Victor Hugo — Ultima zi a unui condamnat la moarte

VICTOR HUGO 


ULTIMA ZI A UNUI 
CONDAMNAT LA MOARTE 


Primele editii ale acestei jucrăn, pubhcată la început fAră riune de 
autor. debuiau cu următoarele PĂI AFI 

„Se poate lua cunoşhniă de exstenta acestei jucrin în două modun. 
Fie că sa găsi, cu adevărul, un teanc de hâr îngelberute şi de 
rr. rirme deosebiti, în care sau aflat însemnate, unul câte unul, ialirnele 
GĂRĂUN ale unui nenorocit; fe că am dat peste un OP, UN WISĂtor, 
preocupat de observarea naturi spre profitul artei, ur. fuozof, ur. poet, 
cine şhe cine, a ciirui idee, fantezia aceasta, l-a copleşii, neputându-se 
slobozi de sub wripenul ei decăt |epădând-a înitro carte. Cihtorul va alege 
dir. aceste dou, explicati pe cea care îi va place” 

După cur. retese din fext, în epoca în care a fost publicată cartea de 
fată, autorul n-a socoti cd se cuvine să-şi înjăhşeze întreaga gândire. 
A preferat să aştepte ca ea să fie înțeleasă şi să vadă dacă, întradevăr, 
va fi A fost Astăzi, nutorul poate dezuilu ideea pole, ideec SOC dă, 
pe care a vent să je populanzeze în această newnovată şi card forrnră 
hterură. El declară, aşadar, sau, rai curând, mârtunseşte cu glas tare 
căi. Ultima zi a unu condamnat la moarte nu reprezintă altceva decât o 
piedoane, directă sau indirectă, Cur ureh să, a luat, în. favoarea. ci DOJITII 
pedepse captale. Lucrul anume pe care a mentionat să-l facă, tat ce ca? 
don ca postentatea să întrevadă în operă sa, dacă s-ar întâmpla si, fie 
mteresată de ceva atăt de mărunt ru este apărarea pariculartă, 
fotăeauna lesnicoasă, tofdeauna franzitone, a CUTĂTUI 071 CULĂFUI 
Crina, a cutăria or cutărui acuzat ales dintre altu, este vorba dle 


VICTOR HUGO 


ULTIMA ZI A UNUI 
CONDAMNAT LA MOARTE 


Primele ediții ale acestei lucrări, publicată la început fără 
nume de autor, debutau cu următoarele rânduri: 

„Se poate lua cunoştinţă de existența acestei lucrări în două 
moduri. Fie că s-a găsit, cu adevărat, un teanc de hârtii 
îngălbenite şi de mărime deosebită, în care s-au aflat 
însemnate, unul câte unul, ultimele gânduri ale unui nenorocit; 
fie că am dat peste un om, un visător, preocupat 
de observarea naturii spre profitul artei, un filozof, un poet, 
cine ştie cine, a cărui idee, fantezia aceasta, l-a copleşit, 
neputându-se slobozi de sub imperiul ei decât lepădând-o într- 
o carte. Cititorul va alege din aceste două explicaţii pe cea care 
îi va place“. 

După cum reiese din text, în epoca în care a fost publicată 
cartea de față, autorul n-a socotit că se cuvine să-şi înfățişeze 
întreaga gândire. A preferat să aştepte ca ea să fie înţeleasă 
şi să vadă dacă, într-adevăr, va fi. A fost. Astăzi, autorul poate 
dezvălui ideea politică, ideea socială, pe care a voit să le 
popularizeze în această nevinovată şi candidă formă literară. 
El declară, aşadar, sau, mai curând, mărturiseşte cu glas tare 
că Ultima zi a unui condamnat la moarte nu reprezintă altceva 
decât o pledoarie, directă sau indirectă, cum vreți să o luaţi, în 
favoarea abolirii pedepsei capitale. Lucrul anume pe care a 
intenționat să-l facă, tot ce ar dori ca posteritatea să întrevadă 
în operă sa, dacă s-ar întâmpla să fie interesată de ceva 
atât de mărunt, nu este apărarea particulară, totdeauna 
lesnicioasă, totdeauna tranzitorie, a cutărui ori cutărui 


criminal, a cutărui ori cutărui acuzat ales dintre alții; este 
vorba de pledoaria generală şi permanentă în favoarea tuturor 
acuzaților de azi şi de mâine; este articolul cel mai de seamă 
din dreptul umanităţii invocat şi pledat cu glas răspicat în fața 
societății, ce reprezintă marea curte de casație,; este scopul 
suprem al respingerii lui abhorrescere a sanguine acceptat 
pentru totdeauna încă dinaintea judecării tuturor proceselor 
criminale; este întrebarea sumbră şi fatală ce palpită în taină 
în adâncul tuturor proceselor capitale sub  întreitul patos 
al retoricii însângerate sub care o ascund slujbaşii regelui; 
este problema vieții şi a morții, dezgolită, despovărată de 
toate întortochelile sonore ale parchetului, adusă cu brutalitate 
la lumina zilei şi aşezată chiar acolo unde se cade să fie 
văzută - acolo unde se află cu adevărat, în mediul 
său autentic, cumplit; nu la tribunal, ci pe eşafod; nu în fața 
judecătorului, ci a călăului. 

lată care a fost intenţia autorului. Dacă viitorul i-ar atribui, 
într-o bună zi, gloria de a fi făcut-o, ceea ce nu se încumetă să 
nădăjduiască, altă coroană nu îşi doreşte. 

Autorul declară, deci, repetat că se află, în numele tuturor 
acuzaților cu putință, inocenți sau vinovaţi, în fața tuturor 
curților, pretoriilor, juriilor,  justiţiilor. Această carte se 
adresează oricui ar judeca. lar pentru ca pledoaria să fie tot 
atât de vastă după cum îi este cauza, a trebuit - şi acesta este 
motivul pentru care Ultima zi a unui condamnat este 
alcătuit astfel - să elimine, de pretutindeni, din subiect, 
contingentul, accidentul, specificul,  specialul,  relativul, 
modificabilul, episodul, anecdota, evenimentul, numele 
propriu şi să se mărginească, dacă aceasta înseamnă a te 
mărgini, numai la a pleda cauza unui condamnat 
oarecare, executat într-o zi oarecare, pentru o crimă oarecare. 
E fericit dacă, fără ajutorul altei unelte decât aceea a gândirii 
sale, a pătruns atât de adânc, încât a făcut să sângereze o 
inimă sub acel oes triplex al magistratului! E fericit dacă a 
izbutit să îi facă demni de milă pe cei ce se cred drepți! E 
fericit dacă, tot scormonind în judecător, a izbutit, câteodată, 
să redescopere omul! 


Cu trei ani în urmă, când a apărut această carte, câtorva 
persoane le-a trecut prin minte să o conteste autorului. Unii au 
presupus că este o carte englezească, alții - americană. 
Ciudată manie să cauţi la o mie de leghe originile lucrurilor şi 
să faci să izvorască din acelaşi loc cu Nilul pârâul ce spală 
ulița ta! Din păcate nu se află aici nici vreo carte englezească, 
nici una americană, nici una chinezească. Ideea Ultimei zile a 
unui condamnat la moarte nu este luată din nici o carte; 
autorul nu obişnuieşte să-şi caute ideile atât de departe, ci 
acolo de unde le-aţi fi putut afla cu toții, unde le-aţi şi aflat 
poate (cine n-a trăit, în duhul său, sau n-a visat la ultima zi a 
unui condamnat la moarte?), adică, pe şleau, din piața 
publică, din place de Greve. Trecând pe acolo, într-o bună zi, a 
ridicat această idee fatală, ce se zbătea într-o baltă de sânge, 
sub cioturile înroşite ale ghilotinei. 

Începând cu acea dată, de câte ori, în curgerea joilor funebre 
ale curții de casație, intervenea una dintre acele zile în care 
tipătul unei condamnări la moarte izbucnea în Paris, de fiecare 
dată când autorul auzea trecându-i pe sub ferestre urlătorii 
aceia răguşiți ce hâituiau spectatorii spre Greve, de fiecare 
dată îi revenea ideea dureroasă, îl copleşea, îi umplea mintea 
cu jandarmi, călăi şi gloată, îi explica, ceas de ceas, ultimele 
suferinţe ale nenorocitului ce agoniza: în această clipă se 
mărturiseşte, în această clipă este tuns, în această clipă i se 
leagă mâinile; era somat, el, biet poet, să spună toate acestea 
societăţii care îşi vede de afacerile ei, în timp ce lucrul acela 
monstruos este săvârşit; era stors, era împins, era zguduit, iar 
dacă tocmai versifica, îi ucidea stihurile abia schițate; punea 
la index toate lucrările, se interpunea la orice, îl investea, îl 
obseda, îl asedia. Un supliciu, un supliciu care începea o dată 
cu trezirea zorilor şi care dura, aidoma cu al nenorocitului ce 
era torturat în acelaşi timp, până la ceasurile patru. Numai 
atunci, o dată strigat ponens caput expiravit, de către glasul 
sinistru al orologiului, autorul respira şi îşi recăpăta o 
oarecare libertate a spiritului. Şi într-o bună zi, în sfârşit. - 
Era, după cum îşi aminteşte, a doua zi după executarea lui 
Ulbach - începu să scrie această carte. De atunci se 


simte slobozit. Când fu comisă una dintre aceste crime publice 
numite execuții judiciare, conştiinţa să îi spuse că nu mai era 
solidar. Nu s-a mai simțit stropit pe frunte de picătura aceea 
de sânge, țâşnită din Greve pe capul tuturor membrilor 
comunității sociale. 

Totuşi, aceasta nu e destul. A-ţi spăla mâinile este bine, a 
împiedica sângele să curgă ar fi şi mai bine. 

Şi nici că ar putea exista un scop mai înalt, mai sfânt, mai 
august decât acesta: să participi la abolirea pedepsei cu 
moartea. Într-adevăr, autorul participă din adâncul inimii la 
dorințele şi eforturile oamenilor generoşi ai tuturor națiunilor 
ce conlucrează de mulţi ani la dărâmarea copacului 
spânzurătorii, singurul copac pe care revoluțiile nu 
îl dezrădăcinaseră. El, cel fără de vlagă, soseşte, la rândul 
său, să pună umărul şi să adâncească tăietura pe care a 
făcut-o Beccaria, cu şaptezeci de ani în urmă, în bătrâna 
spânzurătoare, înălțată de atâtea secole deasupra 
creştinătăţii. 

Tocmai spuneam că eşafodul este singurul edificiu pe care 
revoluțiile nu îl dărâma. Într-adevăr, rareori se întâmpla că 
revoluțiile să rămână sobre, în privința sângelui omenesc, şi, 
deoarece apar pentru a curăți de mortăciuni, pentru a tăia 
crengile uscate ale societății, pedeapsa cu moartea este una 
dintre uneltele pe care greu se pot obişnui să o lepede. 

Vom mărturisi totuşi că dacă a fost vreo revoluție care să ne 
pară demnă şi în stare să suprime pedeapsa cu moartea, apoi 
această a fost Revoluţia din iulie. Se pare, cu adevărat, că 
ținea de cea mai elementară mişcare populară a timpurilor 
moderne să şteargă legiuirea barbară a lui Ludovic al Xl-lea, a 
lui Richelieu şi a lui Robespierre şi să înscrie, în fruntea legii, 
inviolabilitatea vieții umane. Se cădea ca anul 1830 să 
sfărâme satirul lui 93. 

O clipă am nădăjduit. În august 1830, plutea atâta 
generozitate în aer, un duh atât de blând şi de civilizat se 
legăna în mase, simțeai inima înflorind la apropierea unui 
viitor frumos, încât ni se părea că pedeapsa cu moartea este 
abolită de drept, dintr-o singură lovitură, printr-o consimțire 


tacită şi unanimă, aşa cum se întâmplase cu celelalte lucruri 
rele ce ne stingheriseră. Poporul aprinsese un foc al veseliei cu 
zdrențele vechiului regim. Aceasta reprezenta zdreanța 
însângerată; o credeam în maldăr. Am crezut-o arsă ca şi 
celelalte. Şi, timp de câteva săptămâni, am crezut, gândind la 
viitor, în inviolabilitatea vieții, ca şi în inviolabilitatea libertăţii. 

Şi, într-adevăr, abia se scurseră două luni, că se şi făcu o 
tentativă de a rezolva ca pe o realitate legală utopia sublimă a 
lui Cezar Bonesana. 

Din nenorocire, această încercare fu  stângace, 
neîndemânatică, aproape ipocrită, urmărind de fapt alt interes 
decât pe cel general. 

Oricine îşi aminteşte că în octombrie 1830, la câteva zile 
după ce fu înlăturată, prin ordinul de zi, propunerea 
înmormântării lui Napoleon sub coloană, întreaga Cameră se 
puse pe plâns şi pe boncăluit. Problema pedepsei capitale 
apăru din nou şi vom arăta, câteva rânduri mai jos, şi cu ce 
prilej; măruntaiele legislatorilor părură cutreierate de o subită 
şi minunată mizericordie. Joacă era de-a cine să vorbească, 
de-a cine să geamă, de-a cine să ridice mâinile spre cer! 
Pedeapsa cu moartea, Doamne Dumnezeule! Ce oroare! Cutare 
bătrân procuror general, încărunțit în roba roşie, care toată 
viața mâncase pâine înmuiată în sângele rechizitoriilor, îşi 
compuse pe dată o mutră jalnică şi atestă pe zei că 
era indignat de ghilotină. Timp de două zile tribuna nu se 
despovără de  cațavenci jeluitori şi a fost un plâns, o 
muiriologie, un concert de psalmi lugubri, un Super flumina 
Babylonis, un Stabat mater dolorosa, o mare simfonie în ut, cu 
coruri, executată de orchestra asta întreagă de oratori 
ce garnisesc primele bănci ale Camerei şi scot sunete atât de 
frumoase la zile mari. Cutărică veni cu basul său, cutărel cu 
falsetul. Nu lipsea nici unul. 

Nici că se poate ceva mai patetic ori mai plin de jale. Şedinţa 
de noapte, îndeosebi, a fost tandră, paternă şi sfâşietoare, ca 
un act al cincilea de Lachaussee. Bunul public, care nu 
înțelegea nimic, avea ochii plini de lacrimi”. 


Despre ce era vorba? Să fie suprimată pedeapsa cu 
moartea? 

Da şi nu. 

Iată faptele: 

Patru oameni de lume, patru oameni ca lumea, dintre acei 
oameni pe care se poate să îi fi întâlnit prin saloane şi cu care 
se poate să fi schimbat o vorbă-două, de politețe, patru 
bărbaţi, spuneam, au încercat, în înalte cercuri politice, una 
dintre acele lovituri îndrăznețe pe care Bacon le numeşte 
crime, şi Machiaveli - întreprinderi. Or, crimă sau 
întreprindere, legea, la fel de brutală cu toți, le pedepseşte cu 
moartea. Şi cei patru nenorociți la asta ajunseseră, arestați, 
deținuți ai legii, păziţi de trei sute de cocarde tricolore, sub 
frumoasele ogive de la Vincennes. Ce se poate face şi cum să 
se facă? Pricepeţi că nu este cu putință să trimiteţi la 
Greve, legați în chip mârşav cu funii groase, într-o căruţă, 
spate în spate cu acel funcţionar pe care nu se face nici măcar 
să-l numim, patru bărbaţi ca dumneavoastră şi ca mine, patru 
oameni de lume! Măcar de ar exista o ghilotină din lemn de 
acaju! 

Păi, nimic altceva decăt să abolim pedeapsa cu moartea! 

Şi Camera se pune pe treabă! 

Băgați de seamă, domnilor, că, ieri încă, socoteați această 
abolire drept o utopie, o teorie, un vis, o nebunie, poezie. Băgați 
de seamă că nu este pentru întâia oară când se încearcă să vi 
se atragă atenția asupra căruței, asupra funiilor groase, 
asupra oribilei maşinării roşii şi că este ciudat cum această 
unealtă hidoasă vă sare în ochi, aşa, deodată. 

Ba chiar aşa e! Nu din pricina voastră, oameni din popor, 
suprimă pedeapsa capitală, ci din pricina noastră, deputați, ce 
putem deveni miniştri. Nu vrem ca maşina lui Guillotin să 
muşte din clasele sus-puse. Cu atât mai bine dacă asta 
convine tuturora; noi, însă, ne-am gândit la noi. Ucalegon arde. 
Să stingem focul. Degrabă, lichidați călăul, bifați Codul. 

lată aşa, cele mai frumoase combinații sociale sunt alterate 
şi denaturate de un aliaj de egoism. Vina neagră din marmură 


albă circulă pretutindeni, apare la tot pasul, sub daltă. Trebuie 
refăcută. statuia. 

Bineînțeles că nu este cazul să o declarăm aici: nu suntem 
dintre aceia care au cerut capul celor patru miniştri. O dată 
arestați aceşti  nenorociţi, minia indignată pe care ne-a 
inspirat-o atentatul lor s-a preschimbat, ca la toți oamenii, într- 
o milă nesfăârşită. Ne-am gândit la prejudecățile dobândite prin 
educație de către unii dintre ei, la creierul prea puțin dezvoltat 
al şefului lor, cu fanatism şi obstinație recăzut în 
erezia conspirațiilor din 1804, încărunțit înainte de vreme în 
umbra umedă a puşcăriilor statului, la imperativele fatale 
poziţiei lor comune, la imposibilitatea de a frâna când te afli 
pe panta aceea abruptă pe care monarhia se lansase, în plină 
viteză, în 8 august 1829, la influența persoanei regale, pe care, 
până atunci, mizasem prea puțin şi, îndeosebi, la demnitatea 
cu care unul dintre ei se învăluia aşa cum învăluieşti într- 
o mantie purpurie nenorocirea. Facem parte dintre aceia 
cărora le doream, cu toată sinceritatea, viață neştirbită şi care 
eram gata să ne devotăm acestei cauze. lar dacă, prin absurd, 
într-o bună zi, li s-ar fi ridicat un eşafod în Greve, avem 
siguranța că ar fi avut loc o răzmeriță, pentru a-l dărâma, şi 
cel care scrie aceste rânduri s-ar fi alăturat acestei răzmerițe. 

Pentru că, este necesar să o spunem, în crizele sociale, 
eşafodul politic, dintre toate eşafodurile, este cel mai 
abominabil, cel mai funest, cel mai otrăvit, cel care se cere 
extirpat cât mai grabnic. Felul acesta de ghilotină încolțeşte 
printre  pietroaiele pavajului şi, cât ai zice peşte, se 
răspândeşte pretutindeni. 

Fiţi cu băgare de seamă la primul cap ce cade în perioada 
revoluționară. Poporul îi prinde gustul. 

Eram deci, personal, de acord cu cei ce voiau să îi cruțe pe 
cei patru miniştri şi - total de acord cu ei, datorită atât unor 
rațiuni sentimentale, cât şi politice. Numai că am fi preferat ca 
să fi ales Camera un alt prilej pentru a propune abolirea 
pedepsei cu moartea. 

Dacă această abolire mult dorită nu ar fi fost propusă în 
legătură cu patru miniştri picaţi din Tuileries la Vincennes, ci în 


legătură cu primul hoț de drumul mare venit, cu unul din trei 
acei nenorociți la care abia vă uitaţi când trec pe lângă 
dumneavoastră pe stradă, cărora nu le azvârliți nici măcar o 
vorbă, de a căror atingere murdară vă feriţi în chip 
instinctiv; nenorocitul, copil răpciugos fiind, alerga în 
picioarele goale prin noroiul răscrucilor, dârdâind iernile pe 
marginea cheiurilor, încălzindu-se la ferestruicile bucătăriilor 
domnului Vefour, la care prânzeaţi, dezgropând de ici, de colo, 
câte o coajă de pâine dintr-o grămadă de gunoi şi ştergând- 
o înainte de a o mânca, scărmănând, cât e ziua de lungă, fiul 
cu un cui, doar-doar o găsi o para chioară, distrându-se numai 
cu spectacolul gratuit oferit de serbarea regelui şi de execuțiile 
din Greve, alt spectacol fără plată; bieți prăpădiți pe care 
foamea îi împingea la furt, iar furtul la celelalte; 
copii dezmoşteniți de o societate vitregă, pe care casă de 
corecție îi ia în primire la doisprezece ani, la optsprezece - 
temnița şi eşafodul la patruzeci; amărăâţi pe care cu o şcoală şi 
un atelier i-ați fi putut face buni, morali, utili şi cu care nu ştiţi 
ce să mai faceţi, vărsându-i, ca pe o sarcină inutilă, ba 
în furnicarul roşu de la Toulon, ba în temnița mută de la 
Clamart, lipsindu-i de viață după ce le-aţi luat libertatea; dacă 
ați fi propus abolirea pedepsei cu moartea în legătură cu unul 
dintre aceşti oameni, ah! Şedinţa voastră ar fi fost atunci cu 
adevărat demnă, măreaţă, sfânta, majestuoasă, 
venerabilă. De când acei auguşti părinți din Trente i-au invitat 
pe eretici la conciliu în numele măruntaielor Domnului, per 
viscera Dei, nădăjduind convertirea lor gquoniam sancta 
synodus sperat hoereticorum conversionem, nicicând n-ar mai 
fi fost adunare care să înfățişeze omenirii spectacol mai 
sublim, mai ilustru, mai milos. Îi e dat celui puternic să se 
ocupe de cel mărunt şi slab. Ce frumoasă ar fi o adunare de 
brahmini luând în mâini cauza atâtor paria. În cazul nostru, 
cauza nenumăraților paria este cauza poporului. 
Abolind pedeapsa cu moartea, în numele lui, şi fără a aştepta 
să fiți direct interesați în problemă, ați fi săvârşit ceva mai 
mult decât o operă politică, ați fi săvârşit o operă socială. 


Pe când aşa, încercând suprimarea, nici măcar n-a fost o 
operă politică, deoarece nu a avut loc în numele abolirii, ci 
pentru salvarea a patru miniştri nenorociţi, prinşi cu mâna în 
sacul loviturilor de stat! 

Ce s-a întâmplat? Păi, voi nefiind sinceri, noi am fost 
neîncrezători. Când poporul a văzut că urmează să fie tras pe 
sfoară, s-a făcut foc pe întreaga treabă şi, lucru remarcabil, s- 
a agăţat cu toate puterile de această pedeapsă cu moartea, a 
cărui sarcină el o poartă în întregime, orice s-ar spune. Din 
neîndemânarea voastră a ajuns aici. Abordând problema 
pieziş, în chip necinstit, ați compromis-o pentru multă vreme. 
Aţi jucat teatru. Aţi fost fluierați. 

Şi totuşi s-au găsit câteva suflete bune care să ia această 
farsă în serios. Imediat după acea faimoasă şedinţă, procurorii 
generali au primit ordinul, prin intermediul cinstitului ministru 
al justiţiei, de a întrerupe, pe termen nedefinit, orice execuţie 
capitală. În aparență, era un pas mare. Adversarii pedepsei cu 
moartea respirară uşuraţi. Dar iluzia avu viață scurtă. 

Procesul miniştrilor se isprăvi. Nu ştiu ce condamnare a fost 
pronunțată. Cele patru vieți fură cruțate. Ham fu ales drept 
cale de myloc între moarte şi libertate. Terminându-se cu 
aceste aranjamente, spiritele oamenilor de stat de la 
conducere înlăturară teama, şi, o dată cu teama, pieri şi 
umanitatea. Nici nu mai fu vorbă de abolirea pedepsei cu 
moartea; şi, de îndată ce nu mai fu necesară, utopia redeveni 
utopie, teoria — teorie, poezia - poezie. 

Bineînţeles că în închisori, însă, existau câțiva nenorociți de 
condamnaţi de rând, care se plimbau prin țarcuri, de cinci sau 
şase luni, respirând, definitiv liniştiţi, siguri că vor trăi, luând 
aminarea drept grațiere. Dar, aveți răbdare. 

Călăul se temuse straşnic, ca să spunem adevărul. În ziua 
când îi auzise pe făcătorii noştri de lege vorbind despre 
umanitate, filantropie, progres, se crezuse pierdut. Ticălosul 
se ascunsese, se ghemuise sub ghilotina lui, simțindu-se prost 
sub soarele lui cuptor, ca o pasăre de noapte în plină zi, 
străduindu-se să se facă uitat, astupându-şi urechile 
şi neîndrăznind să sufle. Dispăruse de şase luni. Nu mai 


dădea nici un semn de viață. Treptat, însă, în bezna în care 
trăia, şi-a luat curaj. A tras cu urechea spre Cameră şi n-a mai 
auzit rostindu-i-se numele. Nu se mai juca nimeni cu acele 
cuvinte sonore de care se temuse atâta. Nu se mai declamau 
comentarii ale Tratatului delictelor şi pedepselor. Erau 
preocupți de altele, de cine ştie ce gravă problemă socială, de 
un drum de ocol, de o subvenție pentru Opera Comică sau de o 
luare de sânge de o sută de mii de franci dintr-un buget 
apoplectic de o mie cinci sute de milioane. Nimeni nu mai 
gândea la el, tăietorul de capete. Văzând aceasta, omul se 
linişteşte, scoate capul din vizuină şi priveşte împrejur; face 
un pas, un altul, că nu mai ştiu ce şoarece al lui La Fontaine, 
apoi îşi ia inima în dinți să iasă complet la lumină de sub 
eşafodajul său, după care sare pe el, îl cârpăceşte, îl 
restaurează, îi dă lustrii, îl mângâie, îi dă de joacă, îl face 
să sclipească, reîncepe să ungă bătrâna maşinărie ruginită pe 
care puturoşenia o stricase; deodată, se întoarce, apucă de 
păr, la voia întâmplării, în prima gherlă ce se nimereşte, unul 
dintre nenorociţii aceia ce nădăjduiesc în viață, îl trage spre 
el, îl despoaie, îl leagă, îl face fedeleş şi iată că execuțiile 
reîncep. 

Este înfiorător, dar aşa se scrie istoria. 

Da, a exista o amânare de şase luni acordată nenorociților 
deţinuţi, cărora, în mod gratuit, li s-a agravat în felul acesta 
pedeapsa, îngăduidu-li-se să ţină iar la viaţă; apoi, fără nici o 
pricină sau nevoie, fără a se şti prea bine de ce, aşa, într-o 
bună dimineață, amânarea fu revocată, şi, cu răceală, toate 
aceste ființe omeneşti fură iar duse la junghierea planificată. 

Ah! Doamne Dumnezeule! la, spuneți-mi: cu ce ne-ar fi 
deranjat dacă toți aceşti oameni trăiau? Nu mai e în Franța 
suficient aer ca să respire toată lumea? 

Trebuie să se fi petrecut ceva cumplit de monstruos în inima 
acelui mizerabil lefegiu al cancelariei, căruia îi era totuna ce se 
va întâmpla, ca să se ridice de pe scaun şi să spună: „Ei! 
Nimeni nu mai visează la abolirea pedepsei cu moartea. E 
timpul să reîncepem ghilotinarea“! 


