Cristian Negrea — Tradarea Ruseasca (1914-1916)_Softpedia

https://forum. softpedia.com/topic/952424-tradarea-ruseasca-din-anii-1914-1916 


Redau cateva articole interesante ale lui Cristian Negrea, preluate de pe net, despre intentiile 
meschine ale Rusiei tariste la adresa tarii noastre, in perioada anilor 1914-1916, prea putin 
cunoscute de foarte multi români.Așa zisul nostru aliat, Rusia ţaristă în realitate doar aliat nu ne-a 
fost.Ar fi frumos daca aceste atitudini ar fi specifice doar Rusiei țariste. 


Trădarea rusească. Tratative 1914-1916 


Lhttp://www.cristiannegrea.ro/wp-content/uploads/et_temp/170px-lonelBratianu3b40761r1- 

7895 _170x200.jpg - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ] 

În decursul istoriei noastre complicate am trecut prin fel de fel de faze şi relaţii cu vecinii noştri, 
despre care am avut ocazia să vorbesc pe acest site. Dar, totuşi, parcă cu niciunul dintre vecinii 
noştri nu am avut atât de multe de împărţit şi pătimit ca şi cu ruşii. Pare paradoxal, în decursul 
existenţei noastre de două mii de ani, ruşii ne-au influenţat atât de mult încât până şi astăzi suntem 
cu ei în postura actuală, de adversitate aproape declarată. Şi totuşi, cu ruşii am ajuns vecini abia la 
1792, dar tendinţele lor expansioniste s-au lovit de noi mult mai devreme, oficial din 1711, din 
timpul domniei lui Dimitrie Cantemir, de când putem înregistra prima invazie rusească asupra 
noastră. A fost prima din cele douăsprezece, invazii care au fost mai grele şi mai cumplite ca şi cele 
ale tătarilor sau turcilor, aceste fapte fiind documentate de martori şi scriitori contemporani care au 
lăsat mărturii indiscutabile ale acestor fapte. Iar despre ultima, cea din 1944, avem amintirile 
bunicilor noştri care au trăit din plin acele vremuri grele. 

Nu ne-am dorit să fim vecini cu ruşii, dar aceştia, popor cuceritor prin excelenţă, au ajuns să fie 
vecini cu noi. Iniţial i-am privit ca şi eliberatori, ca să ne scape de turci, dar când am ajuns sub ei, s- 
au comportat infinit mai rău ca şi turcii, deşi eram fraţi întru religie. Ruşii, în elanul lor cuceritor, au 
robit şi popoare creştine, chiar şi ortodoxe, şi asupra lor au pus un jug mult mai cumplit decât cele 
păgâne, islamice, o realitate pe care aceştia ar trebui să şi-o asume, dar nu o fac nici astăzi, ba chiar 
dimpotrivă. Ei au istoria lor proprie, unică, pe care o propovăduiesc, deşi nu se potriveşte deloc cu 
cea a popoarelor cucerite. În istoria lor sunt eliberatori aşteptaţi şi primiţi cu braţele deschise, în 
istoria celorlalţi, eliberatii, sunt mai răi ca turcii, cotropitori si împilatori. Noi, românii, simţim asta 
mai mult ca şi alţii având în faţă cazul Basarabiei. 

In decursul istoriei noastre comune, am ajuns să fim şi aliaţi, iar în acele momente, ruşii ne-au tratat 
mai rău ca şi pe duşmanii lor. Culmea, eram aliaţi şi ne-au tratat în acest mod, atunci la ce ne 
puteam aştepta când eram duşmani? 

Istoricul Gheorghe Brătianu, fiul marelui Ion C. Brătianu, primul ministru al României Mari de la 
1918, şi nepotul lui Ion Brătianu, premierul care a realizat independenţa României în 1877-1878, 
spunea despre Rusia că este inamicul natural al poporului român. A fost ucis în 1953 la închisoarea 
din Sighetu Marmaţiei alături de Iuliu Maniu şi alţi patrioţi români, alături de generaţia unirii din 
1918, de către uneltele ruşilor victorioşi în al doilea război mondial. 

Dar scopul articolului de faţă este altul, de a arăta relaţiile noastre cu Rusia nu atunci când am fost 
duşmani, ci atunci când am fost aliaţi. De a evidenția comportamentul lor fata de noi ca şi aliaţi, iar 
voi să vă daţi seama ce au făcut când eram inamici, dacă ca şi aliaţi s-au purtat în aşa hal. 

Nu încep chiar cu începutul, despre care am scris alte articole ca şi Premisele răpirii Basarabiei, ci 
voi vorbi despre anii de criză din primul război mondial, când la şcoala comunistă invatam cât de 
dornici eram noi să luptăm alături de ruşi. Dar ce spuneau ei şi ce făceau ei? Dar pentru asta, o 
scurtă incursiune în atmosfera încărcată a acestor vremuri este imperios necesară. 


Războiul mondial şi atitudinea României 


După cum se ştie, primul război mondial, numit şi Războiul cel Mare, a început în urma atentatului 
reuşit împotriva arhiducelui Franz Ferdinand, mostenitorul tronului imperial austro-ungar, în timpul 
vizitei sale la Saravejo, capitala Bosniei-Hertegovina, de curând anexată de imperiu. Glontul tras de 
Gavrilo Princip a declanşat cel mai mare război cunoscut de omenire până atunci, urmat ca şi o 
consecinţă de celălalt, al doilea război mondial, apoi de toată istoria secolului XX, precum şi de 


consecinţele care le vedem chiar şi astăzi. Oricum, chiar dacă glontul ar fi dat greş, ar fi apărut un 
alt pretext, la fel cum războiul mondial ar fi putut izbucni mai devreme, ca de exemplu în timpul 
crizei marocane din 1905, sau ceva mai târziu, rezultatul ar fi fost acelaşi, în sensul că războiul 
mondial era deja inevitabil. Dar odată izbucnit, să vedem poziţia ţării noastre. 

Desigur, în acele vremuri cumplite, noi eram la mijloc, ca de obicei. Cele două blocuri constituite, 
respectiv Antanta şi Puterile Centrale, trăgeau de noi să intrăm în război de partea lor. Aşa procedau 
cu toată lumea, nu numai cu noi. Şi obțineau şi rezultate remarcabile. Astfel Turcia si Bulgaria au 
intrat de partea Puterilor Centrale, iar Italia de partea Antantei. 

Dar este deosebit de interesant să vedem cum au decurs tratativele între 1914 şi 1916, precum şi 
atitudinea diplomaţiei ruseşti, a Antantei şi a Puterilor Centrale în decursul acelor vremuri. Este 
interesant deoarece chiar şi astăzi mi-a fost dat să citesc părerile unor istorici ruşi care oferă o 
imagine cu totul şi cu totul distorsionată nu numai asupra rolului României în războiul mondial, ci 
chiar şi asupra perioadei neutralității României. 

După cum se ştie, România avea un tratat secret de alianţă cu Germania şi Austro-Ungaria încă din 
1883, încheiat de regele Carol I, astfel că la declanşarea războiului mondial Puterile Centrale au 
cerut României să îşi îndeplinească obligaţiile asumate şi să intre în război de partea centralilor. Dar 
Consiliul de Coroană din 3 august 1914 (21 iulie stil vechi) decide împotriva dorinţei regelui Carol 1 
pentru neutralitate armată, şi bine a făcut. Sunt fel de fel de versiuni şi interpretări ale unora şi 
altora, inclusiv ideea de trădare. Este absurdă, deoarece România nu a încălcat deloc tratatul. Acesta 
prevedea intervenţia României în cazul unui atac al unor terţi împotriva uneia din puterile 
semnatare, dar în acest caz era vorba de un atac al Austro-Ungariei (una din parti) contra unui tert 
(Serbia), deci tratatul nu putea fi aplicat, fiind vorba de unul defensiv. Este ciudat că aceiaşi critici 
uită să facă aceleaşi reprosuri Italiei, legată de un tratat identic cu Puterile Centrale, care a intrat în 
război contra lor încă din 1915, cu un an înaintea intervenţiei României. Chiar şi declaraţia de război 
a României adresată Austro-Ungariei, depusă de ministrul român de la Viena la sediul ministerului de 
externe din Ballplatz menţiona desfiinţarea acestei alianţe prin intrarea Italiei în război împotriva 
Austro-Ungariei cu mai bine de un an înainte. Este logic şi normal ca o alianţă îşi pierde statul în 
momentul în care un membru al alianţei nu îl respectă. Dar aici nu este vorba de nerespectare, 
Italia, la fel ca şi România mai târziu, decide că nu este legată de această alianţă defensivă din 
moment ce caracterul războiului în care ar urma să fie implicată este unul ofensiv. 


[http://www.cristiannegrea.ro/wp-content/uploads/2012/11/170px-lonelBratianu3b40761r1.jpg - 
Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ] 
Ionel I.C. Brătianu, prim ministrul României 

Neutralitatea decisă atunci va fi pusă la grea încercare de eforturile ambelor părţi de a atrage 
România, o putere regională în ascensiune mai ales după războaiele balcanice, de partea lor. Ambele 
părţi vor folosi cu persuasiune toate mijloacele diplomatice şi nu numai pentru a-şi asigura aportul 
militar, politic şi economic al României. Aceleaşi eforturi vor fi întreprinse în Balcani pentru atragerea 
Bulgariei şi Greciei, dar din perspectiva strategică a ambelor părţi, importanţa României este 
covârşitoare, mult mai mare decât a celorlalte, după cum putem vedea din declaraţii şi documente. 
Problema era că România avea de revendicat teritorii locuite de români aflate sub stăpânirea 
ambelor tabere, Basarabia ocupată de Rusia, respectiv Transilvania, Bucovina şi Banatul sub 
ocupaţia austro-ungară. Şi bineînţeles, toţi au încercat să momească România cu teritoriile ei 
deţinute de adversari. 
Importanţa intervenţiei României este de importanţă capitală pentru ambele părţi, oricât ar încerca 
unii şi alţii să o minimizeze ulterior. Să vedem ce zic mai întâi centrali. 


Intervenţiile Puterilor Centrale 


Aş aminti aici doar unele dintre părerile înalţilor responsabili ai Puterilor Centrale despre importanţa 
României, nu de cererile adresate direct regelui Carol sau urmaşului său, regele Ferdinand, deoarece 
ar putea părea subiective. Amintesc câteva dintre mesajele şi telegramele interne ale acestor 
responsabili, ca să se poată vedea în ce grad preţuiau necesitatea intervenţiei româneşti, mai ales că 
după momentul decisiv, intrarea României în război de partea Antantei în 1916, toţi factorii de 
răspundere s-au grăbit să arunce cu noroi în națiunea română şi liderii ei, chiar dacă cu putin timp 
înainte susțineau contrariul. 


Exemplele sunt atât de multe încât nu am altă posibilitate decât să selectez câteva. Chiar în 1914, la 
16 septembrie, împăratul german Wilhelm îi scria împăratului austro-ungar Franz Joseph: „Cheia 
reuşitei în războiul contra Rusiei este în mâna României. Stäruintele regelui (Carol I) de a antrena 
după el ţara sa au fost până acum zădărnicite de împotrivirea miniştrilor şi opiniei publice. Sper ca 
guvernul tău va reuşi să-i convingă pe români să intervină.” Da, e adevărat, opinia publică 
românească, favorabilă Franţei, începea să joace un rol important în deciziile politice ale regatului 
român. 


[ http://www.cristiannegrea.ro/wp-content/uploads/2012/11/29301-216x300.jpg - Pentru incarcare 

in pagina (embed) Click aici ] 

Kaiserul Wilhelm al II-lea 

Cei mai conştienţi de problemele de natură strategică rămân, totuşi, militarii. La 19 septembrie 
1914, ministrul de război german von Falkenhayn (ne vom întâlni cu el inclusiv pe câmpul de luptă) 
scria împăratului Franz Joseph că Germania nu e în stare să bareze ruşilor drumul spre Ungaria şi 
Transilvania fără o colaborare activă a României înainte de venirea iernii, „de aceea va trebui să 
obţinem această colaborare cu orice preţ, pe de-o parte prin îndeplinirea dezideratelor României 
României în interiorul monarhiei, pe de altă parte prin cedarea judeţului Suceava”. După cum 
vedem, centralii ar merge mai departe cu promisiunile, pe lângă Basarabia ni s-ar propune şi o 
bucăţică din Bucovina stăpânită de Austro-Ungaria. Mai mult, arhiducele Frederic, generalissim al 
armatei austro-ungare, face apel la împăratul său ca să facă „grelele sacrificii cerute de România” 
pentru a obţine colaborarea militară a acesteia. Promisiunile merg mult mai departe, încă de la 
începutul conflictului mondial. Pe lângă Basarabia, şi am văzut o parte din Bucovina, ni se promite 
Odessa (de către subsecretarul de stat german Zimmermann lui Nicu Filipescu), precum şi la 
sugestia ministrului german de externe von Jagow şi a feldmareşalului von Conrad, guvernul austro- 
ungar prin ministrul Czernin ne promite ţinutul Negotin din Serbia. 


Lhttp://www.cristiannegrea.ro/wp-content/uploads/2012/11/150px-Ottokar Graf Czernin_- 
Project_Gutenberg_eText_179981.jpg - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici |] 
Ottokar von Czernin, ambasadorul austriac la Bucureşti (1913-1916) 

Presiunile centralilor merg mai departe, alternând de la promisiuni la ameninţări, în funcţie de 
situaţia militară de pe fronturile de luptă. Amenintärile devin tot mai vădite şi mai deschise odată cu 
conştientizarea orientării clare a opiniei publice de partea Antantei. Pentru a contracara această 
orientare, Puterile Centrale nu au omis nici un efort. Au cumpărat ziare, personalităţi, s-au folosit de 
unii şi de alţii, în speţă personalităţi publice cu orientări filogermane sau antiruseşti. Aş menţiona aici 
două dintre ele, sincere în atitudinea lor antirusească: Ioan Slavici şi Constantin Stere. Atitudinea lui 
Slavici, român ardelean şi scriitor este oarecum de neînțeles ca şi ardelean, chiar Octavian Goga, alt 
ardelean militant scria despre el un articol în primele zile ale războiului mondial intitulat „Un om 
mort: Ioan Slavici”, elogiind opera literară a acestuia, dar acuzându-l ca om, la fel ca şi atâţia alţii 
care îl făceau nici mai mult nici mai puţin decât un renegat. Despre Stere era de înţeles, român 
basarabean patriot, cu condamnări executate în Siberia, el vedea mult mai limpede şi mai clar 
pericolul rusesc asupra căruia stăruia în fiecare clipă. Era o conştiinţă trează, cu experienţa 
rusismului pe propria piele, dar tocmai asta îl împiedica să vadă imaginea de ansamblu. Noi, românii, 
puteam porni împotrivă oricărei tabere la fel de indreptatiti, dar nu aveam cum. Şi mai era ceva mai 
presus de aversiunea noastră naturală din experienţa faţă de ruşi, încrederea în Franţa. Ne bazam pe 
francezi, pe sora noastră latină, care ne-a sprijinit în secolul XIX în obţinerea multora dintre 
dezideratele noastre naţionale. Dar Franţa era aşa departe, dar noi, totuşi, o iubeam atât de mult! 
Încercările centralilor de a ne atrage în război de partea lor au continuat. Înfrângerea austro- 
ungarilor de la Lemberg şi avansul rusesc în Bucovina, precum şi ştirea conform căreia Rusia ar ceda 
Bucovina românilor doar pentru a intra în război de partea lor provoacă panică la Berlin şi Viena. 
Sunt avansate în discuţii cedări teritoriale în Bucovina şi promisiuni pentru autonomia Transilvaniei, 
dar toate germane. Germanii şi austriecii încearcă să îi atragă în negocieri pe liderii români 
transilvăneni, doar pentru a îndupleca România, dacă nu pentru a intra în război, cel puţin să-şi 
păstreze o neutralitate binevoitoare faţă de Puterile Centrale. De aici ne dăm seama, un lucru prea 
puţin studiat şi cunoscut, despre unitatea de păreri între liderii românilor transilvăneni, în speţă 
Partidul Naţional Român, şi regatul României, deoarece germanii încercau să-i câştige pe aceşti lideri 
pentru a influenţa decizia României, de importanţă capitală după opinia factorilor politici şi ai celor 
militari, după cum am văzut. 
Guvernul maghiar va face o tentativă de negociere cu liderii români transilvăneni în anii 1910 şi 


