Jean Patrick Manchette — Mercenarul. Pe viata si pe moarte

Acum o ecranizare de excepţie, cu Sean Penn în rolul principal 


Jean-Patrick 
Manchette 


The Gunman 


MERCENARUL 


Pe viață ṣi pe moarte 


Jean-Patrick Manchette 
Mercenarul 
Pe viaţă şi pe moarte 


Jean-Patrick Manchette (1942 1995) este un scriitor francez, 
autor a numeroase romane polițiste, critic literar şi de film şi 
scenarist. Este considerat unul dintre cei mai marcanţi 
reprezentanţi ai romanului poliţist din anii 1970 1980. 
Manchette a fost cunoscut în epocă şi pentru convingerile lui 
politice de stânga, astfel că romanele sale, pline de violenţă, 
devin cercetări existenţialiste ale condiţiei umane şi, totodată, o 
critică dură a societăţii franceze. 

În anii 1970 şi la începutul anilor 1980, a scris zece romane 
polițiste, oferind o nouă perspectivă asupra genului, care începe 
să treacă, astfel, printr-o etapă de reinventare. Unul dintre 
acestea este La position du tireur conche (Mercenarul), publicat 
în 1981, care prezintă povestea lui Martin Terrier, un asasin 
profesionist, dezumanizat, prins într-un univers violent al 
crimelor din care nu poate scăpa. Este considerat capodopera 
lui Manchette şi un clasic al genului, fiind inclus pe lista cărţilor 
remarcabile din anul 2002 realizată de publicaţia The New York 
Times. Romanul a devenit o ecranizare de succes, The Gunman, 
în aprilie 2015, în regia lui Pierre Morel, cu Sean Penn, Idris Elba 
şi Javier Bardem în rolurile principale. 


01 


Era iarnă şi se lăsase noaptea. Venind direct dinspre Arctica, 
un vânt îngheţat se năpustea asupra Mării Irlandeze, mătura 
Liverpoolul, gonea de-a lungul Câmpiei Cheshire (unde pisicile 
îşi ciuleau urechile zgribulite, auzindu-l cum şuieră în coşul de 
fum) şi, prin geamul coborât al maşinii, biciuia ochii bărbatului 
din mica furgonetă Bedford. Bărbatul nici nu clipea. 

Era înalt, dar nu neapărat masiv, cu chipul senin, ochi albaştri 
şi un păr şaten care îi ajungea până peste vârful urechilor. Purta 
un palton, un pulover negru, jeanşi şi o pereche de pantofi 
Clarks contrafăcuţi. Îşi ţinea spatele drept, rezemat de portiera 
din dreapta, cu picioarele pe banchetă, atingând cu tălpile 
portiera din stânga. Arăta de treizeci de ani sau ceva mai mult; 
nu-i împlinise încă şi se numea Martin Terrier. Pe picioare ţinea 
un pistol automat Ortgies cu amortizor Redfield. 

Bedfordul era parcat în suburbia din nordul oraşului 
Worcester, într-un cartier rezidenţial plin de case în stil Tudor, 
cu faţade în stil fachwerk şi cu ferestre mici cu ramele vopsite în 
negru strălucitor. Prin ferestrele caselor fără obloane, se zărea 
lumina reflectată de televizoarele alb-negru sau color. Două 
cupluri aşteptau în staţia de autobuz din apropiere, cu capetele 
lăsate, contra direcţiei vântului. 

O lumină se aprinse în marchiza unei case în stil Tudor, la 
cincizeci de metri de Bedford. Când uşa casei se deschise, 
Terrier îşi aruncă pe jos, în maşină, ţigara franţuzească, marca 
Gauloise. Îşi luă pistolul şi îl încărcă în timp ce, în faţa uşii, 
Marshall Dubofsky se întorcea să-şi sărute rapid nevasta pe 
obraz. Un autobuz verde, supraetajat, tot luminat, sosea dinspre 
nord. Într-un impermeabil fără cordon, care plesnea pe el, 
Dubofsky începu să alerge eu picioarele lui scurte. Ţinându-şi cu 
mâna pe cap pălăria tiroleză din fetru verde, traversă în fugă 
grădina, grăbi pasul pe trotuar şi ajunse în staţie eu trei 
secunde înaintea autobuzului. Terrier înghiţi în sec, uşor agasat. 
Trecu la volanul maşinii, bălăngănindu-şi picioarele şi trase 
siguranţa pistolului automat, pe care-l aşeză aproape, în stânga 
lui, pe banchetă. În timpul acesta, cele două cupluri şi Dubofsky 
urcau în autobuz. Vehiculul porni din nou. Terrier îl lăsă să 
avanseze un pic. 

În centrul oraşului Worcester, se află o piaţă unde-şi au 


capătul mai multe linii de autobuz. În timp ce parca maşina, 
Terrier îl urmări cu privirea pe Dubofsky, care intră într-un 
cinematograf de acolo, în care rulau două filme, un thriller 
american mediocru cu Charles Bronson şi o comedie britanică, 
alb-negru, cu Diane Cilento. După ce toţi pasagerii din autobuz 
coborâră, piaţa rămase pustie. In faţa cinematografului, un pub 
lipsit de orice farmec, care semăna mai curând cu o imensă 
spălătorie, arunca pe trotuar pete de lumină gălbuie prin 
geamurile opace. |n capătul holului de la intrarea în 
cinematograf, casieriţa tricota în cabina ei transparentă. 

O tipă cu părul roşcat vopsit, cu haină de blană falsă, trei 
sferturi, de culoarea macului, rujată c-un roşu aprins, cu prea 
mult negru la ochi şi cizme negre din latex cu toc foarte înalt, 
ieşi din sala de proiecţie şi părăsi cinematograful. Purta o 
geantă roşie pe umăr şi îşi ţinea mâinile în buzunare, având o 
expresie posomorâtă şi calculată. Dubofsky, care se afla la 
douăzeci de metri în urma ei, aruncă o privire fugitivă în direcţia 
pubului. 

După ce se îndepărtară de cinematograf şi se pregăteau să 
cotească pe altă stradă, Terrier porni maşina, îi ajunse din urmă 
şi îi depăşi. Chiar înainte ca roşcata să ajungă la intersecţie, 
viră, trase maşina lângă trotuar şi opri. Fata, care ajunsese la 
colţ, trecu de el cu capul plecat. Lăsând motorul pornit, Terrier 
deschise portiera din stânga şi cobori pe trotuar, cu pistolul în 
mână. Dubofsky era cât pe ce să se ciocnească de el. Privirile li 
se încrucişară, Dubofsky deschise gura şi dădu să tipe, Terrier îi 
trase rapid un glonţ în gura deschisă şi un altul între ochi. 

Auzind sunetul discret al împuşcăturilor, roşcata se întoarse. 
Terrier se întorsese şi el şi se pomeniră faţă în faţă în clipa în 
care ţeasta lui Dubofsky, plesnită, găurită şi împrăştiată în 
bucățele precum coaja unui ou, se izbi de trotuar cu un zgomot 
greu. Terrier înaintă doi paşi, întinse braţul, lipi amortizorul de 
inima fetei şi apăsă o dată pe trăgaci. Fata sări îndărăt, făcu pe 
ea şi căzu pe spate, moartă. Terrier se urcă înapoi în Bedford şi 
plecă. 

Coti din nou la stânga şi o luă spre vest, pe o mare arteră 
comercială complet pustie, pe care vântul împrăştia violent foi 
de ziar murdare. În spatele vitrinelor întunecate, se vedeau sute 
de costume, mii de pantofi, mii de etichete pătrate din carton pe 
care figurau preţurile în lire sterline sau, pe alocuri, în guinee. 


Curând, Bedfordul ajunse pe autostradă. Trecu pe la miezul 
nopţii de înălțimile Oxfordului. Mai târziu, ajunse la Londra. 

Terrier stătea la hotelul Cavendish. Lăsă mica furgonetă în 
parcarea hotelului, urcă în camera lui şi deschise o sticlă mică 
de şampanie spaniolă. Bău un pahar, după care turnă restul de 
şampanie în chiuvetă şi aruncă sticla într-un colţ al încăperii. 
Desfăcu o sticlă de Watneys şi o sorbi întins pe pat, cu spatele 
drept, fumând două sau trei ţigări. Stătea aproape complet 
nemişcat şi nu părea să-i fie somn. Apoi se ridică din pat, 
demontă arma, o curăţă meticulos şi o puse deoparte într-o 
cutie din carton. Mai fumă o ţigară, după care îşi trase pijamaua 
pe el, se băgă în pat şi stinse lumina. 


02 


O jamaicană îi aduse lui Terrier micul dejun, punctual, la 
08.30. Bărbatul mâncă tot, cu poftă. Avea un aer uşor obosit, 
ochii încercănaţi, iar marginea pleoapei inferioare îi era înroşită. 
Lăsă tava pe coridor. Işi făcu toaleta şi se îmbrăcă. Tocmai îşi 
legase o cravată bleumarin peste cămaşa de-un albastru- 
deschis, când la uşă se auziră unsprezece bătăi rapide, urmate 
de încă trei. Terrier îşi trase repede pe el vesta de la costumul 
gri şi merse să deschidă. In cameră intră un tânăr blond şi gras, 
cu favoriţi, purtând două ecusoane identice, unul la sacou, altul 
la cravata verde. 

— Ştiţi cine era fata? întrebă, după ce închise uşa. 

Terrier ridică din umeri. Tânărul mirosea a aftershave. Avea 
nişte ochi mari, cenușii. Zâmbi vag. 

— Mai bine, zise el. Poliţia îl interoghează pe soţ. Aveţi arma? 

Terrier îi făcu semn cu capul spre o cutie din carton. Tânărul 
blond, cu favoriţi, o luă sub braţ. 

— Ne mai vedem, spuse el. 

— Poate. 

Blondul schiţă un zâmbet. Părăsi încăperea şi închise uşa lară 
nici cel mai mic zgomot. Terrier ridică din nou din umeri. Într-o 
scrumieră cu o reclamă la ceva numit Younger's Tartan, care 
era fără îndoială o marcă de bere, arse o fotografie a lui 
Dubofsky, pe care o avea la el. Aruncă cenuşa în toaletă, apoi 
cobori cu bagajele, pe care le lăsă în spaţiul special pentru 
depozitare. Achită nota, scoase mica furgonetă Bedford din 
parcare şi se duse s-o restituie la centrul de închirieri de unde o 


luase, din Camden, în partea de nord a Londrei. Aerul era 
răcoros şi uscat. Vântul bătea şi acum. Terrier se întoarse cu 
autobuzul în centru, dinspre Soho. Făcu nişte cumpărături, se 
plimbă. Pe Greek Street era plin de chinezi. Intr-o farmacie 
prăfuită, un bătrân vru să-i vândă lui Terrier un disc piratat cu 
Maria Callas, dar Terrier îl avea deja. 

Pe la amiază, se întoarse pe jos la hotelul Cavendish ca să-şi 
recupereze bagajele. Un taxi îl duse la aeroport. O mulţime de 
poliţişti şi de militari stăteau în dreptul căilor de acces şi 
controlau vehiculele şi pietonii, ca urmare a recentei ascensiuni 
a mişcărilor teroriste pe fondul naţionalismului irlandez. 

Avionul decolă cu douăzeci de minute întârziere şi ateriză la 
lăsarea serii pe Roissy-Charles-de-Gaulle. In jur de 21.30, un taxi 
îl lăsă pe Terrier în dreptul imobilului în care locuia, pe 
Boulevard Lefebvre, faţă în faţă cu Parc des Expositions, nu 
departe de Porte de Versailles. 

Terrier urcă pe scări. Nu era lift. Bărbatul locuia într-un studio 
cu mansardă, la etajul al şaselea. Când Terrier ajunse pe 
palierul său, înăuntru suna telefonul. După ce intră în casă, 
telefonul se opri. Bărbatul închise uşa în urma lui; aprinse 
lumina şi rămase o clipă nemişcat, cu geanta de voiaj aşezată 
pe podea, lângă el. 

Camera, flancată de o chicinetă şi de o baie, era mobilată 
sumar. Un pat alb, un covor bej, două scaune albe din plastic, o 
masă joasă, cam asta era tot. Un lampion sferic din hârtie, de 
mari dimensiuni, atârna din tavan şi, pe post de veioză, un spot 
metalic negru era fixat pe perete, lângă pat. Rezemate de 
peretele opus, zăceau pe podea, unele peste altele, cărţi în 
ediţie de buzunar şi discuri. Un negru bărbos, purtând un 
costum maro şi un pulover pe gât de un galben deschis, stătea 
pe unul dintre scaunele albe. 

— Eu sunt, zise el. 

— M-ai speriat, îi răspunse Terrier. 

— Scuze. 

Terrier îşi luă geanta şi înaintă în studio. 

— Cum ai intrat? 

— Glumeşti, Christian? întrebă negrul. 

Terrier îşi lăsă geanta în dreptul uneia dintre ferestre. Se duse 
în chicinetă, puse într-un pahar cuburi de gheaţă şi turnă peste 
ele votcă, apoi stoarse câteva picături de lămâie. Işi luă o bere 


Mutzig rece ca gheaţa, apoi se întoarse în cameră, îi întinse 
paharul cu votcă negrului, care nu se ridică, dar îşi întinse 
picioarele. Purta şosete negre şi pantofi din piele foarte fină. Cei 
doi bărbaţi ciocniră paharele. 

— Deci? întrebă Terrier. 

— Circulă nişte zvonuri. Te retragi, Christian? îl întrebă negrul 
pe Martin Terrier. 

— Cine zice? 

— Domnul Cox. 

— El ţi-a zis? 

— A zis cuiva. Nu-i convine deloc. 

— El te-a trimis? 

Negrul clătină din cap cu o faţă serioasă. 

— Cox e un aiurit, o larvă şi un nenorocit. Am venit ca să mă 
asigur că nu te mai aşteaptă nimeni în afară de mine. 

— De ce? 

— Eu te-am recrutat, zise negrul. 

— Şi? 

Negrul clătină din cap, cu un aer absent. 

— Erau tipi care puneau la punct mişcări de rezistenţă în Asia, 
zise el. Când situaţia s-a schimbat, au trebuit să lase totul baltă. 
Unii dintre ei au rezistat cu greu. Alţii merg şi acum la psihiatru. 
Unii au trecut la budism. Îţi dai seama unde s-a ajuns? 

Dădu pe gât o înghiţitură de votcă. 

— Nu e deloc cazul meu. Orice-ar fi, eu te-am recrutat. 

Sună telefonul. Terrier răspunse. La celălalt capăt al firului era 
domnul Cox. 

— Acum am ajuns, spuse Terrier. A mers bine. 

— Da. Îţi dau banii personal de data asta. 

— Bine, zise Terrier. 

Se încruntase puţin. 

— Rue de Varenne, spuse domnul Cox. Mâine-dimineaţă. La 
ora nouă. 

— Bine, încuviinţă din nou Terrier. 

Închise şi îi aruncă o privire negrului, care îşi împreunase 
degetele, stânci cu arătătoarele sprijinite de vârful nasului, şi se 
legăna uşor pe scaun. Terrier ridică iar receptorul, fără a-l duce 
însă la ureche. 

— Ne mai vedem. 

Negrul oftă, ridică de pe jos o haină neagră şi se îndreptă spre 


uşă. 

— Cox o să încerce mai întâi să te convingă, îi zise el din 
mers. N-o rupe cu el. In caz de forţă majoră, ştii unde mă 
găseşti. 

— Da. 

— Nu mă inviţi să rămân la masă, constată negrul în timp ce 
deschidea uşa. Nu-mi spui ce gândeşti. N-ai încredere în mine. 
Mă simt jignit, Christian. 

La revedere, zise Martin Terrier, iar negrul ieşi închizând uşa 
în urma lui. 

Terrier formă un număr în timp ce asculta paşii negrului 
îndepărtându-se pe scări. Aşteptă în receptor. Dură ceva până 
ca Alex să răspundă. 

— A! Te-ai întors! exclamă ea fericită, gâfâind. Mă temeam că 
o să vii abia mâine. Eram pe scări, plecam la film. Vrei să mergi 
cu mine? 

— Nu. N-am mâncat. Vino după film. 

— Te-ai ţicnit! Vin acum! 

— Nu, replică Terrier. Trebuie să iau masa cu cineva. 

— O doamnă sau un domn? 

— Un tip. Vino după miezul nopţii, pe la doişpe jumate. 

— Ah! 

În vocea lui Alex se simţea dezamăgirea. 

— Să-l aduc şi pe Soudan? întrebă ea. 

— Da, te rog. 

— Te iubesc. Mi-a fost dor de tine. 

— Da. Şi eu. Ne vedem curând. 

Inchiseră. Terrier îşi sorbi încet berea, în picioare, încruntat. 
Apoi se duse în grabă în bucătărie, puse paharul în chiuvetă şi 
deschise un dulap în care se găseau câteva farfurii şi o cutie din 
lemn. Scoase cutia, care conţinea un pistol automat Heckler 
Koch HK4, cu ţevi interşanjabile. Verifică starea componentelor 
armei, apoi fixă o ţeavă de calibrul .32 ACP şi un încărcător 
potrivit. Se duse din nou în cameră ca să pună pistolul sub 
perna de pe pat, după care se întoarse în bucătărie, mai bău o 
bere şi mâncă în picioare o conservă de linte cu cârnaţi şi o 
bucată de brânză Gruyere. 

Când Alex intră în apartament, folosindu-se de cheia ei, 
Terrier terminase de mult cu pregătirile. Stătea pe un scaun şi 
citea un roman SF, ascultând RTL la un mic aparat de radio. 


Alex era o brunetă de douăzeci şi şapte de ani, cu părul tuns 
scurt, ochii de un albastru pătrunzător, pomeţi ridicaţi şi o linie 
frumoasă a gâtului şi maxilarului. Era înaltă, avea picioare lungi 
şi sânii aproape la fel de tari ca şi coapsele. Era îmbrăcată 
prezentabil, purta un costum cu pantaloni, din trei piese, de un 
gri-deschis, şi o cămaşă albă. Avea pe umăr o geantă albă din 
piele, iar în mână, un coş dreptunghiular din răchită, acoperit. 
Din coş se auzi cum mieună Soudan. Alex îl îmbrăţişă iar Terrier 
o sărută. 

— A fost bun filmul? 

— O porcărie. Am plecat înainte să se termine şi am fost să 
beau ceva până să se facă ora să ne vedem. Şi întâlnirea ta a 
decurs bine? 

Terrier ridică din umeri. Luă coşul, îl puse jos şi îl deschise. 
Soudan păşi pe podea şi începu să umble de colo-colo 
adulmecând şi privind în jur cu ochi reci. In cele din urmă, se 
duse în bucătărie şi începu să mănânce din bolul pe care i-l 
umpluse Terrier. Între timp, Alex se apropiase de masa joasă pe 
care se găseau nişte cutii de cadouri. 

— Eşti drăguţ, spuse ea. 

— Sunt cadouri de despărţire, replică Terrier. 

— Poftim? 

— N-are legătură cu tine. N-are legătură cu nimic. Ţi-am spus 
că va trebui să plec într-o zi, din senin, singur. Îţi aminteşti. Ei 
bine, a sosit timpul. 

Alex împinse cadourile spre capătul mesei, cu un aer calm şi 
visător. Arse trei chibrituri până să-şi poată aprinde o ţigară 
Benson Hedges. 

— Ai găsit ceva mai bun? îl întrebă ea. 

— Deloc, zise Terrier. Chiar deloc. Nu e vorba despre vreo altă 
femeie. 

Alex scuipă printre dinţi o înjurătură. Terrier o privi în tăcere, 
apoi se duse în bucătărie să toarne votcă într-un pahar. Când se 
întoarse, Alex stătea aplecată deasupra cărţilor rezemate de 
perete şi îşi îndesa volumele sub braţ. 

— Asta-i a mea, spuse ea. Şi asta. Şi asta. Şi asta. 

Se întoarse fără să se ridice şi-i aruncă o privire lui Terrier. 

— OK. Totul o să decurgă exact cum ne-am înţeles. Fără 
întrebări. Fără crize. OK. 

— Bine, încuviinţă Terrier. Poţi să păstrezi toate cărţile, nu le 


iau cu mine. 

Merse să oprească radioul. Alex se întoarse la masa joasă, cu 
braţele pline de cărţi, tremurând uşor. Când îşi goli paharul, îşi 
lovi dinţii de marginea lui. Cuburile de gheaţă zdrăngăniră. In 
agitația ei, când dădu repede paharul pe gât, picături de votcă îi 
săriră pe buza de sus şi pe vârful nasului. 

— Îţi chem un taxi, spuse Terrier. Nu-ţi uita cadourile. 

Alex izbucni în râs. Lăsă să-i scape din mână paharul, care 
căzu pe mochetă fără să se spargă, se duse repede în bucătărie, 
scotoci într-un sertar şi reveni ţinând în mână un cuţit pentru 
tranşat. Cu pumnul în dreptul stomacului, aţintea lama cuţitului 
drept în faţă. Avea gura întredeschisă, i se vedeau dinţii 
dezgoliţi, iar machiajul i se întinsese. 

— Potoleşte-te, şopti Terrier, fără să se mişte din loc. 

— Nemernicule! 

Ea mai făcu un pas înainte. Terrier îşi lăsă greutatea pe 
piciorul stâng şi îşi strânse pumnul drept, cu braţul uşor îndoit. 
Dar tânăra scutură din cap violent şi se mulţumi să arunce 
cuțitul spre fereastră. Acesta se lovi de geam şi căzu pe jos. 
Alex scutura în continuare din cap. 

— Îl iei şi pe Soudan cu tine, în noua ta viaţă? 

— Da. 

— N-o să-i placă. 

— Ba da. 

— Christian, zise Alex, lasă-mi mie pisica asta amărâtă. Ca 
amintire. Te rog. 

Acum lacrimile i se prelingeau pe obraji, dar nu părea să bage 
de seamă. Zâmbea. 

— Vorbeşti prostii. 

Alex încuviinţă din cap. Terrier ridică receptorul şi chemă un 
taxi. Trebuiau să aştepte cinci minute. El rămase în picioare. 
Alex îşi aduna lucrurile şi cadourile. 

— Soudan n-o să fie fericit cu tine. Eşti anormal. Eşti dus. Eu 
am încercat. Pentru numele lui Dumnezeu! Chiar am încercat! 

Nu mai spuse ce anume încercase. Înainte de a ieşi, trecând 
prin dreptul lui Terrier, se ridică pe vârfuri şi îl scuipă, stângaci, 
în faţă. 


03 
Apartamentul de pe strada Varenne era un duplex situat în 


spatele unui vechi hotel privat, într-o curte pavată, deasupra 
grajdurilor transformate în garaje private. Deasupra soneriei, pe 
o plăcuţă înrămată, se putea citi numele Lionel Perdrix. Cu 
câteva secunde înainte de ora nouă, Terrier sună scurt de şapte 
ori, împinse poarta şi urcă scările exterioare. Soneria de la uşa 
principală, vopsită în alb, zbârnâi. Terrier împinse uşa, o închise 
în urma lui şi mai urcă un şir de trepte acoperite cu o mochetă 
gri. Pătrunse în vastul duplex în nuanţe de gri şi alb, în care se 
aflau piese de mobilier foarte moderne şi opere de pop art, op- 
art şi cinetism. 

Domnul Cox era aşezat pe marginea unei canapele imense 
albe, din piele, cu spatele la un zid orb, iar deasupra lui se afla o 
terasă. Un tip mărunt, cu ochii negri şi cu mâinile în buzunarele 
unui pardesiu gri, stătea sprijinit cu burta de balustrada terasei 
şi nu-l scăpa pe Terrier din privire. 

Aplecat peste o masă joasă vopsită în alb, care semăna cu un 
grilaj, domnul Cox savura un brunch copios - ouă, bacon, cârnaţi 
la grătar, mici clătite pufoase cu sirop de arțar şi o cafea simplă. 

— N-am avut timp să mănânc în dimineaţa asta, explică în 
timp ce Terrier se îndreptă spre el. Nici să dorm prea mult, ca să 
spun drept. A trebuit să discut despre cazul tău, Christian. 

Îşi tamponă buzele lipicioase de la sirop cu un şerveţel şi se 
uită necăjit la Terrier. Era corpolent, cu o faţă mare, roşie, un 
nas mic şi o gura mică, bosumflată. Părul lui scurt, de un blond 
şters, era tuns impecabil. Nu-şi scosese pardesiul din păr de 
cămilă. Un fular ecosez, galben cu bleu, zăcea în apropierea lui, 
pe canapea. Terrier îşi descheie haina de piele maro, dar şi-o 
tinu pe el şi se aşeză în faţa lui Cox, într-un fotoliu enorm, 
asortai cu canapeaua. 

— E înarmat, observă lipul mărunt de pe terasă, fără să-l 
scape pe Terrier din ochi. 

Cox schiţă spre Terrier o grimasă amicală. 

— De ce ai omorât-o şi pe fată? întrebă el. 

— E vreo problemă? 

— Deloc. Era amanta lui. Nicio importanţă. Întrebam aşa. N-ai 
mai ucis niciodată pe altcineva în afară de ţintă. 

— Mă grăbeam. 

— Înţeleg. O spui în glumă, dar probabil ăsta e motivul. 

— Nu glumesc, spuse Terrier. 

Domnul Cox înfulecă o bucată de clătită de pe care se 


scurgeau picături de unt topit şi sirop de arțar, după care clătină 
din cap, privind în jos. Se aplecă oftând şi, mestecând, deschise 
o servietă din piele rezemată de piciorul canapelei. Scoase din 
ea, fără grabă, un pachet maro care semăna cu un top mare de 
hârtie şi îl împinse pe masă în direcţia lui Terrier. Acesta cântări 
în mână pachetul. Îl privi pe domnul Cox. 

— E şi bonus, spuse domnul Cox. 

După asemenea detalii de limbaj, îţi dădeai seama că 
franceza nu era limba lui maternă. Altfel, nu avea niciun accent. 

— Mersi. 

— Se zvoneşte că te retragi, Christian. 

— Se zvoneşte? Mă mir. 

— Ţi-ai vândut maşina, ţi-ai luat alta, ai anunţat că renunţi la 
apartament. Diverse alte lucruri. 

— Bun, zise Martin Terrier. Mă retrag. 

— Am impresia că n-ai de gând să lucrezi pentru altcineva. Te 
retragi pur şi simplu. Înţeleg prea bine. Oricum, trebuia să fi 
vorbit cu mine despre asta. Nu poţi să dispari fără să mă anunti. 

— Şi totuşi asta am să fac. 

— Nu suntem de acord, remarcă domnul Cox. Evident, nu 
putem să te constrângem, nu cu genul de muncă pe care o faci. 

— Mă gândeam eu. 

Terrier zâmbi. 

— Compania pregăteşte un proiect important, spuse domnul 
Cox. Doar unul, legat de tine. După aceea, poţi să le retragi. 
îndrăznesc să spun că noi îţi vom uşura viaţa. Ştii că putem să 
ţi-o uşurăm. Sau, din contră, putem să-ţi creăm o mulţime de 
probleme. 

— Nu vă sfătuiesc să încercaţi să mă enervaţi. 

Terrier zâmbi din nou. 

— Pentru proiectul ăsta pe care îl avem poţi să faci o ofertă. 
Să spunem o sută cincizeci de mii de franci francezi? 

Terrier clătină din cap. 

— Două sute de mii, zise domnul Cox. 

Terrier se ridică în picioare, cu pachetul maro la subrat. 

— Îmi pare rău. Cu niciun preţ. Acum plec. 

Mergând destul de nonşalant, se retrase cu spatele până la 
scări, ţinând coletul sub braţul stâng şi braţul drept pe jumătate 
îndoit. Ochii lui erau aţintiţi alunecau când spre domnul Cox, 
când spre tipul mărunt de pe terasă. 


— Păcat, spuse domnul Cox. Drum bun. Dacă vrei să intri din 
nou în legătură cu mine, dă un mic anunţ în Le Monde, la rubrica 
„L'agenda du Monde”. Să nu încerci niciodată să iei legătura cu 
mine pe alte căi. 

— Adio, spuse Terrier. 

Cobori scările, ieşi, traversă curtea pavată, străbătu un pasaj 
acoperit, apoi o verandă. Se îndreptă spre Sena, făcu semn unui 
taxi marca Mercedes care trecea prin zonă, merse cu el până la 
Barbes, luă metroul, schimbă de două, trei ori direcţia şi ieşi din 
nou la suprafaţă la staţia Notre-Dame-de-Lorette. Stabilise o 
întâlnire cu omul lui de contact la ora unsprezece, prin urmare 
ajunsese mai devreme. Aşteptă la barul unei cafenele, având în 
faţă un espresso cu gust de piele tăbăcită. 

Faulques, omul de afaceri, locuia la parterul unui imobil de pe 
Rue de la Victoire, în dosul unei curţi. Avea două cămăruţe, 
dintre care una îi servea drept birou. Lăsa câteodată uşa dintre 
ele întredeschisă, aşa că în cealaltă cameră se ghicea un pat 
nefăcut, cu lenjerie cenuşie. Faulques era mic de statură, urât, 
chel, plin de puncte negre, cu o mustață stupidă şi neîngrijită; 
fie vară, fie iarna, îşi primea musafirii îmbrăcat în cămaşă şi 
pantalonii de stofă cu bretele elastice înguste, încrucişate la 
spate. Era volubil, agitat şi fuma trabucuri Toscanelli tari ca 
piatra care se stingeau singure tot timpul. 

— Nu inspir încredere, îi spusese lui Terrier într-o zi. Lumea n- 
are încredere în mine, pentru că arăt jalnic. Da! Da! Arăt jalnic, 
domnule Charles, am mutră de pungaş! declarase el, deşi 
Terrier nici nu încercase să îl contrazică. Un bun consilier 
financiar trebuie să lase impresia de prosperitate. Asta crede 
lumea. Dar eu, eu n-am timp. Vreţi să ştii de ce? 

— Da, spusese Terrier răbdător. 

— Pentru că mă ocup tot timpul de bani, îi spusese Faulques 
cu un aer triumfător. Îi rulez. Asta îmi place. Nimic altceva nu 
mă interesează. Nici haleala, nici tăvăleala, nici să mă îmbrac 
mai bine, nici nimic. Înţelegeţi ce înseamnă să aveţi un singur 
lucru în cap? 

— Poate. 

Faulques clătinase din cap cu o expresie de neîncredere, apoi 
îi arătase lui Terrier o fotografie cu cele două fiice adolescente 
ale sale, pe care le vedea o dată pe lună - era divorţat. 

La ora unsprezece, Terrier sună la Faulques, îi dădu banii cash 


care se găseau în pachetul maro şi instrucţiuni detaliate. 
Faulques luă notițe şi făcu nişte observaţii. Apoi, Terrier plecă. 

Începuse să ningă, cu fulgi mici şi apoşi, care se şi topeau la 
contactul cu solul. Terrier luă din nou metroul până la staţia 
Opera şi ajunse acasă cu taxiul. 

Când intră pe palierul lui, Terrier observă că uşa 
apartamentului său era uşor întredeschisă. Se lăsă într-un 
genunchi, scoţându-şi arma HK4 de sub vestă. Ţinând arma cu 
ambele mâini spre pragul uşii, rămase o clipă nemişcat. Respira 
încet, pe gură, ca să audă mai bine. Nu auzi nimic în afară de 
zgomotele îndepărtate ale străzii şi ale pianului de la etajul al 
treilea, la care cineva încerca în zadar şi cu încăpățânare să 
execute impecabil primele douăsprezece măsuri din sonata 
Patetica. 

Dintr-odată, Terrier se năpusti în faţă, deschise uşa cu o 
lovitură de umăr şi se rostogoli pe jos până în mijlocul 
studioului. Întins pe spate şi după ce îşi aţinti, cu mişcări rapide, 
ochii şi ţeava pistolului în toate direcţiile, bărbatul se relaxă 
încet şi îşi cobori braţele. Îşi lăsă mâinile - una era încă 
încleştată pe armă - să se odihnească pe coapse. Nu era nimeni 
în casă. Pianistul de la etajul al treilea se lăsase păgubaş şi nu 
se mai auzea nici măcar ticăitul ceasului. De fapt, ceasul era 
spart. Şi mobilierul era distrus, fotoliile, sfâşiate, lenjeria de pat, 
ruptă, pick-upul, dezasamblat. Valizele lui Terrier fuseseră 
sfâşiate cu un cuţit, iar lucrurile lui, înşirate prin întregul 
apartament, rupte şi murdărite. În chicinetă, uşile dulapurilor 
fuseseră smulse şi vesela, spartă. 

Terrier se ridică în picioare, băgă pistolul HK4 la loc în tocul lui 
din pânză, de pe umăr, şi închise uşa de la intrare; nu fusese 
forţată. Trecu în chicinetă. Pe linoleum se găsea un talmeş- 
balmeş de muştar, făină, zahăr, condimente, băuturi alcoolice, 
vase sparte şi gunoaie. 

— Soudan! strigă cu blândeţe Terrier. 

Făcu zgomote uşoare pentru a-l încuraja pe motan să se 
arate. Avea sprâncenele încruntate. Merse să se uite sub pat, 
apoi se întoarse spre chicinetă înjurând printre dinţi. 

Pe frigider era o mică legătură de chei aşezată pe o foaie de 
hârtie. Terrier cercetă cheile şi citi mesajul de pe foaie, care 
spunea: „Îl iau pe Soudan. N-ai decât să crăpi”. Alex se şi 
semnase. 


Terrier băgă cheile în buzunar şi clătină din cap. Privirea i se 
însenină. Râse în linişte, clătină iarăşi din cap, măsurând din 
priviri, cu o mină morocănoasă, toată acea mizerie. 

Îi luă mai bine de trei ore ca să curețe mizeria şi să facă 
ordine în apartament. Îşi puse deoparte lucrurile rămase intacte. 
Restul fu băgat în bagajele sfâşiate pe care Terrier le legă cu 
sfoară şi le duse jos la gunoi împreună cu restul mizeriei. Trebui 
să facă mai multe drumuri. Profită de unul dintre aceste drumuri 
pentru a merge la un magazin Prisunic din apropiere, de unde 
cumpără o valiză şi o geantă. Odată reîntors în apartament, 
aranjă în ele lucrurile care îi rămăseseră. 

Apoi strânse din buze. Ridică receptorul telefonului rămas 
intact şi formă un număr. Chiar după primul ţârâit, se auzi o 
voce de la celălalt capăt al firului. 

Hună ziua. Nu închideţi, se auzi vocea lui Alex. Aţi sunat la 
Alexa Metayer. Lipsesc câteva ore. La semnalul sonor, Lăsaţi-vă 
numele şi numărul de telefon, ca să vă pot suna după ce mă 
întorc. 

Terrier ridică din umeri şi puse receptorul în furcă. Termină ce 
avea de făcut, după care luă din nou telefonul pentru a-şi suna 
proprietarul, care locuia în acelaşi imobil, la primul etaj. In timp 
ce bărbatul urca scările, Terrier sună la garaj şi ceru să i se 
aducă maşina. 

— Aoleu! exclamă proprietarul la vederea stricăciunilor şi 
scoase un fluierat. 

— Să lăsăm baltă înţelegea pe care am făcut-o înainte, spuse 
Terrier. Vă las ce rămâne din mobilier. E bine aşa? 

— Bun, da, zise proprietarul după o clipă de gândire. Nu vreau 
să fiu al naibii. Ce s-a întâmplat? 

— O tipă care s-a enervat. Ştiţi cum e. 

— Bruneta drăguță? 

Proprietarul îşi luă un aer atotştiutor. 

— N-aş fi zis, uitându-mă la ea. Am văzut-o plecând înainte de 
prânz. Nu ştiu când a venit. 

Îi făcu cu ochiul lui Terrier, care îi întoarse spatele. Telefonul 
sună. Terrier răspunse. 

— Aş vrea să vorbesc cu Luigi. 

Era o voce şuierătoare, stridentă, neobişnuit de ascuţită. Tipul 
(sau tipa) de la celălalt capăt al firului fie se folosea de un 
gadget tip vocoder pentru a deforma sunetul, fie era o persoană 


surdomută care învățase să vorbească. 