De altfel, trebuie să o menţionăm, niciodată execuțiile nu au 
avut loc în circumstanțe mai atroce ca de la revisarea aminării 
din iulie încoace. Niciodată anecdotica legată de Greve n-a fost 
mai revoltătoare şi n-a dovedit mai cu prisosință execrarea 
pedepsei cu moartea. Această supralicitare a ororii reprezintă 
dreapta pedepsire a oamenilor care au repus în vigoare codul 
sângelui. Să fie pedepsiţi de opera lor. Aşa se cade. 

Se cuvine să cităm unul sau două exemple privind ceea ce a 
fost înfiorător şi păgânesc în anumite execuţii. Trebuie să le 
facem pe soțiile procurorilor regali să se îmbolnăvească de 
nervi. Câteodată femeia poate fi o conştiinţă. 

Undeva în sud, bănuim că la Pamiers, către sfârşitul lui 
septembrie trecut. - Nu mai ținem minte limpede locul, ziua şi 
numele condamnatului, dar le vom regăsi dacă faptul ar fi 
contestat - spre sfârşitul lui septembrie, deci, au intrat în 
celula unui om ce amestecă liniştit cărțile de joc; i s-a dat a 
înțelege că urma să moară peste două ore; e ras, tuns, legat 
straşnic, mărturisit; apoi e dus cu cotiugarul, între patru 
jandarmi, prin gloată, spre locul execuţiei. Până aici, toate 
sunt bune. Aşa se procedează. Ajuns la eşafod, călăul îl ia din 
mâinile preotului, îl conduce, îl leagă de taler, apoi dă drumul 
cuțitului. Triunghiul greu de fier se detaşează cu greutate, 
cade  hurducându-se în şanțurile sale şi, iată intervenția 
oribilului, taie omul fără să îl ucidă.. Bărbatul ţipă îngrozitor. 
Călăul zăpăcit, ridică iar cuțitul şi îl lasă să cadă. Cuţitul 
muşcă din gâtul pacientului încă o dată, dar nu îl 
despică. Pacientul urlă; urlă şi mulțimea. Călăul reînalță 
cuțitul, aşteptând mai mult de la cea de a treia lovitură. Nimic. 
A treia lovitură face să țâşnească al treilea şuvoi de sânge din 
ceafa condamnatului, dar capul nu cade. Să  scurtăm 
povestea. Cuţitul a urcat şi coborât de cinci ori, de cinci ori a 
ciuntit condamnatul, de cinci ori condamnatul a urlat sub 
lovitură şi şi-a clătinat capul viu, implorând milă! Privitorii, 
indignați, înşfăcară pietre şi, făcând dreptate, lapidară călăul. 
Călăul se grămădi sub ghilotină şi se ghemui după caii 
jandarmilor. Dar încă nu s-a isprăvit totul. Torturatul, văzându- 
se singur pe eşafod, se ridicase pe scândură şi, de acolo, în 


picioare, înspăimântător, şiroind de sânge, susținându-şi 
capul pe jumătate tăiat, atârnându-i pe umăr, cerea cu țipete 
fără vlagă să fie dezlegat. Mulțimea, cuprinsă de milă, fu pe 
punctul de a dezarma jandarmii, de a sări în ajutorul 
nenorocitului ce suportase de cinci ori condamnarea la moarte. 
În clipa aceea, un valet al călăului, un tânăr de douăzeci de 
ani, sări pe eşafod, spuse pacientului să se întoarcă, cu 
spatele, să îl dezlege şi, profitând de poziţia muribundului 
care i se oferea fără nici o rezistență, îi sări în spate şi, porni 
anevoie să taie cât mai rămăsese din gât cu nu ştiu ce cuţit de 
măcelărie. 

Acestea s-au petrecut cu adevărat. 

Au fost văzute. Da. 

Conform legii, un judecător trebuia să asiste la această 
execuție! Cu un singur semn, ar fi putut opri totul. Ce făcu, 
oare, în fundul trăsurii sale, omul acela, în timp ce un alt om 
era masacrat? Ce făcea pedepsitorul acela de asasini în timp 
ce era săvârşit un asasinat în plină zi, sub botul cailor lui, sub 
geamul trăsurii sale? 

Şi judecătorul nu a fost judecat! Şi călăul nu a fost judecat! 
Și nici un tribunal nu a anchetat această monstruoasă 
exterminare a tuturor legilor existente în persoana sacră a 
unei creaturi a Domnului! 

În secolul al şaptesprezecelea, în epoca barbariei codului 
criminal, sub Richelieu, sub Christophe Fouguet, când domnul 
de Chalais fu executat în fața Boujffay-ului din Nantes de către 
un ostaş neîndemânatic care, în locul unei singure lovituri de 
spadă, îi dădu treizecişipatru de lovituri: cu o teslă de dogar, 
asta, cel puțin, păru parlamentului Parisului  neconform 
procedurilor; avu loc o anchetă şi un proces şi, dacă 
Richelieu nu fu pedepsit, dacă Christophe Fouqguet nu fu 
pedepsit, ostaşul a fost. Nedreptate, cu siguranță, dar în 
adâncul căreia se află o fărâmă de dreptate. 

Pe când, în cazul nostru, nimic. Treaba a fost făcută după 
iulie, într-o epocă a progresului cu moravuri blânde, la un an 
după celebra lamentare a Camerei, pe marginea pedepsei cu 
moartea. Ei, da! Fapta a trecut nebăgată în seamă. Jurnalele 


Parisului au publicat-o ca pe o anecdotă. Nimeni nu a fost 
îngrijorat. S-a aflat numai că ghilotina fusese dislocată expres 
de câtre cineva care voise să dâuneze executorului. Un valet 
al călăului, izgonit de stăpânul său, făcuse această poznă ca 
să se răzbune. 

Fusese numai o glumă. Să trecem mai departe. 

Acum trei luni, la Dijon, a fost dusă la supliciu o femeie. (O 
femeie!). Şi de data aceasta, cuțitul doctorului Guillotin şi-a 
făcut serviciul anapoda. Capul n-a fost complet tăiat. Atunci 
valeții călăului s-au înhămat la picioarele femeii şi cu toate 
urletele nenorocitei, tot trăgând şi împingând, iau separat 
capul de trup, prin smulgere. 

La Paris, ne-am reîntors pe vremea execuțiilor secrete. 
Deoarece nu mai îndrăznim să decapităm în Greve, începând 
cu luna iulie, deoarece ne temem, deoarece suntem laşi, iată 
ce facem: Am luat, nu de mult, un bărbat, un condamnat la 
moarte, unul numit Desandrieux, cred; l-am vărăt într-un fel de 
coş, tras pe două roți, complet închis, zăvorit şi lăcătuit,; 
apoi, cu un jandarm în frunte, şi unul în urmă, tiptil şi fără 
gloată, am depus pachetul la pustia barieră Saint-Jacques. 
Era opt dimineața, abia se luminase. Ajunşi acolo, unde se 
afla o ghilotină proaspăt înălțată, iar drept public vreo câteva 
zeci de puşti adunați pe maldărul de pietre din apropierea 
neaşteptatei maşinării, am scos, iute, omul din coş şi, fără a 
îi da vreme să îşi tragă sufletul, pe furiş, cu viclenie, ruşinos, 
i-am şterpelit capul. Asta se numeşte act public şi solemn al 
unei înalte justiţii. Ridicularizare infamă! 

Ce înțeleg, oare, slujbaşii regelui prin cuvântul civilizației? 
Unde am ajuns? Justiția înjosită până la stratageme şi 
şiretlicuri! Legea coborâta la expediente! Monstruos! 

Un condamnat la moarte trebuie, deci, să fie un lucru de 
temut dacă societatea îl cară aşa pe furiş?! 

Să fim drepți, execuția nu a fost pe deplin secretă. 
Dimineaţa se vânduse, cu strigăte, ca de obicei, comunicatul 
condamnării la moarte, la răscrucile Parisului. Se pare că 
există oameni care trăiesc datorită acestor vânzări. Auziţi? Din 
crima unui nefericit, pedepsirea sa, torturile sale, agonia lui, s- 


a născut o marfă de larg consum, o hârtie de un ban. Vă 
puteți închipui ceva mai hidos decât acest bănuț coclit de 
sânge? Cine îl culege de pe jos? 

Destule exemple! Prea mult. Nu este oribil?! Şi ce puteţi 
evoca în favoarea pedepsei cu moartea? 

Punem această întrebare cu seriozitate; o punem ca să ni se 
răspundă; o punem criminaliştilor şi nu oamenilor de litere 
flecăreți. Ştim că există oameni care socotesc pedeapsa cu 
moartea un lucru excelent şi o consideră drept temă la fel de 
bună ca oricare alta pentru paradoxuri. 

Altora le place pedeapsa cu moartea numai deoarece îl 
urăsc pe cutare sau pe cutare ce o atacă. Pentru dumnealor 
este o problemă cvasiliterară, ținând de indivizi, de nume 
proprii. Aceştia sunt invidioşii, care nu le 
lipsesc jurisconsulților, după cum nu le lipsesc nici artiştilor. 
Filangieri nu duce lipsa unor Iosif Grippa, cum Michel-Angelo 
nu duce lipsa unor Torregiani, iar Corneille a Scuderilor. 

Nu lor ne adresăm, ci, propriu-zis, oamenilor legii, 
dialecticienilor, gânditorilor, celor ce îndrăgesc pedeapsa cu 
moartea de dragul pedepsei cu moartea, pentru frumusețea ei, 
pentru blândețea ei, pentru milosârdia ei. 

Hai, să îşi enunţe pricinile. 

Cei care judecă şi condamnă spun că pedeapsa cu moartea 
este necesară, întâi: deoarece trebuie înlăturat din comunitatea 
socială un membru care i-a dăunat şi care îi mai poate încă 
dăuna. Dacă nu ar fi vorba decât de asta, închisoarea pe viață 
ar fi suficientă. De ce moartea? Obiectaţi că dintr-o închisoare 
se poate scăpa: păziți mai bine! Dacă nu credeți în soliditatea 
barelor de fier, cum îndrăzniți să ţineţi menajerii? 

Să nu existe călău unde temnicerul e de ajuns. 

Dar. - Reiau ei - e nevoie ca societatea să se răzbune, 
societatea să pedepsească. Nici una, nici alta. Răzbunarea 
aparține individului, pedepsirea - lui Dumnezeu. 

Societatea este la mijloc. Pedeapsa este deasupra ei, 
răzbunarea - dedesubt. Nici ce este atât de mare, nici ce este 
atât de mic nu i se potriveşte. Nu trebuie să „pedepsească 
pentru a se răzbuna“. Trebuie să corecteze pentru a ameliora. 


Preschimbați astfel formula criminaliştilor, o vom înţelege şi 
noi şi vom adera la ea. 

Rămâne al treilea şi ultimul motiv propus, teoria exemplului. 
Trebuie să dăm exemple! Trebuie să înspăimântăm cu 
spectacolul destinului ce îi aşteaptă pe criminali, pe aceia care 
ar fi ispitiți să îi imite! lată, aproape textual, eterna frază 
rostită în variante, mai mult sau mai puțin sonore, 
de rechizitoriile a cinci sute de parchete din Franța. Ei bine, 
mai întâi negăm că ar fi vorba de vreun exemplu. Negăm că 
spectacolul supliciului ar produce efectul, scontat. Departe de 
a lămuri poporul, îl demoralizează şi îi distruge sensibilitatea, 
deci orice virtute. Dovezile abundă şi ne-ar 
încăâlci raționamentul dacă am voi să le cităm. Vom semnala 
totuşi un fapt între o mie, fiind cel mai recent, de acum zece 
zile. S-a petrecut la 5 martie, ultima zi a carnavalului. La 
Saint-Pol, îndată după executarea unui incendiator, numit 
Louis Camus, un grup de mascaţi porni să dănțuiască în 
jurul eşafodului încă aburind. Daţi exemple! Lăsata secului vă 
râde în nas! 

Şi dacă, în pofida experienței, ţineţi totuşi la teoria rutinieră 
a exemplului, atunci redaţți-ne secolul al şaisprezecelea, fiți cu 
adevărat formidabili, redați-ne diversitatea torturilor, fiți cu 
adevărat formidabili, redaţi-ni-l pe Farinacci, redaţi-ne jurații- 
căznitori, redați-ne spânzurătoarea, roata, rugul, estrapada, 
tăierea urechilor, tăierea în bucăţi, îngroparea de viu, fierberea 
de viu; redați-ne, la toate răscrucile Parisului, ca o 
simplă prăvălie printre celelalte, tejgheaua hidoasă a călăului, 
necontenit  garnisită cu carne proaspătă.  hRedaţi-ne 
Montfaucon, cele şaisprezece coloane de piatră, brutele sale 
şezând, osuarele sale, bârnele, cârligele, lanţurile, frigările cu 
schelete, culmea sa de gips pătată de  corbi, 
spânzurătorile sucursale, duhoarea de stârv pe care o 
răspândeşte vântul de nord-est, în adieri largi, asupra 
mahalalei Templului; redați-ne, în permanență şi grandoarea 
lui, giganticul  şopron al gâdelui Parisului. Pâi nu?! 
lată exemple, nu glumă. lată pedeapsa cu moartea bine 


înțeleasă. lată un sistem de tortură de oarecari proporţii, iată 
ce e într-adevăr oribil, dar e teribil. 

Sau, de nu, faceţi ca în Anglia. În Anglia, țară comercială, 
când prinzi un contrabandist pe coasta Douvresului, îl spânzuri 
de dragul exemplului, de dragul exemplului îl laşi să atârne de 
spânzurătoare; dar, cum intemperiile văzduhului ar putea vicia 
cadavrul, îl înfăşori precaut, cu o pânza gudronată, ca să îl 
înlocuieşti cât mai rar. Ah, țară a economiilor. Să ungi 
spânzurații cu gudron! 

Şi totuşi, e cât de logic cu putință. E modul cel mai uman de 
a înțelege teoria exemplului. 

Dar voi vă închipuiți cu seriozitate că daţi o pildă când tăiaţi 
în chip odios beregata unui biet om, în colțul cel mai puțin 
bătut al bulevardelor mărginaşe? În Greve, în plină zi, treacă- 
meargă; dar la bariera Saint-Jacques! Şi la ora opt dimineața! 
Cine trece pe acolo? Cine merge acolo? Cine ştie că ucideți un 
om acolo? Cine îşi închipuie că dați un exemplu acolo? O pildă 
pentru cine? Pentru copacii bulevardului, s-ar părea. 

Nu băgați de seamă că execuțiile voastre publice se fac pe 
furiş? Nu băgați de seamă că vă ascundeți? Că vă temeți şi vă 
ruşinați de fapta voastră? Că bâlbâiţi ridicol al vostru discite 
justițiam  moniti? Că, în fond, sunteți zguduiţi, năuciţi, 
îngrijorați, de loc siguri că aveţi dreptate, câştigaţi de îndoiala 
generală, tăind capete din rutină şi fără a şti prea bine 
ce faceți? Nu simțiți în adâncul inimii că ați pierdut 
sentimentul moral şi social al misiunii sângelui cu care 
predecesorii voştri, bătrânii parlamentari, o săvârşeau având 
conştiinţa atât de liniştită? Nu vi se întâmpla, mai des 
decât lor, să vă răsuciţi noaptea, pe pernă? Şi alții, înaintea 
voastră, au ordonat execuții capitale, dar socoteau a avea 
dreptul să o facă, socoteau că aşa este bine. Jouvenel des 
Ursins se socotea un jude, Elie de Thorette se socotea un jude; 
Laubardemont,  Lareynie şi Laffemas se socoteau şi 
ei judecători; voi, în sinea voastră, nu sunteți siguri de a nu fi 
asasini! 

Părăsiți Greve pentru Saint-Jacques, mulțimea pentru 
singurătate, ziua pentru zori. Nu mai faceți cu fermitate ceea ce 


faceți. Vă ascundețţi, credeți-mă! 

Lată respinse toate argumentele în favoarea pedepsei cu 
moartea. 

Iată făcute praf şi pulbere toate silogismele parchetului. Iată 
toate aşchiile rechizitoriilor măturate şi preschimbate în 
cenuşă. Cea mai umilă găâdilare a logicii dizolvă 
raționamentele greşite. 

Să nu mai vină, aşadar, slujbaşii regelui să ne ceară capete, 
nouă, juraților, nouă oamenilor, implorându-ne cu glasul 
mângâietor, în numele societăţii ce trebuie apărată, în numele 
vindictei publice ce trebuie asigurată, în numele exemplelor ce 
trebuie date. Retorică - băşici de săpun şi neant! Înțepați cu 
acul aceste hiperbole şi se vor dezumfla! Pe fundul 
fandoselilor dulcege veţi găsi numai împietrire a inimii, 
cruzime, barbarie, dorință de a-şi dovedi zelul, de a-şi câştiga 
onorariile.  Tăceţi,  mandarini! Sub lăbuța catifelată a 
judecătorului, se simte ghiara călăului. 

E greu să-ți închipui cu sânge rece ce înseamnă un procuror 
regal criminal. E un om care îşi câştigă viața trimițând pe alții 
la eşafod. E achizitorul titular pentru piețele Greve. De altfel, e 
un domn cu pretenţii de stil şi literatură, bun de gură sau 
crezând, cel puțin, aceasta, care poate la nevoie recita un vers 
latin sau două înainte de a mâna la moarte, care 
se străduieşte, să aibă efect, care pune în joc amorul său 
propriu, ah, mizerie! În ramurile în care alţii îşi dăruiesc viața, 
în care există modele, tipuri deznădăjduitor de depărtate, 
clasici, Belart, Marchaugy, aşa cum cutare poet îl are pe 
Racine şi altul pe Boileau! La dezbateri, el înclină 
spre ghilotină: e rolul lui, funcţia lui. Rechizitoriul său îi e 
operă literară; o înfloreşte cu metafore, o înmiresmează cu 
citate; trebuie să pară auditorilor frumoasă, să placă 
cucoanelor. Are bagajul său de locuri comune ce par încă 
foarte noi în provincie, are eleganță sa elocință, căutările 
sale, rafinamentele sale de scriitor. Urăşte cuvântul potrivit 
aproape la fel de tare ca poeții noştri tragici din şcoala lui 
Delille. Să nu vă fie teamă că va spune lucrurilor pe nume. Aşi! 
Pentru orice idee, a cărei goliciune v-ar revolta, găseşte 


deghizări complete, alcătuite din tot felul de epitete. Îl găteşte 
pe domnul Samson, să fie prezentabil. Îmbracă cuțitul în 
borangic. Bascula se estompează. Înghesuie coşul roşu într-o 
perifrază. Nu îți mai dai seama ce este. E dulceag şi decent. 
Vi-l puteţi închipui, stând nopţile la biroul său, elaborând în 
răgaz, cât se pricepe de bine, cuvântarea ce va înălța 
un eşafod peste şase săptămâni? Vi-l puteţi închipui asudând 
sânge şi apă pentru a prinde capul unui acuzat în lațul 
articolului cel mai fatal al Codului? Vi-l puteți închipui tăind, 
cu fierăstrăul unei legi prost alcătuite, gâtul unui nenorocit? 
Băgați de seamă cum face în lăturile tropilor şi 
ale sinecdocilor infuzia a două sau trei texte veninoase, pentru 
a extrage din ele, cu mare trudă, moartea unui om? Să nu fie 
adevărat că, pe când scrie, ține sub masă în întuneric 
pesemne, călăul şi că, din când în când, aşază pana pentru a-i 
spune, cum face stăpânul cu câinele său: „Hai, fii cuminte! Fii 
cuminte! Acum îți primeşti osul“! 

De altfel, în viața intimă, acest slujbaş al regelui poate fi un 
om cinstit, un tată bun, un fiu bun, un soț bun, un prieten bun, 
după cum sună toate epitafurile de la Pere-Lachaise. 

Să nădăjduim că nu este departe ziua în care legea va aboli 
aceste posturi funebre. Ar trebui ca atmosfera civilizației 
noastre să fie suficientă ca să uzeze pedeapsa cu moartea. 

Câteodată eşti ispitit să crezi că apărătorii pedepsei cu 
moartea nu au gândit destul la ce înseamnă ea. Dar, numai 
timp de câteva clipe, puneţi în aceeaşi balanță o crimă, oricare 
ar fi ea, şi dreptul acesta exorbitant pe care şi-l arogă 
societatea de a lua ce nu a dat, pedeapsa aceasta, cea 
mai ireparabilă dintre pedepsele ireparabile! 

Una din două: 

Fie că omul pe care îl loviți este lipsit de familie, nu are 
părinți, n-are rădăcini în această lume. Şi, în cazul acesta, n-a 
primit nici educaţie, nici instrucție, nimeni nu s-a îngrijit de 
spiritul său, nimeni nu s-a îngrijit de inima sa; şi atunci cu ce 
drept ucideţi orfanul acesta nenorocit? Îl pedepsiţi deoarece, 
copil, s-a târât pe glod, fără tulpină şi... tutore! Îi imputaţți, 
cât puteți, izolarea în care l-ați părăsit! Nenorocirea să o 


preschimbaţi în crimă! Nimeni nu i-a deschis ochii, să ştie ce 
face. Omul acesta este ignorant. Păcatul lui e al sorții sale, nu 
al lui. Loviţi un inocent. 

Fie că omul are o familie; şi, în cazul acesta, vă închipuiți, 
oare, că lovitura prin care îi tăiați capul nu îl răneşte decât pe 
el? Că tatăl său, mama sa, copiii săi nu vor sângera? Nu. 
Ucigându-l, decapitați întreaga sa familie. Şi în cazul acesta 
loviți tot nişte nevinovați. 

Stângace şi oarbă legiuire; oricum s-ar suci, loveşte 
inocentul! 

Omul acesta, vinovatul care are o familie, să fie sechestrat. 
Va putea continua să muncească în penitenciar pentru ai săi. 
Dar cum să-i ajute să trăiască din fundul mormântului?! Şi v- 
ați gândit, fără să vă cutremuraţi, la ce vor deveni băiețandrii 
aceia, fetiţele acelea, cărora le înlăturați tatăl, adică pâinea? 
Nădăjduiți ca această familie va aproviziona, 
peste cincisprezece ani, ei - ocna, ele - teatrul de revistă? Ah, 
bieții nevinovaţi! 

Când, în colonii, o condamnare la moarte ia viața unui sclav, 
proprietarul omului primeşte o indemnizaţie de o mie de franci. 
Cum, plătiți daune proprietarului, şi familiei nu?! Nu reprezintă 
el, într-un chip mult mai sacru decât în relația sclav-stăpin, 
proprietatea tatălui său, bunul soției, avutul copiilor? 

Am dovedit o dată că legea voastră este asasină. lată 
dovada că e şi tâlhărească. 

Şi mai este ceva. La sufletul acestui om v-aţi gândit? Ştiţi 
care este starea lui? Îndrăzniţi să îl expediaţi cu atâta 
uşurinţă? Pe vremuri, cel puţin, poporul credea; În clipă 
supremă, duhul religiei, ce plutea în aer, putea îmblânzi şi pe 
cel mai înrăit; un pacient era, în acelaşi timp, un 
penitent; religia îi deschidea o lume, când societatea îi 
închidea alta; orice suflet avea conştiinţa lui Dumnezeu, 
eşafodul era numai un hotar al cerului. Dar ce nădejde mai 
legați de eşafod acum, când poporul nu mai crede? 
Acum, când toate religiile sunt atacate de vinul sec, aşa cum 
ne putrezesc corăbiile învechite în forturi chiar dacă au 
descoperit în alte vremuri lumi necunoscute? Acum, când până 


şi copiii îşi bat joc de Dumnezeu? Cu ce drept cufundați în 
ceva, de care voi înşivă vă îndoiți, sufletele obscure 
ale condamnaților voştri, sufletele acestea aşa cum le-au 
zămislit Voltaire şi Pigault-Lebrun? Le dați pe mâna preotului 
închisorii, bătrân excelent, desigur, dar, oare, crede el, şi face 
pe alții să creadă? Nu schimbaţi în corvoadă opera sa 
sublimă? Chiar socotiți că ar fi preot omulețul acesta care se 
freacă de călăi în căruță? Un scriitor plin de suflet şi de talent 
a spus-o înaintea noastră: E un lucru cumplit să păstrezi 
călăul după ce ai înlăturat duhovnicul! 

Desigur, acestea sunt numai „argumente sentimentale“, 
după cum afirmă anumiți oameni disprețuitori ce nu îşi 
formulează logica decât în minte. După noi sunt cele mai bune. 
Adeseori preferăm argumentele inimii argumentelor rațiunii. 
De altfel, cele două serii sunt întotdeauna legate, să nu o 
uităm. Tratatul delictelor este grefat pe Spiritul legilor. 
Montesquieu l-a născut pe Beccaria. 

Rațiunea există pentru noi, sentimentul - pentru noi, 
experiența, deasemeni, pentru noi. În statele model, în care 
pedeapsa cu moartea a fost abolită, masa crimelor capitale 
scade progresiv, din an în an. Meditaţi la aceasta. 

Pentru moment, nu solicităm o bruscă şi totală abolire a 
pedepsei cu moartea, precum aceea în care se angajase cu 
atâta stupiditate Camera deputaților. Dimpotrivă, dorim toate 
încercările prudenței, precauțiile şi tatonările ei. De altfel, nu 
voim numai abolirea pedepsei cu moartea, ci o remaniere 
completă a legiuirii, în toate formele ei, de sus şi până jos, de 
la zăvor la cuțit, şi timpul este unul dintre ingredientele ce 
trebuie să intre într-o astfel de operă, pentru ca ea să fie bine 
făcută. Nădăjduim să dezvoltăm, cu alt prilej, sistemul de idei 
pe care îl socotim aplicabil în această materie. Dar, 
independent de abolirile parțiale în cazurile falsificării de 
bani, incendierii, furtului calificat etc., cerem ca, de pe acum, 
în toate procesele capitale, preşedintele să aibă datoria de a 
pune juriului următoarea întrebare: A acționat acuzatul din 
patimă său interes? Şi, în cazul în care juriul ar răspunde: 
Acuzatul a acționat din patimă, să nu se 


pronunțe condamnarea la moarte. Asta, cel puţin, ne-ar cruța 
de câteva execuții revoltătoare. Ulbach şi Debacker ar fi 
salvați. Othello nu ar mai fi ghilotinat. 

De altfel, să nu ne lăsăm înşelați, problema aceasta a 
condamnării la moarte se coace ca un fruct, zi de zi. Nu va 
trece mult şi întreaga societate o va rezolva aidoma nouă. 

Criminaliştii trebuie să dea atenție faptului că în ultimul 
secol pedeapsa cu moartea a slăbit. Se îndulceşte. Dă semne 
de decrepitudine. Semne de slăbiciune. Semnele unei morți 
apropiate.  Tortură a dispărut. Roata a dispărut. 
Spânzurătoarea a dispărut. Ciudat lucru? Ghilotina este un 
progres! 

Domnul Guillotin a fost un filantrop. 