1911, admițând să discute cu ei (ce deosebire fata de memorandiştii de la 1892, printre care şi Ion 
Raţiu, când cei 300 de delegaţi români nu au fost admişi la discuţii, ba chiar li s-a intenta un proces 
răsunător), dar fără rezultat din cauza intransigentei contelui Istvan Tisza, viitorul prim ministru, fiul 
altui premier maghiar, Koloman Tisza, şi acesta remarcându-se prin intransigenta fata de doleantele 
minorităţilor din imperiul austro-ungar. Istvan Tisza era deosebit de reticent faţă de apropierea 
unora din liderii românilor transilvăneni ca şi Vaida-Voievod şi Aurel Popovici de principele moştenitor 
Franz Ferdinand, văzut ca şi un reformator şi inamic al nobilimii maghiare, scopul său nedisimulat în 
momentul în care va mosteni imperiul fiind federalizarea acestuia ca şi unică şansă de a-l păstra în 
limitele actuale. Iar românul Aurel Popovici era autorul unei lucrări importante (Statele Unite ale 
Austriei) tocmai în acest sens, al federalizării imperiului austro-ungar decrepit. Ideea ca atare poate 
fi considerată ca şi una precursoare a viitoarei uniuni europene, la fel ca şi în cazul scrierilor lui 
Octavian Tăslăuanu. Nu este de mirare faptul că ungurii au primit cu bucurie vestea asasinării 
arhiducelui Franz Ferdinand la Saravejo, pretextul pentru declanşarea războiului mondial. Chiar şi la 
această negociere, ungurii au consimţit doar presati de germani şi austrieci care le cereau tot mai 
imperativ să cedeze românilor transilvăneni cât mai mult în aşa fel încât să-i poată convinge pe cei 
din Regat să li se alăture în război puterilor Centrale. Dar toate negocierile au eşuat din cauza 
intransigentei primului ministru Istvan Tisza care nu a acceptat nici un fel de îmbunătăţire a situaţiei 
românilor din imperiu. In 1915, enervat de îndărătnicia lui Tisza, generalul comandant al frontului de 
est, Hindemburg, insistă pe lângă generalul austriac arhiduce Frederic, comandantul suprem al 
trupelor austriece, „să intervină de urgenţă pe lângă guvernul ungar ca să acorde românilor 
reformele şi favorurile pe care aceştia le reclamă. Va fi necesar, pe lângă aceasta, ca monarhia să 
promită României anumite teritorii cucerite de la ruşi. Cu aceste condiţii, concursul României ni se 
pare cu putinţă.” Sau Falkenhayn şi Conrad von Hotzendorf arătau hotărât că ei nu pot garanta 
reuşita războiului decât în cazul când cel puţin neutralitatea, dacă nu colaborarea României vor fi 
asigurate. 

Fără efect, contele Istvan Tisza rămâne de neclintit, el considerând orice concesie ca şi începutul 
desprinderii românilor de imperiu. 


Tratative cu Antanta 


În acelaşi timp şi Antanta făcea încercări disperate să ne atragă în tabăra ei. Problema esenţială aici 
venea în primul rând din neîncrederea pe care România o arăta Rusiei, atât din cunoaşterea 
planurilor sale expansioniste nedisimulate, cât şi din experienţa istorică recentă, cum ar fi alianţa din 
timpul războiului de la 1877-1878. 

Despre planurile expansioniste ale Rusiei, ele se revelau din nou în această perioadă. De exemplu, 
acceptarea pretențiilor ruseşti asupra Constantinopolului de către Franţa si Marea Britanie, la 
ameninţarea Rusiei de a face pace separată cu Germania, a întărit reticenta guvernului Brătianu fata 
de puternicul vecin rus. Această acceptare a avut loc în urma memoriului lui Sazonov, ministrul rus 
de externe, adresat Franţei şi Marii Britanii la 4 martie 1915. Deşi adversară a ruşilor în Asia 
Centrală unde cuceririle lor îi aduceau tot mai aproape de India, Marea Britanie acceptă la 12 martie, 
iar Franţa la 10 aprilie. Deşi flota lor era într-o situaţie deplorabilă în urma înfrângerii usturătoare de 
la Tsushima 1905 din partea japonezilor, ruşii sperau să obţină Constantinopolul la conferinţa păcii în 
urma victoriilor aliate pe frontul occidental, deoarece la acea vreme ei nu prea se descurcau pe 
frontul de est. Chiar în Marea Neagră flota turcă atacase Odessa-Feodosia şi Novorosiisk la 29 
octombrie 1914, flota rusă dovedindu-se incapabile să le protejeze. Diplomatic ruşii încearcă să 
obţină ceea ce nu pot militar. Această posibilitate, stăpânirea de către Rusia a Constantinopolului şi a 
strâmtorilor, ar fi însemnat sugrumarea economică a României prin tăierea singurei căi de acces spre 
mările şi oceanele lumii, iar asta România nu putea accepta. 

În schimb, ruşii se făceau luntre şi punte pentru a ne băga în război de partea lor, deşi istoricii de 
mai târziu vor nega asta. Sa dau un singur exemplu infim fata de multitudinea intervențiilor lor, dar 
care aduce în discuţie şi chestiunea strâmtorilor. 

La 16 martie 1915, marele duce Nicolae, unchiul ţarului şi comandantul suprem al armatei (până ce 
comanda îi va fi luată şi asumată chiar de către ţar cu efecte dezastroase) îi comunica 
ambasadorului francez Maurice Paleologue. „Trebuie să discutăm lucruri grave (...) am datoria să vă 
declar că imediata cooperare a Italiei şi României este o necesitate imperioasă. Nu interpretati 
aceste cuvinte ca şi un strigăt de disperare. Rămân convins că, ajutaţi de Dumnezeu, vom învinge. 


Dar fără colaborarea imediată a Italiei şi a României, războiul se va prelungi multe luni de acum 
încolo, cu riscuri teribile.” Ambasadorul francez îi povesteşte de eforturile diplomatice ale Franţei, dar 
adaugă că pretenţiile ruseşti asupra Constantinopolului şi Dardanelelor vor face poate imposibilă 
adeziunea celor două guverne la cauza noastră. Marele duce răspunde: „Oh, aceasta este o 
problemă a diplomaţiei. Nu vreau să ştiu nimic.” 

Ori, tocmai din aceste cauze România ezită, iar guvernul Brătianu nu vrea să treacă la acţiune fără 
garanţii serioase, scrise şi asumate de toate puterile Antantei. Şi vedem, după desfăşurarea 
evenimentelor în care toţi ne-au trădat, că bine a făcut. Dar să nu anticipăm. 

Din motive geografice şi ale interesului direct într-o cooperare militară, rolul preponderent al 
negocierilor cu România l-a avut Rusia, secondată de Franţa, aceasta prin prisma simpatiei şi 
încrederii de care se bucura în cercurile conducătoare şi opinia publică română. Dar acţiunea Rusiei, 
condusă de ministrul de externe Sazonov, se caracteriza de multe ori de impulsivitate şi chiar 
brutalitate, după caracterul lui Sazonov. 

O primă acţiune diplomatică pe lângă români a avut loc chiar înainte de debutul războiului, când 
România a fost asociată la opera de potolire a pretențiilor austro-ungare contra Serbiei în urma 
atentatului de la Saravejo. Guvernul român intervine la Viena la 24 iulie 1914, dar fără rezultat, 
austro-ungarii şi în special Tisza erau prea decişi să declanşeze războiul contra Serbiei care va 
degenera curând în război mondial (momentul în care Europa a înnebunit, cum este descris de 
istorici). Ruşii continuă sondările şi tatonările pentru a afla atitudinea viitoare a României în caz de 
declanşare a unui conflict generalizat. Apoi acţiunile, presiunile, promisiunile se succed cu 
repeziciune. Nu este locul aici să le enumăr, sunt prea multe pentru un singur articol, dar scopul era 
clar, concursul României în război, considerat esenţial de către aliaţi, în primul rând de către ruşi, cei 
care mai târziu nu numai că ne vor trăda de fiecare dată când au avut ocazia, dar vor contesta cu 
vehementa tocmai aceste lucruri, apoi vor da vina pe noi pentru toate eşecurile, dintre care o mare 
parte le revin lor. Această atitudine se păstrează chiar şi în ziua de astăzi. 

Bruscările ruseşti indispun chiar pe aliaţii occidentali. Preşedintele francez nu poate să nu remarce 
modul lor: „un procedeu displăcut şi semet, jignitor fata de o tara care întreţine în acest moment cu 
Rusia relaţii bune şi a avut cu noi totdeauna relaţii excelente”. Abia mai târziu încep a se lega 
tratative metodice la Petrograd, ministrul român Diamandy având negocieri la care iau parte şi 
reprezentanţii guvernelor francez şi englez ca şi chezasi ai angajamentelor ruse, noi cu ruşii fiind 
deja patiti. 

Evenimentele de pe fronturi influenţează negocierile, inclusiv atitudinea beligerantilor fata de 
România, totul cu scopul unic de a atrage tara noastră în conflict de partea lor. In momentul în care 
Antanta este în defensivă, când germanii reuşesc să întoarcă frontul prin Belgia neutră şi să 
amenințe Parisul, i se sugerează Rusiei să ofere României judeţele din sudul Basarabiei luate in 1878 
fără rezultat din partea rusească. Între timp se petrec pe teritoriul nostru incidente care justifică 
presiuni din ambele părţi. la trei săptămâni după declanşarea războiului, prin România trece un tren 
spre Turcia încărcat cu tehnicieni şi 257 de militari germani (toţi în civil) sub pretextul că sunt 
angajaţi ai căii ferate a Bagdadului, de fapt pentru întărirea apărării Dardanelelor. In urma 
protestelor Antantei, s-a decis a nu se mai da permis de trecere decât la grupuri de maxim 20 de 
persoane. Pe de altă parte, s-a lăsat liber tranzitul materialului de război din Rusia spre Serbia şi s- 
au făcut chiar cele mai mari înlesniri directe sârbilor, vânzându-li-se material şi echipament (nu ştiu 
dacă sârbii ne-au mulţumit vreodată pentru asta). 

După victoria franceză de pe Marna şi ocuparea Lembergului de către ruşi presiunile asupra noastră 
cresc, este momentul Lemberg. Opinia publică şi antantiştii cresc presiunile asupra guvernului pentru 
intervenţie, este momentul favorabil intrării României în război de partea Antantei. 


Victorie diplomatică românească: tratatul secret Rusia-România 


Succesele militare îi fac pe ruşi să mărească presiunea pentru intrarea României în război. Pentru a 
ne impulsiona şi impresiona, mai mult opinia publică, Rusia ne oferă Bucovina din care ocupase 
jumătate, numai să intrăm în război, oferind şi garanţii împotriva unui atac bulgar de la sud. 
Desigur, ruşii promiteau ceea ce nu puteau da, respectiv teritorii aflate în mâna duşmanului, când ar 
fi fost mult mai simplu să ne convingă de bunăvoința lor restituind, dacă nu întreaga Basarabie, cel 
puţin judeţele din sud luate la 1878. Dar nici vorbă de asta. 

Cu toate astea, se negociază o convenţie secretă între Sazonov şi Diamandy, care este ulterior 


acceptată de Brătianu cu unele adăugiri şi semnată la 1 octombrie 1914. Sună aşa: „Rusia se 
angajează să recunoască României dreptul de a-şi anexa regiunile monarhiei austro-ungare cu 
populaţie română. In Bucovina, delimitarea teritoriilor ce urmează să fie anexate Rusiei sau 
României se va face după criteriul majorităţii etnografice a populaţiei. România va avea dreptul să 
ocupe aceste teritorii în momentul care-l va socoti prielnic. Cât priveşte România, ea se angajează să 
păstreze până la data acestei ocupaţii o neutralitate binevoitoare faţă de Rusia.” Adăugirile lui 
Brătianu acceptate de partea rusă: „României i se garantează de de către Rusia status-quo-ul 
teritroial în frontierele ei actuale. Frontiera între partea rusă şi partea română a Bucovinei va fi râul 
Prut, obținându-se astfel un hotar trainic între cele două state.” Totuşi, chestiunea Bucovinei şi 
Banatului rămân în suspensie, ruşii tergiversând recunoaşterea cererilor româneşti în integralitatea 
acestor teritorii. 

Anglia şi Franţa vor afla şi aproba mai târziu această convenţie, impulsionată de partea rusă mai ales 
în urma informaţiei ambasadorului rus de la Paris conform căreia Austria ar fi propus României 
autonomia Transilvaniei în cazul în care intra de partea centralilor în război. Desigur că liderii 
românilor transilvăneni ar fi agreat autonomia cu parlament propriu după modelul Croaţiei, ştiut fiind 
că în acest caz unirea era doar o chestiune de timp, fără sacrificii militare contra germanilor. 

Mai târziu, chiar ţarul i-a reprosat lui Sazonov că a cedat prea uşor românilor prin textul convenției. 
În primul rând se recunoşteau oficial pretenţiile româneşti asupra Transilvaniei, Banatului şi 
Bucovinei, asta doar în schimbul neutralității. Apoi Brătianu putea să aleagă momentul prielnic 
intrării în război, fără să fie legat de un anumit termen. Totuşi, şi Rusia obținea în primul rând 
asigurarea direcţiei ce va fi urmată de România, război alături de Antanta. mai era şi chestiunea 
neutralității binevoitoare, asta însemnând permiterea aprovizionării Serbiei atât pe uscat, cât si pe 
Dunăre, şi blocarea oricărei aprovizionări a Turciei de către germani. Aceştia din urmă se văd nevoiţi 
să treacă la contrabandă, în sensul că sunt nevoiţi să expedieze doar mărfuri militare de volum mic, 
şi acestea ascunzându-le prin cele mai ingenioase locuri, în pereţi şi tavane duble ale trenurilor, prin 
butoaie cu untură sau zahăr etc. 

Această lipsă de muniții şi materiale militare prin tăierea singurei căi de aprovizionare a Turciei, cea 
prin România, a avut o mare importanţă în primăvara anului 1915, în bătălia de la Gallipolli, dar 
aliaţii au ratat atunci o mare oportunitate. Debarcarea de la Gallipolli, după ideea lui Winston 
Churcill, la acea vreme ministru al amiralitatii, a început în februarie 1915 pentru a scoate Turcia din 
război şi a deschide Dardanelele făcând legătura cu Rusia prin Mediterana, precum şi pentru a 
convinge Grecia, Bulgaria şi România, a început în februarie 1915. La 18 martie seara, după marele 
atac al flotei franco-engleze asupra forturilor de la Dardanele, fortul Hamidie, cel mai puternic de pe 
ţărmul asiatic, mai avea 17 obuze perforante, iar Kilid-ul-Ubar, pe ţărmul european, exact 10 obuze. 
Soldaţii turci ce le apărau aveau ordin să tragă până la ultimul obuz şi apoi să se retragă 
abandonând forturile. Dar flota franco-engleză nu a mai atacat a doua zi, acţiunea eşuând în final. 
Documentarele engleze de pe Discovery uită acest mic amănunt, despre cum a fost ratată această 
bătălie. Ori, deşi Franţa şi Anglia au mai protestat că România îşi încalcă neutralitatea lăsând să 
treacă trenuri militare germane spre Turcia, acest amănunt ne arată că acuzele erau nefondate sau 
poate special destinate dezinformării inamicului. Morghentau, fostul ambasador al SUA la 
Constantinopol spune în memoriile sale că aceste acuze sunt total neintemeiate şi că „guvernul din 
Bucuresti a fost perfect onest”, fapt dovedit de penuria de munitii a Turciei. 