— Ce număr căutaţi? întrebă Terrier. 

Se întrerupse. Terrier închise telefonul. După o clipă, telefonul 
începu să sune din nou. 

— Alo? 

— Nu reuşesc să iau legătura cu Luigi, spuse vocea 
deformată. Sunt furios. Cineva ar trebui să plătească pentru 
asta. Poate că dumneata. 

— Lămuriţi-mă, spuse Terrier. 

Se auzi un zgomot, poate nişte râsete înfundate, iar apoi 
convorbirea se întrerupse. De data aceasta, telefonul nu mai 
sună. Cineva sună însă la uşă. Dar nu era decât tipul de la garaj 
care venise să anunţe că automobilul Citroen DS21 era în faţa 
uşii. Terrier îşi băgă în buzunar cheile de la maşină şi-i îi dădu 
un bacşiş angajatului, care plecă. Câteva clipe mai târziu, 
Terrier şi proprietarul coborâră scările împreună. 

— O să ne lipsiţi, zise proprietarul. Eraţi locatarul ideal. 
Liniştit, tăcut, de toate. Dacă înţeleg bine - îi aruncă lui Terrier 
un zâmbet complice - aveaţi drame secrete... 

— N-aş numi asta o dramă, spuse Terrier. 

Era 17.30. Terrier îşi îndesă bagajele pe bancheta din spate a 
Citroenului DS21, luat la mâna a doua, se urcă la volan şi 
demară. Cobori pe un drum secundar în direcţia Porte de 
Versailles, apoi se strecură în traficul greoi şi foarte aglomerat. 
Un Ford Capri vechi, gri-deschis, cu capota de-un negru mat, 
începu să-l urmărească. 


04 


Pentru a intra pe autostrada spre sud, Terrier întoarse în zona 
Porte de Versailles, supraaglomerată. Băgă de seamă că un Ford 
Capri făcu acelaşi lucru. Străbătând fluxul de automobile şi de 
gaz de eşapament, o luă pe bulevardele periferice, până la Porte 
d'Orleans, apoi pe ruta de acces spre autostradă şi ajunse, în 
cele din urmă, pe autostradă. Fordul se zărea şi acum în urma 
lui. 

Pe la 18.30, Terrier se afla la numai 30 de kilometri de Paris, 
dar traficul începea să se fluidizeze. Fordul se vedea în 
continuare, mult în urma lui. Terrier acceleră la 125 de kilometri 
pe oră, iar Fordul făcu la fel. Apoi reduse viteza la 90 de 
kilometri pe oră. Fordul păstra o distanţă considerabilă. 


Apropiindu-se de zona de parcare din Acheres, Terrier încetini 
şi mai mult. Luă în considerare ora târzie şi traficul. Era încă 
lumină şi treceau multe maşini. Terrier nu opri, acceleră din nou 
şi păstră acum viteza constantă. Din când în când, arunca o 
privire în oglinda retrovizoare. Se lăsa noaptea. 

Pe la 22.30, Terrier se afla nu departe de Poitiers. Când văzu 
un panou care indica o benzinărie, frână uşor şi prelung. Incetini 
progresiv, iar stopurile luminară ceva vreme. Părăsi autostrada, 
se opri sub porticul staţiei de alimentare, făcu plinul şi diverse 
verificări, apoi îşi şterse parbrizul. 

Şi Fordul avea nevoie de carburant. Se opri sub portic, la o 
oarecare distanţă de Citroen. Terrier merse să urineze în toaleta 
benzinăriei. Întorcându-se la maşina sa, trecu prin spatele 
Fordului şi aruncă o privire spre urmăritorul său, care nu 
coborâse din maşină. Era un tânăr înalt şi slab, palid la faţă, cu o 
vestă neagră din piele, ochelari de soare negri şi o claie de păr 
negru, zbârlit. Terrier se întoarse la maşina sa, plăti angajatului 
de la benzinărie şi se urcă la volan. O lapoviţă uşoară se 
învolbura în lumina portocalie a felinarelor. Terrier porni maşina 
şi se duse să caute un loc de parcare, în spatele restaurantului 
cu autoservire. 

Tot mobilierul restaurantului era din plastic portocaliu şi 
negru şi nu se mai zărea niciun client. Nu era genul de local în 
care să zăboveşti la masă. In timp ce-şi punea felurile de 
mâncare alese pe tava de autoservire, Terrier văzu cu coada 
ochiului Fordul Capri, care ajungea la rândul său în parcare. 
Opri, dar şoferul nu cobori. 

Pe când Terrier mânca, un Volvo îşi făcu loc în parcare. O 
brunetă la vreo patruzeci de ani, destul de drăguță, cu un ten 
frumos, cobori din maşină şi intră în restaurant, împreună cu doi 
copii. Femeia îi mustra şi îi dezmierda, calmă, răbdătoare şi 
fermă. Terrier o observa. Avea o expresie atentă şi aprobatoare. 
Toanele celor doi puşti îl făcură să schiţeze un surâs. 

După ce termină de mâncat, Terrier se întoarse la Citroenul 
său. Aruncă o privire spre Fordul Capri, parcat la treizeci de 
metri de el, chiar atunci când în maşină cineva îşi aprindea o 
ţigară. Luă valiza de pe bancheta din spate, o deschise pe 
scaunul din faţă şi scoase cutia în care pusese pistolul HK4 
înainte să plece. Montă o ţeavă .380 ACP, umplu încărcătorul şi 
armă. Îşi puse pistolul automat în buzunarul lateral al gecii de 


piele şi cobori din maşină. Era frig. La marginea parcării, se 
vedeau o mulţime de troiene. Felinarele portocalii luminau slab. 
În automobilul Capri, tânărul palid fuma o ţigară americană. 
Aruncă o privire disperată spre Terrier când îl văzu că se 
apropie. 

— De ce mă urmăreşti? 

— Poftim? 

Prin geamul deschis, Terrier îi aplică tânărului o lovitură între 
ochi, cu patul revolverului său HK4. Ţigara îi căzu din mână. 
Năucit, tânărul inspira adânc, cu gura lui mică; figura îi era 
stâlcită. Terrier deschise portiera, îl apucă pe tânăr de puloverul 
său alb şi îl smulse de pe scaun. Il întinse pe jos. Tânărul încercă 
să se redreseze. Terrier îi dădu un picior în cap, iar el încetă să 
se mai mişte. Terrier îl buzunări. Din acel moment, avea zece 
sau cincisprezece minute până când mama cea drăguță şi puștii 
ei aveau să revină la maşină. 

Tipul palid avea în buzunare un briceag cu lame multiple, 
nişte chei, un portmoneu din imitație de piele, un pachet de 
Winston, o brichetă Bic şi un portofel de genul celor pe care le 
vând negrii pe stradă. În portofel, Terrier găsi 500 de franci, în 
bancnote noi de o sută, prinse cu o agrafă, şi trei bancnote 
uzate de zece franci; cupoane pentru benzinăriile Mobil; un 
buletin, un carnet de asigurare medicală, un permis de 
conducere, un certificat de înmatriculare şi o asigurare auto pe 
numele Alfred Chaton; o scrisoare de amor de la o fată. Asta era 
tot. Aşa-numitul Alfred Chaton începea din nou să mişte. Terrier 
îl ciupi de tâmple ca să-şi vină mai repede în simţiri, apoi îl 
apucă strâns, îl izbi cu capul de caroserie şi, ţinându-l de păr, îl 
lipi cu faţa de mânerul portierei din spate. În cele din urmă, îl 
aşeză pe jos, cu spatele la Capri, şi îl pălmui. 

— Stai aşa, Doamne Sfinte, nu eşti întreg la minte! zise Alfred 
printre gemete. Nu ştiu nimic! Sunt doar o santinelă! 

— De ce mă urmăreşti? 

— Aşa mi s-a cerut. 

— Cine ţi-a cerut? 

— Nişte tipi. 

Terrier îi dădu un şut în splină. Alfred căzu spasmodic pe o 
parte, zvârcolindu-se şi scoțând gemete ascuţite. Terrier îi 
prinse nasul între degetul mare şi arătător, obligându-l să 
respire pe gură şi împiedicându-l astfel să tipe, în timp ce 


bruneta cu cei doi puşti urcau în automobilul lor Volvo, la 
cincizeci de metri distanţă, şi plecau. 

— Cine? repetă Terrier. Vrei s-o iau de la capăt? 

— Nu, vă rog. Nişte tipi. Rossi. Italieni. 

Deodată, Terrier îşi aminti numele de Rossi. Îşi aminti de Luigi 
Rossi, cum apăruse el cu motocicleta pe serpentinele care leagă 
Albenga de Garessio, în nordul Italiei, şi, culcat între stânci, sub 
o mică movilă din crengi de brad, cu ochelarii Polaroid la ochi, 
Terrier îndepărtase protecţia antizăpadă de pe ţeava puştii sale 
Vostok, îl ochise pe motociclist, îşi ţinuse răsuflarea, trăsese 
siguranţa, iar Luigi Rossi se prăbuşise pe carosabilul ud şi 
încercase să se ridice, când al doilea glonţ de 7,62 îl nimerise 
drept în frunte, şi bucăţi din caschetă şi din cap zburaseră în 
toate părţile, iar Luigi Kossi căzuse din nou, cu faţa lipită de 
carosabilul ud, mort fără urmă de îndoială. Terrier se urcase 
imediat în Peugeot-ul său 403 - avea cauciucurile echipate cu 
lanţuri antiderapante -, o luă pe drumul forestier şi se întoarse 
la Torino. 

Îşi amintea. Pe atunci era începător. Domnul Cox îi dăduse 
douăzeci de mii de franci. 

— Au şi nişte prenume, tipii ăştia ai tăi, Rossi? 

— Nu mi-au zis. 

— Ţi-au zis numai că îi cheamă Rossi, sugeră Terrier. 

— Da. De fapt, nu. l-am auzit vorbind între ei. Sunt fraţi sau 
veri sau ceva pe-acolo. Nu ştiu. 

— Sunt fraţi sau veri şi nu îşi spun unul altuia pe numele mic, 
ci pe numele de familie? 

— Nu ştiu. Da. 

— Mă gândesc că ai putea să mi-i descrii, spuse Terrier. 

— Absolut, spuse tânărul palid. 

— Urcă în maşina ta. 

Alfred Chaton se strecură în automobilul Ford Capri, cu chipul 
schimonosit de frică şi durere. 

— Ce-o să-mi faceţi? Eu nu sunt decât o santinelă, pentru 
numele lui Dumnezeu! Vă zic tot ce vreţi. 

— Tu mi-ai spart apartamentul? 

— Ce? Nu. Nu. 

— Ştii cine a fost? 

— Habar n-am. 

Terrier îl apucă de guler, cu mâna stângă, şi îl împinse în 


spatele automobilului. Se urcă în acelaşi timp la volan, scoase 
pistolul automat şi lipi ţeava armei de grumazul tânărului palid. 

— Cel mai important, nu te mişca. 

Tânărul clipi. Terrier apăsă bricheta auto. Tânărul nemişcat îi 
urmărea gesturile cu privirea. 

— Am să-ţi ard un ochi, spuse Terrier. 

— De ce? De ce? Sunteţi un dement! 

Tânărul izbucni în plâns. Cu un declic, bricheta se aprinse, 
aşteptând să fie folosită. 

— Aşa mi-au zis să vă spun! strigă tânărul. Mi-au zis să vă 
urmăresc, că o să mă reperaţi şi să vă zic că m-au plătit nişte 
tipi pe nume Rossi! Mă jur, e adevărul adevărat! 

— Cine? 

— Nu ştiu. Nu-i cunosc. Să vi-i descriu. 

— Nu merită, spuse Terrier. 

— Nenorociţii! strigă tânărul palid. Au pretins c-aţi fi un tip 
simpatic, c-o să mă zgâlţâiţi un pic poate, dar că tot ce tre' să 
fac e să zic că sunt o santinelă şi să vă dau numele fraţilor Rossi 
şi-o să mă lăsaţi în pace! Acum o să mă lăsaţi în pace, nu-i aşa? 

— Sigur că da. 

Terrier se trase puţin în spate pe scaunul său şi îndepărtă 
teava revolverului HK4 de grumazul tânărului. Acesta îşi masă 
gâtul, plângând. 

— Ah! Mulţumesc, mulţumesc! 

— Transmite-i acest mesaj domnului Cox, îi spuse Terrier, 
trăgându-i un glonţ în inimă. 


05 


Terrier se opri la un hotel spre miezul nopţii, la optzeci de 
kilometri de locul în care îl ucisese pe tânărul palid. La recepţie, 
o femeie cu părul blond vopsit, cu trăsături delicate, purtând un 
pulover gros, bleumarin, şi pantaloni de stofă, citea sub o lampă 
de birou. Sânii şi genele ei erau formidabile. Terrier nu-i dădu 
mai mult de douăzeci şi şase de ani. Ea îi dădu o cheie. 

— Ce citiţi? întrebă el. 

Fără să spună ceva, ea îi arătă coperta cărții. 

— E o poveste despre o călătorie în timp, spuse. Râdeţi? Vi se 
pare pueril? 

— Deloc. Îmi plac călătoriile în timp, spuse Terrier. De altfel, 
sunt pe cale să fac una. 


Fata îi aruncă o privire obosită şi ostilă. 

— Încercaţi să-mi suscitaţi interesul? 

— Nu tocmai, zise Terrier. Noapte bună. 

Ajunse în camera sa, se spălă pe faţă, se schimbă în pijama, 
luă telefonul şi ceru numărul lui Alex. Era ora unu noaptea. Dacă 
o trezea, era numai bine. Dar, din nou, intră robotul. Aşteptă 
semnalul sonor. Nu avea nimic să-i spună lui Alex. 

— Poţi să păstrezi pisica, idioato, zise el. 

Peste noapte, începu să ningă. Nu se crăpase de ziuă şi încă 
ningea când Terrier părăsi hotelul. La scurt timp, ieşi de pe 
autostradă şi se îndreptă spre vest. Vremea proastă îl încetinea. 
Se făcu aproape amiază când Citro&nul ajunse în Nauzac. Aici 
nu ningea. 

Mergând cu viteză mică, Terrier parcurse aglomeraţia formată 
din toate sensurile. La un capăt al oraşului, o mică fabrică de 
parfumuri, albă şi joasă, fusese construită recent. In centru era 
trafic mare. De mai multe ori, Terrier fu cât pe ce să între greşit 
pe străzi cu sens unic. În vecinătatea subprefecturii, se zăreau 
borne de parcare, iar pe cele mai multe dintre ele se găsea câte 
un afiş galben minuscul pe care scria: NU! Fără parcometre la 
Nauzac! şi era trecută adresa unui comitet al riveranilor. 

În cele din urmă, Citro&nul DS părăsi centrul şi pătrunse în 
cartierul rezidenţial, unde opri în apropierea unui imobil luxos. 
Lăsând motorul pornit, Terrier ieşi pe trotuar. O clipă rămase 
nemişcat. Părea să ezite. Doar clipea foarte încet. Dintr-odată, 
pătrunse în imobil şi examină cutiile poştale din hol. O femeie 
originară din insulele Antile, care stătea de pază, ieşi din cabina 
sa. Terrier se întoarse. 

— Căutaţi ceva? 

Se întoarse spre femeie, dădu din cap că da, apoi că nu. 

— Pe domnişoara Freux. 

Femeia avu un aer perplex, apoi ridică bărbia, cu un aer 
atotştiutor. 

— Domnul şi doamna Freux au decedat, spuse ea. 

— Nu ştiam. Şi fiica lor? 

Doamna Schrader? întrebă femeia. Doamna Schrader? repetă 
ea, văzând că Terrier nu răspundea. 

— Da, zise Terrier în cele din urmă. 

O linie subţire, albă, îi apăruse în jurul gurii. 

— Locuieşte nu departe de aici, îl anunţă femeia. Am să vă 


caut adresa exactă. 

Intră din nou în cabina sa, lăsând întredeschisă uşa. Terrier se 
întoarse. Când femeie ieşi cu foaia de hârtie în mână, el 
ajunsese deja la maşină şi demarase. 

Luă micul dejun în centru. Fațada imobilului care găzduia 
Brasserie des Fleurs data din secolul al XIX-lea şi fusese recent 
recondiţionată. Interiorul era plin de separeuri din piele, de mici 
pereţi despărțitori din lemn, de panouri de sticlă mată şi 
decorată şi de diverse alte elemente recente. Erau puţini clienţi. 
Terrier se instală într-un separeu. Un chelner sexagenar, cu 
ochii şterşi, purtând o bluză lungă şi o vestă neagră, veni să-i ia 
comanda. Terrier îl fixă cu privirea în timp ce comandă caltaboş 
şi o bere germană. Chelnerul luă comanda şi plecă. Când reveni 
cu mâncarea şi cu berea, Terrier îl bătu uşor, cu trei degete, 
peste cot. 

— Nu-ţi aminteşti de mine, Dede? 

Chelnerul Dédé îl măsură din priviri eu neîncredere, după care 
trase aer în piept. Ochii săi roşii se umplură de lacrimi. 

— Mama naibii! şopti el. 

Terrier îl invită să ia loc. Dede aruncă o privire rapidă înspre 
bucătărie şi bar şi spuse că nu putea. 

— Tre’ să mă ocup de sală, explică el. Martin Terrier! Mama ei 
de treabă, pentru numele lui Dumnezeu! 

Îşi tamponă ochii şi fruntea cu cârpa pe care-o folosea la 
ştersul meselor. 

— Ai devenit un domn. De te-ar vedea taică-tu acum! 

— L-ar enerva, zise Terrier. 

— Eşti cu afaceri pe-aici? 

— Exact. 

— Te-ai întors să vezi afurisitu' ăsta de oraş. Te-ai întors să te 
pişi pe ei. 

— Nu în mod deosebit, spuse Terrier. 

Dede dădu din cap, zâmbind maliţios. Se uita în gol, nu-l mai 
privea pe Terrier. Acesta din urmă se repezi asupra cârnaţilor. 

— Ştii, nu tre' să rămâi, şopti Dede. 

— Poftim? 

— Asta-i o fundătură. Tatăl tău şi cu mine am fi făcut lucruri 
mari de-am fi rămas la Paris. Nu trebuie să trăieşti aici. 

— Aşa e. 

— Dede! ţipă de după tejghea un presupus manager, un 


bărbat mărunt, cu o mutră de şobolan şi trei fire de păr drept 
mustață. 

Dédé mârâi, dădu din cap înspre Terrier şi se îndepărtă 
târâindu-şi picioarele. Terrier se strădui să mănânce jumătate 
din ce i se servise. Nu luă nici desert, nici cafea, lăsă pe masă 
suma datorată, umflată de un bacşiş gras, şi părăsi localul fără 
să-l revadă pe Dede. 

În DS se uită peste ghidul Michelin. Nauzac dispunea de circa 
şase hoteluri de categorie slabă şi de două localuri mai 
pretenţioase, dar mai învechite. Unul dintre ele primise 
pictograma neagră care însemna „liniştit”, iar celălalt la acelaşi 
însemn pe roşu, adică „foarte liniştit”. Terrier porni în direcţia 
celui de-al doilea hotel. 

În capătul unei mici grădini în stil francez, se afla o clădire 
mare, construită din piatră de var, cu acoperiş de ardezie, cu o 
mulţime de turnulețe şi de obloane mari din lemn, de pe care se 
cojea vopseaua. Aleea de acces pietruită era noroioasă. O sticlă 
goală de Kronenbourg zăcea pe peluza centrală, lângă un 
omuleţ din ceramică, iar în aer se simţea un miros puternic de 
grăsime prăjită. În interior arăta un pic mai bine, dar prăfuit, cu 
multe covoare, draperii, mobilier din lemn lăcuit. Se aflau acolo 
un tânăr recepţioner într-o vestă bordo şi, într-o ţinută 
vânătorească, o cameristă cu o coafură îngrijită, căreia Terrier îi 
lăsă bagajul. Ajunseră la cel de-al doilea şi ultimul etaj cu un 
ascensor foarte îngust, în mod evident adăugat mai târziu 
clădirii. Camera era spațioasă şi avea plafonul înalt, un pat 
foarte mare şi mobilier vechi. Cada prezenta urme de rugină, 
dar era enormă şi masivă. Fără minibar. Terrier comandă o 
sticlă de JB, gheaţă şi un pack de ginger ale, precum şi o carte 
de telefon. Îşi turnă un pahar, luă telefonul şi o sună pe Anne. 

— Anne Schrader la telefon, spuse ea. Vă ascult. 

— Martin sunt, spuse Terrier. 

— Alo? Ce număr căutaţi? 

— Anne, Martin Terrier la telefon. 

— Aţi greşit numărul, se auzi vocea neutră, iar Anne închise. 

Terrier oftă uşor. După ce rămase o clipă nemişcat, răsfoi 
cartea de telefon şi găsi numărul fabricii de echipamente 
electrice Freux. (De fapt, era vorba despre o mică întreprindere 
care folosea exclusiv munca manuală pentru montarea de 
electrofoane din piese fabricate în altă parte.) Sună şi ceru cu 


Felix Schrader. Fu întrebat cine îl căuta. Îşi dădu numele. Apoi i 
se făcu legătura cu Felix. 

— Tintin! exclamă Felix Schrader. Martin Terrier! Chiar tu 
eşti? Unde eşti? 

Vocea lui suna ciudat. Încerca note de bariton, dar aluneca 
spre contratenor la sfârşitul fiecărei exclamaţii. 

— În oraş. M-am întors. 

— Te-ai întors. De tot? Încă nu ştiu. 

— Formidabil! zise Felix, părând că se bucura sincer de vestea 
primită. Bem un pahar? Stai un pic. 

Terrier aşteptă. 

— Ce-ai zice să vii la masă la mine acasă? întrebă Felix după 
o clipă. 

— N-aş vrea să deranjez. 

Felix îi spuse lui Terrier că nu era niciun deranj, nici vorbă de 
aşa ceva, trebuia să vină, chiar în seara aceea. 

— La spune, întrebă el, ştii că m-am însurat cu Anne Freux? 

— Am auzit. Felicitări. 

— N-ai de ce. Să-ţi dau adresa. Diseară la opt, de acord? 

Terrier îi spuse că era în regulă şi-şi notă adresa. Se întinse în 
pat, cu paharul lângă el şi cu mâinile sub ceafă. Mai târziu, se 
trezi brusc, ud de transpiraţie şi cu gura uscată. Afară se lăsase 
seara şi în cameră era întuneric. Aprinse lumina. În oglinda 
dulapului, reflexia sa gălbuie îi privi cu neîncredere. Era doar 
şapte seara. 

Din pricina stricăciunilor provocate garderobei sale atunci 
când îi fusese răvăşit apartamentul, Terrier nu avea prea multe 
ţinute la dispoziţie din care să aleagă. Intră în baie cu un costum 
albastru-fanat, o cămaşă albastră şi o cravată în dungi albastre. 
Işi făcu duş, se bărbieri şi se schimbă. Zadarnic îşi perie dinţii 
insistent, nu reuşi să scape de gustul metalic pe care-l avea în 
gură. 

Holul hotelului era puternic iluminat când cobori Terrier, iar 
mai multe persoane se îndreptau spre bar pălăvrăgind. Erau 
două sau trei cupluri înstărite şi un grup de bărbaţi cu voci 
impozante. Era limpede că toţi oamenii aceia erau trecuţi de 
patruzeci şi cinci de ani şi nu o duceau deloc rău cu banii. 

La un bar se vindeau ziare, ţigări şi fel de fel de mărunţişuri. 
Terrier cumpără un pachet de Gauloise şi aruncă o privire peste 
ziare. O fotografie nereuşită cu Alex era pe prima pagină a 


ziarului France-Soir. Terrier îl cumpără şi ajunse la maşina 
parcată pe alee. Se uită la ceas şi aprinse plafoniera ca să 
citească ce scria despre Alex. 

Fusese ucisă între miezul nopţii şi trei dimineaţa, după ce 
fusese violată şi îndelung torturată. Femeia de serviciu 
descoperise dimineaţa corpul neînsufleţit. Conform vecinilor ei, 
tânăra ducea o viaţă foarte libertină. Potrivit investigatorilor, 
fusese vorba despre cel puţin trei agresori. Poliţia susţinea că 
avea o pistă solidă. 

In timp ce citea, Terrier îşi apropie degetul mare şi arătătorul 
de faţă şi îşi netezi mecanic sprâncenele. Apoi aruncă ziarul pe 
podeaua maşinii, stinse plafoniera şi îşi trecu palma peste 
frunte, pentru a o descreţi. O clipă păru să stea pe gânduri. Nu 
dădea impresia că ar fi în stare de şoc. Poate că simţea un 
oarecare regret. Cu siguranţă, căzuse pe gânduri. Într-adevăr, 
faţa îi era crispată. 

După o clipă, plescăi din limbă şi porni maşina. Sprâncenele-i 
rămaseră încruntate tot drumul. 

Casa familiei Schrader părea a fi o cabană elegantă din lemn, 
vopsită în alb şi albastru-viu, cu o grădină bine îngrijită, în 
mijlocul unui cartier de reşedinţe similare. Deasupra uşii de la 
intrare era un acoperiş din lemn pentru o mică verandă şi, sub 
el, o lanternă electrică, ce se aprinse imediat cum Terrier sună. 
lar când uşa se deschise, apăru Anne, în plină lumină şi la fel de 
frumoasă cum şi-o amintea. 


06 


Îşi aminteşte. Anne Freux îi promite să-l aştepte zece ani. — 
îţi cer zece ani, îi spuse Martin. Poate mai puţin, dacă am noroc. 
Dacă n-am, mi-ar trebui zece ani, am calculat. 

Anne jură să-l aştepte. Îl sărută printre lacrimi. Ea are 
şaisprezece ani şi jumătate, Martin are optsprezece, este înalt, 
voinic, naiv şi se pricepe la calcule. Nici calculele lui nu sunt mai 
inteligente. 

În acea noapte, îşi ia rămas-bun de la Dédé. Nu-i spune nimic 
tatălui său. Charles Terrier, tatăl lui Martin, a sosit la Nauzac la 
scurt timp după cel de-al Doilea Război Mondial, împreună cu 
soţia sa, însărcinată, şi cu Dede, un camarad. Cei doi bărbaţi au 
făcut ceva bani din fier vechi şi deşeuri, mai ales din 
recuperarea metalelor neferoase. Era perioada în care şarlatanii 


mai mici sau mai mari, cei mai mulţi din Auvergne, se războiau 
între ei pentru a recupera cât mai multe surplusuri militare, prin 
şpagă, combinaţii, adeseori furând unii de la alţii, uneori chiar 
împuşcându-se. Charles Terrier a fost împuşcat în cap cu un 
pistol semiautomat Mauser, iar glonţul i-a rămas acolo, 
pricinuindu-i tot soiul de crize, mai ales când bea. S-a lăsat de 
băut. După spusele lui Dede, a fost un tip destul de rău înainte 
de a fi rănit. Apoi s-a însurat cu o scorpie şi s-a lăsat convins de 
Dede să părăsească regiunea pariziană, unde, din mai multe 
părţi, atmosfera începea să devină din ce în ce mai tensionată 
pentru ei, şi să se instaleze în sud-vest, unde să se reprofileze 
pe creşterea vizonilor. 

— O viaţă sănătoasă, i-a spus Dede. Ai să redevii tu însuţi. 

Vizonii mor, banii se duc pe apa sâmbetei, se naşte Martin, iar 
maică-sa o ia din loc, împreună cu un şofer care a petrecut două 
zile la Nauzac, având o osie ruptă. Mama îl lasă în urmă pe 
Martin. Charles Terrier îl creşte aspru pe băiat. Dede se ocupă şi 
el de puşti şi se arată mai amabil şi mai binevoitor faţă de el. 
Mai târziu, când Charles Terrier vrea să-şi trimită fiul la muncă, 
Dede este cel care-l convinge să-l dea mai degrabă la liceu. 
Când împlineşte şaisprezece ani, tot Dede îl duce în weekend la 
Paris şi îl dă pe mâna unei prostituate din cartierul Madeleine, 
ca să-l dezvirgineze. În plus, îi cumpără un ciclomotor, 
Mobylette. 

La liceu, Martin umblă cu tot felul de burghezi, cărora le 
împrumută motocicleta sa. Datorită ciclomotorului, este primit 
în cercul copiilor de bani gata, unde se îndrăgosteşte nebuneşte 
de Anne Freux, care poartă haine scumpe şi ciorapi fumurii, 
foarte fini şi subţiri, şi se dă cu parfum Guerlain. 

Toţi o vor pe Anne Freux, care se mulţumeşte să râdă, 
scutură din bucle şi se îndepărtează, dar nimeni nu reuşeşte să 
se atingă de ea. Martin plăteşte scump pentru un curs de 
întărire a musculaturii prin corespondenţă. Dar n-are trecere la 
fetele din grup, care îl consideră cam necioplit. Aşa că se 
reorientează şi are o aventură cu o muncitoare de la 
întreprinderea Freux. Dar o astfel de fată nu corespunde 
standardelor sale. 

Totuşi, într-o sâmbătă seară, când Anne i-a cerut s-o conducă 
acasă, după o serată la care se dansase pe muzica lui Miles 
Davis, cei doi se îmbrăţişează pătimaş. Martin o întreabă apoi 


dacă ea i-a cerut s-o conducă acasă doar ca să scape de ceilalţi. 
Fata protestează vehement. El îi mărturiseşte cât de stânjenit se 
simte din pricina condiţiei lui modeste, iar fata protestează din 
nou. Îi spune lui Martin că-l găseşte mult mai interesant decât 
ceilalţi, şi asta tocmai datorită originii lui sociale şi pentru că 
ceilalţi sunt nişte puşti răsfăţaţi, nu ca el, care este obişnuit cu 
adevărate greutăţi ale vieţii - munceşte vara în loc să plece în 
vacanțe, trebuie să se lupte ca să supravieţuiască, şi toate 
acestea îl fac mai matur şi mai profund. 

Dar când Martin îi vâră limba în gură, pare surprinsă, iar, când 
încearcă să se frece de ea, fata se desprinde din strânsoare, îi 
spune noapte bună şi dispare, uşor îmbujorată, intrând în 
clădirea mică şi cochetă, care va avea mai târziu drept paznic o 
femeie din Insulele Antile. 

Sâmbăta următoare, Martin îi spune c-o iubeşte. Apoi lucrurile 
îşi urmează cursul firesc. În timpul vacanței de vară, Anne nu 
răspunde foarte des la scrisorile pe care i le trimite Martin, 
rămas să muncească în Nauzac. Dar la întoarcere ea îl sărută 
mai cu foc şi acceptă mângâieri mai îndrăzneţe. lar la începutul 
lui octombrie, spre stupoarea lui, Martin este invitat să ia masa 
la familia Freux. Pentru această ocazie specială, îşi pune cravată 
şi împrumută o cămaşă şi butoni de la tatăl său. La masă, supus 
tirului de întrebări venit din partea părinţilor Freux, băiatul 
răspunde stângaci şi foloseşte greşit tacâmurile. Ameţit după ce 
a combinat vinul alb cu cel roşu, devine guraliv spre finalul 
mesei, iar vocabularul său se înrăutăţeşte. 

După ce termină de mâncat, tatăl lui Anne îl convoacă în 
biroul său. Îi dă de înţeles tânărului că nu-l aşteaptă vreun viitor 
strălucit, în timp ce Anne se va mărita într-o bună zi cu un tânăr 
din aceeaşi clasă socială. În concluzie, îi ordonă lui Martin să nu 
se mai vadă cu fiica lui şi îl dă afară din casă, pe scara de 
serviciu. 

În seara aceea, orbit de furie şi de umilinţă, Martin aproape că 
se ia la bătaie cu tatăl său, pentru că Charles Terrier e beat şi 
pus pe harţă din pricina cămăşii şi a butonilor împrumutaţi. Din 
fericire, tatăl suferă una dintre crizele sale obişnuite, înainte ca 
situaţia să scape de sub control. 

De ceva timp, Charles Terrier s-a apucat iarăşi de băut. Amicii 
lui Martin, nişte puşti din gaşca lui, i-au dat de băut la braseria 
unde Charles lucrează ca ospătar, amuzându-se peste măsură 


de comportamentul lui agitat. Au continuat să vină şi în alte zile 
şi i-au făcut cinste. Au început să-i spună, în loc de Charles 
Terrier, Charlot. 

Când ospătarul este concediat din pricina comportamentului 
său, filfizonii îl înconjoară, ruşinaţi şi puşi pe şotii. Împreună cu 
el, fac turul barurilor. De când Charles Terrier a început să bea 
din nou, şi-a reluat în forţă bufoneriile. Spre dimineaţă, bărbatul 
are un acces de furie. Filfizonii o iau din loc, care-ncotro. Charles 
Terrier porneşte aiurea pe străzile pustii, strigând că vrea să 
plece de-acolo, apoi fură o motocicletă şi, la primul viraj, îşi 
pierde echilibrul, cade şi se izbeşte cu craniul de bordura 
drumului. 

— O să mă întorc, o să-i omor, o să-i târăsc prin noroi, o să-i 
fac să-şi mănânce propriul căcat, îi spune Martin lui Dede, în 
zori, după ce a sărutat-o pe Anne, iar ea i-a promis că-l va 
aştepta zece ani. 

Chiar dacă taică-său n-ar fi murit, Martin tot n-ar mai fi avut 
nimic să-i spună. În aceeaşi dimineaţă, fără să mai aştepte 
înmormântarea, ia trenul spre Toulouse, iar acolo se înrolează în 
armată. 


07 
Dar şi alte amintiri îi revin în minte. 


— Şi dumneavoastră nu spuneţi nimic? 

Terrier ridică din umeri. 

— N-am nimic interesant de zis. 

Ceilalţi doi combatanți tocmai se lăudaseră cu originile lor, 
vorbiseră cu emfază despre înclinația lor pentru luptă şi, mai 
mult, după ce fuseseră puţin atenţionaţi, despre convingerile lor 
ideologice şi despre faptul că cineva ar trebui să se opună 
invaziei comuniste din Africa. Unul dintre tipi era englez, 
celălalt, german. Ei, Terrier, jurnalista şi negrul bărbos cu un aer 
de superioritate care o însoțea, în uniformă guvernamentală 
lipsită de însemne, se găseau în saloanele devastate ale unui 
hotel, o construcţie rezistentă. Ventilatoarele nu funcționau, 
ferestrele erau sparte, iar după bar se găseau o mulţime de 
excremente, în ciuda faptului că băile erau la doi metri de bar. 
De cealaltă parte a geamurilor sparte, strada prăfuită era pustie 
şi albită de lumina soarelui. În mijlocul străzii, zăcea şi acum 


cadavrul în pantaloni scurţi al unui rebel de vreo cincisprezece 
ani pe care oamenii guvernului îl omorâseră în bătaie cu puţin 
timp înaintea sosirii jurnalistei. La o distanţă de unu, doi 
kilometri se auzeau focuri de armă sporadice. 

Cum jurnalista îl privea cu interes, Terrier îi spuse cu 
stânjeneală că avea acelaşi gen de trecut ca şi ceilalţi doi, doar 
că el făcuse serviciul militar normal, în Franţa, la paraşutişti. 

— Şi vă place să luptaţi? 

Terrier ridică din umeri. 

— Nu neapărat. 

— De ce sunteţi aici? Din convingere? 

Jurnalista lua notițe într-un carneţel. Avea părul blond, tuns 
scurt, şi ochii negri. Era destul de înaltă, durdulie, îmbrăcată 
într-un costum militar, atrăgătoare. În timp ce vorbea, vedeai 
cum i se mişca limba între dinţii albi. 

Nu, spuse Terrier stânjenit. Eu o fac doar pentru bani. 

— Mă interesează treaba asta, spuse jurnalista. Şi 
dumneavoastră, şi colegii dumneavoastră spuneţi întotdeauna 
la început că o faceţi numai pentru bani. Dar, dacă sapi un pic, 
începi să descoperi unele lucruri. În realitate, chiar aş vrea să 
găsesc pe cineva care e aici numai pentru bani. 

Vorbea o franceză impecabilă. 

