu 
fulgere şi tunete, anotimpul ploios luă sfârşit. 
Soarele deveni mai puternic, iar mâinile şi 
picioarele lui Isaku prinseră un bronz arămiu. 
Femeile lucrau de zor, adunând alge proaspete. 

Arşiţa sporea şi, din când în când, cădeau 
ploi torenţiale. Scrumbiile începuseră să se 
mute spre nord şi se împuţinară încet-încet, iar 
din iulie se făcură nevăzute. în schimb 



apăruseră din nou calamarii, iar pescarii îi 
prindeau folosind momeală din carne de peşte. 

Femeile din sat plecară în satul vecin, cărând 
în spate scrumbii sărate. Cantităţile puse la 
păstrat în fiecare casă erau suficiente şi încercau 
să dea surplusul pe cereale. Dar, ca şi la ei în 
sat, recolta de scrumbii fusese bogată de-a 
lungul întregului ţărm, mai bine de jumătate 
fiind folosită ca îngrăşăminte. Cei întorşi în sat 
nu veniseră decât cu puţine cereale. La Isaku 
acasă, scrumbiile sărate puse la păstrat erau 
destul de puţine şi nimeni din familia lui nu 
mersese în satul vecin. 

Cei care tocmai se întorseseră de acolo 
spuneau că, în acea vară, o epidemie de febră 
omorâse o mulţime de oameni din satele vecine. 
Dar, cum satul lui Isaku era izolat de celelalte, 
nimeni nu fusese afectat. Cu excepţia celor de 
vârstă fragedă, cei care muriseră fuseseră în 
marea majoritate bătrâni, acuzând dureri de cap 
sau de inimă. 



De teamă ca molima să nu se răspândească, 
conducătorul satului a interzis ieşirea din sat, iar 
celor care se întorseseră din satul vecin le 
poruncise să facă baie cu apă de mare, 
dimineaţa devreme, timp de jumătate de lună. 

Veni vremea Sărbătorii Morţilor şi pescuitul 
încetă. 

Sătenii se duceau, în familie, pe cărarea de 
munte pentru a spăla şi curăţa mormintele 
strămoşilor, iar când se înapoiau, puneau boabe 
de cereale şi peşte uscat ca ofrande pe altarul 
din casă. La lăsarea serii, în faţa porţii fiecărei 
case se aprindea un mănunchi de cânepă, iar în 
nisipul de pe plajă se înfigeau făclii, pentru a 
întâmpina spiritele celor morţi plecate dincolo 
de mare. Spiritele urcau pe ţărm călăuzite de 
focul făcliilor şi se spunea că, urmând lumina 
cânepii, fiecare se îndrepta spre casa lui. în 
pridvorul caselor era pregătită o albie cu apă 
curată, întrucât se credea că spiritele se spălau 
pe picioare înainte de a intra. 



Era prima revenire a lui Teru, după ce 
murise în luna februarie a acelui an. Mama 
pusese la intrare o tulpină de bambus subţire, 
tăiată din pădure, de care legase o bucată de 
pânză albă. Suferinţa pierderii copilului se pare 
că o năpădise din nou şi pentru o vreme rămase 
nemişcată în picioare, lângă bambus. 

Trei zile după aceea, seara, o bărcuţă făcută 
din scoarţă de copac şi bambus a fost dusă pe 
plajă, iar copiii din sat alergau pe lângă ea, 
strigând: 

— Pleacă barca! 

Ţinând în mână ofrandele de pe altar, Isaku 
se îndreptă spre plajă, mergând în urma mamei 
lui, care ducea tulpina subţire de bambus. 
Bărcuţa fu pusă pe apă, la marginea ţărmului, 
iar sătenii o umplură cu ofrande. Mama înfipse 
tulpina subţire de bambus. 

La semnalul conducătorului satului, bărcuţa 
se îndepărtă de ţărm, trasă de alte două bărci, şi 
fu dezlegată de funii la aproape patruzeci de 



metri în larg. Pescarii aruncară asupra ei făcliile 
pe care le ţineau în mâini şi bărcuţa începu să 
ardă. Cuprinsă de flăcări, aluneca încet pe mare. 
Tulpina subţire de bambus şi pânza căzură 
pradă flăcărilor. Spiritele se întorceau dincolo 
de mare, călăuzite de focul ce mistuia bărcuţa. 

Marea se pierdea în întuneric, în vreme ce 
focul se îndepărta tot mai mult şi, în cele din 
urmă, dispăru. Isaku şi mama sa rămaseră mult 
timp pe plajă, privind în largul mării. 

Zilele cu vreme frumoasă continuară, dar la 
orizont apăreau uneori nori mari, cenuşii, de 
furtună. Cerul se întuneca şi pentru scurt timp 
ploua torenţial. 

Mama îşi trecea vremea mergând pe munte 
împreună cu alte femei din sat la adunat ierburi 
sau strângând scoici şi alge de printre stânci. 

Isaku observase că uneori rămânea cu 
privirea pierdută. De fiecare dată când îi vedea 
acea expresie pe chip, îşi amintea cum, noaptea, 



tatăl său îşi mişca trupul în sus şi-n jos, aşezat 
deasupra mamei, în întuneric. Tatăl nu scotea 
nici un sunet, dar din gura mamei se auzeau 
nişte strigăte înăbuşite. Semăna cu un geamăt 
de durere, dar Isaku ştia că era de la plăcerea 
intensă. 

Trecuse deja un an şi jumătate de când tatăl 
plecase la muncă în robie. Mama nu mai trăise 
în acest timp plăcerile de femeie, iar când 
privea pierdută, îşi aducea aminte, fără îndoială, 
de clipele când dormea în braţele soţului ei. 
Mama ţesea o pânză din care să-i facă haine 
tatălui, dar uneori oprea ghergheful şi mângâia 
pânza, în tăcere. 

Arşiţa verii se domolise şi, deseori, serile se 
simţea răcoare. Ploua îndelung în prag de 
toamnă, iar în acel an au fost mai multe zile 
ploioase la rând. 

După aproape o lună, marea se limpezi, iar 
pe cerul senin nu se mai zărea nici un nor. 
Marea era calmă, iar calamarii muşcau 



neîncetat din momeală. 

Doi pescari plecară în satul vecin, cărând în 
spate calamari uscaţi, pentru a-i schimba pe 
harpoane şi cârlige. S-au întors după cinci zile, 
cu informaţii obţinute de la năimitor despre 
sătenii plecaţi în robie. Despre tatăl lui Isaku nu 
aveau veşti, dar li se spusese că sora mai mare a 
lui Tami murise de mai bine de o lună şi 
jumătate şi fusese incinerată în locul unde 
muncea. 

în ziua următoare, pescuitul fu oprit şi Isaku 
împreună cu alţi săteni merseră la familia lui 
Tami. în locul trupului mort, în coşciug 
puseseră bolul şi beţişoarele pe care le folosise 
fata, iar femeile bătrâne din sat intonau sutre. 

Se formă un convoi funerar, iar Isaku i se 
alătură, cărând în spate o legătură de vreascuri 
pentru foc. Cei din familia lui Tami mergeau în 
urma coşciugului. Străbătură cărarea de munte 
până la crematoriul din mijlocul pădurii. 

Focul fu aprins, iar flăcările cuprinseră 



coşciugul. Chiar dacă trupul nu era acolo, 
spiritul se afla în coşciug şi pleca dincolo de 
mare, odată cu fumul. Glasurile care intonau 
sutre deveniră mai puternice, iar Isaku îşi 
împreună şi el mâinile în semn de rugăciune. 
Dintr-odată, Tami izbucni în lacrimi. Din 
pricina vântului, părul prins i se făcuse vâlvoi. 
Isaku privea cum i se zguduiau umerii de plâns. 
Din acea zi se ţinură trei zile de doliu, timp în 
care sătenii nu mai ieşiră din case. 

Apoi veni vremea ca femeile să urce terasele 
în trepte, înguste şi să adune în săculeţi mei şi 
alte cereale. Solul plin de prundiş nu dădea 
roade bogate. Mama lui Isaku se duse şi ea la 
câmp, unde adună destul de puţine cereale, pe 
care le aduse acasă şi le puse într-o ulcea de lut. 

Pe ţărmul stâncos, bărbaţii începuseră să 
prindă caracatiţe de toamnă. De obicei, apăreau 
când dădea fânul în spic, dar de astă dată îşi 
făcură apariţia pe stâncile de pe ţărm mai 
devreme decât în alţi ani. Isaku scoase barca pe 



mare, printre stâncile subacvatice, şi încercă şi 
el să prindă caracatiţe. Se opri din vâslit, 
scufundă în apă harponul, de care era legată o 
pânză roşie, şi se apropie de scobiturile dintre 
stânci şi de locurile înţesate de alge. Apoi, agăţă 
repede cu harponul caracatiţele care ieşeau la 
iveală, luând drept hrană pânza roşie ce flutura. 
Nu după multă vreme, în fiecare gospodărie 
puteau fi văzute atârnând caracatiţe puse la 
uscat. 

Vântul de toamnă începu să adie. Când 
spicul fânului se lungi, numărul caracatiţelor 
scăzu simţitor. Oricât ar fi agitat Isaku pânza 
roşie, nu se mai arătau. Când vedea, rar, o 
caracatiţă apropiindu-se, o prindea de fiecare 
dată cu harponul. I se părea că era mai priceput 
decât în toamna trecută. 

Pe când agita harponul în apă, Isaku îşi 
reaminti de pescuitul de scrumbie. El strânsese 
cel mai puţin dintre cei ieşiţi la pescuit, însă era 
bucuros că reuşise să prindă scrumbiile cu mâna 



din al doilea an de încercări. Ştia că, dacă va 
continua să pescuiască an de an, avea să ajungă 
un bun pescar. 

Oamenii erau îngroziţi că pescuitul de 
caracatiţă de toamnă fusese sărac. După ce se 
uscau, caracatiţele erau vândute negustorilor din 
satul învecinat şi de acolo în cătunele dintre 
munţi, fiind un fel de mâncare ce nu putea să 
lipsească de pe masa de Anul Nou. Sătenii 
primeau în schimb cereale pe care le aduceau în 
casele lor. Cu alte cuvinte, caracatiţele erau 
necesare pentru a procura hrana de care aveau 
nevoie peste iarnă şi, dacă nu erau de-ajuns, tot 
satul avea să fie puternic afectat. O mâhnire 
adâncă se aşternu pe feţele pescarilor. 

Mama îi lua adesea cu ea în pădurea de pe 
munte pe fratele şi sora mai mică ai lui Isaku 
pentru a aduce acasă lemne şi crengi uscate. 
Pregătindu-se pentru iarnă, Isaku şi mama sa le 
spărgeau pentru foc şi le stivuiau într-un colţ 
din pridvor. 



Isaku se oprea din ce în ce mai des din 
pescuit şi îşi îndrepta privirea spre vârful 
crestelor din depărtare. Pescuitul caracatiţelor 
era ultimul din an şi, odată cu venirea iernii, 
începea şi aşteptarea lui o-fune-sama. Era puţin 
probabil că avea să vină, dar dacă venea urma 
să fie o mare binecuvântare, înseninând 
atmosfera apăsătoare din sat, pricinuită de 
captura slabă de caracatiţă. 

într-o dimineaţă, pe când era cu barca pe 
mare, Isaku observă că pe vârful crestelor din 
depărtare se petrecea o uşoară schimbare. 
Verdele de pe vârfuri era puţin diferit faţă de 
cel din alte părţi ale versanţilor. Apăreau 
primele semne că frunzele urmau să-şi schimbe 
culoarea. 

Seara, când se întoarse acasă, Isaku îi spuse 
mamei: 

— Se pare că munţii îşi schimbă culoarea. 

Mama continua să spargă lemne, tăcută, fără 
să-i arunce o privire. Ori observase şi ea 



schimbarea de pe creste, ori renunţase să mai 
spere că o-fune-sama va sosi în acea iarnă. 
Isaku nu ştia bine ce gândea. 

După aproape două săptămâni, vârfurile 
crestelor începură să se coloreze într-o nuanţă 
de roşu din ce în ce mai aprins pe zi ce trecea, 
cuprinzând apoi şi celelalte culmi. Pe cerul 
limpede pluteau nori subţiri, iar apa mării era 
rece. 

Frunzele se înroşeau cu repeziciune, ca şi 
când muntele ar fi luat foc, acoperind întâi 
pădurea din spate, apoi tot satul. Caracatiţele de 
toamnă se îndepărtaseră deja de ţărmul stâncos. 

Femeia însărcinată aleasă pentru ritualul de 
atragere a lui o-fune-sama era de data asta 
Kura, soţia lui Taikichi. Burta începuse să-i 
crească din perioada când caracatiţele de 
toamnă se apropiaseră de ţărm. Ieşea în 
evidenţă prin trupul ei mare, iar conducătorul 
satului nu ezitase să-i încredinţeze ei rolul. 

în acea zi, sătenii se adunaseră pe plajă. Cu 



un pieptene prins în părul strâns la spate, Kura 
urcă cu un aer solemn în barca lui Taikichi. Pe 
lângă firavul Taikichi, trupul ei părea de două 
ori mai mare. 

Taikichi mânui vâsla şi barca înaintă în larg. 
Ocoli stâncile subacvatice, unde apa mării era 
înspumată şi, în cele din urmă, opri barca. Kura 
se ridică în picioare şi aruncă în mare ghirlanda 
de paie, pe care o ţinuse în mână. Isaku şi 
ceilalţi îşi împreunară palmele a rugăciune, iar 
barca se întoarse la ţărm. 

Sătenii o urmară pe Kura acasă la 
conducătorul satului. Acesta o întâmpină aşezat 
pe genunchi. La rândul ei, Kura îngenunche 
plecându-şi adânc capul în faţa lui. Apoi se 
ridică şi lovi cu piciorul tava de mâncare, 
aşezată în faţa conducătorului satului. Tava 
zbură până aproape de perete, iar mâncarea din 
boluri se împrăştie. Lovitura fusese mult mai 
puternică decât a femeii de anul trecut, iar 
printre bărbaţii adunaţi în pridvor răsunară 



strigăte de admiraţie. 

Kura îşi potrivi poalele chimonoului, îşi 
înclină din nou capul în faţa conducătorului 
satului şi plecă, însoţită de Taikichi. 

în acea noapte, Isaku a fost invitat, în locul 
mamei lui, acasă la Taikichi. Alegerea lui Kura, 
ca femeie însărcinată, pentru ritualul o-fune- 
sama, era un eveniment fericit şi se spunea că 
pruncul pe care avea să-l nască va creşte mare 
şi voinic. Tatăl lui Kura era şi el prezent. Li se 
servi sake de mei şi supă cu găluşte. Mama lui 
Taikichi stătea gârbovită, jos, lângă vatră. 

— Soţia ta a tras o lovitură straşnică, tava s- 
a răsturnat şi a zburat până aproape de perete. 
De aceea, oamenii din sat vorbesc că o-fune- 
sama o să apară negreşit, spuse Isaku, sorbind 
puţin din sake-ul primit în bol. 

Ce bine ar fi dacă un vapor s-ar zdrobi de 
stânci asemenea tăvii cu mâncare răsturnate de 
Kura, îşi zise el. 

— Ar fi bine... spuse Taikichi în şoaptă. 



Tatăl lui Kura sorbi sake în tăcere, iar Kura 
îi turnă într-un bol apă fiartă mamei lui 
Taikichi. 

Cu faţa roşie de băutură, Taikichi spuse, 
îndreptându-şi privirea întunecată către Isaku: 

— Va fi nenorocire dacă n-o să vină o-fune- 
sama. Când se va naşte copilul, o să avem o 
gură în plus de hrănit. Poate voi fi nevoit să 
plec şi eu în robie, la fel ca tatăl tău, ca să 
scăpăm de foamete. 

Figura lui Isaku se crispă la auzul cuvintelor 
lui Taikichi, dar se gândi că nu avea încotro. 
Vieţile a trei persoane: mama sa bolnavă, Kura 
şi copilul ce avea să se nască apăsau pe umerii 
lui Taikichi. Scrumbiile nu se vânduseră, 
pescuitul de caracatiţă de toamnă fusese sărac şi 
nu reuşiseră să aducă cereale din satul vecin; 
familia lui Taikichi avea motive întemeiate de 
îngrijorare. 

Situaţia era asemănătoare şi în familia lui 
Isaku. Deşi tatăl lui se dovedise un pescar 



iscusit, se văzuse nevoit să se vândă în robie, 
deoarece recolta de peşte fusese săracă. Hrana 
pe care o puteau obţine din mare era limitată şi, 
în plus, cantitatea de peşte creştea sau scădea de 
la un an la altul. Dacă o-fune-sama nu avea să 
apară, oamenii erau nevoiţi să se vândă, unul 
câte unul, în robie. 

— I-am dat o palmă lui Kura când mi-a zis 
că o să se vândă ea după ce copilul nu o să mai 
sugă. O primi ea mai mulţi bani, pentru că este 
vânjoasă, dar nu vreau să-mi vând soţia. Mai 
bine mă vând pe mine. 

în ochii lui Taikichi apăru o sclipire. 

Tatăl lui Kura privea focul din vatră, fără să 
spună o vorbă. 

Isaku sorbi amestecul de orez cu legume pe 
care i-1 oferi Kura, îi salută pe cei din familie şi 
apoi plecă. 

Se împleticea de la băutură şi i se înceţoşase 
privirea. Pe când mergea pe drumul întunecat 
simţi că-1 podidesc lacrimile. Se gândea la ce 



simţise tatăl său când îşi lăsase familia şi 
plecase în robie. La despărţire le spusese: „Să 
nu lăsaţi copiii să moară de foame“, dar Teru, 
sora cea mai mică, murise. încredinţând unuia 
ca el, pe care nu te puteai baza, viaţa celor din 
familie, tatăl ştiuse, fără îndoială, că pe unii 
dintre ei putea să nu-i mai revadă. Mama se 
străduia ca Isaku şi fraţii lui să primească cât 
mai mult de mâncare. Le punea în boluri grosul 
fierturii, iar ea sorbea zeama. încerca din 
răsputeri să nu-i lase să moară de foame, ştiind 
ce trebuie să fi simţit tatăl lor când plecase. 

Vântul care bătea dinspre mare îl făcu să se 
clatine. Sunetul valurilor îl învăluia. 

Avea doar o vagă amintire din copilărie de la 
venirea lui o-fune-sama, dar, socotind după 
atmosfera neobişnuită de sărbătoare de atunci, 
părea că aceasta adusese în sat bani şi bunuri 
care îi înnebuniseră de bucurie pe locuitori. 

Isaku înainta pe drumul spre casă, iar umbra 
sa se reflecta uşor, în lumina stelelor. 



5 


Frunzele de toamnă roşii şi galbene, care 
acoperiseră crestele îndepărtate, începuseră să- 
şi piardă culoarea, iar temperatura scădea de la 
o zi la alta. într-o dimineaţă, pe când marea era 
calmă, Isaku coborî în pridvor, după ce mancă, 
iar mama sa îi spuse: 

— De azi o să-l iei cu tine pe mare pe 
Isokichi. 

Isaku se holbă la fratele său mai mic, care 
stătea lângă vatră, privindu-1. A-l lua cu el pe 
mare însemna să-l înveţe să mânuiască vâsla şi 
să pescuiască. Chiar dacă băiatul era în stare să 



care până acasă legături de vreascuri de pe 
munte, Isokichi era încă plăpând pentru a 
deprinde munca de pescar. 

— Isokichi, nu mai pierde vremea! îl certă 
mama, lovindu-1 cu putere peste obraz. 

Isokichi se ridică în picioare ţinându-se cu 
mâna de obraz. 

Isaku luă pe umeri vâsla rezemată de perete 
într-un colţ din pridvor şi ieşi afară. Mama şi 
Isokichi îl urmară, purtând în mâini uneltele de 
pescuit. Pe cer se vedea încă urma zorilor de zi 
şi nu era nici un nor. Avea să fie o zi senină, de 
toamnă târzie. 

îndreptându-se spre plajă, Isaku se gândi că, 
de fapt, era firesc să-l scoată pe Isokichi pe 
mare. Şi el avea tot şapte ani în primăvara când 
tatăl său l-a urcat pentru prima dată în barcă, iar 
după Anul Nou, Isokichi avea să împlinească 
aceeaşi vârstă. Cum tatăl lor era plecat de acasă, 
mama voia, fără îndoială, ca Isokichi să se 
deprindă cât mai repede cu munca de pe mare. 



Obişnuit să pescuiască de unul singur după 
plecarea tatălui, Isaku se gândi că fratele său i- 
ar fi mai mult o povară, dar totodată îşi dădu 
seama că vor petrece clipe plăcute şi era 
mândru că urma să-l înveţe pe Isokichi să 
pescuiască. 

De îndată ce coborâră pe plajă, puseră barca 
pe apă. Isokichi o împinse, proptindu-se 
zdravăn în picioare. Isaku luă vâsla şi îndepărtă 
barca de la mal. Mama rămase puţin pe plajă, 
privind spre ei, apoi se întoarse cu spatele, 
îndreptându-se cu paşi repezi spre casă. 

Isokichi stătea cu picioarele încrucişate pe 
fundul bărcii. Ochii îi străluceau şi un zâmbet îi 
înflori în colţul gurii. Era nemaipomenit de 
bucuros că ieşeau pe mare şi că avea să înveţe 
să pescuiască. 

— Vino-ncoace! îi spuse Isaku. 

îi dădu fratelui său să ţină vâsla, apoi îşi 
puse mâinile peste ale lui Isokichi şi îi arătă 
cum să mişte. 



— Vâsla nu se mânuieşte din palmă, ci din 
şold. 

Isaku corectă poziţia picioarelor lui Isokichi 
şi-l lovi uşor peste mijloc, ca să şi-l îndrepte. 

în apropierea stâncilor subacvatice, unde 
marea era înspumată, Isaku luă vâsla din mâna 
lui Isokichi şi mânui el barca. 

— Dacă nu ştii cum să vâsleşti ca să învârţi 
barca cu prora, te loveşti de stânci. Uită-te bine 
cum vâslesc eu, fără să deschid braţul. 

Isokichi încuviinţă, cu un aer spăsit. 

Isaku opri barca, aruncă ancora, puse 
momeala în cârlig şi întinse firul undiţei. Tot ce 
puteau pescui erau nişte peşti mici, care aveau 
să fie apoi uscaţi şi puşi la păstrare pentru iarnă. 
De câte ori simţea că se apropie ceva de degetul 
cu care ţinea firul, aştepta momentul potrivit şi 
trăgea. Peştele nu-i scăpa aproape niciodată. 
Isokichi se amuza prinzând cu mâna peştişorii 
care săreau pe fundul bărcii. 

Isaku mişcă barca dinspre o zonă cu stânci 



spre alta, lăsându-1 pe Isokichi să vâslească, dar 
ţinându-şi mâinile peste cele ale băiatului. 

Din acea zi, începu să-şi petreacă timpul pe 
mare alături de Isokichi. în afară de mânuirea 
vâslei, Isokichi nu făcea altceva decât să se uite 
cum pescuia Isaku, dar tot obosea, iar după cină 
începea să moţăie şi se strecura imediat sub 
aşternutul de rogoz. 

Frunzele copacilor începură să se usuce, iar 
cele scuturate din pădurea din munţi ajungeau 
până în sat. Marea căpătă şi ea înfăţişarea din 
timpul iernii, vântul dinspre nord-vest sufla mai 
des acum, iar apa mării se răcea din ce în ce mai 
tare. 

într-o zi cu mare calmă, într-un răstimp de 
două ore, un vapor cu capacitatea de aproape 
patru sute de koku, urmat de altul de două sute 
se zăriră câteva minute din umbra 
promontoriului dinspre apus şi dispărură către 
răsărit. în acea perioadă a anului, se transporta 
orezul proaspăt recoltat şi, fără îndoială, acele 



vapoare erau încărcate cu saci cu orez. 

Ziua următoare, din ordinul conducătorului 
satului, înălţară o baracă pe plajă şi începură 
pregătirile pentru făcutul sării. 

Marea continua să fie liniştită, dar după trei 
zile dimineaţa începu să bată un vânt atât de 
puternic, încât stropii valurilor care se spărgeau 
de ţărm împroşcau casele de pe coastă. Bărcile 
au fost îndepărtate de la mal şi priponite de 
pari. 

în seara aceea, pe plajă, s-au aprins primele 
focuri sub cazanele de făcut sare. După ce-şi 
făcu nevoile, Isaku rămase în faţa casei şi privi 
spre plajă. Flăcările erau aţâţate de vânt şi 
umbrele oamenilor se vedeau mişcându-se. Nu 
se zăreau nici luna, nici stelele. Se ghiceau doar 
vârfurile albe ale valurilor din raza focului 
cufundate într-un întuneric adânc. Stropii fini îi 
învăluiau faţa, ca o ceaţă. 

Mama căra, împreună cu celelalte femei, 
acasă la conducătorul satului sarea făcută în 



cazane sau aducea pe plajă lemnele de foc 
adunate în gospodării. 

Isaku şi Isokichi plecau la pescuit în zilele 
cu mare calmă, iar în zilele cu furtună mergeau 
pe munte şi cărau crengi uscate pentru foc. 

într-o zi în care vântul bătu necontenit, o 
nenorocire se abătu asupra satului. 

Kichizo plecase seara la făcutul sării, iar 
când se întoarse de pe plajă, a doua zi 
dimineaţa, băgă de seamă că-i dispăruse soţia. 
O căută prin tot satul, printre stânci şi prin 
pădurile din spatele caselor, dar nu o găsi. 
Văzându-i disperarea, vecinii înţeleseră că se 
întâmplase ceva rău şi îi aduseră la cunoştinţă 
conducătorului satului. Acesta îl supuse unui şir 
de întrebări pe Kichizo şi află că se certase cu 
soţia lui, cu o zi înainte. Kichizo nu scăpase de 
bănuiala că, în timp ce fusese în robie, soţia lui 
se iubise cu un alt bărbat şi născuse un copil. 
Prin urmare o hărţuia, făcându-i zile amare, iar 
de data asta i se urcase din nou furia la cap: o 



bătuse, îi tăiase părul, o legase şi îi răsese părul 
pubian. 

Conducătorul satului ascultă mărturisirea lui 
Kichizo şi ajunse la concluzia că soţia lui, 
nemaisuportând teroarea, fugise în toiul nopţii, 
prin urmare însărcină câţiva bărbaţi să se ducă 
degrabă în satul vecin. 

Pe când se îndreptau spre trecătoare, 
apropiindu-se de cimitir, au găsit-o spânzurată 
de un copac din apropierea crematoriului. îi 
înfăşurară corpul într-o rogojină şi îl aduseră 
acasă la Kichizo. Acesta se agăţă de cadavru şi 
plânse îndelung. 

Isaku şi mama lui merseră să aprindă tâmâie. 
Trupul femeii era legat zdravăn cu o funie 
aspră, aşezat cu spatele la stâlpul mortului. 
Loviturile primite de la soţul ei trebuie să fi fost 
foarte puternice, pentru că pe faţa-i palidă se 
mai vedeau vânătăile. Părul îi fusese tăiat şi, în 
unele locuri, i se vedea pielea capului. Kichizo 
stătea în genunchi într-un colţ al camerei, cu 



capul plecat. Trupul celor care îşi luau singuri 
viaţa era aruncat în mare, dar conducătorul 
satului hotărî, abătându-se de la obicei, ca soţia 
lui Kichizo să fie incinerată, întrucât se 
spânzurase de frica soţului ei. 

A doua zi, trupul fu pus într-un coşciug, dus 
la cimitir şi incinerat. Se spunea că spiritele 
celor care se sinuciseseră erau osândite să 
rătăcească prin sat şi de aceea conducătorul 
satului îi porunci lui Kichizo să postească cinci 
zile, închis în casă, ca sufletul soţiei lui să poată 
pleca dincolo de mare. Dar, în noaptea după ce 
soţia îi fusese incinerată, Kichizo se furişă afară 
din casă şi se aruncă de pe o stâncă din 
apropierea promontoriului. Capul i se zdrobi, 
un ochi îi sări şi i se lipi de buze, iar creierul i 
se împrăştie. Sătenii îi aruncară trupul în largul 
mării. 

Moartea lui Kichizo şi cea a soţiei sale îi 
uluiră pe locuitorii satului. Mulţi vedeau în 
oarba gelozie a bărbatului cauza tragediei, dar 



se zvonea că era adevărat şi că soţia lui născuse 
un copil ilegitim pe când fusese în robie. 

Marea deveni agitată şi oamenii se 
reîntoarseră la făcutul sării. La începutul lui 
decembrie fu rândul lui Isaku să aibă grijă de 
focuri. îşi petrecu toată noaptea pe plajă. Vântul 
nu sufla prea tare, dar marea gemea. Isaku 
punea lemne pe foc, învăluit de vuietul valurilor 
ce se spărgeau de ţărm. în lumina clară a lunii 
se desluşeau stropii valurilor împrăştiindu-se în 
aer, lovindu-se de stâncile ieşite la iveală în 
urma refluxului. 

în timp ce se încălzea la foc în baracă, Isaku 
privea pierdut marea luminată de lună, sub 
unduirea valurilor, şi nu-i venea să creadă că o- 
fune-sama sosise cu adevărat, aşa cum auzise 
din poveşti. 

Când marea era calmă Isaku mergea la 
pescuit cu Isokichi, care îşi dădea toată silinţa 
să mânuiască bine vâsla şi nu plângea dacă 
primea câte o palmă peste obraz de câte ori 



avea poziţia picioarelor greşită sau nu-şi mişca 
corect coapsele. Pielea de pe mâini şi de pe 
degetele picioarelor i se rupsese şi începuse să-i 
curgă sânge amestecat cu puroi. 