Da, oribila Themis, cu dinţi ascuțiți şi vorace, a lui Farinace 
şi Vouglans, a lui Delancre şi Isaac Loisel, a lui Oppede şi 
Machault, îşi dă duhul. Slăbeşte. Moare. 

lată că Greve este sătulă. Greve se reabilitează. Bătrâna 
băutoare de sânge s-a purtat, în iulie, cum trebuie. Vrea pe 
viitor, să ducă o viață cinstită şi să rămână demnă de ultima 
sa faptă bună. Ea, care se prostituase cu toate eşafodurile, în 
ultimele trei secole, e astăzi pudică. Îi e ruşine de vechea 
meserie. Vrea să dea uitării renumele ei urât. ÎI respinge pe 
călău. Îşi spală pavajul. 

La ora actuală, pedeapsa cu moartea s-a depărtat de Paris. 
Or, să spunem lucrurilor pe nume, a ieşi din Paris înseamnă a 
ieşi din civilizaţie. 

Toate simptomele sunt în favoarea noastră. Se pare că şi 
maşinăria aceea hidoasă sau, mai curând, monstrul acela din 
lemn şi fier, ce reprezintă pentru Guillotin ceea ce este 
Galateea pentru Pigmalion, se descurajează şi face mofturi. 
Privite dintr-un anumit unghi, execuțiile înfiorătoare pe care le- 
am povestit amănunțit mai sus sunt semne excelente. 
Ghilotina ezită. A nimerit greşit. Întreg eşafodajul învechit 
al pedepsei cu moartea se strică. 

Maşina infamă va părăsi Franța, suntem siguri, şi, dacă este 
în voia lui Dumnezeu, va plecă şchiopătând, noi având grijă să- 
i dăm lovituri zdravene. 


Să meargă să cerşească ospitalitatea într-altă parte, la 
vreun popor barbar, nu în Turcia, care se civilizează, nu la 
sălbatici, care nu o vor*:; ci să mai coboare câteva trepte pe 
scara civilizației, să meargă în Spania sau în Rusia. 

Edificiul social al trecutului odihnea pe trei coloane: preotul, 
regele, călăul. A şi trecut mult timp de când un glas a spus: 
Zeii pleacă! Nu de mult, un alt glas a spus: Regii pleacă! E 
timpul, acum, să se ridice un alt glas şi să spună: Călăii 
pleacă! 

Astfel, vechea societate se va prăbuşi, piatră de piatră; 
astfel Providența va desăvârşi năzuința trecutului. 

Celor care au regretat regii, li se poate spune: rămâne Patria. 
Celor care vor regreta călăul, nu avem ce le spune. 

Şi nu va dispare şi ordinea o dată cu călăul; să nu credeți 
asta. Bolta societății viitoare nu se va prăbuşi lipsindu-i 
această cheie hidoasă. Civilizaţia nu este altceva decât o serie 
de transformări succesive. Ce urmează să vedeţi? 
Transformarea legiuirii. Codul, în sfârşit, va fi străluminat de 
blândă lege a lui Hristos pătrunzând în el. Crimă va fi 
privită ca o boală, şi această treabă îşi va avea medicii săi, 
care îi vor înlocui pe judecătorii voştri, spitalele ei, ce vor lua 
locul gherlelor voastre. Libertatea şi sănătatea vor fi la fel. Se 
va vărsa balsam şi untdelemn unde se aplica fierul şi focul. 
Va fi tratat cu milă răul acesta ce a fost tratat cu mânie. Va 
fi simplu şi sublim. Crucea substituită spânzurătorii. Asta este 
tot. 

15 martie 1832 


Bicetre 


Condamnat la moarte! 


Au trecut cinci săptămâni de când viețuiesc cu acest gând, 
singur cu el, necontenit înghețat de prezenţa lui, necontenit 
încovoiat sub greutatea lui! 

Pe vremuri (îmi pare că au trecut ani, nu săptămâni), eram 
un om ca ceilalți. Fiecare zi, fiecare ceas, fiecare minut se 
scurgea cu ideea sa. Spiritul meu, tânăr şi bogat, era plin de 
visări. Se juca, dezvăluindu-mi-le una după alta, fără 
orânduire sau ţintă sigură, brodind cu arabescuri țesătura 
vieții, subțire şi aspră. Femei tinere, veşminte episcopale de-ţi 
luau ochii, bătălii câştigate, teatre pline de zgomot şi lumini, 
şi iarăşi tinere femei şi plimbări, pe înnoptate, sub braţele larg 
deschise ale castanilor. Închipuirea mea trăia într-o 
nețărmurită sărbătoare. Puteam gândi la ce voiam, eram 
slobod. 

Acum sunt arestat. Trupul îmi e înlănțuit într-o carceră, 
spiritul îmi este încătuşat de o idee. O idee cumplită, 
mieroasă, fără iertare! Nu mai am decât un singur gând, o 
singură convingere, o singură certitudine: sunt condamnat la 
moarte! 

Orice aş face, gândul acesta drăcesc nu se mişcă din loc, stă 
lângă mine ca un spectru de plumb, singur şi gelos, 
alungându-mi orice distracție, faţă în față cu nenorocitul de 
mine, zgâlțâindu-mă cu mâini înghețate atunci când vreau 
să-mi întorc privirea ori să închid pleoapele. Se strecoară 
sub toate chipurile în care spiritul meu fuge de el, se doseşte 
ca un refren îngrozitor în spatele tuturor cuvintelor ce-mi sunt 
adresate, se lipeşte împreună cu mine de zăbrelele hidoase ale 
carcerei, mă obsedează când sunt treaz, îmi pândeşte somnul 
convulsionat şi reapare în visurile mele cu înfăţişare de cuțit. 

Sar, trezindu-mă urmărit de el şi spunându-mi: „E doar un 
vis“! Dar iată că nici nu avură răgaz ochii-mi grei să se 
deschidă destul, pentru a vedea acest gând fatal înscris în 
realitatea imundă ce mă împresoară, pe dalele umede şi 
nădugşite ale celulei, în razele gălbejite ale lămpii, sub țesătura 
ordinară a vestmântului, pe chipul întunecos al paznicului a 


cărui cartuşieră licăre printre zăbrele, că mi se pare cum un 
glas mi-a şi şoptit în ureche: 


«| 


e „Condamnat la moarte 


II 


Era o dimineaţă frumoasă de august. 

Procesul meu începuse de trei zile; de trei zile numele şi 
crima mea adunau în fiecare dimineaţă o liotă de spectatori 
care se abăteau asupra băncilor din sala de audienţe ca nişte 
corbi asupra unui stârv; trei zile de când trecea şi revenea prin 
fața mea toată fantasmagoria aceasta a judecătorilor, a 
martorilor, a avocaţilor, a procurorilor regali, fie grotească, 
fie sângeroasă, într-una sumbră şi fatală. Nu putusem dormi 
de griji şi groază, în timpul primelor două nopți; într-a treia, 
am adormit de plictiseală şi oboseală. La miezul nopții, îi 
lăsasem pe juraţi să delibereze. Fusesem readus pe paiele 
carcerei mele şi m-am prăbuşit, pe dată, într-un somn adânc, 
în somnul uitării. Primele ceasuri de odihnă, după multe zile. 

Eram cufundat încă în somn când veniră să mă trezească. 
De data aceasta, nu fu destul pasul greu şi bocancii cu ţinte ai 
caraliului“, clinchetul cheilor sale, scârțâitul răguşit al 
zăvoarelor; ca să mă smulgă din letargie, trebui să vorbească 
în urechea mea şi să-mi zgâlțâie brațul cu palma noduroasă: - 
„Mişcă-te o dată“! Am deschis ochii; m-am ridicat, îngrozit, 
în capul oaselor. În clipa aceea, prin geamlâcul strâmt şi înalt 
al celulei, am zărit, pe plafonul coridorului, singurul cer pe 
care mi-e dat să-l văd, acea reflectare gălbuie în care ochii 
obişnuiţi cu bezna puşcăriei ştiu să recunoască soarele. Îmi 
place soarele. 

— E frumos, am spus gardianului. Rămase o clipă aşa, fără 
să-mi răspundă, ca şi când n-ar fi ştiut dacă avea rost să 
irosească o vorbă; apoi, cu oarecare caznă, morfoli pe 
neaşteptate: „Se poate“. 


Am rămas nemişcat, cu mintea încă tulbure, surâzând, cu 
privirea fixată asupra blândei reverberaţii aurii ce smălțuia 
tavanul. „O zi frumoasă!!, am spus din nou. „Da“, răspunse 
omul. „le aşteaptă“. 

Cele două cuvinte, aidoma plasei ce împiedică zborul 
insectei, mă reazvârliră, cu violenţă, în realitate. Am revăzut 
de îndată, ca iluminate de un fulger, sala întunecoasă a curții 
cu jurați, potcoava la care şedeau judecătorii pe umerii cărora 
atârnau zdrențele însângerate, cele trei rânduri de martori cu 
figuri stupide, cei doi jandarmi de la capetele băncii mele, 
şi robele negre agitându-se, şi capetele mulțimii orbecăind ca 
furnicile, în spate, în umbră, şi, oprindu-se asupra mea, 
privirea rigidă a acelor doisprezece jurați ce vegheaseră cât am 
dormit eu. 

M-am ridicat; îmi clănțăneau dinții, mâinile îmi tremurau şi 
nu izbuteam să-mi găsesc hainele, picioarele mi se muiaseră. 
De la primul pas m-am împiedicat, ca un hamal prea încărcat. 
Totuşi mi-am urmat temnicerul. 

Cei doi jandarmi mă aşteptau în pragul celulei. Îmi puseră 
iarăşi cătuşe. Aveau o broască foarte complicată, pe care o 
încuiară cu grijă. Nu mă amestecam: o maşinărie peste altă 
maşinărie. 

Am străbătut o curte interioară. Aerul viu al dimineții mă 
trezi. Am ridicat capul. Cerul era albăstrui; razele soarelui 
calde, despărțite de coşurile înalte, desenau unghiuri mari de 
lumină în înaltul zidurilor prelungi şi cenuşii ale temniței. 
Era, într-adevăr, o zi frumoasă. 

Am urcat o scară în spirală; am străbătut un coridor, apoi 
un altul, un al treilea; se deschise o uşă scundă. Aerul cald, 
amestecat cu zgomot, îmi izbi obrazul; era respiraţia gloatei 
din sala de tribunal. Am intrat. 

Apărând, se auzi un zgomot făcut de arme, voci. Băncile se 
mişcară trosnind; pe când treceam de-a lungul sălii, între 
două mase de oameni îndiguite de ostaşi, mi se părea că sunt 
centrul prin care treceau sârmele ce mişcau toate fețele acelea 
căscate şi aplecate spre mine. 


În acea clipă, mi-am dat seama că nu mai aveam cătuşe; 
nu mi-am putut aminti nici unde, nici când îmi fuseră scoase. 

Se lăsă o mare tăcere. Ajunsesem la locul meu. În clipa 
când mulțimea conteni zgomotul, ostoiră şi gândurile mele. 
Am înțeles limpede, pe neaşteptate, acel lucru pe care până 
atunci îl întrezărisem ca prin ceață numai, şi numai că 
momentul hotărâtor sosise şi că mă găseam acolo pentru a-mi 
afla sentința. 

Să-nţeleagă cine poate, dar felul în care mi-a trecut prin 
minte gândul acesta nu mi-a mai pricinuit groază. Ferestrele 
erau deschise; aerul şi forfota oraşului pătrundeau 
nestingherite; sala era luminată, ca şi când ar fi gătit-o pentru 
vreo nuntă; razele vesele ale soarelui însemnau, ici şi 
colo, mutrele luminoase ale ferestrelor, când pe podele, când 
mărite, pe mese, când frânte, prin colțurile camerei; din aceste 
romburi, stând să se fărâme de prea multă strălucire, în 
dreptul ferestrelor, fiecare rază tăia în aer câte o prismă 
imensă de pulbere de aur. 

Judecătorii, în fundul sălii, păreau mulțumiți, probabil 
datorită bucuriei de a isprăvi curând. Chipul preşedintelui, 
iluminat blând de o reflecţie a unui geam, avea ceva calm şi 
bun înscris pe el; şi un asesor tânăr pălăvrăgea, aproape cu 
veselie, frământându-şi dantela gulerului judecătoresc, cu 
o doamnă tânără cu pălărie trandafirie, aceasta fiind aşezată, 
desigur printr-o favoare, chiar în spatele său. 

Numai juraţii păreau palizi şi abătuţi, dar asta se datora, 
de bună seamă, oboselii de a fi vegheat noaptea întreagă. Unii 
căscau; nimic în înfăţişarea lor nu trăda nişte oameni care ar 
fi cerut pedeapsa capitală şi nu puteam ghici decât o mare 
poftă de somn pe obrajii acestor burghezi de treabă. 

În faţa mea, se afla o fereastră deschisă. Auzeam hohote de 
râs pe cheiul florăreselor; şi, pe pervaz o floricică galbenă, 
îmbăiată de-a binelea în soare, se ascundea de vânt, ca din 
joacă într-o firidă a pietrei. 

Cum să se fi putut maturiza o idee cumplită în mijlocul 
atâtor senzații graţioase? Inundat de aer şi de soare, nu 


puteam gândi cu nici un preț la altceva decât la libertate; 
nădejdea începea să licărească în mine, asemenea zilei ce mă 
îmbăia şi, încrezător, îmi aşteptam sentința, aşa cum aştepţi 
slobozirea şi viața. 

Între timp, sosi şi avocatul meu. Era aşteptat. Mâncase 
copios şi cu poftă. Ajuns la locul său, se aplecă, surâzând, 
spre mine: 

— Sper, mi-a spus. 

— Nu-i aşa? Am răspuns, cu sufletul uşor, zâmbind la 
rândul meu. 

— Da, reluă el; nu le cunosc declaraţia, dar, fără îndoială, 
au respins premeditarea şi nu mai rămâne decât muncă 
silnică pe viaţă. 

— Ce spuneți, domnule? Am spus, indignat. Mai bine de o 
sută de ori mort! 

Da, moartea! Şi, de altfel, îmi repeta nu ştiu ce glas 
lăuntric, ce risc spunând aceasta? S-a pronunțat vreodată o 
condamnare la moarte în alte împrejurări decât la miezul 
nopţii, la lumina făcliilor, într-o sală îmbâcsită şi sumbră, 
într-o noapte rece de iarnă, ploioasă? Dar în luna august, la 
opt dimineaţa, într-o zi atât de frumoasă, cu jurațţii aceştia 
cumsecade, e cu neputinţă! Şi ochii mi se reîntorceau spre 
gingaşa floricică din soare. 

Deodată, preşedintele, care nu-l mai aştepta decât pe 
avocat, mă pofti să mă ridic. Ostaşii prezentară armele; ca 
electrizată, întreaga adunare se ridică, la un semn, în picioare. 
O figură fără însemnătate şi pipernicită, aşezată la o masă 
deasupra judecătorilor. - Bănuiesc că acesta era grefierul. - 
Luă cuvântul şi citi verdictul pronunţat de jurațţi, în lipsa 
mea. O năduşeală îmi curgea din toate membrele; m-am 
sprijinit de perete, să nu cad. 

— Avocat, aveţi ceva de spus în legătură cu aplicarea 
pedepsei? Întrebă preşedintele. 

Eu, unul, aş fi avut o mulțime de spus; dar nu-mi veni nici 
un gând. Limba îmi rămase lipită de cerul gurii. 

Apărătorul se ridică. 


Înţelegeam că se străduia să atenueze declaraţia juriului şi 
să înlocuiască pedeapsa pe care o provoca cu cealaltă care mă 
jignise când îl văzusem că o nădăjduieşte. 

Probabil că indignarea mea întrecea măsura, din moment ce 
şi-a putut face drum printr-o mie de emoții ce îmi copleşeau 
sufletul. Aş fi vrut să repet cu glas tare ceea ce îi mai 
spusesem: „De o sută de ori, mai bine mort”!, dar nu mai 
aveam aer şi n-am putut face altceva decât să-i apuc 
cu brutalitate brațul, strigând cu o putere ce mă înăbuşea: 
„Nu“! 

Procurorul general se război cu avocatul şi îl ascultam cu o 
stupidă satisfacție. După asta, judecătorii ieşiră, apoi 
reintrară şi preşedintele citi verdictul. 

— Condamnat la moarte! Strigă puhoiul. Şi, în timp ce 
eram dus, toți se năpustiră pe urmele mele, cu tunetul clădirii 
ce se prăbuşeşte. Eu, unul, păşeam ameţit şi uluit. În mine 
avusese loc o revoluție. Până la verdictul morţii, mă simțisem 
respirând, palpitând, trăind în acelaşi mediu cu ceilalți 
oameni; acum puteam întrevedea limpede un fel de zid între 
lume şi mine. Nimic nu îmi mai apărea ca mai înainte. 
Ferestrele acelea însorite şi mari, soarele, cerul limpede, 
floarea minunată, totul devenise vinețiu şi palid, de culoarea 
giulgiului. Toţi acei bărbaţi, femei şi copii care se grămădeau 
în calea mea îmi păreau că aduc cu nălucirile. 

La capătul scării, mă aştepta o trăsură neagră, murdară şi 
zăbrelită. Când să urc, am privit la întâmplare prin piață. 

— „Un condamnat la moarte“! Strigau trecătorii alergând 
spre trăsură. Distingeam, prin norul ce părea să se fi lăsat 
între mine şi ceilalți, două fete care mă priveau nesăţios. 

Grozav, spuse, bătând din mâini, cea mai tânără, peste şase 
săptămâni. 


III 


Condamnat la moarte! 


Ei, bine! De ce nu?! Oamenii, îmi amintesc că am citit în nu 
ştiu ce carte în care nu era de calitate decât lucrul ăsta, 
oamenii sunt toți condamnați la moarte, cu termene nedefinite. 
Ce s-a petrecut atât de deosebit în situația mea? 

Începând cu clipa în care a fost citită condamnarea mea la 
moarte, citi n-or fi murit dintre cei care se pregăteau pentru o 
viață lungă! Câţi nu mi-or fi luat-o înainte, care, tineri, liberi 
şi sănătoşi, aşteptau să îmi vadă capul căzând, în cutare zi, în 
place de Greve! Citi, de acum şi până atunci, care merg, 
respiră în aer liber, intră şi ies după bunul plac, şi care mi-o 
vor lua înainte! 

Şi, de fapt, după ce să-mi pară rău?! Ziua sumbră şi pâinea 
neagră a carcerei, gamela cu zeamă lungă din hârdăul celor 
de pe galere, înjurătura, adresată mie, cel pe care educaţia l-a 
rafinat, brutalitatea caraliilor şi a temnicerilor, să nu vezi o 
ființă omenească care să te socotească vrednic de o vorbă şi 
față de care am aceleaşi sentimente, să tresar necontenit, 
fie pentru ce am făcut, fie pentru ce mi se va face; iată, după 
câte se pare, singurele bunuri pe care mi le poate răpi călăul. 

Ah! Şi totuşi, e cumplit! 

Trăsura neagră m-a adus aici, în acest hidos Bicâtre. 

Văzut din depărtare, edificiul e oarecum impunător. Se 
desfăşoară, proiectat pe orizont, pe tâmpla unui deal şi, dacă 
nu te apropii, păstrează ceva din străvechea sa măreție, aerul 
unui castel regal. Dar pe măsură ce distanța se micşorează, 
palatul devine cocioabă. Pinionii ruinați rănesc privirea. Un 
nu ştiu ce sărăcăcios şi ruşinos murdăreşte aceste 
fațade regale: s-ar spune că murii sunt bolnavi de lepră. Nu 
mai există geamuri; canaturile sunt goale; în schimb, bare de 
fier masiv, încrucişate, de care se lipeşte, ici şi colo, câte un 
chip slăbănogit de ocnaş sau de nebun. 

Aşa arată viaţa văzută din preajmă. 


V 


Abia ajuns, nişte braţe de fier mă înşfăcară. Precauţiile se 
înmulțiră: cuțitul este interzis, nu primeşti furculiță la masă; 
cămaşa de forță, un fel de sac de pânză, îmi înconjură braţele; 
ei răspund de viața mea. Am făcut recurs la casaţie. S-ar fi 
putut ca această afacere incomodă să dureze şase sau şapte 
săptămâni şi e important să fiu conservat teafăr şi viu 
pentru place de Greve. 

În primele zile, s-au purtat cu mine cu o blândeţe ce mă 
scotea din fire. Delicateţea caraliului pute a eşafod. Din 
fericire, nu peste multe zile, obiceiul învinse; mă confundară 
cu ceilalți deținuți, oferindu-mi o brutalitate egală cu aceea 
din comportamentul față de ei şi nu mă mai fericiră cu 
acea politețe neobişnuită ce îmi readucea necontenit în minte 
călăul. Nu fu singura îmbunătăţire. Tinerețea mea, faptul că 
eram supus, grijă capelanului şi, îndeosebi, câteva cuvinte 
latineşti pe care le-am rostit portarului închisorii şi pe care 
acesta nu le-a înțeles, mă învredniciră să am dreptul la 
plimbare o dată pe săptămână, laolaltă cu ceilalți deținuți, 
şi făcură să dispară cămaşa de forță ce mă paraliza. După 
multe ezitări, mi să dat şi cerneală, hârtie de scris şi o lampă. 

În fiecare duminică, după liturghie, ni se dă drumul la 
„aer“, la „ora de destindere!!. Acolo, stau de vorbă cu deţinuţii; 
trebuie s-o fac. Sunt oameni de treabă, nenorociţii. Îmi 
istorisesc coțcăriile lor, că ţi se face părul măciucă; dar ştiu că 
se laudă. Mă învaţă să vorbesc în argou, şmechereşte, cum 
spun ei. E o limbă în toată puterea cuvântului, altoită 
pe limba generală, ca un fel de excrescență hidoasă, sau ca un 
neg. Câteodată, e de o energie neaşteptată, de un pitoresc 
înspăimântător: ţi-a dat borşul (îţi curge sânge), a te lua cu 
vădana (a fi spânzurat), ca şi când funia spânzurătorii ar fi 
văduva tuturor spânzuraților. Capul unui hoţ are două nume: 
catul de sus, când meditează, gândeşte şi se sfătuieşte 
despre crimă; dovleacul, când îl taie călăul. Câteodată, e 
caracterizată de spiritul vodevilului: cu călimara pe roate şi 
condeiul la spate (cu tomberonul şi mătura pe umăr), raşpel 
(limba); şi, apoi, la tot pasul, cuvinte ciudate, misterioase, 


urâte şi sordide, apărute de nu ştiu unde: gealatul 
(călăul), oarba (moartea), valea plângerii (piaţa execuțiilor). 
Parcă ai avea de-a face cu broaşte râioase şi cu păianjeni. 
Când auzi vorbindu-se această limbă, capeți un gust de 
murdar, de praf, gustul unei grămezi de zdrențe ce ar 
fi scuturate în nasul tău. 

Cel puţin, oamenii aceştia mă deplâng; sunt singurii. 
Caraliii, polonicarii şi cei de teapa lor - nu le port pică - 
sporovăie, râd şi tăifăsuiesc despre mine, în fața mea, ea 
despre un lucru. 


VI 


Mi-am spus: 

— Dacă tot am la îndemâna cele trebuincioase scrisului, de 
ce n-aş scrie? Dar ce să scriu? Strâns între patru ziduri de 
piatră rece şi goală, cu paşii robiți, ochii-mi necuprinzând nici 
un orizont, preocupat mecanic, cât e ziua de lungă, să 
urmăresc petrecerea înceată a pătratului alburiu pe 
care ferestruica din susul uşii îl taie în întunecosul perete 
opus şi, aşa cum am spus-o mai adineauri, singur, față în față 
cu o singură idee, gândul crimei şi al pedepsirii, al uciderii şi 
morții! Să mai am ceva de spus eu, care nu mai am nimic de 
făcut pe pământ?! Şi ce-aş putea afla în creierul acesta, 
veşted şi golit, care să merite a fi scris? 

De ce nu? Dacă tot ce mă înconjoară este monoton şi fără 
culoare, oare în mine nu e furtună, luptă, tragedie? Ideea 
aceasta fixă ce mă obsedează nu mi se înfăţişează ceas de 
ceas, clipă de clipă, mereu cu alt chip, tot mai înfiorătoare, 
mai însângerată, pe măsură ce termenul se apropie? De ce să 
nu încerc să-mi limpezesc mie însumi toate lucrurile violente 
şi necunoscute pe care le trăiesc, în starea de părăsire totală 
în care mă văd azvârlit? Desigur, materialul este bogat; şi, 
oricât mi-ar fi viața de scurtată, în caznele mele, în temerile 
mele, în chinurile ce mi-o vor umple, din acest ceas şi până la 


cel din urmă, tot voi găsi cu ce să-mi tocesc pana şi să sec 
călimara. De altfel, aceste cazne nu-ţi îngăduie decât un 
singur mijloc de a le uşura: să le observi; şi să le descrii. 

Pe deasupra, cele ce aş scrie, poate n-ar fi fără rost. Acest 
jurnal al suferințelor, urmărit ceas de ceas, clipă de clipă, chin 
de chin, dacă aş putea să-l ţin până în momentul când, fizic, 
nu voi mai fi în stare să continui; această dare de seamă 
asupra senzațiilor mele, în mod necesar neisprăvită, dar pe cât 
cu putință completă, nu va purta în sine o 
învățătură măreaţă şi adâncă? Să nu se afle, pentru cei ce 
condamnă, vreo lecție vrednică în acest proces-verbal al 
gândirii ce agonizează, în această progresie a durerii în 
necontenită creştere, în această, cum să o numesc, autopsie 
intelectuală a unui condamnat la moarte? Poate că 
citirea paginilor acestora le va struni mâna să semneze cu mai 
puțină uşurinţă lepădarea unui cap ce gândeşte, un cap de 
om, pe ceea ce ei numesc talerul balanței justițiare! Poate, 
sărmanii, n-au cugetat niciodată, la succesiunea aceasta 
lentă a torturilor, ascunsă în formula expeditivă a 
unei condamnări la moarte! Să se fi oprit ei măcar o dată 
asupra gândului cutremurător că în omul pe care îl despică 
palpită o inteligență, o inteligență ce mizase pe viaţă, un suflet 
ce nu se pregătise pentru moarte? Nu. Ei nu văd altceva decât 
căderea pe verticală a unui cuţit triunghiular şi, de bună 
seamă, nu socotesc că pentru condamnat ar mai exista 
ceva înainte sau după acest moment. 

Foile de față le vor arăta adevărul. Dacă vor fi publicate 
cândva, ele vor opri o clipă spiritul asupra suferințelor 
spiritului; deoarece tocmai pe acelea nu le ghicesc. Triumifă, 
izbutind să ucidă, eliminând aproape complet suferința 
trupului. Aşi! Parcă despre asta ar fi vorba! Ce înseamnă 
durerea fizică pe lângă suferința morală?! Ţi-e silă şi milă de 
nişte legi astfel alcătuite! Va veni o zi, şi poate aceste Memorii, 
ultim confident al unui nenorocit, vor fi contribuit... 

Doar să nu se joace vântul prin curtea închisorii cu aceste 
bucăţi de hârtie, murdare de noroi, după moartea mea, sau să 


nu putrezească în ploaie, lipite în formă de stea pe geamul 
spart al vreunui caraliu... 