— Dar nu prea cred. Mi-aş dori însă. Vreau să spun, să-ţi rişti 
viaţa numai pentru bani, e posibil aşa ceva, înţelegeţi la ce mă 
refer? Mă întreb şi eu. 

Îşi tot lovea creionul de dinţii albi. 

— Vreau să spun că am un plan de viitor. 

— Un plan de viitor? 

Italianca ridică din sprâncene. 

— Las-o baltă, ah, nu contează, spuse Terrier. 

Intâlni privirea negrului în uniforma fără însemne. Negrul 
zâmbea subtil. 

— Nu, spuse italianca. Un plan de viitor? 

— Fir-ar să fie, spuse Terrier. Vreau să-mi fac un capital. Mi- 
am dat zece ani. După care mă retrag, mă reorientez. 

— În ce domeniu? 

— Asta nu vă priveşte, doamnă. 

Italianca se uita la el zâmbind, iar ochii ei negri erau chiar 
seducători. Uşa băii se deschise brusc. leşi de acolo un negru la 
vreo 30 de ani, purtând doar o pereche de pantaloni scurţi kaki 


şi o cască vopsită în roşu, care începu să tragă asupra grupului, 
urlând. 

În cinci secunde se auziră în jur de cincisprezece, şaisprezece 
focuri de armă. Când se lăsă din nou liniştea, germanul, 
englezul şi italianca era întinşi pe podea. Atacatorul adolescent 
era rezemat de cadrul uşii de la baie, îşi pierduse casca roşie, cu 
două găuri în inimă şi în figură - era mort. Terrier şi negrul erau 
în picioare, ţinând în ambele mâini două pistoale automate, într- 
o poziţie de tragere ireproşabilă. Se măsurară din priviri şi-şi 
zâmbiră subtil. Cei care se aruncaseră la podea începură să-şi 
revină, palizi la faţă. Negrul în uniformă se relaxă, îl bătu pe 
Terrier pe umăr, merse până la cadavru şi îi luă arma. 

— AŞ vrea şi eu să ştiu cine sunt nenorociţii care le furnizează 
puşti Armalite, spuse. 

Şi el vorbea franceza la perfecţie. 

Terrier vru să-i răspundă, dar genunchiul drept îi cedă sub 
greutatea corpului. Se trezi pe podea. Scutură din cap. Il durea 
coapsa. Sângele şiroia din ea. 

— Pansament compresiv, reuşi să articuleze cu greutate. 

Mai târziu, se găsea într-un pat de hotel, complet letargic şi 
cu febră. Obloanele erau trase, iar ferestrele, deschise pe 
interior. Se auzeau focuri de armă în depărtare, la circa zece 
kilometri. Stanley, negrul, era aşezat la căpătâiul său cu o sticlă 
de votcă şi nişte lămâi şi îl privea zâmbind. Stanley avea pielea 
atât de neagră, încât era aproape invizibil în penumbră, atunci 
când nu zâmbea. Între focurile de artilerie se auzeau 
lamentaţiile înfricoşătoare ale cuiva, de undeva de prin hotel. 
Părea că un prizonier era torturat. Dar, dacă ascultai mai bine, 
îţi dădeai seama că nu era decât jurnalista italiană care îşi făcea 
de cap cuun tip. 

— Războiul ăsta de-aici s-a terminat pentru dumneavoastră, 
observă Stanley. O să mai aveţi de lucru cu rana o lună bună. 
Aveţi vreun plan după aceea? 

— Nu. 

— Am o propunere pentru dumneavoastră, spuse Stanley. Am 
apreciat enorm felul în care aţi reacţionat azi. 

— Poftim? se miră Terrier, care nu prea înţelegea ce voia să 
spună negrul. 

— Toţi ceilalţi au fost la podea, spuse Stanley. 

— Ah, da, mormăi Terrier. Da. 


— Am o propunere, repetă Stanley. 
Şi aşa fu recrutat Martin Terrier. 


08 


Anne Freux, soţia lui Schrader, clătină din cap când Terrier îi 
întinse fructiera. Se ridică de la masă şi se trânti pe un fotoliu, 
într-un colţ al camerei, trăgând din ţigara Kent şi privind în gol. 
Terrier luă o portocală şi începu s-o descojească impecabil, cu 
furculita şi cuțitul. Felix Schrader îl privea fascinat şi amuzat 
deopotrivă. 

— Şi cu ce te ocupi, de fapt? 

— Relaţii publice, spuse Terrier. E o firmă mare. 

— Ai umblat prin lume. 

Terrier ridică ochii, pentru o clipă, şi întâlni privirea amuzată a 
lui Felix. 

— Puțin. 

Felix se ridică, trecu de o uşă dublă cu geamuri, deschisă, şi 
începu să caute ceva în semiobscuritatea camerei sale de lucru, 
alăturate. Volume legate în piele acopereau toţi pereţii din jurul 
lui. Deschise un sertar şi reveni în sufrageria luminată aducând 
cu el o cutie de pantofi. Anne îşi mişcă brusc capul. Apoi strânse 
uşor din buze. Felix deschise cutia şi răsturnă ce se afla în ea pe 
faţa de masă. Se împrăştiară cam cincisprezece cărţi poştale. 
Fuseseră trimise din locuri foarte diferite: Nairobi, Geneva, Los 
Angeles, Colombo, Kyoto, Berlin, Tripoli, Manaus şi altele. Nu 
scria nimic pe ele, în afară de „Domnişoarei Anne Freux”, 
împreună cu de vechea ei adresă. 

— Tu îi trimiteai astea? îl întrebă Felix. 

— Ei bine, spuse Terrier. Ei bine, da. 

— Credeam că le-ai aruncat, spuse Anne, fără să-l privească 
pe Felix. 

Soţul ei zâmbi. Femeia îşi mai aprinse o ţigară, de la mucul 
încă nestins al celeilalte. Se ridică, deschise un mic bufet şi îşi 
turnă în jur de 20 de centilitri de coniac Martell într-un pahar 
pentru degustare. 

— Nu crezi c-ai băut destul azi? o întrebă Félix. 

— Du-te naibii! 

Tonul lui Anne se înăspri brusc. Era o tânără destul de înaltă, 
bine tăcută, cu sâni plini, buze cărnoase şi ochi verzi, foarte 
deschişi la culoare, tenul palid şi părul blond, Ochii ei păreau să 


nu exprime nimic. În colţurile ochilor şi ale gurii se zăreau pe 
pielea ei nişte linii fine. Dădu repede pe gât o înghiţitură mare 
de coniac. 

— Am venit după Anne ca s-o iau cu mine, zise deodată 
Terrier, aşezând pe masă şervetul său. 

Stând în picioare, cu palmele sprijinite de masă şi degetele 
răsfirate, Felix schiţă un surâs vag, visător. 

— Nu mie trebuie să-mi zici asta, observă el, ci doamnei. 

Terrier se ridică. Se clătina imperceptibil. 

— Anne, spuse el. 

Anne se ridică şi dădu pe gât tot coniacul din pahar. 

— Mi-e somn. Urc. 

Glasul îi şovăi puţin. 

— Anne, repetă Terrier. Anne, pentru numele lui Dumnezeu! 

Tânăra părăsi încăperea fără să se uite la nimeni. Terrier se 
repezi s-o prindă din urmă. Felix făcu un mic pas în lateral, iar 
Terrier fu cât pe ce să se izbească de el. 

— Ce zici, pun de-o cafea pentru noi? propuse Felix. Am un 
espresor italienesc care face o cafea teribilă. Ştii să joci 
Mastermind? 

— Ce? 

Terrier îl privi de parcă ar fi fost nebun. 

— Cafea? repetă Felix, pe un ton prietenesc. 

Avea părul şi ochii negri, o figură de latin, cu tenul mat, 
pomeţii destul de proeminenţi, nasul uşor coroiat. Era mai mic 
de statură şi mai puţin lat în spate decât Terrier şi părea cu trei 
sau patru ani mai tânăr. Purta pantaloni gri de velur, o cămaşă 
sport şi o vestă de casă, din lână. 

Să-nţeleg că nu vrei să bei o cafea cu mine? întrebă el, 
luându-şi o faţă decepţionată comică. 

Nu, fir-ar să fie, mi se pare că nu eşti întreg la minte! strigă 
Terrier. 

Ridică braţele, după care îşi sprijini pumnii pe picioare, oftă, 
făcu un pas înapoi, clătină din cap. Părea că se calmase. 

— Ce-i? Ce-i? întrebă Felix cu nerăbdare. Vrei să ştii ce cred? 
Ai nevoie de părerea mea? Asta e? Zi, asta e? Mi se fâlfâie! Mi 
se fâlfâie! strigă el. 

Apoi adăugă calm: 

— Tu ai probleme cu capul, nu eu. 

Terrier înaintă confuz şi, întinzând braţul drept, vru să-l dea 


pe Felix la o parte din drumul său. Felix făcu un pas înapoi. 

— Vreau să vorbesc cu Anne, spuse Terrier. 

— E beată. Doarme. Sforăie. 

Rânji. 

Terrier îl plesni pe Félix peste gură cu dosul palmei. Félix făcu 
un pas înapoi. 

— Vino în weekend, spuse el. 

Îşi atinse buza cu un deget, apoi îşi examină degetul. 

— Ţii minte căsuţa de vacanţă? Adeseori petrecem week- 
endul acolo. Vino sâmbătă, bine? 

Terrier se uită la el. 

— Hei, zise Felix râzând. Vrei să mă baţi sau ce? 

— Scuză-mă, zise Terrier cu o voce joasă. 

— Eşti scuzat. 

Felix îl bătu uşor pe braţ. 

— E jenantă toată situaţia asta pentru tine. Mă rog, în fine, 
nu. Ah, şi apoi barba! 

Îi întoarse spatele lui Terrier. 

— Nu vrei cafea? Poate un păhărel? Nu vrei să jucăm 
Mastermind? O lăsăm mai bine pe sâmbătă, poate? 

— Mai bine, murmură Terrier. 

Se întoarse, se îndreptă cu paşi iuți spre ieşire, apucând din 
mers, în vestibul, haina lui de piele. Se urcă în Citroën, demară 
în trombă şi ajunse la hotelul la care era cazat. Era miezul 
nopţii. 

— V-a adus cineva un colet, îi spuse recepţionerul cu vestă 
bordo, în timp ce-i întindea cheia. 

— Daţi-mi-l. 

Vi l-a dus camerista sus. 

— A, bun, spuse Terrier. 

— Era greu de tot, i-o aruncă recepţionerul, pe când Terrier 
urca în liftul îngust. 

După ce descuie uşa camerei sale, Terrier o împinse cu 
piciorul, aprinse lumina şi cercetă cu neîncredere încăperea şi 
uriaşul colet cu bandă adezivă de jur-împrejur, pus în mijlocul 
covorului. După o clipă, intră şi încuie uşa. Aruncă o privire în 
şifonier şi în baie. Apoi dădu târcoale coletului, examinându-l din 
toate unghiurile. Se duse la valiza sa, scotoci înăuntru şi scoase 
un briceag Opinci. Ghemuit în faţa coletului, împunse de mai 
multe ori, scurt, eu briceagul în ambalaj, dând de fiecare dată 


de ceva dur. Tăie într-un final banda adezivă, apoi, tot cu lama 
briceagului, străpunse cartonul şi începu să smulgă bucăţi din 
el. Apărură nişte muchii de metal şi plastic, precum şi suprafeţe 
de sticlă transparentă, dincolo de care se desluşea ceva verzui. 
Terrier smulse în sfârşit cartonul. 

În pachet se găsea un acvariu etanş, plin cu apă. În acvariu 
plutea motanul Soudan, spintecat, cu ochii scoşi şi intestinele 
unduind uşor în apa întunecată de sânge. 


09 


Terrier rămase o clipă nemişcat, apoi se duse şi luă din valiză 
cutia armei HK4, pe care o deschise pe pat. Diferitele 
componente ale armei erau încă acolo. Bărbatul montă din nou 
teava de calibru .380 şi băgă arma automată în buzunarul 
vestei. Apoi sună la recepţie şi-l luă la întrebări pe bărbatul în 
vestă bordo. 

— Păi, zise recepţionerul, de fapt, persoana nu şi-a dat 
numele. 

— Descrie-mi-o. 

— Păi, nu ştiu, a zis că trebuia să fie o surpriză, de fapt, şi să 
nu, mă rog... 

— Pentru numele lui Dumnezeu! pufni Terrier nerăbdător. 

— Domnule, scuzaţi-mă, spuse recepţionerul, care părea 
şocat şi speriat. S-a întâmplat ceva? 

— Nu s-a întâmplat nimic. Descrie-mi persoana. 

— Era o doamnă, spuse recepţionerul. Nu ştiu ce să vă spun. 
Părul negru, scurt, tunsă castron, e foarte la modă acum, cu 
breton, înţelegeţi? Ochi albaştri, un nas subţire şi lung, gura un 
pic căzută, ca a lui Jeanne Moreau, actriţa, ştiţi ce vreau să 
spun? Şi mai ce? Inălţime potrivită, poate un metru şaizeci şi 
trei. Un impermeabil din nailon bleumarin, încheiat până la gât, 
şi cizme albastre din piele. Avea o pălărie de ploaie în mână, 
asortată cu impermeabilul şi... ah, purta mănuşi lungi din piele, 
albastre. Fuma o ţigară cu filtru. Mi-a dat douăzeci de franci. 
Două bancnote de zece. E tot ce-mi amintesc. A, da. Dacă-mi 
permiteţi o părere, domnule, avea pielea uscată. Obrajii roşii, 
înţelegeţi? Dar ca atunci când te cojeşti după ce te-ai bronzat 
sau când ai o circulaţie proastă. Nu era chiar cuperoză, pentru 
că era o doamnă la vreo treizeci de ani, dar... Unele englezoaice 
sau scandinave au genul ăsta de ten. Mă tem că altceva nu-mi 


mai amintesc. N-am simţul observaţiei şi n-am fost prea atent. 

— Cum ar fi în cazul ăsta! 

— Pardon? spuse recepţionerul. 

— Nimic. A venit şi a plecat cu maşina? 

— Presupun că da. Nu ştiu. 

— Cum te numeşti? 

— Philippe, domnule. 

— Ei bine, Philippe, să mă anunţi imediat dacă persoana asta 
reapare. Te-aşteaptă un bacşiş. Oricum. Şi mersi. 

— Pentru nimic, de fapt, domnule. 

— Noapte bună, spuse Terrier. 

Puse încet telefonul în furcă, scuturând din cap şi zâmbind. 
Apoi zâmbetul îi dispăru. Se întoarse la coletul desfăcut şi 
îndepărtă complet ambalajul de pe acvariu. In timp ce făcea 
asta, descoperi o carte de vizită pe care cineva scrisese, cu 
litere mari, cu un şablon de desen tehnic: „Cu complimente de 
la Luigi Rossi”. Terrier examină cu grijă cartea de vizită, apoi 
hârtia folosită ca ambalaj şi banda adezivă, punându-le chiar şi 
sub lumina lămpii de la capul patului, apoi, după ce rupse în 
bucățele foarte mici cartea de vizită, aruncă totul la coşul de 
gunoi. 

Bărbatul stinse luminile din cameră şi se apropie de fereastră, 
privind cu luare-aminte spre noaptea umedă şi lumina vagă, 
gălbuie, pe care becurile de la primul etaj al clădirii - destul de 
slabe în intensitate, la acel moment - o aruncau în jos, pe 
treptele platformei, pe aleea pietruită, pe câteva automobile 
închise la culoare, statice şi goale, care luceau. 

După ce puse deoparte acvariul în partea de jos a dulapului, 
închise obloanele şi trase draperiile, Martin Terrier dormi, cu 
pistolul HK4 sub pernă, până aproape de ora opt dimineaţa. 

In timp ce se îndepărta de hotel la volanul maşinii, cercetă 
discret împrejurimile şi oglinda retrovizoare, conducând la 
răstimpuri foarte repede, apoi foarte încet. Nu părea să-l 
urmărească vreo maşină. 

La momentul acela, lângă groapa de gunoi exista un panou 
pe care scria /nterzisă aruncarea deşeurilor, dar pe pantă se 
vedea aceeaşi debandadă de sticle sparte, coji de pepene, cutii 
de conserve, arcuri de suspensie auto ruginite, cârpe murdare, 
păpuşi dezmembrate. Terrier opri maşina pe cea mai apropiată 
porţiune plană de teren. Când şoseaua se goli de maşini, aruncă 


acvariul. Acesta ricoşa o dată, apoi se sparse la a doua izbitură 
şi continuă să se rostogolească. Bucăţile de sticlă se Sparseră şi 
se pulverizară, apa se împrăştie, bucăţi de pisică moartă 
aruncate în toate părţile pe măsură ce obiectul se îndepărtă, 
sfărâmându-se şi împrăştiindu-se la baza gropii de gunoi, unde 
nu mai rămase altceva decât o grămadă de resturi nedesluşite 
şi inerte. 

Terrier se întoarse la Citroen, se urcă la volan şi rămase un 
moment neclintit, Uitându-se frecvent în oglinda retrovizoare. 
Câteva maşini trecură cu viteză pe carosabilul ud. Nimic altceva. 

Terrier se întoarse pe aceeaşi rută şi ajunse în centrul 
localităţii Nauzac. La poştă, apelă, dintr-o cabină telefonică, un 
număr din Paris. 

— Unde eşti? întrebă Stanley. 

Terrier nu răspunse la întrebare. Îi spuse lui Stanley atât cât 
consideră că era cazul: telefoanele primite înaintea plecării din 
Paris, apartamentul răvăşit, numele lui Luigi Rossi, moartea lui 
Alex, pisica. 

— Dezgustător, spuse Stanley. 

— Ai idee ce se petrece? 

— Nu. Ar trebui să te întorci, Christian. 

— Încearcă să afli. 

— Dacă te întorci, spuse Stanley, o să ai parte de protecţia 
companiei. 

— Încearcă să afli, repetă Terrier. O să te mai sun. 

Închise şi se întoarse la hotel. 

La recepţie fusese lăsat un mesaj pentru el: sunase Anne şi 
urma să sune din nou, aşa că nu era nevoie s-o sune el pe ea, 
pentru că avea să fie plecată. Terrier îi dădu o sută de franci 
recepţionerului Philippe. 

— Bacşişul despre care vorbisem, spuse el şi se uită la ceas. 
Eşti de serviciu douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru? 

De la şapte dimineaţa la unu noaptea, spuse bărbatul în vestă 
bordo. 

O să dai ortu' popii, remarcă Terrier. 

— E temporar, spuse recepţionerul. Sunt ambițios. 

Terrier încuviinţă din cap şi urcă în camera lui. Transpira. 

Merse în baie şi se uită la capul de duş, apoi se întoarse în 
cameră şi privi telefonul. În cele din urmă, se aşeză cu un pahar 
plin cu ginger ale şi cu un pic de scotch. Imediat, se ridică în 


picioare şi merse să-şi lipească fruntea caldă de geamul rece al 
ferestrei. Privea vag spre parc şi peluză. Anne sosea în acel 
moment pe alee, la volanul unui Morris. Terrier o urmări cum 
parchează şi coboară din maşina ei micuță. Anne intră în hotel. 
Terrier se duse grăbit la baie, smulgându-şi cămaşa de pe el. Se 
spălă în viteză, se dădu cu deodorant şi îmbrăcă o cămaşă albă, 
curată. Telefonul sună. 

— Martin? Eu sunt. 

— Urcă repede. 

— Te sun de acasă, spuse Anne. 

— Nu-i adevărat, spuse Terrier, eşti în hol. Urcă imediat. 

Cu o singură mână, îşi vâri stângaci cămaşa în pantaloni. 

— Bine. 

O clipă mai târziu, se auziră bătăi în uşă. 

— Nu rămân, spuse imediat Anne, strecurându-se pe uşa 
întredeschisă. 

Terrier încuie uşa. Tânăra se învârtea în mijlocul încăperii şi 
părea să cerceteze mobilierul. Ochii ei nu exprimau nimic. 

— Nu rămân, repetă ea. Voiam să încetezi să-ţi închipui că... 

Ezită. 

— Pot să beau ceva? întrebă ea. 

Terrier îi turnă de băut. Ea dădu rapid pe gât o gură de alcool 
sec, după care întinse paharul, plescăind, ca să-i toarne din 
sticla mică de ginger ale pe care-o ţinea în mână. El îi turnă. li 
arunca priviri temătoare, cu ochii întredeschişi, precum o 
şopârlă la soare. 

— Am venit să-ţi spun, zise Anne. Nu mai suntem puşti. 

Îşi goli paharul. 

Terrier îi zâmbi ironic şi îi turnă o porţie zdravănă de JB. Anne 
se aşeză oftând pe pat, sorbind din băutură. Terrier se aşeză 
lângă ea, îi luă capul în mâini şi o sărută. Ea îl lăsă. Avea buzele 
moi, pline şi parfumate de scotch. 

— Opreşte-te, spuse ea după ce Terrier îi dădu drumul. 

— Dezbracă-te. 

Ea se dezbrăcă aproape complet. 

— Şi chiloţii, spuse Terrier. 

Ea îşi dădu chiloţii jos, se băgă în pat şi se întoarse cu faţa la 
perete, cu ochii închişi. Terrier se dezbrăcă rapid, cât pe ce să 
cadă în timp ce-şi scotea şosetele, şi se băgă şi el în pat. Nu 
îndrăznea s-o atingă pe Anne, căci avea mâinile îngheţate. Un 


moment, rămaseră nemişcaţi. Terrier îşi dădu seama că îşi 
pierdea erecţia. Dădu să pună o mână rece pe coapsa tinerei, 
dar ea îl respinse cu o lovitură de cot şi sări din pat, trecând 
peste bărbat. Îşi înşfăcă hainele şi dispăru în baie, încuind uşa. 
Terrier se îmbrăcă la loc şi îşi aprinse o Gauloise. Mâinile reci îi 
tremurau. Anne îşi făcu din nou apariţia, complet îmbrăcată. 

— Trebuie să mă întorc acasă, spuse ea. În orice caz, nu era 
ceva serios. 

Terrier nu-i răspunse nimic. Muşchii din jurul gurii îi erau 
foarte contractaţi. Anne îşi ridică paharul de pe jos şi îl goli, 
după care ieşi în grabă din încăpere, îmbujorată. 


10 

După ce-şi termină ţigara, Terrier făcu un duş. Apoi părăsi 
hotelul, se urcă în maşină şi plecă în munţi spre o carieră 
abandonată, un loc izolat, unde făcu o serie de exerciţii de tir cu 
pistolul HK4. Se întoarse la hotel şi bău opt pahare de scotch. 
Pielea i se înroşi în dreptul pomeţilor şi de jur-împrejurul ochilor. 
La 20.30, părăsi din nou hotelul şi se îndreptă spre Brasserie des 
Fleurs. 

Localul era plin de lumini şi sufocant. Terrier se aşeză 
zâmbind la o masă mică, nu departe de o tânără roşcată, într-o 
rochie verde, pe care o remarcase de la intrare. Era mică de 
statură şi plinuţă, cu o claie de păr creţ şi braţe pline, fine, moi 
şi palide. Cu ea stăteau doi tipi care se tot aplecau în faţă ca să 
spună glume, făcându-i pe toţi să râdă zgomotos. Terrier 
comandă meniul zilei. Nu-l servi Dédé; el se ocupa de altă parte 
a sălii de mese şi nu-l observă pe Terrier. Mâncă tot uitându-se 
la roşcată. Meniul era surprinzător de dezgustător. 

După ce termină de mâncat şi dădu pe gât câteva pahare de 
coniac, Terrier aruncă bancnotele pe masă şi se îndreptă spre 
roşcată, clătinându-se uşor. Tânăra îl privi cum se apropie. Cu 
limba ei roşie, lingea zahărul topit de pe fundul ceştii de cafea. 

— Vii puţin cu mine până afară? o întrebă Terrier pe roşcată. 
Aş vrea să-ţi vorbesc. 

— Du-te să te-mbeţi în altă parte, amice, zise unul dintre 
însoțitorii fetei. 

Terrier luă ceaşca de cafea din mâna tipului care vorbise, un 
tânăr slab, brunet, şi i-o turnă în cap. Dede îl zări pe Terrier şi se 
apropie îngrijorat, ducând un platou rotund sub braţul stâng. 


Tânărul se ridică dărâmând scaunul şi strângând pumnii, cu 
cafeaua prelingându-i-se pe faţă. Roşcata izbucni în râs cu 
întârziere şi îşi muşcă un pumn. Terrier îi lovi pe slăbănog peste 
urechi eu ambele palme. Tânărul căzu în genunchi 
schimonosindu-se de durere şi îşi duse mâinile la urechi, eu 
ochii închişi. Strângea din dinţi pentru a se abţine să nu urle. 
Lacrimi îi ţâşniră din colţurile ochilor. Tovarăşul său, care se 
ridicase pe jumătate, se aşeză la loc, încet. 

— Vrei ceva? îl întrebă Terrier. 

Celălalt spuse că nu. Dede rămăsese pironit în loc, la o 
oarecare distanţă, eu ochii înlăcrimaţi, clătinând din cap. Clienţii 
din local urmăreau scena pe furiş. 

Haide să-ţi luăm haina, îi zise Terrier roşcatei. 

— Şi dacă nu vreau? întrebă ea, ridicându-se. Şi oricum n-am 
nicio haină, remarcă ea. 

Terrier o prinse de braţ şi o trase după el. Ea privi în urmă şi 
surâse. În drum spre ieşire, trecură prin dreptul lui Dede. 

— Ai să începi şi tu ca taică-tău, nu-i aşa? întrebă bătrânul 
ospătar, când trecură pe lângă el. 

Mai târziu, Terrier se trezi într-un pat în dezordine, care nu 
era, de fapt, decât o saltea pe podea, cu aşternuturi şi o 
cuvertură, într-o cameră mare, albă, cufundată în 
semiobscuritate (dar prin jaluzele se zărea lumina zilei). Hainele 
bărbatului erau împrăştiate şi mototolite pe o mochetă subţire. 
Mai multe chiştoace erau stinse într-o farfurie plină cu scrum, pe 
perete era un poster cu Marlon Brando în Să/baticul, iar un 
electrofon difuza în surdină „Tokyo Joe” a lui Bryan Ferry. Terrier 
se uită la ceasul de la mână. Ora două după-amiaza. Cu 
siguranţă, nu două noaptea. Afară se auzea zgomot de motoare, 
iar, în imobil, ţipete de copii şi televizoare pornite. Bărbatul se 
ridică şi îşi trase chiloţii pe el. Roşcata intră în încăpere şi aţinti 
spre el pistolul HK4. Terrier se afla la trei metri de ea. Începu să 
clipească şi rămase complet nemişcat. 

Roşcata se apropie surăzătoare, ţintuindu-l cu arma. Când 
ajunse la doi metri de el, Terrier trase vesta sa de pe spătarul 
unui scaun, apucând-o de guler, şi mătură cu ea spaţiul liber din 
faţa lui, lovind pistolul automat şi încheietura fetei. Arma zbură 
prin aer şi căzu. În aceeaşi clipă, Terrier plonjă pe podea, într-o 
extensie completă, şi o prinse pe roşcată de încheieturile 
mâinilor, trântind-o pe spate. Capul fetei se izbi cu putere de 


mocheta subţire. 

— Auu! Eşti ticnit! se văită ea, încercând să scape din 
strânsoare. 

Terrier apucase deja pistolul automat şi, stând într-un 
genunchi, îl aţintea, cu ambele mâini, spre capul roşcatei. 
Constată că siguranţa armei era pusă. Se mai linişti puţin. 

— M-ai lovit, fir-ar să fie! Fir-ai tu să fii! zise fata, întinsă pe 
podea, cu picioarele depărtate, masându-şi capul plin de bucle. 

— Îmi pare rău, spuse Terrier. Şi tu m-ai speriat. 

Se ridică şi vâri pistolul într-un buzunar al vestei. 

— Nu te buzunăream, zise roşcata, care se ridică masându-şi 
în continuare capul, dar numai cu o mână acum. Doar căutam 
ţigări. Ce-i cu scula asta? Eşti bandit sau ce? 

Ochii şi gura, încărcate de machiaj, păreau, în umbră, trei 
pete sau trei găuri în chipul ei alb. Purta un halat de baie negru, 
din acrilic, decorat cu ideograme chinezeşti, de culoare roşie. 

— Nu. Nu-ţi face griji. 

— Nu-mi fac. 

Un ibric şuiera pe foc, în bucătărie. 

— Se poate? întrebă fata. 

— Evident. 

Se duse la bucătărie şi reveni cu un platou, două ceşti, zahăr, 
cafea instant şi ibricul. Între timp, Terrier se îmbrăcase. Fata 
ridică puţin jaluzelele pentru a face lumină în cameră. 

— E o armă de autoapărare, spuse Terrier. Imi trebuie în 
meseria mea. 

— Şi cu ce te ocupi? Dacă nu sunt indiscretă. 

— Comerţ. Uneori, învârt sume mari de bani. Şi tu? 

— În domeniul electricităţii, zise ea. 

Se aşeză picior peste picior lângă platou şi turnă cafeaua în 
ceşti. 

— Da, de fapt, de ce s-o dau cotită, sunt muncitoare, preciză 
ea. Asamblez electrofoane. 

Am mai cunoscut cândva pe cineva ca tine, spuse Terrier. 

— Sunt destule ca mine. 

— Zi-mi, o întrebă Terrier, am făcut-o azi-noapte? 

— Doar puţin. Nu-ţi aminteşti? 

— Nu prea. A fost bine? 

— Erai beat. 

Dar pentru un tip beat, spuse Terrier, a fost bine? 


— Mă scoţi din sărite, observă fata. 

— Treci în pat. 

A, nu! exclamă ea. E sâmbăta mea liberă. Am liberă o 
sâmbătă pe lună. 

— Sâmbătă, repetă Terrier. Sâmbătă? Ah, da. 

Se ridică şi plecă. 


11 


— Am vorbit puţin cu Anne, spuse Felix pe un ton prietenesc. 
O enervează că nu reuşeşte să te facă să pricepi, nu vrea să mai 
ştie de tine. 

Terrier nu răspunse nimic. Felix îşi goli paharul. 

— Imi place Whiskey sour, pentru că are un gust de vomă, 
remarcă el în timp ce-l privea pe Terrier cu ranchiună. 

Părea să fi băut deja destul de mult. 

Cei doi bărbaţi stăteau în scaune din bambus pe terasa 
„căsuţei de vacanţă”. Era un soi de cabană din lemn destul de 
spațioasă, aflată pe o pantă abruptă şi împădurită, la circa o 
sută de kilometri de Nauzac. Printre pini se zărea Atlanticul. 
Oceanul era de un cenuşiu metalic, iar cerul albicios începea să 
se întunece. Vântul bătea slab. Era frig, dar mai puţin decât în 
ţinuturile centrale. Felix purta blugi, cizme şi un pulover alb, cu 
torsade, din lână groasă. li propusese lui Terrier să-i împrumute 
un pulover, dar Terrier refuzase şi stătea ţeapăn în costumul lui. 
Nici nu atingea spătarul cu spatele; se sprijinea cu coatele pe 
mânerele scaunului şi-şi ţinea mâinile împreunate pe paharul 
său, aproape plin. 

— Dacă bei în mod sistematic ceva care are gust de vomă de 
la bun început, preciză Felix, nu eşti surprins când vomiţi la 
sfârşit. 

Cei doi bărbaţi se priveau cu atenţie. Felix zâmbea, Terrier, 
nu. In apropierea mesei joase din lemn masiv se găsea şi un al 
treilea scaun, gol. Anne ieşi din casă, ţinând în mână un shaker 
argintiu, şi se aşeză pe locul liber. Purta un pulover gros şi larg, 
pantaloni din catifea şi cizme roşii. Îi umplu paharul soţului ei şi- 
şi turnă şi ei. Îi aruncă o privire lui Terrier, apoi lăsă ochii în 
pământ. 

Venim în mod regulat aici, pentru că la Nauzac nu e nimic de 
făcut, declară Felix. Ce văgăună! Două expoziţii de fotografie pe 
an, turnee de domino, chestii de genul ăsta. Un film nedublat în 


prima luni din fiecare lună, la miezul nopţii, înţelegi care-i 
imaginea de ansamblu. Ai văzut ultimul film al lui Altman? 

— Ce? zise Terrier. 

— Ultimul film al lui Altman. Robert Altman. 

— E un cineast, explică Anne. 

Acum privea în gol. Cerul devenea mai întunecat decât 
marea. Se lăsa seara. 

— Ce părere ai despre poziţia lui Regis Debray cu privire la 
mass-media şi intelectuali? întrebă Felix privindu-l pe Terrier cu 
un aer maliţios. Şi ce părere ai despre noile filme polițiste 
franţuzeşti? Şi crezi că jazzul mai poate evolua? Eu, personal, 
am dubii când îl văd pe Shepp că se întoarce practic la be-bop, 
dacă nu chiar la Ben Webster, când îl văd pe unul ca Anthony 
Braxton folosindu-se de numele lui Lee Konitz sau când văd ce- 
au ajuns tipi care păreau promiţători ca Marion Brown ori, mai 
apropiat de vârsta noastră, Chico Freeman. Dintre neant şi 
nefericire, aleg untura, după cum spun cei din Auvergne. Nu, 
serios acum, unii merg mână-n mână cu frivolitatea, ceilalţi, cu 
plictisul, naiba să-i ia! Imi dau seama că sunt aspecte diferite 
ale aceleiaşi crize. Nu eşti de acord? 

Felix îşi recăpătă zgomotos suflul. Terrier era încruntat. 

— Nu ştiu, spuse el. 

— Termină cu prostiile, Felix, murmură Anne, cu un aer 
distrat. 

— Dar ce-ţi place ţie? îl întrebă Felix pe Terrier, pe un ton 
zeflemitor, aruncându-i o privire lui Anne şi întorcându-şi apoi 
privirea spre Terrier, care rămăsese perplex. Ce muzică îţi place, 
de exemplu? 

Terrier ridică din umeri. Felix duse paharul la gură şi vru să-l 
golească dintr-o înghiţitură. 

— Maria Callas, spuse Terrier. 

Felix se înecă groaznic. Tuşi, îi veni înapoi băutura pe bărbie 
şi pe pulover, se ridică trăgând cu disperare aer în piept cu un 
şuierat prelung, dădu ocol mesei joase tuşind şi lovind din picior, 
bocănind cu tocul pe podeaua terasei parcă pentru a-şi elibera 
bronhiile şi traheea. Anne îl urmări pe Terrier cum se ridică şi îl 
bătu pe Felix pe spate. Apoi tânăra întoarse brusc capul spre 
interiorul căsuţei, pentru că se auzise un zgomot uşor, ca şi cum 
un obiect ar fi căzut pe jos, în bucătărie. Anne părăsi terasa în 
timp ce Felix îşi recăpătă cu greu suflul. Era roşu la faţă şi îi 


curgeau lacrimile. 

— Dar eşti incredibil, îi zise el lui Terrier cu o voce sfârşită şi 
întretăiată. 

Scoase cu greu dintr-unul dintre buzunarele blugilor foarte 
strâmţi o batistă mare, albă, şi-şi tamponă ochii şi bărbia, apoi 
partea din faţă a puloverului. 

— Eşti nebun, afirmă el pe un ton uimit. Din cauza asta. Tre' 
să fii nebun să pleci zece ani şi să-ţi închipui că... 

Se opri, schiţă un gest vag şi râse uşor. 

— Bani, n-aveam mai mulţi ca tine, banii mei personali. Dar 
sunt inteligent. Nu ca tine. Dar, vezi tu, asta nu-mi serveşte la 
nimic. 

Terrier îşi afundă mâinile făcute pumni în buzunarele vestei 
şi-şi încordă braţele, ceea ce-i făcu capul să se afunde între 
umerii ridicaţi în mod nefiresc. Avea ţinuta cuiva care se luptă 
cu frigul sau cu nişte sentimente neplăcute. Felix zâmbea 
maliţios şi trist, privind în gol. 