Mama dormea ţinând-o în braţe pe sora mai 
mică a lui Isaku, iar el şi Isokichi dormeau unul 
lângă altul. Isokichi sforăia, iar Isaku îi strângea 
pe ascuns mânuţele aspre. Isokichi dormea 
profund şi mama sa obişnuia să-l trezească în 
zori zgâlţâindu-1. Nu de puţine ori îl lovise chiar 
cu piciorul. 

în acel an, prima ninsoare veni mai târziu 
decât de obicei, dar viscoli puternic şi nu se 
opri timp de trei zile. Tot satul era acoperit de 
zăpadă, iar la streşini atârnau ţurţuri groşi. 

într-o noapte, pe la sfârşitul lui decembrie, 
Isaku avu un vis. Undeva, în întuneric, se 
auzeau voci îndepărtate. Era pe plajă, în 
picioare, strigătele veneau dinspre mare, se 
apropiau, iar el era învăluit de vuietul mării. 
Valurile îl acopereau şi se clătina. Apoi auzi o 



voce ascuţită, strigându-i numele la ureche. Era 
vocea mamei. îi dădea câteva palme peste cap 
şi-l lovea cu piciorul în umăr. 

Isaku se ridică pe jumătate din aşternut. 
Mama îl plesni peste obraz, răcnind ceva, cu 
ochii larg deschişi, aşa cum i se desluşeau prin 
lumina împrăştiată de jarul din vatră. 

— O-fune-samal ţipă ea. 

Isaku sări în picioare. Dincolo de uşă, se 
auzeau vocile oamenilor. Era de-a dreptul 
bezmetic şi nu mai ştia ce să facă. 

— Aprinde focul! îi spuse mama cu o voce 
ameninţătoare lui Isokichi, care stătea cu ochii 
mijiţi. 

Apoi, îl plesni zdravăn peste obraz pe Isaku, 
care era tot năuc. 

— Ia uneltele şi fugi pe plajă, ţipă ea, 
coborând în pridvor şi acoperindu-se cu o 
pelerină şi cu pălăria de paie. 

Isaku o urmă, luând în mână un topor 
ruginit. 



Trupul îi ardea de emoţie şi pieptul îi 
zvâcnea cu putere la gândul că îndelung 
aşteptata o-fune-sama venise cu adevărat. Dacă 
era un vapor încărcat, aveau să se aleagă chiar 
şi cu orez, nu numai cu cereale. îi reveni în 
minte dulceaţa zahărului alb din care mama îi 
dăduse să guste, pe când fusese bolnav, în 
copilărie. Alergă afară din casă, pe urmele 
mamei, care ducea pe umăr o săpăligă. Cerul 
era înstelat cât vedeai cu ochii, luminând uşor 
cărarea înzăpezită. Mergea cât putea de repede 
prin zăpadă şi ar fi vrut să ţipe în gura mare de 
bucurie. Trupul îi tremura ca atunci când îl 
apucau frigurile, iar picioarele parcă i se 
tăiaseră de la genunchi. 

Ceilalţi săteni alergau şi ei pe drum. Isaku 
coborî pe plajă. în zona focului de la cazanele 
de sare se adunaseră deja oameni. Sub cazane 
fuseseră puse o grămadă de lemne; focul ardea 
cu putere şi arunca scântei. Unii săteni ţineau în 
mâini făclii, iar la lumina lor se zărea 



conducătorul satului ce privea ţintă în direcţia 
mării. 

Isaku se apropie în fugă. 

— Unde e o-fune-sama ? întrebă mama. 

— Aici în faţă. Este înclinată într-o parte. Cu 
siguranţă s-a izbit de stânci, răspunse un bărbat 
cu vocea tremurândă. 

Isaku privi în depărtare. Crestele valurilor se 
unduiau albe şi stropi fini se ridicau în aer de 
fiecare dată când se spărgeau de malul stâncos. 
Ochii i se obişnuiseră cu întunericul şi la 
lumina stelelor se întrezărea ceva de forma unui 
vapor destul de mare. înclinat, vaporul era 
acoperit de stropii valurilor. 

Trupul îi tremura şi gura i se uscase. 
Vaporul îşi pierduse direcţia, încercând să iasă 
din furtună, se îndreptase cu prora către plajă, 
luând focurile de la cazane drept lumina din 
casele oamenilor şi se izbise de stâncile de sub 
apă. Isaku vedea o-fune-sama pentru prima dată 
în viaţă şi nu-şi putea lua ochii de la ea. Se 



gândi că venise probabil ca urmare a alegerii lui 
Kura drept femeia însărcinată din ritualul de 
rugăciune pentru o-fune-sama. 

Ar fi vrut să ţipe de bucurie, dar observă că 
cei din jurul lui, începând cu conducătorul 
satului, priveau marea fără să scoată o vorbă. 
Nu putea să înţeleagă cum de ei nu săreau în 
sus de fericire că o-fune-sama sosise, în sfârşit, 
după atâta aşteptare, şi se uita pe furiş la 
chipurile lor, năuc. 

O voce puternică, a unuia dintre bărbaţii 
adunaţi pe plajă, întrebă: 

— Are emblemă pe pânze? 

— Nu se ştie. Vântul puternic a rupt velele şi 
pe întunericul ăsta nu se vede nimic, se auzi o 
voce nervoasă de lângă cazanele de sare. 

Isaku înţelese, în sfârşit, tăcerea sătenilor şi 
îi era ruşine că nu-şi dăduse singur seama. 

După emblema de pe pânze, puteau şti dacă 
era un vapor al unui domeniu feudal sau al unui 
negustor. Oamenii sperau să fie al unui 



negustor, ceea ce ar fi fost o mare 
binecuvântare pentru sat. Dar, dacă ar fi 
aparţinut unui domeniu, jefuirea încărcăturii 
ieşea din discuţie, iar satul nu ar fi avut nimic 
de câştigat. Dimpotrivă, urmările puteau fi 
crunte, dacă s-ar fi comportat nepotrivit, şi mari 
catastrofe s-ar fi abătut asupra lor. 

— Kura n-a venit încă? întrebă conducătorul 
satului, cu răsuflarea întretăiată din pricina 
vântului. 

— Trebuie să sosească, răspunse bărbatul de 
lângă el. 

Kura era chemată din nou ca femeie 
însărcinată, iar conducătorul voia să o pună să 
se roage ca vaporul să fie unul negustoresc. 

— A venit! A venit! se auziră voci din 
mulţime, în timp ce Kura cobora pe plajă şi se 
apropia de ei, însoţită de Taikichi, care ţinea o 
făclie în mână. 

Avea burta mare şi se mişca greu. 

Kura se plecă în faţa conducătorului satului, 



ridică ceremonios deasupra capului ghirlanda 
din paie pe care acesta i-o înmânase, merse 
până la malul apei şi o aruncă în mare. în jurul 
lui Isaku se auzeau voci intonând sutre. îşi 
împreună mâinile şi se rugă şi el. 

Neliniştiţi, sătenii se plimbau de colo-colo 
pe plajă, privind spre mare. Frigul se înteţi, iar 
bărbaţii puneau rând pe rând lemne pe foc sub 
cele două cazane. La indicaţia conducătorului, 
mai multe lemne fură aduse pe plajă, se aprinse 
un nou foc, iar sătenii se strânseră în jurul lui ca 
să se încălzească. 

Vântul se domoli şi mijeau zorile. Cerul se 
albăstri, iar stelele începură să pălească. Sătenii 
îşi aţintiră privirile spre mare. Încet-încet 
puteau zări în depărtare. Stropii valurilor 
împroşcau stâncile împrăştiate ici-colo, iar 
vaporul se lovise de una dintre ele. Se clătina 
uşor, de fiecare dată când îl izbea câte un val. 

— E de două sute de koku. 

— Ba de trei sute. 



Vocile bărbaţilor se întretăiau. Pânzele 
fuseseră coborâte şi nu se vedea emblema. 

— E destul de încărcat. 

într-adevăr, ce se vedea pe puntea vaporului 
părea a fi marfă. Atunci când un vapor era în 
pericol să se scufunde, marinarii aruncau din 
marfă pentru a-1 stabiliza, dar în cazul de faţă îl 
îndreptaseră către ţărm, atraşi probabil de 
luminile focurilor de pe uscat. 

Se lumină bine de ziuă şi începu să se 
desluşească conturul vaporului. Pânzele 
fluturau în vânt. 

— Se vede emblema, se auzi o voce joasă. 

Isaku îşi încordă privirea. în partea 
superioară a pânzelor se zărea ceva ca o 
emblemă. Părea a fi o linie cu două dungi 
negre. 

— Nu este emblema daimyo- ului. Este 
vaporul unui negustor, strigă un bărbat. 

Pentru un moment se aşternu tăcerea, apoi 
dintr-odată sătenii izbucniră în chiote. 



Emblemele vapoarelor aparţinând unui 
domeniu feudal erau mari, purtând însemnele 
pe mijlocul velelor, dar vaporul înclinat din faţa 
lor avea o emblemă mică, în partea de sus a 
pânzelor. 

Isaku se alătură şi el ţipetelor de bucurie ale 
celorlalţi. 

în zorii zilei, plaja vuia de strigătele lor. Unii 
săreau de parcă-şi pierduseră minţile, iar alţii 
alergau de jur împrejur, lovind zăpada cu 
piciorul. 

Isaku auzi plânsete în spatele lui şi se 
întoarse. Câteva femei, îmbrăţişându-se, 
plângeau în hohote. Toată durerea şi tristeţea 
vieţii lor de până atunci, trăind mereu cu teama 
că vor muri de foame, le revenise în minte şi 
răbufniseră. Ochii lui Isaku se umplură şi ei de 
lacrimi. Tatăl său fusese nevoit să se vândă în 
robie ca să-şi salveze familia de la pieire, iar el 
şi cu mama sa îi creşteau pe fratele şi sora mai 
mică. Dacă tatăl său nu ar fi plecat, probabil că 



sora lui cea mai mică nu ar fi murit. Isokichi 
veni lângă Isaku şi privi marea. 

— Faceţi linişte! spuse cu o voce tăioasă un 
bătrân înalt, ce stătea lângă conducătorul 
satului. 

Oamenii încetară orice mişcare. 

— Pe o-fune-sama sunt oameni, spuse 
bătrânul cu o voce gâtuită. 

Se aşternu o tăcere profundă, iar sătenii 
priveau încremeniţi spre vapor. Marea se 
lumină şi odată cu ea începu să se vadă şi partea 
superioară a vaporului. Aproape de baza 
catargului se zăreau câţiva oameni, cu mâinile 
împreunate a rugăciune, privind spre mal. 

— La porunca conducătorului satului, eu 
sunt cel care vă va spune ce să faceţi. Calmaţi- 
vă şi ascultaţi-mă! Mai întâi, avem nevoie de 
oameni de veghe. Gonsuke! 

Un bărbat ciung înaintă până aproape de 
cazane. 

— Ca de obicei, tu o să te ocupi de oamenii 



de veghe. Să stea la Promontoriul Mareei şi la 
Promontoriul Ciorii. Alege-ţi tu încă trei 
oameni. Fiţi cu ochii-n patru! 

Privirea feroce a bătrânului îl străpunse pe 
Gonsuke. Acesta îşi înclină capul, se întoarse 
către săteni şi spuse: 

— Kinta, am nevoie de tine. 

Un bărbat scund ieşi din rândul lor şi se 
postă lângă Gonsuke. Acesta se uită la sătenii 
din jur, apoi se apropie de bătrân şi îi şopti 
ceva. 

— Sahei, Isaku, sunteţi tineri, voi aveţi ochi 
buni! Mergeţi de staţi de veghe alături de 
Gonsuke şi Kinta, le porunci bătrânul. 

Isaku era dezamăgit că i se dăduse o sarcină 
ce nu-i permitea să ia parte la scoaterea 
vaporului înţepenit dintre stânci şi era neliniştit 
că nu va putea vedea ce urmau să facă sătenii cu 
îndelung aşteptata o-fune-sama. 

Isaku îl urmă pe Sahei, care mergea în 
spatele lui Gonsuke. 



— Să ne apucăm de treabă. Aduceţi cât se 
poate de multă sfoară. Apoi, pregătiţi securi, 
topoare şi ciocane de lemn. 

La auzul cuvintelor bătrânului, sătenii se 
grăbiră să se întoarcă la casele lor. Bătrânul îşi 
înfăşură în jurul frunţii bucata de pânză pe care 
o avea la brâu. 

Gonsuke le explică lui Isaku şi lui Sahei ce 
presupunea misiunea de a sta de veghe. Pe mare 
treceau două feluri de vapoare: unele care 
navigau în larg şi altele care înaintau paralel cu 
linia ţărmului, de la un port la altul. Dacă 
sătenii ar fi fost văzuţi de marinarii de pe aceste 
vase că distrug o-fune-sama, ar fi fost 
descoperiţi şi pedepsiţi aspru pentru că furaseră 
încărcătura. Rolul oamenilor de veghe era să 
urmărească marea de pe promontoriile de la 
răsărit şi apus şi, când vedeau vreun vapor, să 
facă fum pentru a-i înştiinţa pe săteni, iar 
conducătorul satului avea să dea imediat ordin 
să se înceteze lucrul. 



— Eu am fost ales pentru că văd bine la 
depărtare, iar Kinta are şi el ochi buni. E o 
misiune importantă. Vegheaţi şi voi cu atenţie! 
spuse Gonsuke cu o figură aspră. 

Kinta şi Sahei urmau să vegheze de pe 
promontoriul de la apus, al Mareei, iar Gonsuke 
şi Isaku, de pe cel de la răsărit, al Ciorii. 

Se lumina de ziuă şi de dincolo de muntele 
din spatele satului se vedea ridicându-se 
soarele. Vântul se potolise, dar valurile erau tot 
mari. Vaporul se desluşea clar: cârma mare era 
pe jumătate distrusă, iar parapetul de la tribord 
fusese luat probabil de valuri. Lângă catarg se 
zăreau doi bărbaţi, cu mâinile împreunate a 
rugăciune, ce priveau în direcţia ţărmului. 

După cum îi poruncise Gonsuke, Isaku se 
întoarse acasă, prăji boabe de fasole şi le puse 
într-un săculeţ pe care şi-l agăţă de brâu. Mama 
nu era nicăieri; probabil că se dusese acasă la 
conducătorul satului. Şi nici sora mai mică nu 
era de găsit. Isaku ieşi din casă cu o secure mică 



la brâu şi porni degrabă pe drumul pe care 
venise. Gonsuke îl aştepta în dreptul cărării de 
munte, cu un topor pe umăr. Amândoi apucară 
pe cărarea acoperită cu zăpadă adâncă, apoi 
urcară panta stâncoasă. Pe măsură ce urcau, 
auzeau din ce în ce mai multe croncănituri, iar 
în vârfurile copacilor se vedeau ciori 
odihnindu-şi aripile. Gonsuke mergea repede, 
iar Isaku transpirase, încercând să se ţină după 
el. 

După vreo jumătate de oră ajunseră, în 
sfârşit, în vârful promontoriului. Pentru Isaku 
era prima dată când ajungea acolo. Gonsuke 
mergea printre arbuştii scunzi, făcând cărare 
prin zăpadă. Jos se auzeau valurile spărgându- 
se de stânci. 

Când ieşiră din pădure, ajunseră într-un loc 
plat, deschis. Isaku se uită de jur împrejur. în 
faţa lui se întindea marea nemărginită. 

Acolo era capătul promontoriului, iar în 
stânga jos se zăreau satul şi golful. Printre 



stânci, apa mării spumega albă şi vaporul 
naufragiat se vedea acum foarte clar. Era o 
poziţie perfectă pentru un loc de veghe. Dincolo 
de golf se vedea Promontoriul Mareei, ieşind 
din mare, acoperit de zăpadă. Şi-l imagina pe 
Sahei, grăbindu-se într-acolo împreună cu 
Kinta. 

— Adună nişte ramuri uscate, spuse 
Gonsuke dintr-o suflare. 

Isaku îl urmă pe Gonsuke în pădure, aduse 
nişte trunchiuri de copaci căzuţi, puse unele 
peste altele câteva crengi uscate, apoi le cără 
până la capătul promontoriului. între timp, 
Gonsuke răzuia cu o secure coaja de pe 
trunchiurile copacilor. 

Gonsuke aprinse focul şi după ce crengile 
uscate începură să ardă, adăugă lemne. Isaku 
spărgea de zor trunchiurile uscate cu toporul. 

— Dacă pui zăpadă pe coji de copac şi le 
bagi în foc, iese fum. Stai cu ochii pe mare! 
spuse Gonsuke în timp ce potrivea focul. 



Isaku se uită de-a lungul şi de-a latul mării. 
Pe suprafaţa apei, care strălucea în lumina 
soarelui, nu se vedea nici o pasăre, iar cerul era 
senin. Briza era rece, iar faţa i se crispă. Se 
apropie de foc şi privi spre mare. 

— Au început! spuse Gonsuke, iar Isaku 
privi în jos, spre golf. 

Mai multe bărci mici părăsiseră ţărmul şi se 
îndreptau către vaporul eşuat, în timp ce 
oamenii se îngrămădeau pe plajă. 

— Fii atent la ce se întâmplă pe mare! îl 
mustră Gonsuke, care privea şi el spre golf. 

Pâlcul de bărci avansă şi, în cele din urmă, 
înconjură vaporul naufragiat, asemenea unui roi 
de furnici în jurul unui cărăbuş. Câteva bărci se 
opriră lângă el. Sătenii se urcară pe vapor 
zbierând probabil la marinari, dar golful, în 
lumina soarelui, părea de o linişte 
înfricoşătoare. 

Isaku stătea cu privirea aţintită spre mare, 
însă, din când în când, mai trăgea cu ochiul spre 



golf. 

O vreme pâlcul de bărci nu se clinti, dar apoi 
se puseră în mişcare, aducând la ţărm ceea ce 
părea a fi încărcătura de pe vasul naufragiat. 
Acest du-te-vino se înteţi, bărcile care plecau de 
la mal şi cele care veneau încrucişându-se între 
ele. 

Velele rupte au fost coborâte, catargul tăiat 
şi aruncat în mare, ridicând o perdea de stropi. 
O barcă se apropie de catarg pentru a-1 trage 
spre ţărm. încărcătura, ce părea a fi saci de orez, 
fu rânduită la mal. 

Simţind un gol în stomac, Isaku luă între 
degete câteva boabe de fasole prăjită din săculeţ 
şi le băgă în gură. 

— E destul de multă marfă. Grozavă o-fune- 
samal spuse Gonsuke cu voce tremurândă, 
privind în jos spre golf. 

— Mai multă decât au avut o-fune-sama de 
până acum? întrebă Isaku. 

— Au fost şi vapoare mai mari, dar puţine 



care să fi fost atât de încărcate. încă mai cară de 
pe vapor, deşi s-a adunat atâta pe mal. 

Ochii lui Gonsuke străluceau de încântare. 

De fiecare dată când venise o-fune-sama, 
Gonsuke stătuse de veghe, pe promontoriu. Nu 
se putea înşela. Isaku se entuziasmă şi mai tare 
la gândul că încărcătura era atât de bogată, cum 
rar se întâlnise. 

— Ce fel de marfă crezi că e? întrebă el, 
cercetând figura lui Gonsuke. 

— în primul rând orez, apoi fasole, bumbac, 
oale, tutun, hârtie de scris, ulei, zahăr şi altele. 
Odată a fost un vapor care a avut şi douăzeci de 
butoaie cu sake, spuse Gonsuke rânjind, lăsând 
să i se vadă gura ştirbă. 

Agitaţia încetă la apusul soarelui, iar 
descărcarea mărfii părea că se terminase, 
încărcătura adusă pe ţărm era transportată acasă 
la conducător. 

Zăpada de pe munţii din spatele satului 
devenise parcă vineţie, iar apoi luă culoarea 



asfinţitului. Flăcările focurilor de pe plajă 
străluceau, iar satul se cufundă în întuneric. 

Isaku şi Gonsuke săpară o groapă în zăpada 
viscolită din spatele unei stânci mari şi o 
căptuşiră cu frunze şi ierburi uscate. în partea 
de sus puseră crengi încrucişate, iar peste ele - 
coajă de copac, apoi se culcară spate în spate. 

Gerul era aspru, dar în groapă se încălzise 
puţin. Gonsuke începuse să sforăie. 

Isaku rămase cu ochii deschişi în întuneric. 
Conducătorul satului avea să dea ordin ca 
încărcătura de pe o-fune-sama să fie împărţită 
în mod egal, la fiecare gospodărie, în funcţie de 
numărul de oameni din fiecare familie. Vaporul 
transporta, fără îndoială, saci de orez, iar Isaku 
simţi cum îl copleşeşte bucuria. Fratele şi sora 
lui mai mică nu ştiau, desigur, ce gust avea 
orezul şi îşi închipuia clipa când îl vor savura 
sub formă de fiertură moale. Cu siguranţă că 
aveau să fie fermecaţi de gustul dulce. 

Cantitatea de marfă adusă pe plajă era, într- 



adevăr, mare, aşa cum spusese Gonsuke. Se 
aştepta ca fiecare familie să primească alimente 
şi multe altele. Pentru oamenii din sat, care nu 
vânduseră scrumbii şi nu reuşiseră să strângă 
decât puţine cereale, deoarece pescuitul de 
caracatiţă din toamnă fusese slab, venirea lui o- 
fune-sama însemna eliberarea de groaza că vor 
muri de foame, iar din binecuvântările ei aveau 
să trăiască probabil cam doi-trei ani. Pentru o 
vreme, nu avea să se mai vândă nimeni în robie, 
iar ei puteau să ducă o viaţă liniştită. Tami ar fi 
rămas şi ea acasă, iar Taikichi s-ar fi ocupat cu 
pescuitul, pentru a-şi întreţine copilul ce urma 
să se nască. 

Isaku îşi împreună mâinile deasupra 
pieptului. Dorea să mulţumească din suflet 
puterii divine, care mijlocise venirea lui o-fune- 
sama. 

Sunetul valurilor care se spărgeau la baza 
promontoriului se auzea de parcă venea din 
străfundurile pământului. Ascultându-1, îl fură 



somnul. 


Cineva îl trezi zgâlţâindu-1. 

Gonsuke întinse mâna şi îndepărtă crengile 
şi cojile de copac ce acopereau groapa. Aerul 
rece îi cuprinse dintr-odată trupul. Cerul nopţii 
era împresurat de stele, dar lumina lor începea 
să pălească. 

Isaku se târî afară din groapă. Gonsuke suflă 
în jar, iar crengile uscate se reaprinseră repede, 
trosnind. 

Isaku se aplecă asupra focului şi privi spre 
mare. 

Mijeau zorile şi marea era calmă. Jos în golf 
începuse deja munca. Focurile de la ceea ce 
păreau a fi nişte făclii înfipte în bărci mişunau 
pe suprafaţa mării, iar câteva se vedeau şi pe 
vaporul naufragiat. 

Gonsuke fripse două scrumbii sărate pe foc 
şi una i-o întinse lui Isaku. Carnea peştelui, din 
care începuse să se scurgă grăsimea, era 



fierbinte, iar cu fasolea prăjită era delicioasă, 
pentru că îi lua din sărătură. 

Se lumină de ziuă, iar razele soarelui 
dimineţii învăluiau marea. Stropii valurilor 
împroşcau vaporul eşuat, în timp ce sătenii 
aruncau peste bord lemne şi scânduri. 

— Dezmembrează oare o-fune-sama ? 
întrebă Isaku încercând să vadă până acolo. 

— Da, pentru că lemnul din care este făcută 
e de bună calitate, se poate folosi la multe. Vor 
lua şi cuiele, şi balamalele, precum şi cratiţele, 
tigăile, cuţitele, găleţile, lăzile, tot ce găsesc. 
Uneori pe o-fune-sama sunt şi dulapuri sau 
scrinuri, spuse Gonsuke grav. 

Isaku înţelese de ce bătrânul care le dăduse 
indicaţii îi pusese să pregătească fierăstraie, 
topoare şi ciocane de lemn. Vaporul trebuia 
desfăcut în bucăţi, iar lemnul avea să fie aruncat 
în mare. Urma apoi să fie tras de bărci la ţărm şi 
cărat în pădurea de pe muntele din spatele 
satului. 



Marea era extrem de liniştită. Isaku şi 
Gonsuke o scrutau cu privirea, dar nu se vedea 
nici urmă de catarg. 

Spre răsărit se zăreau stoluri de păsări, 
plutind în aer precum fulgii de nea, iar, în 
apropierea lor, în apă, pâlcuri de peşti, 
strălucind în razele soarelui. Nici de pe 
Promontoriul Mareei, de dincolo de golf, nu se 
ridica fum. 

Două bărci se îndepărtau de vaporul eşuat 
îndreptându-se în direcţia promontoriului pe 
care stăteau Isaku şi Gonsuke. 

— Transportă trupurile celor morţi, spuse 
Gonsuke. 

Isaku îşi mută privirea într-acolo. într- 
adevăr, în barcă se zărea ceva acoperit cu o 
rogojină de paie. Bărcile dispărură în cele din 
urmă, una după alta, sub promontoriu. 

Stropii de apă se ridicau de jur împrejurul 
vaporului naufragiat. Oamenii munceau de zor, 
iar partea dinspre pupa, unde fusese cârma, 



dispăruse. Unele bărci cărau deja velele. 

Până la ceasul calului 2 tot ce mai rămăsese 
din vapor era doar partea de jos. Oameni urcaţi 
pe stânci lucrau cu o viteză uluitoare. 

6. între 11 am şi 1 pm. (N. tr.) 

Bucăţi de lemn ce pluteau pe mare, 
desprinse din cuşetele de dormit şi din carenă, 
fură aduse degrabă la mal. Vaporul naufragiat 
dispăruse cu totul din golful stâncos, iar marea 
redeveni liniştită. 

— S-a întâmplat vreodată să se apropie 
vreun vapor pe când stăteai de veghe? întrebă 
Isaku puţin dezamăgit. 

— Da. Uneori veneau şi două pe zi, spuse 
Gonsuke cercetând marea cu privirea. 

De pe ţărm se ridica un fir de fum. 

— E semnalul că au terminat treaba. Sarcina 
noastră s-a încheiat, spuse Gonsuke aruncând 
zăpada peste foc. 


— Hai să ne întoarcem în sat. Abia aştept să 
văd ce-au adus. Au cărat o grămadă. 

Gonsuke înşfăcă toporul, iar Isaku o luă prin 
pădure, în urma lui, croindu-şi drum printre 
copaci şi încercând să ţină pasul cu el. Exulta de 
bucurie. Fără îndoială, mama şi Isokichi 
munciseră cot la cot împreună cu ceilalţi săteni. 

Voia să ia parte cât mai repede la euforia 
care însufleţise satul. 

Ajunşi pe cărarea de munte, Gonsuke o 
rupse la fugă cu toporul pe umăr, spulberând 
zăpada cu piciorul, iar Isaku se ţinea după el. 
Erau nerăbdători să vadă binecuvântările aduse 
de o-fune-sama. 

De îndată ce ieşiră din pădure, în partea 
dreaptă jos zăriră plaja. îşi imaginaseră că 
oamenii dansau nebuni de bucurie, însă ei 
stăteau nemişcaţi, adunaţi la mal. Isaku vru să 
se oprească în faţa acelei scenei uluitoare, dar 
îşi dădu seama că trebuie să-l urmeze pe 
Gonsuke, care o luase la fugă. 



Gonsuke coborî poteca de munte şi păşi pe 
plajă. Cu respiraţia întretăiată, Isaku se apropie 
de ceilalţi oameni din sat. 

Strânşi în jurul conducătorului, sătenii 
stăteau cu palmele împreunate în direcţia mării. 
Isaku înţelese, în cele din urmă, că oamenii 
aduceau rugăciuni de mulţumire mării. 

După ce conducătorul satului sfârşi 
rugăciunea, bătrânul care stătea lângă el şi care 
le dăduse indicaţii se uită spre mulţime şi spuse 
apăsat: 

— Totul a mers ca pe roate. Conducătorul 
satului este mulţumit că v-aţi dat pe deplin 
silinţa. Acum mergeţi în linişte la casele voastre 
şi rugaţi-vă pentru spiritele strămoşilor voştri. 
Binecuvântările de la o-fune-sama vor fi 
împărţite mâine-dimineaţă. 

Conducătorul plecă de pe ţărm, iar sătenii îl 
urmară. Isaku făcu un pas dinaintea bătrânului, 
la îndemnul lui Gonsuke. Bătrânul fu mulţumit 
când Gonsuke îi raportă că nu văzuse 



apropiindu-se nici un catarg. 

Isaku îşi plecă adânc capul în faţa bătrânului 
şi porni spre casă. Sătenii urcau de pe plajă, fără 
să scoată un cuvânt, dar ochii le sclipeau. Unii 
dintre ei chiar râdeau. 

Isaku dădu la o parte rogojina de la intrare şi 
pătrunse în pridvor. Mama se ruga la tăblia 
funerară cu numele strămoşilor, dar când îl auzi 
sosind îşi întoarse privirea spre el. Avea faţa 
roşie, de parcă sângele îi năvălise în obraji, şi 
zâmbea. Părea alt om; era aşa de bucuroasă, 
cum nu o mai văzuse niciodată. 

Isaku intră în cameră, îşi împreună mâinile 
în faţa tăbliei funerare a familiei şi se aşeză 
lângă vatră. Bucuria îl cuprinse din nou. Voia 
să sară în picioare şi să danseze prin toată casa. 
Părea a fi ora asfinţitului, pentru că se răcorise. 
Mama puse pe foc o oală cu boabe de hrişcă şi 
aşeză nişte scrumbie sărată pe marginea vetrei. 
Era o masă copioasă pe lângă cinele obişnuite. 

