Andy McNab — Ingerii mortii

ANDY MecNAB 


& ROBERT RIGBY 


INGER 
MORTI 


LER 
VYW/WY VI CUa OROJEEL.eu 


ANDY McNAB 
& 
ROBERT RIGBY 


ÎNGERII MORTII 


www.virtual-project.eu 
Traducere din limba engleză 
DIANA ŢUŢUIANU 


ANDY McNAB - Avenger 


£o 


CE 
RAO International Publishing Company 


2009 


INFORMAŢII CLASIFICATE 
RAPORT ASUPRA SITUAŢIEI 


Operaţiunea Black Star 

Obiectiv: Eliminarea în secret, indiferent de costuri, a 
maestrului în atentate cu bombă Black Star, cunoscut că 
recrutează prin intermediul internetului adolescenţi dispuşi să 
se arunce în aer. 

NB: Obiectivele lui Black Star sunt necunoscute. N-au fost 
făcute niciun fel de revendicări, iar atentatorii sinucigaşi par 
să nu aibă niciun fel de afiliere politică. 

Numele real al țintei: Necunoscut 

Locaţie: Necunoscută 


Circumstanţe speciale privind operaţiunea: Elena Omolodon 
(vezi mai jos) recrutată pentru a da o mână de ajutor în 
Operaţiunea Black Star împreună cu Danny Watts (vezi mai 
jos) şi Fergus Watts (vezi mai jos). 


FERGUS WATTS 

VÂRSTĂ: 53 ani 

ÎNĂLŢIME: 1,80 m 

DESCRIERE FIZICĂ: Păr - cărunt; ochi - albaştri; constituţie 
- uscăţiv, vânjos; semne fizice distinctive - şchiopătat evident 
datorat unei plăgi prin împuşcare produsă de un glonţ încasat 
în coapsa dreaptă. 

TRECUT: Infanterie. SAS}, ofiţer tehnician, specializat în 
explozibili. Misiuni la care a participat: Irlanda de Nord (a fost 
decorat), primul conflict din Golful Persic (a fost decorat), 
Columbia. Recrutat în calitate de agent sub acoperire în 
operaţiuni ce puteau fi negate în mod plauzibil pe teritoriul 
străin (operator tip „K“) pentru a se infiltra în sânul 


1 Special Air Service, regiment al forțelor speciale din cadrul Armatei 
britanice (n.tr.) 


traficanţilor de droguri din Columbia. Identitatea sa sub 
acoperire: trădător, „trecut de partea rebelilor” pentru bani. 
Acoperirea lui Watts a fost demontată în mod deliberat de 
GEORGE FINCHAM (fostul şef al diviziei de securitate a 
Firmei? — în prezent decedat). Watts a fost rănit şi capturat 
după un intens schimb de focuri cu divizia antinarcotice a 
poliţiei columbiene. A fost băgat după gratii de către 
autorităţile columbiene. Ulterior, a condus o evadare în masă 
din închisoare. S-a înapoiat în Marea Britanie pe o rută şi la o 
dată necunoscute. | s-a dat de urmă prin intermediul 
nepotului său, Danny. A fost prins, însă a scăpat din locul 
secret în care era ţinut în custodie cu ajutorul primit din 
partea nepotului şi a Elenei Omolodon. Watts şi nepotul său 
au fugit în Spania pentru şase luni, după care au fost 
încurajați să se întoarcă în Marea Britanie pentru a contribui la 
demascarea lui Fincham ca trădător. Fincham a fost ucis în 
timpul schimburilor de focuri cu care a culminat Operaţiunea 
Payback (Revanşa). Watts a fost grav rănit iar acum se află la 
recuperare, sub acoperire, la o adresă sigură din Oxford. 


DANNY WATTS 

VÂRSTĂ: 17 ani 

ÎNĂLŢIME: 1,77 m 

DESCRIERE FIZICĂ: Păr - şaten; ochi - albaştri; constituţie - 
zvelt; semne fizice distinctive - nu se cunoaşte niciunul. 
TRECUT: Rămas orfan la vârsta de şase ani, părinţii 
decedați în urma unui accident de maşină. A crescut în 
diferite familii adoptive până când a fost mutat la Foxcroft, în 
sudul Londrei, la un adăpost pentru adolescenţi, unde a 
cunoscut-o pe Elena Omolodon. S-a înscris pentru obţinerea 
unei burse la o şcoală de ofiţeri din cadrul forţelor armate. 
Dosarul i-a fost respins. Chiar dacă nu-şi întâlnise niciodată 
bunicul, a alimentat povestea cu „trădătorul” şi l-a localizat 
(printr-o metodă necunoscută). A ajutat la fuga lui Fergus 
Watts din locul secret în care era ţinut în custodie înainte de 
plecarea lor împreună în Spania. S-a întors în Marea Britanie 


2 Serviciul Secret de Informaţii Britanic - MI6 (n.tr.) 


împreună cu bunicul său şi s-a ales cu câteva răni superficiale 
în timpul schimbului de focuri cu care a culminat Operaţiunea 
Payback?. În prezent este supus unui antrenament specific 
operaţiunilor sub acoperire, în vederea pregătirii unei posibile 
faze ulterioare a Operațiunii Black Star. 


ELENA OMOLODON 

VÂRSTĂ: 16 ani 

ÎNĂLŢIME: 1,68 m 

DESCRIERE FIZICĂ: Păr - negru; ochi - căprui; constituţie - 
zveltă; semne fizice distinctive - nu se cunoaşte niciunul. 
TRECUT: Mama (nigeriană) decedată, tatăl Joey Omolodon, 
nigerian) ucis în timpul Operațiunii Payback. S-a împrietenit 
cu Danny Watts la casa de copii Foxcroft. A dat o mână de 
ajutor la fuga lui Fergus Watts din locul secret în care era 
ţinut în custodie şi la acţiunile ce au urmat acestei evadări. S- 
a ales cu câteva răni superficiale în timpul schimbului de 
focuri cu care a culminat Operaţiunea Payback. In prezent 
este supusă unei supravegheri non-stop la adresa la care se 
află sub acoperire, ca principală persoană de contact a lui 
Black Star, la al cărui ajutor a recurs pe Deep Web, pe durata 
Operațiunii Payback. 

Important: Omolodon nu ştie că tatăl său a murit. Este 
imperativ ca această situaţie să rămână neschimbată pentru 
ca Operaţiunea Black Star să nu fie pusă în pericol. 


DESFĂŞURAREA EVENIMENTELOR: 
ADUSA ZILNIC LA CURENT 


Ziua 29 

Evaluarea psihiatrică (vezi raportul ataşat primit de la dr. 
Ruth Jacobson) indică faptul că nivelul de stres actual al lui 
Omolodon creşte pe măsură ce procesul ei de pregătire iniţiat 
de Black Star devine mai intens. Continuăm să monitorizăm 
situaţia. În prezent considerăm că orice pericol la adresa 


3 Revanşa (în limba engleză, în original) 


sănătăţii fetei sau a operaţiunii în ansamblu este doar o 
exagerare. 


Pregătirea în vederea operaţiunii sub acoperire continuă fără 
prea mult succes. Din păcate, deşi în general este entuziast, 
Danny Watts rămâne la fel de încăpățânat şi de imprevizibil şi 
reprezintă un potenţial pericol pentru operaţiune. 


Loialitatea lui Fergus Watts şi volumul cunoştinţelor sale 
rămân o chestiune de preocupare majoră. Suspectează 
implicarea Firmei în dispariţia lui Joey Omolodon iar eu cred în 
continuare că urmăreşte scopurile proprii. 


IMPORTANT 

Am aceeaşi convingere că toţi trei rămân o ameninţare la 
adresa securităţii naţionale şi că trebuie scoşi din circuit la 
încheierea Operațiunii Black Star. Planurile referitoare la 
eliminarea lor ar trebui prin urmare puse în aplicare cu cel 
mai apropiat prilej. 


M. Deveraux 


4 


Charles Samuel Pointer al Ill-lea, Charlie Trei pentru prieteni, 
Chuck pentru prea iubitorul său tată, era pe cale să obțină o 
slujbă. 

Tatăl său avea să fie impresionat. Chiar dacă Charlie Trei n- 
avea nevoie de un loc de muncă, el ştia foarte bine că 
părintele său, Charles Samuel Pointer al Il-lea, admira spiritul 
de iniţiativă şi hotărârea mai presus de orice alte calităţi. Încă 
din perioada de pionierat de la începutul secolului XX, cei din 
familia Pointer îşi demonstraseră spiritul de iniţiativă şi 
hotărârea. 

Stră-străstrăbunicul lui Charlie îşi dovedise iniţiativa de a 
emigra împreună cu soţia şi cu cei doi copii din Europa de Est 
în Statele Unite ale Americii. Şi, asemenea miilor de alţi 
emigranţi, Josef Podowski sosise la Ellis Island, în umbra 
Statuii Libertăţii, cu nimic altceva decât hainele de pe el şi 
hotărârea de a reuşi în noua sa viaţă. 

Şi aşa şi făcuse. Nu numai că trăsese din greu, dar fusese şi 
deştept. Chiar de pe vremea aceea, Josef înţelesese că viitorul 
consta în comunicare, aşa că-şi direcţionase preocupările de 
afaceri într-acolo, pornind de jos şi croindu-şi calea spre vârf. 

Două generaţii mai târziu, după o muncă susţinută, mult 
spirit de iniţiativă şi multă hotărâre, şi o schimbare a numelui 
din Podowski în Pointer, averea familiei era deja bine 
conturată. 
_Bunicul lui Charlie Trei, marele Charles Samuel Pointer 
Intâiul, alesese noul nume de familie. | se păruse că suna 
trainic şi stabil, în acelaşi timp deschizător de drumuri şi bine 
definit, dar mai ales, suna american. 

Afacerea continuase să prospere şi să se dezvolte, iar în 
dimineaţa în care Charlie Trei plecase la interviul menit să-i 
aducă o slujbă, era deja consacrată ca fiind una dintre 
organizaţiile de la vârf din domeniul dezvoltării şi cercetării 
computerelor şi internetului, înfiptă adânc în avangarda 


industriei de profil. 

Într-o bună zi Charlie Trei avea să preia întreaga afacere, 
însă exista o tradiţie în familia Pointer: nimeni n-avea calea 
bătută; toţi trebuiau să răzbată şi să dovedească singuri ce 
pot, demonstrându-şi faimoasa hotărâre şi spiritul de 
iniţiativă. 

Charlie ştia că poate nu era la fel de inteligent ca tatăl său şi 
în mod sigur nu era la fel de impresionant ca marele CSP Unu, 
cum era cunoscut în sânul familiei. Însă Charlie era un tip 
perseverent şi, în calitate de copil singur la părinţi, nu 
depindea decât de el să continue măreaţa tradiţie a familiei 
Pointer. În niciun caz n-avea să-l dezamăgească pe bătrân. 

Păstrase secretul asupra interviului faţă de toată lumea, 
inclusiv faţă de tatăl său. Slujba nu era cine ştie ce: avea să 
se ocupe de corespondenţă, ca orice curier, la o companie 
financiară internaţională, pe perioada încărcată a vacanței. 

Însă Charlie Trei ştia că asta avea să-l impresioneze foarte 
tare pe tatăl său; mai că auzea vorbele bătrânului din 
momentul în care avea să-i spună că se angajase. „Foarte 
bine, băiatule! Porneşte de jos, Chuck, şi arată-le din ce aluat 
sunt plămădiţi cei din familia Pointer.” 

Charlie Trei se trezise devreme. Se îmbrăcase la patru ace şi 
se simţea bine ieşind afară, în lumina dimineţii, şi 
îndepărtându-se de apartamentul de lux al familiei de pe East 
96th Street, cu vedere spre Central Park. Luă metroul spre 
centru, mai precis spre Wall Street şi cartierul financiar, trecu 
de barierele de securitate ale clădirii şi se alătură şirurilor de 
lucrători care îşi beau cafea de la Starbucks şi-şi citeau ziarele 
în timp ce aşteptau unul dintre lifturile care să-i ducă la 
birourile de sus. 

În drumul parcurs spre etajul său luă câteva guri zdravene 
de aer şi-şi repetă în gând vechiul dicton al familiei: „Iniţiativă 
şi hotărâre. Iniţiativă şi hotărâre.” 

Liftul se opri şi Charlie Trei cobori la etajul unde avea treabă. 
Străbătu coridorul şi intră prin nişte uşi de sticlă în zona 
recepţiei companiei financiare. 

Biroul lung de la recepţie era aşezat în apropierea uneia 
dintre ferestrele panoramice ce domina oraşul şi râul Hudson, 


şi, dincolo de asta, New Jersey-ul. O femeie tânără stătea în 
spatele biroului, privind lung pe fereastră. În momentul în 
care se apropie, Charlie Trei observă expresia plină de 
confuzie şi de groază întipărită pe faţa ei. 

Îi urmări privirea, uitându-se la rându-i pe fereastră, şi în 
acelaşi moment auzi huruitul zgomotos. Recunoscu imediat 
avionul; era preocupat de aparatele de zbor. Era un Boeing 
767 al American Airlines. 

Nu mai avu timp să se gândească sau să facă altceva. 

Era ora 8.45 a.m., pe data de 11 septembrie 2001. 


2 


Anglia, 2006 

Echipa TV de la BBC Look North se afla acolo pur şi simplu 
din întâmplare. Tocmai începuseră să filmeze un interviu de 
rutină cu un consultant de afaceri cunoscut în lumea întreagă, 
aflat în oraş pentru o conferinţă naţională, când se pomeniră 
aruncaţi pe podeaua acoperită cu mochetă, după ce o 
explozie  asurzitoare cutremurase clădirea chiar de la 
fundaţie. 

Avuseseră noroc; se aflau într-o sală de întruniri situată în 
spatele hotelului, iar un ecran de proiecţie masiv stătea între 
ei şi ferestrele ce se făcuseră praf în momentul exploziei, 
azvârlind cioburi de sticlă letale în toate direcţiile. 

Abia după ce se ridicaseră de pe jos şi se repeziseră înspre 
partea cu cheiurile văzură cât de mari erau pagubele şi cât de 
multe vieţi omeneşti se pierduseră. 

Atentatorul cu bombă alesese să-şi detoneze dispozitivul 
exploziv chiar în centrul podului Gateshead Millenium. 
Structura de oţel era ciuruită, metalul fiind îndoit şi crestat de 
pe o parte pe alta a podului; arăta de parcă o mână imensă 
plesnise în secţiunile tubulare cu o forţă şi o ferocitate ieşite 
din comun. 

De ambele părţi ale râului Tyne, clădirile cu o multitudine de 
ferestre, mândria celor din Newcastle şi Gateshead, semănau 
cu cele aflate într-o zonă de război. Toate geamurile imense 
ale Baltic Art Galery dispăruseră, distruse fie de şuruburile şi 
niturile împroşcate cu viteza gloanţelor unei mitraliere grele 
de dispozitivul exploziv improvizat, de cinci kilograme, fie de 
forţa percutantă a exploziei. 

Insă cea mai înspăimântătoare privelişte o constituiau 
cadavrele. Atentatorul îşi alesese bine momentul atacului. O 
mulţime de oameni de afaceri, bărbaţi şi femei, aflaţi pentru 
prima oară în Newcastle, făceau o plimbare de dimineaţă de 
la un capăt la celălalt al podului, bucurându-se de aerul curat 


de lângă râul Tyne înainte de începerea conferinţei. Era ora 
8.30; localnicii traversau podul în drum spre muncă, aşa cum 
făceau în fiecare dimineaţă. 

Acum zăceau pe jos în forme groteşti, contorsionate, atât pe 
pod, cât şi în zona din jurul cheiurilor. Cei care se aflaseră în 
apropierea atentatorului sinucigaş fuseseră aruncaţi în apele 
reci şi întunecate ale râului Tyne, plutind fără viaţă. 

Reporterul şi cameramanul echipei de ştiri ieşiră în fugă din 
hotel, îndreptându-se spre scena dezastrului, dar când dădură 
pentru prima oară cu ochii de imaginea terifiantă a 
carnagiului se opriră brusc. Vehiculele se opriseră în scârţâit 
de cauciucuri, şoferii alergau să dea o mână de ajutor. Se 
auzeau gemete şi ţipete venind dinspre răniţi, iar undeva, în 
depărtare, putea fi auzită prima sirenă a poliţiei. 

In momentul acela reporterul strigă la colegul său cu faţa 
înnegrită de cenuşă: 

— Dă-i drumul, filmează! 

Nicio reacţie: cameramanul stătea încremenit locului, privind 
cu ochii mari. 

— Richie! Filmează! Haide odată! 

Cu mâini tremurânde, cameramanul îşi ridică aparatul şi 
începu să filmeze scena de groază. În decurs de numai o zi, 
înregistrarea sa video, editată din greu, avea să fi văzută pe 
ecranele televizoarelor din fiecare colţ al globului. 

Black Star lovise din nou. 


Ecranul computerului Elenei licări şi reveni la viaţă; contactul 
fusese restabilit. 


SHI CE FACI TU, GOLA? 


CA SHI PANA ACUM. AM VAZUT CE S-A INTAMPLAT ÎN 
NEWCASTLE. TIPUL A FOST ATAT DE CURAJOS. 


TOTZI INGERII MEI SUNT CURAJOSHI, GOLA, ASHA 
TREBUIE SA FIE. AM PARCURS UN DRUM LUNG INAINTE 
CA EI SA FIE GATA SA FACA ULTIMUL PAS SPRE 
LIBERTATE. 


DA, IMI DAU SEAMA DE ASTA DIN CE ÎN CE MAI MULT. 
APROAPE CA L-AM INVIDIAT IN MOMENIUL IN CARE S-A 
TERMINAT TOTUL. 


CE INSEAMNA ASTA, GOLA? SPUNE-MI??? 


DIN CAUZA CA TOTUL PARE FARA NOIMA. ÎN 
CONTINUARE N-AM NICIUN FEL DE VESHII DESPRE 
TATA, M-A PARASIT DIN NOU. TOATA LUMEA M-A LASAT 
BALTA DE CAND MA SHTIU. 


MDA, CUNOSC SENTIMENTUL. 


NIMIC N-A MAI FOST CA LUMEA DE CAND A MURIT 
MAMA. DE CE E TOTUL ATAT DE NEDREPT? 


NU POT SA RĂSPUND LA ASHA 0 INTREBARE, GOLA, 
SHTIU DOAR CA ASTA NU LI SE INTAMPLA DECAT CELOR 
CA NOI. INSA TU CHIAR ESHTI PREGATITA SA FACI CEVA 
IN SENSUL ASTA???? SA FACI DIFERENŢA, DUPA CUM 


LUNG, INTR-UN RASTIMP SCURT. 


Elena se întoarse cu spatele la ecranul laptopului şi se uită la 
Danny, aflat în dreapta ei, după care la Marcie Deveraux, care 
stătea în stânga ei. 

— Ai grijă, spuse Deveraux. Ştii ce să-i spui. Exact ce-am 
discutat şi nimic mai mult. 

Elena dădu din cap aprobator, iar mâinile i se întoarseră din 
nou la tastatură. 


CRED CA SUNT GATA. 


După o pauză scurtă, următorul mesaj apăru pe ecranul 
calculatorului Elenei. 


SA CREZI NU E SUFICIENT. TREBUIE SA FIM SIGURI 
INAINTE SA FACI PASUL ASTA FINAL. 


Deveraux se aplecă şi mai mult spre Elena. Atunci când 
vorbi, vocea îi păru insistentă, însă totodată calmă şi 


liniştitoare. 

— Pune-i întrebarea. Exact cum ţi-am spus. Şi tine-l on-line 
cât poţi de mult. 

Elena apăsă din nou pe taste. 


DAR CUM RAMANE CU TINE??? TU Al FACE-O??? 


MA ASHIEPTAM SA INTREBI ASTA!!! O S-O FAC, LA 
MOMENTUL POTRIVIT. INSA DEOCAMDATA ROLUL MEU 
E CEL DE A-I AJUTA PE ALIZII, ASEMENEA CELOR CARE 
AU FĂCUT-O MAI INAINTE. UITE, INŢELEG PE DEPLIN 
DACA E PREA MULT PENTRU TINE. EXISTA ATATZIA 
ALTZII CARE VOR S-O FACA. 


— Nu întreba de ceilalţi, spuse Deveraux cu repeziciune. 
Păstrează discuţia la tine şi la hotărârea ta de a o face. 

Elena dădu din cap în semn că pricepuse şi trase adânc aer 
în piept. Simplul fapt că scria despre ce-i propunea Black Star 
era suficient s-o facă să tremure din toate mădularele. Insă 
dădu din nou din cap aprobator şi începu să tasteze. 


NU, SUNT SIGURA. SUNT CONVINSA!!! AM SUPORTAT 
DESTULE! VREAU SA LE ARAT TUTUROR CE CRED 
DESPRE LUMEA ASTA DE RAHAT!!! 


După care urmă o pauză şi mai lungă, iar Elena se uită 
îngrijorată la Deveraux. De obicei acesta reprezenta semnul 
că Black Star era pe cale de a încheia discuţia. 

— Menţine contactul, spuse Deveraux rapid. Întreabă-l de 
numele lui adevărat. El îl ştie pe-al tău. Întreabă-l! 

Însă înainte ca Elena să apuce să tasteze ceva, Black Star 
reveni pe ecran. 


OK. ACUM TREBUIE SA PLEC. O SA VORBIM DIN NOU IN 
CURAND, CA SA FACEM PLANURI. LUMEA ASIA DE 
RAHAT O SA DESCOPERE CE PERSOANA SPECIALA ESHTI 


Ecranul se goli. Black Star dispăruse, iar Elena se lăsă pe 
spătar, cu mâinile tremurându-i. 


Deveraux îşi luă mobilul Xda“, ce asigura o linie securizată, 
apăsă pe ecranul acestuia şi-l duse la ureche. Îi aruncă o 
privire Elenei. 

— Trebuia să-l fi făcut să rămână on-line. Cu cât avem 
contact mai mult, cu atât sunt mai mari şi şansele de a-l 
localiza. 

— Nici măcar nu ştim dacă Black Star este un el, spuse 
Danny, sărind în apărarea prietenei sale. Şi nu-i vina Elenei 
dacă nu puteţi voi să găsiţi ţinta. 

— E bărbat, ştiu că-i un bărbat, spuse Deveraux în timp ce în 
ureche îi suna tonul de apel. 

Cineva îi răspunse. 

— N-am făcut nicio brânză, spuse o voce fără să mai aştepte 
să fie întrebată. Şi-a ascuns identitatea şi adresa de computer 
prin Filipine şi Berlin. N-o să-l găsim niciodată în felul ăsta. 

Deveraux închise, se întoarse spre Fergus Watts şi clătină 
din cap în semn că nu reuşiseră. 

N-aveau niciun spor. De patru săptămâni încoace, de când 
Elena stabilea contacte regulate, Black Star, sau „ţinta“, după 
cum era numit personajul iluzoriu de pe internet, nu 
dezvăluise niciodată nici măcar un singur detaliu de natură 
personală: dacă e bărbat sau femeie, vârsta, locaţia. Nimic. 

Fergus stătea într-un scaun cu rotile. Încă nu se deprinsese 
cu el; te simţeai aproape la fel de rău ca şi atunci când erai 
„priponit” la închisoare, într-o celulă. În jurul gâtului i se 
bălăngănea casca unui iPod minuscul. Danny fusese surprins 
atunci când Fergus apăruse cu aparatul, în urmă cu trei 
săptămâni, spunându-i că astfel va avea o ocupaţie pe durata 
timpilor morţi sau a momentelor de relaxare pe care le aveau 
la dispoziţie. Îi alesese cel mai mic şi mai ieftin model, un iPod 
Shuffle, pe care-l lua peste tot cu sine de când Danny îi 
arătase cum să încarce muzica rock veche care-i plăcea atât 
de mult. 

Se uită înspre nepotul său. 

— De ce nu ieşi puţin cu Elena pe-afară? Mai luaţi şi voi nişte 


4 Agendă electronică, PC şi telefon celular combinate într-un singur aparat 
(n.tr.) 


aer curat. Amândoi aţi stat aici prea mult timp. 

Cei doi adolescenţi n-avură nevoie de o a doua invitaţie; şi ei 
începuseră să se simtă ca nişte prizonieri. 

Camera folosită ca bază operativă era mică, fiind ascunsă în 
partea din spate a unui hotel aflat la marginea Oxfordului. 
Hotelul reprezenta adresa fictivă de acoperire a lui Danny şi a 
Elenei, iar conform poveştii încropite ca să le asigure 
acoperirea, cei doi locuiau şi munceau acolo. Partea cu 
locuitul era adevărată, însă munca lor n-avea nimic de-a face 
cu hotelul. 

Micul hotel, folosit în principal ca adăpost de-o noapte pentru 
comis-voiajori şi pentru turiştii mai grijulii cu bugetul lor care 
vizitau oraşul universitar pe durata weekendului, aparţinea 
unui cuplu care se pensionase înainte de vreme din Serviciul 
de Securitate. Ca multe alte asemenea locuri, era folosit 
ocazional de MI5 atunci când aveau nevoie de o bază de lucru 
secretă şi complet asigurată pentru unul sau mai mulţi 
operatori. 

Fergus aşteptă până când Danny şi Elena ieşiră din cameră, 
abia apoi îi vorbi lui Deveraux. 

— Ce-i cu tine? Aşa ai fost antrenată să te porţi cu oamenii 
tăi? 

Deveraux se încruntă şi clătină din cap. 

— Despre ce vorbeşti acolo? 

— Elena! N-o să obţii niciun rezultat dacă o forţezi în halul 
ăsta. E tânără... nu e ca oamenii din personalul tău operativ. 
E singura care te-a condus din nou la Black Star, însă o s-o ia 
razna dacă n-o laşi mai moale! 

Izbucnirea lui Fergus n-avu niciun fel de efect asupra lui 
Deveraux, rămase la fel de calmă şi de stăpână pe sine ca 
întotdeauna. Femeia se duse spre ibricul de cafea aşezat pe o 
masă dintr-un colţ al camerei. Îşi turnă încet şi cu grijă o 
ceaşcă plină. 

— Mă interesează numai misiunea, nicidecum să-mi fac 
prieteni. 

— Prieteni? spuse Fergus, mutându-şi scaunul cu rotile mai 
aproape. Mă îndoiesc c-ai avut în viaţa ta vreun prieten. Eşti 
obsedată, asemenea unei maşinării. Tot ceea ce te 


interesează este munca. 

Zâmbetul lui Deveraux nu fu unul prietenos. 

— Aşa ca tine? 

Pentru câteva clipe se uitară fix unul la celălalt, amândoi 
recunoscând şi admițând lăuntric similitudinile care-i făcuseră 
atât de buni în ceea ce făceau. Cei mai buni. Insă niciunul din 
ei nu alesese de bunăvoie să lucreze împreună. 

— Uite ce-i, noi n-am vrut să avem nimic de-a face cu 
chestia asta, spuse Fergus. Tu şi şeful tău aţi fost cei care aţi 
forţat-o pe Elena să creadă că e singura care ar putea să 
ajungă la Black Star. Voi, cu şantajul ăla emoţional pe care l- 
aţi pus la cale: că ea e singurul lui contact cunoscut, că ea ar 
putea să ajute la salvarea atâtor vieţi nevinovate. Voi, cu 
vechea lozincă de doi bani cum că „ţara ta are nevoie de 
tine!“ 

Deveraux nu fu deloc impresionată. 

— Ce să-ţi spun, îmi frângi inima, Watts! Nu uita că tu şi 
Danny faceţi parte din misiunea asta doar pentru că Elena a 
insistat asupra acestui fapt. 

— Mda, spuse Fergus, în timp ce continua să se uite ţintă în 
ochii lui Deveraux. Şi mare noroc pe noi că a făcut-o, nu-i 
aşa? Deoarece noi doi ştim bine care ar fi fost alternativa. 

Deveraux nu-i dădu nicio replică. Nu mai era nevoie. Numai 
faptul că Elena fusese singura persoană care realizase 
contactul cu Black Star îi salvase. 

Acum Deveraux şi Fergus erau aliaţi, nişte aliaţi care nu-şi 
doriseră asta, puşi laolaltă cu un singur scop comun. 

— Nu trebuie decât s-o laşi puţin mai moale, spuse Fergus. 
Elena e îngrijorată cu privire la tatăl ei... şi mai e şi nevoită să 
se confrunte zilnic cu chestia asta nenorocită. 

Bărbatul o privi pe Deveraux sorbind o gură de cafea iar apoi 
îşi întoarse ochii spre fereastră. 

— Dispariţia lui Joey... rosti Fergus cu voce scăzută. Nu mai 
ai să-mi spui nimic despre asta, nu-i aşa? 

Deveraux se răsuci pe călcâie şi se uită direct la Fergus. 

— Nu. Nimic. Din câte am înţeles, el a fost întotdeauna un 
agent pe care nu te puteai bizui. 

— A fost? 


Deveraux zâmbi din nou. 
— Era o figură de stil. 


3 


La început, pe 11 septembrie, Charles Pointer al ll-lea 
împărtăşise acelaşi sentiment năucitor, cum că aşa ceva era 
de neconceput, cu celelalte milioane de oameni de pe întreg 
cuprinsul globului care priviseră scenele îngrozitoare în care 
avioanele se izbeau de Turnurile Gemene, imagini derulate 
fără încetare pe ecranele televizoarelor. 

Nu ştia ce făcea fiul său sau pe unde umbla în ziua aceea, 
aşa că, după o bucată de timp, îl sună pe mobil. Nu-i răspunse 
nimeni. Nu-şi făcu prea multe griji: reţelele de telefonie 
mobilă căzuseră şi întreaga ţară se afla într-o stare de 
confuzie deplină. Şi oricum, din câte ştia Pointer, Chuck n- 
avea niciun motiv să fie în centru. 

Insă după ce încercă să-l găsească pe mobil toată după- 
amiaza şi la începutul serii, un scenariu de coşmar începu să 
se prefigureze în mintea lui Pointer. Se duse în dormitorul 
fiului său şi începu fără tragere de inimă să caute prin biroul 
de lângă pat. Se simţi puţin vinovat în timp ce scotocea 
ezitând prin sertare. Până în momentul acela, întotdeauna îi 
respectase intimitatea lui Chuck. 

În sertarul central al biroului găsi un plic îngrijit tipărit, pe 
care apărea logoul bleumarin al unei companii. Îi era adresat 
fiului său, şi, în momentul în care Charles Pointer al II-lea 
scoase din plic scrisoarea împăturită perfect, observă că-i 
tremurau mâinile. 

Hârtia era scumpă, cu filigran. Într-un colţ se găsea acelaşi 
logo bleumarin, iar sub logo era trecut numele Hanover, o 
compania financiară britanică, şi adresa sediului acesteia din 
New York. Lui Pointer i se strânse inima în piept. 

Citi scrisoarea scurtă, de afaceri, prin care fiul său era invitat 
la un interviu în dimineaţa aceea, la ora 9. 

lar atunci avu certitudinea. Chuck, mult iubitul său fiu de 
şaptesprezece ani, era mort. 

Picioarele i se înmuiară şi nu mai reuşiră să-i suporte 


greutatea, aşa că Pointer se prăbuşi pe patul lui Chuck. Se 
uita fix la scrisoare, însă acum nu mai vedea cuvintele. In 
locul lor, în faţa ochilor îi reveneau imaginile terifiante pe care 
le văzuse la televizor în timpul zilei. Avioanele, flăcările, 
victimele care se aruncau de sus ca să moară oricum, 
Turnurile Gemene prăbuşindu-se unul după celălalt, fumul 
negru şi valul de praf ce se ridica în aer, acoperind cvartale 
întregi din oraş. 

N-avea nici cea mai vagă idee de când stătea pe pat, privind 
pierdut la scrisoare, însă în cele din urmă începu să vadă din 
nou cuvintele de pe foaie. Reciti scrisoarea, iar ochii îi 
rămaseră fixaţi pe ultimul rând, înainte de „Cu stimă, al 
dumneavoastră” şi semnătura propriu-zisă: „Aştept cu 
nerăbdare să ne vedem“. 

— Aştept cu nerăbdare să ne vedem, şopti el. 

Însă Charles Pointer al II-lea nu va mai putea niciodată să 
aştepte să-şi vadă fiul iubit. Nu în viaţa asta. 

Cuvintele începură să devină neclare pe foaia de hârtie, iar 
Pointer îşi dădu seama în cele din urmă că acestea se 
dizolvau încetul cu încetul. Spălate de propriile lacrimi ce-i 
curgeau în tăcere. 

Corpul lui Chuck nu fusese niciodată identificat, sau, ca în 
cazul a sute de alte victime, nu fusese găsit niciodată. 
Serviciul funerar în memoria sa fusese unul simplu, plin de 
demnitate. 

Câţiva dintre prietenii din şcoală ai lui Chuck, câteva rude 
mai în vârstă şi foarte îndepărtate, câţiva asociaţi de afaceri. 

Charles Pointer al ll-lea rămăsese singur acum. Soţia sa 
murise în urmă cu patru ani şi de atunci - ba chiar dinainte, 
dacă era pe deplin sincer cu el însuşi - toată dragostea şi 
energia sa fuseseră canalizate înspre bunăstarea şi viitorul 
fiului său. Acum nu mai exista niciun viitor. 

x kx * 

În zilele, săptămânile şi lunile care urmaseră, Statele Unite şi 
restul lumii încercaseră să înveţe să accepte şi să se 
obişnuiască încet-încet cu enormitatea atrocităţii comise pe 
11 septembrie. 

— Viaţa trebuie să meargă înainte, spuneau mulţi dintre 


membrii familiilor şi prietenii victimelor. Ei ar vrea ca noi să 
mergem înainte. Să ne aducem aminte de ei, dar să trecem 
peste asta. 

Insă Charles Pointer al Il-lea n-avea să accepte niciodată 
ceea ce se întâmplase. La început fusese copleşit de mâhnire 
şi de durere, după care durerea se transformase în mânie şi 
apoi mânia crescuse, transformându-se într-o furie cumplită, 
devastatoare - şi într-o dorinţă aprigă de a se răzbuna. lar 
atunci Pointer începu să-şi facă propriile planuri. 

Afacerea familiei fu uşor de vândut, îndeosebi în condiţiile în 
care tranzacţia se încheie la un preţ mult diminuat. Chiar şi 
aşa, suma era de ordinul milioanelor de dolari, cu mult mai 
mult decât ar fi avut Pointer nevoie vreodată. 

Odată încheiată tranzacţia, Pointer se retrase la reşedinţa sa 
de vară din The Hamptons. Lunga întindere a coastei se găsea 
la câteva ore distanţă de Manhattan şi era deja faimoasă ca 
loc de distracţie al celor bogaţi şi celebri din New York. 

Conacul lui Pointer, construit în stil gotic, înconjurat de un 
gard înalt de sârmă şi având o poartă imensă, deveni 
fortăreaţa sa. Uşile erau încuiate iar obloanele de la ferestre 
erau trase şi asigurate. Din momentul acela nu mai renunţă 
vreodată la siguranţa şi refugiul conferite de această 
fortăreață, nici nu mai avu vreun contact faţă în faţă cu 
altcineva în afara unei singure persoane. 

Herman Ramirez îşi făcuse apariţia la casa de vară a familiei 
Pointer cam cu cincisprezece ani în urmă, oferindu-şi serviciile 
în calitate de grădinar şi de om bun la toate. N-avea niciun fel 
de recomandări: Herman sosise în SUA ca emigrant ilegal din 
Mexic, cu câţiva ani înainte. 

Primul impuls al lui Pointer fusese să-l dea afară. Însă ceva 
din aerul mexicanului acela politicos şi totodată hotărât, care 
vorbea foarte încet, îl făcu să se oprească şi să-l asculte. 
Herman îi explicase că era un grădinar bun, că avusese 
pregătire de mecanic în Mexic, că era foarte muncitor şi demn 
de încredere. 

Pointer îl crezuse pe cuvânt şi-şi amintise în prezenţa acelui 
om de mottoul familiei: spirit de iniţiativă şi hotărâre. Îi 
angajase, în prima fază în regim part-time, însă în curând 


Herman se dovedise indispensabil. În primii cinci ani, el 
bătuse drumul în fiecare zi de la cămăruţa sa închiriată în 
New York. Ocazional, când avea multă treabă, rămânea peste 
noapte într-o mică anexă separată de casă. 

În cele din urmă se mutase pur şi simplu aici. Pentru 
totdeauna. Nu doar fiindcă devenise un membru loial şi de 
încredere al casei Pointer, ci şi fiindcă devenise un prieten 
statornic şi de încredere al tânărului Chuck. 

Acum făcea parte din familie. El n-avea rude - în orice caz, 
nu pomenise vreodată cum c-ar avea - şi-l trata pe Chuck ca 
şi cum i-ar fi fost fiu. La serviciul funerar ţinut în memoria lui 
Chuck, Pointer şi Herman stătuseră unul lângă celălalt, 
plângând în tăcere. 

Acum se întâlneau atunci când era nevoie. Pointer îl chema 
folosind telefonul mobil, iar Herman folosea cheia sa pentru a 
intra pe uşa din spate a casei cufundate în întuneric. După 
care aştepta până în momentul în care stăpânul său avea să 
apară din semiobscuritate. Discutau ce era necesar, ce 
trebuia să facă el, după care fiecare pleca la treaba lui. Nu 
vorbeau niciodată despre Chuck; nu mai aveau ce să spună 
pe tema asta. 

Din exterior, casa şi împrejurimile arătau exact aşa cum 
arătaseră dintotdeauna. Curate, îngrijite, cu gardul viu tăiat la 
dungă, cu brazi şi alte conifere, peluza fiind mereu proaspăt 
tunsă. 

Însă pe dinăuntru casa era total diferită. Schimbată complet, 
asemenea proprietarului său. Majoritatea camerelor nu mai 
erau folosite deloc, pur şi simplu se umpleau de praf în 
spatele perdelelor trase şi a obloanelor mereu închise. 
Puținele încăperi în care Pointer mai locuia, aflate în aripa 
estică a clădirii somptuoase, nu mai văzură niciodată lumina 
zilei. Candelabrele decorative nu mai fură niciodată aprinse. 
Pointer îşi ducea traiul la lumina unei mici lămpi, pe care o 
purta pretutindeni cu sine. Intunericul pusese stăpânire pe 
sufletul său. Lumea sa era la fel de întunecată. 

Furia oarbă a lui Pointer împotriva lumii era devastatoare. 
Familiile precum familia sa reprezentau coloana vertebrală a 
ţării; erau producătoare de bani, reprezentau marii angajatori, 


acel gen de familie care făcuse din America ceva măreț. Însă 
acum totul se terminase; ultimul din linia descendentă a 
familiei sale era mort. lar Pointer nu dădea vina doar pe al- 
Qaeda, pe Osama bin Laden sau pe extremiştii musulmani în 
general. Învinovăţea întreaga lume. Politicienii care aţâţau şi 
încercau să pornească diferite războaie, vânzătorii de arme, 
cei care construiau imperii economico-financiare, americanii, 
britanicii. Negrii, albii, musulmanii, creştinii, evreii. Întreaga 
lume şi toţi oamenii din ea erau responsabili pentru faptul că-i 
fusese răpit fiul iubit, şi în consecinţă întreaga lume avea să 
plătească. 

Indiferent de cât de mult avea să dureze, Charlie Pointer al 
III-lea - Charlie Trei, Chuck - avea să fie răzbunat. 


4 


Exerciţiul de simulare a unei operaţiuni sub acoperire de 
schimb de informaţii sau de materiale trebuia repetat şi 
perfectat după felul jalnic în care fusese pus în practică ultima 
dată de către Danny şi Elena. 

Eşecul i se datora în mare parte Elenei, deşi Danny îşi 
asumase întreaga vină în momentul în care Fergus îi luase în 
ture după întoarcerea la hotel, la bilanţul exerciţiului. Insă 
Elena n-avea niciun fel de îndoială: nu fusese decât greşeala 
ei; nu depindea decât de ea ca altă dată să iasă totul ca 
lumea. 

— Depinde de amândoi să iasă ca lumea, le spusese Fergus. 
Sunteţi o echipă, noi suntem o echipă, iar greşeala unuia 
poate să ducă la moartea altuia. Aşa că, mai presus de orice, 
avem grijă unul de celălalt. Aţi înţeles? 

Dăduseră amândoi din cap în semn că da. Când le pusese 
problema astfel, realizaseră pe deplin seriozitatea operaţiunii 
la care fuseseră de acord să participe. 

Fergus trăise prin prisma regulii celor şapte P - Planificarea şi 
Pregătirea Prealabilă Previn o Performanţă Proastă şi Penibilă 
- pe toată durata anilor petrecuţi în SAS, şi nimic n-avea să 
schimbe asta acum. 

Însă pregătirea trebuia să fie rapidă şi intensă - nu se ştia 
când anume avea să decidă Black Star că o îmbrobodise pe 
Elena suficient de bine pentru a putea să execute un atac. 
Făceau eforturi susţinute pentru a depista unde se afla 
bârlogul lui Black Star, însă până acum nu aflaseră nimic. 

Cu fiecare zi ce trecea părea mult mai probabil că Black Star 
avea să facă următorul pas şi să treacă la faza a doua 
implicând-o pe Elena într-un atentat. Ea nu mai luase legătura 
cu el cam de mult timp, însă se părea că-l convinsese că este 
deziluzionată de viaţă, asemenea celorlalţi adolescenţi pe 
care el îi alesese pentru a-i duce la îndeplinire răzbunarea 
îngrozitoare. Când el se hotărâse să continue, Marcie 


Deveraux fusese convinsă că avea să-i dezvăluie fetei mai 
multe informaţii, informaţii care, în ultimă instanţă, aveau să 
ducă la pieirea sa. 

Elena fusese de acord să intre în linia întâi a bătăliei pentru 
prinderea lui Black Star, însă numai dacă Danny avea să fie 
acolo în sprijinul ei. Şi, în ciuda îndoielilor sale, Deveraux 
fusese silită să admită că, în termeni operativi, cererea fetei 
avea sens. Elena trebuia să transmită cumva informaţiile dacă 
operaţiunea avea să treacă la faza a doua; în mod clar, n- 
avea să bată la fel de tare la ochi dacă urma să lucreze cu 
cineva de vârsta ei. 

Aşa că Danny şi Elena trebuiau să fie amândoi antrenați şi 
pregătiţi, şi tot amândoi insistaseră ca Fergus să se ocupe de 
pregătirea lor. Din nou, Deveraux nu putuse să se opună. 
Nimeni nu era mai potrivit să-i pregătească pentru misiuni 
sub acoperire decât Fergus Watts. Şi aşa fusese toată viaţa 
lui: atenţia sa pentru detaliu era covârşitoare; el era un expert 
desăvârşit. 

Unul dintre primele ordine ale lui Fergus fusese acela că, 
dacă reuşeau să treacă la faza a doua, n-avea să mai existe 
nicio formă de comunicare electronică între Elena şi ceilalţi. 
Black Star se dovedise un maestru al tehnologiei: o singură 
greşeală, o simplă scăpare la un telefon mobil sau într-un e- 
mail puteau să ducă la dezastru. 

Aşa că se întorceau la vremurile de demult, când făceau 
totul bătrâneşte. Aveau o grămadă de învăţat, iar Fergus 
folosea oraşul Oxford ca bază de pregătire a lui Danny şi a 
Elenei. Fiecare test se derula în prezenţa unei a treia părţi, iar 
această a treia parte putea să fie oricine care nu era implicat 
în exerciţiu: cumpărători, vânzători, supraveghetori de trafic, 
chiar şi poliţişti. Dacă vreunul din cei doi tineri făcea o 
greşeală, a treia parte putea foarte uşor să observe asta. ŞI 
dacă a treia parte putea s-o facă, atunci Black Star avea s-o 
facă cu siguranţă. 

Deocamdată, orice fel de greşeli puteau fi rectificate. Chiar 
dacă un exerciţiu decurgea foarte prost, iar Danny şi Elena 
ajungeau să fie luaţi pe sus de poliţie, Deveraux putea să 
rezolve situaţia. Faptul că era împuternicită de MI5 şi avea 


mână liberă în acţiunile sale îi făcea până şi pe şefii poliţiei să 
stea drepţi la comanda ei. 

Însă n-avea să fie aşa şi cu Black Star. 

Centrul oraşului Oxford era mai puţin aglomerat decât 
sperase Danny. Asta însemna că magazinul WH Smith n-avea 
să fie plin ochi cu cumpărători, ceea ce urma să îngreuneze 
simţitor testul prin care simulau operaţiunea de transmitere a 
informaţiilor, executată sub acoperire. 

Testul părea simplu, însă cu ocazia exerciţiului anterior se 
dovedise exact contrariul. Ca şi înainte, aveau să execute o 
misiune de transmitere de informaţii în care Danny primea un 
tub mic de plastic - tipul de tub în care în mod obişnuit se 
păstrează filmele foto de 35 de mm - de la Elena, fără ca 
operaţiunea să fie detectată de o a treia parte. 

Ultima oară când încercaseră să execute acest exerciţiu, 
Elena scăpase recipientul chiar în momentul în care intenţiona 
să i-l paseze lui Danny. Acesta căzuse pe podea şi fusese 
ridicat de un cumpărător, care i-l dăduse înapoi Elenei, în timp 
ce Danny trecea mai departe. Se terminase: nu mai exista oa 
doua încercare dacă mişcarea nu ieşea din prima. 

De data asta trebuiau s-o facă aşa cum se cuvine. 

Elena era inițiatorul operaţiunii; asta însemna că ea 
planificase cum urma să se desfăşoare schimbul de informaţii. 
Şi era posibil ca, în caz real, ea să fie cea care să ia decizia pe 
teren, transmițând informaţiile pe care le adunase despre 
„ţintă“. Danny n-avea să fie în niciun moment în contact 
explicit cu ea. Din câte ştia Black Star până acum, Elena era 
pe cont propriu. 

Ea lăsase ordinele specifice misiunii de transmitere de 
informaţii într-o cutie poştală improvizată pe care o alesese în 
prealabil: spaţiul din spatele unui bazin de WC de la 
Starbucks. Danny ridicase ordinele de acolo şi mergea prin 
centrul oraşului, în zona comercială, unde nu exista decât 
trafic pietonal. Îşi ţinea capul plecat, însă nu prea tare - 
suficient cât să evite unghiul de filmare al camerelor TV din 
sistemul cu circuit închis. Ideea era să se poarte natural şi să 
evite să trezească suspiciuni. Nu se simţea în apele lui: 
antrenamentul nu era nici pe departe perfect, iar pe bunicul 


său nu-l mulțumea nimic altceva decât perfecțiunea. 

Ceva mai devreme în dimineaţa aceea, Danny şi Elena îşi 
fixaseră ceasurile după ora exactă de la BBC Radio Four. Era 
vital ca ambele ceasuri să fie perfect sincronizate, deoarece 
schimbul de informaţii pe care urmau să-l execute depindea 
de o coordonare la secundă. Danny îşi privi ceasul: indica ora 
12.06 p.m. 

Mai avea patru minute până când începea manevra. La exact 
12.10, Danny urma să treacă pe lângă Elena în WH Smith şi 
să ia micul tub de plastic din mâna ei dreaptă. De data asta 
tubul urma să fie gol, însă, dacă aveau să facă vreodată asta 
în realitate, recipientul putea să conţină informaţii vitale 
precum numele real al lui Black Star sau chiar locul în care se 
afla. 

Danny îşi privi din nou ceasul şi trecu de uşile de sticlă de la 
intrarea în magazin. Rămăseseră mai puţin de trei minute 
până la efectuarea schimbului, iar înăuntru erau puţini clienţi, 
lucru deloc favorabil. Cu cât era mai aglomerat cu atât era 
mai bine pentru acoperirea propriu-zisă. 

Pentru realizarea contactului, Elena alesese departamentul 
de muzică, plin de rafturi cu CD-uri. Era o alegere bună: 
adolescenţii constituiau o prezenţă obişnuită acolo. Insă 
măsurile de securitate erau foarte eficiente, existând camere 
video şi agenţi de pază în uniforme. lar în sarcina agenţilor de 
pază nu cădea numai în prevenirea furturilor din magazin: de 
când începuse campania atentatorilor sinucigaşi cu bombă, 
măsurile de securitate sporiseră pretutindeni. 

Instrucţiunile lăsate în spatele bazinului de toaletă îi 
indicaseră lui Danny să se ducă în secţiunea de muzică rap 
din departamentul muzical şi să verifice CD-urile începând cu 
litera F. Având de aşteptat încă un minut şi jumătate, Danny 
alese un CD al lui 50 Cent şi încercă să pară cât se poate de 
natural în timp ce parcurgea lista melodiilor înregistrate. Puse 
CD-ul înapoi pe raft şi trecu rapid în revistă altele. 

Un agent de pază în uniformă îi aruncă lui Danny o scurtă 
privire în vreme ce trecea pe lângă el; acum Danny era 
suficient de experimentat încât să evite gafe evidente, cum ar 
fi portul unei geci largi şi voluminoase sau al unui rucsac. Se 


uită din nou la ceasul de la mână: încă cincisprezece secunde 
până să înceapă. Nu se uitase nici măcar o dată la Elena; 
conform instrucţiunilor, la 12.10 p.m. Punct ea trebuia să se 
uite printre CD-urile de la capătul raftului, din dreapta lui. 
Începu să numere în minte ultimele secunde, adăugând o mie 
la fiecare cifră - Fergus le spusese de nenumărate ori că 
aceasta era modalitatea de a încetini o numărătoare atunci 
când eşti nervos. O mie unu, o mie doi, o mie trei... 

Ajunse la o mie cincisprezece şi se uită spre dreapta. Elena 
era acolo, la numai şase metri distanţă şi se întorcea spre el. 
Însă între ei se interpuneau alte trei persoane, care căutau 
prin rafturi fără încă să ştie ce să aleagă. 

Nu mai conta, amândoi ştiau cu exactitate ce să facă. Se 
îndepărtară de raft şi începură să păşească unul spre celălalt, 
fără să aibă contact vizual. Regula era ca niciodată să nu 
existe nici cel mai mic indiciu că se cunoşteau. 

Danny trecu de primul amator de CD-uri, în timp ce Elena 
trecea pe lângă fata cea mai apropiată de ea. Schimbul de 
informaţii era în derulare, deşi, în orice moment, dacă oricare 
din ei considera că operaţiunea nu prezenta siguranţă, putea 
să anuleze totul întorcându-se spre rafturile cu CD-uri. Celălalt 
avea să treacă direct pe lângă, fără alte ezitări. 

La numai doi metri de ea, Danny putea să vadă recipientul 
de film fotografic din mâna dreaptă a Elenei, ţinut astfel încât, 
în secunda în care aveau să treacă unul pe lângă celălalt, el 
să fie gata să primească tubul minuscul. 

Danny îl ocoli pe ultimul amator de CD-uri chiar în momentul 
în care Elena trecu pe lângă el aproape atingându-i umărul. 
Palmele li se întâlniră, iar recipientul fu pasat fără probleme 
dintr-o mână în cealaltă. _ 

Însă n-aveau timp să sărbătorească. În operaţiunile 
desfăşurate sub acoperire întotdeauna trebuia să existe un 
motiv pentru care te aflai acolo unde eşti, indiferent dacă 
operaţiunea fusese un succes sau un eşec. 

Danny îşi aminti instrucţiunile primite şi se duse la standul 
de ziare, de unde luă un exemplar din Sun, după care se 
aşeză la coadă pentru a plăti la casă. 

În timp ce aştepta la coadă, îl văzu pe Fergus, împins în 


scaunul său cu rotile de Marcie Deveraux, îndreptându-se 
către casa de marcaj. Niciunul din ei nu se uită la Danny, însă 
el era conştient că ştiau cu exactitate ce se întâmplase. 

Plăti cu nişte mărunţiş suma exactă a preţului afişat şi ieşi 
din magazin, strângând ziarul cu putere între degete şi 
îngăduindu-şi un zâmbet uşor. 


5 


Pielea lui Pointer devenise aproape translucidă, asemenea 
unui peşte de pe fundul oceanului întunecat precum cerneala, 
acolo unde nu ajunge nicio rază de lumină. 

Numai obrajii şi fruntea mai păstrau puţină culoare: erau de 
un roşu viu, cu vinişoare. Însă roşeaţa nu se datora tensiunii 
crescute şi nici nu era un semnal timpuriu de stres. În anii din 
urmă, Pointer nu-şi mai pierduse calmul. Ritmul bătăilor inimii 
îi era în continuare unul normal, deşi în rest totul se 
schimbase la el. Roşeaţa de pe chip se datora orelor 
petrecute pe întuneric în faţa ecranului calculatorului. Pe 
măsură ce Pointer se uita fix la ecran, ecranul îi întorcea 
privirea, punându-şi treptat amprenta pe faţa sa. 

Tehnologia computerizată şi internetul fuseseră viaţa lui 
Pointer, iar acum alesese internetul ca metodă de operare. ŞI 
aşa cum tânărul său fiu fusese răpus pe neaşteptate, şi el 
alesese alţi tineri ca soldaţi de nădejde în războiul său de 
răzbunare. 

Aceştia nu erau uşor de găsit, însă el îi găsise. Pornise să 
scotocească pe web, căutându-i pe cei deprimaţi, pe cei 
nemulţumiţi, pe cei deziluzionaţi. Trăsese cu ochiul pe diferite 
site-uri de chat, învățând limbajul celor tineri. Computerul 
vorbeşte. Tehnologia vorbeşte. 

Işi începuse căutarea extrem de minuțioasă şi ultraprecaută 
a potenţialilor colaboratori, concentrându-se încetul cu încetul 
asupra celor mai obscure site-uri de pe internet. Forumurile 
cu amatori de suicid şi adepţi ai culturilor sinucigaşe. Îi 
identifică rapid şi-i elimină pe puștii plictisiţi care căutau ceva 
sare şi piper în existenţa lor, pe cei răzvrătiți împotriva 
părinţilor superprotectori, şi pe cei cu probleme în dragoste, 
părăsiţi recent de iubit sau de iubită. În plus, Pointer era mult 
prea abil pentru a cădea în capcana vreunui ofiţer de poliţie 
care stătea on-line şi monitoriza site-urile respective, pozând 
în adolescent cu probleme. Ştia cu exactitate pe cine să evite. 


Şi, respectiv, pe cine să ia în vizor. 

lar când îşi identifica ţintele, lovea fără zăbavă. Nu căuta 
decât vorbitori de engleză: dacă aceasta nu era limba lor 
maternă, atunci trebuiau să o vorbească fluent. Black Star nu- 
şi putea permite niciun fel de neînţelegeri. Încet şi cu grijă, 
intrase în cercul celor ce comunicau on-line, la început 
făcându-şi simțită prezenţa prin ferestrele pop-up care 
apăreau pe ecranele computerelor. 

Pe unii îi ajutase atunci când exista o problemă pe care 
putea s-o rezolve cu dibăcia lui deosebită în ale 
calculatoarelor. Şi, odată ajutaţi, ei îi rămăseseră datori, fapt 
ce-i permisese să treacă la următorul pas, intrând în 
conversațiile on-line, compătimindu-i pe cei nemulţumiţi, 
cultivând prietenii cu cei deziluzionaţi şi deprimaţi, punând 
bazele planului său. Abia când fusese complet sigur de ei 
adusese în discuţie tema sinuciderii. Şi astfel, unul câte unul, 
Pointer - care acum îşi spunea Black Star - îşi recrutase 
soldaţii de teren. 

Primele atacuri cu bombă avuseseră loc în Anglia, în parte 
din cauza faptului că acolo reuşise să stabilească primele şi 
totodată cele mai puternice contacte. Insă pentru Black Star 
se făcea într-un fel dreptate, deoarece, atunci când fusese 
omorât, Chuck se ducea la un interviu de angajare la o 
companie financiară englezească. Anglia reprezenta terenul 
de încercare al lui Black Star, însă după atentatul cu bombă 
de la Newcastle era timpul să se mute în alte părţi ale lumii. 

Black Star urmărise ştirile referitoare la atacurile cu bombă 
din Anglia, atât pe internet, cât şi la televiziunile de ştiri 
americane. Văzuse, cu un sentiment de mulţumire, că presa 
britanică începuse să facă referire la atacatorii săi cu bombă 
cu denumirea de Ingerii Morţii. 

Erau ai săi Îngeri ai Morţii, iar mulţi alţii stăteau în aşteptare. 
Recruţii săi erau puţini ca număr; niciodată n-aveau să existe 
legiuni de tineri suficient de hotărâți încât să meargă de 
bunăvoie la moarte. Însă următorii erau în curs de pregătire, 
aproape gata să execute ordinul final. Aceştia stăteau în 
aşteptare în nenumărate ţări ale lumii. In Canada, Australia, 
Noua Zeelandă, Pakistan şi Israel, printre multe altele. Şi 


bineînţeles că unii dintre ei erau în aşteptare şi în Statele 
Unite. Insă pentru SUA, Black Star pregătea pe unul dintre cei 
mai speciali Ingeri ai Morţii. 


6 


Elena se afla în grădina hotelului, după terminarea uneia 
dintre obişnuitele ei şedinţe cu medicul psihiatru Ruth 
Jacobson. 

Nu era deranjată de respectivele şedinţe şi ştia precis 
motivul pentru care ea şi doctorita aveau aceste „mici 
discuţii“. Marcie Deveraux nu-şi permitea ca ea să clacheze. O 
simplă reacţie impulsivă pe post de răspuns la un comentariu 
provocator s-ar fi dovedit suficientă pentru ca Elena să se dea 
îndată de gol şi să compromită întreaga operaţiune. 

Şi odată ieşită pe teren, asta dacă urmau să ajungă vreodată 
atât de departe, avea să fie şi mai dificil, întrucât Elena ieşea 
de sub controlul lor direct. 

Aşa că era monitorizată îndeaproape. 

Elenei îi plăcea de doctor Jacobson. Într-un fel sau altul îi 
amintea de Jane Brooker, femeia care conducea casa de copii 
Foxcroft împreună cu soţul ei Dave. Lui Jane îi plăcea să stea 
la taclale în răstimpul în care savura o ceaşcă de cafea, 
îndeosebi cu fetele mai mari. 

Jane fusese un om drept şi onest şi, în mod instinctiv, Elena 
ştia că şi doctor Jacobson era la fel. Spre deosebire de 
Deveraux. Pentru Elena, Deveraux n-avea să prezinte 
niciodată încredere. 

Pe durata şedinţei, Elena vorbise o mulţime despre cât de 
mult îi lipsea tatăl ei. Acesta dispăruse din nou chiar în 
momentul în care ea credea că, în cele din urmă, începuseră 
să se înţeleagă unul pe celălalt şi să-şi consolideze o relaţie 
cum se cuvine. 

— Problema este, îi spusese doctoriţei Jacobson, că, şi dacă 
încearcă să mă contacteze în acest moment, n-are cum să 
dea de mine. Ei au născocit o întreagă poveste pe care le-au 
servit-o celor de la Foxcroft şi de la serviciile sociale. Aşa că 
tata n-ar şti cum să ajungă la mine. Faţa ei de obicei 
luminoasă devenise deodată dură şi distantă. Insă, din câte-l 


ştiu pe tata, probabil că nu s-a gândit niciodată la mine de 
când a plecat din nou. 

Şedinţa se terminase iar Elena ieşise în grădină, pentru a 
medita la cele ce se discutaseră mai devreme. Stătea pe o 
bancă, uitându-se la o ceată de vrăbii ce se certau zgomotos 
pe nişte bucățele de pâine aruncate de bucătarul hotelului, 
când Danny apăru pe uşa laterală şi se apropie de ea. 

El îi zâmbi. 

— E totul în regulă? 

Elena ridică din sprâncene. 

— Nu prea. 

Danny se aşeză pe bancă. 

— De ce? Ţi-a făcut lesbiana aia de doctoriţă zile fripte? 

— N-are nimic de-a face cu doctoriţa Jacobson, spuse Elena 
cu răceală în timp ce bătălia pentru firimiturile de pâine luă 
sfârşit, iar vrăbiile zburară care încotro. Fata se întoarse spre 
el. E vorba de tine! 

— De mine? Da' ce-am făcut? 

— Ştii ce zi a fost ieri? 

— Înî... miercuri. 

Elena oftă şi dădu din cap dezaprobator. 