Anul 1915 aduce noi evenimente, printre care de maximă importanţă a fost intrarea în război a 
Italiei de partea Antantei, şi ea legată la fel ca şi România de un tratat cu Puterile Centrale. Ciudat 
rămâne faptul că unii şi alţii vorbesc de trădarea României faţă de centrali, dar nu şi de trădarea 
Italiei faţă de aceiaşi! Se mai petrec lucruri importante pe teatrele de luptă, pentru România 
esenţială a fost înfrângerea rusească de pe frontul de est, părăsirea Galiției, astfel că frontul de est 
se dă în spate mult, făcând intervenţia României nu numai riscantă, ci chiar o aventură nebunească. 
Fără o linie de front cu care să se lege, România ar fi fost anihilată de la începutul intrării sale în 
război. Totuşi, în primul rând ruşii, dar nu numai ei continuă cu presiunile, deşi intrarea României nu 
ar fi adus nici un câştig strategic, dar pentru ei era necesară orice diversiune pentru a scădea 
presiunea asupra lor, chiar şi numai pe moment. Chiar marele duce Nicolae caracteriza aceste 
eforturi ca şi „o nebunie furioasă”, iar Anglia caracterizează cel mai bine insistenţele: „o nebunie şi o 
imoralitate, însemna a se cere un sacrificiu imens din partea poporului român, care nu putea să 
ajute realmente pe aliaţi, ci doar să pricinuiască un rău incalculabil cauzei lor”. Franţa era deprimată 
de înfrângerile Rusiei şi de tocmelile ei când e vorba de câştigat o alianţă atât de prețioasă ca cea a 
României: „În astfel de împrejurări consideratiile militare trebuie să treacă pe primul plan si 


concursul României trebuie să fie cumpărat cu orice preţ”. 

Exasperat, Sazonov spune că România ezită din cauza situaţiei de pe front (parţial adevărat) şi 
propune Antantei să se îndrepte spre bulgari, deşi aceştia făcuseră o alianţă cu Puterile Centrale. La 
Paris, Clemenceau (pe atunci în opoziţie), care n-are încredere în România, duce o campanie 
furibundă împotriva ei prin ziarul său L'homme echaine (vedem de aici o explicaţie a ostilitatii sale cu 
care Brătianu se va lovi la Conferinţa de Pace de la Paris din 1919). În sfârşit, Sazonov pare să 
cedeze, dar numai pe jumătate, acceptând să dea în Bucovina şi Cernăuţii până la Prut, dar în 
Banatul să rămână în suspensie până la conferinţa păcii. După câteva zile se răzgândeşte şi revine 
cerând ca România să intre în război în maxim cinci săptămâni şi Brătianu să dea o declaraţie scrisă 
în acest sens. Miniştrii de externe englez şi francez găsesc nelalocul ei o asemenea pretenţie absurdă 
mirosind a ultimatum, din moment ce chestiunile militare oricum vor trebui să fie reglate prin 
convenţii între Statele Majore. Dar asta era personalitatea lui Sazonov, ne putem întreba cum de un 
astfel de personaj era ministru de externe al Rusiei tocmai în această perioadă atât de delicată, 
totuşi, nu era singurul incapabil în funcţii de răspundere nu numai în Rusia, ci în cadrul tuturor 
marilor puteri la acea vreme. 

O lună de discuţii şi tärägäneli i-au trebuit lui Sazonov să-i dea răspuns lui Brătianu la propunerile 
precise pe care acesta i le făcuse la 23 iunie 1915. Chiar cei trei miniştri de externe occidentali 
(Delcasse, Grey şi Sonnino) făceau presiuni asupra Rusiei să accepte încheierea convenției militare 
fără a impune o dată a intrării în acţiune a României, aceasta urmând să fie stabilită în urma 
dezvoltării operaţiunilor militare. Sazonov, după ce acceptă unele chestiuni, victimă a 
temperamentului său agitat şi schimbător (zilnic venea cu câte o idee pe care o abandona ulterior), 
dominat de neîncrederea şi aversiunea sa contra României, ministrul rus de externe dărâmă cu o 
mână ceea ce clădise cu cealaltă. După un răspuns insuficient şi inabil dat României, ca şi speriat de 
pasul făcut, Sazonov declară colegilor de la Paris şi Londra (31 iulie) că a făcut concesii 

României contre coeur (împotriva dorinţei). 

Dar era oricum prea târziu, momentul prielnic trecuse demult, condiţiile startegice erau mult 
schimbate, Rusia era bătută şi dată înapoi cu peste o sută de kilometri, evacuase Galiţia şi Bucovina. 
Retragerea ruşilor spre est descoperise aripa noastră dreaptă, ei nu ar fi fost în stare să ia o ofensivă 
pe Nistru cu aripa lor stângă pentru a putea acoperi flancul nostru drept în momentul intrării noastre 
în război. mai mult, noi comandasem armament, muniții şi material de război indispensabil intrării 
noastre în acţiune din Franţa, dar circulaţia dezorganizată a trenurilor în spatele frontului rusesc nu 
ne putea asigura sosirea acestora. De acest impediment ne vom lovi şi după intrarea noastră în 
război şi încă rău de tot. 

După ce i-au învins pe ruşi, centralii s-au întors împotriva Serbiei. Era logic şi normal, numai aşa se 
putea aproviziona Turcia, din moment ce căile prin România erau tăiate în urma neutralității 
binevoitoare. Serbia respinsese ofensiva austro-ungară la începutul războiului, dar acum o nouă 
ofensivă, cumulată cu intrarea în război la 15 octombrie 1915 a Bulgariei împotriva lor, îi dau peste 
cap. In ciuda rezistenţei înverşunate, sunt înfrânți şi nevoiţi să-şi evacueze tara. O tragedie cumplită 
pentru eroicul popor sârb. România nu a putut face nimic, decât să asiste cu braţele încrucişate la 
sacrificarea sârbilor, datorată în primul rând obtuzitätii ruşilor. Dacă ar fi acceptat tratativele cu 
Brătianu şi condiţiile sale juste şi logice, inclusiv cele militare, poate lucrurile s-ar fi desfăşurat altfel. 
Dar vom vedea mai departe, chiar cu ele acceptate şi parafate, ruşii nu le-au respectat ulterior, 
ajungând să fim tradati pe front chiar de aliaţii nostri, dar să nu anticipăm, problema e aşa de vastă 
şi complexă încât e nevoie de mai multe articole, fără a avea pretenţia de a epuiza subiectul. 

În această perioadă de regres militar tratativele au stagnat, mai ales prin prisma noii ecuaţii 
strategice, intrarea Bulgariei în război de partea Puterilor Centrale complicând şi mai mult lucrurile, 
mai ales că ruşii erau siguri că Bulgaria nu va lupta contra lor, a fratelui slav mai mare, a 
binefăcătorului care le-a acordat statul la 1877-1878. Şi noi am făcut acelaşi lucru, i-am ajutat, 
sprijinit, am luptat în războiul care le-a adus independenţa, şi uite cum am fost răsplătiți (vezi Noi si 
bulgarii). 

Foarte ciudat, referitor la trădare şi nerespectare de angajamente. Am zis-o de nenumărate ori şi o 
voi mai spune-o, noi suntem acuzaţi că nu ne-am respectat angajamentele din tratatul cu Germania 
din 1883. Italia nu este acuzată de acelaşi păcat. Dar să vedem cazul Greciei, care avea un tratat de 
alianţă cu Serbia, şi nimeni nu o acuză că nu l-a respectat. Cu toate că premierul Venizelos ar fi vrut 
să intervină, regele Constantin era un germanofil declarat, aşa că ţara a rămas în expectativă. 
Clauzele din tratat au fost interpretate astfel: tratatul se referea la un război balcanic şi nu la unul 


general, Grecia trebuia să ajute Serbia împotriva unui adversar, nu împotriva a patru, iar Serbia 
trebuia să participe cu 150000 de soldaţi şi Grecia cu 80000 pe frontul vizat. De unde să trimită 
Serbia 150000 de soldaţi când ea lupta contra tuturor? Venizelos găsi soluţia cerând ca ceea ce nu 
pot face sârbii să facă Antanta, trimițând la Salonic un corp expediționar. Antanta acceptă în ideea 
de a-l convinge pe Brătianu şi de a-i îndeplini una dintre cereri pentru a facilita intervenţia română. 
Astfel s-a ajuns la deschiderea frontului de la Salonic. 


Planul ocupaţiei militare a României de către germani 


În inabilitatea deja dovedită, Rusia mai face o greşeală care îi scoate din sărite pe aliaţii occidentali 
şi exacerbeaza temerile românilor, trimițând demonstrativ trupe în sudul Basarabiei. Rusia dă înapoi, 
retrăgându-le, dar impresia defavorabilă de ameninţare directă rămâne. Şi Austro-Ungaria a trimis 
trupe demonstrativ în Transilvania pentru a presa România, efectul a fost faptul că noi ne-am întărit 
trupele de pe graniţă şi am trecut la efectuarea de fortificaţii care se vor dovedi folositoare ulterior. 
In Grecia lucrurile s-au complicat prin căderea lui Venizelos de la putere, regele Constantin şi-a 
aruncat masca anunțând că tara sa va interna orice trupă franceză, engleză sau sârbă care va călca 
teritoriul elen. Doar ameninţarea cu forţa a reuşit să-l liniştească temporar. In aceste condiţii, frontul 
de la Salonic se dovedea insuficient ca factor militar important, lucru dovedit şi mai târziu, după 
intrarea României în război. 

În Franţa, eşecul încercării de a atrage România în război la momentul oportun provoacă vie agitaţie. 
I se impută îndărătniciei Rusiei acest eşec, dar şi conducerii franceze faptul că i-a lăsat pe ruşi să 
conducă negocierile cu românii, în loc ca Franţa să ia problema direct în mână. In schimb, iritatia 
Puterilor Centrale, acum pe cai mari după împingerea ruşilor înapoi şi ocuparea Serbiei, atinge cote 
nemaiîntâlnite. România era singură şi izolată, chiar să fi vrut, nimeni nu i-ar fi putut sări în ajutor. 
Bulgaria intrase în război de partea Puterilor Centrale dând o lovitură decisivă prin spate Serbiei. 
Ruşii erau mult în spate, nici nu aveam legătură cu ei decât prin Basarabia, pe dreapta, în Bucovina, 
erau austro-ungarii şi germanii, la fel ca si pe crestele Carpaţilor. Chiar aceasta idee, a neutralității 
binevoitoare faţă de Antanta, le repugna teribil, deoarece erau nevoiţi să menţină trupe de acoperire 
pe graniţa României, atât austro-ungarii, cât şi bulgarii, în timp ce ruşii, asiguraţi din partea noastră, 
îşi puteau folosi forţele în alte locuri. 

Era normal ca presiunile centralilor să crească la maxim. Se adăuga acum şi componenta economică, 
Germania şi aliaţii săi începeau să sufere din cauza blocadelor navale şi începeau să ducă lipsă de 
alimente şi petrol. România nu avea cum să-şi exporte recoltele pe ultimii doi ani, cu Daradanelele 
blocate, iar Rusia chiar nu avea nevoie de cereale. A trebuit să cedăm, cu acceptul Antantei, şi să 
acceptăm un acord privind vânzarea către centrali a 50000 de vagoane de cereale. Concomitent, am 
făcut acelaşi acord şi cu Anglia, pentru aceeaşi cantitate, dar neputând fi transportată, urma să fie 
achitată şi să rămână pe loc. Anglia a achitat doar ceva mai mult de jumătate din suma stabilită, iar 
Franţa ne trimitea îndemnuri să rezistăm presiunilor dar fără să-i irităm prea tare pe germani, pentru 
a nu provoca vreo reacţie militară a acestora, până în trei luni când Antanta va porni o ofensivă 
generală. 

Această reacţie militară era pe cale să se înfăptuiască în primăvara lui 1916. Armata lui Mackensen, 
în urma ocupării Serbiei, devenise disponibilă şi a fost reţinută în Banat, deoarece deja se cocea 
planul invadării României. Momentul era prielnic, România separată geografic de toţi aliaţii, urma să 
fie prinsă într-un cleşte din trei părţi, de germani, austro-ungari şi bulgari pe la sud. Nu era o 
problemă pentru Puterile Centrale să atace o ţară neutră, aşa procedaseră şi cu Belgia la începutul 
războiului în 1914, manevra prognozata de Schliefen. Iar tentatia era mare şi recompensa pe 
măsură, scoaterea din luptă a unui potenţial adversar, plus marele premiu, cerealele şi petrolul atât 
de necesare centralilor. 

Armata mobilizată a României trece la întărirea fortificațiilor de pe Carpaţi (unele vor fi de folos mai 
târziu). La cartierul general german de la Pless (Pszczynia) se făceau planuri şi chiar se redacta un 
ultimatum pentru România, în deplină înţelegere cu generalissimul bulgar Jekov. Motivația oficială, 
Germania nu putea să aibă în flanc o armată nesigură, poate duşmană, tocmai în preziua unor 
viitoare operaţii cruciale. Cercuri politice importante din Germania susţin atacarea României acum, 
până nu este prea târziu. Ministrul Hellferich declara: „numai când vom ţine strâns strâns pe donna 
Romania cu braţul de talie, se va decide să joace cu noi”. 

Totuşi, proiectul va fi abandonat din mai multe motive. Unul era neîncrederea germanilor în 


capacitatea de luptă a trupelor bulgare, apoi aprovizionarea, aşa cum era ea, cu chiu, cu vai, cu 
ameninţări, satisfăcea necesităţile imediate ale Germaniei şi Turciei de cereale şi petrol, iar o acţiune 
militară chiar numai întârziată, urmată de sabotaje sau politica de pârjolire a teritoriului (folosită de 
români din vremuri imemoriale), ar fi periclitat această aprovizionare. Pe de altă parte, factorul 
hotărâtor, o acţiune majoră proiectată pe teritoriul Franţei ce trebuia să înceapă cât de curând. 
Influenţa în acest sens a şefului de Stat Major al Germaniei, generalul Falkenhayn a fost hotărâtoare. 
Tocmai de aceea, la intrarea României în război, Falkenhayn va fi înlocuit din post cu Hindemburg, 
iar el va primi tocmai comanda armatei ce va avea de luptat în Transilvania împotriva românilor, cei 
care l-au făcut să-şi piardă postul de comandă superioară. 


Brătianu fixează condiţiile României 


Primăvara lui 1916 se deschide sub perspective favorabile Antantei, mai ales prin faptul că alianţa a 
încercat să-şi coordoneze eforturile în urma conferinţei de la Chanilly. O ofensivă coordonată a fost 
hotărâtă atunci, dar germanii au luat-o înainte prin atacarea Verdunului (21 februarie), dar totuşi s- 
au produs ofensivele aliate de pe Somme (1 iulie) şi cea a lui Brusilov (4 iunie). Ceasul deciziei se 
apropie din nou de România, trebuia luată o decizie. Dar cum, în ce condiţii? Să ne amintim 1877, 
când Rusia ne-a implorat să venim în ajutorul lor, i-am salvat cu adevărat, iar drept mulţumire ne-au 
luat sudul Basarabiei? Ne-au ameninţat atunci cu ocuparea şi desfiinţarea armatei române dacă nu 
ne multumeam cu compensatia Dobrogei, oricum ruşii nu dădeau de la ei, dar luau de la noi, ei nu 
au stăpânit niciodată Dobrogea, ci doar românii şi turcii? Cum să nu apreciem răspunsul regelui 
Carol I care spunea că armata care s-a acoperit de glorie la Griviţa şi Plevna poate fi zdrobită în 
bătălie, dar niciodată desfiinţată? 

Dar să mergem mai departe. La 25 februarie 1916, generalul Alexeev, şeful Statului Major rus 
declară generalului francez Pau: „Dacă România se decide să dea concurs adversarilor noştri, 
aceasta ar însemna moartea oricărei ofensive ruseşti”. Totuşi, Rusia încă ezita, dădea când înainte, 
când înapoi, spre exasperarea aliaţilor. 