— Ce am eu e al meu, şopti el, încă răguşit şi respirând greu. 
Nu al tău. Aşa stau lucrurile. Lucrurile s-au întâmplat aşa cum 
trebuia. 

Se încruntă. Părea să fi căzut profund pe gânduri. 

— Da, da, cum trebuia, concluzionă el pe un ton ferm. 

— La masă! strigă Anne din casă. 

— Venim! îi răspunse Felix, care se uită la ceas şi adăugă cu 
jumătate de gură: La naiba, ce i-a venit? Mie încă nu mi-e 
foame. 

Terrier îşi scoase mâinile din buzunare, îi întoarse spatele lui 
Felix şi intră în casă, pătrunzând direct în vasta încăpere 
principală, unde într-un colţ se găsea bucătăria, într-altul, 
salonul, o canapea extensibilă pe care să poată dormi prietenii 
veniţi în vizită. Pereţii despărțitori erau din lemn masiv lăcuit, 
mobilierul era rustic şi învechit, în cea mai mare parte, ici-colo 
se zăreau vase vechi din cupru, decorative. In vatră, ardeau 
lemne pe care tocmai le aprinsese Felix. Aţâţă locul cu un vătrai 
lung de şaizeci de centimetri, cumpărat cu un an în urmă de la 
un magazin din Irlanda. Terrier respira adânc. Ochii săi albaştri 
erau pironiţi în podea. Felix îl urmă, după ce-şi turnă în pahar ce 
mai rămăsese din Whiskey sour. 

— Ce-i asta? Nici măcar nu e pusă masa! exclamă el, întors 
spre uşa întredeschisă a bucătăriei. 


Uşa se deschise complet şi o văzură pe Anne. O tânără 
brunetă, cu părul tuns în stilul lui Louise Brooks, cu obrajii uşor 
afectaţi de cuperoză, într-un impermeabil din nailon bleumarin, 
o ţinea de păr pe Anne, cu mâna stângă, iar cu dreapta îi îndesa 
în ureche ţeava scurtă a unui revolver Colt Special Agent. 

— Stop, zise ea. 

Terrier înlemni instantaneu. Felix mai făcu un pas şi se opri, 
rotunjindu-şi buzele şi clipind. Stupoarea sau alcoolul îl făceau 
să se clatine uşor. 

— Holà, zise el cu vocea din nou sugrumată. 

— Linişte, se auzi o voce de bărbat. 

Doi tipi, care traversaseră terasa fără niciun zgomot, 
pătrunseră în încăpere. Cel mai mic era şi cel mai gras. 
Canadiana bej îi venea întinsă peste burdihan, pe capul chel şi 
umflat era cocoţată o pălărie maro, în stil tirolian. Avea ochelari 
şi o piele urâtă, ciuruită de cratere minuscule şi de puncte 
negre. Îl controlă pe Terrier rapid şi cu grijă, fără a găsi vreo 
armă. 

În timpul acesta, celălalt bărbat, slab, care nu avea mai mult 
de 22-23 de ani, cu părul de lungime medie, negru şi lucios, cu 
buzele cărnoase, cu o figură atrăgătoare, de peşte sau de 
homosexual, trăgea toate obloanele. Purta o vestă de vânătoare 
kaki şi o pălărie kaki, cu borurile lăsate. În clipa în care trase 
ultimul oblon, grăsanul scund aprinse lumina. Terrier se 
apropiase imperceptibil de Felix. 

— Am un pistol automat în haina de piele, şopti el, în 
zgomotul produs de lăsarea ultimului oblon. 

— Fără şuşoteli, le porunci bruneta înarmată. 

Îi dădu drumul lui Anne şi o îmbrânci violent. Anne se clătină 
până în mijlocul încăperii. 

Toată lumea să se aşeze pe jos, cu mâinile la ceafă, ordonă 
ea. 

Terrier şi Anne se supuseră imediat. Felix lăsă un genunchi pe 
podea, cu mâinile pe jumătate ridicate şi un zâmbet nervos în 
colţul gurii. 

— Ce-i asta? întrebă el bâlbâindu-se uşor. E un jaf armat? 

Bruneta făcu trei paşi înainte şi îi sparse nasul dintr-o lovitură, 
cu patul revolverului. Felix scoase un țipăt îngrozit şi încercă să 
ridice iar în picioare. Fata îl lovi în occiput cu Colţul său şi 
tânărul slab îi dădu un şut cu cizma în rinichi. Felix se rostogoli 


pe podea gemând. Îşi puse mâna căuş peste nasul spart. Îi 
curgea sânge din nas şi din rana deschisă de la cap. 

— Lăsaţi-l, e un idiot, declară Terrier. 

Stătea nemişcat pe podea, cu genunchii îndoiţi şi cu mâinile 
la ceafa, după cum i se ordonase. Bruneta îl privi fără să 
zâmbească. Trecu în spatele lui, îşi băgă revolverul în buzunarul 
impermeabilului, apucă mâna stângă a lui Terrier şi-i dădu peste 
cap inelarul până peste dosul palmei. Articulația cedă cu o 
pocnitură surdă. Terrier scoase un geamăt prelung şi violent, cu 
buzele strânse. Pieptul îi tremura, din pleoapele strânse i se 
prelingeau lacrimi, după care vomită brusc pe genunchi puţinul 
whiskey sour pe care îl băuse. 

— Asta nu-i nimic pe lângă ce-o să păţiţi dacă mă scoateţi din 
sărite, declară bruneta. 

II înconjură pe Terrier ca să-l poată privi în faţă. 

— Sunt Rossana Rossi, zise ea. Tu, tu eşti Martin Terrier. Ţi se 
spune Christian în anumite cercuri. L-ai ucis pe fratele meu, 
acum cinci ani. O să-mi vorbeşti despre asta. 

— Legaţi-i pe ceilalţi doi şi închideţi-i la etaj şi o să stăm de 
vorbă, spuse Terrier. 

— Nu mai are rost, îmi ştiu numele. 

— Ba da! ţipă Felix. Ba are rost! Nu ştim nimic, nu vrem să 
ştim nimic, rezolvaţi-vă treburile între voi! Legaţi-ne şi încuiaţi- 
ne acolo sus şi rezolvaţi-le între voi! Ascultaţi, v-am uitat deja 
numele. Ascultaţi, pot să-mi dovedesc bunăvoința: Terrier are 
un revolver! Pot să vă spun unde! 

Anne întoarse capul spre Felix şi-l scrută cu privirea. Arăta 
jalnic şi demn de toată mila, cu părul năclăit de sânge şi cu 
amestecul de sânge, lacrimi şi mucozităţi care i se scurgeau din 
nări. Şi Rossana Rossi îl privea pe Felix. 

— În haina lui de piele, zise Felix. Acolo, în cuier. 

Cu o mişcare vagă a capului, arătă spre cuierul în care era 
agăţată haina lui Terrier, în capătul încăperii. 

— Să te ia naiba, nemernicule! strigă Felix spre Terrier, care 
nu se uita la el, apoi soţul lui Anne închise ochii şi îşi palpă nasul 
cu grijă. Nu mai pot să respir decât pe gură! exclamă el cu 
mâhnire. 

Grasul scund, cu o armă automată CZ la capătul braţului 
durduliu, făcu schimb de priviri cu Rossana Rossi, încuviinţă din 
cap şi traversă încăperea. Găsi arma HK4 în buzunarul exterior 


drept al hainei din piele şi se întoarse cântărind-o cu un aer 
satisfăcut. Bruneta îşi întoarse privirea spre Terrier. 

— Ei, şi-acum? spuse ea. 

— Legaţi-i şi duceţi-i la etaj. 

— Pierdem timp, spuse bruneta. 

— Are dreptate, ţipă Felix. Duceţi-ne la etaj! Ni se rupe de 
treburile voastre! 

— Omoară-l, îi spuse bruneta grasului scund, care băgă în 
buzunar pistolul CZ şi acţionă piedica armei HK4. 

— Aşteptaţi, sunteţi nebuni! ţipă Felix. Aşteptaţi, Terrier e 
îndrăgostit de nevastă-mea! Duceţi-mă la etaj şi păstraţi-o pe 
nevastă-mea, ca să-l faceţi să vorbească! 

Păru s-o implore din priviri pe Rossana Rossi. Ea schiţă un 
zâmbet vag. Terrier închise ochii. Oftă prelung. Grasul scund îi 
aruncă o privire brunetei, ea încuviinţă din cap, el îndreptă arma 
spre capul lui Felix Schrader şi apăsă pe trăgaci. Arma scoase 
un zgomot considerabil în încăperea închisă. Ţeasta lui Felix 
plesni. Resturi organice se împrăştiară în mai multe direcţii, 
împroşcând pereţii despărțitori şi ferestrele. Cadavrul lui Felix se 
prăbuşi dintr-odată pe-o parte, cu un zgomot puternic. In aer 
plutea un miros de praf de puşcă. 

Terrier o privi pe Anne. Părea perfect calmă, atâta doar că îşi 
înfipsese dinţii în buza inferioară. 

— Ducio, îi spuse bruneta tânărului, du-te şi caută, trebuie să 
fie nişte lumânări în baraca asta, pe undeva. Găseşte-mi o 
lumânare. 

Îşi ţinea mâinile în buzunarele impermeabilului. Se aplecă 
uşor spre Terrier. 

— O să băgăm o lumânare în vaginul scumpetei ăsteia, 
anunţă ea cu o blândeţe aparentă. 

— L-am ucis pe fratele dumitale eu o carabină, pe o şosea din 
nordul Italiei, spuse Terrier. Nu-mi amintesc data. Ce altceva 
mai vreţi să ştiţi? 

Aşa-numitul Ducio intrase în bucătărie unde deschidea 
sertarele şi le răsturna conţinutul pe podea. 

— Vreau să ştiu de ce. 

— Nu mai pot, spuse dintr-odată Anne, care se rostogoli pe 
podea, scoțând gemete scurte şi stridente. 

Membrele îi tremurau, îşi dădu ochii peste cap şi îşi dezveli 
dinţii. Convulsiile o făcură să parcurgă aproape un metru pe 


spate, apoi corpul i se relaxă şi începu să respire adânc. Printre 
pleoape i se vedea albul ochilor. Nu mai mişca. 

— Cum m-aţi găsit? întrebă Terrier. 

Rossana Rossi clătină din cap. 

— O să crapi fără să afli, e mai dur aşa, remarcă ea. Tu şi 
drăguţa, o să vă terminăm rapid dacă-mi povesteşti tot. 

— Am lichidat un anumit număr de persoane în ultimii ani, 
pentru că aşa mi se ordonase, spuse Terrier. Lucram în mod 
regulat pentru un tip care-şi spune Cox. Un american. E tot ce 
ştiu. 

— Nici vorbă. Nu se poate să nu ştii mai multe. 

Terrier suspină şi începu să-i facă o descriere fizică destul de 
exactă a domnului Cox. Salivând în colţul gurii, Anne, pe care 
convulsiile o apropiaseră de şemineu şi de care nimeni nu se 
mai sinchisea, se ridică brusc şi înşfăcă din şemineu vătraiul 
lunguieţ. Ţinându-l cu ambele mâini, o atacă pe Rossana Rossi. 
Urla. 

Fugi atât de repede, încât ajunse la brunetă înainte ca 
aceasta să apuce se se întoarcă spre ea. Cei trei dinţi imenşi ai 
vătraiului îi pătrunseră italiencei sub unul dintre omoplaţi, 
trecând direct printr-un plămân. 

În aceeaşi clipă, Terrier sări în picioare şi smulse Colţul 
Special Agent din mâinile Rossanei Rossi în vreme ce ea scuipa 
un gheizer de sânge. Cât cele două femei căzuseră una peste 
cealaltă, cu faţa în jos, Terrier şi grasul scund deschideră focul 
în acelaşi timp. Grasul îl rată pe Terrier, dar un glonţ de 
calibrul .38 îi străpunse inima şi căzu. Terrier ajunsese lângă 
bucătărie, unde tânărul cuprins de panică se lupta să scoată din 
buzunar un pistol Savage. Terrier îi trase un glonţ în stomac. 
Ducio dădu drumul pistolului automat şi căzu în genunchi, 
ţipând. Se agăţă de uşa batantă de la bucătărie, dând-o de 
perete. Terrier goli Colţul în uşă, după care se grăbi spre terasă, 
apucând revolverul HK4 din mers. leşi din casă, o înconjură 
fugind cât îl ţineau puterile, alunecând în acele de pin şi nisip, şi 
ajunse de cealaltă parte a ferestrei sparte de la bucătărie. In 
mica încăpere răvăşită, Ducio era sprijinit de uşa batantă 
ciuruită. Spatele îi era plin de găuri mari ca nişte roşii. Agăţat de 
mânerul uşii, încă încerca să se ridice. Terrier intră în bucătărie 
pe fereastră. Ridică pistolul Savage şi-l băgă în buzunar, îl apucă 
pe Ducio de păr şi-l dădu la o parte din uşă, apoi trecu în 


camera comună. 

Grasul mic de statură era mort. Cele două femei îşi pierduseră 
cunoştinţa. Terrier o examină rapid pe Anne, constată că nu 
avea nicio rană, o ridică şi o întinse pe canapeaua extensibilă. 
Se întoarse în grabă în bucătărie. Tânărul italian era mort. 
Terrier reveni în cameră, îşi scoase batista şi-şi şterse faţa. 
Buzele îi tremurau. După o clipă, tremuratul încetă. Apoi văzu că 
Anne deschisese ochii, între timp, şi îl privea. 

— Trebuie să plec, spuse el. Va trebui să povesteşti că erai la 
etaj, că n-ai văzut nimic, că n-ai auzit nimic. Ba da, ai auzit 
focurile de armă, ai coborât, i-ai găsit pe toţi morţi... 

— Merg cu tine, îl întrerupse Anne. 

Pentru o clipă, Terrier păru incapabil să-i dea un răspuns. 

— Nu eşti deloc obligată, spuse el apoi. Nu trebuie decât să 
povesteşti că... 

Ea îl întrerupse din nou. 

— Merg cu tine. Nu asta vrei? 

— Ba da, zise Terrier. Da. 

Se învârti pe loc, lovind cu pumnul drept în palma stângă. 

— Aşteaptă, spuse el. Aş vrea să urci un pic la etaj. Trebuie... 
Trebuie să... 

Se aplecă peste Rossana Rossi şi constată că era moartă. 

— A, nu, zise el. În regulă. Plecăm. 


12 


Pe drumul de-a lungul coastei, întâlniră o furgonetă Estafette 
a jandarmeriei, care venea din sens opus. 

— Vecinii trebuie să fi auzit ceva, zise Terrier. 

Îi aruncă lui Anne o privire. Nu părea să fie în stare de şoc. 
Stătea într-o poziţie relaxată şi privea drept în faţă. Avea o pată 
neagră pe buza inferioară, acolo unde se muşcase până la 
sânge. Nu răspunse nimic. 

— Nu pot risca să trecem pe la hotel sau pe la tine, spuse 
Terrier, o clipă mai târziu. Dar pot să te las la Nauzac, în centru. 

— Nu. 

— Atunci, zise Terrier, intru direct pe autostradă şi mergem la 
Paris. 

Tânăra încuviinţă din cap, scurt şi rapid. 

— Eşti sigură că ştii ce faci? 

— Da, da, zise ea. Vrei să bei ceva? 


— Nu, răspunse Terrier. 

Anne se întoarse stângaci în centura de siguranţă pentru a 
lua de pe bancheta din spate sticla de coniac. Inainte de a 
pleca, Terrier strânsese toate armele de mână, lăsând 
pistoalele-mitralieră, un M 16 şi un Uzi, acolo unde le găsise: în 
maşina clanului Rossi, un BMW parcat sub pini, la o sută de 
metri de casă; iar Anne, dând şi ea o raită prin casă, cu paşi 
nesiguri, apucă pur şi simplu haina din blană de lup şi sticla de 
coniac. Scoase dopul şi duse sticla la gură, dar o lăsă imediat 
jos, în poală. 

— Nu mi-e aşa de sete, observă ea. 

Puse la loc dopul şi trânti sticla pe jos, la picioarele ei. Se uită 
la Terrier. 

— Preferi să nu-ţi se vorbească atunci când eşti la volan? 

— Nu mă deranjează. 

Acum intraseră pe un drum naţional. Terrier încetini, 
semnaliză şi o luă pe un drum secundar care dădea în 
autostradă. Degetul zdrobit nu părea să-l încurce la şofat. 

— E adevărat c-ai ucis oameni în toţi anii ăştia? 

— Ah, zise Terrier. Ai auzit asta. 

— Bineînţeles, spuse Anne inexpresivă. Când m-am prăbuşit 
la pământ, nici vorbă să fi leşinat sau să fi avut vreo criză 
nervoasă. Voiam să mă apropii de vâătraiul ăla imens. 

Simti un frison în tot corpul. 

— Cineva trebuia să facă ceva. Ne-ar fi omorât, nu? 

Încruntă sprâncenele. Ochii ei nu mai păreau goi, ca înainte; 
dimpotrivă, erau serioşi, iar ea părea concentrată. 

— N-am văzut în viaţa mea asemenea fiinţe, remarcă ea. 
Cumva şi tu eşti ca ei? Sau nu? 

Deodată, vocea şi privirea îi redeveniră confuze. 

— Sunt ca ei. Nu în sensul ăla. Dar sunt ca ei. 

— Nici ei presupun că nu sunt doar aşa, spuse Anne. 

Râse înfundat, din cauza tensiunii. 

— E foarte filosofic ce tocmai am spus, remarcă ea. 

— Fără îndoială. 

Pe partea dreaptă a drumului se vedeau, în viteză, nişte 
indicatoare anunțând că aveau să între pe autostradă în curând. 
În întunericul nopţii, se ivi o zonă vag luminată în portocaliu, 
unde curbele nodului rutier - pustiu la acea oră - şerpuiau sub 
porticurile cu indicatoare. Intrarea spre vamă nu era 


automatizată: nu era decât o gheretă cu geamuri. 

— Scoate-ţi centura, întoarce-te cu spatele la portiera din 
dreptul tău şi nu te mişca, îi ordonă Terrier. 

Anne îl ascultă. Citro&nul opri în dreptul cabinei cu geamuri. 
Căscând, un funcţionar roşu la faţă îi întinse o fişă lui Terrier. 
Maşina porni iar, bariera cobori, luă viteză pe pista de 
accelerare, semnalând în mers, şi, în cele din urmă, intră pe 
autostrada aproape goală. Nu mai era mult până la miezul 
nopţii. 

— Eşti... cum se spune? Un gangster? întrebă Anne câteva 
minute mai târziu. 

— Un gangster? repetă Terrier. Nu ştiu dacă se mai spune 
aşa. Dar nu. Nu sunt un bandit. 

Se opri pentru o clipă. 

— Ascultă, zise el, ascultă-mă bine, am fost un soldat al sorții, 
un mercenar, dacă vrei. 

Anne rămase atât de mult timp tăcută încât Terrier crezu că 
n-avea nimic de comentat, dar apoi spuse din senin: 

— Nu neapărat în cadrul operaţiunilor militare şi nu neapărat 
în uniformă, nu-i aşa? 

— Aşa e. 

— Cine-i americanul ăla, Cox? 

— Uită de asta, spuse Terrier. Uită imediat. 

— Bine, zise Anne. Atât cât pot. Ai de gând să opreşti pe 
undeva sau o să tot mergem aşa până o să ne aruncăm în 
Marea Baltică şi o să murim înecaţi? 

— Mergem până la Paris. 

— Nu crezi că pun baraje? 

— Poliţia? N-o să le ia prea mult timp să mă identifice şi să îmi 
găsească maşina, zise Terrier. Dacă sunt eficienţi şi se mişcă 
repede, o să se planteze acolo dimineaţa târziu. Noi o să fim 
ajunşi de mult. 

— Şi apoi? 

— Sunt o grămadă de locuri în care pot să te duc dacă vrei să 
vii. 

— Ca de exemplu? 

— Păi, spuse Terrier, ce aveam în minte iniţial, adică înainte 
ca lucrurile să ia turnura asta nefericită, când mă gândeam că o 
să vin pur şi simplu şi o să te iau cu mine şi asta o să fie tot... 

— Pentru că aşa te gândeai? i-o tăie Anne. După zece ani. 


Impresionant. 

— Crezi? 

Terrier îi aruncă o privire, apoi se concentră din nou asupra 
drumului. 

— Ce aveam eu în minte era o ţară destul de primitivă, cu o 
climă bună, monedă slabă, oameni amabili... 

— Există aşa ceva? întrebă Anne cu un aer amuzat, maliţios. 

— Preferinţele mele se îndreptau spre Sri Lanka, explică 
răbdător Terrier. Pentru că în Africa sau în America de Sud s-a 
terminat, se duce totul de râpă. Tot! repetă el, dând din cap 
convins. Dar în locuri ca Sri Lanka sau ca insula Maurice sau 
poate chiar ceva mai îndepărtat... acolo e mai bine, situaţia nu 
este atât de tensionată. 

Se încruntă. 

Dar poate că şi acolo o să se strice treaba, observă el cu 
îngrijorare. În Sri Lanka e minoritatea Tamil, sunt tulburări din 
când în când. Nu ştiu. 

Scutură din cap preocupată. 

— Şi mai e şi turismul. E la fel. Poate chiar mai rău. 

— O insulă pustie ţi-ar trebui, spuse Anne. 

Terrier ridică din umeri. 

— O insulă unde să nu se fi auzit de bani, murmură el straniu. 
Dar problema e alta acum. Fie o insulă pustie, fie, din contră, un 
loc în care să te poţi pierde în mulţime. Nu ştiu încă, adăugă el, 
sunt vraişte. O să mă gândesc. lţi dau scaunul mai pe spate ca 
să poţi să dormi. 

— Nu mi-e somn deloc, spuse Anne. Dar, dacă tu vrei să 
dormi, pot să şofez eu. 

Terrier îi aruncă o privire perplexă, ca şi cum ar fi spus ceva 
ciudat, care nu corespundea cu viziunea lui. După aceea, îşi 
vorbiră puţin. Pe la două şi jumătate dimineaţa, făcură popas 
într-o parcare pentru maşinile de aprovizionare. Băură câte o 
cafea lângă un automat. La îndemnul lui Terrier, Anne îşi trase 
pe cap o căciulă de lână, după ce îşi strânse părul în vârful 
capului. Când o luară iar din loc, tânăra dădu pe gât trei 
înghiţituri mari de coniac. 

— Nu mi-e sete, dar ar trebui să dorm un pic, explică ea, dar 
tot nu adormi. 

Citroenul părăsi autostrada şi intră pe bulevardul periferic al 
Parisului, spre Porte d'Orleans, duminică dimineaţă, la ora 


06.15. Terrier şi Anne coborâră din maşină în dreptul unui hotel 
de lux din Arondismentul 7, nu departe de Esplanade des 
Invalides, şi se cazară sub numele de domnul şi doamna Walter. 

— In principiu, spuse recepţionerul, le cerem clienţilor noştri 
să achite cu cardul atunci când nu au bagaje, zise şi îi aruncă lui 
Terrier o privire politicoasă. 

Terrier scoase din vestă un teanc legat, de 10.000 de franci, 
în bancnote de 500. 

— Vreţi să-i depuneti în seif? întrebă el. 

— Casierul nu ajunge înainte de ora nouă, îi răspunse 
recepţionerul. 

— Nu am card, spuse Terrier. Doriţi să vă las un avans? 

— Da, vă rog! Chiar vă rog! exclamă recepţionerul. Veţi fi 
conduşi în camera dumneavoastră. 

Sună să cheme un valet. _ 

— Imi cer scuze, domnule, adăugă el. Inţelegeţi. 

Terrier nu răspunse. Fură conduşi în camera lor. 

— Poate te gândeşti să ne-o tragem, zise Anne, după ce 
închise uşa. 

— Poftim? 

Ea repetă. 

— Nu, spuse Terrier. Odihneşte-te, îi zise şi ridică receptorul. 

— Da, murmură Anne pe un ton ezitant, fără să se clintească, 
apoi se urni din loc şi se duse la baie. 

Terrier formă numărul, la care nu răspunse nimeni. Bărbatul 
se încruntă. Puse receptorul în furcă. Din baie se auzea apa 
curgând din abundență în cadă. Anne închisese uşa, dar Terrier 
nu auzise zgomotul zăvorului. Se apropie. 

— les o oră sau două. Culcă-te. 

Jos, la bar, bău rapid două cafele tari. Apoi scoase maşina din 
parcarea hotelului şi porni încet spre nord. Era duminică, ora 
08.15, străzile erau aproape pustii. Când văzu o benzinărie 
deschisă, parcă la mică distanţă, apoi se întoarse pe jos şi făcu 
câteva cumpărături. Se urcă din nou la volan şi se afundă în 
vasta parcare subterană de lângă Operă. Cobori special la 
ultimul nivel, unde se găseau puţine automobile şi unde nu risca 
aşa de mult să fie deranjat de vreun nou-venit. Işi puse mănuşi. 
Şterse cât de bine putu, cu un şifon, tot interiorul Citroenului şi 
o parte din exterior, îndeosebi mânerele portierelor şi de jur- 
împrejurul acestora. Apoi deşurubă plăcuţele de înmatriculare. 


Dintr-un tub de vopsea spray, cumpărată cu câteva minute 
mai devreme, pulveriză un singur strat negru insuficient, dar 
avea să se usuce repede - peste locul în care fuseseră 
plăcutele. Folosi plăcuţele deşurubate ca paravan, pentru ea 
toate cele patru laturi ale dreptunghiului vopsit să fie rectilinii şi 
perfect delimitate. 

O singură dală fu deranjat. Se auzi o uşă trântită şi apoi 
zgomot de paşi. Terrier se furişă în spatele maşinii şi se trânti la 
pământ. În celălalt capăt al parcării, un bărbat gras, cu un 
pardesiu albastru şi un fular alb, se strecură la volanul unui 
Volvo şi plecă fără să mai aştepte ca motorul să se încălzească. 
Terrier se ridică şi fumă o ţigară. Afară era extrem de frig. In 
depărtare se auzeau bâzâind nişte ventilatoare mari, murdare. 

Apoi, peste vopseaua neagră, încă lipicioasă, bărbatul aplică 
cifrele şi literele albe cumpărate de la benzinărie. In cele din 
urmă, Terrier ieşi în aer liber, cu plăcuţele de înmatriculare 
ascunse sub haina de piele. 

Ploua uşor. Se făcuse ora nouă, iar străzile erau acum mai 
animate. Pe aleile înguste, parizienii treceau grăbiţi pe lângă 
micile magazine alimentare, care îşi deschideau porţile; iar pe 
arterele principale, grupuri de japonezi hoinăreau entuziasmați. 
Terrier aruncă tubul de vopsea şi mănuşile murdare într-un coş 
de gunoi de la metrou, iar plăcuţele de înmatriculare, în altul. 
După o scurtă călătorie cu metroul, ieşi din nou la lumină şi 
merse vreo doi kilometri, din când în când oprindu-se în faţa 
unei vitrine, din când în când făcând cale-ntoarsă, iar, în cele din 
urmă, ajunse la locuinţa lui Faulques. 

Omul de afaceri nu răspunse la sonerie. Terrier se încruntă. 
leşi din nou în curte. Obloanele camerei erau trase, dar nu şi 
cele din salon. Terrier se lipi cu faţa de geam. In cameră era 
lumină. Salonul era pustiu şi, din câte se vedea prin perdeaua 
îngălbenită şi unsuroasă, domnea haosul obişnuit. 

Bărbatul reveni în hol. Imobilul era vetust şi prost întreţinut. 
Rămânea o fantă de cel puţin jumătate de centimetru între uşa 
lui Faulques şi cadrul ei strâmb. Terrier folosi mai multe dintre 
numeroasele accesorii ale briceagului său elveţian. După câteva 
minute, reuşi să slăbească încuietoarea şi împinse uşa. 

Domnule Faulques? strigă el. Sunt domnul Charles. 

Apartamentul mirosea precum tomberoanele unei patiserii 
orientale. Terrier închise uşa în urma lui şi se duse în cameră. 


Faulques era spânzurat de un fular de mătase, suspendat de un 
piton imens, înfipt sus în perete, imediat sub tavan. Sub 
picioarele lui Faulgques, ai cărui pantofi erau murdari de 
excremente întărite, noptiera zăcea răsturnată pe podea. Omul 
de afaceri era negru la faţă şi limba îi era tot neagră; dinţii îi 
erau dezveliţi precum cei ai unui cap de vițel tăiat. Era mort de 
aproximativ patruzeci şi opt de ore. 

Aerul era sufocant în locuinţă; căldura era dată la maximum. 
Pe perna din patul nefăcut zăcea un plic sigilat. Terrier se 
întoarse în salon, ajunse în bucătăria deschisă şi îşi puse nişte 
mănuşi de menaj. Scotoci printre mormanele de hârtii de pe 
birou şi de pe podea, găsi un vraf de plicuri noi. Luă unul dintre 
ele, se întoarse în cameră, deschise plicul lăsat pe pernă. 

Mă sinucid din laşitate, scria în mesajul dactilografiat. Am 
folosit banii unor clienți în scopuri speculative personale. Am 
jucat, am pierdut. Nu am curaj să fac față răspunderii care-mi 
revine. Adio şi iertare tuturor. 

Era semnat de mână. 

Terrier aruncă foaia pe pernă şi se trânti pe marginea patului, 
încrucişându-şi mâinile înmănuşate pe abdomen. Se aplecă în 
faţă şi suspină lung. Avea gura deschisă şi clipea des. O clipă 
mai târziu, părea să se fi calmat. Se ridică. Fără să arunce vreo 
privire spre cadavru, împături foaia cu mesajul, o puse în plicul 
nou pe care-l luase din cealaltă încăpere, apoi îl închise şi-l lăsă 
pe pernă. Mototoli plicul pe care-l deschisese şi îl aruncă în coşul 
de lângă birou, care deja dădea pe dinafară de hârtii. Ajuns în 
dreptul uşii, aruncă o scurtă privire cadavrului lui Faulques, apoi 
ieşi şi închise uşa în urma lui. 


13 


Cu gulerul ridicat, Terrier ieşi din nou pe Rue de la Victoire şi 
se îndreptă spre cea mai apropiată staţie de metrou, fără să se 
mai oprească. 

După câţiva metri traversă, aruncând maşinal o privire în 
stânga, apoi în dreapta, fără să încetinească pasul. Într-o 
brutărie, lumea stătea la coadă. Un tip citea Le Monde 
diplomatique într-un Peugeot 404 care staţiona şi părea să 
aştepte pe cineva, fără îndoială pe nevasta ocupată cu liste de 
cumpărături. O tânără într-un halat de casă cu imprimeu, în faţa 
ferestrei de la primul etaj, chiar vizavi de apartamentul lui 


Faulques, care tocmai îşi deschisese obloanele, închise la loc 
fereastra şi trase brusc draperiile. leşind dintr-un magazin 
alimentar, o mamă plesni un copil mic care o lovea; copilul se 
puse pe urlat. Terrier se îndepărtă cu paşi repezi. 

Găsi un taxi câteva minute mai târziu şi ceru să-l ducă la 
Place de la Naţion. 

Pe drum, observă că un Peugeot 404 mergea în urma taxiului, 
lăsând o distanţă considerabilă faţă de taxi. Chiar după ce taxiul 
trecu de un colţ de stradă, cum Peugeotul dispăru o clipă din 
vedere, Terrier aruncă pe geamul deschis mănuşile de menaj 
ale lui Faulques, pe care le păstrase până atunci. 

— Ce-aţi aruncat? Aţi aruncat ceva, nu-i aşa? întrebă şoferul. 

Nu părea să fie sigur de ceea ce văzuse. 

— Un ambalaj, zise Terrier. 

— Să murdăreşti Parisul înseamnă să-l înfrumuseţezi, declară 
şoferul pe un ton emfatic, după care izbucni în hohote nebune 
de râs. 

Se calmă şi adăugă: 

Oricum, Parisul nu e decât o enormă groapă de gunoi. Eu, 
preciză el, mai muncesc trei ani şi mă car. Am o cocioabă în La 
Ferte-sous-jouarre, în apropiere, şi mă car, mă car de-a dreptul! 
zise, oftând furios. Să trăiesc un pic. Să trăiesc, ce naiba, doar 
n-o să aştept cel de-al Treilea Război Mondial. Mâine o să fie 
prea târziu! răcni el. 

Cum omul era genul guraliv, Terrier scoase în timpul călătoriei 
câteva mormăieli aprobatoare şi exclamaţii favorabile, iar 
şoferul sporovăi fără încetare. După el, prea puţine lucruri în 
lume aveau să se schimbe în următorii cinci, şase ani; 
dimpotrivă, situaţia urma să se înrăutăţească în unele domenii, 
iar faptul că totul avea să se ducă de râpă era incontestabil. 

— Pakistanezii, hinduşii, iranienii şi toţi ăştia, explică omul. 
Nici n-o să fie nevoie de bombe. Vor veni liniştiţi pe jos. Nu vom 
putea nicicând să-i ucidem pe toţi. Ei o să ne omoare. Auziţi, i- 
aţi pus vreunuia coarne? 

— Poftim? 

Şoferul repetă întrebarea. 

Pentru că e un Peugeot 404 care se ţine după noi de mai bine 
de o oră, explică el. 

Ajunseră la Place de la Naţion. 

— Pură întâmplare, spuse Terrier. 


— Vreţi să dau ocol pieţei ca să verific? 

— Nu, mersi, spuse Terrier râzând. Citiţi prea multe romane 
polițiste. Şi-n plus, mă grăbesc. 

Şoferul ridică din umeri şi opri maşina o clipă mai târziu. 
Terrier îl plăti, după care intră la Printemps-Nation, cumpără 
diverse lucruri, printre care şi o valiză. După ce ieşi din marele 
magazin cu valiza în care se aflau celelalte cumpărături, 
traversă cu paşi repezi piaţa. La Canon de la Naţion comandă o 
bere la bar, apoi cobori să dea un telefon. 

— Unde eşti? întrebă Stanley. 

Terrier nu-i răspunse şi-l întrebă pe negru dacă reuşise să afle 
ceva despre ceea ce discutaseră. 

— Nu, spuse Stanley. Imi pare rău. 

— Atunci poţi să-mi spui care-i situaţia generală? 

— Greu de spus. Incordată, aş zice. Incordată, da. 

— Da? 

— Pregătesc o lovitură, zise Stanley. Asta am impresia. Doar o 
impresie, ţine cont. Nu am acces la secretele celor de sus, ştii şi 
tu. În momentul ăsta, nu sunt mai mult decât un curier. 

Stanley avea o slujbă la UNESCO. Călătorea în locuri 
neaşteptate precum Turkistan sau Filipine. 

— Nu prea pot să pun întrebări. Nu pot decât să testez 
atmosfera. Se pregăteşte o lovitură mare. 

— De mine, nimic? 

— Nimic. 

— În caz de nevoie, întrebă Terrier, ai putea să găzduieşti 
puţin pe cineva? La tine în Fointainebleau? 

— În casa mea din Larchant, vrei să zici. Pe cine? Pe tine? 
Sigur. Cât ai nevoie. 

— Nu ştiu, spuse Terrier. Vom vedea. O să te mai sun. 

Privea prin uşa cabinei, încercând să vadă dacă cineva 
coborâse ca să-şi facă nevoile sau dintr-un alt motiv. 

— În orice caz, te poţi baza pe mine, spuse Stanley. O ştii şi 
tu. 

— Sigur că da. Mersi, zise şi închise. 

Urcă la loc, îşi bău încet berea la bar. De cealaltă parte a 
străzii, văzu un trecător cu Le Monde diplomatique împăturit în 
patru în buzunar. Terrier plăti, după care se îndreptă spre gura 
de metrou, cu valiza după el. Cum ajunse în subteran, o rupse la 
fugă. 


Prinse din zbor metroul. La staţia Châtelet schimbă direcţia de 
mai multe ori. Într-un colţ, nişte scandinavi interpretau un 
aranjament uimitor la flaut, acordeon şi vioară din fecioara şi 
moartea. Intr-un pasaj, şase rockeri îl snopeau pe un altul şi-l 
lăsau fără bocanci în picioare. 