— A fost ziua mea de naştere. Mulţumesc că ţi-ai amintit! 

Ochii lui Danny se măriră vizibil. 

— A fost? ; 

— Anul trecut n-ai uitat. Insă atunci nu erai complet obsedat 
de toată chestia asta, aşa cum eşti acum. 

— Îmi pare rău, Elena! 

— N-am primit măcar o felicitare. Nici măcar una! Nu m-am 
aşteptat vreodată ca altcineva să-şi aducă aminte de asta, 
însă credeam că tu o să-ţi aminteşti. 

— O să mă duc şi o să-ţi iau un cadou. Chiar azi. 

— Nu vreau nicio tâmpenie de cadou! Nu acum... e prea 
târziu. 

Rămaseră tăcuţi o vreme, Elena încă supărată, iar Danny 
cugetând la ce-i spusese ea despre faptul că era obsedat de 
misiune. 

— Uite ce e, după ce terminăm toată chestia asta o să fie iar 
ca înainte. 


— N-o să mai fie niciodată la fel, Danny, spuse Elena cu 
înverşunare. Pentru tine nu va mai fi. Îţi place să faci asta, şi 
ştii bine că e aşa. Văd asta de fiecare dată când bunicul tău 
ne mai supune câte unui test. Vrei să fii la fel de bun ca el. 
Vrei să fii el. 

El îşi dădu seama că fata rostea un adevăr. Şi nu era vorba 
doar de prezenta misiune; întreaga lume clandestină a 
serviciilor secrete i se părea fascinantă şi incitantă. Se simţea 
ca făcând parte din ea, ca şi cum i-ar fi aparţinut în întregime. 
De ani de zile visase la o carieră de ofiţer în cadrul forţelor 
armate. Însă asta era cu totul altceva. Ceva mai mult de-atât. 
Ceva în care simţea că avea ocazia de a fi nu numai un 
membru al echipei, ci şi o individualitate de sine stătătoare. 

Şi, oricât de mult încercase Danny să execute ordinele şi 
instrucţiunile, exista ceva în el care-i cerea să acţioneze 
individual, să ia propriile decizii, bune sau rele, cum ar fi fost 
ele. 

Însă Elena era o persoană specială pentru el - iar el ştia şi 
acest lucru. Şi o dăduse rău de tot în bară de data asta. 

— Îmi pare rău, pe bune! Însă ceea ce facem noi aici e foarte 
important. _ 

— Ştiu că-i important, nu sunt proastă. Insă tu ai fost cel 
care a vrut genul ăsta de viaţă, nu eu. Planificasem totul. 
Examenele de admitere, universitatea, o slujbă bună în 
domeniul informaticii... 

Elena oftă, iritată, după care se ridică şi o porni înapoi spre 
hotel. Se opri însă după câţiva paşi şi se întoarse cu faţa spre 
el. 

— Ce-am făcut a fost pentru tine, pentru tine şi pentru 
bunicul tău. Eu n-am vrut în niciun moment să fiu părtaşă la 
aşa ceva. 

— Însă acum chiar suntem părtaşi, spuse Danny. Şi nu mai 
există cale de întoarcere. 

Elena dădu din cap în semn de încuviinţare. 

— Ştiu. Dar, când o să se termine, vreau o... o viaţă normală. 

Danny se ridică şi el în picioare. _ 

— Să știi că o să fiu întotdeauna alături de tine, Elena. Iți 
promit. 


Elena dădu din cap neiîncrezătoare şi zâmbi. Furia îi 
dispăruse. 

— Mda. Şi fac pariu că şi la anul o să uiţi de ziua mea de 
naştere. 


Z 


Jeff Williams şi Kiyoshi Tanaka, deşi nu se cunoscuseră 
niciodată şi erau despărțiți de 10 652 de kilometri, aveau 
foarte multe în comun. 

Amândoi aveau doar optsprezece ani, amândoi locuiau cu 
părinţii şi erau studenţi la informatică. În plus, cei doi 
adolescenţi împărtăşeau o pasiune comună cu multe alte mii 
de oameni din toată lumea. Trenurile. În viaţa de zi cu zi erau 
înnebuniţi să privească trenurile şi să culeagă date despre 
ele. 

Probabil că trenuleţele de jucărie pe care amândoi le 
avuseseră în copilărie fuseseră cele care declanşaseră 
pasiunea iniţială pentru trenuri a celor doi băieţi. Insă mai 
exista un element care-i făcea să savureze această 
îndeletnicire atât pe Jeff, cât şi pe Kiyoshi: îşi petreceau 
timpul singuri cuc. Amândoi erau consideraţi nişte singuratici. 
Nişte nedoriți. Tipi care nu făceau parte din niciun grup, din 
nicio gaşcă. Amândoi căpătaseră, de-a lungul anilor, porţii 
îndestulătoare de agresiune şi de terorizare. Nimic extrem de 
groaznic: nu luaseră bătaie sau ceva de genul ăsta. Nu era 
vorba decât de miştocăreala şi de sarcasmul la care fuseseră 
supuşi în mod constant, asemenea unor picături chinezeşti ce, 
în cele din urmă, ajunseseră să umple paharul. Acestea îi 
făcuseră să urască viaţa, să-şi dorească să-i plătească poliţele 
acestei lumi ostile... _ 

Jeff era pasionat de trenurile de marfă. Işi petrecea ore 
întregi uitându-se la nişte trenuri ce păreau interminabile, cu 
două locomotive în faţa şi la coada garniturii, şerpuind printre 
dealurile ce dominau Pittsburghul. Verifica numerele de 
înregistrare a locomotivelor, număra vagoanele de marfă, 
observa tipul încărcăturii şi nota totul într-un carneţel. Nu 
încetase niciodată să se minuneze de faptul că trenurile erau 
atât de lungi, încât partea din faţă apuca să traverseze 
Pittsburghul, dispărând printre dealuri, în timp ce vagoanele 


din spate se aflau încă în partea opusă a oraşului. 

Kiyoshi era fascinat în mod special de trenurile de mare 
viteză, lucioase, aerodinamice, transportând până la patru 
milioane de oameni pe zi, trenuri ce soseau în, sau plecau din 
Gara Shinjuku din Tokio. 

Ambii adolescenţi îi vorbiseră lui Black Star despre dragostea 
lor pentru trenuri şi calea ferată încă de la primele conversații 
purtate pe internet. Entuziasmul lor fusese cel care-i dăduse 
lui Black Star ideea macabră de a le plănui şi de a le pregăti 
sinuciderea exact în acelaşi moment. 

Un act terorist sincronizat era îndreptăţit şi i se potrivea lui 
Black Star, căci tot astfel fusese şi atacul terorist din 11 
septembrie care-i provocase dorinţa de răzbunare. 

Aşa că, la 7.30 a.m., în timp ce navetiştii matinali începuseră 
să coboare dintr-un tren în Gara Shinjuku, Kiyoshi se duse în 
mijlocul peronului, trase de firul din mâna dreaptă şi declanşă 
dispozitivul exploziv prins în jurul corpului. 

Sinuciderea lui Jeff avusese loc de fapt cu câteva minute mai 
devreme: ora din Pittsburgh era 6.24 p.m. Ar fi trebuit să fie la 
fel de spectaculoasă. Jeff îşi alesese locul exact în care avea 
să se întindă pe şine şi să-şi detoneze dispozitivul exploziv în 
momentul în care trenul de marfă se apropia. Ştia că 
dispozitivul exploziv n-avea să fie suficient de puternic încât 
să distrugă trenul în sine. Insă bomba lui Jeff avea să arunce 
în aer o secţiune întreagă de şină. Trenul ce se apropia urma 
să deraieze şi o mare parte din el avea să se răstoarne pe 
costişa dealului ce dădea spre oraş. 

Insă Jeff făcuse o greşeală. Işi pregătise dispozitivul exploziv 
după cum fusese instruit, îl prinsese de corp şi-şi pregătise 
firul de detonare. Imprumutase maşina tatălui său şi 
condusese până între dealuri, unde îşi găsise locul de parcare. 

După ce oprise motorul, pe când deschidea portiera dând să 
coboare din maşină, ceva anume îl făcuse să apuce firul cu 
mâna dreaptă şi să tragă uşor de el, pentru a verifica dacă 
era îndeajuns de întins. 

Insă tragerea de fir nu fusese suficient de uşoară. Bomba 
explodase. Câteva minute mai târziu, la 6.30 p.m., trenul de 
marfă începu să treacă pe lângă maşină. Mecanicul de 


locomotivă se uită pe geam şi văzu resturile caroseriei unui 
Ford arzând mocnit. 

Jeff dispăruse pur şi simplu. Ulterior, aveau să fie găsite 
rămăşiţele cadavrului său. Precum şi carneţelul lui. 


8 


Şeful lui Deveraux de la MI5 veni la prima oră în dimineaţa 
următoare şi intră rapid într-o şedinţă cu uşile închise la care-i 
convocase pe Deveraux, pe Fergus şi pe dr. Jacobson. 

Dudley - era cunoscut doar sub titulatura de Dudley, şi doar 
câţiva oameni din Serviciul Secret ştiau cu siguranţă dacă 
acesta reprezenta numele sau prenumele său - fusese cel 
care-i convinsese pe Danny şi pe Elena că pentru această 
misiune ajutorul lor se impunea cu necesitate, fiind unul vital. 
Ei nu-l mai văzuseră de-atunci. Şi era puţin probabil să-l vadă 
acum. 

Bărbatul aruncă pe masă un exemplar din Daily Mirror. Titlul 
de pe frontispiciu era similar celor împrăştiate pe prima 
pagină a oricărui alt cotidian: LOVESC DIN NOU INGERII 
MORŢII 

— Trebuie să ducem lucrurile mai departe, domnule, spuse 
Deveraux pe un ton imperativ. Trebuie s-o punem pe Elena 
să-l preseze pe Black Star să ne dea mai multe date de care 
să ne putem agăța. Acum ştim că toţi copiii ăştia îşi fac 
singuri dispozitivele explozive. Ceva din ceea ce Black Star o 
să-i spună Elenei sigur o să ne dea indiciile de care avem 
nevoie. 

Aerul din camera de operaţiuni era deja îmbâcsit şi greu. 
Mesele erau pline cu ceşti goale de cafea, ziare aruncate în 
dezordine şi dosare deschise conţinând cele mai recente date. 

— Sunt conştient de părerile tale, Marcie, spuse Dudley, însă 
trebuie să iau în consideraţie şi opiniile celorlalţi. Se uită 
înspre medicul psihiatru. Doamnă doctor, mai e ceva ce ne-aţi 
putea spune despre Black Star? 

Prezenţa regulată a doctorului Ruth Jacobson la hotel avea 
un dublu scop. Nu numai că se ocupa de starea emoţională a 
Elenei şi se asigura că nu clachează în faţa lui Black Star, dar 
încerca şi să traseze un profil psihologic al maestrului 
atacurilor cu bombă. Aceasta constituia o parte importantă a 


muncii ei şi pe toată durata carierei sale ajutase poliţia şi 
serviciile de securitate să descopere o serie de infractori 
periculoși, de la criminali în serie la terorişti. 

Existau destui, atât în poliţie, cât şi în structurile de 
securitate, care îi considerau munca a fi o pierdere de timp şi 
de resurse şi care credeau că succesul ei se baza pe nimic 
mai mult decât pe nişte intuiţii norocoase şi ipoteze desprinse 
din experienţă. Însă alţii - şi din fericire aceştia constituiau 
majoritatea - cunoşteau adevărata valoare a minţii incisive a 
lui Ruth Jacobson. 

De când Elena reluase conversațiile on-line cu Black Star, 
doctor Jacobson fusese implicată total, studiind transcrierile 
conversaţiilor şi analizând fiecare cuvânt, în încercarea ei de a 
alcătui profilul maestrului atacurilor cu bombă. 

— Acum sunt foarte sigură că Black Star este bărbat, spuse 
ea, frunzărind printre colile cu transcrieri. 

Deveraux nu păru deloc impresionată. 

— Am ştiut asta de la bun început. 

Doctor Jacobson nu fu descumpănită de atitudinea destul de 
ostilă a lui Deveraux; ştia bine că hotărâta agentă a MI5 făcea 
parte dintre sceptici. 

— Însă acum cred că nu este un tip tânăr. E cel puţin de 
vârstă mijlocie. 

Deodată, Deveraux păru interesată. 

— Şi ce vă face să credeţi asta? 

Doctor Jacobson lăsă pe masă hârtiile pe care le ţinea în 
mână. 

— În primul rând, pare un tip... experimentat. lar unele 
dintre frazele pe care le foloseşte sunt mult mai... mature. 
Arătă spre un rând din transcrierea dactilografiată a ultimei 
conversații. Uitaţi-vă la asta. El spune „rolul meu e cel de a-i 
ajuta pe alţii“. „Rol“ este un cuvânt neobişnuit în zilele 
noastre. Cred că un tânăr ar spune „treabă”. Şi uitaţi-vă aici, 
la următoarea propoziţie. Spune că „înţeleg pe deplin”. Din 
punct de vedere gramatical este corect, însă majoritatea 
oamenilor ar spune în zilele noastre „pe bune, înţeleg” 
îndeosebi tinerii. Mai sunt şi alte exemple în conversațiile 
anterioare. 


Pentru moment, Deveraux nu spuse nimic, încercând să-şi 
formeze propria imagine mentală a unui bărbat de vârstă 
mijlocie, stând în faţa ecranului unui computer undeva în 
lumea largă, convingându-i pe aceşti adolescenţi să se arunce 
în ghearele morţii. Era enervant că trebuia să admită în sinea 
ei că, probabil, doctor Jacobson avea dreptate. 

— Un nemernic dus cu capul, indiferent cine e. 

— În mod sigur e un dezechilibrat mental. Probabil că 
dezechilibrul s-a produs cumva pe fundalul unei catastrofe 
survenite în propria-i viaţă. 

— Îmi cereţi cumva să-mi pară rău pentru el? se stropşi 
Deveraux. 

— Nu vă împărtăşesc decât părerea mea de profesionist, îi 
replică doctor Jacobson cu calm. Pentru moment, părerea 
mea este că a învăţat cu grijă cum să comunice on-line la fel 
ca tinerii. Cum să-i facă să simtă că, de fapt, discută cu unul 
de-al lor. Însă propria-ţi poveste lasă întotdeauna urme. 

Dudley dădu din cap afirmativ. 

— l-aţi spus ceva Elenei despre asta? 

Înainte de a răspunde, doctor Jacobson aruncă o privire 
fugară înspre Fergus şi apoi înspre Deveraux. 

— Nu. Elena este o tânără remarcabilă, însă trebuie să ţinem 
cont de vârsta ei şi de faptul că a trecut printr-o perioadă 
traumatizantă în ultimii ani. Şi-a pierdut mama, după care 
problema cu tatăl ei... 

Fergus surprinse schimbul aproape imperceptibil de priviri 
dintre Deveraux şi Dudley. 

— Însă consideraţi că este suficient de puternică pentru a 
continua? o întrebă Dudley pe doctor Jacobson. Şi pentru a 
duce la bun sfârşit operaţiunea asta, până în faza a doua, 
dacă va fi necesar? 

— După cum v-am spus, este o tânără remarcabilă. Se 
descurcă, dar am unele motive de îngrijorare. Aruncă o privire 
spre Deveraux. Pentru moment e OK, însă i-ar face foarte bine 
să audă nişte noutăţi despre tatăl ei. 

— Nu există niciun fel de noutăţi, spuse Deveraux pierzându- 
şi răbdarea. Joey Omolodon este un ratat. Fie stă ascuns pe 
undeva, fie a ieşit din ţară. 


— Indiferent cum ar fi, dacă auziţi ceva... 

— Atunci Elena o să afle prima. Acum putem să revenim la 
oile noastre. 

Dudley îşi luă de pe masă ceaşca de cafea şi bău ultima gură 
zdravănă de lichid rece şi amar. Făcu o grimasă atunci când 
puse cana cu grijă înapoi pe farfurioară. 

— Ar trebui să punem pe altcineva în faţa calculatorului? 
Poate pe Danny? 

Doctor Jacobson dădu din cap în semn de negare. 

— E o idee bună, însă acum e prea târziu pentru asta. Black 
Star şi-ar da seama imediat. Deja cunoaşte limbajul folosit de 
Elena la calculator. Orice tânăr foloseşte un mod unic de a 
abrevia un text, iar dacă Danny încetează să gândească în 
modul în care răspunde Elena mesajelor, BS s-ar prinde una, 
două. 

Dudley dădu din cap aprobator, după care se întoarse spre 
Fergus. 

— Dumneata ce părere ai, domnule Watts? 

Fergus mai antrenase în trecut şi alţi recruți necopţi. Ştia 
exact care erau cerinţele afară, pe teren. 

— Din punct de vedere operaţional, nici Danny şi nici Elena 
nu sunt pregătiţi. Să stai în spatele unui computer e una, însă 
să fii pe teren e cu totul altceva. Am nevoie de mai mult timp. 

Dudley oftă şi-şi aruncă privirea la ziarele împrăştiate pe 
masă. 

— Din păcate timpul este unul dintre lucrurile pe care nu le 
avem de partea noastră. Situaţia a căpătat acum o amploare 
globală. Alte organizaţii de securitate naţională o să-şi ia 
propriile măsuri, însă pentru moment s-a hotărât că noi vom 
păstra la nivel intern ceea ce ştim. Şi acţionăm ca atare. 

Acestea fiind zise, se ridică încet în picioare şi începu fără 
nicio grabă să se încheie la nasturii pardesiului pe care-l purta 
în aproape toate anotimpurile. 

Fergus se uită la el, fără a se lăsa o clipă indus în eroare de 
cavalerismul emanat şi de manierele politicoase ale lui 
Dudley. Nimeni n-ajungea într-o astfel de poziţie în cadrul 
Serviciului de Securitate fiind Domnul Simpatic şi Binevoitor. 

Dudley se încheie şi la ultimul nasture, cel de sus, şi-şi şterse 


un fir de praf imaginar de pe gulerul hainei. 

— Ne asumăm riscul, spuse el. O punem pe Elena să-l 
convingă pe Black Star că este complet pregătită să treacă la 
faza a doua. Trebuie să tragem speranţa că asta se va dovedi 
suficient ca să-l momim să facă vreo greşeală. Se uită la 
Fergus. lar decizia mea este irevocabilă. 


9 


Masa din camera lui Fergus era plină cu diferite mărunţişuri 
achiziționate la o repriză de cumpărături făcute la 
supermarketul Tesco. Unele dintre sticluțele şi tuburile de 
plastic rămăseseră nedesfăcute, însă în mijloc se aflau o 
grămadă de tablete de aspirină. 

Danny şi Elena stăteau aşezaţi de o parte a mesei, iar Fergus 
se afla în picioare de partea cealaltă, sprijinindu-se de tăblie 
ca să aibă un punct de susţinere în plus. Piciorul său rănit era 
din ce în ce mai bine, însă ultima rană, produsă prin 
împuşcare, fusese aproape în acelaşi loc cu cea pe care o 
încasase în Columbia cu aproape opt ani în urmă, aşa că dura 
mai mult să se vindece. Cu fiecare zi care trecea, îşi simţea 
piciorul mai puternic şi tot cu fiecare zi îl forţa puţin mai mult. 
Pentru un timp, putea să se sprijine pe el fără ajutor şi chiar 
să meargă câţiva paşi fără cârje. Insă mai avea cale lungă 
până să ajungă să umble la fel ca înainte. 

Era doar cu puţin trecut de ora două după-amiază şi, ca 
întotdeauna, ziua fusese planificată astfel încât să se fructifice 
la maximum fiecare oră disponibilă. De obicei, Elena stabilea 
legătura cu Black Star la prima oră sau pe la jumătatea 
dimineţii. Din câte ştia Black Star, asta se întâmpla după ce 
ea-şi termina tura la hotel. De fapt dimineţile erau alocate 
şedinţelor informative şi bilanţurilor activităţilor şi misiunilor 
deja desfăşurate, iar după-amiezile erau rezervate pregătirii şi 
antrenamentului. 

— Azi ne jucăm de-a „arată-mi şi spune-mi“, zise Fergus în 
timp ce Danny şi Elena se uitau nedumeriţi la ciudata 
varietate de produse de pe masă. 

Danny fixă cu privirea o oală mare de gătit. 

— Gătim ceva? 

— Ceva de genul, spuse Fergus. O să vă arăt nişte chestii 
legate de explozibilii plastici. 

Danny şi Elena se uitară la el miraţi. 


— Acestea sunt aceleaşi substanţe, substanţe obişnuite, pe 
care Ingerii lui Black Star le folosesc pentru a-şi confecţiona 
explozibilii plastici. 

— Vrei să spui că-şi fac singuri bombele? întrebă Elena. 

— Dispozitivele explozive improvizate, spuse Fergus, 
corectând-o. Am făcut şi eu unul, nu v-amintiţi? Când eram în 
depozitul de materiale... înainte să fim târâţi în afacerea asta. 
Insă acolo aveam nişte explozibili plastici adecvaţi cu care să 
lucrez; Ingerii folosesc o varietate de produse făcute în casă. 

Danny şi Elena ascultară într-o tăcere deplină, în timp ce 
Fergus le explica faptul că toate variantele de explozibili 
făcuţi în casă au un număr alocat în funcţie de ingredientele 
amestecate, şi că atunci când fusese în Regiment” învățase 
pe dinafară toate ingredientele şi reţeta de preparare pentru 
fiecare amestec în parte. 

In multe dintre misiunile sale sub acoperire trebuise să se 
deplaseze în teritoriul inamic, fără niciun fel de echipament. 
Odată ajuns acolo, trebuia să cumpere ingredientele - toate 
nişte produse obişnuite, folosite în gospodărie, care n-aveau 
cum să trezească suspiciuni - pentru a face explozibili de 
mare putere. 

In funcţie de ţintă - să spunem o centrală electrică sau un 
pod - numărul ingredientelor amestecate era diferit, deoarece 
fiecărui amestec îi corespundea un vector al vitezei de 
detonare. lar unele amestecuri erau mai uşor de făcut decât 
altele. 

Fergus se uită la produsele de pe masă. 

— Testele legiştilor arată că Ingerii foloseau toate astea 
pentru a face un explozibil plastic numit 39. 

Danny se uita fascinat la ingrediente, însă Elena părea 
îngrijorată. 

— Vrei să spui că s-ar putea să fiu nevoită să fac unul dintre 
dispozitivele astea explozive improvizate? 

Fergus dădu din cap în semn de încuviinţare. 

— E posibil, Elena. Nu ştim cât de departe va trebui să mergi 
până când să punem mâna pe Black Star. După atacurile din 


5 Felul în care este numit SAS-ul de către soldaţii din rândurile lui. (n. tr.) 


Japonia şi din America de ieri, ştim că Black Star nu-şi 
întâlneşte Îngerii ca să facă dispozitivele explozive 
improvizate împreună, asta dacă nu cumva are complici. 
Bănuiala mea este că, într-un fel sau altul, le asigură doar 
instrucţiunile după care să le confecţioneze. 

— Şi asta o să trebuiască să fac şi eu? 

Fergus încerca s-o liniştească cum putea mai bine. 

— Nu trebuie să-ţi faci griji. O să-ţi dau ceva cu care să faci 
ca amestecul să devină sigur. 

— Pe bune? întrebă Elena, fără să pară deloc liniştită. Ce 
anume? 

— E 0... o pulbere. O s-o amesteci în toate ingredientele pe 
care le ai aici. 

— Ce fel de pulbere? 

— Hai s-o luăm cu încetişorul. Explozibilul 39 este foarte 
periculos în faza intermediară şi extrem de volatil de îndată 
ce s-a realizat amestecul. 

— Dar ai spus că amestecul o să fie sigur. 

— Şi aşa o să fie. Însă trebuie să fii pregătită pentru orice 
eventualitate. Şi chiar dacă o să trebuiască să ajungi la faza în 
care să faci explozibilul plastic, tot o să poţi asigura 
dispozitivul scoțând firul detonatorului de la baterie - deşi şi- 
aşa este instabil. Fergus văzu privirea confuză a Elenei şi 
încercă din nou s-o liniştească, zâmbindu-i. După cum 
spuneam, o luăm încetul cu încetul, pas cu pas. Şi, oricum, n- 
o să-l lăsăm să meargă atât de departe. 

Elena şi Danny se lăsară pe spate şi-l ascultară pe Fergus 
explicându-le că explozibilul de mare putere ce se obținea din 
acele ingrediente era un fel de „văr“ al TNT-ului, numit 
Trinitrofenol. Le arătă aspirinele de pe masă. 

— Prin extragerea Trinitrofenolului din mărunţişurile astea şi 
prin amestecarea sa cu vaselină şi cu ceară de lumânări, orice 
individ care deţine cunoştinţele necesare îşi poate produce 
propriul explozibil plastic într-un interval de trei ore. 

Danny era nerăbdător să afle mai multe. 

— Deci cum se face? Facem acum un amestec 39? 

— Se fierb aspirinele şi mai apoi se adaugă şi celelalte 
ingrediente, pentru a extrage Trinitrofenolul. lar răspunsul 


este nu, n-o să facem niciun amestec acum. Pe lângă alte 
chestii, vaporii ce rezultă în timpul amestecării ingredientelor 
sunt otrăvitori. 

Elena părea din ce în ce mai îngrijorată iar Fergus băgă de 
seamă. 

— Uite ce e, nu trebuie decât să ai cunoştinţe despre toate 
astea... probabil că o să-l prindem pe Black Star cu mult 
înainte de faza asta. 

— Probabil? 

Fergus conştientiză dintr-odată că piciorul îl durea îngrozitor 
de tare. Se mişcă încetişor, ocolind masa până pe partea 
cealaltă, trase un scaun şi se aşeză între Danny şi Elena. 

Vorbi cu voce joasă. 

— Acum nu mai putem să dăm înapoi. Ocazie mai bună ca 
asta de a scăpa de scursura de Black Star nu există. 

Se aplecă şi mai tare înspre cei doi. 

— Însă cel mai mult mă interesează ca voi să fiţi în 
siguranţă. 

— În legătură cu dispozitivul explozibil improvizat? întrebă 
Danny. 

— Nu numai. 

Fergus vorbea încet cu bună ştiinţă, pentru ca ei să fie 
obligaţi să se tragă şi mai aproape ca să audă ce spunea. 

— Trebuie să ne mişcăm cu grijă în preajma lui Deveraux. N- 
am avut niciodată încredere în ea, nici înainte, şi n-am nici 
acum. N-o interesează decât să-l prindă pe Black Star. De 
îndată ce-o să reuşească s-o facă, noi o să devenim din nou o 
problemă pentru ea. lar atunci n-o să aibă decât trei opţiuni. 
Unu, să ne lase să plecăm să ne trăim viaţa departe de toate 
astea. Doi, să ne dea o altă misiune, pe care n-o să avem de 
ales şi va trebui s-o executăm. Sau trei... 

— Să ne omoare, spuse abia şoptit Danny. 

Fergus dădu aprobator din cap. 

— lar asta mi se pare că-i cea mai probabilă variantă. Aşa 
că, iată care-i planul. In momentul în care Black Star o să fie 
găsit iar noi ne-am făcut pătrăţica, n-o să faceţi decât ce-o să 
vă spun eu. Veţi ignora ordinele ulterioare venite din partea 
lui Deveraux. O să vă duc într-un loc sigur şi o să-mi iau toate 


măsurile ca Deveraux să nu mai ajungă la noi vreodată. 

— Insă cum o să poţi face asta? întrebă Danny pe un ton 
precipitat. 

— Pregătesc un dosar secret cu date compromiţătoare, care 
o să ne protejeze. Insă, nu uitaţi, de îndată ce Black Star e 
găsit, trebuie să faceţi exact ce vă spun eu. Fergus aşteptă ca 
semnificaţia cuvintelor sale să li se fixeze bine în minte după 
care le spuse: Aveţi întrebări? 

— Da, zise Elena. Povesteşte-mi despre pudra aia care face 
sigur dispozitivul explozibil improvizat. 

Fergus zâmbi. 

— Nu-ţi face griji. O să ştii tot ce trebuie la momentul 
potrivit. 


10 


Elena trase adânc aer în piept în timp ce-şi aduna gândurile, 
apoi începu să scrie. 


AM CITIT DESPRE JAPONIA SHI AMERICA. AU FOST 
UIMITORI!!! NE-AU ARATAT TUTUTOR CALEA CE TREBUIE 
URMATA!!! 


Şovăi, iar ochii i se-ndreptară fugar spre Danny şi spre 
doctor Jacobson pentru a primi asigurări că totul era în regulă. 
Trebuia să scrie mai mult, dar îi venea greu s-o facă. 

— Continuă, o îndemnă îndată Deveraux. Spune-i! 

Doctor Jacobson se uită aspru la Deveraux, însă avu 
prezenţa de spirit să nu spună nimic. Atmosfera din camera 
de operaţiuni era deja tensionată precum un fir întins la 
maximum. 

Degetele Elenei reveniră la tastatură. 


SHI EU POT FI LA FEL DE CURAJOASA. SUNT LA FEL DE 
CURAJOASA!!! SUNT ATAT DE SIGURA ACUM!!! 


Răspunsul veni instantaneu. 
CU ADEVARAT, GOLA? ESHTI ABSOLUT SIGURA??? 


Elena începu să scrie rapid, ca şi cum nu ar mai fi cumpănit 
cu grijă fiecare cuvânt plasat, ca şi cum aşternea gândurile 
venite pe moment. Ignorând erorile şi greşelile de scriere, 
apăsă cu putere pe taste. 


TOTAL!!! FAPTUL CA TATA A FUGIT DIN NOU A 
INSEMNAT SFARŞITUL PENTRU MINE, A FOST DE-AJUNS! 
IL URĂSC!! TOATA LUMEA MA LASA DE IZBELISHTE, 
TOATA LUMEA!!! SAPTAMANA TRECUTA A FOST ZIUA 
MEA DE NASHIERE SHI NICI CHIAR PRIETENUL MEU 
CEL MAI BUN NU SHI-A AMINTIT!!! 


Continuă să tasteze cu furie, ştiind că Danny se uita la ea. 


ESHTI SINGURA PERSOANA CARE  VORBESHIE 
DIREXCYT CU MINE. VREAU SA DISPAR, PE BUNE! 
COMPLET, TOTAL, PENTRU TOTDEAUNA!!! SHI VREAU 
SA-I FAC PE TOTZI SA LE PARA RAU PENTRU TOT RAHATU 
DE CAREAM AVUT PARTE ATAT DE MULT TIMP!! ARATA- 


Elena se lăsă pe spătar, aşteptând cu ochi măriţi răspunsul 
lui Black Star. Toţi ceilalţi se uitau fix la ea. leşise din tiparele 
scenariului stabilit; mersese mai departe decât fusese 
instruită s-o facă, însă Deveraux era încântată. 

— Bine, Elena, foarte bine! Chestia cu ziua de naştere a fost 
excepţională, iar faptul că i-ai spus ce simţăminte ai faţă de 
tatăl tău a fost excelent! 

— Pur şi simplu sunt supărată, şuieră Elena printre dinţi, 
continuând să fixeze ecranul cu privirea. _ 

Deveraux se uită rapid la Fergus, care o scruta acuzator. Il 
înfruntă puţin cu privirea, după care se reîntoarse la ecranul 
calculatorului. 

x x * 

Charles Pointer al lIl-lea îl invitase pe credinciosul său 
servitor Herman Ramirez în semiobscuritatea conacului său 
imens din The Hamptons ca să fie martor la felul cum îl 
prindea, ca la pescuitul la lansetă, pe ultimul şi cel mai 
valoros Înger. 

— Am pus mâna pe ea, şopti el fără să-şi ia privirea de la 
ecranul computerului. Primul meu Înger femeie. Tot ce mi-a 
spus s-a adeverit. Tatăl care a fost în puşcărie şi după aceea a 
dispărut, casa de copii şi acum slujba la fundătura aia de 
hotel. E perfectă, iar sincronizarea ei este la fel. Exact când 
aveam nevoie de ea... şi nici nu trebuie s-o forţez. Ea mea şi 
nimeni n-are grijă de ea. 

— În afară de dumneavoastră, domnule, spuse Herman în 
timp ce şeful său intra din nou în pielea personajului Black 
Star. 


O SA-TZI ARAT CALEA, GOLA. ŞI SUNT ATAT DE MANDRU 


DE TINE!!! O SA ÎNCEP SA FAC ARANJAMENTE. TU O SA 
FACI DIFERENIZA ŞI O SA FII FAIMOASAI!!! AI 
PASHAPORT?? 


La hotel, în camera de operaţiuni, se instaură brusc un 
moment de confuzie. Nimeni nu se aşteptase la o asemenea 
întrebare - ceilalţi Îngeri se sinuciseseră în ţările de origine. 
Elena se uită îngrijorată la Fergus şi apoi la Deveraux. 

— Ai? întrebă Deveraux. 

Elena dădu din cap în semn că nu. 

— Spune-i că da. Spune-i că ai paşaport. 

— Nu! interveni Fergus. Spune-i adevărul. Se uită la 
Deveraux. El poate accesa site-urile securizate. Minte-l acum 
şi s-ar putea să se ducă şi să descopere singur adevărul. 
Detaliile. Nu scăpa din vedere detaliile, căci altfel o să fim 
demascaţi. 

Deveraux îşi dădu seama că Fergus avea dreptate. li făcu 
Elenei semn cu capul să continue. 


IMI PARE RAU, NU. N-AM IESHIT NICIODATA DIN TZARA 
ASTA. SUNT PATETICA, NU-I ASHA? 


N-AI NICIO SHANSA SA FII PATETICA, NICIO SHANSA. 
INSA PASHAPORTUL E O CHESTIE DE CARE TREBUIE SA 
TE OCUPI. SHI REPEDE. ASTA-I TOT CE TREBUIE SA FACI. 
CE ZICI, POTZI??? 


— Spune-i că da, zise Fergus. 


NICIO PROBLEMA, POT S-O REZOLV. 


MINUNAT!!! ÎN REST LASA TOTUL PE SEAMA MEA, 
TOTUL! O SA AM CEVA PENTRU TINE IN CURAND. 
PENTRU MOMENI PA. 


Black Star ieşise din reţea iar Elena făcu şi ea rapid acelaşi 
lucru. 

Danny se întoarse spre Deveraux. 

— Cu mine cum rămâne? Nici eu n-am paşaport. 

— Putem să rezolvăm asta. Putem să rezolvăm orice. 


— Însă Elena trebuie s-o rezolve pe cale birocratică, spuse 
Fergus. Biroul de paşapoarte, contrasemnătura... cred că-i 
mai bine să-l punem pe Dave Brooker să facă asta; niciunul 
dintre noi nu poate semna formularul fără să rişte să-l 
alerteze pe Black Star. Totul trebuie făcut ca la carte. 

Deveraux dădu din cap în semn de încuviinţare. 

— Ai avut dreptate mai devreme. Ai avut prezenţă de spirit. 
O porni spre uşă, însă se opri şi îi aruncă lui Fergus o privire 
peste umăr. 

— Mulţumesc, rosti ea, după care ieşi fără niciun alt cuvânt. 
Danny ridică din sprâncene şi se uită la bunicul său. Primele 
cuvinte de laudă din partea lui Deveraux, indiferent de cât de 
şovăielnic le spusese, veniseră după o perioadă foarte lungă 
de timp. 

Însă Fergus nu se uita la Danny; era adâncit în gânduri. 
Aveau să meargă peste ocean în căutarea lui Black Star, iar 
asta însemna o schimbare în planurile sale prin care căuta să- 
i ţină în siguranţă. Fergus era deprins cu schimbările de 
tactică în momentul în care o operaţiune lua o turnură 
neaşteptată. Şi acum trebuia să facă la fel; iar el avea să 
întoarcă asta în avantajul său - însă trebuia să se asigure că 
Danny şi Elena nu erau speriaţi de schimbarea de ultim 
moment. 

Ştia că Deveraux plecase să-i trimită lui Dudley raportul 
zilnic asupra situaţiei, aşa că aşteptă până când doctor 
Jacobson părăsi încăperea, apoi li se adresă celor doi 
adolescenţi. 

— Ascultaţi, spuse el şoptit, referitor la pulberea aia de care 
v-am vorbit... O să trebuiască să aştept să ajungem acolo 
unde vrea să ne ducă Black Star înainte să v-o dau. 

— De ce? întrebă Elena. Şi, la urma urmei, ce este? 

— Nu-ţi face griji în legătură cu chestia asta. O să fac rost de 
mai multă în ţara în care o să mergem, atâta tot. 

Danny se cam săturase de modul în care bunicul său îi 
văduvea de atât de multe informaţii. Acesta era vechiul 
Fergus, cel pe care-l cunoscuse prima oară. 

— Acum ne spui că suntem o echipă, iar după un minut nu 
mai vrei nici măcar să ne spui ce se întâmplă. Chiar ne facem 


griji... nu vezi? 

Fergus încuviinţă. _ 

— Ba da, sigur că-mi dau seama. Insă cel mai bine e ca 
unele lucruri să rămână la nivelul strictului necesar. Dacă nu 
ştiţi despre o chestie, nu puteţi să vorbiţi despre ea. 

— Aşadar n-ai încredere în noi? 

— Voi doi sunteţi singurii în care chiar am încredere. Pentru 
moment, nu trebuie să ştiţi decât că pulberea pe care am de 
gând să i-o dau Elenei neutralizează acidul din amestec. Ceea 
ce înseamnă că n-o să fie nicio explozie. In regulă? 

Danny îşi dădu seama că ar fi trebuit să ştie că în spatele 
deciziilor bunicului său exista întotdeauna un motiv 
operaţional îndreptăţit. 

— Mda, îmi pare rău. 

— Nu-i nicio problemă, spuse Fergus zâmbind către Elena. Şi 
oricum, după cum v-am spus înainte, o să-l prindem înainte ca 
Elena să înceapă să facă amestecul ăla. 

Elena însă nu părea convinsă. 


11 


Reîntoarcerea la Foxcroft urma să fie o experienţă ciudată. 
Primăvara era pe sfârşite, vara fiind aproape instalată cu 
drepturi depline, însă păreau a fi trecut ani buni de când nu 
mai fusese aici. 

Elena stătea cu Deveraux în faţă în Nissanul Almera gri 
metalizat, iar Danny era în spate. Deveraux le explicase 
răspicat că Danny n-avea să se apropie de căminul de la 
Foxcroft, căci, din câte ştiau Dave şi Jane Brooker, el plecase 
de mult din zonă împreună cu bunicul său. 

Însă acum că Fergus rămăsese la Oxford în urma unei 
programări pentru o şedinţă de fizioterapie la piciorul rănit, 
Deveraux hotărâse că drumul spre Camberwell, în sud-estul 
Londrei, şi mai apoi la Biroul de Paşapoarte, aflat în Eccleston 
Square, Victoria, avea să fie o bună ocazie pentru a-i lua la 
întrebări pe tineri şi a vedea dacă şi cum avansa pregătirea 
lor. 

MI5 înjghebase o poveste de acoperire ca să o poată scoate 
pe Elena de la Foxcroft cu caracter temporar: Marcie 
Deveraux era mătuşa ei, sora răposatei sale mame. Fuseseră 
asigurate toate hârtiile şi documentele necesare pentru a 
convinge serviciile sociale că era extrem de firesc ca mătuşa 
şi nepoata să petreacă oarece timp împreună înainte de a se 
decide dacă aranjamentul avea să capete caracter permanent 
sau nu. 

Însă reîntoarcerea neaşteptată la Foxcroft era acum 
necesară, pentru a lua certificatul de naştere al Elenei şi a 
obţine formularul de cerere contrasemnat de Dave. 

Urmând instrucţiunile lui Deveraux, Elena sunase la Serviciul 
telefonic de informare pentru obţinerea unui paşaport cu o zi 
înainte, ca să afle care este procedura corectă pentru 
obţinerea unui paşaport în regim de urgenţă. | se spusese că 
nu i se putea elibera paşaportul într-o zi, prin Serviciul 
Premium; acesta era disponibil numai pentru cei care aveau 


deja paşaport. Cea mai bună cale birocratică de care putea 
beneficia Elena era Serviciul Rapid, care-i garanta paşaportul 
într-o săptămână. 

Fergus şi Deveraux hotărâseră că asta era calea de urmat. 
Dacă Black Star descoperea cumva că Elena fusese în măsură 
să găsească o modalitate prin care să ocolească căile legale, 
probabil că întreaga misiune ar fi fost compromisă. 

Trebuia să aştepte o săptămână, iar Black Star trebuia să 
afle de ce. 

Cu o zi în urmă, Elena sunase pentru a-şi face o programare 
la biroul din Eccleston Square, iar după aceea ridicase un 
formular de cerere de eliberare a paşaportului şi-şi făcuse 
nişte fotografii într-o cabină specializată de la Woolworths. 

Acum, puţin după ora 8.20 dimineaţa, Deveraux parca 
maşina pe o străduţă laterală din apropierea Casei de copii 
Foxcroft. Alesese anume ora la care să ajungă acolo. Tinerii 
rezidenţi de la Foxcroft plecau la şcoală până în 8.20, ceea ce 
însemna că n-aveau să apară niciun fel de prieteni mai vechi 
ai Elenei cu care să trebuiască să stea la bârfă. Cu cât intra în 
contact cu mai puţine persoane, cu atât era mai bine. 

Deveraux opri motorul şi se întoarse spre Danny. 

— Rămâi aici. N-o să stăm prea mult. Am planificat treizeci 
de minute ca să nu-i facem pe soţii Brooker să devină 
suspicioşi. Aşa că nu cumva să ieşi din maşină. Ai înţeles? 

Danny dădu din cap în semn că pricepuse. 

— Poţi să laşi cheile în contact? 

— De ce? Te gândeşti să faci o plimbare? 

— Nu-s atât de idiot, spuse Danny cu un oftat. Dacă tot 
trebuie să stau aici, aş putea să ascult ceva la radio. 

Deveraux se gândi preţ de o clipă. 

— Bine. Insă fără să-l dai prea tare. Nu vreau să atragi 
atenţia nici asupra ta şi nici asupra maşinii. 

Deschise portiera dinspre partea şoferului şi se uită la Elena. 

— Eşti gata? 

— Înî. Mă bucur c-o să-i văd pe Dave şi Jane. 

— Ai grijă ce vorbeşti, zise Deveraux în timp ce cobora din 
maşină. 

— Ştiu! izbucni Elena. Mi-ai mai spus asta de o mie de ori! 


Se întinse după mâner şi deschise portiera, împingând-o cu 
furie. 

— Transmite-le dragostea mea lui Dave şi Jane, strigă Danny 
pe când Elena cobora din maşină. 

Deveraux se aplecă spre maşină şi-şi băgă capul înăuntru, 
uitându-se cu ochi mijiţi la Danny, peste scaunul şoferului. 

— Nu fi idiot! 

Se trase înapoi, şi trânti portiera chiar în momentul în care 
Elena făcea acelaşi lucru cu a ei. 

— Glumeam! strigă Danny, privindu-le cum se-ndepărtează 
în josul străzii. Vă doresc distracţie plăcută! 

Se lăsă pe spate pe banchetă şi aşteptă să treacă vreo 
câteva minute, uitându-se la pietonii care se perindau pe 
lângă maşină, aproape aşteptându-se să vadă pe cineva 
cunoscut. Danny plecase de la Camberwell de mai mult timp 
decât Elena - de peste şase luni. Insă înainte de asta locuise 
ani de zile la Foxcroft. Dacă pentru el existase vreodată un 
acasă, Foxcroft se apropia cel mai mult de titulatura asta. 

Deodată se născu în el dorinţa să revadă vechea clădire de 
cărămidă în stil victorian. N-avea nevoie să intre - ci doar s-o 
vadă de-afară, şi i-ar fi fost suficient. Ştia că Deveraux şi 
Elena o luaseră spre intrarea principală; aşa că el putea s-o ia 
pe un alt drum, spre partea din spate a clădirii. Oricum 
varianta asta era de preferat; de pe partea opusă a străzii 
avea să se poată uita peste peretele din spate al grădinii ca 
să surprindă cu privirea geamul vechii sale camere de la 
primul etaj. 

Se aplecă peste scaunul şoferului, scoase cheia din contact, 
ieşi din maşină şi trânti uşa cu putere. După care plecă, 
luând-o în jos pe stradă. Avea cel puţin douăzeci de minute la 
dispoziţie să dea o tură, să arunce o privire fostului său cămin 
şi să se întoarcă la timp, înaintea lui Deveraux şi a Elenei. O 
grămadă de vreme. 


12 


Fergus nu era la fizioterapeut. O şedinţă se dovedise 
suficientă ca să-i spună că se putea ocupa singur de 
recuperarea sa fizică. Şi, în plus, avea lucruri mai importante 
de făcut. 

Se folosea de cârje, pentru stabilitate şi viteză, în timp ce se 
deplasa pe coridor spre camera lui Marcie Deveraux de la 
hotel. Ajuns la uşă răsuci uşor în broască cheia universală. 
Unul dintre primele lucruri de care se îngrijise Fergus atunci 
când ajunsese la Oxford fusese să pună mâna pe o cheie 
universală ce deschidea toate camerele hotelului, căreia îi 
făcuse o copie. 

Camera lui Deveraux era cea mai bună din hotel. Avea un 
pat neobişnuit de mare şi draperii de catifea, iar câteva 
perechi de pantofi scumpi erau aliniate cu grijă lângă perete. 
O geantă Louis Vuitton zăcea pe un suport de lângă fereastra 
ce dădea înspre grădină. Totul era aranjat într-o ordine 
perfectă. F 

Fergus ştia exact unde voia să ajungă. Işi sprijini cârjele de 
pat şi se duse direct la dulapul din lemn închis la culoare 
încastrat într-o nişă din faţa patului. Deschise uşile duble; nu 
trebuia să-şi facă griji cu privire la semnele lăsate în mod 
intenţionat care să divulge prezenţa vreunui intrus, căci 
personalul hotelului făcea zilnic curăţenie în cameră. Însă 
seiful fixat pe peretele din spatele dulapului trebuia să fie 
mânuit cu foarte mare grijă. 

Seiful era unul dintre tipurile mai noi, suficient de lat cât să 
intre în el un laptop. Avea un panou frontal cu butoane de 
acces. De fiecare dată când uşa se deschidea sau se închidea 
trebuia folosit un cod PIN din patru cifre. Codul PIN putea fi 
schimbat ori de câte ori voiai. 

Fergus examină partea frontală a seifului în semiîntunericul 
din dulap, folosind una din cele două minilanterne, tip breloc, 
pe care le avea la legătura de chei. 


Mai fusese aici şi înainte, şi descoperise, după cum se şi 
aşteptase, că Deveraux punea întotdeauna un semn la seif. 
Nici astăzi nu făcuse vreo excepţie. In timp ce verifica partea 
din faţă a seifului la lumina albă a lanternei, Fergus văzu că 
un fir din părul negru al lui Deveraux era pus de-a curmezişul 
spaţiului mic dintre uşă şi corpul seifului. 

Era o metodă des folosită şi de încredere. Deveraux îşi 
smulsese firul de păr din cap şi-l linsese; saliva îi asigura 
aderenţa necesară ca să se lipească de carcasa metalică a 
seifului. Dacă uşa era deschisă, o jumătate din firul de păr 
avea să se dezlipească sau firul avea să cadă complet, iar 
Deveraux ar fi ştiut dintr-o singură privire că cineva umblase 
la seif. 

Fergus verifică poziţia exactă a firului de păr iar după asta îl 
scoase cu grijă şi-l puse pe un raft. 

Apoi aprinse cea de-a doua mini lanternă. Aceasta avea o 
lumină extrem de închisă la culoare, invizibilă cu ochiul liber. 
Fergus cumpărase micuțul detector de bancnote contrafăcute 
de la un magazin din Oxford. lar lumina cu ultraviolete nu 
numai că identifica bancnotele şi cărţile de credit falsificate, ci 
şi cerneala invizibilă, sensibilă doar la astfel de raze. 

Amprentele lăsate de cerneala specială de pe degetele lui 
Deveraux apăreau peste tot pe tastele cifrelor 2, 5, 7 şi 8. 
Acestea erau numerele pe care ea le folosise în mod regulat 
ca să închidă şi să deschidă seiful. 

Fergus ştia combinaţia pe de rost; venise în această cameră 
încă din prima zi a operaţiunii. Combinația folosită de 
Deveraux era 8725, însă Fergus era conştient că s-ar fi putut 
s-o schimbe. Dacă astfel stăteau lucrurile, atunci n-avea decât 
să tasteze diferite combinaţii ale celor patru cifre până când 
avea s-o descopere pe cea corectă, aşa cum făcuse în primul 
moment în care descoperise PIN-ul. li trebuise o bucată bună 
de timp până să afle numărul corect. 

Insă Deveraux îşi folosise combinaţia obişnuită, încuietoarea 
electrică a seifului bâzâi, uşa se deschise propulsată de un 
arc, iar Fergus scoase laptopul făţos, de culoare neagră, al lui 
Deveraux. 

Zâmbi în timp ce-şi introducea cablul iPod-ului său în portul 


USB şi porni calculatorul ca să descarce conţinutul hard 
diskului. Nu era nicio mirare de ce Ministerul Apărării şi marile 
companii comerciale interziseseră iPod-urile în birourile lor. 
Era atât de lesne. Pentru a realiza un transfer de informaţii, 
nu era nevoie să spargi reţeaua securizată intranet pe care 
serviciile de securitate o foloseau pe laptopurile lor. IPod-ul 
ocolea pur şi simplu reţeaua de securitate. Fergus învățase 
mult mai multe decât simpla descărcare a muzicii atunci când 
Danny îi explicase ce putea să facă un iPod. 

Descărcarea fu completă în mai puţin de un minut, iar 
Fergus băgă computerul înapoi în seif, tastă codul PIN şi 
închise uşa. Şterse tastatura cu mâneca de la cămaşă pentru 
a-şi elimina propriile amprente, după care luă firul de păr al 
lui Deveraux de pe raft. II linse şi-l puse la loc în poziţia sa 
iniţială. Işi făcuse treaba. 

Fergus înşfacă rapid cârjele, se îndreptă şontâc-şontăc spre 
uşă şi ascultă o clipă, pentru a surprinde orice eventuală 
mişcare de pe coridor. Nu auzi nimic. leşi cu grijă din cameră, 
încuie uşa şi scoase o cutie mică de cerneală sensibilă la 
ultraviolete din buzunar. Improşcă rapid nişte cerneală pe 
mâner. 

Făcea zilnic asta, întotdeauna după ce camerista deretica. 
Astfel, Deveraux avea întotdeauna cerneală invizibilă pe 
mână atunci când se ducea la seif. Şi astfel, întotdeauna 
existau amprente proaspete pe care Fergus să le verifice în 
momentul vizitelor sale, precum cea de acum. 

Se îndreptă spre propria cameră. Era timpul să facă nişte 
cafea şi să citească rapoartele zilnice pe care Deveraux i le 
trimitea lui Dudley. 


13 


Dave şi Jane erau încântați s-o revadă pe Elena, deşi lui Jane 
nu-i trebui prea multă vreme până să-i spună Elenei că, după 
părerea ei, era cam palidă. 

În casă domnea liniştea; toţi copiii plecaseră la şcoală, după 
cum se aşteptase Deveraux. Însă Jane avea o grămadă de 
întrebări de pus, care în proporţie covârşitoare fură fie deviate 
cu dibăcie de către Deveraux, fie pur şi simplu ignorate. 

Deveraux avea pregătită o adresă fictivă de acoperire chiar 
şi pentru ea însăşi. Era o casă pe care o vizita arareori, cu o 
adresă ce suna pompos, de undeva de la periferia Oxfordului. 
Din câte ştiau Dave şi Jane, Elena locuia acolo împreună cu 
mătuşa ei Marcie. 

Când Jane întrebă de şcoală, Deveraux îi spuse că se 
hotărâse să plătească pentru nişte ore de meditații ale Elenei, 
pe perioada respectivă, în loc să o înscrie la o şcoală nouă. 

— Doar atâta timp cât ne hotărâm împreună ce-o să facem 
pe viitor, spuse ea cu un zâmbet convingător. 

— Oh, dar nu te simţi puţin cam singură, Elena? întrebă Jane 
în timp ce-şi turna a doua ceaşcă de ceai din ceainicul mare 
de culoare maronie pe care Elena şi-l amintea atât de bine. Să 
n-ai niciun fel de colegi de şcoală pe lângă tine? Se întoarse 
spre Deveraux. A fost întotdeauna o fată atât de sociabilă, 
mai spuse. 

Deveraux zâmbi mai larg decât o văzuse Elena s-o facă 
vreodată. Ştia că zâmbetul îi era fals, o prefăcătorie, însă atât 
de multe erau false şi prefăcute când venea vorba de 
Deveraux... 

— Nu-i decât o măsură temporară, spuse Deveraux. Şi 
oricum, eu şi Elena ne petrecem majoritatea timpului 
încercând să ne cunoaştem reciproc. Se uită la Elena, căreia 
nu-i scăpă licărul de avertizare din ochii ei. Nu-i aşa, Elena? 

Zâmbetul Elenei fu mult mai puţin convingător, însă îşi dădu 
toată silinţa. 


— In. 

— De asta am decis să mergem împreună într-o mică 
vacanţă. Ca să ajungem să ne cunoaştem şi mai bine. 

Dave Brooker stătea sprijinit de vechiul aragaz ce domina 
bucătăria. Avea ambele palme strânse în jurul unei căni 
imense cu dungi albe şi albastre. 

— Unde spuneaţi că mergeţi? . 

— Păi n-am spus încă, rosti Deveraux rapid. Insă o să 
mergem la Paris şi după aceea la Roma. Roma e atât de 
frumoasă în perioada asta a anului, nu credeţi? 

Dave luă o gură de ceai şi înghiţi zgomotos. 

— O, da, ce frumos, spuse el cu o doză apreciabilă de 
sarcasm. Groaznic de frumos! 

Dave nu se omora după toata gargara asta ieftină, însă văzu 
privirea cu care îl străfulgeră Jane. Şi ştia bine ce însemna: 
„Poartă-te ca lumea!” Mai luă o gură de ceai, după care puse 
o altă întrebare. 

— Ce spuneaţi că faceţi? 

— Ce fac? 

— Cu ce vă ocupați? 

— Aha. Cu diverse publicaţii. 

Dave nu păru impresionat, însă nu aşa stăteau lucrurile şi cu 
Jane. 

— Ce interesant! 

Deveraux ridică din umeri cu modestie, ca şi cum n-ar fi fost 
mare lucru. 

— Nu-i cine ştie ce. 

— Aţi aflat ceva despre tatăl meu? întrebă Elena, uitându-se 
direct la Jane şi evitând privirea scurtă pe care i-o aruncă 
Deveraux. 

În bucătăria de la Foxcroft mai multe lucruri erau spuse din 
priviri decât prin vorbe. 

— Nu, dragă, mă tem că n-avem niciun fel de noutăţi, spuse 
Jane aplecându-se în faţă pentru a o strânge uşor pe Elena de 
mână, liniştitor. Eu şi Dave credem că probabil s-a întors în 
Nigeria. Ştiu că eşti tristă şi dezamăgită, însă probabil că-i mai 
fericit acolo. Dar ce mai ştii de Danny... mai ai veşti de la el? 
Voi doi eraţi foarte apropiaţi. 


De data asta Elena chiar ţinu cont de privirea de avertizare 
pe care i-o aruncă Deveraux şi clătină din cap. 

— Ar putea fi oriunde, spuse Dave. N-am mai auzit nimic de 
el de când a plecat cu bunicul său. Când s-a-ntâmplat asta, 
acum şase luni? 

— Şapte, spuse Jane. Chiar ne e dor de el. Adeseori mă 
întreb ce face. 

x kx * 

În momentul acela Danny stătea peste drum de zidul din 
spate al clădirii Foxcroft şi se uita înspre primul etaj, la 
fereastra fostei sale camere. Draperiile erau trase la o parte şi 
se zărea un poster în culori vii aflat pe peretele dormitorului. 
Nu putea să vadă suficient de clar ca să-şi dea seama ce 
reprezenta posterul, însă culorile îi confirmau că nu era unul 
de-al său. 

Nici nu se aştepta să fie. Cineva preluase camera care îi 
aparținuse lui Danny atâta amar de vreme şi o aranjase după 
propriul gust. Era normal. Lucrurile îşi urmează cursul şi se 
schimbă, însă pentru Danny schimbarea fusese aproape 
totală; nu se mai putea agăța acum decât de un crâmpei din 
vechea sa viaţă. 

Numai Elena îi rămăsese. Se strădui să înlăture valul de 
nostalgie care-l cuprinsese şi se concentra asupra viitorului. 
Elena făcuse multe pentru el şi pentru bunicul său în decursul 
ultimelor şapte luni. Acum era rândul lui să îi întoarcă 
serviciul. 

Danny îşi dădea seama că o parte din ce-i scrisese Elena lui 
Black Star fusese adevărat. Durerea ei era sinceră. O durea. 
Nu se putuse bizui pe niciun membru al familiei. Era de 
datoria lui să aibă grijă de ea. 

Privi încă o dată fereastra fostei sale camere, după care se 
întoarse cu spatele spre Foxcroft şi o porni spre maşină. 

x kx * 


Deveraux hotărâse că era timpul ca ea şi Elena să iasă din 
scenă. Îşi termină ceaiul. 

— Ei bine, a fost nemaipomenit să vă vedem pe amândoi, 
însă trebuie să mergem la Biroul de Paşapoarte. Traficul în 
Victoria poate fi îngrozitor. Îi întinse lui Dave formularul de 


cerere de eliberare a paşaportului. Dacă nu vă deranjează... 

Dave luă un pix de pe blatul mesei de bucătărie. În timp ce 
el semna formularul şi una dintre fotografii, Elena se ridică în 
picioare, se duse la Jane şi o îmbrăţişă. 

— Uite, aici ai certificatul de naştere, spuse Jane, dându-i-l. 
Bucură-te de vacanţa asta. Şi te rog să ai grijă! Femeia se 
întoarse spre Deveraux. Acum cu atentatele astea 
îngrozitoare produse în toată lumea... Nu ştii unde o să 
lovească data viitoare. 

— Aşa e, spuse Deveraux, prinzând una din mâinile Elenei 
între palmele ei. Însă nu trebuie să vă faceţi probleme, o să 
am grijă de ea. 

Plecară în grabă, iar Deveraux nu spuse nimic până când nu 
se îndepărtară binişor de Foxcroft. 

— Se presupunea că trebuia să eviţi să vorbeşti despre tatăl 
tău, rosti ea apoi. 

Elena ridică din umeri fără să-i răspundă. 

Cotiră brusc şi ajunseră în strada pe care parcaseră maşina. 
Înspre capătul străzii îl văzură pe Danny stând în picioare pe 
trotuar. 

Deveraux oftă. 

— De ce pentru voi doi este extrem de dificil să respectaţi 
nişte simple ordine? 

Însă abia când se apropiară mai mult observară căutătura 
înspăimântată din ochii lui Danny. Instinctiv, Deveraux îşi 
duse mâna la pistolul Sig de 9 mm pe care-l purta în 
buzunarul lateral al poşetei. 

Dar, chiar în momentul în care ajungeau în dreptul lui Danny, 
realizau deja motivul pentru care băiatul era panicat. 

Nissanul dispăruse. 


14 


Elena era înspăimântată. Pentru prima dată, părea ca şi cum 
începea cu adevărat să cedeze sub presiunea ultimelor 
săptămâni. 

— E Black Star, ne-a găsit! 

— Ţine-ţi gura! şuieră Deveraux. Se întoarse nervoasă spre 
Danny. Ce s-a întâmplat? Spune-mi. Acum! 

Danny ştia că n-avea rost nici măcar să încerce să mintă. 

— N-am vrut decât să arunc o privire la Foxcroft. A trecut 
atâta timp... N-am fost plecat decât cincisprezece minute. Cel 
mult douăzeci. 

— Şi ai lăsat cheile în maşină? 

— Nu, le-am luat cu mine, spuse Danny ridicând mănunchiul 
de chei. Le-am avut la mine tot timpul. 

Un Vauxhall Corsa albastru se strecură în spaţiul de parcare 
ocupat până nu demult de Nissan. Tânărul şofer opri motorul, 
cobori din maşină şi apăsă pe telecomandă. Stopurile Corsei 
licăriră, uşile se blocară iar şoferul se îndepărtă în grabă. 