Lhttp://www.cristiannegrea.ro/wp-content/uploads/2012/11/alexeev1.jpg - Pentru incarcare in 
pagina (embed) Click aici |] 
Generalul Mikhail Alexeev, şeful Statului Major rus (STAVKA) 1915-1917 

Tocmai de aceea Brătianu ţinea atât de mult la o clarificare a raporturilor şi condiţiilor privitoare la 
intrarea României în război alături de Rusia. Era patit, era fiul lui lon Brătianu, primul ministru al 
României care a mers la război alături de Rusia împotriva Turciei în 1877, şi ştia ce s-a întâmplat 
după acest război. Păţit, el şi-a exprimat clar opţiunile, dar şi condiţiile care trebuiau garantate de 
puterile occidentale. 
In decursul lungilor tratative din 1915, guvernul român ajunsese să-şi exprime cu claritate punctul 
său de vedere. Hotărârea sa era limpede şi trevocabilă în ce privşte sensul intrării: România nu va 
participa la război decât alături de ţările Antantei, luptând laolaltă pentru triumful comun care va 
aduce realizarea idealului său national. Tot aşa de hotărât însă, guvernul român conditionase aceasta 
intrare de realizarea unui program de acţiune, care să asigure cooperării sale militare o cât mai 
deplină punere în valoare a forţelor sale, atât spre folosul cauzei generale, cât şi pentru al său 
propriu. De aceea Brătianu refuza să ia propriul angajament fără garanţiile politice şi militare, pe 
care le socotea indispensabile. Experienţa dureroasă a propriei noastre ţări în 1878 şi cea cu totul 
recentă a Serbiei în cursul războiului actual, obligau pe bărbatul de stat român la o mare prudenţă. 
Mai ales că el era tocmai fiul lui I. C. Brătianu care experimentase metodele ruseşti în 1877-1878. 
Condiţiile cooperării fuseseră definitiv fixate şi comunicate miniştrilor Antantei la 4 noiembrie 1915. 
România era lipsită de muniții. La această dată ea nu dispunea decât de un stoc de 1500 de lovituri 
de fiecare tun; faţă de marea consumatie cerută de războiul mondial, această provizie nu ajungea 
decât pentru 15 zile. De aceea, prima condiţie pentru a face războiul posibil era să i se furnizeze pe 
calea Arhanghelsk armamentul şi muniţiile cumpărate de ea din ţările aliate, precum şi organizarea 
unui serviciu regulat de aprovizionări, prin teritoriul rusesc. 
În al doilea rând venea chestiunea planului strategic al operaţiunilor române. Ele erau în strânsă 
legătură cu telurile noastre de război. Acestea erau peste Carpaţi. Pentru a le atinge nu trebuia sa 
avem la Dunăre preocupări care să reţină acolo forţele indispensabile în Ardeal. Pentru a da acţiunii 
române toată eficacitatea cuvenită, trebuia ca intrarea în acţiune să se facă în acelaşi timp cu o 
ofensivă generală pe toate fronturile şi una specială împotriva Bulgariei. Acest stat trebuia să fie 


făcut inofensiv printr-o acţiune militară pornită în acelaşi timp pe frontul de la Salonic de o armată 
franco-engleză, în putere de circa 500 000 de oameni, şi de la frontiera dobrogeană de o armată 
rusă în putere de circa 200 000 de oameni. Se punea o deosebită greutate pe această operaţiune, 
care pe lângă scopul militar, avea şi unul politic: a face definitivă, ireparabilă, ruptura între aliaţi - în 
special ruşii - si bulgari, si a curma astfel echivocul care rezulta din neinteleasa politică de 
menajamente a ruşilor faţă de bulgari. 

Condiţiile militare erau întregite de cele politice. România cerea, în caz de izbândă, îndeplinirea 
integrală a revendicărilor sale naţionale peste Carpaţi: alipirea Transilvaniei propriu-zise, Banatul şi 
Bucovinei întregi şi a părţilor româneşti din Crişana şi Maramureş. Iar ca garanţie că România nu va 
mai fi nesocotită şi maltratată ca la Congresul din Berlin, ea va fi reprezentată la masa verde a 
Conferinţei de pace cu drepturi egale cu celelalte popoare aliate. Aici era punctul nevralgic al 
relaţiilor noastre cu Rusia. Spre a avea siguranţa dinspre vecinul imediat şi aliatul nesigur, Brătianu 
cerea ca obligaţiile luate de Rusia să aibă girul celorlalte puteri aliate, „a acelor state care au 
respectul istoric al semnăturii lor si care, chiar războiul mondial îl dezlănţuiseră pentru că voiau, o 
dată pentru totdeauna, şi cu jertfele pe care le comportă, să împiedice ca de aci înainte tratatele 
între state să fie zdrente de hârtie sau hrisoave fără drepturi.” Ca o semnificativă dovadă de 
neîncredere faţă de Rusia, chiar în convenţia din 1914 se introdusese garanţia statu-quo- 

ului teritorial al României în frontierele ei actuale, împotriva unor încălcări din partea aliatului 
suspect, iar Rusia se obliga să facă să se ratifice de cabinetele din Paris şi Londra angajamentele 
luate. 

Dar, totuşi, ruşii nu sunt mulţumiţi şi fac nazuri. Pare că este doar un film SF, dar ceea ce vă spun 
este cruda realitate. Ruşii sunt mult mai calmi, criza trecuse, chiar dacă Serbia fusese îngenuncheată 
şi dispăruse de pe hartă. Chiar dacă protejatii lor, bulgarii, au intrat în război contra lor, fraţii mai 
mari, aşa cum le plăcea să li se spună şi dăduseră lovitura de graţie Serbiei atacând-o pe la spate. 
Cu toate astea, Rusia supravietuise, chiar dacă frontul a dat înapoi zeci de kilometri. Iar acum Rusia 
avea pretenţii mult mai mari, în sensul că i se părea că cedase prea multe României. Şeful Statului 
Major rus, generalul Alexeev, intervine şi el, cu temperamentul său impulsiv şi nehotărât, declarând 
că intrarea României în război, datorită intrândului care îl face ţara noastră spre vest (Muntenia şi 
Oltenia) ar complica situaţia militară. În memoriile sale, scrise mult după terminarea războiului, când 
concluziile erau clare, scria că el s-a opus tot timpul intrării României, susţinând că pentru Rusia ar fi 
fost mai bine dacă România rămânea neutră. Chiar aşa să fie? A uitat generalul Alexeev cererile 
stăruitoare pentru intervenţia României încă de la începutul războiului? Mai mult, Alexeev răstoarnă 
toate negocierile politice şi militare, spunând că din cauza dificultăţilor de transport pe calea ferată 
nu poate trimite forţe ruseşti la Dunăre, ca şi asigurare împotriva bulgarilor. Ori, cam toţi liderii ruşi, 
fie politici, fie militari, erau bolnavi de bulgarofilie. Ti considerau pe fratiorii lor slavi ca nişte rebeli 
care nu trebuiau loviti, doar certati, după care aceştia se vor întoarce la fratele lor mai mare, Rusia. 
Cu toate astea, bulgarii nu au avut complexe când i-au atacat chiar şi pe ruşi în Dobrogea, nu numai 
pe noi. Mai mult, Alexeev propunea ca armata română să stea în defensivă pe graniţe: o frontieră de 
750 km pe Carpaţi şi una de 600 km în sud făcea ca frontul român să fie mai întins decât între 
frontul de vest (800 km) sau de est (1200 km). Această împărţire ciudată de roluri, în caz de succes 
militar, ar fi făcut ca armatele ruse să dispună de teritoriile ocupate, România trebuind să stea la 
mila ruşilor din nou, ca şi în trecut. 

Franţa este sleită în urma ofensivei germane de la Verdun, rezistă eroic, dar are nevoie de slăbirea 
presiunii. Ruşii încep o ofensivă la ariăa nordică a frontului, în regiunea lacului Naroc, cu toate 
pierderile mari de oameni, a trebuit oprită după două săptămâni. În aceste condiţii, numai 
intervenţia României mai poate face ceva. Dar ruşii se codesc, dau înapoi încercând să se eschiveze 
de la îndeplinirea obligaţiilor asumate, în primul rând privind permiterea şi facilitarea transportului 
munițiilor şi armamentului cumpărate deja din Occident pe teritoriul ei şi asupra contingentului 
rusesc din Dobrogea. Preşedintele francez cere intervenţia ţarului în sprijinul satisfacerii doleantelor 
româneşti printr-o telegramă la 2 martie 1916. Ţarul dă un răspuns în doi peri, punându-se chezaş 
bunelor intenţii ale guvernului rus şi făcând aluzii conform cărora românii erau vinovaţi de 
tergiversări. 


[ http://www.cristiannegrea.ro/wp-content/uploads/2012/11/sergey-sazonov-5001-300x225.png - 
Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ] 
Serghei Sazonov, ministru de externe al Rusiei (1910-1916) 


La consfătuirea de la Stavka rusă, Filipescu, deşi în opoziţie cu Brătianu faţă de care avea o ostilitate 
declarată, îi susţine punctul de vedere în privinţa contingentului rus din Dobrogea. Alexeev s-a 
mulţumit la declaraţii vagi şi îndemnuri la mai multă încredere reciprocă. Tratativele continuă cu 
aceeaşi încăpățânare rusească a lui Alexeev, care şi în luna aprilie susţine că este o aventură militară 
să scoată 200000 de soldaţi ruşi şi să-i expedieze în sudul Basarabiei pentru a putea trece la nevoie 
în Dobrogea. Dar se văd adevăratele sale sentimente în instrucţiunile care le dă colonelului Tatarinov 
trimis la Bucureşti pentru negocieri: acţiunea României „nu este atât de importantă pentru a justifica 
recompensa politică pe care guvernul român o pretinde fără doar şi poate”. La presiunile Franţei 
către Rusia, lui Sazonov îi scapă că nu are încredere în Brătianu. Dar noi puteam avea încredere în 
Rusia? 


Acum ori niciodată 


Se produce ofensiva Brusilov, începută la 4 iunie, după pierderi imense, dar şi succese majore, cu 
sute de mii de prizonieri austro-ungari, în urmă acestei ofensive ruşii reuşind să pătrundă din nou în 
Bucovina şi Galiţia. Momentul era copt pentru intervenţia României, dar ruşii se purtau acum de 
parcă nu ar mai fi avut nevoie de această intervenţie. Iarăşi erau pe cai mari, credeau că pot rezolva 
problema singuri. 

Dar conjunctura de pe fronturi, deşi favorabilă aliaţilor, începea încet să se liniştească, iar după asta 
ar fi urmat inevitabil reacţia centralilor. Ofensiva Brusilov a reuşit să-i salveze pe italieni, ofensiva 
pregătită de Conrad von Hotzendorf de la Arsieno şi Asiago a trebuit anulată, austro-ungarii fiind 
nevoiţi să transporte trupe şi artileria grea pe frontul rusesc pentru a-i face faţă lui Brusilov. Italienii 
vor avea posibilitatea să înceapă o nouă ofensivă la Isonzo ulterior. În Franţa, deşi apogeul ofensivei 
germane de la Verdun trecuse, presiunea încă era mare, iar ofensiva franco-engleză de pe Somme, 
destinată printre altele să scadă presiunea asupra Verdunului, putea fi anulată în cazul în care 
germanii ar fi reuşit prin alocarea de trupe suplimentare să provoace căderea Verdunului. Franţa 
căuta o diversiune, şi ţinând cont de faptul că frontul de la Salonic încă nu era închegat, posibilităţile 
de acţiuni importante contra bulgarilor fiind doar de perspectivă, mai rămânea o singură posibilitate: 
România. Dar şi aici considerentele strategice ale ruşilor erau divergente faţă de cele franceze. Ruşii 
îşi supraestimau posibilităţile, cu toate că francezii le atrăgeau atenţia repetat să nu o mai facă, 
având de fiecare dată o mai bună perspectivă asupra posibilităţilor şi potenţialului armatei ruse. Un 
incident de la Conferinţa interaliată de la Chantilly, decembrie 1915, arată ce preţ se putea pune pe 
declaraţiile oficialităților ruse: pe când generalul rus Gilinski pretindea că efectivele ruseşti de pe 
frontul de luptă ating cifra de 2700000 de oameni, generalul Joffre (viitor mareşal) făcu dovada că 
nu erau decât 1300000 de oameni dintre care 160000 fără puşti! 


Lhttp://www.cristiannegrea.ro/wp-content/uploads/2012/11/Brusilov-offensive1-300x232.jpg - 
Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ] 
Ofensiva Brusilov 

Dar ofensiva Brusilov s-a topit în jurul datei de 12 august, de la această dată având loc doar acţiuni 
locale, fără importanţă pentru situaţia generală, deşi data oficială a stopării ofensivei Brusilov apare 
astăzi ca fiind 20 septembrie. Desigur, o confuzie, este vorba de stoparea ofensivei româneşti peste 
Carpaţi, de la sudul frontului lui Brusilov, care nu a fost sprijinită de vreo acţiune ofensivă a ruşilor, 
tocmai asta fiind una din cauzele stopării acesteia! 
Mai mult, în zona de sud a frontului ofensivei Brusilov se concentrau trupe austru-ungare şi germane 
cu scopul unei puternice contralovituri căreia ruşii nu aveau cum să-i facă faţă. Abia când au 
constientizat pericolul au aplecat urechea la cererile franceze aprobând transportul munițiilor 
româneşti pe teritoriul lor, astfel, primul dintre cele trei vapoare româneşti ce navigau încărcate cu 
muniții, nava „Bucureşti” a putut acosta la Arhangelsk ca să descarce armamentul si munitiile. Vor 
urma peste o mie de kilometri pe căile aglomerate ruseşti până când vor putea ajunge în România. 
Franţa este hotărâtă, Briand îl cheamă pe ministrul Lahovary şi îi spune: „Ora României a sosit!” (16 
iunie). România nu va mai putea prelungi neutralitatea, Franţa va interveni direct la ruşi pentru 
satisfacerea cererilor româneşti. Mai mult, Franţa îl schimbă pe ministrul de la Bucureşti, Blonde, 
prin energicul conte Saint-Aulaire. 
Totuşi, ruşii dau asigurări cu jumătate de gură, asta până realizează că propria lor situaţie este 
periclitată, Alexeev trecând din nou în faza de a presa pentru intervenţia României, cu ameninţarea 
fatisa: „Intrarea în acţiune a României, în momentul acesta, va avea o valoare corespunzătoare în 


desfăşurarea comună a sfortärilor puterilor aliate, ceea ce nu va fi cazul când hotărârea ei va fi 
amânată pentru o epocă nedefinită. Situaţia porunceşte românilor de a se alătura nouă acum ori 
niciodată!” 

Răspunsul lui Brătianu arăta, firesc, că aprecierile strategice ale generalului Alexeev nu rezolvau nici 
regularitatea transporturilor de material, nici trimiterea corpului expediționar de 200000 de ruşi în 
Dobrogea, indispensabile pentru hotărârea României. Cedând presiunilor franceze, în cele din urmă 
guvernul rus dă ordine pentru începerea transporturilor de materiale de război de la Arhangelsk 
către graniţa română. Cât priveşte apărarea graniţei sud-dobrogene, Alexeev spune că aceasta va 
putea fi făcută de romani, intrebuintand acolo o parte din forţele proprii; „desigur, la nevoie, am 
putea să ne sfortam să trimitem în Dobrogea una sau două divizii (20000 de oameni)”. Exact atâta 
se va trimite ulterior, trupe de mâna a doua pe care comandantul lor generalul Zaiachovski le numea 
trupe de strânsură „care nu puteau menţine stindardul Rusiei”, el cerând să fie eliberat de la 
comanda acestora, cerere refuzată. A avut dreptate, singurii care se vor bate cu adevărat vor fi doar 
soldaţii din Divizia sârbă, formată, după cum îi spunea numele, din soldaţi sârbi, nu ruşi. 


De ce? 


Dar de ce această atitudine a Rusiei faţă de un potenţial viitor aliat? În primul rând se văd de 
departe considerentele strategice, calculele geopolitice ruseşti: Rusia nu dorea naşterea unei 
Românii puternice care să-i bareze accesul spre Constantinopole, aspirație recunoscută de Antanta 
de la începutul războiului ca preţ al continuării luptei Rusiei alături de englezi şi francezi. Rusia, ca de 
fiecare dată în istoria sa expansionistă, a calculat şi a manevrat în aşa fel încât să câştige cât mai 
mult, chiar dacă posibilităţile sale militare erau inferioare ambițiilor sale teritoriale. In urma 
înfrângerilor de pe frontul de est din primii doi ani, devenise clar că Rusia nu avea cum să-şi menţină 
teritoriul în Europa de Est, nicidecum să mai emită pretenţii asupra Constantinopolului, conform 
testamentului lui Petru cel Mare. 

Mai era şi problema internă stringentă, în cazul unei prelungiri a războiului sau al unei înfrângeri, 
Rusia se putea confrunta cu o nouă revoluţie, la fel cum s-a întâmplat în 1906 în urma înfrângerii 
contra japonezilor în războiul din 1904-1905. Iar de data asta, imperiul era mult mai fragil ca şi în 
urmă cu opt ani. De aceea, factori responsabili ruşi căutau încă din 1915 o posibilitate de a ieşi din 
război printr-o pace separată cu Germania, dar în aşa fel încât să pară o victorie pentru imperiul rus. 
O posibilitate era înţelegerea pe front cu concesiuni teritoriale avantajoase de ambele părţi, una din 
victime fiind chiar România. O împărţire a României între Rusia şi Austro-Ungaria, Rusia luând 
Moldova până la Carpaţi şi Austro-Ungaria Muntenia şi Oltenia era o soluţie agreată. Mai rămânea 
problema Dobrogei şi a navigaţiei pe Dunăre. Dar să vedem faptele pe scurt. 