VII 


Să fie de ajutor altora, într-o zi, ceea ce scriu aici, să 
oprească judecătorul gata să judece, să izbăvească nişte 
nenorociți, nevinovați sau vinovaţi, de agonia la care sunt 
condamnat? De ce? La ce bun? Ce rost are? Când capul meu 
va fi tăiat, ce-mi pasă dacă vor cădea şi altele? Oare să-mi fi 
trecut prin minte asemenea nerozii? Să dărâm eşafodul după 
ce m-am suit pe el! Ce aş câştiga cu asta? 

Cum! Soarele, primăvara, câmpiile înflorite, păsările ce se 
deşteaptă o dată cu zorii, norii, arborii, libertatea, viața, nimic 
din toate astea nu-mi mai aparține. 

Ei, eu sunt acela care ar trebui salvat! Să fie adevărat că nu 
e cu putință, că mâine ori, poate, chiar azi va trebui să mor? 
Oare aşa stau lucrurile? Of, doamne, gând cumplit, că-ţi vine 
să-ți sfărâmi ţeasta de zidul carcerei! 

Să socotim ce-a mai rămas: 

Trei zile de răgaz după judecarea apelului la casaţie şi 
pronunțarea sentinţei. 

Opt zile de uitare la parchet; după care dosarul, cum spun 
ei, este expediat ministerului. 

Cincisprezece zile de aşteptare la ministru, care nici nu ştie 
de existenţa lui şi care, totuşi, se presupune că îl va transmite 
curții de casaţie, după examinare personală. 

Acolo - clasarea, numerotarea, înregistrarea: ghilotina este 
aglomerată şi nu poţi trece sub ea decât când ţi-a sosit 
rândul. 

Cincisprezece zile veghezi să nu fii victima vreunei ne- 
dreptăți. 

În cele din urmă, curtea se adună, de obicei, într-o joi, 
respinge douăzeci de apeluri în masă şi re-expediază totul 
ministrului, care le retrimite procurorului general, care le 
retransmite călăului. Trei zile. 


În dimineața celei de a patra zi, substitutul procurorului 
general îşi spune, înnodându-şi şi cravata: - „Ar fi cazul să 
isprăvim cu afacerea asta.“ Şi dacă substitutul grefierul nu 
este împiedicat de vreun ospăț cu amicii, se întocmeşte o 
minută pe marginea ordinului de execuţie, acesta este 
redactat, pus la punct, expediat şi, în ziua următoare, în zori 
încă, poţi auzi în place de Greve izbituri de ciocan în scheletul 
ghilotinei şi crainicii răguşiți urlând, la răscruci, să-şi spargă 
plămânii. 

În total, şase săptămâni. Fata avusese dreptate. 

Or iată, cinci săptămâni, şase poate. - Nu îndrăznesc să fac 
socoteala - de când mă aflu în celularul din Bicetre şi mi se 
pare că nici trei zile n-au trecut de joi. 

Mi-am făcut testamentul. 

La ce bun? Am de plătit şi cheltuielile condamnării mele; tot 
ce-mi aparține abia le acoperă. Ghilotina costă scump. 

Las în urmă o mamă, o soţie, un copil. 

O fetiță de trei ani, dulce, trandafirie, gingaşă, cu ochi mari, 
negri, şi păr lung, castaniu. 

Avea doi ani şi o lună când am văzut-o ultima oară. 

Aşa că, după moartea mea, rămân trei femei fără fiu, fără 
soț, fără tată; trei orfane, fiecare în felul său; trei văduve prin 
lege. 

Admit că aş fi pedepsit pe drept; dar ele, aceste nevinovate, 
ce-au făcut? N-are importanţă; sunt dezonorate, sunt 
distruse. Aceasta e justiția. 

Nu că aş fi îngrijorat pentru mama mea; are şaizeci şi patru 
de ani, va muri din pricina loviturii date de mine. Sau, dacă o 
mai duce câteva zile, de-ar avea, până în ultima clipă, puţină 
cenuşă caldă în căldăruşa cu care se încălzeşte, va fi 
mulțumită. 

Nici soția nu mă îngrijorează; şi aşa e suferindă, şi cam 
înapoiată; şi ea se va stinge. 

Doar dacă nu înnebuneşte. Se spune că asta ţine viaţa; cel 
puţin, nu suferă inteligența; doarme - ca moartă. 


Dar fiica mea, copilul meu, biata Marie, cea micuță, care 
râde, cânta, se joacă, nu gândeşte; pentru ea mă doare. 

lată cum arată celula mea: 

Opt picioare pătrate; patru ziduri de piatră cioplită ce se 
sprijină, în unghi drept, de un pavaj de dale înălțat cu o 
treaptă mai sus decât coridorul exterior. 

La dreapta uşii, cum intri, un fel de adâncitură, ca o 
scălămbăială de alcov. Acolo se presară o mână de fân pe care 
se presupune că deţinutul trebuie să se odihnească şi să 
doarmă, nescoțându-şi pantalonii de pânză şi haina de sac, pe 
care le poartă atât iarna, cât şi vara. 

Deasupra capului, în loc de cer, o boltă neagră, în ogivă - 
aşa i se spune - de care atârnă, ca nişte zdrențe, pânze groase 
de păianjen. 

Nici urmă de fereastră; o uşă, al cărei lemn e ascuns în fier. 

Greşesc: în mijlocul uşii, mai curând în jumătatea 
superioară, o deschizătură de nouă degete, tăiată de gratii în 
chipul crucii şi pe care caraliul o poate deschide peste noapte. 

Afară, un coridor destul de lung, luminat, aerisit cu 
ajutorul unor răsuflătoare din partea de sus a zidului, şi 
având un fel de despărțituri din zidărie ce comunică între ele 
printr-o serie de uşi scunde şi boltite; fiecare dintre aceste 
despărțituri slujeşte drept vestibul câte unei 
celule asemănătoare celei în care stau. În acele celule sunt 
vârâți ocnaşii care au primit pedepse disciplinare de la 
directorul gherlei. Primele trei celule sunt păstrate pentru 
condamnațţii la moarte, deoarece sunt mai la 
îndemâna caraliului. 

Aceste celule reprezintă tot ce a mai rămas din străvechiul 
castel din Bicetre, aşa cum fusese clădit în secolul al 
cincisprezecelea de către cardinalul de Winchester, acelaşi 
care o arsese pe loana d'Arc. Am auzit povestindu-se acestea 
unor curioşi veniți să mă vadă deunăzi în chilia mea şi care 
mă admirau de la distanţă, ca pe un animal din 
menajerie. Temnicerul a luat un bacşiş. 


Uitam să vă spun că, zi şi noapte, am câte o caraulă“” de 
pază la uşa celulei şi că nu-mi pot ridica ochii spre lucarna 
pătrată fără să mă întâlnesc cu o pereche de ochi ficşi, mereu 
deschişi. 

De altfel, puteți bănui de cât aer şi lumină ai parte în 
această ladă de piatră. 


XI 


Din moment ce ziua nu mai apare, cum poți umple 
noaptea? Mi-a venit o idee. M-am ridicat şi mi-am plimbat 
lampa de-a lungul celor patru ziduri ai celulei. Sunt acoperiți 
cu scrieri, desene, cu figuri ciudate, cu nume ce se amestecă şi 
se şterg unul pe celălalt. S-ar spune că fiecare condamnat a 
ținut să lase o urmă, cel puţin aici. Litere negre, albe, 
cenuşii, scrise cu creion, cretă sau cărbune, adeseori 
zgârieturi adânci în piatră, ici şi colo caractere ruginii despre 
care ai crede că au fost scrise cu sânge. Sigur că, dacă n-aş fi 
atât de chinuit, m-ar prinde această carte stranie ce 
se dezvăluie privirilor mele, pagină de pagină, pe fiecare piatră 
a celulei. Mi-ar place să realcătuiesc un tot din nenumăratele 
fragmente de gânduri risipite pe dale; să regăseşti câte un om 
sub fiecare nume: să redai sens şi suflu vieţii acestor inscripții 
mutilate, acestor fraze dezmembrate, acestor 
cuvinte trunchiate, acestor trupuri decapitate, aidoma celor 
care le-au scris. 

La înălțimea căpătâiului meu, se află două inimi 
înflăcărate, străbătute de o săgeată. Deasupra: Dragoste pe 
viață. Nenorocitul nu făcea făgăduințe de lungă durată. 
Alături, un fel de pălărie cu trei colțuri, cu un mic chip 
desenat fără pricepere, dedesubt, şi cuvintele: Trăiască 
împăratul! 1824. 

Alte inimi focoase cu această inscripţie caracteristică unei 
închisori: Îl iubesc şi îl ador pe Mathieu Danvin. Jacques. 

Pe peretele opus, poate fi citit numele: Papavoine. Majuscula 
Peste brodată cu arabescuri şi înfrumusețată cu grijă. 


O strofă dintr-un cântec obscen. 

O cuşmă a libertăţii săpată destul de adânc în piatră, având 
sub ea: Bories - Republica. A fost unul dintre cei patru 
subofițeri din La Rochelle. Bietul tânăr! Cât de hidoase sunt 
pretinsele lor imperative politice! Pentru o idee, pentru o 
fantasmagorie, pentru ceva abstract, această realitate 
oribilă ce se numeşte ghilotină! Şi eu care mă plângeam, eu, 
ticălosul, care am comis o crimă adevărată, am vărsat sânge! 

Nu caut mai departe. Am zărit trasată în alb, în colțul 
peretelui, o imagine înfiorătoare - icoana acelui eşafod care, la 
ora aceasta, poate, este înălțat pentru mine. Am fost cât pe ce 
să scap lampa din mână. 


XII 


Degrabă, m-am ghemuit iarăşi pe paiele mele, cu capul 
ascuns între genunchi. Apoi, temerea copilărească mi se risipi 
şi o ciudată curiozitate puse iar stăpânire pe mine, 
îndemnându-mă să merg mai departe cu citirea celor de pe 
zid. 

Am smuls de lângă numele lui Papavoine o pânză enormă 
de păianjen, îngroşată de praf şi întinsă pe colțul dintre pereți. 
Sub această pânza, patru sau cinci nume, perfect lizibile, în 
mijlocul altora din care n-a mai rămas decât o pată pe perete. 
- Dantum, 1815. - Poulain, 1818. — Jean Martin, 1821. 
Castaing, 1823. Am citit aceste nume şi mi-au revenit în minte 
amintiri lugubre; Dantun, cel care îşi tăiase fratele în bucăți şi 
care străbătuse noaptea Parisul, aruncând capul într-o 
fântână şi trunchiul într-un canal; Poulain, cel care îşi 
asasinase soția; Jean Martin, cel care îşi împuşcase tatăl cu 
pistolul în clipa când bătrânul deschidea O 
fereastră; Castaing, acel doctor care îşi otrăvise prietenul şi 
care, îngrijindu-l în cursul acestei ultime boli, provocată chiar 
de el, îi dădea, în locul medicamentelor, otravă; şi, alături de 
ei, Papavoine, nebunul cumplit care ucidea copiii cu lovituri de 
cuțit în cap! 


lată, îmi spuneam, cutremurat de febră, iată cine au fost, 
înaintea mea, oaspeţii celulei acesteia. Aici, pe aceeaşi dală pe 
care mă aflu, şi-au rumegat aceşti oameni ai crimei şi ai 
sângelui ultimele gânduri! În jurul acestor ziduri, în acest 
pătrat strâmt, şi-au purtat ultimii paşi, asemenea unor 
animale sălbatice. S-au urmat la răstimpuri scurte; s-ar 
spune că această celulă nu se goleşte niciodată. Au lăsat locul 
cald după ei; mie mi lau lăsat. Îi voi ajunge din urmă, la 
rândul meu, în cimitirul Clamart, unde creşte iarba atât de 
grasă! 

Nu sunt nici vizionar, nici superstițios. E probabil că aceste 
idei mi-au dat febră; dar, pe când visam astfel, mi s-a părut, 
deodată, că aceste nume fatale erau înscrise cu foc pe zidul 
negru; un ticăit din ce în ce mai iute îmi izbucni în urechi; o 
lumină roşiatică îmi umplu ochii; apoi mi se păru că celula ar 
fi fost plină de oameni, bărbaţi ciudați care-şi purtau capul în 
mina stânga şi îl țineau de gură, capetele lor neavând păr. Toţi 
mă amenințau cu pumnul, cu excepţia paricidului. 

Am închis ochii îngrozit, văzând toate şi mai limpede. 

Vis, viziune sau realitate, aş fi înnebunit dacă nu m-ar fi 
deşteptat la vreme o impresie neaşteptată. Am fost pe punctul 
de a-mi pierde echilibrul, simțind cum mi se târa piciorul gol, 
un pântece rece şi nişte labe păroase. Era păianjenul pe care îl 
tulburasem şi care fugea. 

Asta m-a readus la realitate. Ah, strigoi îngrozitori! Nu, au 
fost numai fum, închipuiri ale creierului meu pustiu şi 
convulsionat. Himere în genul lui Macbeth! Morţii sunt morți. 
Sunt bine zăvoriți în morminte. Din închisoarea aceea nu 
evadezi. Atunci cum de m-am temut atât? 


XIII 


Mormântul nu se deschide înăuntru. 

Zilele trecute am văzut ceva hidos. 

Abia se crăpase de zi, dar puşcăria răsuna de zgomote. Se 
auzeau uşile grele deschizându-se şi închizându-se, zăvoarele 


şi lacătele de fier scârțâind, legăturile de chei ce se loveau între 
ele clopoțind la centura paznicilor, scările vibrând de sus în 
jos, sub paşi grăbiţi şi glasuri strigându-se şi răspunzându-şi, 
de la cele două capete ale coridoarelor lungi. Vecinii mei de 
celulă, ocnaşii de la „negre“, erau mai veseli ca deobicei. 
Întreg Bicâtre părea să râdă, să cânte, să alerge, să danseze. 

Eu, singurul tăcut în acel vacarm, singurul nemişcat în 
tumultul acela, ascultam mirat şi atent. 

Trecu un caraliu. 

Mi-am luat inima în dinți, l-am chemat şi l-am întrebat 
dacă era sărbătoare în temniță. - „Sărbătoare, dacă vrei! Îmi 
răspunse. Se bat lanțurile ocnaşilor care trebuie să plece 
mâine la Toulon. Vrei să-i vezi? Or să-ți placă.“ Pentru un 
deținut singur în celulă, era, într-adevăr, un mare noroc să 
asişti la un spectacol, oricât de cumplit ar fi fost el. Am primit. 

Temnicerul îşi luă precauțiile de rigoare pentru a fi sigur de 
mine, după care mă conduse într-o mică celulă goală şi fără 
nici o mobilă, ce avea o fereastră zăbrelită, dar o fereastră 
adevărată, la care te puteai sprijini şi prin care puteai vedea 
cu adevărat cerul. 

— De aici, spuse, o să poți vedea şi auzi. Singur în lojă, ca 
regele. 

Apoi ieşi, încuind în urmă lacăte, broaşte şi zăvoare. 

Fereastra dă spre o curte pătrată destul de mare, 
împrejmuită din patru părți, ca şi când ar fi fost un zid, deo 
clădire din piatră cioplită, cu şase caturi. Nimic nu poate fi 
mai jalnic, mai nud, mai trist decât această fațadă cvadriplă, 
găurită de o mulțime de ferestre zăbrelite, la care 
erau agățate, de jos în sus, o droaie de chipuri supte şi 
gălbejite, strivindu-se unul de celălalt, ca pietrele într-un zid 
şi toate, putem spune, înrămate de gratiile crucişe. Erau 
deținuții, spectatori ai ceremonialului, aşteptându-şi rândul 
să intre în scenă ca actori. Ai fi crezut că ai de-a face cu 
sufletele chinuite ce stau la răsuflătorile purgatoriului dând 
spre iad. 


Toţi priveau tăcuţi curtea încă goală. Aşteptau. Ici şi colo, 
printre aceste figuri fără vlagă şi posomorite, se luminau 
câteva perechi de ochi vii şi arzători ca nişte mieji de foc. 

Pătratul celularelor ce îmbrăţişează curtea nu este închis. 
Una dintre cele patru laturi ale edificiului (acela ce priveşte 
spre răsărit) e tăiat la mijloc şi e legat de latura vecină printr- 
o grilă de fier. Această grilă se deschide spre o a doua curte, 
mai mică decât cea dintâi, blocată, ca şi ea, de ziduri şi 
pinioane înnegrite. 

Împrejurul curţii principale, există bănci de piatră, 
rezemate de ziduri. În mijlocul ei, se află o vergea metalică 
îndoită, menită să poarte un felinar. 

Bătu de amiază. Pe neaşteptate, se deschise o poartă mare, 
ascunsă într-o adâncitură a peretelui. O căruţă escortată de 
un fel de ostaşi murdari şi ruşinaţi, cu uniforme albastre, 
epoleți roşii şi banduliere galbene, pătrunse în curte cu 
zgomot de fiare vechi. Era escorta galerienilor şi lanţurile lor. 

Pe dată, ca şi cum zgomotul acela ar fi deşteptat scandalul 
puşcăriei, spectatorii de la ferestre, până atunci tăcuți şi 
nemişcaţi, izbucniră în ţipete vesele, cântece, ameninţări, 
imprecaţii mânjite cu hohote de râs ce te înfiorau ascultându- 
le. Puteai jura că vezi măştile demonilor. Pe fiecare chip se 
adânci o strâmbătură, toți pumnii îşi făcură loc printre gratii, 
toate glasurile, toți ochii ardeau, mă îngrozea să văd atâtea 
scântei renăscute din cenuşă. 

În acest timp, caralii, printre care distingeai, după 
costumele curate şi frica lor, câţiva curioşi sosiți de la Paris, se 
apucară liniştiți de treabă. Unul dintre ei se cățără în căruță 
şi zvârli camarazilor săi lanțurile, zgărzile pentru drum şi 
maldăre de pantaloni de pânză. După care îşi împărțiră 
munca; unii se îndreptară spre un colț al curții, să întindă 
lanţurile lungi pe care le numeau în argoul lor: afe; alţii 
risipiră pe pavaj taftalele - cămăşile şi pantalonii; iar cei mai 
vigilenți examinau, unul după altul, lanţurile metalice pe care 
le încercau apoi, izbindu-le de pavaj, să vadă dacă scot 
scântei, urmăriți de ochiul atent al căpitanului, un bătrân 


bondoc. Totul în aclamaţiile batjocoritoare ale galerienilor, 
pentru care se făceau toate aceste pregătiri şi pe care îi 
puteam vedea, izolaţi, în celularul vechi, ce dă spre 
curtea mică. 

Când gătiră acestea, un domn înveşmântat în broderii de 
argint, numit domnul inspector, dădu un ordin directorului 
închisorii; şi nu trecu nici o clipă, că două sau trei uşi scunde 
vărsară în curte, aproape concomitent şi în valuri, nori de 
bărbați hidoşi, răpciugoşi, urlând. Erau galerienii. 

La apariţia lor, veselia de la ferestre se înteți. Unii dintre ei, 
cele mai de seamă nume ale gherlei, fură aclamați şi 
aplaudaţi, mărturii de simpatie pe care le primiră cu un fel de 
mândră modestie. Majoritatea purtau un neam ciudat de 
pălării împletite de ei înşişi, din paiele celulei, cu forme 
cât mai aparte, ca pălăria să atragă atenţia asupra capului, 
prin oraşele prin care vor trece. Aceştia erau şi mai ovaționați. 
Unul îndeosebi stârni un entuziasm fără margine: un tânăr de 
şaptesprezece ani cu un cap de fetiță. leşea direct de la 
„neagră“, unde era închis de opt zile; îşi făcuse un vestmânt 
întreg de paie, ce îl învelea din cap până în picioare, şi 
pătrunse în curte, îndoit că o roată şi învârtindu-se cu 
agilitate de şarpe. Un saltimbanc condamnat pentru furt. 
Parcă turbaseră, aşa băteau din mâini şi urlau de bucurie. 
Galerienii răspundeau, şi era înspăimântător să asculți 
schimburile de exclamaţii de veselie între galerienii de fapt şi 
galerienii în speță. Degeaba se afla de față societatea, 
reprezentată prin temniceri şi curioşi îngroziți, crima le râdea 
în nas şi preschimba această cumplită pedeapsă într- 
o sărbătorire în familie. 

Pe măsură ce soseau, erau împinşi, între două rânduri de 
caralii, spre curticica zăbrelită, unde se făcea vizită medicală. 
Acolo, toţi se străduiau să facă un ultim efort pentru a evita 
călătoria, căutând câte un motiv în legătură cu sănătatea: 
boală de ochi, picior şchiop, mâna mutilată. Dar aproape 
în toate cazurile, erau găsiți buni pentru ea; atunci se 


resemnau cu toții, fără să le pese prea mult, uitând în câteva 
minute pretinsa lor infirmitate de o viaţă întreagă. 

Grila curții mici se redeschise. Un paznic strigă apelul, în 
ordine alfabetică; ieşiră, unul după altul, şi fiecare ocnaş se 
duse să se alinieze de-a-n picioarelea într-un colț al curții 
mari, alături de tovarăşul sortit de inițiala numelui. Astfel, 
fiecăruia nu-i mai rămâne altă resursă în afara lui însuşi; 
fiecare îşi cară propriul lanţ, cot la cot cu un necunoscut; şi 
dacă, din întâmplare, un ocnaş îşi găseşte un prieten, lanțul îi 
separă. Ultima nenorocire. 

Când se adunaseră în jur de treizeci, se închise grila. Un 
caraliu îi alinie cu bâta, aruncă pe jos, în fața fiecăruia, o 
cămaşă, o haină şi o pereche de pantaloni din pânză groasă, 
apoi făcu un semn şi toți începură să se dezbrace. Un incident 
neaşteptat preschimbă această umilire în tortură, ca la un 
semn. 

Până atunci, timpul fusese destul de frumos; şi dacă aerul 
era răcit de vântul de miază-noapte al lui octombrie, acesta 
spărgea, când şi când, norii cenuşii, făcând o crevasă prin care 
străbătea câte o rază de soare. Dar, abia îşi despuiaseră 
deținuții  zdrențele temniței, lăsându-se inspectațţi, goi, 
de paznicii bănuitori şi de privirile curioase ale străinilor care 
le dădeau ocol pentru a le examina umerii, că cerul se 
întunecă şi izbucni, pe neprevăzute, o aversă rece de toamnă 
ce se prăbugşi în torente peste curtea pătrată, peste capetele 
descoperite, peste membrele dezgolite ale galerienilor, peste 
zeghiile lor mizerabile, întinse pe pavaj. 

Într-o clipă, curtea închisorii se goli de tot ce nu era caraliu 
sau galerian. Curioşii din Paris se adăpostiseră sub pragurile 
uşilor. 

Ploaia cădea în torente. Nu mai vedeai în curte, pe 
caldarâmul inundat, decât galerienii în pielea goală, şiroind. O 
tăcere posacă urmă bravadei lor gălăgioase. Dârdâiau, le 
clănțăneau dinții; picioarele slăbite, genunchii noduroşi le 
tremurau, izbindu-se între ei, te apuca mila să îi vezi lipindu- 
şi de membrele vinete  cămăşile  leoarcă, hainele, 


pantalonii dezgustători de atâta ploaie îmbibată. Goliciunea 
parcă le pria. 

Unul singur, un bătrân, îşi mai păstrase ceva din veselie. 
Strigă, ştergându-se cu cămaşa udă, că asta nu era în 
program, apoi se porni pe râs, amenințând cerul cu pumnul. 

După ce îşi îmbrăcară hainele de drum, fură conduşi, câte 
douăzeci - treizeci, în celălalt colț al curţii, unde îi aşteptau 
lanţurile lungite pe pământ. Aceste lanțuri, mari şi puternice, 
erau tăiate transversal, din două în două picioare, de alte 
lanțuri mai scurte la capetele cărora era agăţat câte un lanţ 
pătrat, ce se deschidea cu ajutorul unei balamale montată 
într-unul din colțuri şi se închide cu un bulon de fier ce 
rămâne spânzurat de gâtul galerianului, cât durează 
călătoria. Când aceste lanțuri sunt întinse pe pământ, 
închipuie destul de bine şira spinării unui peşte. 

Ocnagşii fură obligaţi să se aşeze în noroi şi pe pietroaiele 
înecate de ploaie; li se făcea proba zgărzilor; apoi doi fierari ai 
convoiului, înarmați cu nicovale portative, li le potriviră, la 
rece, prin lovituri zdravene de baroase. E un moment cumplit, 
când şi cei mai viteji îngălbenesc. Fiecare lovitură de baros 
izbită în nicovala sprijinită pe propriul lui spate obligă 
bărbia pacientului să tresalte, din şoc; cea mai mică mişcare 
dinanite înapoi ar face să-i sară craniul ca o coajă de nucă. 

După această operaţie, erau tuciurii. Nu se mai auzea decât 
clănțănitul lanțurilor, din când în când, câte un țipăt şi 
lovitura surdă a ciomagului caraliilor asupra membrelor 
recalcitranților. Unii plângeau; bătrânii se cutremurau şi-şi 
muşcau buzele. Priveam îngrozit toate acele profiluri sinistre 
înrămate în fier. 

Aşa că, după vizită medicală, urmase vizita caraliilor; după 
vizita caraliilor, potcovitul. Spectacol în trei acte. 

Reapăru o rază de soare. Ai fi spus că dădu foc tuturor 
acestor creieri. Ocnaşii se ridicară deodată, cu o singură 
mişcare convulsivă. Cele cinci şiruri se apucară de mâini şi, pe 
neaşteptate, alcătuiră o horă imensă în jurul vergelei cu 
felinar. Se învârteau de-ți venea ameţeală. Cântau un cântec 


de ocnă, o romanţă în argou, cu o melodie când plângăreaţă, 
când furioasă ori veselă; din când în când, se auzeau zbierăte 
pițigăiate, hohote de râs lătrate şi gâfâite, împletindu-se cu 
vorbe ciudate; apoi aclamări furibunde; iar lanțurile ce se 
izbeau între ele, în cadență, slujeau drept orchestră acestui 
cântec mai sălbatic decât scrâşnetul lor. Dacă aş căuta 
o imagine a sabatului, nici că aş găsi una mai bună. 

Se aduse în curte un hârdău mare. Caralii sparseră hora 
ocnaşilor, ajutându-se de bâte, şi îi minară spre hârdăul în 
care vedeam înotând nu ştiu ce fel de ierburi în nu ştiu ce fel 
de lichid aburind şi cu aspect de lături. Mâncară. 

Şi, după ce mâncară, zvârliră pe pietre resturile de zeamă şi 
de pâine neagră şi reîncepură să țopăie şi să cânte. Se pare 
asta le este îngăduit în ziua potcovitului şi în timpul nopții ce 
urmează. 

Urmăream straniul spectacol cu o aviditate atât de mare, 
cu o curiozitate atât de palpitantă, cu atenţie atât de trează, 
că uitasem de mine. Un sentiment de adâncă milă mă înfiora 
şi hohotele lor mă făceau să plâng. 