— Ce-au găsit pe o-fune-sama ? o întrebă 



Isaku pe mama sa, aşezată de partea cealaltă a 
vetrei. 

— Orez. O cantitate foarte mare, spuse 
aceasta accentuând fiecare cuvânt. 

— Şi ce altceva? 

— Bumbac de ţesut şi ulei din seminţe. 
Ceară, ceai, sake, sos de soia, oţet şi rogojini 
pentru tatami. Dar orezul... O-fune-sama de 
acum a fost un vapor ce transporta orez, spuse 
mama cu glas răsunător. 

Ce zi fericită! se gândi Isaku. Se bucura să 
vadă că mama sa devenise aşa de vorbăreaţă, iar 
entuziasmul ei era molipsitor atât pentru el, cât 
şi pentru fratele şi sora mai mică, ce râdeau şi 
ei. 

Când boabele de hrişcă începură să dea în 
clocot, mama adăugă legume şi alge. în casă se 
făcu întuneric, iar feţele mamei, fratelui şi 
surorii mai mici păreau acum roşii în lumina 
flăcărilor. Din frigăruile cu scrumbii puse în 
jurul focului începu să se ridice fum. Mama 



umplu holurile cu fiertură şi le dădu, pe rând, 
lui Isaku, fratelui şi surorii lui, apoi îşi luă şi ea 
unul. 

Isaku mânca din scrumbie, apoi sorbea din 
fiertura de legume. A doua zi urma să se 
împartă orezul şi puteau face fiertură de orez. 
îşi imagina momentul în care fratele şi sora mai 
mică aveau să o guste şi simţi cum îl copleşeşte 
bucuria. 

— încă un an şi-un pic, şopti mama, ţinând 
bolul cu mâncare în mână. 

Isaku nu desluşi la început sensul cuvintelor 
ei, dar din strălucirea ochilor înţelese că se 
gândea la tatăl lor. Plecase în robie pe o 
perioadă de trei ani, care urma să se încheie 
când se va fi topit zăpada de peste doi ani. 
Binecuvântările aduse de o-fune-sama 
ajungeau, fără doar şi poate, până atunci şi avea 
să răsufle uşurat. Dacă i-ar fi găsit în pragul 
sărăciei, tatăl s-ar fi gândit probabil să se vândă 
din nou în robie, dar această teamă dispăruse 



acum. 

Mama mai puse încă un rând de fiertură în 
holurile fratelui şi surorii mai mici ai lui Isaku, 
mişcându-şi beţişoarele în linişte. 

Imediat după ce terminară de mâncat, mama 
o duse în braţe până la aşternut pe sora cea 
mică, ce aţipise. Fratele mai mic al lui Isaku se 
întinsese şi el într-un colţ al camerei. 

— Câţi morţi au fost? întrebă Isaku 
amintindu-şi de cele două bărci pe care le 
văzuse de sus, de pe promontoriu. 

— Trei au căzut în mare şi s-au înecat. Pe 
vapor mai erau patru, inclusiv cei răniţi, dar toţi 
au fost omorâţi, spuse mama cu voce joasă. 

— Au opus vreo rezistenţă? întrebă Isaku 
privind chipul mamei, pe care se reflecta focul 
din vatră. 

— Am auzit că nu, însă au implorat să fie 
lăsaţi în viaţă, spuse mama monoton. 

Cel mai probabil, marinarii îşi tăiaseră părul, 
prins în creştetul capului, invocând ocrotirea 



divină. Isaku şi-i închipui îngenuncheaţi, cu 
părul răvăşit, cu palmele împreunate cerşind 
sătenilor urcaţi pe vas să le cruţe vieţile. 

— Nu trebuie să-ţi fie milă de ei. Dacă 
vreunul ar fi fost cruţat, ar fi fost prăpăd. 
Străbunii noştri au luat hotărârea să fie omorâţi 
şi voia lor dăinuie până în ziua de azi. 
Obiceiurile satului trebuie păstrate, spuse mama 
cu o privire neîndurătoare. 

Isaku încuviinţă solemn. 

în ziua următoare marea fu agitată. Valurile 
dezlănţuite se loveau de ţărm vuind asurzitor, 
iar rogojina de la intrare flutura biciuită de vânt. 

Isaku împreună cu mama sa se îndreptară 
către casa conducătorului, pe drumul din sat, 
stropiţi de picăturile de apă aduse de valurile ce 
se spărgeau de ţărm. 

Sătenii întâlniţi pe drum îşi stăpâneau cu 
greu bucuria. 

Pridvorul şi casa conducătorului satului erau 



ticsite de oameni. Vorbeau în şoaptă, dar ochii 
le sclipeau şi vocile le trădau bucuria. în partea 
din spate a camerei, bătrânii satului făceau 
calcule, înşirând câlţii de cânepă pe podea. Se 
hotărâse ca în ziua aceea să fie împărţit mai 
întâi orezul. 

Bărbaţii care numărau beţele îşi ridicară 
capetele, iar unul dintre ei se aplecă dinaintea 
conducătorului satului şi îi spuse ceva. 
Conducătorul încuviinţă din cap. Bătrânul care 
le dăduse indicaţiile se ridică în picioare, iar 
sătenii făcură linişte şi-l priviră. 

— S-au găsit trei sute douăzeci şi trei de saci 
de orez pe o-fune-sama, spuse el. 

Sătenii se uitau uluiţi. Isaku îşi simţi şi el 
pieptul înfierbântându-i-se. Era mult peste ceea 
ce-şi închipuise. 

— Trei saci pentru fiecare adult, bărbat sau 
femeie, şi câte un sac pentru fiecare copil. 
Restul de patruzeci şi nouă de saci vor fi 
păstraţi ca rezervă acasă la conducătorul satului. 



Sătenii nu-şi puteau înfrâna entuziasmul şi 
îşi adresau unii altora cuvinte de bucurie, 
plecându-şi adânc capul în faţa conducătorului 
satului. 

Bătrânul şi conducătorul surâdeau, iar Isaku 
văzu lacrimi în ochii mamei sale şi ai sătenilor 
din jur. Adult însemna o persoană peste zece 
ani, deci el şi mama sa intrau în această 
categorie. Isaku numără pe degete sacii de orez 
care urmau să le fie împărţiţi şi află câţi le 
reveneau. 

— O să primim opt saci! îi spuse el mamei, 
cu o voce pătrunzătoare. 

— Opt saci! suspină ea, privindu-1. 
Lacrimile i se prelingeau pe obraji. 

Se străduia cu greu să nu izbucnească în 
hohote de plâns şi pe chip îi apăru o grimasă. 

Când cei care erau în robie aveau să se 
întoarcă în sat, conducătorul urma să le dea 
partea lor, din ce fusese pus deoparte. Punând la 
socoteală şi partea tatălui, care avea să revină în 



sat peste doi ani, în primăvară, cantitatea 
primită sporea. 

Conducătorul satului se ridică în picioare, iar 
bătrânul făcu şi el la fel. Sătenii îi urmară în 
spatele casei. Sacii de orez care nu încăpuseră 
în magazie fuseseră puşi unul peste altul pe o 
rogojină întinsă pe pământ. Isaku se uită la ei, 
de după umerii oamenilor din faţă, ca la ceva 
nemaipomenit. 

La ordinul bătrânului, bărbaţii începură să 
împartă sacii de orez fiecărei gospodării în 
parte. Un bărbat socotea sacii cu ajutorul 
beţelor de cânepă. Când bătrânul rosti numele 
lui Isaku, opt saci de orez fură puşi grămadă pe 
pământ şi deasupra lor - două beţe lungi şi două 
scurte, partea fratelui şi a surorii mai mici. Dacă 
sora lui, Teru, nu ar fi murit, ar mai fi adăugat 
încă un băţ mic, se gândi Isaku. 

Când terminară de împărţit, sătenii îşi 
plecară capetele în faţa conducătorului satului şi 
îi mulţumiră. Mulţi dintre ei îşi împreunau 



palmele a rugăciune. 

Bătrânul le vorbi cu o voce puternică: 

— Mâncaţi orezul puţin câte puţin. Cine ştie 
când va mai veni o-fune-sama ? Poate vor trece 
ani buni. Cine va fi nesăbuit va fi pedepsit. Voi, 
bărbaţii, mergeţi ca şi până acum la pescuit, iar 
voi, femeile, la adunat scoici de pe ţărm! 

Sătenii îşi plecară încă o dată capetele, în 
semn de respect. 

După ce se ridicară în picioare, fiecare se 
postă în dreptul sacilor de orez care-i reveneau, 
în total erau şaisprezece grămezi. 

Bărbaţii o luară pe drumul spre sat, cărând 
sacii în spinare. 

— N-o să-i poţi duce tu, îi spuse mama. 

Isaku încercă să urnească un sac, apucând cu 
mâna de frânghie, dar nu reuşi să-l ridice decât 
până la nivelul şoldurilor. Era mult mai greu 
decât îşi închipuise. 

— Blegule! spuse mama aprigă, dar cu 
zâmbetul pe faţă. Apoi apucă sacul, îl puse pe 



umăr şi o luă spre drum, clătinându-se puţin de 
mijloc. 

Isaku se făcu roşu de ruşine că nu putea căra 
sacii de orez, deşi acum el era cel care trebuia 
să întreţină familia. îl cuprinse un sentiment de 
slăbiciune la gândul că nu era încă bărbat în 
toată puterea cuvântului, deşi cu pescuitul se 
obişnuise. încercă din nou să pună mâna pe un 
sac, dar nici de data asta nu reuşi să-l ridice în 
spate. 

Mama făcu câteva drumuri între casa lor şi 
cea a conducătorului satului. Aşezară sacii de 
orez grămadă unul peste altul în pridvor, pe 
nişte scânduri. 

După ce termină de cărat, mama luă o gură 
de apă, se şterse de sudoare şi îşi trase sufletul. 
Apoi, scoase dintr-un sac de orez cât intra într- 
un bol de lemn şi-l puse ca ofrandă în faţa 
tăbliei funerare a familiei. Isaku, fratele şi sora 
sa îşi împreunară şi ei mâinile, asemenea mamei 
lor. 



Seara, mama puse într-o oală orezul la fiert. 
Isaku nu-şi mai lua ochii de la supa clocotind, 
în timp ce casa se umplea de mirosul orezului 
fiert, trezindu-i amintiri. Boabele de orez 
umflate parcă dansau. 

Mama îi puse fiertura moale de orez într-un 
bol. Isaku o gustă fermecat. Avea un gust 
delicios şi rafinat şi simţea deja cum vigoarea îi 
cuprinde trupul. Fratele şi sora mai mică 
mâncau tăcuţi, dar în ochi li se vedea uimirea. 

Tatăl lui Kura veni să o conducă pe mama 
lui Isaku acasă la Taikichi. Kura, care 
îndeplinise rolul femeii însărcinate, rugându-se 
pentru venirea lui o-fune-sama, primise multe 
laude pentru că i se îndeplinise rugăciunea şi 
acum era sărbătorită acasă la Taikichi. 

După vreo oră, mama se întoarse cu faţa 
roşie de băutură. 

— Straşnică treabă! A primit de la 
conducătorul satului trei saci de orez şi sake. 
Acesta ar fi spus că o-fune-sama a venit pentru 



că ea a lovit atât de bine tava de mâncare cu 
piciorul. 

Mama sa părea un pic ameţită din pricina 
băuturii. înghiţi cu poftă apă dintr-un ulcior şi 
oftă adânc. Vuietul valurilor se auzea puternic, 
dar în fiecare casă era mare sărbătoare. 

Isaku se întinse lângă Isokichi. 

împărţirea continuă şi în ziua următoare. 
Ulei de seminţe, sos de soia, oţet şi sake le-au 
fost date în funcţie de numărul de persoane din 
fiecare familie, iar sătenii cărau în vase de lut 
sau găleţi de lemn partea care le revenise. Ceara 
şi jumătate din cantitatea de ceai fuseseră lăsate 
în casa conducătorului satului - locul de 
întâlnire al oamenilor din sat. 

Rogojinile de tatami fuseseră şi ele puse la 
păstrare într-o magazie. 

Focurile pentru făcutul sării pe plajă au fost 
reaprinse. Conducătorul satului dorea ca sătenii 
să se întoarcă la viaţa de zi cu zi, ca nu cumva 
să se lase pe tânjală că acum aveau hrană din 



belşug. Făcutul sării însemna că sperau să fie 
binecuvântaţi cu o nouă o-fune-sama. 

în zilele cu mare calmă, bărbaţii din sat 
începuseră să iasă iar la pescuit, dar chipurile 
lor erau acum senine. Unii gesticulau fără rost 
sau râdeau. 

Isaku ieşi şi el pe mare, împreună cu 
Isokichi. Când se gândea la sacii de orez stivuiţi 
în pridvor şi la celelalte provizii, figura i se 
destindea. Distrat fiind, se întâmpla să nu-şi dea 
seama că peştele trage, şi se trezea că momeala 
dispăruse. Pentru o vreme nu trebuia să-şi mai 
facă griji în privinţa mâncării şi nu mai pescuia 
plevuşcă cu aceeaşi râvnă. 

Femeile care adunau scoici şi alge de pe 
plajă se opreau din când în când din lucru şi se 
întindeau la vorbă. Râsetele lor răsunătoare se 
auzeau uneori din largul mării. 

Lui Isaku îi veni din nou rândul să stea de 
pază la focurile pentru făcutul sării. O-fune- 
sama venise şi aveau să mai vină, fără îndoială. 



Pentru săteni, visul devenise realitate. Isaku se 
gândi că sarcina lui era una importantă şi dorea 
să vadă o-fune-sama când era chiar rândul lui să 
păzească focurile. 

Anul era pe sfârşite, era ultima zi. Isaku 
împlinea unsprezece ani. Ritualul de purificare 
începea din acea zi. Isaku nu se mai duse la 
pescuit şi rămase acasă, cu mama şi fraţii săi, în 
tăcere. Marea era furtunoasă şi viscolea 
necontenit. 

în cea de-a şasea zi, când ritualul luă sfârşit, 
vântul se opri, dar valurile vuiau încă puternic. 
Mama fierse mai mult orez decât de obicei. 
Fripse calamar uscat, iar în holuri puse şi 
caracatiţă marinată. 

Isaku sorbi fiertura cu multe boabe de orez şi 
gustă din scrumbie. Nu mai avusese niciodată 
până atunci aşa un mic dejun bogat, cu adevărat 
demn de un nou început de an. 

După ce mâncară, plecară cu toţii la 



mormântul familiei. Stratul de zăpadă era atât 
de mare, că-i ajungea până la şold. 

Mama o ducea în spate pe sora lui mai mică. 
Ajunseră la cimitir împreună cu alţi săteni, 
dădură la o parte zăpada de pe morminte, 
puseră câteva boabe de orez pe pietrele funerare 
şi se rugară. 

Se întoarseră pe drumul înzăpezit şi se 
îndreptară către casa conducătorului satului. 
Cerul era senin, iar zăpada era de un alb orbitor. 
Isaku şi mama lui se salutau cu sătenii pe care-i 
întâlneau în cale. 

Când intrară în casa conducătorului, văzură 
înăuntru trei dintre cei mai importanţi oameni 
din sat, cu gazda în mijloc, bând sake. Isaku şi 
ceilalţi din familie îşi aplecară capetele şi îşi 
prezentară felicitările de Anul Nou în faţa 
conducătorului satului, care încuviinţă şi le 
zâmbi binevoitor. 

întorşi acasă, mama turnă în nişte boluri 
sake dintr-un ulcior. Isaku îl gustă şi simţi cum 



gura i se umple de aromă. 

După ce luă şi ea o înghiţitură, mama 
scutură din cap, încântată: 

— E un sake tare bun. N-am mai băut ceva 
aşa de rafinat. Se vede că sake-ul din orez e 
diferit. 

Sake-ul tare îi încălzi imediat trupul lui 
Isaku, ba chiar îl înveseli peste măsură. 

— Primăvara viitoare se va întoarce tata. Ce 
bine-ar fi să revină sănătos, îi spuse Isaku 
mamei, care-1 mustră cu voce aspră: 

— Prostule! Sigur că o să se întoarcă 
sănătos. Tatăl tău e un bărbat puternic, nu se 
îmbolnăveşte el aşa uşor. 

Isaku mai luă o gură de sake. Se gândi că, 
până la întoarcerea tatălui său, trebuia să devină 
un pescar priceput, trebuia să capete putere 
pentru a căra cu uşurinţă sacii de orez. 

Băutura i se urcă la cap şi simţi cum i se 
învârte totul în faţa ochilor. După ce termină de 
băut sake-ul dintr-o înghiţitură, se apropie 



împleticindu-se de rogojina ce-i servea drept 
aşternut şi se trânti pe ea, cu faţa în sus. Adormi 
imediat. 

Când se trezi, în casă era întuneric. în aer 
plutea miros de orez fiert şi îi văzu pe fratele şi 
pe sora mai mică stând aşezaţi la marginea 
vetrei. 

Mama se apropie de tăblia funerară a 
familiei şi aprinse fitilul lampionului. Fratele şi 
sora mai mică se ridicară în picioare, fascinaţi 
de flacără. Emana o lumină strălucitoare. Isaku 
se ridică în şezut şi privi flacăra, care tremura şi 
scotea un fir subţire de fum. 

Atmosfera de entuziasm din sat ţinu chiar şi 
după Anul Nou. Bărbaţii continuau să se adune 
într-o casă sau alta şi să bea sake adus pe rând 
de fiecare, în timp ce femeile beau ceai şi se 
înveseleau povestind. 

Mergea vorba că un bătrân, după ce gustase 
zahăr alb, plânsese de fericire, spunând că acum 
putea muri împăcat. 



De câte ori auzea că într-o gospodărie se 
fiersese orez, mama dădea din cap şi se 
încrunta. 

— Orice lucru se termină la un moment dat. 
Cine nu este cumpătat, o să ajungă cu siguranţă 
să plângă mai târziu, spuse mama în şoaptă, ca 
pentru sine. 

Ea îşi drămuia cu grijă orezul, pregătind de 
obicei o fiertură subţire, doar pentru Isaku şi 
fraţii lui. 

Chiar şi în zilele când marea era liniştită se 
zăreau din ce în ce mai puţine vapoare. 

Transportul orezului se terminase aproape în 
întregime înainte de sfârşitul anului şi vapoarele 
care navigau pe furtună erau foarte rare. La 
puţin timp după Anul Nou trecu un vapor mare, 
ce aparţinea fără îndoială domeniului feudal, 
socotind după emblema mare imprimată în 
mijlocul pânzelor, ce dispăru în umbra 
promontoriului, unduindu-se pe valuri. 

La sfârşitul lunii ianuarie, Kura născu o 



fetiţă. Taikichi, care îşi dorise un băiat, fu 
dezamăgit la început, dar îi trecu supărarea, 
după ce primi de la conducătorul satului orez, 
sake, precum şi numele fetiţei: Tama-. 

7. Piatră preţioasă. ( N. tr.) 

Isaku merse împreună cu mama sa, care 
ţinea în mână un bol cu un pumn de orez, acasă 
la Taikichi. Intrarea era decorată cu o ghirlandă 
de paie, iar bebeluşul dormea lângă Kura, 
întinsă pe o rogojină de tatami, împrumutată de 
conducătorul satului. în faţa bebeluşului erau 
aşezate darurile. Mama lăsă şi ea bolul, apoi îşi 
împreună mâinile a rugăciune. Se spunea că 
spiritele strămoşilor morţi se întorceau de 
dincolo de mare şi sălăşluiau în pântecele 
femeilor. Fetiţa născută de Kura era aşadar 
spiritul unui strămoş reîntors, de aceea membrii 
familiei se adunau şi îi ofereau daruri. 

Isaku se aşeză împreună cu mama sa la 


marginea vetrei înconjurată de rude, care se 
felicitau între ele şi îşi turnau din sake-ul primit. 
Mama se uita din când în când către copila nou- 
născută, de parcă şi-ar fi adus aminte de Teru, 
fetiţa care îi murise cu un an înainte. Pentru 
reîncarnare se spunea că era nevoie să treacă 
mult timp, aşa că Teru era probabil în acea 
perioadă de linişte dată de moarte. 

Rudele spuneau că o-fune-sama venise 
pentru că femeia însărcinată care făcuse 
rugăciunile fusese Kura şi se bucurau că fetiţei 
îi fusese pus numele chiar de conducătorul 
satului. 

— Tama e fericită, pentru că s-a născut când 
avem orez de la o-fune-sama. Dacă o să 
mănânce orez, o să crească puternică şi n-o să 
se îmbolnăvească, spuse cineva din familie şi 
ceilalţi încuviinţară. 

Aşa cum stătea întinsă, Kura zâmbi 
bucuroasă. 

Făcutul sării continua, iar lui Isaku îi veni 



rândul să aibă grijă de focuri pe plajă într-o 
noapte cu viscol. în zori, după ce stinse focurile 
de sub cazane, văzu nişte femei coborând pe 
plajă, cărând găleţi din lemn. Printre ele era şi 
Tami. 

Isaku se uita cum femeile scobeau sarea din 
cazane şi o puneau în găleţi. Privirea îi aluneca, 
fără să vrea, la trupul lui Tami. I se părea că se 
subţiase la faţă şi se mai înălţase. Era suplă, dar 
şoldurile i se arcuiseră. începuse să capete 
rotunjimi feminine. 

Lui Isaku i se acceleră respiraţia. Ştia că 
Taikichi o întâlnise pe Kura pe munte şi se 
culcaseră împreună; ar fi vrut şi el să aibă o 
astfel de ocazie cu Tami. Dar i se părea că Tami 
era o fiinţă de care nici nu se putea apropia, iar 
dacă s-ar fi întâlnit pe cărarea de munte n-ar fi 
îndrăznit nici măcar să-i vorbească. 

Tami puse cobiliţa cu găleţile pline cu sare 
pe umeri şi porni prin ninsoare spre casa 
conducătorului satului. Isaku stinse jarul din 



baracă şi urcă de pe plajă pe drum. Făcutul sării 
nu mai avea rost acum, întrucât nu se mai 
vedeau vapoare trecând. Satul era acoperit de 
zăpadă. în frigul aspru, Isaku şi ceilalţi din 
familie se încălzeau uneori stând cu spatele la 
focul din vatră. Rogojina atârnată la intrare era 
îngheţată bocnă dimineaţa şi trebuia bătută cu 
un băţ ca să se urnească. 

Februarie a adus mai puţine zile geroase, iar 
marea se mai liniştise. Când cei care fuseseră pe 
munte au vestit că înfloriseră prunii, 
conducătorul satului hotărî să înceteze făcutul 
sării. Anotimpul lui o-fune-sama se sfârşise. 



6 


Pe zi ce trecea, primăvara îşi făcea din ce în 
ce mai mult simţită prezenţa, iar zăpada ce 
acoperea satul începu să se topească. De fiecare 
dată când ninsoarea depusă pe acoperişuri se 
prăbuşea, casele se cutremurau uşor. în urma ei, 
din acoperişurile ude, de paie, se ridicau aburi. 

Figurile oamenilor se înseninaseră odată cu 
sosirea primăverii. Pe măsură ce se încălzea, 
peştii veneau mai aproape de mal, iar pe ţărmul 
stâncos începuseră să apară scoicile. Fiecare 
gospodărie avea rezerva ei de orez, cerealele nu 
lipseau nici ele, iar dacă puneau la socoteală şi 



bunătăţile mării, aveau să se bucure de mese cu 
atât mai îmbelşugate. 

Isaku observase şi el schimbarea de pe 
chipurile oamenilor din sat. Asprimea le 
dispăruse, iar ochii lor aveau o strălucire senină. 
Unii bărbaţi pufăiau tutun, stând la soare în faţa 
casei, iar alţii zăceau întinşi pe plajă. 

Isaku surprinse o conversaţie între câţiva 
săteni despre mersul în satul vecin ca să vândă 
sare. Un alt bărbat între două vârste, cu care se 
întâlni pe drum, îi şopti privind cu ochi galeşi 
către poteca de munte: 

— Oare şi anu’ ăsta o să trebuiască să 
mergem să vindem sare? 

De obicei, la sfârşitul lunii februarie, sarea 
făcută în timpul iernii era dusă în satul vecin şi 
dată la schimb pe cereale. însă, cu sacii de orez 
primiţi de fiecare gospodărie, sătenii nu ar mai 
fi fost nevoiţi să vândă sare în schimbul unei 
cantităţi neînsemnate de cereale. 

Sarea era grea, iar pentru ei era o muncă 



istovitoare să o care pe poteca de munte, până 
dincolo de creste. Unii se împiedicaseră şi îşi 
fracturaseră picioarele, iar ca să ajungă în satul 
vecin era nevoie de trei zile, chiar dacă mergeau 
fără oprire din zori până-n asfinţit. 

Din familia lui Isaku, mama se alătura celor 
care mergeau şi anul ăsta să vândă sare. Mama 
se încruntă şi tăcu, când Isaku îi spuse: 

— Se pare că mulţi nu mai vor să meargă să 
vândă sare. 

într-o zi în care marea era agitată, sătenii se 
strânseră acasă la conducătorul satului, iar Isaku 
merse şi el. Pridvorul era ticsit de bărbaţi şi 
femei. Conducătorul satului se aşezase la 
marginea vetrei. Bătrânul care stătea lângă el se 
ridică în picioare, veni în faţa sătenilor şi le 
spuse: 

— Mâine în zori veţi pleca să vindeţi sare. 
Se pare că unii dintre voi nu vor să meargă, dar 
şi nesăbuinţa are o limită. Ce vor spune cei din 
satul vecin dacă nu vă veţi duce anul acesta, 



deşi aţi mers în fiecare an? îşi vor închipui că 
am pus mâna pe ceva, dacă nu mai avem nevoie 
de cereale. O să se afle că am primit 
binecuvântările de pe o-fune-sama. La asta nu 
v-aţi gândit? 

Vocea bătrânului era plină de indignare. 

Cei adunaţi în pridvor se schimbară la faţă şi 
încuviinţară spăsiţi: „aşa e!“ 

Bătrânul îşi roti privirea tăcut asupra 
capetelor sătenilor şi continuă: 

— Mâine-dimineaţă veţi pleca negreşit! Nu 
veţi lua la voi de mâncare decât găluşte de mei 
şi peşte uscat. Să nu luaţi nici măcar un bob de 
orez. Trebuie să-i faceţi să creadă că sunteţi pe 
punctul de a muri de foame. 

Acestea fiind spuse, bătrânul îi scrută încă o 
dată cu privirea şi se întoarse lângă vatră. 

Sătenii se împrăştiară, iar Isaku se întoarse 
acasă. După ce transmise mamei hotărârea 
bătrânului, adăugă: 

— Anul acesta mă duc eu! 



— Cum o să care sarea un slăbănog ca tine? 
zise mama cu indignare. 

Pe Isaku îl cuprinse acelaşi sentiment de 
ruşine ca în ziua când nu putuse căra sacii de 
orez. Mama îi spusese râzând: „Blegule!“, dar 
acum, în cuvântul „slăbănog" simţi dispreţ şi 
furie. 

A doua zi, mama se sculă la ceasul boului 2 , 
pregăti găluştele de mei, le înfăşură în foi de 
varec şi puse alături câteva scrumbii uscate. 
Apoi, la ora tigrului-, se încălţă şi plecă de 
acasă, ţinând în mână un toiag gros. 

8. în jurul orei 2 am. ( N. tr.) 

9. în jurul orei 4 am. ( N. tr.) 

Din faţa casei, Isaku privea şirul de oameni 
care mergeau să vândă sare ce ieşea din casa 
conducătorului satului. Cerul începea să se 
lumineze. Cărând în spate sacii cu sare, oamenii 
înaintau încet sprijinindu-se în toiege. O zări şi 


pe mama sa, care avea un prosop legat în jurul 
frunţii. Din felul rigid în care-şi mişca 
picioarele, înţelese cât de grea era sarea. 

Soarele dimineţii începuse să lumineze 
marea când convoiul o apucă pe cărarea de 
munte. în cele din urmă, coloana se făcu 
nevăzută în umbra pădurii, pe drumul unde, din 
loc în loc, se mai zăreau câteva urme de zăpadă. 

După şapte zile, când era trecut de ceasul 
calului, şirul de oameni se întorcea pe acelaşi 
drum. Isaku se grăbi într-acolo, împreună cu alţi 
săteni. Pesemne că şi mulţimea încolonată îi 
zărise, pentru că se oprise. Lăsaseră jos 
bagajele, şi se aşezaseră pentru a-şi trage 
sufletul. Isaku fugi degrabă către mama sa. La 
umeri, hainele îi erau pătate de sânge, iar 
băşicile sparte de la picioare erau acoperite de 
pământ amestecat cu sânge. Buzele îi erau 
uscate de parcă ar fi fost suflate cu făină, iar 
inima îi bătea puternic. Isaku, împreună cu alţi 
săteni ajutară la căratul sacilor, folosind nişte 



cobiliţe. Mama şi ceilalţi coborâră drumul de 
munte, cu picioarele tremurându-le. 

Sacii cu cereale fuseră puşi grămadă în 
grădina casei conducătorului satului. Mama şi 
ceilalţi intrară în pridvor, târâindu-şi toiegele, şi 
se aşezară în genunchi. 

Isaku stătea în picioare în grădină, dar văzu 
că atmosfera din pridvor era apăsătoare. Toţi cei 
de acolo aveau feţele crispate şi i se adresau 
conducătorului. Acesta pălise. 