Deveraux încă se mai uita aspru la Danny. 

— Şi ai încuiat maşina înainte să pleci? 

Danny nu-i răspunse. Nici nu era nevoie: expresia întipărită 
pe faţa lui spunea totul de la sine. 

— Fir-ar să fie de amatori, mormăi Deveraux şi-şi aruncă 
rapid privirea spre Elena. lar tu vino-ţi în fire! 

— Uite ce e, îmi pare rău, spuse Danny pe nerăsuflate. Ştiu 
c-am dat-o în bară... 

— Ai dat-o în bară! Rosti şuierător Deveraux. Eşti un 
dezastru! N-ar fi trebuit în veci să fiu de acord să faci parte 
din misiunea asta. N-am nicio bază în tine şi asta înseamnă că 
pui în pericol întreaga misiune. Din momentul ăsta eşti dat 
afară! 

— Banul! 

Elena se duse lângă Danny şi-l prinse cu putere de braţ. 

— Dacă nu merge el, atunci nu merg nici eu! In niciun caz! 


Nu merg fără Danny! 

Deveraux nu mai spuse nimic. Se mulţumi să formeze un 
număr la telefonul ei Xda pentru a aranja să i se trimită o 
maşină în locul celei dispărute. 

Luară un taxi până la Biroul de Paşapoarte. Elena ajunsese la 
tanc pentru programarea făcută, şi, în timp ce fata parcurgea 
procedura de completare a formularelor specifice în faţa unui 
oficial iscoditor, Deveraux îşi finaliză aranjamentele în 
vederea întoarcerii la Oxford. 

Danny bântuia prin zonă, fără să spună mai nimic, arătând la 
fel de vinovat pe cât se şi simţea, anticipând săpuneala pe 
care neîndoielnic avea s-o primească de la bunicul său la 
întoarcerea la hotel, cu privire la respectarea cu strictețe a 
SOPS-urilor. 

La începutul după-amiezii se aflau deja pe autostrada M40, 
lăsând în urmă Londra într-un Opel Vectra de culoare 
albastru-închis. Atmosfera era tensionată; abia dacă legă 
cineva două cuvinte. 

În jur de 14.30 Deveraux primi un telefon prin care era 
informată că Nissanul fusese găsit încolăcit în jurul unui stâlp 
de iluminat din Wandsworth. 

— Nişte amatori de plimbări cu maşina, mărâi ea uitându-se 
în spate la Danny. 

Danny schiţă un zâmbet. 

— Cel puţin au recuperat-o. 

Deveraux nici măcar nu se mai deranjă să-i răspundă. 


€ Standard Operating Procedure - procedura standard de operare (n.tr.) 


15 


Pointer păstra lângă calculator o fotografie a răposatului său 
fiu Chuck montată într-o ramă de argint. 

In cadrul în care apăreau doar capul şi umerii băiatului, 
Chuck semăna în toate privinţele cu un băiat american 
obişnuit. Işi ţinea corpul uşor aplecat spre dreapta, însă avea 
capul întors spre cameră, astfel încât privirea lui concentrată 
şi încrezătoare era îndreptată direct spre lentilele fotografului. 

Avea părul pieptănat cu cărare pe mijloc. Ochii îi scânteiau 
amuzaţi, plesnind de sănătate, iar zâmbetul său larg şi 
cuceritor reprezenta un tribut adus minunilor făcute de 
aparatul dentar şi muncii calificate a dentistului familiei, un 
expert în ortodontoză. 

Chuck arăta minunat. Un adevărat tablou al sănătăţii şi 
bunăstării. 

Pointer tocmai prinsese cu o piuneză o altă fotografie în 
peretele din spatele computerului. Cea a Elenei. 

Întâmpinase puţine dificultăţi în a intra ilegal în sistemul 
computerizat al Serviciului de Paşapoarte al Marii Britanii. 
Fusese relativ simplu pentru un hacker atât de dibaci ca el. Ca 
întotdeauna, îşi ascunsese adresa IP a computerului şi după 
aceea, prin experienţa sa deosebită în domeniu, dobândise 
controlul asupra sistemului supus atacului său. Firewall-urile 
nu reprezentaseră o barieră pentru un specialist experimentat 
precum Black Star; îşi făcuse propriile programe pentru a le 
penetra sau a le ocoli. 

Găsise cele mai recente cereri de eliberare a paşapoartelor 
şi se plimbase prin lista în ordine alfabetică până ce o găsise 
pe cea a Elenei, şi odată cu ea fotografia care fusese scanată 
şi introdusă în sistem. Toate informaţiile fuseseră descărcate 
rapid în calculatorul său. Alături de fotografia fetei. 

_Lui Black Star îi făcea bine să studieze chipul ultimului său 
Inger, chiar dacă fotografia în sine era de departe mai puţin 
impresionantă decât cea a fiului său. 


Fotografiile de paşaport arareori îl avantajează pe beneficiar, 
iar aceasta nu făcea excepţie. Elena privise cu o căutătură 
fixă direct în aparatul de fotografiat, faţa ei inexpresivă 
dezvăluind puţine despre ea. 

Însă Black Star simţea că deja ştia tot ce trebuia să ştie 
despre ultimul său Inger. 

Şi ştia exact la ce să se aştepte data viitoare când avea să 
fie on-line cu Elena. 


IMI PARE RAU, TREBUIE SA ASHIEPI O SAPTAMANA 
PANA CAND O SA-MI ELIBEREZE PASHAPORTUL. 


NICI 0 PROBLEMA, GOLA. LUCRURILE DE PARTEA ASTA 
A BALIZII SUNT IN CURS DE REZOLVARE. INSA TOTUL 0 
SA FIE GATA PANA LA SOSIREA TA!!! 


— De partea asta a bălții! spuse Deveraux. Vorbeşte despre 
America! 

— Nu neapărat, zise doctor Jacobson. Ar putea fi Europa. 

Deveraux stătea lângă Elena. 

— Întreabă-l! 


POTZI SA-MI SPUI UNDE O SA MERG? 


NU INCA GOLA, INSA-IZI PROMIT CA O SA AJUNGI 
FAIMOASA!!! 


— Ce nemernic, rosti Danny printre dinţi. 
Elena tastă următoarea întrebare fără să mai aştepte alte 
instrucţiuni. 


SHI-O SA AJUNG SA TE CUNOSC??? 


— Nu ţi-am spus să-l întrebi asta, zise Deveraux imediat. Nu 
mai scrie nimic altceva. E un ordin! 

— Trebuie să ştiu, rosti Elena cu voce scăzută, în timp ce se 
uita fix la ecran. 

În camera de operaţiuni se aşternuse o tăcere deplină, cu 
excepţia băzâitului uşor, datorat electricităţii, scos de laptopul 
Elenei. Aşteptau cu toţii. 


ÎN MOD SIGUR O SA NE ÎNTÂLNIM INTR-O BUNA ZI, 
GOLA. N-AM NICIO ÎNDOIALA CU PRIVIRE LA ASTA. 


Elena se întoarse spre Danny. 
— Ai dreptate, e un nemernic. 


INCA TE MAI SIMIZI PUTERNICA? 


— Spune-i că eşti bine, zise Deveraux. 
Mâinile Elenei reveniră la tastatură. 


MA SIMT MAI PUTERNICA PE ZI CE TRECE. 


ASTA-I MINUNAT. FII GATA SA PLECI A DOUA ZI DUPA 
CE-TZI VINE  PASHAPORIUL. INFORMAIZIILE O SA 
AJUNGA LA TINE IN CURAND. SHI GOLA, CEVA 
IMPORTANTI: TREBUIE SA-IZI SCOTZI HARD DISKUL DIN 
CALCULATOR SHI SA-L DISTRUGI CHIAR ÎNAINTE SA 


Deveraux dădu din cap spre Elena, în semn că da. 
NICIO PROBLEMA. ASHA O SA FAC. 


MINUNAT. ACUM TREBUIE SA PLEC! NE AUZIM IN 
CURAND. PENTRU MOMENT PA!!! 


16 


Programul de instruire trebuia să continue. Mai aveau doar o 
săptămână la dispoziţie pentru ultimele pregătiri, însă 
rămăseseră multe de făcut. Atât Fergus, cât şi Deveraux ştiau 
că, indiferent unde avea să aibă loc misiunea în cele din 
urmă, mare parte din reuşita ei depindea de Danny. lar 
Deveraux îi explicase răspicat lui Fergus că pe măsură ce 
zilele treceau ea nu era deloc satisfăcută de progresul 
înregistrat de nepotul lui. 

Abilităţile lui Danny de a se descurca pe teren trebuiau 
ascuţite, iar Fergus îi pregătise un test de verificare a modului 
în care putea să se ocupe de urmărirea şi supravegherea unei 
ţinte. Sarcina sa consta în supravegherea staţiei centrale de 
autobuz din Oxford, în depistarea lui Marcie Deveraux şi 
urmărirea ei în timp ce-şi petrecea dimineaţa în oraş. 

Înainte de începerea exerciţiului, Fergus îl luă pe Danny 
deoparte. Nu se purtă deloc cu mănuşi atunci când îi prelucră 
ultimele instrucţiuni. 

— Uite ce e, ai dat rasol de mai multe ori, Danny, iar 
pierderea maşinii n-a ajutat deloc situaţia. Eu ştiu că poţi să 
faci treaba asta, însă Deveraux încă mai vrea să te scoată din 
schemă. Aşa că nu mă lăsa cu fundu' în baltă azi şi nu te lăsa 
nici pe tine însuţi. Mergi acolo, fă-ţi treaba şi arată-i că n-are 
dreptate. 

Danny dădu din cap în semn de încuviinţare, însă plecă spre 
staţia de autobuz simțindu-se neliniştit şi nesigur. 

În cadrul exerciţiului, Deveraux juca rolul Elenei. Sarcina lui 
Danny era s-o urmărească şi s-o supravegheze, căci dacă 
Deveraux se oprea şi discuta cu cineva şi după asta 
transmitea semnalul de PLECARE, asta avea să însemne că 
persoana cu care stătea de vorbă era Black Star. 

Întâi de toate, Danny trebuia să o depisteze pe Deveraux în 
staţia de autobuz. Se aşeză pe o bancă lângă standul de 
ziare, ţinând în mâini un exemplar din Big Issue şi o pereche 


de căşti în urechi. Ca întotdeauna, atunci când se găsea într-o 
misiune de supraveghere trebuia să pară cât mai natural 
posibil: nu putea să se deconspire că se afla pe urmele cuiva. 

Se uita la revistă şi dădea uşor din cap, ca şi cum ar fi 
ascultat muzică la iPod-ul său. În realitate, maşinăria din 
buzunarul hainei nici măcar nu era pornită - trebuia să 
desluşească pe deplin imaginile şi zgomotele ce se 
desfăşurau în jurul său. 

Auzi frânele pneumatice ale unui autobuz; uşile se 
deschiseră iar pasagerii începură să coboare din vehicul. 
Deveraux n-avea să-i uşureze deloc sarcina, aşa că Danny 
acordă o atenţie deosebită fiecărei femei de culoare în parte. 
Făcuseră acest exerciţiu de mai multe ori înainte, şi de fiecare 
dată când fusese pe post de ţintă Deveraux îşi schimbase 
înfăţişarea. Alte haine, altă coafură, poate chiar o pălărie. lar 
apoi îi îngreuna urmărirea, mergând ba mai încet, ba mai 
repede decât de obicei. Câteodată se oprea brusc în drum şi 
se întorcea, căutând din priviri ceva ce-ar fi putut să-i 
trezească suspiciuni. 

Fergus îi spusese lui Danny de mai multe ori că o bună 
descoperire şi alegere a țintei duc întotdeauna la o urmărire 
bună. Dacă o dădeai în bară cu depistarea tintei, însemna că 
întreaga succesiune a activităţilor de supraveghere avea să 
fie o serie de greşeli grave. 

Danny privi peste marginea superioară a revistei Big Issue şi 
depistă o femeie înaltă, de culoare. Nu coborâse din vreunul 
dintre autobuzele care sosiseră în staţie, ci apăruse de peo 
stradă laterală. Purta blugi, o geacă de nailon strânsă pe talie, 
în genul celor îmbrăcate de aviatori, şi o şapcă neagră de 
baseball. Ţinea capul plecat, însă Danny o urmărise pe 
Deveraux de suficient de multe ori ca să-i cunoască mersul 
hotărât, indiferent de cât de mult se străduia ea să-l 
deghizeze. 

Aşteptă ca ea să treacă de la stânga la dreapta drumului 
înainte de a începe urmărirea propriu-zisă. In vreme ce 
Deveraux traversa strada aglomerată şi o lua spre centrul 
oraşului, Danny se poziţionă la treizeci de metri în spatele ei. 
Era distanţa corectă: dacă se afla la mai mult de treizeci de 


metri putea s-o piardă cu uşurinţă în mulţime; dacă se găsea 
mai aproape, ea putea la fel de lesne să-şi dea seama că este 
urmărită. 

Deveraux continua să meargă pe partea dreaptă a drumului, 
aşa că Danny traversă şi trecu pe cea stângă. Era poziţia cea 
mai bună, ce-i asigura o mică rezervă de distanţă până la 
ţintă şi o vedere mai bună. 

Începuse bine, iar Danny îşi aminti să-şi ţină ochii aţintiţi în 
jos, uitându-se mai degrabă la picioarele lui Deveraux şi la 
adidaşii Nike albaştri pe care-i purta, decât în ceafa ei. Astfel, 
dacă ea se întorcea pe neaşteptate, era mai puţin probabil să 
aibă contact vizual, fapt care ar fi putut duce la 
compromiterea operaţiunii. 

Danny ştia că trebuia să rămână vigilent şi la o a treia parte. 
lar în cadrul acestor exerciţii de antrenament cea de-a treia 
parte îl includea şi pe bunicul său, care se părea că avea un 
talent deosebit de a fi la locul potrivit atunci când lucrurile o 
luau razna pentru Danny. 

Fergus cunoştea ruta pe care avea să meargă Deveraux, iar 
Danny era pe deplin conştient că bunicul său fusese dus cu 
maşina spre diferite puncte de observare, dispuse în poziţii 
avantajoase, de unde să-i poată urmări evoluţia. 

Deveraux prinse să meargă mult mai încet. Danny făcu 
acelaşi lucru verificând totodată ce avea în faţă, astfel încât, 
dacă ea se oprea cu totul, să aibă şi el un motiv pentru a-i 
urma exemplul. Avea noroc: chiar în faţă începea un şir de 
magazine. Sau nu era vorba doar de şansă? Bunicul său şi 
Deveraux concepuseră operaţiunea asta; iar ei doreau să 
vadă reacţia sa la fiecare schimbare de situaţie. 

În momentul în care Deveraux se opri într-o staţie de 
autobuz acoperită, alăturându-se altor două persoane, Danny 
se întoarse şi se uită la fierbătoarele şi la aparatele radio din 
vitrina unui mic magazin de electrocasnice. Era cu spatele la 
ţintă acum, şi nu fusese văzut, aşa că se dădu puţin înapoi, 
astfel încât zona din jurul staţiei de autobuz să se reflecte în 
fereastră. 

Nu văzu ţinta timp de două, trei secunde, suficient de mult 
cât s-o fi luat din loc. Treceau întruna maşini şi camioane, iar 


geamul în care se uita Danny era murdar şi destul de pătat. 
Nu putea să spună că vedea foarte bine, însă desluşea cele 
trei persoane din staţia acoperită. Era convins că ochii lui 
Deveraux îi stăteau aţintiţi în ceafă, şi-i simţea de parcă-l 
ardeau, abia aşteptând să facă greşeala de a se întoarce şi a 
verifica dacă se mai găsea acolo. 

Însă Danny ştia foarte bine că nu trebuia să se întoarcă; pe 
de altă parte, mai ştia şi că nu putea să stea să se holbeze la 
fierbătoare la infinit. 

Îşi băgă mâna în buzunarul gecii şi-şi scoase telefonul mobil. 
Era închis, însă Danny se prefăcu că răspunde la telefon în 
timp ce continua să se uite la imaginea lui Deveraux 
reflectată în geamul soios. 

Probabil că era satisfăcută de ceea ce făcea el, căci, după 
încă un minut, se puse din nou în mişcare. După câteva 
secunde, simulând că se încheiase apelul telefonic, Danny o 
luă şi el din loc. 

La puţin timp după asta, Deveraux făcu o altă încercare de 
a-l păcăli. O văzu cum o ia la dreapta şi, în loc să o 
urmărească imediat, el trecu de intersecţia cu pricina şi văzu 
că ea rămăsese pe partea dreaptă a drumului, trecând pe 
lângă un şir de case. El se întoarse şi porni din nou pe urmele 
ei, rămânând în continuare pe partea opusă a drumului. Ea o 
luă din nou la dreapta, iar Danny deveni imediat suspicios. 
Două întoarceri la dreapta însemna că Deveraux se îndrepta 
înspre direcţia din care venise. 

Când Danny ajunse la următoarea intersecţie, văzu că 
Deveraux o lua a treia oară la dreapta. Ştia exact ce voia ea 
să facă. Făcea o buclă, încercând să verifice dacă era 
urmărită. După câte preconiza Danny, ea avea să ocolească 
din nou la următorul colţ, iar Fergus avea să fie undeva în 
vecinătate, într-o maşină, aşteptându-l să cadă în capcană. 

— Nu mă prosteşti tu, Marcie, şopti Danny în timp ce se 
întorcea încet spre drumul principal. 

Se strecură într-o cabină telefonică şi simulă că formează un 
număr de telefon, în timp ce-şi menținea privirea înspre 
intersecţia unde urma să apară ţinta. 

Cabina telefonică reprezenta o acoperire bună atât faţă de o 


a treia parte, cât şi faţă de ţintă. Atunci când Deveraux avea 
să apară - asta dacă avea să apară -, urma să vadă o siluetă 
nedesluşită vorbind la telefon. 

Danny aşteptă o vreme şi atunci când văzu că Deveraux nu 
ajunge la locul unde se încrucişau străzile, începu să-şi facă 
griji. Poate că înţelesese greşit toată strategia; poate că ruta 
era una antisupraveghere. Însă bunicul său îi spusese de 
nenumărate ori că supravegherea nu era o ştiinţă exactă. 
Nimeni nu avea capacitatea de a acoperi toate variantele. Era 
o chestiune ce ţinea de cântărirea tuturor opţiunilor şi luarea 
unei decizii. Danny începuse să creadă că luase o decizie 
greşită, însă într-un final Deveraux apăru la intersecţie. 
Băiatul îi anticipase corect intenţiile. 

Ea traversă drumul şi se îndreptă spre centrul oraşului: 
Danny spuse un „Ne vedem acolo, prietene” în receptorul 
telefonului pe care-l puse apoi la loc în furcă şi începu s-o 
urmărească. 

În zona principală cu magazine, Deveraux zăbovi mai mult 
timp ca să se uite la câteva vitrine, iar după aceea Danny o 
văzu privindu-şi ceasul de la mână. Femeia începu din nou să 
meargă, îndreptându-se spre o parcare cu plată. Deodată se 
opri şi începu să discute cu un bărbat care se îndrepta în 
aceeaşi direcţie. 

Danny intră într-o librărie, luă prima carte care-i căzu în 
mâini şi îi urmări pe cei doi prin geamul prăvăliei. Bărbatul era 
tânăr; probabil un student. Purta pantofi sport în picioare, 
blugi şi un pulover albastru, gros. 

Vorbiră mai puţin de un minut iar tânărul îi arătă ceva înapoi, 
înspre drumul din vecinătate. După aceea, în timp ce bărbatul 
se duse spre o alee din parcare, Deveraux îşi scoase jacheta. 

Acesta era semnalul de PLECARE. Conform scenariului 
exerciţiului, Deveraux tocmai vorbise cu Black Star. 

Danny ieşi din librărie şi se îndreptă spre alee, mergând 
repede, dar fără să alerge, ca să nu atragă atenţia asupra sa. 

Ajunse la alee, în capătul căreia se vedea parcarea 
acoperită. Merse până acolo şi intră în semiîntunericul clădirii, 
cercetând cu privirea zona din jur, în căutarea puloverului 
albastru. Ştia că bărbatul n-avea habar că fusese implicat în 


operaţiune; Deveraux alesese în mod voit o a treia parte 
necunoscută pentru a-l antrena pe Danny în urmărirea unei 
ţinte reale. 

Tânărul dispăruse, iar Danny se uită după semnele ce 
indicau ieşirea din parcare. Nu reuşi să vadă decât unul 
singur; la aproximativ patruzeci de metri distanţă, înspre 
stânga. Luă o altă decizie. Nu mai avea timp să-l caute pe 
Black Star - se putea ca acesta să fi ieşit deja cu maşina din 
parcare, se putea la fel de bine să fi traversat pe jos parcarea. 
Însă trebuia să pună în balanţă opţiunile şi să ia o decizie. 
Danny se îndreptă spre ieşire şi ajunse la timp pentru a-l 
vedea pe tânărul în puloverul albastru ieşind din parcare în 
ceea ce mai rămăsese dintr-un X-reg Mini Metro ruginit, de 
culoare verde. Pe când vehiculul se oprea la intersecţia cu 
drumul principal, Danny continuă să meargă, memorând 
numărul de înmatriculare al maşinii. 

Automobilul demară şi dispăru în trafic. Asta era tot, 
exerciţiul se încheiase; Danny n-avea nicio posibilitate să-l 
urmărească pe Black Star pe jos. Işi porni telefonul mobil şi o 
sună pe Deveraux. Ea-i răspunse după un singur sunet de 
apel. 

— Am pentru tine un număr de înmatriculare şi descrierea 
cuiva. 

— Sfârşitul exerciţiului. O să facem bilanţul activităţii înapoi 
la hotel. Acum întoarce-te. 

Ţinând mobilul la ureche, Danny îi urmă instrucţiunile. 
Deveraux stătea la aproximativ douăzeci de metri distanţă, 
lângă un Opel Vectra de culoare albastru-închis. 

Fergus se afla în maşină pe scaunul din faţă al pasagerului. 
În timp ce Danny închidea telefonul, îl văzu pe bunicul său 
dând din cap cu satisfacţie. Danny zâmbi; îi ieşise ca lumea. 


17 


Informaţia pe care Black Star promisese s-o trimită ajunsese 
sub formă de e-mailuri, două la număr, prin care Elena află că 
avea să plece din Marea Britanie peste numai trei zile. Trei 
zile... abia dacă mai era timp de vreun fel de pregătiri, în 
ciuda întregii planificări anterioare şi antrenamentului deja 
făcut în grabă. 

Avea drept destinaţie New Yorkul: bănuiala lui Deveraux 
fusese corectă. Insă nu era momentul şi nici n-avea dispoziţia 
necesară pentru a scoate în evidenţă faptul că avusese 
dreptate. Erau prea multe de făcut. 

Primul e-mail fusese un bilet de avion achiziţionat prin 
internet, dus-întors, la clasa economică, de la Heathrow la 
aeroportul JFK, New York. Black Star se gândise la toate; un 
bilet numai dus ar fi ridicat suspiciuni oficialilor de la Biroul de 
Imigrări al SUA. Insă ştiau cu toţii că maestrul atentatelor cu 
bombă n-avea nicio intenţie ca Elena să se mai afle la bordul 
avionului de întoarcere, în momentul decolării. 

Cel de-al doilea e-mail reprezenta confirmarea unei rezervări 
făcute la Hotelul Pennsylvania din New York, pentru un sejur 
de două săptămâni. Din nou totul era gândit perfect. Hotelul 
constituia o destinaţie populară şi accesibilă. Apoi Black Star 
trimisese încă un e-mail, prin care-i dădea instrucţiuni Elenei 
să-şi ia un ghid Lonely Planet şi o hartă a oraşului şi să-şi 
pregătească o poveste cu care să acopere scopul real al 
deplasării. 

O fată de şaptesprezece ani care călătorea de una singură 
reprezenta ceva neobişnuit, dar nu neapărat ceva nemaiauzit. 
lar Elena urmărise ani de zile serialele Friends şi Sex and the 
City, aşa că avea impresia că ştia oraşul suficient de bine 
încât să se descurce fără hartă. Era necesar să pară sigură pe 
sine şi să ofere o poveste-paravan credibilă. Trebuia să se 
bazeze pe ceva posibil, pe un motiv autentic pentru care să 
vină la New York. 


Deveraux ordonase executarea unor verificări rapide, sub 
acoperire, pentru a încerca să-l identifice pe cel care 
solicitase şi plătise un bilet de avion şi o rezervare la hotel. 
Existau urme ale unor adrese ascunse IP, care te zăpăceau 
complet, trimiţându-te din Indonezia până în Africa de Nord. 
La final se descoperi că atât biletul de avion, cât şi camera de 
hotel fuseseră comandate şi confirmate - însă nu fuseseră 
plătite. Un hacker de valoarea lui Black Star nu avea nevoie 
să plătească nimic. 

Intre timp, într-o suită de întâlniri cu Dudley sau cu 
oficialități guvernamentale de rang înalt, Deveraux îşi finaliză 
planurile imediate. Insă nu toate aceste planuri fură aduse la 
cunoştinţa lui Danny, a Elenei sau a lui Fergus; astfel apărură 
şi mai multe secrete într-o operaţiune deja învăluită în mister. 
Dar asta nu reprezenta ceva neobişnuit în cadrul Serviciului 
de Securitate, unde majoritatea operaţiunilor erau executate 
în baza unor informaţii minimale. În acest fel, se sporea în şi 
mai mare măsură siguranţa operaţională. 

Cu o zi înaintea plecării, Deveraux convocă o ultimă şedinţă 
la hotel, în camera de operaţiuni. Timpul era scurt, deoarece 
trebuia să se ducă la Londra în vederea unui ultim instructaj 
cu şeful ei, Dudley. 

— Misiunea - şi Deveraux se opri o clipă, pentru a se asigura 
că toată lumea era atentă la ea - constă în localizarea şi 
distrugerea lui Black Star. Misiunea constă în localizarea şi 
distrugerea lui Black Star. 

Formularea de două ori a obiectivului misiunii reprezenta o 
procedură standard; astfel, toată lumea înţelegea care era 
ordinea şi succesiunea exactă a acţiunilor. Din acest moment, 
nimic nu era mai important decât misiunea, însă Fergus 
cunoştea faptul că lor li se ascundea jumătate din cele aflate 
în derulare. Nu se precizase în niciun fel cine mai precis avea 
să se ocupe de distrugerea țintei. Insă Fergus era pregătit să 
aştepte şi să obţină informaţia aceea la momentul potrivit. 

El, Danny şi Elena ascultară în tăcere cum femeia aflată la 
comanda operaţiunii trecea în revistă toate aranjamentele 
făcute pentru zborurile cu avionul şi pentru sosirea la New 
York, reiterând după aceea procedurile în vederea realizării 


contactului şi a transferului de informaţii imediat ce ajungeau 
la locul operaţiunii. 

Fergus avea rezervare pentru un zbor decalat, plecând mai 
devreme decât Deveraux, Danny şi Elena. Nu se opuse 
acestei decizii. Faptul că urma să călătorească fiind rănit la 
picior ducea la complicaţii, iar el avea să necesite timp 
suplimentar ca să urce la bord şi, respectiv, să coboare şi să 
se deplaseze la hotelul său; îi fusese făcută rezervare la 
Hotelul Roosevelt, de lângă Grand Central Station. 

Deveraux făcu un semn înspre Fergus. 

— Motivul pentru care pleci mai devreme este acela că 
trebuie să fii prezent la faţa locului, pregătit să intervii 
imediat în cazul în care Danny sau Elena, odată ajunşi la 
hotel, ar necesita ajutor. Trebuie să fii pe poziţii înaintea lor. 

Fergus dădu din cap în semn de încuviinţare. Faptul că pleca 
mai devreme îi convenea de minune: avea să-i asigure un 
timp preţios în care putea să-şi finalizeze propriile 
aranjamente. Aranjamente despre care Deveraux n-avea să 
ştie niciodată, întrucât erau legate de fuga lor după 
încheierea misiunii. 

Lui Danny i se făcuse rezervare la Hotelul Pennsylvania, 
acolo unde stătea şi Elena, însă cei doi prieteni trebuiau să 
evite complet să dea impresia că se cunosc. Rolul lui era cel 
de a retransmite informaţiile primite de la Elena de îndată ce 
Black Star restabilea contactul în New York. 

— Avionul nostru urmează să aterizeze la ora 16.40, le spuse 
Deveraux lui Danny şi Elena. O să faceţi un schimb de 
informaţii în zona recepţiei hotelului la ora 19.40 fix. Trebuie 
să vă fixaţi amândoi ceasurile după afişajul electronic din 
holul de unde se recuperează bagajele. Ar trebui să aveţi 
suficient timp la dispoziţie ca să vă rezolvaţi formalităţile de la 
aeroport şi să vă cazaţi la hotel. Aţi înţeles? 

Elena se uita în gol pe geamul ce dădea înspre grădină şi 
spre cerul azuriu, fără nori, aşa cum făcuse de fapt pe mai 
toată durata întâlnirii. 

— Elena! strigă Deveraux cu asprime. 

— Da, am înţeles ce vrei de la mine, spuse Elena continuând 
să se uite în grădină. 


Deveraux oftă; n-avea timp de pierdut cu melancolii 
adolescentine. 

— Schimbul de informaţii va avea loc pentru ca Elena să ne 
anunţe locaţia cutiei poştale improvizate şi să ne informeze 
dacă Black Star a iniţiat contactul. Următorul comentariu îi fu 
adresat direct Elenei. Însă în niciun moment, Elena, nu trebuie 
să pregăteşti ceva pentru Danny atâta timp cât eşti în camera 
ta de hotel. 

Elena nu răspunse, însă Danny înţelesese motivul pentru 
care se impunea prudenţa. 

— Vrei să spui că s-ar putea ca Black Star să-i fi montat 
microfoane sau un dispozitiv de supraveghere în cameră? 

— Este foarte posibil, zise Deveraux dând din cap a 
încuviinţare. Atâta timp cât şi-a dat osteneala să-i facă 
rezervarea camerei... 

Fergus se străduia să-şi ascundă sentimentul din ce în ce 
mai acut de îngrijorare. 

— Trebuie să conştientizăm în permanenţă de ce este 
capabil individul ăsta. Aduceţi-vă aminte tot ce v-am învăţat. 

— Asta-i tot ce-am avut să vă spun pentru moment, zise 
Deveraux. Întrebări? 

Fergus dădu din cap în semn că nu. Existau o mulţime de 
întrebări pe care le-ar fi pus. Întrebări legate de siguranţa lui 
Danny şi a Elenei. Întrebări despre ce avea să se întâmple mai 
exact după ce i se dădea de urmă lui Black Star. Insă era mai 
bine ca aceste întrebări să nu fie adresate; îşi formase o 
imagine destul de clară despre ce planifica Deveraux să facă 
la sfârşitul operaţiunii. 

Danny, ca de obicei, n-avu niciun fel de rezervă în a pune 
întrebări. 

— Aşadar, noi urmează să-l localizăm pe Black Star, corect? 

Deveraux confirmă dând din cap. 

— Ei bine, cine o să se ocupe de distrugerea sa? Tu? 

— Concentrează-te numai pe partea ta de misiune, îi spuse 
Deveraux cu răceală. 

Danny se lăsă pe spate în scaun. Răspunsurile fuseseră mai 
mult sau mai puţin după cum se aşteptase, însă meritase să 
încerce. 


— Elena? întrebă Deveraux. 

Elena se întorsese la privitul pe geam. 

— Elena! repetă Deveraux pierzându-şi răbdarea. 

Încet, Elena îşi întoarse privirea spre ea. 

— Ce-i? întrebă fata cu voce joasă. 

— Ai vreo întrebare? 

— Nu, n-am nicio întrebare. 

— Sunt surprinsă. Nu păreai că asculţi ceva din ce spuneam 
eu. 

— Ba am ascultat. 

Deveraux oftă cuprinsă de iritare în timp ce-şi strângea 
hârtiile laolaltă. 

— Foarte bine. Se întoarse spre Fergus. O să luăm legătura 
la întoarcerea mea de la Londra. Acum am ceva de făcut 
înainte să plec. 

Şedinţa se încheie, iar Danny şi Elena rămaseră singuri după 
ce Fergus le spuse că se ducea să asculte nişte muzică la 
iPod. 

— Eşti bine? întrebă Danny, văzând privirea îngrijorată a 
Elenei. 

Ea ridică din umeri. 

— Mă gândeam la tata. Mă întrebam când o să-l mai văd din 
nou. Dacă o să-l mai văd din nou. 

Danny dădu din cap, înţelegându-i suferinţa. 

— Ţi-e frică? 

— Bineînţeles. Ţie nu? 

Danny confirmă, dând din cap. 

— Insă bunicul spunea... 

— Mda, ştiu că-i bine să-ţi fie frică. Ei bine, el nu arată 
speriat. Întotdeauna se fâţâie pe-aici cu iPod-ul ăla. Nici 
măcar nu ştiam că-i place muzica. 

— Îi place muzica veche. Pink Floyd... ceva de genul. Ştii 
ceva, nu vrei să te uiţi la un DVD? Urăsc aşteptarea asta 
aiurea... mă face să stau ca pe ghimpi. 

Elena clătină din cap şi se ridică. 

— Nu. Îmi pare rău, Danny, şi eu am ceva de făcut. 

x x * 


Deveraux luă asupra sa responsabilitatea de a se asigura că 


directiva lui Black Star referitoare la distrugerea hard diskului 
de la laptopul Elenei era dusă la îndeplinire. Nu prea înţelegea 
cum ar fi putut el să ştie dacă acesta fusese distrus sau nu, 
însă cel mai bine, la faza la care se găseau acum, era să facă 
aşa cum spunea el. Până şi cea mai mică informaţie aflată în 
memoria calculatorului fusese deja descărcată şi înaintată 
experţilor Serviciului de Securitate pentru o analiză mai 
aprofundată. 

Ea luase hard diskul şi un ciocan din atelierul cu scule al 
hotelului. leşi în grădină, dădu drumul hardului pe poteca de 
beton şi îngenunche, cu ciocanul în mâna dreaptă. Trei 
lovituri puternice erau mai mult decât suficiente pentru a-i 
distruge carcasa şi a reduce plăcuţa placată cu cupru plină de 
componente electronice la o formă contorsionată, din care nu 
se mai înţelegea nimic. 

În timp ce Deveraux lovea cu putere hard diskul pentru 
ultima oară, ceva o făcu să înalțe capul şi să arunce o privire 
scurtă spre fereastra camerei Elenei. 

Tânăra se uita la ea, cu o faţă inexpresivă. Deveraux se simţi 
deodată ca şi cum ar fi fost surprinsă în timpul unui act de 
vandalism absurd. Sau ceva şi mai rău - în timpul unei crime. 

Se simţi expusă şi uşor ridicolă, aşa cum stătea ghemuită, 
strângând cu putere ciocanul în mână. 

Şi, în timp ce Elena se uita fix la ea, Deveraux nu putu să-şi 
împiedice gândurile să se-ndrepte către noaptea în care îl 
omorâse pe Joey. Fusese ceva regretabil, însă Deveraux nu 
era măcinată de regrete. N-avusese de ales. 

Amintirea acelor momente o năpădi: Joey în genunchi, cu 
nasul plin de sânge, în timp ce ea stătea aplecată în spatele 
lui, ţinându-şi ambele mâini în jurul gâtului său, trăgând 
înspre ea marginea subţire a telefonului ei mobil Xda proptit 
în traheea bărbatului, făcându-l să se înece şi să se sufoce 
puţin câte puţin până când rămăsese complet fără aer şi 
murise. 

În momentul în care Deveraux scutură din cap ca să alunge 
acea imagine, îi trecu prin minte că, exact în acelaşi moment, 
Elena se gândea tot la Joey. De parcă fata ar fi ştiut ce se 
întâmplase, de parcă, într-un fel sau altul, înţelesese totul. 


Deveraux privi la hard diskul făcut praf şi-l ridică de jos. Se 
sculă în picioare şi se îndreptă spre uşa de la bucătăria 
hotelului, simțind cum ochii Elenei îi ardeau parcă spinarea. 


18 


Dudley îşi făcu apariţia de la întâlnirea pe care o avusese cu 
ministrul afacerilor externe şi o găsi pe Deveraux aşteptându- 
l. 

Bărbatul emana aceeaşi determinare ca de obicei, însă 
presiunea apăsa asupra tuturor celor din serviciile de 
informaţii. Şi cu cât te găseai mai sus pe scara ierarhică, cu 
atât era mai mare nivelul de presiune. Dudley făcu un gest 
scurt din cap spre Deveraux pe post de salut şi, fără niciun 
cuvânt, îi făcu semn să-l urmeze într-o cameră care fusese 
pregătită în pripă pentru conversaţia lor. 

Nu era în niciun caz prima vizită a lui Deveraux la Ministerul 
Afacerilor Externe. Clădirea principală, cu coloanele sale de 
marmură, cu picturile vechi în ulei şi candelabrele grele, i se 
păruse întotdeauna mai degrabă un hotel parizian scump 
decât o locaţie aparţinând guvernului. 

Dudley o conduse într-una din camerele de recepţie, o 
încăpere cu pereţii lambrisaţi. Draperiile grele erau trase, iar 
ei se aşezară pe fotoliile dispuse de-o parte şi de alta a unei 
mese joase bogat decorate, unde fusese adusă cafea înaintea 
sosirii lor. 

Căutătura preocupată de pe faţa de obicei placidă a lui 
Dudley reprezenta un semn că întâlnirea cu ministrul 
afacerilor externe nu decursese în cele mai bune şi amiabile 
condiţii. 

— Ai încheiat ultimele pregătiri? întrebă el brusc. 

— Da, domnule, totul e gata pentru mâine. 

— Bun. Nu trebuie să-ţi mai subliniez importanţa misiunii 
tale, Marcie. Şi ştii că este misiunea ta. 

Nu mai era nevoie ca Dudley să intre în detalii; Marcie 
Deveraux înţelesese pe deplin implicaţiile cuvintelor lui. Era 
misiunea ei. O misiune sub acoperire. Ea o planificase, 
strategia şi tacticile îi aparţineau. 

Imediat ce se stabilise faptul că Black Star se afla în 


America, Deveraux fusese cea care solicitase ca misiunea să 
rămână sub acoperire pentru a putea fi negată în mod 
plauzibil în caz de eşec şi ca niciun fel de acord să nu fie pus 
la cale între Marea Britanie şi SUA. Argumentase că 
împărtăşirea informaţiilor colegilor americani urmau să 
întârzie misiunea. Americanii aveau să-şi arunce în luptă toate 
resursele şi tot arsenalul, şi era foarte posibil ca desfăşurările 
lor de forţe să-l pună în gardă pe Black Star că se găseau pe 
urmele sale. 

Era mai bine ca această operaţiune să nu se extindă, 
susţinuse Deveraux, să rămână compactă; cu cât erau mai 
puţine persoane implicate, cu atât mai bine. Să intre discret în 
acţiune, să-şi facă treaba şi să iasă din ţară la fel de discret. 
Acesta era modul ei de operare; funcţionase în trecut şi avea 
să meargă şi de data asta. Dudley îi analizase planul şi-i 
dăduse undă verde. 

Dacă misiunea avea să fie încununată de succes, Deveraux 
personal urma să fie răsplătită pe măsură. In mod sigur avea 
să fie promovată şi era posibil să obţină chiar funcţia lui 
Dudley. Era de notorietate faptul că el avea să se pensioneze 
în curând. 

Pe de altă parte, varianta unui eşec era mult prea cumplită 
pentru a putea fi măcar luată în consideraţie. Americanii 
aveau să se enerveze cumplit dacă descopereau că britanicii 
conduseseră o operaţiune sub acoperire în New York, 
implicând un Înger implantat şi explozibili plastici ce puteau 
să ucidă sute de cetăţeni ai SUA. 

Deveraux avea să fie pe deplin responsabilă pentru asta şi 
nimeni altcineva. Americanilor urma să li se spună că era o 
agentă recalcitrantă căreia nu i se aprobase niciodată să 
conducă o operaţiune pe teritoriul Statelor Unite. Trebuia să 
fie dată afară din Serviciul de Securitate ca să se asigure 
menţinerea bunelor relaţii cu SUA, în cazul în care acestea 
riscau să fie deteriorate. 

Deveraux n-avea nevoie să i se reamintească implicaţiile. 
Nici nu intenţiona să-şi facă griji cu privire la consecinţele 
unui eventual eşec. Trebuia să se concentreze asupra 
misiunii. 


Conform poveştii ce-i asigura acoperirea, lucra pe post de 
ataşat diplomatic la ONU. Asta însemna că putea călători în 
SUA sub paravanul destul de confortabil al unui paşaport 
diplomatic. Putea cere oricând imunitate diplomatică şi putea 
pleca din ţară. Dacă misiunea se încheia cu un eşec, avea 
libertatea de a se întoarce în Marea Britanie, dar ştia că, în 
ultimă instanţă, întoarcerea acasă n-avea s-o salveze. 

Nimeni altcineva dintre cei implicaţi în operaţiune nu 
beneficia de acelaşi nivel de protecţie, iar acesta era un 
aspect despre care Deveraux încă mai trebuia să discute cu 
şeful ei. 

— Watts a lucrat ani de zile ca agent sub acoperire infiltrat 
pe teritoriu străin, domnule, ceea ce înseamnă că e pe deplin 
conştient de ceea ce ar putea să li se întâmple lui Danny şi 
Elenei. Şi lui însuşi, bineînţeles. 

Dudley dădu din cap în semn de încuviinţare. 

— Da, şi cunosc în totalitate recomandările tale privitoare la 
Watts şi la cei doi adolescenţi... se opri un moment ca să 
autocorecteze - atunci când misiunea se va încheia cu succes. 

— Da, domnule, spuse Deveraux. Întotdeauna am considerat 
că ei nu reprezintă altceva decât o ameninţare la siguranţa 
noastră. Pentru unii din afara sistemului, ştiu mult prea multe, 
şi n-o să avem niciodată garanţia că o să-şi ţină gura. Cât 
despre Watts, trecutul e mult prea încărcat. Aşa că am decis 
că e prea riscant să-l avem alături de noi în New York. Am 
făcut nişte aranjamente ca să rezolv asta... în orice caz, după 
încheierea cu succes a misiunii, recomandarea mea rămâne 
aceeaşi. Ar trebui eliminaţi cu toţii. Trebuie să facem 
curăţenie după misiunea asta, domnule. 

Dudley oftă. 

— Mi-e teamă că sunt prea bătrân pentru chestii de-astea. 
De-abia aştept să mă duc la Dorset, la albinele mele. 
Incuviinţă din nou din cap. E o decizie regretabilă, Marcie, însă 
da, sunt de acord cu ea. Eliminaţi-i. 


19 


Fergus trebuia să plece de pe Aeroportul Heathrow cu două 
ore înaintea celorlalţi. Îşi luase rămas-bun de la Danny şi de la 
Elena la ultimul instructaj, înaintea plecării de la Oxford, 
spunându-le pentru ultima oară „să aibă grijă“. 

Şi el făcuse nişte aranjamente în seara premergătoare 
plecării, cât timp Deveraux era la Londra. Sunase la compania 
de livrări şi distribuții DHL pentru a veni să ia un plic micut 
adresat lui Frank Wilson - un pseudonim pe care-l folosise în 
trecut, şi cu care Deveraux fusese de acord pentru misiunea 
asta - pe care să-l aducă la hotelul său, Roosevelt, aflat doar 
la câteva străzi distanţă de Pennsylvania. 

Înăuntrul plicului se găseau trei paşapoarte false, cu viză 
prelungită de şedere în SUA, pentru el, pentru Danny şi 
pentru Elena. În răstimpul petrecut la Oxford, Fergus apelase 
la fostele sale cunoştinţe. 

Terminalul Patru era aglomerat ca întotdeauna. Fergus se 
duse la ghişeul de check-in, se înregistră pentru zbor şi apoi 
se alătură cozii lungi formate din pasagerii care se supuneau 
controalelor de securitate înainte de a intra în sala de 
aşteptare în vederea îmbarcării. 

Ca majoritatea celorlalţi pasageri, îşi scoase haina şi se 
asigură că n-avea nimic metalic în buzunarele de la pantaloni, 
ceva care să declanşeze detectorul de metale în momentul în 
care avea să treacă prin el. Ajuns în dreptul acestuia, îşi puse 
haina într-o tavă de plastic, după care o împinse, alături de 
micul rucsac folosit pe post de bagaj de mână, pe banda 
rulantă din cauciuc, uitându-se cum acestea dispar în 
întuneric. 

Trecu prin detectorul de metale şi fu uşurat că nu se auzi 
ţiuitul specific de alarmare, ceea ce ar fi însemnat o 
percheziţie corporală enervantă. Fergus se duse la banda 
rulantă, îşi puse haina pe el şi-şi recuperă rucsacul. Ajunse la 
controlul paşapoartelor, ce fusese instituit în grabă după 


atacul cu bombă din metroul londonez din 7 iulie, şi-şi 
prezentă ofițerului de securitate de acolo paşaportul şi 
tichetul de ambarcare. 

În momentul în care se întorcea cu intenţia de a se îndrepta 
spre sala de aşteptare, văzu doi bărbaţi îmbrăcaţi în costum 
care se apropiau de el. Ştiu imediat cine erau: Special 
Branch’. N-avea niciun rost să intre în panică, ar fi fost 
complet inutil. 

În acel moment, Fergus îşi dădu seama că fusese tras pe 
sfoară. 

Bărbatul aflat mai aproape de el zâmbi politicos. 

— Bună ziua, domnule! Dacă nu vă supăraţi, puteţi să ne 
arătaţi paşaportul şi tichetul de ambarcare? 

Paşaportul lui Fergus era pe numele de Frank Wilson. 
Numele nu schimba cu nimic situaţia: cei de la Special Branch 
ştiau exact cu cine aveau de-a face. 

Fergus le înmână paşaportul şi tichetul de îmbarcare în 
avion, supunându-se unui proces despre care ştia că era 
inevitabil. 

Bărbatul se uită la paşaport în timp ce, împreună cu colegul 
său, îl escortau pe Fergus undeva departe de mulţimea aflată 
lângă porţile de securitate. Era o procedură standard: să duci 
suspectul cât mai departe de zonele publice. 

— Nu-i decât un control de rutină, domnule, îi spuse al doilea 
bărbat în vreme ce-l conduceau pe Fergus printr-un coridor, 
intrând apoi într-un birou. 

Acesta era o încăpere mică, singurele piese de mobilier fiind 
o masă şi două scaune cu spătar. Abia dacă exista suficient 
spaţiu cât să încapă cei doi bărbaţi de la Special Branch, 
Fergus şi cei doi ofiţeri ai Poliţiei Metropolitane, doi vlăjgani în 
uniformă, ambii având vestă antiglont şi puşti semiautomate 
MP5. Una din arme era îndreptată direct spre capul lui Fergus. 

Fergus ştia algoritmul după care se desfăşurau astfel de 
lucruri. Fără ca măcar să se mai deranjeze să încerce să 
protesteze, îşi puse încet rucsacul pe podea, se întoarse, îşi 


7 Departament special al poliţiei din Marea Britanie care se ocupă de 
probleme de securitate naţională. (n.tr.) 


duse mâinile la spate şi aşteptă să fie încătuşat. 


20 


Danny stătea aproape de coada avionului şi, în timp ce 
imensul Boeing 747 rula pe pistă, îşi ridica botul şi începea să 
urce hotărât înspre cer, se gândi la ultima oară când fusese 
într-un aparat de zbor. 

Cele două călătorii nici c-ar fi putut fi mai diferite. De data 
asta stătea la un capăt al secţiunii centrale şi era unul dintre 
sutele de pasageri de la bord. Până şi la clasa economică 
exista un confort relativ şi spaţiu adecvat pentru a-ţi întinde 
picioarele. 

Data trecută fusese înghesuit în partea din spate a unui 
Cessna cu un singur motor, alături de bunicul său, atunci când 
se întorceau în Anglia după cele şase luni de fugă în Spania. 

Micul avion îi luase în toiul nopţii, de pe o pistă improvizată, 
de undeva din interiorul provinciei Andaluzia, iar pilotul 
extrem de calificat folosise un dispozitiv de vedere pe timpul 
nopţii ca să-şi găsească calea prin întuneric şi să decoleze. 
Plecaseră ştiind doar că zboară spre necunoscut, în timp ce 
începea bătălia finală menită să-l absolve pe Fergus de 
acuzaţia ce exista împotriva lui. 

Danny aproape că schiţă un zâmbet pe când Boeingul 747 
urca printre nori în huruitul celor patru motoare uriaşe ale 
sale. 

Intre cele două călătorii exista o singură asemănare: încă o 
dată, zbura spre necunoscut. Însă zâmbetul lui Danny 
ascundea sentimentul de nervozitate pe care-l resimțea. Şi nu 
cu privire la misiune, se simţea bine în legătură cu asta, chiar 
fericit că lua parte la o operaţiune de o importanţă crucială şi 
de o însemnătate de nivel mondial. 

Ştia că mulţi dintre pasagerii din avion se gândeau la 
adolescenţii sinucigaşi cu bombă. Unii erau probabil neliniştiţi 
- Danny văzuse cum doamna în vârstă de lângă el îi aruncase 
o privire lungă, scrutătoare, în timp ce-şi puneau centurile de 
siguranţă. Se aşteptase la genul acesta de reacţie; în mod 


sigur oamenii n-aveau să se simtă în apele lor la vederea unui 
adolescent călătorind de unul singur. Însă Deveraux şi bunicul 
său îl instruiseră bine, iar Danny alungase temerile femeii cu 
un zâmbet şi câteva cuvinte bine alese privitoare la zborul 
lung pe care aveau să-l facă. 

De asemenea, se descurcase de minune cu prelungitul şir de 
întrebări, cu percheziţia corporală şi cea a bagajului la care 
fusese supus atunci când trecuse prin filtrul de securitate ce 
dădea înspre sala de aşteptare de pe Heathrow. 

Danny îşi aruncă privirea peste culoar, la rândul de scaune 
din dreapta, şi văzu titlul unui ziar: VÂNĂTOAREA MAESTRULUI 
ÎN ATACURILE CU BOMBĂ 

Pasagerul care citea ziarul n-avea cum să ştie că cineva din 
linia întâi a acestei vânători stătea la câteva scaune distanţă 
de el. 

Şi, în ciuda temerilor bunicului său legate de Deveraux, 
Danny era entuziasmat cu privire la ce avea să urmeze. Însă 
exista şi un motiv de îngrijorare care-l sâcâia: Elena. 

După scurta lor discuţie avută la sfârşitul instructajului făcut 
de Deveraux cu o după-amiază în urmă, n-o mai văzuse pe 
Elena până dimineaţă. Ea stătuse în camera ei toată seara, 
fără ca măcar să se deranjeze să mai coboare la cină. 

Reapăruse la micul dejun, însă fusese tăcută şi retrasă, chiar 
şi atunci când Fergus îşi luase la revedere de la ei. 

Şi apoi, chiar în momentul în care erau pe cale să-şi ia şi ei 
un stângaci rămas-bun, Elena făcuse ceva ce-i surprinsese pe 
amândoi. Îl sărutase pe Danny; îşi lipise fugar buzele de ale 
lui, înainte de a-i şopti: „Rămas-bun, Danny”. 

Înainte ca Danny, rămas mască, să apuce să răspundă, ea 
plecase deja, probabil nedorind să prelungească despărţirea 
mai mult decât era absolut necesar. Lui Danny nu-i plăcea 
acest „rămas-bun“ când venea din partea Elenei. El era 
obişnuit cu „la revedere” sau „pe curând” sau chiar „pa”, însă 
„rămas-bun” suna prea nefiresc. Prea... final, prea definitiv. 

Călătoreau separat spre Heathrow; Deveraux insistase 
asupra acestui lucru, pentru eventualitatea în care Black Star 
sau vreun asociat al său o urmărea pe Elena de partea asta a 
Atlanticului. Era puţin probabil, însă Deveraux nu risca nimic. 


În timp ce-şi desfăcea catarama centurii de siguranţă şi se 
aşeza mai comod, Danny se gândi că lucrurile nu merseseră 
prea bine între el şi Elena în ultimele săptămâni. Simţea că se 
distanţaseră ciudat de mult, ceea ce nu se mai întâmplase şi 
înainte. Işi spuse în sinea sa că nu era decât vina lui. Fusese 
atât de absorbit de misiunea, încât neglijase sentimentele 
Elenei în momentul în care avea cea mai mare nevoie de el. Şi 
se simţea rău din cauza asta. Şi îngrijorat. Şi vinovat. 

x kx * 


Elena stătea într-un scaun aflat la geam, puţin mai aproape 
de partea din faţă a avionului. Lângă ea era o americancă de 
vârstă mijlocie, foarte grasă, care începuse să vorbească încă 
dinainte de a-şi lipi spinarea supradimensionată de spătarul 
scaunului. 

În momentul în care motoarele îşi începură huruitul, Elena 
ştia deja că pe companioana ei de călătorie o chema Mavis 
Bachelor şi că era măritată cu Henry - „pe care toată lumea îl 
strigă Hal“ - şi că acest Hal se ocupa de o afacere de 
ambalare a cărnii. 

— Pari puţin cam speriată, scumpo, spuse Mavis în timp ce 
avionul îşi mărea viteza. Chiar nu-i niciun pericol când zbori 
cu avionul. Ai mai multe motive de îngrijorare la o simplă 
trecere a străzii. 

Insă Elena nu-şi făcea griji în legătură cu zborul. Acesta era 
ultimul ei motiv de îngrijorare. 

x kx * 

Marcie Deveraux era în partea din față a avionului, la clasa 
întâi. Omul de afaceri care stătea lângă ea se rezumase la a 
da din cap politicos în semn de salut în momentul în care-şi 
ocupase scaunul. Ea îi răspunsese la fel, dând din cap, 
uşurată că în mod clar bărbatul nu intenţiona să-şi petreacă 
orele de zbor încercând să poarte o conversaţie serioasă şi 
interesantă. 

Tipul lucra deja la laptop, în timp ce Deveraux stătea 
adâncită în scaun şi se uita la meniul primeia dintre mesele 
pe care aveau să le primească pe durata celor opt ore de 
zbor. 

Parcurse meniul în grabă şi-şi îngădui un zâmbet uşor atunci 


când se gândi la ce trebuia să se aştepte Fergus Watts să 
aibă la următoarea masă. Cu siguranţă că în acel moment el 
era deja băgat într-o celulă şi conştientizase faptul că ea 
aranjase să fie luat pe sus de la aeroport. 

Avea să rămână închis până când se întorcea Deveraux, la 
sfârşitul misiunii. Şi, după aceea, avea să fie eliminat 
împreună cu Danny şi cu Elena. 

Deveraux nu intenţionase niciodată ca Fergus să ia parte la 
faza finală a operaţiunii, iar faptul că aceasta avea loc peste 
ocean îi uşurase munca. Participarea lui la faza întâi fusese 
esenţială: Danny şi Elena n-ar fi fost în veci de acord să fie 
implicaţi fără el, aşa că, în etapa aceea, fusese nevoie de 
Fergus. lar el se dovedise mai mult decât folositor în 
pregătirea lor; Deveraux recunoscuse în sinea sa că ea n-ar fi 
reuşit niciodată să-i pregătească atât de repede şi de eficient. 

Insă acum nu mai era nevoie de el; prezenţa sa în New York 
ar fi fost o răspundere prea mare şi, fără îndoială, ar fi creat 
probleme la luarea unor decizii care puteau să-i pună în 
pericol pe Danny şi pe Elena. 

Chiar şi aşa, tot urmau să fie probleme atunci când 
Deveraux va trebui să le explice adolescenților motivul pentru 
care Fergus nu avea să fie cu ei în New York. 

Insă putea să facă faţă acestei probleme. Ştia cum să 
abordeze lucrurile. 

x kx * 

Herman Ramirez era obosit; ultimele luni fuseseră solicitante 
iar zborurile internaționale erau epuizante prin prisma 
diferenței de fus orar. Insă Herman nu se plânsese niciodată, 
iar de data asta avea să fie mai uşor. De data asta Ingerul 
zbura spre ei. 

Herman era bun la electronică, şi trebuiau făcute anumite 
modificări de natură electronică în camera Elenei de la hotelul 
Pennsylvania, înaintea sosirii fetei. 

Lucră metodic şi foarte atent. Herman făcea totdeauna 
lucrurile ca lumea. 

O cameră de supraveghere de mărimea unui stilou fusese 
montată în televizor, fiind cuplată la circuitul electric al 
acestuia şi permițându-i astfel să fie permanent în funcţiune. 


Era amplasată în spatele unei mici găuri din difuzor. 
Microfonul fusese plasat în lampa din tavan şi era de 
asemenea alimentat permanent cu energie electrică. 

Semnalele slabe emise de ambele dispozitive radiau prin 
cablurile electrice şi alimentau un re-transmiţător. Dispozitivul 
de dimensiunile unei genţi diplomat era poziţionat într-o 
rulotă Winnebago, pe care Herman o lăsase mai devreme într- 
o parcare aflată la un cvartal distanţă de hotel. 

Rolul re-transmiţătorului era acela de a recepționa şi de a 
cripta semnalele slabe emise atât de camera video, cât şi de 
microfon, iar apoi de a le mări puterea înainte de comutarea 
şi retransmiterea semnalului pe circuitul către casa lui Pointer 
din The Hamptons. 

Acolo, semnalul criptat avea să fie în cele din urmă decodat, 
iar monitorul şi difuzorul lui Pointer retransmiţând totul cu o 
întârziere de aproximativ două secunde. 

Herman îşi termină treaba, îşi strânse sculele, se uită la ceas 
şi ieşi din cameră la fel de discret pe cât intrase. 

XXX 

Înainte de decolare, Elena se temuse de sosirea ei la New 
York şi de ceea ce avea să urmeze. Insă atunci când auzi 
anunţul că avionul începea să coboare în vederea aterizării, 
se simţi uşurată. 

Mavis era o mare vorbăreaţă. Elena ştia acum întreaga 
istorie a familiei Bachelor. Singurul interval în care Mavis nu 
vorbise fusese atunci când mâncase, de fapt doar momentele 
în care mesteca şi înghiţea mâncarea. Intre două guri 
zdravene, găsea timp să mai spună ceva. 

Ajungând aproape la limita nervilor şi cât pe ce să-i spună 
fără menajamente să mai tacă din gură, Elena încercase orice 
tertip ca să ia o pauză şi să scape de şuvoiul verbal al femeii. 
Citise, se uitase afară pe hublou, se uitase la filmele care 
rulau, însă Mavis continuase să turuie. 

Avusese parte de un scurt moment de respiro, de vreo două 
ore, atunci când Mavis dormise. Recunoscătoare, Elena făcuse 
acelaşi lucru, însă avusese parte de vise întunecate şi agitate 
şi mai că răsuflase uşurată atunci când o trezise vocea 
pătrunzătoare a vecinei sale de scaun. Singurul lucru bun la 


toată sporovăiala lui Mavis era că nu punea întrebări; era mult 
prea ocupată să vorbească despre sine. 

Avionul cobori şi urmări linia coastei, trecând pe deasupra 
domeniului The Hamptons. Mavis îşi strângea lucrurile. 

— Mă aşteaptă Hal. Cred că moare de nerăbdare să-mi 
spună tot ce s-a întâmplat cât am fost plecată. E cel mai 
minunat soţ din lume, însă nu se opreşte niciodată din vorbit. 
Odată ce s-a pornit eu nu mai apuc să spun nimic. 

Scotoci în geanta ei imensă, scoase o carte de vizită şi i-o 
îndesă Elenei în palmă. 

— A fost minunat să stau de vorbă cu tine, Elena, eşti o fată 
foarte interesantă! Fii atentă, dacă ai timp liber poţi să vii să 
vizitezi familia Bachelor din Brooklyn Heights. Numărul de 
telefon şi adresa le găseşti pe cartea de vizită. Nu trebuie 
decât să suni, oricând vrei tu. 

Elena zâmbi şi băgă bucata de carton în buzunarul de la 
geacă. 

— Ar fi grozav. Mulţumesc foarte mult! 