Deodată, în ciuda visului în care căzusem, mi-am dat 
seama că hora zbierindă se oprise şi amuţise. Şi toate privirile 
se întorseseră spre fereastră la care mă aflam. „Condamnatul 
la moarte! Condamnatul la moarte“! Urlau toţi, arătându-mă 
cu degetul; şi exploziile de veselie se înmulțiră. 

Am împietrit. 

Habar n-am de unde mă cunoşteau şi cum mă 
recunoscuseră. 

— Bună ziua! Bună seara! Îmi strigară cu rânjetul lor 
atroce. Unul dintre cei mai tineri, condamnat la galere pe 
viață, cu chipul de plumb lucitor, mă privi cu invidie spunând: 
„Are baftă! O să-l cântărească sub cuţit! Adio, frati-miu“! 

Nu pot explica ce se petrecea în mine. Eram, într-adevăr, 
fratele lor. Piaţa Greve este sora Toulonului. Eram chiar mai 
jos decât ei: mă cinsteau. Mă trecu un fior. 

Da, fratele lor! Şi, câteva zile mai târziu, aş fi putut 
constitui şi eu un spectacol pentru ei. 


Rămăsesem la fereastră, nemişcat, ca o stană de piatră, 
paralizat. Dar, văzând cele cinci şiruri care înaintau, 
năpustindu-se asupra mea cu cuvintele lor de o prietenia 
infernală; când am auzit tunetul tumultos al lanțurilor al 
zbierătelor, al paşilor lor, la picioarele zidului, mi se păru 
că norul demonilor se cățăra spre celula mea nenorocită; nu 
mi-am putut stăpâni un strigăt, m-am năpustit asupra uşi, s- 
o sfărâm,; dar nu există nici o şansă să scap: zăvoarele erau pe 
dinafară. Izbeam în ea; plângeam de ciudă. Apoi mi se păru că 
aud şi mai aproape glasurile înspăimântătoare ale 
galerienilor. Credeam că văd deja apărând capetele lor hidoase 
la marginea ferestrei, am strigat încă o dată înspăimântat şi 
am leşinat. 


XIV 


Când mi-am revenit, se înnoptase. Eram întins pe ruina 
unui pat: un felinar ce atârna de plafon îmi îngădui să văd şi 
alte paturi alături de al meu, în aceeaşi stare. Am înțeles că 
fusesem dus la bolniță. 

Am rămas câteva clipe treaz, dar fără nici un gând şi fără 
amintiri, dăruit bucuriei de a mă afla lungit într-un pat. 
Desigur, în altă perioadă, acest pat de spital şi de închisoare 
m-ar fi făcut să dau înapoi de dezgust şi de milă; se simțeau 
paiele prin saltea. Ce importanță mai avea?! Membrele mi se 
puteau desțepeni, de voie, pe aşternutul aspru; sub pătură, 
oricât de subțire ar fi fost, simțeam cum, încetul cu încetul, 
dispare frigul cumplit pe care îl purtăm în măduva oaselor şi 
cu care începusem să mă obişnuiesc. Am readormit. 

Un zgomot puternic mă trezi; mijeau zorile. Zgomotul venea 
de afară; patul îmi era lipit de fereastră; m-am ridicat în capul 
oaselor, să văd ce se întâmpla. 

Fereastra dădea spre curtea mare din Bicâtre. Curtea era 
plină de oameni; două şiruri de veterani abia dacă puteau ţine 
liberă, în mijlocul mulțimii, o cale îngustă de-a lungul curții. 
Printre aceste două rânduri de ostaşi, treceau încet, 


hurducate de fiecare piatră, cinci căruţe lungi încărcate cu 
bărbați: plecau ocnaşii. 

Căruţele n-aveau coviltir. Câte una era destinată fiecărui 
lanț. Deţinuţii şedeau pe margini, sprijinindu-se unul de 
celălalt, despărțiți de lanțul comun, întins pe lungimea 
căruței, la capătul căreia stătea, în picioare, un caraliu, cu 
puşca încărcată. Fiarele lor zăngăneau şi, la fiecare 
împiedicare a căruței, li se vedeau capetele tresărind şi 
picioarele bălăngănindu-se. 

O ploaie măruntă şi pătrunzătoare îngheţa aerul şi le lipea 
pantalonii de genunchi; din cenugşii, cum fuseseră, deveniseră 
negri. Bărbile lungi, pletele scurte şiroiau, chipurile le erau 
livide; îi vedeam tremurând, cu dinţii clănțănindu-le de furie şi 
frig. Nu puteau face nici o altă mişcare. O dată agăţat de lanţ, 
nu mai eşti decât o rotiță din această hidoasă maşinărie ce se 
mişcă precum un singur om. Inteligența trebuie să abdice. 
Lanţul o condamnă la moarte; şi animalul însuşi nu-şi mai 
poate îngădui nevoi sau pofte decât la ore fixe. Aşa, nemişcațţi, 
majoritatea goi pe jumătate, cu capetele descoperite şi 
picioarele clopotite, îşi începeau călătoria de douăzeci şi cinci 
de zile, căraţi de aceleaşi căruțe, îmbrăcați cu aceleaşi straie, 
sub soarele lui cuptor sau ploile reci ale lui noiembrie. S-ar 
spune că oamenii ar voi ca cerul să le fie părtaş la jumătate 
din sarcinile de călăi. 

Între gloată şi căruţe se inițiase nu ştiu ce dialog oribil: 
înjurături dintr-o parte, bravări de cealaltă; imprecaţii din 
ambele părți; dar, la un semn al căpitanului, văzui loviturile 
de ciomag curgând cu nemiluita şi la voia întâmplării în 
căruțe, peste umeri sau capete, şi toate reintrară în 
calmul exterior numit ordine. Dar ochii musteau de răzbunare 
şi pumnii nenorociţilor se crispau pe genunchii lor. 

Cele cinci căruțe, escortate de jandarmi călări şi de caralii 
pe jos, dispărură, pe rând, sub poarta înaltă şi boltită a 
închisorii Biceâtre; la urmă, o a şasea, în care se hâțânau, una 
peste alta, cazane, gamele de aramă şi lanțuri de schimb. 
Câţiva caralii, întârziați pe la cantină, ieşiră în goană, să- 


şi ajungă din urmă trupa. Mulțimea se scurse. Întreg 
spectacolul se stinse ca o fantasmagorie. Auzeam tot mai 
încet, pierzându-se în aer, zgomotul greoi al roților şi al 
copitelor cailor pe calea pavată a  Fontainebleau- 
ului, plesnetul bicelor, zăngănitul lanțurilor, urletele gloatei 
care ura nenorocire galerienilor ce plecau la drum. 

Şi acesta e numai începutul! 


«e Ce-mi tot îndruga avocatul? Galerele! Dă Mai curând de o 
mie de ori mort, mai curând eşafodul decât galera, mai 
curând neantul decât infernul; mai curând îmi ofer gâtul 
cuțitului lui Guillotin, decât lanţul convoiului 
cu galerieni! Galerele, doamne! 


XV 


Din nefericire, nu eram bolnav. A doua zi, a trebuit să ies 
din bolniță?. Celula m-a înghiţit din nou. 

Nu sunt bolnav! Bineînţeles, sunt tânăr, sănătos, puternic. 
Sângele curge în voie prin vinele mele; toate membrele mele 
ascultă de câte capricii aş avea; am un trup şi un spirit 
robust, clădite pentru o viață lungă; de, toate astea sunt 
adevărate şi, totuşi, sufăr de o boală, o boală mortală, o boală 
născocită de om. 

De când am ieşit din bolniță, mă chinuie un gând 
înăbuşitor, un gând ce mă înnebuneşte, şi anume că aş fi 
putut evada dacă mi s-ar fi dat prilejul. Doctorii aceia, 
surorile, păreau să se intereseze de mine. Să mori atât 
de tânăr şi de o astfel de moarte! Îmi venea să cred că mă 
plângeau, aşa se adunau la căpătâiul meu. Aşi, simplă 
curiozitate! Şi apoi, indivizii ăştia care vindecă, te vindecă de o 
febră, nu de o condamnare la moarte. Şi, totuşi, le-ar fi atât de 
uşor! O uşă deschisă - ce contează la ei! 

Acum nu mai sunt şanse! Apelul îmi va fi respins, pentru că 
toate sunt cum trebuie să fie; martorii au mărturisit cum 


trebuie, avocații au pledat cum trebuie, judecătorii au judecat 
cum trebuie. Eu nu contez, doar dacă... Nu, nebunie! Nu mai 
e nici o nădejde! Apelul e o funie ce te ține atârnat deasupra 
prăpastie! Şi pe care o auzi trosnind în fiecare clipă, până ce 
se rupe. Ca şi cum cuţitului ghilotinei i-ar trebui şase 
săptămâni ca să cadă. 

Şi dacă m-ar graţia? Să mă grațieze! Cine? De ce? Cum? E 
cu neputinţă să fiu grațiat. Exemplul, cum spun ei! 

Nu mai sunt decât trei paşi de făcut: Bicâtre, la 
Conciergerie, piaţa Greve. 


XVI 


În decursul puţinelor ceasuri petrecute la bolniță, mă 
aşezasem lângă o fereastră, la soare - care reapăruse - sau, cel 
puțin, primind din soare atât cât îmi îngăduiau zăbrelele. 

Stăteam aşa, cu capul greu şi arzându-mi în mâini, era mai 
mult decât puteau duce, ţineam coatele pe genunchi, 
picioarele cățărate pe o stinghie a scaunului; nenorocirea mă 
face să mă îndoi şi să mă adun ca şi când n-aş mai avea nici 
oase nici carne pe trup. 

Miasmele sufocante ale gherlei mă înăbuşeau mai dihai ca 
oricând, încă îmi zuruiau în urechi zgomotele lanțurilor 
galerienilor, mi-era silă, mi-era tare silă de Bicâtre. Gândeam 
că bunului Dumnezeu ar fi trebuit să i se facă milă de mine şi 
să îmi trimită măcar o păsărică, să-mi cânte pe streaşină. 

Nu ştiu dacă Dumnezeu sau diavolul îmi ascultă 
rugăciunea; dar, aproape în aceeaşi clipă, am auzit înălțându- 
se sub fereastra mea un glas, dar nu al unei păsări, ci ceva 
mult mai plăcut: vocea pură, proaspătă, catifelată a unei fetițe 
de cincisprezece ani. Am ridicat capul tresărind şi am ascultat 
cu nesaț cântecul. Era o melodie molcumă şi galeşă, un fel de 
uguit trist şi pătrunzător; iată-i cuvintele: 


Zău, chiar în strada Mail 
M-au înşfăcat copoii, 


Că nu-s domn, 

Ce mai! Trei ditamai 
Curcani! Şi-acuma-s în pom! 
Au tăbărăât copoii 

Şi-acuma sunt în pom. 


Mi-e greu să mărturisesc cât mi-a fost de mare 
dezamăgirea. Glasul continuă: 


Au tăbărât copoii, 

Că nu-s domn. 

Şi m-au legat burduf, 
Acuma sunt în pom, 
Sticleții nu au somn, 
Acuma sunt în pom. 

Pe drum, vezi c-am ginit 
Un şmecher - cu copoii 
Treceam, şi-acu-s în pom 


Un şmecher am ginit, 

Că nu-s domn, 

Mergi la gagica mea, 

Zic, zi-i că sunt în pom, 
M-au pus, bă, la poprire 
Şi-acuma sunt în pom. 
Gagica face spune: 

Să-mi spui ce-ai şterpelit? 
Şi eu, care-s în pom. 


Să-mi spui ce-ai şterpelit? 
Că nu-s domn. 

Am jumulit un nene 
Lovelele-am oprit 
Şi-acuma sunt în pom, 
Lovelele şi ceasu 
Şi-acuma sunt în pom, 

Şi cheile-unui nene 
Şi-acuma sunt în pom. 


Gagica - foc, ce mai! 

Că nu-s domn, 

O-ntinde spre Versailles, 
Mă ştie că-s în pom, 
Nu-i fie de deochi 
Vorbeşte-n patru ochi 
Cu Regele, că-i domn, 
Ce dracu mă mai ține, 
Doar ştie că-s în pom! 


Ce dracu mă mai ține, 
Doar nu-s domn! 

Şi dac-ar fi s-o şterg 
Acuma sunt în pom 

La popă-o duc cu mine, 
Acuma sunt în pom, 

Iau şi-un țol alb - ce bine! 
Acuma sunt în pom. 

La nuntă ca să merg, 
Acuma sunt în pom. 


La nuntă o s-o duc, 

Că sunt domn. 

Dar Regele, să crape, 
Acum de-abia-s în pom: 
Gagicu - o să ţi-l duc, 
Acum de-abia-s în pom, S 
Îl spânzur de un nuc, 

Zău, dacă nu-s în pom. 


N-am auzit mai mult, nici n-aş fi putut, chiar de voiam. 
Înţelesul cumplitei jelanii, desprins pe jumătate, pe jumătate 
tăinuit, lupta dintre tâlhar şi caraulă, hoţul pe care îl 
întâlneşte şi pe care îl trimite soţiei lui, solia înfiorătoare: am 
ucis un om şi sunt arestat; femeia aceea care aleargă 
la Versailles cu o jalbă şi acea Majestate indignată care 
ameninţă vinovatul cu spânzurătoarea; şi toate astea cântate 


pe o melodie atât de dulce şi cu glasul cel mai blând cea 
legănat cândva auzul omenesc!... Am înghețat, năucit; m-am 
prăbuşit. Cuvintele acestea monstruoase, rostite de buze 
rumene şi proaspete, erau respingătoare. Parcă ar fi fost balele 
unei rime pe un trandafir. 

Nu pot explica ce simțeam; eram pe cât de rănit, pe atât de 
mângâiat. Argoul cavernei şi al ocnei, această limbă 
însângerată şi grotească, acest grai hidos, împreunat cu o 
voce de fată, punte gingaşă între glasul fetiţei şi al femeii! 
Toate cuvintele acelea diforme şi prost alcătuite, cântate, 
ritmate, perlate! 

Ah, ce lucru înfiorător e temnița! E străbătută de un soi de 
venin ce murdăreşte tot. Totul se vestejeşte, chiar şi cântul 
unei fete de cincisprezece ani! Dacă descoperi o pasăre, ea va 
avea aripile năclăite în noroi; de culegi o floare pe care o miroşi 
cu încântare, pute. 


XVII 


Ei, dacă aş evada, cum aş mai alerga pe câmpii! 

Nu, n-ar trebui să fug. Asta atrage privirile şi bănuiala. 
Dimpotrivă, să merg încet, cu fruntea sus, cântând. Să fac 
rost de o treanță albastră cu desene roşii, asta deghizează 
bine. Toţi zarzavagiii din împrejurimi poartă câte una. 

Pe lângă Arcueil, ştiu o margine de codru ce împrejmui-se o 
mlaştină şi unde, când eram la colegiu, mergeam cu colegii, 
joile, să prindem broaşte. Acolo m-aş ascunde până seara. 

O dată cu căderea nopții, aş reîncepe să alerg. M-aş duce la 
Vincennes. Nu, n-aş putea, din pricina râului. La Arpajon. Ba 
ar fi fost mai cu cap s-o iau spre Saint-Germain şi să merg la 
Havre, să mă îmbarc pentru Anglia. Acum nu mai contează! 
Ajung la Longjumeau, trece un jandarm; îmi cere paşaportul... 
sunt pierdut. 

— Ah, visător nemernic, mai întâi sparge zidul gros de trei 
picioare ce te ţine prizonier! Moarte! Moarte! 


Când te gândeşti că, atunci când eram copil, am venit aici, 
la Bicetre, să văd puţul cel mare şi nebunii! 

Scriind acestea, lumina lămpii a devenit tot mai pală, ziua a 
sosit, orologiul paraclisului a bătut de şase. 

Ce înseamnă asta? Caraliul de rând a intrat în celula mea; 
şi-a scos şapca, mi-a dat binețe, s-a scuzat că mă turbură şi 
m-a întrebat, îmblânzindu-şi glasul aspru pe cât îi stătea cu 
putinţă, ce doream la micul dejun. 

M-a trecut un fior: Azi să fie?... 


XIX 


Azi este! 

Însuşi directorul penitenciarului a venit să mă vadă. M-a 
întrebat cu ce mi-ar putea fi plăcut sau folositor; că n-ar fi voit 
să mă plâng de el sau de cei din subordinele sale, m-a întrebat 
de sănătate şi de cum îmi petrecusem noaptea; plecând, mi-a 
vorbit cu domnule. 


XX 


Nu-i trece prin gând temnicerului ăstuia că aş avea de ce să 
mă plâng de el sau de caralii lui. Are dreptate, ar fi urât din 
partea mea să mă plâng; îşi fac meseria, m-au păzit bine; şi, 
mai mult, la sosire şi la plecare, s-au purtat cu bună-cuviinţă. 
Nu se cade să fiu mulțumit? 

Gardianul acesta de treabă, cu zâmbetul său blajin, cu 
cuvintele lui mângâietoare, cu ochiul său galeş şi la pândă, cu 
labele butucănoase şi mari, e încarnarea temniței înseşi, e 
Bicâtre preschimbat în om. 

Toate sunt temniță în jurul meu; o regăsesc în toate 
chipurile, sub chipul omului, ca şi sub chipul zăbrelelor sau al 
zăvorului. 

Zidul acesta e temnița cu chip de piatră; uşa e temniță cu 
chip de lemn; caraliii - temniță, în carne şi oase. 


Temnița este o ființă oribilă, completă, indivizibilă, 
jumătate-casă, jumătate-om. Eu sunt prada ei; mă cloceşte, 
mă înlănțuie cu toate mădularele; mă strânge între zidurile de 
granit, mă zăvoreşte cu lacăte de fier şi mă veghează cu ochi 
de caralii. 

Ah, nenorocitul de mine, ce-o să mi se întâmple? Ce-or să 
facă cu mine? 


XXI 


M-am liniştit, totul s-a sfârşit, s-a sfârşit de-adevăratelea. 
Am scăpat de neliniştea cumplită în care mă zvârlise vizita 
directorului. 

Trebuie s-o mărturisesc, mai nădăjduiam încă... Acum, 
slavă domnului, nu mai nădăjduiesc! 

lată ce s-a petrecut: 

Când tocmai bătea de şase şi jumătate - nu, era şi un sfert - 
uşa celulei mele s-a deschis din nou. Un bătrân cu păr alb, 
învestmântat într-o redingotă brună, intră. Îşi înlătură puţin 
redingota şi atunci am zărit o sutană şi dantela ce poartă 
preoții pe piept. Era un preot. 

Preotul acesta nu era cel al închisorii, asta era cumplit. 

Se aşeză în fața mea cu un surâs binevoitor, apoi clătină 
capul şi îşi ridică ochii spre cer, adică spre bolta celulei. L-am 
înțeles. 

— Fiul meu, spuse, eşti pregătit? 

I-am răspuns fără glas: 

— Nu sunt pregătit, dar sunt gata. 

Totuşi mi se tulbură vederea, membrele îmi fură inundate, 
în acelaşi timp, de o sudoare înghețată, am simţit tâmplele 
zvâcnindu-mi şi urechile vâjâindu-mi. 

Pe când mă clătinam pe scaun, ca şi când aş fi dormit, 
bătrânelul vorbea. Cel puţin aşa mi se părea, şi-mi amintesc 
că i-am văzut buzele mişcându-se, mâinile agitându-se, ochii 
strălucindu-i. 


Uşa se redeschise. Zgomotul zăvoarelor ne trezi, pe mine - 
din prostirea mea, pe el - din vorbire. Apăru un fel de domn, cu 
haine negre, întovărăşit de directorul penitenciarului; mă 
salută reverenţios. Omul avea întipărit pe chip ceva din 
tristețea oficială a salariaților pompelor funebre. Tinea în 
mână un sul de hârtie. 

— Domnule, mi-a spus, surâzând curtenilor, sunt aprod al 
curții regale din Paris. Am cinstea să vă aduc un mesaj din 
partea domnului procuror general. 

Îmi trecuse primul şoc. Îmi reveni întreaga prezență de 
spirit. 

— Domnul procuror general, i-am replicat, e acela care a 
solicitat capul meu cu atâta nerăbdare, nu? Într-adevăr, e o 
cinste pentru mine să îmi scrie. Nădăjduiesc că moartea mea 
îi va face mare plăcere; n-ar fi agreabil pentru mine să ştiu că 
a cerut-o cu atâta căldură şi că, de fapt, îi era indiferentă. 

Am spus aceasta, după care am reluat cu glas hotărât: 

— Citiţi, domnule! 

Începu să dea citire unui text lung, ridicând glasul la 
sfârşitul fiecărui rând şi împiedicându-se la mijlocul fiecărui 
cuvânt. Era respingerea apelului meu. 

— Execuţia va avea loc astăzi în place de Greve, adăugă, o 
dată sfârşita lectură, fără a mai ridica privirile de pe hârtia 
timbrată. Plecăm la orele şapte şi jumătate fix, spre 
Conciergerie. Veţi avea bunătatea, domnule, să mă urmaţi? 

De câteva clipe nu îl mai urmăream. Directorul sporovăia 
cu preotul; el stătea cu ochii înțepeniți pe hârtie; eu priveam 
uşa, ce rămăsese întredeschisă... - Ah! Ticăloşii! Patru puşcaşi 
pe coridor! 

Aprodul repetă întrebarea, de data aceasta privind spre 
mine: 

— Când veţi dori, i-am răspuns, vă stau la dispoziție! 

Salută, spunând: 

— Voi avea cinstea să viu să vă iau într-o jumătate de ceas. 

După aceasta, mă lăsară singur. 


— Doamne, un mijloc de fugă! Orice mijloc! Trebuie să 
evadez! Trebuie! Acum! Pe uşă, pe fereastră, pe acoperiş! Chiar 
de-ar fi să-mi las carnea pe bârne! 

Blestemaţi fie toţi dracii! i-ar trebui o lună ca să daio 
gaură în zidul ăsta, şi încă cu scule bune, iar eu n-am barem 
un cui şi nici măcar o oră de-acum înainte! 


XXII 


lată-mă transferat, cum sună procesul-verbal. Dar drumul 
face să fie istorisit. 

De îndată ce sună de şapte şi jumătate, aprodul se înfățişă 
din nou în pragul celulei mele: 

— Domnule, îmi spuse, vă aştept. Ei da, şi el, şi alții! 

M-am ridicat şi am făcut un pas; am crezut că nu îl voi 
putea face pe al doilea, atâta îmi era de greu capul şi 
picioarele fără vlagă. Totuşi mi-am revenit şi am mers mai 
departe destul de hotărât. Înainte de a ieşi din celulă, i-am 
aruncat o ultimă privire. Îmi iubeam celula. Şi-apoi o 
lăsasem goală, deschisă: avea un aer ciudat. 

De altfel, nu va fi aşa pentru multă vreme. E aşteptat cineva 
astă-seară, spuneau caralii, unul pe care curtea cu juraţi e pe 
cale să-l preschimbe în condamnat la moarte. 

La cotul coridorului, ne ajunse din urmă preotul închisorii; 
tocmai isprăvise micul dejun. 

La capătul celularului, directorul m-a apucat prieteneşte de 
mână şi mi-a întărit escorta cu patru veterani. 

În fața uşii bolniţei, un bătrân îmi strigă: „Rămas-bun“! 

Am ajuns în curte. Am inspirat adânc: asta mi-a făcut bine. 

N-am mers mult timp în aer liber. O trăsură cu cai de poştă 
aştepta în prima curte: aceeaşi trăsură ce mă adusese - un fel 
de cabrioletă lunguiață, despărțită în două de o plasă de 
sârmă transversală atât de deasă, de ai fi spus că e tricotată. 
Fiecare dintre cele două compartimente are câte o uşă, una în 
față, alta în spate. Totul atât de murdar, de negru, de prăfuit, 


încât dricul săracului pare un rădvan arhieresc pe lângă 
această. 

Înainte de a fi îngropat în acest mormânt pe două roţi, am 
aruncat o privire în curte, una dintre acele priviri 
deznădăjduite în fața căreia ai crede că zidurile trebuie să se 
năruie. Curtea, un fel de mică piaţetă plantată cu pomi, era 
mult mai aglomerată de spectatori decât fusese cu prilejul 
plecării galerienilor. Gloata sosise. 

Ca şi atunci când plecase convoiul, cădea o ploaie de 
toamnă, o ploaie măruntă şi rece care cade şi acum, în clipa 
când scriu, care va cădea, de bună seamă, toată ziua, care va 
dura mai mult decât mine. 

Drumurile erau desfundate, curtea plină de noroi şi apă. 
Mi-a făcut plăcere să văd mulțimea nămolindu-se. 

Urcarăm; aprodul şi un jandarm - în despărțitura din față; 
preotul, eu şi un alt jandarm - în cealaltă. Patru jandarmi 
călări - în jurul trăsurii. Deci, fără vătăşel, opt pentru unu. 

Pe când urcăm, am auzit o bătrână spunând: „Asta-mi 
place mai mult decât lanțul“. 

Cred şi eu. E un spectacol pe care îl cuprinzi dintr-o singură 
clipire; vezi repede. La fel de frumos, dar mai comod. Nimic nu- 
ți fură ochiul. Un singur om şi, pe umerii lui, tot atâta 
nenorocire cât pe umerii tuturor galerienilor la un loc. Numai 
că nu e împrăştiat;, o băutură concentrată, mult mai 
gustoasă. 

Trăsura se mişcă! A scrâşnit surd, trecând pe sub bolta 
porții mari, apoi a ieşit în alee; şi porţile grele din Bicâtre s-au 
închis în urma ei. Eram uluit cum mă pot duce, ca pe un om 
fără cunoştinţă, care nu poate mişca, nici striga şi care aude 
cum e înmormântat. Abia de auzeam zurgălăii, atârnând pe 
grumajii cailor de poştă, clincănind cadențat, sughițând 
parcă, roțile, îmbrăcate în fier, zdrelind pavajul sau trăsura 
icnind, când săreau din făgaş, galopul răsunător al 
jandarmilor din jurul nostru, biciul vătăşelului şuierând. 
Asemănăm toate cu un vârtej ce mă răpea cu sine. 


Prin gratiile unei ferestruici tăiate în fața mea, privirile mi 
se opriră, fără să-mi dau seama, pe o inscripție gravată cu 
slove mari, deasupra porții din Bicâtre: Ospiciu al bătrânețţii. 

— Ia te uită, mi-am spus; s-ar zice că sunt unii ce 
îmbătrânesc aici. 

Şi aşa cum se întâmplă când eşti între veghe şi somn, am 
rumegat această idee în mintea înțepenită de durere. Deodată, 
ieşind din alee în drumul mare, trăsura schimbă vederea din 
dreptul ferăstruicii. Binişor, se încadrară turlele lui Notre- 
Dame, albăstrui şi pe jumătate şterse de ceața Parisului. Pe 
dată se schimbă şi punctul de vedere al spiritului 
meu; devenisem un fel de maşină, ca şi trăsura. Gândului 
legat de Bicâtre îi urmă cel în legătură cu turlele lui Notre- 
Dame. Cei ce se află în turlă, acolo unde este steagul, vor 
vedea bine, mi-am spus zâmbind prosteşte. 

