Universul literar|BCUCLUJ_FP_P3441_1943_052_0032

“cae 


pe 





PROPRIETAR: 


SOC. AN. „UNIVERSUL“ BUCURBȘTI, BREZOIANU 23 - 23 
DIRECTOR ŞI AD-IOR DELEGAT, STELIAN POPESCU 


Inscrisă sub No. 163 Trib. Iifor 


n —————————— 





n 


DOI GEMENI LITERARI: 


|. C. Săvescu şi Şt. Petică 


de CONSTANTIN STELIAN 


Imperialismul eminescian, care veștejise temperamente 
poetice ca Vlahuţă, Yraian Demetrescu, P. Cerna, etc. care 
stărâmase chiar și bună parte din z-durile cenacluiui ma- 
cedonskian, trebuia să dea naștere unei reacţiuni și, acolo 
unde incercase cu foarte puţini sorți de isbândă un Vla- 
huţă și alţii, în parte amintiţi, au reuşit să deschidă traec- 
torii spre noui orizonturi nebănuiţii pelerini Iuliu C. Să- 
vescu şi Şt. Petică. Deaceea, concomitent primatului eti- 
cului sămănătorist, firesc a fost ca apariţia celor doi poaţi 
să fie anacronică, neinţeleasă, anatemizată şi dăruită cu 
felurite cal:ticative, puţin măgulitoare. Nici nu se putea 
alfel, când simţul și autoritatea critică a unui Maiorescu 
dezertase în pslitică și când, o alta, de aceeași talie nu 
venise să o suplinească, cel puţin. 3 

Fenomenul glacial care a urmat apoi, care a prins în 
cristalele lui viaţa celor doi „gemeni“, a cuprins şi operele 
lor, păstrându-le intacte contemporaneităţii. Fenomenul, 
însă, a fost cu atât mai salutar, cu cât glacialitatea de 
care vorbim a ţinut la distanță pe mulţi criticaştri, cari, 
prin diversele lor metode de disecţie ar fi avut darul să 


masacreze tocmai ceeace se poate degusta mai îrumos, 


dintr'o operă. 

„Până aci am vorbit despre cei doi poeţi, ca despre 
doi gemeni — cum s'a mai spus — considerând asemănă- 
rile vieții şi soartei lor particulare și literare. O incursiune 
asupra operelor lor, ar presupune din parte-ne o contra- 
zicere a celor de mai sus. Ne mărginim numai să afirmăm 
că, în ceeace privește poezia, amândurora nu le vom mai 
găsi nici o asemănare şi că tocmai capodoperele acestora 
îi situiază pe terenuri deosebite, dacă nu chiar anta- 
goniste. A 

Pe când Iuliu C. Săvescu are o poezie intuitivă, în bu- 
cățile remarcabile, apărânc în întregime independent, ori- 
ginal, Ştefan Petică este un lucid, un artist, un șlefuitor 
neobosit, în care lupta dintre eminescianism și el se dă 
fățiș, în întrega-i operă. Pentru edif:care, vom cita din 
iiecare poet cate a bucată, pentru ca afirmația noastră să 
aducă totdeodată şi icoana fiecăruia din ei: 

Iată poezia La Polul Nord din Săvescu, bucată singulară 
in literatura noastră şi în cea universală, poate : 


La Polul Nord, la Polul Sud, sub stele veșnic adormite, 

In lung şi'n larg, în sus şi jos, sentina câmpii nemăr- 
[ginite, 

Câmpii de ghiaţă, ce adorm pe așternutul mării ud, 

Cu munţi înalţi, cu văi adânci, la Polul Nord, la Polul Sud. 


Când dintre munții solitari, îngălbenește luna plină 
Vărsând pe albul dezoiat o cadaverică lumină, 

Se văd eșind ai mării urşi, cu ochi de foc, cu paşii mari 
Când dintre văile adânci, când dintre munții santari 


Şi dorm adânc, şi dorm mereu nemărginirile polare, 
Yar din prăpăstiile aăânci se aude o stranie vibrare, 
Şi urșşii albi, înduioșaţi, întrun oftat adânc și greu 


“Sentind pe labe de sidef şi dorm adânc şi dorm mereu. 


sau poezia : Când viorile tăcură (XV) din Ştefan Petică : 


Amurgul are astăzi luciri ca de mătasă 

Pe care lunecară mâini albe de prințese 

Șin faldurile cari pe albastre culmi se lasă 
Scântee pietre scumpe din stofe vechi și-alese. 


Şi mândră de durerea-i în purpure de seară 
Cetatea arde facile pe turlele înegrite. 

Pe cari vechi coroane de slavă seculară 
Topeau de aur raze în zile ter.cute, 


Pe surele pontoane a vechilor palate 
Un. vis de răzvrătire a pus o'nfrorare. 
Xar florile'n grădină stând pale și uitate 
Se. plâng de invocarea lucirilor de soare. 


Cât apar de superbe, fără a mai fi măsurate, dizlocate și 
cântărite din diferite puncte de vedere... Chiar faptul că 
n'uu pătruns încă în marea massă a publicului, îl consi- 
derăm, oarecum, bine venit, căci și acesta a fost un motiv 
în plus care să-i ferească pe autorii citați de banalizare, 

Experienţa este relevantă și dureroasă. 

De altiel, lapidaritatea lu; Săvescu și disoreţia de îinti- 
mă canoare a lui Petică ne asigură că va mai dura în- 
că, până ce vulgaritatea să altereze patina metalului pre- 
ţios despre care am amintit, 

Asemenea consideraţiuni, însă, aplicate cu exces de se_ 
veritate, ar îi putut duce la ignorarea complectă a celor 
două stele ale literaturii noastre. Sau găsit scriitori ca 
domnii Ion Minutescu și Al. T. Stamatiaa, cari să le adu- 
că obol postum, frumoase versuri și caldă iubire ; N, Da- 
vidiescu şi V. Demetrius, cari să le înmănunchieze operele 
în volum și, mai ales, poetul și criticul Perpessicius, care 
să-i releve discret, volubil, într'o manieră cât mai apro- 
piată de sensul poeziei celor doi pretimpuriu dispăruţi. 
Căci, hu tot ceeace au scris Săvescu şi Petică este la 
înălțimea talentului lor. 


(Urmare în pag. 5-a) 
tape n FE i a atata 


KIMON LOGHI 





ABONAMENTE: 


autorităţi și instituţii 1000 lei 
particulare 12 iuni 500 „ 
6 iuni 400 , 
3 luni 210 „ 


24f  acene $ Ca: 


AUREL DIACONESCU 





REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA 
BUCUREȘTI I Str. Brezoianu 23-23 
TELBFON 3.30.10 





Lezendă 





ATITUDINEA CONIUGALA 
ȘIDON JUANESCA în CRITICA 


Despre problema libertăţii sau 
scris tomuri savante, descurajant de 
inutile. Dar un Hivarol observă ca 
din întâmplare, cum i-ar îi căzut în 
treacăt, batista: „Fără îndoială că 
avem libertatea să nu facem nimic, 
Gar nu trebue să abuzăm...“ Nu vi se 
pare că esența problemei libertăţii e 
cuprinsă în această surâzătoare trăsă- 
tură epigramatică — și odată cu ea 
şi aceea a fericirii, chestiune de vo- 
căţie, deci strict individuală şi ne- 
netransmisibilă? Dar unul sau altui 
ridică batista și... „a mea? mulții- 
mesc, nici nu băgasem de seamă”, 
— se apucă să-i facă — ceeaca se 
chiamă istoricul, dela in și dela vier- 
mele de mătase sau chiar dela Ge- 
neză, demonstrând cum se purta ba- 
tista pe vremea lui Ramses, a lui A- 
lexandru pe care nu-l mai încăpea 
Macedonia și a lui Cezar („tu quoque 
filius?"). 

Sau Voltaire: „Toate cărțile sunt 
prea lungi”. lată picătura de acid 
care provoacă efervescența iuiu:or 
suggestiilor posibile în jurul opaei 
de artă și autoriză atitudinea zritică, 
adică rezistența sau reacţiunea per- 
sonală. 

Părăsind generalizările de pers- 
pectivă şi din zborul păsării, să re- 
strângem problema la aspectul criti- 
cei literare. Există două atitudini po- 
sibile, structural diferențiate, în criti- 
că: una conjugală și alta donjua- 
nescă. Există — lăsând deoparte ori- 
ce aluzie anecdotică — cel care în- 
treține cu operele, raporturi de legiti- 
mitate casnică, după cum există a- 
mantul cărților. Totuși, nu trebue pisr- 
dut din vedere, că diferențierile de 
structură nu sunt absolute, nici exclu- 
sive. Ceeace deosebim ca atare sunt 





de MIHAI NICULESCU 


accente caracteristice, precumpăni- 
toare. 


Pentru atitudinea pe care am numi- 


t-o conjugală, probiema cărţii ca e- 
sență unică și individualitate absolu- 
tă, nu se pune. Nu există cartea, ci 
cărțile, ca literatură sau continuitate 
constitutivă de tradiție și de cultură. 
Amintiţi-vă ce-i spune generalul Ser- 
puhowsky lui Wronsky, în Anna Ka- 
tenina: „Cine a iubit o femeie şi în- 
surându-se cu ea au trăit impreună 
toată viața, acela știe mai mult des- 
pre femeie decât unul care sa culcat 
nelegitim cu nouăzecișinouă'”. Dar 
această știință abstractă și globală, 
care este rezuitatul unei generalizări 
obținute cu sacriticiul oncărei dife- 
rențe specifice, nu știe despre iemeie 
altceva decât ce poate îi aceasta, 
sub specia sau condiţia feminităţii. Ca 
orice știință, și aceea despre condi- 
ţia omenească, fie că este a ieminită- 
ţii, fie că e a masculinităţii, instrueşte 
fără să mă sporească, fără să mă 
înainteze în cunoștința despre mine 
însumi. Ce poate fi această cunoștin- 
ță? Aceea ce pot fi eu, dincolo de la- 
talitatea sau determinismul condiției 
omenești în genere. Dincolo de natu- 
ră sau chiar, eventual, împotriva na- 
turii. Dar împotriva naturii nu sub as- 
pectul biologic sau moral, ci în plan 
existențial, metafizic. In' Regina moar- 


tă de Montherlant, infanta de Navara . 


îi spune Donei Ines de Castro, pe care 
încearcă să o scape dela moarte, în- 
demnând-o să fugă împreună: 
„Natura mi-ar porunci mai degrabă 
să te urăsc. Dar eu fac puţin caz de 
natură”. 





(Urmare în pag. 2-a) 


Lă 





UNIVERSUL LIIIRAR 


Apare de 3 ori pe lună -: 
PREŢUL 10 LEI 


D Dr 





ANUL Lil Nr. 32 
Sâmbătă 20 Noembrie 1943 


Redactor responsabil: TRAIAN CHELARIU 


DON QUIJOTE ŞI CERVANTES 


Avem totdeauna impresia că în marile tipuri 
ale literaturii universale întâimim nu creaţii sin- 
cronizate fenomenului artistic, ci oamini vii, 
care au trăit autentic și, care, din fericire, şi-au 
aflat biografi atât de iluştri, desigur, prin fap- 
tul că au fost întâi biografi. O impresie care 
germintlază din: marea forță a personalităţii lor 
covârșitoare, umbrind adesea pe aceea a... ppă- 
rinților vitregi“ (cum îşi definea Cervantes în- 
rudirea cu al său hidalgo). 

Dealttil, aceste tipuri universale pot fi bi-asi- 
milate : într'un sens ca reprezentante ale unor 
trăsături de temperamenț sau caracter unice: 
deci fiticare personificând o individualitate dis- 
tinctă printr'o anumită caracteristică psiholo- 
£ică; într'alţ s?ns, ca elemente disparate de a- 
naliză, singulere documente omenești, care, sin- 
tetizate, ar formula fuselajul eternului-omenesc 
sau a unui om, integral, 

Pentrucă, fiecare din noi poate fi îndrăgostit, 
nebun sau sfânt, întunecat de îndoeli sau ilu- 
minat de seninătatea certțitudinii. Și încă sar 
afla unele destine bizare, impunând resperctivi= 
lor protagoniști toate acele pasiuni: ftransfigu- 
rarea iubirii. așa cum a cunoscut-o Tristan, ne- 
bunia iluziei, cum a imortalizat-o Don Quijote, 
sfințenia lui Alioșa Karamazov, tortura îndotiii 
lui Hamlet și calmul împăcat al lui Mişkin, 

Don Quijote (corect: Don Quixote) aparține, 
dintrun punct de vedere, unei scarte analoage, 
trăind iubirea, acctntuată de el până la adora- 
ţia, nebunia atenuată de sublimul «ei desintere- 
sat, sfinţenia aceleeaşi nebunii și siguranța con- 
ştiințzi tăriei sale sufleteşti. Deoarece, izolat 
prin nebunie, aclimatizat singurătăţii, nu putea 
să-și aspire puterea decât tocmai din singură- 
tatea sa, — circumstanță ma, mult decât anteică 
prin contactul perpetuu cu acest fecund teren 
de tărie. 

Dar Cavaltrul Tristei Figuri are linia vieţii 
precis trasată : el e scutierul adorator al Dul- 
cineei din Toboso, ştie că i sa încredinţat re- 
numele şi dragostea ci, știe că trebue să le a- 





CERVANTES 


pere, pentru ca fiecare victorie nouă să cons- 
titue o valorificare a sentimentului pios cu care 
îşi înțelege mis:unea. 

Prin urmare, el nu-i întunecat de îndozli; este 
o seninătate care se realizează prin disoordanțe 
față de viaţa autorului său. Superficial, sar pă- 
rea că Cervantes a fost un memorial:st alego- 
vic, păstrând cronologia cvoluţiei sufleteşti. 

Constatare superficială, desmințită de amără- 
ciunile înstreinatului de patria sa de cele ale 





Charles-Louis-Philippe 


Emile Guillaumin a consa- 
crat de curând o lucrare com- 


atrage din nou atenţia asupra 
unui scriitor astăzi puţin xitit 


cenie acordate. 


. de ROLAND MESTRE 


Tristeţea era 
domemiul său. Slab, se simţea 


cu mai multă linişte viața, în 


patriotului său „Chârles-Louis- 
Philippe“. E vorba de o serie 
de amintiri, de un portret al 
omului mai de grabă, decât de 


“um studiu critic. Autorul lor 





Garoafe 


dar ale cărui cărţi nu sunt lip- 
site de valoare. Sunt desigur 
învechite și multe din ideile 
pe care te cuprind au fost ex- 
primate mai târziu cu mai 
multă vigoare și pasiune de 
oameni al căror destin a fost 
să trăiască într'o lume mui 
frământată decât aceea a lui 
Philippe. Pentru aceasta însă 
nu e lipsit de sinceri şi credin- 
cioși admiratori. Printre ei: 
Giraudouz, Gide şi Claudel. 

Charles-Louis-Philippe Sa 
născut la 4 August 1874 la Ce- 
rilly, orășel „pe care eveni- 
mentele păreau să-l fi uitat și 
care asculta cufundat în tă- 
cere, sborul gâzelor şi-l păstra 
în mintea lui deşartă ca pe 
nişte prețiolose amintiri“. Nici 
o întâmplare extraordinară în 
viața sa bare trebuia să se 
sfârșească la 21 Decembrie 
1909. Face un moment planul 
să ajungă general de artilerie 
dar renunță curând să-l reali- 
zeze pentru a 'intra cu hotă- 
râre, din înclinaţie, în cariera 
Viterară. 

Sărac, plăpând, miop, pradă 
glumelor rănutăcigase ale ca- 
marazilor care îşi bat joc de 
statura lui mică, ar fi putut fi 
cinic și revoltat. A fost resem- 
nat, „Trebue să ştii să fii să- 
rac şi simplu“, scria el într'o 
zi lui Giraudoux, liceean, care, 
simţindu-şi vocația de scriitor, 


"cerea sfaturi camaradului mai 


mare. Și adăoga : „trebue dga- 
semenea să știi să fii singur“. 
A avut ca oricine momente de 
bucurie, dar i-au fost cu sgâr- 


atras de forță. In tinereţe mai 
ales a cunoscut, când îndoiala, 
când  înduioșarea : „Deseori 
mi se întâmplă să fiu obosit şi 
să nu pot gândi şi chiar să nu 


„pot iubi... Nimic din viaţă nu 


mă bucură... Toate mișcările 
şi faptele îmi apar ca nişte 
strâmbături.... Îmi amintesc de 
cântece pline de duioşie pe 
care mi le-au cântat tinere 
fete şi cu ele mă leagăn... Ast- 
fel de bucăţi... ating în mine 
colțul meu de suflet simplu şi 
îmi vine să plâng de încân- 
tare". 

li plăcea emoția. O căuta 
pretutindeni și peste tot o gă- 
sea, în el ca și în ceilalți. O 
astfel de sensibilitate nu e lip- 
sită de primejdii când e vorba 
de o creaţie. Stilul operelor de 
inceput, „Quatre histoires de 
pauvre amour, La bonne Ma- 
deleine şi La pauvre Marie“, 
se resimte. Fraze stângace, 
gândire neclară, prea adesea 
afectată. 

La 21 lulie 1898, Philippe 
seria prietenului său Lucien 
Jean: „In caracterul meu se 
produc sahimbări, devin om... 
mai tare şi mai hotărât, mai 
sincer. Stărui asupra acestei 
laturi a caracterului meu“. 
Dorința aceasta de a fi tare, de 
u părea puternic, primejdios 
chiar, o găsim deseori expri- 
mată în corespondența sa. Ea 
rămâne multă vreme ideea 
predominamtă. In sfârşit, Phi- 
lippe găseşte puţin câte puţin, 
un anumit echilibru și priveşte 


jaţă. 
Gândirea lui este reflexul 


“sufletului său. Nu simte nici o 


dușmănie şi mici o ură. Doar 
sentimentul că aparține unui 
mediu de care nu s'ar fi putut 
desprinde chiar dacă ar fi do- 
vit-o cu ardoare. După cum a 
scris Giraudoux, Philippe „e 
singurul scriitor născut din po- 
por, şi care nu l-a trădat scri- 
ind“. Toată truda sa pare a fi 
avut un scop de a-l înfățișa, 


de a-i tălmăci sentimentele. A 


spus-o dealtfel singur, în răs- 
punsul la o amchetă făcută în 
1904 de Ch. Veliay şi G. le 
Cardonnel : ,.„„Barres are ne- 
voe să se ducă la Toledo sau 
la Veneţia, ca să-şi găsească 
sufletul. Eu îl găsesc în lumea 
care mă înconjoară... Oui, je 
sens autant qu'il est possible 
ies souffrances des pus hum- 
bles classes et mon âme est 
venue toute seule au bout de 
mon bras ave mom 'Pain quo- 
tidien“. Ştia cât de mult poate 
suferința să te înalțe și să te 
înjosească în acetaș timp. A- 
vea experiență“in această pri- 
vință. Ea se ivește aproape în 
toate lucrările sdle, fie că e 
vorba de Charles Blanchand, 
de Pere Perdriz, de Bubu de 
Montparnasse sau de Marie 
Donadieu. Uneori se întâmplă 
ca realitatea să fie copleşită de 
o poezie difuză vecină cu vi- 
esul, dovadă numeroase pagini 
din La Mere et L'enfant. 


a gi 


(Urmare în pag. 3-a) 


de ION STANCU 


odisezii algeriene, de insuccesele literare. de epi- 
sodul temniţei, de penuna unei căsnicii 1utem- 
pestive, tribulaţii aspirate cu prisosinţă de acel 
Miguzl y Cervantes Saavedra. Prin altă pers- 
pectivă, într'adevăr, ar exista o similitudime în- 
tre autor şi personaj; este ipoteza d-iui Ion Pil- 
Jat enunțată în „Portrete lirice“: ,,....Ozrvantes 
nu se revoltă contra lumii ingrate. ci împotriva 
propriei sale iluzii“, 

A iubit pătimaș iluzia (era, în definitiv, sin- 
gura sa avere iretutabilă);, nu a isbuut însă în- 
Văturarea tuturor contingenţeior bruvale cu rea- 
lavea an care ieșea rovucuuna invins, pârticu- 
jaritate a introvertiţilor. Csea ce, în urma atâ- 
tor întrângeri, l-a determinat sa-și privească cu 
neincredere iluzia, factor da iristeţe, să o d:- 
ieste chiar şi să se „răsbune“ — superbă naiv. . 
tate donauijotească — încercând sa o ridculi- 
zeze in carea sa. Un iporetic aeterminisin psi= 
hologic, cu oarecari şanse de probabilitate, al 
marei sale creații 

A căpătat circulaţie altă versiune manifestâna 
aceeași tendință de a Situa romanul lui Cervan- 
tes în timp, de a-i neutraliza A-ci semnitucauva 
postură de meteor nestârşit, curgându-şi exis- 
tența între două eternități : a timpului şi a spa- 
țiuuui. Astfel, s> presupune că simbolizează a- 
pusul epoci: de glorie spamaolă, a conguipstado- 
rilor, a imperiului vast colonial, a puterii euro- 
pene... d 

Ni se pare nejustificată şi inutilă această în- 
cîrcare de a descoperi: apartenenţe în secole unei 
opere de valoarea lui Don Quijote, creaţie vie 
şi ind:pendentă, fără rădăcini, decât poate în 
veșnicie. Şi mai ales când încercările menţio- 
nate v.zează destinul de semnificaţie al operei; 
deoarec?, evident, biografie şi istorie, aceste a- 
mănunte își află cahiicarea, servind prin con- 
tribujiile lor m:more şi dispensab.le, fără va- 
loare ameiiorativă sau aienuantă tajă de crea- 
ţia în şine, 

Dintr'un asemănător punot de vedere și dacă 
ținem să stabilim o contingenţă în timp lui Don 
(Quote, vom gasi o un.ca legătură, că exe o 
carte reacționară. înfierând genul, în mare vogă 
atunai, al romanelor da aventuri, cu cavaleri en- 
tuziaști şi viteji, romane care intoxicau cu id?a- 
vuri absurde pe cețitori, poate, cluar dăunau 
spiritului inovator al Renaşterii, E o apropiere 
WWpSită de importanţă, întemeiată insă, ma: a.es 
că existența reacțiilor produse de cartea lui Cer- 


vantes o mărturisesc; amintim de alt „Don Qui- 
jote“,  a2tractându-şi predecesorul, al acelui 
Avellaneda, scrisă după un deceniu dela apariţa 
primului. 

Considerând realitatea afirmației de mai sus 
—- simbol politic al decadenții spaniole — ar 
însemna că Don Quijote problematizează spiri- 
tualitatea unui popor situat în evoluţia sa isto- 
rică. Continuând investigaţiile în direcţia asta 
a silogismeuor, riscăm să denunțăm spanioiilor 
un caracter de „popor ales“, predestinat unei 
istorii politice ridicule, îmsă „tăriei' inexpug- 
mabile pe tărâm sufletesc ! 