21 


Aterizarea fu la fel de lină ca şi zborul în sine. Pe durata 
călătoriei, Elena se uitase spre Danny doar de vreo două ori, 
atunci când se dusese la toaleta aflată la coada avionului. 
Însă nu schimbaseră priviri; nu-şi permiteau acest lux. 

Deveraux ordonase verificarea fiecărui pasager de la cursa 
respectivă. În urma verificării nu ieşise nimic la iveală, însă ea 
ştia foarte bine că Black Star se putea afla printre sutele de 
pasageri de la bordul avionului. 

Elena nu-l văzuse pe Danny atunci când coborâse din 
Boeingul 747. Ţinând strâns în mână formularul verde de viză 
pe care-l completase în avion şi formularul alb de trecere prin 
vamă, pătrunse în clădirea unui terminal nou din sticlă şi oţel 
şi se aşeză la coada lungă, şerpuitoare, de la Imigrări. Il zări 
pe Danny mai în spate, aşezat şi el la coadă, după care o 
surprinse cu privirea pe Marcie Deveraux în timp ce se 
îndrepta spre culoarul rezervat diplomaților, trecând fără ca 
măcar să arunce o privire în direcţia ei. 

Elena ajunse în cele din urmă în faţa ghişeului. Păşi în faţă şi- 
i întinse paşaportul şi formularele ofițerului în uniformă de la 
Serviciul Imigrări, care le studie cu de-amănuntul. 

Ea rămase în aşteptare cuprinsă de nervozitate, până când 
ofiţerul îşi ridică privirea. 

— Cât timp intenţionaţi să staţi în Statele Unite? 

— Două săptămâni. 

— Şi sunteţi singură? Părinţii dumneavoastră sunt de acord 
cu asta? 

— Nu am părinţi, spuse Elena cu rapiditate. Nu-l mai am pe 
niciunul din ei. Când a murit, mama mi-a lăsat nişte bani să 
călătoresc. A vrut să văd mai mult din lume decât a apucat ea 
să vadă. Mi se pare foarte potrivit să încep cu New Yorkul: am 
văzut atât de multe la televizor şi mi-a plăcut ce-am văzut. 
Aşa că, iată-mă aici! 

— Sunteţi cam prea tânără ca să călătoriţi singură. 


Elena dădu din cap în semn că era de acord, după care 
scoase din buzunar cartea de vizită. 

— Dar n-o să fiu singură tot timpul. Am prieteni în America: 
Mavis şi Hal Bachelor. De fapt, erau prietenii mamei. Locuiesc 
în Brooklyn Heights şi mi-au promis să-mi arate oraşul. 

— Însă nu staţi cu ei? spuse ofiţerul în timp ce se uita pe 
cartea de vizită. 

Elena zâmbi. 

— Sunt mult mai în vârstă decât mine. Am decis de comun 
acord că-i mai bine să stau la hotel. Astfel, putem să ne 
vedem cât vrem de mult, dar probabil că nu zilnic. Făcu o 
pauză, aşteptând ca bărbatul să spună ceva. Cum acesta nu 
zise nimic, Elena zâmbi din nou. Vedeţi dumneavoastră, am 
şaptesprezece ani, continuă ea. Dar ei o să mă trateze ca pe 
un copil. 

Ofiţerul se mai gândi puţin la spusele ei, după care îi înapoie 
cartea de vizită. 

— Puteţi să-mi arătaţi biletul de întoarcere, vă rog? 

Elena îi înmână biletul, iar ofiţerul îl studie cu atenţie, după 
care i-l dădu înapoi. Apoi rupse partea de jos a formularului 
verde şi o prinse cu o capsă de paşaportul Elenei. După care 
făcu o cruciuliţă la baza formularului de vamă şi-i dădu Elenei 
paşaportul înapoi. 

Pe tejgheaua care-i despărţea era prinsă o cutie metalică, 
rectangulară, de mici dimensiuni, o luminiţă galbenă 
strălucind prin capacul ei de sticlă. 

— Puneţi-vă degetul arătător de la mâna dreaptă acolo, 
deasupra luminii galbene, vă rog! 

Elena făcu aşa cum i se spusese şi i se luă astfel amprenta. 
Procedura se repetă în privinţa degetului arătător de la mâna 
stângă, iar apoi ofiţerul îndreptă o cameră foto prinsă de un 
braţ ajustabil până când ajunse la acelaşi nivel cu capul 
Elenei. 

— Uitaţi-vă în cameră, vă rog! 

Aparatul făcu un clic, iar ofiţerul zâmbi pentru prima oară. 

— Şedere plăcută şi aveţi grijă de dumneavoastră! 

În timp ce Elena se îndrepta spre sala unde se recuperau 
bagajele, deşi îşi simţea inima bătând cu putere, se felicită în 


gând că-i venise ideea să treacă de biroul Imigrări cu ajutorul 
lui Mavis şi Hal Bachelor. Avea să fie mult mai uşor acum; în 
curând va fi în drum spre hotel. 

Se uită la plasma ecranului pe care erau afişate numerele 
zborurilor sosite şi verifică din priviri banda rulantă pentru 
bagaje, acolo unde avea să apară în cele din urmă şi 
geamantanul ei. In timp ce aştepta, mai avea ceva de făcut. 
Ora din colţul din dreapta jos de pe acelaşi ecran cu sosiri 
indica 5.27 p.m. Deveraux îi instruise dinainte, aşa că ştia că 
majoritatea ceasurilor din SUA foloseau a.m. Şi p.m. In locul 
sistemului de douăzeci şi patru de ore. Elena trase de butonul 
ceasului de la mână şi-l fixă la ora 5.28 p.m. Aşteptă până în 
momentul în care ecranul cu sosiri afişă la rândul său ora 5.28 
p.m. Şi apăsă pe buton, pornind mecanismul. 

Geamantane de toate mărimile şi culorile, produse de 
diferite companii de profil, se învârteau pe lângă ea. O 
singură dată Elena îl văzu pe Danny, în partea opusă a benzii 
rulante, iar privirile li se întâlniră pentru o secundă. Preţ de o 
clipă Elena nădăjdui că va avea parte măcar de un scurt 
zâmbet de încurajare din partea lui, însă Danny se uită 
imediat într-o parte. 

El respecta ordinele, iar Elena se pomeni întrebându-se dacă 
şi când anume ei doi chiar aveau să-şi mai vorbească. 
Deodată, i se păru că existau o mulţime lucruri pe care şi-ar fi 
dorit să i le fi spus lui Danny înainte de a pleca din Anglia. 
Acum însă era prea târziu. 

In cele din urmă apăru şi geamantanul ei; îl ridică de pe 
banda rulantă şi o luă spre o altă coadă, cea de la Vamă. 

Incă nu se terminase tirul de întrebări la care avea să fie 
supusă. 

Indată ce ofiţerul aflat în aşteptare văzu cruciuliţa de la baza 
formularului de vamă îi făcu semn Elenei să-l urmeze la o 
masă şi-i ceru să-şi deschidă valiza. O femeie ofiţer, purtând 
pistol la şold, li se alătură şi începu o examinare completă 
atât a geamantanului, cât şi a genţii de umăr pe care Elena o 
avea la ea. 

Şi, în timp ce femeia căuta, celălalt ofiţer repetă multe dintre 
întrebările la care Elena răspunsese deja. Şi câteva în plus. 


— Adresa dumneavoastră din Anglia? 

Elena îi dădu adresa fictivă de acoperire, cea a hotelului din 
Oxfordshire. 

— Lucrez acolo, spuse ea. 

— Şi numărul de telefon? 

Ea îi spuse numărul. 

— Repetati, vă rog, numărul. 

Elena îl spuse din nou, mai repede de data aceasta, dându-şi 
seama pe deplin de ceea ce se întâmpla. Fergus îi avertizase 
că s-ar putea să fie testaţi atât cu privire la adresă, cât şi la 
numărul de telefon, şi-i întrebase asta în mod repetat pe 
durata perioadei de pregătire. Era floare la ureche să şi le 
aducă acum aminte. 

Femeia ofiţer scoase nişte mici bucăţi dreptunghiulare de 
bandă de prindere tip arici din geamantanul Elenei şi le ridică 
în aer. 

— Astea pentru ce sunt? 

— Pentru genţuliţa mea. 

Amândoi ofiţerii se holbară la ea. 

— Pentru ce? întrebă femeia. 

— Ştiţi, o gentuţă pe care-o ţii la brâu. Am de gând să 
cumpăr una de-aici ca să-mi ţin banii cash şi am adus scaiul 
ăsta ca s-o fac mai sigură. 

Ofițerii schimbară o privire între ei. 

— Vrea să spună o borsetă, zise bărbatul. 

— Aşa vreau? se miră Elena. 

Femeia ofiţer zâmbi, strecură bucăţile de arici în geamantan 
şi băgă ghidul Lonely Planet al Elenei şi harta oraşului înapoi 
în geanta de umăr. 

— Ce v-aţi propus să vedeţi? 

— Empire State Building şi, bineînţeles, Statuia Libertăţii, 
spuse Elena sigură pe ea. Însă vreau să merg şi la Ground 
Zero. Am văzut totul la televizor; a fost îngrozitor! Simt că 
trebuie să merg acolo... cred că toată lumea ar trebui să 
meargă. 


3 Zona în care s-au aflat cele două Turnuri Gemene prăbuşite la 11 
septembrie. (n.tr.) 


Femeia oftă în timp ce-şi încheia căutarea prin bagaje. 

— Aşa este. Eu şi cu sora mea doar ce-am fost luna trecută. 
Nu ştiu de ce, pur şi simplu am simţit că trebuie să mergem. 

Dădu aprobator din cap spre colegul ei. 

În cele din urmă, scotocelile şi întrebările se terminaseră. 
Elena îşi închise fermoarul de la geamantan şi o porni spre 
holul de la Sosiri. 

Marcie Deveraux ieşise din aeroport şi era deja condusă spre 
hotelul ei într-o limuzină pregătită în prealabil. Danny luă un 
taxi. 

Elena urmă semnele pentru autobuzele ce făceau curse între 
aeroport şi oraş. Era obosită; bagajul ei greu se bălăngănea şi 
i se lovea de picioare la fiecare pas. Şi, în timp ce se îndrepta 
spre autobuz, îi trecu prin minte gândul că Black Star ar putea 
fi undeva acolo, în mulţime. 

Nimeni nu se apropie de ea; Black Star nu se găsea acolo. 

Insă alţi ochi erau aţintiţi asupra Elenei, iar dacă s-ar fi uitat 
mai atent, ar fi putut distinge feţele, recunoscându-i astfel pe 
agenţii operativi ai lui Deveraux, Fran şi Mick. 

Pozând într-un cuplu de proaspăt căsătoriţi aflaţi în luna de 
miere, aceştia ajunseseră în New York cu o zi înainte, mai 
precis după-amiaza. Acum se amestecaseră în mulţime şi o 
priveau. 

Şi nu erau singurii care o ţineau sub supraveghere. 

Herman Ramirez stătea printre şoferii de taxi şi şoferii care-i 
aşteptau pe cei ce îşi rezervaseră maşini pentru a fi duşi în 
oraş. Incuviinţă din cap satisfăcut atunci când dădu cu ochii 
de Elena. Acum putea să-i raporteze stăpânului său: Ingerul 
aterizase. 


22 


Călătoria de cincizeci de minute cu autobuzul, de la aeroport 
până în inima oraşului, ar fi trebuit să fie o experienţă 
incredibilă pentru o tânără care vizita pentru prima oară New 
Yorkul. 

Diferenţele dintre Londra şi New York erau remarcabile şi 
uimitoare. Drumurile, coloanele de maşini din trafic, însă mai 
ales, în momentul în care Elena surprinse pentru prima oară 
profilul conturat pe cer al Manhattanului, mărimea şi 
proporţiile clădirilor ce se înălţau spre nori, asemenea 
degetelor unei mulţimi de mâini ridicate în sus. 

Însă tot acest peisaj minunat trecea pe lângă Elena fără s-o 
impresioneze în vreun fel. Fata simţea o gheară în piept din 
cauza îngrijorării, ce parcă se mărea cu fiecare kilometru 
parcurs, îngreunându-i respiraţia. Fiecare gură de aer era 
inspirată în grabă, superficial, şi expirată la fel, pe măsură ce 
neliniştea îi sporea din ce în ce mai mult. Black Star se afla pe 
undeva pe-acolo. În aşteptare. 

Era aproape ora şapte - miezul nopţii în Anglia - atunci când 
Elena cobori într-un final din autobuz şi parcurse pe jos o 
distanţă scurtă, pe lângă Madison Square Garden, spre 
Hotelul Pennsylvania. În hotel, Danny stătea la una dintre 
mesele micii cafenele aflate chiar lângă uşile turnante. O văzu 
pe Elena trecând, însă nu schiţa nicio mişcare. Se cazase ceva 
mai devreme şi pentru moment n-avea nevoie decât să ştie 
că Elena ajunsese în siguranţă. Işi scoase telefonul mobil ca 
să-i sune pe Deveraux şi pe bunicul său. Toată lumea se 
găsea pe poziţie şi operaţiunea era pe cale să înceapă. 

Holul şi zona recepţiei erau aglomerate şi fremătau de nou- 
veniţii care aşteptau să se cazeze. Elena se aşeză din nou la 
rând. 

Se uită în jurul său în vreme ce aştepta. Intrarea ce dădea 
spre lifturi era în spatele ei. Doi agenţi de pază stăteau acolo 
pentru a veghea ca numai persoanele cu cheie electronică tip 


card să aibă acces în respectiva zonă. Majoritatea oamenilor 
îşi vedeau de ale lor, vorbind la mobil, studiind hărţile sau 
ghidul oraşului ori îndreptându-se spre bar sau cafenea. 
Nimeni nu părea să-i acorde un interes deosebit Elenei, însă 
fata ştia că asta nu însemna că nu se uita nimeni la ea. 

— Pot să vă ajut cu ceva? 

Elena privi spre bar, unde un tânăr chinez îmbrăcat în blugi, 
tricou şi o geacă subţire strânsă pe talie, descheiată, părea 
deodată extrem de interesat de ea. Se uita direct la Elena. Ea- 
şi simţi inima bătându-i cu putere în piept, însă după aceea 
tânărul îşi întoarse capul uşor şi fata văzu cum i se mişcă 
buzele, îi observă şi casca din urechea dreaptă. Tipul vorbea 
la mobil folosind un hands-free, şi era mult mai interesat de 
conversaţia sa decât de orice altceva din faţa ochilor. 

— Nu vă supăraţi, domnişoară, pot să vă ajut cu ceva? 

Tonalitatea vocii era puţin mai ridicată şi mai insistentă, iar 
Elena întoarse capul şi văzu un bărbat de la recepţie care 
zâmbea răbdător spre ea. Ajunsese în faţa cozii fără să-şi dea 
seama. 

— Scuze, am o rezervare pentru o cameră. 

— Desigur. Pe ce nume, vă rog? 

— Elena Omolodon. 

Recepţionerul se încruntă uşor. 

— Puteţi să-mi spuneţi pe litere? 

Elena rosti totul în grabă, fiecare literă în parte făcând-o din 
ce în ce mai conştientă de vulnerabilitatea poziţiei sale; nici 
măcar n-avea protecţia unei identități false. 

Recepţionerul căută pe ecranul computerului şi găsi 
rezervarea făcută on-line de către Black Star. Părea în regulă, 
toate etapele fiind parcurse aşa cum trebuie şi plătindu-se în 
avans. 

Îi zâmbi. 

— Puteţi să-mi arătaţi paşaportul, vă rog? 

Elena îi dădu paşaportul ei cel nou iar funcţionarul tastă 
câteva date în calculator iar apoi i-l înapoie, împreună cu un 
card subţire din plastic argintiu, cheia de la camera Elenei. 

— Factura a fost deja plătită. Staţi la etajul opt... lifturile sunt 
chiar acolo, îi spuse recepţionerul, arătând cu mâna direct în 


faţă. Bine aţi venit la New York! 

Elena îi zâmbi drept mulţumire şi-şi luă geamantanul, însă, 
exact când se întorcea să plece, funcţionarul îi vorbi din nou. 

— Încă un moment, vă rog! 

— E vreo problemă, ceva? întrebă Elena, temându-se să nu fi 
făcut vreo greşeală. 

— Nu-i nicio problemă, domnişoară! Doar că am un bilet aici 
care mă anunţă că avem ceva pentru dumneavoastră. 

— Pentru mine? 

Recepţionerul confirmă cu un gest din cap, căută ceva sub 
tejghea şi scoase un plic groscior, cu protecţie antişoc în 
interior, acoperit din belşug cu bandă adezivă. 

— A fost lăsat pentru dumneavoastră astăzi, ceva mai 
devreme. 

— Pentru mine? Cine l-a lăsat? 

— N-am idee, domnişoară! A fost înainte să intru eu în tură. 

Elena luă plicul şi-şi văzu numele scris cu majuscule pe faţa 
acestuia. Se cutremură. Era de la el. De la Black Star. Cu 
siguranţă. Îşi luă din nou valiza şi se duse spre lifturi, 
alăturându-se celor care aşteptau să meargă sus. Nimeni nu 
vorbi şi nimeni nu se uită la cei din jur în timp ce urcară în 
viteză de la un etaj la altul: şapte oameni într-un spaţiu 
restrâns, comportându-se de parcă erau singuri. Doar cu 
bagajele şi cu gândurile lor. 

Elena fu singura persoană care cobori la etajul opt. leşi din 
lift şi, atunci când păşi pe coridor, văzu semnul care indica în 
ce direcţie era camera ei. Străbătu culoarul şi-şi găsi camera, 
după care văzu, ceva mai departe, două uşi batante dotate cu 
un mic geam. Prin gemuleţ se zăreau un automat de 
răcoritoare şi un altul cu dulciuri şi batoane de ciocolată. In 
faţa lor era o maşină de gheaţă. Perfect! 

Îşi lăsă valiza pe coridor şi pătrunse prin uşile batante. Merse 
până la automatul de băuturi răcoritoare, îl măsură cu 
privirea, după care se duse în spatele maşinăriei şi se uită cu 
atenţie. Căută prin mărunţişul rămas în urma călătoriei cu 
autobuzul, găsi câteva monede de douăzeci şi cinci de cenți 
şi-şi luă o cutie de Fanta. După aceea se întoarse, reveni pe 
coridor şi-şi luă geamantanul. 


Ajunsă iar în dreptul camerei sale, Elena introduse cheia 
electronică în fanta din uşă şi auzi declicul încuietorii. 
Deschise uşa cu grijă, aprinse luminile, îşi trase valiza 
înăuntru şi o aruncă pe pat. 

Peste două secunde, Charles Pointer al Il-lea avu pe ecran 
prima imagine a noului său Inger. 

x kx * 

În Oxford era 1.30 a.m. iar doctorița Ruth Jacobson stătea în 
patul din fosta cameră a Elenei. 

Personalul care se ocupa de curățenie scosese deja ultimele 
obiecte lăsate în urmă de Elena; era aproape ca şi cum fata n- 
ar fi fost niciodată acolo. Rămăsese un singur lucru: laptopul 
ei. 

Doctor Jacobson se uita fix la computerul aşezat pe o măsuţă 
de scris. Probabil că trebuia să-l lase la recepţie, pentru ca 
Elena să-l recupereze la întoarcerea sa din America. 

Psihiatra îşi petrecuse întreaga zi la hotel, trăgând 
concluziile necesare şi scriindu-şi raportul final pentru Marcie 
Deveraux. Decisese că nu mai avea nimic de făcut, iar de 
mâine avea să se ocupe de un alt caz: povestea altcuiva, 
problemele altcuiva. Însă fiecare caz trebuia să se încheie cu 
un bilanţ şi, câteodată, ea, una, era mai satisfăcută de propria 
muncă decât alţii. 

Fără a le putea struni, gândurile i se îndreptau spre faptul că 
dăduse greş cu Elena. Fata se descurcase bine la început, 
însă în momentul plecării la New York manifesta semne de 
anxietate şi de stres. Slăbise şi arăta extrem de obosită. 
Prima şi cea mai mare grijă a doctorului Jacobson, care fusese 
în mare parte ignorată de Deveraux, ţinea de faptul că starea 
mentală a Elenei era posibil să se agraveze atunci când avea 
să lucreze de una singură, izolată de prieteni şi lipsită de 
sprijin profesional. 

Singura lumină din cameră provenea de la lampa de birou, 
ce-şi revărsa razele mai mult în jos, înspre computer, 
învăluindu-l într-un halou, ca pe un element de decor de pe 
scena unui teatru. 

Doctor Jacobson îşi termină notițele; nu mai avea nimic 
altceva de făcut. Era timpul să plece. Se ridică de pe pat şi se 


îndreptă spre birou. Se aplecă şi luă laptopul; când făcu asta, 
observă un plic alb, îndoit la jumătate, ce alunecă de sub 
computer. Intoarse calculatorul şi văzu că-i fusese scoasă 
bateria; plicul fusese băgat în compartimentul rămas gol. 

Puse jos laptopul, se uită la plicul sigilat şi-l îndreptă, astfel 
încât să-i poată vedea partea din faţă. Acolo, scris cu cerneală 
neagră şi cu majuscule, se găsea un singur cuvânt: 


TATA 


23 


Elena se aşeză la capătul patului său de hotel ţinând în mâini 
plicul special, destinat transportului de bunuri de dimensiuni 
reduse. Se enervă văzând că degetele îi tremurau în timp ce 
scotea banda adezivă cu care fusese sigilat plicul. Trase şi 
ultima bucată de scotch, deschise partea de sus a plicului şi 
aruncă o privire înăuntru. Ceva mic era împachetat într-un 
ambalaj special antişoc, cu bule, iar lângă acesta se găsea un 
teanc gros de bancnote americane. Atunci când le scoase din 
plic, găsi o coală de hârtie lipită cu scotch de ambalajul de 
protecţie cu bule, împăturită cu grijă de două ori astfel încât 
să fie aproape de aceeaşi mărime cu pachetul în sine. 

Azvârli dolarii pe pat, desfăcu foaie de hârtie şi citi: 
„Porneşte-l“. 

Elena aruncă şi hârtia lângă bani şi începu să desfacă 
ambalajul, deja bănuind ce era înăuntru. Aproape că-i scăpă 
un zâmbet în momentul în care un BlackBerry” nou-nouţ ieşi 
la iveală. Ca de obicei, Black Star se gândise la toate. 

Fără să-şi dea măcar geaca jos, Elena se aşeză mai 
confortabil şi porni Blackberry-ul. Acesta se deschise direct 
într-un site personal securizat, pe numele ei, de pe un website 
pe care-l folosise adesea în trecut. 

În camera sa întunecată din The Hamptons, Pointer zâmbi în 
vreme ce privea chipul Elenei. 

— E timpul să stăm de vorbă, şopti el, degetele mişcându-i- 
se deja grăbite peste tastatura calculatorului. 


BUNA, GOLA, MA BUCUR C-AI AJUNS CU BINE. M-AM 
GANDIT CA ASTA O SA FIE CEA MAI BUNA CALE SA 
PASTRĂM LEGĂTURA ACUM CA ESHTI AICI. DECI, CE MAI 
FACI??? CAMERA E OK??? 


? Aparat wireless, de mici dimensiuni, folosit ca telefon, dar mai ales 
pentru navigarea pe internet şi transmiterea instantanee de e-mailuri sau 
mesaje scrise, (n.tr.) 


Elena aproape că scăpă BlackBerry-ul din mâini. Era ca şi 
cum el se găsea acolo, în cameră cu ea, şi nu într-un loc 
necunoscut, de unde îi trimisese un mesaj de întâmpinare. 
Ezită, nesigură de cum avea să-i răspundă: îşi dădu seama că, 
pentru prima oară de la începutul operaţiunii, era singură în 
momentul intrării în contact cu Black Star. Acolo unde în mod 
normal şi-ar fi îndreptat privirea şi-ar fi aşteptat o instrucţiune 
din partea lui Deveraux sau a lui Ruth Jacobson, nu se mai 
găsea nimeni acum. Se afla cu adevărat pe cont propriu şi, 
dacă voia ca operaţiunea să aibă succes, trebuia să acţioneze 
ireproşabil. Atâta lume se baza pe ea... Trupul îi fu străbătut 
de un tremur uşor. Era atât de obosită... Nu-şi simţea creierul 
capabil să gândească logic. Şi cu toate astea, singurele lucruri 
în preajma cărora se simţea confortabil erau cele ce ţineau de 
tehnologie. Un BlackBerry? Floare la ureche! Luă o gură 
zdravănă de aer, se gândi puţin, după care degetele începură 
să i se mişte pe deasupra tastaturii. 


SUNT OK, PUTZIN OBOSITA DUPA O ZI ATAT DE LUNGA. 
ASTA-I UN SITE SIGUR?? E SECURIZAT? 


Răspunsul veni imediat: 


FOARTE BINE, GOLA, POATE CA ESHII OBOSITA, INSA 
GANDESHTII CUM TREBUIE. IN MOD NORMAL S-AR 
PUTEA SA NU FIE SIGUR, INSA PENTRU NOI E PERFECT 
SECURIZAT. NU FACEM DECAT SA DAM O RAITA PE SITE- 
UL ASTA, EI NICI MACAR NU SHIIU CA SUNTEM AICI. SHI 
NICI N-O SA SHTIE VREODATA!!! 


Involuntar, Elena se minună în faţa abilității incredibile a 
hackerului de a merge oriunde pe internet fără să lase măcar 
o singură urmă. Însă înainte să scrie vreun comentariu, Black 
Star reveni. 


ASHA CA UITE CE-O SA SE INTAMPLE ASTA-SEARA. MAI 
INTAI, VREAU SA RUPI FOAIA DE HARTIE IN BUCATZELE, 
SA LE ARUNCI IN WC SHI SA TRAGI APA. ACUM!!! 


Deodată, Elena avu certitudinea faptului că, într-un fel sau 


altul, Black Star o urmărea. Se trezi căutând cu privirea prin 
cameră, fără să ştie după ce se uită, ştiind doar că undeva pe 
acolo era o cameră de filmat. 


FA-O, GOLA, TREBUIE SA PĂSTRAM MASURILE DE 
SIGURANIZA!!! 


Elena lăsă BlackBerry-ul pe pat şi înşfăcă foaia de hârtie. O 
rupea deja în bucățele atunci când intră în baie. Aruncă 
hârtiuţele în toaletă şi trase apa. In timp ce aştepta ca şuvoiul 
de apă turbionară să se calmeze, avu deodată un gând care-o 
făcu să îngheţe. Dacă Black Star se uita la ea în cameră, 
putea să se uite la ea şi aici? 

Se întoarse în dormitor şi luă BlackBerry-ul de pe pat. 


S-A REZOLVAT. 


MINUNAT! TE-AI DESCURCAT BINE. ACUM O SA-IZI 
SPUN DESPRE NOAPTEA FANTASTICA PE CARE O S-O 
PETRECI -N ORASH!! 


Pentru o clipă Elena se simţi cuprinsă de panică. Nu se 
aşteptase să iasă în oraş în acea seară, ştia că mai trebuia să 
stabilească şi cutia poştală improvizată, după care să execute 
un schimb de informaţii cu Danny prin care să-i transmită 
detaliile peste doar douăzeci de minute. 


NOAPTE ÎN ORASH??? 


DESIGUR, GOLA, VREAU SA-IZI DAU UN EXEMPLU 
PERFECT PENTRU CEEA CE URMEAZA SA FACEM. SA-TZI 
ARAT GENUL DE OAMENI CARE CONDUC LUMEA SHI NU 
DAU DOI BANI PE CEI D-ALDE NOI!!! ESHTI GATA SA VEZI 
ASTA???? 


Danny se uită la ceasul de la mână pentru a zecea oară de 
când ajunsese în camera lui aflată la etajul unsprezece al 
Hotelului Pennsylvania. Era timpul s-o ia din loc. 

Insă exista o problemă. Danny încă nu reuşise să ia legătura 
cu bunicul său. Mai întâi vorbise cu Deveraux, exact aşa cum i 


se ordonase, dar de atunci îl sunase în mod repetat pe 
Fergus, la intervale de câteva minute, şi de fiecare dată 
intrase căsuţa vocală. 

Se hotărî să sune încă o dată, însă se petrecu acelaşi lucru. 
Lui Danny nu-i mirosi deloc a bine chestia asta; nu i se părea 
în regulă ca, încă de la începutul operaţiunii să se confrunte 
cu genul ăsta de probleme. Poate că Fergus nu răspundea 
pentru simplul motiv că bateria de la mobil i se descărca 
foarte repede. Însă Fergus nu era genul de om care să lase o 
situaţie ca asta să persiste; s-ar fi dus imediat în oraş şi şi-ar fi 
luat alt telefon. 

Danny o sună din nou pe Deveraux. 

— Uite, ştiu că nu trebuia să te contactez din nou, însă 
încerc de-o grămadă de timp să dau de bunicul meu şi nu pot. 
Sunt foarte îngrijorat. 

Răspunsul lui Deveraux sună calm şi imperturbabil. 

— A existat o problemă; a fost ridicat de pe Aeroportul 
Heathrow. Facem tot ce putem ca să-l eliberăm şi să-l 
aducem aici după cum planificaserăm. 

Danny, şocat, rămase mut preţ de câteva clipe, deşi mintea 
îi lucra cu frenezie, încercând să-şi dea seama dacă Deveraux 
îi spunea sau nu adevărul. Se îndoia de sinceritatea femeii, 
dar, în situaţia în care se găsea, adolescentul nu prea avea ce 
să facă. 

— Păi şi cine l-a înhăţat, şi de ce? 

— Oficial, el e încă dat în urmărire generală, Danny... 

— Bine, dar credeam că numele lui fusese şters... 

— Da, însă... vezi tu, toate astea durează. Au fost cei din 
Special Branch, care şi-au făcut pur şi simplu treaba. Din 
informaţiile lor, el încă se găsea pe lista celor daţi în urmărire 
generală. În timp ce se încearcă să fie scos de-acolo, treaba 
noastră e să ne ocupăm în continuare de ceea ce ne-a adus 
aici, adică să nu ne abatem de la SOP. Bunicul tău ţi-ar spune 
el însuşi chestia asta. 

Lucru adevărat - Fergus în mod sigur i-ar fi spus lui Danny să 
respecte SOP-urile întocmai - însă Danny nu era într-atât de 
naiv să creadă că Deveraux îi prezenta toată povestea. Totul 
părea mult prea convenabil. Fergus n-avea încredere în 


Deveraux şi, la rândul său, Danny nutrea aceleaşi sentimente. 
Insă trebuia să se gândească în continuare atât la misiune, 
cât şi la Elena. 

Danny îşi dădu brusc seama că, dacă Fergus n-avea să mai 
ajungă la New York, cădea în sarcina lui responsabilitatea de 
a se asigura că el şi Elena aveau să iasă teferi din ecuaţie şi 
să plece la încheierea misiunii. Însă cum ar fi putut face asta? 
Bunicul său se ocupase de toate aranjamentele. 

— OK, zise el. Insă promiţi să mă anunţi imediat ce afli ceva? 

— Da. Insă nu-i spune nimic Elenei în vreunul dintre 
mesajele din cutia poştală improvizată. Are o treabă de făcut, 
şi cu sau fără bunicul tău, misiunea continuă aşa cum ne-am 
propus. 

— Înî, e-n regulă. 

— Şi, Danny, îţi repet, respectă întocmai SOP-ul. Fără 
bravadă şi acte de eroism în stilul lui Fergus Watts. 

Deveraux încheie convorbirea şi Danny se aşeză din nou pe 
pat, încercând să se gândească la felul cum trebuia să 
procedeze în absenţa bunicului său, şi-şi dădu imediat seama 
că mai exista un lucru pe care nu putea să-l facă: nu putea să 
asigure pulberea care făcea din amestecul 39 un amestec 
sigur. Fergus urma să o achiziţioneze în New York, iar Danny 
nici măcar nu ştia ce anume era acea pulbere. Nu-i rămânea 
decât să tragă speranţă că Elena n-avea să fie nevoită să facă 
acel explozibil plastic. 

Conform planului pentru schimbul de informaţii, Danny urma 
să plece din hotel, să se ducă să cumpere un ghid al oraşului 
şi să se întoarcă la recepţia hotelului exact la momentul 
potrivit. El şi Elena aveau să facă schimbul de informaţii în 
timp ce ea se îndepărta de lifturi iar el se îndrepta spre ele. 
Era simplu, însă, după cum ştiau amândoi, simplitatea nu 
echivala întotdeauna cu succesul. 

Danny ieşi din cameră, cobori cu liftul la recepţie, trecu prin 
uşa turnantă, se întoarse spre stânga şi se îndepărtă hotărât 
de hotel, luând-o în josul străzii. Avea la dispoziţie 
cincisprezece minute până la efectuarea schimbului. Era 
conştient de faptul că, în ciuda grijilor pe care şi le făcea cu 
privire la Fergus, trebuia să se concentreze la misiunea pe 


care o avea. 

Lumina încă stăruia, însă pe deasupra clădirilor înalte cerul 
era încărcat cu nori întunecaţi care amenințau cu o ploaie 
torențială în cuprinsul nopţii. Trotuarele gemeau de pietoni, 
traficul era infernal, peste tot întâlneai numai zgomot şi 
mişcare. 

Danny era impresionat de mărimea Manhattanului şi de 
spectacolul oferit de acesta. Era exact ca-n filme. Doar că 
supradimensionat. In dreapta sa se găsea Madison Square 
Garden. Sportul practicat de Danny era atletismul; alergase în 
probe pe distanţe mari, pentru comitatul său. Nu manifesta 
un interes deosebit pentru box, dar ştia că multe meciuri din 
istoria pugilismului avuseseră loc în această arenă. 

Danny continuă să meargă vreme de cinci minute, lăsând în 
urmă cel puţin un magazin de unde ar fi putut să-şi cumpere 
un ghid, trăgând însă de timp, uitându-se la obiectivele din jur 
ca oricare alt turist. Întotdeauna să ai un motiv plauzibil 
pentru ceea ce faci; era una dintre regulile de aur, un SOP. 

Danny zâmbi în timp ce trecea pe lângă o gură de canalizare 
tip grilaj, din care ieşeau aburi. Exact ca-n filme. Se uită din 
nou la ceas în momentul în care ajunse la alt magazin: mai 
avea nouă minute la dispoziţie. Intră în magazin, scoase un 
ghid al oraşului dintr-un stand rotativ şi se îndreptă spre 
tejghea ca să plătească. 

leşi din nou în stradă şi o luă la pas după două minute, 
rămânându-i astfel exact şapte minute. După patru minute şi 
jumătate era deja în faţa hotelului. Impulsul natural de a 
ajunge la timp îl făcuse să meargă puţin mai repede. Se opri, 
scoase ghidul din haină şi-l deschise, uitându-se lung la o 
pagină ca şi cum ar fi vrut să-şi amintească de un loc anume 
din oraş. 

Işi privi din nou ceasul, ştiind că asta trebuia să fie ultima 
oară când o făcea. Oricine îl vedea uitându-se la ceas din 
treizeci în treizeci de secunde ar fi putut să devină suspicios. 

Danny îşi băgă ghidul la loc în buzunar şi intră în hotel în 
momentul în care mai rămăsese sub un minut până la 
schimbul de informaţii. Înăuntru era încă aglomerat, atât din 
cauza ultimilor sosiți, care se găseau în zona recepţiei, cât şi 


din pricina celor care intrau sau ieşeau din cafenea. Însă, în 
timp ce inspecta zona cu privirea, îşi dădu rapid seama că 
Elena nu se afla acolo. 

Se duse la recepţie şi luă câţiva fluturaşi promoţionali ce 
ofereau tururi ale oraşului cu ghizi specializaţi. În timp ce 
stătea locului şi se prefăcea că citeşte, număra în minte 
secundele. Elena tot nu apăruse. 

Uşile unuia dintre lifturi se deschiseră şi coborâră cinci 
oameni. Nu însă şi Elena. Fata întârzia: probabil că i se 
întâmplase ceva. Gândurile lui Danny o luară razna. Nu putea 
să stea acolo pur şi simplu, la infinit; nici nu putea să se ducă 
la unul dintre recepţioneri şi să-l roage să sune la camera 
Elenei. Trebuia însă să ia o decizie. 

Danny ştia că, în conformitate cu SOP-ul, în cazul în care 
Elena nu apărea, trebuia să plece şi să se întoarcă peste 
exact treizeci de minute ca să încerce din nou. Însă, cum nu 
reuşise să dea nici de bunicul său la telefon, simţea că ceva 
nu era în regulă, nefiind firesc să apară probleme la atât de 
puţin timp de la sosirea lor. 

Trecuseră două minute de la momentul planificat pentru 
stabilirea contactului, iar Danny era pe cale să plece şi să se 
întoarcă în cafenea, când se deschiseră uşile unui alt lift abia 
sosit la parter. Elena se găsea acolo, într-un grup de şapte, 
opt persoane. 

Schimbul de informaţii era deci încă în derulare; uşor 
întârziat, dar în derulare. Danny lăsă fluturaşul pe tejgheaua 
de la recepţie, se întoarse şi o luă spre lift. In timp ce se 
apropia de Elena, văzu în mâna ei dreaptă tubul de film 
fotografic de 35 mm. Se gândi la ce se întâmplase cu ceva 
timp în urmă, când încercaseră pentru prima oară să facă 
manevra asta iar micul recipient se rostogolise la pământ. Nu- 
şi permiteau să repete aşa un dezastru; n-aveau habar cine 
putea să-i urmărească şi, în plus, hotelul avea sistem de 
supraveghere video. Dacă vreun agent de pază vigilent vedea 
contactul pe ecranul unui monitor, putea foarte lesne să-l 
considere a fi o tranzacţie de stupefiante, iar după aceea 
Danny şi Elena ar fi fost luaţi pe sus, operaţiunea fiind 
compromisă chiar dinainte să fi început. 


Distanţa dintre ei se redusese la mai puţin de doi metri; nu 
mai trebuiau să facă decât vreo câţiva paşi, atât unul, cât şi 
celălalt. Mâna dreaptă a lui Danny era pe lângă corp; 
degetele, desfăcute şi pregătite să preia recipientul. Nu avură 
nici măcar o dată contact vizual direct. 

Apoi, ajunseră unul lângă celălalt, tubul cu capac fu 
strecurat din mâna dreaptă a Elenei în cea a lui Danny. 

Schimbul fu făcut cu siguranţă şi cu calm, asemenea unui 
schimb perfect de ştafetă realizat de doi alergători olimpici. 

Danny simţi în palmă partea moale a ariciului pe care Elena 
îl înfăşurase de jur împrejurul tubului. Continuă să meargă 
spre lifturi fără să se uite în spate; aşa că nu văzu cum Elena 
trece prin uşile rotative şi iese din hotel. 


24 


În apartamentul de lux de la exclusivistul hotel Four Seasons 
de pe East 57th Street, Marcie Deveraux se uita pe geamul 
panoramic la cerul de deasupra Manhattanului, în timp ce 
vorbea la telefonul ei Xda. 

— Unde se duce? 

— La un restaurant japonez, spuse Danny la mobil în timp ce 
recitea biletul pe care Elena îl strecurase în recipient. La Time 
Warner Center din Columbus Circle. El i-a făcut o rezervare, 
iar ea e acum pe drum. 

Deveraux auzise de complexul nou, îndelung lăudat, 
construit în colţul de sud-vest al Central Park, însă nu-l 
vizitase încă. Cele două masive clădiri-turn găzduiau spaţii de 
birouri extrem de scumpe şi un hotel de lux, fiind unite de o 
zonă centrală din oţel şi sticlă, cu restaurante şi magazine de 
primă clasă. 

— Spune-mi numele restaurantului, spuse Deveraux în 
microfonul celularului. 

Danny era în camera Hotelului Pennsylvania. Citi cu voce 
tare numele scris pe hârtie. 

— Altceva? 

— Elena e sigură că în cameră există un dispozitiv de 
urmărire. E convinsă că el o urmăreşte într-un fel sau altul. 

— Exact cum ne-am gândit. Zi mai departe! 

Danny voia cu disperare să afle noutăţi privitoare la bunicul 
său. 

— Ce ştii despre bunicul? Ce s-a mai întâmplat? 

— Pentru moment n-am nimic să-ţi spun. 

— Ce? Dar trebuie să fi făcut ceva ca să-l scoţi de-acolo! 

— Nu-i uşor, Danny! Bunicul tău a fost urmărit general foarte 
mult timp. Cei din Special Branch chiar cred că au dat lovitura 
capturându-l. Încercăm să-i convingem să ni-l predea nouă, 
fără să le dăm detalii cu privire la ce vrem de fapt să facem 
cu el. 


— Însă eşti sigură că poţi... 

— Gata, ajunge! i-o reteză Deveraux. Acum continuă cu 
raportul asupra situaţiei. 

Danny ştia că era inutil să mai insiste; ea n-avea să-i mai 
spună nimic. Se uită la biletul scris de Elena. 

— Black Star i-a dat un BlackBerry. Stabilesc legătura printr- 
un site web, însă Elena spune că i-a zis că e complet sigur. 

— Da, sunt convinsă că aşa e. Însă cum a rămas cu cutia 
poştală improvizată? Unde e? 

— In spatele unui automat de răcoritoare de pe coridorul de 
la etajul ei, spuse Danny în vreme ce verifica a doua oară 
instrucţiunile Elenei. Şi ne folosim de un coş de gunoi din 
beton, de-afară, de lângă hotel, pe post de locaţie de marcare 
în cazul în care avem „corespondenţă” în cutia poştală. 

Cerul se întuneca şi, în tot cuprinsul oraşului, luminile 
începeau să împestriţeze semiobscuritatea. 

— Bun, spuse Deveraux îndepărtându-se de fereastră şi 
aşezându-se pe una dintre canapelele confortabile şi stilate 
ale apartamentului. 

Fergus îi pregătise sub toate aspectele în scurtul răstimp pe 
care-l avusese la dispoziţie. Marcatorul însemna că exista 
ceva  „corespondenţă” de ridicat din cutia poştală stabilită. 
Danny şi Elena avuseseră amândoi în bagaje nişte buline cu 
adeziv pe spate. Dacă vreunul din ei avea de transmis un 
mesaj celuilalt, trebuia să lipească una dintre buline pe coşul 
de gunoi ca să indice că există „corespondenţă” în cutia 
poştală improvizată. 

— Avem nevoie de BlackBerry-ul ăla, spuse Deveraux. Lasă-i 
un mesaj Elenei pentru diseară, când o să se întoarcă. Trebuie 
să știm care sunt ultimele ordine ale lui Black Star şi trebuie 
să punem mâna pe BlackBerry mâine-dimineaţă, pentru 
câteva minute. Anunţ-o că ne trebuie pentru maximum 
cincisprezece minute. 

— Dar... dar ce se va întâmpla cu BlackBerry-ul când o să 
ajungă în posesia mea? Poate că Black Star o să-şi dea seama 
că-i la noi. 

Deveraux n-avea nicio intenţie să-şi piardă timpul dându-i lui 
Danny informaţii care nu-i erau necesare. 


— Vreau BlackBerry-ul ăla până la ora 9.30. Atunci Elena o 
să fie plecată deja de mult din cameră, la micul dejun. Tu o să 
hotărăşti ora, metoda şi locul pentru stabilirea contactului şi o 
să-i laşi Elenei detaliile diseară. O să te sun la opt fix ca să-ţi 
dau instrucţiuni privind locul de întâlnire pentru momentul 
când o să ai BlackBerry-ul. Ai înţeles? 

— Da, dar dacă...? 

Deveraux ridică vocea, cuprinsă de iritare. 

— Fă aşa cum ţi s-a ordonat, Danny! N-am timp de explicaţii. 
Şi spune-i Elenei să-şi ţină televizorul din cameră pornit şi 
setat pe postul de politică C-SPAN când o să iasă mâine din 
cameră. Dacă Black Star o întreabă de ce, să-i spună că din 
motive de securitate; când e televizorul pornit pare că e 
cineva în cameră. De asemenea, spune-i să pună şi semnul cu 
„Nu deranjaţi” pe uşă. 

— De ce? 

— Nu mă mai lua la întrebări! Fă-o şi atât! 

Danny era deja obişnuit ca Deveraux să-i spună doar câteva 
amănunte, păstrând la nivel minim informaţiile pe care le 
primea. 

— Mda, bine. O să-i transmit instrucţiunile Elenei şi după aia 
mă duc la Columbia Circle ca să văd ce se întâmplă. 

— N-o să faci nimic de genul ăsta! De îndată ce livrezi 
„corespondenţa”, treaba ta pentru astă-seară e terminată. N- 
o să te duci nicăieri în preajma recepţiei sau pe etajul Elenei 
când se va întoarce. Pune-i instrucţiunile în cutia poştală 
improvizată şi eliberează zona. Ai înţeles? 

— Dar... 

— Ai înţeles? 

Danny trase cu putere aer în piept. Deveraux conducea 
operaţiunea şi ea era cea care dădea ordinele, însă asta nu-l 
împiedica să-şi facă griji cu privire la Elena. Ea era acolo 
singură, şi fără îndoială înfricoşată, iar Danny îşi conştientiza 
mai mult ca niciodată promisiunea că o să-i fie alături. 

— Îmi fac griji pentru Elena, atâta tot, spuse el. 

— Nu eşti aici ca să-ţi faci griji, eşti aici ca să execuţi ordine. 
Tonul vocii lui Deveraux era controlat, însă ameninţător în 
timp ce continuă: Aşa că execută-le! 


Ordine. Mereu ordine. Câteodată lui Danny îi venea extrem 
de greu să execute ordinele, cu precădere atunci când 
acestea intrau în conflict cu instinctele lui naturale. Insă 
încheie apelul telefonic şi apoi se aşeză pe un scaun ca să 
elaboreze modalitatea prin care puteau stabili contactul. N- 
avea să fie uşor să facă un schimb standard, deoarece 
BlackBerry-ul era un dispozitiv destul de voluminos. Intr-un 
final, lui Danny îi pică fisa. 

Aşternu cu grijă pe hârtie instrucţiunile pentru Elena şi 
adăugă ordinele lui Deveraux. După care scrise două 
propoziţii din partea lui: 


Asta e de la mine. Să ai paşaportul întotdeauna la tine 
pentru o fugă rapidă după operaţiune. 


Voia să mai scrie ceva, ceva mult mai personal. Ar fi putut 
oare să scrie „Cu dragoste, Danny“? îşi simţi obrajii 
înfierbântaţi atunci când se gândi la ce-ar spune Fergus sau 
Deveraux despre asta. Probabil ar zice că iroseşte preţiosului 
timp operaţional pentru chestiuni siropoase. „Mă gândesc la 
tine“? „Sunt alături de tine“? Nu. Trebuia să se comporte ca 
un profesionist. „Ea ştie că sunt aici. Las-o aşa“, îşi spuse. 

Danny împături rapid foaia de hărtie şi-o puse în tubul de 
film fotografic. 

leşi din cameră şi cobori cu liftul până la etajul opt. Zona din 
faţa liftului era pustie, însă Danny verifică atent coridorul 
înainte de a se duce în cămăruţa în care erau adăpostite 
automatele de răcoritoare şi dulciuri. Intră, băgă câteva 
monede în automatul de băuturi şi-şi luă o cutie de Coca-Cola. 
După care, rapid şi eficient, scoase micul recipient din 
buzunar şi pipăi cu o mână în spatele maşinăriei, în partea din 
dreapta a acesteia, până când găsi bucata tare şi ţepoasă de 
arici exact acolo unde Elena îi spusese că avea să fie. 

Ea lipise ariciul la înălţimea taliei, astfel încât, dacă venea 
cineva şi-l vedea pe vreunul din ei lângă maşinărie, n-aveau 
să fie prinşi nici în genunchi, bâjbâind prin spatele 
automatului, nici cu braţul ridicat la nivelul capului. Danny 
prinse rapid recipientul pe bucata de bandă adezivă din spate 


şi se întoarse la lifturi. 

Apăsă butonul de chemare, deschise cutia de Cola şi luă o 
gură în timp ce aştepta. Prima parte a operaţiunii părea să fi 
trecut, dacă nu în totalitate conform planului, cel puţin de 
bine, de rău, OK, însă Danny îşi făcea în continuare griji 
pentru Elena în vreme ce cobora spre recepţia hotelului, 
înghiţi şi ultima gură de băutură răcoritoare şi se duse spre 
uşile rotative. 

Strada era şi mai aglomerată acum, localnicii şi turiştii din 
New York perindându-se în grabă, în căutarea de taxiuri sau 
îndreptându-se spre metrou. Danny se duse spre coşul de 
gunoi din beton situat în partea dreaptă, imediat lângă uşile 
de intrare în hotel. Aruncă rapid cutia de Cola la gunoi, iar cu 
mâna liberă dezlipi una dintre bulinele roşii de pe folia din 
buzunarul de la geacă; o lipi aproape de marginea peretelui 
de beton, astfel încât Elena s-o vadă în timp ce se apropia de 
uşile hotelului. 

Nu făcea decât să urmeze instrucţiunile pe care i le dăduse 
Elena în micul recipient. Sistemul era simplu: de fiecare dată 
când cutia poştală improvizată avea „corespondenţă” din 
partea lui Danny, el trebuia să lipească o bulină roşie pe coşul 
de gunoi. Când Elena avea ceva de transmis, urma să lase o 
bulină albastră. 

Conform spuselor lui Deveraux, treaba lui Danny pentru 
acea seară era încheiată. 

Însă Danny nu vedea lucrurile la fel. Îşi croia alte planuri pe 
când se îndepărta de hotel. 


25 


Restaurantul japonez nu semăna cu niciun alt loc pe care 
Elena îl încercase vreodată. Nu mâncase niciodată mâncare 
japoneză; doar chinezească, însă asta o făcea de obicei din 
prăvălioarele din sud-estul Londrei, cu meniurile lor de hârtie, 
cu tejghele acoperite cu plexiglas, cu sticle de sos de soia în 
vitrinele de prezentare şi grămezi de calendare gratuite 
decorate cu felinare şi cu dragoni. 

Restaurantul de la Mandarin Oriental Hotel era ca din altă 
lume. Elena respectase instrucţiunile lui Black Star şi luase un 
taxi până la Columbus Circle. Intră în Time Warner Center şi 
luă liftul până sus, la mezanin. 

Intrarea înspre Mandarin era aproape, însă ea se opri puţin şi 
se uită în spate, prin geamurile imense de sticlă, la Columbus 
Circle. Era un sens giratoriu imens, unde se întâlneau cel 
puţin şase străzi şi de unde traficul se revărsa în toate 
direcţiile. In centrul său se găsea o coloană de granit de 
douăzeci de metri înălţime, ce avea în vârf o statuie de 
marmură a lui Cristofor Columb. Însă Elena nu era interesată 
de Columb; se gândea la Danny, întrebându-se dacă nu 
cumva se afla pe-acolo pe undeva, având grijă de ea aşa cum 
îi promisese. 

Simţindu-se foarte străină de locul acesta, păşi în Hotelul 
Mandarin şi luă liftul până la etajul treizeci şi cinci al unuia din 
cele două turnuri. Fu întâmpinată la uşa restaurantului 
asemenea unui obişnuit al locului, un client foarte prețuit. 

Restaurantul era iluminat subtil şi decorat cu mult gust, 
dominând Central Park şi Manhattan Island, asupra cărora 
asigura superbe perspective panoramice. Mesele erau 
acoperite cu fețe de masă albe de in, întinse perfect, 
tacâmurile fiind aşezate lângă pahare de vin strălucitoare. Un 
perete al încăperii era acoperit în întregime cu rafturi peste 
rafturi pline de sticle de vin. 

Elena fu condusă într-un separeu izolat şi fu informată că 


fiecare fel de mâncare din cina ei fusese ales în avans. 

In timp ce aştepta primul fel de mâncare, se uită prin 
restaurantul aglomerat, simțindu-se agitată şi îngrijorată de 
ce-ar putea gândi cei din jur despre ea. In mod evident, locul 
era frecventat de bogătani şi de persoane cu influenţă şi 
putere. Unii vorbeau cu glas răsunător între ei, discutând 
despre contracte de afaceri; alţii vorbeau la mobil, trimiteau 
mesaje sau chiar lucrau la micile lor computere palm-top. 
Chiar dacă ziua de muncă se încheiase în New York, asta nu 
însemna că munca se sfârşise efectiv. 

La majoritatea meselor se aflau cel puţin doi comeseni, însă 
ochii Elenei îi căutau pe cei care mâncau singuri. Descoperi 
doi bărbaţi şi o femeie care erau singuri la mesele lor. Femeia 
era în vârstă şi împopoţonată din greu cu bijuterii, în niciun 
caz nu era ea Black Star. 

Unul din bărbaţi era tânăr, având undeva între douăzeci şi 
cinci şi treizeci, şi folosea beţişoarele de mâncat de parcă le 
avea lipite de mână, savurându-şi masa până la ultimele 
boabe de orez. 

Bărbatul celălalt era în vârstă, avea pielea măslinie şi purta 
haine elegante. Vorbea la un telefon mobil, însă, ca toţi 
ceilalţi, părea să n-o bage absolut deloc în seamă pe Elena. 

N-avea niciun rost să-l mai caute. Black Star probabil că nici 
nu se afla în preajma restaurantului, ba nici măcar pe lângă 
Columbus Circle, şi totuşi Elena avusese în mod constant 
sentimentul că, într-un fel sau altul, el o urmărea. Deodată, 
deveni conştientă de un accent englezesc, de mai multe voci 
zgomotoase care vorbeau cu accent englezesc. 

In partea opusă a încăperii se afla un grup format în 
majoritate din bărbaţi tineri care stăteau în jurul unei imense 
mese circulare. Cămăşile lor în dungi şi cravatele colorate 
erau la fel de ţipătoare ca şi vocile lor. Elena îi auzea 
discutând despre finanţe şi tranzacţii, despre procente şi rata 
profitului. Era evident că lucrau pentru una dintre companiile 
de afaceri care se mutaseră recent în complexul din 
Columbus Circle. 

Unul dintre bărbaţi, care părea că băuse cam prea mult, 
începu să se certe cu un ospătar pe tema unei farfurii de 


creveţi ce lipsea de pe masă. 

— Ei bine, atunci să fii al dracului de sigur că n-o să apară pe 
nota de plată când o aduci, spuse el cu voce răsunătoare. Să 
ştii că lucrez în domeniul finanţelor. Verific notele de plată! 

Elena privi în altă parte. 

— Boule, îşi spuse ea în barbă. 

Ospătarul aduse felul întâi; în timp ce aşeza farfuriile pe 
masă, bărbatul observă privirea nedumerită a Elenei. 

— Crab, spuse el cu un zâmbet. Anason şi spumă de migdale 
verzi, cu jeleu de crab albastru. 

Elena încercă să pară că ştia foarte bine despre ce vorbea 
chelnerul, în vreme ce dădea din cap în semn de mulţumire 
pentru bucatele aduse. El îi zâmbi din nou şi se îndepărtă în 
tăcere. 

Mâncarea arăta şi mirosea bine, însă Elenei nu-i prea era 
foame. Având organismul încă obişnuit cu fusul orar al Marii 
Britanii, i se părea prea târziu ca să mănânce. Începu să 
ciugulească din primul fel, însă în curând împinse la o parte 
platoul, lăsând mâncarea aproape neatinsă, şi-şi scoase 
BlackBerry-ul din geantă. 

În timp ce se loga în sistem, ospătarul apăru din nou şi se 
uită la farfurie cu o privire uşor dezamăgită. 

— Nu vă place crabul? 

Elena zâmbi. 

— A fost foarte bun! Doar că nu prea îmi este foame. 

Chelnerul ridică din umeri. 

— Ce păcat, mai urmează multe feluri de mâncare. Poate că 
homarul pregătit de bucătarul-şef o să vă tenteze. Sau 
purcelul de lapte. 

Strânse farfuriile şi plecă. Elena se uită la BlackBerry în 
vreme ce pe ecran apărea primul mesaj al lui Black Star. 


BUNA, GOLA, CUM TZI SE PARE??? 


Elena se uită din nou prin restaurant; toată lumea părea să 
se simtă de minune. 


E FOARTE PLACUT. 


Aproape că simţi înăuntrul ei furia clocotitoare din replica lui 
Black Star. 


ACOLO SUNT AVUIZI. AU TOT CE VOR, NU LE PASA DE 
CEI CA TINE SHI CA MINE. BAIETZILOR ASTORA NU LE-A 
MERS NICIODATA CEVA PROST. UITA-TE, SUNT PLINI DE 
EI, PLINI DE BANI, FARA PROBLEME, AU TOT CE VOR. 
INSA S-A UITAT VREUNUL DINTRE EI DE DOUA ORI LA 
TINE, SAU MACAR TZI-A ZAMBIT???? 


Veninul cuvintelor lui Black Star îi stârni Elenei sentimente 
familiare. Aşa fuseseră ultimele luni, iar mânia şi ura din 
conversațiile purtate on-line îi afectaseră încet-încet starea de 
spirit. La început participase la ele plină de bunăvoință, însă 
de curând - deşi nu recunoscuse niciodată asta faţă de 
doctoriţa Jacobson, ba nici chiar faţă de ea însăşi - începuseră 
să-i schimbe perspectiva asupra lumii. lar acum se întâmpla 
din nou. Se simţi dintr-odată vlăguită şi fără de chef. 

Se uită înjur, la ceilalţi comeseni, spunându-şi că oboseala 
era cea care o făcea să se simtă atât de lipsită de energie, 
însă după aceea se pomeni gândindu-se că poate Black Star 
avea dreptate: cu toţii arătau urâţi, lacomi, infatuaţi şi plini de 
sine în propria lor lume, a celor avuţi. Işi tastă răspunsul. 


CHELNERUL MI-A ZAMBIT. 


BINEINIZELES CA TIZI-A ZAMBIT - E PLATIT SA 
ZAMBEASCA. SHI CU TOATE ASTEA NICI MACAR NU S-AR 
FI OPRIT SA TE AJUTE DACA TE-AR FI VĂZUT PE STRADA 
RANITA. N-AM VRUT DECAT SA-IZI AMINIESC CE DE 
RAHAT E LUMEA ASTA, GOLA. INSA O SA LE ARATAM NOI, 
GOLA. TU ESHI CEA CARE ARE PUTEREA!!! 


Elena mişcă uşor BlackBerry-ul în momentul în care 
chelnerul reveni cu o farfurie de homar şi tăieţei. li puse 
farfuria pe masă şi se întoarse rapid cu spatele. Deodată, 
Elenei chiar i se păru că zâmbetul lui era fals. Că el se 
hotărâse să facă tot ce-i stătea în puteri ca ea să devină 


interesată de mâncarea oferită; dacă nu i-ar fi fost foame, 
atunci n-ar fi trebuit să vină la restaurant. Clienţii mulţumiţi 
însemnau de regulă un bacşiş gras. In mod clar, ea nu 
prezenta o perspectivă prea bună. 


AI DREPTATE, LUMEA ASTA E DE TOT RAHATULI!! 


Urmă o pauză de câteva secunde, însă după aceea Black 
Star reveni pe un alt ton. 


SPUNE-MI, INAINTE SA INTRI IN MANDARIN, Al VĂZUT 
LIFTURILE DIN DREAPTA TA??? 


Elena se gândi la clipele în care sosise. 
DA. 


BUN, SA NU LE UITZI. ACUM O SA TE LAS SA-TZI 
TERMINI MANCAREA. O SA REVIN CAND TE INTORCI LA 
HOTEL. TREBUIE SA-TZI DAU LISTA DE CUMPĂRĂTURI 
PENTRU MAINE!!! 


x k x 


Ploaia cădea constant, făcând asfaltul să apară negru şi 
lucios în bătaia farurilor, iar firmele de neon păreau să 
lumineze aproape toate clădirile atunci când Danny cobori din 
taxi pe partea dinspre Central Park a Columbus Circle. 

Maşina se îndepărtă, iar el îşi ridică gulerul de la geacă şi se 
trase în spate, mai aproape de marginea parcului, ca să iasă 
din lumină. Învăţase cum să folosească umbra cât mai bine. 
Aruncă o privire înspre Time Warner Center. Zona centrală 
era precum un zid de sticlă. Apoi ridică ochii la cele două 
turnuri ce tronau de-o parte şi de alta. 

Cele două clădiri masive, în totalitate din oţel şi sticlă, se 
oglindeau reciproc în formă şi design în urcuşul lui spre cer. 