Cred că în clipa aceea reîncepu să vorbească preotul; l-am 
lăsat să sporovăie, cu răbdare. Urechile îmi erau împuiate de 
zgomotul roților, de galopul cailor, de biciul vătăşelului. Un 
zgomot mai mult. 

Ascultam în tăcere căderea acelor cuvinte tărăgănate care 
îmi aromeau duhul, precum susurul unui izvor, şi care se 
petreceau prin fața mea, mereu altele şi mereu aceleaşi, ca şi 
ulmii tineri şi chinuiți de pe cale, când glasul muşcător şi 
sacadat al aprodului aşezat în față, mă deşteptă. 

— Ei, părinte spuse, aproape vesel, ce noutăţi ați mai 
aflat? Rostind acestea, se întoarse spre preot. 

Preotul, care-mi vorbea necontenit şi pe care trăsura îl 
asurzea, nu dădu nici un răspuns. 

— Hei, hei! Reluă aprodul, înălțându-şi glasul mai presus 
decât zgomotul roților: infernală trăsură! 

Infernală, într-adevăr. 

Urmă: 

— Hurducăiala asta, bat-o vina! Nu ne auzim. Ce voiam să 
spun? Nu ştiţi, părinte, ce voiam să spun? Ah! Aţi aflat-o p-aia 
bună, azi, de la Paris? 

Am tresărit ca şi când ar fi vorbit despre mine. 


— Nu, spuse preotul, care, în cele din urmă auzise, n-am 
apucat să citesc încă ziarele, dimineaţă; o să le răsfoiesc 
diseară. Când sunt prins toată ziua, ca azi, rog portarul să-mi 
păstreze jurnalele şi le citesc la înapoiere. 

— Aşi, reluă aprodul, nu se poate să n-o ştiţi! Ştirea din 
Paris! Ştirea din dimineața aceasta! 

Am luat cuvântul: 

— Cred c-o ştiu eu. 

Aprodul mă privi: 

— Dumneavoastră! Ei, nu?! Şi ce părere aveţi? 

— Sunteţi curios! l-am spus. 

— De ce, dom le? Replică el. Fiecare cu părerile lui politice. 
Vă stimez prea mult ca să-mi închipui că nu aveţi şi 
dumneavoastră păreri politice. În ceea ce mă priveşte, sunt 
perfect de acord cu reînființarea gărzii naționale. Am fost 
sergent în compania mea şi era plăcut, pe cinste. 

L-am întrerupt: 

— Nu credeam că despre asta e vorba. 

— Păi, da, de ce? Spuneațţi că ştiţi vestea... 

— Mă gândeam la alta, care preocupă azi Parisul. 

Imbecilul nu înţelese; i se stârnise curiozitatea. 

— Altă noutate? Cum dracu aţi aflat dumneavoastră 
ştirile? Vă rog, domnule, spuneţi-mi-o şi mie! Ştiţi, părinte, 
despre ce e vorba? Sunteţi mai la curent decât mine? Spuneţi- 
mi şi mie, vă rog? Despre ce e vorba? Înţelegeţi, sunt nebun 
după noutăţi; le povestesc domnului preşedinte; îl distrează. 

Şi făcea tot felul de trăsnăi! Se întorcea într-una de la preot 
la mine, şi eu răspundeam ridicând din umeri. 

— Dome, îmi strigă. La ce gândeşti? 

— Gândesc, am răspuns, că nu voi mai gândi diseară. 

— Ah! Doar asta? Replică. Atunci, sunteți prea trist. 
Domnul Castaing stătea de vorbă. 

Apoi, după o pauză: 

— L-am condus pe domnul Papavoine; purta o căciulă de 
lutru şi fuma o ţigară de foi. Cât despre tinerii din La Rochelle, 
e adevărat că vorbeau numai între dânşii, dar vorbeau. 


Mai aşteptă puţin, apoi urmă: 

— Nebuni! Entuziaşti! Păreau să sfideze toată lumea. 
Dar dumneata, prea eşti gânditor, tinere. 

— Tânăr! l-am spus: sunt mai bătrân ca dumneavoastră; la 
fiecare sfert de ceas îmbătrânesc cu un an. 

S-a întors, m-a privit cu o mirare stupidă câteva clipe, după 
care începu să rânjească greoi. 

— Lăsaţi, lăsaţi! Aveţi chef de râs! Mai bătrân ca mine! Vă 
pot fi bunic. 

— N-am chef să râd, i-am răspuns grav. 

Îşi deschise tabachera. 

— Serviţi-vă, dragă domnule, şi nu vă supăraţi; o priză de 
tabac şi... nu-mi purtaţi pică. 

— Nu vă temețţi; nu v-aş purta timp îndelungat. 

În clipa aceea tabachera pe care mi-o întindea întâlni 
grilajul ce ne despărțea. O zguduire făcu să fie puternic izbită 
şi să cadă, deschisă, la picioarele jandarmului. 

— Fir-ar al dracului de grilaj, izbucni aprodul. 

Se întoarse spre mine. 

— Ce nenorocire! Mi s-a risipit tot tabacul! 

— Pierd mai mult ca dumneavoastră, i-am răspuns 
zâmbind. 

Încercă să-şi adune tutunul, mormăind printre dinţi: 

— Mai multe ca mine! Uşor de spus! Să stai fără tutun 
până la Paris! E cumplit! 

Preotul îi adresă cuvinte de consolare (n-aş putea spune că 
am fost atent) şi mi se păru că erau în continuarea predicii de 
al cărei început mă bucurasem. Treptat convorbirea se 
mărgini la preot şi aprod; i-am lăsat să sporovăie despre ale 
lor şi am început să mă gândesc la ale mele. 

Ajunşi la barieră, eram încă îngândurat, bineînțeles, dar 
Parisul mi se păru mai zgomotos decât de obicei. 

Trăsura se opri, o clipă, la vamă. Vamegşii o inspectară. Ar fi 
trebuit să li se azvârle o pungă de arginţi dacă ar fi fost vorba 
de vreun berbece sau de vreun bou dus la măcelărie; dar capul 
unui om nu plăteşte vamă. Trecurăm. 


O dată depăşit bulevardul, trăsura, în galop, se înfundă în 
străzile întortocheate şi vechi ale mahalalei Saint-Marceau şi 
din Cite care şerpuiesc şi se întretaie ca o mie de căi într-un 
furnicar. Pe pietrele acestor străzi strâmte, uruitul trăsurii se 
făcu atât de răsunător şi de iute, încât până la mine nu mai 
ajungea nici un alt zgomot. Când aruncam ochii pe 
mica lucarnă pătrată, mi se părea că valul trecătorilor se 
oprea pentru a privi trăsura şi că o droaie de copii alergau pe 
urma ei. Mi se părea deasemeni că văd din când în când, pe 
ici-pe colo, pe la colțuri, câte un bărbat sau vreo babă, în 
zdrenţe, câteodată şi unul şi altul, ținând în mâini teancuri de 
hârtii tipărite, pe care se băteau trecătorii, deschizând gura, 
ca şi când ar fi strigat ceva cu putere. 

Orologiul Palatului bătea de opt şi jumătate când am ajuns 
în curtea Conciergeriei. Priveliştea acestor scări impunătoare, 
a acelui paraclis întunecos, a acelor temnițe sinistre, mă 
îngheță. Când se opri trăsura, mă aşteptam să-mi înceteze şi 
bătăile inimii. 

Mi-am adunat toate puterile; uşa se deschise cu iuțeala 
fulgerului; am sărit din carceră pe roți şi m-am adâncit, cu 
paşi mari, între două rânduri de ostaşi, sub boltă. Gloata era 
gata strânsă în calea mea! 


XXIII 


Atâta vreme cât am străbătut galeriile publice ale Palatului 
Justiției, m-am simțit aproape liber şi în voia mea; dar tot 
curajul mă părăsi atunci când fură deschise, în fața mea, 
uşile scunde, scările tainice, culoarele interioare, lungi 
coridoare înăbuşite şi fără nici un zgomot, unde nu 
pătrund decât cei care condamnă şi cei care sunt condamnați. 

Aprodul continua să mă întovărăşească. Preotul mă 
părăsise pentru a se reîntoarce peste două ceasuri: avea 
treabă. 

Am fost minat spre cabinetul directorului; aprodul m-a 
predat în mâinile sale. Era vorba de un schimb. Directorul l-a 


rugat să zăbovească puțin, comunicându-i că avea să-i 
încredințeze nişte marfă, s-o ducă la Bicâtre, cu aceeaşi 
trăsură. Desigur era un condamnat de azi, cel ce urmează să 
se culce pe mâna de paie pe care eu n-am avut răgaz să 
le tocesc. 

— În regulă, îi spuse aprodul directorului, aştept o clipă; 
facem ambele procese-verbale; pică bine. 

În acest timp, am fost lăsat în depozit, într-o cămăruţă ce 
dădea în cea a directorului. Singur şi bine zăvorit. 

Nu ştiu nici la ce gândeam, nici de când mă aflam acolo, 
când un hohot de râs violent şi neaşteptat, izbucni drept în 
urechea mea, mă deşteptă din visare. 

Am ridicat privirile, tresărind. Nu mai eram singur în 
celulă: se mai afla acolo un bărbat, un om de aproximativ 
cincizeci şi cinci de ani, de statură mijlocie; cu chipul brăzdat, 
încovoiat, încărunțit, cu membrele vânjoase; cu o privire 
echivocă, cenuşie; un râs amar, murdar, zdrențăros, pe 
jumătate gol, respingător la vedere. 

Probabil că uşa se deschisese, îl vomase şi se închisese, fără 
să-mi dau seama. De-ar fi putut veni aşa şi moartea! 

Câteva clipe ne-am privit ţintă, unul pe celălalt: el, rizând 
mai departe, cu un fel de horcăit; eu, pe jumătate uimit, pe 
jumătate înspăimântat. 

— Cine eşti? M-am adresat lui, în cele din urmă. 

— Halal întrebare! Răspunse. Un stârv. 

— Un stârv? Adică? 

Ultima mea întrebare îl înveseli şi mai tare. 

— Adică, strigă în mijlocul unui hohot de râs, gealatul o să 
se joace-n coş cu dovleacul meu, peste şase săptămâni, aşa 
cum 0 să se joace cu tigva ta peste şase ore. Ha! Ha! S-ar zice 
că te-ai luminat acum?! 

Într-adevăr, eram livid şi părul mi se făcuse perie pe cap: 
era celălalt condamnat la moarte, condamnatul zilei, cel 
aşteptat la Bicâtre, moştenitorul meu. 

Continuă: 


— Ce vrei? Asta-i povestea mea: sunt fiu de hoţ; păcat că 
gealatu” s-a ostenit să-i pună gât-legău lui babacu'. Şedea pe 
scaunul ţării spânzurătoarea, din mila bunului 'Mnezeu! La 
şase ani, nici tu mamă, nici tu tată; verile făceam 
giumbuşlucuri de circar, pe lângă şanţ, să-mi zvârle un ban 
din poştalioane; iernile, cu talpa goală prin noroaie, suflând în 
deştele-nroşite; îmi vedeai pielea prin nădragi. La nouă ani, 
am început să pun bază pe mânării: mai greblam şi eu câte 
un buzunar, făceam la stânga câte-o haină; la zece ani 
mergeam cu  bună-dimineața:*; apoi, am făcut relaţii; 
la şaptesprezece ani, eram ciordar. Mai intrăm în câte o 
dugheană, mai umblam cu iarba-fiarelor. M-au ferecătuit. 
Crescusem tocma' bun. M-au făcut amiral”. Galera nu-i 
joacă: dormi pe scândură, te-adăpi cu apă chioară şi ronțăi 
pesmet, tragi după tine o nepricopsită de ghiulea ce nu 
slujeşte la nimic; te-altoieşte cu bâta şi te bate soarele-n cap. 
Te mai şi tund chilug; şi-aveam o coamă castanie!... La dracu! 
Am făcut tot: cinşpe coțiI“, ce-i joacă?! Aveam treişdoi, şi, 
într-o dimineaţă, mi-au dat o foaie de drum şi şaişase de 
franci pe care i-am adunat în ăştia cinşpe coți, robotind 
câte şaişpe ore pe zi, treiş' de zile pe lună, doişpe luni pe an. 
Tot una-i; voiam să fiu om cinstit cu ăi şaişase de franci şi 
aveam simțăminte mai nobele sub zdrențele mele decât sunt 
sub o fustă de popă; dar dracu să-l pieptene de paşaport! Era 
unu galben şi zmângăliseră pe el: ocnaş liberat,; trebuia să- 
l arăt pe oriunde-aş fi trecut şi să-l prezint primarului din 
satul unde aveam domiciliu obligatoriu, tot la opt zile. Bună 
recomandare! Ocnaş! Îi băgam în sperieţi, copiii o luau la 
goană şi mi se trânteau uşile-n nas. Ce, îmi dădea careva de 
lucru?! Mi-am halit cei şaişase de franci; şi, p-urmă, a trebuit 
să trăiesc. Arătam braţele, să se ginească de se poate munci 
cu ele; dar tot îmi trânteau uşile-n nas. Am zis că-mi vând 
ziua de lucru pe cinşpe cenți, pe zece, pe cinci. loc! Ce să-i 
fac?! Într-o bună zi, foame. Vir cotu-n geamu” unui brutar şi 
şoldesc o pâine şi brutaru' mă-nşfacă: de pâine nu m-am 
atins, da' m-au atins ei cu muncă silnică pe viaţă, cu trei 


litere arse pe umăr; ţi-arăt dacă vrei; dreptatea asta se 
cheamă recidivă; aşa, c'am făcut, calea 'ntoarsă. Tot la Toulon; 
cu meseviştii1!., acum. Trebuia s-o şterg. Ca s-o fac, nu erau 
decât trei pereţi de găurit, două lanțuri de tăiat, şi eu aveam 
un cui. Am evadat. Au tras cu tunu/, să dea alarma; că noi, 
ăştia, suntem niscai cardinali de Roma; straie roşii, şi trag cu 
tunu” când plecăm. Au stricat pulberea pe ciori. De data asta, 
nici tu paşaport galben, nici tu bani. Am întâlnit alți 
pinguinii ce-şi făcură coţii de gherlă sau o tuliseră. Bulibaşa 
lor mă-ntreba de vreau să lucrez cu ei; le tăiau guşile la 
drumu” mare. Am zis da, şi-am început să vărs sânge, ca să 
halesc. Când o diligență, când un poştalion, când vrun văcar 
călare. leşeau lovele; dădeam drumul animalului, lăsam 
naibii trăsura şi-ngropam malacu” sub un pom, cu grijă, să 
nu-i iasă deştele picioarelor pe-afară; apoi ţopăiam pe 
mormânt, să se creadă că-i pământ bătut. Aşa-mi dădură 
floacele albe, făcându-mi bârlog prin tufişuri, aţipind sub 
stele, vânând din codru-n codru, dar cel puţin slobod şi al 
meu. Totu” are-un sfârşit şi orice sfârşit se asemuie. Caraula 
ne-a pus lațu' de gât, într-o noapte. Fraţii au întins-o; eu, ăl 
mai bătrân, le-am căzut în gheară copoilor cu galoane la 
pălărie. M-au adus aici. Văzusem de toate, afară de una. C-aş 
fi şterpelit o batistă sau ucis un om, tot una pentru mine. O 
singură recidivă mi se mai putea aplica. Numai cuțitul“ îmi 
mai rămânea să-ncerc. Proces scurt. Drace, am îmbătrânit; 
nu mai sunt bun de nimic. Lui tata, i-au pus ştreang, a luat-o 
pe vădană, eu mă retrag la Muntele părerilor de rău. Asta-i, 
frate. 

Rămăsesem cu ochii căscați, ascultându-l. A început să 
râdă şi mai straşnic decât la început şi vru să-mi ia mâna în a 
sa. M-am dat înapoi, îngrozit. 

— Prietene, spuse, nu pari prea curajos. Nu face pe 
pişăciosu-n fața retezătoarei:; înţelegi, nu-i decât o singură 
clipă grea de petrecut pe scenă“; dar trece-atit de repede! Mi- 
ar place să fiu de față, să-ți arăt cum se face. Pe naiba! Îmi 
vine să nu mai fac recurs, dac-ar vrea să mă cosească azi, o 


dată cu tine. O să ne slujească acelaşi preot; nici că-mi pasă 
că-mi rămân doar firimiturile tale. Vezi, sunt băiat de treabă. 
Hă? Ce spui? Din prietenie! 

Mai făcu un pas, să se apropie de mine. 

— Domnule, i-am spus respingându-l, vă mulțumesc. 

Răspunsul meu îi provocă noi hohote de râs. 

— Ha! Ha! Vas' că domnu e marchiz! Marchiz! 

L-am întrerupt: 

— Prietene, vreau să mă reculeg, dă-mi pace. 

Seriozitatea cuvintelor mele îl lăsă pe neaşteptate gânditor. 
Îşi clătină capul încărunţit şi aproape chel; după care, 
scărmănându-şi cu unghiile, pieptul păros, gol din pricina 
cămăşii deschise: 

— Înţeleg, murmură printre dinţi; de fapt, țapul17... 

Apoi, după câteva minute de tăcere: 

— Bine, rosti aproape cu timiditate, sunteți marchiz, e-n 
regulă; dar aveţi o redingotă atât de frumoasă şi n-o s-o mai 
folosiți! O ia gealatu. Daţi-mi-o mie; o vând pe tutun. 

Mi-am scos redingota şi i-am dat-o. Se porni să bată din 
mâini ca un copil. Apoi, văzând că rămăsesem numai în 
cămaşă şi dârdâiam, adăugă: 

— O să fie frig, domnule, trageţi asta pe dumneavoastră; 
plouă şi-o să vă ude până-n măduva oaselor; ş-apoi, e cazu să 
fim prezentabeli în căruţă. 

Şi, spunând aceasta, îşi scoase vesta groasă de lână gri şi 
mi-o puse pe braţe; n-am mişcat în nici un fel. 

M-am îndreptat spre perete şi m-am rezemat de el; n-aş 
putea explica ce simțeam alături de omul acela. Se puse să 
cerceteze cu de-amănuntul redingota ce-i dădusem şi, la tot 
pasul, izbucnea în strigăte de bucurie. 


— Buzunarele-s noi-nouţe!... Gulerul nu-i răpciugos!... 
Capăt pe puţin cinşpe franci. Ce fericire! Tabac pe şase 
săptămâni! 


Uşa se redeschise. Veneau să ne ia pe amândoi; pe mine, ca 
să mă conducă în camera în care condamnaţii îşi aşteaptă 


ceasul; pe el, ca să-l ducă la Bicâtre. Râzând, porni în mijlocul 
pichetului ce urma să-l ia şi spuse jandarmilor. 


e Hei! Să nu vă-ncurcaţi! Am schimbat pielea, eu şi cu 
domnu”; să nu mă luați în locul lui. Drace! Nu-mi cade cu 
tronc, acum, că am tutun. 


XXIV 


Ticălosul bătrân mi-a luat redingota, că nu i-am dat-o eu, 
şi mi-a lăsat zdreanţa lui, vesta asta nenorocită. Ce figură o să 
fac? 

Nu i-am îngăduit să-mi ia redingota din nepăsare sau din 
milă. Nu, ci pentru că era mai puternic decât mine. Dacă m-aş 
fi opus, m-ar fi bătut cu pumnii lui cei grei. 

Sigur, milă! Eram plin de simțăminte rele. Mi-ar fi plăcut 
să-l sugrum, cu propriile-mi mâini, hoţ parşiv! L-aş fi călcat în 
picioare. 

Mi-e inima furioasă şi sufletu” înăcrit. Cred că mi-a crăpat 
fierea. Moartea te înrăieşte. 


XXV 


M-au dus într-o celulă în care nu se aflau decât patru pereți 
goi, o mulțime de zăbrele la fereastră şi o mulțime de zăvoare 
la uşă; e de la sine înţeles. 

Am cerut o masă, un scaun şi cele necesare scrisului. Mi-au 
fost aduse. 

După aceasta, am cerut un pat. Caraliul m-a privit uimit, 
ca şi când ar fi spus: La ce bun? 

Mi-au întins, totuşi, un pat de campanie, într-un colț. Dar, 
în acelaşi timp, apăru, instalându-se în ceea ce numesc ei 
camera mea, un jandarm. S-or fi temând să nu mă spânzur 
cu salteaua? 


XXXVI 


E ora zece. 

Sărmana mea fiică! Mai sunt încă şase ore şi voi fi mort! Voi 
fi ceva imund, ce va zace pe masa amfiteatrelor; un cap ce va fi 
mulat undeva, un trunchi ce va fi disecat altundeva; apoi, ce 
vă mai rămâne va umple un coşciug, şi totul va fi dus la 
Clamart! 

Asta vor face cu tăticul tău, oamenii aceştia dintre care nici 
unul nu mă urăşte, care toți mă deplâng şi toți m-ar putea 
izbăvi. Mă vor ucide. Înţelegi asta, Marie? Mă vor ucide cu 
sânge rece, cu ceremonie, pentru ca să iasă toate bine! Ah, 
Doamne Dumnezeule! 

Biată fetiță! Tatăl tău, care te iubea atâta, tata care-ţi 
săruta gâtul mic, alb şi înmiresmat, care-şi trecea necontenit 
mâna prin părul tău ca mătasea, care-ţi lua obrazul rotund în 
podul palmei, care te legăna pe genunchi şi seara îți împreuna 
mânuţele, ca să te rogi lui Dumnezeu! 

Cine va face lucrurile acestea de acum înainte? Cine te va 
iubi? Toţi copiii de seamă ta vor avea un tată, tu nu. Cum vei 
putea să te dezobişnuieşti, draga mea, să primeşti de Anul 
nou daruri, jucării, bomboane, sărutări? Cum te vei 
dezobişnui, sărmană orfană, să bei şi să mănânci? 

Ah, dacă ar fi văzut-o, măcar jurațţii, pe micuța şi frumoasa 
mea Marie, ar fi înţeles că nu trebuie să ucizi tatăl unui copil 
de trei ani. 

Şi când va creşte, dacă apucă să crească, ce va ajunge? 
Tatăl său va fi una dintre amintirile poporului parizian. Va 
roşi la gândul şi la auzul numelui meu; va fi disprețuită, 
respinsă, urâtă, din pricina mea, a mea, care o iubisem cu 
toată puterea sufletului. Scumpă, scumpa mea Marie! Să 
fie adevărat că îţi va fi ruşine şi scârba de mine? 

Ticălos! Ce crimă am săvârşit şi ce crimă impun societății 
să săvârşească! 


Ah! Să fie adevărat că urmează să mor înaintea lăsării 
nopţii?! Eu să fiu acela?! Zgomotul surd pe care îl aud afară, 
valurile mulțimii vesele care se grăbeşte pe cheiuri, jandarmii 
care se gătesc în cazarme, preotul în straie negre, omul acela 
cu mâini roşii, toate acestea se pregătesc pentru mine! Eu voi 
muri! Eu, acelaşi care este aici, care trăieşte, care se mişcă 
şi respiră, care şade la această masă ce seamănă cu orice altă 
masă şi care ar putea fi într-altă parte; eu, în sfârşit, acest eu 
pe care îl ating, şi pe care îl simt, şi ale cărui haine fac cutele 
acestea! 


XXVII 


Măcar de-aş şti cum este alcătuită, cum se moare acolo; 
dar, e îngrozitor, nu ştiu. 

Numele acelui obiect este înspăimântător şi nu înțeleg cum 
am putut, până acum, să-i scriu numele şi să i-l pronunțţ. 

Combinația acestor nouă litere, aspectul lor, fizionomia lor 
e de natură să deştepte o idee cumplită, şi nenorocitul de 
medic care a inventat acel lucru a avut un nume predestinat. 

Imaginea legată de acest lucru odios este vagă, 
nedeterminată, şi cu atât mai hidoasă. Fiece silabă e ca o 
piesă a maşinii. Clădesc şi dărâm necontenit în minte 
scheletul ei monstruos. 

Nu îndrăznesc să pun nici o întrebare în legătură cu ea, dar 
este cumplit să nu ştii ce este, nici ce trebuie să faci. Se pare 
că există o basculă, şi că eşti culcat acolo, pe burtă... Ah! O 
să-mi albească părul înainte de a-mi cădea capul. 

Şi totuşi, cândva, am văzut-o, în treacăt. 

Treceam prin place de Greve, cu trăsura, într-o zi, pe la 
unsprezece dimineaţa. Trăsura se opri pe neaşteptate. 

Era gloată în piață. Am scos capul pe portieră. Liota se 
înghesuia în Greve şi pe chei, şi femei, bărbaţi şi copii stăteau 
în picioare pe parapet. Am văzut deasupra capetelor un fel de 
estradă din lemn roşu, pe care o înălțau trei bărbați. 


Chiar în ziua aceea trebuia executat un condamnat, şi era 
pregătită maşina. 

Am întors capul înainte de a vedea bine. O femeie, alături de 
trăsură, spunea unui copil: 

— la te uită, alunecă greu cuțitul, or să ungă şanţul cu 
muc de lumânare. 

De bună seamă, cei doi se află azi acolo. Tocmai a sunat de 
unsprezece. Ung şanţul cu muc de lumânare. 

Ei, de data asta, nu voi mai întoarce capul. 


XXIX 


Ah! Cruţare! Cruţare! Poate mă vor cruța. Regele nu are 
nimic cu mine. Să vină avocatul meu! Repede, avocatul! Vreau 
galerele! Cinci ani de galere şi cu asta- gata - sau douăzeci de 
ani - sau pe viață, însemnat cu fierul roşu. Dar, să-mi cruțe 
viața! 

Galerianul încă mai păşeşte, merge, vine, vede soarele. 

A revenit preotul. 

Are părul alb, pare foarte blând, un chip bun şi vrednic de 
cinste: într-adevăr, este un om excelent şi mâlos. Azi 
dimineața, l-am văzut  golindu-şi punga în mâinile 
puşcăriaşilor. De ce, atunci, nu găsesc în glasul lui 
nimic emoționat, nici emoţionant? De ce nu mi-a spus încă 
nimic care să-mi vorbească raţiunii sau sufletului? 

Dimineaţă, eram rătăcit. Abia dacă-am auzit ce-mi spunea. 
Cuvintele sale mi se păreau fără rost! M-au lăsat rece; au 
lunecat pe lângă mine ca ploaia asta pe geamul înghețat. 

Asta nu înseamnă că reintrând, adineaori, nu mi-a făcut 
bine să-l văd. Între toţi oamenii aceştia, mi-am spus, este 
singurul care a mai rămas om pentru mine. Şi m-a ajuns o 
sete arzătoare de cuvinte calde şi mângâietoare. 

Am luat loc, el - pe scaun, eu - pe pat. Mi-a spus: Fiule... 
Cuvântul acesta mi-a luminat inima. A continuat: 

— Crezi, fiule, în Dumnezeu? 

— Da, părinte, i-am răspuns. 


— Crezi în sfânta biserică apostolică, catolică, romană? 

— Desigur, i-am spus. 