Cavalerul 'Tristei Figuri probiematizează pro- 
priul său complex interior și tangențial, “al tu- 
turor introvertiţilor, al visătorilor şi al „nebu- 
anilor divini” după expresia lui Unamuno, Con- 
quistador de absolut, Don Quijote este un mare 
pasionat, deoarece el înţelege absolutul ca pe o 
idee, ştiindu-se că extazul ideei formulează si- 
guranţa pasiunii. | 

Şi el trăeşte intensitatea certitudinii mai vio- 
lent decât M-me Bovary care o cunoașt> prin 
himera iubirii, decât Manon care o înţel:ge prin 
realitatea iubirii, aceste eroine acceptând și 
transfigurarea pasiunii pure în patimă. Poate 
numai Isolda a putut asimila certitudinea abso- 
lutului cu aceeași intensitate, cristalizată, subli- 
niată, nep?rvertită în patimă; şi, desigur, Faust 
a trăit acelaș extaz în mult aşteptata „clipă”, 
dar nu prin dragoste, ci prin sacrificiul avata- 
rului, apoi al nelinișştii, al suferinţei. Fiindcă 
frumusețea sacriticiului e necesară în căută- 
rile de certitudini, de extaze. Don Quijote a jert- 
fit posibilitatea înrolării sale în mediocritate, 
expunându-se ridiculului cu seninătate, In ac- 
ceptarea ridiculului stă superbul sacrific.u și 
admirabilul său eroism. Dealtfel, toți marii re- 
formatori au devenit pasibili de acest ridicul 
tragic, fie că sau aplicat domeniului psinoiogic 
religios ori celui social, sau științific, Socrate, 
Bruno, Galilei, Luther, E Pog, Baudelaire, Wil- 
de, etc. Dacă primul care, incontestabii a sufe- 
rit dureros consecinţele tragice ale interpretării 
ridiculului a fost lisus, suferința crescând în 
esență din elemente exterioare, plină de sen- 


_suri prin asta, nu mai puţin a suferit ultimul 


ridicul de geniu, Nietzsche, antitetic celui din- 
tâiu în două ipostaze de reacționar ideologic și 
de suferind prin elementele inierioare sufle- 
taști. Iată-l pe Don Quijote înfruntând imper= 
turbabil ridiculul, alături de Sancho Panca, la 
fel de senin şi liniştit. Totuși. cea mai anv+g0- 
nistă tangenţă de extreme, poate, din întreaga 
literatură universală, Utilizând termeni de ab- 
stracție, i-am putea defini: Quijote=—analiza ; 
Sancho==sinteza, 

Primul, un element singular, reliefat viguros 
pe fondul uniform, al secundului; 'nteriorul: 
ilustrat pe verso de exterior, azurul reflectat 
minuscul dar impresionant de suprafața unei 
bălți. Seninătatea lui Don Quijote e plătită cu 
preţul sacrif'ciului comodității exterioare şi din 
ea îi crește tăria, așa cum numai parţial, am 
mai întâlnit-o la o mare creație modernă a lui 
Morgen: „Sparkenbroke”. Este acalmia care 
succede furtunilor, împăcare (nu resemnare), 
certitudine. 

Şi dacă sufleteşte, armonia sa închegat, în 
afară se face sesizabilă discordanța=non -con- 
formismul. Cavalerul cervantian e impulsiv şi 
non-conformist, oferind, prin urmare, spectaco- 
lul ridicul al peregrinărilor sale; Sparkenbroke, 
non-contormist, dar lucid, știe să-l evite izolân- 
du-se. In el funcția artei a depășit condiția uma- 
na, lar pasiunea ,acea pasiune impersonală îl 
dămue morţii apropiate în deplină conştienţă. - 
Sparkenbroke resimte înaintea aczstui ultim fapt 
de viaţă o bucurie luminoasă, desumanizantă, . 
extatică ; e atitudinea asemănătoare cu a cio=- 
banului Mioriţei, cu toate că acesta nu cunoaș- 
te ca Morgan filosofia platonică. 


————————————————————— 


(Urmare în pag. 5-a) 


oma 2 
N 








CRONICA DRAMATICĂ 


TEATRUL „NOSTRU: MARIA 
MAGDALENA, DRAMĂ IN 
TREI ACTE DE FR. HEBBEL 


TEATRUL MUNICIPAL: „TE- 
REZA RAQUIN”, DRAMĂ IN 
TREI ACTE DE EMILE 
ZOLA. 


Intro anumită re'igie li se 
promite drept - credinc:oşilor 
munţi de pilaf și râuri de lapte. 

Decâteori m'am gândit la asia, 
m'am întrebat cum de nu-i îns- 
păimântă, perspectiva unui astfel 
de raiu, a cărui s:nzură vedere 
şi încă trebuie să-ţi producă in- 
digestie. 

Nu mai vorbesc de cei cari nn 
pot suferi acest aliment și au 
id:osincrasia lui !,.. 

Am mai auzit deasemenea că 
un maâre muzicânt, vorbind des- 
pre o simțonie de Bruekner, ar 
fi exclamat că seamănă cu niște 
munţi de linta 

Ceva analoz îţi sugerează şi 
p'esa „Maria Magdalena” dela 
Teatrul Nostru: am avut tot 
timpul impresia unor munți de 
pure! 

Unui prieten, cronicar drama- 
tic — și încă un bun cronicar 
dramatic, foarte priceput şi foar- 
te informat, — căruia, întrebat 
fiind, i-am spus acest lucru, 
mi-a replicat că nu creda că am 
dreptate. 

Râzâna l-am întrebat, însă, în 
antractul al doilea dacă tot nu-i 
de părerea mea şi dacă încă își 
mai menținea prima lui impresie, 

De menţinut, chipurile şi-o mai 
menținea, 

La sfârşit, însă, când ne-am 
intă bit din nou, în momentul 
când se terminase spectacolul, 
i-am! întrebat, iarăşi, ce zica? 

De data asta, fără aici-un fel 
de entuziasm, înadevăr că nu mai 
părea să-și menţină părerea, dar 
îmi Spunea că are totuși impra- 
sia că piesa nu e rea dar că 
„este jucată prost”, 

Spre deosebirea de acest prie- 
ten, eu sunt de părere că din 
„contră, piesa a fost jucată destul 
de bine și că actorii au făcut tot 
ce au putut dar că, în realitate, 
nu ei ci piesa este de vină, care-i 
nebuloasă, declamatorie, psiho- 
logiceşte lipsită de adâncime, 
personagiile nefiind mânate de 
un ritm interior ci sunt conduse 
de autor spre un desnodămânţ pe 
care el şi l-a propus, lucru care 
în:otdeauna se simte şi este ca- 
racteristica pieselor „făcute”. a 
pieseior A thăse a pieselor cara 
trebuie să realizeze o anumită 
formulă dramatică, etc. spre 
deosebire da piesele creiate. 

Ori asta este şi in „Maria Mag- 
dalena”:  personagiile sunt „fă- 
cute”, nu sunt craiate! 

Cum însă un Hebbel nu-i un 
scriitor oarecare ci, oricum, unul 
dintre autorii dramatici  repre- 
zentativi ai literaturii dramatice 
germane, evident că nici despre 
drama aceasta nu se poate spuna 
că este construită chiar aşa, fără 
nici-o pricepere, încât să i se 
poată vedea imediat lipsa de au- 
tenticitate. A 

Cu toate acestea, chiar și 
pentru cei cari nu vor să-și 
piardă vremea spra a urmări 
mecanismul intim al unei lucrări 
dramaţice — sau nu-s obişnuiţi 
so facă — încă le dă o impre- 
sie de gol, de ceva ce nu stă în 
picloare, de ceva căutat. 

Iar în cazul de faţă, din vina 
regiei, în loc să se caute să se 
ateuueze această impresie de fals 
şi da artificial, de netiresc ar- 
țistic ca să spun așa — nu de 
nefiresc ci de nefiresc artistic — 
sa reușit, din contră, să-l ac- 
cen;ueze : personâziile nu „tră- 
iau” ci „existau”, nu vorbeau 
ei declamau, nu se mişeau ci 
stăteau, 

In scurt tot ritmul şi toată 
umamitatea şi frământarea pe 
care încă ar maj fi putut să le 
conţină paginile acestei drame, 
au fost şi acelea nexploatate, ba, 
din contră, înăbușite, 

In asemenea condiții nu ştiu 
zău dacă unii dintre noi n'ar 
trebui să avem regretul că am 
putut avea din cână în când 
rezerve pentru câte unii dintre 
regizonii noştri obişnuiţi. 

In ce priveşte interpretarea, 
aceasta s'a bucurat în primul 
rând de prezența în fruntea. an- 
sambiaiai a d-lui Storin. 

D-sa, prin fizicul d-sale, prin 
anea masivitate care împrumută 
fo:ţă însăși rolului pe care-l iu- 
terpretează, cum și prin perso- 
nalitatea și netăgăduitul aq-sale 
talent, a marcat în modă deosebit 
dreapta dar obtuza și intraasi- 
genta fizură a Meşterului An- 
ton, esenţială in desfășurarea a- 
cesiei drame, 

În ce priveşte pe d-ra Anca 
Sahighian, fără însă a avea ma- 
rele resurse dramatice pa care le 
cerea acest rol, pntru care esta 
nevoie de artiste oarecum de alt 
gen și de-o mai puternică perso- 
nalitate dramatică — indiferent 
dacă sunt mai cu experienţă sau 
mai tinere, căci sunt şi ţinere 
-deosebit de înzestrate — se poate 
spune totuşi că a dovedit şi de 
data * aceasta a fi o artistă de 
mult talent, 

Dată tiind situaţiunea d-sale şi 
faptul că este o actriță încă 
foarte tânără. înseamnă deja 
destul da mult ceiace a realizat, 
achitându-se lăudabil de o sar- 
cină grea, 

Pentru munca ei, pentru acea- 
stă muncă onestă și couvinsă pe 
care o pune în lucrul d-sale, pen- 
tru această onestitate artistică şi 
pentru această sinceritate şi dra- 
goste de meserie — care în ori 
ca caz se simte, i se intrevede, — 
trebuie să spun că d-ra Anca 


Sahighian este priatre tinerele 
actriţe cari meriiă atenţia tutu- 
ror, 

La rândul d-sale d-na Ec. Ni- 
țulescu Sahighian, prin jocul 
d-sale moderat, fără exagerări şi 
excese, ne-a dat figura unei ada- 
vărate mame, cu dragostea, în- 
doielile şi durerea ei resemnată, 

In ca-l privește pe d, C. Băr- 
buleseu, a-sa, deși intr'un rol 
secundar, a fost în general bine, 
aducând măsură şi eleganţă în 
joc, măsură şi eleganţă în gest, 
ceiace este foarte interesant, 
d-sa fiind un actor cu totul la 
începutul carierei, 

In schimb despre d. Ion Manta 
în rolul Leouhară, ce să spun? 

Nici fineţe, nici voce, nici mi- 
mică, nici joc de scenă, nimic! 

Şi doar era de așteptat ca mă- 
car întrun astfel de rol să ţie 
ceva mai bine! 

Dar de unde nu-i!, 

Destul de bine, d-nii Marine- 
scu S.on, ton Damian şi E. 
Iencec, 

In general, însă, un spectacol! 
nu îndeajuns de reuşit, 

Mai cu seamă că nici mediul, 
nici structu-a piesei, nici ritmul 
ei unu au dece să atragă prea 
mult, fără a mai vorbi de faptul 
că mici distribuţia nu mai com- 
portă ca în trecut unele capete 
de afiş, fiină văduvit fie de fru- 
museţea scenică a unei Dina Co- 
cea, tie de temperamentul: ţea- 
tral al unei Tanţi Cocea, 

De, oricum !,.. ; 

Ca . experienţă teatrală, însă, 
atât ca piesă câi şi ca .interpre- 
tare, este, fără îndo:ală, intere- 
santă, Ş 

Contribuie în orica caz pe dea- 
barte la formarea şi orientarea 
Sustului public iar pe de altă 
parte la cunoașterea “avoluţiei 
generale a mişcării dramatice 
care s'a făcut nu numai prin 
astre de mărimea întâia — ma- 
xile genii creatoare — ci şi prin 
astre de mărimea doua, sateliți 
şi epigoni, cari, și ei, au avut 
şi au rostul de-a umple spaţiile 


"mari dintre ele... 


* 


In general dramatizările după 
romane nu prea reuşesc; alta 
este technica unei lucrări epice 
şi alta a unei lucrări dramatice. 

Deaceia, cu rare excepţiuni — 
reușite de obicei tocmai atunci 
când autorul dramatic a trădat 
pe romancier — piesele da tea- 
tru făcuta după romane se re- 
Simt qe o factură specială și sea- 
mănă cu oamenii îmbrăcaţi în 
haine străine: Je vine Sau prea 
larzi, le vine sau prea strâmta, 

Romanul permite tot felul de 
desvollări, iot felul de sondajii 
sufleteşti, tot felul de descrieri, 
toi felul de imcursiuni: piesa 'de 
teatru, prin conciziunea și con- 
vergența acţiunii către un punct 
central şi o deschidere spre lu- 
mină sau, în orice caz, spre o 
concluzie și un final — desno- 
dământul — face ca personagiile 
4 fortiori să fie mai scheamatice 
şi definite mai mult prin gest şi 
faptă (textul devenind de multe 
ori comentar sau adjuvant expli- 
cătiv, care subliniază gestul, miş- 
carea suilatească, acţiunea). Și 
e natural ca atunci când vrei să 
pui mai mult: cu alte cuvinte să 
pui în jucrarea dramatică respec- 
fivă tot ceiace conține românul, 
ca nuanţe şi semnificaţie, vei ob- 
ține o piesă încărcată, falsă, 
greoaie, care abia să se târască, 
în țimp ce, invers, dacă vei aleze 
pentru teatru un singur element 
din roman, um singur moment, 
piesa pe care o vei realiza nu va 
mai fi propriu zis o dramatizare 
a romanului ci numai al unui sin- 


gur episod al lui sau al unui sin- 
gur momenţ, 

In timp ce condiţia obișnmită de 
creiare a oricărei drame viabile 
este libertatea totală de inspira- 
ție şi libertatea totală în comru- 
rarea unui  personagiu — mai 
exact în creiarea lui — în dra- 
mele scrise după romane, acțiu- 
mea este obligată: inspiraţia este 
încadrată, persomagiile, la rângul 
lor, trebuiesc creiate după tiparele 
date de romanul pe care ţi-ai pus 
în minte să-] dramatizezi, aşa că 
m şcarea lor nu mai este de- 
terminată organic de mersul ac- 
țiunii ci de nevoia de a le con- 
duce acolo unde trebuiesc condu- 
se spre a Se realiza tipurile, ac- 
țiumea şi subiectul romanului res- 
pectiv 1 

Cu toate aceste caracteristici 
generala tuturor dramatizărilor, 
de care nici Tereza Raquin nu 
scapă — deşi această dramatizare 
este făcută de însăși autor — 
piesa dela Municipal nu-i lipsită 
de calităţi iar versiunea teatrală 
a binecunoscutului roman al lui 
Zoia este deosebit de abil făcută, 

Piesa, de alttel ca și romanul, 
este îmbibată de acel naturalism 
propriu antorului ini Germinal 
şi, totodată, este în foarte mare 
măsură meloâramatică. 





LUCIA STURZA-BULANDRA 


In rolul mamei, d-na Lucia 


Sturza Bu andra ne-a făcut şi de 


daia aceasta să apreciem marile 
ca ităţi de care o actriţă înăscută 
dă dovadă în orice rol şi în orice 
situaţiune, 

D-na Elvira Petreanu Manoles- 
cu bine : în actul doi şi în special 
în actul trei a ceuşit să exteriori. 
zeze intrun mod impresionant 
toată tuiburătoarea problemă de 
coaștiență care o chinuie şi cu 
Care t:ăiește ; la fel și d. Aurel 
Rozalschi, în rolul lui Lâurent, 
Care urmează îm această dramă 
un mers paralel cu al Terezii Ra- 
quin, reușind în aceleaşi două 
acte să me prezinte  sbuciumuf 
sufietesc al omului care şi-a îm- 
povărat conștiința cu o crimă și 
groaza pe care amândoi o resimt, 
având sub ochi, ca un reproş 
permanent, privirea  inebizito- 
rială a bătrânei Raquin, mama 
mortului, care-și așteaptă ceasul 
răzbunării. 

Şi d. Rogalschi, ca şi d-na Elvira 
Petreanu Manolescu, au avut în 
adevăr momente destul de im- 
presionantae, : 

Bine deasemeni, d-nii Jean To- 
mescu și Marcel Eescu în rolu- 
rile lui Grivet şi Michaud, două 
roluri de compoziţie frumos pre- 
zentate cum și d. Ionel Uriăţeanu 
în celui lui Camille. 

Cu multă naturaleţe şi foarte 
potrivită g-ra P.erreţte-Abegg în 
Suzana. 

Direcţia de scenă a d-nei Lucia 
Sturdza Bulandra bună, reușind 
să pună în evidență toată intune- 
cata psihologie şi tot dramatis- 
mul personagiilor acestei piese. 

Decorul, datorită d-lui Traian 
Cornescu, adecauat, 


ALXANDRU DRĂGHICI 


UNIVERSUL. LITERAR 


CINEMA SCALA: CONTELE 
DE MONTE CRISTO 


Dintre cele trei versiuni ale 
filmului ce dă viaţă aventuri- 
lor eroului adolencenţei fie- 
căruia dintre noi. actuala are 
cele mai multe defecte. 

Fiind ultima »ediție”, regi- 
sorii respectivi ar fi trebuit să 
caute să confrunte celelalte 
două realizări simulare, pentru 
a înfățișa spectatorului de azi 
— inerent mai pretențios — 
redia atmosferă a romanului 
„Contele de Monte Cristo”, 

Asistăm însă ja o inşiruire 
de scene documentare „ezxtre- 
niste“, când, putându-se ac- 
centul pe amănunte cari ume- 
ori obosesc aienţia spectatoru- 
lui, când trecându-se grăbit 
peste împrejurări din care sar 
Îi putut scoate scene a căror ca- 
liuate ne-ar fi putut împiedica 
d spune despre actualul film că 
nu-i altceva decât um gen de 
jurnal sonor în care-s nduna- 
tem ordimea ce convenea vegi- 
sorului câteva din crâmbeele 
ertrase din celebrul roman al 
tui Dumas, 

Această artificialitate a com- 
Strucției scenariului este mar- 
cată şi de interpretul princi- 
pal : Pierre Richard Wilm, care 
şi-a jucat rolul cu o superficia- 
litate de neaşteptat pentru un 
actor de talia lui, 

La începutul primei serii, 
Edmond Dantes are acelaş aer 
paza ca şi la sfârșitul filmu- 
ui. 


Ori, ceva fi fost de așteptat 
ca cei douăzeci de ani petrecuți 
în închisoare, alături de ab- 
tele Faria, să ne fie înfățișat 
hu prim grimă ci printrun joc 
Cât mai interiorizat. In partea 
doua a filmului, cutele savant 
plasate între sprincene de ma- 
quieur, nu s'au dovedit sufi= 
ctente pentru a înfățișa starea 
de spirit în care se'ntorsese în 
fara lui, Monte Cristo. Stare pe 
care în nici un caz no poate 
reda modul afectat în care 
Pierre Richard Wilm a înţeles 
să-şi debiteze replicele, In mare 
parte vinovat este regisorul, 
care nu și-a dat seama că Mon- 
te Cristo nu poate avea înter= 
pretul ideal întrun actor cu 
temperament domol. 





MEMENTO 
CINEMATOGRAFE 





SCALA : Contele de Monte Cri- 
sto, seria II şi jurnal, 
REGAL: Contele de Monte Cri- 
Sto, seria II şi jurnal ” 
VICTORIA : Contele de Monte 
Cristo, seria. 1 și jurnai,. 
ELYSEE : Contele de Monte 
Cristo, seria L, jurna: şi trupă. 
VOLTA BUZEȘTI: Umbra cea 
„mare, jurnal și trupă, 
ROMA : Macario la tribunal, 
trupă şi jurnal. 
CARMEN-SYLVA : Căi greşite, 
jurnai și revistă, 














—————.— 


A împiedicat astfel „creaţia“ 
la care ar fi putut ajunge, un 
actor al cărui temperament ar 
fi fost um complez îm care să 
predomine vioiciumea năvalnică 
a tinereții, în prima parte a 
filmului şi apoi, în partea doua, 
toată gama sufletească prin 
care trece eroul lui Dumas, 

Intre interpreţii celorlalte 
roiuri, s'au deiașat actorii dis- 
tribuiți în rolul armatorului 
Morel și procurorului de Ville 
fort, nici  înterpreta fragilă 
Mercedes şi nici a lui Haidee 
n'au fost în nota justă desprin- 
să din roman, având amân- 
două aceiași egală lipsă de in- 
teres pentru rol. 


In concluzie, această prizmă 


teatrală prim care-a fost reali- 
zat filmul. dă semzația unei ar- 
tificialități de tehnică sublinia- 
tă de dezacordul între spațiul 
cinematografic  (ţărmuri de 
mare, un colţ din celebra in- 
sulă, etc.) şi stilul de joc al 
ucuorilor (efecte mimice de 
teatru, nedegajare şi atâtea 
altele... 

Cum am mai spus, vădita 
lipsă de ritm a regiei, a molip- 
sit întreaga interpretare. 


ADRIANA NICOARĂ 








E ardelean. Sa născut în De- 
cembrie 1919 — faptul că nu e 
încă un nume prea cumoscut se 
datorește în mare parte tinere- 
ţii artistului, cât și împrejurări= 
lor — în comuna Auşeu din Bi- 
hor, dintro familie de ţărani. 
Greutățile materiale îi întâmpi. 
nă încă dela începutul vieţii și-i 
Vor urma, credincioase, tot țim- 
pul. 

Curşul liceal îl face la Ora- 
dea, la Liceul franciscan. Se 
simte la un moment dat atras 
de existența de anonimat și u- 
milinţă a urmaşilor prea blân- 
dului Sfânt din Assisi şi îmbra- 
că haina de frate. Experienţa 
durează patru ani, când tânărul 
novice își dă seama că adevă- 
rata lui vocaţie e dansul. 

Vine d> aceea la Bucureşti ȘI 
ia, timp de opt ani, lecţii cu d-na 
Flora Capsali. E o epocă de 
grea luptă cu neînţelegerea oa- 
m=nilor, cu foamea, cu frigul, cu 
Lpsa de bani fără de care nu-și 
putea continua lecțiile. Ştie insă 
că are ceva de spus și de-aceia 
nu dă înapoi: nici-o piedecă nu 
i se pare da netrecut și învinge. 

Interpretează în 1940 rolul Lui 
Eusebie adn „Camavalul“ de 
Schumann, când e remarcat de 
Sabin Drăgoi care-l duce Ja o= 





GEORG KULENKAMPFF 


Privilegiul Genmaniei de a 
avea excepțional de mari mu- 
zicieni interpreți. nu suferă 
vre-o lacună nici în domeniul 
vioarei, în care Georg Kulen- 
kampif domină prezentul în= 
tr'o măsură în care îl așează 
printre marii violoniști ai lu- 
mii întregi, 

Din anumite puncte de ve 
aere, acest artist de rasă ne a- 
mintește, în mediul german, pe 
Taques Thibaud al Franţei. 


Desăvârşită eleganţă şi mlă- | 


diere de joc, arcuș purtat cu 
felinitatea aprigă a cavaleru- 
lui ce mânueşte invincibil spa- 
da, cu agerimea fără greş a ar- 
caşului, vigoare și nobleţe în 
atac, bravură instrumentală de 
mare clasă prin totaliiatea 
identificărei ei cu arta, cu mu- 
zica 

Alături de aceste trăsături 
ce ingadue stabiurea unu a- 
numit paralelism de persena- 
litate, fiecare rămâne un prea 
mare artist pentru a nu avea o 
individualitate cu totul parti- 
culară, făcută din multiple alte 
trăsături caracteristice şi re- 
surse temperamentale inteiec- 
tuale și estetice proprii. 

Georg Kulenkampft reliefea- 
ză o natură artistică în care so- 
brietatea de concepţie, fermita- 
tea de linie stilistică şi sigu- 
ranţa de exteriorizare a expre- 
siei vin să pondereze şi să 
fructifice minunat, o incisivi- 
tate dinamică, o intensitate în 
porniri, o promptitudine de 
accent şi elan şi o degajare în 
virtuositate cari pot rămâne 
astfel constant în slujba unei 
interpretări superioare, ferite 
de a aluneca spre orice exces. 

Kulenkampif este de aceca 
artistul rar care ştiind să-și or- 
ganizeze admirabil o înzestra- 
re de foarte mare clasă, poate 
păstra orice operă la un foarte 


înalt nivel Ge comentare in- 
sirumentală, la nivelul unei 
arte în acelaş timp pline de 
probitate, de vibraţie interioa- 
ră şi de strălucire formală. 
Această artă s'a desprins cu 
egală luminozitate dealungul 
celor mai felurite opere şi sti- 
iuri, valorificându-le în magis- 
trale aprofundări și relietări. 
Concertul în la major de Mo- 
zart, desemnat cu o acuitate de 
simţ al stilizării şi propurţii- 
lor surprinzător conciliate cu 
şerpuiri de capriciozitate atât 
de fine încât alunecările lor 
prin corsetajul ritmic și liniar 
perfect al clasicismului mozar- 
tian atât de pur, îl lăsau ab- 
solut intact, concertele de Be- 
ethoven şi Brahras, în care, a- 
lături de „Filarmonica“ diri- 
jată admirabil de maestrul 


George Georgescu, artistul a 
fost impresiona de adânc şi 
de desăvârșit, concertul de 
Dvorak, pentru prima dată as- 
cultat la „Filarmonica“ ȘI în 
care o mare bogăție de culoa- 
re violonistică și de avântare 
romantică susținute de o mă- 
estrie instrumentală totală, s'au 
succedat în interpretările lui 
Georg Kulenkampif, cărora 
publicul nostru le-a făcuț o- 
norurile manetfiste ale admi- 
rației sale. 