Danny n-avea de gând să meargă în restaurant şi nici măcar 
să intre în complex: asta putea s-o compromită pe Elena. Işi 
propusese să aştepte până când ea avea să iasă din clădire şi 
după aceea s-o urmărească până la hotel, doar ca să se 
asigure că se întorsese în siguranţă. O mulţime de taxiuri 


galbene bântuiau prin partea asta a Manhattanului. Danny 
intenţiona să aştepte până când Elena avea să se suie într- 
unul, după care urma să ia şi el un altul. 

Insă, între timp, era necesar să găsească un post bun de 
observare şi totodată un loc unde să se adăpostească de 
ploaie. 

Rămase cu privirea aţintită asupra intrării în turnuri, însă se 
dădu uşor în spate spre zidul de piatră înalt de un metru de la 
marginea parcului, unde umbrele erau mai întunecate, iar 
luminile stradale abia dacă ajungeau. 

Ploaia lovea cu putere caldarâmul, iar Danny nu auzi şi nu 
văzu nimic în momentul în care două braţe se repeziră spre el 
şi-l înşfăcară. O mână i se încleştă peste gură, iar cealaltă îl 
cuprinse strâns de undeva deasupra taliei, scoţându-i cu 
violenţă aerul din plămâni atunci când îl trase cu forţa peste 
zid, afundându-l în întuneric. 

XXX 

Se întâmplă ca, atunci când chelnerul-şef o ajută pe Elena 
să-şi îmbrace haina şi-i spuse „Sperăm să reveniţi cât de 
curând“, ea să nu creadă o iotă. 

Abia dacă gustase din mâncare şi nu se delectase deloc cu 
bunătăţile făcute de un bucătar-şef cu calităţi incontestabile, 
iar chelnerul îndelung chinuit păruse aproape uşurat atunci 
când îl rugase să-i cheme un taxi. 

Automobilul de culoare galbenă aştepta cu motorul pornit, 
iar ploaia răpăia pe acoperişul maşinii. Elena se îndreptă în 
grabă spre geamul pe jumătate deschis al şoferului. 

— La Hotelul Pennsylvania, vă rog! Este la intersecţia dintre 
Seventh şi Thirty-third Street. 

— Ştiu unde-i hotel, spuse şoferul ţâfnos, cu un inconfundabil 
accent est-european. Conduc taxi, aşa că ştiu să mă descurc 
prin oraşul ăsta. 

Elena se urcă în spate şi închise uşa cu putere fără să mai 
spună nimic altceva. Maşina demară, împroşcând băltoacele 
de lângă bordură. Ea se aşeză mai bine, în mijlocul banchetei, 
şi-şi ridică gulerul hainei, în jurul gâtului, simțindu-se o 
făptură foarte măruntă şi foarte singură. Ar fi dat orice să-l fi 
avut pe Danny lângă ea, chiar şi pe acel Danny din 


momentele în care o scotea din minţi, orice, numai să stea în 
taxi alături de ea. 

Işi aruncă privirea prin panoul gros din plexiglas ce o 
despărţea de şofer şi observă că ochii negri ai bărbatului se 
uitau insistent la ea prin oglinda retrovizoare. 

Singurătatea o apăsă şi mai tare în piept şi o lacrimă 
dolofană i se rostogoli pe obraz. Îşi feri chipul privind rapid în 
altă parte, sperând că şoferul n-o văzuse. 

— Ascultaţi... domnişoară... îmi pare rău, foarte rău, spuse 
şoferul, uitându-se din nou în oglindă. N-am drept să vorbesc 
aşa cu 'mneavoastră. Sunt un nesuferit. 

Elena aproape că schiţă un zâmbet în timp ce-şi ştergea 
lacrima cu dosul palmei. 

— E în regulă, nu-i vina dumitale. Am avut o... o zi proastă. 

Şoferul dădu din cap în semn că pricepuse. 

— Sunteţi pentru prima oară în New York? 

— Da. 

— Vă duc prin Times Square. Trebuie să vedeţi. Nu faceţi 
griji, nu costă mai mult, e chiar în drum. 

Prea obosită ca să-l contrazică, Elena se lăsă pe spate pe 
bancheta ponosită şi jerpelită. 

Ajunseră curând în Times Square, însă după aceea, prinşi în 
trafic, străbătură piaţa cu viteza melcului. În jur totul 
strălucea, aprins fiind de sutele de lumini cu neon şi de 
ecranele gigantice ce făceau reclamă la orice, de la Coca-Cola 
la cele mai noi spectacole de pe Broadway şi ultimele filme 
apărute. Elena fusese impresionată de Piccadilly Circus din 
Londra, însă nimic nu se compara cu asta. 

Mii de oameni băteau străzile şi trotuarele; taxiurile şi 
maşinile se înghesuiau laolaltă cu ricşele cu pedale, tip de 
taxi pentru două persoane, şi cu limuzinele albe şi 
strălucitoare, lungi cât un autobuz. În partea asta a oraşului, 
se părea că, la fiecare zece maşini, exista o astfel de limuzină. 

Se auzeau voci strigând, fluierele poliţiştilor de la circulaţie 
şuierând strident. O femeie cobori de pe trotuar şi aproape că 
fu călcată de o maşină. 

Probabil că astfel se petreceau lucrurile, îi trecu Elenei prin 
gând. Acum eşti în viaţă, iar peste o secundă... nu. Bum! 


Durere. Şi după aceea... nimic. Toţi oamenii ăştia, gonind 
dintr-un loc în altul. Şi pentru ce? Dacă moartea reprezintă 
sfârşitul nostru, al tuturor, mai contează cum se întâmplă? 

Şoferul Elenei îşi aruncă din nou privirea în oglinda 
retrovizoare, ca să vadă dacă clienta sa se simţea mai bine. 
Nu se simţea; părea că se află la un milion de kilometri 
distanţă, afundată în propriile gânduri. 

— De unde sunteți? 

— Din Anglia. Din Londra. 

— Anglia! spuse şoferul, ridicându-şi pentru o clipă ambele 
mâini de pe volan şi trântindu-le la loc cu o bufnitură ce făcu 
vehiculul să se abată brusc spre centrul drumului. 

Se auzi un claxon prelung iar şoferul îşi ridică degetul 
mijlociu, îndreptându-l spre o altă maşină, care trecu pe lângă 
ei la numai câţiva centimetri distantă. 

— Poate ar fi trebuit în Anglia să merg în loc de să vin aici 
când am plecat Rusia. 

— Rusia? 

— Eu locuiesc în Moscova. Până când venit aici cu nevasta şi 
cei doi copii. 

— De ce-aţi plecat? 

Şoferul râse. _ 

— Pentru viaţă mai bună. Ha! E o glumă. In Rusia aveam 
slujbă bună ca inginer în fabrică. Nu aveam prea mulţi bani, 
însă niciun om cinstit nu are bani în Rusia. Mafia rusească, ei 
au toţi banii. Aşa că am venit încoace, s-o luăm de la capăt. 
Sunt norocos că am măcar slujba asta. Trăim într-un 
apartament împuţit, lucrez non-stop, nu văd niciodată soţia şi 
copiii şi n-am bani suficienţi nici măcar să pot achita notele de 
plată de la doctor. 

Taxiul ieşi din Times Square şi la scurt timp după asta trase 
pe dreapta lângă Hotelul Pennsylvania. Elena plăti, după care, 
atunci când şoferul îi dădu restul, ea împinse toţi banii în 
palmele bărbatului. 

— Există zicala aici în America, îi spuse el. „Viaţa e târfa şi 
după aia mori.“ Se uită la bacşişul pe care i-l lăsase Elena şi 
zâmbi. Vă doresc vacanţă plăcută, domnişoară! 


26 


Danny se afla pe bancheta din spate a unei maşini închiriate 
ce tocmai trecea prin dreptul Hotelului Pennsylvania atunci 
când Elena intra în clădire. Incă îl dureau coastele iar pe 
figură simţea în continuare forma unei mâini care parcă i se 
imprimase peste gură. 

Mick nu era tocmai tipul de bărbat plăcut şi grijuliu; nu se 
arătase prea tandru atunci când îl trăsese pe Danny peste zid, 
iar cuvintele lui Fran se dovediseră aproape la fel de brutale 
de îndată ce Danny fusese scos din zona de supraveghere. 

Fran conducea maşina iar Mick stătea în faţă alături de ea, 
pe scaunul din dreapta; continuară să meargă cale de încă un 
cvartal, după care o luară la stânga. 

— Doar ţi s-a spus! îl tocă Fran pe Danny pentru a treia oară. 
Ţi s-a spus să stai deoparte, iar tu ai încălcat ordinele cu bună 
ştiinţă. Ai fi putut să compromiţi operaţiunea. 

— Gata, am priceput, spuse Danny, sătul să-şi tot ceară 
scuze. Insă n-am făcut-o, nu-i aşa? Nu era nimic de văzut 
acolo. Se gândi preţ de un minut, după care continuă. 
Presupun că ar fi trebuit să bănuiesc că voi doi eraţi implicaţi 
în treaba asta. De ce nu ne-a spus Deveraux şi nouă? 

Cei doi agenţi se uitară unul la celălalt. 

— Deoarece nu trebuia să ştiţi până când nu era necesar, 
spuse Mick. Cine crezi că o să se ocupe de ţintă şi o s-o 
elimine când o să o identificaţi? Tu? Mica ta prietenă? E 
treaba noastră să ne ocupăm de chestiile astea! 

Danny nu spuse nimic, însă îi trecu prin minte gândul că 
poate aceşti doi agenţi nu erau aici doar ca să-l elimine pe 
Black Star. Poate că treaba lor nu se încheia decât în 
momentul în care aveau să-i elimine pe Elena şi pe el. Şi cum 
rămânea cu bunicul său? Poate că deja o făcuseră... îşi alungă 
acea perspectivă din minte; nici măcar nu voia să se 
gândească la asta. 

Fran mai făcu un viraj la stânga; se îndrepta spre Hotelul 


Pennsylvania, şi încă spumega pe marginea faptului că Danny 
riscase să compromită nu numai supravegherea, ci întreaga 
operaţiune. In cele din urmă trase pe dreapta, încălecă 
bordura, opri motorul şi se întoarse în spate, privind furios în 
ochii lui Danny. 

— Din cauza lui bunică-tău mi-am spart dinţii anul trecut, iar 
Mick şi-a rupt trei coaste tot atunci. Şi tot el a fost responsabil 
de moartea a doi camarazi de-ai noştri, cu ajutorul pe care i l- 
ai dat tu. Aşa că, dacă-ţi luăm gâtul fiindcă ai făcut varză 
misiunea asta, o să pot dormi în continuare fără nicio 
mustrare de conştiinţă. Ai înţeles? 

Danny înghiţi cu noduri şi dădu din cap în semn că da, însă 
Fran nu terminase. 

— Bun. Acum că tot ţi-ai citit horoscopul, poţi să cobori! 

Porni motorul, iar Danny deschise portiera şi păşi pe trotuar. 
Imediat după ce închise uşa, ea băgă în viteză şi plecă în 
trombă. 

— Du-te dracului, spuse Danny în timp ce se îndrepta spre 
intrarea hotelului. 

XXX 

Elena era frântă de oboseală, însă îşi amintise să verifice 
coşul de gunoi în drum spre hotel. Micuța bulină roşie era uşor 
de văzut, dacă ştiai după ce să te uiţi. Se găsea la 
aproximativ cinci centimetri sub marginea de sus a coşului, 
care acum dădea pe-afară de cutii goale de la McDonald's, 
doze de răcoritoare şi pahare de hârtie cerată. 

Când ajunse la etajul opt, Elena se duse direct în cămăruţa 
cu automatele de băuturi şi dulciuri, băgă nişte monede într- 
una din maşinării şi apăsă butonul pentru o sticlă de apă. 
Motoraşul dinăuntru se declanşă iar recipientul de plastic 
scoase un zgomot înăbuşit atunci când căzu în lăcaşul de 
distribuire. Elena se aplecă şi luă sticla. 

Rămase nemişcată şi ciuli urechea. Singurele sunete care se 
auzeau erau zumzâitul constant al aerului condiţionat şi un 
bâzâit uşor, provenit de la iluminatul electric. 

Se îndreptă rapid spre partea din spate a automatului şi 
scoase micul recipient pe care Danny îl lăsase acolo pentru 
ea. Il deschise, scoase foaia împăturită şi citi instrucţiunile. 


Elena oftă. Până şi însemnarea de la final a lui Danny nu era 
decât un alt ordin. Atâtea lucruri de care să-şi amintească în 
orice moment. Îşi scutură capul, ca şi cum ar fi vrut să-şi pună 
ideile în ordine; era prea obosită ca să mai gândească 
limpede acum. Simţea nevoia să doarmă, după care creierul 
avea să-i funcţioneze din nou. 

Îşi vâri tubul în buzunarul de la haină şi rupse hârtia în 
bucățele mici, pe care le băgă în gură, mestecându-le şi 
înghiţindu-le rapid. Aveau un gust neplăcut, însă ştia că, după 
câteva înghiţituri de apă, senzaţia avea să-i treacă în decurs 
de câteva secunde. 

Când ajunse în camera ei, lăsă uşa să se închidă cu zgomot 
şi se duse spre fereastră fără să aprindă luminile. 

Simţea că Black Star o urmărea, aşteptând ca Elena să intre 
on-line pentru a-i transmite următorul set de ordine. 

Însă Black Star trebuia să mai aştepte... cel puţin pentru 
câteva minute. 

Cerul New Yorkului strălucea de lumină; diferite nuanţe de 
galben, alb şi albastru pal demarcând clădiri, drumuri, turnuri. 
Probabil că un milion de lumini scăpărau în cuprinsul oraşului. 

Însă Elena nu se uita la lumini. Ochii ei erau aţintiţi la 
şiroaiele de apă de ploaie ce se scurgea pe geam, la numai 
câţiva centimetri de faţa ei. 

Asemenea lacrimilor, un şuvoi de lacrimi izbucni, spălând 
totul în calea sa. 


27 


Ruth Jacobson îşi petrecuse noaptea fără să se odihnească; 
dormise pe apucate şi petrecuse ore lungi încercând să ia o 
decizie. Aruncă o privire spre ceasul digital şi văzu că nu era 
decât puţin trecut de cinci dimineaţa. 

Din perspectiva ei, Elena se descurcase incredibil de bine 
până acum. Insă Black Star, indiferent ce identitate avea el cu 
adevărat, era extrem de experimentat în manipularea 
adolescenților pe care-i alesese ca Îngeri ai Morţii. Modul 
subtil în care folosea anxietăţile propriilor victime, în care îşi 
folosea limbajul, tonul său compătimitor şi plin de înţelegere, 
ajungeau treptat să aibă efectul scontat asupra psihicului 
subiecţilor săi. Inducea în minţile tinerilor cele mai sălbatice şi 
mai extreme sentimente de dezgust şi scârbă de sine şi de 
ură faţă de întreaga lume. lar când punea mâna pe ei, lovea. 
Era un maestru al manipulării. lar presiunea la care erau 
supuşi ar fi fost greu de suportat chiar şi pentru un tânăr 
stabil şi puternic pe plan mental. 

Insă Elena, în ciuda necazurilor sale recente, îndurase totul, 
fără nici cel mai mic protest. Asta până în ultimele două 
săptămâni. Nu era nimic surprinzător; doctoriţa Jacobson ar fi 
fost uimită dacă n-ar fi existat niciun fel de reacţie. 

Insă acum era îngrijorată. 

Ajunsese la decizia din cauza căreia se frământase. Se ridică 
în capul oaselor, aprinse veioza şi deschise singurul sertar al 
dulăpiorului de lângă pat. 

Scoase plicul pe care Elena îl introdusese în compartimentul 
bateriei de la computer. Incă era sigilat, însă doctor Jacobson 
ajunsese la concluzia că trebuia să citească scrisoarea pe 
care Elena i-o scrisese tatălui ei. 

Reprezenta o decizie profesională: nu se simţea în largul ei 
citind ceea ce evident era o scrisoare foarte personală, însă 
trebuia să ştie cum funcţiona mintea Elenei. Era important - şi 
nu numai pentru siguranţa Elenei. 


Deschise cu grijă plicul sigilat, cât putu de atent, despături 
coala de hârtie pe care o conţinea şi începu să citească. 


Dragă tată, 

Nu ştiu când o să citeşti scrisoarea asta, sau dacă o s-o 
citeşti vreodată, însă trebuia să aştern pe hârtie ce 
gândeam atunci când am avut ocazia s-o fac. 

M-ai lăsat de izbelişte, tati - de multe ori, nu doar o 
singură dată. Chiar credeam că, de data asta, când 
ajunseserăm să ne cunoaştem mai bine unul pe celălalt, 
ţi-a părut rău de modul în care m-ai lăsat baltă în trecut 
şi aveai de gând ca pe viitor să avem o relaţie cum 
trebuie. Nu voiam altceva decât un tată obişnuit. Nimic 
extraordinar sau diferit de orice alt părinte, ci doar 
cineva cu care puteam să vorbesc, căruia chiar îi păsa de 
mine, care voia să fie alături de mine la nevoie. 

insă nu, tu ai dispărut din nou, exact ca înainte. 
Probabil că trebuia să mă fi aşteptat la asta, însă n-am 
făcut-o, chiar n-am făcut-o. Şi de-asta acum e şi mai 
grav. Mult mai grav. 

Incă-mi lipseşte mami, după cum ştii. Fiind aşa cum 
sunt de obicei, voioasă şi toate cele, oamenii cred că am 
trecut cu bine peste moartea ei. Insă nu-i aşa. Mă 
gândesc la ea în fiecare zi. li urez somn dulce şi-i spun c- 
o iubesc în fiecare noapte înainte să mă duc la culcare. 
Am crezut că tu şi cu mine o să vorbim despre mama la 
un moment dat, că poate o să fii în stare să mă ajuţi. 
Insă nu, tu ai plecat. 

Danny îmi este un prieten bun şi am mai stat de vorbă 
câteodată, dar nu-i acelaşi lucru. Credeam că-i ceva 
special între Danny şi mine însă nu poate fi la fel, nu 
poate fi aşa cum ar trebui să fie între un tată şi fiica lui. 
Bănuiesc că era altceva atunci când eu şi Danny 
credeam că suntem complet singuri - sentimentul era 
mai puternic între noi. Insă acum el îl are pe Fergus, aşa 
că presupun că are parte de ceva asemănător cu ceea ce 
speram să am eu cu tine. 

In plus, Danny s-a implicat total în chestia asta pe care 
trebuie s-o facem. Asta l-a schimbat. A uitat de ziua mea 
de naştere... toată lumea a uitat de ziua mea de naştere. 
Ştiu că tu întotdeauna uiţi de ziua mea de naştere, însă 


asta nu m-a împiedicat să fac un lucru prostesc. M-am tot 
uitat afară, pe fereastră, cumva aşteptându-te să apari 
cu o felicitare şi un cadou pentru mine. Ştiam că n-o s-o 
faci - nici măcar nu ştii unde sunt -, însă eu tot am 
continuat să mă uit şi să sper. Toată ziua, până când m- 
am suit în pat. Şi atunci am izbucnit în plâns. Mi se- 
ntâmplă des asta în ultima vreme, şi mă urăsc pentru că 
mi se-ntâmplă. 

Oricum, tati, motivul real al acestei scrisori este cel de 
a-ţi spune că te iubesc cu-adevărat şi că te iert. Tu eşti 
ceea ce eşti, tati. Ştiu că n-o să te schimbi niciodată. 
Voiam să-ţi spun aceste lucruri pentru că mâine plec şi 
nu cred că o să te mai văd vreodată. 

Aşa că ai grijă de tine, tati, şi nu uita: 

TE IUBESC. 


A ta fiică, 
Elena 

Doctor Jacobson era o bună profesionistă şi una dintre 
regulile profesiei preciza că niciodată nu trebuie să te implici 
emoţional. Însă, în timp ce împăturea la loc scrisoarea şi o 
strecura în plic, ochii i se umplură de lacrimi. 

Se dădu jos din pat şi se întinse după telefonul mobil. Era 
extrem de devreme, dar Dudley, dacă dormea, era pe cale să 
fie trezit fără menajamente. El trebuia să ştie de asta. Era 
absolut necesar. 


28 


Secţia de Poliţie Paddington Green, de pe Edgware Road, 
este una dintre bazele principale de încarcerare a posibililor 
terorişti sau a altor suspecți de mare risc. Este ca o 
fortăreață. 

Fergus era reținut aici. Pe Aeroportul Heathrow fusese 
împins într-o dubiţă albă de marfa, fără geamuri, şi dus direct 
la Paddington Green. Acolo, autovehiculul intrase pe sub o 
arcadă şi mai apoi într-un lift, care coborâse încet spre 
măruntaiele clădirii. 

Nu-i fusese adusă nicio acuzaţie, nu i se oferise nicio 
explicaţie, însă Fergus nici nu se aştepta la vreuna. Ştia cum 
decurgea procedura. Tot drumul de la Heathrow şi până la 
secţia de poliţie se blestemase în gând pentru că nu 
anticipase acea manevră. Deveraux îl aranjase într-o manieră 
profesionistă, iar el nu putea face nimic în privinţa asta. Însă 
nu ce i se întâmplase îl deranja, ci faptul că nu era în New 
York ca să-i protejeze pe Danny şi pe Elena. 

Fergus citise toate rapoartele întocmite de Deveraux pentru 
Dudley, şi, aproape în fiecare dintre ele, ea reiterase ideea că- 
i voia morţi. Danny şi Elena erau conştienţi de pericol, însă 
Fergus socotise că va fi acolo ca să-i scoată din joc la 
momentul potrivit. 

Însă nu se afla acolo. Mai rău, era blocat într-o celulă din 
Londra, fără nicio şansă de scăpare. 

Cu câţiva ani în urmă, Fergus fusese încarcerat într-o 
închisoare columbiană şi organizase o evadare în masă. 
Fusese destul de dificil de făcut aşa ceva; dar să evadeze de 
la Paddington Green era imposibil. 

li fuseseră luate toate bunurile şi primise ordin să se 
schimbe într-o salopetă de-un galben ţipător şi să se încalţe 
cu o pereche de pantofi fără şireturi, cu elastic pe laterale. Se 
conformase fără să protesteze; n-avea niciun sens să 
protesteze. 


După care, fusese închis într-o minicelulă specială de 
securitate, construită anume pentru a servi cum nu se poate 
mai bine scopului său. Nu era o celulă obişnuită. In ciuda 
legislaţiei guvernamentale conform căreia toate celulele ar fi 
trebuit să aibă lumină naturală, locul acesta nu avea. De 
altfel, ar fi fost imposibil: se găsea la o adâncime apreciabilă 
sub pământ. Luminile electrice erau ascunse, îngropate în 
tavan, cablul electric gros trecând prin sticlă. 

Nu exista decât un singur pat, prins în perete, şi o toaletă din 
oţel inoxidabil cu un sistem de tras apa acţionat printr-un 
buton, de asemenea încastrat în perete. Nu era nimic pe care 
vreun prizonier să-l poată smulge din poziţia sa, 
transformându-l astfel în vreun soi de armă. Celula era ultimul 
răcnet în materie de securitate. Era suficient ca prizonierul să 
scrijelească vopseaua de pe pereţi, pentru ca gardienii să fie 
imediat alertaţi de sistemul de alarmă de înaltă tehnologie al 
celulei. 

Neexistând sursă de lumină naturală, Fergus avea dificultăţi 
în a măsura trecerea timpului. Gardienii nu purtau ceasuri la 
mână atunci când veneau cu apă şi pâine. lar când îi aduceau 
şi mâncare, Fergus ştia că aceasta nu era distribuită la 
momentele normale ale mesei - întrucât ar fi putut constitui 
un indiciu cu privire la ora propriu-zisă. Totul făcea parte 
dintr-un proces de derutare a prizonierului. 

Fergus mâncase tot ce-i fusese adus în afară de un colţişor 
dintr-o felie de pâine. De obicei pâinea devine puţin mai tare 
pe margini după o oră şi se întăreşte complet într-un interval 
de douăzeci şi patru de ore. Acesta era ghidul grosier după 
care Fergus aprecia trecerea timpului. 

Era deosebit de îngrijorat, nu pentru el însuşi, ci pentru 
Danny şi Elena. Se simţea obosit, însă trebuia să rămână 
vigilent şi să încerce să găsească o tactică nouă. 

În timp ce se întorcea pe partea cealaltă în patul lipsit de 
orice fel de confort, auzi cum se descuie uşa celulei. Fergus se 
ridică, aşteptându-se să vadă intrând cel puţin doi ofiţeri de 
poliţie. 

Era Dudley. 

Se uitară unul la altul câteva momente, apoi Fergus i se 


adresă celuilalt: 

— Ai venit să te dai mare? Sau ai venit să-mi spui ce-mi 
rezervă viitorul? Nu te mai deranja, ştiu deja. 

Dudley se uită de jur împrejur prin celulă ca şi cum s-ar fi 
aşteptat să vadă ceva pe care să se aşeze. Patul reprezenta 
singura opţiune, aşa că rămase în picioare. 

— Situaţia este neplăcută, domnule Watts, sunt de acord, 
însă s-a considerat ca fiind absolut necesară. 

— Înî, sigur că da. A fost ideea dumitale sau a domnişoarei 
Deveraux? 

Dudley ridică din umeri. 

— Asta nu are nicio relevanţă acum. Au survenit câteva 
schimbări, domnule Watts. 

Fergus simţi că-l năpădeşte un val de panică. 

— Danny... i s-a întâmplat ceva. E rănit? Sau Elena... despre 
ce-i vorba? 

Dudley băgă mâna în buzunarul stâng al pardesiului său. 

— Pentru moment sunt în siguranţă, spuse el, în timp ce 
scotea plicul, acum mototolit, ce conţinea scrisoarea Elenei. 
Însă vreau să citeşti asta. 

Fergus luă plicul şi trase scrisoarea afară. O citi în întregime. 
Dudley aşteptă în tăcere până când Fergus îşi ridică privirea şi 
se uită la el. 

— De unde ai asta? 

— A fost ascunsă în calculatorul Elenei. Doctor Jacobson este 
de părere că Elena ar putea să ia în consideraţie... 

— Să facă exact ceea ce Black Star îi spune să facă, se grăbi 
Fergus să-i ia vorba din gură. Strânse scrisoarea cu putere, 
mototolind şi mai tare hârtia. Ar fi trebuit să anticipez asta. Ar 
fi trebuit să îmi dau seama ce se întâmpla cu ea. 

— Tragerea de învăţăminte de pe urma petrecerii unui 
fenomen este o chestie minunată, domnule Watts, însă asta 
nu ne ajută acum. Dumneata o cunoşti mai bine decât noi. Ar 
putea ea oare să meargă până la capăt? Doctoriţa Jacobson 
crede că scrisoarea asta - şi starea de spirit din ultimul timp al 
Elenei - sugerează... 

— Nu contează dacă ar putea s-o facă. Noi trebuie să ne 
asigurăm că nu o s-o facă. Fergus îi aruncă o privire 


pătrunzătoare lui Dudley. Pot s-o opresc. 

Dudley ridică din sprâncene a mirare. 

— Poţi? Cum? 

— Elena n-o să aibă niciodată încredere în Deveraux, 
niciodată! Dacă ea chiar se gândeşte să facă asta, atunci 
Deveraux nici măcar n-o să ajungă în preajma ei. Elena are 
încredere în mine, doar în mine şi în Danny, şi nu te poţi 
aştepta ca Danny să reuşească s-o convingă. Eu pot s-o fac, 
aşa că du-mă acolo! 

Dudley se gândi un moment. 

— Doctoriţa Jacobson e de aceeaşi părere, şi ăsta-i motivul 
pentru care mă aflu aici. Am descoperit că opiniile dumneaei 
au fost remarcabil de precise în trecut şi n-am niciun motiv să 
le pun sub semnul întrebării tocmai acum. Bărbatul din faţa 
lui Fergus tăcu preţ de o clipă. Bineînţeles că domnişoara 
Deveraux nu e de acord. 

— Cine dă doi bani pe ce gândeşte ea? Uite ce e, ştiu că tot 
ce contează pentru tine este îndeplinirea misiunii ăsteia şi să 
n-ai parte de bucățele de cetăţeni americani care să zboare 
care încotro în cazul în care Elena detonează explozibilul. Eu 
pot să împiedic asta, iar tu o să poţi pune mâna pe Black Star. 
Fergus îşi aruncă iarăşi privirea la scrisoarea Elenei, după se 
uită din nou ţintă la Dudley. lar asta... n-a fost decât o 
pierdere de timp. Joey e mort, nu-i aşa? 

Dudley ridică din nou din umeri, cu un gest care spunea că 
fusese ceva imposibil de evitat. 

— În noaptea aia... A fost eliminat. Dacă se întâmpla puţin 
mai târziu, poate că altfel ar fi stat lucrurile. 

Fergus dădu din cap în semn că pricepuse. Cunoştea 
realităţile branşei în care activau şi regulile după care operau. 

— ŞI... Deveraux a făcut-o? 

— Ştii bine că nu pot să-ţi spun asta, domnule Watts! 

— Nici nu e nevoie. 

— Şi nu trebuie să-ţi spun eu, domnule Watts, că meseria 
noastră nu este chiar una în care să te arăţi compătimitor şi 
plin de înţelegere. Însă este una necesară, vitală pentru 
securitatea naţiunii şi a lumii. Şi te-ai aflat şi dumneata în 
trecut în aceeaşi poziţie ca şi persoana care a executat actul 


despre care discutăm, aşa că ştii perfect că dumneata, ca 
profesionist, ai fi făcut exact acelaşi lucru. 

Dudley avea dreptate. Joey nu fusese decât o altă victimă 
inocentă a jocului pe care-l jucau cu toţii. Se mai întâmplase şi 
înainte, avea să se petreacă şi pe viitor. 

Fergus dădu din cap în semn de încuviinţare. 

— Atunci e chiar şi mai important să mă duci acolo chiar 
acum. Nu-ţi dai seama ce-o să se întâmple dacă Elena 
detonează dispozitivul explozibil improvizat? În special ţie? 

Dudley înălţă iarăşi din sprâncene. 

— Mie? 

— ie! Omului care a autorizat desfăşurarea unei operaţiuni 
sub acoperire a britanicilor în SUA, de care americanii habar 
n-aveau, o operaţiune care a luat-o razna complet şi a avut 
drept rezultat moartea a probabil câteva sute de cetăţeni 
americani! O, ştiu că-i misiunea lui Deveraux, şi că eo 
misiune sub acoperire, şi că poate fi negată în mod plauzibil. 
Am participat şi eu la misiuni de astea, mai ştii? Însă 
americanii n-o să te lase să scapi aşa uşor, Dudley! Nu sunt 
imbecili, n-o să înghită poveste asta cu negarea oricărei 
implicări în privinţa a ceva atât de important. Toate astea o să 
vină direct de la vârf, de la preşedinte, iar el o să vrea ceva 
mai mult decât capul lui Deveraux. Tu eşti şeful ei direct. O 
să-ţi taie boaşele şi o să ţi le pună pe un platou! 

Dudley înghiţi cu noduri în timp ce imaginea începea să-i 
prindă contur în minte. 

— Inainte de a-mi da acordul să fii eliberat de-aici, vreau să 
mă asiguri în mod categoric că n-o să încerci să te răzbuni şi 
că n-o să-i spui Elenei că tatăl ei e mort. Informaţia asta ar 
putea să iniţieze exact ceea ce încercăm noi să evităm. Poţi 
să-mi garantezi că n-o s-o faci? 

Fergus încuviinţă. 

— După cum ai spus chiar tu, sunt un profesionist. 

— Ce doreşti? 

— Operaţiunea este sub acoperire, cu posibilitatea de 
negare a oricărei implicări, corect? 

— In aceste circumstanţe, trebuie să fie. 

— Atunci o să am nevoie de un Tornado ca să ajung rapid 


acolo şi de o identitate sub acoperire care să ateste că fac 
parte din RAF™®. Îmi trebuie o mică geantă diplomatică şi 
trebuie să mă întorc la Oxford ca să iau o trusă. Poţi să 
aranjezi să mă ducă o maşină rapidă acolo şi după aceea la 
Marham. 

— O trusă, domnule Watts? întrebă Dudley. Nu putem să-ţi 
asigurăm noi cele trebuincioase? 

— Nu, nu tot ce-mi este necesar. Trebuie să merg la hotel. 

— Dacă e vorba de o armă... 

— Nu-mi trebuie o armă. Am de gând s-o salvez, nu s-o 
omor. Acum hai să terminăm cu vorbăria şi să trecem la 
fapte. 


10 Royal Air Force - Forţele Aeriene Regale (n.tr.) 


29 


Elena abia dacă pusese geană pe geană. Gândul că Black 
Star ar putea s-o privească făcuse extrem de anevoioasă 
încercarea de a adormi. Pe la două dimineaţa îşi dăduse 
seama într-un final că şi Black Star trebuie să doarmă la un 
moment dat, şi după aceea dormise cu întreruperi. 

Se trezi devreme. Dădu televizorul pe C-SPAN şi se uită la 
ştiri o bucată de vreme, după care se dădu jos din pat şi se 
duse fără nicio tragere de inimă la baie, unde se spălă şi se 
îmbrăcă rapid. Gândul că Black Star ar fi putut s-o urmărească 
chiar şi acolo nu era deloc unul plăcut. Lăsă televizorul pornit 
atunci când ieşi din cameră. 

Atârnând semnul cu „Nu deranjaţi” de mânerul uşii, Elena se 
întrebă fugar până unde ajungea supravegherea făcută de 
Black Star. Nu era nimeni pe coridor, însă oare avea el 
capacitatea de a o urmări şi-aici? Pregătirea pe care ea şi 
Danny o făcuseră cu Fergus îi dicta că nu-şi putea permite 
niciun moment să se relaxeze, să fie ea însăşi. Avea un rol 
dejucat şi trebuia să-l joace sută la sută - peste tot. O singură 
greşeală şi toată operaţiunea putea fi compromisă. Atâta 
lume se baza pe ea să facă lucrurile aşa cum se cuvine... 

În timp ce Elena străbătea coridorul neaerisit, îndreptându- 
se către lift, se simţi brusc copleşită de sarcina sa. Inima 
începu să-i bată nebuneşte şi începu să respire cu greu. 
Călătoria cu liftul până în holul central de la intrare i se păru a 
dura o veşnicie. Se simţea rău şi era obosită, iar capul o durea 
îngrozitor; în momentul acela ar fi dat orice să fie înapoi 
acasă, la Foxcroft, cu Dave şi cu Jane. 

La parter, aerul curat, ce venea din stradă, o făcu să-şi 
revină puţin. Stătea în cafeneaua din faţa hotelului, având 
dinainte o cafea cu lapte şi o brioşă de afine intactă, cu 
douăsprezece minute înainte de momentul contactului pe 
care Danny i-l transmisese în instrucţiunile pe care le găsise 
în cutia poştală improvizată. 


Luând o gură din cafeaua cu lapte, Elena încercase o 
secundă de panică: îşi dăduse brusc seama că ar fi trebuit să- 
şi lase propriul mesaj în cutia poştală în dimineaţa aceea, prin 
care să-i dea lui Danny detalii cu privire la ordinele lui Black 
Star. Însă uitase. Black Star îi precizase cea dintâi locaţie de 
unde avea să-şi facă ea cumpărăturile, ora la care trebuia să 
fie acolo şi detalii asupra a ce urma să cumpere. Ar fi trebuit 
să transmită informaţiile astea mai departe. 

Cum de putuse să uite? Dacă ar fi fost un test, l-ar fi picat, 
însă ăsta nu era un test: totul se întâmpla cu adevărat. Elena 
îşi dădu seama că acum nu mai avea timp să găsească un loc 
în care să poată scrie un bilet în linişte, să se ducă înapoi la 
etajul opt, să lase mesajul la cutia poştală improvizată, să se 
întoarcă jos şi să iasă în stradă ca să lipească un marcator 
pentru Danny, înainte ca el să apară la cafenea. 

Gândurile îi alergau frenetic prin cap. Cel puţin îşi amintise 
de instrucţiunile lui Danny, anume de a lua o broşură gratuită 
în drum spre cafenea. Deschise un ghid al oraşului New York 
la o pagină oarecare şi încercă să pară că îl răsfoieşte 
relaxată în timp ce lua micul dejun. După asta închise 
broşura, scoase un pix din buzunarul hainei şi începu să scrie 
pe copertă, sperând că arăta ca şi cum îşi nota un obiectiv 
interesant descoperit în interiorul paginilor sale lucioase. 

x kx * 

Danny căută cu palma în spatele automatului de băuturi 
răcoritoare de la etajul opt şi nu găsi nimic ataşat de arici. 
Elena luase în mod clar mesajul lăsat de el noaptea trecută, 
însă, dintr-un motiv sau altul, nu lăsase şi ea unul care să 
conţină ultimele ordine ale lui Black Star. 

Începuse să se îngrijoreze atunci când ieşise afară ceva mai 
devreme, cumpărase un covrig şi o cafea de la o tarabă de la 
colţul străzii, ca acoperire pentru verificarea coşului de gunoi, 
şi văzuse că nu era nicio bulină albastră nouă lipită acolo. 

Însă tot se dusese să verifice cutia poştală improvizată, 
crezând că Elena încălcase SOP-ul şi lăsase un mesaj fără să 
lipească un marcator. Însă nu era nimic nici acolo. Începu să 
se agite atunci când se uită la ceasul de la mână. Era 8.20 - 
rămâneau zece minute până la contactul stabilit de el - şi n- 


avea habar dacă ea urma să fie acolo. 

La 8.00, conform programului, primise un telefon de la 
Deveraux, care îl împiedicase s-o mai întrebe despre Fergus 
dându-i o serie de ordine cu privire la locul în care să predea 
BlackBerry-ul de îndată ce acesta ajungea în mâinile sale. 
După apriga muştruluială pe care i-o trăsese cu o seară 
înainte, în urma escapadei de la Columbus Circle, Danny 
ascultase în tăcere. 

— Şi mai e ceva, continuase femeia înainte ca Danny să 
apuce să aducă vorba de bunicul său. Azi urmează să preiei 
supravegherea Elenei; am nevoie de cei doi pentru altceva. 
Vreau să ştiu unde e Elena, ce face şi cu cine se întâlneşte. 
Supraveghere, Danny, atât şi nimic mai mult! Îmi raportezi 
tot. 

Şi-i închisese telefonul fără să scoată o vorbă despre Fergus. 
Dimineaţa nu începuse deloc bine. 

Danny se hotări să rişte şi să încalce SOP-ul şi trecu pe lângă 
camera Elenei, în căutare de indicii care să-i spună dacă ea 
urmase sau nu vreuna dintre instrucţiunile lui de noaptea 
trecută. Îşi mai veni în fire atunci când se apropie de ușă. 
Semnul cu „Nu deranjaţi“ era vizibil de la distanţă. 

Ajuns în cadrul uşii, se opri şi se lăsă într-un genunchi, 
prefăcându-se că-şi leagă şireturile de la adidaşi. Prin uşă 
răzbăteau voci care întorceau pe toate feţele un oarecare 
subiect plictisitor. Trebuia să fie canalul C-SPAN: politicienii 
simt întotdeauna plictisitori atunci când vorbesc. 

Deci Elena acţionase conform instrucţiunilor sale. Insă de ce 
nu-i lăsase şi ea un mesaj? Poate c-o făcuse, poate că 
recipientul se dezlipise de pe banda adezivă şi căzuse pe 
podea, în spatele automatului de băuturi. 

Danny se ridică şi se duse înapoi la căsuţa poştală 
improvizată. Se lipi de perete şi încercă să se uite în spatele 
maşinii. Nu se vedeau decât cablurile electrice şi carcasa 
sistemului de răcire al automatului. 

— Haide, măi, Elena, unde e? şopti el. 

Se lăsă în genunchi şi întinse braţul cât putu de mult, 
căutând cu palma prin spaţiul dintre perete şi spatele 
maşinăriei, însă nu găsi nimic. 


Se ghemui în partea laterală şi-şi băgă mâna dreaptă sub 
automat. Tot nimic. Încetul cu încetul, repetă manevra până 
ajunse în partea din faţă, de fiecare dată strecurându-şi mâna 
cât mai mult posibil sub maşinărie, în speranţa din ce în ce 
mai deşartă că avea să găsească tubul de plastic pentru filme 
fotografice. 

Deodată se deschise uşa, iar un bărbat de vârstă mijlocie 
păşi în cămăruţă. Se uită lung la Danny, părând nedumerit. 

— Ai pierdut ceva? 

Danny schiţă un zâmbet; avea mâna băgată atât de adânc 
dedesubt, încât aproape că era blocat sub automat. 

— Mi-am scăpat banii... o monedă de douăzeci şi cinci de 
cenți. 

— O ditamai moneda de douăzeci şi cinci de cenți? întrebă 
bărbatul, prefăcându-se total consternat. Şi nu poţi s-o 
găseşti? 

Danny clătină din cap, simțindu-se la fel de stupid pe cât 
arăta, şi-şi scoase mâna de sub maşinărie. 

— Nu mai am alţi bani mărunți, cel puţin nu până când ajung 
la un bancomat. 

— Ei bine, atunci ai noroc c-am trecut pe-aici şi te-am văzut 
aproape întins pe podea, spuse bărbatul, băgându-şi mâna în 
buzunar. Nu putem să te lăsăm să mori de sete, nu-i aşa? 
Arăţi de parcă ai avea nevoie de ceva de băut după tot efortul 
ăla. 

Scoase o monedă şi i-o întinse. 

— Nu. Nu, n-aş putea, spuse Danny, ridicându-se în picioare. 
E foarte drăguţ din partea dumneavoastră, însă... 

— Uite ce-i, insist, rosti bărbatul cu fermitate. Noi, 
americanii, ne mândrim cu faptul că suntem ospitalieri cu 
vizitatorii noştri de peste mări şi ţări. Rânji spre el. Îndeosebi 
cu rudele noastre sărace de peste ocean. Îi îndesă lui Danny 
moneda în mână. Voi, britanicii, mă omorâţi cu zile, spuse el 
zâmbind, după care se întoarse pe călcâie şi se înapoie pe 
coridor. 

Danny n-avu de ales: băgă moneda în automat în vreme ce 
aştepta ca bărbatul să ajungă la lifturi. Se uită din nou la 
ceas: 8.26. Rămăseseră patru minute până când trebuia să 


aibă loc contactul. 

O luă la fugă spre ieşirea de incendiu şi cobori în grabă 
scările, sărind câte trei sau patru trepte o dată, sperând cu 
înfrigurare ca Elena să-l fi aşteptat în cafenea. Dacă nu se afla 
acolo, niciunul dintre ordinele lui Deveraux nu putea fi 
executat, iar lui Danny îi era foarte clar cine avea să fie 
învinuit pentru o greşeală atât de gravă. 

Însă, în timp ce străbătea în viteză scările spre holul central, 
nu-şi făcea griji cu privire la Deveraux şi nici măcar cu privire 
la el însuşi. Ci la Elena; îi promisese că avea să fie alături de 
ea de fiecare dată. 

În cafenea, Elena îşi făcea reproşuri furioase pentru faptul că 
fusese atât de neroadă şi, în gând, îşi trecea în revistă 
opţiunile. Însă lucrurile depindeau în prea mare măsură de 
respectarea SOP-urilor, de urmarea procedurilor îndelung 
exersate în cadrul antrenamentului. lar ea o dăduse în bară 
chiar de la început. O cuprinse din nou o stare de rău. 
Probabil, se gândi ea, dacă Danny avea să apară, totul se va 
rezolva de la sine. Se uită la ceasul de la mână; era 8.31. 
Danny întârzia. 

Tava Elenei şi tot ce folosise pentru micul dejun fuseseră 
strânse. Nu putea să mai rămână acolo; Black Star îi dăduse 
instrucţiuni precise asupra coordonării în timp la prima ei 
sesiune de cumpărături. Aruncă o privire spre intrarea 
cafenelei aglomerate şi aproape că-i scăpă un zâmbet: Danny 
era acolo, cu o sticlă de apă în mână. Respira sacadat, iar 
Elena zări o picătură de transpiraţie ce i se scurgea în josul 
tâmplei. 

Imediat ce fu sigură că şi Danny o văzuse pe ea, se ridică şi 
ieşi în grabă din restaurant. Nu mai putea să dea înapoi. 
Trebuia să meargă mai departe. Şi să spere. 

Danny se uită spre locul în care stătuse Elena ceva mai 
devreme şi văzu imediat broşura de pe tăblia mesei. Era 
îndoită la mijloc, întocmai ca în instrucţiunile sale. 

O luă înspre masă, uşor, fără grabă, aducându-şi aminte de 
pregătirea făcută de bunicul său: să fie atent la cei care 
reprezentau o a treia parte la faţa locului şi întotdeauna să 
aibă un motiv întemeiat pentru ceea ce făcea. 


Cu un aer nepăsător, se îndreptă încet spre masă. Era liberă, 
aşa că avea s-o ocupe el. Însă atunci când ajunsese doar la 
vreo doi metri distanţă, o femeie trecu în viteză pe lângă el. 
Se opri în dreptul mesei, îşi puse tava pe ea, după care se 
întoarse şi-i zâmbi lui Danny. 

— Cred că-i a mea! 

Danny nu păru descumpănit. 

— Desigur... doar că mi-am lăsat revista pe masă. 

Apucă hotărât broşura îndoită, simțind în palmă conturul 
BlackBerry-ului pe care Elena îl băgase înăuntru. În timp ce 
ridica revista şi implicit BlackBerry-ul, îi zâmbi femeii. 

— Vă doresc o zi bună! 

Se îndepărtă, îndreptându-se spre punctul de întâlnire. leşi 
din hotel, scoțând cu băgare de seamă BlackBerry-ul din 
broşură şi punându-l în buzunarul de la geacă. Şi, în vreme ce 
continua să meargă de-a lungul străzii, desfăcu broşura 
îndoită şi văzu scrisul de mână al Elenei pe copertă. Zâmbi 
uşurat; acum ştia încotro se ducea ea. 

— Data viitoare, Elena, spuse el trăgând aer în piept, 
acţionează conform SOP-ului! 

XXX 

Planul lui Deveraux pentru descoperirea identităţii şi locației 
lui Black Star era desfăşurat pe trei axe, fiecare membru al 
echipei sale jucând un rol în această operaţiune ultrarapidă. 

Elena se afla în centrul operaţiunii. Asupra ei îşi concentra 
atenţia Black Star şi, prin ea, Deveraux era sigură că va putea 
ajunge la el. 

Prima parte a planului prevedea interceptarea acelui 
BlackBerry pe care Black Star i-l dăduse Elenei. Toate 
informaţiile stocate în memoria acestuia trebuiau descărcate 
şi analizate. Şi chiar dacă aceste informaţii nu ofereau niciun 
fel de indiciu asupra locației lui Black Star, experţii în 
tehnologie aflaţi la îndemână la Consulatul Britanic tot aveau 
material cu care să lucreze. Deveraux voia ca pe viitor să 
poată vedea şi citi fiecare conversaţie on-line între ţintă şi 
ultimul său recrut. Experții puteau să-i faciliteze asta. 

În a doua parte, era vorba despre sistemul de supraveghere 
pe care Black Star îl montase mai mult ca sigur în camera 


Elenei. Puteau fi una, două camere video miniaturale, plus 
microfoane. Probabil că se folosea de televizor. Era un loc 
evident în care ar fi putut ascunde aşa ceva, şi în trecut 
Deveraux montase ea însăşi multe dispozitive de genul 
acesta. Black Star era cunoscut ca un expert în tehnică şi se 
ştia că s-ar putea să folosească aparatură de ultimă oră. Insă 
Deveraux avea un plan prin care să întoarcă asta în avantajul 
ei. 

A treia parte o privea în mod direct pe Elena. Fata trebuia 
urmărită şi supravegheată fără ca Black Star să-şi dea seama 
că nu opera de una singură, aşa cum credea el. Asta fusese 
responsabilitatea lui Fran şi a lui Mick, însă acum ei aveau să 
fie angajaţi într-o muncă amplă ce necesita mult mai multă 
experienţă. Aveau să încerce să localizeze şi să penetreze 
sistemul de supraveghere al lui Black Star, despre care 
bănuiau că se afla montat în camera de hotel. Dacă aveau 
puţin noroc, era posibil să-l găsească pe Black Star cu mult 
mai devreme decât s-ar fi întâmplat urmărind-o pur şi simplu 
pe Elena. 

Deveraux îl urmărise cu atenţie pe Danny pe durata 
perioadei de pregătire şi ştia că, atunci când se concentra, 
putea să urmărească o ţintă fără să fie descoperit. Acum 
toate abilităţile băiatului, exersate şi îmbunătăţite sub 
instruirea directă a bunicului său, erau pe cale să fie puse în 
practică, deşi de data asta nu mai efectuau un test în cadrul 
unui exerciţiu; orice fel de greşeală era inacceptabilă. 

El trebuia să se ocupe de urmărirea fetei, dar mai întâi 
trebuia să predea BlackBerry-ul în vederea descărcării 
datelor, înapoindu-i-l după aceea Elenei. Se îndreptă spre un 
loc de întâlnire prestabilit aflat în spatele hotelului, unde Fran 
şi Mick îl aşteptau în maşina lor închiriată. 

Danny deschise portiera din spate, se sui în maşină şi-i dădu 
BlackBerry-ul lui Fran, care stătea pe scaunul şoferului. Fără 
nicio vorbă, ea introduse rapid o minimufă în dispozitiv. 
Conexiunea USB de la capătul opus al cablului scurt făcea 
legătura cu un mic laptop. 

Descărcarea informaţiilor nu dură mult, fiind de ordinul 
secundelor, iar în vreme ce Fran urmărea pe ecranul 


computerului cum se desfăşura aceasta, Danny citi cele 
câteva cuvinte pe care Elena le scrisese pe coperta broşurii. 

— Black Star i-a spus să se ducă la o drogherie numită 
Duane Reade, spuse el, în timp ce citea. Mi-a dat adresa şi 
detalii cum să ajung acolo. 

Se uită la Fran. 

Femeia îi întoarse o privire lipsită de orice expresie. 

— Şi? întrebă ea. 

— O să trebuiască să iau un taxi. 

— Atunci ia unul! 

Fran scoase mufa din BlackBerry şi îi întinse micul aparat lui 
Danny. 

— Dă-i ăsta înapoi. Şi să nu te vadă nimeni. 

Danny n-avea habar cum să înfăptuiască acest mic miracol, 
însă cobori din maşină fără să mai spună vreun cuvânt. 

Cei doi agenţi operativi îl priviră făcând semn şi oprind un 
taxi ce trecea prin zonă. După aceea Fran îi pasă lui Mick 
laptopul şi porni motorul. 

— O să ducem ăsta la Consulat... şi pe urmă putem să 
începem joaca de-a vânătoarea prin intermediul canalului C- 
SPAN. 

— Mda, spuse Mick cu o grimasă sugestivă. Sau să căutăm 
acul în carul cu fân. 


30 


Aceasta era ziua cea mare pentru Black Star. 

Ziua la care Pointer visa de peste cinci ani. De îndată ce 
avea să se încheie, el urma să continue cu actele de 
răzbunare atâta timp cât îi stătea în putere, însă cel de acum 
era unul special. Cel care conta cel mai mult. 

Aproape că pierduse această oportunitate prețioasă. Cu 
două luni în urmă, relaţia cu Ingerul pe care-l pregătise pentru 
această zi specială se răcise brusc, pe neaşteptate. Fusese 
foarte surprins. Nu era prima oară când un Inger fusese 
abandonat pe durata procesului de tatonare şi pregătire, însă 
trecuse o bună bucată de timp de când nu i se mai 
întâmplase aşa ceva. La început, pierduse câţiva pretendenti, 
fie din cauză că-i presase şi-i forţase prea tare, grăbind prea 
mult lucrurile şi depăşind capacitatea de a face faţă a 
personalităţilor fragile care căzuseră pradă cuvintelor sale 
perfide şi insinuante, fie pentru că judecase greşit caracterul 
victimelor sale. Mai recent, devenise un adept mult mai 
hotărât al tatonării şi pregătirii. Acum era sigur că ştia exact 
ce gândeau Îngerii săi. Odată ce-i aducea la un anumit nivel, 
aceştia erau în totalitate sub influenţa sa, iar răzbunarea 
urma cea mai sângeroasă şi terifiantă cale pe care-o putea 
născoci. Asta era cel mai plăcut sentiment, alinarea durerii 
din suflet. Aşa că, după succesele înregistrate în Londra şi în 
celelalte oraşe, pierderea unuia dintre ei reprezenta o mare 
dezamăgire. Era o lovitură de-a dreptul zdrobitoare. 

Toate acele luni de pregătire făcută pe îndelete şi cu multă 
grijă fuseseră pierdute. lrosite. lar Pointer nu putea să facă 
nimic în privinţa asta. Ştia că n-avea niciun sens să-şi 
folosească timpul şi-aşa limitat încercând să afle ce se 
întâmplase de fapt. Să forţezi o victimă ce şovăia era ceva 
complet inutil. Succesul lui, întreaga sa metodă de operare se 
bazau pe exact contrariul. El tatona. Încet, cu grijă, aducându- 
şi victimele exact unde voia. Insă cu ocazia aceea dăduse 


greş. 

lar după asta apăruse Elena, chiar la momentul potrivit. 
Atunci când o ajutase să aibă acces la informaţii prin 
intermediul Deep Web-ului, Pointer o considerase doar un 
potenţial viitor Înger. 

Însă de îndată ce ea îi căzuse în plasă, se mişcase cu 
repeziciune, mult mai rapid decât şi-ar fi dorit. Procesul de 
tatonare şi de pregătire ar fi durat în mod normal mult mai 
mult. Însă Pointer era norocos. Văzuse de la bun început că 
fata se găsea pe marginea prăpastiei şi descoperise lesne ce 
butoane emoţionale trebuia să acţioneze ca s-o aducă sub 
influenţa sa. Era perfectă. Îngerul său special pentru această 
dată specială. 

Ştia că grăbirea procesului de tatonare şi pregătire putea să 
reprezinte un risc, însă era unul pe care trebuia să şi-l asume. 
Nu mai avea timp să testeze cât de hotărâtă era fata şi încă 
exista posibilitatea ca, dacă el se oprea şi se gândea la ce se 
afla pe cale să se întâmple, Elena, la rândul ei, să se retragă 
în ultimul moment. Pointer considerase riscul ca fiind minim - 
era sigur că o adusese complet sub controlul său însă unul pe 
care avea de gând să-l acopere. N-avea să-i dea timp să 
gândească.  Să-şi reconsidere poziţia, să stea să 
cumpănească. Era obosită, iar el avea s-o ţină aşa. Şi în priză, 
frenetic de ocupată cu pregătirile pentru marele eveniment 
din acea seară. 

Fiindcă în acea seară Îngerul special al lui Black Star urma să 
moară. 

x kx * 

Drogheria Duane Reade nu duce deloc lipsă de clientelă, 
chiar dacă era încă devreme. Părea un fel de hibrid între o 
farmacie de genul celor din Marea Britanie şi un mini 
supermarket, cu culoare de trecere aglomerate, foarte 
apropiate, şi rafturi burduşite până la refuz. După câte îi 
spusese Black Star, acesta nu era decât primul dintr-o serie 
de magazine pe care Elena avea să le viziteze în cursul 
dimineţii. 

Îşi luă un coş de plastic şi-şi scoase lista preliminară de 
cumpărături. Trebuia să se mişte repede: Black Star o 


avertizase că avea un orar încărcat şi că el urma să intre on- 
line la diferite momente pe durata dimineţii, cu instrucţiuni 
ulterioare. 

Şi exista o problemă. N-avea BlackBerry-ul la ea, ca să 
primească respectivele instrucţiuni; era la Danny. Cel puţin, 
Elena spera că era la el. 

In timp ce pornea în căutarea primului articol de pe listă, o 
geantă de sport, Elena se rugă în gând ca Danny să fi ridicat 
din cafenea BlackBerry-ul şi broşura şi apoi să-i fi citit mesajul 
scris de mână. Dacă nu se-ntâmplase aşa, avea serioase 
probleme. 

Văzu raftul pe care se găseau gentile de sport şi alese una 
care fusese împăturită şi învelită în ambalajul ei. Următorul 
articol de pe listă era o pereche de mănuşi de menaj de 
cauciuc. Le găsi şi pe acestea şi le puse în coş. 

Mai avea încă ceva de achiziţionat la această primă oprire. 
Se duse pe culoarul de acces unde erau depozitate 
medicamentele, luă două tuburi mari de aspirină „pentru 
toată familia” şi după aceea se îndreptă spre casă. 

Casiera ridică mirată din sprâncene atunci când văzu cele 
două tuburi mari. 

— Aveţi o grămadă de aspirină aici, domnişoară! 

— E pentru tata, spuse Elena. Suferă de o boală de inimă. 

Casiera îi zâmbi compătimitor şi trecu codul de bare al 
primului tub peste scanerul de lângă sertarul cu bani. 

Black Star anticipase întrebarea şi-i furnizase Elenei 
răspunsul. Ca întotdeauna, se gândise la toate. 

x kx * 

Taxiul era încă la un cvartal distanță de Duane Reade atunci 
când Danny auzi un semnal de atenţionare dinspre 
BlackBerry. 

— O, nu, spuse el printre dinți, apoi privi ecranul şi văzu 
mesajul lui Black Star. 


BUNA, GOLA, CUM MERGE? AI GĂSIT TOTUL PANA 
ACUM? 


— La naiba! 


Danny se gândi rapid: nu putea să lase aşa mesajul, fără să 
răspundă. Black Star avea să suspecteze că ceva nu era în 
regulă. Işi puse degetele pe tastatură. 


APROAPE GATA. 


Două cuvinte erau exact cât considera Danny că putea să 
rişte, însă Black Star reveni imediat. 


MINUNAT. ACUM O SA TE DUCI INTR-UN LOC SHI MAI 
INTERESANT. BERGDORF GOODMAN DE PE 5TH AVENUE. 
ESHTI ASHTEPIATA LA STANDUL DOLCE & GABBANA. 
TOTUL E DEJA CUMPARAT SHI PLĂTIT DAR S-AR PUTEA 
SA TREBUIASCA SA-TZI FACA MICI MODIFICĂRI. O SA LE 
FACA ASTAZI SHI-O SA-IZI TRIMITA LUCRURILE LA 
HOTEL MAI TARZIU. 


Taxiul trase pe dreapta şi Danny îndesă nişte dolari în mâna 
şoferului. Fără să mai aştepte să-şi ia restul, sări din maşină şi 
intră cât putu de calm în Duane Reade. „Fii conştient de 
prezenţa celei de-a treia părţi, îşi spuse el în timp ce cerceta 
cu privirea zona de cumpărături. Fii atent la o a treia parte.“ 

Elena îşi cumpărase şi-şi plătise lucrurile, însă nu ştia ce să 
facă mai departe. Dacă ieşea din magazin, trebuia să meargă 
undeva; nu putea să stea pur şi simplu locului. Insă unde 
putea să se ducă? Înapoi la hotel? La alt magazin? Care 
anume? Spera cu disperare ca Danny să fie pe drum spre ea, 
aducând BlackBerry-ul. În lipsă de alte variante, se gândi să 
tragă puţin de timp. Se opri lângă o vitrină de prezentare cu 
echipament fotografic şi se uită la ea, fără să vadă de fapt 
nimic. 

Nu se mişcase de-acolo atunci când o văzu Danny. Primul lui 
impuls fu să se ducă direct la ea şi să-i dea BlackBerry-ul. Insă 
ştia că nu putea să facă asta. Trebuia să respecte SOP-ul. 

Cercetă cu privirea zona în care se găseau rafturile, ca şi 
cum ar fi căutat un obiect anume. Oamenii se uitau la 
produse, citeau etichete, alegeau, majoritatea lor fiind în 
mişcare, punând în coşuri cele de trebuinţă. 

Apoi privirea lui Danny zăbovi asupra unui bărbat aparte. 


Acesta se afla la capătul unui culoar de acces, în partea 
cealaltă a magazinului faţă de Elena. Stătea pe loc, complet 
nemişcat. Uitându-se atent la Elena. Nu încăpea îndoială cu 
privire la asta. Se uita la Elena, aşteptând să vadă ce făcea 
mai departe. 