Ţarul era un om foarte slab, aflat sub influenţa țarinei Alexandra Feodorovna, fostă Alice de Hessa, 
de origine germană (la fel ca şi primul ministru şi ministru de externe Sturmer) şi aflată sub 
influenţa misticului călugăr Rasputin, care făcea şi desfăcea la curtea ţarului. ţarul a preluat 
comanda supremă a trupelor de pe front din mâna unchiului său, marele duce Mihail (mult mai 
capabil militar), dar pentru a le lăsa pe mâna generalului Alexeev, despre care am vorbit mult mai 
devreme. 

In martie 1915, prințese Vasilcikov, domnişoară de onoare a țarinei, aflată la începutul războiului în 
Austria, îi trimite o scrisoare ţarului după o convorbire cu von Jagow: „Anglia a declarat aceasta, în 
ciuda tuturor făgăduielilor, nu va îngădui niciodată Rusiei să ia Constantinopolul. Germania are 
nevoie de o Rusie puternică şi monarhică iar cele două Case vecine şi domnitoare trebuie să susţină 
vechile tradiţii monarhice. Prelungirea războiului este considerată ca un pericol pentru dinastie. Dacă 
Majestatea voastră decide, de la înaltul său tron, să rostească cuvântul Pace, înseamnă că va hotări 
destinul popoarelor din întreg universul...” Se vede că germanii cunoşteau fragilitatea Romanovilor la 
acea vreme. Prinţesa se întoarce in Rusia cu scrisori de la fratele şi sora țarinei, marele duce şi 
prinţesa de Hesse, dar ţarul reacţionează imediat şi îi retrage prinţesei Vasilcikov titlul de 
domnişoară de onoare a țarinei, iar pe țarină o exilează pentru un timp la Sankt Petersburg (de la 
Tarskoie Selo). Ţarul nu era pregătit, iar partizanii păcii separate, cei care îl înconjurau pe tar şi se 
aflau inclusiv în posturile de răspundere, nu au reuşit să-l influenţeze, dar acest curent era puternic, 
mai ales cu un ţar slab, prea puţin preocupat de problemele imperiului. 

În iulie 1916, o delegaţie de parlamentari ruşi vizitează Franţa şi frontul francez, unde iau la 
cunoştinţă decizia Franţei de a lupta până la capăt. Pe drumul de întoarcere prin Suedia, şeful 


delegaţiei ruse, vicepreşedintele Dumei Protopopov, se întâlneşte cu agentul german Warburg care I- 
a asigurat că în caz de pace separată, Rusia va obţine Constantinopolul şi Dardanelele. Un mare 
scandal a ieşit în cercurile conducătoare ruseşti, dar în loc să fie exclus, Protopopov este numit 
ministru de interne în guvernul Sturmer, cel de origine germană şi perceput ca şi filogerman. Cum 
spunea mai târziu după ce bolşevici vor publica o parte din arhivele ruseşti din primul război mondial 
„împăratul a rămas credincios angajamentelor faţă de aliaţi. El a rămas neclintit în atitudinea sa. Nu- 
i mai puţin adevărat însă, după convingerile opiniei publice în 1916-1918, că mersul evenimentelor 
ar fi putut conduce Rusia, în timpul guvernării lui Sturmer şi a lui Protopopov, la încheierea unei păci 
separate”. (Pavel Miliukov, istoria Rusiei). 

Germanii nu au renunţat la ideea scoaterii din război a Rusiei şi au reuşit mai târziu, când l-au trimis 
pe Lenin în Rusia într-un vagon blindat. Dar în aceste condiţii a fost nevoită să intre România în 
război pentru a-şi realiza aspiraţiile naţionale, înconjurată de trădări şi negocieri pe la spate în 
defavoarea ei. România a intrat în război la 14-27 august 1916, după ce toate cererile i-au fost 
recunoscute de către aliaţi, prin tratat, inclusiv cele militare, printr-o convenţie semnată în acest 
sens. Dar trădarea s-a manifestat mai apoi în cel mai înalt grad, chiar pe câmpul de luptă, ceea ce 
am întrevăzut aici din partea Rusiei, trădarea perfidă, se va petrece în momentele cele mai dificile 
din punct de vedere militar, pe front, atunci când aveam nevoia cea mai mare de ajutorul unui aliat. 
Dar despre asta într-un articol următor. 

Bibliografie: 

Constantin Kirițescu - Istoria războiului pentru întregirea României, Ed Ştiinţifică şi Enciclopedică, 
1989 

Pamfil Şeicaru - România în marele război, Editura Eminescu, 1994 

Ion Pavelescu, Adrian Pandea, Eftimie Ardeleanu - Proba focului, Editura Globus, 1991 


Trădarea rusească. Intrarea în război (1916) 


Lhttp://www.cristiannegrea.ro/wp-content/uploads/et_temp/DSC05785-412149 200x200.jpg - 
Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ] 


MOTTO: 
“Toate aceste clauze, în afară de obligaţiile României, vor fi încălcate.” 
Contele de Saint-Aulaire 
Am relatat în articolul precedent (Trădarea rusească. Tratative (1914 - 1916)) despre felul în 
care rușii ne-au trădat încă dinainte de a intra în război în august 1916, pentru a putea ieși ei înșiși 
cu fața curată printr-o pace separată cu Germania, prin împărțirea României între Rusia și Austro- 
Ungaria. În acest articol nu am insistat asupra rolului nefast al celui care a fost instalat de către tar 
prim ministru (din ianuarie) și ministru de externe (din iunie, înlocuindu-l pe Sazonov) al Rusiei chiar 
în perioada critică a războiului României, începând cu perioada premergătoare lui august 1916. 
Sturmer avea reputaţia de germanofil convins și a făcut tot posibilul să-și menţină această reputație, 
dând de înțeles tuturor că scopul său este încheierea unei păci separate cu Germania. Pentru toată 
lumea era clar acest lucru, mai puțin pentru comodul nostru ministru din Rusia, Constantin 
Diamandy, care nu observă nimic. Tocmai pentru această atitudine Sturmer a fost acuzat deschis de 
la tribuna Dumei de trădare de către Miliukov, șeful partidului cadetilor, căruia ulterior țarina a 
încercat să-i închidă cu orice pret gura, tocmai din cauza acuzelor aduse lui Rasputin și omului său, 
Sturmer, precum si adjunctului lui Sturmer, Protopopov. “Iuda trädätorul!” strigase Miliukov de la 
tribuna Dumei, adăugând că "toate secretele ministerului nostru de afaceri străine sunt imediat 


cunoscute de dușmanii noștri”, apoi arâtând un teanc de documente: “Am aici, domnilor deputați, 
evidența trădării lui Sturmer, piesele și cifrele sunt aici împreună cu prețul trădării!” 

Trădarea României din vârful guvernului rus . 

Poate părea ciudat, dar acesta era pulsul în cercurile conducătoare ale Rusiei la acea vreme. În ciuda 
insistențelor lui Rasputin si Sturmer, ţarul, credincios angajamentelor fata de Antantă, refuza 
constant să încheie pacea separată. De aceea, acești trădători au decis să pună Rusia în acea 
situație încât să fie nevoită să încheie această pace. Dar pentru a nu-și pierde prestigiul și să dea 
astfel apă la moară revoluționarilor, trebuia ca această pace să fie încheiată cu un succes de 
compromis, pe spinarea României prin împărțirea acesteia. De asemenea, exista în clasa 


conducătoare rusă un curent care se opunea unei victorii decisive rusești, de teama de masele de 
soldaţi reveniti de pe front si vor cere drepturi și libertăţi, la fel, revoluționarii ruși se temeau că o 
victorie decisivă ar fi întărit tarismul pe care ei îl doreau răsturnat. În același timp, o înfrângere ar fi 
deschis calea mișcărilor revoluționare la fel ca și cu zece ani înainte, după înfrângerea din războiul 
ruso-japonez. De aceea soluţia cea mai la îndemână rămânea pacea separată. Iată ce ne pregăteau 
aliații noștri ruși! 
Lhttp://www.cristiannegrea.ro/wp-content/uploads/2012/12/Shturmer-270748-90917-180x300.gif - 
Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ] 


Boris Sturmer (27.07.1848 - 9.09.1917) 
Această manevră cinică și machiavelică nu a scăpat observaţiei factorilor responsabili din țările 
Antantei. Conducătorii au tăcut, deoarece aveau nevoie de intervenţia României, indiferent ce s-ar fi 
întâmplat ulterior, dar liderii de opinie au sancționat această manevră perfidă a Rusiei. De exemplu, 
iată ce scrie Charles Rivet, fostul corespondent la Petrograd al ziarului Le Temps, în cartea sa Ultimul 
Romanov apărută în vara lui 1917: 
“Cu venirea lui Sturmer la guvern interveni planul machiavelic a cărui victimă trebuia să fie 
România. Escomparea înfrângerii sale trebuia să conducă în mod fatal, în gândul autorilor acestui 
complot, la o pace ruso-germană. Pacea aceasta avea și un caracter profitabil: Rusiei i se alipea 
Moldova, iar Austriei i se da Muntenia. România ezita încă să se alăture Antantei. Ea nu era gata. 
Dar conducătorii ruși trimiseră la București, sub forma unui ultimatum, aceste cuvinte care au 
precipitat un popor la înfrângere: Acum ori niciodată! 
Guvernul român se văzu silit să opteze pentru o partidă dintre cele mai riscante sau să renunțe la 
realizarea aspirațiilor sale nationale. EI fu luat de curentul patriotic, de astă dată cedă injonctiunilor 
de la Petrograd. Cu toate acestea el nu o făcu decât cu anumite condițiuni. Temându-se de bulgari, 
guvernul român obtinu promisiunea unui ajutor serios rusesc in Dobrogea, unde trebuiau să fie 
aruncate patru corpuri de armată. Ce-l importa pe Sturmer să promită, când era ferm decis să nu se 
țină de cuvânt? Se știe ce a urmat. Românii, lăsați la singurele lor forte, fură zdrobiţi; cooperarea 
rusească, din derizorie ce fusese în timpul intrării triumfale a nemților în Oltenia și Muntenia, nu 
deveni eficace decât pe linia Siretului. 
Pentru ce? Pentru că acolo era locul hotărât de Sturmer să se oprească retragerea, în scopul ca 
negocierile de pace separată să poată lua semnificarea pe care voia el să le-o dea. Trebuia ca opinia 
publică rusească să înțeleagă inutilitatea unor sfortäri mai îndelungate, însă să nu resimtă săgeata 
unei înfrângeri împlântată însăși Rusiei. Austro-Germanii, opriţi pe linia Siretului, Rusia era aceea 
care avea să stăpânească înaintarea lor din momentul ce aceasta ameninţa teritoriul rus. Singură 
România era învinsă. Si din această nouă victorie germană reiesea faptul că puterea germană de 
ofensivă nu era încă înfrântă. Ce era de făcut atunci dacă nu o pace? 
Deoarece Rusia nu era umilită de o înfrângere care s-o atingă direct, ea trebuia să vadă rece 
lucrurile, să discearnă propriul ei interes. Aceasta nu-i impunea oare să deschidă ochii în faţa 
realității? Devenind cert că Germania era invincibilă, nu era oare mai bine să se trateze cu ea în 
momentul în care se putea face, fără a fi constrânsă de pierderea cu totul a campaniei care, dacă nu 
ar fi fost oprită, era să fie îndreptată și de astă dată împotriva Rusiei? 
Manevra putea reuși, dar Miliukov și Duma i-au pus capăt. Liderul cadetilor, într-un discurs istoric a 
dezvăluit cu curaj scopurile aventurierilor, denuntand de la tribuna camerei planurile urzite pentru a 
ajunge la infamia nemaiauzită ce ar fi fost o pace separată. ” 
Despre acest plan ticălos a vorbit și generalul Dumitru Iliescu, fost șef al cartierului general român, 
într-un interviu dat presei franceze în 3 aprilie 1917 la biroul de presă român la Paris și publicat în nr 
12089 al ziarului Le Matin: 
“De la începutul marelui război, România a fost sigură că va trebui să intre în linie alături de aliați. 
Încă din luna august 1916 noi am început să preparăm și să reorganizăm armata noastră, de la 
180000 de oameni trebuia să ridicăm armata noastră la 820000 de oameni, dintre care 500000 de 
combatanți. Cadrele noastre de ofițeri trebuiau să fie triplate. N-aveam nici munitiuni, nici mitraliere. 
Această afirmatiune să nu vă surprindă: în iulie 1916, date fiind imensele dificultăți de transport si 
comunicații cu aliaţii noștri occidentali, România, lucrând fără încetare, încă nu era gata. Și tocmai la 
această epocă ne sosi din Rusia un fel de ultimatum: Acum ori niciodată! glăsuia acest document al 
cărui text îl tin la dispoziția dvs. : 
Guvernul rus ne supuse un plan de campanie în întregime elaborat. In el nu se tinea seamă de rolul 


probabil al Bulgariei. La obiectiunea noastră, di Boris Sturmer, pe atunci președinte de consiliu, a 
răspuns că niciodată Bulgaria nu va lupta contra Rusiei. Am cerut atunci 200000 de oameni, trupe 
rusești, pentru frontul din Dobrogea. El ne-a răspuns că 20000 de oameni sunt prea suficienți pentru 
o demonstrație cu caracter pur politic. In două rânduri, statul nostru major a cerut guvernului rus să 
înceapă printr-o operațiune contra Bulgariei, care s-ar fi tradus prin ocupatiunea unei bande 
teritoriale pe partea dreaptă a Dunării. Luarea Rusciukului ar fi fost o siguranță pentru capitala 
noastră. Statul major francez ne-a împărtășit pe de-a întregul punctul nostru de vedere, dar Rusia 
ne-a opus un veto absolut. 

Generalul Iliescu ne-a dat detalii cu toate preciziunile asupra istoricului campaniei din Transilvaniei. 
Armata 1 trebuia să servească drept pivot pe Jiu, în regiunea Orșova. Armata 2, trecând prin 
pasurile centrale, urma să invadeze în Transilvania, în vreme ce a 3-a urma să înainteze în legătură 
cu trupele rusești de la Vatra Dornei. 

Vai! ne spune generalul Iliescu, trupele rusești de la Vatra Dornei n-au înaintat niciodată măcar cu 
un metru. Chiar azi se găsesc în același loc unde erau în momentul în care am intrat în război. 
Această nemișcare compromitea chiar planul ordonat de ruși, fiindcă pentru a reuși trebuia să 
mergem repede, să scurtăm cât mai iute posibil imensul front transilvan de 800 km ocupind 
ipotenuza triunghiului mergând de la Vatra Dornei la Orșova. 

După ce a explicat faptele petrecute, ca atacul bulgar pe Dunăre, luarea Turtucaiei și a Silistrei și 
retragerea din Transilvania, generalul Iliescu continuă: 

Silite să dea înapoi, armatele noastre timp de 40 de zile au luptat în trecători impotriva unui inamic 
superior în armament. Cinci divizii românești au fost așezate pe Argeș pentru a acoperi Capitala. 
Acolo una din divizii a slăbit. Era acea aflată sub comanda generalului Socec, condamnat apoi de 
consiliul de război. Generalul acesta, seara la 9 a plecat fără autorizație la București. La 9.30, pe 
întuneric, inamicul a atacat această divizie, care cedă. Linia Argeșului era sfărâmată, Capitala dată 
inamicului. 

Mă rezum: intrarea în linie a României răspundea unui îndoit plan: politic și strategic. Guvernul d-lui 
Sturmer ne-a forțat să declarăm război căci el avea nevoie de trupele noastre spre a acoperi flancul 
stâng al armatei rusești din Bucovina. Trupele aflate în această regiune erau destinate, contrar 
asigurărilor date României si Franţei, să rămână pe loc. Înfrângerea României era prevăzută si 
organizată de di Sturmer care vroia să termine războiul în acest mod răsunător. 