în cele din urmă, Isaku şi ceilalţi înţeleseră 
ce se întâmplase. Cei care merseseră să vândă 
sare fuseseră luaţi la întrebări de doi bărbaţi, ce 
veniseră la negustorul care cumpăra sare, care 
era şi năimitorul din satul vecin. Bărbaţii erau 
de la o asociaţie de armatori din cel mai sudic 
port al insulei, de unde plecau şi veneau 
vapoarele care navigau spre apus, şi ajunseseră 
în satul vecin ca să investigheze dispariţia unui 
vapor cu o încărcătură de o mie două sute de 
koku. Aproape de sfârşitul anului trecut, 



vaporul părăsise portul pe un vânt favorabil, 
încărcat cu orez şi vase de lut şi faianţă. La un 
moment dat, i-a surprins o furtună puternică, 
dar cei de la asociaţia de armatori nu s-au 
îngrijorat, întrucât căpitanul avea multă 
experienţă şi făcuse faţă de nenumărate ori 
mării dezlănţuite. Primăvara, vaporul ar fi 
trebuit să treacă prin reparaţii, iar lemnul 
putrezit şi şuruburile ruginite urmau să fie 
înlocuite. Era un vapor vechi, în al 
treisprezecelea an de la fabricaţie şi în popor i 
se spunea Ubamaru-, 

10. Bătrâna. (N. tr.) 

Era de aşteptat ca vaporul să se fi deplasat 
spre nord, paralel cu coasta de vest a insulei, 
dar nu apăruse în portul de destinaţie şi nici nu 
părea că s-ar fi adăpostit în altul; pur şi simplu i 
se pierduse urma. Judecând după caracterul 
onest al căpitanului, era de neînchipuit să fi 


dispărut cu vaporul ca să-i fure încărcătura. Prin 
urmare, fie fusese împins de vânt departe în 
larg, unde se scufundase, fie fusese aruncat pe 
coastă şi se zdrobise de mal. 

Dacă vaporul ar fi fost izbit de ţărm, o parte 
din încărcătură ar fi putut fi recuperată. 
Presupunând că zona în care ar fi eşuat era 
mărginită de ţărmul de vest al insulei, asociaţia 
de armatori trimisese acolo doi oameni. 

Momentul dispariţiei vaporului corespundea 
aproape întocmai cu perioada apariţiei lui o- 
fune-sama, însă dat fiind că vaporul care eşuase 
pe ţărmul stâncos din sat avusese o încărcătură 
de doar trei sute de koku, era evident că bărbaţii 
căutau un alt vapor. Chiar dacă era vorba de un 
altul, exista pericolul ca o mare nenorocire să se 
abată peste sat, din moment ce bărbaţii umblau 
să dea de urma vaporului dispărut. 

Figurile lui Isaku şi ale celorlalţi 
împietriseră. Se îngrămădiseră aşezându-se pe 
jos, privindu-1 pe conducătorul satului. Acesta 



se întoarse la marginea vetrei şi schimbă câteva 
cuvinte, în şoaptă, cu bătrânii de vază ai satului. 
Lucrurile de pe o-fune-sama erau răspândite 
pretutindeni: lemnul vaporului fusese cărat în 
pădurea de pe munte, iar orezul şi celelalte 
bunuri fuseseră împărţite fiecărei familii. Dacă 
bărbaţii ar fi venit în sat, conduşi de cineva, şi 
ar fi aruncat o privire prin case, ar fi fost uşor să 
le observe şi să intre la bănuieli. Cu siguranţă ar 
fi ieşit la iveală faptul că prădaseră vaporul 
naufragiat. 

Adevărul ar fi fost adus la cunoştinţă fără 
îndoială şi oficialilor, care ar fi dispus arestarea 
sătenilor şi demararea unor investigaţii 
riguroase. Aşa ar fi fost descoperit ritualul din 
vechime de atragere a lui o-fune-sama. Dacă s- 
ar fi întâmplat acest lucru, multe persoane, în 
frunte cu conducătorul satului, ar fi fost 
executate într-un mod barbar, femeile şi copiii 
ar fi fost osândiţi şi ei, iar satul ar fi fost sortit 
pieirii. Faptul că bărbaţii de la asociaţia de 



armatori veniseră în satul vecin şi, mai mult, îi 
întrebaseră pe cei care fuseseră să vândă sare 
despre vapor era o dovadă clară că satul făcea 
parte din zona în care ei presupuneau că ar fi 
naufragiat vaporul. 

Figurile bărbaţilor ce vorbeau cu 
conducătorul satului păliră dintr-odată, iar 
unora dintre ei începură să le tremure 
genunchii. Privindu-i, Isaku simţi că şi pe el îl 
apucă brusc tremuratul. 

Conducătorul satului, mic de statură, îi spuse 
ceva bătrânului înalt, care încuviinţă, se ridică 
în picioare şi se apropie de săteni. 

— Ascultaţi cu atenţie! Ascundeţi degrabă 
toate bunurile primite de la o-fune-sama pe 
munte, fără să păstraţi nimic. înainte de toate 
grăbiţi-vă şi căraţi-le! Baraca o s-o construiţi 
după aceea, spuse bătrânul cu o voce ascuţită. 

Sătenii îşi plecară capetele, se ridicară şi se 
întoarseră degrabă la casele lor. 

Isaku îşi urmă mama, care se ridică în 



picioare. Mergea târâindu-se, sprijinindu-se în 
toiag. Se gândi că mama sa, cu pielea sfâşiată la 
umeri şi la picioare, cărase, fără odihnă, sacii de 
orez, şi se simţi foarte ruşinat de cât de sfrijit 
era. 

Mama lui Isaku intră în casă, se opri în faţa 
unui sac de orez din pridvor, se aplecă şi îl 
ridică pe umeri. Era destul de greu, iar 
picioarele i se clătinau, în timp ce ieşea pe uşa 
din spate. Isaku o urmă, ţinând în mâini vasul 
cu ulei de seminţe şi o găleată cu sos de soia. 

Mama urca cu paşi apăsaţi poteca îngustă 
spre muntele din spatele satului, mişcându-se 
anevoie. Se oprea din când în când ca să-şi 
tragă sufletul, după care pornea din nou. Lui 
Isaku îi era teamă ca nu cumva să se 
prăbuşească din pricina greutăţii. 

Mama se abătu de la dmm şi intră în pădure, 
într-o poieniţă, pe o pantă dinspre apus, unde 
razele soarelui se strecurau printre copaci, 
înfloriseră piersicii. Lăsă jos sacul, la umbra 



unei stânci mari, se aşeză să se odihnească, fără 
să-şi şteargă măcar sudoarea care i se prelingea 
pe faţă. 

— Taie câţiva copaci cu toporul şi fă o 
temelie, spuse mama, ridicându-se şi pornind 
înapoi spre cărarea de munte. 

Isaku se întoarse acasă, luă o găleată plină de 
sake, toporul şi un cuţit cu lama lată şi merse 
iarăşi în pădure. Doborî un copac cu toporul, 
îndepărtă crengile cu cuţitul şi apoi îl puse la 
adăpostul stâncii. Când reuşi să înşire câteva 
trunchiuri de copac, mama aşeză sacii peste ele. 
Aproape de seară stivuiră şi ultimul sac, cel de¬ 
al optulea, din care folosiseră deja orez, iar 
Isaku acoperi grămada cu o pelerină de ploaie 
din paie şi câteva rogojini. 

în acea noapte mama făcu temperatură mare. 
Isaku îi puse plante medicinale pe umeri şi 
picioare, unde i se sfâşiase pielea, dar din răni 
începuse să-i curgă puroi. Mama strângea din 
dinţi de durere şi din când în când gemea. 



A doua zi dimineaţă, Isaku pregăti o fiertură 
de legume şi le dădu să mănânce mamei - 
întinsă încă în aşternut fratelui şi surorii mai 
mici, apoi plecă pe munte împreună cu Isokichi. 
Acolo, puseră nişte buşteni unul peste altul, 
încercând să facă o baracă. Pentru ca ploaia şi 
rouă să nu pătrundă până la orez, deasupra lor 
aşezară un strat de ierburi. Razele soarelui se 
strecurau printre copaci până la acoperiş. 

Când se întoarseră acasă, mama prăjea boabe 
de soia, aşezată la marginea vetrei. 

— Eşti încă trează? o întrebă Isaku 
îngrijorat, dar ea tăcu. 

Avea faţa palidă, obrajii lăsaţi, iar picioarele 
îi erau umflate şi învineţite. 

Isaku luă dintr-un colţ din pridvor plantele 
medicinale şi le puse lângă mama sa. 

— Mergi la conducătorul satului şi 
înştiinţează-1 că aţi dus pe munte tot orezul din 
casă, până la ultimul bob, şi aţi făcut şi baraca, 
spuse mama, amestecând întruna boabele de 



soia puse la prăjit. 

Isaku încuviinţă şi ieşi din casă. La apus, 
cerul era de un roşu aprins, iar marea strălucea. 
Culoarea cerului îl duse cu gândul la sângele 
marinarilor ucişi. 

Isaku mergea grăbit pe drumul din sat. 

Din acea zi, peste sat se aşternu o tăcere 
sinistră. Era perioada în care marea aducea 
atâtea la mal, dar nimeni nu se ducea să adune 
nimic; nici copiii nu mai ieşeau să se joace pe 
uliţă. Mama lui Isaku îşi oblojea rănile în timp 
ce usca cerealele aduse din satul vecin sau ţesea 
la război. 

Isaku repara uneltele de pescuit şi, uneori, de 
la poarta din spatele casei cerceta poteca de 
munte ce ducea în satul vecin sau scruta întinsul 
mării. Bărbaţii de la asociaţia de armatori ar fi 
trebuit să vină fie traversând creasta muntelui, 
fie cu o barcă de-a lungul ţărmului. Fusese 
vorba să stea cineva de pază lângă trecătoare 
sau pe promontorii, dar renunţaseră, întrucât 



unii fuseseră de părere că ar fi trezit bănuieli 
dacă ar fi fost observaţi. 

Isaku îi auzi întâmplător pe nişte bărbaţi din 
sat vorbind despre metodele înfiorătoare de 
pedeapsă. Oamenii erau legaţi cu sfoară, târâţi 
prin sat şi apoi atârnaţi cu capul în jos şi 
împunşi cu suliţa până le ieşeau toate 
măruntaiele. Sau erau cmcificaţi, după ce erau 
tăiaţi cu fierăstrăul. Dacă se afla că prădaseră 
încărcătura şi îi omorâseră pe marinari, cu 
siguranţă şi ei ar fi fost omorâţi prin aceste 
metode crunte. 

Un singur drum ducea afară din sat, iar 
pentru a merge în satul vecin trebuia să apuci pe 
această potecă îngustă de pe coasta muntelui, să 
treci câteva văi şi să traversezi trecătoarea. 
Isaku îşi condusese tatăl când se vânduse în 
robie. Era prima dată când ajungea în satul 
vecin, iar impresia pe care i-o lăsase fusese atât 
de puternică, încât se întorsese năucit. 

Case înşirate una după alta, magazine unde 



se vindeau tot felul de lucruri sau construcţii cu 
două etaje, pentru a-i găzdui pe negustori. 
Străzi pline de oameni, care se plimbau de colo- 
colo; boi împovăraţi de bagaje, aşa cum auzise 
din poveştile celorlalţi, dar nu întâlnise 
niciodată. în port, în afara bărcilor de pescuit, 
se vedeau şi vapoare de marfă. Isaku nu stătuse 
o clipă locului, voia să vadă cât mai multe şi 
obosise teribil. Dormise o noapte în casa celui 
care făcuse intermedierea şi se întorsese acasă. 
Nu putea uita liniştea profundă pe care o 
simţise când, de pe poteca de munte, zărise 
satul în vale. Avusese atunci certitudinea că 
locul lui nu era niciunde altundeva decât în acel 
sat. 

De când auzise că bărbaţii de la asociaţia de 
armatori erau pe urmele vaporului dispărut, 
satul vecin devenise pentru Isaku un loc straniu 
şi înfricoşător. Făcea şi el parte din insulă, care 
la rândul ei aparţinea ţinutului ce se întindea la 
nesfârşit dincolo de mare, însă avea legile lui, 



diferite de cele care se transmiseseră din 
vechime în satul lui Isaku. 

O-fune-sama venea când şi când, asemenea 
bancurilor de peşti ce invadau ţărmul, luându-i 
prin surprindere, sau asemenea unei cantităţi 
foarte mari de ciuperci sau plante comestibile 
ce erau adunate de pe munte. O-fune-sama era 
binecuvântarea oferită de mare, prin care 
locuitorii satului reuşeau întru câtva să amâne 
foametea. Dacă pentru săteni sosirea lui o-fune- 
sama era cea mai fericită întâmplare, pentru cei 
din satul vecin şi din alte ţinuturi era de rău 
augur, precum o pedeapsă necruţătoare. Dacă 
nu ar fi fost o-fune-sama, satul ar fi dispărut de 
mult de pe faţa pământului şi ar fi devenit doar 
un loc stâncos. Strămoşii lor trăiseră pe acele 
meleaguri, iar ei reuşeau să-şi ducă viaţa numai 
mulţumită lui o-fune-sama. 

Se spunea că morţii din sat se duceau 
dincolo de mare, iar spiritul lor sălăşluia peste 
ani în pântecele femeilor din sat. Acele spirite 



nu se puteau întoarce în afara satului lor. Dacă 
s-ar fi întors într-un ţinut cu legi diferite, unde 
ceea ce la ei era bine era considerat rău, ar fi 
ajuns să rătăcească pentru totdeauna. 

Isaku ştia că atunci când avea să-şi facă 
familia lui, urma să meargă în satul vecin să 
vândă sare, dar, dacă s-ar fi putut, n-ar fi vrut să 
mai calce pe-acolo. Tot ce voia era să rămână în 
satul lui, bine organizat şi cu legi 
împământenite, transmise din generaţie în 
generaţie. 

Uneori se gândea la propria moarte, când 
trupul îi va fi fost ars, iar oasele îngropate. 
Spiritul lui avea să facă o lungă călătorie, 
îndreptându-se spre acel loc îndepărtat, unde se 
adunau şi spiritele celor morţi din celelalte sate. 
Sălaşul sufletelor era undeva pe fundul mării, 
iar ele toate erau strălucitoare şi transparente. 
Alge în culori vii, o sumedenie, clătinându-se 
asemenea unei păduri, iar printre stâncile 
subacvatice, scoici în formă de ghindă şi alte 



scoici viu colorate, ca nişte sidefuri. Pâlcuri de 
peşti cu solzi argintii, înotând şi schimbându-şi 
dintr-odată direcţia, precum fulgii de nea 
plutind în aer. Adâncul mării era mereu liniştit, 
iar temperatura apei neschimbată. Spiritele 
păreau nişte meduze în hainele lor transparente, 
iar părul lor era strălucitor. Zâmbeau tot timpul 
şi nu scoteau nici un cuvânt. Erau cuprinse de 
liniştea profundă a morţii. Printre ele se aflau 
bunica lui, pe care nu şi-o amintea decât vag, şi 
sora lui mai mică, ce murise în urmă cu doi ani, 
la sfârşitul anului. Cei care stăteau în spatele lor 
trebuie să fi fost strămoşii lui. 

Isaku se apropie de ei şi se aşeză lângă Tem. 
Dintr-odată, observă că şi hainele lui deveniseră 
transparente, iar faţa îi era luminată de un 
zâmbet blajin. Avea o stare de bine şi o căldură 
îl învăluia din interior. 

Uneori, unele spirite se îndepărtau 
legănându-se, iar cele din spate le urmăreau cu 
privirea. Acele spirite veneau în sat să se 



reîncarneze şi sălăşluiau în pântecele femeilor, 
prin unirea trupească dintre bărbat şi femeie. 
Când veneau să se reîncarneze? Se zicea că 
trebuie să treacă o vreme de la moartea lor. 

Isaku nu avea nici o îndoială că şi el fusese 
un spirit reîncarnat, ce sălăşluise în pântecele 
mamei sale. Ţinutul spiritelor de dincolo de 
mare nu era doar rodul imaginaţiei lui. Şi-l 
amintea foarte bine pentru că odată fusese şi el 
acolo. 

Nu îi era teamă de moarte, pentru că ştia că 
există un loc unde după aceea îşi va găsi 
liniştea. Dar credea că sufletul lui nu putea 
ajunge la locul de odihnă veşnică al celor din 
sat, dacă avea să fie luat cu forţa de acolo şi 
omorât în altă parte. Fără îndoială, spiritul lui ar 
fi fost osândit în Iadul înţesat de morţi 
necunoscuţi, cu priviri feroce. 

Dacă oamenii de la asociaţia de armatori ar 
fi venit în sat şi ar fi aflat că ei prădaseră 
încărcătura vaporului naufragiat, ar fi fost 



arestaţi, omorâţi şi nu s-ar mai fi putut bucura 
pe deplin nici măcar de liniştea de după moarte. 
Isaku se ruga ca aceşti oameni să nu apară 
niciodată. 

Pe munte zăpada începuse să se topească şi 
casele din sat se cutremurau uşor de fiecare dată 
când se auzea câte o avalanşă. Pârâul ce trecea 
prin sat se umflase şi curgea cu repeziciune. 

Pe la începutul lunii martie se topi şi zăpada 
de pe versanţi. Doar crestele mai purtau 
strălucirea de nea. Pe cărarea de munte nu se 
vedea nici ţipenie, iar pe mare, nici un vapor. 

Conducătorul satului îi adună pe bătrânii de 
vază şi, după ce se consultă cu ei, hotărî să 
trimită doi bărbaţi în satul vecin. Scopul lor era 
să afle mai multe despre cei de la asociaţia de 
armatori şi dacă asupra satului lor plana vreo 
bănuială. 

A doua zi, dis-de-dimineaţă, sătenii urcară 
poteca de munte, ducând în spate desăgi pline 



cu peşte uscat, ca şi cum s-ar fi dus să-l vândă. 
Erau voinici şi dispăruseră degrabă în umbrişul 
pădurii. 

Sătenii îşi petreceau zilele în linişte, 
aşteptând întoarcerea bărbaţilor. Aceştia 
reveniră după cinci zile, înainte de apusul 
soarelui şi merseră degrabă la conducător. 
Isaku, împreună cu alţi săteni stăteau în faţa 
casei. 

Veştile aduse îi liniştiră pe conducătorul 
satului şi pe ceilalţi bătrâni. Bărbaţii fuseseră la 
casa negustorului, unde dăduseră la schimb 
peştele uscat pe cereale şi întrebaseră, în 
treacăt, despre oamenii de la asociaţia de 
armatori, care înnoptaseră în casa negustorului. 
Din spusele acestuia, bărbaţii se întorseseră 
într-un port din sudul insulei, la un armator, 
încercaseră să afle mai multe de la căpitanii 
navelor care veneau în port şi de la cei care 
veneau din satele de pe linia ţărmului despre 
vaporul dat dispărut, dar fără succes. 



— Şi-au zis că pesemne a fost luat de un 
vânt neprielnic şi s-a scufundat. Au renunţat şi 
au plecat, spusese negustorul cu nepăsare. 

Vestea ajunsese şi la Isaku şi la cei adunaţi 
în faţa casei conducătorului. Sătenii răsuflaseră 
uşuraţi. Pericolul ca satul să fie lovit de o mare 
nenorocire dispăruse. Cu toate acestea, 
conducătorul nu le îngădui să aducă orezul 
ascuns în pădure înapoi la casele lor. Hotărî că 
trebuie să fie vigilenţi încă o vreme, pentru 
orice eventualitate. 

Feţele oamenilor din sat se însufleţiseră din 
nou. Dar, din când în când, tot mai aruncau câte 
un ochi spre drumul de munte, sau scrutau 
largul mării, de parcă le-ar fi intrat în 
obişnuinţă. 

La mijlocul lunii martie, pe plajă se ţinu 
ceremonia de rugăciune pentru un pescuit 
îmbelşugat şi în acea zi conducătorul satului le 
dădu permisiunea de a-şi lua înapoi sacii de 
orez. Seara, sătenii gătiră orezul mult aşteptat. 



Mama lui Isaku făcu aceeaşi fiertură moale de 
orez. El şi mama băură şi puţin sake. 

A doua zi, Isaku ieşi cu barca pe mare, 
împreună cu Isokichi. La început n-au prins 
decât plevuşcă, apoi, din aprilie, au dus acasă o 
sumedenie de sardine mari, pentru că 
începuseră migraţia. însă cei doi nu puteau 
pescui împreună, pentru că li se încurcau firele, 
aşa că Isaku îi încredinţă vâsla lui Isokichi, iar 
el doar pescuia. Cum Isokichi nu era îndeajuns 
de priceput, Isaku lua el vâsla când se apropiau 
de ţărmul stâncos şi îndepărta barca spre larg. 
Lui Isokichi îi crăpaseră mâinile şi începură să 
sângereze. 

Sardinele erau mai numeroase decât de 
obicei şi din barcă se vedeau pâlcuri de solzi 
strălucitori, mişunând cu repeziciune. Culoarea 
mării se schimba în locul unde sardinele se 
strângeau grămadă, iar uneori suprafaţa apei, pe 
porţiuni întinse, părea că clocoteşte. Dacă agăţa 
câteva cârlige de câteva fire şi le lăsa în apă, se 



mişcau imediat. în aproape toate găsea prinse 
sardine şi era o adevărată muncă să le scoată 
din ele. 

Seara, când se întorceau la mal, puneau 
sardinele în găleţi de lemn şi le duceau acasă, 
unde mama le înşira pe o ţepuşă şi le frigea. 
Peştele mustea de grăsime şi se ridicau flăcări 
de fiecare dată când cădea câte o picătură pe 
foc. Pentru Isaku, sardinele fierbinţi erau o 
delicatesă nemaipomenită. 

Mama despica sardinele, iar sora mai mică a 
lui Isaku, Kane, o ajuta să le înşire pe sfoară, 
pentru a le pune la uscat. 

Vremea se încălzi, iar muntele era acum 
verde de la frunzele copacilor. 

Bărbaţii din sat îşi scoaseră bărcile pe mare 
în acelaşi timp, dar ceva parcă se schimbase 
faţă de anul trecut. De obicei, plecau la pescuit 
în zori, iar acum unele bărci se îndepărtau de 
ţărm abia după ce razele soarelui se oglindeau 
în apă. Terminau pescuitul devreme, grăbindu- 



se să se întoarcă la ţărm când soarele începea să 
asfinţească. Unii bărbaţi nu mai ieşeau deloc cu 
barca, pe motiv că nu se simţeau bine. 

— Delăsarea este cel mai îngrozitor lucru la 
oameni, bombănea mama în timp ce punea 
lemne peste focul din vatră. 

Bărbaţii care nu mai dădeau atenţia ce se 
cuvenea pescuitului se mulţumeau cu mâncarea 
adusă de o-fune-sama şi îşi pierduseră 
entuziasmul de a mai da la peşte. Foloseau tot 
peştele prins pentru hrana familiei şi nu simţeau 
nevoia să pună deoparte pentru a-1 schimba pe 
cereale. Din fericire, pescuitul de sardine era 
îmbelşugat în acel an şi puteau să prindă destul 
de multe, chiar dacă petreceau mai puţin timp 
pe mare. Erau zile în care unii săteni nici nu 
mai ajungeau la pescuit. 

Isaku ar fi vrut şi el să se odihnească, dar, 
când se gândea la ce ar fi zis mama sa, nu 
îndrăznea. 

Marea era liniştită, dar uneori o ploaie 



măruntă ca un fum cădea zile în şir. însă Isaku 
şi Isokichi ieşeau chiar şi atunci pe mare. Mama 
săpa grădina şi planta seminţe de legume. De pe 
mare se zăreau pălăriile de paie ale femeilor ce 
lucrau pe terenul în trepte amenajat în pantă, iar 
Isaku îşi îndrepta adesea privirea către bucata 
de pământ a familiei lui Tami. 

La jumătatea lunii aprilie, un bărbat dintr-o 
barcă ce plutea în apropiere îl strigă pe Isaku şi 
îi făcu semn către cărarea de munte. 

Văzând figura gravă a bărbatului, Isaku îşi 
întoarse privirea spre potecă, din poziţia în care 
era, cu undiţa în mână. Simţi că-1 străbat fiori 
reci. Două siluete, ce păreau a fi bărbaţi, se 
îndreptau încet către sat. Erau departe şi Isaku 
nu-şi putea da bine seama, dar avea impresia că 
se uită spre el. Se gândi că erau bărbaţii de la 
asociaţia de armatori. Se spunea că plecaseră, 
renunţând să mai caute vaporul dispărut, dar de 
fapt poate că nu se dăduseră bătuţi, ci se 
întorseseră iar în satul vecin şi apucaseră pe 



drumul de munte, spre satul lor. Sacii de orez şi 
toate celelalte bunuri erau în casele sătenilor. 
Dacă bărbaţii ar fi dat peste acele bunuri, care 
nu aveau nici o legătură cu satul, şi-ar fi dat 
seama că ei prădaseră vaporul. 

Isaku începu să tremure din tot corpul. 

Se uită înapoi. Cei din bărcile mai 
îndepărtate îşi îndreptaseră şi ei privirea către 
poteca de munte. 

Isaku îşi ridică din nou ochii spre drum. 
Siluetele celor doi se făcuseră nevăzute în 
umbra pădurii de la marginea drumului. 

Bărcile începuseră să se îndrepte degrabă 
către ţărm. Isaku le urmă, luând vâsla din 
mâinile lui Isokichi pentru a înainta cu mai mult 
avânt. Nu mai era timp să mute sacii cu orez în 
pădure, dar se gândea că trebuie să-i ascundă, 
acoperindu-i măcar cu rogojini de paie. 

Bărcile ajunseră pe rând la mal. După ce 
ridică barca pe plajă, Isaku o rupse la fugă spre 
casă. Femeile şi copiii pe care-i întâlnea de 



obicei pe ţărmul stâncos dispăruseră. 

Ajuns într-un suflet acasă, Isaku văzu că 
mama sa acoperise deja sacii de orez cu rogojini 
şi deasupra lor stivuise lemne de foc. împreună 
luară vasele şi găleţile cu sake, zahăr alb şi sos 
de soia, ieşiră pe uşa din spatele casei şi le 
puseră într-un desiş de bambus. 

Din umbra casei, Isaku stătea cu ochii pe 
drumul de munte. Vârfurile copacilor se 
legănau în bătaia vântului, iar lumina soarelui 
se strecura printre ramuri. Nu se auzea decât 
sunetul valurilor. în sat se lăsase o tăcere 
adâncă. Sătenii aşteptau în casele lor, ghemuiţi 
de frică. 

Printre trunchiurile copacilor se zări o 
mişcare şi, nu după mult timp, cei doi bărbaţi se 
iviră la marginea cărării. Unul din ei se 
sprijinea într-un toiag lung, iar celălalt îl ajuta 
să coboare. Bărbatul cu toiagul avea un picior 
tăiat de la genunchi. în ochii lui Isaku apăru o 
bănuială. Cei doi nu se potriveau cu imaginea 



celor de la agenţia de armatori. Nu ar fi trimis ei 
în sat un olog. Mai mult, hainele lor erau 
extrem de sărăcăcioase, aproape nişte zdrenţe. 

După ce coborâră cărarea, bărbaţii se opriră 
şi priviră când satul, când marea, apoi se 
prăbuşiră în genunchi. Tresăltau de parcă ar fi 
plâns în hohote. Mama lui Isaku ieşi din casă şi 
porni către ei. Isaku o urmă. Alţi bărbaţi şi 
femei începură să iasă şi ei din case şi să se 
îndrepte spre cărarea de munte. Isaku, văzând 
că sătenii se apropiau, nu mai avu nici o urmă 
de suspiciune faţă de cei doi bărbaţi. O femeie 
alergă către bărbatul ce se sprijinea în toiag şi-l 
îmbrăţişă. 

— Se pare că s-a întors cineva din robie, 
spuse mama, luând-o dintr-odată la fugă. 

Tatăl lui Isaku mai avea aproape un an, deci 
nu putea fi el. Isaku le ieşi în întâmpinare 
împreună cu mama sa şi ceilalţi săteni. 

Se auzeau plânsete. Cei doi bărbaţi stăteau 
jos, în mijlocul lor, cu feţele stacojii şi cu 



obrajii traşi. Isaku nu îi ştia pe nici unul din ei. 
Ambii păreau să aibă peste patruzeci de ani, 
unul albise, iar celălalt chelise aproape complet. 

Cei doi bărbaţi, ajutaţi de ceilalţi săteni, 
urcară panta ce ducea către casa conducătorului. 

Se întorceau după o perioadă de robie de 
zece ani. Sătenii erau uimiţi cât de mult 
îmbătrâniseră, iar asta era o dovadă grăitoare a 
muncii necruţătoare din robie. Bărbatul care se 
sprijinea în toiag fusese la tăiat copaci în pădure 
pe o zăpadă mare şi căzuse de pe o stâncă pe 
când când transporta lemnele la vale. Se lovise 
la cap şi îşi pierduse cunoştinţa. Văzând că nu 
se mai întoarce, câţiva oameni l-au căutat, 
temători, şi l-au găsit după două zile, îngropat 
în zăpadă până la brâu. Rănile pricinuite de 
cădere i se vindecaseră, dar piciorul stâng, care 
fusese acoperit de zăpadă, începuse să i se 
cangreneze de la vârf. întrucât putea să moară, 
i-1 amputaseră de la genunchi. Avusese mare 
noroc că reuşise să supravieţuiască şi să se 



întoarcă viu în sat. 