Danny era sigur că îl avea în faţa ochilor pe Black Star. 
Trebuia să fie el. Se uita insistent la Elena deoarece nu-i 
răspunsese la ultimul lui mesaj on-line. Însă ea nu putuse s-o 
facă; BlackBerry-ul se găsea la Danny. 

Danny se opri în faţa rafturilor nesfârşite de şampon şi de 
balsam de păr, nescăpându-l din ochi pe bărbat, care se 
întoarse pe călcâie şi o porni spre ieşire. Incercă să reţină cât 
mai multe detalii posibile legate de bărbatul care se 
îndepărta. Faţa, părul, înălţimea, constituţia corporală, 
îmbrăcămintea. 

Bărbatul ieşi pe uşile principale şi Danny se hotărî să se 
pună şi el în mişcare. Nu avea altă opţiune. Se întoarse şi se 
îndreptă spre Elena. În timp ce se apropia de ea, cuprinse cu 
degetele BlackBerry-ul din buzunar. 

Elena văzu imaginea reflectată a lui Danny în vitrina de 
sticlă. Dădu să se întoarcă, neştiind ce să facă. Insă înainte să 
apuce să deschidă gura sau să schiţeze vreun gest, Danny 
intră direct în ea. 

— Scuze, scuze, spuse el, ca şi cum ar fi fost un accident. 

Cu o mână o apucă pe Elena de umăr, făcând să pară ca şi 
cum încerca să împiedice căderea atât a lui, cât şi a fetei; 
cealaltă mână o strecură într-unul din buzunarele hainei 
Elenei. Ea înţelesese în acea clipă că Danny îi înapoia 
BlackBerry-ul. 

— Ai două mesaje... am răspuns deja la primul, îi şopti 
Danny, cu faţa la doar câţiva centimetri distanţă de a ei. Ne 
vedem acolo. 

Elena dădu din cap în semn de acord iar Danny se întoarse şi 
se îndepărtă. 

Afară, el se uită în stânga şi-n dreapta, de-a lungul străzii 
aglomerate, ca să vadă dacă bărbatul mai era încă în zonă. 
Nici urmă de el. Danny începu să caute din ochi un taxi în 
timp ce-şi scotea telefonul mobil securizat şi forma numărul 


lui Deveraux. 

Aceasta îi răspunse imediat la apel. După zgomot, Danny îşi 
dădu seama că Deveraux era într-o maşină în mişcare. 

— Da, spuse ea. 

— l-am înapoiat BlackBerry-ul Elenei. 

— Bun. 

— Da, numai că mai e ceva. Cred că l-am văzut pe Black 
Star. 

— Crezi? Ce vrei să spui? 

— In magazin, era un tip care se holba la Elena. 

— Asta nu înseamnă nimic. Bărbaţii se holbează la femei. N- 
ai observat? 

— Însă... însă a fost mai mult de-atât. 

— Ce? Ce-a făcut? 

— Ei bine... s-a holbat, şi după aia... 

— Da? 

— Ei bine, a... a ieşit din magazin. 

Danny  desluşi îndoiala şi scepticismul din vocea lui 
Deveraux. 

— Descrie-l! 

— Vârstă medie. Păr negru, uşor grizonant. Înălţime medie. 
Purta o geacă albastru-închis, strânsă pe talie, ca de aviator, 
şi pantaloni lejeri. N-am putut să-i văd pantofii. N-am apucat 
să-l văd prea bine la faţă, însă era... cam negricios. Poate era 
bronzat... nu ştiu, sud-american? Sau mexican... îhî, mexican. 


31 


„Geanta diplomatică” este o expresie universală folosită de 
toate guvernele în avantajul lor atunci când transportă lucruri 
secrete în altă ţară. 

O geantă diplomatică poate să fie exact asta: o servietă 
diplomat conţinând documente ultrasecrete. Însă poate la fel 
de bine să fie o cutie sigilată sau chiar un container pe un 
vapor. 

Important este faptul că gentile diplomatice, indiferent de 
formă sau de mărime, sunt intangibile. Sunt considerate 
teritoriu suveran al ţării de apartenenţă, exact cum se 
întâmplă în cazul ambasadelor sau al consulatelor. 

Marcie Deveraux se folosise de securitatea conferită de 
sistemul genţii diplomatice pentru a aduce în SUA acele 
lucruri despre care considera că-i vor folosi pentru operaţiune. 
Inclusiv arme şi alte ustensile de profil. După sosirea pe 
Aeroportul JFK, acestea fuseseră duse direct la Consulatul 
Britanic. De acolo, un curier al consulatului i le livrase lui 
Deveraux la Hotelul Four Seasons, iar ea, la rândul ei, pasase 
o parte din obiecte lui Fran şi lui Mick. Curierii Ministerului de 
Externe sunt pregătiţi să-şi facă treaba şi să nu pună niciun 
fel de întrebări. Ei se ocupă de livrări şi distribuții; tot ei pot să 
se ocupe chiar şi de colectarea de informaţii lăsate de agenţii 
dubli în cutiile poştale improvizate. Însă, atunci când o fac, n- 
au niciodată informaţii asupra operaţiunii în sine. 

Fran şi Mick foloseau acum radio-scanerele în timp ce 
încercau să localizeze dispozitivul de ascultare pe care-l 
suspectau a fi în camera de hotel a Elenei. 

Scanerele erau fiecare cam de mărimea unei cărţi cartonate. 
Fran şi Mick se plimbau în jurul ansamblului de clădiri din care 
făcea parte şi hotelul, separat, la mică distanţă unul de 
celălalt. Amândoi ţineau dispozitivele în buzunar şi foloseau 
câte un Bluetooth, cu cască băgată în ureche, ascultând tot 
ce se auzea la radio, la telefoanele mobile, ba chiar şi traficul 


securizat din hotelul şi din împrejurimile acestuia. 

După cum spuseseră amândoi mai devreme, semăna puţin 
cu căutarea acului în carul cu făn, însă, dacă bănuiala lor 
privitoare la existenţa camerei video şi a microfonului din 
hotel avea să se dovedească a fi corectă, iar semnalul avea 
să fie detectat trimiţându-i spre locul unde Black Star stătea 
la pândă, atunci puteau foarte bine să-l descopere. Sau cel 
puţin asta era teoria care stătea la baza acţiunii lor. 

Intre timp, trebuiau să asculte, să identifice şi să renunţe la 
zeci de apeluri telefonice şi comunicaţii radio interceptate la 
întâmplare. Monitorizau totul, de la şoferi de taxi şi poliţişti, 
până la frânturi ocazionale ale unei conversații, presupusă a fi 
securizată, purtată între nişte agenţi secreţi americani care 
lucrau sub acoperire într-o operaţiune de demascare a unor 
traficanţi de droguri. 

Astfel, încercau să prindă sonorul canalului de televiziune cu 
profil politic, C-SPAN, care, sperau ei, era transmis din camera 
Elenei printr-un microfon ascuns. lar dacă Elena executase 
ordinele, îşi lăsase televizorul pornit şi setat pe respectivul 
canal. Era extrem de puţin probabil ca şi alţi turişti din hotel 
să-l urmărească. Arareori o făcea cineva, nici măcar 
americanii, întrucât prezenta numai subiecte de natură 
politică, în principal transmisiuni ale nesfârşitelor întruniri ale 
comisiilor guvernamentale. 

Insă acesta era important pentru Fran şi Mick, căci scădea 
riscul unei confuzii în cazul în care detectau semnalul cu 
scanerele lor. 

Mick zâmbi; recepționa în continuare discuţia purtată în 
reţeaua de supraveghere de cei doi ofiţeri americani de la 
serviciul antidrog care se apropiau de un individ suspectat a fi 
distribuitor, undeva în apropiere. 

Insă n-aveau timp să aprofundeze prea mult, şi asta din pur 
interes profesional, detaliile privind afacerea cu droguri. Fran 
şi Mick erau pe urmele unui criminal în masă. 

x kx * 

Nu era prima oară când Fergus Watts zbura cu un avion 
supersonic pe deasupra Atlanticului. Numai că în ocaziile 
anterioare fusese puţin mai tânăr şi mult mai în formă, iar 


scaunul din spate al carlingii aparatului Tornado era înghesuit 
şi inconfortabil. Îndeosebi în condiţiile în care piciorul rănit al 
lui Fergus îi transforma viaţa într-un adevărat infern. Însă ca 
întotdeauna, nu se plângea. 

Orele trecuseră rapid. Fergus plecase de la Secţia de Poliţie 
Paddington Green într-o maşină de poliţie fără însemne şi 
fusese dus, în mare viteză, mai întâi la hotelul din Oxford şi 
apoi la baza RAF Marham din Norfolk. 

Patru motociclişti escortaseră maşina de poliţie, făcând 
slalom în trafic şi asigurându-se că intersecțiile şi alte zone de 
potenţial pericol erau libere, astfel încât vehiculul escortat să 
poată trece în viteză pe-acolo. 

Oprirea de la Oxford fusese scurtă. Bagajul lui Fergus fusese 
recuperat de la Aeroportul Heathrow, însă el nu voia decât 
vreo câteva obiecte esenţiale, pe care avea să şi le bage în 
rucsac, şi punguţa plină cu pulbere albă mată, ce putea fi 
dusă fără bătăi de cap în SUA sub protecţia totală a genţii 
diplomatice pe care i-o asigurase Dudley. În câteva minute se 
întorsese la maşină şi reîncepuse cursa nebunească derulată 
cu o viteză ameţitoare. 

La Marham, vehiculul fusese condus până la scara aparatului 
Tornado, iar Fergus se echipase rapid cu un costum şi o cască 
de zbor. Pilotul era deja în carlingă, făcându-şi verificările 
dinaintea zborului. Dăduse din cap în semn de bun venit în 
momentul în care Fergus se suise în avion în spatele lui, şi în 
decurs de câteva minute aparatul cu turboreacţie deja se 
deplasa spre pistă. 

Rezervoarele de combustibil de sub fiecare aripă erau pline, 
permițându-i avionului Tornado să-şi facă zborul de două ore 
şi jumătate pe deasupra Atlanticului fără să mai întârzie 
pentru o realimentare în aer, la jumătatea drumului. 

Acceleră pe pistă, cu un zgomot asurzitor, şi se înălţă în aer 
în timp ce Fergus asculta conversaţia dintre pilot şi turnul de 
control. Aparatul Tornado urcă în mod constant, şi, imediat 
după ce survolă coasta de vest a Marii Britanii, Fergus auzi 
bubuitul prin care avionul cu turboreacţie intra în regim 
supersonic, spărgând bariera sunetului. 

Zburau spre Aeroportul Francis S. Gabreski din Westhampton 


Beach, Long Island, New York, baza escadrilei 106 Rescue 
Wing, din filiala New York a Gărzii Naţionale Aeriene a Statelor 
Unite. Aeroportul se găsea la numai nouăzeci de minute de 
mers cu maşina faţă de oraş. 

Cerul era limpede, fără nori; Fergus aruncă o privire spre apa 
albastră şi adâncă, de dedesubt. Traversa oceanul. In sfârşit. 
Şi, ca presupus membru al echipajului Royal Air Force, avea 
paşaportul ştampilat cu viză şi urma să se îndrepte spre oraş 
fără să mai treacă prin vamă. Însă şi mai importantă era 
geanta diplomatică; Fergus răsufla uşurat că nu trebuia să 
explice nimănui conţinutul acesteia. 

x kx * 

Deveraux îl aştepta. leşise din oraş şi venise până acolo ca 
să-l întâmpine personal pe Fergus, după ce se contrazisese 
fără succes cu Dudley pe tema aducerii lui. 

Stătea pe confortabila banchetă din spate a _ limuzinei 
Consulatului, căzută pe gânduri. Dudley îi spusese motivul 
pentru care fusese de acord ca Fergus să se alăture misiunii: 
era foarte probabil ca Elena să fi cedat de fapt tatonărilor şi 
îmbrobodirilor lui Black Star. lar Dudley punea mai presus de 
orice succesul operaţiunii. 

Deveraux îl întrebase apoi dacă nu cumva se răzgândise şi 
cu privire la soarta ulterioară a lui Fergus, Danny şi Elena, iar 
Dudley îi subliniase faptul că nu exista nicio schimbare de 
plan. 

— De fapt, Marcie, îi spusese el, ţinând cont de starea - pare- 
se - fragilă a psihicului Elenei, sunt şi mai mult în favoarea 
recomandării tale. Aproape sigur pe viitor o să reprezinte un 
risc grav la adresa securităţii naţionale. 

Deveraux se bucurase să audă măcar asta. Ar fi putut să 
continue vorbind despre lipsa de încredere în capacitatea ei 
de a conduce misiunea, însă preferase să nu mai spună nimic. 

Avea să întoarcă toată tărăşenia asta în avantajul ei. Nu-l 
dorise pe Watts aici, însă probabil că el era în măsură s-o 
împiedice pe Elena să clacheze, dacă situaţia se complica. In 
plus, acum Danny avea să înceteze să mai suspine după 
bunicul său. 

Însă Deveraux nu va accepta ca Watts să vrea să pozeze în 


vreun sfânt faţă de ea în problema uciderii lui Joey Omolodon. 

Ştia că Fergus aflase adevărul: o informase Dudley. Nu 
conta, atâta timp cât nu încerca să-i ţină predici sau, şi mai 
rău, s-o amenințe că avea să-i spună Elenei acest secret. In 
mod sigur asta urma s-o dea definitiv peste cap pe Elena şi în 
consecinţă risca să pună în pericol întreaga operaţiune. lar 
Black Star le-ar fi scăpat printre degete. 

Deveraux cântărea posibilităţile de acţiune stând pe 
bancheta maşinii şi cercetând cu privirea baza aeriană. Era 
relativ linişte; mulţi membri ai escadrilei 106 se aflau în 
serviciu activ în Irak, şi părea că doar structura administrativă 
menținea aeroportul operaţional. 

Deveraux se uită la ceas, aproape izbutind să se convingă pe 
sine că Watts n-avea să fie atât de idiot încât să încerce vreun 
act nebunesc de răzbunare. Insă, atunci când situaţia căpăta 
un caracter personal, se ştia că până şi agentul cel mai 
hârşâit şi cu sânge rece făcea lucruri neaşteptate. Trebuia să-l 
supravegheze cu atenţie. lar dacă se punea în calea misiunii 
în vreun fel, avea să-l omoare înainte de terminarea acesteia. 

Tornado trebuia să apară în câteva minute, iar Deveraux 
trecu în revistă evenimentele din ultimele ore, inclusiv 
presupunerea lui Danny cum că-l văzuse pe Black Star. 
Băiatul avea o imaginaţie mult prea bogată, însă măcar acum 
executa ordinele cu stricteţe. 

Deveraux privi spre orizont, pregătită să-i amintească lui 
Fergus că, deşi el îşi găsise o modalitate de a fi implicat din 
nou în calitate de consultant, asta era încă misiunea ei, Watts 
găsindu-se aici doar în calitate de consultant. 

Telefonul ei Xda sună. 

— Da, Fran! 

— Am detectat canalul TV Avem amprenta semnalului... nu e 
la o distanţă prea mare de-aici. 

— Bun, bravo vouă! 

Urletul stârnit de motoarele aparatului Tornado care ateriza 
făcu imposibilă convorbirea preţ de câteva secunde, însă 
după ce roţile avură contact cu asfaltul iar avionul continuă să 
ruleze pe pistă, zgomotul începu să se diminueze. 

— Faceţi ce-aveţi de făcut, după care sunaţi-mă din nou 


pentru un raport complet asupra situaţiei. 

Deveraux închise telefonul şi zâmbi. Dacă Fran şi Mick aveau 
succes, Fergus putea foarte bine să rămână în scaunul din 
spate al avionului Tornado până în momentul în care acesta 
avea să fie gata pentru zborul de întoarcere în Marea Britanie. 


32 


Elena nu fu tocmai surprinsă atunci când ajunse la 
magazinul Dolce & Gabbana din Bergdorf Goodman şi i se 
prezentară pentru probă un frumos costum negru cu 
pantaloni, făcut de designer, şi o cămaşă albă apretată. 

N-o mai surprindea nimic. Se mişca într-o ceaţă deplină, din 
cauza extenuării şi a anxietăţii. Vânzătoarea, prietenoasă, îi 
spuse Elenei că ştia că se grăbeşte şi-o conduse spre cabina 
de probă. Elena se forţă să schiţeze un zâmbet drept răspuns. 

— Am eu grijă de geanta ta, dacă vrei, îi spuse vânzătoarea 
atunci când fata dădu să intre prin uşa albă pliabilă, tip 
armonică. 

Elenei îi luă ceva timp până să zică: 

— Nu, e-n regulă, o s-o ţin cu mine. 

Îi era mai uşor acum să facă aşa cum fusese instruită - sau 
aşa cum i se ordonase -, însă bănuia că Black Star nu voia ca 
geanta să fie scăpată din ochi nici măcar un moment. Ştiind 
că probabil o supraveghea cumva, acceptă faptul că el era cel 
care conta cel mai mult. i 

Vânzătoarea îi zâmbi cu tact şi se îndepărtă. In intimitatea 
cabinei de probă, Elena se aplecă, sprijinindu-şi capul care-o 
durea îngrozitor de oglinda rece, şi închise ochii, odihnindu-şi- 
i. Însă doar preţ de câteva clipe. Avea ceva de făcut. Faptul că 
proba un costum care valora mai mult decât toate hainele pe 
care şi le cumpărase vreodată i se părea destul de ciudat, 
însă nu mai ciudat decât tot ce i se întâmpla în rest. 

x kx * 

Danny trecu de standul Dolce & Gabbana şi de micile 
magazine cu nume ce sunau italieneşte, de care auzise vag. 
Se conforma cu mare grijă SOP-ului: întotdeauna să ai un 
motiv pentru ceea ce faci. În caz că îl întreba cineva ceva, 
avea deja o povestioară pregătită, cum că ar căuta un cadou 
pentru ziua de naştere a iubitei sale. 

O urmărise pe Elena şi intrase într-un magazin frumos de 


decoraţiuni interioare, concentrându-se din răsputeri să fie 
atent la toţi cei care constituiau cea de-a treia parte. Ştia că 
exista posibilitatea ca el să nu fie singura persoană care o 
urmărea pe Elena. Chiar dacă Deveraux pufnise şi luase în râs 
ideea că bărbatul pe care-l văzuse mai devreme era Black 
Star, Danny gândea cu totul altfel. Se uita în jur, căutându-l 
din priviri, convins că avea să-l vadă şi fiind pregătit să-i 
demonstreze lui Deveraux că greşise. 

Dacă-l localiza din nou pe bărbat, Danny avea un plan 
privitor la ceea ce putea să facă mai departe. Consideră că 
modalitatea cea mai bună de a continua supravegherea 
Elenei o reprezenta urmărirea urmăritorului. Astfel, avea să 
deţină controlul asupra întregii misiuni de supraveghere. In 
plus, îşi propuse să-l fotografieze pe suspect cu camera foto 
de la telefonul mobil. 

Însă, mai întâi, omul trebuia să-şi facă apariţia. Şi până acum 
asta nu se întâmplase. 

x x * 

În interiorul magazinului Dolce & Gabbana, Elena ieşi din 
cabina de probă. Pricepându-se la meseria sa, vânzătoarea nu 
luă în seamă privirea absentă de pe chipul clientei sale. 

— O, arată ca şi cum a fost croit pentru tine! Minunat! lar 
haina lungă până la genunchi îţi vine perfect! 

Chiar arăta bine, însă Elena nu-şi aruncase decât o privire 
scurtă în oglinda din cabina de probă. 

Avea sentimentul extrem de ciudat că se afla în cu totul altă 
parte, ca şi cum s-ar fi uitat la o scenă prezentată pe un ecran 
dispus la mare depărtare. Se uita cum cealaltă Elena stătea 
perfect nemişcată în momentul în care femeia o ruga să-şi 
ţină haina desfăcută, pentru a-i face câteva măsurători. 

— Poate că-i mai bine să scurtăm pantalonii cu vreo doi 
centimetri şi să-i mai strâmtăm puţin în talie. Eşti atât de 
subţirică... 

Elena se strădui să-şi revină, să se trezească la realitate. 

— Am slăbit în ultima perioadă. 

— Ei bine, să nu mai slăbeşti mai mult de-atât; eşti perfectă 
aşa cum eşti. Haina este croită destul de larg; aşa trebuie să 
arate. Acum poţi să te schimbi la loc în hainele tale, facem 


modificările şi o să primeşti totul la hotel la începutul după- 
amiezii. O să arăţi minunat! Este pentru vreun eveniment 
special? 

Elena dădu din cap în semn de încuviinţare. 

— Da. 

Se întoarse în cabina de probă şi tocmai îşi trăgea blugii pe 
ea când auzi ţârâitul deja familiar al BlackBerry-ului. 


OK, GOLA, E TIMPUL S-O IEI DIN LOC. TREBUIE SA TE DUCI LA 
O ALTA DROGHERIE. ESHTI GATA PENTRU INSTRUCTZIUNI???? 


Elena tresări. Aşadar Black Star trebuia să fie acolo pe 
undeva, prin magazin. Chiar şi în acele momente, era cu ochii 
pe ea. În momentul în care ieşi din cabină, se uită în jur, însă 
nu zări vreun chip care să-i atragă atenţia. 

x kx * 

Câteva minute mai târziu, Danny o privea îndreptându-se 
spre ieşirea din magazin. Nu văzuse niciun semn al prezenţei 
bărbatului misterios, aşa că n-avu de ales şi o luă pe urmele 
Elenei. 

Ajunsă afară, ea opri un taxi. Danny strigă după următorul 
taxi pe care-l văzu, se urcă şi-i spuse şoferului: 

— Urmăreşte taxiul ăla! 

— Care, prietene? întrebă şoferul, întorcându-se ca să se uite 
la el. Sau vrei doar să pară ca şi cum ai fi într-un film? 

Danny se uită cu luare-aminte prin parbriz. Pe stradă, în faţa 
lor, erau trei taxiuri galbene. Danny îi arătă cu degetul 
automobilul în care credea că se găsea Elena. 

— Pe ăla! 

Şoferul ridică din umeri, băgă maşina în viteză şi se 
îndepărtă de trotuar. 

Danny avusese ghinion. După numai câteva secunde, 
Herman Ramirez ieşea din magazin cu telefonul celular la 
ureche. 


33 


Scanerele lui Fran şi Mick se fixaseră asupra semnalului ce 
provenea de la televizorul din camera de hotel a Elenei. 
Sarcina lor era acum să găsească locul spre care era 
transmis. N-avea cum să fie prea departe, probabil la o stradă 
distanţă sau cam aşa ceva. Trebuiau să descopere locul în 
care semnalul direcționat era cel mai puternic. 

Se îndepărtară de hotel în direcţii separate, amândoi 
pretinzând că ascultă muzică la iPod. De fapt, îl ascultau pe 
un congresman din Texas, care încerca să explice chichiţele şi 
complicațiile deficitului bugetar propus. Pentru cei doi agenţi 
nu constituia decât o simplă flecăreală, însă tot ce conta era 
să-i audă în continuare vocea plictisitoare băzâind în căştile 
din urechi. 

Mergeau după amprenta semnalului. Când acesta scădea în 
intensitate, se întorceau, căutau locul din care-l detectau 
iarăşi după care o apucau în altă direcţie, până când semnalul 
avea să devină din nou slab. Treptat-treptat, reduceau zona 
de căutare şi se apropiau de ţinta lor. Strângeau laţul în jurul 
lui Black Star. 

Vocea congresmanului le bubuia în căştile din urechi în 
momentul în care se întâlniră. Erau la parterul unei parcări 
supraterane pe mai multe niveluri. Şi, ori de câte ori se 
îndepărtau de parcare, semnalul devenea mai slab. Asta era; 
el trebuia să fie acolo. 

Intrară la parterul structurii de beton, unul în spatele 
celuilalt, folosindu-se de acoperirea vehiculelor parcate, şi-şi 
verificară armele - acele HK P11 pe care Marcie Deveraux le 
adusese în ţară în geanta diplomatică. 

P11 era rar folosită; reprezenta o armă neobişnuită, cu 
aspect futurist, făcută din două părţi componente şi operată 
cu baterii. Ţeava butucănoasă şi pătrăţoasă, cu cinci lăcaşuri 
pentru cartuşe, era fixată în mânerul pistolului, acolo unde se 
găseau bateriile. 


Toate cele cinci camere ale cartuşului erau vizibile în partea 
din faţă a ţevii, însă, până în momentul deschiderii focului, 
fiecare cameră în parte rămânea complet etanşă. Asta 
deoarece arma era menită să fie folosită sub apă, unde avea 
o bătaie efectivă cuprinsă între zece şi cincisprezece metri. 
Fusese inventată în principal pentru a fi folosită de scafandri 
ca să elimine alţi scafandri. 

Electricitatea continuă să funcţioneze sub apă, iar pistolul 
folosea curentul electric pentru a trage gloanţele din gurile de 
foc în acelaşi fel în care detonatorul este folosit ca să 
acţioneze explozibilii. 

Ţeava nu adăpostea doar cele cinci cartuşe, ci şi încărcătura 
ce acţiona glonţul. Curentul era eliberat la apăsarea pe 
trăgaci, fiind expediat la nişte mici conectori aflaţi în spatele 
ţevii. Se detona astfel încărcătura explozivă din spatele 
cartuşului, iar glonţul era tras. Acesta avea formă de săgeată, 
ca să alunece mai uşor şi mai eficient prin apă. 

Dacă nu era folosit în apă, bătaia lui P11 creştea până la 
treizeci de metri, mai mult decât suficient pentru nevoile lui 
Fran şi Mick. Şi, ca bonus, P11 era realmente silențios, iar 
gloanţele de calibrul 7,62 aveau un efect devastator asupra 
țintei. 

Încet şi cu grijă, agenţii începură să verifice vehiculele. 
Aveau noroc: întrucât era deja miezul dimineţii, în parcare nu 
se mai găseau locuri libere, aşa că exista foarte puţin trafic în 
zonă. Şi foarte puţini oameni. 

Căutau un vehicul suficient de mare ca să poată ascunde o 
persoană care să urmărească şi să asculte cele ce se 
petreceau în camera Elenei. 

Parterul era curat şi la fel era şi primul etaj. Dar la etajul al 
doilea, în timp ce înaintau de-a lungul şirurilor de maşini, 
verificând, Fran se opri brusc şi-i atrase atenţia lui Mick 
asupra unei dubiţe albastre parcate la treizeci de metri în faţa 
lor. 

Încetul cu încetul, se apropiară de maşină, fiecare trăgându- 
şi pe mâini câte două perechi de mănuşi chirurgicale de 
cauciuc. Cumpăraseră nişte mănuşi ieftine, care se rupeau 
foarte uşor, de la un magazin în care toate produsele costau 


câte un dolar. Stratul dublu de protecţie avea să prevină ca 
niciun fel de amprente să nu rămână în mod accidental pe 
vreo maşină. 

Căutară din priviri semnele care ar indica faptul că cineva se 
ascundea în interiorul vehiculului: condensul pe geamurile din 
faţă, uşoara mişcare a vehiculului în momentul în care cineva 
se deplasa înăuntru. Nu exista niciun astfel de indiciu, însă 
amândoi ştiau că asta nu însemna că în dubiţă nu se afla 
nimeni. 

Când se apropiară şi mai mult şi putură vedea prin parbrizul 
dubitei, observară că un perete metalic ascundea partea din 
spate a maşinii; un individ se putea ascunde cu uşurinţă 
acolo, înăuntru. 

Ajunseră la vehicul şi se deplasară încet şi cu grijă de-a 
lungul caroseriei maşinii, spre uşile din spate. Mick îşi lipi 
urechea de uşa cea mai apropiată, în timp ce Fran stătea de 
şase, uitându-se dacă nu cumva se apropia cineva. 

Mick nu auzi nimic, însă nu era încă nimic sigur. 

In acel moment, hohotele de râs ale unor bărbaţi îi făcură pe 
amândoi să tresară. Se repeziră într-o parte chiar în secunda 
în care uşile de la casa scării erau trase în spate şi doi 
muncitori constructori, încă purtând pe cap căştile de 
protecţie galbene, dădură buzna în incintă. 

Probabil gluma fusese una bună, deoarece continuară să 
râdă tot drumul spre dubiţă. Unul dintre muncitori avea cheile 
în mână. Deschise uşa din spatele şoferului şi se sui în maşină 
şi, în timp ce Fran şi Mick treceau la următorul nivel, auziră 
motorul pornind şi sunetul dubiţei plecând de pe loc. 

— Credeam că-l încolţisem acolo, în dubiţa aia, spuse Mick în 
timp ce agenţii urcau scările. 

— O să-l prindem curând, stai liniştit, zise Fran. 

Însă nu găsiră nimic până când nu ajunseră la ultimul nivel. 
Abia acolo, în spaţiu deschis, dădură cu ochii de ceea ce 
căutau. 

Intr-un colț, stătea parcată o rulotă de mari dimensiuni, 
având două mici antene de satelit pe acoperiş. Una dintre 
acestea era îndreptată spre hotel iar cealaltă era poziționată 
în direcția opusă. Toate perdelele de la geamurile rulotei erau 


trase, până şi cele ce separau scaunul şoferului de partea din 
spate a vehiculului. Fran şi Mick se apropiară atent de vehicul, 
până când, cu armele pregătite, ajunseră la uşa laterală. Se 
opriră şi ascultară. Nu se auzea niciun zgomot. Nimic. După 
vreo două minute, Fran scoase din haină un briceag 
multifuncțional Leatherman şi extrase din toc lama cuţitului. 

Mick, ţinând în continuare arma pregătită, o acoperi pe Fran 
atunci când ea introduse cu grijă lama în spaţiul dintre uşă şi 
restul caroseriei. În câteva secunde reuşi să forţeze 
încuietoarea. 

Trase uşa în spate şi se dădu în lateral în vreme ce Mick 
ţâşni în rulotă şi o lua spre dreapta. Fran intră imediat în 
spatele lui. Ea o luă în stânga, amândoi ocupându-şi poziţii de 
tragere, gata să împuşte orice mişca. 

Însă în interiorul vehiculului nu era nimeni. În schimb, pe 
masa din rulotă, Fran şi Mick zăriră o maşinărie de 
dimensiunea unei valize. Două seturi de fire ieşeau din spate 
şi duceau afară, prin acoperiş, spre cele două antene de 
satelit. 

— Nenorocitul foloseşte un retransmiţător, spuse Fran în 
timp ce-şi scotea telefonul mobil din buzunar. 

XXX 

Din biroul său din The Hamptons, Pointer privi cum Fran 
forma numărul lui Deveraux. În rulotă era ascunsă o altă 
micuță cameră video. Fusese montată de către Herman 
Ramirez tocmai pentru astfel de situaţii, în care apăreau 
intruşi. 

Pointer se uită cum Mick inspecta retransmiţătorul, după 
care trecea la verificarea dulapurilor şi a sertarelor din rulotă. 
Maestrul atentatelor cu bombă se încruntă, întrebându-se 
cine anume erau cei doi vizitatori nepoftiţi. Ştia că n-aveau să 
găsească nimic în vehicul care să le fie de vreun ajutor. 

Însă cine erau ei? Poliţia? FBI-ul? CIA-ul? Ştiau ceva despre 
Elena? Pistoalele pe care le aveau păreau extrem de 
neobişnuite. Şi cum de găsiseră vehiculul? 

Îşi îngădui un zâmbet uşor. Nu mai conta acum. Nimic din 
toate astea nu mai conta. Ştiuse din capul locului că, până la 
urmă, asta avea să se întâmple. Cine ştie ce agenţie 


guvernamentală responsabilă cu aplicarea legii era pe urmele 
sale. Ei şi ce? Noaptea asta era noaptea pe care o aşteptase 
atât de mult. Avea să fie cea de pe urmă, cea care conta cu- 
adevărat. Când îl vor găsi ei, se va dovedi a fi prea târziu. 
Preaiubitul său fiu avea să fie în cele din urmă răzbunat într- 
un mod spectaculos. 

x kx X 

Marcie Deveraux şi Fergus Watts se tratau reciproc cu ceea 
ce putea fi cel mai bine denumit ca „respect profesional”. 

Fergus se hotărâse pe durata zborului în aparatul Tornado că 
n-avea să-i pomenească nimic lui Deveraux despre 
înscenarea de pe Heathrow. În primul rând, pentru că fusese 
o treabă bine făcută, iar Fergus, vrând-nevrând, respecta 
asta. În al doilea rând, pentru că nu voia să o enerveze pe 
Deveraux mai mult de-atât, ca nu cumva s-o pună în alertă cu 
privire la propriile lui planuri. Şi în al treilea rând, Fergus 
dorea să-şi reia imediat munca. 

Aşa că nu făcu niciun fel de trimitere la faptul că Deveraux îl 
omorâse pe Joey Omolodon; se mulţumi să reitereze 
îngrijorarea lui Ruth Jacobson cu privire la starea mentală a 
Elenei. Atunci când discutară despre scrisoarea pe care fata o 
lăsase pentru tatăl ei, el nu suflă o vorbă despre faptul că 
Joey n-avea să citească vreodată acea scrisoare. Se purtă ca 
şi cum el încă mai era în viaţă, fiind pentru moment dat 
dispărut. 

Deveraux fu mai mult decât uşurată: n-aveau vreme de 
acuze reciproce. Îl puse rapid pe Fergus la curent cu ce se 
întâmplase de când sosiseră în New York. li vorbi până şi 
despre rolul pe care-l aveau Fran şi Mick în vânătoarea lui 
Black Star, ca şi cum Fergus ştiuse tot timpul despre 
implicarea lor în operaţiune. 

Fergus dădu din cap în semn că pricepuse dar nu făcu niciun 
comentariu. Fără să i-o spună direct, Deveraux îi dezvăluise 
cine avea să se ocupe de anihilarea propriu-zisă a lui Black 
Star. lar lui Fergus nu trebuia să-i explice cineva că tot cei doi 
aveau să răspundă prezent în momentul în care Deveraux 
decidea că el, Danny şi Elena nu mai erau necesari. 

Amândoi se purtau politicos şi cu profesionalism, în timp ce 


limuzina intra în oraş şi se îndrepta spre Hotelul Four Seasons. 

Deodată sună telefonul Xda al lui Deveraux. 

— Da, Fran? 

— Am găsit un vehicul. Aici se află un retransmiţător. 
Semnalul e criptat şi transmis pe unde ultrascurte. 

Deveraux oftă iritată şi se gândi preţ de o clipă. 

— Cred că n-ar trebui să fim surprinşi... n-a avut niciodată de 
gând să ne facă viaţa uşoară. 

Era o lovitură, însă, aşa după cum spusese şi Deveraux, nu 
una complet neaşteptată. Asta însemna că semnalul era 
recepționat în rulotă şi mai apoi transmis unui alt receptor. 
Black Star putea să se afle în locaţia aceea, însă era la fel de 
posibil ca semnalul să meargă către un alt retransmiţător. ŞI 
mai apoi la un altul. Şi la încă unul, şi tot aşa. În felul ăsta, era 
posibil ca Black Star să fie pe undeva prin nord, tocmai în 
Canada. 

Retransmiţătorul mărea puterea semnalului codat, iar acesta 
putea fi trimis mai departe pe distanţe lungi. Singurul lucru în 
favoarea vânătorilor era că undele ultrascurte operau într-o 
bandă îngustă de frecvenţe iar antena trebuia să fie 
îndreptată în direcţia în care era transmis semnalul. 

Deveraux ştia asta. 

— Aţi face bine s-o luaţi din aproape în aproape. 

— Da, îi răspunse Fran, mă gândeam c-o să spui asta. S-ar 
putea să dureze ceva timp. 

— Spune-mi nişte amănunte despre rulotă şi o să facem 
nişte verificări. Ne apropiem din ce în ce mai mult de 
nemernicul ăsta. 

Deveraux îşi notă datele pe care i le dădu Fran, după care 
încheie convorbirea. Îl puse rapid în temă pe Fergus cu 
ultimele noutăţi. 

— Asta nu mă face să mă simt mai bine cu privire la 
siguranţa Elenei, spuse el. Ea pe unde-i acum? 

— La cumpărături. 

— Şi ce cumpără? 

— Black Star a pus-o să alerge în lung şi-n lat prin oraş. 
Danny face tot ce poate ca să-i rămână pe urme, însă e pe 
cont propriu cât timp Fran şi Mick încearcă să dea de Black 


Star, aşa că... 

Telefonul Xda al lui Deveraux sună din nou. Era Danny. 

— Da, Danny? spuse ea trecându-şi celularul pe speaker. 

— Am pierdut-o! Am urmărit-o într-un taxi până la altă 
drogherie. A cumpărat aspirine, lumânări... şi alte lucruri. În 
mod clar e vorba de amestecul numărul 39. Insă după aia a 
luat metroul, iar până când mi-am luat eu bilet, a dispărut. N- 
am avut cum să mai dau de ea. 

Deveraux primi bine veştile; nu se aşteptase ca Danny să 
poată să rămână pe urmele ei la nesfârşit. 

— Cel puţin ştim ce face. Întoarce-te la hotel şi lasă-i Elenei 
un marcator şi un mesaj. Spune-i că avem nevoie de orice 
informaţie pe care ne-o poate da prin cutia poştală 
improvizată. 

— Dar nu vreau să stau degeaba şi să aştept, zise Danny pe 
un ton precipitat. Trebuie să mai pot face şi altceva. 

— Da, poţi, Danny, îi spuse Deveraux tăios. Poţi să respecţi 
ordinele! Acum du-te înapoi la hotel şi aşteaptă! 

Fergus interveni în discuţie. 

— Danny? 

— Eşti şi tu acolo! 

— Bineînţeles că sunt, spuse Fergus, privind-o pe Deveraux. 
Uite ce e, nu-ţi face griji, o s-o scoatem pe Elena din asta. 

Deveraux întrerupse convorbirea; nu aveau timp pentru 
reuniuni de familie. 

— Trebuie să ajung la Pennsylvania, la Danny, spuse Fergus. 
Dacă Elena începe să facă amestecul când o să se întoarcă, 
înseamnă că atacul va avea loc astăzi. Trebuie să fiu acolo, la 
hotel! 

— Şi ce poţi să faci tu acolo? 

Fergus n-avea de gând să-i spună lui Deveraux despre 
pulberea din geanta sa diplomatică. 

— Dacă tu sau echipa ta daţi de urma lui Black Star în timp 
ce Elena face amestecul, pot s-o scot de-acolo şi să fac 
amestecul sigur. 

Deveraux ştia că Fergus avea dreptate. Era cea mai bună 
modalitate de a i se folosi abilităţile; reprezenta motivul 
pentru care el se afla aici. Însă pentru moment voia să-l ţină 


pe Fergus în preajma ei, astfel încât să-l poată supraveghea, 
încă aveau drum lung de bătut până să-l prindă pe Black Star, 
iar pentru moment, în ciuda îngrijorării legate de starea 
mentală a Elenei, atâta timp cât o aveau sub supraveghere, 
ea era cât de cât în siguranţă. Dacă încercau să se apropie de 
ea şi să o abordeze în vederea unei discuţii, riscau să 
deconspire întreaga operaţiune. 

— Nu, spuse ea fără să se uite la Fergus. O să rămâi cu mine 
până când îţi dau vreo sarcină. 

Fergus se lăsă pe spate, fără a da vreo replică. Citise 
rapoartele lui Deveraux: îi cunoştea intenţiile cu privire la 
soarta sa, a lui Danny şi a Elenei, de îndată ce Black Star era 
mort. Însă nu ştia care fusese răspunsul lui Dudley la 
recomandarea lui Deveraux, deşi putea să bănuiască, 
bazându-se pe anii petrecuţi în branşă: „Recomandarea 
pentru eliminare este aprobată”. 

lronia întregii situaţii aproape că-i smulse un zâmbet: ei 
rămâneau în viaţă atâta timp cât mai trăia Black Star. 


34 


După expediţia făcută prin oraş pentru cumpărături, Elena se 
întoarse în cele din urmă la hotel cărând două sacoşe 
burduşite şi noua geantă sport, care dădea şi ea pe-afară. 
Acum trecuse dincolo de graniţa oricărei noţiuni fireşti de 
oboseală şi se simţea straniu de revigorată şi, în acelaşi timp, 
detaşată. Detaşată de orice altceva în afara lucrului pe care 
trebuia să-l facă. Era aceeaşi senzaţie pe care o avusese în 
magazin, la Dolce & Gabbana, numai că acum o resimțea în 
permanenţă. 

Black Star o avertizase că trebuia să mai recupereze nişte 
lucruri de la recepţia hotelului. Se târî până la recepţie şi-şi 
spuse numele şi numărul camerei. 

— Cred că aveţi ceva pentru mine. 

— Oho, ai o grămadă de suvenire de dus înapoi acasă, zise 
recepţionerul, uitându-se la pungile ei cu cumpărături în timp 
ce-i dădea o husă de haine ce avea pe ea logoul Dolce & 
Gabbana, împreună cu un alt plic maroniu de transportat 
bunuri, pe care numele Elenei se găsea scris pe partea 
frontală. O să plăteşti o grămadă pentru suplimentul ăsta de 
bagaje! A 

Elena nici măcar nu se mai deranjă să-i răspundă. li oferi un 
zâmbet stins bărbatului, strecură plicul într-una din pungile cu 
cumpărături şi se îndreptă spre lifturi. Se aştepta ca Black 
Star să intre on-line imediat ce ea intra în cameră. Şi chiar aşa 
se întâmplă. 


TE-AI DESCURCAT BINE, GOLA, FOARTE BINE, SHI 
SHTIU CA ESHTI OBOSITA. INSA NU-IZI FACE GRIJI, MAI 
SUNT DOAR CATEVA ORE SHI TOATE ASTEA O SA SE 
TERMINE. ACUM TREBUIE SA FACI EXACT CEEA CE-TZI 


Uitându-se la ea de la biroul lui aflat la mulţi kilometri 
distanţă, Pointer fu tentat să-i spună Elenei să închidă 


televizorul, care încă mergea pe canalul C-SPAN, însă avea 
chestii mai importante de luat în consideraţie decât la ce 
anume se uita Îngerul său. Era posibil ca Elena să suspecteze 
că, într-un fel sau altul, el o urmărea, însă n-avea de gând să-i 
confirme asta. Nu încă. Nu înainte de a fi absolut necesar. 

În timp ce el se gândea la asta, Elena păru să-şi dea seama 
şi singură că televizorul era încă pornit, bolborosind nişte ştiri 
plictisitoare. Se duse spre el, oferindu-i lui Pointer prilejul să-i 
vadă de aproape faţa obosită, îl opri şi după asta se întoarse 
la BlackBerry. 


DA, BINE. 


BUN, ACUM, MAI INTAI DE TOATE, VREAU SA SCOIZI 
ABSOLUT TOTUL DIN PUNGI SHI SA LE INTINZI PE PAT. 
ASIGURA-TE CA AI SEMNUL CU „NU DERANJAIZI” PE 
USHA. 


E DEJA ACOLOI!! 


Pointer o instruise pe Elena să cumpere tot ce era necesar 
ca să facă amestecul numărul 39. Fata se uită la strania 
asociere de ingrediente: tablete de aspirină... tuburi de 
vaselină... sticle de alcool medicinal... pachete cu lumânări... 
până şi un borcan de acid sulfuric, pe care-l obținuse de la un 
magazin de metalo-chimice. De asemenea, mai cumpărase un 
set de cântare de bucătărie şi unul de oale electrice de fiert 
orezul. 

Când totul se găsi fie pe pat, fie pe podea - cum se-ntâmpla 
cu oalele de fiert orezul şi cu cântarele -, Pointer începu să-i 
dicteze Elenei cum să-şi prepare instrumentul propriei morţi şi 
al morţii multor altora. 

Trebuia să se mişte repede; dispozitivul necesita în jur de 
trei ore până să fie gata însă etapele nu puteau fi grăbite. O 
singură mişcare greşită putea să producă un dezastru, iar anii 
întregi de pregătire aveau să fie astfel anihilaţi instantaneu. 


OK, HAI SA-I DAM DRUMUL. MAI INTAI, TOATA CHESTIA 
ASTA O SA MIROASA URAT SHI O SA SE INCINGA, ASHA 


CA VREAU SA DAI AERUL CONDIIZIONAT PE RECE - LA 
PUTERE MAXIMA. TRAGE DRAPERIILE, DUPA CARE IA O 
PATURA DE REZERVA DIN DULAP SHI -NDEAS-O IN 
SPATZIILE DIN JURUL USHII ASTFEL -NCAT MIROSUL SA 
NU IASA DIN CAMERA. NU VREM SA ATRAGEM ATENIZIA 
ASUPRA A CEEA CE FACEM. 


În camera de hotel, Elena simţi fiori de gheaţă pe şira 
spinării. Deci ajunsese la momentul decisiv. 

Cu inima bătându-i cu putere în piept, ştia că trebuia să se 
concentreze şi să urmeze instrucţiunile în mod metodic, 
aproape ca un robot, supunându-se ordinelor lui Black Star. 

Fără însă să se dea de gol nici măcar pentru o clipă că ştia 
ceva despre explozibilul plastic. 


OK, GOLA, PUNE-TZI MANUSHILE DE CAUCIUC. O SA 
ZDROBIM TOATE ASPIRINELE ALEA. IA VREO 50 PENTRU 
ÎNCEPUT SHI IMPATURESHTE-LE INTR-O FOAIE DE ZIAR. APOI O 
SA-TZI SPUN CE SA FACI MAI DEPARTE. 


Elena se întinse după un tub cu aspirină şi o foaie de ziar. 
xxx 


Fergus şi Deveraux erau în apartamentul de la Four Seasons 
şi tocmai primiseră veşti despre o descoperire vitală. 

Nicio încercare de a da de urma identităţii unui proprietar 
sau a unei persoane ce închiriase o rulotă nu se putea realiza 
prin intermediul serviciilor de securitate ale Statelor Unite 
deoarece întreaga operaţiune era executată sub acoperire. 

Însă ofiţerii MI6 din Londra făcuseră ore suplimentare ca să 
găsească detaliile lipsă. Şi o făcuseră cu mare artă. 

Urmăriseră vehiculul folosindu-se de numărul de 
înmatriculare şi descoperiseră că era unul dintre cele cinci 
vândute recent şi înregistrate la o adresă din Upper East Side, 
în Manhattan. 

Vehiculele erau înregistrate la respectiva adresă pe numele 
unei companii cinematografice. Însă verificările ulterioare 
dezvăluiseră că această companie nu făcuse nici măcar un 
singur film şi nici nu fusese implicată în vreun fel în vreo 
producţie de acest tip. Tot ceea ce făcuse compania în istoria 


ei fusese să achiziţioneze aceste rulote. 

În datele de înregistrare secretarul companiei apărea ca fiind 
un bărbat numit Herman Ramirez, care locuia, se pare, la 
aceeaşi adresă. După cercetările sub acoperire derulate în 
continuare ieşise la iveală şi permisul de conducere al 
bărbatului. Fergus şi Deveraux se uitau acum la fotografia lui 
Ramirez, scanată după permis şi afişată pe ecranul laptopului 
lui Deveraux. 

— Probabil c-ar fi trebuit să am puţin mai multă încredere în 
Danny, spuse Deveraux în timp ce se uita la figura de pe 
ecran. 

— Ce vrei să spui? întrebă Fergus. 

— Mi-a spus că a văzut un mexican care-o urmărea pe Elena. 
Avea dreptate: aici îl avem pe Black Star. 

Fergus nu era niciodată uşor de convins, şi, în plus, era prea 
îngrijorat de soarta Elenei pentru a mai face vreun comentariu 
cu privire la abilităţile lui Danny în domeniul supravegherii. 
Făcu semn din cap spre ecranul computerului. 

— Ce altceva mai ştim despre tipul ăsta? 

— Nimic. Chiar nimic. Înainte de asta, se pare că nici n-a 
existat... oricum, nu în SUA. 

În timp ce ei se uitau lung la ecranul computerului, sună 
mobilul Xda al lui Deveraux. 

Era Fran. 

— Am găsit altă rulotă. Cu retransmiţător, la fel ca înainte. S- 
ar putea să dureze mult timp. 

— Las-o baltă, spuse Deveraux rapid. Am o adresă pentru 
voi. Un apartament de lux, în Wiltshire Buildings, pe East 
Ninety-sixth Street. Pe numele de Ramirez. Herman Ramirez. 
Ştiţi ce trebuie să faceţi. 

x x * 

Elena reacţionă asemenea unui iepure surprins în bătaia 
farurilor unei maşini atunci când auzi un ciocănit la uşă. 
Încremeni, cu ochii măriţi de frică. 

Urmase, total absorbită, instrucţiunile lui Black Star, lucrând 
de peste o oră cât putea de repede, executându-i întocmai 
fiecare ordin în parte. Avusese grijă să facă şi câteva greşeli 
neimportante, să şovăie ocazional. Black Star o corectase 


rapid, repetându-i instrucţiunile până când era sigur că ea le 
înţelege. 

Explozibilul era creat încetul cu încetul, cu ingrediente 
măsurate în cantităţi precise şi adăugate cu grijă la amestecul 
mortal. 

Aerul condiţionat bătea cu putere, cu ventilaţia la maximum, 
însă în cameră domnea căldura, iar atmosfera era 
înţepătoare, din cauza vaporilor toxici apăruţi pe măsură ce 
amestecurile din oalele electrice de fiert orezul se încălzeau la 
foc mic. Ochii Elenei lăcrimau încontinuu, pe frunte avea 
numai bobiţe de transpiraţie şi se străduia să nu vomite din 
pricina gazelor toxice inhalate. 

Însă îşi continua treaba, urmând fără abatere fiecare 
instrucţiune, de-acum fascinată cu adevărat de ceea ce 
pregătea, o fascinaţie îngrozitoare. 

Şi deodată se auzise ciocânind la uşă. 

Elena se uită, cu ochii măriţi, la BlackBerry, aşteptându-se 
cumva ca Black Star să-i spună ce să facă. Insă pe ecran nu 
apăru nimic: trebuia să rezolve problema de una singură. 

— Da? strigă ea. 

— Sunt camerista! Trebuie să vă fac curăţenie în cameră! 

Elena încercă să nu tragă prea mult aer în piept în timp ce se 
gândea ce să spună. 

— N-am nevoie de curăţenie în cameră, mulţumesc! Nu azi! 

Urmă un moment de tăcere, răstimp în care camerista de pe 
hol încerca să înţeleagă cu exactitate ce se întâmpla de 
cealaltă parte a uşii închise. 

— Sunteţi OK acolo, înăuntru? Se simte un fel de miros 
ciudat. Ca şi... ca şi cum cineva ar face mâncare. 

Elena se uită la oalele de fiert orezul, cu conţinutul lor 
nefast, încălzit la foc mic, şi spuse primul lucru care-i trecu 
prin minte. 

— E un burger. L-am adus cu mine din oraş, însă a fost oribil, 
n-am putut să-l mănânc. De fapt, nu mă simt prea bine. 

— Nu? Vreti să chem un doctor? 

— Nu, nu e nevoie, o să-mi revin. Nu trebuie decât să dorm 
puţin. 

Se lăsă din nou tăcerea. 


— Şi sunteţi sigură cu privire la cameră? O să trebuiască să- 
mi informez supervizorul dacă nu fac curat în cameră. 

— Sunt sigură. Mulţumesc! Şi mulţumesc pentru... pentru 
grijă. 

— Nicio problemă! Sper că o să vă simţiţi mai bine mâine. 

Elena se ridică, se duse la uşă şi-şi lipi o ureche de ea. 

Desluşi zgomotul scos de căruciorul cu ustensile de 
curăţenie care se îndepărta pe coridorul acoperit cu mochetă. 

Când se întoarse, BlackBerry-ul scoase un sunet ce o 
avertiza cu privire la sosirea unui nou mesaj. Il ridică şi se uită 
la ecran. 


BRAVO! HAI SA MERGEM MAI DEPARTE, CE ZICI??? N- 
AVEM PREA MULT TIMPI!!! 


În momentul acela Elena ştiu cu siguranţă ceea ce 
suspectase tot timpul: Black Star o urmărea. Şi o şi asculta. 
Tastă câteva cuvinte pe BlackBerry. 


MA URMARESHTI, NU-I ASHA??? 
După o scurtă pauză Black Star reveni. 


BINEINTZELES. DA, TE URMĂRESC CA SA NU 
PATZESHTI CEVA! TE DERANJEAZA??? 


Elena zâmbi. Ştia ce să-i spună. 
NU. MA BUCUR. MA FACE SA MA SIMT MAI BINE. 


35 


Herman Ramirez nu pusese niciodată sub semnul întrebării 
acţiunile stăpânului său şi nici nu-l contrazisese vreodată pe 
durata îndelungatei lor campanii de răzbunare. 

Dacă în vreun moment îi apărea în minte până şi cea mai 
mică sămânță de îndoială cu privire la ce făceau, se gândea la 
Chuck. Acum ar fi avut deja douăzeci şi doi de ani, ar fi 
terminat colegiul şi şi-ar fi început cariera. 

Chuck fusese un băiat arătos. Ar fi avut o grămadă de 
prietene, ar fi dat petreceri, ar fi mers în vacante. Banii n-ar fi 
constituit niciodată o problemă, aşa că anii de maturizare în 
care băiatul ar fi descoperit lumea ar fi fost plini de tot soiul 
de experienţe incitante. 

lar mai târziu Chuck s-ar fi căsătorit şi, mai mult ca probabil, 
ar fi avut copii. lar Herman ar fi luat parte la toate acestea. 
Aşteptase cu nerăbdare venirea unor astfel de timpuri pe 
când Chuck era în viaţă. Se gândise adesea la toate acestea 
atunci când el trăia, iar după moartea sa făcea la fel de des 
acelaşi lucru. 

Herman nu simţise niciodată că este legat de ceva până 
când nu fusese acceptat şi adoptat ca membru al familiei 
Pointer. 

N-avea niciun fel de amintiri legate de neamurile sale, căci 
fusese abandonat încă din pruncie pe străzile din Mexico City. 

Fusese dus la un orfelinat, dar fugise la vârsta de nouă ani şi 
trăise pe străzi, câştigându-şi existenţa cum putea. 

Nici pe când era copil, nici ca adolescent sau ca adult, nu 
avusese parte de prea multă bunătate. Nu fusese mai bine 
nici când luase decizia de a trece ilegal graniţa în SUA, acolo 
unde existenţa sa solitară continuase fără niciun ţel adevărat. 
Până în ziua în care bătuse la uşa reşedinţei familiei Pointer 
din The Hamptons, ca să întrebe dacă n-aveau nevoie de un 
om bun la toate. _ 

După aceea, viaţa i se schimbase complet. In mai bine şi 


pentru totdeauna. Era bine. Era mai bine decât atât: avea 
parte de mai mult decât îşi putuse imagina vreodată. 

Până pe 11 septembrie 2001. 

De atunci, nu mai existase decât un singur obiectiv: 
răzbunarea. 

N-avusese niciun moment de remuşcare pentru campania de 
atentate cu bombă, şi nici cea mai vagă urmă de compătimire 
pentru victime. Până astăzi. 

Herman mersese după Elena peste tot prin Manhattan, 
urmărindu-i fiecare mişcare şi raportându-i stăpânului său 
fiecare etapă parcursă. 

Ea păruse foarte tristă şi pierdută pe măsură ce se apropia 
tot mai grabnic de propria moarte. Şi ceva din vulnerabilitatea 
şi din izolarea Elenei atinsese o coardă sensibilă undeva în 
străfundul lui Herman. 

După ce o urmărise pe Elena până ce fata revenise la Hotelul 
Pennsylvania, el căută un restaurant, unde se aşeză şi mâncă 
ceva. Avea puţin timp liber, ştiind că Elena era în acele 
momente pe mâinile stăpânului său. 

Şi, în timp ce stătea la masă şi mânca, începu să se 
minuneze de  bizarele şi  neobişnuitele gânduri care-l 
îngrijorau. Se întoarse pe East 96th Street, la apartamentul 
său de la ultimul etaj unde avea să se schimbe, pregătindu-se 
pentru momentul în care i s-ar fi cerut să plece ca să 
urmărească actul final al Elenei din seara aceea, încercând în 
continuare să se dumirească de ce se simţea aşa de răscolit. 

Abia când ieşi din lift şi-şi scoase cheile de la apartament din 
buzunarul gecii îşi dădu finalmente seama ce anume îl făcuse 
să se simtă astfel: Elena îi reamintea de el însuşi, de-atunci, 
de când era copil, singur pe străzi. 

Asta fusese pricina stării sale. Se simţea mai bine acum că 
descoperise cu exactitate ce anume îl necăjise. Mintea i se 
limpezise, nemailăsând loc pentru nimic altceva în afară de 
ceea ce trebuia făcut. Era concentrat din nou, astfel încât 
putea să-i dea raportul regulat stăpânului său şi să continue 
cu pregătirile. 

Se opri la uşa apartamentului, îşi scoase telefonul celular şi 
formă un număr. 


— Da? 

— M-am întors la apartament acum, domnule, şi o să fiu gata 
la timp. O să am grijă ca ea să fie punctuală acolo unde 
trebuie să ajungă. 

Introduse cheia în broască, o răsuci şi împinse uşa în timp 
ce-l asculta pe bărbatul pe care-l admirase întotdeauna mai 
mult decât pe oricine altcineva. Bărbatul pentru care era 
dispus, chiar bucuros, să moară. 

— Elena o să fie şi ea gata, spuse Charles Pointer al II-lea. 
Mă uit chiar acum la ea. Totul merge conform planului. 

Herman intră în apartament şi împinse uşa ca s-o închidă. 

— O să vă sun când o să fiu gata de plecare. Mai aveţi alte 
ordine, domnule? 

— Nu. Fă exact aşa cum am stabilit. Nu trebuie decât să fii 
acolo şi să mă informezi când a intrat în clădire. Sunt convins 
că toate canalele TV de ştiri o să transmită succesul nostru la 
puţin timp după aceea. Asta-i tot. 

Pointer închise înainte ca Herman să apese butonul de 
încheiere apeluri al celularului său. 

Herman îşi băgă telefonul la loc în buzunar şi se decise să 
facă un duş, ca să scape de transpiraţia adusă de o zi 
petrecută mergând de colo-colo prin oraş. 

Deodată, două mişcări fulgerătoare se înregistrară în 
camerele aflate de o parte şi de alta a coridorului larg. 

Inainte ca Herman să apuce măcar să-şi dea seama ce se 
întâmplă, un bărbat şi o femeie stăteau în faţa lui, amândoi 
aţintind spre capul lui nişte pistoale cu aspect ciudat, cu ţevile 
late. 

— Nu mişca! strigă bărbatul, care se găsea mai aproape de 
Herman. Nici măcar să nu clipeşti! 

Se apropie cu grijă de Herman, asigurându-se că femeia, 
care stătea puţin mai în spate pe coridor, avea în continuare 
ţinta în cătarea armei, astfel încât, dacă era necesar, să-i 
poată zbura creierii. 

Herman se uită cum pistolul P11 se apropia din ce în ce mai 
mult de capul lui, fără să-i fie frică, fiind doar intrigat de 
aspectul său bizar. Se vedeau clar cele cinci camere ale 
cartuşului în gura ţevii. 


Îşi dădu seama că, într-un fel sau altul, capătul pistolului îi 
amintea de o versiune miniaturală a armelor Gatling pe care 
le văzuse în vechile filme western ce înfăţişau cavalerişti 
americani care operau o mitralieră rotativă mecanică; aceasta 
scuipa cartuş după cartuş spre inamic pe măsură ce prin ea 
era trecută o bandă lungă de cartuşe. 

— Cine-i acest „domnule” cu care vorbeai? strigă femeia, 
înaintând spre Hermann astfel încât să poată scoate telefonul 
din buzunarul mexicanului. 

Bărbatul apropie şi mai mult arma de Herman, până când i-o 
lipi de obraz, apăsând cu putere. 

Dacă Herman ar fi putut să zâmbească, ar fi făcut-o. Era 
mulţumit. Liniştit. Singurul său regret era că, până la urmă, n- 
avea să vadă evenimentele spectaculoase din acea noapte. 
N-avea să mai fie prezent, însă nu mai conta: menirea lui 
fusese numai aceea de a se afla la îndemână în caz de 
urgenţă, însă era imposibil să apară vreo situaţie de urgenţă. 
Elena avea să-şi croiască drum până acolo, aşa cum plănuise 
stăpânul său. Era complet sub controlul lui; Herman văzuse 
asta cu ochii lui de-a lungul întregii zile. 