ROMEO ALEXANDRESCU 


20 Noembrie 1943 === 


“PETRE BODEUȚ 


pera din Timişoara unde Petre 
Bodeuţ dă şase spectacole ; ro- 
lurile în care obține un frumos 
succes, presa loca:ă închinân= 
du-i arţicole mai mult decât e. 
logioase, sunt în „Povestri din 
Pădurea vieneză“ şi „Carmen“. 

„Isbucnește între timp războiul 
şi tânărul dansator pleacă pe 
front îm calitate de coinbatant. 
E ajutat însă de d. Liviu Rusu 
și i se încredințează un mic rol 
in baletu: operii dn Odesa. Aici 
are norocul să-l întâlnească pe 
Anatol Terihov; maestrul de ba- 
lct al Operii, care-şi dă seama 
imediat de posibilitățile ' aansa- 
toru.ui român şi-i dă lecţii par- 
ticuiare — în mod absolut gra- 
tuit — timp de trei luni: îl nu- 
meşte apoi prim solist al bale- 
tulu: operii din Odesa, atături 
de dansatori Cconsâcraţi. In a- 
ceastă noua calitate, interpratea- 
ză Pere Bodeuţ rolul prințului 
ăin „Frumoasa din pădurea  a- 
dormită“, rol care-i aduce lau- 
dele celor mai “exigenți specta- 
tori din Odasa, 

Ajutat de lecții'e lui Terihov, 
Petre Bodeuţ a ajuns stăpân pe 
toate tainele tehnici; acestei ar- 
te dificiie şi amăgitoare: dansul. 

Și poate să „interpreteze, de a- 
vea, — în recita'ul anunţat — 
c'o bogăţie şi co seasibilitate în. 


a 





PETRE BODEUȚ 


'tr'adevăr rată, teme de-o varia- 


ție surprinzătoare, 

Fiecar> dans e studiat în cele 
mai mici amănunte. El scoate 
din înf-orările melodiei lucruri 
dz-o0 noutate neașteptată; moţi- 
vele nu trec dintr'un ! dans în 
celălalt : bucata interpretată e 
concepută ca ceva unitar, de si- 
ne stătător, ca orice operă de 
artă. 


leţe şi c'o uşurinţă uimitoare de 
ia pasul elegant arcuit aj Pava- 
nei funebre (Ravel) la chiotul 


vertical al dansului de stepă 


(Borodin), 

F.ecare melodie e trăită cu in- 
tensitate şi interpretată în spi- 
ritul ei de neconfundat. In dan- 
sul novioceiui franciscan — mu= 
zica de Coreili — Petre Bodeuţ 
evocă toată mirarea tânărului 
care descoperă o lume nouă, 
toată durerea de-a se despărţi 
de cea veche: mâinile dausato- 
rului se bucură și se roagă, o- 
ch'i lui suferă, trupul tot i se 
cutremură și aşteaptă fiorul re- 
velației. 

Și-acelaș om va Creia un dans 
fiamand (după muzică de Ene- 
scu — prima dată când se inter- 
pretează muzică de Enescu în 
dans —), va dansa „Teatru pen- 
tru mur'bunzi“ (după Masosice) 
şi va frământa şi două dansuri 
populare din Bihor (Sabin Dră- 
£oi), st'lizate cun deosebit simţ 
al esemţialului. 

Să nu  desvăluim însă mai 
mult decât trebue îna:nte de ri- 
dicarea cortinei. 

CONSTANȚA TUDOR 


Petre Bodeuţ trece c'o natura- 





Nu știu dacă sub acest aspect pro- 
blema poate îi pusă pentru temei și 
nici nu mă interesează să ştiu. Deo- 
sebiţ, de iaptul că ne pierdem vre- 
mea zadarnic, punându-ne probleme- 
le altora, tiindcă nimeni nu poate fi 
de folos nimănui în această chesiiune 
a libertăţii, nici nu putem să răspuu- 
dem decât la probilemeie noastre. 

Trec mai deparie: raporturile pe 
care le înirejine critica liie:ară în de- 
obște, cu cărţile, sunt de conjugalita- 
te. Pe măsură ce experienja cărţilor 
se întinde și se adânceșie prin iectu- 
IĂ, iar gustul se desvoltă, înaintăm în 
literatură ca întrun matrimoniu. Le- 
găturile de iamilie și de rudenie se 
precizează devenind tot mai cuprin- 
zăioare, arborele genealogic al căr- 
ților și autorilor se face pădure și 
codru. Ca să ne orientăm, sfârșim 
prin a inventaria. Sensul problematic 
însuși se pierde. Renunţăm la întţeba- 
rea esențială: cum se face cartea?— 
ca să puiem răspunde mai lesne, cum 
se fac cărţile, adică literatura ca ira- 
diție sau continuitate, ca un alt fel 
de viață în telui vieţii unanime și 
nespecificate. Un spirit pozitiv şi re- 
alist determină această atitudine care 
nu numai că înregistrează, dar admi- 
te, încuviinţează cu o ciudată resem- 
nare fatalistă — un fatalism retros- 
pectiv, „d rebours"' — că tot ce se în- 
tâmplă în literatură e atât de necesar 
încât se confundă cu natura, cu fires- 
cul. Dar problema criticei, ca atitudi- 
ne esenţială și existențială începe a- 
bia după ce configuraţia topogratică 
și retrospectivă a fost schițată, ca 
exercițiu premergător de-formarea 
ochiului și mlădiere a gustului, cu 


acea revelație uimitoare a cărții 


ca existență unică și expresie ne- 
cesară, O carte este altceva de 
cât ceeace îndeamnă la repatti- 
zarea ei sub categoria instituțio- 
nală a literaturii. Acest altceva e- 
xistă, are o realitate ontologică, de 
conţinut. Dacă n'ar exista ar trebui 
inventat. De fapt, i s'a şi născocit o 
existență logică şi sensibilă, ca o a- 


Atitudinea 


luzie, prin expresiile multiple ale spi- 
ritului, în muzică, în pictură, în poe- 
zie, etc. „Ne iut-ce que pour vous en 
donner lid6e“, spunea Mallarmâ. 
Cochetărie de artist în îilirt cu modes- 
tia? Nicidecum, ci dorință de exacti- 
tate a unuia care-a avut intuiţia sau 
revelația lui altceva. 

Importanță nu au decât descoperi- 
rile făcute pe răspundere proprie. 
Umblăm într'o lume tăcută, acoperită. 
Dar uneori, un freamăt coniuz, ca un 
murmur prevestitor ne ispitește până 
că America n'a fost încă şi nu vai 
în pragul brusc, orbitor de luminos al 
evelajiei. Ce volupiate, pe cheiurile 
Senei ca şi pe ale Dâmboviței, să poţi 
visa ca și cum pe țărmii Atlanticului, 
nicicând, odată pentru totdeauna, 
descoperită. Atâtea Americi așteaptă 
să lie redescoperite, de nenumărate 
ori! Dar trebuie să fi fost de față, să 
te îi angajat riscându-ți existenţa ad 
infinitum, ca să poți satisface condi- 
țiilor unei mărturii valabile, a mărtu- 
riei despre revelaţie. 

A îi de tață este o expresie impro- 
prie, pentrucă sugerează îndepărta- 
rea contemplativă pe care: tocmai, 
descoperjrea o suprimă. Imi dau sea- 
ma că termenii și mișcarea frazei pot 
înlesni o confuzie pe care deaceea 
vreau să o înlătur. Nu e vorba în acel 


“moment și nici mai târziu, de identifi- 


carea mistică, obținută prin renunțare 
de sine, ci de o stare de atenţie egală 
în sine, de transparenţă sau porozita- 
te desăvârșită, primitoare a revelaţi- 
ei. O stare de incandescenţă în ace- 
laș timp, a spiritului puriticat de toate 
obligaţiile și localizările persoanei, 
din care linia melodică a sensului re- 
velat s'ar alege în sunete neauzite, 
desprinsă de o nevăzută mână, pe 
coarde bănuite. 


(Urmare din pag. I-a): 


Nu caut aici decâi să sugerez indi- 
caţii de exactitate. Exaltarea lirică e 
folositoare, dar trebuie  decantată 
până când amintirea ei devine stear- 
pă, neutră, inoperantă și numaidecât 
apoi, iritantă ca atare, ca amintire 
sau nostalgie a unui paradis pierdut. 
Entuziasmul euforic, transa genială, 
suni lesnicioase: o cafea cu o țigară 
sau un păhărel de Armagnac pot să 


provoace cu ușurință starea de eter- 
vescență şi vaporozitate a gândirii 
larvare, mitologice. Câte scufundări 
sterile, ostenitoare, pentru un singur 
grăunte preţios, ale cărui focuri nes- 
tărșit iulgerate nu mai suferă aliă ur- 
mare în consecință decât cu o inten- 
sitate asemenea! 


Revelația, cea mai plină de conse- 
cințe aventură a spiritului, preter să o 
numesc întâlnire şi nu revelaţie. A- 
ceasta din urmă presupune o pasivi- 
tate de obiect a celui care suferă sau 
primeşte revelația. Şi pe urmă, o bă- 
nuială de misticitate se amestecă, în- 
lesnind contuzii. Mai înseamnă şi o 
renunțare unilaterală, în favoarea 
sensului revelat. Dar la întâlnire, în 
acelaș timp cu deposedarea mea se 
petrece o nouă punere în posesie, un 





ni i a Ra aa op o. 


conjugală şi don juanescă in critică 


schimb perpetuu şi o reciprocitate 
activă, prevestitoare ale unei noui 
creațiuni. Deposedarea nu înseamnă 
cedare paszistă ci smulgere cu toată 
violența forței de semnilicaţie a unui 
nou univers, care e altceva; altfel de- 
cât acela în ale cărui coordonate se 
simte asiguraiă existența mea. Mai 
ales, nu înseamnă renunțarea la acea 
aprigă curiozitate care mă depășește, 
trează visătorie atentă sub aparenia 
insului distrat, absent dela ceea ce se 
petrece în perspectiva tungibilă a ra- 
porturilor de sociabilitate, pentru a [i 
cu toată intensitatea atenţiei, prezent 
la trăsăturile fără chip ale unei lumi 
fără configuraţie interumană. Curiozi- 
tatea aceasta, de altă natură decât a 
indiscreţiei, întreabă fără să întrebe 
și răspunde ca și cum n'ar ști, tăză 
cuvinte, la o nerostită întrebare. 

Paradoxul spiritului — din punct de 
vedere al mentalității obișnuite — 
constă din a căuta cu întrigurare ceea 
ce a găsit. „tu ne me chercherais 
pas si tu ne m'avais dâjă trouve”, îi 
șoptește Dumnezeul lui Pascal. Jar 
Monsieur Teste: „Soumets-toi tout en- 
tier & ton meilleur moment, ă ta plus 
haute pens6e”. Dar ce poate fi cel 
mai înait gând? Amintirea! Atunci 
sensul mișcării spiritului este în tre- 
cut, — un trecut intemporal și absolut, 
aș spune, anterior desiășurării bio- 
grafice, succesive. Orice existență în 
spirit înseamnă deci revenire la acest 
trecut, aducere aminte, într'un fel: re- 
petiție. Esenţa creaţiilor spiritului şi 
valoarea lor o constituie puterea de 
reamintire pe care o radiază. A îi, în 
planul ontologic al spiritului, înseam- 
nă a ti fost, Existenţa urmează a îi, în 
acest sens, antidatată. 

Spiritul critic nu se poate resemna 
la tuncția integratoare de cunoştin- 


țe, pe care am numit-o conjugală, — 
Gceasia neliinu decăt operape prea- 
labuu şi piegutitoare. E. uepuie sa in- 
cerce 1Spua supremă a expenmemă- 
îli pe raspunaere PIOPlie, să nșie to- 
tul, iinacu expernieuja nu e vaiabilă 
decât avsoluia. Autentică este doar 
aventura spiriuiui, iaţă de care, ne- 
astămpărul ambuiaioriu nu înseamnă 
THQ tuuit deca o siearpa aep.asare 
geograuca, iară consecințe. Lunoaș- 
leieu iu iuundere ca și aceea in uu- 
TAIA Sunt pnmejuoase spiruuiui cnuc, 
Penirucă ui Cieiaza Cou.oriul unei ști- 
1nje iiuzorii. var, în spauu ca Și in 
imp, pe aimensiunea geogrdiica şi 
pe aceea 1sonca aeopouivu, se inși- 
rd doar cunavșunțe, cae aauau-ne iiu- 
zia posesivă, in reanicie e.e ne pose- 
da, ptiința incepe insa Plin renunţa- 
rea la cunoștinje, la obişnuinţa con- 
tonabilă ae-a ne adaposu propria ig- 
noranța, dupa cuuoșunțele tuuror şi 


Gale mmănu anume. Leea ce nu în- 


seamna ca neșuința esie preterabiiă 
Cunoștințeior. veauuel, neșutuori nici 
nu mai puiem redeveni, rresupuşa i- 
nocen;a ingerească a stării ae :gno- 
1Gnța nu e decât un mit, o nostaugie! 
„Ignoranța nu se învață”, scua ivez- 
Val, oLservaţie pe care am mai citat-o 
cândva. Sensul spiritului este înainta- 
rea în știință, pninire cunoștințe, din- 
coo de ele, tără speranţa întoarcerii. 
El trebuie su aruu su Pluphu lui tiacă- 
1ă, de el însuși înteţită, până la incan- 
descenţă. 

Operele spiritului valorează prin 
capacitatea de reamiptire, revelatoa- 
Ie a unei experienje sau existențe ab- 
soluie, anterioară oricărei amintiri 
personale, biografice. Problema criti- 
cei ca vocație sau atitudine donjua- 
nescă, iar nu simplă deprindere PIo- 
fesională, își primeşte cu adevărat 
sensul ei problematic, abia când pă- 
trunde în zona scăldată de efluviile 
nostalgice als reamintirii. 


| MIHAI NICULESCU 
Paris, Octombrie 1943. 


Săi ae o 





7 E RIRIIIIR 


ge 
"x 


"din stânci 


— sum 20 Noembriet 943 


* „TEATRUL ROMÂNESC 
IN VERSURI ȘI ISVOARE- 
LE LUI“: se intitulează va- 
loroasa monografie. publica- 
tă în editura „Casa Școale- 
lor de d. Al. Ciorănescu. 


Vom reveni în cronica li- 
terară viitoare. 


O „FINALITATEA IDEALA 
A EXISTENȚEI UMANE, în- 
cercarea de explicare a originei 
şi sensului culturei“, lucrarea 
d-lui Constantin Micu (Edit. 
„Casa Şcoalelor“) îl situiază pe 
tânărul autor printre cugetăto- 
rii noștri cei mai înzestrați cu 
darurile cercetării neobosite. D. 
Constantin Micu e un de tot a- 
tent scrutător al taxtului fiioso- 
fie şi un foarte conştiincios elev 
al d-lui I. Petrovici, Ii preve= 
dem o luminoasă carieră în di- 
recția înaltelor străduințe că- 
rora li s'a dedicat. 


$ „RILKE. Momente din 
evoluţia (sa) spirituală“ este 
vo carțe asupra căreia ne 
vom pronunţa în cadrul No- 
telor germane. Anunţându-i 


„apariţia (Colecţia Meridian 


Craiova, 1943), ţinem să-l 





telicităm pe d. Marcel Saras. 
autorul volumului, pentru 
faptul de a fi contribuit în 
mod real la cunoașterea a- 
celuia dintre snarii  posţi 
germani care a exerritat o 
importantă, dacă nu chiar 
hotăritoare influenţă asupra 
liricii românești moderne. 


Q PENUMBRE se numește 
volumul de versuri pe care-l ţi- 
părește, la Tribuna din Brașov, 
d. Jon D. Tudorache, delicatul 


poet ul Florilor de toamnă (Bra-. 


$0D, „Astra“, 1942), Scriingu-şi 
Autobiograf'a, d. Ion D. Tudo- 
rache spune: „Flămânzi au tre- 
cut pe lângă mine anii, Nici 
Wam simţit cum mau  ferecat 
Litanii, In turnuri închise cu 
tacăte mari și grele ca niște 
veacuri,. De zgomot și ură cu- 
prinse. — M'au desbrăcat, scui- 
pat și nu știu ce-au mai vrut... 
Din, sufletul pururi al meu. Sau 
înălțat jlăcări ce-au  spintecat 
tăria tăria De păreau atunci un 
curcubeu... Doar pândul rămas 
cerşca la porțile închise, Coborit 
grele, cu luminile 
stinse Şi dibuia bătrânește spre 
cer, Răbufnind ca o măciucă de 
fag printre frunze Și mă durea 
povestea-mi de năier“ (pag. 8-9). 

Desigur că năierul Ion D. Tu» 
dorache, preocupat de destin 
(„Sub streașină, în beznă, cânta 
o cucuvaie Și greieri din a- 
dâncuri destănțuiau viori. In 
noapteu vămuită de-aceeași reci 
fiori, Pe lângă geam căzut-a o 
stea ca o văpaie“, — am citat a- 
ceastă primă strofă din poemul 
Dest'n, deoarece este strofa cea 
mai frumoasă a volumului Pen- 
umbre), — năierul 1. D. Tudora- 


che preocupat deci de destin 
scrie Mărturisiri, poeme la 
moartea d-sa'e („La moartea 


mea nu plângă nimeni şi nimeni 
fjruntea-mi nu mângâie Căci 
ochii mei, închişi de-apururi, 
vor piânge n ritm de poszia"?)), 
poezii coştuciene (Copiii, Răz- 
boiu) și iosifiene (Cântee de 
leagăn), poeme cu lună şi poe. 
me dedicate mării, pământului 
străbun, suferinţii, lui  Dumne- 
zeu și peisajului natal. Fără asși 
depăși, formal, dară şi din 
punctul d2 vedere al fondului, 
clasicele modele, di. Ion D. Tu- 
dorache are, totuşi, un nu știu 
ce și un nu știu cum personal 
care-i luminoază versurile ase. 
menea unui dulce soare de 
toamnă, In orice caz Penumbre- 
e d-sale se situaiză onorabil în 
cadrul producției lirice a lui 
1943, 


* „CRUCI DE FOC —Pae- 
me(le) de războiu“ ale d-lui 
Pava! Icn Stefan, cu o seri. 
soare semnată de G. T. și cu 
un avântat „Cuvânt înain- 
te“ iscălit de d. Ion Strae 
Oancea, au fost tipărite în 
nu mai puţin de treimii trai 
zeti de exemplare. Cartea 
(apărută la Turnu-Severin, 
Tipografia Ion |. Boineagu), 
e închinată „Eroului Căpi. 
tan Costescu Vintilă, co- 
mandantul  aruncătoarelor 
120 dintr'un  Resiment de 
Dorobanţi“. O  semnalăm 
pentru cei ce se interesează 
de poezia noastră inspirată 
de războiul actual, Pentru 
ilustrarea calităţii  versuri- 
lor cităm: „Cruci de foc plă. 
mădite din carne și pământ, 
crescute din marţiri, pe 
munți și în câmpie, vă riai. 
caţi şi stăpâniţi o cruntă 
feroșie pornită din al pig- 
meilor cuvânt“. (pag, 9). 


9 C. A. MUNTEANU, auto- 
rul cărţilor „Caravana Lu- 
minilor“ (Iaşi, 1941) și „Bu- 
ciumă sângele“ (Chişinău, 
1942), are în pregătire „Po- 
tirul Profanat“. D. C. A. 
Munteanu, poet dârz, cotru- 
şian. rimâne vrabie cu Ba- 
sărâbie şi Basarabie cu sa- 





bie, mărturisește că „a fost 


0 vreme când era izvor de 
întunerec și Dumnezeu era 
nec-ar că domnia sa a fost, 
pe rând, de toate cele: ştir, 


floare, stejar, furnică, greer, : 


albină, simplă acvatică jivi- 
nă, pasăre, hermelină, fiară, 
cal, câne. Poemele d-sale au 
ceva imperativ şi agitat, cu. 
vintele pe care le iubește 
sunt mari şi hotărite ca 


niște îndesate lovituri, deşi, 
întâmpinându-și  „priet=nii“ 


care-i vor da întâi otravă 
(Cf. Buciumă Sângele pg. 
5), d. C. A. Munteanu, se a- 
muză de mutra  bunilor 
d-sale amci și scrie textual : 
„Credinţa mea sc ţip aș 
vrea dintr'un început ! (Dar 
cine azi mai poate să'nţe- 
leagă ? La toţi micimea vie- 
ţii li-e dragă...) Nu tremur. 
deşi  neștiutori 
damnat... Doar dragostea ră- 
hită a tuturor mă doare. şi 
vieața întunecată fără soa- 
re... Credinţa mea n'o știe 
nimenea... Nu tind încoronat 
spre Capitoliu... Cu fruntea 
ca un răsărit, senină, Mă 
vrea, în locul tuturor, la 
Shilotină !“ — Curios tran- 
sfer. Suntem curioşi cum va 
fi profanarea potirului. 


9 VOCEA SLOVEI şi CRO- 
NICI PE CALENDAR, sunt două 
culegeri de versuri scrise de a.N. 
Pope:cu-P'osca. Le recomandăm 
tuturor doritorilor de  irezisti= 
bilă veselie, 

lată o mostră: — „Stai, eşti 
uvestat ! — Cu mandat? — Fă: 
ră mandat! Dacă nu-i mandat: 
— Eu n'am furat. — Mă bai? 
— Opraşte mă! cine ești tu? -- 
Sunt Ion Vărgatu! — Ai acte în 
buzunar ??.. Au dus cu ei 3an- 
darmii toți Pe bivoliță și pe hot 
I-au pus cătușele la mâini Şi 
l-au ținut la beci, Pe pietre reci 
Trei săptămâni. Iar când l-au 
scos La parchet l-au dus pe jos 
Și acum cl este la Jilava, Ad- 
miră slava“, 

Ce mi-s Florile de mucegai ! 

Cărţile au apărut în „Editura 
Noastră“,  suburbana Militari, 
București, 1943, 


$ REVISTA FUNDAȚII. - 


LOR REGALE (1 Noembrie 
1943) publică, în confinuare, 
studiul c-lui prof, D. Cara- 
costea despre „Clasicismul 
stilisticei poporane“, două 
pagini de proză semnate de 
V. Voiculescu (Toamnă târ- 
zle), versuri de Mihai Be- 
hiuc, N. Davidescu, Agatha 
Grigorescu-Bacovia, 'Traian 
Chelariu, Al. Raicu şi Remus 
Luca, „Arta de scriitor a luj 
N. Lorga“ (Gr. Tăușanu), 
„Problema progresului văzu. 
tă de un filosof român“ (N. 


m'au con-. 








nică a lui Eschyl: Cei șapte 
împotriva 'Fhebei“ (D. Mar. 
meliuc) — studiul d-lui prof. 
D. Marmeliuc e palpitant de 
actual), — „Paradisul nostal- 
giitor“ (pagini de călătorie 
in Grecia semnata de subti. 
tul Pericle Martinescu), pa. 
gini de jurnal de război (In- 
tre Doneţ și Nipru“) scrise 


de €. Emil Th. Capidan „Po- 


veste de pe front“, de Ion 
Veliciu şi două contribuţii la 
cunvașterea genialuiui poet 
german Friederich Holder- 
lin : „Trei imnuri“ (An die 
Dichter-Poeţilor, Die Wande- 
rung.Pribegia, Andenken-A- 
mintire) traduse da Ion Pil. 
lat şi „Poetul și nebunia“ de 
Wolf von Aichelburg. — De 
tot interesante și pline de 
rară nobleţă spirituală sunt 
„File(le) de jurnal: Titu 
Maiorescu și vremea lui“ 
semnate 2-1. S. Floru. 