— Fiule, a reluat el, pari să te îndoieşti. Şi începu să 
vorbească. A vorbit îndelung; a spus cuvinte multe; apoi, când 
socotea că a sfârşit, s-a ridicat şi m-a privit pentru ultima 
oară de când îşi începuse vorba; mă întrebă: 

— Ei? 

Mărturisesc că, la început, îl ascultam cu nesaț, pe urmă 
cu evlavie. 

M-am ridicat şi eu. l-am răspuns: 

— Domnule, lăsa-ți-mă singur, vă rog. 

M-a întrebat: 

— Când să revin? 

— O să vă trimit vorbă. 

A ieşit fără a mai adăuga nimic, dar clătinând capul, ca şi 
când ar fi spus în sinea sa: un necredincios! 

Nu, oricât de jos aş fi căzut, necredincios nu sunt; şi 
Dumnezeu mi-e martor că cred în El. Dar ce mi-a îndrugat 
bătrânul ăla? Nimic simţit, nimic înduioşat, nimic înlăcrimat, 
nimic smuls din suflet, nimic din inimă, nimic de la om la om. 
Dimpotrivă, ceva atât de vag, neprecis, bun pentru toţi şi 
toate; emfatic unde ar fi trebui profunzime, plat unde ar fi 
trebuit simplitate; un fel de predică sentimentală sau de elegie 
teologică. Ici şi colo, un citat latinesc în latineşte. Sfântul 
Augustin, sfântul Grigorie, mai ştiu eu care? Şi, 
apoi, avea aerul de a-mi spune pe de rost o lecţie recitată de 
încă douăzeci de ori până la mine, de a revedea o 
lecţie uitată de cât a fost tocită. Ochiul lipsit de omenescul 
privirii, glasul lipsit de accente, mâinile lipsite de gesturi. 

Şi cum să fie altfel? Preotul acesta este preotul oficial al 
închisorii. Starea lui socială îi cere să consoleze şi să 
sfătuiască; din asta trăieşte. Ocnaşii, bolnavii, ei sunt de 
resortul elocinţei sale. Îi mărturiseşte, îi împărtăşeşte, asta 
este slujba lui. A îmbătrânit minând oamenii să moară. 

De demult s-a obişnuit cu ceea ce îi face pe alții să tremure; 
părul lui, bine pudrat, nu se mai face măciucă; gherla şi 


eşafodul sunt pâine zilnică pentru el. E blazat. Cu siguranţă, 
are un caiet. La pagina cutare - galerienii, la pagina cutare - 
condamnațţii la moarte. E anunțat de cu seară că, 
în dimineața următoare, e unul de mângâiat, la ora dată; 
întreabă ce e, la galere sau la moarte - şi reciteşte pagina; apoi 
soseşte. Astfel se întâmpla că acei ce pleacă spre Toulon sau 
spre Greve sunt locul său comun şi că şi el reprezintă locul lor 
comun. 

Ah, mergeţi şi căutaţi-mi, în locul ăstuia, vreun vicar tânăr 
ori vreun popă bătrân, la întâmplare, din prima parohie 
întâlnită; să-l găsiți la gura sobei, citindu-şi cartea şi 
neaşteptându-se la nimic şi spuneţi-i: 

— Va muri un om şi trebuie să-l mângâiațţi. Trebuie să fiți 
de față când i se vor lega mâinile, când i se va tăia părul, să vă 
suiți cu el în căruță, să ascundeți cu crucifixul chipul 
călăului; să vă zgâlțâie, împreună cu el, pe pietroaie, până la 
Greve, să străbateţi, alături de el, gloata ce soarbe sânge; să-l 
îmbrățişați la picioarele eşafodului şi să rămâneți până ce 
capul va zace aici şi trupul colea. 

Şi aşa să fie adus, palpitând, tremurând din picioare până- 
n creştet; săi fiu aruncat în brațe, la picioarele lui, şi va 
plânge, şi vom plânge, şi va glăsui, şi voi fi mângâiat, şi inima 
mea se va revărsa într-a sa, şi-mi va lua sufletul, şi eu îi voi 
lua Dumnezeul. 

Ce-mi e bătrânul ăsta? Ce sunt eu pentru el? Un ins din 
specia nenorocită, o umbră ca atâtea altele văzute, încă o 
unitate adăugată cifrei execuțiilor. 

Fac rău, poate, respingându-l astfel; el e cel bun şi eu sunt 
cel rău. 

Dar, nu e vina mea. Duhoarea mea de condamnat la moarte 
strică şi murdăreşte totul. 

Mi s-a adus hrana; au socotit că am nevoie. Bucate delicate 
şi de soi; un pui, mi se pare, şi altceva. Da! Am încercat să 
mănânc; dar, de la prima înghițitură, îmbucătura mi-a picat 
din gură, atât de amară şi de urât mirositoare mi s-a părut! 


XXX 


A intrat un domn, cu pălărie pe cap, ce de-abia mi-a 
aruncat o privire, apoi, deschizând un picior regal!“ a început 
să măsoare pietrele zidului, de jos în sus, vorbind foarte tare, 
ca să spună: „asta e“, când: „nu e asta“. 

L-am întrebat pe jandarm despre ce era vorba. Se pare că 
era un fel de subarhitect, slujbaş al puşcăriei. 

Şi el a fost curios să afle ce era cu mine. A schimbat, în 
şoaptă, câteva cuvinte cu gardianul; apoi şi-a aţintit privirile 
asupra mea o clipă, a dat din cap a nepăsare şi a reînceput să 
vorbească cu glas tare şi să măsoare. 

O dată treaba isprăvită, se apropie de mine şi-mi spuse cu 
glasul său răsunător: 

— Prietene, peste şase luni, penitenciarul ăsta o să arate 
mult mai bine. 

lar gestul lui părea să adauge: 

— N-o să te bucuri de el, păcat. 

Aproape că zâmbea. Îmi venea să cred că avea de gând chiar 
să mă ia peste picior, aşa cum glumeşti cu mireasa, în seara 
nunții. 

Jandarmul, ostaş bătrân, cu grade de vechime, luă asupra 
sa sarcina răspunsului: 

— Domnule, spuse, nu se vorbeşte atât de tare în camera 
unui condamnat la moarte. 

Arhitectul plecă. Eu stăteam locului, asemenea pietrelor pe 
care le măsura. 


XXXI 


În continuare, avu loc o pățanie ridicolă. 

A venit schimbul bunului jandarm bătrân căruia, egoist 
ingrat ce sunt, nici măcar nu i-am strâns mâna. L-a înlocuit 
altul; un bărbat cu o frunte ponosită, cu nişte ochi de vită şi 
un chip de prostănac. 


De altfel, nici nu îl băgăm în seamă. Eram cu spatele la uşă, 
aşezat la masa mea; mă străduiam să-mi răcoresc fruntea cu 
palma şi gândurile mă chinuiau. 

O atingere uşoară pe umăr mă făcu să-mi întorc capul. Era 
noul jandarm, se afla singur cu mine. 

lată cam ce mi-a vorbit: 

— Criminal, ai inimă tare? 

— Nu, i-am spus. 

Bruscheţea răspunsului meu păru să îl descumpănească. 
Totuşi, reluă ezitând: 

— Nu suntem răi din plăcere. 

— De ce nu? Am replicat. Dacă n-aveţi decât asta de spus, 
dați-mi pace. Unde vreţi să ajungeţi? 

— Pardon, criminalule, răspunse el. Numa două vorbulițe. 
Uite ce e: dacă ai putea ferici un biet nenorocit, şi asta nu te- 
ar costa nimic, n-ai face-o? 

Am ridicat din umeri. 

— Veniţi de la Charenton? Straşnic vas v-aţi mai ales să 
scoateţi fericirea din el. Eu să fericesc pe careva? 

Scăzu şi mai tare vocea, şi luă un aer de taină, ce nu se 
potrivea chipului său idiot. 

— Da, criminal, da, fericirea! Da, norocul! Toate astea mi le 
poţi da tu. Uite ce e: eu sunt un biet jandarm. Serviciul greu, 
solda uşoară; calul îmi aparţine şi mă ruinează. Or, mai joc la 
loterie ca să mă echilibrez. Trebuie să mai faci câte o afacere. 
Până azi nu mi-a lipsit nimic ca să câştig, decât să nimeresc 
numerele bune. Caut mereu câştigătoarele; dau întotdeauna 
pe-alături. Joc pe 76 şi iese 77. Cât le jinduiesc, şi nu pică... Ai 
puţintică răbdare, mă rog; am ajuns unde voiam. Ăsta e 
norocul meu. Se pare, pardon, criminal, că îți dai sfârşitul azi. 
E ştiut că morţii ce pier aşa, văd dinainte rezultatele la loterie. 
Făgăduieşte-mi că vii mâine seară, ce te-ar deranja? Ca să-mi 
dai trei numere, din alea câştigătoarele. Hă? Nu mă tem de 
stafii, fii pe pace. Uite adresa mea: Cazarma Popincourt; scara 
A, nr. 26, în fundul coridorului. O să mă recunoşti, nu-i aşa? 
Vino chiar astă-seară, dacă-ţi e mai comod. 


Aş fi putut răspunde dispreţuitor prostălăului, dacă nu mi- 
ar fi trecut prin minte o nădejde nebunească. În starea 
desperată în care mă aflu, îți vine câteodată să crezi că poți 
fărâma un lanţ cu un fir de păr. 

— Ascultă, i-am spus, jucând teatru, cât poate face cineva 
în pragul morții; sunt în stare, într-adevăr, să te fac mai bogat 
decât este regele şi te ajut să câştigi milioane, cu o condiție. 

Căscă ochii stupizi. 

— Care? Care? Orice ţi-ar face plăcere, criminal. 

— În loc de trei numere, îți făgăduiesc patru. Schimbă 
hainele cu mine. 

— Numai asta?! Strigă desfăcând primele agrafe ale 
uniformei. 

Mă ridicasem de pe scaun. Îi urmăream fiece mişcare, inima 
îmi bătea tare; vedeam de pe acum uşile deschizându-se în 
fața uniformei de jandarm şi piața, strada şi Palatul Justiției 
rămânându-mi în urmă! 

Dar, se întoarse cu un aer nehotărât: 

— Cum adică?! Să ieşi de-aici? 

Am înţeles că totul era pierdut. Făcusem totuşi un ultim 
efort, dar inutil şi absurd! 

— Pentru asta, i-am spus; dar te fac om bogat... 

Mă întrerupse. 

— Aşa nu! lete-te! Şi numerele mele! Ca să fie 
câştigătoare, trebuie să fii mort. 

M-am reaşezat, fără glas şi cu atât mai deznădăjduit cu cât 
sperasem mai mult. 


XĂXXII 


Am închis pleoapele, mi le-am acoperit cu palmele şi am 
încercat să uit de prezent, refugiindu-mă în trecut. Visând, îmi 
revin amintiri din copilărie şi din tinerețe, una după alta, 
dulci, calme, surâzătoare, ca nişte ostroave înflorite, plutind în 
hăul acesta de gânduri negre şi încâlcite ce se învârtejesc în 
capul meu. 


Mă revăd copil, şcolar vesel şi gingaş, jucându-mă, 
alergând, strigând dimpreună cu frații mei pe aleea verde şi 
mare, în grădina aceea sălbatică unde s-au scurs primii mei 
ani, fostă curte a unor călugărițe, dominată de capul 
plumbuit al sumbrului dom” Val-de-Grace. 

Şi apoi, iată-mă iarăşi, tot copil, patru ani mai târziu, dar, 
de data aceasta, visător şi pătimaş. O tânără fată într-o 
grădină singuratică. 

Mica spaniolă, cu ochii săi mari şi pletele lungi, cu pielea 
oacheşă şi aurie, cu buzele roşii şi obrajii trandafirii, andaluza 
de paisprezece ani, Pepa. 

Mamele noastre ne-au spus să alergăm împreună; noi ne 
plimbam. 

Ni s-a spus să ne jucăm şi noi discutăm, copii de aceeaşi 
vârstă, dar nu de acelaşi sex. 

Totuşi, numai cu un an în urmă, ne fugărisem, ne băteam. 
Mă certam cu Pepita pentru mărul cel mai frumos; dădeam în 
ea, pentru un cuib de păsărele. Lăcrima; spuneam: „Aşa-ţi 
trebuie”!!!, şi mergeam să ne plângem fiecare mamelor 
noastre, care ne certau cu glas tare, dându-ne dreptate 
la ureche. 

Acum se reazemă de brațul meu şi nu mai pot de mândru 
ce sunt şi de emoție. Păşim încet, vorbim încet. Lasă să-i cadă 
batista; i-o ridic. Mâinile ne tremură, atingându-se. Îmi 
vorbeşte despre păsărele, de steaua ce se vede acolo, despre 
apusul purpuriu din spatele copacilor sau despre prietenele de 
la pension, rochia sau panglicile ei. Spunem 
lucruri nevinovate şi roşim amândoi. Fetița se preschimbă în 
tânăra. 

Era o seară de vară. Ne aflăm sub castani, în fundul 
grădinii. După una dintre acele tăceri îndelungate ce ne 
umpleau plimbările, îmi dădu drumul braţului, la un moment 
dat, şi-mi spuse: 

— Hai să alergăm! 

O văd şi acum; era învestmântata toată în negru, purtând 
doliu după bunica ei. Îi trecu prin cap un gând copilăresc; 


Pepa redevenise Pepita; îmi spuse: 

— Hai să alergăm! 

Şi o luă la fugă, în fața mea, cu talia ei fină ca un corset de 
albină şi cu picioarele sale mici ce îi săltau rochia până la 
jumătatea pulpei. O urmăream; fugea; pelerina neagră i se 
ridica din când în când, din pricina aerului stârnit de alergare, 
şi îi vedeam, astfel, spatele brun şi proaspăt. 

Nu mai eram stăpân pe mine. Am ajuns-o în apropierea 
unui puț părăsit; am strâns-o pe după şolduri, cu dreptul 
învingătorului, şi am făcut-o să se aşeze pe iarbă; nu s-a 
opus. Gâfâia şi râdea. Eu, unul, eram serios şi îi priveam ochii 
de bezne printre genele negre. 

— Stai jos, îmi spuse. E încă zi, hai să citim ceva. Ai vreo 
carte? 

Aveam la mine cel de al doilea volum din „Călătoriile lui 
Spalianzani“. Am deschis la voia întâmplării, m-am tras mai 
aproape de ea, şi-a sprijinit umărul de umărul meu şi am 
început să citim, fiecare pentru sine, aceeaşi foaie. Înainte de a 
întoarce pagina, era întotdeauna datoare să mă 
aştepte. Mintea îmi era mai înceată decât a ei. 

— N-ai isprăvit? Îmi spunea, când de-abia începeam. 

lar capetele ni se atingeau, şuvițele de păr ni se împleteau, 
suflarea ni se apropia treptat, şi gurile pe neaşteptate. 

Când am voit să ducem lectura mai departe, cerul se 
înstelase. 

— Mămico, mămico, spuse la întoarcere, dac-ai şti ce-am 
mai fugit... 

Eu tăceam. 

— Nu spui nimic, îmi reproşă mama, pari trist. 

În inima mea era însă rai. 

De acea seară îmi voi aminti întreaga mea viaţă. 

Viața mea întreagă! 


XXXIII 


A bătut ceasul, nu ştiu pentru ce oră; aud prost orologiul. 
Parcă aş avea o orgă în urechi; ultimele gânduri ce se 
învolbură. 

În clipa aceasta supremă, când mă adun între amintirile 
mele, îmi regăsesc, cu spaimă, crima: dar aş dori să mă căiesc 
mult mai amarnic. Aveam remuşcări mai mari înainte de 
condamnare; de-atunci încoace s-ar părea că nu mai am loc 
decât pentru gândurile legate de moarte. Totuşi, cât aş vrea să 
mă căiesc. 

Visând o clipă la ce a trecut din viața mea şi revenind la 
cuțitul ce va să o sfârşească în curând, mă cutremur ca de 
ceva nou. Copilăria mea frumoasă! Tinereţea mea minunată! 
Stofă aurită, cu marginea însângerată! Între atunci şi prezent 
există un râu de sânge: sângele altcuiva şi al meu. 

Dacă, într-o bună zi, mi se va citi povestirea, nu le va veni 
să creadă că, după atâţia ani de nevinovăție şi fericire, să 
apară un an oribil care să debuteze cu o crimă şi să se 
isprăvească într-un supliciu: pare lipit. 

Şi totuşi, legi ticăloase şi oameni ticăloşi, n-am fost rău! 

Ah! Să mori peste câteva ceasuri şi să gândeşti că, un an în 
urmă, în aceeaşi zi, eram slobod şi curat, că-mi făceam 
plimbările de toamnă, că rătăceam sub copaci şi călcam 
frunzele galbene! 


XXXIV 


În însăşi clipa aceasta, de jur împrejurul meu, în casele 
acestea ce dau ocol Palatului şi Grevei, şi pretutindeni în 
Paris, există oameni ce merg încoace, încolo, tăifăsuiesc şi râd, 
citesc ziarele, gândesc la ale lor; negustorii fac negoţ; tinere îşi 
pregătesc rochiile de bal, pentru diseară; mamele se joacă cu 
Copiii. 


XXXV 


Îmi amintesc, că, fiind copil, am mers să văd clopotul cel 
mare de la Notre-Dame. 

Eram năucit de atâta cățărat pe scara întunecoasă, în 
spirală, de străbaterea galeriei nesigure ce leagă cele două 
turle, de a fi avut Parisul la picioare, când, m-am pomenit 
pătrunzând în cuşca de piatră şi schelărie în care aţină 
clopotul cel mare cu limba lui, ce cântăreşte o mie de 
kilograme. 

Înaintam tremurând pe scândurile ce nu erau destul de 
apropiate, privind de la distanţă, buga aceea atât de vestită în 
lumea copiilor şi a oamenilor de rând din Paris, şi, băgând de 
seamă, nu fără groază, că streşinile acoperite cu ardezie ce 
înconjoară clopotnița cu planurile lor înclinate erau la nivelul 
picioarelor mele. Printre ele vedeam, ca din zborul unei păsări, 
piața Parvis Notre-Dame şi trecătorii aidoma unor furnici. 

Pe neaşteptate, clopotul enorm sună; o vibraţie profundă 
mişcă aerul şi făcu bătrâna turlă să oscileze. Podeaua sărea 
pe bârne. Măi-măi ca zgomotul să mă răstoarne de-a- 
ndăratelea; m-am clătinat, gata să cad, să alunec pe streşinile 
acelea de ardezie în pantă. De groază, m-am culcat 
pe scânduri; strângându-le la piept, fără să scot un sunet, 
uitând să mai respir, cu mugetul formidabil umplându-mi 
pavilioanele, cu genunea sub priviri, piața aceea din adâncuri, 
în care se încrucişau atâția trecători potoliți şi invidiați. 

Ei, da! Mi se pare că aş fi încă în turla clopotului mare. 
Trăiesc în acelaşi timp năucirea şi uluirea. Cavităţile 
creierului meu sunt zguduite parcă de zgomotul unui clopot şi 
nu mai zăresc în juru-mi viața aceea lineară şi domoală pe 
care am părăsit-o şi în care păşesc în continuare ceilalți 
oameni, decât ca printre crevasele unui hău îndepărtat. 


XXXVI 


Hotel de Viile este un edificiu cumplit. 
Cu acoperişul său ascuțit şi rigid, cu mica clopotniță 
bizară, marele lui cadran alb, caturile cu colonade mărunte, 


cele o mie de ferestre, scările sale tocite de paşi, cele două 
arcade din dreapta şi din stânga, stă, la acelaşi nivel cu Greve, 
sumbru, lugubru, cu chipul ros de bătrânețe şi atât de 
întunecos, încât e negru şi în fața soarelui. 

În zilele în care au loc execuţii, vomită jandarmi pe toate 
uşile şi priveşte condamnatul cu toate ferestrele. 

Seara, cadranul său, ce indicase ora fatală, rămâne 
luminos pe fațada lui întunecată. 

E unu şi un sfert. 

Lată ce simt acuma: 

O durere de cap năprasnică, rinichii înghețaţi, fruntea 
fierbinte. De câte ori mă înalț sau mă aplec, e ca şi când mi-ar 
pluti prin creier un lichid care se izbeşte de pereţii craniului. 

Am convulsii şi, din când în când, îmi cade până din mâini, 
ca de o zdruncinare galvanică. 

Ochii mă ard, ca şi când aş sta în fum. 

Mă dor coatele. 

Încă două ore şi patruzeci şi cinci de minute, şi mă vindec. 


XXĂVIII 


Se spune că e o nimica toată, că nu suferi, că e un sfârşit 
blând, că, astfel, moartea se simplifică mult. 

Da! Şi ce e atunci această agonie de şase săptămâni şi 
geamătul ăsta prelungit de o zi întreagă?! Ce sunt chinurile 
acestei zile ireparabile ce se scurge, în acelaşi timp, atât de 
iute şi atât de încet?! Ce e scara aceasta a caznelor, ce duce la 
eşafod?! 

S-ar spune că nu asta înseamnă suferința. 

Nu treci prin aceleaşi convulsii când ţi se scurge sângele, 
strop de strop, sau când ţi se stinge inteligența, gând cu gând? 

Apoi, spun că nu suferi; oare sunt siguri? Cine le-a spus? 
Se istoriseşte cumva că s-ar fi sculat vreun cap însângerat 
vreodată, pe marginea coşului, şi că ar fi strigat mulțimii: „Nu 
doare“! 


Există morți, după acest tipic, care să fi venit să le 
mulțumească şi să le spună: „Aţi scornit-o bine. S-o păstrăm 
aşa. Merge“. 

Nu, nimic. Nici un minut, nici o clipire, şi gata. Au luat 
vreodată locul, măcar cu gândul, celui care stă acolo, în clipa 
în care ascuțişul greu, ce cade, muşcă din carne, sfârteca 
nervii, fărâma vertebrele?... Ce te vaieți atâta! O jumătate de 
secundă! Fără durere... Oroare! 


XXXIX 


E ciudat că, necontenit, mă gândesc la rege. Oricât mă 
împotrivesc, oricât clatin capul, tot timpul un glas îmi şopteşte 
în urechi: 

— Chiar în acest oraş, la această oră şi nu departe de aici, 
în alt palat, se află un om care are, de asemeni, gărzi la uşă, 
un om mic între ceilalți, ca tine, cu sigură deosebire că el e pe 
atât de sus pe cât eşti tu de jos. Întreaga sa viaţă, minut de 
minut, e numai glorie, slavă, bucurii, beţie. 

E înconjurat numai de dragoste, respect, evlavie. Cele mai 
puternice glasuri scad când i se adresează şi cele mai mândre 
frunți se apleacă. Privirile nu îi zăbovesc decât pe mătăsuri şi 
aur. La ora aceasta, ţine, poate un consiliu de miniştri, la care 
toți sunt de părerea sa; sau poate gândeşte la vânătoarea de 
mâine, la balul din seara asta, sigur pe faptul că nu poate 
fi întârziata serbarea şi lăsând pe alții să muncească pentru 
a-i pregăti plăcerile. Ei, şi acest om e din carne şi oase, ca şi 
tine! Şi ca în chiar această clipă să se năruie eşafodul cumplit, 
ca să ţi se redea tot, viață, libertate, avere, familie, ar fi 
suficient ca el să scrie cu pana aceasta cele şapte litere ale 
numelui său în josul unei bucăţi de hârtie sau chiar ca să 
vă întâlniți, el - în caleaşca sa, tu - în căruţa ta! Şi e bun, şi 
poate că asta şi vrea, dar nu se va întâmpla! 


XL 


Ci, hai! Ai curaj în fața morţii, apucă ideea asta cumplită cu 
ambele mâini şi priveşte-o în ochi. Cere-i socoteală, să-ți 
spună ce e, află ce vrea de la tine, întoarce-o pe toate fețele, să 
silabiseşti enigma, să privim în mormânt din vreme. 

Îmi pare că, de îndată ce mi se vor închide ochii, voi vedea o 
lumină puternică; o genune de lumină prin care duhul meu se 
va rostogoli la nesfârşit. Îmi pare că cerul va fi luminos prin 
propria sa fire, că aştrii vor alcătui pete de întuneric şi în loc 
să fie, aşa cum apar ochilor vieţuitoarelor, paiete de aur pe o 
catifea neagră, ar arăta ca puncte negre pe borangic de aur. 

Sau poate, nenorocitul de mine, va fi un hău hidos, adânc, 
ai cărui pereți vor fi tapisați cu întunecimi; în adâncul căruia 
mă voi prăbuşi necontenit, întrevăzând forme colcăind în 
umbră. 

Sau poate, trezindu-mă pe neaşteptate, mă voi regăsi pe o 
suprafață netedă şi umedă, târându-mă în obscuritate şi 
rotindu-mă ca un cap ce se rostogoleşte. Îmi pare că vă bate 
un vânt vijelios ce mă va împinge, că voi fi izbit pretutindeni de 
alte capete dându-se de-a dura. Din loc în loc, voi da peste 
băltoace şi râuri cu un lichid neştiut şi călduț. Când, în 
rotirea lor, ochii îmi vor fi întorşi spre înalt, nu voi zări decât 
un cer de umbră, ale cărui straturi groase vor apăsa asupra 
lor şi, în depărtări, în adânc, mari arcade de fum mai 
întunecoase încă decât  tenebrele. Voi vedea, de 
asemeni, zburând, fără ţel, mici scântei roşii ce, apropiindu-se 
prin noapte, se vor preschimba în păsări de foc; - şi aşa va fi 
veşnicia. 

Se poate, la fel de bine, ca, la anumite date, morţii din Greve 
să se adune în nopțile întunecoase ale iernii, în piața ce le 
aparţine. O gloată lividă şi însângerata din care voi face parte. 
Fără lună; se va vorbi în şoaptă. Hotel de Viile va fi de faţă, cu 
fațada să roasă de viermi, cu acoperişul dărăpănat şi 
cadranul ce nu a cunoscut milă pentru noi. În piață va exista 
o ghilotină a infernului la care un demon va executa un călău: 
la patru dinspre ziuă. Va fi rândul nostru să alcătuim 
mulțimea din jur. 


Probabil că aşa trebuie să fie. Dar dacă morţii de acest fel se 
întorc, sub ce chip o fac? Ce păstrează din trupul lor 
incomplet şi mutilat? Ce aleg? Capul sau trunchiul-fantomă? 

Ce o fi făcând moartea cu sufletele noastre? Ce fire vor 
avea? Ce le dă în plus sau ce le răpeşte? Unde le pune? Le 
împrumută, oare, din când în când, ochii de carne, să 
privească pământul şi să plângă? 

Ah! Un preot! Un preot care să ştie aceasta? Vreau un preot 
şi un crucifix, să-l sărut. 

Doamne, e acelaşi! 


XLI 


L-am rugat să mă lase să dorm şi m-am azvârlit pe pat. 

Într-adevăr, un val de sânge mi se năpustise în cap şi m-a 
făcut să dorm. Ultimul meu somn, de felul acesta. 

Am visat. 

Am visat că era noapte. Se făcea că mă aflam în biroul meu, 
cu doi sau trei prieteni, nu mai ştiu care. 