Aşa că Herman era pregătit, iar atacatorul său, de fapt, îi 
uşurase treaba... 

x kx * 

Înainte ca Mick să se poată trage înapoi, Herman îşi ridică 
ambele palme spre mâna agentului, i-o cuprinse strâns şi-i 
apăsă forţat degetul aflat pe trăgaci. 

Cu o bufnitură surdă, un glonţ fu tras instantaneu, penetrând 
craniul lui Herman şi îngropându-se adânc în peretele din 
spatele mexicanului. 

In afară de pocnetul pistolului, singurul zgomot care se mai 
auzi fu cel al corpului lui Herman care, aruncat violent în zid, 
se prăvăli pe covorul împroşcat cu sânge. 

— La dracu’! La dracu’! La dracu’! răcni Mick uitându-se la 
trupul mexicanului care se contorsiona în agonie. 

— Telefonul! strigă Fran. la-i telefonul! Primea ordine de la 
altcineva. Nu el este Black Star! 


36 


Un alt telefon Xda, nou-nouţ, identic cu cel pe care îl avea 
Deveraux, era aşezat pe masa din lemn spălăcit din 
apartamentul său de la Four Seasons. Partea de sus a 
telefonului era rabatată astfel încât să fie vizibil ecranul. 

Un tehnician de pe lângă Consulatul Britanic tocmai părăsise 
încăperea după ce pornise aparatul Xda şi-l conectase la un 
website pe care-l folosea Black Star. Tehnicienii - asemenea 
curierilor - aveau parte întotdeauna de minimum de informaţii 
atunci când trebuiau să contribuie la o operaţiune. Nu făceau 
altceva decât să execute nişte ordine. 

Era vital ca Xda-ul lui Deveraux să fie disponibil tot timpul 
pentru apelurile telefonice primite din partea echipei sale, aşa 
că tehnicienii îi asiguraseră unul identic, care avea să fie 
conectat în permanenţă la conversațiile on-line dintre Elena şi 
Black Star. 

Tânărul şi entuziastul tehnician începuse prin a-i da lui 
Deveraux o explicaţie detaliată asupra modului în care un 
hacker ca el reuşise să penetreze sistemul, folosind şi 
procesând informaţiile descărcate din BlackBerry-ul Elenei. 
Insă, dacă se aşteptase să primească laude, nu le primi. 
Imediat ce dispozitivul deveni operaţional, Deveraux îi arătă 
omului uşa fără menajamente. Nu o interesa deloc cum 
mergea, ci numai dacă mergea. 

Abilităţile lui Fergus în privinţa dispozitivelor de comunicaţii 
mobile erau limitate doar la a da şi la a primi telefoane, aşa 
că lui i se înmânase un telefon mobil obişnuit, dar sigur, 
precum al lui Danny. 

La câteva secunde după ce tehnicianul, uşor dezamăgit, ieşi 
din cameră, Xda-ul afişă pe ecran confirmarea absolută a 
ceea ce Fran îi raportase printr-un apel telefonic lui Deveraux 
cu numai două minute înainte: Herman nu era Black Star, 
deoarece Black Star încă mai comunica on-line cu Elena. 


OK, GOLA, SUNTEM APROAPE GATA. Al FACUT FOARTE 


BINE AMESTECUL, ACUM TREBUIE SA IEI NISHIE 
GHEATZA DE LA AUTOMATUL DE PE CORIDOR. SHTIU CA 
E UNUL ACOLO, AM VERIFICAT DEJA. AI GRIJA CAND 
IESHI DIN CAMERA. SHI SA IEI MULTA GHEATZA. 


Deveraux se întoarse spre Fergus. 

— Gheaţă? 

Fergus se albise la faţă; devenise cadaveric. 

— Face amestecul. Se va întâmpla în noaptea asta... trebuie 
să fiu acolo! 

— Mai aşteptăm! îl repezi Deveraux. Nu ne permitem să-l 
alertăm pe Black Star dând buzna în camera Elenei! 

Secundele deveniră minute în timp ce aşteptau să apară 
următorul mesaj. In timp ce Deveraux se uita ţintă la ecranul 
telefonului Xda, Fergus se ridică în picioare şi începu să facă 
ture prin cameră, încercând să-şi domolească durerea din 
piciorul ce parcă-i pulsa întruna. Zborul pe deasupra 
Atlanticului, într-un spaţiu îngust, nu-i atenuase defel durerea 
provocată de rană, dimpotrivă. 

— Hai că s-a întors, strigă Deveraux, iar Fergus traversă 
camera cât putu de repede ca să se uite la ecran. 


AM LUAT GHEATZA. CE SA FAC CU EA??? 


DU-TE LA BAIE. PUNE DOPUL LA CHIUVETA SHI VARSA 

GHEATZA. APOI, VARSA CONIZINUTUL CELOR 2 OALE 
PESTE GHEATZA. GAZELE O SA FIE DE COSHMAR ASHA 
C-O SA TREBUIASCA SA IESHI RAPID SHI SA INCHIZI 
USHA DE LA BAIE. ASHIEAPIA 10 MINUTE, DU-TE 
INAPOI, SHI AR TREBUI SA VEZI NISHIE CRISIALE 
GALBENE. 


— Asta-i! strigă Fergus. Cristalele astea sunt explozibil pur! 
Mai are încă două ore de făcut amestec şi poate trei sau patru 
până când amestecul va atinge capacitatea de detonare. 
Trebuie să-l găsiţi pe Black Star cât mai repede, altfel ea o să 
plece în oraş cu tot rahatul ăla strâns în jurul corpului! 

x kx X 


În timp ce soarele după-amiezii bătea în geamurile 


întunecate ale biroului său, Charles Pointer se încruntă: 
tocmai auzise un bâzâit uşor provenit de la computer. Se 
întâmplase de fiecare dată în ultimele trei ocazii când 
trimisese sau primise un mesaj, şi de fiecare dată aceste 
sunete fuseseră puţin mai intense ca înainte. 

In întreaga sa carieră, Charles Pointer fusese un maestru cu 
recunoaştere universală în tehnologia computerizată şi 
dezvoltare de software. Un adevărat deschizător de drumuri. 
Proiectase şi construise sistemul pe care-l folosea acum, un 
sistem cum nu mai exista altul în lume. 

Computerul reprezenta instrumentul său de luptă, având un 
software de apărare unic, armura sa în caz de atac suferit. 

Ştia dincolo de orice dubiu că sistemul lui era atacat şi că 
protecţia îi fusese cumva străpunsă. Se apropiau tot mai tare 
de el. La început fusese intrarea în forţă în rulotă, iar acum 
asta. Insă nu trebuia să intre în panică; computerul lui Pointer 
era proiectat astfel încât să transforme apărarea în 
contraatac. 

Un alt mesaj veni de la Elena, dimpreună cu bâzâitul deja 
obişnuit, puţin mai puternic decât mai devreme. 


GATA, AM FACUT-O. PUTE INGROZITOR, ABIA DACA MAI 
POTZI RESPIRA AICI. 


NU-IZ FACE GRIJI, MIROSUL O SA DISPARA IN CURAND. 
NU TREBUIE DECAT SA IZII AERUL CONDIIZIONAT 
PORNIT SHI SA LASHI GHEATZA SA-SHI FACA TREABA. O 
SA TREBUIASCA SA REPETZI OPERATZIUNEA DE 4 ORI CA 
SA  OBIZII CANTITATEA NECESARA DE CRISTALE 
GALBENE. ASHA CA MAI ADU GHEATZA SHI AI GRIJA!! 


37 


Danny se săturase să mai aibă răbdare. Se săturase şi să 
mai execute ordine. Făcuse întocmai cum îl instruise 
Deveraux şi lăsase o bulină ca marcator şi un mesaj în cutia 
poştală improvizată pentru Elena, însă nu primise nimic la 
schimb. 

Aşteptase mai mult de o oră înainte să viziteze din nou cutia 
poştală improvizată, însă nu găsise niciun mesaj de la Elena. 
Camera ei se găsea puţin mai departe pe coridor, iar el voia 
cu înfrigurare să ştie ce se întâmpla înăuntru, însă îşi dădea 
seama că, dacă se ducea şi ciocănea la uşă, putea foarte bine 
să-i pună Elenei viaţa în pericol. 

Danny ştia aproape cu certitudine că Black Star avea un 
sistem de supraveghere ce opera în camera Elenei. Şi, deşi 
Deveraux îi furnizase numai informaţiile pe care le 
considerase strict necesare, din câte îşi dăduse singur seama, 
Fran şi Mick încercau în vreun fel să localizeze respectivul 
sistem. 

Din acest motiv lăsaseră în sarcina lui munca de 
supraveghere, iar el se achitase de ea cât putuse de bine. 
Insă acum nu mai făcea nimic. lar Danny nu suporta să nu 
facă nimic. 

Era din nou la el în cameră, privind pe fereastră cum se 
scurgea traficul din Manhattan pe lângă hotel, încercând să se 
decidă dacă trebuia sau nu să-i sune din nou pe Deveraux şi 
pe bunicul său. 

Avea telefonul mobil în mână şi îl furnicau degetele de 
nerăbdare să apeleze numărul lui Deveraux. Totuşi, rezistă 
acestui impuls. Se întoarse dinspre geam şi-şi luă cheia tip 
card de la cameră. Avea să se mai uite o dată în cutia poştală 
improvizată. 

Se hotărâse s-o ia iarăşi pe scările de la ieşirea de urgenţă, 
gândindu-se că, dacă lua liftul de la etajul său, ar fi părut 
oricui ciudat ca el să coboare la etajul opt. Singurul motiv 


pentru care ar fi avut sens un astfel de comportament al său 
ar fi fost existenţa unei cunoştinţe de-ale sale la etajul opt, or, 
din perspectiva unei a treia părţi, el nu cunoştea pe nimeni 
acolo. De când se hotărâse să le respecte cu stricteţe SOP- 
urile, ele deveniseră o a doua natură pentru Danny. 

Pe casa scării era rece şi curent, iar Danny numără palierele 
în timp ce cobora, adidaşii din picioarele sale nescoţând 
practic niciun zgomot pe treptele de beton. 

Ajunse la etajul opt şi aşteptă un moment, după care se uită 
prin sticla armată, termorezistentă, a micii ferestruici 
rectangulare. Nu se zărea nimeni pe coridorul mochetat. 
Danny deschise uşa şi intră pe culoar. 

După care încremeni. 

Elena stătea lângă uşa camerei sale. Cu o mână, ţinea strâns 
la piept ceva ce semăna cu două pahare mari de hârtie pline 
cu gheaţă. Îşi descuiase uşa de la cameră cu cheia tip card şi 
tocmai o împingea ca s-o deschidă când se uită în dreapta şi-l 
văzu pe Danny. 

ÎI privi fix, după care îi zâmbi fugar şi intră în cameră. 

Danny încă mai încerca să vadă dacă mai putea face ceva 
când îi sună mobilul. Îşi scoase telefonul din buzunar în timp 
ce se înapoia pe casa scărilor, după care răspunse. 

— Da? 

Vocea lui Fergus era mai mult decât şoptită. 

— Danny, sunt eu. 

— Bunicule! Am văzut-o, e OK. 

x x * 

Fergus era în baia apartamentului lui Deveraux, încercând 
să-şi menţină vocea cât mai joasă. 

— Astea-s veşti bune, spuse el, uşurat să audă că Elena 
supravieţuia vaporilor otrăvitori care, după cum ştia el foarte 
bine, aveau să-i umple camera. Acum, ascultă-mă. Ea face 
amestecul, aşa că nu mai avem decât vreo câteva ore la 
dispoziţie înainte de atac, iar Deveraux n-a dat încă de Black 
Star. Am pulberea cu mine, trebuie să încercăm să i-o dăm 
Elenei. Ştiu că e urmărită tot timpul, însă s-ar putea să 
reuşească s-o adauge la amestec. Merită să încercăm. Aşa că, 
unde ne întâlnim? Dădu din cap în timp ce asculta 


instrucţiunile lui Danny. Bun, o să fiu acolo în curând. Să mă 
aştepţi. 

Închise mobilul şi trase apa la toaletă, după care se întoarse 
în cameră, unde Deveraux urmărea mesajele dintre Black Star 
şi Elena. 

x x * 

Mâinile lui Pointer se mişcau rapid pe tastatura computerului 
în timp ce căuta, calm, să descopere sursa atacului executat 
asupra maşinăriei sale. Poate că tehnicienii de la Consulatul 
Britanic se descurcau bine, însă în comparaţie cu Pointer nu 
erau decât nişte copii de şcoală... 

XXX 

Deveraux şi Fergus n-aveau habar că vânatul devenea 
vânător. Fergus era mult mai îngrijorat de soarta Elenei. 

— Trebuie s-o scoatem de-acolo imediat! 

— Nu, spuse Deveraux. Nu încă. Fran şi Mick urmăresc apelul 
făcut de Ramirez prin ECHELONI!. O să-l găsim pe Black Star 
şi-o să ajungem la el în curând. Dacă o scoatem acum pe 
Elena, o să ştie că suntem pe urmele lui. Ea trebuie să 
continue. 

Computerul ECHELON, care colecta încetul cu încetul 
informaţiile electronice din spaţiu, provenite din apeluri 
telefonice, texte şi e-mailuri, şi le trimitea înapoi pe pământ 
pentru a fi stocate într-o imensă reţea computerizată, deja 
detectase apelurile lui Herman şi stabilea cu precizie locul în 
care fuseseră recepționate respectivele apeluri. 

Însă Fergus era om de şcoală veche. Tehnologia evoluase 
extraordinar de mult de când fusese el agent activ pe teren, 
însă înainte de toate - şi în cea mai mare măsură - se 
încredea în propriile-i abilitaţi, în experienţa sa şi în instinct. 

— Amestecul pe care-l face ea acum e complet instabil... ar 
putea să detoneze în orice moment. Trebuie s-o scoatem de- 
acolo! 

— Nu! spuse Deveraux cu asprime. Eu sunt la comanda 
acestei misiuni, Watts, nu uita! Elena e cât de cât în siguranţă 


11 Numele de cod al satelitului de interceptare electronică al serviciilor de 
securitate britanice (n.tr.) 


pentru moment. Celelalte dispozitive explozive improvizate au 
fost stabile până când au fost detonate. Suntem siguri că 
incidentul lui Williams din Pittsburgh a fost o eroare a 
utilizatorului; n-a avut nimic de-a face cu dispozitivul în sine. 
Black Star ştie exact ce face. 

x kx * 

Black Star chiar ştia exact ce făcea. În toate sensurile. Atunci 
când Fergus şi Deveraux tăcură şi se uitară la noul Xda de pe 
masă, nu-şi dădură seama de un clic aproape insesizabil ce se 
auzi din acesta. 

În colţul din dreapta jos al aparatului Xda se găseau lentilele 
camerei video incorporate. Putea fi folosită pentru scurte 
înregistrări video sau pentru discuții în cadrul 
videoconferinţelor. Însă Pointer, cu abilităţile sale de hacker, 
intrase aproape fără efort în PDA” şi găsise o întrebuințare a 
camerei video în beneficiul său. 

Atunci când Xda-ul făcu un singur clic, aproape silențios, o 
imagine video a lui Fergus şi Deveraux care priveau la 
maşinărie apăru în colţul din dreapta sus a ecranului 
computerului lui Pointer. Şi nu numai că fu capabil să-i vadă, 
dar putu să-i şi audă, cuvânt cu cuvânt, imediat ce începură 
să vorbească din nou. Sonorul nu era la fel de bun precum cel 
provenit din camera Elenei - bătaia microfonului avea să-i 
permită să audă numai conversațiile purtate în apropierea 
aparatului Xda - însă era adecvat scopurilor sale. 

— Bună ziua, spuse el încetişor. Bun venit în lumea mea. 
Oare ce-aveţi dumneavoastră de spus? 

Ca la o comandă, Fergus se întoarse înspre Deveraux şi, 
atunci când vorbi, cuvintele sale se auziră extrem de clar. 

— De îndată ce o să aibă suficiente cristale, o să-i spună 
cum să folosească lumânările şi vaselina ca să facă 
explozibilul plastic. 

Pointer zâmbi. 

— Bravo! în mod evident ştiţi despre ce vorbiţi, indiferent 


12 Personal Digital Assistant (palmtop) - minicomputere în care iniţial se 
puteau stoca adrese şi numere de telefon şi se puteau scrie scrisori, 
rapoarte etc. Şi care ulterior au devenit polivalente, având acces la 
internet (n. Tr.) 


cine sunteţi. 

Mâinile îi reveniră la tastatură, pregătindu-se să scrie un alt 
mesaj pentru Elena. 

— Însă cred că din momentul ăsta o să vă las să ştiţi numai o 
parte din ce am să-i spun Elenei. Doar ca să vă ţin acolo unde 
vreau eu. 

Începu să apese tastele. 


TE DESCURCI BINE, GOLA. ESHTI OK??? 


Pointer se uită cum Fergus şi Deveraux făcură un schimb de 
priviri în timp ce încercau să-şi dea seama de următoarea 
mişcare a lui Black Star. 


OK. 


Elena aşteptă continuarea, iar Fergus şi Deveraux aşteptară 
la rândul lor, însă numai Elena putu să audă vocea calmă şi 
profundă ce venea din difuzorul televizorului aflat în camera 
ei. 

— Bună, Elena! Nu te alarma. Sunt eu, Black Star. Sunt aici 
pentru tine. 

Ea se uită lung la ecranul stins al televizorului. Pointer o 
urmărea cu atenţie pe monitorul său. Ştia că vorbele aveau să 
se audă atât de clar, încât avea să pară ca şi cum Black Star 
ar fi fost acolo, cu ea în cameră. Se străduise ca vocea să-i 
sune cald şi liniştitor, deşi ştia că n-avea să fie exact glasul la 
care s-ar fi aşteptat Elena. 

Elena nu păru înspăimântată, ci doar tresări. Zâmbi. 

— Poţi să mă auzi şi tu? 

— Bineînţeles că pot. Să te aud şi să te văd. Te deranjează? 

Elena clătină din cap, în mod clar derutată. 

— Pari mai bătrân decât credeam că eşti. 

— Mda, ştiu. Asta te deranjează? 

— Nu. Însă cum se face că vorbeşti cu mine, după atâta 
timp? 

Pointer stând la biroul lui şi uitându-se cu luare aminte la 
ochii Elenei, simţi deodată încolţindu-i în minte o sămânță de 
îndoială. 


Inamicii săi erau pe urmele lui, apropiindu-se. Cumva, 
izbutiseră să ajungă atât de aproape, încât să descopere 
comunicaţia dintre BlackBerry-ul Elenei şi site-ul securizat. 

N-avea timp să afle cum făcuseră asta. In mod clar resursele 
lor tehnologice erau aproape la fel de bune ca ale sale. 

Trebuia să se concentreze asupra Elenei. Era atât de sigur că 
fata se găsea în puterea lui. Şi, cu toate astea, voia s-o audă 
pe Elena spunând că ar merge până la capăt. Trebuia să i-o 
spună ea, cu gura ei. 

— Din două motive, rosti el domol. În primul rând, acum 
suntem foarte apropiaţi. Trebuie să ştiu dacă tu chiar crezi în 
ceea ce am discutat în toate săptămânile astea. Trebuie să 
ştiu că vrei cu-adevărat să faci ce-am plănuit împreună. 

O văzu pe Elena ezitând, după care fata zâmbi din nou. 

— Da, chiar vreau s-o fac. Atât de mult... 

Pointer auzi încrederea din vocea ei şi-i văzu convingerea din 
ochi. Zâmbi la rândul său. 

— Ştiam că pot să am încredere în tine, Elena, exact aşa 
cum ai început şi tu să ai încredere în mine. Aşa că o să 
schimbăm puţin lucrurile începând de-acum. Câteodată o să 
vorbesc cu tine în felul ăsta, iar tu ai să-mi răspunzi exact ca 
acum. Însă câteodată o să-ţi trimit câte un mesaj aşa cum am 
făcut până acum. Şi o să-ţi spun dacă să-mi trimiţi sau nu un 
mesaj înapoi prin BlackBerry. OK? 

Elena dădu din cap aprobator. 

— Da. Dar de ce? 

Vocea lui Pointer era calmă şi liniştitoare. 

— Doar aşa, ca măsură suplimentară de securitate. Nu vrem 
să meargă ceva prost, acum că suntem atât de aproape. 

— Nu, spuse Elena, uitându-se fix la ecranul TV de parcă s-ar 
fi uitat în ochii lui. Nu, nu vrem. 

— Bun. Atunci, uite ce trebuie să faci în continuare... 

x kx * 

La Hotelul Four Seasons, Fergus devenea din ce în ce mai 
îngrijorat pe măsură ce trecea timpul fără ca vreun mesaj să 
mai apară pe Xda. 

Asemenea lui Deveraux, şi lui îi plăcea să aibă totul sub 
control - dacă nu întreaga operaţiunea, cel puţin partea sa din 


ea. Însă rolul lui era acum unul neclar; zburase peste Atlantic 
ca s-o ajute pe Elena, iar acum nu făcea nimic. Viaţa Elenei 
era în pericol, iar el stătea cu mâinile în sân aşteptând să se 
întâmple ceva. Asta nu era nici pe departe stilul lui Fergus 
Watts; venise timpul să facă presiuni asupra lui Deveraux ca 
s-o scoată pe Elena de-acolo. 

— Uite ce-i, Marcie, spuse el cu voce răsunătoare, făcând-o 
pe Deveraux să se întoarcă şi să-l privească. L-ai omorât pe 
Joey; înţeleg asta. In locul tău probabil că aş fi făcut acelaşi 
lucru. Însă de data asta nu-i nevoie de aşa ceva. O să-l 
prindem pe Black Star acum, tu însăţi ai spus asta. Nu te face 
responsabilă atât pentru moartea tatălui, cât şi pentru cea a 
fiicei. Scoate-o pe Elena de-acolo acum! 

x kx * 

În The Hamptons, Pointer era pe cale să dea clic pe 
conexiunea din computerul său care-i permitea să vorbească 
iarăşi cu Elena. Însă se opri şi se uită atent la Fergus şi la 
Deveraux. 

— Deci o cunoşti pe Elena! Ochii lui se concentrară asupra 
lui Deveraux. Şi i-ai omorât şi tatăl. Cât de interesant! Foarte 
interesant! Ochii lui pătrunzători se întoarseră din nou la 
Elena. lar tu, Îngerul meu special, şopti el, eşti părtaşă la 
toate astea. Cât de multe ştii? 


38 


Mobilul Xda al lui Marcie Deveraux sună. În timp ce 
răspundea la apel, femeia se întoarse spre a privi prin geamul 
panoramic, la cerul de deasupra Manhattanului. 

— Da, Mick? 

— De data asta l-am prins! Numele lui este Pointer, Charles 
Pointer, şi se află în The Hamptons. Suntem în drum spre el. 

— Deci aţi reuşit să-i daţi de urmă prin telefonul mobil al lui 
Ramirez. 

— Da. 

— Bun. Ce ştim despre Pointer? 

— E milionar. Un geniu al computerelor. Şi-a vândut afacerea 
acum cinci ani. Ţi-am trimis totul prin e-mail. 

Deveraux putu să audă motorul turat al maşinii închiriate de 
Fran şi Mick. Continuă să privească pe fereastră, în timp ce 
Mick îi dădu rapid alte detalii despre ceea ce se întâmplase în 
apartamentul de pe East 96th Street. 

— Cât vă ia să ajungeţi la Pointer? întrebă ea atunci când 
Mick termină. 

— După viteza cu care merge Fran, maximum nouăzeci de 
minute. 

— Bun. Sunaţi-mă înainte să vă dispensati de toate cele. 

Deveraux încheie convorbirea şi se întoarse înspre Fergus, 
pentru a-l pune la curent cu ultimele noutăţi. Însă Fergus nu 
era acolo. Se duse în grabă către baie şi dădu uşa de perete. 
Nici urmă de Fergus. 

Nu se afla în apartament. Dispăruse. Deveraux se întoarse 
într-un suflet în camera de zi şi fu uşurată să vadă foaia de 
hârtie pe care tehnicianul de la consulat i-o lăsase pe masă şi 
pe care-i scrisese numărul de la noul telefon mobil al lui 
Fergus. 

Deveraux luă cu o mişcare repezită hârtia de pe masă, apoi 
îşi înşfacă telefonul Xda. Tastă cifră cu cifră numărul 
necunoscut. 


x k x 


Fergus ieşise deja din Four Seasons şi era condus la un taxi 
de un portar în uniformă. 

— Prima oară mergem la Hotelul Roosevelt, îi spuse el 
şoferului după ce se instală în maşină. Şi am nevoie să mă 
aştepţi vreo două minute, după care să mă duci la Hotelul 
Pennsylvania. Cât se poate de repede! 

Noul său telefon mobil îi suna în buzunar. Era numărul lui 
Deveraux. Respinse apelul. Sună din nou. Tot. Deveraux. || 
ignoră. Şi-ar fi închis telefonul de tot, însă avea nevoie de el 
deschis în cazul în care suna Danny. 

În timp ce taxiul îşi croia drum prin trafic, Fergus trecu în 
revistă toate variantele posibile pentru momentul în care 
avea să ajungă la Hotelul Pennsylvania. 

Auzi un bip venind dinspre telefon. Era un mesaj scris de 
Deveraux: L-AM GASIT PE BS. SUNA-MA. 

Fergus apelă numărul lui Deveraux din agendă. 

— Cum îndrăzneşti să pleci aşa? strigă ea nervoasă. Ti-am 
ordonat să rămâi aici! 

— Nu fac decât ceea ce trebuia să fac aici, spuse Fergus. O 
să am grijă de Elena în timp ce tu o să te ocupi de Black Star. 

— Asta-i exact ceea ce-am făcut şi fac în continuare! Numele 
său este Charles Pointer; se ascunde în The Hamptons. Toată 
povestea asta o să se termine în mai puţin de două ore. 

— Aşadar o scoatem pe Elena de-acolo. O să-l anunţ pe 
Danny că sunt pe drum şi o să fac amestecul sigur imediat ce 
ajung acolo. 

— Ba nu, Watts, n-o să faci asta! Elena rămâne acolo, 
ţinându-i companie lui Black Star până când va fi eliminat de 
Fran şi Mick. Dac-o scoţi acum, mai mult ca sigur o să fii 
responsabil pentru pierderea lui Black Star şi pentru faptul că 
va rămâne în libertate şi va avea ocazia să omoare din nou. 
N-o scoate de-acolo! 

Charles Pointer auzise numai o parte a conversaţiei 
telefonice. Însă îi era de-ajuns. 

Herman era mort; trebuia să fie, de vreme ce puseseră 
mâna pe celularul lui. Servitorul lui credincios, singurul său 
prieten, singura persoană din lume care-i înţelesese şi îi 


împărtăşise durerea pierderii lui Chuck. Se dusese. Ştiuseră 
amândoi, fără să o mărturisească vreodată deschis, că aşa 
aveau să sfârşească. Acceptaseră asta în mod tacit, şi într-un 
fel Pointer era invidios pe Herman. Pentru el se terminase. 
Avea parte de pacea eternă. 

Pointer înţelese dintr-odată că lucrul pe care şi-l dorea mai 
mult decât orice era pacea sufletească. Insă ultimul său act 
de răzbunare trebuia dus până la capăt. Avea să se asigure că 
se întâmpla, chiar dacă nu mai apuca să-l şi vadă cu ochii lui. 

Avea mai puţin de două ore la dispoziţie. N-avea să fugă, n- 
avea să încerce să scape; probabil că acum era imposibil şi, în 
plus de asta, nu mai voia să scape. 

Mintea îi lucra febril. Era evident că i se întinsese o capcană. 
Se gândi retrospectiv, la modul în care avusese prima oară 
de-a face cu Elena în timp ce ea căuta să i se ofere ajutor pe 
Deep Web. Mai întâi o ajutase să intre ilegal în sistemul 
computerizat al MI5 şi mai apoi în calculatorul central al 
guvernului britanic legat la cel al Comandamentului întrunit 
de la Northwood. Fata îşi dorise cu disperare să acceseze 
informaţiile top-secret: dosarele clasificat ULTRASECRETE 
stocate în calculatorul central. 

Cu siguranţă acele căutări fuseseră reale; Pointer n-avea 
nicio îndoială. 

Trecu repede în revistă succesiunea evenimentelor. Elena 
căutase informaţii ca să anuleze acuzaţiile de trădare aduse 
bunicului prietenului ei. 

Cercetările fetei fuseseră încununate de succes; Elena îi 
confirmase asta atunci când intrase din nou în contact pe 
Deep Web. 

Însă ce se întâmplase între timp? 

Pointer zâmbi ironic. Se uită admirativ la imaginea video a 
lui Marcie în timp ce-şi dădea seama că, dacă ar fi avut mai 
mult timp la dispoziţie, probabil c-ar fi respins-o pe Elena ca 
Înger. 

Însă nu avea. Făcuse o greşeală; până şi geniile fac greşeli. 

Acum totul era atât de limpede: Elena fusese recrutată chiar 
de oamenii împotriva cărora luptase ea. 

Să trimiţi un hacker ca să prindă un hacker. Inteligent, foarte 


inteligent. 

Şi cu toate astea, probabil că nu suficient de inteligent. 

Ochii i se îndreptară către imaginea Elenei care-şi continua 
munca în camera de hotel. Greşeala avea să se dovedească 
fatală pentru el, însă nu şi pentru misiune. 

Era încrezător că Elena se afla în puterea sa acum. Nu în a 
lor. Ştia că o întorsese complet de partea lui. Duşmanii săi 
greşiseră şi ei, oferindu-i o ţintă atât de vulnerabilă. Ea nu era 
un agent de informaţii experimentat; era o adolescentă fără 
experienţă, plină de îndoieli şi de conflicte interioare, suferind 
din cauza unei traume imense emoţionale în urma dispariţiei 
tatălui său. lar asta era încă o carte pe care-o mai avea de 
jucat. 

Oare putea Elena ca şi-n acele clipe să facă un joc dublu? Se 
uită la ea preţ de alte câteva minute. Elena îşi risca viaţa în 
fiecare nouă secundă menită fabricării dispozitivului, şi o 
făcea dedicându-se total, exact în acelaşi fel în care o 
făcuseră şi ceilalţi Ingeri. 

Nu. Îşi alungă din minte îndoielile. Elena avea să-i 
îndeplinească misiunea. lar gardienii ei n-aveau s-o oprească, 
nu acum. 


39 


Coborâtul treptelor de beton ale scării de incendiu a 
Hotelului Pennsylvania i se păru dificil şi dureros lui Fergus. 
Luase liftul până la etajul de deasupra celui la care stătea 
Elena iar acum se îndrepta spre punctul de întâlnire cu 
Danny. 

Danny simţi uşurare şi bucurie atunci când îşi văzu bunicul; 
deodată, i se păru mult mai posibil ca ei toţi să poată scăpa 
cu viaţă din tărăşenia asta. 

Însă Fergus n-avea timp de saluturi şi de complimente. 

— Încă mai iese afară după gheaţă? 

— Cam o dată la cincisprezece minute. 

Fergus scoase din buzunar punguţa de plastic cu pulberea 
albă, iar ochii lui Danny se măriră la vederea ei. 

— Asta-i... 

Fergus dădu din cap în semn de încuviinţare. 

— Da, cocaină. Şi face explozibilul plastic inert. Poţi să faci şi 
lucruri bune cu rahatul ăsta, ce zici de asta? Am prins 
şmecheria în Columbia. Am cumpărat-o din Oxford, puţin câte 
puţin. Mai există o substanţă care ar face acelaşi lucru, însă 
de asta faci rost cel mai uşor. Sper ca ea s-o poată folosi. Se 
uită prin ferestruică. Care-i camera ei? 

— A cincea uşă spre stânga, pe partea dreaptă. Automatul 
de gheaţă e pe latura noastră, cam la jumătatea distanţei 
spre uşa ei. 

Deodată fură alarmaţi de nişte voci şi-şi traseră capetele sub 
ferestruică, în timp ce un grup de turişti germani trecea pe 
lângă uşa de ieşire în caz de incendiu, îndreptându-se pe 
culoar, dincolo de camera Elenei, spre lifturi. 

— Data viitoare când Elena iese afară, o să... 

Fergus se opri în mijlocul frazei, se îndreptă de spate şi se 
uită prin ferestruică. Uşa Elenei tocmai se deschidea. 

— Stai aici! 

În vreme ce Elena închidea uşa, ţinând câte un pahar mare 


de hârtie cerată în fiecare mână, ridică privirea şi-l văzu pe 
Fergus apărând dinspre uşa de la ieşirea de incendiu. Ea îi 
zâmbi scurt, iar Fergus constată apoi cu bucurie că fata îşi 
amintea de pregătirea făcută şi-l ignoră complet. Merse uşor 
şchiopătat spre ea cu punga de pudră albă băgată sub haină. 

Când ajunse mai aproape de ea, Fergus auzi zgomotul 
specific liftului în momentul în care acesta se opri la etajul 
opt. Era poziţionat după colţ, dincolo de camera Elenei, însă 
deja putea desluşi vocile oamenilor care se apropiau. 

Fergus ignoră zumzetul femeilor surescitate. Vorbeau în 
italiană; în locul ăsta parcă te găseai la sediul Naţiunilor Unite. 
Schimbul de materiale era în derulare - nimic n-avea să-l mai 
oprească acum; era foarte posibil ca acesta să fie ultimul 
drum făcut după gheaţă. Fergus se uită ţintă în ochii Elenei şi 
continuă să meargă spre ea. 

Se găseau la numai doi paşi unul de celălalt atunci când 
italiencele apărură de după colţ şi o porniră în direcţia lor. 
Fergus dădu drumul punguţei într-unul din paharele de hârtie 
ale Elenei. 

— Amestec-o, spuse el în timp ce treceau unul pe lângă 
celălalt. 

Văzu cum ochii Elenei se măresc de uimire, pe faţă 
întipărindu-i-se o scurtă căutătură panicată. Însă fără ezitare 
să se îndrepte spre cămăruţa cu automatele de răcoritoare, 
iar Fergus se trase într-o parte în timp ce cele trei italience 
dădeau din cap în semn de mulţumire şi îşi vedeau de drum 
spre capătul culoarului. Fergus nu se uită înapoi. Se duse 
direct spre lifturi şi apăsă butonul de chemare. 

In timp ce uşile liftului se deschideau iar Fergus păşea 
înăuntru, bărbatul se ruga în sinea lui ca măsura de a-i pasa 
Elenei cocaina să se dovedească suficientă până când puteau 
s-o scoată de-acolo. Şi, cel puţin, acum exista o şansă ca 
nimeni să nu sfârşească mort. 


40 


Explozibilul era gata. Amestecul galben-deschis, ca o ceară, 
se usca şi se întărea. Pointer privi cum Elena scotea o vestă 
de pescar de culoare kaki dintr-una din sacoşe. Vesta fusese 
ultimul articol cumpărat în expediţia de dimineaţă din oraş. 

Îi dăduse voie Elenei să dea aerul condiţionat mai încet, 
acum că terminase cu pregătirea amestecului, iar 
temperatura camerei revenise la normal. 

O urmări cu atenţie în timp ce ea modela încet şi cu grijă 
explozibilul semiuscat în batoane mici, pe care le aşeza pe 
măsură ce le făcea într-un buzunar lung din spatele vestei ce 
se mula pe corp. 

Multe dintre instrucțiunile lui pentru Elena fuseseră 
transmise prin intermediul televiziunii, în timp ce altele 
fuseseră transmise pe website. Pointer voia s-o ţină pe Marcie 
în expectativă, la acelaşi nivel la care se găsea atunci când 
Elena terminase prepararea dispozitivului exploziv improvizat. 

Mesajele pe care le trimisese prin calculator făcuseră doar 
aluzii la ce făcea Elena, lăsând-o pe Marcie să presupună că 
instrucţiunile suplimentare fuseseră expediate prealabil. 

După aceea, vorbea direct cu Elena prin televizorul din 
camera ei, fără ca Marcie, în apartamentul ei de la Four 
Seasons, să audă vreo vorbă. 

x x * 

Fergus şi Danny erau în spatele uşii de ieşire de urgenţă, 
trăgând cu ochiul prin ferestruică. De fiecare dată când trecea 
câte un oaspete al hotelului, se lăsau în jos ca să nu fie văzuţi, 
recunoscători pentru faptul că nimeni, până acum, nu se 
hotărâse s-o ia pe scări de dragul mersului pe jos şi al 
exerciţiului fizic. 

Fergus îi făcuse lui Danny un scurt rezumat cu privire la ce 
se întâmplase după arestarea sa pe Heathrow, iar îngrijorarea 
băiatului creştea cu fiecare secundă care se scurgea. Se uită 
la ceasul de mână, după care se uită la Fergus. 


— Nu mai are cum să dureze. 

Fergus stătea de pază, uitându-se prin ferestruică înspre 
camera Elenei. 

— Imediat ce avem veşti de la Deveraux, o s-o scoatem pe 
Elena din camera aia. O să mă ocup eu de dispozitivul 
exploziv, iar tu o s-o iei de aici. Ne întâlnim la intrarea 
Madison Square Garden, peste drum. Pe urmă ieşim din oraş 
şi dispărem din calea lui Deveraux. Fergus îl lovi uşurel pe 
Danny cu piciorul cel bun. E rândul tău să stai de pază. 

În timp ce Danny îşi ocupa poziţia, începând să se uite prin 
ferestruică, Fergus se lăsă în jos, cu spinarea lipită de zid, şi-şi 
întinse cu grijă piciorul rănit. 

Îşi scoase telefonul mobil şi apelă numărul lui Deveraux. 

— Ce se întâmplă? întrebă el imediat ce ea îi răspunse. Nu l- 
au eliminat încă? Dispozitivul exploziv improvizat trebuie 
asigurat, iar camera, sterilizată. Trebuie să ştiu ce se 
întâmplă! 

— O să ştii, rosti şuierat Deveraux. Ei ştiu exact ce au de 
făcut! 

— Dar durează prea mult! Ea n-a mai ieşit către gheaţă, 
ceea ce înseamnă că fabrică explozibilul plastic. Ar putea să 
plece către ţintă în orice moment. Trebuie să fiu pus la curent 
în secunda în care e sigur s-o scot de-acolo! 

— Atunci închide telefonul şi aşteaptă să te sun! strigă 
Deveraux. 

Şi cu asta întrerupse convorbirea, închizându-i. 

Danny se îndepărtă de ferestruică atunci când se apropie pe 
coridor un cuplu de britanici în vârstă; aceştia trecură cu pas 
greoi, bombănind ceva cu privire la taxa pe valoare adăugată 
a americanilor, pe care nu o înțelegeau, şi pe care se părea că 
o achitau pentru orice produs cumpărat. 

Danny ascultase convorbirea telefonică a lui Fergus. 

— Elena e în siguranţă cu cocaina băgată în amestec, 
corect? _ 

— Dacă a reuşit s-o adauge, da. Insă şi Deveraux eo 
problemă pentru noi. Vreau să scăpăm din ghearele ei în 
secunda următoare eliminării lui Black Star. Nu-mi bat capul 
să mai sterilizez camera; asta poate s-o facă Deveraux. Tot ce 


mă interesează este ca noi trei să rămânem în viaţă. Fergus 
se uită la Danny. Ştii cât de mult îi place lui Deveraux să facă 
apoi curăţenie, mai spuse el. 


41 


Fran şi Mick se aflau cam la cincisprezece kilometri de 
destinaţia lor. Îşi făcuseră planurile şi ştiau foarte bine că n- 
aveau timp să perfecţioneze o schemă complicată de 
eliminare a lui Black Star. Aveau să recurgă la ceea ce era 
cunoscut drept Reacţia de Urgenţă, care conţinea cele trei 
elemente de la ale căror iniţiale Fergus Watts considera că 
fusese prescurtată denumirea SAS-ului: Surpriză, Agresiune şi 
Succes. 

Lăsaseră cu mult timp în urmă falnicul Manhattan şi 
continuau să meargă pe banda de viteză a Autostrăzii 495, ce 
se îndrepta spre est către Long Island, pământul celor bogaţi 
şi faimoşi. 

Farurile maşinii lor luminau pancartele ce semnalizau ieşirile 
de pe autostradă, afişând un amestec ciudat de locaţii: nume 
precum Patchogue şi Lake Ronkonkoma, provenite de la 
amerindienii bogaţi din trecut, se amestecau cu altele, cum ar 
fi Smithtown şi Kings Park, ce fuseseră lăsate posterităţii de 
primii colonişti englezi. 

Fran şi Mick purtau din nou câte două perechi de mănuşi 
chirurgicale de cauciuc, aşa cum făcuseră atunci când 
pătrunseseră în rulotă şi cu ocazia atacului din apartamentul 
de pe East 96th Street. Trebuiau şi acum să se asigure că nu 
lăsau niciun fel de urme identificabile pe durata operaţiunii. 

În timp ce farurile maşinii străpungeau întunericul serii, Mick 
începu să verifice arma P11 a lui Fra. Se asigură că ţeava era 
prinsă strâns de partea cu mânerul pistolului, apoi o şterse ca 
să nu mai rămână niciun fel de amprente. Apăsă pe micul 
buton de testare din spatele mânerului: un spot mic de lumină 
roşie apăru în centrul butonului, indicând faptul că bateria era 
încărcată iar ţeava butucănoasă cu cinci cartuşe se afla pe 
poziţie. 

De îndată ce se convinse că arma era pe deplin funcţională, 
începu să-şi verifice propriul pistol P11. 


— Cel puţin ştim că al tău funcţionează, spuse Fran cu un 
zâmbet. 

Mick se uită la lăcaşul gol, acolo unde fusese glonţul care-l 
doborâse pe Herman Ramirez. 

— Mda, funcţionează. 

Amândoi mai aveau câte o ţeavă pătrăţoasă în buzunar, 
ceea ce-i asigura lui Fran zece gloanţe, iar lui Mick, nouă. Se 
bazau pe teoria că, dacă ar fi avut nevoie de mai mult de- 
atât, fie nu-şi făcuseră treaba ca lumea, fie erau băgaţi în 
rahat atât de adânc, încât nici alte o sută de cartuşe nu le-ar 
mai fi fost de ajutor. 

Mick ridică harta rutieră pe care o avea pe genunchi. 

— Nu mai e mult, spuse el. Incă trei ieşiri şi gata. 

XXX 

Pointer ştia că se strângea laţul şi că vânătorii săi se 

apropiau cu repeziciune. Îi trimise un alt mesaj Elenei. 


DESCHIDE PLICUL ACUM, GOLA. SHIII CE E INAUNTRU. 
SHTII SHI CE SA FACI CU CHESTIA AIA. 


Înainte ca Elena să apuce să-şi tasteze răspunsul, Pointer i 
se adresă direct, prin difuzorul televizorului: 

— Ştiu că nu ştii ce să faci cu ce-i înăuntru în plic, Elena, însă 
mesajul este pentru persoana care ne urmăreşte. 

Văzu cum ochii Elenei se măresc iar respiraţia i se 
accelerează. Deci ea ştia. 

— Cine ne urmăreşte? 

Urmă un scurt moment de tăcere, apoi Pointer răspunse. 

— Femeia care te-a trimis să mă găseşti, Elena. 

— Ştii... tu ştii de existenţa ei? 

Vocea Elenei era sacadată din cauza panicii. 

— Bineînţeles că ştiu de existenţa ei... ştiu şi de toţi ceilalţi. 
Sunt însă curios. De ce nu mi-ai spus despre Marcie? 

O văzu pe Elena cum se uită cu disperare de colo-colo prin 
cameră, ca şi cum ar fi căutat un răspuns. 

— Elena, insistă Pointer din nou. De ce nu mi-ai spus? 
Lucrezi pentru ei? 

Elena veni mai aproape de televizor. Vorbi pe un ton grăbit 


în difuzor. 

— Am lucrat... cândva... la început. Însă nu şi acum. Îţi jur! Ei 
nu fac altceva decât să se folosească de mine, aşa că am 
decis să-i las... vreau să fac chestia asta. Nimic altceva nu 
mai contează acum pentru mine. Tata a dispărut, prietenii 
mei... Vocea i se curmă. Singurului meu prieten nu-i mai pasă 
de mine, spuse ea apoi, el nu vrea decât să fie un soldat, 
asemenea bunicului său. 

Pointer nu zise nimic. Oare juca teatru? Văzu lacrimile care 
curgeau pe obrajii Elenei. 

— Black Star? continuă ea, nota de disperare crescând în 
glasul ei. Nu mă lăsa aşa! Vreau să fiu Inger! 

Era de-ajuns. Pointer era convins. ă _ 

_— Nu-ţi face griji, Elena, spuse el. Incă eşti Ingerul meu. 
Ingerul meu foarte aparte. 

— Iţi mulţumesc! 

Simţi uşurarea din vocea ei şi-i văzu zâmbetul în timp ce-şi 
ştergea lacrimile de pe faţă. 

— Ei au pierdut bătălia, Elena. Nu le-a păsat niciodată cu 
adevărat de tine, exact cum ai spus şi tu. Singura lor grijă e 
să mă prindă pe mine. Marcie e la Hotelul Four Seasons, 
monitorizându-ne mesajele. Ei ştiu ce faci şi cât de periculos 
este. Insă au făcut ceva în sensul ăsta? Nu. 

Elena îşi lăsă privirea în jos şi dădu din cap aprobator. 

— Ştiu, spuse ea cu jumătate de gură. Insă chiar nu-mi pasă. 
Acum nu mai contează. Ce facem în continuare? 

Pointer zâmbi. Avusese dreptate. Ştia că nu se înşela. 

— O să facem ceva măreț diseară. Acum găseşte plicul de 
curierat pe care ţi l-am trimis. 

Elena luă plicul. Ilnăuntru erau o mică baterie pătrată, un 
cârlig de rufe de lemn, un fir de gută pentru pescuit şi o 
bucată mică de plastic. Bucata de plastic avea o găurică 
aproape de una din margini, iar unul din capetele firului de 
gută fusese petrecut prin ea şi legat strâns cu un nod. 

— La fund mai sunt şi două piuneze, îi spuse Pointer. Ai grijă 
să le scoţi şi pe alea, şi invitaţia. 

Elena se uită mai bine în plic şi scoase cele două piuneze şi o 
invitaţie tipărită. 


Citi cuvintele de pe bucata de carton decorată cu mult stil şi 
se întoarse spre televizor. 

— Aici o să mă duc? 

— Da, spuse Pointer. O să fie o ocazie măreaţă şi nu-mi 
doresc decât să fi fost posibil să te însoțesc şi eu. Însă diseară 
se termină totul şi pentru mine, Elena. O să fac şi eu 
sacrificiul suprem. După tine, îţi promit. Ţi-am spus cu un alt 
prilej că, la momentul oportun, am s-o fac. E numai bine că 
putem muri amândoi diseară! 

Elena dădu din cap în semn de încuviinţare şi zâmbi. 

— Mă bucur. 

Puse invitaţia pe pat şi se uită la asocierea destul de bizară 
de lucruri pe care le scosese din plic. 

— Şi acum ce-ar trebui să fac? 


42 


Fran şi Mick găsiră conacul lui Pointer din The Hamptons, 
unul impozant, construit în stil gotic. 

Atunci când trecură cu maşina prin zonă, în recunoaştere, 
farurile luminară gardul cu ochiuri din sârmă, înalt de doi 
metri, ce înconjura casa şi grădina. Gardul n-avea să 
reprezinte un obstacol pentru ei. 

Clădirea se profila în fundal şi, din câte observară atunci 
când trecură pe lângă ea, părea să fie complet învăluită în 
întuneric. Însă în momentul în care aproape că o depăşiseră în 
totalitate, Mick se uită în spate şi văzu o dâră uşoară de 
lumină venind dinspre o cameră de la parter, undeva în 
partea estică a clădirii. 

— E acolo, înăuntru, spuse el în timp ce vehiculul îşi continua 
drumul. Locul ăsta pare ideal pentru un pustnic. 

Mai parcurseră un kilometru şi ajunseră lângă o serie de 
tarabe şi magazine, iar Fran parcă lângă un supermarket. In 
vecinătate erau un punct de închiriere şi vânzare de filme şi 
jocuri video şi o mulţime de prăvălii de cadouri şi galerii pline 
de suvenire şi de peisaje în acuarelă pentru vizitatorii de 
weekend ai zonei. 

Fran şi Mick se grăbeau să-şi ducă la îndeplinire misiunea, 
însă asta nu însemna că săreau peste etape. SOP-ul tot 
trebuia respectat, ca parte a Reacţiei de Urgenţă. 

Mai întâi, se uitară amândoi cu atenţie la fotografia lui 
Pointer, care fusese luată de pe internet şi le fusese 
transmisă; trebuiau să fie siguri că nu greşeau identitatea 
persoanei pe care o lichidau. Fotografia era mai veche de 
cinci ani şi fusese făcută la ultima întâlnire cu acţionarii la 
care participase Pointer. Însă era suficient ca să îl poată 
recunoaşte. 

După aceea începură să-şi golească buzunarele: regulile 
meseriei le cereau să fie curaţi şi să n-aibă nimic la ei care ar 
fi putut să cadă pe jos şi să fie descoperit mai târziu - nu 


trebuiau să existe niciun fel de urme care să ducă la ei sau la 
hotelul unde stăteau. O singură amprentă putea să facă 
legătura între ei şi Pointer, aşa că se impunea luarea tuturor 
măsurilor de prevedere pe termen scurt, pentru 
eventualitatea în care scăpau după atac, dar erau arestaţi 
ulterior, când încercau să părăsească ţara. 

Dacă sfârşeau ucişi - iar asta era întotdeauna o posibilitate 
n-avea să existe niciun indiciu despre ei în niciun fel de 
documente oficiale; poliţia din Statele Unite avea să se 
confrunte cu două cadavre neidentificate, din cauză că Mick şi 
Fran erau agenţi sub acoperire. 

Erau gata pregătiţi să coboare din vehicul, însă mai aveau 
ceva de făcut. Fran apăsă pe butonul de apelare al telefonului 
ei Xda iar Deveraux răspunse imediat. 

— Da? 

— Gata, suntem curaţi, spuse Fran, după care-i dădu detalii 
cu privire la locul în care se afla maşina. Dacă nu sunăm în 
două ore, o să trebuiască luat vehiculul de aici. 

Aşa se stipula în SOP. Dacă niciunul din ei nu ajungea înapoi 
la maşină, curierii de la Consulatul Britanic aveau să vină s-o 
ia de acolo. 

— Schimbă procedura normală, îi spuse Deveraux. la-ţi 
mobilul la tine şi ascunde-l aproape de casa țintei. Trebuie să 
ştiu la secundă când v-aţi făcut treaba şi e important s-o 
faceţi cât mai repede. 

După care Deveraux închise. 

Mick îşi băgase deja telefonul Xda în torpedoul maşinii 
închiriate, însă acum al lui Fran trebuia luat şi ascuns, doar 
pentru cazul în care n-aveau să mai iasă din casă în viaţă. 
Dacă se întâmpla aşa, Xda-ul avea să rămână ascuns iar 
operaţiunea rămânea una secretă, sub acoperire deplină. Nu 
puteau folosi telefonul fix sau mobil al lui Black Star, deoarece 
eventualele apeluri făcute de la acestea aveau să ducă în cele 
din urmă la Deveraux. 

Mick o văzu pe Fran introducându-şi telefonul Xda într-un 
buzunar al blugilor. 

— Ce faci? Nu prea ti-au folosit antrenamentele, Fran! 

— S-a răzgândit. Vrea să ştie imediat dacă l-am eliminat. 


Coborâră din maşină şi se duseră la portbagaj, de unde 
scoaseră geanta specializată, pe care Mick şi-o atârnă de 
umeri. Nu era tipul de geantă pe care l-ar fi avut în 
împrejurări similare în Marea Britanie, care ar fi fost în 
concordanţă deplină cu misiunea primită şi ar fi fost 
împachetată şi pregătită chiar de ei. 

Aceasta fusese pregătită în prealabil, fiind versiunea unei 
mâncări semipreparate pe care nu mai trebuie decât s-o bagi 
la cuptor. Era numită Pachetul Oscar, o geantă de scule şi 
dispozitive universal valabile pentru orice misiune. Mai 
existau multe alte pachete pregătite în avans, precum 
Pachetul Tango, un fel de trusă medicală, şi Pachetul Victor, 
ce conţinea echipament de penetrare a seifurilor. 

Până la casa țintei aveau de mers pe jos un kilometru. Cu 
pistolul P11 într-unul din buzunarele gecii şi cu ţeava de 
rezervă în celălalt, începură să alerge, străbătând zona cu 
tarabe şi cu magazine şi apoi afundându-se în întuneric, 
prefăcându-se că merg normal numai când se apropiau 
luminile vreunei maşini. 

Era absolut necesar ca planul Reacţiei de Urgenţă să fie unul 
simplu. Se hotărâseră asupra celui cunoscut sub denumirea 
de „linie de start prin rostogolire”, care avea să înceapă din 
momentul în care se căţărau pe gardul ce înconjura casa 
țintei. 

Nu aveau cunoştinţă despre măsurile de securitate pe care 
Black Star şi le luase sau nu, şi nici n-aveau timp să afle. Dacă 
puteau să sară peste gard şi să se apropie de Black Star fără 
să declanşeze vreo alarmă sau nişte lumini de siguranţă, cu 
atât mai bine. lar dacă declanşau vreun sistem de alarmă şi 
pierdeau elementul surpriză, n-aveau decât să-i dea înainte 
cu viteză şi cu forţă până ajungeau la el şi-l eliminau. Nu era 
timp de făcut socoteli. 

Străbătură rapid kilometrul ce-i despărţea de clădire şi 
merseră de-a lungul gardului înalt, căutând cel mai bun loc pe 
unde să se caţăre. Casa se găsea la aproximativ două sute de 
metri în spate, înconjurată de peluze şi de brazi. 

Ajunseră la capătul liniei gardului de pe latura vestică a 
casei. Fran conducea operaţiunea: ea era şeful şi ea avea să 


ia hotărârile. 

— O să ne suim pe-aici. 

Nu mai încăpeau discuţii pe tema asta; orice discuţie în plus 
încetinea lucrurile, iar ei ştiau amândoi ce aveau de făcut. 

Fran îngenunche rapid lângă baza stâlpului înalt de unde 
gardul îşi schimba direcţia şi începu să îndepărteze pământul 
moale folosindu-şi mâinile. Săpă o mică groapă, după care-şi 
băgă telefonul Xda în două mănuşi chirurgicale de rezervă pe 
care le luase din maşină. Mobilul fu acoperit şi ascuns în 
câteva secunde şi avea să-i aştepte acolo dacă misiunea era 
încununată de succes. Dacă nu, trebuia tras nădejde că avea 
să rămână îngropat vreme de mulţi ani. 

Fran se ridică şi începu să se caţăre pe gard. 

Mick avea mânerele genţii petrecute peste fiecare umăr, 
purtând-o ca pe o raniţă. În timp ce Fran ajungea pe culmea 
gardului şi trecea dincolo, Mick o urmă, căţărându-se la rândul 
său. Nu văzuseră niciun fel de sisteme de alarmă pe gard - 
niciun fel de detectori de mişcare sau camere video. Insă nu 
prea mai conta acum; atacul era în derulare. 


43 


Pointer se uita la Elena, care era îmbrăcată în costumul ei 
negru de firmă, cu cămaşa albă scrobită. Arăta minunat, 
precum şi-o imaginase. Nu se zărea nicio urmă din vesta de 
pescar burduşită cu explozibilul plastic pe care-l fabricase 
Elena. El calculase în prealabil că vesta avea să încapă 
perfect sub haina trei-sferturi. Şi era acolo, gata să fie detonat 
în momentul în care Elena trăgea de firul de gută ce atârna 
din mâneca ei dreaptă. 

Era un dispozitiv grosolan, dar eficient. Micul detonator 
cilindric era introdus în explozibilul plastic aflat în buzunarul 
din spatele vestei. Din detonator ieşeau două fire lungi şi 
subţiri din oţel; fiecare se întindea până la şi, respectiv, în 
jurul câte uneia din cele două borne ale bateriei plate de 
doisprezece volţi pe care fata o avea într-unul dintre 
numeroasele buzunăraşe din partea din faţă a vestei. 

În condiţii normale asta trebuia să-i permită curentului 
electric să închidă circuitul, ceea ce avea să declanşeze 
detonatorul. Puterea acestei explozii mici, însă potenţial 
fatale, avea să detoneze instantaneu explozibilul plastic. 
Totuşi, urmând instrucţiunile lui Pointer, Elena făcuse o 
întrerupere în circuit înaintea conectării firelor de oţel ale 
detonatorului la baterie, folosind bucata de plastic, cârligul de 
rufe şi cele două piuneze. 

Tăiase unul dintre firele detonatorului, după care înfăşurase 
capătul firului venind de la detonator în jurul vârfului uneia 
dintre piuneze. Piuneza fusese după aceea împinsă în una din 
lateralele cârligului de rufe, la capul curbat, acolo unde cele 
două jumătăţi ale cârligului se întâlnesc şi se presează 
reciproc sub acţiunea arcului, pentru a prinde rufele pe 
sârmă. 

Mai apoi Elena repetase întregul proces cu al doilea capăt al 
firului tăiat, împungând cu a doua piuneză laterala celeilalte 
jumătăţi a cârligului de rufe, tot în partea dinspre cap. Când 


dădu drumul celor două jumătăţi ale cârligului de rufe, cele 
două piuneze presau una pe cealaltă. Dacă ambele fire ale 
detonatorului erau acum conectate la baterie, circuitul avea 
să fie închis întrucât curentul trecea prin capetele piunezelor, 
care se atingeau. Însă Elena prevenise acest lucru. Pentru 
moment. 

Şi asta din cauza bucății subţiri de plastic albastru. Aceasta 
era cam de mărimea unei monede de cincizeci de penny şi 
avea un capăt al firului de gută legat strâns de ea. Elena 
apăsase pe cârligul de rufe, desfăcându-l, strecurase plasticul 
între cele două piuneze şi dăduse drumul celor două laturi, 
eliberând presiunea exercitată pe arcul cârligului de rufe. 
Plasticul era ţinut strâns între cele două piuneze iar acum 
avea să împiedice închiderea circuitului atunci când firele de 
oţel ale detonatorului erau conectate la baterie. 

Când se îmbrăcase, Elena trecuse firul de gută prin mâneca 
dreaptă a hainei. În cele din urmă, conectase cele două fire 
ale detonatorului la baterie. 

Era gata. Totul fusese complet ascuns vederii, gata să aducă 
la îndeplinire misiunea devastatoare la o singură tragere 
bruscă a firului de gută. Bucata de plastic avea să fie 
eliberată din strânsoarea cârligului de rufe, cele două piuneze 
intrau în contact, circuitul era închis, iar dispozitivul avea să 
fie detonat. Răzbunare instantanee. 

Pointer îi vorbi Elenei cu blândeţe. 

— Arăţi minunat, Elena! Eşti gata de plecare? 

— Da, sunt gata. 

— Bun. Descheie puţin haina ca să văd cum arată 
dispozitivul nostru. 

Elena se conformă. Pointer se uită cu atenţie, mijindu-şi ochii 
ca să se asigure că firele detonatorului erau îndoite cum se 
cuvine în jurul bornelor bateriei şi că ajungeau la detonator. 
Da. Elena era o bombă umblătoare. 

— Este bine, Elena. Acum ridică-ţi haina şi întoarce-te cu 
spatele la mine ca să verific dacă se vede. 

Elena se întoarse încet în faţa ecranului TV, şi, în timp ce ea 
făcea asta, privirea lui Pointer se mişcă în direcţia raftului pe 
care se afla un şir de monitoare mici amplasate în spatele 


computerului său. 

Fiecare monitor prezenta o imagine de culoare verde-deschis 
provenită de la camerele de supraveghere cu vedere pe timp 
de noapte amplasate împrejurul casei şi al grădinii. Ecranele 
erau acoperite cu nişte mici puncte transparente: detectoare 
de mişcare. Dacă vreun obiect sau vreo fiinţă intersecta două 
sau mai multe dintre aceste punctuleţe, monitoarele îşi 
declanşau alarma. Alarmele începuseră să sune. 