Cităm aceste caracteri- 
zări : „A fost tulgerător. Nu 
este adevărat că-și învaţă 
discursurile acasă. Improvi- 
zează foarte bine“ (pg. 404). 
— „Da, ştiu, a vrutsă mă 
vadă și mi-a trimis vorbă. 
Eu i-am răspuns: Titu Ma. 
iorescu locuiește în strada 
Lustrului nr. 13. Mi-a mai 
propus Țigara, n'am  vroit 
însă. Dacă-mi ordonă, să 
trimită, soldaţi cu pușca să 


- mă ducă“ (pg, 406). — „Ca 


profesor n'a fost un savant, 
nici nu ținea să fie. Râdoa de 
cei care vedeau că-și pragă- 
tește cursul şi socotea proşti 
pe erudiţi : erudiţia e prito- 
ceală, iei dintrun buoi şi 
pui în altul, treci dintr'o 
carte în alta (pagina 409). 
„Nu căuta lauda, nu voia să 


provoace tămâerea ; voia ca 
meritele și capacitatea să-i 
fie recunoscute cu sponta.- 
neitate (pg. 411). — „Fon- 
dul sufletesc pesimist se mai 
vede și €:'n ideea că oamenii 
sunt răi. Spunea multe des- 
pre Heliade, — Cogălnicea- 
nu, — Odobescu, — Vlahu- 
ță, — Caragiale, — Coşbuc. 
Rănea pe mulţi prin răcea- 
ia fineţei (?) sale“ (pg. 412). 
— „In problemele filosofice 
era kantian, dar nu credea 
în nemurirea sufleţului. Am 
impresia că-i era frică de 
moarte“ (pg. 412). 


UNIVERSUL LITERAR 


fugă peniru eroii 
“Regimentului 9 Călăraşi 


D-lui maior SEVER CRISTESCU 





. Undeva departe, peste zare, peste nori, 
A început șarja Călărași!or nemuritori. 


Numele Lor 


a . . . 


zadarnic I1 strig, zadarnic Il chem ; 


Liniştea, doar liniştea-mi răspunde ca .un blestem. 
Spuneţi-mi : cine-l va aduce 'nnapoi ă 


Pe Călărașii 


viteji, pe Călăraşii eroi ; 


Când o să coboare pe pământ 
Eroii porniţi pe aripi de vânt? 


. . . 


Lă . . . Li . . . . . Dă 


S'a deschis pămâniul negru, să-l îngroape, 

Dar cu Ii simt aicea, aproape... 

lată : mă'nconjoară numai tăcerile grele 

Dar eu simt cum eroii mă privesc dintre stele; 
Le simt mâna blândă, pe tâmple, pe frunte, 


ilmbra Lor 
Și — parcă 


se 'ntinde peste zările cărunte, 
s'ar fi desprins dintr'o poveste — 


Văd şaria glorioasă, departe, pe creste... 
Si mă "ntrec cu vântul, cu apele 'n șuvoiu, 
Strigând numele Lor, al Călăraşilor eroi: 


„Știu! Din 


zările-albastre, de-acolo departe, 


Voi ne-apărați de dincolo le moarte ! 

Numele Vostru e sfânt ca o rugăciune, 

Woartea Voastră vitează, mare e ca o minune... 
Colonel Lăzărescu... Ţi-e numele mare şi sfânt... 


Maior Șerban Petre... Imi plec genunchiul, smerit la 
pământ“... 


Şi-atâţia viteji... Și toţi, zâmbind au murit 
Cu ochii în zare, cu visu 'mplinit, 


. 


Pentru Călăraşii ervi, smerit mă închin... 


În numele Tatălui, și-al Fiului, şi-al Sfântului Duh!... 
[Amin ! 
TRAIAN LALESCU 


Ceramică 


Așa erai pe vasul de pământ... 


Ridicând sprincenele'n șagă 


Şi cu părul 


hoinărind prin vânt, 


Țărancă mândră daco-romană... 


Marama cu 


flozi triste de borangic 


Te făcea mai frumoasă și vie, 
lar trupul strâns în ilic, 


La gânduri 
Pta 


a 


D3 


viclene ne'mbie.,. 


Așa erai pe vasul de pămâni... 


Ciob de cărămidă pierdut, 
De plăceri să tresară 'n mormânt, 


Meșterul ce 


'p vis te-a născut... 
N. D. MIREA 


Secetă 
Nu-i niciun nor pe cer, nu-i nicio pată. 
In nestârşitul satirin ca marea, 


Șipot de loc 
E lanul ars, 


S'a cuibărit 


încercueşte zarea, 
e holda îulgerută. 


în săte disperarea, 


Cu irizări de temere ciudată, 
Că n'a plouat o vară încheiată 


Petrescu), „O dramă războl- 


„Nu era înţeles în popor, 


căruia însă îi inspira mare 








încredere după 1913“ (pg. 
„Comentariile critice“ 
le semnează : Petru Comar- 
nescu, Octav Suluţiu și Ion 
Şiugariu, 
Ionescu-Nișcov, Lucia A. Po- 
povici, Costin I. Murgescu şi 
Ștefan Ionescu, „Cronica bi- 
bliiografică : 
lescu. 


413), 


„Cronicile“ : Tr, 


George Baicu- 


V. JELERU 


Şi-i vad de ape moarte depărtarea. 


Pustiul din grădină fără floare 
Se estompează ?n 'suiletul ce moare, 
Când fumegă pe hat mătasa ierbii. 


Fântâna vieţii n'are pic de apă: 
Şi oamenii, și plantele, şi cerbii, 
Cu stropi de-amărăciune se adapă. 


I. |. ALEXANDRESCU 








Cronica plastică 


Arta femenină în expoziții 


Avem pe MICAELA ELEUTHERIADE 
la „Căminul Artei” şi pe LILI PANCU la 
Dalles ca expozante prezentând un interes 
deosebit, ceielalte dudui au fost pare- 
mi-se deja recenzate de cronicari, mai 
importanţi decât noi, așa încât ne vom 
mărgini la £.:e1 expozanţi și acele expo- 
ziții, ce trebuesc neapărat relevate, având 
în vedere puţinul spaţiu de care dispunem. 
Deci ne vum opri, n atară de d-na Pancu. 
în expoziţia domnului ȘTEFAN. 

Inainte însă de a vorbi de expoziții par- 
ticulare se cuvine să semnalăm 0 prea 
frumoasă înjghebare de artă decorativă 
pornită din iniţiativa domnului Profesor 
PETRE ANTONESCU, care suntem siguri 
ar fi voit să creeze un Salon al „Artelor 
Decorative”, aşa cum se găseşte 'n orice 
ţară străină ce se resgectă. Artele Decora- 
tive sunt la noi mai oropsite decât miște 
cenuşerese, dispunând la Saloanele ofi- 
ciale de spaţii infime, cât de neprielnice 
poate când nu sunt — şi asta în genere 
inexistente! 

Expoziția de Icoane şi ceramică delu 


Ateneu, întocmită după cum =m spus de! 


arhitect profesor PETRE ANTONESCU, 
este un fapt cu totul nou și bine venit, a 
cărui lipsă era simțită. Cuprinzând numai 
cele trei săli, nu reprezintă pentru mo- 
ment, decât un început o latură a acestei 
importante manifestări, în curs de desvol- 
tare. Este cert că impulsul dat acum, va 
avea serioesei repercusiuni și suntem si- 
guri că la anul vom avea mult doritul 
Salon, atât de sugestiv pentru epoca 'mo- 
dernă și atât de strâns legat dz <rhitec- 
tură şi interior. S'ar cuveni să triumfe îs- 
meilen în acest domeniu, femeea fiind 
pria îrzăci esenţa ci „un decorateur N6“, 
Acest spirit decorativ face parte din su- 
fletul ei, ea brodează, ţese, coase; cu flu- 
uri, cu mătăsuri, cu arnici, așa cum sar 
putea spune că o face şi LILI PANCU în 
delicatele ei nuanţe puţin reci, dar aşa de 
mătăsvase, Spiratele desenuriior ei subțiri 
şi fine se încolăcesc ca fire de mătase pe 
hârtie. O pictură femenină e de fapt ca 
um gherghet subtil ae nuanţe cântărite, 
dozate la justa lor valoare. Sunt decora- 
toare năvalnice ca NORA STERIADE ce 
acopăr pereţii, metri întregi de stoiă cu 


broderii măestre, închipuite sau dim acele 
preţioase pietricele aruncând focuri aurii, 
sau cusute cu grele mătăsuri de culoarea 


cozii de păun. Dar pe ce pune mâna acea-: 


stă artistă zână, te v-ăjește ! Așa, de pildă, 
ceramicele albe aflate la Ateneu în vi- 
trină, pare-se lucrări mai vechi, pe care 
însă nu i le cunoşteam, binecuvântăm ac- 
tuala expoziţie, care ne-a dat prilejul să 
le vedem. Inrcontestabil că NORA STE- 
RIADI este „decoratoarea” noastră prin 
excelenţă, are un simţ născut, din vârful 
degetelor ei izvorăște pe dată viziunea, 
floarea și smaiţul. 

'Trebue să spunem — cu deosebită pă- 
reze de bime — că aportul femenim în ex- 
poziţia dela Ateneu este cantitativ și cali- 
tativ absolut preponderent. Spaţiul — ba- 
tă-] focul — ne cbligă să trecem iute peste 





ceeace ar fi trebuit să ne oprim cu migală. 
De aceea vora sernnala cere mai bune :lu- 
crări, iusemnând pentru âcoane două 
nume, al Auibuuabi GHiAȚA și al d-uei 
PANA-BUESCU total diferite una de alta 
ca concepție (ah! cu cât drag spun asta, 
artistul adevărat, nu trebue să „uducă” 
cu vecinul său!) AURELIA GHAIAȚA ca 
orce moldovean care se respectă, trebue 
să poate 'ntr'nsul un ratinameat neob.ș- 
nu:t vădit în icoane pe sticlă un afar' de 
covoare, marele său cal ae bătae). Este o 
mică iccană, de o frumuseţe de tonuri ut- 
Maiuăre, ai PuLea Spune uiit.are. 5 un 
aibăstrui neîneh:puit de bine pus şi de 
intens, compoziţia însăși fiind de o rară 
măestrie şi de un sentiment întru totul 
de,ovat și duios. Sunt apoi luziărue dei 
BUESCU dintre care două gravuri în 
lemn, colorate, care le-am putea numi fer- 
mecavvare, Prin cai fara paste, u-sa se 
apropie magnific de arta bizantină (atât 
de copiată, dar nepătrunsă de unul şi al- 
tul). Aceste două gravuri în lemn pe hâr- 
tie, se reliefează între celelalte tipărite 
pe lemn, acoperit de un strat de ipsos imi 
pare) procedeu extrem de interesant in- 
ventat de d-na PAiA-BUES-U despre 
care neupărat vom vorbi în altă cronică. 
Sunt apoi icoanele de tip rusesc ale unei 
dozare din Cernăuţi, aj cărei nume ne 
scapă, cât şi o mică icoană în piele „re- 
pouss:” al doamnei MACȘA dn Cons- 
tanța, fără să uităm diferitele şi cât se 
poate de iriteresantele icozne pe ceramică 
ale domnului NICULESCU MOGOŞ un 
decorator născut și dânsul, care în mul- 
tiple domenii își manifestă darurile şi pri- 
Cupe.eu, viata apubu de d-na PRISCIL- 
L.A BIBESCU și dacă n'ar fi în toate lu- 


“crările perfect pusă la punct ca procedeu 


este demnă de remarcat şi admirat. Sfeșni- 
cul galben, văsulețe diierite, azela cu două 
toarte, recipientul cu cepac pentru muștar 
ete. etc. Netipărindu-se catalog, nu am 
putut memora toate numele expozanților 
dar îndemnăm publicul cu putere să vi- 
ziteze această interesantă manifestare. 
Ne-a rămas un loc tare mic, ca să vorbim 
de frumoasa expoziţie a MICAELEI 
FLEUTHERIADE dela Cămin, rezervân- 
du-ne acum libertatea de a vorbi de icoa- 
nele doraniei-sale, expuse la Ateneu, în- 








NOTE FRANCEZE 


CE INTERES prezintă pen- 
tru noi cunoașterea. unei poe- 
zii străine ? E un lux, un efort 
superfiuu care nu depășește 
planul lecturilor noastre? De» 
loc. Există în domeniul poetic 
un. Curent de schimbări mai 
împorbant poate decât în orice 
altă regiune literară.  Ceeace 
se petrece astăzi în poetia 
franceză mu poate să ne lase 
indiferenți, căci din Franța a 
primit Europa în secolul XII 
şi forma și materia poetică, ca- 
re, după ce ne-a dat în epoca 
trubadurilor, a Minmesăngeri- 
lor. şi q „duceiui stil nou“ o 
singură Europă poetică, n'a 
încetat de atunci să marcheze 
profund arta poeziei în toate 
limbile de pe contiment. 


CARE ERA situația poeziei 
franceze în ajunul războiului ? 

Era mai întâi „domnia soli- 
tară“ a lui Paul Valery. Fără 
să fi câștigat pe deplin bătălia 
pentru poezia pură, primise un 
certificat de ciasicism care-i 
îngăduia să domine dela înăl- 
țime domeniul poetic şi.să asis- 
te la Sorbona la explicaţia pro- 
priilor sale versuri, întâmplare 
unică îm literatură franceză. 
Poezia sa, de o formă foarte 
pură, răspunzând exigențelor 
marei școli franceze care mer- 
ge dela Pleiadă la Malherbe 
și dela Maurice Scâve la Mal- 
larme, devenea pentru ei ma- 
niera perfectă de a se gândi pe 
sime însuși și de a gând: tot- 
odată universul î). Era înaiwmte 
de orice o metodă de a gândi, 
legată de o tehnică foarte pre- 
cisă a expresiei. 

In fața acestei poezii se ri- 
dicose spre 1924  suprarealis- 
mul cu Breton, Aragon şi alții. 
Ideilor clare şi distincte aie lui 
Valery, această echipă opunea 
forțele inţinite ale vieţii, mis- 
terul unui Novalis, violențele 
unui Lautreamont 2), Contrar 
poeziei “aristocratice a quloru- 
lui „Cimitirubui Marin“ supra- 
realiștii deschizând mari uşile 
vieţii, se doreau alăiuri de po- 
por, alături de toată lumea, 
poezia lor fiind a tuturor: asta 
cel puţin o pretindeau ei, 
Intradevăr, cu toată bogăția 
descoperirilor lor, care apro- 
piindu-se din nou de marea 
tradiție romantică regăseau u- 
nul din izvoarele esenţia.e ale 
poeziei europene, eforturile lor 
păreau, în ajunui războiului, că 
se apropiau de sfârşit. Marea 

. expoziție suprarealistă din 
1938 seamănă cu o înmormân- 
tare de clasa întâi. Totul se 
întâmpiase ca și cum sar fi 
deschis niște mine din care 
Sar fi scos masse de pământ, 
conținând pietre preţioase. Și 
încă ar fi trebuit ca 0 aită e€- 
chipă să vină ca să procedeze 
la acest trwj., Gând.rea auto- 
mată, absenţa to:aiă a formei, 
ba chiar disprețul oricărei cău- 
tări formale, toate aceste ten- 
dințe au dus suprareaiismul la 
un împas, și nu se vedezu ni- 
"căieri acei care ar fi putut să-l 
scoată din el. 

Intre gânairea pură şi gân- 
direa automată, se găsea, desi- 
gur, um oc -și pentru alceva, 
Și, întradevăr, cu puţini ani 
înainte de război un tânăr 
poet știuse să-și facă ascultată 
vocea sa care, întâia oară de 
atâta timp, exprima seniimen- 
te, amintind prin aceasta că 0- 
mul nu era făcut numi din- 


trucât au luat şi premiul întâiu. E un in- 


teresanţ devut in iconaria pe Suicla și ne 


pare bihe ca a fos. remarcat şi de ulii. 
Des:gur că pentru ace. ce lucrează'n acesi 
gen, vederea iaoialta a procedeeior mare- 
lui zugrav SAVU MOGA ar di 1ost pildă 
şi o sursă de inspirape nepreyuta. Ibu- 
VUL o ps Daia ătOT; îuplupi ăn usoara ea LU. 
Cine nu cunoaște reușutele în ulei ale 
MICA ? 

Atiuenţa vizitatorilor în expoziţie ne 
dă cea mai bună probă. Domnia-sa a de- 
butat în pictura cu vu paza exurem de se- 
Tyoasă, cu 0 notă gravă, 1nveaera.a cuLmi- 
nant în navura muară dun colecția pam 
BAUCIAN, Aciuaia pxpozipe aauce an- 
poirivă o nola de humor, aacsea grotesc 
(nu in sens prejorativ) cuiminanăd in cali- 
tate in acea compoziție a personagiilor. la 
Palilua]. reISCisau, duilu DE Luta CU Ha- 
mele, bine potrivite pentru unele lucrări, 
dar...izolând ca o baneră pe alizie. Totuşi 
dacă voința artistei este aceasta, pruivabil 
că e mai in măsură să judece decât noi. 
Cu totul remarcabile sunt micile gravuri 
în lemn, de o savoare şi un interes gratic 
deosebit; perfect incadrate, ucele cu peștii, 
Taurul cat şi iarna reprodusăn cron.că. 
Fără să uităm desenele, sintetizate cu acel 
Sul Pur, care e secrevuu One lut Liza 
RIADE, considerăm întreaga expoziție o 
bună reușită a domniei-scle. 

Furaţi de condeiul nostru prolix, ne ră- 
mân câteva rânduri pentru a vorbi des- 
pre LILI PANCU. Am făcut o incursiune 
în expoziția decorativă pentru a-i defini 
taie.uvu. sau, Din tânăra gene:ape, desigur 
că este cea mai bine echilibrată dintre 
pictoriţe, păstrând un parfum femenin în- 
cântător. Lăsând uleiurile d-sale deoparte, 
întrucât am vorbit de ele, semnalăm pro- 
cedeul d-sale, în pastel, regretâră că nu 
voeşte să-l generalizeze, dându-ne și lu- 
crări mai mari în acest material cu atâtea 
resurse. LILI PANU și HOHLA DAMIAN 
sunt în două domenii total opuse „ca în- 
terpretare”, speranţele tinerei generaţii. 

Ca încheere, ne rămâne expozijia picto- 
rului V. ȘTEFAN. Domnia-sa are o căl- 
dură'n culoxi șin interpretare, este însă 
un lucru care pe noi re stinghereşie : ine- 
galitatea şi anumite procedee academice. 
In multe lucrări fonduri închise, opace își 
tac loc, câte unele și şcolărești, valabile 
pe timpul lui Mirea. Totuşi suntam siguri 
că temperamentul autentic al pictorului 
se va dezbăra de acest lest cu timpul, sim- 
plificându-şi meșteșugul, limpezindu-şi vi- 
ziunea puţin cam donfuză, 


„LUCIA DEM. BALACESCU 


" sută de exemplare 


trun cap și dintr'un şarpe. dar 
că avea deasemenea şi o inimă. 
Patrice de la Tour du Pi) - 
dădea poeziei franceze un re- 
gistru pe care se părea că q- 
ceasta îl pierduse, S > 

IN ACESTE note sumare care 
nu au alt scop decât să fixeze 
umele jaloane şi să faciliteze 
prezemtarea umui anumit nu- 
măr de texte, sunt silit să trec 


sub tăcere un anumit număr de . 


poeți grupați fie în jurul N. R, 
F-ului, fie în jurul pubiicaţii- 
lor suprarealiste, așa cum stu 
azetele G. L. M. Printre poeții 
deia „Nouvelle Revue Fran- 
caise“ trebuie să facem un loc 
aparte lui Pierre Jean Jouve 
care urmărea într'o mare” sint- 
gurătate, experienţe ce  atim- 
geau în acelaşi timp sunrarea- 
lismul şi poezia pură. Dar în 
log să aștepte mareie mit uman 
dela un automatism, îl căuta 
cu toatie forțele sufletului şi 
spiritejlui său, recumoscând în 
acelaşi timug și valoarea. for- 
mei, 


PANA CATRE 1937, la Nou- 
velle Revue frangaise fusese 
imterzisă suprareailiştilor, dar 
în urma unei expiicații — cam 
furtunoase se spune — între 
Bretom și Jean F viihan, acesta 
din urmă accepta să deschidă 
ușile revistei, prietenilor: lui 
Breton. 

Nu mai existau deci nici 
două câmpuri separate după 
această căsătorie forpată. Asta 
ma împiedicat ca poezia să ră- 
mâmă fără cititori, Vredu să 
spun că nu se găseau în Fnam- 
ţa. trei mii de persoane cale să 
cumbere un volum de versuri. 
Gaston Gallimard ma asigu- 
at într'o zi că nu vindea 0 
Maliarme 
pe un. Patrice de-la Tour du 
Pin şi-a editat poeziile cu chel- 
tuiala lui. Cât despre Vulâry, 
editorul său ma avut curajul 
să suporte cheltuieiile unei no? 
ediții și s'a mulțumit să repro- 
ducă prin procedeu fotogtaţic 
o ediițe de 1uz. (Urmarea a fost 
că două greșeli de tipar n'au 
putut fi corectate). i 

In preajma războiului, poe- 
zia era deci preocuparea unoT 
happy few, a câtorva grupurt 
literare adunate în jurul unei 
mese de cafenea. sau a une re- 
viste. : 

Această situație a fost cu to- 
tul răsturnată de război, As- 
tăzi, în Franta, poezia este pre- 
ocuparea tuturor. Vom exami- 
ma în cele ce vor urma moli- 
vele acestei schimbări profun- 
de care caracterizează țitera- 
tura franceză de astă. 
RAINER BIEMEL 

1) Vezi î”Amateur de Po&rhes. 

2) Vezi manilestul lui Breton 
şi ai lu: Aragon: Lant:eamont 
envers et contre tout, Paris 1924, 

3: Vezi: La quâie de Joe et 
„Aa vie recluse en Poes.e“. ă 





Charies- Louis 
Philippe 


(Urmare dm pug. 1-a) 


Philippe n'a fost mici cu To- 
tul visator, nici cu totul red- 
list. U milă copleșiioare învă- 
lua gândarea sa cu un fel de 
nimb prin care privea omul şi 
societatea : era Săracul şi Bo- 
gatui, bucuriile pe cure 'unti 
nu le vor cunoaște şi bucurtile 
pe care alții le vor simţi fără 
convingere. ldeoiog-e? Nu, a- 
titudime sentimentală. Rămâ- 
nea credincios mediului său. 

Avea credința că omul podte 
deveni, mai bun. Privea dincolo 
de realhăţile cotidiene înșelă- 
toare. In adâncul sufletului său 
îşi da seama că nu trebue să 
se încreadă prea mult în re- 
cunoștința oamenilor şi nici să 
le ce.sră să înțeleagă: „ce îm= 
portanță poate avea faptul că 
rămânem pentru un moment 
neînţeleşi. Nu suntem siguri că 
viitorul ne va da dreptate ?* 

In timpul vieţii, opera sa ju 
discuiată şi admirată, dar aie- 
vărata glorie m'a cunoscut-o. 
Gide spunea despre el: „Nu 
l-au cunoscu! bine cei care nau 
văzut în el decât mila, duioșia 
şi alese însușiri ale inimii. Nu- 
mai cu ateste calități mar fi 
putut ajunge marele scriitor 
ce putea deveni. Un mare scrii- 
tor răspunde mai multor cerin- 
țe, mai multor îndoeli, se în- 
fățișează sub diferite aspecte. 
DN adimiri foarte puţin pe acei 
pe care nu-i poţi privi din 
toate punctele de vedere, fără 
a-i deforma. Philippe ar pu- 
tea fi examinat din toate pri- 
vințele; fiecăruia dintre prie- 
teni şi cititori îi apărea ca ci= 
neva, dar nici unul nu-l vedea 
la fel. Și chicr dacă omagiile 
care-i sunt adresate, sunt juste 
în egală măsură, luate separat 
sunt neîndestulătoare. Are în 


sine acel ceva prin care poate - 


desorienta şi survrinde, şi prin 
care poate dura“, 


ROLAND MESTRE 


3 
. 





Ei 








Poarta se deschise scurt, încadrând în golul ei, 
capul creţ şi negru al doamnei Mincu. 

— „Mergi ? ES 

In rochie de olandă groasă, cu. picicarele goa- 
le în sandale, cu coșul de creton înflorat şi cu 
dinţii albi, râzând în: poartă. 