Soţia mea dormea cu copilul în dormitorul de alături. 

Vorbeam cu glas scăzut, şi ceea ce spuneam, prietenii mei şi 
cu mine, ne înspăimântă. 

La un moment dat, mi se păru că aud un zgomot, undeva, 
într-una din celelalte camere ale apartamentului: un zgomot 
uşor, straniu, nedefinit. 

Auziseră şi prietenii mei. Ascultam: era ca o broască pe care 
o deschizi uşurel, ca un zăvor fierăstruit cât mai încet cu 
putinţă. 

Era ceva care ne îngheţa: ne era teamă. Ne-am gândit că 
erau, poate, nişte hoți ce pătrunseseră. Era o oră înaintată a 
Nopții. 

Am hotărât să mergem să vedem ce e. M-am ridicat, am 
luat lumânarea; prietenii mă urmau, unul după celălalt. 

Am străbătut dormitorul alăturat; soția mea dormea cu 
copilul. 


Pe urmă, am trecut în salon; i-am dat ocol. Păşeam întâiul. 
Uşa ce dădea pe scară era bine închisă, la fel şi ferestrele. 
Ajunşi în dreptul sobei, am văzut că şifonierul pentru lenjerie 
era întredeschis şi că uşa acestuia era trasă ca şi când ar fi 
trebuit să acopore colțul camerei. 

Asta mă surprinse. Am socotit că se afla cineva în spatele 
Uşii. 

Am pus mâna pe uşă, să închid şifonierul; rezistă. Mirat, 
am tras mai tare; cedă brusc şi puturăm vedea o bătrânică, cu 
mâinile atârnând pe lângă trup, cu ochii închişi, nemişcată, în 
picioare, ca lipită de colțul odăii. 

Avea ceva oribil, mi se face părul măciucă numai când mi-o 
amintesc. 

Am întrebat-o pe bătrâna: 

— Ce cauţi aici? 

N-a răspuns. 

Am întrebat-o: 

— Cine eşti? 

N-a răspuns, nu s-a mişcat, a rămas cu ochii închişi. 

Prietenii mei au spus: 

— Sigur că e complice cu cei care au intrat cu gânduri rele; 
au fugit, auzindu-ne venind; ea n-a putut fugi şi s-a ascuns 
aici. 

Am întrebat-o din nou; a rămas tăcută, nemişcată, fără să 
ne privească. 

Unul dintre noi a împins-o; a căzut. 

A căzut ca un lemn; ca ceva mort. 

Am mişcat-o cu piciorul, apoi doi dintre noi au ridicat-o şi 
au sprijinit-o din nou de perete. N-a dat nici un semn de viaţă. 
I-am urlat în ureche, a rămas mută, ca şi când nu ne-ar fi 
auzit. 

Ne pierdeam răbdarea; teroarea noastră se împletea cu 
mânie. Unul dintre noi îmi spuse: 

— Puneţi-i luminarea sub bărbie. 

Am pus feştila aprinsă sub bărbie. Atunci, deschise un ochi 
pe jumătate, un ochi gol, spălăcit, cumplit, ce ne privea. 


Am tras flacăra la o parte şi i-am spus: 

— În sfârşit! Ai de gând să răspunzi, vrăjitoare bătrână? 
Cine eşti? 

Ochiul se închise ca de la sine. 

— Asta-i prea de tot! Spuseră ceilalți. Adu iar lumânarea! 
Mai sus! Trebuie să vorbească! 

Am ridicat iarăşi fitilul sub bărbia babei. 

Atunci deschise ambii ochi, încet, ne privi unul după 
celălalt şi, aplecându-se pe neaşteptate, stinse luminarea cu o 
suflare de gheaţă. În aceeaşi clipă, am simţit trei dinţi ascuţiţi 
înfingându-mi-se în mână, pe întuneric. 

M-am trezit, dârdâind şi lac de sudoare rece. 

Bunul preot şedea pe marginea patului meu şi citea 
rugăciuni. 

— Am dormit mult? L-am întrebat. 

— Fiule, îmi spuse, ai dormit un ceas. Ţi-a fost adus copilul; 
te aşteaptă alături. N-am vrut să fii trezit. 


e Ah! Am strigat. Fetița mea! Să fie adusă fetița mea! 


XLII 


E proaspătă, trandafirie, cu ochii mari, e frumoasă! 

A fost îmbrăcată cu o rochiță ce îi şade bine. 

Am luat-o, am ridicat-o în braţe, am aşezat-o pe genunchi, 
i-am sărutat părul. 

De ce nu e cu mama ei? - Mama ei e bolnavă; şi bunica. E 
bine aşa. 

Mă privea uimită. Mângâiata, îmbrăţişată, devorată de 
sărutările mele, nu protestă, dar, când şi când, arunca câte o 
privire îngrijorată servitoarei, care plângea într-un colț. 

În sfârşit, am putut vorbi. 

— Marie, i-am spus, micuța mea Marie! 

O strângeam cu putere la pieptul ce mi se zguduia de 
gemete. Ţipă. 


— Mă doare, domnule, spuse. 

Domnule! Se împlineşte un an de când nu m-a văzut, bietul 
copil! M-a uitat, tot, chip, grai, fel de a vorbi; pe deasupra, cine 
m-ar recunoaşte cu barba asta, hainele acestea, lividitatea 
mea?! Cum! Sunt gata şters din această memorie, singura în 
care aş fi vrut să persist! Cum! Nu mai sunt tată! Sunt 
condamnat să nu mai aud acest cuvânt, cuvântul acesta, 
din vocabularul copiilor, atât de dulce, încât nu 
supravieţuieşte în cel al adulţilor: tăticule! 

Şi totuşi, dacă l-aş auzi pe buzele ei încă o dată, o singură 
dată... Asta este tot ce ceream pentru cei patruzeci de ani ce 
mi se răpesc. 

— Ascultă, Marie, i-am spus, împreunându-i mâinile într- 
ale mele, nu mă cunoşti de loc? 

M-a privit cu ochii săi frumoşi şi a răspuns: 

— Sigur că nu! 

— Uită-te bine, am repetat. Cum, nu ştii cine sunt? 

— Ba da, spuse. Un domn. 

Doamne! Să iubeşti cu patimă o singură ființă pe lume, să o 
iubeşti cu toată dragostea şi s-o ai în fața ta, văzându-te; să-ți 
vorbească, să-ți răspundă şi să nu te cunoască! Să nu aştepţi 
altă mângâiere decât de Ia ea şi să fie singura care să nu ştie 
că ai nevoie de ea pentru că urmează să mori! 

— Marie, am reluat, ai un tătic? 

— Da, domnule, spuse copilul. 

— Şi, unde este? 

Îşi ridică ochii miraţi: 

— Ah! Nu ştiați? E mort. 

Apoi a ţipat, deoarece am fost pe punctul să cad jos. 

— Mort! Am spus. Marie, ştii tu ce e aia să fii mort? 

— Da, domnule, răspunse. E în pământ şi în cer. 

Continuă fără să o mai provoc: 

— Mă rog lui Dumnezeu în fiecare dimineaţă şi seară, 
pe genunchii mămicii. 

Am sărutat-o pe frunte. 

— Mărie, spune-mi rugăciunea ta. 


— Nu pot, domnule. Rugăciunea nu se spune toată ziua 
bună-ziua. Veniţi diseară la noi acasă; o s-o spun. 

Era prea mult. Am întrerupt-o: 

— Mărie, eu sunt tăticul tău. 

Ei! Exclamă ea. 

Am adăugat: 

— Vrei să fiu tăticul tău? 

Copilul întoarse capul. 

— Nu! Tăticu era mult mai frumos. 

Am acoperit-o cu sărutări şi lacrimi. Încercă să se smulgă 
din brațele mele, țipând: 

— Mă înţeapă barba dumneavoastră! 

Atunci am reaşezat-o pe genunchi, uitându-mă cu drag la 
ea şi am întrebat-o: 

— Marie, ştii să citeşti? 

— Da, răspunse. Ştiu să citesc bine. Mămica mă pune să 
citesc. 

— la, hai, citeşte puţin, i-am spus, arătându-i o hârtie pe 
care o făcuse ghemotoc într-una din mâini. 

Clătină din capul ei frumos: 

— Păi, nu ştiu să citesc decât fabule. 

— Încearcă, totuşi. Hai, citeşte. 

Desfăcu hârtia şi începu să silabisească, urmărind cu 
degetul, literă de literă: 

— C, O, CO, M, U, MU, N,I, NI, C, A, T, CAT, Comunicat... 

I-am smuls-o din mină. Citea sentința mea de moarte. 
Servitoarea obținuse hârtia pe un ban. Pe mine mă costă mai 
mult. 

Nu există cuvinte care să traducă ceea ce simțeam. Violenţa 
mea o speriase; aproape că plângea. 

Deodată, îmi spuse: 

Daţi-mi hârtia înapoi; ia te uită! Mă joc cu ea! 

I-am înmânat-o servitoare. 

— Du-o. 

Am căzut iar pe scaun, întunecat, trist, deznădăjduit. 
Trebuie să vină; nu mai ţin la nimic; ultima fărâmă a inimii 


mi-era zdrobită. Sunt tocmai bun pentru ce au ei de săvârşit. 


XLIII 


Preotul e bun; şi temnicerul. Cred că au lăcrimat când am 
cerut să-mi fie luat copilul. 

Gata. Acum e nevoie să mă înțepenesc în mine însumi, să 
gândesc cu hotărâre la călău, la căruţă, la jandarmi, la gloata 
de pe punte, la gloata de pe chei, la gloata de la ferestre şi la ce 
este pregătit special pentru mine în această lugubră place de 
Greve, ce ar putea fi pavată cu capetele ce le-a văzut căzând. 

Cred că mai am un ceas până mă voi obişnui cu ce am de 
făcut. 


XLIV 


Toţi oamenii aceştia vor râde, vor bate din mâini, vor 
aplauda şi, între toți oamenii aceştia slobozi şi necunoscuți 
caraliilor, ce aleargă plini de veselie să vadă o execuţie, în 
mulțimea aceasta de capete care va acoperi piața, se va găsi 
cel puţin un cap sortit să urmeze capului meu în acest coş, 
mai devreme sau mai târziu. 

Cel puţin unul dintre cei care vin pentru mine va veni şi 
pentru sine. 

Pentru ființele acestea însemnate, există într-un anume 
punct din place de Greve un loc însemnat, un centru de 
atracție, o capcană. Se tot învârt în jurul ei, până ce calcă pe 
ea. 


XLV 


Micuța mea Marie. A fost din nou dusă să se joace: priveşte 
gloata pe uşa trăsurii şi nici nu se mai gândeşte la domnul 
acela. 

Poate mai am răgaz să mai scriu pentru ea câteva pagini, 
pe care să le citească într-o bună zi, ca, peste cincisprezece 


ani, să plângă în numele zilei de astăzi. 
Da, trebuie să afle povestea mea de la mine şi de ce numele 
ce îi las moştenire este însângerat. 


XLVI 
POVESTEA MEA 


Nota editorului. Încă nu au putut fi regăsite filele ce 
alcătuiau acest capitol. Poate, după cum reiese din 
următoarele, condamnatul nu a avut vreme să le mai scrie. 

Era prea târziu atunci când s-a hotărât s-o facă. 


XLVII 


Într-o cameră de Hotel de Viile. Sunt la Hotel de Viile... 
Deci, am ajuns. Drumul execrabil fusese străbătut. Aici este 
piața, şi sub fereastră - liota cumplită ce latră, mă aşteaptă, 
râde. 

De pomană am strâns din dinți, de pomană m-am crispat, 
nu m-a ajutat inima. Când am văzut cele două braţe roşii cu 
triunghiul lor negru în vârf, dominând piaţa, aşa cum stăteau 
între cele două felinare de pe chei, nu m-a mai ajutat inima. 
Am cerut să fac o ultimă declarație. Am fost lăsat aici şi s-au 
dus să caute un procuror regal. Îl aştept; tot câştig puţin 
timp. 

lată cum a fost: 

Bătând orele trei, veniră să mă anunţe că a sosit vremea. 
Mă apucat tremuratul, ca şi când aş fi gândit la altele în 
ultimele şase ore, în ultimele şase săptămâni, în ultimele şase 
luni. A fost complet neaşteptat. 

Am străbătut coridoarele, am coborât scările. M-au împins 
între două celule de la catul de jos, un loc murdar, 
întunecos, strâmt, abia luminat de o zi ploioasă şi cețoasă. La 
mijloc era un scaun. Mi-au spus să stau jos; m-am aşezat. 

Lângă uşă şi de-a lungul pereţilor, se aflau câteva persoane 
în picioare, pe lângă preoți şi jandarmi; şi mai erau şi alți 


trei oameni. 

Întâiul, cel mai vânjos, mai în vârstă, era gras şi avea chipul 
roşu. Purta o redingotă şi un tricorn ce îşi pierduse forma. El 
era. 

Era călăul, valetul ghilotinei. Ceilalţi doi erau valeţii săi. 

Abia mă aşezasem, că ceilalți doi se şi apropiară de mine, pe 
la spate, ca nişte pisici; apoi, deodată, am simțit 
răceala oţelului prin plete şi am auzit scârțâitul foarfecelor în 
urechi. 

Părul, tăiat la nimereală, cădea, plete-plete, pe umerii mei, 
şi omul cu tricorn le făcea, binişor, să cadă jos cu mâna. 

În jurul meu se vorbea cu glas scăzut. 

Afară, zgomotul era puternic, ca şi când aerul ar fi fost 
vălurit de un freamăt. La început mi-a venit să cred că râul 
făcea aşa, dar, izbucnind nişte hohote de râs, mi-am dat 
seama că era gloată. 

Un tânăr care scria ceva cu un creion, lângă fereastră, îl 
întrebă pe unul dintre temniceri cum se numea ceea ce avea 
loc atunci. 

— Toaleta condamnatului, răspunse celălalt. 

Am înțeles că asta urma să apară în ziarul de mâine. 

Pe neaşteptate, unul dintre valeți îmi scoase haina şi 
celălalt îmi înşfăcă mâinile ce-mi atârnau, mi le suci la spate, 
şi atunci am simțit nodurile unei sfori strângându-mi treptat 
pumnii apropiaţi. În acelaşi timp, celălalt îmi scotea cravata. 
Cămaşa mea de batist, singurul lucru ce îmi rămăsese de 
altădată, îl făcu să ezite o clipă, după care porni să îi taie 
gulerul. 

Când luară această oribilă precauție, la înfiorarea oţelului 
ce îmi atingea gâtul, îmi tresăriră coatele şi am gemut 
înăbuşit, fără să vreau. 

Vă rog să mă iertaţi, domnule, spuse. V-a durut? 

Călăii sunt oameni foarte cumsecade. 

Gloata mugea cu şi mai multă tărie, afară. 

Bărbatul vânjos, cu chip înfloritor, îmi oferi o batistă 
muiată în oțet, să o duc la nas. 


— Mulţumesc, i-am răspuns cât de tare am putut, n- 
are rost; mă simt bine. 

Atunci unul dintre ei se aplecă şi îmi legă picioarele, cu o 
funie subțire ce îmi îngăduia să păşesc, dar numai câte 
puţin. Această funie îmi fu prinsă şi de mâini. 

În continuare, omul cel vânjos îmi azvârli haina pe spate şi 
îi înnodă mânecile sub bărbie. Ce avuseseră de făcut aici 
se isprăvise. 

Atunci, preotul se apropie cu crucifixul. 

— Să mergem, fiule! Îmi spuse. 

Slugile mă apucară de sub braţe; m-am ridicat, am umblat; 
îmi erau paşii moi şi fără vlagă, ca şi când aş fi avut câte o 
pereche de genunchi la fiecare picior. 

În acea clipă uşa de afară îşi desfăcu ambele aripi. Urletele 
furioase, aerul rece, lumina orbitoare irumpseră spre umbră 
în care mă aflam. Am zărit, brusc, mii de capete strigând 
deodată, în ploaie, îngrămădite alandala pe rampa scării mări 
a Palatului; în dreapta, la nivelul pragului, un rând de cai de 
jandarmerie, uşa scundă neîngăduindu-mi să le văd decât 
picioarele din față şi pieptul; înaintea mea, un detaşament de 
ostaşi, în ţinută de luptă; la stânga, spatele unei căruțe, de 
care era sprijinită o scară țeapănă. Sinistru tablou, admirabil 
încadrat într-o uşă de temniţă. 

Pentru această clipă temută îmi păstrasem curajul. Am 
făcut trei paşi şi am apărut în prag. 

— Uite-l, uite-l! Urlă mulțimea. Gata, iese! 

Şi cei ce se aflau mai aproape de mine bătură din palme. 
Oricât este un rege de iubit, tot n-are parte de altfel de 
aclamații. 

Căruţa era ca oricare alta, cu un cal costeliv şi un căruțaş 
cu o bluză groasă, albastră, cu desene roşii, asemenea celor 
ale zarzavagiilor de pe lângă Bicâtre. 

Bărbatul cel vânjos, cu tricorn, urcă întâiul. 

— Bună ziua, domnule Samson! Strigau copiii 
spânzurați de garduri. Unul dintre valeţi îl urmă. 


— Bravo, Mardi! Strigară copiii din nou. Ambii luară loc 
pe bancheta din față. 

Era rândul meu: am urcat destul de stăpân pe mine. 

— Se ţine tare, spuse o femeie din preajma 
jandarmilor. Această bandă atroce mă încurajă. Preotul veni 
să şadă lângă mine. Fusesem aşezat pe bancheta din spate, cu 
spatele la cal. M-am cutremurat înțelegând această ultimă 
bunăvoință. 

Fac treburile astea cu umanitate. 

Am vrut să privesc în jurul meu: jandarmi înainte, jandarmi 
în urmă; apoi mulțimea, gloată şi iar gloată: piața înecată 
într-o mare de capete. 

Un pichet de jandarmi mă aştepta la poarta gardului 
Palatului. 

Ofițerul dădu ordin. Căruţa şi cortegiul se puseră în 
mişcare, ca şi când ar fi fost împinse înainte de urletele gloatei. 

Trecurăm de gard. În clipa în care căruţa a cotit spre Puntea 
Schimbului, piaţa a tunat de la pavaj până pe acoperişuri, 
iar podurile şi cheiurile au răspuns, de îți venea să crezi că 
urmează un cutremur de pământ. 

În locul acela, pichetul ce mă aştepta se adăugă escortei. 

— Jos pălăria! Jos pălăria! Strigau în acelaşi timp o mie 
de guri. Ca în fața regelui. 

Atunci am râs şi eu cumplit şi i-am spus preotului: 

— Ei - pălăria, eu - capul. 

Mergeam la pas. 

Cheiul cu flori era plin de miresme; era zi de târg. 
Florăresele îşi părăsiseră buchetele de dragul meu. 

Peste drum, puțin înainte de turnul pătrat ce alcătuieşte 
colțul Palatului, se află cabarete ale căror magazine erau 
ticsite de spectatori, îndeosebi femei, fericiți de a fi pus mâna 
pe locuri atât de bune. Pesemne hangiii fac afaceri bune azi. 

Se închiriau mese, scaune, eşafodaje, căruțe. Toate se 
încovoiau de atâţia spectatori. Neguţătorii de sânge de om 
strigau să-ți spargă timpanele: „Cine mai vrea locuri?“ Mă 


cuprinse furia împotriva acestor oameni. Îmi venea să le strig: 
„Cine vrea locul meu“? 

Dar căruța nu stătea locului. La fiece învârtire de roți, 
mulțimea din spatele ei se reorganiza pe alte poziţii. Şi 
o urmăream, cu ochi buimaci, cum se îndreaptă spre alte 
porțiuni, pe unde urma să trec. 

Trecând peste Puntea Schimbului, am aruncat, din 
întâmplare, privirile spre dreapta mea, în urmă. Ochii mi s-au 
oprit de cealaltă parte a cheiului, deasupra caselor, asupra 
unei turle negre, izolată, acoperită de sculpturi, ca de nişte 
spini, pe culmea căreia vedeam doi monştri de piatră şezând 
în profil. Nu ştiu ce îmi veni să îl întreb pe preot ce anume era 
acea turlă? - „Saint-Jacques - la Boucherie!** răspunse 
călăul. 

Nu ştiu cum se făcea că nu îmi scăpa nimic din cele ce se 
petreceau în jurul meu, în pofida brumei şi a ploii mărunte 
şi albicioase care ţeseau în aer o pânză de păianjen. Fiece 
amănunt îmi sporea chinul. Nu există cuvinte pentru emoţii. 

Pe la mijlocul acestei Punţi a Schimbului, atât de largă, dar 
atât de strâmtorată încât ne făceam drum cu greu, am fost 
năpădit de groază. M-am temut să nu leşin: ultimă mândrie! 
Şi m-am amețit singur, străduindu-mă să orbesc şi să 
asurzesc la orice, afară de prezența preotului, ale cărui 
cuvinte abia le auzeam, întretăiate de rumoare. 

Am luat crucifixul şi l-am sărutat. 

— Ai milă de mine, Dumnezeule! Am spus şi m-am străduit 
să mă agăţ de acest gând. 

Dar fiece zdruncinare a căruței mă zguduia. Apoi, la un 
moment dat, am resimţit un frig cumplit. Ploaia îmi 
străbătuse veştmintele, îmi uda pielea capului, prin părul 
tăiat scurt. 

— Tremuri de frig, fiule? S-a interesat preotul. 

— Da, i-am răspuns. Dar, nu era numai frigul. 

Trecând de pod, femeile mă plânseră că eram atât de tânăr. 

Am apucat-o pe cheiul fatal. Începusem să nu mai văd, să 
nu mai aud. Toate glasurile acelea, toate capetele de la 


ferestre, de la uşi, de la gardurile prăvăliilor, de pe stâlpii 
felinarelor, spectatorii aceia nesățioşi şi cruzi; mulțimea 
aceasta care, toată, mă cunoştea, eu necunoscând pe nimeni; 
drumul acesta pavat şi zidit cu chipuri omeneşti... Eram beat, 
prostit, înnebunit. Apăsarea atâtor păreri de rău este de 
nesuportat. 

Mă clătinam, aşadar, pe bancă, nemaifiind atent nici măcar 
la preot cu crucifixul său. 

În tumultul ce mă împresura, nu mai făceam deosebirea 
între strigătele de milă şi cele de bucurie, între râs şi plâns, 
între glasuri şi zgomote; toate alcătuiau o rumoare ce răsuna 
în capul meu ca alama lovită. 

Ochii mei citeau mecanic firmele prăvăliilor. 

O stranie curiozitate mă îndemnă, la un moment dat, să îmi 
întorc capul şi să privesc acel ceva către care înaintam. Era 
o ultimă bravadă a inteligenței; dar trupul nu voi această, 
ceafa mea rămase inertă şi parcă moartă înaintea mea. 

Am zărit numai, pe stânga, dincolo de râu, turla lui Notre 
Dame, care, văzută de unde mă aflam, o ascundea pe 
cealaltă. Este acea cu steagul. Era multă lume acolo, şi vedea, 
desigur, bine. 

Şi căruța mergea înainte, înainte, şi prăvăliile rămâneau în 
urmă, şi firmele treceau, una după alta, scrise, pictate, aurite, 
şi gloata râdea şi bătea din picioare în noroi, şi eu mă lăsam 
dus, aşa cum cei ce adorm se lasă purtați spre visurile lor. 

Deodată, şirul prăvăliilor ce îmi preocupau ochii se tăie în 
unghiul unei pieţe; mugetul mulțimii devenise mai 
cuprinzător, mai lătrător, tot mai vesel; căruța se opri, pe 
neaşteptate, de era cât pe ce să cad cu obrazul pe scânduri. 
Preotul mă susținu. „Curaj“, şopti. Se adusese o scară în 
spatele căruței; îmi dădu brațul, am coborât, apoi am făcut 
un pas, m-am întors să mai fac unul şi n-am putut. Văzusem, 
între cele două felinare ale cheiului, un lucru înfiorător. 

Ah! Era realitatea! 

M-am oprit, ca şi când aş şi fi primit o lovitură. 

— Am o ultimă declaraţie de făcut! Am strigat fără glas. 


Am fost urcat aici. 

Am cerut să fiu lăsat să pun pe hârtie ultimele mele voințe. 
Mi-au dezlegat mâinile, dar funia este aici, gata; şi restul este 
Jos. 


XLVIII 


Un judecător, un comisar, un magistrat, nu ştiu ce era, a 
intrat. l-am cerut iertare, împreunîndu-mi mâinile şi târându- 
mă în genunchi. M-a întrebat surâzând, cu ceva fatal pe față, 
dacă asta era tot ce aveam să îi spun. 

— Iertare! Iertare! Am repetat, sau fie-vă milă, încă 
cinci minute! 

Cine poate şti? Poate vine! Este oribil să mori aşa, la vârsta 
mea! Se întâmpla să fii grațiat în ultima clipă, s-a întâmplat 
deseori. Şi cine să fie, domnule, grațiat, dacă nu eu? 

Călăul ăsta ticălos! S-a apropiat de judecător ca să îi spună 
că execuţia trebuie să aibă loc la o anume oră, că ora se 
apropie, că el răspunde de punctualitate; că plouă şi există 
riscul ca lucrul acela să ruginească. 

— Vă rog! Aveţi milă! O clipă să mai aşteptăm grațierea! Să 
ştiţi că mă apăr, muşc! 

Judecătorul şi călăul au ieşit. Sunt singur. Singur cu doi 
jandarmi. 

Ah, gloata sinistră, cu ţipetele sale de hienă! 

— Cine ştie dacă nu scap de ea, dacă nu sunt salvat, 
dacă graţierea mea...?! E imposibil să nu fiu grațiat. 

Ah, ticăloşii! Îmi pare că urcă treptele... 


ORA PATRU 


(1) Nu avem pretenţia de a îmbrăţțişa cu acelaşi dispreţ tot ce a fost spus cu 
acel prilej de Cameră. Au fost rostite, ici şi colo şi cuvinte frumoase şi demne. 
Am aplaudat, ca toți ceilalți, discursul grav şi simplu al domnului de la Fayette 
şi, cu o altă nuanţă, remarcabila improvizație a domnului Villemain. 

12! La Porte spune douăzecişidouă, dar Auberv spune treizecişipatru. Domnul 
de Chalais strigă pînă la a douăzecea. 


131 „Parlamentul” din Otahiti a abolit pedeapsa cu moartea. 
(4 Poliţist 
!5) Gardian 
(0) Celulele disciplinare amintite (n.t.) 
17) Infirmerie 
(81 A merge cu buna-dimineaţa: a fura, în zori, haine, pe ferestrele deschise, cu 
ajutorul unei prajini (n.t.) 
(9 L-au trimis pe galere. 
10) Ani. 
(11! Meseuist: cel condamnat la muncă silnica pe viață (M.8.V) (n.t.) 
112) Puşcariaş 
(13: Ghilotina. 
(14 Idem 
(15! Ibidem 
(16! Estrada ghilotinei. 
(17 Preotul. 
(18! Instrument de măsură. (n.t.) 
(19! Sfântul Jacob — Măcelărirea (n.t.)