Tatăl lui Isaku îşi săvârşea perioada de robie 
în acelaşi port în care fuseseră cei doi, aşa că, în 
acea seară, mama se duse să-i întrebe dacă era 
bine-sănătos. Se întoarse după vreo jumătate de 
oră, îşi turnă o cupă de sake şi se aşeză lângă 
vatră. 

Isaku se nelinişti când văzu expresia de 
îngrijorare de pe chipul ei. Poate că bărbaţii îi 
dăduseră veşti proaste despre tatăl său. Poate că 
murise deja, cine ştie din ce pricină. Se apropie 
cu teamă de mama sa, care lua o gură de sake. 

— Ai aflat ceva despre tata? 

— Că e bine... răspunse mama încet, fără 
să-şi ia privirea de la focul din vatră. 

Isaku se linişti şi se aşeză la marginea vetrei. 

— Munceşte de-şi rupe oasele, că până şi cei 
de la agenţie l-au luat la ochi. îi încurajează pe 
cei care s-au dus în robie din sat. însă îşi face 
griji pentru noi, cei de-acasă, şi speră că suntem 
bine cu toţii... 



Mama mai luă o gură de sake. Se gândea 
probabil la moartea mezinei Teru. Regreta 
amarnic că nu putuse face nimic. Neputinţa ei i 
se părea, poate, de neiertat şi încerca să-şi aline 
supărarea cu sake. 

Isaku privea ţintă la focul din vatră, în 
tăcere. Şi-o imagina pe Teru, în adâncul apelor 
de dincolo de mare, în haine transparente, stând 
în picioare şi zâmbind blajin. Moartea lui Teru 
fusese mai presus de puterea mamei şi, deşi 
murise de mică, se părea că atât îi fusese dat să 
trăiască. Chiar dacă murise, Teru nu era câtuşi 
de puţin singură, era înconjurată de spiritele 
strămoşilor, în locul plin de linişte din adâncul 
mării. 

— Tata se va întoarce primăvara viitoare. 
Mai avem puţin de îndurat, spuse Isaku în timp 
ce puse încă un lemn pe foc. 

Mama tăcu şi îi întinse încet bolul cu sake. 

Luându-1, Isaku simţi că se încălzeşte. 
Pentru prima dată de când tatăl său plecase în 



robie, i se păru că mama îi arăta afecţiune şi că 
vede în el un om pe care se putea baza. 

Luă o gură de sake, apoi îi înapoie bolul. 

Isokichi se întoarse de pe o parte pe alta, 
vorbind în somn. Cu bolul de sake în mână, 
mama rămase cu privirea la chipul lui Isokichi, 
luminat palid de focul din vatră. 

Sezonul sardinelor se sfârşi şi veni cel al 
calamarilor. în fiecare gospodărie se muncea de 
zor pentru a-i desface şi pune la uscat. 
Atmosfera de delăsare de care se molipsiseră o 
parte dintre locuitorii satului după primirea 
binecuvântărilor de pe o-fune-sama se risipi 
uşor-uşor, iar sătenii îşi intrară în propriul ritm 
al vieţii, dictat de succesiunea anotimpurilor. 

Când marea era liniştită, în zori bărcile se 
îndepărtau de la mal rând pe rând, iar pe ţărmul 
stâncos, din loc în loc, femeile şi copiii adunau 
scoici şi alge. 

Când marea era agitată, Isaku se îndeletnicea 



cu repararea bărcii, pe plajă. Unul dintre 
bărbaţii care se întorseseră din robie coborî pe 
plajă, îşi înfipse toiagul în nisip, se aşeză şi 
privi ţintă spre largul mării. 

Isaku se opri din lucru, se apropie şi se aşeză 
pe vine lângă bărbat, apoi rosti numele tatălui 
său şi îi spuse cine era. 

Bărbatul îl privi cu multă bunăvoinţă. 

— Se pare că tata e bine-sănătos... spuse 
Isaku, cercetându-1 cu privirea. 

— E bine. Are un trup de oţel, nici măcar nu 
răceşte. 

Isaku încuviinţă la auzul cuvintelor 
bărbatului. 

— Munca în robie trebuie să fie foarte grea. 

— Este. Noi am fost cumpăraţi ca să 
muncim, aşa că cei care ne-au tocmit ne puneau 
la muncă grea. Dacă muream, ei erau în 
pierdere, aşa că mâncarea cel puţin nu ne-a 
lipsit. 

Bărbatul îşi aminti de asprimea muncii din 



port şi îşi încruntă fruntea brăzdată de riduri. 

— Se pare că tata îşi face griji pentru noi, 
cei de acasă. 

— A vorbit despre voi numai când am plecat 
din port. De obicei, nu spunea nimic. Probabil 
că îi era teamă ca ceilalţi să nu-şi piardă curajul. 
Are mare grijă de sătenii aflaţi acolo. 

Bărbatul privi din nou spre mare. 

Părul alb îi flutura în bătaia vântului, iar 
peste piciorul tăiat de la genunchi se aşternuse 
nisipul. Cei zece ani de robie îi măcinaseră 
trupul. 

— Sunt fericit că m-am întors după ce a 
venit o-fune-sama. Am mâncat orez, am băut 
sake, mi-au dat să fumez. Conducătorul satului 
m-a sfătuit să mă odihnesc o vreme, dar vreau 
să ies pe mare, după ce mă înzdrăvenesc, spuse 
bătrânul cu ochii sclipindu-i de nerăbdare. 

Isaku se gândea cât de mult s-ar fi bucurat 
tatăl său dacă ar fi ştiut că o-fune-sama sosise în 
sat. Nu doar el, ci şi ceilalţi oameni vânduţi în 



robie ar fi răsuflat uşuraţi, dacă ar fi ştiut că cei 
lăsaţi acasă scăpaseră de foamete. 

Isaku şi bărbatul de lângă el priviră în larg. 

După câteva zile, bărbatul cu care se 
întorsese din robie muri. Cei din familie îl 
găsiseră rece, în rogojina unde dormea. Murise 
liniştit, în somn. Fie din pricina sentimentului 
de destindere, după eliberarea de povara 
muncii, fie din cauza stomacului slăbit, căruia 
poate nu-i priiseră orezul şi celelalte bucate. 

La priveghi, jeluirea bărbatului şchiop stârni 
lacrimile sătenilor. De când plecaseră din port şi 
până când ajunseseră în sat, dormind sub cerul 
liber, cel mort avusese grijă de bătrânul ce se 
sprijinea în toiag, ajutându-1 să treacă peste 
munţi şi văi. îşi aducea neîncetat aminte şi se 
tânguia: 

— Eu trebuia să fi murit, spunea bătrânul, în 
timp ce se agăţa de trupul legat de stâlpul 
mortului şi nu-i mai dădea drumul. 

în ziua următoare corpul neînsufleţit fu pus 



în coşciug şi dus la cimitir. Bărbatul cu piciorul 
tăiat urcă poteca de munte, sprijinindu-se în 
toiag, şi plânse, aşezat în faţa coşciugului pe 
care îl mistuiau flăcările. 

Sătenii începură perioada de doliu. Unii 
spuneau că era o fericire pentru cel care murise, 
pentru că-şi dăduse ultima suflare în satul lui. 
Mulţi sfârşeau în robie, dar el murise împăcat. 
Reuşise să-şi revadă satul şi familia. 

Verdele copacilor deveni şi mai aprins, iar 
razele soarelui mai arzătoare. Roiuri de muşte 
se adunau pe calamarii puşi la uscat. 

Ca în fiecare an, femeile plecară să vândă 
calamari uscaţi în satul vecin, iar mama lui 
Isaku se alătură şi ea convoiului. Printre femei 
erau şi doi bătrâni de vază din sat, care, la 
întoarcere, îi transmiseră conducătorului satului 
că nici o bănuială nu era îndreptată asupra lor. 

Peste sat se aşternuse liniştea. Din când în 
când, se zărea trecând câte un vapor, iar sătenii 
îl urmăreau acum cu privirea, fără să se mai 



teamă. Când începură să se prindă tot mai puţini 
calamari, sosi anotimpul ploios. 

într-o zi când marea era învolburată, Isaku 
plecă dis-de-dimineaţă cu Isokichi pe muntele 
din spatele satului. Printre norii groşi se 
strecura o geană de lumină ce cădea chiar pe 
cărarea de munte. Pentru a decoji tei, trebuiau 
să pătrundă în inima pădurii. Pe o-fune-sama nu 
găsiseră şi ţesături, iar din fiecare gospodărie 
cineva mergea pe munte să adune coajă de tei. 
Până la începutul primăverii, mama ţesuse o 
haină pentru tatăl lor, dar voia să facă câte una 
şi pentru copii. 

Isaku legă mare parte din coaja de tei de 
cadrul de cărat, iar ce rămase i-o puse lui 
Isokichi în spate. 

Ieşiră din pădure şi coborâră cărarea de 
munte. Păsările ciripeau neobosite şi 
privighetorile cântau. Soarele era încă sus pe 
cer, iar Isaku era mulţumit că terminase lucrul 
mult mai devreme decât se gândea, deoarece 



Isokichi muncise cot la cot cu el. 

Isaku simţi că i se uscase gâtul şi vru să se 
odihnească pe malul pârâului din apropiere. îl 
chemă pe Isokichi, îşi dădu jos legătura din 
spate şi coborî panta, călcând din piatră-n 
piatră. Susurul apei se auzea din ce în ce mai 
aproape, iar printre trunchiurile copacilor se 
zărea pârâul strălucitor. 

Isaku se opri. Pe malul pârâului se desluşeau 
nişte umbre de om. Isokichi le observă şi el şi le 
urmări printre trunchiurile copacilor. O fată cu 
părul prins în coadă şi un băiat mic de statură 
stăteau apleacaţi peste mal, cu spatele la ei. 
Trupul lui Isaku se aprinse. Fata era, negreşit, 
Tami. 

Cum nu mai putea da înapoi, coborî panta. 

Tami îşi întoarse privirea, iar băiatul făcu şi 
el la fel. Era fratele mai mic al lui Tami, în 
vârstă de patru ani. în ochii lui Tami plutea o 
umbră de neîncredere. Isaku se apropie, 
zâmbind forţat. Fratele mai mic al lui Tami îl 



privi cu ochi blânzi, în timp ce Tami nici nu se 
clinti. Lângă ei erau două coşuri cu muguri 
subţiri de bambus, pe care îi adunaseră din 
pădure. 

Isaku se aplecă peste mal, la o oarecare 
distanţă, luă apă în căuşul palmelor şi bău. 
Gândindu-se la Tami, nici nu simţi cât de rece 
era apa. 

Isokichi se apropie de cei doi pentru a vorbi 
cu ei. Isaku înmuie pânza de la brâu în apă 
ştergându-şi sudoarea. 

— I s-a desprins o unghie de la picior, îi 
spuse Isokichi lui Isaku, după ce se întoarse. 

Tami stătea cu un picior în apă, răcorindu-1. 

Isaku se ridică şi începu să urce panta în 
fugă. Când ajunse pe cărarea de munte, dădu 
peste o bucată de teren plat, cu nişte tufişuri. 
Cândva adunase de acolo sunătoare împreună 
cu tatăl său. Luă câteva plante din mers, se 
întoarse cu paşi repezi pe malul râului şi i le 
înmână lui Isokichi, zicându-i: 



— Du-te şi spune-i să le frece bine şi să le 
pună pe rană. O să oprească sângerarea. 

Isokichi încuviinţă, se apropie de Tami şi-i 
dădu ierburile. 

Tami privi în direcţia lui Isaku, dar plecă 
repede ochii, luă ierburile şi le puse pe rană. 
Isaku se uita în altă parte. 

După o vreme văzu cum Tami se ridică, dar 
nu putu să o privească. Se uita neclintit la 
cursul apei, ştiind că în acest timp Tami şi cu 
fratele ei mai mic urcau panta. 

Isokichi luă apă în căuşul palmelor şi bău, 
apoi se aşeză pe o piatră şi îşi vârî picioarele în 
râu. Isaku înmuie din nou pânza în apă şi se 
frecă pe faţă. 

în acea noapte, Isaku nu puse geană pe 
geană. Nu se gândea decât la Tami, cum se 
întâlniseră la râu şi cum îi dăduse ierburile 
pentru a-i opri sângerarea de la picior. Voia să 
ştie cum primise Tami gestul lui. Faptul că 
frecase plantele şi le pusese pe rană însemna cel 



puţin că-i acceptase gestul. îşi zise că pentru el 
era de-ajuns. Dacă ar fi fost doar el şi Tami, 
probabil că ei i-ar fi fost frică şi ar fi fugit. 
Făcuse asta pentru că erau împreună cu fraţii lor 
mai mici şi de aceea Tami îl acceptase. 

Isaku observase că trupul lui Tami începea 
să capete forme feminine. I se păru că se 
maturizase mai repede decât el, care era cu un 
an mai mic. Visa că s-ar putea căsători cu ea, 
dar i se părea un vis imposibil de împlinit. 

Oftă de nenumărate ori, cu ochii strălucindu- 
i în întuneric. 

Ploaia nu mai contenea, iar în casă începea 
să se simtă umezeala. Când era senin, mama 
întindea pe o rogojină la soare cerealele şi 
peştele uscat. 

într-o zi, după ce Isaku se întoarse acasă, 
mama îi zise, arătând cu degetul spre o pălărie 
din paie uscate, lăsată pe podea: 

— A adus-o Tami, spunând că-ţi 
mulţumeşte. 



Isaku privi pălăria de paie. Mulţumirile erau, 
fără îndoială, pentru sunătoarea pe care i-o 
dăduse că să nu-i mai curgă sânge de la picior. 
Simţi cum se înroşeşte numai la gândul că Tami 
îi era recunoscătoare. 

îi era ruşine că mama sa putea să-l vadă 
aprinzându-se la faţă. Puse uneltele de pescuit 
într-un colţ din pridvor şi ieşi pe uşa din dos. Se 
duse la pârâul subţire din spatele casei şi se 
spălă pe mâini şi pe picioare. Oare când 
observase Tami că pălăria de paie se rupsese de 
cât era de veche? se întrebă el. De obicei, 
pălăriile de paie se împleteau în timpul iernii, 
dar Tami trebuie să o fi făcut după ce se 
întâlniseră la râu. Simţea cum, dintr-odată, îi 
arde pieptul. 

Mama nu-1 întrebă de ce îi adusese Tami 
pălăria de paie. Era ocupată cu pregătirea 
cojilor de tei, să fiarbă partea din interior şi s-o 
înmoaie în apa râului. Făcea fire, învârtind roata 
de tors şi în cele din urmă se aşeză în faţa 



războiului de ţesut. 

Pălăria de paie rămăsese agăţată de stâlp, 
acolo unde o pusese Isaku. Ar fi vrut să o 
poarte, dar se gândea ce ar fi zis mama lui. Pe 
de altă parte, simţea că era un obiect prea de 
preţ ca să-l poarte şi să fie bătut de ploaie şi de 
vânt. 

Dar burniţa măruntă ce cădea în ziua în care 
începu pescuitul de scrumbie îl determină să-şi 
ia pălăria de paie, pe care şi-o legă sub bărbie 
cu un şnur. I se urca sângele în obraji la gândul 
că poartă pălăria împletită de mâinile lui Tami. 

Opri barca în apropierea Promontoriului 
Ciorii şi aruncă ancora. Puse o rogojină pe 
marginea bărcii şi o alta o lăsă pe apă, în spate. 
Isokichi se uita atent la această metodă de 
pescuit pe care o vedea pentru prima dată. 

Isaku şi Isokichi se ascunseră pe fundul 
bărcii, fără să scape din ochi rogojina ce plutea 
pe apă. 

Cu un an înainte, Isaku reuşise să prindă 



scrumbiile cu mâna abia spre sfârşitul sezonului 
de pescuit, dar nu era sigur că-şi va recăpăta 
îndemânarea de atunci şi nu voia să se facă de 
ruşine în faţa lui Isokichi. în primele zece zile 
nu prinsese decât două-trei scrumbii pe zi, iar în 
altele nici măcar una. Dar, cantitatea începu să 
crească încet-încet şi câteodată aducea la mal 
mai mult de zece scrumbii odată. 

Seara, pe plajă, se întâlni de mai multe ori cu 
Tami, care ducea acasă scrumbiile. Tatăl ei era 
foarte priceput să facă bărci din trunchi de 
copac, dar şi să prindă scrumbiile, aducând de 
fiecare dată la mal o cantitate însemnată de 
peşte. Tami pleca de pe plajă cărând găleţile 
prinse de o cobiliţă. Privirile li se întâlneau 
uneori, dar ea îşi întorcea imediat capul, iar 
chipul ei nu trăda nici o emoţie. Isaku nu-şi 
dădea seama ce se petrecea cu adevărat în 
sufletul ei. 

Anotimpul ploios se sfârşi, iar arşiţa se 
înteţi. Isokichi se bronzase, iar briza îi uscase 



părul. 

Când mama termină de pus scrumbiile la 
sare în cea de-a doua găleată mare de lemn, 
cantitatea de peşti se împuţinase brusc. Sătenii 
vorbeau între ei că, faţă de anul de dinainte, 
pescuitul de scrumbie se dovedise mult mai 
sărac. 

Sărbătoarea Morţilor fusese mai bogată 
decât în anii trecuţi. Fiecare familie fiersese 
orez şi pusese un bulgăre mic şi pe altarul 
familiei. însă mama lui Isaku pregăti şi de astă 
dată aceeaşi fiertură moale de orez, iar apoi le 
dădu numai câteva alge fierte. 

Zilele călduroase se scurgeau una câte una, 
întrerupte de ploi torenţiale, ce învăluiau satul 
în aburi. 

începu din nou pescuitul de calamar, iar 
Isaku îşi petrecea timpul pe mare împreună cu 
Isokichi. Când şi când, îşi îndrepta privirea spre 
muntele care se întindea în spatele satului. Sub 
razele soarelui din mijlocul verii, frunzele 



copacilor erau de un verde intens. Cărarea 
îngustă de pe munte se pierdea în pădure. îi 
tresălta inima de bucurie la gândul că primăvara 
viitoare pe acea cărare îl va vedea venind pe 
tatăl său. Se auzea că era bine-sănătos, aşa că 
avea să coboare cărarea cu paşi repezi. Chiar 
dacă ar fi deplâns moartea lui Teru, nu ar fi 
învinovăţit-o pe mama lui Isaku. Dimpotrivă, ar 
fi răsuflat uşurat că doar Teru murise. 

Tatăl se gândea în fiecare zi la cei de acasă. 
S-ar fi bucurat nespus dacă ar fi ştiut de venirea 
lui o-fune-sama. 

— Oare o-fune-sama o să vină şi în iarna 
asta? întrebă Isokichi, în timp ce vâslea. 

— Poate că da, sau poate că n-o să mai vină 
mulţi ani de acum înainte, răspunse Isaku, cu 
harponul în mână, privind către Promontoriul 
Ciorii. 

îi reveni în minte priveliştea văzută de pe 
acel vârf. Cum bărcile din sat se îndreptau una 
după alta către vaporul naufragiat, cum duceau 



încărcătura la ţărm şi cum vaporul fusese 
dezasamblat. Acţionaseră energic, rapid şi bine 
chibzuit. Se întreba la rândul lui, aşa cum o 
făcuse şi Isokichi, dacă avea oare să revadă şi în 
acea iarnă o asemenea privelişte. Sau nu avea s- 
o mai vadă niciodată? Ciorile, ca nişte puncte 
negre, zburau în jurul promontoriului. 



7 


Vara se apropia de sfârşit, iar peste sat se 
abătuseră vânturi şi ploi puternice. într-o zi, 
când era trecut de ceasul calului, începu să adie 
un vânt călduţ, iar pe cer se mişcau nori negri. 

Picături mari de ploaie începură să cadă, iar 
în scurt timp ploaia se înteţi, dezlănţuindu-se 
precum vuietul înfricoşător al mării. Pe la 
apusul soarelui se stârni şi un vânt puternic, 
şuierător. Ploaia lovea zgomotos pereţii de 
scânduri ai caselor şi acoperişurile. Isaku, 
împreună cu Isokichi rezemară o scândură pe 
dinăuntru, în dreptul rogojinii de la intrare, şi 



fixară mica fereastră cu sfoară. Isaku se cuibări 
în aşternutul de rogoz, dar furtuna îl trezi din 
somn de câteva ori. Vântul bătea dinspre munte, 
iar crengile şi frunzele rupte loveau neîncetat 
acoperişul şi pereţii de scânduri. Casa se 
zgâlţâia şi de câteva ori Isaku avu impresia că o 
să fie luată pe sus sau că vântul o să-i zboare 
acoperişul. 

A doua zi de dimineaţă vântul bătea încă 
puternic, dar ploaia se oprise. Când ieşi din 
casă, văzu peste tot în jur crengi de copaci rupte 
şi o mulţime de frunze amestecate cu pământ 
ud. După prânz se însenină, dar valurile erau 
încă mari şi crestele lor străluceau orbitor în 
lumina soarelui. 

Din acea zi, toamna îşi făcu din ce în ce mai 
simţită prezenţa. Cantitatea de calamari prinşi 
sporea, pe măsură ce se scurgeau zilele în care 
marea era liniştită. 

Mama lui Isaku fie punea calamari la uscat, 
fie o lua pe sora mai mică a acestuia şi se 



duceau împreună pe muntele din spatele satului 
să adune plante sălbatice, cu coşul în spinare. în 
fiertura de legume punea ciuperci sau prăjea 
seminţe adunate de pe lăstarii de cartofi dulci. 
Isaku aştepta cu nerăbdare să ia masa, pentru că 
era perioada din an cu cele mai bogate feluri de 
mâncare. 

însă mama părea tare abătută. Chiar dacă nu 
făcuseră risipă şi gătise doar fiertură moale de 
orez, un sac se consumase deja şi îl începuse 
pe-al doilea. Uneori, lua orez cu bolul şi, după 
ce se gândea o clipă, îl vărsa la loc în sac. Când 
cei şase saci şi-un pic aveau să se termine, 
teama de a nu muri de foame avea să revină. 
Acest gând îl înfricoşa şi pe Isaku. 

Mama sa mergea pe terasele în trepte de pe 
coastă, aduna într-un săculeţ cerealele ajunse la 
maturitate, le aducea acasă şi le măcina cu o 
piatră de moară. împreună cu alte femei din sat, 
căra în spate calamar uscat până în satul vecin, 
de unde se întorcea cu boabe de fasole. Mama 



sa avea o privire îngrijorată; se apropia iama, 
anotimpul când nu puteau să mai facă rost de 
mâncare. 

Când meiul dădu în spic, începu şi pescuitul 
de caracatiţă de toamnă, iar satul parcă prinse 
din nou viaţă. Isaku îi înmână lui Isokichi un 
harpon cu cârlig şi îl învăţă secretul prinderii 
caracatiţelor. 

Isokichi, în sfârşit, se pricepea să mânuiască, 
vâsla; era foarte atent, şi când se apropiau de 
stânci schimba repede direcţia şi îndepărta 
barca. Se înălţase dintr-odată şi părea că avea să 
fie mult mai solid decât Isaku. Asculta cuminte 
ce îi spunea fratele său mai mare şi reţinea 
repede. Isaku îl îndrăgea pe Isokichi şi felul lui 
de-a fi. 

Mama îi spunea „Iso“ lui Isokichi. Era o 
formă de alint de când era mic, de dinainte de a 
merge la pescuit, dar în ultima vreme îl privea 
ca pe un om bun de muncă. Isokichi nu vorbea 
prea mult, dar se străduia să-şi facă bine treaba. 



Temperatura scăzu şi nişte libelule roşii 
apărură nu se ştie de unde. Erau nemaipomenit 
de multe, zburau în valuri şi se odihneau pe 
unde apucau. Erau mult mai numeroase decât 
de obicei. 

Caracatiţele începuseră să se îndepărteze de 
stâncile de la ţărm, iar spicele de mei se 
scuturau în bătaia vântului. 

în zilele când marea era agitată, după ce se 
arătase un timp calmă, Isaku împreună cu 
Isokichi mergeau pe munte şi aduceau copaci şi 
crengi uscate din care aveau să facă lemne de 
foc pentru iarnă. înaintând pe cărarea de munte, 
Isaku o căuta cu privirea pe Tami. Se întâlnea 
cu alţi săteni, dar cu Tami nici măcar o dată. 
Poate că era acasă ţesând pânza din fire de 
coajă de tei sau făcând împletituri din bambus. 

într-una din zile, Isaku coborî în valea râului 
de pe munte. Pe mal, Sahei agăţase de o stâncă 
cadrul de lemn pentru cărat, de care legase un 
maldăr mare de crengi uscate, şi se odihnea. 



Sahei îşi întoarse capul; îi mijise mustaţa, iar 
acum avea un aer de om matur. 

Isaku bău apă din râu şi se aşeză pe o piatră 
lângă el. în jur, libelule roşii zburau cât vedeai 
cu ochii. 

— S-a terminat şi pescuitul de anul ăsta... 
zise Sahei uitându-se spre Isaku, care 
încuviinţă. 

Pescuitul de caracatiţă fusese slab, ca şi anul 
trecut, iar acum se făcuseră nevăzute. Dacă ar fi 
mers în satul vecin, nu ar fi luat la schimb decât 
foarte puţine cereale. 

— Cât orez aţi mâncat? îl întrebă Sahei, cu o 
privire curioasă. 

— Am început al doilea sac şi am mâncat 
aproape un sfert din el, spuse Isaku tânguindu- 
se. 

— Doar atât? înseamnă că-1 drămuiţi foarte 
bine. La noi, al patrulea sac este deja la 
jumătate. Bunicul e de vină. Nu vrea să asculte 
şi cere întruna să-i dăm să mănânce, că nu ştie 



când moare. I s-au umflat picioarele şi a slăbit, 
dar tot e mofturos, spuse Sahei încruntându-se. 

Isaku se îngrozi. Familia lui Sahei primise 
mai mult de zece saci de orez, dar faptul că în 
nici un an mâncase deja mai mult de trei saci 
însemna că n-avea să le ajungă decât încă 
aproximativ trei ani. Odată ce se obişnuiau cu 
gustul orezului, erau tentaţi să mănânce porţii 
mai mari şi aveau să-l termine repede. 

— Nu doar noi. Destul de multe familii au 
mâncat deja mai mult de jumătate din orezul pe 
care l-au primit. Sunt puţini ca voi, care abia au 
început cel de-al doilea sac, spuse Sahei cu o 
urmă de invidie. 

Isaku se gândi la cât de chibzuită era mama 
lui. Fiersese orez doar de Anul Nou şi de 
Sărbătoarea Morţilor, când adusese ofrandă un 
bol plin pe altarul familiei. însă chiar şi atunci îl 
amestecase cu apă şi-l subţiase. Mama folosea 
orezul cu mare băgare de seamă, din grija 
neostoită de a-şi apăra copiii şi de a-i ţine în 



viaţă, cât tatăl lor lipsea. 

— Bine-ar fi ca o-fune-sama să vină şi anul 
acesta... murmură Sahei. 

— Se spune că o-fune-sama vine adesea doi 
ani la rând, spuse Isaku, uitându-se la Sahei. 

— într-adevăr, aşa se spune, îl aprobă 
acesta. 

O vreme priviră amândoi în tăcere şuvoaiele 
râului. 

Sahei se ridică şi luă în spate legătura de 
vreascuri. Isaku şi Isokichi îl urmară şi se 
îndepărtară de râu, urcând panta ce ducea către 
cărarea de munte. 

Când frunzele toamnei se împrăştiară în tot 
satul, libelulele roşii dispărură tot aşa cum 
apăruseră. Apa mării se răcise şi nu se mai 
putea pescui decât plevuşcă. 

Femeia însărcinată aleasă pentru atragerea 
lui o-fune-sama în acel an era mică de statură şi 
avea şaisprezece ani. Ea aruncă ghirlanda de 
paie în apele mării şi răsturnă dintr-o lovitură 



cu piciorul tava acasă la conducătorul satului. 
Dar puterea ei, comparativ cu cea a lui Kura, 
din anul de dinainte, fusese mult mai mică, iar 
mâncarea din boluri abia dacă se împrăştiase pe 
podea. 

Frunzele copacilor, roşii şi galbene, cădeau 
neîncetat, dar făcutul sării nu începuse încă. 
Marea era neobişnuit de calmă, şi atâta vreme 
cât nu se iscau furtunile care să o aducă pe o- 
fune-sama, făcutul sării nu-şi avea rostul. 

Isaku mergea în fiecare zi cu barca pe mare 
şi deseori prindea câte un peşte de aproape un 
shaku-, un peşte pe care nu-1 mai văzuse până 
atunci. Apărea la începutul iernii, o dată sau de 
două ori în zece ani şi i se spunea „peştele 
argintiu". Avea multe oase şi, după cum o 
spunea şi numele, solzii îi străluceau argintii. 
Pescarii bătrâni priveau suspicioşi faptul că 
marea continua să fie calmă şi peştele argintiu 
se prindea bine. 


11 . Aproximativ 30 cm. ( N. tr.) 

După căderea frunzelor, se aşternu repede şi 
prima ninsoare. La început fu măruntă, dar când 
se lăsă noaptea se înteţi, iar a doua zi ninse 
viscolit. Marea luă în sfârşit aspect de iarnă, iar 
vuietul valurilor răsuna în întreg satul. 

Ninsoarea se opri după trei zile, când satul 
era acoperit de zăpadă. Din acea noapte, pe 
plajă au fost aprinse focurile pentru făcutul 
sării. 