Nona tresărise, trezită din somnolenţa ei. Cul- 


cată pe galerie, cu brațele aduse deasupra frunţii 
ca să-și apere ochii de soare, de când se sculase, 
se tot întreba dacă să meargă sau nu, cu tot 
grupul pe Dunăre. Era bine pe galerie, soarele 
înfierbântase scândurile, le simţea în spate fier- 
binţeala şi asprimea, capul era şi el greu de lu- 
mină și tot nu se îndura să se scoale. 

“Venise pentru o săptămână acasă ; asta era a 
patra zi, şi încă nu se săturaţe de tăcerea ocăi- 
lor în care nu intrase de trei ani, nu stătuse des- 
tul cu copacii care parcă o chemaseră, o aștep- 
taseră cu brațe dornice de îmbrăţişare. 





Acum se dădea dusă greu; se gândi ce are de 
făcut : mai întâi să îmbrace tricoul, pe urmă -ro- 
chia, să-și închee sandalele şi să-și lege părul. 

Papicu rămânea iar singur o zi întreagă şi ei 
îi părea rău, deși atunci când erau împreună tă- 
ceau amândoi. 

— „„Aşteaptă-mă... 

Doamna Mincu se dădu lângă galerie; în spa- 
tele ei, Frane îi făcea semne de bucurie, gră- 
bind-o. 

Când intră în casă, odăile erau încă nestrân- 
se, avu o clipă certitudinea că cineva din ea nu 
ar vrea să plece. De aseară de când îi snusese 
Micu, avusese o şovăire, dar acum se hotărî de- 
odată, parcă aspru, să-și spună în față de ce nu 
voia să meargă. 

Acolo Fusese cu J. W. B. acum trei ani, și în 
gând ocolise totdeauna locul unde îl găsise şi-l 
lăsase, pe malul apei între sălciile ncduroase. 
Dar acum 'se hotărîce, o hotărire cu nerăbdare 
şi cu o grabă chinuită. 

Tot drumul până la Dunăre, a tăcut, cu cchii 
în jos, pe dunga liniei ferate pe care mergeau, 
jucată în ochi ca un semn vrăjit; buruieni mici, 
galbene, de pământ uscat. îi aminteau picicrul 
mamei călcând prin mirişte, uscat, îngust, hetă- 
rât, picior care plecase de mult în călătoria cea 
mare. 

Frane sburda în jurul ei ca un căţel care vrea 
să fie văzut și mângâtat. 

Grupul se despărțise dela un timp în câte dci 
şi trei; prin mersul ei grăbit, prin jocul liniei lu- 
cioase și șerpuitor neagră, auzea glasul doam- 
nei Mincu, râsul puţin gros, -— totdeauna i-am 
spus că fumează prea mult — a! lui Titi și obser- 
vaţiile grave ale domnului Mincu. 

Când au ieșit din valea drumului de fier, Du- 
nărea a venit deodată în față, limpede, domoală, 
puțin fumurie în lumina dimineţii, 

De departe, Nicu în picioare în barcă, le-a 
făcut semn cu mâna. Ars de scare, puternic, cu 
părul albit, cu pantaloni scurţi, albi, Nicu era 
în adevăr fratele ei. Gândul o umplu de o căl- 
dură bună ca ceva care ar putea să o ajute. Nu 
știa dece gândește așa, 

Impărțirea în cele două bărci fusese cu râset, 
cu glumă. Ea se urcase fără să se uite în cea 
care îi era mai aproape ; când dase să se aseze, 
văzuse steguleţul mic înfipt în capăt, cu înijiale!e 
cusute cu roșu şi albastru marin. 

Se aplecase peste marginea bărcii gata să o 
răstoarne. Era barca lui ]. W. B. — Amok —o 
recunoscu, o botezaseră doar împreună și îm- 
preună scriseseră într'o seară literile mari, groa- 
se, cu vopsea albă. 

|] cunoscuse acum trei ani, Ştia că o iubise. Se 
despărţiseră prieteni, înțeleaând — nu ştia cum 

— că așa trebue să fie. Alase mai târziu dela 
Nicu, că se căsătorise, că nu era fericit. 

La câteva luni, se îmbolnăvise — meningită — 
şi murise repede. Toate le aflase ea târziu, mult 
prea târziu, atunci când pentru ceilalți faptul nu 
mai era decât o amintire, 

Intre timp, se căsătorise şi ea, act gratuit pe 
care nimeni dintre ai ei nu-l înţelesese. 

De atunci venise pentru prima dată acasă; 
căutase un pretext să poată veni singură. 

Acum «era aici. Dunărea începea odată cu bă- 
taia „primei vâsle intrată în apă. Nicu era alături 
în barca plină, cu ea era numai Frane şi Lola, 
căţeaua cafenie. 

— „Nona, lasă-mă să trag eu. 

Se făcuse că nu-l aude. li lăsă pe ceilalți să 
treacă înainte. Vâslea încet. Nu era încă deprin- 
să, simțea mușchii pieptului desfăcându-se, bra- 
ţele lărgindu-se, vâs!a tăind apa şi gândul era în 
ea, ca un tighel mărunt măcinând întuneric. 
Acum era în ea, coborâtă adânc, gravă; isbu- 
tise să rămână singură, cu apa, cu cerul, 'cu 
JW. 8. 

Acum știa sigur că merge să-l întâlnească și 
era parcă în ea o întrebare. 

Niciodată iu se gândise cu tristețe la moartea 
lui, era ca o împăcare în plecarea lui, știa dina- 
inte că moartea nu-l înspăimântase. Totdeauna, de 
când aflase, și-l închipuise împăcat, ca un sm 
care știa că acolo îi este locul și nicăieri în altă 
parte. Adânca lui dragoste pentru copaci, pen- 
tru apă, pentru nesfârșit nu putea să-l ducă mai 
mulţumit decât în moarte. 

Dunărea curgea domo!, braţele se ridicau. şi 
coborau ritmic, numai pe piept avea o apăsare, 
ceva ce nu o lăsa să iasă din ea, să râdă cu Frane, 
să se stropească cu apă ca altădată sau să ba- 
lanseze barca, cum făceau totdeauna, ca să latre 
voioasă Lola. 

Era închisă într'o crustă grea, 

Când ajunse la anafor, îi văzu de departe. pe 
ceilalţi opriţi lângă barca plină de pepeni a unui 
lipovean. 

Din spate se auzi duduitul unui motor și peste 
puţin, trecu pe lângă ei un remorcher încărcat cu 
fete şi băieţi care le făceau semn cu mâna, cu 
batista, cu beretele. 

Involuntar flutură şi ea mâna și zâmbi. 

— „Unde oprim Frane ? î 

— „La Moș lancu, âdică aproape de el. Casa 
a luat-o apa astă primăvară, 

Frane a tăcut cu ochii în ochii ei, aşteptând. 
Tăcerea ei îl sâcâia; guraliv și neastâmpărat, se 
împăcase totdeauna cu Nona fiindcă numai ea 


mai răspundea tuturor întreoărilor lui. Ca să-i 








UNIVERSUL LITERAR 








=REGASIRE= 


arate ce poate Frane, învățase pe ascuns să în- 
noate. 

— „Frane, treci de leagă barca, am ajuns. 

Frane se uită mirat la ea, făcu semn Lolei şi 
amândoi săriră pe mal. Nona era ciudată azi. Nu 
acolo trebuiau să coboare, Dâr ea-i înțelesese 

'nedumerirea și-i spusese scoțându-şi rochia pe 
cap. 
ae nu-i nimic Frane, mergem puțin și pe 
jos până acolo: ie iat 

Rămăsese în pantaloni scurți şi în bluză fără 
spate. 

Așa cum era în capul bărcii, înălțată în vâr- 
ful picioarelcr, cu mâinile adunându-și părul în 
vârtul capului, părea un băieţel ostenit de insom- 

niile adolescenței. 

Urcase malul ; în jurul ei soarele și sălciile, 
toate erau ca un svon de departe, absent, care o 
încălzea totuşi. Frane o luase înainte pe cărarea 
îngustă bătută doar de piciorul gol al lipovenilor 
pescari. 

Intrebarea se închega acum grea, cu neliniște, 
ceva dureros şi biând se împrăștia din liniștea 
aceea întreruptă printre buru'eni și prin sălcii. 

In mijlocul Dunării, în picioare în barcă, un 
om arunca, cu rotire de rochie de baletistă, pros- 
tovoluf. 

Și deși era departe, i se păru că aude plescăi- 
tul apei la căderea boabelor metalice depe mar- 
ginea lui. 

Se apropiau de casa lui Moș lancu, copacii se 
răreau; casa e ghemuită sub acoperişul ei de pa- 
pură pufoasă, purtând încă la jumătatea pereţi- 








Vântul răsucea crengile copacilor, valuri 
de praf în trombe lungi mângâiau rochiile fe- 
meilor și genunchii păreau şi mai goi şi mai 
înfrigurați. Oamenii strângeau frigul între 
umerii ridicați prin haine, ca nişte umerare 
goale uitate întrun dulap părăsit, 

Arborii îşi scuturau frunzele peste casele 
uniforme şi egale, pe drum, pe oameni. Ve- 
nea iarna... Era frig. 

— „Uite copacii, își scutură argintărie pe 
suflet sau pe pălărie!“ 

Sanda privi omul pe a, cărei pălărie că- 
zuse o jrunză ca un soi râtăcut ai jrigului pe 
singura existenjă precisă a omului cae tra- 
versa grăbit strada pustie. li venea să radă 
de cuvintele lui Viud. Se întreba cum de-i 
venuse tocinai asta, în minie, acum când erau 
singuri şi izolați în restaurantul întunecos 
şi ajyumat din jaţa parcului ăsta în care ea 
îşi pteruuse ore intregi în fiecare dimineaţă 
de când venise în orașul mare, urit și capt- 
tală pe deasupra. 

Viud privea pe geam. Sanda ştia că nu-l 
impresiona nici gerul care se anunţa, nici 
frunze.e. aruncate de vânt. Cearcânul tioiet 
al pieoapelor tui era şi mai vioet, iar cutele 
de sub vch: se sbâleuu și mai puternic. Șlia 
că-și cerne imaginiie, că le triază, a.ege mi- 
gălos ceva care să fie pentru moarte, cum 
spunea în dese rânduri, Din toate lucrurile 
păstra ceva și pentru moarte. 

— „Să nu ţiu prea gol, să am de unde 
împrumuta atunci un gund, o culoare, un 
parjum''. 

S. ea era ceva din care el păstra pentru 
moarte. O iubea ca pe aer. Ș? nu putea so 
imiavure penirucă trebuia să respire. Câte 
udată îl surprindea privind-o lung, fără să 
facă nici o maşcare. Se uita în ochu lui şi el 
îi răspundea acelaş lucru: „Păstrez puţin aer 
pentru atunci !* 

Acum era chinuit. Sanda ştia că-i chinuit. 
Sângele se vedea, năvăiind şi mai puternic 
în arterele proeminente ale mâinii cu care-i 
cuprinsese degetele reci. Sanda nu-l întreba 
niciadată nimic, pentrucă voia să-l smulgă 
lumii celeilalte, să nu-i reînoiască nici o ima- 
gine supărătoare din casa lui, cu femeia lui, 
cu certurile şi hărţuiehle de fiecare clipă. 
Ştia că e aer şi tocmai usta voia să rămână. 
Voia să rămână cu orice preț, chiar cu pre- 
țul geloziei sugrumate bărbătește în fundul 
gâtlejului, a obsesiilor îr-cinse şi închireite 
dureros în carne. Toată trebuia să fie aer şi 
linişte, ca să se poată chinui și trăi ei, cei- 
lalţi. E 

Sanda lângă el simţea că nu poate trăi, 
că nu trebuie să respire, ca nu cumva sa 
facă sgomot, — nu cumva să adaoge un ton 
în plus simfoniei de note sgomotoase și chi- 
nuite din el. Și lângă el o femee chinuin- 
du-se şi ea. O femee străină acum lui, Sanda 
ştia, dar oricum o femee care-i întregea 
vieaţa, care se sbuciuma lângă el, clipă de 
clipă. Chiar atunci când se certau, erau doi 
oameni faţă în față care se ceartă, îşi spun 
cuvinte tari „dar sunt doi oameni curi au 
ceva, comun : neînțelegerea. 

Sanda îşi simţea mâinile reci. Ea nu avea 
nimic comun cu el în vieaţă. Era aerul pe 
care el îl respira. Dar nu erau doi oameni 
faţă în față. Ea era mască de linişte ca să 
nu-i facă lui sgomot — și vis-ă-vis erau doi 
oameni care-și împărțeau vieața —- idiot — 
dar şi-o împărțeau. 

Sanda râse mecanic. Ii venea să se între- 
be sinyură dece a râs. Şi-a dat imediat sea- 
ma că o făcuse pentrucă o privise el. 

— Jartă-mă că sunt enervat, dar se vor d- 
ranja toate. Acum e greu. Cred că numai 
banii ar rezolva totul. Işi strânse puternic 
maxilarele și cu acelaș scrâşnet îi strânse 
mâna. 

Sanda îl simţea cald și aproape. O secun- 
dă l-a cernut cu privirea. S'a cutremurat sin- 
gură la gândul care i-a săgetat sub tâmple: 
„E laș şi comod!“ I-a prins repede mâna, 
i-a strâns-o tare la încheetură și și-a plim- 
bat privirea, pe profilul lui cu linii curat 
conturate, puțin crispat. Pleoapele s'au ple- 
cat odată cu privirea ajunsă pe gât. Ii mân- 
gâia obrazul și-și argumenta că are drep- 
tate: „Nu, nu e nici laș şi nici comod!“ 

Știa că e obosită, foarte obosită şi asta din 
cauză că trebuia să pară liniştită. Era con- 
vinsă că trebuie să lupte, dar o luptă dreap- 
tă pe câmw deschis. Lupta asta cu un zid în 
faţă o înăbușea. Și zidul ăsta era tocmai îm- 
posibilitatea ca odată lupta întreruptă pen- 
tru o secundă, să-și poată lăsa braţele în jos 


de FELICIA BRUDEA 


lor dunga apelor din primăvară, plita ruginită 
aşezată pe cărămizi și parcă aceiași. copii de 
acum trei ani, toate erau acolo, neclintite, ne- 
schimbate, caşicând în lumina aceea transpa- 
rentă dintre apă şi cer, timpul ar fi rămas pe loc. 

li văzu pe toţi, Frânturi printre copaci, adu- 
naţi în jurul mesei, râdeau tare, Nicu cu un pe- 
pene în mâini, ridicat deasupra capului, ceilalți 
gesticulând şi vertind toţi odată. 

Masa trecuse greu, ceasurile păreâu mai lungi 
ca niciodată. Doamna Mincu se ridicase prima ; 
o auzea rugându-l! pe Nicu să se ducă cu toții pe 
un canai învecinat ca să vadă cum prind lipo- 
venii peștele la gard şi pe Nicu primind, ca 'să 
le facă plăcere. 

Se aşezaseră iarăşi în cele două bărci. De data 
asta, nu mai era singură și nu mai vâslea ea. Titi 
se așezase comod alături,lvând aprcape tct lo- 
cul, întinzându-i drept compensație cutia de ţi- 
gări. 

Tresărise la vederea țigării; parcă uitase de- 
mult, de toate, şi ţigara îi adusese aminte de 
odaia de acasă, din casa «ei, ceaia.tă, nu cea de 
aici, unde fuma și citea ca să nu trebuiască să 
vorbească sau să vadă, 

Țigarea îi adusese aminte de patul dublu din 
odaia cu lumină mică, de fuga ei, de patul acela, 
de fuga ei din toate, din toate câte erau acolo, 
fugă de care nu fusese conștientă până acum. 

Se aprapia de ]. W. B. Iși da seama, inima i 
se desfăcuse parcă în sânge şi sângele acesta 


FRAGMENT 


să se scurgă sângele până în vârful degete- 
lor. Tocmai asta nu înțelegea Vlad. Că ea se 
luptă acasă cu toate obsesiile, cu singurăta- 
tea, cu gelozia pentru cealaltă și lângă el 
simțea nevoia să plângă și si se odihnească. 
El venea plictisit 'şi obosit și-i spunea me- 
reu acelaș lucru: 

-— „Lângă tine mă odihnesc, pentrucă 
eşti înțeleaptă și bărbat!“ 

Ce mult ura ea pe femeea asta înțeleaptă 
şi bărbat pe care el se sprijinea atât. Ar fi 
strâns-o de gât cu satisfacția că-şi sfărâmă 
masca. 

Tăceau. Sanda își simţea inima încordată 
ca o spirală răsucită puternic. li era teamă 
să spună ceva, își simțea capul țeapăn şi 
avea nebuna dorinţă să facă ceva mare şi 
sgomotos, să urle, să alerge. 


. 





Se încăpățâna să urmărească minuţios 
oamenii cari traversau strada. Era ora me- 
sei și fiecare se grăbea spre casă. Un fel de 
grabă a jumătății unei picături de untde- 
lemn svârlită în apă, despărțită de un ac, 
să se apropie de cealaltă, să se contopească 
cu ea, ca în sfârșit să poată trăi în colonie. 
Doi oameni cari se întâlnesc două ore la 
prânz să-și împartă mâncarea, două ore sea- 
ra să-şi împartă grijile zilei, noaptea patul 
şi în zori răvășeala nopții. Altfel, dealungul 
zilei doi oameni străini, orbecăind fiecare în 
alte părți. 

Sanda îl simțea pregătindu-se de plecare. 
Ştia că cealaltă îl așteaptă la masă. Ar fi 
vrut să-l mai ţină măcar un sfert de oră. 

Vlad știa că ea se chinue, dar o voia cu ori- 
ce preţ înțeleaptă. — „Ne întâlnim diseară, 
Vom sta mai mult împreună şi:nu am să mai 
fiu enervat. Crede-mă!“ Il credea-voia-tre- 
buia, să-l creadă pentrucă era obosit. 

Nu ştia ce-i spusese, nici când venise sau 
plecase tramvaiul. S'a trezit în restauranțul 
gării. Aproape a rămas surprinsă când chel- 
nerul î-a adus mâncare. Ea probabil coman- 
dase masa. Se întreba nedumerită dacă 
îi e în adevăr foame. Un bărbat dela masa 
vecină o privea cu ochi sfredelitori. Sandei 
i s'a părut groaznic să o privească cum 
mănâncă: „Nu vreau să împart mâncarea cu 
nimeni!“ Se întoarse cu spatele, ostentativ. 
Acum ştia dece intrase în restaurantul gă- 





Slatui sub ape 


Intoarsă-i privirea, azurul visând 

— Un veşnic sbor oglindei să rămână — 
Dar soarele le 'nghiaţă trist pe mână: 
Sunt deasupra numai apele, valsând. 


O muzică de valuri se îngână 

Suind în inimi de piatră greu osând. 
Lumina pură se-ascunde, apăsând 

— Imensă stea —— cu dragoste păgână. 


Pe nuferi tremurând moare cinabrul. 
Ce alge mai plutesc domol în sânge? 
Când îşi aprinde luna candelabrul 


Trec îngerii cu fețele pierdute 

Și fiecărei madone cum plânge, 

Incet se-apleacă, fruntea să-i sărute... 
N. VERONESCU 


bătea acum nebunește în tâmplă, în gât, în podul 
palmelor. 

Neliniștea creștea în ea, întrebarea era acum 
o rană care începe să se desfacă, să ardă, să 


usture adânc. 


Tăcea. Rămăsese cu ţigarea în mână fără să 
o aprindă, îi era rușine de Titi să o. arunce în 
apă. Ceilalți o uitassră, vorbeau între ei, Olguța 


împărțea niște mere mici şi roșii și le asvârlea 


şi celor din barca din urmă. 

Inainte de a intra pe canal, trecură printre 
drage și șlepuri, cu umbră masivă, stranie, de 
apă din alte lumi. 

Când coborise pe țărm, ridicase ochii și vă- 
zuse privirea unui pui de lipovean — copilan- 
dru — oprită pe picioarele ei goale. 

in jurul lor, lipovenii fură deodată ca o hqră 
de brăbi roșii, ochi albaștri şi guri cărncase; 
fângă un foc de vreascuri, pești înfipţi în nuele 
sfârâiau încet. | 

Cineva strigase cu glas răgușit : 

— „lacob, întoarce focul”... 

lacob o privea pe ea şi ceilaiți zâmbeau cu 
înțeles; Titi îi pusese mâna pe umăr și-i făcea 
cu ochiul. In.rochia ei albastră, părea o figură 
grotescă, spoită cu roșu, cu fundă pestriță pe 
cap: 

De pe scândura pe care se așezase, vedea 
țărmul celălalt apropiat — departe totuși — pus- 
tiu, singur, cu o tăcere de început sau de sfâr- 
șit în el. 

Nu mai întreba, neliniștea se scursese și ea 
undeva, într'o văgăună neagră și ca o lamă rece, 





rii. Să fie singură, să mănânce singură, să 
ştie că nu împarte nimic cu nimeni. De- 
aceia era calmă, deaceia se lupta să fie așa: 
pentrucă se chinuia Vlad cu cealaltă, se sbă- 
teau ei şi ea nu voia să împartă sbuciumul 
cu ei. 

Afară începuse să se cearnă fulgi reci şi 
vântul se isbea puternic de case, urlând în 
ziduri, sugrumat şi surd. 

Sanda nu voia să împartă nimic cu ni- 
men. Ar ji vrut să plângă şi nu putea, pen- 
trucă ma: piângea cineva. Ar ji vrut să se 
sbuciume și nu avea dreptul pentrucă se 
souciuuma el. 

Sandu şita că trebuie să facă ceva, să-i li- 
nișteasca pe ei ca să poală respira ea, ca să 
se poaiă mişca în vore, 

Mergea cu pași repezi, ploaia îngheţată îi 
isbea uvrajii, cute un jug rutacit se prondea 
de burut pusuriei mari lusata pe ochi: ca un 
PToLesi auresut ceruiui inourut, 

d'renciul tuiat băețeşte se lipea fără con- 
vingere cund de un şu.u cunu de atuul, con- 
lurâud Cuupsee turi şi precis taate. Mergea 
Teptue, î-se puica un drum CUNOScuL, ca. de- 
Corul unei upeirie vuzule în jiecare sta- 
iune, cu aceluș June prim pomauut şi a- 
Ceaș: primudunu grasa. lot trupul îi tre- 
Mutu Şi Ocnit sjreueieau ceața puțin cum 
Siriueni. Uamenu se opreau 0 secundă, con- 
tinși ca jemeeu aceastu aieurgă să juca ceva, 
are ceva de făcut. | 

Butonul sonerei a revenit la fel de prie- 
tenus-sub degetul rece ul Sande:. Venase a- 
casă lu jemera cealaiiă, în casa ei, n casa 
lor, jemeea an juţă cu ochii mari o privea 
murata. 1-a întins o mână şi cealaiiă i-a 
prins'o moale și cu ură. : 

— „De ce mă urăşte ?“ Sanda îşi repetă 
asta ae careva ori. Apoi, cu convingere, i-a 
struns mana bârbateşte şi a pravat-o an ochi. 
„Are ochu negri! negri! Lumina din hall îi 
făcea şi mai negri. 


. . . . . . . - 


- 

— Ai ochii negri!“ Lumina veilleuzei, 
care se împrăștie :n toată odaia, îi făcea tot 
aşa de negri. t'recuseră două ore. 

Stăteau alături, umăr lângă umăr şi Sanda 
urmărea, obrazul jemeiei cum se liniştea, 
cum se destindea, ochu pierduseră din tâaşul 
cu care o învăluise în hall, 


—,, Eu cred că nu poţi muri decât când 
ești împăcat cu tine“. Vocea ei avea ceva as- 
pru, ajectal şi totuși Sandei îi plăceau stri- 
denţele scoase din gâtlej. 

pata „Eu aşi muri numai când nu-s împă- 

cată cu mine. E un motiv: în definitiv, eu nu 
pot fn niciodată împăcată cu mine pentrucă 
nu-mi cedez nimic. Totdeauna când mi-am 
fost debitor, am cerut un procent prea mare. 
Nu mă împac cu mine pentrucă mă urăse şi 
tocmai de asta m'ași putea omori'. 
i Sanda privea ceasornicul mare. Două ore 
în care nici ea nici femeia din faţă nu trăi- 
seră cu adevărat. Fiecare se ascundea de 
cealaltă și amândouă de viață. Era oricum 
alături, ea se liniştise, Sanda i-a trecut mâna 
pe braț și a, simţit că i-a vărsat în sânge ceva 
din liniştea ei. O simțea mai bărbat, mai ca- 
maradă și asta tocmai din cauză că începuse 
să o desconsidere, so creadă o Sandă mică 
şi neputincioasă, să se convingă că în defi- 
nitiv e doar un capriciu al lui Vlad şi că ea 
trebuie să se lupte şi să nu-l chinue. 