După un traseu complicat, Terrier ajunse spre amiază la 
hotelul la care era cazat. Cumpără de la o tarabă Le Journal du 
Dimanche. Camera era goală. La capătul patului, muzica de la 
radio se auzea în surdină. Anne lăsase pe cuvertură un bilet pe 
care scria: Merg să mă plimb. 

Buzele lui Terrier se încordară şi păliră uşor. Se aşeză pe 
marginea patului. Părea brusc foarte obosit. Îşi masă umerii şi 
celelalte articulații. Incercă mai multe posturi radio. O 
transmisie, pe unde lungi, enumera „titlurile de actualitate”. 
Moartea bruscă a unui om de stat chinez, laudele la adresa unui 
autocrat din Golful Persic pe nume Sheikh Hakim, locul ocupat 
de francezi într-o competiţie internaţională de schi şi, în ultimă 
instanţă, popularitatea principalilor politicieni conform unui 
recent sondaj de opinie, iată ce se enumeră. Terrier dădu 
volumul mai încet, se lungi pe pat şi despături ziarul. Un articol 
era intitulat „Masacru pe plajă”. Terrier îl citi dintr-o suflare. 
Scria, cu câteva detalii, despre moartea lui Felix Schrader, 
precum şi a altor trei necunoscuţi, dintre care o femeie, şi 
despre dispariţia lui Anne Schrader; nu se mai preciza nimic 
altceva. Terrier mototoli ziarul şi-l aruncă pe jos. Închise ochii şi 
respiră profund, regulat. Un moment, păru să fi aţipit. Apoi 
deschise ochii. Se strâmbă, se uită la ceas şi se strâmbă iar. Se 
ridică din pat, agăţă de clanţa de afară semnul Wu deranjati, 
trase draperiile duble, groase şi puse pe pat armele luate. 

Cum draperiile duble lăsau să pătrundă puţină lumină în 
cameră, bărbatul se legă la ochi cu cravata. Pe nevăzute, timp 
de jumătate de oră, demontă şi montă la loc pistoalele Colt 
Special Agent, CZ şi Sauvage. Era foarte rapid. Ar fi fost şi mai 
rapid dacă nu ar fost rănit la deget. 

Apoi, după ce aranjase la loc armele şi trăsese draperiile, 
intră în baie cu valiza. Făcu un duş, se bărbieri şi îşi schimbă 
hainele, îmbrăcând un costum nou, de proastă calitate, gri- 
metalic, peste o cămaşă gri-închis. Cum ieşi din baie, se mai 
uită o dată la ceas - era 13.20 şi ridică receptorul. O clipă 
rămase nemişcat, îndepărtând receptorul de ureche, în timp ce 


se auzea tonul. Trăsăturile lui nu exprimau nimic sau poate 
totuşi o intensă frământare. Apoi formă numărul. Chiar dacă era 
duminică şi era şi ora prânzului, primi un răspuns de la celălalt 
capăt al firului. Fără să ezite măcar o dată, dictă un mic anunţ, 
ca să poată fi scris şi să i se rezerve spaţiul. Promise să treacă 
pentru plată până în ora 17.00. 

Terrier comandă apoi un platou englezesc şi o bere germană 
şi mâncă în timp ce asculta radioul. Pentru un moment, se opri 
din mestecat, când postul difuză, între o piesă de jazz şi o 
şansonetă, o piesă de Purceii pentru haute-contre, intitulată - 
Terrier o ştia „O Lead Me To Some Peaceful Gloom”. Şi totuşi, cu 
o mişcare de nerăbdare, ca şi când ar fi căutat să-şi distragă 
atenţia, începu să mestece din nou cu mult înainte de finalul 
piesei. Apoi, după ce termină de mâncat, scrise un mesaj scurt 
pentru Anne: Lipsesc până la ora 15.00. Să nu mai ieşi de aici. 
Să nu scrii cecuri. Sublinie de trei ori ultima propoziţie. 

Puse mesajul pe pal, luă haina de piele pe el şi se îndreptă 
spre uşă când tânăra intră zâmbind. 

— Unde-ai fost, pentru numele lui Dumnezeu? întrebă Terrier. 

— M-am plimbat, n-ai văzut biletul meu? 

Terrier încuviinţă din cap. Anne privise instinctiv spre 
cuvertură, acolo unde lăsase mesajul şi unde se găsea acum cel 
lăsat de Terrier, pe care-l ridică şi-l citi. Se întoarse spre Terrier. 

— Bineînţeles că nu scriu cecuri, mă crezi idioată? 

— Anne, spuse Terrier, poate că ar fi mai bine să mergi la 
poliţie. Poţi să le spui că te-am luat ostatică şi că te-am adus 
după mine până aici, la Paris. 

— Ajunge! ţipă ea. lar începi? 

— Anne, repetă Terrier. Anne. 

Buzele i se mişcară, dar părea incapabil să vorbească. 

— Sunt ruinat, declară el dintr-odată. 

— Ce? întrebă chicotind amuzată. 

— Sunt ruinat, spuse el din nou, părând cât se poate de 
serios. Cred că toţi banii mei sunt pierduţi. Nu pot să-ţi explic, 
dar sunt pierduţi, nu cred că pot să-i mai recuperez. Prin 
urmare, trebuie să lucrez din nou. Nu râde! ţipă el, pentru că ea 
se amuza, îi râdea în nas fără să se sinchisească. Trebuie să 
muncesc! repetă el cu vehemenţă. Trebuie să-mi fac treaba! 

Anne se învârti prin cameră, apoi se aşeză pe marginea 
patului şi-l privi. Se oprise din râs, dar încă zâmbea. 


— A, zise ea. Munca ta. larăşi bang-bang. 

— Eşti nebună, spuse Terrier. 

— Hai, du-te, du-te, spuse Anne cu elan. Te aştept. Sunt 
epuizată. O să dorm puţin. 

Trebuie să mergi la poliţie. E mai bine. 

— Mai vedem. 

Pentru o clipă, Terrier păru că voia să mai spună ceva, apoi 
renunţă şi se îndepărtă. Părăsi încăperea. Anne se întinse pe 
cuvertură râzând, apoi izbucni în plâns, după care îşi reveni, 
deveni calmă şi obosită, apoi adormi - toate acestea în mai 
puţin de trei minute. 

Terrier ieşi din hotel şi se îndreptă spre metrou. La răstimpuri, 
buzele i se mişcau. Dar nu scotea niciun sunet. Cu o mină 
încruntată, luă metroul şi merse la sediul ziarului Le Monde, 
unde plăti cu banii jos pentru anunţul pe care-l dictase mai 
înainte, fără ezitare, la telefon. Textul avea să apară a doua zi în 
rubrica „L'agenda du Monde”, cu titlul Debarasor, şi spunea: 
Christian A. Cox, specializat în debarasare, îşi reia activitatea 
după renovare. Era urmat de numărul de telefon de la hotel şi 
indicaţia: detalii la domnul Walter. 


14 


— Ei bine, era doar dislocat, spuse medicul de gardă, a cărui 
adresă Terrier o găsise pe un afiş pe uşa unei farmacii închise. 
L-ai pus singur la loc? întrebă el. Serios? 

— Da. 

— Bravo. Ai curaj, bătrâne. 

După spusele medicului, nu era cazul de ghips, îi arătă lui 
Terrier cum să-şi pună o bandă elastică astfel încât degetul 
umflat să stea strâns. 

— Ştiu, zise Terrier. 

Plecă luând cu el radiografia şi o reţetă pentru un unguent 
antiinflamator şi nişte pastile analgezice. Aruncă radiografia 
într-o gură de canal, cumpără medicamentele de la o farmacie 
şi luă metroul înapoi spre hotel. Anne dormea. Plângea în somn. 
Terrier se uită la ea fix. Avea o expresie neliniştită, perplexă. 
Cum tânăra continua să suspine într-un mod pueril şi jalnic, o 
apucă de umeri. Era goală. O zgâlţâi uşor. Ea deschise ochii şi îl 
privi cu un aer pierdut, apoi se frecă la ochi cu pumnii, îl privi 
din nou şi zâmbi malitios. 


— În pat, zise ea. Hai în pat. 

Între pat şi perete, Terrier zări o sticlă de Hennessy pe 
jumătate goală. Anne vorbea incoerent. Bărbatul se ridică şi îi 
întoarse spatele. 

— Încearcă să mă asculţi, îi ordonă el. Va trebui să ne 
despărţim pentru o vreme. Mâine după-amiază angajatorii mei 
vor şti că mă pot găsi aici. Prefer să te ţin la distanţă de toate 
astea. 

— Să mă ţii la distanţă, repetă Anne. Asta-i bună! 

— Serios. 

— Sunt o fată mare, să ştii. 

— Da, ştiu. Dar, dacă ci află unde eşti, asta le va oferi o cale 
de a pune presiune asupra mea. 

— A, zise Anne pe un ton dispreţuitor. Şi unde ar trebui să mă 
duc? 

— Lângă Larchant. La sud de pădurea de la Fontainebleau. Un 
prieten de-al meu are o casă acolo. Cred că pot conta pe el. 

— Eşti foarte organizat. 

— Din păcate, nu. 

Terrier îi aruncă o privire lui Anne, peste umăr. 

— Va trebui să rămâi destul de mult timp singură acolo. Dar 
prietenul meu vine în weekend. N-ai nimic cu negrii, nu? 

— Ce? 

Anne părea stupefiată. Terrier repetă. 

— Fiindcă e negru, preciză el. Prietenul meu. 

— Drept cine mă iei? 

— Nu ştiu. Te cunosc prea puţin, zise încet Terrier. 

— Vino în pat. 

— Nu ştiu ce să zic, răspunse indecis Terrier. 

Apoi continuă pe un ton ferm: 

— Mai întâi, trebuie să punem la punct chestiunile practice. 
Anne se foi în pat, dezvelindu-şi sânii goi, care erau încă 
frumoşi. Atârnau însă greoi şi începeau să se lase. Apucă sticla 
de coniac. 

— Câte persoane ai ucis? întrebă ea. 

— Doar n-ai de gând să bei iarăşi! Trebuie să ne ocupăm de 
chestiunile practice! Chestiunile practice! repetă Terrier, agitat. 

Stătea cu mâinile în buzunare, în faţa lui Anne, clătinându-se 
nerăbdător pe călcâie. Tânăra dădu pe gât o înghiţitură. 

— Dereglat, declară ea pe un ton neutru. 


Părea să se fi referit la un ceas. 

— Dereglatule, hai în pat. 

Se lăsă brusc să cadă pe spate, cu ochii strâns închişi, fără să 
lase sticla din mână. Faţa îi era purpurie şi o roşeaţa îi cuprinse 
gâtul şi pieptul. 

— S-o facem, s-o facem, zise, apoi deschise ochii. Asta voiai, 
spuse sigură pe ea. 

Anne, fir-ar să fie, ai răbdare! strigă Terrier. 

Apoi uşa camerei, pe care uitase s-o încuie, se deschise în 
spatele lui, iar doi tipi intrară. Unul încuie încet uşa, iar celălalt 
lipi de capul lui Terrier ţeava unui revolver SW Bodyguard 
Airweight. 

Suntem trimişi de Companie, explică tipul cu revolverul. Nu 
Faceţi vreo tâmpenie. 

— Anne, stai liniştită, zise Terrier. 

— Cine sunt poponarii ăştia? întrebă tânăra, rămânând 
întinsă, cu bustul dezvelit, roşie la Faţă şi cu sticla-n mână. 

Fără să mişte capul, Terrier întoarse privirea spre bărbatul 
neînarmat, care străbătea încăperea. Era tipul mărunt, cu ochi 
negri, pe care-l văzuse stând pe terasa apartamentului de pe 
Rue de Varenne. Purta acelaşi pardesiu gri. 

— Dacă mă împuşcaţi, spuse Terrier, informaţii 
compromiţătoare vor ajunge în atenţia publicului. 

— Nu împuşcăm pe nimeni. Am venit să te căutăm. Cine-i 
femeia dezbrăcată? 

— O puteţi lăsa să plece, afirmă Terrier. N-o să spună nimic. 

— Anne Schrader, nu? îmbrăcaţi-vă. 

— V-aţi mişcat foarte rapid, spuse Terrier. 

— N-am de gând să repet de treizeci de ori, o înştiinţă tipul 
mărunt pe Anne. 

Anne lăsă sticla, dădu la o parte cearşaful şi începu să se 
îmbrace, cu gesturi bruşte. 

— Mişto fund, comentă mărunţelul. Mişto tipă, zise şi se uită 
la Terrier. Complimentele mele. 

Îl percheziţionă pe Terrier, apoi camera întreagă. Îi confiscă 
armele. 

— Coborâm. Tu achiţi nota. Uite bani, îi zise lui Terrier şi îi 
îndesă un teanc în buzunar. Ne aşteaptă o maşină. Dacă faci 
vreo tâmpenie, tovarăşul mei o să-ţi zboare creierii, iar eu am s- 
o împuşc în burtă pe gagică-ta. Ai priceput? 


Terrier dădu din cap că da. Tipul mărunt adună lucrurile 
împrăştiate prin cameră şi le puse sub braţ. Anne se îmbrăcă, în 
cele din urmă, şi o luară din loc. Terrier întrezări chipul 
bărbatului cu SW. Îl mai văzuse. Le Monde diplomatique, 
împăturit în patru, îi ieşea încă din buzunar. 

Jos, Anne şi bărbatul cu SW rămaseră în mijlocul holului în 
timp ce tipul mărunt îl însoțea pe Terrier la ghişeul de la 
recepţie, unde nota fu calculată şi plătită. HK4, Savage-ul, CZ-ul 
şi Colţul Special Agent deformau buzunarele pardesiului gri. 
leşiră în noaptea rece. Îi aştepta un Renault 16; un indochinez 
se afla la volan. Terrier se aşeză lângă şofer, iar ceilalţi doi, de o 
parte şi de alta a lui Anne. Renaultul trecu de Sena şi se 
îndreptă spre Saint-Augustin. Şoselele erau alunecoase şi 
reflectau vag semnalizatoarele şi farurile automobilelor. Exista 
risc de formare a poleiului în orele următoare. 

— Ascultă, Christian, îi zise tipul mărunt lui Martin Terrier. 
Sper să nu existe neînţelegeri. Te ducem să-l vezi pe domnul 
Cox. Nu ne-am asumat riscuri, e normal. Dar totul este perfect 
amical şi frăţesc, să nu te gândeşti la altceva. 

— Bine. 

Parcară pe Rue La Botie şi intrară într-o clădire de birouri, al 
cărei lift era defect, aşa că urcară pe scări. Trecură, fără să 
bată, pragul unei uşi pe care scria: IMPEX FILMS 
INTERNAŢIONAL. 

— În faţă e o anexă a Ministerului de Interne, remarcă tipul 
mărunt, zâmbind şi arătând cu degetul spre geamurile opace 
din pricina murdăriei. Când ai chef să amplifici tensiunile în 
Franţa, bazuka, bum! zise şi râse înfundat. 

Terrier şi Anne aşteptară în picioare, alături de tipul cu 
revolverul şi de şoferul eurasian. Tipul mărunt se făcuse nevăzut 
pe o uşă de legătură. Reapăru şi îi făcu semn lui Terrier. 

— Intră. Fata rămâne aici. 

— Dacă e ceva, strigi, îi spuse Terrier lui Anne. 

Intră în camera alăturată. Domnul Cox mânca, aşezat la un 
birou din metal, cartofi prăjiţi cu mâna, dintr-o farfurie de unică 
folosinţă. Purta un costum gri din trei piese şi nu-şi scosese 
pardesiul din piele de cămilă, care atârna, descheiat, în jurul lui. 
Avea o dâră de grăsime pe bărbia dublă. Părea obosit. 

— Vrei o cafea? îl întrebă pe Terrier. Avem un espresor. Nişte 
cartofi vrei? Altceva n-am ce să-ţi ofer. 


Martin clătină din cap. 

Mă bucur că te-ai răzgândit, zise domnul Cox, cu multă 
convingere în glas. 

— Ai citit deja anunţul meu? 

— Desigur. 

— În ziarul de dimineaţă? 

— Desigur, repetă Cox. Nu folosim treizeci şi şase de instituţii 
de presă pentru a coresponda. Nu e aşa dificil să numim unul 
sau doi funcţionari, ici şi colo, pentru a cunoaşte dinainte 
conţinutul unei rubricuţe de anunţuri. Rutină pură, Christian, 
zise zâmbind, apoi se corectă. Martin Terrier. 

— Ai ştiut de la început? 

— Ne place să ştim cu cine lucrăm. Ai făcut-o lată, nu-i aşa? 

Domnul Cox zâmbea încă. 

— O ai cu tine pe această Anne Schrader, mi se pare. 

Terrier încuviinţă din cap. Cox ridică din umeri. 

— E importantă pentru tine? îţi pasă de ea? 

Terrier nu răspunse. Cox îi zâmbi din nou. 

— Rămânem înţeleşi pentru o sută cincizeci de mii de franci? 

— Două sute de mii, spuse Terrier. Ai zis două sute. 

— Asta era înainte să fii încolţit. Acum e o sută cincizeci, şi 
încă şi aşa e un preţ bun. Şi mai sunt şi alte avantaje: acte, 
paşapoarte şi tot ce mai trebuie pentru tine şi femeia aceea. 
Înainte de asta, vei fi reţinut, bineînţeles. 

— Nu vreau ca ea să fie reţinută. Vreau să-i daţi drumul. 

— Desigur, aşa doreşti, zise Cox. E imposibil, desigur. 

Îi aruncă lui Terrier o privire obosită. 

— Vrei să mai discutăm? Vrei să pierdem timpul? 

— Nu. Unde va fi ţinta? 

— Aici. La Paris. 

— Cele cincisprezece zile de aşteptare, spuse Terrier, vreau 
să le petrec în Oceania. 

— De ce? întrebă Cox, sincer mirat. 

— Pentru că mi se pare cea mai bună variantă. 
Dumneavoastră unde aţi merge, în locul meu? 

— Aş rămâne pe loc. 

— Nn mă miră. 

— Eşti prost, Christian, zise Cox, scos din fire. Eşti un cretin. 
Aş rămâne aici sau oriunde m-aş afla, pentru că nu există niciun 
loc mai bun decât altul, în afară de statele comuniste, unde e şi 


mai rău. Nu mai e bine nicăieri, nu înţelegi? O, da, eu, unul, aş 
rămâne pe loc! repetă el convins. N-ai unde să mergi. 

— Eu vreau să merg în Oceania, zise din nou Terrier. 

— Ai să te duci în pădurea Trongais, zise domnul Cox, cu 
hotărâre. 


15 


Era o veche casă de provincie, care fusese transformată într- 
un soi de cabană de vânătoare. La parter erau trei încăperi: o 
sală comună, care era şi bucătăria, cu chiuvetă din piatră, un 
aragaz din fontă, o masă mare, acoperită cu muşama; o 
cameră; şi, în sfârşit, o sală micuță, cu podeaua denivelată, care 
servea deopotrivă drept cămară şi salon, cu grămezile de lemne 
şi fotoliile ei, cu şemineul şi o mică masă din piatră şi cu puştile 
într-o vitrină. Sub acoperişul din ţiglă, mansarda fusese 
transformată într-un imens studio cu pereţi despărțitori 
construiți din scânduri de molid lăcuite. Înconjurată de o mică 
grădină îngrădită de un zid jos din piatră acoperit de un grilaj de 
fier în stilul pavilioanelor, casa se găsea în mijlocul pădurii, la 
opt sute de metri de un important drum naţional, care 
traversează departamentul Allier. Anne Schrader şi Martin 
Terrier fuseseră duşi acolo la bordul unei camionete pentru 
transportul cailor, în noaptea de după întâlnirea cu domnul Cox. 
Tipul mărunt în pardesiu gri şi acolitul său, cel care citea Le 
Monde diplomatique, conduseseră cu schimbul. Ajunseseră 
acolo în jur de trei dimineaţa. Trei semnale scurte cu ajutorul 
farurilor îi făcuseră pe gardienii locului să apară rapid. Anne şi 
Terrier fuseseră conduşi la etaj, pe o scară interioară abruptă şi 
rudimentară, asemănătoare cu o schelă. Şoferii dubiţei o 
luaseră din loc aproape imediat. 

— Tocmai veneam să vă caut, spuse gardianul când Terrier 
ieşi din mansardă şi începu să coboare scara interioară abruptă 
în dimineaţa celei de-a unsprezecea zile, în jur de zece 
jumătate. 

Gardianul se prezentase ea Maubert. Trebuie să fi fost cu 
câţiva ani mai în vârstă decât Terrier, poate în jur de treizeci şi 
cinci de ani. Era un bărbat masiv şi musculos, cu o coamă 
bogată de păr blond, cu cărare pe-o parte, şi o mustață blondă, 
stufoasă pe chipul îngust, cu nas mic şi lung. Avea ochii uşor 
oblici şi un pic cam prea apropiaţi. Faţa şi mâinile îi erau 


bronzate şi uscate. Purta mereu pantaloni reiaţi şi cămăşi 
călduroase, în carouri. Părea desprins dintr-o reclamă americană 
la ţigări. Când ieşea, îşi lua o canadiană şi cizme din cauciuc, 
dar, în acel moment, avea doar o cămaşă pe el şi papuci de 
casă în picioare. Terrier cobori şi ultima treaptă şi Maubert îi 
făcu semn să treacă în salonul improvizat. Partenera gardianului 
pregătea ceva într-un vas de gătit, pe aragaz, şi nu se întoarse 
când trecu Terrier. 

Focul ardea uşor în vatra cu buşteni. Câinele de vânătoare, un 
setter, nu era acolo, pesemne plecase să cutreiere prin pădure. 
Pe masa din piatră erau urme de cretă albastră, figurine 
reprezentând poliţişti pe motocicletă şi trei maşini Citroen în 
miniatură: două SM şi un Pallas. 

— Să ne aşezăm, spuse Maubert. O bere? O cafea? Altceva? 

— Nu. 

Se aşezară pe scaunele rustice din lemn, pe care se aflau 
nişte perne decorative. Maubert ridică de pe podeaua 
denivelată o autoutilitară Renault în miniatură, o ţinu în mâini, 
apoi începu s-o paseze dintr-o mână într-alta. Terrier, aplecat în 
faţă, cerceta cu privirea maşinile şi poliţiştii pe motocicletă în 
miniatură. Maşinile şi motocicletele nu erau la aceeaşi scară. ŞI 
totuşi, se vedea că făceau parte dintr-un convoi. Urmele făcute 
cu creta delimitau căile de comunicaţie. 

— Asta e intersecţia din Champs-Elysées, anunţă Maubert, 
punând arătătorul pe piatră. Nordul e în partea asta. Deci, aici 
începe Champs-Élysées, care nu ne interesează. Şi ăsta, ăsta e 
Avenue Montaigne. 

Indică Avenue Montaigne, care era trasat în întregime, de la 
intersecţia din Champs-Élysées până la Place de l'Alma. Pe 
Avenue Montaigne erau aşezate maşinile miniaturale. 

— Cunoaşteţi bine cartierul ăsta din Paris? îi întrebă el direct 
pe Terrier. 

— Da. 

— Atunci trebuie să şiiţi că bulevardul este cu sens unic, cu 
două benzi orientate în acelaşi sens ca şi bulevardul. 

Aşeză autoutilitara Renault pe marginea şoselei. 

— Veţi fi acolo, veţi staţiona pe banda din stânga, până în 
intersecţia cu Rue Bayard. 

Il privi pe Terrier ca şi când s-ar fi aşteptat să spună ceva, dar 
acesta rămase tăcut. 


— O să fiu şoferul vostru, anunţă el. 

Terrier se îndreptă puţin pentru a-l cerceta pe Maubert, dar 
nu făcu niciun comentariu şi-şi îndreptă privirea asupra schiţei 
cu planul de atac şi asupra figurinelor. 

— Partea din spate a maşinii noastre, reluă Maubert, e 
compusă dintr-un hayon care închide jumătatea superioară şi 
din două uşi care închid jumătatea inferioară. [inta se va 
deplasa pe bulevard în jos. Veţi putea să vă alegeţi poziţia şi 
perimetrul de tragere după bunul plac. Putem să deschidem o 
uşă, sau pe amândouă, dacă trageţi culcat, sau putem deschide 
hayon-ul, dacă vreţi să trageţi din picioare, sprijinindu-vă de 
uşile închise. Putem chiar să deschidem tot, dacă doriţi, dar nu 
văd rostul. 

Terrier, cu coatele pe genunchi, aplecat, întinse o mână 
indecisă deasupra convoiului de miniaturi. Trasă cu două degete 
un cerc vag. 

— Unde e ţinta? 

— Pe bancheta din spate a Citroenului Pallas. Patru poliţişti pe 
motocicletă îi deschid calea, un Citroën SM, după care Citroenul 
Pallas şi al doilea SM în spate, exact aşa cum e acolo. 

— E sinucidere curată, spuse Terrier. 

— Nu, spuse Maubert. 

— Ba da. 

Terrier se lăsă pe spate în scaunul său şi clătină din cap. 
Zâmbi dispreţuitor. 

— Lăsându-i deoparte pe cei patru de pe motociclete, poliţişti 
o să fie şi-n maşini. O să sară pe noi imediat. Dacă încercăm să 
ne facem nevăzuţi, o să ne transforme în confetti. E complet 
ridicol. Sinucidere curată. 

— Nu, deloc, zise din nou Maubert, care zâmbea. Fac parte 
din DST}. 

Terrier se încruntă. 

— N-o să încercăm deloc să ne facem nevăzuţi, explică 
bărbatul blond. E o podea falsă din metal. Vă întindeţi, trageţi 
trapa deasupra dumneavoastră, nicio mişcare. Eu cobor din 
maşină şi mă prezint. Doar am fost desemnat să supraveghez 
ţinta. 

— Cine e? 


1 Direction de la Surveillance du Territoire - Direcţia de Securitate 
Teritorială. (n. red.). 


— Un negrotei de la OPEP?, Sheikh Hakim. Îţi spune ceva? 

— Cred că l-am văzut la televizor. 

Mda, şi eu, spuse distrat Maubert şi zâmbi din nou. Chiar sunt 
desemnat de superiorii mei să-i supraveghez. Am ordine scrise. 
In plus, va exista şi o diversiune. 

II privi pe Terrier zâmbind, părând din nou să aştepte nişte 
comentarii care nu veniră. 

— Va fi un tip care va sta la ultimul etaj al unei clădiri, de 
cealaltă parte a bulevardului. Va trage cu o puşcă-mitralieră 
asupra convoiului. li vom da gloanţe trasoare. Va avea, poate, 
timp să coboare şi să ajungă pe Rue de Marignan prin subteran. 
Asta crede el, în orice caz. Eu, unul, m-aş mira. Pe de altă parte, 
poliţaii sunt idioţi rău. 

— Îl cheamă Oswald pe tipu' vostru? întrebă Terrier. 

— Dumneavoastră, spuse Maubert, pe un ton serios, sunteţi 
un tip tare glumet. Ştiţi ce armă o să folosiţi? 

— Acum vă spun, zise Terrier şi închise ochii. Îmi trebuie o 
puşcă de asalt cu foc rapid. Trebuie să aibă şi-un amortizor de 
sunet. 

— Un Ingram, propuse Maubert. 

— Nu cred. Aş prefera să nu. Cred că vreau proiectile care să 
meargă mai repede decât sunetul, ca să pară că împuşcăturile 
vin din cealaltă parte a bulevardului. 

— Nu ştiu dacă vom putea să facem rost de aşa ceva în trei 
zile. 

Maubert îşi umflă obrajii, schiţând o grimasă. 

— In orice caz, amortizorul îl va încetini, observă el. 

Dacă nu, zise Terrier, faceţi-mi rost de ceva solid şi simplu. 
Weatherby sau ceva de genul ăsta. Aş mai vrea şi un revolver. 

— Asta nu era prevăzut. 

— Dacă lucrurile iau o întorsătură urâtă, spuse Terrier, aş 
prefera să am un revolver. 

Îl privi pe Maubert cu o expresie candidă. În cele zece zile 
care trecuseră, gardianul se arătase cât se poate de binevoitor 
şi de eficient, îndeplinise rapid şi ca la carte toate cererile 
adresate de Terrier şi Anne, în privinţa hainelor, hranei, ţigărilor, 
băuturii şi a altor lucruri. Îi făcuse rost lui Terrier până şi de o 
combină audio hi-fi şi de un set de discuri, pe care fusese nevoit 
să le caute la Montluçon sau la Moulins. Doar plimbările celor 


2 l'Organisation des pays exportateurs de pétrole. (n. red.). 


doi oaspeţi făceau obiectul unor restricţii vădite. 

— AŞ vrea un revolver de calibru mare, cu ţeavă scurtă, 
preciză Terrier. 

— O să văd dacă se poate. 

Terrier se aplecă din nou şi mai aruncă o privire peste 
convoiul de figurine de pe masa din piatră. 

— Totul o să aibă loc pe timp de noapte, presupun? 

— Negroteiul ia masa la Elysee. În mod normal, ar trebui să 
fie în jur de o oră şi jumătate de discuţii cu preşedintele după 
masă, în timp ce doamnele ascultă muzică de cameră. In mod 
normal, convoiul ar trebui să părăsească palatul după miezul 
nopţii, după douăsprezece şi jumătate. 

— Cu cât vor întârzia mai mult, cu atât mai bine, observă 
Terrier. Din cauza aglomerației de la cinematografe şi toate 
cele. Să se golească bine străzile. 

Clătină din cap, se ridică şi se uită la ceas. 

— Aş vrea să mă plimb un pic înainte de masă. 

Maubert se ridică şi el. Îl privi pe Terrier cu un aer încordat. 

Terrier îi zâmbi. Obrazul lui Maubert se crispă uşor. Deschise 
uşa de comunicare. 

— Cecile! strigă el. Domnul Christian vrea să dea o raită! 

O clipă mai târziu, Cerile şi Terrier mergeau la pas vioi prin 
frigul muşcător, pe unul dintre drumurile foarte drepte, 
superficial pavate, care traversează pădurea Trongais. De o 
parte şi de alta a drumului, întinderi pline de stejari înalţi şi 
arbori înrudiţi, despuiaţi în acel sezon, erau întrerupte de 
desişuri de arbuşti tineri şi de zone despădurite. Din când în 
când, la oarecare distanţă, pe scoarţa arborilor se zăreau 
semnele convenționale cu care Administraţia Mediului 
marchează copacii. Ici şi colo, trunchiuri tăiate, curățate de 
crengi, erau înşirate pe marginea drumului. Sub trunchiurile de 
copaci, sub pătura groasă de frunze putrede, se vedeau pe 
alocuri urmele zăpezii care căzuse cu o săptămână mai înainte. 
Ceaţa stagna prin scobituri, deasupra bălților în care se 
bălăceau porcii mistreți şi a pâraielor mărginite de gheaţă. 
Atmosfera era încărcată de umiditate şi, din pricina direcţiei 
vântului care vuia printre ramurile dezgolite, nici nu se mai 
auzea zgomotul puţinelor maşini care treceau pe drumul 
naţional, la doi sau trei kilometri distanţă. 

Înainte să plece la plimbare, Terrier urcase la etaj să o 


prevină pe Anne că ieşea. Goală într-unul dintre cele două paturi 
şi cu părul răvăşit, tânăra încălzea în mâini un pahar cu picior 
înalt, pe jumătate plin cu coniac, şi-i zâmbi maliţios. 

— Dereglat, zisese ea. Impotent. Hai, du-te să ţi le îngheţi. 

— Ţi-am explicat. E pentru că mă pregătesc de o lovitură. E 
vorba despre concentrarea mea, zise dând din cap cu 
convingere. Da, asta e, da, asta e, îi zisese el. 

În acea clipă, Terrier o urmă cu paşi mari pe Cecile, pe care o 
observa. lubita lui Maubert avea părul lung, oxigenat şi-i atârna 
pe spate. Nu era foarte curat şi i se vedeau rădăcinile închise la 
culoare. Era înaltă şi, în ciuda straturilor de pulovere pe care le 
purta pe sub hanorac, se vedea că era slabă; o constituţie 
plebeiană. Ajungând la una dintre acele intersecţii în formă de 
stea numită aici rond, ea se opri în loc, se întoarse spre Terrier 
şi arătă în direcţia unei /inii care forma un unghi ascuţit cu cea 
pe care tocmai o parcuseseră. 

— Ne întoarcem pe acolo? propuse ea cu un aer plictisit. 

— Eu o să merg puţin mai departe, spuse Terrier. 

— Nici nu se pune problema. Verboten. De câte ori trebuie să 
îţi repet? 

— Eşti sigură? 

Terrier îşi trecu degetele mâinii drepte între părul şi gâtul 
fetei şi o mângâie sub bărbie cu degetul mare. 

— Ei, zise ea zâmbind, (ară să se mişte. Jos labele. 

Terrier îşi puse mâna stângă de cealaltă parte a gâtului fetei. 
Ştia exact unde anume să apese cu degetele - şi apăsă. Ea 
încruntă din sprâncene, apoi le ridică şi deschise gura. Terrier o 
trase spre el pentru a-i imobiliza braţele cu coatele. Piciorul său 
drept pară lovitura de genunchi pe care fata încercă să i-o tragă 
în părţile intime. O secundă mai târziu, Cecile nu mai avea nici 
măcar forţa să-şi ţină ochii deschişi, iar mandibula îi atârna 
imobil. În curând, avea să moară dacă Terrier nu ceda din 
presiune, dar o făcu. Setterul, care zburdase înaintea lor în 
ultimul sfert de oră, venise acum şi se culcase lângă cei doi, 
lătrând neliniştit şi ameninţător. Terrier luă lesa câinelui din 
buzunarul lui Cecile şi o lăsă pe fata inconştientă să alunece pe 
pământ. Câinele tăcu şi atacă rapid. Terrier îşi îndesă brusc 
pumnul stâng în fundul gurii deschise; cu mâna dreaptă, prinse 
animalul de zgardă. Încercând în continuare să imobilizeze 
câinele, care se chinuia să scape şi se sugruma zgomotos, 


bărbatul umbla la carabina lesei; apoi îşi smulse pumnul din 
gura câinelui, zgăriindu-se uşor în colţi. 

Trei minute mai târziu, Cecile, inconştientă, era rezemată de 
trunchiul unui brad norvegian izolat, ale cărui ramuri joase o 
învăluiau cu totul şi o ascundeau de potenţialii trecători. Avea 
să-şi recapete cunoştinţa în câteva clipe şi risca să răcească 
serios, deşi Terrier îi vâri cu grijă mâinile în buzunare, după ce-i 
înfăşurase fularul lui în jurul capului. Legat cu lesa de o creangă, 
setterul, acum potolit, o lingea pe faţă pe Cecile, schelălăind din 
când în când. 

In aceeaşi clipă, Terrier o rupse la fugă drept înainte, cât îl 
ţineau puterile, de-a lungul unui drum drept, în direcţia în care îi 
fusese întotdeauna interzis să meargă în timpul plimbărilor sale. 
Şi aproape numaidecât ieşi la marginea pădurii şi ajunse la un 
drum secundar de unde văzu, la circa o sută de metri distanţă, 
un cătun cu şase sau şapte case, un popas pentru maşini şi un 
bar-tutungerie-alimentară care avea şi un chioşc de ziare. 
Bărbatul intră în bar, frecându-şi maşinal pumnul stâng de 
coapsă, acolo unde se uscase saliva câinelui. Comandă un pahar 
de Muscadet şi ceru să dea un telefon. Acolo era o cabină 
telefonică. Incă o dată, Terrier îi spuse lui Stanley ce consideră 
că era potrivit să-i spună. Il întrebă doar ce i se păru că putea 
să-l întrebe. 

— Nicio problemă, spuse Stanley. 

— Scuză-mă dacă nu-ţi explic totul, spuse Terrier. E mai puţin 
periculos pentru tine dacă nu-ţi explic totul. 

— In regulă, spuse Stanley pe un ton uşor încordat. 

— Stanley, zise Terrier dintr-odată, nu mă cheamă Christian. 
Ştiai lucrul ăsta? 

— Ce tot spui acolo? 

— Ştiai asta? 