Așa, încă din luna septembrie armatele rusești organizau linia Siretului în deplină cunoștință de 
desfășurarea evenimentelor. lată care era, după părerea mea, planul d-lui Sturmer când ne-a forțat 
mâna, când a organizat campania noastră: a lăsa să fie invadată România până la Siret, a face să 
reiasă puterea nilitară a ţărilor centrale, a încheia pacea separată în urma unei înfrângeri care, 
nefiind o înfrângere rusească, nu putea zdruncina întru nimic nici prestigiului său, nici al țarului. 
Închei. Am fost bătuţi, deoarece eram mai putin înarmaţi ca dușmanul, pentru că comandamentul 
său era vădit superior celui al nostru, dar cauza inițială a înfrângerii a fost planul neleal al guvernului 
germanofil din Petrograd care s-a jucat cu soarta României spre a ușura o trădare premeditată. Aici 
găsim acel imponderabil pe care niciun diplomat român, francez sau englez n-ar fi putut să-l 
prevadă. Asta ne-a pierdut. ” 

Deci, acesta a fost rolul nefastului Boris Sturmer. Dar nu a apucat să-și ducă trădarea până la capăt. 
La puține zile de la discursul lui Miliukov din 1 noiembrie, Sturmer a fost schimbat de la putere (10 
noiembrie 1916), chiar dacă țarina și Rasputin se opuneau. A fost urmat de generalul Treppov 
pentru 3 luni, apoi de către prințul Galitin, răsturnat de revoluția rusă din martie 1917. Sturmer a 
fost arestat de guvernul revoluționar și acuzat de trădare, dar a murit bolnav într-un sanatoriu la 9 
septembrie 1917, chiar în ziua în care Centralii cucereau Riga, ducând cu el în mormânt multe dintre 
secretele trădării de la vârful imperiului țarist. 

[ http://www.cristiannegrea.ro/wp-content/uploads/2012/12/Pavel Milyukov-150159-310343- 
212x300.jpg - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ] 


Pavel Miliukov (15.01.1859 - 31.03.1943) 
Printre acești trădători se număra si Rasputin, șarlatanul protejat al tarinei care numea miniștri în 
guvernul rus, ca dovadă fiind și telegrama primită din Berlin de către acesta și găsită printre hârtiile 
sale după asasinarea sa de către prințul Iusupov: “Ne vei face personal un raport asupra 
negocierilor cu România si asupra sfortärilor pe care noi le facem pentru ca materialul de război 
englez să nu sosească în România”. Ne mai mirăm de faptul că materialul militar, armamentul și 
munitiile destinate României, transportate pe ruta Arhanghelsk - Petrograd -Ungheni - Iasi nu 


ajungeau României decât partial, uneori defect, sau deloc? Navele de transport erau atacate în 
Marea Nordului de submarinele sau corsarii germani, aceștia scufundând în largul coastelor Norvegiei 
și nava Bistrița a societății de navigație România. O parte din transporturile trimise pentru a înzestra 
armata română încă din august 1916 au fost găsite de agenţi francezi zacând prin gări rusești (la 
Kiev, Razdelnaia, Chișinău etc) unele în decembrie 1916, iar altele abia în vara lui 1917! 

Trupele ruse în războiul mondial 

Înainte dea analiza operațiunile militare de pe frontul românesc și rolul rușilor, implicarea sau 
neimplicarea lor în principalele bătălii, se impune o analiză asupra trupelor ruse și comandanților lor, 
făcută nu de către români sau alţii, ci chiar de către ruși, mă refer în primul rând la comandanții ruși, 
cei mai în măsură să judece din interior aceste aspecte sensibile. S-a scris mult despre prăpastia 
existentă între ofițeri și soldaţi, în sensul că ofițerii, mai ales cei superiori, proveneau din familiile 
nobiliare ruse, slab cunoscători ai sufletului mujicului rus, unii fără cunoștințe sau merite militare, 
ajunși în posturi de răspundere doar fiind apartinatori unei anumite familii. Mai ales în a doua parte a 
războiului, ofițerii pregătiți, cu experiență, se imputinasera destul de mult, locul lor fiind luat de acei 
care nu prea aveau ce căuta în aceste roluri. Desigur, era un fenomen prezent în armatele din 
întreaga lume, dar într-un regim ca și cel rusesc acest fenomen a căpătat proporții majore. 

[ http://www.cristiannegrea.ro/wp-content/uploads/2012/12/Denikin1 1.jpg - Pentru incarcare in 


pagina (embed) Click aici ] 


Generalul Anton Denikin (16.12.1872 — 8.08.1947) 
Dar, cum am zis, voi cita din cele scrise de către generalul Denikin, cel care a luptat în război și mai 
apoi a condus o armată a rușilor albi în sudul Ucrainei în războiul civil împotriva bolșevicilor. Acesta 
își scrie memoriile care apar în 1921 sub titlul Descompunerea armatei și a puterii, unde dă detalii 
uimitoare, mai întâi despre dotarea armatei rusești, asupra căreia s-a putut afla câte ceva cu ocazia 
procesului lui Suhomilov, ministru de război, care adus în boxa acuzaților in august 1917 a produs o 
impresie deplorabilă, făcându-i pe multi să se întrebe cum a fost posibil ca un asemenea personaj să 
poată ajunge să conducă ministerul de război al unei mari puteri chiar în timpul celei mai mari 
conflagrații de până la acel moment. Ignorant total în problemele militare, a condus acest minister 
timp de șase ani. Dar să revenim la Denikin: 
“Înaintea războiului nici nu s-a examinat mijlocul de a asigura armatei rezerve suplimentare de 
muniţie. Cum războiul muniției a luat, încă de la începutul ostilităților, proporții neașteptate și fara 
precedent, răsturnând calculele teoretice ale științei militare, atât europene, cât și ruse, era cu atât 
mai necesar să se ia măsuri eroice pentru a se ieși dintr-o situație extrem de gravă. Cu toate 
acestea, începând cu luna octombrie 1914, au fost epuizate rezervele pentru înarmarea întăririlor ce 
ni s-au trimis pe front, din care numai 10% aveau la început arme, iar mai târziu niciuna. 
Comandantul frontului de sud-vest a expediat la Marele Cartier General o depeșă care suna cam 
așa: Rezervele de muniţie sunt complet epuizate. In lipsa altora noi, vom fi obligați să încetăm lupta 
si să readucem trupele acasă, în condiţii dintre cele mai dificile... 
Și totuși, în aceeași perioadă (sfârșitul lui septembrie 1914), la întrebarea lui Joffre dacă armata 
imperială rusă este dotată cu muniţie suficientă pentru artilerie, spre a continua să continue fără 
probleme operaţiunile, ministrul de război Suhomilov răspundea: Situaţia actuală, în ceea ce 
privește aprovizionarea cu muniţie nu inspiră nicio neliniște serioasă. Nu se dădeau comenzi în 
străinătate și au fost refuzate puștile americane și japoneze pentru a evita inconvenientul 
multiplicării calibrelor...” 
Interesant este faptul că ministrul francez la Petrograd, Maurice Paleologue confirmă spusele lui 
Denikin, mai mult, amintește de discuţiile sale cu ministrul de externe rus Sazonov care face 
repetate apeluri pentru intervenția guvernelor aliate pentru dotarea cu muniții a armatei rusești. 
Astfel, situația precară a aprovizionării armatei ruse era cunoscută la Paris și Londra, astfel se 
explică intervențiile și întrebările generalului Joffre. Doar ministrul nostru la Petrograd, Constantin 
Diamandy, doarme în post și raportează constant că totul este în regulă în imperiul țarilor! 
Denikin are unele aprecieri mai putin măgulitoare la adresa generalului Brusilov, considerat încă unul 
dintre cei mai capabili generali ruși din primul război mondial, dar aici ar putea fi bănuit de 
subiectivism, deoarece Brusilov și-a oferit serviciile bolșevicilor, pe când el, Denikin, a condus trupele 
fidele Rusiei albe. Dar merită să vedem ce spune despre Brusilov, sub ordinele căruia a luptat în 
prima fază a războiului: 
“După operațiunea strălucită a Armatei a 8-a, operațiune care s-a soldat cu trecerea Carpaţilor si 
invadarea Ungariei, a survenit în decembrie 1914 în spiritul comandantului armatei, generalul 


Brusilov, un fel de criză psihologică. Sub șocul eșecului parțial al unui corp de armată, a dat ordin de 
retragere generală și armata a dat înapoi rapid. Se credea tot timpul forțat, ameninţat, străpuns de 
cavaleria inamică ce amenința mai ales statul major al armatei. De două ori generalul Brusilov a 
ridicat statul major cu o grabă frizând panica, devansând cu mult grosul armatei și pierzând orice 
contact cu ea. Ne retrageam zi de zi, făcând etape lungi și epuizante si neintelegand absolut nimic. 
Austriecii nu ne erau cu nimic superiori, nici numeric, nici moral și nu ne presau prea tare. Trăgătorii 
mei și regimentele vecine ale lui Kornilov efectuau în fiecare zi conraatacuri rapide, făcând numeroși 
prizonieri și capturând mitraliere. 

Cartierul General era și mai uimit. Rapoartele zilnice pe care le prezentam și în care demonstram că 
retragerea nu era justificată de nimic rămâneau fără rezultat în afară de furia violentă strnită lui 
Brusilov. Statul major a găsit până la urmă un alt mijloc penru a-l infuenta pe Brusilov. A fost 
chemat un prieten al lui Brusilov, bătrânul general Panciulidzev (șeful serviciilor sanitare ale 
armatei) și a fost convins că dacă situația continuă, armata ar putea bănui vreo trădare și lucrurile 
ar lua o întorsătură proastă. Panciulidzev s-a dus la Brusilov. Intre ei a avut loc o scenă 
emoţionantă, la sfârșitul căreia Brusilov era în lacrimi, iar Panciulidzev leșinat... 

In aceeași zi s-a semnat ordinul de atac. Armata a trecut rapid și cu ușurință la ofensivă, urmărindu- 
i de austrieci și restabilind situaţia strategică și prestigiul șefului ei. 

Interesante mărturii, dar trebuie neapărat menţionate cele referitoare la pregătirea morală si 
patriotismul soldatului rus. Trebuie menționat faptul că Denikin provenea din pătura de jos, tatăl său 
fiind servitor până la treizeci de ani, apoi soldat, iar după 22 de ani de serviciu a ajuns la gradul de 
aspirant. La fel ca și generalul Kornilov, ucis de explozia unui obuz în războiul civil pe când conducea 
o armată a albilor, fiu de țăran cazac, prin originea lui putea cunoaște cel mai bine sufletul ţăranului 
rus care forma majoritatea armatei. Iată ce spune Denikin: 

“În hărmălaia asurzitoare a frazelor patriotice, repetate la nesfârșit în toate cele patru colţuri ale 
Rusiei, am scăpat din vedere defectul organic al poporului rus: lipsa de patriotism. Ideea apărării 
nationale a fost si mai putin înțeleasă de către oamenii simpli. Ei mergeau docili la război, dar fără 
entuziasm, fără conștiința clara a necesității sacrificiului suprem. Mentalitatea lor nu mergea până la 
înțelegerea dogmelor naţionale abstracte. Poporul inarmat, care era de fapt armata, era încurajat de 
victorii și demoralizat de înfrângeri. NU pricepea de ce trebuia să treacă peste Carpaţi și abia dacă 
înțelegea de ce trebuie să se bată pe Styr și Pripet. Dar, până la urmă, se consola cu considerații de 
genul: suntem din Tambov, neamtul n-o să ajungă până acolo... Sunt obligat să repet această frază, 
pentru că toată psihologia rusului stă în ea.. ” 

Da, e adevărat, cam așa se justificau rușii care părăseau poziţiile de pe frontul Moldovei: Rusia e 
mare! De aceea au fost aduse pe front unităţi formate din basarabeni (divizia a 14-a) care să nu 
cedeze, deoarece în spatele lor se aflau căminele lor de peste Prut. Pentru viitorul României Mari a 
fost un lucru benefic, basarabenii convingându-se prin contactul cu trupele române că sunt același 
neam și făcând renașterea națională din Basarabia anilor 1917-1918 mai lesnicioasă. Dar până 
atunci va trebui să bem până la fund paharul întins de aliatul care ne-a trădat cu cea mai mare lipsă 
de scrupule. 

Tradati de toți 

Realitatea este ca am fost tradati de toți aliaţii încă din momentul intrării noastre în război. La 17 
august 1916 (stil nou) au fost semnate Tratatul de alianță și Convenţia militară de către toți miniștrii 
Antantei acreditaţi la București. Această Convenţie militară, care era de fapt condiţia executării 
Tratatului de alianță cu cele patru puteri ale Antantei, prevedea în linii generale faptul că puterile 
Antantei garantau integritatea teritorială a României acordându-i mână liberă în anexarea Ardealului, 
Bucovinei și Banatului. România se angaja să declare război Austro-Ungariei și să atace cu toate 
forțele. Aliații promiteau să nu încheie pace separată înainte ca România să primească satisfacție la 
negocierile de pace pe picior de egalitate, acordându-i-se astfel aceleași condiții ca și Italiei. Partea 
cu integritatea teritorială și pacea separată Rusia era decisă să o încalce încă înainte de a semna 
acest tratat. 

Mai departe, în același tratat s-au fixat următoarele condiții: "Deschiderea ostilităților (de către 
români) va fi precedată, cu o săptămână mai devreme, de o ofensivă pornind din Salonic; Rusia se 
angajează să-și continue ofensiva pe întregul front și să trimită trupe în Dobrogea pentru a o apăra 
contra bulgarilor. România trebuie să primească 300 de tone de material de război pe zi.” Franţa și 
Anglia se angajau la o ofensivă pe frontul de vest care să împiedice Puterile Centrale să mute trupe 
de acolo pe frontul românesc. 


Ministrul francez la București, contele de Saint-Aulaire, semnatar al tratatului și convenției din partea 
Franţei, va nota cu amărăciune mai târziu: “Toate aceste clauze, în afară de obligaţiile României, vor 
fi încălcate.” 

Ar trebui să le analizăm putin și o voi face pe scurt. Pe Frontul de Vest francezii se resimteau 
puternic în urma atacului german de la Verdun care, deși trecuse de apogeu, punea la grele încercări 
rezistenţa franceză. Pentru a slăbi presiunea s-a pornit ofensiva de pe Somme împreună cu britanicii, 
dar nu a fost suficient. De pe frontul italian nu se putea aștepta nimic, italienii își pierduseră suflul, la 
fel ca și ofensiva Brusilov de pe Frontul de Est. Singura soluție viabilă, care să atragă trupele 
germane și să le dea răgaz să sufle aliaților era România cu cele 500000 de baionete proaspete 
aruncate în luptă într-un sector nou, deschizând un nou front. Din start, pe frontul de vest era 
limpede că nu se putea iniția vreo ofensivă. 
Lhttp://www.cristiannegrea.ro/wp-content/uploads/2012/12/DSC057831-225x300.jpg - Pentru 


incarcare in pagina (embed) Click aici ] 


Armatele lui Falkenhayn și Mackensen înainte de intrarea României 
în război, concentrate împotriva rușilor și armatei lui Sarrail 

De pe frontul de la Salonic, cu câteva zile înainte, generalul Sarrail a trimis un raport generalului 
Joffre în care menţionează că nu va putea menţine frontul în cazul unei ofensive germano-bulgare, 
deci ne dăm seama că acesta nu avea niciun fel de posibilitate sau intenţie ofensivă, ba dimpotrivă, 
se afla în pericol în urma declanșării unui atac bulgar la 2/15 august 1916. Scrisoarea generalului 
englez Milne de a doua zi le interzicea trupelor britanice de aici să ia parte la vreo acțiune ofensivă 
atât timp cât România nu declara război Bulgariei (de parcă ar fi avut această posibilitate!). O 
tentativă demonstrativă s-a produs abia la 28 august/10 septembrie (mai bine de două săptămâni 
după intrarea în război a României și după atacul bulgar împotriva noastră de a doua zi fără 
declaraţie de război!). Această acțiune demonstrativă a avut loc fără participarea britanicilor, doar în 
Macedonia, cu puţine schimbări de linie de front. Priviţi dispunerea trupelor germano-bulgare-turce 
înainte si după intrarea noastră în război, o armată de peste 100000 de oameni, ca să vedeți cum 
am salvat armata de Salonic. Nu degeaba soldaţii noștri strigau: "Vai, Sarrail, Sarrail, Sarrail / Noi 
ne batem și tu stai!”. 
[_ http://www.cristiannegrea.ro/wp-content/uploads/2012/12/DSC05785-225x300.jpg - Pentru 


incarcare in pagina (embed) Click aici ] 