„La plecare, a privit-o pe Sanda cu superio- 
ritate. Și Sanda a râs. Două grovpiţe marcau 
categoric isbânda Sandei care i-a spus sim- 
plu: Ea „Hai, du-te şi lucrează! Te am e 
conștiință că ţi-am răpit două ore . 

„Femeia cu ochii mari a privit-o lung și i-a 
răspuns printre dinţi: „Dacă ai numai asta 
pe conștiință, apoi poţi fi liniştită ! 

Sanda cobora scara în fugă. „Da, am pe 
conștiință doi oameni liniștiți!“ Plângea ca 
lacrimi care-i frigeau obrajii. In sfârşit, avea 
dreptul să plângă. In sfârşit, nu mai era zi- 
dul din față. „Pot să-mi las braţele să se o- 
dihnească dealungul trupului“. Ca pe o bi- 
ruinţă a zilei, Sanda îi urla vântului care ră- 
sucea copacii și se isbea, de case: „In sfârșit 
am bodîndit dreptul să plâng și să mă sbu- 
ciumi!“, 

Avea aer mult. Așa de mult, că Sănda își 
opri respirația și gândi pentru prima dată: 
„Păstrez puţin aer și pentru moarte!“... 


d ELENA DIACONU 


DY Nea 


20 Noembrie 1943 === 





_ sinistră, ceva de netăgăduit vestise siguranţa că 


J. W. B. era aproape, ceilalţi îl împiedecau să se 
arate, dar știa sigur că este undeva, pe aproape, 
ascuns după o salcie și că o cheamă fără sunet. 

Și ceeace era mai rău, J. W. B. nu era împăcat 
în moartea lui, nu era fericit aşa cum crezuse ea 
totdeauna. 

Era acum acolo, îl simțea în jurul ei, sgribulit 
şi singur, ţipând parcă spre ea toată singurăta- 
tea și izolarea lui nedreaptă într'o lume pe care 
nu o vrea. _ 

O duru greu în frunte chemarea lui umilă, că- 
reia: ea nu-i putea ajuta. 

* 

Se trezi greu, fără să poată să. desluşească 
dacă mai doarme sau nu, cu o durere și ea nedes- 
luşită, ca o absenţă, S 

Se ridică în pat, cu ochii deprinşi cu întune- 
ricul văzu odaia, lucrurile negre și cuminţi, fe- 
reastra cu perdezua spânzurată sus. 

Durerea se lămuri odată cu amintirea drumu- 
lui întoarcerii dela Dunăre, drum care semăna 
ma: mult cu o fugă ostenită ; mai vede încă :na- 
!ul rămas în urmă, mal după care barca a cotit 
ca să intre în seninul de apă din larg. 

Se sculă încet, să nu scâriâie cumva patul sau 
să lovească ceva și lunatec, își puse rochia, trass 
pantofii; în lumina lunii faţa era albă, mâinile 
albe și ele, tremurau, Aeajutorate să închee nas- 
turii. 

Buzele şopteau încet, rar, parcă sacadat, ca în 
rugăciune și'n toată casa tăcerea era ca o aş- 
teptare încremenită. 

— „Sângele curge, cald, în el sunt eu şi nu 
îmi este milă de mine. Sângele meu curge, plea- 
că dela mine și eu îi urmăresc zâmbind drumul 
lui de rouă caldă. 

Ca el tot îmi este trupul, curat, limpede, cald 
și drumul care nu vrea să fie drept, care se re- 
fuză, cu ascunzișurile lui care cer inimii şi ochilor 
așteptări, chinuitoare suferinţă. 

Trece prin sală. Ușa dela odaia lui Papicu e 
deschisă. Il aude mișcându-se, sforăind ușor, şi 
îngheaţă aşa cu frântura rugăciunii ei pe buze. 

Pe galerie, prin lumina de var a nopţii, ei calcă 
rar, înmuisți în tăcerea și ea de var, 

— „Neştiinţa și întrebarea curge cu el, cu 
sângele meu, cu el pe care nu l-am dat nimănui 
şi pentru care acum am deschis larg porţile să 
plece. 

Știu sigur, m'am recunoscut și acum ştiu că e 
păcat să-l ţin, să-l chinui, să-l fac să accepte 
prezenţe care-s tot atât absenţe şi plecări, 

Drumul a fost lung, paşii neobosiţi au căutat 
și au ciocănit în fiecare piatră întrebarea lor. 
Dar niciuna n'a răspuns, Ca un chip care nu se 
vede răsfrânt în oglindă. 

De mine am fugit, toţi anii nu au fost decât 
fugă și ascunziș şi iată-mă ajunsă, cu mâinile 
goale, cu trupul şi e! gol, Doamne, luminos și 
curat, ca floarea mâinelor tale; acest trup neîm- 
păcat şi resemnat, neted și cuminte, cu toate răs- 
vrătirile frânte în e!, cu mușcătura așteptării a- 
dânc însângerată în el, puritatea e ca un cristal 
sonor prin care trece, răsfrânt şi singur, fiorul 
prezenţii tale, Doamne. 

Drumul e știut, merge somnambular, mânată 
doar de spaima nopții care ca niciodată acum nu 
mai vrea. să-i fie prietenă. 

Paşii, ca şi vorbele rugăciunii ei, vin singuri, 
unul după altul, grăbiţi, orbi, îndureraţi. 

A trecut pe lângă pod, cu prăpastia de sub el 
căscată neagră, a cotit vadul, a ajuns la bazinul 
în care stau bărcile la rând. 

Amok e şi ea acolo; cuminte. O desprinde. 
Vâsla despică apa, trupul e încordat până la 
plesnet, se îndoaie, se culcă pe spate, ar vrea 
să sboare. : 

Acum nu-i mai e teamă ; teama a fost la deş- 
teptare, când nu putea să deslușească ce-i mai 
aproape lângă'ea, casa în care — gândul ţipă 
şi se refuză — nu vrea să se întoarcă sau ]. W, 
B. pentru care acum se grăbeşte să ajungă. 

Ştie că o aşteaptă. 

Din mijlocul apei, priveşte spre port. Nu mai 
are ca altădată lumini mărunte atârnate la va- 
poare și nici pe țărm localuri cu muzici stri- 
dente. Acum nu-i decât o tăcere adâncă despi- 
cată parcă dintr'o stâncă. 

J. W. B. o așteaptă şi bucuria crește 
crește și arde de nepotolit setea de el, 

Apa curge cu sclipiri de stele negre, e aproape, 
ar putea să se culce pe ea, așa cu brațele dea 
lungul trupului să o ducă la vale, repede, până 
la anaforul unde apele se învârtesc și trag la 
fund fără sunet. 

A ajuns. De departe vede umbra rezemată de 
copac, când sare din barcă ]. W .B. îi prinde 
mâna, cu cealaltă împinge barca spre larg. 


în ea, 





Ochii lui sclipesc la îel cu apa, negri, și îm- 
brăţișarea lor e ca o împreunare de crengi a-. 
prigă şi chinuită. 

Trupul lui miroase a frunză dospită în apă și 
a frig. 

Fără să vrea, își întoarce ochii spre barcă şi 
nu o mai vede. În urmă nu-i decât întuneric des- 
lânat la lumina lunii. 

Plânge. Işi simte lacrimile curgând, buzele 
zâmbesc neputincioase şin ea, prin pori, prin 
frunte, prin ochi intră noaptea. 

— lubita mea, iubita mea, nu plânge 
mea, 

Cândul că a ajuns, însfârşit, această înțe- 
legere întreagă o odihnește. Piânge. Lângă ea 
J. W. B. în lumina lunii, cu obrazul îngust, cu 
nu ştiu ce undă de frig în el, cu nu ştiu ce tre- 
mur, îi ajută să urce malul. Printre sălcii, lumina 
lunii e ca un fum, 

Se așează jos, cu capul pe genunchii lui şi 
tace. Simte pe gât mâna lui rece. 

Zâmbetul lui străin, ajuns parcă printr'o ceaţă 
la ea, mâna lui străină și cunoscută şi ncaptea 
de lângă ei care ascultă, așteaptă. Râsul lui ]. 
W. B. e ușurel, abia auzit, aplecat peste fruntea 
ei, îi vede ca într'o oglindă întoarsă dunga albă 
a dinţilor, ochii cu lumină ciudată, și amintirea 
odăilor din casa cealaită, lămpile aprinse pe me- 
sele mici, toate îi dau un fior de teamă și bucurie 
nelămurită. 


iubita 


par 














29 Noembrie 1943 








Cronica literară 





ION OJOG: Stema din vâltoare 
SABIN VELICAN: Frumoasele 


1, Cu STEMA DIN ViL- 
TOARE, editată și tipărită 
de Editura Naţională Gh. 
Mecu (Bucureşti) în Pebrua= 
rie 1943, d. ION. 0JIOG, poe- 
tul Pridvoarelor și a] Amiezi- 
lor tîrzii se găsește în faza 
cea mai frumoasă a Scrisu- 
tai d-sale cald, colorat, tu- 
minos, matur și brumat, a= 
semenea fructelor alese, cu 
arginturi care îi dau reflexe 
şi inflexiuni melancolic-filo- 
sotice: 


„Prietene anonim 

De pretutindenea, frate, 

Păşim spre moarte... 

Murim, ce iute murim! 

Intâmpinăm salcâmul înalt 
al răsăritului 

Cu crestele înghețate în 

rouă... 

Pe crestele de aur al mitului 

Bat alte inimi, fumagă 
cântece nouă“. 


Strofele de mai sus, citate 
din poemul Lăsăm mările, 
cu tot iniţialul lor accenţ 
duiliu-zamfirescian, dară cu 
extraordinarele versuri „Pe 
crestele de aur ale mitului 
Bat alte inimi, fumegă cân- 
tece nouă“, fixând momen- 
tul biografic și cota poeti- 
că de pe înălţimea căreia d. 
Ion Ojog priveşte în urmă 
și înainte, deschid, cum nu 
se putea mai fericit, noul 
volum de poeme şi-i dau, de 
la început, cheia de sol şi fa 
şi accidenţii hotăritori pen- 
tru meloaia celor treizeci şi 
două de cântece, capricii şi 
sonatine ale culegerii. 

Inainte de a face alte con- 
sideraţii e însă bine să mai 
spicuim câteva exemple spre 
a ne întemeia pe ele con- 
cluziile. Iată-le : 

„Seara cu mâini albastre 
şi prelungi, Peste podgorii, 
Pe-o zi ce stăruie târzie, Pe 
unde trec cocorii, — A ridi-: 
cat din funigei de-argint Si- 
giliu nalt şi alb de păpădie 
Luna... (Fecioara Seară). 

„Toamna, toamna ruginii 
părului tău, Cerne-mi ca 
pe-o pâclă  de=aur, cerne 
mio pe duh, Să nu mai văd 
Ingerul rău Care mă bate 
cu aripi mari de văzduh“. 
(Mâinile tale...). 

„Trece brumărie limpede 
turmă, Serile anilor mei de 
pe urmă... Zilele pasc soare 
albe miori, Trec pe sub a ză_ 
rii vineți căpriori“, (Te-am 
tatuat). 

„Vii din talazuri înalte de 
spice de aur Si din fântâni 
împovărațe de azur, Din nu- 
cii albaştri ai  depărtărilor 
te rostești Adâncă şi lumi» 


noasă, — cântec pur“. (A 
troenit liniștea...). 
„Te caut în violoncelul 


singurătăţii mele iubire me- 
zină, Tu care te-ai risipit în 
basm și peste coline  încu- 
nunate în laur, Te caut în 
poem, — dar în sărutarea ri_ 
melor îmbrățișate Se sărută 
moartea cu uitarea cu buze 
de aur“. (Prin fumuri al- 
bastre). 

„Steaua  Ciobanului, vii 
Tremurând lumină prin veş= 
nicii Peste singurătăţi lumi- 
nând, — Peste anii de ieri 
tu înalți creştet sfânt Si 
alb, ca zâmbetul Faciocarei 
Marii...“ (Steaua  Ciobânu- 
lui). 

Pentru noi mai tinerii, ar- 
va lui Ion Ojog e aproape «a 


enigmă. 

D-sa a debutat destul de 
târziu cu volumul Prid- 
voare. 


In mod normal, deși-l în- 
tâlneam, prin reviste, sem- 
nând alături de o seamă de 
începători care, de atunci, 
s'au afirmat foarte onorabil, 
simțeam că poetul Ion Ojog 
nu este „de ai noștri“. Anu. 
mite tonuri stăpânite şi prza 
sigure, ni-l trădau ca făcână 
parte dintro altă vârstă, 
trecută, — de mulţ, — de 
tulburările apelor verna'e. 

Noi ne găseam în căuta» 
re nesigură, entuziasmân- 
du-ne, copilărește, oridecâte-_ 
ori ne „reuşea'“ câte o rimă, 
câte o metaforă, câte un în- 
ceput sau sfârşit de poem. 
D. Ion Oj6g nu. De aceea îl 
credeam fixat; pentru tct- 
deaună, într'o zonă la care 
nu neam mâl îi putut în- 
toarce. Nu a fost vina noa- 
stră că nu l-am apreciat a- 
tunci pe postul, încă fără 
volum tipărit, al cărţilor ca- 
re urmau să-l facă apreciat 
in rândurile  cetitorilor d 
versuri. 

Iată însă că Stema din 
vâltoare a răsturnat pers= 
pectivele: Mai maturul Ion 
Ojog apare, pe neașteptate, 
înflorit ca un măr toamna. 
Şi nu numai atât! Noul a- 
notimp îl înfățișează întine- 
rit. Intinerit ca ritm, cu- 


vânt, îndrăzneală și prosps- 
ţime delicată a imaginei și 
înt.:nerit ca registru de teme. 
Tinereţea aceasta, manifes- 
tată în Stema din vâltoare 
apare, într'adevăr, ca 0 e» 
nigmă, căci numai prea pu- 
ține spirite își păstrează, în 
aşa măsură, plasticitatea, ca 
să--şi mai poată îmbogăţi 
după o anumită vârstă, te- 
zaurul de cuvinte și comori. 
le de ecou estetic ale respec= 
tivelor cuvinte, spre a se re- 
înci din temelii.  Dovedind 
acest lucru, poetul Ion Ojog 
a dovedit că este poet au- 
tentic. 


Cartea de poeme publica... 


tă anul acesta este, —nu 
am vrea să greşim, — un în- 
ceput de nouă etapă în ca- 
riera d-sale de condeier în- 
chinat azururilor și  melo- 
diilor celor mai nobile aie 
limbii româneşti, 
Patru sunt izvoarele de 
inspirație ale d-lui Ion Ojog: 
Dragostea, trecerea vieţii, 
peisagiiie anotimpurilor şi 
Dumnezeu. Ele nu curg însă 
în direcții contrare şi nici 
separate ci-şi amestecă un- 
dele dând naştere unor poe- 
me în care iubirea şi divini= 
tatea, nestatornicia anilor și 
nesimţita schimbare a pei- 
saglilor coexistă, transfigu- 
rată, dară cu atâta mai pre_ 
zente. Se înţelege că poetul 
suferă de însingurare și nos- 
talzii, dar tocmai acest sen. 
timenț dă timbru de rugă 
strofelor pe care le serie: „Şi 
totuşi năluca Iubirii bea 
din inima noastră, cum din 
ape cerul, al soarelui 
rit. Singur în ora aceasta al- 
bastră îmi strig visul din 
inima ta. Iubirea mea, iubi. 
rea ta? Nu ştiu. Dar totu-i 
plutirea înaltă, de stele. Lu- 
na bate pieziş cu scrumul 
ei alb îrunzișul palid în coa- 
ste... Amintirea ta în sânge- 
le lumii, rugăciune — ca 0 
'ngenunchiere !...“ 


D. Ion Ojog atent la cres- 
tele de aur ale mitului pe 
care bat alte inimi și fume. 
gă cântece nouă, nu a scă- 
pat din vedere nici cele ce-i 
puteau îmbogăți propria i- 
nimă și propriul cântec. Din 
acest punct de vedere poli= 
hromiile, — cu toată abila 
lor estompare, — de care 
s'a servit in volumul Stema 
din vâltoare le considerăm 
drept polihromii însuşite în 
mod voluntar, — ceeace nu 
este, câtuşi de puțin, vreo 
scădere pentru poet. 

Nici una din bucăţile adu- 

" nate în volum nu se reliefea.- 
ză în mod deosebit: 'Toate 
participă însă la acea „stare 
poetică'' dătătoare de vag şi 
polivalent, dătătoare de a- 
dâncime și gratuitate prin 
care poemul modern se deo- 
sebește de poezia „clasică“ 
clară și aproape obiectivă. 

Stema din  vâltoare, — a 
treia carte de versuri a d-lui 
Ion Ojog, — o preţuim însă 
şi pentru perspectivele ne= 
aşteprate pe care le deschi- 
de în destinul de poet al au- 
torului ei. 

2. Pământ viu, romanul 
cu care d. SABIN VELICAN 
a întrunit, în 1939, voturile 
unui jumnu de premiere, a 
stârnit discuţii muit asemă- 
nătoare cu discuţiiie provo- 
cate de apariţia Unui port 
la răsărit al romancierului 
Radu Tudoran. 

De atunci d. Sabin Velican 
a fost urmărit cu toată a- 
tenția din partea cronicari= 
lor noştri literari. 

Prezent în reviste, autorul 
Pământului viu nu publica- 





TăSăa 


se „totuși, nici o altă carte 
până la nevoluminoasa . po- 
vestire Pe drumul  Sevasto- 
polului apărută, anul acesta, 
în broşură editată de „Cu- 
vântul Moldovenesc“ din 
Chișinău. 

La scurt interval după a- 
cest Drum al Sevastopolului 
apare însă, în aceeaşi Editua 
ră, volumul FRUMOASELE, 
cuprinzând patru nuvele: 
Frumoasele, Savan, Greşala 
lui Dumnezeu şi: Insula feri- 
cirii. Pe cea dintâi am citit-o 
în revista „Gândirea“. Nu- 
velele Savan, Greșala lui 
Dumnezeu și Insula fericirii 
le cunoaștem din volum. 

D. Sâbin Velican este un 
talent viguros  descinzână 
din familia de scriitori din 
care au” coboriîț şi coboară, 
la noi cei puţin, un Pavel 
Dan, un Radu Tudoran și un 
Eusebie Camilar. 

Păstrând proporţiile și 
respectând specificul prin 
care se caracterizează  scri- 
sul în mare parte singular, 
al fiecăruia dintre  aceşuia, 
tvebue, totuși, să: admitem 
că prozatori de mai sus, n- 
cepand cu regretatul Pavel 
Dan şi sfârșina cu teluricul 
Eusep.e Caraular, îşi inteme= 
iază proza pe o sondare și 
expioatare psihologică a su- 
biectului, esențial deosebită 
de broderiiie, îuigranese şi 
echiubiusticile autotulor psi- 
hologiști pur cerepiali. 

Sabin Velican lucrează pe 
sufirt neluc.d, dară cu atata 
mai Vu, zmu:gându-i taine- 
le iără menayamente dar cu 
întreaga lor ambianţă, fie 
Sa paisaj real sau sutletesc, 
tie ea atmosferă „incâucată 
de credinţe și superstiții Sau 
întunecare pur Şi Sipiu. 

Bineinţeles, în acest caz 
scriltorul Velican trebuia să 
renunţe la iinue drepte ae 
vreunei geometrii  stul:stace, 
— să renunţe adică la orice 
estetism literar, frazele lui 
pipăind, cu nervozitate şi cu 
mare foame expreşivă, totul 


ce poate fi şi este necesar 

să the sut docil sub înirigu- 

rata succesiune a relatţării: 
„E Pătru Vultan,. 


In noaptea de iarnă e tre- 
mur de steie pe cer și ples- 
net de inimi pe pământ. Ge- 
rul usucă frunza de brad, 
arde piatra pustie care a cer= 
cat să păstreze un strop de 
apă în găâvan şi scormoneș- 
te avan în piepturile micuţe 
ale păsărelelor sărace. (pag. 
48). 

Sau : 

„Se vede că ne leagă. Sunt 
păcatele moşilor noștri îna 
chegați în acest pământ. 
Nu-l putem părăsi, până nu 
l-om răsplăti. Aşa e zisa din 
spiță în spiţă. O să pierim 
aţi de foame, Qar aici, pe 
vatra aceasta. Cândva tre- 
bue să fi fost a Neamului 
nostru, altfel n'am avea așa 
rădăcini adânc înfipte în 


inima lui“ (pag. 13). 
Sau : 





(Urmare din pag. I-a) 





* 


UNIVERSUL LITERAR 


„In munţii Olteniei omul 
trăește aproape din nimic. 
Iși inchearbă o bundră din 
petice, își fierbe o mâncare 
din burueni ori bureţi și nu 
râvnește decât la inăiţimi 
noui, cât mai departe de 
bahneie unde oamenii vie- 
țuiesc în adevărate inchişori 
ale firii“. (pag. 110). 

razele d-lu Sabin Velican 
au ceva de poem. In orice 
caz ritmul este factorul do- 


„minant care vehiculează po- 


veostirea suspendată între 
fantastic și real. Acest ritm 
frânge toate regulile  cons- 
trucţiei epice obicinuite, nă- 
boind, pe neașteptate, con- 
știința cititorului și impri- 
mându-i-se ca o vrajă. 

Dacă mai ținem seamă de 
pitorescul cuvântului, de 1- 
maginile personaie, de anu- 
miţe repeţiri și chiar de a- 
literație şi rimă, apropierea 
de poem se vădește şi mai 
mult. In fond întru aceasta 
rezidă orice artă adevărată. 
Artistul autentic, fie el poet 
lrie, nuvelist, romancier 
sau autor dramatic, fie ei 
chiar eseist ni se impune, pe 
deasupra tuturor celorlalți 
factori  constitutivi, prin 
tehnica literară pe care o 
mânuiește. Această tehnică 
dă aliură și lumină paginei 
scrise şi tot ea este decisivă 
pentru amplorile sensurilor 
pe care le iau, în sufletul 
nostru, poemele, nuvelele, 
romanele, piesele dramatice 
sau eseurile, 

D. Sabin Velican nimereş- 
te, conștient sau în mod in- 
stinctiv, totdeauna, măsuri- 
le de care are trebuință. De 
aceea povestirea a-sale nu 
rămâne în urmă și de aceea 
nici mijloacele literare cu 
care o elaborează nu reuşese 
să, diluieze ceva din subiect, 


făcându-l sirupos şi, deci, 
indigest. 
Cu tot subiectul „tare“, 


nu în el zace farmecul pagi- 
nilor din volumul FRUMOA. 
SELE, ci în arta de prozator 
a d-lui Sabin Velican. Şi a- 
supra acestei arte. am căutat 
să atragem atenția acelora 
ce, eventual, nu au citit ni- 
mic din autorul Pământului 
viu. 


TRAIAN CHELARIU 





a 
4 











5 





CĂRŢI ȘI REVISTE 


9 MARGINALIA — Serie 
nouă, — (Edit. Casa Şcoaie- 
lor“, 1943) continuă cele 
două volume de studii criti- 
ce ale d-iui Mihail lorgules- 
cu apărute până acum, sub 


acelaș tutuu, primul la Ediţ. 


Ancora (fără an) și al doi- 


“dea în 1934, fără inaicarea 


editurii. D. M. lvrgulescu 
este un cinstit și, uneori, 
duios cromcar al evenimen- 


telor 'literare la care: a par- - 


ticipat. Prețioase sunt, în 
special, aceie pagini, în ca- 
re-şi deapână  amintiriie. 
Didacticismul de care ar pu- 
tea fi acuzat, îi şade bine, 
căci e didacticism metodice 
Şi nicidecum metodă justifi- 
cativă pentru etalarea unor 
de toată lumea cunoscuţe 
probe de ştiinţă. 


9 POESIA NOASTRA RE- 
LIGIOASA se numește edi- 
torialul pe care-l publică d. 
prof. N. Crainic în numărul 
pe Octombrie 1943 al revis- 
tei GÂNDIREA. 