Se spunea că pe timp de iarnă marea era 
agitată patru zile, iar două era liniştită şi, într- 
adevăr, acest ritm era neschimbat. Când era 
calmă, sătenii ieşeau cu bărcile în larg şi 
pescuiau doar peştele argintiu. Pentru că avea 
puţină grăsime şi era fad la gust, se mânca mai 
bine crud decât fript sau, după ce era bătut cu 
cuţitul şi i se striveau oasele, era făcut perişoare 
şi pus în supă. 

Când îi venea rândul la făcutul sării, Isaku 


aprindea focurile şi le întreţinea până-n zori. De 
câte ori scruta întunericul mării, aplecat peste 
focul din baracă, îi apărea în minte o-fune-sama 
din anul trecut, ridicată pe stânci şi înclinată. 

Nu se zărea decât creasta albă a valurilor 
care se spărgeau de ţărm şi Isaku se întreba 
dacă nu cumva o-fune-sama naufragiase deja 
printre stânci. Orezul din sacii puşi grămadă în 
pridvor se împuţina şi gândul că la un moment 
dat se va termina îl neliniştea. Situaţia lor era 
încă bună, dar familia lui Sahei şi altele din sat 
trebuie să fi fost foarte îngrijorate. Prinseseră 
gustul orezului, iar acum nu-şi mai puteau 
imagina cum ar fi viaţa fără el. 

Isaku privea neclintit marea întunecată. 

Ningea des, iar casele erau adânc îngropate 
în zăpadă. în zilele când marea era agitată, 
Isaku repara uneltele de pescuit sau spărgea 
lemne pentru foc. Isokichi se ducea pe munte şi 
punea capcane, iar uneori se întorcea ţinând în 
mână un iepure, pe care-1 jupuia şi-l tranşa, 



urmând indicaţiile mamei. 

în nopţile când aţipea, Isaku tresărea auzind 
parcă aievea ţipete de om. Se gândea că venise 
o-fune-sama, ca şi anul trecut, dar în liniştea 
nopţii nu se auzea decât vuietul valurilor. Se 
întorcea în aşternutul de rogoz, tremurând 
puternic de frig. 

Făcutul sării pe plajă continua, iar în zori 
mama lui Isaku se trezea şi căra sarea. Gerul era 
neobişnuit de aspru, iar zăpada îngheţase bocnă. 
Vapoare negustoreşti treceau prin apropiere, 
însă cele ale domeniilor feudale navigau departe 
în larg. Unele treceau cu viteză mare, cu 
catargele unduindu-se printre valuri. 

Se apropia sfârşitul anului, perioada când 
transportul orezului pe mare se încheia, iar pe 
feţele oamenilor din sat se vedea din ce în ce 
mai mult resemnarea. Se spunea că o-fune-sama 
venise odată şi două ierni la rând, dar Isaku se 
gândea că de fapt asta era ceea ce-şi doreau 
sătenii să se fi întâmplat în realitate. 



Vechiul an se sfârşise, iar acum venea unul 
nou. îşi pierduseră speranţa că o-fune-sama va 
mai sosi. Fiecare familie fiersese orez şi 
fripsese peşte uscat pentru masa de Anul Nou. 
Şi la Isaku acasă un bol de orez fu aşezat ca 
ofrandă în faţa tăbliei funerare a familiei şi o 
candelă fu aprinsă. 

Isaku împreună cu mama sa, cu fratele şi 
sora mai mică merseră, prin zăpadă, la 
mormântul familiei. Mama rămase o vreme cu 
mâinile împreunate a rugăciune în faţa pietrei 
de mormânt, de pe care îndepărtase zăpada. Se 
ruga ca tatăl, care urma să termine perioada de 
robie în primăvară, să se întoarcă cu bine, îşi 
zise Isaku. 

în acea seară, ca de obicei, mama sa găti 
fiertură de orez, iar în timp ce o sorbea îşi 
aruncă ochii la sacii puşi grămadă pe jos şi 
spuse zâmbind: 

— Tatăl vostru o să fie tare uimit când o să 
vadă saci de orez acasă. 



După Anul Nou, marea continuă să fie 
neobişnuit de calmă pentru acea perioadă, iar la 
mijlocul lui ianuarie deveni din nou agitată. 
Isaku îşi petrecea vremea adunând, împreună cu 
Isokichi, ce aduceau valurile la ţărm sau 
spărgând lemne, în vreme ce mama sa împletea 
rogojini sau ţesea la război. 

într-o noapte, spre sfârşitul lui ianuarie, 
Isaku se trezi brusc dintr-un somn profund. îi 
îngheţaseră picioarele din pricina gerului aspru. 
Privind spre rogojina atârnată în fereastră, văzu 
că noaptea era pe sfârşite. Se vârî în aşternutul 
de rogoz şi închise ochii, dar îi deschise iar. I se 
păru că, printre vuietele valurilor, auzea voci. 

Nu i se păruse, de data asta auzi clar ţipete 
de om. Era o voce groasă, ca răgetul unui 
animal. 

Isaku sări din aşternut. Mama şi fraţii săi 
dormeau duşi, nemişcaţi. Se ridică în picioare, 
aţâţă jarul din vatră, peste care puse nişte 
vreascuri şi apoi lemne. Focul se aprinse şi în 



casă se făcu lumină. în timp ce-şi încălzea 
mâinile la foc, îşi încordă auzul. 

Din nou, auzi voci. De astă dată, un glas 
puternic de bărbat striga „heeeei!“. 

Simţind că i se urcă sângele la cap, se 
apropie târâş de mama sa, o zgâlţâi strigând-o. 
Mama se ridică într-un cot şi-l privi. Rămase 
nemişcată să vadă ce se petrece afară şi, când 
auzi vocile, sări în picioare. 

Isokichi o urmă şi el, se îmbrăcă în mare 
grabă şi îşi puse pelerina de paie. 

Isaku luă un topor pe umăr şi ieşi în fugă din 
pridvor, după Isokichi şi mama sa, care ţinea în 
mână o lopată şi un cuţit cu lama groasă. Pe cer 
se iveau zorile, iar stelele începeau să pălească. 
Orizontul se distingea vag. Vocile se auzeau 
dinspre ţărmul stâncos şi oamenii alergau într- 
acolo. Isaku şi ai săi înaintau grăbiţi, 
afundându-se până la genunchi în zăpadă. 

în apropierea ţărmului stâncos se vedea un 
vapor, iar în dreptul lui pe ţărm se strânseseră 



oameni din sat, unii dintre ei cu făclii în mâini. 
Valurile se loveau de stânci, iar stropi albi de 
apă se ridicau în aer. 

Isaku se apropie în fugă de săteni. 

Mulţi dintre ei spuneau rugăciuni şi îşi 
împreunau mâinile înspre vapor, când 
conducătorul satului sosi pe ţărm, înconjurat de 
câţiva oameni. 

— O-fune-samal spuse Gonsuke, care fusese 
de rând la făcut sare, cu o voce tremurândă, 
îngenunchind în faţa conducătorului satului. 

Acesta încuviinţă, neputând să-şi ascundă 
emoţia. 

Dinspre săteni, care până atunci tăcuseră 
mâlc, răsunară strigăte de bucurie. Lui Isaku 
nu-i venea să creadă că o-fune-sama îi vizitase 
două ierni la rând. Se gândi că, probabil, un 
lucru bun atrage după el un altul. 

Cerul se lumină, iar vaporul se desluşea clar. 
Era mai mic decât cel de la sfârşitul anului 
trecut, cu o capacitate de aproximativ numai o 



sută de koku. Era destul de degradat, o 
vechitură. Fără îndoială, nu era unul dintre 
vapoarele trainice ale vreunui domeniu feudal. 

— Faceţi linişte! spuse aspru bătrânul care le 
dădea indicaţii. 

Sătenii amuţiră cu ochii ţintă spre vaporul 
din largul mării. 

— Se pare că nu e un vas naufragiat, spuse 
el în şoaptă. 

Isaku privi din nou spre vapor. într-adevăr, 
vasul nu arăta avariat şi nici palele elicei nu 
erau rupte. Nu avea pânze şi se vedeau doar 
catargele. 

Vaporul plutea printre stânci şi înainta încet 
spre ţărm. Nu părea a fi încărcat cu mărfuri. 

— Se pare că e doar un vapor rătăcit, spuse 
bărbatul de lângă Isaku. 

întrucât nu i se vedeau pânzele, era posibil 
să fi plutit la întâmplare, dus de curenţi, şi să fi 
ajuns pe ţărmul stâncos din dreptul satului. Pe 
vas nu se zărea nici ţipenie şi nu părea să fi 



naufragiat, atras de focurile de pe plajă. 

Pe cer pluteau nori subţiri, dar marea se 
lumină dintr-odată. Sătenii stinseră făcliile. 

Bătrânul schimbă câteva vorbe cu 
conducătorul satului şi la un moment dat se 
adresă mulţimii: 

— Scoateţi bărcile şi mergeţi să vedeţi dacă 
transportă mărfuri sau nu. Aveţi grijă că sunt 
valuri mari. 

Câţiva bărbaţi alergară pe plajă şi se urcară 
câte doi în trei bărci, care plecară una după alta 
pe mare. Bărcile înaintau ridicându-se şi 
coborând printre valuri. Odată ajunse în larg, se 
întoarseră cu pupa şi se apropiară de vapor, 
evitând cu îndemânare stâncile. 

Cele trei bărci încetiniră şi acostară de-a 
lungul vaporului. 

Cei adunaţi pe mal văzură cum unul dintre 
bărbaţi urcă cu agilitate la bord. Apoi, îl 
urmăriră cum cerceta puntea, până dispăru în 
carenă. 



Isaku simţi că-1 cuprinde neliniştea. Nu era 
nici un pericol dacă ar fi fost un vapor eşuat, 
dar înăuntru se puteau ascunde marinari care 1- 
ar fi putut ucide pe sătean, cu atât mai mult cu 
cât acesta urcase pe vapor, din nesăbuinţă, 
singur şi neînarmat. 

Isaku, împreună cu ceilalţi săteni nu scăpau 
din ochi vaporul. 

După ceva timp, bărbatul reapăru şi se 
întoarse în barcă. Cele trei bărci se îndepărtară 
de vapor şi reveneau la ţărm. Conducătorul 
satului se îndreptă către mal, iar Isaku şi ceilalţi 
îl urmară. Bărcile se apropiară lunecând printre 
valuri şi fură aduse, una după alta, pe malul 
acoperit de zăpadă. 

Unul dintre bărbaţi îngenunche în faţa 
conducătorului satului. 

— Are încărcătură? întrebă bătrânul ce 
stătea lângă conducătorul satului. 

— Aproape deloc. Numai vreo trei saci de 
cărbuni şi un cufăr pentru orez, gol. 



— Echipaj la bord? 

— Toţi morţi. Cam douăzeci... îmbrăcaţi în 
roşu. Nici un cadavm nu s-a descompus, se pare 
că n-au murit de mult. 

— în roşu? spuse bătrânul privindu-1 cu 
uimire pe bărbat. 

— Şi chimonourile, şi brâurile, şi şosetele - 
toate roşii. Iar pe catarg era agăţată o mască 
roşie de maimuţă. 

Pe faţa bărbatului apăru o expresie de 
nelinişte. 

începu să ningă mărunt. Isaku privea vasul, 
care se clătina uşor. 

— Din moment ce cufărul de orez era gol, 
probabil că echipajul a murit de foame, spuse 
bătrânul uitându-se către vapor. 

Se aşternu o linişte apăsătoare. 

— Şi totuşi, nu pricep. De ce navigau dacă 
nu aveau încărcătură? spuse înclinând din cap 
un bărbat, o fostă căpetenie a satului. 

Iarna, vapoarele înfruntau marea furtunoasă 



doar ca să transporte orez sau alte mărfuri 
importante. Căpitanul verifica condiţiile meteo 
şi, bazându-se pe experienţă, ridica sau nu 
pânzele. Exista pericolul de a naufragia, dar 
asta făcea parte din destinul lor de oameni ai 
mării. 

Era cu totul neobişnuit ca un vapor să iasă 
pe mare fără încărcătură. Mai mult, era 
imposibil de înţeles de ce toţi membrii 
echipajului, fără excepţie, erau îmbrăcaţi în 
roşu. 

— Poate a fost un vas pe care se sărbătorea 
ceva, spuse bătrânul cu o privire de parcă ar fi 
găsit, în sfârşit, răspunsul. 

Sătenii îşi întoarseră privirile spre el. 

— Roşul aprins înseamnă sărbătoare. 
Oamenii sunt îmbrăcaţi în roşu la celebrarea 
senectuţii. Am auzit chiar că, atunci când mor, 
coşciugul le este vopsit în roşu, în semn că şi-au 
trăit viaţa din plin, până la o vârstă înaintată. 
Am văzut un preot din satul vecin îmbrăcat în 



roşu aprins şi era de rang înalt, adăugă bătrânul 
cu voce monotonă. 

Isaku se gândi că bătrânul avea dreptate. Şi 
la ei în sat era obiceiul ca moaşa să-şi suflece 
mânecile chimonoului şi să le prindă cu un şnur 
roşu atunci când aducea pe lume un copil, 
naşterea fiind un eveniment de bun augur, iar 
ideea că roşul aprins era o culoare fastă se 
răspândise şi printre oamenii din sat. 

— Dacă e un vas de sărbătoare, oare despre 
ce fel de sărbătoare să fie vorba? spuse unul 
dintre bărbaţi, privindu-1 întrebător pe bătrân. 

— Asta nu ştiu. Probabil că au avut ceva de 
sărbătorit, s-au îmbrăcat în roşu şi au pornit cu 
vaporul pe mare, dar s-a iscat dintr-odată 
furtuna şi au fost duşi în larg. Au terminat 
puţinul orez pe care îl aveau şi au murit de frig 
şi foame. Asta e tot ce ne putem închipui, dat 
fiind faptul că nu transportau nimic, spuse 
bătrânul, privindu-1 din profil pe conducătorul 
satului, ca şi când aştepta să fie aprobat. 



Sătenii tăceau, dar mulţi dintre ei 
încuviinţară din cap. Vaporul, spre deosebire de 
celelalte o-fune-sama de până atunci, nu era 
naufragiat. întrucât echipajul murise, fusese luat 
de curenţi şi plutise dus de vânt până când 
intrase în micul golf din dreptul satului. 

Culoarea hainelor echipajului corespunde 
întocmai destinului vasului, se gândi Isaku. îi 
veni în minte roşul răsăritului, a cărui strălucire 
însemna începutul zilei şi deopotrivă 
continuarea vieţii. Roşul apusului aducea 
liniştea sfârşitului zilei şi promisiunea că va 
urma o alta. Sosirea vaporului cu echipajul 
îmbrăcat în roşu i se părea lui Isaku un motiv de 
bucurie pentru sat. 

— Bătrâne înţelept! i se adresă şovăind 
bărbatul care cercetase interiorul vasului. 

Bătrânul se întoarse către el. 

— Cadavrele de pe vas aveau toate urme de 
băşici pe mâini şi pe picioare. îngrozitor de 
multe, spuse bărbatul, cu chipul crispându-i-se. 



Sătenii schimbau priviri între ei. 

— Băşici? întrebă bătrânul neîncrezător. 

Ninsoarea se înteţi. Bătrânul rămase cu 
privirea aţintită la vasul de pe mare. 

— Sunt multe feluri de băşici. Cum erau? 
întrebă bătrânul iritat. 

Bărbatul înclină din cap şi o vreme privi în 
gol, de parcă s-ar fi gândit. 

— Era întuneric şi nu am văzut prea bine, 
dar semănau cu cele de urticarie, spuse el 
ridicând privirea spre bătrân. 

Un bărbat de lângă Isaku spuse: 

— Dacă era urticarie înseamnă că au mâncat 
peşte crud stricat sau peşte albăstriu, care se 
alterează repede, după ce li s-a terminat orezul, 
ca să nu moară de foame. 

— Şi totuşi, dacă ar fi fost urticarie, urmele 
ar fi dispărut după nici o zi. Dacă pe cadavre 
erau urme, atunci trebuie să fi fost de la o altă 
boală, răspunse un bărbat între două vârste. 

Bărbatul care fusese pe vas tăcu. 



— Oare ce fel de boală să fi avut? întrebă un 
alt sătean, între două vârste, cu vocea 
tremurându-i de frig. 

— Probabil floarea frigurilor, spuse 
bătrânul, zâmbind uşor. 

Isaku auzea pentru prima dată numele acelei 
boli şi nu înţelegea de ce zâmbise bătrânul. 

— Floarea frigurilor? repetă un tânăr, 
privindu-1 întrebător. 

Bărbatul între două vârste îi răspunse: 

— Nu ştii ce boală e? Când am fost în satul 
vecin, am văzut mulţi bărbaţi doborâţi de 
floarea frigurilor. Aveau băşici din care ieşea 
puroi pe faţă, pe mâini şi pe picioare. Forma 
băşicilor semăna cu florile de prun sau de 
bumbac şi uneori provocau temperatură foarte 
mare, de aceea se numeşte floarea frigurilor. 

Apoi îşi îndreptă privirea către bărbatul care 
cercetase vasul şi-l întrebă: 

— Băşicile de pe cadavre erau roşietice şi 
semănau cu o floare? 



Bărbatul încuviinţă deîndată: 

— Şi eu am văzut în satul vecin astfel de 
bărbaţi; erau aşezaţi pe marginea drumului şi 
aveau băşici asemănătoare ca cei de pe vas. Nu 
poate fi vorba de urticarie. 

Ascultându-le conversaţia, Isaku avu din nou 
sentimentul că sunt încă multe lucruri de care el 
nu avea habar. Fusese în satul vecin, dar nu 
văzuse nici un bărbat cu băşici. Oare din ce 
cauză ajungeau să se îmbolnăvească de o boală 
aşa de îngrozitoare? se întrebă el. 

Câţiva bărbaţi scormoniră în zăpadă până 
dădură de nisip, apoi aduseră crengi şi vreascuri 
de la baracă şi făcură focul. Conducătorul 
satului stătea în faţa flăcărilor, înconjurat de 
ceilalţi săteni. 

Bătrânul spuse: 

— La început, am crezut că cei de pe vas 
sărbătoreau ceva, dar se pare că nu este aşa. 
Mai mult ca sigur au fost pedepsiţi. Floarea 
frigurilor e o boală a celor însetaţi de desfrâu, 



care s-au distrat cu femei uşoare. Multe dintre 
ele au sifilis, care se transmite bărbatului prin 
organul său intim. Floarea frigurilor este 
pedeapsa divină pentru cei desfrânaţi şi 
probabil conducătorul unui oraş sau al unui sat 
i-a adunat pe cei care miroseau urât de la băşici, 
i-a urcat pe vas şi i-a trimis în larg. Faptul că 
vasul nu avea nici pânze, nici vâsle înseamnă că 
au fost alungaţi, adică pedepsiţi să plutească pe 
ape la nesfârşit. 

Isaku aflase, în sfârşit, cauza bolii. în satul 
vecin, casele se înşirau una după alta, iar pe 
drum vedeai şi oameni, şi animale. De la unele 
case puteai lua de băut sau de mâncare pe bani, 
multe erau case negustoreşti şi dacă aveai bani 
puteai cumpăra orice. S-ar fi zis că oamenii 
duceau o viaţă fără griji, dar dincolo de toate 
astea se ascundeau boli îngrozitoare, precum 
floarea frigurilor - preţul plătit pentm desfrâu. 
Acum, că ştia cum se transmitea boala, înţelese 
de ce bătrânul zâmbise. 



Conducătorul satului, care tăcuse până 
atunci, se uită către bătrân şi spuse: 

— Chiar dacă nu are încărcătură, vasul acela 
e tot o-fune-sama. De aceea, din moment ce ne- 
a făcut onoarea să vină, nu-1 putem trimite 
înapoi pe mare. 

Bătrânul încuviinţă solemn şi răspunse: 

— Aşa e, cum spuneţi! Totuşi, după cum 
puteţi vedea şi de pe ţărm, este un vas foarte 
deteriorat şi, chiar dacă i-am lua lemnul, nu 1- 
am putea folosi decât pentru foc. Nu are nici 
echipament valoros. Oricum, mai bine să 
punem pe cineva să-l aducă. Singurul lucru de 
valoare sunt hainele de pe cadavre. 

— Dacă luăm hainele de pe leşuri, oare nu 
ne vom infecta şi noi? întrebă conducătorul 
satului şi o sclipire de nelinişte îi apăru în ochi. 

— Nici gând! Floarea frigurilor este o boală 
care se transmite când un bărbat se culcă cu o 
femeie deja infectată. Chiar dacă hainele sunt 
murdare de sânge sau de puroi, nu se întâmplă 



nimic dacă sunt spălate bine şi curăţate, 
răspunse bătrânul sigur pe el. 

Conducătorul satului încuviinţă de mai 
multe ori, liniştit. 

— Hainele roşii pe care le poartă cei din 
satul vecin sunt foarte costisitoare. Cum ar fi să 
le daţi copiilor sau să le folosiţi la sărbători? 
Faptul că aceste haine roşii au ajuns la noi poate 
fi un semn de bun augur, spuse bătrânul, iar 
conducătorul satului dădu din nou aprobator din 
cap. 

Bătrânul privi spre bărbaţi şi li se adresă cu 
o voce răsunătoare: 

— Mergeţi pe vas şi aduceţi hainele de pe 
cadavre şi orice fel de unelte găsiţi. După ce aţi 
terminat, împingeţi vasul în larg şi lăsaţi-1 în 
voia valurilor. Va fi lovit de furtuni în câteva 
rânduri şi se va scufunda. 

Bărbaţii îşi plecară capetele, fugiră spre mal 
şi împinseră cinci bărci în apă. Bărcile înaintau 
una după alta, ridicându-se şi coborând printre 



valuri. Ninsoarea se înteţea, pe când ele se 
apropiau de vasul eşuat. 

înfigând toporul în zăpadă, Isaku privea 
mişcarea bărcilor. 

Văzu cum ajunseră în dreptul vasului şi cum 
bărbaţii dispărură urcându-se pe punte. îşi 
imagina trupurile pline de băşici ale morţilor şi 
pe bărbaţii care scoteau hainele de pe ele. 

După un timp, văzu cum straiele de un roşu 
aprins erau mutate de pe vas în bărci. Păreau 
destul de multe, iar bărbaţii le dădeau din mână- 
n mână celor din bărci. 

în cele din urmă, au fost scoase nişte 
obiecte, probabil uneltele, iar bărcile se 
îndepărtară de vas. Strecurându-se printre 
stânci, cele cinci bărci se întoarseră la ţărm, 
unde erau aşteptate de săteni. 

Bărcile fură ridicate din apă, una câte una. 
Isaku şi ceilalţi luară hainele şi uneltele şi le 
aduseră în faţa conducătorului satului. Isaku îşi 
imaginase că hainele aveau să miroasă a puroi, 



scurs de la băşici, dar nu aveau decât un uşor iz 
de mucegai. 

Bătrânul care dăduse indicaţiile desfăcu o 
haină şi spuse cu un aer mulţumit: 

— Materialul e foarte bun. Şi ce ziceţi de 
culoarea asta roşie minunată? 

Brâurile şi şosetele erau şi ele de un roşu 
aprins. Isaku se minună cum reuşiseră oare să le 
vopsească în culoarea aceea. Ţesăturile din 
coajă de tei erau mult mai subţiri şi nu aveau o 
strălucire care-ţi lua ochii. Femeile nu-şi puteau 
ascunde admiraţia. Pe vas găsiseră un cufăr 
pentru orez, câţiva saci cu cărbuni, un vas din 
lemn pentru jăratic, câteva cratiţe şi ibrice şi o 
mască roşie de maimuţă. Conducătorul satului 
plecă de pe plajă, strănutând întruna, însoţit de 
bătrânii satului. 

Bătrânul le porunci sătenilor să care hainele 
şi obiectele acasă la conducător. Câţiva bărbaţi 
merseră la casele lor şi reveniră cărând în spate 
plase, pe care le puseră în bărci şi începură să 



vâslească. Bărcile, în număr de zece, se opriră 
lângă vasul eşuat, iar bărbaţii îl acoperiră cu 
plase. Apoi, traseră de ele cu toată forţa, 
încercând să-l desprindă dintre stânci. în cele 
din urmă, vasul se urni şi începu să plutească. 

Cele zece bărci porniră în larg, trăgând după 
ele vasul cu cadavre, legat bine cu plasă. 

Se auzeau vag strigătele cadenţate ale 
pescarilor vâslind, în vreme ce convoiul de 
bărci se făcea nevăzut printre fulgii de nea. 

Era trecut de ora berbecului- când bărcile ce 
duseseră în larg vasul eşuat printre stânci se 
întoarseră la mal. Ninsoarea încetase. Bărbaţii 
îngenuncheară în faţa conducătorului satului şi 
a bătrânului care le dăduse indicaţiile şi le 
aduseră la cunoştinţă că lăsaseră vasul în voia 
valurilor, urmărindu-1 cum aluneca dus de 
curenţi, spre nord-est. Bătrânul încuviinţă. 


12. Aproximativ ora 2 pm. ( N. tr.) 


Conducătorul satului începu rugăciunea de 
mulţumire pentru sosirea lui o-fune-sama, iar 
Isaku şi ceilalţi i se alăturară, împreunându-şi 
palmele în direcţia mării. Raze firave de soare 
se strecurau printre nori, iar marea era liniştită. 

După ce conducătorul satului termină 
rugăciunea, bătrânul le spuse: 

— îmbrăcămintea primită ca binecuvântare 
de la o-fune-sama va fi dată fetiţelor şi 
femeilor. împărţirea se va face acasă la 
conducătorul satului. Bărbaţii nu vor primi 
nimic. 

Printre bărbaţi se stârni un chicot. 

Conducătorul satului şi bătrânul porniră spre 
sat, iar Isaku şi ceilalţi săteni îi urmară. Sora lui 
mai mică şi mama aveau să primească şi ele, 
desigur, iar Isaku era nespus de bucuros că 
îmbrăcămintea de un roşu aprins urma să 
ajungă negreşit şi în casa lor. 

Bătrânii înţelepţi pătrunseră în casă la 
conducătorul satului, iar Isaku şi ceilalţi se 



opriră la intrare. Hainele erau frumos împăturite 
şi aşezate pe tatami. Văzându-le, femeilor le 
sticleau ochii, iar unele dintre ele zâmbeau, 
ascunzându-şi cu greu bucuria. 

Bătrânul se aplecă adânc în faţa 
conducătorului satului, apoi se ridică şi spuse, 
rotindu-şi privirea peste săteni: 

— Sunt douăzeci şi trei de rânduri de haine. 
Vor fi împărţite la douăzeci şi trei de fetiţe, în 
ordinea vârstei, începând cu cele mai mici. Ne¬ 
am întrebat cum să împărţim brâurile şi 
şosetele, dar onorabilul nostru conducător a 
spus să le dăm femeilor bătrâne, ca acestea să 
trăiască şi mai mult, întrucât roşul aprins 
simbolizează vârsta înaintată, aşa că vor fi 
împărţite celor mai în vârstă femei din sat. 

Bătrânul se aşeză, iar trei bărbaţi se ridicară 
şi se aşezară lângă haine. Când unul dintre ei 
rostea numele unei fetiţe, ceilalţi doi 
îngenuncheau şi luau îmbrăcămintea, apoi se 
apropiau cu ea de prag. Părinţii fetiţei ce tocmai 



fusese strigată înaintau, îngenuncheau şi 
primeau hainele. Unele familii au primit şi câte 
două-trei. Oamenii se aplecau dinaintea 
conducătorului satului, mulţumindu-i. 

Bărbatul pronunţă şi numele surorii mai mici 
a lui Isaku, Kane, iar mama lui Isaku primi 
hainele, ridicându-le deasupra capului, în semn 
de mulţumire. Ochii mamei străluceau şi 
zâmbea cu colţul gurii. 

Brâurile şi şosetele fură înmânate femeilor 
bătrâne, unele dintre ele zâmbind stânjenite la 
vederea roşului minunat, stârnind veselie în jur. 
Isaku simţi că femeile erau nemaipomenit de 
încântate. 

După ce toate hainele fură împărţite, 
bătrânul îşi aplecă din nou capul dinaintea 
conducătorului satului şi se ridică în picioare. 

— Cu aceasta, împărţirea binecuvântărilor 
de pe o-fune-sama s-a încheiat. Sunt haine 
valoroase, aşa că să le folosiţi doar la sărbători. 
Să aveţi grijă de ele şi să le lăsaţi urmaşilor 



voştri... Să le spălaţi şi să le curăţaţi bine, 
deoarece sunt de pe cadavrele de pe o-fune- 
sama. 

Isaku şi ceilalţi se aplecară adânc la auzul 
cuvintelor bătrânului. 

De îndată ce ieşiră din casa conducătorului 
satului, femeile începură să vorbească cu 
voioşie. Cum că dintr-o haină de adulţi vor 
putea scoate două sau trei pentru fetiţe. Una 
dintre femeile în vârstă spuse că îşi va face 
desuuri din brâul primit şi stârni râsul celorlalte. 

Isaku păşea apăsat prin zăpadă, în drum spre 
casă, privindu-şi mama, ce se amestecase 
printre celelalte femei, chicotind veselă, de 
nerecunoscut. 

De îndată ce intrară, mama puse hainele în 
faţa tăbliei funerare a familiei, vărsă puţin ulei 
pe o farfurie de lemn şi îl aprinse. Isokichi 
spărgea lemne pentru foc în pridvor, iar Kane se 
juca lângă el. Mama le făcu semn cu mâna să 
vină la ea, iar ei urcară pe podea şi 



îngenuncheară în faţa tăbliei funerare. 

Isaku şi fraţii lui îşi împreunară palmele a 
rugăciune, alături de mama lor. Se lăsa 
întunericul, iar focul din lampion pâlpâia. 