Intrarea României în război salvează armata lui Sarrail și a lui Brusilov, 
atacul concentric al Centralilor se mută împotriva României 

Am vorbit de munitiile și materialul militar oprite și rătăcite prin Rusia. După calculele făcute de 
Serviciul de Înzestrare al Armatei pentru perioada de 90 de zile de la intrarea noastră în război, am 
primit abia echivalentul a 120 de tone pe zi, dintr-un necesar minim de 300 de tone pe zi, deci mai 
putin de jumătate. Mai trebuie să ne mirăm că armata noastră lupta slab înzestrată și cu muniții 
puține? 
In Dobrogea, împotriva bulgarilor, Brătianu ceruse ca și asigurare 200000 de soldaţi ruși, rușii 
auacceptat 50000 prin convenția militară si au trimis 20000 sub forma a două divizii de infanterie și 
una de cavalerie, dar și acestea foarte slab calitativ, practic sub orice critică (cu excepția Diviziei 
sârbe, după cum se va vedea mai încolo). Generalul Zaioncikovski, investit la comanda acestor 
trupe, a refuzat inițial să o primească motivând că acești ostași "nu erau în stare să țină sus drapelul 
armatei ruse”, totuși a fost nevoit să o accepte, Alexeev spunându-i că "importanţa corpului său de 
armată era numai secundară și că nu va înfrunta în Dobrogea nicio rezistență specială”. Iată ce păre 
avea șeful Statului Major Rus (STAVKA) despre frontul dobrogean, poate el credea că renumitul 
general Mackensen, spărgătorul de fronturi, se afla acolo doar să primească parada trupelor bulgare 
ale generalului Toșev! Ce spune A.S. Kazakov despre asta: "Noi ne-am străduit a face economii în 
Dobrogea. In loc de 50000 de oameni am adunat cu chiu cu vai 30000 de oameni, cu un stat major 
adunat, unde unul nu-l cunoștea pe celălalt și i-am trimis în Dobrogea, unde le-am dat misiunea 
responsabilă de a reprezenta forța rusă în Balcani”. Generalul Alexei Brusilov în memoriile sale 
notează: "In opinia mea, din păcate, generalul Alexeev nu a dat nicio importanţă trupelor noastre 
din Dobrogea.” El spune că ar fi fost nevoie nu de “un corp de armată cu două divizii de mâna a 
doua ci de o armată întreagă de trupe bune”. Nu numai acești soldaţi ruși trimiși în Dobrogea s-au 
comportat slab pe câmpul de luptă, dar chiar comandantul lor a fost sub orice critică. 
Despre Frontul de Est, articolul 2 al Convenţiei militare spunea cam așa: "...armata rusă se 


angajează să acționeze deosebit de energic pe tot frontul austriac, în scopul de a asigura 
operațiunile române susmentionate. Această acțiune va fi în special ofensivă și viguroasă in 
Bucovina, unde trupele ruse vor trebui să-și păstreze pozitiunile ca și efectivele lor actuale”. Iată 
cum au fost îndeplinite aceste cerințe, la minima rezistenţă, în sensul că trupele rusești pur și 
simplu s-au oprit și nu au mai atacat. Dacă căutaţi pe internet despre ofensiva Brusilov veţi vedea ca 
acolo scrie că a durat din 4 iunie până în 20 septembrie 1916. Fals, s-a oprit în iulie, din august până 
în septembrie e vorba doar de ofensiva română în Transilvania de la sudul frontului rusesc, fără vreo 
legătură cu ofensiva Brusilov. Chiar și avansul Armatei de Nord române care a ajuns în fața 
Reghinului a trebuit stopat în primul rând în urma inactivitatii și a faptului că rușii din Bucovina, 
flancul drept al acestei armate, nu au avansat, apărând astfel pericolul învăluirii dreptei noastre. 
Care a fost rezultatul inactivitätii rușilor pe Frontul de Est? Inamicul a luat din fata frontului rusesc 
17 divizii de infanterie (13 germane și 4 austriece) și 10,5 divizii de cavalerie (4 germane, 6 divizii și 
o brigadă austriece), deci un total de 27 divizii și jumătate! Cu cele retrase de pe Frontul de Vest 
(inclusiv de la Verdun) se ajunge la mai mult de 40 de divizii scoase de pe alte fronturi și aruncate 
împotriva României care avea de apărat singură sau aproape singură un front de 1300 de kilometri, 
mai lung decât Frontul de Vest (800 km) sau Frontul de Est (1200 km)! 

Dovezile trădării rusești 

Am dat deja câteva exemple din mărturiile celor implicați în evenimente cu privire la intenţiile rusești 
asupra României. Știu că pare greu de crezut, de aceea voi mai veni cu câteva. 

Tot în memoriile sale, contele de Saint-Aulaire povestește despre cele întâmplate generalului 
Berthelot, șeful Misiunii Militare Franceze din România, care s-a oprit pe la Saint Petersburg în drum 
spre București. Iată raportul generalului: “Președintele Consiliului, Sturmer, căruia m-a prezentat 
Paleologue (ministrul Franţei în Rusia), nu s-a obosit să-mi ascundă defetismul său. Vorbea pe un 
ton agresiv despre trădare si pace separată. In ceea ce-l privește pe generalul Alexeev, încă mai 
brutal decât Sturmer, mi-a spulberat ultimele iluzii ce-mi rămăseseră. Putin politicos, m-a concediat 
după numai câteva minute. Nici măcar nu m-a invitat să iau loc, nu mi-a cerut vești despre Joffre și 
frontul francez. Nu mi-a vorbit despre România decât pentru a-mi spune, pe un ton foarte 

neplăcut: Deoarece românii tin asa de mult să vă aibă alături, vă urez mult noroc, dar încercați să-i 
faceți pe oamenii aceștia să priceapă că România nu se apără pe Carpaţi, ci pe Siret. Si cu un 
couppe papier mi-a arătat pe o hartă, lovind cu nervozitate, linia de separație dintre Muntenia ce 
trebuia evacuată si Moldova ce trebuia apărată, ca un taluz al Rusiei meridionale. ” Saint-Aulaire 


adaugă: “Mai târziu, in lumina altor relectii asemănătoare și a unor decizii corespunzătoare, am 
descoperit aici primul indiciu al unui plan secret de împărţire a României, negociat în plin 
război de statele majore rus si german .” 

Scriitorul englez Athur Evans, în Manchester Guardian, 17 iunie 1917: “... astăzi se știe că 
ajutoarele externe pe care conta guvernul român n-au sosit din cauza intrigilor care au avut loc la 
Petrograd”. 

Stephen Pichon, fost ministru francez de externe scria în ziarul Petit Journal din 26 iunie 1917: “Nu 
este momentul să insistăm asupra condiţiilor dezastruoase în care s-a produs intervenția României, 
compromisă chiar din primul moment de greșeli imputabile altora decât guvernului de la București și 
predată, prin trădarea lui Sturmer, armatelor austro-germane”. 

La Sorbona, la 28 iulie 1917, cu ocazia înmânării reprezentanților României a steagului lui Ștefan cel 
Mare recuperat de către trupele franceze de la mânăstirea Zografu din Grecia, generalul Malterre a 
spus în prezenţa președintelui Franţei, a membrilor guvernului și a reprezentanților tuturor puterilor 
aliate, următoarele cuvinte: “Astăzi știm ce s-a petrecut. Și ne permitem, chiar în acest lăcaș, fără a 
nega omagiul pe care îl datorăm republicii ruse si extraordinarei desteptäri a armatei sale, sa 
declarăm că România nu putea prevedea, în august 1916, oribila intrigă ce se tesea la Petrograd. 
Aliații știau oare mai mult?” 

Eram vânduți si tradati înainte de a trage primul foc de armă, dar vom vedea cum s-au comportat 
aliații noștri ruși odată operațiunile militare începute. 


cc 


Bibliografie: 
Pamfil Șeicaru - România în marele război, editura Eminescu, 1994 
Ion Pavelescu, Adrian Pandea, Eftimie Ardeleanu - Proba focului, editura Globus, 1991 


Trădarea rusească. Alte dovezi (1916) 


[ http://www.cristiannegrea.ro/wp-content/uploads/et_temp/harta-ww1-224931 200x200.jpg - 
Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ] 


MOTTO: “Wu se pot explica motivele care făceau pe ruși să lase pe români să fie bătuţi, lăsându-i 
singuri în toate luptele; rușii ar fi putut prea bine să ia parte la luptele din Muntenia. Numai acest 
fapt ne-a putut da victoria. 
Generalul Erich Ludendorff, Șeful Statului Major German 
Ultimul articol al meu Trădarea rusească. Intrarea în război (1916) a stârnit multe reacții de 
neîncredere, era și normal. Mare parte dintre cititori a reacţionat, pe bună dreptate, nevenindu-le să 
creadă faptul că Rusia ne-a putut trăda în asemenea grad, chiar înainte de a trage un foc de armă să 
se înțeleagă pentru împărțirea României între ruși și austro-unguri, doar pentru a ieși onorabil din 
război. Un alt articol (Trădarea rusească. Tratative (1914 - 1916)) a descris modul în care s-a 
copt această trădare a cărei victime urma să fim noi, românii. 
Dar dacă privim la rece, din perspectivă și experienţă istorică, observăm că acest curs nu era 
oarecum în ordinea lucrurilor, dacă ne putem exprima așa. În cei două sute de ani premergători 
faptelor descrise, românii s-au aflat la confluenţa a trei mari imperii ajunse la granițele noastre, 
fiecare mult mai puternic decât noi, împărțiți în state românești, pozitionati în calea tuturor 
rautatilor, vorba lui Nicolae Iorga. Imperiul Otoman, cel Rus și cel Habsburgic înconjurau teritoriile 
românești și smulseră câte o bucată fiecare. Problema lor, un accident istoric fericit până la urmă, a 
fost că nu s-au putut înțelege concomitent. Dacă eram la limita unui singur mare imperiu, probabil în 
timp ne-ar fi ocupat, dacă erau două, poate ne-ar fi împărțit, dar trei? 
Problema la începutul secolului XX era că unul dintre cele trei imperii, cel otoman, era muribund, în 
decădere. Războaiele balcanice practic l-au alungat din Europa. Rămăseseră doar două care ne 
puteau împărți cu ușurință, dar au intervenit doi factori. Primul a fost interesul și intervenţia tot mai 
masivă a imperiilor occidentale în problemele orientului, implicarea lor uneori deschisă (ca și în cazul 
Războiului Crimeii 1853-1856) pentru păstrarea unui echilibru în estul Europei. Al doilea a fost 
renașterea românilor într-un stat care devenea din ce în ce mai puternic, mai implicat în problemele 
regionale și diplomaţia europeană, o nucă tot mai greu de spart în cursul unor înţelegeri de culise. 
Încă de la 1878 imperiului rus i s-a tras un semnal că nu mai poate să ocupe și să dispună cum vrea 
de teritoriul românesc fără să aibă parte de o confruntare militară care s-ar fi putut dovedi destul de 
problematică si cu rezultat incert, după cum răspundea atunci principele Carol I la amenințările 
rusești cu desființare armatei române: „O armată care s-a acoperit de glorie la Plevna poate fi 
zdrobită în bătălie, dar niciodată desființată”. Deci, grijă mare! 
Dar în momentul în care cei doi factori ar fi anihilati? In cazul unui război mondial, când puterile 
occidentale erau incapabile să facă ceva în Orient, prinși de un război cumplit chiar pe teritoriul lor 
(cum s-a dovedit la Gallipolli și în armata lui Sarail de la Salonic), iar armata română bătută și 
zdrobită, mai funcționau cei doi factori menționați mai sus? Veţi înteba pe bună dreptate, care 
factori, din moment ce amândoi ar fi fost anihilati cu desăvârșire? Ce putea sta în calea împărțirii 
României între ruși și austrieci, din moment ce occidentalii nu mai făceau fata puternicei masini de 
război germane, iar armata română, prin complicitatea Rusiei, ar fi fost practic desființată de 
tăvălugul de oțel al armatelor a patru state, Austro-Ungaria, Germania, Bulgaria și Turcia? 
In acest caz, nu este logică și normală mișcarea rusă de a obține pacea separată printr-o împărțire a 
României, împușcând doi iepuri dintr-o data? In primul rând, ieșea cu fata curată din război pe plan 
intern, în al doilea rând obținea câștiguri teritoriale mult visate, cum ar fi granița pe Carpaţi și poate 
și acces prin Dobrogea spre Constantinopol, visul multisecular al țarilor ruși. Războiul dacă continua 
pe frontul occidental, englezii, francezii, germanii, austriecii, turcii ar fi sângerat încă la nesfârșit, iar 
Rusia și-ar fi conservat forțele ca în final să facă mișcarea decisivă spre Constantinopol și nimeni nu 
i-ar fi putut sta în cale. E simplu, era doar o problemă de geopolitică a acelor vremuri. 
Spuneam că este greu de crezut pentru cititorul secolului XXI un asemenea grad de trădare. Unii au 
apreciat pe bună dreptate faptul că în 1916, la intrarea noastră în război, am fost tradati de toți, 
inclusiv de francezi. Perfect adevărat, și ei ne-au împins în război promitandu-ne ofensive pe frontul 
de vest și ofensiva lui Sarail, lucruri care nu s-au întâmplat, atât francezii, cât și englezii, știau că 
nici nu avea cum să se întâmple. Ne-au folosit ca paratrăznet și atât. Perfect adevărat. Dar diferența 


este că ei au recunoscut (e drept, cu jumătate de gură) că ne-au făcut-o și ne-au trădat, iar după ce 
am dovedit că nu am fost zdrobiţi, ci doar învinși, și-au dat toată silinta să ne readucă ca o forță 
puternică în regiune. Efortul lor de a ne trimite material militar și muniții, efortul lor de a ne echipa si 
instrui, un rol de seamă jucându-l Misiunea Militară Franceză condusă de generalul Henri Berthelot a 
fost decisv în evenimentele grave viitoare. 


Lhttp://www.cristiannegrea.ro/wp-content/uploads/2013/01/harta-ww1-258x300.jpg - Pentru 
incarcare in pagina (embed) Click aici ] 
Evolutia frontului de est in primul razboi mondial 

in schimb, rușii au fost perfizi de la început până la sfârșit, fie că vorbim de Rusia țaristă sau de cea 
bolsevica. In acest sens, voi mai aduce ca dovezi unele documente mai putin cunoscute publicului 
larg, tot asa, ale celor participanti direct in evenimentele de acum aproape un secol. Unele 
suplimentare fata de cele prezentate in articolele mai sus mentionate, dupa care veti putea judeca 
dumneavoastra despre ce grad de tradare putem vorbi. Este greu de crezut, dar in perioada 
interbelica aceste lucruri erau publicate si cunoscute, dar dupa 45 de ani de comunism, care a 
ascuns aceste lucruri, si 23 de ani de democratie, care a ignorat aceleasi lucruri desi le putea 
cerceta, poate acest articol ar putea indemna si pe altii sa cerceteze aceste evenimente negate sau 
ignorate cu buna stiinta de istoriografia rusa. Oricum, nu sunt primele si nici cele mai importante 
evenimente pe care istoricii rusi, in conceptia lor unica asupra istoriei, le denatureaza cu buna 
stiinta. Dar pentru noi sunt importante, cel putin asa cred. Sau mai sper. 
Sedinta secreta a Parlamentului francez din 28 noiembrie 1916 
Înainte de a trece la acestă interesantă ședință a cărei stenogramă s-a publicat abia in 1920, as 
aduce încă un citat, de data asta al generalului Petin, fost Şef de Stat Major al Misiunii Militare 
Franceze din România conduse de generalul Berthelot. Iată ce spune acesta după campania anului 
1916: 


[ http://www.cristiannegrea.ro/wp-content/uploads/2013/01/petin-003-300x162.jpg - Pentru 
incarcare in pagina (embed) Click aici ] 
Colonelul Petin inspectand frontul roman, primavara lui 1917 

“Ca piesa să fi putut fi jucată (planul de campanie) condiția era ca factorul rus să-și joace 
rolul. Absența rușilor a fost prea flagrantă pentru ca motivele să nu fie cercetate intens. A fost 
pronunțat chiar cuvântul trădare. Nu se poate aplica, desigur, aceasta, decât comandamentului 
superior și înseamnă că, în mod deliberat, a refuzat să-și ajute aliații în momentul cel mai critic... 
Trebuie remarcat, de asemenea, că fără doar și poate, că începând cu momentul sosirii lor, toate 
unitățile rusești de geniu au fost dirijate de la începutul lui octombrie pe linia Siretului pentru a 
stabili, între Focșani și Brăila, o puternică linie defensivă care să apere numai Moldova, lăsând 
Valahia... ” 
Generalul Petin continuă seria argumentelor celor care îi acuzau pe ruși de trădare, amintind inclusiv 
de Sturmer, dar în final generalul nu achiesează la această teză, deși lasă multe semne de întrebare. 
Pentru el principala cauză era armata rusă și morbul revoluţiei care se va manifesta șase luni mai 
târziu. Dar această explicaţie nu lămurește înșiruirea lăsată chiar de autor. 