Răspunzând la întrebarea 
Prin ce se caracterizează ti- 
nerețea lirică a literaturii 
românești și care sunt sem- 
nele ei disţinctive, profeso- 
rul N. Crainic constată: 
„Dacă lirismul în general 
înseamnă reacţiunea melo- 
dioasă a subiectului activ 
faţă de lumea înconjurătoa- 
re, vom spune că poesia ro- 
mânească aderă necondiţio- 
nat la realitatea lumii, de 
care se simte legată prin 
senzația directă, dar al cărei 
înţeles îl caută dincolo de 
cosmosul văzut, în spiritul 
veșnic. Această aderenţă se 
manifestă concret în legătu- 
ra afectivă cu pământul pa- 
triei, în legătură cu strămo- 
şii și în legătură cu Dumne- 
zeu, — cele trei semne ale 
tinereții şi sănătăţii  sufle- 
tești“ (pg. 427). Din sumar 
maâi remarcăm:  Clasicul 
„Destin“ poem de 1. Pilat, 
programatica „Troiță“ de N. 
1. Herescu, omagialele ver- 
suri „Poetul către carte“ de 
Radu Gyr, delicatul „Wolt- 
gangsee“ (de Vintiiă Horia) 
şi straniă „De una Zalina' 
(de AL Alexianu). Cu proză 
vterară contribuie fantasti- 
cul Victor Papilian (Cicatri- 
cea) şi luminoasa Mariella 
Coandă (Detla Napole la Ca- 
pri). D. Ștefan Ionescu ara- 
tă „Tendinţe(le) de  rusifi- 
care a Europei“. Mai sem- 
nează, versuri, studii, şi cro- 
nici : Eugenia  Mureșeanu, 
P. Paulescu, Al. Gregorian, 
Gh. Vrabie, N. Roşu, P. P. lo- 
nescu, G. Breazul și Nichifor 


„Crainic, 


$ FAMILIA — Revistă luna- 
ră de cultură, dedicându-şi nu= 
merele pe Mai — Septembrie 
1943, prăznuirii celor cinci ani 
dela moartea lui Octavian Goga 
realizează un volum comemo- 
rativ și documentar pentru care 
mi, Dot fi decât recunoscători 
toți cercetătorii de mâine ai vie- 
ţii şi operei marelui bard și na- 
ționalist român. Cele peste 30 de 


- contribuții sunt semnate de con- 


dee de prim rang. 


„TRANSILVANIA 
NOASTRA“ 


La 1 Decembrie a .c., apa- 
re „Transilvania Noastră“, 
cel mai mare săptămânal de 
ţinută românească, în pagi- 
nile căruia vor fi desbătute 
cu obiectivitate şi compe- 
tență, problemele şi vrerile 
traţilor noştri de peste Car 
paţi. 


î. 
La „Transilvânia Noastră“ 
vor colabora toate talentele 
şi toate minţile luminate, 


cari vor examina și apro- 
funda, în caârul normelor și 


coordonatelor naţionale, do- 


leanţele și năzuințele luptă- 
torilor ardeleni, 


9 TRANSILVANIA, ajunsă 
în pragul celui de-al 15-lea 
an de apariție ca organ al 
Astrei din Sibiu, este, fără 
îndoială, revista provincială 
cea mai serioasă din câte a- 


par în fot cuprinsul Româ- 


niei. Numerele pe Sept. — 
Oct. 1943, prezentate în for- 
mat de volum masiv aduc 
contribuțiile foarte valoroa- 
se ale unor Vintilă Mihăile- 
scu (Românii din Transil. 
vania), Dr. Oct. Lupaş (Or- 
ganizarea cercului cultural 
al Astrei), Gh. Dragoș (Con- 
tribuţia „Astrei“ la propăși- 
rea noastră economică), Em. 
Bucuța (N. Iorga, întemeie- 
tor de muzee), Mih. P. Dan 
(Nicoiae Olahus şi cruciada 
contra Turcilor), J. Breazu 
(P. Cipariu bibliofib), Ro. 
berto Paribeni (Traian, Prea 
bunul Impărât) şi Dr. Al. Fi- 
lipaşcu (Protopopui 1. Floru 
și -urmașşii lui). Surprinză- 
toare, chiar pentru cunoscă- 
tori, e „O umorescă veridi- 
că“ ae I. Codru—Drăgușanu, 


pe care a transcris-o d. 1. 
Breazu. Cronicile şi Insem- 
nările revistei sunt, ca în- 
totdeauna, sobre și intere- 
sante. 


9 RAMURI — Revista li- 
terară craioveană atât de a- 
preciată dealungul celor 38 
de ani de apariţie e tânără 
ca la început. Caietul pe Au- 
gust — Oct. 1943 e dedicat 
„Săptămânei Olteniei“ și, ca 
atare, rămâne caiet docu- 
mentar. 


0 PRIETENIE ȘI LUPTĂ — 
Buletinul Româno- 
Germane, și-a închimat lui Goe- 
the şi Eminescu numerele pe 
Sept. — Oct. 1943, Colaborează : 
Prof. Erast Gamillscheg (Goethe 
şi Emimescu), IL. M. Sadoveanu 
(Goethe şi Teatrul), Prof. dr. B. 
Capesius (Eminescu în deutscher 
Ubersetzung), Petronea Negoşa= 
nu (Goethe și unitatea germa” 
Ră), Al. Bădăuţă (O mare inter- 
pretă a lui Goethe și Eminescu: 
Arta Sidhans), prof. Virgil Tem- 
peanu (Fantasticul în Faust 11), 


Asociaţiei 


9 GÂND PRAHOVEAN — 
Revista căminului cuuturai 
orășenesc umvessitar „vua- 
vodul Mihai“ pentru cu. 
noaşterea şi acţiune în sluj- 
ba neamului (rloești) se nu- 
mește trumoasa  puvlivație 
pe care o dirijează d-nii 
Leonida Secreţeanu şi Mr- 
cea Ionescu-Quintus. Jude. 
cand după cuprinsul din nr. 
1 (pe uctomorie 1543, „Gân- 
du! pranovean“ a păşit cu 
dreptul, 


* BINE CONDUS, bine 
cugetat și bine scris „PA- 
MANIUL ROMANESC (Nr. 
16, 1943) dedică Bliteior So- 
ciale pagini de cea mai bu- 
nă calitate. „Pământul Ro- 
mMânesc“ e o revistă pe care 
0 recomandăm cu multă 
căldură studenţimii, 


DUMITRU ALMAȘ: 
„ACOLO, IN FILIVUARA” 


In editura „Naţionala” Gh. 
Mecu a apărut de curând roma- 
mul „Acolo, în Filioara”, da:orit 
d-lui Dumitru Almaş, autorul 
cărţilor da succes: „Miron Cos- 
tin” şi „Meşieru. Manole”, 

E un român compaci, dintr'un 
ciciu cupr.nzână o trescă a vie- 
ţii rurale du timpul ce.uilait 
război, in care conilictele, oa- 
memii și moravurile sumt redate 
viguros şi cu talent, a 





DON QUIJO 


Şi acum putem explica diferenţa structurală 
a lui Sancho, ac.sta e neiurbu:at, ceeace nu 
trebue să su.prindă angrenajul ui sujl-tesc e 
rud.meniat și nu servez.e n+.odată ca teren de 
amto-cercetare; deci, se complace în conform:sm, 
pr.văzător și cam, putem spune până la pros- 
tie. In Sancho nu are loc. niciun proces deli- 
berativ. 

Am spus, în Don Quijote nu s= consumă în- 
doeli disolvante cum se psirece cu Hamli:t. 
Unul e fiul Spaniei, patria orgi-lor solare și a 
pas.unilor violente ca parfumul de lămâi, altui 
e fiul r-gelui Danemarcei, sotul întunecat de- 
seon de lerne.e pause ae norduiul, deosebirea 
climatelor, raselor spirituale. 

Semnalăm, după ăceastă pazalelizare contra- 
dictorie a lui Turghenieti, fer:cita contrapunc- 
iare de cadru a ce.or Go-ă tipuri literare. Dacă 
vreunul ar fi fost plan'at în climatul geografic 
a. ce.ula.t, am Li axial la an anacion:sm care 
le-ar fi scăzut valoar:a artistică. Evident, ceea 
ce interesează e latitudinea: nimic viuitor dacă 
don Quijote era italian și Hamlet norvegian... 
Aceeaș, contrapunviare in „Sparkenbrue en- 
giez, moștenitor bogat în titluri şi av.re, cu 
viața trasată în princip.u dela doisprezece ani, 
turbură-ile saie se s.dumen.ează penru lorma- 
vea apoilyniculu; de mai târziu. O structură :a- 
teară atât de apropiată spirituiui elenic, Se- 
n-n, nu puuea îi ancadrată ceşur-or pair-ei lui 
Shakespeare, cea mai însemna:ă parte a destă. 
şu-ării epice se întâmplă în Italia, la Luoca, 
ad.ca în sudul! iui Nievzscne, Byron, Sheiiey, eic, 
ca o necesură plantare în mediu. Caval.rul lui 
Cervantes a fost compârat cu pantagruelicul No- 
stru Calistrat Hogaş, des:gu-, prea puțin justifi- 
cat, fiindcă faptul că Hogaş câlâloreşte pe Pi- 





DOI GEMENI LITERARI: L. C. Săvescu și Şt. Petică 


Pe lângă uu atroce eminescian, în majoritatea poeziilor 
sale, Ştefan Petică are neajunsuri prozodiace şi retoris. 
mul deselor repetiri al interjecţiilor : o, oh, ah, ete., su- 
părător şi apoetic. La fel şi Săvescu : scăderile provenite 
din utilizarea unor imagini tocite şi a unei metrici a la 
Bolintineanu, Alecsanări, ete. Cităm acesţe neajunsuri 
ale majorităţii liricei celor doi poeţi, tocmai spre a relie- 

- fa caracteristicile lor. 

Din cele câteva poezii bune, în care geniul poetului s'a 
față de rest, Iuliu C. Săvescu, 
prin desecriptivismu-i integrat în natură se dovedește un 
intuitiv de rasă, inexistent până atunci în literatura noa- 
stră, un:cul, deci, în felul său, singurul model preex:stent 


condensat incomparabil, 


tui Bacovia. 


Muiaten praf, muiaten sânge 
Porneşte-al frunzelor convoi : 
Sub cerul sur natura plânge. 


Şi braţe negre, despuiate, 
Copacii'ntind către pământ, 
In jatea frunzelor uscate 
Cărunte frunţi s'apleacă 'n vânt 
ŞI brațe megre despulate. 


Pare că am citit o poezie din Bacowia ; şi, totuși, aceste 
minaaate versuri sunt făurite cu aproape o jumătate de 
secol în urmă, pe vremea celui mai aspru eminzscianism. 

Numai făcând această rapor:are, dela Săvescu la Baco- 
via. şi este suficient 2 înţelege marea însemnătate a per- 
sonalităţii Iui Iuliu C. Săvescu, pentru evoluția lir.cei. ro- 
mânești. 

Aceleaşi concluzii le vom trage și în cazul lui Ştefan 
Petică, raportând pe acest poet la Dimitrie Anghel și 
chiar, la d. 1. Minulescu, 

Cavalerul în negru — din piesa Solii Păcii — ne apare 
astfel însuşi poetul, crainicul săditor în lir'ca româneas- 
că, al unui idealism irizat de un quasi-romantism pe care 
numai „Moartea Crinului“ şi aspiraţiile nostalgice de lar- 
guri din „Romanţele pentru mai târziu“ îl poate legit'ma. 

Privind global personalitatea lui Petică, vom găsi-o 
def:mită în măiastra discreţie a florii: 


O albă crizantemă se stinge'ndurerată 

In vasul de Tanagra, caiciul închis 
Păstrează'n fund parfumul jubit de altă dată 
Şi blând ca o cântare şoptită întrun vis. 


CONSTANTIN STELIAN 


(Urmare din paz. 1-a) 


siruţa lui, hoinar de priveliști, nu-i um motiv 
suficient. Şi călătorul nostru e calm, e îmbibat 
de un op'imism care-și extrage seva din anti- 
chitatea sănătoasă; dar nu e.calmul pur de după 
furtună, nici incremenirea grea dinaintea ei, ci 
um calm plat, mediocru, banal, un fel de bono- 
mie sfătoasă, transparentă. Incercând aflarea u- 
n6i co:espondenț: în:r= înacces'bilul erou cer- 
vantian și un personaj al literaturi: românești 
am stărui, ezitând totuşi, asupra lui Ragaiac; 
desigur, e-oul lui Gib. I. M'hăescu e modern, iar 
pr:n noţiunea asa vom înţel'ge substanța sa 
faustică și uneori Iidă contrastând cu Don 
Quijote. 

Insă Ragaiac străbate întinsurile aride dela 
ță mul Nistrului călare pe bă'rânul său Pafnu- 
te. având alături p= şir'tul subaiterm Marinescu. 
Ma: mult: el aș'eaptă întruparea unei iiuzii, cu 
ineluctabilă conv;ngere în ea, ca și cavalerul 
Dulcineei. Raga'ac o așt.aptă să descindă în 
viața lui din negura enigmatică a ză.isor altei 
ţări; faptul că ea trebue să apară ţâșnnd din 
ordinile altui mediu. nebănuite, die: aureolate 
d: miste», contribue la închegarea atmosferei 
mit.ce din jurul îinţei ei eliminând însă pe 
Ragaiac din această învăluire, redându-l lumii 
sale omenești; cu alte cuvinte, o a'are brutală 
opoziție îi va creza ei caracterul specific: 
ituzie, 

La Don Quijote situația e inversă; el e plan- 
tat la altitudinea iluzi i, după singuiarizarea în 
paradisul său ind'vidualist, închis expon nţilor 
omeneș!i reali, dar acces.bil altor iluzii; dea- 
ceea, aâmişii în lumea sa vor suferi transfigu- 
razea necesară acest:i pătrunderii: în'âiu el în- 
suşi devine Don Quijote de la Mancha, calul fu 
numit Rosinanta» apoi țăranca Alonza Lorenco 
primește bo.ezul iluzi-i; Duicineea din Toboso; 
eviilent, toţi oamenii întâiniţi capătă descen- 
denţe suspectz. poate din vestitul Amadis de 
Galia; dușmani declaraţi ai cavale:ului. Apro- 
pierea lui Ragaiac de ei poate fi facuta în dl- 
mensiun; egale p: planul comun al așteptării. 

Nef:ricitul cavaler nu-și refulează în poten- 
țial nerăbdarea implicată de așteptare, este p:ea 
impuisiv ca să fie lucid (și Ragaiac are isbuc- 
niri pătimașe în legătură cu episodul lui Iliad 
și Ruso-aca), el porneşie inarmat, pelerin de 
absolut, să-și scurteze obsesia chinuitoare. Un 
miraj nedefinit îl torturează impunându-i goa- 
na după marea-avîntură. Fiindcă pribegia sa 
esta aventură, fără un scop conturat cu clari- 
tate; „dragostea Dulcineei” nu-i decât un pre- 
text. Nu am putea descifra atunci sensul aven- 
tu:ii creaţizi în această necondiționată rătăci— 
re? Nici frumosul nu are finalitate decât în el 
însuşi, neaducând îinitul niciunui corelat... 

Probabil că trăirea în subi:ctiv a viteazului 
hidaigo e unul din motivele „d cadentismulu:”, 
care se pare că nuanţează realismul cervantian,; 
dar +,pa:adisul” său nu are nimic artificial (ac- 
tui arniic:aiizării presupune aiirmarea vo:nţei); 
dimpotrivă, toate gesturile îl revelează aderent 
până la desinter:sarz la propria aspirație. 

E un fanatic al idealului său, un irațional, 
Don Quijote. Inţelegem acum că „reactionar:s- 
mu!” romanului lui Cervantes e numai de su- 
prafață și că, tropismile mai adânci care-l ani- 
mă constituesc o splendidă apoteozare a cava- 
lerismului sufletesc. Prin urmare. departe de in- 
terpretarea byroniană, semnalată de bispanizan- 
tul român, d. Popescu-Telega în recenta carte 





TE ȘI CERVANTES 


„Pe urmele lui Don Quijoie”:... Nu-i învinuire 
mai nedreaptă și credință mai greşită, după pă- 
re:ea noastră, decât a lui Byron, în „Don Juin”, 
cum că Cervantes: odată cu sdrobiria cărților 
cavaleresti, a căutat şi a isbutit să doboare şi 
idealurile cavalezești”... 

„„.Don Quijote nu e cumpănit, nobil în sim- 
țiri şi moral frumos numai când nu e atins în 
monomania lui, dar chiar în clipele de cea mai 
mare nebunie”... 

Privit în ansamblu, marele roman depăşeşte o B 
Ggementă, viabilitatea lui, toate imperfecţiunile, 
incepând cu erorile de formă: citate intercalate 
aparținând al'or autori decât celor menționați 
de autor, Ypsa aco dului, barbar'smele, stilul 
n'unitar — al secoiului şi al lui Cervantes —, 
etc. sfârsnd cu cele de fond: s'mple întâm- 
plă“i hazlii (cum credea Caragiale !) sau atr'bu- 
tul de sa'iră (conta "ui Carol V, ducele de Al- 
ba, Lop: d=>. Vega, V'liegas, etc.). 

Satirizând anumite personâzii, cartea şi-ar fi 
pierdut actualitatea odată cu dispariția impor 
tanțe! lor imed'ate Ozi. dincolo de fantul că 
Don Quijote e actualizare a pasiunii, pest= timp 
nu ridiculizează altceva decât poate, eterna ilu- 
zie; o iubește to'uși pn'rucă este obictul 
aventurii sale în absolut la cae nu poate .re- 
nunţa : subi'm şi tragic, frumos şi dureros. sfin- 
țenie şi; nebunie. D'aceea Borgese, Sainte-Bru- 
ve şi d'Aurevil!y erau d- acord în privința zâm- 
betului înlăcrimat al lui Cervantes. 

'Pinând seama de cadunitatea pamflteior, tre- 
bue să amintim că o asemenea ipoteză aduce cu | 
s:ne inconvenientul cel mai valabi] con'rariului. 

Și: dacă a ridiculizat iluzia se ref'rea la en- 
titatea e: de element exterior; personalitatea lui 
reflecta mai puțin din ac'st ridicul numai în 
măsura în care era angrenaţă de iluzi”, țnta a- 
devărată a ironiei. Di:scriminând, observăm că, 
sntetic, lrania lui Ce-vantes e amară: atunei, 
desigur. ironia vizează iluzia, iar amarul din ea 
pe e! însuşi. 

Alt motiv care ne şileşie să srsizăm cât ae ab- 
surdă e aplicarea noţiunilor: satiră și au'o-fla- 
gelar>, romanuiui e de natură estetică: prin 
urmar?. Cervantes acordând operei sale sem- 
nificatia asta nu a avut în vedere valoarea psi- 
holosică şi sensurile creaţiei donquijo'eşii. Şi 
neavând autorul viziunea acestor semnificaţii 
atribuite eroului său, o puteam avea noi? 

Nu, deoarece în alt mativa asta Don Quijote 
ar îi creeat de noi, perfecționat de noi şi nu 
descop”rit și înțeles de noi. Nuanţa satirică exi- 
stă totuşi, însă rolul ei se reduce la facultatea 
da îmorejurare, de- prilej ai creației lui Don 
Quijate, 

Ayunși aci, putem înte'ege adecuata integrare 
a Cavalerului Tristei Figuri în gene-alita'ea spi- 
ritului spaniol. Este ţărmul ale căru: zări au 
constituit pentru Coiumb mirajul unei lumi 
noui, este patria conquistador'lor, a acelor cu- 
ceritori d2 pământuri necunoscute; este solul 
care conţine întinsuril: a.ide ale Manchei, unde 
a germinat destinul nemuritor al Cavale-ulu 
iluziei. Sunt destin: realizate în dinamismul lor 
creatos întreg. tocmai prin evoluarea în clima- 
tul Spaniei toride, unde pasiunile ard cu inten- 
sitate de facări, apropiind, prin luminositatea 
lor extatică de viaţă şi prin violența aceluiaș 
extaz, de moarte. 


ION STANCU | 

















UNIVERSUL LITERAR 














29 Noembrie 1943 


— Evocari in apusul toamnei = 


— Mă, da bine mai e aci în pom, cocoțat ! 

— Da, da eu m'am suit și mai sus ca voi — pomu 
meu e mai 'nalt ca al vostru! 

—Mă, da ce dude mari mă! 

— Dă care e mă? 

— Daia albă! 

— A mea e daia neagră! 

— Da gutuile! 

— Da mierea-ursului! 

-— Da porumbele babii Ivancioaii ? 

— Da şi când ne-o prinde, să vezi tâmuială! 

— Pă cine să prinză mă? Păi nu fac eu un salt mor- 
tal tocmai pă magazia lu Pavel Ţiganu? 

— Şi dacă din salt cazi taman în bozii? Te-a coto- 
nogit baba! 

— E he, până să vie Ivăncioaia cu prăjina, am şi tu- 
lit-o în dealu-Mitropoliei și mi-am umplut şi sînu dol- 
dora de coacăze ! 

— Da şi Ţiganu cu toată albeaţa lui în ochi, când 
te-o ochi, ai și rămas beteag dă gionoată! 

— La vremea aia, chioru e la lucru în mzină. 

— "Toate bune da dacă ghinionu o fi să te vază Dom- 
nu Florian dă la „Invăţătura Poporului Român“ taman 
bine i-ar putrezi oasele întra treia. 

— Asta nar ii nimic că șașa tot ne uită Dumnezeu 
într'o casă, dar ie pomeneşu că te cheamă 1n cance- 
Jane cu pârințui să le spue că te-a dat ararâ din şcoală! 

— Avunai mi-ar părea şi mai bine c'ași da-o dracului 
dă carte și aș intra la thpogratia la „Carpte Bisericeşiri“ 
cu leată in randu lumii! 

— Şi eu la Arsenal pă tren; nu m'aş mai da jos cât 
e ziulica dă mare dân tren! 

— Și eu la Pragăr din uliţa Franceză la jucării — 
cum a intrat şi Spurică din tundătura Cocoş — aș avea 
dă unde să dau ia păpuşi și la maimuțe la toată ma- 
halaua! 

— Ba cu m'aș face păsărar în Sf. Anton, să-mi aleg 
numai sticleți care cântă, nu babuști — m'am săturat 
să le pui sămânță şi apă la babuşti care nu cântă! 

— Păi nu e așa mă? 

— Aşa e mă! 

Fă 

Dinspre Podu-Beilicului dincolo de Sf. Spiridon, pe 
Leon vodă, un comnedianț in nanelă roşie „care mesieă 
sub iimbă 0 țipiă, uinat ae un om cu o iaaa cu papuși 
în Spinare, aaună lumea in porți. 

— Ha mă la Căpitanu Costache în Olymp că pune 
pă Vasulache și pă Mariţica să Joace — veaem și noi 
papuşile! a ai 

— Ce ne lasă pă toţi, droae, în casă parcă? 

— Da ce parcă le pune în casă? Le joacă afară în 
curte sub zarzar și nu. ne spănzuram pa utuci, 

— Atunci intr'acolo! 

% 

— Bună ziua, bună ziua Mariţico ce mai faci? 

— Mersi be, ce să tac? Mor dă focu tău dragă Va- 
silache. 

— Ah, dragă Mariţico, de când nu te-am mai văzut 
mi Sa aprins câmașa dupa mine! 

— Am fost şi eu pă la plimbare ca să te uit! 

— Şuu eu unde a. tost, mizerahbilo;, — ai tost ca să 
mă 'nşeli! Am să te fărâm! 

— ti iaca,mam dus şi eu în peţit, dacă vrei să 
ştii! 

Şi cele două momâi de lemn înfăşurate în zdrenţe se 
opintesc în marginea perdelii prinsă de un piron din 
spate magazie dommşoarei Steluţa Negriloiu, fală 
de 15 de ani şi de un altul din caidarâmul domnului 
VWialache Vlădoiu impiegat la judecătoria de Albastru, 
se apropie, se închiondorâsc una la alta, se pocnese pu- 
ternuc 1n capetele lor de lemn, se retrag apoi o vreme 
pentru a se ciorovăi mai aprig cu vocabuiarul abject 
al comedianţilor de după perdea, reintâinindu-se în 
reprize pe viaţă şi pe moarte, scuipându-se, blestemân- 
du-se și roslogoundu-se in cele din urmă, egal în- 
frânte şi pierina bombânindu-se n taidurile Jegoase ale 
cortinei. 