— Nu. 

— Mai vorbim, zise Terrier şi închise. 

Plăti, părăsi barul, intră din nou în pădure şi, fugind, o tăie 
printre copaci, în linie dreaptă, către casă. Intră pe tăcute în 
sala comună, care era goală, urcă fără zgomot scara dreaptă şi 
se strecură pe nesimţite în mansardă, unde o găsi pe Anne 
peste Maubert, sărutându-i, în timp ce el stătea întins pe spate 
pe podea. 


16 


Terrier se făcu roşu la faţă, doar conturul buzelor îi păli. 
Partenera lui, încă o dată infidelă, stătea cu spatele la el. Terrier 
vedea şi picioarele lui Maubert, care nu-şi scosese pantalonii. 
Cuplul, aflat în plin act sexual, nu îl auzi pe bărbat intrând în 
mansardă, căci în acelaşi timp răsuna tare, la pick-up, un disc 
cu muzica lui Verdi. Călugării din Trubadurul psalmodiau: 


Miserere d'un'alma già vicina 

alla partenza che non ha ritorno. 
Miserere di lei, bontà divina, 

preda non sia dell'infernal soggiorno. 


„„.„ŞI, simultan, Leonora (negresa Leontyne Price, de o 
frumuseţe răvăşitoare) cânta: 


Sull 'orrida torre, 
ahi! par che la morte 
con ali di tenebre 
librando şi va! 

ahi! farse dischiuse 
gli fian queste porte 
sol quando cadaver 
già freddo sarà! 


...Şİ aşa mai departe. lar Terrier îşi mişcă de mai multe ori 
buzele şi scoase de mai multe ori un sunet jos, ca un suflu, iar 
chipul său căpătă din nou o tentă inexpresivă şi palidă, pentru 
ca, în cele din urmă, să oprească pick-upul, smulgându-i din 
priză. Muzica încetini şi se opri cu un hârâit. Afară, în depărtare, 
se auzea setterul lătrând. Anne sări în picioare, lângă pat. Cu 
mâinile în şolduri, îl măsura pe Terrier din cap până-n picioare, 
şocată, chiar ofuscată şi furioasă. Maubert se ridicase în capul 
oaselor. Fără să se uite la nimeni, îşi vâri cu greutate mădularul 
umflat în chiloţi, apoi se ridică în picioare ca să-şi încheie şliţul. 
In cele din urmă, îl privi în ochi pe Terrier. Jos se auzeau setterul 
şi Cécile, care dădură buzna în casă, în mare grabă şi agitaţie. 
Cecile îl striga pe Maubert. 

— Coboară, îi zise Anne. 

— Lui Cécile nu-i pasă, remarcă Maubert. Nu suntem 


împreună. 

— Coboară. 

Maubert se îndreptă spre trapa de acces spre parter. Ar fi 
trebuit să treacă prin dreptul lui Terrier, care stătea nemişcat, 
cu degetele de la mâini întinse, ţepene. Asasinul profesionist 
respira încet. Maubert îi aruncă o privire nesigură. 

— Lasă-mă să trec, nu face pe nebunul. 

Terrier încuviinţă din cap. Maubert trecu pe lângă el şi se făcu 
nevăzut prin trapă. Terrier merse şi se aşeză pe colţul patului. 
Anne îşi şterse coapsele cu un pumn de şerveţele şi se îmbrăcă 
cu gesturi brutale. 

— Imbecilule! Nu, dar ce-ţi imaginai tu? 

Terrier o privea atent, cu un aer calm. 

— Imbecilule! repetă Anne. Serios, ce-ai crezut? Că o să te 
aştept zece ani? Crezi că o să te mai aştept încă zece ani? Crezi 
că n-au mai fost şi alţii înainte de Felix? Mă iei drept o păpuşică 
de porțelan? Drept cine mă iei? Până la urmă, mi-e silă. 
Cretinule! Fraierule! 

Terrier ridică din umeri. Anne se trânti în capul patului şi îl 
privi cu furie pe bărbatul din faţa ei. 

— L-am înşelat şi pe Felix. Ce vrei de la mine? îl întrebă. 

Terrier scose un zgomot înfundat din gât. Anne remarcă şi se 
încruntă. Bărbatul schiţă nişte gesturi imprecise cu mâinile. Se 
ridică şi căută ceva din priviri, apoi se întoarse spre Anne şi se 
făcu că scrie ceva în palmă. 

— Ce e? spuse Anne. Crezi că sunt microfoane? 

Terrier insistă. Anne scotoci printre lucrurile ei şi scoase o 
agendă micuță, prevăzută cu un creion minuscul. Terrier începu 
să scrie de zor. La parter se auzeau Maubert şi Cecile care 
discutau aprins. Terrier îi întinse lui Anne agenda deschisă. Ea 
citi şi îl privi pe Terrier, ridicând din sprâncene. Cum lui nu părea 
să-i ardă de glume, ea reciti. 

— Glumeşti? sugeră ea totuşi. 

Terrier zâmbi şi clătină din cap. Scrisese cu grijă: Nu mai pot 
să vorbesc. Afonie totală. Cred că e din cauza şocului psihic. Dar 
nu înțeleg. 

Pentru o clipă, Anne îl privi cu luare-aminte pe Terrier, ca pe o 
creatură bizară. Într-adevăr, avea un aer bizar. Anne zâmbea 
vag, ca şi cum această stranietate ar fi interesat-o şi, poate, 
totodată ar fi tulburat-o. Dar redeveni numaidecât dură şi 


sarcastică. 

— N-o face pe idiotul, îl sfătui ea. Serios, ce se întâmplă? Eşti 
mut? lar Terrier încuviinţă din cap. Pe bune, eşti mut? 

El dădu iar din cap că da, iar ea păru cât pe ce să pufnească 
în râs sau să facă o criză de nervi. 

— Din cauza mea? îl întrebă. A! Asta chiar e bună, n-am ce 
zice! exclamă şi clătină din cap neîncrezătoare. Tu glumeşti, 
repetă ea. Nu-i adevărat, nu? 

Terrier încuviinţă iar, luă agenda din mâna ei şi scrise: Nu 
glumesc. Sunt perplex. O să treacă, fără îndoială. Deocamdată, 
am nişte lucruri foarte importante să-ți explic. Trebuie să faci tot 
ce-ţi zic. Rupse foaia şi i-o întinse lui Anne. In timp ce ea citea, 
Terrier scria cu repeziciune. După ce citi, Anne îl privi cum scria. 
Era, deopotrivă, perplexă şi interesată. Terrier mai rupse o foaie 
şi i-o dădu. În acel moment, Maubert şi Cecile apărură prin trapa 
de acces. Maubert flutura o puşcă. Cécile avea părul vâlvoi şi 
era furioasă. Terrier mâzgăli ceva şi i-o întinse lui Maubert. 
Acesta ezită să ia foaia de hârtie. 

— E afon, explică Anne. 

M-am săturat să fiu sufocat, scria pe hârtia pe care Maubert o 
ţinea în mână. Am atacat-o pe Cecile ca să-ți amintesc că sunt 
periculos. Am făcut o plimbare liniştită, atât. 

— Ţi-ai pierdut glasul? 

Terrier încuviinţă din cap. 

— E afon, repetă Anne. 

De aici incolo o să comunic în scris, notă Terrier, apoi rupse 
iar foaia şi i-o întinse lui Maubert. 

— Eşti ţicnit. Pe bune, eşti ţicnit, amice, zise Maubert. 

— Are o criză de nervi, afirmă Anne. 

Acum cărați-vă, declară în scris Terrier. 

Maubert îl privi pe Terrier, care avea un zâmbet în colţul gurii 
şi ţinea agenda în mână. Maubert scutură din cap. 

— E o şmecherie, spuse el, iar Terrier ridică din umeri. Haideţi 
să mâncăm cât timp mă gândesc la asta. 

În timpul mesei, vorbiră puţin, iar Terrier nu scoase niciun 
cuvânt. Cécile îi aruncă priviri ostile, dar nu încercă să discute 
cu el, întrucât Maubert îi explicase situaţia. Maubert părea să 
reflecteze în timp ce mânca din iahnie. Anne înghiţea cu noduri. 
Privirea îi rătăcea în gol. Terrier mânca, însă, cu poftă. 

— Am să-i pun la curent pe şefi, aşa ar fi cel mai bine, zise 


Maubert la sfârşitul mesei şi se îndreptă spre telefon, cu ceaşca 
de cafea în mână. 

Anne şi Terrier urcară la etaj. Terrier începu numaidecât să 
noteze în agendă. Apoi îi arătă lui Anne ce scrisese. Ea citi şi îl 
privi cu un aer neîncrezător. Terrier încuviinţă din cap, cu 
hotărâre. 

— Da, spuse Anne. Argumentele tale ţin. 

Ea suspină şi se ridică din pat. O jumătate de oră mai târziu, 
când Maubert bătu la uşă, apoi intră, văzu că tavanul încăperii 
fusese distrus într-un loc. Şipcile plafonului înclinat fuseseră 
desprinse şi smulse, apoi hârtia gudronată fusese despicată, iar 
stratul de vată de sticlă, smuls. In cele din urmă, ţiglele fuseseră 
aşezate cu grijă deoparte şi se făcuse astfel o deschizătură în 
acoperiş. Aerul hibernal intra în valuri prin acea deschizătură, 
aşa încât era frig în mansardă, iar pe Maubert îl trecu un fior. 
Terrier stătea întins în pat şi răsfoia un număr vechi al revistei 
Chasseur francais. Anne dispăruse. 

— Ea unde e, pentru numele lui Dumnezeu? întrebă Maubert 
deznădăjduit. 

Terrier îi întinse o foaie de hârtie pe care scrisese îngrijii: Am 
scos-o pe Anne de aici, pentru că, dacă rămânea, şefii ar fi avut 
un avantaj asupra mea. E la adăpost. Operațiunea continuă 
după cum am stabilit. 

Maubert suspină şi se aşeză în capătul patului. Privea cu un 
aer distrat deschizătura din acoperiş. 

— Voi chiar mă băgaţi în rahat. Mă duc să-i sun iar pe şefi, ce 
să fac... 

Rămase o clipă nemişcat, morocănos şi gânditor, înainte de a 
cobori pentru a telefona. Reveni într-un sfert de oră. Îşi freca 
mâinile cu un aer maşinal şi reflexiv. 

— li dăm înainte, cum a fost prevăzut, spuse el. N-avem de 
ales. Sper că n-ai să scorneşti şi alte tâmpenii. 

Terrier surâse vag. Işi petrecu următoarele două zile citind 
reviste vechi şi fumând din când în când. Era plăcut în 
mansardă: Maubert reparase cât de cât gaura din acoperiş. 
Terrier cobora la masă. 

— Tot nu poţi să vorbeşti? îl mai întreba uneori Maubert, din 
politeţe. 

Terrier dădea din cap că nu. 

Cecile servea la masă, cu gesturi seci. Nu întâlnea niciodată 


privirea lui Terrier. 

— Strânge-ţi lucrurile, îi zise Maubert lui Terrier, la sfârşitul 
unei cine. În mai puţin de-o oră, plecăm la Paris. 

Terrier încuviinţă din cap şi îşi mai turnă nişte cafea. Mai 
târziu, cei doi bărbaţi părăsiră cabana. Un Renault Estafette de 
un albastru regal staţiona în faţa casei, Terrier nu ştia de cât 
timp. 

— Hei! Ho! strigă Cecile, din faţa uşii. A 

Îi făcu semn lui Terrier să se întoarcă la ea. Îi dădu un sărut 
rece şi cărnos, ca o scoică crudă, şi îi aruncă o privire glacială. 

Lasă-te ucis, îi spuse ea. 

Maubert se urcă la volanul maşinii. Terrier îşi ocupă locul 
lângă el. Renaultul demară şi se pierdu în noapte. 


17 


Pentru a se întoarce la Paris, porniră în direcţia Orleans şi 
intrară pe autostrada Alt). Aerul era rece, dar uscat. Mica 
furgonetă avansa cu repeziciune. 

— Poţi să te uiţi la echipamentul din spate, spuse Maubert 
după circa zece minute de la plecare. 

Făcu un gest înspre o lanternă subacvatică, cu mâner negru şi 
cauciucat, din cutia cu mănuşi. 

Terrier se mută cu tot cu lanternă în partea din spate a 
maşinii. Pentru început, examină podeaua dublă a furgonetei. 
Spaţiul din ascunzătoare era foarte limitat ca înălţime. Bărbatul 
nu încercă să se întindă înăuntru. Deschise apoi o valiză lungă şi 
dreaptă care semăna cu husa unui saxofon masiv. Conţinea 
componentele unei puşti de asalt Valmet, fabricată în Finlanda, 
cu lunetă pentru vizare şi lunetă de observare Lyman. Terrier 
montă şi demontă arma, ignorând lunetele. Examină cu grijă 
componentele şi mecanismele puştii Valmet, cu care nu era 
familiarizat. Puse totul la loc şi se întoarse în habitaclu, unde 
Maubert dăduse drumul la radio şi asculta WRTL. Şoferul îi 
aruncă o privire lui Terrier, care schiţă o grimasă confuză. 

— O să ai trei magazii de câte treizeci de cartuşe, spuse 
Maubert. Ţi le vom da la momentul potrivit. Ar trebui să ajungă, 
nu? zise şi schiţă un zâmbet din colţul gurii. Calibrul 7.62, 
preciză el. 

Terrier încuviinţă uşor din cap şi bătu ritmic cu degetul 
mijlociu în ureche. 


— Nu-ţi face griji, spuse Maubert. Atâta vreme cât celălalt va 
trage cu gloanţele trasoare, nimeni n-o să fie atent la altceva. 
Le-am zis şefilor că ai fi vrut un Weatherby sau ceva de tipul 
ăsta, căruia putem să-i diminuăm puţin zgomotul, dar vor foc 
automat. Înţelegi, pe tip nici n-o să-l vezi cu adevărat. Va trebui 
să ciuruieşti maşina în cinci, şase secunde, pricepi? 

Îi aruncă o privire lui Terrier. Acesta părea nemulţumit, 
epuizat; dar ridică din umeri şi se aşeză pe locul lui, lăsându-şi 
capul pe spătar. Călătoria continuă. Din timp în timp, pasagerii 
îşi aprindeau câte o ţigară. Din când în când, Maubert sporovăia 
despre vremea de afară sau despre alte subiecte banale. Când 
intrară pe autostradă, se opriră o dată ca să bea câte o cafea. 

Cum merseseră cu viteză, ajunseră în zona Parisului spre 
orele dimineţii. Traseră furgoneta într-o parcare subterană a 
aerogării Orly, după care ajunseră la hotelul PLIVI. Urcară direct 
la etaj, fără să se prezinte la recepţie. Maubert bătu la uşa unei 
camere. Tipul mărunţel, cu ochi negri, care le deschise avea 
pleoapele umflate de somn şi pardesiul gri mototolit. li salută 
din cap pe Maubert şi pe Terrier şi plecă degrabă. Maubert 
atârnă semnul cu Nu deranjati pe clanţa uşii înainte de a o 
închide. _ 

În ziua atentatului, Terrier se trezi cu puţin după ora 11.00. În 
lenjeria de corp, rămase un moment aşezat pe marginea 
patului, masându-şi uşor stomacul. Muşchii feţei îi erau 
contractaţi. Prin deschizătura uşii de baie se auzea bâzâitul uşor 
al unui aparat de ras electric. Apoi Maubert ieşi din baie, 
îmbrăcat doar cu pantaloni şi cămaşă. Avea un SW, calibrul .38 
în tocul de pistol din pânză bej pe care-l purta pe umăr. Terrier 
îşi făcu la rândul său toaleta. Rămase mult timp sub apa 
fierbinte a duşului, cu ochii închişi şi cu buzele strânse. Când 
pătrunse în cameră, tipul mărunt, cu ochi negri, era aşezat într- 
un fotoliu. Maubert aştepta în picioare, sprijinit de un perete 
despărțitor. Acum vesta îi ascundea arma. 

— N-ai nimic de adăugat? întrebă el. 

— Nu, spuse tipul mărunt. 

— Tu nu-ţi scoţi niciodată pardesiul? 

— Ba da. Câteodată. 

Maubert ridică din umeri. El şi Terrier ieşiră şi, după ce 
mâncară nişte fripturi la grătar într-un restaurant din aerogară, 
îşi petrecură după-amiaza la cinematograf, privind distraşi, unul 


după altul, un film poliţist american cu Charles Bronson, un film 
poliţist franțuzesc cu Alain Delon şi un lungmetraj de animaţie, 
producţie Walt Disney. Se lăsase noaptea când cei doi bărbaţi 
părăsiră complexul. Merseră să ia masa. De dala aceasta, deşi 
Maubert mânca aşa cum făcea de obicei, cu poftă, Terrier nu 
înghiţi aproape nimic; şi însoţitorul său, în loc să sporovăiască, 
rămase tăcut aproape tot timpul. 

— Ştii că nu eşti tocmai ce se cheamă un tip amuzant? 
întrebă Maubert după masă, încălzind într-o mână un pahar 
mare în formă de lalea, care conţinea cidru. Şmecheria asta cu 
muţenia nu rezolvă nimic, va trebui să mergi la doctor, ştii? Dar, 
în orice caz, am impresia că n-ai prea multe de spus. Eşti o 
adevărată pacoste. Chiar aş vrea să ştiu ce-ţi trece prin cap. 

Terrier ridică din sprâncene. Zâmbi uşor. Maubert oftă. 

— Ar cam fi timpul să plecăm, declară el cu un aer dezgustat. 

Scoaseră furgoneta din parcarea subterană şi porniră spre 
Paris, unde ajunseră în jur de 22.30. Când trecură de Porte de 
Versailles, Terrier întoarse capul pentru o clipă şi privi cu interes 
fațadele clădirilor de pe Bulevardul Lefebvre, unde locuise. Apoi, 
continuând pe Rue de Vaugirard şi Boulevard des Invalides, 
maşina ajunse la Sena şi apoi la intersecţia din Champs-Elysées, 
unde făcu un viraj în ac de păr pentru a intra pe Avenue 
Montaigne. Pătrunse pe banda din stânga. Prin geamul 
parbrizului, Maubert scrută zona. Frână şi semnaliză scurt cu 
farurile. Imediat un Lincoln, care staţiona într-un loc de parcare 
privat, aprinse luminile laterale şi semnalizatorul. Făcu nişte 
manevre, ieşi din locul de parcare şi plecă. Maubert scoase un 
mic mormăit satisfăcut şi parcă maşina pe locul eliberat. 

— Am ajuns! exclamă el. 

Stinse luminile, deschise un compartiment de sub tabloul de 
bord şi scoase de acolo patru magazii curbate. 

— Sunt patru, spuse el. Nu cred că o să ai nevoie de atâtea, 
dar mă rog... zise şi nu mai termină ce avea de spus. O sută 
douăzeci de lovituri, preciză el pe un ton glumet. 

Cei doi bărbaţi se strecurară în partea din spate a micii 
furgonete. Terrier montă Valmetul. Examină magaziile, apoi 
introduse una în armă, pe care o cântări în mână cu o expresie 
serioasă. Degetele pipăiau maşinal mecanismele. 

— Pe acelaşi principiu ca un Kalaşnikov, nu? întrebă Maubert. 

Terrier schiţă o mişcare vagă din cap, care părea să spună da, 


ceva de genul, se poate spune aşa. Continua să manevreze 
arma şi o ridică pe umăr în mai multe reprize, lăsând ţeava să 
cadă din aceeaşi mişcare. Îi zâmbi lui Maubert şi încuviinţă din 
cap. Aplecându-se peste scaune, Maubert dădu radioul în 
surdină şi schimbă postul, pe France Inter, care oferea adesea 
mai multe informaţii despre subiecte din diplomaţie şi 
mondenităţi despre politicieni decât celelalte radiouri. Tocmai 
începuse buletinul de ştiri de la ora 23.00, dar vizita lui Sheikh 
Hakim în Franţa fu menţionată pe scurt, fără detalii. Maubert 
opri aparatul. Se întoarse spre Terrier care, balansând puşca de 
asalt, se aşezase pe podeaua metalică, rece. Omul cu mustață 
blondă deschise, în lateralul furgonetei, un soi de compartiment 
de unde scoase o staţie de emisie-recepţie portabilă, lungă şi 
plată, asemănătoare unui walkie-talkie. Desfăşură câteva zeci 
de centimetri de antenă în penumbra habitaclului şi închise un 
întrerupător. 

— Peşte roşu, spuse el. Suntem pe poziţie. Post de observaţie, 
vorbeşte. 

Mişcă din degete. 

Se auzi un val de paraziți, apoi o mormăială gravă anunţă: 

— Aici postul de observaţie. Inţeles, Peşte roşu. Rămâi pe 
recepţie. Linişte. Terminat. 

Maubert aşeză staţia pe podeaua din metal şi se aşeză în faţa 
lui Terrier. Cei doi bărbaţi abia se vedeau în semiobscuritatea 
furgonetei. Stâlpii stradali aruncau o lumină portocalie şi clară 
asupra bulevardului; luminau, într-o oarecare măsură, şi 
interiorul maşinii, partea din faţă a furgonetei Estafette; dar 
lumina nu pătrundea decât parţial în partea din spate. Terrier şi 
Maubert rămaseră multă vreme tăcuţi şi nemişcaţi. Spre ora 
23.30, Maubert îşi aprinse o ţigară şi-i întinse pachetul şi lui 
Terrier, care dădu din cap că nu. 

— La drept vorbind, spuse Maubert, oricine ar putea să facă 
munca ta. Pun pariu că eşti plătit bine, dar oricine ar putea face 
asta. Eşti plătit pentru risc. Pentru responsabilitate. Vreau să 
spun, dacă eşti prins într-o zi, eşti prins în calitate de asasin, la 
asta mă refer când vorbesc despre risc. Nu pentru abilităţile tale 
eşti plătit. 

Cu ambele mâini, Terrier îi întinse Valmetul, în umbra 
furgonetei. Maubert pufăi nervos şi clătină din cap. Trase din 
ţigară în timp ce Terrier îşi aşeză puşca de asalt peste coapse, 


zâmbind. 

— Nu, mulţumesc, spuse Maubert. De altfel... zise şi făcu o 
pauză. De altfel, eşti cu siguranţă plătit şi pentru reflexele tale. 
Eu, unul, dacă poţi să crezi, n-am ucis pe nimeni niciodată. Cu 
sânge rece, vreau să spun. În luptă mi s-a întâmplat. 

Murmura în penumbră, circumspect. Nu numai că de fiecare 
dată când semaforul se făcea verde maşinile demarau în viteză 
pe bulevard, dar, în plus, din când în când, câte un pieton grăbit 
trecea pe lângă Estafette în noaptea îngheţată. 

— Să ucid cu sânge rece, reluă el, sunt sigur că n-aş fi în 
stare. Dar, dacă ceva ar merge prost, nu ştiu cum aş reacţiona. 
Dar tu ai întotdeauna reacţii bune, nu? Pentru asta eşti plătit 
aşa scump, nu? 

În umbră, Terrier ridică din umeri. Maubert rămase tăcut o 
clipă. 

— Ce-ţi deschid, ca să tragi? întrebă el. 

Terrier se aplecă în faţă cu bustul şi întinse un braţ. Bătu cu 
mâna într-unul dintre cele două panouri din spate, ca şi când ar 
fi ciocănit delicat la o uşă, apoi reveni la locul lui. Maubert 
încuviinţă din cap. 

— Julie a ta s-a dat la mine pe faţă, ştii? spuse el dintr-odată, 
apoi îşi drese glasul. Nu ştiu ce e între voi. Dar mi s-a oferit pe 
faţă, înţelegi? De regulă, nu e genul meu să rasolesc aşa o 
treabă. Dar asta, asta a fost o excepţie. M-a luat prin 
surprindere. Vreau să spun: a fost ceva violent. A avut o criză de 
nebunie, concluzionă el. 

Walkie-talkie-ul de pe podeaua metalică începu să hârâie 
ceva de neînțeles. Maubert îl ridică imediat. 

— Peşte roşu, spuse el. Repetaţi. 

Ascultă. Strânse din pleoape. Mai spuse o dată. 

— Ţinta avansează, spuse el agitat. Vine. 

Era aproape de miezul nopţii. Circulaţia automobilelor 
crescuse odată cu ieşirea oamenilor din cinematografe. Ici şi 
colo, în zona bulevardului mai apropiată de intersecţie, mici 
grupuri de pietoni şi de cupluri urcau în maşinile lor, porneau 
motoarele şi le lăsau să se încălzească o clipă, după care 
plecau. 

— La dracu', spuse Maubert, e o harababură. 

Terrier îşi încrucişase braţele şi-şi vârâse degetele la 
subsuoară. Grăbindu-se, Maubert deschise panoul din spate pe 


care Terrier i-l indicase. 

— Nu ţi-ai montat luneta, observă cu îngrijorare. 

Terrier ridică din nou din umeri. Işi desfăcu braţele şi-şi agită 
degetele, după care se lungi pe podeaua din metal şi duse 
puşca la umăr. Poziţia ţintaşului culcat era perfectă. Avea 
vedere liberă spre intersecţie şi pe o distanţă de două sute de 
metri în faţă pe Avenue Montaigne. Maubert se dădu repede 
înapoi, pe lângă corpul întins al lui Terrier, şi se poziţionă în 
spatele lui. Se scurse un minut întreg. Apoi zgomote de fluiere 
umplură intersecţia. Şi, întocmai cum Maubert anunţase nu cu 
mult timp în urmă, patru poliţişti pe motociclete îşi făcură brusc 
apariţia din intersecţie, urmaţi de un Citroen SM, de un Citroen 
Pallas şi de alt SM. Terrier ochi cu arma Pallasul de cum îl văzu. 
Convoiul trecu pe bulevard. Dintr-odată, Terrier se răsuci pe 
spate. O clipă, îl văzu pe Maubert aplecat deasupra lui, cu arma 
SW în mână, şi îi dădu cu toată forţa o lovitură cu patul armei în 
testicule. Faţa lui Maubert se contorsionă incredibil, bărbatul se 
încovoie şi, cu o nouă lovitură din patul puştii, Terrier îi zbură 
revolverul din mână. După care îl apucă de urechi pe bărbatul 
cu mustață care se prăbuşea şi-l lovi cu faţa de podea. In 
aceeaşi clipă, se declanşară focurile a cel puţin trei arme 
automate, de-a lungul bulevardului. Lăsându-l pe Maubert 
inconştient, Terrier sări peste scaune şi apucă volanul maşinii. În 
timp ce demara, văzu cu coada ochiului că un poliţist pe 
motocicletă căzuse, că ceilalţi trei opreau de urgenţă. Un SM 
care-şi pierduse controlul, cu parbrizul spart, îl dobori la pământ 
pe unul dintre poliţiştii de pe motocicletă şi-l zbură în şanţ, după 
care urcă pe trotuar şi intră într-un copac. Cu cauciucurile 
scrâşnind, Citro&nul Pallas înaintă în zigzag şi, în timp ce îi evita 
pe cei doi poliţişti pe motocicletă care scăpaseră teferi, 
forţându-şi de o parte şi de alta suspensia, având lovituri de 
impact pe o laterală, apoi continuă să meargă şerpuit spre Place 
de l'Alma. In aceeaşi clipă, al doilea automobil SM efectuă o 
întoarcere la 180 de grade pe bulevard şi se izbi pe laterală de 
refugiul pentru pietoni, la ieşirea de pe Rue Bayard. Doi sau trei 
trăgători ambuscaţi continuau să împuşte în stânga şi-n 
dreapta, iar geamurile celui de-al doilea SM se făcură ţăndări. 
Nu se trăgea cu gloanţe trasoare. 

In acelaşi interval de câteva secunde, furgoneta Estafette 
demarase. Cu motorul huruind, ţâşni din locul de parcare, o luă 


pe o alee laterală şi viră numaidecât pe Rue Bayard, pe 
contrasens. Un Citroen 2CV sosea din faţă cu viteză mică. 
Terrier aprinse farurile şi acceleră. Maşina mică viră brusc şi 
intră între două vehicule care staţionau în faţa sediului Radio 
Luxembourg, ciocnindu-se. Furgoneta îi smulse o aripă în 
trecere şi-şi continuă drumul spre est, accelerând şi mai mult. În 
depărtare, la intersecţia dintre Avenue Montaigne şi Rue 
Bayard, focuri de armă sporadice încă răsunau, tot mai rar. 

Terrier coti spre stânga la ieşirea din Rue Bayard, ajungând 
spre intersecţia din Champs-Elysées. Viră la dreapta, şi apoi încă 
o dată tot la dreapta, puţin mai departe, şi, în cele din urmă, o 
luă pe autostrada de pe malul drept al Senei. Din când în când, 
arunca câte o privire spre Maubert, care era întins pe podeaua 
maşinii. Bărbatul părea inconştient. Terrier îi luase revolverul 
calibru .38 şi şi-l vărâse în buzunar. Puşca de asalt Valmet era 
aşezată lângă el, pe scaunul din dreapta. 

După ce trecu de Châtelet, furgoneta rămase blocată la 
culoarea roşie a semaforului. Terrier profită rapid de asta, sări 
peste scaun şi merse la Maubert, care începuse să mişte. Îi 
aplică o lovitură puternică în ceafă cu patul armei SW, se 
întoarse imediat la volan şi porni mai departe. Maubert nu 
mişca. Terrier deschise radioul. Intre diverse secvenţe de 
muzică, o femeie cu o voce serioasă şi seducătoare sporovăia 
despre una-alta cu oameni mai mult sau mai puţin uitaţi de 
Dumnezeu care o sunau ca să îi spună că adorau muzica lui 
Ceaikovski sau că erau trişti sau alte lucruri tic acest gen. Faţa 
lui Terrier era plină de sudoare, iar buzele îi tremurau neîncetat. 

Părăsi autostrada care ducea spre gara Lyon. Ajunse la Place 
de la Naţion, apoi la Vincennes, nu prin pădure, unde patrulele 
de poliţie erau frecvente, ci pe străzile din oraş. Parcă maşina 
pe un drum drept şi întunecos. Merse în partea din spate a 
Furgonetei, îl sprijini pe Maubert de peretele despărțitor şi îi 
băgă în ochi lumina lanternei electrice. Îl ciupi de obraji şi-i dădu 
mai multe palme. Maubert întredeschise pleoapele. Dădea 
impresia că era somnoros. Nu părea în stare să se 
dezmeticească. Terrier, care păstrase agenda lui Anne şi 
creionul ei mic, mâăzgăli ceva şi întinse foaia sub nasul lui 
Maubert. Mustăciosul încercă să se concentreze. Avea privirea 
neclară şi clipea des. Nu reuşea să citească. Terrier făcu un gest 
de nerăbdare. li îndesă ţeava scurtă a SW-ului în gură, lovindu-i 


dinţii. 

— Cel? Cel? zise Maubert, cu capul lipit de peretele metalic al 
maşinii. 

Terrier scoase pistolul calibru .38 din gura letargică a lui 
Maubert, zgâriindu-i buza cu cătarea armei. Îi dădu lui Maubert 
o lovitură de picior în stomac pentru a-l încuraja. 

— Mă simt rău, spuse Maubert. 

Terrier îi mai dădu o lovitură. Maubert se strâmbă de durere. 

— S-ar putea să am o comoţie cerebrală, spuse el pe un ton 
greoi. Ce vrei? Nu, aşteaptă. Nenorocitu' de mine, e tare greu să 
fii interogat de cineva care nu pune întrebări... 

Terrier îl lovi în genunchi cu ţeava revolverului. Maubert îşi 
îndoi piciorul sub el, strâmbându-se de durere. 

— Trebuia să tragi, spuse el pe un ton de reproş. Trebuia doar 
să lichidezi negroteiul. Doar că după aceea trebuia să-ţi trag un 
glonţ în cap. Trebuia să spun... 

Se opri. Părea să-şi caute ideile. Deodată, ochii i se închiseră 
şi deveni moale. Alunecă uşor pe podea. 

Terrier îi ridică o pleoapă, apoi cealaltă, cu degetul mare. 
Maubert nu avea reflexe la nivelul ochilor. Terrier îi luă pulsul. 
Inima i se oprise. Terrier se îndreptă şi scuipă pe cadavru. 
Tremura un pic. 

După ce o luă pe bulevardul periferic, iar în timp ce conducea 
pe autostrada sudului, ascultă buletinul de ştiri de la ora 01.00 
care anunţa un atentat împotriva reprezentantului OPEP, care 
scăpase nevătămat. În momentul acela, se apropia de ieşirea 
din zona Nemours şi începu să încetinească pentru a părăsi 
autostrada, urmând să o ia spre Larchant, iar expresia de pe 
chipul său era destul de satisfăcută. 


18 


Impecabil îmbrăcat, purtând un costum bej din trei piese, o 
cămaşă cu dungi bleu, cu un guler fixat, rotunjit la vârfuri, şi o 
cravată de mătase, albastru-regal, negrul Stanley stătea 
nemişcat, în picioare, în mijlocul sufrageriei din casa lui, cu 
picioarele într-un ambalaj de carton, pe marginea căruia se 
putea citi: VITTEL. Mâinile îi erau legate fedeleş la spate. O 
bucată mare de bandă adezivă, albă, îi acoperea gura. Sudoarea 
îi curgea încet, regulat, pe faţa ca abanosul, iar la subsuori 
începuseră să i se formeze pete închise la culoare. 


Dintr-un colţ al încăperii, se auzea destul de tare, la combina 
hi-fi, jazz şi muzică americană de varieteu: schimbătorul 
automat derula piese ale lui Charles Parker, Frank Sinatra, piese 
din marea orchestră a lui Dizzy Gillespie, Ray Charles etc. Din 
când în când, Stanley părea să tremure. O dată, piciorul stâng fu 
cuprins de spasme violente. Închise ochii şi respiră profund; 
spasmele încetară; deschise din nou ochii şi suspină. 

După ce traversă comuna Larchant, Terrier coti pe drumul 
îngust şi prost asfaltat care ducea la casa de weekend a lui 
Stanley. După câteva sute de metri, intră cu roţile din dreapta 
pe acostament, iar crengile joase  biciuiră caroseria 
autoutilitarei. Terrier opri maşina, lăsând motorul pornit şi 
stingând luminile laterale. Cerul nu era acoperit de nori, era o 
noapte senină. Terrier aşteptă ca ochii să i se acomodeze cu 
întunericul. Apoi, bâjbâind puţin prin bezna camionetei, puse 
dispozitivul walkie-talkie pe funcţia de ascultare. Mai aşteptă o 
vreme, fixând pe puşca de asalt centura care se aflase în valiza 
îngustă, alături de celelalte accesorii. Mica staţie radio nu difuza 
altceva decât un zgomot de fond nedefinit, punctat uneori de 
nişte hârâituri. 

Spre ora 01,45, Terrier se urcă din nou la volan. Fără să 
aprindă farurile, parcurse câteva sute de metri, foarte încet. Miji 
ochii, încercând să desluşească drumul care i se aşternea în 
faţă. Puşca se găsea în dreapta lui, pe podeaua cabinei, iar 
dispozitivul walkie-talkie, pe scaunul pasagerului. Camioneta era 
foarte silenţioasă fiindcă bărbatul intrase rapid în viteza a treia 
şi abia apăsa pedala de acceleraţie, numai atât cât era necesar 
pentru ca motorul să nu se caleze. 

Cu şase, şapte sute de metri înainte de casa lui Stanley, pe 
partea dreaptă, printre brazi şi mesteceni, se zărea o breşă. 
Terrier schimbă direcţia, intră printre copaci, seceră câţiva 
mesteceni, opri motorul; camioneta rămase nemişcată pe solul 
de nisip dur, cu aflorimente de gresie. 

— 0... 0... se auzi emiţător-receptorul. 

Era o voce nazală. Totuşi, strigătul era foarte distinct. 

— Cred că văd ceva, adăugă vocea. 

— Atunci taci, şopti brutal o altă voce, după un hârâit scurt. 