— Acum e timpul să pleci, Elena! Nu uita de invitaţie, însă 
lasă BlackBerry-ul acolo. N-o să mai ai nevoie de el. 

Elena luă invitaţia de pe pat cu mâna stângă; era gata de 
plecare. 

— Mai trebuie să-ţi mai spun ceva, rosti Pointer cu voce 
blajină. Şi sunt trist că trebuie să auzi asta de la mine în loc s- 
o auzi de la cei care susţin că-s prietenii tăi. 

Observă căutătura întrebătoare din ochii Elenei, însă fata nu 
zise nimic. 

— Ei ţi-au ascuns un secret îngrozitor, Elena! 

— Secret...? 

Pe sistemul de supraveghere video, Pointer zări două siluete 
întunecate ajungând la latura vestică a casei, după ce 
evitaseră să intre în lumina estompată ce venea de la biroul 
său din latura estică. 

Pointer ştia că-i mai rămăseseră doar câteva minute atunci 
când îi dezvălui fetei. 

— Tatăl tău e mort, Elena! Marcie l-a omorât. Am auzit-o 
vorbind despre asta cu Watts. Ştiu cu toţii asta însă au ales să 
nu-ţi spună. 

Pentru o secundă, aproape că intră în panică, observând 
cum mâna dreaptă a Elenei se încleşta, formând un pumn; 
bărbatul crezu că era pe cale să explodeze dispozitivul. Faţa îi 
era brăzdată de durere, iar picioarele păreau să-şi fi pierdut 
toată vlaga; fata se aşeză pe pat şi se uită pierdut la ecranul 
stins al televizorului. 

Pointer vorbi cu blândeţe. 

— Te-au minţit, Elena, te-au minţit cu toţii, însă eu nu pot să 
am secrete faţă de tine. Meriţi adevărul. Noi amândoi am trăit 
purtându-ne durerea; noi amândoi ne vom răzbuna când o să 


murim. O să fiu alături de tine şi-o să trecem împreună prin 
asta, Elena, urmărindu-te în permanenţă. 

Pumnul Elenei îşi relaxă strânsoarea de pe firul de gută. 
Atunci când vorbi, vocea fetei suna profund, fiind aproape de 
nerecunoscut. 

— Mulţumesc, rosti ea răsuflând adânc. 

— Mulţumesc? întrebă Pointer după un moment de tăcere. 

— Că mi-ai spus. Ei sunt răi. Cu toţii. Sunt răi. 

— Da. Şi e atât de multă răutate în lumea asta, Elena... 
Acum e timpul să pleci. Dacă ei încearcă să te oprească, dacă 
oricine încearcă să te oprească, trebuie să  detonezi 
dispozitivul. 

Elena dădu din cap, încuviinţând. 

— Aşa o să fac. 

— Rămas-bun, Elena! Foarte curând o să avem amândoi 
parte de pace. 

Pointer urmări cum ultimul său Înger se îndrepta spre uşă şi 
apoi ieşea din camera de hotel. Auzi voci venind dinspre 
coridor; după care uşa se închise şi se lăsă tăcerea. 

XXX 

Prin dreptul camerei Elenei se învârtea un grup mare de 
turişti care vorbeau entuziasmați, unii ţinând în mâini 
programe de la Fantoma de la Operă. În mod evident, se 
adunaseră ca să meargă la un spectacol de pe Broadway, însă 
tocmai ce-şi dăduseră seama că două persoane din grupul lor 
nu-şi făcuseră apariţia. 

Pe casa scării, Fergus şi Danny îşi băgaseră din nou capul la 
cutie, sub ferestruică, pentru a evita să fie văzuţi. Fergus 
blestemă în gând, numărând secundele, uitându-se la ceas în 
timp ce se vedea obligat să aştepte. Se ridică uşor să arunce 
o privire prin ferestruică, însă vederea îi era obturată de 
mulţimea de oameni. Nu putea face nimic în privinţa asta. 
Turiştii stăteau locului şi discutau, în timp ce liderul grupului 
se dusese să-i zorească pe cei întârziaţi. Nimeni n-o băgă în 
seamă pe Elena, care ieşi pe coridor şi o luă spre lift. 

XXX 

Uitându-se la monitoarele camerelor de supraveghere, 

Pointer văzu cum cele două siluete verificau geamurile şi 


uşile, încercând să găsească o cale de a intra în casă. Figurile 
li se zăreau foarte clar acum, iar Pointer îi recunoscu pe cei 
doi care executaseră atacurile asupra rulotelor. 

Trimise rapid un alt mesaj pe BlackBerry-ul Elenei, care 
fusese lăsat în camera de hotel. Voia s-o ţină pe Marcie 
Deveraux în expectativă şi s-o facă să-şi dea cu presupusul 
cât se putea de mult. 


MERGE MINUNAT. TE DESCURCI FOARTE BINE!!! ACUM 
TREBUIE SA ASHTEPIZI 30 MIN. IA 0 PAUZA. CHIAR AI 
NEVOIE DE EA!!! 


Pe computerul său, Pointer privi cum Deveraux îşi ia Xda-ul 
şi formează un număr. Auzi vocea femeii cu claritate: 

— O pune să aştepte treizeci de minute. Poţi să te calmezi 
acum, Watts; totul o să termine până atunci. Rămâi unde eşti. 

Pointer zâmbi, în vreme ce Deveraux întrerupea convorbirea. 

— Ba n-o să se termine, Marcie, rosti el. 

Făcând un clic pe ecranul computerului său, închise 
conexiunea cu Xda-ul de la Hotelul Four Seasons. 

— Gata cu indiciile pentru tine, spuse el privind monitoarele 
camerelor de supraveghere şi văzând că intruşii se apropiau 
de uşa de la intrarea din faţa casei. 

Deschise un sertar al biroului său şi scoase un revolver vechi 
calibrul .45, gândindu-se încă o dată cât de impresionantă 
fusese operaţiunea prin care fusese descoperit. Deschise 
magazia armei ca să verifice cele şase cartuşe. Se simţea 
bine cu arma în mână, chiar dacă el nu fusese niciodată 
militar. 

Bunicul său folosise acel pistol în timpul Primului Război 
Mondial, iar tatăl său îl avusese pe durata celui de-al Doilea 
Război Mondial. Când se întorsese acasă la sfârşitul 
războiului, i-l dăduse fiului său, prezicându-i plin de încredere 
că n-avea să mai fie niciodată folosit intr-un conflict şi 
spunându-i să-l păstreze ca pe o amintire de familie. Cei din 
clanul Pointer erau oameni de afaceri şi industriaşi: în branşa 
lor, n-aveau nevoie să folosească vreo armă de foc. 

Insă Charles Pointer al Il-lea avea să folosească acum acest 


revolver calibrul .45. 

Observă că bărbatul şi femeia împingeau în partea de sus şi 
de jos a uşii de la intrare şi-şi dădu seama că verificau să 
vadă dacă aceasta era zăvorâtă pe dinăuntru. 

Bărbatul îşi scoase geanta pe care o ducea în spinare, 
scormoni prin ea şi scoase un cilindru de oţel lung de vreo 
douăzeci de centimetri, având un diametru similar cu cel al 
unei cutii de Coca-Cola. Dintr-un capăt, scoase în afară un mic 
ax, subţire; din capătul opus, două piese scurte din oţel, 
asemenea unor mânere. 

Pointer era intrigat. Bărbatul îi pasă cilindrul partenerei sale, 
care plasă capătul axului în butucul broaştei uşii. In timp ce 
ea făcea asta, bărbatul luă un ciocan cu cap metalic din 
geantă şi se dădu în spate, pregătit să lovească. 

Femeia dădu din cap aprobator iar bărbatul izbi cu ciocanul 
în capătul cilindrului. Pointer auzi zgomotul însă continuă să 
se uite fascinat la cât de repede şi de eficient se mişcau cei 
doi potenţiali asasini ai săi. 

Bărbatul se lăsă în genunchi, apucă iute cele două mânere, 
întoarse cilindrul, după care împinse uşa cu putere şi o 
deschise. Partenera sa scosese deja un pistol cu un aspect 
neobişnuit. În timp ce ei pătrundeau în casă, intelectul de om 
de ştiinţă al lui Pointer ajungea la concluzia că probabil axul 
dispozitivului cilindric era făcut din titaniu, astfel că era destul 
de puternic să spargă butucul încuietorii şi ştifturile de 
siguranţă din interior, distrugând amprenta cheii şi permiţând 
cilindrului să fie întors cu uşurinţă. Era impresionat. 

Apoi îşi privi pistolul de calibru .45. Trase cocoşul în spate, 
până la capăt, astfel încât acesta se fixă la poziţie şi aducând 
pe ţeavă un cartuş gata a fi tras la apăsarea pe trăgaci. 

Auzea cum se apropie cei doi, alergând pe podeaua de 
marmură ce ducea la biroul său. Stinse veioza de pe masă, 
astfel încât numai ecranul computerului şi monitoarele să 
împrăştie o lumină albăstruie în întuneric. 

Era pregătit. 

Se gândi la Elena, croindu-şi calea spre întâlnirea ei cu 
moartea. 

În momentul în care uşa biroului său fu dată în lături iar 


femeia ţâşni înăuntru, cu arma aţintită, Pointer se gândi la 
Chuck, iar în proximitatea morţii se simţi deodată mult mai 
plin de viaţă decât fusese în ultimii cinci ani. 

Bărbatul apăru imediat în spatele partenerei sale, însă la 
început niciunul din ei nu-l localiză pe Pointer în lumina 
obscură din jur. Insă amândoi percepură o mişcare uşoară 
atunci când el îşi băgă revolverul în gură, îndreptându-l în sus, 
spre creier, şi apăsă pe trăgaci. Charles Samuel Pointer al Il- 
lea nu-i lăsase pe asasini să-i ia viaţa; păstrase controlul 
asupra evenimentelor până la sfârşit. 

x kx * 

Micuța încăpere răsună la detunătura armei calibru .45, iar 
Fran şi Mick se aruncară la podea, adăpostindu-se şi trăgând 
în acelaşi timp spre locul din care se auzise focul de armă. 

Nu se mai auzi niciun alt sunet; tăcerea spunea totul. 

Cu grijă, Mick se ridică în picioare şi găsi comutatorul, după 
care aprinse lumina din cameră. 

Pointer încă stătea în fotoliul său, cu capul lăsat într-o parte, 
partea din spate a calotei craniene lipsindu-i. Sângele era 
împrăştiat pe tavan, pe pereţi, pe computer şi pe ecranele 
monitoarelor. 

Când se apropiară de el, Fran şi Mick văzură că Pointer mai 
încasase încă trei gloanţe în corp, de la pistoalele lor P11. 

Fran se îndreptă spre peretele din spatele computerului, 
smulse fotografia Elenei şi-o îndesă în buzunarul gecii, în timp 
ce Mick verifica trupul neînsufleţit. 

— Nu seamănă prea mult cu fotografia, dar cu siguranţă e el. 
— Oricum, ne-a scăpat de-o grijă, spuse Fran în timp ce 
căuta prin birou şi pe rafturi obiecte care ar fi putut să 
compromită misiunea. 

Mick luă calculatorul de pe birou, dădu cu el de pământ, 
după care sări pe el în mod repetat cu picioarele până când 
hard diskul ieşi la iveală. Fran îl scoase după care strigă spre 
el un singur cuvânt: 

— Bucătăria! 

Partenerul său ştia exact ce să facă. În bucătărie, se duse 
direct la aragaz şi smulse furtunul de gaze. Auzi fâsâitul 
gazului şi ieşi din încăpere în viteză, lăsând uşa deschisă, iar 


după aceea alergă spre celelalte camere să se uite după 
şemineuri pe bază de gaz. 

— Ai două minute! o auzi el pe Fran ţipând. 

Mick închidea fiecare uşă unde nu exista şemineu cu gaz, 
asigurându-se că gazul ce ieşea din bucătărie avea să se 
îndrepte direct spre biroul lui Pointer. 

La capătul opus al coridorului era o cameră de zi imensă, cu 
un şemineu cu flacără pe bază de gaz. Smulse şi aici furtunul 
de alimentare, auzi gazul făsâind şi fugi din încăpere, lăsând 
uşa deschisă. 

— Am terminat. Ne întâlnim la uşă! 

Între timp, folosind mobilier, hârtie şi orice altceva inflamabil 
care-i căzuse în mâini, Fran făcuse o movilă, în jurul, sub şi 
chiar deasupra lui Pointer. 

Cu bricheta pe care-o scosese din geanta operaţională, 
aprinse hârtia şi văzu flăcările întinzându-se deasupra 
cadavrului. Având hard diskul computerului băgat în buzunar 
alături de fotografia Elenei, femeia fugi pe coridor înspre uşa 
de la intrare, mirosul de gaz dându-i o senzaţie de vomă. 

Când apăru şi Fran, Mick închise uşa trântind-o cu putere, 
după care o luară la fugă spre gard. Fran încălecă coama 
gardului şi sări jos, iar Mick începu să se caţăre şi el. Cât îi luă 
lui să ajungă de partea cealaltă, Fran săpase şi-şi scosese 
Xda-ul din pământul moale, şi apoi, dând la o parte mănuşile 
chirurgicale, apelase numărul lui Deveraux. 

Porniră spre maşină, iar cerul nopţii se schimbă brusc la faţă, 
transformându-se în lumina zilei, în momentul în care parterul 
casei izbucni în flăcări. 


44 


Deveraux îşi îndepărtă telefonul Xda de ureche atunci când 
bubuitura exploziei şi zgomotul de sticlă spartă acoperiră 
ceea ce îi raporta Fran. Însă auzise suficient cât să spună: 

— Bună treabă! Misiunea a luat sfârşit. 

Aceste vorbe erau de ajuns. Îşi duse din nou telefonul la 
ureche şi-l sună instantaneu pe Fergus. 

— Black Star e mort. Misiunea a luat sfârşit. Scoate-o de- 
acolo! 

x kx * 

Fergus dădu din cap spre Danny, în semn de îndemn. 
Coridorul era în cele din urmă liber, iar Danny dădu uşa de 
perete şi porni într-un suflet spre camera Elenei. Fergus îl 
urmă, cu telefonul încă la ureche, în timp ce Deveraux îi 
spunea ce să facă înainte de a ieşi din ţară. Fergus respecta 
paşii fireşti, lăsând-o pe Deveraux să-i dea nişte ordine pe 
care n-avea nicio intenţie să le execute. 

Danny bătu la uşă şi apăsă pe clanţă însă nu primi niciun 
răspuns. Se întoarse spre bunicul său cu o privire 
înspăimântată şi confuză. 

— Deveraux, taci din gură! spuse Fergus la mobil. Sun-o pe 
Elena! 

— Ce? 

— Sun-o pe BlackBerry! Nu ne deschide uşa! 

Apo Fergus îi închise telefonul. 

Danny îşi lipi urechea de uşă. 

— Elena? Deschide! Misiunea a luat sfârşit! Deschide! 

Nu auziră niciun răspuns, ci doar sunetul de apel al 
telefonului BlackBerry, la care nu răspundea nimeni. 

— Poate că-i rănită, spuse Danny. Gazele... 

Fergus îşi împinse nepotul într-o parte. 

— Dă-mi cheia ta. Haide, repede! 

Fergus îşi scoase din buzunar legătura de chei la care avea 
prinse cele două minilanterne. 


— Elena? spuse Fergus mult mai tare. Dacă poţi să mă auzi, 
deschide! 

În continuare niciun răspuns. BlackBerry-ul se opri din sunat. 

— Stai de şase, îi spuse Fergus lui Danny cu voce repezită. 

Danny se întoarse cu spatele la uşă şi începu să 
supravegheze coridorul. Fergus îndepărtă semnul cu „Nu 
deranjaţi” şi se lăsă în genunchi, simțind o durere acută în 
piciorul rănit. Strecură cheia tip card în fantă, după care 
aprinse lanterna cu lumină cu ultraviolete şi o trecu rapid 
dintr-o parte în alta a micii deschizături. 

încerca să inducă în eroare sistemul, determinând lumina cu 
ultraviolete din încuietoarea electronică, ce se reflecta pe 
fâşia metalică a cârdului, să se comporte ca şi cum 
recunoştea şi accepta codul de deschidere a uşii. 

Nu se întâmplă însă nimic. 

— La dracu'! Scoase cârdul din fanta încuietorii şi o luă de la 
capăt. Haide, haide odată! 

Încuietoarea făcu un clic şi se descuie chiar în momentul în 
care auziră deschizându-se uşile liftului. 

Intrară grăbiţi în cameră şi închiseră uşa. Fergus recunoscu 
imediat mirosul acid. 

— Elena? strigă el. 

Danny împinse uşa de la baie. 

— Nu-i aici... a plecat! 

Fergus se uită în dulap, nădăjduind cu înfrigurare că avea să 
găsească dispozitivul exploziv improvizat. Când Danny ieşi din 
baie, văzu sub pat punguţa cu cocaină. Nu fusese desfăcută. 

— Bunicule, uite! 

Fergus făcu ochii mari. 

— O, la naiba! 

Pe pat, BlackBerry-ul începu să sune din nou. 

— Danny, verifică iute cutia poştală improvizată, spuse 
Fergus. Nu mai sta! 

Danny se repezi la uşă şi apoi se îndreptă spre cămăruţa cu 
automatele de răcoritoare, în timp ce Fergus încerca să-şi 
adune gândurile, sperând că presimţirile sale negre nu aveau 
fundament. Luă grăbit BlackBerry-ul de pe pat şi răspunse la 
apel. 


— Elena? 

Era Deveraux. 

— A dispărut, îi spuse el, iar dispozitivul a dispărut odată cu 
ea! Mi-ai spus că mai avem încă treizeci de minute! Am 
pierdut-o, şi nu ştiu ce-i în capul ei. Poate că a îmbrobodit-o 
complet; poate că acum chiar vrea să meargă până la capăt! 

Danny se întoarse în fugă în cameră. Tinea în mână invitaţia 
pe care Elena o scosese din plicul trimis de către Black Star. 

— A plecat la Time Warner Center, unde a fost aseară, strigă 
el în timp ce-i întindea invitaţia lui Fergus. 

Fergus citi cuvintele de pe invitaţie, ţinându-şi încă telefonul 
la ureche. 


Dră ELENA OMOLODON 

VĂ RUGĂM SĂ PARTICIPAŢI LA FESTIVITATEA 
DE LA 

TIME WARNER BUILDING DIN NOILE ŞI 
MAGNIFICELE 

TURNURI GEMENE DE LA 

COLUMBUS CIRCLE 


TINUTA OBLIGATORIE: COSTUM 
HANOVER FINANCE 


În vreme ce privea lung acea invitație, Fergus auzi vocea lui 
Deveraux. 

— Unde e? A spus Danny ceva despre Time Warner Center? 
Asta e? Spune-mi ce ţi-a zis! Watts, vreau... 

Fergus întrerupse convorbirea. Îşi păstră vocea pe o 
tonalitate joasă atunci când îi vorbi lui Danny, încercând să-l 
calmeze. 

— Fii atent. Nu ştiu ce se întâmplă, Danny, însă s-ar putea ca 
toată pregătirea asta s-o fi afectat. Ne-a anunţat unde este... 
poate pentru ca astfel s-o putem găsi sau poate ca s-o... 

— ... ca s-o vedem detonând dispozitivul? continuă Danny 
ideea. Asta nu se poate, bunicule. Nu se poate! N-ar face una 
ca asta! 

— Acum du-te la Columbus Circle... fugi, o să dureze mai 


puţin. O să ajung şi eu acolo cât pot de repede. 

Danny avea o privire fixă, ascultând cu atenţie, în timp ce 
bunicul său continua cu instrucţiunile. 

— Fă tot ce este necesar, astfel încât să te asiguri că cele 
două fire ale detonatorului sunt deconectate de la baterie, 
după care trebuie să răsuceşti cele două capete ale firelor 
între ele. Aminteşte-ţi de tot ce ţi-am spus înainte. 

Danny dădu din cap în semn că pricepuse şi se întoarse cu 
intenţia să plece. 

— Stai! spuse Fergus. Trebuie să răsuceşti capetele; altfel 
pot deveni o antenă şi orice fel de electricitate din aer ar 
putea în continuare să detoneze dispozitivul. Nu trebuie decât 
s-o ţii acolo până ajung şi eu. Acum, du-te! 

Danny părăsi camera în fugă, iar Fergus ieşi în urma lui. Luă 
semnul cu „Nu deranjaţi”, care zăcea pe jos, şi-l agăţă din nou 
de clanţă. Danny dispăruse deja; o zbughise pe scările de la 
ieşirea de incendiu. 

Fergus merse şchiopătat până la lift, cu piciorul arzându-i de 
durere. Poate că urma să aibă noroc; poate că reuşea săia un 
taxi şi să ajungă rapid la Columbus Circle. 

Însă se părea că salvarea Elenei avea să cadă în seama lui 
Danny. 


45 


Sistemul de străzi numerotate din Manhattan este menit să 
te poţi descurca uşor în zonă. Străzile sunt numerotate de la 
est la vest, începând cu First Street în Lower Manhattan şi 
urcând până la ordinul sutelor în partea de sus a oraşului, cu 
bulevardele cu nume faimoase şi cu Broadway traversându-l 
de la nord la sud. 

In numai două zile, şi ajutat în mare măsură de perioada 
dedicată supravegherii, Danny înţelesese rapid sistemul şi 
socotea că putea s-o ia oriunde prin Manhattan fără să se 
rătăcească. 

Insă nu rătăcitul reprezenta problema sa. Ci să ajungă acolo 
unde voia. 

In timp ce străbătea alergând zona recepţiei, printre oaspeţii 
şi portarii Hotelului Pennsylvania care-i aruncau priviri şocate, 
iar apoi ţâşnea prin uşile rotative, băiatul îşi delimită în gând 
cea mai rapidă rută. Se va întoarce la stânga şi se va îndrepta 
spre Eighth Avenue, acolo unde avea s-o facă la dreapta 
pentru o cursă lungă de alergare până în Columbus Circle. 

Era o rută uşoară, iar Danny calculă că putea să acopere 
distanţa în aproximativ douăzeci de minute. Insă imediat ce 
ieşi din hotel se confruntă cu probleme. 

Strada era aproape blocată din cauza traficului iar trotuarele 
gemeau de locuitorii New Yorkului şi de turiştii ieşiţi la 
plimbare, uitându-se la privelişte sau la vitrinele magazinelor. 

Şi nimeni în afară de Danny nu părea să se grăbească. 

Se tot ferea de trecători şi făcea viraje printre aceştia şi nu 
văzu femeia de vârstă mijlocie cu haină de blană, nici 
pechinezul acesteia îmbrăcat la rândul său cu o hăinuţă, până 
când nu se împiedică de lesa câinelui. 

Pechinezul schelălăi, femeia scoase un țipăt, iar Danny, 
împleticindu-se, se lovi de o tarabă mobilă cu covrigi, care era 
împinsă pe roţi spre el din direcţia opusă. 

— Hei, amice, ai grijă pe unde mergi! strigă vânzătorul de 


covrigi, în timp ce Danny se chinuia să rămână în picioare. 

— Scuze, îmi pare rău, spuse Danny. 

Femeia îi aruncă o privire furioasă, după care se aplecă 
pentru a-şi linişti animalul de companie ce tremura. 

Danny îşi începu din nou cursa nebunească, până când 
ajunse la prima intersecţie şi văzu semnul de culoare roşu 
aprins al semaforului, reprezentând o persoană stând pe loc. 

Trebui să se oprească; alţi pietoni stăteau pe şase rânduri în 
faţa sa, aşteptând cu toţii culoarea verde ca să-şi înceapă 
şarja de cavalerie spre trotuarul opus. Danny încercă să-şi 
facă loc până în faţă, însă era cam la al treilea şir în 
momentul în care luminile se schimbară şi toată lumea porni 
laolaltă. 

Nu fu mai bine nici atunci când intră pe Eighth Avenue. 
Danny fusese întotdeauna un bun atlet, însă abia dacă reuşea 
să lege cinci sau şase paşi mari, că şi trebuia să se oprească 
brusc sau să evite câte un pieton care venea din sens opus. 

Devenea din ce în ce mai nervos şi frustrat, iar când trebui 
să se oprească la o altă intersecţie, îşi asumă riscul şi trecu 
pe roşu. O maşină claxonă iar Danny făcu un salt în spate, 
aproape nimerind în calea unui taxi tip rişcă. 

— Bă, boule! strigă omul care dădea la pedale în timp ce 
schimba direcţia, ocolindu-l. Simţi nevoia să mori sau ce ai? 

Cuvintele îl duseră cu gândul la Elena. Asta i se întâmpla 
oare ei: simţea nevoia să moară? 

x x * 

Deveraux făcea ture în sus şi-n jos prin camera ei. Fergus şi 
Danny nu-i răspundeau la telefon. Trebuia să-şi cântărească 
opțiunile şi să ia o decizie. Fran şi Mick erau încă prea departe 
de oraş ca să-i poată fi de vreun folos. Se gândi să sune la 
poliţia din New York sau chiar la omologii săi din serviciile de 
securitate ale SUA, însă alungă rapid acest gând din minte. 

Prea multe probleme; prea multe explicaţii de dat. Trebuia 
să se gândească la promovarea ei - ba nu, la întregul ei viitor 
-, Şi singura modalitate prin care acestea i se garantau era să 
se asigure de succesul deplin al misiunii. 

Anihilare lui Black Star constituise obiectivul misiunii - 
indiferent cu ce costuri - iar Deveraux estimase că 


respectivele costuri puteau să însemne unul sau mai mulţi 
membri ai echipei sale. 

Insă acum s-ar fi putut adăuga numeroase victime 
nevinovate, iar asta avea să reprezinte sfârşitul tuturor 
planurilor sale. În ciuda avertismentelor doctorului Jacobson şi 
ale lui Dudley, Deveraux nu crezuse niciodată că Elena ar 
duce până la capăt o sinucidere cu bombă. Acum se părea că 
se înşelase. 

N-avea decât o singură variantă: trebuia să se ocupe ea 
însăşi de chestiune. Trebuia s-o oprească pe Elena înainte să 
detoneze dispozitivul. Îşi luă pistolul P11 de rezervă din seiful 
camerei şi-i montă o ţeavă nouă. 

x x * 

Fergus mai avea puţin şi renunţa la taxiul în care se suise, 
preferând să se târâie de unul singur spre Columbus Circle. 

Şoferul intrase senin într-un blocaj din trafic la scurt timp 
după ce Fergus se suise în vehicul. Când Fergus strigase la el, 
acesta găsise în cele din urmă un loc unde să întoarcă, după 
care nimerise direct într-un alt blocaj, la marginea Times 
Square. 

— Nu înțeleg, îi spuse el lui Fergus ridicând din umeri. De 
obicei nu-i aşa. Probabil că în seara asta e vreun eveniment 
special. Se întoarse spre Fergus şi-i zâmbi larg, dezvelindu-şi 
dinţii. Poate că Brad Pitt e în oraş pentru vreo premieră. Sau 
Nicole. E o puicuţă tare bună, Nicole asta, ce zici? 

Fergus nu-i răspunse; se mulţumi să scotocească prin 
buzunarul de la haină după nişte bancnote, pe care i le întinse 
prin geamul care separa partea din faţă de cea din spate a 
maşinii, şi care era deschis. 

— O să merg pe jos. 

Şoferul înălţă din nou din umeri, iar Fergus deschise portiera, 
cobori din taxi şi o luă şchiopătând în sus pe Broadway. 

Teatrele de pe Broadway erau scăldate în lumini, peste tot 
strălucind postere şi fotografii care prezentau spectacolele de 
ultimă oră. 

Dar Fergus nu vedea nimic din toate acestea. Era complet 
concentrat pe scopul său, acela de a ajunge la Columbus 
Circle, ignorându-şi durerea ce-i săgeta piciorul. Era ca şi cum 


nu exista vreun fel de rană. În timp ce şontâcăia spre 
destinaţia sa, îşi spuse că nici nu se compara cu unele 
marşuri forţate la care fusese supus de-a lungul anilor. 

Tot ceea ce conta acum era să ajungă la Elena. Şi la Danny. 


46 


Danny văzu luminile laser dansând deasupra turnurilor de la 
Time Warner Center cu mult timp înainte de a ajunge la 
Columbus Circle. 

Alerga din toate puterile de-a lungul lui Eighth Avenue. Din 
când în când, tot ar fi trebuit să mai reducă viteza sau chiar 
să se oprească la intersecţii, însă îşi asuma riscuri prosteşti şi 
totodată nebuneşti ocolind şi evitând pietonii şi maşinile, fără 
să încetinească deloc. 

Trebuia să ajungă la Elena. Doar asta conta. 

Işi făcu apariţia în întinsul Columbus Circle, gâfâind. 
Limuzinele lungi conduse de şoferi anume angajaţi şi o 
mulţime de maşini scumpe şi strălucitoare începeau să-şi lase 
pasagerii care participau la marele eveniment. Zecile de 
bliţuri ale aparatelor foto se adăugau spectacolului de lumini 
pe măsură ce invitaţii zâmbitori păşeau pe covorul roşu. 

Danny trecu în viteză pe lângă ei şi se îndreptă spre intrarea 
în clădire. Acolo era un afiş ce indica unde avea loc 
evenimentul Hanover, aşa că fugi direct la lifturi. 

Doi indivizi bine făcuţi, îmbrăcaţi în smoching, stăteau de 
pază. 

— Rămâi acolo unde eşti, tinere, spuse cel mai înalt din ei 
atunci când Danny, cât pe ce să se prăbuşească din pricina 
grabei, se opri în faţa lifturilor. Unde crezi că te duci? 

— La... la lansarea făcută de Hanover, rosti Danny cu 
răsuflarea tăiată. 

Cei doi malaci n-aveau chef de glume. 

— Numai pe bază de invitaţie, băiete! Nu intră nimeni fără 
invitaţie. 

Danny se străduia să-şi tragă răsuflarea. 

— Insă... eu am invitaţie, spuse el, băgându-şi mâna în 
buzunar şi scoțând bucata de carton. Uitaţi-vă! 

Ei se uitară, după care făcură un schimb de priviri iar cel de- 
al doilea bărbat vorbi la rândul său. 


— Şi n-ai citit ce scrie acolo despre cum trebuie să te 
îmbraci? 

Danny îşi privi adidaşii din picioare, blugii şi geaca strânsă 
pe talie. Nu era tocmai ceea ce se cerea la capitolul ţinută, 
dar trebuia să spună ceva, orice. 

— N-am avut timp să mă schimb. 

Paznicul mai înalt se uită mai atent la invitaţie. 

— Şi ce fel de rochie intenţionai să porţi astă-seară, 
domnişoară Elena Omolo... şi cum ţi-o mai zice? 

Preţ de o clipă Danny se gândi să continue cu jalnica lui 
cacialma, însă ştia că n-avea rost. Deodată, îi veni în minte o 
altă idee. 

— N-aţi spus că nu poate să intre nimeni fără invitaţie? 

Tipul cel înalt dădu din cap în semn de încuviinţare. 

— Chiar aşa. N-ai invitaţie, nu intri! 

— Însă... prietena mea trebuie să ajungă aici. 

Ridică invitaţia. 

— Invitaţia e a ei. A lăsat-o la hotel. Speram să... să i-o dau. 

Ambii tipi care asigurau paza părură vizibil mai relaxaţi. 

— De ce n-ai spus asta de la început, în loc să încerci să ne 
prosteşti aiurea? 

— Nu... nu ştiu. Nu voiam decât să mă asigur că poate să 
intre. 

— Înî, făcu malacul. Uite cum facem. O să-mi laşi mie 
invitaţia iar eu o să mă asigur că o să intre atunci când o să 
apară. Cu condiţia să aibă vreun act de identitate la ea. 

Întinse mâna cu intenţia de a lua invitaţia, însă Danny o 
băga deja înapoi în buzunar. 

— Nu. Nu, e în regulă, mulţumesc! O s-o aştept afară. 
Oricum trebuie să mă întâlnesc cu ea. 

— Cum crezi că-i mai bine, spuse malacul ridicând din umeri. 

Danny dădu să se întoarcă pe călcâie, însă se opri. 

— Sunteţi siguri că n-avea cum să ajungă acolo sus? 

— Ti-am mai spus, îi zise tipul de la pază. Dacă n-are 
invitaţie, n-are cum să fie la petrecere. 


47 


Danny se îndepărtă de clădirea Time Warner, întrebându-se 
dacă nu cumva înţelesese totul greşit: poate că Elena lăsase 
invitaţia în cutia poştală improvizată ca să-l inducă în eroare; 
să-l trimită după cai verzi pe pereţi, în timp ce ea se ducea cu 
încărcătura ei mortală în altă parte în Manhattan. 

Însă de ce s-o fi făcut-o? Să-l ţină la distanţă? Să se asigure 
că el era undeva în siguranţă atunci când ea se sinucidea, 
detonând dispozitivul? 

Neştiind ce să facă în continuare, îşi croi calea printr-un grup 
masiv de nou-veniţi şi se îndreptă spre Columbus Circle. 

lar în momentul acela o văzu. Elena stătea de partea 
cealaltă a străzii, aproape de zidul ce împrejmuia Central 
Park. Se uita direct la el. 

Danny nu se putu abţine să nu o strige. 

— Elena! 

Elena îl privi lung în continuare. Danny dădu să traverseze 
strada. Se auzi un claxon strident, care-l făcu să sară înapoi 
pe trotuar. 

Când se uită din nou pe partea cealaltă a drumului, ea 
dispăruse. 

— Elena! strigă el din nou. 

Îşi scoase telefonul mobil şi formă din nou. 

— Bunicule, am găsit-o! 

Îi explică lui Fergus cu exactitate unde anume o văzuse pe 
Elena, auzind pe fundal traficul, vocile din jur şi respiraţia 
sacadată a bunicului său. 

— O să fiu acolo în zece minute, spuse Fergus. Ai mare grijă, 
Danny, şi adu-ţi aminte: decuplează detonatorul de la baterie 
şi răsuceşte capetele firelor la un loc. Scoate dispozitivul 
exploziv improvizat de pe ea şi îndepărtează-te. O să mă ocup 
eu de restul. Baftă! 

Danny îşi băgă mobilul la loc în buzunar, se uită peste drum 
şi-o văzu din nou pe Elena. Se trăsese mai în spate, la 


adăpostul întunericului, însă se afla acolo, continuând să se 
uite ţintă la el. Danny îşi amintea bine zona; era aproape 
acelaşi loc în care stătuse şi el atunci când fusese luat pe sus 
şi tras în parc de către Mick. 

Danny aşteptă să se descongestioneze traficul ca să 
traverseze. Trecu pe partea cealaltă, nu alergând, ci 
mergând, fiindcă îşi dădea seama că trebuia să se apropie de 
Elena cu grijă - cu cea mai mare grijă. 

Făcu trei paşi de-a curmezişul trotuarului larg, după care 
Elena îi vorbi. 

— Nu te apropia mai mult de atât, Danny! 

Vocea îi suna bizar - profundă şi distantă -, iar în momentul 
în care Danny se opri din mers ea îşi cobori privirea spre 
mâna ei dreaptă, cu care ţinea firul de gută, şi îşi ridică uşor 
braţul. 

— Pleacă, Danny, eşti în pericol dacă rămâi aici. 

— Elena, te rog! spuse Danny cu glas blând dar în acelaşi 
timp puţin repezit, ştiind că trebuia să pară calm, chiar dacă 
inima îi bătea să-i sară din piept. 

Elena lăsă încetişor braţul pe lângă corp. 

— Nu face asta! Elena. Te rog! Nu poţi să faci ce vrea Black 
Star; n-o să ai cum să intri. N-am să-ţi dau invitaţia. lar Black 
Star e mort. 

Uşurarea de pe faţa Elenei era evidentă. Fata zâmbi. 

— Într-adevăr? O, Danny... mi-a spus că o să moară, dar nu 
ştiam dacă vorbea serios. 

Danny n-avea habar despre ce vorbea ea. 

Elena se sprijini cu spatele de zid, dând drumul firului de 
gută. 

— De ce a durat totul atât de mult? Nu ştiam ce să fac şi 
credeam că el e pe urmele mele, că mă urmăreşte tot timpul. 
De-asta am lăsat invitaţia, ca să ştii unde am plecat. Cu 
chestia asta în spate, ştiam că n-aveam prea multe şanse. 

Danny se îndreptă încet spre Elena, ascultând fiecare cuvânt 
pe care-l spunea. 

— Ştiam că n-o să pot intra fără invitaţie şi mai ştiam că nu 
pot să-l păcălesc pe Black Star dacă-i spuneam că am 
încercat să detonez, dar amestecul n-a funcţionat. Am venit 


aici să ies din calea tuturor oamenilor ălora. 

— Vrei... vrei să spui că n-aveai de gând să detonezi 
dispozitivul? 

Elena se holbă la el. 

— Poftim? 

— Am crezut... noi credeam... 

— Nu ştiam ce se întâmplă... trebuia să merg înainte... 
trebuia să continui chestia asta până când aflam cu 
certitudine că Black Star e mort. 

— Dar cocaina era încă în cameră. Am crezut că erai pe cale 
s-o faci pe bune. 

— Cum! De ce-ai fi crezut una ca asta? Elena se opri pentru 
o clipă. Cocaină! Asta era...? N-am putut s-o bag în amestec. 
Se uita la mine tot timpul! N-aveam niciun loc în care s-o pot 
face fără ca el să mă vadă. Se cutremură. Nici nu-ţi închipui 
cât de îngrozitor a fost! Eram speriată, Danny, speriată rău de 
tot! îmi venea să ies afară şi să las pe altcineva s-o facă. Însă 
ştiam că nu se poate. 

Cuvintele îi ieşeau de-a valma din gură. 

— Eşti sigur că-i mort? întrebă ea din nou. 

Danny dădu din cap, încuviinţând. 

— Mort. Mort de-a binelea. 

— Ştii, Danny, au fost momente când am pierdut şirul 
evenimentelor, nu mai vedeam ce fac, şopti ea. Vocea aia a 
lui. Punea stăpânire pe mine. Îmi dădea fiori. Şi-a fost atât de 
greu să-mi joc rolul... Trase adânc aer în piept. O să începi să 
crezi că sunt nebună, Danny, dar au fost momente când am... 
am început să cred... am crezut că o să merg până la capăt. 
Însă pe urmă m-am gândit la tine, la tata... Vocea i se stinse. 
Tie-ţi place chestia asta, Danny, mie nu, continuă Elena. O 
urăsc! Atâtea minciuni şi secrete... Trebuie să ies din treaba 
asta, spuse ea oftând. Mai am ceva de făcut înainte, dar după 
aceea nu vreau decât să plec acasă. Privi firul de gută ce 
atârna din mâneca hainei. Trebuie să scot chestia asta de pe 
mine. Am face bine să mergem undeva unde să nu fim văzuţi. 
Începu să-şi descheie nasturii hainei. N-am putut s-o scot mai 
devreme. M-ar fi văzut lumea. Am deconectat firele 
detonatorului când eram în lift. Atunci a fost singurul moment 


în care am avut timp. 

— E încă periculos, spuse Danny. 

— Ştiu, îi replică Elena. Hai să mergem! 

Fata începu să coboare încet rampa ce dădea în parc; Danny 
o urmă şi-şi scoase mobilul. 

— Pe cine suni? întrebă Elena. 

— Pe bunicu'. Trebuie să ştie ce se întâmplă. 

_— Nu încă, Danny! Mai întâi vreau să vorbesc doar cu tine. 
Işi desfăcuse toţi nasturii hainei; se opri în loc. Trebuie să ştiu 
ceva. 

Se uită cu atenţie la Danny. Luminile oraşului păreau 
undeva, departe. Băiatul auzea zgomotul traficului, dar ar fi 
putut să se găsească la milioane de kilometri distanţă. 

— Deveraux l-a omorât pe tata, spuse ea. 

— Poftim? 

— E-adevărat. Black Star mi-a spus că i-a auzit pe Fergus şi 
pe Deveraux vorbind despre asta. Tu ştiai? Vreau să-mi spui 
adevărul, Danny... nu mă minţi! Au fost destule minciuni până 
acum. 

Danny încă se străduia să dea o altă interpretare spuselor 
Elenei. 

— Poate că Black... 

— Ştiai? 

— Nu, nu ştiam. Poate că Black Star ţi-a spus asta numai... 
ca să te facă să detonezi bomba. De unde putea să ştie? 

— l-a auzit. Şi ştiu că spunea adevărul. Doar o cunoşti pe 
Deveraux. Ea a făcut-o. Ştiu că ea a făcut-o! Vocea Elenei era 
profundă şi imperioasă. Danny! Ştiai? 

— Îţi jur că nu ştiam, spuse el. 

Elena nu zise nimic. ÎI ţintui cu privirea, ca şi cum ar fi 
încercat să citească pe chipul lui dacă rostea sau nu adevărul. 

— Nu te-am minţit niciodată, Elena, spuse el accentuând şi 
mai tare cuvintele. Dacă-i adevărat, o să aflăm. Insă putem să 
scoatem dispozitivul exploziv improvizat de pe tine? Trebuie 
să-l sun pe bunicul ca să-i spun că suntem în parc. El ştie cum 
să-l dezamorseze. 

Erau la baza rampei; Elena merse mai departe, cufundându- 
se în întuneric. 


— Te cred. Mă bucur! Însă tot am s-o fac. 

Se uită spre luminile din jurul clădirii Time Warner, apoi în 
sus, la cer. 

— Ce să faci? Nu înţeleg, Elena! 

Ea îşi întoarse privirea la Danny, în timp ce o lacrimă i se 
rostogolea pe obraz. 

— Intr-un fel sau altul, şi nu ştiu cum, o s-o omor pe 
Deveraux! 

În spatele lacrimilor ce împânzeau ochii Elenei era o privire 
dură, plină de hotărâre, care îl înfricoşă pe Danny. 

— Elena, spuse el cu glas măsurat. Ţi-am... ţi-am promis că o 
să fiu întotdeauna alături de tine. N-am făcut-o atât de bine 
pe cât aş fi putut s-o fac... am fost prea prins de toată... 
chestia asta. Cu Black Star. Lucrând pentru... Era cât pe ce să 
spună Deveraux însă ştia că era singurul cuvânt pe care 
trebuia să-l evite. Lucrând în misiunea asta. M-a făcut să mă 
simt important. Special. Danny înaintă spre ea încet, cu 
băgare de seamă, continuând să-i vorbească pe un ton 
liniştitor. Dar mi-am dat seama că nu asta era important, 
spuse el. Nimic din toate astea. Nu dacă nu te aveam lângă 
mine. Tu eşti cea mai importantă persoană din lume pentru 
mine, Elena! Vorbesc serios, jur că-i aşa! Mult mai importantă 
decât bunicul meu. Mult mai importantă decât oricine şi orice. 
Inghiţi nodul ce i se pusese în gât. Te iubesc, Elena! Tu ştii 
asta. Dar să omori pe cineva drept răzbunare... nu poţi s-o 
omori pe Deveraux, ştii asta. Asta n-o să-ţi aducă tatăl înapoi. 

Trupul Elenei fu cuprins de tremur; trase adânc aer în piept, 
scăpând un suspin, iar ochii i se umplură din nou de lacrimi. 
Deschise gura cu gând să vorbească, însă nu putu să 
rostească niciun cuvânt. 

— lar tatăl tău n-ar vrea asta, spuse Danny, luptându-se să 
nu izbucnească şi el în plâns. Ar fi vrut să fii fericită, aşa cum 
a fost şi el. Tatăl tău zâmbea şi râdea întruna. Aşa ar vrea el 
să te vadă. Intotdeauna. Tânărul tăcu preţ de câteva secunde. 
Bunicul meu o să ne scoată de-aici. O să fim în siguranţă şi o 
să putem să ne gândim la toate lucrurile astea. 

Căutătura aspră reveni pe chipul Elenei. 

— Fergus ştia, spuse ea acuzator. 


— Nu cred că ştia, spuse Danny. Nu mi-a spus... 

Existau o mulţime de lucruri pe care Fergus nu i le spusese. 

Noaptea era liniştită. Se aflau foarte aproape de marginea lui 
Central Park, însă era suficient ca să le dea iluzia unui ţinut 
împădurit. Singurul lucru care le reamintea că se aflau în 
inima oraşului era zumzăitul constant al traficului ce străbătea 
Columbus Circle înainte de a se răspândi prin întreg 
Manhattanul. 

Niciunul din ei nu se mişca, însă Danny avea conştiinţa acută 
a pericolului în care se aflau. 

Deodată Elena îşi ridică privirea şi se uită la el. El observă 
cum umerii fetei se relaxează. Ea îi zâmbi. Danny nu zări 
zâmbetul provocator, sigur de sine de altă dată, însă era un 
zâmbet. Era un început. 

Ea dădu din cap în semn de încuviinţare. 

— Ai dreptate. Dar o urăsc şi tot o să-i fac ceva rău, rosti ea 
pe un ton sumbru. Poate că n-o s-o omor, însă o s-o fac să 
plătească în vreun fel pentru ce-a făcut. 

Danny făcu un pas în faţă. Trebuia să răsucească firele 
detonatorului, pentru a se asigura că nu se mai găseau în 
niciun fel de pericol. 

— O s-o facem împreună, Elena. 

Însă după aceea, înainte ca el să mai apuce să facă vreun 
pas sau să spună vreun alt cuvânt, se auzi o bufnitură surdă 
iar Elena fu aruncată în spate cu o forţă cutremurătoare şi se 
lovi de pământ, ajungând la rădăcina unui copac. 

Danny rămase cu gura căscată. Simţi gustul de sânge, 
sângele Elenei, ce-i curgea pe faţă, pătrunzându-i în gură. 

Pentru o clipă creierul îi spuse că dispozitivul fusese detonat 
şi-o omorâse pe Elena. Doar pe Elena. Insă aşa ceva nu putea 
să se fi întâmplat. Nu era posibil. Nu, nu era posibil. 

lar apoi auzi vocea lui Deveraux: 

— Dă-te la o parte de lângă dispozitiv! Dă-te la o parte! 

Danny îşi întoarse uşor capul. Restul trupului îi rămase 
nemişcat. 

Deveraux se afla în spatele lui, puţin într-o parte, ţinându-şi 
pistolul P11 în poziţie de tragere înspre capul lui Danny. 

— Dă-te la o parte de lângă dispozitiv, spuse ea din nou, cu 


glas sacadat şi stăpânit. Dacă nu te mişti, o să te împuşc şi pe 
tine. Mişcă-te. Acum! 

Danny izbuti cumva să-şi adune puterile şi să facă doi sau 
trei paşi târşâiţi îndepărtându-se de corpul Elenei, care zăcea 
cu faţa în jos, complet nemişcată. 

— Dă-mi telefonul tău mobil! îi spuse Deveraux. Acum! 

Danny scoase celularul buzunar şi i-l întinse. Ţinându-şi în 
continuare pistolul în mâna dreaptă, Deveraux formă numărul 
lui Fergus, ştiind că acesta avea să răspundă la un apel primit 
din partea nepotului său. Aşa se şi întâmplă. 

— Danny, sunt la Circle! Unde eşti? 

— S-a terminat, spuse Deveraux. Am nevoie de tine ca să 
anihilezi dispozitivul. 


48 


Fergus avusese două minute la dispoziţie ca să se 
pregătească pentru ceea ce văzu în timp ce cobora panta ce 
dădea în parc. 

Însă asta nu îi fu de vreun folos. Plângea. 

Danny şedea sprijinit cu spatele de zidul interior, ţinându-şi 
capul lăsat pe genunchii aduşi la gură. Nu-şi ridică privirea 
atunci când Fergus se uită scurt spre el înainte de a se 
apropia de cadavrul Elenei. 

Deveraux stătea lângă rampă, cu arma încă în mână. Se uita 
şi aştepta pregătită, în caz că ar fi putut cineva să bântuie 
aiurea prin parc. 

Fergus îngenunche lângă Elena. Sângele încă îi curgea din 
rana de la cap şi se simţi uşurat că nu putea să-i vadă faţa. N- 
ar fi putut să se uite la chipul ei. 

Îşi şterse lacrimile de pe obraji iar după aceea, încet şi cu o 
mână de expert, începu să caute detonatorul. 

Pe pământ, lângă capul Elenei, văzu un săculeţ în care se 
găsea paşaportul ei, prins de un lănţişor în jurul gâtului. Fata 
urmase toate instrucţiunile lui Danny. 

Danny nu se mişcase de când Deveraux îi ordonase să stea 
lângă zid, însă ridică ochii şi-l văzu pe bunicul său lângă trupul 
Elenei. 

— Îşi deconectase deja detonatorul. 

Le trebuiră şaizeci de secunde lungi şi tensionate ca să 
stabilească dacă tot ceea ce spusese Danny fusese adevărat. 
Fergus dădu din cap în semn de încuviinţare spre Deveraux, 
care-şi scoase telefonul Xda şi tastă un număr. După care se 
ridică în picioare şi se duse spre nepotul său. 

Deveraux vorbi la microfonul celularului: 

— Anulaţi sfârşitul misiunii. Mai am ceva pentru voi în 
momentul ăsta. Vreau ca tu şi Fran să veniţi şi să faceţi 
curăţenie la Columbus Circle. Pe partea cealaltă a străzii faţă 
de clădirea Time Warner; chiar în interiorul parcului. Trebuie 


să scăpăm de un cadavru. 

Danny îşi întoarse brusc capul spre Deveraux. Ochii îi 
străluceau de furie, iar cuvintele şuierară printre dinţii 
încleştaţi. 

— Nu e un cadavru, mârâi el. E Elena! 

Fergus îi puse o mână pe umăr. 

— Danny, rosti el cu blândeţe. 

Danny încă se uita crunt la Deveraux. 

— Danny, spuse Fergus din nou. 

Încet, Danny se întoarse şi se uită la bunicul său. Nu avea 
lacrimi în ochi, încă nu îl cotropiseră. Pe faţa lui cuprinsă de 
paloare zări doar durerea şi descumpănirea stârnite de şoc. 

— N-avea de gând s-o facă, bunicule, spuse el. N-avea de 
gând s-o facă! 

Cu grijă, Fergus îl ridică pe Danny în picioare. 

— Haide, o să... 

— Nu mişcaţi! 

Degetul lui Deveraux era încă pe trăgaciul electronic al 
pistolului P11. 

Fergus îi apucă mâna lui Danny cu putere. 

— Ce-o să faci, Marcie? O să ne lichidezi pe amândoi? o 
întrebă el. Bărbatul clătină din cap. Nu poţi să faci asta. Ştii de 
ce? 

Pistolul P11 era îndreptat spre capul lui Fergus, dar el 
continuă fără să mai aştepte vreun răspuns. 

— Ai avea trei cadavre pe cap. Ar fi imposibil pentru tine şi 
cei doi amici ai tăi să curăţaţi zona în condiţiile astea. Cu unul, 
s-ar putea să te descurci. Dar cu trei? Nicio şansă! O să fii 
văzută, şi după aia ce-o să faci, Marcie? 

Începu să se dea înapoi, ţinându-l încă strâns pe Danny de 
mână. 

— Şi mai e un motiv pentru care nu poţi să apeşi pe trăgaciul 
ăla. Am toate rapoartele tale de la Oxford. Dacă ne împuşti, 
ele ajung direct la FBI. Încă mai am câţiva prieteni în ţară, 
Marcie! Dacă n-au veşti de la mine, rapoartele tale asupra 
situaţiei vor fi trimise FBl-ului. 

Văzu ezitarea lui Deveraux. Femeia cobori lent pistolul, în 
timp ce Fergus îşi trăgea nepotul în întunericul din parc. 


După o perioadă de timp. 


Trăiau într-o micuță cabană închiriată, la marginea unuia 
dintre Marile Lacuri din Canada. Însă trăiau o minciună. 

Fergus era un mincinos desăvârşit; asta fusese o bună parte 
a vieţii sale şi a carierei sale. Activând sub acoperire în cadrul 
Regimentului şi în cele din urmă ca operator tip K, 
descoperise că viaţa sa depinsese adesea de abilitatea lui de 
a spune minciuni complet credibile. 

Îşi luase multe identități noi; toate nişte făcături, nişte 
minciuni. Devenise atât de bun în arta minţitului, încât atunci 
când se găsea într-o situaţie de viaţă şi de moarte, aproape 
că ajungea şi el să creadă minciunile pe care le îndruga. 

lar abilitatea asta se răsfrânsese asupra vieţii sale personale. 
Când era tânăr îşi minţise soţia pe durata scurtei lor căsătorii. 
Câteodată era chiar mai uşor să spună o minciună, atâta timp 
cât îşi amintea respectiva minciună când venea timpul să 
spună o altă minciună. Îşi minţise fiul. Îşi minţise camarazii; 
câteodată fusese necesar pentru siguranţa lor în aceeaşi 
măsură ca şi pentru a sa. lar acum îşi minţise nepotul. 

Dintotdeauna lui Fergus îi fusese uşor să mintă, deoarece, 
până de curând, nu-i păsase niciodată suficient de cineva 
încât să-l deranjeze faptul că proceda astfel. Însă acum îi 
păsa. 

Reuşiseră să scape, îndreptându-se spre nord, prin Central 
Park, şi nu se mai opriseră din mers până când nu ajunseseră 
în Canada. La început, Danny fusese atât de şocat, încât nici 
măcar nu mai vorbea. Se lăsase pur şi simplu condus ca un 
copil mic, de către bunicul lui. Niciunul din ei nu pomenise 
numele Elenei. 

Fergus închiriase cabana şi se asigurase că sunt în siguranţă, 
iar după asta o contactase pe Deveraux. Trebuia s-o facă: 
aveau nevoie de bani. li reamintise că, dacă i se întâmpla 
ceva lui sau lui Danny, FBl-ul avea să intre în posesia tuturor 
rapoartelor pe care el le descărcase de pe laptopul ei. Câteva 


zile mai târziu banii fuseseră transferați într-un cont bancar 
deschis de Fergus. 

Ar fi trebuit să fie un nou început, dar nu era aşa. 

Primăvara se transformase în vară şi majoritatea zilelor erau 
calde şi luminoase. Însă acum vremea se schimbase; ploua iar 
cerul era sumbru şi acoperit de nori. 

Danny stătea lipit de trunchiul unui copac, la adăpost de 
ploaie. Băgă mâna în geacă şi scoase paşaportul fals pe care 
Fergus îl făcuse pentru Elena. Îl ţinea tot timpul la el. Numele 
ei ar fi fost Elena Higgs, conform înscrisurilor din paşaport. 
Însă numele nu însemnau nimic. Deschise coperta şi se uită la 
fotografia ei, după care îşi înălţă capul plecat, lipit de 
trunchiul copacului, astfel încât picăturile de ploaie să se 
poată amesteca printre lacrimile ce-i curgeau pe obraji. 

Când se întoarse la cabană, Fergus făcea cafea la aragaz. 
Puse două cești şi ibricul de cafea pe masa de lemn, după 
care se aşeză pe scaunul din faţa celui pe care stătea nepotul 
său. 

— Trebuie să vorbim, Danny! 

Danny se uită fix în ochii bunicului său. 

— Trebuie? 

— E vorba de... de viitor. De ce-o să facem. Nu putem să 
stăm aici mai mult de-atât, iar banii pe care-i avem n-o să 
dureze o veşnicie. 

Furia care se adunase în interiorul lui Danny explodă brusc, 
asemenea unui baraj care cedează apelor. 

— Viitorul! Cum putem să vorbim de viitor, dacă n-am vorbit 
niciodată despre trecut? 

Fergus părea uluit. 

— Poftim? 

— De ce nu mi-ai spus că Deveraux l-a omorât pe Joey? Erai 
dator să mi-o spui şi îi erai dator şi Elenei. 

Cărţile fuseseră puse pe masă. In sfârşit. 

— N-am... n-am ştiut până aproape de sfârşit. Atunci era 
prea târziu ca să mai fac ceva în privinţa asta şi oricum n-ar fi 
fost nicio diferenţă din punctul de vedere... 

— Din punctul de vedere al misiunii! strigă Danny. Asta era 
cel mai important? 


— Nu! Ci să vă ţin pe tine şi pe Elena în siguranţă, asta a 
contat cel mai mult! 

— Ei bine, ai dat greş, nu-i aşa? 

Danny înşfăcă una din cănile de cafea, se ridică în picioare şi 
o azvârli cu toată puterea în peretele din spatele bunicului 
său. Cana se făcu ţăndări, iar cafeaua se scurse în jos pe 
perete. 

Fergus nici măcar nu se clinti. 

— Cum de-ai ştiut? întrebă el în şoaptă. Despre Deveraux? 

Danny se trânti în scaun. 

— Black Star i-a spus Elenei, iar Elena mi-a spus chiar înainte 
ca Deveraux s-o omoare. 

Rămaseră tăcuţi pentru câteva momente, amândoi adânciţi 
în propriile gânduri, iar după aceea Fergus se ridică în 
picioare, se duse şi luă o altă cană şi o umplu cu cafea. 

— Îmi pare rău! Când s-a terminat, ar fi trebuit să-ţi spun. 
Însă m-am gândit că n-avea sens să ştii atunci. Câteodată 
este mai bine să... 

— Să minţi? 

— Să... să nu spui adevărul. 

Danny clătină din cap. 

— Mda. Şi uite unde ne-a adus asta. 

— Trebuie s-o luăm din loc, Danny! Nu ca s-o uităm pe 
Elena... 

— Nu vreau să vorbim despre Elena! spuse Danny, cu faţa 
cuprinsă iarăşi de furie. 

— Însă trebuie să vorbim despre viitor. Despre ce avem de 
gând să facem. Nu pot să garantez că o să fim mereu în 
siguranţă aici. Trebuie să muncim, să ne găsim slujbe. 

— Ce slujbe? Alt loc în care să vinzi burgeri? Ce altceva ai 
mai putea să faci? Şi ce-aş putea eu să fac? Tot ce am învăţat 
vreodată de la tine a fost cum să mint. Luă cana de cafea şi 
bău o înghiţitură serioasă. O, da, şi de asemenea acum mai 
ştiu o grămadă despre cum să omori pe cineva. 

Danny îşi împinse scaunul în spate, acesta scârţâind 
îngrozitor pe podea. 

— Mă duc să mă mai plimb puţin, rosti el răstit. O să am 
astfel timp suficient să mă gândesc la opţiunile privind cariera 


mea. 

Fergus ştia că n-avea sens să-l contrazică. Urmau să stea de 
vorbă mai târziu, când Danny se va calma. Îşi privi nepotul 
îndreptându-se spre uşă, deschizând-o şi ieşind. Uşa rămase 
deschisă. 

Cabana era dispusă la capătul unei poteci lungi şi noroioase, 
care se înălța treptat până la aproximativ o sută cincizeci de 
metri altitudine înainte să coboare din nou, şerpuitor. 

În momentul în care ieşi din cabană, Danny se uită în 
dreapta. In vârful colinei, pe drum, se afla un vehicul negru 
4x4, în staţionare. Danny desluşi zgomotul motorului 
mergând în gol. 

— Bunicule, spuse el cu voce joasă, fără să intre înapoi în 
cabană. Avem companie. 


Despre autori 


Andy McNab a intrat în rândurile infanteriei pe vremea când 
era doar un puşti. În 1984 a fost „consacrat” ca membru al 
Regimentului 22 SAS şi a fost implicat în operaţiuni speciale la 
vedere sau sub acoperire peste tot în lume. În timpul 
Războiului din Golf a fost comandantul patrulei Bravo Two 
Zero, care, după cum spunea comandantul său, „va rămâne 
de-a pururi în istoria Regimentului". A fost decorat cu 
Distinguished Conduct Medal (DEM) şi cu Military Medal (MM) 
în decursul carierei sale militare, devenind în cele din urmă 
cel mai decorat soldat din Armata britanică în momentul în 
care a părăsit SAS în februarie 1993. A scris despre 
experienţele sale în două bestselleruri, Bravo Two Zero, care 
a fost transpus în anul 1998 într-un film cu Sean Bean, şi 
Immediate Action. Este autorul romanelor de succes Remote 
Control, Crisis Four, Firewall, Liberation Day, Dark Winter şi 
Aggressor. Pe lângă activitatea sa de scriitor, McNab susţine 
conferinţe în cadrul agenţiilor de informaţii din Statele Unite şi 
Marea Britanie.