Asistenţa cotropită de haz se tăvălește în ţărână, du- 
lăii asurzesc uliţa în urlete, drumeţii se zgâesc printre 
uluci, în vreme ce Aurică pungașul, feciorul Câpitanu- 
lui Costache ameninţă gloata privitorilor cu un retevei 
tras din zarzarul încărcat de haimanale: 

— Afară derbedeilor, — v'aţi adunat aci ca la co- 
medii?! 

— Hai s'o tulim că azmute și pă căpitan după noi 
— ăla ne bușeşte dacă ne prinde de când i-am-scos lui 
ti-su un ochi la șotron. 

— Daca-i aşa, de cât spetiţi în bătae mai bine la Io- 
9 an cureiarul a razacme! tot să pretac ele păpușile că 
joacă! 

— Parcă joacă ele? Joacă jidanii ăia doi după per- 
dea! 

— Atunci dacă-i așa, hai tot la şoacăţ la struguri! 

— Numai dacă n'o fi pus cursa! 

— S'a luat de gânduri omu — nu i-a mai rămas un 
bob dân razachia aia roşie — i-am spetit-o! 

— Cursă mă? 

— Cursă în regulă mă, cursă dă vulpi, de-ți rămâne 
fluerile picioarelor în ea; e înaltă tocmai cât iarba dă 
nu să vede — are niște colți! Acolo îţi rămâne oasele 
până vine curelaru, să te jupoae. Trage în tine ca 
întrun câine —ce crezi s'a săturat și el datâta iat — 
s'a plâns la comisie lu Tache Nasu comisaru cu o cerere! 

* 

Un țignal stâșie văzduhul, potolindu-se într'o larmă 
de huidueli. 

— Barzon cu banda! 

— Nu e Barzon mă! 

— Barzon e, mă, ce nu-l cunosc eu după ţignal — 
Barzon care se îmbrăca la vicleim, cânta la morți și 
împingea la călușei la Filaret! 

— Nu e mă ăla, e altu! 

— Care altu mă? Asta e mă Barzon care face şi pă 
mutu la Călușari — paiața cu sabia de lemn şi cu o bu- 
cată dă scurteică pă ochi în loc dă mască! 

— Nu e Barzon mă — Barzon e închis la secţie — 
a jumulit ţoate perele lu Tâmpeanu dân Concordia ! 

— Fonfule, ăla e alt Barzon-Barzon găinaru din 
Tabaci care ese și la drumu-mare, dă face şi pe hân- 
gheru după cutia dă câini, la lancu Câinaru dân Colin- 
tina. 

— Staţi mă să vă spui eu — nu e nici unu nici altu 
— aci e vorba dă altă bandă — după glas — e Ghindă 
Șașiu, băiatu perceptorului ăla cu gioc dân Rădovanu, 
cu Lache a lu paracliseru dă la Slobozia' cu Usturoi, 
băiatu pânzarului dân ulicioara Ceres, cu a lu Gudin 
Guşatu, cu Pandele sparge nuci şi cu Petrică Boiangiu 
după maidanu Călugărului — ăștia suntură, spui eu; 
-— să joacă d'a hoţii. 

— Da mă, ei sântără, că i-a dat afară dân toate 
şcolile; 

— Ş'acuș? 

— Acuşica s'a căpătuit și ei care pă la tipografie, 
care pă la stăpân, care în prăvălie la Hanu Bedreaos, 
care pă la Manutanţă! 


. 


Un răstimp dialogurile contenesc. „Hoţii“ au cârmit 
spre alte drumuri. Vorbitorii stau locului, în cumpănă. 

In zare apare o mogâldeaţă aurie, imensă, depărtân- 
du-se în zmârcuri. 

— Vite un balon! a 

— Staţi să vedeţi cum ia foc acuşica — e dă foiţă 
umflat cu spirt cu vată, parcă îl văd scum la pământ, 
mototol tocmai în porumbii lu Alevra! 


dl al ăn aaa la SEE IE e ia 
TIPOGRAFIA ZIARULUI „UNIVERSUL“ BUCURESTI STR. BREZOLANU 23 





„— Ce foiţă bă bobleţilor, ce spirt, ce vată nătăfle- 
ţilor!? Asta mă e balonu lu Leona-Dare din Cişmigiu — 
uite-o și pă ea agățată, cu dinții dă trapez — să vedeți 
cum se lasă cu e. tocmai în „Valea Plângerii“ la Bellu. 

— A dracului nemţoaică, domnule, ce coraj la ea? 

— Da şi când şi so 'nmuia dinţii, prat să face până 
la pământ! 

-— Mu cade, cir e prinsă dă o curea și cureaua dă 
balon — și de cade, cade cu balon cu tot. 

— Nemţoaica poate să cază odată, da balonu nu 
cade dacă e umplut cu gaz aerian. 

— Acum îi vezi motetol p'amândoi la pământ, cu tot 
gazu lui aerian! | 

— Mai staţi mă că poate cade balonu şi nemţoaica! 

— Aşa e mă, mai staţi! 

— Nu cade mă! 

— Ba cade mă! 

— Ce să cază mă! 

In fund, departe, în zarea învăpăiată de asfinţit ba- 
lonul așează o enormă pată galbenă pe discul înroșit 
în foc al soarelui. 

i * 

— Bim bim bim! 

— Cine e? 

— Eu! 

— Care eu? i 

— Eu Lixandru, îecioru lui Nenea Tache Vameşul! 

— Şi ce vrei? 

— „Feţe'“ 

— Ce fel de feţe? 

— Feţe măreţe! 

— Și anume? Vorbeşte — pe cine cauţi? 

— Caut pe ai mei! i 

— Care sunt? 

— Trică Ilie paracliseru dă la biserica „Săraca“; 
Tache Năsosu fabricantu dă prinzători de sticleți şi pă 
Petrache Boiangiu falcă prăjită, băiatu lui Lache Bo- 
iangiu din mahalaua Călugărului dă pă Filaret, 

— Și ce ai cu ei? 

„— Vreau să-mi strâng oastea mea de haimanalâcuri 
să-i trec în curtea bisericii Slobozia la Ristache Ceasor- 
nicaru și să încingem un abiolan, o poarcă sau o geolă- 
rie să se ducă pomina! 

— Dă unde vii? 





— Viu din „Sperie-Peșteii. Am sărit uluca uzinii dă 
gaz, am tăiat prin curtea iui Mitu zarzavagiu, am sărit 
pa spinarea lu. Costea lbriş dascălu dă la biserica 
Alexe, tăcut piuă sub geonoatele mele, am ciordit din 
vagoanele garu câphva pumni de sacaz, pentru „lumi- 
niâţii”, diseară în curte la Pavel Ţiganu și mă îndrep- 
ia să vă caut! 

— Atuna hai mă! 

— Hai mă! 

— Abiolan! 

— Bonjurlan! 

— Incărcaţi măgaru! 

— Dăscărcaţi mâgaru! 

— A'nplinit măgaru un an! 

Şi bătătura bisericii vuia de larma dăsmăţată a 
jucătorilor îngrămădind la grilajuri toată dăspărțirea, 
cu treabă sau fără treabă! 

Ristache, chiriaşul ecaretelor parohiale, în dughenele 
cărora, prăbușite şi scoase în tăere de. primarie, își 
avea. şi „atelierul“* — o nicovală potcovărească, trei 
deșteptătoare de bucătărie și un sipet cu resturi de 
mașinării și diverse tinichele — eșea mâniat pe prispă 
cu ochelarii căzuţi în unghiul foselor, huiduindu-ne şi 
amenințându-ne cu o enormă rablă în reparaţie. Tăiam 
„Discordia“ traversam „Concordia“ şi intram triumfali 
în Olymp afundându-ne în ulicioara Buerebista, călări 
pe uluca comisarului Diaconu, la zmeu! 

O flașnetă cobora, oloagă şi dogită, dealul Filaretului 
aducând pe lenevia claviaturii ei răguşită marșul lui 
Roulanger, pierzându-și declinul prin tufișurile lui Ra- 
du-Vodă, suspinând falş sub apăsările anemice ale ma- 
nivelei, ducându-şi agonia în fundăturile Tabacilor. 
Câteva pietroaie se iveau ca din pământ, zburând fie 
în cutia al cărei plânset scotea afară Ain culcușuri toți 
dulăii mahalalei, fie în gambeta găurită a cerșetorului. 
Cântarea înceta întretăiată întrun gâjâit de moarte şi 
lume nouă. Târziu, melodia mormăia din nou, departe, 
în locul ei blestemele cântăreţului aduceau în porţi 
pe malul relălalt al Dâmboviţei, cerșind printre simi- 
girii, birturi economice și alte dărăpănături negusto- 
reşti, până în văile Văcăreștilor. 

* 


— Ia vezi bă Ilie, îl dă sau nu-l dă într'o parte? 

— Dă-l tu mai întâiaș dată, șom vedea, dacă îl 
dă și el, atunci vrea să facă iar dacă nu-l dă, nare 
curaj. 

— Aţa i-ai văzut-o? 

— E din patru, — topenie. 

— Oleo, da a mea parcă nu e din opt? Nu vezi ce 
burta dracului face zmeu? 

— Da, da a lui are siîrmă! 

— Ș'a mea ade cirlig la gură; îl iau dă aţă şi dă 
gură îl fac mototol îl aduc în Colpac cu burtă; îl trag 
până la gură, îl zmucesc de-i ese mâna din loc, îi tai 








SE Ra A n A a eat a PPE 


Lă 


aţa, trag păpușoiu și jart ! cu sfoară cu tot în porumbii 
lui Gudin, până să mai potolește zavera; d'acolo o tu- 
lim la „Cuţatu de Argint“, la Androne băiatul popii 
Răzvănescu; ne pitim la el până înserează, îi tragem 
câte-va ţintare în nouă şi d acolo pă ulicioară o zbughim 
în magazia babii — dormim acolo și mâncăm prescurile 
lui Androne. După miezul nopţii, eşim dabuşile şi ne 
proțăpim în cais până la ziuă ca să nu sculăm casa în 
picioare! 

— Vorba e: îl dă sau nu îl dă întro parte? 

— Treaba lui, eu tot îl încure şi dă îl da şi dă nul dă. 

— Da de unde atâta sfoară? 

— Dacă nu-i dau eu, îi dă el sfoară ? 

— Numai c'a dat-o toată ! 

— Atunci sări tu uluca, pune mâna pe burtă, rupe-i 
sfoara, sări îndărăt şi fugi cu el înălțat gata. 

— Da au pietroaele, când ţi-ar zbura toate în cap, ce 
taci ? | 

-—— Păi noi nu-l pocnim —- canalu uzinii nu e plin dă 
Eolovani ? 
„— Da mâine dacă te pândește şi te ia dă piept în 


drum — Costiclici Zmeuraru e spaima îmcurcăto- 
rilor — ce te faci cu bătăușu? 
— Stăm în gara Filaretului toată ziua — privim 


toate trenurile ! 

— Atunci hai, ațineţi-vă. 

— Ilie azdruncă-te ! 

— Aştept să-l dea într'oparte ! 

— Mă, vezi că are potaia cârlig la gură, — mă bo- 
bleţule ! 

— Hai! 

-— Tricule, fereşte telegrafu, Tricule, că acolo îţi 
moare dobleaja ! 


— Ce limbă mă, dă-l mai bine în cap în pluta chi- 


rigiului. - 

— Ba aruncă-l mai bine dintr'o dată d'adreptul pe 
sfoară ! i 

— Ba mai bine îi iau burta pă sfoară! 

— Ș'așa e bine, da eu zic să se repează şi Guţă cu 
pietroiul odată cu noi, până să îl pui tu p'al tău pă 
sfoară, poate să-l tragă Guţă cu coceanu de porumb, 
la mână! 

—  Acușica, hai!.... 

— Aşa, bravo, dă-l dă gură și dă coadă, sus, zmu- 
cește cu putere într'o parte, nu te lăsa Ilie, fleașca dra- 
cului, — trage cu toată puterea, ce stai cu gura căscată, 
aşa, acuma, aține-te, încă odată, jart! 

— Guţă, acușşica, aruncă cu pietroiul ! 

— Hait! 

— Gata | 

— Luat! 

* 

— Lixăndruş, unde dormi tu mă ia noapte? 

— O să dorm și eu la Troaşcă pă prispa cu o halcă 
dă pepene într'o mână şi cu ochii la zmeuri. Dacă e 
vânt, e plin ceru dă zmeuri noaptea ! Vâjie şi dau din 
coadă. Haimanalele semnoroase le leagă de pom şi a- 


dorm în iarbă cu urechea la vâjietoare; — ziua nu 
prea dă vânt! E zăduf şi dobleaja stă ca o namilă ne- 
mişcată. 


— Da tu Guţă, unde înserezi ? 

— La Mitrana lu Mălăeru în Broşteni — spală mama 
mâine acolo şi eu o iau inainte — dorm în geamlăc 
langă albie. 

— Da tu Ilie? 

— Im anvon la biserica săracă — plec mâine cu popa 
Nae cu zintâru ; aşa, ca să mă scol mai de vreme, dorm 
pă papura bisericii. 

— Da tu Droagă ? ! | 

—— La Gogu al WMăngăroai — măsa e dusă la un 
parastas care ţine toata zuua, pentru sor'sa Chivuleasa, 
Ş să ntoarce tocmai la toacă. 

— Da tu Lică? 

— La Fane tutungiu — măsa Dumitrana să duce 
la Sf. Dumitru Basarabov și rămâne dăcuseara în bi- 
serică toată noaptea ca să bocească și să se roage până 
la ieturghia de a doua zi — şi noi acasă, cu toţi intrun 
pat, lungiţi în curmeziş ne hingherim şi spunem bas- 
me şi anecdote. 

— Da până diseară la dăspărţire ce ne facem? 

— Suim la Filaret: Incingem un foc din vrascote 
din livezile lui Băicoianu, sărim la Alevra, zminum 
câțiva ștuleți dă porumb, îi vărim în spuză, tragem 
un ţintar în „nouă“ şi rontăim in juru. jăratecuiui 
până pe înoptat. | 

— Ne sparge chefu banda lu Giușcă arşicaru — cam 
pân partea locului calcă el! 

— Nu mi-e frică ; sînt închiși cu toții la secție! 

— Da dacă scapă? 

— Ne ciușdim In gară, în vagoane! 

— Dacă pleacă vre-un tren cu noi fără să ştim şi 
ne trezim la Giurgiu? 

— Sărim din mers! 

— Şi dacă rămâi agăţat? 

—.Hai mai bine după Vruse, uite-l cu giolarii — ne 
amestecăm cu ei, ne facem şi noi că ne uităm la arşice 
şi când s'o 'ncinge joaca în toi, jart „pui dă giol”! 

— Cu a lu Vruse te pui tu mă? Păi ăla, mă, pentru 
un pui dă giol te aleargă cu capu gol şi cu cămaşa 
balon în spinare până în Tabaci tocmai, trece Dâmbo- 
viţa după tine, te goneșşte în Dobroteasa şi te duce așa 
pă toate cotiturile până cazi ameţit cu genunchii ju- 
puiţi, şș'atunci să te ţii bușeală, până te lasă în drum 
pă jumătate mort şi tot îţi ia geoalele îndărăt şi ţie 
nu ţi Je lasă! 

Asta e Vruse! 

— Atunci, hai la scăldat la Lemetru. — 

— Da vardianu? Săraca trestia dă mare ce păzeşte 
ea? Te-aleargă și ăla mai abitir ca Vruse, că ăla e dal 
poliţiei — până în poarta Văcăreștilor şi dacă nu te 
prinde, la urma urmii tot s'alege au hainele după tine 
şi rămâi în drum în pielea goală și plângi şi strângi 
din fălci de-ţi intră măselele în gingii şi genunchii se 
bat cap în cap dă atâta tremurici și nimeni nu te aude 
şi nu te vede şi vandianu duce zdrenţele la comisie şi 
atunci să poftești să vii să le ceri dacă îți dă mâna! 

— Atunci hai la tine, — ciomege avem, tragem o 
poarcă d'a noastră ! 

— La mine? La mine acasă e pustiu, mama zace pă 
ladă şi Azor urlă legat sub salcie —- îi e urit, 

— Haideţi atunci la mama preoteasa, — face mâine 
lu bărbat-su popa Iancu, pomană mare; ne dă din a- 
Jun carne, pilaf, flori şi băncuţe. 

— Cui îi dă mânasă treacă pragu porții? Are un 
dulău dă când a călcat-o Pahonţu dă i-a adunat toată 
arămăria; în două te face, numai să te jpropii dă 
ulucă ! 

— Păi ș'atunci n'avea pă Dolfa cât un vițel dă mare? 

— Avea, da hoțomanii i-a dat chiftele frământate cu 
ace eu gămălie! 

— Mergem atunci la agrișe la coana Sasinca. 

— Le-a jumulit primăria cu tăierea, când a ras bu- 
levardu Uzinii! 

— A mai rămas gutuile! 

— Alea sunt dăparte dă ulucă — cine le ajunge? 

— Ne urcăm în corcoduş — acolo ne facem balans, 
cădem drept pă magazie şi d'acolo taman în gutui — nu 
mai rămâne una! 

— Da dacă dân vânt în loc să cădem pă magazie 
cădem tocmai d'adreptu în iarbă? Nea Mihalache dă la 
Arsenal are niște pumni dă mecanic cât căpăţina de 
miel — terci te face. — mori negrijit! 

— Aşa e când ai căta: când nu e dă noapte la cup- 
toare, stă la pândă ziua la gutui. 


de SARMANUL KLOPȘTOCK 


— Mai bine uite, tragem colea la Burcică o rişcă. 

— Jos banii! 

— Jos! 

— La o parte cine n'are gologani! 

— La o parte!. 

— Feriţi banu! 

— Banu sus! 

— Feriţi banu! 

— Cine dă? 

— Eu! 

—- La o parte Troașcă! 

— Arde-l Ilie! 

-— Indărăt Ghimiși! 

— Jart cu el! 

— Mai la dreapta Usturoi! 

— Ala el... 

+ 

Banul ferecat pe două părţi își înalță soarele de a- 
ramă în lumina tremurătoare a văzduhului, rămâne o 
vreme în loc, își răsucește feţele în cumpăna suişului 
apoi rostogolindu-se în fulgerări amețiloare cade glonţ 
a onvl Jucătorii eşiţi din minţi se aţin cu gurile căs- 
cate : 

— Inc'odată ! 

— Feriți banu! 

— Inapoi — feriți banu! 

— La o parte ăi care nu joacă! 

— Arde-l! 

— Ala e! 

— Pă el băețţi! 

„— Pă el mă! 

-- Tari cu el! 

— E a mea! Plătit 

— Plătit ! 

— Inc'odată! 

— Azdruncă-l cu toată forța ! 

—- Sus! 

— Așa băeţi! 

— Omu! 

— Omu! 

— Ala e — plătit. 

— Plătit! 

— Si'nc'odată, — sus cu toată forta! 

— Feriți banu! 

— Jart! 

— Ars! 

— Ţuţ! 

— Mai vezi d'altu! 

— Nu să prinde! 

— Inc'odată ! 

— Ala e! 

— Biserica — aşa te vreau! 

— Pă ea! 

— Pă ea! 

— Plătit! 

—- Plătit! 

— Şi ine odată ! 

— Omu! 

— Omu! 

— Al nostru eşti! 

— Al nostru! 

— Mai merge? 
Nu mai merge! 
Plătit! 

Plătit! 


IS 


se 

In capul Olympului se ivesc din negurile depărtări- 
lor Filaretului, arătări cari se apropie în zumzete rit- 
mice de zurgălăi. 

O prăjină imbrobodită în căpăţâni de usturoi şi făşii 
murdare tricolore cârmește oastea chiuind în inima 
mahalalei. 

— Uite călușarii — aupă ei, cu mutu în cap! 

— Trage-i sabia dă sub mână şi aține-te la chivără! 

— Nu te pune cu mutu — nu știe multe mutu —e 
şi mut şi nebun dân firea lui; când te-o pocni cu dosu 
palmii, te și trimete dintr'odată pă lumea ailaltă. 

— Numai să i-o apuc eu bine cu teacă cu tot — i-o 
trag dintr'o zmuncitură, o pui d'acurmezişu pă ge- 
nuchi, și drept în două i-o frâng! 

— La urma urmii, mu e mut, îi merge numai aşa 
vorba că e mut pentru c'așa e jocu să facă pă mutu 
şase săptămâni până vine vremea dă se sparge călu- 
şarii — să preface. Da ia să-l calci pă picior odată dân 
greșeală — nici Dunărea nu te mai spală dă 'njurături 
ce-ţi cară. Să-l vezi seara la împărţeala banilor cum 
să mai înfige — numai gura lui s'aude; să cutremură 


pământiu — m'am ţinut eu odată după ei până'n Moșşi. 
— M'am îmbrăcat și cu odată la călușei. — aveam 
slăbiciune pentru sabie și chivără — ca mut și când 


colo nu s'a și repezit Lică Tulceanu acasă dă m'a spus 
şi nu m'am pomenit cu unchiu Enache cu toroipanu 
pă mine de mau prins frigurile din sperietură. Mi-a 
descântat baba Mariuţa dă friguri din bătae și dacă 
nu cădea cărbunii la fund, gata-gata să dau ortu popii! 

— Şi pă mine la fel tata, cu făcălețu dă mămăligă, 
mi-a rupt junghietura gâtului că m'am îmbrăcat la Vi- 
cleim ca prunc! 

— Şi pă mine mama cu coada dă la apărătoarea dă 
muște dă m'a asurzit d'o ureche pentru că m'am îm- 
brăcat la călușei la Trocadero în deal, cu mască şi cu 
iustă — dă dragu costumului împingeam şi eu pă gra- 
tis, fără leată, bărcile pline cu cheflii amurezaţi care 
ronțăiau floricele calde și beau limonadă rece, 

— Și pă mine tușa Anica cu cleştele dă la sobă c'am 
umblat cu salcia şi i-am făcut neamu dă ris — neamu 
sârbesc ăl pricopsit al bunichii Pena Zărăfoaia și al 
plăcintarului Tache Mihalis! 

—— Bă pă mine m'au oropsitără și m'au trimes să-mi 
pierz urma la unchiu Ghiţă, notar în Spanţov, la ţară 
ca să-mi facă rost undeva în cancelarea lui ca scriitor, 
doar doar m'oi tămădui dă apucăturile dă actor! 

— Pă mine m'a tuns tata la piele, tot dă frica tea- 
tnului, ca pă tobă „de-ți erea mai mare mila de buclele 
care alunecau în jos pă genunchi, — tunsoare daia sol- 
dățească cu scări cât pecinginea; m'arăta tot maidanu 
cu deștu huiduindu-mă, că am bube dulci în cap — mă 
chielise de frică să nu mă fac comediant! 

— Cu mine a fost alta; — a 'mcercatără pă la Că- 
pitanu Tumbulică să-mi facă rost să intru ca copil dă 
trupă în armată, ca să nu mai fac poizii în mahala; — la 
militărie m'au găsitără prea minor şi m'a trimes acasă 
ca să mai cresc. Acasă, mama dă necaz m'a dăzbrăcat 
în pielea goală, m'a uns cu miere, m'a legat d'un sal- 
câm în mijlocu curţii și m'a mâncat muștile cât a fost 
ziua dă mare fără să pot da nici măcar dân as, stri- 
gându-mi din geamlâc: „te mai îmbraci ca femee la 
călușei la „Sperie-Pește“ diavole?! Hai? 

— Şi iaca la arept vorbind n'a fost rău — a prin 
bine ! 

— A prins că ne-am lăsat de drăcii! 

— Te-ai fi lăsat, da prin âgrișele lui Inochentie tot 
mai dai tu iama! 

-— Da tu la perele lu Tâmpeanu, ce cusur ai? 

— Şi tu? Vai de moşmoanele popii Stelian dă la 
Slobozia! 

— Şi tu aşișderea cu pepenii lui Mitu dân Buere- 
bista, până a pune mitocanu mâna pă tine! Vai de be- 
regata ta! 

— Să poftească! 

— De, aţine-te! 

— M'aţin! 





Taxa poștală plătită în numerar conform aprobării dir. G-le P. 1. 1. Nr. 24.484.939