Terrier stătea nemişcat în maşină. Strângea din buze. Îşi 
scosese din centură revolverul .38. Motorul Renaultului Estafette 
se răcea rapid din pricina temperaturii de afară; se auzeau 


crăpături minuscule în metal; cât despre staţia radio, în afară de 
zgomotul de fond, amuţise. Terrier porni din nou: strecură 
pistolul la loc în centură, iar tocul armei îl împunse în stomac 
când se aplecă să ia puşca Valmet de jos. Deschise cu grijă 
portiera, când emiţător-receptorul şuieră din nou. 

— O! repetă prima voce. M-am înşelat. Am crezut că vine 
ceva pe drum, dar e gol. 

— Sigur? 

— Sigur şi cert. 

— Bine, iar acum taci, ordonă din nou cea de-a doua voce. 

— Nu merită să ai walkie-talkie, zise celălalt pe un ton 
morocânos, dacă nu poţi să stai la taclale. 

— Ţi s-a zis să ciocăneşti dacă vezi ceva. Fir-ar să fie! Ai de 
gând să taci? Nu pricepi că poate e şi o staţie? 

— OK, zise primul pe un ton ofuscat. OK. 

Apoi nu se mai auzi nimic prin staţie. 

Terrier aşteptă puţin, apoi deschise până la capăt portiera şi 
părăsi camioneta. După ce-şi luă puşca în spinare, cu ţeava în 
aer, începu să străbată rapid pădurea. Braţele i se deplasau din 
faţă-n spate, până la înălţimea umerilor, în timp ce îndepărta 
ramurile aproape invizibile în noapte. Tinea revolverul .38 în 
mâna dreaptă, iar în stânga avea luneta de observaţie Lyman. 
Descrise un arc de cerc care îl aduse în spatele reşedinţei de 
weekend a lui Stanley. 

Locuinţa era un mic cub din ciment, cu un garaj la subsol într- 
o parte şi un etaj mansardat. În spatele obloanelor, toate 
ferestrele erau luminate. De unde stătea el, la marginea 
terenului viran care înconjura casa, Terrier auzea în depărtare 
muzica din casă. 

Rămase ghemuit, la liziera pădurii, ale cărei crengi joase 
atingeau grilajul întins peste stâlpi de ciment văruit. Puse 
revolverul .38 pe un afloriment din gresie şi ţinu cu ambele 
mâini luneta de observaţie. Scruta foarte încet casa lui Stanley 
şi împrejurimile imediate, apoi, ridicându-se pentru a fi mai 
puţin incomodat de ramurile joase, îşi îndreptă dispozitivul spre 
drum, în linie dreaptă cu grilajul lângă care stătea. Nu distingea 
mare lucru. Deodată, zări pentru o clipă un licăr roşiatic, slab, la 
liziera pădurii, pe marginea drumului. Terrier lăsă numaidecât 
luneta şi ridică puşca Valmet de pe umăr. Scoase centura armei 
de asalt şi strecură încă o dată revolverul în pantaloni. Lăsând în 


urma lui puşca şi luneta, începu să se târască de-a lungul 
împrejmuirii. Se târa cu viteză. Zgomotul slab pe care-l făcea 
era imperceptibil, din pricina vântului rece care sufla printre 
copaci. După câteva clipe, Terrier se afla la vreo zece metri de 
drumul pustiu şi distinse silueta îngenuncheată a unui bărbat cu 
un hanorac deschis la culoare, adăpostit sub un brad, care 
stătea cu spatele la el. Santinela cerceta cu luare-aminte 
drumul. Pe nisip, lângă el, se aflau un walkie-talkie şi un M16. 
Terrier surâse în umbră. Pândaşul trase din ţigară, ferind-o de 
vânt cu podul palmei. Terrier se postă în picioare în spatele 
bărbatului, îşi rulă în jurul pumnilor capetele curelei de la puşcă, 
mai făcu trei paşi înainte şi îl sugrumă în tăcere pe fumător. 

Abandonă cadavrul pe loc, după ce aruncă o privire la faţa lui. 
Era lipul care-l filase înainte, cu ziarul Le Monde diplomatique în 
buzunar, iar apoi îi lipise de tâmplă un Bodyguard Airweight, la 
hotel, în faţa lui Anne, care era dezbrăcată. Străbătând pădurea, 
Terrier ajunse înapoi în locul din dreptul gardului, în care îşi 
lăsase puşca şi luneta. Vâri luneta în buzunarul interior al vestei, 
îşi puse iar puşca pe umăr şi alergă aplecat după grilaj, apoi 
escaladă şi sări gardul, iar cei treizeci de metri de teren viran 
care îl despărţeau de casă îi străbătu în sprint. 

De această parte a clădirii, nu vedea aproape nimic. Nu se 
deschideau decât fereastra de la bucătărie şi lucarna de la baie, 
aflată la mansardă. Terrier îşi recăpătă suflul şi escaladă 
burlanul, în unghi drept cu casa. De acolo se căţără pe pervazul 
lucarnei. Aceasta era din sticlă mată, cu un cadru din lemn şi 
închisă cu un zăvor. Ghemuit pe pervaz, Terrier ascultă muzica 
de la parter. Erau discurile lui Stanley; în acea clipă, cânta 
orchestra lui Dizzy Gillespie, într-o înregistrare live de la 
festivalul din Newport, în anii 1950. Pe fondul unor acorduri de 
trompetă deosebit de agresive, Terrier lovi puternic cu călcâiul 
în cadrul lucarnei. Dacă nu s-ar fi ţinut cu ambele mâini de 
streaşină, şi-ar fi pierdut echilibrul şi ar fi căzut. Aşteptă 
următorul pasaj violent al piesei muzicale şi mai lovi o dată cu 
călcâiul. Şuruburile zăvorului se desfăcură parţial. Terrier 
împinse uşor. Şuruburile şi, odată cu ele şi zăvorul, se 
desprinseră şi căzură fără zgomot pe mocheta pufoasă din baie, 
iar lucarna se deschise. 

La parter, în mijlocul sufrageriei, Stanley, stând în picioare în 
cutia de carton Vittel, avea faţa crispată şi era leoarcă de 


sudoare. Coapsa stângă îi era străbătută de spasme neîncetate. 
Inchidea ochii şi chipul i se schimonosea. Respira greu, 
maxilarele şi dinţii i se mişcau şi îi scârţâiau sub căluşul de la 
gură. 

Având grijă să nu lovească puşca Valmet de cadrul lucarnei, 
Terrier îşi strecură mai întâi picioarele înăuntru şi se lăsă apoi să 
alunece în încăperea îngustă, între cadă şi chiuvetă. In baie nu 
era niciun bec aprins, dar uşa era deschisă spre coridorul 
luminat. Terrier luă puşca de asalt şi merse să arunce o privire 
pe culoar. Se întoarse imediat, îşi scoase pantofii şi porni din 
nou înainte, în şosete. 

Uşile celor trei camere erau închise. La înălţimea băii, culoarul 
se sfârşea cu un perete în care se afla o fereastră cu obloanele 
trase. In direcţia opusă, se prelungea cu un balcon deasupra 
salonului. La fel ca mai înainte, în Rue de Varenne, tipul mărunt, 
cu ochii negri şi pardesiul boţit stătea pe terasă, cu coatele 
sprijinite pe balustradă, privind în jos. Un dispozitiv walkie-talkie 
era aşezat lângă el, pe podeaua din lemn de pin, iar în mâna 
dreaptă ţinea un pistol automat Star BKM, a cărui ţeavă se 
odihnea pe încheietura antebraţului stâng. 

Terrier înaintă foarte încet pe culoar. Şosetele lui umede de 
sudoare nu alunecau pe parchet. Aţintise puşca Valmet asupra 
tipului mărunt. Cu colţul ochiului, acesta percepu o mişcare 
uşoară pe culoar, la limita câmpului său vizual, şi trase 
numaidecât piedica armei automate care ţintea spre coridor. 
Glonţul de 9 milimetri făcu să ţâşnească aşchii de pin la doi 
metri de Terrier, care lansă paisprezece gloanţe spre tipul 
mărunt. Acesta se aruncă pe burtă în aceeaşi clipă şi, cum 
Terrier ţintise spre picioarele lui, tipul mărunt fu aproape 
despicat în două, pe lung, de gloanţele de 7,62. 

Detonările, mai ales cele produse de puternica armă 
automată, răsunaseră asurzitor pe culoar, iar aerul era plin de 
praf de puşcă. Terrier se retrase rapid în cadrul uşii de la baie şi 
aşteptă. Jos, discul cu Gillespie se sfârşise, iar schimbătorul 
automat scoase un zgomot. Cadavrul tipului mărunt sângera de 
peste tot. Avea fragmente din creierul său în păr şi printre dinţi. 
Dispozitivul walkie-talkie, intact, nu emitea nimic. Dinspre 
camere nu se auzea nimic. Nicio uşă nu se deschise. Terrier 
suspină şi se scobi în ureche cu degetul mic. Jos, pick-upul 
scoase iar un zgomot, şi Ray Charles începu să strige cu 


entuziasm - aleluia, ce mult o iubeşte. 

După o clipă, Terrier se încălţă şi se duse să deschidă uşile 
celor trei camere, cu băgare de seamă. Incăperile erau toate 
luminate, dar pustii. În prima dintre ele, patul era nefăcut, nişte 
haine bărbăteşti erau azvârlite pe spătarul unui scaun, iar pe un 
birou micut se găsea o fotografie înrămată, înfăţişând un cuplu 
de negri, la vreo şaizeci de ani, în haine de sărbătoare. A doua 
cameră nu fusese locuită de ceva timp, salteaua patului era 
neacoperită, un aspirator şi nişte reviste vechi se găseau 
sprijinite de un perele, iar mobilierul era acoperit de praf. Terrier 
găsi fire de păr blond în patul nefăcut din cea de-a treia cameră, 
unde o sticlă de coniac goală zăcea răsturnată, pe podea. O altă 
sticlă fusese izbită de perete, cioburile erau împrăştiate pe jos, 
iar coniacul împroşcase peretele despărțitor şi cursese pe 
podea. 

Ţinând puşca Valmet îndreptată în faţă, bărbatul înaintă spre 
terasă. Cu un umăr sprijinit de colţul unui perete despărțitor, 
privi cu luare-aminte în jos, spre sufragerie, unde Stanley, stând 
în picioare în cutia de carton pentru apă plată, pe un cilindru 
metalic foarte jos, asemănător cu o oală sub presiune, îşi 
contorsiona muşchii gâtului, încercând să-şi mişte capul ca să se 
uite în spate, unde îl văzu pe Terrier pe terasă, în capul treptelor 
dintre paliere, care coborau spre sufragerie. Stanley scoase un 
murmur ascuţit de sub căluşul său. Muşchii gâtului lui Terrier se 
încordară. Scoase şi el acelaşi sunet ca Stanley. Apoi cobori pe 
scările din dreapta, iute, cu puşca Valmet aţintită în faţă, 
aruncând priviri fugitive într-o parte şi-ntr-alta. 

Fără să se sinchisească pe moment de Stanley, care se foia, 
asuda şi murmura, Terrier parcurse cu paşi iuți încăperile de la 
parter, fără a găsi pe nimeni. Reveni la Stanley şi îi smulse 
banda adezivă de la gură. 

— Stau pe o mină, zise Stanley. 

Terrier îl privi perplex. Apoi, deodată, începu să cerceteze 
cilindrul din metal mat, pe care Stanley stătea în picioare, în 
şosete, şi tremura. 

— Ţin călcâiul stâng pe detonator, zise Stanley. S-a declanşat 
când am sprijinit călcâiul şi m-au obligat s-o fac. 

Gamba stângă îi era străbătută de spasme teribile. 

— Dacă ridic piciorul, sare. Nu mai pot să-l ţin. Grăbeşte-te: 
du-te la bucătărie şi ia un cuţit din sertarul mesei. 


Terrier se duse de grabă la bucătărie, deschise sertarul, 
scoase un cuţit şi se întoarse la Stanley. 

— O fac eu, zis negrul. E prea periculos. Trebuie tăiat lanţul 
cătuşelor. Coboară în pivniţă. E o trusă cu unelte. Adu-mi 
patentul. 

Terrier se sprijini cu un genunchi de podea, lângă cutia de 
Vittel, lăsă puşca jos şi se aplecă spre cutie şi spre picioarele lui 
Stanley. 

— Nu, stai, nu, fir-ar, zise Stanley. Du-te şi caută patentul. Te 
rog, Christian, e prea periculos. 

Ţinând într-o mână mânerul cuţitului şi în cealaltă, vârful 
lamei, Terrier introduse cuțitul sub piciorul stâng al negrului, 
interpuse încet lama între călcâiul bărbatului şi detonatorul 
minei. Călcâiul îi tremură. Sudoarea curgea pe faţa lui Stanley. 
Când lama se interpuse între detonator şi picior, Terrier ridică 
privirea spre Stanley şi încuviinţă din cap cu un surâs. Negrul se 
prăbuşi pe podea. Se ghemui, apoi se întinse, apoi se ghemui 
iarăşi. Toţi muşchii îi tresăreau şi, brusc, urină în pantalonii 
impecabili. Cu un genunchi sprijinit pe podea, Terrier îl privea şi 
ţinea lama cuţitului apăsată pe detonator. 

— M-am pişat pe mine, observă Stanley. Ah, nenorociţii naibii! 
Cred c-o au pe gagică-ta, ştii? M-au prins la sfârşitul după- 
amiezii. Cred că pe ea au luat-o acum vreo oră. Pe mine m-au 
pus acolo, pe drăcia aia, zise scuturând din cap. Ah, nenorociţii 
naibii! repetă el. _ 

Deodată, păru să-şi dea seama de poziţia lui Terrier. Incepu 
să se agite, îndoind genunchii, trecându-şi rapid încheieturile 
încătuşate pe sub călcâie, şi se ridică, cu mâinile înainte. 

— Aşteaptă! exclamă el, zadarnic. Trebuie pus ceva pe lamă, 
ceva greu. Am nişte piatră de construcţie în pivniţă. Vrei să 
cobori? Îmi aduci şi patentul. Eu nu pot să mă mai ţin pe 
picioare. Du-te, ţin eu cuțitul. 

Stând în patru labe lângă cutia de Vittel, îşi sprijini pumnii pe 
lamă. Pumnii îi tremurau. Îi surâse lui Terrier din colţul gurii, 
care se îndreptă spre pivniţă. 

— Nu eşti prea vorbăreţ, remarcă el. Grăbeşte-te, tremur tot, 
amice. 

Când Terrier tocmai cobora scările pivniţei, Stanley înjură pe 
un ton mirat şi mina explodă. Impactul fu puternic. 

Reşedinţa de weekend era pulbere. Tot interiorul fu spulberat, 


toate ferestrele se făcură ţăndări. Pereţii structurali şi acoperişul 
începură apoi să se prăbuşească treptat. 

Şocul îl propulsase pe Terrier în josul scărilor pivniţei, îl făcuse 
să cadă în genunchi, sprijinindu-se în mâini de solul denivelat, 
acoperit de praf. Particule de cărbune se imprimară în palmele 
bărbatului. O avalanşă de rămăşiţe ţâşni pe scări în urma lui. 
Kilograme întregi de scânduri rupte şi fragmente de piatră de 
construcţie îl izbiră în spate şi în cap pe Terrier. Acesta se ridică 
repede în picioare. In timp ce rămăşiţele se prăbuşeau în jurul 
lui, urcă energic treptele, alunecând pe moloz şi pe bucăţi de 
scânduri, în mijlocul unui nor gros de fum şi alte particule. 
Buzele i se mişcau şi lăsau să se audă un murmur înfundat. 
Străbătu în grabă ceea ce mai rămăsese din sufragerie. In jurul 
lui, secţiuni din acoperiş şi bucăţi mari de perete se prăbuşeau 
cu zgomot surd şi ricoşau. Terrier sări peste puşca Valmet, 
contorsionată şi distrusă, se feri să nu calce peste cutia toracică 
a lui Stanley şi ieşi din casă prin peretele din spatele încăperii. 
Alergă şi ajunse la Estafette în câteva zeci de secunde. Demară, 
schimbă direcţia şi o porni înapoi spre autostradă. 


19 


Cu puţin după ora trei dimineaţa, Martin Terrier intră în Paris 
pe Porte d'Italie, la volanul unei maşini furate, un Peugeot 504 
alb. Se debarasase de corpul lui Maubert, abandonându-l sub un 
camion care staţiona pe o stradă din Fresnes. Il scotocise înainte 
prin buzunare, ca să aibă ceva bani. Cât despre cele câteva acte 
şi legitimaţii cu însemnul tricolorului şi fotografia lui Maubert, 
emise pe numele François Guenaud şi pe care era indicată 
apartenenţa sa la DST şi alte servicii mai puţin oficiale, le lăsase 
în portofelul mortului, după o clipă de ezitare. 

Abandonase camioneta Estafette la Bagneux, de unde furase 
Peugeotul. Păstrase revolverul lui Maubert şi staţia de emisie- 
recepţie care nu difuza nimic. Peugeotul era echipat cu radio şi 
casetofon, dar buletinul de ştiri de la ora 03.00 nu spusese 
nimic în plus faţă de precedentul, anunțând doar că atentatul 
împotriva lui Sheikh Hakim avea să fie subiectul de pe prima 
pagină în presă în acea dimineaţă, cu excepţia ziarului L'Equipe. 

In Paris, la acea oră, traficul era fluid. Terrier se îndreptă spre 
Montparnasse. Nu remarcă vreo activitate neobişnuită a poliţiei. 

Un bar era deschis pe Rue du Départ. Terrier intră în el în jur 


de 03.30. Merse la tejghea şi-i întinse barmanului o bucată de 
hârtie. Bărbatul se încruntă, apoi citi mesajul în creion de pe 
bucata de hârtie şi încuviinţă din cap, adresându-i lui Terrier o 
grimasă compătimitoare. În timp ce barmanul se punea pe 
treabă, Terrier măsură barul cu privirea, dar nu era nimic de 
văzut în afară de doi beţivi ameţiţi, o prostituată cu privirea 
rătăcind în gol, un strat de rumeguş şi de mucuri de ţigară pe 
podeaua acoperită de gresie. 

Pe Rue de la Boctie, în birourile Impex Films Internaţional, 
bărbaţi îmbrăcaţi sobru aşteptau în întuneric cu revolvere în 
mâini. 

Pe Rue du Départ, barmanul îi puse lui Terrier în faţă o bere la 
halbă şi un pahar care conţinea votcă, două cuburi de gheaţă şi 
puţin suc de lămâie. 

— Aveţi totuşi grijă cum amestecați băuturile, spuse el. O să 
vă îmbătaţi. 

Şi, cum Terrier nu reacţionă, barmanul adăugă: 

— Doar nu sunteţi şi surd, pe deasupra? Nu sunteţi surdomut, 
nu? 

Terrier dădu din cap că nu. 

— Sunteţi doar mut? zise celălalt, dând din cap cu un aer 
atotştiutor. Sau poate că nu aveţi chef să vi se vorbească? 

Terrier ridică din umeri. Ridică halba, o ciocni uşor de paharul 
de votcă aşezat alături şi bău o gură de bere. Era destul de 
bună, dar prea plină de gheaţă. 

— Eu, unul, am nopţi în care mi-ar plăcea să fiu surd, zise 
barmanul şi oftă. Mă rog, aşa e viaţa. 

Se duse să se aşeze pe un taburet din spatele casei de 
marcat. 

Pe Rue de Varenne, o sonerie răsună în vastul duplex în 
nuanţe de gri şi alb plin de piese de mobilier moderne şi opere 
de pop art, op-art şi cinetism. În curte, deasupra soneriei se 
putea citi Lionel Perdrix, pe o plăcuţă dreptunghiulară înrămată. 

— Nu se poate! exclamă revoltată partenera de pat a lui 
Lionel Perdrix. 

În capul patului, ceasul cu afişaj digital indica 03.46. Perdrix 
încetă să se mai mişte. Soneria se auzi din nou. Perdrix se 
întrerupse, cobori din pat şi ieşi din cameră, trăgând pe el un 
halat alb pufos. Era un bărbat mărunt şi durduliu la vreo 
patruzeci de ani, cu început de calviţie şi ochii injectaţi, plini de 


vinişoare de sânge. Gâfâia. În timp ce se grăbea să deschidă, se 
auzi din nou soneria. 

— Vin! Vin! Ce e? ţipă Perdrix. 

Pe vizorul uşii albe, lăcuite, îl văzu pe domnul Cox, alături de 
câteva siluete îmbrăcate în pardesiuri sau impermeabile. O 
expresie îngrijorată îi apăru pe chip. Se grăbi să descuie uşa. 
Domnul Cox şi trei alţi bărbaţi intrară numaidecât, aproape 
dărâmându-l. Unul dintre bărbaţi închise uşa. Ceilalţi doi urcară 
cele câteva trepte ale scării care ducea în duplex. 

— E cineva cu tine? întrebă Cox. 

— Păi da, da... 

— O fată? 

— Da. Ascultaţi, ce se petrece? întrebă Perdrix. Mi-aţi spus că 
s-a terminat. Mi-aţi spus că n-o să îmi mai folosiţi apartamentul 
niciodată pentru afacerile voastre. Şi, în fond, de ce nu m-aţi 
sunat înainte ca să mă anunţaţi? 

Cox nu răspunse. Se uită spre duplex, unde se auzi brusc o 
voce feminină scoțând o exclamaţie ofuscată. Perdrix dădu să 
urce, dar bărbatul care închisese uşa îl ţinu de braţ. 

— De ajuns! Ce se petrece? repetă el. 

Cox nu răspunse. Scoase din buzunar un baton de Nuts, 
smulse jumătate din ambalaj şi muşcă din el. Cele două iscoade 
îşi făcură din nou apariţia. 

— E o tânără în cameră. Atâta tot, anunţă unul dintre ei. 

Domnul Cox urcă scările şi Perdrix îl urmă, bombănind că nu-i 
venea să creadă. Omul lui Cox îl ţinea în continuare de braţ cu o 
mână, iar în cealaltă ducea o valiză. Ajungând în duplex, îi dădu 
drumul lui Perdrix din strânsoare, aşeză valiza pe podeaua 
lucioasă şi o deschise: conţinea trei pistoale-mitralieră Ingram 
M11, împreună cu amortizoarele lor şi lunete cu vedere 
nocturnă. Lui Perdrix începură să-i clănţăne dinţii. Privi armele. 
Duse inconştient mâna la maxilar, ca să-l oprească din tremurat. 

— Dar ce-aveţi de gând să faceţi? întrebă el cu o voce 
subţiată. 

— Singura cameră fără ferestre e baia, spuse unul dintre 
bărbaţi. 

— Luaţi salteaua din cameră şi duceţi-o în baie, ordonă 
domnul Cox. 

Se întoarse spre Perdrix. 

— Încetează cu tremuratul. Armele nu sunt ca să te ucidem, ci 


ca să te protejăm. Oamenii mei vor rămâne aici ca să te 
protejeze. 

— N-am nevoie de protecţie. Nu sunt în pericol, afirmă Perdrix 
în timp ce-i clănţăneau dinţii. 

— Ba da. Ştiai că ne foloseam de apartamentul ăsta pentru 
întâlniri... 

— Nu ştiu nimic. Nu vreau să ştiu nimic. Plecaţi, vă rog. 

Perdrix se luă cu mâinile de cap. Încerca, probabil, să-şi 
astupe urechile cu palmele. 

— Cineva periculos încearcă să dea de mine, îi explică domnul 
Cox, pe un ton menit să-l liniştească. Nu ştie cum să dea de 
mine. Dar cunoaşte apartamentul dumitale. Momentan, duceţi- 
vă şi închideţi-vă în baie, tu şi partenera dumitale, şi oamenii 
mei vă vor proteja. 

— Ce e cu banda asta de nebuni? strigă partenera lui Perdrix, 
care îşi făcu apariţia pe terasă, acoperită cu un cearşaf. 

În timpul ăsta, cei doi bărbaţi transportau salteaua în grabă. 

— O să chem poliţia, îi spuse Perdrix domnului Cox. 

— Nu, zise Cox. O să-mi dai un aparat de radio ca să ascult 
ştirile de la ora patru. După care urci şi vă închideţi în baie. 

— Bun, zise Perdrix. 

Se îndreptă cu mers şovăitor spre scara care ducea către 
terasă. Cu un gest vag, arătă spre o etajeră de pe perete, unde 
erau aparatul şi tunerul. 

— Radioul e acolo, spuse el cu o voce slabă. 

Urcă şi se închise în baie cu partenera lui. Prin uşă se auzea 
vag că fata vocifera şi că bărbatul îi răspundea pe un ton 
speriat. Cei trei oameni ai lui Cox se înarmaseră cu câte un M11 
şi se poziţionară pentru a supraveghea ferestrele. Cox porni 
radioul. 

— Ascult buletinul şi plec, anunţă el. Dacă vine pe aici, nu-l 
rataţi. 

În timp ce aştepta să se facă ora patru, îşi termină de mâncat 
batonul Nuts. 

Pe Rue du Départ, Martin Terrier ciocni încă o dată cu paharul 
de votcă intact, goli halba, îşi adună restul de pe bar şi ieşi. 
După un minut, două, barmanul luă paharul de votcă, ridică din 
umeri şi îl bău. Apoi spălă sumar halba şi paharul. Între timp, 
Terrier ajunsese la maşină. Porni radioul şi ascultă ştirile de la 
ora patru. Serviciile de poliţie îl identificaseră acum pe autorul 


atentatului nereuşit împotriva lui Sheikh Hakim: era vorba 
despre un personaj cunoscut în lumea terorismului internaţional, 
Martin Terrier, alias „Domnul Christian”. Asasinul, de 
naţionalitate franceză, care dispunea însă de mai multe 
paşapoarte străine, fusese instruit de KGB, în şcoala specializată 
din Odessa, apoi în taberele palestiniene şi de serviciile secrete 
cubaneze?. Lăsase urme în Africa, Italia şi America de Sud. li 
puteau fi atribuite multe asasinate, îndeosebi cel al traficantului 
de arme Luigi Rossi, condamnat ca trădător de către Brigăzile 
Roşii şi, mai recent, execuţia în Anglia a lui Marshall Dubofsky, şi 
acesta condamnat de armata republicană israeliană. Intervievat 
prin telefon, comisarul Poilphard declarase: „E o pradă 
importantă; foarte importantă”. 

Stând în întunericul automobilului Peugeot 504, Martin Terrier 
ascultă cu atenţie aceste informaţii. Chipul său obosit căpătă 
mai întâi o expresie de mare perplexitate; apoi exprimă 
îngrijorare şi reflexie sau alte fluctuații ale conştiinţei, care ar fi 
putut imprima acea expresie figurii sale. Când buletinul de ştiri 
se termină, bărbatul porni motorul automobilului. 


20 


La ora patru dimineaţa, era o linişte totală pe Rue de 
Varenne, mai ales că era frig afară; termometrele indicau 
temperaturi de minus unu, două grade. Porţile înalte ale 
hotelurilor erau închise. Poliţiştii care stăteau de pază sau 
soldaţii care se vedeau pe timpul zilei la intrările în clădirile 
ministeriale şi alte sedii de stat dispăruseră acum. Una sau două 
maşini treceau din când în când, cu viteză. 

Domnul Cox plecă pe ascuns şi în grabă la 04.05, la bordul 
unui Citroen SM condus de un eurasian. 

Martin Terrier îşi făcu apariţia un sfert de oră mai târziu, pe 
jos, cu mâinile în buzunare, cotind dinspre o stradă 
perpendiculară, la două sute de metri de locuinţa lui Lionel 
Perdrix. Mergea cu paşi grăbiţi, cu gulerul ridicat şi cu spatele 
uşor încovoiat. Maşini de toate tipurile din zonă erau parcate de- 
a lungul trotuarului. În apropierea locuinţei lui Lionel Perdrix, era 
staționat şi un microbuz Volkswagen, cu geamurile din spate 
acoperite de parasolare. Terrier ajunse la uşa imobilului, pe 
trotuarul din faţă, la o sută de metri de locuinţa lui Perdrix; 


3 În original, DGI - Dirección General de Inteligencia. (n. red.). 


sună, intră, aprinse lumina, înaintă pe hol pe diagonală, intră pe 
o uşă şi începu să urce o scară acoperită cu un covor bordo. 
Urcă până la ultimul etaj, străbătu un culoar mansardat unde, 
pe o parte, se succedau uşi părăginite. Bărbatul părea obosit. 
Ajuns la ultima uşă, îşi scoase briceagul elveţian şi sparse fără 
zgomot broasca de proastă calitate. Intră, aprinse lumina şi-i 
dădu o lovitură serioasă de pumn în faţă unei tinere în pijama 
care se ridicase brusc din pat ca să vadă cine intrase, dând să 
tipe. Căzu instantaneu pe perna ei, blondă, bondoacă, durdulie, 
inconştientă. Terrier închise uşa la loc. 

Din două salturi, Terrier străbătu mica încăpere şi aruncă o 
privire prin colţul perdelei din creion de la fereastra mansardei. 
Avea vedere spre Rue de Varenne şi, mai important, spre 
locuinţa lui Perdrix. Cu o expresie liniştită, se întoarse spre fata 
inconştientă şi scotoci prin cele trei sertare ale unei comode din 
lemn alb. Se folosi de două perechi de pantaloni de pijama din 
tricot ca să o lege pe mica blondină, de un ciorap pe post de 
căluş, iar cu a treia pereche de pantaloni o legă la ochi. 

Se ridică şi examină locul. Mobilierul era sumar: o masă, un 
scaun, o plită, o chiuvetă. Pe podea se găseau un pick-up şi 
câteva discuri de muzică uşoară. Pe perete era un afiş cu Jane 
Fonda în Barbarella. Cărţi poştale venite din ţări îndepărtate 
erau prinse în pioneze în jurul unei oglinzi rotunde. În micul 
dulap şi în comodă, se găseau haine de proastă calitate. In 
apropierea patului, ceasul deşteptător era fixat la 07.15. Terrier 
o luă din pat pe fata inconştientă şi o aşeză pe podea. Işi scoase 
pantofii şi cojocul, stinse lumina şi se strecură în patul călduţ. 
Adormi foarte repede. 

Când sună ceasul, bărbatul se trezi instantaneu. Pe podea, 
fata se zbătea, mormăind. Tăcu şi se încordă auzindu-l pe 
bărbat mergând prin încăpere. Imediat Terrier aruncă o privire 
pe fereastra de la mansardă. În afară de maşinile care treceau 
pe stradă, nimic nu mişca în faţa locuinţei lui Lionel Perdrix. 
Microbuzul era în acelaşi loc. Terrier încălzi apă într-un vas. 
Merse şi-şi scoase binoclul din buzunarul interior al hainei şi, în 
timp ce se încălzea apa, se uită cu atenţie pe fereastră. 

Pe podea, blonda bondoacă începu din nou să se zbată şi să 
mormăie. Terrier o privi agasat. Căută prin sertarul mesei, găsi 
un marker cu vârf subţire şi o foaie de hârtie. La puţin timp 
după aceea, fata simţi cum o ia de păr şi o ridică; îi scoase 


strângătoarea de la ochi; genunchiul agresorului ei îi sprijinea 
spatele şi văzu o mână cu o bucată de hârtie pe care era scris 
cu litere mari următorul mesaj: NU-ŢI FAC NICIUN RĂU. STAI 
LINIŞTITĂ. NU VEI FI NICI JEFUITĂ, NICI VIOLATĂ, NIMIC. 
AŞTEAPTĂ ÎN LINIŞTE. Apoi o legă strâns la ochi din nou, o 
întinse pe blondă pe podea şi se grăbi spre plită, căci apa mai 
avea puţin şi fierbea. Işi pregăti trei ceşti de cafea solubilă şi le 
bău în timp ce mâncă pâine cu gem. Bău cafeaua şi mâncă în 
picioare, ascultând în surdină un post de radio şi supraveghind 
imobilul lui Lionel Perdrix. La acea oră din zi, buletinele de ştiri 
se succedau rapid. În dimineaţa aceea, se vorbea mult despre 
atentatul împotriva lui Sheikh Hakim, dar şi despre o catastrofă 
aeriană, o lovitură de stat în Africa şi despre decesul accidental 
al unui cântăreţ popular. Despre Martin Terrier, alias „Domnul 
Christian”, se dădeau aceleaşi informaţii biografice pe la ora 
04.00. 

— Colaborarea strânsă dintre serviciile franceze şi cele 
americane, spuse prezentatorul, este cea care a permis 
identificarea rapidă a teroristului. 

Afirmă apoi că Uniunea Sovietică dorea o destabilizare sporită 
a Golfului Persic, deşi se întreba dacă era într-adevăr în 
interesul acestei puteri. 

Terrier asculta şi privea pe fereastră. 

Aproape de ora 08.00, echipa de supraveghere a domnului 
Cox fu înlocuită: sosiră şase oameni în două automobile; patru 
dintre ei pătrunseră în imobilul lui Lionel Perdrix; ceilalţi doi 
urcară în microbuz; patru bărbaţi părăsiră imobilul, iar doi, 
microbuzul, iar această echipă de noapte plecă rapid cu cele 
două maşini. 

Puțin după ora 09.00, blonda bondoacă începu să mormăie şi 
să se zvârcolească din nou pe podea. Terrier îi dădu o lovitură 
cumpătată de picior în coaste şi fata se linişti. O jumătate de oră 
mai târziu, Terrier o auzi plângând vag, cu căluşul în gură şi 
constată că urinase. Se opri din plâns după câteva minute. Ca şi 
când prizoniera i-ar fi dat o idee, asasinul urină în chiuvetă şi 
fumă o ţigară Winston găsită într-un pachet pe masă. Continua 
să supravegheze. Pe culoar era linişte acum; între 07.30 şi 
09.00 fusese zgomot, se trântiseră uşi, se auziseră tropăieli. 

Un Citroën SM negru sosi pe Rue de Varenne şi parcă în faţa 
uşii impunătoare a imobilului lui Perdrix. Şoferul cobori din 


maşină, lăsând motorul în funcţiune; ţeava de eşapament 
scotea aburi în aerul rece. Bărbatul era eurasianul care ÎI 
condusese pe domnul Cox, în noaptea aceea, şi care îi 
condusese pe Terrier şi pe Anne, într-o altă zi. Muşchii lui Terrier 
se contractară. Eurasianul se îndreptă spre microbuz şi bătu în 
uşa din spate. Uşa se întredeschise. Discutară ceva. Terrier îşi 
luă haina pe el. leşi din cameră şi se grăbi spre scară. Pe 
podeaua micii încăperi reci, blondina se zbătea din nou în zadar, 
reflectându-se în oglinda rotundă, printre cărţile poştale primite 
din ţări îndepărtate. Pe Rue de Varenne, pe trotuar, îşi făcură 
apariţia Lionel Perdrix şi însoţitoarea lui. Amândoi păreau prost 
dispuşi şi erau încadraţi de oamenii lui Cox. Eurasianul le făcu 
semn. Cuplul urcă în Citroën. Eurasianul urcă la volan. 

— Unde mergem? întrebă el. 

— Casa Radio. 

— Ei! ţipă fata. 

— O lăsăm pe domnişoara la prima staţie de taxi, îi spuse 
Perdrix eurasianului, care scotea maşina din parcare. 

Apoi se întoarse spre ea: 

— Ascultă, iartă-mă, spuse el. Cu toate prostiile lor, sunt în 
întârziere. 

Se uită la ceas cu o expresie nerăbdătoare. 

Ajungem în douăzeci de minute, nu înţelegi!? Ai bani pentru 
taxi? 

— Of, spuse furioasă fata, fie. 

Pasagerii Citro&nului rămaseră tăcuţi până la Esplanade des 
Invalides, unde maşina opri şi fata cobori. Eurasianul o luă spre 
vest, de-a lungul Senei. 

— O să dureze mult comedia asta? îl întrebă Perdrix. 

— Ce comedie? 

— Să puneţi gărzi la mine acasă şi să discutaţi o oră ca să ştiţi 
dacă mă puteţi lăsa să ies şi să mă duc la muncă, să mă duceţi 
cu maşina şi... Şi... 

Perdrix îşi trase sufletul în timp ce încerca să-şi găsească 
ideile. 

— O să mai dureze mult? repetă el. 