Mama luă orez din sac şi pregăti ca de obicei 
aceeaşi fiertură moale. 

— Când se va întoarce tata, o să te îmbrac în 
straie roşii, îi spuse mama lui Kane, care sorbea 
din fiertură. 

Isaku observă încă o dată că mama se 
gândea neîncetat la tatăl lui. Odată cu venirea 
primăverii, el urma să se întoarcă după trei ani 
de robie, iar Isaku îşi imagina cum îl vor 
întâmpina cu toţii şi cum Kane va fi îmbrăcată 
în roşu. în casa întunecată, hainele roşii, care se 
întrezăreau în lumina lampionului, păreau ceva 
nemaipomenit. Parcă străluceau şi luminau 
toată casa. 

A doua zi dimineaţă, marea era calmă, iar 
Isaku se pregăti să iasă la pescuit cu Isokichi. 
Mama se dusese deja să spele îmbrăcămintea 



roşie la pârâul din spatele casei, împreună, 
poate, cu alte femei din vecini, după cum se 
auzeau sporovăind vesele. 

Isaku ieşi cu barca pe mare şi întinse firul 
undiţei, în apropierea ţărmului stâncos. 

Isokichi îl strigă, iar Isaku privi în aceeaşi 
direcţie cu fratele său, spre ţărm, şi lăsă să-i 
scape un zâmbet. în tot satul erau puse la uscat 
rufe de un roşu aprins. Hainele şi brâurile 
fluturau în bătaia vântului, iar din depărtare, 
şosetele semănau cu nişte fructe. Satul era plin 
de culoare, iar în fundal se zărea muntele alb, 
acoperit de zăpadă. 

Seara, când reveniră pe plajă, hainele roşii 
dispăruseră. Isaku se întorcea acasă împreună 
cu Isokichi, ducând vâsla pe umăr. 

îmbrăcămintea roşie atârna acum de perete. 
Fusese curăţată, iar roşul părea şi mai aprins, 
strălucind puternic. Bătrânul care dăduse 
indicaţii le ceruse să le păstreze cu grijă, pentru 
totdeauna. într-adevăr, hainele păreau de mare 



valoare. Cine ştie când s-ar mai fi ivit şansa să 
pună mâna pe aşa ceva. 

Isokichi rămase şi el o vreme privind 
hainele, cu ochii sclipindu-i de încântare. 



8 


Satul era încă îngropat în zăpadă, dar iarna 
aprigă părea să fi trecut. Ţurţurii de la streşini 
dispăruseră pe neobservate, iar la suprafaţa 
pârâului din sat se ridicau aburi. în februarie, 
căzu lapoviţă. După spusele mamei, unele 
familii modificaseră deja hainele primite, 
potrivindu-le după trupul fetiţelor. 

Mama se uita adesea cu o privire blândă, 
când la hainele agăţate de perete, când la trupul 
lui Kane. 

Marea era tot liniştită, iar gerul începu să se 
înmoaie. Mama lui Isaku descusu cu grijă 



hainele, le tăie după înălţimea şi lungimea 
mâinilor lui Kane, apoi potrivi bucăţile tăiate pe 
trupul fetei şi începu să le coasă. 

Primăvara dădea semne că ar sosi mai 
devreme decât de obicei, iar zăpada care 
acoperise satul începu să se topească. Neaua de 
pe acoperiş cădea cu zgomot. Conducătorul 
satului porunci să se înceteze făcutul sării pe 
plajă. 

în seara următoare, când se întoarse de la 
pescuit, Isaku află de la mama sa că fiica 
vărului Taikichi făcuse temperatură mare şi era 
în stare gravă. Copila se născuse cu un an în 
urmă, la sfârşitul lunii ianuarie, şi crescuse 
nespus de frumos, ca demnă urmaşă a lui Kura, 
cea voinică. Nu se îmbolnăvise deloc şi fusese 
văzută deseori pe lângă Kura, când aceasta 
strângea ce aduceau valurile pe plajă. Era de 
neînchipuit ca acea copilă să fie atât de grav 
bolnavă. 

— Când se topeşte zăpada, se răspândeşte o 



răceală periculoasă. Chiar dacă frigul se 
înmoaie, trebuie să te îmbraci bine, spuse mama 
în timp ce gusta din fiertura de orez să vadă 
dacă era gata. 

Se întâmpla adesea ca cei mici să moară 
subit, de aceea părinţii nu-şi găseau liniştea 
până ce nu-i vedeau împlinind cinci ani. Cei 
mai mulţi mureau iarna, briza rece fiind cauza 
multor boli. Probabil că fiica lui Taikichi răcise, 
pe când o însoţea pe Kura pe ţărmul stâncos. 

A doua zi, marea fu agitată. Isaku urcă pe 
munte şi tăie crengi uscate, apoi sparse lemne 
pentru foc în pridvor. Isokichi îl ajuta, dar lăsa 
adesea toporul din mână, spunând că-şi simte 
trupul vlăguit. 

Vântul nu dădu semne că s-ar potoli, nici 
după ce se înnoptă, iar în case răsuna zgomotul 
valurilor ce se izbeau de ţărm. 

Isaku se trezi când mijeau zorile. Se întoarse 
pe partea cealaltă şi se băgă mai adânc sub 
rogojină, dar observă că aceasta se clătina uşor. 



îşi zise că vântul de afară ridicase colţul 
rogojinii, dar un fel de geamăt îi atrase atenţia şi 
îşi ridică capul din aşternut. 

La lumina flăcărilor din vatră, îl zări pe 
Isokichi, ce dormea cu faţa-n sus. Avea ochii 
închişi, iar rogojina care îl acoperea se zgâlţâia 
cu putere şi se auzea cum scrâşneşte din dinţi. 
Isaku înţelese în cele din urmă că rogojina lui se 
zgâlţâia de la rogojina lui Isokichi. 

— Isokichi, ce-ai păţit? îl întrebă Isaku. 

— Mi-e frig... răspunse Isokichi, deschizând 
ochii. 

Vocea îi tremura şi cuvintele nu i se auzeau 
desluşit. 

— în noaptea asta n-a fost ger, ce-ai păţit? îl 
întrebă Isaku nedumerit, învelindu-1 mai bine cu 
rogojina. 

îl atinse uşor peste umăr şi băgă de seamă că 
era foarte fierbinte, apoi îşi întinse mâna spre 
fruntea lui. 

—Ai febră! 



— îmi tremură tot corpul... şi mă doare 
capul, spuse Isokichi cu chipul schimonosit. 

Isaku se târî afară din aşternutul de rogoz şi 
mai puse câteva lemne peste foc. 

— Ce e? întrebă mama sa, ridicându-se pe 
jumătate din aşternut. 

Isaku îi spuse că Isokichi are febră mare şi-l 
doare capul. 

— Parcă şi eu am febră. Se pare că am răcit. 
Pune nişte apă la fiert, ca să fac o infuzie de 
plante. 

Mama se ridică, îşi mai puse o haină pe ea şi 
se apropie de Isokichi. 

Isaku luă apă dintr-o găleată, ce prinsese o 
pojghiţă de gheaţă, şi o turnă într-o oală, pe care 
o puse pe foc. Mama înmuie o cârpă în apă rece 
şi o aşeză pe fruntea lui Isokichi. 

Apa de pe foc dădu în clocot, iar mama 
coborî în pridvor să ia câteva frunze uscate de 
susan sălbatic, agăţate de peretele din pridvor, 
pentru a le pune în apa fiartă. Frunzele se 



desfăceau şi se agitau în apa clocotind. Isaku 
potrivea flacăra, cu ochii pironiţi la Isokichi. 

După o vreme, mama sa puse într-un bol apa 
maronie, îl ridică pe Isokichi din aşternut şi îi 
dădu să bea. Isokichi era cât pe ce să o verse, 
pentru că-i tremura mâna, dar până la urmă 
reuşi să o bea pe toată, schimonosindu-se, apoi 
se culcă la loc. 

Mama desfăcu o prună murată şi i-o puse lui 
Isokichi pe tâmple. 

— Până dimineaţă o să-ţi ia durerea de cap, 
îi spuse mama şi bău şi ea din infuzia de plante. 

Isaku se îndepărtă de vatră şi se băgă la loc 
în aşternut. îi era frig, îşi strânse picioarele la 
piept, dar nu se încălzi. 

Privind focul din vatră, se cufundă în somn. 

Un scâncet îl trezi. 

O văzu pe mama sa care stătea cu spatele, 
aşezată lângă Kane, care plângea înfundat, cu o 
voce uscată. 



Lumina plăpândă a zorilor pătrundea în casă. 

Rogojina nu se mai mişca. Isaku privi figura 
lui Isokichi. Probabil că infuzia îşi făcuse 
efectul şi îi scăzuse temperatura, se gândi Isaku, 
dar Isokichi avea gura deschisă pe jumătate şi 
respira greu. Isaku atinse cu mâna fruntea 
fratelui său. Era fierbinte. Isokichi avea ochii 
închişi, dar nu părea să doarmă. Isaku se ridică, 
se duse lângă vatră şi îşi apropie mâinile de foc. 

— Ce-a păţit Kane? o întrebă pe mama sa. 

— Are o febră îngrozitoare. Plânge şi spune 
că o doare capul, răspunse mama stând cu 
spatele la el. 

Isaku se ridică în picioare şi se uită la Kane 
peste umărul mamei. Avea faţa roşie şi plângea 
din toţi rărunchii. Boala se răspândea la 
sfârşitul iernii de la o familie la alta, iar uneori 
toţi cei din familie se molipseau. Dar, de cele 
mai multe ori, după două-trei zile de stat la pat 
şi după ce beau infuzie de plante, se 
înzdrăveneau. 



Isaku coborî în pridvor, luă o legătură de 
lemne şi o duse lângă vatră. Apoi, cum făcea de 
obicei, ieşi afară şi privi marea şi cerul. Vântul 
se potolise, stelele păleau, iar linia orizontului 
se desluşea vag. Valurile se domoliseră şi se 
zărea spuma mării. 

— Cum e marea? îl întreabă mama, în timp 
ce punea oala pe foc. 

— Pare că s-a potolit, dar şi Isokichi, şi 
Kane au febră... 

— Vrei să spui că nu ieşi pe mare? Am eu 
grijă de ei. La ce bun un pescar care nu se duce 
la pescuit? spuse mama cu o voce aspră, 
necăjită că doi dintre copiii ei aveau 
temperatură. 

Isaku începu să se pregătească pentru a ieşi 
pe mare. 

în ziua aceea, după multă vreme, pescui 
singur. Cu o mână vâslea şi cu cealaltă mânuia 
undiţa. încercă să-i imite pe ceilalţi pescari, 
care mişcau vâsla cu picioarele, dar era un efort 



prea mare pentru trupul lui firav. 

La prânz, mancă o găluşcă mare de mei, 
învelită în foi de varec. Pe o parte a muntelui se 
vedeau ridicându-se vălătuci de zăpadă şi 
înţelese imediat că se stârnise o avalanşă. 
Zăpada de pe acoperişurile caselor din sat 
căzuse aproape toată. îşi zise că poate în acel an 
bancurile de sardine mari, care apăreau odată cu 
venirea primăverii, se vor apropia de ţărm mai 
devreme decât de obicei. 

Auzi o voce şi se întoarse. Sahei se apropia 
cu barca de el. Isaku înfăşură o altă găluşcă de 
mei într-o foaie de varec. 

Sahei trase barca lângă el şi-l întrebă: 

— La tine în familie a făcut cineva febră? 

— Da. Isokichi şi Kane zac bolnavi, iar 
mama spune că şi ea are friguri. 

— Deci şi la voi... spuse Sahei cu o privire 
întunecată. 

— S-a întâmplat ceva? întrebă Isaku 
bănuitor. 



— Am auzit că numărul celor care au febră 
este destul de mare. Şi sora mea mai mică are. 
Nu ai observat ce puţini au ieşit azi la pescuit, 
pentru că ei sau cineva din familia lor s-a 
îmbolnăvit? 

La auzul cuvintelor lui Sahei, Isaku privi de 
jur împrejur pe mare. Crezuse că mulţi nu 
ieşiseră la pescuit din pricina valurilor, dar tot 
te-ai fi aşteptat la mai multe bărci. 

— într-adevăr, sunt puţine. Ce molimă 
nesuferită! spuse Isaku în şoaptă. 

— Tu eşti bine? îl întrebă Sahei privind spre 
mare. 

— Sunt bine. 

— Ar trebui să avem grijă de noi. Briza e 
otravă pentru trup. După ce apune soarele, 
vântul se răceşte. Ar fi bine să ne întoarcem 
devreme pe ţărm. 

Sahei apucă vâsla şi se îndepărtă. 

„Ce suflet bun are“, se gândi Isaku urmărind 
cu privirea barca lui Sahei. Avea şi el părţile lui 



mai puţin bune, dar de când crescuse devenise 
mai liniştit, iar faţă de Isaku era foarte apropiat, 
ca doi oameni care munceau cot la cot, pe mare. 
Isaku îşi zise că mai are multe de învăţat de la 
Sahei. 

După ce mancă de prânz, Isaku merse din 
nou la pescuit. Când soarele începu să apună, 
îndreptă barca spre mal. Ţinea astfel seama de 
avertismentul lui Sahei, dar voia totodată să se 
întoarcă mai repede acasă, îngrijorat de starea 
alor săi. Pe ţărm nu era nici urmă de om care să 
adune scoici şi alge. Era o atmosferă sinistră, 
care întărea spusele lui Sahei că mulţi oameni 
se îmbolnăviseră. 

Ridică barca pe mal, puse vâsla pe un umăr, 
iar pe celălalt coşul de paie cu peşte, şi se 
îndreptă spre casă. Propria-i umbră se întindea, 
lungă, de pe plajă înspre drumul din sat. 

Din pridvor aruncă o privire în casă. 
Surprinzător, şi mama dormea cu faţa în sus. 

— Ce-ai păţit? o întrebă Isaku, apropiindu- 



se de ea. 

— îmi arde corpul... tremur şi nu mă pot 
ţine pe picioare, spuse ea de-abia mişcându-şi 
buzele uscate. 

Isaku îşi zise că făcuse bine că se întorsese 
degrabă de pe mare. Trebuia să-i îngrijească şi 
să facă ceva de mâncare. Ieşi pe uşa din spatele 
casei, umplu o găleată cu apă de la pârâu şi 
puse peste ea nişte zăpadă. Se întoarse în casă, 
puse nişte cârpe în apă, le stoarse şi le întinse pe 
fruntea mamei, a lui Isokichi şi a lui Kane. Făcu 
o infuzie de plante, puse nişte orez la fiert. 
Auzise că orezul face bine când eşti bolnav, aşa 
că nu trebuia să se zgârcească. 

Isokichi şi Kane aveau dureri de cap, iar 
Kane plângea înfundat. Fâşiile de cârpă se 
încălzeau imediat, iar Isaku le băga pe rând în 
găleata cu apă rece. 

Noaptea, Isaku se trezi în repetate rânduri ca 
să-i îngrijească pe mama şi pe fraţii săi. Mama 
respira greu. 



A doua zi, temperatura le crescu şi mai mult, 
iar pe lângă durerea de cap, se plângeau şi de 
dureri de mijloc. Pentru mamă, mai ales, 
durerea de mijloc era greu de suportat; se ţinea 
cu mâinile de brâu şi strângea din dinţi. Isaku se 
hotărî să nu mai plece la pescuit, şi rămase 
acasă să-i îngrijească. 

După prânz, bătrânul care dăduse indicaţiile 
apăru pe neaşteptate, însoţit de doi bărbaţi. Se 
încruntă, văzându-i pe mama şi pe fraţii lui 
Isaku culcaţi în aşternuturile de rogoz. 

Isaku coborî în pridvor şi îngenunche. 

— Şi cei din familia ta au fost atinşi de 
boală, nu? Când au făcut febră? întrebă bătrânul 
privind-o pe mama lui Isaku. 

— Fratele şi sora mai mică, ieri în zori, iar 
mama, ieri după prânz. 

— Tu nu ai nimic? 

Isaku răspunse că nu. 

— E o molimă nesuferită. Şi conducătorul 
satului are temperatură şi zace culcat. Am făcut 



rugăciuni de îndepărtare a demonilor acestei 
boli. Să aprinzi şi tu o candelă în faţa tăbliei 
funerare a strămoşilor din casa voastră. 

Bătrânul se plimba din casă-n casă şi spunea 
acelaşi lucru, răspicat. Privindu-i încă o dată pe 
mama şi fraţii lui Isaku, ieşi afară împreună cu 
cei doi bărbaţi. 

Isaku se întoarse în casă şi aprinse o candelă 
în faţa tăbliei funerare a familiei. Din spusele 
bătrânului, majoritatea oamenilor din sat se 
îmbolnăviseră, şi până şi conducătorul satului 
se molipsise. 

Susurul pârâului din spatele casei se auzea 
parcă mai puternic în ultimele zile. Zăpada de 
pe munte se topea cu repeziciune, umflând 
apele. Primăvara se apropia, iar Isaku se gândi 
că molima avea să înceteze cât de curând. 

însă a doua zi, mama şi fraţii lui făcură febră 
şi mai mare. Până şi mama sa ajunsese să 
geamă la fel ca Isokichi şi Kane. Durerea de 
mijloc era şi mai puternică şi îl puse pe Isaku să 



o frecţioneze. Faptul că ea, o femeie atât de 
puternică, ceruse aşa ceva însemna că durerea 
devenise de nesuportat. Isaku îi schimbă cârpa 
de pe frunte şi îi dădu să bea infuzie de plante. 

Poate că infuzia îşi făcuse efectul, poate că 
trecuseră de faza critică a bolii, însă a doua zi, 
după Isokichi şi Kane, şi mamei îi scăzu 
temperatura. 

Durerea de cap şi cea de mijloc li se 
atenuaseră şi nu mai gemeau. Arătau sfârşiţi, 
dar se mai liniştiseră. 

Isaku se bucură că boala lor era pe trecute, 
dar observă că se petrecea ceva ciudat - feţele 
lor se umflaseră, iar pe piele le apăruse un fel 
de iritaţie. Broboanele deveneau din ce în ce 
mai roşii, iar spre seară li se răspândiseră pe 
mâini, picioare, spate şi piept. 

A doua zi dimineaţă, Isaku înmărmuri când 
văzu feţele mamei şi fraţilor săi pline de erupţii, 
înţelegând că şi faţa ei arăta la fel ca a lui 
Isokichi şi a lui Kane, mama şi-o pipăi cu 



degetele şi clătină din cap. 

— Probabil că e o iritaţie de la temperatură, 
spuse ea privindu-i cu nedumerire pe Isokichi şi 
Kane. 

Era o dimineaţă cu vânt puternic, cum nu 
mai fusese de mult, iar vuietul valurilor răsuna 
grav. 

Isaku nu înţelegea de ce apăruse acea erupţie 
pe feţele lor. Probabil că boala mea avea 
diferite manifestări. Cum bubele apăruseră după 
ce le scăzuse temperatura, crezu că e ceva ce 
ţine de vindecare. 

Mama şi fraţii lui Isaku răsuflară uşuraţi că 
febra le scăzuse; reuşiră să se ridice în şezut şi 
să mănânce prânzul pregătit de Isaku. Dar erau 
foarte slăbiţi după zilele cu temperatură ridicată 
şi simplul fapt de a sta aşezaţi îi epuiza. După 
ce mâncară, se culcară la loc. Isaku privea 
figura mamei, care începuse să sforăie. Băşicile 
erau şi mai umflate decât dimineaţa, iar în 
interior aveau un lichid transparent. Erupţiile de 



pe corpul lui Isokichi şi al lui Kane se 
manifestau ca şi cea a mamei. 

Rogojina de la intrare se mişcă puţin. Isaku 
coborî în pridvor şi dădu cu ochii de un trimis 
al conducătorului satului. 

— Am auzit că şi la tine în familie sunt 
bolnavi. Le-au apărut nişte băşici pe faţă? spuse 
acesta cu o privire întrebătoare. 

— Mai degrabă ceva ca o iritaţie de la 
căldură. 

— Deci şi la ei a apărut! Vino negreşit pe 
plajă. Onorabilul bătrân care ne îndrumă are 
ceva important să ne spună, zise trimisul şi 
plecă grăbit spre casa vecină. 

Isaku stinse focul din vatră. înţelegea acum 
că erupţia nu le apăruse doar mamei şi fraţilor 
lui. Dacă multă lume din sat făcuse febră mare 
aproape în acelaşi timp şi avuseseră simultan o 
erupţie însemna că boala era molipsitoare. Mai 
mult ca sigur bătrânul îi aduna pe plajă pe cei 
care îi îngrijeau pe bolnavi pentru a le indica o 



metodă potrivită de tratament. 

Isaku îşi luă încălţările de zăpadă şi ieşi din 
casă. Vântul era puternic, dar nu simţea frigul. 
Din loc în loc, pe drumul acoperit de zăpadă se 
întrezărea pământul. Bărbaţi şi femei aşteptau 
aşezaţi în apropiere de baraca unde se făcea 
sare, iar bătrânul stătea în picioare, în mijlocul 
lor. Isaku se aşeză în genunchi şi îşi plecă adânc 
capul în faţa bătrânului. 

în mod neaşteptat, lângă bătrân stătea un om 
în vârstă sprijinit de un bărbat tânăr. Era Jinbei, 
pe care Isaku îşi aminti că-1 văzuse mergând 
într-un toiag, cu câţiva ani în urmă. Se spunea 
că stătea în pat acasă, doborât de bătrâneţe. O 
perioadă îndelungată fusese sfătuitorul de 
încredere al conducătorului satului, dar, din 
cauza vârstei înaintate, îi cedase locul actualului 
bătrân. Părul alb i se împuţinase, iar gura fără 
dinţi era întredeschisă. Sătenii încercau să 
ghicească de ce venise Jinbei acolo, pe plajă. 

Simţeau că se petrecea ceva straniu şi 



aşteptau privind solemn. 

— Se pare că a venit toată lumea. Am ceva 
important să vă spun, aşa că ascultaţi cu atenţie, 
în legătură cu boala celor din sat, bătrânul 
Jinbei spune că nu ar fi fierbinţeli, ci o boală 
cumplită. Bătrânul Jinbei, deşi e foarte slăbit, a 
venit special să vă vorbească, spuse bătrânul 
grav, plecându-şi capul în faţa lui Jinbei. 

Jinbei dădu să se ridice şi doi bărbaţi tineri îl 
sprijiniră de ambele părţi. Ochii mari, adânciţi 
în orbite, erau larg deschişi, iar trupul îi 
tremura. 

— în tinereţe, când am mers în satul vecin, 
am înnoptat în acelaşi loc cu un străin bolnav. 
Avea nişte cicatrici urâte pe faţă şi când l-am 
întrebat despre ele mi-a spus că erau urme de 
vărsat. Este o boală contagioasă, cu febră 
chinuitoare, care face să-ţi apară bubiţe pe faţă, 
mâini şi picioare, iar unii ajung la demenţă şi 
mor. Chiar dacă nu mori, urmele băşicilor îţi 
rămân pe faţă şi pe corp ca nişte semne urâte. 



Din câte spunea pare a fi o boală îngrozitoare. 
N-am uitat povestea lui nici până în ziua de azi. 

Spunând acestea, lui Jinbei i se tăie 
respiraţia. 

Isaku se îngrozi, dar nu-şi putea închipui aşa 
ceva. Mamei şi fraţilor lui le apăruseră băşici pe 
faţă, mâini şi picioare, dar febra le scăzuse şi 
păreau că depăşiseră punctul critic al bolii. Cum 
ar fi putut ajunge la demenţă sau să moară, din 
moment ce dădeau semne de însănătoşire? 

— îngrozit peste măsură, l-am întrebat dacă 
nu sunt leacuri care să vindece această boală, 
dar bărbatul mi-a răspuns că nu. Spunea că 
rugăciunile către divinitate şi hainele de culoare 
roşie ar fi întru câtva de ajutor. Când am aflat 
că leşurile de pe o-fune-sama fuseseră 
îmbrăcate în roşu, nu mi-am amintit de vărsat, 
dar când am auzit că era o mască roşie de 
maimuţă, m-am gândit: nu cumva...? Vărsatul 
este o boală fatală, care se transmite de la om la 
om, iar pentru a o vesti se foloseşte o mască 



roşie de maimuţă. Faptul că leşurile au fost 
îmbrăcate în haine roşii poate fi dovada că 
morţii fuseseră bolnavi de vărsat. Sunt foarte 
îngrijorat, adăugă Jinbei, cu ultimele puteri, 
apoi se prăbuşi pe nisip. 

Sătenii stăteau jos, nemişcaţi. Isaku îşi 
aminti de masca de maimuţă. Era normal ca o 
maimuţă să aibă faţa roşie, dar nu şi capul şi 
ochii tot roşii. Era probabil pentru a vesti boala, 
după cum spusese Jinbei. 

Bătrânul rămase o vreme pe gânduri, apoi le 
vorbi cu un aer îngrijorat: 

— Dacă neliniştea lui Jinbei e întemeiată 
înseamnă că acel vas nu a fost o-fune-sama. 
Probabil că într-un anume oraş sau sat a fost o 
epidemie de vărsat, iar cei infectaţi au fost 
urcaţi pe vas şi izgoniţi, ca epidemia să nu se 
mai răspândească. Bolnavii şi-au dat sufletul în 
timp ce rătăceau pe mare, iar vasul a eşuat între 
stâncile din faţa satului nostru. Fără să ştim, am 
luat hainele şi ne-am infectat. Conducătorul 



satului a întrebat dacă hainele murdare de la 
băşici ar putea fi periculoase, dar eu i-am spus 
că nu e cazul să ne facem griji. Dacă boala nu 
este răceală, ci vărsat, nu voi putea niciodată să- 
mi spăl ruşinea. 

Bătrânul se schimbă la faţă. 

Printre săteni se lăsă o tăcere adâncă. 

— Ce e de făcut? întrebă în şoaptă unul 
dintre bărbaţi. 

Atât Jinbei, cât şi bătrânul tăcură, evitând 
privirea bărbatului. 

Isaku urmărea evoluţia bolii mamei şi a 
fraţilor lui cu sufletul la gură. Şi în acea zi, şi în 
ziua următoare, temperatura le scăzuse, dar 
băşicile se înmulţiseră şi le acoperiseră faţa, 
mâinile, picioarele, gâtul, pieptul, până şi 
spatele. îşi simţeau corpul greoi şi nu aveau 
poftă de mâncare. Mama nu-1 mai punea să se 
ducă la pescuit în zilele când marea era calmă, 
iar Isaku se întreba dacă adevăratul motiv era că 



se baza pe el să-i îngrijească. Le făcea infuzie 
de plante şi le ştergea sudoarea. La apusul 
soarelui, rogojina de la intrare se deschise uşor, 
iar trimisul conducătorului satului îi făcu semn 
cu mâna să se apropie. Isaku ieşi afară. 

Bătrânul care îi îndruma stătea în picioare, 
alături de alţi doi bărbaţi, şi îl întrebă îngrijorat 
despre starea bolnavilor din familie. Isaku îi 
răspunse că le scăzuse temperatura şi s-ar fi zis 
că sunt pe cale să se vindece. 

— Dar băşicile? întrebă bătrânul fixându-1 
cu privirea. 

— S-au înmulţit. Pe faţă e cel mai rău. Le-au 
apărut în gură, în nas, chiar şi în urechi. 

Bătrânul dădea tăcut din cap, ascultând 
cuvintele lui Isaku. Din privirea lui întunecată, 
Isaku înţelese că şi ceilalţi bolnavi din sat aveau 
aceleaşi simptome. 

— Aş vrea să vă întreb ceva. Dacă mama şi 
fraţii mei au vărsat, care se ia, cum de nu m-am 
molipsit şi eu, care-i îngrijesc? Le-a scăzut 



febra şi nu par să aibă acea boală contagioasă 
îngrozitoare. 

Lui Isaku i se părea neîntemeiată mâhnirea 
adâncă de pe chipul bătrânului. 

— Jinbei spunea că, oricât de îngrozitoare ar 
fi o molimă, unul din trei oameni moare, unul 
se îmbolnăveşte, dar nu moare, iar unul nici 
măcar nu se îmbolnăveşte. Asta este îndurarea 
divină faţă de oameni, ca să nu piară cu toţii de 
boală. Dacă este aşa cum spune el, nu e ciudat 
că tu şi noi nu ne-am îmbolnăvit, spuse bătrânul 
mai mult în şoaptă. 

Ceilalţi bărbaţi se îndepărtară, iar bătrânul o 
apucă şi el pe drumul din sat, cu o figură 
sumbră. 

Isaku intră în casă şi se aşeză pe marginea 
vetrei. Kane era agitată, dar mama sforăia în 
somn. Nu ştia în ce stare se aflau ceilalţi 
bolnavi, dar spera că cei din familia lui erau, în 
sfârşit, pe cale să se însănătoşească. 

Coborî în pridvor ca să pregătească cina. 



în următoarele două zile, mamei şi fraţilor 
lui le scăzu temperatura, şi Isaku deveni 
optimist. însă în seara celei de-a treia zile îl 
cuprinse groaza la gândul că bătrânul şi ceilalţi 
avuseseră poate dreptate. Febra le crescu brusc, 
iar băşicile li se înmulţiră îngrozitor de mult. 

Kane vomita şi plângea, iar mama şi Isokichi 
aveau dureri de cap, de mijloc şi se văitau 
întruna. Când îi atinse pe frunte, Isaku se miră 
cât de fierbinte le era. 