Lhttp://www.cristiannegrea.ro/wp-content/uploads/2013/01/petin-300x230.jpg - Pentru incarcare 
in pagina (embed) Click aici ] 
Colonelul Petin pe frontul român, 16 martie 1917 

Dar să revin asupra dezbaterilor secrete al parlamentului francez, când premierul Aristide Briand și 
miniștrii săi au avut de răspuns la multe întrebări și dat multe explicații referitoare la evenimentele 
anului 1916 care au precedat și succedat intrarea României în război și ce a făcut sau nu a făcut 
Franța, sau dacă a făcut destul. Au fost multe interpelări către membrii guvernului, în special către 
primul ministru, și toate au fost întrebări dure și grele. Din discursuri și răspunsuri ne putem da 
seama de multe. Şedinţa secretă a ţinut două zile și a început la 28 noiembrie 1916 (înainte de 
căderea Bucureștiului de la 6 decembrie) și a fost publicată în Jurnalul Republicii Franceze abia patru 
ani mai târziu, la 10 noiembrie 1920. 
O mare parte din discuţii au fost purtate în jurul corpului expediționar de la Salonic condus de 
generalul Sarail. Foarte instructive și interesante pentru noi aceste discuţii, din păcate prea ample 
pentru a putea fi încadrate într-un singur articol. Pentru cei interesaţi voi da sursa la sfârșitul 
articolului. Deosebit de interesante din perspectiva noastră sunt aceste interpelări ale 
parlamentarilor de opoziție și răspunsuri ale guvernului referitoare la acest subiect de mare 


impportanta pentru noi. De exemplu, interpelarea domnului Menier-Sourcouf care acuza guvernul că 
în presă se scria că expediţia generalului Sarail dispunea de 400000 de oameni dintre care 300000 
de combatanți, de fapt erau abia 140000 de baionete, alţii au interpelat aducând argumente ale 
parlamentarilor care au fost acolo și descriau situația tragică a expediției Sarail, mare parte din 
oameni bolnavi fără a fi capabili de vreo acţiune militară. Si mai interesantă este interpelarea lui 
Emile Constant, care aruncă vorbe grele contra guvernului. Dau aici numai un scurt citat din 
discursul său: 

“Cu privire la ajutorul rusesc ati pronunţat o cifră foarte tulburătoare, ati vorbit de 50000 de 
oameni. Ce? Cu 50000 de ruși pretindeati să ţineţi pe loc un plan asa de întins, la o organizare atât 
de formidabilă ca și organizarea germană? Cu privire la concursul nostru prin Salonic ce indicii ati 
dat României? Nu ne-ati spus-o. S-a pronunţat cifra de 400000 de baionete. Sper că nu le-aţi spus-o 
fiindcă nu era conformă cu realitatea. In aceste condițiuni, mă întreb care putea fi situaţia acestor 
aliați, al căror curaj este mai presus de orice bănuială, care au meritat atestatia germanilor înșiși 
care declarau că românii se bat cu un curaj admirabil, dar n-au mijloace materiale pentru a le 
rezista. ” 

Premierul a fost interpelat și întrebat dacă a promis românilor 400000 de combatanți în armata 
condusă de Sarail, pentru a intra în război, deși aceasta avea doar 140000 de luptători. Premierul 
Briand a evitat într-un stil tipic politicianist răspunsul la această întrebare. 


Lhttp://www.cristiannegrea.ro/wp-content/uploads/2013/01/briand.jpg - Pentru incarcare in pagina 
(embed) Click aici ] 

Premierul francez Aristide Briand 
O altă parte a dezbaterii a avut loc asupra direcţiei în care ar fi trebuit să acționeze România, asupra 
Bulgariei sau asupra Austro-Ungariei în Transilvania. Guvernul francez a susținut ideea că Brătianu 
nu dorea să atace Bulgaria, dar nici rușii nu doreau asta. O dezbatere interesantă asupra acestui 
aspect, cu concluzia că atât românii, cât și rușii, sperau la o înțelegere cu bulgarii. Bineînţeles că 
această nu a avut loc, cu deznodământul pe care îl știm cu toţii. Bulgarii au atacat în Dobrogea fără 
declaraţie de război (au trimis-o doar a doua zi), rușii au dat înapoi în contact cu bulgarii (voi 
dezvolta într-un articol viitor). 
Dar să revenim la ce ne interesează, respectiv războiul nostru. Andre Tardieu face o interpelare 
foarte critică la adresa guvernului acuzându-l de subestimarea capacității inamicului de a întreprinde 
acțiuni ofensive, fapt pentru care nu a sprijinit suficent România. Au fost aduse anterior și citate din 
presa germană referitoare la misiunea militară franceză trimisă în România. Generalul Ludendorff ar 
fi declarat în presă referitor la misiunea generalului Berthelot: Foarte bine, dar atâta timp cât nu 
aduc si 500 de tunuri grele asta nu schimbă cu nimic situaţia. Si avea dreptate, trupele române erau 
prea prost echipate, conduse și înzestrate pentru un astfel de război contra unui astfel de inamic, 
superior numeric și tehnic la toate capitolele. Singurul lucru care nu le lipsea românilor era bravura, 
recunoscută chiar de către adversari. 
Revenind la ședința parlamentului francez, trebuie să mentionez faptul că premierul a subliniat faptul 
că atât el a trimis nenumărate telegrame și apeluri rușilor pentru a-i sprijini pe români în luptele lor, 
toate fără rezultat. Mai mult, a insistat pe lângă aliaţii englezi și italieni să facă același lucru, cu 
același rezultat. Un exemplu relevat de premierul francez petrecut la 2 septembrie 1916, când 
generalul Joffre trimite o telegramă direct genralului Alexeev, șeful STAVKA rus, telegramă cu privire 
la refuzul opus de acesta din urmă la cererea franco-engleză de a trimite 200000 de oameni în 
Dobrogea. Urmează considerentele strategice ale unei astfel de întreprinderi, iar concluzia este dar 
tot ceea ce știu asupra stării militare a Rusiei și asupra intentiilor marelui comandament rus , mă 
face să mă indoiesc că generalul Alexeev să primească a propune împăratului trimiterea a 200000 
de oameni pe frontiera bulgară. 
Trebuie să spun și faptul că aceste dezvăluiri din parlamentul francez au avut ca rezultat reacția lui 
Brizon care în mai multe rânduri a strigat Rusia a trădat Franţa! sau Trăiască Franţa! Jos 


Rusia! printre alte protestări ale parlamentarilor, făcându-l pe președintele parlamentului să-l 
atentioneze serios. 

Citate din cuvântările premierului francez: Vedem deja că de la începutul campaniei, soldații români, 
care sunt excelenți soldați, și-au îmbunătățit situația încetul cu încetul sub focul mitralierei, în asa fel 
încât au făcut fata în multe puncte atacurilor îndreptate contra lor. 

Sunt multe de descoperit referitor la subiect în stenograma acestei ședințe, am pus-o la bibliografie 


și poate fi găsită pe internet în format PDF, pentru cei interesați. Concluzia o puteți trage singuri. 
Merg mai departe cu alte dovezi. 

Raportul Polivanof 

După preluarea puterii de căre bolșevici, aceștia, pentru a arăta lumii cât de rău și ingrat fusese 
regimul trecut, au publicat în presă o serie de rapoarte și documente secrete ale acestui regim, dar 
au renunțat și ei foarte curând, deorece deveniseră mai răi și mai ingrati, întrecând cu mult vechiul 
regim. Între aceste documente publicate de o mare importanţă pentru noi îl reprezintă așa numitul 
raport Polivanof după numele autorului său, general și fost ministru de război până în martie 1916. A 
fost publicat în ziarul Pravda cu nr 240 și are data îmntocmirii 7 (20 după stil nou) noiembrie 1916 și 
dă o ilustrare a politicii constante a regimului rus față de România. După ce citiți fragmentele din 
acest raport, ganditi-va că nu este cu nimic ieșit din contextul epocii, doar cu patru ani înainte, la 
1912, savantul rus de origine română Leon Casso publica cartea Rusia la Dunăre, chiar la 100 de ani 
de la anexarea Basarabiei. In aceasta carte este descrisă politica rusă de expansiune în Balcani, 
către Constantinopol și Marea Egee. Iar această expansiune întâlnea în cale un singur obstacol care 
nu aparținea blocului slav și se dovedise imposibil de asimilat chiar și după un secol de ocupaţie in 
Basarabia, anume poporul român. Deci nimic schimbat în politica Rusiei față de România. Această 
atitudine era comună întregii clase politice rusești, după cum ne spune istoricul Seton-Watson 
citându-l pe Miliukov, liderul liberalilor ruși (cadeți) și ministru de externe în 1917. “Dacă întind cât 
pot braţul drept, pot să-l ating pe Pureskievici, dacă întind cât pot brațul stâng, nu pot da decât de 
Lenin. Dar în problema Basarabiei, Pureskievici, Lenin si eu însumi ne dăm mâna”. 

Iată și fragmente din celebrul raport Polivanof. După o introducere în care este prezentat istoricul 
negocierilor ruso-române din perspectivă rusească, finalizate cu tratatul de alianță și convenţia 
militară, raportul precizează că teritoriile promise României “nu sunt proporționale cu participarea 
României la operațiunile militare“. Mai departe raportul devine și mai explicit, partea interesantă 
fiind fragmentul de final, în care se trag concluziile: “... Din punct de vedere al intereselor rusești, 
consideratiunile următoare trebuie să ne conducă în prețuirea situaţiei de acum din România: 

Dacă lucrurile s-ar fi dezvoltat în așa chip încât înțelegerea politică și militară din 1916 cu România 
să fie cu totul îndeplinită un stat foarte puternic ar fi fost creat în Balcani, compus din Moldova- 
Valahia-Dobrogea (România de acum) din Transilvania, Banat și Bucovina ( câștiguri in virtutea 
tratatului din 1916), un stat cu o populație de aproape 13 milioane. In viitor acest stat cu greu ar fi 
hrănit simtaminte amicale fata de Rusia și ar fi avut drept ambiţie să îndeplinească visurile nationale 
în Basarabia și Balcani. Prin urmare, prăbușirea planurilor de mare putere ale României în proporțiile 
arătate nu se opune în chip particular intereselor politice ale Rusiei. Această împrejurare trebuie să 
fie folosită de către noi în vederea consolidărei acestor legături forțate cari unesc Rusia și România 
pentru cât mai lung timp cu putință. 

Succesele noastre pe frontul român au pentru noi o importanţă extraordinară cu o posibilitate unică 
de a sfârși, o dată pentru totdeauna, chestiunea privitoare la Constantinopole și strâmtori. 
Evenimentele de acum din România au modificat, de sus până jos, conditiunile tratatului din 1916. 
In loc de sprijinul relativ modest pe care Rusia era ținută să-l dea în Dobrogea, ea a trebuit să 
incredinteze apărarea teritoriului roman peste tot aproape numai trupelor rusești. Acest ajutor 
militar al Rusiei a luat acum așa proporții încât făgăduiala de despăgubire teritorială a Rusiei pentru 
intrarea sa in război, prevăzută în acordul menţionat mai sus, trebuie fără îndoială să fie supus unei 
revizuiri.“ 

Bine, dar cum s-a ajuns aici? Cum a fost posibil așa ceva? A cui este vina, a românilor care s-au 
bătut pentru fiecare metru sau a rușilor care au refuzat să le dea concursul în Dobrogea sau pe 
Neajlov? A românilor care luptau fără tunuri și mitraliere contra unui dușman mult mai numeros, 
experimentat și dotat cu tot ce e necesar războiului modern sau a rușilor care ne blocau munitiile si 
armamentul necesar pe teritoriul lor? Nu contest faptul că și noi am fost nepregatiti și am facut 
multe greșeli, dar mare parte din ele nu puteau fi corectate și nodământul schimbat printr-o bună 
cooperare militară cu rușii, exact cum era scris în convenţia semnată și asumată de toți aliaţii? 

Am redat până acum din mărturiile rușilor, francezilor și ale noastre, dar să vedem ce spun inamicii, 
și nu oricare, ci chiar generalul Erich Ludendorff, mâna dreaptă a generalului Paul von Hindemburg, 
noul Șef de Stat Major în locul generalului Erich von Falkenhayn, înlocuit din funcţie în urma intrării 
României în război, se spune fiindcă nu a prevăzut acest lucru. Falkenhayn a fost trimis în fruntea 
Armatei 9 în Transilvania chiar împotriva României pentru a-și plăti astfel politele. Interesant este 
ceea ce spune Ludendorff în memoriile sale (Memorii despre războiul mondial și prăbușirea 


Germaniei) despre comportamentul rușilor. Foarte important este și modul în care sunt scrise aceste 
memorii, cu unele exagerări vizibile de partea germană, în sensul că generalul, pentru a-și evidenția 
și mai mult meritele, expunea faptul că trupele germane erau epuizate, adversarii mai bine dotați 
etc, fie pentru a justifica o înfrângere (nici nu prea folosește termenul înfrângere ci mai mult 
repliere) fie pentru a-și însuși mai multe merite în caz de victorie. Dar iată ce zice despre ruși și 
români imediat după bătălia de pe Argeș din toamna lui 1916: 


Lhttp://www.cristiannegrea.ro/wp-content/uploads/2013/01/Ludendorff-218x300.jpg - Pentru 
incarcare in pagina (embed) Click aici ] 
Generalul Erich Ludendorff (1865 - 1937) 

“Rușii nu interveniseră până atunci în chip serios în luptele care se dăduseră până atunci. O 
înaintare a lor la 5 decembrie la sud-estul Bucureștilor rămăsese fără nicio urmare. Nu se pot explica 
motivele care făceau pe ruși să lase pe români să fie bătuți, lăsându-i singuri în toate luptele; rușii 
ar fi putut prea bine să ia parte la luptele din Muntenia. Numai acest fapt ne-a putut da victoria. Din 
acel moment rușii primiră întăriri, se pare că începuseră să le fie teamă de soarta propriului lor flanc. 
Și de aceea își luară o parte din forțele de care dispuneau în Dobrogea, slăbindu-și frontul în acea 
regiune ca să se întărească în Muntenia ”. 
Sunt mult mai multe date și mărturii despre acest episod al primului război mondial, atât de multe 
încât nu am cum să le enumăr pe toate într-un articol sau două. Un lucru rămâne cert și deschis 
discuţiei și cercetării istorice, poate de care străini din moment ce istoricii noștri nu prea au treabă 
cu istoria noastră. Acest lucru este recunoscut și trecut de istoricii occidentali în categoria marilor 
mistere ale primului război mondial, respectiv atitudinea Rusiei față de aliata lor România. Poate 
pentru ei este un mister, pentru noi este obisnuinta. 
Bibliografie: 
Constantin Kirițescu - Istoria războiului pentru întregirea României, Ed Ştiinţifică şi Enciclopedică, 
1989 
Pamfil Şeicaru - România în marele război, Editura Eminescu, 1994 
Ion Pavelescu, Adrian Pandea, Eftimie Ardeleanu - Proba focului, Editura Globus, 1991 
Dumitru Preda, Neculai Moghior, Tiberiu Velter - Berthelot si Romania, editura Univers Enciclopedic, 
1997 
General Erich von Ludendorff - Memorii 
General Petin — Le Drame Roumanin (1916 - 1918),ed. Payot, Paris, 1932 
*** — Războiul României. Trădarea Rusiei țariste. Documente oficiale, editura Cartea Românească, 
Bucuresti, " 


Sursele: 


http://www.cristiann...tive-1914-1916/ 
http://www.cristiann...te-dovezi-1916/