— Nu sunt la curent cu nimic, spuse eurasianul. Eu fac ce mi 
se spune. Habar n-am. 

— O să întârzii, spuse Perdrix pe un ton şocat. Lucrez la Radio 
France Internaţionale, dacă vreţi să ştiţi, dar asta nu vă spune 


probabil nimic. 

Pufăi cu dispreţ. 

— A, da, spuse eurasianul zâmbind. Emisiunile pentru negri şi 
chinezoi. 

— La dracu', bine vă mai şade spunând aşa ceva. 

Eurasianul se încruntă uşor. 

— Dacă vreţi să ajungeţi la timp, vă sfătuiesc să nu mă 
insultaţi, remarcă el. 

Lionel Perdrix făcu ochii mari şi vru să i-o întoarcă, dar 
renunţă şi se retrase într-un colţ cu o expresie furioasă. Respira 
zgomotos şi ofta ostentativ. Maşina trecu peste Sena, ajunse la 
Casa Radio şi se opri. 

— Vă aştept ca să vă duc înapoi, zise şoferul. Cât o să dureze? 

— Foarte bine, aşteptaţi-mă, spuse Perdrix, chicotind cu 
înţeles, după care se grăbi să iasă din maşină şi fugi spre 
clădirea arcuită şi labirintică strângând la subraţ servieta cu 
documente. 

Eurasianul râse la rândul său şi-şi aprinse o ţigară Camel. 
Ridică receptorul de la telefonul fix care era aşezat lângă el pe 
scaun, dar nu-l duse imediat la ureche. Un Peugeot 504 parcă la 
oarecare distanţă. O siluetă cobori din maşină şi se îndepărtă, 
cu gulerul ridicat al hainei şi cu mâinile în buzunare. 

— Sammy Chen la telefon, spuse eurasianul. Merge bine. 
Terrier mă urmăreşte probabil de pe Rue de Varenne. Tocmai a 
parcat maşina. Se îndepărtează pe jos. Nu-l mai văd. 

Vorbea încet, zâmbind, fără să-şi scoată ţigara din gură. 

— O să înconjoare cu siguranţă Casa Radio şi o să mă atace 
din spate. Aveţi grijă să nu încasez vreun glonţ. Dar nici să nu 
vă grăbiţi, da? zise şi chicoti. Închid acum. 

Închise şi aşteptă. Portiera din spate rămăsese întredeschisă; 
Lionel Perdrix nu se obosise să o mai trântească. Intr-o clipă, 
Terrier intră brusc în maşină şi lipi numaidecât ţeava pistolului 
său de calibrul .38 de ceafa lui Sammy Chen. Acesta îşi puse 
mâinile pe partea de sus a volanului. 

— Nu mişc, spuse el. 

Terrier îi băgă o foaie de hârtie în faţa ochilor. Eurasianul citi 
şi păru să stea pe gânduri. 

— Nu ştiu nimic, afirmă el. Nu sunt decât un mic executant. 
Nu mă ţin la curent cu genul ăsta de lucruri. 

Terrier băgă hârtia în buzunar. Apoi, îl apucă pe şofer de 


urechea stângă cu degetul mare şi cu alte două degete de la 
mâna stângă şi i-o smulse. Sammy Chen scoase un urlet. Terrier 
îl lovi eu ţeava revolverului în cap şi omul se prăbuşi pe volan. 
Din partea stângă a capului îi ţâşnea sângele. La mică distanţă, 
treceau pietoni fără să bage de seamă ce se petrecea în 
maşină. Terrier aruncă urechea smulsă pe podea şi îşi trase 
nervos de păr victima. Sammy Chen se agită, gemând. Cele 
două portiere din spate se deschiseră simultan. De-o parte, un 
bărbos cu ochi albaştri aţinti cu ambele mâini un Colt .45 
automat spre capul lui Terrier. De cealaltă parte, un negru cu 
ochelari fumurii îl lovi puternic peste bicepşi cu o bară scurtă de 
fier. Terrier scoase un geamăt, strânse braţul, iar revolverul se 
descărcă şi glonţul făcu o gaură mare în acoperişul maşinii. 
Negrul îi smulse lui Terrier revolverul .38 şi îl lovi peste unul 
dintre genunchi cu bara de fier. Terrier se îndoi, strângându-şi 
genunchiul cu ambele mâini. Negrul se aşeză în stânga lui, iar 
bărbosul, în dreapta. Bărbosul îl împunse în coaste cu arma sa 
automată. 

Hai, ne retragem, ordonă negrul. 

Câţiva trecători se opriseră pe loc ici şi colo, din cauza focului 
de armă, şi căutau din priviri sursa acelui zgomot. 

— Doamne fereşte! zise Sammy Chen scos din minţi şi 
demară. Uită-te pe jos dacă-mi vezi urechea, ticălosu' ăsta mi-a 
smuls-o, poate că merge cusută la loc. 

In timp ce maşina pornea, negrul cercetă podeaua şi recuperă 
restul de ureche însângerat. Ridică din sprâncene peste ramele 
ochelarilor. 

— Nu-mi vine să cred! exclamă el în timp ce privea 
fragmentul de ureche plin de sânge. La naiba! adăugă el pe un 
ton care sugera respect faţă de Terrier. 

— Tipu’ ăsta e violent, nu glumă, spuse Sammy Chen ferm 
convins. 

Negrul îi dădu urechea, iar metisul o înveli într-un şerveţel şi o 
băgă în buzunar în timp ce conducea. Maşina se îndrepta spre 
Neuilly. În poziţie ghemuită, Terrier se strâmba de durere. 
Negrul şi bărbosul îl scotociră. li luară briceagul elveţian şi 
cuțitul Opinci şi chiar un creion. Bărbosul citi bucata de hârtie pe 
care i-o băgase Terrier sub nas eurasianului. 

— Sigur că da, spuse el cu un zâmbet maliţios. Ai s-o revezi 
pe curva ta. Te ducem la ea. 


La Neuilly, Citro&nul SM intră în parcarea subterană a unui 
mic imobil. Coborâră din maşină. Bărbosul ţinea în continuare 
ţeava Coltului său lipită de pieptul lui Terrier care şchiopăta. 
Sammy Chen îi aruncă negrului cheile maşinii. 

— la-o, să se ocupe imediat de gaura din acoperiş, ordonă el. 

Negru păru gata să-l înjure. 

— Nu pot să mă duc cu ea în starea în care sunt, îi explică 
Chen pe un ton amiabil, arătându-şi urechea smulsă şi obrazul 
pline de sânge uscat. 

Negrul se urcă la volanul maşinii şi plecă din parcare, în 
vreme ce Terrier şi ceilalţi doi intrară într-un ascensor. La 
ultimul etaj, uşile liftului dădeau direct într-un apartament 
luminos. Mobilierul era de tip scandinav, iar tablourile, 
abstracte. 

— Du-te să-l previi pe Cox, zise Sammy Chen. 

Bărbosul îi aruncă o privire de îndoială, apoi ieşi pe o uşă de 
legătură. Cu mâinile goale, Sammy Chen rămase singur cu 
Terrier. Acesta îl măsură din priviri. 

— Dacă încerci cumva să-mi dai un pumn, spuse metisul, îţi 
aplic un fumitsuki, un maetobi-geri, un hittsui-geri în boaşe, 
după care chiar că-ţi sparg mutra şi-ţi smulg amândouă 
urechile. Mai mult... 

Dintr-odată, începu să vorbească foarte încet, printre dinţi. 

— ...mai mult, situaţia e diferită de ceea ce-ţi imaginezi tu. Te 
rog să ai răbdare. 

Terrier îl privi încruntându-se. 

— Stai jos, biet ticălos, încheie Sammy Chen cu voce tare. 

Terrier se aşeză într-un fotoliu. Mâinile i se încordară când 
Anne intră în încăpere. Purta un taior şi o cămaşă care nu erau 
tocmai pe măsura ei, părea trasă la faţă şi avea cearcăne, dar, 
altfel, părea să fie sănătoasă. Bărbosul o ţinea de braţul stâng. 

având în continuare Colţul automat în cealaltă mână. Domnul 
Cox, în pantaloni din pânză şi pulover pe gât, venea în urma lor, 
însoţit de un necunoscut. Necunoscutul arăta bine pentru cei 
patruzeci de ani ai lui pe care părea să-i aibă, purta un costum 
în trei piese de-un albastru fanat, o faţă binevoitoare şi un 
maxilar pătrat, bine conturat, părul şaten, destul de scurt şi 
ondulat. Semăna cu un înalt funcţionar tânăr. 

— Deci ăsta este domnul Christian al vostru, spuse el în timp 
ce îl cerceta pe Terrier. Sunteţi bine? întrebă el dintr-odată. 


Terrier ridică din umeri. 

— E mut, remarcă domnul Cox posomorât. 

— A, da, adevărat. 

— Nu ne e de niciun ajutor. 

— Să ne aşezăm, să ne aşezăm. 

Tonul bărbatului la costum era plăcut, dar autoritar. Toată 
lumea se aşeză, cu excepţia lui Sammy Chen, care se îndepărtă 
uşor şi se lipi cu spatele de perete. 

— Chiar nu puteţi vorbi? 

Terrier încuviinţă din nou din cap. Privirea sa zăbovea asupra 
tuturor celor din faţa lui, dar revenea neîncetat la domnul Cox. 

— Dacă e mut, nu ne e de niciun ajutor, repetă Cox. În orice 
caz, nu-mi place deloc ideea dumneavoastră. 

— Înţelegeţi ce vi s-a întâmplat în ultimele săptămâni? întrebă 
bărbatul la costum. Ba chiar în ultimii ani, am putea spune, în 
oarecare măsură? 

Terrier ridică din umeri cu calm. 

— M-ar mira, spuse bărbatul în costum albastru. Nici nu 
contează, de altfel. Cunoaşteţi acuzaţiile care vă sunt atribuite. 
Ştiţi că, potrivit mai multor probe concordante, sunteţi pe statul 
de plată al ruşilor, atât din convingere, cât şi din gustul pentru 
bani. Lista victimelor dumneavoastră indică foarte clar în 
beneficiul cui vă folosiţi talentele de asasin. Aţi fi dispus să 
confirmaţi? Aţi fi dispus să depuneţi mărturie în faţa unui 
judecător? 

Terrier stătea încruntat. Cox scoase un oftat exasperat, se 
aplecă peste masa joasă din lemn deschis la culoare şi scoase 
capacul unui recipient circular, mare cât o salatieră, din oţel 
inoxidabil. Recipientul era plin cu migdale sărate, alune, nuci şi 
stafide, iar Cox luă un pumn întreg şi-l băgă în gură, respirând 
puternic, cu furie. 

— Ei bine? insistă bărbatul în costum albastru. 

— Nu putem face un mut să depună mărturie, declară Cox cu 
gura plină, scuipând printre dinţi resturi de mâncare. Toată 
lumea va spune că e drogat şi că a fost spălat pe creier. Trebuie 
să facem ce prevăzusem eu de la bun început. 

— Vorbele domnului Cox n-au nicio greutate, îi spuse lui 
Terrier bărbatul în costum albastru. A realizat toate operaţiunile 
fără autorizaţie. A selectat personal toate ţintele 
dumneavoastră. Compania a aprobat toate contractele, dar 


domnul Cox nu a avertizat niciodată pe nimeni despre faptul că 
te angaja în mod exclusiv şi sistematic pentru uciderea agenţilor 
dubli. Domnul Cox a jucat Kriegsspie în beneficiul propriu. 

Bărbatul se aplecă în faţă. Îl privi pe Terrier în ochi. Avea un 
aer de onestitate şi de loialitate. 

— Domnul Cox, spuse el, v-a creat. A creat un asasin a cărui 
listă de victime era compusă numai din personaje dubioase care 
avuseseră oarecare bunăvoință faţă de noi, sau cel puţin nişte 
slăbiciuni. Domnul Cox a pus singur la cale operaţiunea 
împotriva lui Sheikh Hakim. Înţelegeţi? Dacă aţi fi murit ieri- 
seară, aşa cum prevăzuse el, aţi fi fost cadavrul perfect. Tot ce- 
aţi făcut înainte poate fi pus pe seama ruşilor sau a intervenţiei 
lor. Aşa că şi atentatul împotriva lui Sheikh Hakim poate fi, la 
rândul său, inclus în această categorie. Aţi înţeles asta? 

Terrier dădu din cap că da. 

— E adevărat că e neplăcut pentru dumneavoastră să fiţi mut, 
continuă. Despre un om care nu vorbeşte nu poţi şti dacă e 
inteligent sau, pur şi simplu, prost. 

Incuviinţă cu o expresie visătoare, ca şi când ar fi descoperit 
un adevăr profund şi ar fi meditat asupra lui. 

— E un imbecil, spuse Cox. 

Terrier se agită şi schiţă nişte gesturi sugestive. 

— A, zise bărbatul în costum albastru. Vreţi să vă exprimaţi 
cumva, vreţi să scrieţi. 

Scoase din haină un carnet subţire şi un stilou minuscul şi i le 
întinse lui Terrier. Acesta se apucă să scrie de zor. 

— Ascultaţi, spuse Cox, nu ştiu de ce ne complicăm existenţa. 
O să o complicaţi şi pe-a mea, şi pe-a voastră. 

Il privea cu răutate pe bărbatul în costum albastru-fanat. 

Când spuneţi că am pus singur la cale operaţiunea împotriva 
lui Sheikh Hakim, nu se poate să nu vă daţi seama că sunteţi 
legat la ochi. 

— Da, oh, ştiu, aveţi sprijin, zise celălalt pe un ton 
dispreţuitor. Sprijin extern, exact ceea ce noi nu ne dorim. 

Terrier îi înapoie carnetul. Bărbatul în costum albastru citi 
mesajul şi ridică din sprâncene. Chicoti şi se uită la Cox, apoi la 
Terrier, după care din nou la Cox. 

— Vă urăşte, spuse el. Ei, nu, nu e imbecil. E pregătit să 
confirme totul, inclusiv faptul că n-a făcut niciodată altceva 


1 „Joc de război” (în germ.) (n. red.). 


decât să-şi asculte şeful. 

Dar, zise Cox, şeful lui sunt eu. 

Părea uimit. 

— Da. Teoria lui Martin Terrier este că a fost manipulat de 
către şeful său, cel care lucra pentru ruşi. Este gata să confirme 
totul, repetă el. 

— Foarte amuzant, spuse Cox fără să zâmbească şi scoase 
din buzunarul interior un Colt Commander, iar Sammy Chen 
făcu doi paşi în direcţia lui şi-i smulse arma. 

— Mersi, Sammy, spuse bărbatul în costum albastru. 

Îi zâmbi lui Cox. 

— Nu mai aveţi deloc reflexe, observă el. 

Cox părea năucit. Luă o gură de migdale şi alte mici delicii 
sărate din recipient şi le dădu pe gât. Resturi de alune îi 
rămaseră lipite de buze. Dădu din cap. Privea în gol. 

— Ştiţi prea bine că niciodată n-am... 

— Da, cum să nu, spuse celălalt. Dar cineva trebuie să-şi 
asume vina. Martin Terrier îşi va asuma vina. Dar şi 
dumneavoastră veţi răspunde în mică măsură. Asta nu le va 
conveni susținătorilor din exterior pe care-i aveţi. Dar nu avem 
nevoie de ei, domnule Cox. Compania s-a săturat de facțiunea 
voastră. 

Chiar ar fi mult mai simplu pentru toată lumea să facem cum 
am spus, mormăi Cox, scotocind cu degetele prin recipientul din 
inox în căutare de alune şi migdale. 

Da, dar îl avem pe Terrier în viaţă. O să împuşcam doi iepuri 
dintr-o singură lovitură. 

— Asta credeţi voi, spuse oftând Cox pe un ton hotărât şi 
scoase de sub toate acele migdale, stafide, alune şi nuci sărate 
un pistol micuţ automat Lenz Liliput, întinse braţul, lipi ţeava 
armei de tâmpla lui Martin Terrier şi-i trase un glonţ în cap. 

Terrier deschise larg gura, întinse pe jumătate un braţ în aer 
şi căzu în fotoliu. 

— Situaţia tocmai s-a schimbat, constată Cox. 

— Nu chiar aşa de mult, nu chiar aşa, zise Terrier cu o voce 
stinsă, dar hotărâtă, ridicându-se, în timp ce sângele îi curgea 
din gaura pe care-o avea în cap, iar abia atunci Anne începu să 
tipe. 


21 


Ţipătul lui Anne fu scurt. Se curmă brusc atunci când Cox 
trase din nou cu arma, cu un zgomot surd. Cel de-al doilea 
proiectil, de 4.25 mm, pătrunse în plămânul stâng al lui Martin 
Terrier şi acolo rămase. Braţul drept al lui Terrier brăzdă aerul, 
lovind micul pistol cu palma şi smulgându-i din mâna lui Cox. 
Pistolul zbură până în capătul opus al încăperii, ateriză la baza 
peretelui şi se ciocni de plintă. Cox scoase un geamăt ascuţit. 
Se ciocni de masă încercând să sară peste ea. Alunele şi tot 
restul se împrăştiară pe jos. Cox căzu în patru labe în mijlocul 
mochetei. Continuând să mormăie îngrozit, se îndreptă, cu o 
viteză uimitoare, spre minusculul pistol automat. Terrier făcu 
patru salturi încă şi mai rapide şi puse mâna pe armă. Ţinând-o 
cu ambele mâini, o aţinti spre fruntea domnului Cox, plină de 
broboane de sudoare. 

— Ce să fac? Ce să fac? întrebă Sammy Chen agitat, fluturând 
în mână Colţul Commander. 

Era confuz. Nu ştia dacă trebuia să deschidă focul şi nici 
asupra cui. 

— Nu trage! Nu trage! ordonă bărbatul în costum albastru, şi 
mai agitat. 

Când Cox trăsese pentru a doua oară asupra lui Terrier, 
bărbatul în costum se trântise la podea, făcând canapeaua mică 
pe care stătea să cadă pe spate; acum era întins pe burtă în 
spatele canapelei răsturnate. 

— Să nu facă nimeni nimic, vă rog, adăugă el. 

Pentru o clipă, nu făcu nimeni nimic. Rămăseseră cu toţii 
aproape încremeniţi. Picături de transpiraţie îi curgeau în ochi 
domnului Cox. Sprijinii în genunchi şi în coaie, înălţă capul cât 
putu de mult şi păru să privească până în străfundul ţevii care îi 
era aţintită între ochi. Terrier avea un pic de sânge în păr şi încă 
puţin, de un roşu mai deschis, îi spumega în colţul gurii. 
Bărbatul era, deopotrivă şocat şi îngrijorat. 

— Să terminăm cu treaba asta, îi ceru Cox, cu o voce 
înăbuşită şi calmă. 

— Haide. Haide. Haide. Fă-o. 

— Nu pot, zise Martin Terrier. 

Se dădu uşor înapoi şi se sprijini de peretele despărțitor. Încă 
aţintea pistolul automat între ochii lui Cox. 

Asta-i adevărul: nu pot, repetă Terrier. 


Peste canapeaua răsturnată, bărbatul în costum albastru 
gesticulă stăruitor spre Sammy Chen, care se îndreptă spre 
Terrier şi îi luă pistolul din mâini, încet şi cu greu, căci metisul fu 
nevoit să răsucească degetele asasinului ca să-l facă să dea 
drumul armei; degetele îi erau încleştate compulsiv pe patul 
armei, pe trăgaci şi pe apărătoare. În cele din urmă, Sammy 
Chen îi smulse micul pistol. Bărbatul în costum se ridică în 
picioare. 

— Du-te şi stai jos, imbecilule, îi spuse el lui Cox. 

Cox se duse şi se aşeză pe jos, într-un colţ. Câteva minute 
mai târziu, vomită teribil de mult, de parcă ar fi dat afară tot ce 
mâncase de-a lungul anilor. Nimeni nu păru să dea importanţă. 
Intre timp, Sammy Chen şi bărbatul în costum albastru îl 
cercetaseră cu atenţie pe Terrier. Anne se ţinea la distanţă, 
palidă. 

— E ţeapăn, remarcă Sammy Chen. Poate c-ar trebui să-i 
facem o injecție cu calciu. 

— Te-ai tâmpit sau ce? întrebă furios celălalt. Are un glonţ în 
cap şi unul în plămân. O să moară. 

— Nici vorbă, afirmă Terrier, care era tot în picioare, cu 
spatele rezemat de perete, cu o gaură în cap, o gaură în piept, 
iar prin colţurile gurii i prelingea sânge din plămânul găurit. Nici 
vorbă! repetă el lovind din picior. 

— In orice caz, nu mai e mut, spuse Sammy Chen. 

— Merg să sun. Putem să-l transportăm, vom vedea, nu ne 
costă nimic să încercăm, spuse bărbatul în costum albastru 
îndreptându-se spre un telefon fix. 

— Eşti frumoasă, îi spuse Terrier lui Anne în timp ce o privea, 
dând semne că-i era greu să se concentreze. 

— Nu mai e mut, dar mormăie, zise Sammy Chen. 

— Frumoasă, frumoasă, repetă el. 

Terrier reuşi să supravieţuiască. Îl duseră cu ambulanţă la o 
clinică, unde stătu aproape trei ore în sala de operaţii. 

— Cu plămânul nu sunt probleme, îi spuse chirurgul, după 
operaţie, bărbatului în costum albastru. Are o constituţie destul 
de robustă şi, în fine, pe scurt, nu vreau să vă plictisesc cu 
detalii tehnice, dar, din punctul ăsta de vedere, va fi ca nou. 
Problema e glonţul din creier. 

— L-aţi lăsat înăuntru? 

— Dacă-l scot, îl omor. E practic în centrul geometric al 


craniului. Nu înţeleg de ce nu a provocat mai multe leziuni 
evidente. Omul ăsta ar trebui să fie mort, sau cel puţin paralizat 
complet sau parţial. Sau, în cel mai bun caz, în comă. In 
realitate, reflexele sunt normale, iar capacitatea de înţelegere 
nu pare afectată. Se observă doar o tendinţă episodică de a 
scoate un soi de mormăieli prelungi; doar atunci când este 
sedat. 

— E ciudat, nu-i aşa? întrebă costumul albastru. 

— Foarte ciudat, aprobă celălalt. 

— Pot să-l văd? 

— Mâine-dimineaţă. E bine aşa? întrebă chirurgul. Pentru 
moment, se recuperează; doarme. Are nevoie de somn. 

— Vorbeşte în somn? 

— V-am spus: mormăie din când în când. Mă rog, aşa mi se 
pare mie, că mormăie. E foarte ciudat. 

— Vreau un magnetofon în camera lui, spuse bărbatul în 
costum albastru. Cu declanşare automată. O să fac rost. Vreau 
ca totul să fie înregistrat. Până şi mormăielile. Mă rog, ce numiţi 
dumneavoastră mormăieli. 

A doua zi de dimineaţă, bărbatul în costum albastru îl găsi pe 
Terrier într-o formă destul de bună, deşi asasinului profesionist 
încă i se administrau perfuzii. 

— Sunt pregătit să cooperez cu voi, spuse Terrier. Nu cred că 
o să mor. Şi nu cred că o să mă omorâţi. Pot să fiu util, din câte 
am înţeles. Sunt dispus să fiu. Dar cu anumite condiţii. 

— Să auzim. 

Din acea primă zi de întrevederi, căzură de acord. Avură 
conversații în fiecare zi, la început la clinică, apoi, după două 
săptămâni, pe o proprietate izolată, spațioasă şi luxoasă, nu 
departe de Monfort-l'Amaury, unde Terrier fu transferat pentru 
perioada de convalescenţă. Casa se afla în mijlocul unui mic 
parc înconjurat de un zid. Câţiva oameni înarmaţi asigurau paza 
casei şi patrulau prin parc însoţiţi de câini de luptă. Anne fusese 
cazată la primul etaj, în camera de lângă cea a lui Terrier, lucru 
asupra căruia asasinul profesionist insistase. Ceruse, de 
asemenea, şi capul domnului Cox, fără prea mare convingere, 
dar i se refuză solicitarea, iar Cox fu trimis în America de Sud, 
unde ocupă o funcţie de subaltern la sucursala din Bogota a 
companiei timp de şase luni, după care îşi puse în gură ţeava 
unei puşti de vânătoare şi acţionă trăgaciul dublu cu degetul 


mare de la picior. S-o fi simţit în continuare nesătul în momentul 
în care şi-a introdus printre dinţi ţevile cilindrice şi reci de oţel? 
În orice caz, îşi găsi sfârşitul şi fu îngropat după ce un tehnician 
reuşi să pună laolaltă bucăţile rămase din capul său; iar 
cadavrul său fusese uşor. 

— Nu v-aţi gândit niciodată să lucraţi din nou pentru 
companie? îl întrebă bărbatul în costum albastru pe Terrier, într- 
una dintre întrevederile lor. 

Pe masă era pornit un magnetofon, lăsat la vedere, iar 
bărbatul în costum albastru îl oprea adesea pentru a vorbi cu 
Terrier chestiuni confidenţiale. Încă două magnetofoane, 
ascunse, înregistrau tot ce se discuta, iar alte dispozitive de 
înregistrare erau ascunse în camera lui Terrier şi în cea a lui 
Anne. 

— Păi, asta fac, nu? 

— Mă refer la slujba anterioară, spuse bărbatul în costum 
albastru. 

Puse pe pauză magnetofonul ţinut la vedere. 

— Ca asasin, preciză el. 

— E imposibil, spuse Terrier. Am devenit incapabil să ucid. Mi- 
am dat seama din ziua în care am încasat gloanţele alea două. 
Chiar voiam să-l împuşc pe Cox, dar n-am putut. Cred c-aş 
putea să ucid doar ca să-mi salvez viaţa sau ca s-o protejez pe 
Anne. Sau într-un moment de furie extremă. Altfel, nu. 


— Martin Terrier este normal, în măsura în care socotim valid 
conceptul de normalitate, îi explică bărbatului în costum 
albastru unul dintre psihologii care studiau cu meticulozitate 
toate benzile de magnetofon. 

— Totul corespunde, spuse celălalt psiholog. Vreţi să ascultați 
înregistrarea realizată vineri seara în camera femeii? 

— Nu, mersi, o ştiu. Cum interpretaţi dumneavoastră asta? 

— Atâta vreme cât nu dispunem de înregistrare video, 
interpretarea este obligatoriu limitată. Orgasmul survine la trei 
minute de la penetrare, ea însăşi precedată de un minut de 
apropiere şi mângâieri. 

— Nu este extrem de scurt? întrebă bărbatul în costum 
albastru. 

— Da, sigur, dacă e să comparăm comportamentul acesta cu 
cel al oamenilor cultivați şi cu imaginaţie, ca mine şi ca 


dumneata. Dar este foarte aproape de media naţională a 
americanilor din anii 1950. 

— Scuzaţi-mă, interveni celălalt psiholog, dar raportul la care 
faceţi aluzie nu este incontestabil pe plan ştiinţific, cum ştiţi 
prea bine. 

— Nu vă apucaţi să dezbateţi, spuse bărbatul în costum 
albastru. Aţi analizaţi mormăielile? 

— Sunt gemete, spuse celălalt psiholog. Subiectul scoate 
gemete în somn. 

— Eu, unul, spuse primul psiholog, sunt de acord cu termenul 
de mormăieli. 

incepură să se certe. În încheiere, bărbatul în costum albastru 
trimise la cartierul general al companiei, nu departe de 
Washington, D.C., în Statele Unite, copii cu toate sunetele 
scoase de Martin Terrier în timpul somnului. Aceste sunete fură 
studiate îndelung de numeroase persoane şi de calculatoare, 
fără niciun rezultat. 

După câteva luni, la începutul primăverii, Terrier încetă să 
mai mormăie în timpul nopţii. Intră într-o perioadă de epuizare. 
Işi petrecea mult timp bând aniset şi ascultând discuri cu Maria 
Callas, după care părea înnebunit. 

— Veţi publica un volum de memorii, îl anunţă bărbatul în 
costum albastru într-o dimineaţă de vară. 

— Nu sunteţi în toate minţile, spuse Terrier. Nu sunt în stare. 
Nu mă pricep la scris. 

— Este deja scris, spuse celălalt aşezându-se şi punând pe 
masa rotundă o stivă de fotocopii. L-am pus pe unul dintre 
profesorii noştri universitari să-l scrie. Vreau să-l recitim 
împreună. O să modificăm detaliile. Trebuie să evităm 
inexactităţile şi incertitudinile. 

— Inexactităţile, cu siguranţă, nu le vom putea evita, râse 
Terrier cu un aer trist. 

— Vorbesc de inexactităţile verificabile. Pe acelea trebuie să 
le evităm. 

— Bun, zise Terrier. O să fac tot ce pot. 

Timp de o săptămână, petrecură mai bine de douăzeci de ore 
studiind manuscrisul cu mare atenţie. Scrisă la persoana |, 
cartea vorbea doar despre opt asasinate, ordonate de 
conducerea de la Moscova, şi dădea multe detalii privind 
antrenamentul pe care se presupunea că-l făcuse Terrier la 


Odessa, sub îndrumarea KGB-ului şi legăturile sale cu alte 
servicii secrete şi cu terorismul la nivel internaţional. În primul 
capitol, autorul povestea cum aderase el în timpul adolescenţei 
la idealurile comuniste. În ultimul capitol, naratorul arunca din 
nou o privire cutremurătoare asupra propriei persoane. 
Lepădându-se de convingerile sale politice care se năruiseră în 
faţa realităţii, îşi părăsea maeştrii. Aceştia trimiseseră pe urmele 
lui terorişti italieni care-i asasinaseră cu sadism una dintre iubite 
şi-l urmăriseră de-a lungul Franţei. 

— De fapt, întrebă Terrier în acest stadiu al lecturii, ce s-a 
întâmplat cu adevărat? 

— În mare, asta s-a întâmplat. Doar că a fost un pic mai 
complicat, dacă o luăm în detaliu. Cox v-a trădat Rossanei Rossi. 
Dar nu voia să fiţi omorât; voia doar să vă creeze probleme ca 
să vă facă să vă întoarceţi. Trebuia, deci, să fiţi în gardă. A 
aranjat să vi se vandalizeze apartamentul, v-a dat telefoane de 
ameninţare şi a pus pe cineva să vă urmărească. În cele din 
urmă, v-a dat pe mâna Rossanei Rossi, dar abia după ce aţi 
părăsit Parisul. 

— Pe Alexa Métayer şi pe pisica mea cine le-a omorât? întrebă 
Terrier. 

— Cox a susţinut întotdeauna că gruparea lui Rossi. E credibil, 
pentru că Rossana Rossi e cea care a lăsat cadavrul pisicii la 
hotel. În orice caz, detaliile astea nu mai contează acum, nu? 

— Nu, spuse Terrier. Nu mai contează. 

La finalul cărţii, naratorul îşi relua misiunea pentru a-l 
împuşca pe Sheikh Hakim, pe care cei din OLP5 îi voiau eliminat. 
Dar avea grijă ca atentatul să eşueze cu ajutorul serviciului 
francez DST pe care-l contactase, al cărui agent infiltrat avusese 
parte de o moarte eroică. 

— Şi ziceţi că toate astea sunt credibile? întrebă Terrier. 

— Sigur. Puteţi să aveţi încredere în mine în privinţa asta. Am 
supervizat mai multe cărţi de tipul ăsta. 

Bărbatul în costum zâmbi cu încredere. A doua zi, primi un 
mesaj de la superiorii săi care interziceau publicarea lucrării, 
considerată complet ridicolă. 


22 
— Cum aşa, o lăsăm baltă? întrebă Terrier când bărbatul în 


> Organisation de Liberation de la Palestine. (n. red.). 


costum albastru îl puse la curent. Ce înseamnă asta, „o lăsăm 
baltă”? La dracu'! urlă el. Am învăţat practic pe de rost porcăria 
asta de carte pentru mărturia mea! 

— Nu va fi nicio mărturie, zise celălalt. 

Era tras la faţă, iar costumul său albastru părea boţit; se 
tăiase în timp ce se bărbierea. 

— A picat toată treaba. Operaţiunea e încheiată. S-a dat 
verdictul că nu vei fi tras la răspundere în faţa legii. Nu vei fi 
urmărit penal. O să aducem la cunoştinţă că ai fost internat în 
Statele Unite într-o clinică de psihiatrie. Nu mă întrerupe, 
nemernic de doi bani, m-am săturat de tine! strigă el drept 
răspuns la vociferările lui Terrier. De fapt, o să te repunem în 
circulaţie într-un loc izolat, sub o identitate falsă, şi nu vrem să 
mai auzim de tine. Poţi să te lauzi c-ai avut noroc. 

— Noroc? se văită Terrier. 

— Ai masacrat zeci de oameni şi ţi se şterge frumos tot 
trecutul cu buretele! urlă celălalt. Asta nu se cheamă noroc? 

— Nu ştiu, zise încet Terrier, cu vocea scăzută. 


23 


Anne l-a părăsit în toamna acelui an. La început, fusese de 
acord să se mute cu el, pentru a-şi construi o viaţă nouă, sub o 
nouă identitate, într-o localitate din zona Ardenne, de partea 
franceză. Era realmente impresionată, sau cel puţin putem 
presupune că era impresionată, de pasiunea pe care o făcuse 
bărbatul acela pentru ea atâta vreme şi de aventurile violente 
prin care trecuseră împreună. 

Dar s-a săturat repede de o existenţă lipsită de aventuri şi cu 
bani puţini - sub noua sa identitate şi cu competențele actuale, 
Terrier nu s-a putut angaja decât în industria restaurantelor: 
serveşte într-o braserie. În plus, s-a plictisit de partide de sex de 
trei minute; se poate presupune. În orice caz, a plecat brusc, 
fără explicaţii. De altfel, nu şi-a mai făcut apariţia la Nauzac, 
unde, cu toate acestea, mai are bunuri. Să ne imaginăm că 
străbate lumea ducând o viaţă pasionantă şi aventuroasă? Am 
putea. Nu ne costă nimic. 


24 


Martin Terrier n-a avut nicio reacţie vizibilă când a înţeles că 
Anne a plecat pentru totdeauna (dacă, într-adevăr, a înţeles). 


Noaptea, însă, a scos nişte gemete sau suspine, mormăieli cum 
le clasificaseră unii care încercaseră chiar să le decodifice. 

Din când în când, Terrier scoate şi acum acele mormăieli în 
somn. În rest, chelnerul de la braserie se comportă normal. Îşi 
face treaba rezonabil, cu toate că, uneori, întâmpină dificultăţi 
motorii. De curând, s-a observat că aceste dificultăţi se 
accentuează în cazul consumului de alcool. Câteodată, la 
sfârşitul serii, câţiva tineri se amuză pe seama lui oferindu-i de 
băut, pentru ca bărbatul să se dedea la diverse excentricităţi. S- 
a întâmplat chiar să se suie pe masă şi să behăie, fredonând 
totodată arii celebre de operă. De fiecare dată când ajunge la 
astfel de manifestări extreme, se înfurie instantaneu şi devine 
violent, fără a reprezenta însă vreun pericol pentru ceilalţi, căci 
între timp a devenit atât de neîndemânatic încât, atunci când 
vrea să lovească pe cineva, nu izbuteşte decât să se 
prăbuşească pe podea. 

Locuieşte într-un mic apartament. 


25 


Şi câteodată aşa stau lucrurile: e iarnă şi s-a lăsat noaptea. 
Venind direct dinspre Arctica, un vânt îngheţat s-a năpustit 
asupra Mării Irlandeze, a măturat Liverpoolul, a gonit de-a 
lungul Câmpiei Cheshire, unde pisicile îşi ciulesc urechile 
zgribulite, auzindu-l cum şuieră în coşul de fum; vântul acesta 
îngheţat a traversat Anglia şi a străbătut Pas-de-Calais, a 
survolat câmpiile cenuşii şi se năpusteşte direct în ferestrele 
micii case a lui Martin Terrier, dar geamurile ei nu se zgâlţăie, 
iar vântul este lipsit de vlagă. În aceste nopţi, Martin Terrier 
doarme liniştit. În somn, ajunge să ia poziţia ţintaşului culcat. 


(Paris 1979-1981)