A doua zi de dimineaţă, Isaku se îngrozi 
când le văzu feţele luminate de razele soarelui. 
Lichidul se îngălbenise, toate băşicile se 
spărseseră, iar din ele se scurgea un lichid. Până 
şi ochii le erau acoperiţi de puroi. Respirau cu 
greu şi nu aveau nici măcar puterea să-l 
îndepărteze cu mâna. 

Isaku înţelese, în sfârşit, că boala lor nu era 
ceva trecător, precum răceala, ci putea fi vărsat, 
aşa cum pomenise Jinbei. I se părea că au de-a 
face mai degrabă cu un blestem decât cu o 



boală. Cuvântului „vărsat" îi suna 

nemaipomenit de ciudat. 

Mama şi Isokichi gemeau ca nişte animale, 
iar Kane plângea înfundat şi din când în când 
avea convulsii. 

Infuzia de plante nu avea nici un efect, iar 
Isaku nu mai ştia ce să facă. 

Cuprins de spaimă, ieşi din casă şi alergă 
spre plajă. Crezuse că sătenii se adunaseră acolo 
în jurul bătrânului, dar pe plajă nu era nici 
ţipenie, aşa că se îndreptă către casa 
conducătorului satului. Voia să găsească o cale 
de a-i salva pe ai săi. 

Urcând panta care ducea acasă la 
conducătorul satului, văzu în jur de zece bărbaţi 
şi femei aşteptând în grădina acestuia cu feţele 
vineţii. 

— Puroiul li se scurge pe faţă, ţipă Isaku, 
apropiindu-se în fugă de ei. 

— Şi alor mei la fel. Bolnavii din toate 
casele au feţele pline de puroi, spuse un bărbat 



între două vârste, cu vocea tremurândă. 

Bătrânul ieşi în faţa casei. Figura lui, 
acoperită de o barbă albă, era trasă şi avea ochii 
injectaţi. 

Privindu-i pe cei adunaţi, spuse cu o voce 
fără vlagă: 

— Boala este, fără îndoială, vărsat, aşa cum 
a spus bătrânul Jinbei. Ochii conducătorului 
satului sunt şi ei acoperiţi de puroi. 

— Ce putem face să le alinăm durerea? 
întrebă unul dintre bărbaţi cu vocea îndurerată. 

— Nu putem decât să ne rugăm, îi răspunse 
bătrânul, privind în pământ în timp ce ieşea din 
grădină şi cobora panta, împleticindu-se. 

în sat domnea confuzia. Starea bolnavilor 
din fiecare casă era în mare aceeaşi, iar mulţi 
aveau tulburări mintale. Kane dădea semne 
clare de nebunie: sărea prin casă scoţând nişte 
sunete ciudate, între râs şi plâns. De fiecare 
dată, Isaku o culca la loc în aşternutul de rogoz. 

în dimineaţa următoare, află că unii bolnavi 



muriseră în timpul nopţii. în familia lui Isaku, 
starea lui Kane se înrăutăţi, iar după ce avu 
nişte convulsii îngrozitoare în jurul prânzului îşi 
dădu ultima suflare. Nici mama, nici Isokichi 
nu erau conştienţi şi nu ştiau de moartea lui 
Kane. 

în acea zi, bătrânul plecă de acasă lăsând în 
urmă o scrisoare şi se aruncă de pe o stâncă, din 
apropierea Promontoriului Ciorii. Corpul îi fu 
adus la ţărm de valuri, iar capul i se zdrobise de 
stânci. Scrisoarea era adresată conducătorului 
satului şi în ea le spunea că regreta amarnic 
faptul de a fi adus teribila molimă în sat, 
considerând că hainele roşii murdare de puroi 
nu sunt periculoase şi împărţindu-le în fiecare 
casă. Plătise astfel cu propria viaţă. 

Cadavrul bătrânului fu urcat într-o barcă de 
fiul acestuia, dus în larg şi aruncat în mare. 
Sinuciderea era văzută ca un mare păcat, iar 
sinucigaşii nu aveau parte de incinerare, ci erau 
lăsaţi în voia valurilor. 



Moartea bătrânului spori şi mai mult 
confuzia din sat. Numărul morţilor crescu brusc 
şi, în lipsa indicaţiilor despre cum ar trebui să 
procedeze cu ei, cei neatinşi de boală aprindeau 
doar o candelă pe altarul familiei şi se rugau. 
Cadavrele erau lăsate în case, pentru că nu 
aveau timp să pregătească coşciugele. 

într-un târziu, la indicaţiile lui Jinbei, doi 
bărbaţi au mers din casă-n casă şi le-au spus 
sătenilor ce să facă cu cadavrele. Cum erau prea 
puţini oameni disponibili, era imposibil să le 
ducă la cimitir, aşa că li s-a transmis să le ardă 
pe plajă, iar la urmă să îngroape cenuşa în 
cimitir. 

Isaku înfăşură trupul lui Kane într-o rogojină 
şi îl scoase afară din casă. Nici mama şi nici 
Isokichi nu erau conştienţi, având temperatură 
mare. 

Isaku făcu un rug funerar pe plajă şi aşeză 
trupul lui Kane pe el. Aprinse nişte vreascuri şi 
lemnele începură să ardă. Faţa lui Kane, care se 



zărea din rogojină, fu cuprinsă de flăcări, dar lui 
Isaku nu-i curse nici o lacrimă. De jur împrejur, 
sătenii făcuseră focuri ici şi colo. Cu toţii voiau 
să stârpească prin ardere răul ascuns în cadavre; 
s-ar fi zis că uitaseră să deplângă moartea celor 
din familie. 

Printre cei morţi erau mulţi nou-născuţi şi 
copii, dar erau deopotrivă şi bărbaţi şi femei 
tinere sau în vârstă. Isaku puse lemne pe foc şi 
cu o nuia de bambus împunse cadavrul lui 
Kane, ca focul să-l cuprindă mai bine. 

Seara adună cele câteva oase şi le puse într-o 
găleată de lemn. 

Se întoarse acasă, puse găleata în faţa tăbliei 
funerare a familiei şi fripse nişte peşte. îi chemă 
pe mama şi pe Isokichi să le dea de mâncare, 
dar ei respirau anevoie, fără să-i poată 
răspunde. Aveau şi gura, şi nările pline de 
puroi. 

în acea noapte, plouă şi bătu un vânt 
năprasnic. Ploaia se opri dimineaţa, dar vântul 



făcea casa să scrâşnească uşor. 

Isaku aştepta liniştit, veghindu-i pe mama şi 
pe Isokichi. Feţele, mâinile şi picioarele li se 
umflaseră şi mai mult, iar de sub puroiul uscat 
apărea altul nou. Nu li se mai vedea pielea, iar 
pe faţă puroiul li se întărise de parcă ar fi avut o 
mască. 

Un trimis veni cu indicaţii de la Jinbei şi îi 
transmise să nu le îndepărteze înainte de vreme 
coaja, când va cădea singură însemna că erau 
spre vindecare. Isaku se străduia să-i hrănească 
pe mama sa şi pe Isokichi, strecurându-le 
fiertura de orez prin gura întredeschisă, plină de 
coji. 

Pe plajă se aprindeau în fiecare zi focuri 
pentru a arde cadavrele. Cum nu-şi găsea 
liniştea, Isaku coborî şi el pe plajă şi ajută la 
căratul lemnelor. Conducătorul satului încă 
trăia, dar era într-o stare destul de gravă. 

Vremea se încălzi, iar peste marea calmă se 
ridica din ce în ce mai des ceaţa. Zăpada de pe 



muntele din spatele satului dispăruse, doar 
vârfurile îndepărtate străluceau încă albe. 

Pe plajă erau peste tot lemne înnegrite, ce 
fuseseră folosite la arderea cadavrelor, iar 
câteva erau încă aprinse. Numărul celor morţi 
scăzuse, iar cazurile de demenţă erau mai rare, 
semn că epidemia se stingea. 

într-o zi, pe la începutul lui martie, când se 
sculă de dimineaţă, Isaku observă că se uscase 
şi căzuse coaja ce acoperise ochiul drept al 
mamei sale, iar ochiul îl privea. 

Cojile care îi acopereau gura se mişcară, 
lăsând să treacă un murmur înfundat: 

— Kane a murit, nu? 

Isaku îi răspunse încuviinţând din cap. 

— Mulţi săteni au murit. 

Mama închise încet ochii. 

Din noaptea aceea, mama şi Isokichi 
începură să geamă de durere, de parcă şi-ar fi 
pierdut minţile. Aveau mâncărimi groaznice, 
dar cum nu trebuiau să se scarpine, pentru a nu- 



şi face mai rău, se apăsau doar cu mâna peste 
cojile uscate. 

Mâncărimea îi chinui şi ziua următoare, dar 
temperatura le scăzuse. Din loc în loc, cojile de 
pe picioare şi de pe mâini începuseră să se 
desprindă. 

Nici din cojile de pe faţă nu le mai ieşea 
puroi, iar ceva ca o făină uscată le acoperea 
acum feţele. 

Pe plajă nu se mai ridica fum de la arderea 
cadavrelor. Mâncărimea de pe corpul mamei şi 
al lui Isokichi nu mai era atât de intensă, iar 
cojile de pe faţă începură să li se desprindă. 
Isaku le spuse că ar fi bine să aştepte să cadă 
singure, dar mama nu suporta ca faţa să-i fie 
acoperită de coji şi încercă să le desprindă. 

La scurt timp, mama şi Isokichi începură să 
mănânce fără ajutor. în locul cojilor pielea era 
ciudat de albă, iar pe unde fuseseră băşici era 
roşie şi umflată. 

Isaku înţelese că mama şi fratele lui se 



vindecaseră, în sfârşit, dar păli când îl auzi pe 
Isokichi spunând: 

— Nu văd. 

în mijlocul pupilelor lui se vedea o 
umflătură în formă de stea. 

Mama şi Isokichi se puteau ridica de-acum 
să se aşeze pe marginea vetrei, dar în casă 
domnea o tăcere apăsătoare. Pe zi ce trecea, 
roşeaţa băşicilor se estompa, dar le rămăseseră 
cicatrici pe faţă, gât, umeri, mâini şi picioare. 

Isaku se gândi că nu trebuia să ţină cenuşa 
lui Kane în casă şi o puse într-un ulcior, urcă pe 
drumul de munte şi o îngropă în cimitir. Lângă 
el, o femeie săpa cu lopata o groapă pentru 
oasele a două rude moarte. 

La câteva zile, într-o dimineaţă, toţi cei care 
nu fuseseră afectaţi de boală au fost înştiinţaţi 
să se strângă pe plajă. Isaku merse şi el. 

Lângă baraca de pe ţărm, stăteau în picioare 
cam treizeci de bărbaţi şi femei. Văzând cât de 
mic era numărul celor care nu se îmbolnăviseră, 



Isaku înţelese cât de nimicitoare fusese boala. 

Cerceta atent feţele celor din jur. Sahei, cel 
de-o seamă cu el, se afla printre ei, dar pe Tami 
nu o zărise. 

Patru bărbaţi coborau pe plajă, cărând o 
targă pe care stătea conducătorul satului. Pe faţa 
acestuia se vedeau cicatricile rămase de la 
băşici. Isaku şi ceilalţi i se închinară până la 
pământ, iar Manbei, fiul lui Jinbei, îngenunche 
în faţa tărgii lăsate pe nisip. După ce schimbară 
câteva cuvinte în şoaptă, Manbei încuviinţă, se 
ridică în picioare şi le vorbi. 

— La porunca onorabilului nostru 
conducător, am preluat eu rolul de bătrân 
îndrumător. Am fost loviţi de un dezastru 
îngrozitor, dar epidemia s-a stins. Vă voi 
înştiinţa ce hotărâre a luat conducătorul satului. 
Cei care ţin în casă cenuşa celor morţi să o 
îngroape cât mai repede în cimitir. Cei sănătoşi, 
care s-au ocupat până acum de îngrijirea celor 
bolnavi, să meargă la pescuit, la adunat de 



scoici pe ţărm sau la săpat pământul. Acum, 
vom închina o rugăciune mării, împreună cu 
conducătorul satului, pentru cei morţi. 

Manbei se aşeză lângă conducător, care îşi 
împreună mâinile în direcţia mării, iar mulţimea 
îl urmă. Suspinele răsunau în jurul lui Isaku, 
care avea şi el lacrimi în ochi. Tristeţea 
pricinuită de moartea lui Kane, pe care nu o 
simţise până atunci, îl copleşi. Sfârşitul ei, în 
convulsii teribile, ca un peşte zbătându-se pe 
uscat, îl umplu de amărăciune. 

în acea zi văzu oameni îndreptându-se spre 
cimitir, ducând în mâini traiste şi cutii cu 
oseminte. Isaku îl zări pe tatăl lui Tami urcând 
poteca de munte, târâindu-şi picioarele, şi se 
gândi că în cutia pe care o ţinea la piept s-ar fi 
putut afla cenuşa lui Tami. 

A doua zi marea fu agitată, dar în ziua 
următoare, după atâta timp, Isaku ieşi la 
pescuit. Stelele din ochii lui Isokichi erau 
întunecate şi nu păreau să dispară, cu toate că 



boala îi trecuse. Chiar dacă ar fi orbit, ar fi 
ajuns probabil să poată vâsli cumva, dar o 
vreme i-ar fi fost aproape imposibil să urce în 
barcă. 

Sardinele începură să muşte imediat ce Isaku 
lăsă firul undiţei în apă, iar când trăgea aducea 
spre el peşti cu solzi strălucitori. Celelalte bărci 
prindeau şi ele destul de mult peşte. 

La cină fripse sardine mari, prinse în acea zi. 

— Pe munte trebuie să fi înflorit piersicii, 
şopti mama ducând o bucată de peşte la gură. 

Isaku se uită la faţa mamei sale. Nu mai era 
mult până când tatăl lui urma să se întoarcă în 
sat. în cei trei ani cât el fusese în robie, Teru şi 
Kane se îmbolnăviseră şi muriseră, iar Isokichi 
îşi pierduse vederea. Tatăl lui avea să fie răpus 
de amărăciune, iar mama era mai mult 
înfricoşată decât bucuroasă că avea să-l vadă. în 
plus, trebuia să-i fie foarte greu să-l întâmpine 
cu faţa hidoasă de acum. 

Isokichi îşi petrecea mare parte a timpului 



stând, dar mama începuse să se mişte şi să 
trebăluiască prin casă. Când ieşea afară încerca 
să-şi ascundă cât de cât faţa şi îşi acoperea 
obrajii cu o bucată de pânză. Femeile pe care 
Isaku le întâlnea pe drumul din sat aveau feţele 
acoperite sau purtau pălării mari de paie. 

Isaku văzu câteva femei pe ţărmul stâncos, 
iar Tami era printre ele. Se însufleţi la gândul că 
nu murise. însă şi Tami avea obrajii acoperiţi şi 
purta o pălărie mare. 

Isaku află, rând pe rând, numele celor care 
muriseră. în familia vărului său, Taikichi, fetiţa 
murise, iar el orbise. îl văzuse mergând ţinut de 
mână de Kura, care purta o pălărie de paie, trasă 
pe faţă. Mama puse nişte sardine uscate într-un 
coş de bambus şi se duse acasă la Taikichi. 

Când luna începea să scadă, după lăsarea 
nopţii, de la casa conducătorului satului se 
auzeau neîncetat bătăi de clopot şi glasuri 
îngânând sutre. La început, Isaku se sperie, 
crezând că murise conducătorul satului sau 



cineva din familia acestuia şi se duse degrabă 
împreună cu alţi săteni într-acolo. Conducătorul 
satului citea sutre împreună cu îndrumătorul 
Manbei şi cu alţii. îl zări şi pe Jinbei, sprijinit 
cu spatele de nişte rogojini, puse unele peste 
altele. 

Apoi Isaku îşi zise că aduceau rugăciuni de 
mulţumire pentru înfrângerea demonilor bolii şi 
când se întoarse acasă aprinse o candelă în faţa 
tăbliei funerare a strămoşilor. 

Citirea sutrelor nu se termină în acea seară, 
ci ţinu mai multe zile, de la apusul soarelui 
până noaptea târziu. Bărbaţii importanţi din sat, 
începând cu Jinbei şi Manbei, păreau a înnopta 
în casa conducătorului satului, bătând clopotul 
şi intonând sutre. 

Isaku luă nişte orez într-un bol şi îl puse pe 
veranda casei conducătorului, apoi îşi împreună 
mâinile în direcţia altarului. Atmosfera din casă 
era stranie. Conducătorul satului şi ceilalţi 
intonau sutre cu ochii înroşiţi şi băteau întruna 



clopotul, de parcă ar fi fost posedaţi. 
Răguşiseră. 

într-o noapte, când luna se subţiase şi 
ajunsese doar un fir luminos, ca un cârlig, li se 
aduse la cunoştinţă să se strângă cu toţii, în 
afara celor care nu puteau merge şi a nou- 
născuţilor, în grădina casei conducătorului. 

Isaku porni în grabă, cu o făclie în mână, 
luminând drumul pentru mama sa, care îl ducea 
de mână pe Isokichi. Din fiecare casă ieşeau 
făclii, care se întâlneau pe drum şi urcau panta 
spre casa conducătorului, strângându-se în 
grădină. Acolo, sătenii stinseră făcliile şi se 
aşezară în genunchi, la lumina câtorva torţe 
înfipte în pământ, în colţurile grădinii. 

Isaku îşi zise că urma să se facă o rugăciune 
de mulţumire pentru restabilirea liniştii. Sătenii 
îngenuncheaţi aşteptau cu un aer pios. 

Conducătorul satului ieşi din casă şi se aşeză 
în cerdac. Isaku şi ceilalţi i se închinară cu 
capetele până la pământ. Isaku îşi ridică privirea 



şi la lumina torţelor văzu pe chipul 
conducătorului cicatrici urâte. 

Jinbei coborî şi el din cameră în pridvor, 
sprijinit de fiul său, Manbei, şi de alţi bărbaţi, 
apropiindu-se anevoie de locul unde stătea 
conducătorul satului. Sătenii îşi plecară 
capetele. 

— Ascultaţi cu atenţie ce vă spun. O molimă 
ca cea de vărsat trece doar cu izgonirea pe 
munte. Cei care au fost atinşi de boală nu 
trebuie să mai rămână în sat. Chiar dacă s-au 
vindecat, poate reapărea oricând, iar cei 
sănătoşi o pot lua. 

Trupul lui Jinbei se zguduia de plâns, iar 
lacrimile îi străluceau pe obraz la lumina 
torţelor. 

Isaku se încordă la auzul cuvintelor 
neaşteptate ale lui Jinbei, dar nu le desluşi 
înţelesul. 

Jinbei îşi aplecă puţin capul, apoi îl ridică 
din nou şi spuse: 



— Mi-e foarte greu să vă vorbesc despre 
izolarea pe munte şi m-am frământat mult. Dar, 
dacă nu o facem, boala poate apărea din nou, 
oricând. Vor muri cu toţii şi satul va dispărea. 
Spre binele satului, i-am spus fără rezerve ce 
cred onorabilului nostru conducător. Am stat în 
cumpănă dacă să-i zic sau nu, căci el însuşi a 
fost bolnav şi are faţa sluţită, dar dumnealui nu 
a şovăit. 

Spunând acestea, Jinbei scoase un vaiet 
şuierător şi se prăbuşi la pământ. 

Şi lui Manbei îi curgeau lacrimi pe obraji. 
Ca şi cum ar fi continuat cuvintele tatălui său, 
acesta începu să vorbească, poticnindu-se de 
mai multe ori: 

— Conducătorul satului a spus că nu-şi va 
putea spăla ruşinea faţă de strămoşii noştri dacă 
va lăsa să moară toţi oamenii din sat, aşa că va 
pleca pe munte. 

Isaku simţi că-i îngheaţă sângele în vine. 
înţelese că citirea sutrelor şi bătutul clopotului 



acasă la conducătorul satului fuseseră rugăciuni 
de pregătire înainte de izolarea pe munte. Oare 
asta însemna că părăseau satul şi pentru tot 
restul vieţii aveau să trăiască pe munte? se 
întrebă Isaku. 

Se puteau hrăni cu ierburi şi păsări sălbatice, 
dar acestea erau puţine şi la scurt timp aveau să 
moară de foame. Izolarea pe munte însemna 
moarte. 

Isaku încremeni. în familia lui, el era 
singurul care nu fusese atins de boală. Mama şi 
Isokichi, care orbise, urmau să fie izgoniţi pe 
munte. 

Sătenii începură să se agite. Se uitau unii la 
alţii, iar câţiva, fără a pricepe ce se întâmplă, se 
uitau încă la conducătorul satului şi la Manbei. 

Isaku nu îndrăzni să-i privească pe mama sa 
şi pe Isokichi, care stăteau lângă el, temându-se 
de expresia de pe feţele lor. 

Dintre săteni se auzi un suspin înfundat, care 
se intensifică şi cuprinse întreaga mulţime. 



„Ce nenorocire!", „Va trebui să ne 
despărţim?" - voci tremurânde se auzeau în 
apropierea lui Isaku. Sătenii începuseră să se 
agite cuprinşi de nelinişte. 

— îndrumătorule! se auzi o voce îndurerată 
a unui tânăr. 

Manbei îşi îndreptă încet capul în direcţia 
lui. 

— Cei care vor fi izolaţi pe munte nu se vor 
mai întoarce în sat toată viaţa? 

Manbei încuviinţă. 

Tânărul înghiţi în sec şi vorbi din nou: 

— Dacă vor merge pe munte, o să moară de 
foame. Nu se pot duce în satul vecin sau în alte 
localităţi îndepărtate? 

— Nu se poate! Dacă vor merge în alte sate, 
boala va ajunge şi acolo. Sătenii noştri s-au 
îmbolnăvit şi ei de la hainele roşii ale 
cadavrelor de pe o-fune-sama. Nu putem să le 
aducem necazuri oamenilor din alte locuri, 
spuse Manbei cu fermitate, dar lacrimile îi 



curgeau necontenit. 

Sătenii începură să plângă mocnit. Isaku 
simţi şi el o arsură în piept. Nu suporta să se 
despartă de mama sa şi de Isokichi şi ar fi vrut 
să se ducă cu ei pe munte. 

Auzi din nou vocea tremurândă a lui 
Manbei: 

— Onorabilul nostru conducător a citit 
sutrele înainte de plecarea pe munte. Acum, că 
este pregătit şi nu are remuşcări, pentru ca 
molima să nu se răspândească şi să dispară cât 
mai repede, va pleca mâine în zori, la ceasul 
tigrului. 

Manbei abia vorbea printre hohote de plâns. 

— Veniţi cu mine pe munte! răsună vocea 
firavă a conducătorului satului. Apoi, se ridică 
şi intră în cameră, iar Isaku şi ceilalţi i se 
închinară cu feţele până la pământ, plângând. 

— întoarceţi-vă la casele voastre şi faceţi-vă 
repede bagajele, iar până la ceasul tigrului luaţi- 
vă rămas-bun. însă cei care rămâneţi să nu ieşiţi 



din casă, spuse Manbei cu voce tare. 

Sătenii se ridicară fără vlagă şi, cu capetele 
plecate, părăsiră grădina conducătorului satului, 
coborând de-a lungul pantei line. 

Pe cerul nopţii luna era subţire şi stelele 
străluceau cât vedeai cu ochii. Marea era calmă 
şi se zăreau doar crestele albe ale celor câteva 
valuri ce ajungeau la ţărm. 

Mama mergea înainte, ducându-1 pe Isokichi 
de mână şi intră prima în casă. Aprinse focul în 
vatră, îl ajută pe Isokichi să ia loc, apoi se aşeză 
în faţa tăbliei funerare a familiei şi îşi împreună 
mâinile, rugându-se. 

Isaku stătea jos şi plângea. Ar fi vrut să se 
ducă cu mama şi fratele său pe munte, dar asta 
ar fi fost împotriva legilor satului. Se gândea că 
mai bine ar muri decât să se despartă de ei. 

— Isaku, nu plânge! auzi vocea limpede a 
mamei. 

Isaku îşi înălţă capul. 

Mama sa coborî în pridvor, luă orez dintr-un 



sac şi îl puse într-o cratiţă. 

— Faptul că mergem pe munte împreună cu 
conducătorul satului ne dă curaj. Teru şi Kane 
au murit. Mi-ar fi fost greu să-l întâmpin pe 
tatăl vostru astfel. Aşa cel puţin voi fi pe munte. 
Mi-e milă de Isokichi că e încă tânăr, dar, dacă 
s-a îmbolnăvit, trebuie să renunţe la tot, spuse 
mama în şoaptă în timp ce punea lemne pe foc. 

Isaku se gândi că nu trebuia să fie trist. Nu 
mai era mult până la ceasul tigrului, iar plecarea 
mamei şi a lui Isokichi era hotărâtă. îşi spunea 
întruna că trebuia să-i susţină în timpul care-i 
mai rămăsese de petrecut alături de ei. 

Se ridică şi se aşeză la marginea vetrei. 

îl apucă pe Isokichi de mână. Acesta tăcea, 
neclintit. 

Boabele de orez începuseră să salte în apa 
fierbinte, dar în cele din urmă se lăsară la fund, 
semn că erau fierte. 

— N-ar fi trebuit să fierb atât, dar dacă voi 
supravieţui cel puţin o lună, pe cât posibil aş 



vrea să am grijă şi de conducătorul satului. Iar 
dacă n-avem de mâncare... 

Mama făcu găluşte de orez învelite în varec. 
Apoi înfăşură nişte scrumbie uscată în coji de 
bambus, iar într-o desagă de cârpă puse cam 
cinci măsuri de orez. 

Isaku o urmărea cu privirea. Pe faţa ei plină 
de cicatrici nu se vedea, în mod ciudat, nici 
urmă de tristeţe. Avea ochii limpezi, ba în 
colţul gurii îi înflorise chiar un zâmbet. 

Luă hainele roşii lăsate într-un colţ din 
pridvor şi ieşi pe uşa din spate. Isaku o petrecu 
cu privirea. Dădu foc la nişte vreascuri şi puse 
hainele deasupra, care fură cuprinse imediat de 
flăcări. 

Stelele îşi schimbaseră mult poziţia, iar luna 
se ascunsese dincolo de vârfurile copacilor. Se 
apropia ceasul tigrului. 

Mama se întoarse în casă, se aşeză din nou 
în faţa tăbliei funerare a familiei, cu mâinile 
împreunate, apoi începu pregătirile de plecare. 



Luă desaga cu orez în spinare, iar găluştile 
înfăşurate în varec şi peştele uscat înfăşurat în 
coji de bambus le legă cu sfoară şi i le puse lui 
Isokichi în spate. Aprinse o făclie, îl luă pe 
Isokichi de mână şi coborî în pridvor. 

— Să-l ajuţi pe tatăl tău, spuse mama şi în 
ochii ei apăru pentru prima dată, licărind, o 
lacrimă. 

Mama şi Isokichi ieşiră din casă. Isaku 
rămase în prag, privindu-i cum se îndepărtau, 
cu făclia aprinsă. Făcliile coborau pe cărarea 
din sat, înşirându-se una după alta, îndreptându- 
se spre casa conducătorului satului şi dispărură 
la umbra stâncii ce ţâşnea deasupra drumului. 

Isaku rămase nemişcat în picioare. 

După o vreme, şirul de făclii reapăru la baza 
muntelui din spatele satului şi începu să urce, 
legănându-se uşor. 

Era un lanţ lung de focuri, care devenea din 
ce în ce mai mic, pe măsură ce dispărea în 
pădure. Isaku se gândea că printre ei se aflau 



mama sa şi Isokichi, Tami şi Takichi. 

Pe cerul înstelat se iveau, firavi, primii zori 
de zi. 

O vreme Isaku fu de-a dreptul năuc. 

După câteva zile, Manbei veni la el şi îi 
spuse să meargă la pescuit. Manbei mergea din 
casă-n casă, ştiind că cei rămaşi în sat nu mai 
lucrau nimic. 

Isaku ieşi cu barca pentru prima dată la 
sfârşitul lui martie. Ploaia care ţinuse două zile 
se oprise, cerul era senin, dar valurile erau mari, 
din pricina vântului. Sardinele se împuţinaseră, 
dar lui nu-i mai păsa. 

întindea firul undiţei în timp ce înainta cu 
barca. Sardinele cu solzi strălucitori, care se 
îngrămădeau cândva, de-abia se mai zăreau. 

Isaku auzi o voce, şi când se întoarse văzu 
un bărbat care se oprise din pescuit, arătând 
spre ţărm şi îngăimând ceva. Isaku se uită în 
direcţia aceea. încremeni. Pe cărarea de munte, 



dinspre piscuri cobora un bărbat care urma să 
intre în pădurea ce se întindea de o parte şi de 
alta a drumului. După mers şi statură, era 
negreşit tatăl lui. Altcineva în afară de el nu 
avea cum să coboare pe cărarea de munte în 
perioada aceea. 

Silueta bărbatului apăru din nou din pădure. 
Nu folosea nici un toiag şi mergea hotărât. 
Ţinea în mână o bocceluţă, în care îşi ţinea 
probabil mâncarea. 

Pe Isaku îl înecă plânsul. îi era milă de tatăl 
său, care se întorcea acasă, unde mama nu mai 
era. Uimirea şi amărăciunea pe care avea să le 
simtă tatăl la aflarea veştii că dintre cei patru 
copii doar el mai trăia îi sfâşiau sufletul. Isaku 
nu voia să-i vadă disperarea. Ar fi vrut să 
îndrepte barca înspre larg şi să se lase dus de 
valuri, undeva departe. 

Puterile îl părăsiră, iar mintea i se întunecă. 
Scoase un urlet straniu. 

Apucă vâsla şi îndreptă barca spre mal.